Jane Austen — Emma

JANE AUSIEN 


JANE AUSTEN 


EMMA 


CAPITOLUL 1. 

EMMA WOODHOUSE, frumoasă, deşteaptă, bogată, cu un 
cămin minunat şi o fire veselă, părea să facă parte dintre 
aleşii soartei. Trecuseră douăzeci şi unu de ani de când era 
pe lume şi puţine lucruri o mâhniseră sau îi răniseră 
mândria. 

Era cea mai mică dintre cele două fiice ale unui tată 
iubitor, care le răsfăţase mult, şi, ca urmare a căsătoriei 
surorii ei, devenise stăpâna casei la o vârstă destul de 
fragedă. Mama îi murise demult, aşa că nu-şi mai amintea 
decât vag mângâierile ei. Îi luase locul o femeie minunată, 
care, făcând slujba de guvernantă, îi oferea o dragoste 
aproape maternă. 

Domnişoara Taylor locuia la familia Woodhouse de 
şaisprezece ani, mai degrabă ca prietenă decât ca 
guvernantă, şi ţinea mult la amândouă fetele, dar mai ales 
la Emma. Între ele exista acea intimitate care se naşte între 
surori. Chiar înainte ca domnişoara Taylor să fi demisionat 
oficial din slujbă, blândeţea firii ei o făcea să se poarte fără 
asprime şi odată îndepărtată umbra severităţii, ea şi Emma 
deveniseră prietene foarte apropiate. Emma făcea tot ce-i 
plăcea, căci, deşi respecta mult părerile domnişoarei Taylor, 
se conducea după propria ei judecată. 

Ceea ce era cu adevărat rău în caracterul Emmei, era o 
tendinţă de a-şi impune prea mult voinţa şi o prea mare 
încredere în sine; acestea erau neajunsurile care 
amenințau să-i umbrească bucuriile. Primejdia însă trecea 
neobservată deocamdată şi nu putea fi socotită o 
nenorocire. 


Avu şi o mâhnire, uşoară, care nu avea de ce să-i apese 
sufletul. Domnişoara Taylor se căsători. Pierderea ei îi 
aduse prima întristare. În ziua nunţii acestei iubite 
prietene, Emma fu pentru întâia oară cuprinsă de gânduri 
triste. După nuntă, când mirii plecară, rămase singură cu 
tatăl ei la masa pregătită pentru cină, fără să poată spera 
că cineva le va înveseli ceasurile lungi de seară. 

După masă, tatăl ei se retrase să doarmă şi Emma rămase 
cu gân-durile ei. 

Împrejurarea promitea să fie fericită pentru prietena ei. 
Domnul Weston era un bărbat cu un caracter ireproşabil, 
avere destulă, vârstă potrivită şi purtare aleasă. Emma 
simţea chiar o satisfacţie la gândul că, generoasă şi 
dezinteresată, ea însăşi dorise şi făcuse totul pentru 
realizarea acestei căsătorii. Dar generozitatea i se întorcea 
împotrivă. Va simţi lipsa domnişoarei Taylor în fiecare minut 
al zilei. Îşi aminti de bunătatea ei - bunătatea şi afecțiunea 
pe care le ştia de şaisprezece ani —, cum o învățase şi cum 
se jucase cu ea, de când avea cinci ani, cum, dedicându-i 
toate puterile, făcea tot ca ea să fie fericită când era 
sănătoasă şi-i stătea de veghe la căpătâi când era bolnavă. 
Tributul de recunoştinţă pentru acei ani era mare, dar 
intimitatea din ultimii şapte ani, egalitatea care se stabilise 
după căsătoria Isabellei, când rămăseseră numai ele două, 
era o amintire mai scumpă şi mai gingaşă. Fusese o 
prietenă şi o tovarăşă cum rar se întâlneşte: inteligentă, 
cultă, săritoare, blândă, cunoscând toate treburile familiei, 
arătând interes pentru binele tuturor, dar mai ales pentru 
Emma; fusese părtaşă la toate plăcerile şi planurile ei. Era 
fiinţa căreia putea să-i spună tot ce-i trecea prin minte şi 
care o iubea destul de mult pentru a-i trece cu vederea 
cusururile. 

Cum va suporta ea această schimbare? Ce e drept, 
prietena ei se muta la numai o jumătate de milă depărtare 
de ei. Dar Emma ştia ce mare va fi diferenţa între doamna 
Weston, de care o va despărţi numai o jumătate de milă, şi 


domnişoara Taylor, care locuia în aceeaşi casă cu ea; şi cu 
toate avantajele caracterului şi situaţiei ei, Emma era acum 
în primejdia de a suferi din cauza izolării spirituale. Îl iubea 
mult pe tatăl ei, dar el nu-i putea fi tovarăş, nu putea să fie 
partenerul ei într-o conversaţie fie serioasă, fie pe ton de 
glumă. 

Diferenţa de vârstă (domnul Woodhouse nu se căsătorise 
tocmai tânăr) era accentuată de firea şi obiceiurile lui, căci, 
fiind toată viaţa cam bolnăvicios, nu-şi obosea nici mintea, 
nici trupul şi prin purtarea sa era mult mai bătrân decât 
anii pe care îi avea. Deşi era peste tot iubit pentru sufletul 
lui bun şi firea lui blândă, nu s-ar fi putut spune că strălucea 
prin darurile spiritului. 

Sora ei, care în urma căsătoriei se mutase la Londra, la o 
distanţă relativ mică, de numai şaisprezece mile, era totuşi 
prea departe pentru vizite zilnice şi Emma avea să petreacă 
multe seri lungi şi plictisitoare de octombrie şi noiembrie 
până când Crăciunul urma să prilejuiască o nouă vizită a 
Isabellei, cu soţul şi copiii ei, care umpleau casa şi îi ofereau 
o încântătoare tovărăşie. 

Highbury, satul acesta mare şi cu o populaţie aproape la 
fel de numeroasă ca a unui oraş şi din care Hartfield, în 
ciuda gazonului, propriu boschetelor şi numelui său, făcea 
parte, nu-i oferea pe nimeni de talia ei. Familia Woodhouse 
era socotită aici cea mai de frunte. 'Toţi îi priveau cu 
respect. Aveau multe cunoştinţe, căci tatăl ei se purta 
frumos cu toată lumea, dar n-ar fi acceptat pe nimeni în 
locul domnişoarei Taylor, nici pentru o jumătate de zi. 

Schimbarea era tristă şi Emma nu avea decât să ofteze şi 
să-şi dorească lucruri imposibile, când tatăl ei se trezi şi 
trebui să devină din nou voioasă. Proasta lui dispoziţie 
trebuia risipită. Era un om cu nervii slabi, care se întrista 
uşor; îi iubea pe toţi cei din jurul său şi nu-i plăcea să se 
despartă de ei; îl supăra orice fel de schimbare. Căsătoria 
ca motiv de schimbare a situaţiei era pentru el ceva cu totul 
nesuferit; nu era nici acum împăcat cu faptul că fiica lui se 


căsătorise şi nu putea vorbi despre ea decât cu multă 
compătimire, deşi fusese o căsătorie din dragoste, iar acum 
era nevoit să se despartă şi de domnişoara Taylor. Datorită 
obiceiurilor sale izvorâte dintr-un uşor egoism, şi pentru că 
nu putea crede că ceilalţi pot să aibă sentimente diferite de 
ale sale, era de părere că domnişoara Taylor săvârşise o 
faptă la fel de păgubitoare pentru ea ca şi pentru ei, şi ar fi 
folosit cu mult mai bine dacă ea şi-ar fi petrecut tot restul 
zilelor la Hartfield. Emma zâmbea şi flecărea cât se poate 
de veselă pentru a-l abate de la asemenea gânduri, dar, 
când se servi ceaiul, domnul Woodhouse nu se putu abţine 
de la a-şi repeta exclamaţia de la cină: 

— Biata domnişoară Taylor, tare aş vrea s-o văd din nou 
aici. Ce păcat că domnului Weston i-a venit ideea s-o ia de 
nevastă! 

— Nu pot să fiu de acord cu dumneata, tată, ştii prea bine! 
Domnul Weston e un bărbat atât de manierat, de vesel, de 
minunat, încât merită din plin o soţie bună. Şi doar nu voiai 
ca domnişoara Iaylor să stea la noi toată viaţa şi să ssuporte 
toanele mele, când poate să aibă casa ei? 

— Casa ei! Care-i, mă rog, avantajul că are casa ei? Casa 
asta e de trei ori mai mare şi tu n-ai niciodată toane, draga 
mea! 

— Dar ne vom duce foarte des pe la ei şi ei vor veni pe la 
noi. Ne vom întâlni mereu. Noi trebuie să facem începutul. 
Trebuie să le facem vizita cuvenită după nuntă cât mai 
repede. 

— Draga mea, cum o să mergem până acolo? Randalls e 
aşa de departe. Nu pot merge pe jos nici jumătate de drum. 

— Nu tată, nimeni nu zice să mergi pe jos. Vom merge, 
bineînţeles, cu trăsura. 

— Trăsura! Dar lui James n-o să-i convină să înhame caii 
pentru o distanţă atât de mică. Şi unde o să ţină caii în 
timpul vizitei? 

— O să-i ţină în grajdul domnului Weston, tată. Ştii bine că 
am stabilit deja. Am discutat cu domnul Weston aseară. În 


ce-l priveşte pe James, poţi să fii sigur că o să-i facă plăcere 
să meargă la Randalls iiindcă fata lui e servitoare acolo. 
Cred chiar că va fi bucuros să ne ducă numai acolo. Şi asta 
datorită dumitale tată! I-ai făcut rost Hannei de o slujbă 
bună. Nimeni nu s-a gândit la Hannah până nu i-ai pomenit 
dumneata numele - şi James îţi e foarte îndatorat. 

— Îmi pare foarte bine că m-am gândit la ea. A fost un 
noroc. Nu vreau ca James să se creadă nedreptăţit, sub nici 
un motiv. Sunt sigur că va fi o servitoare excelentă; e 
politicoasă şi vorbeşte frumos. Am o părere minunată 
despre ea. De câte ori mă vede îmi face o reverență şi mă 
întreabă ce mai fac într-un fel foarte drăguţ, şi când ai 
adus-o aici să coasă, am observat că totdeauna întorcea 
cheia aşa cum trebuie şi nu trântea uşa. Sunt sigur că va fi 
o servitoare minunată. Şi pentru domnişoara Taylor va fi o 
mingâiere să aibă în preajmă pe cineva cunoscut. De câte 
ori James se va duce să-şi vadă fata, va primi veşti de la noi. 
EI îi va spune cum o ducem. 

Emma făcu totul să îndrepte gândurile tatălui ei în această 
mai fericită direcţie şi spera că, ajutată de jocul de table, va 
reuşi să-l facă să suporte seara iar ea să aibă de luptat 
numai cu propriile ei regrete. Aşezară masa pentru table, 
dar îndată după aceea sosi un musafir şi tablele deveniră 
inutile. 

Domnul Knightley, un bărbat inteligent, de vreo treizeci şi 
şapte - treizeci şi opt de ani, era nu numai un foarte vechi şi 
intim prieten al familiei, dar şi legat în mod special de ei, 
fiind fratele mai mare al soţului Isiabellei. Locuia cam la o 
milă distanţă de Highbury şi venea foarte des în casă, primit 
cu multă plăcere, iar acum fu întâmpinat cu şi mai multă 
căldură, căci venea de la rudele comune din Londra. Se 
întorsese târziu, la ora cinei, după o absenţă de câteva zile, 
şi acum sosea la Hartfield să aducă vestea că în Brunswick 
Square toate sunt bune. Această împrejurare fericită îl 
învioră un timp pe domnul Woodhouse. Domnul Knightley 
era un om vesel, care îi plăcea, şi nenumăratele lui întrebări 


despre „biata Isabella şi copiii ei” primiră un răspuns 
mulţumitor. Când toate acestea se sfârşiră, domnul 
Woodhouse observă plin de recunoştinţă: 

— Foarte drăguţ din partea dumitale, domnule Knightley, 
să ieşi din casă la vremea asta, ca să vii la noi. Mi-e teamă 
că n-a fost o plimbare prea plăcută. 

— Da de unde, domnule. E o noapte frumoasă, cu lună, şi e 
aşa de cald că nu mă pot apropia de foc. 

— Dar trebuie să fie foarte umed şi mult noroi pe jos. N-aş 
vrea să răceşti. 

— Noroi, domnule? Uitaţi-vă la pantofii mei! Nici un strop. 

— Cam ciudat, ştii, a plouat foarte mult zilele astea. A 
plouat îngrozitor de tare, cam jumătate de oră, când eram 
la micul dejun. Eu chiar voiam să se amâne nunta. 

— Apropo, nu v-am urat fericire. Ştiu foarte bine ce fel de 
fericire simţiţi şi nu m-am grăbit cu felicitările. Dar cred că 
totul a mers destul de bine. Cum a fost? Cine-a plâns mai 
mult? 

— Ah, biata domnişoară Taylor, tristă întâmplare! 

— Bietul domn şi biata domnişoară Woodhouse, dacă vreţi; 
dar n-aş zice „biata domnişoară Taylor”. Am multă 
consideraţie pentru dumneavoastră şi pentru Emma, dar 
când vine vorba de a depinde sau nu de cineva! în orice caz, 
cred că e mai bine să trebuiască să faci pe plac la unul, 
decât la doi. 

— Mai ales când unul din cei doi e o fiinţă aşa de 
năzuroasă şi mofturoasă, zise Emma în glumă. Asta voiai să 
spui, domnule, nu? Şi ai fi spus-o, dacă tata n-ar fi fost de 
faţă. 

— Cred că e adevărat, draga mea, într-adevăr, zise domnul 
Woodhouse cu un oftat. Mi-e teamă că uneori sunt foarte 
năzuros şi mofturos. 

— Dragă tată, doar nu crezi că mă gândeam la dumneata, 
sau presupuneam că domnul Knightley s-ar gândi la 
dumneata. Ce idee îngrozitoare! Nu, eu mă gândeam la 
mine. Domnului Knightley îi place să-mi caute pricină, ştii, 


aşa în glumă. E numai o glumă. Totdeauna ne spunem orice 
unul altuia. 

Domnul Knightley era de fapt unul dintre puţinii oameni 
care îi puteau găsi cusururi Emmei şi singurul care i le 
spunea. Şi, deşi asta nu-i plăcea în mod deosebit nici 
Emmei, îi era teamă că tatăl ei va fi şi mai puţin încântat să 
afle că există persoane care nu o găsesc perfectă. 

— Emma ştie că nu o flatez niciodată, zise domnul 
Knightley, dar nu mă refeream la nimeni în special. 
Domnişoara Taylor era obişnuită să facă pe plac la doi, 
acum nu va avea decât unul. Se pare că e spre câştigul ei. 

— Da, zise Emma, dorind să încheie subiectul, voiai să ştii 
cum a fost la nuntă. Am plăcerea să-ţi spun că ne-am purtat 
cu toţii minunat. Toţi au fost punctuali, toţi arătau bine, nici 
o lacrimă, nici o mutră plouată. Ştiam cu toţii că ne va 
despărţi numai o jumătate de milă şi că ne vom vedea cu 
siguranţă în fiecare zi. 

— Emma, draga de ea, suportă totul aşa de bine, zise tatăl 
ei, dar, domnule Knightley, zău, îi pare rău c-a pierdut-o pe 
biata domnişoară Taylor, şi sunt sigur că îi va fi foarte dor 
de ea. 

Emma întoarse capul ca să-şi ascundă faţa răvăşită de 
zâmbete şi lacrimi. 

— Ar fi imposibil ca Emmei să nu-i fie dor de o asemenea 
tovarăşă, zise domnul Knightley. N-am iubi-o atât dacă am 
crede aşa ceva. Dar ea ştie că această căsătorie e spre 
binele domnişoarei Taylor. Ştie cât de avantajos este, la 
vârstă domnişoarei Taylor, să se aşeze la casa ei şi ce 
important e pentru ea să-şi asigure bătrâneţile şi deci nu se 
poate lăsa copleşită de durere când trebuie să se bucure. 
Toţi prietenii trebuie să fie bucuroşi că domnişoara Taylor s- 
a măritat aşa de bine. 

— Şi aţi uitat că mai am un motiv să fiu fericită, zise 
Emma, şi încă unul foarte serios - acela că eu am pus la cale 
această căsătorie. Eu am pus-o la cale, după cum ştiţi, de 
acum patru ani. Şi acum, satisfacția că a avut loc şi că am 


avut dreptate, când atâţia spuneau că domnul Weston nu se 
mai însoară, mă poate consola pentru orice. 

Domnul Knightley clătină din cap. Tatăl ei răspunse 
drăgăstos: 

— Draga mea, tare mult aş vrea să nu mai pui la cale 
căsătorii şi să nu mai ghiceşti viitorul, căci tot ce spui se 
adevereşte. Te rog, nu mai pune la cale căsătorii! 

— Promit să nu pun niciuna la cale pentru mine, tată, dar 
pentru alţii, trebuie! E extrem de hazliu. Şi după un 
asemenea succes... Ştiţi, toată lumea spunea că domnul 
Weston nu se mai însoară, da, zău! Domnul Weston, care 
era de atâta vreme văduv şi părea aşa de mulţumit fără 
soţie, aşa de ocupat mereu cu afacerile de la oraş şi cu 
prietenii lui de aici, totdeauna bine primit oriunde se ducea, 
totdeauna vesel, domnul Weston n-ar fi fost nevoit să 
petreacă nici o seară de unul singur, dacă nu voia. O, nu, 
domnul Weston nu se va mai căsători. Unii vorbeau chiar de 
o făgăduială făcută soţiei pe patul de moarte, iar alţii ziceau 
că fiul şi cumnatul nu-l lasă. Se spuneau tot felul de 
tâmpenii pe seama lui, pe tonul cel mai serios, dar eu n-am 
crezut nimic. Din ziua când, acum vreo patru ani, 
domnişoara Taylor şi cu mine l-am întâlnit pe Broadway 
Lane, şi a fost atât de amabil să se repeadă la magazinul lui 
Mitchell să împrumute două umbrele pentru noi, pentru că 
începuse să burniţeze, mi-am pus în gând să-i căsătoresc. 
Am început să pun la cale căsătoria chiar din acel moment 
şi acum, când sunt răsplătită cu un asemenea succes, dragă 
tată, cum vrei să renunţ la a pune la cale căsătorii? 

— Nu înţeleg ce înseamnă pentru tine succes, zise domnul 
Knightley. Succesul presupune strădanie. Ţi-ai petrecut 
timpul cu destul folos dacă de patru ani te străduieşti să faci 
căsătoria asta. E o ocupaţie frumoasă pentru mintea unei 
domnişoare, dar dacă, ceea ce cred că e mai degrabă 
adevărat, ceea ce numeşti tu „a pune la cale căsătoria”, 
înseamnă a-ţi face planuri numai, şi a-ţi zice într-o doară 
„Ce bine ar fi dacă domnul Weston ar lua-o de soţie pe 


domnişoara Taylor”, şi a-ţi repeta fraza din când în când, de 
ce vorbeşti despre succes? Care e meritul tău, de ce eşti 
mândră? Ai avut norocul să ghiceşti şi atâta tot! 

— Şi dumneata, n-ai cunoscut niciodată plăcerea şi 
triumful norocului de a ghici adevărul? îmi pare rău pentru 
dumneata, te socoteam mai inteligent, căci, crede-mă, 
norocul de a ghici nu e noroc pur şi simplu, trebuie să ai 
har. Cât despre cuvântul succes, care nu-ţi place, nu înţeleg 
de ce nu aş avea nici un drept la el. Ai făcut două 
presupuneri interesante, dar nu crezi că se poate face şi oa 
treia, că există ceva între a face totul şi a nu face nimic? 
Dacă n-aş fi încurajat vizitele domnului Weston aici, n-aş fi 
făcut unele aluzii, n-aş fi rezolvat micile probleme, putea să 
nu iasă nimic. Cred că ştii foarte bine casa noastră ca să 
înţelegi despre ce vorbesc. 

— Un bărbat cinstit şi cu inima deschisă ca domnul Weston 
şi o femeie înţeleaptă şi modestă ca domnişoara Taylor pot 
să-şi vadă şi singuri de treburi. E posibil ca, pentru că te-ai 
amestecat, să-ţi fi făcut mai degrabă ţie un rău decât lor un 
bine. 

— Emma nu se gândeşte niciodată la ea dacă poate face 
un bine altora, interveni domnul Woodhouse, înțelegând 
numai pe jumătate. Dar, draga mea, te rog, nu mai pune la 
cale căsătorii, astea sunt nişte prostii care strică armonia 
familiei. 

— Numai una tată, numai pentru domnul Elton. Bietul 
domn Elton! îţi place domnul Elton, tată, nu-i aşa? Trebuie 
să-i caut o nevastă! Nimeni din Highbury nu-l merită şi e 
aici aproape de un an, şi şi-a aranjat casa aşa de frumos, ar 
fi o ruşine să rămână burlac. Şi azi, când le-a împreunat 
mâinile la miri, mă gândeam că şi-ar dori să i se oficieze şi 
lui o asemenea slujbă. Îl simpatizez mult pe domnul Elton şi 
cred că e singurul mod de a-i face un serviciu. 

— Domnul Elton e un tânăr foarte drăguţ, desigur, şi 
foarte bun băiat, şi am multă stimă pentru el. Dar dacă vrei 
să-i acorzi atenţie, invită-l într-o zi la masă. E mult mai bine 


aşa. Şi poate că domnului Knightley îi va face plăcere să-l 
cunoască. 

— Cu multă plăcere, oricând, zise domnul Knightley, 
râzând, şi sunt întru totul de acord că e mult mai bine aşa. 
Invită-l la masă, Emma, şi serveşte-l cu peştele şi puiul cel 
mai bun, dar lasă-l să-şi aleagă singur nevasta! Crede-mă, 
un bărbat de douăzeci şi şase, sau douăzeci şi şapte de ani, 
poate să-şi poarte singur de grijă! 

CAPITOLUL II. 

Domnul Weston se născuse la High-Bury, într-o familie 
respectabilă, care se ridicase în rândurile nobilimii de 
câteva generaţii. Primise o creştere aleasă, dar, căpătând 
de timpuriu o oarecare independenţă, nu găsise cu cale să 
urmeze îndeletnicirile practice ale fraţilor săi şi, căutând 
satisfacţie pentru spiritul lui vesel şi firea-i sociabilă, se 
înrola în miliția comitatului care tocmai atunci se înființase. 

Căpitanul Weston era iubit de toată lumea, şi când, 
datorită împrejurărilor vieţii sale militare, o cunoscu pe 
domnişoara Churchill, dintr-o bună familie din Yorksihire, şi 
domnişoara Churchill se îndrăgosti de el, nimeni nu se miră, 
în afară de fratele şi cumnata ei, care nu-l cunoşteau şi, 
plini de mândrie şi aroganță, socoteau că înrudirea aceasta 
îi înjoseşte. 

Totuşi, domnişoara Churchill fiind majoră şi cu depline 
drepturi asupra averii ei - care era destul de neînsemnată 
în comparaţie cu proprietăţile familiei —, nu putu fi abătută 
de la gândul căsătoriei. Aceasta avu loc spre marea umilinţă 
a doamnei şi domnului Churchill, care o dădură afară cu 
toată politeţea cuvenită. Era o înrudire nepotrivită şi nu 
aducea nimănui fericire. Se pare însă că doamna Weston îşi 
găsise totuşi fericirea în ea, pentru că avea de acum un soţ, 
a cărui inimă fierbinte şi fire duioasă îl făceau să-i ofere 
totul în schimbul amabilităţii de a se fi îndrăgostit de el; dar, 
deşi firea ei nu era rea, nu era nici dintre cele mai bune. 
Fusese destul de hotărâtă pentru a-şi impune voinţa 
împotriva fratelui ei, dar nu şi pentru a-şi potoli anumite 


regrete nesocotite cu privire la supărarea lui nefirească, 
sau dorul după luxul casei pe care o părăsise. Cheltuiau mai 
mult decât le permiteau veniturile, dar traiul lor era modest 
faţă de Enscombe. Nu încetă să-şi iubească bărbatul, dar 
dorea să fie în acelaşi timp soţia căpitanului Weston şi 
domnişoara Churchill de la Enscombe. 

Căpitanul Weston, despre care se credea, mai ales în 
familia Churchill, că a făcut o partidă extraordinară, se 
dovedi a fi de fapt în pierdere, pentru că, atunci când soţia 
lui muri, după trei ani de căsătorie, el era mai sărac decât 
la început şi avea şi un copil de întreţinut. Totuşi, fu repede 
uşurat de această din urmă povară. Băiatul fusese, la fel ca 
şi boala prelungită a mamei, de natură să înduioşeze 
rudele, un prilej de oarecare împăcare. Doamna şi domnul 
Churchill, nemaiavând copii şi nici nepoți, se oferiră să-i 
poarte de grijă lui Frank, după moartea mamei sale. Tatăl 
avea probabil unele reţineri, dar ele fură învinse de gândul 
că băiatul era dat în grija bogatei familii Churchill, iar el 
putea să-şi vadă de treburi şi să-şi îndrepte mai uşor 
situaţia. 

Se cerea o schimbare radicală. Părăsi haina militară şi se 
apucă de comerţ. Fraţii lui erau deja bine cunoscuţi în 
lumea afacerilor la Londra şi nu-i fu greu să facă începutul. 
Era o preocupare care-i absorbea destul timp. Mai avea 
încă o căsuţă în High-bury, unde îşi petrecea cele mai multe 
zile de odihnă şi, împărțindu-se între ocupațiile folositoare 
şi plăcerile societăţii, se mai scurseră încă optsprezece, 
douăzeci de ani din viaţa lui senină. Ajunsese, în acest 
răstimp, să strângă ceva bani, destui ca să cumpere o mică 
proprietate din apropiere de Highbury, pe care şi-o dorise 
de mult, destui ca să se însoare cu o femeie fără zestre ca 
domnişoara Taylor şi să trăiască după dorinţele şi firea lui 
prietenoasă. 

De câtăva vreme, domnişoara Taylor începuse să facă 
parte din planurile sale, dar nefiind vorba de o pasiune 
tiranică, tinerească, rămase neclintit în hotărârea de a se 


căsători numai după cumpărarea moşiei Randalls şi aşteptă 
cu nerăbdare ca proprietatea să fie scoasă în vânzare. Îşi 
urmărise cu statornicie scopurile până la realizarea lor. 
Făcuse avere, cumpărase casa şi îşi câştigase soţia; începea 
o nouă perioadă în viaţa lui, care promitea sa fie mult mai 
fericită decât prima. Nu fusese niciodată un om nenorocit; 
firea sa îl ferise de asta chiar în prima lui căsătorie. Dar 
această a doua căsnicie urma să-i arate cât de încântătoare 
poate fi o femeie cu adevărat înţeleaptă şi plăcută şi de 
asemenea să-i dea cea mai fericită dovadă că e mult mai 
bine să alegi decât sa fii ales, să inspiri recunoştinţă, decât 
să fii dator a o arăta. 

Nu avea să-şi facă plăcere decât sieşi prin această alegere; 
averea îi aparţinea în întregime. Cât despre Frank, se ştia 
aproape sigur că va deveni moştenitorul unchiului său, 
adopţiunea devenise declarată când, la majorat, Frank 
luase numele de Churchill. Era deci puţin probabil ca el să 
aibă nevoie de ajutorul tatălui său. Domnul Weston nu 
bănuia nimic de acest fel. Mătuşa era o femeie capricioasă 
şi îşi domina întru totul soţul, dar ca tată, nu-şi putea 
închipui că un capriciu ar putea fi atât de puternic încât să 
lovească în cineva atât de scump, pe bună dreptate scump. 
În fiecare an îl vedea pe fiul său la Londra şi era mândru de 
el; îl lăuda mereu prin Highbury şi localnicii începură, la 
rândul lor, să fie mândri de el. Era considerat ca unul din 
partea locului şi meritele şi speranţele sale deveniseră o 
preocupare a tuturor. 

Domnul Frank Churchill era una din mândriile oraşului şi 
mulţi erau curioşi să-l cunoască, deşi el nu răspundea 
acestui compliment, căci nu venise la Highbury niciodată. 
Se vorbise mult despre vizita pe care urma să i-o facă 
tatălui său, dar aceasta nu avusese încă loc. 

Acum, cu ocazia căsătoriei, i se sugerase pe departe că ar 
trebui să-şi viziteze în sfârşit tatăl, ca o datorie de bună- 
cuviinţă. Părerea fu unanim împărtăşită, atât atunci când 
doamna Perry luă ceaiul la doamna şi domnişoara Bates, cât 


şi atunci când doamna şi domnişoara Bateş întoarseră 
vizita. Acum era momentul ca domnul Frank Churchill să 
sosească la Highbury şi speranţa crescu atunci când se află 
că îi scrisese mamei lui adoptive cu ocazia ceremoniei. Timp 
de câteva zile, în orice conversaţie din Highbury se 
menţiona frumoasa scrisoare primită de doamna Weston. 
„Cred că ai auzit de frumoasa scrisoare pe care domnul 
Churchill i-a scris-o doamnei Weston? Am aflat că eo 
scrisoare foarte frumoasă. Mi-a spus domnul Woodhouse, 
care a citit-o şi zice că n-a mai văzut aşa scrisoare frumoasă 
de când e.” 

Era în adevăr a scrisoare mult lăudată. Doamna Weston, 
desigur, avea o foarte bună părere despre tânăr şi această 
plăcută amabilitate era o dovadă grăitoare de bună 
creştere şi se adăuga fericit şirului de felicitări şi urări de 
bine pe care le prilejuise căsătoria ei. Ştia că e o femeie 
norocoasă şi avea destulă experienţă ca să-şi dea seama ce 
noroc a dat peste ea. Singurul regret era despărţirea de cei 
dragi, a căror prietenie pentru ea nu se răcise niciodată şi 
care suportau greu lipsa ei. 

Ştia că, din când în când, le va fi dor de ea şi nu-şi putea 
reţine tristeţea la gândul că Emma era lipsită de plăcerile ei 
obişnuite şi se plictisea fără ea, dar, draga de Emma, avea 
destulă tărie de caracter. Putea să facă faţă împrejurării 
mult mai bine decât alte fete şi avea bun simţ, minte şi 
energie, care, se putea spera, o vor ajuta să treacă prin 
micile necazuri şi privaţiuni. Avea o mare mângâiere că 
distanţa intre Randalis şi Hartfield era mică şi uşor de 
străbătut pe jos, chiar pentru o femeie singură şi anotimpul 
rece care venea nu putea deveni o piedică în calea vizitelor 
aproape zilnice, date fiind bunătatea şi posibilităţile 
domnului Weston. 

Doamna Weston îşi petrecea ore în şir gândindu-se cu 
recunoştinţă la situaţia ei cea nouă şi numai în rare 
momente era cuprinsă de regrete. Mulţumirea ei, mai mult 
decât mulţumire am putea zice, era atât de îndreptăţită şi 


făţişă, încât Emma, deşi îşi cunoştea bine tatăl, era uneori 
uimită de compătimirile lui pentru „biata domnişoară 
Taylor”, fie atunci când plecau de la Randalls şi o lăsau în 
căldura propriului ei cămin, fie când ea pleca de la 
Hartfield, împreună cu bărbatul ei, în trăsura ei proprie. Cu 
toate acestea, nu se întâmpla niciodată să plece fără ca 
domnul Woodhouse să suspine uşor, zicând: 

— Ah, biata domnişoară Taylor! l-ar părea atât de bine să 
rămână! 

Nu era nici o perspectivă ca domnişoara Taylor să mai 
poată fi recuperata, dar nici ca domnul Woodhouse să 
înceteze să-i plângă de milă. După câteva săptămâni 
domnul Woodhouse se simţea însă ceva mai uşurat. Vecinii 
încetaseră să-l mai felicite; nu mai era sâcâit de urările de 
bine pentru un eveniment atât de trist. Şi, tortul de nuntă, 
care fusese pentru el mare prilej de supărare, se termină în 
fine. Stomacul său nu suporta grăsimile şi niciodată nu 
putea să-şi închipuie că ceilalţi pot mânca ceva gras. Ceea 
ce nu era bun pentru el, socotea că e nepotrivit pentru 
oricine altcineva şi, prin urmare, încercase în mod serios să- 
i abată pe toţi de la ideea de a face un tort, şi când se 
dovedise imposibil, încercase, tot în mod serios, să-i 
împiedice să-l mănânce. Îşi dăduse chiar osteneala să ceară 
o consultaţie domnului Perry, farmacistul, asupra acestei 
probleme. Domnul Perry era un om inteligent şi manierat, 
al” cărui vizite dese erau mângâierea vieţii domnului 
Woodhouse, şi atunci când i se ceru sfatul, nu putu decât să 
spună tuturor( deşi se pare împotriva înclinațiilor sale) că 
tortul face rău la mulţi, ba chiar la cei mai mulţi oameni, în. 
afară de cazul că e mâncat în porţii mici. Având ca sprijin o 
atare părere, care coincidea cu a sa, domnul Woodhouse 
spera să poată influenţa apetitul fiecărui musafir al perechii 
proaspăt căsătorite; şi totuşi, tortul fu mâncat, iar spiritul 
lui generos nu avu linişte până când nu dispăru şi ultima 
fărâmitură. 


Umblau prin Highbury nişte zvonuri ciudate, cum că toţi 
copiii din familia Perry au fost văzuţi cu câte o felie mare de 
tort în mână, dar domnul Woodhouse refuza să creadă aşa 
ceva. 

CAPITOLUL III. 

Domnul Woodhouse era prietenos şi sociabil, dar într-un 
fel aparte. Era foarte bucuros ca prietenii să vină să-l vadă 
şi, din mai multe motive, între care faptul că locuia de atâta 
vreme la Hartfield, că era bun din fire şi că avea o 
asemenea avere, casă şi fiică, el putea să-şi impună voinţa 
în ce priveşte vizitele, asupra celor din micul său cerc. Nu 
prea se întâlnea cu familiile care nu făceau parte din acest 
cerc; spaima lui de ore târzii şi petreceri cu multă lume îl 
făcea să nu dorească alte cunoştinţe în afara celor dispuşi 
să-l viziteze aşa cum voia el. Din fericire, se găseau destul 
de mulţi dintre aceştia prin apropiere, căci Randalls era în 
aceeaşi parohie cu Highbury, iar Donwell Abbey, unde 
locuia domnul Knightley, în parohia vecină. 

Destul de des, mai ales din dorinţa Emmei, cei mai 
apropiaţi erau invitaţi la masă, dar el prefera să-i invite 
seara, după cină; şi, în afară de cazul că îşi închipuia că nu 
se simte destul de bine pentru a primi oaspeţi, nu trecea 
seară din săptămână fără ca Emma să întindă masa pentru 
jocul de cărţi. 

Doamna şi domnul Weston, precum şi domnul Knightley 
erau invitaţi în virtutea stimei şi respectului care se 
stabilise de mult între ei, iar domnul Elton, un tânăr care 
locuia singur fără ca asta să-i fie pe plac, nu era deloc în 
primejdie să piardă favoarea de a schimba singurătatea 
serilor sale pentru societatea distinsă din salonul domnului 
Woodhouse şi zâmbetele încântătoarei sale fiice. 

După aceştia, urma o altă serie de obişnuiţi ai casei: 
printre persoanele, întotdeauna gata să răspundă unei 
invitaţii la o partidă de cărţi, din partea celor de la 
Hartfield, se numărau doamna şi domnişoara Bates şi 
doamna Goddard, care erau atât de des aduse aici şi 


conduse acasă cu trăsura, încât domnul Woodhouse nu mai 
socotea că asta ar fi o greutate pentru James şi pentru cai. 
Dacă le-ar fi adus şi dus numai o dată pe an, ar fi fost o 
adevărată nenorocire. 

Doamna Bates, văduva răposatului vicar din Highbury, era 
atât de bătrână că nu mai era în stare decât să bea ceai şi 
să joace cărţi. Locuia împreună cu fiica ei, care nu era 
măritată, şi trăiau din mijloace modeste. Se bucura de toată 
stima şi respectul cuvenite unei doamne bătrâne şi 
inofensive într-o situaţie grea. Fiica ei avea o popularitate 
neobişnuită pentru o femeie nici tânără nici bogată, nici 
frumoasă şi nici măritată. Domnişoara Bates nu avea 
absolut nici o şansă de a-şi câştiga o poziţie în societate; nici 
măcar nu avea acea superioritate intelectuală care îi atrage 
pe cei din jur sau inspiră un respect amestecat cu teamă 
celor care ne urăsc. 

Nu se putuse lăuda niciodată cu frumuseţea sau 
inteligenţa ei şi tinereţea îi trecuse pe neobservate, iar 
trăi cât se poate de cuviincios din micul venit pe care îl 
avea. Şi, totuşi, era o femeie fericită, al cărei nume nimeni 
nu-l pronunţa fără simpatie. Numai bunăvoința ei generală 
şi firea mulţumită puteau să înfăptuiască asemenea minuni. 
lubea pe toată lumea, dorea fericirea tuturor, observa 
imediat meritele fiecăruia; se socotea fiinţa cea mai fericită 
pentru că avea o mamă atât de minunată şi atâţia vecini şi 
prieteni buni şi o casă din care nu lipsea nimic. Simplitatea 
şi voioşia firii sale, mulţumirea şi recunoştinţa făceau să fie 
iubită de toată lumea şi erau o mină de fericire pentru ea 
însăşi. Vorbea foarte mult, despre orice fleac, ceea ce îi 
plăcea tare de tot domnului Woodhouse, care era 
întotdeauna bucuros să flecărească şi să bârfească fără 
răutate. 

Doamna Goddard era directoarea unei şcoli - nu a unui 
liceu sau institut sau ceva de acest fel, care este 
recomandat în fraze lungi şi pline de emfază prostească, 


pentru îmbinarea metodelor liberale cu educaţia morală pe 
baza unor principii şi sisteme noi, şi unde tinerele fete, în 
schimbul unei sume grase, îşi strică sănătatea şi se umplu 
de ifose. Era o şcoală în toată regula, cinstită, de modă 
veche, cu internat, unde se oferea o cantitate modestă de 
învăţătură contra unui preţ modest şi unde fetele pot fi 
trimise pentru a căpăta puţină distincţie şi cunoştinţe, fără 
să fie puse în primejdia de a se întoarce acasă geniale. 
Şcoala doamnei Goddard avea o reputaţie bine stabilită şi 
pe bună dreptate, pentru că se ştia că Highbury e un loc 
foarte sănătos; avea o casă mare, cu grădină, le dădea 
fetelor mâncare bună şi hrănitoare şi, vara, le lăsa să se 
joace afară cât pofteau şi iarna le pansa cu mâna ei 
degerăturile. Nu era, prin urmare, nici o minune că, în 
drumul spre biserică, era urmată de douăzeci de perechi de 
domnişoare. Era o femeie nu prea frumoasă, cu o fire de 
mamă; muncise mult în tinereţe, iar acum se simţea 
îndreptăţită să-şi ofere plăcerea unei vizite; şi pentru că 
datora mult domnului Woodhouse, se credea în mod special 
obligată ca, pentru el, să-şi lase salonaşul ei curat şi să vină, 
de câte ori avea ocazia, cu o broderie în mână, pentru a 
câştiga sau pierde câţiva bănuţi la cărţi, în jurul focului. 

Acestea erau doamnele pe care Emma putea oricând 
conta şi ea, fericită să le invite de dragul tatălui ei, dar, în 
ceea ce o Privea, tovărăşia lor nu o putea consola deloc 
pentru pierderea doamnei Weston. Era încântată când tatăl 
ei se simţea bine şi că făcea aranjamente atât de bune, dar 
prozaismul celor trei femei o făcea să simtă cum o 
copleşeşte banalitatea de care se temea. 

Într-o dimineaţă, pe când stătea şi aştepta să-şi încheie 
ziua în felul acesta monoton, i se aduse un bileţel,de la 
doamna God-dard, care îi cerea în termenii cei mai 
respectuoşi permisiunea de a o aduce şi pe domnişoara 
Smith: o cerere binevenită, pentru că domnişoara Smith 
era o tânără de şaptesprezece ani, pe care Emma o 
cunoştea din vedere şi pentru care avea oarecare interes, 


fiindcă era frumoasă. Aşa că drăgălaşa stăpână a conacului 
trimise ca răspuns o invitaţie plină de graţie şi scăpă astfel 
şi de spaima de a petrece o seară uricioasă. 

Harriet Smith era fiica naturală a cuiva. Cineva o adusese, 
cu câţiva ani în urmă, la şcoala doamnei Goddard şi cineva o 
ajutase să treacă de la condiţia de internă la cea de 
chiriaşă. Cam asta se ştia despre ea. Nu părea să aibă 
prieteni în afară de cei pe care şi-i făcuse la Highbury şi 
tocmai se întorsese dintr-o vizită la ţară, la nişte 
domnişoare care îi fuseseră colege de şcoală. 

Era o fată foarte drăguță şi genul ei de frumuseţe îi plăcea 
Emmei în mod deosebit. Era scundă, plinuţă şi blondă, cu 
obrajii roşii şi ochii albaştri, păr de culoare deschisă, 
trăsături regulate şi în general o înfăţişare foarte 
atrăgătoare. Înainte ca vizita să fi luat sfârşit, Emma era 
încântată de purtarea ei şi foarte hotărâtă să se 
împrietenească cu ea. Nu o izbise nimic din cale afară de 
inteligent în conversaţia domnişoarei Smith, dar o găsea 
foarte simpatică - timidă, atât cât trebuie şi dornică să 
vorbească, fără a încerca să se impună, arătând cuvenitul 
respect şi recunoştinţă pentru că fusese primită la 
Hartfield. Era atât de sincer impresionată de eleganța şi 
superioritatea casei de la Hartfield faţă de tot ceea ce 
văzuse ea până atunci, încât era limpede că are gust şi 
merită să fie încurajată. Trebuie să fie încurajată. Acei dulci 
ochi albaştri şi toate darurile ei naturale nu trebuie irosite 
în societatea proastă din Highbury. Cunoştinţele pe care şi 
le făcuse deja nu erau de talia ei. Prietenia celor de care 
abia se despărţise, deşi erau oameni cumsecade, nu putea 
decât s-o păgubească. Era vorba de cei din familia Martin, 
pe care Emma îi cunoştea, căci închiriaseră o fermă destul 
de mare a domnului Knightley şi locuiau în parohia Donwell. 
Ştia că sunt oameni de încredere şi că domnul Knightley îi 
laudă, dar sunt cu siguranţă grosolani şi lipsiţi de educaţie, 
şi intimitatea cu ei era cu totul nepotrivită pentru o fată 
căreia nu-i lipsea decât puţină învăţătură şi manieră pentru 


a fi desăvârşită. Ea va fi aceea care o va supraveghea, o va 
învăţa, o va despărţi de societatea de proastă calitate şi o va 
prezenta în lumea bună, ea îi va modela părerile şi 
purtarea. Va fi o ocupaţie interesantă, dovedind bunele ei 
intenţii, foarte potrivită cu situaţia ei, cu posibilităţile şi 
disponibilităţile ei. 

Fu atât de ocupată să admire cei doi ochi albaştri, să 
vorbească şi să asculte, să-şi facă toate aceste planuri în 
momentele de tăcere, încât seara trecu neobişnuit de 
repede, şi gustările, care se serveau de regulă la sfârşitul 
unei asemenea vizite şi la pregătirea cărora veghease la 
timpul potrivit, fură servite înainte ca ea să-şi fi dat seama 
cât e de târziu. Cu o vioiciune care depăşea solicitudinea ei 
obişnuită, deşi nu se poate spune că Emma ar fi fost 
vreodată indiferentă la bunul mers al lucrurilor, cu acea 
bunăvoință a celor încântați de propriile lor idei, făcu 
onorurile mesei, servi pe toată lumea şi recomandă 
chifteluţele de pui şi stridiile cu sos, cu mare insistenţă, aşa 
cum se cerea pentru nişte oaspeţi excesiv de politicoşi, gata 
să nu mănânce nimic şi să plece devreme. 

În asemenea ocazii, în sufletul domnului Woodhouse se 
dădea o luptă grea. Îi plăcea să se pună masa, pentru că 
aşa era moda pe vremea tinereţii lui, dar fiind convins că 
gustările la ore târzii nu sunt sănătoase, era cuprins de 
păreri de rău, când vedea că s-au adus; şi în timp ce, din 
ospitalitate, ar fi dorit ca musafirii să se înfrupte din toate, 
din grijă pentru sănătatea lor, se întrista amarnic la gândul 
că ei mănâncă. O farfurie cu fiertură subţire de ovăz putea 
să recomande oricui. Cu toate astea, călcându-şi pe inimă, 
pe când doamnele făceau să dispară bunătăţile de pe masă, 
le spunea: 

— Doamnă Bates, îţi propun să încerci un ou fiert. Un ou 
fiert moale nu strică la sănătate. Serie ştie să fiarbă ouăle 
ca nimeni altul. N-aş sfătui pe nimeni să mănânce ouă fierte 
de altcineva - nu vă fie teamă, sunt foarte mici - un ouşor 
acolo n-o să vă facă rău. Emma, dă-i domnişoarei Bates o 


bucăţică de tartă, o bucăţică mică. Noi avem numai tarte cu 
mere, nu trebuie să vă temeţi de fructe prost conservate. 
Nu vă sfătuiesc să mâncaţi cremă de ouă. Doamnă 
Goddard, ce-aţi zice de o jumătate de păhărel de vin. O 
jumătate de păhărel şi restul apă. Nu cred să vă facă rău. 

Emma îl lăsa pe tatăl ei să vorbească, dar avea grijă să 
ofere musafirilor cantităţi mai mari; şi în seara asta îi făcu 
deosebită plăcere faptul că, la plecare, păreau cu toţii 
mulţumiţi. 

Mulţumirea pe care o simţea domnişoara Smith era pe 
măsura dorințelor ei. Domnişoara Woodhouse era o 
persoană atât de importantă în Highbury, încât perspectiva 
de a face cunoştinţă cu ea îi dăduse fiori de spaimă şi 
plăcere; dar tânăra fată, umilă Şi recunoscătoare, plecă 
foarte mulţumită, încântată de amabilitatea cu care se 
purtase domnişoara Woodhouse toată seara şi de faptul ca 
la plecare chiar dăduse mâna cu ea! 

CAPITOLUL IV. 

Curând, Harriet Smith deveni unul din oaspeţii obişnuiţi la 
Hartfield. Cum era iute şi hotărâtă de fel, Emma nu întârzie 
s-o invite, s-o încurajeze, să-i spună să vină foarte des şi pe 
măsură ce se cunoşteau mai bine, erau din ce în ce mai 
încântate una de alta. Emma îşi dăduse de la început seama 
cât de folositoare îi va fi Harriet ca tovarăşă de plimbare. 
Doamna Weston era o pierdere importantă şi din acest 
punct de vedere. Tatăl ei nu mergea niciodată mai departe 
de boschete, distanţa îi ajungea pentru o plimbare pe care 
iarna o numea lungă, iar vara scurtă. De când se căsătorise 
doamna Weston, Emma nu se plimbase mai deloc. Se 
avântase odată singură până la Ran-dalis, dar nu era prea 
plăcut. Pe Harriet Smith o putea chema oricând avea chef 
de plimbare şi asta devenea un avantaj important. Cu cât o 
vedea mai des, cu atât o aprecia mai mult, în toate 
privinţele şi planurile ei binevoitoare îşi găseau justificarea. 

Desigur, Harriet nu era deşteaptă, dar avea o fire blândă, 
docilă, recunoscătoare, era străină de orice îngâmfare şi nu 


dorea decât să se lase condusă de către o persoană pe care 
o admira. Faptul că se ataşase de la început de ea era 
îmbucurător. Dorinţa de a se împrieteni cu oameni de lume 
şi capacitatea de a preţui ceea ce era distins şi inteligent 
arătau că nu era lipsită de gust, deşi nu te puteai aştepta de 
la ea să înţeleagă foarte bine lucrurile. Emma devenise de 
acum convinsă că Harriet Smith era exact prietena de care 
avea nevoie, exact acel „ceva” care lipsea din casa ei. O 
prietenă ca doamna Weston nu mai putea găsi. Nu exista, 
nici o fiinţă asemenea ei şi Emma nici n-ar fi dorit să existe. 
Acum era vorba de ceva cu totul diferit, de un sentiment 
aparte, de sine-stătător. Pe doamna Weston o iubea cu 
recunoştinţă şi stimă, pe Harriet o va îndrăgi pentru a o 
ajuta. Doamnei Weston nu avea ce să-i ofere, Harrietei îi 
oferea totul. 

Primul pas spre a-i deveni folositoare Harrietei fu 
încercarea de a afla cine erau părinţii ei, dar biata fată 
habar nu avea. Era dispusă să mărturisească orice îi sta în 
putinţă, dar asupra acestui subiect întrebările rămâneau 
fără răspuns. Emma se văzu nevoită să-şi închipuie ce-i 
plăcea, dar nu putea crede că, dacă ea însăşi ar fi fost într-o 
asemenea situaţie, n-ar fi descoperit adevărul. Harriet nu 
era perspicace. Se mulţumise să creadă ce auzise de la 
doamna Goddard şi nu cercetase mai departe. 

Vorbeau foarte mult despre doamna Goddard, despre 
profesoare şi despre celelalte fete, despre şcoală în general 
şi, dacă n-ar fi să punem la socoteală şi cunoştinţele din 
familia Martin de la ferma Abbey Mill, acestea ar fi fost 
singurele subiecte de conversaţie. Dar familia Martin îi 
ocupa o mare parte din gânduri. petrecuse la ei două luni 
fericite şi acum era bucuroasă să vorbească despre cât de 
mult îi plăcuse, ce bine era şi ce minuni văzuse acolo. Emma 
îi încuraja dorinţa de a vorbi, amuzată de imaginea unui 
grup de oameni pe care nu-i cunoştea bine şi de simplitatea 
tinerească a Harrietei, care povestea cu atâta entuziasm că 
doamna Martin are „două saloane, două saloane foarte 


elegante, unul din ele mare cât sufrageria doamnei 
Goddard şi are şi o fată în casă care stă la ei de douăzeci şi 
cinci de ani, şi are opt vaci, două de rasa Alderneys şi una 
mică, de rasă velsă, mică şi foarte drăguță, şi doamna 
Martin zicea, fiindcă ţinea foarte mult la ea, să fie vaca ei. Şi 
are şi un chioşc în grădină unde o să ia ceaiul într-o zi, la 
anul, un chioşc foarte frumos, mare cât pentru 
douăsprezece persoane.” 

Câtva timp, Emma se amuză pur şi simplu, fără a se gândi 
la amănunte dar, când înţelese mai bine despre ce fel de 
familie e vorba, i se treziră cu totul alte sentimente. Rămase 
cu ideea greşită că familia cuprindea o mamă, o fiică şi un 
fiu cu soţia lui, care locuiau împreună, dar când deveni 
evident că domnul Martin, care era unul din personajele 
povestirii şi mereu era pomenit cu simpatie pentru 
bunătatea lui de a fi făcut un lucru sau altul, era burlac, 
adică nu exista nici o tânără doamnă Martin, nici o soţie în 
toată istoria, începu să bănuiască primejdia care o păştea 
pe prietena ei din partea acestor oameni ospitalieri şi 
cumsecade şi înţelese că dacă nu-i va purta de grijă, 
prietena ei putea să decadă iremediabil. 

Sub imperiul acestei revelații, Emma începu să pună 
întrebări mai numeroase şi cu mai mult rost; o făcu în mod 
special pe Harriet să vorbească mai mult despre domnul 
Martin şi observă că asta îi plăcea fetei. Era ori când gata 
să sublinieze participarea lui la plimbările sub clar de lună 
şi la jocurile vesele de seară şi zăbovi mult asupra bunei lui 
dispoziţii şi politeţii lui. Într-o zi colindase trei mile ca să-i 
aducă nişte nuci, pentru că ea spusese că-i plac foarte mult, 
şi în orice împrejurare era aşa de îndatoritor! într-o zi l-a 
adus pe băiatul ciobanului în salon ca să-i cânte ei. Eiîi 
plăceau foarte mult cântecele. Şi el ştia puţin să cânte. Ea 
găsea că e foarte deştept şi înţelege totul. Avea o turmă 
foarte frumoasă şi chiar în timpul şederii ei acolo i s-a oferit 
pentru lână un preţ mai mare decât oricărui fermier din 
vecinătate. Ştia că toată lumea îl vorbeşte de bine. Mama şi 


surorile lui îl iubeau foarte mult. Doamna Martin i-a spus 
într-o zi (şi se înroşi spunând asta) că nimeni nu poate să 
aibă un fiu bun şi că, ea e sigură, că atunci când se va 
însura, va fi un soţ foarte bun. Nu că ea ar fi vrut să-l vadă 
însurat curând, nu se grăbea deloc.” „Bravo, doamnă 
Martin, gândi Emma, ştii foarte bine ce vrei!” „Şi când a 
plecat, doamna Martin a fost aşa de bună şii-a trimis 
doamnei Goddard o gâscă frumoasă, cea mai frumoasă 
gâscă pe care a văzut-o doamna Goddard vreodată. 
Doamna Goddard a gătit-o într-o duminică şi le-a invitat pe 
toate trei profesoarele domnişoara Nash, domnişoara 
Prince şi domnişoara Richardson, la masă.” 

— Domnul Martin presupun, nu e un om prea cult, dincolo 
de meseria lui? Nu prea citeşte! 

— O, ba da, adică nu - nu ştiu, dar cred că a citit foarte 
mult - dar nu cine ştie ce. Citeşte Revista Agriculturii şi 
nişte cărţi care sunt puse pe pervazul ferestrei. Şi le citeşte 
numai pentru el, nu cu glas tare. Totuşi, seara, câteodată, 
înainte de partida de cărţi, ne citea şi nouă din Viaţa 
mondenă, foarte distractiv. Şi ştiu că a citit Vicarul din 
Wakefield. N-a citit însă Dragoste în pădure şi nici Copiii 
mănăstirii. Nu auzise de cărţile astea, până nu le-am 
pomenit eu, dar e hotărât să le caute de îndată ce va putea. 

Întrebarea următoare fu: 

— Cum arată acest domn Martin? 

— O, nu e frumos, nu e frumos deloc. La început mi s-a 
părut chiar foarte urât, dar acum nu mi se mai pare. După 
un timp, nu ţi se mai pare urât. Nu l-aţi văzut niciodată? 
Vine din când în când la Highbury şi oricum trece călare o 
dată pe săptămână când se duce la Kingston. Trebuie să fi 
trecut de multe ori pe lângă dumneavoastră. 

— Se poate. Poate l-am văzut de cincizeci de ori, fără să 
am idee cum îl cheamă. Un tânăr fermier, călare sau pe jos 
este o persoană care nu-mi atrage câtuşi de puţin atenţia. 
Fermierii sunt categoria de oameni cu care nu vreau să am 
de-a face. Dacă ar fi vorba de cineva care să-mi fie puţin 


inferior, dar să arate bine, poate că m-ar interesa; aş putea 
spera ori când să-i ajut cu ceva familia. Dar un fermier nu 
are nevoie de ajutorul meu şi este deci într-un fel mai 
presus de mine, deşi din alte puncte de vedere mai prejos, 
aşa că nu merită atenţia mea. 

— Desigur, da. Nu prea cred că l-aţi băgat de seamă, dar 
el vă cunoaşte foarte bine, din vedere, vreau să zic. 

— Nu mă îndoiesc, este probabil un tânăr respectabil. Ştiu 
că este şi, ca atare, îi doresc numai bine. Cam câţi ani crezi 
că are? 

— A împlinit douăzeci şi patru pe opt iunie şi ziua mea e pe 
douăzeci şi trei, diferenţă de două săptămâni şi o zi, nu e 
ciudat? 

— Numai douăzeci şi patru! E prea tânăr ca să se însoare. 

Maică-sa are dreptate să nu se grăbească. Se pare că o 
duce bine cum se află şi dacă s-ar osteni să-l însoare ar 
regreta probabil. Peste vreo şase ani, dacă găseşte o femeie 
cumsecade, de acelaşi rang cu el, şi cu ceva bani, mai 
merge. 

— Peste şase ani! Domnişoară Woodhouse, dar va avea 
treizeci de ani! 

— Da, şi asta e cel mai devreme pentru bărbaţii care nu s- 
au născut cu avere. Îmi închipui că domnul Martin trebuie 
să muncească să-şi strângă ceva avere - nu toţi au de la 
început. Oricâţi bani ar moşteni când va muri tatăl său, 
oricât de mare îi va fi partea din averea familiei, nu 
contează, pentru că sunt bani necesari în afaceri, bani care 
circulă şi aşa mai departe. Cu toate acestea, cu hărnicie şi 
noroc, poate să se îmbogăţească, cu timpul. E absolut 
imposibil să fi strâns ceva până acum. 

— Desigur, n-a strâns nimic. Dar trăiesc foarte bine. N-au 
valet, dar în rest nu duc lipsă de nimic, şi doamna Martin 
zicea că o să angajeze un băiat pe un an. 

— Tare mult aş vrea, Harriet, când se va însura, oricât de 
târziu s-ar întâmpla asta, să nu cauţi cu tot dinadinsul să-i 
cunoşti soţia. Ştii, nu există prea multe obiecţii împotriva 


surorilor lui, pentru că, oricum, au primit o educaţie aleasă, 
dar asta nu înseamnă că el are perspective să-şi găsească o 
soţie vrednică de atenţia ta. Împrejurările nefericite în care 
te-ai născut ar trebui să te facă să fii foarte atentă cu cine 
te împrieteneşti. Nu încape nici o îndoială că eşti fiica unui 
gentleman şi trebuie să-ţi păstrezi dreptul la această poziţie 
socială prin tot ceea ce îţi stă în putinţă. Vor fi mulţi aceia 
cărora le va face plăcere să te umilească. 

— Da, desigur, cred că sunt mulţi. Dar când vin în vizită la 
Hartfield, şi dumneavoastră, domnişoară Woodhouse, 
sunteţi aşa de bună cu mine, nu-mi mai e teamă de nimeni 
Şi nimic. 

— Văd că înţelegi foarte bine puterea influenţei, Harriet, 
dar aş vrea să-ţi câştigi o poziţie fermă în lumea bună, astfel 
încât să fii independentă chiar şi de Hartfield şi de 
domnişoara Woodhouse. Vreau să te văd mereu în tovărăşia 
unor oameni de lume şi pentru asta ar fi bine să renunţi la 
orice cunoştinţe nepotrivite. Prin urmare zic, dacă vei fi tot 
pe aici, când se va însura domnul Martin, Şi nu te laşi 
amăgită de prietenia cu surorile lui şi să faci cunoştinţă cu 
soţia lui, care va fi probabil o simplă fiică de fermier, fără 
educaţie. 

— Desigur, da. Deşi cred că domnul Martin nu s-ar însura 
decât cu o fată cu carte şi cât de cât bine crescută. Totuşi, 
nu vreau să vă contrazic, şi sunt sigură că nu voi dori să fac 
cunoştinţă cu soţia lui. Le voi stima întotdeauna pe 
domnişoarele Martin, mai ales pe Elisabeth, şi o să-mi pară 
rău să renunţ la prietenia lor, pentru că sunt la fel de bine 
educate ca şi mine. Dar dacă e vorba să se însoare cu o 
femeie proastă şi vulgară, cu siguranţă e mai bine să nu mă 
mai duc pe la ei, dacă se poate. 

Emma îi urmări reflecţiile nehotărâte şi îşi dădu seama că 
nu e vorba de vreun simptom îngrijorător. Tânărul fusese 
primul ei admirator, dar nu găsea că o mai leagă altceva de 
el şi socotea că nu va întâmpina nici o opoziţie din partea 


Harrietei dacă va încerca să pună ceva la cale în mod 
prietenesc. 

Chiar a doua zi îl întâlniră pe domnul Martin, când se 
plimbau pe drumul spre Donwell. Nu era călare, şi după ce 
o privi respectuos, îşi întoarse ochii, cu cea mai neprefăcută 
încântare, către tovarăşa ei de drum. Emmei îi păru bine că 
are o asemenea ocazie să-l studieze; cei doi făcură câţiva 
paşi împreună, discutând, şi ea îşi formă deja o impresie. 
Înfăţişarea lui era cuviincioasă şi nu părea deloc prost, dar 
alte calităţi nu avea; şi dacă era să-l compari cu un 
gentleman, pierdea cu siguranţă tot ce câştigase din 
simpatia Harrietei. Harriet nu era insensibilă la bunele 
maniere, remarcase din proprie iniţiativă gentileţea 
domnului Woodhouse, cu admiraţie şi uimire. Domnul 
Martin arăta ca unul care nu are habar de maniere. 

Rămaseră împreună doar câteva minute, pentru că nu 
trebuia s-o facă pe domnişoara Woodhouse să aştepte, şi 
Harriet se întoarse la ea în fugă, cu zâmbetul pe buze şi 
într-o agitaţie pe care domnişoara Woodhouse spera să o 
potolească. 

— Închipuiţi-vă, să-l întâlnim aşa din întâmplare, ce ciudat. 
Spunea că, numai aşa într-o doară n-a luat-o spre Randalls. 
Nici nu credea că ne plimbăm pe aici. Credea că ne 
plimbăm spre Randalils în toate zilele. N-a putut găsi încă 
Dragostea în pădure. A fost aşa de ocupat data trecută când 
a fost la Kingston, că a uitat de ea, dar se duce mâine, din 
nou. Ce ciudat, să-l întâlnim din întâmplare! Ei, ce spuneţi, 
domnişoară Woodhouse, e aşa cum v-aţi aşteptat? Ce 
credeţi despre el? Găsiţi că e chiar aşa de urât? 

— E foarte urât, fără îndoială, remarcabil de urât; dar asta 
nici nu mai contează, pe lângă lipsa lui totală de manieră. 
N-aveam nici un drept să mă aştept la cine ştie ce şi nici nu 
mă aşteptam, dar n-aş fi crezut să fie aşa de caraghios, fără 
nici o ţinută. Mi-l închipuiam, drept să-ţi spun, cu mult mai 
bine. 


— Desigur, zise Harriet, cu o voce umilită, nu e atât de 
nobil ca un nobil adevărat. 

— Cred, Harriet, că de când ne cunoşti ai avut ocazia, şi nu 
o dată, să întâlneşti nişte nobili adevăraţi şi eşti probabil şi 
tu izbită de deosebirea dintre ei şi domnul Martin. La 
Hartfield ai văzut nişte bărbaţi cu adevărat culţi şi 
binecrescuţi. M-ar mira dacă, după ce i-ai văzut, nu ţi-ai da 
seama că domnul Martin e dintr-o speţă inferioară şi nu te- 
ar uimi faptul că l-ai găsit simpatic până acum. Nu ai încă 
sentimentul ăsta? N-ai fost izbită? Sunt sigură că trebuie să 
fi fost izbită de stângăcia lui şi de bruscheţea manierelor 
sale, şi de grosolănia vocii, care nu mi s-a părut deloc a fi 
modulată. 

— Bineînţeles că nu e ca domnul Knightley. Nu are ţinută 
şi nici nu păşeşte ca domnul Knightley, acum văd diferenţa. 
Dar domnul Knightley e un bărbat atât de bine! 

— Nu se poate compara cu cea a domnului Martin. Nu 
găseşti nici într-o sută unul pe faţa căruia să se citească 
atât de clar cuvântul «gentleman», ca la domnul Knightley. 
Dar el nu e singurul gentleman cu care te-ai obişnuit în 
ultima vreme. Ce zici de domnul Weston sau de domnul 
Elton? încearcă să-l compari pe domnul Martin cu vreunul 
din ei. Compară felul în care se poartă, merg, vorbesc, 
păstrează tăcerea! Trebuie să vezi deosebirea. 

— O, da, e o mare deosebire. Dar domnul Weston e 
aproape bătrân. Domnul Weston trebuie să aibă patruzeci, 
cincizeci de ani! 

— Ceea ce dă mai mare valoare bunelor sale maniere. Cu 
cât cineva îmbătrâneşte, cu atât e mai important să aibă 
maniere; căci vorbitul tare, grosolănia şi stângăcia devin 
mai supărătoare şi mai dezgustătoare cu vârsta. Ceea ce se 
poate trece cu vederea la tinereţe e detestabil la bătrâneţe. 
Domnul Martin e acum stângaci şi repezit, cum va fi el la 
vârsta domnului Weston? 

— Nu se poate spune, într-adevăr, răspunse Harriet, 
destul de serioasă. 


— Dar se poate ghici. Va fi un fermier grosolan şi vulgar, 
total indiferent la aspectul lui exterior şi care se gândeşte 
numai la câştig. 

— Aşa va fi? Asta e foarte rău! 

— Afacerile lui l-au făcut deja grosolan şi asta reiese foarte 
clar din faptul că a uitat să întrebe de cartea pe care i-o 
recomandaseşi tu. Se gândeşte prea mult la bani ca să se 
mai poată ocupa şi de altceva, şi e şi normal pentru un om 
care vrea să facă avere. Ce are el de-a face cu cărţile? N-am 
nici o îndoială că va strânge avere, cu timpul va deveni 
bogat, iar faptul că e analfabet Şi necioplit nu trebuie să ne 
deranjeze pe noi. 

— Mă întreb cum de-a uitat, în legătură cu cartea, fu tot ce 
Harriet putu răspunde, pe un ton de gravă neplăcere, pe 
care Emma găsi de cuviinţă s-o lase să se dezvolte de la 
sine. De aceea, pentru câtva timp, nu mai zise nimic. Începu 
un alt subiect astfel: 

— Într-o privinţă, poate domnul Elton este superior prin 
manierele sale domnului Knightley şi domnului Weston. E 
mai delicat. Poate fi mai degrabă dat de exemplu. Domnul 
Weston e deschis, iute, aproape nepoliticos şi asta place la 
toată lumea, dar ii stă bine numai lui, care e mereu bine 
dispus, dar nu e ceva care să poată fi recomandat şi altora. 
La fel şi cu maniera directă, decisă, de stăpân, a domnului 
Knightley, deşi lui i se potriveşte; silueta şi înfăţişarea sa, 
poziţia lui socială îi permit asta; dar dacă vreun tânăr ar 
încerca să-l imite, ar deveni nesuferit. Dimpotrivă, domnul 
Elton poate servi drept model oricărui tânăr. Domnul Elton 
e bine dispus, vesel, politicos, gentil... În ultima vreme, mi 
se pare că a devenit foarte gentil. Nu ştiu dacă vrea să 
câştige favorurile vreuneia din noi, printr-un surplus de 
delicateţe, dar mi se pare că este chiar mai delicat decât 
era înainte. Cred că, dacă vrea ceva, e să-ţi placă ţie. Nu ţi- 
am spus ce-a zis despre tine zilele trecute? 

Apoi repetă o apreciere personală pe care o scosese de la 
domnul Elton şi pe care acum o putea pune în valoare; iar 


Harriet se înroşi, zâmbi şi spuse că pe domnul Elton l-a 
găsit întotdeauna simpatic. Emma decisese să se folosească 
de domnul Elton însuşi pentru a-l scoate pe tânărul fermier 
din capul Harrietei. Socotea că ar fi o căsătorie minunată şi 
că ar avea acum o ocazie sigură să-şi aroge meritul de a o fi 
pus la cale. Îi era numai teamă că toată lumea îşi va da 
seama şi o va prevedea. Totuşi, nu era probabil ca cineva să 
i-o ia înainte, căci ideea îi trecuse prin cap chiar din prima 
seară a sosirii Harrietei la Hartfield. Cu cât se gândea mai 
mult, cu atât i se părea mai potrivită. Situaţia domnului 
Elton era foarte prielnică, el însuşi era un gentleman şi nu 
avea prieteni sau rude de joasă speţă; în acelaşi timp, nu 
era dintr-o familie care să facă obiecţii la îndoielnica origine 
a Harrietei. Avea o casă îndestulată pentru ea, şi după câte 
îşi închipuia Emma, un venit destul de mare, căci, deşi 
parohia Highbury nu era întinsă, se ştia că el mai are şi 
nişte proprietăţi. Îl aprecia pentru că era un tânăr bine 
dispus, cu bune intenţii şi respectabil; ştia şi înţelegea tot 
ce trebuia despre lume. 

Avusese deja o satisfacţie să-l audă spunând că Harriet e 
frumoasă, ceea ce, credea ea, cu desele întâlniri de la 
Hartfield, era de ajuns ca el să se îndrăgostească, iar în ce o 
privea pe Harriet, nu încăpea îndoială că numai ideea că el 
îi acordă atenţie va atârna greu în balanţa sentimentelor ei. 
Era realmente un tânăr foarte simpatic, care ar fi plăcut 
oricărei femei cu bun simţ. Lumea îl socotea foarte frumos, 
se bucura de admiraţia generală, deşi nu şi de a Emmei, 
pentru că îi lipsea acea distincţie a trăsăturilor pe care ea o 
considera strict necesară. Dar fata asta, care putea să fie 
încântată că un oarecare Robert Martin se duce călare 
după nuci de dragul ei, va fi cu atât mai uşor cucerită de 
admiraţia domnului Elton. 

CAPITOLUL V 

— NU ŞTIU, DOAMNA WESTON, CE PĂRERE aveţi 
dumneavoastră, zise domnul Knightley, despre această 


intimitate dintre Emma şi Harriet Smith, dar eu cred că nu 
duce la nimic bun. 

— La nimic bun? Chiar credeţi că nu duce la nimic bun? 
De ce? 

— Cred că prietenia asta îi strică atât uneia, cât şi 
celeilalte. 

— Mă surprinde ce spuneţi, domnule! Emma n-are cu ce 
să-i strice Harrietei şi, pentru că îi oferă o nouă preocupare, 
s-ar putea spune că nici Harriet nu-i strică Emmei. A fost o 
mare plăcere pentru mine să observ cum s-au împrietenit. 
Ce păreri deosebite avem! Să crezi dumneata că prietenia 
asta le strică! Bineînţeles că de aici o să începem să ne 
certăm, ca de obicei, când e vorba despre Emma, domnule 
Knightley. 

— Poate credeţi că am venit dinadins să mă cert cu 
dumneavoastră, ştiind că Weston e plecat şi că sunteţi 
singură pe câmpul de bătălie. 

— Domnul Weston ar fi fără îndoială de partea mea dacă 
ar fi aici, pentru că are aceeaşi părere ca şi mine asupra 
acestui subiect. Chiar ieri vorbeam despre asta şi căzusem 
de acord că Emma a avut noroc să găsească la Highbury o 
fată cu care să se poată împrieteni. Domnule Knightley, nu 
vă pot socoti un bun judecător în acest caz. Sunteţi obişnuit 
cu viaţa de unul singur şi nu ştiţi cât de mult face să ai un 
tovarăş; şi probabil că nici un bărbat nu Ştie ce bine se 
simte o femeie în compania cuiva de acelaşi sex, mai ales 
dacă aşa a fost obişnuită. Îmi închipui ce obiecţii aduceţi 
Harrietei Smith. Nu dovedeşte superioritatea pe care o 
prietenă a Emmei ar trebui să o aibă. Dar, pe de altă parte, 
cum Emma vrea să o facă să ştie mai multe, va fi un imbold 
şi pentru ea însăşi să citească mai mult. Vor citi împreună. 
Stiu că doreşte asta din tot sufletul. 

— Emma dorea din tot sufletul să citească mai mult de 
când avea doisprezece ani. Am văzut foarte multe liste 
întocmite de ea, liste de cărţi foarte bune pe care voia să le 
citească în întregime, foarte bine alese, foarte bine 


ordonate, după alfabet sau după alte criterii. Lista pe care a 
întocmit-o pe când avea numai paisprezece ani, mi-aduc 
aminte, dovedea o maturitate de gândire remarcabilă. Am 
şi păstrat-o câtva timp şi probabil că acum a întocmit o listă 
şi mai bună. Dar mi-am pierdut speranţa că Emma ar putea 
să citească în mod conştiincios. Nu se va supune niciodată 
la ceva care cere muncă şi răbdare şi nu va renunţa la 
imaginaţie în favoarea raţiunii. Acolo unde domnişoara 
Taylor n-a reuşit s-o stimuleze Harriet Smith nu are nici o 
şansă. N-aţi fost în stare s-o convingeţi să citească nici 
jumătate din cât aţi fi dorit, ştiţi foarte bine. 

— Probabil, răspunse doamna Weston, aşa gândeam pe 
atunci dar de când ne-am despărţit, nu-mi mai aduc aminte 
dacă Emma făcea ceva împotriva dorințelor mele. 

— Desigur, nu v-ar face plăcere să vă amintiţi ceva 
supărător, zise domnul Knightley, cu înţelegere, şi se opri 
pentru câteva clipe. 

— Dar eu, adăugă el curând după aceea, care am fericirea 
de a fi rămas imparţial, trebuie să văd, să aud, să-mi 
amintesc. Emma e o răsfăţată, pentru că a fost cea mai 
deşteaptă din familie. Când avea zece ani, a avut nenorocul 
să găsească răspunsul la întrebări care o încurcau pe sora 
ei la şaptesprezece. A fost totdeauna iute şi sigură de ea, 
Isabella era înceată şi timidă. Şi, la doisprezece ani, Emma 
era stăpâna casei şi a dumneavoastră a tuturor. Mama ei, 
pe care a pierdut-o, era singura persoană care îi putea ţine 
piept. Îi moşteneşte calităţile şi probabil că ei i s-ar fi supus. 

— Domnule Knightley, cred că dacă ar fi trebuit să plec de 
la familia Woodhouse, să-mi caut un alt post, nu 
dumneavoastră eraţi omul de la care să cer o recomandare. 
N-aţi spus nimănui o vorbă bună despre mine. Sunt sigură 
că m-aţi socotit, dimpotrivă, foarte puţin capabilă pentru 
slujba pe care o aveam. 

— Da, zise el zâmbind. Aveţi un loc mai bun aici, sunteţi 
foarte capabilă pentru slujba de soţie şi nu pentru cea de 
guvernantă. De altfel, cât aţi stat la Hartfield, nu aţi făcut 


altceva decât să vă pregătiţi pentru a deveni o bună soţie. 
Poate că nu i-aţi dat Emmei o educaţie completă, aşa cum 
ar fi fost de aşteptat din partea dumneavoastră, în schimb 
aţi primit o foarte bună educaţie de la ea, într-o privinţă 
legată direct de căsnicie. Aţi învăţat să vă supuneţi şi să 
faceţi ce vi se cere. Dacă Weston m-ar fi rugat să-i 
recomand o soţie, aş fi spus cu siguranţă: domnişoara 
Taylor. 

— Mulţumesc, domnule, dar pentru un om ca domnul 
Weston nu e greu să fii o bună soţie. 

— De aceea, să spun drept, mi-e teamă că vă irosiţi 
deprinderile de pomană şi că, fiind gata să înduraţi, nu veţi 
avea nimic de îndurat. Totuşi, să nu disperăm. Weston poate 
să se supere, din senin, ca tot omul căruia îi merge bine, 
sau poate fiul îi va aduce cine ştie ce pacoste pe cap. 

— Sper că nu! Nu se poate. Nu, domnule Knightley, 
dinspre partea asta nu ne putem aştepta la rele. 

— Nici eu nu mă aştept, de altfel. Voiam numai să înşir 
posibilităţile care există. Nu am pretenţia, ca Emma, că am 
geniu la ghicit şi preziceri. Sper din toată inima că tânărul 
are meritele unui Weston şi averea unui Churchill. Dar, 
Harriet Smith, n-am terminat cu Harriet Smith! Cred că e 
cea mai proastă alegere pe care putea s-o facă Emma. Nu 
ştie nimic şi se uită la Emma ca şi când ea ar şti totul. E o 
linguşitoare prin tot ce face, cu atât mai păgubitoare cu cât 
e sinceră! Ignoranţa ei e o permanentă linguşire pentru 
Emma. Cum poate Emma să-şi închipuie că mai are ceva de 
învăţat, când Harriet îi oferă încântătoarea ocazie de a se 
arăta superioară? în ce o priveşte pe Harriet, aş spune că 
nici ea nu are de câştigat din prietenia asta. Hartfield o va 
umple de ifose şi astfel o va exclude din celelalte locuri pe 
care le-ar putea frecventa. Va deveni exact atât de 
manierată cât să nu se mai simtă bine printre aceia din a 
căror categorie face parte, prin naştere şi poziţia ei socială. 
Poate greşesc, dar nu cred că teoriile Emmei pot da unei 
fete tărie de caracter sau capacitatea de a se adapta în mod 


raţional la diferite împrejurări din viaţă. Emma poate numai 
s-o cizeleze puţin. 

— Nu ştiu, poate eu am mai multă încredere în capacităţile 
Emmei, sau poate mă interesează mai mult situaţia -ei 
prezentă, dar nu m-aş plânge de prietenia asta. Ce bine 
arăta seara trecută! 

— A, dumneavoastră preferaţi să vorbiţi despre fizicul şi 
nu despre mintea ei! Foarte bine, nu voi încerca acum să 
neg că Emma e drăguță. 

— Drăguţă? Dar e frumoasă, domnule. Vă puteţi imagina o 
femeie mai aproape de perfecţiune decât Emma, la chip şi 
la trup? 

— Nu ştiu ce mi-aş putea imagina, dar mărturisesc că rar 
am văzut un chip care să-mi placă mai mult. Dar, ca vechi 
prieten, sunt probabil părtinitor. 

— Asemenea ochi, cu adevărat căprui, şi aşa strălucitori, 
trăsăturile fine, ţinuta zveltă şi obrazul ca o floare. Tocmai 
cât trebuie de înaltă şi subţire, şi dreaptă! Respiră sănătate, 
nu numai prin bujorii obrajilor, dar şi aşa, cum merge, cum 
îşi ţine capul, cum se uită. Se spune câteodată despre câte 
un copil că e „icoana sănătăţii”. Emma mă face întotdeauna 
să mă gândesc la icoana sănătăţii unui om mare. E 
drăgălăşenia întruchipată, domnule Knightley, nu-i aşa? 

— Are un fizic fără cusur, într-adevăr, răspunse el. Sunt 
întru totul de acord cu dumneavoastră. Îmi place să mă uit 
la ea şi aş adăuga la laudele dumitale pe aceea cănue 
încrezută. Având în vedere frumuseţea ei, e de mirare cât 
de puţin o preocupă; vanitatea ei are altă sursă. Doamnă 
Weston, mie tot nu-mi place prietenia ei cu Harriet Smith, şi 
tot cred că le strică la amândouă. 

— Şi eu, domnule Knightley, rămân încredinţată că nu le 
strică deloc. Cu toate micile ei cusururi, Emma e o fată 
minunată. Unde găseşti o fiică mai bună, o soră mai 
iubitoare şi o prietenă mai adevărată? Nu şi nu, ea are 
toate însuşirile în care se poate avea încredere, nu va face 


rău nimănui, nu va comite nici o greşeală gravă; dacă 
greşeşte o dată, are de o sută de ori dreptate. 

— Foarte bine, nu vă mai bat la cap. Emma va fi un înger, 
şi eu îmi păstrez veninul până la Crăciun, când vor veni 
John şi Isa-bella. John o iubeşte pe Emma cu o dragoste 
raţională, nu oarbă, şi Isabella e totdeauna de acord cu el, 
în afară de cazul că e vorba de copii. Sunt sigur că vor fi de 
părerea mea! 

— Ştiu că o iubiţi cu toţii prea mult ca să fiţi nedrepţi sau 
răi cu ea;dar, iertaţi-mă, domnule Knightley, dacă îmi dau 
libertatea, consider, ştiţi, că am privilegiul de a vorbi în 
numele mamei ei, libertatea de a spune că nu cred că duce 
la nimic bun să se discute atâta despre prietenia asta cu 
Harriet Smith. lertaţi-mă, vă rog, dar chiar dacă veţi ajunge 
la concluzia că prietenia lor este dăunătoare, nu vă puteţi 
aştepta ca Emma, care n-are de dat socoteală decât tatălui 
ei, care e de altfel perfect de acord cu ea, să pună capăt 
acestei relaţii, atâta timp cât ei îi face plăcere. De atâţia ani, 
treaba mea este să dau sfaturi, aşa că, domnule Knightley, 
să nu vă mire că îmi practic încă meseria. 

— Deloc, strigă el. Vă mulţumesc foarte mult pentru sfat. E 
foarte bun şi va avea o soartă mai bună decât au avut 
sfaturile dumneavoastră până acum, pentru că îl voi urma. 

— Doamna John Knightley se sperie repede şi poate să se 
îngrijoreze de soarta surorii ei. 

— Prea bine, doamnă, îmi voi păstra grijile pentru mine. 
Emma mă interesează în mod sincer. Isabella, deşi îmi e mai 
apropiată, fiindu-mi cumnată, nu mi-a trezit un interes mai 
mare, poate nici atât. E un fel de nelinişte şi curiozitate în 
ceea ce simt pentru Emma. Mă întreb ce-o să se întâmple 
cu ea? 

— Şi eu. zise doamna Weston, mă întreb mereu. 

— Întotdeauna spune că nu vrea să se mărite, ceea ce nu 
înseamnă, bineînţeles, nimic. Dar nu am idee dacă a văzut 
vreodată un bărbat care să-i placă. N-ar fi rău să se 
îndrăgostească de cineva care să-i merite iubirea. Aş vrea s- 


o văd pe Emma îndrăgostită şi cuprinsă de îndoieli, i-ar face 
bine. Dar nu e nimeni prin împrejurimi s-o cucerească şi 
iese atât de rar. 

— Într-adevăr, nu prea are motive să-şi schimbe 
hotărârea, zise doamna Weston; şi e aşa de fericită la 
Hartfield., N-aş vrea să se nască o dragoste care să-i creeze 
dificultăţi bietului domn Woodhouse. Deocamdată nu-i 
recomand Emmei să se mărite, deşi nu vreau să fie lipsită 
de bucuria asta, te asigur. 

Cu aceste vorbe, doamna Weston voia să ascundă nişte 
planuri dragi ei şi domnului Weston asupra acestei 
probleme. Cei de la Randalls aveau nişte dorinţe cu privire 
la Emma, dar nu voiau să fie bănuite. Domnul Knightley 
trecu, repede şi liniştit, la un alt subiect. 

— Ce crede Weston despre vreme? O să plouă? Şi o 
convinse astfel că nu mai avea nimic de spus şi de presupus 
despre Hartfield. 

CAPITOLUL VI. 

EMMA NU AVEA NICI O înDOIALA CA reuşise să îndrepte 
imaginaţia Harrietei în direcţia potrivită şi dăduse un scop 
înalt vanităţii ei tinereşti, pentru că acum găsea că e mult 
mai convinsă de faptul că domnul Elton este un bărbat 
remarcabil de frumos, cu purtări alese. Şi, cum nu se putea 
îndoi nici de cursul ascendent al admiraţiei lui, exprimată 
prin diverse aluzii, se încredința repede că simpatia care se 
năştea în sufletul Harrietei nu va rămâne fără răspuns. Era 
sigură că domnul Elton e în mod clar pe cale de a se 
îndrăgosti, dacă nu gata îndrăgostit. Nimic nu o neliniştea 
în privinţa lui. Vorbea despre Harriet şi o lăuda atât de 
călduros încât nu putea fi vorba decât de o pasiune pe care 
timpul o va consolida. Faptul că observase progresele în 
educaţia Harrietei, de la venirea ei la Hartfield, era una din 
cele mai bune dovezi de afecţiune crescândă. 

— Aţi înzestrat-o pe domnişoara Smith cu tot ceea ce îi 
lipsea, zicea el, aţi făcut-o să fie graţioasă şi degajată. Era 
numai o fată frumoasă când a venit aici, dar, după părerea 


mea, datorită dumneavoastră, la aceasta s-au adăugat 
calităţi infinit superioare darurilor ei naturale. 

— Îmi pare bine că şi dumneavoastră socotiți că i-am fost 
de folos; Harriet însă nu avea nevoie decât să fie pusă în 
lumină şi să înveţe nişte lucruri mărunte. Avea de la natură 
o inimă bună şi o fire neafectată. N-am făcut cine ştie ce! 

— Dacă ar fi admisibil să contrazici o doamnă..., zise 
galant domnul Elton. 

— Probabil am făcut-o să fie mai hotărâtă, am învăţat-o să 
judece” nişte lucruri de care nu prea se izbise până acum. 

— Exact aşa, asta m-a frapat şi pe mine! E mult mai 
hotărâtă. Se vede că a lucrat o mână pricepută. 

— Şi plăcerea a fost mare! Niciodată n-am întâlnit pe 
cineva cu un caracter mai ales. 

— Nu mă îndoiesc. Spuse asta cu un fel de oftat, care 
arăta că e vorba de un îndrăgostit. 

Fu şi mai încântată a doua zi de felul în care el o seconda 
în dorinţa ei de a face portretul Harrietei. 

— "Ţi s-a făcut vreodată portretul, Harriet? zise ea. Ai pozat 
vreodată? 

Harriet tocmai ieşea din cameră şi se opri numai pentru a 
spune cu o fermecătoare naivitate: 

— O, Doamne, nu, niciodată! 

De îndată ce ieşi, Emma exclamă: 

— Ce minunat ar fi un portret al ei! Mi-aş da toată averea 
să-l am! Mă bate gândul să-ncerc s-o desenez chiar eu. 
Dumneavoastră n-aveţi de unde să ştiţi, dar acum doi sau 
trei ani îmi plăcea foarte mult să desenez. Am încercat să 
fac portretul câtorva dintre prieteni şi lumea zicea că am 
ochi bun. Însă, nu ştiu de ce, am renunţat, m-am săturat. 
Dar, zău că m-aş apuca din nou dacă Harriet ar vrea să-mi 
pozeze. Ce drăguţ ar fi să avem portretul ei! 

— Dar vă implor, va fi minunat, într-adevăr, domnişoară 
Woodhouse, să vă folosiţi acest splendid talent asupra 
prietenei dumneavoastră. Ştiu despre desenele 
dumneavoastră, cum aţi putut crede că sunt străin de ele? 


Camera asta e plină de flori şi peisaje făcute de 
dumneavoastră, şi doamna Weston are nişte tablouri 
inimitabile în salonul ei, la Randalis. 

„Da, băiete, gândi Emma, dar ce are a face asta cu 
portretele. Habar nu ai de desen! Nu te preface încântat de 
desenele mele. Păstrează-ţi încântarea pentru chipul 
Harrietei.” 

— Ei bine, dacă sunteţi aşa de drăguţ să mă încurajați, 
domnule Elton, cred că am să încerc. Trăsăturile Harrietei 
sunt foarte fine şi va fi greu să-i fac portretul, şi totuşi, 
forma ochiului e de un fel special, şi liniile din jurul gurii, 
asta trebuie prins. 

— Exact aşa, forma ochiului şi liniile din jurul gurii, nu mă 
îndoiesc că veţi reuşi. Vă rog, vă rog, încercaţi! Aşa, făcut 
de dumneavoastră, va fi într-adevăr un portret minunat. 

— Dar mi-e teamă, domnule Elton, că Harriet n-o să vrea 
să pozeze. Se gândeşte atât de puţin la frumuseţea ei! N-aţi 
observat cum mi-a răspuns? Era limpede că voia să spună; 
„De ce să mi se facă portretul?” 

— Da, am observat, vă asigur! Nu mi-a scăpat. Totuşi, nu 
cred că va fi greu de convins. 

Harriet se întoarse curând după acestea şi propunerea i se 
făcu imediat. Nu putu să se opună multă vreme 
insistențelor bine intenţionate ale celor doi. 

Emma voia să înceapă imediat lucrul, drept care aduse o 
mapă ce conţinea diversele ei încercări de portrete, căci nu 
fusese terminat niciunul. Trebuiau să decidă ce dimensiune 
este cea mai potrivită pentru Harriet. 

Întinse pe masă toate încercările: miniaturi, busturi, trei 
sferturi, creion, pastel, acuarele, toate fuseseră începute pe 
rând. Întotdeauna voia să facă totul şi, atât la desen, cât şi 
la muzică, făcuse destule progrese faţă de puţinul efort 
depus. Ştia să cânte la pian şi avea şi voce şi desena 
aproape în orice stil. Dar totdeauna îi lipsise perseverenţa 
şi niciodată nu ajunsese la măiestria pe care şi-ar fi dorit-o. 
Îşi cunoştea limitele priceperii, atât la desen, cât şi la 


muzică, dar nu voia să i le ştie şi alţii şi chiar era bucuroasă 
să fie complimentată mai mult decât merita. 

Desenele nu erau lipsite de merit - cel care abia fusese 
început era probabil cel mai reuşit. Emma avea stil, dar, 
chiar dacă ar fi fost cu mult mai puţin reuşite, sau de zece 
ori mai bune, încântarea şi admiraţia celor doi prieteni ai 
săi ar fi fost la fel de mare. Erau amândoi în extaz. Un 
portret face plăcere oricui, şi realizările domnişoarei 
Woodhouse erau cu totul extraordinare. 

— Nu vă pot oferi prea multe chipuri. N-am avut decât 
familia mea la îndemână. Aici e tata, tot tata, dar ideea de a 
poza pentru un portret îl enerva aşa de tare că n-am putut 
lucra decât pe furiş, şi nu seamănă prea bine. Doamna 
Weston, tot doamna Weston, şi iar doamna Weston, cea mai 
bună prietenă a mea, în orice împrejurare. Poza ori de câte 
ori o rugam. Asta e sora mea, cu faţa ei fină şi distinsă, 
seamănă destul de bine. Aş fi făcut un portret foarte bun, 
dacă ar fi pozat mai mult; dar se grăbea aşa de tare să mă 
vadă desenându-i pe copii. Uite şi portretele lor! Henry, 
John, Bella, pe toată coala, şi seamănă toţi între ei. Aşa mult 
voia să-i desenez, că n-am avut încotro, dar e greu să faci 
un copil de trei-patru ani să stea liniştit şi în nici un caznu e 
treabă uşoară să le faci portretul. Tot ce poţi să prinzi e 
expresia şi culoarea. Uite schiţa celui de-al patrulea, care 
era sugar. L-am desenat când dormea pe canapea şi funda 
seamănă într-adevăr foarte „bine. Îşi cuibărise capul de 
minune, seamănă foarte bine. Sunt foarte mândră de 
George. Şi colţul canapelei e perfect. Şi asta e ultima, zise 
ea, dând la iveală o schiţă mică înfăţişând un bărbat în 
picioare, ultima şi cea mai bună, cumnatul meu, John 
Knightley. Nu mai aveam mult până s-o termin, când, m-am 
înfuriat, am pus-o deoparte şi am jurat să nu mai fac 
portrete. Din cauza lor m-am înfuriat, pentru că, după ce m- 
am chinuit atât şi am făcut un portret foarte bun (doamna 
Weston şi cu mine am căzut de acord că seamănă perfect), 
numai că era prea frumos, mai bine ca în realitate, dar asta 


era o greşeală bine venită, după toate astea, scumpa 
noastră Isabella s-a mulţumit cu o oarecare apreciere rece: 
„Da, seamănă puţin, dar el e mult mai frumos în realitate.” 
A fost aşa de greu să-l convingem să pozeze, ca şi când îmi 
făcea cine ştie ce mare favoare, şi n-am putut suporta toate 
astea. N-am mai vrut să termin portretul, ca să-l pună apoi 
în casă şi să se scuze la toţi cei care calcă prin Brunswick 
Square că trebuie să le rănească privirile cu un asemenea 
tablou. Cum vă spuneam, am jurat să nu mai desenez pe 
nimeni altcineva. Dar pentru Harriet, sau mai degrabă 
pentru plăcerea mea, îmi voi călca promisiunea făcută. 
Oricum, nu sunt în primejdie să am de-a face cu un soţ sau 
o soţie, cel puţin deocamdată! 

Domnul Elton părea, exact atât cât se cuvine de surprins şi 
de încântat de idee şi repeta mereu: 

— Nu e vorba de nici un soţ sau soţie, cel puţin 
deocamdată, într-adevăr, cum spuneţi. Exact aşa, nu e 
vorba de soţi şi soţii! arătând că a înţeles foarte bine la ce 
făcea aluzie, aşa încât Emma începu să se întrebe dacă n-ar 
fi bine să-i lase imediat singuri. Dar, cum dorea să 
deseneze, declaraţia trebuia să mai aştepte. 

Se decise repede asupra dimensiunilor şi tipului de 
portret. Urma să o înfăţişeze pe Harriet în întregime şi să 
fie executat în acuarelă, ca şi cel al domnului Knightley, şi 
era sortit, dacă i se va permite plăcerea, să fie aşezat 
deasupra căminului. 

Începură lucrul, şi Harriet, aşa cum zâmbea, se înroşea, se 
temea că nu are atitudinea potrivită, era pentru ochii 
pătrunzători ai artistei o încântătoare imagine a tinereţii. 
Dar domnul Elton nu prea avea ce face, se tot învârtea pe 
lângă ea şi urmărea fiecare trăsătură de penel. Crezuse că 
o să se aşeze undeva, unde putea să privească fără a o 
deranja; dar fu nevoită să pună capăt situaţiei, cerându-i să 
stea în altă parte. Apoi îi veni ideea să-l pună să citească. 

„Dacă va fi aşa de bun să le citească, ar fi foarte drăguţ din 
partea lui! l-ar face şi ei lucrul mai uşor şi ar micşora 


plictiseala domnişoarei Smith.” 

Domnul Elton era foarte fericit. Harriet asculta şi Emma 
desena în linişte. Trebuia totuşi să-i permită să vină să se 
uite, şi încă destul de des, dacă n-ar fi cerut asemenea 
permisiune, nu s-ar fi putut numi îndrăgostit. Era gata, la 
cea mai mică oprire a creionului, să sară pentru a vedea ce 
progres s-a mai făcut şi a se arăta încântat. Nu poate să-ţi 
displacă dacă cineva te încurajează atât de mult, pentru că 
în marea lui admiraţie domnul Elton începu să distingă 
asemănarea încă înainte ca aceasta să fi existat. Nu putea 
conta pe ochiul lui, dar cât priveşte dragostea şi 
solicitudinea, era ireproşabil. 

După prima zi de desen, totul mergea bine şi schiţa era 
destul de reuşită ca Emma să fie dornică să continue. 
Asemănarea era perfectă, avusese norocul să prindă 
atitudinea. Voia numai să retuşeze puţin silueta, să-i dea 
mai multă înălţime şi, desigur, mai multă distincţie. Era 
încredinţată că va fi un desen frumos din toate punctele de 
vedere şi că îşi va îndeplini rolul de a lăsa ca amintire 
frumuseţea uneia şi priceperea celeilalte. Tabloul va sta 
mărturie pentru prietenia lor şi de asemeni pentru toate 
acele agreabile amănunte pe care le va adăuga afecțiunea 
născândă a domnului Elton. 

Harriet urma să pozeze din nou, a doua zi, şi domnul 
Elton, exact aşa cum se cuvenea, ceru permisiunea să ia şi 
el din nou parte şi să le citească în continuare. 

— Cu toată plăcerea, vom fi fericite să fiţi cu noi! 

A doua zi, Emma continuă să deseneze cu mult spor, 
încurajată de aceleaşi complimente şi remarci favorabile, 
care îi subliniau succesul şi îi dădeau satisfacţie. Toţi cei 
care îl vedeau, îl admirau, dar domnul Elton era într-o 
încântare continuă şi îi lua apărarea împotriva oricărei 
critici. 

— Domnişoara Woodhouse a înfrumuseţat-o pe prietena 
dânsei exact atât cât trebuie, observă doamna Weston, fără 
a avea cea mai mică bănuială că se adresează unui 


îndrăgostit. Expresia ochilor e foarte corectă, dar 
domnişoara Smith nu are asemenea gene şi sprâncene. 
Asta e un defect al feţei sale. 

— Credeţi? zise el. Nu pot să fiu de acord. Mie mi se pare 
că asemănarea e perfectă, pentru fiecare trăsătură în 
parte. N-am văzut în viaţa mea un portret mai reuşit. 
Trebuie să ne gândim şi la efectul umbrei. 

— Ai făcut-o prea înaltă, Emma, zise domnul Knightley. 
Emma ştia că a făcut-o într-adevăr foarte înaltă, dar nu voia 
să recunoască, iar domnul Elton adăugă cu căldură: 

— O. nu, nu e deloc prea înaltă, chiar deloc. Gândiţi-vă că 
stă pe scaun, ceea ce schimbă oricum... şi aşa cum e, îţi dă 
exact impresia..., şi trebuie păstrate proporţiile. Proporţiile, 
ştiţi... O, nu, dă exact impresia înălţimii reale a domnişoarei 
Smith, exact aşa, zău! 

— E foarte drăguță, zise domnul Woodhouse. Foarte 
drăguţ făcută. Ca toate desenele tale, draga mea. Nu 
cunosc pe nimeni care să deseneze aşa de bine ca tine. 
Singurul lucru, care într-adevăr nu-mi place, este că stă 
afară şi are numai un şal subţire pe umeri, te face să te 
gândeşti la guturai. 

— Dar, tată, se presupune că e vară, o zi călduroasă de 
vară. Uită-te la copac! 

— Dar nu e bine să şezi niciodată afară, draga mea. 

— Dumneavoastră, domnule, puteţi spune orice, strigă 
domnul Elton, dar trebuie să vă mărturisesc că, după 
părerea mea, ideea de a aşeza pe domnişoara Smith afară a 
fost foarte fericită. Şi copacul e făcut într-un stil inimitabil! 
Orice altă situaţie ar fi corespuns mult mai puţin 
personajului. Naivitatea purtărilor domnişoarei Smith! - şi 
totul, o, e splendid! Nu pot să-mi iau ochii de la el. N-am 
mai văzut un asemenea tablou. 

Imediat se ivi necesitatea de a înrăma tabloul, şi aici 
existau nişte dificultăţi. Trebuia înrămat imediat, trebuia 
înrămat la Londra şi comanda trebuia să fie făcută de o 
persoană inteligentă, pe gustul căreia se putea conta şi nu 


trebuia să se apeleze la Isabella, care făcea în mod obişnuit 
asemenea comisioane, pentru că era iarnă şi domnul 
Woodhouse nu putea suporta ideea ca ea să iasă din casă pe 
ceața din decembrie. Dar de îndată ce problema fu 
comunicată domnului Elton, se rezolvă de la sine. Curtoazia 
lui era gata să răspundă la cel mai mic apel. „Este posibil să 
i se încredinţeze lui comisionul, ce plăcere i-ar face să-l 
execute! Putea oricând să plece călare la Londra. Era 
imposibil să-şi exprime recunoştinţa pentru posibilitatea de 
a le face un asemenea serviciu.” „Foarte drăguţ din partea 
lui! Dar nu putea să suporte ideea, cum o să-i dea luio 
misiune atât de anevoioasă?” Cu aceste vorbe Emma 
provocă dorita repetare a cererii şi a asigurărilor, şi în 
câteva minute totul se aranjase. 

Domnul Elton urma să ducă tabloul la Londra, să aleagă 
rama, să dea instrucţiuni, şi Emma era de părere că va 
putea împacheta tabloul astfel încât să nu-l incomodeze. În 
acelaşi timp, lui îi era teamă că nu se deranjează destul. 

— Ce prețioasă povară, zise el, cu un suspin uşor, luând 
tabloul. 

„Omul ăsta e parcă prea curtenitor pentru a fi îndrăgostit, 
gândi Emma, aş spune eu, dacă n-ar exista o mie de feluri 
de a fi îndrăgostit. E un tânăr minunat şi va fi exact ce 
trebuie pentru Harriet. Va fi şi el «exact aşa, zău», după 
cum zice chiar el; dar suspină şi se pierde şi inventează 
complimente mai mult decât aş suporta dacă ar fi vorba de 
mine. Mă complimentează destul şi aşa, ca prietenă. 
Probabil îmi e recunoscător pentru Harriet.” 

CAPITOLUL VII. 

CHIAR în ZIUA CÂND DOMNUL ELTON plecă spre 
Londra, Emma avu din nou ocazia să-i fie de folos prietenei 
sale. Harriet venise, ca de obicei, la Hartfield dimineaţa şi, 
după un timp, plecase cu intenţia de a se întoarce la ora 
cinei. Se întoarse însă mult mai devreme şi într-o grabă şi 
agitaţie care arătau că s-a întâmplat ceva deosebit. Se citea 
pe faţa ei că vrea să facă mărturisiri şi, în jumătate de 


minut, Emma era la curent cu totul. Auzise, de îndată ce 
ajunsese la doamna Goddard, că domnul Martin trecuse pe 
acolo cu o oră mai devreme şi, văzând că nu e acasă şi nu se 
ştie când va veni, lăsase pentru ea un pacheţel din partea 
surorii lui şi plecase. Deschizând pacheţelul, găsise, în afară 
de cele două cântece pe care i le dăduse Elisabetei să le 
copieze, o scrisoare adresată chiar ei. Scrisoarea era de la 
el, de la domnul Martin, şi conţinea în mod explicit o cerere 
în căsătorie. „Cine şi-ar fi închipuit? Era aşa de uimită, că 
nu ştia ce să facă. Da, o cerere în căsătorie în toată regula, 
şi o scrisoare foarte bine scrisă, cel puţin aşa i se părea ei. 
Şi scria ca unul care o iubeşte într-adevăr foarte mult, dar 
nu avea cum să ştie precis, şi aşa că ea a venit cât de 
repede a putut s-o întrebe pe domnişoara Woodhouse ce să 
facă”. Emmei îi era aproape ruşine că prietena ei arăta 
atâta plăcere şi atâta îndoială. 

— Pe cuvântul meu, strigă ea, tânărul e hotărât să nu 
piardă nimic din lipsă de îndrăzneală. Vrea să se însoare cât 
mai bine. 

— Vreţi să citiţi scrisoarea, vă rog frumos, strigă Harriet. 
Aş dori foarte mult să o citiţi. 

Emma nu se lăsă mult rugată. Citi şi fu de-a binelea uimită. 
Stilul scrisorii întrecea cu mult aşteptările ei. Nu numai că 
nu avea greşeli de gramatică, dar, în ce priveşte forma, n-ar 
fi făcut de ruşine nici pe un gentleman: limba, deşi simplă, 
era expresivă şi neafectată şi sentimentele pe care le 
descria erau în favoarea autorului. Era scurtă, dar lăsa să 
se întrevadă bunul simţ, o afecţiune caldă, generozitate, 
decenţă, şi chiar fineţe a sentimentului. Zăbovi puţin asupra 
ei, în timp ce Harriet aştepta nerăbdătoare să-i afle 
părerea, zicând din când în când: 

— Ei, ei? şi fiind în cele din urmă obligată să adauge: 

— E o scrisoare bună, sau e prea scurtă? 

— Da, într-adevăr, o scrisoare bună, răspunse Emma, 
pronunţând rar cuvintele. E atât de bună, Harriet, încât 
luând în consideraţie ce ştim despre el, cred că l-a ajutat 


vreuna dintre surori. E foarte greu să-mi închipui că tânărul 
cu care vorbeai tu alaltăieri s-ar fi putut exprima atât de 
bine, folosindu-se de propriile lui puteri. Şi, totuşi, nu e 
stilul unei femei, nu, sigur că nu, e prea expresiv şi concis, 
nu este destul de difuz pentru o femeie. Nu încape îndoială 
că e un tânăr inteligent şi presupun că are chiar talent în 
direcţia asta; gândeşte atât de expresiv şi clar şi când ia 
tocul în mână gândurile lui se ordonează firesc în cuvintele 
cele mai potrivite. Da, acum înţeleg ce fel de minte are. 
Puternică, decisă, şi sentimentele, până la un punct nu sunt 
lipsite de fineţe. E mai bine scrisă, Harriet, (dând-o înapoi), 
decât mă aşteptam. 

— Ei, zise Harriet, încă în aşteptare, ei, şi ce să fac? 

— Ce să faci, în ce privinţă? Vrei să spui în privinţa acestei 
scrisori? 

— Da! 

— Dar nu încape îndoială, trebuie să răspunzi, desigur, şi 
încă repede. 

— Da, dar ce să spun? Dragă domnişoară Woodhouse, vă 
TOg, daţi-mi un sfat! 

— Nu, nu, e mai bine să scrii singură scrisoarea. le vei 
exprima foarte bine, sunt sigură. Poţi foarte bine să te faci 
înţeleasă! Ceea ce contează în primul rând e să te faci 
înţeleasă. Trebuie să fie foarte clară, să nu creeze îndoială 
sau obiecţii. Cred că te va duce mintea să-ţi exprimi 
recunoştinţa şi grija pentru durerea pe care o provoci, după 
cum se cuvine. N-ai nevoie să te îndrume cineva astfel încât 
să dai impresia că te doare dezamăgirea lui. 

— Credeţi, aşadar, că trebuie să-l refuz? zise Harriet, 
uitându-se în jos. 

— Că trebuie să-l refuzi? Dragă Harriet, dar ce vrei să 
spui? Te îndoieşti în privinţa asta? Credeam, dar îţi cer 
iertare, poate că am greşit... Desigur, te-am înţeles greşit, 
dacă te îndoieşti de conţinutul răspunsului. Îmi închipuiam 
că mă consulţi numai în ce priveşte exprimarea. 


Harriet tăcea. Într-o manieră mai rezervată, Emma 
continuă: 

— Vrei să trimiţi un răspuns favorabil după câte văd? 

— Nu, adică, nu vreau, dar ce să fac? Vă rog, dragă 
domnişoară Woodhouse, spuneţi-mi ce trebuie să fac? 

— Nu-ţi voi da nici un sfat, Harriet. Nu vreau să mă 
amestec. Este o problemă pe care trebuie s-o rezolvi în 
funcţie de propriile tale sentimente. 

— Nu credeam că-i plac aşa de mult, zise Harriet, uitându- 
se la scrisoare. Câteva clipe, Emma continuă să tacă, dar 
înțelegând că Harriet ar putea să fie prea puternic 
impresionată de scrisoare, găsi că e mai bine să vorbească: 

— Consider, că regulă generală, Harriet, că, atunci când o 
femeie se îndoieşte dacă să accepte sau nu un bărbat, e cel 
mai bine să-l refuze. Dacă ezită să spună da, e mai bine să 
spună nu. imediat. Nu e o situaţie pe care s-o accepţi cu 
sentimentul îndoielii, cu inima pe jumătate. Am socotit că e 
de datoria mea, ca prietenă mai mare să-ţi spun toate 
aceste lucruri. Dar să nu-ţi închipui că vreau să te 
influenţez. 

— O, nu, sunt sigură că sunteţi mult prea bună cu mine,ca 
să... dar dacă m-aţi sfătui ce e mai bine de făcut - nu, nu 
vreau să spun asta - cum spuneţi dumneavoastră, trebuie 
să fiu hotărâtă, nu trebuie să ezit, e ceva foarte serios. 
Poate că e mai bine să spun nu. Credeţi că e mai bine să 
spun nu? 

— Pentru nimic în lume, zise Emma zâmbind cu graţie, nu 
te-aş sfătui într-un fel sau altul. Tu eşti cel mai bun 
judecător, când e vorba de fericirea ta. Dacă îl preferi pe 
domnul Martin tuturor celorlalţi bărbaţi, dacă-l găseşti cel 
mai simpatic dintre toţi cei pe care ii cunoşti, de ce să eziţi? 
Te-ai înroşit, Harriet! Te-ai gândit cumva la altcineva dintre 
cunoştinţe? Harriet, Harriet, nu te amăgi, nu te lăsa 
copleşită de recunoştinţă şi compasiune. La cine te gândeşti 
în momentul ăsta? 


Simptomele erau favorabile. În loc să răspundă, Harriet se 
întoarse zăpăcită şi se opri gânditoare în faţa focului. Şi, 
deşi ţinea încă în mână scrisoarea, o răsucea mecanic, fără 
să-i mai pese de ea. Emma aştepta rezultatul cu nerăbdare, 
dar nu şi fără prea mari speranţe. În cele din urmă, cu 
oarecare şovâăială, Harriet zise: 

— Domnişoară Woodhouse, pentru că nu vreţi să-mi 
spuneţi părerea dumneavoastră, am decis aproape, să-l 
refuz pe domnul Martin. Credeţi că e bine aşa? 

— Perfect, perfect, draga mea Harriet. E cel mai cuminte 
lucru, în timp ce mai aveai îndoieli, mi-am păstrat 
sentimentele pentru mine dar acum că eşti hotărâtă, nu voi 
ezita să te aprob. Dragă Harriet, îmi permit această 
bucurie. M-ar fi întristat să pierd prietenia ta. Ar fi fost o 
consecinţă firească a căsătoriei tale cu domnul Martin. Cât 
timp mai aveai îndoieli, n-am spus nimic, ca să nu te 
influenţez. Dar ar fi însemnat să pierd o prietenă. N-aş fi 
putut să fac vizite doamnei Robert Martin la ferma Abbey 
Mill. Acum sunt sigură că vom fi întotdeauna prietene. 

Harriet nu bănuise această primejdie, dar numai gândul 
că aşa ceva s-ar fi putut întâmpla, o făcu să încremenească: 

— Nu m-aţi fi putut vizita! strigă ea înspăimântată. Nu, 
desigur că n-aţi fi putut. Nu m-am gândit deloc. Asta ar fi 
fost groaznic. Din ce-am scăpat! Dragă domnişoară 
Woodhouse, n-aş renunţa pentru nimic în lume la prietenia 
dumneavoastră. 

— Într-adevăr, Harriet, ar fi fost o grea lovitură să te pierd. 
Te-ai fi scos singură din lumea bună. Ar fi trebuit să renunţ 
la tine. 

— Dumnezeule! Cum aş fi putut să îndur una ca asta? Aş fi 
murit dacă nu mi s-ar mai fi dat voie să viu la Hartfield. 

— Draga şi scumpa de tine, să fii tu exilată la Abbey Mill, 
să rămâi în societatea unor oameni analfabeți şi vulgari 
toată viaţa! Mă întreb cum de tânărul a îndrăznit să-ţi ceară 
mâna! Probabil are o părere foarte bună despre el însuşi. 


— Dar eu nu cred că e încrezut, în general, zise Harriet, 
conştiinţa ei opunându-se unei asemenea sentinţe. Cel 
puţin, e un om foarte bun şi îi voi fi totdeauna foarte 
îndatorată şi îl voi stima, dar asta e cu totul altceva decât - 
şi ştiţi şi dumneavoastră, deşi poate că el mă iubeşte, asta 
nu înseamnă că trebuie să-mi placă, şi, desigur, trebuie să 
mărturisesc că de când am început să vin la Hartfield în 
vizită, am mai văzut ceva lume, şi dacă ar fi să-l comparăm, 
ca fizic şi ca purtări, nici nu e de comparat cu altcineva, 
care e aşa de frumos şi simpatic. lotuşi, cred că domnul 
Martin e un tânăr foarte cumsecade, am o părere foarte 
bună despre el, şi pentru că mi-a arătat afecţiune, şi pentru 
că mi-a scris o asemenea scrisoare, dar să renunţ la 
dumneavoastră asta n-aş face-o pentru nimic în lume. 

— Îţi mulţumesc, draga mea prietenă. Nu ne vom despărţi. 
O femeie nu trebuie neapărat să se mărite cu un bărbat 
numai pentru că a cerut-o sau pentru că i-a arătat afecţiune 
şi a scris o scrisoare acceptabilă. 

— O, nu, şi nu e decât o scrisoare scurtă! 

Emmei nu-i scăpă lipsa de gust a prietenei sale, dar trecu 
repede la: 

— Foarte adevărat, şi slabă ar fi consolarea celei care se 
mărită cu un caraghios, a cărui purtare o jigneşte în fiecare 
moment, să ştie că soţul ei a putut scrie o scrisoare bună. 

— O, da, foarte slabă consolare. Nimeni nu se sinchiseşte 
de o scrisoare. Principalul este să fii totdeauna fericită în 
mijlocul tovarăşilor tăi. Sunt foarte hotărâtă să-l refuz, dar 
cum să fac, ce să spun? 

Emma o asigură că nu va fi greu să compună răspunsul şi 
o sfătui să-l scrie imediat. Harriet fu de acord în speranţa că 
se va bucura de ajutorul ei şi Emma continuă să protesteze 
împotriva ideii că ar fi nevoie de un ajutor, dar îl acordă de 
fapt generos, în formularea fiecărei fraze. Uitându-se din 
nou peste scrisoarea tânărului, pentru a-i răspunde, Harriet 
părea să revină la sentimente mai bune faţă de el şi era cât 
se poate de necesar să o îmbărbăteze cu câteva expresii 


hotărâtoare. Era atât de îngrijorată să nu-l facă nefericit şi 
se gândea aşa de mult la ce-o să creadă şi o să spună mama 
şi surorile lui, şi îi era aşa de teamă că o vor socoti 
nerecunoscătoare, încât Emma credea că dacă tânărul i-ar 
fi ieşit în cale în acel moment ar fi fost în cele din urmă 
acceptat. 

Scrisoarea fu totuşi scrisă, sigilată şi trimisă. Primejdia 
trecuse şi Harriet era în siguranţă. În seara aceea fu cam 
melancolică, iar Emma o lăsă să-şi exprime câteva regrete 
uşoare şi încercă să i le potolească fie pomenindu-i de 
prietenia ei, fie aducând vorba despre domnul Elton. 

— Nu voi mai fi niciodată invitată la Abbey Mill, zise ea cu 
o voce cam tristă. 

— Nici dacă ai fi, nu aş suporta să mă despart de tine, 
Harriet. Eşti mult prea necesară la Hartfield pentru a-ţi 
pierde timpul la Abbey Mill. 

— Şi nici nu cred că o să vreau să mă mai duc acolo, 
pentru că eu nu sunt fericită decât la Hartfield. 

Câtva timp după aceea, zise: 

— Cred că doamna Goddard s-ar mira foarte mult dacă ar 
şti ce s-a întâmplat. Şi domnişoara Nash, sunt sigură, 
pentru că domnişoara Nash socoteşte că sora ei e măritată 
foarte bine şi bărbatul ei nu-i decât negustor de pânzeturi. 

— Dragă Harriet, la o profesoară de şcoală nu te poţi 
aştepta la cine ştie ce rafinamente. Probabil că domnişoara 
Nash te-ar invidia pentru această ocazie de a te mărita. 
Chiar şi această cucerire ar fi de valoare în ochii ei. Cât 
priveşte posibilităţile tale superioare, cred că habar n-are 
de ele. Atenţia pe care ţi-o acordă o anumită persoană nu 
cred să fi ajuns încă în gura lumii la High-bury. până acum, 
cred că numai tu şi eu am avut plăcerea să-i înţelegem 
explicit intenţiile. 

Harriet se înroşi şi zâmbi şi spuse ceva de genul că se miră 
că are atâta succes. Gândul la domnul Elton era destul de 
înviorător, totuşi, după o vreme, deveni din nou plină de 
compasiune pentru domnul Martin cel respins: 


— Acum trebuie să fi primit scrisoarea aceea. Mă întreb ce 
fac ei acum. Oare surorile lui ştiu? Dacă el e nefericit, vor fi 
nefericite şi ele. Sper că n-o să-l jignească prea tare. 

— Să ne gândim la alţii dintre prietenii noştri absenţi, care 
au ocupaţii mai plăcute, zise Emma. În momentul acesta, 
poate, domnul Elton arată tabloul tău mamei şi surorilor 
sale şi le spune de câte ori e mai frumos originalul, şi le 
spune în sfârşit numele tău, numele tău scump. 

— Tabloul meu? Dar trebuie să fi lăsat tabloul în Bond 
Street. 

— Nu zău! Atunci înseamnă că eu nu-l cunosc pe domnul 
Elton. Nu, draga mea Harriet, crede-mă, nu va duce tabloul 
în Bond Street decât mâine. Îl va însoţi toată seara, va fi 
consolarea şi încântarea lui. Îi va dezvălui familiei planurile 
lui, te va prezenta acolo, le va face să simtă, cum e firesc 
pentru femei, o vie curiozitate şi preocupare. Ce vesele, 
înflăcărate, bănuitoare, harnice vor fi închipuirile lor acum? 

Harriet zâmbi din nou, cu mai mult curaj de această dată. 

CAPITOLUL, VIII. 

ÎN NOAPTEA ACEEA, HARRIET DORMI LA Hartfield. De 
câteva săptămâni îşi petrecea mai mult de jumătate din 
timp acolo şi ajunsese chiar să aibă o cameră de culcare 
aranjată special pentru ea. Emma socotea că, din toate 
punctele de vedere, era mai bine s-o ţină pe la ei cât mai 
mult posibil, în această perioadă. A doua zi dimineaţa 
trebuia să treacă o oră-două pe la doamna Goddard, tocmai 
pentru a o anunţa că va rămâne câteva zile la Hartfield. 

După plecarea Harrietei, domnul Woodhouse şi Emma 
primiră vizita domnului Knightley, care stătu o vreme de 
vorbă cu amândoi, până în clipa când domnul Woodhouse se 
lăsă convins de fiica sa să iasă la plimbare, aşa cum 
hotărâse mai dinainte, şi se văzu nevoit, datorită 
insistențelor celor doi, ca în acest scop, să-l părăsească pe 
domnul Knightley, în ciuda scrupulelor sale de om bine 
crescut. Domnul Knightley, care nu era ceremonios din fire, 
oferea, prin răspunsurile sale scurte şi hotărâte, un 


contrast amuzant scuzelor prelungite şi ezitărilor 
politicoase ale interlocutorului său: 

— Cred că, dacă mă veţi scuza, domnule Knightley, dacă 
nu consideraţi că fac un lucru foarte urât, voi urma sfatul 
Emmei şi voi ieşi pentru un sfert de oră. Acum e soare şi 
cred că e timpul cel mai potrivit să-mi fac plimbarea. Mă 
port fără prea multă ceremonie faţă de dumneavoastră, 
domnule Knightley. Noi, bolnavii, ne asumăm acest 
privilegiu. 

— Stimate domnule, vă purtaţi de parcă aş fi un străin! 

— Vă las în loc pe fiica mea. Emma va fi fericită să stea de 
vorbă cu dumneavoastră. Aşa că eu vă cer scuze şi mă duc 
să-mi fac plimbarea mea scurtă, de iarnă. 

— Foarte bine, domnule. 

— Ar trebui să vă rog să mă însoţiţi, domnule Knightley, 
dar umblu foarte greu şi v-aş plictisi cu încetineala mea. Şi, 
în afară de asta, mai aveţi o plimbare bună de făcut până la 
Donwell Abbey. 

— Mulţumesc, domnule, mulţumesc. Chiar acum plec şi eu. 
Cred că cel mai bine e să ieşiţi cât mai repede. Să vă aduc 
paltonul şi să vă deschid uşa. 

În fine, domnul Woodhouse plecă, dar domnul Knightley, în 
loc să plece şi el imediat, se aşeză din nou părând a dori să 
mai stea de vorbă. Începu să discute despre Harriet, şi o 
lăudă, din proprie iniţiativă, mai mult ca oricând. 

— Nu-i apreciez frumuseţea atât de mult ca tine, zise el, 
dar e o fetiţă drăguță şi cred că are o fire bună. Caracterul 
ei depinde de cei din jur, dar în mâini bune poate să ajungă 
o femeie minunată. 

— Îmi pare bine că eşti de această părere şi sper că de 
mâini bune n-o să ducă lipsă. 

— Aha, zise el, văd că vânezi un compliment, aşa că am să- 
ţi spun că ai contribuit la educaţia ei. Ai vindecat-o de 
chicotitul acela de şcolăriţă. Îţi face într-adevăr cinste. 

— Mulţumesc, ar fi o umilinţă pentru mine să aflu că nu-i 
pot fi de folos. Dar nu toată lumea se omoară să mă laude. 


Dumneata nu mă prea copleşeşti. 

— Spuneai că trebuie să se întoarcă în dimineaţa asta? 

— Dintr-o clipă într-alta. A întârziat deja mai mult decât 
avea de gând. 

— 1 s-o fi întâmplat ceva. O fi având musafiri. 

— Ţaţe din Highbury, o pacoste, nu alta. 

— Poate că pentru Harriet nu sunt chiar aşa o pacoste, ca 
pentru tine. 

Emma nu putea să-l contrazică, pentru că ăsta era 
adevărul, aşa că tăcu. El adăugă imediat, cu un zâmbet: 

— Nu am pretenţia să pot ghici ce se petrece într-un 
anume loc, la un anume moment, dar trebuie să-ţi spun că 
am toate motivele să cred că prietena ta va primi în curând 
o veste bună. 

— Într-adevăr, cum aşa, ce fel de veste? 

— Ceva foarte serios, te asigur, zise el, continuând să 
zâmbească. 

— Foarte serios? Nu mă pot gândi decât la un singur lucru 
- cine s-a îndrăgostit de ea? Cine ţi-a făcut confidenţe? 

Emma îşi formulase deja pe jumătate ideea că domnul 
Elton trebuie să fi făcut vreo aluzie. Domnul Knightley era 
un fel de prieten şi sfătuitor al tuturor şi, după câte ştia, 
domnul Elton îl stima foarte mult. 

— Am motive să cred, răspunse el, că Harriet Smith va 
primi în curând o cerere în căsătorie, şi încă de la un tânăr 
ireproşabil - e vorba de Robert Martin. Se pare că vizita ei 
la Abbey Mill în vara asta a avut o mare influenţă asupra lui. 
E îndrăgostit până peste urechi şi vrea să o ia de nevastă. 

— Foarte drăguţ din partea lui, zise Emma, dar e sigur că 
Harriet vrea să-l ia de bărbat? 

— Ei bine, să zicem că vrea să o ceară. Aşa e bine? A venit 
la Abbey cu două seri în urmă, special ca să-mi ceară sfatul. 
Ştie că-l preţuiesc, pe el şi familia lui, şi cred că mă 
consideră unul dintre cei mai buni prieteni. A venit să mă 
întrebe dacă nu cred că e prea devreme pentru el să se 
însoare, dacă nu e prea tânără fata, pe scurt, dacă găsesc 


că e bună alegerea lui. Pentru că, se pare că a înţeles, mai 
ales de când tu faci atâta zarvă în jurul ei, că lumea o 
consideră pe ea superioară lui pe plan social. Mi-a făcut 
plăcere să aud tot ce mi-a spus. N-am întâlnit niciodată un 
băiat cu atâta bun simţ ca Robert Martin. Vorbeşte 
totdeauna fără ocolişuri, cu inima deschisă şi cu multă 
judecată. Mi-a spus tot, condiţiile şi planurile pe care le are 
şi ce va face familia lui în cazul că se căsătoreşte. E un 
tânăr minunat şi ca fiu şi ca frate. L-am sfătuit, fără nici o 
ezitare, să se însoare. Mi-a dovedit că şi-o poate permite şi, 
aceasta fiind situaţia, cred că nu e nimic mai bun de făcut. 
Am lăudat-o şi pe frumoasa domnişoară şi l-am trimis acasă 
fericit. Chiar dacă până acum n-ar fi dat doi bani pe 
cuvântul meu, de-acum încolo ar avea cea mai mare 
încredere. Şi probabil că a plecat socotindu-mă cel mai bun 
prieten şi sfătuitor. Asta a fost alaltăieri seară. Acum, după 
cum bine se poate presupune, nu va pierde mult timp până 
să-i vorbească fetei, şi cum nu i-a vorbit ieri, probabil că 
astăzi se află la doamna Goddard. Şi poate că Harriet Smith 
e reţinută de un musafir pe care nu-l consideră deloc o 
pacoste. 

— 'Te rog, domnule - Knightley, zise Emma, care zâmbise 
mereu în timp ce el vorbea, spune-mi şi mie de unde ştii că 
nu i-a vorbit ieri. 

— Desigur, zise el surprins, nu ştiu în mod precis, dar se 
poate deduce. N-a fost toată ziua la tine? 

— Haide, zise ea, îţi spun şi eu ceva în schimbul a ceea ce 
mi-ai spus. A vorbit ieri, adică a scris, şi a fost refuzat. 

Emma fu nevoită să repete fraza, pentru că domnului 
Knigh-tley nu-i venea să creadă şi chiar se înroşise de 
uimire şi supărare. Se ridică în picioare, indignat cu totul, şi 
zise: 

— Atunci e mult mai găgăuţă decât mi-am închipuit. Ce 
vrea tâmpita asta de fată? 

— A, desigur, strigă Emma, unui bărbat îi e imposibil să 
înţeleagă că o femeie poate refuza o cerere în căsătorie. Un 


bărbat îşi închipuie că o femeie e gata să ia pe oricine o 
cere! 

— Prostii! Un bărbat nu-şi închipuie aşa ceva. Dar ce poate 
să însemne asta? Harriet Smith să-l refuze pe Robert 
Martin? Ar fi o curată nebunie, dar sper că greşeşti, draga 
mea. 

— Am văzut răspunsul ei. Era cât se poate de clar. 

— Ai văzut răspunsul? L-ai şi scris, poate. Emma, asta e 
opera ta. Iu ai convins-o să-l refuze. 

— Şi dacă aş fi făcut-o (ceea ce nu e adevărat), nu cred că 
aş fi făcut rău. Domnul Martin e un tânăr foarte respectabil, 
dar nu admit să fie considerat egalul Harrietei. Şi sunt chiar 
surprinsă că a îndrăznit să-i ceară mâna. După câte spui, se 
pare că a avut totuşi unele scrupule. Păcat că a trecut peste 
ele. 

— Nu e egalul Harrietei?! exclamă domnul Knightley tare 
şi cu furie, şi adăugă mai calm, dar tot cu asprime: Într- 
adevăr, nu e egalul ei, pentru că-i e mult superior, din toate 
punctele de vedere. Emma, afecțiunea ta pentru fata asta te 
orbeşte. Ce pretenţii poate să aibă Harriet Smith, în 
privinţa familiei, a caracterului şi culturii, la cineva mai bun 
ca Robert Martin? E fiica naturală a nu se ştie cui, n-are 
probabil nici cine ştie ce avere şi în mod sigur nici rude 
respectabile. Se ştie numai că e chiriaşă la o şcoală 
oarecare. Nici nu e deşteaptă, nici cultivată. N-a învăţat 
nimic folositor şi e prea tâmpită ca să se descurce. La vârsta 
ei nu are nici o experienţă şi cu mintea ei puţină nici nu va 
căpăta. E drăguță şi cumsecade şi asta e totul. Singurul 
meu scrupul, când l-am sfătuit să se însoare, era în privinţa 
lui, pentru că ea e mai prejos de meritele lui. Eram convins 
că în privinţa averii el poate găsi ceva mai bun, şi în privinţa 
inteligenţei şi hărniciei, ceva cu nimic mai rău. Dar nu-i 
puteam aduce asemenea argumente unui îndrăgostit şi 
eram dispus să nu văd nimic rău la ea. Are o fire care în 
mâini bune, ca ale lui, poate să fie îndreptată spre bine. 
Socoteam că avantajele căsătoriei erau toate de partea ei şi 


nu aveam nici cea mai mică îndoială că toată lumea se va 
mira de norocul ei. Eram sigur că şi tu vei fi mulţumită. 
Imediat m-am gândit că n-o să-ţi pară rău să-ţi pierzi 
prietena, când o vei şti atât de bine măritată. Mi-aduc 
aminte că mi-am spus: „Chiar Emma, care e atât de 
părtinitoare cu Harriet, va socoti că are noroc”. 

— Nu-mi pot opri uimirea că o cunoşti atât de puţin pe 
Emma, încât să spui aşa ceva. Cum? Să socotesc eu că un 
fermier (cu toate meritele şi bunul lui simţ, domnul Martin 
nu e nimic mai mult) e o partidă pentru prietena mea 
intimă?! Să nu regret că o pierd de dragul unui bărbat pe 
care nu-l pot admite în societatea mea?! Mă întreb cum 
crezi că e posibil să am asemenea sentimente. Te asigur că 
sunt departe de aşa ceva. Sentința dumitale nu e deloc 
dreaptă. Nu eşti cinstit faţă de pretenţiile Harrietei. Se vor 
bucura de o cu totul altă apreciere din partea mea şi a 
altora. Domnul Martin e poate mai bogat, dar îi e fără 
îndoială inferior pe scara socială. Sferele în care se învârte 
ea sunt mult deasupra lui. Ar fi o înjosire! 

— Înjosire! Pentru o fată ignorantă şi de origine obscură 
să se mărite cu un gentleman fermier! 

— În ce priveşte împrejurările în care s-a născut, deşi 
legea nu-i dă dreptul la un nume, asta nu contează pentru 
oamenii de bun simţ. Ea n-are de ce să plătească pentru 
vina altora şi să fie considerată mai prejos de cele în 
mijlocul cărora a fost crescută. Nu există nici cea mai mică 
îndoială că tatăl ei e un gentleman - şi încă unul cu avere. 
Dispune de mijloace de existenţă şi i s-a oferit cu 
generozitate oricât pentru a învăţa şi a trăi din belşug. 
După mine e clar că tatăl ei e un gentleman. lar că 
prietenele ei sunt de familie bună, nu cred că poate nega 
cineva. Îi e oricum superioară lui Robert Martin. 

— Oricine ar fi părinţii ei, zise domnul Knightley, oricine ar 
fi acela care i-a purtat de grijă, nu mi se pare că a avut 
intenţia să o introducă în ceea ce tu numeşti „lumea bună”. 
După ce a beneficiat de o educaţie oarecare, a fost dată în 


primire doamnei Goddard, să facă ce vrea, pe scurt, să fie 
îndrumată de doamna Goddard, în societatea doamnei 
Goddard. Protectorii ei au socotit că asta e destul pentru ea 
şi chiar aşa şi era. Nici ea nu-şi dorea mai mult. Până când 
tu ai făcut din ea prietena ta, nu dispreţuia pe cei deo 
seamă cu ea şi nu avea ambiţii dincolo de ei. A fost cât se 
poate de fericită astă vară la familia Martin. N-avea simţul 
superiorității. Dacă-l are acum, tu eşti aceea care i l-a dat. 
Nu eşti deloc prietena ei, Emma! Robert Martin n-ar fi 
ajuns atât de departe dacă n-ar fi fost îndreptăţit să creadă 
că nu-i e indiferent, îl cunosc bine. E prea sincer ca să facă 
declaraţii unei fete la în-tâmplare, în numele unei iubiri 
egoiste. E omul cel mai puţin încrezut din toţi cei pe care îi 
cunosc. Crede-mă, Emma, fata îl plăcea. 

Pentru Emma era mai convenabil să nu răspundă cu nimic 
acestei afirmaţii, drept care îşi reluă propriul punct de 
vedere. 

— 'Te înflăcărează prietenia pentru domnul Martin, dar, 
cum ţi-am spus, eşti nedrept cu Harriet. Pretenţiile ei de a 
se mărita bine nu merită disprețul pe care îl arăţi. Nu e 
deşteaptă, dar are mai mult bun simţ decât crezi, şi nu e 
cazul să-i dispreţuieşti atât de mult posibilităţile 
intelectuale. Lăsând la o parte asta, şi presupunând că este 
aşa cum spui dumneata, doar drăguță şi cumsecade, am să- 
ţi spun că aceste calităţi nu sunt deloc neglijabile, pentru că 
e de fapt socotită frumoasă cam de nouăzeci şi nouă la sută 
din oameni, şi cum bărbaţii acordă frumuseţii, mai multă 
atenţie decât s-ar crede, cum nu se îndrăgostesc de capete 
cultivate, ci de feţe frumuşele, o fată cu drăgălăşenia 
Harrietei poate avea certitudinea că va fi admirată şi 
căutată şi are privilegiul de a putea alege. Un caracter 
blând, de asemeni, nu e deloc de lepădat, căci prin aceasta 
se înţelege că e bună prin firea şi purtarea ei, că nu e 
încrezută şi e gata să-i accepte pe alţii. Înseamnă că aş 
greşi foarte tare dacă bărbaţii n-ar considera frumuseţea şi 
un astfel de caracter cele mai de preţ calităţi ale unei femei. 


— Pe cuvântul meu, Emma, când te văd bătânduc-ţi joc de 
inteligenţa ta la modul ăsta îmi vine să subscriu la o atare 
opinie. Mai bine să nu ai minte deloc, decât să o foloseşti 
atât de prost. 

— Desigur, exclamă ea, în glumă, ştiu că aşa gândiţi cu 
toţii. Ştiu că o fată ca Harriet este exact ceea ce încântă pe 
un bărbat, ceea ce îi vrăjeşte simţurile şi îi mulţumeşte 
judecata. Harriet are de unde alege. Şi de ce, când are 
numai şaptesprezece ani, şi abia intră în viaţă, când abia 
acum o vede lumea, trebuie să te miri că nu acceptă prima 
cerere? Nu, te rog, dă-i timp să se uite în jur. 

— Întotdeauna am spus că prietenia asta nu e bună, zise 
imediat domnul Knightley, deşi n-ar fi trebuit să mărturisesc 
nimănui părerea mea, dar acum văd că e o adevărată 
nenorocire pentru Harriet. O să-i bagi în cap atâtea prostii 
în legătură cu frumuseţea ei, cu ce pretenţii trebuie să aibă, 
încât, foarte curând, n-o să i se mai pară bun nici un bărbat 
de seama ei. Când vanitatea îi atinge pe cei slabi de minte, 
te poţi aştepta la orice. Nu e nimic mai uşor pentru o fată 
decât să aibă pretenţii prea mari. S-ar putea ca 
domnişoarei Smith să nu-i curgă cererile în căsătorie una 
după alta, aşa cum se aşteaptă. Bărbaţii inteligenţi, orice-ai 
spune, nu vor neveste tâmpite. Bărbaţii de familie nu se 
înghesuie să-şi lege viaţa de o persoană atât de obscură, iar 
bărbaţilor mai prudenţi le-ar fi teamă de scandalul şi 
dizgraţia care ar putea urma descoperirii originii ei. Las-o 
să se mărite cu Robert Martin şi va fi liniştită, într-o familie 
respectabilă şi foarte fericită. Dar dacă o încurajezi să se 
gândească la o căsătorie în lumea bună şi o înveţi să nu se 
mulţumească decât cu un bărbat influent şi bogat, s-ar 
putea să rămână la doamna Goddard toată viaţa, sau cel 
puţin (căci Harriet Smith nu e fata care să rămână 
nemăritată) până când va dispera şi va fi bucuroasă să pună 
mâna chiar şi pe prostul satului. 

— Avem păreri foarte deosebite asupra acestui lucru, 
domnule Knightley, şi nu are nici un rost să ni le expunem. 


Ne-am certa prea tare. În ce mă priveşte, n-am cum s-o las 
să se mărite cu Robert Martin; l-a refuzat, şi încă atât de 
hotărât încât el nu va mai îndrăzni a doua oară. Trebuie să 
îndure răul pe care şi l-a făcut sieşi refuzându-l. În ce 
priveşte refuzul, n-am să pretind că nu am influenţat-o şi eu 
puţin. Dar, te asigur, nu era mare nevoie de o intervenţie 
de-a mea sau de-a altcuiva. Fizicul lui e un mare dezavantaj, 
şi se poartă atât de urât încât dacă odată ar fi răspuns 
sentimentelor lui acum în mod sigur nu o va face. Îmi 
închipui că înainte de a fi cunoscut alt bărbat, care să-i fie 
superior lui, ar fi putut să-l accepte. Era fratele prietenelor 
ei, şi-a dat osteneala să-i fie pe plac, şi, oricum, tot nu 
văzuse pe nimeni mai bine (acesta era probabil punctul lui 
forte). Poate că atunci când era la Abbey Mill nu-l găsea 
antipatic. Dar lucrurile s-au schimbat şi numai un 
gentleman, un om cu anumite cunoştinţe şi purtări, ar mai 
avea o şansă la Harriet. 

— Prostii, cele mai mari prostii rostite vreodată! strigă 
domnul Knightley. Purtarea lui Robert Martin e plină de bun 
simţ, sinceritate şi bunăvoință, iar sufletul lui e în stare de 
mai multă nobleţe decât pricepe Harriet Smith! 

Emma nu răspunse şi încercă să arate o indiferenţă veselă, 
dar de fapt era destul de stânjenită şi ar fi vrut foarte mult 
ca el să plece. Nu regreta ceea ce făcuse, credea că ea era 
cel mai bun judecător în problema drepturilor femeii şi a 
rafinamentelor feminine, totuşi, avea un respect înrădăcinat 
pentru părerile lui în general, ceea ce făcea ca această 
înfruntare făţişă să o deranjeze, şi-i era destul de neplăcut 
să-l vadă stând în faţa ei înfuriat. Trecură câteva minute de 
linişte apăsătoare. Emma încercă, numai o dată, să aducă 
vorba despre vreme, dar el nu răspunse. Se gândea. În cele 
din urmă, dădu glas gândurilor sale: 

— Robert Martin n-are cine ştie ce de pierdut, dacă e 
destul de deştept, şi sper că e. Cât despre Harriet, tu ai 
părerile tale. Dar, cum nu faci un secret din pasiunea ta de 
a pune la cale căsătorii, nu cred că fac nimic rău dacă 


încerc să-ţi ghicesc planurile. Ca prieten, îţi voi spune că 
dacă e vorba despre Elton te chinuieşti degeaba. 

Emma râse şi tăgădui. El continuă: 

— Crede-mă, nu merge cu Elton. E un băiat foarte bun şi 
un vicar respectabil în Highbury, dar nu cred să facă 
imprudenţe dacă e vorba să se însoare. Ştie, ca toată 
lumea, să preţuiască averea. Elton poate să vorbească la 
modul sentimental, dar în ce priveşte faptele îşi ţine capul 
pe umeri. Îşi cunoaşte la fel de bine interesele, cum le 
cunoşti şi tu pe ale Harrietei. Ştie că arată bine şi că e 
primit cu plăcere oriunde, şi din felul cum vorbeşte, când e 
mai puţin rezervat, între bărbaţi, m-am convins că nu are 
de gând să ia pe oricine. L-am auzit vorbind de o familie cu 
multe fete, pe care surorile lui le cunosc bine, şi care au o 
zestre de câte douăzeci de mii de lire fiecare. 

— Îţi rămân îndatorată, zise Emma râzând din nou. Dacă 
mi-aş fi pus în gând să-l însor pe domnul Elton cu Harriet, 
ar fi fost foarte bine să-mi deschizi ochii, dar, deocamdată, 
vreau s-o păstrez numai pentru mine. M-am lăsat de pus la 
cale căsătorii, zău. Nu pot spera să mai reuşesc ceva ca 
Randalls. Mă retrag în culmea gloriei. 

— Bună ziua, zise el, ridicându-se şi plecând brusc. Era 
foarte jignit. Bănuia dezamăgirea tânărului şi se simţea 
vinovat de a o fi provocat prin sfatul pe care îl dăduse. Cât 
priveşte rolul Emmei în toată istoria, îl înfuria peste 
măsură. 

Emma rămase şi ea jignită, dar motivele ei erau mult mai 
puţin clare decât ale lui. Ea nu se simţea totdeauna absolut 
mulţumită de sine, şi convinsă că părerile ei erau juste, iar 
ale adversarului greşite, aşa cum era domnul Knightley. El 
plecase mai încredinţat că avea dreptate decât era ea 
acum. Totuşi, ea nu era atât de vizibil dezamăgită încât să 
nu-şi revină peste câtva timp, când sosi Harriet. Începuse să 
fie îngrijorată că Harriet întârzia atât de mult. Era chiar 
alarmată de ideea că tânărul ar fi putut veni la doamna 
Goddard în dimineaţa aceea, să o vadă pe Harriet şi să-şi 


pledeze cauza. Groaza că ar putea avea un asemenea eşec 
devenise cauza principală a neliniştii. Când apăru Harriet, 
foarte bine dispusă şi fără să pomenească nimic de acest 
fel, simţi o-mulţumire care îi aduse împăcarea cu sine şi o 
convinse că, orice ar gândi şi ar spune domnul Knightley, ea 
nu făcuse nimic care să nu fie îndreptăţit în numele 
prieteniei şi sentimentelor ei de femeie. 

O cam speriase cu vorbele lui despre domnul Elton, dar 
când se gândi că domnul Knightley nu se poate să-l fi 
observat ca ea, nici cu interesul şi nici (trebuie să o spună, 
în ciuda pretențiilor domnului Knightley), cu priceperea în 
astfel de probleme a unui observator ca ea, că vorbise cu 
grabă şi mânie, căpătă convingerea că el nu era deloc sigur 
de adevărul celor afirmate, ci ar fi dorit numai ca totul să fi 
fost aşa, din răutate. Desigur, se poate să-l fi auzit pe 
domnul Elton vorbind cu mai puţină rezervă decât în 
prezenţa ei, şi domnul Elton nu face parte, bineînţeles, 
dintre oamenii imprudenţi şi fără socoteală în ce priveşte 
banii. E posibil chiar să-l intereseze, dar domnul Knightley 
nu s-a gândit deloc la influenţa unei pasiuni puternice în 
luptă cu interesele materiale. Domnul Knightley n-a întâlnit 
niciodată o asemenea pasiune şi, desigur, nu credea nimic 
despre efectele ei. Dar ea văzuse prea multe ca să mai aibă 
vreo îndoială că iubirea va învinge toate ezitările pe care le 
poate provoca prudenţa. Şi, pe domnul Elton nu-l bănuia de 
o prudenţă mai mare decât e necesar. 

Veselia Harrietei o făcu să-şi revină. Acum, la întoarcere, 
nu se mai gândea la domnul Martin, ci dorea să vorbească 
despre domnul Elton. Domnişoara Nash îi spusese ceva ce 
ea se grăbi imediat să-i spună Emmei, cu mare încântare. 
Domnul Perry venise la doamna Goddard să vadă un copil 
bolnav şi domnişoara Nash îl primise. Şi el i-a spus 
domnişoarei Nash, că ieri, pe când venea de la Clayton 
Park, s-a întâlnit cu domnul Elton şi a aflat, spre uimirea lui, 
că domnul Elton se ducea la Londra şi că avea de gând să 
se întoarcă abia a doua zi, deşi era seară de whist şi el nu 


lipsea niciodată, şi domnul Perry s-a certat cu el pentru asta 
şi i-a spus ce urât din partea lui, cel mai bun jucător să 
lipsească, şi a încercat să-l convingă să-şi amâne călătoria 
măcar cu o zi, dar nu s-a putut: domnul Elton era hotărât să 
meargă mai departe şi a spus, într-un fel cu totul special, că 
are o treabă, pe care n-ar amâna-o pentru nimic în lume; şi 
încă ceva despre un comision deosebit, despre faptul că 
purta cu sine ceva foarte preţios. Domnul Perry nu l-a prea 
înţeles, dar i-a spus că e sigur că trebuie să fie vorba de o 
domnişoară şi domnul Elton s-a uitat numai cu subînţeles, a 
zâmbit şi a plecat mai departe plin de voioşie. Domnişoara 
Nash i-a spus toate astea şi încă multe despre domnul Elton 
şi i-a zis, privind-o cu înţeles; ea nu are pretenţie să ştie ce 
treabă avea, dar ştie numai că femeia pe care şi-o va alege 
domnul Elton va fi cea mai norocoasă din lume, pentru că, 
fără îndoială, domnul Elton n-avea pereche de frumos şi 
simpatic ce era.” 

CAPITOLUL IX. 

DOMNUL KNIGHILEY PUTEA SA SE CERTE cu Emma, 
dar Emma nu se putea certa cu ea însăşi. Fusese atât de 
supărat, încât trecu destulă vreme până când să facă o 
nouă vizită la Hartfield. Şi când, în fine, se văzură din nou, 
privirile lui severe arătau că nu o iertase încă. Îi părea rău, 
dar nu putea să se căiască. Dimpotrivă, planurile şi acţiunile 
ei îşi găseau o justificare din ce în ce mai serioasă şi 
părerea ei fu confirmată de întâmplările din zilele care 
urmară. 

Tabloul, cu o ramă elegantă, sosi la Hartfield în bună stare, 
de îndată ce domnul Elton se întoarse de la Londra şi, după 
ce îl atârnară deasupra căminului, el se ridică să-l privească 
şi îşi suspină admiraţia în jumătăţi de frază, exact aşa cum 
se cuvine. Cât despre sentimentele Harrietei, ele se 
canalizau în mod vizibil către o afecţiune puternică şi 
statornică, în măsura în care tinereţea şi firea ei îi 
îngăduiau aşa ceva. Curând, Emma avu marea mulţumire 
să nu mai audă numele domnului Martin, decât în 


comparaţiile cu domnul Elton, care erau, bineînţeles, mult 
în favoarea celui de-al doilea. 

Dorinţele ei de a o cultiva pe Harriet, prin lectură intensă 
şi conversaţie, nu duseseră încă mai departe de primele 
capitole şi intenţia de a continua mâine. Era mult mai uşor 
să trăncănească decât să studieze, mult mai plăcut să-şi 
lase imaginaţia să zburde gândind la soarta Harrietei decât 
să-i lărgească fetei orizontul şi puterea de înţelegere cu 
lucruri serioase. Singura preocupare literară a Harrietei, 
singura rezervă intelectuală pe care şi-o făcea pentru 
amurgul vieţii era să colecţioneze şi să transcrie toate 
ghicitorile, de orice fel, într-un caiet cu scoarţe groase, 
făcut de prietena ei, şi împodobit cu monograme şi 
simboluri. 

În această epocă de înflorire a literaturii, asemenea 
colecţii de mari proporţii se întâlnesc foarte des. 
Domnişoara Nash, directoare de şcoală la doamna 
Goddard, scrisese cel puţin trei sute, şi Harriet, care auzise 
prima dată despre asta de la ea, spera, cu ajutorul 
domnişoarei Woodhouse, să facă o colecţie şi mai mare. 
Emma o ajuta cu imaginaţia, memoria şi gustul ei, şi cum 
Harriet scria foarte frumos, era probabil ca albumul să fie 
dintre cele mai reuşite, atât în ce priveşte forma, cât şi 
cantitatea. 

Domnul Woodhouse era aproape la fel de preocupat de 
povestea asta ca şi fetele şi încerca mereu să-şi amintească 
ceva care să merite să fie scris în album. Când era el tânăr 
erau atât de multe ghicitori inteligente, se întreba de ce nu 
le ţine minte, dar spera că până la urmă o să şi le 
amintească. Şi totdeauna termina cu „Kitty, frumoasă fată, 
dar de gheaţă”. 

Bunul său prieten Perry, căruia îi vorbise despre acest 
subiect, nu-şi amintea pe moment nimic care să semene a 
ghicitoare. Dar îl rugase pe Perry să întrebe în dreapta şi-n 
stânga şi, cum umbla destul prin lume, putea să mai facă 
rost de câte ceva. 


Fiica sa nu avea însă nici cea mai mică dorinţă să facă apel 
la minţile luminate din Highbury. Domnul Elton fu singurul 
căruia i se ceru ajutorul. Fu invitat să contribuie cu orice 
enigme, şarade, ghicitori bune, şi Emma avu plăcerea să 
constate cât de preocupat era să-şi reamintească şi, după 
câte îşi dădea ea seama, plin de grijă ca nimic nepoliticos, 
nimic nepoliticos faţă de sexul slab să nu-i scape de pe 
buze. Îi datorau două sau trei dintre cele mai curtenitoare 
ghicitori, şi bucuria şi entuziasmul cu care îşi aminti şi 
recită oarecum sentimental cunoscuta şaradă: 

Cu prima eu vreau să exclam A doua ce viaţa sfârşeşte Ce 
prima şi-a doua uneşte E-al vieţii prea dulce balsam o făcu 
să-i pară realmente rău, dar trebuia să-l informeze că o 
scriseseră deja cu câteva pagini în urmă. 

— De ce nu compuneţi dumneavoastră o şaradă pentru 
noi. domnule Elton? zise ea. Va fi cu siguranţă ceva original 
şi cred că nu vă vine deloc greu. 

— O, nu, n-am scris ceva de acest fel în viaţa mea! Lipsit 
complet de har! „Îi era teamă că nici măcar domnişoara 
Woodhouse, sau, şi aici se opri o clipă, domnişoara Smith, 
nu vor putea să-l inspire!” 

Însă, chiar a doua zi, dădu o probă de inspiraţie. Făcu o 
vizită scurtă, numai ca să le lase o hârtie care conţinea, 
după cum spunea el, o ghicitoare pe care un prieten al său 
o adresase unei domnişoare, care era obiectul admiraţiei 
sale, dar care, după cum Emma deduse imediat din 
purtarea lui, trebuie să fi fost scrisă de el însuşi. 

— Nu pot s-o ofer pentru colecţia domnişoarei Smith, zise 
el. Aparține prietenului meu şi nu am dreptul s-o fac 
publică, dar poate că o să vă facă plăcere să o citiţi. 

Îi vorbea mai mult Emmei decât Harrietei. Vorbea cu mult 
subînţeles şi i se părea mai uşor să se uite în ochii ei decât 
în ochii prietenei sale. În clipa următoare plecă. După o altă 
pauză de o clipă: 

— Ia-o, zise Emma, zâmbind şi împingând hârtia spre 
Harriet. E pentru tine. la ce-ialtău! 


Dar Harriet tremura şi nu putea să o atingă, iar Emma, 
care nu se dădea niciodată înapoi de la aşa ceva, fu nevoită 
să o cerceteze ea însăşi: 

Către domnişoara... 

GHICITOARE. 

Ce poate fi a regilor splendoare Şi-al lor alai strălucitor în 
soare Mărirea şi puterea laolaltă De nobili şi de cavaleri 
urmată. 

Şi în virtutea aceluiaşi cuvânt Puternicul bărbat ca frunză- 
n vânt Se pleacă la picioarele acelei Ce-n strălucire e rivala 
stelei C-un spirit ascuţit ghiceşti cuvântul! 

Din dulce ochi dă-ţi dar consimţământul! 

Îşi aruncă ochii pe ea, se gândi puţin, înţelese despre ce 
era vorba, şi o mai citi o dată ca să fie sigură pe versuri şi 
apoi i-o dădu Harrietei şi se aşeză zâmbind pentru sine, 
spunându-şi în timp ce Harriet se zgâia la hârtie complet 
zăpăcită, în speranţa şi prostia ei: „Bravo, domnule Elton, 
într-adevăr, bravo! Am citit şi ghicitori mai proaste. Curte - 
foarte bună aluzie. Îţi face cinste. Asta este ceea ce simţi 
dumneata şi o spui destul de limpede:domnişoară Smith, 
daţi-mi voie să fiu supusul dumneavoastră iubitor. Acceptaţi 
ghicitoarea şi intenţiile mele cu o privire. 

Din dulce ochi dă-ţi dar consimţământul! 

Asta-i Harriet! Dulce e cel mai bun epitet pentru ochii ei, 
cel mai potrivit. 

C-un spirit ascuţit ghiceşti cuvântul. 

„Hm, Harriet, spirit ascuţit! Cu atât mai bine! Un bărbat 
trebuie să fie foarte îndrăgostit dacă spune că Harriet are 
un spirit ascuţit. Ah, domnule Knightley, tare-aş mai vrea să 
auzi asta! Cred că te-ar convinge. O dată în viaţă ar trebui 
să recunoşti că ai greşit. Minunată ghicitoare, într-adevăr, 
drept la ţintă. În curând vom ajunge la deznodământ.” 

Fu nevoită să-şi întrerupă şirul acestor plăcute gânduri, 
care altfel ar fi putut să continue mult şi bine, din cauza 
întrebărilor insistente ale Harrietei: 


— Ce-o fi, domnişoară Woodhouse, ce-o fi? N-am idee. Nu 
pot să ghicesc deloc. Ce poate să fie? încercaţi să ghiciţi, 
domnişoară Woodhouse! Ajutaţi-mă! N-am văzut niciodată 
ceva aşa de greu! înseamnă coroană? Mă întreb cine o fi 
prietenul şi cine e domnişoara? Credeţi că e bună? Să fie o 
femeie? 

Se pleacă la picioarele acelei Ce-n strălucire e rivala stelei. 

O fi aurul? 

Ce poate fi a regilor splendoare? 

sau noaptea, sau cerul? Nu, cer nu are decât o silabă! 
Trebuie să fie foarte grea, altfel n-ar fi adus-o. Oh, 
domnişoară Woodhouse, credeţi c-o să putem ghici? 

— Noapte şi cer! Ce prostie! Draga mea Harriet, unde ţi-e 
capul? Ce rost ar avea să ne aducă o ghicitoare compusă de 
un prieten, despre noapte şi cer? Dă-mi hârtia şi ascultă: 

Către domnişoara... citeşte domnişoara Smith Ce poate fi 
a regilor splendoare Şi-al lor alai strălucitor în soare E deja 
clar, e vorba de curte. 

Mărirea şi puterea laolaltă De nobili şi de cavaleri urmată 
Curte, cât se poate de clar, şi acum vine miezul: 

Şi în virtutea-aceluiaşi cuvânt Puternicul bărbat ca frunză- 
n vânt Se pleacă la picioarele acelei Ce-n strălucire e rivala 
stelei. 

Un compliment cât se poate de potrivit, şi acum urmează 
cererea, pe care, dragă Harriet, cred că nu e greu să o 
înţelegi. Citeşte-o în linişte. Nu e nici o îndoială că a fost 
scrisă pentru tine! 

Harriet nu putu rezista la un atare îndemn îmbietor. 

Citi ultimele rânduri şi se umplu de freamăt şi fericire. Nu 
putea vorbi. Dar nu era nevoie să vorbească. Era de ajuns 
ceea ce simţea. Emma vorbi în locul ei: 

— Complimentul are un înţeles atât de limpede şi merge 
drept la ţintă, zise ea, aşa că nu mă mai pot îndoi de 
intenţiile domnului Elton. Eşti obiectul dragostei sale şi în 
curând vei avea dovada. Ştiam că aşa are să fie. Dar acum e 
clar: gândeşte exact aşa cum am dorit eu de când te-am 


cunoscut. Da, Harriet, chiar de la început mi-am dorit exact 
ceea ce s-a întâmplat acum. N-aş fi putut spune niciodată 
dacă o dragoste între tine şi domnul Elton este lucrul cel 
mai de dorit, sau cel mai firesc. Era pe cât de probabil, pe 
atât de satisfăcător. Sunt foarte fericită. Te felicit, draga 
mea Harriet, din toată inima! lată o pasiune de care o 
femeie trebuie să se simtă mândră. O căsătorie care oferă 
numai avantaje! îţi va da tot ce îţi doreşti - stimă, 
independenţă, o casă onorabilă —, îţi va consolida poziţia 
printre prietenii tăi adevăraţi, aproape de Hartfield şi 
aproape de mine, iar prietenia noastră va fi veşnică. lată o 
partidă de care nu trebuie să roşim, nici tu, nici eu. 

— Dragă domnişoară Woodhouse, şi iar, dragă domnişoară 
Woodhouse, fu tot ce Harriet putu articula la început, 
printre îmbrăţişări călduroase; dar când, în fine, ajunseră la 
ceva care aducea mai mult a conversaţie, Emma căpătă 
convingerea că prietena ei vedea, simţea, anticipa, îşi 
amintea, exact ceea ce trebuie în asemenea situaţii. 
Superioritatea domnului Elton era de acum un lucru 
recunoscut. 

— Orice spuneţi dumneavoastră este adevărat, strigă 
Harriet, aşa că pot să cred şi să sper că aşa trebuie să fie, 
dar, altfel, nici nu mi-aş fi închipuit! Nici nu merit eu aşa 
ceva! Domnul Elton, cu care orice fată ar fi bucuroasă să se 
mărite! Toată lumea îl vorbeşte de bine. E o fiinţă cu totul 
superioară. Numai versurile astea gingaşe... „Către 
domnişoara...” Doamne, ce deştept! Chiar mie credeţi că-mi 
e adresată? 

— Asemenea întrebări nu au nici un rost. E absolut sigur. 
Ai încredere în ce-ţi spun! E un fel de prolog la o piesă, un 
fel de motto la un capitol şi în curând va fi urmat de proză! 

— Nimeni nu s-ar fi aşteptat la una ca asta. Sunt sigură că 
acum o lună nici mie nu mi-ar fi trecut prin cap. Se întâmplă 
cele mai ciudate lucruri! 

— Când o domnişoară Smith întâlneşte un domn Elton 
chiar se întâmplă şi e într-adevăr ciudat. E absolut ieşit din 


comun ca un lucru care este evident şi în mod concret de 
dorit, încât aproape îi tentează pe unii să-l pună la cale, să 
se întâmple imediat, de la sine. Tu şi domnul Elton sunteţi 
făcuţi unul pentru altul, vă potriviţi minunat ca familie şi 
situaţie. Căsătoria ta va fi la fel de reuşită ca cea de la 
Randalls. Se pare că pluteşte ceva în aerul de la Hartfield, 
care face ca dragostea să se îndrepte exact în direcţia care 
trebuie şi îi dă tocmai cursul dorit. 

iubirea adevărată nu are cursul lin... Dacă operele 
complete ale lui Shakespeare ar fi editate la Hartfield, ar 
conţine o notă foarte lungă asupra acestui pasaj. 

— Să se îndrăgostească de mine domnul Elton, tocmai de 
mine, care nici nu-l cunoşteam şi nici n-aş fi îndrăznit să-i 
vorbesc de Sfântul Mihail. El, cel mai frumos bărbat care-a 
existat vreodată, un om pe care îl respectă toată lumea, 
exact ca pe domnul Knightley. E atât de simpatizat, că toată 
lumea spune că mănâncă acasă numai dacă refuză o 
invitaţie, şi primeşte două, trei în fiecare zi. Şi e atât de 
minunat în biserică! Domnişoara Nash şi-a notat toate 
textele din care a predicat de când a venit la Highbury. 
Doamne! Când mă gândesc cum l-am văzut prima oară! Nu 
m-am gândit deloc. Surorile Abbot şi cu mine am fugit în 
camera de la stradă şi ne-am uitat printre jaluzele când am 
auzit că o să treacă pe acolo. Şi domnişoara Nash a venit şi 
ne-a certat şi ne-a spus să plecăm, dar ea a rămas să se 
uite. 'Tlotuşi, pe mine m-a chemat înapoi şi m-a lăsat să mă 
uit şi eu, foarte drăguţ din partea ei. Şi ce frumos mi s-a 
părut! Era braţ la braţ cu domnul Cole. 

— E o căsătorie care va fi pe placul tuturor prietenilor tăi, 
oricum şi oricine ar fi ei, dacă sunt oameni de bun simţ, 
fireşte. Şi nu vom supune purtarea noastră judecății 
proştilor. Cei care vor să te vadă fericită în căsnicie, pot să 
fie siguri că alături de un bărbat cu un caracter admirabil 
vei avea toată fericirea. Cei care vor ca tu să rămâi acolo 
unde ai copilărit şi ai învăţat pot să fie mulţumiţi că te vei 
stabili aici. Cei care vor dori, după cum se spune de obicei, 


să fii măritată bine, vor fi cu siguranţă satisfăcuţi de faptul 
că ţi se oferă avere, poziţie socială şi posibilitatea de a 
creşte în ochii lumii. 

— Da, foarte adevărat. Ce frumos vorbiţi! îmi face plăcere 
să vă ascult. Dumneavoastră înţelegeţi totul, 
dumneavoastră şi domnul Elton sunteţi unul mai deştept ca 
altul. Şi ghicitoarea! Să fi studiat un an de zile şi n-aş fi 
putut scrie aşa ceva! 

— Mi-am închipuit că vrea să-şi încerce priceperea, după 
felul cum a refuzat ieri. 

— Cred că este, fără discuţie, cea mai bună ghicitoare pe 
care am citit-o vreodată. 

— E, fără îndoială, ghicitoarea care merge drept la ţintă. 

— E aproape de două ori mai lungă decât toate celelalte. 

— Nu sunt de părere că lungimea e o calitate. Dar 
asemenea lucruri nu pot fi prea scurte, în general. 

Harriet era prea atentă la ce citea ca s-o mai audă. În 
mintea ei se năşteau cele mai favorabile comparații: 

— Una e, zise ea imediat, cu obrajii învăpăiaţi, să fii foarte 
deştept, dar nu deosebit, ci ca toată lumea, şi, dacă ai ceva 
de spus, să te aşezi şi să scrii o scrisoare în care să spui 
numai ce trebuie, pe scurt, şi alta e să scrii versuri şi 
ghicitori ca asta! 

Emma n-ar fi putut să-şi dorească ceva mai spiritual 
împotriva domnului Martin. 

— Ce versuri drăgălaşe, continuă Harriet, astea, ultimele 
două. Dar cum să-i dau înapoi hârtia şi să-i spun că mi-am 
dat seama? Oh, domnişoară Woodhouse, ce facem? 

— Las' pe mine. Tu nu faci nimic. O să dea pe aici în seara 
asta şi i-o voi înapoia eu, şi o să-i spun ceva, indiferent ce, şi 
tu nu vei fi amestecată. Ochii tăi dulci îşi vor da altă dată 
consimţământul. Bizuie-te pe mine! 

— Oh, domnişoară Woodhouse, ce păcat că nu pot să scriu 
o ghicitoare atât de frumoasă în album! Sunt sigură că n- 
am niciuna măcar pe jumătate atât de bună. 


— Dacă scoţi ultimele două versuri, nu văd de ce n-ai scri-o 
în album! 

— Da, dar tocmai aceste două versuri sunt... 

— Sunt cele mai bune. Dar sunt menite numai pentru tine, 
aşa că păstrează-le numai pentru tine. Sunt frumoase chiar 
luate separat. Sunt de-sine-stătătoare şi au înţelesul lor. 
Dar dacă le scoţi, ghicitoarea nu mai are acelaşi tâlc, 
rămâne o ghicitoare drăguță, care poate fi scrisă în orice 
album. Crede-mă,nu trebuie să-i nedreptăţeşti nici 
ghicitoarea, nici iubirea. Un poet îndrăgostit trebuie 
încurajat în ambele sensuri, sau în niciunul. Dă-mi albumul. 
O scriu eu, ca să nu se bănuiască nimic despre tine. 

Harriet se supuse, deşi în mintea ei nu putea să 
deosebească cele două părţi ale ghicitorii şi nu putea fi 
sigură dacă prietena ei nu copia în album o declaraţie de 
dragoste. Părea o ofrandă prea scumpă pentru a fi văzută 
de oricine. 

— N-am să mai dau la nimeni albumul, zise ea. 

— Foarte bine, răspunse Emma, e un sentiment firesc, şi 
cu cât durează mai mult, cu atât mai bine, după mine. Dar 
iată că vine tata! Sper că nu te superi dacă îi citesc şi lui 
ghicitoarea. O să-i facă plăcere. Lui îi plac lucrurile astea, 
mai ales când sunt un compliment pentru o femeie. Tata e 
foarte galant cu noi toate. Trebuie să-mi dai voie să i-o 
citesc. 

Harriet arăta bosumflată. 

— Dragă Harriet, nu trebuie să te sinchiseşti atât de mult 
de ghicitoarea asta. Dacă înţelegi prea mult şi prea repede, 
şi laşi să se vadă că îi cunoşti scopul, îţi vei trăda 
sentimentele, ceea ce nu se cuvine. Nu te lăsa copleşită de 
acest mic tribut de admiraţie. Dacă el ar fi vrut să facă din 
asta un secret, n-ar fi adus hârtia în prezenţa mea. N-ai 
văzut că mai mult către mine a întins-o decât către tine? Să 
nu exagerăm cu povestea asta. A fost destul de mult 
încurajat ca să poată continua. Nu e nevoie să ne secăm 
sufletul de suspine pentru ghicitoarea asta. 


— O, nu, sper să nu fiu ridicolă. Faceţi cum doriţi. Domnul 
Woodhouse intră şi nu fu deloc greu pentru Emma să aducă 
vorba despre ghicitoare, pentru că el li se adresă aşa cum 
obişnuia în ultima vreme: 

— Ei, dragele mele, cum merge treaba cu albumul? Aveţi 
ceva nou? 

— Da, tată. avem ceva nou să-ţi citim. Am găsit o hârtie pe 
masă azi-dimineaţă, cu o ghicitoare foarte drăguță. Cred că 
vreo zână a lăsat-o să cadă. Tocmai am copiat-o în album. 

I-o citi aşa cum îi plăcea lui. Încet şi clar. şi de două, trei 
ori, cu explicaţii la fiecare vers şi îi făcu foarte mare 
plăcere, exact cum se aşteptase ea, iar complimentul din 
final îi atrase în mod special admiraţia. 

— Ei. da, asta e foarte bine, foarte bine zis! Foarte 
adevărat! Strălucirea femeii... E o ghicitoare atât de 
frumoasă, draga mea, încât nu e greu de înţeles ce zână a 
adus-o. Nimeni nu poate scrie atât de frumos, în afară de 
tine, Emma! 

Emma clătină din cap şi zâmbi. După ce se gândi puţin şi 
oftă uşor, el adăugă: 

— Ah, e uşor să-şi dea omul seama cu cine semeni. Mama 
ta se pricepea aşa de bine la lucrurile astea. Dacă aş avea 
măcar memoria ei! Dar eu nu-mi aduc aminte nimic. Nici 
măcar ghicitoarea aceea despre care ţi-am spus. Îmi aduc 
aminte doar de prima strofă, dar sunt mai multe: 

Frumoasă fată, dar de gheaţă, Kitty, Aprinse-n mine focul 
ce-l deplâng. Copilul orb în ajutor chemai, Deşi de arcul său 
mi-e teamă Căci el m-a săgetat în mai. 

Asta-i tot ce-mi amintesc, dar ştiu că era foarte inteligentă. 
Dar parcă spuneai că ai găsit-o. 

— Da, tată, am scris-o pe a doua pagină. Am copiat-o din 
„Viaţa mondenă”. A fost scrisă de Garrick. 

— Da, da, foarte adevărat. Tare-aş vrea să mi-o aduc 
aminte: 

Frumoasă fată, dar de gheaţă, Kitty. 


Numele ăsta mă face să mă gândesc la biata Isabella. 
Pentru că era cât pe-aci s-o botezăm Ecaterina, ca pe 
bunica ei. Sper că vine săptămâna viitoare. Te-ai gândit, 
draga mea, unde o să doarmă şi ce cameră aranjăm pentru 
copii? 

— Da, sigur că da. Ea o să doarmă în camera ei, unde 
doarme de fiecare dată. Şi avem camera cea mare pentru 
copii, ca de obicei. De ce să schimbăm? 

— Nu ştiu, draga mea, dar e aşa de mult de când n-au mai 
fost pe aici, de la Paşte, anul trecut, şi atunci au stat doar 
câteva zile. E foarte prost că domnul John Knightley are 
slujba asta de avocat. Biata Isabella, ce mare păcat că nu 
stă cu noi şi ce rău să-i pară să n-o mai găsească pe 
domnişoara Taylor aici! 

— Bine, tată, dar n-o să fie o surpriză! 

— Nu ştiu, draga mea, eu cel puţin am fost foarte surprins 
când am auzit că se mărită. 

— Trebuie să-i invităm pe doamna şi domnul Weston la noi 
în timpul când o să fie Isabella aici. 

— Da, draga mea, dacă o să avem timp, dar (cu o voce 
foarte amărâtă) vine numai pentru o săptămână. N-o să 
avem timp de nimic. 

— Păcat că nu pot să stea mai mult, dar se pare că nu au 
încotro. Domnul John Knightley trebuie să fie în oraş pe ziua 
de douăzeci şi opt. Şi trebuie să ne bucurăm, tată, că îşi vor 
petrece toată săptămână aici şi nu se duc două, trei zile la 
Donwell Abbey. Domnul Knightley a promis că va renunţa în 
favoarea noastră, pentru Crăciunul ăsta, deşi ştii bine că pe 
la el n-au mai fost de Şi mai multă vreme. 

— Ar fi foarte trist, draga mea, dacă ar trebui ca biata 
Isabella să plece de la Hartfield. 

Domnul Woodhouse nu era de acord cu pretenţiile 
domnului Knightley asupra fratelui său şi nu admitea nici 
un fel de pretenţii asupra Isabellei. Rămase pe gânduri 
câteva clipe, apoi zise: 


— Dar nu văd de ce biata Isabella trebuie să plece odată 
cu el. Cred, Emma, că am să încerc să o conving să stea mai 
mult pe la noi. Ea şi copiii pot foarte bine să mai stea. 

— Ah, tată, n-ai înţeles niciodată şi nici nu vei înţelege. 
Isabella nu poate să stea fără soţul ei. 

Era foarte adevărat, fără îndoială. Oricât de neplăcut i-ar 
fi fost, domnul Woodhouse nu putu decât să ofteze 
resemnat.şi când Emma îl văzu atât de trist, pentru că fiica 
lui îşi iubea bărbatul, aduse vorba despre altceva, ca să-l 
înveselească: 

— Harriet va trebui să stea cât se poate de mult pe aici, 
când vine Isabella. Sunt sigură că o să-i placă foarte mult 
copiii. Suntem foarte mândri de copii, nu-i aşa, tată? Nu ştiu 
care o să i se pară mai frumos, Henry, sau John? 

— Aha, şi eu mă întreb. Scumpii de ei, ce bine o să le pară 
să vie aici. Le place foarte mult la Hartfield, Harriet. 

— Desigur, domnule! Nu ştiu cui nu i-ar place. 

— Henry e un băiat foarte drăguţ, dar John seamănă cu 
maică-sa. Henry e cel mai mare. I-au pus numele meu, nu 
pe al lui taică-său. John, cel de-al doilea, poartă numele 
tatălui lor. Unii se miră de asta, dar Isabella a dorit ca 
primul să poarte numele meu şi mie mi s-a părut foarte 
drăguţ din partea ei. Şi e un băiat foarte deştept. Toţi sunt 
extraordinar de deştepţi şi se poartă aşa de drăguţ. Vin la 
scaunul meu şi îmi zic: „Bunicule, eşti aşa de bun să-mi dai 
o bucăţică de sfoară?” şi într-o zi Henry mi-a cerut un cuţit, 
dar i-am spus că nu se poate, cuţitele sunt numai pentru 
bunici. Cred că tatăl lor e prea aspru cu ei. 

— Ţi se pare că e aspru, zise Emma, pentru că dumneata 
eşti atât de blând. Dar dacă l-ai compara cu alţi taţi, nu l-ai 
găsi deloc aspru. Vrea ca băieţii lui să fie activi şi învăţaţi cu 
greul şi dacă nu se poartă bine, îi mai ceartă din când în 
când, dar e un tată iubitor, cu siguranţă domnul John 
Knightley e un tată iubitor. Copiii îl iubesc cu toţii, foarte 
mult. 


— Şi pe urmă mai vine şi unchiul lor, şi-i ridică până în 
tavan, de ţi se face frică! 

— Dar le place, tată! Nimic nu le place mai mult. Se 
bucură aşa de tare, încât dacă unchiul lor nu ar fi stabilit 
regula de a-i lua pe rând cel care începe primul n-ar mai 
ceda locul celui de-al doilea. 

— Ei bine, eu asta nu pot să-nţeleg. 

— Aşa suntem cu toţii, tată! Nimeni nu poate înţelege 
plăcerile altora. 

Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, când fetele tocmai se 
despărţeau, ca să se pregătească pentru masa de la ora 
patru, eroul acelei inimitabile ghicitori îşi făcu din nou 
apariţia. Harriet se retrase un pas, dar Emma găsi forţa de 
a-l întâmpina cu zâmbetul ei obişnuit şi ochiul ei 
pătrunzător observă în ochii lui conştiinţa că a făcut un pas, 
că a aruncat un zar şi îşi închipuia că acum a venit să vadă 
ce se întâmplă. Motivul lui aparent însă era să întrebe dacă 
nu ar putea să lipsească în seara aceea de la Hartfield, dacă 
nu cumva prezenţa lui e neapărat necesară. Dacă acesta 
era cazul, urma sa renunţe la orice altceva, dar dacă nu, 
prietenul său, domnul Cole insistase atât de mult să-l invite 
la cină, făcuse atâta caz, încât îi promisese să vină, dacă era 
eliberat de aici, fireşte. 

Emma îi mulţumi şi îl îndemnă să nu-şi dezamăgească 
prietenul din cauza lor. Iatăl ei avea destui parteneri 
pentru jocul de cărţi. El se oferi din nou, ea refuză din nou, 
şi tocmai când era gata să se încline să plece, ea luă de pe 
masă hârtia şi i-o înapoie. 

— Ah, iată ghicitoarea pe care aţi avut bunătatea să ne-o 
lăsaţi. Vă mulţumesc foarte mult. Ne-a plăcut aşa de mult, 
încât ne-am aventurat s-o scriem în albumul domnişoarei 
Smith. Sper că prietenul dumneavoastră nu ne-o va lua în 
nume de rău. Desigur, nu am transcris decât primele opt 
versuri. 

Domnul Elton, în mod vizibil, nu prea ştia ce să spună. 
Părea cam surprins, cam zăpăcit; spuse ceva despre 


onoare, aruncă o privire spre Emma şi Harriet şi apoi, 
văzând albumul pe masă, îl luă şi îl cercetă atent. Pentru a 
risipi stânjeneala momentului, Emma zise, zâmbind: 

— Trebuie să-i prezentaţi scuzele noastre prietenului 
dumneavoastră, dar o ghicitoare atât de bună nu poate fi 
gustată numai de câteva persoane. Poate fi sigur de 
bunăvoința oricărei femei, dacă scrie cu atâta curtoazie. 

— Îndrăznesc a spune, zise domnul Elton, deşi nu prea 
îndrăznea, îndrăznesc a spune - cel puţin, dacă prietenul 
meu are aceleaşi sentimente ca şi mine, că nu am nici o 
îndoială că va fi onorat de prețuirea care i se arată micului 
său acces de inspiraţie (uitându-se la album şi punându-l 
înapoi pe masă). Va considera că e cea mai mare mândrie a 
vieţii sale. 

După aceste cuvinte, se grăbi să plece, şi bine făcu, pentru 
că, în ciuda faptului că era foarte simpatic, făcea atâta 
paradă în ce spunea, încât Emma abia se ţinea de râs. Aşa 
că fugi şi ea ca să poată râde în voie, lăsând-o pe Harriet să 
guste sublimul şi gingăşia plăcerii acelei clipe. 

CAPITOLUL X. 

DEŞI ERA MIJLOCUL LUI DECEMBRIE, vremea nu fusese 
atât de urâtă încât să le împiedice pe tinerele domnişoare 
să iasă la plimbare în fiecare zi. În dimineaţa următoare, 
Emma trebuia să facă o vizită unei familii sărace, cu copii 
bolnavi, care locuia nu departe de Highbury. Drumul către 
această casă izolată trecea pe aleea casei parohiale, o alee 
care pornea în unghi drept din uliţa principală a satului, 
largă, deşi cam neregulată; şi cum se poate presupune, aici 
se afla şi binecuvântatul lăcaş al domnului Elton. Trecură pe 
lângă câteva case mici, apoi dădură cu ochii de casa 
parohială, cam veche şi nu prea arătoasă şi aşezată mult 
prea aproape de drum. Nu avea o poziţie prea avantajoasă, 
dar fusese înfrumuseţată de actualul proprietar; şi oricum 
ar fi fost, cele două prietene nu puteau să treacă pe lângă 
ea fără a încetini pasul şi fără a-şi ascuţi privirile. Emma 
observă: 


— Iată, acolo te vei muta, tu şi albumul tău cu ghicitori, 
mâine, poimâine. 

lar Harriet: 

— O, ce casă drăguță, ce frumos! Uite perdelele galbene 
care îi plac atât de mult domnişoarei Nash! 

— Nu prea merg pe drumul ăsta acum, dar atunci voi fi 
mereu atrasă încoace şi îmi vor deveni foarte familiare 
toate gardurile, porţile, bălțile şi pomii din partea asta a 
satului. 

Harriet, după câte se părea, nu intrase niciodată în casa 
parohială şi era extrem de curioasă să vadă ce se ascundea 
în dosul acelor pereţi. Emma socotea că asta e o dovadă de 
dragoste la fel de grăitoare ca şi faptul că domnul Elton 
găsea că Harriet are un spirit ascuţit. 

— Tare-aş vrea să intrăm, zise Emma, dar nu pot găsi nici 
un pretext, nu e nici o servitoare pe care aş putea s-o întreb 
despre menajera lui, nu am nici un mesaj de la tata. 

Se mai gândi puţin, dar tot degeaba. După câteva minute 
de tăcere, Harriet reîncepu discuţia, astfel: 

— Vai, domnişoară Woodhouse, mă tot întreb, cum, 
dumneavoastră, care sunteţi atât de frumoasă, nu v-aţi 
măritat,.sau cel puţin nu v-aţi logodit. 

Emma râse şi răspunse: 

— Faptul că sunt frumoasă, Harriet, nu e de ajuns să mă 
facă să vreau să mă mărit. Trebuie să găsesc frumuseţea la 
alţii, sau cel puţin la încă o persoană. Şi nu numai că nu mă 
voi mărita curând, dar chiar am de gând să nu mă mărit 
deloc. 

— Ah, aşa spuneţi dumneavoastră, dar eu nu pot să cred. 
— Ar trebui să găsesc pe cineva superior tuturor celor pe 
care îi cunosc, pentru a mă lăsa ispitită. Domnul Elton, după 
cum ştii (regăsindu-se), nu intră în discuţie; nici nu aş vrea 
să găsesc un asemenea bărbat. Prefer să nu fiu ispitită. 
Realmente, nu pot găsi o situaţie mai bună decât a mea. 

Dacă m-aş mărita, aş regreta probabil. 
— Doamne, ce ciudat să auzi o femeie vorbind astfel! 


— N-am niciunul din motivele care le fac pe femei să 
dorească măritişul. Dacă m-aş îndrăgosti, ei, da, ar fi 
altceva. Dar nu m-am îndrăgostit niciodată, probabil nu e 
felul meu, nu-mi stă în fire. Şi nu cred că mă voi îndrăgosti 
vreodată. Şi fără dragoste, ar fi o prostie să renunţ la o 
situaţie ca a mea. De avere nu am nevoie, de slujbă nu am 
nevoie, de poziţie socială nici atât! Cred că puţine femei 
măritate sunt atât de stăpâne pe casa soţilor lor cum sunt 
eu la Hartfield şi nu mă pot aştepta că voi fi iubită şi 
preţuită mai mult în altă parte, că voi găsi un bărbat care să 
mă aprobe întotdeauna şi să mă răsfeţe ca tata. 

— Atunci, vreţi să rămâneţi fată bătrână ca domnişoara 
Bates! 

— Asta e cea mai năstruşnică idee care putea să-ţi treacă 
prin cap. Dacă aş şti că am să ajung aşa de proastă, 
mulţumită, zâmbitoare, plicticoasă, fără discernământ şi 
gata să accept orice, să duc vorba de colo-colo, m-aş mărita 
chiar mâine. Dar, între noi fie vorba, sunt convinsă că nu ne 
vom asemăna niciodată, decât prin aceea că suntem 
nemăritate. 

— Totuşi, o să fiţi fată bătrână, şi asta e groaznic! 

— N-are importanţă, Harriet. N-o să fiu o fată bătrână 
săracă şi să ştii că numai sărăcia le face de disprețuit pe 
fetele bătrâne în ochii lumii. O femeie nemăritată, cu bani 
puţini, poate deveni o fată bătrână ridicolă, foarte 
antipatică, bătaia de joc a copiilor; dar o femeie nemăritată 
cu ceva avere va fi oricând respectată şi poate să fie la fel 
de inteligentă şi plăcută ca oricare alta. Deosebirea o fac şi 
oamenii cei mai nevinovaţi.şi de bun simţ, deşi nu s-ar 
părea, la prima vedere. Un venit mic îţi înăcreşte sufletul şi 
te face să ai o fire nesuferită. Acelea care abia au din ce trăi 
şi care trăiesc printre oameni care,le sunt inferiori pot 
foarte bine să devină cicălitoare şi afurisite. Totuşi, n-aş 
putea spune asta despre domnişoara Bates. Nu este pe 
gustul meu, pentru că are un suflet prea bun şi e prea 
prostuţă, dar în general se împacă bine cu toată lumea, deşi 


e nemăritată şi săracă. Sărăcia, sunt sigură, nu i-a îngustat 
mintea. Cred că dacă ar avea numai un shiling pe lume, ar 
da cu plăcere jumătate din el. Şi nu-i e nimănui frică de ea, 
atrage pe toată lumea. 

— Doamne! Dar ce o să faceţi? Cum vă veţi petrece timpul 
la bătrâneţe? 

— Dacă mă cunosc eu bine, dragă Harriet, am o minte 
activă, plină de idei noi, şi nu văd de ce la patruzeci sau 
cincizeci de ani nu aş avea aceleaşi ocupaţii ca la douăzeci 
şi unu. Voi avea toate perspectivele pe care le au în general 
femeile, de a-şi ocupa ochii, mâinile, mintea, exact ca acum, 
sau cu mici deosebiri. Dacă desenez mai puţin, citesc mai 
mult, dacă mă ocup mai puţin de muzică, iau în mână o 
cusătură. Cât priveşte interesul şi afecțiunea, a căror lipsă 
le pune în inferioritate pe femeile nemăritate şi e cu 
adevărat cel mai mare rău, voi avea cui să le dedic, copiilor 
surorii mele, pe care îi iubesc atât de mult. Cred că-mi vor 
oferi toate bucuriile de care are nevoie o femeie care 
îmbătrâneşte. Voi avea destule speranţe şi destule griji şi 
deşi nu-l voi iubi pe niciunul exact ca o mamă cred că e mai 
bine aşa, fără prea multă căldură şi orbire. Nepoţii şi 
nepoatele mele! O să invit des câte o nepoată pe aici. 

— O ştiţi pe nepoata domnişoarei Bates? Adică, ştiu că 
trebuie s-o fi văzut, dar vă cunoaşteţi? 

— O, da, suntem întotdeauna obligate să ne cunoaştem, ori 
de câte ori vine la Highbury. Apropo, povestea asta e de 
ajuns să te vindece de a te mai lăuda cu o nepoată! 
Ferească Dumnezeu s-ajung să plictisesc oamenii vorbind 
despre toţi nepoţii mei la un loc jumătate din cât vorbeşte 
ea despre Jane Fairfax. '[i-e greață numai la numele de Jane 
Fairfax. Fiecare scrisoare a ei e citită de cel puţin patruzeci 
de ori, complimentele pe care le transmite prietenilor fac 
de trei patru ori ocolul satului şi dacă îi trimite mătuşi-şi un 
tipar de burtieră sau tricotează o pereche de jartiere 
pentru bunică-sa nu se mai vorbeşte despre nimic altceva, 


timp de o lună. Îi vreau numai binele Janei Fairfax, dar mă 
plictiseşte de moarte. 

Se apropiau acum de casa oamenilor la care se duceau şi 
trebuiră să pună capăt flecărelii. Emma era foarte miloasă 
şi necazurile săracilor găseau la ea o alinare, o vorbă bună, 
un sfat dat cu răbdare şi oricând, bani, oferiţi cu 
generozitate. Îi înţelegea foarte bine, nu avea idei 
romantice despre virtutea acelora care nu putuseră 
beneficia de educaţie, sărea să-i ajute la necaz, cu multă 
bunăvoință şi cu înţelepciune. În cazul de faţă, boala şi 
sărăcia mergeau împreună şi, după ce zăbovi destul pentru 
a-i uşura şi a le da sfaturi, plecă din casă atât de mişcată de 
ceea ce văzuse, încât îi spuse Harrietei: 

— E bine, Harriet, să vezi din când în când aşa ceva. Toate 
celelalte lucruri încep să pară nişte fleacuri. Acum, am 
impresia că nu mă voi gândi decât la aceşti bieţi oameni, 
toată ziua. Şi, totuşi, cine ştie cât de repede îmi vor pieri din 
minte? 

— Foarte adevărat. Bieţii oameni! Nu te poţi gândi la nimic 
altceva! 

— Şi, zău, nu cred că-i voi uita repede, zise Emma, trecând 
peste gardul scund şi scăriţa care era la capătul potecii 
înguste şi alunecoase ducând din grădină spre uliţă. 

— Nu cred că voi uita, zise, oprindu-se să se mai uite o 
dată la mizeria care înconjura locul şi să-şi amintească 
mizeria şi mai mare dinăuntru. 

— O, Doamne, nu, zise tovarăşa ei de drum. 

Merseră mai departe. Uliţa cotea puţin şi când trecură de 
cotitură, domnul Elton apăru în faţa lor şi atât de aproape 
încât Emma abia avu timp să spună: 

— Ah, Harriet, iată ceva care o să ne pună la încercare 
dorinţa de a ne gândi la binele altora; (zâmbind) cred că, la 
urma urmei, dacă i-a alinat pe cei în suferinţă, caritatea şi-a 
făcut datoria. Dacă sentimentele noastre faţă de cei oropsiţi 
se manifestă prin a face tot ceea ce putem pentru ei, restul 
e romantism curat şi nu mai are rost. 


Harriet avu numai timpul să răspundă: 

— O, Doamne, da, şi tânărul era deja lângă ele. Totuşi, 
nevoile şi suferinţele bieţilor oameni fură primul subiect de 
conversaţie. Şi el dorise să-i viziteze. Dar acum îşi va amâna 
vizita. Avură totuşi un schimb de păreri cu privire la ce se 
putea face şi ce trebuia făcut. Apoi, domnul Elton se 
întoarse din drum pentru a le conduce. 

„Să se întâlnească pe acelaşi drum, venind în ajutorul 
săracilor? Asta va face să crească iubirea amândorura. Nu 
m-aş mira dacă ar provoca o declaraţie. Aşa ar trebui, dacă 
n-aş fi eu de faţă. Tare-aş vrea să fiu acum în altă parte.” 

Dornică să se îndepărteze cât mai mult de ei, oluă peo 
potecă urcând ceva mai sus de drum şi lăsându-i singuri pe 
uliţa principală. Dar nu trecuseră două minute, că 
obişnuinţa Harrietei de a fi dependentă şi de a imita o făcu 
să urce şi ea, şi în curând cei doi erau în spatele Emmei. 
Asta era prea de tot; se opri imediat, prefăcându-se că are 
ceva de făcut la şiretul ghetei şi aplecându-se ocupă toată 
poteca şi-i rugă să meargă mai departe. Numai un minut şi 
va veni şi ea. Făcură ce li se ceruse, şi în momentul când îşi 
spunea că se ocupase destul timp de gheată găsi fericitul 
prilej să mai fie reţinută de una din fetiţele familiei pe care 
tocmai o vizitase. Fetiţa pornise cu ulcica ei să ia nişte 
ciorbă de la Hartfield, iar Emma era de-a dreptul încântată: 
era cât se poate de firesc să meargă cu fetiţa şi să 
vorbească, să-i pună întrebări, sau, ar fi fost cât se poate de 
firesc dacă ea nu ar fi avut nici un gând ascuns, în felul 
acesta, cei doi puteau să înainteze fără a fi obligaţi să o 
aştepte. Totuşi, îi ajunse din urmă, fără să vrea, pentru că 
fetiţa mergea repede, iar ei destul de încet şi ea fu cu atât 
mai îngrijorată cu cât părea a-i fi întrerupt dintr-o 
conversaţie care-i interesa pe amândoi. Domnul Elton 
vorbea plin de însufleţire, iar Harriet asculta cu plăcere şi 
atenţie, iar Emma, care o lăsase pe fetiţă să meargă înainte, 
se întreba cum să facă să-i mai lase singuri, când amândoi 


se uitară înapoi să vadă ce e cu ea, şi fu nevoită să li se 
alăture. 

Domnul Elton mai vorbea încă, prins în nişte amănunte 
interesante, şi se simţi cam dezamăgită când văzu că îi 
povestea frumoasei lui însoţitoare despre petrecerea de la 
prietenul său Cole şi că nu va scăpa nici ea de brânza de 
Stilton, untul, ţelina, sfecla şi tot desertul care fuseseră 
servite la sus amintita petrecere. 

„Asta ar fi dus la ceva mai mult, desigur, se consolă ea, 
orice poate fi un punct de interes pentru doi îndrăgostiţi şi 
orice poate servi drept introducere la ceva mai aproape de 
inimă. Daca-aş fi putut să-i las mai mult singuri!” 

Mergeau acum cu toţii liniştiţi, apropiindu-se de casa 
parohială, când Emma fu cuprinsă brusc de hotărârea ca 
cel puţin să-i dea Harrietei ocazia să intre, drept care găsi 
din nou ceva de făcut la gheaţă şi rămase în urmă s-o 
aranjeze. Apoi rupse şiretul şi, dând dovadă de o mare 
pricepere, îl aruncă în şanţ. Îi rugă să se oprească şi anunţă 
că nu poate să facă nimic pentru a fi în stare să meargă mai 
departe fără dificultate. 

— Mi s-a rupt şiretul, zise ea, şi nu ştiu cum o să mă 
descurc. Sunt un tovarăş de drum cam neplăcut pentru voi 
doi, dar sper că nu voi fi totdeauna atât de prost echipată. 
Domnule Elton, mă văd nevoită să vă cer permisiunea să ne 
oprim la dumneavoastră acasă şi s-o rugăm pe menajeră, 
poate are o bucată de panglică sau sfoară, orice, să-mi leg 
gheata! 

Domnul Elton începu să radieze de fericire când auzi 
această propunere şi nimeni nu l-ar fi putut întrece în 
atenţia şi solicitudinea cu care le conduse în casă, făcând 
totul ca ele să se simtă bine. Camera în care intrară era cea 
în care stătea el majoritatea timpului şi avea ferestrele spre 
stradă; în spatele ei, mai era o cameră cu care comunica. 
Uşa dintre ele era deschisă şi Emma intră acolo cu 
menajera pentru a se ocupa amândouă de gheată. Trebuia 
să lase uşa întredeschisă, aşa cum o găsise, dar ar fi vrut 


din toată inima ca domnul Elton s-o închidă. Dar domnul 
Elton n-o închise şi rămase aşa. Spera însă că, făcând-o pe 
menajeră să vorbească mereu, să-i ofere lui condiţiile de a 
trece la subiect în camera de alături. Zece minute în şir nu 
se auzi decât vocea ei. Nu putea prelungi povestea asta la 
infinit şi fu nevoită să termine cu gheata şi să-şi facă 
apariţia. 

Îndrăgostiţii stăteau împreună la una din ferestre. 
Aparenţele erau destul de încurajatoare şi Emma simţi 
satisfacția de a fi complotat cu succes. Dar nu fusese de 
ajuns, nu-şi făcuse declaraţia. Fusese foarte drăguţ, 
încântător. Îi spusese Harrietei că le văzuse trecând şi le 
urmase dinadins; lăsase să-i scape şi alte aluzii, dar nu 
spusese nimic serios. „E prudent, foarte prudent, gândi 
Emma. Înaintează pas cu pas şi nu riscă nimic până nu e 
sigur.” 

Totuşi, deşi nu reuşise cu totul prin stratagema ei 
ingenioasă, nu putea decât să-şi aducă laude pentru că le 
dăduse celor doi prilejul să se bucure şi asta va conduce la 
marele eveniment. 

CAPITOLUL XI. 

DE ACUM, EMMA TREBUIA SĂ-L LASE PE domnul Elton 
să se descurce singur. Nu mai stătea în puterile ei să aibă 
grijă de fericirea lui şi să vină în întâmpinarea acţiunilor 
sale. Sosirea familiei surorii ei era atât de apropiată, încât 
pregătirile şi vizita propriu-zisă deveniseră obiectul 
principal al interesului ei; şi în timpul celor zece zile ale 
şederii lor la Hartfield, nimeni nu s-ar fi aşteptat - dealtfel 
nici ea nu se aştepta - să-şi poată permite mai mult decât 
să-i încurajeze din când în când, şi numai dacă se va ivi 
ocazia, pe cei doi îndrăgostiţi. Puteau să înainteze rapid 
dacă voiau, trebuiau să înainteze într-un fel sau altul, fie că 
voiau, fie că nu. Nici nu-şi dorea să aibă prea mult răgaz 
pentru ei. Sunt unii oameni care dacă sunt prea mult ajutaţi 
nu se mai ostenesc deloc pentru propriul lor interes. 


Domnul şi doamna John Knightley, pentru că lipsiseră mai 
mult din Surrey decât de obicei, o interesau în cel mai înalt 
grad. Până anul acesta, toate vacanţele lungi şi le 
împărțeau între Hartfield şi Donwell Abbey, dar în toamna 
aceasta îşi petrecuseră toată vacanţa la mare, cu copiii, aşa 
că trecuse mult timp de când nu-şi vizitaseră rudele din 
Surrey şi domnul Woodhouse nu-i văzuse chiar deloc, 
pentru că nimeni nu-l putea hotări să meargă până la 
Londra nici măcar de dragul „bietei Isabella”. Din această 
cauză, el era acum cel mai fericit şi mai emoţionat în 
aşteptarea acestei mult prea scurte vizite. 

Era extrem de îngrijorat de greutăţile călătoriei pentru 
fiica sa şi cu atât mai mult de oboseala propriilor săi cai şi a 
vizitiului, care urmau să aducă pe câţiva dintre ei pe o 
porţiune din drum. Dar nu avea de ce să se teamă, cele 
şaisprezece mile fură străbătute cu bine şi doamna şi 
domnul John Knightley cu cei cinci copii ai lor şi un număr 
corespunzător de doici competente sosiră sănătoşi la 
Hartfield. 

Învălmăşeala şi bucuria care deveneau inevitabile când 
soseau atât de mulţi oaspeţi, cărora trebuia să li se 
vorbească, să li se ureze bun venit, să li se dea curaj şi un 
loc pentru a-şi lăsa bagajele, produceau atâta zgomot şi 
zăpăceală că nervii săi nu ar fi suportat aşa ceva sub nici un 
alt motiv, şi nici pentru acesta nu puteau rezista prea mult; 
dar rânduielile de la Hartfield şi sentimentele tatălui ei erau 
respectate cu atâta sfinţenie de doamna John Knightley, 
încât, în ciuda grijii de mamă pentru micuţii ei, care 
trebuiau să se bucure de tot confortul, libertatea şi atenţia 
celor din jur, să mănânce, să bea, să se joace sau să 
doarmă, după cum îşi doreau, fără cea mai mică întârziere, 
copiilor nu li se dădea voie să-l deranjeze prea multă vreme 
prin prezenţa lor sau prin atenţia pe care i-o solicitau. 

Doamna John Knightley era o femeie drăguță şi distinsă, 
care se purta cu blândeţe şi calm, atrăgea simpatia tuturor 
şi o oferea tuturor pe a sa. Era cu totul absorbită de viaţa ei 


de familie, soţie devotată şi mamă afectuoasă. Îşi iubea tatăl 
şi sora cu atâta căldură încât numai dragostea pentru soţul 
ei putea fi socotită mai fierbinte. Nu era o femeie deosebit 
de inteligentă sau plină de spontaneitate şi, pentru că-i 
semăna tatălui ei, îi moştenise şi constituţia slabă. Avea o 
sănătate fragilă şi era din cale-afară de grijulie cu copiii, ii 
era teamă să nu se îmbolnăvească şi îl aprecia pe domnul 
Wingfield al ei din oraş tot atât de mult cât îl aprecia tatăl ei 
pe domnul Perry. Semănau şi prin bunăvoința generală şi 
stima pentru orice veche cunoştinţă. 

Domnul John Knightley era un bărbat înalt, cu alură de 
gentleman, şi foarte deştept, cu perspective în carieră. Era 
un om respectabil şi bun gospodar, dar se purta cu 
oarecare rezervă, ceea ce făcea să nu fie chiar pe placul 
tuturor şi uneori putea să-şi iasă din fire. Nu era un om 
ţâfnos şi nu se supăra des şi din nimic pentru a merita un 
atare reproş, dar nu avea o fire din cele mai blânde. Şi, cu o 
asemenea soţie, care îl adora, era imposibil ca un cusur de 
acest fel să nu se accentueze. Blândeţea ei exagerată îl 
scotea din fire. Dispunea de toată claritatea şi repeziciunea 
minţii care îi lipseau ei şi putea uneori să o jignească cu o 
vorbă sau un gest pripit. Nu făcea parte dintre favoriţii 
frumoasei sale cumnate. Ei nu-i scăpa nici un defect al lui. 
Ea înţelegea repede jignirile aduse Isabellei, pe care 
aceasta le trecea cu vederea. Poate că şi Emma i-ar fi trecut 
cu vederea mai multe dacă s-ar fi purtat mai curtenitor cu 
ea, dar el se purta numai ca un frate şi un prieten amabil, 
fără să o laude şi fără să fie orb la scăderile ei. Dar, oricâte 
complimente i-ar fi făcut, Emma tot nu i-ar fi iertat cusurul 
cel mai mare pe care îl avea în ochii ei, acela că uneori nu 
dădea dovadă de respect şi răbdare faţă de domnul 
Woodhouse. În această privinţă nu era deloc la înălţime. 
Ciudăţeniile domnului Woodhouse, agitația sa continuă îi 
provocau câteodată un protest sau un răspuns zeflemisitor, 
ambele cât se poate de prost venite. Asta nu se întâmpla 
totuşi prea des, pentru că domnul John Knightley avea 


multă stimă pentru socrul său şi ştia foarte bine ce i se 
cuvine. Dar, după părerea Emmei, era prea des, mai ales că 
ea simţea şi era lovită de o jignire chiar dacă aceasta nu era 
rostită. Totuşi, la începutul fiecărei vizite, lucrurile se 
desfăşurau destul de bine şi, cum de data asta timpul era 
foarte scurt, puteau spera că totul va decurge în cea mai 
perfectă armonie. De abia se aşezaseră şi se liniştiseră 
puţin, că domnul Woodhouse, clătinându-şi capul melancolic 
şi oftând, atrase atenţia fiicei sale asupra tristei schimbări 
care survenise la Hartfield de când fusese ea ultima oară 
acolo. 

— Ah, draga mea, zise el. Biata domnişoară Taylor! Tristă 
întâmplare! 

— Ah, da, tată, strigă ea, gata să-l compătimească. 
Probabil că-i duci lipsa! Şi Emma! Ce pierdere groaznică 
pentru amândoi. Mi-a părut aşa de rău pentru voi. Nu-mi 
pot închipui cum vă descurcaţi fără ea. Tristă schimbare, 
într-adevăr. Dar sper că ei o duc foarte bine, tată! 

— Foarte bine, draga mea, sper că foarte bine. Nu ştiu, 
dar ea pare să se simtă bine prin părţile acelea. 

Aici, domnul John Knightley o întrebă încet pe Emma dacă 
există vreo îndoială în ce priveşte aerul de la Randalis. 

— O, nu, nici cea mai mică. N-am văzut-o pe doamna 
Weston niciodată arătând aşa de bine. Tata vorbeşte de 
propriile lui regrete. 

— Asta le face cinste la amândoi, răspunse el amabil. 

— Şi o vedeţi destul de des, tată? întrebă Isabella pe un 
ton plângăreţ, care se potrivea foarte bine cu dispoziţia 
tatălui ei. 

Domnul Woodhouse şovăi. 

— Nu atât de des cât aş dori, draga mea. 

— Ah, tată, de când s-a căsătorit a fost o singură zi în care 
nu i-am văzut. În fiecare zi, în afară de una singură, 
dimineaţa sau după-amiaza, i-am văzut, fie pe domnul fie pe 
doamna Weston, dar în general pe amândoi, Isabella, mai 
mult pe aici. Sunt foarte, foarte drăguţi şi vin mereu. 


Domnul Weston, zău, e la fel de drăguţ ca şi dânsa. Tată, 
dacă vorbeşti cu atâta disperare, Isabella o să-şi facă o idee 
falsă despre noi. Ioată lumea ştie că ducem lipsa 
domnişoarei Taylor, dar toată lumea trebuie să afle că 
domnul şi doamna Weston fac totul ca să ne facă suferinţa 
mai uşoară, exact aşa cum ne aşteptam —- ceea cee 
adevărul adevărat. 

— Exact aşa cum se cuvine, zise domnul John Knightley, şi 
exact aşa cum speram, după scrisorile tale. Dorinţa ei de a- 
ţi arăta atenţie nu poate fi pusă la îndoială şi faptul că ele 
un bărbat amabil şi prietenos uşurează mult lucrurile. 
Întotdeauna ţi-am spus, iubito, că nu cred ca la Hartfield 
lucrurile să se fi schimbat aşa de mult în rău. Acum, că-ţi 
spune şi Emma, sper că o să fii mulţumită. 

— Ei, da, desigur, zise domnul Woodhouse, da, cu 
siguranţă, nu pot să neg că doamna Weston, biata doamnă 
Weston, vine să ne vadă destul de des; dar, pe urmă, e 
nevoită să plece din nou. 

— Ar fi foarte greu pentru domnul Weston dacă n-ar pleca. 
Mereu uiţi de bietul domn Weston. 

— Cred, într-adevăr, zise domnul John Knightley, amabil, 
că domnul Weston are unele drepturi. Tu şi cu mine, Emma, 
ne vom lua îndrăzneala să fim de partea bietului soţ. Eu 
fiind soţ şi tu nefiind soţie, drepturile bărbatului ne sunt la 
fel de clare. Cât despre Isabella, e măritată de atâta vreme, 
încât ar fi dispusă să se dispenseze de orice domn cât mai 
mult timp posibil. 

— Eu, dragostea mea? strigă soţia sa auzind şi înțelegând 
numai în parte. Vorbeşti despre mine? Sunt sigură că 
nimeni nu se cade şi nu poate să fie mai mare apărător al 
căsniciei decât mine şi dacă n-ar fi fost vorba de 
nenorocirea de a fi plecat de la Hartfield aş fi socotit-o pe 
domnişoara Taylor cea mai norocoasă femeie din lume. Şi 
nu vreau să-l nedreptăţesc pe domnul Weston, cred că 
merită toate laudele. Cred că este unul din oamenii cei mai 
de caracter, în afară de tine şi de fratele tău, nu ştiu pe 


nimeni să-i fie egal. N-am să uit niciodată cum a înălţat 
zmeul pentru Henry, în fiecare zi cu soare şi vânt, anul 
trecut, de Paşte. Şi mai ales de când, în septembrie trecut, a 
fost aşa de bun şi mi-a scris special pentru a mă asigura că 
la Cobham nu bântuie scarlatina, am rămas încredinţată că 
e omul cu inima cea mai bună din câţi se află. Dacă îl merită 
vreo femeie, aceea e domnişoara Taylor. 

— Dar unde este tânărul, zise domnul John Knightley, a 
fost de faţă la ceremonie sau nu? 

— N-a sosit încă, răspunse Emma. Am fost aproape siguri 
că vine după ceremonie, dar degeaba. Şi n-am mai auzit 
vorbindu-se de el în ultima vreme. 

— Dar spune-le despre scrisoare, draga mea, zise tatăl ei. 
I-a scris o scrisoare bietei doamne Weston, s-o felicite, şi era 
o scrisoare foarte cuviincioasă, foarte frumoasă. Mi-a 
arătat-o. Am găsit că a compus-o foarte bine. Nu ştiu dacă o 
fi fost ideea lui, e destul de tânăr, şi unchiul poate... 

— Dragă tată, are douăzeci şi trei de ani. Uiţi că timpul 
zboară! 

— Douăzeci şi trei! Zău? Nu mai spune! N-aş fi crezut. Şi 
n-avea decât doi ani când a murit biata maică-sa. Da, timpul 
zboară, zău aşa! Şi eu am o memorie foarte proastă. Totuşi, 
era o scrisoare foarte bună, foarte bine scrisă şi le-a făcut 
mare plăcere doamnei şi domnului Weston. Îmi amintesc că 
era scrisă din Weymouth, cu data 28 septembrie, şi începea 
cu „Stimată doamnă”, dar am uitat restul; şi era semnată F. 
C. Weston Churchill. Asta îmi amintesc perfect. 

— Ce drăguţ şi cuviincios din partea lui, strigă doamna 
John Knightley, cu inima ei cea bună. Nu mă îndoiesc că e 
un tânăr foarte simpatic. Dar, ce trist, să nu locuiască în 
casa tatălui său. E aşa de groaznic ca un copil să fie luat din 
casa părinţilor lui! N-am înţeles niciodată cum s-a putut 
domnul Weston despărţi de el. Să-ţi dai copilul! Nu pot să 
cred că cineva care îţi cere aşa ceva e un om bun. 

— Nimeni nu crede că doamna şi domnul Churchill sunt 
nişte oameni buni, observă rece domnul John Knightley. Dar 


nu trebuie să-ţi închipui că domnul Weston s-a simţit cum 
te-ai simţi tu dacă l-ai da pe Henry sau pe John. Domnul 
Weston are un caracter mai vesel, ia lucrurile mai uşor, le ia 
aşa cum sunt, se bucură de ele într-un fel sau altul. Îşi 
găseşte mai degrabă plăcerile în ceea ce se numeşte 
societate, în mâncare, în băutură şi jocul de whist cu vecinii, 
de cinci ori pe săptămână, decât în căldura căminului. 

Emmei nu putea să-i placă această reflecţie despre 
domnul Weston şi era pe punctul de a contrazice, dar se 
stăpâni şi lăsă totul să treacă. Voia să menţină pacea, pe cât 
posibil, şi, oricum, obiceiul de a da cea mai mare importanţă 
căminului, de a socoti că omul numai acasă poate fi fericit 
era cât se poate de lăudabil şi-i făcea cinste cumnatului ei. 
Aici îşi avea originea disprețul pentru relaţiile mondene şi 
pentru cei care le preţuiau. Nu era greu să-i acorde 
iertarea. 

CAPITOLUL XII. 

DOMNUL KNIGHTLEY URMA SA IA MASA împreună cu 
ei, deşi împotriva voinţei domnului Woodhouse căruia îi 
plăcea ca în prima zi s-o aibă pe Isabella numai pentru el. 
Emma hotărâse totuşi astfel, din spirit de dreptate. Pe lângă 
faptul că se gândise la ce i se cuvine fiecăruia dintre fraţi, 
mai era şi plăcerea de a-i procura domnului Knightley 
invitaţia cuvenită, în semn de uitare a discuţiei pe care o 
purtaseră în contradictoriu. 

Spera să devină din nou prieteni, şi credea că e timpul să 
se împace. Nu putea fi vorba de o împăcare propriu-zisă. 
Ea, desigur, nu greşise cu nimic, iar el nu-şi va recunoaşte 
greşeala. Nu se punea problema de a face concesii, dar era 
timpul să arate că a uitat cearta şi speră că prietenia lor va 
reînvia, mai ales că, la venirea lui, ea ţinea în braţe pe fetiţa 
cea mai mică a Isabelei (care avea numai opt luni şi era 
pentru prima oară în vizită la Hartfield) dansând şi 
legănând-o prin cameră. Chiar aşa se şi în-tâmplă, căci, deşi 
el începu prin a o privi sever şi a-i pune întrebări scurte, 
curând ajunse să vorbească despre ei toţi în mod firesc şi 


luă copilul din braţele Emmei, cu toată lipsa de ceremonie a 
unuia de-ai casei. Emma simţea că sunt din nou prieteni şi, 
cum această convingere îi dădu mai întâi satisfacţie şi apoi 
ideea de a fi puţin obraznică, nu se putu opri de la a zice, în 
timp ce el admira fetiţa: 

— Ce bine că avem aceeaşi părere despre nepoţii şi 
nepoatele noastre. Cât priveşte bărbaţii şi femeile în 
general, avem câteodată păreri diferite, dar în privinţa 
copiilor observ că suntem totdeauna de acord. 

— Dacă ai gândi firesc, când apreciezi bărbaţii şi femeile şi 
nu te-ai lăsa târâtă de fantezie şi de capriciu, firesc, aşa 
cum gândeşti când e vorba de copii, am putea să avem 
întotdeauna aceleaşi păreri. 

— În mod sigur, neînțelegerile dintre noi se nasc 
totdeauna din greşelile mele. 

— Da, zise el zâmbind, şi pe bună dreptate. Aveam 
şaisprezece ani când te-ai născut. 

— O diferenţă substanţială, răspunse ea, şi, fără îndoială, 
în acea perioadă a vieților noastre îmi erai mult superior, ca 
înţelepciune. Dar, nu cumva, în cursul a douăzeci şi unu de 
ani, minţile noastre au devenit ceva mai apropiate? 

— Da, mult mai apropiate. 

— Totuşi, nu destul pentru a-mi da mie şansa să am 
dreptate când opiniile noastre diferă. 

— Am totuşi asupra ta avantajul a şaisprezece ani în plus 
de experienţa şi pe acela că nu sunt o tânără drăguță şi un 
copil răsfăţat. Haide, dragă Emma, să fim din nou prieteni şi 
să nu mai vorbim despre asta. Spune-i mătuşii tale, micuță 
Emma, să-ţi dea un exemplu mai bun, să nu mai reînnoiască 
supărările şi că, dacă atunci n-a greşit, greşeşte acum. 

— Adevărat, strigă ea, foarte adevărat. Micuţa Emma, 
atunci când te faci mare să fii o femeie mai de treabă decât 
mătuşa ta. Să fii cu mult mai deşteaptă şi cu mult mai puţin 
încrezută. Acum. domnule Knightley, numai un cuvânt, 
două, şi am terminat şi trebuie să-ţi spun că argumentele 


mele nu s-au dovedit a fi neîntemeiate, îmi place să cred că 
domnul Martin nu este foarte, foarte rău dezamăgit. 

— E cât se poate de dezamăgit, sună răspunsul lui scurt. 

— Ah, într-adevăr? îmi pare foarte rău! Hai să ne dăm 
mâna! 

Îşi strânseră mâinile cu multă cordialitate şi imediat după 
aceea îşi făcu apariţia domnul John Knightley şi formulele: 
Ce mai faci, George?« „Bine, mulţumesc, dar tu John?”, se 
succedară conform manierei britanice, ascunzând sub un 
calm ce părea indiferent acel real ataşament care i-ar fi 
făcut pe fiecare din ei, dacă era cazul, să facă totul pentru 
binele celuilalt. 

Îşi petrecură seara în linişte, făcând conversaţie, căci 
domnul Woodhouse refuzase categoric să joace cărţi, 
pentru a sta de vorbă în pace cu biata lui Isabella şi, în mod 
firesc, se formară două grupuri: el şi fiica lui, de o parte, şi 
cei doi Knightley, de cealaltă. Vorbeau de lucruri total 
diferite şi numai rareori se amestecau, iar Emma se alătura 
când unui grup, când celuilalt. 

Cei doi fraţi discutau despre preocupările şi afacerile lor, 
dar mai mult despre ale celui mai mare, a cărui fire era mai 
comunicativă şi care vorbea totdeauna mai mult. Ca 
magistrat, avea totdeauna câte o problemă asupra căreia 
să-l consulte pe John, sau cel puţin o întâmplare de povestit, 
iar ca fermier, pe mâna căruia se găseau ferma şi casa de la 
Donwell, trebuia să spună ce va cultiva pe fiecare lot şi să 
dea toate informaţiile care nu puteau să nu-l intereseze pe 
fratele său, căci şi el îşi petrecuse cea mai mare parte a 
vieţii acolo şi iubea foarte mult locurile. Planul unui canal de 
irigație, schimbarea unui gard, tăierea unui pom şi 
cultivarea fiecărui pogon cu grâu, ridichi sau porumb 
aprindeau imaginaţia lui John, atât cât e posibil pentru un 
om cu purtări atât de rezervate, şi dacă binevoitorul său 
frate îi mai lăsa ceva despre care să întrebe, întrebările lui 
dovedeau chiar o oarecare curiozitate. 


În timp ce ei doi erau angajaţi într-o astfel de discuţie, 
domnul Woodhouse era liber să se bucure de o adevărată 
avalanşă de regrete fericite şi afecţiune plină de temeri 
împreună cu fiica lui. 

— Draga mea Isabella, biata de tine, zise el drăgăstos, 
luându-i mâna şi întrerupând pentru o clipă concentrarea ei 
asupra nasturelui unuia din cei cinci copii. Ce mult a trecut, 
groaznic de mult, de când n-ai mai fost pe aici. Şi ce obosită 
trebuie să fii după călătoria asta! Trebuie să te culci 
devreme, draga mea, şi iţi recomand nişte fiertură de ovăz 
înainte de culcare. Luăm amândoi câte o ulcică de fiertură. 
Dragă Emma, ce-ar fi să servim cu toţii nişte fiertură de 
ovăz? 

Emmei nici nu-i trecea prin cap una ca asta, ştiind foarte 
bine că ambii domni Knightley n-ar fi putut fi convinşi să 
mănânce felul sus amintit şi după care, de altfel, nici ea nu 
se prea dădea în vânt. Prin urmare, fură comandate numai 
două ulcele. După alte câteva cuvinte de laudă pentru 
fiertura de ovăz, după ce se miră că mai lipseşte de la masa 
unora şi că nu se serveşte în fiecare seară, domnul 
Woodhouse începu să spună cu un aer serios şi meditativ: 

— Cam peste mână, draga mea, să vă petreceţi vacanţa în 
South End în loc să veniţi aici. N-am avut niciodată o părere 
bună despre aerul de la mare. 

— Domnul Wingfield ni l-a recomandat foarte insistent, 
altfel nu ne-am fi dus; la recomandat pentru toţi copiii, dar 
mai ales pentru Bella, cu boala ei de gât. Ne-a recomandat 
atât aerul, cât şi băile. 

— Ah, draga mea, dar Perry avea foarte multe îndoieli că 
marea poate să facă bine, iar în ce mă priveşte, sunt de 
multă vreme convins, deşi poate că nu v-am mărturisit, că 
marea rareori face bine cuiva. Sunt în orice caz sigur că pe 
mine era să mă omoare odată. 

— Vă rog, vă rog, zise Emma, dându-şi seama că subiectul 
era primejdios, trebuie să vă implor să nu mai vorbiţi 
despre mare. Mă faceţi să fiu invidioasă şi nefericită, eu, 


care n-am văzut-o niciodată! Vă interzic să vorbiţi despre 
South End! Dragă Isabella, nu te-am auzit întrebând de 
donul Perry şi el nu te uită niciodată! 

— Oh, bunul domn Perry! Ce mai face el, tată? 

— Ei, destul de bine, dar nu prea bine. Bietul Perry suferă 
cu bila şi nu are timp să-şi poarte de grijă; îmi spune mie că 
n-are timp să-şi poarte de grijă - ceea ce e foarte trist —, 
dar e mereu solicitat prin sat. Cred că nimeni nu are o 
asemenea clientelă, dar nici că se mai află un om mai 
deştept. 

— Şi doamna Perry, şi copiii, ce mai fac ei? Au mai crescut? 
Am foarte multă stimă pentru domnul Perry. Sper că vine să 
ne vadă zilele astea. O să-i facă atâta plăcere să-i vadă pe 
micuţii mei! 

— Sper să vină chiar mâine, pentru că vreau să-l întreb 
despre un necaz al meu. Şi, draga mea, oricând o veni, să-i 
arăţi neapărat gâtul Bellei. 

— Oh, dragă tată, se simte foarte bine, nu mai am nici o 
grijă în privinţa asta. Fie că i-au făcut bine băile, fie frecţia 
pe care ne-a dat-o domnul Wingfield şi pe care am folosit-o 
din august încoace. 

— Nu e deloc probabil, draga mea, ca băile să-i fi făcut 
bine. Şi dacă aş fi ştiut că ai nevoie de o frecţie, aş fi vorbit 
cu... 

— Se pare că ai uitat de doamna şi domnişoara Bates, zise 
Emma, nu te-am auzit întrebând de ele! 

— O, doamna şi domnişoara Bates, ce femei simpatice! Să- 
mi fie ruşine! Dar mi-ai scris mereu despre ele. Sper că 
sunt bine. Buna doamnă Bates! O să mă duc mâine în vizită 
cu copiii. Le place aşa de mult să-mi vadă copiii Şi minunata 
domnişoară Bates, ce femei cumsecade! Ce mai fac ele, 
tată? 

— Eh, destul de bine în general, dar biata doamnă Bates a 
răcit foarte rău, acum o lună;; 

— Vai ce rău îmi pare, dar parcă niciodată n-a bântuit 
răceala ca în toamna asta. Domnul Wingfield mi-a spus că 


niciodată n-au fost aşa de multe cazuri, şi atât de grave, 
decât atunci când a fost epidemie de gripă. 

— Cam aşa e, draga mea, dar nu chiar aşa de grav cum 
spui tu. Perry spune că au fost multe cazuri, dar nu aşa de 
grave cum ştia el că sunt de obicei în noiembrie. Perry zice 
că nu ar fi o vreme cu totul neprielnică. 

— Nu, nu cred că domnul Wingfield consideră că e o 
vreme cu totul neprielnică. 

— Ah, draga mea fetiţă, adevărul e că la Londra oricând e 
o vreme neprielnică. Nimeni nu e sănătos la Londra. Ce 
groaznic! Să trebuiască să locuieşti acolo! - atât de departe 
- şi cu aerul acela îngrozitor! 

— Nu, zău, noi nu avem un aer îngrozitor. Partea Londrei 
unde locuim noi e mai bună ca celelalte. Nu trebuie să ne 
confunzi cu Londra în general. Cartierul Brunswick Square 
e foarte deosebit de celelalte. Avem aer foarte curat. N-aş 
vrea, cred, să locuiesc în altă parte a oraşului, nu cred că 
mai e vreun cartier în care aş accepta să-mi cresc copiii. 
Dar la noi e un aer foarte curat. Domnul Wingfield 
consideră că Brunswick Square este în mod hotărât cel mai 
prielnic cartier din tot oraşul. 

— Ah, draga mea, dar nu e ca la Hartfield! Îl lauzi şi tu cât 
poţi, dar după ce-aţi stat o săptămână la Hartfield veţi fi cu 
totul alţii. Nu veţi mai semăna cu ce-aţi fost. Acum, n-aş 
putea să spun că vreunul din voi arată bine. 

— Îmi pare rău că spui asta, dar te asigur că în afară de 
durerile mele de cap şi de palpitaţiile obişnuite, de care nu 
scap niciodată cu totul, în rest mă simt foarte bine! Şi dacă 
micuţii sunt ceva mai palizi ca de obicei, înainte de a merge 
la culcare, e probabil din cauza oboselii călătoriei şi emoţiei 
că au ajuns. Cred că mâine vei găsi că arată mult mai bine. 
Pentru că, te asigur, domnul Wingfield mi-a spus că nu 
crede că vreo altă călătorie ne-a prins mai bine. Sper că cel 
puţin domnul Knightley nu ţi se pare că arată rău, zise 
întorcându-şi ochii cu îngrijorare drăgăstoasă către soţul ei. 


— Ba da, draga mea, nu am de ce să te felicit. Cred că 
domnul John Knightley e departe de a arăta bine. 

— Ce s-a întâmplat, domnule? Vorbeaţi cu mine? strigă 
domnul John Knightley, auzindu-şi numele. 

— Îmi pare rău, dragostea mea, să constat că tatăl meu 
găseşte că nu arăţi bine, dar cred că e din cauza oboselii. Ar 
fi trebuit, totuşi, după cum ştii că intenţionam, să-l fi văzut 
pe domnul Wingfield înainte de a pleca. 

— Dragă Isabella, exclamă el cu grabă, te rog nu te ocupa 
de cum arăt eu. Mulţumegşte-te să te doctoriceşti şi cocoleşti 
pe tine şi copiii tăi şi lasă-mă pe mine să arăt cum vreau. 

— N-am înţeles prea bine ce-i spuneai fratelui tău, 
interveni Emma, despre prietenul tău, domnul Graham. 
Intenţionează să aducă un vechil din Scoţia, să aibă grijă de 
noua lui moşie? Dar se va oferi oare vreunul? Nu vor fi prea 
puternice vechile prejudecăţi?! 

Şi continuă aşa multă vreme şi cu mult succes, iar când fu 
nevoită să acorde din nou atenţie tatălui şi surorii ei nu mai 
auzi nimic rău, ci doar întrebările Isabellei despre Jane 
Fairfax; şi, deşi Jane Fairfax nu era unul din subiectele ei 
favorite, fu foarte fericită acum să contribuie cu laudele ei. 

— Jane Fairfax, care e aşa de dulce şi simpatică! zise 
doamna John Knightley. De mult timp nu am mai văzut-o, 
decât din întâmplare, pentru o clipă, două, în oraş. Ce 
fericire pentru bunica ei cea bună şi pentru minunata ei 
mătuşă. Regret foarte mult pentru scumpa de Emma că 
Jane nu stă mai mult la Highbury. Acum, că li s-a măritat 
fata, doamna Campbell şi domnul colonel n-o să se mai 
despartă de ea. Ar putea fi o prietenă aşa de bună pentru 
Emma. 

Domnul Woodhouse fu întru totul de acord, dar adăugă; 
—- Totuşi, o avem pe micuța noastră prietenă Harriet 
Smith, care, în felul ei, e foarte drăguță. 

— Îmi pare foarte bine să aud asta, numai că Jane Fairfax e 
cunoscută ca fiind foarte cultă şi distinsă şi are exact vârstă 
Emmei. 


Se discută în mod fericit despre acest subiect şi se trecu la 
altele cu acelaşi efect, concluziile fiind în perfectă armonie, 
dar seara nu se încheie fără oarecare tulburare. Se aduse 
fiertura de ovăz şi fură multe de spus despre ea - multe 
laude şi comentarii —, se decise, fără putinţă de tăgadă, că 
era o mâncare sănătoasă pentru orice constituţie şi se 
proferară severe filipice la adresa familiilor în care nu era 
socotită acceptabilă. Dar, din păcate, printre nereuşitele pe 
care fiica sa avea a le reproşa bucătăresei din South End, o 
femeie tânără angajată temporar, cea mai recentă, şi cea 
mai gravă, era aceea că nu înţelegea ce înseamnă o ulcică 
de ovăz fiert subţire, dar nu prea subţire. Ori de câte ori 
dorise şi comandase fiertura, nu putuse obţine nimic 
acceptabil. Începea o discuţie primejdioasă. 

— Ah, zise domnul Woodhouse, clătinând din cap şi 
uitându-se la ea cu drăgăstoasă îngrijorare. Exclamaţia, în 
urechea Emmei, însemna: „Ah, alte consecinţe triste ale 
vacanței de la South End. N-are rost să mai vorbim!” Şi 
pentru o vreme, speră că el nu va mai vorbi despre asta, ci, 
cugetând în tăcere, va savura fiertura lui bine făcută. 
Totuşi, după câteva minute, începu din nou: 

— N-o să vă iert niciodată că anul ăsta v-aţi dus la mare în 
loc să veniţi aici. 

— Dar de ce, tată? Te asigur că le-a făcut foarte bine 
copiilor. 

— Şi mai mult decât atât, dacă tot trebuia să vă duceţi la 
mare, de ce tocmai la South End? E un loc foarte nesănătos. 
Perry a fost foarte surprins că aţi ales South End. 

— Ştiu că există o asemenea părere, dar este total greşită, 
tată. Ne-am simţit cu toţii foarte bine acolo, n-am avut 
probleme cu nămolul, domnul Wingfield zice că e complet 
greşită ideea că locul ăsta ar fi nesănătos. Şi sunt sigură că 
ne putem baza pe el, pentru că ştie ce vorbeşte, iar fratele 
lui, cu familia, se duce mereu acolo. 

— Trebuia să vă duceţi la Cromer, draga mea. Perry a fost 
o dată la Cromer, pentru o săptămână, şi susţine că e locul 


cel mai bun pentru băi. Marea e deschisă şi aerul foarte 
pur. Şi, din câte am înţeles eu, acolo puteaţi găsi locuinţă 
mai departe de țărm. cam la un sfert de milă, foarte comod. 
Trebuia să-l consulţi pe Perry. 

— Dar, dragă tată, am fi călătorit mult mai mult. Poate o 
sută de mile în loc de patruzeci. 

— Ah, draga mea, cum zice şi Perry, când e vorba de 
sănătate, restul nu mai contează. Şi dacă tot pleci de acasă, 
ce mi-e o sută de mile, ce mi-e patruzeci. Mai bine să nu mai 
pleci deloc, să rămâi la Londra, decât să călătoreşti 
patruzeci de mile ca să dai de un aer mai prost. Chiar aşa 
zicea şi Perry. 1 s-a părut un pas foarte prost gândit. 

Încercările Emmei de a-şi opri tatăl fuseseră inutile şi când 
se ajunse la acest punct, nu era de mirare să intervină şi 
cumnatul ei. 

— Domnul Perry, zise el, cu un glas în care se simţea 
neplăcerea, ar face mai bine să-şi păstreze părerile până 
când i se vor cere. Ce-l priveşte pe el ce fac eu, dacă-mi duc 
familia într-un loc sau în altul? Sper că am voie să-mi 
folosesc puterea de judecată la fel de bine ca domnul Perry. 
Nu am nevoie nici de sfaturile, nici de medicamentele lui. 
Se opri şi, liniştindu-se într-o clipă, adăugă numai cu o 
răceală sarcastică: 

— Dacă domnul Perry poate să-mi spună cum să-mi 
transport familia, soţia şi cei cinci copii pe o distanţă de o 
sută treizeci de mile fără cheltuială şi oboseală mai mare 
decât pentru patruzeci de mile, sunt gata să prefer Cromer, 
aşa cum a făcut el. 

— Adevărat, adevărat, strigă domnul Knightley, gata să 
intervină şi el, foarte adevărat. Ăsta e un motiv, într-adevăr. 
Dar John. Îţi spuneam despre ideea mea de a muta aleea 
dinspre Langham, ceva mai spre dreapta, ca să nu mai 
treacă prin pajiştea din jurul casei. Nu cred că e foarte 
greu. N-aş vrea să încerc, dacă-i incomodează pe cei de la 
Highbury, dar dacă-ţi aduci aminte pe unde trece aleea 
acum... lotuşi, ca să ne dăm seama, ar trebui să ne uităm 


pe hartă. Sper că vii mâine la Abbey, să consultăm harta şi 
să-mi spui părerea ta. 

Domnul Woodhouse eră cam tulburat de exprimarea unor 
asemenea opinii despre prietenul său Perry, căruia, în mod 
inconştient, îi atribuise propriile sale idei şi sentimente. Dar 
atenţia caldă pe care i-o acordau fiicele sale risipi necazul, 
iar intervenţia unuia dintre fraţi şi revenirea la sentimente 
mai bune a celuilalt făcuseră ca subiectul să fie definitiv 
închis. 

CAPITOLUL, XIII. 

CU GREU S-AR PUTEA IMAGINA O FIINŢA mai fericită 
decât era doamna John Knightley în cursul acestei vizite la 
Hartfield. Pornea în fiecare dimineaţă să-şi vadă vechile 
cunoştinţe, împreună cu cei cinci copii ai săi, iar seara se 
întorcea să comenteze întâmplările din timpul zilei cu tatăl 
şi sora ei. Nu-şi putea dori nimic mai mult, decât ca zilele să 
nu treacă atât de repede. Era o vizită minunată, perfectă 
prin aceea că era mult prea scurtă. 

În general, seara se întâlneau mai puţin cu prietenii decât 
dimineaţa, dar nu putură să refuze o invitaţie la cină, deşi 
aceasta îi făcea să iasă din casă chiar în ziua de ajun. 
Domnul Weston nu admitea să fie refuzat, trebuiau să 
cineze cu toţii la Randalls în acea zi; chiar domnul 
Woodhouse se lăsă convins, în baza argumentului că era 
preferabil să iasă din casă decât să se despartă de ceilalţi. 

Cum aveau să ajungă acolo, era o întrebare care ar fi 
putut să-i pună în încurcătură pe ceilalţi, dar trăsura 
ginerelui său era oricum la Hartfield şi nu era nici o îndoială 
că vor ajunge cu bine. Emma reuşi chiar să-l convingă, 
relativ repede, că într-una din trăsuri va fi loc şi pentru 
Harriet. 

Harriet, domnul Elton şi domnul Knightley, prietenii cei 
mai apropiaţi, erau singurii invitaţi din afara familiei. 
Ţinuseră seama de obiceiurile şi preferinţele domnului 
Woodhouse: se cina devreme şi cu putină lume. 


În seara dinaintea acestui mare eveniment (pentru că era 
un mare eveniment ca domnul Woodhouse să nu cineze 
acasă în seara zilei de douăzeci şi patru decembrie), 
Harriet fusese la Hartfield şi plecase din cauza unei răceli 
foarte supărătoare; şi dacă n-ar fi fost vorba de dorinţa ei 
puternică de a fi îngrijită de doamna Goddard, Emma ar fi 
făcut totul să o reţină. O vizită a doua zi şi constată că 
soarta ei cu privire la petrecerea de la Randalis era 
pecetluită. Avea febră mare şi o durea rău în gât; doamna 
Goddard era plină de grijă şi afecţiune, se vorbea de 
domnul Perry şi Harriet însăşi era atât de bolnavă şi de 
prost dispusă încât nu se putea opune forţei care o 
excludea dintre cei care urmau să ia parte la plăcutul 
eveniment, deşi nu putea vorbi de această pierdere fără a 
vărsa lacrimi din belşug. 

Emma rămase cu ea cât se putea de mult, să o îngrijească 
în timpul absenţelor inevitabile ale doamnei Goddard şi s-o 
înveselească povestindu-i cât de trist va fi domnul Elton 
când va auzi despre boala ei, şi plecă, în cele din urmă, 
lăsând-o destul de împăcată cu ideea că pentru el vizita va fi 
foarte neplăcută şi că toţi vor simţi foarte mult lipsa ei. Nu 
făcuse nici câţiva paşi, de la uşa doamnei Goddard, că se 
pomeni cu domnul Elton însuşi în faţa ei. Era evident că se 
îndrepta spre aceeaşi uşă, dar se întoarse, şi cum mergeau 
împreună încet, şi discutau despre bolnavă, despre care el 
auzise că e într-o stare foarte gravă şi venise să se 
intereseze pentru a aduce veşti despre ea la Hartfield, îi 
ajunse din urmă domnul John Knightley, care se întorcea 
din vizita zilnică la Don-well, cu băieţii lui cei mari, ai căror 
obraji strălucind de sănătate demonstrau avantajele unei 
călătorii la ţară şi păreau să dea asigurări că friptura de 
berbec şi budinca de orez care îi aşteptau acasă vor avea o 
existenţă scurtă ca atare. Porniră cu toţii împreună. Emma 
tocmai dădea amănunte despre suferinţa prietenei sale: 
„gâtul foarte inflamat, febră mare, puls neregulat etc. şi cu 
regret aflase de la doamna Goddard că Harriet era 


predispusă spre amigdalită şi că deseori o speriase cu 
durerile ei în gât.” Domnul Elton se arătă foarte neliniştit 
aflând acestea şi exclamă: 

— Dureri în gât! Sper că nu e contagios. Spercănue 
vorba de o inflamație purulentă contagioasă. Perry a văzut- 
0? Zău, ar trebui să vă îngrijiţi şi dumneavoastră nu numai 
prietena dumneavoastră. Vă rog să nu riscaţi. De ce nu l-au 
chemat pe Perry? 

Emma, căreia nu-i era deloc frică pentru ea însăşi, îi linişti 
temerile exagerate, asigurându-l că doamna Goddard are 
destulă experienţă şi o poate îngriji. Dar, pentru că nu voia 
ca el să fie cu totul liniştit datorită argumentelor ei, dorind 
chiar să-i alimenteze neliniştea adăugă curând după aceea, 
ca şi când ar fi fost vorba despre altceva: 

— E aşa de frig, foarte frig, şi după toate aparențele o să 
ningă. Dacă ar fi să mergem în altă parte, la alţi oameni aş 
încerca să nu ies azi şi să-l fac şi pe tata să nu se încumete. 
Dar s-a hotărât şi se pare că nu simte frigul; nu vreau să mă 
amestec, mai ales, ca să nu-i dezamăgesc pe doamna şi 
domnul Weston. Dar, pe cuvântul meu, domnule Elton, dacă 
aş fi în locul dumneavoastră, m-aş scuza şi n-aş veni. Păreţi 
deja puţin cam răguşit, şi când te gândeşti că mâine veţi 
avea nevoie atât de mult de glasul dumneavoastră şi vă veţi 
obosi atât de mult, cred, e cât se poate de necesar ca în 
seara asta să rămâneţi acasă şi să vă îngrijiţi. 

Domnul Elton arăta foarte încurcat şi nu prea ştia ce să 
răspundă. Era şi greu, pentru că, deşi foarte măgulit de 
faptul că o domnişoară frumoasă are atâta grijă de el şi 
nevoind să arate lipsă de supunere faţă de sfaturile ei, 
totuşi, nu avea nici cea mai mică dorinţa să renunţe la 
vizită. Dar Emma, care era prea mult preocupată de ideile 
şi părerile ei preconcepute pentru a-l judeca fără părtinire, 
sau a-i vedea clar intenţiile, fu foarte mulţumită să-l laude 
îngăimând aprobativ că „foarte frig, desigur, foarte frig” şi 
continuă să meargă, bucurându-se că l-a scăpat de vizita la 


Randalls. şi i-a dat posibilitatea să se intereseze de 
sănătatea Harrietei, toată seara, din oră în oră. 

— Foarte bine faceţi, zise ea, vom transmite doamnei şi 
domnului Weston scuzele dumneavoastră. 

Dar de-abia îşi terminase fraza, că îl auzi pe cumnatul ei 
oferindu-i politicos domnului Elton un loc în trăsura lui, 
dacă era vorba numai de vremea rea, şi pe domnul Elton 
acceptând oferta cu promptitudine şi deplină satisfacţie. 
Treaba era aranjată. Domnul Elton urma să vină şi 
niciodată faţa lui lată şi frumoasă nu exprimase mai multă 
bucurie ca în momentul acela, niciodată nu avusese un 
zâmbet mai larg, ochi mai plini de entuziasm decât în 
momentul următor când o privi. 

„Ei, bine, îşi zise ea, asta-i foarte ciudat! După ce îi 
oferisem o scuză atât de bună, să prefere să iasă în lume şi 
s-o lase pe Harriet bolnavă şi părăsită! Foarte ciudat, zău! 
Dar am impresia că bărbaţii, mai ales cei neînsuraţi, au o 
mare plăcere, o pasiune chiar, de a fi invitaţi la masă. O 
invitaţie la masă e atât de preţuită între plăcerile, 
ocupațiile, îndatoririle lor, încât trece înainte de orice. Asta 
e probabil şi cu domnul Elton, e un tânăr nepreţuit, foarte 
simpatic şi amabil, fără îndoială, foarte îndrăgostit de Har- 
riet, şi totuşi, nu poate refuza o invitaţie, trebuie să-i 
răspundă cu orice preţ. Ce ciudată e iubirea, e în stare să 
spună că Harriet are spirit ascuţit, dar nu vrea să cineze 
singur de dragul ei!” 

Curând după aceea, domnul Elton îi părăsi şi ea observă 
cu deplină convingere că era mult sentiment în tonul cu 
care o pomeni pe Harriet la despărţire, în modulaţiile vocii, 
în timp ce o asigura că va trece pe la doamna Goddard să 
întrebe despre frumoasa ei prietenă chiar înainte de a avea 
plăcerea s-o reîntâlnească. Atunci spera să-i poată da veşti 
mai bune. Oftatul şi zâmbetul cu care se îndepărtă îl 
reabilitară mult în ochii Emmei. 

După o tăcere de câteva minute, John Knightley începu 
astfel 


— N-am văzut în viaţa mea un bărbat care să se omoare 
mai mult să placă decât domnul Elton. Face pe dracu-n 
patru când e vorba despre doamne. Cu bărbaţii poate să fie 
rezonabil şi neafectat, dar când trebuie să-i facă plăcere 
unei femei joacă o întreagă comedie. 

— Manierele domnului Elton nu sunt perfecte, răspunse 
Emma. Dar, când e vorba să ne îndeplinească o dorinţă, 
trebuie să-i mai trecem cu vederea. Când un bărbat face tot 
ce-i stă în putinţă, în ciuda posibilităţilor lui limitate, merită 
să fie preferat unuia cu însuşiri superioare, dar neglijent. 
Domnul Elton e bun din fire şi îşi dă silinţa. 

— Da, zise domnul John Knightley repede şi cu o oarecare 
şiretenie în glas. Pare să-şi dea foarte multă silinţă faţă de 
tine. 

— De mine? răspunse ea cu un zâmbet uluit. Crezi că sunt 
obiectul atenţiei domnului Elton? 

— Trebuie să recunosc că mi-a trecut prin cap, Emma şi 
dacă ţie nu ţi s-a părut până acum, ai putea să iei asta în 
consideraţie de acum înainte» 

— Domnul Elton îndrăgostit de mine?! Ce idee! 

— Mie aşa mi se pare, dar ar fi bine ca tu să te gândeşti 
dacă e sau nu aşa şi să te porţi în consecinţă. Cred că 
purtarea ta faţă de el îl încurajează. Iţi vorbesc ca prieten, 
Emma. Uită-te în jur şi vezi ce faci şi ce vrei să faci. 

— Mulţumesc. Dar te asigur că n-ai deloc dreptate. 
Domnul Elton şi cu mine suntem foarte buni prieteni şi atât. 
Şi continuă să meargă, amuzându-se la ideea că o 
cunoaştere parţială a situaţiei poate da naştere la 
asemenea gafe şi că pot să cadă în asemenea greşeală chiar 
oamenii care se pretind cu judecată. Cumnatul ei crede că 
ea e oarbă, nu ştie nimic şi are nevoie de sfaturi, şi asta nu 
îi făcu Emmei mare plăcere. El nu mai spuse nimic. 

Domnul Woodhouse era atât de hotărât să meargă în vizită 
încât, în ciuda frigului care creştea, nu dădea semne că ar 
dori să o contramandeze şi porni în cele din urmă, foarte 
punctual, cu fiica cea mare, în trăsura lui, la fel de 


indiferent la capriciile vremii ca şi ceilalţi. Era mult prea 
uimit de faptul că el însuşi se deplasează şi că petrecerea 
de la Randalls îi va face plăcere, ca să observe că e frig, şi 
mult prea înfofolit ca să-l simtă. Frigul, totuşi, era foarte 
tare şi când se porni şi a doua trăsură, nişte fulgi uşori de 
zăpadă începură să-şi facă drum spre pământ, iar cerul era 
aşa de înnorat, încât părea să aibă nevoie doar de puţin 
vânt pentru a da naştere, în foarte scurt timp, unei lumi cu 
desăvârşire albe. 

Curând, Emma îşi dădu seama că tovarăşul ei de drum nu 
era în cea mai fericită dispoziţie. Pregătirile şi plecarea pe o 
vreme ca asta, sacrificiul de a nu-şi mângâia copiii după 
cină erau nişte llucruri deloc plăcute, care nu-i conveneau 
câtuşi de puţin domnului John Knightley. Nu se aştepta la 
nimic bun de la vizita asta şi nu credea că merită osteneala, 
şi până să ajungă la casa parohială, vorbi numai despre 
nemulţumirea lui. 

— Trebuie să ai o părere foarte bună despre tine însuţi, 
zise el, ca să-i pui pe oameni să plece de lângă soba lor, într- 
o zi ca asta, de dragul de a veni să te vadă. Se crede 
probabil din cale-afară de simpatic. Eu n-aş face una ca 
asta. E cea mai mare prostie! uite că ninge! Mare nebunie 
să nu laşi oamenii să stea frumuşel acasă! Şi mare nebunie 
să nu stai acasă, dacă poţi. Dacă am fi fost obligaţi să ieşim 
într-o seară ca asta, pentru vreo afacere sau datorie 
oarecare, ni s-ar fi părut foarte greu şi neplăcut. Dar laşa, 
plecăm, îmbrăcaţi probabil mai subţire decât de obicei, fără 
să ne oblige nimeni, fără să avem vreun motiv, sfidând 
glasul naturii, care ne spune prin tot ce se vede şi se simte, 
să stăm acasă, să punem la adăpost totul, plecăm ca să 
petrecem cinci ore de plictiseală, în casa altuia, unde n-o să 
spunem şi n-o să auzim decât ce-am spus şi ce-am auzit şi 
ieri şi o să spunem şi o să auzim precis şi mâine. Pornim pe 
vreme rea ca să ne întoarcem pe vreme şi mai rea: patru 
cai şi patru servitori sunt scoşi în zăpadă pentru nimic 
altceva decât ca să ducă cinci fiinţe îngheţate spre nişte 


camere mai reci decât la ei acasă şi cu perspectiva unei 
proaste tovărăşii. 

Emma nu se simţea în stare să-şi exprime aprobarea, cu 
care fără îndoială el era obişnuit, să imite acel „Foarte 
adevărat, dragostea mea!” care i se administra de obicei de 
către tovarăşa lui de drum, dar avu destulă voinţă pentru a 
se abţine de la orice fel de răspuns. Nu putea să se 
conformeze şi-i era teamă să nu se certe; eroismul ei nu 
putea avea alt rezultat decât tăcerea. Îl lăsă să vorbească, 
aranja sticlele şi se înveli în pături, fără să-şi dezlipească 
buzele. 

Ajunseră, trăsura întoarse, scăriţa fu coborâtă şi domnul 
Elton, elegant, în costum negru şi cu zâmbetul pe buze, îşi 
luă imediat locul lângă ei. Domnul Elton era numai 
amabilitate şi veselie. Era atât de vesel în galanteriile lui 
încât Emma începu să creadă că el avea despre Harriet 
nişte veşti diferite de cele care ajunseră la ea. Trimisese să 
afle cum se simte şi răspunsul fusese: „La fel de rău, deloc 
mai bine.” 

— Veştile pe care eu le-am auzit de la doamna Goddard, 
zise ea repede, nu erau atât de bune cum speram. „Deloc 
mai bine”, a fost răspunsul primit de mine. 

Faţa lui se întrista imediat şi glasul lui era glasul iubirii 
când răspunse: 

— O, nu, ce rău îmi pare că aud una ca asta! 'Tocmai voiam 
să vă spun că atunci când am trecut pe la doamna Goddard, 
exact înainte de a mă întoarce să mă îmbrac, mi s-a spus că 
domnişoara Smith nu se simte deloc mai bine, ba chiar mai 
rău. Îmi pare foarte rău, şi sunt îngrijorat. Şi eu care 
credeam că o să se simtă mai bine după ce i s-a făcut de 
dimineaţă o asemenea vizită. 

Emma zâmbi şi răspunse: 

— Vizita mea i-a fost de folos din punct de vedere spiritual, 
sper. Dar nici măcar eu nu aş putea face vrăji care să 
gonească durerea de gât. E o răceală într-adevăr foarte 


gravă. A fost domnul Perry pe la ea, după cum aţi auzit 
probabil. 

— Da, mi-am închipuit, adică n-am... 

— Ele obişnuit cu durerile ei de gât şi sper că mâine 
dimineaţă ne va aduce la amândoi veşti mai bune. Dar e 
imposibil să nu fii neliniştit. Ce pierdere pentru petrecerea 
noastră de azi! 

— Groaznic, exact aşa, zău. Ne va lipsi în fiecare clipă. 
Asta suna foarte bine, iar oftatul de la urmă era vrednic de 
luat în seamă; ar fi trebuit numai să dureze ceva mai mult. 
Emma fu cam descumpănită când, la jumătate de minut 
după aceea, el începu să vorbească despre altceva cu o 
voce plină de veselie: 

— Ce idee minunată, zise el, să foloseşti cojoace în trăsuri. 
E foarte comod. Cu asemenea măsuri e imposibil să-ţi fie 
frig. Invențiile din ultima vreme au făcut ca transportul să 
fie într-adevăr aşa cum trebuie. Suntem atât de bine 
înveliţi, protejaţi împotriva frigului, încât nici cel mai mic 
curent nu-şi poate face loc. Vremea devine într-adevăr un 
element fără importanţă. E o zi foarte friguroasă, dar în 
trăsură puţin ne pasă de asta. Ha, văd că ninge niţel! 

— Da, şi cred că va ninge destul de mult, zise John 
Knightley. 

— Vreme de Crăciun, observă domnul Elton. Foarte 
potrivită, şi norocul nostru că n-a început de ieri, ca să 
pierdem petrecerea de azi. Era foarte posibil, pentru că 
domnul Woodhouse nu s-ar fi încumetat să iasă dacă era 
zăpadă, dar acum nu mai are nici o importanţă. E sezonul 
cel mai potrivit pentru întâlniri între prieteni. De Crăciun, 
toată lumea îşi invită prietenii şi nimeni nu dă atenţie 
vremii, cât ar fi de rece. Odată, m-am înzăpezit în casa unui 
prieten o săptămână. Nu cred că există ceva mai plăcut pe 
lume. M-am dus numai pentru o seară şi am putut pleca 
numai după exact o săptămână. 

Domnul John Knightley nu părea să fi înţeles plăcerea şi 
spuse numai cu răceală: 


— Nu-mi doresc să mă înzăpezesc o săptămână la 
Randalls. 

Altă dată, Emma ar fi fost amuzată, dar acum era mult 
prea surprinsă de buna dispoziţie a domnului Elton, pentru 
a mai simţi altceva. Harriet părea a fi fost cu totul uitată în 
aşteptarea unei petreceri plăcute. 

— Putem fi siguri că focurile vor arde bine, continuă el. 
Vom avea tot ce trebuie. Minunaţi oameni, domnul şi 
doamna Weston. Doamna Weston întrece orice laudă, şi 
dânsul e pe bună dreptate prețuit. E aşa de ospitalier şi 
prietenos. Vom fi puţini, dar când cei puţini sunt din cei mai 
aleşi este cât se poate de plăcut. Sufrageria domnului 
Weston nu cuprinde mai mult de zece oameni, altfel nu ne- 
am simţi bine. Dinspre partea mea, în asemenea 
împrejurări, prefer să fie doi în minus decât doi în plus. 
Cred că sunteţi de acord cu mine (întorcându-se cu un aer 
fericit către Emma), cred că mă veţi aproba cu siguranţă, 
deşi domnul Knightley, poate, fiind obişnuit cu petrecerile 
cu lume multă din Londra, are sentimente diferite. 

— Nu ştiu nimic despre petrecerile cu multă lume de la 
Londra domnule, nu mănânc decât acasă. 

— Într-adevăr! (cu un ton de uimire şi milă), nu ştiam că 
meseria de avocat e o asemenea sclavie. Ei bine, domnule, 
cred că va veni o vreme când veţi fi răsplătit pentru toate 
astea, când veţi munci mai puţin şi vă veţi bucura mai mult 
de viaţă. 

— Prima mea bucurie, răspunse John Knightley, pe când 
intrau pe poartă, va fi să mă văd din nou teafăr la Hartfield. 

CAPITOLUL XIV. 

ERA NECESAR CA FIECARE DIN CEI Doi domni să-şi 
schimbe puţin atitudinea în momentul când intrau în 
salonul doamnei Weston: domnul Elton trebuia să-şi 
potolească veselia exagerată, iar domnul John Knightley să- 
şi risipească proasta dispoziţie. Domnul Elton trebuia făcut 
să zâmbească mai puţin, iar domnul John Knightley, mai 
mult, pentru a fi în ton cu atmosfera generală. Emma însă 


nu avea nevoie decât să asculte numai îndemnul firii şi să 
fie exact atât de fericită pe cât era. Pentru ea era în adevăr 
o bucurie să vină la familia Weston. Domnul Weston făcea 
parte dintre favoriţii ei, cât despre soţia lui, nu exista o altă 
fiinţă căreia Emma să i se poată adresa fără nici o rezervă, 
de care să fie atât de sigură că o ascultă şi o înţelege, 
pentru care micile aranjamente şi planuri, nelămuriri şi 
plăceri ale tatălui ei şi ale ei să fie mereu interesante şi de 
înţeles. Nu putea să spună ceva despre Hartfield fără ca 
doamna Weston să nu arate cel mai mare interes şi dacă 
apucau să vorbească neîntrerupt jumătate de oră despre 
aceste lucruri mărunte care sunt esenţa-fericirii în viaţa du 
toate zilele erau amândouă cum nu se poate mai mulţumite. 

Aceasta era o plăcere pe care, probabil, vizita de faţă nu i- 
o va oferi, nu acum puteau petrece o asemenea jumătate de 
oră, dar numai faptul că o vedea pe doamna Weston 
zâmbind, gesticulând, vorbind era o plăcere pentru Emma 
şi se hotări să se gândească mai puţin, cât mai puţin posibil, 
la ciudăţeniile domnului Elton sau orice alt lucru neplăcut, 
şi să se bucure din plin. 

Nenorocirea cu durerea de gât a Harrietei fusese 
discutată deja la venirea ei. Domnul Woodhouse apucase să 
se aşeze şi să le spună toată povestea şi, în plus, povestea 
despre cum au venit el şi Isa-bella şi cum o să vină şi Emma 
şi tocmai ajunsese la mulţumirea lui că James poate să vină 
să-şi vadă fata, când îşi făcură apariţia ceilalţi şi doamna 
Weston care fusese aproape cu totul prins» de atenţia pe 
care trebuia să i-o arate, putu să se desprindă de lângă el şi 
s-o întâmpine pe scumpa ei Emma. 

Planul ei de a uita de domnul Elton pentru câtăva vreme o 
făcu pe Emma să fie neplăcut surprinsă că acesta se 
aşezase chiar lângă ea. Era foarte greu să-şi scoată din cap 
ciudăţenia indiferenţei lui faţă de Harriet, dacă el stătea 
chiar lângă ea şi îşi tot flutura buna dispoziţie pe la nasul ei, 
i se adresa insistent, de câte ori avea ocazia. În loc să-l uite, 
datorită purtării lui, nu-şi putea opri gândul că: „Poate oare 


să fie adevărat ce şi-a închipuit cumnatul meu? Se poate 
oare ca acest bărbat să înceapă să-şi schimbe dragostea 
pentru Harriet, într-o dragoste pentru mine? Absurd şi 
insuportabil” şi, totuşi, avea atâta grijă ca ei să nu-i fie frig, 
arăta atâta interes faţă de tatăl ei, e—a aşa de încântat de 
doamna Weston şi, în fine, începuse să-i admire desenele cu 
atâta zel şi lipsă de pricepere, încât putea foarte bine să 
pară îndrăgostit şi Emma îşi impuse cu greu să se poarte în 
continuare cuviincios. Din amor propriu, nu-şi permitea să 
fie nepoliticoasă, iar din dragoste pentru Harriet, în 
speranţa că lucrurile se vor aranja în favoarea ei, se purta 
chiar drăguţ, dar asta cerea efort, mai ales pentru că 
ceilalţi vorbeau despre ceva interesant, ceva ce ea ar fi vrut 
să asculte, tocmai în intervalul când domnul Elton o 
copleşise cu prostiile lui. Auzi totuşi destul pentru a înţelege 
că domnul Weston dădea nişte informaţii despre fiul său; 
auzi cuvintele „fiul meu” şi „Frank” şi „fiul meu „repetate 
de mai multe ori, şi, din alte câteva silabe, începu să 
bănuiască anunţul unei apropiate vizite a fiului său, dar 
subiectul fu epuizat înainte ca ea să-l poată potoli pe 
domnul Elton şi orice încercare a ei de a aduce din nou 
vorba despre asta îar fi fost deplasată. 

Se întâmpla că, în ciuda hotărârii Emmei de a nu se 
căsători niciodată, numele, ideea că există un domn Frank 
Churchill păreau să-i trezească întotdeauna interesul. Se 
gândise foarte mult, mai ales de când tatăl lui se căsătorise 
cu domnişoara 'Iaylor, că, dacă ar fi să se mărite, el ar fi 
persoana cea mai potrivită, ca vârstă, caracter şi situaţie. | 
se părea că prin legătura care se crease între cele două 
familii el îi aparţinea. Îşi închipuia că toată lumea care îi 
cunoaşte se va gândi la o asemenea căsătorie. lar domnul şi 
doamna Weston chiar se gândeau, de asta era foarte 
convinsă, şi, deşi nu voia să se lase tentată de el sau de 
oricine altcineva şi să renunţe la o situaţie pe care o socotea 
mai bună decât orice ar fi putut obţine în schimb, era foarte 
curioasă să-l vadă, şi intenţiona, cu toată hotărârea, să-l 


găsească simpatic, să-l facă şi pe el să o placă, într-o 
oarecare măsură, şi simţea un fel de satisfacţie la gândul că 
ei doi erau sortiţi unul altuia în imaginaţia prietenilor lor. 

Cu asemenea gânduri, galanteriile domnului Elton cădeau 
îngrozitor de prost, dar se mângâia la ideea că reuşeşte să 
pară politicoasă când e aşa de înfuriată. Se linişti, zicându- 
şi că e imposibil să treacă toată seara fără ca domnul 
Weston, cu inima lui deschisă, să nu mai aducă vorba 
despre asta. Chiar aşa se şi întâmpla, căci, de îndată ce avu 
fericirea să scape de domnul Elton şi să se aşeze la masă 
alături de domnul Weston, acesta folosi primul moment 
când nu era ocupat cu îndatoririle lui de gazdă, care 
coincidea fericit cu momentul când ea se oprise puţin din 
mestecatul spinării de berbec, pentru a-i spune: 

— Ne mai lipsesc numai doi ca să fim exact câţi trebuie. 
Numai doi aş mai vrea să văd aici: pe drăgălaşa dumitale 
prietenă, domnişoara Smith, şi pe fiul meu - atunci da, am fi 
cu toţii. Am impresia că n-ai auzit, dincolo, în salon, când 
am spus că-l aşteptăm be Frank. Am primit o scrisoare de la 
el azi-dimineaţă. În următoarele două săptămâni trebuie să 
sosească. 

Emma vorbi cu o plăcere bine cântărită şi fu întru totul de 
acord cu el că numai domnişoara Smith şi domnul Churchill 
lipseau ca să fie exact câţi trebuie. 

— Voia să vină la noi, continuă domnul Weston, încă din 
septembrie. Fiecare scrisoare era plină de promisiuni. Dar 
nu e stăpân pe timpul lui. Trebuie să facă pe placul acelora 
pe care trebuie să-i asculte şi care, între noi fie vorba, cer 
uneori cam multe sacrificii. 

Dar acum nu mă îndoiesc că-l voi vedea aici, în a doua 
săptămână a lui ianuarie. 

— Ce mare plăcere o să vă facă, şi doamna Weston e atât 
de curioasă să-l cunoască, încât cred că e la fel de fericită 
ca dumneavoastră. 

— Da, ar trebui, dar ea se gândeşte că va surveni o nouă 
amânare. Nu e aşa de încredinţată de venirea lui ca mine. 


Ea nu-l cunoaşte, nici pe el, nici rudele lui, aşa cum îi 
cunosc eu. Uite cum stau lucrurile, dar rămâne între noi; n- 
am suflat o vorbă dincolo. Astea sunt secrete de familie, ştii. 
Lucrurile stau aşa: nişte prieteni au fost invitaţi la 
Enscombe în ianuarie, şi venirea lui Frank depinde de 
amânarea acestei vizite. Dacă vizita nu se amână, Frank nu 
se poate mişca. Dar ştiu precis că se va amâna, pentru că e 
vorba de o familie pe care o anumită doamnă, cu influenţă 
la Enscombe, nu o poate suferi; şi deşi este considerat 
necesar ca invitaţia să fie făcută o dată la doi-trei ani, vizita 
e mereu amânată. N-am nici o îndoială în privinţa asta. Sunt 
sigur că-l voi vedea pe Frank aici înainte de mijlocul lui 
ianuarie, aşa cum sunt sigur de prezenţa mea aici, dar buna 
dumitale prietenă de acolo (arătând spre capătul celălalt al 
mesei) are atât de puţine capricii şi a avut atât de puţin de- 
a face cu cineva de soiul ăsta la Hartfield, încât nu le poate 
calcula efectele, aşa cum ştiu eu, din experienţă. 

— Îmi pare rău că există îndoieli, zise Emma, dar sunt de 
părerea dumneavoastră, domnule Weston. Dacă 
dumneavoastră credeţi că vine, cred şi eu, pentru că 
dumneavoastră îi cunoaşteţi pe cei de la Enscombe. 

— Da, pot să am pretenţia că îi cunosc, deşi n-am fost 
acolo niciodată. E o femeie curioasă. Dar nu-mi permit să o 
vorbesc de rău, de dragul lui Frank, pentru că sunt 
încredinţat că îl iubeşte foarte mult. Înainte credeam că nu 
e în stare să ţină la cineva, în afară de ea însăşi, dar cu ela 
fost întotdeauna bună în felul ei, cu mofturile şi capriciile ei, 
crezând că toţi trebuie să-i facă pe plac). Şi, după părerea 
mea, lui Frank îi face cinste faptul că a reuşit să provoace o 
asemenea afecţiune. Căci, deşi n-aş spune-o la nimeni, are o 
inimă de piatră faţă de ceilalţi şi o fire a dracului. 

Emmei îi plăcea atât de mult subiectul încât îl reluă într-o 
discuţie cu doamna Weston, de îndată ce se mutară în salon, 
dorind să idă bucuria ei, dar observând că prima întâlnire ii 
provoca nelinişte. Doamna Weston fu de acord, dar adăugă 


că ar fi bucuroasă să scape de neliniştea legată de această 
primă întâlnire la data despre care se vorbea. 

— Pentru că nu pot să fiu sigură de venirea lui. Nu pot să 
fiu aşa de optimistă ca domnul Weston. Mi-e foarte teamă că 
nu ne vom alege cu nimic. Cred că domnul Weston ţi-a spus 
exact cum stau lucrurile. 

— Da, se pare că nu puteţi fi siguri decât de proasta 
dispoziţie a doamnei Churchill, care cred că e lucrul cel mai 
cert din lume. 

— Draga mea Emma, răspunse doamna Weston, zâmbind, 
care e certitudinea unui capriciu? Apoi, întorcându-se spre 
Isabella, care nu participase până atunci la discuţie: 

— Probabil că ştii, dragă doamnă Knightley, că eu nu sunt 
deloc sigură că domnul Frank Churchill o să vină, spre 
deosebire de tatăl lui. Depinde numai şi numai de dispoziţia 
şi plăcerea mă-tuşii sale, pe scurt de capriciile ei. Către voi, 
fetele mele, pot să-mi permit să spun adevărul. Doamna 
Churchill e stăpână la Enscombe şi e o femeie foarte 
curioasă, iar venirea lui depinde de voinţa ei. 

— Ah, doamna Churchill, toată lumea ştie de doamna 
Churchill, răspunse Isabella, şi întotdeauna mă gândesc la 
bietul tânăr cu cea mai mare milă. Să trăieşti în casa unei 
persoane ţâfnoase, trebuie să fie îngrozitor. E ceva despre 
care noi, din fericire, n-avem habar; dar trebuie să fie o 
viaţă cu totul nenorocită. Ce bine că n-a avut copii! Bieţii de 
ei, cât de nefericiţi i-ar fi făcut! 

Emma ar fi vrut să fie singură cu doamna Weston. Ar fi 
auzit mai multe de la ea. Doamna Weston i-ar fi vorbit mult 
mai deschis decât se putea încumeta să o facă în faţa 
Isabellei. Şi era convinsă într-adevăr că faţă de ea nu ar 
ascunde nici un amănunt despre familia Churchill, în afară 
de planurile legate de tânărul Frank, pe care ajunsese să le 
cunoască numai datorită propriei imaginaţii. 

Dar, deocamdată, nu mai era nimic de spus. Domnul Wood- 
house le urmă în scurt timp în salon. Nu-i plăcea să rămână 
mult timp pe scaun după ce termina de mâncat. Nici vinul, 


nici conversaţia nu-l interesau şi era bucuros să se afle 
printre acelea alături de care se simţea întotdeauna bine. 

În timp ce el vorbea cu Isabella, Emma găsi totuşi ocazia 
să spună: 

— Deci, nu consideraţi vizita fiului dumneavoastră o 
certitudine, îmi pare rău, va fi destul de greu momentul 
când veţi face cunoştinţă, şi cu cât se petrece mai repede, 
cu atât mai bine. 

— Da, fiecare întârziere mă face să mă gândesc la 
următoarea. Chiar dacă vizita familiei aceleia, Braithwaites, 
va fi amânată, mi-e teamă că se va mai găsi o scuză ca să ne 
dezamăgească. Nu-mi place să cred că el personal ar avea 
ceva împotrivă să vină, dar Sunt sigură că domnul şi 
doamna Churchill nu vor să-l lase să plece de lângă ei. E 
gelozia la mijloc. Sunt geloşi chiar pentru stima pe care i-o 
poartă tatălui său. Pe scurt, nu pot să contez deloc pe 
venirea lui şi tare aş vrea ca domnul Weston să nu se mai 
aprindă aşa de repede. 

— Ar trebui să vină, zise Emma, măcar pentru două zile şi 
tot ar trebui să vină. Nu pot să-mi închipui un băiat căruia 
nu-i stă în putinţă să facă atâta lucru. O fată, dacă ar cădea 
în mâinii rele ar putea fi sâcâită şi ţinută departe de cei din 
preajma cărora ar vrea să stea, dar nu înţeleg cum un băiat 
poate fi reţinut, încât să nu fie în stare să-şi petreacă o 
săptămână cu tatăl său, dacă doreşte. 

— Ar trebui să fim la Enscombe, şi să cunoaştem 
obiceiurile de acolo, ca să hotărâm ce ar putea el să facă, 
răspunse doamna Weston. Trebuie să fim prudente când îi 
judecăm pe alţii, în orice caz; dar cei de la Enscombe, în 
mod sigur, nu trebuie judecaţi după regula generală. Ea e 
atât de puţin înţelegătoare şi toată lumea îi cedează. 

— Dar îşi iubeşte foarte mult nepotul, e favoritul ei! După 
câte am înţeles, ar fi normal ca doamna Churchill, care nu 
sacrifică nimic de dragul soţului, căruia îi datorează totul şi 
pe care îl exasperează cu capriciile ei, să fie sub influenţa 
nepotului, căruia nu-i datorează nimic. 


— Dragă Emma, tu, cu bunătatea ta, să nu ai pretenţia că 
înţelegi răutatea altora sau că poţi da sentinţe. Trebuie să 
lăsăm lucrurile să meargă de la sine. Nu mă îndoiesc că, 
uneori, el poate să aibă o mare influenţă, dar îi e imposibil 
să prevadă când! 

Emma ascultă şi spuse apoi cu răceală: 

— N-o să fiu mulţumită decât dacă vine. 

— Poate că are o foarte mare influenţă numai în unele 
privinţe, continuă doamna Weston, şi în altele deloc şi e 
foarte probabil, ca în privinţa venirii lui încoace să nu o 
poată îndupleca. 

CAPITOLUL XV nu după multa vreme, domnul wood-house 
se arătă gata să-şi bea ceaiul, iar după ce bău ceaiul se 
arătă gata să plece acasă şi tovarăşele lui făcură tot ce le 
stătea în putinţă pentru a-l amuza, ca să uite de ora târzie, 
cel puţin până când îşi vor face apariţia în salon şi ceilalţi 
domni. Domnul Weston era vorbăreţ şi vesel şi nu-i plăcea 
să se despartă în grabă de oaspeţi, sub nici un motiv; dar în 
cele din urmă numărul celor din salon crescu. Domnul 
Elton, plin de bună dispoziţie, fu printre primii care intrară. 
Doamna Weston şi Emma stăteau împreună pe sofa. Li se 
alătură imediat şi, fără ca cineva să-l invite, se aşeză între 
ele. 

Emma, şi ea bine dispusă din cauza plăcerii pe care i-o 
făcea gândul la venirea lui Frank Churchill, era dornică să 
uite necuviinţele lui de mai înainte şi să fie la fel de 
mulţumită de el ca de obicei şi, când el reîncepu prin a 
aduce vorba despre Harriet, ea era gata să asculte cu 
zâmbete cât se poate de încurajatoare. 

Se arătă extrem de neliniştit de starea frumoasei ei 
prietene, frumoasa, drăgălaşa, simpatica ei prietenă! 
„Primise veşti, mai ştia ceva de când erau la Randalls? - era 
foarte îngrijorat —, trebuia să mărturisească, natura bolii ei 
îl neliniştea peste măsură”. Şi în stilul acesta continuă să 
vorbească, timp de câteva minute, foarte cuviincios, fără să 
aştepte vreun răspuns, dar întru totul conştient de 


calamitatea pe care o reprezintă o durere de gât gravă, şi 
Emmei era cât pe-aci să-i fie milă de el. 


Dar, spre sfârşit, în vorbele lui apăru o schimbare perfidă. 
Dintr-o dată, se dovedi că lui îi era mai mult teamă pentru 
gâtul Emmei decât pentru cel al Harrietei - era mai dornic 
ca ea să nu se molipsească decât ca Harriet să nu fie grav 
contaminată. Începu, în mod foarte serios, să o roage să nu 
mai facă vizite în camera bolnavei, cel puţin deocamdată, s- 
o roage să-i promită lui că nu îşi va mai risca sănătatea 
până când îl va consulta pe domnul Perry şi îi va afla 
părerea; şi, deşi ea încercă să ia în râs această grijă a lui şi 
să aducă discuţia pe făgaşul ei firesc, nu fu în stare să pună 
capăt solicitudinii lui exagerate pentru persoana ei. Era 
jignită de-a binelea. Se părea că în mod făţiş el se arăta 
îndrăgostit de ea şi nu de Harriet, o lipsă de consecvență 
care, dacă se dovedea adevărată, merita cel mai mare 
dispreţ şi dezgust. Îi era destul de greu să rămână calmă. El 
se întoarse spre doamna Weston spre a-i cerşi ajutorul: „Nu 
vrea să-l sprijine? Nu vrea să-şi adauge argumentele ei la 
ale lui pentru a o îndupleca pe domnişoara Woodhouse să 
nu se ducă la doamna Goddard până când nu va fi sigur că 
boala domnişoarei Smith nu e contagioasă? Nu putea fi 
satisfăcut fără o promisiune - nu vrea să se folosească de 
influenta ei pentru a o obţine?” 

— Cât e de grijulie cu alţii şi cât e de nepăsătoare cu sine. 
Voia ca eu să stau acasă, să-mi îngrijesc gâtul şi totuşi nu 
vrea să promită că va evita primejdia de a se molipsi de o 
inflamație în gât atât de gravă! E cinstit, doamnă Weston? 
Fiţi judecătorul nostru! N-am dreptul să mă plâng? Sunt 
sigur că mă veţi sprijini şi ajuta. 

Emma văzu că doamna Weston era surprinsă şi îşi dădu 
seama că era chiar foarte surprinsă de această intervenţie 
care prin cuvinte şi manieră arăta că el îşi asumă dreptul de 
a fi primul care trebuie să-i poarte de grijă. În ceea ce o 
privea, era mult prea jignită şi revoltată ca să mai aibă 
puterea de a-l pune la punct Putu numai să-i arunce o 
privire, o privire care, după ea, trebuia să-l facă să-şi vină în 


fire şi apoi plecă de pe sofa, mutându-se lângă sora ei şi 
acordându-i acesteia toată atenţia. 

N-avu timp să vadă reacţia domnului Elton la această 
mustrare, pentru că, foarte repede, se ivi un alt subiect: 
domnul John Knightley sosi în cameră de afară, unde se 
dusese să vadă cum e vremea, şi le comunică tuturor că 
pământul s-a acoperit de zăpadă că ninge puternic şi bate 
un vânt năprasnic, va fi probabil viscol şi încheie cu aceste 
cuvinte către domnul Woodhouse: 

— Aceasta, domnule, se va dovedi a fi un început vesel 
pentru petrecerile dumneavoastră de iarnă. E ceva cu totul 
nou, pentru vizitiul şi caii dumneavoastră să-şi facă drum 
prin viscol. 

Bietul domn Woodhouse rămase mut de uimire; dar toţi 
ceilalţi găsiră ceva de spus. Toţi erau fie foarte miraţi, fie 
deloc miraţi şi aveau de întrebat câte ceva, de dat câte un 
sfat. Doamna Weston şi Emma încercară din toate puterile 
să-l înveselească, să-i distragă atenţia de la ginerele său, 
care îşi gusta triumful fără urmă de regret: 

— V-am admirat foarte mult hotărârea de a vă încumeta să 
ieşiţi pe o asemenea vreme, pentru că aţi văzut desigur că o 
să ningă, cred că oricine îşi dădea seama că va ninge. V-am 
admirat curajul şi probabil că vom ajunge acasă cu bine. 
Dacă mai ninge o oră, două, nu înseamnă că pot să se 
înfunde drumurile, şi avem oricum două trăsuri, dacă una 
se răstoarnă în câmp, e a doua la îndemână. Probabil vom 
ajunge teferi la Hartfield, înainte de miezul nopţii. 

Domnul Weston, triumfând şi el în felul lui, tocmai 
mărturisea că ştiuse că ninge, de vreun ceas, două, dar n-a 
spus ca să nu-l deranjeze pe domnul Woodhouse şi să nu-i 
dea ocazia să plece prea repede. Zăpada care căzuse şi 
urma să mai cadă nu-i putea împiedica să ajungă la 
Hartfield, asta era o glumă, era sigur că nu vor avea nici o 
dificultate. Ar fi dorit chiar ca drumul să se înfunde, ca să-i 
poată opri pe toţi la Randalls. Şi, cu cea mai mare 
bunăvoință, era sigur că se poate găsi loc pentru fiecare, 


cerând aprobarea soţiei sale. Cu puţină pricepere, se poate 
aranja pentru fiecare câte un loc de dormit. Soţia lui însă 
nu prea ştia cum s-ar putea aranja cele două camere pe 
care le aveau în plus, pentru atâta lume. 

— Ce ne facem, dragă Emma, ce ne facem? exclamă 
domnul Woodhouse de îndată ce-şi recapătă glasul şi pentru 
câtăva vreme repetă fraza părând a nu mai şti să spună 
altceva. Aştepta de la ea o mângâiere şi asigurările ei că vor 
ajunge cu bine, laudele la adresa cailor şi a lui James, faptul 
că avea atâţia prieteni buni în jur îl mai înviorară puţin. 

Neliniştea celeilalte fiice a lui era la fel de mare. Groaza de 
a fi înzăpezită la Randalls, când copiii ei se aflau la 
Hartfield, făcea ca proporţiile nenorocirii să crească în 
imaginaţia ei şi, închipuindu-şi că drumul e de acum bun 
numai pentru cei foarte îndrăzneţi şi că în curând nu se va 
mai putea pleca deloc, era nerăbdătoare să lase pe Emma şi 
pe tatăl ei la Randalls, iar ea şi soţul ei să plece neîntârziat 
prin toată zăpada care le stătea în cale. 

— Mai bine spune imediat să tragă trăsura la scară, 
dragostea mea. Cred că o să putem ajunge, dacă plecăm 
imediat. Şi, dacă, doamne fereşte, se întâmplă ceva, pot să 
merg şi pe jos. Nu mi-e frică deloc. N-am nimic împotrivă să 
merg pe jos chiar jumătate de drum. Când ajung acasă, îmi 
schimb pantofii şi gata. N-am cum să răcesc din asta. 

— Nu zău? răspunse el, atunci, dragă Isabella, asta e cu 
totul extraordinar, pentru că de obicei răceşti din orice. Să 
mergi pe jos! Bune încălțări trebuie să mai ai din moment 
ce vrei să mergi pe jos. Nu ştiu dacă o să se descurce caii. 

Isabella se întoarse spre doamna Weston, ca să obţină un 
con-simţământ pentru planul ei. Doamna Weston nu putea 
decât să consimtă. Apoi, Isabella se duse la Emma; dar 
Emma nu renunţa la speranţa că vor putea pleca toţi şi 
tocmai dezbăteau această problemă, când îşi făcu apariţia 
domnul Knightley, care plecase din cameră de îndată ce 
fratele său adusese vestea... Le spuse că a fost afară să 
vadă cum stă situaţia şi declară pe proprie răspundere că 


nu va fi nici o dificultate să ajungă acasă, acum sau peste un 
ceas. Mersese până dincolo de portiţă, pe drumul spre 
Highbury şi văzuse că zăpada nu depăşea două degete, iar 
în unele locuri, nici nu acoperise pământul. Acum, de-abia 
dacă mai cădeau câţiva fulgi şi norii se risipeau. Ninsoarea 
se va opri curând. Vorbise cu vizitiii şi amân-doi erau de 
acord cu el, că nu au de ce să se teamă. 

Pentru Isabella aceste ştiri erau o mare uşurare, iar 
pentru Emma erau la fel de binevenite, din cauza tatălui lor, 
care se mai linişti, atât cât îi permitea constituţia lui 
nervoasă; dar neliniştea lui nu putea fi potolită astfel încât 
să rămână la Randalis. Era mulţumit că nu exista primejdia 
imediată de a se înzăpezi, dar nimic nu l-ar fi putut 
convinge că era mai bine să rămână şi, în timp ce toţi 
ceilalţi îl tot îndemnau să mai stea, domnul Knightley şi 
Emma puseră capăt situaţiei printr-un dialog scurt: 

— Tatăl tău nu se va mai simţi în largul său. De ce nu 
plecaţi? 

— Sunt gata, dacă sunt şi ceilalţi. 

— Să chem trăsura? 

— Te rog! 

Trăsurile fură chemate. Peste câteva minute, Emma spera 
să-L lase pe unul din cei doi nesuferiţi tovarăşi de drum 
acasă la el, să se potolească, şi să-l vadă pe celălalt din nou 
bine dispus şi fericit că s-a terminat corvoada acestei vizite. 

Sosi trăsura şi domnul Woodhouse, căruia i se dădea 
întotdeauna întâietate şi în asemenea ocazii, fu condus de 
către domnul Knithtley şi domnul Weston. Niciunul din ei nu 
găsi cuvintele potrivite să împiedice noile nelinişti pe care i 
le treziseră domnului Woodhouse vederea zăpezii căzute şi 
descoperirea că noaptea era mai întunecoasă decât 
crezuse. „Îi era teamă că vor călători prost, foarte prost. Îi 
era teamă că Isabellei nu-i va fi deloc pe plac. Şi Emma în 
altă trăsură! Nu ştia ce e mai bine să facă. Trebuia să se 
ţină cât se poate de aproape unul de altul!” Vorbiră cu 


James şi îi spuseră să mâne încet şi să aştepte trăsura 
cealaltă. 

Isabella urcă după tatăl ei, şi John Knightley, uitând că el 
nu trebuia să meargă în trăsura lor, urcă în mod firesc după 
soţia lui, aşa că Emma descoperi, după ce fusese condusă şi 
urmată în trăsură de către domnul Elton, că uşa se închide 
în urma lor şi că vor călători în tete-a-tete. Dacă nu ar fi fost 
bănuielile pe care i le trezise azi, n-ar fi fost nici o clipă 
stânjenită, i-ar fi făcut chiar plăcere. I-ar fi vorbit despre 
Harriet şi drumul ar fi părut de trei ori mai scurt. Dar acum 
ar fi preferat să nu i se întâmple aşa ceva. Era încredinţată 
că el băuse prea mult din vinul acela bun al domnului 
Weston şi că e dispus să vorbească prostii. 

Pentru a-l mai potoli prin felul ei de a se purta, începu 
imediat să vorbească serios şi calm despre vreme şi despre 
noaptea aceea întunecoasă; dar de-abia trecură de portiţă, 
de-abia ajunseră din urmă cealaltă trăsură, că el o 
întrerupse, îi apucă mâna, îi cerşi atenţia şi începu să-i facă 
declaraţii violente: „profită de împrejurarea nepreţuită, să- 
şi mărturisească sentimentele, care sunt probabil deja 
cunoscute, cu speranţă, cu teamă, cu adoraţie, gata să 
moară, dacă îl refuză, dar plăcându-i să creadă că 
devoţiunea lui înflăcărată şi iubirea lui nemărginită şi 
pasiunea fără egal nu se poate să nu aibă ecou şi, pe scurt, 
conta pe faptul că va fi acceptat, cât se poate de repede, în 
mod serios.” Chiar aşa! Fără remuşcări, fără să se scuze, 
fără multă şovăire, domnul Elton, curtezanul Harrietei, îi 
declara dragoste” ei. Încercă să-l oprească, dar degeaba, el 
voia să continue, să spună tot. Cât era de furioasă, se gândi 
puţin şi hotări să se arate reţinută în vorbe. Simţea că 
jumătate din nebunia asta se datora beţiei şi spera să fie 
ceva trecător. Prin urmare, cu un amestec de seriozitate şi 
glumă, care găsea ea că se potriveşte cu starea lui, 
răspunse: 

— Sunt foarte surprinsă, domnule Elton. Toate acestea 
pentru mine? Uitaţi în faţa cui vă aflaţi, mă luaţi drept 


prietena mea; voi fi foarte fericită să-i transmit mesajul 
domnişoarei Smith, dar nu-mi mai spuneţi mie asemenea 
lucruri! 

„Domnişoara Smith, mesaj pentru domnişoara Smith, ce 
voia să spună!” Şi repetă cuvintele ei cu atâta siguranţă, 
prefăcându-se cu atâta mândrie că e uimit, încât ea nu se 
putu opri să-i răspundă repede: 

— Domnule Elton, mă uluiţi, pur şi simplu, cu purtarea 
dumneavoastră. Nu pot să mi-o explic decât într-un singur 
fel, nu sunteţi dumneavoastră înşivă, altfel nu aţi vorbi la 
modul ăsta nici despre mine, nici despre Harriet. Încercaţi 
să vă abţineţi de a mai spune ceva şi voi încerca să uit totul. 

Dar domnul Elton nu băuse decât atât cât să prindă curaj, 
nu cât să i se întunece mintea. Ştia bine ce voia să spună şi 
protestând cu aprindere împotriva bănuielilor ei 
insultătoare şi aducând vorba pe departe despre respectul 
pentru domnişoara Smith ca prietenă a ei, dar arătându-se 
uimit că i se menţionează numele, reluă subiectul cu 
pasiunea lui şi se arătă în mod insistent dornic să capete un 
răspuns afirmativ. 

Era din ce în ce mai puţin convinsă că e beat şi mai mult 
încredinţată că e necredincios şi îndrăzneţ, aşa că, fără a se 
mai strădui să fie politicoasă, răspunse: 

— Mi-e imposibil să mă mai îndoiesc. E limpede ce vreţi să 
spuneţi. Domnule Elton, uimirea mea este atât de măre că 
nu o pot exprima în cuvinte. După comportamentul pe care 
l-aţi avut de o lună încoace faţă de domnişoara Smith, după 
atenţiile pe care le-am observat în fiecare zi, să vă adresaţi 
mie în felul acesta! Dovediţi o uşurinţă de caracter pe care 
n-aş fi crezut-o posibilă. Credeţi-mă, domnule, sunt departe, 
foarte departe de a fi încântată de asemenea declaraţii. 

— Doamne Dumnezeule, strigă domnul Elton, ce poate să 
însemne asta? Domnişoara Smith! în viaţa mea nu m-am 
gândit la domnişoara Smith. Nu i-am dat atenţie decât 
pentru că era prietena dumneavoastră. Dacă şi-a închipuit 
altceva, probabil înşelată de propriile ei dorinţe, îmi pare 


rău, îmi pare extrem de rău. Dar, zău aşa, domnişoara 
Smith! O, domnişoară Woodhouse, cine s-ar putea gândi la 
domnişoara Smith când e de faţă domnişoara Woodhouse! 
Nu, pe cuvântul meu, nu sunt un uşuratic. Nu m-am gândit 
decât la dumneavoastră. Protestez, n-am acordat nici un fel 
de atenţie nimănui altcuiva. Tot ce-am zis şi am făcut în 
ultimele săptămâni a fost pentru a vă arăta iubirea mea 
pentru dumneavoastră. Serios, nu vă puteţi îndoi! Nu (cu 
un ton care voia să fie insinuant), sunt sigur că aţi văzut şi 
aţi înţeles. 

Era imposibil de spus ce simţea Emma la auzul acestor 
cuvinte. Era atât de copleşită, încât nu putu să formuleze 
imediat un răspuns şi cele două clipe de linişte fiind luate 
de domnul Elton drept o încurajare, căci avea mintea foarte 
aprinsă, el încercă să-i ia din nou mâna, exclamând 
bucuros: 

— Drăgălaşă domnişoară Woodhouse, daţi-mi voie să 
interpretez această încurajatoare tăcere! Ea spune că m-aţi 
înţeles demult. 

— Nu, domnule, strigă Emma. Nu spune nimic. V-am 
înţeles demult, dar v-am înţeles greşit. În ce mă priveşte, 
îmi pare foarte rău dacă v-am încurajat fără să vreau. Am 
fost cât se poate de departe de asemenea intenţii - 
devoţiunea dumneavoastră pentru Harriet, curtea pe care i- 
o făceaţi (pentru că se părea că îi faceţi curte) îmi făceau 
mare plăcere şi vă doream din toată inima succes, dar dacă 
aş fi ştiut că nu prezenţa ei vă atrăgea la Hartfield, aş fi 
găsit că ne vizitaţi cam prea des. Să cred că niciodată n-aţi 
încercat să-i câştigaţi simpatia domnişoarei Smith, că 
niciodată nu v-aţi gândit serios la ea? 

— Niciodată, domnişoară, strigă el, jignit la rândul său, 
niciodată, vă asigur. Să mă gândesc serios la domnişoara 
Smith? Domnişoara Smith e o fată foarte bună şi aş fi fericit 
s-o văd bine măritată, îi doresc tot binele şi, fără îndoială, 
există bărbaţi care să nu obiecteze la anumite lucruri. 
Fiecare îşi are rangul său, dar în ce mă priveşte, cred că eu 


nu am ajuns într-o situaţie atât de disperată. Nu mi-am 
pierdut speranţa de a mă putea căsători cu cineva de talia 
mea. De ce să mă cobor la domnişoara Smith? Nu, 
domnişoară, vizitele mele la Hartfield erau numai pentru 
dumneavoastră şi încurajarea de care m-am bucurat... 

— Încurajare! Eu, să vă încurajez?! Domnule, aţi greşit 
dacă aţi crezut aşa ceva. Dacă nu era vorba de domnişoara 
Smith, n-aţi fi fost pentru mine decât o simplă cunoştinţă. 
Îmi pare extrem de rău! Dar mai bine să punem capăt 
acestei neînţelegeri. Dacă aţi fi continuat să vă purtaţi aşa, 
domnişoara Smith ar fi putut să creadă că aveţi cine ştie ce 
intenţii, căci, probabil ca şi mine, nu-şi dă seama de 
inegalitatea de care dumneavoastră sunteţi atât de 
conştient. Dar, deocamdată, dezamăgirea e de partea mea 
şi cred că nu va mai dura mult. Până în momentul de faţă nu 
mă interesează căsătoria. 

El era prea furios ca să mai spună ceva, iar felul ei de a 
vorbi, prea decis pentru a mai lăsa loc la rugăminţi şi în 
această stare de crescândă antipatie şi profundă jignire 
reciprocă trebuia să se mai suporte câtva timp pentru că, 
din cauza temerilor domnului Wood-house, caii mergeau la 
pas. Dacă n-ar fifost atât de supăraţi, ar fi fost probabil 
foarte stânjeniţi, dar erau furioşi de-a binelea, şi furia e un 
sentiment direct, fără ocolişuri, şi nu lasă loc pentru 
stânjeneală. Fără să-şi dea seama când, trăsura intrase pe 
uliţa casei parohiale şi se oprise. Se pomeniră în faţa casei 
lui şi el cobori fără să zică o vorbă. Emma simţi că e 
neapărat necesar să-i spună, „noapte bună!”. Urarea fu 
întoarsă cu răceală şi mândrie şi, într-o stare de nervi greu 
de descris, Emma fu adusă în fine la Hartfield. 

Aici, fu întâmpinată cu mare încântare de către tatăl ei, 
care tremurase la gândul că de la casa parohială până 
acasă fusese singură în trăsură şi pe mâna unui vizitiu 
străin - un vizitiu oarecare, nu James. După toate 
aparențele, nu lipsea decât ea ca totul să fie bine, căci 
domnul John Knightley, ruşinat de proasta lui dispoziţie, era 


de acum plin de amabilitate şi atenţie şi dovedea atâta 
solicitudine faţă de tatăl ei, încât se arătă gata să creadă - 
deşi nu gata şi să mănânce - că fiertura de ovăz e foarte 
sănătoasă şi ziua se încheie în linişte şi pace pentru toţi, în 
afară de Emma. Mintea ei nu fusese niciodată atât de 
tulburată şi trebuia să facă un mare efort să pară atentă, 
veselă, până când se retrase să reflecteze în linişte. 

CAPITOLUL XVI. 

DUPĂ CE ÎŞI ARANJA PARUL ŞI O TRIMISE pe servitoare 
la culcare, Emma se aşeză să se gândească la nenorocirea 
ei. Era o poveste foarte încurcată, într-adevăr. O asemenea 
răsturnare a tot ceea ce îşi dorise ea! o asemenea revărsare 
de lucruri neplăcute şi - ce lovitură pentru Harriet - asta 
era partea cea mai proastă. Totul fusese neplăcut şi 
umilitor, dar în comparaţie cu răul pe care îl făcea Harrietei 
nimic nu mai conta. Dacă efectele gafelor s-ar fi răsfrânt 
numai asupra ei însăşi, Emma ar fi suportat mai uşor 
constatarea că nu judecase cum trebuie, chiar dacă erorile 
ar fi fost şi mai mari. 

„Dacă n-aş fi făcut-o pe Harriet să-l placă, aş putea îndura 
orice. Poate să creadă ce vrea despre mine, dar biata 
Harriet! 

Cum se putuse lăsa înşelată astfel! El spusese protestând 
că nu s-a gândit niciodată la Harriet, niciodată! Încercă să- 
şi amintească pe cât putea, dar totul era învălmăşit. 
Probabil că îndată ce-i venise ideea începuse să i se pară că 
totul era aşa cum gândea ea. „Iotuşi, purtarea lui fusese 
nedecisă, şovăitoare, îndoielnică, altfel nu s-ar fi putut 
înşela atât de rău. 

Portretul! Ce dornic fusese să facă tabloul! şi ghicitoarea! 
şi încă o sută de alte împrejurări, când el părea că i se 
adresează Harrietei. Cu siguranţă ghicitoarea cu acel 
„spirit ascuţit”, dar pe urmă „ochi dulci”, nu i se potrivea 
nici uneia, nici celeilalte, era un talmeş-balmeş de minciuni 
şi lipsă de gust. Cine ar fi putut să-şi dea seama despre ce e 
vorba în mijlocul atâtor prostii? 


Desigur, în ultima vreme, purtarea lui faţă de ea era mai 
curtenitoare decât s-ar fi cuvenit, dar asta putea să treacă 
drept un cusur al lui, un fel de greşeală de judecată, de 
cunoaştere, de gust, ca o dovadă că el nu trăise întotdeauna 
în cea mai bună societate, că, în ciuda delicateţei cu carei 
se adresa, îi lipsea ceva. Dar, până în ziua de azi, nu bănuise 
nici o clipă că poate să însemne altceva decât respectul 
cuvenit ei ca prietenă a Harrietei. 

Îi datora domnului John Knightley prima bănuială că lucrul 
ar fi posibil. Fără îndoială că cei doi fraţi erau perspicace. 
Îşi aminti ce îi spusese domnul Knightley despre domnul 
Elton, cum o prevenise, convingerea pe care o arătase că 
domnul Elton nu ar face niciodată o imprudenţă în ce 
priveşte însurătoarea şi roşi la gândul că el dovedise că-l 
cunoştea mai bine pe domnul Elton decât se lăudase ea. Era 
groaznic de umilitor. Dar domnul Elton se dovedea, în multe 
privinţe, a fi reversul a ceea ce ea dorise şi crezuse - 
mândru, îngâmfat, plin de el; avea atâtea pretenţii şi se 
gândea atât de puţin la sentimentele celorlalţi. 

Într-un mod destul de ciudat, faptul că domnul Elton 
dorise să-i facă şi chiar îi făcuse curte îl scăzuse mult în 
ochii ei. Mărturisirile şi propunerile pe care le avansase nu-i 
făcuseră nici un serviciu. Nu dădea doi bani pe iubirea lui şi 
se simţea insultată de speranţele lui. Voia să facă o partidă 
şi pentru că avusese obrăznicia să-şi ridice ochii până la ea 
se prefăcea îndrăgostit, dar ea era sigură că el nu va suferi 
deloc, că nu va avea o dezamăgire prea mare şi nu e nevoie 
să-i ducă grija. Nu era o dragoste adevărată, după câte se 
vedea din cuvintele şi purtarea lui. Îşi căuta expresiile şi 
ofta din plin, dar cu greu s-ar fi putut imagina ceva mai 
departe de o dragoste adevărată. Nu trebuia să-şi dea 
osteneala să-i plângă de milă. Dorea numai să se umfle în 
pene şi dacă domnişoara Woodhouse de la Hartfield, 
moştenitoarea a treizeci de mii de lire sterline, nu va fi aşa 
de uşor de cucerit, cum îşi închipuia el, îşi va încerca în 


curând norocul cu o altă domnişoară cu numai douăzeci sau 
zece mii de lire zestre. 

Dar să vorbească despre încurajare, s-o creadă pe ea 
conştienta de intenţiile lui, gata să-i accepte propunerile, pe 
scurt, să vrea să se mărite cu el! să se creadă egalul iei, ca 
situaţie şi ca inteligenţă, s-o desconsidere pe prietena ei, 
înțelegând inferioritatea unora faţă de el, dar orb la 
superioritatea altora, să-şi închipuie că nu e deloc prea 
îndrăzneţ dacă i se adresează ei, asta era prea de tot. 

Poate nu trebuia să se aştepte de la el să simtă cât de mult 
îi era inferior în privinţa talentului şi a distincţiei 
intelectuale. Tocmai lipsa unei asemenea egalităţi putea să-l 
facă să nu o simtă; dar în privinţa averii şi situaţiei, ştia 
probabil că ea ii e mult superioară. Mai mult ca sigur ştia că 
familia Woodhouse se stabilise la Hartfield de câteva 
generaţii şi erau o ramură mai tânără a unei familii foarte 
vechi, în timp ce Elton nu era deloc un nume aici. Moşia de 
la Hartfield era desigur neînsemnată, fiind numai un fel de 
bucăţică din moşia Donwell Abbey, la care aparţinea tot 
restul din Highbury, dar averea lor din alte surse era 
aproape la fel de mare ca Donwell Abbey şi le dădea un 
statut egal. Familia Woodhouse se bucura de mare stimă în 
vecinătate, în timp ce domnul Elton venise aici numai de doi 
ani, să-şi facă loc cum o putea, cu nici un fel de relaţie în 
afara celor profesionale şi cu nimic care să-l recomande în 
afară de postul şi comportamentul lui. Dar îşi închipuise că 
ea s-a îndrăgostit de el, probabil că pe asta se baza. Şi, 
după ce bătu puţin câmpii, zicându-şi că bunele maniere nu 
se potrivesc cu un cap înfumurat, Emma fu obligată, în 
numele bunului simţ, să se oprească şi să admită că însăşi 
purtarea ei faţă de el fusese atât de atentă, îndatoritoare, 
atât de plină de curtoazie şi grijă, încât (presupunând că 
motivul adevărat rămânea necunoscut, putea să-i permită 
unui bărbat cu un spirit de observaţie obişnuit, ca domnul 
Elton, să-şi închipuie că e în mod hotărât favorizat. Dacă ea 
fusese în stare să interpreteze sentimentele lui atât de 


greşit, de ce n-ar fi putut şi el, cum propriul interes îl orbea, 
să le interpreteze greşit pe ale ei? 

Prima greşeală, şi cea mai gravă, o făcuse ea. Era o prostie 
şi o nesocotinţă să te străduieşti atât să faci doi oameni să 
se placă. Însemna să te încumeţi prea departe, să presupui 
prea mult, să iei uşor ceea ce trebuie luat în serios, să 
complici ceea ce trebuie să se întâmple de la sine. Era 
foarte îngrijorată şi ruşinată şi hotări să nu mai facă 
niciodată asemenea lucruri. 

„Se pare, îşi zise ea, că eu am convins-o pe biata Harriet 
să se îndrăgostească de acest om. Ea putea să nici nu se 
gândească la el dacă nu eram eu şi, desigur, nu s-ar fi 
gândit cu speranţă dacă eu n-aş fi asigurat-o că ele 
îndrăgostit, pentru că ea e modestă şi umilă, aşa cum 
credeam că e şi el. Oh, dacă m-aş fi mulţumit numai s-o 
conving să-l refuze pe domnul Martin! Atunci am avut 
dreptate, a fost frumos din partea mea. Dar ar fi trebuit să 
mă opresc şi să las restul pe seama timpului şi a soartei. Îi 
făceam cunoştinţă cu oameni din lumea bună şi îi dădeam 
ocazie să-i placă vreunuia care să o merite. Nu trebuia să 
încerc mai mult. N-am fost decât pe jumătate prietena ei! şi 
dacă n-ar fi atât de dezamăgită de asta, n-am deloc idee 
cine i s-ar putea potrivi. William Cox - o, nu, nu pot să-l 
sufăr pe William Cox —, un avocat tânăr şi obraznic.” 

Se opri pentru a roşi şi a râde la gândul că era să cadă din 
nou în aceeaşi greşeală şi apoi îşi reluă firul unor gânduri 
mai serioase, mai puţin încurajatoare, asupra a ceea ce 
fusese, putea fi şi trebuia să fie. Erau destule gânduri triste 
care să-i ocupe mintea pentru încă o bună bucată de vreme: 
explicaţia pe care trebuia să i-o dea Harrietei şi care o va 
duce pe aceasta la disperare, suferinţele care vor urma, 
stânjeneala care va domni în întâlnirile lor viitoare, 
greutatea de a continua sau de a rupe prietenia lor, de a-şi 
înăbuşi sentimentele, de a-şi ascunde nemulţumirea sau a 
evita să pară triumfătoare, şi se culcă fără a fi decis nimic 
altceva decât că a făcut o gafă îngrozitoare. 


Unei fete tinere şi vesele din fire cum era Emma, chiar 
dacă seara a fost tristă, zorii dimineţii îi aduc cu siguranţă 
înapoi buna dispoziţie. Tinereţea şi bucuria dimineţii sunt în 
mod fericit la fel de puternice şi au o mare influenţă şi dacă 
supărarea nu a fost atât de mare încât să-i provoace 
insomnie atunci când se trezeşte durerea va fi îndulcită şi 
speranţa din nou luminoasă. 

Emma se sculă a doua zi mai încrezătoare decât atunci 
când se culcase, mai dispusă să găsească soluţii pentru 
relele ce aveau să i se întâmple şi să creadă că e posibil să 
rezolve totul într-un mod acceptabil. 

Era foarte bine că domnul Elton nu o iubea cu adevărat şi 
nici nu era atât de simpatic, încât faptul că îl dezamăgeşte 
să o doară pe ea, că Harriet nu era o natură superioară 
pentru care sentimentele să fie dureroase şi de durată şi că 
nimeni nu trebuia să ştie ce se petrecuse în afară de cei trei 
eroi ai întâmplării şi, mai ales, că tatăl ei va fi scutit de orice 
stânjeneala în privinţa asta. 

Aceste gânduri o înveseleau şi zăpada care se aşternuse 
afară contribui la bucuria ei, pentru că orice întâmplare 
care stătea în calea întâlnirii celor trei era binevenită. 

Vremea era cât se poate de potrivită cu intenţiile ei; deşi 
era ziua de Crăciun, nu se putea duce la biserică. Domnul 
Woodhouse ar fi fost foarte necăjit dacă fiica sa ar fi 
încercat numai să facă asta şi deci scăpase de neplăcerea 
de a provoca sau a primi vreo jignire. Pământul acoperit de 
zăpadă, aerul în starea aceea incertă, între îngheţ şi 
dezgheţ, care e atât de neprielnic plimbărilor, căci fiecare 
dimineaţă începea cu ploaie sau ninsoare iar seara se 
termina cu îngheţ, o ajutară să-şi păstreze câteva zile 
poziţia de prizonieră onorabilă. Nu putea comunica altfel cu 
Harriet decât prin scris, nu putea merge la biserică 
duminica, nici chiar în ziua de Crăciun, şi nu era nevoie să 
găsească scuze pentru domnul Elton, care lipsea. 

Vremea ţinea pe toată lumea în casă şi, deşi speranţa şi 
părerea ei erau că tatăl ei se simte bine între prieteni, era 


foarte satisfăcută că-l vede mulţumit să stea singur acasă şi 
are înţelepciunea de a nu ieşi şi că-l aude spunând 
domnului Knightley, pe care nici un fel de vreme nu-l 
împiedica să vină la ei: 

— Ah, domnule Knightley, de ce nu stai şi dumneata acasă, 
ca bietul domn Elton? 

Aceste zile de izolare ar fi trecut, dacă n-ar fi fost 
nelămuririle ei personale, într-un mod foarte plăcut, pentru 
că singurătatea îi convenea de minune cumnatului ei, ale 
cărui sentimente contau atât de mult pentru cei din jur; şi 
în afară de asta, el se dezbărase cu totul de proasta lui 
dispoziţie de la Randalls şi fu cât se poate de simpatic în tot 
restul zilelor petrecute la Hartfield. Era mereu vesel şi 
îndatoritor şi vorbea frumos cu toată lumea. Dar, cu toate 
că, deocamdată, era veselă şi plină de speranţe din cauza 
acestei amânări, plana asupra ei neplăcerea clipei când va 
trebui să aibă o explicaţie cu Harriet, şi din această cauză 
era imposibil să se simtă cu totul liniştită. 

CAPITOLUL XVII. 

Domnul ŞI doamna Jonh Knighiley NU zăboviră mult la 
Hartfield. Curând, vremea se făcu destul de bună pentru ca 
cei care trebuiau să plece, să plece, şi domnul Woodhouse, 
care, ca de obicei, încercase s-o convingă pe fiica lui să mai 
rămână cu copiii, fu nevoit să-i vadă plecând pe toţi şi să 
revină la lamentările lui cu privire la soarta bietei Isabella. 
care biată Isabella îşi petrecea viaţa cu cei cărora li se 
devotase, încredinţată de meritele lor, oarbă la defectele lor 
şi fiind mereu ocupată putea fi considerată un exemplu de 
fericire feminină bine înţeleasă. 

Chiar în seara zilei când plecară, sosi un bilet de la domnul 
Elton pentru domnul Woodhouse, un bilet lung, politicos, 
plin de ceremonie, în care se spunea, că domnul Elton îi 
doreşte numai bine şi că se hotărâse să plece din Highbury 
a doua zi dimineaţă, în direcţia Bathtinde, dând curs 
invitaţiilor insistente ale unor prieteni, promisese să stea 
câteva săptămâni. Regreta foarte mult că, din cauza unor 


treburi şi a vremii, se afla în imposibilitate de a-şi lua 
personal rămas bun de la domnul Woodhouse, căruia îi 
rămâne pe veci recunoscător pentru amabilitatea pe care i- 
o arăta; şi dacă domnul Woodhouse are vreo dorinţă, este 
gata să i-o îndeplinească. 

Emma fu surprinsă foarte plăcut. Absența domnului Elton 
în această perioadă era exact ce îşi dorea. Îl admiră pentru 
că îşi pusese la cale o plecare, deşi nu-i făcea mare cinste 
modul în care o anunţa. Resentimentul său era exprimat cât 
se poate de deschis, prin politeţea faţă de tatăl ei, din care 
ea era atât de vădit exclusă. Nu se bucura nici măcar de un 
compliment, la început. Numele ei nu era pomenit, şi toată 
schimbarea asta bruscă, toată solemnitatea prost calculată 
a acestui bun rămas o făcură să creadă că tatăl ei va bănui 
imediat ceva. 

Totuşi nu bănui nimic. Iatăl ei fu copleşit de surpriza unei 
călătorii, cu totul neaşteptat, şi de temerile sale că domnul 
Elton ar putea să n-o scoată bine la capăt, încât nu găsi 
nimic extraordinar în exprimarea lui. Era un bilet foarte 
binevenit, pentru că le oferea un subiect nou, la care să se 
gândească şi despre care să vorbească în timpul serii. 
Domnul Woodhouse îşi exprimă neliniştile sale şi Emma era 
dispusă să-l convingă că nu are dreptate, cu obişnuita ei 
promptitudine. 

Hotări acum să-i dezvăluie totul Harrietei. Avea motive să 
creadă că s-a vindecat de răceală şi era de dorit ca ea să 
profite de timpul pe care-l avea la dispoziţie şi s-o vindece, 
pe cât se putea, şi de cealaltă boală, înainte ca tânărul să se 
întoarcă. Prin urmare, chiar a doua zi, merse la doamna 
Goddard spre a-şi ispăşi pedeapsa; şi nu era deloc o 
pedeapsă uşoară. Trebuia să distrugă toate speranţele pe 
care le hrănise cu atâta sârg, să joace rolul ingrat al celei 
preferate şi să-şi mărturisească greşeala observaţiilor, 
convingerilor şi profeţiilor ei din ultimele şase săptămâni. 

Mărturisirea o readuse la starea de ruşine de la început şi 
vederea lacrimilor Harrietei o făcu să-şi pună în gând să nu 


mai aibă niciodată milă de ea însăşi. 

Harriet suportă ştirea foarte bine, fără să dea vina pe 
nimeni şi dovedind prin toată atitudinea ei, o candoare a 
firii şi o părere modestă despre ea însăşi, ceea ce, în acel 
moment, era spre marele avantaj al prietenei sale. 

Emma era dispusă să preţuiască simplitatea şi modestia în 
cel mai înalt grad, şi toate calităţile, tot ce face ca o fiinţă să 
fie vrednică de iubire, păreau a aparţine Harrietei şi nu ei. 
Harriet nu considera că trebuie să se plângă. Dragostea 
unui bărbat ca domnul Elton ar fi fost o cinste prea mare. 
Niciodată nu l-ar fi meritat şi, nimeni în afară de o prietenă 
atât de părtinitoare şi bună ca domnişoara Woodhouse, n-ar 
fi crezut că e posibil. 

Lacrimile curgeau din belşug; şi durerea ei era atât de 
sinceră şi neprefăcută, că nici un fel de demnitate n-ar fi 
fost mai respectabilă în ochii Emmei. O asculta şi încerca s- 
o consoleze cu toată inima şi înţelegerea, şi reuşi într- 
adevăr s-o convingă pe Harriet că între ei doi ea era 
superioară şi că ea însăşi ar fi mai bucuroasă să-i semene 
Harrietei, decât să fie cea mai deşteaptă şi mai distinsă 
domnişoară. 

Era o oră cam târzie pentru a hotări să devină proastă şi 
ignorantă, dar plecă numai după ce se decise să fie modestă 
şi discretă şi să-şi pună frâu imaginaţiei tot restul vieţii sale. 
Datoria ei de acum, urmând celor faţă de tatăl ei, era să-i 
aducă mângâiere Harrietei, să se străduiască a-şi dovedi 
dragostea printr-o metodă mai bună decât aceea de a pune 
la cale căsătorii. O aduse la Hartfield şi-i arătă cea mai 
mare bunăvoință, încercând s-o amuze atât cu cititul, cât şi 
cu conversaţia şi să-l scoată pe domnul Elton din capul ei. 

Bănuia că trebuie să treacă ceva timp ca vindecarea să fie 
deplină. Nu prea ştia multe despre asemenea lucruri din 
proprie experienţă şi era cu atât mai puţin înclinată să 
înţeleagă o iubire pentru domnul Elton. I se părea însă 
posibil ca la vârsta ei, şi datorită faptului că pierduse orice 
speranţă, Harriet să ajungă la o stare de echilibru înainte 


de venirea domnului Elton, aşa încât să poată să se 
întâlnească din nou cu el, în societate, fără a fi în primejdia 
de a-şi trăda sentimentele, sau de a le face să sporească. 

Harriet credea într-adevăr că e perfect şi susţinea că nu 
există nimeni care „să-i fie egal ca înfăţişare şi bunătate” şi 
se dovedi de fapt a fi mai îndrăgostită decât prevăzuse 
Emma. Totuşi, i se părea atât de firesc, de inevitabil, să te 
lupţi împotriva unei afecţiuni de felul acesta, neîmpărtăşită, 
încât nu putea să conceapă că aceasta va continua multă 
vreme cu aceeaşi intensitate. 

Dacă domnul Elton, atunci când se va întoarce, se va arăta 
indiferent fără putinţă de îndoială, cum probabil că va face, 
nu-şi putea închipui că Harriet va continua să-l viseze 
numai pentru că îl vede sau îşi aminteşte despre el. 

Faptul că făceau parte, fără putinţă de scăpare, din acelaşi 
cerc era cât se poate de rău pentru fiecare dintre ei trei. 
Niciunul nu putea să plece sau să-şi schimbe prieteniile. 
Trebuia să se întâlnească şi să se descurce cum vor putea 
mai bine. 

Harriet mai avea şi nefericirea să le audă mereu pe 
prietenele ei de la doamna Goddard vorbindu-l de bine, 
pentru că toate procesoarele şi fetele mai mari îl adorau şi 
probabil că numai la Hartfield avea şansa să audă despre el 
vorbe mai puţin entuziaste şi adevăruri mai crude. Rana 
trebuia vindecată, dacă exista vreo rană, şi Emma nu va 
avea linişte până când nu o va vedea pe Harriet pe drumul 
cel bun. 

CAPITOLUL XVIII. 

DOMNUL FRANK CHURCHILL NU VENI. Când se apropie 
data anunţată, temerile doamnei Weston fură confirmate de 
o nouă scrisoare plină de scuze. Deocamdată, nu se puteau 
lipsi de el, spre „regretul şi marea lui durere”, totuşi, 
aştepta plin de speranţă şi nerăbdare să poată veni curând 
la Randalls. 

Doamna Weston fu foarte dezamăgită, mult mai 
dezamăgită decât soţul ei, de fapt, deşi se aşteptase mult 


mai puţin ca tânărul să sosească; dar o fire aprinsă, deşi se 
aşteaptă întotdeauna la ceva:mai bine decât se poate, nu îşi 
plăteşte speranţele cu o mâhnire la fel de mare. Trece 
repede peste dezamăgiri şi începe să spere din nou. Timp 
de jumătate de oră, domnul Weston fu surprins şi supărat, 
dar curând începu să fie de părere că e mult mai bine ca 
Frank să vină peste două-trei luni, când vremea va fi mai 
buna, şi că, desigur, atunci va putea să stea mai mult la ei 
decât dacă ar fi venit acum. 

Aceste gânduri îi aduseră repede o mângâiere, în timp ce 
doamna Weston, fire mai bănuitoare, ştia că vor urma din 
nou alte scuze şi amânări, şi, pentru că era atât de 
îngrijorată de viitoarele suferinţe ale tatălui, suferea ea 
însăşi mai mult ca el. 

Emma nu era acum într-o stare de spirit în care să-i pese 
cu adevărat de venirea lui Frank Churchill. O mâhnea 
numai în măsura în care producea nemulţumire la Randalis. 
N-o încânta să facă acum cunoştinţă cu el. Voia mai degrabă 
să fie liniştită şi în afara oricărei ispite. Totuşi, era de dorit 
ca, în general, să se poarte la fel ca de obicei şi avu grijă să 
arate interes şi să sufere împreună cu domnul şi doamna 
Weston dezamăgirea, aşa cum se cuvenea pentru o prietenă 
apropiată. 

Fu prima care-i dădu această veste domnului Knightley şi 
se miră exact atât cât era necesar, sau, pentru că se 
prefăcea, chiar mai mult, de purtarea familiei Churchill, 
care nu-l lăsa pe Frank să vină. Apoi continuă să spună ceva 
mai mult decât simţea despre avantajul pe care l-ar 
produce apariţia unui nou membru al societăţii restrânse 
din Surrey; plăcerea de a face o nouă cunoştinţă, ziua de 
sărbătoare pe care ar trăi-o întregul Highbury la vederea 
lui şi termină exprimând din nou câteva păreri despre 
familia Churchill. Cu asta se pomeni încă o dată în conflict 
cu domnul Knightley şi, spre marele ei amuzament, observă 
că ea apăra o părere contrară celei pe care o avea în 


realitate şi folosea argumentele doamnei Weston împotriva 
ei însăşi. 

— Familia Churchill poartă probabil o mare parte din vină, 
zise domnul Knightley, cu răceală. Dar cred că dacă el ar 
vrea ar putea să vină. 

— Nu ştiu de ce spui asta. Vrea foarte mult să vină, dar 
unchiul şi mătuşa nu se pot lipsi de el. 

— Nu pot să cred că nu-i stă în putinţă să vie, dacă şi-a pus 
în gând. E mult prea puţin probabil ca să cred, fără nici o 
dovadă! 

— Ce ciudat eşti! Ce ţi-a făcut domnul Frank Churchill, ca 
să crezi că s-ar purta atât de nefiresc? 

— Nu cred deloc că se poartă nefiresc. Bănuiesc numai că 
se poate să se fi obişnuit să fie superior părinţilor şi să-i 
pese foarte puţin de orice în afară de plăcerea lui, pentru 
că a trăit printre aceia care i-au dat un exemplu în acest 
sens. Este mult mai firesc decât ar fi de dorit ca un tânăr 
crescut de oameni încrezuţi, bogaţi şi egoişti să fie şi el 
încrezut şi egoist. Dacă Frank Churchill ar fi dorit să-l vadă 
pe tatăl său, ar fi reuşit, din septembrie până în ianuarie. 
Un băiat de vârsta lui, cât are? douăzeci şi trei, şi patru, nu 
poate să se fi obişnuit să fie superior părinţilor şi să-i pese. 
E foarte posibil! 

— E uşor de zis şi de crezut, pentru dumneata, care ai fost 
întotdeauna independent. Nu poţi deloc să-ţi dai seama ce 
greu e să depinzi de cineva. Nu ştii ce înseamnă să ai de-a 
face cu oameni mai ciudaţi. 

— E de neconceput ca un tânăr de douăzeci şi trei, şi 
patru de ani să nu aibă libertatea de a face măcar atât. Nu-i 
lipsesc posibilităţile. Ştim, dimpotrivă, că are atâtea la 
dispoziţie, încât poate oricât călători, te miri unde, prin 
ţară. Mereu e undeva la băi. Câtva timp în urmă era la 
Weymouth. Asta dovedeşte că poate pleca de lângă unchiul 
şi mătuşa lui. 

— Da, câteodată poate. 


— Şi anume când crede că merită să-şi piardă timpul. De 
câte ori apare tentaţia plăcerii. 

— Nu e deloc cinstit să judeci purtarea cuiva fără să 
cunoşti bine situaţia. Nimeni care n-a cunoscut familia nu 
poate spune ce greutăţi are fiecare dintre ei. Ar trebui să-i 
cunoaştem pe cei de la Enscombe şi să ştim firea doamnei 
Churchill înainte de a avea pretenţia să decidem ce poate 
face nepotul şi ce nu. Câteodată poate mai mult, câteodată 
mai puţin. 

— Există un singur lucru, Emma, pe care îl poate face un 
om oricând dacă vrea, datoria, nu prin manevre şi linguşiri, 
ci prin forţă şi hotărâre. E de datoria lui Frank Churchill să 
se arate atent faţă de tatăl său. Ştie foarte bine asta, după 
cum reiese din promisiunile şi scrisorile lui. Dacă ar vrea s-o 
facă, ar putea. Un om cu un cuget curat i-ar spune dintr-o 
dată, simplu şi hotărât, doamnei Churchill: „Mi-aş sacrifica 
orice plăcere ca să vă fiu pe voie, dar trebuie să merg să-mi 
văd tatăl imediat. Ştiu că ar fi jignit dacă nu i-aş acorda 
respectul cuvenit cu această ocazie. Prin urmare, mâine 
plec!” Dacă i-ar spune asta dintr-o dată, răspicat, cum se 
potriveşte unui bărbat, nu s-ar mai opune plecării lui. 

— Nu, zise Emma râzând, dar probabil că s-ar opune 
întoarcerii lui. Un tânăr atât de complet îndatorat să 
folosească asemenea cuvinte! Nimeni altcineva, în afară de 
dumneata, domnule Knightley, n-ar găsi că asta e posibil. N- 
ai idee de ce se cuvine într-o situaţie exact pe dos decât a 
dumitale. Să vorbească domnul Frank Churchill astfel în 
faţa unchiului şi mătuşii, care l-au crescut şi care îi vor lăsa 
moştenirea, stând în picioare în mijlocul camerei, nu? Şi 
ţipând cât se poate de tare! Cum poţi să-ţi închipui că e 
posibil să se poarte astfel! 

— Crede-mă, Emma, unui om rezonabil nu i-ar veni deloc 
greu. Ar simţi că dreptatea e de partea lui, şi o astfel de 
atitudine, hotărâtă şi cuviincioasă în acelaşi timp, i-ar fi de 
mai mult folos pe lângă aceia de care depinde decât toate 
schimbările şi linguşelile astea. Ar fi nu numai iubit, dar şi 


respectat. Ar simţi şi ei că pot să aibă încredere în el, că 
nepotul, care se poartă cum trebuie cu tatăl lui, se va purta 
aşa cum trebuie şi cu ei. Pentru că ei ştiu foarte bine, ca 
toată lumea de altfel, că se cade să-i facă o vizită tatălui său 
şi, cu toate că se folosesc de influenţa lor pentru a-l reţine, 
în sufletul lor, nu-l apreciază mai mult pentru că se supune 
toanelor lor. Oricine are respect pentru o purtare corectă. 
Dacă s-ar comporta principial în mod consecvent, mereu, 
minţile lor slabe i s-ar supune. 

— Mă cam îndoiesc. Dumitale iţi place foarte mult să supui 
minţile slabe: dar când minţile slabe aparţin unor oameni 
bogaţi şi autoritari, cred că sunt la fel de greu de influenţat 
ca şi minţile puternice. Îmi închipui că dacă dumneata, 
domnule Knightley, aşa cum te ştiu, te-ai afla acum în 
situaţia domnului Frank Churchill, ai putea vorbi şi face 
exact aşa cum crezi că e bine să facă el. Şi ai putea obţine 
rezultate foarte bune. Cei din familia Churchill n-ar şti 
probabil ce să-ţi răspundă, dar asta înseamnă să nu fii 
obişnuit a te supune şi respecta încă din copilărie. Lui, care 
e obişnuit aşa, poate că nu-i e uşor să devină deodată 
complet independent, să anuleze dintr-o dată pretenţiile lor 
la respect şi recunoştinţă. Are poate şi el un simţ al 
dreptăţii, la fel de dezvoltat ca al dumitale, deşi nu e 
totdeauna în stare să i se conformeze. 

— Atunci nu cred că e un simţ prea dezvoltat. Dacă nu are 
acelaşi efect, înseamnă că nu izvorăşte din aceeaşi 
convingere. 

— Ah, această diferenţă de situaţie şi obiceiuri! Aş vrea să 
încerci să înţelegi ce ar simţi probabil un tânăr amabil dacă 
s-ar ridica în mod făţiş împotriva acelora pe care în 
copilărie a învăţat numai să-i asculte. 

— Tânărul tău amabil e un tânăr plin de slăbiciune, dacă 
asta e prima ocazie când trebuie să-şi ducă la capăt 
hotărârea de a face ceea ce trebuie împotriva voinţei altora. 
De acum ar trebui să fie obişnuit să-şi facă datoria, în loc de 
a cere permisiunea altora. Pot să admit că unui copil îi e 


frică, dar nu şi unui tânăr. De îndată ce şi-a căpătat 
conştiinţa de sine, trebuia să se dezbare de tot ceea ce este 
dăunător în autoritatea pe care ei o exercită. Trebuia să se 
opună de la prima lor încercare de a-l face să-şi 
nedreptăţească tatăl. Dacă ar fi făcut un astfel de început, 
acum n-ar mai avea greutăţi. 

— Niciodată n-o să cădem de acord în privinţa lui, strigă 
Emma. Dar nu-i nimic extraordinar în asta. Nu mi se pare 
deloc că ar fi un tânăr plin de slăbiciune. Sunt sigură că nu-i 
aşa. Domnul Weston nu poate fi atât de orb, chiar dacă e 
vorba de fiul lui. Dar, probabil, are o fire mai supusă, mai 
ascultătoare, mai blândă decât credem noi că trebuie să 
aibă un tânăr perfect. Despre asta cred că e vorba şi deşi 
poate să-i aducă unele dezavantaje îl poate scuti de altele. 

— Da, scapă de dezavantajul de a pleca atunci când s-ar 
cuveni. Are avantajul de a duce o viaţă plină de plăceri şi de 
a se crede extrem de priceput la a găsi scuze pentru asta. 
Poate să se aşeze la masă şi să scrie o scrisoare plină de 
înflorituri, de promisiuni şi falsitate şi să se convingă pe el 
însuşi că a găsit cea mai bună metodă să păstreze pacea şi 
să-i taie tatălui său orice drept de a se plânge. Scrisorile lui 
mă dezgustă! 

— Eşti singurul om care gândeşte aşa. Se pare că toată 
lumea e satisfăcută de ele. 

— Bânuiesc că nu şi doamna Weston. Asemenea scrisori ar 
putea numai cu greu da satisfacţie unei femei cu atâta bun 
simţ şi delicateţe. Ţine loc de mamă, dar nu poate da 
dovadă de orbire ca o mamă adevărată. Din cauza ei, ar 
trebui ca tânărul să dea de două ori mai multă atenţie 
familiei de la Randalls, şi ea simte probabil de două ori mai 
tare jignirea. Dacă şi ea ar fi fost o persoană cu influenţă, ar 
fi venit, cred, dar asta n-ar fi avut importanţă. Nu crezi că 
prietena ta are asemenea gânduri, că îşi spune asemenea 
vorbe, când rămâne singură? Nu, dragă Emma, tânărul tău 
e amabil numai în franceză, nu şi în engleză. Poate să fie 
aimable, să se poarte frumos şi să se arate simpatic, dar nu 


are delicateţea englezească faţă de sentimentele altora. Nu 
e deloc amabil. 

— Pari hotărât să nu spui o vorbă bună despre el. 

— Eu, deloc, răspunse domnul Knightley, cu oarecare 
neplăcere. Am cele mai bune gânduri despre el. Sunt gata 
să-i recunosc meritele, ca toată lumea de altfel. Dar nu am 
auzit de prea multe, în afară de faptul că e bine crescut, 
arată bine şi se poartă acceptabil. 

— Ei bine, chiar dacă n-ar mai avea nici un alt merit, tot ar 
fi o comoară la Highbury. Nu dăm toată ziua peste tineri 
frumoşi, bine crescuţi şi simpatici. Nu trebuie să fim din 
cale-afară de pretenţioşi şi să-i cerem să aibă toate 
calităţile. Domnule Knightley, nu-ţi închipui ce senzaţie ar 
produce venirea lui? Nu se va mai vorbi despre nimic 
altceva, atât în parohia Donwell cât şi în parohia Highbury, 
un singur obiect pentru interesul şi curiozitatea tuturor. 
Frank Churchill va însemna totul. Nu ne vom gândi şi nu 
vom vorbi despre nimic altceva. 

— Mă scuzi că sunt atât de copleşit. Dacă o să-l găsesc 
simpatic, îmi va face plăcere să-l cunosc. Dar dacă nu e 
decât un filfizon vorbăreţ, n-o să-i acord prea mult din 
timpul şi gândurile mele. 

— Din câte cred eu, mi se pare că el poate să-şi adapteze 
conversaţia după gustul oricui. Are calitatea şi dorinţa de a 
fi pe placul tuturor. Dumitale îţi va vorbi despre agricultură, 
mie despre muzică şi desen şi aşa mai departe, cu toată 
lumea. Are cunoştinţe în toate domeniile, încât poate 
urmări şi conduce o conversaţie, atât cât se cuvine, şi să se 
descurce foarte bine în toate. Aşa mi-l închipui eu. 

— Eu îmi închipui, zise domnul Knightley, cu aprindere, că, 
dacă se va dovedi a fi aşa, îmi va fi cel mai nesuferit dintre 
nesuferiţi. Cum adică, la douăzeci şi trei de ani, să fie tratat 
ca un rege - marele om - care are atâta rutină în societate 
încât poate descifra caracterul oricui şi poate face ca 
talentele fiecăruia să ducă la dezvăluirea superiorității lui, 
să-şi risipească în jur linguşelile şi să-i determine pe toţi să 


se arate nişte proşti în comparaţie cu el! Dragă Emma, tu, 
cu bunul tău simţ, n-ai putea suporta asemenea papiţoi, 
dacă e vorba! 

— Nu mai vreau să spun nimic despre el, ţipă Emma, toate 
le iei în nume de rău! Amândoi avem unele prejudecăţi, 
dumneata împotriva lui, iar eu în favoarea lui, şi nu vom 
putea cădea de acord până nu vine aici. 

— Prejudecăţi! N-am nici un fel de prejudecăţi! 

— Ba eu am, şi nu mi-e ruşine. Dragostea mea pentru 
domnul şi doamna Weston mă face să am prejudecăţi în 
favoarea lui. 

— E o persoană la care eu nu mă gândesc cu lunile, zise 
domnul Knightley, foarte jignit, şi Emma schimbă imediat 
vorba, deşi nu înţelegea de ce se supără el. 

Să-i displacă un tânăr numai pentru că părea să aibă o fire 
deosebită de a lui, asta nu se potrivea deloc cu vederile lui 
largi, pe care i le cunoştea din totdeauna; în ciuda faptului 
că avea o foarte bună părere despre el însuşi, şi Emma îl 
acuzase deseori de asta, nu-şi închipuia că poate, din 
această cauză, să fie nedrept cu meritele altora. 

CAPITOLUL XIX. 

ÎNTR-O DIMINEAŢA, EMMA ŞI HARRIET SE plimbau 
împreună şi, după părerea Emmei, vorbiseră destul despre 
domnul Elton în ziua aceea. Nu putea crede că pentru a-i 
oferi Harrietei o consolare şi pentru a-şi ispăşi propriile 
păcate ar fi fost nevoie de mai mult, aşa că se străduia să 
scape de subiectul ăsta în timp ce se întorceau, dar 
reveneau la el tocmai când credea că reuşise. După ce 
vorbise câtva timp despre suferinţele săracilor pe vreme de 
iarnă şi nu primise alt răspuns decât un foarte plângăreţ: 
„Domnul Elton e atât de bun cu săracii!”, hotărî că trebuie 
să recurgă la altceva. Tocmai se apropiau de casa în care 
locuiau doamna şi domnişoara Bates. Decise să le facă o 
vizită şi să-şi caute scăparea în compania gazdelor. Avea 
destule motive să le acorde asemenea atenţie: doamna şi 
domnişoara Bates erau încântate să primească vizite şi ea 


ştia că aceia cărora le plăcea să-i găsească defecte o 
credeau cam neglijentă în privinţa asta. Nu contribuia cât s- 
ar fi cuvenit la micile lor plăceri. 

Domnul Knightley făcuse deseori aluzie la asta, şi chiar 
inima ei ii spunea că nu se comportă cum trebuie, dar nimic 
nu putea:să-i zdruncine convingerea că era extrem de 
neplăcut, o pierdere de vreme, nişte femei plicticoase, avea 
oroare să fie în primejdia de a se amesteca cu cei de mâna a 
doua şi a treia din Highbury, care una, două îşi făceau vizite 
şi, prin urmare, se ducea la ele foarte rar. Dar acum se 
hotări brusc să nu treacă pe lângă uşa lor fără să intre, 
observând, când îi făcu această propunere Harrietei, că, 
după calculele ei, în acest moment nu erau deloc în 
primejdie de a da peste o scrisoare de la Jane Fairfax. 

Casa aparţinea unor oameni de afaceri. Doamna şi 
domnişoara Bates ocupau spaţiul destinat salonului, şi 
acolo, în această locuinţă mică şi modestă, care era tot ce 
aveau, musafirii erau primiţi cu multă plăcere şi 
recunoştinţă. Bătrâna, ordonată şi liniştită, care stătea cu 
împletitura ei în colţul cel mai călduros, vru să-i ofere chiar 
locul ei domnişoarei Woodhouse, iar fiica ei, mai activă, 
spunând mereu ceva, gata să le copleşească aproape cu 
grija şi bunătatea ei, mulţumiri pentru vizită, atenţie pentru 
pantofii lor, întrebări insistente despre sănătatea domnului 
Woodhouse, informaţii îmbucurătoare despre sănătatea 
mamei ei şi prăjituri dulci din bufet. Doamna Cole tocmai 
fusese pe acolo, tocmai trecuse pentru zece minute, şi 
fusese atât de bună să stea o oră pe la ele; servise o 
prăjitură şi fusese atât de amabilă să spună că i-a plăcut 
foarte mult şi spera că, prin urmare, domnişoara 
Woodhouse şi domnişoara Smith le vor face cinstea să se 
servească şi ele. 

În mod sigur, dacă se adusese vorba de familia Cole, urma 
să se vorbească şi de domnul Elton. Erau buni prieteni şi 
domnul Cole primise veşti de la domnul Elton, de când 
acesta plecase. Emma ştia ce o să urmeze, trebuia să 


discute din nou despre scrisoare, să stabilească de când a 
plecat şi ce ocupat era cu obligaţiile lui mondene şi de câtă 
simpatie se bucura peste tot şi ce multă lume a fost la balul 
maestrului de ceremonii, şi se descurcă foarte bine, arătând 
interes şi aprobând, după cum se cerea şi intervenind 
mereu, ca Harriet să nu fie nevoită să zică un cuvânt. La 
asta se aştepta de când păşise pragul casei, dar voia ca de 
îndată ce va încheia cu bine discuţia despre el să nu mai fie 
încurcată de nici un subiect nesuferit şi să pălăvrăgească în 
voie despre doamnele şi domnişoarele din Highbury şi 
partidele lor de cărţi. Nu se aştepta deloc ca Jane Fairfax 
să-i urmeze domnului Elton. Dar domnişoara Bates trecu 
destul de repede peste el, sări brusc la familia Cole, pentru 
a face legătura cu o scrisoare de la nepoata ei: 

— O, da, domnul Elton, înţeleg, în ce priveşte dansul - 
doamna Cole îmi spunea despre saloanele de dans din Bath 
- doamna Cole a fost aşa de drăguță şi a stat cu noi şi am 
vorbit despre Jane. De cum a intrat, a întrebat de ea, o 
iubeşte foarte mult pe Jane. De câte ori vine, doamna Cole 
nu mai ştie cum să-şi arate amabilitatea. Dar, ce e drept, 
Jane merită asta mai mult decât oricine. Imediat ce a venit, 
a întrebat de ea, zicând: „Ştiu că nu mai aveţi veşti 
proaspete de la Jane, pentru că nu e încă timpul să scrie” şi 
eu i-am răspuns imediat: „Ba da, am primit o scrisoare 
chiar azi de dimineaţă”. Nu ştiu dacă am mai văzut 
vreodată pe cineva aşa de mirat: „Nu mai spune?” a zis, 
„asta-i într-adevăr ceva neaşteptat. Spune-mi numaidecât 
ce scrie!” 

Politeţea Emmei funcţiona imediat şi zise, zâmbind cu 
interes: 

— Aveţi veşti atât de proaspete de la domnişoara Fairfax? 
Ce bine îmi pare! Sper că o duce bine! 

— Mulţumesc, sunteţi foarte drăguță, răspunse mătuşa, 
lăsându-se înşelată, în fericirea ei, şi căutând cu nerăbdare 
scrisoarea. Ah, iat-o! Eram sigură că e pe-aici pe undeva. 
Pusesem cutia cu aţe peste ea, fără să-mi dau seama, şi nu 


se vedea deloc. Dar ştiam că trebuie să fie pe masă, doar 
am avut-o în mână acum câteva clipe. Tocmai i-o citeam 
doamnei Cole, şi după ce-a plecat, i-am mai citit-o o dată 
mamei, pentru că-i face atâta plăcere! O scrisoare de la 
Jane! Vrea să o audă mereu. Ştiam eu că e pe aici şiuitecă 
era sub cutia cu aţe, şi fiindcă aveţi amabilitatea să ascultați 
ce scrie... dar mai întâi, trebuie să o scuz pe Jane că a scris 
o scrisoare atât de scurtă, numai două pagini, vedeţi, abia 
dacă sunt două şi, în general, ea scrie şi şterge jumătate din 
ce-a scris. Mama deseori se întreabă cum reuşesc eu s-o 
înţeleg aşa de bine. Adesea spune când deschid prima dată 
scrisoarea: „Ei, Hetty, acum cred că trebuie să începi să 
descifrezi hieroglifele alea, nu?”, şi eu îi spun că sunt sigură 
că ar reuşi s-o desluşească şi singură, dacă n-ar avea cine, 
cuvânt cu cuvânt. Sunt sigură că ar sta cu ea în mână, până 
ar înţelege toate cuvintele. Şi aşa şi e, deşi ochii mamei nu 
mai sunt buni cum erau odată, vede încă foarte bine, slavă 
Domnului! Cu ochelarii, mare lucru! Mama are ochi foarte 
buni. Jane spune foarte des, când vine pe aici: „Sunt sigură, 
bunico, dumneata ai avut ochi foarte buni, dacă vezi aşa de 
bine şi lucrezi atât de frumos. Tare-aş vrea să mă ţină şi pe 
mine ochii la fel!” 

Toate acestea fură rostite extrem de repede şi Emma 
spuse ceva foarte politicos despre scrisul minunat al 
domnişoarei Fairfax. 

— Sunteţi foarte drăguță, răspunse domnişoara Bates 
extrem de încântată. Dumneavoastră vă pricepeţi foarte 
bine şi scrieţi atât de minunat şi dumneavoastră. Sunt 
sigură că laudele nimănui nu ne-ar face atât plăcere, cum 
ne fac ale dumneavoastră. Mama n-a auzit, e puţin cam 
surdă, ştiţi. Mamă (adresându-se acesteia), auzi ce amabilă 
e domnişoara Woodhouse şi ce spune despre scrisul Janei? 

Şi Emma avut privilegiul să-şi audă propriul compliment 
idiot repetat de două ori, până când buna doamnă reuşi să-l 
înţeleagă. Între timp, se gândea la posibilitatea ca, fără să 
fie nepoliticoasă, să încerce a scăpa de scrisoarea Janei 


Fairfax şi se hotărâse deja să plece imediat, sub un pretext 
oarecare, când domnişoara Bates se întoarse spre ea şi îi 
solicită atenţia. 

— Surzenia mamei nu e cine ştie ce, vedeţi, mai nimic. 
Dacă ridic puţin vocea şi zic de două-trei ori ce am de zis, 
aude în mod sigur, dar e obişnuită numai cu vocea mea. E 
nemaipomenit că pe Jane o înţelege totuşi mai bine decât 
pe mine. Jane vorbeşte atât de clar. Cu toate astea, cred că 
n-o va găsi pe bunica ei mai surdă decât acum doi ani, ceea 
ce înseamnă foarte mult, la vârsta ei. Sunt exact doi ani de 
când n-a mai fost pe aici. Niciodată n-a trecut atât de mult 
fără s-o vedem şi, cum îi spuneam şi doamnei Cole, nici nu 
mai ştim ce să facem pentru venirea ei, acum. 

— O aşteptaţi pe domnişoara Fairfax pe aici curând? 

— A, da, săptămâna viitoare. 

— Zău, trebuie să fie o mare plăcere! 

— Mulţumesc, sunteţi foarte drăguță! Da, săptămâna 
viitoare. E o mare surpriză pentru toată lumea şi toţi spun 
lucruri atât de amabile! Sunt sigură că o să se bucure să-i 
revadă pe cei din Highbury, la fel de mult ca ei. Da. Vineri 
sau sâmbătă, nu ştie precis pentru că domnul colonel 
Campbell va avea şi el nevoie de trăsură, zilele astea. Aşa 
de drăguţ din partea lor, să-i pună la dispoziţie trăsura! Dar 
totdeauna sunt drăguţi; ah, da, vinerea sau sâmbăta 
viitoare, aşa scrie. De aceea ne-a scris mai devreme ca de 
obicei. Pentru că ar fi trebuit să primim veşti numai pe 
marţi, miercuri. 

— Da, mi-am închipuit. Mi-era teamă că n-o să am ocazia 
să aud nimic despre domnişoara Fairfax, astăzi. 

— Drăguţ din partea dumneavoastră! Nu, n-am fi primit, 
nimic, dacă nar fi fost împrejurarea asta, cu venirea ei 
încoace. Mama e aşa de încântată, fiindcă o să stea cel puţin 
trei luni, zice ea, în mod sigur, după cum o să am plăcerea 
să vă citesc. Se întâmplă că familia Campbell pleacă în 
Irlanda. Doamna Dixon i-a convins pe tatăl şi mama ei să 
vină imediat s-o vadă. Nu voiau să plece decât la vară, dar 


ea e nerăbdătoare să-i vadă din nou, pentru că până a nu se 
mărita, în octombrie trecut, n-a plecat niciodată de lângă ei, 
nici măcar o săptămâna. Şi îi e probabil greu să fie, în alt 
regat era să zic, dar totuşi sunt în altă ţară, aşa că i-a spus 
repede mamei sale sau tatălui, mărturisesc că nu ştiu exact 
cui, dar vedem imediat în scrisoare, a scris în numele 
soţului şi al ei, să-i roage să vie imediat, şi le-au dat întâlnire 
în Dublin, şi îi vor lua la ei la ţară, la Baly-craig, unde îmi 
închipui că e foarte frumos. Jane a auzit foarte multe lucruri 
despre frumuseţea acelor locuri, de la domnul Dixon, adică 
- nu ştiu să fi auzit de la altcineva —, dar era foarte firesc să 
vorbească despre locul lui de baştină, când îi făcea curte - 
şi cum Jane ieşea foarte des cu ei, pentru că domnul Colonel 
şi doamna Campbell nu prea voiau s-o lase pe fiica lor la 
plimbare cu domnul Dixon, singuri, şi bine făceau, desigur a 
auzit tot ce spunea el domnişoarei Campbell despre casa lui 
din Irlanda, şi mi se pare că ne-a scris că el le-a arătat nişte 
desene pe care le-a făcut chiar el. E un tânăr foarte amabil, 
cred. Jane chiar ar fi vrut să meargă în Irlanda, unde e aşa 
de frumos, după câte spunea el. 

În clipa aceea, în mintea Emmei îşi făcu loc o bănuială 
perspicace şi înviorătoare cu privire la Jane Fairfax şi acest 
încântător domn Dixon şi faptul că ea nu pleca în Irlanda şi 
zise, cu intenţia perfidă de a afla mai multe: 

— Cred că sunteţi foarte fericite că domnişoara Fairfax 
poate să vină acum. Având în vedere prietenia ei cu doamna 
Dixon, cu greu s-ar fi putut crede că i se va permite să nu-i 
însoţească pe domnul colonel şi pe doamna Campbell. 

— Foarte adevărat, zău aşa. locmai de asta ne era frică; n- 
am fi vrut să o ştim aşa de departe de noi, pentru câteva 
luni, să nu poată veni dacă se întâmpla ceva, dar, vedeţi, 
totul cade cum nu se poate mai bine. Ei (adică domnul şi 
doamna Dixon) doresc foarte mult ca ea să vină împreună 
cu domnul Colonel şi doamna Campbell; chiar contează pe 
asta. Nimic mai drăguţ şi mai insistent decât o invitaţie care 
îi cuprinde pe toţi, cum zice Jane. Vă citesc imediat. Domnul 


Dixon este foarte atent. E un tânăr cu totul încântător. De 
când a salvat-o pe Jane la Weymouth, când erau la 
petrecerea aceea de pe vapor şi Jane era să cadă în apă din 
cauza unor pânze care se încurcaseră, şi chiar putea să 
cadă, dacă el, cu mare prezenţă de spirit, n-ar fi apucat-o 
de haină - nu mă pot gândi la asta fără să tremur. Dar de 
când am aflat povestea asta, din ziua aceea, noi îl iubim 
foarte mult pe domnul Dixon! 

— Dar, în ciuda insistențelor prietenilor ei şi a dorinţei de 
a vedea Irlanda, domnişoara Fairfax preferă să-şi petreacă 
acest timp cu dumneavoastră şi doamna Bates? 

— Da, asta e dorinţa ei, ea a hotărât aşa, şi domnul Colonel 
şi doamna Campbell au găsit că foarte bine face, exact aşa 
ar sfătui-o şi ei şi chiar vor ca ea să încerce să-şi caute 
sănătatea acolo unde s-a născut, pentru că în ultima vreme 
nu prea se simte bine. 

— Foarte interesant. Cred că au dreptate, dar doamna 
Dixon trebuie să fie foarte dezamăgită. Doamna Dixon, din 
câte înţeleg, nu dispune de prea mult farmec personal, în 
nici un caz nu suferă comparaţie cu domnişoara Fairfax. 

— O, nu, ce drăguţ din partea dumneavoastră să spuneţi 
asta, dar, desigur, nu se pot compara. Domnişoara Campbell 
a fost întotdeauna urâţică, dar foarte distinsă şi simpatică. 

— Da, desigur. 

— Jane a răcit foarte tare, biata fată, cam pe la şapte 
noiembrie, (acum vă citesc) şi de atunci nu se simte prea 
bine. Aşa de mult timp să dureze o răceală! Nu a scris nimic 
despre asta până acum, ca să nu ne speriem. Aşa e ea, plină 
de grijă, dar se simte aşa de rău, încât prietenii ei din 
familia Campbell socotesc că e mai bine să vină acasă; 
poate îşi revine datorită aerului de aici, şi nu se îndoiesc că, 
trei sau patru luni la Highbury, o s-o vindece. Şi sigur că e 
mai bine de o mie de ori să vie aici decât să se ducă în 
Irlanda, dacă nu se simte bine. Nimeni n-ar putea-o îngriji 
ca noi. 

— Mi se pare că aşa e cel mai bine. 


— Şi urmează să sosească vinerea sau sâmbăta viitoare, şi 
familia Campbell pleacă la Holyhead lunea următoare, după 
cum o să vedeţi din scrisoare. Ce surpriză, vă puteţi 
închipui, domnişoară Woodhouse, ce agitaţie pe capul meu! 
Dacă n-ar fi fost boala asta, dar mi-e teamă că trebuie să ne 
aşteptăm să fie foarte slabă şi să nu arate bine. Şi să vă 
spun ce ghinion am avut, apropo de asta. Întotdeauna eu 
citesc scrisorile Janei, numai pentru mine şi numai după 
aceea le citesc tare să audă şi mama, ştiţi, pentru că mi-e 
teamă să nu fie vreo veste rea. Jane mi-a spus să fac aşa, şi 
aşa fac întotdeauna, şi aşa am început şi azi, cu prudenţa 
mea obişnuită. Dar n-am ajuns bine să citesc acolo unde 
zice că e bolnavă, că m-am pomenit vorbind, de frică: 
Doamne, biata Jane, e bolnavă, iar mama, fiindcă era 
atentă, a auzit clar şi s-a speriat rău, sărăcuţa de ea. Totuşi, 
când am citit mai departe, şi am văzut că nu era aşa de rău, 
cum crezusem eu la început, şi i-am spus şi mamei că e un 
fleac, iar acum nici ea nu se mai gândeşte atât de mult, dar 
nu înţeleg cum am putut să las să-mi scape. Dacă Jane nu se 
face bine repede, îl chemăm pe domnul Perry. Nu ne uităm 
la bani, deşi, cred că, aşa bun cum e el, şi cum o iubeşte pe 
Jane, n-o să vrea să ia nimic, dar nici noi nu-l putem lăsa 
aşa. Are nevastă şi copii de ţinut şi nu se face să-şi piardă 
timpul de pomană. Ei, acum, că v-am spus câte ceva din ce 
scrie Jane, să ne întoarcem la scrisoare, şi cred că o să vă 
puteţi lămuri mult mai bine decât din ce vă spun eu. 

— Mi-e teamă că trebuie să plecăm, zise Emma, uitându-se 
la Harriet, ne aşteaptă tata. Nu aveam intenţia, nu credeam 
că-mi stă în putinţă să întârzii mai mult de cinci minute, 
când am intrat. Am venit numai pentru că nu puteam să 
trec pe aici şi să nu întreb ce mai face doamna Bates. Dar 
mi-a făcut plăcere să mai stau. Acum, totuşi, trebuie să vă 
spun la amândouă „la revedere”. 

Şi nici un fel de protest nu o mai putu reţine. Se văzu din 
nou în stradă, fericită, pentru că, deşi fusese nevoită, 


împotriva voinţei ei, să audă totul despre scrisoarea Janei 
Fairfax, scăpase totuşi de scrisoarea în sine. 

CAPITOLUL XX. 

JANE FAIRFAX ERA ORFANA, COPILUL UNIC al fiicei cele 
mici a doamnei Bates. 

Căsătoria locotenentului Fairfax din regimentul... de 
infanterie-cu domnişoara Jane Bates făcuse la vremea ei 
destulă vâlvă, trezise interes şi speranţe; dar din toate 
acestea rămăsese numai amintirea tristă a morţii lui pe 
front, în ţară străină, şi a văduvei sale, care se stinsese de 
tuberculoză şi supărare, lăsând în urmă această fetiţă. 

Prin naştere, ea era din Highbury, şi când, la trei ani, prin 
moartea mamei sale, rămase în custodia şi grija bunicii şi 
mătuşii ei, ca singură consolare şi prilej de răsfăţ, se părea 
că îşi va trăi tot restul zilelor aici, că va învăţa numai cât îi 
permiteau mijloacele modeste, că va creşte fără avantajele 
unei poziţii sociale sau ale speranţei către mai bine şi va 
beneficia numai de ceea ce îi dăruise natura, devenind o 
persoană plăcută, cu judecată, inimă bună şi prieteni bine 
intenţionaţi. 

Dar sentimentele de compasiune ale unui prieten al tatălui 
ei aduseră o schimbare în destinul fetei. Acesta era 
colonelul Campbell, care îl apreciase mult pe Fairfax, ca 
excelent ofiţer şi tânăr plin de merite şi căruia îi era în mod 
special îndatorat, pentru că avusese grijă de el în timpul 
unei epidemii, şi, după cum socotea el, îi salvase viaţa. 
Colonelul Campbell nu era omul care să piardă din vedere 
asemenea servicii, deşi trecuseră câţiva ani de la moartea 
bietului Fairfax, când el se întoarse în Anglia şi fu în stare să 
facă ceva. Când se întoarse deci, căută copilul şi o cunoscu 
pe Jane. Era căsătorit şi avea o fetiţă cam de aceeaşi vârstă, 
aşa că Jane deveni oaspetele lor, făcându-le vizite lungi şi 
câştigând dragostea tuturor şi, înainte ca ea să împlinească 
nouă ani, colonelul hotări, pentru că fiica lui o iubea foarte 
mult şi pentru că voia să se dovedească un adevărat 
prieten, să se ocupe de educaţia ei. Oferta fu acceptată şi 


de atunci Jane locuia la familia Campbell tot timpul şi venea 
numai în vizită la bunica ei, din când în când. 

Îşi făcuseră planul ca ea să fie instruită pentru a-i educa 
pe alţii; cele câteva sute de lire pe care le primise 
moştenire de la tatăl ei nu erau de ajuns să-i dea 
independenţă. Colonelul Campbell nu-şi putea nici el 
permite să-i ofere o zestre, căci, deşi venitul său din soldă şi 
misiuni era frumuşel, averea pe care o poseda nu era mare, 
şi urma să-i aparţină în întregime fiicei sale; dar, dându-i 
educaţie, spera să-i ofere mijloacele de a trăi onorabil după 
aceea. 

Aceasta era povestea Janei Fairfax. Căzuse pe mâini bune, 
se bucurase numai de bunătate din partea familiei 
Campbell şi primise o educaţie excelentă. Trăind mereu 
printre oameni corecţi şi cultivați, sufletul şi mintea ei 
beneficiau de toate avantajele disciplinei şi învăţăturii; şi, 
pentru că domnul colonel Campbell locuia la Londra, orice 
înclinaţie, cât de mică, se bucurase de atenţia celor mai 
buni profesori. Firea şi calităţile ei meritau pe deplin 
prinosul acestei prietenii; la optsprezece sau nouăsprezece 
ani, în măsura în care se poate la o asemenea vârstă, era 
perfect pregătită pentru a-i instrui pe alţii, dar o iubeau 
prea mult ca să se poată despărţi de ea. Nici tatăl, nici 
mama nu erau dispuşi să facă asta, iar fiica nici n-ar fi putut 
îndura. Ziua nefastă era amânată mereu. Era uşor să spui 
că e încă prea tânără, şi Jane rămase cu ei, împărtăşind ca o 
a doua fiică plăcerile bine cântărite ale unei societăţi 
distinse şi amestecul perfect de atmosferă familială şi 
distracţii. Singurul dezavantaj era viitorul - propriul ei bun- 
simţ o trezea la realitate - amintindu-i că toate acestea se 
pot termina în curând. Afecţiunea tuturor celor din familie, 
iubirea caldă pe care i-o purta domnişoara Campbell în 
special făceau cât se poate de mare cinste familiei, mai ales 
pentru că Jane era evident superioară fiicei, atât ca 
înfăţişare cât şi ca aptitudini. Ceea ce natura îi dăruise ca 
farmec nu putea fi trecut cu vederea de cealaltă fată, iar 


darurile ei spirituale mai înalte nu se poate să nu fi fost 
observate de părinţi. Totuşi, o duseră bine împreună, cu o 
stimă reciprocă neabătută, până la căsătoria domnişoarei 
Campbell, care, prin acel capriciu al norocului ce sfidează 
toate lucrurile previzibile când e vorba de căsătorii făcând 
să fie atrăgător ceea ce este mediocru mai degrabă decât 
ceea ce este superior, câştigă iubirea domnului Dixon, un 
tânăr bogat şi simpatic, aproape de îndată ce făcură 
cunoştinţă şi se aşeză fericită la casa ei, în timp ce Jane 
Fairfax trebuia să facă ceva pentru a-şi câştiga existenţa. 

Acest eveniment avusese loc de curând, mult prea de 
curând, pentru ca prietena ei mai puţin norocoasă să fi 
încercat ceva în sensul găsirii unei slujbe, deşi ajunsese la 
vârsta la care, după judecata ei, era momentul pentru a 
face începutul. Demult hotărâse că douăzeci şi unu de ani 
este vârsta cea mai potrivită. Cu tăria unei novice 
credincioase, hotărâse că la douăzeci şi unu de ani îşi va 
împlini sacrificiul şi va renunţa la plăcerile vieţii, la 
întâlnirile cu oameni de talia ei, la pace şi speranţă, pentru 
a ispăşi şi a se umili de-a pururi. 

Bunul simţ al doamnei şi domnului colonel Campbell nu se 
putea opune unei atare hotărâri, deşi sentimentele lor erau 
împotrivă. Cât trăiau ei, nu era nevoie de nici un efort, casa 
lor era şi a ei şi, pentru mângăierea lor, le-ar fi plăcut s-o 
ţină aproape, dar asta ar fi fost egoism curat, ceea ce tot 
trebuie să se întâmple odată e mai bine să se întâmple mai 
curând. Poate că începeau să simtă că e mai bine şi mai 
înţelept din partea lor să reziste ispitei de a amâna mereu şi 
s-o scutească de neplăcerea de a prinde gustul unor 
distracţii şi înlesniri de care mai târziu va trebui să se 
lipsească. Totuşi, în afecțiunea lor, se bucurau de orice mică 
scuză ca să nu grăbească momentul acela greu. Jane nu 
prea se simţea bine de când se căsătorise fiica lor, şi până 
îşi va recăpăta cu totul puterile trebuiau să-i interzică să se 
angajeze. Era foarte clar că o asemenea slujbă nu era deloc 
potrivită cu starea ei de slăbiciune şi oboseală nervoasă, ci, 


mai degrabă, pentru a o îndeplini în bune condiţii, se cerea 
chiar mai mult decât deplina sănătate a minţii şi a trupului. 

În ce priveşte faptul că nu îi întovărăşea în Irlanda, ceea 
ce îi scrisese mătuşii ei, era adevărul adevărat, deşi unele 
adevăruri fuseseră poate ascunse. Ea fusese aceea care 
dorise să-şi petreacă timpul la Highbury în absenţa lor, să 
trăiască poate ultimele luni de libertate perfectă cu acele 
bune rude cărora le era atât de scumpă, şi doamna şi 
domnul colonel Campbell, oricare ar fi fost motivul sau 
motivele lor, unul, sau două, sau trei, îşi dăduseră repede 
consimţământul şi spuseseră că, trei, patru luni petrecute 
acasă vor fi de mai mare folos sănătăţii ei decât orice 
altceva. În mod sigur urma să vină, şi Highbury, în loc să 
întâmpine acea noutate perfectă şi demult promisă - pe 
domnul Frank Churchill —, trebuia să se mulţumească 
deocamdată cu Jane Fairfax, care aducea numai noutatea 
câştigată în doi ani de absenţă. 

Emmei îi părea rău că va trebui să se arate politicoasă 
timp de trei luni cu o persoană care nu îi plăcea, să facă 
mereu mai mult efort decât ar fi vrut, dar mai puţin decât s- 
ar fi cuvenit. De ce nu-i plăcea Jane Fairfax, era o întrebare 
la care greu se găsea răspuns. Domnul Knightley îi spusese 
odată că antipatia ei provenea din aceea că vedea în ea o 
tânără cu adevărat talentată şi instruită, aşa cum ar fi vrut 
să fie considerată ea, şi, deşi acuzaţia fusese respinsă cu 
energie atunci, în anumite momente de introspecţie, nu 
putea să nu se simtă puţin vinovată. Dar nu o putuse 
cunoaşte foarte bine niciodată; nu ştia cum se face, dar 
arăta atâta răceală şi rezervă, atâta indiferenţă la părerea 
celor din jur; şi apoi, mătuşa ei vorbea atât de mult şi toată 
lumea făcea atâta zarvă în jurul ei, şi toţi îşi închipuiau că 
ele trebuie să fie prietene pentru că aveau aceeaşi vârstă, 
toţi credeau că se iubesc atât de mult. Acestea erau 
motivele ei şi altele mai întemeiate nu avea. 

Era o antipatie atât de puţin justificată - fiecare defect era 
mărit în închipuirea ei —, încât, de câte ori o vedea pe Jane 


Fairfax după o absenţă considerabilă, simţea că a 
nedreptăţit-o; şi acum, când făcu vizita de rigoare după 
sosirea ei, după doi ani, fu îndeosebi izbită de înfăţişarea şi 
manierele pe care, în acest răstimp, le apreciase greşit. 
Jane Fairfax era foarte distinsă, deosebit de distinsă şi ea 
preţuia foarte mult distincţia. Înălţimea ei era foarte 
potrivită, oricine putea spune că e înaltă, fără a găsi că e 
prea înaltă; talia ei era foarte graţioasă, de dimensiuni 
medii, nici prea subţire, nici prea groasă, deşi faptul că era 
bolnavă o punea în primejdia de a slăbi prea mult. Emma nu 
putea să nu simtă asta; faţa, trăsăturile, era în ele mai 
multă frumuseţe decât ţinea ea minte; nu avea trăsături 
regulate, dar frumuseţea ei atrăgea. Ochii, adânci şi 
cenuşii, cu gene şi sprâncene negre, fuseseră întotdeauna 
lăudaţi; iar pielea, căreia îi găsea întotdeauna defecte 
pentru că nu avea destulă culoare, era de o limpezime şi o 
fineţe care nu mai aveau nevoie de nici un adaos de roşu. 
Era un gen de frumuseţe marcat de distincţie, şi ea trebuia 
ca să fie cinstită şi consecventă cu principiile ei, s-o admire. 
Distincția în înfăţişare sau purtare era ceva ce se găsea cu 
greu la Highbury. Ca să fim drepţi, aici era distincţie şi 
merit. 

Pe scurt, în timpul primei vizite, Emma stătea şi se uita la 
Jane Fairfax cu dublă încântare - sentimentul că-i face 
plăcere, împreună cu senzaţia că este dreaptă - şi hotări să 
n-o mai găsească antipatică. De câte ori se gândea ce 
soartă va avea această distincţie, cum avea să se piardă, 
cum va trăi ea, nu putea simţi decât compasiune şi respect, 
mai ales dacă la toate amănuntele despre ea, care oricum 
stârneau interesul, se mai adăuga şi o foarte probabilă 
afecţiune pentru domnul Dixon, care părea aşa de firească. 
În acest caz, nimic nu era mai vrednic de milă şi de laudă 
decât sacrificiile la care se hotărâse. Emma era acum 
dispusă să o absolve de vina de a-l fi sedus pe domnul Dixon 
în dauna soţiei lui, sau de orice răutate de acest fel pe care 
şi-o închipuise la început. Dacă era vorba de dragoste, 


poate că era ceva simplu, neîmpărtăşit, fără succes, o 
dragoste numai din partea ei. Singură se lăsase probabil 
prinsă în această capcană, în timp ce ea şi prietena ei 
stăteau de vorbă cu el; şi probabil acum, cu cele mai bune şi 
pure intenţii, îşi refuza vizita în Irlanda şi hotărâse să se 
despartă complet de el şi de familia lui, începându-şi cariera 
ei trudnică. 

În totului tot, Emma plecă plină de sentimente atât de 
bune şi caritabile încât, pe când mergea spre casă, începu 
să se uite în jur şi să se vaite că în Highbury nu e niciun 
tânăr de valoare care să-i ofere independenţă, nimeni în 
privinţa căruia să poată pune la cale ceva în folosul Janei. 

Erau nişte sentimente minunate, dar nu de lungă durată. 
Înainte de a-şi declara în public prietenia ei pentru Jane 
Fairfax, sau a face mai mult pentru a-şi dezice prejudecățile 
şi greşelile de odinioară decât a-i spune domnului 
Knightley: „E desigur drăguță, chiar mai mult decât 
drăguță”, Jane, cu bunica şi mătuşa ei, petrecură o seară la 
Hartfield şi totul reveni la starea obişnuită. Vechile 
frecuşuri apărură din nou. Mătugşa era cât se poate de 
plictisitoare chiar decât de obicei, pentru că la admiraţia 
pentru însuşirile Janei să adauge acum grija pentru 
sănătatea ei, şi trebuiră să asculte exact cât de puţină pâine 
cu unt a mâncat de dimineaţă şi ce bucăţică mică de berbec 
la cină şi de asemeni să admire noile bonete şi săculeţe de 
lucru făcute pentru mama ei şi pentru ea. Jane deveni din 
nou nesuferită. Se ocupară de muzică. Emma fu nevoită să 
cânte şi mulţumirile şi laudele care urmară în mod necesar i 
se părură o prefăcătorie, fiind spuse cu un aer de 
grandomanie, care voia numai să pună în evidenţă stilul ei 
superior, talentul ei atât de rece şi de prudentă. Nu puteai 
să ştii ce gândeşte. Învăluită în politeţuri, părea hotărâtă să 
nu rişte nimic. Era dezgustător de bănuitoare şi rezervată. 

Dacă era ceva, un subiect asupra căruia să fie mai 
rezervată deşi era oricum extrem de rezervată, acela era 
referitor la Weymouth şi la familia Dixon. Părea hotărâtă să 


nu dezvăluie nimic despre caracterul domnului Dixon, nici 
cât îl apreciază ea. nici ce | părere are despre căsătoria 
asta, dacă e potrivită sau nu. Tot ce spunea se mărginea la 
aprecieri generale, aprobative, nimic deosebit, nimic 
distinct. Asta nu-i servea însă la nimic. Îşi prăpădea 
prudenţa de pomană, Emma îi înţelesese falsitatea şi se 
întorcea la părerile ei iniţiale. Era probabil ceva mai mult 
de ascuns decât afecțiunea ei secretă. Poate că domnul 
Dixon a fost pe punctul de a schimba o prietenă cu alta şi s- 
a decis pentru domnişoara Campbell numai de dragul celor 
douăsprezece mii de lire. 

Aceeaşi rezervă domnea şi asupra altor subiecte. Ea şi 
domnul Franck Churchill fuseseră în acelaşi timp la 
Weymouth. Se ştia că se cunoşteau puţin, dar Emma nu 
putu scoate de la ea nici o frântură de ştire despre cum era 
el în realitate. „Era frumos?” Ea credea că „este socotit un 
tânăr foarte bine”. „Era simpatic?” „În general, aşa se 
spune.” „Părea inteligent, cult?” „La băi sau la Londra e 
greu să decizi în asemenea probleme. Se putea judeca 
numai purtarea lui, şi asta numai după ce cunoşteai omul 
mai bine decât îl cunoştea ea pe domnul Churchill. Ştia că 
toată lumea găseşte că se poartă bine.” Emma nu putea s-o 
ierte. 

CAPITOLUL XXI emma nu putea s-o ierte. dar domnul 
Knightley, care făcuse parte dintre invitaţi şi observase 
numai că se purtau frumos şi îşi acordau atenţia cuvenită 
una alteia, îşi exprimă aprobarea a doua zi, când se afla la 
Hartfield pentru a rezolva nişte afaceri cu domnul 
Woodhouse. Nu vorbea deschis, aşa cum ar fi făcut dacă 
tatăl ei n-ar fi fost de faţă, totuşi destul de explicit ca Emma 
să înţeleagă. O credea nedreaptă faţă de Jane şi acum avea 
marea plăcere să observe o îmbunătăţire a relaţiilor. 

— Foarte plăcută seară, începu el, de îndată ce îl 
convinsese pe domnul Woodhouse să accepte ceea ce era 
necesar, îi spusese că îl înţelege şi hârtiile fuseseră date la o 
parte. Mai plăcută ca niciodată. Tu şi domnişoara Fairfax aţi 


cântat foarte frumos. Nu ştiu dacă e ceva mai plăcut, 
domnule, decât să stai confortabil şi să te distreze două 
asemenea fete, ba cu muzica, ba cu vorba. Sunt sigur că 
domnişoarei Fairfax i-a plăcut serata, Emma. Ai făcut tot ce 
trebuia. Mi-a părut bine că ai făcut-o să cânte atât de mult, 
căci neavând pian la bunica ei, trebuie să fi fost o fericire 
pentru ea. 

— Îmi pare bine că mă aprobi, zise Emma zâmbind, dar 
sper că nu se întâmplă prea des să nu fac ce se cuvine 
pentru oaspeţii de la Hartfield. 

— Nu, draga mea, zise tatăl ei imediat, asta nu se întâmplă 
niciodată, sunt sigur. Nu găseşti alta nici măcar pe jumătate 
atât de atentă pe cât eşti tu. Dacă ai vreun cusur, este acela 
că eşti prea atentă. Fursecurile, aseară, dacă se serveau 
numai o dată, cred că era destul. 

— Nu, zise domnul Knightley aproape în acelaşi timp. Nu 
se întâmplă niciodată să nu faci ce se cuvine. Nu ai prea des 
deficienţe nici în ce priveşte purtarea, nici în ce priveşte 
puterea de înţelegere. Aşa că sunt încredinţat că ştii ce 
vreau să spun. 

Sprâncenele ridicate voiau să spună „Ie înţeleg foarte 
bine”, dar ea spuse numai: 

— Domnişoara Fairfax e rezervată. 

— Totdeauna ţi-am spus că este puţin rezervată. Dar vei 
reuşi să-i învingi rezerva, acea parte de rezervă care 
trebuie învinsă, care provine din nesiguranţă. Dar rezervele 
care provin din discreţie merită toată cinstea. 

— Crezi că nu e sigură de sine? Nu mi se pare. 

— Draga mea Emma, zise el, mutându-se de pe scaunul lui 
pe altul mai aproape de ea, n-ai să-mi spui, sper, că nu ţi-a 
plăcut seara trecută? 

— Ah, nu, mi-a făcut plăcere perseverenţa cu care eu am 
pus întrebări şi m-am amuzat socotind cât de puţine 
informaţii am obţinut. 

— Sunt dezolat, era tot ce putea el răspunde. 


— Sper că toată lumea s-a distrat bine aseară, zise domnul 
„Woodhouse în felul său liniştit. Eu cel puţin m-am simţit 
foarte bine. La un moment dat mi s-a părut prea cald, dar 
am dat scaunul înapoi, numai puţin, şi nu m-a mai deranjat 
focul. Domnişoara Bates era foarte vorbăreaţă şi bine 
dispusă, ca de obicei, deşi vorbeşte cam repede, totuşi e 
foarte simpatică. Şi doamna Bates, în felul ei. Îmi plac 
prietenii vechi, şi domnişoara Fairfax este o tânără foarte 
drăguță, foarte drăguță şi se poartă foarte frumos, zău. 
Probabil şi ei i-a plăcut aseară, pentru că era cu Emma. 

— Adevărat, domnule, şi Emmei, pentru că era cu 
domnişoara Fairfax. 

Emma văzu nervozitatea lui şi, dorind s-o potolească, cel 
puţin, pentru moment, zise, cu o sinceritate pe care nimeni 
n-o» putea pune la îndoială: 

— E o persoană atât de distinsă, că nu-ţi poţi lua ochii de 
la ea. Mă uit mereu la ea ca s-o admir şi mi-e milă din tot 
sufletul. 

Domnul Knightley părea să fie mai mulţumit decât voia să 
arate şi, înainte ca el să poată răspunde, domnul 
Woodhouse, ale cărui gânduri se îndreptau spre familia 
Bates, zise: 

— Mare păcat că au mijloace atât de restrânse, zău, mare 
păcat! Şi-am vrut de multe ori, dar n-am putut face prea 
mult, aşa nişte mici daruri, lucruri mărunte. Acum am tăiat 
un porc şi Emma vrea să le trimită nişte muşchi sau un 
picior, e foarte mic şi fraged - carnea de porc de la 
Hartfield e cu totul deosebită - deşi tot carne de porc e, şi, 
scumpa mea Emma, dacă nu o tai bucăţi şi nu o frigi aşa 
bine, cum se frige la noi, fără pic de grăsime, nu la cuptor, 
pentru că nici un stomac nu suportă carne de porc la 
cuptor! Cred că e mai bine să trimitem un picior, nu crezi, 
draga mea? 

— Dragă tată, am trimis toată jumătatea. Ştiam că şi 
dumneata ai vrea aşa. Vor avea piciorul să-l pună la 
saramură şi spatele să-l gătească imediat aşa cum le place. 


— Asta-i bine, draga mea, foarte bine. Nu mă gândisem 
înainte, dar aşa e cel mai bine. Nu trebuie să pună prea 
multă sare la picior. Dacă nu e prea sărat, şi e bine fiert, 
exact aşa cum îl fierbe Serie, şi mâncat câte puţin, cu 
ridiche fiartă şi niţel morcov, sau păstârnac, nu cred să fie 
nesănătos. 

— Emma, zise deodată domnul Knightley, am o noutate 
pentru tine. Iţi plac noutăţile, nu? Când veneam încoace, 
am auzit ceva care cred că te-ar interesa. 

— Noutăţi? A, da, ador noutăţile! Despre ce-i vorba? De ce 
zâmbeşti aşa? Unde ai auzit-o, la Randalls? 

Avu numai timpul să spună: 

— Nu, nu la Randalls, n-am fost la Randalls, când uşa se 
deschise trântindu-se şi domnişoara Bates cu domnişoara 
Fairfax intrară în încăpere. Plină de mulţumiri şi de veşti, 
domnişoara Bates nu ştia ce să spună mai întâi. Domnul 
Knightley văzu că a pierdut momentul şi că nu va mai avea 
prilejul să rostească nici o silabă. 

— Ah, dragă domnule, cum vă simţiţi în dimineaţa asta? 
Dragă domnişoară Woodhouse, am venit, sunt copleşită. O 
jumătate de porc. şi ce frumoasă! Sunteţi prea generoasă. 
Aţi auzit noutatea? Domnul Elton se însoară! 

Emma nu avusese timp nici măcar să se gândească la 
posibilitatea că ar fi vorba de domnul Elton şi fu atât de 
total surprinsă încât nu putu să evite o mică tresărire şi se 
înroşi la auzul veştii. 

— Asta era şi noutatea mea. Credeam că te interesează, 
zise domnul Knightley, cu un zâmbet care arăta că se 
gândea la ceva despre care ei mai vorbiseră. 

— Dar de unde ştiţi dumneavoastră? strigă domnişoara 
Bates. De unde Dumnezeu aţi putut afla, domnule 
Knightley? Pentru că nu sunt nici cinci minute de când am 
primit un bileţel de la doamna Cole, nu se poate să fie mai 
mult de cinci minute, hai, zece, pentru că mi-am pus boneta 
şi jacheta ca să ies, m-am dus numai până jos să vorbesc cu 
Patty despre carnea de porc, Jane aştepta în hol, nu-i aşa, 


Jane? Pentru că mama zicea că nu crede că avem o cratiţă 
destul de mare pentru saramură. Aşa că, am zis, mă duc jos 
să văd, şi Jane a zis „Nu vrei să mă duc eu în locul dumitale, 
fiindcă eşti cam răcită şi Patty tocmai spală bucătăria”, „Ah, 
draga mea, am zis, bine, şi tocmai atunci a venit biletul. O 
anume domnişoară Hawkins, asta e tot ce ştiu. O anume 
domnişoară Hawkins, din Bath. Dar, domnule Knightley, 
cum de-aţi auzit, pentru că imediat ce domnul Cole i-a spus 
doamnei Cole, ea s-a aşezat la masă şi mi-a scris. O 
domnişoară cu numele de Hawkins... 

— Am avut nişte treburi cu domnul Cole, acum o oră şi 
jumătate. Tocmai terminase de citit scrisorile domnului 
Elton şi -când am intrat mi-a arătat-o imediat. 

— Ah, asta e foarte... Cred că de mult n-au mai fost noutăţi 
care să intereseze pe toată lumea. Dragă domnule, sunteţi, 
zău, prea generos! Mama transmite complimente şi urări 
de bine şi mii de mulţumiri şi zice că o copleşiţi, zău aşa. 

— Noi găsim că la Hartfield carnea de porc e cu totul 
superioară celei din alte părţi, zise domnul Woodhouse, şi 
chiar aşa, şi Emma şi cu mine nu avem plăcere mai mare 
decât să... 

— Ah, dragă domnule, cum zice şi mama, prietenii noştri 
sunt prea buni cu noi. Dacă există oameni care, fără să fie 
bogaţi,au tot ce îşi doresc, sigur noi suntem aceia. Putem 
foarte bine spune că nu ne-a ocolit norocul. Ei bine, dragă 
domnule Knightley, deci dumneavoastră chiar aţi văzut 
scrisoarea... 

— Era scurtă - numai ca să anunţe —, dar plină de bucurie 
i entuziasm, desigur. Aici aruncă o privire şireată către 
Emma. Am avut norocul să... am uitat cuvintele exact, de 
fapt, n-are rost să le ţii minte. Vestea era, după cum spuneţi 
şi dumneavoastră, că se însoară cu o domnişoară cu numele 
de Hawkins. După felul cum scria, cred că lucrurile sunt 
deja aranjate. 

— Domnul Elton se însoară, zise Emma de îndată ce putu 
vorbi. Cred că toată lumea îi va dori numai fericire. 


— E cam tânăr pentru însurătoare, observă domnul Wood- 
ouse. Mai bine nu s-ar grăbi. Mi se părea că stă foarte bine 
aşa. Eram bucuros să-l văd pe la Hartfield. 

— O să avem o vecină nouă, domnişoară Woodhouse, zise 
domnişoara Bates, plină de veselie, mama e aşa de 
încântată, zice că nu putea să sufere să vadă casa parohială 
fără o stăpână. O veste mare, într-adevăr, Jane, tu nu l-ai 
văzut niciodată pe domul Elton. Nu-i de mirare că eşti aşa 
de curioasă să-l vezi. 

Curiozitatea Janei nu părea să fie atât de arzătoare încât 
s-o reocupe pe de-a-ntregul. 

— Nu, nu l-am văzut niciodată pe domnul Elton, zise ea 
tresărind puţin la această chemare, e, e un bărbat înalt? 

— Cine să răspundă la întrebarea asta, strigă Emma. Tata 
ar spune „da”, domnul Knightley ar spune „nu“, iar 
domnişoara Bates i cu mine am spune că are statura 
domnişoarei Fairfax, veţi înţelege că domnul Elton este 
considerat modelul de perfecţiune în Iighbury, atât ca fizic 
cât şi ca spirit. 

— Foarte adevărat, domnişoară Woodhouse, aşa e, o să 
înţeleagă. E tânărul cel mai bine, dar, dragă Jane, dacă-ţi 
aduci aminte, ţi-am spus ieri, e exact de înălţimea domnului 
Perry. Domnişoara Hawkins! Cred că e o tânără minunată. E 
aşa de atent cu mama şi o invită să stea în strana rezervată 
vicarului, ca să audă mai bine, pentru că, ştiţi, mama e 
puţin surdă, nu foarte mult, dar nu aude imediat. Jane 
spune că şi domnul colonel Campbell e puţin surd. Şi 
credea că băile pot să-i facă bine, băile calde, dar se pare că 
nu i-au făcut cine ştie cât de bine. Colonelul Campbell e un 
înger pentru noi. Şi domnul Dixon e un tânăr minunat, aşa 
cum merită. Ce fericire că oamenii buni se adună, şi se 
adună întotdeauna. Acum, domnul Elton şi domnişoara 
Hawkins, şi familia Cole, ce oameni cumsecade, şi familia 
Perry, cred că nu e nici o pereche mai potrivită şi mai 
fericită ca domnul şi doamna Perry. Cred, domnule, 
întorcându-se spre domnul Woodhouse, cred că puţine sunt 


locurile unde să se găsească o societate ca cea din High- 
bury. Întotdeauna am spus: vecinii noştri sunt o adevărată 
bine-cuvântare. Dragă domnule, dacă mamei îi place ceva 
mai mult decât orice pe lume, apoi aceea este carnea de 
porc, muşchi de porc la cuptor... 

— Dar cine este şi ce face această domnişoară Hawkins, 
sau de când se cunosc? zise Emma. Nu se ştie nimic, 
presupun. Se vede că n-o cunoaşte de prea multă vreme. E 
plecat numai de câteva săptămâni. 

Nimeni nu-i putea da nici o informaţie şi, după ce mai făcu 
nişte presupuneri, Emma zise: 

— Tăceţi, domnişoară Fairfax, dar sper că vă va interesa 
această veste. Dumneavoastră aţi auzit şi văzut multe 
lucruri în privinţa asta, fiind atât de mult antrenată de 
căsătoria domnişoarei Campbell. Nu vă putem lăsa să 
rămâneţi indiferentă faţă de domnul Elton şi domnişoara 
Hawkins. 

— După ce-l voi vedea pe domnul Elton, probabil că o să 
mă intereseze, răspunse Jane, dar nu cred că trebuie să mi 
se ceară asta. Au trecut luni de zile de la căsătoria 
domnişoarei Campbell şi impresiile de atunci s-au cam 
şters. 

— Da, a plecat numai de câteva săptămâni, cum aţi spus, 
domnişoară Woodhouse, zise domnişoara Bates, s-au făcut 
ieri patru săptămâni. O domnişoară Hawkins! Ei, eu 
totdeauna mă gândisem că trebuie să fie o domnişoară de 
pe aici, nu c-aş fi zis vreodată, dar doamna Cole mi-a şoptit 
ceva. dar eu am zis imediat „Nu. domnul Elton e un tânăr 
foarte bine, dar...” Pe scurt, nu prea cred că sunt deosebit 
de pricepută în asemenea probleme. N-am nici o pretenţie. 
Ce este limpede văd şi eu. Dar în acelaşi timp, cred că nu s- 
ar fi mirat nimeni dacă domnul Elton ar fi aspirat, 
domnişoara Woodhouse mă lasă să vorbesc, e aşa de 
drăguță. Ştie că n-aş fi în stare să jignesc pe nimeni. Ce mai 
face domnişoara Smith? Cred că s-a făcut bine de acum. Aţi 
primit ceva de la doamna John Knightley? Ah, copilaşii aceia 


scumpi. Jane ştii, totdeauna mi-l închipui pe domnul Dixon 
ca domnul John Knightley. Vreau să zic, ca fizic - Înalt, cu 
înfăţişarea aceea, şi nu prea vorbăreţ. 

— N-ai dreptate deloc, mătuşica, nu seamănă nici un pic. 

— Foarte ciudat, dar niciodată nu poţi să ştii exact cum 
arată cineva pe care nu l-ai văzut. Îţi imaginezi ceva şi nu te 
mai opreşti. Domnul Dixon, nu e, după câte spui tu, tocmai 
frumos? 

— Frumos? Ah. nu, departe de asta, e desigur destul de 
urâţel. Ţi-am spus că e urâţel. 

— Draga mea, mi-ai spus că domnişoara Campbell n-ar 
admite că e urât şi că tu... 

— Ah, în ceea ce mă priveşte, judecata mea nu face două 
parale. Dacă stimez o persoană spun totdeauna că arată 
bine. Dar ţi-am spus care e părerea generală şi l-am numit 
urât. 

— Ei, draga mea Jane, cred că trebuie să plecăm. Vremea 
nu prea pare bună şi bunica o fi îngrijorată. Sunteţi foarte 
bună, domnişoară Woodhouse, dar trebuie neapărat să 
plecăm. O să trec şi pe la doamna Cole, dar nu stau decât 
trei minute, iar tu Jane, du-te imediat acasă. Nu vreau să te 
apuce ploaia pe drum. Deja arată mai bine de când e la 
Highbury. Mulţumesc, da, într-adevăr. N-am să încerc să 
trec pe la doamna Goddard, pentru că ei nu-i place carnea 
de porc decât fiartă. După ce aranjăm jambonul, e altceva. 
La revedere, dragă domnule. Ah, vine şi domnul Knightley! 
Ei, asta-i grozav de... Sunt sigură că Jane e obosită, o să fiţi 
aşa de bun să-i daţi braţul. Domnul Elton şi domnişoara 
Hawkins... La revedere! 

Când Emma rămase singură cu tatăl ei, trebui să-i acorde 
jumătate din atenţia ei, pentru că el începu să se lamenteze 
că tinerii din ziua de azi se grăbesc atât de tare să se 
însoare - şi cu fete necunoscute - iar cealaltă jumătate şi-o 
păstra pentru a-şi forma propria ei opinie. Pentru ea era o 
noutate amuzantă şi binevenită, dar îi părea aşa de rău 
pentru Harriet - Harriet va fi lovită - şi tot ce putea spera 


era să-i poată transmite ea însăşi vestea, pentru a o scuti de 
neplăcerea de a o auzi de la alţii fără menajamente. Era 
timpul la care ea venea deobicei la Hartfield. Şi dacă se 
întâlnea cu domnişoara Bates pe drum! Şi când începu să 
plouă, Emma socoti că vremea o va reţine la doamna 
Goddard şi că ştirea îi va fi transmisă, fără ca ea să fie 
pregătită. 

Ploaia fu puternică, dar scurtă şi nici nu trecuseră cinci 
minute de la sfârşitul ei că Harriet intră îmbujorată, agitată 
- era clar că venise într-acolo într-un suflet, şi acel „Oh, 
domnişoară Woodhouse, ce credeţi că s-a întâmplat” cu 
care izbucni imediat, era o dovadă concludentă că primise 
vestea şi era în mod corespunzător tulburată. Cum lovitura 
îi fusese dată, Emma găsi că nu poate să facă nimic mai bun 
pentru ea decât să o asculte; şi Harriet, fără control, porni 
cu avânt să spună tot. Plecase de la doamna Goddard acum 
jumătate de oră, îi era teamă că începe să pice în orice 
clipă, dar crezuse că are totuşi timp să ajungă la Hartfield. 
Se grăbise cât putuse de tare, dar, când trecuse pe lângă 
casa croitoresei, unde îşi făcea o rochie, se gândise să intre 
să vadă cum merge lucrul, şi deşi nu stătuse decât un minut 
acolo, de îndată ce a ieşit, a început să plouă şi nu ştia ce să 
facă; aşa că, a fugit, cât a putut de repede să se 
adăpostească la Ford. Ford avea un magazin, cel mai mare 
din localitate, care vindea stofe, pânzeturi, mercerie, - cel 
mai mare şi mai modern magazin, şi se aşezase, fără să se 
gândească la nimic, stătuse cam zece minute, când deodată, 
cine credeţi că a intrat pe uşă - În mod sigur era foarte 
ciudat! - dar ei cumpărau întotdeauna de la Ford - cine 
credeţi că a intrat? 

— Elisabeth Martin şi fratele ei. 

— Dragă domnişoară Woodhouse. gândiţi-vă numai. 
Credeam că leşin! Nu ştiam ce să fac. Stăteam lângă uşă şi 
Elisabeth m-a văzut imediat, dar el nu putea, pentru că era 
ocupat cu umbrela. Sunt sigură că ea m-a văzut, dar s-a 
uitat imediat în altă parte şi nu m-a băgat în seamă şi s-au 


dus amândoi tocmai în fundul magazinului şi eu am rămas 
lângă uşă. O, Doamne, eram aşa de nenorocită. Sunt sigură 
că eram albă ca varul. Nu puteam să plec, din cauza ploii, 
dar aş fi vrut să fiu oriunde, numai acolo nu. Ah, dragă 
domnişoară Woodhouse, ei, în fine, aşa cred, el s-a uitat în 
jur şi m-a văzut, pentru că, în loc să continue să cumpere, 
au început să şuşotească între ei. Sunt sigură că vorbeau 
despre mine. Cred că atunci el a convins-o să-mi vorbească 
(ce credeţi, domnişoară Woodhouse?), pentru că imediat ea 
a venit la mine şi m-a întrebat ce mai fac. şi părea dispusă 
să dea mâna, dacă i-aş fi dat-o şi eu. Şi nu s-a purtat deloc 
ca de obicei, vedeam că era schimbată! totuşi încerca să se 
arate prietenoasă şi am dat mâna, şi am vorbit niţel. Dar nu 
mai ştiu ce-am spus, tremuram toată! Mi-aduc aminte că ea 
a zis că îi pare rău că nu ne mai vedem şi mi s-a părut chiar 
mult prea drăguţ din partea ei. Dragă domnişoară 
Woodhouse, eram aşa de nenorocită! în timpul ăsta mai 
stătuse ploaia şi eram cât se poate de hotărâtă să plec şi 
nimic nu-mi putea sta în cale şi atunci, gândiţi-vă numai, am 
văzut că vine şi el spre mine, încet, de parcă nu ştia ce să 
facă, şi a venit şi a vorbit şi eu am răspuns şi am mai stat o 
clipă. Mă simţeam îngrozitor, nu se poate spune, şi pe urmă 
mi-am luat inima-n dinţi şi-am spus că nu mai plouă şi 
trebuie să plec şi am pornit şi nici nu mă dezlipisem bine de 
casă, că a venit după mine, numai să-mi spună că dacă mă 
duc la Hartfield e mai bine s-o iau prin spatele grajdurilor 
domnului Cole, pentru că drumul a fost probabil inundat de 
ploaie. O, Doamne, credeam că mor. l-am spus deci că îi 
mulţumesc foarte mult. Ştiţi bine că nu puteam să nu-i 
mulţumesc şi pe urmă el s-a întors la Elisabeth şi eu am 
luat-o pe după grajduri, aşa cred, dar habar n-aveam unde 
mă aflu, sau ce fac. Ah, domnişoară Woodhouse, orice aş fi 
făcut, numai să nu mi se în-tâmple una ca asta şi, totuşi, am 
avut o mulţumire să-l văd că se poartă aşa de frumos şi 
prieteneşte, şi Elisabeth! Ah, domnişoară Woodhouse, 
vorbiţi-mi, vă rog, şi împăcaţi-mă cumva! 


Foarte sincer, Emma nu dorea să facă asta, dar, pe 
moment, nu avea încotro. Fu nevoită să se oprească pentru 
a medita. Nici ea nu era prea împăcată. Purtarea tânărului 
şi a surorii sale păreau a fi izvorâte dintr-un sentiment 
curat şi nu putea decât să-i fie milă de ei. După descrierea 
Harrietei, se părea că în purtarea lor se vedea amestecul 
unei afecţiuni jignite cu o reală fineţe, dar şi înainte îi 
considerase oameni de bună-credinţă şi cumsecade şi la 
urma urmei ce conta asta faţă de dezavantajul unei 
asemenea căsătorii. Era o prostie să te laşi tulburată de 
asta. Desigur, lui îi pare probabil rău că nu a câştigat-o, la 
toţi probabil, le pare rău, ambiția şi dragostea fusese 
probabil jignită. Probabil, toată familia spera să se ridice 
datorită înrudirii cu Harriet şi, în afară de asta, te poţi baza 
pe ce spunea Harriet? E aşa de uşor să-i faci plăcere, are 
aşa de puţin discernământ, ce contează laudele ei? 

Făcu tot ce-i sta în putinţă şi încercă să o împace, s-o facă 
să considere tot ce se întâmplase un fleac care nu merită 
atenţie deloc. 

— Poate că te întristează pe moment, zise ea, se pare însă 
că te-ai purtat destul de bine; dar, s-a terminat şi nu se mai 
poate repeta, în mod sigur, niciodată. Trebuia să existe o 
primă întâlnire. Prin urmare nu trebuie să te mai gândeşti 
la asta. 

Harriet zise: 

— Foarte adevărat! 

Şi ea nu se mai gândi la asta, totuşi, numai despre asta 
vorbea şi despre nimic altceva. Şi, în cele din urmă, Emma, 
pentru a-i scoate pe cei din familia Martin din capul ei, fu 
nevoită să se grăbească să-i dea vestea pe care voise să i-o 
anunţe cu mai multă prudenţă. Nu prea ştia nici ea ce să 
facă, să se bucure sau să se supere, să-i fie ruşine sau 
numai să se amuze pe seama stării de-spirit a bietei Harriet 
- o asemenea încheiere a importantului episod care era în 
viaţa ei domnul Elton. 


Totuşi, domnul Elton îşi reluă drepturile. Deşi în primul 
moment ea nu înregistra ştirea cu intensitatea de care ar fi 
fost capabilă cu o zi înainte, interesul ei creştea. Şi, înainte 
de a-şi termina convorbirea ajunsese la senzaţia de 
curiozitate, mirare şi regret, durerea şi plăcerea în privinţa 
acestei norocoase domnişoare Hawkins, care senzaţie urma 
să plaseze familia Martin pe locul doi în gândurile ei. 

Emma ajunse treptat să se bucure chiar de acea întâlnire. 
Fusese de folos pentru a amortiza primul şoc, fără a lăsa 
vreo urmă îngrijorătoare. Aşa cum trăia Harriet acum, cei 
din familia Martin nu puteau ajunge la ea fără să o caute 
acolo unde până acum le lipsise curajul sau bunăvoința să o 
caute; căci, de când îl refuzase pe fratele lor, surorile nu 
mai veniseră la doamna Goddard şi poate să treacă şi un an 
până se vor mai întâlni, fie de nevoie, fie pentru a sta de 
vorbă. 

CAPITOLUL XXII. 

FIREA OMULUI E într-atât APLECATA spre aceia care se 
află într-o situaţie neobişnuită, încât despre o tânără 
persoană care se căsătoreşte sau moare se vorbeşte cu 
siguranţă numai de bine. 

Nici nu trecuse o săptămână de când numele domnişoarei 
Hawkins fusese pentru prima oară rostit la Highbury, că se 
şi află, prin Dumnezeu ştie ce mijloace, că are toate 
calităţile - e frumoasă, distinsă, ştie de toate şi e 
extraordinar de simpatică; şi când domnul Elton însuşi sosi 
să-şi soarbă triumful minunatelor sale perspective şi să 
comunice tuturor vestitele ei merite, nu avu prea mult de 
adăugat. În afară de numele ei de botez şi compozitorii a 
căror muzică o cânta în special. 

Domnul Elton se întoarse un om fericit. Plecase respins şi 
umilit, dezamăgit în speranţa lui aprinsă, după un şir de 
ceea ce i se păruseră a fi încurajări serioase. Nu numai că 
pierduse pe cea pe care şi-o dorea, dar fusese înjosit, plasat 
la nivelul aceleia pe care nu şi-o dorea deloc. Plecase 
purtând în suflet o jignire profundă şi se întorcea logodit cu 


o alta, cu o alta care era fără îndoială superioară celei 
dintâi. Aşa cum se întâmpla întotdeauna, ceea ce am 
câştigat e mai bun decât ceea ce am pierdut. Se întoarse 
vesel şi mulţumit de sine, plin de avânt şi ocupat nevoie 
mare, puţin păsându-i de domnişoara Woodhouse şi sfidând- 
o pe domnişoara Smith. 

Încântătoarea Augusta Hawkins, pe lângă toate avantajele 
obişnuite de a fi de o frumuseţe perfectă şi cu merite 
incontestabile, poseda şi o avere personală de atâtea mii de 
lire cât să poată spune prin rotunjire zece - ceva care 
sublinia demnitatea şi era şi convenabil pe deasupra. 
Povestea suna destul de bine; nu-şi irosise farmecele, 
câştigase o femeie de zece mii de lire, sau aproape zece mii, 
şi o cucerise atât de minunat de repede; după ce făcuseră 
cunoştinţă, i se dăduse imediat o deosebită atenţie. 
Relatarea pe care el o făcuse doamnei Cole cu privire la 
naşterea şi creşterea acestui amor, era atât de plină de 
glorie; paşii se făcuseră atât de repede, începând cu 
întâlnirea din întâmplare la cina de la domnul Green, la 
petrecerea de la domnul Brown - zâmbetele şi îmbujorările 
obrajilor crescând în importanţă, cu subîinţelesuri şi emoția 
care se răspândeau din belşug. Tânăra fusese atât de 
repede impresionată, atât de tandru aplecată spre el, 
fusese, pe scurt, ca să folosim o expresie pe înţelesul 
tuturor, atât de dispusă să-l accepte, încât atât vanitatea cât 
şi prudenţa lui erau satisfăcute. 

Pusese mâna atât pe cele cereşti, cât şi pe cele 
pământeşti, atât pe avere, cât şi pe dragoste şi era cât se 
poate de fericit. Vorbea numai despre el şi ale lui, se aştepta 
să fie fericit, să se facă glume pe socoteala lui şi cu zâmbete 
prietenoase şi fără teamă, se adresa tuturor domnişoarelor 
din localitate, faţă de care, câteva săptămâni în urmă, s-ar fi 
purtat cu o galanterie mai reţinută. 

Căsătoria urma să aibă loc în curând, cum cei doi nu 
aşteptau altceva şi numai pregătirile strict necesare făceau 
să mai întârzie şi, când plecă din nou spre Bath, toată 


lumea se aştepta, şi anume priviri ale doamnei Cole nu 
contraziceau părerea, că atunci când va reveni la Highbury 
îşi va aduce şi mireasa. 

De această dată, cum stătuse destul de scurt timp, Emma 
îl văzuse foarte puţin, destul însă ca să considere că a 
trecut peste momentul greu al primei întâlniri de după 
cererea lui şi să-şi dea seama că nu şi-a mai subţiat 
purtările, după aerul înţepat şi pretenţios pe care îl avea. 
Începea acum să se întrebe în mod serios cum de îl găsise 
mai înainte simpatic şi de câte ori îl vedea, i se trezeau nişte 
sentimente atât de profund nesuferite, încât dacă n-ar fi 
fost dintr-un punct de vedere moral o pedeapsă, o lecţie, o 
sursă de umilinţă folositoare pentru mintea ei, ar fi preferat 
să aibă certitudinea că nu-l va mai vedea niciodată. Îi dorea 
numai bine, dar prezenţa lui o deranja şi dacă ar fi fost 
fericit, dar la o distanţă de douăzeci de mile, asta i-ar fi 
produs cea mai mare satisfacţie. 

Faptul că el continua să locuiască la Highbury va deveni 
probabil mai puţin sâcâitor datorită căsătoriei lui. Aceasta 
va împiedica multe amabilităţi fără rost, multe situaţii 
stânjenitoare vor fi evitate. O doamnă Elton era scuza cea 
mai bună să nu se mai vadă la fel de des, intimitatea de mai 
înainte va dispărea fără ca aceasta să se remarce. Va fi 
aproape ca şi când şi-ar lua de la capăt relaţiile sociale. 

Despre domnişoara respectivă Emma avea o părere 
proastă. Era fără îndoială destul de bună pentru domnul 
Elton, ştia să facă destule, pentru cât era nevoie la 
Highbury, era destul de frumoasă ca să arate urâtă alături 
de Harriet. Cât priveşte poziţia socială, Emma nu avea nici 
o îndoială - era convinsă că, în ciuda lăudăroşeniei şi 
pretențiilor lui, a dispreţului pentru Harriet, nu realizase 
nimic. Asupra acestui punct se pare că adevărul nu era 
greu de aflat. Ce era de capul ei nu se putea şti, dar cine 
era se putea auzi şi lăsând la o parte cele zece mii de lire nu 
părea să-i fie superioară Harrietei. N-avea nume, sânge sau 
rude nobile. Domnişoara Hawkins era cea mai mică dintre 


cele două fiice ale unui negustor - negustor, desigur, aşa se 
putea numi, din Bristol, dar cum totalul profiturilor sale din 
toată viaţa sa de negustor se vădea a fi atât de modest, nu 
era necinstit să presupui că demnitatea comerţului de care 
se ocupa era de asemenea modestă. Obişnuia să-şi petreacă 
o parte din iarnă la Bath, dar casa ei era la Bristol, chiar în 
inima oraşului. Pentru că deşi tatăl şi mama ei muriseră 
câţiva ani în urmă, rămăsese un unchi, care era om al legii, 
nu se avântase nimeni să spună ceva mai onorabil decât 
„om al legii”; iar fata locuia cu el. Emma ghici că trebuie să 
fie vorba de trepăduşul vreunui notar, prea prost ca să i se 
dea un post mai bun. Şi toată noblețea rudelor părea că se 
sprijină pe sora cea mare, care era foarte bine măritată, cu 
un gentleman de viţă, în apropiere de Bristol, care avea 
două trăsuri. Cam aşa se desfăşura povestea şi asta era 
faima domnişoarei Hawkins. 

De-ar fi putut să-i mărturisească Harrietei tot ce simţea! O 
făcuse să-l iubească şi, vai. din păcate, era greu să o facă să 
nu-l mai iubească. Farmecul aceluia care umpluse un gol 
mare din inima Harrietei nu putea fi distrus prin vorbe. 
Poate va fi înlocuit de un altul, va fi înlocuit în mod sigur, 
nimic mai clar; ar fi fost de ajuns şi un Robert Martin, dar 
nimic altceva nu o putea vindeca. Harriet era una din acele 
femei care odată ce s-au îndrăgostit rămân îndrăgostite. Şi 
acum, biata fată se simţea mult mai rău, pentru că domnul 
Elton apăruse din nou şi îl vedea mereu într-un loc sau 
altul. Emma îl văzu numai o dată, dar în mod sigur, de două- 
trei ori pe zi, Harriet tocmai se întâlnise cu el, sau tocmai 
trecuse după ce a trecut el, sau tocmai îi auzise vocea, sau îi 
văzuse un umăr, tocmai apăruse ceva care îl făcea mereu 
prezent în imaginaţia ei, înconjurat de toată lumina 
favorabilă în care surpriza şi fantezia ei îl umpleau. Şi mai 
mult, întruna auzea vorbindu-se despre el, pentru că în 
afara orelor când se afla la Hartfield era mereu printre 
acelea care nu-i găseau cusur şi nu aveau nimic mai 
interesant de discutat decât ce-l privea pe el şi, prin 


urmare, tot ce se afla, se ghicea, tot ce se întâmplase, tot ce 
se putea întâmplă în mersul treburilor sale se flutura mereu 
pe la urechile ei. Stima ei era întărită de laudele care i se 
aduceau mereu şi regretele ei nu mai mureau. 
Sentimentele îi erau tot timpul rănite de fraze repetate fără 
încetare cu privire la fericirea domnişoarei Hawkins şi de 
continua constatare că el e foarte îndrăgostit. Atitudinea cu 
care trecea pe lângă casă, însăşi înclinarea pălăriei lui, erau 
toate dovezi grăitoare că era extrem de îndrăgostit. 

Dacă şi-ar fi permis să se distreze, dacă n-ar fi existat 
durerea prieteniei ei şi mustrările propriei conştiinţe, 
oglindite în şovăielile sufletului Harrietei, Emma ar fi fost 
foarte amuzată de aceste variaţii. Câteodată predomina 
domnul Elton, câteodată familia Martin, şi fiecare din aceste 
gânduri era de folos pentru a pune capăt celuilalt. 
Nefericirea produsă de ştirea că domnul Elton s-a logodit fu 
lăsată la o parte o vreme, pentru că Elisabeth Martin veni în 
vizită la doamna Goddard, câteva zile după aceea. Harriet 
nu era acasă, dar îi lăsase un bileţel scris într-un stil menit 
s-o înduioşeze, un stil în care se amesteca puţin reproş cu 
multă blândeţe şi, până când nu apăru domnul Elton însuşi, 
fusese foarte preocupată de asta, gândindu-se mereu ce 
poate face în schimb şi dorind să facă mai mult decât ceea 
ce îndrăznea să mărturisească. Dar domnul Elton În 
persoană, risipi aceste griji. În timpul şederii sale, familia 
Martin fu uitată şi chiar în dimineaţa când el pleca din nou 
spre Bath, Emma, ca să potolească tristeţea prilejuită de 
această plecare, găsi că e cel mai bine să-i aducă aminte de 
vizita Elisabethei Martin. 

Se gândise mult şi avusese multe îndoieli în privinţa 
modului de a răspunde vizitei: ce ar fi fost mai necesar şi ce 
ar fi fost mai sigur. Să le neglijeze cu totul, pe mamă şi pe 
surori, când a fost invitată, ar fi însemnat să se arate 
ingrată. Nu trebuia să facă asta şi, totuşi, primejdia de a 
reînnoi relaţiile! 


După multă meditaţie, nu găsi nimic mai bun decât ca 
Harriet să întoarcă vizita, dar într-un fel în care, dacă aveau 
minte să înţeleagă, să le convingă că e vorba numai de nişte 
relaţii politicoase. Intenţiona s-o ducă în trăsura ei s-o lase 
la Abbey Mill, să-şi continue drumul şi să se întoarcă după 
ea, repede să nu le dea timp să apeleze insinuant la amintiri 
primejdioase din trecut şi să dea cea mai hotărâtă dovadă 
că, în viitor, intimitatea se va rezuma la atât şi nimic mai 
mult. 

Socotea că e cel mai bun lucru, deşi era ceva ce nu putea 
aproba din toată inima, ceva ce semăna a nerecunoştinţa 
abia mascată, trebuia să procedeze aşa, altfel ce s-ar alege 
de Harriet? 

CAPITOLUL XXIII nu prea avea harriet inimă pentru vizite. 
Numai cu jumătate de oră înainte ca prietena ei s-o caute la 
doamna Goddard, soarta ei crudă o condusese tocmai către 
locul unde, în acel moment, un cufăr, cu adresa Rev. Philip 
Elton, White Hart, Bath, putea fi văzut pe când era urcat în 
căruţa măcelarului, care urma să-l ducă până la diligentă, şi 
totul în această lume, în afară de acel cufăr şi acea adresă, 
era prin urmare pentru ea un gol imens. 

Se duse totuşi. Şi când ajunseră la fermă, şi ea trebui să 
coboare la capătul aleii largi, ordonate, acoperite cu pietriş, 
mărginită de meri cu coroane rotunde, care ducea spre uşa 
din faţă, văzând tot ceea ce cu o toamnă înainte îi făcuse 
atâta plăcere, începu să-i renască un oarecare sentiment 
tulburător. Când se despărţiră, Emma observă că se uita în 
jur cu un fel de curiozitate înfricoşată, ceea ce o făcu să 
hotărască să nu permită ca vizita să dureze mai mult decât 
sfertul de oră propus. Ea îşi continuă drumul, pentru a 
acorda acest interval de timp unei foste servitoare care se 
măritase la Donwell. 

După un sfert de oră, punctuală, era din nou în faţa 
portiţei albe şi domnişoara Smith răspunse imediat 
chemărilor ei şi apăru fără a fi însoţită de nici un tânăr 
primejdios. Venea singură pe aleea de pietriş - una din 


domnişoarele Martin o condusese numai până la uşă şi se 
despărţise de ea cu politeţea cuvenită. 

Harriet nu putu să se concentreze foarte repede ca să 
povestească. Sentimentele o copleşeau, dar, în cele din 
urmă, Emma obţinu de ajuns de multe amănunte de la ea ca 
să înţeleagă ce fel de întâlnire fusese şi ce dureri 
provocase. Văzuse numai pe doamna Martin şi pe cele două 
fete. O primiseră cu o atitudine îndoielnică., dacă nu chiar 
rece. Şi în tot cursul vizitei nu vorbiseră nimic, în afară de- 
obişnuitele banalităţi, până când, în fine, doamna Martin 
zisese deodată, că i se pare că a mai crescut şi ajunseseră 
astfel la un subiect mai plăcut şi la un fel de a vorbi mai 
călduros. Chiar în camera aceea se măsuraseră, ea şi 
prietenele ei, în septembrie trecut. Făcuseră semne cu 
creionul şi scriseseră data pe lambriu, lângă fereastră. El le 
scrisese. Toate păreau să-i aducă aminte ziua, ora, pe cei 
prezenţi, ocazia, să simtă tot ce nu se putea spune, să 
regrete la fel de mult, să fie gata să se întoarcă la aceeaşi 
bună înţelegere, şi tocmai deveniseră din nou ele însele 
(Harriet, după câte bănuia Emma, era gata prima să se 
arate prietenoasă şi fericită), când trăsura îşi făcuse din 
nou apariţia şi totul se terminase. Stilul vizitei şi durata ei 
scurtă se dovediseră în acel moment decisive. Să acorde 
numai paisprezece minute acelora cu care, nici şase luni în 
urmă, petrecuse şase săptămâni! Emma îşi închipuia 
perfect totul şi îşi dădea seama câtă dreptate aveau să fie 
supărate şi cât e de firesc ca Harriet să sufere. Era o 
împrejurare tristă. Ar fi făcut oricât, ar fi suferit oricât, dacă 
i-ar fi putut ajuta pe cei din familia Martin să urce pe scara 
socială. Erau plini de merite şi, dacă ar fi fost numai cu 
puţin mai sus, asta ar fi fost de ajuns, dar aşa cum stătea 
situaţia, ce putea să facă? Imposibil! Nu putea să se 
căiască. Trebuia să-i despartă, dar era foarte dureros, chiar 
pentru ea însăşi, de data asta. Aşa încât simţi nevoia să se 
consoleze puţin şi hotări ca, în drum spre casă, să treacă pe 
la Randalls. Mintea ei obosise de atâta domnul Elton şi 


familia Martin. Era absolut necesar s-o învioreze la 
Randalls. 

Ideea era bună; dar când traseră la scară, li se spuse că 
nici doamna, nici domnul nu erau acasă; erau plecaţi 
amândoi de câtva timp, omul credea că s-au dus la 
Hartfield. 

— Asta-i foarte rău, strigă Emma, când trăsura întorcea. Şi 
acum 0 să-i pierdem, foarte supărător! Nu ştiu dacă am fost 
vreodată mai dezamăgită. Şi se aşeză din nou în colţul ei să- 
şi rumege supărarea sau s-o gonească pe baza unor 
argumente, sau, cel mai probabil, şi una şi alta, acestea 
fiind manifestările unei naturi optimiste. Deodată trăsura se 
opri. Se uită afară; se oprise lângă domnul şi doamna 
Weston, care voiau să-i vorbească. Bucuria o cuprinse dintr- 
o dată la vederea lor şi crescu, de îndată ce auzi ce 
spuneau, pentru că domnul Weston i se adresă imediat cu: 

— Ce mai faceţi, ce mai faceţi? Am fost pe la tatăl dumitale 
şi ne-am bucurat că se simte aşa de bine. Frank soseşte 
mâine pe la ora cinci - azi e la Oxford, şi vine încoace 
pentru două săptămâni. Ştiam eu că aşa o să fie. Dacă 
venea de Crăciun, n-ar fi putut sta nici trei zile. Mi-a părut 
bine că n-a venit de Crăciun; acum vremea va fi cât se poate 
de bună. Frumos, fără ploaie, exact cum trebuie. O să ne 
bucurăm de vizita lui aşa cum se cuvine, totul s-a aranjat 
exact aşa cum îmi doream eu. 

Veste era uluitoare, iar bucuria care se citea pe faţa 
domnului Weston, de-a dreptul molipsitoare şi pe deplin 
confirmată de vorbele doamnei Weston şi de atitudinea ei. 
Într-un fel mai liniştit, şi în cuvinte mai puţine ea exprima 
bucurie egală. Văzând că şi ea este sigură de venirea fiului, 
Emma începu să creadă că e adevărat şi se bucură sincer 
de bucuria lor. Era o veste minunată, care aproape 
împrospăta spiritul ei obosit. Necazurile trecute erau acum 
date la o parte de noutatea a ceea ce avea să urmeze şi cu 
iuţeala gândului, într-o jumătate de secundă, i se aprinse 
speranţa că nu se va mai vorbi despre domnul Elton. 


Domnul Weston îi povesti toate aranjamentele de la 
Enscombe, în urma cărora fiul său putea să-şi permită să 
petreacă două săptămâni după voia lui, ca şi amănuntele 
despre călătoria lui, drumul pe care îl va urma, şi ea ascultă 
zâmbind şi felicitându-l. 

— Curând, îl vom aduce la Hartfield, zise el în încheiere. 
Emma văzu, sau îşi închipui că vede cum doamna Weston îl 
atinse uşor pe braţ, la auzul acestor vorbe. 

— Mai bine hai să mergem, domnule Weston, zise ea, le 
reținem pe fete. 

— Da, da, am terminat, şi întorcându-se spre Emma. dar 
probabil te aştepţi să vezi un tânăr foarte, foarte frumos. 
Numai de la mine ai auzit despre el. Poate că nu e cu nimic 
extraordinar, deşi ochii lui strălucitori vorbeau în acelaşi 
timp în numele unei atari convingeri. 

Emma reuşi să se prefacă a nu şti despre ce e vorba şi 
răspunse într-un fel care nu lăsa să se ghicească nimic. 

— Gândeşte-te la mine mâine, dragă Emma, pe la patru, o 
rugă doamna Weston la despărţire, vorbindu-i numai ei. 

— La patru! Crede-mă, o să fie aici la trei, corectă domnul 
Weston, repede; şi astfel se termină o întâlnire foarte 
plăcută. Emma era într-o bună dispoziţie care semăna 
foarte bine cu fericirea. Totul se schimbase în jur. James şi 
caii lui nu mai erau aşa de greoi ca înainte. Când îşi aruncă 
privirea la gardul viu, îi veni în minte că pomişorul cel mai 
mare o să înmugurească în curând şi când se întoarse spre 
Harriet văzu şi la ea ceva primăvăratec, un zâmbet fraged. 

— Domnul Churchill va trece numai pe la Oxford, sau şi pe 
la Bath? 

Era o întrebare care nu prevestea nimic bun. Dar noţiunile 
de geografie şi liniştea sufletească nu se pot căpăta dintr-o 
dată şi Emma era acum dispusă să decidă că toate vor veni 
la timpul potrivit. 

Dimineaţa acelei zile extraordinare sosi şi eleva 
credincioasă a doamnei Weston nu uită nici la zece, nici la 


unsprezece, nici la douăsprezece că trebuie să se 
gândească la ea la patru. 

„Ah, draga mea prietenă grijulie. Îşi zicea ea în gând, în 
timp ce cobora din camera ei, întotdeauna ai prea multă 
grijă faţă de alţii şi de dumneata deloc. Parcă te văd foindu- 
te mereu şi alergând în camera lui ca să te asiguri că totul e 
în ordine.” Când trecu prin hol, ceasul sună douăsprezece. 

„E douăsprezece, n-am să uit să mă gândesc la dumneata 
peste patru ore, şi mâine pe la ora asta, sau poate ceva mai 
târziu, pot să mă pregătesc pentru venirea lui aici. Sunt 
sigură că-l vor aduce curând încoace.” 

Deschise uşa salonului şi văzu doi domni stând de vorbă cu 
tatăl ei - domnul Weston şi fiul său. Sosiseră de câteva 
minute, şi domnul Weston abia terminase de explicat cum a 
ajuns Frank cu o zi înainte de cea propusă, şi tatăl ei tocmai 
le ura politicos „bun venit”, şi îl felicita pe domnul Weston, 
când apăru şi ea să-şi guste porţia de surpriză şi plăcerea 
de a face cunoştinţă. 

Frank Churchill, de care se vorbise atâta, care suscitase 
atâta interes, era în faţa ei în carne şi oase. Era în faţa ei, şi 
văzu că laudele nu fuseseră degeaba. Era un tânăr foarte 
frumos. Statura, atitudinea, felul lui de a vorbi, toate erau 
ireproşabile şi purtarea lui era plină de spirit şi voioşie ca şi 
a tatălui său. Părea iute şi inteligent. Simţi imediat că 
trebuie să-l placă. Avea un fel de degajare a omului de 
lume, o uşurinţă de a vorbi care o convinseră că venise să o 
cunoască şi că se vor cunoaşte bine. 

Sosise la Randalls cu o seară înainte. Îi făcu plăcere 
nerăbdarea lui de a veni, care îl făcuse să-şi schimbe 
planurile şi să plece mai devreme, să călătorească la ore 
mai târzii şi mai repede, astfel încât să câştige jumătate de 
Zi. 

— V-am spus de ieri, strigă domnul Weston cu entuziasm. 
V-am spus că o să vină înainte de data fixată. Mi-aduc 
aminte cum făceam eu. Nu poţi să te moşmondeşti pe drum, 
înaintezi mai repede decât ţi-ai propus. Şi ce plăcere să 


ajungi la prietenii tăi înainte ca ei să se aştepte. Face, zău, 
toată osteneala, dacă nu chiar mai mult. 

— E o mare plăcere să-ţi dai osteneala pentru asta, zise 
tânărul, deşi nu spre multe locuri m-aş îndrepta cu atâta 
grabă. Dar, venind acasă, simţeam că pot face orice. 

Cuvântul acasă îl făcu pe tatăl său să se uite la el cu mai 
multă reînnoită mulţumire. Emma fu imediat sigură că el 
ştia cum să se facă simpatizat. Convingerea îi fu întărită de 
ceea ce urmă. Îi plăcea foarte mult la Randalls, găsea casa 
foarte frumos aranjată, nu voia să accepte ideea că era prea 
mică, admira poziţia, drumul spre Highbury, satul însuşi şi 
avea şi o mare admiraţie pentru Hartfield şi jură că se 
gândise cu mare interes la satul ăsta, aşa cum numai la 
satul natal te poţi gândi, şi dorise totdeauna să-l viziteze. 
Emmei îi trecu prin cap o bănuială: să nu fi putut niciodată 
să dea curs unor sentimente atât de puternice? Dar, chiar 
dacă nu era sinceră, afirmaţia era plăcută şi spusă astfel, ca 
să facă plăcere. Maniera lui nu părea studiată sau 
exagerată. Arăta şi vorbea exact ca cineva din cale-afară de 
bucuros. 

Vorbiră despre lucrurile obişnuite la începutul unei 
cunoştinţe. El punea întrebări: „Ştia să călărească? îi plăcea 
să se plimbe? împrejurimile erau frumoase? Poate la 
Highbury era destulă lume bună. Şi văzuse nişte case foarte 
drăguţe. Baluri, se dădeau baluri? Se ocupau de muzică?” 

Dar, când obţinu suficiente informaţii şi ajunseră să se 
cunoască ceva mai bine, căută o ocazie, în timp ce taţii lor 
erau ocupați într-o discuţie separată, să aducă vorba de 
mama lui adoptivă şi să o laude cu multe cuvinte frumoase 
şi caldă admiraţie, cu multă recunoştinţă pentru fericirea 
pe care i-o aducea tatălui său şi pentru primirea 
binevoitoare pe care i-o făcuse lui - Încă o dovadă că ştia 
cum să se facă iubită - şi el socotea desigur, că merită 
dragostea lui de fiu. Nu se avântă în laude pe care doamna 
Weston nu le-ar fi meritat, dar, fără îndoială, nu o cunoştea 
foarte bine. Ştia ce e binevenit şi ce nu. „Căsătoria tatălui 


său”, zicea el, „fusese un lucru foarte înţelept, toţi prietenii 
se bucurau probabil şi familia căreia îi datora această 
binecuvântare, poate să fie sigură de recunoştinţa lor.” 

Era gata să-i mulţumească ei pentru meritele domnişoarei 
Taylor, fără a părea totuşi să fi uitat că în firea lucrurilor era 
ca domnişoara Taylor să fi format caracterul domnişoarei 
Woodhouse, şi nu invers. Şi, în cele din urmă, ca şi când ar 
fi vrut ca din părerile lui să nu lipsească nimic, îşi încunună 
laudele cu surpriza faţă de tinereţea şi frumuseţea ei fizică: 

— Maniere distinse şi plăcute, da, la asta mă aşteptam, 
zise el, dar trebuie să mărturisesc că nu mă aşteptam la 
nimic mai mult decât la o femeie de o oarecare vârsta, care 
arată nici prea bine, nici prea rău. Nu ştiam că o să găsesc 
o doamnă Weston tânără şi drăguță. 

— Dacă ar fi după mine, nici o laudă nu spune destul 
despre doamna Weston, zise Emma; dacă ai fi spus că îi dai 
optsprezece ani, aş fi fost încântată; dar ea e gata să se 
certe cu oricine ar rosti asemenea cuvinte. Să nu-i vorbeşti 
astfel pe faţă. Nu e bine nici măcar să-şi închipuie că ai 
numit-o tânără şi drăguță. 

— Sper că mă pricep la atâta lucru, răspunse el, nu, poţi fi 
sigură (cu o înclinare galantă) că atunci când vorbesc cu 
doamna Weston voi şti pe ci-ne să laud, fără nici o teamă că 
ar putea găsi vorbele mele exagerate. 

Emma se întreba dacă şi el bănuise ce aşteptau cei doi de 
la cunoştinţa lor, bănuială care era atât de puternică în 
mintea ei, şi dacă aceste complimente ale lui trebuiau 
considerate semne ale unui consimţământ tacit, sau dovezi 
de sfidare. Trebuia să-l vadă mai mult ca să-şi dea seama ce 
fel de om e. Deocamdată, i se părea simpatic. 

N-avea nici o îndoială asupra planurilor pe care şi le făcea 
adesea domnul Weston. Observă că, din când în când, le 
arunca o privire iute, plină de fericire, şi chiar atunci când 
nu se uita, ea era încredinţată că trăgea cu urechea. 

Faptul că tatăl ei era cu totul departe de asemenea 
gânduri, deficienţa lui totală în a înţelege şi bănui 


asemenea lucruri erau cât se poate de binevenite. Din 
fericire, deşi nu aproba căsătoriile, era cât se poate de 
străin de orice suspiciune în acest sens. Şi deşi totdeauna 
se ridica împotriva oricărei căsătorii deja stabilite, nu 
suferea niciodată dinainte pentru că ar fi prevăzut-o. Se 
părea că nu putea avea o părere atât de proastă despre 
mintea a două persoane încât să creadă că vor să se 
căsătorească fără să-i forţeze nimeni. Binecuvânta această 
lipsă de perspicacitate a lui. Putea acum, fără a fi stânjenit 
de vreo presupunere neplăcută, fără să prevadă nici un fel 
de trădare din partea oaspetelui său, să-şi dea drumul 
solicitudinii izvorâte din inima sa bună şi buna lui creştere, 
întrebând despre condiţiile în care călătorise domnul Frank 
Churchill, care avusese nenorocirea de a dormi două nopţi 
pe drum, şi să-şi exprime dorinţa sinceră şi pură de a afla 
dacă nu cumva a răcit în cursul acestora, ceea ce nu poate 
fi sigur decât după ce va mai trece încă o noapte. 

Vizita durase suficient de mult şi domnul Weston se 
pregăti să plece. Trebuia să plece; avea ceva de aranjat în 
legătură cu finul său de la Crown şi mai multe comisioane 
pentru doamna Weston la Ford; dar alţii puteau să mai stea. 
Fiul său, prea bine crescut ca să profite de această aluzie, 
sări imediat, spunând: 

— Dacă aveţi treburi în continuare, domnule, o să profit de 
ocazie ca să fac o vizită pe care tot trebuie s-o fac zilele 
astea şi, prin urmare, acum e foarte bine. Am avut onoarea 
să cunosc o Vecină de-a dumneavoastră (întorcându-se spre 
Emma), o domnişoară care locuieşte la Highbury. Sper că 
nu va fi prea greu să găsesc casa, deşi nu cred că numele e 
Fairfax, ci Barnes sau Bates. Cunoşteaţi o familie cu numele 
ăsta? 

— Cunosc, cum să nu, strigă tatăl său. Doamna Bates, am 
trecut pe lângă casa ei, am văzut-o pe domnişoara Bates la 
fereastră. Adevărat, adevărat, o cunoşti pe domnişoara 
Fairfax? Mi-aduc aminte că ai cunoscut-o la Weymouth şi e o 
fată minunată. Fă-i o vizită, neapărat. 


— Nu e neapărat nevoie să mă duc chiar azi de dimineaţă, 
zise tânărul, pot să mă duc şi în altă zi. Dar la Weymouth 
ne-am cunoscut destul de bine ca să... 

— A. du-te azi, du-te azi. Nu mai amâna. Niciodată nu e 
prea devreme să-ţi faci datoria. Şi în afară de asta, Frank, 
trebuie să-ţi spun câte ceva despre situaţia ei aici. Trebuie 
să eviţi să fii nepoliticos cu ea aici. Ai văzut-o împreună cu 
familia Campbell, când era egală cu cei în societatea cărora 
se afla, dar aici locuieşte cu o bunică săracă, abia au ce să 
mănânce. Dacă nu te duci în vizită imediat, se vor simţi 
jignite. 

Tânărul se lăsă convins. 

— Am auzit-o spunând că vă cunoaşteţi, zise Emma. E o 
fată foarte distinsă. 

El aprobă, dar cu un „da” atât de moale încât o făcu să se 
îndoiască aproape că ar fi de aceeaşi părere; şi totuşi, poate 
că exista o altă noţiune de distincţie în lumea bună, dacă 
Jane Fairfax nu ieşea cu nimic din comun. 

— Dacă nu te-au frapat manierele ei niciodată, zise ea, 
cred că te vor frapa acum. O vei vedea într-o lumină mai 
bună. O vei vedea şi auzi, ah, nu, mi-e teamă că n-o vei auzi 
deloc, pentru că are o mătuşă care vorbeşte ca o moară 
stricată. 

— O cunoşti pe domnişoara Fairfax? domnule, zău? zise 
domnul Woodhouse intrând ca de obicei ultimul în 
conversaţie. Atunci dă-mi voie să-ţi spun că e o tânără 
foarte drăguță. E în vizită la bunica şi mătuşa ei, foarte 
cumsecade femei. Le cunosc de o viaţă întreagă. Vor fi 
foarte bucuroase să te vadă, sunt sigur. Trimit un servitor 
cu dumneata să-ţi arate drumul. 

— Stimate domnule, dar în nici un caz, tata poate să-mi 
explice. 

— Dar tatăl dumitale nu merge până acolo. Merge la 
Crown, la capătul celălalt al străzii şi e foarte mult noroi, 
dacă nu te ţii de potecă; vizitiul meu îţi va spune pe unde să 
traversezi. 


Domnul Frank Churchill refuză în continuare încercând să 
arate cât se poate de serios. Şi tatăl său îi sări în ajutor, 
strigând: 

— Dar, bunul meu prieten, nu e nevoie deloc. Frank ştie ce 
e aia o baltă, mai ales dacă se vede, şi de la Crown poate să 
ajungă la doamna Bates într-un picior. 

Li se dădu voie să plece neînsoţiţi, şi salutând, unul cu o 
înclinare a capului, celălalt cu o plecăciune, cei doi domni 
plecară. Emma era foarte mulţumită de acest început şi de 
acum se putea gândi la cei de la Randalls, la orice oră din 
zi, încredinţată că se înţeleg bine. 

CAPITOLUL XXIV. 

A DOUA ZI DE DIMINEAŢA, DOMNUL FRANK Churchill 
se arătă din nou. Veni cu doamna Weston. Se părea că se 
înţeleg destul de bine şi o îndrăgise la fel de mult ca pe 
satul Hinghbury. După câte spunea ea, stătuseră împreună 
flecărind cu multă plăcere, până când se făcuse ora ei de 
plimbare, şi când i se ceruse să aleagă locul spre care să se 
îndrepte spusese imediat „Highbury”. Nu se îndoia că şi 
celelalte locuri sunt bune pentru plimbare, dar, dacă e 
vorba să aleagă el, va decide să se plimbe întotdeauna 
înspre Highbury. Highbury, satul acesta aerisit, vesel, 
fericit, va fi totdeauna o atracţie pentru el. Pentru doamna 
Weston, Highbury însemna Hartfield şi era încredinţată că 
şi pentru el erau unul şi acelaşi lucru. Plecaseră imediat 
într-acolo. 

Emma nu se aştepta să-i vadă, pentru că domnul Weston, 
care abia trecuse pe acolo, pentru o jumătate de minut, 
numai ca să audă că fiul său e foarte frumos, nu ştia nimic 
despre planurile lor. Era o surpriză plăcută, deci, să-i vadă 
venind spre casa ei, împreună, braţ la braţ. Tocmai dorea 
să-l întâlnească din nou şi mai ales în compania doamnei 
Weston, pentru că de purtarea lui faţă de dânsa urma să 
depindă opinia ei despre el. Dacă greşea în acest punct, 
nimic nu-l mai putea scuza faţă de ea. 


Dar când îi văzu împreună, fu deplin mulţumită. Nu-şi 
făcea datoria numai prin cuvinte frumoase şi complimente 
exagerate, purtarea lui faţă de ea era cât se poate de 
cuviincioasă şi plăcută, arătând cât se poate de convingător, 
în dorinţa lui de a o considera prietenă şi de a fi sigur de 
dragostea ei, şi Emma avut destul timp să-şi formeze o 
opinie bine fondată, pentru că vizita lor dură toată 
dimineaţa. Se plimbară toţi trei o oră, două, mai întâi în 
jurul boschetelor de la Hartfield şi apoi spre Highbury. El 
era încântat de toate: admiră Hartfield destul pentru 
urechile domnului Woodhouse şi când hotărâră să meargă 
mai departe îşi mărturisi dorinţa de a cunoaşte tot satul şi 
găsind motive de laudă şi interes mai multe decât îşi 
închipuise Emma. 

Curiozitatea pe care o arăta faţă de anumite lucruri 
dovedea nişte sentimente cu totul admirabile. Rugă să i se 
arate casa în care locuise tatăl său atâta vreme şi care 
fusese căminul lui şi amintindu-şi că bătrâna care îi fusese 
doică era încă în viaţă, porni în căutarea casei ei, de la un 
capăt la altul al străzii, şi, deşi unele din preocupările şi 
observaţiile lui nu dovedeau un merit deosebit, se vădea în 
toate o bunăvoință faţă de Highbury, care trebuie să fi fost 
mult preţuită de tovarăşele sale. 

Emma îl observa şi decise că, judecând după sentimentele 
pe care le arăta acum, se putea foarte bine presupune că 
nu era posibil să-şi fi amânat vizita din proprie iniţiativă, să 
fi jucat o comedie, să fi făcut paradă de nesincerităţi şi că 
domnul Knightley îl judecase desigur greşit. 

Primul mic popas fu la hanul Crown, o clădire care nu prea 
îi merita atenţie, deşi era singura de acest fel din 
împrejurimi, unde existau o pereche de cai de poştă, mai 
mult pentru necesităţile localnicilor decât pentru călătorii 
mai lungi. 'lovarăşele sale nu socoteau că aici va fi ceva 
interesant care să-l reţină, dar, trecând prin faţa hanului, îi 
povestiră despre sala cea mare, care fusese, în mod vizibil, 
adăugată construcţiei mai vechi. Fusese clădită cu mulţi ani 


în urmă pentru a servi ca sală de bal şi, pe vremea când cei 
din partea locului erau mai numeroşi şi mai puşi pe dans, 
fusese folosită ca atare. Dar zilele acelei glorii erau demult 
apuse şi acum cel mai nobil scop în care putea fi folosită era 
să adăpostească un club de whist pentru bărbaţii cu mai 
multă sau mai puţină educaţie din împrejurimi. Imediat el 
se interesă despre această sală. Calitatea ei de sală de bal îl 
atrase şi în loc să treacă mai departe se opri câteva minute 
în faţa ferestrelor glisante de sus, care erau deschise, să se 
uite înăuntru, să vadă ce posibilităţi existau şi să se plângă 
că scopul originar se pierduse. Nu găsea nici un defect sălii 
şi nu voi să recunoască niciunul din cele sugerate de ele. 
Nu - era destul de lungă, destul de largă şi destul de 
frumoasă. Ar putea cuprinde exact numărul potrivit de 
persoane. Ar trebui să se organizeze baluri, cel puţin la 
două săptămâni, în tot cursul iernii. De ce domnişoara 
Woodhouse nu încercase nimic pentru a reînvia zilele bune 
de altădată ale acestei săli? Ea putea face orice la Highbury. 
Se invocară două motive: în sat nu se aflau familii destul de 
bune, iar cele din împrejurimi n-ar fi fost tentate să ia 
parte; dar el nu fu satisfăcut. Nu putea nimeni să-l convingă 
că atâtea case frumoase câte văzuse el nu adăposteau 
destulă lume pentru o asemenea întâlnire şi chiar când i se 
dădură amănunte, i se descriseră familiile, tot nu voia să 
recunoască inconvenientul unui asemenea amestec sau că 
ar fi vreo dificultate pentru cineva să se întoarcă acasă 
dimineaţa. Avea argumentele unui tânăr căruia îi plăcea 
foarte mult să danseze şi Emma fu destul de surprinsă să 
constate că firea familiei Weston o lua înaintea obiceiurilor 
familiei Churchill. Părea să fie la fel de vioi şi de jovial, 
aplecat spre cele lumeşti, ca şi tatăl lui, şi deloc mândru şi 
rezervat ca cei din familia de la Enscombe. Părea să fie 
chiar prea lipsit de mândrie: indiferența faţă de amestecul 
unor persoane de ranguri diferite era prea aproape de o 
lipsă de distincţie. Totuşi, el nu era în măsură să-şi formeze 


o opinie justă şi să evalueze corect răul posibil. Era numai o 
efuziune a unui suflet plin de entuziasm. 

În fine, se lăsă convins să plece din faţa hanului Crown şi 
când ajunseră în faţa casei unde locuia familia Bates, Emma 
îşi aminti că el voise să le facă o vizită cu o zi înainte şi îl 
întrebă dacă o făcuse: 

— A, da, da, răspunse el, tocmai voiam să vă povestesc. O 
vizită foarte reuşită, le-am văzut pe toate cele trei doamne 
şi m-am simţit foarte îndatorat pentru cele ce mi-aţi spus. 
Dacă mătuşa cea vorbăreaţă m-ar fi luat prin surprindere, 
aş fi fost un om mort. Dar aşa, am fost numai păcălit şi am 
făcut o vizită nesăbuit de lungă. Zece minute ar fi fost de 
ajuns, poate mai mult nici nu se cuvenea şi ii spusesem tatei 
că voi ajunge acasă înaintea lui, dar nu puteam să scap, nu 
se oprea deloc şi, spre uimirea mea, când tata a venit şi el 
acolo pentru că nu mă găsea nicăieri, am descoperit că 
stătusem aproape trei sferturi de oră. Buna doamnă nu mă 
lăsase nici să răsuflu. 

— Cum o găsiţi pe domnişoara Fairfax? 

— Arată rău, foarte rău, adică, mă rog. dacă se poate 
spune asta despre o domnişoară. Dar o asemenea expresie 
nu poate fi acceptată, doamnă Weston, nu-i aşa? Doamnele 
nu arată niciodată rău şi acum, serios vorbind, domnişoara 
Fairfax are o paloare naturală exagerată, care-ţi dă 
impresia că e mereu bolnavă - deplorabil de palidă. 

Emma nu era de acord şi începu să apere călduros 
culoarea domnişoarei Fairfax. „Desigur, nu avea strălucire, 
dar nu se poate spune că are o nuanţă bolnăvicioasă în 
general, şi pielea era moale şi fină, cea ce dădea o distincţie 
specială a feţei ei.” O ascultă cu politeţea cuvenită şi admise 
că a mai auzit şi pe alţii care spuneau acelaşi lucru şi, 
totuşi, el trebuia să mărturisească, nimic nu se poate 
compara cu strălucirea sănătăţii. Când trăsăturile sunt aşa 
şi aşa, o culoare bună le face frumoase, iar când şi acestea 
sunt frumoase, efectul este - din fericire, nu mai era nevoie 
să descrie efectul. 


— Ei, bine, zise Emma, gusturile nu se discută. Cel puţin, 
în afară de culoare, o găsiţi frumoasă? 

EI clătină din cap şi râse: 

— Nu pot să o separ pe domnişoara Fairfax de culoarea ei. 

— Vă vedeaţi des la Weymouth? Frecventaţi aceeaşi 
societate? 

În acest moment se apropiaseră de magazinul lui Ford şi el 
exclamă, grăbit: 

— A, ăsta trebuie să fie magazinul unde fiecare cumpără 
seva în fiecare zi de la Dumnezeu, după cum îmi spunea 
tata. Şi el vine la Highbury şase din şapte zile ale 
săptămânii şi totdeauna are câte o treabă la Ford. Dacă nu 
vă deranjează, hai să intrăm, ca să mă dovedesc şi eu 
localnic - un adevărat cetăţean din Highbury. Trebuie să 
cumpăr ceva de la Ford ca să-mi câştig acest drept. Sper că 
au mănuşi. 

— A, da, şi mănuşi, şi orice altceva. Admir sincer 
patriotismul dumitale. Vei fi adorat la Highbury. Erai destul 
de apreciat şi înainte de a veni, pentru că eşti fiul domnului 
Weston, dar dacă laşi o jumătate de coroană la Ford, vei fi 
apreciat pentru propriile virtuţi. 

Intrară şi, în timp ce se aduceau pachetele mătăsoase de 
„Mens Beavers” şi „York Tan” şi erau înşirate pe tejghea, el 
zise: 

— Iartă-mă, domnişoară Woodhouse! Îmi spuneai ceva, am 
auzit câteva cuvinte tocmai în momentul când a izbucnit 
acest amor patriae. le-aş ruga să-mi repeţi, te asigur că cel 
mai înalt grad de popularitate nu m-ar putea consola 
pentru pierderea fericirii mele personale. 

— Întrebasem, pur şi simplu, dacă o cunoşti foarte bine pe 
domnişoara Fairfax şi societatea ei din Weymouth. 

— Acum, pentru că îţi înţeleg întrebarea, trebuie să-ţi 
declar că nu e cinstită. Întotdeauna doamnele decid cât de 
bine ne cunoaştem. Probabil, domnişoara Fairfax ţi-a spus 
deja. Nu mă voi hazarda să am pretenţia la mai mult decât 
permite dânsa. 


— Pe cuvântul meu, răspunzi la fel de discret ca eă. Dar 
ceea ce spune despre orice lasă să se ghicească atâtea; e 
atât de rezervată, nu vrea să spună nimic despre nimeni, 
încât cred că ai putea spune orice despre cunoştinţa 
dumitale cu ea. 

— Aş putea, într-adevăr? Atunci voi spune adevărul şi asta 
îmi convine cel mai bine. Am întâlnit-o destul de des la 
Weymouth, cunoşteam puţin familia Campbell şi de la 
Londra, iar la Weymouth eram în aceeaşi societate. Domnul 
Campbell e un om foarte simpatic, iar doamna Campbell, o 
femeie prietenoasă, „cu inimă bună. Îmi place de ei toţi. 

— Ştii, deci, în ce situaţie se află domnişoara Fairfax, după 
câte îmi dau seama. Ştii ce urmează să facă în viaţă? 

— Da (şovâind), cred că ştiu. 

— Atingi subiecte prea delicate, Emma, zise doamna 
Weston zâmbind, aminteşte-ţi de mine. Domnul Frank 
Churchill nu prea ştie ce să-ţi spună când vorbeşti despre 
viitoarea meserie a domnişoarei Fairfax. Mă duc mai încolo. 

— Întotdeauna uit de asta. La dânsa nu mă gândesc altfel 
decât ca la prietena mea, cea mai scumpă prietenă. 

El părea să fi înţeles şi să respecte un asemenea 
sentiment. După ce cumpărară mănuşile şi ieşiră din 
magazin: 

— Ai auzit-o pe domnişoara despre care vorbeam cântând 
la pian? zise Frank Churchill. 

— S-o aud? repetă Emma, uiţi că ea e de fapt din 
Highbury. Am auzit-o în fiecare an a vieţii mele, de când am 
început să învăţăm. Cântă foarte frumos. 

— Asta-i părerea dumitale, nu? Voiam să ştiu ce spun aceia 
care pot să judece cu adevărat. După câte mi s-a părut, 
cântă bine, cu mult gust, dar eu nu mă prea pricep. Îmi 
place muzica la nebunie, dar nu am deloc priceperea de a 
judeca execuţia cuiva. M-am obişnuit să aud numai laude la 
adresa ei şi îmi aduc aminte o în-tâmplare care dovedeşte 
că e considerată o bună instrumentista: un domn care 
cunoştea bine muzica şi care iubea o altă femeie, care era 


logodnica lui - erau pe punctul de a se căsători —, n-ar fi 
rugat-o niciodată pe logodnica lui să se aşeze la pian dacă 
domnişoara de care vorbim era de faţa. Niciodată nu o 
prefera pe aleasa lui. Părerea mea e că asta e o dovadă, din 
partea unui om cu talent recunoscut. 

— O dovadă concludentă, într-adevăr, zise Emma, foarte 
amuzată. Domnul Dixon cunoaşte foarte multă muzică, nu? 
De la dumneata pot să aflu despre ei, în jumătate de oră, 
ceea ce domnişoara Fairfax nu mi-ar fi spus nici în jumătate 
de an. 

— Da, era vorba despre domnul Dixon şi domnişoara 
Campbell, şi după părerea mea e o dovadă foarte bună. 

— Da, desigur, foarte bună dovadă. Ca să vorbim drept, 
cam prea bună. Dacă eu aş fi fost în locul domnişoarei 
Campbell, nu mi-ar fi fost deloc pe plac. N-aş fi putut să-i 
iert unui bărbat că are în suflet mai multă muzică decât 
dragoste, că are mai multă ureche decât ochi, e mai sensibil 
la sunete plăcute decât la ceea ce sunt eu. Ce spunea 
domnişoara Campbell despre asta? 

— Dar, era prietena ei cea mai apropiată, ştii. 

— Slabă consolare! zise Emma râzând. E mai puţin 
neplăcut să-ţi fie preferată o străină decât prietena cea mai 
bună; dacă e vorba de o străină, nu se va mai repeta, dare 
curată nenorocire să ai tot timpul lângă tine pe cea mai 
bună prietenă, care face totul mai bine decât tine. Biata 
doamnă Dixon, mă bucur pentru ea că s-a stabilit în Irlanda. 

— Ai dreptate, nu era deloc un compliment pentru 
domnişoara Campbell, dar nu părea să o supere. 

— Cu atât mai bine, sau cu atât mai rău. Nu ştiu exact 
dacă o făcea din bunătate sau din prostie, din prietenie sau 
din lipsă de sensibilitate, dar cred că era cineva care îşi 
dădea foarte bine seama: domnişoara Fairfax însăşi. Ea 
trebuie să fi simţit această deosebire necuviincioasă şi 
primejdioasă pe care o făcea el. 

— Despre asta, eu nu... 


— A, să nu-ţi închipui că aştept de la dumneata, sau de la 
oricine altcineva, să-mi poată spune ceva despre ce simte 
domnişoara Fairfax. Cred că nu ştie nimeni în afară de ea 
însăşi. Dar dacă ar continua să cânte de câte ori o roagă 
domnul Dixon, oricine poate să creadă ce vrea. 

— Păreau să se înţeleagă foarte bine, cu toţii - Începu el 
cam repezit, dar controlându-se, adăugă: 

— Totuşi, îmi este imposibil să spun în ce relaţii se aflau, ce 
se petrecea în culise. Tot ce pot spune e că, aparent, totul 
mergea bine. Dar dumneata, care o cunoşti mai bine pe 
domnişoara Fairfax, de când era copil, poţi judeca mai bine 
caracterul ei şi cum se comportă în situaţii critice, decât pot 
eu. 

— O cunosc, fără îndoială, de când era copil. Am copilărit 
şi ne-am petrecut adolescenţa împreună şi e firesc să se 
creadă că suntem prietene, că ne simpatizăm şi ne întâlnim 
de câte ori vine aici în vizită. Dar asta nu s-a întâmplat 
niciodată. Nici nu pot să-mi explic de ce: poate că sunt eu 
cam rea. Dar e o fată pe care bunică-sa şi mătuşă-sa şi toate 
prietenele lor o idolatrizează şi o laudă atât, mă dezgustă, 
pur şi simplu. Şi pe urmă, rezerva ei! Nu m-am putut 
niciodată apropia de persoane atât de rezervate. 

— E o trăsătură de caracter destul de nesuferită, într- 
adevăr, zise el. Câteodată e foarte convenabilă, dar nu face 
niciodată plăcere. Dă siguranţă, dar nu şi farmec. Nu poţi 
să iubeşti o persoană rezervată. 

— Nu, până în momentul când rezerva încetează faţă de 
tine, şi atunci iubirea poate să fie şi mai mare. Dar ar trebui 
să fiu mult mai lipsită de prietene şi tovarăşe simpatice 
decât sunt, ca să mă lupt să înving rezerva cuiva pentru a- 
mi câştiga prietenie. In-timiditatea mea cu domnişoara 
Fairfax este practic imposibilă. Nu am motive să o vorbesc 
de rău, deloc, în afară de prudenţa aceea continuă şi 
exagerată în cuvinte şi în purtare. Groaza de a spune ceva 
clar despre altcineva poate da naştere la bănuiala că ai 
ceva de ascuns. 


Fu perfect de acord cu ea şi, după ce se plimbaseră atâta 
împreună şi dovediseră a avea aceleaşi gânduri, Emma 
simţea că îl cunoaşte atât de bine încât nu-i venea să creadă 
că era numai a doua întâlnire. Nu era exact aşa cum se 
aşteptase ea, era mai puţin un copil răsfăţat, de bani gata, 
deci, mai bine decât se aşteptase. Ideile sale păreau mai 
moderate, sentimentele mai calde. Fu în mod special izbită 
de felul în care el aprecia casa domnului Elton, la care se 
duse să se uite, ca şi la biserică, şi nu îi găsea atâtea defecte 
câte vedeau ele. Nu, nu credea că e o casă tocmai rea, n- 
aveai de ce să-ţi fie milă de stăpânul ei. Dacă urma s-o 
împartă cu femeia pe care o iubea, nu găsea că trebuie să-ţi 
fie milă de el că o are. Trebuie să fie loc destul ca să te simţi 
bine. Trebuie să fii prost ca să-ţi doreşti mai mult. 

Doamna-Weston râse şi îi spuse că nu ştie despre ce 
vorbeşte. Cum era obişnuit să aibă o casă mare şi nu se 
gândise niciodată la avantajele legate de mărimea ei, nu 
putea să-şi dea seama de privaţiunile inevitabile pe care le 
aduce o casă mică. Dar Emma hotări în gândul ei că ştia 
despre ce vorbeşte de fapt şi că dovedea o minunată 
aplecare spre a se aşeza la casa lui, de tânăr, şi a se 
căsători din motive întemeiate. Poate că nu-şi dădea seama 
că pacea căminului poate fi tulburată dacă nu ai o cameră 
pentru servitoare sau un loc adecvat pentru păstrarea 
argintăriei, dar, fără îndoială, simţea că Enscombe nu-l 
poate face fericit şi când se va îndrăgosti va renunţa la 
bogăţie pentru a se însura cu femeia iubită. 

CAPITOLUL XXV. 

PĂREREA FOARTE BUNA A EMMEI DESPRE domnul 
Churchill fu puţin zdruncinată a doua zi, când auzi că 
plecase la Londra numai ca să se tundă. Îl apucase o toană 
la micul dejun, trimisese după şaretă şi plecase cu intenţia 
de a se întoarce la cină şi fără să aibă în vedere ceva mai 
important decât să se tundă. Nu era, desigur, nimic rău că 
străbătea de două ori şaisprezece mile cu un asemenea 
scop, dar totul avea aspectul unei cochetării masculine 


prosteşti. Asta, Emma nu putea privi cu ochi buni. Nu se 
potrivea cu înţelepciunea de a-ţi face un plan, cu spiritul 
cumpătat şi sentimentele lipsite de egoism pe care crezuse 
ieri că le are. Acum putea fi acuzat de vanitate, exagerări, 
plăcere de a schimba lucrurile, neastâmpăr care te 
îndeamnă să faci ceva, bun sau rău, lipsă de atenţie faţă de 
tatăl său şi de doamna Weston, indiferenţă faţă de impresia 
pe care poate să o producă o asemenea purtare în general. 
Tatăl său se mulţumi să-l numească „filfizon” şi găsi că e o 
poveste hazoasă, dar doamnei Weston nu-i plăcu, era 
limpede, pentru că trecu foarte repede peste asta şi nu mai 
făcu alt comentariu în afară de „Ioţi tinerii au câte un 
capriciu”. 

Cu excepţia acestei mici pete, Emma găsea că vizita lui îi 
făcuse o bună impresie prietenei sale. Doamna Weston era 
totdeauna gata să spună cât de atent şi de simpatic este, ce 
multe calităţi are şi cât de mult îi place firea lui. Părea să 
aibă o fire deschisă, desigur, foarte vesel şi plin de viaţă, nu 
putuse observa nimic nelalocul său în ideile lui, totul era cât 
se poate de bine. Vorbea cu respect călduros despre 
unchiul său, chiar îi plăcea să vorbească despre el, şi 
spunea că dacă ar fi după capul lui ar fi cel mai bun om din 
lume. Şi deşi nu părea să o iubească prea mult pe mătuşă, 
recunoştea bunătatea ei faţă de el şi vorbea despre ea cu 
mult respect. Toate acestea erau promițătoare şi dacă n-ar 
fi fost ideea nefericită de a se duce să se tundă nimic nu l-ar 
fi făcut nevrednic de onoarea deosebită pe care imaginaţia 
ei i-o făcuse, onoarea de a se gândi că dacă nu e încă 
îndrăgostit e pe cale de a se îndrăgosti de ea şi că era salvat 
numai de indiferența ei (pentru că totuşi, era hotărâtă să nu 
se mărite niciodată), onoarea, pe scurt, de a-l socoti prieten 
apropiat. 

Domnul Weston adăuga şi el o virtute la un şir, care 
trebuia să aibă oarecare greutate. El îi dădu a înţelege că 
Frank o admiră foarte mult, o găseşte foarte frumoasă, 
încântătoare şi, pentru că se spuneau atâtea despre el, găsi 


că nu trebuie să-l judece pripit. Cum spunea doamna 
Weston, „toţi tinerii au câte un capriciu”. 

Prin noile lui cunoştinţe din Surrey era însă o persoană 
care nu era plecată spre atâta îngăduinţă. În general, în tot 
cuprinsul parohiilor Donwell şi Highbury, era judecat cu cea 
mai mare candoare: se făceau concesii binevoitoare pentru 
micile excese ale unui tânăr atât de frumos, care zâmbea 
aşa de des şi făcea plecăciuni aşa de bine; dar exista un 
spirit a cărui putere critică nu putea fi slăbită de plecăciuni 
şi zâmbete - domnul Knightley. 1 se povesti şi lui 
întâmplarea la Hartfield. Pentru moment, tăcu, dar imediat 
Emma îl auzi spunând ca pentru sine, în timp ce se uita la 
ziarul din mâna lui: 

— Hm, e exact felul de om pe care mi l-am închipuit, 
superficial şi prost. 

Era aproape hotărâtă să replice, dar, observându-l cu 
atenţie o clipă, se convinse că spusese asta numai ca să se 
descarce şi nu voise să jignească pe nimeni, aşa că lăsă 
totul să treacă. 

Deşi, într-o privinţă, domnul şi doamna Weston nu aduceau 
veşti bune la Hartfield, vizita lor era foarte oportună din 
alte puncte de vedere. Se întâmpla ceva la Hartfield şi 
Emma avea nevoie de sfatul lor şi, ceea ce făcea 
întâmplarea şi mai norocoasă, sfatul lor se dovedi a fi bun. 

lată întâmplarea: familia Cole se stabilise de câţiva ani la 
Highbury şi erau oameni prietenoşi, cumsecade şi la locul 
lor; dar, pe de altă parte, erau de origină umilă, n-aveau 
nici măcar distincţia meseriei lor. Când se mutaseră în sat, 
la început, trăiseră potrivit cu veniturile lor, liniştit, cu 
puţine prietenii şi cât se poate de modest. Dar de un an sau 
doi încoace, se îmbogăţiseră considerabil - casa de la oraş 
le aducea mari profituri şi în general le surâdea norocul. 
Odată cu bogăţia, le crescură şi pretenţiile.- voiau o casă 
mare şi mai mulţi prieteni. Îşi măriră casa, numărul 
servitorilor, cheltuielile de tot felul şi acum deveniseră, 
potrivit averii şi felului lor de viaţă, cei mai de frunte în 


afară de familia de la Hartfield. Îşi făcuseră o sufragerie 
mare şi cum erau mari iubitori de oaspeţi era de aşteptat că 
toată lumea va fi invitată. Avuseseră deja loc câteva 
reuniuni, dar numai între bărbaţi. Emmei nu-i venea să 
creadă că vor îndrăzni să invite cele mai bune familii, 
Donwell, Hartfield, Randalls. Nimic n-ar fi făcut-o să 
meargă acolo, chiar dacă ar fi fost invitată şi regreta că 
obiceiurile tatălui ei făceau ca refuzul să fie mult mai puţin 
semnificativ. Familia Cole era foarte respectabilă în felul ei, 
dar ar fi trebuit să li se dea o lecţie, ca să nu mai stabilească 
ei condiţiile în care familiile mai bune le pot face vizite. 
Această lecţie, tare îi era teamă, o vor primi numai de la ea, 
nu-şi punea prea mari speranţe în domnul Knightley sau în 
domnul Weston. 

Dar se hotărâse cu atâtea săptămâni în urmă cum să 
respingă obrăznicia, încât atunci când insulta fu proferată 
în cele din urmă avu cu totul un alt aspect. Donwell şi 
Randalls îşi primiră invitaţiile, dar nici o invitaţie nu fusese 
trimisă pentru ea şi tatăl ei, iar doamna Weston dădea 
următoarea explicaţie: 

— Cred că nu-şi vor lua această libertate cu tine, ştiu că 
voi nu cinaţi decât acasă! 

Explicaţia nu era suficientă. Voia să fi avut posibilitatea să 
refuze şi, apoi, ideea că vor fi acolo exact toţi cei pe care îi 
preţuia ea o obseda mereu şi chiar ar fi fost tentată să 
accepte. Urmau să fie acolo Harriet şi doamnele Bates. 
Vorbiseră despre asta când se plimbau ieri, şi Frank 
Churchill regreta sincer absenţa ei. 

„Nu s-ar putea oare ca seara să se termine cu dans?” 
întrebase el. Numai faptul că aşa ceva era posibil o irita şi 
gloria ei solitară, presupunând că omisiunea era un 
compliment, era o consolare prea slabă. 

Invitaţia sosi, în fine, când domnul şi doamna Weston se 
aflau la Hartfield şi de aceea prezenţa lor era folositoare. 
Pentru că, deşi prima ei remarcă după ce o citi fu: 


— Desigur, trebuie să refuzăm! - foarte curând după 
aceea începu să-l întrebe ce o sfătuiesc ei să facă şi părerea 
lor că e bine să se ducă fu exprimată prompt şi avu succes. 

Găsea, luând în consideraţie totul, că nu era cu totul 
împotriva petrecerii. Domnul şi doamna Cole se 
exprimaseră foarte cuviincios, era foarte multă atenţie în 
modul de adresare, şi atâta stimă pentru tatăl ei: „Ar fi 
rugat mai demult să li se facă onoarea dar aşteptaseră un 
paravan de la Londra, care, după cum sperau, o să-l 
ferească pe domnul Woodhouse de orice curent de aer şi, 
prin urmare, să-l facă să accepte invitaţia lor.” Cu totul, 
suna foarte convingător şi, cum stabiliră imediat ce să facă 
pentru ca domnul Woodhouse să se simtă bine - fără 
îndoială, doamna Goddard sau doamna Bates vor veni să-i 
ţină companie - acesta fu repede convins să accepte ideea 
că fiica sa va merge la cină la familia Cole, într-o zi nu prea 
îndepărtată, şi că îşi va petrece toată seara fără el. Emma 
nu voia să-l hotărască să meargă cu ea, era prea târziu, 
prea multă lume. Nu mult după acestea era cât se poate de 
resemnat: 

— Nu-mi place să mă duc în vizită la cină, zise el. Nu mi-a 
plăcut niciodată. Nici Emmei. Nu ne convin orele târzii. Îmi 
pare rău că domnul şi doamna Cole ne-au invitat. Cred că 
ar fi cu mult mai bine dacă ar veni la vară, într-o după- 
amiază, să ia ceaiul la noi, să ne plimbăm împreună după- 
amiază. Asta se poate, la o oră rezonabilă, să poţi ajunge 
acasă înainte de căderea serii, când se face umed. Roua din 
serile de vară e ceva de care cred că trebuie să se ferească 
oricine. Totuşi, dacă vor atât de mult s-o aibă pe Emma la 
cină, şi cum dumneavoastră amândoi mergeţi, şi domnul 
Knightley, o să aveţi grijă de ea, nu vreau să mă opun, dacă 
vremea e bună, nici umezeală, nici frig, nici vânt. Apoi, 
uitându-se spre doamna Weston cu o privire de blând 
reproş: 

— Ah, domnişoară Taylor, dacă nu te-ai fi măritat, ai fi stat 
cu mine acasă. 


— Ei, bine, domnule, strigă domnul Weston, cum eu sunt 
cel care v-a furat-o pe domnişoara Taylor, trebuie să fac 
ceva să o înlocuiesc. Mă duc imediat la doamna Goddard, 
dacă doriţi. 

Dar ideea de a face ceva imediat făcea să crească şi nu să 
scadă agitația domnului Woodhouse. Doamnele ştiau mai 
bine cum să-l liniştească. Domnul Weston trebuia să se 
potolească şi toate trebuiau aranjate la timpul potrivit. 
Datorită acestui procedeu, domnul Woodhouse fu în curând, 
din nou, destul de calm ca să discute în felul lui obişnuit: 
„Ar fi fericit să vină doamna Goddard, o stima foarte mult 
pe doamna Goddard, şi Emma ar trebui să-i scrie un bileţel 
s-o invite. James putea să i-l ducă. Dar, mai întii, trebuie să 
scrie un răspuns pentru doamna Cole.” 

— Transmite scuzele mele, draga mea, cât se poate de 
politicos, spune că sunt bolnav şi nu merg nicăieri şi prin 
urmare mă văd silit să refuz invitaţia lor care îmi face o 
deosebită cinste. Sa începi cu „complimentele mele”, 
fireşte. Dar ştii tu să te descurci. Nu trebuie să-ţi spun eu 
ce se cuvine. Trebuie să-i comunicăm lui James că avem 
nevoie de trăsură marţi. Dacă eşti cu el, nu am nicio teamă. 
N-am mai fost pe acolo de când s-a făcut drumul cel nou; 
totuşi, nu mă îndoiesc că James te va duce cu bine până 
acolo, iar când ajungeţi să-i spui la ce oră să vină să te ia. N- 
o să-ţi placă să stai până târziu. O să fii foarte obosită, după 
ce luaţi ceaiul. 

— Dar nu vrei să plec dacă nu mă simt obosită, tată? 

— O, nu, draga mea, dar o să oboseşti repede. O să fie 
atâta lume, o să vorbească toţi odată. N-o să-ţi placă 
zgomotul. 

— Dar, stimate domnule, dacă Emma pleacă devreme, 
înseamnă să se strice petrecerea. 

— Şi ce rău vedeţi în asta, zise domnul Woodhouse, cu cât 
o petrecere se strică mai repede, cu atât mai bine,. 

— Dar nu vă gândiţi cum poate să interpreteze familia 
Cole. Dacă Emma pleacă imediat după ceai, asta poate să-i 


jignească. Sunt oameni cumsecade şi fără pretenţii, dar, 
oricum, dacă cineva se grăbeşte să plece, ăsta nu e un 
compliment şi dacă domnişoara Woodhouse e cea care face 
asta, contează mai mult decât dacă ar face-o oricine 
altcineva. Doar nu vreţi să-i dezamăgiţi şi să-i umiliţi pe cei 
din familia Cole, sunt sigur, domnule, că nu. Nişte oameni 
atât de prietenoşi şi care sunt vecinii dumneavoastră de 
zece ani! 

— Nu, pentru nimic în lume, domnule Weston. Vă 
mulţumesc pentru că mi-aţi adus aminte. Mi-ar părea foarte 
rău să-i jignesc. Ştiu ce oameni de treabă sunt. Perry îmi 
spunea că domnul Cole nu se atinge de bere. Dacă-l vezi, n- 
ai crede, dar suferă cu bila - domnul Cole suferă foarte mult 
din cauza bilei. Nu vreau ca din pricina mea să se simtă rău. 
Dragă Emma, trebuie să ne gândim şi la asta. Sunt sigur că 
decât să superi pe doamna şi domnul Cole, preferi să stai 
ceva mai mult decât ţi-ai fi dorit. Nu lua în seamă oboseala, 
între prieteni, eşti oricum în siguranţă. 

— O, da, tată! N-am nici o teamă pentru mine şi nu m-aş 
da înapoi să stau atât cât stă şi doamna Weston, dacă n-ar fi 
vorba de dumneata. Mi-e teamă să nu stai şi să mă aştepţi, 
şi mi-e teamă că n-o să te simţi foarte bine în compania 
doamnei Goddard. Îi place să joace pichet, dar, după ce 
pleacă, mi-e teamă că vei sta singur să mă aştepţi, în loc să 
te duci să te culci la ora obişnuită, şi la gândul ăsta n-o să 
fiu deloc liniştită. Trebuie să-mi promiţi că n-o să mă 
aştepţi. 

Promise, cu condiţia ca şi ea să facă unele promisiuni. 
Dacă vine acasă şi îi e frig, să se încălzească foarte bine, 
dacă îi e foame să mănânce, servitoarea să o aştepte pe 
Serie şi majordomul să aibă grijă ca toate să fie puse la 
punct în casă, ca de obicei. 

CAPITOLUL XXVI frank churchill se întoarse. la Hartfield 
nu se află însă că-l lăsase pe tatăl său să aştepte cu masa, 
pentru că doamna Weston ţinea la părerea bună a domnului 


Woodhouse şi nu voia să trădeze micile imperfecţiuni care 
puteau fi ascunse. 

Se întoarse, se tunsese şi îşi râse de el însuşi cu multă 
graţie, dar fără să pară deloc ruşinat de ce făcuse. Nu avea 
motive să lase părul să-i crească până-i acoperea toată faţa; 
nu avea motive să facă economie, dacă era vorba să-şi 
menţină buna dispoziţie. Era la fel de îndrăzneţ şi de vioi ca 
de obicei şi, după ce îl văzu, Emma medita astfel: „Nu ştiu 
cum ar trebui să fie, dar, în mod cert, prostiile încetează să 
fie prostii când sunt făcute de oameni inteligenţi şi cu 
suficientă obrăznicie. Răutatea, oricum ar fi, e răutate, dar 
nebuniile nu sunt întotdeauna nebunii. Depinde de 
caracterul celor care le fac. Domnul Knightley, nu e deloc 
superficial şi prost. Dacă ar fi, ar fi făcut asta cu totul altfel. 
Fie s-ar fi lăudat cu realizarea lui, fie i-ar fi fost ruşine. Ar fi 
fost fie ostentativ ca un filfizon, fie evaziv, ca orice spirit 
slab, incapabil să-şi apere vanităţile. Nu, sunt perfect sigură 
că nu e superficial, nici prost.” 

Ziua de marţi aducea perspectiva de a-l vedea din nou şi 
pentru un timp mai îndelungat decât până acum. Avea 
ocazia să-i judece purtările şi, prin deducție, să înţeleagă ce 
intenţii avea în legătură cu ea, să vadă când va fi momentul 
să devină mai rece şi să ghicească ce vor spune cei din jur 
când îi vor vedea pentru prima oară împreună. 

Voia să fie foarte fericită, în ciuda faptului că toate aveau 
să se petreacă la doamna Cole; ea nu putea să uite că, 
printre scăderile domnului Elton, chiar în zilele lui bune, 
dorinţa de a lua masa la familia Cole o deranjase cel mai 
mult. 

Pentru tatăl ei, totul fusese aranjat cum nu se poate mai 
bine, veneau şi doamna Bates şi doamna Goddard şi ultima 
ei îndatorire, plăcută, înainte de a pleca de acasă, fu să le 
salute respectuos, când se aşezară împreună, după cină. 
Tatăl ei observă drăgăstos ce rochie frumoasă are şi ea 
încercă să facă tot ce putea pentru cele două doamne, 
oferindu-le bucăţi mari de tort, pahare de vin pline, pentru 


că ştia că după plecarea ei grija tatălui ei pentru constituţia 
lor le va impune o asceză nedorită. 

Când ajunseră la doamna Cole, în faţa lor mai era o 
trăsură şi îi făcu plăcere să vadă că era a domnului 
Knightley, pentru că nu ţinea cai şi avea puţini bani de 
aruncat şi destulă sănătate, dinamism şi independenţă, era 
mult prea dispus, după Emma, să se deplaseze cum o fi şi să 
nu folosească trăsura atât de des cât s-ar fi cuvenit pentru 
stăpânul de la Donwell Abbey. Avu ocazia să-şi arate 
aprobarea caldă, din inimă, pentru că el veni s-o ajute să 
coboare. 

— Ai venit aşa cum se cuvine, zise ea, ca un gentleman. Îmi 
pare bine că te văd aşa. 

— Ce noroc să sosim în acelaşi timp, pentru că, dacă ne- 
am fi întâlnit în salon, mă îndoiesc că ai fi observat că sunt 
mai gentleman ca de obicei. Nu ţi-ai fi dat seama cum am 
venit după felul cum arăt sau mă port. 

— Ba da, sunt sigură. Cei care sosesc într-un mod nedemn 
de i arată totdeauna agitaţi, conştienţi de asta. Presupun că 
îţi închipui că te descurci foarte bine, dar ai un aer de 
bravadă, de nepăsare afectată. Văd asta de câte ori te 
întâlnesc în asemenea împrejurări. Acum nu ai nimic de 
dovedit. Nu-ţi mai e teamă să se creadă că îţi e ruşine. Nu 
mai încerci să fii mai înalt decât toată lumea. Acum voi fi 
realmente fericită să intrăm împreună. 

— Fetiţă proastă, fu răspunsul lui, dar fără mânie. 

Emma avea motive să fie la fel de mulţumită de ceilalţi 
musafiri. Fu primită cu respect şi cordialitate, ceea ce nu 
putea să-i facă decât plăcere, şi i se acordă toată 
importanţa pe care şi-o putea dori. Când sosi familia 
Weston, cele mai drăgăstoase priviri, cea mai mare 
admiraţie se îndreptară spre ea, atât din partea soţului cât 
şi a soţiei. Fiul se apropie de ea cu o grabă veselă, ceea ce 
dovedea că ea îl interesează cel mai mult şi la masă 
descoperi că se aşezase lângă ea şi, după cum era 
încredinţată, făcuse unele eforturi pentru asta. 


Era lume destul de multă, căci venise şi o familie de 
oameni cumsecade de la ţară, prieteni ai familiei Cole, şi 
bărbaţi din familia domnului Cox, avocatul din Highbury. 
Cât priveşte femeile, cele mai lipsite de rang erau 
domnişoarele Bates, domnişoara Fairfax şi domnişoara 
Smith şi ele urmau să vină mai târziu. De îndată ce se 
aşezară la masă, se dovedi că erau prea mulţi ca subiectul 
să fie general şi când epuizară discuţiile despre 
evenimentele politice şi despre domnul Elton, Emma putu 
să-şi dedice” în întregime atenţia galanteriilor vecinului ei. 
Se simţi obligată să fie atentă când auzi, de departe, 
numele Janei Fairfax. Se părea că doamna Cole spunea ceva 
despre ea şi promitea să fie interesant. Ascultă şi îşi dădu 
seama că merita. Fantezia Emmei, de care era atât de 
încântată, primi o nouă doză de amuzament. Doamna Cole 
spunea că trecuse pe la doamna Bates şi de îndată ce 
intrase fusese uimită la vederea unui pian, un instrument 
foarte elegant, nu un pian cu coadă, ci o pianină, dar destul 
de mare şi esenţialul în toată povestea, concluzia dialogului 
plin de surprize şi întrebări, de felicitări din partea ei şi 
explicaţii din partea domnişoarei Bates, era că acest pian 
sosise cu o zi înainte de la magazinul Broadwood, spre 
marea surprindere atât a mătuşii, cât şi a nepoatei, cu totul 
neaşteptat, că, la început, după câte spune domnişoara 
Bates, Jane nu ştia bine ce să facă, era prea uluită ca să 
ghicească cine îl comandase, dar acum erau amândouă 
mulţumite cu explicaţia că nu putea veni decât dintr-un 
singur loc - desigur, trebuie să fie de la domnul colonel 
Campbell. 

— Nimeni n-ar putea să-şi închipuie altceva, adăugă 
doamna Cole, şi chiar m-am mirat că s-au îndoit vreo clipă 
de asta. Dar se pare că Jane a primit de curând o scrisoare 
de la ei, în care nu se spune nimic, nici un cuvinţel despre 
pian. Ea ştie mai bine cum se poartă ei, dar nu cred că are 
vreo importanţă dacă au scris sau nu. Poate au vrut să-i 
facă o surpriză. 


Mulţi fură de acord cu doamna Cole, toţi cei care vorbiră 
căzură de acord că trebuie să fie un cadou de la domnul 
colonel Campbell şi se bucurară de asemenea că i se făcuse 
un asemenea dar. Erau destui care voiau să vorbească, aşa 
că Emma putu să-şi lase gândurile în voie şi să asculte ce 
spunea doamna Cole: 

— Drept să spun, nici nu ştiu dacă mi-a mai făcut ceva 
atâta plăcere. Întotdeauna mi-a părut rău că Jane Fairfax, 
care cântă atât de bine, nu are pian. Era păcat, mai ales 
dacă ne gândim în câte case nu stau degeaba nişte piane 
minunate. Ne-a dat o palmă, ca să zic aşa, că tocmai ieri îi 
spuneam domnului Cole că mi-e ruşine să mă uit la pianul 
nostru cel mare din salon. Eu nu ştiu să deosebesc o notă 
de alta, şi fetiţele noastre, care de-abia au început, s-ar 
putea să nu facă nimic din asta, şi biata Jane Fairfax, care 
stăpâneşte muzica atât de bine, n-are nici un fel de 
instrument, nici măcar o prăpădită de spinetă, din aia 
veche. Chiar ieri îi spuneam asta domnului Cole, şi el zicea 
că am dreptate, numai că lui ii place aşa de mult muzica, 
încât nu s-a putut opri să-l cumpere, în speranţa că cineva 
dintre bunii noştri vecini va avea bunătatea să-l folosească 
mai bine decât noi. Tocmai de asta l-a şi cumpărat, altfel ar 
trebui să ne fie ruşine. Să sperăm că în seara asta 
domnişoara Woodhouse se va îndupleca să-l încerce. 

Domnişoara Woodhouse îşi dădu consimţământul, aşa cum 
se cuvine, şi văzând că nu se mai putea afla nimic de la 
doamna Cole, se întoarse spre Frank Churchill: 

— De ce zâmbeşti aşa? zise ea. 

— Ei, dar dumneata? 

— Eu? Cred că zâmbesc de plăcere că domnul colonel 
Campbell e aşa de bogat şi de generos. Frumos cadou! 

— Foarte. 

— Mă întreb de ce nui l-a făcut mai demult. 

— Poate că domnişoara Fairfax nu a stat niciodată aşa de 
mult aici. 


— Sau de ce nu i-a împrumutat pianul lor, care e probabil 
la Londra şi nu-l atinge nimeni? 

— Acela e un pian de concert şi poate că s-a gândit că e 
prea mare pentru casa doamnei Bates. 

— Poţi să spui ce vrei, dar după cum arâţi, se vede că 
gândeşti la fel ca mine. 

— Nu ştiu, cred că mă socoteşti mai perspicace decât sunt. 
Zâmbesc pentru că zâmbeşti dumneata şi voi bănui 
probabil ceea ce văd că bănuieşti dumneata. Dar, 
deocamdată, nu văd ce poate fi pus la îndoială. Dacă nu e 
colonelul Campbell, cine poate fi? 

— Ce-ai spune de doamna Dixon? 

— Doamna Dixon! Foarte adevărat! Zău! Nu mă gândisem 
la doamna Dixon. Probabil că ştie, la fel de bine ca tatălei, 
ce binevenit ar fi un pian şi poate că felul în care a fost 
trimis, misterul, surpriza, seamănă mai degrabă cu un 
complot al unei femei tinere decât al unui bărbat bătrân. 
Cred că e vorba de doamna Dixon. Ţi-am spus că bănuielile 
dumitale le vor călăuzi pe ale mele. 

— Dacă e aşa, trebuie să-ţi măreşti bănuiala ca să cuprinzi 
şi pe domnul Dixon. 

— Domnul Dixon? Foarte bine, acum îmi dau seama că 
trebuie să fie un cadou din partea doamnei şi domnului 
Dixon. Tocmai vorbeam alaltăieri şi îţi spuneam ce mult 
admiră el talentul ei la muzică. 

— Da, şi ceea ce mi-ai spus mi-a confirmat o idee pe care o 
aveam de mai înainte. Nu vreau să judec bunele intenţii ale 
domnului Dixon şi nici pe ale domnişoarei Fairfax, dar nu 
pot să nu bănuiesc şi că, după ce a cerut-o în căsătorie pe 
prietena ei, a avut nefericirea să se îndrăgostească de ea 
sau şi-a dat seama că ea are-o oarecare afecţiune pentru el. 
Poţi să faci o mie de presupuneri fără să ghiceşti adevărul, 
dar sunt sigură că trebuie să fi avut un motiv special să vină 
la Highbury, în loc să meargă cu familia Campbell în 
Irlanda. Aici duce, probabil, o viaţă de privaţiuni şi lipsuri, 
acolo s-ar fi putut distra. Cât priveşte pretextul cu aerul din 


satul natal, cred că e o scuză inventată. Dacă ar fi fost vară 
mai mergea, dar ce bine poate să-ţi facă aerul din satul 
natal în ianuarie, februarie şi martie? în cazurile de 
sensibilitate a sănătăţii sunt mai potrivite focurile bune şi 
trăsurile bine căptuşite. Nu-ţi cer să adopţi toate băânuielile 
mele, deşi eşti atât de nobil, încât eşti gata să o faci, dar ţi-o 
spun cinstit. 

— Şi, pe cuvântul meu, par nişte bănuieli destul de 
întemeiate. Pot declara pe proprie răspundere că domnul 
Dixon prefera în mod decis s-o audă pe ea cântând şi nu pe 
logodnica lui. 

— Şi apoi, i-a salvat viaţa. Ai auzit despre asta? O 
petrecere pe vapor şi ea era să cadă în apă. Ela prins-o. 

— Da, aşa e, eram de faţă, printre invitaţi. 

— Erai, zău? Ei, dar n-ai observat nimic, desigur, pentru că 
văd că ideea ţi se pare cu totul nouă. Dacă aş fi fost acolo, 
sunt sigură că aş fi descoperit ceva. 

— Probabil că da. Dar eu, prostul de mine, n-am văzut 
decât ce s-a petrecut, că domnişoara Fairfax a fost aproape 
smulsă de pe vas şi că domnul Dixon a prins-o. S-a petrecut 
totul într-o clipă. Şi, deşi spaima şi neliniştea care au urmat 
au fost foarte mari şi au durat mai mult - da, cred că nici 
după jumătate de oră nu erau liniştiţi —, totuşi, agitația era 
prea generală ca să-ţi dai seama dacă cineva este îngrijorat 
în mod special. Nu vreau să spun, totuşi, că dumneata n-ai fi 
făcut descoperiri. 

Conversaţia fu întreruptă. Erau chemaţi să contribuie la 
risipirea atmosferei de stânjeneală din pauza prea lungă 
dintre două feluri şi să se comporte la fel de politicos şi 
formal ca ceilalţi. Dar când masa fu din nou acoperită de 
bunătăţi, când toate farfuriile fură aşezate la locul lor şi 
toată lumea reveni la ocupaţia de a mânca în voie, Emma 
spuse: 

— După mine, sosirea acestui pian e grăitoare. Voiam să 
mai aflu unele amănunte şi acesta e un amănunt care spune 


mult. Crede-mă, în curând vom afla că e un cadou de la 
domnul şi doamna Dixon. 

— Şi dacă domnul şi doamna Dixon neagă totul, trebuie să 
tragem concluzia că e de la familia Campbell. 

— Nu, sunt sigură că nu e de la familia Campbell. 
Domnişoara Fairfax ştie că nu e de la familia Campbell, 
altfel şi-ar fi dat imediat seama. N-ar fi fost surprinsă dacă |- 
ar fi putut pune pe seama lor. Poate că nu te-am convins pe 
dumneata, dar eu m-am convins că domnul Dixon e autorul. 

— Zău, mă jigneşti, dacă-ţi închipui că nu sunt convins. 
Deducţiile dumitale sunt pe deplin convingătoare. La 
început, când credeam că te mulţumeşti cu explicaţia că 
domnul colonel Campbell l-a trimis, consideram că e vorba 
de bunătatea lui paternă şi găseam că e cât se poate de 
firesc. Dar când ai pomenit de doamna Dixon, am găsit că e 
mai probabil să fie tributul unei calde prietenii feminine. 
Dar acum văd totul într-o altă lumină, e un dar din 
dragoste. 

Nu mai avu ocazia să ducă discuţia mai departe. 
Convingerea lui părea reală, arăta ca şi când ar fi crezut ce 
spune. Ea nu mai zise nimic, alte subiecte veniră la rând şi 
restul cinei trecu astfel. Urmă desertul, intrară copiii, 
vorbiră cu ei, îi admirară, cum se obişnuieşte. Se spuseră 
câteva lucruri inteligente, câteva tâmpenii curate, dar 
majoritatea nu erau nici aşa, nici aşa, nimic deosebit de 
remarcile obişnuite, repetițiile fără strălucire, ştirile vechi şi 
glumele fără haz. 

Primele doamne nu intraseră de multă vreme în salon, 
când sosi o altă serie de doamne. Emma era atentă să vadă 
intrarea drăgălaşei ei prietene şi, dacă nu putea fi 
entuziasmată de demnitatea şi graţia care lăsau de dorit, 
putea fi însă fericită că firea ei « atât de uşoară, veselă şi 
puţin sentimentală, încât îi permite să se bucure de plăceri 
în durerea pe care i-o pricinuia dezamăgirea din dragoste. 
Stătea acolo, şi cine şi-ar fi închipuit câte lacrimi vărsase în 
ultima vreme. Să iasă în lume, frumos îmbrăcată, să arate 


drăguță şi să nu spună nimic ajungea pentru a fi 
deocamdată fericită. Jane Fairfax se mişca şi arăta într- 
adevăr ca o fiinţă superioară, dar Emma bănuia că ar fi fost 
bucuroasă să-şi schimbe sentimentele cu ale Harrietei - 
bucuroasă să cumpere umilinţa de a fi iubit - da, de a-l fi 
iubit chiar pe domnul Elton, fără succes, în locul 
copleşitoarei şi primejdioasei plăceri de a se şti iubită de 
soţul prietenei ei. 

Cum era lume foarte multă, nu era nevoie ca Emma să se 
apropie de ea. Nu voia să vorbească despre pian, se ştia 
prea conştientă de faptul că e un secret pentru ca interesul 
şi curiozitatea aparentă să nu i se pară necinstite şi, prin 
urmare, se ţinu dinadins departe. Dar celelalte începură 
imediat să vorbească despre acest subiect şi ea observă 
roşeaţa din obrajii celei care primea felicitările, roşeaţa 
vinovată care însoțea numele „minunatului meu prieten, 
domnul colonel Campbell”. 

Doamna Weston, bună la inimă şi mare iubitoare de 
muzică, era foarte curioasă cum s-a întâmplat şi Emma nu 
putea decât să se amuze văzând perseverenţa ei, insistența 
ei asupra acestui subiect. Avea atâtea de întrebat şi de spus 
despre ton, pedală, clape şi nu bănuia deloc dorinţa de a 
vorbi cât se poate de puţin despre asta, pe care ea o vedea 
atât de clar în ţinuta eroinei. 

Curând veniră şi bărbaţii, şi primul dintre primii fu Frank 
Churchill. Intră ca cel dintâi şi cel mai frumos şi după ce îşi 
prezentă în trecere omagiile sale domnişoarei Bates şi 
nepoatei sale, îşi tăie drum spre cealaltă parte a salonului, 
unde stătea domnişoara Woodhouse şi până nu găsi un loc 
lângă ea nu voi să se aşeze. Emma îşi dădu seama ce pot să 
gândească cei de faţă. Ea era obiectul interesului lui şi 
probabil toată lumea ştia. Îl prezentă prietenei sale, 
domnişoara Smith, şi, după aceea, la momentul potrivit, 
auzi impresiile fiecăruia despre celălalt. El „nu mai văzuse 
niciodată o faţă atât de drăgălaşă şi era încântat de 
inocenţa ei”, şi ea, „desigur, credea că îi face un compliment 


cam mare, dar credea, într-adevăr, că semăna puţin cu 
domnul Elton”. Emma îşi înăbuşi indignarea şi întoarse 
numai capul, fără a spune nimic. 

Schimbă zâmbete complice cu tânărul, uitându-se la Jane 
Fairfax, dar era mai prudent să evite a spune ceva. El zicea 
că se grăbise să plece din sufragerie - nu-i plăcea să stea 
mult pe loc —, era primul gata să plece dacă era posibil, că 
tatăl său, domnul Knightley, domnul Cox şi domnul Cole 
rămăseseră într-o discuţie foarte aprinsă despre treburile 
parohiei, că atât cât stătuse totuşi fusese destul de plăcut, 
căci găsea că sunt o mână de oameni bine crescuţi şi 
inteligenţi şi vorbi atât de frumos despre Highbury, i se 
părea că sunt atât de multe familii simpatice, încât Emma 
începu să creadă că dispreţuise prea mult satul acesta. Îl 
întrebă despre societatea din Yorkshire, împrejurimile de la 
Enscombe şi alte lucruri de acest fel şi din răspunsuri 
înţelese că, în ce priveşte familia de la Enscombe, nu se 
petrecea mare lucru. Familiile pe care le vizitau erau foarte 
nobile şi nu locuiau prin apropiere. Chiar dacă se fixa o dată 
şi se accepta o invitaţie, exista şansa ca doamna Churchill 
să nu se simtă bine sau să n-aibă chef să meargă; că nu 
acceptau să facă noi cunoştinţe şi că, deşi el îşi avea un cerc 
al său, separat, era destul de greu, trebuia să insiste foarte 
mult pentru a i se da permisiunea să iasă sau să primească 
un musafir într-o seară. 

Îşi dădu seama că Enscombe nu putea să-l satisfacă şi că 
Highbury, cu tot ce avea mai bun, putea foarte bine să-i facă 
plăcere unui tânăr care era ţinut în casă mai mult decât şi- 
ar fi putut dori. Importanţa lui la Enscombe era foarte 
evidentă. Nu se lăuda, dar în mod firesc reieşea din 
conversaţie că îşi convinsese mătuşa să facă unele lucruri, 
ceea ce unchiul său nu putea, şi când ea riscă şi făcu 
această observaţie el admise că era încredinţat că, în timp, 
o va putea convinge să facă orice. Apoi, el pomeni de o 
împrejurare în care influenţa lui nu-i folosise la nimic. 
Dorise foarte mult să meargă în străinătate şi insistase să i 


se dea voie să călătorească, dar ea nici nu voia să audă. 
Acum, spunea el, începea nici să nu-şi mai dorească asta. 

O altă împrejurare când el nu-şi putuse exercita influenţa 
fusese atunci când voise să se poarte bine cu tatăl său, ghici 
Emma, dar el nu pomeni nimic despre asta. 

— Am făcut o descoperire îngrozitoare, zise el, după o 
scurtă pauză. Mâine e o săptămână de când sunt aici. A 
trecut jumătate din timpul pe care-l am de stat. N-am ştiut 
că zilele zboară aşa de repede. Mâine e o săptămână! Şi de- 
abia începusem să mă distrez. De abia mă împrietenisem cu 
doamna Weston şi cu ceilalţi. Nu-mi place să-mi aduc 
aminte că plec. 

— Poate că acum vei începe să regreţi că ţi-ai petrecut o zi 
întreagă din puţinele pe care le ai la dispoziţie ca să te 
tunzi. 

— Nu, spuse el zâmbind. Asta nu regret deloc. Nu simt nici 
o plăcere să-mi văd prietenii dacă nu sunt şi eu plăcut la 
vedere. 

Cum veniseră şi ceilalţi domni în salon, Emma se simţi 
obligată să se întoarcă pentru câteva minute către domnul 
Cole şi să asculte ce spunea. Când domnul Cole plecă, îl 
văzu pe Frank Churchill uitându-se fix spre celălalt capăt al 
salonului la domnişoara Fairfax, care stătea vizavi. 

— Ce este? zise ea. El tresări. 

— Îţi mulţumesc că m-ai trezit, răspunse el. Cred că am 
fost foarte nepoliticos, dar, zău, domnişoara Fairfax s-a 
coafat atât de ciudat, atât de ciudat, că nu-mi pot lua ochii 
de la ea. N-am văzut niciodată ceva atât de outre. Buclele 
acelea! Trebuie să fie vreo fantezie de-a ei. Nimeni nu mai 
arată aşa. Trebuie să mă duc s-o întreb dacă e vreo modă 
irlandeză. Să mă duc? Da, pe cuvânt că mă duc şi dumneata 
o să vezi cum reacţionează, dacă se înroşeşte! 

Plecă imediat şi în curând Emma îl văzu stând în picioare 
lângă domnişoara Fairfax şi vorbindu-i, dar cât priveşte 
efectul celor spuse asupra domnişoarei, el se aşezase din 
nefericire exact în faţa ei şi ea nu putea să vadă nimic. 


Înainte de a se întoarce la scaunul său, i-l ocupă doamna 
Weston. 

— Asta e luxul pe care ţi-l permite o petrecere mare, zise 
ea. Le poţi apropia de oricine şi vorbi despre orice. Dragă 
Emma, vreau foarte mult să-ţi spun ceva. Am făcut nişte 
descoperiri şi planuri, întocmai ca tine, şi trebuie să ţi le 
spun cât sunt proaspete. Ştii cum au venit aici domnişoara 
Bates şi nepoata ei? 

— Cum! Au fost invitate, nu? 

— A, da, dar cum au ajuns aici, în ce mod au venit? 

— Cred că pe jos. Cum puteau să vină altfel? 

— Foarte adevărat. Ei, bine, acum câteva minute mi-a 
venit ideea că e foarte trist pentru biata Jane Fairfax să 
meargă pe jos, acasă, noaptea târziu, pentru că ştii ce frig 
e. Şi când m-am uitat la ea, deşi arată mai bine ca niciodată, 
mi s-a părut că are febră şi că poate să răcească foarte 
uşor. Biata fată! Nu puteam să îndur gândul ăsta, aşa că de 
îndată ce a venit domnul Weston în salon şi m-am putut 
apropia de el, i-am vorbit despre trăsură. Poţi să-ţi închipui 
ce repede a răspuns dorințelor mele şi, având aprobarea 
lui, m-am dus direct la domnişoara Bates, s-o asigur că au la 
dispoziţie trăsura înainte de a pleca noi acasă, pentru că 
socoteam că asta o va bucura. Biata femeie, ce inimă bună 
are, a fost foarte recunoscătoare, poţi fi sigură. Nimeni nu 
are atâta noroc ca ea, dar cu multe mulţumiri, nu trebuie să 
ne deranjăm, pentru că domnul Knighiley le-a adus cu 
trăsura şi le va conduce acasă. A fost o mare surpriză 
pentru mine şi m-am bucurat foarte mult, desigur, a fost o 
mare surpriză însă. O asemenea atenţie, şi atât de bine 
gândită, e un lucru la care puţini bărbaţi s-ar gândi, pe 
scurt, cum îi cunosc obiceiurile, sunt gata să cred că a scos 
trăsura numai de dragul lor. Bănuiesc că n-ar fi scos o 
pereche de cai pentru el singur şi că asta a fost numai un 
pretext, ca să le ajute. 

— Foarte probabil, zise Emma, nimic mai probabil. Nu ştiu 
dacă mai e cineva în afară de domnul Knightley care să facă 


aşa ceva, atât de bun, de grijuliu şi binevoitor cu alţii. Nu e 
galant, dar e foarte omenos; şi asta, dacă ne gândim că Jane 
Fairfax e aşa bolnăvicioasă, e un gest omenos din partea lui. 
Numai domnul Knightley poate face gesturi de bunătate 
fără ostentaţie. Ştiam că a venit cu trăsura, pentru că am 
venit în acelaşi timp şi am râs de el, dar n-a suflat un 
cuvânt. 

— Ei, bine, zise doamna Weston, zâmbind, de data asta tu 
îl crezi mult mai dezinteresat şi binevoitor decât mine. 
Pentru că, în timp ce vorbeam cu domnişoara Bates, mi-a 
trecut prin cap o bănuială şi n-am putut scăpa de ea de 
atunci. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare mai 
probabil. Pe scurt, am hotărât că domnul Knightley şi Jane 
Fairfax se vor căsători. Vezi ce înseamnă să stea omul prea 
mult cu tine! Ce zici de asta? 

— Domnul Knightley şi Jane Fairfax! exclamă Emma, dragă 
doamnă Weston, cum de te-ai gândit la aşa ceva? Domnul 
Knightley! Domnul Knightley nu trebuie să se însoare. Doar 
nu vrei ca micul Henry să piardă moştenirea de la Donwell? 
O, nu, nu, Henry trebuie să aibă Donwell. Nu pot fi de acord 
ca domnul Knightley să se căsătorească şi sunt sigură că nu 
e deloc probabil. Mă uimeşte că te gândeşti la aşa ceva! 

— Dragă Emma, ţi-am spus ce m-a făcut să gândesc aşa. 
Nu doresc această căsătorie, nu doresc să-i fac un rău 
micului Henry, dar am dedus din fapte, şi dacă domnul 
Knightley ar vrea să se căsătorească doar n-ai vrea să se 
abţină din cauza lui Henry, un băieţel de şase ani, care 
habar n-are cum stau lucrurile? 

— Ba da, nu suport ca lui Henry să i se ia dreptul. Să se 
căsătorească domnul Knightley! Nu, niciodată nu mi-a 
trecut prin cap aşa ceva şi nu pot să aprob nici acum. Şi de 
ce tocmai cu Jane Fairfax? 

— Ei, doar ştii foarte bine că e favorita lui! 

— Dar ar fi o căsătorie nesocotită! 

— Nu vorbesc despre cât e de socotită sau nu, ci numai de 
faptul că e probabilă. 


— Nu văd nici o probabilitate, dacă nu ai nici un argument 
mai bun decât cel pe care mi l-ai spus. Firea lui bună şi 
omenoasă, după cum îţi spuneam, explică de ajuns povestea 
cu trăsura. Le stimează foarte mult pe doamnele Bates şi 
fără Jane Fairfax şi e totdeauna bucuros să poată fi atent cu 
ele. Dragă doamnă Weston, te rog, nu te apuca să pui la 
cale căsătorii. Te descurci foarte prost. Jane Fairfax, 
stăpână la Abbey? O, nu, mă simt revoltată. Spre binele lui, 
n-aş vrea să facă o asemenea nebunie. 

— Ar fi o nesocotinţă, dacă vrei, dar nu o nebunie. În afară 
de faptul că el e mai bogat şi există şi o mică diferenţă de 
vârstă, nu văd nimic nepotrivit. 

— Dar domnul Knightley nu vrea să se căsătorească. Sunt 
sigură că nici nu-i trece prin cap. Să nu-i dai dumneata 
ideea. De ce să se însoare? E foarte fericit singur, cu ferma, 
cu oile şi cu biblioteca lui şi cu administraţia întregii 
parohii. Şi-i iubeşte foarte mult pe copiii fratelui său. N-are 
de ce să se însoare, are ce face şi de afecţiune nu duce 
lipsă. 

— Dragă Emma, atâta timp cât el crede aşa, aşa este. Dar 
dacă o iubeşte într-adevăr pe Jane Fairfax! 

— Prostii! Nici nu-i pasă de Jane Fairfax. În ce priveşte 
dragostea, sunt sigură că nu-i pasă. Ar face orice pentru ea 
sau familia ei, dar... 

— Ei, zise doamna Weston, râzând, poate cel mai bun 
lucru care l-ar putea face pentru Jane ar fi să-i ofere un 
cămin atât de respectabil. 

— Dacă asta ar fi un bine pentru ea,- ar fi un rău pentru el. 
O înrudire ruşinoasă şi degradantă. Cum ar putea-o suporta 
pe domnişoara Bates ca rudă? Să bată toată ziua la Abbey 
şi să-i mulţumească mereu pentru bunătatea de a se fi 
însurat cu Jane? Foarte drăguţ din partea lui, a fost 
totdeauna un vecin foarte bun, după care trece fără nici o 
legătură la fusta veche a maică-şi, nu c-ar fi o fustă prea 
veche, mulţumeşte lui Dumnezeu, fustele lor ţin bine, zău 
aşa! 


— Emma, pentru numele lui Dumnezeu, n-o mai imita. Mă 
faci să râd şi nu vreau. Şi, pe cuvântul meu, nu cred că 
domnul Knightley va fi foarte mult deranjat de domnişoara 
Bates. Mărunţişurile astea îl lasă nepăsător. Poate să-i dea 
înainte cu vorba, şi dacă vrea să zică şi el ceva, o să 
vorbească mai tare ca s-o acopere. Problema nu e că ar fio 
înrudire nedemnă, ci dacă el o vrea sau nu, şi eu cred că da. 
L-am auzit de atâtea ori, şi poate şi tu l-ai auzit, vorbind aşa 
de frumos despre Jane Fairfax. Îl interesează foarte mult, e 
foarte îngrijorat de sănătatea ei şi foarte preocupat de 
viitorul ei. L-am auzit vorbind cu atâta căldură despre 
lucrurile astea. O admiră aşa mult cum cântă la pian şi cu 
vocea. L-am auzit spunând că ar asculta-o mereu. Ah, draga 
mea, uitasem o idee care mi-a venit - acest pian, care a fost 
trimis de cineva, deşi cu toţii ne-am mulţumit să credem că 
e un cadou de la colonelul Campbell, n-o fi de la domnul 
Knightley? Nu pot să nu-l bănuiesc. Cred că el e omul care 
ar putea să facă aşa ceva chiar dacă nu e îndrăgostit. 

— Atunci nu e un argument că e îndrăgostit. Dar nu mi se 
pare deloc probabil. Domnul Knightley nu face nimic 
misterios. 

— L-am auzit exprimându-şi părerea de rău că ea nu are 
pian, de (mai multe ori, prea des, ca să nu fie ceva ieşit din 
comun. 

— Foarte bine, şi dacă ar fi dorit să-i dea un pian, i-ar fi 
spus. 

— S-ar putea să aibă unele scrupule, din delicateţe, dragă 
Emma. Am convingerea că de la el vine. Sunt sigură că n-a 
scos o vorbă când doamna Cole ne-a spus despre asta la 
masă. 

— "Ţi-a venit o idee, doamnă Weston, şi o duci prea 
departe, aşa cum mi-ai reproşat mie că fac. Nu văd nici un 
semn de dragoste. Nu cred nimic despre pian şi fără dovezi 
grăitoare refuz să cred că domnul Knightley ar avea de 
gând să se însoare cu Jane Fairfax. 


Continuară să argumenteze câtva timp şi Emma câştiga 
teren faţă de ideea prietenei sale, pentru că, între ele două, 
doamna Weston era obişnuită să cedeze, până când agitația 
din salon le dădu de veste că ceaiul s-a terminat şi se 
pregăteşte pianul şi, în aceeaşi clipă, domnul Cole se 
apropie s-o invite pe domnişoara Woodhouse să le facă 
onoarea să-l încerce. Frank Churchill, despre care uitase cu 
totul în conversaţia aprinsă cu doamna Weston după ce el 
se aşezase lângă Jane Fairfax, veni şi el după domnul Cole 
să adauge invitaţia lui insistentă şi cum, în toate privinţele, 
Emmei îi plăcea să fie prima, îşi dădu politicos 
consimţământul. 

Îşi cunoştea foarte bine limitele şi nu voia să încerce nici o 
bucată de care nu era sigură. Nu-i lipseau nici gustul, nici 
spiritul când era vorba de bucăţi mici, care sunt cântate 
pretutindeni, şi ştia să-şi acompanieze vocea destul de bine. 
Un alt acompaniament pentru vocea ei o surprinse plăcut: 
Frank Churchill o seconda uşor, dar corect. 1 se ceru 
iertare, după cuviinţă, la sfârşitul cântecului, şi urmară 
politeţurile obişnuite. Fu acuzat că are o voce încântătoare 
şi cunoaşte perfect muzica, ceea ce el negă după cuviinţă şi 
spuse că, pe scurt, habar n-avea de muzică şi n-avea nici un 
pic de voce. Mai cântară o dată împreună şi apoi Emma 
dădu locul domnişoarei Fairfax, care cântă mult mai bine 
decât ea atât la pian, cât şi vocal, lucru pe care Emma nu 
încercase niciodată să-l ascundă în faţa propriei conştiinţe. 

Cu inima îndoită, se aşeză ceva mai departe de pian, ca să 
asculte. Frank Churchill cântă din nou. Mai cântaseră încă o 
dată sau de două ori împreună la Weymouth. Dar atenţia 
Emmei fu atrasă de domnul Knightley, care asculta cu cea 
mai vie plăcere şi începu să depene un nou şir de gânduri 
legate de bănuielile doamnei Weston, pe care sunetele dulci 
ale celor două voci reunite îl întrerupeau numai din când în 
când. Nu încetase să aibă obiecţii la căsătoria domnului 
Knightley. Nu vedea decât rău în asta. Ar fi o mare 
dezamăgire pentru domnul John Knightley şi în consecinţă 


şi pentru Isabella. O adevărată nedreptate pentru copii, o 
schimbare umilitoare şi o pierdere materială pentru ei toţi. 
Tatăl ei avea să fie frustrat de una din plăcerile lui zilnice şi, 
în ce o privea, nu putea suporta deloc gândul că Jane 
Fairfax poate să devină stăpână la Abbey. Să se dea toţi la o 
parte din calea unei doamne Knightley? Nu. Domnul 
Knightley nu trebuie să se însoare niciodată. Micul Henry 
trebuie să rămână moştenitorul moşiei Donwell. 

Deodată, domnul Knightley se uită în spate şi veni să se 
aşeze lângă ea. Vorbiră mai întâi despre muzică. Admiraţia 
lui era desigur foarte călduroasă, totuşi, gândi ea, n-ar fi 
frapat-o dacă nu ar fi fost discuţia cu doamna Weston. Ca 
să-l pună la încercare, începu să vorbească despre 
bunătatea lui de a le fi adus pe mătuşă şi pe nepoată cu 
trăsura şi deşi răspunsul său vădea dorinţa de a termina 
repede subiectul, i se păru că dovedeşte numai obişnuinţa 
lui de a nu zăbovi prea mult asupra propriei sale bunătăţi. 

— Adesea îmi pare rău, zise ea, că nu pot să pun la 
dispoziţie şi trăsura noastră în asemenea ocazii. Aş vrea din 
toată inima, dar ştii ce imposibil i s-ar părea tatei să-l 
obosească pe James pentru un atare scop. 

— Nu încape nici o îndoială, nu încape nici o îndoială, 
răspunse el, dar te cred că simţi deseori dorinţa de a face 
asta, şi zâmbi cu o plăcere atât de vizibilă, izvorâtă din 
această convingere, încât ea trebui să continue: 

— Cadoul ăsta de la familia Campbell, zise ea, pianul ăsta, 
foarte drăguţ din partea lor. 

— Dar, răspunse el fără să pară deloc stânjenit, dar ar fi 
făcut mai bine s-o anunţe cumva. Surprizele sunt nişte 
lucruri prosteşti. Plăcerea nu e mai mare şi se pot ivi 
inconveniente foarte mari. Mă aşteptam la mai multă 
înţelepciune din partea colonelului Campbell. 

Din acel moment, Emma putea să jure că domnul 
Knightley nu avea nici un amestec în dăruirea pianului. Dar 
se mai îndoia totuşi dacă era cu totul indiferent, dacă nu 


cumva era într-adevăr îndrăgostit. Spre sfârşitul celui de-al 
doilea cântec, vocea Janei deveni răguşită: 

— Ajunge, zise el când terminară, gândind cu glas tare, ai 
cântat destul pentru o seară, acum, potoleşte-te. 

Cu toate acestea, toată lumea o rugă să mai cânte unul, 
unul singur, nu voiau s-o obosească pe domnişoara Fairfax, 
sub nici un motiv, şi doreau numai un singur cântec. Se auzi 
vocea lui Frank Churchill: 

— Cred că pe ăsta poţi să-l cânţi fără efort. Vocea întâi e 
un fleac, vocea a doua e mai grea. 

Domnul Knightley se înfurie. 

— Individul ăsta, zise el indignat, nu se gândeşte la altceva 
decât să facă pe nebunul cu vocea lui. Asta nu se poate. Şi, 
atin-gând-o pe domnişoara Bates, care tocmai trecea pe 
lângă el: 

— Domnişoară Bates, cum puteţi s-o lăsaţi pe nepoata 
dumneavoastră să răguşească de atâta cântat? Mergeţi şi 
interveniţi! Nu au nici o milă! 

Domnişoara Bates, în grija ei pentru Jane, de-abia dacă 
avu timp să mulţumească şi ieşi în faţă pentru a pune capăt 
cântatului. Aici se termină partea concertistică a serii, 
pentru că domnişoara Woodhouse şi domnişoara Fairfax 
erau singurele tinere care ştiau să cânte. Dar, curând după 
aceea, nici cinci minute, propunerea de a dansa - venind nu 
se ştie de unde - fu atât de eficient sprijinită pe domnul şi 
doamna Cole, încât toate lucrurile fură date la o parte, 
pentru a lăsa spaţiul necesar. Doamna Weston, care ştia să 
acompanieze ca nimeni alta, se şi aşezase la pian şi 
începuse un vals irezistibil. Frank Churchill se apropie cu 
desăvârşită galanterie de Emma, îi luă mâna şi o conduse în 
mijlocul camerei. Aşteptând să se formeze şi celelalte 
perechi, Emma găsi timp, în ciuda complimentelor pe care 
le primea pentru vocea şi gustul ei, să se uite în jur şi să 
vadă ce se întâmpla cu domnul Knightley. Aceasta ar fi o 
încercare. În general, nu-i plăcea să danseze. Dacă va fi 
dornic s-o invite pe Jane Fairfax acum, asta ar putea fi o 


dovadă. Deocamdată însă nu părea să se grăbească. Nu, 
vorbea cu doamna Cole, privea indiferent. Jane fu invitată 
de altcineva şi el tot mai vorbea cu doamna Cole. 

Emma nu mai era neliniştită pentru Henry, va fi în mod 
sigur moştenitorul, şi conduse dansul cu deplină însufleţire 
şi plăcere. Nu se putură aduna mai mult de cinci perechi, 
dar faptul era aşa de rar şi neaşteptat şi totul devenea 
încântător când avea un partener care i se potrivea atât de 
bine. Erau o pereche minunată. 

Din nefericire, nu se putură acorda decât două dansuri. 
Era târziu şi domnişoara Bates voia să plece acasă, 
îngrijorată din cauza mamei sale. După câteva încercări de 
a obţine permisiunea să înceapă din nou, fură nevoiţi să-i 
mulţumească doamnei Weston, să se întristeze şi să 
termine. 

— Poate e mai bine aşa, zise Frank Churchill, conducând-o 
pe Emma la trăsură. Ar fi trebuit s-o invit pe domnişoara 
Fairfax, şi dansează atât de molatec, încât nu mi-ar fi făcut 
nici o plăcere, după ce am dansat cu dumneata. 

CAPITOLUL XXVII. 

EMMA NU REGRETA CA FĂCUSE CONCESIA de a merge 
la familia Cole. Vizita îi lăsase multe amintiri plăcute pentru 
a doua zi şi tot ceea ce s-ar putea presupune că pierduse 
pentru că nu avusese demnitatea să stea acasă era 
compensat din plin de strălucirea succesului. Probabil, 
domnul şi doamna Cole erau încântați de ea, ce oameni 
cumsecade, meritau să fie fericiţi, lăsase în urma ei un 
renume care nu va muri curând. 

Fericirea perfectă - chiar şi atunci când e în domeniul 
amintirilor - nu e un lucru uşor de găsit: erau două lucruri 
de care nu era tocmai satisfăcută. Se întreba dacă nu 
cumva îşi călcase datoria ei de femeie faţă de altă femeie, 
trădându-şi bănuielile despre Jane Fairfax în faţa lui Frank 
Churchill. Nu era prea corect, dar ideea o obsedase atât de 
tare încât îi scăpase, şi faptul că el aprobase tot ce îi 
spusese ea era un compliment la adresa perspicacităţii ei, 


ceea ce făcea să nu fie prea sigură dacă ar fi trebuit să-şi 
ţină gura. 

Celălalt motiv de regret era legat tot de Jane Fairfax, şi în 
această privinţă nu avea nici o îndoială. Fără echivoc sau 
prefăcătorie, îşi regreta inferioritatea în ce priveşte 
interpretarea muzicii. Deplângea din toată inima lenea de 
care dăduse dovadă în copilărie şi se aşeză la pian şi exersa 
cu forţă o oră şi jumătate. 

Fu întreruptă de venirea Harrietei şi, dacă laudele ei ar fi 
putut-o mulţumi, ar fi fost repede consolată. 

— Ah, dacă aş putea cânta şi eu ca dumneavoastră şi 
domnişoara Fairfax! 

— Nu ne pune pe acelaşi plan, Harriet. Pe lângă ea, eu 
sunt ca o lampă pe lângă soare. 

— O, doamne, eu cred că dumneavoastră cantaţi mai bine. 
Cred că interpretaţi la fel de bine ca ea. Sunt sigură că mie 
îmi face mai multă plăcere să vă aud pe dumneavoastră. 
Toată lumea, aseară, spunea ce bine cântaţi. 

— Acei care ştiu ceva muzică trebuie să fi simţit diferenţa. 
Adevărul este Harriet, că eu cânt destul de bine pentru a 
merita laudele, însă Jane Fairfax cânta cu mult mai bine. 

— Ei, eu totdeauna o să cred că dumneavoastră cântaţi la 
fel de bine ca şi ea şi, dacă e vreo diferenţă, nu se observă. 
Domnul Cole zicea că aveţi atâta gust, şi domnul Frank 
Churchill a vorbit destul de mult despre gustul 
dumneavoastră şi spunea că el preţuieşte mai mult gustul 
decât interpretarea. 

— Dar Jane Fairfax dispune de amândouă, Harriet! 

— Sunteţi sigură? Am văzut că interpretează bine, dar nu 
ştiu dacă are gust. Nimeni n-a spus nimic în sensul ăsta şi 
mie nu-mi place muzica italiană, nu se înţelege un cuvânt. 
În afară de asta, cânta atât de bine pentru că trebuie, doar 
va fi guvernantă. Domnişoarele Cox se întrebau aseară dacă 
va putea căpăta un post la o familie mai acătării. Cum vi s- 
au părut domnişoarele Cox? 

— Ca de obicei, foarte vulgare. 


— Mi-au spus ceva, zise Harriet şovăind, dar n-are nici o 
importanţă. 

Emma fu nevoită să întrebe ce i-au spus, deşi îi era teamă 
să nu fie vorba de domnul Elton. 

— Mi-au spus că domnul Martin a fost la ei la cină, 
sâmbăta trecută. 

— Ah! 

— A venit la tatăl lor cu nişte afaceri şi el l-a invitat la cină. 

— Ah! 

— Am vorbit mult despre el, mai ales cu Anne Cox. Nu ştiu 
ce a vrut să spună, dar m-a întrebat dacă o să mai fiu 
invitată să stau acolo vara viitoare. 

— Voia să spună că e impertinentă şi curioasă, aşa cum e 
Anne Cox de obicei. 

— A spus că a fost foarte simpatic, în timpul cinei. A stat 
lângă ea la masă. Domnişoara Nash crede că oricare din 
domnişoarele Cox ar fi gata să se mărite cu el. 

— Foarte probabil. Cred că sunt, fără excepţie, cele mai 
vulgare fete din Highbury. 

Harriet avea de făcut cumpărături la Ford. Emma găsi că 
cel mai bine ar fi să o însoţească. Era posibil să întâlnească 
din nou, din întâmplare, pe cineva din familia Martin şi în 
starea ei actuală să fi fost foarte primejdios. 

Harriet, care era tentată de orice şi îşi schimba hotărârea 
la cel mai mic cuvânt, avea totdeauna nevoie de foarte mult 
timp pentru a cumpăra ceva. Şi, în timp ce întârzia asupra 
muselinelor, fără aă se poată decide, Emma se duse la uşă 
să se mai distreze. Multe nu puteai spera să vezi, nici chiar 
acolo, în partea cea mai circulată a satului - pe domnul 
Perry trecând în grabă, pe William Cox intrând la birou, caii 
de la trăsura domnului Cole întorcându-se de la plimbare 
sau vreun băiat de la poştă rătăcind pe catârul lui 
încăpățânat - acestea erau cele mai interesante lucruri la 
care se putea aştepta. Atunci când prin faţa ochilor îi 
trecură brutarul cu tava, o bătrână curăţică îndreptându-se 
spre casă cu un coş plin de cumpărături, doi câini care se 


băteau pentru un os murdar şi un şir de copii care căscau 
gura la turta dulce din vitrina brutarului, nu găsi că ar avea 
vreun motiv să se plângă şi se amuză cât se poate de mult - 
cât se poate de mult ca să rămână lângă uşă. O minte 
vioaie, care e totdeauna în largul ei, poate să fie mulţumită 
chiar dacă nu vede nimic, şi nu vede nimic fără a se simţi 
răsplătită. 

Se uita la drumul spre Randalis. Mogâldeţele apărute la 
orizont creşteau şi în faţa ei se iviră două persoane, doamna 
Weston şi fiul ei adoptiv. Intrau în Highbury, mergând spre 
Hartfield, cu siguranţă. Se opriră totuşi la doamna Bates, a 
cărei casă era mai aproape de Randalls decât magazinul lui 
Ford, şi erau pe cale de a bate, când o văzură pe Emma. 
Traversară imediat şi se îndreptară spre ea şi faptul că 
înainte cu o seară fuseseră atât de mult împreună făcea 
această nouă întâlnire şi mai plăcută. Doamna Weston o 
informă că mergeau în vizită la doamna Bates ca să audă 
pianul cel nou. 

— Pentru că domnul care e cu mine îmi spune că seara 
trecută i-am promis solemn domnişoarei Bates că voi veni 
să văd pianul în dimineaţa asta. Nu ştiu să fi fixat ziua, dar 
dacă el spune aşa, mă duc acum. 

— Şi, în timp ce doamna Weston îşi face vizita, sper că mi 
se va permite să vă însoțesc, zise Frank Churchill, şi să o 
aştept la Hartfield, dacă mergeţi acasă. 

Doamna Weston era dezamăgită. 

Credeam că vrei să mergi cu mine. Le-ar face mare 
plăcere. 

— Eu! Să se împiedice toată lumea de mine. Dar poate şi 
aici se împiedică lumea de mine. Domnişoara Woodhouse nu 
pare să mă dorească drept tovarăş. Mătuşa mea mă 
goneşte întotdeauna când face cumpărături. Zice că mă 
foiesc prea mult în jurul ei şi cred că domnişoara 
Woodhouse vrea să spună acelaşi lucru. Ce să fac? 

— Nu am venit să cumpăr pentru mine, răspunse Emma, o 
aştept numai pe prietena mea. O să termine repede 


probabil şi după aceea merg acasă. Dar ar fi mai bine să 
mergi cu doamna Weston şi să auzi pianul. 

— Dacă aşa mă sfătuieşti! Dar (zâmbind), dacă domnul 
colonel Campbell a dat comisionul unui prieten neglijent şi 
se dovedeşte că e un pian oarecare, ce să spun? N-am să-i 
fiu de folos doamnei Weston. Poate să se descurce foarte 
bine singură. Un adevăr dezagreabil va suna altfel în gura 
dânsei, dar eu mă pricep atât de puţin să spun minciuni 
politicoase. 

— Nu cred una ca asta, răspunse Emma. Sunt sigură că 
poţi să fii la fel de nesincer ca şi vecinii dumitale, când e 
necesar, dar nu avem nici un motiv să credem că pianul nu 
e foarte bun. Dimpotrivă, dacă am înţeles eu bine părerea 
domnişoarei Fairfax aseară... 

— Vino, te rog, cu mine, zise doamna Weston, dacă nu ţi-e 
greu. Nu e nevoie să stăm mult. După aceea mergem la 
Hartfield după ele. Vreau foarte mult să mergi cu mine: vor 
interpreta venirea ta ca pe o atenţie deosebită şi, pe urmă, 
eram sigură ca vrei să vii. 

Nu mai avea ce să spună şi cu speranţa că va fi răsplătit cu 
o vizită la Hartfield se întoarse împreună cu doamna 
Weston la uşa doamnei Bates. Emma îi privi cum intră şi 
apoi se întoarse la Harriet, în faţa interesantului galantar, şi 
încercă să o convingă, cu toată forţa minţii ei, că dacă dorea 
să cumpere muselină uni nu avea rost să se uite la cea 
imprimată şi că panglica albastră, oricât de frumoasă ar fi 
fost ea, nu se potrivea cu imprimeul galben. În cele din 
urmă, totul fu decis, chiar şi destinaţia pachetului. 

— Să-l trimit la - doamna Goddard, domnişoară? întrebă 
doamna Ford. 

— Da, nu, da, la doamna Goddard. Numai că rochia 
imprimată e la Hartfield. Nu, trimiteţi-l la Hartfield, vă rog. 
Dar doamna Goddarăd o să vrea să-l vadă. Şi pot oricând să- 
mi iau rochia de la Hartfield. Dar panglica o vreau imediat, 
aşa că e mai bine la Hartfield, cel puţin panglica. Puteţi face 
două pachete, doamnă Ford, nu-i aşa? 


— N-are rost, Harriet, s-o pui pe doamna Ford să se 
omoare să-ţi facă două pachete. 

— Da, nu prea are rost. 

— Nu face nimic, domnişoară, zise doamna Ford 
îndatoritoare. 

— Ah, dar zău aşa, mai bine ar fi un singur pachet. Atunci, 
dacă nu vă supăraţi, îl trimiteţi la doamna Goddard, nu 
ştiu... Ce credeţi, domnişoară Woodhouse, ar putea foarte 
bine să-l trimită la Hartfield şi să-l iau deseară când plec 
acasă. Ce mă sfătuiţi? 

— Să nu mai stai pe gânduri. La Hartfield, doamnă Ford, 
dacă sunteţi bună. 

— Ah, asta e cel mai bine, zise Harriet, foarte mulţumită. 
Nu voiam deloc să-l trimită la doamna Goddard. 

De magazin se apropiau nişte voci sau mai degrabă o voce 
şi două persoane: doamna Weston şi domnişoara Bates le 
întâmpinară la uşă. 

— Dragă domnişoară Woodhouse, zise cea de-a doua, am 
trecut drumul să vă rog să ne faceţi cinstea să veniţi puţin 
pe la noi, să ne spuneţi ce părere aveţi despre pianul nostru 
cel nou. Cu domnişoara Smith: Ce mai faceţi, domnişoara 
Smith? Foarte bine, mulţumim, şi am rugat-o pe doamna 
Weston să vină cu mine să fiu sigură că reuşesc să vă aduc. 

— Sper că doamna Bates şi domnişoara Fairfax... 

— Foarte bine, mulţumesc foarte mult. Mama se simte 
grozav de bine şi Jane nu a răcit aseară. Ce mai face 
domnul Woodhouse? Mă bucur s-aud numai bine. Doamna 
Weston mi-a spus că sunteţi aici. Ah, atunci, am spus eu, 
trebuie să trec drumul, sunt sigură că domnişoara 
Woodhouse îmi permite să trec numai drumul şi să o invit. 
Mama se bucură aşa de mult când o vede. Ne-am adunat 
atâţia şi nu ne poate refuza. Da, vă rog, a zis domnul Frank 
Churchill, trebuie să aflăm părerea domnişoarei Woodhouse 
despre pian. Dar, am zis eu, e mai sigur că acceptă dacă 
unul dintre dumneavoastră vine cu mine. Ah, a zis el, 
aşteptaţi un minut până termin aici, pentru că, ce credeţi, 


domnişoară Woodhouse, că face, e atât de drăguţ, strânge 
şurubul de la ochelarii mamei. A ieşit azi-dimineaţă, e aşa 
de drăguţ. Pentru că mama nu mai putea folosi ochelarii, nu 
mai putea să-i pună la ochi. Şi pentru că veni vorba, toată 
lumea ar trebui să poarte ochelari, zău aşa. Aşa spunea 
Jane. Voiam să-i duc imediat la John Saunders, dar n-am 
avut timp azi-dimineaţă, cu treburile, ştiţi cum e, ba cu una, 
ba cu alta, se duce timpul. Întâi, a venit Patty să ne spună că 
în bucătărie trebuie scuturat coşul. Ah, am spus eu, Patty, 
nu-mi mai aduce veşti proaste, uite a ieşit şi şurubul de la 
ochelarii doamnei. Pe urmă, ne-au adus merele coapte: le-a 
trimis doamna Wallis, prin băiatul ei; sunt foarte politicoşi şi 
drăguţi cu noi cei din familia Wallis, totdeauna. l-am auzit 
pe unii zicând că doamna Wallis e câteodată nepoliticoasă şi 
poate să răspundă urât, dar noi ne-am bucurat întotdeauna 
de cea mai mare atenţie din partea lor. Şi nu pentru că am 
cumpăra cine ştie câtă pâine, nu mâncăm noi cine ştie cât, 
suntem numai trei. Şi, în afară de asta, scumpa de Jane, 
acuma, mai nimica nu mănâncă - la micul dejun mănâncă 
atât de puţin că ţi se face frică. Mi-e teamă să-i spun mamei 
ce puţin mănâncă, aşa că zic şi eu ba una, ba alta şi trec 
peste asta. Dar pe la prânz i se face foame şi nu-i place 
nimic decât merele coapte şi sunt foarte sănătoase, pentru 
că alaltăieri, am prins ocazia să-l întreb pe domnul Perry, 
ne-am întâlnit pe stradă. Nu că m-aş fi îndoit vreodată, 
domnul Woodhouse de atâtea ori ne-a recomandat mere 
coapte. Cred că numai aşa găseşte domnul Woodhouse că e 
bine să mănânci mărul. Totuşi, noi facem foarte des şi mere 
în aluat, foarte des. Patty le face minunate. Ei, doamnă 
Weston, cred că aţi reuşit să le convingeţi pe domnişoare să 
vină cu noi. 

Emma era „foarte fericită s-o vadă pe doamna Bates” etc, 
şi în cele din urmă plecară din magazin, fără a mai întârzia 
decât o clipă, pentru ca domnişoara Bates să aibă timpul să 
zică: 


— Ce mai faceţi, doamnă Ford? Vă rog să mă iertaţi că nu 
v-am observat. Am auzit că aţi primit nişte panglici noi şi 
frumoase de la oraş. Jane a venit acasă încântată ieri. 
Mulţumesc, mănuşile vin foarte bine, sunt numai puţin largi 
la încheietură, dar le strâmtează ea. 

— Despre ce vorbeam? zise ea, începând din nou când 
ajunseră în stradă. 

Emma se întreba la ce anume din tot acest talmeş-balmeş 
se va opri. 

— Mărturisesc că nu-mi aduc aminte despre ce vorbeam. 
Ah, da, ochelarii mamei. Ce drăguţ din partea domnului 
Frank Churchill. Ah, a zis el, sunt convins că pot să strâng 
şurubul. Îmi place grozav de mult să fac aşa ceva, ceea ce 
arată, cum ştiţi, că e foarte, foarte... zău aşa, trebuie să 
spun că întrece orice se spunea despre el şi aşteptările 
mele. Vă felicit, doamnă Weston, din toată inima. Se pare că 
e tot ce poate să-şi dorească un părinte. Oh, a zis, pot să 
strâng şurubul. Îmi place grozav de mult să fac aşa ceva, şi 
pe urmă am adus merele coapte din cămară, în speranţa că 
prietenii noştri vor fi atât de buni să servească. Oh, a spus 
el imediat, dintre fructe, merele îmi plac cel mai mult, şi 
astea sunt cele mai frumoase mere coapte pe care le-am 
văzut în viaţa mea, ceea ce, ştiţi, e foarte, foarte... şi din 
felul cum a spus-o sunt sigură că nu exagera deloc. Zău, 
sunt nişte mere foarte bune şi doamna Wallis le face exact 
cum trebuie, deşi nu le coace decât de două ori, iar domnul 
Woodhouse a spus că de trei ori e cel mai bine, dar 
domnişoara Woodhouse va fi atât de bună să nu-i spună. 
Merele sunt din cel mai bun soi pentru copt, fără îndoială, 
sunt de la Donwell, din acelea pe care domnul Knighiley a 
avut bunătatea să ni le dăruiască. Ne trimite câte un sac în 
fiecare an şi nu cred că mai are cineva mere ca ale lui, 
poate să mai fie doar unul. Mama spune că livada era 
vestită în tinereţea ei. Dar, deunăzi am fost de-a binelea 
speriată, pentru că domnul Knightley a trecut pe la noi, 
într-o dimineaţă, şi Jane mânca mere din astea şi am vorbit 


despre mere şi i-am spus ce mult îi plac, şi a întrebat dacă 
nu le-am terminat. Sunt sigur că le-aţi terminat, a zis el, şi 
am să vă mai trimit câteva, pentru că eu am prea multe şi n- 
am ce face cu ele. William Larkins m-a făcut să pun la 
păstrare mai multe decât de obicei. Am să vă mai trimit cât 
mai sunt bune. Şi eu l-am rugat să nu facă una ca asta, dar, 
oricum, ale noastre erau pe sfârşite, n-aveam ce zice, nu 
mai erau decât vreo şase şi le ţineam pentru Jane şi nu 
puteam să-l las să ne mai trimită, că doar fusese deja destul 
de darnic şi Jane a zis la fel. Şi când a plecat, ea aproape s-a 
certat cu mine, adică nu pot zice că ne-am certat pentru că 
noi nu ne certăm niciodată, dar era foarte supărată că am 
spus că merele noastre s-au împuţinat; ar fi vrut să-l facă să 
creadă că mai avem destule. Ah, am zis, draga mea, am zis 
şi eu ce am putut. Totuşi, chiar în seara aceea, William 
Larkins a venit cu un coş mare cu mere, de acelaşi fel, un 
fel de baniţă, şi eu am mulţumit foarte mult şi am coborât 
să-l văd pe William Larkins şi am spus tot ce se cade. 
William Larkins ne cunoaşte de atâta vreme! Mă bucur 
întotdeauna când îl văd. Totuşi, am aflat mai târziu de la 
Patty că William a zis că astea erau toate merele din soiul 
ăsta pe care le mai avea stăpânul; le adusese pe toate, şi 
acum stăpânul nu mai are niciunul să coacă sau să fiarbă. 
Lui William nu prea îi păsa, îi făcea plăcere că stăpânul său 
a vândut aşa de multe, pentru că William, cum ştiţi, se 
gândeşte foarte mult la câştigul stăpânului, dar doamna 
Hodges era supărată că le-a trimis pe toate. Nu-i convenea 
deloc să nu poată să-i facă o tartă cu mere stăpânului, la 
primăvară. l-a spus lui Patty toate astea, dar a rugat-o să nu 
se supere şi să nu ne mai spună şi nouă, pentru că doamna 
Hodges se supară câteodată şi dacă s-au vândut atâţia saci, 
n-are importanţă cine mă-nâncă restul. Aşa mi-a spus Patty 
şi zău că m-am speriat! N-aş vrea ca domnul Knightley să 
afle ceva, pentru nimic în lume! Ar fi aşa de... şi voiam ca 
nici Jane să nu afle, dar, din nefericire, i-am spus fără să-mi 
dau seama. 


Domnişoara Bates tocmai terminase, când Patty le 
deschise uşa şi musafirele urcară, fără să mai fie nevoite să 
asculte o altă poveste, însoţite numai de exclamaţiile fără 
şir ale bunăvoinţei ei: 

— Vă rog, aveţi grijă, doamnă Weston. e o treaptă la 
cotitură. Vă rog, aveţi grijă, domnişoară Woodhouse, scara 
noastră e foarte întunecoasă, şi întunecoasă, şi strimtă, ce 
să-i faci! Domnişoară Smith, te rog, fii atentă. Domnişoară 
Woodhouse, mi-e teamă să nu vă fi lovit cumva la picior. 
Domnişoară Smith, treapta de la cotitură! 

CAPITOLUL XXVIII. 

CÂND INTRARĂ, MICUL SALON ERA IMAGINEA păcii 
însăşi; doamna Bates, lipsită de ocupaţia ei obişnuită, stătea 
picotind lângă foc, Frank Churchill, la masă, lângă ea, 
foarte ocupat cu ochelarii, iar Jane Fairfax, cu spatele la ei, 
în picioare, se uita ţintă la pian. 

Deşi era ocupat, tânărul găsi posibilitatea să-şi exprime 
fericirea că o vede din nou pe Emma. 

— Ce plăcere, spuse el, cu o voce nu prea ridicată, aţi 
ajuns cu zece minute mai repede decât calculasem eu. 
După cum vezi, încerc să mă fac folositor! Spune-mi dacă 
reuşesc sau nu? 

— Ce? spuse doamna Weston, n-ai terminat? N-ai prea 
câştiga cine ştie ce ca bijutier, dacă lucrezi în ritmul ăsta. 

— N-am lucrat fără întrerupere, răspunse el. Am ajutat-o 
pe domnişoara Fairfax să facă pianul să stea drept, fiindcă 
se cam mişca, o ridicătură în podea, cred eu. Vedeţi, am 
fixat un picior cu hârtie. Foarte drăguţ din partea 
dumneavoastră că v-aţi lăsat convinse să veniţi. Mi-era 
teamă că vă grăbiţi spre casă. 

Aranja în aşa fel ca ea să se aşeze lângă el şi se ocupă 
destul de mult să-i caute cel mai frumos măr copt, până 
când Jane Fairfax fu gata să se aşeze din nou la pian. Emma 
observă, după nervozitatea ei, că nu putea începe imediat 
să cânte - nu avea pianul de prea multă vreme şi nu putea 
să-l atingă fără emoție. Trebuia să-şi revină ca să aibă 


puterea să înceapă şi Emma nu putea decât să o 
compătimească pentru asemenea sentimente, oricare ar fi 
fost originea lor, şi hotărî să nu le mai dezvăluie vecinului ei. 

În fine, Jane începu şi, deşi primele măsuri fură timide, 
treptat, calităţile instrumentului fură puse în valoare. 
Doamna Weston fusese încântată dinainte şi acum fu din 
nou încântată; Emma se alătură laudelor ei, iar pianul, 
făcându-se diferenţierile de rigoare, fu declarat cu 
desăvârşire ca foarte promiţător. 

— Oricine ar fi acela care a făcut comisionul domnului 
colonel Campbell, zise Frank Churchill zâmbind către 
Emma, n-a ales prost. Am auzit multe despre gustul 
colonelului Campbell la Weymouth, şi dulceaţa sunetelor 
este exact ceea ce îi plăcea lui şi celorlalţi din familie. 
Probabil, domnişoară Fairfax, fie că i-a dat foarte 
amănunțite instrucţiuni prietenului, fie că a scris el însuşi la 
Broadwood. Nu credeţi? 

Jane nu-şi întoarse privirea. Putea să nu fi auzit, pentru că 
doamna Weston îi vorbise în acelaşi timp. 

— Nu-i cinstit, zise Emma. Am făcut şi eu o presupunere la 
întâmplare. N-o întrista! 

Îşi clătină capul zâmbind şi în privire i Se citea prea puţină 
îndoială şi prea puţină milă. Imediat după aceea începu din 
nou: 

— Ce mult se bucură acum prietenii dumitale din Irlanda 
de plăcerea pe care ţi-au făcut-o. Cred că se gândesc foarte 
mult la dumneata şi se întreabă în ce zi exact vei primi 
instrumentul. Credeţi că domnul colonel Campbell ştie 
exact ce se întâmplă acum? Crezi că a trimis un comisionar 
direct sau a dat numai nişte instrucţiuni vagi, fără să 
precizeze momentul, lăsând să depindă totul de împrejurări 
convenabile? 

Se opri; ea auzise în mod sigur şi nu putea evita un 
răspuns: 

— Până nu primesc o scrisoare de la domnul colonel 
Campbell, zise ea cu un glas de un calm forţat, nu pot să 


cred nimic cu certitudine. Fac numai presupuneri. 

— Presupuneri, da, presupunerile sunt câteodată 
adevărate, câteodată nu. Aş vrea să pot presupune când am 
să termin cu şurubul ăsta. Ce zici, domnişoară Woodhouse, 
ce prostii poate să spună omul dacă se apucă să vorbească 
atunci când lucrează. Lucrătorii adevăraţi, îmi închipui, îşi 
țin gura. Dar noi, lucrătorii gentlemeni, dacă auzim un 
cuvânt... Domnişoara Fairfax zicea ceva despre 
presupuneri. Am terminat, în fine. Doamnă, am plăcerea 
(către doamna Bates) să vă înapoiez ochelarii vindecaţi, 
deocamdată. 

Îi mulţumiră foarte călduros, atât mama cât şi fiica; pentru 
a scăpa puţin de cea de-a doua, se duse la pian şi o rugă pe 
domnişoara Fairfax, care mai era încă pe scaun, să mai 
cânte ceva. 

— Dacă sunteţi aşa de drăguță, un vals din cele pe care le- 
am dansat aseară; aş vrea să le retrăiesc. Dumitale nu ţi-au 
plăcut atât de mult, tot timpul arătai obosită. Cred că ai fost 
bucuroasă că nu mai dansăm, dar eu aş fi dat totul de pe 
lume pentru încă o jumătate de oră. 

Ea cânta. 

— Ce fericire să auzi din nou o melodie care te-a făcut o 
dată fericit. Dacă nu greşesc, asta s-a dansat la Weymouth. 

Se uită la el o clipă, se înroşi tare şi începu să cânte 
altceva. El luă nişte note de pe un scaun de lângă pian şi, 
întorcându-se spre Emma, zise: 

— Iată ceva cu totul nou pentru mine. Îl ştii? Cramer! Şi 
iată un set de noi melodii irlandeze. La asta te poţi aştepta 
de la ei. Foarte bine a gândit domnul colonel Campbell, nu? 
Ştia că domnişoara Fairfax nu are partituri aici. Mi se pare 
vrednică de cinste această atenţie, arată că totul e pornit 
din inimă. Nimic făcut în grabă, nimic făcut pe jumătate. 
Numai o dragoste adevărată putea să-l îndemne. 

Emma ar fi vrut să nu facă aluzii atât de directe şi totuşi 
nu putea să nu fie amuzată şi, când întorcându-şi privirea 
spre Jane Fairfax văzu urma unui zâmbet, când văzu că în 


ciuda roşeţii vinovate zâmbetul ascundea plăcere, avu mai 
puţine remuşcări şi se distra cu mai puţine scrupule. 
Această amabilă, perfectă şi fără reproş Jane Fairfax 
nutrea, se pare, sentimente vrednice de dispreţ. 

Frank îi aduse toate partiturile şi se uitară împreună la 
ele. Emma profită de ocazie ca să-i şoptească: 

— Vorbeşti prea direct. Probabil că înţelege. 

— Sper că înţelege. Aş vrea să mă înţeleagă. Nu mi-e deloc 
ruşine de ce vreau să spun. 

— Dar, zău, mie mi-e pe jumătate ruşine şi tare-aş vrea să 
nu-mi fi venit ideea asta niciodată. 

— Eu sunt fericit că ţi-a venit şi că mi-ai spus-o şi mie. 
Acum am cheia tuturor purtărilor ei ciudate. Lasă ruşinea 
pe seama ei. Dacă face ceva nepermis, trebuie să-i fie 
ruşine. 

— Nu cred că e cu totul lipsită de ruşine. 

— N-o prea văd dând semne. Acum cântă „Robin Adair”, 
bucata lui favorită. 

Puțin după aceea, domnişoara Bates, trecând pe lângă 
fereastră, îl văzu pe domnul Knightley, călare, nu departe 
de casa lor. 

— Domnul Knightley, ia te uită! Trebuie să-i vorbesc, dacă 
e posibil să-i mulţumesc. Dar nu vreau să deschid fereastra 
aici să nu răciţi. Pot să mă duc la mama în cameră. Cred că 
o să intre dacă o să afle cine e înăuntru. Ce bine că aţi venit 
cu toţii. Ce onoare pentru cămăruţa noastră! 

Trecu în camera de alături fără să înceteze să vorbească, 
deschise fereastra şi-i atrase imediat atenţia domnului 
Knightley. Fiecare silabă din conversaţia lor se auzea 
perfect, de parcă ar fi fost în aceeaşi cameră. 

— Ce faceţi, ce mai faceţi? Foarte bine, mulţumesc. 
Mulţumim pentru trăsură. Am sosit la timp, mama tocmai 
ne aştepta. Dar, vă rog, intraţi, vă rog. Sunt aici prieteni de- 
ai dumneavoastră. 

Aşa începu domnişoara Bates şi domnul Knightley părea 
hotărât să se facă auzit la rându-i, pentru că zise pe un ton 


ferm şi poruncitor: 

— Ce mai face nepoata dumneavoastră, domnişoară 
Bates? Vreau să ştiu dacă sunteţi bine cu toate, dar măi ales 
nepoata dumneavoastră. Ce face domnişoara Fairfax, sper 
că n-a răcit aseară. Azi cum se simte? Spuneţi-mi ce face 
domnişoara Fairfax? 

Şi domnişoara Bates fu nevoită să răspundă direct pentru 
că el nu voia să asculte nimic altceva. Cei care îi auzeau 
erau amuzaţi şi doamna Weston îi aruncă Emmei o privire 
plină de subînţeles. Dar Emma tot mai clătina din cap, 
sceptică. 

— Mulţumesc foarte mult! Mulţumesc foarte, foarte mult 
pentru trăsură, reluă domnişoara Bates. 

El i-o tăie cu: 

— Mă duc la Kingston. Aveţi nevoie de ceva? 

— O, Doamne, la Kingston? Doamna Cole spunea deunăzi 
că are nevoie de ceva de la Kingston. 

— Doamna Cole poate să-şi trimită servitorii; ce-aş putea 
să fac pentru dumneavoastră? 

— Nu, mulţumesc, dar vă rog, intraţi! Cine credeţi că e 
aici? Domnişoara Woodhouse şi domnişoara Smith au fost 
aşa drăguţe să vină să audă pianul. Vă rog, lăsaţi calul la 
Crown şi veniţi! 

— Ei, zise el nehotărât, poate doar cinci minute. 

— Sunt şi doamna Weston şi domnul Frank Churchill. Ce 
minunat, atâţia prieteni! 

— Nu, nu acum, mulţumesc. Nu pot să pierd nici un minut, 
trebuie să ajung la Kingston cât se poate de repede. 

— Ah, dar vă rog, intraţi un pic! 'Toţi vor fi atât de fericiţi 
să vă vadă. 

— Nu, nu, e prea multă lume. Vin altă dată să ascult 
pianul. 

— Ei, bine, dar îmi pare foarte rău. Ah, domnule Knightley 
ce petrecere minunată aseară! Ce plăcere! Aţi mai văzut 
vreodată asemenea dans? Nu era minunat? Domnişoara 


Woodhouse şi domnul Frank Churchill, n-am mai văzut 
niciodată aşa frumuseţe de pereche! 

— A, minunat într-adevăr! Sunt de aceeaşi părere, n-am 
încotro, pentru că am impresia că domnişoara Woodhouse 
şi domnul Frank Churchill aud tot ce vorbim şi (ridicând 
mai mult vocea) nu văd de ce n-am pomeni-o şi pe 
domnişoara Fairfax. Cred că domnişoara Fairfax dansează 
foarte bine şi doamna Weston ştie atât de bine să 
acompanieze, aş zice, fără exagerare, cel mai bine din toată 
Anglia. Acum, dacă prietenii noştri ar fi nişte oameni 
recunoscători, ar zice ceva de bine despre dumneavoastră 
şi despre mine, cât se poate de tare. Dar n-am timp să stau 
şi să ascult. 

— Ah, domnule Knightley, numai un moment. Am ceva 
important. Am fost aşa de uimită. Jane şi cu mine suntem 
aşa de uimite din cauza merelor! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Când te gândeşti că ne-aţi trimis toate merele 
dumneavoastră de iarnă. Ziceaţi că aveţi prea multe şi 
acum nu v-a rămas nimic. Am fost aşa de surprinse. 
Doamna Hodges are dreptate să se supere. Ne-a spus 
William Larkins. N-ar fi trebuit să faceţi asta, zău aşa. Ah, a 
plecat, nu suportă să primească mulţumiri. Dar credeam că 
o să stea, ar fi fost păcat să nu zic nimic despre mere 
(întorcându-se în cameră): N-am reuşit. Domnul Knightley 
nu are timp să se oprească. Merge la Kingston. M-a întrebat 
dacă poate să facă ceva. 

— Da, zise Jane, am auzit ce amabil a fost să se ofere. Am 
auzit tot. 

— A, da, draga mea, cred că s-a auzit, pentru că, ştii, uşa 
era deschisă, şi fereastra, şi domnul Knightley vorbea tare. 
Aţi auzit tot, desigur. „Pot să fac ceva pentru 
dumneavoastră la Kingston?” a zis el, şi eu am pomenit 
numai... „Vai, domnişoară Woodhouse, trebuie să plecaţi? 
Dar abia aţi venit, ce drăguţ din partea dumneavoastră!” 


Emma credea într-adevăr că trebuie să plece acasă, vizita 
durase deja prea mult şi când se uitară la ceas văzură că 
cea mai mare parte a dimineţii se dusese şi doamna Weston 
cu însoţitorul ei puteau numai să le conducă până la 
Hartfield şi să pornească înapoi spre Randalls. 

CAPITOLUL XXIX. 

ESTE CÂTEODATĂ POSIBIL SA TE LIPSEŞTI cu totul de 
dans. Se cunosc cazuri de tineri care au trăit multe luni la 
rând fără să meargă la nici un fel de bal şi asta nu a produs 
nici o pagubă materială pentru mintea sau trupul lor. Dar, 
când ai făcut un început, când ai simţit fericirea de a te 
mişca, devine foarte greu să nu ţi-o doreşti din nou. 

Frank Churchill dansase numai o dată la Highbury şi mai 
voia încă, astfel încât ultima jumătate de oră a vizitei pe 
care domnul Woodhouse se lăsase convins s-o facă 
împreună cu fiica sa la Randalis fu petrecută de cei doi 
tineri făcând planuri asupra acestui subiect. Frank fu 
primul cu ideea şi cel mai plin de zel pentru a o înfăptui, 
căci domnişoara cunoştea foarte bine dificultăţile şi era cea 
mai îngrijorată de condiţii şi de aspect. Totuşi, avea destulă 
dorinţă să le arate oamenilor ce frumos dansează domnul 
Frank Churchill şi domnişoara Woodhouse - În privinţa asta 
nu avea de ce să roşească în comparaţie cu Jane Fairfax - şi 
chiar pur şi simplu să danseze, fără să fie vorba de vreo 
vanitate răutăcioasă. Îl ajută să măsoare camera cu pasul şi 
să vadă cam câţi putea să cuprindă, şi să măsoare şi 
cealaltă cameră, în speranţa de a descoperi, în ciuda 
domnului Weston care le spunea că sunt egale, că aceea e 
puţin mai mare. 

Prima lui propunere şi dorinţă ca dansul care începuse la 
doamna Cole sa se termine la ei, să fie adunaţi aceiaşi 
invitaţi şi angajată aceeaşi muzicantă, găsi un ecou 
favorabil. Domnul Weston primi ideea cu mare bucurie şi 
doamna Weston acceptă să cânte cât vor dori ei să danseze 
şi după asta urmase interesanta ocupaţie de a stabili cine 


exact să vină şi exact de câtă suprafaţă aveau nevoie pentru 
fiecare pereche. 


— Dumneata şi domnişoara Smith şi domnişoara Fairfax 
fac trei şi cu cele două domnişoara Cox fac cinci, (asta se 
repetă de câteva ori). 

— Şi vor fi cei doi domni Gilbert, tânărul Cox, tata şi cu 
mine, plus domnul Knightley. Da, asta e destul ca să ne facă 
plăcere. 

Dumneata şi domnişoara Smith şi domnişoara Fairfax fac 
trei, plus cele două domnişoare Cox, fac cinci, şi pentru 
cinci perechi e destul loc. Dar de îndată se iviră dificultăţi, 
pe de o parte: 

— O să fie destul loc pentru cinci perechi? Nu prea cred să 
fie. 

Pe de alta: 

— Şi la urma urmei, cinci perechi nici nu înseamnă destul 
ca să merite osteneala de-a sta în picioare. Nu face să inviţi 
cinci perechi, se poate numai dacă e ceva improvizat. 

Cineva spunea că o domnişoară Gilbert este aşteptată la 
fratele ei şi trebuie invitată împreună cu ceilalţi. Cineva 
credea că doamna Gilbert ar fi dansat seara trecută, dacă 
ar fi fost invitată. Se mai puse o vorbă bună pentru celălalt 
domn Cox şi, în fine, cum domnul Weston pomeni de unul 
din verişorii din familie, care trebuia şi el invitat, şi de o altă 
foarte veche cunoştinţă, care nu putea fi omisă, deveni cert 
că vor fi cel puţin zece perechi şi se oferiră soluţii foarte 
interesante pentru amplasarea lor. 

Uşile celor două camere erau faţă în faţă. „Nu s-ar putea 
folosi ambele camere şi să se danseze şi în spaţiul dintre 
ele?” Părea cea mai bună idee, şi fiind atât de bună, mulţi 
dintre ei se declarară pentru una şi mai bună. Emma spuse 
că va fi incomod; doamna Weston era disperată în privinţa 
gustărilor şi domnul Woodhouse se opunea serios, din 
motive de sănătate. Ideea asta îl făcea atât de nenorocit 
încât nu trebuia să se meargă mai departe. 

— A, nu, zise el. Ar fi extrem de imprudent. N-aş putea să 
suport din cauza Emmei, nu are o sănătate de fier. Ar răci 
îngrozitor. Şi biata Harriet, la fel, şi toţi ceilalţi. Doamnă 


Weston, ar fi mare deranj pentru dumneata, nu-i mai lăsa să 
vorbească despre o asemenea nebunie. Te rog, nu-i mai 
lăsa. Tânărul (coborându-şi vocea) e foarte nesocotit. Nu-i 
spune tatălui său, dar tânărul ăsta nu mi se pare aşa de 
desăvârşit. În seara asta a deschis mereu uşile şi le-a lăsat 
deschise fără nici o socoteală. Nu se gândeşte că se face 
curent. Nu vreau să te stârnesc împotriva lui, dar nu-i 
tocmai ce-ar trebui să fie. 

Doamnei Weston nu-i căzu bine să audă o asemenea 
acuzaţie. Ştia cât e de importantă şi spuse tot ce-i stătea în 
putinţă ca să o contrazică. Acum, uşile fuseseră închise, se 
renunţase la planul de a folosi spaţiul dintre camere şi se 
revenise la ideea de a dansa numai în camera în care de 
sflau acum şi, prin marea bunăvoință a lui Frank Churchill, 
spaţiul care înainte cu un sfert de oră fusese apreciat ca 
prea mic pentru cinci perechi deveni acum satisfăcător 
pentru zece. 

— Am fost prea generoşi, spuse el, am lăsat prea mult loc. 
Zece perechi în picioare încap foarte bine aici. 

Emma şovăia: 

— Ar fi o gloată, o gloată tristă, şi ce e mai rău decât să 
dansezi undeva unde nu ai loc să te învârteşti? 

— Foarte adevărat, răspunse el grav. E foarte prost. Dar 
continuă să măsoare şi termină cu: 

— Cred că e suficient spaţiu pentru zece perechi. 

— Nu, nu, spuse ea. Ceri prea mult. Ar fi îngrozitor să 
stăm prea înghesuiți. Nimic nu e mai neplăcut decât să 
dansezi într-o mulţime şi încă o mulţime adunată într-o 
cameră mică. 

— Nu se poate nega, într-adevăr, răspunse el. Sunt perfect 
de acord cu dumneata. O mulţime într-o cameră mică, 
domnişoară Woodhouse, dumneata ai darul de a spune totul 
în trei cuvinte. Excelent zis, într-adevăr, excelent! Totuşi, 
dacă am ajuns până aici, nu putem renunţa aşa. Iata ar fi 
dezamăgit şi noi toţi de altfel, dar eu sunt de părere că zece 
perechi încap foarte bine aici. 


Emma observă că originea galanteriilor lui era puţin cam 
egoistă. Prefera s-o contrazică decât să piardă plăcerea de 
a dansa cu ea - primi complimentul şi îl iertă pentru rest. 
Dacă s-ar fi pus vreodată problema să-l ia de bărbat, poate 
că ar fi fost bine să stea să se gândească la valoarea 
preferinţei lui, la caracterul pe care-l dovedea; dar, pentru 
scopurile imediate ale prieteniei lor, era destul de simpatic. 

A doua zi, înainte de amiază, era la Hartfield. Intră cu un 
zâmbet cuceritor, vestind intenţia de a continua planurile. 
Se dovedi repede că venea să anunţe o îmbunătăţire. 

— Ei, bine, domnişoară Woodhouse, începu el, sper că 
dorinţa dumitale de a dansa n-a fost spulberată de teama că 
nu avem destul loc pentru un bal în casa tatei. Am o nouă 
propunere, în acelaşi sens. O idee a tatălui meu, care nu 
aşteaptă decât aprobarea dumitale pentru a fi pusă în 
aplicare. Îmi dai voie să sper că îmi vei acorda primele 
dansuri la micul bal pe care îl plănuim, nu la Randalls, ci la 
Crown. 

— La Crown? 

— Da, dacă dumneata şi domnul Woodhouse nu aveţi 
obiecţii, şi cred că nu puteţi avea, tatăl meu speră că 
prietenii săi vor fi bucuroşi să-l viziteze acolo. Le poate oferi 
mai mult spaţiu şi un nu mai puţin călduros bun venit. Asta 
a fost ideea lui. Doamna Weston nu are nici o obiecţie, dacă 
dumneata eşti mulţumită. Astea sunt dorinţele noastre. Ai 
perfectă dreptate, zece perechi, în oricare din camerele de 
la Randalis, ar fi ceva nesuferit - Îngrozitor. Tot timpul am 
simţit că aveai dreptate, dar nu voiam să cedez, pentru a 
putea face ceva care să-ţi fie pe plac. Nu e o schimbare 
bună? Eşti de acord, sper. 

— Mi se pare un plan la care nimeni nu poate obiecta, 
dacă nu obiectează domnul şi doamna Weston. Cred că e 
minunat şi, în ce mă priveşte, voi fi foarte fericită - cred că 
e singura soluţie posibilă. Tată, nu crezi că e o idee 
excelentă? 


Fu nevoită să repete totul şi să explice pentru a se face 
înţeleasă pe deplin şi apoi, fiind ceva cu totul nou, trebuia 
să adauge mii de amănunte, ca să obţină aprobarea. 

„Nu, nu găsea deloc că e o idee bună, e un plan foarte 
prost, mult mai prost decât celălalt. O sală de la han e 
întotdeauna umedă şi primejdioasă, niciodată bine aerisită. 
Nu se poate sta în ea. Dacă trebuie neapărat să danseze, e 
mai bine la Randalls. Nu văzuse niciodată sala de la Crown, 
nu-i cunoştea nici măcar din vedere pe proprietari. O, nu, e 
un plan foarte prost. Vor răci mai rău decât oriunde, la 
Crown.” 

— Tocmai voiam să remarc, domnule, zise Frank Churchill, 
că unul din motivele pentru care această schimbare este de 
dorit este lipsa oricărei primejdii ca cineva să răcească - e 
mult mai puţin primejdios la Crown decât la Randalls. 
Singur domnul Perry poate să aibă motive să regrete 
schimbarea, altfel nimeni nu are nimic împotrivă. 

— Domnule, zise domnul Woodhouse, cu aprindere, 
greşeşti foarte tare dacă îţi închipui că domnul Perry e un 
om de felul ăsta. Domnul Perry e foarte îngrijorat când 
vreunul din noi e bolnav. Dar nu înţeleg cum o sală de la 
han poate să fie mai sigură pentru dumneata decât casa 
tatălui dumitale. 

— Pentru simplul motiv că e mai mare, domnule. Nu va fi 
nevoie să deschidem deloc ferestrele, nici măcar o dată în 
tot cursul serii. Şi, ştiţi foarte bine, domnule, că tocmai 
obiceiul acesta groaznic de a deschide ferestrele şi a lăsa să 
intre aerul rece peste trupurile încălzite aduce toată 
nenorocirea. 

— Să deschideţi ferestrele! Dar, sigur, domnule Churchill, 
nimeni nu s-a gândit să deschidă ferestrele la Randalls. 
Nimeni n-ar fi putut să fie atât de imprudent. N-am mai 
auzit aşa ceva. Să dansezi cu ferestrele deschise! Sunt 
sigur că nici tatăl dumitale, nici doamna Weston (adică, 
biata domnişoară Taylor) n-ar suporta asta. 


— Ah, domnule, dar câte un tânăr nesocotit s-ar strecura 
pe după perdea şi ar mai da drumul la câte un geam, fără 
să bănuiască nimeni nimic. Am văzut lucruri din astea cu 
ochii mei. 

— Nu mai spune, domnule! Doamne ajută! N-aş fi crezut 
una ca asta. Dar eu trăiesc departe de lume şi sunt foarte 
adesea uimit de cele ce aud. Totuşi, asta nu înseamnă nimic 
şi, poate, când vom mai discuta... Dar trebuie să ne gândim 
mult asupra acestor lucruri. Nu pod să te hotărăşti în pripă. 
Dacă domnul şi doamna Weston vor fi atât de buni să treacă 
pe aici într-o dimineaţă, putem sta de vorbă şi vedem ce se 
poate face. 

— Dar, din păcate, domnule, eu nu dispun de prea mult 
timp. 

— Oh, interveni Emma, e timp destul ca să discutăm totul 
în linişte. N-avem de ce să ne grăbim. Dacă se poate aranja 
la Crown, tată, e foarte convenabil pentru cai. Avem 
grajdurile la dispoziţie. 

— Da, draga mea, e un lucru foarte important. Nu că s-ar 
plânge James, dar e mai bine să ferim caii atunci când se 
poate. Dacă aş fi sigur că sala va fi bine aerisită! Dar putem 
oare avea încredere în doamna Stokes? Mă îndoiesc, nici 
din vedere nu o cunosc. 

— Pot să garantez eu în privinţa asta, domnule, pentru că 
va avea grijă doamna Weston. Doamna Weston a spus că va 
avea grijă de toate. 

— Vezi, tată? Acum trebuie să fii satisfăcut, scumpa 
noastră doamnă Weston va avea grijă de toate. Nu-ţi aduci 
aminte cum spunea domnul Perry când eram mică şi aveam 
pojar? „Dacă domnişoara Taylor se îngrijeşte s-o 
înveselească pe domnişoara Emma, nu aveţi de ce vă teme”. 
De câte ori nu te-am auzit spunând că asta e un compliment 
pentru dânsa. 

— Ah, da, foarte adevărat, aşa zicea domnul Perry. N-am 
să uit niciodată. Biata Emma! Ai suferit mult când ai avut 
pojar, adică ai fi suferit, dacă domnul Perry nu ţi-ar fi dat 


atâta atenţie. A venit de patru ori pe zi, o săptămână 
întreagă. De la început a zis că e o formă uşoară, şi asta ne- 
a mai împăcat. Dar pojarul e o boală îngrozitoare. Sper că 
atunci când copiii Isabellei o să aibă pojar o să trimită după 
Perry. 

— Tata şi doamna Weston sunt la Crown în momentul 
acesta, zise Frank Churchill, şi cercetează sala. l-am lăsat 
acolo şi am venit la Hartfield nerăbdător să aflu opinia 
dumitale şi sper că nu-mi va fi greu să te conving să mergi 
până acolo şi să-ţi spui părerea la faţa locului. Amândoi m- 
au rugat să-ţi spun. Le va face foarte multă plăcere dacă-mi 
vei da voie să te conduc la ei. Nu pot să hotărască nimic 
fără dumneata. 

Emma era foarte fericită să fie chemată la un asemenea 
sfat şi, pentru că tatăl ei îi promisese să se gândească în 
linişte la toate în timp ce ea era plecată, cei doi tineri 
porniră, fără întârziere, către Crown. Domnul şi doamna 
Weston îi aşteptau şi erau încântați s-o vadă şi să primească 
aprobarea ei, foarte ocupați şi foarte fericiţi, fiecare în felul 
său: ea puţin cam dezamăgită, el găsind că totul e perfect. , 

— Emma, zise ea, tapetul ăsta e mai prost decât îmi 
închipuiam. Uite, în multe locuri e groaznic de murdar şi 
lambriul e mai îngălbenit şi mai cojit decât aş fi crezut. 

— Draga mea, eşti prea meticuloasă, zise soţul ei, ce 
importanţă are? La lumina lumânărilor nici nu se observă. 
N-am băgat nimic de seamă în serile noastre de club! 

Doamnele schimbară nişte priviri care voiau să spună: 
„Bărbaţii nu-şi dau niciodată seama dacă lucrurile sunt 
murdare sau nu”, iar bărbaţii îşi spuseră, probabil, în gând: 
„Aşa sunt femeile, îşi fac griji din nimic.” 

Se ivi însă o” încurcătură pe care bărbaţii nu o puteau 
desconsidera - În privinţa sălii pentru gustări. La vremea 
când se construise această, sală de bal nu fusese deloc 
vorba de gustări. Singura anexă era o cameră mică pentru 
jucat cărţi. Ce era de făcut? Această cămăruţă pentru cărţi 
trebuia folosită ca atare şi chiar dacă ei patru ar fi găsit că 


nu e necesar să se joace cărţi, era totuşi prea mică pentru a 
servi gustările. Trebuia să-şi asigure o sală mai mare, dar 
din păcate aşa ceva se afla tocmai la celălalt capăt al clădirii 
şi trebuia să treacă printr-un coridor mult prea lung pentru 
a ajunge acolo. Aceasta era una din dificultăţi. Doamnei 
Weston îi era teamă că va fi curent pentru tinerii care 
urmau să treacă prin acest coridor, şi nici Emma, nici cei 
doi domni nu puteau admite să se înghesuie în jurul 
gustărilor în cămăruţa de cărţi. 

Doamna Weston propuse să nu se servească nişte gustări 
în toată regula, ci numai nişte sandvişuri, aşezate în sala 
cea mică, dar propunerea ei fu respinsă cu dispreţ. O 
petrecere dansantă fără gustări fu declarată o încălcare 
mârşavă a drepturilor bărbaţilor şi femeilor deopotrivă şi 
doamna Weston trebui să nu mai pomenească despre asta. 
Atunci, ea încercă să se orienteze spre o altă soluţie şi, 
uitându-se la camera cu probabilităţi îndoielnice, observă: 

— Nu cred că e chiar aşa de mică. N-o să fim prea mulţi. 

Şi domnul Weston, în acelaşi timp, mergând cu paşi mari şi 
viguroşi prin coridor, strigă: 

— Ce tot vorbeşti de lungimea coridorului, draga mea? 
Mai nimic, şi nu vine nici un curent de pe scară. 

— Aş vrea, zise doamna Weston, să ştiu ce le-ar conveni 
mai degrabă oaspeţilor noştri. Ar trebui să ne gândim cum 
e mai bine pentru toată lumea, dacă am putea şti! 

— Da, foarte adevărat, strigă Frank, foarte adevărat. 
Doriţi părerea vecinilor dumneavoastră. Nici nu-i de 
mirare. Dacă am şti ce părere au cei mai importanţi, familia 
Cole, de pildă, nu stă prea departe. Să mă duc să-i chem? 
Sau pe domnişoara Bates? Stă şi mai aproape. Şi mi se pare 
că domnişoara Bates e în stare să aprecieze preferinţele 
tuturor. Cred că avem nevoie de mai multă lume la sfat. Ce- 
ar fi să mă duc s-o chem pe domnişoara Bates încoace? 

— Ei, dacă vrei, zise doamna Weston cu oarecare şovăială. 
Dacă îţi închipui că ne poate fi de vreun folos. 


— Dar domnişoara Bates nu e în stare să dea un sfat, zise 
Emma, va fi plină de recunoştinţă şi încântare, dar nu vă va 
spune nimic. Nici n-o să asculte întrebările dumneavoastră. 
Nu văd ce rost are s-o consultăm pe domnişoara Bates. 

— Dar e atât de amuzantă, extraordinar de amuzantă. Îmi 
place foarte mult s-o aud vorbind pe domnişoara Bates. Şi, 
oricum, nu e nevoie să aduc toată familia. 

Aici, domnul Weston se apropie de ei şi auzind ce se 
propunea îşi dădu hotărât consimţământul. 

— Da, da Frank, du-te şi adu-o pe domnişoara Bates, ca să 
terminăm odată. O să-i placă, sunt sigur şi nu ştiu dacă nu e 
exact persoana care să ne arate cum să scăpăm de 
dificultăţi. Adu-o pe domnişoara Bates. Am devenit cam 
prea pretenţioşi. Domnişoara Bates poate să ne dea lecţii 
de cum să fim fericiţi. Dar, adu-le pe amândouă, invită-le pe 
amândouă. 

— Amândouă, tată? Crezi că bătrâna poate... 

— Bătrâna! Nu, tânără, dragul meu. Frank, am să încep să 
cred că eşti un prost dacă o aduci pe mătuşă fără nepoată. 

— Ah, iartă-mă, tată! Nu mi-a venit imediat în minte. Fără 
îndoială, dacă vrei, am să încerc să le aduc pe amândouă, şi 
plecă în fugă. 

Înainte ca Frank să se întoarcă însoţit de mătuşa cea 
scundă, curăţică şi sprintenă şi de distinsa ei nepoată, 
doamna Weston, ca o femeie cu firea blândă şi bună soţie ce 
era, cercetase din nou coridorul şi găsise că e cu mult mai 
puţin nepotrivit decât crezuse la început. Inconvenientele 
erau nişte fleacuri şi nimic mai mult şi aici se sfârşiră toate 
dificultăţile. Totul, în rest, era, cel puţin după părerea celor 
de faţă, cât se poate de bine. Toate aranjamentele mai puţin 
importante, cum să aşeze masa, luminile, muzica, ceaiul, 
gustările, se rezolvară de la sine sau fură lăsate pentru a fi 
hotărâte mai târziu de doamna Weston şi de doamna 
Stokes. 

Toţi cei invitaţi aveau desigur să vină. Frank scrisese deja 
la Enscombe să propună unchiului şi mătuşii să-şi 


prelungească şederea la Randalls cu două, trei zile, ceea ce 
i se va permite în mod sigur. Şi balul va fi minunat. 

Când sosi, domnişoara Bates fu din toată inima de acord 
că trebuie să fie un bal minunat. Ca sfătuitor, nu mai era 
nevoie de ea, dar, ca să fie de acord (ceea ce se potrivea 
mai bine caracterului ei), era într-adevăr bine venită. 
Acordul ei, global şi amănunţit în acelaşi timp, călduros şi 
neîntrerupt, nu putea decât să le facă plăcere şi, încă o 
jumătate de oră, umblară de colo-colo prin săli, unii făcând 
propuneri, alţii dând ajutor şi toţi fericiţi la gândul 
plăcerilor viitoare. Se despărţiră, dar nu înainte ca eroul 
zilei să-şi asigure în mod precis primele două dansuri ale 
Emmei, şi nu înainte ca Emma să-l audă pe domnul Weston 
şoptindu-i soţiei sale: 

— A invitat-o, draga mea. Foarte bine! Ştiam eu că o s-o 
invite. 

CAPITOLUL XXX mai era nevoie de un singur lucru ca 
perspectiva balului să fie întru totul satisfăcătoare pentru 
Emma - ar fi trebuit fixat înainte de sfârşitul şederii lui 
Frank Churchill, aşa cum fusese el stabilit iniţial. Pentru că, 
în ciuda optimismului domnului Weston, ea nu credea că ar 
fi cu totul imposibil ca familia Churchill să-i interzică 
nepotului să mai rămână încă o zi peste cele două 
săptămâni. Dar, părerea generală era că aşa cevanu e 
posibil. Pregătirile trebuiau făcute în linişte, nimic nu putea 
fi gata înainte de începutul celei de-a treia săptămâni şi, 
câteva zile, aveau să facă planuri, să spere fără certitudine, 
cu riscul - după părerea ei foarte mare - ca totul să fie 
degeaba. 

Cei de la Enscombe, totuşi, se arătară generoşi, dacă nu 
cu vorba, cel puţin cu fapta. Dorinţa lui de a sta mai mult în 
mod evident nu le făcea plăcere, dar nu se opuneau. Acum, 
totul era sigur şi mergea bine, dar cum îndepărtarea unei 
griji face în general loc alteia, Emma, după ce scăpă de 
incertitudinea cu privire la bal, începu să simtă o nouă 
supărare: domnul Knightley era ostentativ indiferent la tot 


ce se petrecea. Fie pentru că el însuşi nu dansa, fie pentru 
că planul fusese conceput fără să i se ceară sfatul, părea 
hotărât să nu se intereseze de nimic; nu găsea că trebuie să 
se agite plin de curiozitate în prezent şi nici că va trebui să 
se distreze în viitor. La comunicările ei energice, Emma nu 
putu să capete ca răspuns mai mult decât: 

— Foarte bine, dacă domnul şi doamna Weston găsesc că e 
mai bine să se dea peste cap pentru câteva ore de distracţie 
zgomotoasă, n-am nimic împotrivă, decât că mie nu o să-mi 
facă plăcere. Oh, da, va trebui să fiu acolo. N-aş putea să 
refuz. O să încerc să nu adorm, atât cât îmi va sta în 
putinţă. Dar aş prefera să stau acasă, să verific socotelile lui 
William Larkins, mărturisesc, asta mi-ar face mult mai mare 
plăcere. Plăcerea de a-i vedea pe toţi dansând, nu, zău, nu 
mă uit deloc la aşa ceva, nici nu ştiu dacă se uită cineva. 
Talentul de a dansa frumos este, cred eu, ca virtutea, 
propria-i răsplată. Cei care stau pe margine se gândesc la 
cu totul altceva. 

Emma simţi că această remarcă se referea la ea şi se 
înfurie. Totuşi, nu de dragul Janei Fairfax era el atât de 
indiferent sau de indignat; nu era condus de sentimentele 
ei când dezaproba acest bal, pentru că ei îi plăcea ideea 
chiar foarte mult. O însufleţea, o făcea mai deschisă şi, din 
proprie iniţiativă, zisese: 

— Oh, domnişoară Woodhouse, sper că nu se va întâmplă 
nimic să nu se mai dea balul. Ar fi o mare dezamăgire. Îl 
aştept cu atâta nerăbdare, aş spune chiar, cu mare plăcere. 

Deci, nu pentru a-i face un compliment Janei Fairfax 
prefera el societatea lui William Larkins. Nu. Era din ce în 
ce mai convinsă că doamna Weston greşise în presupunerile 
ei. Din partea lui, exista multă simpatie, dar nu dragoste. 

Dar, vai, nu putu avea linişte să se certe cu domnul 
Knightley. Două zile pline de bucuria siguranţei fură urmate 
de răsturnarea tuturor planurilor. Sosi o scrisoare de la 
domnul Churchill prin care nepotul era chemat imediat 
înapoi. Doamna Churchill se simţea rău, mult prea rău ca să 


se poată descurca fără el; era într-o stare destul de gravă 
(după cum scria soţul ei) şi când îi scrisese nepotului cu 
două zile în urmă, deşi, din dorinţa ei obişnuită de a nu 
supăra pe alţii, de a nu se gândi niciodată la ea însăşi, nu 
pomenise de asta, dar acum era mult prea bolnavă, nu era 
de glumit şi trebuia să-l invite să pornească imediat spre 
Enscombe. 

Conţinutul scrisorii îi fu comunicat Emmei imediat, printr- 
un bileţel de la doamna Weston. În ce priveşte plecarea, era 
inevitabilă. Trebuia să plece peste câteva ore, deşi nu era 
deloc îngrijorat de soarta mătuşii şi nu-şi putea înfrânge 
resentimentul. Cunoştea bolile ei, nu se iveau decât atunci 
când era convenabil pentru ea. 

Doamna Weston adăuga „că nu va avea timp decât să 
treacă pe la Highbury, după micul dejun şi să-şi ia rămas 
bun de la prietenii pe care şi-i făcuse acolo şi că e posibil să 
treacă foarte curând şi pe la Hartfield”. 

Acest bilet nenorocit fu finalul pentru micul dejun al 
Emmei. După ce-l citi, nu mai avea altceva de făcut decât să 
se vaite şi să exclame. Pierderea balului, pierderea 
tânărului - şi ce-o fi în sufletul tânărului! Era o nenorocire! 
O seară atât de plăcută! Toată lumea fericită! Şi ea şi 
partenerul ei ar fi fost cei mai fericiţi! 

— Am spus eu că aşa o să fie, era singura ei consolare. 
Sentimentele tatălui ei erau cu totul deosebite. El se 
gândea la boala doamnei Churchill şi dori să ştie cum se 
tratează; în ce priveşte balul, era o lovitură, scumpa de 
Emma o să fie atât de dezamăgită, dar e mai sigur să stea 
acasă. 

Emma îl aşteptă câtva timp pe musafirul ei, ceea ce arăta 
că nu e prea nerăbdător, dar faţa lui jalnică şi lipsa totală de 
bună dispoziţie, când apăru în cele din urmă, compensau 
această lipsă. Simţea atât de mult tristeţea plecării, încât 
nici nu putea vorbi despre ea. Amărăciunea lui era foarte 
evidentă. Primele câteva minute stătu pierdut pe gânduri şi, 
când îşi reveni, zise numai: 


— Dintre toate lucrurile îngrozitoare, cel mai rău e să-ţi iei 
rămas bun. 

— Dar o să mai vii, zise Emma, nu e singura vizită la 
Randalls. 

— Ah! (clătinându-şi capul), nu se ştie deloc sigur când am 
să mai pot veni! O să-mi dau toată osteneala. Va fi primul 
lucru la care mă voi gândi, şi prima mea grijă! Şi, dacă 
mătuşa şi unchiul pleacă la oraş la primăvară... Dar mi-e 
teamă - primăvara trecută nici nu s-au mişcat —, mi-e 
teamă că au pierdut obiceiul. 

— Bietul nostru bal, trebuie să renunţăm! 

— Ah, balul ăsta! De ce am aşteptat atâta? De ce n-am 
trăit imediat plăcerea? Toate plăcerile se strică din cauza 
pregătirilor, ce prostie şi pregătirile. Ai spus dumneata că 
aşa o să se întâmple! Ah, domnişoară Woodhouse, de ce ai 
întotdeauna dreptate? 

— Într-adevăr, îmi pare foarte rău că am avut dreptate, de 
data asta. Aş fi preferat să ne bucurăm şi să lăsăm 
înţelepciunea pe seama altora. 

— Dacă mai vin, tot vom da balul acesta. Tata contează pe 
asta. Şi nu uita ce ai promis. 

Emma îl privi cu graţie. 

— Două săptămâni minunate! continuă el. Fiecare zi mai 
minunată şi mai încântătoare ca cea dinaintea ei, fiecare zi 
mă lega tot mai mult de locul ăsta. Fericiţi cei care pot să 
rămână la Highbury. 

— Pentru că ne lauzi atâta, şi pe bună dreptate, zise Emma 
râzând, voi îndrăzni să te întreb dacă n-ai avut anumite 
îndoieli la început? Ţi-am depăşit aşteptările. N-ai fi 
întârziat să vii atâta vreme dacă ştiai că o să-ţi placă la 
Highbury? 

El râse cu oarecare subîinţeles şi deşi negă, Emma simţea 
că ăsta e adevărul. 

— Şi, trebuie să pleci chiar în dimineaţa asta? 

— Da, vine şi tata încoace; ne ducem acasă şi pornesc 
imediat. Mi-e teamă că trebuie să sosească dintr-o clipă în 


alta. 

— N-ai nici cinci minute pentru prietenele dumitale, 
domnişoara Fairfax şi domnişoara Bates? Ce păcat! Mintea 
domnişoarei Bates, care e plină de forţă şi argumente, ar fi 
putut să te încurajeze. 

— Da, de fapt, am trecut pe acolo. Când am ajuns la uşa 
lor, mi-am zis că s-ar cuveni să intru. Trebuia s-o fac. Am 
intrat pentru trei minute, dar am fost reţinut de faptul că 
domnişoara Bates nu era acasă. Era prin sat. Şi mi s-a părut 
imposibil să nu o aştept. E o femeie de care poţi, de care 
trebuie să râzi, dar căreia nu-i poţi dori răul. Era cel mai 
potrivit moment să-mi fac vizita şi... 

Şovăi, se ridică şi se duse la fereastră: 

— Pe scurt, zise el, poate, domnişoară Woodhouse... Cred 
că dumneata bânuieşti ceva... 

Se uită la ea, ca şi când ar fi vrut să-i citească gândurile. 
Ea nu ştia ce să spună. Părea că avea de spus ceva foarte 
serios, ceea ce ea n-ar fi dorit. Se forţă deci să vorbească în 
speranţa de a înlătura primejdia unei declaraţii şi spuse 
calm: 

— Ai dreptate, era foarte firesc să faci vizita, şi... 

El tăcea. Eiise părea că o priveşte, reflectând probabil 
asupra a ceea ce spusese ea şi încercând să înţeleagă 
sensul purtării ei. Îl auzi oftând. Era firesc să creadă că are 
motive să ofteze. Nu avea cum să creadă că ea îl 
încurajează. Trecură câteva clipe de stânjeneală şi apoi el 
se aşeză din nou; şi, pe un ton mai hotărât, spuse: 

— Am simţit nevoia ca restul timpului să mi-l petrec la 
Hartfield. Îmi place foarte mult la Hartfield... 

Se opri, se ridică şi păru destul de încurcat. Era mai 
îndrăgostit decât îşi închipuise Emma şi cine ştie cum s-ar fi 
sfârşit dacă nu apărea tatăl lui. Curând apăru şi domnul 
Woodhouse, şi el trebui să-şi vină cu totul în fire. 

Câteva minute numai, şi greaua încercare se sfârşise. 
Domnul Weston, care era totdeauna grăbit, când era vorba 
de afaceri şi tot atât de incapabil să amâne un rău inevitabil 


pe cât era de neputincios să prevadă un rău de care se 
putea îndoi, zise: 

— E timpul să plecăm, şi tânărul, deşi putea să ofteze şi 
chiar oftă, nu avu ce face, se ridică să-şi ia rămas bun. 

— Voi avea veşti despre dumneavoastră toţi, zise el, e 
singura mea consolare. O să ştiu tot ce se petrece pe aici. 
Am rugat-o pe doamna Weston să-mi scrie şi a fost atât de 
bună să-mi promită. Ah, o femeie care îţi scrie e o 
binecuvântare, când te interesează cu adevărat cei de 
departe. Îmi va spune totul. Datorită scrisorilor ei mă voi 
simţi din nou la Highbury al meu cel drag. 

O strângere de mână foarte prietenească, un „la 
revedere” spus pe un ton serios încheiară discuţia şi uşa se 
închise în urma lui Frank Churchill. Întrevederea fusese 
scurtă. Iată-l plecat. Şi Emmei îi părea atât de rău că se 
despărţiseră, vedea în asta o atât de mare pierdere pentru 
mica lor societate, încât începu să-i fie teamă că îi pare prea 
rău, că îi simte lipsa prea mult. 

Schimbarea era tristă. Se întâlniseră aproape în fiecare zi 
de la venirea lui. Desigur, prezenţa lui la Randalls crease 
bună-dispoziţie în ultimele două săptămâni, o bună- 
dispoziţie de nedescris, gândul, speranţa că-l va revedea, 
care reînviau în fiecare dimineaţă. Fuseseră două 
săptămâni de fericire, şi pierderea ei trebuia uitată în 
rutina zilelor obişnuite de la Hartfield. Şi pentru a încununa 
tot restul, îi mărturisise aproape că o iubeşte. Rămânea de 
văzut dacă iubirea aceasta era puternică şi neabătută, dar 
deocamdată nu se putea îndoi că o admira profund şi o 
prefera în mod conştient tuturor, şi această convingere, 
adunată cu tot restul sentimentelor, o făcu să creadă că 
trebuie să fi fost puţin îndrăgostită de el, în ciuda hotărârii 
iniţiale de a nu se îndrăgosti. 

„Cu siguranţă că sunt, îşi zise ea, senzaţia asta de 
neastâmpăr, plictiseală, prostie! Nu pot să stau locului, să 
mă apuc de ceva Sentimentul ăsta că totul e cenuşiu şi 
insipid în casă! Probabil că sunt îndrăgostită. Ar trebui să 


fiu cea mai ciudată fiinţă, dacă nu aş fi, cel puţin câteva 
săptămâni. Ei bine, ceea ce pentru unii e rău, pentru alţii e 
bun. Vor fi mulţi care vor deplânge împreună cu mine 
pierderea balului, dacă nu şi a” lui Frank Churchill, dar 
domnul Knightley va fi fericit. Acum poate să-şi petreacă 
seara cu scumpul său William Larkins, dacă îi place. 

Domnul Knightley, totuşi, nu se arătă prea fericit. Nu 
putea spune că îi pare rău pentru el însuşi; veselia lui ar fi 
contrazis o atare afirmaţie, dar spuse, foarte ferm, că îi 
pare rău pentru ceilalţi, care erau dezamăgiţi şi, cu o 
blândeţe vrednică de luat în seamă, adăugă: 

— Tu, Emma, care ai atât de puţine ocazii să dansezi, chiar 
ai ghinion, foarte mare ghinion. 

Trecură câteva zile înainte de a o vedea pe Jane Fairfax şi 
a-şi face o impresie despre regretul ei faţă de această 
schimbare potrivnică, dar când se întâlniră calmul ei i se 
păru odios. Fusese foarte bolnavă, suferise de migrenă atât 
de tare, încât mătuşa ei putea spune cu mâna pe inimă că 
dacă balul ar fi avut loc nu credea că Jane ar fi putut lua 
parte şi, din caritate, puteai să atribui indiferența ei 
nefirească stării de boală. 

CAPITOLUL XXXI. 

EMMA CONTINUA SA SE LEGENE în ILUZIA că era fără 
îndoială îndrăgostită. Impresiile ei variau numai cu privire 
la cât de mult. La început, crezu că foarte mult, dar mai 
apoi găsi că numai puţin. Îi plăcea să audă vorbindu-se 
despre Frank Churchill şi de dragul lui simţea o şi mai mare 
încântare să vadă pe domnul şi doamna Weston, se gândea 
des la el şi aştepta cu nerăbdare să sosească vreo scrisoare, 
să ştie ce mai face, în ce dispoziţie se află, ce face mătuşa şi 
dacă erau şanse să se întoarcă din nou la Randalls în 
primăvara asta. Dar, pe de altă parte, nu putea admite că ar 
fi nefericită, nici că, după ce trecuse prima dimineaţă, nu s- 
ar putea apuca de nimic; era la fel de ocupată şi veselă ca 
de obicei tşi, deşi era un tânăr foarte plăcut, nu-l găsea fără 
cusur şi, mai mult, deşi se gândea atât de tare la el, pe când 


desena sau lucra, făcând o mie de planuri năstruşnice 
despre cum o să decurgă şi cum o să se încheie dragostea 
lor, închipuindu-şi dialoguri interesante şi inventând scrisori 
galante, toate acestea se încheiau cu declaraţia lui urmată 
de refuzul ei hotărât. Totdeauna decidea că iubirea urma să 
se transforme în prietenie. Despărțirea urma să fie 
frumoasă şi gingaşă, dar, oricum, se vor despărţi. Când 
deveni conştientă de asta, îşi dădu seama că nu e prea 
îndrăgostită, pentru că, în ciuda hotărârii ei de a nu-şi 
părăsi niciodată tatăl, de a nu se căsători niciodată, o iubire 
puternică ar fi trebuit să-i producă mai multă tulburare 
decât simţea ea acum. 

„Văd că nu folosesc deloc cuvântul sacrificiu, îşi zise ea; în 
niciunul din răspunsurile inteligente, refuzurile mele pline 
de fineţe, nu e vreo aluzie la faptul că aş face un sacrificiu. 
Am impresia că nu-mi e foarte necesar ca să fiu fericită. Cu 
atât mai bine. N-am de ce să mă conving să simt mai mult 
decât simt. Ajunge cât sunt de îndrăgostită, nu e nevoie de 
mai mult.” 

În general, era la fel de satisfăcută de concepţia ei despre 
sentimentele lui. 

„Ele, fără îndoială, foarte îndrăgostit! Şi, când se întoarce, 
dacă va continua astfel, trebuie să fiu atentă să nu-l mai 
încurajez. N-aş avea nici o scuză dacă m-aş purta altfel, din 
moment ce m-am hotărât. Nu că mi-aş închipui că ela avut 
impresia că l-am încurajat până acum! Nu şi Dacă ar fi 
crezut că îi împărtăşesc sentimentele, cât de puţin, n-ar fi 
fost atât de nenorocit. Dacă s-ar fi crezut încurajat, ar fi 
arătat şi ar fi vorbit cu totul altfel la despărţire. Totuşi, 
trebuie să fiu atentă! Asta în cazul că pasiunea lui continuă 
în acelaşi fel, dar nu ştiu la ce să mă aştept; nu mise parea 
fi exact felul de bărbat care - nu mă pot baza pe statornicia 
lui, sentimentele lui sunt atât de fierbinţi încât pot să-mi 
închipui că e-destul de schimbător. De câte ori mă gândesc 
la lucrul ăsta, pe scurt, sunt mulţumită că fericirea mea nu 
depinde prea mult de asta. Mă voi simţi mai bine după câtva 


timp şi apoi totul se va sfârşi, pentru că se spune că oricine 
iubeşte o dată în viaţă, şi în felul ăsta scap destul de uşor.” 

Când sosi scrisoarea lui către doamna Weston, Emma o citi 
rând cu rând. O citi cu atâta plăcere şi admiraţie, încât 
începu să dea din cap, îndoindu-se de sentimentele ei şi 
găsind că le-a subapreciat. Era o scrisoare lungă, bine 
scrisă, dând amănunte despre cum călătorise şi ce simţea, 
exprimând toată afecțiunea, recunoştinţa şi respectul 
cuvenit, în mod firesc, şi descriind tot ce ar fi putut să pară 
atrăgător, cu mult spirit şi precizie. 

Acum, nu mai abundau înfloriturile îndoielnice, exprimând 
scuze sau îngrijorare, ci era limpede că exprima sentimente 
adevărate faţă de doamna Weston, şi trecerea de la 
Highbury la Ens-combe, contrastul între aceste două locuri 
în privinţa vieţii sociale era pomenit exact atât cât trebuie 
ca să dea măsura sentimentelor lui lăsând să se întrevadă 
că ar exista mult mai multe, ce nu pot fi spuse din bună- 
cuviinţă. Nu lipsea nici farmecul numelui ei. Domnişoara 
Woodhouse apărea nu numai o dată şi totdeauna legat de 
ceva plăcut, fie un compliment pentru gustul ei, fie 
amintirea a ceva ce ea zisese. În ultima frază în care era 
menţionat, Emma avu prilejul să constate că tânărul dădea 
dovadă de simplitate, nu mai recurgea la înflorituri galante 
şi acesta era în mod sigur efectul influenţei ei - cel mai 
mare compliment pe care i-l putea face. Înghesuite pe 
ultimul colţişor de hârtie erau următoarele cuvinte: „Marţi 
n-am găsit nici un minut liber ca să-mi iau rămas bun de la 
frumoasa şi micuța prietenă a domnişoarei Woodhouse. Vă 
rog să-i transmiteţi scuzele şi complimentele mele”. 
Acestea, Emma nu avea nici o îndoială, erau de fapt numai 
pentru ea. Harriet era amintită numai ca prietena ei. 
Informaţiile despre Enscombe, ca şi perspectivele pe care 
le avea, nu erau nici mai bune, nici mai rele decât se 
aşteptaseră. Doamna Churchill mergea spre vindecare şi el 
nu îndrăznea încă să fixeze o dată la care s-ar putea 
întoarce la Randalls, nici măcar în propria lui imaginaţie. 


Deşi scrisoarea era satisfăcătoare şi stimulatoare prin 
conţinutul ei concret, prin sentimentele exprimate, îşi dădu 
seama, după ce o împături şi o înapoie doamnei Weston, că 
nu adăugase nici un fel de flacără de durată, că putea trăi 
foarte bine fără autorul ei - şi că el învaţă probabil să poată 
trăi fără ea. Intenţiile ei rămâneau neschimbate. Hotărârea 
ei de a-l refuza deveni şi mai atrăgătoare pentru că i se 
adăugă un plan de a-l consola şi a-l face fericit. 

Felul în care îşi amintise de Harriet şi cuvintele care 
spuneau asta frumoasa şi micuța prietenă” îi dăduseră 
ideea că Harriet ar putea să-i urmeze ei în simpatia lui. Era 
imposibil? Nu. Harriet, fără îndoială, ii era mult inferioară 
ca inteligenţă, dar fusese foarte impresionat de 
drăgălăşenia feţei ei şi simplitatea caldă a purtării ei şi, 
după toate probabilitățile, împrejurările şi înrudirea erau în 
favoarea ei. Pentru Harriet va fi avantajos şi într-adevăr 
minunat. 

„Nu trebuie să dau prea multă atenţie” îşi zise ea. Nu 
trebuie să mă gândesc prea mult la asta. Cunosc primejdia 
de a te lăsa în voia unor asemenea gânduri. Dar s-au 
întâmplat şi lucruri mai ciudate şi, când vom înceta să mai 
ţinem unul la altul ca acum, acesta „va fi mijlocul prin care 
se va realiza o prietenie dezinteresată pe care o aştept deja 
cu nerăbdare şi plăcere.” 

Era bine să-i rezerve şi Harrietei o mângâiere, deşi ar fi 
fost mai înţelept să nu-şi lase imaginaţia fără frâu, pentru 
că de aici se puteau trage multe rele. Aşa cum sosirea lui 
Frank Churchill urmase logodnei domnului Elton în 
conversațiile din Highbury, aşa cum atrăsese tot interesul şi 
făcuse acest subiect să fie neglijat, acum, odată cu 
dispariţia lui Frank Churchill, domnul Elton deveni, în toate 
privinţele, irezistibil. Se anunţă ziua căsătoriei. În curând 
va fi din nou printre ei - domnul Elton şi mireasa lui. De- 
abia avură timp să dezbată prima scrisoare de la 
Enscombe, că „Domnul Elton şi mireasa lui” erau pe buzele 
tuturor, iar Frank Churchill uitat cu totul. Pe Emma o apuca 


greaţa numai la auzul numelui. Petrecuse trei săptămâni 
fericite, cât fusese scutită de „domnul Elton”, şi dispoziţia 
Harrietei, după cum îi plăcea să spere, se mai îmbunătăţise. 
Cel puţin când se anunţase balul domnului Weston devenise 
insensibilă la orice altceva, dar acum era mult prea evident 
că nu ajunsese la starea aceea de calm care ar fi putut să 
înfrunte sosirea celor doi - trăsura aceea cu clopoței şi 
toate celelalte. 

Biata Harriet era într-o stare de agitaţie care cerea din 
partea Emmei efortul imens de a-i argumenta, a o calma şi 
a-i oferi toată atenţia ei. Emma simţea că nu putea face 
prea multe pentru ea, că Harriet avea dreptul la toată 
ingeniozitatea şi răbdarea ei, dar era o muncă foarte grea 
să cauţi să convingi pe cineva, fără nici un efect, să fii 
mereu aprobată, fără însă a o face să aibă aceeaşi părere 
cu tine. Harriet asculta supusă şi zicea că „E foarte 
adevărat, eXact aşa cum spune domnişoara Woodhouse, n- 
avea rost să se gândească la el şi nu se va mai gândi.” Dar 
schimbarea subiectului nu slujea la nimic şi în următoarea 
jumătate de oră era la fel de neliniştită şi dornică să 
vorbească despre familia Elton ca şi înainte. În cele din 
urmă, Emma o atacă pe alt teren: 

— Faptul că te complaci în a fi atât de preocupată şi de 
nefericită din cauza domnului Elton şi a căsătoriei lui, 
Harriet, e cel mai mare reproş pe care mi l-ai putea face. 
Nimic nu m-ar putea pedepsi mai mult pentru greşeala în 
care am căzut. N-am uitat că e numai vina mea. le asigur. 
M-am înşelat pe mine, şi în mod nesocotit şi pe tine. şi asta 
va fi totdeauna pentru mine o amintire dureroasă. Să nu-ţi 
închipui că sunt în primejdia de a uita. 

Harriet fu prea atinsă de asta pentru a putea articula mai 
mult decât câteva cuvinte exclamative. Emma continuă: 

— N-am spus, străduieşte-te, Harriet, de dragul meu, nu te 
mai gândi şi nu mai vorbi de domnul Elton, de dragul meu, 
fiindcă eu vreau asta mai ales de dragul tău, de dragul a 
ceea ce e mai important decât liniştea mea - obişnuinţa de 


a te stăpâni, de a-ţi cunoaşte datoria, o strădanie de a evita 
suspiciunile celorlalţi, pentru a-ţi salva sănătatea proprie şi 
stima oamenilor şi a-ţi recăpăta liniştea. Acestea sunt 
motivele pentru care am insistat. Sunt foarte importante şi 
îmi pare rău că nu-ţi dai seama de asta şi nu te porţi ca 
atare. Liniştea mea contează foarte puţin. Vreau să te 
salvezi de dureri mai mari. Câteodată, poate, am simţit că 
Harriet nu va uita ce se cuvine sau, mai degrabă, ce ar fi 
drăguţ din partea ei să facă pentru mine. 

Acest apel la dragostea ei fu mai puternic decât toate 
argumentele. Ideea că nu arătase destul recunoştinţă şi 
respect pentru domnişoara Woodhouse, pe care o iubea 
într-adevăr foarte mult, o făcu să se simtă nenorocită 
pentru câtăva vreme şi, când violenţa durerii se potoli, 
rămase din ea destul ca s-o facă să se poarte cum trebuie şi 
s-o sprijine. 

— Dumneavoastră, care aţi fost cea mai bună prietenă din 
viaţa mea! Să fiu eu lipsită de recunoştinţă! Nimeni nu e ca 
dumneavoastră. Nu-mi pasă de nimeni, decât de 
dumneavoastră. O, domnişoară Woodhouse, ce 
nerecunoscătoare am fost! 

Asemenea cuvinte, însoţite de gesturile corespunzătoare, 
o făcură pe Emma să simtă că n-o iubise niciodată mai mult 
pe Harriet şi nu-i preţuise niciodată mai mult iubirea. 

„Nici un farmec nu e mai mare decât delicateţea 
sufletească, îşi zise ea mai târziu. Nimeni nu se poate 
compara cu ea! Căldura şi delicateţea sufletească, 
împreună cu o purtare deschisă şi afectuoasă, câştigă faţă 
de limpezimea minţii, când e vorba ca o persoană să fie 
atrăgătoare. Sunt sigură de asta. Delicateţea sufletească 
face ca tata să fie iubit de toată lumea - şi Isabella are atât 
de mult succes. Eu nu posed aşa ceva, dar ştiu să preţuiesc 
şi să respect. Harriet îmi e superioară prin farmecul şi 
fericirea pe care le răspândeşte în jur. Dragă Harriet, nu te- 
aş schimba nici pentru cea mai deşteaptă, prevăzătoare şi 
înţeleaptă femeie din lume! Ah, răceala Janei Fairfax! 


Harriet face cât o sută ca ea şi, ca soţie, ca soţia unui om 
deştept, este nepreţuită. Nu voi spune nici un nume, dar 
fericit va fi acela care o va schimba pe Emma pentru 
Harriet. 

CAPITOLUL XXXII. 

DOAMNA ELTON FU PENTRU PRIMA OARA zărită la 
biserică, dar, deşi devoţiunea credincioşilor poate fi 
întreruptă, curiozitatea nu putea fi satisfăcută numai cu 
imaginea unei mirese în strană şi rămânea ca numai după 
ce se vor face vizitele de rigoare să se stabilească dacă era 
frumoasă, foarte frumoasă, frumuşică, sau deloc frumoasă. 

Emma avea unele sentimente, nu atât de curiozitate cât de 
mândrie şi bună-credinţă, care o făcură să nu fie ultima 
care să-şi prezinte omagiile şi dori foarte mult ca Harriet să 
meargă împreună cu ea pentru ca momentul cel mai greu 
să fie depăşit de la început. Nu putu să intre în casă, să 
păşească în aceeaşi cameră în care se retrăsese cândva 
prin acel artificiu fără de folos, ca să-şi lege gheata, fără să- 
şi amintească. O mie de gânduri îi treceau prin minte 
reînviind jignirile de altădată: complimentele, şaradele şi 
gafele îngrozitoare, şi nu putea crede că biata Harriet n-o 
să-şi amintească aceleaşi lucruri. Dar ea se purtă foarte 
bine, era numai puţin cam palidă şi tăcută. Vizita fu desigur 
scurtă şi, cu atâta stânjeneală I Şi preocupare de a o scurta 
cât mai mult, Emma nu avu timpul să-şi formeze o părere 
despre tânăra doamnă şi, în nici un caz, s-o formuleze, aşa 
că spuse ceva fără însemnătate, că era „bine îmbrăcată;-şi 
foarte plăcută.” 

De fapt, nu-i plăcea. Nu se grăbea să-i găsească defecte, 
dar bănuia o oarecare lipsă de distincţie - era degajată, dar 
nu distinsă. Era chiar sigură că, pentru o femeie tânără, 
abia căsătorită, arăta cam multă degajare. Înfăţişarea ei era 
plăcută, fata nu era lipsită de frumuseţe, dar nici 
trăsăturile, nici ţinuta, nici vocea, nici purtarea nu erau 
distinse. Emma credea că, celpuţin, aşa se va dovedi mai 
târziu. 


În ce-l priveşte pe domnul Elton, purtarea lui nu părea... 
dar nu-şi va permite să judece cu un cuvânt pripit sau cu o 
glumă răutăcioasă purtarea lui. A primi vizite după nuntă e 
oricum o ceremonie stânjenitoare şi bărbatul trebuie să fie 
extrem de amabil ca să se descurce. Femeia e mai 
avantajată, ajutată de haine frumoase şi de privilegiul de a 
fi sfioasă, dar bărbatul se bazează numai pe propriul său 
bun simţ, şi când se gândea cât de mult ghinion avea 
domnul Elton să se afle în aceeaşi încăpere cu femeia pe 
care abia o luase de soţie, cu femeia pe care voise să o ia de 
soţie şi cu cea pe care se presupusese că o va lua de soţie, 
trebuia să-i permită să arate cât se putea de stupid, 
prefăcându-se degajat şi nefiind deloc în realitate. 

— Ei, bine, domnişoară Woodhouse, zise Harriet după ce 
părăsiseră casa parohială şi aşteptase în zadar ca prietena 
ei să înceapă, ei, domnişoară Woodhouse (cu un uşor oftat), 
ce credeţi despre ea? Nu e încântătoare? 

Răspunsul Emmei vădea o oarecare şovăială: 

— O, da, foarte plăcută femeie. 

— După mine, e frumoasă, foarte frumoasă. 

— Bine îmbrăcată, într-adevăr, foarte distinsă rochia. 

— Nu mă miră că s-a îndrăgostit de ea. 

— O, nu, nu e deloc surprinzător, o avere frumuşică, şi i-a 
ieşit aşa în cale. 

— Probabil, zise Harriet oftând din nou, probabil că-l 
iubeşte foarte mult. 

— 'Tot ce se poate, dar nu toţi bărbaţii au norocul să se 
însoare cu femeia care îi iubeşte cel mai mult. Domnişoara 
Hawkins poate avea nevoie de un cămin şi a găsit că 
aceasta era cea mai bună ofertă. 

— Da, zise Harriet, luând-o în serios şi, chiar aşa şi e. 
Nimănui nu i se poate oferi ceva mai bun. Le doresc din 
toată inima să fie fericiţi. Şi, de-acuma, domnişoară 
Woodhouse, nu cred că o să-mi displacă să-i văd din nou. E 
la fel de distins ca întotdeauna, dar faptul că e însurat 
schimbă lucrurile. Nu, zău, domnişoară Woodhouse, nu 


trebuie să vă fie teamă, acum pot să stau şi să-l admir fără 
să mă mai simt nenorocită. E aşa de bine să ştiu că nu s-a 

însurat cu cine ştie cine! Pare o femeie minunată, aşa cum 
merită el. Fericita de ea! îi spunea „Augusta”, ce minunat! 

Când vizita fu întoarsă, Emma îşi formă părerea. Putu să 
vadă mai mult şi să judece mai bine. Din întâmplare, Harriet 
nu era la Hartfield şi tatăl ei îl angajase într-o discuţie pe 
domnul Elton şi, astfel, avu prilejul să stea de vorbă numai 
cu ea un sfert de oră încheiat şi să-i acorde toată atenţia. 
Acest sfert de oră o convinse pe deplin că doamna Elton era 
o femeie vanitoasă, extrem de mulţumită de ea însăşi şi care 
îşi dădea multă importanţă; că voia să strălucească şi să se 
arate superioară, dar avea nişte purtări învăţate la o şcoală 
proastă, era obraznică şi prea familiară; că tot ce ştia, ştia 
numai de la un grup de oameni cu un anume stil de viaţă; 
că dacă nu era cu totul proastă, era ignorantă şi tovărăşia 
ei nu-i va aduce nici o schimbare în bine domnului Elton. 

Harriet ar fi fost o partidă mai bună. Dacă nu era 
inteligentă şi rafinată ea însăşi, cel puţin îl punea în 
legătură cu aceia care erau, dar, domnişoara Hawkins, se 
poate foarte bine presupune, din cât era de încrezută, 
fusese cea mai reuşită din grupul ei. Cumnatul ei bogat din 
Bristol era mândria rudelor,.şi mândria lui erau casa şi 
trăsurile. 

Primul subiect după ce se aşezară fu Maple Grove. 

— Reşedinţa cumnatului meu, domnul Suckling. O 
comparaţie între Hartfield şi Maple Grove. Terenurile de la 
Hartfield erau mici, dar curate şi îngrijite şi casa era 
modernă şi bine construită. Doamna Elton fu foarte plăcut 
impresionată de dimensiunea holului de la intrare şi de tot 
ce putea vedea sau îşi putea imagina. „La fel ca la Maple 
Grove, era uimită de atâta asemănare! Camera asta era 
exact de forma şi mărimea camerei de primire de la Maple 
Grove - camera favorită a surorii ei. Apelă şi la domnul 
Elton: „Nu semăna surprinzător de mult? Zău, îşi putea 
închipui că e la Maple Grove.” 


— Şi scara, ştiţi, când am intrat, am observat imediat ce 
mult seamănă scara, aşezată exact în acelaşi loc. N-am 
putut să-mi opresc un strigăt. Vă asigur, domnişoară 
Woodhouse, e încântător pentru mine să-mi aduc aminte de 
un loc de care sunt atât de mult legată, cum e Maple Grove. 
Am petrecut atâtea luni fericite acolo! (cu un oftat plin de 
sentiment) Minunat loc, fără îndoială! Toţi cei care îl văd 
sunt uluiţi de atâta frumuseţe, dar pentru mine era ca un 
cămin. Când cineva a transplantat ca mine, domnişoară 
Woodhouse, înţelegeţi ce minunat e să regăsesc imagini 
legate de trecut. Totdeauna am spus că ăsta e unul din 
relele căsniciei. 

Emma răspunse cât putea de ocolit, dar ajungea pentru 
doamna Elton care voia să vorbească numai ea. 

— Extraordinară asemănare cu Maple Grove. Şi nu numai 
casa, terenurile, vă asigur, seamănă foarte bine, din câte 
am putut observa. Dafinii de la Maple Grove sunt la fel de 
deşi ca aici şi dispuşi la fel, de-a curmezişul pajiştii, şi am 
zărit un copac mare, cu o bancă sub el, care m-a făcut să 
mă cred acolo. Cumnatul şi sora mea ar fi încântați de locul 
acesta. Celor care au o proprietate mare le place foarte 
mult să vadă că există ceva asemănător. 

Emma se îndoia de adevărul unui asemenea sentiment. 
După părerea ei, celor care aveau o proprietate mare puţin 
le păsa de proprietăţile altora, dar n-avea rost să atace o 
eroare atât de grosolană şi deci răspunse numai: 

— Când veţi vedea mai multe locuri din ţinutul nostru, veţi 
gândi că aţi supraapreciat Hartfield. Surrey are multe 
frumuseți. 

— O, da, ştiu foarte bine asta. E grădina Angliei, ştiţi, 
Surrey e grădina Angliei. 

— Da, dar nu cred că trebuie să ne bazăm pe această 
frază. 

Multe ţinuturi sunt numite „grădina Angliei”, nu numai 
Surrey. 


— Nu, nu cred, răspunse doamna Elton, cu un zâmbet 
foarte satisfăcut. N-am auzit să fie numit astfel un alt ţinut 
în afară de Surrey. 

Emma fu redusă la tăcere. 

— Cumnatul şi sora mea mi-au promis să vină în vizită, cel 
târziu în vară, dacă nu în primăvară, continuă doamna 
Elton, şi atunci vom porni să vedem ţinutul. Probabil, când 
vor fi aici, ne vom plimba foarte mult. Vor veni cu landoul 
lor, cred, în care încap perfect patru persoane şi, deci, fără 
să mai punem la socoteală trăsura noastră, ne vom putea 
plimba peste tot. Nu cred să vină cu şareta, la vremea 
aceea. Zău aşa, când se va apropia timpul, am să le scriu să 
vie cu landoul - e mult mai bine - când cineva soseşte într- 
un ţinut atât de frumos, e firesc să vrei să le arăţi tot ce se 
poate. Şi domnului Suckling îi place extrem de mult să facă 
excursii. Am făcut două excursii la King's-Weston, vara 
trecută, tot aşa, minunat, chiar după ce şi-au cumpărat 
landoul. Presupun că petreceţi de multe ori în felul ăsta pe 
aici, nu, domnişoară Wood-house, vara? 

— Nu, nu pe-aici pe aproape. Suntem cam departe de 
frumuseţile care atrag pe cei dornici de excursii şi suntem 
liniştiţi din fire, cred, mai mult aplecaţi spre a sta acasă 
decât a ne deda la plăceri de soiul acesta. 

— Ah, nimic nu e mai comod decât să stai acasă. Nimeni 
nu e mai devotat căminului ca mine. La Maple Grove se 
crease o zicătoare despre asta. Selina spunea foarte des, 
când se ducea la Bristol: „Zău, nu pot s-o scot din casă pe 
fata asta, trebuie neapărat să plec singură, deşi nu-mi place 
să mă înfund în landou fără ca nimeni să-mi ţină tovărăşie. 
Dar Augusta, cred, dacă ar fi după ea, nu s-ar mişca dincolo 
de gardul parcului.” Foarte des spunea ea asta şi, totuşi, nu 
sunt pentru o viaţă cu totul retrasă. Cred, dimpotrivă, că 
atunci când oamenii se izolează complet de societate e 
foarte rău şi e mult mai recomandabil să ieşi în lume, atât 
cât se cuvine, nici prea mult, dar nici aşa, deloc. Totuşi, vă 
înţeleg perfect situaţia, domnişoară Woodhouse (uitându-se 


la domnul Woodhouse), sănătatea tatălui dumneavoastră 
este probabil o mare piedică. De ce nu încearcă să meargă 
la Bath? Zău, ar trebui. Vă recomand Bath. Vă asigur că n- 
am nici o îndoială că i-ar face bine domnului Woodhouse. 

— Tata a încercat de mai multe ori, mai demult, dar fără 
nici un folos, şi domnul Perry, al cărui nume vă este probabil 
cunoscut, nu concepe că ar putea să-i fie de vreun folos 
acum. 

— Ah, mare păcat, pentru că, vă asigur, domnişoară 
Woodhouse, atunci când apele sunt potrivite, dau o mare 
uşurare. Cât am stat la Bath am văzut atât de multe cazuri! 
Şi e un loc atât de vesel, încât, cred, ar fi de folos şi pentru 
dispoziţia domnului Woodhouse, care e, din câte înţeleg, 
cam deprimat câteodată. În ce vă priveşte, cred că nu 
trebuie să vă spun ce avantaje aţi avea. Se înţelege de la 
sine ce pot să găsească cei tineri şi frumoşi. Aţi face foarte 
multe cunoştinţe minunate, dumneavoastră, care duceţi o 
viaţă atât de retrasă, şi eu aş putea să vă fac imediat 
cunoştinţă cu lumea bună din partea locului. Dacă scriu un 
bileţel, vă veţi pomeni dintr-o dată cu o mulţime de prieteni 
şi prietena mea foarte bună, doamna Partridge, doamna la 
care am locuit de câte ori mă duceam la Bath, va fi foarte 
fericită să vă asigure condiţii şi vă va însoţi oriunde. 

Era mai mult decât putea suporta Emma, fără să devină 
nepoliticoasă. Ideea de a-i fi îndatorată doamnei Elton 
pentru ceea ce numea ea „cunoştinţe” în lumea bună, de a 
ieşi în lume însoţită de prietena doamnei Elton, probabil 
vreo văduvă vulgară şi înţepată, care, cu ajutorul chiriaşilor, 
abia îşi putea câştiga existenţa. Demnitatea domnişoarei 
Woodhouse de la Hartfield suferea într-adevăr mult. 

Se abţinu totuşi de la orice reproş pe care l-ar fi putut face 
şi îi mulţumi cu răceală doamnei Elton, dar era cu totul 
imposibil să meargă la Bath şi nu era deloc convinsă că 
locul i-ar putea face bine ei sau tatălui ei. Şi apoi, pentru a 
preîntâmpina orice jignire şi supărare, schimbă imediat 
subiectul: 


— Nu v-am întrebat dacă vă ocupați de muzică, doamnă 
Elton. În asemenea ocazii se află multe despre o doamnă, 
înainte ca ea să-şi facă apariţia, şi Highbury ştie demult că 
sunteţi o foarte bună instrumentistă. 

— O, nu, zău aşa, trebuie să protestez. O foarte bună 
instrumentistă! Sunt foarte departe de a fi aşa ceva, vă 
«asigur, gândiţi-vă din ce sursă subiectivă deţineţi 
informaţia. Îmi place nespus de mult muzica, o iubesc cu 
pasiune şi prietenii mei spun că am gust, dar în rest, pe 
cuvântul meu, interpretez mediocru, în ultimul grad. 
Dumneavoastră, domnişoară Woodhouse, ştiu foarte bine, 
cântaţi Minunat. Vă asigur că am avut cea mai mare 
satisfacţie şi plăcere când am auzit că voi trăi într-o 
societatea atât de muzicală. Nu pot trăi fără muzică, mi-e 
necesar ca apa şi, cum am fost mereu într-o societate foarte 
iubitoare de muzică, atât la Maple Grove cât şi la Bath, ar fi 
fost un sacrificiu foarte mare. l-am spus cinstit domnului 
Elton, când îmi vorbea despre viitorul meu cămin şi îşi 
exprima teama ca nu cumva faptul că e aşa de retras să-mi 
displacă; şi mai e şi casa, atât de urâtă pe lângă aceea cu 
care eram obişnuită, desigur, şi-a dat seama de unele 
lucruri! Când vorbea astfel, i-am spus sincer că pot să 
renunţ la lume, petreceri, baluri, teatru, pentru că nu mi-e 
teamă să duc o viaţă retrasă. Cum m-a binecuvântat 
Dumnezeu cu atâtea resurse sufleteşti, lumea nu e absolut 
necesară pentru mine. Pot să trăiesc şi fără ea. Pentru cei 
fără resurse, e altceva, dar resursele mele îmi dau 
independenţă. Iar, în ce priveşte camerele mai mici decât 
acelea cu care am fost obişnuită, nu mă deranjează deloc. 
Cred că pot face un sacrificiu de acest fel. Desigur, la Maple 
Grove am fost obişnuită cu luxul, dar i-am asigurat că 
fericirea mea nu atârnă de cele două trăsuri şi de 
apartamentele spaţioase. „Dar, ca să fiu sinceră, am zis, nu 
cred că aş putea trăi într-o societatea unde nu se face 
muzică. Nu pun nici un fel de altă condiţie, dar fără muzică 
viaţa mi s-ar părea cenuşie.” 


— Nu putem presupune, zise Emma zâmbind, că domnul 
Elton ar fi avut vreo ezitare în a vă asigura că la Highbury 
este o societate foarte iubitoare de muzică şi sper că nu veţi 
găsi că a ocolit adevărul mai mult decât este scuzabil, dat 
fiind motivul. 

— Nu, într-adevăr, asupra acestui punct nu am nici o 
îndoială, sunt încântată că mă aflu într-un asemenea cerc. 
Sper că vom avea multe mici concerte drăguţe împreună. 
Cred, domnişoară Woodhouse, că dumneavoastră şi cu mine 
trebuie să înfiinţăm un club muzical şi să ne întâlnim 
regulat, o dată pe săptămână, fie la dumneavoastră, fie la 
noi. Nu e o idee bună? Dacă noi ne străduim, cred că în 
curând vom avea destui adepţi. Ceva de genul ăsta ar fi de 
dorit, mai ales pentru mine, ca stimulent, să exersez mereu, 
pentru că ştiţi ce trist e cu femeile măritate, în general. 
Sunt gata să renunţe la muzică. 

— Dar dumneavoastră, care o iubiţi atât de mult, nu cred 
că sunteţi în primejdie, desigur! 

— Sper că nu, dar, zău, când mă uit în jur la cunoscutele 
mele, mă cutremur. Selina a renunţat cu totul, nici nu se 
mai atinge de pian, şi ea cânta drăguţ. Acelaşi lucru cu 
doamna Jeffereys, adică domnişoara Clara Partridge, şi cele 
două domnişoare Milman, acum doamna Bird şi doamna 
James Cooper, şi multe altele de care nu-mi aduc aminte. Pe 
cuvântul meu, asta e destul ca să ţi se facă frică. Pe Selina 
eram chiar înfuriată, dar, zău, acum îmi dau seama câte are 
de făcut o femeie măritată. Cred că azi dimineaţă am stat 
jumătate de oră de vorbă cu menajera noastră. 

— Dar lucrurile de felul acesta vor intra în programul 
obişnuit... 

— Ei, bine, zise doamna Elton râzând, vom vedea. 

Emma, văzând că e hotărâtă să neglijeze muzica, nu mai 
avu nimic de spus. Şi, după o pauză de o clipă, doamna 
Elton alese alt subiect. 

— Am făcut o vizită la Randalls şi i-am găsit pe amândoi 
acasă; par nişte oameni foarte drăguţi. Îmi plac extrem de 


mult. Domnul Weston pare o fiinţă minunată - e deja 
favoritul meu numărul unu, vă asigur. Şi ea pare atât de 
bună - are ceva matern şi blând şi te cucereşte imediat. Mi 
se pare că a fost guvernanta dumneavoastră? 

Emma era aproape prea surprinsă ca să răspundă, dar 
doamna Elton nu mai aşteptă confirmarea, ci merse înainte: 

— Ştiam asta şi am fost surprinsă să constat că eo 
adevărată doamnă. Dar e într-adevăr o doamnă. 

— Manierele doamnei Weston, zise Emma, au fost 
întotdeauna foarte bune. Buna-cuviinţă, simplitatea şi 
distincţia fac din dânsa un model pentru orice tânără. 

— Şi cine credeţi c-a venit când eram acolo? 

Emma nu ştia ce să zică. Tonul arăta că e vorba de o veche 
cunoştinţă şi cum ar fi putut ea să ghicească? 

— Knightley, continuă doamna Elton, Knightley în carne şi 
oase. Ce noroc, nu-i aşa? Pentru că n-am fost acasă când a 
venit el în vizită şi nu făcusem cunoştinţă cu el şi, desigur, 
fiind prieten aşa de bun cu domnul E., eram foarte curioasă. 
„Prietenul meu Knightley” fusese pomenit de atâtea ori, 
încât eram chiar nerăbdătoare să-l văd şi, trebuie să 
recunosc, despre caro sposo al meu, că n-are de ce să-i fie 
ruşine cu prietenul său. Knightley e un adevărat gentleman. 
Îmi place foarte mult. Hotărât, cred că e un gentleman. 

Din fericire, se făcuse timpul să plece. leşiră şi Emma putu 
să respire. 

— Nesuferită femeie, exclamă ea imediat. Mai rău decât 
mi-am închipuit. Absolut nesuferită. Knightley! N-aş fi 
crezut una ca asta. Knightley! nu l-a văzut niciodată în viaţa 
ei şi îi zice Knightley! Şi mai şi descoperă că e un 
gentleman! Fiinţă vulgară şi parvenită cu domnul E. şi caro 
sposo al ei şi resursele ei sufleteşti şi rafinamente de prost- 
crescută! A descoperit într-adevăr că domnul Knightley e 
un gentleman. Mă îndoiesc dacă îi va întoarce complimentul 
şi va descoperi că e o doamnă. N-aş fi crezut una ca asta. Şi 
să-mi propună să ne unim şi să formăm un club muzical. Ai 
crede că suntem prietene la cataramă! Şi doamna Weston! 


S-o surprindă că aceea care m-a crescut pe mine eo 
doamnă cu adevărat! Din ce în ce mai rău. N-am mai văzut 
una ca asta. Mi-a întrecut speranţele. Harriet poate fi 
jignită de orice comparaţie. Oh, ce-ar spune Frank 
Churchill dacă ar fi aici? Ce înfuriat şi amuzat ar fi! Ah, uite 
că mă gândesc imediat la el. E totdeauna primul om la care 
mă gândesc. M-am prins asupra faptului. Frank Churchill 
îmi vine atât de des în minte... 

Toate acestea îi trecură atât de repede prin gând, încât, în 
momentul când tatăl ei reuşi să se aşeze la locul său, după 
toată tevatura stârnită de plecarea familiei Elton, şi era 
gata să vorbească, era şi ea gata să îl asculte. 

— Ei, draga mea, începu el dinadins, dacă ne gândim că n- 
am mai văzut-o niciodată, pare o tânără destul de drăguță 
şi probabil că i-a plăcut foarte mult de tine. Vorbeşte niţel 
cam repede. Repezeala asta în vorbire zgârie la ureche. 
Dar cred că sunt prea pretenţios; nu-mi plac vocile străine 
şi nimeni nu vorbeşte ca tine şi ca biata domnişoară Taylor. 
Totuşi, pare o tânără îndatoritoare, cu purtări frumoase şi, 
fără îndoială, o să fie o soţie bună. Totuşi, cred că era mai 
bine să nu se însoare. M-am scuzat cum am putut că nu le- 
am făcut o vizită cu această fericită ocazie; am spus că am 
s-o pot face în cursul verii. Dar ar fi trebuit să mă duc. Să 
nu-i faci o vizită miresei denotă o mare neglijenţă. Ah, asta 
arată ce bolnav şi amărât sunt. Dar nici nu-mi place colţul 
acela de la aleea casei parohiale. 

— Probabil că scuzele au fost acceptate, tată, domnul 
Elton te cunoaşte. 

— Da, dar tânără doamnă? - mireasa - ar fi trebuit să-i 
prezint omagiile mele, dacă era posibil. Foarte puţin 
politicos din partea mea. 

— Dar, dragă tată, dumneata nu eşti partizanul 
căsătoriilor, de ce eşti atât de îngrijorat că nu ţi-ai 
prezentat omagiile unei mirese? Calitatea aceasta nu ţi-o 
recomandă dumitale. Dacă le dai atâta atenţie, înseamnă să 
încurajezi căsătoriile. 


— Nu, draga mea, n-am încurajat niciodată pe nimeni să 
se căsătorească, dar totdeauna vreau să-i arăt atenţia 
cuvenită unei doamne, - şi mai ales o mireasă, nu trebuie 
neglijată niciodată. O mireasă, draga mea, se bucură de cea 
mai mare atenţie în societate, ceilalţi nu contează. 

— Ei, bine, tată, dacă asta nu înseamnă să încurajezi 
căsătoriile, nu ştiu ce mai înseamnă. Nu m-aş fi aşteptat din 
partea dumitale să-ţi pui autoritatea în slujba unor momeli 
pentru vanitatea bietelor domnişoare. 

— Draga mea, nu mă înţelegi. E o problemă de politeţe, de 
bună-creştere şi n-are nimic de-a face cu a încuraja oamenii 
să se căsătorească. 

Emma terminase. Tatăl ei devenea nervos şi nu putea să n- 
o înţeleagă pe ea. Gândurile ei se întoarseră la cuvintele 
jignitoare ale doamnei Elton şi acestea o preocupară foarte, 
foarte multă vreme. 

CAPITOLUL XXXIII. 

NICIUNA DIN CONSTATĂRILE ULTERIOARE nu-i dădu 
Emmei motive să-şi schimbe părerea proastă pe care şi-o 
făcuse despre doamna Elton. Observațiile ei fuseseră destul 
de corecte. Doamna Elton i se păru, de câte ori o întâlni din 
nou, la fel cum i se păruse la cea de-a doua întâlnire a lor: 
îşi dădea importanţă, îşi permitea prea multe, se purta cu 
prea mare familiaritate, era ignorantă şi prost-crescută. Nu 
era urâtă şi avea unele cunoştinţe, dar avea atât de puţină 
minte încât credea că vine cu o ştiinţă superioară despre 
lume, să dea viaţă şi rafinament unei comunităţi de ţară, şi 
nu concepea că poziţia socială a domnişoarei Hawkins ar fi 
putut fi depăşită de altcineva în afară de doamna Elton. 

Nu avea nici un motiv să creadă că domnul Elton avea idei 
deosebite de cele ale soţiei sale. Părea nu numai fericit, dar 
şi mândru de ea. Avea aerul că se felicită pentru că a adus 
la Highbury o femeie pe care nici măcar domnişoara 
Woodhouse nu putea spera să o întreacă, şi cea mai mare 
parte a noilor ei cunoştinţe fiind înclinate să acorde concesii 
şi neavând obiceiul să stea să judece, fie se conduceau toate 


după principiul bunăvoinţei generale a domnişoarei Bates, 
fie luau drept bune laudele miresei despre propria-i 
inteligenţă şi frumuseţe şi erau cât se poate de satisfăcute. 
Aşa că laudele la adresa doamnei Elton treceau din gură în 
gură, după cuviinţă, fără ca domnişoara Woodhouse să le 
împiedice cu ceva; ea nu făcea decât să continue cu 
sârguinţă în spiritul contribuţiei pe care o adusese iniţial şi 
vorbea, cu foarte multă graţie, despre cât de „plăcută şi 
bine îmbrăcată” era doamna Elton. 

Într-o privinţă, doamna Elton făcu o impresie şi mai 
proastă decât la început. Sentimentele ei faţă de Emma se 
schimbară. Jignită probabil de lipsa de încurajare de care 
se loviseră propunerile ei de a deveni intime, se retrase la 
rândul ei şi, treptat, deveni mai rece şi mai distantă; şi, deşi 
efectul era binevenit, reaua voinţă care îl producea făcea să 
crească în mod necesar şi antipatia Emmei. Purtările ei - şi 
ale domnului Elton, de asemenea - erau foarte neplăcute 
faţă de Harriet. Erau dispreţuitori şi n-o băgau în seamă. 
Emma spera că acest lucru o va vindeca repede pe Harriet, 
dar sentimentele care determinau purtarea lor îi făcură să 
scadă în ochii ei. Nu încăpea îndoială că iubirea bietei 
Harriet fusese sacrificată de dragul sincerităţii conjugale, şi 
rolul Emmei în toată povestea, prezentată în culorile cele 
mai puţin favorabile pentru ea şi mai scuzabile pentru el, 
fusese, după toate probabilitățile, divulgat. Era desigur 
obiectul antipatiei lor comune. 

Când nu aveau nimic altceva să-şi spună unul altuia, le 
venea probabil uşor să înceapă prin a o bârfi pe domnişoara 
Woodhouse, şi duşmănia, pe care nu îndrăzneau să şi-o 
arate printr-o lipsa de respect deschisă faţă de ea, găsea un 
câmp mai larg de acţiune faţă de Harriet, căreia îi arătau 
tot disprețul. 

Doamna Elton o plăcu foarte mult pe Jane Fairfax, şi încă 
de la început. Nu atunci când, declarând război unei 
domnişoare, ar fi fost firesc să se apropie de cea de-a doua, 
ci de la început. Şi nu se mulţumi să-şi exprime o admiraţie 


normală şi ponderată, ci, fără ca cineva să-i fi cerut, să fi 
insistat, să-i fi acordat privilegiul, dori s-o ajute şi să devină 
prietena ei. Înainte ca Emma să-şi fi pierdut încrederea, 
când se întâlneau cam a treia oară, avu prilejul să audă 
toată generozitatea doamnei Elton în această privinţă 
exprimată astfel: 

— Jane Fairfax este absolut încântătoare, domnişoară 
Woodhouse. Mă omor după ea. O fiinţă atât de dulce şi 
interesantă, atât de blânda şi nobilă - şi ce talente are! Vă 
asigur, cred că are nişte talente extraordinare. N-am nici 
cea mai mică îndoială că interpretează la pian extrem de 
bine. Ştiu destulă muzică să pot da sentinţa în privinţa asta! 
Oh, e absolut încântătoare. Vă fac să râdeţi cu entuziasmul 
meu, dar, pe cuvânt, vorbesc toată ziua numai despre Jane 
Fairfax - şi situaţia ei, impresionează pe oricine; 
domnişoară Woodhouse, trebuie să ne străduim, să ne 
căznim, să facem ceva pentru ea. Trebuie s-o scoatem la 
lumină. Un talent ca alei nu poate să rămână necunoscut. 
Presupun că ştiţi cum spune poetul: 

Atâtea flori se nasc să moară-n umbră şi frăgezimea lor să 
se topească. 

Nu trebuie să lăsăm să se adeverească asta pentru 
scumpa de Jane Fairfax. 

— Nu cred că o paşte vreo primejdie de felul ăsta, 
răspunse Emma calm, şi când veţi afla mai multe despre 
situaţia ei şi veţi înţelege cum a fost crescută de domnul 
colonel şi doamna Campbell, nu cred că veţi mai spune că 
talentele ei nu sunt cunoscute. 

— Oh, dar, dragă domnişoară Woodhouse, acum e atât de 
retrasă, trăieşte în asemenea obscuritate, la capătul lumii. 
Oricare ar fi fost avantajele ei în casa Campbell, e evident 
că s-au sfârşit. Cred că şi ea simte asta. Sunt sigură. E 
foarte timidă şi tăcută. Se vede ca are nevoie de încurajare. 
Îmi place şi mai mult, din cauza asta. Trebuie să 
mărturisesc, apreciez timiditatea, pledez totdeauna pentru 
aşa ceva şi sunt sigură că e un lucru rar. Dar la cei 


nedreptăţiţi de soartă e cu totul cuceritoare. Ah, vă asigur 
că Jane Fairfax e o fiinţă încântătoare şi mă interesează în 
cel mai înalt grad. 

— Păreţi a avea mult sentiment, dar nu-mi dau seama cum 
dumneavoastră sau orice altă cunoştinţă de pe aici a 
domnişoarei Fairfax, oricare dintre cei care o cunosc mai de 
mult decât dumneavoastră, poate să-i arate mai multă 
atenţie decât... 

— Dragă domnişoară Woodhouse, se poate face infinit de 
mult. Trebuie numai să îndrăznim să acţionăm. 
Dumneavoastră şi cu mine nu trebuie să avem teamă. Dacă 
noi vom da un exemplu, mulţi îl vor urma, după puterile lor, 
deşi nu toţi au situaţia noastră. Noi avem trăsură ca s-o 
ducem şi s-o aducem acasă, şi cu viaţa pe care o ducem noi 
o invitată ca Jane Fairfax nu e niciodată în plus. Aş fi teribil 
de supărată dacă Wright ne-ar servi un prânz din care să 
nu pot oferi câte ceva mai multora, nu numai Janei Fairfax. 
Nu cred că aşa ceva e posibil. Nu e deloc probabil dacă ne 
gândim ce viaţă am dus eu până acum. Primejdia cea mare 
care mă paşte pe mine e, din contră, să fiu prea generoasă, 
să cheltuiesc prea mult. Maple Grove va fi modelul meu 
poate mai mult decât trebuie, pentru că nu avem deloc 
pretenţia la un venit atât de mare cât al domnului Suckling. 
Totuşi, sunt ferm hotărâtă în ce priveşte pe Jane Fairfax. Am 
s-o invit cât se poate de des, am s-o prezint oriunde voi 
putea, voi da petreceri muzicale, ca să-şi poată arăta 
talentul, şi mă voi ocupa personal să-i găsesc un post 
convenabil. Am atât de multe cunoştinţe, încât, fără 
îndoială, voi găsi repede ceva potrivit. O voi prezenta, 
desigur, în mod special cumnatului şi surorii mele, când vor 
veni la noi. Sunt sigură că o să le placă extrem de mult şi, 
când se va obişnui puţin cu ei, o să-i dispară şi temerile, 
pentru că ei amândoi se poartă atât de blând. O s-o invit 
foarte des când vor veni ei şi probabil o să-i facem loc şi în 
landou, când vom face excursii. 


„Biată Jane Fairfax, gândi Emma, nu meritai una ca asta. 
Poate ai greşit în privinţa domnului Dixon, dar e o pedeapsă 
prea mare. Bunăvoinţa şi protecţia doamnei Elton «Jane 
Fairfax şi iar Jane Fairfax-! Dumnezeule, lasă-mă să sper că 
pe mine nu mă numeşte Emma Woodhouse, atunci când mă 
bârfeşte prin împrejurimi! Dar, pe cuvântul meu, femeia 
asta nu are nici o limită în neruşinarea ei!” 

Emma nu mai avu ocazia să asculte asemenea fanfaronade 
adresate direct ei şi decorate atât de dezgustător cu câte 
un „dragă domnişoară Woodhouse”. Schimbarea de 
atitudine a doamnei Elton se făcu în curând simțită şi Emma 
fu lăsată în pace, nefiind nevoită să devină nici prietena 
intimă a doamnei Elton şi nici, sub îndrumarea acesteia, 
patroana foarte activă a Janei Fairfax, ci rămase numai să 
împărtăşească ceea ce ştiau, simțeau, gândeau şi făceau 
ceilalţi. 

Rămânea spectator şi era amuzată. Recunoştinţa 
domnişoarei Bates pentru atenţia pe care doamna Elton o 
acorda Janei Fairfax era în cel mai bun stil al simplităţii 
neprefăcute şi căldurii ei obişnuite. Era una dintre cele pe 
care le aprecia cel mai mult, cea mai amabilă, bună şi 
încântătoare femeie - exact atât de desăvârşită şi de 
suspusă cum doamna Elton însăşi se credea. Singura 
surpriză a Emmei fu că Jane Fairfax accepta atenţiile 
acestea şi, după toate aparențele, o tolera pe doamna Elton. 
Auzea că s-a plimbat cu familia Elton, a stat de vorbă cu 
familia Elton şi a petrecut o zi la familia Elton! Asta era 
culmea! N-ar fi crezut că bunul gust şi mândria 
domnişoarei Fairfax ar putea suporta compania şi prietenia 
pe care i-o oferea casa parohială. 

— Eun mister, e un adevărat mister, zise ea. Să-i placă să 
rămână aici luni de zile, să îndure tot felul de privaţiuni şi 
acum să se complacă în situaţia umilitoare de a fi băgată în 
seamă de doamna Elton şi a împărtăşi sărăcia conversaţiei 
ei, în loc să se întoarcă la tovarăşele ei de natură 
superioară, care o iubiseră totdeauna cu o dragoste reală şi 


generoasă. Jane venise la Highbury, după câte declarase, 
pentru trei luni. Familia Campbell plecase în Irlanda pentru 
trei luni, dar acum domnul şi doamna Campbell 
promiseseră fiicei lor să stea cel puţin până la mijlocul verii 
şi primise şi ea noi invitaţii să vină acolo. După câte spunea 
domnişoara Bates - căci numai ea spunea —, doamna Dixon 
scrisese foarte insistent. Dacă Jane ar vrea numai să 
meargă, se vor găsi mijloace, se vor trimite servitori, se va 
vorbi cu un prieten, nu va fi nici o dificultate în privinţa 
drumului, dar ea refuză. 

— Trebuie să aibă vreun motiv mai puternic să refuze 
această invitaţie, fu concluzia Emmei. Trebuie să fie vorba 
de vreo pedeapsă pe care fie i-a impus-o familia Campbell, 
fie şi-a impus-o ea însăşi. Pe undeva e vorba de multă 
teamă, prudenţă şi hotărâre. Nu trebuie să ajungă la familia 
Dixon. Cineva a decretat asta. Dar de ce trebuie să accepte 
compania familiei Elton! Asta e o pricină de uimire cu totul 
diferită. 

Când dădu glas mirării ei asupra acestui subiect, în faţa 
celor câţiva care cunoşteau adevărata ei părere despre 
doamna Elton, doamna Weston încercă s-o scuze pe Jane 
astfel: 

— Nu putem presupune că îi place foarte mult la casa 
parohială, dragă Emma, dar, oricum, e mai bine decât să 
stea toată ziua în casă. Mătuşa ei e o femeie bună, dar 
trebuie să fie foarte obositor să stai tot timpul cu ea. 
Trebuie să ne gândim ce lasă acasă, înainte de a-i 
condamna gustul pentru cei pe care îi vizitează. 

— Aveţi dreptate, doamnă Weston, zise domnul Knightley, 
cu căldură. Domnişoara Fairfax este la fel de capabilă ca 
oricare din noi să-şi formeze o părere justă despre doamna 
Elton. Dacă ar fi putut să-şi aleagă prietena, nu ar fi ales-o 
pe ea. Dar (cu un zâmbet plin de reproş către Emma) de la 
doamna Elton se bucură de o atenţie pe care nu i-o acordă 
nimeni altcineva. 


Emma simţi că doamna Weston îi aruncase o privire iute şi 
fu şi ea izbită de aprinderea din vorbele lui. Roşind uşor, 
răspunse imediat: 

— Atenţiile doamnei Elton, după câte îmi închipuiam eu, 
puteau s-o dezguste şi nu s-o încânte pe domnişoara 
Fairfax. N-am crezut că invitaţiile doamnei Elton pot să fie 
atât de îmbietoare. 

— Nu m-aş mira, zise doamna Weston, dacă domnişoara 
Fairfax ar fi fost târâtă, împotriva voinţei sale, de dorinţa 
aprigă a mătuşii, să accepte atenţiile doamnei Elton. Biata 
domnişoară Bates, putea foarte bine să-şi angajeze nepoata 
într-o intimitate cu doamna Elton mai mare decât ar fi 
dictat bunul simţ al Janei, în ciuda dorinţei de a mai 
schimba puţin monotonia. 

Amândouă erau nerăbdătoare să-l audă vorbind din nou 
pe domnul Knightley şi, după câteva minute de tăcere, el 
zise: 

— Trebuie să ne mai gândim la un lucru. Doamna Elton nu 
i se adresează domnişoarei Fairfax în maniera în care 
vorbeşte despre ea. Noi toţi cunoaştem diferenţa între 
pronumele el sau ea şi tu, cel mai direct. Simţim cu toţii 
influenţa a ceva mai presus de politeţea obişnuită, în 
relaţiile personale dintre noi, ceva înnăscut, mai vechi decât 
cele învăţate. Nu putem spune nimănui pe faţă ceva 
neplăcut, chiar dacă am gândit-o din plin cu o oră înainte. 
Suntem altfel. Şi, lăsând la o parte acest principiu general, 
puteţi fi sigure că domnişoara Fairfax o intimidează pe 
doamna Elton prin superioritatea minţii şi purtării ei şi că, 
atunci când se află faţă în faţă doamna Elton o tratează cu 
tot respectul care i se cuvine. Probabil că doamna Elton n-a 
avut niciodată de-a face cu o femeie ca Jane Fairfax; oricât 
ar fi de vanitoasă, nimic n-o împiedică să-şi recunoască 
inferioritatea prin ceea ce face, dacă nu şi prin ceea ce 
gândeşte. 

— Ştiu ce mult o apreciezi pe Jane Fairfax, zise Emma. Se 
gândea la micul Henry şi un sentiment amestecat de 


nelinişte şi delicateţe o făcea să fie nehotărâtă asupra a 
ceea ce urma să spună. 

— Da, spuse el. Poate să ştie toată lumea cât de mult o 
apreciez. 

— Şi totuşi, zise Emma, cu oarecare grabă şi cu 
sprâncenele încruntate, dar se opri imediat - poate era mai 
bine să afle dintr-o dată răul —, continuă cu aceeaşi grabă: 

— Şi totuşi poate nici dumneata nu-ţi dai seama cât de 
mult Această admiraţie ar putea să te ia prin surprindere, 
într-o zi. 

Domnul knightley era foarte ocupat cu unul din nasturii de 
la ghetele lui groase de piele şi, fie din cauza efortului de a-l 
închide, fie din alte motive, se înroşi la faţă şi răspunse: 

— Oh, aşa va să zică! Dar nu prea eşti la curent. Domnul 
Cole mi-a spus ceva asemănător acum câteva săptămâni. 

Se opri. Emma simţi că doamna Weston o calcă pe picior şi 
nici nu ştia ce să creadă. Peste o clipă, el continuă: 

— Asta nu se va întâmpla niciodată, te asigur. Domnişoara 
Fairfax presupun, nu m-ar accepta, dacă ar fi s-o cer, şi sunt 
foarte sigur că n-am s-o cer niciodată. 

Emma răspunse semnului prietenei sale, plină de interes şi 
fu destul de satisfăcută ca să exclame: 

— Nu eşti vanitos, domnule Knigthley. Pot spune asta spre 
lauda dumitale. 

Părea că n-o auzise, era îngândurat şi, într-un fel care 
arăta că nu-i făcuse plăcere, zise curând după aceea: 

— Deci plănuiai să mă însor cu domnişoara Fairfax? 

— Nu, Doamne fereşte! M-ai certat destul că pun la cale 
căsătorii. Nu puteam să-mi permit tocmai cu dumneata. 
Ceea ce am spus nu înseamnă nimic. Mai spune omul câte o 
vorbă, fără nici o intenţie. O, nu, pe cuvântul meu, nu am 
nici cea mai mică dorinţă să te însori cu Jane Fairfax şi cu 
nici o altă Jane. Dacă ai fi căsătorit, n-ai mai veni pe la noi 
să stăm de vorbă, aşa liniştiţi ca acum. 

Domnul Knightley căzu din nou pe gânduri. Rezultatul 
visării lui fu: 


— Nu, Emma, nu cred că marea mea admiraţie pentru ea 
m-ar putea lua prin surprindere. Nu m-am gândit niciodată 
la ea în felul ăsta, te asigur. 

Şi curând după aceea: 

— Jane Fairfax e o tânără minunată, dar nici Jane Fairfax 
nu e perfectă. Are un cusur. Nu are firea deschisă pe care 
un bărbat o doreşte la soţia sa. 

Emma nu putea decât să se bucure auzind că are şiea un 
cusur. 

— Ei bine, zise ea, şi presupun că l-ai făcut imediat să tacă 
pe domnul Cole. 

— Da, chiar imediat. A făcut o aluzie destul de străvezie. I- 
am spus că greşeşte, m-a rugat să-l iert şi n-a mai zis nimic. 
Cole nu vrea să pară mai spiritual şi mai înţelept decât 
vecinii săi. 

— Ce deosebire faţă de doamna Elton, care vrea să pară 
mai înţeleaptă şi mai spirituală decât toată lumea. Mă 
întreb în ce fel vorbeşte despre domnul şi doamna Cole, 
cum le spune? Ce denumire o fi găsit pentru ei ca să fie 
suficient de familiară şi vulgară. Dumitale îţi spune 
Knightley. Cum i-o fi zicând domnului Cole? Şi mai vrei să 
nu fiu surprinsă că Jane Fairfax îi acceptă atenţiile şi 
tovărăşia. Doamnă Weston, argumentul dumitale mi se pare 
mai solid. Mai de grabă pot să cred că vrea să mai scape de 
domnişoara Bates, decât că reuşeşte să triumfe cu 
inteligenţa ei asupra doamnei ] Elton. Nu cred că doamna 
Elton poate să-şi admită în vreun fel inferioritatea sau că 
poate să-şi impună ceva în afară de regulile ei destul de 
vagi de bună purtare. Nu pot să mi-o imaginez decât 
insultându-şi mereu prietena cu laudele ei, cu încurajările 
ei, cu ofertele ei, decât dând mereu amănunte despre 
minunatele ei bune intenţii de a-i găsi un post şi a o include 
în acele încântătoare excursii, care Vor avea loc, cu landoul. 

— Jane Fairfax e sensibilă. N-o acuz de lipsă de 
sensibilitate, zise domnul Knightley. Presupun că are 
sentimente puternice şi tăria de a şi le înfrânge prin 


răbdare şi autocontrol. Îi lipseşte deschiderea. E rezervată, 
mai rezervată, aş spune, decât era, şi mie îmi plac firile 
deschise. Nu, înainte ca domnul Cole să facă aluzie la 
presupusa mea dragoste, nici nu-mi trecuse prin cap. O 
vedeam pe Jane Fairfax şi stăteam de vorbă cu ea 
întotdeauna cu plăcere şi admiraţie, dar fără alte gânduri. 

— Ei, bine, doamnă Weston, zise Emma triumfătoare când 
el plecă. Ce spuneţi acum de căsătoria domnului Knightley 
cu Jane Fairfax? 

— Ei bine, dragă Emma, eu zic că e aşa de preocupat de 
ideea de a nu fi îndrăgostit de ea, că nu m-aş mira ca până 
la urmă să fie. Nu-mă dau bătută. 

CAPITOLUL XXXIV. 

ORICINE DIN HIGHBURY SAU DIN ÎMPREJURIMI îi 
făcuse vreodată vreo vizită domnul Elton era dispus să-i 
prezinte toate onorurile cu ocazia căsătoriei. Se dădeau 
mese şi serate în cinstea lui, şi a doamnei sale, invitaţiile 
curgeau una după alta, iar ea îşi dădu seama în curând că 
nu vor mai avea nici o zi liberă. 

— Văd cum merge, zise ea. Văd ce fel de viaţă voi duce 
printre voi. Pe cuvântul meu, o să ne învăţăm destrăbălaţi. 
Se pare că, realmente, suntem la modă. Dacă asta 
înseamnă,să trăieşti la ţară, nu găsesc că ar fi ceva 
extraordinar. De luni până sâmbătă, vă asigur, nu avem nici 
o zi liberă. Chiar o femeie fără resursele mele sufleteşti s-ar 
fi putut descurca foarte bine. 

Nici o invitaţie nu-i cădea prost. Obiceiurile ei de la Bath 
făceau să găsească seratele cât se poate de fireşti şi Maple 
Grove îi dăduse gustul pentru mese întinse. Fu puţin şocată 
de lipsa a două saloane, de calitatea proastă a torturilor şi 
de faptul că nu exista gheaţă pentru partidele de cărţi din 
Highbury. Doamna Bates, doamna Perry, doamna Goddard 
şi celelalte nu prea aveau habar de lumea bună, dar ea le va 
arăta în scurtă vreme cum trebuie să aranjeze totul. În 
cursul primăverii urma să invite pe toată lumea la o 
petrecere cu totul superioară, unde mesele de joc vor fi 


aranjate, fiecare cu luminările ei şi cu pachete întregi aşa 
cum se face în lumea bună şi se vor angaja mai mulţi 
ospătari decât găseai prin împrejurimi, care să servească 
gustările exact la timpul potrivit şi în ordinea cuvenită. 

Emma, între timp, nu se lăsă mai prejos şi dădu la 
Hartfield o masă pentru familia Elton. Nu trebuiau să se 
arate mai puţin atenţi decât ceilalţi. S-ar fi putut bănui cine 
ştie ce, că ea ar fi capabilă de resentimente şi meschinărie. 
Trebuia să dea o masă. După ce Emma îi vorbi despre asta 
timp de zece minute, domnul Woodhouse nu mai avea nimic 
împotrivă şi puse numai o condiţie, pe care o punea de 
obicei, să nu stea el în capul mesei, şi tot ca de obicei se 
punea problema de a hotări cine să facă asta în locul său. 

Alegerea celorlalţi invitaţi nu cerea prea multă chibzuinţă. 
În afară de familia Elton, trebuia să invite şi familia Weston 
şi pe domnul Knightley, până aici era bine, dar o invitaţie 
pentru Harriet era inevitabilă. Nu putu însă să o transmită 
cu deplină satisfacţie şi, din mai multe motive, Emmei îi făcu 
plăcere chiar că Harriet îndrăzni să o refuze. „Prefera să nu 
fie în acelaşi loc cu el dacă nu era neapărat necesar. Nu 
ajunsese încă la starea de a-l vedea pe el şi pe fericita şi 
încântătoarea lui soţie împreună fără un sentiment de jenă. 
Dacă domnişoara Woodhouse nu se supără, preferă să stea 
acasă.” Era exact ce şi-ar fi dorit Emma, dacă ar fi crezut că 
e posibil să-şi dorească ceva. Era încântată de tăria 
prietenei ei - pentru că Harriet avea nevoie de tărie ca să 
renunţe la o invitaţie şi să stea acasă. Acum, putea să invite 
persoana pe care de fapt o dorea şi anume pe Jane Fairfax. 
De la ultima ei convorbire cu doamna Weston şi domnul 
Knightley, se gândea mai mult la Jane decât înainte. Îi 
rămăseseră în minte cuvintele domnului Knightley, care 
spusese că Jane Fairfax se bucură din partea doamnei Elton 
de o atenţie pe care nu i-o acordă nimeni altcineva. 

— E foarte adevărat, zise ea, cel puţin în ce mă priveşte pe 
mine, ceea ce de fapt voia să spună el, şi e foarte ruşinos. 
Avem aceeaşi vârstă şi ne cunoaştem de atâta vreme, ar fi 


trebuit să fiu mai prietenoasă cu ea. Acum n-o să-i mai placă 
de mine. Am neglijat-o prea multă vreme. Dar de acum îi voi 
arăta mai multă atenţie. 

Toate invitaţiile avură succes. Toţi erau liberi şi toţi fericiţi. 
Pregătirile însă nu se opriră aici. Se ivi o întâmplare cam 
nefericită. Cei doi băieţi mai mari ai familiei Knightley 
urmau să facă o vizită de câteva săptămâni bunicului şi 
mătuşii lor şi tatăl propusese să-i aducă tocmai acum şi să 
stea şi el o zi la Hartfield - chiar în ziua petrecerii. 
Îndatoririle slujbei sale nu-i permiteau amânarea, dar atât 
tatăl, cât şi fiica fură destul de stânjeniţi că se întâmpla aşa. 
Domnul Woodhouse considera numărul de opt persoane la 
masă ca cel mai mare pe care nervii săi îl puteau suporta - 
şi iată că vor fi nouă - şi Emma îşi dădu seama că cel de-al 
nouălea va fi foarte prost dispus că nu poate să vină pentru 
patruzeci şi opt de ore la Hartfield fără să nimerească într-o 
petrecere. 

Îl consolă pe tatăl ei mai bine decât se putea consola pe ea 
însăşi, arătându-i că deşi vor fi nouă, el spunea atât de 
puţine lucruri încât zgomotul nu va fi mărit prea mult. De 
fapt, i se părea şi ei foarte trist să-l vadă pe el, cu privirile 
lui grave şi vorbele scoase cu cleştele din gură, în faţa ei, în 
locul fratelui său. Întâmplarea fu mai mult de partea 
domnului Woodhouse decât a Emmei. John Knightley sosi, 
dar domnul Weston fu chemat pe neaşteptate la oraş şi 
trebuia să lipsească tocmai în acea zi. S-ar putea să vină şi 
el, seara, târziu, dar în mod sigur nu la masă. Domnul 
Woodhouse era perfect uşurat şi, văzându-l astfel, când 
sosiră şi copiii şi când cumnatul ei păru a se resemna 
filosofic auzind care îi era soarta, supărarea Emmei se risipi 
şi ea. Ziua sosi, invitaţii se adunară punctual şi domnul John 
Knightley păru, încă de la început, să se dedice strădaniei 
de a fi simpatic. În loc să-l tragă pe fratele său deoparte, 
lângă o fereastră, în timp ce aşteptau să se pună masa, el 
stătea de vorbă cu domnişoara Fairfax. La doamna Elton, 
care arăta cât de bine o puteau ajuta dantelele şi perlele, se 


uită în linişte, dorind numai să observe destul pentru a-i da 
informaţii Isabellei, dar domnişoara Fairfax era o cunoştinţă 
veche şi o fată liniştită şi cu ea se putea sta de vorbă. O 
întâlnise înainte de micul dejun, când se întorcea de la 
plimbare cu băieţii lui şi când tocmai începuse să plouă. Era 
firesc să spere că vor avea un subiect de conversaţie şi 
spuse 

— Sper că n-aţi mers prea departe, domnişoară Fairfax, 
azi-dimineaţă, altfel sunt sigur că v-aţi udat. Noi de-abia 
dacă am ajuns la timp acasă. Sper că v-aţi întors imediat. 

— Am mers numai până la poştă, zise ea, şi am ajuns 
acasă, înainte de a începe să plouă tare. Mă duc în fiecare zi 
la poştă, când sunt aici. Simplifică lucrurile şi îmi dă un 
pretext să ies din casă. Îmi face bine o mică plimbare 
înainte de micul dejun. 

— Dar nu pe ploaie, îmi închipui. 

— Nu, dar când am plecat nu ploua deloc. Domnul John 
Knightley zâmbi şi răspunse: 

— Adică atunci când v-aţi hotărât să plecaţi, pentru că 
atunci când am avut plăcerea să vă întâlnesc nu eraţi 
departe de casă şi Henry şi John nu mai pridideau să 
numere stropii de ploaie. Poşta e un „loc foarte atrăgător la 
o anumită vârstă. Când veţi fi de vârsta mea, veţi vedea că 
nu face să ieşi prin ploaie pentru nişte scrisori. 

Jane roşi puţin şi răspunse astfel: 

— Nu am de ce să sper că voi fi vreodată cu 
dumneavoastră, înconjurată de cei dragi şi deci nu pot să 
mă aştept că vârsta pur şi simplu mă va face indiferentă la 
scrisori. 

— Indiferentă? O, nu, nu cred că dumneavoastră puteţi 
deveni indiferentă. Scrisorile nu pot lăsa pe nimeni 
indiferent. Sunt, în general, o pacoste pe capul omului! 

— Vorbiţi despre scrisorile de afaceri. Ale mele sunt 
scrisori de la prieteni. 

— Deseori m-am gândit că astea sunt cele mai rele, zise el 
cu răceală. Afacerile, ştiţi, pot aduce bani, dar prietenia nu 


aduce nimic. 

— Ah, acum nu vorbiţi serios. Îl cunosc prea bine pe 
domnul John Knightley, sunt sigură că înţelege valoarea 
prieteniei la fel de bine ca toată lumea. Pot foarte bine să 
cred că aceste scrisori reprezintă puţin pentru 
dumneavoastră, mult mai puţin decât pentru mine, dar nu 
pentru că aveţi cu zece ani mai mult, nu e vorba de vârstă, 
ci de situaţie. Îi aveţi pe cei dragi aproape. Eu probabil că 
nu-i voi mai avea niciodată şi, deci, până nu-mi voi fi epuizat 
toată afecțiunea, poşta va avea, cred, totdeauna, puterea să 
mă scoată din casă, chiar pe vreme mai rea decât azi. 

— Când vorbeam de posibilitatea de a vă schimba cu 
trecerea anilor, cu timpul, zise John Knightley, era vorba 
implicit şi de schimbarea de situaţie pe care acesta o va 
aduce. Consider că nu se poate una fără cealaltă. Timpul va 
face să scadă interesul pentru cei care nu sunt în jurul 
nostru zilnic, dar nu la schimbarea asta mă gândeam în 
legătură cu dumneavoastră. Ca vechi prieten, domnişoară 
Fairfax, daţi-mi voie să sper că peste zece ani veţi avea tot 
atâtea fiinţe dragi în jur câte am eu acum. 

O spusese atât de blând, fără nici cea mai mică umbră de 
jignire. Un „mulţumesc” drăguţ zis părea menit să pună 
capăt discuţiei cu un zâmbet, dar roşul din obraji, tremurul 
buzei, lacrima din ochi, arătau că nu era nimic de râs. 
Acum, îi solicită atenţia domnul Woodhouse, care, după 
obiceiul său la asemenea ocazii, îşi saluta pe rând musafirii 
şi le complimenta în mod special pe doamne. Ajunsese la ea, 
care era ultima, şi, cu politeţea lui blândă, îi spuse: 

— Îmi pare foarte rău, domnişoară Fairfax, să aud că ai 
ieşit azi dimineaţă în ploaie. Domnişoarele ar trebui să se 
îngrijească. Domnişoarele sunt ca nişte plante delicate. 
Trebuie să-şi îngrijească sănătatea şi frumuseţea. Draga 
mea, ţi-ai schimbat ciorapii când ţi-ai întors? 

— Da, domnule, sigur că mi i-am schimbat. Vă mulţumesc 
foarte mult pentru grija şi bunătatea dumneavoastră faţă 
de mine. 


— Dar, dragă domnişoară Fairfax, tinerele domnişoare se 
bucură totdeauna de atenţie. Sper că bunica şi mătuşa 
dumitale sunt bine. Ele sunt bunele mele prietene. Regret 
că sănătatea nu mă lasă să fiu un vecin mai bun. Ne-ai făcut 
o mare onoare astăzi. Fiica mea şi cu mine suntem mişcaţi 
de bunătatea dumitale şi ne pare foarte bine că ai venit la 
Hartfield. 

Bătrânul, politicos şi cu inimă bună, putea acum să se 
aşeze şi să se bucure că şi-a făcut datoria şi fiecare tânără 
doamnă se simte bine şi în largul ei. 

În acel moment, povestea cu ieşitul în ploaie ajunsese la 
„doamna Elton şi mustrările ei se revărsau asupra Janei. 

— Draga mea Jane, ce mi-e dat să aud? Să mergi la poştă 
prin ploaie! Nu trebuie să faci asta, zău. Nenorocita de tine! 
Ce te-a apucat să faci una ca asta? Înseamnă că n-am fost 
pe aproape să am grijă de tine. 

Jane, cu multă răbdare, o asigură că nu a răcit deloc. 

— Ah, nu-mi spune mie asta. Eşti o biată fată şi nu ştii să ai 
grijă de tine. La poştă, auzi! Doamnă Weston, aţi mai auzit 
aşa ceva? Dumneavoastră şi cu mine trebuie să ne 
exercităm autoritatea. 

— Sfatul meu, zise doamna Weston - desigur, mă simt 
tentată să-i dau un sfat —, este, domnişoară Fairfax, că nu 
trebuie să rişti astfel. Cum eşti predispusă la răceală, zău, 
ar trebui să ai foarte mare grijă, mai ales la vremea asta. 
Primăvara, cred eu, trebuie să avem cea mai mare grijă. 
Mai bine să aştepţi o oră, două sau chiar jumătate de zi 
scrisorile, decât să rişti să începi să tuşeşti din nou... Nu 
crezi că e mai bine aşa? Da, sunt sigură că eşti destul de 
rezonabilă să înţelegi. N-o să mai faci asta niciodată. 

— Ah, nu, niciodată, interveni foarte energic doamna 
Elton. Nu-i dăm voie să mai facă una ca asta - şi dând 
semnificativ din cap - trebuie să aranjăm ceva, trebuie, zău. 
Vorbesc eu cu domnul E. Omul care aduce scrisorile noastre 
în fiecare dimineaţă (unul din oamenii noştri, nu ştiu cum îl 
cheamă) va întreba şi de ale tale şi ţi le va aduce. Asta va 


înlătura toate dificultăţile şi, din partea noastră, dragă Jane, 
cred că nu-ţi vine greu să accepţi un asemenea serviciu. 

— Sunteţi foarte bună, zise Jane, dar nu pot să renunţ la 
plimbarea de dimineaţă. Mi s-a spus să ies cât se poate de 
mult, trebuie să fac o plimbare şi poşta îmi oferă un pretext 
şi, pe cuvânt, niciodată, în afară de ieri, nu s-a întâmplat să 
fie vreme rea. 

— Dragă Jane, nu mai spune nimic despre asta. Am 
hotărât, adică (râzând cu afectare) atât cât pot să hotărăsc 
fără acordul domnului şi stăpânului meu. Ştiţi, doamnă 
Weston, noi două trebuie să fim foarte atente cum ne 
exprimăm. Dar îmi place să cred, dragă Jane, că mai am 
ceva influenţă. Dacă nu voi avea de întâmpinat dificultăţi 
prea mari, poţi să consideri totul stabilit. 

— lertaţi-mă, spuse Jane serios, nu pot, sub nici un motiv, 
să consimt la acest aranjament, care să dea atâta osteneală, 
degeaba, servitorului dumneavoastră. Dacă nu mi-ar face 
plăcere asta, scrisorile ar fi aduse, ca de obicei, de 
servitoarea bunicii. 

— Oh, draga mea, dar Patty are atâtea de făcut! Şi ne face 
plăcere să folosim oamenii noştri. 

Jane nu părea a dori să se lase învinsă şi, în loc să 
răspundă, i se adresă din nou domnului John Knightley: 

— Poşta e o instituţie minunată, zise ea. Câtă regularitate 
şi promptitudine! Dacă te gândeşti la câte au de făcut, şi 
totul merge atât de bine. E formidabil, nu? 

— Da, un mecanism foarte bine pus la punct. 

— Foarte rar se întâmplă să fie vreo greşeală sau 
întârziere. Foarte rar câte o scrisoare, dintre miile care 
circulă mereu prin regat, se rătăceşte şi nici măcar una la 
un milion nu se pierde. Şi când te gândeşti câte scrisuri, 
unele foarte urâte, trebuie descifrate, o adevărată minune! 

— Funcţionarii devin experţi prin obişnuinţă. Au probabil, 
de la început, iuţeală de ochi şi de mână, dar exerciţiul o 
face să crească. Dacă mai doriţi vreo explicaţie, continuă el 


zâmbind, sunt plătiţi pentru asta. Asta e cheia competenţei 
lor! Publicul plăteşte şi trebuie să fie bine servit. 

Se mai discută câtva timp despre diversitatea scrisurilor 
de mână şi se făcură observaţiile obişnuite. 

— Am auzit spunându-se, zise John Knightley, că, adesea, 
membrii aceleiaşi familii scriu la fel, şi unde e vorba de 
acelaşi învăţător ar fi destul de firesc. Dar cred că 
asemănarea e valabilă numai pentru femei, pentru că 
băieţii, când cresc, nu mai învaţă de la alţii, ci încep să 
mâzgălească aşa cum se pricep. Isabella şi Emma, cred, au 
un scris foarte asemănător, eu nu le pot deosebi niciodată. 

— Da, zise fratele lui, şovăind. Seamănă destul de bine. 
Ştiu ce vrei să spui, dar scrisul Emmei are mai multă forţă. 

— Isabella şi Emma amândouă scriu frumos, zise domnul 
Woodhouse, dintotdeauna. Şi biata doamnă Weston scrie 
frumos, cu un oftat care se sfârşi într-un zâmbet către ea. 

— N-am văzut nici un scris de bărbat, începu Emma 
uitându-se tot spre doamna Weston. Dar, se opri, văzând că 
dânsa e atentă la altcineva şi pauza îi dădu timpul să 
reflecteze: „Cum o să aduc vorba despre el? Sunt oare 
incapabilă să-i pronunţ numele în faţa tuturor? Va fi oare 
necesar să folosesc vorbe ocolite? 

— Prietenul dumitale din Yorkshire - Cel care îţi scrie din 
Yorkshire - probabil aşa ceva aş spune, dacă aş fi într-o 
stare foarte gravă. Dar nu, pot să-i pronunţ numele fără să 
fiu deloc impresionată. În mod sigur, merg spre vindecare. 
Să-i dau drumul!” 

Doamna Weston era liberă acum şi Emma începu din nou: 

— Domnul Frank Churchill are cel mai frumos scris 
masculin din câte am văzut eu. 

— Nu-l admir, zise domnul Knightley. E prea mărunt, îi 
lipseşte forţa. E ca un scris de femeie. 

Niciuna din doamne nu fu de acord. Îl apărară împotriva 
acestei ponegriri înjositoare. „Nu, sub nici un motiv nu-i 
lipsea forţa. Nu era un scris mare, dar avea destulă forţă. 
Nu cumva doamna Weston avea la ea o scrisoare să le 


arate? Nu, primise de curând o scrisoare, dar răspunsese şi 
o pusese bine.” 

— Dacă am fi în camera cealaltă, zise Emma, dacă m-aş 
putea duce până la biroul meu, cred că aş putea să vă arăt 
o mostră. Am un bileţel de la el. Îţi aminteşti, doamnă 
Weston? L-ai rugat într-o zi să-mi scrie în locul dumitale. 

— Ela zis că l-am rugat. 

— Da, da, am bileţelul acela şi aş putea să-i arăt domnului 
Knightley să-l conving. 

— Ah, când un tânăr galant ca domnul Frank Churchill, 
spuse domnul Knightley cu răceală, îi scrie unei frumoase 
domnişoare ca domnişoara Woodhouse, va face totul ca să 
scrie cât mai frumos. 

Masa era servită. Doamna Elton, înainte ca cineva să 
apuce să vorbească, era gata, şi înainte ca domnul 
Woodhouse să ajungă la ea şi să-i ceară îngăduinţa de a o 
conduce în sufragerie, zise: 

— Trebuie să intru prima? Zău că mi-e ruşine, totdeauna 
să deschid eu drumul. 

Grija Janei de a-şi ridica singură scrisorile nu-i scăpase 
Emmei. Auzise şi văzuse totul şi era chiar curioasă dacă 
după ce mersese prin apă azi-dimineaţă primise vreuna. 
Bănuia că da, altfel nu s-ar fi avântat prin ploaie cu atâta 
hotărâre. Aştepta probabil veşti de la cineva foarte drag şi 
nu aşteptase degeaba. Găsea că arată mai fericită ca de 
obicei, avea o strălucire neobişnuită a feţei şi a ochilor. 

Ar fi putut să întrebe ceva despre costul timbrelor până în 
Irlanda, dar se abţinu. Era hotărâtă să nu zică vreo vorbă 
care i-ar putea răni sentimentele Janei Fairfax, şi intrară 
braţ la braţ în sufragerie, bunăvoința potrivindu-se foarte 
bine cu frumuseţea fiecăreia. 

CAPITOLUL XXXV. 

CÂND DOAMNELE SE ÎNTOARSERĂ ÎN SALON după 
masă, Emma îşi dădu seama că era aproape imposibil să 
împiedice formarea a două grupuri deosebite. Doamna 
Elton dădea dovadă de foarte mare perseverenţă în a se 


purta rău şi a judeca greşit, copleşind-o pe Jane Fairfax şi 
neglijând-o pe ea. Ea şi doamna Weston erau nevoite fie să 
discute între ele, fie să tacă împreună. Doamna Elton nu le 
lăsa să aleagă. Dacă Jane reuşea s-o facă să tacă două 
minute, începea din nou şi deşi ceea ce discutau era mai 
mult în şoaptă, în special din partea doamnei Elton, în mod 
inevitabil auziră care erau subiectele principale - poşta, 
răceala, adusul scrisorilor şi prietenia, fură îndelung 
comentate şi urmate de un alt subiect, care era probabil la 
fel de neplăcut pentru Jane - Întrebări dacă a găsit vreun 
post care să-i convină şi făgăduinţe mari din partea 
doamnei Elton. 

— Suntem deja în aprilie, zicea ea. M-a apucat grija pentru 
tine. Peste puţin timp suntem în iunie. 

— Dar nu m-am hotărât pentru iunie şi nici pentru altă 
lună anume, aşteptam numai vara. 

— Dar chiar n-ai găsit nimic? 

— Nici nu m-am interesat şi nici nu vreau să mă 
interesez.deocamdată. 

— Oh, draga mea, dar nu e deloc devreme, nu-ţi dai seama 
ce greu este să găseşti exact ceea ce trebuie. 

— Eu să nu-mi dau seama? zise Jane Fairfax, clătinând din 
cap. Dragă doamnă Elton, cine s-ar fi putut gândi mai bine 
ca mine? 

— Dar nu cunoşti lumea aşa cum o cunosc eu. Habar nu ai 
câţi amatori există pentru cele mai bune posturi. Am văzut 
foarte multe lucruri din astea în împrejurimi, la Maple 
Grove. O verişoară a domnului Suckling, doamna Bragge, a 
primit atâtea cereri, toată lumea dorea să intre în familia ei, 
pentru că face parte din lumea bună. Cu lumânări de ceară 
în clasă! Îţi poţi închipui ce post! Din toate casele din regat, 
cea a doamnei Bragge e locul unde aş vrea să te văd. 

— Domnul colonel şi doamna Campbell urmează să se 
întoarcă în oraş pe la mijlocul verii, zise Jane. Trebuie să 
mai stau şi pe la ei. Sunt sigură că o să vrea asta. După 
aceea, voi putea probabil să încerc să mă descurc. Dar n-aş 


vrea ca dumneavoastră să vă deranjaţi să întrebaţi, 
deocamdată. 

— Aş, deranj, ştiu că ţi-e jenă. Ţi-e teamă că mă deranjezi, 
dar te asigur, dragă Jane, că domnul şi doamna Campbell 
nu se interesează de tine mai mult decât mă interesez eu. 
Peste o zi, două îi scriu doamnei Partridge şi îi voi da 
sarcina expresă să caute ceva potrivit. 

— Mulţumesc, dar aş prefera să nu-i pomeniţi despre asta, 
până când nu se apropie timpul, nu vreau să deranjez pe 
nimeni. 

— Dar, fetiţă dragă, timpul s-a apropiat deja. Suntem în 
aprilie şi nu mai e mult până în iunie sau chiar iulie şi avem 
de făcut o treabă grea. Lipsa ta de experienţă mă amuză. O 
situaţie aşa cum meriţi tu, şi cum îţi doresc prietenii tăi, nu 
se iveşte în fiecare zi şi nu se obţine dintr-o dată, zău aşa, 
trebuie să începem să ne interesăm imediat. 

— Scuzaţi-mă, doamnă, dar asta nu e deloc intenţia mea, 
eu nu mă interesez deloc şi mi-ar părea rău ca prietenii mei 
să se intereseze. Când voi fi hotărâtă asupra momentului, 
nu-mi e teamă că voi rămâne fără slujbă. În oraş sunt unele 
birouri speciale, unde te poţi interesa şi afli imediat ceva - 
birouri unde se vinde nu chiar trupul, ci doar mintea 
omenească. 

— Oh, draga mea, comerţ cu trupul omenesc! Mă uluieşti. 
Dacă faci aluzie la comerţul cu sclavi, te asigur că domnul 
Suckling este aboliţionist. 

— N-am vrut să spun, nu mă gândeam la comerţul de 
sclavi, Răspunse Jane, comerţul de guvernante era, vă 
asigur, tot ce aveam în vedere. E total deosebit, desigur, în 
ce priveşte vina celor care îl practică. Dar în ce priveşte 
nenorocirea victimelor, nu ştiu dacă e vreo diferenţă. Voiam 
să spun numai că există birouri de plasare şi dacă mă 
adresez lor voi căpăta repede o slujbă potrivită, nu am nici 
o îndoială. 

— O slujbă potrivită! repetă doamna Elton. A, poate 
potrivită cu ideea ta umilă despre tine. Ştiu ce fiinţă 


modestă eşti. Dar prietenii tăi nu vor fi mulţumiţi să accepţi 
prima ofertă, orice situaţie oarecare, inferioară, într-o 
familie în afara lumii bune, sau care să poată aprecia viaţa 
elegantă. 

— Sunteţi foarte bună, dar în privinţa asta nu am nici o 
preferinţă. Nu e dorinţa mea să mă angajez într-o casă 
bogată; umilinţa, cred, ar fi cu atât mai mare. Aş suferi mai 
mult făcând comparații. Să fie o casă de oameni bine 
crescuţi, asta e tot ce vreau. 

— 'Te cunosc, te cunosc eu! Ai accepta orice, dar eu voi fi 
mai pretențioasă şi cred că familia Campbell va fi de acord 
cu mine. Cu talentele tale excepţionale ai dreptul la lumea 
bună. Numai cunoştinţele de muzică ţi-ar da dreptul să-ţi 
impui condiţiile, să ai câte camere vrei şi să te amesteci în 
familie cât de mult doreşti, adică, nu ştiu, dacă ai şti să cânţi 
la harpă, ai putea face toate astea; dar ai şi voce şi cânţi şi 
la pian, da, cred că şi fără harpă ai putea pune condiţii. Şi, 
trebuie să te aranjezi bine şi onorabil, altfel familia 
Campbell şi cu mine nu vom mai avea linişte. 

— Bine, onorabil, confortabil, e unul şi acelaşi lucru, zise 
Jane, tot ce e de dorit. Totuşi, în mod foarte serios, nu vreau 
să încerce nimeni nimic pentru mine deocamdată. Vă sunt 
foarte îndatorată, doamnă Elton. Sunt îndatorată oricui se 
ocupă de mine, dar, foarte serios, nu vreau să se facă nimic 
până în vară. Încă două-trei luni, vreau să rămân unde sunt 
şi aşa cum sunt. 

— Şi eu vorbesc foarte serios, te asigur, răspunse doamna 
Elton, veselă, m-am hotărât să caut şi să-i rog şi pe prietenii 
mei să caute: să nu se ivească ceva ireproşabil şi să ne 
scape. 

Şi continuă în felul acesta, fără a putea fi oprită până când 
domnul Woodhouse intră în cameră. Vanitatea ei îşi schimbă 
atunci direcţia şi Emma o auzi spunând tot în şoaptă Janei: 

— Iată-l şi pe scumpul meu curtezan bătrân! Protestez! 
închipuie-ţi că le-o ia înainte la toţi ceilalţi bărbaţi cu 
galanteriile - ce fiinţă drăguță! Te asigur, îmi place foarte 


mult. Admir politeţea asta ciudată de modă veche; e mai pe 
gustul meu decât degajarea modernă. Degajarea omului 
modern mă dezgustă uneori. Bunul şi bătrânul domn 
Woodhouse, păcat că n-ai auzit ce complimente îmi făcea la 
masă, ah, te asigur, începusem să cred că al meu caro sposo 
o să fie de-a binelea gelos. Am impresia că mă place foarte 
mult. Mi-a admirat rochia. 'Ţie cum îţi place? Selina a ales-o 
- e frumoasă, cred, dar nu ştiu dacă nu e prea încărcată. 
Îmi displace grozav ideea de a purta o rochie prea 
încărcată - am oroare de găteli. Acum, trebuie să-mi mai 
pun câte o podoabă, o tânără soţie trebuie să se îmbrace ca 
o tânără soţie, dar gusturile mele sunt mai simple - o rochie 
simplă e infinit mai reuşită decât orice găteală. Dar cred că 
sunt în minoritate, foarte puţină lume preţuieşte simplitatea 
unei rochii - spectacolul şi podoabele contează. Îmi venise 
ideea să-i pun nişte dantelă ca asta la rochia mea de poplin 
argintiul cu alb. Crezi că o să meargă? 

Toată lumea se adunase din nou în salon, când îşi făcu 
apariţia şi domnul Weston. Se întorsese destul de târziu şi 
pornise spre Hartfield de îndată ce mâncase. Cum 
doamnele îşi închipuiau că va veni şi îl aşteptau, venirea lui 
nu fu o surpriză, dar le făcu o mare bucurie. Domnul 
Woodhouse fu pe atât de bucuros să-l vadă acum, pe cât ar 
fi fost de supărat să-l vadă mai înainte. Numai John 
Knightley rămase mut de uimire. Că un om care şi-ar fi 
putut petrece liniştit seara, acasă, după o zi de muncă la 
Londra, pleacă şi merge jumătate de milă să ajungă la casa 
altuia, de dragul de a sta de vorbă cu alţii până la ora de 
culcare, îşi sfârşeşte ziua făcând efortul de a fi politicos şi 
de a suporta zgomotul celorlalţi, asta îl uimea peste 
măsură. Un om care fusese în mişcare de la ora opt 
dimineaţa şi acum ar fi putut să se oprească, vorbise multe 
şi acum ar fi putut să tacă, fusese nu numai într-un singur 
loc cu multă lume şi acum ar fi putut fi singur, un asemenea 
om să-şi lase liniştea şi libertatea propriului cămin şi, într-o 
seară rece şi cu burniţă de aprilie, s-o pornească din nou la 


drum? Dacă ar fi venit numai să-şi ia soţia, cu un semn 
discret, ar mai fi fost un motiv. Dar venirea lui va prelungi 
probabil în loc să întrerupă petrecerea, John Knightley se 
uită la el înmărmurit, apoi dădu din umeri şi zise: 

— Nu m-aş fi aşteptat la una ca asta, nici chiar din partea 
lui. Domnul Weston, între timp, fără să bănuiască 
indignarea pe care o stârnea, vesel şi fericit ca de obicei şi 
având tot dreptul să fie centrul atenţiei, drept conferit de 
faptul că-şi petrecuse ziua în altă parte, era cât se poate de 
simpatic tuturor celorlalţi şi, după ce răspunse întrebărilor 
soţiei sale despre ce mâncase, convingând-o că servitorii îi 
urmaseră întocmai ordinele date cu atâta grijă, şi împărtăşi 
celorlalţi toate ştirile politice pe care le aflase, trecu la o 
peste de familie, care, deşi era adresată mai ales doamnei 
Weston, urma fără îndoială să stârnească interesul tuturor 
celor prezenţi. Îi înmână o scrisoare care venea de la 
Frank, şi îi era adresată ei; se întâlnise pe drum cu 
poştaşul, care i-o dăduse, şi îşi permisese să o deschidă. 

— Citeşte-o, citeşte-o, zise el, o să-ţi facă plăcere, numai 
câteva rânduri, n-o să-ţi ia mult, citeşte-o Emmei. 

Cele două doamne începură să citească împreună şi el se 
aşeză zâmbind şi vorbind tot timpul cu ele, cu o voce puţin 
coborâtă, dar care putea fi auzită de toată lumea. 

— Ei, vedeţi, o să vină, e o veste bună, cred. Ei, ce ziceţi? 
V-am spus eu că o să se întoarcă repede, nu-i aşa? Vezi, 
draga mea, nu ţi-am spus eu întotdeauna, şi tu nu m-ai 
crezut? Va sosi cel târziu săptămână viitoare, probabil. 
Pentru că, femeia asta e teribil de nerăbdătoare, când e 
vorba să facă ceva; e foarte probabil să ajungă mâine sau 
sâmbătă. Cât priveşte boala ei, o nimica toată! Dar e 
minunat să-l putem avea pe Frank printre noi, la Londra, 
atât de aproape. Dacă tot s-au hotărât să vină, o să stea mai 
mult, şi el o să poată veni oricând să ne vadă. Asta-i tocmai 
ce voiam eu. Ei, o veste grozavă, nu? Ai citit? Emma a 
terminat? Pune-o deoparte, mai vorbim noi despre asta altă 


dată, acum nu se face. Le spunem şi celorlalţi, aşa în 
treacăt. 

Doamnei Weston îi făcu mare plăcere această întâmplare. 
Bucuria ei fără margini era vizibilă. Era fericită şi ştia că 
este şi că are tot dreptul să fie. Se felicita cu inima deschisă 
şi plină de căldură. Dar Emma nu putea să vorbească la fel 
de limpede. Trebuia să-şi cântărească sentimentele şi să 
încerce să înţeleagă în ce măsură e tulburată, tulburare 
care, găsea ea, era destul de mare. 

Domnul Weston, cu toate astea, mult prea dornic să 
vorbească pentru a mai vedea ce se întâmplă cu ceilalţi, 
mult prea comunicativ ca să-i mai lase şi pe alţii să zică 
ceva, fu foarte satisfăcut cu cele câteva cuvinte ale ei şi se 
duse să-i facă fericiţi şi pe ceilalţi prieteni, comunicându-le 
şi lor o parte din ceea ce probabil auziseră deja. 

Spre norocul lui, i se păru că toată lumea se bucură, altfel 
ar fi observat că nici domnul Woodhouse, nici domnul 
Knightley nu erau foarte încântați. Erau primii care aveau 
dreptul la fericirea de a afla vestea, după doamna Weston şi 
Emma. Apoi, ar fi vrut să-i spună domnişoarei Fairfax, dar 
ea era prea adâncită în conversaţie cu domnul John 
Knightley şi întreruperea ar fi fost nelalocul ei şi, cum se 
găsea lângă doamna Elton şi ea nu era ocupată cu nimeni, 
trebui să înceapă a-i povesti şi ei totul. 

CAPITOLUL XXXVI 

— SPER CA ÎN CURÂND VOI AVEA PLĂCEREA să vi-l 
prezint pe fiul meu, zise domnul Weston. 

Doamna Elton, care era gata să presupună că o atare 
speranţă este un compliment adresat ei, zâmbi cu graţie. 

— Aţi auzit despre un oarecare Frank Churchill, presupun, 
continuă el, şi ştiţi că e fiul meu, deşi nu-mi poartă numele. 

— O, da, şi voi fi foarte fericită să-l cunosc. Sunt sigură că 
domnul Elton nu va întârzia să-i facă o vizită şi apoi vom fi 
foarte fericiţi să-l vedem la casa parohială. 

— Sunteţi foarte bună, Frank va fi foarte fericit, sunt sigur. 
Vine la Londra, săptămâna viitoare, dacă nu mai devreme. 


Am primit azi o scrisoare. M-am întâlnit cu poştaşul azi- 
dimineaţă şi, observând scrisul fiului meu, am luat 
scrisoarea şi am deschis-o, deşi nu-mi era adresată mie, ci 
doamnei Weston, ea e corespondentul principal, credeţi-mă, 
eu abia dacă primesc câte o scrisoare. 

— Zău? Şi aţi deschis o scrisoare care era adresată 
dânsei? Ah, domnule Weston (râzând afectat), trebuie să 
protestez. Aţi creat un precedent foarte primejdios, zău, 
aşa. Vă rog să nu-i lăsaţi pe vecinii dumneavoastră să vă 
urmeze exemplul! Pe cuvântul meu, dacă nu putem aştepta 
la aşa ceva, noi, femeile măritate, ar trebui să începem să 
luăm măsuri. Ah, domnule Weston, n-aş fi crezut una ca asta 
din partea dumneavoastră. 

— Ei, noi bărbaţii suntem nişte ticăloşi! Trebuie să vă 
feriţi, doamnă Elton! în scrisoare ne spune - e o scrisoare 
scurtă, scrisă în grabă, numai ca să ne anunţe —, ne spune 
că vin cu toţii la oraş, imediat, din cauza doamnei Churchill! 
Toată iarna nu s-a simţit bine şi crede că la Enscombe e 
prea frig pentru ea, aşa că pleacă spre sud, fără a mai 
pierde timpul. 

— Zău? Din Yorkshire, mi se pare, Enscombe e în York- 
shire, nu? 

— Da, cam o sută nouăzeci de mile depărtare de Londra, o 
Călătorie destul de lungă. 

— Da, pe cuvântul meu, destul de lungă, cam şaizeci şi 
cinci de mile mai departe de Londra decât Maple Grove. 
Dar ce contează distanţa, domnule Weston, pentru oamenii 
bogaţi? Aţi rămâne uluit dacă aţi şti cât de mult umblă 
cumnatul meu, domnul Suckling. Poate nu mă credeţi, dar, 
în decurs de o săptămână, s-a dus şi s-a întors de la Londra, 
împreună cu doamna Bragge, cu patru cai. 

— Partea proastă cu depărtarea de Enscombe, zise 
domnul Weston, este că doamna Churchill, din câte ştim noi, 
n-a putut să se ridice din pat o săptămâna încheiată. În 
ultima scrisoare, Frank zicea că se plânge că e prea slăbită 
să ajungă până la seră, fără a fi sprijinită de braţe de el şi 


de unchiul lui. Asta, ştiţi, arată că e foarte slăbită, dar acum 
e nerăbdătoare să ajungă la oraş şi vrea să nu doarmă mai 
mult de două nopţi pe drum, aşa scrie Frank. Trebuie să fiţi 
de acord cu mine, doamnă Elton, că doamnele astea 
delicate dau dovadă de o forţă extraordinară! 

— Nu, zău, nu sunt deloc de acord! întotdeauna sunt de 
partea sexului meu, zău aşa. Vă anunţ că veţi găsi în mine 
un mare adversar, în privinţa asta. Totdeauna iau apărarea 
femeilor, vă asigur! Dac-aţi şti ce zice Selina despre 
dormitul la han, nu v-aţi mira că doamna Churchill face 
asemenea eforturi extraordinare ca să-l evite. Selina zice că 
e oribil şi cred că am început şi eu să am aceleaşi pretenţii 
ca ea. Întotdeauna îşi ia cearşafuri de acasă, foarte bună 
măsură. Doamna Churchill, tot aşa? 

— Credeţi-mă, doamna Churchill face orice trebuie să facă 
o doamnă fină. Nu se lasă mai prejos de nici o doamnă din 
regat în privinţa asta. 

Doamna Elton interveni grăbită, cu: 

— Ah, domnule Weston, să nu mă înţelegeţi greşit. Selina 
nu e o doamnă fină. Nu vreau să rămâneţi cu o asemenea 
impresie! 

— Nu e? Atunci nu se compară cu doamna Churchill, care 
e o adevărată doamnă fină, cea mai fină din câte au fost 
vreodată. 

Doamna Elton începu să creadă că greşise negând cu 
atâta aprindere. Nu intra deloc în intenţiile ei ca sora ei să 
nu fie considerată o doamnă fină; poate că nu arâtase 
destul spirit pretinzând că nu şi se gândea cum să facă să-şi 
retragă cuvintele, când domnul Weston continuă: 

— Doamna Churchill nu e tocmai favorita mea, dar asta să 
rămână intre noi. Îl iubeşte foarte mult pe Frank şi, deci, nu 
vrea s-o vorbesc de rău. Şi, în afară de asta, acum e 
bolnavă, dar, dacă ar fi s-o credem pe ea, a fost totdeauna 
bolnavă. N-aş spune asta la toată lumea, doamnă Elton, dar 
nu prea cred în boala doamnei Churchill. 


— Dacă e într-adevăr bolnavă, de ce nu se duce la Bath, 
domnule Weston? La Bath sau la Clifton... 

— I-a intrat în cap că la Enscombe e prea frig pentru ea. 
De data asta a stat acolo mai mult ca niciodată şi vrea să 
mai schimbe. E un loc retras. Foarte frumos, dar retras. 

— Ah, ca Maple Grove, probabil. Nici un loc nu poate, zău, 
să fie mai retras decât Maple Grove. Cu o plantație imensă 
în jur. Ţi se pare că eşti izolat de tot, complet retras. Şi 
doamna Churchill nu dispune, probabil, de spiritul şi 
sănătatea Selinei, ca să-i placă o asemenea izolare. Sau, 
poate, nu are atâtea resurse sufleteşti ca să poată trăi la 
ţară. Eu am spus întotdeauna că femeile în general nu au 
destule resurse sufleteşti - şi sunt foarte fericită că eu am 
atâtea încât pot să fiu independentă de societate. 

— Frank a stat aici două săptămâni, în februarie. 

— Mi-aduc aminte că am auzit. Va găsi un supliment la 
societatea din Highbury când va veni din nou. Asta, dacă eu 
mă pot numi un supliment. Dar poate că habar n-are de 
existenţa mea. 

Era o invitaţie foarte evidentă să i se facă un compliment şi 
nu putea fi trecută cu vederea. Domnul Weston, foarte 
politicos, exclamă imediat: 

— Stimată doamnă, nimeni în afară de dumneavoastră nu 
şi-ar închipui că e posibil aşa ceva. Cum să nu audă de 
dumneavoastră? Cred că scrisorile doamnei Weston, în 
ultima vreme, sunt pline numai de „doamna Elton”... 

Îşi făcu astfel datoria şi putea să se întoarcă la fiul său. 

— Când Frank a plecat, continuă el, nu era deloc sigur că 
îl vom mai vedea, aşa că vestea de azi e de două ori 
binevenită. E ceva la care nu ne aşteptam deloc. Adică, eu 
personal eram perfect convins că va veni din nou, în 
curând. Eram sigur că se va ivi o întâmplare favorabilă, dar 
nimeni nu m-a crezut. El şi doamna Weston erau foarte 
sceptici. „Cum să facă să mai poată veni? Şi cum s-ar putea 
presupune că unchiul şi mătuşa se vor putea lipsi de el?” şi 
aşa mai departe. Am simţit întotdeauna că trebuie să se 


întâmple ceva în avantajul nostru şi uite că aşa şi e. Am 
observat, doamnă Elton, în tot cursul vieţii mele, că dacă 
lucrurile sunt potrivnice o lună în luna următoare merg mai 
bine. 

— Foarte adevărat, domnule Weston, perfect adevărat. Aşa 
îi spuneam şi eu unui anume domn de pe aici, când îmi 
făcea curte şi, când, pentru că lucrurile nu mergeau prea 
bine - nu se desfăşurau cu toată rapiditatea pe care ar fi 
dorit-o sentimentele sale —, era gata să dispere şi să spună 
că e sigur că în ritmul ăsta va veni luna mai până ca Hymen 
să-şi pună haina galbenă de şofran pentru noi! Ah, ce greu 
a fost să-i risipesc gândurile astea mohorâte şi să-l fac să fie 
mai optimist. Şi cu trăsura am avut nişte necazuri, într-o 
dimineaţă, îmi aduc aminte, a venit la mine disperat de-a 
binelea. 

Se opri, fiind cuprinsă de un mic atac de tuse, şi domnul 
Weston prinse imediat ocazia ca să continue: 

— Vorbeaţi de luna mai. Mai e chiar luna când doamnei 
Churchill i s-a recomandat, sau mai degrabă ea şi-a 
recomandat, să plece undeva unde e mai cald decât la 
Enscombe, pe scurt, la Londra, aşa că avem minunata 
perspectivă ca Frank să vină foarte des, toată primăvara, 
anotimpul cel mai potrivit, cu zilele cele mai lungi, vremea 
blândă şi plăcută, care te cheamă mereu la plimbare şi nu e 
niciodată prea cald. Când a fost pe aici, data trecută, am 
făcut tot ce-am putut, dar a fost destulă vreme urâtă, 
umedă, cu ploaie. Aşa e în februarie, ştiţi, şi n-am putut să 
ne realizăm intenţiile, decât pe jumătate. Acum e timpul 
potrivit. Vom petrece minunat şi nu ştiu, zău, doamnă Elton, 
dacă nu e mai bine aşa. Nu ştim sigur când vine, ne putem 
pomeni cu el în orice zi, la orice oră. Cred că vom fi mai 
fericiţi aşa chiar decât dacă l-am avea tot timpul cu noi. Aşa 
cred eu. Sper că o să vă placă fiul meu, dar să nu vă 
aşteptaţi la un geniu. Doamna Weston e foarte părtinitoare 
cu el. Şi, vă puteţi închipui, asta îmi face mare cinste. Crede 
că nimeni nu maie ca el. 


— Şi vă asigur, domnule Weston, nu am nici o îndoială că 
părerea mea va fi foarte bună. Am auzit atâtea laude 
despre domnul Churchill! Şi trebuie să remarc, în acelaşi 
timp, că eu fac parte dintre oamenii care îşi formează 
singuri părerea şi nu se lasă în nici un fel influenţaţi de alţii. 
Vă aduc la cunoştinţă că îmi voi spune sincer părerea 
despre fiul dumneavoastră. Nu-mi place să linguşesc. 

Domnul Weston căzuse pe gânduri. 

— Sper, zise el deodată, că n-am judecat-o prea aspru pe 
doamna Churchill, săraca. Dacă e bolnavă, mi-ar părea rău 
să o nedreptăţesc, dar are unele trăsături de caracter care 
nu-mi permit să vorbesc despre ea cu îngăduinţa pe care aş 
dori-o. Probabil că ştiţi, doamnă Elton, în ce fel mă înrudesc 
eu cu această familie şi cum am fost tratat de ei şi, între noi 
fie vorba, numai ea e vinovată. De la ea a pornit totul. 
Mama lui Frank n-ar fi fost astfel nedreptăţită dacă n-ar fi 
fost ea. Domnul Churchill e îngâmfat, dar îngâmfarea lui nu 
e nimic pe lângă cea a soţiei lui. El e liniştit şi politicos, şi 
grandomania lui nu deranjează pe nimeni. E numai puţin 
neajutorat şi obositor. Dar ea e plină de aroganță şi 
insolenţă. Şi ceea ce face ca asta să fie şi mai greu de 
înghiţit e faptul că nici nu e de familie bună sau de viţă 
nobilă. Nu era nimeni când a luat-o el de nevastă, numai 
fiica unui gentleman şi atât, dar de când a devenit doamna 
Churchill e cea mai Churchill din familie, cu pretenţiile ei, 
dar de felul ei, vă asigur, e o parvenită. 

— O, îmi închipui, trebuie să fie foarte nesuferită. 
Parveniţii mă îngrozesc. La Maple Grove am căpătat un 
dezgust profund pentru oamenii de felul ăsta, pentru că, 
ştiţi, e în vecinătate o familie care enervează pe fratele şi 
sora mea cu aerele pe care şi le dau. Felul în care aţi 
descris-o pe doamna Churchill m-a făcut să mă gândesc 
imediat la ei. Unii cu numele de Tupman, stabiliţi acolo de 
curând şi împovăraţi cu o mulţime de rude sărace, şi îşi dau 
nişte aere nemaipomenite şi se aşteaptă să fie consideraţi la 
acelaşi nivel, cu familiile care au tradiţie. Sunt numai de un 


an şi jumătate la West Hali şi Dumnezeu ştie cum şi-au 
agonisit averea. Au venit de la Birmingham, ceea ce nu-i 
prea recomandă, nu, domnule Weston? 

„Nu te poţi aştepta prea mult de la Birmingham. Eu am 
spus întotdeauna că e ceva îngrozitor în numele ăsta. Şi nu 
se ştie nimic altceva despre familia Tupman, deşi se 
bănuiesc destul de multe lucruri; şi totuşi, după cum se 
poartă, se vede că se cred deopotrivă chiar şi cumnatului 
meu, domnul Suckling, care stă, din întâmplare, foarte 
aproape de ei. E o adevărată nenorocire. Domnul Suckling, 
care locuieşte de unsprezece ani la Maple Grove şi al cărui 
tată a fost stăpân acolo - cred, sunt aproape sigură - 
domnul Suckling cel bătrân terminase de plătit ratele 
înainte de a muri. 

Fură întrerupţi. Se servi ceaiul şi domnul Weston, după ce 
spusese tot ce dorea, profită de ocazie ca să se îndepărteze. 
După ceai, domnul şi doamna Weston,şi domnul Elton, se 

aşezară cu domnul Woodhouse în jurul mesei de cărţi. 
Ceilalţi cinci au fost lăsaţi să se descurce cum puteau, şi 
Emma se îndoia că s-ar fi descurcat foarte bine, pentru că 
domnul Knightley părea să nu prea aibă chef de vorbă, 
doamna Elton dorea să fie admirată şi nimeni nu se ostenea 
în direcţia asta, iar ea însăşi era într-o agitaţie sufletească 
teribilă, ceea ce o făcea să prefere tăcerea. 

Domnul John Knightley se dovedi mai vorbăreţ decât 
fratele lui. Urma să plece devreme a doua zi de dimineaţă şi 
curând începu să-i spună: 

— Ei, Emma, cred că nu mai trebuie să-ţi spun nimic în 
legătură cu băieţii. Ai primit scrisoarea surorii tale şi, cu 
siguranţă, ai acolo toate amănuntele. Ceea ce te rog eu se 
poate spune în mai puţine cuvinte şi probabil, nu e în 
acelaşi spirit: tot ce am să-ţi recomand e să nu-i răsfeţi şi să 
nu-i îndopi cu doctorii. 

— Sper să vă pot mulţumi pe amândoi, zise Emma, pentru 
că voi face totul ca să se simtă bine, ceea ce e de ajuns 


pentru Isabella, a se simţi bine nu înseamnă să fie răsfăţaţi 
şi îndopaţi cu medicamente. 

— Şi, dacă te deranjează, trebuie să-i trimiţi imediat acasă. 

— Asta e foarte probabil. Mă crezi, nu-i aşa? 

— Îmi dau perfect de bine seama că pot să facă prea multă 
gălăgie pentru tatăl tău sau chiar pot să devină o piedică 
pentru tine dacă programul tău monden continuă să fie la 
fel de încărcat ca până acum. 

— Încărcat? 

— Desigur, probabil că-ţi dai seama că în ultima jumătate 
de an, lucrurile s-au mai schimbat în felul tău de viaţă. 

— S-au schimbat? Nu, deloc! 

— Nu încape îndoială că ieşi mai mult decât înainte. Uite, 
chiar acum! Vin şi eu numai pentru o zi, şi tu dai o masă. 
Când se întâmpla aşa ceva înainte, sau ceva asemănător? 
Societatea din Highbury se măreşte şi tu vii din ce în ce mai 
mult în contact cu lumea. În ultima vreme, în fiecare 
scrisoare pe care o primeşte Isabella e vorba de câte o 
petrecere - masă la doamna Cole, bal la Crown. Datorită 
celor de la Randalls s-au schimbat multe în viaţa ta. 

— Da, interveni repede fratele său, cei de la Randalls sunt 
de vină. 

— Da, şi cum Randalls, presupun, va continua să aibă o 
influenţă tot atât de mare ca până acum, după toate 
probabilitățile, Emma, cred că e posibil ca Henry şi John să 
te stânjenească din când în când. Dacă se întâmpla asta, te 
rog, trimite-i imediat acasă. 

— Nu, strigă domnul Knightley, nu e nevoie să recurgem la 
asta, mai bine să-i trimită la Donwell. Eu, cu siguranţă, n-o 
să fiu deranjat. 

— Pe cuvântul meu, exclamă Emma, eşti amuzant! Tare-aş 
vrea să ştiu care din multele petreceri la care merg eu au 
loc fără ca dumneata să fii invitat şi de ce se crede că eu nu 
aş avea timp să mă ocup de băieţi. Aceste uluitoare 
petreceri ale mele care au fost, mă rog? Am fost la masă la 
doamna Cole, o dată, şi am plănuit un bal care n-a mai avut 


loc. Pe dumneata pot să te înţeleg (arătând spre domnul 
John Knightley), norocul pe care l-ai avut să întâlneşti atâţia 
prieteni dintr-o dată te înainta în aşa măsură, încât nu-l poţi 
trece cu vederea. Dar dumneata (întorcându-se spre 
domnul Knightley), care ştii cât de rar ies, pentru cel mult 
două ore, de la Hartfield, de ce prevezi un şir întreg de 
desfătări pentru mine, nu pot să-nţeleg. Iar în ce-i priveşte 
pe băieţi, trebuie să spun că dacă mătuşica Emma nu are 
destul timp pentru ei, nici cu unchiul Knightley n-ar duce-o 
mai bine, căci lipseşte de acasă câte cinci ceasuri şi atunci 
când e acasă citeşte sau îşi face socotelile. 

Domnul Knightley părea că încearcă să-şi ascundă un 
zâmbet şi reuşi fără dificultate, pentru că doamna Elton se 
apropie să-i vorbească. 

CAPITOLUL XXXVII. 

DUPĂ CE AVU PUŢIN TIMP SA MEDITEZE în linişte 
asupra naturii tulburării ei, provocată de vestea venirii lui 
Frank Churchill, Emma fu pe deplin mulţumită. Se convinse 
repede că nu în privinţa ei însăşi avea presimţiri rele şi 
simţea stânjeneală, ci în privinţa lui. Dragostea ei ajunsese 
să nu mai însemne nimic, nici nu merita să te gândeşti la ea; 
dar dacă el, care totdeauna fusese, fără îndoială, cel mai 
îndrăgostit dintre ei doi, se va întoarce cu aceleaşi intense 
sentimente pe care le avea la plecare, va fi foarte trist. Dacă 
o despărţire de două luni nu l-a făcut să-şi revină, o 
aşteptau multe primejdii şi rele; va fi necesar să fie 
prudenţi amândoi. Nu voia să se complice din nou cu 
dragostea şi ei îi revenea sarcina de a evita să-l încurajeze 
în această direcţie. 

Ar fi vrut să-l poată ţine la distanţă ca să nu-şi facă 
declaraţia. Altfel, ar trebui să pună capăt prieteniei lor 
prezente, ceea ce ar fi dureros şi, totuşi, nu-şi putea reţine 
sentimentul că se va întâmpla ceva decisiv. Simţea că 
primăvara n-o să treacă fără un moment de criză, un 
eveniment care s-o scoată din starea de limpezime şi linişte 
de acum. 


Nu trecu multă vreme, deşi ceva mai multă decât îşi 
închipuise domnul Weston, şi avu ocazia să-şi formeze o 
părere despre sentimentele lui Frank Churchill. Familia de 
la Enscombe nu ajunse la Londra atât de repede cât se 
crezuse, dar el sosi imediat după aceea la Highbury. Veni 
călare, numai pentru câteva ore, deocamdată nu-şi putea 
permite mai mult. Dar cum de la Randalls veni imediat la 
Hartfield, putu să-şi folosească simţul ei iute de observaţie 
şi să determine cât se poate de repede gradul în care el era 
afectat şi cum trebuie să se poarte ea. Se întâlniră cu cea 
mai mare cordialitate. Nu era nici o îndoială, îi făcea foarte 
mare plăcere să o revadă. Dar aproape imediat ea se îndoi 
dacă o mai iubea (la fel de mult ca înainte, dacă mai simţea 
pentru ea aceeaşi duioşie. Îl observă cu atenţie. Era clar, 
era mai puţin îndrăgostit acum. Absența, şi probabil 
convingerea că ea e indiferentă, produseseră acest efect 
dorit şi firesc. 

Era bine dispus, gata ca întotdeauna să vorbească şi să 
râdă; părea încântat să discute despre vizita lui anterioară 
şi să-şi amintească vechile întâmplări. Era oarecum 
tulburat. Nu calmului i se datora această relativă 
schimbare. Nu era deloc calm; spiritul său era frământat şi 
vădea un anume neastâmpăr. Oricât ar fi fost de vioi, părea 
că nu e mulţumit de această vioiciune; dar ceea ce o 
încredința că nu mai e îndrăgostit fu faptul că nu rămase 
mai mult de un sfert de oră, ci se grăbi să-şi facă şi celelalte 
vizite la Highbury. „Văzuse nişte vechi cunoştinţe în stradă 
când trecea şi mu se oprise, nu voise să se oprească mai 
mult decât pentru un cuvânt, două, dar avea vanitatea să 
creadă că vor fi dezamăgite dacă nu le face o vizită şi oricât 
ar fi dorit să stea mai mult la Hartfield, trebuia să se 
grăbească să plece. 

Nu avea nici o îndoială că e mai puţin îndrăgostit, dar nici 
tulburarea lui, nici faptul că se grăbise să plece nu arătau 
că era vorba de o vindecare completă, ci, după câte credea 
ea, de o teamă ca puterea ei asupra lui să nu renască şi de 


o hotărâre secretă de a nu rămâne prea mult timp în 
preajma ei. 

Aceasta fu singura vizită a lui Frank Churchill în timp de 
zece zile. Deseori spera, intenţiona să vină, dar totdeauna 
ceva îi stătea împotrivă. Mătuşa lui nu suporta ca el s-o 
părăsească. Dacă el era sincer, dacă într-adevăr voia să 
vină, se putea deduce că venirea la Londra nu adusese nici 
o ameliorare voinţei şi nervozităţii doamnei Churchill. Era 
cât se poate de sigur că e bolnavă, se declarase convins de 
asta la Randalls. Deşi o bună parte putea fi numai 
închipuire, când se gândea cum fusese înainte, nu se îndoia 
că era cu mult mai slăbită decât acum un an şi jumătate. Nu 
credea că i se trage dintr-o boală asupra căreia medicina şi 
îngrijirile să nu aibă nici o putere sau, cel puţin, că nu mai 
are mulţi ani de trăit, dar nu se lăsa convins de îndoielile 
tatălui său, să spună că boala ei era cu totul închipuită, sau 
că era la fel de zdravănă ca totdeauna. 

În curând, se dovedi că Londra nu era locul potrivit pentru 
ea. Nu putea să suporte zgomotul. Nervii ei erau mereu 
iritaţi şi slăbiţi. Şi, la sfârşitul celei de-a zecea zile, 
scrisoarea pe care nepotul ei o trimise la Randalls vestea o 
schimbare a planurilor. Urmau să plece imediat la 
Richmond. Doamnei Churchill i se recomandase de către un 
medic eminent să meargă acolo şi, de altfel, şi ei îi plăcea 
locul. Închiriară o casă mobilată, într-un loc care le plăcea 
mai mult şi se aşteptau că totul va merge bine de acum. 

Emma află că Frank scria cu mare bucurie despre acest 
aranjament şi părea că e foarte mulţumit să se mute, 
pentru două luni, atât de aproape de atâţia prieteni dragi. 
Casa fusese închiriată pentru mai şi iunie. | se spuse că 
acum scria plin de încredere că va putea veni mai des, 
aproape atât de des cât îşi dorea. 

Emma îşi dădu seama în ce fel interpreta domnul Weston 
aceste minunate perspective. O considera pe ea drept sursa 
fericirii care li se oferea. Ea spera că nu e adevărat. Urma 
să se dovedească în următoarele două luni. 


Fericirea domnului Weston personal era indiscutabilă. Era 
cât se poate de încântat. Era exact aşa cum îşi dorise el. 
Acum, da. Frank va fi prin apropiere. Ce înseamnă nouă 
mile pentru un tânăr? O oră, călare. O să vină toată ziua. În 
privinţa asta, diferenţa între Richmond şi Londra era că 
acum puteai să-l vezi oricând, pe când atunci nu-l puteai 
vedea deloc. Şaisprezece mile, nu, chiar optsprezece, sunt 
probabil optsprezece mile încheiate până în Manchester 
Street, erau o piedică serioasă. Dacă ar fi putut scăpa 
vreodată, şi-ar fi pierdut ziua pe drum. Nu era niciun 
avantaj să stea la Londra, era acelaşi lucru ca la Enscombe, 
dar la Richmond era într-adevăr o distanţă potrivită. Chiar 
mai potrivită decât o distanţă mai mică! 

Un lucru minunat, care deveni imediat cert datorită 
acestei mutări, era balul de la Crown. Nu fusese nici o clipă 
uitat, dar crezuseră că e în zadar să fixeze o zi. Dar acum 
urma să aibă loc în mod sigur. Se reluară toate pregătirile. 
Şi, foarte curând după ce familia Churchill se mutase la 
Richmond, câteva rânduri de la Frank, care spunea că 
mătuşa se simte deja mai bine în urma schimbării şi nu avea 
nici o îndoială că va putea veni pentru douăzeci şi patru de 
ore, oricând va dori, îi făcură să hotărască o zi cât mai 
curând posibil. 

Balul domnului Weston devenea o realitate. Câteva zile îi 
mai despărţeau pe tinerii din Highbury de fericire. 

Domnul Woodhouse era resemnat. Anotimpul făcea răul 
mai mic. În mai era oricum mai bine decât în februarie. 
Doamna Bates fu rugată să-şi petreacă o seară la Hartfield, 
James fu înştiinţat din vreme şi se spera cu înflăcărare că 
nici drăguţul de Henry, nici scumpul de John nu vor avea 
nici o nemulţumire atâta timp cit scumpa de Emma era 
plecată. 

CAPITOLUL XXXVIII. 

NU SE MAI ÎNTÂMPLA NICI O NENOROCIRE care să stea 
în calea organizării balului. Ziua se apropia şi, în fine, sosi 
şi, după o dimineaţă în care toată lumea aşteptă cu 


nerăbdare şi teamă, Frank Churchill, aducând certitudinea 
prin prezenţa sa fizică, sosi la Randalls înainte de cină şi 
totul deveni absolut sigur. El şi Emma nu se mai văzuseră 
de la vizita lui precedentă. Urmau să se întâlnească din nou 
în sala de la Crown, dar, oricum, asta era mai bine decât din 
întâmplare, undeva în stradă. Domnul Weston insistase cu 
atâta seriozitate ca ea să vină mai devreme, să sosească 
imediat ce vor ajunge şi ei, cu scopul de a-şi da părerea 
asupra aranjamentului sălilor, înainte de sosirea celorlalţi, 
încât ea nu putuse să-l refuze şi, deci, avea să se bucure de 
câteva minute de linişte în compania tânărului. Urma s-o 
aducă şi pe Harriet, şi ajunseră la Crown la timp, lăsând să 
treacă exact cât se cuvenea după sosirea celor de la 
Randalls. 

Frank Churchill părea a fi stat la pândă şi, deşi nu spunea 
multe, în ochii lui se citea dorinţa de a petrece o seară 
minunată. Merseră prin toate colţurile să vadă dacă totul 
era în ordine şi peste câteva minute li se alăturară pasagerii 
încă unei trăsuri. Emma fu surprinsă în primul moment: 

— Atât de devreme! Ce groaznic! voia să exclame, dar 
descoperi imediat că era vorba de o familie de vechi 
prieteni care soseau, ca şi ea, la dorinţa expresă a domnului 
Weston de a le afla părerea. Fură urmaţi foarte curând de o 
altă trăsură, plină de verişori, care fuseseră rugaţi să vină 
devreme, cu aceeaşi deosebită seriozitate, în acelaşi scop. 
Se părea că în curând se vor aduna jumătate dintre invitaţi, 
cu intenţia unică de a face o inspecţie pregătitoare. 

Emma observă că gustul ei nu era unicul gust pe care se 
baza domnul Weston şi îşi dădu seama că a fi favorita şi 
prietena intimă a unui om care avea atât de mulţi prieteni 
intimi şi confidenţi nu era mare lucru în ierarhia vanităţilor. 
Îi plăcea purtarea lui deschisă, dar dacă ar fi avut o inimă 
ceva mai puţin largă, i-ar fi prețuit şi mai mult caracterul. A 
fi binevoitor cu toată lumea, dar nu a fi prieten cu toată 
lumea, asta creşte valoarea unui om. Un asemenea om i-ar 
fi plăcut. 


Toţi invitaţii inspectară, se uitară, lăudară totul din nou, 
apoi, neavând-nimic mai bun de făcut, se aşezară într-un soi 
de semicerc în jurul focului, pentru a comenta în diverse 
feluri, până când se găseau nişte subiecte mai bune, 
plăcerea de a sta în jurul focului chiar şi în luna mai. 

Emma descoperi că dacă numărul consultanţilor speciali 
nu crescuse cu încă doi, asta nu era din vina domnului 
Weston. Se opriseră în drum la domnişoara Bates, ca să 
ofere trăsura, dar mătuşa şi nepoata urmau să fie aduse de 
familia Elton. 

Frank stătea lângă ea, dar nu era liniştit, vădea un 
neastâmpăr care arăta că nu se simte în largul lui. Se uita 
mereu în jur, se ducea până la uşă, asculta zgomotul 
trăsurilor, nerăbdător să înceapă sau poate temându-se să 
stea tot timpul lângă ea. 

Se vorbea despre doamna Elton. 

— Cred că trebuie să apară, zise el. Sunt foarte curios s-o 
văd pe doamna Elton, am auzit atâtea despre dânsa. Nu 
cred că mai întârzie mult. 

Se auzi o trăsură. Se repezi imediat, dar se întoarse şi 
zise: 

— Am uitat că nu i-am fost prezentat, n-am văzut niciodată 
nici pe domnul, nici pe doamna Elton. N-am de ce să mă 
înghesui în faţă. 

Domnul şi doamna Elton îşi făcură apariţia şi urmă tot 
şirul de zâmbete şi saluturi. 

— Dar domnişoara Bates şi domnişoara Fairfax, zise 
domnul Weston, uitându-se în jur. Credeam că vin cu 
dumneavoastră! 

Se făcuse o mică greşeală, trăsura plecase chiar acum să 
le ia. Emma dorea foarte mult să ştie care era prima 
impresie a lui Frank despre doamna Elton, cât era de 
pătruns de eleganța studiată a rochiei ei şi de zâmbetele ei 
pline de graţie. El părea că se străduieşte să-şi formeze o 
părere, căci îi arătă toată atenţia cuvenită de îndată ce se 
termină prezentările. 


Peste câteva minute trăsura se întoarse. Cineva vorbea 
despre ploaie. 

— Mă ocup eu de umbrele, tată, zise Frank. Nu trebuie să 
uităm de domnişoara Bates. Şi plecă. Domnul Weston voi să 
plece după el, dar doamna Elton îl reţinu, spre a-i face 
cinstea să-i mărturisească părerea ei despre fiul lui şi 
începu cu atâta vervă încât tânărul însuşi, deşi nu se 
deplasa deloc încet, putea să audă foarte bine ce spunea. 

— Un tânăr minunat, într-adevăr, domnule Weston, ştiţi 
doar:cu câtă inocenţă v-am mărturisit că o să-mi formez 
singură o părere. Am fericirea să vă spun că îmi place 
foarte mult. Credeţi-mă, zău, eu nu fac niciodată 
complimente. Mi se pare un tânăr foarte chipeş şi se poartă 
exact cum îmi place mie - un adevărat gentleman, deloc 
îngâmfat şi deloc papiţoi. Trebuie să ştiţi că nu-mi plac 
deloc papiţoii - am oroare de aşa ceva. La Maple Grove nu 
erau admişi deloc. Nici domnul Suckling şi nici eu n-am fi 
avut răbdare cu ei şi, câteodată le vorbeam pe un ton foarte 
tăios. Selina, a cărei blândeţe e aproape un defect, se 
împăca mai bine cu ei. 

Atâta timp cât îi vorbi de fiul lui, domnul Weston îşi 
concentra toată atenţia, dar când trecu la Maple Grove, îşi 
aminti că sosiseră nişte doamne şi trebuia să le primească 
şi, zâmbind fericit, se grăbi să plece. 

Doamna Elton se întoarse atunci spre doamna Weston: 

— În mod sigur e trăsura noastră, cu domnişoara Bates şi 
cu Jane. Vizitiul şi caii noştri dau dovadă de mare 
promptitudine. Cred că mergem mai repede decât oricine. 
Ce plăcere, să-ţi trimiţi trăsura după o prietenă! Am înţeles 
că aţi avut bunătatea să vă oferiţi şi dumneavoastră, dar 
altă dată să ştiţi că nu e necesar.;Puteţi fi sigură că de ele 
am eu grijă. 

Domnişoara Bates şi domnişoara Fairfax, escortate de cei 
doi domni, păşiră în sală şi doamna Elton păru a găsi că are 
datoria, deopotrivă cu doamna Weston, să le iasă în 
întâmpinare. Gesturile şi mişcările ei puteau fi înţelese de 


oricine privea scena, aşa cum o făcea Emma; dar cuvintele 
ei, şi cuvintele oricui se pierdură repede în fluxul 
neîntrerupt al vorbirii domnişoarei Bates, care venea 
spunând ceva şi nu terminase încă nici când ajunsese la 
cercul din jurul focului. De cum se deschise uşa, se putu 
auzi: 

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră! Nu plouă 
deloc! O picătură, două ce contează. De mine nu-mi pasă, 
am pantofi destul de groşi. Şi Jane zice... Ei (de îndată ce 
intră), ei, dar e minunat, zău! Admirabil, excelent aranjat, 
pe cuvântul meu. Nu lipseşte nimic, nu mi-aş fi închipuit. Ce 
lumină! Jane, Jane, ia uite! Ai mai văzut aşa ceva? Ah, 
domnule Weston, probabil că aţi avut lampa lui Aladin. Buna 
doamnă Stokes, nici n-o să-şi recunoască sala. Am văzut-o 
când am intrat. Era la intrare în picioare, „Ah, doamnă 
Stokes”, am zis, şi n-am avut timp de mai mult. 

Acum era întâmpinată de doamna Weston: 

— Foarte bine, mulţumesc, doamnă, sper că sunteţi bine! 
îmi pare foarte bine, îmi pare foarte bine. Mi-era teamă să 
nu vă doară capul, v-am văzut umblând atâta şi ştiam câtă 
treabă aveţi. Sunt încântată, zău aşa. Ah, dragă doamnă 
Elton, mulţumesc din suflet pentru trăsură, a sosit la ţanc, 
Jane şi cu mine tocmai eram gata. N-am lăsat deloc caii să 
aştepte. Foarte comodă trăsură. Ah, şi desigur, trebuie să vă 
mulţumim şi dumneavoastră, doamnă Weston, pentru 
trăsură, dar doamna Elton a fost foarte drăguță şi a trimis 
un bileţel Janei, altfel veneam cu a dumneavoastră. Grozav 
să avem două asemenea oferte şi în aceeaşi zi. Aşa vecini, 
mai rar. Tocmai îi spuneam mamei „pe cuvântul meu, 
mamă...” mulţumesc, mama e foarte bine. S-a dus la 
domnul Woodhouse. l-am spus să-şi ia şalul, seara e rece - 
are un şal mare, nou, de la doamna Dixon. Când s-a măritat, 
l-a trimis cadou. Ce drăguță să se gândească la mama. L-a 
cumpărat la Weymouth, ştiţi, domnul Dixon l-a ales. Mai 
erau trei modele, zice Jane, şi nu ştiau ce s-aleagă. Domnul 
colonel Campbell ar fi vrut mai degrabă oliv. Dragă Jane, 


eşti sigură că nu te-ai udat la picioare? N-a căzut decât un 
strop, doi, acolo, dar mi-e aşa de teamă cu tine! Dar domnul 
Frank Churchill a fost atât de - şi a pus şi un covoraş să ne 
ştergem, n-am să uit niciodată cât a fost de politicos. Ah, 
domnule Frank Churchill, trebuie să vă spunem că ochelarii 
mamei nu s-au mai stricat deloc de atunci, nitul n-a mai 
ieşit. Mama vorbeşte foarte des de bunătatea dumitale, nu-i 
aşa, Jane? Nu vorbim noi adesea despre domnul Frank 
Churchill? Ah, iat-o pe domnişoara Woodhouse. Ce mai 
faceţi, dragă domnişoară Woodhouse? Foarte bine, 
mulţumesc, foarte bine. Parc-am fi în basme. Ce schimbare! 
Nu trebuie să vă fac complimente, ştiu (uitându-se la 
Emma, cu multă mulţumire), n-ar fi politicos, dar, pe 
cuvântul meu, domnişoară Woodhouse, arătaţi... Cum vă 
place coafura Janei? Dumneavoastră ştiţi mai bine. Şi-a 
făcut-o singură; Minunat îşi aranjează părul. Nici un coafor 
din Londră nu cred c-ar putea... Ah, domnul doctor Hughes, 
ei ce zic, şi doamna Hughes! Trebuie să mă duc să vorbesc 
cu doamna şi domnul Hughes o clipă. Ce mai faceţi, ce mai 
faceţi? Mulţumesc, eu sunt bine. E încântător, nu-i aşa? 
Unde e scumpul domn Richard, ah, iată-l! Nu-l deranjaţi. 
Mai bine pentru dânsul să stea de vorbă cu domnişoarele. 
Ce mai faceţi, domnule Richard! V-am văzut ieri, călare, 
mergeaţi spre oraş. Doamna Otway, nemaipomenit, bunul 
domn Otway şi domnişoara Otway şi domnişoara Caroline! 
Ce mulţi prieteni! Şi domnul George, şi domnul Arthur! Ce 
mai faceţi? Ce mai faceţi cu toţii? Foarte bine, vă mulţumesc 
foarte mult! Mai bine ca niciodată. Parcă se mai aude o 
trăsură! Cine poate fi? Probabil domnul şi doamna Cole. Pe 
cu-vânt, ce minunat să te afli între atâţia prieteni şi ce foc 
extraordinar! M-am prâjit, nu alta. Nu vreau cafea, 
mulţumesc, eu nu beau niciodată. Nişte ceai, dacă se poate, 
domnule, dar mai târziu, nu e nici o grabă. Ah, iată că a şi 
venit! Totul e aşa de bine pus la punct! 

Frank Churchill se întoarse la locul său de lângă Emma şi 
de îndată ce domnişoara Bates tăcu, se pomeni ascultând 


convorbirea dintre doamna Elton şi domnişoara Fairfax, 
care erau puţin mai departe, în spatele ei. El căzuse pe 
gânduri. Nu-şi putea da seama dacă şi el auzea convorbirea 
celor două. După ce o complimentă mult pe Jane pentru 
rochie şi pentru cum arăta în general, complimente primite 
cu mult calm şi politeţe, doamna Elton dorea în mod evident 
să fie la rândul ei complimentată şi urmă astfel: 

— Cum îţi place rochia mea? Cum îţi place dantela? Ce zici 
de coafura pe care mi-a făcut-o Wright? şi multe alte 
întrebări de felul ăsta, la care i se răspunse cu răbdare şi 
politeţe. 

Doamna Elton zise apoi: 

— Nimeni nu se gândeşte la îmbrăcăminte mai puţin decât 
mine, dar la o ocazie ca asta, când stau toţi cu ochii pe mine 
şi, oricum, să le fac un compliment domnului şi doamnei 
Weston, care, n-am nici o îndoială, au dat balul ăsta numai 
în cinstea mea. Şi n-aş vrea să fiu mai prejos decât altele şi 
văd că nu mai are nimeni perle, în afară de mine. Deci, dacă 
am înţeles eu bine, Frank Churchill e un dansator de prima 
clasă. O să vedem dacă avem acelaşi stil. Foarte drăguţ 
băiat, Frank Churchill, îmi place foarte mult! 

În acest moment Frank începu să vorbească plin de atâta 
volubilitate încât Emma îşi dădu seama că auzise laudele 
adresate lui şi nu dorea să audă mai mult. Astfel, glasurile 
celor două doamne fură acoperite pentru o vreme, dar într- 
un moment când conversaţia lor se opri clopoţeii din glasul 
doamnei Elton îşi recăpătară întâietatea. Domnul Elton 
tocmai se apropiase, şi soţia lui exclamă: 

— Ah, în fine, ne-ai descoperit, zău, în ascunzătoarea 
noastră. 'Tocmai îi spuneam Janei, credeam că o să devii 
nerăbdător să afli ce e cu noi. 

— Janei! repetă Frank Churchill, cu o privire în care se 
citea surprinderea şi neplăcerea. Foarte familiar, dar mi se 
pare că domnişoara Fairfax acceptă. 

— Cum îţi place doamna Elton? zise Emma în şoaptă. 

— Deloc! 


— Eşti nerecunoscător! 

— Nerecunoscător! Ce vrei să spui? Apoi, schimbându-şi 
încruntarea într-un zâmbet: 

— Nu, mai bine nu-mi spune. Nu vreau să ştiu ce ai vrut 
să-mi spui. Unde e tata? Când începem să dansăm? 

Emma nu prea înţelegea ce e cu el. Părea într-o dispoziţie 
curioasă. Plecă să-şi caute tatăl, dar se întoarse destul de 
repede, împreună cu domnul şi doamna Weston. Se ivise o 
mică încurcătură, pe care Emma trebuia să o descurce. 
Doamnei Weston tocmai îi venise ideea că doamna Elton 
trebuie să deschidă balul, că ea se aştepta la asta, ceea ce 
era împotriva dorinţei lor de a-i face Emmei această cinste. 
Emma primi adevărul trist cu curaj. 

— Şi de unde să-i găsim un partener potrivit? zise doamna 
Weston. Precis socoteşte că Frank ar trebui să o invite. 

Frank se întoarse spre Emma, aducându-i aminte de 
promisiunea ei şi se lăudă că e deja angajat, ceea ce tatăl 
său aprobă din toată inima. Atunci se dovedi, că doamna 
Weston dorea de fapt ca domnul Weston însuşi să danseze 
cu doamna Elton şi problema era să-l convingă, ceea ce şi 
făcură fără prea multă întârziere. Domnul „. Veston şi 
doamna Elton deschideau drumul, urmaţi de domnul Frank 
Churchill şi domnişoara Woodhouse. Emma trebuia să 
accepte locul doi, după doamna Elton, deşi considerase 
întotdeauna că balul era special pentru ea. Era aproape 
gata să hotărască să se mărite. 

Doamna Elton avea avantajul neîndoielnic de data asta şi 
vanitatea ei era perfect satisfăcută, pentru că, deşi dorise 
să înceapă balul cu Frank Churchill, nu se putea considera 
în pierdere. Domnul Weston însemna mai mult decât fiul 
său. În ciuda acestor mici frecuşuri, Emma zâmbea plină de 
veselie, încântată să vadă lungimea considerabilă a şirului 
de perechi care se forma în spatele ei şi să simtă că mai are 
în faţă atâtea ore de petrecere. Era revoltată numai de un 
singur lucru, domnul Knightley nu dansa. Se amestecase cu 
cei care stăteau pe margine, când ar fi trebuit să danseze. 


Da, ar fi trebuit să danseze, nu să intre în categoria soţilor 
şi taţilor şi jucătorilor de whist, care pretindeau că-i 
interesează dansul numai dacă nu-şi găseau parteneri de 
joc - el arăta atât de tânăr. Poate nicăieri n-ar fi apărut într- 
o lumină mai avantajoasă decât acolo unde singur îşi 
alesese locul. Emma simţea că ochii tuturor vor fi atraşi de 
silueta lui înaltă şi dreaptă care răsărea dintre trupurile 
rotunjite şi umerii căzuţi ai oamenilor trecuţi de prima 
tinereţe, şi, în afară de partenerul ei, în tot şirul acela de 
tineri, nu se găsea niciunul care să se compare cu el. Se 
apropie câţiva paşi şi asta fu de ajuns ca să se vadă ce 
manieră distinsă şi ce graţie naturală ar fi avut la dans, 
dacă şi-ar fi dat osteneala să danseze. De câte ori putea să-i 
prindă privirile, îl făcea să zâmbească, dar, în general, arăta 
foarte serios. Ar fi vrut să-i placă mai mult sala de bal şi ar fi 
vrut să-i placă de Frank Churchill. Părea că o observă. 
Refuză să-şi închipuie că el se gândeşte la cum dansează ea, 
ar fi fost o auto-linguşire. Dar dacă scopul lui era să-i critice 
purtarea, nu avea de ce să-i fie teamă. Între ea şi 
partenerul ei nu era vorba de un flirt. Păreau mai degrabă 
doi prieteni, veseli şi în largul lor, decât doi îndrăgostiţi. Nu 
era nici o îndoială că Frank Churchill se gândea la ea mai 
puţin decât înainte. 

Balul începea în mod plăcut. Grija, atenţia, solicitudinea 
doamnei Weston nu fuseseră în zadar. Toată lumea părea 
fericită şi încă de la început, ceea ce nu se întâmplă de 
obicei, i se aduse complimentul că balul este încântător, în 
mod obişnuit asemenea laude se primesc numai la sfârşit. 
Cu toate astea, nu se petrecuse nimic important, 
memorabil, care să iasă din comun. Se petrecu totuşi un 
eveniment la care Emma avea să se gândească. Începură 
ultimele două dansuri înainte de gustări şi Harriet nu avea 
nici un partener - era singura domnişoară care stătea pe 
scaun. Până acum, numărul dansatorilor fusese egal şi era 
absolut inexplicabil cum cineva putuse rămâne fără 
invitaţie. Emma încetă să se mire când îl văzu pe domnul 


Elton umblând de colo, colo. Nu voia să o invite pe Harriet 
şi făcea totul ca să o evite. Era sigură că nu o va invita şi se 
aştepta ca în orice moment să fugă în camera de joc. 

Totuşi, fuga nu intra în planurile lui. Se îndreptă spre 
partea sălii unde erau scaunele, vorbi cu unii dintre cei 
aşezaţi, ca şi când ar fi vrut să arate că este liber şi doreşte 
să rămână aşa. Nu se dădu în lături să vină chiar în faţa 
domnişoarei Smith şi să discute cu cei din jurul ei. Emma 
vedea tot. Nu începuse încă să danseze, se îndrepta spre 
mijlocul sălii şi deci avea răgazul să se uite în jur şi, 
întorcându-şi puţin capul, văzu tot. Când ajunse la 
jumătatea drumului, tot grupul se înşirase în spatele ei şi nu 
se mai putea uita, dar, domnul Elton era aşa de aproape că 
auzi fiecare silabă a dialogului care tocmai se desfăşura 
între el şi doamna Weston şi observă că soţia lui, care stătea 
imediat în faţa ei, nu numai că asculta şi ea, dar chiar îl 
încuraja cu priviri semnificative. 

Doamna Weston, bună la inimă şi săritoare, se ridicase de 
la locul ei şi venise la el să-i zică: 

— Nu dansaţi, domnule Elton? La care el răspunse 
prompt: 

— Foarte bucuros, doamnă Weston, dacă vreţi să dansaţi 
cu mine. 

— Eu nu, veţi găsi o parteneră mai bună ca mine, eu nu 
dansez. 

— Dacă doamna Gilbent doreşte să danseze, zise el, îmi va 
face mare plăcere, desigur, pentru că, deşi încep să mă simt 
om bătrân, la casa mea, şi mi-a trecut vremea dansului, 
oricând mi-ar face plăcere să dansez cu o veche prietenă ca 
doamna Gilbert. 

— Doamna Gilbert nu doreşte să danseze, dar e o tânără 
care nu a fost invitată şi aş fi bucuroasă s-o văd dansând, 
domnişoara Smith! 

— Domnişoara Smith, ah, nu observasem. Sunteţi foarte 
drăguță, şi dacă n-aş fi un om de acum aşezat... dar mie mi- 
a trecut vremea, doamnă Weston. Mă scuzaţi, vă rog. Aş 


face orice cu plăcere pentru dumneavoastră, dar mi-a 
trecut vremea dansului. 

Doamna Weston nu mai spuse nimic şi Emma îşi putea 
închipui cât de surprinsă şi umilită se întorsese la locul ei. 
Va să zică, acesta era domnul Elton, domnul Elton cel 
amabil, bun şi săritor. Emma se uită o clipă în jur. Se 
apropiase de domnul Knightley şi se pregătea să înceapă o 
discuţie, în timp ce îi zâmbea plin de triumf soţiei sale. Nu 
voi să se mai uite. Simţea că arde pe dinăuntru şi îi era 
teamă că flacăra îi va izbucni pe faţă. 

Dar, peste o clipă, rămase cu ochii aţintiţi la o privelişte 
mult mai fericită: domnul Knightley o conducea pe Harriet 
spre locul unde se dansa. Nu fusese niciodată atât de 
surprinsă şi rareori atât de încântată ca în clipa aceea. 
Simţea o mare plăcere şi recunoştinţă, atât din partea ei, 
cât şi din partea Harrietei şi abia aştepta să-i mulţumească 
şi, deşi era prea departe pentru a-i vorbi, pe faţa ei se putea 
citit totul atunci când el îşi întoarse privirea spre ea. 

Dansa, exact cum îşi închipuise ea, extrem de bine, şi 
Harriet ar fi putut să treacă drept cea mai norocoasă, dacă 
n-ar fi fost cruzimea a cărei victimă fusese mai înainte, şi 
bucuria ei nestăvilită şi conştiinţa că i s-a făcut o mare 
cinste se puteau citi în ochii ei. Se arăta vrednică de 
această cinste, se apleca, sălta şi zâmbea întruna. 

Domnul Elton se retrăsese în sala de joc, arătând, după 
credinţa Emmei, foarte caraghios. Nu credea că poate fi la 
fel de insensibil ca soţia lui, deşi urma să devină astfel în 
curând. Aceasta dădu glas propriilor sentimente, spunându- 
i partenerului ei: 

— Lui Knightley i s-a făcut milă de biata domnişoară 
Smith. Foarte bun la suflet, zău! 

Se anunţară gustările. Toată lumea se puse în mişcare şi, 
din acel moment, se auzi numai vocea domnişoarei Bates, 
fără întrerupere, până în momentul când se aşezară la 
masă şi dânsa puse mâna pe furculiţă. 


— Jane, Jane, draga mea, unde eşti? Uite şalul! Doamna 
Weston te roagă să-ţi pui şalul. Zice că-i e teamă să nu fie 
curent pe coridor, deşi totul e pregătit, au bătut o uşă în 
cuie, au căptuşit, dar, dragă Jane, zău, trebuie! Domnul 
Churchill, ah, sunteţi foarte drăguţ! Ce bine v-aţi aranjat, vă 
sunt recunoscătoare. Minunat dans, într-adevăr. Da, dragă, 
am fost acasă, ştii, trebuia s-o ajut pe bunica la culcare, şi 
m-am întors şi nimeni nu mi-a observat lipsa. Am plecat fără 
un cuvânt, cum ţi-am spus. Bunica e bine. A petrecut o 
seară minunată cu domnul Woodhouse, au stat de vorbă şi 
au jucat table. A servit-o cu ceai cu biscuiţi şi cu mere 
coapte şi cu vin, înainte de plecare. A avut şi noroc la table, 
şi a întrebat despre tine, cum te distrezi şi cu cine ai dansat. 
Ah, am zis eu, n-o mai deranjez pe Jane, am lăsat-o dansând 
cu domnul George Otway, o să fie încântată mâine să-ţi 
povestească ea tot, primul partener a fost domnul Elton, nu 
ştiu cine o s-o invite după asta, poate domnul William Cox. 
Domnule, zău, sunteţi prea bun, nu e nimeni altcineva care 
să aibă nevoie de ajutor? Eu mă descurc. Domnule, sunteţi 
prea bun! Pe cuvântul meu! Jane de un braţ şi eu de altul. 
Staţi, staţi, să ne dăm la o parte, trece doamna Elton, ce 
elegantă e, ce frumoasă dantelă! Acum mergem cu toţii, în 
urma ei. Ah, iată-ne în coridor. Sunt două trepte, Jane, ai 
grijă, două! Ah, nu e decât una. Eram convinsă că sunt 
două, ce ciudat. Eram sigură că sunt două şi e numai una. 
N-am văzut niciodată ceva atât de bine şi frumos aranjat, cu 
luminări peste tot! îţi spuneam de bunica, Jane, era puţin 
dezamăgită. Merele coapte şi cu biscuiţii au fost minunaţi, 
dar a fost la început nişte sparanghel, şi domnul Woodhouse 
a găsit că nu e destul de bine fiert şi l-a trimis înapoi. Ei, şi 
tu ştii bine ce mult îi place bunicii sparanghelul, şi a fost 
cam dezamăgită, dar am hotărât să nu spunem la nimeni 
despre asta, să nu ajungă la urechile domnişoarei 
Woodhouse, pentru că s-ar supăra. Ah, ce luminăţie! Sunt 
copleşită, nici nu mi-aş fi închipuit, ce distincţie, ce belşug! 
N-am mai văzut aşa ceva de când... Unde ne aşezăm? 


Oriunde, numai să nu stea Jane în curent. Eu pot sta 
oriunde. Ah, spuneţi că pe partea asta! Ei, da, domnule 
Churchill, sunt sigură, numai că, e prea mare cinstea, dar 
fie cum voiţi. Ce hotărâți dumneavoastră în casa asta nu 
poate fi rău. Dragă Jane, n-o-să ţinem minte nici jumătate 
din feluri ca să le spunem mamei. Şi supă! Doamne, nu 
trebuie să mă serviţi pe mine întâi, dar ce frumos miroase, 
trebuie să încep! 

Emma nu avu prilejul să vorbească domnului Knightley 
decât după masă, dar, când fură din nou în sala de bal, ochii 
ei trimiseră o invitaţie irezistibilă către el să vină şi să 
primească mulţumiri. Îl dezaproba cu multă aprindere pe 
domnul Elton - fusese o impoliteţe de neiertat, şi felul în 
care se purtase doamna Elton era, de asemenea, de 
condamnat. 

— Voiau s-o jignească nu numai pe Harriet, zise el. Emma, 
ce au oamenii ăştia cu tine? El se uita la ea, zâmbind, cu 
priviri pătrunzătoare, şi cum nu primi nici un răspuns, 
adăugă: 

— Ea n-are de ce să fie supărată pe tine, bănuiesc, chiar 
dacă el ar avea motive. Nu zici nimic de presupunerea asta, 
dar trebuie să recunoşti, Emma, că ai vrut să-l însori cu 
Harriet. 

— Am vrut, zise Emma, şi ei nu mi-o pot ierta. 

El clătină din cap, dar în acelaşi timp zâmbi cu indulgență 
şi zise numai: 

— Nu te cert, te las să reflectezi singură. 

— Mă laşi în ghearele vanităţii? Crezi că reflecţiile mele 
îmi arată când greşesc? 

— Nu în ghearele vanităţii, ci pe mâna seriozităţii tale. 
Dacă una te îndeamnă la rău, sunt sigură că cealaltă îţi 
atrage atenţia. 

— Îmi recunosc greşeala. Am greşit cu totul în privinţa 
domnului Elton. E capabil de o meschinărie pe care 
dumneata ai sesizat-o, dar eu nu. Şi eram perfect convinsă 
că e îndrăgostit de Harriet. Din cauza unui şir de gafe. 


— Şi acum, pentru că ai recunoscut atât de mult, îţi voi da 
şi eu dreptate, spunânduc-ţi că tu aleseseşi mai bine pentru 
el decât a ales el însuşi. Harriet Smith are nişte calităţi de 
care doamna Elton e complet străină. O fată simplă, fără 
pretenţii şi afectare, e de o sută de ori de preferat unei 
femei ca doamna Elton, dacă bărbatul are bun-simţ şi gust. 
Am descoperit că se poate sta de vorbă cu Harriet, ceea ce 
nu mă aşteptam. 

Emma fu extrem de mulţumită. Fură întrerupţi de agitația 
doamnei Weston, care chema pe toată lumea din nou la 
dans: 

— Hai, domnişoară Woodhouse, domnişoară Otway, 
domnişoară Fairfax, ce faceţi? Hai, Emma, dă un exemplu 
fetelor! Toţi v-aţi lenevit, a adormit toată lumea? 

— Sunt gata, zise Emma. Mă invită cineva? 

— Cu cine ai de gând să dansezi? întrebă domnul 
Knightley. Ea şovăi un moment şi apoi răspunse: 

— Cu dumneata, dacă mă inviţi. 

— Ai vrea? zise el, oferindu-i mâna. 

— Desigur, ai dovedit că ştii să dansezi şi ştii foarte bine că 
nu suntem chiar frate şi soră, ca să nu ne putem permite. 

— Frate şi soră, nu, în nici un caz! 

CAPITOLUL XXXIX. 

ACEASTA MICA EXPLICAŢIE CU DOMNUL Knightley îi 
făcu mare plăcere Emmei. Era una din amintirile plăcute de 
la bal la care se gândea în plimbarea ei de dimineaţă. Era 
foarte bucuroasă că ajunseseră la o părere comună despre 
familia Elton şi că se înțelegeau bine, iar faptul că o lăudase 
pe Harriet, că făcuse de dragul ei o concesie, era cât se 
poate de mulţumitor. Impertinenţa domnului şi doamnei 
Elton, care ameninţase o clipă să-i strice restul serii, îi 
dăduse prilejul unor minunate satisfacţii şi acum aştepta cu 
nerăbdare următorul efect satisfăcător - vindecarea 
Harrietei. Avea mari speranţe în privinţa asta, judecând 
după felul în care Harriet vorbise despre întâmplare înainte 
de a pleca din sala de bal. Părea că i se deschiseseră 


deodată ochii, că putea acum să vadă că domnul Elton nu 
era o fiinţă superioară, aşa cum crezuse ea. Febra trecuse 
şi Emma nu avea nici o teamă de vreo revenire, după 
comportamentul acesta insultător. Sentimentele rele ale 
domnului şi doamnei Elton erau o garanţie că Harriet îşi va 
impune disciplina uitării, care era necesară. Vara se anunţa 
foarte fericită, Harriet îşi revenea, Frank Churchill nu era 
prea îndrăgostit şi domnul Knightley nu-i mai căuta ceartă. 

Nu avea să-l vadă pe Frank Churchill în dimineaţa asta. Îi 
spusese că nu-şi putea oferi plăcerea de a trece pe la 
Hartfield, pentru că trebuia să ajungă acasă la prânz. Nu 
regreta. 

După ce aranja toate aceste probleme, le clasă, le ordonă, 
se întoarse spre casă gata să răspundă dorințelor celor doi 
nepoţei, cât şi ale bunicului lor, când, deodată, poarta mare 
de fier se deschise şi intrară două persoane pe care se 
aştepta foarte puţin să le vadă împreună - Frank Churchill 
cu Harriet, sprijinindu-se de braţul lui. Harriet în carne şi 
oase. Ajunse o clipă pentru a se convinge că s-a întâmplat 
ceva extraordinar. Harriet era albă şi înfricoşată şi el 
încerca s-o facă să-şi revină. Poarta de fier nu era prea 
departe de trepte şi în curând se aflau cu toţii în salon, iar 
Harriet se cufundă imediat într-un scaun şi leşină. 

O domnişoară care leşină trebuie să fie trezită; trebuie să 
se răspundă la întrebări, să se explice lucrurile. Asemenea 
evenimente sunt foarte interesante, dar tensiunea nu poate 
dura mult. În câteva minute, Emma ştia totul. 

Domnişoara Smith şi domnişoara Bickerton, o altă chiriaşă 
a doamnei Goddard, care fusese de asemenea la bal, 
plecaseră împreună la plimbare şi o luaseră pe drumul spre 
Richmond care, deşi părea destul de sigur, fiind bătut de 
toată lumea, le dăduse prilejul să se sperie zdravăn; cam la 
jumătate de milă de Highbury, drumul o cotea brusc şi se 
întindea în faţa lor, sub umbra deasă a ulmilor care îl 
străjuiau de ambele părţi, foarte singuratic. Şi, când 
domnişoarele înaintară puţin, observară, nu departe în faţa 


lor, pe un petic mai mare de iarbă, un grup de ţigani. Un 
copil, care stătea la pândă, veni spre ele să cerşească şi 
domnişoara Bickerton, înfricoşată peste măsură, scoase un 
țipăt şi strigându-i Harrietei s-o urmeze, fugi pe un mal 
abrupt de pământ, trecu prin boschetul din vârf şi reuşi să 
ajungă pe scurtătură înapoi la Highbury. Dar biata Harriet 
nu putu s-o urmeze. Avea febră musculară după atâta dans 
şi de îndată ce încercă să urce pe mal fu cuprinsă din nou 
de dureri şi puterile o părăsiră. Şi, într-o asemenea stare şi 
cuprinsă de teamă, fu nevoită să rămână pe loc. 

Cum s-ar fi purtat vagabonzii dacă domnişoarele ar fi fost 
mai curajoase, nu se poate şti, dar o asemenea invitaţie la 
atac era irezistibilă şi Harriet era în curând asaltată de 
cinci, şase copii, cu o femeie grasă şi cu un băieţoi în frunte, 
gălăgioşi şi obraznici prin aspectul, dacă nu prin cuvântul 
lor. Din ce în ce mai înfricoşată, le promise imediat bani şi 
scotocind în pungă le dete un siling şi îi rugă să nu-i ceară 
mai mult şi să nu-i facă nici un rău. Atunci fu în stare să 
meargă, deşi destul de încet, şi se îndepărtă, dar teama şi 
punga ei erau prea ispititoare şi fu urmată, sau mai 
degrabă, înconjurată de întreaga ceată, care cerea mai 
mult. 

În această stare o găsise Frank Churchill, tremurând şi 
făcând promisiuni cu condiţia ca... iar ei ţipând cu 
obrăznicie... Printr-o fericită întâmplare, plecarea lui din 
Highbury fusese întârziată şi sosise tocmai la timp să o 
ajute în momentul critic. Dimineaţa plăcută îl făcuse să 
meargă pe jos o bucată de drum, trimițând caii înainte, prin 
altă parte, să-l aştepte la o milă, două de Highbury şi, 
fiindcă se întâmplase să împrumute o pereche de foarfeci 
de la domnişoara Bates şi uitase să le înapoieze, fusese 
nevoit să se oprească la uşa ei şi să intre pentru câteva 
minute. Întârziase aşadar mai mult decât dorise şi fiind pe 
jos, nimeni din grup nu-l văzuse decât după ce se apropiase 
foarte mult. Teama pe care femeia şi băieţoiul i-o 
provocaseră Harrietei trecu acum de partea lor. Îi lăsase 


complet îngroziţi şi Harriet se agăţase cu disperare de 
braţul lui. Nici nu mai putea vorbi şi abia avusese forţa să 
fugă până la Hartfield şi îşi pierduse cunoştinţa. Lui îi 
venise ideea s-o aducă la Hartfield, nu ştia unde ar fi fost 
mai bine în altă parte. 

Cam asta era toată povestea, din câte îi spuseseră el şi 
Harriet, după ce-şi venise în fire şi îşi recăpătase glasul. El 
nu îndrăzni să stea mai mult decât cât s-o vadă revenindu-şi 
- aceste întârzieri nu-i permiteau să mai stea nici un minut 
şi cum Emma se angaja so anunţe pe doamna Goddard că 
Harriet e în siguranţă şi pe domnul Knightley că există 
asemenea vagabonzi prin vecinătate, el putu pleca urmat 
de mulţumirile ei şi ale prietenei ei. 

O aventură ca asta - un tânăr chipeş şi o domnişoară 
drăguță prinşi într-o asemenea întâmplare, nu putea să nu 
sugereze idei chiar inimii celei mai reci şi creierului celui 
mai ferm. Aşa credea Emma, cel puţin. 

Putea oare un lingvist, un logician sau chiar un 
matematician să fie martorul apariţiei lor împreună şi să 
audă povestea lor, fără să-şi dea seama că împrejurările 
erau de aşa natură încât cei doi să-şi placă unul altuia? Cu 
atât mai mult o persoană cu multă imaginaţie ca ea trebuia 
să fie cuprinsă de flacăra bănuielilor şi speranţelor, mai ales 
pe fundalul speculațiilor pe care mintea ei le făcuse deja. 

Era ceva cu totul extraordinar. Nimic de acest fel nu se 
mai întâmplase vreunei domnişoare din vecinătate, din câte 
îşi aducea ea aminte nici o întâlnire, nici o sperietură de 
felul acesta. Şi acum i se întâmplase chiar persoanei 
indicate şi exact la ceasul când cealaltă persoană trecea pe 
acolo ca s-o salveze. Desigur, era ceva extraordinar. Şi, 
cunoscând bine starea de spirit foarte favorabilă a 
amândorura în această perioadă, era şi mai uimită. El 
tocmai voia să-şi schimbe dragostea pentru Emma într-o 
prietenie, ea tocmai se vindeca de mania ei pentru domnul 
Elton. Părea că toate forţele se unesc spre cel mai fericit 


viitor. Era imposibil ca întâmplarea să nu-i arunce unul în 
braţele altuia. 

În conversaţia de câteva minute pe care o avusese cu el în 
timp ce Harriet nu-şi revenise încă în simţiri, el vorbise de 
teama ei, de naivitatea ei, fervoarea cu care îl apucase de 
braţ, cu o senzaţie de amuzament şi încântare şi, tocmai la 
sfârşit, când şi Harriet îi povestise totul, el îşi exprimase 
indignarea faţă de purtarea condamnabilă a domnişoarei 
Bickerton cu cea mai mare aprindere. Totul avea să-şi 
urmeze cursul firesc, însă fără intervenţii şi ajutoare. Nu va 
mişca un deget şi nu va face nici o aluzie. Nu! S-a 
amestecat destul. O idee nu făcea rău nimănui, dar o idee 
aşa, pasivă. Era de fapt numai o dorinţă. Mai mult de-atât, 
Doamne fereşte! 

Prima hotărâre a Emmei fu să-i ascundă tatălui ei ce se 
întâmplase, dându-şi seama de neliniştea şi teama pe carei 
le-ar provoca, dar curând văzu că va fi imposibil. În 
jumătate de oră se ştia în tot satul. Era o întâmplare numai 
bună pentru aceia cărora le place mai mult să vorbească - 
tinerii şi oamenii de jos. Deci toţi tinerii şi servitorii din 
partea locului avură repede fericirea să audă tulburătoarea 
întâmplare. Balul din ajun îşi pierdu tot interesul în 
favoarea ţiganilor. Bietul domn Woodhouse se aşeză 
tremurând şi, aşa cum prevăzuse Emma, nu se lăsă până nu 
promiseră amândouă să nu mai treacă dincolo de boschete. 
Mângâierea lui era că întreba atâta lume despre el şi 
domnişoara Woodhouse (căci vecinii ştiau că asta îi face 
plăcere), ca şi despre domnişoara Smith. Avea bucuria să 
răspundă că toţi făceau nici prea bine, nici prea rău şi, deşi 
nu era cu totul adevărat, pentru că ea se simţea foarte bine 
şi Harriet la fel, Emma nu se amesteca. Fusese totdeauna 
nefericit de sănătoasă, pentru fiica unui asemenea om, căci 
nu avea habar ce e o durere de cap şi, dacă nu i-ar fi 
inventat el câte o boală ar fi putut să-l facă de râs. 

Ţiganii nu aşteptară să se facă dreptate, îşi luară în mare 
grabă tălpăşiţa. Domnişoarele erau libere să se plimbe din 


nou în siguranţă, chiar înainte de a fi intrat cu toate în 
panică, şi toată povestea deveni ceva cu totul fără 
importanţă, dar nu şi pentru Emma şi nepoţii ei. În 
închipuirea ei continua să fie prezentă, iar Henry şi John o 
rugau în fiecare zi să le spună povestea cu Harriet şi ţiganii 
şi, cu tenacitate, o corectau dacă se abătea cu vreun 
amănunt de la istorisirea iniţială. 

CAPITOLUL XL. 

TRECUSERĂ CÂTEVA ZILE DE LA ACEASTA aventură, 
când, într-o dimineaţă, Harriet veni la Emma cu un pacheţel 
în mână şi, după ce se aşeză şi şovăi puţin, începu astfel. 

— Domnişoară Woodhouse, dacă aveţi timp, am să vă spun 
ceva, vreau să fac un fel de mărturisire şi pe urmă, ştiţi, 
totul s a terminat. 

Emma fu destul de surprinsă, dar o rugă să vorbească. 
Seriozitatea cu care se purta Harriet o pregătea, la fel ca şi 
cuvintele ei de altfel, pentru ceva cu totul neobişnuit. 

— E de datoria mea şi, sunt sigură, e şi dorinţa mea, 
continuă ea, să nu vă ascund nimic în legătură cu asta. 
Cum, din fericire, sunt acum o cu totul altă fiinţă, dintr-un 
anume punct de vedere, e foarte firesc ca dumneavoastră 
să aveţi satisfacția de a afla. Nu vreau să spun mai mult 
decât e necesar. Mi-e foarte ruşine că m-am lăsat copleşită 
aşa şi cred ca mă înţelegeţi. 

— Da, zise Emma, sper să te înţeleg. 

— Cum am putut să fiu atât de oarbă, strigă Harriet, cu 
aprindere. Pare o nebunie. Acum nu mai văd nimic 
extraordinar la el. Nu-mi mai pasă dacă-l întâlnesc sau nu, 
numai că, dintre noi doi, eu sunt cea care ar prefera să nu-l 
văd şi, zău, aş ocoli oricât, numai să nu-l văd. N-o invidiez 
câtuşi de puţin pe soţia lui, nici n-o admir, nici n-o invidiez, 
ca înainte. Poate să fie frumoasă şi aşa mai departe, dar mi 
se pare foarte ţâfnoasă şi antipatică. N-am să uit niciodată 
cum mă privea seara trecută. Totuşi, vă asigur, domnişoară 
Woodhouse, nu-i doresc răul. Nu, să fie fericiţi împreună, 
asta n-o să mă întristeze niciodată şi, ca să vă conving că 


spun adevărul, acum voi distruge ceea ce trebuia să distrug 
demult, ceea ce n-ar fi trebuit să păstrez, ştiu bine. Ştiu 
asta foarte bine (roşind în timp ce vorbea), totuşi, acum voi 
distruge totul şi doresc foarte mult s-o fac în prezenţa 
dumneavoastră, ca să vedeţi că mi-am venit în fire. Nu 
ghiciţi ce e în pachetul acesta? zise ea cu o privire plină de 
înţeles. 

— Nici pe departe! Ţi-a dat vreodată ceva? 

— Nu. N-aş putea să le numesc daruri, dar sunt nişte 
lucruri pe care le-am prețuit foarte mult. 

Întinse pachetul spre ea şi Emma citi cuvintele „Comori 
foarte preţioase” pe capacul cutiei. Curiozitatea ei nu avea 
margini. Harriet despături pachetul şi ea se uită cu 
nerăbdare. Într-un morman de staniol se găsea o cutiuţă ca 
cele pentru bijuterii sau porțelan, pe care Harriet o 
deschise. Înăuntru era căptuşită cu mătasea cea mai fină, 
dar în afară de căptuşeală Emma nu mai văzu decât o 
bucăţică de leucoplast. 

— Ei, zise Harriet. Vă amintiţi, nu? 

— Nu, zău nu-mi aduc aminte. 

— Doamne! N-aş fi crezut că puteţi să uitaţi ce s-a 
petrecut chiar aici, în camera asta, chiar una din ultimele 
daţi când ne-am întâlnit. Era la câteva zile, înainte să mă 
apuce durerea de gât, tocmai înainte de a veni domnul şi 
doamna John Knightley, poate chiar în seara aceea. Nu vă 
amintiţi cum s-a tăiat la deget cu un coupe-papier nou al 
dumneavoastră şi i-aţi recomandat leucoplast? Dar 
dumneavoastră nu aveaţi la îndemână şi ştiaţi că am eu şi 
m-aţi rugat să-i dau o bucăţică. Şi eu am scos leucoplastul şi 
i-am tăiat o bucată, dar era prea mare şi ela mai tăiat-o şi 
s-a jucat o vreme cu ce-a rămas, înainte de a mi-l înapoia şi, 
atunci, în prostia mea, l-am pus deoparte, să nu-l mai 
folosesc niciodată, şi mă uitam la el, din când în când, ca să 
fiu fericită. 

— Scumpa mea Harriet, strigă Emma, punându-şi mâinile 
pe faţă şi sărind în sus, mă faci să-mi fie groaznic de ruşine. 


Să-mi amintesc, da, acum îmi amintesc, totul, în afară de 
faptul că tu ai păstrat asemenea relicvă. N-am ştiut nimic 
despre asta până acum, decât cum s-a tăiat la deget şi cum 
i-am recomandat leucoplast şi cum am spus că eu nu am... 
Ah, păcatele, mele cele grele! Şi aveam destul în buzunare! 
Unul din trucurile mele fără rost! Merit să roşesc toată 
viaţa pentru una ca asta. Ei, aşezându-se din nou, continuă, 
ce mai e? 

— Şi chiar aveaţi şi dumneavoastră la îndemână? 
Niciodată nu mi-aş fi închipuit! Aţi spus-o aşa de firesc. 

— Şi chiar ai pus deoparte bucata de leucoplast de dragul 
lui? zise Emma, revenindu-şi din starea de ruşine şi 
simțindu-se în acelaşi timp gata să se mire şi să râdă. 
Adăugă pentru sine: „Dumnezeu să mă ferească! Aş fi fost 
eu în stare să păstrez vreo bucăţică de bumbac sau de 
leucoplast numai pentru că s-a jucat Frank Churchill cu ea? 
N-aş fi fost niciodată în stare de aşa ceva.” 

— Uite, zise Harriet, întorcându-se din nou la cutia ei, uite 
ceva care are şi mai mult preţ, adică avea mai mult preţ, 
pentru că asta i-a aparţinut lui, iar leucoplastul era al meu. 

Emma era foarte dornică să vadă această nouă şi mai 
prețioasă comoară. Era un căpăţel de creion, partea cu 
care nu se mai poate scrie. 

— Acesta a fost de-adevărat al lui, zise Harriet. Nu vă 
amintiţi? într-o dimineaţă, nu, probabil că nu vă amintiţi. 
Dar, într-o dimineaţă nu-mi aduc aminte exact ziua, dar 
poate să fi fost marţi sau miercuri, înainte de seara aceea, 
voia să-şi noteze ceva în agendă despre berea de molid. 
Domnul Knightley îi spunea cum se face berea de molid şi 
voia să-şi noteze, dar când şi-a scos creionul, a văzut că era 
aşa de mic, încât atunci când l-a ascuţit n-a mai rămas nimic 
şi nu putea să scrie. Dumneavoastră i-aţi dat alt creion şi 
ăsta a rămas pe masă, fiindcă nu era bun de nimic. Dar eu 
nu l-am scăpat din ochi şi, de îndată ce am putut l-am luat şi 
nu m-am mai despărţit de el de atunci. 


— Mi-amintesc, cum să nu-mi amintesc. Mi-aduc perfect de 
bine aminte. Vorbeam despre berea de molid. Ah, da, şi 
domnul Knightley şi cu mine am spus amândoi că ne place 
şi domnul Elton s-a hotărât să-i placă şi lui. Mi-aduc aminte 
perfect. Stai, domnul Knightley stătea chiar aici, nu? Mi se 
pare că stătea chiar aici. 

— Ah, nu ştiu, nu-mi aduc aminte. E foarte ciudat, dar nu- 
mi mai aduc aminte. Domnul Elton stătea aici, asta ştiu, 
foarte aproape de unde stau eu acum. 

— Ei, continuă! 

— Ah, asta e tot. Nu mai am nimic să vă arăt, sau să vă 
spun, numai că acum le arunc pe amândouă pe foc şi vreau 
să fiţi martoră. 

— Biata mea Harriet, şi chiar ai fost fericită să păstrezi 
lucrurile astea ca pe nişte comori? 

— Da, proasta de mine! Dar mi-e foarte ruşine acum, şi aş 
vrea să uit tot de îndată ce vor arde. Foarte rău din partea 
mea că am păstrat aceste suveniruri şi după ce s-a 
căsătorit. Ştiam că e rău, dar nu mă puteam hotări să mă 
despart de ele. 

— Dar, Harriet, e nevoie să ardem leucoplastul? N-am 
nimic împotrivă să ardem capătul de creion, dar 
leucoplastul ne mai poate folosi. 

— Voi fi mai fericită să-l ard, răspunse Harriet. Nu-mi 
place să-l mai văd în ochi. Trebuie să mă scap de toate. Il 
arunc în foc şi scap, Doamne ajută, de domnul Elton! 

„Si când, gândi Emma, ai să începi să te gândeşti la 
domnul Churchill? « 

Curând după aceea, avu motive să creadă că începutul 
fusese deja făcut şi nu putea decât să spere că ţiganca 
aceea, deşi nu-i ghicise în palmă, contribuise totuşi la soarta 
Harrietei. La două săptămâni după sperietură, lucrurile se 
lămuriră însă complet, în modul cel mai neaşteptat. Emma 
nici nu se mai gândea la asta acum, ceea ce făcea ca ştirea 
pe care o afla să fie cu atât mai prețioasă. Spuse în cursul 
unei discuţii oarecare: 


— Ei bine, Harriet, când te vei mărita, te sfătuiesc să faci 
aşa şi aşa... şi nu se mai gândi la asta până când. după ce 
tăcuse câteva clipe, Harriet zise, pe un ton foarte serios: 

— Nu mă mărit niciodată! 

Emma se uită la ea şi văzu imediat despre ce era vorba şi, 
după ce se gândi un minut dacă să treacă totul cu vederea 
sau nu, răspunse: 

— Să nu te măriţi niciodată? Asta e o hotărâre nouă! 

— "Totuşi, nu mi-o voi schimba niciodată. Şi după o scurtă 
şovăire: 

— Sper că nu pentru a-i face un compliment domnului 
Elton! 

— Domnul Elton, asta-i bună, strigă Harriet indignată. Alt 
nu... Şi Emma abia putu să prindă cuvintele: „Atât de 
superior domnului Elton”. 

Apoi se gândi ceva mai multă vreme. Să meargă mai 
departe? Să lase totul să treacă şi să se prefacă a nu fi 
înţeles nimic? Poate Harriet o să creadă că e rece sau 
supărată sau, poate, dacă nu zice nimic, o va face pe 
Harriet să-i spună mai multe decât voia să audă şi ea era 
ferm hotărâtă să nu mai tolereze o intimitate aşa de mare, 
să nu mai întărească toate speranţele şi aşteptările. Găsea 
că e mai bine pentru ea să spună şi să afle imediat ceea ce 
voia să spună şi să afle. Cel mai bine era fără complicaţii. 
Hotărâse dinainte până unde să meargă într-o asemenea 
problemă. Şi, spre binele amândurora, era de dorit ca ea 
să-şi impună punctul de vedere superior. Era hotărâtă şi 
vorbi astfel: 

— Harriet, n-o să mă prefac acum că nu ştiu ce vrei să 
spui. Hotărârea, sau mai degrabă, ideea ta că nu te vei 
mărita niciodată rezultă din părerea că omul pe care îl 
preferi este superior ţie ca situaţie pentru a se gândi la 
tine. Nu e aşa? 

— Oh, dragă domnişoară Woodhouse, n-aş avea 
îndrăzneala să cred aşa ceva. Dar e o plăcere să-l admir de 
la distanţă şi să mă gândesc la superioritatea lui infinită faţă 


de tot restul lumii, cu recunoştinţa, încântarea şi veneraţia 
care i se cuvin, din partea mea mai ales. 

— Nu mă surprinde deloc, dragă Harriet, serviciul pe care 
ţi l-a făcut e de-ajuns să-ţi aprindă inima! 

— Serviciul, ah, da, a fost ceva care mă face să-i fiu nespus 
de îndatorată. Numai când îmi amintesc, şi tot ce am simţit 
atunci, când l-am văzut venind, ce nobil arăta şi ce 
nenorocită fusesem! O asemenea schimbare într-o singură 
clipă! De la nenorocire, la cea mai înaltă fericire. 

— E foarte firesc, e firesc şi deloc ruşinos. Da, deloc nu e 
ruşinos, cred, să alegi atât de bine din recunoştinţă. Dar 
mai mult decât faptul că e o alegere bună, nu pot să-ţi 
garantez. Nu te sfătuiesc să te laşi copleşită, Harriet. Nu 
pot deloc să jur că ţi se va răspunde. Poate că cel mai bine e 
să-ţi controlezi sentimentele, cât timp este posibil. În orice 
caz, nu te lăsa târâtă de ele, dacă nu eşti convinsă că te 
place şi el. Observă-l cu atenţie. Fă ca purtarea lui să 
îndrume sentimentele tale. Te previn acum, pentru că nu 
vom mai vorbi despre asta. Sunt hotărâtă să nu mă amestec 
deloc. De acum înainte nu mai ştiu nimic despre problema 
asta. Să nu pronunţăm nici un nume. Am greşit foarte rău, 
acum să fim prudente, îţi este superior, fără îndoială, şi 
există multe obiecţiuni şi piedici serioase, totuşi, Harriet, s- 
au întâmplat lucruri şi mai uimitoare, căsătorii şi mai puţin 
potrivite. Dar ai grijă de tine! Nu vreau să te înfierbânţi 
prea tare, fii sigură că dacă ţi-ai ridicat ochii spre ele o 
dovadă că ai gust, ceea ce eu voi preţui întotdeauna. 

Harriet îi sărută mâna cu recunoştinţă, mută şi supusă. 
Emma era foarte hotărâtă să găsească o asemenea 
dragoste foarte potrivită pentru prietena ei. Tendinţa va fi 
spre înălţime şi rafinament şi o va salva de primejdia de a se 
înjosi. 

CAPITOLUL XLI. 

În aceasta stare febrila, când se făceau planuri, se năşteau 
speranţe şi se puneau la cale diverse lucruri, luna iunie sosi 
la Hartfield. La Highbury nu se petrecu nici o schimbare 


substanţială. În familia Elton se mai vorbea încă despre 
vizita familiei Sucking şi de modul în care landoul va fi 
folosit şi Jane Fairfax era tot la bunica ei. Şi, cum 
întoarcerea familiei Campbell din Irlanda fusese amânată 
din nou, pentru august, în loc de iulie cum se fixase înainte, 
era probabil că ea va rămâne aici încă două luni încheiate, 
dacă, desigur, va fi în stare să triumfe asupra bunăvoinţei 
doamnei Elton şi să se salveze de la a căpăta prea repede 
un post extraordinar pe care nu şi-l dorea. 

Domnul Knightley, căruia, din motive numai de el 
cunoscute, nu-i plăcuse dintru început Frank Churchill, 
ajunsese să-l dezagreeze şi mai mult. Începu să bănuiască o 
înşelătorie în curtea pe care acesta i-o făcea Emmei. Părea, 
fără putinţă de îndoială, că scopul lui era s-o cucerească pe 
Emma. Totul dovedea asta: atenţia pe care i-o acorda, 
aluziile pe care le făcea tatăl său, tăcerea prudentă pe care 
o păstra mama lui adoptivă, totul era la unison, vorbele, 
purtarea, discreţia şi indiscreţia, toate spuneau acelaşi 
lucru. Dar, în timp ce atâţia îl dedicau Emmei şi Emma îl 
dona cu generozitate Harrietei, domnul Knightley începu 
Să-l bănuiască de o pornire cam jucăuşă către Jane Fairfax. 
Nu putea pricepe, dar între ei părea să existe o înţelegere - 
aşa i se părea lui cel puţin —, părea că o admiră foarte 
mult. De când observase asta, îl urmărea gândul că toate 
trebuie să aibă o legătură, deşi ar fi dorit să nu cadă în 
păcatul imaginaţiei fără limite a Emmei. Ea nu era de faţă 
când i se trezi bănuiala. Cina împreună cu familia de la 
Randalls şi cu Jane la familia Elton şi observase o privire, şi 
nu numai una, către domnişoara Fairfax, care, din partea 
unui admirator al domnişoarei Woodhouse, era cu totul 
deplasată. Când se afla din nou în tovărăşia lor, nu putu să 
nu-şi amintească ceea ce văzuse. De asemenea, nu putea 
evita nişte observaţii care, dacă lucrurile nu se petreceau 
ca în versul lui Cowper despre focul din pragul serii: 

Când ochiul meu crease ce vedeam, îi întăreau bănuiala că 
e vorba de o simpatie reciprocă, chiar de o înţelegere între 


Frank Churchill şi Jane. 

Într-o seară, după cină, venise la Hartfield, ca de obicei. 
Emma şi Harriet plecau la plimbare şi se oferi să le 
însoţească. La întoarcere se întâlniră cu un alt grup, care, 
ca şi ei, găsise că e mai bine să facă plimbarea mai 
devreme, căci stătea să plouă. Erau doamna şi domnul 
Weston, cu fiul lor, şi domnişoara Bates cu nepoata ei, care 
se întâlniseră din întâmplare. Porniră cu toţii împreună şi, 
când ajunseră în faţa porţii de la Harfield, Emma, care ştia 
că acesta era exact felul de vizită care i-ar fi făcut plăcere 
tatălui ei, insistă ca toată lumea să intre şi să ia ceaiul cu ei. 
Cei de la Randalls acceptară imediat şi, după un discurs 
foarte lung al domnişoarei Bates, pe care puţini îl ascultară, 
găsi şi ea că putea să accepte foarte generoasa invitaţie a 
scumpei domnişoare Woodhouse. 

Pe când intrau în curte, trecu domnul Perry, călare. 
Bărbaţii vorbiră despre calul său. 

— Apropo, zise Frank Churchill deodată, către doamna 
eston, ce-a făcut domnul Perry, şi-a reparat trăsura? 

Doamna Weston arăta foarte surprinsă şi zise: 

— Nu ştiam că vrea să-şi repare trăsura! 

— Cum să nu, de la dumneavoastră ştiu. Mi-aţi scris 
despre asta acum trei luni. 

— Eu? Imposibil! 

— Zău mi-aţi scris, mi-aduc perfect de bine aminte. 
Spuneaţi că va fi gata foarte curând. Doamna Perry spusese 
asta nu ştiu cui şi era extrem de fericită. Ea era cea care l-a 
convins pentru că ştia că-i face rău să iasă pe vreme rea. 
Acum vă amintiţi, nu? 

— Pe cuvântul meu, e prima dată când aud asta. 

— Niciodată, chiar niciodată? Doamne! Cum se poate! 
Atunci am visat probabil, dar eram perfect convins. 
Domnişoară Smith, păreţi obosită, veţi fi fericită că am 
ajuns. 

— Ce mai e asta? Despre ce-i vorba? strigă domnul 
Weston. ce-i cu Perry şi cu trăsura? îşi repară Perry trăsura, 


Frank? Bine poate să-şi permită! El ţi-a spus, nu-i aşa? 

— Nu, tată, răspunse fiul râzând. Se pare că nu mi-a spus 
nimeni. Foarte ciudat, eram convins că doamna Weston a 
menţionat asta în una din scrisorile sale către Enscombe, cu 
multe săptămâni în urmă, cu toate amănuntele, dar dânsa 
spune că n-a auzit nimic despre asta, desigur, a fost un vis, 
sunt un mare visător. Visez despre toată lumea din 
Highbury când sunt plecat şi când termin cu prietenii mai 
apropiaţi trec la domnul şi doamna Perry. 

— E totuşi ciudat, zise tatăl său, să visezi un vis atât de 
coerent despre nişte oameni la care probabil nu te gândeşti 
foarte mult, când eşti la Enscombe. Perry să-şi repare 
trăsura! Şi încă, după ce l-a convins soţia, din grijă pentru 
sănătatea lui, exact cum se va întâmpla în realitate, fără 
îndoială, peste câtva timp. Ai visat numai ceva mai devreme. 
Ce adevărate sunt uneori visele şi alteori sunt pline de 
absurdităţi. Ei, Frank, visul ăsta arată că te gândeşti mult la 
Highbury când eşti plecat! Emma, şi tu visezi mult, cred. 

Emma nu auzea. Se grăbise să ajungă înaintea musafirilor 
ca să-i anunţe tatălui ei venirea lor şi nu putea fi ajunsă din 
urmă de aluziile domnului Weston. 

— Ei, dar e adevărat, strigă domnişoara Bates, care 
încerca în zadar să se facă auzită de două minute, dacă ar fi 
să vorbim de asta nu se poate nega că domnul Frank 
Churchill ar fi putut - nu vreau să spun că n-a visat - sunt 
sigură că uneori şi eu visez lucrurile cele mai ciudate din 
lume, dar, dacă e să spun, trebuie să vă aduc la cunoştinţă 
că domnul Perry a avut de gând astă primăvară, pentru că 
doamna Perry i-a pomenit despre asta mamei şi ştia şi 
familia Cole, dar era secret, nimeni nu mai ştia, şi n-a ţinut 
decât trei zile. Doamna Perry voia foarte mult să aibă şi el 
trăsură şi a venit foarte bine dispusă la mama într-o 
dimineaţă, pentru că credea că a reuşit să-l convingă. Jane, 
nu-ţi aduci aminte cum mi-a spus bunica, de îndată ce am 
ajuns acasă? Nu mai ştiu unde fusesem, ah, mi se pare că la 
Randalls. Doamna Perry a ţinut întotdeauna foarte mult la 


mama şi, zău, nu ştiu cine nu ţine la dânsa, şi i-a spus aşa, în 
secret, desigur, n-avea nimic împotrivă să ne spună şi nouă, 
dar să nu ajungă mai departe, şi de-atunci până azi n-am 
pomenit nimănui, din câte ştiu. Dar, Dumnezeu ştie, nu pot 
să bag mâna în foc că n-am făcut vreo aluzie, pentru că pe 
mine mă cam ia gura pe dinainte. Vorbesc cam mult, de 
felul meu, cam mult, zău aşa, şi, din când în când, îmi mai 
scapă câte un lucru care n-ar trebui. Eu nu sunt ca Jane, aş 
vrea să pot fi şi eu aşa. Sunt sigură că ea n-ar spune 
nimănui un lucru, oricât de mărunt, dar unde e? Oh, în 
spate. Mi-aduc aminte perfect cum a venit doamna Perry, 
extraordinar vis, zău. 

Tocmai intrau în hol. Ochii domnului Knightley o luaseră 
înaintea domnişoarei Bates, în direcţia Janei. De la faţa lui 
Frank Churchill, pe care se citea o încurcătură mascată de 
un râs înăbuşit, i întorsese involuntar spre ea, dar ea 
rămăsese într-adevăr mult n urmă şi era ocupată cu şalul. 
Domnul Weston intrase. Ceilalţi doi domni aşteptau în 
cadrul uşii, s-o lase să treacă. Domnul Knightley simţea că 
Frank Churchill era hotărât să-i prindă privirea Janei, se 
uita fix la ea, dar în zadar. Jane trecu printre ei şi intră în 
hol fără a le arunca nici o privire. 

Nu mai era timp pentru o altă remarcă sau explicaţie. 
Visul trebuia luat drept bun şi domnul Knightley trebuia să- 
şi ia locul împreună cu ceilalţi în jurul mesei mari, rotunde, 
după ultima modă, pe care Emma o introdusese la Hartfield 
şi pe care nimeni, în afară de Emma, n-ar fi avut forţa s-o 
aşeze acolo şi să-l convingă pe tatăl ei s-o folosească în locul 
micii mese Pembroke, pe care timp de patruzeci de ani se 
înghesuise zilnic la dejun. Se servi ceaiul, spre plăcerea 
tuturor. Nimeni nu părea grăbit să plece. 

— Domnişoară Woodhouse, zise Frank Churchill, după ce 
cercetase o măsuţă din spatele lui, pe care o putea atinge 
cu mâna, nepoţeii dumitale şi-au strâns alfabetele, cutia cu 
litere? Parcă acolo era de obicei? Unde e? Seara asta e aşa 
de plicticoasă, parcă ar fi iarnă, nu vară. Ne-am distrat 


foarte bine cu literele într-o dimineaţă. Aş vrea să ne mai 
jucăm. 

Emmei îi făcu plăcere ideea şi după ce aduse cutia cu 
litere, umplură masa cu ele, deşi nimeni nu părea dispus să 
le folosească, în afară de ei doi. Formau cuvinte cu o mare 
repeziciune pentru ei şi pentru oricine dorea o ghicitoare. 
Jocul era deosebit de plăcut pentru domnul Woodhouse, 
fiind foarte liniştit. Deseori avusese prilejul să fie foarte 
nenorocit când domnul Weston introducea jocuri mai 
zgomotoase, dar acum era ocupat să se lamenteze cu 
melancolie de plecarea celor „doi bieţi băieţei” sau să 
sublinieze drăgăstos, luând câte o literă la întâmplare în 
mână, ce frumos a desenat-o Emma. 

Frank Churchill puse un cuvânt în faţa domnişoarei 
Fairfax. Ea se uită puţin în jur şi începu să se ocupe de el. 
Frank era lângă Emma, Jane în partea opusă, şi domnul 
Knightley aşezat astfel încât putea să-i vadă pe toţi. Scopul 
lui era să vadă cât mai mult cu putinţă, fără să aibă aerul că 
stă la pândă. Cuvântul fu descifrat şi. cu un zâmbet abia 
zărit, dat la o parte. Dacă dorea să-l amestece imediat cu 
celelalte şi să-l ascundă privirilor, ar fi trebuit să se uite pe 
masă şi nu în faţa ei, pentru că îl lăsase aşa cum era, şi 
Harriet, dornică să prindă orice cuvânt nou şi negăsind 
unul, îl luă imediat şi se puse pe lucru. Stătea lângă domnul 
Knightley şi se întoarse spre el după ajutor. Cuvântul era 
gafă şi când Harriet îl strigă triumfătoare, obrazul Janei se 
roşi, ceea ce dădea semnificaţie cuvântului, astfel complet 
inocent. Domnul Knightley făcu legătura cu visul, dar cum 
se putea una ca asta, el nu înţelegea şi pace. Cum de 
delicateţea şi discreţia favoritei sale fuseseră atât de 
adormite! îi era teamă că e vorba de o relaţie deja stabilită. 

Viclenia şi jocul dublu i se păreau tot mai evidente. Literele 
nu erau decât purtătorii curtoaziei şi minciunii. Era un joc 
de copii special ales pentru a putea ascunde jocul mai 
serios al lui Frank Churchill. 


Plin de indignare, continuă să-l observe. Alarmat şi 
bănuitor, le observa şi pe cele două fete orbite. Văzu un 
cuvânt scurt pregătit pentru Emma şi oferit cu o privire 
ascunsă şi gravă. Văzu că Emma îl descifrează repede şi îl 
găseşte foarte distractiv, deşi era ceva pe care ea socoti că 
trebuie să-l dezaprobe, pentru că zise: 

— Prostii, să-ţi fie ruşine! 

Apoi îl auzi pe Frank Churchill spunând, cu ochii spre 
Jane. 

— I-l dau ei, să i-l dau? 

Şi, la fel de clar, o auzi pe Emma împotrivindu-se cu 
aprindere şi râzând: 

— Nu, nu, nu trebuie zău, nu face asta! 

O făcu totuşi. Acest tânăr elegant, care părea să iubească 
fără sentiment şi să se recomande celorlalţi fără umbră de 
ruşine, înmână imediat cuvântul domnişoarei Fairfax şi cu o 
politeţe deosebit de calmă o invită imediat să-l studieze. Din 
curiozitate excesivă să ştie ce cuvânt poate fi acela, domnul 
Knightley căuta să prindă orice moment să-şi arunce ochii 
într-acolo şi, în curând, reuşi să descifreze cuvântul Dixon. 
Jane Fairfax păru să-l descifreze în acelaşi timp şi era 
evident că ea înţelegea mai bine sensul ascuns, nedeclarat 
al celor cinci litere astfel aranjate. Era evident că nu-i făcea 
plăcere, se uită în sus şi, văzând că e urmărită, roşi mai tare 
decât o văzuse el vreodată roşind şi zise numai: 

— Nu ştiam că sunt permise şi numele proprii. Apoi, 
împinse literele la o parte, arătând furioasă chiar şi decisă 
să nu mai studieze nici un cuvânt care i se oferea. Îşi 
întoarse faţa de la cei care o atacaseră şi se uită spre 
mătuşa ei. 

— A, foarte adevărat, draga mea, strigă aceasta, deşi Jane 
nu spusese nimic. Tocmai asta voiam să spun şi eu. E timpul 
să plecăm, zău. S-a înserat de tot şi probabil că bunica ne 
caută. Domnule, sunteţi prea bun, dar trebuie, zău, să vă 
spunem noapte bună! 


Vioiciunea Janei când porni arăta că era gata de plecare 
aşa cum îşi închipuise mătuşa ei. Se sculă imediat şi vru să 
plece de la masă, dar se mişcară în acelaşi timp mai multe 
persoane şi nu putu ieşi imediat; şi domnul Knightley avu 
impresia că vede încă un grup de litere împinse cu 
repeziciune către ea şi pe ea împingându-le decis înapoi 
fără să le cerceteze. Apoi începu să-şi caute şalul şi Frank 
Churchill îl căuta şi el. Se întuneca şi în cameră era uită 
lume şi încurcătură şi domnul Knightley nu-şi putea da 
seama în ce fel s-au despărţit. 

Rămase la Hartfield după ce plecă toată lumea, gândindu- 
se mereu la ceea ce văzuse. Era atât de preocupat, încât, 
atunci când lumânările se aprinseră şi putea să vadă mai 
bine, decise că trebuie, neapărat, ca prieten, ca prieten 
îngrijorat de soarta ei, să-i atragă atenţia Emmei, s-o 
întrebe ceva. Nu putea s-o vadă astfel primejduită fără să 
încerce să o salveze. Era de datoria lui. 

— Îmi dai voie, Emma, pot să te întreb zise el, ce era atât 
de amuzant, ce înţepătură conţinea ultimul cuvânt pe care 
l-ai descifrat tu şi domnişoara Fairfax? Am văzut cuvântul şi 
sunt extrem de curios să aflu ce poate să o distreze aşa de 
mult pe una şi s-o amărască pe cealaltă. 

Emma era teribil de încurcată. Nu putea să-i dea 
explicaţia cea adevărată, pentru că, deşi bânuielile ei nu 
fuseseră deloc risipite, îi era ruşine că le împărtăşise cuiva. 

— Ah, strigă ea, vădit stânjenită, nu înseamnă nimic, e aşa 
o glumă între noi. 

— Glumă mi se pare că e numai pentru tine şi domnul 
Churchill. 

Sperase că ea va mai vorbi. Dar nu. lăcea. Găsi repede 
ceva de făcut ca să nu fie nevoită să mai zică ceva. El începu 
să se îndoiască. O mulţime de lucruri rele îi treceau prin 
minte. Se amestecase fără nici un rost. Încurcătura Emmei 
şi recunoaşterea infidelităţii părea să fie dovada că e vorba 
de o afecţiune. Totuşi, va vorbi. Îi datora riscul de a se 
amesteca nepoftit, ţinea mai mult la binele ei. Era mai bine 


să înfrunte orice decât să-şi amintească mai târziu că a fost 
nepăsător într-o asemenea situaţie. 

— Draga mea Emma, zise el în cele din urmă, cu cea mai 
sinceră blândeţe, ai impresia că ai înţeles perfect în măsura 
în care domnul şi domnişoara despre care vorbesc se 
cunosc? 

— Domnul Frank Churchill şi domnişoara Fairfax? O, da, 
perfect, de ce te îndoieşti? 

— Nu ţi s-a părut niciodată că el o admiră pe ea sau că ea 
îl admiră pe el? 

— Niciodată, niciodată, ţipă ea cu aprindere. Niciodată, 
nici o clipă nu mi-a venit o asemenea idee. Dar cum de-ţi 
trece prin cap dumitale aşa ceva? 

— În ultima vreme mi s-a părut că văd semnele unei iubiri 
intre ei, priviri care spun multe şi care nu-s pentru alţii. 

— Ah, mă amuzi foarte mult. Sunt încântată că ai hotărât 
să-ţi laşi imaginaţia să colinde în voie, dar nu prea merge. 
Îmi pare rău că trebuie să-ţi frânez primul avânt, dar, zău, 
nu merge! Nu se admiră deloc şi, te asigur, aparențele care 
te-au înşelat pe dumneata s-au produs din cauza unor 
împrejurări speciale, din nişte sentimente de cu totul altă 
natură, e imposibil de explicat exact, e vorba de mai multe 
prostii, dar ceea ce pot să-ţi spun, ceea ce nu e o prostie, e 
că sunt cât se poate de departe de a se plăcea sau iubi unul 
pe celălalt. Adică, din partea ei presupun, dar din partea lui 
sunt sigură. Răspund de indiferența lui. 

Vorbea cu atâta încredere încât zdruncină convingerea 
domnului Knightley şi cu atâta satisfacţie încât îl făcu să 
tacă. Era foarte veselă şi ar fi prelungit conversaţia dorind 
să afle amănuntele bănuielilor lui, să audă descrierea 
fiecărei priviri şi unde şi cum se petrecuseră toate, ceea ce 
o distra enorm. Dar el nu era la fel de vesel. Îşi dădea 
seama că nu-i poate fi de folos.şi sentimentele lui erau 
profund rănite, ca să mai vorbească. Şi, ca să nu se înfurie 
şi mai tare, din cauza focului, care, datorită obiceiurilor 
prudente ale domnului Woodhouse, ardea în fiecare seară 


indiferent de anotimp, plecă în grabă şi se duse acasă, în 
răcoarea şi singurătatea de la Donwell Abbey. 

CAPITOLUL XLII după ce se hrănise cu speranţa că 
domnul şi doamna Suckling vor veni în curând în vizită, 
lumea din Highbury fu nevoită să îndure chinul de a afla că 
aceştia nu puteau să vină în toamnă. Deocamdată nici un 
atare transport de noutăţi nu venea să le sporească 
rezervele intelectuale. Schimbul zilnic de veşti trebuia să se 
rezume la celelalte subiecte, care pentru un timp 
coexistaseră cu venirea familei Suckling, cum erau: ultimele 
ştiri despre doamna Churchill, a cărei sănătate părea să 
varieze de la o zi la alta, şi situaţia doamnei Weston, a cărei 
fericire, se spera, va fi în curând sporită de venirea pe lume 
a unui copil, ceea ce va produce o bucurie egală şi vecinilor 
ei. 

Doamna Elton era foarte dezamăgită. Urma să amâne 
toată plăcerea şi toată parada. Prezentările şi 
recomandările aveau să mai aştepte şi toate petrecerile 
proiectate vor rămâne doar în vorbe. Aşa credea la început, 
dar, după puţină meditaţie, căpătă convingerea că nu avea 
de ce să amâne chiar totul. De ce n-ar face o excursie la Box 
Hill, chiar dacă n-au venit domnul şi doamna Suckling? 
Puteau să-i ducă şi pe ei acolo în toamnă. Se stabili deci că 
vor merge la Box Hill. Toată lumea află că va avea loco 
asemenea excursie şi unii chiar plănuiră o alta 
asemănătoare. Emma nu fusese niciodată la Box Hill, şi ar fi 
vrut să vadă ce găsea lumea atât de atrăgător acolo. Căzuse 
de acord cu domnul Weston să pornească într-o dimineaţă 
devreme, când timpul va fi frumos, cu trăsura, într-acolo. 
Urmau să fie însoţiţi numai de câţiva dintre cei mai 
apropiaţi prieteni şi totul urma să se desfăşoare în linişte, 
discret şi distins, ceea ce era infinit superior agitaţiei şi 
pregătirilor, parăzii pe care familia Elton sau Suckling ar fi 
făcut-o cu mâncatul şi băutura la iarbă verde. 

Se înţeleseseră foarte bine asupra acestui punct şi nu mică 
fu mirarea Emmei, ca şi neplăcerea de altfel, să afle de la 


domnul Weston că îi propusese doamnei Elton ca, deoarece 
cumnatul şi sora ei nu puteau să vină, să unească cele două 
grupuri şi să meargă împreună şi, cum doamna Elton 
acceptase cu multă-bucurie, totul urma să se petreacă 
astfel, dacă ea n-ar avea nimic de obiectat. Şi, cum 
obiecţiunea ei se rezuma la o foarte profundă antipatie 
pentru doamna Elton, de care, probabil, domnul Weston nu 
era străin, nu avea rost să o mai aducă în discuţie, nu ar fi 
putut-o face fără să aibă aerul că-i reproşează, ceea ce ar fi 
făcuto să sufere pe soţia lui. Şi, astfel, se văzu nevoită să 
consimtă la un aranjament pe care ar fi făcut totul să-l 
evite, un aranjament care o va expune, probabil, chiar la 
înjosirea de a fi socotită din grupul doamnei Elton. Era 
rănită în toate sentimentele ei şi bunăvoința supunerii ei 
aparente lăsa în urmă povara grea a mustrărilor ei secrete 
pentru amabilitatea greu de controlat a firii domnului 
Weston. 

— Îmi pare bine că aprobi ceea ce am făcut, zise el 
încântat. Ştiam eu că o să-ţi placă. Într-o asemenea excursie 
nu poţi să mergi cu unul, doi tovarăşi. Oricum, nu suntem 
prea mulţi, şi dacă suntem mai mulţi, se distrează fiecare 
cum poate. Şi, la urma urmei, e o femeie cumsecade, n-o 
putem lăsa deoparte. 

Emma nu obiecta cu glas tare, dar în sinea ei nu era de 
acord cu nimic. 

Era pe la mijlocul lui iunie şi vreme frumoasă, iar doamna 
Elton devenise nerăbdătoare să fixeze ziua şi să stabilească 
împreună cu domnul Weston amănuntele privind plăcinta 
de porumbel şi friptura rece de miel, când piciorul şchiop al 
unui cal aruncă totul în braţele incertitudinii. Calul putea fi 
din nou folosit peste câteva săptămâni sau numai peste 
câteva zile, dar, oricum, nu se puteau încumeta să continue 
pregătirile şi această nedorită stagnare întrista pe toată 
lumea. Chiar resursele sufleteşti ale doamnei Elton erau 
neputincioase în faţa unui asemenea atac. 


— Nu găsiţi că-i foarte supărător, domnule Knighiley, ţipă 
ea, şi ce vreme bună de excursii. Amânările şi dezamăgirile 
astea sunt odioase. Ce ne facem? Trece anul, dacă toate 
merg aşa, şi noi;n-am făcut nimic. Anul trecut, la vremea 
asta, făcusem deja o excursie de la Maple Grove la King's 
Weston. 

— Mai bine aţi veni la Donwell, răspunse domnul 
Knightley. Asta se poate şi fără cai. Veniţi să gustaţi din 
căpşunile mele. Sunt deja coapte. 

Dacă domnul Knightley nu începuse pe un ton serios, fu 
nevoit să îl adopte în continuare, pentru că propunerea lui 
fu primită cu încântare, iar strigătul „Oh, mi-ar plăcea 
grozav!” era cât se poate de convingător fiind însoţit de 
gesturile adecvate. Donwell era un loc vestit pentru 
straturile de căpşuni, ceea ce era un argument în sprijinul 
invitaţiei. Dar nu era nevoie de nici un argument, doamna 
ar fi fost tentată chiar şi de nişte straturi de varză, căci ceea 
ce voia era să meargă undeva, oriunde. Îi promise în 
repetate rânduri că va veni, atât de des repetate încât nu-i 
lăsa timp să se îndoiască şi era extrem de măgulită de o 
asemenea dovadă de intimitate, de un compliment atât de 
deosebit pe care găsea că trebuie să-l onoreze: 

— Poţi să fii sigur de mine, zise ea. Vin negreşit. Stabileşte 
ziua şi vin, îmi dai voie s-o aduc şi pe Jane Fairfax? 

— Nu pot să stabilesc ziua până nu vorbesc şi cu ceilalţi pe 
care vreau să-i întâlniți acolo. 

— Ah, lasă totul în seama mea! Dă-mi numai mână liberă! 
Eu sunt patroana, e petrecerea mea. Voi aduce toţi prietenii 
mei. 

— Sper să-l aduceţi pe domnul Elton, dar nu vă osteniţi cu 
alte invitaţii! 

— Ah, acum arăţi foarte şiret, dar, gândeşte-te, n-ai de ce 
să-ţi fie teamă să-mi dai mie o asemenea libertate. Nu sunt 
o domnişoară care să aibă anumite preferinţe. Unei femei 
măritate poţi Să-i dai fără frică mână liberă. E petrecerea 
mea, lasă totul în seama mea! Fac eu invitaţiile! 


— Nu, spuse el calm, nu există decât o singură femeie 
măritată pe lume pe care o voi lăsa să se ocupe de invitaţii 
la Donwell, şi aceea este... 

— Doamna Weston, presupun, zise doamna Elton, puţin 
umilită. 

— Nu. Doamna Knightley, şi până când va exista mă ocup 
singur de problemele astea. 

— Ah, ce creatură ciudată eşti, strigă ea mulţumită că 
nimeni nu trecea înaintea ei. Ai umor, zău aşa, şi poţi spune 
orice! Zău că ai umor. Ei, bine, o aduc numai pe Jane, pe 
Jane şi pe mătuşa ei. Restul îi las în seama dumitale. N-am 
nici o obiecţie împotriva celor de la Hartfield. Nu-ţi face 
scrupule, ştiu că ţii la ei. 

— Vor fi acolo, desigur, dacă reuşesc să-i conving. Şi voi 
trece şi pe la domnişoara Bates, în drum spre casă. 

— Asta chiar n-are rost. O văd pe Jane în fiecare zi, dar fă 
cum vrei. Ştii, Knightley, vreau să venim dimineaţa, ceva 
simplu şi improvizat. O să-mi pun o pălărie mare şi iau cu 
coşuleţ mic pe mână, uite, poate coşuleţul ăsta cu fundă 
roz. Nimic mai simplu, vezi! Şi îi dau unul şi Janei. N-are 
rost să ne formalizăm şi să facem paradă - un fel de 
petrecere câmpenească. Vom merge la dumneata în livadă 
şi vom aduna căpşunile cu mâna noastră şi ne vom aşeza la 
umbră şi dacă vrei să ne serveşti ceva, să fie tot afară - o 
masă întinsă la umbră, înţelegi? Totul să fie simplu şi firesc. 
Nu crezi? 

— Nu tocmai! Eu cred că simplu şi firesc e să pui masa în 
sufragerie. Firescul şi simplitatea unor domni şi doamne 
este să se afle printre mobile şi servitorii lor, când iau masa. 
Când veţi obosi de mâncat căpşuni afară, veţi putea servi 
friptură rece, în casă. 

— Ei, bine, cum vrei, numai să nu faci cine ştie ce 
aranjamente. Apropo, pot să-ţi fiu de folos, eu sau menajera 
mea, cu vreo sugestie. Te rog, fii sincer, Knightley, dacă vrei 
să vorbesc cu doamna Hodges sau să controlez eu personal 
ceva... 


— Nu am nici cea mai mică dorinţă, mulţumesc. 

— Bine, dar dacă se iveşte vreo dificultate, menajera mea 
e foarte deşteaptă... 

— Pot să garantez că şi a mea e la fel de deşteaptă şi s-ar 
zbârli la oricine i-ar oferi ajutorul. 

— Tare-aş vrea să avem un măgar! Ar fi frumos ca noi să 
venim călare pe măgari, Jane, domnişoara Bates şi cu mine, 
şi caro sposo al meu pe lângă noi, pe jos. Zău, trebuie să 
vorbesc cu el să cumpere un măgar. Viaţa la ţară te obligă, 
după părerea mea, pentru că, oricâte resurse sufleteşti ar 
avea o femeie, nu e posibil să stea tot timpul închisă în casă, 
şi plimbările prea lungi, înţelegi, vara e praf, iarna e noroi... 

— Intre Donwell şi Highbury nu veţi găsi aşa ceva. Drumul 
spre Donwell nu e niciodată prăfuit, iar acum e perfect 
uscat. Veniţi pe măgar, totuşi, dacă preferaţi. Puteţi să-l 
împrumutaţi de la doamna Cole. Aş vrea ca totul să fie cât 
mai pe gustul dumneavoastră. 

— De asta sunt sigură, zău, eu te înţeleg, bunul meu 
prieten! Sub purtarea asta rece, seacă, ştiu că se ascunde o 
inimă fierbinte. Cum îi spun eu şi domnului E., ai foarte 
mult umor. Da, crede-mă Knightley, ştiu foarte bine câtă 
onoare îmi faci cu invitaţia asta. M-ai lovit la punctul 
sensibil. 

Domnul Knightley avea şi alte motive să evite a pune masa 
afară, la umbră. Voia să-l convingă pe domnul Woodhouse şi 
pe Emma să vină şi ei. Şi ştia că pe acesta numai ideea de a 
mânca afară, sau de a-i permite asta fiicei sale, putea să-l 
îmbolnăvească. Domnul Woodhouse nu trebuia ispitit, sub 
pretextul unei plimbări cu trăsura de dimineaţă şi al 
perspectivei de a petrece o oră, două la Donwell, către ceea 
ce el considera o nenorocire. 

Fu invitat cu bună credinţă. Nu exista nici o grozăvie 
ascunsă Care să constituie o pedeapsă pentru credulitatea 
sa. Fu imediat de acord. Nu mai fusese la Donwell de doi 
ani. Într-o dimineaţă frumoasă, el şi Emma, şi Harriet, 
puteau foarte bine să meargă, şi el putea să stea foarte 


liniştit cu doamna Weston, în timp ce fetele se vor plimba 
prin grădină. Nu credea că va fi umezeală la vremea asta a 
anului, în mijlocul zilei. I-ar face plăcere să mai vadă o dată 
sşi pe oricare dintre bunii lor vecini. Nu avea nici o 
obiecţiune împotriva unei plimbări la Donwell cu Emma şi 
Harriet, într-o dimineaţă frumoasă. Găsea că e foarte 
drăguţ din partea domnului Knightley că îi invită, foarte 
amabilă invitaţie şi bine gândită: e mult mai bine decât să 
mănânce afară, lui nu-i plăcea deloc să mănânce afară. 

Domnul Knightley se bucură de asentimentul şi chiar 
entuziasmul tuturor. Invitaţia lui fu atât de bine primită 
peste tot, încât se părea că, la fel ca doamna Elton, toţi luau 
întregul plan drept un mare compliment care li se făcea lor 
personal. Emma şi Harriet se aşteptau la nemaipomenite 
plăceri, iar doamna Weston, fără să o roage nimeni, promise 
să-l aducă şi pe Frank, dacă va fi posibil, ceea ce era o mare 
dovadă de amabilitate şi recunoştinţă, care ar fi putut lipsi 
de altfel. Domnul Knightley fu nevoit atunci să spună că va 
fi foarte bucuros să-l vadă şi doamna Weston promise să-i 
scrie neîntârziat şi să se folosească de toate argumentele 
spre a-l convinge să vină. 

Intre timp, calul cel şchiop se vindecă atât de repede, încât 
ziua la Box Hill deveni din nou o perspectivă fericită. În fine, 
se stabili o zi pentru a merge la Donwell şi hotărâră să 
meargă la Box Hill chiar a doua zi, deoarece vremea era 
exact aşa cum trebuie. 

Sub soarele strălucitor al unei amiezi de miez de vară, 
domnul Woodhouse fu transportat cu bine în trăsura sa, cu 
o fereastră deschisă, ca să se împărtăşească din această 
petrecere al-fresco şi, se aşeză fericit în una din cele mai 
comode camere de la Abbey, pregătită special pentru el 
(focul arsese toată dimineaţa). Se simţea în largul lui şi era 
gata să vorbească plin de plăcere despre ceea ce reuşise şi 
să sfătuiască pe toată lumea să vină şi să se aşeze şi să nu 
se încălzească prea tare. Doamna Weston, care, după câte 
se părea, venise pe jos, dinadins ca să fie obosită şi să stea 


tot timpul cu ei, rămase, după ce toţi fură invitaţi sau 
convinşi să iasă, să-i asculte cu răbdare şi să-l facă să se 
simtă bine. 

Emma nu fusese demult la Abbey şi de îndată ce se 
asigură că tatăl ei se simte bine, îl părăsi bucuroasă să se 
uite în jur, dornică să-şi împrospăteze şi să-şi corecteze 
amintirile prin observaţii mai detaliate, printr-o apreciere 
mai justă a unei case şi moşii care fuseseră totdeauna 
obiectul interesului ei şi al familiei ei. 

Simţea toată mândria şi mulţumirea de sine justificate de 
rudenia cu actualul şi viitorul proprietar, când se uita la 
dimensiunile respectabile şi stilul casei, locul extrem de 
potrivit unde fusese clădită, la adăpost, în vale. Grădinile 
mari se întindeau până la poienile de lângă pârâu, care, 
datorită neglijenţei, faţă de perspectivă, nu se vedeau de la 
Abbey şi în jur creşteau şiruri de brazi formând alei 
naturale, care nu erau opera modei sau a extravaganţei. 
Casa era mai mare decât cea de la Hartfield şi total diferită 
de aceasta, întinzându-se pe o suprafaţă destul de mare, cu 
o formă neregulată, dispunând de multe camere comode, 
dintre care una sau două erau chiar minunate. Era exact ce 
trebuia să fie şi arăta exact aşa cum era,ca reşedinţa unei 
familii cu adevărat nobile. John Knightley avea desigur 
multe defecte, dar Isabella făcuse o partidă ireproşabilă. 
Adusese în familie un soţ bun, un hume şi o avere care nu-i 
puteau face să roşească. Cu aceste sentimente plăcute se 
plimba ea şi se bucura până când trebuia să se adune 
împreună cu ceilalţi în jurul straturilor de căpşuni. Veniseră 
toţi invitaţii în afară de Frank Churchill care trebuia să 
sosească în orice clipă de la Richmond; şi doamna Elton, cu 
toată aparatura ei de fericire, cu pălăria mare şi coşuleţul 
mic pe braţ, era gata să preia conducerea la adunat de 
căpşuni, asta era tot despre ce se putea vorbi şi gândi „Cel 
mai bun fruct din Anglia - place la toată lumea - foarte 
sănătos. Acestea sunt cele mai frumoase straturi şi din cel 
mai bun soi. Minunat, să culegi şi să mănânci - numai aşa 


poţi să le savurezi - dimineaţa era desigur cel mai bine - nu 
eşti obosit - toate soiurile de aici sunt minunate - «creastă 
de cocoş» e infinit superior - nu se compară - celelalte de- 
abia se pot mânca - şi se găseşte foarte rar - unii preferă 
Chili - dar cele sălbatice sunt cele mai parfumate - preţul 
căpşunilor la Londra - la Bristol sunt o mulţime - Maple 
Gover - culturi - când se reînnoiesc straturile - grădinarii 
au păreri contradictorii - nu e o regulă generală - delicios 
fruct - numai că sunt prea dulci şi nu poţi mânca multe - În 
privinţa asta cireşele - strugurii sunt mai răcoritori - 
singura parte proastă e că trebuie să te apleci - ce soare 
orbitor, sunt moartă de oboseală - nu mai pot, trebuie să ne 
aşezăm undeva la umbră.” 

Astfel decurse conversaţia timp de o jumătate de oră, 
întreruptă fiind numai o dată de doamna Weston, care ieşi 
din casă, plină de solicitudine faţă de fiul ei adoptiv, ca să 
întrebe dacă a venit, şi fu puţin alarmată, îi era teamă să nu 
i se fi întâmplat ceva calului. 

Găsiră un loc cu destulă umbră, şi acum Emma fu nevoită 
să asculte ce discutau doamna Elton şi Jane Fairfax. Era 
vorba de un post, de un post foarte bun. Doamna Elton 
primise veşti despre asta de dimineaţă şi era încântată. Nu 
era vorba de un post la doamna Suckling, nici la doamna 
Bragge, dar era un post pe care numai acestea două îl 
întreceau în noroc şi splendoare; era un post la o anume 
verişoară a doamnei Bragge, o. cunoştinţă a doamnei 
Suckling, o doamnă cunoscută la Maple Grove. Încântător, 
extraordinar, de invidiat, cercuri superioare, sfere înalte, 
linii de conduită, lume bună, totul; şi doamna Elton nu mai 
putea de nerăbdare ca oferta să fie acceptată. Din partea 
ei, ea era plină numai de căldură, energie şi triumf şi 
refuză, de câte ori, să accepte un răspuns negativ, deşi 
domnişoara Fairfax continua s-o asigure că deocamdată nu 
vrea să se angajeze, repetând aceleaşi motive pe care le 
mai expusese şi altă dată. Totuşi doamna Elton insista să i 
se dea voie să trimită un răspuns favorabil cu poşta de 


mâine. Cum putea Jane să îndure toate astea, Emma nu se 
dumirea deloc. Arăta jignită şi vorbea apăsat, iar în cele din 
urmă, într-un fel decis, care nu-i era caracteristic, propuse 
să plece. „N-ar fi mai bine să se plimbe? N-ar vrea domnul 
Knightley să le arate grădinile, toate grădinile? Ar fi vrut să 
vadă totul.” Tenacitatea prietenei ei era mai mult decât 
putea suporta. 

Era foarte cald, şi după ce se plimbară mai mult timp prin 
grădini răzleţiţi, de-abia dacă se adunau câte trei, se 
îndreptară pe neştiute, unul după altul, către umbra dulce a 
unei alei largi de tei care, întinzându-se dincolo de grădină, 
la o distanţă egală de râu, părea a fi marginea grădinilor. 
Nu ducea nicăieri; la sfârşitul ei se deschidea priveliştea 
unui zid mic de piatră, străjuit de pilaştri înalţi, care erau 
meniţi parcă să dea impresia unei intrări într-o casă care nu 
existase niciodată. Oricât de îndoielnic ar fi părut gustul 
pentru o asemenea ornamentaţie, plimbarea era plăcută în 
sine şi priveliştea devenea foarte agreabilă. O pantă destul 
de abruptă, aproape de poalele căreia se înălța casa de la 
Abbey, devenea şi mai abruptă dincolo de curtea ei şi, la o 
distanţă de; jumătate de milă, era un mal foarte înalt şi 
grandios, acoperit de pădure, şi la baza acestui mal, bine 
aşezată şi ferită, se înălța ferma de la Abbey Mill, cu pajişti 
verzi în faţă şi un râu în jur, care înfrumuseţa peisajul. 

Era o privelişte frumoasă pentru ochi şi încântătoare 
pentru suflet. Verdele englezesc, cultura englezească, 
civilizaţia englezească expuse în lumina soarelui, fără 
ostentaţie. 

În cursul plimbării, Emma şi domnul Weston văzură că toţi 
ceilalţi se grupaseră împreună şi, în fruntea tuturor, 
desprinşi de rest, păşeau domnul Knightley şi Harriet! Era 
un tete-r-tete ciudat, dar îi plăcea. Fusese o vreme când ar 
fi dispreţuit-o ca tovarăşă şi ar fi lăsat-o fără prea multă 
ceremonie, în urmă. Acum, păreau să aibă o conversaţie 
plăcută. Fusese o vreme când Emmei i-ar fi părut rău s-o 
vadă pe Harriet atât de aproape de ferma Abbey Mill, dar 


acum nu-i mai era teamă, cu tot apanajul ei de prosperitate 
şi frumuseţe, cu păşunile întinse, turmele bogate, livada în 
floare şi coloana uşoară a fumului care se înălța din coşul 
casei. Li se alătură când ajunseră la zid şi îşi dădu seama că 
îi preocupa mai mult conversaţia lor decât ceea ce vedeau. 
EI îi dădea Harrietei informaţii despre felurile de 
agricultură etc. şi Emma descifra în zâmbetul ei: „Astea 
sunt preocupările mele. Am dreptul să atac acest subiect 
fără să fiu bănuit că vreau să aduc vorba de Robert Martin.' 
Nu-l bănuia. Era o poveste mult prea veche. Robert Martin 
încetase probabil să se gândească la Harriet. Se plimbară 
de câteva ori în lungul aleii. Umbra era foarte răcoroasă şi 
Emmei i se păru cea mai plăcută parte a zilei. 

Apoi, intrară cu toţii în casă, să ia masa, se aşezară şi 
începură să mănânce, dar Frank Churchill tot nu venise. 
Doamna Weston se tot uita după el, dar degeaba. Tatăl lui 
nu voia să-şi recunoască nerăbdarea şi râdea de temerile ei, 
dar ea nu înceta să-şi dorească ca Frank să fi renunţat la 
iapa neagră. O asigurase mai mult decât de obicei că va 
veni. „Mătugşa se simţea mult mai bine şi nu avea nici o 
îndoială că va veni.” Starea doamnei Churchill, totuşi, aşa 
cum mulţi nu întârziară să-şi amintească, era expusă la 
schimbări atât de bruşte, încât îl putea dezamăgi pe nepot, 
având o foarte îndreptăţită nevoie de el, şi doamna Weston 
fu în cele din urmă făcută să creadă sau să spună că, 
probabil, din cauza unei crize a doamnei Churchill, Frank 
nu poate veni. Emma se uită la Harriet când se discuta 
această problemă: se comporta foarte bine, nu trăda nici o 
emoție. 

Prânzul cu hrană rece se terminase şi toţi invitaţii urmau 
să iasă din nou şi să vadă ce mai rămăsese de văzut, vechile 
balustrade de la Abbey, poate vor ajunge chiar până la 
lucerna, care urma să înceapă a fi cosită a doua zi, sau, în 
orice caz, să se bucure de plăcerea de a se încălzi, pentru a 
se răcori din nou. Domnul Woodhouse, care îşi făcuse deja 
mica lui plimbare în partea de sus a grădinilor, unde 


y 


umezeala de la râu nu putea să ajungă nici măcar cu 
ajutorul imaginaţiei sale, nu mai voi să se mişte, şi fiica lui 
se hotări să rămână cu el, pentru ca doamna Weston să se 
lase convinsă de soţul ei şi să iasă la aer, ceea ce era, după 
toate aparențele necesar dispoziţiei sale proaste. 

Domnul Knightley făcuse tot ce-i stătea în putinţă ca să-l 
amuze pe domnul Woodhouse. Cărţi cu gravuri, sertare cu 
medalii, camee, corali, scoici de orice alt fel de colecţie 
existentă în vitrinele sale fuseseră pregătite pentru 
bătrânul său prieten, ca să-şi treacă dimineaţa în mod 
plăcut şi bunătatea sa fusese pe deplin răsplătită. Domnul 
Woodhouse se distrase extraordinar de bine. Doamna 
Weston i le arăâtase pe toate şi acum eli le arăta Emmei. Din 
fericire, nu avea o altă asemănare cu un copil, în afară de o 
lipsă totală de gust, altfel era ponderat, consecvent şi 
metodic, totuşi, înainte de a începe ca să se uite câteva clipe 
la intrare şi „n faţa casei şi, nici nu ajunsese bine, când o 
văzu pe Jane Fairfax venind repede din grădină, purtând pe 
faţă expresia cuiva care vrea să fugă. Se aştepta prea puţin 
s-o întâlnească atât de curând pe domnişoara Woodhouse şi 
tresări în primul moment, dar tocmai pe ea o căuta. 

— Vreţi să fiţi atât de drăguță, zise ea, dacă se observă 
lipsa mea, să spuneţi că am plecat acasă. Plec chiar acum. 
Mătuşa mea nu-şi dă seama cât este de târziu şi nici ce mult 
am lipsit de acasă, dar sunt sigură că bunica e neliniştită. Aş 
încurca şi aş supăra pe toată lumea. Unii s-au dus la 
heleştee, aţi pe aleea cu tei. Până nu se întorc nu-mi vor 
observa lipsa, dar, când vor observa, veţi fi atât de bună să 
le spuneţi că am plecat acasă? 

— Desigur, cum doriţi, dar n-aveţi de gând să plecaţi 
singură pe jos la Highbury? 

— Ba da, ce poate să mi se întâmple? Merg repede. Ajung 
acasă în douăzeci de minute. 

— Dar, e prea departe, zău, e prea departe să mergeţi 
singură pe jos. Să chem trăsura, vine în două minute. 


— Vă mulţumesc, vă mulţumesc, dar sub nici un motiv nu 
faceţi una ca asta! îmi place să merg pe jos. Şi tocmai mie 
să-mi fie teamă să merg singură! în curând va trebui să-i 
apăr pe alţii. 

Vorbea cu mare emoție şi Emma răspunse cu multă 
înţelegere: 

— Asta nu e un motiv să vă expuneţi la primejdii. Trebuie 
să chem trăsura. Căldura chiar e foarte primejdioasă. 
Sunteţi deja obosită. 

— Sunt, răspunse ea, sunt obosită, dar e o altfel de 
oboseală. Dacă merg repede, o să-mi revin. Domnişoară 
Woodhouse, câteo-dată, simţim fiecare ce înseamnă un 
suflet obosit. Al meu e obosit peste măsură. Cel mai bun 
lucru pe care îl puteţi face pentru mine e să mă lăsaţi să mă 
descurc singură şi să anunţaţi, numai, la timpul potrivit, 
plecarea mea. 

Emma nu mai avea nimic împotrivă. Văzuse tot şi simțind 
ceea ce simţea, o îndemnă să plece imediat şi o urmări cu 
privirea să vadă dacă e în siguranţă, cu zelul unei adevărate 
prietene. Ea o privi cu recunoştinţă şi îi spuse la despărţire: 

— Oh, domnişoară Woodhouse, ce bine e să poţi fi singură 
câteodată. Cuvintele păreau să izbucnească dintr-o inimă 
prea grea şi să vorbească despre răbdarea continuă de 
care trebuia să dea dovadă chiar faţă de acelea pe care le 
iubea foarte mult. 

— Asemenea casă, zău, şi asemenea mătuşă! zise Emma, 
când se întoarse din nou în hol. Te plâng, draga mea, şi cu 
cât vei fi mai sensibilă la oroarea asta, cu atât mai dragă îmi 
vei fi. 

Nu trecuse nici un sfert de oră de la plecarea Janei şi de- 
abia apucaseră să se uite la câteva vederi cu piaţa San 
Marco din Veneţia, când intră Frank Churchill. Emma nu se 
gândise la el, uitase să se gândească, dar fu foarte 
bucuroasă să-l vadă. Doamna Weston va fi uşurată în fine. 
Iapa neagră nu avea nici o vină. Avuseseră dreptate aceia 
care ziceau că e din cauza doamnei Churchill. Fusese 


reţinut de o uşoară criză a ei, ceva nervos, care durase 
câteva ore. Renunţase chiar la orice gând de a mai veni şi 
se hotărâse destul de târziu să vină totuşi. Ştiuse că-i va fi 
cald pe drum şi ce mult va întârzia, în ciuda grabei sale, şi 
credea că mai bine n-ar fi venit. Căldura era insuportabilă, 
niciodată nu mai văzuse aşa ceva, aproape că-şi dorea să fi 
stat acasă, nimic nu-l deranja mai tare decât căldura, putea 
să suporte frigul oricât de intens, dar căldura era 
îngrozitoare, şi se aşeză la cea mai mare distanţă posibilă 
de rămăşiţele vagi ale focului domnului Woodhouse, cu o 
înfăţişare de plâns. 

— O să te răcoreşti, dacă stai liniştit, zise Emma. 

— De îndată ce mă răcoresc, va trebui să plec înapoi. 
Prezenţa mea era necesară acolo, dar s-a contat atât de 
mult pe venirea mea aici! Plecaţi în curând cu toţii, 
presupun. Se termină petrecerea. Am întâlnit pe cineva 
când veneam. O nebunie pe vremea asta, curată nebunie! 

Emma asculta, privea şi îşi dădu curând seama că starea 
lui Frank Churchill putea foarte bine fi definită ca proastă 
dispoziţie! Unii oameni sunt foarte nervoşi când le e cald. 
Poate şi el are o asemenea constituţie şi, cum ştia că a 
mânca şi a bea e uneori cel mai bun medicament pentru 
astfel de suferinţe trecătoare, îi recomandă să ia o gustare. 
Găsea de toate, din belşug, în sufragerie şi, cu multă milă 
creştinească, îi arătă uşa. 

„Nu, nu va mânca, nu-i era foame, asta l-ar încălzi şi mai 
mult.” După două minute însă, se lăsă înduplecat, spre 
binele lui, şi mormăind ceva despre berea de bolid, ieşi. 
Emma îşi dedică din nou atenţia tatălui ei, zicându-şi în 
secret: „Bine că nu mai sunt îndrăgostită de el. Nu mi-ar 
plăcea un bărbat care e atât de tulburat de o dimineaţă 
călduroasă. Harriet, cu firea ei blânda şi cuminte, nu va găsi 
nimic de obiectat.” 

Se întoarse, după ce avusese timp să mănânce destul şi 
era mult mai calm. Se răcorise şi, binecrescut, cum era de 
obicei, fu în stare să tragă un scaun lângă ei, să se 


intereseze de ce făceau şi să regrete, într-un fel potolit, că a 
întârziat atât de mult. Nu era foarte bine dispus, dar 
încerca, se pare, să-şi revină şi, în cele din urmă, reuşi să 
spună o mulţime de lucruri plăcute. Se uitau la nişte vederi 
din Elveţia. 

— Când se face bine mătuşa mea, plec în străinătate, zise 
el. N-o să fiu niciodată liniştit până nu văd câteva din 
locurile astea. Cândva, veţi primi nişte schiţe de la mine, să 
le vedeţi, sau însemnările mele de călătorie, să le citiţi —, 
sau, poate, un poem.:Voi face ceva, să mă remarc. 

— Asta se poate, dar nu cu schiţe din Elveţia. Nu vei 
merge I niciodată în Elveţia, unchiul şi mătuşa nu-ţi vor da 
voie să părăseşti Anglia. 

— Poate îi conving să meargă şi ei. Doctorii îi pot prescrie 
mătuşii un climat cald. Am chiar o speranţă că s-ar putea să 
plecăm cu toţii în străinătate. Ar trebui să călătoresc. Am 
obosit să nu fac nimic. Vreau o schimbare, sunt foarte 
serios, domnişoară Woodhouse, orice ţi-ai închipui cu ochii 
dumitale pătrunzători, m-am plictisit de Anglia şi aş pleca 
mâine, dacă s-ar putea. 

— Te-ai plictisit de bogăţie şi răsfăţ. N-ai putea să-ţi 
inventezi nişte dificultăţi şi să rămâi aici, mulţumit de ele? 

— Eu, plictisit de bogăţie şi răsfăţ? Greşeşti amarnic. Nu 
mă „consider nici bogat, nici răsfăţat. Cât priveşte averea, 
nu stau deloc bine. Nu sunt deloc un norocos. 

— Nu mai eşti însă atât de nenorocit ca atunci când ai 
sosit. Du-te şi mai mănâncă şi mai bea ceva şi vei avea o 
situaţie foarte bună. Încă o bucată de friptură rece, încă o 
înghiţitură de Madeira cu apă şi vei fi la fel de fericit ca noi 
toţi. 

— Nu, nu mai plec. Stau lângă dumneata. Dumneata eşti 
cel mai bun leac. 

— Mergem mâine la Box Hill, vii cu noi. Nu e Elveţia, dar 
tot e ceva pentru un tânăr atât de dornic de schimbare. 
Rămâi, sau mergi cu noi? 

— Nu, sigur că nu. Plec spre casă pe răcoare, deseară. 


— Dar poţi să te întorci pe răcoare mâine dimineaţă. 

— Nu, nu merită osteneala. Dacă vin, o să fiu supărat. 

— Atunci, te rog, rămâi la Richmond. 

— Dar dacă rămân, o să fiu şi mai supărat. Nu suport să 
ştiu că sunteţi cu toţii acolo, fără mine. 

— Astea sunt dificultăţi pe care trebuie să ţi le rezolvi 
singur. Hotărăşte cât eşti de supărat. Nu mai insist. 

Ceilalţi invitaţi se întorceau şi peste puţină vreme se 
adunaseră cu toţii. Unii din ei se bucurară foarte mult la 
vederea lui Frank Churchill, alţii tratară evenimentul cu 
mai mult calm, dar cu toţii fură supăraţi şi tulburaţi când i 
se explică plecarea domnişoarei Fairfax. Concluzia discuţiei 
fu că toată lumea trebuie să plece şi după ce stabiliră 
câteva lucruri în legătură cu excursia de a doua zi se 
despărţiră. Dorinţa vagă a lui Frank Churchill de a se 
exclude scăzu atât de mult, încât ultimele lui cuvinte către 
Emma sunau astfel: 


— Ei, bine, dacă vrei să rămân aici, şi să vin şi eu, o voi 
face! Ea zâmbi, în semn că acceptă şi nimic, în afară de o 
chemare de la Richmond, nu putea să-l mai urnească până 
a doua zi seara. 

CAPITOLUL XLIII. 

PENTRU EXCURSIA LA BOX HILL AVEAU O zi splendidă, 
şi toate celelalte condiţii exterioare ale aranjamentului, 
adăpostul şi punctualitatea promiteau o petrecere 
minunată. Domnul Weston conducea totul, făcând, în bune 
condiţii, legătura între Hartfield şi casa parohială şi toată 
lumea sosi la timp. Emma merse împreună cu Harriet, 
domnişoara Bates şi nepoata ei, cu familia Elton, iar domnii, 
călare. Doamna Weston rămase cu domnul Woodhouse. Nu 
le lipsea nimic să fie fericiţi când ajunseră acolo. Călătoriră 
şapte mile cu speranţa de a se distra şi toată lumea avu o 
izbucnire de admiraţie în primul moment al sosirii, dar în 
decursul zilei, amuzamentul nu fu complet. Era o atmosferă 
placidă, o lipsă de voie bună, o lipsă de unitate, peste care 
nu se putea trece. Se formaseră, într-un mod mult prea 
evident, grupuri. Domnul şi doamna Elton mergeau 
împreună; domnul Knightley se ocupa de domnişoara Bates 
şi de Jane, iar Emma şi Harriet cădeau în sarcina lui Frank 
Churchill. Domnul Weston căuta în zadar să stabilească 
între ei o armonie. La început, păru o grupare accidentală, 
dar se dovedi stabilă. Domnul şi doamna Elton, ce e drept, 
nu aveau nimic împotrivă să se amestece cu alţii şi să fie 
simpatici, pe cât puteau, dar, în cursul celor două ore 
petrecute pe deal, se părea că asupra celorlalte părţi, 
domnea un principiu al separaţiei prea puternic pentru ca 
vreo perspectivă reuşită, vreo apropiere rece sau vreun 
vesel domn Weston să-l poată submina. 

La început, Emmei i se păru totul o plictiseală curată. Nu-l 
văzuse pe Frank Churchill niciodată atât de tăcut şi de 
tâmpit. Nu spunea nimic vrednic de a fi auzit, se uita fără să 
vadă, admira fără inteligenţă, o asculta fără să ştie ce 
spune. Dacă el era atât de plictisitor, nu-i de mirare că şi 


Harriet era plictisitoare şi amândoi la un loc erau 
insuportabili. 

Când se aşezară, lucrurile începură să meargă mai bine, 
după gustul ei, mult mai bine, pentru că Frank Churchill 
deveni vorbăreţ şi vesel, făcând din ea obiectul atenţiei sale. 
Orice compliment deosebit, care putea fi rostit, îi era 
adresat ei. Părea că tot ce-şi dorea el era s-o amuze pe ea şi 
să-i fie simpatic, şi Emma, bucuroasă de acest reviriment, 
deloc supărată să fie măgulită, era veselă şi în largul ei şi îl 
şi încuraja prieteneşte, cât se putea. Îi admise galanteriile, 
aşa cum făcuse în prima perioadă şi cea mai animată a 
cunoştinţei lor. Acum, după părerea ei, toate acestea nu 
aveau nici o valoare, deşi în ochii celor care îi vedeau 
puteau să aibă aspectul a ceea ce nici un alt cuvânt 
englezesc nu descrie mai bine decât cuvântul „flirt”. 

„Domnul Churchill şi domnişoara Woodhouse au flirtat 
foarte mult.” Se lăsau amândoi pradă acestei fraze şi 
primejdiei ca ea să fie trimisă într-o scrisoare la Maple 
Grove, de către una din doamne, şi în Irlanda, de o anume 
domnişoară. Emma nu avea nici un motiv real să fie veselă 
şi nepăsătoare, făcea tot ce făcea pentru că era dezamăgită 
şi, deşi îi era simpatic pentru că îi dădea atenţie şi ea găsea 
că face asta aşa cum se cuvine, indiferent dacă era din 
prietenie, admiraţie sau în joacă, el nu-i putea recuceri 
inima. Voia totuşi să-i fie numai prietenă. 

— Îţi sunt foarte recunoscător, zise el, că mi-ai spus să vin 
azi! Dacă n-ai fi fost dumneata, aş fi pierdut toată bucuria 
petrecerii. Chiar mă hotărâsem să mă întorc. 

— Da, erai foarte supărat şi nu ştiu de ce, nu văd alt motiv 
afară de faptul că ai ajuns prea târziu pentru cele mai bune 
căpşuni. Am fost o prietenă mai bună decât meritai. Dar ai 
fost destul de modest. Ai cerşit aproape ordinul de a veni 
încoace. 

— Nu spune că eram supărat. Eram obosit. M-a copleşit 
căldura. 

— Azi e şi mai cald. 


— Nu pentru sentimentele mele. Azi mă simt bine. 

— Te simţi bine pentru că eşti stăpânit. 

— Stăpânit? De dumneata, da. 

— Poate că mă aşteptam să spui asta, dar mă refeream la 
stăpânirea de sine. Ieri, într-un fel sau altul, îţi ieşiseşi din 
fire şi scăpaseşi de sub propriul control. Dar azi ţi-ai 
revenit, şi cum eu nu pot să fiu tot timpul cu dumneata e 
mai bine să-ţi stăpâneşti singur pornirile, decât să aştepţi 
asta de la mine. 

— De fapt, e acelaşi lucru. Nu mă pot stăpâni dacă nu mă 
îndeamnă ceva. Dumneata îmi comanzi, fie că vorbeşti, fie 
că nu. Şi poate că eşti tot timpul cu mine. Da, tot timpul eşti 
cu mine 

— Începând de ieri, de la orele trei. Influenţa mea veşnică 
nu poate să fi început mai devreme, altfel nu ai fi fost atât 
de prost dispus înainte. 

— Ieri, la orele trei! Aşa gândeşti dumneata? Credeam că 
ne cunoaştem din februarie. 

— E într-adevăr greu de găsit un răspuns la galanteria 
dumitale. Dar (coborându-şi vocea) nu mai vorbeşte nimeni 
în afară de noi şi nu prea merită să vorbim prostii de dragul 
de a distra şapte oameni care tac. 

— N-am spus nimic de care să-mi fie ruşine, răspunse el 
vioi şi obraznic. Ne cunoaştem din februarie. 'Ioţi cei care 
au urechi de auzit să audă. Să se întindă fraza asta de la 
Mickleham la Dorking. Ne-am cunoscut în februarie. Şi 
apoi, în şoaptă: 

— 'Tovarăşii noştri sunt extrem de proşti. Ce să facem ca 
să-i trezim? Orice prostie e bună pentru asta. Trebuie să 
înceapă să vorbească! Doamnelor şi domnilor, domnişoara 
Woodhouse îmi ordonă (dânsa prezidează oriunde s-ar afla) 
să vă spun că doreşte să ştie la ce vă gândiţi fiecare! 

Unii râseră şi răspunseră cu bunăvoință. Domnişoara 
Bates spuse foarte multe vorbe. Doamna Elton se simţi 
înţepată de ideea că domnişoara Woodhouse prezidează 
oriunde. Răspunsul domnului Knightley fu cel mai clar: 


— E sigură domnişoara Woodhouse că vrea să audă ce 
gândim? 

— Ah, nu, nu, strigă Emma, râzând cât de nepăsătoare 
putea, sub nici un motiv! E ultimul lucru pe care l-aş 
suporta acum. Măi bine să aud orice decât ceea ce gândiţi. 
Adică, n-aş putea zice toţi, există poate o persoană sau două 
(uitându-se spre domnul Weston şi Harriet), ale căror 
gânduri nu mi-ar fi teamă să le aud. 

— Sunt lucruri, strigă doamna Elton apăsat, pe care eu nu 
m-aş fi simţit îndreptăţită să le cercetez. Deşi poate în 
calitatea mea de conducătoare a grupului —, n-am mai fost 
într-un cerc de felul ăsta - excursii - domnişoare - femei 
măritate. 

Murmurele şi nemulţumirile erau adresate în principal 
soţului ei, care îi şopti ca răspuns; 

— Foarte adevărat, draga mea, foarte adevărat. Exact aşa, 
într-adevăr, nemaipomenit, dar unele îşi permit să spună 
orice. Mai bine s-o luăm în glumă. Toată lumea ştie ce ţi se 
cuvine. 

— Nu merge, îi şopti Frank, Emmei. Cei mai mulţi sunt 
indignaţi, îi atac pe alt front. Doamnelor şi domnilor, 
domnişoara Woodhouse îmi ordonă să vă spun că renunţă la 
dreptul dânsei de a şti exact ce gândiţi şi cere numai să 
audă ceva foarte distractiv din partea fiecăruia dintre 
dumneavoastră. lată, sunteţi şapte în afară de mine, care, 
aşa cum a avut plăcerea să-mi spună, am fost deja foarte 
amuzant), şi vă cere fiecăruia în parte să spuneţi ceva 
foarte inteligent, în versuri sau în proză, original sau 
imitație, sau două lucruri inteligente numai pe jumătate sau 
trei tâmpenii curate, şi ea se angajează să râdă din toată 
inima la toate. 

— Ah, minunat, exclamă domnişoara Bates, atunci pentru 
mine e simplu. Trei tâmpenii curate! Asta-i ceva ce mi se 
potriveşte, în mod sigur voi spune trei tâmpenii curate de 
îndată ce voi deschide gura, nu-i aşa? (uitându-se în jur 


plină de binevoitoare încredere în asentimentul tuturor). 
Nu credeţi? 

Emma nu putu să reziste: 

— Ah, doamnă, dar s-ar putea să fie o dificultate. lertaţi- 
mă, numărul e destul de limitat. Numai trei o dată... 

Domnişoara Bates, înşelată de ceremonia prefăcută din 
glasul ei, nu se supără, deşi o roşeaţă uşoară arăta că o 
duruse totuşi. 

— Ah, sigur, văd ce vrea să spună (întorcându-se spre 
domnul Knightley), o să încerc să-mi ţin gura. Probabil că 
am devenit foarte antipatică, altfel n-ar zice aşa ceva unei 
vechi prietene. 

— Îmi place planul vostru, strigă domnul Weston. De 
acord, de acord. Fac tot ce pot. Compun o şaradă. Cum se 
consideră o şaradă? 

— Slab, mi-e teamă, domnule, slab, răspunse fiul său, dar 
vom fi indulgenţi, mai ales cu cel care deschide drumul. 

— Nu, nu, zise Emma. Nu consider că e prea puţin. O 
şaradă de la domnul Weston îl achită pe dânsul şi pe cel de 
alături. Haideţi, domnule, vă rog, vreau să aud! 

— Chiar şi eu mă îndoiesc dacă e inteligentă sau nu, zise 
domnul Weston. E un lucru recunoscut. lată, spuneţi două 
litere din alfabet, care să exprime perfecțiunea. 

— Două litere care să exprime perfecțiunea? Zău nu ştiu. 

— Ah, n-o să ghiciţi niciodată! Tu (întorcându-se spre 
Emma), sunt sigur că n-o să ghiceşti niciodată. Vă spun eu: 
M şi A. Emma! înţelegeţi? 

Înţeleseră şi îl felicitară totodată. Poate că nu era cine ştie 
ce deşteptăciune, dar Emma găsi multe motive să râdă şi să 
fie încântată. La fel, Frank Churchill şi Harriet. Ceilalţi nu 
păreau la fel de încântați, unii arătau chiar miraţi, şi 
domnul Knightley spuse grav: 

— Asta arată ce fel de lucruri inteligente se cer, şi domnul 
Weston s-a descurcat foarte bine, dar a handicapat pe toată 
lumea. Perfecţiunea nu trebuie să apară atât de repede! 


— Ah, din partea mea, zise doamna Elton, protestez, 
trebuie să fiu scuzată. Realmente, nu pot să încerc. Nu-mi 
plac deloc asemenea lucruri. Mi s-a trimis o dată un 
acrostih cu numele meu, şi nu mi-a făcut deloc plăcere. 
Ştiam de la cine vine. Era un papiţoi dezgustător! Ştii 
despre cine vorbesc! (dând din cap către soţul ei). Lucrurile 
astea sunt bune de Crăciun, când stai în jurul focului, dar 
total deplasate când mergi vara în excursie. Domnişoara 
Woodhouse trebuie să mă scuze. Nu sunt dintre aceia care 
să spună lucruri inteligente la dispoziţia oricui. De felul meu 
sunt foarte volubilă, dar, realmente, trebuie să mi se 
permită să judec eu când să vorbesc şi când să-mi ţin gura. 
Săriţi peste noi, dacă sunteţi drăguţ, domnule Churchill. 
Săriţi peste domnul E., Knightley, Jane şi peste mine. Nu 
avem nimic inteligent de spus, niciunul din noi. 

— Da, da, săriţi peste mine, adăugă soţul ei cu un zâmbet 
complice. N-am nimic de spus care s-o distreze pe 
domnişoara Woodhouse sau pe vreo altă domnişoară. Sunt 
un bărbat bătrân, la casa mea - bun de nimic. Mergem, 
Augusta? 

— Din toată inima, M-am săturat să stau mereu în acelaşi 
loc. Vino, Jane, ia-mă de celălalt braţ. 

Jane refuză totuşi, iar soţul şi soţia plecară. 

— Fericită pereche, zise Frank Churchill, de îndată ce se 
îndepărtară şi nu-l mai putea auzi. Ce bine se potrivesc! Au 
avut noroc - căci aşa cum s-au cunoscut, la băi, şi s-au 
căsătorit imediat... Am impresia că abia se cunoscuseră de 
câteva săptămâni, la Bath! Excepţional noroc! Cum poţi 
cunoaşte firea cuiva la Bath, printre atâţia oameni, nu poţi 
şti nimic. Numai dacă vezi femeia în casa ei, printre ai ei, 
aşa cum se comportă de obicei, poţi să-ţi dai cu adevărat 
seama. Dacă nu faci asta, mergi la nimereală şi la noroc şi 
de obicei ai ghinion. Câţi bărbaţi nu s-au angajat, cu o 
cunoştinţă scurtă, şi s-au căit după aceea toată viaţa. 

Domnişoara Fairfax, care rareori vorbea tare, vorbi acum: 


— Asemenea lucruri se întâmplă, fără îndoială. Fu oprită 
de o tuse. Frank Churchill se întoarse spre ea ca să o 
asculte. 

— Spuneaţi ceva, zise el, grav. Ea îşi recapătă glasul: 

— Voiam numai să observ că deşi asemenea triste situaţii 
se ivesc câteodată, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, 
nu-mi închipui că sunt foarte frecvente. O dragoste se poate 
naşte în pripă:şi fără prudenţă, dar se poate să ai timpul să 
te vindeci. Cu asta vreau să spun că numai cei cu un 
caracter slab şi nehotărât (a căror fericire e mereu la 
discreţia întâmplării) pot să lase ca o cunoştinţă nefericită 
să devină o povară veşnică. 

El nu răspunse; se uită numai şi se înclină supus şi curând 
după aceea spuse pe un ton vesel: 

— Ei bine, eu am atât de puţină încredere în judecata mea, 
încât, atunci când mă voi însura, sper că se va ocupa cineva 
să-mi caute o nevastă. Ai vrea (întorcându-se spre Emma), 
ai vrea să-mi cauţi o nevastă? Sunt sigur că mi-ar plăcea, 
dacă mi-ai alege-o dumneata. Dumneata eşti furnizorul 
familiei, ştii (zâmbind către tatăl său). Găseşte-mi pe cineva. 
Nu mă grăbesc. Poţi s-o adopţi, s-o educi. 

— Şi s-o fac ca mine! 

— Te rog mult, dacă se poate! 

— Foarte bine, primesc propunerea. Vei avea o soţie 
încântătoare. 

— Să fie foarte vioaie şi să aibă ochi căprui. În rest nu mă 
interesează. Plec în străinătate pentru doi ani şi când mă 
întorc vin la dumneata să-mi caut soţia. "Ţine minte! 

Emma nu era deloc în primejdie să uite. Era o misiune 
care ii atingea coarda sensibilă. Nu era chiar Harriet fata 
descrisă de el? în afară de ochii căprui, în doi ani putea 
deveni exact ce voia el. Poate chiar la Harriet se gândise, 
cine ştie? Dacă lăsa educaţia în seama ei, era implicit. 

— Ei, mătuşica, îi spuse Jane domnişoarei Bates, ce-ar fi să 
mergem după doamna Elton? 


— Dacă vrei, draga mea. Din toată inima, sunt gata. Eram 
gata şi atunci să merg cu ea, dar şi acum e bine. O ajungem 
repede. Uite-o, a, nu, e altcineva. E una din doamnele din 
trăsura aceea irlandeză, nu seamănă deloc cu ea. Ei, eu 
ZIC... 

Plecară, urmate peste un minut de domnul Knightley. 
Rămaseră numai domnul Weston, fiul său, Emma şi Harriet, 
şi veselia tânărului crescu într-atât încât deveni 
supărătoare. Chiar şi Emma se plictisise de complimente şi 
veselie şi ar fi vrut mai degrabă să meargă liniştită cu 
ceilalţi sau să rămână singură, cu nimeni în jur, ca să poată 
admira în pace priveliştea. Se bucură deci la apariţia 
servitorilor care îi căutau să-i conducă la trăsuri şi chiar 
zelul pregătirilor pentru plecare şi nerăbdarea doamnei 
Elton de a avea prima trăsura fură suportate cu bucurie la 
gândul că are perspectiva de a călători liniştită spre casă şi 
a încheia şirul de distracţii îndoielnice ale acestei zile. Încă 
o petrecere ca asta, cu atâţia participanţi prost aleşi, nu va 
mai putea îndura altă dată. 

În timp ce aştepta trăsura, domnul Knightley se opri lângă 
ea. Se uită în jur, ca şi când ar fi vrut să se asigure cănue 
nimeni pe aproape, apoi zise: 

— Emma, trebuie să-ţi mai vorbesc o dată în felul în care 
obişnuiam să-ţi vorbesc. E un privilegiu pe care mai mult îl 
suporţi decât mi-l acorzi, poate, dar trebuie să fac uz de el. 
Nu pot să te văd purtându-te urât fără să-ţi atrag atenţia. 
Cum ai putut să fii atât de crudă cu domnişoara Bates? Cum 
ai putut să fii atât de insolentă cu glumele tale faţă de o 
femeie ca ea, cu vârsta, caracterul şi cu situaţia ei? Emma, 
n-aş fi crezut una ca asta! 

Emma îşi aminti, se înroşi, îi păru rău, dar încercă să râdă 
ca să şteargă totul. 

— Ei, dar era o glumă atât de bună. Nu m-am putut abţine. 
Cine-ar fi putut? Nu cred că a jignit-o. Probabil că nici n-a 
înţeles. 


— 'Te asigur că a înţeles. A simţit chiar tot ce voiai să spui. 
Am discutat cu ea despre asta. Tare-aş vrea să fi auzit şi tu 
ce-a spus, cu ce candoare şi generozitate vorbea. Aş vrea să 
fi auzit cum lăuda răbdarea ta, faptul că poţi să-i dai 
atenţie, tu şi tatăl tău, când compania ei e atât de 
plictisitoare. 

— Ah, strigă Emma, ştiu că nu există nici o fiinţă mai 
cumsecade pe lume, dar trebuie să admiţi că bunătatea şi 
ridicolul se împletesc în caracterul ei în modul cel mai 
nefericit! 

— Se împletesc, recunosc, zise el, şi dacă ar fi fost bogată 
aş fi înclinat să cred că ridicolul copleşeşte bunătatea. Dacă 
ar fi o femeie cu avere, n-aş avea nimic împotriva unor 
glume inofensive, nu te-aş certa pentru ce ţi-ai permis. 
Dacă ar fi egala ta în societate - dar, Emma, gândeşte-te cât 
e de departe de aşa ceva. E săracă, a pierdut înlesnirile pe 
care le avea când s-a născut şi va mai pierde probabil, la 
bătrâneţe. Situaţia ei ar trebui să-ţi provoace compasiune. 
Foarte urât din partea ta, zău! Tocmai tu! Ea te cunoaşte 
probabil de când erai mică, te-a văzut crescând, la vremea 
când era o cinste pentru tine să te bage în seamă, şi acum 
să te vadă râzând cu nepăsare de ea, umilind-o, sub 
imperiul trufiei de moment - şi asta în faţa nepoatei ei şi a 
celorlalţi, dintre care mulţi, unii cu siguranţă, vor fi 
influenţaţi de felul cum tu o tratezi. Nu e plăcut ce-ţi spun, 
Emma, şi nici mie nu-mi face plăcere, dar trebuie s-o fac - 
voi spune adevărul, când se poate. Sunt mulţumit să-mi 
dovedesc prietenia pentru tine şi să-ţi dau fidel sfaturi 
încredinţat că, odată şi odată, o să-mi dai dreptate, mai 
mult decât acum. 

În timp ce vorbeau se îndreptau spre trăsură şi, înainte ca 
ea să poată zice ceva, elo ajută să urce. El interpretase 
greşit sentimentele care o făceau să se uite în altă parte şi 
să tacă. Erau numai un amestec de furie împotriva ei însăşi, 
umilinţă şi îngrijorare. Nu apucase să deschidă gura şi când 
intră în trăsură, se prăbuşi un moment, copleşită, apoi, 


reproşându-şi că nu şi-a luat rămas bun, că n-a zis nimic, că 
s-a despărţit cu aparentă răceală, scoase capul strigând, cu 
mâna întinsă, ca să arate că nu e supărată, dar era prea 
târziu. El plecase şi caii porniseră deja. Continuă să se uite 
înapoi, dar în zadar, şi curând, cu o viteză neobişnuită, erau 
deja la jumătatea drumului şi tot restul rămăsese în urmă. 
Era supărată, nespus de supărată, mai supărată decât 
putea ascunde. Niciodată în viaţa ei nu se simţise atât de 
tulburată, de umilită, întristată. Era adânc lovită. Nu se 
putea nega adevărul spuselor lui. O simţea din toată inima. 
Cum de a putut fi atât de crudă, atât de brutală cu 
domnişoara Bates! Cum de s-a expus la a face o impresie 
atât de proastă celui pe care îl preţuia şi cum de l-a lăsat să 
plece fără a-i spune măcar un cuvânt de alinare? 

Timpul n-o făcu să-şi vină în fire. Cu cât se gândea mai 
mult, cu atât creştea supărarea. Nu fusese niciodată atât de 
tristă. Din fericire, nu era nevoie să vorbească. Era numai 
cu Harriet, care nici ea nu era bine dispusă, ci istovită şi 
dornică să tacă. Şi Emma simţi lacrimile curgând pe 
obrazul ei aproape tot drumul spre casă, fără să-şi dea 
osteneala să le oprească, oricât de neobişnuite ar fi fost. 

CAPITOLUL XLIV. 

EMMA SE GÂNDI TOATĂ SEARA LA nereuşita excursiei de 
la Box Hill. Nu-şi dădea seama în ce fel o apreciau ceilalţi. 
Ei, la ei acasă şi cu felul lor de-a fi diferit de al Emmei, şi-o 
aminteau poate cu plăcere, dar, după părerea ei, fusese 
dimineaţa cea mai prost petrecută, cea mai total lipsită de 
satisfacţii intelectuale şi care constituia cea mai oribilă 
amintire din câte avusese ea vreodată. O seară întreagă 
petrecută la joc de table cu tatăl ei era o fericire pe lângă 
ce fusese dimineaţa asta. În asta de fapt consta adevărata 
fericire, căci ea renunţa la plăcerile personale de dragul lui 
şi simţea că, oricât de puţin ar fi meritat dragostea lui 
tandră şi stima lui plină de încredere, totuşi, purtarea ei 
faţă de el era fără reproş. Ca fiică, spera că nu e total lipsită 
de inimă. Spera că nimeni nu-i va putea spune: „Cum poţi 


să fii atât de insensibilă faţă de tatăl tău? Trebuie şi am să-ţi 
spun adevărul de câte ori se poate!” Domnişoara Bates! 
Asta nu se va mai întâmpla niciodată, nu, niciodată. Dacă 
atenţiile viitoare puteau răscumpăra vina din trecut, spera 
că va fi iertată. Fusese neglijentă de multe ori, aşa îi spunea 
conştiinţa ei, neglijentă, poate mai mult cu gândul decât cu 
fapta, dispreţuitoare, lipsită de amabilitate. Dar asta nu se 
va mai întâmpla. Sub imperiul unei căinţe adevărate, hotări 
s-o viziteze chiar a doua zi şi să înceapă în acest fel un şir 
de vizite regulate, egale, pline de amabilitate din partea ei. 

Era la fel de hotărâtă a doua zi şi porni de dimineaţă ca să 
nu i se ivească vreo piedică în cale. Nu era exclus să-l 
întâlnească pe domnul Knightley pe drum; sau poate o să 
vină la ei în timp ce ea era în vizită. Nu avea nimic 
împotrivă. Nu-i va fi ruşine de pedeapsa pe care şi-o 
impunea şi care i se cuvenea pe bună dreptate, îşi întoarse 
ochii spre Donwell când porni, dar nu-l văzu. 

„Doamnele erau acasă, toate.” Nu se bucurase niciodată 
atât de mult la auzul acestor cuvinte, nici nu intrase în 
gang, nici nu urcase scara vreodată cu atâta dorinţă de a 
face plăcere, ci mai mult cu ideea de a face o favoare sau de 
a o căpăta, pentru ca apoi să-şi bată joc. 

Când intră, se stârni o oarecare agitaţie, mişcare şi vorbe. 
Auzi vocea domnişoarei Bates. Ceva trebuia făcut în grabă, 
servitoarea arăta înfricoşată şi încurcată, spera că nu o 
deranjează să mai aştepte două minute, dar apoi o conduse 
prea repede înăuntru. Mătugşa şi nepoata păreau amândouă 
să se refugieze în camera cealaltă. O zări pe Jane destul de 
clar, arăta foarte bolnavă şi, înainte ca uşa să se închidă în 
urma lor, o auzi pe domnişoara Bates spunând: 

— Draga mea, voi spune că eşti culcată şi oricum eşti 
destul de bolnavă. 

Biata doamnă Bates cea bătrână, politicoasă şi umilă ca 
întotdeauna, arăta ca şi când n-ar fi înţeles despre ce e 
vorba. 


— Mi-e teamă că Jane nu se simte foarte bine, zise ea. Dar 
nu ştiu, ele nu-mi spun când e ceva rău. Cred că fiica mea 
revine imediat, domnişoară Woodhouse. Fiţi drăguță şi luaţi 
loc. Hetty n-ar trebui să plece. Eu nu prea sunt în stare... 
Aţi găsit un scaun? E bine unde v-aţi aşezat. Sunt sigură că 
vine imediat. 

Emma spera foarte mult să vină. O clipă, îi fu teamă că 
domnişoara Bates vrea să o evite, dar domnişoara Bates 
reveni imediat. 

— Ce plăcere, vă mulţumesc că aţi venit, dar conştiinţa îi 
spunea Emmei că nu era aceeaşi voioşie de mai înainte, era 
mai puţină degajare în purtarea ei. O întrebare foarte 
prietenoasă despre sănătatea domnişoarei Fairfax putea 
duce, spera ea, la reîntoarcerea vechilor sentimente. 'Ţinta 
fu atinsă imediat: 

— Ah, domnişoară Woodhouse, ce bună sunteţi. Cred că aţi 
auzit şi aţi venit să vă bucuraţi împreună cu noi. De fapt, 
mai ales pentru mine, nu e prea mare bucurie (clipind şi 
zdrobind intre gene o lacrimă), va fi foarte greu pentru noi 
să ne despărţim de ea, după ce a stat atât de mult. Şi acum 
are o durere de cap îngrozitoare, a scris toată dimineaţa 
nişte scrisori atât de lungi pentru domnul colonel Campbell 
şi pentru doamna Dixon. „Draga mea, i-am zis, o să orbeşti” 
pentru că mereu avea lacrimi în ochi. Nu-i de mirare, nu-i 
deloc de mirare. E o mare schimbare şi, deşi are foarte mult 
Noroc, o asemenea situaţie nu găseşte uşor o fată, în ziua de 
azi, când iese prima dată în lume, să nu credeţi că suntem 
ingrate, domnişoară Woodhouse, pentru un asemenea 
noroc nesperat (ştergându-şi din nou lacrimile), dar biata 
fată, dacă aţi şti cum o doare capul! Când ai o mare durere, 
ştiţi, nici nu poţi să te bucuri că ţi s-a întâmplat un lucru 
bun. E cât se poate de tristă. Dacă te uiţi la ea, nici nu-ţi dai 
seama ce încântată şi fericită e că a obţinut un asemenea 
post. O scuzaţi că nu poate să vină, nu poate, şi s-a dus la ea 
în cameră. Aş fi vrut să se culce. „Draga mea, i-am spus, am 
să spun că eşti în pat”, dar cu toate astea, nu s-a culcat, se 


plimbă prin cameră. Dar, acum că a terminat scrisorile de 
scris, zice că o să-i fie mai bine. O să-i pară rău că nu v-a 
văzut, domnişoară Woodhouse, dar dumneavoastră veţi fi 
atât de bună să o scuzaţi. Aţi aşteptat la uşă, zău, mi-e şi 
ruşine. A fost o mică încurcătură, pentru că n-am auzit când 
aţi bătut şi până n-aţi ajuns pe scară n-am ştiut că a venit 
cineva. „E numai doamna Cole, am spus eu, crede-mă, 
nimeni altcineva n-ar fi venit atât de devreme.” „Ei, a zis ea, 
tot trebuie să îndur asta odată şi odată, şi de ce nu, acum.” 
Dar a venit Patty şi ne-a spus că sunteţi dumneavoastră. 
„Ah, am zis eu, e domnişoara Woodhouse, sigur că vrei s-o 
vezi.” „Nu pot să văd pe nimeni”, a zis ea şi s-a sculat şi a 
dat să plece şi din cauza asta v-am lăsat să aşteptaţi şi ne 
pare foarte rău, mi-e şi ruşine”. Dacă trebuie să te duci 
dincolo, draga mea, am zis, foarte bine, şi o să spun că eşti 
în pat.” 

Interesul Emmei era cât se poate de sincer. Inima ei se 
mai înmuiase faţă de Jane şi imaginea suferințelor acesteia 
de acum avu efectul de a o vindeca de orice bănuială lipsită 
de generozitate pe care mai înainte ar fi putut-o avea. O 
făcu să simtă numai milă şi, la amintirea sentimentelor mai 
puţin blânde de altă dată, fu nevoită să recunoască dreptul 
Janei de a hotări s-o vadă pe doamna Cole sau pe oricare 
altă prietenă credincioasă, în timp ce pe ea nu putea să o 
suporte. Vorbi după cum simţea, plină de regret şi 
solicitudine, dorind sincer ca întâmplarea despre care 
vorbea domnişoara Bates, hotărârea care fusese luată să fie 
cât se poate de avantajoasă şi convenabilă pentru 
domnişoara Fairfax. „Era probabil o încercare grea pentru 
toate. Înţelege că totul urma să fie amânat până la venirea 
domnului colonel Campbell!” 

— Ce drăguță sunteţi, răspunse domnişoara Bates, dar 
dumneavoastră sunteţi întotdeauna drăguță. 

Nu putea suporta acest „întotdeauna” şi ca să scape de 
îngrozitoarea ei generozitate trecu direct la întrebarea: 


— Unde, dacă pot să vă întreb, va merge domnişoara 
Fairfax? 

— La o anume doamnă Smalldridge, o femeie minunată, 
cultivată, să aibă grijă de cele trei fetiţe ale ei, încântătoare 
fetiţe! Imposibil de găsit un alt post mai convenabil, fireşte, 
dacă nu socotim poate chiar pe doamna Suckling, sau pe 
doamna Bragge, dar doamna Smalldrige e intimă prietenă 
cu amândouă, şi tot din partea locului, locuieşte numai 
patru mile de Maple Grove. Jane va sta numai la patru mile 
de Maple Grove. 

— Doamna Elton este, presupun, persoana căreia 
domnişoara Fairfax îi datorează... 

— Da, buna noastră doamnă Elton. Prietena cea mai 
sinceră şi mai neobosită. N-a vrut să audă de nici un refuz, 
n-a vrut s-o lase pe Jane să spună nu; pentru că Jane, când 
a auzit prima dată (alaltăieri, mi se pare, când eram la 
Donwell), când a auzit Jane prima dată, era foarte hotărâtă 
să nu accepte oferta şi din motivele care le pomeneaţi 
dumneavoastră, exact cum spuneaţi se hotărâse să nu facă 
nimic până nu se întoarce domnul colonel Campell, şi 
nimeni pe lume n-o putea îndupleca să se angajeze chiar 
acum, şi i-a spus asta de câteva ori doamnei Elton, şi, zău, 
nici eu n-aş fi crezut să se răzgândească! Dar prea buna 
doamnă Elton, care nu greşeşte niciodată, a văzut mai 
departe ca mine. Nu oricine ar fi insistat atâta, şi a fost aşa 
de bună să nu ia în seamă refuzul Janei. Dar dânsa a spus 
clar şi răspicat că nu vrea ca Jane să respingă oferta, aşa 
cum voia ea ieri. A aşteptat şi aseară a făcut-o pe Jane să 
accepte. Pentru mine a fost o surpriză, n-am bănuit deloc. 
Jane a luat-o pe doamna Elton de-o parte şi i-a spus că, 
judecând mai bine de ce avantaje se va bucura la doamna 
Smalldridge, s-a hotărât să accepte. N-am ştiut nimic, până 
nu s-a aranjat. 

— Aţi fost aseară la doamna Elton? 

— Da, toate, ne-a invitat dânsa. Ne-a spus la Box Hill, în 
timp ce ne plimbam cu domnul Knightley. „Trebuie să veniţi 


cu toţii la noi deseară. Am hotărât că trebuie să veniţi cu 
toţii.” 

— A fost şi domnul Knightley, nu-i aşa? 

— Nu, domnul Knightley n-a fost. A refuzat de la început, 
şi, deşi credeam că vine, pentru că doamna Elton a zis că 
nu-l lasă până nu vine, el n-a venit. Dar mama şi Jane şi cu 
mine am fost toate, a fost o seară foarte plăcută. Cu 
asemenea buni prieteni, domnişoară Woodhouse, te simţi 
întotdeauna bine, deşi lumea era cam obosită după excursia 
de dimineaţă. Chiar plăcerile, ştiţi, te obosesc uneori! N-aş 
putea spune că a fost cineva căruia să-i fi plăcut foarte mult. 
Totuşi, eu găsesc că a fost o excursie frumoasă şi sunt foarte 
recunoscătoare bunilor prieteni care ne-au invitat. 

— Probabil că domnişoara Fairfax, deşi noi habar n-aveam, 
s-a gândit la asta toată dimineaţa. 

— Cred că da. 

— Când va veni ziua, cred că ea şi prietenii ei vor fi foarte 
loviți şi sper că acolo va avea parte de alinare, pe câte 
posibil, adică, prin caracterul şi manierele familiei. 

— Mulţumesc, domnişoară Woodhouse, într-adevăr, va 
avea tot ce se poate ca să fie fericită. În afară de familia 
Suckling şi familia Bragge, nu mai sunt alte familii atât de 
generoase şi distinse printre cunoscuţii doamnei Elton. 
Doamna Smalldridge, minunată femeie! Un fel de viaţă 
aproape la fel ca la Maple Grove,. iar în ce priveşte fetiţele, 
în afară de copiii familiei Suckling şi ai familiei Bragge, nu 
există alţii mai drăguţi şi mai distinşi Jane îi va tratată cu 
atâta consideraţie şi bunăvoință. Va fi o plăcere - o viaţă de 
plăcere. Şi salariul, zău, nu-mi vine să vă spun ce salariu 
are, nici chiar dumneavoastră domnişoară Woodhouse! 
Chiar dumneavoastră, care sunteţi obişnuită cu sume mari, 
tot n-o să vă vină să credeţi că i se poate oferi atât de mult 
unei fete tinere ca Jane. 

— Ah, doamnă, strigă Emma, dacă şi alţi copii sunt aşa 
cum mi-aduc aminte că eram eu, cred că nu merită să faci 


asta nici dacă ai primi de cinci ori cea mai mare sumă 
despre care am auzit că se oferă în asemenea ocazii. 

— Aveţi nişte gânduri atât de nobile! 

— Şi când urmează să plece domnişoara Fairfax? 

— Curând, foarte, foarte curând. Asta-i partea cea mai 
proastă. Peste două săptămâni. Doamna Smalldridge e 
foarte grăbită. Biata mama, îi vine atât de greu. Aşa că eu 
mai încerc s-o înveselesc şi-i zic,: „Hai, mamă, să nu ne mai 
gândim la asta.” 

— Probabil că prietenilor le pare rău că o pierd, şi 
doamnei şi domnului Campbell n-o să le pară rău că s-a 
angajat înainte-de întoarcerea lor? 

— Da, Jane zice că e sigură că o să le pară râu, totuşi, e un 
post pe care nu se simte îndreptăţită să-l refuze. Am fost 
atât de uimită când mi-a zis ce a vorbit doamnei Elton şi 
doamna Elton a venit imediat şi m-a felicitat. Era înainte de 
ceai, a, nu, nu putea să fie înainte de ceai, pentru că tocmai 
începusem să jucăm cărţi şi, totuşi, parcă era înainte de 
ceai, pentru că mi-aduc aminte că mă gândeam, a nu, s-a 
întâmplat ceva înainte de ceai, dar nu asta. Domnul Elton a 
ieşit din cameră înainte de ceai, pentru că voia să vorbească 
băiatul lui John Abdy cu dânsul. Bietul John, am multă stimă 
pentru el, a fost diacon la tata timp de douăzeci şi şapte de 
ani şi, acum, bietul de el, om bătrân, a căzut la pat şi îi e 
foarte rău, are gută la încheieturi, trebuie să trec azi pe la 
el, şi o să vină şi Jane, desigur, dacă o să poată ieşi. Şi 
băiatul lui John, bietul de el, a venit să-l roage pe domnul 
Elton pentru un ajutor de la parohie - el e destul de avut, e 
mare la Crown, rândaş, câştigă bine —, totuşi nu-şi poate 
întreţine tatăl fără ajutor de la biserică. Şi când domnul 
Elton s-a întors ne-a spus ce a auzit, de la John rândaşul, că 
de la Randalls au trimis după şaretă să-l ducă pe domnul 
Frank Churchill la Richmond. Asta a fost înainte de ceai. 
După ceai a vorbit Jane cu doamna Elton. 

Domnişoara Bates nu-i dădu Emmei timp să spună că 
pentru ea era o noutate, dar cum, fără a presupune câ nu 


ştia nimic despre amănuntele plecării domnului Churchill, 
începu să le enumere, nu avea nici o importanţă, dacă ea 
ştia sau nu. Ceea ce aflase domnul Elton de la rândaş în 
problema asta era, din câte ştia grăjdarul, şi, în plus, din 
câte ştiau servitorii de la Randalis, că venise un mesager de 
la Richmond, imediat după ce se întorseseră de la Box Hill, 
care mesager era, se pare, totuşi neaşteptat şi aducea 
câteva rânduri de la domnul Churchill pentru nepotul său, 
în care se spunea că doamna Churchill nu se simţea foarte 
rău şi nu dorea decât să-l vadă a doua zi dimineaţă, dar că 
domnul Frank Churchill, hotărându-se să plece imediat, 
fără să mai aştepte, şi calul său fiind, după câte se pare, 
bolnav, Tom fusese trimis imediat după şareta de la Crown 
şi rândaşul o văzuse plecând, băiatul mâna destul de 
repede. 

În toate astea nu era nimic de mirare sau de un deosebit 
interes şi ele îi atraseră atenţia Emmei numai în comparaţie 
cu subiectul care o preocupa deja. Contrastul dintre 
importanţa în lume a doamnei Churchill şi a Janei Fairfax o 
izbea. Una era totul, cealaltă nimic şi medita asupra 
deosebirilor dintre soarta unei femei şi a alteia. Era foarte 
absentă, se uita în gol, când domnişoara Bates o trezi, 
zicând: 

— Ah, văd la ce vă gândiţi, la pian. Ce-o să facem cu el? 
Foarte adevărat, biata Jane tocmai vorbea de el. „lrebuie să 
plec, zicea ea, ne despărţim. N-are nimic de făcut aici, dar e 
mai bine să rămână”, a zis, „să-i dăm găzduire până se 
întoarce domnul colonel Campbell. Voi vorbi cu dânsul 
despre el, şi va aranja dânsul ceva, mă va ajuta să ies din 
impas.” Şi nici până azi, sunt sigură, nu ştie dacă a fost un 
dar de la el sau de la fiica lui. 

Acum, Emma fu nevoită să se gândească la pian şi 
amintirea presupunerilor ei fanteziste şi răutăcioase de mai 
înainte era atât de puţin plăcută, încât începu să creadă că 
a stat destul şi repetând toate urările de bine pe care le 


socotea necesare şi pe care le făcea din toată inima îşi luă 
rămas bun. 

CAPITOLUL XIV. 

DISPOZIŢIA MEDITATIVA A EMMEI NU FU deloc 
tulburată pe drumul spre casă, dar, intrând în salon, îi găsi 
pe aceia care îi puteau stârni interesul. Domnul Knightley şi 
Harriet sosiseră în lipsa ei şi stăteau de vorbă cu domnul 
Woodhouse. Domnul Knightley se ridică imediat şi, într-un 
fel mult mai grav decât de obicei, zise: 

— N-am vrut să plec fără să te văd, dar nu am timp de 
pierdut, aşa că trebuie să plec imediat. Plec la Londra, să 
stau câteva zile cu John şi Isabella. Ai ceva de trimis sau de 
spus în afară de „dragoste”, pe care n-o poate duce nimeni? 

— Nimic. Dar cum de te-ai hotărât aşa deodată? 

— Da, adică, m-am gândit destul de mult la asta. 

Emma era sigură că nu o iertase. Părea că nu e în apele 
lui. Timpul, totuşi, gândi ea, îi va spune că trebuie să fim din 
nou prieteni. În timp ce el stătea în picioare, ca şi când ar fi 
vrut să plece, dar nu pleca, tatăl ei începu să-i pună 
întrebări: 

— Ei, draga mea, ai ajuns cu bine? Şi ce făceau buna mea 
prietenă şi fiica ei? Cred că s-au bucurat foarte mult că te-ai 
dus. Emma, draga de ea, a fost în vizită la doamna şi 
domnişoara Bates, domnule Knightley. E atât de atentă cu 
ele, întotdeauna. 

Obrajii Emmei se colorară la această laudă nemeritată şi 
cu un zâmbet şi clătinare a capului, care spuneau multe, se 
uită la domnul Knigthley. Se părea că afirmaţia făcuse o 
impresie imediată în favoarea ei, ca şi când ochii lui ar fi 
priceput adevărul din ochii ei, şi sentimentele bune pe care 
le trăise în dimineaţa aceea fură imediat înţelese şi li se 
făcu cinstea cuvenită. Se uită la ea plin de stimă. Ea fu 
extrem de satisfăcută şi peste o clipă încă şi mai mult, 
pentru că el făcu un gest care însemna nu numai prietenie. 
Îi luă mâna, nu ştia dacă nu cumva ea făcuse prima mişcare, 
poate i-o oferise chiar, îi luă mâna şi o strânse şi fu pe 


punctul de a i-o duce la buze, când, probabil închipuindu-şi 
ceva, îi dădu drumul. De ce să simtă asemenea reţineri, de 
ce să se răzgândească tocmai când era gata s-o facă? Asta 
Emma nu putea înţelege. Ar fi fost mai bine judecat din 
partea lui dacă nu s-ar fi oprit. Intenţia, totuşi, fusese 
neîndoielnică şi, poate, pentru că de obicei nu se purta prea 
galant, ori cine ştie de ce, Emma găsi că i se potrivea foarte 
bine atitudinea de acum. Caracterul lui era atât de simplu şi 
demn. Nu putea să-şi amintească gestul fără o mare 
satisfacţie. Mărturisea o mare prietenie. Plecă imediat după 
aceea. Se mişca întotdeauna cu repeziciunea celor care fac 
lucrurile hotărât şi fără zăbavă, dar, de data asta, dispariţia 
lui păru şi mai bruscă. 

Emma nu avea de ce să regrete vizita la domnişoara 
Bates, dar ar fi vrut să fi plecat cu zece minute mai 
devreme. Ar fi fost o mare plăcere să discute cu domnul 
Knightley despre postul Janei Fairfax. Nu regreta nici că el 
pleacă la Brunswick Square, pentru că ştia ce mult se vor 
bucura cei de acolo de vizita lui, dar mai bine ar fi fost altă 
dată şi dacă ar fi ştiut din timp i-ar fi făcut mai mare 
plăcere. Se despărţiseră totuşi buni prieteni. Nu putea să 
se înşele asupra purtării lui, a gestului lui galant 
neterminat, făcuse totul ca s-o asigure că se bucura din nou 
de stima lui. Află că stătuse acolo, în aşteptarea ei, o 
jumătate de oră. Păcat că nu se întorsese mai devreme. 

În speranţa de a distrage gândurile tatălui ei de la 
neplăcerea că domnul Knightley pleca la Londra, că pleca 
pe neaşteptate şi că se ducea călare, neplăcere care, ştia 
bine, va fi mare pentru el, Emma le comunică noutatea 
despre Jane Fairfax şi încrederea pe care o avea în efectul 
ei fu pe deplin justificată. Era o frână foarte potrivită, îl 
interesa fără să-l tulbure. De mult se gândea, că Jane 
Fairfax va deveni guvernantă şi putea să vorbească despre 
asta cu veselie, dar plecarea domnului Knightley fusese o 
lovitură neaşteptată. 


— Mă bucur din toată inima, draga mea, să aud că şi-a 
găsit un post bun. Doamna Elton e foarte bună şi simpatică 
şi cred că prietenii ei sunt oameni cumsecade. Sper că e 
într-o regiune cu climă uscată şi că sănătatea ei nu va 
suferi. Asta ar trebui să fie prima lor grijă, aşa cum prima 
mea grijă era sănătatea domnişoarei Taylor. Ştii, draga 
mea, ea va fi pentru această doamnă cum a fost domnişoara 
Taylor pentru noi. Şi sper că ea se va simţi mai bine într-o 
anume privinţă şi nu va fi tentată să plece după ce a trăit 
atâţia ani într-o casă. 

A doua zi sosi o veste de la Richmond care făcu să 
pălească tot restul preocupărilor. Un mesager rapid sosi la 
Randalls să anunţe moartea doamnei Churchill. Deşi 
nepotul nu avusese motive să-şi grăbească plecarea din 
cauza ei, nu mai trăise decât treizeci şi şase de ore după 
venirea lui. Un atac neaşteptat de natură să nu fie suportat 
de starea în care se găsea ea îi pusese capăt zilelor după o 
luptă scurtă. Măreaţa doamnă Churchill nu mai exista. 

Lucrul fu luat aşa cum sunt luate astfel de lucruri de 
obicei. Toată lumea arăta o oarecare gravitate şi întristare, 
duioşie faţă de cea dispărută, solicitudine pentru prietenii 
rămaşi în viaţă şi, după ce trecu oarecare timp, curiozitatea 
de a afla unde va fi îngropată. Goldsmith spune că atunci 
când o femeie frumoasă se lasă pradă nebuniei n-are de 
ales decât să moară, iar când se lasă pradă răutăţii, e de 
asemenea recomandabil, pentru că astfel scapă de faima 
proastă. 

Doamna Churchill, după ce fusese urâtă cel puţin douăzeci 
şi cinci de ani, deveni acum obiectul concesiilor şi 
compasiunii generale. Dintr-un punct de vedere, i se făcea 
deplină dreptate. Nimeni, niciodată, nu voise să admită că e 
într-adevăr bolnavă. Evenimentul o absolvea de toate 
capriciile şi egoismul bolilor ei imaginare. 

„Biata doamnă Churchill - fără îndoială că suferise mult; 
mai mult decât se crezuse vreodată —, şi durerea continuă 
te face mai rău. Era o întâmplare tristă - o lovitură grea —, 


cu toate defectele ei, ce se va face domnul Churchill fără 
ea? Pierderea era îngrozitoare, într-adevăr, pentru domnul 
Churchill!” Chiar domnul Weston clătină din cap şi făcu o 
figură solemnă, zicând: 

— Ah, biata femeie, cine ar fi crezut! 

Şi decise ca hainele lui de doliu să fie cât se poate de 
elegante, iar soţia sa stătea oftând, făcându-i morală, 
croşetând la dantelele ei late, cu sinceră şi tenace 
compătimire şi bun simţ. Cum îl va atinge asta pe Frank 
Churchill? fu primul gând care le veni la amândoi în minte. 
Fu de asemenea printre primele întrebări pe care şi le puse 
Emma. Caracterul doamnei Churchill, durerea soţului ei - 
mintea ei trecu peste ele cu groază şi compasiune şi apoi se 
opri cu sentimente mai puţin apăsătoare asupra efectului 
pe care-l va avea evenimentul asupra lui Frank Churchill, 
de ce avantaje şi de câtă libertate se va bucura. Într-o clipă, 
văzu totul numai spre bine. Acum, o dragoste pentru 
Harriet Smith nu va mai întâmpina nici o piedică. Domnul 
Churchill, independent de soţia lui, nu înfricoşa pe nimeni, 
era un om care putea fi condus cu uşurinţă şi convins să 
facă orice de către nepotul său. Tot ce rămânea de dorit era 
ca nepotul să se îndrăgostească, şi, cu toată bunăvoința ei 
în materie, Emma nu putea fi deloc sigură că s-a îndrăgostit 
deja. 

Harriet se purtă extrem de bine în această împrejurare, cu 
multă stăpânire de sine. Oricâte speranţe i s-ar fi aprins, nu 
lăsa nimic să se trădeze. Emma fu încântată să observe la 
ea o asemenea dovadă de tărie de caracter şi se abţinu de 
la orice aluzie care ar fi pus în primejdie existenţa acesteia. 
Vorbiră deci despre doamna Churchill cu multă rezervă, 
amândouă. 

Frank trimise scrisori scurte la Randalls, comunicând 
planurile şi stările de lucruri de importanţă imediată. 
Domnul Churchill se simţea mai bine decât era de aşteptat 
şi urmau să plece pentru funeralii în Yorkshire, iar după 
aceea să se îndrepte spre Windsor, la un prieten căruia 


domnul Churchill îi tot promitea de zece ani o vizită. 
Deocamdată nu era nimic de făcut pentru Harriet. Din 
partea Emmei nu putea căpăta decât urări de bine pentru 
viitor. 

Era mai important să se ocupe de Jane Fairfax, căreia i se 
închideau toate perspectivele, în timp ce Harrietei i se 
deschideau, şi care urma să plece atât de curând, încât 
oricine dorea să-şi arate bunătatea faţă de ea trebuia să se 
grăbească. Pentru Emma era cea mai aprigă dorinţă. 
Regreta cum nu se poate mai mult răceala ei din trecut şi 
persoana pe care timp de atâtea luni de zile o neglijase era 
acum cea pe care voia s-o copleşească prin consideraţie şi 
compasiune. Dorea să-i fie de folos, dorea să-i arate că îi 
preţuieşte tovărăşia şi să-şi dovedească respectul şi 
consideraţia. Hotări s-o înduplece să petreacă o zi la 
Hartfield. Scrise un bilet s-o invite. Invitaţia fu refuzată 
printr-un mesaj verbal: „Domnişoara Fairfax era bolnavă şi 
nu putea nici să scrie”, iar când domnul Perry trecu pe la 
Hartfield, în aceeaşi dimineaţă, se-dovedi că era atât de 
bolnavă încât trebuise să-i facă el o vizită, deşi împotriva 
voinţei ei, şi că suferea de îngrozitoare dureri de cap şi o 
febră nervoasă, în aşa hal, încât el se îndoia că se va putea 
prezenta la doamna Smalldridge la timpul stabilit. 
Sănătatea ei părea deocamdată foarte proastă - poftă de 
mâncare nu avea deloc şi, deşi nu erau nici un fel de 
simptome neliniştitoare, nimic să dovedească prezenţa 
tuberculozei pe care o bănuia familia, domnul Perry era 
alarmat de starea ei. Găsea că s-a angajat la mai mult decât 
putea şi asta era şi părerea ei, numai că nu voia să 
recunoască. Nervii, se pare, o lăsau. Casa în care locuia 
acum nu era deloc favorabilă unei boli de nervi, închisă 
mereu într-o cameră! El ar fi dorit să fie altfel. Şi buna ei 
mătuşă, deşi e o prietenă veche, trebuie să recunoască şi el 
că nu e cel mai bun tovarăş pentru cineva cu asemenea 
suferinţe. Grija şi atenţiile ei nu puteau fi puse la îndoială, 
erau, de fapt, prea mari. Îi era foarte teamă că domnişoara 


Fairfax avea de suferit mai mult decât de profitat de pe 
urma lor. Emma asculta cu cea mai vie atenţie. Din ce în ce 
mai tristă pentru ea, căuta cu febrilitate un mod de a se 
face folositoare. Dacă ar lua-o, fie măcar pentru o oră două, 
de lângă mătuşa ei, poate i-ar face bine să schimbe decorul 
şi să discute în linişte. A doua zi, scrise din nou, în cuvinte 
cât se poate de calde, că va trece cu trăsura, la orice oră va 
dori Jane, menţionând că domnul Perry era de părere ca 
pacienta sa să iasă la plimbare. Răspunsul fu numai un 
bileţel scurt: „Complimente şi mulţumiri de la domnişoara 
Fairfax, dar nu e în stare să iasă la plimbare.” 

Emma simţea că biletul ei merita un răspuns mai bun; dar 
era imposibil să te superi pe nişte cuvinte scrise inegal şi 
tremurat, ceea ce dovedea boala atât de evident, şi se gândi 
numai cum ar putea face ceva împotriva acestei rele voințe. 
În ciuda răspunsului, deci, chemă trăsura şi se duse la 
doamna Bates, în speranţa că Jane se va lăsa înduplecată să 
vină cu ea, dar în zadar. Domnişoara Bates fu nevoită să se 
întoarcă fără succes. Jane nu putea fi convinsă. Numai 
propunerea de a ieşi la aer o îmbolnăvea şi mai rău. Emma 
ar fi vrut s-o vadă şi să-şi încerce puterile asupra ei, dar, 
aproape înainte ca ea să facă aluzie la această dorinţă 
domnişoara Bates îi dădu a înţelege că-i promisese nepoatei 
să n-o lase pe domnişoara Woodhouse să intre, sub nici un 
motiv. „Zău, ăsta era adevărul, Jane, draga de ea, nu 
suporta să vadă pe nimeni, nimeni. Pentru doamna Elton se 
putea face o excepţie, şi pentru doamna Cole care insistase, 
şi pentru doamna Perry, care zisese atâtea, dar în afară de 
ele, Jane nu vrea să vadă pe nimeni.” 

Emma nu voia să fie categorisită cu doamnele Elton, Cole 
şi Perry, care şi-ar fi făcut loc cu coatele oriunde. Nici nu 
găsea că poate să aibă vreo pretenţie specială. Se supuse 
aşadar şi o întrebă numai pe domnişoara Bates despre 
pofta de mâncare şi regimul nepoatei sale, în care privinţă 
spera să poată fi de folos. Asupra acestei probleme 
domnişoara Bates era foarte nenorocită şi avea foarte multe 


de spus. Jane nu voia să mănânce mai nimic. Domnul Perry 
recomandase mâncare hrănitoare, dar tot ce puteau să-i 
aducă (şi cine mai avea vecini atât de buni?) nu avea nici un 
gust pentru ea. 

Emma, când ajunse acasă, o chemă pe menajera ei să 
examineze proviziile şi nişte pastă de ţelină, de cea mai 
bună calitate, fu trimisă repede la domnişoara Bates cu un 
bileţel plin de prietenie. În jumătate de oră, borcanul era 
trimis înapoi cu o mie de mulţumiri din partea domnişoarei 
Bates, dar „scumpa de Jane n-a fost mulţumită până nu l-au 
trimis înapoi, era ceva ce nu putea mânca şi, mai mult, 
insista să-i spună că nu are nevoie de nimic.” 

Când Emma află, după aceea, că Jane Fairfax fusese 
văzută plimbându-se prin poiană, departe de Highbury, în 
după-amiaza acelei zile când, sub motiv că nu poate ieşi, 
refuzase vehement să meargă cu ea cu trăsura, nu mai avu 
nici o îndoială, punând lucrurile cap la cap, că Jane era 
hotărâtă să nu primească nimic de la ea. [i părea rău, rău 
de tot. Inima ei era îndurerată pentru o stare de lucruri 
care părea cu atât mai lamentabilă din cauza existenţei 
acestor enervări, inconsecvenţe şi inegalitate a puterilor. O 
umilea faptul că i se acorda atât de puţin ca prietenă. Se 
consola însă la ideea că intenţiile ei erau bune şi că îşi putea 
spune că dacă domnul Knightley ar fi fost martor la toate 
încercările ei de a veni în ajutorul Janei Fairfax, dacă ar fi 
putut chiar să vadă în adâncul inimii ei, de data asta, n-ar fi 
găsit nimic să-i reproşeze. 

CAPITOLUL XIVI. 

ÎNTR-O DIMINEAŢA, CAM LA ZECE ZILE după decesul 
doamnei Churchill, Emma fu chemată jos de domnul 
Weston, care „nu putea să mai stea nici cinci minute şi 
dorea neapărat să-i vorbească”. O întâmpină la uşa 
salonului şi după ce de-abia dacă o salută cu sunetul 
obişnuit al vocii sale, cobori imediat tonul ca să spună, fără 
ca tatăl ei să audă: 


— Poţi veni la Randalls în cursul dimineţii? Vino, dacă se 
poate. Doamna Weston vrea să te vadă. Trebuie să te vadă. 

— Nu se simte bine? 

— Nu, nu, nu e vorba de asta. E numai puţin agitată. Ar fi 
venit încoace cu trăsura, dar vrea să te vadă între patru 
ochi şi hm... (arătând spre tatăl ei). Poţi să vii? 

— Desigur, vin imediat, dacă vreţi. E imposibil să vă refuz, 
dacă mă rugaţi aşa. Dar, despre ce e vorba? Nu cumva e 
totuşi bolnavă? 

— Crede-mă pe cuvânt şi nu mai pune întrebări. O să afli 
totul la timpul potrivit. Ceva cu totul neaşteptat, dar, şşt, 
şşt! 

Era chiar şi pentru Emma imposibil de ghicit ce însemnau 
toate astea. Privirile lui păreau să anunţe ceva cu adevărat 
important; dar dacă prietena ei se simţea bine, încercă să 
nu se neliniştească, şi, stabilind cu tatăl ei să-şi facă acum 
plimbarea, plecă împreună cu domnul Weston, cu pas iute 
spre Randalls. 

— Acum, zise Emma, când ajunseră departe de poartă, 
acum, domnule Weston, spuneţi-mi vă rog, ce s-a întâmplat? 

— Nu, nu, răspunse el grav. Nu mă întreba! I-am promis 
soţiei mele să las totul în seama ei. Îţi va comunica ea mai 
bine decât mine! Nu fi nerăbdătoare, Emma, vei afla în 
curând totul. 

— Să-mi comunice! strigă Emma încremenită de groază. 
Dumnezeule mare! Domnule Weston, spuneţi-mi imediat! S- 
a întâmplat ceva în Brunswick Square? Ştiu, asta e! 
Spuneţi-mi imediat! 

— Nu, zău, e cu totul altceva! 

— Domnule Weston, nu glumiţi cu mine! Gândiţi-vă câţi 
dintre cei pe care îi iubesc se află acum în Brunswick 
Square! Despre care din ei e vorba? Vă rog, în numele a tot 
ce am mai sfânt, nu încercaţi să-mi ascundeţi! 

— Pe cuvântul meu, Emma... 

— Pe cuvântul dumneavoastră, de ce nu pe onoarea 
dumneavoastră? De ce nu-mi juraţi pe onoarea 


dumneavoastră că nu i s-a întâmplat nimic nici unuia din ei? 
Doamne, Dumnezeule! Ce poate să mi se comunice mie 
dacă nu ceva legat de familia mea? 

— Pe onoarea mea, zise el serios, nu e vorba de asta. Nu 
există nici cea mai mică legătură cu vreo fiinţă pe numele 
de Knightley. 

Emma îşi recapătă curajul şi merse mai departe. 

— Am greşit, zise el, când am spus „o să-ţi comunice”. Nu 
trebuia să folosesc expresia asta. De fapt, nu te priveşte pe 
tine, mă priveşte numai pe mine - adică, aşa sperăm! Hm, 
pe scurt, dragă Emma, nu e cazul să fii neliniştită. N-aş zice 
că nu e ceva neplăcut, dar se întâmplă lucruri şi mai rele. 
Dacă mergem repede, vom ajunge în curând la Randalls. 

Emma îşi dădu seama că trebuie să aştepte, dar acum asta 
nu-i cerea mare efort. Prin urmare, nu mai puse întrebări, 
ci îşi folosi numai imaginaţia şi ajunse repede la concluzia 
că trebuie să fie vorba despre bani - ceva ce se ivise, ceva 
neplăcut în situaţia familiei, ceva ce recentul eveniment de 
la Richmond scosese la iveală. Imaginaţia ei era foarte 
activă. Poate era vorba de jumătate de duzină de copii din 
flori şi bietul Frank rămâne fără moştenire. Asta, deşi nu 
era câtuşi de puţin de dorit, nu era de natură s-o arunce pe 
ea într-o stare de agonie. Nu-i inspira nimic mai mult decât 
o vie curiozitate. 

— Cine este domnul rălaie? zise ea în timp ce continuau să 
meargă. Vorbea mai mult ca să-l ajute pe domnul Weston să 
păstreze secretul decât cu vreun alt scop. 

— Nu ştiu, unul din băieţii Otway. Nu e Frank, nu e Frank, 
te asigur. N-o să-l vezi prea curând. E în drum spre 
Windsor, acum. 

— Asta înseamnă că a fost pe la dumneavoastră? 

— Ah, da, nu ştiai? Ei, lasă, n-are importanţă. 

O clipă tăcu şi apoi adăugă pe un ton mai prudent şi 
rezervat: 

— Da, Frank a trecut azi-dimineaţă numai ca să ne întrebe 
ce mai facem. 


Se grăbiră spre Randalls. 

— Ei, dragă, zise el, când intrară în cameră. Ţi-am adus-o 
şi acum sper că te vei simţi mai bine. Vă las împreună, n-are 
rost să amâni. Nu plec departe, dacă ai treabă cu mine... 

Şi Emma îl auzi clar adăugând cu voce mai joasă, când 
ieşea din cameră: 

— M-am ţinut de cuvânt. N-are nici cea mai mică idee. 

Doamna Weston arăta atât de rău şi avea un aer atât de 
tulburat încât neliniştea Emmei crescu şi, când rămaseră 
singure zise: 

— Ce se întâmplă, draga mea prietenă? Am impresia că a 
survenit ceva foarte neplăcut. Spune-mi imediat despre ce e 
vorba. Am venit tot drumul în plin mister. Nici dumitale şi 
nici mie nu ne place să fim misterioase. Nu mă lăsa aşa! O 
să-ţi facă bine să vorbeşti despre supărarea dumitale, 
oricare ar fi ea. 

— Chiar nu bănuieşti nimic? zise doamna Weston, cu o 
voce tremurătoare. Nu poţi, scumpa mea Emma, nu poţi să 
ghiceşti deloc ce urmează să auzi? 

— Tot ce pot ghici este că e vorba de domnul Frank 
Churchill. 

— Ai dreptate. De el e vorba. Îţi spun imediat (reluându-şi 
luciul şi părând hotărâtă să nu se uite în sus). A fost pe aici, 
chiar în dimineaţa asta, cu un scop cu totul excepţional. Am 
avut o surpriză nemaipomenită. A venit să-i vorbească 
tatălui său asupra unui subiect - să anunţe că e îndrăgostit. 

Se opri să-şi tragă suflarea. Emma se gândi întâi la ea, 
apoi la Harriet. 

— Mai mult decât îndrăgostit, am putea zice, reluă 
doamna Weston. E logodit, da, chiar logodit. Ce vei spune 
tu, Emma, ce va spune toată lumea, când se va afla că 
Frank Churchill şi domnişoara Fairfax sunt logodiţi, şi încă 
de multă vreme? 

Emma aproape că sări în sus de uimire şi, cuprinsă de 
groază, exclamă: 


— Jane Fairfax, Dumnezeule! Nu-i adevărat! Nu poţi vorbi 
serios! 

— Poţi foarte bine să fii uluită, îi răspunse doamna Weston, 
tot fără să se uite la ea şi vorbind într-una ca să-i dea 
Emmei timp să-şi revină, poţi foarte bine fi uluită, dar ăsta-i 
adevărul. S-au logodit, jurându-şi credinţa încă din 
octombrie la Wey-mouth, şi au ţinut asta în cel mai mare 
secret. Nimeni n-a ştiut în afară de ei doi, nici familia 
Campbell, nici familia ei, nici a lui. E aşa o minune, încât, 
deşi sunt convinsă de adevărul faptelor, nu mi se pare 
credibil. Nu-mi vine să cred. Mi se părea că îl cunosc. 

Emma nu prea auzea ce i se spunea. Mintea ei se lupta cu 
două gânduri: conversațiile anterioare, pe care le avusese 
cu el şi despre domnişoara Fairfax şi biata Harriet, şi câtva 
timp nu putu decât să exclame şi să ceară să i se confirme 
în mod repetat ceea ce auzise. 

— Ei bine, zise ea în cele din urmă, încercând să-şi revină, 
asta e o întâmplare la care trebuie să mă gândesc cel puţin 
jumătate de zi ca s-o înţeleg. Cum? A fost logodit cu ea 
toată iarna, înainte chiar de a veni la Highbury? 

— Logodit, din octombrie, în secret. M-a lovit asta, foarte 
mult, Emma! Şi pe tatăl lui l-a lovit. Parte din purtarea lui n- 
o putem ierta. 

Emma se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— N-am să mă prefac că nu vă înţeleg şi ca să vă liniştesc 
atât cât pot eu, fiţi siguri că atenţiile lui n-au avut asupra 
mea efectul pe care îl credeaţi dumneavoastră doi. 

Doamna Weston îşi ridică privirea, fiindu-i teamă să 
creadă, dar înfăţişarea Emmei era la fel de calmă ca şi 
cuvintele ei. 

— Ca să-ţi vină mai uşor să crezi că nu mă laud cu 
indiferența mea de-acum, continuă ea, am să-ţi mărturisesc 
că a fost o perioadă la început când ne-am cunoscut, când 
mi-a plăcut, ba chiar am fost îndrăgostită de el, dar cum s-a 
întâmplat de s-a terminat e probabil de mirare. Din fericire, 
totuşi, s-a terminat. De câtva timp, de cel puţin trei luni, nu- 


mi mai pasă deloc de el. Crede-mă, doamnă Weston, ăsta-i 
adevărul curat. 

Doamna Weston o sărută cu lacrimi de bucurie în ochi şi 
când reuşi din nou să articuleze ceva o asigură că această 
mărturisire îi făcuse cel mai mare bine. 

— Domnul Weston va fi la fel de uşurat, ca şi mine. Din 
cauza asta eram tare nenorociţi. Era dorinţa noastră 
scumpă să vă îndrăgostiţi unul de altul şi eram convinşi că e 
aşa. Închipuie-ţi ce neliniştiţi eram în privinţa ta. 

— Am scăpat, şi mare mirare că am reuşit. Mă uimeşte şi 
pe mine nu numai pe dumneavoastră. Dar asta nu-l scuză 
pe el, doamnă Weston. Şi trebuie să-ţi spun că îl găsesc 
foarte vinovat. Ce drept avea să vină încoace, când 
dragostea şi credinţa lui erau date, şi să se poarte ca şi 
când ar fi fost liber? Ce drept avea să încerce să facă 
plăcere, cum a făcut în mod clar, să acorde unei tinere o 
atenţie insistentă, ceea ce iarăşi a făcut în mod clar, când el 
aparţinea de fapt alteia? Cum putea să ştie dacă nu 
provoacă o nenorocire? Cum putea să ştie dacă nu mă face 
să mă îndrăgostesc de el? Foarte urât, foarte urât din 
partea lui! 

— Din câte spunea el, dragă Emma, îmi închipui mai 
degrabă că... 

— Şi cum a putut ea să suporte o asemenea purtare? Să te 
stăpâneşti când eşti martoră la spectacolul repetatelor 
atenţii care le arată unei alte femei în prezenţa ta şi să nu 
te superi. Asta dovedeşte atâta placiditate încât nu pot nici 
s-o înţeleg, nici s-o respect. 

— Au fost neînţelegeri între ei, Emma, mi-a spus asta clar. 
N-a avut timp să ne dea prea multe explicaţii. A stat numai 
un sfert de oră şi era într-o agitaţie care nu i-a permis să ne 
spună totul pe îndelete, dar au fost unele neînţelegeri, ne-a 
asigurat de asta. Criza de acum se pare că a fost din cauza 
lor, şi aceste neînţelegeri e foarte posibil să se fi ivit din 
cauza purtării sale necuviincioase. 


— Necuviincioase! Ah, doamnă Weston, e un epitet prea 
blând. A fost mult, mult mai mult decât necuviincioasă. Nu 
pot să-ţi spun cât l-a scăzut în ochii mei. Atât de departe de 
ce ar trebui să fie un bărbat! Nimic din integritatea 
absolută, loialitatea completă şi principialitatea unui 
adevărat bărbat, nimic din disprețul pentru trucurile 
ieftine, pe care un bărbat trebuie să le dovedească în orice 
împrejurare din viaţa lui. 

— Nu, dragă Emma, acum trebuie să-i iau apărarea! Căci, 
deşi a greşit de data asta, îl cunosc destul de bine şi de 
destulă vreme ca să-mi dau seama că are multe calităţi şi... 

— Doamne, Dumnezeule, zise Emma, fără să o asculte. Şi 
doamna Smalldridge! Jane era chiar pe punctul de a se 
angaja guvernantă! Ce-a vrut cu o asemenea grosolănie 
oribilă? S-o lase să se angajeze, s-o lase să se gândească la 
o asemenea măsură! 

— Nu ştia nimic despre asta, Emma! în privinţa asta eu îl 
scuz cu totul. A fost o hotărâre a ei personală pe care nu ia 
comunicat-o sau cel puţin nu i-a comunicat-o în mod 
convingător. Până ieri, din câte ştiu, a zis că nu aflase nimic 
despre planurile ei. Au ajuns la el, nu ştiu cum, printr-o 
scrisoare sau printr-un mesaj, şi tocmai descoperirea asta a 
intenţiilor ei l-a făcut să vină imediat să-i mărturisească 
totul unchiului său şi să se lase în voia bunăvoinţei lui şi, pe 
scurt, să pună capăt stării nenorocite de tăinuire care dura 
de atâta vreme. 

Emma începu să fie mai atentă. 

— Voi primi în curând veşti de la el, continuă doamna 
Weston. Mi-a spus la plecare că va scrie în curând şi din 
felul cum vorbea am înţeles că promite multe amănunte pe 
care nu mi le putea spune imediat. Să aşteptăm scrisoarea 
lui. Poate să aducă multe argumente în favoarea lui. Poate 
să ne facă să înţelegem şi să uităm multe lucruri care acum 
ni se par de neînțeles. Să nu fim prea severe, să nu ne 
grăbim să-l condamnăm. Să avem răbdare. Eu trebuie să-l 
iubesc şi acum că sunt liniştită asupra unui punct, a 


punctului care contează cel mai mult, doresc din toată 
inima ca şi restul să iasă bine şi sunt gata să sper că va ieşi. 
Trebuie să fi suferit mult, amândoi, cu felul ăsta de a ţine 
totul ascuns. 

— Suferințele lui nu par, zise Emma, să-i fi făcut mult rău. 
Ei, şi cum a reacţionat domnul Churchill? 

— Foarte favorabil pentru nepotul său. Şi-a dat 
consimţământul fără nici o dificultate. Gândeşte-te ce 
schimbări au produs evenimentele unei singure săptămâni 
într-o familie. În timp ce trăia biata doamnă Churchill 
presupun că n-ar fi existat nici o speranţă, nici o şansă. Dar, 
de-abia i-au fost depuse rămăşiţele în cavoul familiei, şi 
soţul ei se lasă convins să facă exact contrariul a ceea ce i- 
ar fi cerut ea. Ce binecuvântare că influenţele rele nu 
supraviețuiesc oamenilor. Şi-a dat consimţământul fără nici 
o dificultate. 

Ah, se gândi Emma. Ar fi făcut asta şi pentru Harriet.” 

— Asta s-a discutat seara trecută, şi Frank a pornit de 
îndată ce s-a luminat. S-a oprit la Highbury, la doamna 
Bates, îmi închipui, şi apoi a venit încoace, dar era atât de 
grăbit sa se întoarcă la unchiul lui, care are acum mai multă 
nevoie de el ca niciodată, încât, cum îţi spun, n-a putut sta 
mai mult de un sfert de oră. Era foarte agitat, foarte agitat, 
zău, în aşa măsură încât părea cu totul alt om. Pe lângă tot 
restul, a mai fost şi surpriza de a o găsi pe ea atât de 
bolnavă. De asta habar n-avea şi se pare că asta l-a 
zdruncinat foarte mult. 

— Şi chiar crezi că totul s-a petrecut în taină? Familia 
Campbell familia Dixon, nu ştia nimeni despre logodnă? 

Emma nu putea pronunţa numele de Dixon fără să 
roşească puţin. 

— Nimeni, niciunul din ei. A spus că nu ştia nimeni în afară 
de ei doi. 

— Ei, zise Emma, presupun că, treptat, ne vom împăca şi 
cu gândul ăsta şi le doresc numai fericire. Dar n-am să 
încetez niciodată să găsesc purtarea asta îngrozitoare. Ce-a 


vrut să însemne dacă nu un sistem de ipocrizie şi 
înşelăciune, spionaj şi trădare? Să vină printre noi cu 
pretenţia că sunt sinceri şi cu sufletul deschis şi să ascundă 
o asemenea legătură ca să ne judece apoi pe noi toţi? Am 
fost toată iarna şi primăvara traşi pe sfoară, închipuindu-ne 
că avem de-a face cu doi oameni cinstiţi şi loiali, în timp ce 
ei făceau comparații şi ne judecau pe baza unor cuvinte şi 
sentimente care n-ar fi trebuit dezvăluite în faţa lor. Trebuie 
să suporte consecinţele, căci au auzit unul despre celălalt 
lucruri nu prea măgulitoare. 

— N-am nici o grijă în privinţa asta, răspunse doamna 
Weston. Sunt foarte sigură că n-am spus către unul ceea ce 
celălalt n-ar fi fost potrivit să audă. 

— Ai noroc, singura greşeală a fost cunoscută numai 
urechilor mele, când ţi-ai imaginat că un anume prieten al 
nostru e îndrăgostit de ea. 

— E adevărat, dar am avut întotdeauna o părere foarte 
bună despre domnişoara Fairfax şi nu puteam, oricât aş fi 
greşit, să o vorbesc de rău, iar în ce-l priveşte pe el, nu l-aş 
fi vorbit de rău în nici un caz. 

În acea clipă domnul Weston îşi făcu apariţia la oarecare 
distanţă în dreptul ferestrei, în mod evident aşteptând să fie 
chemat. Soţia lui îl invită înăuntru cu o privire şi, în timp ce 
îl aşteptau, adăugă: 

— Acum, dragă Emma, am să te rog să spui şi să arăţi tot 
ce se poate ca să-i uşurezi inima şi să-l faci să fie satisfăcut 
de această căsătorie. Să facem tot ce se poate mai bine şi să 
o sprijinim. Nu e o partidă grozavă, dar dacă domnul 
Churchill nu are nimic împotrivă, de ce-am avea noi. Şi 
poate că pentru Frank e un noroc că s-a îndrăgostit de o 
fată cu asemenea tărie de caracter şi înţelepciune, pentru 
care am admirat-o întotdeauna şi o mai admir încă, în ciuda 
acestei abateri de la regula strictă a bunei-cuviinţe. Şi, în 
situaţia ei, pot fi uitate multe. 

— Multe, într-adevăr, zise Emma, cu multă căldură. Dacă 
poţi ierta o femeie pentru că se gândeşte numai la ea însăşi, 


aceea este Jane Fairfax. Despre femei în situaţia ei se poate 
spune că „lumea nu le aparţine, deci ele nu se vor supune 
legilor lumii”. 

Îl întâmpină pe domnul Weston la uşă, zâmbind şi 
exclamând: 

— Mi-aţi jucat o festă formidabilă, domnule, pe cuvântul 
meu! A fost un procedeu, cred, de a vă amuza pe seama 
curiozităţii mele şi de a-mi stimula talentul la ghicit. Dar, 
zău, mi-aţi dat o spaimă! Am crezut că v-aţi pierdut 
jumătate din avere, cel puţin. Şi iată că, în loc să fie cazul să 
vă prezint condoleanţe, trebuie să vă felicit. Vă felicit, 
domnule Weston, din toată inima, pentru perspectiva de a 
avea ca noră una din cele mai frumoase -şi talentate femei 
din Anglia. 

Un schimb de priviri cu soţia lui îl convinse că lucrurile 
stăteau aşa cum reieşea din cele spuse de Emma şi efectul 
fericit asupra dispoziţiei lui fu imediat. Atitudinea şi vocea 
lui îşi recăpătare vioiciunea obişnuită, îi strânse mâna, plin 
de entuziasm şi recunoştinţă, şi începu să vorbească într-un 
fel care dovedea că mai are nevoie numai de puţin timp şi 
puţine argumente ca să găsească logodna un lucru nu 
tocmai rău. Tovarăşele lui erau grăbite să găsească scuze 
imprudenţelor şi să contrazică obiecțiile şi când terminară 
de vorbit despre asta cu toţii şi el relua argumentele 
împreună cu Emma pe drumul spre Hartfield era cu totul 
împăcat şi nu departe de a găsi că era cel mai bun lucru pe 
care-l putea face Frank. 

CAPITOLUL XLVII. 

HARRIETI, BIATA HARRIET”, ACESTEA ERAU cuvintele în 
care stăteau gândurile chinuitoare de care Emma nu putea 
scăpa şi care constituiau de fapt o nenorocire pentru ea. 
Frank Churchill se purtase foarte urât cu ea - foarte urât 
din multe puncte de vedere —, dar nu atât din cauza 
purtării lui, cât din cauza propriei purtări era ea supărată 
pe el. Încurcătura în care o pusese pe Harriet era jignirea 
cea mai cruntă pe care i-o adusese Emmei. Biata Harriet! 


Să fie încă o dată victima ideilor ei greşite şi a laudelor ei 
deşarte. Domnul Knightley fusese profetic odată, când 
spusese: „Emma nu-i eşti prietenă Harrietei Smith.” îi era 
teamă că nu-i făcuse decât deserviri. Era adevărat că de 
data asta nu putea fi acuzată, ca mai înainte, de a fi fost 
prima şi unica autoare a nenorocirii, de a fi sugerat nişte 
sentimente care altfel nu s-ar fi născut în imaginaţia 
Harrietei, pentru că Harriet recunoscuse admiraţia şi 
preferința pentru Frank Churchill înainte ca ea să fi făcut 
aluzie la acest subiect, dar se simţea pe de-a-ntregul 
vinovată de a fi încurajat ceea ce ar fi trebuit să reprime. Ar 
fi putut împiedica naşterea şi cultivarea unor astfel de 
sentimente. Influenţa ei ar fi fost de ajuns. Şi acum era 
foarte conştientă că ar fi trebuit să le împiedice. Simţea că a 
riscat fericirea prietenei ei din motive total neîntemeiate. 
Bunul simţ ar fi făcut-o să-i spună Harrietei că nu trebuie să 
se mai gândească la el şi că era numai o şansă la cinci sute 
ca el să se îndrăgostească de ea. „Dar, cu bunul simţ, 
adăugă ea, mi-e teamă că n-am prea avut de-a face.” 

Era extrem de supărată pe ea însăşi. Dacă n-ar fi avut 
motive să fie supărată şi pe Frank Churchill, ar fi fost 
îngrozitor. Iar în ce o privea pe Jane Fairfax, putea cel puţin 
asupra acestui punct să fie liniştită. Harriet îi producea 
destulă nelinişte. Nu mai trebuia să fie nefericită şi din 
cauza Janei, ale cărei necazuri şi boli, având probabil 
aceeaşi origine, se vor sfârşi în curând. Situaţia ei obscură 
şi ingrată urma să fie înlocuită de o alta mai bună. În 
curând va fi sănătoasă, fericită şi bogată. Emma îşi dădea 
acum seama de ce atenţiile ei fuseseră respinse. 
Descoperirea explica şi unele probleme mai mărunte. Fără 
îndoială, se purtase aşa din gelozie, în ochii Janei ea era o 
rivală şi se poate foarte bine ca tot ce oferea ea în semn de 
stimă să fie respins. O plimbare în trăsura de la Hartfield ar 
fi fost o tortură, crema de ţelină din câmările de la Hartfield 
ar fi fost o otravă. Înţelegea tot, şi atât cât mintea ei se 
putea desprinde din egoismul şi părtinirea provocate de 


supărarea ce o încerca admise că Jane Fairfax merită pe 
deplin poziţia socială şi fericirea pe care le va câştiga. Dar, 
biata Harriet, ce soartă tristă! Era persoana cea mai 
vrednică de milă. Emmei îi era foarte teamă că această a 
doua dezamăgire va fi mai gravă decât prima. Trebuia să fie 
aşa considerând calităţile superioare ale celui despre care 
era vorba acum şi, judecând după efectul aparent mai 
puternic asupra minţii Harrietei - o făcuse mai rezervată şi 
mai stăpânită —, va fi aşa cu siguranţă. Trebuia totuşi să-i 
comunice tristul adevăr, şi cât se poate de repede. Domnul 
Weston o rugase la despărţire să păstreze secretul: „Pentru 
moment, totul trebuia păstrat în cel mai mare secret. 
Domnul Churchill dorise foarte mult, în semn de respect 
pentru soţia lui care murise de curând, şi toată lumea era 
de acord că aşa se cade.” 

Emma promisese, dar Harriet trebuia să facă excepţie. 
Era o datorie a ei mai importantă. 

În ciuda faptului că era jignită, nu se putea opri să nu 
găsească aproape ridiculă ideea că trebuie să îndeplinească 
pentru Harriet aceeaşi misiune pe care doamna Weston o 
îndeplinise pentru ea. Vestea care îi fusese anunţată ei cu 
atâta nelinişte trebuia să o transmită acum, cu aceeaşi 
nelinişte, alteia. Inima începu să-i bată mai repede când 
auzi paşii şi glasul Harrietei; aşa se simţise probabil şi biata 
doamnă Weston când ea se apropiase de Randalls. Puteau 
oare cele două situaţii să semene până la capăt? în privinţa 
asta, din păcate, nu era nici o şansă. 

— Ei, domnişoară Woodhouse, strigă Harriet intrând plină 
de entuziasm în cameră. Nu e cea mai ciudată noutate? 

— Ce noutate? răspunse Emma, nefiind în stare să 
ghicească din privire sau din glas dacă Harriet a auzit într- 
adevăr ceva. 

— Despre Jane Fairfax. Aţi auzit vreodată ceva atât de 
ciudat? Ah, nu trebuie să vă fie teamă să-mi spuneţi, pentru 
că domnul Weston însuşi mi-a spus. Tocmai l-am întâlnit. Mi- 
a spus că trebuie păstrat cel mai mare secret şi deci să nu 


mă gândesc să spun altcuiva decât dumneavoastră, dar mi- 
a spus că ştiţi. 

— Ce ţi-a spus domnul Weston? întrebă Emma, încă uluită. 

— A, mi-a spus tot, că Jane Fairfax şi domnul Frank 
Churchill se căsătoresc, că au fost logodiţi în secret atâta 
vreme. Ce lucru ciudat! 

Era într-adevăr ciudat, purtarea Harrietei era atât de 
ciudată încât Emma nu ştia cum s-o interpreteze. 
Caracterul ei părea că se schimbase cu totul. Era aparent 
hotărâtă să nu arate nici o tulburare, nici o dezamăgire, nici 
măcar un interes special pentru această descoperire. 
Emma se uita la ea fără a putea scoate un cuvânt. 

— V-aţi fi închipuit, strigă Harriet, că el e îndrăgostit de 
ea? Dumneavoastră, poate. Dumneavoastră (înroşindu-se 
când vorbea), care puteţi citi inimile tuturor, dar nimeni 
altcineva. 

— Pe cuvântul meu, zise Emma, încep să mă îndoiesc că aş 
avea un asemenea talent. Harriet, chiar poţi să mă întrebi 
în mod serios dacă nu mi-am închipuit că el e îndrăgostit de 
o altă femeie, tocmai în momentul când, tacit, dacă nu 
deschis, te-am încurajat să dai curs sentimentelor tale? N- 
am avut nici cea mai mică bănuială, până acum o oră, de 
faptul că domnul Frank Churchill are vreun sentiment faţă 
de Jane Fairfax. Poţi să fii foarte sigură de asta, dacă aş fi 
ştiut te-aş fi prevenit? 

— Pe mine? strigă Harriet înroşindu-se de uimire. De ce să 
mă preveniţi pe mine? Doar nu credeţi că mă interesează 
domnul Frank Churchill? 

— Sunt încântată să te aud vorbind atât de ferm despre 
subiectul ăsta, răspunse Emma zâmbind, dar nu cred că 
vrei să negi că a fost o vreme, nu mult în urmă, când mi-ai 
dat motive să cred că ţii la el. 

— La el? Niciodată! Dragă domnişoară Woodhouse, cum se 
poate să mă înţelegeţi atât de greşit (întorcându-şi capul 
întristată). 


— Harriet, strigă Emma, după o pauză de o clipă, ce vrei 
să spui? Doamne, ce vrei să spui? Te-am înţeles greşit? Pot 
să presupun că... 

Nu mai putu scoase nici un cuvânt, aşteptând plină de 
groază ca Harriet să răspundă. Harriet, care stătea în 
picioare, la o oarecare distanţă şi cu faţa întoarsă de la ea, 
nu spuse nimic imediat şi, când începu să vorbească, avea 
un glas la fel de plin de emoție ca al Emmei: 

— N-aş fi crezut că e posibil să mă înţelegeţi atât de 
greşit! Ştiu că am căzut de acord să nu-i pronunţăm 
numele, dar, având în vedere că e superior tuturor 
celorlalţi, n-aş fi crezut că e posibil să se interpreteze că mă 
refeream la altcineva. Domnul Frank Churchill! Nu ştiu cine 
s-ar uita la el în comparaţie cu celălalt! Sper că am ceva 
mai mult gust. Să mă gândesc la domnul Frank Churchill, 
care nu e nimic pe lângă dânsul! Şi dumneavoastră să 
greşiţi atât de mult, e uimitor. Sunt sigură că dacă n-aş fi 
crezut că dumneavoastră aprobaţi şi încurajați pasiunea 
mea aş fi considerat o îndrăzneală prea mare din partea 
mea să mă gândesc la dânsul. Prima oară mi-aţi spus că s- 
au întâmplat lucruri şi mai de mirare şi că au fost căsătorii 
şi mai puţin potrivite (acestea sunt chiar cuvintele 
dumneavoastră), altfel n-aş fi îndrăznit să mă las pradă... n- 
aş fi crezut că e posibil... dar dacă dumneavoastră, care îl 
cunoaşteţi de atâta vreme... 

— Harriet, strigă Emma, reculegându-se plină de 
hotărâre, hai să ne înţelegem de data asta şi să nu ne mai 
lăsăm posibilitatea de a greşi. Vorbeşti de domnul 
Knightley? 

— Sigur că de dânsul vorbesc! Nu m-am gândit niciodată 
la nimeni altcineva şi credeam că ştiţi. Când am vorbit 
despre asta, era cât se poate de clar. 

— Nu tocmai, răspunse Emma, forţându-se să fie calmă, 
pentru că tot ce mi-ai spus atunci părea să se refere la 
altcineva. Puteam să afirm chiar că aproape l-ai numit pe 
domnul Frank Churchill. Sunt sigură că am discutat despre 


serviciul pe care ţi l-a făcut domnul Frank Churchill când 
te-a scăpat de ţigani. 

— Ah, domnişoară Woodhouse, cum aţi uitat?! 

— Dragă Harriet, îmi aduc perfect de bine aminte ce ţi-am 
spus atunci. Ţi-am spus că nu mă miră dragostea ta, că 
având în vedere serviciul pe care ţi l-a făcut, era cât se 
poate de firesc, şi ai fost de acord şi te-ai exprimat călduros 
cu privire la acest serviciu şi chiar ai pomenit ceva despre 
ce ai simţit când l-ai văzut venind să te salveze. Impresia 
asta e foarte puternică în memoria mea. 

— O, Doamne, strigă Harriet, acum îmi amintesc despre ce 
vorbiţi, dar mă gândeam la cu totul altceva atunci. Nu 
voiam să mă refer la ţigani şi nici la domnul Frank 
Churchill. Nu! (înălțându-se puţin). Mă gândeam la ceva cu 
mult mai de preţ, la domnul Knightley, când a venit să mă 
invite la dans atunci când domnul Elton n-a vrut să danseze 
cu mine şi nu mai era nici un partener liber. Asta a fost 
salvarea, dovada nobleţii şi generozităţii sale, şi acesta a 
fost serviciul care m-a făcut să încep să-mi dau seama ce 
fiinţă superioară e dânsul. 

— Doamne, Dumnezeule, strigă Emma. O greşeală 
îngrozitoare, deplorabilă! Ce e de făcut? 

— N-ar fi trebuit să mă încurajați, deci, dacă m-aţi fi 
înţeles? Dar cel puţin nu mă aflu într-o situaţie atât de 
proastă ca aceea în care m-aş fi aflat dacă m-aş fi gândit la 
celălalt şi, acum, este posibil... 

Se opri câteva clipe. Emma nu putea vorbi. 

Nu mă mir, domnişoară Woodhouse, reluă ea, că vi se pare 
că e o mare diferenţă între ei doi, în comparaţie cu oricine 
altcineva, nu numai cu mine. Probabil că îl găsiţi de cinci 
sute de milioane de ori mai mult deasupra mea decât pe 
celălalt, dar sper, domnişoară Woodhouse, că dacă - oricât 
ar părea de ciudat - dar ştiţi, chiar dumneavoastră aţi spus: 
s-au întâmplat lucruri şi mai de mirare, căsătorii şi mai 
puţin potrivite decât între domnul Frank Churchill şi mine, 
şi, deci, se poate să se fi întâmplat şi aşa ceva şi dacă aş 


avea norocul de nespus ca domnul Knightley, într-adevăr, 
dacă el nu vede nepotrivirea, sper, dragă domnişoară 
Woodhouse, că n-o să aveţi nimic împotrivă şi n-o să 
împiedicaţi... Dar sunteţi mult prea bună, sunt sigură. 

Harriet stătea în picioare, lângă una dinferestre. Emma se 
întoarse uluită s-o privească şi zise cu grabă: 

— Ai observat cumva dacă domnul Knightley răspunde 
dragostei tale? 

— Da, răspunse Harriet cu modestie, dar fără teamă, 
trebuie să mărturisesc că am observat. 

Ochii Emmei se întoarseră imediat şi ea se aşeză meditând 
în tăcere, cu privirea fixă, câteva minute. Aceste câteva 
minute fură de ajuns ca să-şi cunoască propria ei inimă. 
Într-o minte ca a ei, o bănuială care se ivea creştea cu cea 
mai mare repeziciune, atingea, admitea, recunoştea 
adevărul adevărat. De ce să fie cu atât mai rău că Harriet s- 
a îndrăgostit de domnul Knightley şi nu de Frank Churchill? 
De ce răul era mărit într-atât de faptul ca Harriet spera căi 
se răspunde iubirii ei? Un gând îi trecu prin minte cu viteza 
fulgerului, domnul Knightley nu trebuie să se însoare decât 
cu ea, cu Emma! îşi explică dintr-o dată purtarea ei şi 
sentimentele ei. Văzu totul cu o limpezime cu care nu 
fusese binecuvântată mai înainte. Ce urât s-a purtat cu 
Harriet! Cu câtă lipsă de consideraţie, de delicateţe, de 
judecată, de sentiment se purtase! Ce nebunie o orbise! Fu 
izbită groaznic de ideea că putea să-şi califice purtarea cu 
cele mai urâte cuvinte. Totuşi, mănată de un oarecare 
respect pentru ea însăşi, în ciuda acestor scăderi, de 
oarecare grijă pentru rolul ei şi de un puternic sentiment al 
dreptăţii în favoarea Harrietei (o fată care se crede iubită 
de domnul Knightley nu are nevoie de compasiune, dar nu 
era drept să o facă să sufere prin răceala ei), Emma hotărî 
să stea şi să îndure mai departe, plină de calm şi chiar cu 
aparentă bunăvoință. În avantajul ei era într-adevăr să afle 
totul despre speranţele Harrietei şi Harriet nu făcuse la 
urma urmei nimic pentru a pierde stima şi interesul care se 


născuseră şi fuseseră întreţinute de bunăvoie şi nici pentru 
a merita să fie nedreptăţită de o persoană ale cărei sfaturi 
nu 0 ajutaseră niciodată. Trezindu-se din reflecţii, deci, şi 
stăpânindu-şi emoția, se întoarse din nou spre Harriet şi, cu 
un ton mai potolită, reîncepu conversaţia, iar subiectul de la 
care porniseră, miraculoasa poveste a Janei Fairfax, acesta 
se pierduse cu totul. Niciuna din ele nu se gândea la 
altcineva în afară de domnul Knightley şi ea însăşi. Harriet 
rămăsese în picioare, visând şi nu avea vise urâte, dar fu 
totuşi bucuroasă să fie trezită de vorbele acum 
încurajatoare ale unei fiinţe în stare de atâta înţelepciune şi 
prietenie ca domnişoara Woodhouse. Nu se lăsă prea mult 
rugată să dea glas poveştii despre speranţele ei, cu mare 
deşi tremurătoare încântare. Tremurul Emmei, când punea 
întrebări şi asculta răspunsul, era mai bine ascuns decât al 
Harrietei, dar de aceeaşi intensitate. Vocea ei nu era lipsită 
de siguranţă, dar mintea îi era tulburată de întorsătura din 
sufletul ei, de izbucnirea răului ameninţător, de amestecul 
de emoţii neaşteptate şi uimitoare pe care le atrăgea după 
sine. Asculta cu multă suferinţă interioară, dar cu aparentă 
răbdare, amănuntele pe care i le dădea Harriet. Nu se 
putea aştepta la o relatare metodică, bine organizată, bine 
concepută, dar aceasta conţinea, dacă separai slăbiciunea 
şi tautologia naraţiunii, un mesaj care o întrista, mai ales 
dacă la toate adăuga întâmplările pe care memoria ei le 
aduna în sprijinul ideii că domnul Knightley are o părere 
din ce în ce mai bună despre Harriet. 

Harriet îşi dăduse seama de schimbarea purtării lui chiar 
de la cele două dansuri decisive. Emma ştia că, de acea 
dată, el o găsise mult peste aşteptări. Din seara aceea, sau 
cel puţin de când domnişoara Woodhouse o încurajase să se 
gândească la el, Harriet începuse să observe că el îi vorbea 
mult mai mult decât înainte şi că avea o purtare într-adevăr 
schimbată - se purta cu bunătate şi duioşie. În ultima vreme 
devenise din ce în ce mai conştientă de asta. Când se 
plimbau cu toţii, venea foarte des alături de ea şi îi vorbea 


atât de frumos. Părea să vrea să o cunoască mai bine. 
Emma ştia că aşa era, observase în repetate rânduri 
schimbarea, aproape în aceeaşi măsură. Harriet repetă 
expresii aprobative sau laudative, pe care el le pronunţase, 
şi Emma îşi dădu seama că nu se abăteau cu nimic dela ce 
ştia şi ea în legătură cu părerea lui despre Harriet. O lăuda 
că e neprefăcută şi neafectată, că are sentimente simple, 
cinstite, generoase. Ştia că el apreciază toate acestea la 
Harriet. Vorbise mult cu ea despre asta şi nu numai o dată. 
Multe lucruri care erau vii în memoria Harrietei, multe 
amănunte ale atenţiei de care se bucurase din partea lui, o 
privire, o vorbă, o mutare de pe un scaun pe altul, un 
compliment implicit, o preferinţă dedusă fuseseră observate 
şi de Emma, care nu bănuia nimic, împrejurări în care 
relaţia se prelungise la jumătate de oră şi care conţineau 
dovezi nenumărate pentru cea care le văzuse trecuseră 
fără a fi observate de aceea care abia acum le auzea. Dar 
ultimele două întâmplări, care-i dădeau Harrietei cele mai 
mari speranţe, fuseseră bine remarcate şi de Emma. 

Prima era plimbarea lui numai cu ea pe aleea cu tei de la 
Donwell, unde făcuseră câţiva paşi înainte ca Emma să-i 
ajungă din urmă şi unde el făcuse eforturi (asta era 
convingerea ei) să o deprindă dintre ceilalţi şi să rămână 
singuri, şi la început îi vorbise într-un fel deosebit de până 
atunci - un fel cu totul special! (Harriet nu-şi putea aminti 
fără să roşească). Păruse pe punctul de a o întreba direct 
dacă iubeşte pe cineva. Dar de îndată ce ea (domnişoara 
Woodhouse) se apropiase de ei, el schimbase subiectul şi 
începuse să vorbească despre agricultură. A doua, era când 
a stat cu ea de vorbă o jumătate de oră înainte de a se 
întoarce Emma, ultima dimineaţă când fusese el la 
Hartfield, deşi când intrase zisese că n-are timp să stea nici 
cinci minute; şi îi spusese, în timpul conversaţiei, că, deşi 
trebuie să plece la Londra, nu are nici un chef să-şi 
părăsească tocmai acum casa, ceea ce era mai mult (simţea 
Emma) decât recunoscuse faţă de ea. Gradul mai mare de 


încredere pe care i-o acordase Harrietei în privinţa asta o 
duru foarte tare. Despre prima din aceste întâmplări 
îndrăzni, după oarecare reflecţie, să pună întrebarea: 

— Nu s-ar putea, e imposibil oare ca atunci când s-a 
interesat dacă nu eşti îndrăgostită să fi făcut cumva aluzie 
la domnul Martin? Poate se gândea la interesele domnului 
Martin! 

Dar Harriet respinse bănuiala cu însufleţire: 

— Domnul Martin? în nici un caz, nu era o aluzie la domnul 
Martin. Sper că acum n-o să mai fiu aşa de proastă să mai 
ţin la domnul Martin sau să las să se bănuiască aşa ceva. 

Când Harriet îşi termină argumentaţia, apelă la scumpa ei 
domnişoară Woodhouse să-i spună dacă nu avea motive 
întemeiate să spere. 

— Niciodată n-aş fi îndrăznit să sper, zise ea, dacă nu eraţi 
dumneavoastră. Mi-aţi spus să-l observ atent şi să fac din 
purtarea lui regula după care să mă port eu, şi asta am şi 
făcut. Dar acum, mi se pare că l-aş putea merita şi dacă 
într-adevăr mă va alege, nu va fi un lucru chiar aşa de 
mirare. 

Sentimentele amare prilejuite de aceste vorbe, 
numeroasele sentimente amare fură învinse numai printr-o 
mare sforţare din partea Emmei şi în cele din urmă reuşi să 
vorbească: 

— Harriet, eu voi îndrăzni numai să afirm că domnul 
Knightley e ultimul bărbat din lume care, cu bună ştiinţă, să 
lase pe o femeie să creadă că el are pentru ea nişte 
sentimente pe care de fapt nu le are. 

Harriet era gata s-o adore pe prietena ei pentru o 
propoziţie atât de liniştitoare şi Emma fu salvată de la a 
suporta extazul şi manifestările ei de dragoste, care în acel 
moment ar fi fost pentru ea o mare pedeapsă, numai de 
zgomotul paşilor tatălui ei. Venea din hol. Harriet era atât 
de agitată încât nu-l putea vedea. Nu putea să se 
stăpânească - domnul Woodhouse va fi speriat —, mai bine 
să plece, cu multe încurajări din partea prietenei ei, ieşi pe 


o altă uşă, şi în momentul când plecă Emma îşi dădu frâu 
liber sentimentelor astfel: „O. Doamne, de n-aş fi cunoscut-o 
niciodată!” 

Restul zilei şi noaptea care urmă nu ajungeau pentru 
gândurile Emmei. Era zăpăcită de tot ceea cei se 
întâmplase cu atâta repeziciune în ultimele câteva ore. 
Fiecare clipă aducea o nouă surpriză şi fiecare surpriză 
însemna o nouă umilinţă pentru ea. Cum să înţeleagă totul? 
Cum să înţeleagă că se auto-amăgise şi trăise cu aceste 
amăgiri? Greşelile, orbirea inimii şi minţii ei. Stătea liniştită, 
apoi se plimba şi ocolea camera, ocolea boschetele, cerceta 
toate locurile, toate lucrurile şi toate îi spuneau că fusese 
slabă, că se lăsase condusă de alţii în modul cel mai umilitor 
şi că ceea ce îşi impusese ea însăşi era şi mai umilitor. 

Se strădui mai întâi să-şi înţeleagă inima, s-o înţeleagă 
bine! Asta ii ocupa fiecare minut de răgaz pe care i-l lăsa 
tatăl ei şi fiecare moment de involuntară neatenţie faţă de 
el. 

De câtă vreme îi era domnul Knightley atât de drag cât 
simţea acum că-i este? Când începuse el s-o influenţeze? 
Când ajunsese el în inima ei la acel loc pe care Frank 
Churchill îl ocupase pentru scurt timp? încercă să-şi 
amintească totul, îi compară pe cei doi, îi compară în raport 
cu aprecierile pe care le făcuse întotdeauna de când îl 
cunoştea pe cel de-al doilea, aşa cum probabil i-ar fi 
comparat în fiecare clipă dacă, o, dacă printr-o 
binecuvântată minune i-ar fi trecut prin cap să-i compare. 
Îşi dădu seama că niciodată, nici o clipă, nu încetase să-l 
considere pe domnul Knightley ca infinit superior, nu 
încetase să preţuiască în cel mai înalt grad stima lui. 
Înţelese că, prin convingerile ei, prin imaginaţia ei, prin 
faptul că se purtase tocmai pe dos, dovedea că se amăgise, 
că nu-şi cunoscuse sufletul şi că, pe scurt, niciodată nu 
avusese nici un sentiment pentru Frank Churchill. 

Aceasta era concluzia primului şir de meditații. La această 
cunoaştere de sine ajunse după o primă cercetare de scurtă 


durată, de altfel. Era tristă şi indignată, îi era ruşine de tot 
ce simţise în afară de sentimentul cel nou care i se 
dezvăluise - iubirea ei pentru domnul Knightley. Orice altă 
parte a gândurilor ei era dezgustătoare. 

Cu câtă insuportabilă vanitate se crezuse obiectul secret al 
sentimentelor tuturor, cu câtă aroganță de neiertat îşi 
propusese să aranjeze destinul altora! Se dovedea că 
greşise pe toate planurile, că nu reuşise nimic, adusese 
numai nenorociri. Îi făcuse un rău Harrietei, un rău ei însăşi 
şi tare îi era teamă că şi domnului Knightley. Dacă această 
extrem de nepotrivită căsătorie va avea loc, ea va purta 
toată vina de a fi încurajat începutul; pentru că dragostea 
lui începuse probabil numai după ce observase că Harriet e 
îndrăgostită de el; şi chiar dacă nu aşa stăteau lucrurile, el 
nar fi cunoscut-o pe Harriet dacă n-ar fi fost nebunia ei la 
mijloc. 

Domnul Knightley şi Harriet Smith! - era o pereche care 
ar fi pus în umbră orice miracol în domeniul căsătoriilor. 
Dragostea dintre Frank Churchill şi Jane Fairfax devenea 
oarecare, banală, ştearsă în comparaţie cu aceasta, nu era 
nici o surpriză, nici o nepotrivire, nu se putea spune şi 
gândi nimic despre ea. Domnul Knightley şi Harriet Smith! 
Ce înălţare pentru ea şi ce înjosire pentru el. Emmei i se 
părea cumplit gândul la părerea generală proastă care se 
va forma pe seama lui, la zâmbetele, rânjetele şi veselia pe 
care le va provoca noua lui situaţie, umilirea şi 
discreditarea fratelui său, miile de inconveniente pentru el 
însuşi. Se putea oare? Nu, era imposibil. Şi totuşi, era 
departe, foarte departe de a fi imposibil! Era oare o 
împrejurare nouă pentru un om cu atâtea calităţi, să fie 
subjugat de puteri inferioare? Era o noutate pentru un om 
prea ocupat să caute o femeie, să devină obiectul iubirii 
unei fetiţe care îl căuta ea pe el? Era oare o noutate 
inegalitatea, inconsecvenţa, nepotrivirea, faptul că hazardul 
şi împrejurările domneau asupra soartei omeneşti? 


Oh, dacă n-ar fi scos-o niciodată la lumină pe această 
Harriet! Dacă ar fi lăsat-o unde i se cuvenea şi unde el îi 
spusese că i se cuvine! Dacă n-ar fi împiedicat-o, dintr-o 
nebunie pe care nici un cuvânt nu o putea califica, să se 
mărite cu tânărul acela ireproşabil, care ar fi făcut-o fericită 
şi respectată în mediul căruia se cuvenea să-i aparţină, totul 
ar fi fost bine, n-ar fi survenit niciuna dintre aceste urmări 
îngrozitoare. Cum altfel ar fi putut Harriet să aibă 
îndrăzneala să-şi ridice ochii către domnul Knightley? Cum 
şi-ar fi putut închipui că e aleasa unui asemenea om, dacă 
n-ar fi fost sigură de asta? Dar Harriet era mai puţin umilă, 
avea mai puţine scrupule decât înainte. Inferioritatea ei, fie 
în privinţa inteligenţei, fie în privinţa averii, nu mai era atât 
de acut simțită. Păruse mai conştientă că domnul Elton s-ar 
cobori prin căsătoria cu ea decât părea acum de înjosirea 
domnului Knightley. Dar, vai, nu era asta oare tot opera ei? 
Cine îşi dăduse osteneala să-i dea Harrietei o înaltă 
consideraţie pentru sine dacă nu Emma? Cine dacă nu eao 
învățase că trebuie să se ridice dacă se poate şi că putea să 
aibă pretenţii la o poziţie socială înaltă? Dacă Harriet, din 
umilă devenise vanitoasă, asta era tot opera ei. 

CAPITOLUL XLVIII. 

Până acum, atâta timp cât nu era ameninţată să o piardă, 
Emma nu ştiuse niciodată cât de mult depindea fericirea ei 
de atenţia pe care i-o dădea domnul Knightley, de interesul 
şi afecțiunea lui. Mulțumită că lucrurile stau aşa şi crezând 
că i se cuvine, se bucurase de ea fără să se gândească şi 
numai îngrozită de perspectiva de a fi înlocuită de o altă 
femeie, îşi dădea seama ce extraordinar de importantă era. 
Multă, foarte multă vreme, se ştiuse favorita lui, căci, el 
neavând nici o rudă de parte femeiască a lui, numai Isabella 
putea avea pretenţii comparabile cu ale ei, şi ştiuse 
întotdeauna exact cât o iubea şi o stima el pe Isabella. 
Emma era favorita lui de mulţi ani încoace. Nu merita, 
fusese adesea neglijentă sau răutăcioasă, nu-i luase în 
seamă sfatul sau chiar i se împotrivise, nu îi preţuise cum se 


cuvine meritele şi se certaseră pentru că el nu voia să 
recunoască meritele ei false relevate cu insolenţă. Totuşi, 
din dragoste pentru familie şidin obişnuinţă şi pentru că era 
un om de o inteligenţă deosebită, o iubise şi o veghease, de 
când era mică, străduindu-se să o ajute şi dorind cu 
aprindere ca ea să facă totul bine, sentimente pe care 
nimeni nu i le împărtăşise. Ştia că în ciuda tuturor 
defectelor ii era dragă, n-ar putea spune chiar foarte 
dragă? Totuşi, când asemenea gânduri o făceau să spere, 
nu îndrăznea să se lase pradă lor. Harriet Smith putea să 
creadă că e demnă de a fi iubită în mod special, exclusiv şi 
pasionat de domnul Knightley. Ea nu putea. Nu putea să se 
măgulească la gândul că el ar putea să aibă un sentiment 
pentru ea. Primise de curând dovada că faţă de ea era 
imparţial. Ce şocat fusese de purtarea ei faţă de 
domnişoara Bates! Ce direct şi ce dur se exprimase el în 
această privinţă! Nu prea dur pentru fapta ei, dar mult 
prea dur ca să fi pornit din altceva decât din simţ de 
dreptate şi clarvăzătoare bunăvoință. Nu avea nici o 
speranţă că el ar putea avea pentru ea un sentiment de 
dragoste, dar o speranţă tot avea, câteodată mai slabă, 
câteodată mai puternică, aceea că Harriet s-ar fi putut 
înşela şi că a supraapreciat stima lui pentru ea. Îşi dorea, 
trebuia să-şi dorească, chiar dacă ei nu-i aducea fericirea, 
ca el să rămână burlac toată viaţa. Dacă putea să fie sigură 
de asta, de faptul că nu se va căsători niciodată, ar fi fost 
perfect mulţumită. Să rămână acelaşi domn Knightley 
pentru ea şi pentru tatăl ei, acelaşi domn Knightley pentru 
toată lumea, să rămână aceleaşi relaţii de prietenie şi 
încredere între Donwell şi Hartfield, şi liniştea ei nu va fi 
tulburată. Căsătoria, de fapt, nu era pentru ea. Ar fi fost 
incompatibilă cu tot ce-i datora tatălui ei şi tot ce simţea 
pentru el. Nimic nu o va despărţi de tatăl ei. Nu se va 
mărita nici dacă o va cere domnul Knightley. 

Probabil că era cea mai puternică dorinţă a ei ca Harriet 
să fie dezamăgită şi spera că atunci când va avea 


posibilitatea să-i vadă pe amândoi în acelaşi timp va putea 
cel puţin să-şi dea seama în mod sigur ce şanse existau în 
privinţa asta. De acum înainte trebuie să-i observe cu mare 
atenţie şi, cu toate că până acum avusese numai ghinioane 
când încercase să înţeleagă ce se petrecea în sufletul 
altora, nu voia să admită că şi de data asta s-ar putea înşela. 
El trebuia să sosească din zi în zi. Şi atunci va avea 
posibilitatea să-i observe - clipa se apropia înfricoşător de 
repede, sau cel puţin aşa i se păru când îşi orândui 
gândurile. Intre timp, hotări să n-o mai vadă pe Harriet. 
Nici uneia nu i-ar face bine şi n-ar fi deloc profitabil să mai 
dezbată acelaşi subiect. Era hotărâtă să nu se lase convinsă 
atâta timp cât se mai putea îndoi şi totuşi nu avea destulă 
autoritate să se împotrivească încrederii Harrietei. A 
discuta înseamnă să se enerveze. Îi scrise aşadar pe un ton 
binevoitor dar hotărât, rugând-o să nu mai vină pe la 
Hartfield deocamdată, recunoscându-şi convingerea că 
nişte discuţii suplimentare referitoare la un anume subiect 
trebuie mai degrabă evitate şi sperând că, dacă treceau 
câteva zile înainte ca ele să se întâlnească, în afară de cazul 
că se întâlneau în societate - obiecţia era numai împotriva 
unui tete-r-tete - ar putea să se comporte ca şi când ar fi 
uitat discuţia de ieri. Harriet se supuse, era de acord şi era 
recunoscătoare. 

Tocmai terminase de rezolvat această problemă când sosi 
un musafir care avea darul să o desprindă pe Emma din 
gândurile care îi ocupaseră tot timpul, şi somnul şi veghea, 
în ultimele douăzeci şi patru de ore, doamna Weston, care 
fusese în vizită la viitoarea ei noră şi trecea pe la Hartfield 
în drum spre casă, nu atât din datorie faţă de Emma cit din 
plăcerea de a relata amănuntele unei întâlniri atât de 
interesante. Domnul Weston o însoţise în vizita la doamna 
Bates şi îşi făcuse cu succes datoria de viitor socru; dar 
dânsa nu se mulţumise numai cu o întrevedere de un sfert 
de oră în salonul domnişoarei Bates, unde nu se spărsese 
încă gheaţa şi mai domnea oarecare stânjeneală, ci reuşise 


s-o convingă pe domnişoara Fairfax să iasă cu dânsa la 
plimbare şi prin urmare avea multe de povestit şi nu fără 
satisfacţie. 

Emma avea puţină curiozitate şi încercă să arate cât mai 
multă când prietena sa ii povesti. Doamna Weston pornise 
în vizita asta destul de agitată şi în primul rând nu dorise să 
se ducă deloc deocamdată, ci să i se dea voie să-i scrie 
numai domnişoarei Fairfax, în loc de a o vedea, şi să amâne 
această vizită ceremonioasă până mai trecea câtăva vreme 
şi domnul Churchill va fi împăcat cu ideea de a face 
cunoscută logodna, căci, având în vedere toate 
împrejurările, i se părea că asemenea vizită nu se putea 
face fără a provoca tot felul de zvonuri. Dar domnul Weston 
gândea cu totul altfel, era cât se poate de nerăbdător să-i 
arate domnişoarei Fairfax şi familiei că e de acord cu 
această căsătorie şi nu concepea că din asta s-ar naşte 
suspiciuni sau, chiar dacă s-ar fi născut, tot n-ar avea nici o 
importanţă, pentru că „asemenea lucruri”, observa el, „tot 
se află până la urmă”. Emma zâmbi şi gândi că domnul 
Weston avea motive întemeiate să spună asta. Plecaseră 
aşadar, şi domnişoara se arătase foarte disperată şi 
încurcată la venirea lor. De-abia dacă putea scoate un 
cuvânt şi toate privirile şi gesturile ei arătau ce mult 
suferea simțindu-se vinovată. Mulţumirea liniştită, pornită 
din inimă a bătrânei, şi încântarea nemaipomenită a fiicei 
ei, care se dovedea a fi atât de fericită încât nici nu mai 
vorbea ca de obicei, erau un spectacol care făcea să fie 
văzut. Era chiar mişcător. Erau amândouă atât de 
cuviincioase în fericirea lor, atât de dezinteresate în tot ce 
simțeau, se gândeau atât de mult la Jane, la toată lumea şi 
atât de puţin la ele însele, încât meritau toate sentimentele 
bune. Recenta boală a domnişoarei Fairfax îi oferise 
doamnei Weston un bun prilej s-o invite la plimbare. Întâi se 
retrăsese şi refuzase, dar, la insistenţele ei, cedase. Şi în 
cursul plimbării cu trăsură, doamna Weston reuşise, 
încurajând-o cu blândeţe, să-i învingă stânjeneala şi s-o facă 


să vorbească despre subiectul atât de important. Scuzele 
pentru tăcerea nepotrivită pe care o păstrase când îi 
primise şi exprimarea celei mai călduroase recunoştinţe 
pentru dânsa şi domnul Weston trebuiau desigur, să facă 
începutul. Dar când se terminară aceste efuziuni, vorbiră 
mult despre situaţia prezentă şi viitoare a logodnei. 
Doamna Weston era convinsă că o asemenea conversaţie îi 
va aduce o mare uşurare tovarăşei sale, căci până acum 
fusese silită să ascundă totul şi dorea probabil să se 
descarce şi fu foarte mulţumită de tot ce auzi. 

— Ah, ce nenorocită s-a simţit, atâtea luni de zile să se 
ascundă, continuă doamna Weston. S-a exprimat categoric. 
A spus aşa: „N-aş zice că de când m-am logodit nu am avut 
şi unele clipe fericite, dar pot spune că n-am fost liniştită 
nici un minut.” Şi tremurul buzelor când zicea asta era o 
dovadă pe care am simţit-o până în fundul inimii, Emma. 

Biata fată, zise Emma, crede deci că a greşit pentru că şi-a 
dat consimţământul să se logodească în secret? 

— Că a greşit! Nimeni nu cred că ar învinui-o mai mult 
decât se învinuieşte ea însăşi. „Consecința, zicea ea, a fost o 
suferinţă continuă pentru mine şi aşa era firesc să se 
întâmple. Dar, cu toată suferinţa pe care o atrage după sine 
o purtare proastă, ea este şi rămâne o purtare proastă. 
Durerea nu e o ispăşire. Nu voi putea niciodată să fiu 
socotită nevinovată. Am făcut totul împotriva bunului meu 
simţ, şi faptul că lucrurile au luat o întorsătură norocoasă şi 
bunăvoința de care mă bucur acum sunt o bine-cuvântare 
care, după câte îmi spune conştiinţa mea, nu mi se cuvine. 

Să nu credeţi, doamnă, că nu am fost bine crescută, să nu-i 
învinuiți de lipsă de principii şi de grijă pe cei care m-au 
educat. Greşeala a fost numai a mea, şi vă asigur, cu toate 
scuzele pe care-mi le oferă împrejurarea de faţă, îmi va fi 
totuşi teamă, când îi voi mărturisi totul domnului colonel 
Campbell.” 

— Biata fată, zise Emma din nou. Atunci înseamnă că-l 
iubeşte foarte mult. Probabil că numai din dragoste a 


acceptat o asemenea logodnă. Iubirea i-a întunecat 
judecata! 

— N-am nici o îndoială că e foarte îndrăgostită de el. 

— Mi-e teamă, zise Emma oftând, că deseori am contribuit 
la nefericirea ei. 

— Din partea ta, draga mea, a fost ceva nevinovat. Dar 
probabil că ea la asta se gândea când a făcut aluzie la 
neînțelegerile despre care a vorbit şi el. Zicea că o urmare 
firească a greşelii săvârşite a fost că a devenit 
neînţelegătoare. Conştiinţa că a făcut ceva ce nu trebuia a 
expus-o la mii de nelinişti şi a făcut-o cicălitoare şi nervoasă, 
într-atât, încât probabil că, sigur, pentru el era greu de 
suportat. „N-am iertat ceea ce ar fi trebuit să iert, având în 
vedere firea lui şi voia bună, această minunată voie bună şi 
aplecarea lui spre veselie şi glume, care, în alte împrejurări, 
sunt sigură, m-ar fi vrăjit ca prima dată.” Apoi a început să 
vorbească despre tine şi despre marea bunătate pe care i-ai 
arătat-o în timpul bolii şi, cu o îmbujorare care mi-a dovedit 
în ce fel se legau toate, m-a rugat ca, atunci când voi avea 
ocazia, să-i mulţumesc domnişoarei Woodhouse pentru 
dorinţa şi străduinţa ei de a-i face bine. Era îngrijorată că n- 
ai primit nici un semn de mulţumire, aşa cum se cuvine, din 
partea ei. 

— Dacă n-aş şti că acum e fericită, zise Emma serioasă, 
căci trebuie să fie, în ciuda scrupulelor pe care le are, n-aş 
putea suporta aceste mulţumiri, pentru că, ah, doamnă 
Weston, dacă am face o balanţă între răul şi binele pe care i 
le-am făcut domnişoarei Fairfax... Ei, (controlându-se şi 
încercând să fie mai veselă), astea toate trebuie uitate. 
Foarte drăguţ din partea dumitale că mi-ai povestit aceste 
amănunte, au pus-o în cea mai bună lumină. Sunt sigură că 
e o fată foarte bună şi sper că va fi foarte fericită. Foarte 
bine că el are avere, dar am impresia că meritele sunt de 
partea ei. 

O asemenea concluzie nu putea să rămână fără un 
răspuns din partea doamnei Weston. Avea o impresie foarte 


bună despre Frank, în toate privinţele, şi, mai mult, îl iubea 
ca pe fiul ei, iar cuvintele pe care le spuse în apărarea lui 
erau pornite din inimă. Rațiunea şi dragostea se împleteau 
în ceea ce spunea, dar era greu să-i reţină atenţia Emmei, 
gândul ei zbura către Brunswick Square sau către Donwell, 
uitase să mai asculte şi când doamna Weston termină cu: 

— N-am primit încă scrisoarea pe care o aşteptam cu atâta 
nerăbdare, ştii, dar cred că va sosi în curând. Emma fu 
nevoită să facă o pauză înainte de a răspunde şi în cele din 
urmă trebui să răspundă la întâmplare înainte de a-şi aduce 
aminte ce anume scrisoare aşteptau cu nerăbdare. 

— Te simţi bine, Emma? întrebă doamna Weston la 
despărţire. 

— A, da, perfect. Doar ştii, mie nu mi-e rău niciodată. Să ai 
grijă să-mi spui despre scrisoare de îndată ce va sosi. 

Ştirile de la doamna Weston îi dădură Emmei prilejul unor 
reflecţii neplăcute, făcând să-i crească stima şi 
compasiunea şi sentimentul că o nedreptăţise foarte tare în 
trecut pe domnişoara Fairfax. Regreta amarnic că nu 
încercase să o cunoască mai bine şi roşea la gândul 
sentimentelor de invidie care constituiseră, în mare 
măsură, cauza acestei atitudini. Dacă s-ar fi purtat după 
dorinţele pe care domnul Knightley şi le exprimase şi i-ar fi 
arătat domnişoarei Fairfax atenţia care i se cuvenea, dacă 
ar fi încercat s-o înţeleagă mai bine, dacă ar fi făcut un pas 
către o apropiere, pentru a găsi în ea prietena dorită şi nu 
în Harriet Smith, probabil că acum ar fi fost scutită de 
durerea pe care o încerca. Prin naştere, aptitudini şi 
educaţie, domnişoara Fairfax i-ar fi fost o tovarăşă cât se 
poate de potrivită şi prietenia ei ar fi fost primită cu 
recunoştinţă, pe când cealaltă ce era? Chiar dacă nu ar fi 
ajuns la atâta intimitate încât domnişoara Fairfax să-i 
mărturisească acest secret atât de important - ceea ce era 
cât se poate de probabil —, totuşi, dacă ar fi cunoscut-o atât 
cât ar fi trebuit şi atât cât ar fi fost posibil, n-ar fi făcut acele 
îngrozitoare presupuneri cu privire la o iubire 


necuviincioasă pentru domnul Dixon, pe care ea nu se 
mulţumise să le conceapă şi să le întreţină, dar, ceea ce era 
de neiertat, le şi împărtăşise. Aceste presupuneri, se temea 
acum, o acuzaseră pe Jane, cu delicateţea ei sufletească, să 
sufere foarte mult, datorită frivolităţii sau neglijenţei lui 
Frank Churchill. 

Din toate izvoarele de răutate care o înconjuraseră pe 
Jane e la venirea ei în Highbury, era convinsă că ea fusese 
cel mai păgubitor. Probabil că fusese cel mai rău duşman. 
Probabil că ori de câte ori erau împreună cu toţii ea îi 
tulbura pacea Janei în fiecare clipă şi, la Box Hill probabil, 
fusese suferinţa cumplită a unui flirt care nu mai putea 
suporta. 

Seara acelei zile fu lungă şi tristă la Hartfield. Vremea 
contribuia şi ea, după puterile ei, la melancolia generală. O 
ploaie rece cu furtună începu, fără speranţa de a se mai 
sfârşi, şi n-ai fi zis că e iulie dacă n-ar fi fost pomii şi 
boschetele verzi pe care - vuitul le despuia şi lungimea zilei 
care nu făcea decât să prelungească posibilitatea de a 
contempla această privelişte crudă. 

Vremea îl afecta pe domnul Woodhouse, care nu putea fi 
menţinut într-o stare de bună dispoziţie decât prin atenţiile 
mărite ale fiicei sale şi prin strădanii care nu o costaseră 
altădată nici pe jumătate cât acum. Asta îi aducea aminte de 
primul lor tete-ă-tete nenorocit din seara nunţii doamnei 
Weston; dar atunci sosise domnul Knightley, imediat după 
ceai şi risipise orice gând melancolic. Dar vai! Asemenea 
încântătoare dovezi ale farmecului casei Hartfield ca cele 
pe care le aduceau vizite de felul aceleia se vor termina în 
curând. Imaginea pe care şi-o formase atunci despre iarna 
plină de privaţiuni ce avea să urmeze se dovedise greşită: 
nu-i părăsiseră prietenii, nu pierduseră nici un fel de 
plăceri. Dar prevederile ei de acum nu aveau să fie 
contrazise în acelaşi fel. Perspectiva care stătea acum în 
faţa ei era atât de amenințătoare încât nu putea fi uşor dată 
uitării şi nici măcar nu se putea consola parţial. Dacă se vor 


întâmplă toate lucrurile probabile cu prietenii lor, Hartfield 
va deveni în curând un loc părăsit, iar ea rămânea să-l 
înveselească pe tatăl ei cu o veselie tristă. 

Copilul care urma să se nască la Randalls va deveni o 
preocupare mai scumpă decât ea şi inima şi timpul doamnei 
Weston vor fi umplute de el. Pe ea o vor pierde şi, probabil, 
în mare măsură, şi pe soţul ei. Frank Churchill nu se va mai 
întoarce printre ei, şi domnişoara Fairfax, cum bine se 
poate presupune, va înceta în curând să mai fie o locuitoare 
din Highbury. Se vor căsători şi se vor stabili la Enscombe 
sau undeva în apropiere. Şi tot ce era bun va dispărea şi 
dacă la aceste pierderi avea să se adauge pierderea celor 
de la Donwell, ce mai rămâne din prietenii lor veseli şi bine- 
crescuţi? Să nu mai vină domnul Knightley seara, în 
căutarea liniştii sufleteşti, după o zi grea? Să nu le mai intre 
în casă la orice oră, ca şi când ar fi fost gata întotdeauna să- 
şi schimbe casa lui cu a lor? Cum să înduri toate astea? Şi 
dacă va fi pierdut de dragul Harrietei, dacă de-acum se va 
gândi că îşi găseşte în compania Harrietei tot ce îşi doreşte? 
Dacă Harriet urmează a fi aleasă ca prima şi cea mai 
scumpă prietenă, ca soţia în care el să găsească toată 
fericirea din lume? Ce putea oare să facă să crească 
nenorocirea Emmei dacă nu gândul, de care nu se 
despărţea deloc, că totul era opera ei? 

Când ajungea la un asemenea punct culminant, nu se 
putea abţine să nu tresară sau să ofteze adânc sau chiar să 
se învârtă în jurul camerei de câteva ori şi singurul lucru 
care o consola şi o făcea să-şi vină în fire era hotărârea de a 
se purta mai bine şi speranţa că iarna viitoare, oricât de 
puţin ocupată şi lipsită de veselie va fi, o va găsi pe ea mai 
înţeleaptă, cunoscându-se mai bine pe sine şi o va lăsa fără 
prea multe de regretat când va fi trecut. 

CAPITOLUL XLIX. 

VREMEA CONTINUA SA FIE LA FEL în cea mai mare 
parte a dimineţii următoare şi aceeaşi singurătate şi 
melancolie păreau să domnească la Hartfield; dar după- 


amiază se însenină, vântul îşi schimbă direcţia şi deveni mai 
blând, norii se risipiră, răsări soarele, era din nou vară. 

Însufleţită de nerăbdarea pe care ţi-o dă o asemenea 
schimbare, Emma se hotări să iasă imediat. Niciodată nu o 
atrăseseră mai mult priveliştea minunată, mirosul, 
sentimentul că toată natura e împăcată, caldă, 
strălucitoare, după furtună. Tânjea după seninătatea 
sufletului pe care toate acestea o puteau aduce şi când 
domnul Perry, care avea o după-amiază liberă, sosi cu 
scopul de a dedica acest timp tatălui ei, nu mai pierdu nici 
un minut şi se grăbi spre boschete. Acolo, cu mintea 
împrospătată şi gândurile puţin mai uşurate, făcu câteva 
ocoluri, după care îl văzu pe domnul Knightley intrând pe 
poarta de la grădină şi îndreptându-se către ea. Abia acum 
afla că el se întorsese de la Londra. Se gândise la el câteva 
clipe înainte, socotindu-l, fără putinţă de îndoială, la 
şaisprezece mile depărtare. Nu avu timp decât să-şi 
ordoneze la repezeală gândurile. Trebuie să fie liniştită, 
potolită. Saluturile fură schimbate cu mult calm şi reţinere 
din partea fiecăruia din ei. Ea întrebă despre prietenii 
comuni, toţi făceau foarte bine. Când plecase? Dimineaţă, 
nu mai devreme. Probabil a călătorit prin ploaie. Da. Voia să 
se plimbe.cu ea, după cum îşi dădu seama. „Aruncase o 
privire în sufragerie şi văzând că nu e nevoie de el acolo, 
preferase să iasă”. Se gândi că el nu părea să fie şi să 
vorbească prea vesel şi prima cauză posibilă care îi veni în 
minte, datorită temerilor ei, fu aceea că i-ar fi comunicat 
intenţiile fratelui său şi era îndurerat de felul în care 
fuseseră primite. 

Se plimbaseră împreună. El tăcea. Eii se părea că o 
priveşte des şi încearcă să-i vadă faţa mai mult decât ar fi 
vrut ea. Gândul acesta îi produse o nouă spaimă. Poate 
dorea să-i vorbească de iubirea lui pentru Harriet, poate 
aşteaptă o încurajare ca să înceapă, a, nu se simţea în stare, 
nu-i stătea în putinţă să deschidă un asemenea subiect. 
Trebuia să facă totul singur. Totuşi, ea nu putea să suporte 


liniştea. Pentru el era ceva cu totul nefiresc. Medita, se 
hotări şi, încercând să zâmbească, începu: 

— Am veşti pentru dumneata, acum că te-ai întors. Poate o 
să te surprindă. 

— Da, ai veşti? zise el liniştit şi uitându-se la ea. Ce fel de 
veşti? 

— Veşti dintre cele mai bune - o nuntă! 

După ce aşteptă o clipă, ca şi când ar fi vrut să fie sigur că 
ea nu vrea să mai adauge nimic, răspunse: 

— Dacă vorbeşti despre domnişoara Fairfax şi Frank 
Churchill, am auzit deja. 

— Cum e posibil? strigă Emma, întorcându-şi obrajii 
aprinşi către el, pentru că în timp ce vorbea îi trecu prin 
cap că ela trecut poate pe la doamna Goddard în drum. 

— Domnul Weston mi-a trimis câteva rânduri despre nişte 
probleme ale parohiei azi-dimineaţă şi la sfârşit îmi 
povestea pe scurt cum s-a întâmplat. 

Emma era foarte uşurată şi în curând fu în stare să spună, 
ceva mai stăpânită: 

— Dumneata ai fost probabil mai puţin surprins decât 
oricare dintre noi, pentru că aveai unele bănuieli. Am şi 
uitat că o dată ai vrut să-mi atragi atenţia. Îmi pare rău că 
n-am vrut să te ascult (cu vocea coborâtă şi oftând din 
greu), se pare că sunt sortită să mă înşel. 

O clipă sau două, niciunul din ei nu zise nimic şi ea nu 
bănuia deloc că i-ar fi stârnit în mod special interesul, când 
se pomeni că el îi ia braţul şi-l duce la inimă şi-l auzi 
spunând, cu voce joasă, cu un ton care dovedea 
profunzimea sentimentelor lui: 

— Timpul, draga mea Emma, timpul va vindeca această 
rană! Judecata ta clară, străduinţele pentru binele tatălui 
tău - ştiu că te vei stăpâni. Îi strânse din nou braţul şi 
adăugă cu o voce şi mai tristă şi supusă: Sentimentele mele 
de caldă prietenie - sunt indignat - ticălosul ăsta ordinar! Şi 
apoi cu un ton mai ferm, mai tare: Va pleca, vor pleca 


amândoi în Yorkshire. Îmi pare rău pentru ea, merita o 
soartă mai bună! 

Emma îl înţelese de îndată ce-şi reveni din tulburarea pe 
care i-o dădea plăcerea şi, mişcată de atenţia tandră pe 
care i-o arăta, răspunse: 

— Eşti foarte drăguţ, dar greşeşti şi trebuie să-ţi spun care 
e adevărul. Nu am nevoie de asemenea compătimiri. 
Orbirea mea cu privire la ceea ce se petrecea m-a făcut să 
mă port cu ei într-un fel de care îmi e ruşine şi m-am lăsat 
prosteşte ispitită să spun şi să fac unele lucruri care mă pot 
expune la multe presupuneri neplăcute, dar nu am alte 
motive să-mi pară rău că n-am ştiut mai devreme secretul. 

— Emma! strigă el, uitându-se la ea plin de nerăbdare, 
într-adevăr, dar apoi se controla. Nu, nu, înţeleg, iartă-mă! 
Ce bine îmi pare că îmi poţi spune măcar atât. Nu-l regreţi, 
într-adevăr? Şi sper că nu va trece mult şi vei recunoaşte 
asta nu numai cu mintea, dar şi cu inima. Ce noroc că te-ai 
desprins din hăţişul unor asemenea sentimente. Niciodată 
n-am putut, trebuie să mărturisesc, să-mi dau seama, după 
purtarea ta, în ce măsură eşti îndrăgostită. Eram sigur 
numai că-l preferi, ceea ce, după mine, el nu merita deloc. 
Face de ruşine numele de om! Şi va fi răsplătit cu o femeie 
atât de drăguță! Jane, Jane, vei fi o nenorocită! 

— Domnule Knightley, zise Emma, încercând să pară 
veselă, dar destul de încurcată. Sunt într-o situaţie 
nemaipomenită! Zău, nu te pot lăsa să continui cu greşeala 
asta şi, totuşi, poate purtările mele au dat o asemenea 
impresie. Am destule motive să-mi fie ruşine, pentru că, 
trebuie să mărturisesc, nu am fost niciodată îndrăgostită de 
persoana de care vorbim. Simt ruşinea pe care, în mod 
firesc, ar simţi-o o femeie mărturisind contrariul. 

El ascultă în perfectă linişte. Ea ar fi dorit ca el să-i 
vorbească, dar nu voia. Înţelese că trebuie să spună mai 
mult ca să aibă dreptul la clemenţa lui, dar era destul de 
greu să fie nevoită să se înjosească şi mai mult în ochii lui. 
Totuşi, continuă: 


— Se pot spune prea puţine în apărarea purtării mele, am 
fost tentată de atenţiile lui şi mi-am permis să par încântată 
de ele. Probabil că asta e poveste veche, se întâmpla oricui 
şi li s-a întâmplat la sute de femei şi, totuşi, nu e o scuză 
pentru mine, care am pretenţii la inteligenţă. Au fost multe 
împrejurări care au sporit tentaţia. Era fiul domnului 
Weston, venea mereu pe aici, mi se părea totdeauna 
simpatic şi, pe scurt (cu un oftat), să nu mai înşir atâtea 
cauze, toate se reduc în cele din urmă la un singur lucru, 
vanitatea mea a fost măgulită şi i-am permis toate atenţiile. 
În ultima vreme încoace, mi s-a părut că ele nu înseamnă 
nimic. Le găseam ca pe un obicei, ca pe un truc, nimic care 
să ceară din partea mea seriozitate. Mi-a impus cochetăria, 
dar nu m-a lovit. N-am fost niciodată îndrăgostită de el. Şi 
acum îi înţeleg destul de bine purtarea. N-a dorit niciodată 
ca eu să mă îndrăgostesc de el. Era numai o perdea, dorea 
să-şi ascundă sentimentele afişând altele - şi nimeni, cu 
siguranţă, nu putea fi atât de orbit ca mine - numai că eu 
nu am fost orbită, asta a fost norocul meu, că, pe scurt, într- 
un fel sau altul, am scăpat. 

Spera că i se va răspunde acum - câteva cuvinte să spună 
că purtarea ei era cel puţin inteligibilă, dar el tăcea şi după 
câte vedea ea, căzuse pe gânduri. În cele din urmă, pe un 
ton mai stăpânit, ca de obicei, zise: 

— N-am avut niciodată o părere bună despre Frank 
Churchill. Dar pot presupune totuşi că e posibil să-l fi 
subapreciat. Nu l-am cunoscut prea bine. Şi chiar dacă nu l- 
am subestimat până acum, poate va fi un băiat bun, cu o 
asemenea femeie are toate şansele. N-am nici un motiv să-i 
vreau răul şi de dragul celei a cărei fericire depinde acum 
de el, de caracterul şi purtarea lui, voi dori desigur să fie un 
om destoinic. 

— N-am nici o îndoială că vor fi fericiţi împreună zise 
Emma. Cred că se iubesc mult şi sincer unul pe celălalt. 

— E un bărbat norocos, zise domnul Knightley cu tărie. 
Aşa de tânăr, douăzeci şi trei de ani, o vârstă când, dacă un 


bărbat îşi alege soţia, alege greşit, şi el, la douăzeci şi trei 
de ani, să tragă un asemenea loz! Ce mulţi ani de fericire, 
după toate socotelile omeneşti, îi stau în faţă! Să aibă 
dragostea unei asemenea femei, şi o dragoste 
dezinteresată, pentru că, oricum, caracterul domnişoarei 
Fairfax e o garanţie pentru asta; totul e în favoarea lui - o 
egalitate perfectă, vreau să spun, în ce priveşte societatea 
şi obiceiurile şi bunele maniere, care au mare importanţă. 
Sunt egali din toate punctele de vedere în afară de unul, şi 
acela, din moment ce puritatea sufletului ei e neîndoielnică, 
îi va mări lui fericirea, pentru că poate să-i ofere singurul 
lucru de care ea duce lipsă. Un bărbat vrea întotdeauna să-i 
ofere unei femei o casă mai bună decât cea pe care ea o 
părăseşte şi cel care poate, fără a se îndoi de consideraţia 
ei, trebuie, după părerea mea, să fie cel mai fericit dintre 
muritori. Frank Churchill este fără îndoială favoritul soartei. 
Totul se termină cu bine pentru el. Întâlneşte o tânără la 
băi, îi câştigă dragostea, nici nu-i pasă că o supără prin 
neglijenţa lui şi dacă toată familia i-ar fi căutat o soţie 
perfectă, nimeni n-ar fi găsit una mai bună. Mătugşa îi stă în 
cale, mătuşa moare. El nu are altceva de făcut decât să 
vorbească. Prietenii lui sunt gata să-l ajute să-şi câştige 
fericirea. S-a purtat urât cu toată lumea şi toţi sunt 
încântați să-l ierte. E norocos, zău aşa. 

— Vorbeşti de parcă l-ai invidia! 

— Şi chiar îl invidiez, Emma. Într-o privinţă îl invidiez. 

Emma nu mai putea spune nimic. Păreau să se afle la 
jumătate de propoziţie de Harriet şi dorinţa ei imediată era 
să evite subiectul pe cât posibil. Îşi făcu un plan: va vorbi 
despre ceva cu totul diferit - de copiii din Brunswick 
Square - şi îşi trase răsuflarea ca să înceapă, când domnul 
Knightley o făcu să tresară spu-nând: 

— Nu vrei să mă întrebi de ce îl invidiez. Eşti hotărâtă, 
după câte văd, să nu arăţi nici un fel de curiozitate. Eşti 
înţeleaptă, dar eu nu pot fi înţelept. Emma, îţi voi spune 


ceea ce te fereşti să întrebi, chiar dacă în clipa următoare 
voi regreta. 

— Ah, atunci nu spune, nu spune! zise ea cu grabă. Mai 
stai un timp, gândeşte-te, nu face ceva ireparabil! 

— Mulţumesc, zise el cu un ton de mare umilinţă şi nu mai 
rosti nici o silabă. 

Emma nu putea suporta să-l facă să sufere. Dorea să-i 
mărturisească - poate s-o şi consulte - oricât ar costa-o, va 
asculta. Poate îl ajută să ia o hotărâre sau să se împace cu 
ideea, ea ar putea să-i aducă îndreptăţite laude Harrietei 
sau, înfăţişându-i avantajele independenţei lui, îl va scăpa 
de starea asta de nehotărâre care trebuie să fie mai 
insuportabilă decât orice altă alternativă, pentru un spirit 
ca al lui. Ajunseseră în faţa casei. 

— Intri, presupun, zise el. 

— Nu, zise Emma, a cărei hotărâre era întărită de 
amărăciunea din glasul lui. Mi-ar plăcea să mai fac un ocol. 
Domnul Perry n-a plecat. 

Şi, după ce continuară să meargă câţiva paşi, ea adăugă: 

— Te-am oprit fără milă, domnule Knightley, tocmai acum, 
şi mi-e teamă că asta te face să suferi. Dar dacă ai vreo 
dorinţă să-mi vorbeşti deschis, ca unei prietene, sau să-mi 
ceri părerea asupra a ceva ce ai în vedere, zău, poţi s-o faci! 
Ascult tot ce vei dori şi îţi voi spune exact ce gândesc. 

— Ca unei prietene, Emma, repetă domnul Knightley, ăsta, 
mi-e teamă, e un cuvânt... Nu, nu doresc nimic! Ba da, de 
ce să şovăi? Am mers prea departe ca să mă mai ascund. 
Emma, accept oferta ta, oricât ar părea de ciudat, o accept 
şi mă adresez ţie ca unei prietene. Spune-mi atunci, nu am 
chiar nici o şansă? 

Se opri, plin de seriozitate, să vadă ce efect are întrebarea 
şi expresia din ochi lui o copleşi. 

— Draga mea Emma, zise el, pentru că totdeauna vei fi cea 
mai dragă, orice s-ar întâmpla acum, draga, iubita mea 
Emma, Spune-mi odată! Spune nu dacă aşa trebuie. Ea nu 
putea spune realmente nimic. 


— Taci, strigă el agitat, tăcere absolută, deocamdată nu-ţi 
cer mai mult! 

Emma era gata să se lase copleşită de tulburarea acelei 
clipe, groaza de a fi trezită din cel mai fericit vis era 
probabil sentimentul predominant. 

— Nu pot să-ţi ţin discursuri, Emma, reluă el, nu mult 
după ceea şi cu un ton de atât de sinceră, decisă şi limpede 
duioşie, încât nu putea să nu convingă. Dacă te-aş iubi mai 
puţin, aş putea să-ţi vorbesc mai mult. Dar tu mă cunoşti! 
Nu vei auzi decât adevărul de la mine. Te-am învinuit şi ţi- 
am făcut morală şi ai răbdat cum n-ar fi răbdat nici o femeie 
din Anglia. Suportă adevărul.acum, aşa cum ai suportat 
reproşurile. Modul în care l-am mărturisit nu este poate cel 
mai fericit. Dumnezeu ştie, ca îndrăgostit m-am arătat 
foarte indiferent. Dar tu mă înţelegi. Da, vezi, îmi înţelegi 
sentimentele şi le vei răspunde, dacă poţi. Acum vreau 
numai să aud, să-ţi aud numai o dată glasul. 

În timp ce el vorbea, mintea Emmei era foarte activă şi cu 
uimitoarea ei viteză putuse, deşi nu pierdea nici un cuvânt, 
să înţeleagă tot adevărul, adevărat, să vadă că speranţele 
Harrietei erau cu totul neîntemeiate, o greşeală, o iluzie la 
fel de completă ca ale ei, că Harriet nu însemna nimic 
pentru el, că ea însemna totul, că tot ce spusese ea 
gândindu-se la Harriet fusese luat drept expresia 
sentimentelor ei şi că tulburarea ei, îndoielile ei, 
descurajarea ei fuseseră socotite ca o încercare de a-l 
descuraja pe el. Şi era momentul nu numai să devină 
convinsă de asta şi să se bucure de flacăra fericirii viitoare, 
dar şi să se înveselească la gândul că secretul Harrietei nu-i 
scăpase şi să hotărască să nu-l trădeze nici de acum înainte. 
Era unicul serviciu pe care-l putea face acum bietei sale 
prietene - căci eroismul sentimental care ar fi îndemnat-o 
să-l convingă pe el să-şi transfere sentimentele asupra 
Harrietei, ea fiind indiscutabil cea mai merituoasă dintre 
ele două, sau chiar sublimul mai simplu al deciziei de a-l 
refuza imediat, pentru totdeauna, fără a-i explica motivul - 


acela că nu se putea însura cu amândouă - Îi lipseau Emmei 
cu desăvârşire. Simţea pentru Harriet durere şi remuşcare, 
dar nici un avânt de nebunie generoasă, care să se 
împotrivească la tot ce era probabil şi rezonabil nu-i trecu 
prin minte. Îşi îndrumase prietena pe căi greşite şi 
totdeauna îşi va reproşa asta, dar judecata ei avea o putere 
egală cu cea a sentimentelor, o putere pe care o avusese 
întotdeauna şi dezaproba căsătoria lui în condiţii care l-ar fi 
înjosit. Drumul ales de ea era limpede, deşi nu la fel de 
neted. Vorbi, deci, aşa cum fusese rugată. Ce spunea? Exact 
ceea ce trebuie. Ceea ce o doamnă răspunde în astfel de 
situaţii. Spuse destul ca să-i arate că nu trebuie să dispere 
şi să-l facă să mai spună el ceva. Îl disperase la un moment 
dat, primise un atare îndemn să fie prudent şi să tacă, încât 
i se zdrobise orice speranţă - ea începuse prin a refuza să-l 
asculte. Schimbarea a fost probabil cam bruscă, 
propunerea ei de a mai face un ocol, reluarea conversaţiei 
căreia abia îi pusese capăt, puteau fi considerate cam ieşite 
din comun, îşi dădea seama de inconsecvenţa purtării ei, 
dar domnul Knightley fusese atât de drăguţ să se împace cu 
asta şi să nu caute o explicaţie. 

Rar, foarte rar, mărturisirile oamenilor sunt pe de-a 
întregul adevărate. Rar se întâmpla ca vreun mic amănunt 
să nu fie ascuns sau înţeles greşit; dar când, ca în cazul de 
faţă, deşi comportamentul este înţeles greşit, sentimentele 
sunt clare, aceste amănunte, nu mai contează. Domnul 
Knightley nu-i putea cere Emmei să) aibă o inimă prea 
îngăduitoare sau să fie şi mai mult înclinată să o accepte pe 
a sa. 

De fapt, nici nu bănuia influenţa pe care o avea asupra ei. 
O urmase în plimbarea prin boschete fără nici un gând de a 
încerca ceva. Venise neliniştit, să vadă cum a reacţionat ea 
la vestea logodnei lui Frank Churchill, fără nici un scop 
egoist, nici un fel de scop, în afară de a se strădui, dacă ea 
îşi deschidea inima, s-o mân-gâie sau s-o sfătuiască. Restul 
se petrecuse sub impulsul momentului, fusese efectul 


imediat a ceea ce auzise asupra sentimentelor lui. Era 
minunat să fie sigur că ea nu e îndrăgostită de Frank 
Churchill, că inima ei nu fusese legată niciodată de acesta, 
şi siguranţa asta dăduse naştere speranţei că, în timp, îi va 
putea câştiga afecțiunea - dar deocamdată nu spera nimic - 
aspirase numai, într-o clipă când dorinţa îi copleşise 
raţiunea, la îngăduinţă din partea ei să nu-i interzică să 
încerce a-i câştiga dragostea. Speranţele mai înalte, care i 
se treziseră treptat, erau cu atât mai minunate. Dragostea 
pe care el ceruse îngăduinţa s-o trezească era de acum a 
lui. Într-o jumătate de oră trecuse de la o stare de spirit de- 
a dreptul disperată la ceva care semăna atât de mult cu 
fericirea perfectă, încât nu se putea numi altfel. 
Schimbarea suferită de ea era la fel de mare. Această 
jumătate de oră dăruise fiecăruia din ei nepreţuita 
certitudine că e iubit, îi scăpase în aceeaşi măsură de 
neştiinţă, gelozie, tristeţe. Din partea lui, gelozia dura de 
multă vreme, de când sosise, sau chiar de când începuse să 
fie aşteptat Frank Churchill cam în acelaşi timp, un 
sentiment făcându-l probabil să-şi dea seama de existenţa 
celuilalt. Tocmai datorită geloziei faţă de Frank Churchill 
plecase la oraş. Petrecerea de la Box Hill îl hotărâse să 
plece. Voia să fie scutit de a mai fi martorul îngăduinţei şi 
încurajării faţă de asemenea atenţii. Plecase ca să înveţe să 
fie indiferent, dar nu se dusese într-un loc potrivit. Era prea 
multă fericire casnică în casa fratelui său, femeia era într-o 
lumină prea bună acolo. Isabella semăna prea mult cu 
Emma, diferind doar prin inferioritatea ei izbitoare, care îl 
făcea numai să-şi amintească strălucirea celeilalte, aşa 
încât, oricât ar fi stat de mult, tot nu s-ar fi vindecat. 
Stătuse totuşi, hotărât, zi după zi, până când, cu poşta de 
dimineaţă. aflase despre povestea Janei Fairfax. Apoi, odată 
cu bucuria pe care trebuia să o simtă, ba, pe care o şi 
simţea fără remuşcări, căci nu i se păruse niciodată că 
Frank Churchill ar merita-o pe Emma, se născuse atât de 
multă grijă plină de tandreţe, atâta teamă şi nelinişte 


pentru ea, încât nu mai putuse rămâne. Plecase acasă 
călare, prin ploaie, şi imediat după masă pornise pe jos la 
Hartfield, să vadă cum cea mai dulce dintre făpturi, bună şi 
fără cusur, în ciuda cusururilor ei, suporta descoperirea. 

O găsise agitată şi melancolică. Frank Churchill era un 
ticălos. O auzi spunându-i că nu-l iubise niciodată. 
Caracterul lui Frank Churchill nu era deznădăjduit de rău. 
Când se întoarseră în casă, Emma era a lui, îi dăduse mâna 
şi cuvântul ei şi dacă atunci s-ar fi gândit la Frank Churchill 
l-ar fi găsit un băiat chiar foarte bun. 

CAPITOLUL L.. 

EMMA INTRA ÎN CASA CU NIŞTE sentimente total 
deosebite de cele pe care le avea când ieşise. Înainte, abia 
îndrăznise să spere la puţină alinare a suferinţei, iar acum 
era tulburată de fiorul fericirii, o asemenea fericire care va 
fi probabil şi mai mare când fiorul va trece. 

Se aşezară la ceai, aceiaşi, în jurul aceleiaşi mese, de câte 
ori se adunaseră astfel, şi de câte ori îi căzuseră ochii pe 
aceiaşi arbuşti de pe pajişte şi urmărise efectul minunat al 
soarelui-apune! Dar niciodată nu fusese într-o asemenea 
stare de spirit, nici măcar într-una asemănătoare. Îi venea 
destul de greu să se concentreze pentru a-şi îndeplini 
îndatoririle obişnuite de gazdă şi chiar pe acelea de fiică. 

Bietul domn Woodhouse habar nu avea ce complot 
împotriva lui se născuse în pieptul aceluia pe care îl primea 
atât de cordial şi despre care spera cu atâta solicitudine că 
nu a răcit venind călare. Dacă ar fi văzut inima, n-ar mai fi 
purtat de grijă plămânilor; dar, fără să-şi închipuie, câtuşi 
de puţin, răul care îl ameninţa, fără să observe nimic 
extraordinar pe chipul sau în gesturile lor, le repetă calm 
ştirile pe care le primise de la domnul Perry şi continuă să 
vorbească, foarte mulţumit de sine, fără nici cea mai mică 
bănuială de ce fel de veste ar putea afla de la ei. 

Atâta timp cât domnul Knightley rămase la ei, Emma 
continuă să fie într-o stare febrilă, dar după ce el plecă, 
începu să fie mai liniştită, mai potolită şi în cursul nopţii de 


veghe care, desigur, trebuia să plătească pentru o 
asemenea seară, găsi unul sau chiar două subiecte de 
meditaţie care o făcură să-şi dea seama că însăşi fericirea ei 
trebuia să aibă umbre. Tatăl ei şi Harriet. Când era singură, 
nu putea să nu se gândească la ceea ce li se cuvenea lor şi 
întrebarea era cum să-i ajute pe fiecare din ei să se împace 
cu situaţia. Cu privire la tatăl ei, răspunsul veni repede. Nu 
ştia încă ce-i va cere domnul Knightley, dar, o scurtă 
dezbatere, şi sufletul ei decise solemn că nu-şi va părăsi 
tatăl. Plânse chiar că-i trecuse prin cap ideea, ceea ce 
însemna că păcătuise cu gândul. Atâta timp cât trăia el, vor 
sta numai logodiţi şi se auto-măgulea la gândul că atunci 
când va vedea că a scăpat de primejdia de a rămâne fără ea 
va fi şi mai fericit. Cum s-o consoleze pe Harriet era mai 
greu de decis; cum să o ferească de o durere inutilă, cum să 
ajungă la o împăcare posibilă, cum să facă să nu pară 
duşmanul ei? Asupra acestor puncte, încurcătura şi 
amărăciunea ei erau peste măsură de mari şi mintea ei 
trebuia să treacă de fiecare dată prin toate reproşurile 
amare şi regretele triste care o bântuiau mai rău ca 
niciodată. Singura hotărâre pe care o putu lua fu aceea de 
a nu se întâlni deocamdată cu ea şi de a-i comunica ce era 
nevoie prin scrisori, şi că ar fi extrem de potrivit ca ea să 
plece pentru moment din Highbury, cel puţin câtăva vreme, 
şi, făcându-şi un mic plan, hotări aproape cu precizie că ar 
fi foarte folositor să capete pentru ea o invitaţie în 
Brunswick Square. Isabellei îi plăcuse Harriet, şi câteva 
săptămâni petrecute la Londra o vor amuza cu siguranţă. 
Nu credea că ar fi străină de firea Harrietei dorinţa de a nu 
pierde ocazia să vadă ceva nou, străzi şi magazine şi copii. 
Oricum, va fi o dovadă de atenţie şi bunătate din partea ei, 
care avea datoria să rezolve totul, o despărţire pentru 
moment, o amânare a zilei nenorocite când vor fi cu toţii iar 
împreună. 

Se sculă devreme şi îi scrise o scrisoare Harrietei, o 
ocupaţie după care deveni atât de gravă, aproape tristă, 


încât domnul Knightley, care apăru la Hartfield la micul 
dejun, nu sosise deloc prea devreme şi jumătatea de oră pe 
care o furară spre a străbate aceeaşi cale, literal şi figurat, 
îi era foarte necesară pentru a o face să-şi revină la starea 
de fericire din seara trecută. 

Nu trecuse mult timp de la plecarea lui, nici pe departe 
atât de mult încât ea să aibă chef să se gândească la 
altcineva, când i se aduse o scrisoare de la Randalls, o 
scrisoare foarte groasă; ghicise ce conţinea şi nu i se părea 
deloc necesar s-o citească. Acum îl iertase pe Frank 
Churchill, nu dorea nici o explicaţie, dorea numai să se 
gândească la ale ei şi nici nu se simţea în stare să înţeleagă 
ce scria el. Totuşi, trebuia să treacă şi prin asta. Deschise 
pacheţelul - era exact ce îşi închipuise ea - un bileţel de la 
doamna Weston, vârât între foile scrisorii lui Frank către 
doamna Weston. 

„Am marea plăcere, draga mea Emma, să-ţi trimit 
scrisoarea alăturată. Ştiu că te va interesa şi nu mă îndoiesc 
că va avea un efect minunat. Cred că niciodată nu vom mai 
avea păreri opuse despre autorul ei, dar nu vreau să te 
rețin cu o introducere prea lungă. Noi suntem bine. 
Scrisoarea asta m-a vindecat de toată nervozitatea din 
ultima vreme. Nu prea mi-a plăcut cum arâtai marţi, dar 
cred că dimineaţa aceea mohorâtă era de vină şi deşi tu nu 
vrei să recunoşti că poţi fi influenţată de vreme, sunt 
convinsă că oricine se resimte după un vânt din nord-est. 
Am fost foarte îngrijorată în privinţa tatălui tău, după 
furtuna de marţi după-amiază, dar am aflat de la domnul 
Perry, seara trecută, că nu a răcit. A ta, AW. 

„Doamnei Weston Windsor...iulie. 

Stimată doamnă. Dacă ieri am reuşit să mă fac înţeles, 
aşteptaţi probabil această scrisoare. Dar chiar dacă nu vă 
aşteptaţi să o primiţi, ştiu că va fi citită cu plăcere şi 
bunăvoință. 

Dumneavoastră sunteţi bunătatea întruchipată şi cred că 
va fi nevoie de toată bunătatea dumneavoastră pentru a 


ierta unele din purtările mele din trecut. Dar am fost iertat 
chiar şi de aceea care ar fi avut şi mai multe motive să mă 
respingă - În timp ce scriu, îmi creşte curajul. E foarte greu 
pentru cei care au de toate să fie modeşti. Am avut atâta 
succes cerând iertare, în două rânduri, încât sunt în 
primejdia de a fi prea sigur şi de iertarea dumneavoastră, şi 
de a acelora dintre prietenii dumneavoastră care au motive 
să fie supăraţi. Trebuie să încercaţi cu toţii să înţelegeţi 
situaţia exactă în care mă aflam când am sosit la Randalls: 
aveam un secret pe care trebuia să-l păstrez în ciuda 
oricărei întâmplări. Aceasta era realitatea. Drepturile mele 
de a mă pune într-o situaţie care cerea ascunderea 
adevărului sunt o altă problemă. Nu le voi discuta aici. 
Pentru că toate gurile rele îşi vor da seama de ce am fost 
ispitit să socotesc că am acest drept dacă se vor gândi la o 
anumită casă de cărămidă roşie şi cu obloane la ferestre din 
Highbury. N-am îndrăznit s-o cer în căsătorie în mod 
deschis, greutăţile mele de la Enscombe sunt cunoscute şi 
nu mai necesită comentarii. Am avut norocul extraordinar 
să reuşesc, înainte de a ne despărţi la Weymouth, s-o 
conving pe femeia cu cea mai dreaptă judecată din lume să- 
i fie milă şi să consimtă la o logodnă secretă. Dacă ar fi 
refuzat, aş fi înnebunit. Dar la asta veţi spune desigur: Ce 
sperai când ai făcut asta? La ce te aşteptai? La orice, la tot, 
la timp, la noroc, la împrejurări, efecte încete, izbucniri 
neaşteptate, perseverenţă şi oboseală, sănătate şi boală. Se 
deschideau în faţa mea toate posibilităţile spre bine şi 
prima împlinire a fost promisiunea ei de a-mi scrie şi a-mi fi 
credincioasă. Dacă mai doriţi şi alte explicaţii, am onoarea, 
stimată doamnă, de a fi fiul soţului dumneavoastră şi de a 
avea avantajul să moştenesc aplecarea sa de a spera spre 
mai bine, moştenire pe lângă care casele şi pământurile nu 
fac nici doi bani. Priviţi-mă deci din aceste puncte de vedere 
în prima mea vizită la Randalls, şi aici sunt conştient de vina 
mea, pentru că trebuia să fac mai demult această vizită. 
Dacă vă amintiţi bine, nu am venit decât după ce 


domnişoara Fairfax a sosit la Highbury şi cum 
dumneavoastră sunteţi persoana care a avut cel mai mult 
de suferit din această cauză, mă veţi ierta, cred, imediat, iar 
în ce-l priveşte pe tata, trebuie să-i aduc aminte că atâta 
timp cât am lipsit din casa lui mi-am întârziat fericirea de a 
vă cunoaşte pe dumneavoastră. Purtarea mea, în cele două 
foarte fericite săptămâni pe care le-am petrecut cu 
dumneavoastră, nu m-a făcut, sper, vrednic de mustrare, cu 
excepţia unui singur punct. Şi acum trebuie să ajung la 
problema principală, la singurul aspect important al 
purtării mele, în timpul cât am stat la dumneavoastră, 
asupra căruia am unele temeri şi trebuie să dau unele 
explicaţii. Faţă de domnişoara Woodhouse am cel mai mare 
respect şi cea mai caldă prietenie, tata va găsi probabil că 
ar trebui să adaug şi cea mai profundă părere de rău. 
Câteva cuvinte care i-au scăpat ieri m-au făcut să aflu 
părerea lui şi recunosc şi eu că merit multe critici. Purtarea 
mea faţă de domnişoara Woodhouse arăta mai mult decât 
ar fi trebuit. Pentru a păstra secretul care îmi era atât de 
scump, m-am lăsat tentat să duc prea departe intimitatea 
care s-a născut între noi. Nu pot să neg că, aparent, 
domnişoara Woodhouse a fost obiectul interesului meu, dar 
sunt sigur că mă veţi crede când vă spun că dacă n-aş fi fost 
convins de indiferența ei nu m-aş fi lăsat târât de nici o 
dorinţă egoistă pentru a continua acest joc. Oricât de 
simpatică Şi încântătoare ar fi domnişoara Woodhouse, nu 
mi s-a părut niciodată că este o femeie gata să se 
îndrăgostească şi era cât se poate de departe de orice 
înclinare de a se îndrăgosti de mine. Aceasta era atât 
convingerea, cât şi dorinţa mea. Primea atenţiile mele cu un 
fel de voioşie uşoară, prietenească, binevoitoare, ceea ce 
era foarte potrivit pentru mine. Mi se părea că ne 
înţelegem. În relaţia care se stabilise între noi, acestea i se 
cuveneau şi erau primite ca atare. N-aş putea spune exact 
dacă domnişoara Woodhouse a început să înţeleagă ce e cu 
mine încă înainte de trecerea celor două săptămâni. Când 


am trecut să-mi iau rămas-bun de la ea, mi-aduc aminte că 
am fost pe punctul de a-i mărturisi adevărul şi atunci mi s-a 
părut că are unele bănuieli, dar după aceea nu am nici o 
îndoială că a ghicit despre ce e vorba, cel puţin într-o 
anumită măsură. Poate nu a înţeles totul, dar, cu ascuţimea 
spiritului ei, cred că a pătruns o parte din adevăr. Nu am 
nici o îndoială. Veţi vedea, atunci când vom putea vorbi 
deschis despre acest subiect, că nu va fi deloc surprinsă. 
Foarte des m-a făcut să cred asta. Mi-aduc aminte că la bal 
mi-a spus că datorez recunoştinţă doamnei Elton pentru 
grija ei faţă de domnişoara Fairfax. Sper că în această 
versiune, istoria purtării mele faţă de ea va fi admisă cu mai 
multe circumstanţe atenuante de câtre dumneavoastră şi 
tata. Atâta timp cât credeţi că am păcătuit împotriva Emmei 
Woodhouse, nu merit aşa ceva din partea nici unuia dintre 
dumneavoastră. Vă rog să mă achitaţi acum pentru vina 
asta şi să cereţi pentru mine, atunci când va fi posibil, şi o 
achitare din partea sus-pomenitei Emma Woodhouse, pe 
care o iubesc ca un frate şi îi doresc din toată inima să se 
îndrăgostească tot atât de tare şi să fie tot aşa de fericită ca 
mine. Acum aveţi cheia lucrurilor ciudate pe care le-am 
spus poate în timpul celor două săptămâni. Inima mea era 
în Highbury şi dorinţa mea era să ajung acolo cât se putea 
de des şi fizic, fără să las să se bănuiască nimic. Dacă vă 
amintiţi unele curiozităţi, daţi-le acum explicaţia cuvenită. 
Despre pianul care a stârnit atâta vâlvă, cred că e necesar 
numai să vă spun că domnişoara Fairfax n-a ştiut nimic de 
cumpărarea lui. N-ar fi admis să i se trimită dacă ar fi avut 
de ales. Nu găsesc cuvinte să pot descrie, stimată doamnă, 
delicateţea intenţiilor ei, în tot cursul logodnei. 

În curând, sper din toată inima, o veţi cunoaşte la fel de 
bine ca mine. E în zadar orice cuvânt. Numai apropiindu-vă 
de ea, o veţi putea cunoaşte şi nu din spusele ei, pentru că 
nu există o fiinţă pe lume care să-şi ascundă meritele cu 
bună-ştiinţă ca ea. De când am început această scrisoare, 
care va fi mai lungă decât am prevăzut, am primit şi veşti 


de la ea. Spune că o duce bine cu sănătatea, dar cum ea nu 
se plânge niciodată, nu mă pot baza pe spusele ei. Aş vrea 
să ştiu părerea dumneavoastră. Ştiu că o veţi vizita în 
curând. Aşteaptă cu mare emoție şi teamă această vizită. 
Poate că aţi făcut-o deja. Scrieţi-mi fără întârziere. Aştept 
cu nerăbdare o mie de amănunte. Amintiţi-vă ce puţine 
minute am stat la Randalls şi în ce stare de zăpăceală şi 
disperare; şi nici acum nu sunt cu mult mai bine, sunt încă 
nebun de fericire sau de nenorocire. Când mă gândesc de 
câtă bunătate şi noroc m-am bucurat, cât este de 
răbdătoare şi minunată, când mă gândesc la generozitatea 
unchiului meu, sunt nebun de bucurie, dar când îmi 
amintesc toate încurcăturile pe care i le-am provocat şi ce 
puţin merit să fiu iertat, sunt nebun de supărare. Ah, numai 
de-aş putea să o revăd. Dar, deocamdată, nu trebuie să fac 
nici o propunere în sensul acesta, unchiul a fost prea bun şi 
nu vreau să abuzez. Trebuie totuşi să mai adaug ceva la 
scrisoarea asta şi aşa prea lungă. Nu aţi auzit tot ce trebuia 
să auziţi. leri nu puteam să vă dau nici un amănunt, dar 
bruscheţea şi, într-o măsură, momentul nepotrivit în care 
totul a ieşit la iveală trebuie explicate, pentru că 
evenimentul din 26 ale lunii trecute, după cum probabil aţi 
înţeles, mi-a deschis imediat cele mai fericite perspective; 
n-aş fi dorit să iau măsuri atât de repede şi am făcut-o 
numai datorită unor întâmplări excepţionale care îmi arătau 
că nu mai am nici un minut de pierdut. M-aş fi ferit de ceva 
făcut cu atâta grabă şi ea probabil ar fi avut aceleaşi 
scrupule ca şi mine, cu îndoită putere şi fineţe, dar nu 
aveam de ales. 

Angajarea atât de pripită la femeia aceea - aici, stimată 
doamnă, am fost nevoit să întrerup brusc să mă adun şi să- 
mi revin. Am făcut o plimbare prin împrejurimi şi sper că 
acum sunt destul de lucid ca să scriu aşa cum se cuvine 
restul scrisorii. Este de fapt o amintire foarte umilitoare 
pentru mine. M-am purtat ruşinos şi acum trebuie să admit 
că purtările mele faţă de domnişoara W. fiind neplăcute 


pentru domnişoara F., merită toată indignarea. Ea le-a 
dezaprobat, ceea ce trebuia să fie destul pentru mine. Nu 
găsea că argumentul meu relativ la păstrarea secretului era 
de ajuns. Nu i-a făcut plăcere şi eu am găsitcânue 
rezonabil. De mii de ori mi s-a părut că e mult prea 
scrupuloasă şi prudentă, ceea ce nu era necesar. Mi s-a 
părut chiar că e rece. Dar avea totdeauna dreptate. Dacă i- 
aş fi urmat sfatul şi mi-aş fi potolit avânturile, pentru a mă 
cobori la nivelul pe care ea îl găsea normal, aş fi scăpat de 
cea mai mare nenorocire din viaţa mea. Ne-am certat. Vă 
amintiţi dimineaţa pe care am petrecut-o la Donwell? 
Atunci, orice mică nemulţumire care existase între noi 
înainte a ajuns la criză. Am întârziat. Am întâlnit-o mergând 
singură pe jos spre casă şi am vrut să o însoțesc, dar m-a 
refuzat categoric. Nu mi-a permis sub nici un motiv, ceea ce 
atunci mi s-a părut fără nici un rost. Acum mi se pare numai 
o dovadă de discreţie firească. În timp ce eu, pentru a 
ascunde lumii logodna noastră, făceam pur şi simplu curte 
unei alte femei, de ce ar fi trebuit ea să accepte propunerea 
mea şi să facem ceva care ar fi stricat tot. Dacă ne întâlnea 
cineva pe drumul dintre Donwell şi Highbury am fi putut 
trezi suspiciuni. Am fost însă destul de nebun ca să nu iau în 
seamă toate aceste argumente. M-am îndoit de dragostea 
ei. M-am îndoit încă şi mai mult a doua zi la Box Hill, când, 
provocată de purtarea mea, de neglijenţa nesuferită şi 
insolentă pe care i-o arătam şi de devoţiunea mea faţă de 
domnişoara W., pe care n-ar fi suportat-o nici o femeie cu 
puţin bun-simţ, a dat glas resentimentelor ei, prin nişte 
cuvinte care, pentru mine, erau perfect inteligibile. Pe 
scurt, stimată doamnă, în această ceartă ea nu avea nici o 
vină, iar eu mă purtasem execrabil. M-am întors chiar în 
acea seară la Richmond, deşi aş mai fi putut să rămân până 
a doua zi dimineaţă, numai pentru că eram extrem de 
supărat pe ea. Chiar atunci, nu am fost atât de nebun să 
consider că e vorba de ceva ireparabil —, cu timpul trebuia 
să ne împăcăm. Dar eu eram cel jignit, jignit de răceala ei, 


şi am plecat cu hotărârea de a aştepta ca ea să facă primul 
pas. Întotdeauna voi fi fericit că dumneavoastră nu aţi fost 
la Box Hill. Dacă aţi fi văzut cum m-am purtat acolo, nu pot 
să-mi închipui că v-aţi mai fi gândit vreodată cu plăcere la 
mine. Efectul pe care l-a avut asupra ei se vede din 
hotărârea neîntârziată pe care a luat-o. De îndată ce a aflat 
că am plecat cu adevărat de la Randalls a acceptat oferta 
acestei serviabile doamne Elton. Şi fiindcă veni vorba, m-a 
umplut de ură şi indignare întreaga comportare a acestei 
doamne faţă de Jane. Nu trebuie să fiu împotriva spiritului 
îngăduitor al Janei, de pe urma căruia am avut şi eu atât de 
profitat, dar altfel aş protesta în gura mare împotriva 
modului în care şi l-a manifestat faţă de această femeie. 
„Jane”, auzi! Veţi observa că eu încă nu mi-am permis s-o 
numesc aşa, nici faţă de dumneavoastră. Gândiţi-vă deci ce 
simţeam eu când îi auzeam pe domnul şi doamna Elton 
arondându-şi-l unul altuia cu toată vulgaritatea repetiţiilor 
inutile şi insolenţa închipuitei lor superiorităţi. Aveţi 
răbdare! Termin îndată. A acceptat această ofertă hotărând 
să rupă definitiv cu mine şi mi-a scris a doua zi că nu ne 
vom mai vedea niciodată. Îşi dădea seama că această 
logodnă este o sursă de regrete şi nenorociri pentru 
amândoi şi o rupea. Această scrisoare a ajuns la mine chiar 
în dimineaţa când a murit biata mea mătuşă. Am răspuns în 
decurs de o oră, dar cum eram foarte zăpăcit şi aveam o 
mie de treburi pe cap, am pus răspunsul în sertarul biroului 
meu, în loc să-l trimit împreună cu celelalte scrisori, şi eu, 
găsind că am scris destul, deşi erau numai câteva rânduri, 
ca ea să fie mulţumită, mă simţeam cât se poate de uşurat. 
Am fost puţin dezamăgit că nu-mi răspunde imediat, dar i- 
am găsit scuze şi eram oricum prea ocupat şi - pot oare să 
adaug - optimist, pentru a-i căuta nod în papură. Ne-am 
dus la Windsor şi după două zile am primit de la ea un 
pachet care conţinea toate scrisorile mele şi, în acelaşi 
timp, o scrisorică a ei, în care îşi exprima surpriza ei 
extremă că nu a primit nici cel mai mic răspuns la ultima ei 


scrisoare şi adăugând că, tăcerea cu privire la un asemenea 
subiect nu poate fi interpretat decât într-un singur fel şi că 
fiind probabil de dorit pentru fiecare să se clarifice totul cât 
mai repede, îmi trimitea printr-un mesager sigur toate 
scrisorile şi mă ruga, dacă nu puteam să i le trimit şi eu pe 
ale ei la Highbury în decurs de o săptămână, atunci să i le 
trimit pe adresa... pe scurt, adresa doamnei Smalldridge de 
lângă Bristol îmi sărea în ochi. Ştiam numele, locul, ştiam 
totul şi dintr-o dată mi-am dat seama ce a făcut. 

Cunoşteam bine caracterul ei hotărât, şi faptul că în 
scrisoarea precedentă păstrase secrete aceste planuri 
dovedea extrem de multă delicateţe. Pentru nimic în lume 
nu voia să pară că mă ameninţă. Imaginaţi-vă şocul, 
imaginaţi-vă cum, până când mi-am descoperit vina mea, 
am blestemat poşta! Ce era de făcut? Un singur lucru: 
trebuia să-i vorbesc unchiului meu. Fără îngăduinţa lui nu 
puteam spera că voi fi din nou ascultat. Am vorbit, 
împrejurările îmi erau favorabile, evenimentul recent i-a 
mai potolit îngâmfarea şi, mai curând decât mi-am 
închipuit, se împăcase pe de-a întregul cu situaţia şi în cele 
din urmă mi-a spus, bietul om, cu un oftat adânc, că-mi 
doreşte să găsesc în căsnicie tot atâta fericire cât a găsit el. 
Eu ştiam că fericirea mea va fi de altă natură. Vă e poate 
milă de mine pentru ce am simţit când i-am vorbit, pentru 
emoția mea, când totul era în joc? Nu trebuie să vă fie, 
păstraţi-vă compasiunea pentru momentul venirii mele la 
High-”bury, când am văzut cât de bolnavă era din cauza 
mea, când am „văzut ce palidă şi ce tristă era. Am ajuns la 
Highbury la vremea când, din câte ştiam, ea trebuia să fi 
terminat micul dejun şi aveam şanse s-o găsesc singură. Nu 
am fost dezamăgit şi, în fine, nu am fost dezamăgit nici în ce 
priveşte scopul vizitei mele. A trebuit s-o conving, să-i 
risipesc îndoielile şi supărarea. Dar am reuşit, ne-am 
împăcat şi ne iubim mai mult ca niciodată şi niciodată nu va 
mai fi nici un motiv de supărare între noi. Acum, stimată 
doamnă, voi încheia, dar nu am putut face asta mai 


devreme. Mii de mulţumiri pentru bunătatea pe care mi-aţi 
arătat-o şi zeci de mii pentru atenţia pe care inima 
dumneavoastră bună vă va face să i-o arătaţi ei. Dacă, într- 
un fel, vi se pare că sunt mai fericit decât merit, sunt „de 
acord cu dumneavoastră. Domnişoara W. mă numeşte 
copilul norocului. Sper că are dreptate. Într-o privinţă, 
norocul meu e neîndoielnic şi anume pentru aceea că mă 
pot numi recunoscătorul Şi afectuosul dumneavoastră fiu, F. 
C. Weston Churchill” 

CAPITOLUL LI. 

ACEASTA SCRISOARE TREBUIA SĂ-ȘI găsească drum 
spre inima Emmei. Fu nevoită, în ciuda hotărării ei 
anterioare de a nu admite asta, să-i acorde tot interesul pe 
care-l prevăzuse doamna Weston. De îndată ce ajunsese la 
numele ei scrisoarea devenise irezistibilă, fiecare rând 
referitor la ea era interesant şi aproape toate erau 
măgulitoare. Şi, când această vraja încetă, subiectul 
continuă să fie interesant prin faptul că ea îşi recăpătase 
stima pentru autorul ei şi simţea chiar o atracţie, pe care 
orice imagine a iubirii i-o putea provoca în aceste clipe. Nu 
se opri decât la sfârşit şi deşi nu putea să nu-şi dea seama 
că el greşise, totuşi socotea că greşise mai puţin decât 
crezuse ea şi oricum suferise şi el şi regreta destul de mult 
şi îi era recunoscător doamnei Weston şi era atât de 
îndrăgostit de domnişoara Fairfax şi ea era atât de fericită, 
încât nu putea să fie severă şi dacă, în acel moment el ar fi 
intrat în cameră, ea ar fi dat mâna cu el din toată inima, ca 
totdeauna. 

Găsi scrisoarea atât de bună, încât atunci când sosi 
domnul Knightley îl rugă şi pe el s-o citească. Era sigură că 
doamna Weston dorea să fie comunicată mai ales unuia ca 
domnul Knightley, care condamnase cu atâta tărie purtarea 
lui Frank. 

— M-aş bucura s-o frunzăresc, zise el, dar pare foarte 
lungă O iau cu mine pentru deseară. 


Dar asta nu se putea. Domnul Weston urma să treacă spre 
seară şi trebuia să i-o înapoieze. 

— Mi-ar plăcea mai mult să stau de vorbă cu tine, dar 
scrisoarea merită interes, aşa că o voi citi. 

Începu să citească şi se opri totuşi, aproape imediat, ca să 
spună: 

— Dacă mi S-ar fi oferit scrisorile acestui domn către 
mama lui adoptivă, acum câteva luni, Emma, nu le-aş fi luat 
în mână cu atâta calm. 

Continuă puţin, citind numai pentru el, şi apoi, cu un 
zâmbet observă: 

— Hm, o introducere plină de complimente, dar ăsta e 
genul lui. Stilul unuia nu poate deveni regula altuia. Să nu 
fim prea severi! 

— E firesc din partea mea, adăugă el nu mult după aceea, 
să-mi spun părerea cu voce tare în timp ce citesc. Dacă fac 
asta mă simt mai aproape de tine. N-o să-mi ia prea mult 
timp, dar dacă nu-ţi place... 

— Ba da, îmi place, cum să nu! 

Domnul Knightley reveni la citirea scrisorii cu mai multă 
vioiciune. 

— Aici tratează cam uşor povestea cu ispita. Ştie că nu are 
dreptate şi nu are nici un argument rezonabil. Prost! N-ar fi 
trebuit să se logodească! „Firea tatălui său”! E nedrept 
totuşi cu tatăl său. Temperamentul aprins al domnului 
Weston i-a prins bine în toate strădaniile lui juste şi 
vrednice de toată lauda. Dar domnul Weston a muncit 
pentru ce a câştigat, n-a avut totul dintr-o dată. Foarte 
adevărat, n-a venit încoace până n-a sosit domnişoara 
Fairfax. 

— N-am uitat, zise Emma, cât de sigur erai că ar fi putut 
să vină mai devreme dacă ar fi vrut. Foarte drăguţ din 
partea dumitale că sari peste asta, dar ai avut perfectă 
dreptate. 

— Nu eram cu totul imparţial în părerea mea, Emma, cred 
totuşi că şi fără să fi fost vorba de tine, tot n-aş fi avut 


încredere în el. 

Când ajunse la „domnişoara Woodhouse”, fu nevoit să 
citească rar, tot pasajul, tot ce se referea la ea, zâmbind, 
privind, dând din cap, cu un cuvânt de aprobare sau de 
dezaprobare, sau numai cu dragoste, după cum cerea 
subiectul, încheind totuşi serios şi după o lungă reflecţie 
astfel: 

— Foarte rău, deşi ar fi putut fi şi mai rău. S-a jucat cu 
focul. Datorează prea mult întâmplării, pentru a fi absolvit 
de orice vină. N-are dreptul să-şi judece singur purtarea 
faţă de tine. S-a lăsat mereu înşelat de propriile lui dorinţe 
şi puţin i-a păsat de tot în afară de binele lui. Să-şi închipuie 
că tu i-ai ghicit secretul! Destul de firesc - mintea lui era 
plină de atâtea intrigi încât credea că se întâmplă acelaşi 
lucru şi cu alţii. Mister, rafinament, cum se perverteşte 
raţiunea la modul ăsta! Dragă Emma, nu servesc oare toate 
acestea la a ne arăta frumuseţea adevărului şi sincerităţii în 
relaţiile dintre noi doi? 

Emma fu de acord şi roşi cu gândul la Harriet, despre a 
cărei situaţie nu putea să dea o explicaţie sinceră. 

— Continuă, zise ea. 

EI continuă, dar curând se opri din nou pentru a spune: 

— Pianul, ah, asta a fost fapta unui băiat foarte tânăr, prea 
tânăr ca să se gândească la inconvenientele care ar fi putut 
fi mai mari decât plăcerea. Aşa ceva face numai un 
băieţandru! Nu pot sa înţeleg dorinţa unui bărbat de a-i da 
unei femei o dovadă de dragoste de care ştie că ea s-ar 
putea dispensa, şi el ştia bine că ea s-ar fi împotrivit 
trimiterii instrumentului dacă ar fi putut. 

După aceasta, continuă o vreme fără să se mai oprească. 
Mărturisirea lui Frank Churchill că se purtase ruşinos, fu 
primul lucru care îl făcu să se oprească mai mult. 

— Sunt perfect de acord cu dumneata, domnule, remarca 
el atunci. Te-ai purtat chiar foarte ruşinos. N-ai scris 
niciodată un rând mai plin de adevăr. Şi, după ce parcurse 
pasajul următor, despre motivul certei lor şi despre faptul 


că el continuase să se poarte exact pe dos decât îi dicta 
simţul de dreptate al Janei, făcu o pauză mai mare şi zise: 

— Asta e foarte rău. O convinsese ca de dragul lui să se 
pună într-o situaţie extrem de dificilă şi stânjenitoare şi ar fi 
trebuit să fie prima lui preocupare să o scutească de orice 
suferinţă inutilă. Probabil că ea avea mult mai mult de 
înfruntat pentru a putea purta corespondenţă decât avea 
el. Ar fi trebuit să accepte şi unele scrupule fără nici un 
rost, dar ale ei erau toate îndreptăţite. Trebuie să 
considerăm că ea are o singură vină, aceea de a fi consimţit 
să se logodească, pentru a suporta asta se simţea probabil 
mereu pedepsită. 

Emma ştia că acum se apropia pasajul cu Box Hill şi începu 
să nu se mai simtă în largul ei. Şi purtarea ei fusese 
necuviincioasă! Îi era atât de ruşine şi de frică de privirea 
lui! 

Totuşi, el citi totul încet, atent şi fără nici cea mai mică 
remarcă şi în afară de o privire scurtă pe care i-o aruncă şi 
o retrase imediat, de teamă să nu-i provoace remuşcări, nu 
păru să-şi amintească deloc despre Box Hill. 

— Fără îndoială, are dreptate în privinţa delicateţii bunilor 
noştri prieteni, domnul şi doamna Elton, fu observaţia 
următoare, sentimentele lui sunt absolut fireşti! Ce? Chiar 
hotărâse so rupă definitiv cu el? îşi dădea seama că logodna 
e o sursă de regrete şi nenorociri pentru amândoi şi o 
rupea. Asta arată care era părerea ei despre purtarea lui. 
Ei, bine, cred că el e nemaipomenit... 

— Nu, nu, citeşte mai departe. Vei vedea ce mult a suferit 
şi el. 

— Sper că a suferit, răspunse domnul Knightley, rece şi 
apoi, reluând scrisoarea: 

— Smalldridge”! Ce înseamnă asta? Ce e asta? 

— Se angajase ca guvernantă la copiii doamnei 
Smalldridge, o scumpă prietenă a doamnei Elton, o vecină 
de la Maple Grove, şi, apropo, nu ştiu, zău, cum suportă 
doamna Elton dezamăgirea! 


— Dragă Emma, dacă tot m-ai pus să citesc, taci cel puţin 
din gură. Nu vreau să aud nimic nici despre doamna Elton. 
Nu mai am decât o pagină. Termin imediat. Ce scrisoare a 
mai scris şi ăsta! 

— Aş vrea să ai mai multă bunăvoință când citeşti. 

— Ei, e ceva suflet aici. Pare într-adevăr să fi suferit când a 
văzut cât e de bolnavă. Desigur, nu e nici o îndoială că o 
iubeşte. 

„Ne iubim mai mult ca niciodată”. Sper că va fi multă 
vreme, conştient de valoarea unei asemenea împăcări. E 
foarte darnic cu mulţumirile, mii, zeci de mii. „Mai fericit 
decât merit”, dovedeşte că se cunoaşte pe sine. 
„Domnişoara Woodhouse mă numeşte copilul norocului”. 
Erau exact cuvintele domnişoarei Woodhouse, nu-i aşa.? 
Frumoasă încheiere! Şi gata scrisoarea! „Copilul 
norocului!” 

Aşa l-ai numit tu? 

— Nu pari să fii la fel de mulţumit ca mine de scrisoarea 
asta. Totuşi, trebuie cel puţin eu să sper că vei avea acum o 
părere mai bună despre el. Sper că l-a mai înălţat în ochii 
dumitale! 

— Da, desigur. A făcut multe greşeli, greşeala de a nu se 
gândi la alţii şi în general de a nu se gândi prea mult. Şi 
sunt perfect de acord cu el că probabil va fi mai fericit 
decât merită. 

Totuşi, cum e, fără îndoială, foarte îndrăgostit de 
domnişoara Fairfax şi putem spera că în curând va avea 
avantajul de a fi mereu în preajma ei, sunt gata să cred că 
va face progrese şi că Va învăţa de la ea ce înseamnă 
statornicia şi delicateţea. Şi acum, vreau să vorbesc despre 
altceva. Mă interesează într-atâta soarta unei persoane, 
încât nu mă pot gândi la Frank Churchill. De când am 
plecat, azi-dimineaţă, mintea mea e chinuită de o problemă. 

Problema fu expusă într-o engleză simplă, neafectată, 
limba unui gentleman, o limbă pe care domnul Knightley o 
folosea chiar:faţă de femeia de care era îndrăgostit: cum ar 


putea să-i ceară să se căsătorească cu el fără să atingă 
fericirea tatălui ei? 

Răspunsul Emmei era gata pregătit. „Atâta timp cât tatăl 
ei ftrăia pentru ea este imposibilă orice schimbare. Nu-l va 
părăsi niciodată.” Totuşi, răspunsul fu acceptat numai 
parţial. Domnul Knightley era la fel de conştient ca ea că nu 
se poate să-şi părăsească tatăl, dar nu putea fi de acord să 
nu admită nici un fel de schimbare. Se gândise mult şi 
profund la asta; întâi se gândise la a-l îndupleca pe domnul 
Woodhouse să se mute împreună cu ea la Donwell; îşi dorise 
să creadă că faptul e posibil, dar, din câte îl cunoştea pe 
domnul Woodhouse, ştia bine că nu era o soluţie fericită; şi 
acum îşi mărturisea convingerea că o astfel de 
dezrădăcinare ar însemna un risc pentru confortul tatălui 
ei, poate chiar pentru viaţa lui, şi nu trebuiau deci să 
acţioneze la voia întâmplării. Domnul Woodhouse mutat de 
la Hartfield! Nu. Îşi dădea seama că nu se cuvine să încerce 
aşa ceva. Dar planul care i se născuse în minte după ce îl 
sacrificase pe acesta era încredinţat că va fi acceptat de 
Emma lui cea dragă, din toată inima. Ideea era ca el să fie 
primit la Hartfield, aşa fel încât atâta vreme cât fericirea, 
adică viaţa tatălui ei cerea ca Emma să locuiască la 
Hartfield să poată locui şi el aici. 

Emmei îi trecuse, de asemenea, prin cap ideea de a se 
muta cu toţii la Donwell. Ca şi el, făcuse un plan, dar îl 
respinsese, însă o alternativă ca asta nu-i venise în minte. 
Îşi dădea pe deplin seama ce adâncă era iubirea pe care o 
dovedea el. Simţea că mutându-se de la Donwell el îşi 
sacrifica probabil o mare parte din independenţă, din orele 
libere şi din obiceiurile lui, că dacă va locui tot timpul cu 
tatăl ei şi într-o casă care nu-i aparţinea va avea multe, 
foarte multe de suportat. Promise să se gândească şi îl 
sfătui şi pe el să se mai gândească la propunerea pe care o 
făcea; dar el era pe deplin convins că nici o altă reflecţie nu 
mai putea să-i schimbe dorinţele şi părerea lui în această 
problemă. Se gândise mult şi calm la ea, de asta putea să fie 


sigură. Fugise toată dimineaţa de William Larkins, ca să se 
poată gândi în pace. 

— Ah, dar mai e o dificultate la care nu te-ai gândit. Sunt 
sigură că lui William Larkins n-o să-i convină deloc. Trebuia 
să obţii consimţământul lui înainte de a-l cere pe al meu. 

Promise totuşi să se gândească, şi aproape că promise mai 
mult, să se gândească, în intenţia de a găsi până la urmă că 
planul e foarte bun. 

Era cu totul deosebit faptul că Emma, deşi se gândea 
acum la Donwell Abbey, privindu-l din multe, foarte multe 
puncte de vedere, nu era deloc izbită de sentimentul că-l 
păgubeşte pe nepoţelul ei Henry, ale cărui drepturi de 
moştenitor prezumtiv le apărase cu atâta tenacitate înainte. 
Trebuia să se gândească oricum şi la pierderea bietului 
băieţel şi totuşi zâmbi numai cu o impertinenţă conştientă şi 
se amuză descoperind acum motivul real pentru care îi 
făcuse o atât de violentă neplăcere ideea ca domnul 
Knightley să se însoare cu Jane Fairfax, sau cu oricine 
altcineva, pe care atunci o pusese pe seama solicitudinii ei 
iubitoare de soră şi mătuşă. 

Pe măsură ce se gândea la ea, propunerea lui de a se 
căsători şi a continua să stea la Hartfield i se părea din ce în 
ce mai atrăgătoare. Dezavantajele pentru el scădeau, 
avantajele ei creşteau şi binele lor comun începea să 
cântărească mai mult decât orice inconvenient. Să ai un 
asemenea tovarăş în perioadele de nelinişte şi tristeţe care 
vor urma! Un asemenea partener pentru toate acele 
îndatoriri şi griji pe care timpul le va face şi mai 
împovărătoare! 

Ar fi însemnat să fie mult prea fericită dacă n-ar fi fost 
biata Harriet, dar toate bucuriile ei păreau să implice 
creşterea suferințelor prietenei sale, care acum trebuia 
chiar să fie exclusă de la Hartfield. Harriet trebuie, printr-o 
prudenţă izvorâtă din caritate, ţinută departe de 
petrecerea de familie pe care Emma o plănuia pentru a-şi 
sărbători fericirea. Ea va pierde, din toate punctele de 


vedere. Emma nu se putea plânge că viitoarea absenţă a 
Harrietei va micşora bucuria ei. La o astfel de petrecere, 
Harriet ar fi mai mult un balast, dar pentru biata fată 
necesitatea de a o pune în situaţia să fie pedepsită pe 
nedrept era extrem de crudă. 

Cu timpul, desigur, îl va uita pe domnul Knightley, adică îl 
va înlocui, dar nu te puteai aştepta ca asta să se întâmple 
foarte curând. Domnul Knightley însuşi nu poate face nimic 
să o ajute să se vindece, spre deosebire de domnul Elton. 
Domnul Knightley, care era întotdeauna atât de blând, de 
sensibil, gândindu-se cu toată sinceritatea la toată lumea, 
nu-şi va scădea niciodată meritul de a fi adorat, pe care-l 
avea acum. Şi, într-adevăr, erau puţine speranţe, chiar dacă 
era vorba de Harriet, ca o femeie să se îndrăgostească de 
trei bărbaţi în cursul unui singur an. 

CAPITOLUL LII pentru emma fu o mare uşurare sa 
constate că Harriet dorea la fel de puţin ca şi ea să se 
întâlnească. Era destul de greu să comunice prin scrisori. 
Ar fi fost desigur cu mult mai rău dacă ar fi fost obligată să 
se întâlnească. 

Harriet căuta, prin felul de a se exprima, să evite cât se 
poate de mult reproşurile sau să lase să se vadă că e jignită 
şi totuşi Emma găsea că există un anume resentiment, sau 
ceva care se învecina cu asta, în stilul ei, ceea ce făcea să-i 
crească dorinţa de a nu o vedea. Poate că bănuielile izvorau 
din conştiinţa ei încărcată, dar, se pare că numai un înger 
ar fi putut să nu aibă resentimente după o asemenea 
lovitură. 

Obţinu fără nici o greutate o invitaţie din partea Isabellei 
şi avu norocul să găsească şi un motiv plauzibil pentru a o 
cere, fără să recurgă la vreun pretext. Era o măsea cariată. 
Harriet dorea într-adevăr, şi dorea de multă vreme, să 
consulte un dentist. Doamna John Knightley era încântată s- 
o poată ajuta, orice semn de boală era pentru ea cea mai 
bună recomandare şi, deşi nu-şi iubea dentistul aşa cum îl 
iubea pe domnul Wingfield, fu cât se poate de dornică s-o ia 


pe Harriet în grija ei. După ce puse totul la punct cu sora ei, 
Emma îi făcu prietenei sale propunerea şi constată că nu 
era deloc greu s-o convingă. Harriet urmă să plece, fusese 
invitată pentru cel puţin două săptămâni. Urma să 
călătorească în trăsura domnului Woodhouse. Totul era 
aranjat, definitivat, şi Harriet ajunse cu bine în Brunswick 
Square. 

Acum Emma se putea bucura deplin de vizitele domnului 
Knightley; acum putea să vorbească şi să asculte cu 
adevărat fericită, fără a fi împiedicată de sentimentul că 
face o nedreptate, că e vinovată, un fel de durere obsesivă 
care o bântuise tot timpul când îşi amintea că un suflet 
dezamăgit e aproape şi suferă imens poate chiar în acel 
moment, şi la ce distanţă mică, datorită sentimentelor pe 
care ea le îndrumase pe căi greşite. 

Poate nu era rezonabil din partea Emmei să creadă că 
Harriet, la Londra, e altceva decât Harriet la doamna 
Goddard. Dar la Londra nu şi-o putea închipui fără prilejuri 
de a fi curioasă, ocupată, care îi vor risipi gândurile din 
trecut şi o vor face să iasă din ale ei. 

Nu voia să lase ca în cugetul ei o altă nelinişte să ia locul 
ocupat până acum la Harriet. Trebuia să facă o comunicare, 
o comunicare care cădea numai în sarcina ei - să-i 
mărturisească tatălui ei logodna, dar asta nu avea s-o facă 
imediat. Hotări să amâne mărturisirea până când doamna 
Weston va fi în siguranţă şi sănătoasă. În această perioadă 
nu trebuia să mai dea şi alt prilej de agitaţie celor pe care-i 
iubea şi nu avea de ce să-şi amărască zilele până la timpul 
cuvenit. Trebuia să aibă cel puţin două săptămâni de 
destindere şi linişte pentru a-i încununa plăcerea care până 
acum o ţinuse atât de încordată. 

Din spirit de datorie, dar şi din plăcere, hotărî de îndată să 
dedice jumătate de oră din această vacanţă a sufletului unei 
vizite la domnişoara Fairfax. Trebuia să se ducă şi abia 
aştepta s-o vadă, mai ales că similitudinea situaţiei lor 
actuale făcea să crească motivele izvorâte din bunăvoință. 


Va fi o satisfacţie secretă, dar conştiinţa că aceleaşi 
perspective le stau în faţă va face să crească, fără îndoială, 
interesul pe care se cuvine să-l arate oricărei mărturisiri a 
Janei. 

Plecă. Se mai dusese o dată, dar numai până la uşă. De la 
petrecerea de la Box Hill nu mai intrase în casa lor. Atunci 
biata Jane era atât de disperată încât i-a trezit 
compasiunea, deşi cele mai îngrozitoare suferinţe ale ei îi 
erau necunoscute. Teama de a fi şi acum nedorită, deşi era 
sigură că sunt acasă, o făcu să aştepte în coridor şi să 
trimită servitoarea sus să o anunţe. O auzi pe Patty 
pronunţându-i numele, dar nu mai urmă agitația pe care, 
din fericire, domnişoara Bates o explicase ulterior. Nu. Nu 
mai auzi decât răspunsul imediat: „Pofteşte-o sus”, şi într-o 
clipă fu întâmpinată pe scară de Jane însăşi, ca şi când nici 
un fel de altă primire n-ar fi fost socotită potrivită. Emma n- 
o văzuse niciodată arătând atât de bine, atât de drăguță şi 
amabilă. Nu-şi ascundea fericirea, era caldă şi vioaie. Veni 
cu mâna întinsă şi spuse cu voce înceată, dar din inimă: 

— Sunteţi atât de bună, domnişoară Woodhouse, zău, nu 
ştiu cum să mă exprim. Sper că mă credeţi, iertaţi-mă că nu 
găsesc cuvinte. 

Emmei îi făcu plăcere şi ar fi găsit imediat cuvintele 
potrivite dacă sunetul vocii doamnei Elton, venind din 
sufragerie, n-ar fi oprit-o şi n-ar fi făcut-o să-şi concentreze 
toate sentimentele ei de prietenie şi urările de bine într-o 
foarte sinceră strângere de mână. 

Doamna Bates şi doamna Elton erau amândouă aşezate. 
Domnişoara Bates ar fi dorit ca doamna Elton să fie în altă 
parte, dar era dispusă să aibă răbdare cu toată lumea şi 
cum doamna Elton o întâmpină cu neobişnuită amabilitate, 
spera ca întâlnirea să nu-i dăuneze prea mult. 

În curând i se păru că a pătruns gândurile doamnei Elton 
şi că a înţeles de ce şi ea părea la fel de bine dispusă: 
pentru că domnişoara Fairfax îi arătase încredere şi credea 
că e posesoarea unui secret pe care nu l-a aflat nimeni 


altcineva. Emma citi numaidecât semnele doveditoare pe 
faţa ei şi, în timp ce îşi făcea datoria de a o saluta pe 
doamna Bates şi aparent asculta atentă răspunsurile bunei 
şi bătrânei doamne, văzu cum, făcând din asta un mare 
mister şi dându-şi aere de nelinişte, împătureşte o 
scrisoare, pe care i-o citea probabil Janei, şi o pune în 
săculeţul ei de atlas roşu, brodat cu fir de aur, pe care-l 
ţinea alături, spunând cu semnificative clătinări ale capului: 

— Putem să terminăm asta altă dată. Noi vom mai avea 
oricum ocazia să vorbim şi de fapt principalul l-ai auzit deja. 
foiam numai să-ţi arăt că doamna S. primeşte scuzele 
noastre şi u se simte ofensată. Ai văzut ce frumos scrie. Ah, 
e o fiinţă delicioasă! Dacă te-ai fi dus la ea, ai fi iubit-o 
foarte mult. Dar gata, să nu mai vorbim despre asta. Să fim 
discrete, ţin la buna noastră purtare! Sst! 'Ţi-aduci aminte 
versurile, am uitat cum îi zice poemului: 

Căci dacă-i vorba de o doamnă, Putem da totul la o parte. 

cum, draga mea, fiind vorba nu de o doamnă, ci de o 
mămică! un cuvânt pentru cei înţelepţi! Dar aş vrea să te 
simţi uşurată în privinţa doamnei S. Felul în care i-am 
descris eu totul a satisfăcut-o. 

Şi din nou, când Emma îşi întoarse capul o clipă, ca să 
vadă ce lucrează doamna Bates, adăugă pe jumătate în 
şoaptă: 

— N-am pomenit nici un nume, ai văzut? Nu, sunt 
prudentă ca un prim-ministru. M-am descurcat foarte bine. 
Emma nu avea nici o îndoială, discreţia ei se manifesta în 

repetate rânduri, de câte ori avea ocazia. După ce vorbiră 
câtva timp în pace despre vreme şi despre doamna Weston, 
se pomeni interpelată brusc: 

— Nu credeţi, domnişoară Woodhouse, că prietena noastră 
cea obrăznicuţă s-a însănătoşit minunat? Nu credeţi că 
domnul Perry merită felicitări? (aici îi aruncă o privire plină 
de înţeles Janei). Pe cuvântul meu, Perry a făcut-o sănătoasă 
într-un timp aşa de scurt. Ah, dacă ai fi văzut-o, cum am 
văzut-o eu, când se simţea atât de rău! 


Şi când doamna Bates îi spuse ceva Emmei, şopti mai 
departe: 

— Nu spunem nici o vorbă de ajutoarele pe care le-a 
primit domnul Perry, nici o vorbă despre un doctor tinerel 
din Windsor. A, nu, domnul Perry se va bucura de toată 
cinstea. 

— N-am prea avut plăcerea să vă văd, domnişoară 
Woodhouse, începu curând după aceea, de la petrecerea de 
la Box Hill. Foarte drăguță petrecere. Totuşi, cred că lipsea 
ceva - lucrurile nu prea păreau, adică unii dintre noi aveau 
sufletul înnourat. Aşa mi s-a părut, cel puţin, dar s-ar putea 
să greşesc. Cu toate astea, cred că a fost destul de reuşită 
ca să fim cu toţii dornici să mai mergem o dată. Ce-aţi zice, 
voi două, să strângem aceiaşi oameni şi să mai facem o 
excursie la Box Hill, cât mai ţine vremea bună? Exact 
aceiaşi, fără excepţie! 

Curând după aceea sosi domnişoara Bates, şi Emma nu-şi 
putu opri un zâmbet văzând cât e de încurcată, probabil 
pentru că nu ştia prea bine ce ar trebui să spună, dar ardea 
de nerăbdare să spună tot. 

— Mulţumesc, dragă domnişoară Woodhouse, sunteţi atât 
de bună! Nu găsesc cuvinte. Da, da, înţeleg foarte bine, 
scumpa de Jane, ce perspective minunate, adică nu, vreau 
să spun că... Dar s-a însănătoşit minunat! Ce face domnul 
Woodhouse? Vai, ce bine îmi pare, nu-mi stă în putinţă... Ce 
oaspeţi drăguţi avem! Da, zău! Minunat băiat, adică aşa de 
prietenos, vreau să spun, bunul domn Perry, ce bun a fost 
cu Jane. 

Şi din marea ei încântare, din extrem de multele mulţumiri 
pentru vizita doamnei Elton, Emma ghici că, probabil, casa 
parohială arătase unele resentimente faţă de Jane, care 
fuseseră acum depăşite. Într-adevăr, după câteva şoapte, 
care erau o dovadă grăitoare în sprijinul acestei 
presupuneri, doamna Elton spuse cu glas tare: 

— Da, am venit, buna mea prietenă, sunt de mult aici, am 
stat atâta timp, încât, dacă aş fi în altă parte, ar trebui să-mi 


cer scuze. Dar adevărul e că-l aştept pe domnul şi stăpânul 
meu. Mi-a promis să vină şi el aici, să vă salute. 

— Cum? Vom avea plăcerea unei vizite din partea 
domnului Elton? Asta ne face mare plăcere, zău! Pentru că 
ştiu că bărbaţilor nu le place să facă vizite dimineaţa, şi 
domnul Elton are atât de puţin timp. 

— Pe cuvântul meu, chiar aşa e, domnişoară Bates. E 
ocupat de dimineaţă până seara. Nu se mai termină şirul 
celor care vin la el, cu un pretext sau altul. Magistraţi, 
supraveghetori, custozi, toţi vor să ştie părerea lui. Se pare 
că nu pot face nimic fără el. „Pe cuvânt, domnule E.”, îi zic 
eu adesea, „bine că vin la dumneata şi nu la mine. Ce m-aş 
face eu cu pastelurile şi pianul, dacă ar veni atâţia să-mi 
ceară sfaturi?” Şi aşa stau destul de prost, căci le neglijez 
neiertat de mult. Cred că de două săptămâni n-am mai 
cântat nici o măsură. Totuşi, o să vină, vă asigur, numai ca 
să vă prezinte omagiile sale. 

Şi ridicându-şi mâna pentru ca Emma să nu-i poată auzi 
cuvintele: 

— O vizită de felicitări era indispensabilă! Domnişoara 
Bates se uita în jur foarte fericită. 

— Mi-a promis că vine de îndată ce termină cu Knightley, 
dar el şi Knightley sporovăiesc o mulţime. Domnul E. e 
mâna dreaptă a lui Knightley. 

Emma nu voia să zâmbească deloc, cu nici un preţ, şi 
spuse numai: 

— Domnul Elton a plecat pe jos la Donwell? E cam cald. 

— Oh, nu, se întâlnesc la Crown, ca de obicei. Weston şi 
Cole vor fi, de asemenea, acolo, dar totdeauna pomenim 
numai pe cei care conduc afacerea, de-asta n-am vorbit de 
ei. Cred că domnul E. şi Knightley hotărăsc în toate. 

— Nu cumva aţi greşit ziua? zise Emma. Sunt aproape 
sigură că întâlnirea de la Crown trebuie să aibă loc mâine. 
Domnul Knightley a fost la Hartfield ieri şi spunea că e 
sâmbătă. 


— A, nu, întâlnirea e azi, în mod precis, i se răspunse 
abrupt, ceea ce dovedea imposibilitatea unei confuzii din 
partea doamnei Elton. 

— Cred, zise ea în continuare, că e cea mai dificilă parohie 
din lume. La Maple Grove nu se pomenea aşa ceva! 

— Parohia de acolo era mică, zise Jane. 

— Pe cuvânt, draga mea, habar n-am, pentru că n-am auzit 
niciodată vorbindu-se despre asta. 

— Dar se înţelege, după cât de mică e şcoala despre care 
mi-aţi vorbit, patronată de sora dumneavoastră şi de 
doamna Bragge. E singura scoală şi nu are mai mult de 
douăzeci şi cinci de elevi. 

— Ah, ce fată deşteaptă, ai dreptate! Ce minte înţeleaptă 
ai, Jane! Cred că dacă tu şi eu am fi topite împreună, am 
face un caracter perfect. Vioiciunea mea şi seriozitatea ta 
ar da împreună perfecțiunea. Nu că aş vrea să insinuez că 
nu se găsesc unii care să creadă că tu eşti perfecțiunea 
întruchipată! Dar, şşt, nici o vorbă, te rog! 

Părea o prudenţă inutilă; Jane dorea să-i adreseze câteva 
cuvinte nu doamnei Elton, ci domnişoarei Woodhouse, după 
cum limpede observa cea de-a doua. Dorinţa de a-i face 
toată onoarea pe care buna-cuviinţă i-o îngăduia era cât se 
poate de evidentă, deşi nu putea fi îndeplinită decât din 
priviri. 

Domnul Elton îşi făcu apariţia. Doamna lui îl salută cu 
vivacitatea ei scânteietoare. 

— Frumos, domnule, pe cuvânt, mă trimiţi aici, să-mi 
deranjez prietenele atâta vreme şi de-abia catadicseşti să 
vii. Dar ştiai probabil cu ce fiinţă credincioasă ai de-a face. 
Ştiai că n-o să mă mişc de-aici până nu vine domnul şi 
stăpânul meu. Stau aici de o oră, dându-le acestor 
domnişoare prilejul să vadă ce înseamnă să te supui voinţei 
soţului, pentru că, cine ştie cât de curând, vor avea nevoie 
de asemenea cunoştinţe! 

Domnul Elton era atât de înfierbântat şi obosit încât părea 
a-şi fi pierdut şi ultima brumă de inteligenţă. Trebuia să 


salute celelalte doamne, dar scopul lui imediat era să se 
vaite de căldura pe care o suferise şi de drumul pe care îl 
făcuse pe jos, de pomană. 

— Când am ajuns la Donwell, zise el, n-am putut să dau de 
Knightley. Foarte ciudat, nu ştiu ce-i cu el! După bileţelul pe 
care i l-am trimis azi-dimineaţă şi răspunsul pe care l-am 
primit, trebuia să fie acasă, în mod sigur, la vremea asta. 

— La Donwell? strigă soţia lui. Dragul meu domn E., n-ai 
fost la Donwell, vrei să spui la Crown, vii de la întâlnirea de 
la Crown. 

— Nu, nu, aceea e mâine. Şi tocmai de-asta! Ce dimineaţă 
fierbinte, şi am mers şi peste câmp (vorbind pe tonul unui 
persecutat), ceea ce a fost şi mai rău! Şi pe urmă, să nu-l 
găsesc acasă! Vă asigur că nu mi-a făcut deloc plăcere. Şi 
să nu lase nici o scuză, nici un mesaj pentru mine! Menajera 
a spus că nu ştia că sunt aşteptat. Nemaipomenit! Şi nimeni 
nu ştia unde a plecat. Poate la Hartfield, poate la Abbey 
Mill, poate la pădure. Domnişoară Woodhouse, purtarea 
asta e uimitoare la prietenul nostru Knightley. Emma se 
amuză să protesteze şi să spună că este într-adevăr, 
nemaipomenit din partea lui şi nu găsi nici un cuvinţel să-l 
apere. 

— Nu-mi pot închipui, zise doamna Elton (simțind acea 
indignare pe care se cuvine s-o simtă soțiile), nu-mi pot 
închipui cum de-ţi face ţie una ca asta! Eşti ultimul om care 
ar merita să fie uitat. Dragul meu domn E., trebuie să-ţi fi 
lăsat vreun mesaj, sunt sigură, trebuie. Nici Knightley nu 
poate fi atât de excentric, probabil au uitat servitorii. 
Crede-mă, aşa s-a întâmplat probabil, şi e foarte posibil să 
se întâmple asta cu servitorii de la Donwell, care, am văzut 
eu, sunt extrem de stângaci şi neglijenţi. Pentru nimic în 
lume n-aş lăsa pe unul ca Harry să se atingă de dulapul 
nostru. Iar în ce-o priveşte pe doamna Hodges, Wright nu 
dă doi bani pe ea. I-a promis o reţetă şi nu i-a trimis-o nici 
azi. 


— M-am întâlnit cu William Larkins, continuă domnul 
Elton, când m-am apropiat de casă, şi mi-a spus că n-o să-l 
găsesc pe stăpânul său acasă, dar nu l-am crezut. William 
părea cam prost dispus. Nu ştia ce se întâmplă cu stăpânul 
lui în ultima vreme, zicea, dar îi scoţi vorba cu cleştele din 
gură. Nu mă interesează supărările lui William Larkins, dar, 
în adevăr, e foarte important ca eu să-l văd pe Knightley azi. 
Prin urmare, sunt foarte supărat că am mers atâta pe jos, 
pe căldura asta, fără să ajung la nici un rezultat! 

Emma îşi dădu seama că ceea ce ea trebuia să facă 
imediat, era să se ducă acasă. După toate probabilitățile, 
era aşteptată. În felul acesta poate, domnul Knightley va fi 
scutit de a deveni şi mai răuvoitor faţă de domnul Elton, 
dacă nu şi faţă de William Larkins. 

Îi făcu plăcere, atunci când îşi luă rămas bun, să vadă că 
domnişoara Fairfax e hotărâtă s-o conducă afară, chiar 
până în stradă. Asta îi dădu ocazia, de care profită imediat, 
să zică: 

— Poate că e mai bine că n-am mai avut posibilitatea. Dacă 
in-aţi fi fost înconjurată şi de alţi prieteni, poate aş fi fost 
tentată să aduc vorba despre un anume subiect, să pun 
întrebări, să vorbesc mai deschis decât se cuvine. Am 
impresia că aş fi fost impertinentă. 

— Ah, strigă Jane înroşindu-se şi ezitând puţin, ceea ce 
Emma găsi că i se potrivea mult mai bine decât toată 
distincţia calmului ei obişnuit, n-ar fi fost nici o primejdie, 
primejdia era să nu vă plictisesc eu. Nimic nu m-ar încânta 
mai mult decât interesul dumneavoastră, zău, domnişoară 
Woodhouse (vorbind ceva mai liniştit), eu, care îmi dau 
seama că m-am purtat urât, chiar foarte urât, sunt 
bucuroasă să aflu că prietenii mei, la a căror bună părere 
ţin, nu sunt atât de dezgustaţi, încât să... N-am timpul să vă 
spun nici jumătate din cât aş vrea. Abia aştept să mă pot 
scuza, să explic, cred că e timpul. Dar, din păcate, pe scurt, 
dacă nu vă place prietenia mea... 


— Ah, sunteţi prea scrupuloasă, zău aşa, strigă Emma, cu 
căldură, şi îi luă mâna. Nu-mi datoraţi nici o scuză şi toţi cei 
cărora le datoraţi scuze sunt atât de mulţumiţi, chiar 
încântați... 

— Sunt foarte drăguță, dar ştiu bine ce urât m-am purtat 
cu dumneavoastră. Atât de rece şi de artificială! Trebuia 
mereu să-mi joc rolul. Era o viaţă de minciună. Ştiu că 
trebuie să vă fi dezgustat. 

— Vă rog, nu spuneţi mai mult! îmi dau seama că eu sunt 
aceea care ar trebui să ceară scuze. Hai să ne iertăm una 
pe cealaltă! Trebuie să facem asta cât mai repede şi cred că 
simţiţi la fel ca mine. Sper că aveţi veşti bune de la Windsor. 

— Foarte! 

— Şi vestea următoare va fi că vă vom pierde, tocmai 
acum, când încep să vă cunosc! 

— Ah, în privinţa asta nu putem încă să ne facem planuri. 
Voi sta aici până mă vor chema domnul şi doamna 
Campbell. 

— Poate că, pe moment, nu se poate stabili nimic, 
răspunse Emma zâmbind, dar, iertaţi-mă, trebuie să vă 
gândiţi, totuşi. 

Jane răspunse tot cu un zâmbet. 

— Aveţi foarte multă dreptate. Ne-am gândit. Şi vă voi 
spune dumneavoastră, sunt sigură că nu veţi spune mai 
departe, că am stabilit să locuim cu domnul Churchill, la 
Enscombe. Însă trebuie să treacă cel puţin trei luni de 
doliu, dar după asta îmi închipui că nu vom mai avea de 
aşteptat. 

— Mulţumesc, mulţumesc, asta-i tot ce voiam să ştiu, 
sigur! Ah, dacă aţi şti ce mult îmi place ca lucrurile să fie 
hotărâte deschis. La revedere, la revedere! 

CAPITOLUL LIII. 

PRIETENII DOAMNEI WESTON AVURĂ fericirea să afle 
că încercarea trecuse cu bine. Emma era cât se poate de 
mulţumită că prietena ei e sănătoasă şi, mai mult, că a 
devenit mama unei fetiţe. Dorise, cu multă hotărâre, să se 


nască o domnişoară Weston. Nu voia să recunoască 
substratul acestei dorinţe: speranţa de a pune la cale o 
căsătorie a respectivei domnişoare cu unul din băieţii 
Isabellei, dar era convinsă că o fetiţă era lucrul cel mai 
potrivit pentru o asemenea mamă şi un asemenea tată. Va fi 
o mare mângâiere pentru domnul Weston când va 
îmbătrâni - şi chiar domnul Weston va îmbătrâni, cu 
siguranţă, peste zece ani —, să stea lângă foc şi să se amuze 
de zburdălniciile şi prostiile, extravaganţele şi imaginaţia 
unui copil care nu va părăsi niciodată casa părintească. Şi 
doamna Weston - nimeni nu se putea îndoi că o fată era 
lucrul cel mai potrivit pentru ea şi ar fi fost şi păcat pentru 
cineva care ştia să fie o atât de bună profesoară să nu mai 
aibă asupra cui să-şi exercite priceperea. 

— A avut norocul, ştiţi, să facă exerciţii pe mine, continuă 
ea, ca doamna d'Almane asupra contesei d'Ostalis, în 
romanul doamnei de Genlis, „Adelaide şi Theodore”, şi 
acum 0 vom vedea pe mica ei Adelaide educată la un nivel 
superior. 

— Adică, răspunse domnul Knightley, pe ea o va răsfăţa şi 
mai mult decât pe tine şi va crede că nu o răsfaţă deloc. 
Aceasta va fi singura diferenţă. 

— Biata fetiţă, zise Emma, în viteza asta, ce se va alege de 
ea? 

— Nimic foarte rău. E soarta a mii de fetiţe. Va fi foarte 
antipatică în copilărie şi se va corecta pe măsură ce va 
creşte. Mi-am pierdut toată înverşunarea împotriva copiilor 
răsfăţaţi, dragă Emma. N-ar fi o mare ingratitudine din 
partea mea să fiu aspru cu ei eu care îţi datorez ţie toată 
fericirea mea? 

Emma râse şi răspunse: 

— Dar eu am beneficiat de toate strădaniile dumitale de a 
compensa răsfăţul celorlalţi. Mă îndoiesc că eu m-aş fi putut 
corecta singură! 

— Chiar te îndoieşti? Eu, nu. Natura ţi-a dat minte, 
domnişoara Taylor ţi-a dat principii. Te-ai fi descurcat. 


Amestecul meu putea să facă mai mult rău decât bine. Era 
foarte firesc ca tu să spui: „ce drept are el să-mi facă 
morală?”, şi mi-e teamă că tot în mod firesc găseai că o fac 
într-o manieră neplăcută. Nu cred că ţi-am făcut vreun 
bine. Am profitat numai eu, prin aceea că tu ai devenit 
obiectul celor mai duioase afecţiuni din partea mea. Nu 
puteam să mă gândesc atâta la tine fără să te iubesc, cu 
toate defectele tale, şi gândindu-mă mereu la greşelile tale, 
m-am îndrăgostit de tine încă de când aveai treisprezece 
ani, cel puţin. 

— Sunt încredinţată că mi-ai fost de folos, zise Emma. 
Foarte des am fost influenţată în bine de dumneata, mai des 
decât aş fi recunoscut atunci. Sunt foarte sigură că mi-ai 
făcut numai bine. Şi dacă biata Anna Weston va fi la fel de 
răsfăţată ca mine, va fi o mare dovadă de omenie din partea 
dumitale să faci şi pentru ea ce-ai făcut pentru mine, în 
afară însă de a te îndrăgosti de ea când va avea 
treisprezece ani. 

— De câte ori, când erai mică, nu mi-ai spus, privindu-mă 
obraznic: „Domnule Knightley, o să fac asta şi asta, tata zice 
că am voie”, sau: „Domnişoara Taylor mi-a dat voie”, ceva ce 
ştiai bine că nu-mi place. În cazuri din astea, dacă mă 
amestecam, mă urai de două ori mai mult. 

— Ce fiinţă drăguță eram. Nu-i de mirare că-ţi aduci 
aminte cuvintele mele cu atâta afecţiune. 

— Domnule Knightley”! Totdeauna mi-ai spus aşa, „domnul 
Knightley” şi din obişnuinţă nu mi se mai pare atât de 
protocolar. Şi totuşi este foarte protocolar. Aş vrea să-mi 
spui altfel, dar nu ştiu cum. 

— Mi-aduc aminte că o dată ţi-am spus „George”, într-un 
acces de răsfăţ, acum vreo zece ani. [i-am spus asta, 
crezând că o să te supere, dar, cum n-ai obiectat, n-am mai 
făcut-o niciodată. 

— Şi acum, n-ai putea să-mi spui „George”? 

— Imposibil! Nu pot să-ţi spun altfel decât „domnul 
Knightley”. Nu-ţi promit nici să egalez distinsa conciziune a 


doamnei Elton şi să te numesc domnul K. Dar, îţi promit, 
adăugă imediat râzând şi roşind, îţi promit că într-o zi îţi voi 
spune pe numele mic. Nu spun când, dar poţi şi singur să 
ghiceşti, în casă-n care vom fi uniţi la bine şi la rău. 

Emmei îi părea foarte rău că nu putea să-i vorbească mai 
deschis despre un serviciu pe care, cu bunul lui simţ, i-l 
făcuse, despre sfatul care ar fi salvat-o de la cea mai mare 
dintre nebuniile ei de femeie - intimitatea, dorită de ea 
însăşi, cu Harriet Smith, dar era un subiect prea delicat. 
Nu-l putea atinge. Numele Harrietei era foarte rar pomenit 
între ei. Aceasta, probabil, pentru că el nu prea se gândea 
la ea, dar Emma era înclinată să atribuie totul delicateţii şi 
unei bănuieli, uneori vădită, că prietenia lor s-ar fi sfârşit. 
Ea însăşi îşi dădea seama că în orice altă împrejurare ar fi 
corespondat cu siguranţă mai mult şi că informaţiile ei n-ar 
fi avut ca unică sursă scrisorile Isabellei. Poate că şi el 
observase asta. O durea că e nevoită să-i ascundă ceva, cum 
la fel de mult o durea că a făcut-o nefericită pe Harriet. 
Isabella, cum era de aşteptat, trimitea numai veşti bune 
despre musafira ei. La început, când sosise, i se păruse cam 
prost dispusă, ceea ce era firesc, căci trebuia să consulte un 
dentist, dar de îndată ce terminaseră treaba asta, Harriet, 
după câte credea ea, redevenise cea din totdeauna. 
Isabella, să vorbim pe drept, nu prea avea spirit de 
observaţie, totuşi, dacă Harriet n-ar fi fost în stare să se 
joace cu copiii, atunci şi-ar fi dat şi ea seama. Liniştea şi 
speranţele Emmei crescură când află că Harriet hotărâse 
să stea mai mult, cele două săptămâni se prelungeau la o 
lună cel puţin. Domnul şi doamna John Knightley urmau să 
vină în august, şi fusese invitată să rămână până atunci şi să 
se întoarcă o dată cu ei. 

— John nici nu pomeneşte de prietena ta, zise domnul 
Knightley. Uite răspunsul lui, dacă vrei să-l vezi. 

Era răspunsul la scrisoarea prin care îi comunica intenţia 
de a se căsători. Emma o primi cu mâna întinsă, plină de 


dorinţă şi nerăbdare să afle ce spunea el şi nu şovăi deloc 
auzind că nu se pomeneşte de prietena ei. 

— John a primit vestea fericirii mele ca un frate, continuă 
domnul Knightley, dar nu-i place să facă complimente şi, 
deşi ştiu bine că are şi pentru tine o dragoste de frate, este 
atât de departe de a şi-o exprima cu floricele, încât orice 
altă femeie ar găsi că nu se prea întrece cu laudele pentru 
ea. Dar n-am nici o teamă că tu înţelegi greşit. 

— Scrie ca un om de bun-simţ, răspunse Emma, după ce 
citi scrisoarea. Respect sinceritatea lui. E foarte clar că e de 
părere că eu profit cel mai mult din logodna asta, dar se 
vede că speră că într-o zi voi merita dragostea la care mă 
socoteşti deja îndreptăţită. Dacă ar fi spus altceva, nu l-aş fi 
crezut. 

— Dragă Emma, dar nu vrea să spună asta. Vrea să spună 
numai că... 

— Părerea lui e foarte puţin diferită de a mea, îl întrerupse 
ea cu un fel de zâmbet serios, mult mai puţin decât crede el 
şi ar mărturisi dacă ar putea vorbi fără ceremonie şi 
rezerve despre asta! 

— Emma, draga mea Emma... 

— Ah, strigă ea şi mai veselă, dacă-ţi închipui că fratele 
dumitale mă nedreptăţeşte, aşteaptă numai ca tatăl meu să 
afle secretul şi să vezi ce zice el. Crede-mă, va fi foarte 
departe de a te lăuda. El va găsi că toată fericirea, toate 
avantajele sunt de partea dumitale şi tot meritul de partea 
mea. lare-aş vrea să nu devin şi eu „biata Emma”, imediat 
ce va afla. Compasiunea lui pentru cei oprimaţi îşi găseşte 
în asta cea mai înaltă expresie. 

— Ah, strigă el, tare-aş vrea ca tatăl tău să se lase convins 
la fel de uşor ca John că avem toate drepturile, fiind 
deopotrivă, să fim fericiţi împreună. M-a amuzat, foarte 
mult o parte din scrisoarea lui John, ai observat? unde zice 
că vestea mea nu l-a găsit cu totul nepregătit, că se aştepta 
să audă aşa ceva. 


— Dacă-l înţelegi bine pe fratele dumitale, se referă numai 
la intenţia de a te căsători. Nici nu se gândea la mine. 
Pentru asta pare să fi fost total nepregătit. 

— Da, dar mă amuză că mi-a intuit atât de bine 
sentimentele. Cum şi-o fi dat seama? Nu mi se pare că 
dispoziţia sau vorbele mele au fost deosebite de altă dată, 
încât să-l facă să creadă că am de gând să mă însor. Dar 
cred că aşa e. Probabil, zilele trecute, când am stat la ei, m- 
am purtat altfel. Cred că nu m-am jucat cu copiii aşa mult 
ca de obicei. Mi-aduc aminte că într-o seară bieţii băieţi 
ziceau: „Unchiul pare mereu obosit acum!” 

Venise timpul când vestea trebuia răspândită, să vadă ce 
impresie va produce asupra celorlalţi. De îndată ce doamna 
Weston s-a întremat destul pentru a putea primi vizita 
domnului Woodhouse, Emma, având în vedere că o discuţie 
cu ea ar putea să-l împace pe domnul Woodhouse hotări să 
anunţe mai întâi acasă şi apoi la Randalls. Dar cum să-i 
comunice tatălui ei? N-ar fi lăsat-o inima şi ar mai fi amânat 
dacă nu s-ar fi înţeles dinainte cu domnul Knightley ca ea să 
înceapă discuţia cu câtva timp înaintea venirii lui şi el să 
continue după aceea. Fu deci obligată să vorbească şi încă 
pe un ton vesel! Nu trebuia să-i sporească nefericirea prin 
tonul ei melancolic. Nu trebuia să pară a considera totul o 
nenorocire. Cu toată buna dispoziţie de care era în stare, îl 
pregăti să afle ceva neobişnuit şi, apoi, în câteva cuvinte, 
spuse că dacă el e de acord şi îşi dă consimţământul, ceea 
ce, era încredinţată, nu comporta nici o dificultate, pentru 
că ceea ce aveau de gând era spre fericirea tuturor, ea şi 
domnul Knightley voiau să se căsătorească. În felul acesta 
Hartfield va mai câştiga un locatar, a cărui tovărăşie 
domnul Woodhouse o iubea cel mai mult după cea a fiicei 
sale şi a doamnei Weston. 

Bietul om! - la început suferi un şoc puternic şi încercă să 
o abată de la gândul ăsta. Îi aduse aminte cum, în repetate 
rânduri, declarase că nu se va mărita niciodată şi o asigură 
că, pentru ea, va fi cu mult mai bine să rămână singură şi îi 


spuse despre biata isabella şi biata domnişoară Taylor. Dar 
nu mergea! Emma se învârtea în jurul lui plină de dragoste 
şi zâmbea şi zicea că aşa trebuie şi că nu trebuia s-o pună în 
aceeaşi oală cu Isabella şi cu doamna Weston, care au 
plecat de la Hartfield şi prin asta au produs o schimbare 
tristă; dar ea nu pleca de la Hartfield, ea va fi mereu acolo, 
nu făcea decât să mai adauge o persoană, ceea ce era o 
schimbare în bine. Şi era sigură că el va fi mult mai fericit 
să-l aibă pe domnul Knightley mereu în preajmă, atunci 
când se va obişnui cu ideea. Nu-l iubea el pe domnul 
Knightley foarte mult? Nu poate să nege că-l iubea! Pe cine 
consulta pentru orice afacere, dacă nu pe domnul 
Knightley? Cine îi era de folos, cine era gata oricând să-i 
scrie scrisorile, cine era gata să-l ajute oricând? Cine era 
cel mai vesel, cel mai atent şi-l iubea cel mai mult? Nu i-ar 
plăcea să-l aibă oricând în casă? Da, desigur! 'Toate astea 
erau adevărate, cât se poate de adevărate. Domnul 
Knightley era binevenit oricând. Ar fi bucuros să-l vadă la ei 
în fiecare zi. Dar, oricum, îl vedeau în fiecare zi, de ce să nu 
continue în acelaşi fel? 

Domnul Woodhouse nu se lăsa prea repede convins; dar 
lucrul cel mai rău trecuse, i se dăduse ideea. Îndemnurile şi 
asigurările ei fură urmate de cele ale domnului Knightley, 
care, lăudând -o pe ea cu multă dragoste, se bucură chiar 
de o primire caldă din partea domnului Woodhouse şi 
curând se obişnui să i se vorbească despre asta, de câte ori 
se ivea ocazia. Se bucurau de tot ajutorul pe care îl putea 
da Isabella prin scrisori care îi susțineau cu tărie, şi doamna 
Weston era gata ca la prima întâlnire să trateze subiectul în 
lumina cea mai favorabilă, considerând căsătoria ca pe ceva 
deja stabilit, în primul rând şi, în al doilea rând, ca pe o 
hotărâre foarte bună, fiind foarte conştientă de importanţa 
egală pe care aceste două recomandări o aveau pentru 
domnul Woodhouse. Toată lumea era de acord că va avea 
loc, şi cum toţi aceia cu ale căror sfaturi se obişnuise îi 
asigurau că e spre fericirea lui, aproape că acceptă şi 


începu să creadă că, poate, peste un an, doi n-ar fi rău ca 
această căsătorie să aibă loc. 

Doamna Weston nu juca teatru, nu-şi prefăcea 
sentimentele când spunea ce spunea în sprijinul 
evenimentului. Fusese tare surprinsă, mai surprinsă ca 
niciodată, când Emma îi vorbise prima oară despre asta, 
dar i se părea că va face să crească fericirea tuturor şi nu 
avea nici o reţinere în îndemnurile ei. Îl stima atât de mult 
pe domnul Knightley, încât găsea chiar că o merită pe 
scumpa ei Emma şi era o partidă atât de potrivită, 
ireproşabilă în toate privinţele, iar într-o anume privinţă, un 
punct de cea mai mare importanţă, era în mod special de 
preferat, un noroc extraordinar, încât acum i se părea că 
Emma n-ar fi putut face o alegere mai bună şi că dânsa 
fusese cea mai proastă dintre proaste că nu se gândise şi nu 
dorise asta mai demult. Câţi dintre bărbaţii care ar fi avut 
îndrăzneala s-o ceară de nevastă pe Emma ar fi acceptat să 
renunţe la casa lor pentru Hartfield? Şi cine, în afară de 
domnul Knighiley, l-ar fi putut cunoaşte şi suporta pe 
domnul Woodhouse atât de bine încât situaţia să fie 
convenabilă? Când făcea planuri cu soţul ei s-o mărite pe 
Emma cu Frank, o problemă nerezolvată mereu era ce să 
facă în privinţa domnului Woodhouse. Mereu exista această 
piedică - cum să împace pretenţiile de la Enscombe cu cele 
de la Hartfield, piedică recunoscută mai puţin de domnul 
Weston şi mai mult de dânsa, dar nici dânsul nu putea să 
încheie subiectul decât spunând: „Problemele astea se vor 
rezolva de la sine, tinerii vor găsi o soluţie.” Dar acum, 
nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Totul era bine, 
deopotrivă, deschis! De nici o parte, nu era nimic ce s-ar fi 
putut numi sacrificiu. Era o unire care promitea a fi fericită, 
fără vreo piedică reală. 

Doamna Weston, cu fetiţa ei pe genunchi, lăsându-se 
purtată de asemenea gânduri, era una din cele mai fericite 
fiinţe din lume. Încântarea ei era sporită de constatarea că 
primul rând de scufiţe îi rămăseseră deja mici fetiţei. 


Vestea fu, pentru toată lumea, o mare surpriză, şi 
domnului Weston i se dedicară cinci minute pentru această 
comunicare. Dar cinci minute erau de ajuns ca el, cu 
repeziciunea minţii sale, să se obişnuiască la gândul acesta. 
Văzu avantajele căsătoriei şi se bucură de ele cu aceeaşi 
sinceritate ca şi soţia lui şi uimirea provocată de veste 
dispăru foarte repede şi înainte de a fi trecut o oră 
încheiată nu era departe de a crede că prevăzuse asta din 
totdeauna. 

— E secret, după câte îmi dau seama, zise el. Problemele 
astea sunt totdeauna secrete până se descoperă că ştie 
toată lumea. Să-mi spuneţi numai când am voie să vorbesc. 
Mă întreb dacă Jane nu are vreo bănuială. 

În dimineaţa următoare se îndrepta spre Highbury pentru 
a-şi satisface această curiozitate. Îi spuse vestea. Nu era ea 
ca şi fiica lui, fiica lui cea mare? Trebuia să-i spună, şi cum 
domnişoara Bates era de faţă vestea se răspândi desigur 
mai departe, la doamna Gole, doamna Perry, doamna Elton, 
imediat după plecarea lui. Dar eroii erau pregătiţi pentru 
asta. Calculaseră, luând ca punct de pornire momentul 
anunţării ei la Randalls, timpul în care va face ocolul satului 
şi se gândeau că acum sunt deja subiectul de discuţie şi de 
mirare în fiecare familie, seara când se adună cu toţii, dând 
astfel dovadă de multă perspicacitate. 

În general, partida era considerată foarte potrivită. Unii 
găseau că el, alţii că ea are mai mult noroc. Unii erau de 
părere să se mute toată familia la Donwell şi să lase 
Hartfield pentru John Knightley şi ai săi, alţii erau de părere 
că vor fi certuri între servitori, totuşi, în totului tot, nu se 
ridicase nici o obiecţie serioasă, în afară de una care venea 
de la casa parohială. Acolo, surpriza nu era îndulcită de nici 
o mulţumire. Domnului Elton îi păsa prea puţin faţă de cât îi 
păsa soţiei lui. El spera numai că „mândria domnişoarei e 
acum satisfăcută” şi presupunea că „voise totdeauna să 
pună mâna pe Knightley, dacă putea”, şi în problema de a 


V 


locui la Hartfield, îndrăzni să exclame: „Poate el, eu nu 
Dar doamna Elton era într-adevăr foarte tulburată. 

— Bietul Knightley, bietul băiat! Tristă soartă pentru el! 

Îi părea extrem de rău, căci, deşi foarte excentric, avea 
foarte multe calităţi! Cum a putut să se lase îmbrobodit? Nu 
credea că e îndrăgostit, Doamne fereşte! Nu se vor mai 
putea vedea cu el, şi ce plăcere era asta! Ce fericit era să 
vină la ei la masă de câte ori îl invitau i Dar acum s-a sfârşit! 
Bietul băiat! Nu va mai organiza petreceri la Donwell 
special pentru ea. Nu, va exista o doamnă Knighiley care 
să-i stingă tot entuziasmul cu apă rece. Urâta treabă! Dar 
nu-i părea deloc rău că o bârfise pe menajeră zilele trecute. 
Şi ce plan stupid, să locuiască împreună! Nu va ieşi nimic. 
Ştia ea o familie aproape de Maple Grove care încercase şi 
fusese nevoită să se mute după nici trei luni. 

CAPITOLUL LIV timpul trecea. mai erau numai câteva zile 
şi trebuiau să sosească cei de la Londra. Era o schimbare 
îngrijorătoare şi Emma se gândea într-o dimineaţă la câte 
supărări şi agitaţie o să-i aducă. Atunci intră domnul 
Knightley şi gândurile supărătoare fură lăsate la o parte. 
După ce trăncăniră câtva timp de plăcere, el tăcu, apoi, cu 
un ton mai grav, începu: 

— Trebuie să-ţi spun ceva, Emma. Am o veste pentru tine. 

— Bună sau rea? zise ea repede, uitându-se drept în ochii 
lui. 

— Nu ştiu cum s-o numesc! 

— Ah, bună, sunt sigură! Se vede pe faţa dumitale. Încerci 
să nu zâmbeşti. 

— Mi-e teamă, zise el, căutând să pară serios, mi-e foarte 
teamă, dragă Emma, că tu n-o să zâmbeşti când ai să auzi. 

— Zău, dar de ce aşa? Nu pot să-mi închipui că ceva care 
îţi face plăcere şi te amuză pe dumneata poate să nu-mi 
facă plăcere şi să nu mă amuze pe mine. 

— Există un punct, răspunse el, sper că numai unul, 
asupra căruia avem păreri diferite. Se opri un moment, 
zâmbind din nou, cu ochii aţintiţi spre ea. 


— Nu-ţi trece nimic prin minte? Nu-ţi aminteşti? Harriet , 
Smith! 

Obrajii i se îmbujorară la auzul numelui şi i se făcu 
deodată foarte teamă de ceva, nu ştia de ce. 

— Ţi-a scris cumva şi ţie azi-dimineaţă? strigă el. Probabil 
că da, ştii tot. 

— Nu, n-am primit nimic, nu ştiu nimic. le rog, spune-mi! 

— Văd că eşti pregătită pentru ce e mai rău. Şi e foarte 
rău, într-adevăr. Harriet Smith se mărită cu Robert Martin. 

Emma tresări, ceea ce arăta că nu era pregătită, şi ochii ei 
priveau dilataţi, parcă spunând: „Nu, e imposibil”, dar 
buzele îi erau înţepenite. 

— Chiar aşa, continuă domnul Knightley. Am aflat de la 
Robert Martin însuşi. A plecat de la mine de nici jumătate 
de oră. 

Ea se uita în continuare la el cu cea mai grăitoare uimire 
zugrăvită pe faţă. 

— Văd că nu-ţi place deloc, Emma, aşa cum bănuiam. Tare 
mult aş vrea să avem aceeaşi părere. Dar, cu timpul, ne vom 
pune de acord. Timpul, fii sigură, va face ca unul din noi să 
înceapă să gândească altfel şi, până una alta, nici nu e 
nevoie să dezbatem atâta subiectul ăsta! 

— Nu e asta, nu-i deloc asta, răspunse ea străduindu-se să 
fie cât mai de înţeles. Nu înseamnă că un eveniment ca ăsta 
m-ar face, acum, nefericită, dar nu-mi vine să cred. Pare 
imposibil. Doar nu vrei să spui că Harriet Smith l-a acceptat 
pe Robert Martin! Nu vrei să spui că i-a cerut din nou 
mâna! Vrei să spui că are numai intenţia. 

— Vreau să spun că a făcut-o, răspunse domnul Knightley, 
zâmbitor, dar pe un ton hotărât, şi a fost acceptat. 

— Doamne, Dumnezeule, strigă ea, şi? Apoi, pretextând că 
se uită la coşuleţul ei de lucru, pentru a-şi ascunde faţa, să 
nu lase să se vadă încântarea şi amuzamentul, care, era 
sigură, i se puteau citi în ochi, adăugă: 

— Ei, acum spune-mi tot. Fă-mă să înţeleg! Cum, unde, 
când? Vreau să ştiu tot. Niciodată n-am fost mai surprinsă, 


dar nu sunt supărată, te asigur! Cum, cum a fost posibil? 

— E o istorie foarte simplă. Acum câteva zile s-a dus ella 
oraş cu nişte treburi şi l-am rugat să-mi ducă şi mie nişte 
hârtii pe care voiam să i le trimit lui John. I-a transmis 
hârtiile lui John la birou şi a fost invitat să meargă cu toată 
familia la Astley, în aceeaşi seară. Voiau să-i ducă pe băieţii 
cei mari la Astley. Mergeau fratele şi sora noastră, Henry şi 
John şi domnişoara Smith. Prietenul meu Robert n-a putut 
rezista. Au trecut şi l-au luat cu trăsura, toţi erau foarte 
bine dispuşi, şi fratele meu l-a invitat la masă a doua zi, ela 
venit şi în cursul vizitei (din câte am înţeles) a găsit o ocazie 
să-i vorbească Harrietei şi n-a vorbit degeaba. Acceptând, |- 
a făcut fericit aşa cum merită să fie. A venit cu diligenta de 
ieri şi a trecut pe la mine azi-dimineaţă, imediat după micul 
dejun, ca să-mi spună ce-a făcut, mai întâi cu problemele 
mele, apoi cu ale sale. Asta-i tot ce pot să-ţi spun, despre 
cum, unde, când. Prietena ta Harriet o să-ţi spună probabil 
o poveste mult mai lungă când o vei vedea. Îţi va da cele 
mai mici detalii, pe care numai vorbele unei femei le pot 
face interesante. Noi bărbaţii spunem numai lucrurile 
principale. Totuşi, trebuie să spun că inima lui Robert 
Martin părea că se revarsă şi mi-a spus, fără ca asta să aibă 
vreo importanţă, că atunci când au fost la Astley, fratele 
meu a condus-o pe doamna John Knightley şi pe John cel 
Mic, iar el i-a urmat cu domnişoara Smith şi Henry şi că la 
un moment dat era aşa de mare aglomeraţie că 
domnişoarei Smith aproape că i s-a făcut râu. 

Se opri. Emma nu îndrăznea să răspundă imediat. Dacă 
vorbea, şi-ar fi trădat prea marea fericire. Trebuia să 
aştepte un moment, altfel o să creadă că e nebună. Liniştea 
ei îl tulbură şi după ce se uită la ea câteva minute, adăugă: 

— Emma, dragostea mea, ziceai că evenimentul nu te mai 
supără acum. Dar mi-e teamă că te doare mai mult decât te 
aşteptai. El are o situaţie destul de proastă, dar trebuie să 
te gândeşti că pentru prietena ta e mai mult decât 
satisfăcătoare. Şi sunt sigur că vei avea o părere din ce în 


ce mai bună despre el când îl vei cunoaşte mai bine. Bunul 
lui simţ şi principiile lui sănătoase or să-ţi facă plăcere. În 
ce priveşte omul, prietena ta e în mâinile cele mai bune. Iar 
cât priveşte poziţia lui socială, i-aş schimba-o dacă aş putea, 
ceea ce înseamnă mult, te asigur, Emma. Râzi de mine, cu 
William Larkins, dar Robert Martin merită la fel de bine 
asta. 

EI voia ca ea să-şi ridice privirile şi să zâmbească, şi cum 
ea reuşise să-şi stăpânească pornirea de a zâmbi mult prea 
larg, izbuti să zâmbească veselă şi răspunse: 

— N-ai de ce să te osteneşti să mă convingi. Cred că 
Harriet se descurcă extrem de bine. Rudele ei sunt poate 
inferioare rudelor lui; în ce priveşte respectabilitatea 
caracterului, fără îndoială că sunt. Am tăcut din cauza 
surprizei, foarte mare surpriză! Nici nu-ţi dai seama cum 
m-a găsit vestea asta, total nepregătită, pentru că aveam 
toate motivele să cred că, în ultima vreme, era cât se poate 
de înverşunată împotriva lui, mult mai rău decât înainte. 

— Ar trebui s-o cunoşti mai bine pe prietena ta, răspunse 
domnul Knightley, dar eu aş spune că e o fată cu fire blândă 
şi inimă slabă care nu va fi niciodată prea înverşunată 
împotriva unui tânăr care îi spune că o iubeşte. 

Emma nu-şi putu opri râsul şi răspunse: 

— Pe cuvântul meu, cred că o cunoşti la fel de bine ca şi 
mine. Dar, domnule Knightley, eşti sigur că l-a acceptat 
definitiv şi pentru totdeauna? Puteam să presupun că o va 
face cu timpul. Dar, chiar a făcut-o? Nu l-a înţeles cumva 
greşit? Aţi mai vorbit şi despre alte lucruri, despre afaceri, 
târguri de vite, semănăturile cele noi, nu cumva, vorbind 
despre subiecte atât de diferite, l-aâ înţeles greşit? Poate nu 
era sigur de mâna Harrietei, ci de dimensiunile vreunui bou 
formidabil! 

Contrastul între aspectul domnului Knightley şi al lui 
Robert Martin era în această clipă atât de puternic pentru 
Emma şi îşi amintea atât de clar de tot ce se petrecuse cu 
Harriet în ultima vreme, era atât de proaspăt încă timbrul 


acelor cuvinte spuse atât de apăsat: „Nu, sper că acum n-o 
să mai fiu aşa de proastă să ţin la domnul Martin”, încât 
aştepta unele amănunte care să-i arate că bucuria 
domnului Knightley era prematură. Altfel nu se putea. 

— Cum îndrăzneşti să-mi spui aşa ceva? strigă domnul 
Knightley. Îndrăzneşti să crezi că sunt aşa de gogoman să 
nu-mi dau seama despre ce îmi vorbeşte cineva? Ce-ai 
merita pentru asta? 

— Ah, eu merit totdeauna tratamentul cel mai bun, pentru 
că altul nu suport şi deci trebuie să-mi dai un răspuns direct 
şi cinstit. Eşti sigur că ştii precis în ce termeni se află 
Harriet cu Robert Martin acum? 

— Sunt foarte sigur, răspunse el, vorbind foarte răspicat, 
mi-a spus că ea l-a acceptat şi n-a fost nimic neclar, nimic 
îndoielnic în cuvintele pe care le-a folosit, şi cred că pot să-ţi 
dau şi o dovadă. Mi-a cerut părerea în privinţa a ce se 
cuvine să facă. Nu ştie pe altcineva în afară de doamna 
Goddard de la care să ceară informaţii cu privire la rudele 
sau prietenii ei. Puteam eu să-i sugerez ceva mai bun decât 
să se ducă la doamna Goddard? L-am asigurat că nu. Apoia 
spus că va căuta s-o vadă chiar în cursul zilei de azi. 

— Sunt perfect satisfăcută, răspunse Emma, cu cele mai 
strălucitoare zâmbete, şi le doresc din toată inima fericire. 
— Te-ai schimbat simţitor de când am vorbit ultima oară 

despre subiectul ăsta. 

— Sper. Pentru că atunci eram proastă. 

— Şi eu m-am schimbat, pentru că acum sunt gata să 
recunosc în faţa ta toate calităţile Harrietei. Mi-am dat 
osteneala, de dragul tău şi al lui Robert Martin (despre care 
am fost întotdeauna convins că e foarte îndrăgostit de ea), 
să o cunosc mai bine, am vorbit de multe ori cu ea. Probabil 
că ai observat asta. Câteodată chiar, mi se părea că mă 
suspectezi de a apăra cauza lui Robert Martin, ceea ce nu 
era adevărat, dar din câte am observat sunt convins că e o 
fată simpatică, neafectată, ştie exact ceea ce trebuie, are 
nişte principii foarte sănătoase şi îşi va găsi fericirea în 


dragostea şi căldura unui cămin. Pentru multe din aceste 
lucruri, cred că ţie trebuie să-ţi mulţumească. 

— Mie! strigă Emma, clătinând din cap. Biata Harriet! 

Se opri totuşi şi se supuse liniştită la ceva mai multe laude 
decât merita. 

Conversaţia lor luă sfârşit nu mult după aceea, când intră 
tatăl ei. Emmei nu-i părea rău. Ar fi vrut să fie singură. 
Mintea ei era atât de agitată şi uimită încât îi era imposibil 
să stea liniştită. Ar fi vrut să cânte, să danseze, să strige. Şi, 
până când nu-şi va fi vorbit ei însăşi, nu va fi râs şi meditat 
în singurătatea nu putea să facă nimic normal. 

Tatăl ei venise să-i anunţe că James s-a dus să înhame caii 
pentru vizita, acum zilnică, la Randalls, şi ea găsi imediat o 
scuză să dispară. 

Se pot uşor imagina bucuria, recunoştinţa, încântarea ei. 
Unica supărare care-i întuneca fericirea fiind astfel risipită, 
singurul risc rămânea acum să nu fie mult prea fericită. Ce 
putea să-şi mai dorească? Nimic, decât să-l merite mai mult 
pe cel ale cărui intenţii şi judecată erau mai presus de ale 
ei. Nimic n-o putea învăţa mai bine să fie modestă şi 
circumspectă în viitor decât lecţia trecutei ei nebunii. 

Era serioasă, chiar foarte serioasă în recunoştinţa şi 
hotărârile ei şi, totuşi, nu putea să-şi oprească un hohot de 
râs în mijlocul tuturor acestor gânduri. Trebuia să râdă de o 
asemenea încheiere, un asemenea sfârşit al cruntei 
dezamăgiri de acum cinci săptămâni - ce suflet, ce Harriet! 

Acum îi va face plăcere s-o vadă, totul va fi o plăcere; va fi 
o mare plăcere să-l cunoască pe Robert Martin. Întâiul 
dintre motivele ei de fericire cele mai însemnate şi mai 
sincere era gândul că în curând nu va mai fi nevoie să 
ascundă nimic domnului Knightley. Misterul, echivocurile, 
ascunzişurile, pe care le ura într-atâta se vor sfârşi curând. 
Abia aştepta să-i acorde acum încrederea deplină şi 
perfectă pe care, cu firea ei, era gata s-o accepte cape o 
datorie. 


În cea mai veselă şi fericită dispoziţie, porni împreună cu 
tatăl ei, fără a-l asculta tot timpul, dar aprobând mereu ce 
spunea el şi făcându-se că nu observă minunata lui 
convingere că e nevoit să meargă la Randalls în fiecare zi 
pentru a nu o dezamăgi pe doamna Weston. 

Sosiră. Doamna Weston era singură în salon. Dar de-abia 
apucară să schimbe două vorbe despre copil, şi domnul 
Woodhouse primise mulţumiri pentru vizita pe care o făcea, 
căci asta era plăcerea lui, când zăriră printre jaluzele două 
siluete trecând pe lângă fereastra. 

— E Frank cu domnişoara Fairfax. 'locmai voiam să vă 
spun ce surpriză minunată am avut să-l vedem venind azi- 
dimineaţă. Stă până mâine şi a convins-o şi pe domnişoara 
Fairfax să-şi petreacă o zi la noi. Sper că încoace vin. 

Peste o jumătate de minut erau în cameră. Emma fu 
extrem de încântată să-l vadă. Dar din partea fiecăruia mai 
exista puţină încurcătură, unele amintiri stânjenitoare. Se 
salutară bucuroşi şi zâmbitori, dar, având câte ceva pe 
conştiinţă, se arătară cam tăcuţi la început. Se aşezară din 
nou, cu toţii. Trecură câteva minute într-o asemenea tăcere 
încât Emma începu să se îndoiască de dorinţa ei, acum 
împlinită, pe care o simţea de atâta vreme, de a-l revedea 
pe Frank Churchill, de a-l revedea alături de Jane. Nu ştia 
dacă îi va produce plăcerea pe care o aştepta. Totuşi, când 
sosi şi domnul Weston şi aduseră fetiţa, găsiră imediat 
subiectul care să-i însufleţească pe toţi, şi Frank Churchill 
găsi curajul şi ocazia să se apropie de ea şi să-i spună: 

— Trebuie să-ţi mulţumesc, domnişoară Woodhouse, 
pentru un foarte amabil mesaj de iertare pe care mi l-ai 
trimis în una din scrisorile doamnei Weston. Sper că timpul 
nu ţi-a schimbat dorinţa de a ierta. Sper că nu-ţi retragi 
cuvintele de atunci. 

— Nu, deloc, strigă Emma, foarte fericită că se făcuse 
începutul, deloc, deloc. Îmi pare extrem de bine să te văd şi 
să-ţi strâng mâna şi să-ţi fac bucuria asta şi personal. 


EI îi mulţumi din toată inima şi pentru câtva timp continuă 
să vorbească foarte grav despre recunoştinţa şi fericirea 
lui. 

— Nu-i aşa că arată bine, zise el, întorcându-şi ochii spre 
Jane, mai bine ca niciodată? Vezi ce mult o răsfaţă tata şi 
doamna „Weston? 

Dar se înveseli din nou, şi cu ochi râzători, după ce pomeni 
despre familia Campbell, care urma să se întoarcă, 
pronunţă numele domnului Dixon. Emma se înroşi şi îi 
interzise să-l mai pomenească în faţa ei. 

— Nu mă pot gândi la asta fără să-mi fie grozav de ruşine. 

— Ruşinea, răspunse el, e de partea mea, sau cel puţin aşa 
ar trebui să fie. Dar, e posibil să nu fi bănuit nimic? Vreau să 
spun, în ultima vreme. La început, ştiu că n-aveai nici o 
bănuială. 

— N-am avut niciuna, cât de mică, te asigur. 

— Asta-i uluitor. O dată, eram cât pe-aci să... Aş vrea să-ţi 
fi spus. Ar fi fost mai bine. Cu toate astea, am făcut totul pe 
dos, foarte pe dos, şi asta nu mi-a servit la nimic. Ar fi fost 
mai bine să-mi calc legământul şi să-ţi mărturisesc tot. 

— Acum, n-are rost să mai regreţi! 

— Am unele speranţe, reluă el, că unchiul meu se va lăsa 
convins să facă o vizită la Randalls. Vrea să o cunoască. 
Când se întoarce familia Campbell, ne vom întâlni cu toţii la 
Londra şi vom rămâne acolo, cred, până când o vom putea 
lua cu noi, în nord. Dar acum sunt atât de departe de ea. 
Nu-i aşa că e greu, domnişoară Woodhouse? Până azi- 
dimineaţă nu ne-am văzut deloc de când ne-am împăcat. Nu 
ţi-e milă de mine? 

Emma fu atât de generoasă în a-şi exprima mila, încât, 
cuprins deodată de veselie, el strigă: 

— Ah, apropo, apoi, coborându-şi vocea şi devenind grav 
pentru o clipă, sper că domnul Knightley e bine! 

Se opri, ea se înroşi şi râse. 

— Ştiu că ai văzut scrisoarea mea şi cred că-ţi aduci 
aminte ce ţi-am dorit. Lasă-mă să te felicit şi eu! Te asigur 


că am primit vestea cu cel mai mare interes şi caldă 
mulţumire. E un om pe care nici nu îndrăznesc să-l laud. 

Emma era încântată şi ar fi vrut ca el să continue în acelaşi 
chip. Dar mintea lui se întoarse la preocupările proprii, la 
Jane a lui şi următoarele lui cuvinte fură: 

— Ai mai văzut vreodată o astfel de piele? Ce netedă şi ce 
delicată e, şi, totuşi, nu e, de fapt, blondă! Nu poţi să spuică 
e blondă. E un ten cât se poate de deosebit, şi cu genele şi 
părul negru! Foarte distinsă faţă! O adevărată doamnă! Are 
exact atâta culoare cât ii trebuie ca să fie frumoasă. 

— Eu i-am admirat totdeauna tenul, zise Emma răutăcios, 
dar mi-aduc aminte că, într-o vreme, îi căutai cusur că e 
prea palidă.! Prima dată când am vorbit despre asta. Chiar 
ai uitat? 

— A, nu! Ce măgar am fost! Cum am putut să-ndrăznesc! 
Dar râdea cu atâta poftă, amintindu-şi asta, încât Emma nu 
putu să nu zică: 

— Bănuiesc că în ciuda necazurilor dumitale din vremea 
aceea te distrai foarte bine, ducându-ne pe toţi de nas. Sunt 
sigură de asta. Şi mai sunt sigură că asta te consola 
oarecum. 

— A, nu, nu, nu! Cum poţi să mă bănuieşti de aşa ceva. 
Eram cel mai nenorocit dintre nenorociţi! 

— Nu atât de nenorocit încât să-ţi pierzi simţul umorului. 
Sunt sigură că era o sursă de mare amuzament pentru 
dumneata să simţi că ne înşeli pe toţi. Poate că eu sunt cel 
mai mult înclinată spre o asemenea bănuială, pentru că, să- 
ţi spun drept, cred că şi eu m-aş fi distrat dacă aş fi fost în 
aceeaşi situaţie. Am impresia că noi doi semănăm puţin. 

EI se înclină. 

— Dacă nu semănăm la fire, adăugă imediat, privind cu 
înţeles, cel puţin destinele noastre seamănă. Destinul care 
ne-a ajutat să ne unim cu două fiinţe care ne sunt atât de 
mult superioare. 

— Adevărat, adevărat, zise el cu căldură. Nu, pentru 
dumneata nu e adevărat, dar pentru mine, da. Ea e un 


adevărat înger. Uite-te la ea! Nu are nişte mişcări de înger? 
Uite cum îşi întoarce gâtul! Uite-te cu ce ochi îl priveşte pe 
tata. Ştiu c-o să te bucuri să afli (înclinându-şi capul şi 
spunând serios, în şoaptă) că unchiul meu vrea să-i 
dăruiască toate bijuteriile mătuşii. Vor fi remontate. Am 
hotărât să-i comand şi un ornament pentru cap. Nu-i aşa că 
va fi frumos, în părul ei negru? 

— Foarte frumos, într-adevăr, răspunse Emma şi vorbi cu 
atâta blândeţe încât îl făcu să izbucnească de recunoştinţă: 

— Ce încântat sunt că te văd din nou! Şi arăţi atât de bine! 
N-aş da întâlnirea asta pentru nimic în lume! Aş fi trecut cu 
siguranţă pe la Hartfield dacă nu veneai dumneata aici. 

Ceilalţi vorbeau despre copil şi doamna Weston povestea 
cum îi fusese puţin teamă cu o seară înainte, pentru că 
fetiţa nu prea se simţea bine. Acum găsea că se speriase 
prosteşte, dar era cât pe-aci să trimită după domnul Perry. 
Poate că ar trebui să-i fie ruşine, dar şi domnul Weston 
fusese la fel de neliniştit ca şi ea. Copilul îşi revenise totuşi, 
în zece minute. Asta era povestea ei şi îl interesa în mod 
special pe domnul Woodhouse, care o lăudă foarte mult că 
s-a gândit să-l cheme pe domnul Perry şi regreta numai că 
nu şi-a dus gândul până la capăt. „Trebuie totdeauna să 
trimită după Perry, dacă nu se simte bine copilul, oricât de 
vagi ar fi semnele. Asta nu înseamnă că se sperie prea des 
sau că trimite prea des după domnul Perry. Era păcat, 
poate, că nu venise seara trecută, pentru că, deşi copilul 
părea să se simtă bine acum - chiar foarte bine —, ar fi fost 
şi mai bine să-l fi văzut Perry.” Frank Churchill auzi numele: 

— Perry! spuse el către Emma, încercând în acelaşi timp 
să prindă privirile Janei Fairfax. Prietenul meu, domnul 
Perry! Ce spune despre domnul Perry? A fost pe-aici de 
dimineaţă? Şi cum mai călătoreşte acum? Şi-a aranjat 
trăsura? 

Emma îşi aduse repede aminte şi îl înţelese, şi când începu 
să râdă împreună cu el, era evident, după cum privea, că şi 
Jane îl auzise, deşi încerca să pară surdă. 


— Ce vis nemaipomenit! strigă el. Nu pot să-mi amintesc 
fără să mă apuce râsul. Ne aude, ne aude, domnişoară 
Woodhouse. Se vede pe faţa ei, în zâmbetul ei, în încercarea 
zadarnică de a se încrunta. Uită-te la ea! Nu ţi se pare că în 
clipa asta îşi aminteşte perfect pasajul din scrisoarea prin 
care îmi dădea această informaţie? Că se gândeşte la oribila 
mea gafă, nu poate fi atentă la nimic altceva deşi se preface 
că-i ascultă pe ceilalţi. 

Jane fu nevoită să zâmbească de-a binelea pentru o clipă şi 
zâmbetul îi rămase pe faţă când se întoarse către el şi zise 
cu o voce complice, joasă, dar hotărâtă: 

— Cum de poţi să suporţi asemenea amintiri, asta mă 
uimeşte. E adevărat că ţi-ar putea produce câteodată 
neplăcere, dar pari de-a binelea încântat de ele. 

El avea foarte multe de zis ca răspuns şi era foarte plin de 
haz, dar Emma era de partea Janei şi când plecă de la 
Randalls şi, în mod firesc, făcu o comparaţie între cei doi 
bărbaţi, îşi dădu seama că deşi îi făcuse mare plăcere să-l 
întâlnească pe Frank Churchill şi îl considera realmente un 
prieten, nu fusese niciodată mai conştientă de marea 
superioritate a caracterului domnului Knightley. Fericirea 
din această foarte fericită zi era întregită de reafirmarea 
valorii lui în urma acestei comparații. 

CAPITOLUL LV. 

EMMA AVEA ÎNCĂ, DIN CÂND ÎN CÂND, UN sentiment 
de grijă pentru Harriet, o îndoială de o clipă asupra 
posibilităţii ca ea să se fi vindecat într-adevăr de pasiunea ei 
pentru domnul Knightley şi ca să fie într-adevăr în stare să 
accepte un alt bărbat, de bună voie şi nesilită de nimeni; 
dar nu avu mult de suferit de pe urma acestei incertitudini. 
După câteva zile sosiră cei de la Londra şi, de îndată ce avu 
ocazia să stea de vorbă o oră încheiată, între patru ochi, cu 
Harriet, deveni perfect încredinţată că, oricât ar fi părut de 
ciudat, Robert Martin îl înlocuia definitiv pe domnul 
Knightley şi era acum idealul ei de fericire. 


Harriet era puţin cam amărâtă, arăta cam zăpăcită la 
început, dar de îndată ce admise că fusese pretențioasă şi 
prostuţă şi se amăgise singură înainte, durerea şi zăpăceala 
se risipiră odată cu aceste cuvinte şi o despovărară de grija 
trecutului, dând frâu liber entuziasmului pentru prezent şi 
viitor; pentru că, în ce priveşte consimţământul prietenei 
sale, Emma îi risipise de la început orice teamă de acest fel, 
întâmpinând-o cu cele mai sincere felicitări. Harriet era 
extrem de fericită să dea toate amănuntele despre seara 
petrecută la Astley şi masa de a doua zi şi întârzie cu multă 
încântare asupra lor. Dar ce puteau explica asemenea 
amănunte? De fapt, Emma putea acum să recunoască 
deschis; Harriet îl plăcuse întotdeauna pe Robert Martin, şi 
faptul că el continua s-o iubească se dovedise irezistibil. 
Dacă nu era asta, Emma altă explicaţie nu găsea. 

Evenimentul, totuşi, era cât se poate de îmbucurător, şi în 
fiecare zi găsea noi motive să gândească aşa. Se află cine 
erau părinţii Harrietei. Se dovedi că era fiica unui negustor, 
destul de bogat ca să-şi permită s-o întreţină aşa cum 
fusese întreţinută şi destul de decent pentru a fi rămas 
mereu în umbră. Acesta era sângele nobil pe care Emma 
fusese oricând gata să-l garanteze mai înainte. Probabil că 
era nepătat, ca sângele oricărui gentleman; dar ce înrudire 
pregătea ea pentru domnul Knightley, sau pentru familia 
Churchill sau chiar pentru domnul Elton! Pata ilegitimităţii, 
nespălată de blazon sau avere, ar fi fost într-adevăr o pată. 

Tatăl nu ridică nici o obiecţie, tânărul fu tratat cu 
bunăvoință; Totul era exact aşa cum trebuie, şi când Emma 
îl cunoscu pe Robert Martin, care fu acum prezentat la 
Hartfield, recunoscu întru totul că avea bun simţ şi valora 
exact atât cât se cuvenea pentru prietena ei. N-avea nici o 
îndoială că Harriet va fi fericită cu orice bărbat bun din fire, 
dar cu el, în căminul pe care i-l oferea, va putea spera la 
mai mult, la siguranţă, stabilitate şi prosperitate. Va fi în 
mijlocul celor care o iubeau şi care aveau mai multă 
judecată decât ea, va fi destul de retrasă ca să fie în 


siguranţă, şi destul de ocupată ca să fie mereu veselă. Nu 
va fi niciodată dusă în ispită şi nici lăsată pradă ei. Va fi 
respectabilă şi fericită, şi Emma admise că e cea mai 
norocoasă fiinţă de pe lume, pentru că a reuşit să trezească 
o dragoste atât de puternică şi perseverentă într-un bărbat, 
sau, daca nu era cea mai norocoasă, era a doua după Emma 
însăşi. 

Harriet, care era foarte ocupată cu familia Martin, venea 
din ce în ce mai rar la Hartfield, dar ăsta nu era un motiv de 
regret. Intimitatea dintre ea şi Emma va trebui să scadă, 
prietenia lor să fie aşezată pe bazele mai liniştite ale bunei- 
cuviinţe şi, din fericire, ceea ce se cuvenea şi trebuia să fie 
începuse deja în mod treptat şi firesc. 

Înainte de sfârşitul lui septembrie, Emma o însoţi pe 
Harriet la biserică şi o văzu încredinţându-şi mâna lui 
Robert Martin, cu o bucurie atât de completă, încât nici 
măcar amintirile despre domnul Elton, care stătea în faţa 
lor, nu o puteau întina. Poate că într-adevăr, în acel 
moment, nu vedea în domnul Elton decât preotul a cărui 
binecuvântare în faţa altarului va cădea şi asupra ei. Robert 
Martin şi Harriet Smith, al treilea dintre cuplurile de 
logodnici, erau primii căsătoriţi. 

Jane Fairfax plecase din Highbury şi se bucura din nou de 
căldura căminului familiei Campbell. Cei doi domni 
Churchill se aflau de asemenea în oraş şi aşteptau numai 
luna noiembrie. 

Luna octombrie fusese fixată de Emma şi de domnul 
Knightley, cu toată îndrăzneala de care erau în stare. 
Hotărâseră că nunta lor va avea loc în timp ce John şi 
Isabella se aflau încă la Hartfield, pentru a le permite o 
absenţă de două săptămâni, pe care să le petreacă la mare, 
aşa cum plănuiseră. John şi Isabella şi toţi prietenii erau de 
aceeaşi părere, dar domnul Woodhouse - cum puteau să-l 
facă pe domnul Woodhouse să consimtă? El care vorbea 
despre căsătoria lor ca despre ceva foarte îndepărtat! 


Când prima dată i se spuse, fu atât de nenorocit încât 
crezuse că nu mai e nici o speranţă. Dar, a doua aluzie fu 
mai puţin dureroasă, începu să creadă că trebuie, că nu-i 
putea împiedica - un pas foarte promiţător spre resemnare. 
Totuşi, nu era fericit. Ba chiar era atât de nenorocit încât pe 
fiica lui o părăsi curajul. Nu putea suporta să-l vadă 
suferind, să ştie că se crede neglijat şi deşi judecata ei 
căzuse de acord cu convingerea celor doi domni Knightley 
că de îndată ce evenimentul se va fi petrecut nenorocirea 
lui se va sfârşi, şovăia, nu putea să treacă la acţiune. 

În această stare de încordare, le veni în ajutor nu vreo 
sclipire instantanee a minţii domnului Woodhouse, sau vreo 
uimitoare schimbare în sistemul său nervos, ci acţiunea 
aceluiaşi sistem în sens invers. Coteţul doamnei Weston fu 
prădat într-o noapte de toţi curcanii - evident vreun hoţ 
dibaci. Suferiseră şi alte coteţe din împrejurimi. Furtul de 
păsări era pentru domnul Woodhouse egal cu spargerea 
caselor şi dacă n-ar fi fost sigur de protecţia ginerelui său, 
ar fi fost mereu nenorocit şi speriat în tot restul nopţilor 
sale. Forţa, hotărârea şi prezenţa de spirit a fraţilor 
Knightley îl făceau să se simtă în siguranţă. Dar domnul 
John Knightley trebuia să fie din nou la Londra în prima 
săptămână a lunii noiembrie. 

Rezultatul acestei amărăciuni fu că având un 
consimţământ atât de pornit din inimă, cum nu se aştepta, 
fiica sa fu în stare să fixeze ziua nunţii şi domnul Elton era 
chemat ca, la o lună după căsătoria domnului şi doamnei 
Robert Martin, să unească mâinile domnului Knightley şi 
domnişoarei Woodhouse. 

Nunta fu ca şi alte nunţi unde oamenii nu au chef să facă 
paradă şi lux, şi doamna Elton, din amănuntele pe care le 
căpătă de la soţul ei, găsi că fusese foarte sărăcăcioasă şi 
total inferioară nunţii ei „Foarte puţin şaten, foarte puţine 
voaluri de dantelă, să le plângi de milă, nu alta! Selina ar fi 
rămas cu gura căscată, dacă ar fi auzit.” 


Dar, în ciuda acestor lipsuri, dorinţele, speranţele, 
încrederea, prezicerile celor câţiva prieteni care erau de 
faţă la ceremonie, erau pe deplin confirmate de fericirea 
acestei uniri. 


SFÂRŞIT