Jane Austen — Elinor si Marianne

JANE AUSIEN 


JANE AUSTEN 


Flinor şi Marianne 


CAPITOLUL 1. 

Familia Dashwood se stabilise de multă vreme în Sussex. 
Avea moşie mare, iar reşedinţa îi era la Norland Park, în 
centrul proprietăţii, unde timp de mai multe generaţii 
dusese o viaţă atât de onorabilă încât se bucura de 
aprecierea unanimă a celor din jur. Fostul stăpân al acestei 
moşii era un celibatar, care ajunse să trăiască până la o 
vârstă înaintată şi a cărui soră îi fu vreme îndelungată o 
credincioasă menajeră şi o prietenă de nădejde. Dar 
moartea ei, care surveni cu zece ani înaintea morţii lui, 
aduse mari schimbări la conac; căci pentru a nu-i mai simţi 
lipsa, el invită, să se stabilească la Norland, familia 
nepotului lui, domnul Henry Dashwood, moştenitorul legal 
al domeniului şi persoana căreia intenţiona să i-l lase prin 
testament. Bătrânul domn îşi petrecu în mod plăcut zilele, 
în societatea nepotului, a nepoatei lui şi a copiilor lor. 
Afecţiunea ce o simţea pentru ei toţi crescu. Permanenta 
atenţie a doamnei şi domnului Dashwood de a-i îndeplini 
dorinţele, atenţie ce nu izvora pur şi simplu din interes, ci 
din bunătatea sufletului lor, îl făcu pe bătrân să se bucure 
de toate mângiâierile în ultimii ani ai vieţii; iar veselia 
copiilor dădu savoare existenţei lui. 

Domnul Henry Dashwood avea un fiu dintr-o primă 
căsătorie şi trei fete cu actuala lui soţie. Fiul lui, un tânăr 
onorabil, de ispravă, era un om cu dare de mână, căci 
mama lui avusese o avere mare, din care băiatului îi 
revenise jumătate când ajunsese la majorat. Îşi spori apoi 
această avere prin căsătoria pe care o făcu în scurt timp 


după aceea. Pentru el, aşadar, moştenirea domeniului 
Norland era de mai puţină importanţă decât pentru surorile 
lui; căci ele nu puteau căpăta o avere prea mare chiar dacă 
tatăl lor ar fi moştenit acea proprietate. Mama lor n-avea 
nici un ban, iar tatăl lor nu dispunea de mai mult de şapte 
mii de lire; căci cealaltă jumătate din averea primei lui soţii 
era, după cum s-a mai spus, la dispoziţia băiatului ei, Henry 
Dashwood beneficiind doar de uzufructul ei. 

Bătrânul gentilom îşi dădu duhul: când i se deschise 
testamentul, ca aproape oricare alt document de acest fel, 
el pricinui pe câtă dezamăgire, pe atâta bucurie. Bătrânul 
nu fu nici atât de nedrept şi nici atât de nerecunoscător să 
nu-i lase domeniul moştenire nepotului lui; dar i-l lăsă în 
nişte condiţii care reduceau valoarea moştenirii la jumătate. 
Domnul Dashwood ar fi vrut să poată folosi moştenirea mai 
mult pentru soţia şi fetele lui, decât pentru el sau pentru 
fiul lui: dar ea era hărăzită fiului lui şi fiului acestuia, un 
copilaş de numai patru ani, în aşa fel, încât nu-i mai dădea 
posibilitatea să aibă grijă de cele care îi erau mai dragi şi 
care aveau mai mare nevoie să li se asigure existenţa din 
venitul moşiei sau din vânzarea preţioaselor ei păduri. Totul 
era stipulat în folosul acestui copilaş care, cu prilejul 
vizitelor ce le făcuse când şi când la Norland cu tatăl şi cu 
mama lui, reuşise să-şi câştige până într-atât dragostea 
unchiului lui, prin drăgălăşenii ce se întâlnesc adesea la 
copii de doi-trei ani - un anume fel de a stâlci cuvintele, o 
dorinţă sinceră de a-şi impune capriciile, o mulţime de 
şiretlicuri de-ale lor şi foarte multă gălăgie - încât aproape 
izbutise să şteargă cu buretele toate atenţiile cu care fusese 
înconjurat, ani de-a rândul, bătrânul domn de către nepoata 
lui şi fetele acesteia. Vru totuşi să fie mărinimos şi cu ele şi 
ca semn al afecțiunii ce le-o purta celor trei fete, le lăsă câte 
o mie de lire la fiecare. 

La început domnul Dashwood fu foarte dezamăgit; dar 
avea o fire veselă şi optimistă; putea, pe bună dreptate, 
spera să trăiască ani mulţi şi, ducând o viaţă chibzuită, să 


pună de o parte o sumă frumugşică din produsele unei moşii 
care era destul de întinsă şi susceptibilă de neîntârziate 
îmbunătăţiri. Dar el se bucură doar un an de averea în 
posesia căreia intrase. Nu-i supravieţui mai mult unchiului 
său; zece mii de lire, inclusiv recenta moştenire, fu tot ce le 
rămase văduvei şi fetelor lui. 

De îndată ce se află că viaţa îi este în primejdie, fu chemat 
fiul lui pe care domnul Dashwood îl rugă cu toată insistența 
şi urgenţa la care-l obligau boala, să aibă grijă de mama lui 
vitregă şi de surorile lui. 

John Dashwood nu era atât de sensibil ca ceilalţi membri 
ai familiei; dar fu impresionat de o astfel de rugăminte ce i 
se făcea într-un asemenea moment, şi făgădui să-şi dea 
toată osteneala pentru a le asigura o viaţă confortabilă. 
Tatăl lui se linişti când i se dădură asemenea asigurări şi 
John Dashwood avu răgazul să se gândească în ce măsură îi 
stătea în putinţă să le ajute în mod rezonabil. 

Nu era un tânăr rău la suflet, în afară de cazul în care rău 
la suflet înseamnă a fi nesimţitor şi cam egoist: dar în 
general era un om stimat; căci se comporta cu bună- 
cuviinţă în îndeplinirea îndatoririlor lui obişnuite. Dacă s-ar 
fi căsătorit cu o femeie mai bună la suflet, poate că ar fi 
ajuns să fie încă şi mai respectat decât era: ar fi putut 
deveni poate el însuşi un om amabil. Căci era încă foarte 
tânăr când se căsătorise şi ţinea enorm la soţia lui. Dar 
nevasta lui era o viguroasă caricatură a lui însuşi: mult mai 
egoistă şi mai îngustă la minte. 

Când îi făgăduise tatălui său, se gândise în sinea lui să 
sporească averea surorilor sale făcându-le un cadou de o 
mie de lire la fiecare. Pe atunci chiar se credea în stare să o 
facă. Perspectiva că-şi va spori venitul pe care-l avea, cu 
încă patru mii de lire pe an, în afară de cealaltă jumătate 
ce-i rămăsese din averea mamei lui, îi încălzea inima şi-l 
făcea să fie chiar şi mărinimos. „Da, le va oferi trei mii de 
lire: va fi un gest frumos şi generos din partea lui! Şi va fi 
suficient pentru a le pune la adăpost de orice grijă 


materială. Trei mii de lire! Se putea dispensa destul de uşor 
de această sumă frumuşică.” Se gândi toată ziua la această 
intenţie a lui, se gândi la ea mai multe zile la şir, şi nu se căi. 

Abia se terminase înmormântarea tatălui său, că soţia lui 
John Dashwood sosi împreună cu băiatul şi servitorimea lor 
fără măcar s-o fi înştiinţat în vreun fel oarecare pe soacra 
ei. Nimeni nu-i putea contesta dreptul de a o face; casa 
devenise proprietatea soţului ei din clipa în care tatăl lui 
decedase; dar tocmai din această pricină, lipsa ei de 
delicateţe se dovedea a fi şi mai flagrantă, şi unei femei în 
situaţia doamnei Dashwood, animată de sentimentele fireşti 
într-o astfel de împrejurare, trebuie să i se fi părut extrem 
de dezagreabilă; dar doamna Dashwood avea un simţ al 
onoarei atât de profund, o mărinimie atât de romantică, 
încât orice astfel de jignire din partea absolut oricui, era 
doar o sursă de profund dezgust. Soţia lui John Dashwood 
nu fusese niciodată pe placul celor din familia lui; dar până 
atunci nu avusese ocazia să le arate cât de puţină 
consideraţie putea să aibă faţă de alţii, când aşa o cerea 
situaţia. 

Bătrâna doamnă Dashwood se simţi atât de jignită de 
această comportare grosolană şi-şi dispreţui nora atât de 
mult pentru lipsa ei de bună-cuviinţă, încât ar fi părăsit casa 
pentru totdeauna la sosirea acesteia, dacă rugăminţile celei 
mai mari dintre fiicele ei n-ar fi făcut-o să se gândească 
dacă e cuviincios sau nu să plece, iar după aceea propria ei 
iubire duioasă faţă de cei trei copii ai ei o determinaseră să 
rămână şi să evite astfel, de dragul lor, o ruptură cu fratele 
fetelor ei. 

Elinor, fata ei cea mai mare, ale cărei sfaturi avuseseră 
atâta efect, avea o putere de înţelegere şi un calm în a 
judeca lucrurile, ce-i dădeau dreptul, deşi n-avea decât 
nouăsprezece ani, să fie consilierul mamei ei, permițându-i 
adeseori să contracareze, spre avantajul lor, al tuturora, 
acea pripeală a doamnei Dashwood, care, în general, ar fi 
făcut-o să acţioneze cu nesăbuinţă. Elinor avea o inimă de 


aur; era afectuoasă, iar sentimentele îi erau profunde: ştia 
însă cum să şi le stăpânească: un lucru pe care mama ei îl 
mai avea încă de învăţat şi despre care una dintre surorile 
ei nici nu vroia să audă. 

Însuşirile Mariannei erau, în bună măsură, cu totul 
asemănătoare cu cele ale lui Elinor. Era deşteaptă şi 
sensibilă; dar punea prea multă pasiune în tot ce făcea: nici 
durerile şi nici bucuriile ei nu cunoşteau moderație. Era 
mărinimoasă, bună la suflet, interesantă: avea toate 
calităţile în afară de prudenţă. Asemănarea dintre ea şi 
mama ei era într-adevăr izbitoare. 

Elinor era îngrijorată de această sensibilitate exagerată a 
surorii ei, care, pe de altă parte, era foarte mult pe placul 
doamnei Dashwood. În momentul acesta de mare tristeţe 
pentru ele, se stimulau una pe alta în a-şi da frâu liber 
durerii. Chinul suferit la început era cu bună ştiinţă 
realimentat, împrospătat iarăşi şi iarăşi întreţinut neîncetat. 
Se lăsară cu totul copleşite de durerea lor, străduindu-se să 
şi-o sporească cu orice gând ce-o putea redeştepta şi fiind 
hotărâte să nu accepte ca trecerea timpului să le aducă 
vreo mângâiere. 

Elinor era şi ea profund îndurerată; cu toate acestea era 
în stare să se lupte cu ea însăşi, avea destulă putere să nu 
se lase copleşită. Se consultă cu fratele ei, îşi primi cumnata 
când aceasta sosi şi izbuti s-o trateze cu deferenţa cuvenită; 
se strădui să o facă şi pe mama ei să aibă o comportare 
asemănătoare, încurajând-o să se înarmeze cu răbdare şi 
îngăduinţă. 

Margaret, cea de-a treia soră, era o fată plăcută şi veselă; 
dar cum era în bună măsură pătrunsă de romantismul 
Mariannei, fără să posede în egală măsură bunul simţ al 
acesteia, la treisprezece ani nu prea dădea semne că va 
ajunge vreodată să fie pe potriva surorilor ei. 

CAPITOLUL II. 

Şi-aşa soţia domnului John Dashwood se instală la Norland 
ca stăpână a casei, în timp ce soacra şi cumnatele ei 


rămaseră acolo ca simple musafire. În această calitate erau 
tratate de soţia domnului John Dashwood cu o rezervată 
politeţe, iar de soţul ei cu atâta bunătate câtă era el în stare 
să simtă faţă de oricine în afară de el însuşi, de soţia lui şi 
de copilul lor. Insistă foarte mult, chiar cu oarecare zel, ca 
ele să considere conacul de la Norland drept propria lor 
casă, şi cum doamnei Dashwood nici o perspectivă nu-i 
părea mai ademenitoare decât aceea de a rămâne acolo 
până când avea să-şi găsească o casă prin apropiere, 
invitaţia îi fu acceptată. 

Să rămână într-o casă în care totul îi aducea aminte de 
bucurii din vremuri trecute era exact ce-i convenea. În 
momente de veselie nimeni n-o putea întrece în voioşie. Dar 
şi în tristeţe se lăsa dusă de imaginaţie, şi aşa cum bucuria 
ei era fără prihană, se arăta la fel de neconsolată în 
mâhnirea ei. 

Doamna Dashwood cea tânără nu era de loc de acord cu 
ceea ce intenţiona soţul ei să facă pentru surorile lui. Trei 
mii de lire din averea scumpului lor băieţel ar fi însemnat 
să-l sărăcească îngrozitor. Îl rugă fierbinte să se mai 
gândească. Cum îşi putea lua răspunderea de a-şi lipsi 
copilul, singurul lor copil, de o sumă atât de mare? Şi ce 
pretenţii puteau avea domnişoarele Dashwood la o 
asemenea sumă, la o asemenea generozitate din partea lui? 
Doar nu-i erau decât pe jumătate rude de sânge, ceea ce 
pentru ea nu însemna nici un fel de înrudire. Se ştie doar că 
n-a existat niciodată afecţiune între copiii din căsniciile unui 
bărbat; şi de ce trebuia oare să se ruineze şi să-l ruineze şi 
pe micuțul lor Harry dându-şi toţi banii surorilor lui 
vitrege? 

— Asta a fost ultima dorinţă a tatii. S-o ajut pe văduvă şi pe 
fiicele sale, îi răspunse soţul ei. 

— Cred că nu ştia ce vorbeşte; pun pariu că nu era întreg 
la minte când ţi-a spus una ca asta. De-ar fi fost în toate 
minţile nu s-ar fi putut gândi să-ţi ceară să-l lipseşti pe fiul 
tău de jumătate din avere. 


— Nu mi-a cerut o sumă anume, dragă Fanny; m-a rugat 
numai, în termeni foarte generali, să le ajut şi să le asigur o 
viaţă mai confortabilă decât i-a stat lui în putinţă s-o facă; 
poate c-ar fi fost mai bine dacă lăsa chestiunea întru totul 
pe seama mea. Doar nu-şi putea închipui că n-am să am 
grijă de ele. Dar cum mi-a cerut să-i fac această făgăduială, 
nu puteam să nu-mi dau cuvântul. Cel puţin aşa m-am 
gândit atunci. I-am promis prin urmare că am să le ajut şi 
trebuie să mă ţin de cuvânt. Trebuie făcut ceva pentru ele, 
când or fi să plece de la Norland şi să se stabilească într- 
altă casă. 

— Ei, atunci să facem ceva pentru ele, dar asta nu 
înseamnă că trebuie să le dai trei mii de lire. Nu uita că o 
dată daţi, banii nu se mai întorc înapoi, adăugă ea. Surorile 
tale au să se căsătorească şi adio bani. Dacă bietul nostru 
băieţel i-ar putea căpăta înapoi... 

— Ei da, atunci s-ar schimba lucrurile, răspunse soţul ei pe 
un ton grav. S-ar putea să vină o dată şi timpul când Harry 
va regreta c-a fost lipsit de o sumă aşa de mare. Dacă, de 
pildă, s-ar întâmpla să aibă o familie numeroasă, banii pe 
care-i dau surorilor mele i-ar fi bineveniţi. 

— Sigur că da. 

— Ei, atunci, poate ar fi mai bine pentru toată lumea să 
reducem suma la jumătate. Cinci sute de lire adăugate la 
averea lor înseamnă foarte mult. 

— O, ar fi grozav pentru ele! Care frate din lumea asta ar 
face pe jumătate din cât faci tu pentru surorile tale, chiar 
dacă i-ar fi surori adevărate? Numai că nu-ţi sunt decât 
surori vitrege! Dar tu ai o inimă atât de largă! 

— N-aş vrea să fiu meschin, replică el. În astfel de 
împrejurări, e bine să faci mai degrabă prea mult decât 
prea puţin. Aşa nimeni n-o să poată spune că n-am făcut 
destul pentru ele: nici chiar ele. Nu se pot aştepta la mai 
mult. 

— Nu se ştie la ce se pot aştepta ele, spuse doamna 
Dashwood, dar noi nu trebuie să ne gândim la ce se 


aşteaptă ele. Chestiunea este: ce-ţi dă ţie mâna să faci 
pentru ele. 

— Sigur că da. Şi cred că-mi pot permite să le dau 
fiecăreia câte cinci sute de lire. Aşa stând lucrurile, fără ca 
eu să le mai dau ceva în plus, fiecare dintre ele o să aibă 
peste trei mii de lire la moartea mamei lor - o avere 
frumuşică pentru orice tânără. 

— Păi sigur. Şi dacă stai şi te gândeşti bine nici nu cred c- 
ar trebui să le mai dai ceva în plus. Au să aibă zece mii de 
lire de împărţit între ele. Dacă au să se căsătorească, fără 
îndoială că au să se descurce foarte bine şi dacă n-au să se 
căsătorească, atunci pot trăi toate trei foarte confortabil din 
dobânda pe care au s-o primească la zece mii de lire. 

— Asta-i foarte adevărat şi deci nu ştiu dacă, ţinând seama 
de toate astea, n-ar fi mai nimerit să facem mai degrabă 
ceva pentru mama lor, cât mai este în viaţă, decât pentru 
ele, să-i oferim, de exemplu, o rentă anuală viageră. Aşa ar 
putea beneficia de rentă şi surorile mele. Cu o sută de lire 
pe an s-ar descurca toate foarte uşor. 

Soţia lui şovăi o clipă, înainte de a-şi da consimţământul. 

— Sigur că e mai bine decât să te desparţi de 1.500 de lire 
dintr-o dată. Dar dacă s-ar întâmpla ca doamna Dashwood 
să trăiască cincisprezece ani de acum înainte ne-am păcăli 
prea din cale-afară. 

— Cincisprezece ani! Dar, dragă Fanny, din păcate n-are să 
trăiască nici pe jumătate... 

— Sigur că nu, dar nu ştiu dacă ai observat că oamenii 
trăiesc până la adânci bătrâneţe când li se plăteşte o rentă 
viageră; şi pe urmă ea e foarte sănătoasă şi robustă şi abia 
dac-a împlinit patruzeci de ani. O rentă viageră e o treabă 
foarte serioasă; trebuie s-o plăteşti an de an, nu poţi scăpa 
de ea. Nu-ţi dai seama ce anume vrei să faci. Am văzut câte 
necazuri se pot ivi dintr-o rentă viageră, căci potrivit 
testamentului tatii, mama a trebuit să plătească trei astfel 
de rente, unor servitori bătrâni şi nici nu-ţi poţi închipui ce 
greu i-a venit. Aceste rente trebuiau plătite de două ori pe 


an; şi mai trebuia să aibă grijă să ajungă în mâna lor şi la un 
moment dat s-a spus că unul dintre ei a murit şi mai târziu 
s-a dovedit că nu fusese adevărat. Mama se săturase până 
peste cap de ele. Spunea că veniturile nu mai sunt ale ei din 
pricina acelor permanente pretenţii băneşti; n-a fost de loc 
frumos din partea tatii, pentru că altfel, mama ar fi putut 
dispune de bani cum ar fi vrut, fără absolut nici o restricţie. 
De aceea am ajuns să-mi fie groază de rentele viagere, aşa 
că nu m-aş obliga să plătesc o astfel de rentă pentru nimic 
în lume. 

— Sigur că e neplăcut să ai an de an astfel de pierderi ce-ţi 
seacă venitul picătură cu picătură, răspunse Dashwood. Aşa 
cum pe bună dreptate spunea şi mama ta, averea nu mai 
este a ta. Fără îndoială nu e de loc plăcut să fii obligat să 
plăteşti astfel de sume la zile fixe: îţi dă într-un fel 
sentimentul că eşti lipsit de independenţă. 

— Aşa şi este şi până la urmă nu te alegi nici măcar cu 
mulţumiri. Dac-aş fi în locul tău, aş face numai ce cred eu 
de cuviinţă. Nu m-aş obliga să le dau vreo rentă anuală. 
Uneori s-ar putea să ne vină greu să ne dispensăm de o 
sută de lire sau chiar şi de cincizeci de lire pe an din 
cheltuielile noastre. 

— Cred că ai dreptate, draga mea; are să fie mai bine să 
nu ne încurcăm cu nici o rentă viageră în cazul de faţă; ce 
le-aş da ocazional va fi de mai mare ajutor decât o rentă 
anuală, pentru că dacă ar fi sigure de un venit mai amplu, 
ar duce o viaţă pe picior mare şi n-ar fi nici cu un gologan 
mai bogate la sfârşitul anului. Cu siguranţă că aşa o să fie 
cel mai bine. Un cadou de cincizeci de lire din când în când 
ca să nu le las să ducă lipsă de bani. Asta o să mă ajute să- 
mi ţin pe de-a-ntregul făgăduiala faţă de tata. 

— Aşa cred şi eu. Ba, drept să-ţi spun, sunt convinsă că 
tatăl tău nici nu s-a gândit să le dai bani. Cred că ajutorul la 
care s-a gândit el trebuia să fie ceea ce pe bună dreptate se 
putea cineva aştepta de la tine; de exemplu să ai grijă să le 
găseşti o căsuţă confortabilă, să le ajuţi să se mute în ea şi 


să le trimiţi peşte şi vânat şi alte asemenea cadouri. Pot să 
jur că nu s-a gândit la nimic altceva, n-ar fi logic şi raţional 
să se fi aşteptat la altceva. Ia gândeşte-te numai, dragă 
domnule Dashwood, cât de confortabil poate trăi mama ta 
vitregă şi fetele ei din dobânda celor şapte mii de lire, în 
afară de mia de lire a fiecăreia dintre cele trei fete, care le 
aduce în parte un venit de cincizeci de lire pe an şi nu se 
poate să nu-i plătească ele şi mamei lor întreţinerea din 
aceste câştiguri. Împreună au să aibă cam 500 de lire pe an 
şi cum naiba să aibă patru femei nevoie de mai mult de 
atâta? Au să cheltuiască atât de puţin! N-o să aibă de fapt 
mai nici o cheltuială! Întreţinerea casei n-o să le coste 
aproape nimic. N-au să aibă trăsură, n-au să aibă cai şi nici 
prea mulţi servitori; n-au să primească oaspeţi, aşa că n-au 
să aibă nici un fel de cheltuieli. la gândeşte-te ce viaţă 
tihnită au să ducă! Cinci sute de lire pe an! Zău dacă-mi pot 
închipui cum au să poată ele cheltui măcar jumătate din 
banii ăştia; aşa că e cu totul absurd să te gândeşti să le mai 
dai bani de la tine. Mai degrabă au să fie ele în stare să-ţi 
dea ţie câte ceva. 

— Pe legea mea, cred că ai perfectă dreptate, spuse 
domnul Dashwood. E cât se poate de limpede că atunci 
când m-a rugat să le ajut, tata s-a gândit numai la ce 
spuneai tu. Da, e cât se poate de limpede şi-o să-mi respect 
cu stricteţe promisiunea, oferindu-le ajutorul şi amabilităţile 
de care vorbeai. Când mama are să se mute în altă casă o s- 
o ajut cu dragă inimă la mutat pe cât îmi va sta în putinţă. 
Şi poate cu această ocazie am să-i fac cadou şi nişte mobilă. 

— Sigur că da, încuviinţă doamna Dashwood. Dar oricum 
să nu uiţi un lucru. Când tatăl şi mama ta s-au mutat la 
Norland, cu toate că şi-au vândut mobila de la Stanhill, au 
reuşit să păstreze toate porţelanurile, argintăria şi rufăria, 
care acum i-au rămas mamei tale. Aşa încât are să aibă 
aproape tot ce-i trebuie când o să se mute la ea. 

— Bine chibzuit, ai dreptate. O moştenire prețioasă, ce-i 
drept! Şi totuşi, o parte din argintărie ne-ar fi prins şi nouă 


foarte bine ca s-o completeze pe cea pe care-o avem. 

— Aşa“i; iar serviciul lor pentru micul dejun e de două ori 
mai frumos decât cel pe care-l avem. După părerea mea, 
mult prea frumos pentru orice casă în care le-ar da lor 
mâna să locuiască vreodată. Dar mă rog, ce să-i faci. Tatăl 
tău nu s-a gândit decât la ele. Şi nu-i datorezi nici o 
recunoştinţă, ascultă-mă pe mine, şi nici nu-i cazul să-ţi dai 
prea multă osteneală să-i îndeplineşti dorinţele; căci ştiu 
prea bine că dac-ar fi putut, lor le-ar fi lăsat aproape tot ce 
avea pe lumea asta. 

Acest argument se dovedi irezistibil. Conferi intenţiilor 
sale hotărârea fermă ce-i lipsise până atunci de a le pune în 
practică; şi în cele din urmă ajunse la concluzia că ar fi fost 
absolut de prisos, ba chiar de prost gust, să facă mai mult 
pentru văduva şi fetele tatălui său decât asemenea acte de 
ajutorare a aproapelui cum îi sugerase soţia lui. 

CAPITOLUL III. 

Doamna Dashwood râmase la Norland câteva luni; nu 
pentru că n-ar fi vrut să se mute acuma, când fiecare 
colţişor atât de bine cunoscut nu-i mai deştepta puternica 
emoție ce i-o pricinuise o vreme; dar când începu să nu mai 
fie chiar atât de abătută şi când în loc să-şi amintească 
numai de lucruri triste începu să se mai gândească şi la 
altele, o cuprinse nerăbdarea de a pleca şi-şi dădu toată 
osteneala să-şi găsească o locuinţă potrivită prin 
împrejurimi. Căci i-ar fi fost imposibil să se mute prea 
departe de mult îndrăgitul conac de la Norland. Dar nu găsi 
nici o casă care să fie destul de liniştită şi de confortabilă şi 
care să-i convină şi fetei ei mai mari, fată foarte înţeleaptă, 
căci, cu judecata ei solidă, Elinor respinsese mai multe 
locuinţe cu care şi mama ei fusese de acord că sunt prea 
mari pentru venitul lor. 

Doamna Dashwood ştia de la soţul ei, de promisiunea 
solemnă pe care i-o făcuse fiul lui în favoarea lor, 
promisiune ce adusese mângâiere ultimilor sale gânduri 
pământeşti. Nu se îndoia de sinceritatea acestei promisiuni 


după cum nici soţul ei nu se îndoise şi se gândea la ea cu 
mulţumire, socotind acest lucru în favoarea fetelor ei, deşi 
ea era convinsă că, în ceea ce-o privea, o sumă mai mică de 
şapte mii de lire i-ar fi ajuns şi chiar i-ar fi prisosit. Se 
bucură şi pentru fratele lor, pentru inima lui largă; îşi 
reproşă că nu-i recunoscuse până atunci meritele, 
necrezându-l în stare de mărinimie. Dar purtarea lui 
grijulie faţă de ea şi de surorile lui o convinse că bunăstarea 
lor nu-i este indiferentă şi multă vreme se bizui cu 
încredere pe generozitatea intenţiilor sale. 

Dispreţul pe care-l simţise faţă de nora ei, încă de când 
dăduse prima dată ochii cu ea, crescu şi mai mult pe 
măsură ce ajunse s-o cunoască mai bine, în jumătatea de an 
în care convieţuiră sub acelaşi acoperământ; şi poate că în 
ciuda sentimentelor materne şi a politeţii doamnei 
Dashwood, cele două femei n-ar fi putut trăi împreună atât 
de mult, de nu s-ar fi ivit o anume împrejurare care să le 
determine, după părerea doamnei Dashwood, pe fetele ei 
să rămână mai departe la Norland. 

Această împrejurare consta în afecțiunea crescândă dintre 
fata ei cea mai mare şi fratele soţiei lui John Dashwood, un 
tânăr manierat şi plăcut, care le fu prezentat la scurtă 
vreme după ce sora lui se stabili la Norland şi care de 
atunci îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului acolo. 

Unele mame ar fi încurajat din interes intimitatea lor, căci 
Edward Ferrars era fiul cel mai mare al unui om care 
murise lăsând o avere enormă; altele ar fi încercat eventual 
s-o înăbuşe, din prudenţă, căci în afară de o sumă derizorie, 
întreaga lui avere depindea de testamentul mamei lui. Dar 
doamna Dashwood nu se lăsă influenţată de niciunul din 
aceste două considerente. Pentru ea era destul că el părea 
a fi un tânăr simpatic, că o iubea pe fata ei şi că Elinor îi 
împărtăşea sentimentele. Că deosebirea de avere poate ţine 
departe doi tineri ce se simt atraşi prin asemănările firii lor 
era o idee contrară oricăror concepţii ale doamnei 
Dashwood şi n-ar fi putut înţelege că meritele lui Elinor nu 


sunt recunoscute de toţi cei ce o cunosc. Nu-şi făcuseră o 
bună părere despre Edward Ferrars ca urmare a unor 
calităţi deosebite ale înfăţişării sau purtării sale. Nu era 
frumos, iar manierele sale nu-ţi deveneau agreabile decât 
cu timpul. Era prea lipsit de îndrăzneală pentru a face 
impresie în societate, dar timiditatea lui firească o dată 
înfrântă, felul său de a fi îi dădea la iveală o inimă sinceră şi 
prietenoasă. Era înzestrat cu o inteligenţă pe care educaţia 
i-o rafinase în mare măsură. Dar n-avea nici însuşirile şi nici 
firea care să-i permită să ducă la îndeplinire dorinţa mamei 
şi a surorii lui: ele ţineau foarte mult să-l vadă distingându- 
se într-un fel oarecare - dar cum anume nici ele nu ştiau 
prea bine. Ar fi vrut ca el, într-un fel sau altul, să facă 
impresie bună în societate. Mama lui ar fi dorit să-l vadă 
manifestând interes pentru viaţa politică, să-l facă să ajungă 
în Parlament, să-l vadă că are trecere la unii dintre oamenii 
mari ai zilei, şi la fel ar fi vrut şi soţia lui John Dashwood; 
până ce s-ar fi putut ajunge la această stare binecuvântată, 
şi-ar fi putut potoli ambiția văzându-l conducând o caleaşcă. 
Dar Edward n-avea nici o înclinaţie pentru oamenii mari 
sau pentru caleşti. Toate dorinţele lui erau legate de tihna 
casei şi de bucuriile liniştite ale vieţii de familie. Din fericire 
avea un frate mai tânăr care promitea mai mult. 

Edward locuise mai multe săptămâni la Norland înainte ca 
doamna Dashwood să-l bage în seamă, căci pe atunci era 
atât de mâhnită încât nu dădea importanţă la cele ce se 
petreceau în jurul ei. Observă doar că e liniştit şi nu e de loc 
înfigăreţ şi asta-i plăcu. Edward nu-i tulbură mâhnirea prin 
conversații inoportune. Avu prima dată prilejul să-l observe 
şi să-l aprobe încă şi mai mult când, într-o zi, Elinor se 
întâmplă să facă o remarcă despre deosebirea dintre el şi 
sora lui. Contrastul o cuceri întru totul pe mama ei. 

— E destul, spuse ea, să spui că nu seamănă cu Fanny; e 
destul. Asta implică tot ceea ce este agreabil. Pot spune că 1- 
am şi îndrăgit. 


— Cred că are să-ţi placă când ai să-l cunoşti mai bine, 
spuse Elinor. 

— Să-mi placă! Îi răspunse zâmbind mama ei. Pentru mine 
nu există alt sentiment de aprobare în afară de dragoste. 

— S-ar putea să-l stimezi. 

— Niciodată până acum n-am despărţit stima de dragoste. 

Aşa că doamna Dashwood începu să-şi dea osteneala să-l 
cunoască mai bine. Felul ei de a fi era cuceritor şi curând 
izgoni timiditatea băiatului. Curând ajunse să-i aprecieze 
meritele; poate că puterea ei de pătrundere fu ajutată şi de 
simpatia pe care el o manifesta faţă de Elinor; era însă 
convinsă de autentica lui valoare şi până şi felul acela 
rezervat de a fi, care-l caracteriza, şi care era cu totul 
deosebit de ideea ce şi-o făcuse despre modul în care 
trebuie să se poarte un tânăr, nu i se mai părea lipsit de 
interes, de vreme ce ştia că are o inimă caldă şi un 
temperament afectuos. 

Abia dacă şi-a dat seama de vreo dovadă de dragoste în 
purtarea lui faţă de Elinor, că a şi început să considere 
legătura dintre ei ca ceva foarte serios şi să se gândească la 
o foarte apropiată căsătorie între ei. 

— E foarte probabil, dragă Marianne, ca în câteva luni 
Elinor să se aşeze la casa ei. O să ne lipsească, dar ea va fi 
fericită. 

— Vai, mMămMico, şi ce-o să ne facem fără ea? 

— Draga mea, nici nu poate fi vorba de o despărţire. O să 
locuim la o depărtare doar de câteva mile şi-o să ne 
întâlnim în fiecare zi lăsată de la bunul Dumnezeu. Şi-ai să 
dobândeşti un frate, un frate adevărat, care-o să te 
iubească. Am cea mai bună părere despre caracterul lui 
Edward. Dar eşti cam tristă, Marianne; dezaprobi cumva 
alegerea făcută de sora ta? 

— Poate că mă cam surprinde, spuse Marianne. Edward e 
foarte drăguţ, şi-l iubesc din tot sufletul. Dar cu toate astea 
- nu este genul de tânăr care place - parcă-i lipseşte ceva - 
n-are o înfăţişare care să te impresioneze, n-are nimic din 


farmecul pe care m-aş fi aşteptat să-l aibă bărbatul de care 
s-ar putea îndrăgosti sora mea. Nu are în priviri acel spirit, 
acel foc care să te impresioneze imediat prin inteligenţă şi 
omenie. Şi pe urmă, tare mi-e teamă, mamă, că nu prea are 
gusturi alese. Se pare că muzica nu-l prea atrage, şi deşi 
admiră mult desenele lui Elinor, admiraţia lui nu este a 
cuiva care să-şi dea seama de valoarea lor. Şi deşi se 
interesează adesea de ce desenează ea, este evident că, de 
fapt nu se pricepe deloc la desen. Admiră ca un îndrăgostit, 
nu ca un cunoscător. Pe mine nu m-ar putea mulţumi decât 
cel ce-ar îmbina aceste două calităţi. N-aş putea fi fericită 
alături de-un bărbat ale cărui gusturi nu coincid întru totul 
cu ale mele. Ar trebui să aibă aceleaşi simţăminte ca şi 
mine: ar trebui să ne farmece aceleaşi cărţi, aceeaşi 
muzică. Oh, mămico, cât de monotonă şi de molcomă a fost 
lectura pe care ne-a făcut-o Edward aseară! Ce rău mi-a 
părut pentru sora mea! Şi cu toate astea a suportat-o foarte 
liniştită, cred că nici măcar n-a observat. Eu una abia mai 
puteam sta pe scaun. Să asculţi versurile acelea minunate, 
care m-au înnebunit de-atâtea ori, rostite cu un calm atât 
de imperturbabil, cu o indiferenţă atât de îngrozitoare! 

— Sunt sigură că s-ar fi descurcat mult mai bine dac-ar fi 
avut de citit o proză simplă şi elegantă. La asta m-am şi 
gândit aseară, dar tu ai vrut neapărat să-i dai să citească 
versuri de Cowper. 

— Vai, mămico, dacă nu-l inspiră Cowper, atunci cine să-l 
mai inspire! Dar trebuie să recunoaştem că nu toate 
gusturile sunt la fel. Elinor nu simte la fel cu mine şi poate 
deci să i-o treacă cu vederea şi să fie fericită cu el. Dar mie, 
mie, dacă l-aş fi iubit, mi-ar fi frânt inima să-l aud citind cu 
atât de puţină sensibilitate. Cu cât cunosc mai bine lumea 
asta, mămico, cu atât sunt mai convinsă că n-am să 
întâlnesc niciodată vreun bărbat pe care să-l pot iubi cu 
adevărat. Sunt atât de pretențioasă! Ar trebui să aibă toate 
calităţile lui Edward, iar înfăţişarea şi felul său de-a fi ar 


trebui să-i întregească bunătatea cu toate farmecele 
posibile. 

— Nu uita, draga mea, că n-ai încă nici şaptesprezece ani. 
E prea devreme să-ţi pierzi speranţa că vei avea şi tu parte 
de o astfel de fericire. De ce-ai fi tu mai puţin norocoasă 
decât mama ta? Dea Domnul, draga mea Marianne, ca 
destinul tău să se deosebească de al meu doar într-o 
singură privinţă! 

CAPITOLUL IV 

— Ce păcat, Elinor, spuse Marianne, că lui Edward nu-i 
place de loc desenul. 

— Nu-i place desenul! Replică Elinor, dar de ce crezi asta? 
E adevărat că el nu desenează, dar îi place mult să admire 
realizările altora; şi te asigur că nu-i lipseşte înclinația 
înnăscută, deşi n-a avut prilejul să şi-o valorifice. Cred că 
dacă ar fi avut ocazia să înveţe, ar fi desenat foarte bine. 
Are atât de puţină încredere în propria lui judecată în 
această privinţă, încât nu e niciodată dispus să-şi dea cu 
părerea despre vreun tablou; dar are un gust sigur şi o 
simplitate înnăscută în a face aprecieri în acest domeniu 
care, în general, îl călăuzesc foarte corect. 

Marianne nu vru s-o jignească şi nu mai adăugă nimic în 
legătură cu acest subiect, dar aprobarea pe care spunea 
Elinor că o deşteaptă desenele altora în Edward era foarte 
departe de acea încântare entuziastă, care, după părerea 
Mariannei, era singura ce putea fi considerată drept 
înclinaţie pentru desen. Totuşi, deşi zâmbea în sinea ei de 
greşeala pe care o făcea sora sa, o respecta pentru acea 
oarbă părtinire faţă de Edward, ce o determina să facă o 
astfel de eroare. 

— Sper, Marianne, că-n general nu-l consideri lipsit de 
gust, continuă Elinor. De fapt, sunt aproape sigură că nu 
crezi aşa ceva, căci purtarea ta faţă de el este foarte 
cordială şi dacă ai gândi că n-are gust, sunt sigură că n-ai fi 
atât de politicoasă cu el. 


Marianne nu prea ştia ce să-i răspundă. Nu vroia cu nici 
un chip să jignească sentimentele surorii ei, şi totuşi îi era 
imposibil să-i spună ceva ce nu credea. În cele din urmă 
răspunse: 

— Să nu te simţi jignită, Elinor, dacă n-am să-l laud în toate 
privinţele cum crezi tu că o merită. N-am avut prea multe 
ocazii să-i apreciez toate calităţile minţii, toate gusturile şi 
înclinațiile, aşa cum ai avut tu ocazia s-o faci; dar am cea 
mai bună părere din lume despre bunătatea şi 
înţelepciunea lui. Cred că este într-adevăr demn de 
dragoste şi de respect. 

— Sunt sigură, îi răspunse Elinor zâmbind, că nici cei mai 
buni prieteni ai lui n-ar fi nemulţumiţi să audă că este astfel 
lăudat. Nu-mi pot închipui cum ai fi putut să te exprimi cu 
mai multă căldură. 

Marianne se bucură să constate că o poate încânta cu 
atâta uşurinţă pe sora ei. 

— Cred că niciunul dintre aceia ce l-au întâlnit destul de 
des ca să-l poată antrena într-o discuţie fără rezerve nu se 
poate îndoi de înţelepciunea şi bunătatea lui, continuă 
Elinor. Extraordinara sa inteligenţă şi principiile lui nu sunt 
ascunse decât de acea timiditate pe care-o are şi care prea 
adesea îl face să nu scoată o vorbă. Îl cunoşti doar destul de 
bine ca să-ţi dai seama de reala lui valoare. Din anumite 
motive nu-i cunoşti atât de bine ca mine acele înclinații mai 
puţin importante, cum le spui tu. Dar s-a întâmplat ca el şi 
cu mine să fim mai mult împreună, în timp ce tu erai cu 
totul absorbită de afecțiunea faţă de mama. L-am văzut mai 
mult, i-am analizat sentimentele şi i-am ascultat părerile în 
materie de literatură şi alte domenii; şi, în general, 
îndrăznesc să spun că e bine informat, că-i place mult să 
citească, are o imaginaţie vie, o capacitate de observaţie 
justă şi corectă, gusturi pure şi delicate. Pe măsură ce-l 
cunoşti, calităţile sale capătă mai multă strălucire, la fel ca 
şi înfăţişarea şi felul lui de a fi. Purtarea lui e, fără îndoială, 
impresionantă la prima vedere şi nu se poate deloc spune 


că-i frumos până ce nu-ţi dai seama de expresia ochilor, de- 
o bunătate cu totul deosebită şi în general de blândeţea 
figurii lui. În momentul de faţă îl cunosc atât de bine, încât 
consider că e chiar frumos sau cel puţin aproape frumos. Tu 
ce zici, Marianne? 

— În curând am să-l găsesc şi eu frumos, Elinor, chiar dacă 
acum nu mi se pare. Când ai să-mi spui să-l iubesc ca pe un 
frate, faţa lui o să mi se pară la fel de perfectă cum îmi pare 
acum a fi sufletul lui. 

Elinor tresări când o auzi ce spune şi-i păru rău că se 
dăduse de gol vorbind cu atâta căldură despre el... Îşi 
dădea seama că are o părere foarte bună despre Edward, 
credea cu tărie că sentimentul e reciproc; dar ar fi trebuit 
să fie mult mai sigură de aceasta, pentru a-i fi agreabilă 
convingerea Mariannei cu privire la ataşamentul dintre ei. 
Ştia că ceea ce Marianne şi mama lor îşi închipuiseră la un 
moment dat, credeau cu tărie în clipa următoare - că la ele 
a dori însemna a spera şi a spera însemna a aştepta să se 
întâmple. Încercă să-i explice surorii ei adevărata stare de 
lucruri. 

— Nu încerc să neg faptul că am o foarte bună părere 
despre el, că-l stimez foarte mult, că-mi place... 

La care, Marianne izbucni indignată: 

— Îl stimezi! Îţi place! Ce inimă de gheaţă poţi avea, 
Elinor! Zău, mai rău decât atât! Ţi-e ruşine să fii altfel. Mai 
rosteşte o dată cuvintele pe care le-ai rostit, şi părăsesc 
odaia chiar în clipa asta. 

Elinor nu-şi putu stăpâni râsul. 

— lartă-mă, spuse ea, şi fii sigură că n-am vrut să te 
jignesc, vorbindu-ţi atât de liniştită, despre sentimentele 
mele. Consideră-le mai puternice decât ţi le-am mărturisit; 
pe scurt, consideră-le a fi potrivite meritelor lui şi bănuiala, 
speranţa afecțiunii ce mi-o poartă pot fi o garanţie, fără a fi 
o nesăbuinţă sau o dovadă de lipsă de înţelepciune. Dar nu 
trebuie să crezi nimic mai mult decât atât. Nu sunt de loc 
sigură de simpatia lui pentru mine. Sunt momente când mă 


îndoiesc foarte mult de intensitatea ei şi până ce nu voi fi pe 
deplin sigură de sentimentele lui nu trebuie să te mire 
dorinţa mea de a evita orice încurajare a vreunei atitudini 
subiective din partea mea, care m-ar face să cred sau să 
spun mai mult decât este în realitate. În inima mea nu prea 
mă îndoiesc, sunt aproape sigură de sentimentele lui. Dar 
pe lângă atracţia pe care o simte pentru mine, sunt şi alte 
lucruri care trebuie luate în consideraţie. E departe de a fi 
independent. Nu putem şti cum este în realitate mama lui; 
din felul în care s-a referit Fanny la comportarea şi la 
părerile ei nu ne prea putem gândi la ea ca la o persoană 
prea agreabilă; şi cred că greşesc foarte mult dacă îmi 
închipui că Edward nu este el însuşi conştient că va avea de 
întâmpinat multe greutăţi dacă ar fi să dorească să se 
însoare cu o femeie care n-are nici avere prea mare şi nici 
un rang înalt. 

Marianne fu foarte mirată să afle cât de departe de adevăr 
mersese imaginaţia mamei sale şi a ei. 

— Cum, chiar nu eşti logodită cu el? Spuse ea. Darosăvă 
logodiţi cât de curând, sunt sigură. Oricum această 
amânare va avea două avantaje. N-am să te pierd atât de 
curând şi Edward va avea prilejul să-şi valorifice acea 
înclinaţie firească pentru preocuparea ta preferată, lucru 
indispensabil fericirii tale viitoare. Oh, ce straşnic ar mai fi 
să fie până într-atâta stimulat de talentul tău încât să înveţe 
şi el să deseneze! 

Elinor îi spusese surorii ei părerea sa sinceră. Nu putea 
considera că ataşamentul ei pentru Edward are perspective 
atât de favorabile, cum crezuse Marianne. Uneori Edward 
manifesta o lipsă de entuziasm care, dacă nu dovedea 
indiferenţă, sugera în orice caz ceva la fel de puţin 
promiţător. Îndoiala lui cu privire la sentimentele ei, 
presupunând că ar fi simţit aşa ceva, putea cel mult să-l 
facă să se simtă neliniştit. Era puţin probabil ca ea să 
deştepte în el acea deprimare ce se putea adesea observa 
la el. O cauză mai firească ar fi putut fi situaţia sa 


dependentă ce nu-i îngăduia libertatea unei astfel de 
afecţiuni. Ştia că mama lui nu se poartă cu el în aşa fel încât 
să-l facă să se simtă bine la el acasă. Şi nici nu-i dăduse vreo 
asigurare că ar putea să-şi făurească un cămin al lui, fără să 
ţină cu stricteţe seama de părerile ei cu privire la 
propăşirea lui. Ştiind toate acestea, lui Elinor îi era 
imposibil să se simtă la largul ei în această privinţă. Nu 
depindea decât prea puţin de acel rezultat al preferinţei lui 
pentru ea, pe care mama şi sora sa îl luau drept absolut 
sigur. Mai mult chiar, cu cât erau mai mult împreună, cu 
atât sentimentele lui faţă de ea păreau mai îndoielnice; ba 
uneori, în unele clipe penibile avea impresia că ele nu 
înseamnă decât prietenie. 

Dar oricare-ar fi fost adevăratele limite ale acestui 
ataşament, când el a fost remarcat de sora lui, acest lucru a 
fost suficient să o facă să nu se mai simtă în apele ei şi-n 
acelaşi timp (ceea ce era încă şi mai cumplit) să o facă să fie 
nepoliticoasă. Profită de prima ocazie ca să-şi înfrunte 
soacra, vorbindu-i atât de limpede despre frumoasele 
perspective ale fratelui ei, despre hotărârea doamnei 
Ferrars care dorea ca amândoi fiii ei să se căsătorească 
foarte bine şi de primejdia la care se expunea orice tânăr 
dac-ar încerca să-l prindă-n laţ, încât doamna Dashwood nu 
putea nici să pretindă că nu-şi dă seama de nimic şi nici să 
se străduiască să fie calmă. Îi dădu un răspuns prin care-şi 
arăta disprețul şi părăsi imediat încăperea luând hotărârea 
de a nu o mai expune pe scumpa ei Elinor la o altă 
săptămână de astfel de insinuări, oricât de mult ar fi costat 
şi oricât de incomodă ar fi fost o mutare atât de 
neaşteptată. 

Pe când se afla în această stare de spirit, poştaşul îi aduse 
o scrisoare ce cuprindea o propunere cum nu se poate mai 
oportună. O rudă de-a ei, un domn cu o frumoasă poziţie şi 
proprietăţi în Devonshire, îi oferea în condiţii foarte 
avantajoase o căsuţă ce-i aparţinea. Scrisoarea venea chiar 
de la acel domn şi era scrisă cu multă prietenie şi 


bunăvoință. El înţelesese că ea are nevoie de o locuinţă şi 
deşi locuinţa pe care i-o oferea nu era decât o vilişoară, o 
asigură că îi va face toate amenajările ce le va considera ea 
necesare, dacă îi convenea casa. Insistă mult, după ce-i 
dădu amănunte în legătură cu vila şi grădina, să vină cu 
fetele ei la Barton Park, conacul lui, de unde va putea ea 
însăşi aprecia dacă locuinţa, vila Barton - căci casele se 
aflau în aceeaşi parohie - ar putea, dacă i s-ar aduce vreo 
modificare, să devină un cămin confortabil pentru ea. Părea 
că doreşte cu adevărat să le ofere o locuinţă; şi scrisoarea 
avea un stil atât de prietenos încât nu putea să nu-i facă 
plăcere verişoarei lui, mai ales într-un moment când 
suferea din pricina comportării reci şi nesimţitoare a 
rudelor ei mai apropiate. Nu-i trebui timp să delibereze sau 
să se intereseze. Luă hotărârea chiar în timp ce citea 
scrisoarea. Aşezarea casei de la Barton, într-un comitat atât 
de îndepărtat de Sussex, cum este Devonshire care, cu 
câteva ore în urmă, ar fi fost o obiecţiune suficientă să 
înlăture orice avantaj posibil al acelei reşedinţe, constituia 
în momentul acela cea mai bună recomandare. Acum nu i se 
mai părea o nenorocire să părăsească împrejurimile 
Norlandului, iar noua locuinţă, obiectul unei dorinţe, era o 
binecuvântare în comparaţie cu starea nefericită de a mai 
rămâne oaspete în casa nurorii ei; şi faptul că trebuia să se 
mute pentru totdeauna din acea casă care-i era dragă era 
mai puţin dureros decât acela de a locui în ea sau de a fi 
oaspete acolo, atâta timp cât conacul de la Norland va avea 
o astfel de femeie drept stăpână. Îi scrise de îndată lui sir 
John Middleton spre a-i mulţumi pentru amabilitatea sa şi 
spre a-i spune că-i acceptă propunerea; apoi se grăbi să 
arate amândouă scrisorile fetelor ei, ca să fie sigură că sunt 
şi ele de acord, înainte de a trimite răspunsul. 

Elinor fusese întotdeauna de părere că ar fi mai înţelept 
pentru ele să se stabilească la o oarecare depărtare de 
Norland decât să fie în imediata apropiere a cunoştinţelor 


lor. În această privinţă, prin urmare, n-avea de ce se opune 
intenţiei mamei ei de a se muta în Devonshire. 

Cât despre casa în care urmau să locuiască, ea era - aşa 
cum o descrisese sir John - atât de simplă, iar chiria atât de 
modestă, încât nu-i dădeau dreptul să facă nici un fel de 
obiecţie; aşadar, deşi perspectiva nu-i surâdea de loc şi deşi 
aveau să plece de la Norland la o depărtare mult prea mare 
faţă de dorinţele ei, nu făcu nici o încercare să o împiedice 
pe mama ei să trimită o scrisoare prin care să accepte 
oferta. 

CAPITOLUL V. 

Nici nu expediase bine doamna Dashwood scrisoarea că îşi 
acordă numaidecât plăcerea de a-şi anunţa fiul vitreg şi pe 
soţia lui că i s-a oferit o casă şi că nu-i va mai incomoda 
decât până când se va putea muta acolo. Cei doi rămaseră 
foarte surprinşi. Soţia domnului John Dashwood nu spuse 
nimic; dar soţul ei îşi exprimă politicos speranţa că nu se 
vor muta prea departe de Norland. Mama lui vitregă avu 
marea satisfacţie să le poată răspunde că urmau să se mute 
în Devonshire. Edward se întoarse repede spre ea, când o 
auzi ce spune, şi cu o voce mirată şi îngrijorată, care n-o 
surprinse de loc, repetă: 

— Devonshire! E chiar adevărat că vă mutaţi acolo? Atât 
de departe de-aici? Şi-n ce parte anume a comitatului? 

Le explică cum stau lucrurile. Casa se găsea la nord de 
Exeter, la o depărtare de aproximativ patru mile. 

— Nu e decât o vilă mică, continuă ea, dar sper să-i pot 
primi acolo pe mulţi dintre prietenii mei. I se mai pot uşor 
adăuga una sau două odăi; şi dacă prietenilor mei n-o să le 
vină greu să călătorească atât de departe să mă vadă, sunt 
sigură că mie o să-mi vină uşor să-i găzduiesc. 

Încheie invitându-i cu căldură pe doamna şi pe domnul 
John Dashwood s-o viziteze la Barton; iar pe Edward îl 
invită încă şi mai călduros. Deşi recenta conversaţie pe care 
o avusese cu nora ei o făcuse să devină ferm hotărâtă să 
plece de la Norland cât putea de repede, nu avusese nici un 


efect în ceea ce priveşte scopul principal al discuţiei dintre 
ele. Nici prin gând nu-i trecea s-o despartă pe Elinor de 
Edward; şi vroia să-i arate soţiei domnului John Dashwood, 
prin invitaţia directă pe care i-o făcuse fratelui ei, cât de 
puţin o interesează faptul că ea nu aprobă căsătoria lor. 

Domnul John Dashwood îşi arătă de mai multe ori părerea 
de rău faţă de mama lui vitregă, spunându-i că regretă că 
se mută atât de departe de Norland şi că nu-i dă astfel 
posibilitatea de a o ajuta să-şi transporte mobila. Fu sincer 
supărat de această situaţie; căci în felul acesta efortul la 
care-şi limitase îndeplinirea făgăduielii faţă de tatăl său 
devenea practic imposibil. Lucrurile ce le aparţineau fură 
expediate pe apă. De fapt ele constau mai ales din lenjerie,. 
Tacâmuri, servicii de porțelan şi cărţi, la care se adăuga 
frumosul pian al Mariannei. Soţia domnului John Dashwood 
oftă când văzu bagajele părăsind conacul Norland: nu se 
putea să nu-i pară rău gândindu-se că doamna Dashwood 
va avea lucruri atât de frumoase, când veniturile ei vor fi 
atât de mici în comparaţie cu ale lor. 

Doamna Dashwood închirie casa pentru un an; era 
mobilată, aşa că putea intra numaidecât în stăpânirea ei. 
Nu se iviră dificultăţi nici dintr-o parte, nici din cealaltă, în 
privinţa învoielii; şi nu aşteptă decât să-şi mai vândă din 
lucrurile pe care le avea la Norland şi să-şi aleagă 
personalul de serviciu de care urma să aibă nevoie în 
viitoarea locuinţă, înainte de a porni înspre vest. Şi cum era 
foarte grăbită în a-şi aranja treburile ce-o interesau, toate 
fură gata în cel mai scurt timp. Caii ce-i rămăseseră când 
murise soţul ei fuseseră vânduți la puţină vreme după 
moartea lui şi cum tocmai i se oferi un prilej de a-şi vinde 
trăsura, fu de acord să scape şi de ea, fiind insistent sfătuită 
în acest sens de fata ei cea mai mare. De-ar fi ţinut seama 
numai de dorinţele ei, ar fi păstrat trăsura spre a le oferi 
fetelor o viaţă mai confortabilă; dar Elinor îşi impuse 
punctul de vedere înţelept. Şi tot Elinor, chibzuită cum era, 
hotărî că trei servitori le sunt de ajuns; două slujnice şi un 


valet, pe care-i aleseră grabnic din servitorimea pe care-o 
avuseseră la Norland. 

Valetul şi una dintre slujnice fură numaidecât trimişi în 
Devonshire, să pregătească locuinţa pentru sosirea 
stăpânelor lor; căci cum n-o cunoştea de loc pe lady 
Middleton, doamna Dashwood preferă să se stabilească de 
la început în vilişoara ei, decât să fie mai întâi găzduită la 
Barton Park; şi se bizui până-ntr-atâta pe descrierea pe 
care i-o făcuse sir John despre casă, încât nu fu de loc 
curioasă s-o vadă înainte de a se stabili în ea. Când îşi dădu 
seama cât de satisfăcută este nora ei de perspectiva plecării 
lor, o bucurie pe care abia dacă încerca să şi-o ascundă 
printr-o invitaţie făcută cu multă răceală, de a-şi mai amâna 
plecarea, nu mai simţi nici o părere de rău să părăsească 
conacul de la Norland, ba chiar dimpotrivă. Acum era 
momentul când ginerele ei ar fi putut să-şi ţină făgăduiala 
pe care i-o făcuse tatălui lui. Cum neglijase s-o facă când 
venise să se stabilească la conac, momentul în care ele 
urmau să-l părăsească ar fi fost cel mai potrivit pentru ca el 
să-şi ţină făgăduiala. Dar foarte curând doamna Dashwood 
începu să-şi piardă orice speranţă în această privinţă şi să 
se convingă tot mai mult, din sensul general al discuţiei lui, 
că ajutorul pe care trebuia să i-l dea urma să se 
mărginească la cele şase luni pe care ele le petrecuseră la 
Norland. Pomeni de atâtea ori de cheltuielile tot mai mari 
pe care le făcea pentru gospodăria sa şi de faptul că toată 
lumea venea să-i ceară bani - lucru la care era expus mai 
presus de orice aşteptări un om cu stare - încât el părea să 
fie acela care are nevoie să primească bani şi nicidecum să 
dea. 

La numai câteva săptămâni după ce primiseră prima 
scrisoare de la sir John Middleton, totul era atât de bine pus 
la punct în viitoarea lor locuinţă încât doamna Dashwood şi 
fetele ei îşi începură călătoria. 

Vărsară multe lacrimi luându-şi rămas bun de la un loc pe 
care-l îndrăgiseră atât de mult. „Iubitul nostru Norland, 


iubitul nostru”, spunea Marianne în timp ce hoinărea 
singură prin faţa casei în ultima seară dinaintea plecării lor. 
„Oare n-are să-mi pară rău după tine, când am să încep să 
mă simt ca acasă în altă parte? Oh, casă preafericită, de-ai 
şti cât sufăr să te privesc acum de aici, de unde poate că n- 
am să te mai văd niciodată! Şi voi, copaci pe care vă cunosc 
atât de bine! Dar voi n-o să vă schimbaţi. N-o să vă cadă nici 
o frunză pentru că plecăm noi de aici şi ramurile voastre 
vor fremăta mai departe, chiar dacă noi n-o să mai fim aici 
să ne uităm la voi! Da, n-o să vă schimbaţi; nu vă daţi seama 
de bucuria sau regretul pe care le prilejuiţi şi rămâneţi 
nesimţitori la schimbările celor ce se plimbă pe sub umbra 
voastră! Şi cine-o să rămână să se bucure de voi!” 

CAPITOLUL VI. 

În prima parte a călătoriei fură prea triste şi de aceea ea li 
se păru neplăcută şi plictisitoare. Dar pe măsură ce se 
apropiau de sfârşitul ei interesul lor pentru înfăţişarea unui 
ţinut unde urmau să locuiască le învinse tristeţea, iar 
priveliştea văii Barton, când intrară în ea, le înveseli. Era o 
regiune roditoare, împădurită, bogată în păşuni. Şi după ce 
drumul şerpui în lungul ei mai bine de o milă, ajunseră la 
casa lor. În faţă n-avea decât o curticică verde; intrară 
înăuntru printr-o portiţă foarte cochetă. 

Ca locuinţă, căsuţa Barton, deşi mică, era confortabilă şi 
solidă, ca vilă însă avea lipsuri, căci era prea simplă, avea 
acoperiş de ţiglă, obloanele de la ferestre nu erau vopsite în 
verde şi nici pereţii nu erau acoperiţi cu caprifoi. Un 
coridor îngust ducea, prin casă, direct în grădina din spate. 
De o parte şi de alta a uşii din faţă se afla câte o micuță 
cameră de zi, şi dincolo de ele, oficiile şi scările. Patru 
dormitoare şi două camere mansardate alcătuiau restul 
casei. Nu fusese construită de prea multă vreme şi era în 
stare bună. În comparaţie cu conacul de la Norland era 
într-adevăr mică şi sărăcăcioasă! Dar lacrimile pe care le 
vărsară când intrară în casă, aducându-şi aminte de fosta 
lor reşedinţă se uscară curând. Se-nveseliră văzând bucuria 


pe care le-o arătară servitorii când le văzură şi fiecare 
dintre ele se hotări să pară fericită ca să nu le mâhnească 
pe celelalte. Era pe la începutul lui septembrie; toamna era 
frumoasă; şi pentru că văzură casa pentru prima dată 
avantajată fiind de vreme, curând îşi făcură o impresie 
favorabilă foarte importantă pentru părerea bună şi 
statornică ce aveau să şi-o formeze despre ea. 

Casa avea o poziţie minunată. Chiar în spatele ei se ridicau 
nişte dealuri înalte şi tot la fel de o parte şi de alta a casei; 
unele dintre ele erau coline golaşe, altele erau împădurite 
sau acoperite de culturi. Satul Barton se afla aproape în 
întregime aşezat pe unul dintre aceste dealuri şi-ţi oferea o 
privelişte plăcută de la ferestrele vilei. În faţa casei 
perspectiva era vastă; domina întreaga vale şi ajungea până 
în ţinuturile de dincolo de ea. Dealurile ce înconjurau 
vilişoara mărgineau toată valea; ea se desfăcea din nou 
făcându-şi loc de-a lungul a două dintre cele mai 
prăpăstioase înălţimi de prin împrejurimi. 

Doamna Dashwood era în general mulţumită de 
dimensiunile şi de mobilierul casei; căci deşi felul de viaţă 
pe care îl dusese până atunci presupunea nenumărate 
transformări indispensabile actualei lor locuinţe, pentru ea 
era o adevărată plăcere să-i aducă îmbunătăţiri; în 
momentul acela avea destui bani lichizi care să-i permită 
toate schimbările ce erau necesare pentru a da casei o 
înfăţişare mai elegantă. 

— Cât despre casa în sine, spunea ea, fireşte că e prea 
mică pentru familia noastră, dar deocamdată o s-o aranjăm 
în aşa fel încât să ne simţim cât se poate de bine în ea; căci 
anul e pe sfârşite, aşa încât nu mai avem când să-i mai 
aducem îmbunătăţiri. Poate că la primăvară, dac-am să am 
destui bani, şi sper că îi voi avea, o să ne putem gândi să 
mai clădim. Aceste salonaşe sunt amândouă prea mici 
pentru prietenii noştri pe care sper să-i vedem adesea 
adunaţi aici; şi mă gândesc că poate n-ar fi rău să unesc 
coridorul cu unul din ele şi poate chiar şi cu o parte din 


celălalt, lăsând astfel restul acestuia drept antreu; această 
schimbare şi încă un salon ce se poate adăuga cu uşurinţă 
vor face din vilişoara noastră o căsuţă foarte confortabilă. 
Mi-ar fi plăcut ca scara să fie mai frumoasă. Dar nu ne 
putem aştepta la prea multe; cu toate că îmi închipui că n- 
ar fi o treabă prea complicată să o lărgim puţin. Am să văd 
eu cum au să-mi meargă treburile la primăvară şi atunci o 
să ne mai gândim şi la alte îmbunătăţiri ce i le-am putea 
aduce. 

Între timp, până ar fi putut efectua toate aceste schimbări 
dintr-un venit de cinci sute de lire pe an, al unei femei care 
nu fusese niciodată obişnuită să facă economii, fură destul 
de înțelepte să se mulţumească cu casa aşa cum se afla; aşa 
că fiecare dintre ele îşi făcu de lucru, aranjându-şi cărţile şi 
celelalte acareturi ce le aveau. Pianul Mariannei fu 
despachetat şi pus la loc potrivit, iar desenele lui Elinor fură 
expuse pe pereţii salonaşului lor. 

A doua zi, pe când erau astfel ocupate, se pomeniră, 
curând după micul dejun, cu proprietarul lor, care trecu să 
le ureze bun venit la Barton şi să le pună la dispoziţie tot ce 
mai aveau nevoie din casa şi grădina lui. 

Sir John Middleton era un bărbat chipeş de vreo patruzeci 
de ani. Le vizitase la Stanhill, dar de atunci trecuse prea 
multă vreme ca tinerele lui verişoare să-şi mai aducă 
aminte de el. Faţa lui era deosebit de agreabilă şi voioasă; 
felul său de a se purta era tot atât de prietenos ca şi stilul 
scrisorii ce le-o trimisese. Părea cu adevărat mulţumit să le 
vadă acolo şi se interesă cu multă solicitudine dacă au tot ce 
le trebuie. Îşi manifestă dorinţa sinceră de a avea legături 
cât mai prietenoase cu familia lui şi insistă atât de mult ca 
ele să ia zilnic masa la Barton Park până ce-şi vor fi pus 
toate la punct, încât, deşi rugăminţile lui aproape că 
depăşiră limita politeţii, ele nu puteau în nici un caz să 
supere pe nimeni. Nu-şi manifestă bunăvoința numai prin 
vorbe; căci cam după un ceas de la plecarea lui primiră de 
la conac un coş mare cu legume şi fructe, ce fu urmat, spre 


seară, de nişte vânat. Insistă, pe deasupra, să le ducă şi să 
le aducă scrisorile de la poştă şi nu renunţă la plăcerea de a 
le trimite zilnic ziarele. 

Lady Middleton trimisese prin soţul ei o scrisoare foarte 
politicoasă, arătându-şi intenţia de a-i face doamnei 
Dashwood o vizită, de îndată ce va fi sigură că nu le-ar 
incomoda şi cum la această scrisoare se răspunse printr-o 
invitaţie la fel de politicoasă, lady Middleton le fu 
prezentată chiar a doua zi. 

Erau, fireşte, foarte nerăbdătoare să cunoască pe aceea 
de care depindea ca şederea lor la Barton să fie plăcută sau 
nu; înfăţişarea ei elegantă le făcu o bună impresie. Lady 
Middleton n-avea mai mult de douăzeci şi şase sau douăzeci 
şi şapte de ani; avea un cap frumos, o statură înaltă ce-ţi 
atrăgea imediat privirea şi o ţinută plină de graţie. 
Manierele ei aveau toată eleganța care îi lipsea soţului, dar 
dacă ele ar fi împrumutat ceva din sinceritatea şi căldura 
acestuia, n-ar fi avut decât de câştigat. Şi cum vizita ei nu fu 
prea scurtă, admiraţia ce le-o deşteptase la început mai 
scăzu când îşi dădură seama că, deşi este perfect de 
binecrescută, e rezervată, rece şi nu prea are ce spune în 
afară de cele mai banale întrebări şi observaţii. 

Cu toate acestea, nu duseră lipsă de conversaţie, căci sir 
John era foarte vorbăreţ şi lady Middleton îşi luase 
înţeleapta precauţie de a-l aduce şi pe copilul lor cel mai 
mare, un băieţel simpatic de vreo şase ani; prezenţa lui 
prilejui un subiect de discuţie la care doamnele recurseră 
adesea, căci se tot interesară cum îl cheamă şi câţi ani are, 
îi admirară frumuseţea, îi puseră întrebări la care primiră 
răspuns de la mama lui, în timp ce el se tot ascundea după 
fustele ei ţinându-şi capul în jos, spre marea mirare a lady- 
ei Middleton, care se minuna cât poate fi de timid în 
societate, când acasă face atâta gălăgie. Copiii ar trebui să 
participe la orice vizită oficială pentru a oferi un subiect de 
conversaţie la nevoie, în cazul de faţă, doamnelor le 
trebuiră zece minute să se hotărască dacă se arunca mai 


mult în partea mamei sau a tatălui, şi prin ce trăsătură 
anume semăna cu vreunul dintre ei, căci fireşte, părerile 
erau împărţite şi fură cu toţii uimiţi de constatările 
celorlalţi. 

Doamnei Dashwood şi fetelor ei li se oferi în curând 
prilejul de a-şi spune părerea şi despre ceilalţi copii ai 
familiei Middleton, căci sir John nu vru să plece înainte de a 
i se promite că vor veni să ia masa la Barton Park a doua zi. 

CAPITOLUL VII. 

Barton Park se afla cam la o jumătate de milă de vilişoară. 
Doamnele trecuseră pe lângă el în drumul lor de-a lungul 
văii, dar conacul nu se putea vedea de acasă de la ele din 
cauză că era ascuns în spatele unui deal. Conacul era mare 
şi frumos; la fel şi ospitalitatea şi comportarea familiei 
Middleton. Prima spre lauda lui sir John, a doua spre ceaa 
soţiei sale. Rareori se întâmpla să nu aibă oaspeţi pe care 
să-i găzduiască în casa lor şi aveau mai mulţi musafiri decât 
orice altă familie din împrejurimi. Aveau amândoi nevoie de 
societate ca să fie fericiţi, căci oricât s-ar fi deosebit ca fire 
şi fel de a se-purta, semănau foarte mult printr-o 
desăvârşită lipsă de aptitudini şi înclinații pentru frumos, ce 
le limitau ocupațiile, în afara celor oferite de societate, la o 
gamă foarte restrânsă. Sir John era sportiv, iar lady 
Middleton mamă. El mergea la vânătoare călare şi trăgea 
cu puşca, ea îşi răsfăţa copiii; acestea le erau singurele 
resurse. Lady Middleton avea avantajul de a face gusturile 
copiilor în tot timpul anului, pe când îndeletnicirile lui sir 
John nu se desfăşurau decât în jumătate din acest timp. Cu 
toate acestea, permanentele obligaţii pe care le avea sir 
John acasă şi în lume îi mențineau buna dispoziţie, iar soţiei 
sale îi ofereau prilej de a-şi exercita bunele maniere. 

Lady Middleton se mândrea cu eleganța ospeţelor ei şi cu 
toate celelalte aranjamente gospodăreşti, acest gen de 
vanitate oferindu-i cea mai mare plăcere ce i-o puteau 
prilejui petrecerile ce le dădea. Dar bucuriile ce le avea sir 
John când dădea vreo petrecere erau mult mai sincere; îi 


plăcea să adune în jurul lui un număr de tineri mai mare 
decât încăpea în casă şi cu cât erau mai gălăgioşi, cu atât 
mai încântat era. Pentru tineretul de prin împrejurimi era o 
adevărată binecuvântare; căci vara organiza mereu 
petreceri în aer liber la care se mânca şuncă şi pui fripţi, iar 
iarna dădea baluri suficient de numeroase pentru orice 
domnişoară care depăşise vârsta de cincisprezece ani. 

Stabilirea unei noi familii în ţinut era întotdeauna prilej de 
bucurie pentru el; iar în ce priveşte locatarii pe care reuşise 
să-i aducă în vila Barton era peste măsură de încântat. 
Domnişoarele Dashwood erau tinere, drăguţe şi lipsite de 
afectare. Asta era de ajuns să-şi formeze o bună părere 
despre ele; căci a fi naturală era pentru o fată drăguță 
calitatea prin care spiritul ei devenea tot atât de atrăgător 
ca şi fiinţa ei. Firea lui prietenoasă îl făcea să se simtă 
fericit când avea posibilitatea de a-i găzdui pe cei a căror 
situaţie materială putea fi considerată mai precară în 
comparaţie cu cea din trecut. Ajutându-şi verişoarele, 
împărtăşea prin urmare bucuria celor cu suflet larg; şi dând 
găzduire în vilişoara sa unei familii alcătuită numai din 
femei, împărtăşea bucuria sportivului; căci un sportiv, deşi îi 
cinsteşte pe cei de sexul lui, este rareori dornic să le 
încurajeze predispoziția pentru sport, îngăduindu-le să 
locuiască în preajma conacului lui. 

Doamna Dashwood şi fetele ei fură întâmpinate în uşa 
casei de sir John, care le ură bun venit la Barton Park cu 
firească sinceritate; şi în timp ce le conducea în salon le 
spuse de mai multe ori domnişoarelor Dashwood cât fusese 
de necăjit cu o zi înainte fiindcă nu reuşise să găsească nici 
un tânăr simpatic care să le primească. N-aveau să 
întâlnească, le spuse el, decât un singur domn, în afară de 
el; un bun prieten de-al lui, care locuia la Barton Park, dar 
care nu era nici foarte tânăr şi nici foarte vesel. Spera că 
ele îl vor scuza că nu are prea mulţi invitaţi în ziua aceea şi 
le asigură că aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată. 
Trecuse pe la mai multe familii în dimineaţa aceea, în 


speranţa că va mai putea face rost de nişte oaspeţi, dar 
erau nopţi cu lună şi toată lumea era de acum invitată în 
altă parte. Din fericire cu vreun ceas în urmă tocmai sosise 
la Barton mama ladyei Middleton şi cum era o femeie veselă 
şi plăcută spera că tinerele domnişoare nu se vor plictisi 
chiar atât de mult cum şi-ar fi putut închipui. Domnişoarele, 
cât şi mama lor, fură foarte mulţumite să ştie că sunt numai 
două persoane străine şi nici n-ar fi vrut să mai fie şi altele. 

Doamna Jennings, mama ladyei Middleton, era o femeie 
mai în vârstă, grasă, veselă şi bine dispusă, care vorbea 
foarte mult, părea foarte fericită şi era cam vulgară. Ştia o 
mulţime de glume, îi plăcea să râdă şi nici nu se sfârşise 
bine masa că le şi spusese o mulţime de vorbe pline de duh 
despre amanți şi soţi; nădăjduia că nu-şi lăsaseră inimile în 
Sussex şi pretinse că le văzuse roşind, chiar dacă nu era 
aşa. Marianne se simţi iritată la auzul unor astfel de vorbe, 
gândindu-se la sora ei, şi-şi îndreptă privirile spre Elinor să 
vadă cum suporta ea acele atacuri, cu o preocupare care-o 
tulbură pe Elinor mult mai mult decât ar fi putut-o irita 
tachinăriile banale ale doamnei Jennings. 

Colonelul Brandon, prietenul lui sir John, nu părea potrivit 
prin felul-lui de a fi să fie prieten cu sir John, după cum lady 
Middleton nu părea potrivită să-i fie soţie sau doamna 
Jennings să fie mama ladyei Middleton. Era tăcut şi grav. 
Avea, totuşi, o înfăţişare plăcută, în ciuda faptului că era, 
după părerea Mariannei şi a Margaretei, un celibatar 
convins, căci era bine trecut de treizeci şi cinci de ani; dar 
deşi nu era frumos, părea a fi un om sensibil şi se comporta 
ca un adevărat domn. 

Niciunul dintre cei de faţă nu erau demni să devină 
prieteni ai doamnei sau domnişoarelor Dashwood; dar lipsa 
de haz şi căldură a ladyei Middleton erau atât de 
respingătoare, încât gravitatea colonelului Brandon şi chiar 
şi veselia zgomotoasă a lui sir John şi a soacrei sale, 
deveneau interesante prin contrast. Lady Middleton păru a 
se înveseli doar când, după masă, îşi făcură apariţia cei 


patru copii gălăgioşi ai ei, care-o traseră încoace şi încolo, îi 
rupseră hainele şi puseră capăt oricărei alte discuţii, în 
afară de cele în legătură cu ei înşişi. 

Spre seară, întrucât se află că Marianne are înclinații 
muzicale, fu rugată să cânte. Pianul fu descuiat, toată lumea 
se pregăti să se desfete ascultând-o, şi Marianne, care avea 
un glas plăcut, interpretă, la rugămintea lor, toate 
cântecele pe care le adusese lady Middleton când se 
căsătorise, şi care zăcuseră probabil de atunci în aceeaşi 
poziţie pe pian; căci lady Middleton sărbătorise 
evenimentul renunțând la muzică, deşi, după cum spunea 
mama ei, cântase foarte bine la pian şi ceea ce de altfel, 
cum spunea singură, îi făcea şi foarte mare plăcere. 

Marianne fu foarte aplaudată. La sfârşitul fiecărui cântec 
sir John îşi manifesta cu glas tare admiraţia, conversând tot 
cu glas tare cu ceilalţi în timp ce Marianne îşi interpreta 
repertoriul. Lady Middleton îl punea adesea la punct, 
minunându-se cum poate fi distrasă atenţia cuiva de la 
muzică fie şi pentru un moment şi o rugă pe Marianne să-i 
cânte o anumită melodie, pe care aceasta tocmai o 
terminase. Doar colonelul Brandon, dintre toţi cei de faţă, o 
ascultă fără să se extazieze. Nu-i făcu alt compliment decât 
acela de a fi atent, şi ea simţi respect pentru el cu această 
ocazie, ceea ce nu putea simţi pentru ceilalţi, care 
dovediseră o ruşinoasă lipsă de gust. Plăcerea ce i-o 
deşteptase acestuia muzica, deşi nu se putea compara cu 
desfătarea plină de extaz pe care o simţea ea însăşi, era 
demnă de respect în comparaţie cu îngrozitoarea lipsă de 
sensibilitate a celorlalţi; şi fu destul de înţeleaptă să 
înţeleagă că s-ar putea prea bine ca un bărbat de treizeci şi 
cinci de ani să fi pierdut acuitatea simţirii, acea putere 
minunată de a se lăsa desfătat. Era cu totul dispusă să fie 
îngăduitoare - ca orice om de omenie - cu vârsta înaintată a 
colonelului. 

CAPITOLUL, VIII. 


Doamna Jennings era văduvă şi rămăsese cu o mare 
moştenire de la soţul ei. Avea numai două fete, trăise să le 
vadă măritate onorabil şi acum nu mai avea prin urmare 
altceva mai bun de făcut decât să mărite tot restul lumii. 
Era deosebit de activă în a-şi duce acest scop la îndeplinire, 
pe cât se pricepea; şi nu pierdea nici o ocazie să pună la 
cale căsătorii între tinerii pe care-i cunoştea. Era foarte iute 
în a-şi da seama de legăturile sentimentale şi se bucurase 
de avantajul de a le face pe multe tinere fete să roşească 
insinuând că au fermecat, pur şi simplu, pe cutare sau 
cutare tânăr; şi această putere de discernământ îi dădu 
posibilitatea să se pronunţe categoric, la scurtă vreme de la 
sosirea ei la Barton, că Brandon, colonelul, ar fi foarte 
îndrăgostit de Marianne Dashwood. Bănuise ea că aşa stau 
lucrurile, din prima seară când fuseseră împreună şi el îi 
ascultase cu atâta atenţie cântecele; şi când familia 
Middleton răspunse la această vizită, luând masa la vilă, 
faptul fu dovedit o dată pentru totdeauna prin aceea că elo 
ascultă din nou cu tot atâta atenţie. Asta era tot. Şi era 
perfect convinsă că are dreptate. Ar fi fost o partidă 
excelentă, pentru că el era bogat, iar ea frumoasă. Doamna 
Jennings dorea să-l vadă pe colonelul Brandon căsătorit 
încă de când, prin legătura ei de rudenie cu sir John, 
ajunsese să-l cunoască, iar, pe de altă parte, dorea 
întotdeauna să-i facă rost de un soţ bun oricărei fete 
drăguţe. 

Avantajul imediat pe care i-l aduse această descoperire fu 
într-adevăr imens pentru ea, întrucât îi dădu posibilitatea 
să facă nenumărate glume pe seama lor. La conac, râdea de 
colonel, iar la vilă râdea de Marianne. Pentru cel dintâi 
tachinăriile ei erau probabil cu totul indiferente, în măsura 
în care îl priveau numai pe el; dar pentru Marianne la 
început fură de neînțeles; şi când în cele din urmă le prinse 
sensul, nici nu ştiu bine ce să facă: să râdă de absurditatea 
lor sau să le dezaprobe impertinenţa; căci, după părerea ei, 
exprimau o lipsă de delicateţe, dacă ţinea seama de vârsta 


înaintată a colonelului şi de starea lui nefericită de burlac 
înrăit. 

Doamna Dashwood, care nu se putea gândi la un bărbat 
cu cinci ani mai tânăr decât ea ca fiind atât de bătrân cumi 
se părea fiicei sale, îndrăzni să o apere pe doamna Jennings 
de acuzaţia că ar dori eventual să-şi râdă de vârsta lui. 

— Dar mamă, cel puţin nu poţi nega absurditatea 
acuzaţiei, deşi poate că ţie nu ţi se pare că o face cu 
intenţionată rea-voinţă. Colonelul Brandon este fără 
îndoială mai tânăr decât doamna Jennings, dar este destul 
de bătrân să-mi fie tată; şi dacă vreodată ar fi fost atât de 
simţitor încât să se îndrăgostească, cred că acum nu mai 
este de mult în stare de un asemenea sentiment. E din cale- 
afară de ridicol! Când poate fi cineva în afara pericolului 
unor astfel de glume, dacă nici vârsta, nici infirmitatea nu-l 
mai pot apăra? 

— Vorbeşti de infirmitate! Spuse Elinor. Vrei să spui că 
domnul Brandon e infirm? Presupun că ţi se poate părea 
mai în vârstă decât mama; dar nu cred că poţi pretinde că e 
schilod, că nu se poate folosi de mâini ori de picioare! 

— Nu l-ai auzit plângându-se de reumatism? Şi nu e 
reumatismul cea mai obişnuită infirmitate a celor ce 
îmbătrânesc? 

— Scumpa mea copilă, îi spuse râzând mama ei, în cazul 
ăsta trebuie să-ţi fie permanent teamă că şi eu am să decad 
şi probabil că ţi se pare un miracol că am ajuns fabuloasa 
vârstă de patruzeci de ani. 

— Mămico, mă nedreptăţeşti! Ştiu prea bine că acest 
colonel Brandon nu este chiar aşa bătrân încât să-şi sperie 
prietenii că se va prăpădi prea curând. Mai poate trăi încă 
douăzeci de ani. Dar vârsta de treizeci şi cinci de ani nu mai 
este potrivită cu căsătoria. 

— Poate că treizeci şi cinci de ani nu se potrivesc, într-o 
căsătorie, cu şaptesprezece. Dar dacă s-ar întâmpla cumva 
ca o femeie de douăzeci şi şapte de ani să nu fie căsătorită, 


n-aş avea nimic împotrivă ca domnul Brandon să se 
căsătorească cu ea. 

— O femeie de douăzeci şi şapte de ani, spuse Marianne 
după ce se gândi o clipă, nu mai poate spera vreodată să 
simtă sau să inspire afecţiune şi dacă s-ar întâmpla să aibă 
o casă lipsită de confort sau să n-aibă avere, cred că ar 
putea accepta să facă oficiul de infirmieră de dragul unei 
vieţi îndestulate şi lipsite de griji, ca nevastă. N-ar fi deci 
nimic nepotrivit ca el să se căsătorească cu o astfel de 
femeie. Ar fi o căsătorie de convenienţă şi lumea n-ar avea 
nimic împotrivă. În ochii mei asta nu e nici măcar căsătorie, 
e o nimica toată. Mie mi se pare a fi doar un schimb 
comercial, în care fiecare vrea să profite de pe urma 
celuilalt. 

— Ştiu că ar fi imposibil, replică Elinor, să te conving cu o 
femeie de douăzeci şi şapte de ani ar putea simţi pentru un 
bărbat de treizeci şi cinci ceva foarte apropiat de dragoste, 
să-l facă să-i fie un tovarăş plăcut de viaţă. Dar trebuie să 
protestez atunci când îi osândeşti pe colonelul Brandon şi 
pe soţia lui să stea tot timpul închişi într-o cameră de om 
bolnav, numai pentru că s-a întâmplat ieri (şi ieri a fost o zi 
rece şi umedă) să se plângă de o uşoară durere reumatică 
la umăr. 

— Dar vorbea de o vestă de flanelă, spuse Marianne, şi în 
mintea mea o vestă de flanelă este întotdeauna legată de 
dureri, crampe, reumatism şi tot felul de alte afecţiuni de 
care suferă de obicei cei bătrâni şi slăbănogi. 

— De-ar fi avut doar un acces de friguri, nu l-ai fi 
disprețuit nici pe departe atât de mult. Hai, Marianne, 
mărturiseşte, că ţi se par interesanţi obrajii îmbujoraţi, 
ochii duşi în fundul capului şi pulsul mărit la cineva care are 
febră... 

Nu mult după aceasta, când Elinor ieşi din odaie, 
Marianne spuse: 

— Mămico, trebuie să-ţi mărturisesc că pe mine boala mă 
sperie. Sunt sigură că Edward Ferrars nu se simte bine. 


Suntem aici de aproape două săptămâni şi totuşi încă n-a 
venit. O întârziere atât de mare nu poate fi explicată decât 
de o boală serioasă. Ce altceva l-ar putea reţine la Norland? 

— Dar îţi închipuiai cumva că are să vină atât de repede? 
Eu nu, spuse doamna Dashwood. Dimpotrivă. Dacă m-am 
simţit atât de îngrijorată în această privinţă asta s-a datorat 
amintirii că uneori a manifestat prea puţin entuziasm şi o 
anumită rezervă în a-mi accepta invitaţia, când îl pofteam 
să vină la Barton. Elinor îl şi aşteaptă? 

— N-am vorbit niciodată cu ea despre asta, dar presupun 
că da. 

— Nu cred că ai dreptate, pentru că ieri când m-am sfătuit 
cu ea despre grătarul necesar pentru căminul din camera 
de oaspeţi, a remarcat că n-avem urgentă nevoie de el, 
deoarece e puţin probabil să vină cineva pe la noi chiar aşa 
de curând. 

— Asta-i de-a dreptul curios! Ce poate să însemne oare? 
Dar de fapt purtarea lor unul faţă de celălalt a fost cu totul 
neaşteptată! Cu cât calm şi cu câtă răceală şi-au luat rămas 
bun unul de altul! Cum a mai lâncezit discuţia dintre ei în 
ultima seară cât au fost împreună! Edward n-a făcut nici o 
deosebire între ea şi între mine când şi-a luat rămas bun de 
la noi: şi-a exprimat faţă de amândouă urările de bine ale 
unui frate iubitor. De două ori i-am lăsat singuri, cu bună 
intenţie, în cursul ultimei dimineţi a şederii noastre acolo şi 
de fiecare dată Elinor a ieşit după mine din cameră în mod 
cu totul inexplicabil. Şi când a părăsit conacul de la Norland 
şi pe Edward, Elinor n-a plâns cum am plâns eu. Chiar şi 
acum dovedeşte aceeaşi stăpânire de sine. O vezi cumva 
tristă sau deprimată? Încearcă să evite societatea sau e 
neliniştită ori nemulțumită în prezenţa altora? 

CAPITOLUL IX. 

Doamna Dashwood şi fetele ei erau acum destul de 
confortabil instalate la Barton. Casa grădina, cu tot ce le 
înconjura, le deveniseră familiare şi se dedicaseră din nou 
îndeletnicirilor lor obişnuite ce dăduseră atâta farmec 


şederii lor la Norland şi care acum le ofereau bucurii şi mai 
mari decât cele pe care le avuseseră acolo după pierderea 
tatălui lor. Sir John Middleton, care le vizită în fiecare zi, în 
primele două săptămâni ale şederii lor la Barton, şi care nu 
prea era obişnuit să-i vadă pe cei de acasă prea ocupați, nu- 
şi putea ascunde uimirea găsindu-le întotdeauna făcând 
câte ceva. 

În afară de prietenii lor de la Barton Park nu prea erau 
vizitate de multă lume; căci, în ciuda rugăminţilor lui sir 
John ca ele să-şi facă mai multe relaţii în împrejurimi şi care 
le spusese în nenumărate rânduri că le ţine trăsura la 
dispoziţie ori de câte ori doresc, spiritul independent al 
doamnei Dashwood învinse dorinţa pe care o avea ca fetele 
ei să se bucure de societate; şi fu foarte hotărâtă în refuzul 
ei de a vizita acele familii la care nu puteau ajunge 
mergând pe jos. lar acestea erau puţine şi nu la toate se 
putea ajunge cu uşurinţă. Cam la o milă şi jumătate de casa 
lor, de-a lungul văii Allenham, înguste şi şerpuitoare, ce se 
desfăcea din valea Barton, după cum s-a mai spus, fetele 
descoperiseră, într-una dintre primele lor plimbări, un 
conac străvechi, impozant care, aducându-le puţin aminte 
de Norland, le stârni imaginaţia şi le inspiră dorinţa să-l 
cunoască mai bine. Dar interesându-se mai îndeaproape, 
aflară că stăpâna casei, o doamnă mai în vârstă, respectată 
de toată lumea, era prea bolnavă, din nefericire, ca să mai 
întreţină legături cu cei din jur şi că nu ieşea niciodată din 
casă. 

În întreaga regiune din jurul casei lor se puteau face 
plimbări minunate. Dealurile înalte ce le ademeneau 
aproape de la toate ferestrele casei lor, îndemnându-le să 
iasă şi să se bucure de aerul înălțimilor, le ofereau o 
alternativă fericită când noroiul din văi nu le permitea să se 
bucure de frumuseţea lor şi mai încântătoare. Spre unul 
dintre aceste dealuri şi-au îndreptat Marianne şi Margaret 
paşii într-o dimineaţă memorabilă, atrase de soarele ce 
apărea când şi când pe un cer acoperit de nori, nemaifiind 


în stare să stea în casă, după cele două zile în care ploaia 
nu mai contenise. Vremea nu era destul de ispititoare să le 
facă pe celelalte două femei din casă să renunţe la creion şi 
la carte, cu toate că Marianne declara sus şi tare că vremea 
se va menţine frumoasă şi că toţi acei nori ameninţători vor 
fi alungaţi de pe dealurile din împrejurimi, aşa că cele două 
fete o porniră împreună. 

Urcară vesele dealurile, bucurându-se de fiecare petic de 
cer albastru, pe măsură ce înaintau, şi când rafalele 
puternice ale unui vânt ce bătea dinspre sud-vest le izbiră 
în faţă, înviorându-le, le păru rău de temerile ce le 
împiedicaseră pe mama lor şi pe Elinor să împărtăşească 
acele senzaţii atât de încântătoare. 

— Oare există pe lume fericire mai mare ca asta, 
Margaret? Întrebă Marianne. O să ne plimbăm pe-aici cel 
puţin două ore. 

Margaret fu de acord şi-şi continuară drumul împotriva 
vântului, înfruntându-l râzând, cu multă încântare, timp de 
aproape douăzeci de minute, când dintr-o dată norii se 
uniră deasupra capetelor lor şi o ploaie puternică începu să 
le izbească drept în faţă. Uimite şi necăjite fură nevoite, 
deşi împotriva voinţei lor, să se întoarcă înapoi, căci n-aveau 
alt adăpost mai apropiat decât propria lor casă. Nu se 
mângâiară decât cu gândul foarte potrivit pentru 
momentele neplăcute în care se găseau, de a cobori cu 
toată iuţeala panta abruptă a dealului ce ducea chiar până 
în poarta grădinii lor. 

O luară la fugă. Marianne fu avantajată la început, dar 
făcând un pas greşit căzu numaidecât şi Margaret 
neputând să se oprească s-o ajute, alergă fără să vrea mai 
departe, până ce ajunse nevătămată la poalele dealului. 

Un domn, cu puşca-n mână, pe lângă care zburdau doi 
câini de vânătoare, tocmai trecea dealul nu departe de locul 
în care se afla Marianne, când se produse accidentul. Îşi 
lăsă jos puşca şi alergă să-i dea o mână de ajutor. Fata se 
ridică de jos, dar îşi scrântise în cădere piciorul şi abia mai 


putea sta. Domnul se oferi să o ajute, şi dându-şi seama că 
din sfială nu vroia să accepte ajutorul cerut de situaţia în 
care se afla, o ridică în braţe şi fără să mai zăbovească o 
porni în josul dealului. Apoi, trecând prin grădină, a cărei 
poartă fusese lăsată deschisă de Margaret, o duse drept în 
casă, unde tocmai ajunsese şi Margaret şi nu-i dădu drumul 
din braţe până ce nu o aşeză pe un scaun în salon. 

Elinor şi mama ei se ridicară uluite când intrară, şi-n timp 
ce amândouă îl priveau cu o vădită uimire şi cu o tainică 
admiraţie ce le-o inspira înfăţişarea lui, îşi ceru scuze că le 
deranjase, explicându-le ce s-a întâmplat atât de sincer şi 
cu atâta dezinvoltură încât persoana sa, deosebit de 
atrăgătoare şi aşa, căpătă încă şi mai mult farmec prin voce 
şi expresie. Chiar de-ar fi fost bătrân, urât şi vulgar, şi-ar fi 
putut atrage recunoştinţa şi bunăvoința doamnei 
Dashwood, prin atenţia şi ajutorul pe care le acordase 
copilei ei. Dar tinereţea, frumuseţea şi buna sa creştere 
făcură ca fapta lui să-i meargă drept la inimă. 

Îi mulţumi de o mie de ori şi cu blândeţea cu care se 
adresa întotdeauna celor din jurul ei, îl pofti să ia loc. Dar el 
o refuză, pentru că era murdar şi ud. Atunci doamna 
Dashwood îl întrebă cui îi rămâne îndatorată. El îi răspunse 
că se numeşte Willoughby şi că în prezent locuieşte la 
Allenham, de unde spera că-i va permite să, aibă cinstea de 
a veni să le facă o vizită a doua zi spre a se interesa cum se 
mai simte domnişoara Dashwood. Cinstea aceasta îi fu 
încuviinţată, după care plecă pe o ploaie mare, făcându-le 
astfel să li se pară încă şi mai interesant. 

Frumuseţea lui bărbătească şi eleganța cu totul deosebită 
a comportării sale deveniră numaidecât o temă de generală 
admiraţie; şi râsetele la adresa Mariannei provocate de 
cavalerismul său deveniră şi mai însufleţite, ţinându-se 
seama şi de înfăţişarea lui atât de atrăgătoare. Singură 
Marianne nu-l putuse vedea atât de bine ca celelalte, căci 
din pricina emoţiei ce-i îmbujorase faţa când o luase în 
braţe nu mai avusese puterea să se uite la el după ce 


intraseră în casă. Dar îl văzuse îndeajuns ca să-şi manifeste, 
împreună cu celelalte, admiraţia faţă de el şi încă cu 
însufleţirea ce o punea întotdeauna în laudele ei. Făptura şi 
întreaga lui înfăţişare erau pe măsura a ceea ce îşi 
imaginase întotdeauna că trebuie să întruchipeze eroul 
unei povestiri îndrăgite şi faptul că o dusese în casă de 
parcă acesta ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume trăda o 
minte ageră ce o făcea să-i placă în mod cu totul deosebit 
felul lui de a acţiona. Toate amănuntele în legătură cu el 
erau interesante. Avea un nume care-i plăcea, locuia în 
satul lor preferat şi foarte curând ajunse la concluzia că 
dintre toate veşmintele, cel mai bine îi şade unui bărbat 
haina de vânătoare. Imaginaţia îi lucra cu febrilitate, 
reflecţiile îi erau plăcute şi durerea provocată de o gleznă 
scrântită era trecută cu vederea. 

De îndată ce următorul răstimp de vreme bună din acea 
dimineaţă îi permise să iasă din casă, sir John trecu pe la 
ele; şi după ce i se povesti ce i se întâmplase Mariannei, fu 
întrebat cu multă curiozitate, dacă cunoaşte la Allenham 
vreun domn cu numele de Willoughby. 

— Willoughby! Exclamă sir John, dar cum, e aici? 
Înseamnă că-mi daţi veşti bune; am să mă duc călare chiar 
mâine pe la el şi am să-l poftesc să vie joi să ia masa cu noi. 

— Va să zică îl cunoşti, spuse doamna Dashwood. 

— Dacă-l cunosc! Bineînţeles. Vine pe aici în fiecare an. 

— Şi ce fel de tânăr este? 

— Nici nu cunosc vreunul mai bun, vă asigur. Cel mai 
straşnic băiat din lume. Un ţintaş foarte bun şi cred că nu 
există călăreț mai îndrăzneţ în toată Anglia! 

— Asta-i tot ce poţi spune despre el? Exclamă indignată 
Marianne. Dar cum se comportă când îl cunoşti mai bine? 
Care-i sunt îndeletnicirile, înclinațiile, aptitudinile? 

Sir John rămase cam încurcat. 

— Să mă bată Dumnezeu, spuse el, dacă ştiu prea multe 
despre el în aceste privinţe. Dar e un tânăr plăcut, amabil şi 


are cea mai drăguță căţeluşă neagră de vânătoare ce mi-a 
fost dat să văd. Era cu ea azi dimineaţă? 

Dar Marianne nu putu să-l lămurească în ceea ce priveşte 
culoarea căţeluşei domnului Willoughby, după cum nici el 
nu-i putu spune prea multe despre însuşirile intelectuale 
ale tânărului. 

— Dar cine este domnul Willoughby? Întrebă Elinor. De 
unde vine? Are o casă la Allenham? 

În această privinţă sir John le putu furniza informaţii mai 
precise; le spuse că Willoughby nu are proprietăţi în ţinut; 
că locuieşte acolo numai când vine să o viziteze pe bătrâna 
doamnă de la Allenham Court, cu care e rudă şia cărei 
avere are să o moştenească, după care adăugă: 

— Da, da, merită să fie prins în mreje, domnişoară 
Dashwood, te asigur; mai are în plus şi o moşioară a lui în 
Somersetshire; şi să fiu în locul dumitale, nu i l-aş ceda 
surioarei mai mici, chiar dacă ea a fost aceea care a făcut 
tumba la vale. Domnişoara Marianne nu trebuie să se 
aştepte să-i acapareze pe toţi bărbaţii. Dacă nu bagă bine 
de seamă, Brandon are să fie gelos. 

— Nu cred, spuse doamna Dashwood zâmbind bine 
dispusă, că Willoughby va fi incomodat de încercările 
vreuneia dintre fetele mele de a-l prinde în mreje. N-au fost 
învăţate să se ocupe cu aşa ceva. Bărbaţii, oricât ar fi de 
bogaţi, n-au de ce să se teamă din pricina noastră, îmi pare 
bine, totuşi, să aflu, din cele ce-mi spui, că e un tânăr 
onorabil, a cărui cunoştinţă merită să fie luată în seamă. 

— Cred că nici nu este pe lumea asta un tânăr mai bun 
decât el, repetă sir John. Îmi amintesc că anul trecut, de 
Crăciun, la o mică petrecere pe care am dat-o la Barton 
Park, a dansat de la opt până la patru fără să se aşeze 
măcar o dată. 

— Nu zău, chiar aşa? Întrebă Marianne, cu o strălucire în 
priviri. Şi a dansat cu eleganţă şi însufleţire? 

— Da, şi la opt era în picioare, gata să plece călare la 
vânătoare. 


— Aşa-mi place să fie un bărbat; aşa trebuie să fie un 
bărbat. Oricare i-ar fi îndeletnicirile, felul de a le aduce la 
îndeplinire trebuie să fie impetuos şi să nu-l obosească 
niciodată. 

— Da, da. Văd eu cum vor sta lucrurile, zise sir John. Văd 
eu ce-o să se întâmple. Ai să pui ochii pe el şi nici n-ai să te 
mai gândeşti la bietul Brandon. 

— Sir John, spuse Marianne cu căldură, asta-i o expresie 
care nu-mi place de loc. Mi-e silă de orice întorsătură de 
frază banală care vrea să fie spirituală cu orice preţ; şi „a 
pune ochii pe-un bărbat” sau „a face o cucerire” sunt cele 
mai groaznice dintre toate. Au implicaţii meschine şi 
grosolane; şi dacă vreodată au putut fi considerate isteţe şi- 
au pierdut de mult ingeniozitatea. 

Sir John nu prea văzu în ce constă reproşul, dar râse cu 
poftă de parcă l-ar fi înţeles, apoi răspunse: 

— Ei, îmi închipui că într-un fel sau altul ai să faci multe 
cuceriri. Bietul Brandon! L-ai şi făcut praf! Şi crede-mă pe 
mine, merită din plin să fie prins în laţ, cu toate tumbele şi 
gleznele scrântite. 

CAPITOLUL X. 

Salvatorul Mariannei, aşa cum îl denumise Margaret, pe 
Willoughby, exprimându-se mai degrabă elegant, decât 
exact, trecu pe la vilă a doua zi de dimineaţă, să se 
intereseze personal cum se mai simţea Marianne. Fu primit 
de doamna Dashwood cu o politeţe desăvârşită; cu o 
amabilitate izvorâtă din cele ce-i spusese sir John despre el, 
dar şi din recunoştinţa ce-o simţea faţă de el; şi felul în care 
se desfăşură vizita avu clarul să-l asigure de înţelepciunea, 
eleganța, afecțiunea reciprocă şi de mulţumirea ce dăinuia 
în familia Dashwood pe care datorită accidentului ajungea 
acuma s-o cunoască. Cât priveşte farmecele lor personale, 
în această privinţă nu mai era nevoie de o a doua 
întrevedere pentru a-şi da seama de ele. 

Domnişoara Dashwood cea mare avea trăsături regulate, 
un ten delicat şi un trup deosebit de bine făcut. Marianne 


era încă şi mai frumoasă. Silueta ei, deşi de o frumuseţe mai 
puţin clasică decât a surorii ei, beneficiind de avantajul 
înălţimii, era mult mai impresionantă; avea o faţă atât de 
fermecătoare, încât atunci când se spunea despre ea că e 
frumoasă, folosindu-se limbajul specific laudelor, adevărul 
era mult mai puţin încălcat decât se întâmplă de obicei. 
Pielea îi era foarte brună, dar din pricina transparenţei ei 
tenul îi era deosebit de strălucitor; avea trăsături frumoase; 
zâmbetul îi era dulce şi atrăgător; ochii ei foarte negri erau 
vii, inteligenţi, pătrunzători, încât nu puteau să nu te 
farmece. Lia început nu-i aruncă nici o privire lui 
Willoughby, simțindu-se stânjenită de amintirea ajutorului 
ce-l primise de la el. Dar când nu mai încercă acest 
sentiment, când îşi reveni din emoție, când îşi dădu seama 
că pe lângă buna creştere a unui bărbat politicos el mai are 
şi sinceritate şi vioiciune şi mai ales când îl auzi declarând 
că are o adevărată pasiune pentru muzică şi dans, îi aruncă 
o privire atât de aprobatoare, încât reuşi să-i acapareze 
conversaţia în mai tot restul timpului cât rămase el în vizită. 

Fu suficient să se pomenească de vreo distracţie favorită 
de-a ei, pentru a o face să vorbească. Nu putea tăcea când 
se abordau asemenea subiecte şi nu manifestă nici 
timiditate şi nici rezervă, în legătură cu ele. Îşi dădură 
curând seama că muzica şi dansul constituiau pentru ei o 
pasiune comună şi că ea provenea dintr-o asemănare de 
gândire în general în tot ce se referea la vreuna dintre ele. 
Această constatare îi dădu Mariannei curajul să cerceteze şi 
alte păreri ale lui aşa că începu să-i pună tot felul de 
întrebări despre cărţi: îi vorbi despre autorii ei favoriţi, 
asupra cărora insistă entuziasmându-se atât de tare, încât 
orice tânăr de douăzeci şi cinci de ani ar fi trebuit să fie 
într-adevăr nesimţitor să nu recunoască numaidecât 
calităţile deosebite ale unor astfel de opere, oricât le-ar fi 
nesocotit până atunci. Aveau gusturi izbitor de 
asemănătoare. Venerau amândoi aceleaşi cărţi, aceleaşi 
pasaje; sau, dacă cumva se întâmpla să apară vreo 


deosebire de păreri între ei, vreo obiecţie, nu dura decât 
până când Marianne îşi expunea convingătoarele 
argumente, făcând uz de strălucirea privirilor ei. El căzu de 
acord cu tot ce stabili ea, fu molipsit de entuziasmul ei, şi cu 
mult înainte ca vizita lui să ia sfârşit, discutau cu 
familiaritatea unor vechi cunoştinţe. 

— Ei bine, Marianne, îi spuse Elinor de îndată ce plecă, 
pentru o singură dimineaţă cred că ai realizat destul de 
mult. Ţi-ai făcut o idee despre părerile domnului Willoughby 
în aproape toate lucrurile mai importante. Ştii ce gândeşte 
despre Cowper şi Scott; te-ai asigurat că le apreciază după 
cum se cuvine frumuseţile şi ai primit toate încredinţările 
necesare că nu-l admiră pe Pope mai mult decât se cade. 
Dar cum ai să întreţii mai departe această cunoştinţă, dac- 
ai să expediezi atât de extraordinar de repede toate 
subiectele de discuţie? Curând ai să epuizezi toate temele 
preferate. O nouă întâlnire va fi suficientă pentru a-i lămuri 
simţămintele faţă de frumosul pitoresc şi faţă de cei ce se 
căsătoresc a doua oară şi pe urmă n-ai să mai ai ce să-l mai 
întrebi. 

— Elinor, exclamă Marianne, e oare frumos din partea ta? 
E oare drept să-mi vorbeşti astfel? Sunt chiar aşa săracă cu 
duhul? Dar înţeleg ce vrei să spui. M-am simţit prea în 
largul meu, am fost prea fericită, prea sinceră. Am greşit 
împotriva tuturor cerinţelor unei banale decenţe, am fost 
deschisă şi sinceră, când ar fi trebuit să fiu rezervată, 
neinteresantă, proastă şi mincinoasă: dac-aş fi vorbit numai 
despre vreme şi despre starea drumurilor şi dac-aş fi 
deschis gura numai o dată la zece minute aş fi fost cruţată 
de acest reproş. 

— Draga mea fetiţă, spuse doamna Dashwood, nu trebuie 
să te simţi jignită de cele ce ţi-a spus Elinor; n-a făcut decât 
să glumească. Aş certa-o chiar eu, dac-ar fi cumva capabilă 
de dorinţa de a te priva de bucuria conversaţiei cu noul 
nostru prieten. 

Marianne se îmblânzi numaidecât. 


Willoughby, la rândul lui, dădu nenumărate dovezi că e 
încântat de conversaţia lor, arătându-şi în mod vădit dorinţa 
de a le cunoaşte şi mai bine. Veni să le vadă în fiecare zi. La 
început pretexta că vrea să se intereseze de sănătatea 
Mariannei; dar simțindu-se încurajat de felul în care era 
primit, fiind înconjurat de tot mai multă simpatie, cu fiecare 
zi ce trecea, scuza aceasta nu mai fu necesară înainte de a 
deveni de-a dreptul absurdă deoarece Marianne se 
însănătoşise de mult şi pe deplin. Câteva zile mai fu silită să 
stea în casă, dar un asemenea prizonierat nu i se păruse 
niciodată mai puţin supărător. Willoughby era un tânăr 
iscusit, plin de imaginaţie, vioi şi sincer, plin de afecţiune în 
felul lui de a se purta. Era exact omul destinat să 
cucerească inima Mariannei, căci pe lângă tot ce s-a spus 
despre el, avea şi un fizic atrăgător, ca să nu mai vorbim de 
ascuţimea lui spirituală stârnită şi sporită de exemplul pe 
care i-l dădea ea şi care-l făcea cum nu se poate mai 
simpatic fetei. 

Încetul cu încetul prezenţa lui deveni cea mai mare 
bucurie pentru ea. Citeau, vorbeau, cântau împreună; 
Willoughby avea un remarcabil talent muzical şi citea cu 
toată sensibilitatea şi însufleţirea ce-i lipseau din nefericire 
lui Edward. 

După părerea doamnei Dashwood, ca şi după cea a 
Mariannei, n-aveai ce să-i reproşezi; şi nici Elinor nu-l 
dezaproba cu nimic decât pentru înclinația pe care o avea, 
care o încânta pe sora ei şi-n care privinţă-i semăna foarte 
mult, de a spune tot ce gândeşte cu orice prilej, fără să ţină 
seama de persoane sau împrejurări. Făcându-şi în grabă o 
părere despre alţii, sacrificând politeţea obişnuită pentru 
plăcerea de a-şi concentra toată atenţia asupra unei 
preocupări în care-şi punea tot sufletul şi desconsiderând 
cu prea multă uşurinţă formele convenienţelor sociale, 
dădea dovadă de o lipsă de prudenţă pe care Elinor n-o 
putea aproba, în ciuda a ceea ce ar fi putut el şi Marianne 
să spună în sprijinul ei. 


Acum Marianne începu să-şi dea seama că disperarea de 
care fusese cuprinsă pe la şaisprezece ani şi jumătate, de a 
întâlni vreodată un bărbat care să-i poată satisface ideile de 
perfecţiune, fusese pripită şi nejustificată. Willoughby 
întruchipa bărbatul pe care şi-l imaginase ea în acel ceas 
nefericit şi în alte perioade mai puţin pesimiste, ca fiind 
capabil de a-i deştepta afecțiunea; şi purtarea lui arăta că 
dorinţele sale în această privinţă sunt atât de serioase pe 
cât de profunde îi erau însuşirile spirituale. 

Mama ei, în mintea căreia nu încolţise nici un gând cu 
privire la căsătoria lor - stârnit de perspectiva bogăției lui 
viitoare - ajunse în mai puţin de o săptămână să spere într- 
un asemenea eveniment şi să se aştepte la el; şi să se 
felicite, în sinea ei, c-a reuşit să-şi câştige doi gineri ca 
Edward şi Willoughby. 

Simpatia colonelului Brandon pentru Marianne, ce fusese 
atât de repede descoperită de prietenii lui, începu să fie 
observată pentru prima dată de Elinor, acum când ceilalţi 
încetaseră de a o mai remarca. Atenţia şi glumele lor se 
îndreptară de astă dată spre fericitul său rival; şi ironiile 
îndreptate împotriva colonelului Brandon, înainte ca el să-şi 
fi arătat afecțiunea, încetară când sentimentele sale 
începură într-adevăr să rişte batjocura pe care o provoacă 
de obicei sensibilitatea - şi pe bună dreptate. Elinor se văzu 
obligată, deşi în ciuda voinţei ei, să creadă că sentimentele 
ce i le atribuise colonelului Brandon doamna Jennings 
pentru propria ei delectare erau într-adevăr deşteptate de 
sora ei; şi că oricât de mult ar fi contribuit o asemănare în 
firea celor doi, o deosebire la fel de izbitoare de 
temperamente nu constituia o piedică în calea 
sentimentelor colonelului Brandon. Elinor urmărea situaţia 
cu îngrijorare; căci ce putea spera un bărbat tăcut, de 
treizeci şi cinci de ani în comparaţie cu unul vioi de 
douăzeci şi cinci? Şi cum ea nici măcar nu-i putea dori 
câştig de cauză, ţinea din toată inima să-l vadă indiferent. Îi 
plăcea de el şi în ciuda seriozităţii şi rezervei lui îl privea cu 


interes. Deşi grav, era totuşi un om blând; iar rezerva sa 
părea mai degrabă a proveni dintr-o depresiune sufletească 
decât dintr-o fire posacă. Sir John făcuse aluzii la 
dezamăgiri şi suferinţe trecute, care justificau părerea pe 
care o avea despre el ca fiind un om nefericit aşa că Elinor 
îl privea cu respect şi compasiune. 

Poate că-l compătimea şi-l stima mai mult pentru că era 
desconsiderat de Willoughby şi de Marianne, care aveau o 
prejudecată împotriva lui pentru că nu era nici tânăr şi nici 
plin de entuziasm, şi de aceea păreau hotărâți să-i 
subaprecieze meritele. 

— Brandon este tocmai genul de om, spuse într-o zi 
Willoughby, pe când discutau împreună despre el, pe care 
fiecare îl vorbeşte de bine, şi pe care nimeni nu-l bagă în 
seamă; pe care toţi sunt încântați să-l vadă, dar toată lumea 
uită să discute cuel. 

— Exact asta gândesc şi eu despre el! Exclamă Marianne. 

— Nu vă mai făliţi cu părerea asta, le spuse Elinor, căci 
amândoi îl nedreptăţiţi. E stimat de toţi cei de la Barton 
Park şi nu se întâmplă niciodată să-l întâlnesc fără să nu 
stau de vorbă cu el. 

— Fără îndoială, faptul că este protejat de dumneata 
constituie un punct în favoarea lui, replică Willoughby; dar 
cât priveşte stima ce i-o poartă ceilalţi e un reproş prin ea 
însăşi. Cine s-ar expune ruşinii de a fi apreciat de femei de 
felul ladyei Middleton şi al doamnei Jennings, faţă de care 
toţi ceilalţi nu pot fi decât indiferenți? 

— Dar poate că insultele unora ca voi, dumneata şi 
Marianne, vor compensa consideraţia pe care i-o arată lady 
Middleton şi mama ei. Dacă laudele lor sunt un vot de blam, 
atunci poate că votul vostru de blam poate însemna o laudă, 
căci ele nu sunt mai lipsite de discernământ, decât sunteţi 
voi de nedrepţi şi de părtinitori. 

— Devii chiar obraznică apărânduc-ţi protejatul. 

— Protejatul meu, cum îl numeşti, e un om înţelept; şi 
înţelepciunea o să mă atragă întotdeauna. Da, Marianne, 


chiar şi la un bărbat între treizeci şi patruzeci de ani. A 
umblat mult prin lume; a fost în străinătate, e un om citit, şi 
e înclinat spre meditaţie. Am constatat că este în stare să- 
mi dea multe informaţii în probleme variate; şi mi-a răspuns 
întotdeauna la tot ce l-am întrebat cu promptitudinea ce ţi-o 
dă buna creştere şi o inimă aleasă. 

— Te-a informat, cu alte cuvinte, îi răspunse Marianne cu 
dispreţ, că în Indiile de est este foarte cald şi că suferi din 
pricina ţânţarilor. 

— Sunt sigură că mi-ar fi spus-o şi pe asta dacă l-aş fi 
întrebat aşa ceva, dar întâmplător eram informată în 
această privinţă. 

— Se prea poate, observă Willoughby, ca el să-ţi fi vorbit 
chiar şi de existenţa nababilor, gazelelor aurii şi 
palanchinelor. 

— Presupun că lucrurile despre care mi-a vorbit depăşesc 
cu mult candoarea de care daţi dovadă. Dar pentru ce vă 
displace? 

— Dar n-am spus că-mi displace. Dimpotrivă, consider că 
este un om foarte onorabil, care se bucură de aprecierea 
tuturor şi nu este băgat în seamă de nimeni; care n-are ce 
face cu atâţia bani, care nu ştie să folosească timpul de care 
dispune şi care îşi îmbogăţeşte garderoba cu două haine noi 
pe an. 

— Şi unde mai pui, exclamă Marianne, că n-are nici 
distincţie, nici gust şi nici vigoare spirituală. Că înţelegerea 
lui n-are strălucire, sentimentele lui nu sunt înflăcărate, iar 
glasul lui e lipsit de expresie. 

— Prea iei cu toptanul defectele lui, răspunse Elinor, şi te 
bizui atât de mult pe propria ta imaginaţie, încât laudele ce 
i le pot aduce sunt, în comparaţie cu asta, reci şi insipide. 
Nu pot spune despre el decât că e un bărbat înţelept, 
binecrescut, bine informat, blând şi, după cât cred, cu o 
inimă de aur. 

— Domnişoară Dashwood, exclamă Willoughby, nu fi haină 
cu mine. Ile străduieşti să mă dezarmezi prin argumente 


logice, şi să mă convingi împotriva voinţei mele. Dar n-are 
să-ţi meargă. Ai să constaţi că sunt tot atât de încăpățânat 
pe cât eşti dumneata de vicleană. Am trei motive iraționale 
care mă fac să nu-mi placă colonelul Brandon: m-a 
ameninţat că va ploua când vroiam să fie vreme frumoasă; 
s-a legat de podoabele de la trăsurica mea, şi nu l-am putut 
convinge să-mi cumpere iapa roibă. Dacă totuşi te-ai simţi 
mulţumită să afli că eu îl consider ireproşabil din toate 
celelalte puncte de vedere, sunt gata s-o mărturisesc. Şi-n 
schimb pentru această recunoaştere, care mă cam supără, 
nu poţi să nu-mi acorzi privilegiul de a-l antipatiza mai mult 
ca oricând. 

CAPITOLUL XI. 

Nici nu le trecuse prin cap doamnei Dashwood şi fetelor ei, 
când veniseră să se stabilească în Devonshire, că vor fi 
ademenite de atâtea atracţii care să le ocupe tot timpul cât 
se iviră într-o perioadă atât de scurtă sau că vor avea atâţia 
musafiri încât nu vor avea prea mult răgaz pentru 
îndeletniciri serioase. Şi totuşi aşa se întâmplă. După ce 
Marianne se făcu bine, distracţiile plănuite acasă şi-n vecini 
de către sir John fură organizate. Începură balurile în cerc 
restrâns de la Barton Park şi se organizară petreceri pe râu 
atât de des pe cât le îngăduia ploioasa lună octombrie. 
Willoughby lua şi el parte la toate aceste distracţii; şi 
atmosfera de destindere şi intimitate firească a acestor 
petreceri era pe de-a întregul menită să sporească 
familiaritatea lui faţă de familia Dashwood, să-i ofere 
prilejul de a-şi da seama de minunatele calităţi ale 
Mariannei, să scoată în evidenţă puternica lui admiraţie 
pentru ea şi să capete, prin purtarea ei faţă de el, cea mai 
evidentă asigurare a afecțiunii ei. 

Ataşamentul dintre ei nu putea s-o mire pe Elinor. Ar fi 
dorit doar ca el să fie arătat mai puţin făţiş; şi o dată sau de 
două ori îndrăzni să-i sugereze Mariannei decenţa 
stăpânirii de sine. Dar Marianne avea oroare de orice 
tăinuire când nu trebuia să ascundă o ruşine adevărată; să 


încerce să tăinuiască sentimente ce nu erau ruşinoase prin 
ele însele, nu i se părea numai un efort fără rost, ci o 
umilitoare supunere a raţiunii în faţa unor formule banale şi 
greşite. La fel gândea şi Willoughby; şi comportarea lor era 
tot timpul o ilustrare a părerilor pe care le aveau. 

Când el era de faţă pe Marianne n-o mai interesa nimeni 
altcineva. El avea dreptate în tot ce făcea. Nu spunea decât 
lucruri inteligente. Dacă serile la Barton Park se terminau 
cu un joc de cărţi el se fura pe sine, îi trişa pe toţi ceilalţi 
numai ca s-o ajute să câştige. Dacă amuzamentul serii era 
dansul, dansau împreună mai bine de jumătate din timp; şi 
când erau nevoiţi să se despartă pentru câteva dansuri, 
aveau grijă să stea împreună şi nu adresau mai nici o vorbă 
altor persoane. Fireşte că erau luaţi în râs pentru purtarea 
lor; dar ridicolul nu-i făcea să se ruşineze şi nici nu părea 
să-i enerveze. 

Doamna Dashwood aprobă aceste sentimente ale lor cu o 
căldură ce n-o făcea câtuşi de puţin să împiedice această 
etalare excesivă a afecțiunii lor. Ei i se părea doar 
consecinţa firească a unei puternice atracţii a unor inimi 
tinere şi înflăcărate. 

Aceasta a fost perioada de mare fericire a Mariannei. Îşi 
dăduse inima lui Willoughby; şi ataşamentul ce-l simţea 
pentru conacul de la Norland şi pe care-l păstrase în inima 
ei de când venise din Sussex avea să scadă în intensitate 
mai repede decât s-ar fi putut ea aştepta, datorită prezenţei 
lui Willoughby în casa lor. 

Doar Elinor nu era chiar atât de fericită. Îi era inima grea 
şi nici nu se putea bucura din tot sufletul de distracţiile la 
care lua parte împreună cu ceilalţi. Nu-i ofereau o tovărăşie 
care să poată înlocui ce lăsase în urmă şi nici nu-i dădeau 
prilejul să regrete mai puţin conacul de la Norland. Nici 
lady Middleton şi nici doamna Jennings nu-i puteau oferi 
conversaţia căreia îi ducea dorul; cu toate că doamna 
Jennings nu tăcea o clipă şi cum o privise pe Elinor chiar de 
la început cu simpatie îi umplea acum ore întregi cu 


nesfârşita ei conversaţie. Îi istorisise lui Elinor de vreo trei 
ori povestea vieţii ei; şi dacă Elinor ar fi reţinut toate 
detaliile, ar fi cunoscut la scurtă vreme după ce făcuseră 
cunoştinţă, toate amănuntele în legătură cu boala ce-l 
răpusese pe domnul Jennings şi ceea ce-i spusese el soţiei 
sale cu câteva minute înainte de a-şi da sufletul. Lady 
Middleton era mai puţin supărătoare decât mama ei prin 
faptul că era mai tăcută. Lui Elinor nu-i trebui prea multă 
vreme s-o observe spre a-şi da seama că rezerva ţinea de 
firea ei liniştită şi n-avea nimic de-a face cu o stăpânire 
dictată de bun simţ. Faţă de mama şi de soţul ei se 
comporta la fel ca şi faţă de ceilalţi, aşa că nici nu le căuta şi 
nici nu le dorea intimitatea. N-avea nimic de spus astăzi ce 
nu spusese şi ieri. Era anostă tot timpul, căci până şi starea 
ei de spirit era întotdeauna aceeaşi; şi deşi nu era împotriva 
petrecerilor organizate de soţul ei, cu condiţia ca ele să fie 
organizate în stil mare şi ca cei doi copii mai mari ai ei să ia 
şi ei parte la ele, nu părea să se distreze mai bine cu ocazia 
lor, decât s-ar fi distrat dacă ar fi rămas acasă; prezenţa ei 
adăuga atât de puţin la bucuria celorlalţi, indiferent cât de 
mult participa la conversaţia lor, încât rareori îşi aduceau 
aminte că este şi ea de faţă altfel decât prin solicitudinea sa 
faţă de cei doi băieţi neastâmpăraţi pe care-i avea. 

Dintre toate noile ei cunoştinţe, Elinor nu putu găsi decât 
în persoana colonelului Brandon omul care în anumită 
măsură să merite să fie respectat pentru însuşirile sale, 
care să-i deştepte interes pentru prietenia lui sau să-i ofere 
plăcerea tovărăşiei sale. Willoughby nici nu intra în discuţie. 
Avea admiraţie şi respect pentru el, chiar respectul unei 
surori; dar el era îndrăgostit; n-avea ochi decât pentru 
Marianne şi un bărbat chiar mult mai puţin atrăgător ar fi 
putut fi totuşi mai agreabil în general. Din nefericire pentru 
el, Marianne nu-i dădea atenţie, aşa că Brandon nu se 
putea gândi numai la ea şi stând de vorbă cu Elinor îşi mai 
alina mâhnirea ce i-o provoca totala indiferenţă ce o 
manifesta sora ei faţă de el. 


Înțelegerea lui Elinor faţă de colonelul Brandon deveni şi 
mai mare deoarece ajunse la bănuiala că el mai suferise din 
pricina unei iubiri neîmpărtăşite. Ajunse să bănuiască acest 
lucru din câteva cuvinte ce-i scăpară din întâmplare; într-o 
seară, la Barton Park, şedeau împreună printr-o tacită 
înţelegere, în timp ce ceilalţi dansau. Colonelul îşi aţintise 
privirile asupra Mariannei şi după câteva minute de tăcere 
spuse, cu un zâmbet vag: 

— După câte am înţeles, sora dumitale crede că omul nu 
poate iubi decât o singură dată în viaţă. 

— Da, are păreri din cale-afară de romantice, răspunse 
Elinor. 

— Sau cred, mai degrabă, că ea îşi închipuie că a iubi a 
doua oară în viaţă este ceva cu totul imposibil. 

— Da, mă tem că aşa e. Dar nu ştiu cum de poate gândi 
una ca asta fără să-şi amintească de tata, care şi el s-a 
însurat a doua oară. Dar peste câţiva ani, experienţa şi 
bunul simţ cu siguranţă că o vor face să-şi mai schimbe 
părerile şi atunci vor putea fi mai uşor înţelese şi explicate 
şi de ceilalţi, nu numai de ea însăşi, cum se întâmplă în 
momentul de faţă. 

— Aşa se va întâmpla, probabil, răspunse el; şi totuşi 
prejudecățile celor tineri au atâta farmec, încât parcă-ţi 
pare rău să vezi că trebuie să se supună unor păreri mult 
mai generale. 

— Nu pot fi de acord cu dumneata asupra acestui punct, 
spuse Elinor. Sentimente ca cele ale Mariannei aduc cu sine 
şi necazuri ce nu pot fi compensate nici de farmecul 
entuziasmului şi nici de desconsiderarea convenienţelor 
sociale. Comportarea ei vădeşte tendinţa nefericită de a 
desconsidera cu desăvârşire buna-credinţă şi abia aştept să 
cunoască lumea mai bine, ştiind că acest lucru va fi numai 
în avantajul ei. 

După o scurtă pauză, colonelul Brandon reluă conversaţia, 
spunând: 


— Crede oare soră dumitale că nu poate iubi decât o dată 
în viaţă? Sau a iubi pentru a doua oară înseamnă, după 
părerea ei, o adevărată crimă pentru cineva? Trebuie ca cei 
ce n-au avut noroc în prima dragoste, fie din pricina 
nestatorniciei persoanei iubite, fie a unor împrejurări 
potrivnice, să rămână indiferenți pentru tot restul vieţii? 

— Drept să vă spun, nu-i cunosc principiile în toate 
amănuntele lor. Ştiu doar că n-am auzit-o niciodată să fie de 
acord cu vreun caz, să se arate înţelegătoare cu cineva care 
iubeşte a doua oară. 

— Aceste păreri nu pot, fireşte, dura, spuse el; dar o 
schimbare, o totală schimbare a sentimentelor... dar nu, nu, 
să nu doriţi aşa ceva; căci atunci când tinerii trebuie să 
renunţe la sentimentele lor romantice, adesea acestea sunt 
urmate de păreri prea vulgare şi prea periculoase! Vorbesc 
din propria mea experienţă. Am cunoscut o dată o femeie 
de bună condiţie ce semăna foarte mult cu sora dumitale ca 
inteligenţă şi temperament, care gândea şi judeca la fel ca 
ea, dar care, din cauza unei schimbări provocate de un lanţ 
de împrejurări nefericite... 

Aici se opri dintr-o dată; ai fi zis că a dezvăluit prea multe 
lucruri şi înfăţişarea lui îi permise lui Elinor să facă tot felul 
de presupuneri care altfel nici prin cap nu i-ar fi trecut. 
Persoana în chestiune n-ar fi stârnit probabil nici o 
bănuială, dacă n-ar fi convins-o pe domnişoara Dashwood 
că el n-ar fi vrut să fi pomenit nimic în legătură cu ea. Aşa 
cum stăteau lucrurile însă, nu-i trebui prea multă 
imaginaţie lui Elinor pentru a pune în legătură emoția cu 
duioasa amintire a afecțiunii lui din trecut. Elinor nu 
împinse lucrurile mai departe. Marianne, în locul ei, nu s-ar 
fi mulţumit cu atât. Imaginaţia ei bogată ar fi reconstituit în 
grabă întreaga poveste şi-ar fi aranjat totul potrivit 
jalnicelor rânduieli ale unei pasiuni distrugătoare. 

CAPITOLUL XII. 

În timp ce Elinor şi Marianne se plimbau împreună a doua 
zi dimineaţă, Marianne îi aduse la cunoştinţă surorii ei o 


veste care o sperie pe Elinor prin uimitoarea confirmare a 
nesăbuinţei şi imprudenţei surorii sale, cu toate că aceste 
defecte îi erau prea bine cunoscute. Marianne îi mărturisi, 
cât se poate de încântată, că Willoughby i-a dăruit un cal, 
crescut chiar de el pe moşia lui din Somersetshire şi care 
era tocmai potrivit să fie călărit de o femeie. Fără să-i 
treacă prin minte că mama ei plănuise să nu ţină cai, că 
dacă ar fi trebuit să-şi schimbe hotărârea din pricina 
acestui dar, ar fi fost nevoită să cumpere un cal şi pentru 
servitor şi până la urmă să construiască şi un grajd în care 
să ţină calul, ea acceptase darul fără să şovăie şi-i povestea 
toate acestea cu entuziasm surorii ei. 

— Are intenţia să-şi trimită numaidecât grăjdarul după cal 
în Somersetshire, adăugă ea, şi când are să sosească o să 
călărim în fiecare zi. O să ţi-l dau şi ţie. Ia închipuieşte-ţi, 
draga mea Elinor, deosebita plăcere a unui galop pe 
dealurile astea. 

Îi veni greu să se trezească dintr-un vis atât de frumos şi 
să înţeleagă adevărul trist al situaţiei în care se găseau; un 
timp chiar refuză să-şi închipuie că nu s-ar putea realiza; 
cheltuiala pentru un servitor în plus ar fi fost un fleac şi era 
sigură că mamă-sa n-ar fi avut nimic împotrivă; pentru 
servitor orice cal ar fi fost bun; oricând ar fi putut face rost 
de unul de la Barton Park; cât priveşte grajdul, orice şopron 
ar fi fost suficient. Atunci Elinor îndrăzni să-şi manifeste 
îndoiala că s-ar cuveni să primească un astfel de dar de la 
un bărbat pe care-l cunoştea atât de puţin sau de prea 
puţină vreme. Asta era prea de tot. 

— Greşeşti, Elinor, spuse ea cu înflăcărare, dacă-ţi închipui 
că-l cunosc foarte puţin pe Willoughby. E drept că nu-l ştiu 
de multă vreme; dar îl cunosc mult mai bine decât vreo altă 
fiinţă de pe lumea asta; în afară de mama şi de tine. Nu 
timpul sau ocaziile sunt acelea care favorizează intimitatea, 
ci numai şi numai temperamentul. Pentru unii oameni nici 
şapte ani n-ajung ca să se cunoască; altora nu le trebuie 
nici şapte zile. Aş găsi că e mult mai nepotrivit dacă aş 


accepta un cal de la fratele meu decât de la Willoughby. Pe 
John îl cunosc foarte puţin, deşi am locuit în aceeaşi casă 
ani de zile; cât despre Willoughby, mi-am făcut de mult o 
părere. 

Elinor consideră că e mai înţelept să nu mai reia subiectul. 
Cunoştea firea surorii ei. Discuţia în contradictoriu în 
legătură cu un subiect atât de delicat n-ar fi făcut decât s-o 
încăpăţâneze şi mai mult în a-şi susţine părerea. Dar 
apelând la dragostea pentru mama lor, descriindu-i 
greutăţile pe care îngăduitoarea lor mamă le-ar avea de 
întâmpinat dacă ar consimţi şi probabil că aşa s-ar fi 
întâmplat ca ele să-şi mărească gospodăria, Marianne se 
potoli numaidecât; şi promise că nu va pomeni de calul pe 
care vroia să i-l dea Willoughby în dar, ca nu cumva s-o 
ispitească pe mama lor să săvârşească un act de 
imprudentă bunătate şi că-i va spune lui Willoughby, de 
îndată ce-l va vedea, că n-are încotro şi trebuie să-i refuze 
cadoul. 

Se ţinu de cuvânt şi când Willoughby trecu, în aceeaşi zi, 
să le vadă, Elinor o auzi exprimându-şi cu glas scăzut 
părerea de rău că este silită să nu-i mai primească darul, îi 
explică totodată şi motivul ce-o determinase să-şi schimbe 
gândurile făcând imposibilă orice insistenţă din partea lui. 
Era limpede că lui Willoughby îi pare rău şi după ce-şi 
exprimă cu sinceritate regretul, adăugă cu acelaşi glas: 

— Dar, Marianne, calul rămâne al tău, chiar dacă nu-l poţi 
călări acum. Am să-l păstrez până când ai să poţi să mi-l 
ceri. Când ai să pleci de la Barton, ca să te stabileşti într-un 
cămin mai durabil te va primi însăşi Regina Mab. 

Toate acestea fură auzite de domnişoara Dashwood; şi 
după vorbele lui, după felul în care le rosti şi i se adresă 
surorii ei, spunându-i pe numele de botez, îşi dădu seama 
că între ei se stabilise o intimitate atât de evidentă, o 
înţelegere atât de perfectă, care nu putea fi decât 
rezultatul unei depline învoieli între ei. Din clipa aceea nu 
se mai îndoi că se logodiseră; şi această convingere o 


surprinse doar prin aceea că două firi atât de sincere ca ale 
lor o lasă pe ea sau pe alţi prieteni de-ai lor să afle vestea 
din întâmplare. 

A doua zi Margaret îi relată ceva care aruncă şi mai multă 
lumină asupra întregii situaţii. Cu o seară înainte, 
Willoughby trecuse pe la ele şi cum Margaret rămăsese 
singură, cu el şi cu Marianne în salonaş, avusese ocazia să-i 
observe. A doua zi, dimineaţă, cu un aer grav îi comunică 
sorei ei mai mari ce observase cât timp fusese în preajma 
lor... 

— Ştii, Elinor, exclamă ea, am să-ţi spun un secret 
extraordinar în legătură cu Marianne. Sunt sigură c-o să se 
căsătorească foarte curând cu domnul Willoughby. 

— Aşa spui, replică Elinor, aproape în fiecare zi de când s- 
au întâlnit prima dată pe dealul Highehurch; şi nici nu se 
cunoscuseră, cred de o săptămână, că tu şi erai convinsă că 
Marianne poartă la gât medalionul lui, dar până la urmă s-a 
dovedit a fi doar miniatura unchiului nostru. 

— Zău că de data asta e altceva. Sunt sigură că au să se 
căsătorească foarte curând, pentru că a luat o buclă din 
părul ei. 

— Bagă de seamă, Margaret. S-ar putea să nu fie decât o 
şuviţă din părul unchiului lui. 

— Nu, zău, Elinor, că era al Mariannei. Sunt aproape 
sigură că al ei era, pentru că am văzut cândil-a tăiat. 
Aseară, după ce-am luat ceaiul, când tu şi cu mama aţi ieşit 
din odaie, şuşoteau şi vorbeau împreună repede de tot şi mi 
s-a părut că el o roagă ceva şi deodată a luat foarfecele şi i- 
a tăiat o şuviţă lungă, pentru că avea tot părul dat pe spate; 
şi pe urmă Willoughby a luat şuviţa, a sărutat-o, a 
împachetat-o într-o bucată de hârtie albă şi a băgat-o în 
port-vizit. 

Elinor nu putu decât să-i dea crezare când i se relatară, cu 
atâta siguranţă, astfel de amănunte: şi nici nu putu face 
altfel căci relatarea era în perfectă concordanţă cu ceea ce 
auzise şi văzuse ea însăşi. 


Margaret nu i se dovedise surorii ei a fi întotdeauna atât 
de perspicace. Când într-o seară, la Barton Park, doamna 
Jennings o somase să-i spună care este numele tânărului pe 
care-l simpatiza Elinor, lucru care de multă vreme îi stârnea 
curiozitatea, Margaret răspunsese, uitându-se la sora ei: 

— Aşa-i că n-am voie să spun, Elinor? 

Fireşte că toată lumea izbucni în râs şi Elinor încercă să 
râdă şi ea. Dar efortul ei fu penibil. Era convinsă că 
Margaret se gândise la cineva, al cărui nume nu putea 
suferi, să-l audă tot timpul luat în râs de doamna Jannings 
fără să-şi piardă cumpătul. 

Marianne fu sincer mâhnită pentru sora ei; dar îi făcu mai 
mult rău decât bine, roşind şi spunându-i supărată 
Margaretei: 

— Adu-ţi aminte că, orice presupuneri ai face, n-ai dreptul 
să le repeţi cu glas tare. 

— Dar n-am făcut nici o presupunere, replică Margaret, tu 
ai fost aceea care mi-ai mărturisit-o. 

La care cei de faţă se-nveseliră şi mai mult şi insistară ca 
Margaret să le mai spună câte ceva. 

— Hai, te rugăm, domnişoară Margaret, spune-ne tot ce 
ştii în privinţa asta. Cum îl cheamă pe tânărul domn? 

— N-am voie să vă spun, doamnă. Dar ştiu bine cum îl 
cheamă şi ştiu şi unde se află. 

— Ei, dar putem ghici unde se află; la el acasă, la Norland, 
fără doar şi poate. Cred că e diaconul din parohia de acolo. 

— Nu, nu e diacon. N-are nici o profesie. 

— Margaret, îi spuse Marianne cu multă căldură, ştii doar 
că toate astea nu-s decât invenţii de-ale tale şi că nu există 
o astfel de persoană. 

— Atunci trebuie să fi murit de curând, Marianne, căci 
sunt sigură c-a existat un astfel de bărbat şi numele lui 
începea cu litera F. 

Elinor îi rămase recunoscătoare ladyei Middleton pentru 
că observă chiar în clipa aceea că „plouă foarte tare”, deşi 
îşi închipui că întreruperea se datora mai puţin 


consideraţiei de care se bucura din partea ladyei 
Middleton, cât faptului că ei nu-i plăceau de loc ironiile 
lipsite de eleganţă, ce constituiau un prilej de desfătare 
pentru soţul şi pentru mama ei. Sugestia ei fu imediat 
urmată de colonelul Brandon, care se gândea întotdeauna 
la ceea ce simt ceilalţi; şi amândoi vorbiră pe larg despre 
ploaie. Willoughby deschise pianul şi o rugă pe Marianne să 
le cânte ceva; şi aşa subiectul fu schimbat datorită 
strădaniilor câtorva dintre cei de faţă. Dar Elinor nu-şi 
reveni chiar atât de uşor din spaima pe care o trăsese. 

În seara aceea hotărâră ca a doua zi să viziteze nişte 
locuri foarte frumoase, cam la douăsprezece mile depărtare 
de Barton, ce-i aparţineau unui cumnat de-al colonelului 
Brandon, fără protecţia căruia nu puteau fi vizitate 
deoarece proprietarul, care era în străinătate, lăsase ordine 
stricte în această privinţă. Se spunea că domeniile erau de 
o rară frumuseţe, şi sir John, care le lăudă cu deosebită 
căldură, putea să le aprecieze destul de bine, căci în ultimii 
zece ani organizase cel puţin de câte două ori pe vară 
grupuri care să le viziteze. Domeniile acelea aveau un lac 
de o deosebită frumuseţe, pe care urmau să se plimbe cu 
barca, distrându-se astfel o bună parte a dimineţii; urmau 
să ia cu ei hrană rece şi să meargă până acolo în trăsuri 
deschise şi totul trebuia să fie organizat ca o călătorie de 
plăcere. 

Unora dintre cei de faţă - puţini la număr, e adevărat - 
ideea li se păru cam îndrăzneață, ţinând seama de 
anotimpul în care se găseau şi de faptul că în ultimele două 
săptămâni plouase în fiecare zi; Elinor o convinse pe 
doamna Dashwood, care era răcită, să rămână acasă. 

CAPITOLUL, XIII. 

Excursia pe care intenţionaseră să o facă la Whitwell se 
dovedi a fi foarte deosebită de ceea ce se aşteptase Elinor. 
Se pregătise să se ude până la piele, să fie foarte obosită şi 
foarte speriată; dar se petrecu ceva şi mai neplăcut, căci 
până la urmă nu mai plecară de loc. 


Cam pe la zece se adunaseră cu toţii la Barton Park, unde 
urmau să ia micul dejun. Era o dimineaţă destul de 
frumoasă, deşi plouase toată noaptea, căci norii tocmai se 
împrăştiau pe cer şi soarele îşi făcea adesea apariţia. Erau 
toţi veseli şi bine dispuşi, nerăbdători să se distreze şi 
hotărâți să se supună celor mai mari greutăţi şi neajunsuri 
mai degrabă decât să nu se poată bucura de excursia 
proiectată. 

Pe când mâncau se aduseră scrisorile. Printre altele era şi 
una pentru colonelul Brandon; o luă, se uită la adresă, se 
schimbă la faţă şi ieşi imediat din odaie. 

— Ce s-a întâmplat cu Brandon? Întrebă sir John. 

Dar nimeni nu ştia nimic. 

— Sper că n-a primit veşti rele, spuse lady Middleton. 
Trebuie să fie ceva deosebit care să-l fi făcut pe colonelul 
Brandon să se ridice atât de brusc de la masa mea. 

Colonelul se întoarse peste vreo cinci minute. 

— Sper că n-ai primit veşti rele, domnule colonel? Întrebă 
doamna Jennings, pe când intra în cameră. 

— Câtuşi de puţin, doamnă. Mulţumesc de întrebare. 

— O scrisoare de la Avignon? Sper că sora dumitale nu se 
simte mai rău. 

— Nu, doamnă. E de la Londra; o simplă scrisoare de 
afaceri. 

— Dar cum de scrisul de pe ea te-a tulburat atât de mult, 
dacă n-a fost decât o scrisoare de afaceri? Haide, haide, nu 
merge să ne duci cu astfel de vorbe, domnule colonel. 
Spune-ne mai de grabă adevărul. 

— Bagă de seamă cum vorbeşti, draga mea, spuse lady 
Middleton. 

— Te anunţă poate că verişoara dumitale Fanny s-a 
căsătorit? Continuă doamna Jennings, fără să ţină seama de 
reproşul fiicei ei. 

— Nu, nu-i vorba de asta. 

— Ei bine, atunci ştiu de unde este, domnule colonel. Şi 
sper că doamna respectivă se simte bine. 


— La cine vă referiţi, doamnă? Spuse el, roşind uşor. 

— Ştii dumneata la cine mă gândesc... 

— Îmi pare deosebit de rău, doamnă, spuse el adresându-i- 
se ladyei Middleton, că am primit această scrisoare tocmai 
astăzi, căci e vorba de nişte treburi care-mi reclamă imediat 
prezenţa la Londra. 

— La Londra! Exclamă doamna Jennings. Ce treburi poţi 
avea la Londra în această perioadă a anului? 

— Regret foarte mult, continuă el, că sunt silit să părăsesc 
o societate atât de plăcută; dar şi mai rău îmi pare 
gândindu-mă că fără mine nu veţi fi primiţi la Whitwell. 

Ce mai lovitură pentru toţi cei de faţă! 

— Nu-i suficient să-i scrii câteva rânduri menajerei, 
domnule Brandon? Întrebă nerăbdătoare Marianne. 

Colonelul Brandon clătină din cap. 

— Dar trebuie să mergem, spuse sir John. Doar n-o să 
amânăm excursia când pregătirile sunt aproape gata. Poţi 
să te duci la Londra mâine, Brandon, asta-i... 

— Ce n-aş da ca lucrurile să se poată aranja atât de uşor! 
Dar îmi este imposibil să-mi amân plecarea fie măcar şi cu o 
zi! 

— Cel puţin dacă ne-ai spune şi nouă despre ce treburi e 
vorba, zise doamna Jennings; ne-am putea da şi noi scama 
dacă drumul ăsta poate fi amânat sau nu. 

— N-ar trebui să-ntârzii decât cu şase ore, spuse 
Willoughby, dacă ţi-ai amâna plecarea până ce ne vom 
întoarce. 

— Nu-mi pot permite să pierd nici măcar un ceas. 

Atunci Elinor îl auzi pe Willoughby şoptindu-i Mariannei: 

— Sunt unii oameni cărora nu le plac petrecerile. Brandon 
e unul dintre ei. Îmi închipui că i-a fost frică să nu răcească 
şi a inventat acest şiretlic ca să scape de excursie. Pot pune 
pariu pe cincizeci de lire că scrisoarea a fost scrisă chiar de 
el. 

— Sunt sigură c-aşa-i, îi răspunse Marianne. 


— Ştiu eu de multă vreme că nu poţi fi convins să te 
răzgândeşti, spuse sir John, o dată ce te-ai hotărât să faci 
un lucru. Sper, totuşi, să mai chibzuieşti puţin. Gândeşte-te 
numai: le-am adunat aici pe cele două domnişoare Carey, 
care-au venit tocmai de la Newton, pe cele trei domnişoare 
Dashwood, care-au venit pe jos de la vilă, iar domnul 
Willoughby s-a sculat cu două ceasuri înainte de ora lui 
obişnuită, special ca să meargă la Whitwell. 

Colonelul Brandon îşi manifestă din nou părerea de rău că 
trebuie să-i dezamăgească pe toţi, declarând însă, în acelaşi 
timp, că nu-şi poate amâna plecarea. 

— Ei, şi-atunci când ai să te întorci? 

Lady Middleton adăugă: 

— Sperăm că vă veţi întoarce la Barton de îndată ce veţi 
putea scăpa de la Londra şi-o să amânăm excursia noastră 
la Whitwell până ce vă veţi întoarce. 

— Sunteţi foarte amabilă. Dar nu prea cred că am sămă 
pot întoarce, aşa că n-aş vrea să mă angajez câtuşi de puţin. 

— Aa, dar trebuie neapărat să se întoarcă, şi are să se 
întoarcă, exclamă sir John. Dacă nu se întoarce până la 
sfârşitul săptămânii, mă duc după el. 

— Păi chiar aşa să faci, sir John, spuse doamna Jennings, şi 
cu ocazia asta poate c-ai să afli şi despre ce-i vorba. 

— Nu vreau să-mi vâr nasul în treburile altora. Îmi 
închipui că e vorba de ceva de care se ruşinează. 

Colonelul Brandon fu anunţat că i s-au pregătit caii. 

— Doar nu te duci călare până la Londra? Îl întrebă Sir 
John. 

— Nu. Mă duc călare până la Honiton şi de acolo iau 
diligenţa. 

— Mă rog, dacă eşti hotărât, îţi urez drum bun. Dar cred 
că n-ar fi rău să te răzgândeşti. 

— Vă asigur că nu mi-e cu putinţă. 

Apoi îşi luă rămas bun de la toţi cei de faţă. 

— Nu există nici o şansă să vă întâlnesc la Londra pe 
dumneata şi pe surorile dumitale, domnişoară Dashwood? 


— Mi-e teamă că nu; niciuna. 

— Atunci trebuie să-mi iar rămas bun pentru mai multă 
vreme decât mi-ar place s-o fac. 

Mariannei nu-i adresă nici un cuvânt. Se mulţumi doar să 
se încline politicos în faţa ei. 

— Ei haide, domnule colonel, îi zise doamna Jennings, 
înainte de a pleca, spune-ne şi nouă de ce ne părăseşti... 

EI îşi luă rămas-bun de la ea şi ieşi din încăpere, însoţit de 
sir John. 

Nici nu plecă bine colonelul că protestele şi părerile de 
rău reprimate până atunci, din politeţe, izbucniră dintr-o 
dată; şi cu toţii fură de acord, manifestându-şi în 
nenumărate rânduri necazul, că e cât se poate de supărător 
să fii supus unei astfel de dezamăgiri. 

— Bănuiesc eu cam ce treburi are, spuse doamna 
Jennings, exultând. 

— Chiar bănuiţi doamnă? Exclamară aproape toţi. 

— Da. Trebuie să fie ceva în legătură cu domnişoara 
Williams, sunt sigură. 

— Dar cine-i domnişoara Williams? Întrebă Marianne. 

— Cum, nu ştii cine-i domnişoara Williams? Trebuie să fi 
auzit de ea până acum. E o rudă de-a colonelului, draga 
mea, o rudă foarte apropiată. N-o să spunem cât de 
apropiată, de teamă să nu jignim domnişoarele. 

Apoi, vorbind pe un ton puţin mai scăzut, îi spuse lui 
Elinor: 

— E fiica lui nelegitimă. 

— Adevărat? 

— Aa, da; şi seamănă leit cu el. Colonelul, cred eu, o să-i 
lase toată averea. 

Când sir John se întoarse, se alătură şi el regretului 
general în legătură cu întâmplarea aceea cât se poate de 
neplăcută, observând totuşi în încheiere că, deoarece sunt 
cu toţii împreună, trebuie să facă ceva să se simtă bine şi 
după ce se consultară un timp, fură de acord că nu s-ar fi 
putut simţi bine decât la Whitwell; şi-ar mai putea cumva 


alina părerile de rău făcând o plimbare prin împrejurimi. 
Porunciră aşadar să li se pregătească trăsurile; a lui 
Willoughby era prima şi Marianne nu păruse nicicând mai 
fericită decât atunci când se urcă în ea. 

Willoughby mână caii foarte repede prin parc şi dispărură 
curând din ochii celorlalţi; nu se mai ştiu nimic despre ei 
până când se întoarseră, lucru care se petrecu abia după ce 
sosiseră toţi ceilalţi. Amândoi păreau încântați de plimbarea 
pe care o făcuseră; dar nu pomeniră decât foarte în trecere 
că rămăseseră mai mult pe drumul din vale, în timp ce 
ceilalţi urcaseră sus, pe dealuri. 

Stabiliră ca în seara aceea să organizeze o petrecere 
dansantă şi ca toată lumea să fie foarte veselă. Mai veniră şi 
alţi membri ai familiei Carey să ia masa cu ai lor şi avură 
deosebita plăcere de a spori numărul musafirilor la aproape 
douăzeci, fapt pe care sir John îl sublime cu multă bucurie. 
Willoughby se aşeză, ca de obicei, între cele două surori 
Dashwood. În dreapta lui Elinor şedea doamna Jennings şi 
nici nu se aşezaseră bine că se aplecă şi-i spuse Mariannei, 
destul de tare să fie auzită şi de Willoughby: 

— Ştiu unde v-aţi petrecut dimineaţa. Cu toate şiretlicurile 
voastre, tot v-am descoperit. 

Marianne roşi şi întrebă foarte repede: 

— Unde, mă rog? 

— Nu ştiaţi, spuse Willoughby, că ne-am plimbat cu 
trăsurica mea? 

— Ştiu eu, ştiu, domnule obrăznicătură, ştiu foarte bine, 
de aceea m-am şi hotărât să aflu unde-aţi fost. Sper că-ţi 
place viitoarea dumitale casă, domnişoară Marianne. 

Ştiu că-i foarte mare; şi când am să te vizitez, sper să 
constat că i-ai schimbat mobila pentru că, acum şase ani, 
când am fost eu pe-acolo, avea mare nevoie de aşa ceva. 

Marianne se întoarse foarte ruşinată. Doamna Jennings 
râse din toată inima; Elinor află că, hotărâtă fiind să ştie 
unde fuseseră cei doi, mersese până acolo încât îşi pusese 
camerista să se intereseze la grăjdarul domnului 


Willoughby; şi că în felul acesta auzise că se duseseră la 
Allenham şi-şi petrecuseră cea mai mare parte a timpului 
plimbându-se prin grădină şi vizitând casa. 

Elinorei nu-i venea să creadă că e adevărat, căci se părea 
foarte puţin probabil ca Willoughby să-i fi propus, iar 
Marianne să fi consimţit, să intre în casă în prezenţa 
doamnei Smith, pe care sora ei n-o cunoştea câtuşi de 
puţin. 

De îndată ce ieşiră din sufragerie, Elinor o întrebă dacă tot 
ce auzise era adevărat; şi nu mică îi fu uimirea când află că 
toate amănuntele relatate de doamna Jennings erau cu 
totul adevărate. Marianne se supără pe ea văzând că nu 
prea crede ce-i spune. 

— Şi de ce-ţi închipui, Elinor, că n-am fost acolo sau că n- 
am văzut casa? Nu asta ai vrut să faci şi tu de atâtea ori? 

— Ba da, Marianne, dar eu nu m-aş fi dus dacă doamna 
Smith ar fi fost acolo şi fără sa fiu însoţită şi de altcineva 
decât de domnul Willoughby. 

— Bine, clar domnul Willoughby este singura persoană 
care poate avea dreptul să-mi arate casa; ne-am plimbat 
doar într-o trăsurică deschisă; cum aş mai fi putut avea 
vreun alt însoțitor? Şi în viaţa mea n-am petrecut o 
dimineaţă mai plăcută. 

— Tare mi-e teamă, replică Elinor, că plăcerea ce ţi-o oferă 
o anume îndeletnicire nu dovedeşte întotdeauna buna 
cuviinţă. 

— Dimpotrivă, nimic nu poate fi o mai bună dovadă în 
această privinţă, Elinor; căci dac-ar fi existat cea mai mică 
urmă de lipsă de bună-cuviinţă în ceea ce am făcut, mi-aş fi 
dat chiar atunci seama de acest lucru, căci ştim întotdeauna 
când facem ceva greşit, şi o asemenea convingere mi-ar fi 
tăiat orice bucurie. 

— Dar, draga mea Marianne, întrucât ai şi fost expusă la 
nişte observaţii impertinente, n-ai început să te îndoieşti de 
înţelepciunea purtării tale? 


— Dacă observaţiile impertinente ale doamnei Jennings 
sunt o dovadă de lipsă de bună-cuviinţă, apoi atunci 
înseamnă că păcătuim cu toţii în fiecare clipă a vieţii 
noastre. Am ajuns acum să nu-i mai apreciez critica, după 
cum nu i-aş mai aprecia nici laudele. Nu-mi dau seama să fi 
făcut ceva rău plimbându-mă prin grădina doamnei Smith 
sau vizitându-i casa. Într-o bună zi vor fi ale domnului 
Willoughby şi... 

— Chiar dacă într-o zi vor fi ale tale, Marianne, şi încă şi 
atunci atitudinea ta tot n-ar avea nici o justificare. 

Marianne roşi la auzul acestei aluzii; dar era cât se poate 
de limpede că îi făcea plăcere; şi după un răstimp de zece 
minute de gândire serioasă, veni iarăşi la sora ei şi-i zise 
bine dispusă: 

— Poate, Elinor, că n-am făcut bine că m-am dus la 
Allenham; dar domnul Willoughby a vrut cu tot dinadinsul 
să-mi arate locurile şi casa şi pot să te asigur că e 
încântătoare. La etaj are un salonaş cum nu se poate mai 
drăguţ, nici prea mare şi nici prea mic ca să poată fi folosit 
tot timpul şi dac-ar avea mobilier modern ar fi foarte 
cochet. Camera e aşezată pe colţ şi are ferestre pe două 
laturi. Într-o parte, dincolo de gazonul din spatele casei pe 
care se joacă popice, vezi o pădure frumoasă, pe-o coastă 
de deal, iar din cealaltă, biserica şi satul, iar dincolo de ele 
se deschide o privelişte către dealurile acelea frumoase, 
semeţe, pe care le-am admirat de atâtea ori. Camera era 
foarte dezavantajată când am văzut-o, căci mobilierul din ea 
e grozav de ponosit, dar dacă ar fi remobilată - chestie de 
câteva sute de lire, după cum spunea Willoughby - ar 
deveni una dintre cele mai plăcute din Anglia. 

Dacă n-ar fi fost întrerupte de alţii, Elinor ar fi putut-o 
asculta descriind cu aceeaşi încântare fiecare cameră din 
casă. 

CAPITOLUL XIV. 

Felul neprevăzut în care colonelul Brandon îşi încheiase 
vizita la Barton Park, cât şi încăpăţânarea cu care ascundea 


pricina, îi stârniră curiozitatea doamnei Jennings, 
preocupând-o două sau trei zile la şir; era curioasă din fire, 
aşa cum şi trebuie să fie toţi aceia care se interesează 
îndeaproape de venirile şi plecările cunoştinţelor lor. Se tot 
întreba cu rare întreruperi, ce-l determinase să plece; era 
sigură că trebuie să fi primit vreo veste proastă şi se gândi 
la toate genurile de supărări care s-ar fi putut abate asupra 
lui, fiind stăpânită de ideea fixă că n-are să poată scăpa de 
toate. 

— Sunt sigură că trebuie să i se fi întâmplat ceva foarte 
trist, spuse ea. Asta i se citea pe faţă! Bietul om! Tare mă 
tem că trece prin grele încercări. Moşia de la Delaford n-a 
fost niciodată evaluată la mai mult de două mii pe an, şi 
fratele lui a lăsat lucrurile foarte încurcate. Cred că trebuie 
să fi fost chemat pentru rezolvarea unor probleme băneşti; 
căci ce alta ar putea fi? Mă întreb: asta o fi oare realitatea? 
Aş da orice să aflu adevărul. Poate că e ceva în legătură cu 
domnişoara Williams şi, de fapt, cred că asta şi este, pentru 
că s-a fâstâcit de-a binelea când i-am vorbit despre ea. 
Poate că e la Londra şi e bolnavă; nimic nu e mai probabil, 
căci am impresia că e cam bicisnică de felul ei. Pot face 
prinsoare că e ceva în legătură cu domnişoara Williams. 

E puţin probabil să mai aibă şi acum încurcături 
financiare, căci e un om extrem de prudent şi fără doar şi 
poate că între timp şi-o fi aranjat treburile moşiei. Ah, mă 
întreb ce i s-o fi întâmplat! Poate că sora lui de la Avignon se 
simte mai prost şi o fi trimis după el. Plecarea lui atât de 
grăbită pare să justifice această presupunere. Oricum, îi 
doresc din toată inima să scape de necazuri şi pe deasupra 
să se aleagă şi cu o nevastă cumsecade. 

Cam aşa vorbea şi se tot întreba doamna Jennings. 

Părerile i se schimbau o dată cu fiecare nouă presupunere 
şi pe măsură ce-i treceau prin cap, toate păreau la fel de 
probabile. Iar Elinor, deşi era sincer interesată de soarta 
colonelului Brandon, nu putea să-şi pună la fel de multe 
întrebări în legătură cu plecarea lui atât de pripită, cum ar 


fi vrut doamna Jennings; căci pe lângă faptul că, după 
părerea ei, nu merita să dai atâta importanţă şi să te 
preocupi atâta vreme de o astfel de întâmplare, ea era 
frământată de cu totul altceva. O îngrijora neaşteptata 
rezervă a Mariannei şi a lui Willoughby în legătură cu ceea 
ce ştiau prea bine că îi interesează pe toţi în mod deosebit. 
Întrucât această tăcere a lor continua, fiecare zi care trecea 
o făcea să pară şi mai ciudată, şi mai nepotrivită cu felul lor 
de a fi. Elinor nu-şi putea închipui de ce nu recunosc faţă de 
ea şi de mama lor hotărârea pe care o luaseră şi care era 
vădită prin felul cum se purtau unul faţă de celălalt. 

Putea înţelege foarte bine că nu se pot căsători 
numaidecât; căci deşi pe Willoughby n-aveai nici un motiv 
să-l crezi un om bogat, sir John apreciase că moşia îi aducea 
un venit de aproximativ şase sau şapte sute de lire pe an; 
dar acestea abia de-i puteau acoperi cheltuielile şi el însuşi 
se plângea uneori că-i sărac. Dar Elinor nu-şi putea explica 
taina aceasta de neînțeles păstrată de ei în legătură cu 
logodna lor şi care nu ascundea, de fapt, absolut nimic; 
venea într-o contradicţie atât de flagrantă cu părerile lor şi 
comportarea lor obişnuită, că uneori se gândea că poate 
nici nu sunt de fapt logodiţi şi această îndoială era destul să 
o facă să n-o mai întrebe nimic pe Marianne. 

Nimic nu putea exprima mai mult ataşamentul lui 
Willoughby faţă de ele, decât propria lui comportare. 

Faţă de Marianne se manifesta cu toată tandreţea pe care- 
o putea dovedi inima unui îndrăgostit, iar faţă de restul 
familiei cu atenţia afectuoasă a unui fiu şi a unui frate. Îţi 
dădea impresia că ţine la casa lor de parcă ar fi fost 
propriul lui cămin; îşi petrecea acolo mult mai mult timp 
decât la Allenham şi dacă nu se întâlneau cu toţii la Barton 
Park, plimbarea pe care o făcea în fiecare dimineaţă se 
termina de cele mai multe ori la ele acasă şi-şi petrecea tot 
restul zilei. Lângă Marianne, cu copoiul lui favorit la 
picioare. 


Mai ales într-o seară, cam la o săptămână de la plecarea 
colonelului Brandon, le dădu impresia că inima îi e mai mult 
ca oricând gata să-şi arate dragostea pentru toate cele din 
jur; şi când se întâmplă ca doamna Dashwood să 
pomenească despre intenţiile ce le are de a-şi mai mări şi 
de a-şi înfrumuseţa casa la primăvară, se opuse cu 
înflăcărare la orice schimbare ce i s-ar fi putut aduce acelui 
colţişor de lume pe care dragostea lui îl considera perfect. 

— Cum! Exclamă el. Să schimbaţi această scumpă căsuţă! 
Nu, cu asta n-am să fiu niciodată de acord. Dacă s-ar ţine 
seama de ceea ce simt eu pentru ea, pereţilor ăstora n-ar 
trebui să li se adauge măcar o pietricică, iar casa n-ar 
trebui lărgită nici măcar cu o palmă. 

— Nu te speria, îi spuse domnişoara Dashwood, n-o să se 
întâmple niciodată una ca asta, căci mama n-are să aibă 
niciodată atâţia bani pentru aşa ceva. 

— Mă bucur din inimă să te aud, vorbind astfel exclamă el. 
Deie Domnul ca mama ta să fie întotdeauna săracă dacă nu 
găseşte cu cale să-şi folosească mai bine averea. 

— Îţi mulţumesc, Willoughby. Poţi fi sigur că n-am să 
sacrific ataşamentul pe care-l ai faţă de casa noastră, sau 
pe care l-ar avea oricine la care ţin, pentru tot ce-aş putea 
vreodată face să-mi văd casa mai mare şi mai frumoasă. 
Crede-mă, te rog, că orice sumă mi-ar rămâne de prisos, 
când am să-mi fac socotelile la primăvară, aş lăsa-o mai 
degrabă nefolosită, decăt s-o cheltuiesc în aşa fel încât să te 
fac să suferi. Dar eşti oare chiar atât de ataşat de casa asta, 
încât să nu-i găseşti nici un cusur? 

— Da, sunt, răspunse el. Mie mi se pare că n-are niciunul. 
Mai mult chiar, consider că e singurul gen de casă în care 
poţi fi fericit şi dacă aş fi destul de bogat, aş dărâma 
numaidecât casa de la Combe şi aş clădi-o din nou ţinând 
neabătut seama de planul acestei căsuțe. 

— O casă care să aibă, presupun, scări înguste şi 
întunecoase şi-o bucătărie în care soba să scoată fum, spuse 
Elinor. 


— Da, da, exclamă el cu înflăcărare, cu tot, absolut tot ce-i 
aparţine şi acestei căsuțe; n-aş putea simţi niciunul dintre 
avantajele sau dezavantajele ce le-ar avea o astfel de casă. 
Numai sub un astfel de acoperământ aş putea fi poate la fel 
de fericit la Combe, cum am fost la Barton. 

— Sper, îi răspunse Elinor, că vei ajunge să-ţi consideri 
propria casă tot atât de fără cusururi, cum o găseşti pe cea 
de aici, chiar dacă ar avea avantajul unor camere mai bune 
şi a unei scări mai largi. 

— Există, fireşte, condiţii, spuse Willoughby, care m-ar face 
s-o îndrăgesc foarte mult; dar această casă va avea 
întotdeauna un locşor în inima mea, pe care nici o alta nu-l 
va ocupa vreodată. 

Doamna Dashwood se uită încântată la Marianne, ale cărei 
priviri erau atât de expresiv aţintite asupra lui Willoughby, 
arătând cât se poate de limpede ce bine înţelege ceea ce 
simte el. 

— De câte ori n-am vrut, cu vreo douăsprezece luni în 
urmă, când eram la Allenham, ca vila Barton să fie locuită! 
N-am trecut niciodată pe lângă ea fără să-i admir poziţia şi 
fără să regret că nu e nimeni care să stea în ea. Cât de 
puţin mă gândeam pe atunci că prima veste pe care urma s- 
o aud de la doamna Smith, când aveam să mai vin pe aici, 
va fi că vila Barton a fost închiriată; am simţit imediat o 
mulţumire şi un interes faţă de acest eveniment probabil 
din pricină că ele n-au fost decât un presentiment al fericirii 
pe care aveam s-o trăiesc aici. Oare nu asta trebuie să fi 
fost, Marianne? Spuse el adresându-i-se cu glas scăzut. 
Apoi vorbind ca şi mai înainte, spuse: Şi casa asta vreţi 
dumneavoastră s-o stricaţi, doamnă Dashwood? Vreţi s-o 
lipsiţi de simplitatea ce o are prin tot felul de îmbunătăţiri 
închipuite, şi acest salonaş îndrăgit, unde ne-am cunoscut 
prima dată şi unde am petrecut de atunci împreună atâtea 
ceasuri fericite vreţi oare să-l reduceţi la starea de simplu 
antreu şi vreţi ca toată lumea să se grăbească să treacă 
prin odăiţa ce-a păstrat în ea toate avantajele şi întreg 


confortul ce nu l-ar putea avea vreo altă odaie de pe lumea 
asta cu cel mai frumos confort? 

Doamna Dashwood îl asigură din nou că nu va mai încerca 
să facă nici o schimbare. 

— Sunteţi o femeie de treabă, replică el cu căldură. 

Promisiunea dumneavoastră mă mai linişteşte puţin. Dar 
promiteţi-mi încă ceva ca să pot fi fericit. Spuneţi-mi că nu 
numai casa dumneavoastră o să rămână aceeaşi, dar că şi 
dumneavoastră, şi toţi ai dumneavoastră, veţi rămâne 
neschimbaţi ca şi casa în care locuiţi şi că mă veţi trata 
întotdeauna cu aceeaşi bunătate care a făcut ca tot ce vă 
aparţine să-mi devină atât de drag. 

I se promise şi acest lucru cu dragă inimă şi întreaga 
purtare a lui Willoughby din seara aceea le dovedi cât de 
mult ţine la ele şi cât este de fericit. 

— Să te aşteptăm mâine la cină? Îl întrebă doamna 
Dashwood, la plecare. Nu te poftesc de dimineaţă, pentru 
că trebuie să ne ducem până la Barton Park, să-i facem o 
vizită doamnei Middleton. 

Le promise să vină a doua zi pe la patru. 

CAPITOLUL XV. 

A doua zi doamna Dashwood îi făcu o vizită doamnei 
Middleton şi fu însoţită de două dintre fetele ei; Marianne 
se scuză că nu poate merge cu ele, dând drept pretext un 
fleac - cum că ar fi fost ocupată - iar mama ei, care trase 
concluzia că Willoughby îi promisese Mariannei cu o seară 
înainte să treacă pe la ea în timp ce restul familiei avea să 
fie plecată, fu cât se poate de mulţumită ca ea să rămână 
acasă. 

Când se întoarseră de la Barton Park văzură trăsurica lui 
Willoughby şi pe servitorul acestuia aşteptând în faţa casei 
şi doamna Dashwood fu convinsă că presupunerea ei fusese 
corectă. Până acum toate se petreceau după cum 
proorocise; dar intrând în casă observă un lucru la care nu 
s-ar fi putut aştepta pentru nimic în lume. 


Nici nu intraseră bine în coridor că Marianne ieşi în grabă 
din salonaş, într-o stare de tulburare vădită, cu batista la 
ochi, şi, fără să le observe, urcă scările în fugă. Uimite şi 
alarmate, intrară direct în camera pe care tocmai o 
părăsise ea, unde-l găsiră numai pe Willoughby. Se sprijinea 
de poliţa căminului, cu spatele la ele. Se întoarse când 
intrată şi expresia lui arăta limpede că împărtăşea din plin 
emoția de care era copleşită Marianne. 

— 1 s-a întâmplat ceva? Exclamă doamna Dashwood pe 
când intra. E cumva bolnavă? 

— Sper că nu, replică el, încercând să pară vesel; şi cu un 
zâmbet silit adăugă numaidecât: Mai degrabă eu sunt acela 
care ar trebui să mă simt rău, căci în momentul de faţă 
sufăr de pe urma unei profunde dezamăgiri! 

— Dezamăgiri! 

— Da, căci nu mă pot ţine de cuvânt în legătură cu masa 
de diseară. Azi-dimineaţă, doamna Smith şi-a exercitat 
privilegiul averii asupra unui biet văr ce depinde de ea, 
trimiţându-mă după treburi la Londra. Tocmai mi s-au 
încredinţat mesajele; mi-am luat rămas bun de la Allenham 
şi spre a mă mai înveseli puţin am trecut pe la 
dumneavoastră să vă spun la revedere. 

— Pleci la Londra! Şi chiar în dimineaţa asta? 

— Dintr-o clipă într-alta... 

— E foarte regretabil. Dar bineînţeles că trebuie să-i faci 
pe plac doamnei Smith; pe de altă parte sper că treburile 
cu care te duci la Londra n-au să te reţină prea mult 
departe de noi. 

Willoughby se înroşi, în timp ce răspunse: 

— Sunteţi foarte drăguță, dar nu prea cred că am sămă 
întorc prea curând în Devonshire. O vizitez pe doamna 
Smith doar o dată pe an. 

— Şi doamna Smith e singura dumitale prietenă? 

E oare Allenham singura casă din apropiere unde ai să fii 
binevenit? Vai, Willoughby, dar ar putea să-ţi fie ruşine! 
Aştepţi oare o invitaţie specială ca să tragi la noi? 


Roşi mai tare şi privind în pământ, spuse doar: 

— Sunteţi prea bună... 

Doamna Dashwood o privi mirată pe Elinor. Elinor se 
simţea la fel de uluită. Câteva clipe tăcură cu toţii. 

Doamna Dashwood vorbi cea dintâi: 

— Nu vreau decât să mai adaug, dragă Willoughby, că ai 
să fii întotdeauna binevenit la vila Barton; căci n-am să 
insist să te întorci imediat, pentru că numai dumneata eşti 
în măsură să apreciezi cât de mult ar putea fi aşa ceva pe 
placul doamnei Smith. Şi în această privinţă nu sunt dispusă 
nici să-ţi pun la îndoială judecata şi nici să te bănuiesc că n- 
ai fi dispus să vii. 

— Obligaţiile mele în momentul de faţă, răspunse 
Willoughby încurcat, sunt de aşa natură încât nu îndrăznesc 
să mă amăgesc cu gândul că... 

Se opri. Doamna Dashwood fu prea uimită ca să poată 
scoate o vorbă, aşa că urmă o altă pauză. Fu întreruptă de 
Willoughby, care spuse, cu un zâmbet vag: 

— E o nebunie să mai zăbovesc pe aici. Nu vreau să mă 
mai chinui, rămânând printre prieteni, de a căror prezenţă 
îmi este imposibil să mă bucur în momentul de faţă. 

Apoi îşi luă în grabă rămas-bun de la ele şi părăsi 
încăperea. Îl văzură urcându-se în trăsură şi într-o clipă fu 
departe. 

Doamna Dashwood era prea emoţionată să mai poată 
vorbi şi ieşi numaidecât din salonaş pentru a se lăsa în 
singurătate, pradă neliniştii şi îngrijorării pe care i le 
pricinuiseră această plecare neaşteptată. 

Cât despre Elinor, îngrijorarea ei era cel puţin egală cu 
aceea a maică-si. Se gândeau cu nelinişte şi neîncredere la 
ceea ce tocmai se întâmplase. Felul în care se purtase 
Willoughby când îşi luase rămas bun de la ele, jena pe care 
o manifestase, pretinsa lui veselie şi mai ales rezerva lui de 
a accepta invitaţia mamei ei, felul în care dăduse bir cu 
fugiţii - o atitudine atât de neaşteptată din partea unui 
îndrăgostit, şi cu atât mai puţin din partea lui, toate acestea 


o necăjeau foarte mult. Uneori îi era teamă că Willoughby 
n-avusese niciodată vreo intenţie serioasă, iar în clipa 
următoare că între el şi sora ei intervenise vreo ceartă 
dezastruoasă; profunda mâhnire ce o observase la 
Marianne când aceasta părăsise camera nu putea fi 
justificată decât de o ceartă serioasă, deşi, dac-ar fi fost să 
ţină seama de cât îi iubea pe ea Willoughby, o ceartă între ei 
ar fi părut cu neputinţă. 

Dar oricare ar fi fost amănuntele în legătură cu 
despărţirea lor, mâhnirea manifestată de sora ei era 
neîndoielnică şi Elinor se gândea, cu o duioasă 
compătimire, la mâhnirea cumplită căreia desigur 
Marianne i se lăsa pradă, ba chiar o sporea şi o exagera 
dintr-un sentiment de datorie. 

Mama ei se întoarse cam peste vreo jumătate de oră şi, 
deşi avea ochii roşii, nu părea prea deprimată. 

— Ştii, Elinor, scumpul nostru Willoughby e acum la o 
depărtare de câteva mile de Barton, spuse ea, în timp ce se 
aşeza ca să se apuce de lucru, şi cât de grea trebuie să-i fie 
inima în această călătorie. 

— Ce curios... Să plece aşa, pe neaşteptate! Mie-mi pare a 
fi rezultatul unei hotărâri luate dintr-o dată, ţie nu? Şi când 
te gândeşti că aseară a fost la noi, şi a fost atât de fericit, de 
vesel şi de afectuos... Şi-acu, după ce ne-a anunţat doar cu 
zece minute înainte de a ne părăsi de ce anume are de 
gând să facă - iată-l plecat, fără intenţia de a se mai 
întoarce. Trebuie să i se fi întâmplat ceva mai grav decât ce 
ne-a mărturisit nouă. N-a vorbit şi nici nu s-a comportat 
cum îi stă în fire. Trebuie să-ţi fi dat şi tu seama de asta, 
după cum mi-am dat şi eu. Ce-ar putea fi? Oare să se fi 
certat cu Marianne? Altfel de ce s-ar fi arătat atât de puţin 
doritor să-ţi accepte invitaţia de a se reîntoarce la noi? 

— Nu că n-ar fi vrut s-o accepte, Elinor; de asta mi-am dat 
perfect de bine seama. Nu putea s-o accepte. 

M-am gândit la toate, crede-mă, şi-mi pot foarte bine 
explica orice mi s-a părut curios la început şi ce ţi s-a părut, 


de altfel, şi ţie. 

— Chiar poţi să ţi le explici pe toate? 

— Sigur că da. Mi le-am lămurit cum nu se poate mai bine; 
dar pe tine, Elinor, căreia-ţi place să pui totul la îndoială, 
ştiu că justificările mele n-au să te mulţumească; oricum n- 
ai să reuşeşti să mă convingi că n-am dreptate. Sunt 
încredinţată că doamna Smith bănuieşte sentimentele ce i 
le poartă Mariannei, că nu este de acord cu ele (poate 
pentru că are alte planuri pentru el) şi din cauza asta s-a 
dovedit nerăbdătoare să-l îndepărteze şi că treburile 
pentru care l-a trimis de aici şi pe care urmează să le 
aranjeze, sunt doar un pretext pentru a-l face să plece de la 
Barton. Asta-i ce cred eu că s-a întâmplat. Pe deasupra el îşi 
dă seama că ea nu este de acord cu sentimentele pe care le 
are faţă de Marianne; aşadar, în momentul de faţă nu 
îndrăzneşte să-i mărturisească adevărul despre logodna lui 
cu fata mea şi se simte obligat, ţinând seama de situaţia lui 
de dependenţă faţă de ea, să fie de acord cu planurile ei şi 
să plece pentru un timp din Devonshire. Ştiu c-ai să-mi spui 
că s-ar putea ca lucrurile să fie într-adevăr aşa, dar s-ar 
putea să fie şi altfel; însă n-am să-mi plec urechea la nici o 
obiecţie de-a ta, în afară de cazul în care ai să-mi sugerezi 
vreo altă posibilitate la fel de bună de a înţelege toată 
această poveste. Ei, Elinor, ce ai de spus? 

— Nimic, pentru că mi-ai anticipat răspunsul. 

— Atunci mi-ai fi spus că lucrurile s-ar fi putut petrece aşa 
cum m-am gândit eu, dar că s-ar fi putut petrece şi altfel. 
Ah, Elinor, cât de neînţelese îţi sunt sentimentele! Pui mai 
degrabă răul înainte. Te gândeşti că Marianne va avea de 
suferit şi-i cauţi pricină lui Willoughby mai degrabă decât 
să-i găseşti băiatului vreo scuză. Eşti hotărâtă să-l consideri 
vinovat, pentru că şi-a luat rămas bun de la noi cu mai 
puţină afecţiune decât manifesta în purtarea lui de până 
atunci. Nu putem oare scuza în nici un chip greşeala lui sau 
mâhnirea pricinuită de o recentă dezamăgire? Nu putem 
accepta nici o probabilitate pur şi simplu din cauză că nu 


există o certitudine? Nu-i datorăm oare nimic omului pe 
care avem toate motivele să-l iubim şi să nu-l privim cu ochi 
răi? Oare nu avem datoria să ţinem seama de anumite 
dificultăţi peste care n-a putut trece, dar pe care, 
deocamdată, trebuie, în mod inevitabil, să le ţină secrete? 
Şi la urma urmei de ce anume îl bănuieşti? 

— Nici eu nu prea ştiu. Dar schimbarea pe care am 
observat-o amândouă la el atrage în mod inevitabil după 
sine suspiciunea unui lucru neplăcut. Există, totuşi, mult 
adevăr în ceea ce mi-ai spus adineauri şi anume că trebuie 
să fim îngăduitoare în ceea ce-l priveşte şi nu vreau decât 
să fiu nepărtinitoare în aprecierile mele faţă de toată 
lumea. Fără îndoială că Willoughby poate avea suficiente 
motive care să-i explice comportarea şi vreau să sper că le 
are. Dar i-ar fi stat mult mai mult în fire să le recunoască 
dintr-o dată. Discreţia exagerată se prea poate să fie 
recomandabilă, dar oricum nu pot să nu fiu surprinsă când 
o observ tocmai la el. 

— Dar nu trebuie să dai vina pe el pentru că s-a abătut de 
la felul său obişnuit de a fi, când lucrul era o necesitate 
absolută. Spune-mi însă, recunoşti că am avut dreptate să-l 
apăr cum l-am apărat? Sunt fericită că este absolvit de 
orice vină. 

— Nu pe de-a-ntregul. Se prea poate să fie nimerit să nu-i 
pomenească doamnei Smith de logodna lor (dacă sunt într- 
adevăr logodiţi) şi dacă aşa stau lucrurile ar fi cât se poate 
de avantajos pentru Willoughby să nu mai prea zăbovească 
prin Devonshire în momentul de faţă. 

Dar nu-i nici o scuză pentru ei să se ascundă de noi... 

— Să se ascundă de noi! Cum, draga mea copilă, eşti în 
stare să-i acuzi pe Willoughby şi pe Marianne că sunt 
secretoşi? Asta-i într-adevăr curios când zilnic le reproşai 
că sunt mult prea imprudenţi în manifestările lor... 

— N-am nevoie de vreo dovadă a dragostei dintre ei, spuse 
Elinor, ci doar a logodnei lor... 

— Eu una sunt convinsă de amândouă. 


— Şi totuşi, niciunul dintre ei n-a suflat măcar o vorbuliţă 
în această privinţă. 

— N-am avut nevoie de vorbe, când faptele au fost atât de 
grăitoare. Purtarea sa faţă de Marianne şi faţă de noi toate, 
în ultimele două săptămâni, nu era oare cea mai bună 
dovadă că o iubeşte, că o consideră ca pe viitoarea lui soţie 
şi că are pentru noi ataşamentul pe care-l simţi îndeobşte 
faţă de rudele cele mai apropiate? 

Nu ne-am înţeles perfect între noi? Nu mi-a cerut zilnic 
consimţământul, prin privirile lui, prin felul său de a se 
purta, prin respectul său plin de atenţie şi afecţiune? 

E posibil, oare, Elinor, să te îndoieşti că sunt logodiţi? 


(cum de ţi-a putut trece prin minte una ca asta? Cum ai 
putea presupune că Willoughby - convins cum trebuie să fie 
de dragostea surorii tale - ar putea s-o părăsească şi încă 
pentru luni de zile fără să-i mărturisească dragostea ce i-o 
poartă, sau că s-ar putea despărţi fără să-şi fi făcut unul 
altuia confidenţe? 

— Mărturisesc, replică Elinor, că toate împrejurările, cu 
excepţia uneia, singure, mă fac să cred că sunt logodiţi; dar 
această unică împrejurare constă în tăcerea absolută a 
amândurora asupra acestui subiect; şi în cazul meu ea 
aproape că le întrece în greutate pe toate celelalte. 

— Vai, ce curios! Cred că ai într-adevăr o părere foarte 
proastă despre Willoughby dacă, după tot ce s-a petrecut 
atât de făţiş între ei poţi pune la îndoială natura legăturii 
ce-i uneşte. Crezi c-a jucat tot timpul teatru în manifestările 
lui faţă de sora ta? Crezi într-adevăr că nu ţine de loc la ea? 

— Nu, nu cred aşa ceva. Probabil c-o iubeşte şi încă foarte 
mult, de asta nu mă îndoiesc. 

— Dar trebuie să ţină la ea într-un fel foarte ciudat, dacă o 
poate părăsi cu atâta indiferenţă, fără să se gândească de 
loc la viitor, aşa cum pretinzi c-o face. 

— Să nu uiţi, mamă dragă, că n-am considerat niciodată 
treaba asta drept sigură. Mărturisesc că am avut îndoielile 


mele; dar acuma ele au mai pălit şi poate că în curând n-am 
să le mai am de loc. Dac-o să vedem că poartă 
corespondenţă unul cu altul voi scăpa de toate temerile. 

— Grozavă concesie le mai faci! Probabil că numai dacă i- 
ai vedea în faţa altarului, abia atunci ai presupune că sunt 
pe cale să se căsătorească. Vai ce fire ai! Dar eu n-am 
nevoie de astfel de dovezi. După părerea mea, nu s-a 
petrecut niciodată nimic care să justifice îndoiala; s-au 
comportat fără ascunzişuri, manifestările le-au fost sincere 
şi lipsite de rezerve. Presupun că nu te îndoieşti de 
dorinţele sorei tale. Atunci, probabil, că pe Willoughby îl 
suspectezi. Dar de ce? Nu e oare un om de onoare şi de 
suflet? Ai observat cumva la el vreo inconsecvenţă care să 
te poată îngrijora? Crezi c-ar fi capabil de înşelăciune? 

— Sper că nu, sunt convinsă că nu, exclamă Elinor. 

Ţin la Willoughby, ţin sincer la el şi orice umbră aruncată 
asupra integrităţii caracterului lui e la fel de dureroasă 
pentru mine ca şi pentru tine. A fost o pornire involuntară şi 
n-am s-o încurajez. Mărturisesc că m-a speriat schimbarea 
observată azi dimineaţă în felul său de a se purta: vorbea 
de parcă n-ar fi fost el însuşi şi nu ţi-a răspuns cu căldură la 
amabilitate. Dar toate acestea se pot explica, aşa cum 
presupuneai, prin situaţia nefericită în care se află. Tocmai 
se despărţise de sora mea, o văzuse părăsindu-l îndurerată; 
şi chiar de s-ar fi simţit obligat de teamă să n-o jignească pe 
doamna Smith, să reziste ispitei de a se reîntoarce prea 
curând aici fiind totuşi conştient că refuzându-ţi invitaţia, 
spunând că pleacă pentru un timp, ar da impresia că se 
poartă dubios şi nerecunoscător faţă de familia noastră - s- 
ar fi putut prea bine să se simtă jenat şi tulburat. Într-un 
asemenea caz o recunoaştere sinceră şi deschisă a 
greutăților prin care trece, ar fi fost spre onoarea sa, cred, 
şi mai în concordanţă cu caracterul său; - dar n-am să ridic 
obiecţii atât de intolerante, ca de exemplu punctele noastre 
deosebite de vedere al meu şi al lui sau o abatere de la ceea 
ce consider eu că este o atitudine corectă şi consecventă. 


— Aşa trebuie să judeci lucrurile. Sunt sigură că 
Willoughby nu merită să fie suspectat. Deşi noi nu-l 
cunoaştem de prea multă vreme, el nu este un străin prin 
partea locului; ai auzit oare pe cineva vorbindu-l de rău? 
Probabil că dacă ar fi fost în situaţia de a acţiona 
independent şi de a se căsători numaidecât ar fi părut într- 
adevăr curios să ne părăsească fără să-mi mărturisească şi 
mie totul fără întârziere; dar lucrurile nu stau astfel. 
Logodna lor n-a început sub cele mai favorabile auspicii, 
căci nu se pot căsători prea curând şi în cazul de faţă 
discreţia, în măsura în care se poate păstra, s-ar putea 
dovedi a fi foarte recomandabilă. 

Fură întrerupte de Margaret, care intră în odaie, aşa că 
Elinor avu timp să mediteze la presupunerile mamei ei, să 
înţeleagă că multe dintre ele sunt foarte probabile şi să 
spere că toate se vor adeveri. 

Pe Marianne n-o văzură de loc până la ora mesei, când 
intră în sufragerie şi se aşeză pe scaun fără să spună un 
cuvânt. Avea ochii umflaţi şi roşii şi chiar şi atunci aveai 
impresia că-şi reţine cu greu lacrimile. Evită privirile 
tuturor; nu putu nici să mănânce şi nici să vorbească şi, 
după un timp, când mama ei o mângâie pe mână cu o 
tandră compătimire, puţinul curaj pe care-l mai avea o 
părăsi cu desăvârşire şi ieşi din încăpere izbucnind în 
lacrimi. 

Fu profund mâhnită toată seara. Era cu totul 
neputincioasă, pentru că nu putea să se stăpânească. 
Simpla amintire a vreunui fleac în legătură cu Willoughby o 
copleşea într-o clipă, şi deşi întreaga ei familie îşi dădea 
silinţa să-i aducă mângâiere, era imposibil, dacă scoteau 
vreo vorbă, să nu atingă vreun subiect care să nu-i 
răscolească durerea. 

CAPITOLUL XVI. 

Mariannei i s-ar fi părut că atitudinea ei n-are absolut nici 
o scuză, dacă ar fi putut închide ochii în prima noapte după 
ce se despărţise de Willoughby. I-ar fi fost ruşine să-şi 


privească şi surorile în faţă a doua zi dimineaţă dacă nu s-ar 
fi sculat mai obosită de cum se culcase cu o seară înainte. 
Dar sentimentele care ar fi făcut-o să se ruşineze de liniştea 
ei, nu-i dădură prilejul să se facă de râs. Nu închise ochii 
toată noaptea şi plânse mai tot timpul. Se sculă cu o 
groaznică durere de cap, nu fu în stare să vorbească şi nici 
să mănânce ceva; făcu pe mama şi pe surorile ei să sufere 
clipă de clipă, neîngăduind nici uneia dintre ele s-o 
mângâie. Nu se putea spune că e lipsită de sensibilitate. 

Când micul dejun luă sfârşit ieşi singură la plimbare şi 
hoinări prin satul Allenham, lăsându-se pradă amintirii unor 
bucurii din trecut şi plângând mai toată dimineaţa din 
pricina necazului ce-l avea de suferit. 

Îşi petrecu seara în aceeaşi stare de spirit. Cântă toate 
melodiile preferate ale lui Willoughby, cum obişnuia să facă 
în trecut, toate ariile pe care le interpretaseră împreună şi 
şezu în faţa pianului privind cu ochi mari la fiecare notă pe 
care el o scrisese pentru ea, până ce ajunse să aibă o inimă 
atât de grea, încât nici n-ar mai fi putut încăpea în ea mai 
multă tristeţe. Şi aşa îşi hrăni ea mâhnirea zi de zi. Petrecea 
ore întregi la pian, acum cântând, acum plângând, şi- 
adesea vocea i se stingea din pricina lacrimilor. lar cărţile, 
întocmai ca şi muzica, erau şi ele un prilej de a-i spori 
tristeţea, căci o ajutau să vadă contrastul dintre prezent şi 
trecut. Nu citea nimic altceva decât ceea ce citiseră pe 
vremuri împreună. 

Dar durerea aceasta violentă nu putea fi îndurată un timp 
prea îndelungat; în decurs de câteva zile se transformă într- 
o melancolie mai calmă. Pe de altă parte însă îndeletnicirile 
ei zilnice, plimbările ei solitare şi meditaţiile îi provocau 
totuşi, din când în când, momente de durere, ce izbucneau 
cu tot atâta violenţă ca şi până atunci. 

Nu primiră nici o scrisoare de la Willoughby, şi se părea că 
Marianne nici nu aşteaptă vreuna de la el. Mama ei fu 
surprinsă, iar Elinor fu din nou cuprinsă de nelinişte. 


Dar doamna Dashwood putea găsi explicaţii ori de câte ori 
vroia, ceea ce o mulțumea cel puţin pe ea. 

— Adu-ţi aminte, Elinor, spuse ea, chiar sir John ne aduce 
scrisorile de la poştă - şi tot el ni le şi duce. 

Am convenit că ar fi nimerit să fim cât mai discrete şi 
trebuie să recunoaştem că acest lucru ar fi imposibil dacă 
corespondenţa Mariannei ar urma să treacă prin mâinile lui 
sir John. 

Elinor nu putu să nege acest adevăr şi încercă să găsească 
în el un motiv care să explice în suficientă măsură tăcerea 
lor. Exista, totuşi, o metodă atât de directă, de simplă şi la 
care puteau, după părerea ei, recurge atât de lesne pentru 
a afla cum stau lucrurile cu adevărat şi a înlătura fără 
întârziere misterul, încât nu putu să nu i-o sugereze mamei 
ei. 

— Dar de ce să n-o întrebi chiar acum pe Marianne, spuse 
ea, dacă este sau nu logodită cu Willoughby? Întrebarea n- 
ar putea s-o jignească, dacă ar veni de la tine, mama ei, o 
mamă atât de bună şi de înţelegătoare. N-ar fi decât 
rezultatul firesc al dragostei ce i-o porţi. Pe vremuri nu 
manifesta nici un fel de rezervă şi mai ales faţă de tine. 

— Pentru nimic în lume nu i-aş pune o astfel de întrebare. 
Presupunând că nu sunt logodiţi, câtă suferinţă i-aş căşuna 
astfel! În orice caz n-ar fi de loc generos din partea mea. 
Nu i-aş mai merita niciodată încrederea, după ce aş sili-o 
să-mi facă o mărturisire într-o chestiune destinată, pentru 
moment, să fie tăinuită tuturor. Ocunosc pe Marianne; ştiu 
că mă iubeşte din toată inima şi că n-aş fi ultima căreia să-i 
aducă la cunoştinţă cum stau lucrurile, în cazul în care 
împrejurările i-ar îngădui să o facă. N-aş încerca să silesc 
pe nimeni să-mi mărturisească ceva, cu atât mai mult pe 
copila mea, pentru că simţul datoriei ar împiedica-o să mă 
mintă, aşa cum s-ar simţi poate înclinată s-o facă. 

Elinor consideră mărinimia mamei ei exagerată, ţinând 
seama de tinereţea Mariannei, şi insistă în continuare, dar 
în zadar; o înţelepciune firească, o grijă şi o prudenţă la fel 


de firească mergeau mână în mână cu romantica delicateţa 
a doamnei Dashwood. 

Trecură câteva zile înainte ca numele lui Willoughby să fie 
pomenit în prezenţa Mariannei de vreun membru al 
familiei; sir John şi doamna Jennings nu erau, fireşte, atât 
de delicaţi; glumele lor nu făceau decât să toarne gaz peste 
focul acestei dureri; dar într-o seară, dând întâmplător 
peste un volum de Shakespeare, doamna Dashwood 
exclamă: 

— Nu l-am mai terminat pe Hamlet, Marianne. Dragul 
nostru Willoughby a plecat înainte de a reuşi să-l citim în 
întregime. O să-l punem de o parte, ca atunci când se va 
întoarce... dar s-ar putea întâmpla să treacă şi luni de zile 
până atunci... 

— Luni de zile! Exclamă Marianne extrem de surprinsă. 
Nu, nici măcar săptămâni. 

Doamna Dashwood regretă că-i scăpaseră acele vorbe; 
dar lui Elinor îi făcură plăcere, deoarece o determinară pe 
Marianne să-i dea un răspuns, care să exprime clar 
încrederea ei în Willoughby şi care să arate că-i cunoaşte 
intenţiile. 

Într-o dimineaţă, cam la o săptămână după plecarea lui, 
Marianne fu convinsă să li se alăture surorilor ei în 
obişnuita lor plimbare, în loc să mai rătăcească de una 
singură. Până atunci evitase cu grijă să fie însoţită în 
hoinărelile ei. Când surorile ei îşi manifestau intenţia de a 
apuca în sus, pe dealuri, ea se strecura direct pe potecile ce 
duceau în josul văii; când era vorba ca ele s-o ia la vale, ea 
se grăbea să se caţere pe dealuri şi n-o mai puteau găsi 
când porneau la plimbare. Dar în cele din urmă fu convinsă 
de Elinor să le însoţească, fiindcă Elinor era împotriva 
izolării ei. Merseră pe drumul din vale, mai tot timpul într-o 
tăcere deplină, căci starea de spirit a Mariannei nu putea fi 
încă influenţată şi Elinor, mulţumită că reuşise să câştige 
bătălia într-o privinţă, nu încerca să împingă lucrurile prea 
departe. Dincolo de intrarea în vale, unde vegetaţia deşi 


încă bogată, era mai puţin sălbatică, iar priveliştea mai 
largă, în faţa ochilor li se deschise perspectiva unei lungi 
porţiuni a drumului pe care-l parcurseseră când veniseră 
întâi la Barton; şi ajungând acolo se opriră să privească de 
jur împrejur şi să cerceteze un peisaj ce alcătuia fundalul 
perspectivei pe care-o aveau de la vila lor dintr-un loc, în 
care nu se întâmplase să ajungă niciodată până atunci, în 
plimbările lor. 

Printre elementele acestui decor observară şi unul 
însufleţit.; era un bărbat ce venea călare spre ele. Câteva 
minute mai târziu îşi putură da seama că e un gentilom şi-o 
clipă mai târziu Marianne exclamă extaziată: 

— El este, zău că el este, ştiu precis că e el! Şi se grăbi să-i 
iasă în întâmpinare, când Elinor îi strigă: 

— Marianne, mă tem că n-ai dreptate. Nu e Willoughby. 
Persoana nu e destul de înaltă ca să poată fi el şi nici n-are 
aerul lui. 

— Ba da, ba da, strigă Marianne. Sunt sigură că el este. 
Are aerul lui, haina lui, calul lui... Ştiam eu că are să se 
întoarcă curând... 

Şi înaintă grăbită; Elinor, spre a o împiedica pe Marianne 
să aibă o comportare bizară, pentru că era aproape sigură 
că bărbatul acela călare nu era Willoughby, grăbi pasul, 
potrivindu-l cu cel al Mariannei. Curând nu le mai 
despărţeau nici treizeci de yarzi de călăreț şi privindu-l din 
nou, inima Mariannei suferi o profundă dezamăgire; 
întorcându-se dintr-o dată, fata o luă la fugă înapoi, spre 
casă, când amândouă surorile ei ridicară glasul, încercând 
s-o împiedice să plece şi o a treia voce, pe care-o cunoşteau 
aproape tot atât de bine ca şi pe cea a lui Willoughby, 
începu s-o roage să se oprească; întorcându-se mirată, 
Marianne îl văzu pe Edward Ferrars şi porni şi ea în 
întâmpinarea lui. 

Era singurul om din lume care ar fi putut fi, în clipa aceea, 
iertat pentru faptul că nu e Willoughby; singurul care ar fi 
putut smulge un zâmbet din partea ei; şi ea îşi şterse 


lacrimile ca să-i poată zâmbi şi uită pentru o clipă propria-i 
dezamăgire, când îşi dădu seama cât este de fericită sora 
ei. 

Ferrars descălecă şi dându-şi calul pe mâna servitorului 
său, se întoarse pe jos cu ele la Barton, unde venise anume 
ca să le facă o vizită. 

Întreaga familie îl primi cu mult entuziasm, dar mai ales 
Marianne, care manifestă chiar mai multă căldură decât 
Elinor. Într-adevăr, pentru Marianne, întâlnirea dintre 
Edward şi sora ei nu însemna decât o continuare a acelei 
inexplicabile rezerve pe care o remarcase adesea la 
Norland în purtarea unuia faţă de celălalt. Lui Edward, mai 
ales, îi lipsea înfăţişarea ce se cuvenea să o aibă un 
îndrăgostit şi vorbele ce trebuia să le rostească în 
împrejurări ca cea de faţă. Se simţea încurcat, cu greu 
puteai spune dacă se bucură să le vadă, nu era nici extaziat 
şi nici vesel, scoase puţine cuvinte în afară de cele pe care 
trebuia să le rostească atunci când le răspundea la 
întrebări şi nu-i arătă Elinorei nici un semn de afecţiune. 
Marianne privea şi asculta cu uimire sporită, începu chiar 
să încerce un sentiment de antipatie faţă de Edward, 
sentiment care luă sfârşit aşa cum luau sfârşit toate trăirile 
ei, prin aceea că gândurile o purtară din nou către 
Willoughby, al cărui fel de a fi alcătuia un contrast suficient 
de izbitor faţă de acela al presupusului său viitor cumnat. 

După un scurt răstimp, ce urmă surprizei acestei prime 
întâlniri, Marianne îl întrebă pe Edward dacă vine direct de 
la Londra. Nu, se afla de vreo două săptămâni în 
Devonshire. 

— De două săptămâni! Repetă ea, uimită de faptul că 
stătuse atâta vreme în acelaşi comitat cu Elinor, fără să se fi 
grăbit să vină să o vadă. 

El păru a fi destul de deprimat când adăugă că stătuse la 
nişte prieteni lângă Plymouth. 

— Ai fost de curând în Sussex? Întrebă Elinor. 

— Am fost la Norland cam cu o lună în urmă. 


— Şi cum mai arată dragul, scumpul conac de la Norland? 
Exclamă Marianne. 

— Probabil că dragul, scumpul conac de la Norland arată 
aşa cum arată de obicei în acest anotimp. Pădurile şi 
potecile îi sunt, probabil, acoperite cu un strat gros de 
frunze moarte. 

— Oh, strigă Marianne, cu câtă admiraţie le mai priveam 
căzând! Cât de încântată mai eram, când mă plimbam, să 
văd mii şi mii de frunze mânate de vânt către mine! Ce 
senzaţii mă făceau să încerc acest anotimp, întreaga 
atmosferă! Acum nu mai e nimeni acolo să le bage-n seamă. 
Nimeni nu se mai uită la ele, decât ca la o pacoste; sunt 
măturate în grabă şi îndepărtate din faţa privirilor. 

— Nu toată lumea, răspunse Elinor, are pasiunea ta pentru 
frunzele moarte. 

— Într-adevăr, adesea sentimentele mele nu sunt 
împărtăşite, adesea ele nu sunt înţelese. Dar uneori se 
întâmplă să fie. Şi pe când rostea aceste cuvinte căzu, 
câteva clipe, într-o reverie; dar trezindu-se din ea, spuse: 

— Şi acum, Edward, zise ea atrăgându-i atenţia asupra 
peisajului, iată aceasta este valea Barton. Priveşte în susul 
ei şi rămâi nesimţitor dacă poţi. Ia uită-te la dealurile de 
colo. Ai mai văzut vreodată altele la fel de frumoase? La 
stânga, printre pădurile şi plantațiile acelea se află Barton 
Park. Se şi vede un colţ din casă. Şi dincolo de dealul cel 
mai îndepărtat, ce se ridică atât de majestuos, se află 
căsuţa noastră. 

— E o regiune frumoasă, replică el, dar văile astea trebuie 
să fie pline de noroi iarna. 

— Cum te poţi gândi la noroi, când ai în faţă astfel de 
privelişti? 

— Pentru că, printre lucruri frumoase, văd în faţa mea şi o 
potecă murdară, replică el, zâmbind. 

„Ce curios”, îşi spuse Marianne, păşind mai departe. 

— Aveţi vecini agreabili? Familia Middleton e simpatică? 


— Nu, câtuşi de puţin, răspunse Marianne; în această 
privinţă suntem cât se poate de dezavantajate. 

— Marianne, strigă sora ei, cum poţi spune una ca asta? 
Cum de poţi fi atât de nedreaptă? E o familie foarte 
respectabilă, domnule Ferrars; şi faţă de noi s-a purtat cum 
nu se poate mai prietenos. Ai uitat, Marianne, câte zile 
plăcute le datorăm noi lor? 

— Nu, spuse Marianne, cu glas scăzut, şi nici momentele 
penibile ce le-am încercat din pricina lor. 

Elinor nu băgă în seamă ce spune; şi îndreptându-şi 
atenţia spre vizitatorul lor, se strădui să întreţină o 
conversaţie cu el, vorbindu-i despre actuala lor reşedinţă, 
despre anumite avantaje ce le prezintă etc., smulgându-şi 
din când în când întrebări şi observaţii. Răceala şi rezerva 
pe care o manifesta o jigneau foarte tare; era necăjită şi pe 
jumătate supărată; dar hotărând să se manifeste faţă de el 
ţinând mai degrabă seama de trecut decât de prezent, evită 
orice aparenţă de neplăcere sau resentiment şi-l trată aşa 
cum credea ea că se cade să te porţi cu o cunoştinţă de 
familie. 

CAPITOLUL XVII. 

Doamna Dashwood fu doar o clipă mirată când îl văzu; căci 
sosirea lui la Barton era, după părerea ei, cât se poate de 
firească. Mirarea ei fu cu mult depăşită de bucuria şi 
expresiile sale de simpatie. Îl primi cu toată dragostea; şi 
timiditatea, răceala, rezerva lui nu putură rezista unei 
astfel de primiri. Începură să-l părăsească înainte de a intra 
în casă şi fu cu desăvârşire cucerit de purtarea 
încântătoare a doamnei Dashwood. Într-adevăr, un bărbat 
nu putea fi îndrăgostit de vreuna dintre fetele ei, fără să 
facă o pasiune şi pentru ea; şi curând Elinor avu bucuria de 
a-l vedea devenind tot mai mult el însuşi. Afecţiunea ce le-o 
purta păru că renaşte. lar sentimentul lui faţă de 
bunăstarea lor deveni din nou perceptibil. Nu se putea 
totuşi spune că e bine dispus; le lăudă casa, îi admiră 
aşezarea, fu atent şi drăguţ, dar nu era, totuşi, binedispus. 


Acest lucru fu observat de întreaga familie; şi punând 
această stare de proastă dispoziţie pe seama îngustimii de 
vederi a mamei lui, doamna Dashwood se aşeză la masă, 
indignată pe toţi părinţii egoişti. 

— Care sunt planurile doamnei Ferrars în legătură cu 
dumneata, în momentul de faţă? Întrebă ea, după ce 
luaseră masa şi se strânseseră cu toţii în jurul focului; tot 
mai vrea să devii un mare orator în ciuda propriilor 
dumitale dorinţe? 

— Nu. Sper că acuma mama e convinsă că nu mai am nici 
talent şi nici vreo înclinaţie pentru viaţa politică. 

— Dar cum ai să devii celebru? Căci trebuie să devii 
celebru ca să-ţi mulţumeşti familia. Şi cred că n-are să-ţi 
vină prea uşor, având în vedere că nu ştii cum să-ţi 
cheltuieşti banii, că nu-ţi prea plac străinii, că n-ai nici o 
profesie şi nici prea multă îndrăzneală. 

— Dar nici n-am să încerc să devin celebru. N-am nici o 
dorinţă să mă disting în vreun fel oarecare şi am toate 
motivele să sper că n-o voi face niciodată. Mulţumesc lui 
Dumnezeu că nu mi se poate impune să fiu un geniu şi un 
mare orator. 

— Ştiu foarte bine că nu eşti ambițios. Ai dorinţe foarte 
modeste. 

— La fel de modeste ca şi ale celorlalţi muritori, cred. 

Doresc, aşa cum o doreşte toată lumea, să fiu întru totul 
fericit; dar aşa cum doreşte toată lumea, această fericire 
trebuie să fie aşa cum îmi convine mie. Mărirea n-are să mă 
facă fericit. 

— Ar fi de fapt imposibil! Exclamă Marianne. Ce legătură 
există oare între avere şi grandoare pe de o parte şi fericire 
pe de alta? 

— Grandoarea n-are nimic de-a face cu fericirea, dar 
averea are, spuse Elinor. 

— Ruşine să-ţi fie, Elinor, exclamă Marianne; banii pot 
aduce fericire numai acolo unde n-o poate aduce nimic 


altceva. În afară de înlesnire, banii nu pot oferi bucurii 
adevărate, în ce ne priveşte pe noi înşine. 

— Poate că suntem, de fapt, de aceeaşi părere, spuse 
surâzând Elinor. Înlesnirea despre care vorbeai tu şi averea 
de care vorbeam eu sunt cam acelaşi lucru, cred; şi vom 
cădea desigur, de acord că fără ele, aşa cum e alcătuită 
astăzi lumea, am fi cu totul lipsite de confort. Atâta doar că 
ideile tale sunt mai nobile decât ale mele. Hai, spune-mi, te 
rog, ce înţelegi tu prin a fi înlesnit? 

— Să ai cam o mie opt sute sau două mii de lire pe an; nu 
mai mult de atât... 

Elinor râse. 

— Două mii de lire pe an! După mine, averea înseamnă o 
singură mie! Îmi închipuiam eu că aşa stau probabil 
lucrurile. 

— Şi totuşi două mii pe an nu-i un venit prea mare. 

Spuse Marianne. Nu se poate întreţine aşa cum trebuie o 
familie cu mai puţin de atât. Sunt convinsă că cerinţele 
mele sunt foarte modeste. O gospodărie ca lumea, servitori, 
o trăsură, poate chiar două şi hăitaşi, nu se poate întreţine 
cu mai puţini bani. 

Elinor zâmbi din nou, auzind-o pe sora ei descriind cu 
atâtea amănunte viitoarele lor cheltuieli de la Combe 
Magna. 

— Hăitaşi! Repetă Edward. Dar la ce-ţi trebuie hăitaşi? 
Doar nu toată lumea vânează. 

Marianne roşi pe când îi răspundea: 

— Dar majoritatea vânează. 

— Aş vrea, spuse Margaret schimbând subiectul discuţiei, 
ca cineva să ne înzestreze pe fiecare dintre noi cu o mare 
avere. 

— Ce grozav ar mai fi! Exclamă Marianne, cu ochii 
strălucind de entuziasm şi cu obrajii îmbujoraţi la gândul 
acestei fericiri imaginare. 

— Cred că toată lumea ar vrea aşa ceva, spuse Elinor, în 
ciuda faptului că averea nu poate fi nesfârşită. 


— Doamne! Exclamă Margaret, ce fericită aş mai fi. Mă 
întreb ce-aş face cu ea! 

Marianne îţi lăsa impresia că n-are nici un fel de îndoieli în 
această privinţă. 

— Eu una n-aş şti cum să cheltuiesc o avere atât de mare, 
dacă toţi copiii mei ar fi bogaţi fără ajutorul meu, spuse 
doamna Dashwood. 

— Dac-ai începe să-ţi pui casa la punct, zise Elinor, ai şti 
cum s-o cheltuieşti. 

— Dac-ar fi să fie aşa, ce comenzi extraordinare aţi mai 
trimite de aici la Londra, spuse Edward. Ce zile fericite 
pentru librari, pentru negustorii de note muzicale şi de 
reproduceri de artă! Dumneata, domnişoară Dashwood, ai 
da comanda să ţi se trimită toate gravurile de valoare iar 
cât despre Marianne, ştiu ce suflet mare are, pentru ea n-ar 
exista destulă muzică în Londra care s-o mulţumească. Ce 
de cărţi! Thomson, Cowper, Scott - le-ar cumpăra şi iar le- 
ar cumpăra: cred c-ar cumpăra toate exemplarele, ca nu 
cumva să cadă vreunul în mâini nedemne de el; şi-ar face 
rost de toate cărţile ce-ar putea-o învăţa cum să admire un 
pom bătrân şi noduros. N-am dreptate, Marianne? lartă-mă 
dacă sunt foarte obraznic. Dar voiam să-ţi arăt că n-am 
uitat de vechile noastre dispute. 

— Îmi place să mi se aducă aminte de trecut, Edward, fie 
el trist sau vesel; mi-e drag să-mi amintesc de el şi n-ai să 
mă superi niciodată dac-ai să-mi vorbeşti de vremurile de 
demult. Ai mare dreptate în presupunerile pe care le faci 
despre felul în care mi-aş cheltui banii - cel puţin o parte 
din ei - banii ce mi-ar prisosi fără îndoială că i-aş folosi 
îmbogăţindu-mi colecţia de note muzicale şi de cărţi. 

— Şi grosul averii l-ai investi în alocaţii pentru autori şi 
moştenitorii lor. 

— Nu, Edward, aş avea eu altceva de făcut cu ei. 

— Atunci poate că i-ai oferi drept răsplată persoanei care 
va scrie cea mai izbutită pledoarie în favoarea maximei tale 
preferate, că nimeni nu poate iubi mai mult decât o dată în 


viaţă, căci presupun că nu ţi-ai schimbat părerea în această 
privinţă? 

— Sigur că nu. La vârsta mea părerile devin oarecum 
stabile. E puţin probabil să mai aud sau să mai văd ceva 
care să mă facă să mi le schimb. 

— După cum vezi, Marianne e la fel de neclintită în 
părerile ei ca întotdeauna. Nu s-a schimbat de loc, spuse 
Elinor. 

— Numai c-a devenit ceva mai gravă de cum era. 

— Nu, Edward, spuse Marianne. Nu-i cazul să mi-o 
reproşezi. Nici tu nu eşti din cale-afară de vesel. 

— De ce crezi că nu sunt? Replică el, cu un oftat. Dareu n- 
am fost niciodată vesel din fire. 

— Cred că nici firea Mariannei nu e veselă, spuse Elinor; 
mi-ar veni greu să spun despre ea că este o fată veselă - e 
foarte serioasă, foarte zeloasă în tot ce face, uneori 
vorbeşte mult şi întotdeauna cu însufleţire - dar nu se arată 
prea adesea veselă cu adevărat. 

— Cred că ai dreptate, replică el, şi cu toate astea am 
considerat-o întotdeauna ca pe o fată vioaie. 

— Şi mie mi s-a întâmplat de multe ori să constat că fac 
astfel de greşeli, spuse Elinor, să apreciez greşit firea cuiva 
într-o privinţă sau alta închipuindu-mi că oamenii sunt mult 
mai veseli sau mai gravi, sau mai deştepţi sau mai proşti 
decât sunt în realitate şi nici nu ştiu să spun de ce, de unde 
anume a provenit această impresie greşită. Uneori te 
conduci după ceea ce îţi spun ei înşişi despre ei de multe ori 
după ceea ce îţi spun alţii de ei, fără să stai să te gândeşti şi 
să apreciezi singur. 

— Dar credeam că e bine să ne conducem numai după 
părerea altora, Elinor, spuse Marianne. Credeam că am fost 
înzestrate cu judecată, numai ca să ne-o aservim judecății 
celor din jurul nostru. Astea sunt concepţiile tale, după câte 
ştiu. 

— Nu, Marianne, niciodată. Concepţiile mele n-au tins spre 
aservirea înţelegerii. Ceea ce am încercat să influenţez n-a 


fost decât comportarea. Nu trebuie să mă înţelegi greşit. 
Mărturisesc că sunt vinovată de a fi dorit adeseori ca tu să 
dai cunoştinţelor noastre, în general, mai multă atenţie; dar 
te-am sfătuit eu vreodată să le adopţi sentimentele şi să te 
conformezi judecății lor în problemele serioase? 

— Asta înseamnă că n-ai reuşit s-o faci pe sora ta să-ţi 
adopte ideile de politeţe generală, îi spuse Edward lui 
Elinor. Nu câştigi de loc teren? 

— Dimpotrivă, răspunse Elinor uitându-se cu mult 
subînţeles la Marianne. 

— Părerea mea, spuse el, este exact aceeaşi, dar mi-e 
teamă că în ceea ce priveşte punerea ei în practică seamăn 
mai mult cu sora ta. Nu vreau niciodată să jignesc pe 
cineva, dar sunt de o timiditate prostească, aşa încât adesea 
dau impresia că nu sunt destul de atent, când de fapt nu 
sunt reţinut decât de stinghereala mea firească. M-am 
gândit de multe ori că natura trebuie să mă fi destinat 
societăţii unor oameni simpli; nu mă simt de loc la 
îndemână printre oamenii de bună condiţie pe care nu-i 
cunosc îndeaproape. 

— Dar Marianne e nepoliticoasă nu din pricină că ar fi 
timidă, spuse Elinor. 

— Îşi dă prea bine seama de valoarea ei ca să-i fie ruşine 
când n-are rost, replică Edward. Timiditatea nu e decât 
efectul unui sentiment de inferioritate de un fel sau altul. 
Dacă m-aş putea convinge că felul meu de a fi este firesc şi 
elegant, n-aş mai fi timid. 

— Dar ai fi oricum rezervat, spuse Marianne, şi asta-i şi 
mai rău. 

Edward tresări: 

— Rezervati! Sunt oare rezervat, Marianne? 

— Sigur, eşti foarte rezervat. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, răspunse el, roşindu-se. 

Rezervat! Dar cum, în ce fel? Dar ce-ar trebui să-ţi spun? 
Ce-ţi trece prin gând? 


Elinor fu foarte surprinsă să-l vadă atât de emoţionat, dar 
încercând să schimbe subiectul cu o glumă îi spuse: 

— N-o cunoşti destul de bine pe sora mea ca să ştii ce vrea 
să spună? Nu ştii că ea-i consideră rezervaţi pe toţi cei ce 
nu vorbesc la fel de repede ca ea şi care nu se extaziază de 
aceleaşi lucruri ca şi ea? 

Edward nu-i răspunse. Deveni iar grav şi gânditor, cum nu 
se poate mai grav şi mai gânditor şi rămase un timp tăcut şi 
mohorât. 

CAPITOLUL XVIII. 

Elinor fu foarte necăjită să-şi dea seama de starea de 
deprimare în care se afla prietenul ei. Vizita lui n-o putea 
bucura pe deplin când îşi dădea seama că această vizită nu 
e chiar un prilej de încântare pentru el. Era evident că e 
nefericit; Elinor ar fi vrut să fie la fel de evident că ea se 
bucură din partea lui de aceeaşi afecţiune de care era 
sigură că se bucurase altădată; dar sentimentele ce-i purta 
păreau foarte nesigure în acele momente şi felul rezervat 
ce-l manifestă la un moment dat faţă de ea era în 
contradicţie cu privirea înflăcărată ce i-o aruncase cu o 
clipă înainte. 

A doua zi de dimineaţă, înainte ca ceilalţi să fi coborât, se 
întâlni cu Elinor şi cu Marianne în camera în care luau 
micul dejun; Marianne, care întotdeauna dorea pe cât 
putea să-i ajute să fie fericiţi, îi lăsă în curând singuri. Dar 
nu urcase nici jumătate din trepte că auzi uşa salonaşului 
deschizându-se şi, întorcându-se, fu foarte surprinsă să-l 
vadă pe Edward ieşind. 

— Mă duc până-n sat să văd ce-mi mai fac caii, spuse el, tot 
nu sunteţi voi gata să luaţi micul dejun; am să mă întorc 
numaidecât. 

Edward se întoarse exprimându-şi din nou admiraţia 
pentru frumuseţea priveliştilor de prin împrejurimi: în 
drumul său spre sat văzuse multe părţi ale văii în toată 
splendoarea lor; şi satul însuşi, situat la o mai mare 
altitudine decât vilişoara lor, oferea o vedere generală a 


întregii regiuni, care-l încântase foarte mult. Acest subiect 
acapară atenţia Mariannei; tocmai începuse să-şi exprime 
propria ei admiraţie pentru aceste privelişti şi să-l 
chestioneze cu de-amănuntul în legătură cu tot ce îl 
impresionase în mod deosebit, când Edward o întrerupse 
spunând: 

— Marianne, să nu-mi pui prea multe întrebări: ştii doar că 
nu mă prea pricep la ce e pitoresc, şi am să te supăr prin 
ignoranţa şi lipsa mea de gust dac-o să intrăm în detalii. În 
loc să spun despre dealuri că sunt semeţe am să zic că sunt 
abrupte; în loc să descriu suprafeţele ca fiind colţuroase şi 
neregulate, am să spun că sunt neobişnuit de sălbatice; şi- 
am să declar că obiectele din zare, pe care nu le pot 
distinge prea bine, sunt neclare din pricina unui abur uşor, 
care pluteşte în atmosferă. Trebuie să te mulţumeşti cu 
admiraţia despre care-ţi pot vorbi cu toată sinceritatea. 
Consider că împrejurimile sunt foarte frumoase, dealurile 
sunt prăpăstioase, pădurile par a fi bogate în lemn de bună 
calitate, valea e tihnită şi bine adăpostită, cu pajişti bogate, 
iar ici şi colo, cu cochete căsuțe ţărăneşti. Este exact ceea 
ce consider eu a fi o regiune plăcută, pentru că îmbină 
utilul cu frumosul - şi aş îndrăzni chiar să spun că e şio 
regiune plină de pitoresc pentru că o admiri tu; mi-o pot cu 
uşurinţă închipui ca fiind plină de stânci şi promontorii, de 
muşchi cenuşiu şi de cătină, dar toate astea pe mine mă 
lasă destul de rece. Nu mă pricep de loc la pitoresc. 

— Mi-e teamă că ai foarte multă dreptate, replică 
Marianne, dar nu înţeleg de ce te făleşti cu asta. 

— Presupun, spuse Elinor, că pentru a evita o anumită 
afectare, Edward cade într-alta. Pentru că el îşi închipuie că 
mulţi pretind că admiră natura mult mai mult decât se 
întâmplă în realitate, şi i-e silă de asemenea pretenţii, 
afectând o indiferenţă mai pronunţată şi mai puţin 
discernământ în apreciere decât are de fapt. Este 
pretenţios şi vrea să aibă şi el o afectare a lui. 


— E foarte adevărat, spuse Marianne, că admiraţia pentru 
frumuseţile naturii a devenit de o banalitate îngrozitoare. 
Toată lumea are pretenţia că simte şi încearcă să descrie cu 
gustul şi eleganța aceluia care a definit pentru prima oară 
frumosul pitoresc. Detest orice limbaj banal; şi uneori nu 
mi-am exprimat cu glas tare simţămintele, tocmai pentru că 
n-am putut găsi cuvintele potrivite să le descrie, în afara 
acelora prea uzate şi cu totul golite de conţinut din pricina 
banalităţii lor. 

— Sunt convins, spuse Edward, că tu simţi într-adevăr 
întreaga desfătare pe care spui că ţi-o oferă un peisaj 
frumos. Dar în schimb sora ta trebuie să-mi permită să nu 
simt mai mult decât mărturisesc. Îmi place o privelişte 
frumoasă, dar nu din cauză c-aş găsi în ea elemente 
pitoreşti. Nu-mi plac copacii strâmbi, răsuciţi şi diformi, îi 
admir mult mai mult când sunt înalţi, drepţi şi sănătoşi. 

Nu-mi plac căsuţele decăzute, ruinate. Nu mă dau în vânt 
după urzici, ciulini sau florile de pe bărăgan. Îmi face mai 
multă plăcere să privesc o căsuţă ţărănească tihnită, decât 
un turn de strajă, şi-o ceată de ţărani curaţi şi fericiţi îmi 
sunt cu mult mai mult pe plac decât cei mai grozavi bandiți 
din lume. 

Marianne îl privea uluită pe Edward, fiindu-i milă pentru 
sora ei. Dar Elinor nu făcu decât să râdă. 

Nu mai insistară asupra subiectului; şi Marianne tăcu o 
vreme, gânditoare, până când atenţia îi fu deodată atrasă 
de ceva. Şedea lângă Edward şi atunci când acesta întinse 
mâna să ia ceaiul pe care i-l oferea doamna Dashwood, 
observă foarte clar pe unul dintre degetele lui un inel cu o 
şuviţă de păr în mijloc. 

— Nu te-am mai văzut până acum purtând vreun inel, 
Edward! Exclamă ea. E părul lui Fanny? Îmi aduc aminte că 
ţi-a făgăduit să-ţi dea o şuviţă. Dar îmi închipuiam că părul 
ei e mai închis la culoare. 

Marianne spuse ceea ce îi trecuse prin minte, fără să se 
gândească prea mult; dar când îşi dădu seama cât de mult îl 


supărase pe Edward cu vorbele ei enervarea ce-o simţi 
vorbind fără să se gândească, o întrecu cu mult pe a lui. 
Edward roşi până-n vârful urechilor şi aruncându-i în grabă 
o privire lui Elinor, spuse: 

— Da, e părul surorii mele. Ştii, când este montat în inel îşi 
schimbă nuanţa. 

Elinor îi întâlni privirea şi păru şi ea intimidată. 

Pricepu şi ea tot atât de repede ca şi Marianne că şuviţa 
de păr e chiar a ei; singura deosebire în concluziile la care 
ajunseră fu aceea că Marianne considera că bucla îi fusese 
dată în dar de Elinor, pe când Elinor era convinsă că el 
trebuie să şi-o fi procurat furând-o sau folosind vreun alt 
şiretlic de care ea n-avea cunoştinţă; oricum nu era dispusă 
să considere fapta lui drept un afront; şi făcându-se că n-a 
băgat în seamă ce se întâmplase, începu numaidecât să 
vorbească despre altceva, hotărându-se în sinea ei să nu 
piardă nici un prilej de a-şi arunca din nou ochii asupra 
buclei spre a fi cu totul sigură că este exact de nuanţa 
părului ei. 

Edward nu se simţi la largul lui o bună bucată de vreme, 
devenind, încetul cu încetul tot mai distrat. Fu foarte grav 
toată dimineaţa. Marianne îşi făcu reproşuri amare pentru 
ceea ce spusese; dar poate şi-ar fi iertat-o mai uşor, de-ar fi 
ştiut cât de puţin se necăjise sora ei. 

Înainte de amiază fură vizitaţi de sir John şi de doamna 
Jennings, care, auzind că la vilă sosise un domn, veniră să 
facă şi ei cunoştinţă cu musafirul. Ajutat de soacra lui, sir 
John descoperi foarte curând că numele de Ferrars începe 
cu litera F. Şi această constatare avea să devină un izvor 
suculent de noi tachinării la adresa credincioasei Elinor, 
tachinării de care nu se folosiră chiar în ziua aceea, numai 
datorită faptului că abia făcuseră cunoştinţă cu Edward. 
Dar, aşa cum stăteau lucrurile, Elinor îşi dădu seama, din 
câteva priviri pline de înţeles, cât de departe ajunseseră cu 
presupunerile bazându-se pe cele ce aflaseră de la 
Margaret. 


Nu se întâmpla niciodată ca sir John să facă o vizită 
familiei Dashwood şi să o invite la masă, la conac, a doua zi, 
sau să nu le poftească pe cele patru doamne să ia ceaiul cu 
ei în seara respectivă. De data aceasta, pentru a-şi arăta 
toată politeţea faţă de vizitatorul lor, la a cărui distracţie se 
simţea obligat să contribuie şi el, îi pofti atât la masă cât şi 
la ceai. 

— Trebuie să luaţi ceaiul cu noi astă-seară, spuse el, căci 
nu suntem decât între noi; iar mâine trebuie neapărat să 
luaţi masa cu noi pentru că o să avem o mulţime de oaspeţi. 

Doamna Jennings sublinie şi ea această necesitate: 

— Şi nu se ştie dacă n-o să aranjaţi şi vreo serată 
dansantă, spuse ea. Şi asta o să te ispitească pe dumneata, 
domnişoară Marianne. 

— O serată dansată! Exclamă Marianne. Imposibil! 

Şi cine o să danseze? 

— Păi cum cine! Dumneavoastră, familia Carey, familia 
Whitaker... Păi sigur... Dar ce-ţi închipui dumneata că 
nimeni nu mai poate dansa dac-a plecat o anumită 
persoană, căreia n-am să-i spun numele? 

— Ce n-aş da ca Willoughby să fie şi el cu noi, exclamă sir 
John. 

Aceste cuvinte, cât şi îmbujorarea din obrajii Mariannei, îl 
făcură pe Edward să devină din nou bănuitor. 

— Dar cine mai e şi Willoughby ăsta? O întrebă el, cu glas 
scăzut, pe Elinor, alături de care şedea. 

Aceasta îi spuse repede cine era Willoughby. Figura 
Mariannei spunea încă şi mai multe. Îi fu de ajuns lui 
Edward să înţeleagă nu numai cele la care se refereau cei 
de faţă, ci şi anumite expresii ale Mariannei care-l 
nedumeriseră; şi când musafirii plecară, se duse drept la ca 
şi-i spuse în şoaptă: 

— Am ghicit... Să-ţi spun ce-am ghicit? 

— Ce vrei să zici? 

— Să-ţi spun? 

— Sigur că da. 


— Ei bine, află atunci că am ghicit că domnul Willoughby 
vânează. 

Marianne se simţi uimită şi încurcată, dar nu putu să nu 
zâmbească, dându-şi seama de şiretenia potolită a felului 
său de a fi şi după ce tăcu o clipă, spuse: 

— O, Edward! Cum poţi să vorbeşti în felul acesta? 

Dar va veni timpul sper, ba chiar sunt sigură, când are să- 
ţi placă... 

— Nici nu mă îndoiesc, răspunse Edward, oarecum uimit 
de seriozitatea şi căldura cu care vorbea; căci dacă nu şi-ar 
fi închipuit că totul nu este decât o glumă care să-i amuze în 
general cunoştinţele, bizuindu-se pe un fleac sau pe o 
nimica toată între ea şi domnul Willoughby, nici n-ar fi 
îndrăznit să aducă vorba despre asta. 

CAPITOLUL XIX. 

Edward rămase o săptămână la vilă şi fu insistent rugat de 
doamna Dashwood să stea mai mult; dar, ca şi cum ar fi vrut 
să se autopedepsească, îşi manifestă hotărârea de a-şi 
părăsi prietenele tocmai când se simţea mai bine în 
societatea lor. Deveni mult mai vesel în ultimele două-trei 
zile, deşi starea lui de spirit mai era încă foarte inegală - îşi 
manifesta tot mai mult preferința pentru casa lor şi pentru 
împrejurimi - nu vorbea niciodată despre plecarea lui fără 
să ofteze - le declară că nici nu ştie cum are să-şi petreacă 
timpul liber după ce va pleca - nici nu ştie bine unde se va 
duce când le va părăsi - şi totuşi, de plecat trebuia să plece. 
Nicicând nu i se păruse că un răstimp de o săptămână 
poate trece atât de repede - nici nu-i venea să creadă că şi 
trecuse. Asta o declară de mai multe ori; mai spuse şi alte 
lucruri, care subliniau dispoziţia lui sufletească, 
contrazicându-i acţiunile. Sederea lui la Norland îi 
displăcea; detesta să stea la Londra; şi cu toate acestea 
trebuia să se ducă fie la Norland, fie la Londra. Le preţuia 
amabilitatea mai mult ca orice şi era cel mai fericit om când 
se afla cu ele. Şi totuşi trebuia să le părăsească la sfârşitul 


săptămânii, în ciuda dorinţei lor şi a lui şi fără să fie 
constrâns de timp. 

Elinor puse felul său ciudat de a se comporta pe seama 
mamei lui; şi poate că era o împrejurare fericită pentru ea, 
ca Edward să aibă o mamă al cărei caracter îl cunoştea atât 
de puţin, căci astfel ea îşi explica toate manifestările lui 
ciudate. Dezamăgită, totuşi, şi iritată cum era şi uneori 
nemulțumită de comportarea lui schimbătoare faţă de ea, 
era, în general foarte dispusă să-i considere acţiunile cu 
aceeaşi îngăduinţă firească şi mărinimoasă care-i fusese 
smulsă cu destulă greutate de către mama ei, în favoarea 
lui Willoughby. Deprimarea lui Edward, lipsa lui de 
sinceritate şi de consecvență erau atribuite de cele mai 
multe ori lipsei sale de independenţă şi faptului că el 
cunoştea mai bine toanele şi intenţiile doamnei Ferrars. 
Vizita lui atât de scurtă, insistența sa fermă de a le părăsi, 
se justificau prin aceeaşi stare de dependenţă, prin aceeaşi 
necesitate inevitabilă de a nu avea o atitudine mai fermă 
faţă de mama lui. Cauza întregii lui comportări nu era alta 
decât vechea, bine stabilita revendicare a datoriei împotriva 
voinţei, a părintelui împotriva copilului. Ar fi fost bucuroasă 
să afle când avea să scape de aceste greutăţi, când avea să 
cedeze această opoziţie, când se va fi schimbat în bine 
doamna Ferrars şi când va fi, în sfârşit, liber fiul ei să se 
bucure de viaţă. Dar aceste dorinţe vane ale ei o făceau să- 
şi caute mângâiere, împrospătându-şi mereu încrederea în 
ataşamentul ce i-l dovedea Edward, amintindu-şi de toate 
acele semne ale afecțiunii lui faţă de ea, ce şi-o manifestase 
prin priviri sau vorbe ce-i scăpaseră fără să vrea în timpul 
şederii lui la Barton şi mai ales prin acea dovadă atât de 
măgulitoare, pe care o purta mereu în deget. 

— Cred, Edward, îi spuse doamna Dashwood, pe când îşi 
luau micul dejun, în ultima zi a şederii lui acolo, că ai fi un 
om mai fericit dac-ai avea o profesie care să-ţi ocupe timpul 
şi care să te facă să capeţi interes pentru planurile şi 
acţiunile tale. Asta ar aduce, pe de altă parte, o oarecare 


nemulţumire prietenilor tăi, prin aceea că nu le-ai mai 
putea acorda atât de mult din timpul tău. Dar (şi aici 
zâmbi), ai putea profita din punct de vedere material cel 
puţin într-o privinţă şi anume ai şti unde să te duci când îi 
părăseşti. 

— Vă asigur, replică el, că m-am gândit multă vreme la 
problema pe care aţi pomenit-o dumneavoastră acum. 

Faptul că n-am fost obligat să mă preocup de afaceri, că n- 
am avut o profesiune cu care să mă îndeletnicesc sau să-mi 
ofere cât de cât independenţă a fost, este şi va fi probabil 
întotdeauna pentru mine, o mare nenorocire. 

Dar din nefericire oroarea mea de tot ce e ordinar, 
împărtăşită şi de prietenii mei, m-a făcut ceea ce sunt, o 
fiinţă trândavă şi neajutorată. Nu ne-am putut niciodată 
înţelege în ceea ce priveşte alegerea unei profesii. Eu unul 
am preferat întotdeauna veşmintele preoţeşti. Dar pentru 
familia mea nu era o profesiune destul de distinsă. Mi-au 
recomandat armata, dar aceasta era mult prea distinsă 
pentru mine. Roba - precum s-a convenit - era îndeajuns de 
elegantă: mulţi tineri, care au studiat dreptul la Londra, au 
făcut o figură foarte frumoasă în cercurile cele mai alese, 
plimbându-se prin oraş în trăsurele foarte cochete. Dar n- 
aveam nici o înclinaţie pentru studierea dreptului, nici 
măcar în aspectele lui mai tainice, cu care familia mea ar fi 
fost de acord. Cât priveşte marina, ea avea moda de partea 
ei, dar eram prea vârstnic când s-a luat pentru prima dată 
în discuţie posibilitatea de a mă dedica ei; şi, în cele din 
urmă, cum nu era neapărat nevoie să am o profesie şi cum 
puteam fi la fel de sclivisit şi de luxos şi fără să port cu tot 
dinadinsul o tunică de ofiţer, s-a ajuns la concluzia că lipsa 
de ocupaţie este cât se poate de avantajoasă şi onorabilă şi 
un tânăr de optsprezece ani nu are în general o înclinaţie 
foarte serioasă de a se ocupa neapărat cu ceva, ca să poată 
rezista solicitărilor celor apropiaţi lui de a nu face nimic. 
Am fost aşadar trimis la Oxford şi de atunci n-am mai făcut 
nimic aşa cum se şi cade. 


— Şi cum lipsa de activitate nu te-a făcut să fii fericit, 
presupun că urmarea acestui fapt va fi că băieţii tăi vor fi 
educați să aibă tot atâtea ocupaţii, îndeletniciri, profesii şi 
meserii cât şi ai lui Calumella, spuse doamna Dashwood. 

— Ei vor fi educați în aşa fel, replică Edward cu 
seriozitate, încât să-mi semene cât mai puţin cu putinţă; ca 
sentimente, ca acţiuni, ca rang, ca tot. 

— Haide, haide, Edward; asta nu-i decât o izbucnire a 
proastei dispoziţii în care te afli. Acum eşti cam trist şi-ţi 
închipui că toţi cei ce nu sunt ca tine sunt neapărat fericiţi. 
Dar adu-ţi aminte că mâhnirea ce ţi-o produce despărţirea 
de prieteni dragi este uneori resimţită de oricine, indiferent 
de educaţie sau cin. Încearcă, să-ţi cunoşti propria fericire. 
Pentru asta n-ai nevoie decât de răbdare - sau spune-i 
speranţă, ca să-i asigure aceea independenţă pe care o 
doreşti cu atâta nerăbdare; este de datoria ei, şi va fi, va 
deveni cu siguranţă, în scurtă vreme, un prilej de fericire 
pentru ea ca tu să nu-ţi iroseşti tinereţea în nemulţumire. 
Câte nu se pot schimba în câteva luni? 

— Cred, replică Edward, că pentru mine ar trebui să 
treacă multe luni ca să-mi aducă vreun bine. 

Această stare deznădăjduită de spirit - deşi nu-i putu fi 
transmisă doamnei Dashwood - îi făcu pe toţi să sufere mai 
mult când se despărţiră de Edward, ceea ce se întâmplă 
foarte curând după aceea şi-o făcu pe Elinor mai ales să 
încerce un sentimente de amărăciune, pe care se trudi, 
încetul cu încetul să şi-l înăbuşe. Dar cum era hotărâtă să 
nu se lase în voia lui şi să facă tot ce-i sta în putinţă pentru a 
nu le da mamei şi surorilor ei impresia că suferă mai mult 
decât ele, ea nu adoptă metoda atât de judicioasă folosită 
de Marianne într-o ocazie asemănătoare, şi anume să-şi 
sporească şi să-şi întărească mâhnirea prin tăcere, 
singurătate şi lipsă de activitate. Mijloacele ce le folosiră 
cele două surori fură la fel de deosebite ca şi obiectivele lor, 
fiind în egală măsură potrivite pentru propăşirea acestora. 


De îndată ce el plecă, Elinor se aşeză la masa de desen, 
făcându-şi de lucru toată ziua şi neîncercând nici să-i 
pomenească numele şi nici să-l evite, păru a da tot atâta 
importanţă preocupărilor fireşti ale familiei ei ca de obicei; 
şi dacă, prin această comportare nu-şi potoli amărăciunea, 
reuşi cel puţin să nu şi-o sporească în mod inutil, cruţându- 
şi astfel mama şi surorile de o grijă în plus. 

Această comportare total opusă felului de a fi al Mariannei 
nu i se păru de loc meritorie acesteia, după cum propria ei 
comportare nu i se păruse de loc nelalocul ei. Expedia cu 
multă uşurinţă problema stăpânirii de sine: era imposibilă 
în cazul afecţiunilor profunde şi nu era de loc lăudabilă în 
cazul acelora potolite. Nu îndrăznea să nu recunoască 
faptul că sentimentul surorii ei era într-adevăr potolit, deşi 
îi era ruşine să admită acest lucru; în ceea ce priveşte 
profunzimea afecțiunii pe care ea o simţea faţă de sora ei, 
apoi cea mai concludentă dovadă în această privinţă era 
aceea că încă o mai iubea şi o mai respecta. În ciuda acelei 
convingeri umilitoare. 

Fără să se izoleze de familia ei sau fără să plece de acasă, 
hotărâtă să o evite căutând singurătatea, sau stând trează 
toată noaptea lăsându-se în voia gândurilor, Elinor constată 
că fiecare zi îi dă suficient răgaz să se gândească la Edward 
şi la comportarea lui cu tandreţe, cu compasiune, cu 
aprobare, cu dezaprobare şi cu îndoială, potrivit unei game 
variate ce i-o oferea starea ei de spirit în diferite momente. 
Nenumărate erau ocaziile când, nu că mama şi surorile ei 
n-ar fi fost de faţă, ci din pricina îndeletnicirilor lor, nu 
puteau sta de vorbă între ele, aşa că era ca şi când ar fi fost 
singură. Era inevitabil să-şi lase gândurile în voie; şi ele nu 
puteau fi încătuşate altfel; şi cum subiectul o interesa foarte 
mult, trecutul şi viitorul răsăreau mereu proaspete în 
minte, îi ocupau atenţia, îi absorbeau memoria, judecata şi 
fantezia. 

Dintr-o astfel de reverie fu trezită de nişte musafiri, într-o 
dimineaţă, la scurtă vreme după plecarea lui Edward, pe 


când stătea la masa de desen. Întâmplarea făcea să fie 
singură în casă. Zgomotul ce se produse când se închise 
portiţa ce permitea accesul pe pajiştea verde din faţa casei, 
îi atrase privirea înspre fereastră şi zări un grup destul de 
numeros de persoane apropiindu-se de uşă. Printre ele se 
găseau sir John, lady Middleton şi doamna Jennings, dar 
mai erau încă două persoane, un domn şi o doamnă, care îi 
erau cu desăvârşite necunoscuţi. Şedea lângă fereastră; şi 
de îndată ce sir John dădu cu ochii de ea, îi lăsă pe ceilalţi 
să îndeplinească ceremonia de a bate la uşă şi călcând de-a 
dreptul pe iarbă, o sili să deschidă fereastra ca să 
vorbească cu el, deşi distanţa dintre fereastră şi uşă era 
atât de mică încât era aproape imposibil să vorbeşti la geam 
fără să fii auzit de cei de la uşă. 

— După cum vezi, zise el, ţi-am adus nişte musafiri. 

Cum îţi place de ei? 

— Sst! Au să te-audă. 

— Nu-i nimic dacă m-aud. Nu-i decât familia Palmer. 

Charlotte e foarte drăguță, pe cinstea mea. Poţi s-o vezi 
dacă te uiţi într-acolo. 

Dar cum Elinor era sigură că oricum avea să o vadă peste 
câteva clipe, îl rugă s-o scuze. 

— Dar unde-i Marianne? A fugit când ne-a văzut venind? 
După câte văd, pianu-i deschis. 

— Cred că e la plimbare. 

Între timp sosi şi doamna Jennings, care nu avu destulă 
răbdare să aştepte să i se deschidă uşa, pentru a-şi putea 
debita povestea ei. Veni până la fereastră strigând: 

— Bună, drăguţo. Ce mai face doamna Dashwood? 

Şi unde sunt surorile tale? Cum! Eşti singurică? Atunci, 
cred că eşti bucuroasă de oaspeţi. Am venit cu ginerele şi 
cu cealaltă fiică a mea să vi-i prezint. Ce repede au mai 
venit! Aseară, pe când ne luam ceaiul, am avut impresia c- 
aud o trăsură, dar nici prin cap nu mi-a trecut c-ar putea fi 
ei. Nu m-am gândit la altceva decât că putea să se fi întors 
colonelul Brandon, aşa că i-am spus lui sir John că am 


impresia că aud o trăsură şi că presupun că trebuie să fie 
colonelul Braudon, care se înapoiază... 

În timp ce doamna Jennings îi istorisea toate acestea, 
Elinor fu silită s-o părăsească spre a-i primi pe ceilalţi 
musafiri: lady Meddleton îi prezentă cele două persoane pe 
care nu le cunoştea; în acelaşi timp, doamna Dashwood şi 
Margaret coborâră şi ele şi se aşezară cu toţii să se uite unii 
la alţii, doamna Jennings continuându-şi istorisirea pe când 
străbătea coridorul spre a intra în salon, însoţită de sir 
John. 

Doamna Palmer era cu câţiva ani mai tânără decât lady 
Middleton şi complet deosebită de sora ei, în toate 
privinţele. Era scundă şi durdulie şi avea o faţă drăgălaşă, 
ce trăda o profundă bună-dispoziţie. Comportarea ei nu era 
nici pe departe la fel de elegantă ca aceea a surorii ei, dar 
era cu mult mai atrăgătoare. Intră zâmbind şi surâse tot 
timpul cât dură vizita, în afară de câteva momente în care 
râse şi apoi zâmbi din nou, la plecare. Soţul ei era un tânăr 
grav, de vreo douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, cu 
un aer mai monden şi mai înţelept decât al soţiei lui, dar 
mai puţin dornic de ai se face pe plac sau de a fi agreabil. 
Intră în odaie cu un aer important, se înclină uşor în faţa 
doamnelor, fără să scoată un cuvânt şi, după ce cercetă în 
grabă înfăţişarea lor şi a casei luă un ziar de pe masă şi-l 
citi tot timpul cât rămase acolo. 

Doamna Palmer, care, dimpotrivă, era foarte înzestrată de 
la natură cu o predispoziţie de a fi politicoasă şi fericită în 
aceeaşi măsură, nici nu se aşezase bine că şi începu să-şi 
exprime admiraţia faţă de salonaşul în care erau adunaţi şi 
faţă de tot ce se mai afla în el. 

— Ia uite ce odaie încântătoare! N-am văzut niciodată ceva 
mai fermecător! Îţi dai seama, mămico, cât de mult s-a 
schimbat în bine de când n-am mai fost pe aici! Am 
considerat-o întotdeauna, doamnă (întorcându-se spre 
doamna Dashwood), ca fiind un colţişor plăcut, dar 
dumneavoastră aţi reuşit să-l faceţi să devină de-a dreptul 


încântător. Uită-te, numai, surioară, ce agreabile sunt toate! 
Cum mi-aş mai dori şi eu o asemenea casă! Dumneata nu, 
domnule Palmer? 

Domnul Palmer nu-i răspunse şi nici măcar nu-şi ridică 
ochii de pe ziar. 

— Domnul Palmer nu ne-aude, spuse ea râzând, uneori nu 
m-aude de loc. E ridicol, zău aşa! 

Ideea i se păru doamnei Dashwood cu totul inedită. 

Nu era obişnuită să găsească ceva de haz în lipsa de 
atenţie a celorlalţi, şi nu putu să nu-i privească cu 
surprindere pe amândoi. 

Între timp, doamna Jennings continua să vorbească 
aproape strigând, povestind mai departe cât fusese de 
mirată să-şi vadă rudele cu o seară în urmă, şi nu se opri 
până ce nu le istorisi totul. Doamna Palmer râse din toată 
inima când îşi aduse aminte de uimirea lor şi toată lumea 
conveni, de vreo două, trei ori că fusese o surpriză cât se 
poate de plăcută. 

— Vă puteţi, cred, închipui, cât de mult ne-am bucurat cu 
toţii când i-am văzut, adăugă doamna Jennings, aplecându- 
se spre Elinor şi vorbindu-i cu glas scăzut, de parcă ar fi 
avut intenţia să nu mai fie auzită de altcineva, deşi Elinor se 
afla tocmai în partea opusă a încăperii; dar, oricum nu pot 
să nu doresc ca ei să fi călătorit mai încet şi nici să nu fi 
făcut un drum atât de lung, căci trebuie să vă spun că au 
venit prin Londra, unde-au avut nişte treburi, fiindcă ştiţi (şi 
aici dădu din cap cu mult înţeles, arătând spre fiica ei) că n- 
ar fi trebuit să facă aşa ceva, în situaţia ei. Azi dimineaţă am 
vrut s-o las acasă să se odihnească, dar ea a insistat să vină 
cu noi; ţinea atât de mult să vă cunoască pe toate! 

Doamna Palmer râse şi spuse că n-o să păţească nimic. 

— Aşteaptă să nască în februarie, continuă doamna 
Jennings. 

Lady Middleton nu mai putu suporta o asemenea 
conversaţie şi de aceea îşi dădu osteneala să-l întrebe pe 
domnul Palmer dacă e ceva interesant în ziar. 


— Nu, absolut nimic, replică el, continuându-şi lectura. 

— Uite că vine şi Marianne, exclamă sir John. Ei, Palmer, 
acum are să-ţi fie dat să vezi o fată nemaipomenit de 
drăguță. 

Se duse imediat în antreu, deschise uşa şi-o introduse 
chiar el. De îndată ce intră în odaie, doamna Jennings o 
întrebă dacă nu cumva a fost la Allenham; şi doamna 
Palmer râse cu atâta poftă când auzi întrebarea, încât toată 
lumea îşi dădu seama că-i cunoaşte dedesubturile. 

Când Marianne intră în salonaş, domnul Palmer îşi ridică 
ochii de pe ziar, o privi fix câteva clipe după care se întoarse 
la ziarul lui. Doamna Palmer descoperi desenele ce atârnau 
pe pereţi, de jur împrejurul camerei. Se ridică să le 
cerceteze mai îndeaproape. 

— Doamne, cât mai sunt de frumoase! Zău, o adevărată 
încântare! Uită-te numai la ele, mămicuţo, cât sunt de 
drăguţe! După părerea mea sunt de-a dreptul delicioase; aş 
putea să mă tot uit la ele... 

Apoi se aşeză la loc şi curând uită complet de existenţa lor 
în odaie. 

— Când lady Middleton se ridică să plece, domnul Palmer 
se ridică şi el, puse ziarul pe masă, se întinse şi se uită, pe 
rând, la toţi. 

— Ai dormit, iubitule? Îl întrebă soţia lui râzând. 

El nu-i răspunse; după ce mai examină o dată salonaşul, 
făcu doar observaţia că e cam scund şi că are tavanul 
strâmb. Apoi făcu plecăciunea de rigoare şi plecă împreună 
cu ceilalţi. 

Sir John insistă foarte mult să vină cu toatele ca să 
petreacă la Barton Park a doua zi. Doamna Dashwood, care 
nu vroia să ia masa cu ei mai des decât luau ei masa la vilă, 
îl refuză hotărâtă, în ceea ce o privea; fetele ei n-aveau 
decât să facă cum le place. Dar ele nu erau de loc curioase 
să vadă cum mănâncă doamna şi domnul Palmer şi nici nu 
se puteau aştepta ca ei să le poată oferi vreo altă plăcere. 
Încercară, aşadar, să se scuze şi ele, vremea era nesigură şi 


era puţin probabil să fie frumos a doua zi. Dar sir John nu 
se dădu bătut - o să trimită trăsura să le ia şi ele trebuie 
neapărat să vină. 

Lady Middleton le îndemnă şi ea cu insistenţă să accepte, 
invitaţia, deşi nu stărui să vină şi mama lor. Doamna 
Jennings şi doamna Palmer îşi alăturară şi ele rugăminţile 
lor - cu toţii păreau la fel de dornici în a evita să ia masa în 
familie; şi domnişoarele Dashwood n-avură încotro şi fură 
nevoite să accepte. 

— Dar de ce ne tot poftesc? Întrebă Marianne, de îndată 
ce plecară. Se spune că chiria pe care le-o plătim e destul 
de mică; dar dac-o să trebuiască să luăm masa la Barton 
Park, ori de câte ori ne vine sau le vine câte un musafir, apoi 
înseamnă că e totuşi foarte scump plătită. 

— Invitându-ne atât de des acum, spuse Elinor, nu fac 
altceva decât să fie la fel de politicoşi şi de amabili cu noi 
cum erau şi acum câteva săptămâni. Dacă petrecerile lor au 
ajuns să fie monotone şi plictisitoare, schimbarea nu vine de 
la ei. Trebuie să-i căutăm pricina în altceva. 

CAPITOLUL XX. 

A doua zi, pe când domnişoarele Dashwood intrară pe o 
uşă în salonul de la Barton Park, doamna Palmer intră în 
fugă pe cealaltă, arătând la fel de bine dispusă şi de veselă 
ca şi pân-atunci. Le luă afectuoasă de mână şi-şi exprimă 
profunda încântare de a le revedea: 

— Îmi pare atât de bine să vă văd! Spuse ea, aşezându-se 
între Elinor şi Marianne; căci vremea e aşa de urâtă, încât 
mi-era teamă că n-o să puteţi veni, ceea ce ar fi fost 
îngrozitor, pentru că noi plecăm mâine. Ştiţi, trebuie să 
plecăm, pentru că familia Weston vine la noi săptămâna 
viitoare. Vizita noastră aici a fost cu totul întâmplătoare; n- 
am ştiut nimic de ea până când caleaşca noastră n-a tras la 
poartă şi atunci domnul Palmer m-a întrebat dacă vreau să 
merg cu ella Barton. E atât de caraghios! Nu-mi spune 
niciodată nimic! Îmi pare tare rău că nu mai putem rămâne; 
dar, o să ne-întâlnim noi la Londra, foarte curând, sper. 


Fură nevoite să o lămurească asupra zădărniciei unor 
asemenea speranţe. 

— Să nu veniţi la Londra! Exclamă râzând doamna Palmer; 
dar o să mă dezamăgiţi foarte tare. Aş putea să vă fac rost 
de cea mai cochetă casă din lume, chiar lângă casa noastră, 
în Hanover Square. Zău că trebuie să veniţi. Am să fiu într- 
adevăr fericită să vă însoțesc şi să vă prezint în lume 
oricând, până ce-o să-mi vină sorocul, în caz că doamnei 
Dashwood n-o să-i facă plăcere să iasă în public. 

Îi mulţumiră, dar fură obligate să reziste tuturor 
rugăminţilor. 

— Vai, scumpule, îi spuse doamna Palmer soţului ei, care 
tocmai intrase în salon, trebuie să mă ajuţi să le conving pe 
domnişoarele Dashwood să vină la Londra în iarna asta. 

Scumpul nu-i răspunse; după ce se înclină uşor în faţa 
doamnelor, începu să se plângă de vreme. 

— Vai ce îngrozitoare mai e! Spuse el. O vreme ca asta te 
face să-ţi fie silă de toţi şi de toate. Ploaia aduce o atmosferă 
mohorâtă şi afară, şi în casă. Te face să-ţi deteşti toate 
cunoştinţele. Cum de-şi permite sir John să n-aibă o sală de 
biliard în casa lui? Cât sunt de puţini oamenii care ştiu ce 
înseamnă confortul! Sir John e la fel de prost ca şi vremea. 

Curând se adunară şi ceilalţi. 

— Mi-e teamă, domnişoară Marianne, zise sir John, că 
astăzi n-ai putut să-ţi faci obişnuita plimbare până la 
Allenham. 

Marianne adoptă un aer foarte grav şi nu spuse nimic. 

— Hai, nu te mai preface, spuse doamna Palmer, căci 
cunoaştem toată povestea, crede-mă; şi-ţi admir foarte mult 
gustul, căci după părerea mea e un bărbat extrem de 
chipeş. Casa noastră de la ţară nu e prea departe de a lui, 
cel mult zece mile, cred. 

— Mai precis, treizeci, spuse soţul ei. 

— Bine, bine, diferenţa asta nu contează prea mult. 

N-am fost niciodată pe la el, dar se spune că are o casă 
foarte drăguță 


— Ei, pe naiba; în viaţa mea n-am văzut ceva mai hâd, 
spuse domnul Palmer. 

Marianne nu scoase o vorbă, dar faţa îi trăda interesul ce-l 
manifesta faţă de acest schimb de cuvinte. 

— E foarte urâtă? Continuă doamna Palmer. Atunci 
probabil că se refereau la altă casă. 

Când se aşezară în jurul mesei din sufragerie, sir John 
observă cu regret că nu sunt decât opt cu toții: 

— Draga mea, îi spuse el soţiei lui, e de-a dreptul 
supărător să fim atât de puţini. De ce n-ai poftit la masă şi 
familia Gilbert? 

— Nu ţi-am mai spus, sir John, când am vorbit despre asta 
ultima oară, că nu se face să-i invităm? Ei au luat masa la 
noi ultima dată. 

— Dumneata şi cu mine, sir John, spuse doamna Jennings, 
n-am mai ţine seama de atâtea reguli de politeţe. 

— Atunci aţi fi foarte prost crescuţi, exclamă domnul 
Palmer. 

— Iubitule, îi spuse soţia lui râzând, ca de obicei. Tu îi 
contrazici pe toţi. Ştii că eşti foarte nepoliticos? 

— Nu ştiam că dacă îi spun mamei tale că e prost crescută, 
contrazic pe cineva. 

— Ah, n-ai decât să mă insulţi cât pofteşti, spuse plină de 
îngăduinţă bătrâna doamnă; mi-ai luat-o pe Charlotte de pe 
umeri, şi-acum nu mi-o mai poţi da înapoi. Aşa că tot eu 
sunt cea avantajată. 

Charlotte râse cu poftă, gândindu-se că bărbatul ei nu mai 
poate scăpa de ea; şi îi spuse triumfătoare că nu-i pasă cât 
de dezagreabil se poartă cu ea, din moment ce n-are 
încotro şi trebuie să trăiască alături de ea. Ar fi fost 
imposibil să existe cineva mai îngăduitor sau mai ferm 
hotărât de a fi fericit decât doamna Palmer. Studiata 
indiferenţă, insolenţă şi nemulţumire a soţului ei n-o 
supărau câtuşi de puţin, şi când el o certa sau o insulta, ea 
se distra copios. 


— Domnul Palmer e-atât de caraghios! Îi şopti ea lui 
Elinor. E întotdeauna prost dispus. 

După ce-l observă câtva timp, Elinor nu se simţi înclinată 
să-l creadă a fi cu adevărat prost dispus sau prost crescut 
cum vroia el să pară. Poate că devenise puţin urâcios când 
îşi dăduse seama, aşa cum li se întâmplă multor bărbaţi, că 
fiind în mod inexplicabil prea mult influenţat de frumuseţea 
feminină, devenise soţul unei gâsculiţe - dar ea ştia că prea 
mulţi bărbaţi înţelepţi fac astfel de gafe pentru ca acest 
lucru să-i supere pentru prea multă vreme. După câte îşi 
închipuia ea, comportarea lui dispreţuitoare faţă de toată 
lumea, cât şi felul în care-şi bătea joc de toate, nu erau de 
fapt decât consecinţa dorinţei lui de a fi un om distins. Era o 
încercare de a părea superior altora. Scopul era prea banal 
ca să mai poată mira pe cineva; dar mijloacele, chiar dacă 
reuşeau să-i stabilească superioritatea în domeniul proastei 
creşteri, aveau prea puţine şanse de a-i atrage simpatia 
altcuiva decât a soţiei lui... 

— O, dragă domnişoară Dashwood. Spuse doamna Palmer, 
curând după aceea, vreau să vă rog, pe dumneata şi pe sora 
dumitale, să-mi faceţi o mare favoare. Vreţi să-mi faceţi 
plăcerea să veniţi şi să petreceţi câtva timp la Cleveland în 
preajma Crăciunului? Haide, veniţi, zău aşa - şi veniţi cât 
mai este şi familia Weston la noi. 

Nici nu vă puteţi închipui cât de fericiţi am fi! O să fie 
grozav! 

— Iubitule, i se adresă ea soţului ei, nu-i aşa că ţii şi tu 
foarte mult ca domnişoarele Dashwood să vină la 
Cleveland? 

— Dar bineînţeles, replică el, cu un rânjet ironic; cu 
intenţia asta am şi venit în Devonshire. 

— Ei, vedeţi, spuse soţia lui, acuma vă daţi seama că 
domnul Palmer vă aşteaptă; aşa că nu puteţi refuza 
invitaţia. 

Amândouă se grăbiră să respingă cu hotărâre propunerea. 


— Dar zău că trebuie neapărat să veniţi. Sunt sigură că 
are să vă facă mare plăcere. O să fie şi familia Weston la noi 
şi-o să petrecem de minune. Nici nu vă puteţi închipui ce 
locşor încântător e Cleveland; şi-n prezent suntem foarte 
veseli, fiindcă domnul Palmer e mai tot timpul plecat prin 
ţinut, făcând propagandă împotriva alegerilor; şi la noi vine 
acum la masă atâta lume pe care n-am mai văzut-o 
niciodată, încât e de-a dreptul o încântare! Dar bietul om! E 
din cale-afară de obositor pentru el să fie obligat să se facă- 
agreabil tuturor. 

Elinor abia putu să nu-şi trădeze amuzamentul în timp ce- 
şi arăta aprobarea faţă de dificultatea unei asemenea 
obligaţii. 

— Ce plăcere o să mai fie, când are să intre-n Parlament, 
nu-i aşa? Spuse Charlotte. Ce-am să mai râd! O să fie atât 
de caraghios să vezi cum toate scrisorile o să-i fie adresate: 
„domnului deputat”. Dar ştiţi, spune că n-are să-mi dea 
niciodată şi mie dreptul de a folosi un titlu oficial. Declară 
că n-are s-o facă. Nu-i aşa, domnule Palmer? 

DI. Palmer nici n-o băgă în seamă. 

— Ştiţi, nu poate suferi să scrie, continuă ea; spune că e 
un lucru scârbos. 

— Ba nu, spuse el, niciodată n-am spus ceva atât de ilogic. 
Nu trece pe seama mea cuvinte atât de vulgare. 

— Ei, cred că acu vă puteţi da seama cât e de caraghios. 
Uite aşa se poartă-ntotdeauna. Câteodată nu-mi adresează 
nici un cuvânt jumătate de zi şi pe urmă te pomeneşti că 
spune ceva grozav de nostim - despre câte-n lună şi-n stele. 

Când se întoarseră în salon, o făcu pe Elinor să se mire 
foarte mult întrebând-o dacă domnul Palmer nu i se pare a 
fi un om extraordinar de plăcut. 

— Da, răspunse Elinor, pare un om foarte agreabil. 

— Îmi pare atât de bine că-ţi place... Mă gândeam eu că 
are să-ţi fie pe plac, e atât de simpatic; şi trebuie să-ţi spun 
că şi dumneavoastră, dumneata şi surorile dumitale, îi 
plăceţi foarte mult; şi nici nu-ţi poţi închipui ce dezamăgit 


are să fie dacă n-o să veniţi la Cleveland. Nu pot înţelege de 
ce nu vreţi să ne acceptaţi invitaţia. 

Elinor fu din nou nevoită să-i respingă propunerea; şi, 
schimbând subiectul, puse capăt rugăminţilor ei. Se gândea 
că e foarte probabil, că de vreme ce trăiau în aceeaşi 
regiune cu Willoughby, doamna Palmer le-ar putea da 
amănunte în plus despre caracterul acestuia, faţă de cele ce 
le aflaseră de la familia Middleton, care nu-l cunoştea decât 
prea puţin; era dornică să capete din partea oricui o 
confirmare a meritelor lui, care să-i poată risipi orice umbră 
de teamă pentru Marianne. Începu prin a se interesa dacă-l 
văd des pe Willoughby la Cleveland şi dacă sunt cunoştinţe 
intime. 

— Sigur că da, draga mea, îl cunosc foarte bine, replică 
doamna Palmer; nu că aş fi stat vreodată de vorbă cu el; 
asta nu, dar l-am văzut mereu la Londra. Întâmplarea a 
făcut ca într-un fel sau altul să fiu la Barton, când el era la 
Allenham. Mămica l-a mai văzut o dată, dar atunci eram la 
unchiul meu la Weymouth. Cred însă că ne-am fi putut 
întâlni des în Somersetshire, dacă din nefericire nu s-ar fi 
întâmplat să nu fim niciodată la ţară în acelaşi timp. Îmi 
închipui că stă foarte puţin la Combe; dar dacă ar fi stat mai 
mult la ţară şi tot nu cred că domnul Palmer l-ar fi vizitat, 
pentru că, ştii, face parte din opoziţie şi-n afară de asta casa 
lui e atât de departe de a noastră! Ştiu foarte bine de ce te 
interesezi de el; sora dumitale urmează să se căsătorească 
cu Willoughby. Îmi pare grozav de bine, pentru că, ştii, în 
cazul ăsta o să fim vecine. 

— Pe cuvântul meu, spuse Elinor, dumneata ştii mult mai 
multe decât mine în privinţa asta, dacă ai vreun motiv să te 
aştepţi la această căsătorie. 


— Haide, nu te mai face că nu ştii nimica, pentru că ştii 
doar că toată lumea vorbeşte despre asta. le rog sămă 
crezi că eu am auzit de lucrul acesta când am trecut prin 
Londra. 

— Dar cum aşa, dragă doamnă Palmer?! 

— Pe cuvântul meu că-ţi spun drept. Luni de dimineaţă l- 
am întâlnit pe colonelul Brandon în Bond Street, chiar 
înainte de a părăsi noi Londra şi mi-a spus-o fără-nconjur. 

— Asta mă miră foarte mult. Să fi spus colonelul Brandon 
una ca asta! Sunt sigură că trebuie să te fi înşelat. Nu-i stă 
în fire colonelului Brandon să dea informaţii unei persoane 
despre care ştie că n-o pot interesa lucrurile acestea, chiar 
dacă ele ar fi adevărate. 

— Te asigur, totuşi, că aşa este şi am să-ţi spun cum s-au 
petrecut lucrurile. Când l-am întâlnit, s-a întors din drum şi 
ne-a condus puţin; şi aşa am început să vorbim despre 
cumnatul şi despre sora mea, despre una şi despre alta. 

„Şi-aşa, colonele, i-am spus, după câte am aflat, la vila 
Barton locuieşte o familie şi mama mi-a trimis vorbă şi mi-a 
spus că sunt nişte fete foarte drăguţe şi că una dintre ele 
urmează să se căsătorească cu domnul Willoughby de la 
Combe Magna. la spune-mi, te rog, e adevărat? 

Căci îmi închipui că dumneata trebuie să ştii, deoarece ai 
fost în Devonshire nu de mult...” 

— Şi ce-a răspuns colonelul? 

— Ei, n-a spus el prea mult; dar a dat impresia că ştie că e 
adevărat, aşa că din momentul acela am tras concluzia c- 
aşa trebuie să fie. O să fie o căsătorie nemaipomenit de 
reuşită, ţi-o spun eu. Când urmează să aibă loc? 

— Domnul Brandon se simţea bine, sper? 

— Da, foarte bine; şi nu mai contenea lăudânduc-te, n-a 
făcut nimic altceva decât să spună lucruri frumoase despre 
dumneata. 

— Sunt încântată de aprecierile dumnealui. Pare a fi un 
om extraordinar; şi găsesc că este deosebit de simpatic. 


— Şi eu la fel. E un om atât de încântător, încât e mare 
păcat că e atât de grav şi de ursuz. Mama spune că şi el era 
îndrăgostit de sora dumitale. Te asigur că dacă-a fost 
îndrăgostit, aceasta este un compliment pentru sora 
dumitale, pentru că lui rar i se întâmplă să se 
îndrăgostească de cineva. 

— Oare domnul Willoughby e cunoscut bine în partea din 
Somersetshire unde staţi dumneavoastră? 

— Da, foarte bine: vreau să spun că nu cred că-l cunosc 
prea mulţi oameni, pentru că Combe Magna e cam departe; 
dar cu toţii îl consideră a fi extrem de agreabil, te asigur. 
Nimeni nu e mai simpatizat decât domnul Willoughby, 
oriunde s-ar duce el, şi asta i-o poţi spune şi surorii 
dumitale. E o fată grozav de norocoasă că a pus mâna pe el, 
pe cinstea mea; nu că el n-ar avea noroc c-a pus mâna pe 
ea, pentru că e atât de frumoasă şi de plăcută, încât nimic 
nu poate fi prea bun pentru ea. Dar, crede-mă, eu n-o 
consider de loc a fi mai frumoasă decât dumneata; căci, 
după părerea mea, sunteţi amândouă extraordinar de 
drăguţe, şi asta-i şi părerea domnului Palmer, sunt sigură, 
deşi nu l-am putut face s-o recunoască aseară. 

Informaţiile doamnei Palmer privitoare la Willoughby nu 
fură prea importante; dar orice mărturie în favoarea lui, 
oricât de mică ar fi fost ea, îi făcea totuşi plăcere lui Elinor. 

— Îmi pare atât de bine c-am făcut, în sfârşit, cunoştinţă, 
continuă Charlotte. Şi sper că de acum înainte o să fim 
întotdeauna foarte bune prietene. Nici nu-ţi poţi închipui 
cât de mult am dorit să vă văd. Cât de plăcut trebuie să fie 
să locuiţi la vilă... Presupun că nimic nu poate fi mai 
încântător. Şi mă bucur mult să ştiu că sora dumitale are să 
se mărite atât de bine. Sper c-ai să vii şi dumneata destul 
de des pe la Combe Magna. E un loc încântător, în orice 
caz. 

— Îl cunoaşteţi de multă vreme pe colonelul Brandon, nu? 

— Da, de foarte multă vreme; de când s-a căsătorit sora 
mea. Este bun prieten cu sir John. Cred, adăugă ea, cu glas 


scăzut, că ar fi fost foarte bucuros să mă ia de nevastă, dac- 
ar fi putut. Sir John şi lady Middleton au ţinut grozav să se 
întâmple aşa. Dar mamei mele nu i s-a părut o partidă 
îndeajuns de reuşită pentru mine, altfel sir John i-ar fi 
propus-o colonelului şi ne-am fi cununat numaidecât. 

— Dar colonelul Brandon nu ştia de propunerea lui sir 
John adresată dinainte mamei dumitale? Nu şi-a mărturisit 
niciodată afecțiunea ce ţi-o purta? 

— A, nu; dar dacă mămica n-ar fi obiectat, cred că ar fi fost 
foarte încântat. Pe atunci nu mă văzuse mai mult de două 
ori, căci asta s-a întâmplat când eram încă în şcoală. 
Oricum, sunt mult mai fericită acum. Domnul Palmer este 
exact genul de bărbat ce-mi convine. 

CAPITOLUL XXI. 

Familia Palmer se întoarse la Cleveland a doua zi şi 
celelalte două, de la Barton, rămaseră din nou să-şi ţină 
tovărăşie. Dar acest lucru nu dură multă vreme; lui Elinor 
nici nu-i ieşiseră încă bine din minte foştii vizitatori, nu 
încetase încă să se mire de Charlotte, care era atât de 
fericită, fără să aibă de ce, de domnul Palmer, care acţiona 
atât de simplu, înzestrat fiind cu însuşiri alese şi de curioasa 
lipsă de potrivire ce exista între soţ şi soţie - că zelul 
neostenit al lui sir John şi al doamnei Jennings de a-şi face 
rost de societate, îi furniză alte cunoştinţe. 

Într-o dimineaţă, cu prilejul unei călătorii pe care o 
făcuseră la Exeter, întâlniseră două domnişoare, pe care 
doamna Jennings avu satisfacția de a descoperi că îi sunt 
rude şi acest lucru fu suficient pentru sir John ca să le şi 
invite la Barton Park, de îndată ce-şi vor fi terminat 
obligaţiile mondene la Exeter. Acestea cedară foarte uşor în 
faţa invitaţiei lui sir John; lady Middleton fu foarte alarmată 
când, o dată cu întoarcerea soţului ei, află că avea să 
primească curând vizita a două fete, pe care nu le văzuse 
niciodată şi despre a căror eleganţă - şi chiar despre al 
căror considerabil rafinament - nu putea avea nici o 
dovadă; căci asigurările pe care le primi în această privinţă 


din partea soţului şi a mamei ei n-aveau nici o valoare. Dar 
ceea ce era încă şi mai prost, era faptul că îi mai erau şi 
rude; aşa că încercările doamnei Jennings de a o consola se 
vădiră cu totul neizbutite când îşi sfătui fiica să nu-i pese că 
sunt elegante; căci erau doar verişoare şi trebuiau să fie 
îngăduitoare unele faţă de celelalte. Şi cum era imposibil ca 
să le mai împiedice sosirea, lady Middleton se resemnă cu 
această idee, cu filosofia unei femei bine crescute, 
mulţumindu-se doar să-şi dojenească, de cinci sau de şase 
ori pe zi, soţul pentru ceea ce făcuse. 

Domnişoarele sosiră: înfăţişarea nu le era de loc lipsită de 
eleganţă sau de rafinament. Rochiile le erau foarte la modă. 
Felul de a fi foarte politicos: fură încântate de casă şi de-a 
dreptul entuziasmate de mobilier; şi întâmplarea făcu să fie 
atât de înnebunite după copii, încât lady Middleton îşi făcu 
o bună părere despre ele încă înainte ca acestea să fi stat 
măcar o oră la Barton Park. Declară că sunt, într-adevăr, 
fete foarte plăcute, ceea ce, pentru domnia-sa, era de fapt o 
dovadă de admiraţie entuziastă. Aceste laude însufleţite îl 
făcură pe sir John să aibă o şi mai bună părere despre 
propria sa putere de discernământ şi o porni drept spre 
vilă, să le vestească domnişoarelor Dashwood sosirea 
domnişoarelor Steele şi să le asigure că sunt cele mai dulci 
fete de pe lume. Aceste laude însă nu le făcură să afle prea 
multe lucruri: Elinor ştia prea bine că te poţi întâlni cu cele 
mai dulci fete din lume în fiece colţişor al Angliei, 
îmbrăcând cele mai variate chipuri, trupuri, temperamente 
şi inteligenţe. Sir John vroia ca întreaga familie să facă pe 
dată o plimbare până la Barton Park spre a-i vedea 
musafirele. Ce om filotim şi binevoitor! Nu putea păstra nici 
măcar o verişoară, oricât de îndepărtată, numai pentru el şi 
ai săi! 

— Veniţi acum, spuse el - vă rog să veniţi - trebuie să 
veniţi - susţin sus şi tare că trebuie să veniţi. Nici nu vă 
închipuiţi cât are să vă placă. Lucy e nemaipomenit de 
drăguță şi atât de veselă şi de plăcută! Copiii se şi ţin scai 


de ea, de parc-ar fi o veche cunoştinţă. Şi amândouă vor 
atât de mult să vă cunoască; căci au auzit la Exeter că 
sunteţi cele mai frumoase fiinţe de pe lume. Şi eu le-am 
spus că e adevărat şi încă asta-i prea puţin spus. Sunt sigur 
c-o să fiţi încântate de ele. Au venit cu trăsura plină de 
jucării pentru copii. Cum puteţi fi atât de rele să nu veniţi? 
Ştiţi, într-un fel vă sunt verişoare. Voi sunteţi verişoare cu 
mine şi ele sunt verişoarele nevestei mele; aşa că sunteţi 
rude. 

Dar sir John nu le putu convinge: nu putu obţine decât 
promisiunea din partea lor, de a trece pe la Barton Park 
într-o zi-două şi le părăsi uimit de indiferența lor, 
întorcându-se acasă şi lăudându-le din nou farmecele faţă 
de domnişoarele Steele, aşa cum le lăudase pe 
domnişoarele Steele faţă de ele. 

Când, aşa după cum promiseseră, veniră la Barton Park şi 
când le fură prezentate domnişoarelor Steele, ele nu găsiră 
nimic deosebit în înfăţişarea celei mai mari, care avea 
aproape treizeci de ani şi un chip care nu trăda nici 
frumuseţe şi nici inteligenţă, într-un cuvânt n-avea nimic 
demn de admirat; cât despre cealaltă, care n-avea mai mult 
de douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani, recunoscură 
că e deosebit de frumoasă: avea trăsături minunate, ochi 
iuți şi ageri şi un aer monden care, deşi nu-i conferea o 
veritabilă eleganţă sau graţie, o făceau să aibă o înfăţişare 
distinsă. Se purtau cu deosebită politeţe şi în curând Elinor 
îşi dădu scama că sunt oarecum înțelepte, când remarcă 
prin ce atenţii necontenite şi judicioase încearcă să-i fie pe 
plac ladyei Middleton. Erau tot timpul entuziasmate de 
copiii ei, lăudându-le frumuseţea, solicitându-le linguşitor 
atenţia şi făcându-le toate capriciile; timpul ce-l mai aveau 
la dispoziţie, după ce-şi iroseau politeţea răspunzând la 
nişte cerinţe atât de neplăcute, şi-l petreceau admirând tot 
ceea ce făcea lady Middleton, dacă se întâmpla să facă ceva, 
sau să copieze modelul vreunei rochii elegante, pe care o 
purtase cu o zi înainte şi care pur şi simplu le încântase. Din 


fericire pentru cei care caută să intre în grațiile cuiva, 
folosindu-se de astfel de slăbiciuni, o mamă iubitoare, care 
abia aşteaptă ca odraslele ei să fie lăudate, este în acelaşi 
timp şi cât se poate de credulă: pretenţiile ei sunt 
exorbitante, dar ea e gata să înghită orice; aşa că excesiva 
afecţiune şi răbdare pe care domnişoarele Steele le 
manifestau faţă de vlăstarele ei erau prin urmare primite 
de lady Middleton fără pic de uimire sau de neîncredere. Cu 
ochiul ei de mamă binevoitoare şi îngăduitoare observa 
toate poznele impertinente şi şiretlicurile dubioase la care 
se supuneau verişoarele ei. Văzu cum le sunt dezlegate 
eşarfele, cum li se trage părul peste urechi, văzu cum li se 
scotoceşte prin coşuleţele de lucru şi li se şterpelesc 
cuţitaşele şi foarfecii, şi nu se îndoi o clipă că toate acestea 
nu provoacă decât încântare reciprocă. Nu fu surprinsă de 
nimic alta decât de indiferența manifestată de Elinor şi de 
Marianne, care şedeau de o parte, fără să încerce să 
participe la cele ce se petreceau. 

— John e atât de bine dispus astăzi! Spuse ea, când acesta 
luă batista domnişoarei Steele şi-o aruncă pe fereastră - 
face tot felul de năzbâtii. 

Şi curând după aceea, când cel de-al doilea băiat al ei o 
muşcă tare de tot pe aceeaşi domnişoară de deget, observă 
cu tandreţțe: 

— Vai, cât de jucăuş mai e şi William! Şi uite-o şi pe 
mititica, drăgălaşa mea Anna-Maria, adăugă ea, mângâind 
drăgăstos o fetiţă de vreo trei ani, care nu făcuse de loc 
gălăgie în ultimele două minute; e întotdeauna atât de 
blândă şi de liniştită. E cea mai cuminte fetiţă care-a existat 
vreodată! 

Dar din nefericire, pe când o îmbrăţişa, spunând acele 
cuvinte, un ac din coafura ladyei Middleton zgârie uşor 
gâtul fetiţei şi astfel acel model de blândeţe începu să 
scoată nişte ţipete atât de sălbatice, încât nici chiar cea mai 
gălăgioasă dintre creaturile de pe lume n-ar fi putut-o 
întrece. Consternarea manifestată de mama ei fu 


exagerată, dar nu putu întrece spaima prin care trecură 
domnişoarele Steele şi toate trei făcură tot ce era de făcut 
într-o împrejurare atât de critică, tot ceea ce le sugeră 
dragostea lor ca fiind în stare să mai aline chinurile micuţei 
în suferinţă. O aşezară în poala mamei lor, o copleşiră cu 
sărutări, rana fiindu-i spălată cu apă de lavandă de către 
una dintre domnişoarele Steele, care îngenunchease ca să o 
poată doftorici, pe când cealaltă o îndopa cu bomboane. 

Fiind astfel răsplătită pentru lacrimile ce le vărsa, fetiţa fu 
prea înţeleaptă ca să înceteze de a mai plânge. Continua să 
țipe şi să suspine cu voluptate, să-i lovească cu picioarele pe 
cei doi fraţi ai ei pentru că vroiau să o atingă; şi toate 
mângâierile lor puse laolaltă se dovediră a fi fără efect, 
până când lady Middleton îşi aduse aminte că într-o situaţie 
la fel de nefericită, cu o săptămână în urmă, nişte dulceaţă 
de caise fusese aplicată cu mult succes la o tâmplă 
învineţită; acelaşi tratament fu repede sugerat pentru 
această zgârietură neaşteptată şi o scurtă întrerupere a 
ţipetelor din partea micuţei domnişoare la auzul acestor 
vorbe, le făcu să spere că leacul nu va fi respins. Aşadar fu 
scoasă din cameră, în braţele mamei ei, ce porni în 
căutarea medicamentului; şi cum cei doi băieţi preferară s- 
o urmeze, cu toate că mama lor îi rugă de mai multe ori să 
rămână acolo, cele patru domnişoare fură lăsate într-o 
linişte ce nu mai domnise de multe ore în odaia aceea. 

— Vai, mititica! Spuse domnişoara Steele cea mare, de 
îndată ce ieşiră din cameră, ar fi putut să se întâmple un 
accident foarte neplăcut. 

— Nu prea văd cum, spuse Marianne, în afară de cazul în 
care ar fi avut loc în cu totul alte împrejurări. 

Dar aşa se întâmplă de obicei, lumea se sperie prea tare, 
când de fapt n-ar prea avea motive s-o facă. 

— Ce femeie blândă e lady Middleton, spuse Lucy Steele. 

Marianne tăcu; nu putea exprima ceea ce nu simţea, oricât 
de banală ar fi fost împrejurarea; aşa încât sarcina de a 
spune minciuni, când politeţea o cerea, cădea întotdeauna 


în seama lui Elinor. Fiind astfel solicitată, îşi dădu toată 
osteneala să vorbească despre lady Middleton cu mai multă 
căldură decât se simţea în stare, deşi cu mult mai puţină 
decât o făcuse domnişoara Lucy. 

— Şi sir John, exclamă sora ei mai mare, ce bărbat 
fermecător e şi el! 

Şi de astă dată, laudele domnişoarei Dashwood, fiind 
simple şi corecte, interveniră fără prea multă strălucire. 

Remarcă doar că este foarte vesel şi prietenos. 

— Şi ce familie încântătoare au! N-am văzut în viaţa mea 
copii atât de drăguţi. Trebuie să recunosc că sunt nebună 
după ei; de fapt ţin întotdeauna enorm la copii. 

— Îmi închipui c-aşa trebuie să fie, spuse Elinor zâmbind, 
după câte am observat în cursul acestei dimineţi. 

— Am impresia, spuse Lucy, că dumneata consideri copiii 
familiei Middleton a fi puţin cam prea răsfăţaţi; poate că 
lucrurile sunt împinse cam până la limită; dar e atât de 
firesc din partea doamnei Middleton; cât despre mine, mie 
îmi plac copiii isteţi şi plini de viaţă. Nu-i pot suferi când 
sunt cuminţi şi potoliţi. 

— Mărturisesc, replică Elinor, că atunci când sunt la 
Barton Park nu mă gândesc niciodată cu groază la copiii 
cuminţi şi potoliţi. 

Cuvintele ei fură urmate de o scurtă pauză, întreruptă de 
domnişoara Steele cea mai în vârstă, care părea foarte 
dispusă să facă conversaţie şi care acum întrebă, cam 
brusc: 

— Şi cum vă place în Devonshire, domnişoară Dashwood? 
Îmi închipui că trebuie să vă fi părut foarte rău să părăsiţi 
Sussexul. 

Surprinsă oarecum de familiaritatea acestei întrebări, sau 
cel puţin de felul în care fusese rostită, Elinor răspunse că 
într-adevăr îi pare rău. 

— Domeniul Norland este minunat de frumos, nu? 

Adăugă domnişoara Steele. 


— L-am auzit pe sir John admirându-l foarte mult, spuse 
Lucy, care părea a considera că libertatea ce şi-o luase sora 
ei necesită o scuză. 

— Presupun că toată lumea care l-a văzut vreodată trebuie 
să-l admire, replică Elinor; cu toate că nu oricine îi poate 
aprecia frumuseţile aşa cum o facem noi. 

— Şi erau mulţi domnişori distinşi pe-acolo? Cred că nu 
sunt prea numeroşi prin părţile acestea. În ceea ce mă 
priveşte, socot că prezenţa lor este întotdeauna binevenită 
şi importantă. 

— Dar ce te face să crezi, spuse Lucy, părând a fi ruşinată 
de atitudinea surorii ei, că în Devonshire sunt mai puţini 
tineri rafinaţi decât în Sussex? 

— Draga mea, nu cred c-am spus că nu sunt. Am 
convingerea că există o mulţime de tineri gentilomi eleganţi 
la Exeter; dar, vezi, de unde să ştiu eu câţi anume ar putea 
fi prin împrejurimile Norlandului; îmi era doar teamă că 
domnişoarelor Dashwood Bartonul li s-ar putea părea 
plictisitor, dacă aici nu mai au atâţia curtezani ca pe 
vremuri. Dar poate că pe dumneavoastră nu vă interesează 
acest capitol şi vă simţiţi la fel de bine şi fără adoratori. 

Cât despre mine, mie îmi plac grozav de mult, cu condiţia 
să fie elegant îmbrăcaţi şi să se poarte politicos. Dar nu pot 
să-i sufăr când sunt murdari şi scârboşi. Uite de pildă 
domnul Rose, de la Exeter, un tânăr grozav de bine 
îmbrăcat, un adevărat filfizon, funcţionar la domnul 
Simpson, ei, şi cu toate astea, de s-ar întâmpla să dai ochii 
cu el dimineaţa, nici nu merită să-i arunci o privire. 
Presupun că fratele dumitale, care era foarte bogat, trebuie 
să fi fost un adevărat dandy înainte de a se însura nu-i aşa, 
domnişoară Dashwood? 

— Zău dacă ştiu cum să vă răspund la întrebare, replică 
Elinor, pentru că nu pricep prea bine adevăratul înţeles al 
cuvântului. Dar în orice caz, pot să vă spun, că dacă a fost 
un dandy înainte de a se căsători, tot aşa a şi rămas, pentru 
că nu s-a schimbat absolut de loc. 


— Vai de mine, dar nimeni nu se mai gândeşte la bărbaţii 
însuraţi ca la nişte tineri demni de luat în seamă -au ei 
altele de făcut... 

— Doamne, Anne, exclamă sora ei, dar nu mai eşti în stare 
să vorbeşti de nimic altceva? Ai să le faci pe domnişoarele 
Dashwood să creadă că nu te gândeşti decât la asta. 

Şi apoi, pentru a schimba subiectul, începu să admire casa 
şi mobila din ea. 

Această mostră era suficientă pentru ca domnişoarele 
Dashwood să-şi poată forma o părere despre domnişoarele 
Steele. Vulgaritatea, prostia şi libertatea manifestărilor 
celei mai mari nu-i puteau fi spre laudă; şi cum Elinor nu se 
lăsa orbită de frumuseţea sau isteţimea celei mai mici, 
dându-şi seama că e departe de a avea o candoare şi o 
eleganţă înnăscute, părăsi casa fără a dori să le cunoască 
mai bine. 

Nu la fel se întâmplă însă şi cu domnişoarele Steele. 

Veniseră de la Exeter având multă admiraţie disponibilă 
pentru sir John Middleton, pentru familia lui şi pentru 
absolut toate neamurile lui; şi nu fură de loc zgârcite în a şi- 
o arăta faţă de graţioasele lui verişoare, pe care le 
declarară a fi cele mai frumoase, elegante, plăcute şi 
reuşite fete ce le fuseseră dat să cunoască şi pe care erau 
foarte dornice să le vadă cât mai des. Aşa că foarte curând 
Elinor îşi dădu seama că asta le era soarta inevitabilă; căci, 
cum sir John era cu totul de partea domnişoarelor Steele, 
domnişoarele Dashwood nu li se mai putură opune şi fură 
silite să se supună unei intimităţi ce le obliga să rămână 
câte o oră sau două împreună în aceeaşi cameră, aproape 
în fiecare zi. Mai mult decât atât, sir John nu putea face; 
nici nu-şi închipuia însă că ar fi nevoie de mai mult: a fi 
împreună însemna, după părerea lui, a fi în intimitate; şi 
cum reuşea, prin permanentele lui maşinaţii, să le strângă 
laolaltă, n-avea nici cea mai mică îndoială că deveniseră 
prietene la toartă. 


Trebuie să recunoaştem că făcu tot ce-i stătea în putinţă 
să risipească rezerva ce-o manifestau domnişoarele 
Dashwood, dându-le domnişoarelor Steele informaţii despre 
tot ce ştia sau presupunea că ştie despre verişoarele lui, 
până în cele mai intime amănunte; şi Elinor nu le văzuse 
mai mult de două ori că cea mai mare dintre ele îi şi ură 
succes în legătură cu sora ei care avusese norocul să 
cucerească un dandy foarte bine, de când venise la Barton. 

— Nu încape vorbă că are să fie grozav de bine s-o 
măritaţi atât de tânără, spuse ea, şi, după câte am auzit, cu 
un adevărat gentilom, un bărbat extraordinar de chipeş. 

Şi sper că, şi dumneata să fii, cât de curând, la fel de 
norocoasă, dar te pomeneşti că şi ai vreun prieten pus de-o 
parte. 

Elinor nu-şi putea închipui că sir John va fi mai discret în a- 
şi dezvălui bănuielile în legătură cu ataşamentul ei faţă de 
Edward, decât fusese cu lucrurile care o priveau pe 
Marianne; de fapt, când era să aleagă între ele două, 
prefera să-şi râdă de sentimentele lui Elinor, deoarece le 
descoperise mai de curând şi nici nu era chiar atât de sigur 
de ele; şi, de la vizita lui Edward nu se întâmplase niciodată 
să ia masa împreună fără ca el să bea în sănătatea celor mai 
afectuoase sentimente ale ei, fără ca el să clipească şi să 
dea din cap cu mult subînţeles, încât era imposibil să nu 
atragă atenţia tuturor celor de faţă. La fel, litera F fusese 
necontenit scoasă în evidenţă şi devenise prilejul atâtor 
glume, încât faptul că era cea mai spirituală literă din 
alfabet devenise de multă vreme, pentru Elinor, un lucru pe 
deplin stabilit. 

După cum se şi aştepta, domnişoarele Steele profitau 
acum din plin de aceste glume; cea mai mare dintre ele era 
foarte curioasă să afle numele domnului la care se făcea 
aluzie, ceea ce, deşi o făcea adesea cu impertinenţă, era în 
perfectă concordanţă cu indiscreţia ce-i stătea în fire şi care 
o făcea să-şi vâre nasul în treburile familiei lor. Dar sir John 
nu se jucă prea mult cu acea curiozitate ce-i plăcea să o 


deştepte, căci fu cel puţin la fel de încântat să pomenească 
numele pe cât fu domnişoara Steele să-l audă. 

— Se numeşte Ferrars, spuse el, vorbind în şoaptă, dar 
îndeajuns de tare spre a fi auzit; dar, te rog, nu-l spune mai 
departe căci e un mare secret. 

— Ferrars! Repetă domnişoara Steele; domnul Ferrars 
este fericitul muritor? Cum adică? Fratele cumnatei 
dumitale, domnişoară Dashwood? Un tânăr într-adevăr 
foarte agreabil; îl cunosc foarte bine. 

— Anne, cum poţi spune una ca asta? Exclamă Lucy, care 
venea cu câte un amendament la toate afirmaţiile surorii ei. 
E prea de tot să pretinzi că-l cunoşti foarte bine, deşi nu l-ai 
văzut decât o dată sau de două ori la unchiul nostru. 

Elinor auzi toate acestea cu atenţie şi uimire. „Cine putea 
fi acel unchi? Unde locuia el? Cum de au ajuns să se 
cunoască?” Ar fi vrut foarte mult ca ele să continue 
subiectul, deşi preferă să nu intervină personal; dar nu se 
mai adăugă nimic în legătură cu cele ce-o interesau şi, 
pentru prima oară în viaţa ei, găsi că doamna Jennings nu 
este îndeajuns de curioasă să afle tot felul de mărunţişuri şi 
că nici nu este dispusă să le comunice. Felul în care 
domnişoara Steele vorbise despre Edward îi spori 
curiozitatea; căci îi dădu impresia că este oarecum 
răutăcioasă şi îi sugeră bănuiala că respectiva domnişoară 
ştia ceva, sau îşi închipuia că ştie ceva în dezavantajul lui. 

Dar curiozitatea nu-i fu de nici un folos; căci numele 
domnului Ferrars nu mai fu băgat în seamă de domnişoara 
Steele când se făcu aluzie la el şi nici chiar când sir John îl 
rosti fără reticenţe. 

CAPITOLUL XXII. 

Marianne, care nu tolera niciodată nimic vecin cu 
impertinenţa, vulgaritatea, inferioritatea, nici măcar 
gusturile care nu se potriveau cu ale ei, ajunsese între timp 
foarte puţin dispusă, prin însăşi starea ei de spirit, să se 
arate încântată de domnişoarele Steele sau să le încurajeze 
avansurile; constantei rezerve pe care o manifesta sora ei 


în comportarea sa faţă de ele, şi care împiedica orice 
încercare de apropiere din partea lor, îi atribuia Elinor 
preferința ce i-o arătau ei domnişoarele Steele; această 
preferinţă deveni în curând evidentă din partea 
amândurora, dar mai ales din partea lui Lucy, care nu 
pierdea nici un prilej de a o atrage în conversaţie sau de a 
se strădui să se apropie de ea împărtăşindu-i sincer şi 
deschis sentimentele. 

Lucy era isteaţă din fire; de multe ori observaţiile ei erau 
juste şi amuzante; şi Elinor găsea adesea că e o tovărăşie 
plăcută pentru o jumătate de oră; dar însuşirile ei naturale 
nu fuseseră desăvârşite prin educaţie; era ignorantă şi 
incultă; nu-şi putu ascunde faţă de domnişoara Dashwood 
incapacitatea de a-şi dezvolta isteţimea, lipsa ei de 
cunoştinţe în cele mai banale probleme, în ciuda 
permanentei strădanii de a se pune într-o lumină 
avantajoasă. Elinor văzu cu compătimire neglijarea 
aptitudinilor pe care educaţia ar fi putut să le facă să devină 
atât de onorabile; curând îşi dădu seama, cu mai puţină 
înţelegere, şi de lipsa ei totală de delicateţe, de cinste şi 
integritate morală, dovedită de atenţiile, asiduitatea şi 
linguşelile faţă de cei de la Barton Park; şi nu putea să aibă 
satisfacţii trainice în tovărăşia unei persoane care adăuga la 
ignoranță lipsa de sinceritate; a cărei lipsă de educaţie nu 
le dădea posibilitatea să stea de vorbă de la egal la egal şi a 
cărei purtare faţă de alţii făcea să devină cu totul lipsită de 
valoare orice dovadă de atenţie şi deferenţă manifestate 
faţă de ea însăşi. 

— Poate că ai să-mi socoţi întrebarea ciudată, spuse Lucy 
într-o zi pe când mergeau împreună de la Barton Park către 
vilă, dar spune-mi, te rog, o cunoşti cumva personal pe 
doamna Ferrars, mama cumnatei dumitale? 

Lui Elinor întrebarea i se păru într-adevăr ciudată şi faţa îi 
trădă acest sentiment, în timp ce-i răspundea că n-o văzuse 
niciodată pe doamna Ferrars. 


— Adevărat? Replică Lucy; mă mir foarte mult, căci îmi 
închipuiam că trebuie s-o fi întâlnit la Norland din când în 
când. Atunci n-ai să-mi poţi, probabil, spune ce fel de femeie 
este? 

— Nu, îi răspunse Elinor, foarte prudentă în a-şi exprima 
adevărata părere despre mama lui Edward şi de loc 
doritoare să satisfacă ceea ce ei i se părea o curiozitate 
impertinentă; nu ştiu nimic despre ea. 

— Cred că-ţi închipui despre mine că mă comport foarte 
ciudat, interesându-mă în felul acesta despre ea, spuse 
Lucy, privind-o foarte atent pe Elinor, în timp ce-i vorbea; 
dar s-ar putea să am motive - ce n-aş da să pot merge mai 
departe; sper totuşi că n-ai să mă nedreptăţeşti crezând că 
o fac din obrăznicie. 

Elinor îi dădu un răspuns politicos şi câteva clipe merseră 
mai departe fără să scoată o vorbă. Tăcerea fu întreruptă 
de Lucy, care reveni la subiect spunând, cu oarecare 
şovâăială: 

— Nu pot suporta ideea să-ţi închipui despre mine că sunt 
obraznică prin curiozitatea mea. Cred că aş prefera să fac 
orice pe lumea asta decât să fiu astfel considerată de o 
persoană a cărei bună părere o preţuiesc aşa cum o 
preţuiesc pe-a dumitale. Şi sunt convinsă că n-ar trebui să 
am nici cea mai mică teamă să mă încred în dumneata; într- 
adevăr, m-aş bucura tare mult dac-ai vrea să mă sfătuieşti 
cum să mă descurc într-o situaţie atât de neplăcută ca cea 
în care mă găsesc; dar, nu-i cazul să te necăjesc, îmi pare 
rău că nu s-a întâmplat s-o cunoşti pe doamna Ferrars. 

— Îmi pare şi mie rău că n-o cunosc, mai ales dacă părerea 
mea despre ea ţi-ar fi de vreun folos, răspunse Elinor foarte 
uimită. Dar, zău, crede-mă, n-am ştiut că eşti cât de cât în 
legătură cu familia Ferrars şi de aceea, drept să-ţi spun, 
sunt puţin surprinsă să te aud punându-mi atâtea întrebări 
privitoare la persoana ei. 

— Îmi închipui că eşti şi nici nu mă mir. Dar n-ai mai fii atât 
de surprinsă dacă aş putea îndrăzni să-ţi spun totul. Fără 


îndoială că doamna Ferrars nu înseamnă nimic pentru mine 
în prezent, dar s-ar putea să vină şi vremea - şi cât de 
curând o să vină, nu depinde decât de ea - când am putea 
intra în legături foarte strânse. 

Îşi lăsă ochii în jos, în timp ce spunea aceste cuvinte, cu 
drăgălaşă sfioşenie şi aruncându-i însoţitoarei sale doar o 
privire piezişă, pentru a-şi putea da seama de efectul 
produs. 

— Doamne sfinte! Strigă Elinor, ce vrei să spui? Îl cunoşti 
pe domnul Robert Ferrars? Îl cunoşti într-adevăr? 

Şi nu se simţi prea încântată la ideea că va avea o astfel de 
cumnată. 

— Nu, nu pe domnul Robert Ferrars îl cunosc - pe elnu l- 
am văzut niciodată în viaţa mea; ci pe fratele lui, spuse ea, 
aţintindu-şi privirile asupra lui Elinor. 

Ce simţi Elinor în clipa aceea? Uimire, care-ar fi fost atât 
de dureroasă pe cât de puternică, dacă n-ar fi fost imediat 
însoţită de neîncrederea în cele afirmate. Se întoarse spre 
Lucy, uimită, dar fără să scoată o vorbă, neputând ghici 
motivul sau obiectul unei asemenea declaraţii; şi deşi se 
schimbă la faţă, nu crezu de loc în adevărul celor auzite şi 
nu fu de loc în pericol de a face o criză de isterie sau de a 
leşina. 

— E firesc să fii atât de mirată, continuă Lucy; căci fără 
îndoială că n-aveai de unde să ştii până acum; pentru că 
sunt sigură că n-a făcut nici cea mai mică aluzie la acest 
lucru nici dumitale şi nici nimănui altcuiva din familia 
dumitale; pentru că acest lucru trebuia să rămână un mare 
secret şi până în clipa de faţă a fost cu sfinţenie păstrat de 
mine. Nimeni, dar absolut nimeni dintre ai mei nu ştiu 
despre el, în afară de Anne şi nici n-aş fi pomenit despre el 
faţă de dumneata, dacă n-aş fi fost pe deplin încredinţată că 
n-ai să-l trădezi; mă gândeam că într-adevăr întrebările pe 
care ţi le-am pus în legătură cu doamna Ferrars trebuie să 
ţi se pară atât de ciudate, încât era de datoria mea să le 
justific. Şi nu cred că domnului Ferrars i-ar displace să afle 


că m-am încrezut în dumneata, pentru că ştiu că are cele 
mai bune păreri din lume despre întreaga familie a 
dumitale, şi că se gândeşte la dumneata şi la celelalte 
domnişoare Dashwood ca la nişte adevărate surori... 

Se opri. 

Elinor rămase tăcută câteva clipe. Uimirea ei faţă de cele 
auzite fu prea mare, la început, spre a putea fi exprimată în 
cuvinte; în cele din urmă însă, străduindu-se să vorbească, 
spuse cu precauţie, cu un calm ce-i ascundea destul de bine 
mirarea şi îngrijorarea: 

— Şi eşti de multă vreme logodită cu el? 

— Suntem logodiţi de patru ani. 

— De patru ani! 

— Da. 

Deşi foarte zguduită, Elinor încă nu vroia să creadă ce i se 
spunea. 

— Până mai zilele trecute nici nu ştiam măcar că vă 
cunoaşteţi, spuse ea. 

— Şi totuşi, ne cunoaştem de multă vreme. Ştii, a fost un 
timp îndelungat în grija unchiului meu. 

— A unchiului dumitale! 

— Da, domnul Pratt. Nu l-ai auzit niciodată vorbind de 
domnul Pratt? 

— Cred că da, răspunse Elinor, făcând eforturi tot mai 
mari ca să se stăpânească, pe măsură ce emoția ei devenea 
mai puternică. 

— A stat patru ani la unchiul meu, care locuieşte la 
Longstaple, lângă Plymouth. Acolo ne-am întâlnit pentru 
prima oară, căci sora mea şi cu mine ne duceam adesea la 
unchiul meu şi acolo ne-am logodit, dar abia la un an după 
ce-a ieşit de sub tutela domnului Pratt; dar după aceea a 
fost mai tot timpul cu noi. Cred că-ţi închipui că n-am prea 
vrut să mă logodesc, fără ştirea şi aprobarea mamei lui; dar 
eram prea tânără şi-l iubeam prea mult ca să fiu atât de 
prudentă cum s-ar fi cuvenit. Deşi nu-l cunoşti atât de bine 
ca mine, domnişoară Dashwood, trebuie să-l fi văzut 


îndeajuns ca să-ţi dai seama că e foarte capabil să facă o 
femeie să se ataşeze sincer de el. 

— Fireşte, răspunse Elinor, fără să ştie ce spune; dar, după 
ce se gândi o clipă, adăugă, din nou sigură de cinstea şi de 
dragostea lui Edward faţă de ea şi de ipocrizia tovarăşei ei: 
Logodită cu domnul Edward Ferrars! Mărturisesc că sunt 
atât de uimită de cele ce-mi spui, încât zău, iartă-mă te rog, 
dar presupun că trebuie să fie vreo greşeală de persoană 
sau de nume. E imposibil să ne referim la unul şi acelaşi 
domn Ferrars. 

— Ba da, fără îndoială, exclamă Lucy, zâmbind. Persoana în 
cauză este domnul Edward Ferrars, fiul cel mai mare al 
doamnei Ferrars din Park Street şi frate cu cumnata 
dumitale, soţia domnului John Dashwood; cred că-ţi închipui 
că e puţin probabil să mă înşel în ceea ce priveşte numele 
bărbatului de care depinde fericirea vieţii mele. 

— E ciudat, replică Elinor care se afla într-o penibilă stare 
de confuzie, să nu-l fi auzit cel puţin o dată pomenind 
numele dumitale. 

— Nu, nu e de loc ciudat, ţinând seama de situaţia noastră. 
Prima noastră grijă a fost să păstrăm taina logodnei. 
Dumneata nu ştiai nimic despre mine, sau despre familia 
mea şi prin urmare nu putea exista prilejul să-ţi 
pomenească vreodată numele meu; şi cum îi era 
întotdeauna foarte teamă ca nu cumva sora lui să bănuiască 
ceva, asta era destul ca el să nu pomenească de nimic. 

Tăcu, iar Elinor îşi pierdu sentimentul de siguranţă pe 
care-l avusese până atunci, dar nu şi stăpânirea de sine. 

— Va să zică sunteţi logodiţi de patru ani, spuse ea, cu 
glasul ferm. 

— Da, şi Dumnezeu ştie cât o să trebuiască să mai 
aşteptăm! Bietul Edward! Asta îl chinuie îngrozitor. 

Apoi, scoțând din buzunar un mic medalion, Lucy adăugă: 

— Ia uită-te la chipul ăsta, ca să înlăturăm orice umbră de 
îndoială. E drept că nu e prea meşteşugit zugrăvit; oricum, 


cred că nu te poţi îndoi pe cine înfăţişează. Îl păstrez de 
vreo trei ani... 

Îi întinse lui Elinor medalionul în timp ce-i vorbea şi când 
aceasta văzu pictura, orice îndoială cu privire la vreo 
hotărâre prea pripită sau la dorinţa ei de a da de gol 
făţărnicia se spulberă recunoscând faţa lui Edward. I-l dădu 
înapoi aproape numaidecât, încuviinţând asemănarea. 

— N-am putut să-i dau şi eu portretul meu, ceea cemă 
supără foarte tare, cu atât mai mult cu cât a dorit mereu, 
atât de mult, să-l aibă! Dar sunt hotărâtă să-mi fac portretul 
cu prima ocazie. 

— Aşa şi trebuie, replică Elinor, calmă. 

Apoi făcură câţiva paşi în tăcere. Lucy vorbi cea dintâi. 

— Sunt sigură, spuse ea, am toată încrederea, că ai să-mi 
păstrezi taina, pentru că îţi închipui ce important este 
pentru noi să nu afle mama lui; căci n-are să fie niciodată de 
acord, cred. Eu n-am să am nici o avere şi îmi închipui că ea 
e o femeie extrem de mândră. 

— Nu eu sunt cea care a vrut să afle toate aceste lucruri 
de la dumneata, spuse Elinor; dar cred că mă apreciezi aşa 
cum trebuie atunci când îţi închipui că te poţi încrede în 
mine. În ceea ce mă priveşte, secretul dumitale se află în 
siguranţă; dar iartă-mă dacă-mi exprim mirarea faţă de o 
mărturisire pe care nu era de loc necesar să mi-o faci. 
Puteai cel puţin să-ţi închipui că împărtăşindu-mi această 
taină nu prea ţi-o aperi, ci dimpotrivă. 

În timp ce spunea acestea o privi pe Lucy cu toată atenţia, 
sperând să descopere ceva în fizionomia ei; poate că cea 
mai mare parte din ceea ce spusese nu era decât minciună; 
dar faţa lui Lucy nu suferi nici o schimbare. 

— Mi-era teamă că ai să-ţi închipui că-mi permit să fiu 
obraznică cu dumneata, spunându-ţi toate acestea, zise ea. 
Nu te cunosc, fireşte, de multă vreme, personal, dar după 
descriere te cunosc pe dumneata şi întreaga dumitale 
familie de multă vreme; de îndată ce te-am văzut, am avut 
impresia că-mi eşti o veche cunoştinţă. 


Şi-n afară de asta, mă gândeam că în cazul de faţă trebuie 
neapărat să-ţi dau anumite explicaţii, după ce ţi-am pus 
întrebările acelea despre mama lui Edward; şi apoi sunt 
atât de nefericită că n-am pe nimeni căruia să-i pot cere un 
sfat... Anne e singura care ştie despre asta, dar ea n-are pic 
de judecată; ba, dimpotrivă, îmi face mai mult rău decât 
bine, căci mi-e tot timpul teamă că are să mă trădeze. Nu 
ştie să-şi ţină gura, după cum probabil că ţi-ai dat seama; şi 
zău, crede-mă, mai zilele trecute când sir John a pomenit 
numele lui Edward, eram moartă de teamă ca nu cumva să- 
şi dea drumul la gură. Nici nu poţi bănui cât de mult sufăr 
în sinea mea din pricina asta. Singură stau şi mă mir cum 
de mai sunt în viaţă după câte am suferit din pricina lui 
Edward în ultimii patru ani. 

Am trăit tot timpul în atâta nesiguranţă şi încordare; pe 
urmă l-am şi văzut tare rar - abia dacă ne putem întâlni de 
două ori pe an. Zău dacă nu mă mir cum de nu mi s-a frânt 
încă inima... 

Şi spunând aceste cuvinte îşi scoase batista; dar lui Elinor 
nu-i fu prea milă de ea. 

— Uneori, continuă Lucy, după ce-şi şterse ochii, mă 
gândesc dacă n-ar fi mai bine pentru amândoi să rupem 
logodna o dată pentru totdeauna. 

Pe când spunea aceste cuvinte se uită drept în ochii lui 
Elinor. 

— Dar pe urmă, alteori, n-am destul curaj. Nu pot suporta 
gândul să-l fac atât de nefericit, cum ştiu c-ar fi, dacă i-aş 
pomeni măcar de-aşa ceva. Şi cred că nici eu n-aş putea 
face faţă unei astfel de hotărâri - fiindcă ţin atât de mult la 
el... Ce m-ai sfătui să fac într-o astfel de situaţie, 
domnişoară Dashwood? Ce-ai face dumneata, dacă ai fi în 
locul meu? 

— Iartă-mă, replică Elinor, uimită de o astfel de întrebare, 
dar în cazul de faţă nu-ţi pot da nici un sfat. 

Trebuie să te laşi condusă numai şi numai de propria 
dumitale judecată. 


— Sigur că mama lui o să aibă grijă de el un oarecare 
timp, continuă Lucy, după o tăcere de câteva minute din 
partea amândurora; dar bietul Edward e atât de abătut din 
pricina asta! Nu ţi s-a părut că era groaznic de mâhnit când 
a fost la Barton? Era atât de nenorocit când ne-a părăsit la 
Longstaple, ca să se ducă să vă viziteze, încât mi-era teamă 
că o să vi se pară că-i bolnav. 

— Va să zică de la unchiul dumitale venea, când ne-a 
vizitat, nu? 

— Da, stătuse cu noi două săptămâni. Credeai c-a venit 
direct de la Londra? 

— Nu, răspunse Elinor, dându-şi cu fiecare amănunt tot 
mai bine seama de adevărul spuselor lui Lucy. Îmi aduc 
aminte că ne spunea că a stat două săptămâni la nişte 
prieteni de lângă Plymouth. 

Îşi mai aduse aminte şi de mirarea ce-o simţise când nu-i 
pomenise nimic altceva despre acei prieteni, că le trecuse 
până şi numele sub tăcere. 

— Nu vi s-a părut îngrozitor de abătut? Repetă Lucy. 

— Ba da, aşa ni s-a părut, mai ales când a sosit. 

— L-am rugat din suflet să se abţină cât poate, ca nu 
cumva să vă închipuiţi cum stau lucrurile; dar l-a întristat 
foarte mult faptul că n-a putut sta cu noi mai mult de două 
săptămâni şi că m-a văzut în starea de nervi în care mă 
aflam. Bietul băiat! Mă tem că nici acum nu se simte mai 
fericit, căci după cum scrie e foarte amărât. Am primit veşti 
de la el chiar înainte de a pleca din Exeter, spuse ea 
scoțând o scrisoare din buzunar şi arătându-i indiferentă lui 
Elinor adresa. Îmi închipui că-i cunoşti scrisul - scrie atât de 
frumos! Dar scrisoarea asta nu-i scrisă atât de bine ca de 
obicei. Era obosit, cred, căci literele sunt foarte înghesuite. 

Elinor văzu că e într-adevăr scrisul lui şi nu se mai îndoi. 
Se mângâiase cu ideea că medalionul ar fi putut ajunge în 
mâna ei din întâmplare; se putea foarte bine să nu i-l fi 
dăruit Edward; dar un schimb de scrisori între ei nu putea 
fi decât o urmare a unei logodne formale, nimic altceva nu l- 


ar fi putut justifica: câteva clipe aproape că-şi pierdu 
cumpătul - simţi că i se opreşte inima şi cu greu se putu 
ţine pe picioare; dar era neapărat necesar să se 
stăpânească şi se luptă cu atâta hotărâre împotriva 
amărăciunii ce-o copleşise, încât izbuti să se redreseze 
foarte repede şi întru totul, cel puţin deocamdată. 

— Singura mângâiere ce ne-a mai rămas, când suntem 
despărțiți vreme atât de îndelungată, este să ne scriem, 
spuse Lucy, vârându-şi scrisoarea în buzunar. Ba eu mai am 
o mângâiere pentru că-i am portretul; dar bietul Edward n- 
o are nici măcar pe asta. Spune că i-ar fi mai uşor dacă mi- 
ar avea portretul. Când a fost ultima dată la Longstaple i- 
am dat o şuviţă de păr montată într-un inel şi asta i-a mai 
adus puţină mângâiere, dar nu la fel de mare ca un portret. 
Ai observat poate inelul când l-ai văzut, nu? 

— Da, l-am observat, spuse Elinor, cu un glas foarte liniştit, 
sub care se ascundeau o emoție şi o mâhnire cum nu mai 
simţise până atunci. 

Era umilită, buimăcită, uluită. 

Din fericire pentru ea tocmai ajunseseră la vilă, aşa că nu 
mai putură continua conversaţia. După ce rămaseră cu ele 
vreo câteva minute, domnişoarele Steele se întoarseră la 
Barton Park, permițându-i astfel lui Elinor să reflecteze în 
linişte şi să fie nefericită. 

CAPITOLUL XXIII. 

Oricât de puţin s-ar fi bizuit Elinor în general, pe adevărul 
spuselor lui Lucy, îi fu imposibil, când începu să se 
gândească serios, să o bănuiască de minciună, în cazul de 
faţă, în care nici o ispită nu putea explica nebunia de a 
născoci un astfel de neadevăr. Aşadar Elinor nu mai putea, 
nu mai îndrăznea să se mai îndoiască de afirmaţiile lui Lucy 
ce se bazau pe asemenea probabilităţi şi dovezi şi care nu 
erau contrazise decât de dorinţele lui Elinor. Că avuseseră 
prilejul să se cunoască în casa domnului Pratt era o 
mărturie indiscutabilă şi în acelaşi timp alarmantă, o 
adevărată bază pentru tot ce-i mai spusese Lucy; şi vizita pe 


care Edward o făcuse lângă Plymouth, tristeţea ce-o 
manifestase, nemulţumirea lui faţă de propriile sale 
perspective, atitudinea lui foarte nehotărâtă faţă de ea, 
faptul că domnişoarele Steele cunoşteau toate intimităţile 
celor de la Norland şi a legăturilor lor de familie, care 
adesea o surprinseseră, portretul, scrisoarea, inelul 
alcătuiau un număr atât de considerabil de probe, încât 
învinseră orice teamă de-a ei de a-l condamna pe nedrept, 
stabilind fără putinţă de tăgadă ingratitudinea pe care o 
manifestase faţă de ea şi pe care nici un fel de simpatie nu 
te putea face s-o scuzi. Resentimentul ce-l încercă faţă de o 
asemenea comportare, indignarea ei că se lăsase prinsă în 
cursă, o făcură să se compătimească o vreme; dar curând 
alte idei, alte consideraţii îi încolţiră în minte. Oare Edward 
îi înşelase cu bună-ştiinţă încrederea? Oare afecțiunea pe 
care i-o arătase era o simplă prefăcătorie? Era oare logodit 
cu Lucy pentru că aşa-i spunea inima? Nu; Elinor nu putea 
crede că ceea ce va fi simţit el poate vreodată faţă de Lucy 
mai simte şi acum. Elinor se bucura de întreaga lui 
afecţiune. În asta nu se putea înşela. La Norland, mama, 
surorile ei, Fanny, îşi dăduseră cu toatele seama de 
sentimentele lui pentru ea; nu era numai o iluzie a propriei 
ei vanităţi. Fără îndoială că o iubea. Cât de mult îi încălzea 
inima această convingere. Şi o îndemna să-i ierte atâtea! 
Se făcuse vinovat, foarte vinovat că rămăsese la Norland, 
după ce-şi dăduse seama că ea avea asupra lui o influenţă 
mai mare decât s-ar fi cuvenit. În această privinţă n-avea 
nici o scuză; dar dacă-i făcuse un rău ei, apoi atunci lui îşi 
făcuse un rău şi mai mare; dacă situaţia ei era de plâns, a 
lui era disperată. Imprudenţa lui o făcuse să se simtă 
nenorocită un timp; dar se părea că-l lipsise de orice şansă 
de a fi fericit. Cu timpul era posibil ca ea să-şi regăsească 
liniştea; dar el, la ce se putea aştepta el? Putea fi oare 
vreodată îndeajuns de fericit cu Lucy Steele? Chiar dacă n-o 
iubea pe Elinor, putea el oare, cu integritatea şi delicateţea 


ce-l caracterizau, cu mintea lui atât de ascuţită, să fie 
mulţumit cu o nevastă ca ea - incultă, prefăcută şi egoistă? 

Era firesc ca pasiunea juvenilă pe care o făcuse la 
nouăsprezece ani să-i fi răpit puterea de a mai vedea 
altceva decât frumuseţea ei şi firea ei supusă, dar următorii 
patru ani - ani care, dacă sunt folosiţi în mod raţional, 
dezvoltă atât de mult puterea de înţelegere - trebuie să-i fi 
deschis ochii asupra lipsurilor din educaţia ei, deşi aceeaşi 
perioadă de timp petrecută alături de ea, într-o societate de 
duzină şi cu îndeletniciri frivole, o privaseră pe Lucy de 
acea simplitate care ar fi putut cândva să dea o notă 
interesantă frumuseţii ei. 

Dacă presupunând că voia să se însoare cu ea, cum cu 
Elinor întâmpinase din partea mamei lui greutăţi ce lui i se 
păruseră foarte mari, cu atât mai mari trebuiau să fie ele 
acum când avea o logodnică inferioară şi ca poziţie socială 
şi probabil şi ca avere. De fapt poate că aceste greutăţi nu-i 
puneau prea mult la încercare răbdarea, din moment ce 
inima lui se înstrăinase atât de mult de Lucy; dar ce tristă e 
soarta cuiva căruia, eventuala lipsă de înţelegere şi opoziţie 
din partea familiei, nu-i aduc decât uşurare! 

Şi pe când aceste gânduri i se perindau dureros prin 
minte, îl deplângea pe el mai mult decât pe ea însăşi. 
Îmbărbătată de convingerea că nu făptuise nimic care să o 
facă să merite suferinţa prin care trecea şi mângâindu-se 
cu credinţa că nici Edward nu făcuse nimic care să-l 
coboare în ochii ei, considera că ar putea chiar şi acum, 
după prima durere ce-o simţise de pe urma unei grele 
lovituri, să se stăpânească îndeajuns spre a le putea face pe 
mama şi pe surorile ei să nu bănuiască adevărul. Şi izbuti 
atât de bine să facă faţă situaţiei, încât, atunci când le 
întâlni la masă, la numai două ore după ce-şi pierduse cele 
mai dragi speranţe, nimeni nu şi-ar fi putut închipui, după 
felul în care se comportau cele două surori, că Elinor jelea 
în secret, gândindu-se la piedicile ce aveau s-o despartă 
pentru totdeauna de cel pe care îl iubea şi că în sinea ei 


Marianne se gândea numai la desăvârşitele calităţi ale unui 
bărbat despre care era sigură că o iubeşte din toată inima 
şi pe care se aştepta să-l vadă apărând în fiecare trăsură ce 
se apropia de casa lor. 

Faptul că trebuia să ascundă de mama ei şi de Marianne 
ceea ce i se spusese în mod confidenţial, deşi aceasta 
însemna un efort în plus pentru Elinor, nu-i sporea de loc 
mâhnirea. Dimpotrivă, se simţea uşurată că nu e nevoită să 
le împărtăşească ceva ce le-ar supăra atât de tare şi să fie 
în acelaşi timp constrânsă de a le auzi condamnându-l pe 
Edward, ceea ce ar fi fost doar rezultatul firesc al iubirii lor 
profunde faţă de ea; asta n-ar mai fi putut suporta. 

Ştia că n-o pot ajuta cu vorba sau cu sfatul; înduioşarea şi 
durerea lor i-ar fi sporit mâhnirea şi stăpânirea ei de sine n- 
ar fi fost încurajată nici de exemplul şi nici de prețuirea lor. 
Singură, era mai puternică; şi bunul ei simţ era un sprijin 
atât de serios pentru ea, încât fermitatea îi rămase la fel de 
neclintită, aparenţa veseliei la fel de neabătută pe cât putea 
să fie, după ce trecuse cu atât de puţină vreme în urmă prin 
încercări cumplite. 

Oricât de mult ar fi îndurerat-o prima ei conversaţie cu 
Lucy asupra subiectului respectiv, foarte curând simţi 
dorinţa de a o reînnoi; şi aceasta din mai multe motive. 

Vroia să mai audă o dată multe dintre amănuntele în 
legătură cu logodna lor; vroia mai cu seamă să înţeleagă 
mai bine adevăratele sentimente ale lui Lucy faţă de 
Edward, să-şi dea seama dacă fusese sinceră când îşi 
exprimase dragostea profundă faţă de el; şi vroia mai ales 
să o convingă pe Lucy, prin dorinţa ei de a redeschide 
discuţia şi prin calmul pe care urma să-l dovedească cu 
acest prilej, că nu avea decât un interes prietenesc, pentru 
că îi era tare teamă că agitația ce-o manifestase fără să 
vrea, în cursul conversaţiei din acea dimineaţă, să nu i se fi 
părut celeilalte cam dubioasă. Nu era de loc imposibil ca 
Lucy să fie geloasă pe ea: era evident că Edward o lăudase 
întotdeauna foarte mult şi aceasta reieşea nu numai din 


afirmaţiile lui Lucy, ci şi din faptul că aceasta îndrăznise să-i 
încredinţeze, deşi o cunoştea atât de puţin, un secret de o 
importanţă evidentă, mărturisită şi de ea însăşi. 

Şi chiar şi informaţiile pe care sir John i le dăduse în glumă 
trebuie să fi avut o oarecare greutate. Dar, dacă Elinor era 
atât de încredinţată că Edward o iubeşte cu adevărat, nu 
mai era nevoie, pe de altă parte, de prea multă gândire, ca 
să-ţi dai seama că Lucy este geloasă; şi însăşi încrederea pe 
care i-o arătase constituia o dovadă că aşa şi este. Ce alte 
motive ar fi avut să-i dezvăluie asemenea lucruri, dacă nu 
să o informeze pe Elinor de drepturile pe care ea, Lucy, le 
avea faţă de Edward şi să o îndemne să-l evite pe viitor? Nu 
întâmpină, prin urmare, prea mari greutăţi în a înţelege 
aceste intenţii ale rivalei ei; şi cu toate că era ferm hotărâtă 
să acţioneze faţă de ea aşa cum o îndemnau principiile ei de 
onoare şi de cinste, să lupte împotriva afecțiunii ce-o simţea 
faţă de Edward şi să-l vadă cât mai puţin posibil, nu-şi putu 
refuza mângâierea de a se strădui să o convingă pe Lucy că 
inima ei nu-i câtuşi de puţin rănită. Şi întrucât acum nu mai 
putea afla nimic care s-o doară mai mult decât ceea ce i se 
spusese până atunci, nu se îndoi cât de cât de capacitatea ei 
de a asculta din nou, cu tot calmul, toate amănuntele. 

Dar se întâmplă să nu aibă prea curând ocazia de a mai 
sta de vorbă cu Lucy, aşa cum ar fi vrut, deşi aceasta era tot 
atât de dispusă, pe cât era şi Elinor, să profite de primul 
prilej ce s-ar fi ivit; într-adevăr, vremea nu mai fu destul de 
frumoasă ca să le permită să facă împreună o plimbare, în 
cursul căreia le-ar fi venit foarte uşor să se separe de 
ceilalţi; şi deşi se vedeau cel puţin o dată la două zile, fie la 
Barton Park, fie la vilă, dar mai ales la conac, nu puteau 
niciodată să stea de vorbă. O astfel de idee n-ar fi putut 
intra vreodată nici în capului lui sir John şi nici în acela al 
ladyei Middleton; aşa încât foarte rar se mai ivea prilejul ca 
ei să stea cu toţii de vorbă, iar cât despre o discuţie între 
patru ochi, nici nu se putea pune problema. Se întâlneau să 


mănânce, să bea şi să râdă împreună, să joace cărţi sau alte 
jocuri de salon suficient de zgomotoase. 

Avuseseră astfel loc mai multe întâlniri de acest fel, fără să 
i se ofere lui Elinor vreo şansă de a sta de vorbă în taină cu 
Lucy când, într-o dimineaţă, sir John trecu pe la vilă să le 
roage să ia cu toatele masa în ziua aceea cu lady Middleton, 
deoarece el era obligat să se ducă la clubul din Exeter şi, 
dacă ele nu acceptau invitaţia, soţia lui ar fi rămas absolut 
singură, numai cu mama ei şi cu cele două domnişoare 
Steele. Elinor, care presimţea că avea să poată aborda mai 
cu uşurinţă problema ce-o interesa, într-un grup ca cel ce 
urma să se întrunească, şi că aveau să se simtă mai în largul 
lor sub oblăduirea liniştită şi manierată a ladyei Middleton, 
decât a soţului ei care în genere organiza petreceri 
gălăgioase, acceptă imediat invitaţia. 

Margaret fu şi ea de acord să se ducă, după ce primi 
încuviințarea mamei ei, iar Marianne, care nu era niciodată 
dispusă să ia parte la aceste petreceri, fu şi ea convinsă de 
mama ei care nu putea suporta să o vadă că renunţă la 
distracţii. 

Prin urmare domnişoarele Dashwood se duseră la Barton 
Park şi lady Middleton fu din fericire scutită de 
îngrozitoarea singurătate de care fusese ameninţată. 

Întâlnirea nu fu mai puţin searbădă decât se aşteptase 
Elinor; nu scoase la iveală nici o noutate de gândire sau de 
exprimare; şi nimic nu fu mai puţin interesant decât ceea ce 
discutară atât în sufragerie, cât şi în salon, unde li se 
alăturară şi copiii; şi atâta timp cât ei rămaseră acolo fu cu 
desăvârşire convinsă că nu-i va putea distrage atenţia lui 
Lucy, pentru a-şi putea pune planul în aplicare. Copiii se 
retraseră abia după ce-şi băură ceaiul. După care se aranjă 
masa de joc şi Elinor începu să se întrebe cum de-şi putuse 
măcar închipui că va găsi timp să stea de vorbă cu Lucy la 
Barton Park. Se ridicară toate, pregătindu-se să ia parte la 
jocul de cărţi. 

Lady Middleton îi spuse lui Lucy: 


— Mă bucur că n-ai să-i termini coşuleţul micuţei mele 
Anna-Maria în astă-seară, căci sunt sigură că au să te doară 
ochii să lucrezi filigran la lumina lumânării. 

Mâine dimineaţă o să vedem noi cum o să-i alinăm 
dezamăgirea şi sper că o să izbutim să o facem să nu-i mai 
pară rău. 

Aluzia fu suficientă pentru ca Lucy să se trezească la 
realitate numaidecât şi să răspundă: 

— Greşiţi foarte tare, lady Middleton; aşteptam doar să 
văd dacă vă puteţi aranja partida de cărţi fără mine, altfel 
de mult aş fi lucrat la filigranul meu; pentru nimic în lume 
n-aş vrea să-l dezamăgim pe îngeraşul nostru; şi dacă aveţi 
nevoie de mine la masa de joc, sunt foarte hotărâtă să 
termin coşuleţul după cină. 

— Eşti foarte drăguță - sper că n-au să te doară ochii. Nu 
vrei să fii amabilă să suni clopoţelul să ţi se mai aducă nişte 
lumânări ca să poţi lucra mai bine? Ştiu că biata mea fetiţă 
ar fi îngrozitor de dezamăgită dacă coşuleţul n-ar fi gata 
mâine dimineaţă; căci deşi i-am spus că sunt sigură că n-are 
să fie, sunt convinsă că se aşteaptă să-l aibă. 

Lucy îşi trase numaidecât măsuţa de lucru lângă ea şi se 
aşeză din nou cu o vioiciune şi o voioşie care păreau a 
sugera că pentru ea nu putea exista o mai mare desfătare 
decât a face coşuleţ din filigran pentru un copil răsfăţat. 

Lady Middleton le propuse celorlalte să joace cazino. 

Nimeni nu ridică vreo obiecţie, în afară de Marianne, care, 
cu obişnuita ei indiferenţă faţă de normele obişnuite de 
politeţe, exclamă: 

— Sper, lady Middleton, că pe mine veţi avea bunătatea să 
mă scuzaţi, ştiţi că detest jocul de cărţi. Am să mă duc la 
pian; n-am mai pus mâna pe el de când a fost acordat. 

Şi fără alte ceremonii se întoarse şi se îndreptă spre pian. 

Lady Middleton părea a mulţumi Domnului că ea una nu se 
exprimase niciodată cu atâta lipsă de politeţe. 

— Ştiţi, doamnă, spuse Elinor, străduindu-se să mai 
atenueze purtarea jignitoare a surorii ei, Mariannei îi vine 


foarte greu să se ţină departe de acest instrument şi drept 
să vă spun nici nu prea e de mirare, căci e pianul cel mai 
bine acordat pe care l-am auzit vreodată. 

Acum cele cinci femei care mai rămăseseră urmau să 
tragă cărţile. 

Elinor continuă: 

— Poate că, dacă s-ar întâmpla să rămân pe dinafară, i-aş 
putea fi de vreun ajutor domnişoarei Steele, eventual să-i 
răsucesc hârtiile; mai sunt atâtea de făcut la coşuleţ, încât 
cred că, lucrând singură, i-ar fi imposibil să-l termine în 
seara asta. Mi-ar face o deosebită plăcere să lucrez şi eu la 
el, dacă m-ar lăsa s-o ajut. 

— Dar ţi-aş rămâne îndatorată, exclamă Lucy, căci constat 
că am mai multe de făcut la el decât îmi închipuisem; şi zău 
c-ar fi îngrozitor ca până la urmă s-o dezamăgim pe scumpa 
noastră Anna-Maria. 

— Ar fi într-adevăr îngrozitor, spuse cealaltă domnişoară 
Steele. Mititica de ea, cât o mai iubesc! 

— Eşti foarte drăguță, îi spuse lady Middleton lui Elinor; şi 
dacă zici că ţi-ar place într-adevăr să lucrezi la coşuleţ, 
poate că nu te-ar supăra dacă n-ai intra în joc decât la turul 
următor sau vrei poate să-ţi încerci norocul chiar acum? 

Elinor acceptă bucuroasă prima dintre propuneri şi astfel, 
cu puţină iscusinţă, pe care Marianne n-ar fi condescins 
niciodată să o pună în aplicare, îşi atinse scopul, mulţumind- 
o totodată şi pe lady Middleton. Lucy îi făcu loc plină de 
solicitudine şi astfel cele două frumoase rivale se aşezară, 
una lângă alta, la aceeaşi masă şi, în cea mai deplină 
armonie, se apucară de aceeaşi lucrare. Pianul la care se 
aşezase Marianne, care cufundată în muzică şi în propriile 
ei gânduri şi uitase că în odaie se mai află şi altcineva în 
afară de ea, era din fericire atât de aproape de ele, încât 
Elinor consideră că poate acum, la adăpostul zgomotului pe 
care îl făcea, să abordeze în siguranţă subiectul ce-o 
interesa, fără să rişte să fie auzită de la masa de joc. 

CAPITOLUL XXIV. 


Pe un, ton ferm, deşi plin de prudenţă, Elinor începu în 
felul următor: 

— N-aş merita încrederea cu care m-ai onorat, dacă nu mi- 
aş manifesta dorinţa sau curiozitatea de a relua subiectul. 
Aşadar, am să-l redeschid, fără să-mi cer scuze. 

— Îţi mulţumesc că ai spart gheaţa, exclamă Lucy cu 
căldură, m-am mai liniştit acum; căci în ziua aceea de luni 
mi-a fost teamă să nu te fi jignit într-un fel sau altul, prin 
cele ce ţi-am spus. 

— Să mă fi jignit! Cum poţi să-ţi închipui una ca asta? Dar 
crede-mă, te rog, îi spuse Elinor cu toată sinceritatea, n-am 
nici cea mai mică intenţie să te fac să crezi aşa ceva. Ai avut 
vreun motiv de a-mi acorda încrederea, care să fie prea 
puţin măgulitor sau ruşinos cumva pentru mine? 

— Te asigur, totuşi, îi răspunse Lucy şi ochii ei mici şi iuți 
scăpărară plini de înţeles, mi s-a părut că felul dumitale de 
a fi trădează o răceală şi o nemulţumire, care m-au făcut să 
mă simt stânjenită. Am avut impresia certă că eşti supărată 
pe mine, şi de atunci îmi tot reproşez că te-am necăjit, 
îndrăznind să-ţi dezvălui propriile mele necazuri. Dar sunt 
foarte bucuroasă să constat că n-a fost decât o închipuire 
din partea mea şi că de fapt nu-mi aduci nici o vină. Dac-ai 
şti ce mângâiere a fost pentru mine să-mi uşurez sufletul 
spunându-ţi dumitale ceea ce mă preocupă în fiecare clipă a 
vieţii mele, sunt sigură că din milă ai trece cu vederea orice 
altceva. 

— Da, îmi închipui că trebuie să fi fost o mare uşurare 
pentru dumneata să-ţi descarci sufletul şi fii încredinţată că 
n-ai să ai niciodată vreun motiv să-ţi pară rău. Cazul 
dumitale este foarte nefericit, am impresia că eşti copleşită 
de greutăţi; dar dragostea ce v-o purtaţi unul altuia o să vă 
fie un sprijin. Cred că domnul Ferrars depinde pe de-a- 
ntregul de mama lui. 

— N-are decât două mii de lire care să fie ale lui: ar 
însemna o nebunie să ne căsătorim în astfel de condiţii; 
deşi, de-ar fi după mine, aş putea renunţa, fără ca măcar să 


oftez, la orice şansă mai bună. Am fost întotdeauna 
obişnuită să mă descurc cu un venit foarte mic şi m-aş 
putea lupta cu sărăcia de dragul lui; dar îl iubesc prea mult 
pentru ca egoismul meu să-l lipsească, poate, de ceea ce i- 
ar da mama lui, dacă s-ar căsători după dorinţa inimii ei. S- 
ar putea să trebuiască să aşteptăm mulţi ani. Asta ar fi o 
perspectivă alarmantă aproape cu orice alt bărbat din 
lume; dar ştiu că nimic nu m-ar putea lipsi de fidelitatea şi 
dragostea lui Edward. 

— Cred că această convingere înseamnă totul pentru 
dumneata; şi nu mă îndoiesc că şi el e susţinut de aceeaşi 
încredere în dragostea şi fidelitatea dumitale. 

Dacă vigoarea acestui ataşament reciproc ar scădea, aşa 
cum se întâmplă la mulţi oameni, şi în multe împrejurări, în 
decursul unei logodne de patru ani, situaţia voastră ar fi 
fost într-adevăr de plâns. 

La aceste cuvinte Lucy îşi ridică privirile, dar Elinor avu 
grijă ca faţa ei să nu trădeze nici o expresie care să 
împrumute cuvintelor ei vreo umbră de bănuială. 

— Dragostea lui Edward pentru mine, spuse Lucy, a şi fost 
prea bine pusă la încercare de despărţirea noastră lungă, 
nespus de lungă; încă de când ne-am logodit şi-a dovedit 
trăinicia atât de bine, încât ar fi ceva de neiertat dacă m-aş 
îndoi acuma de ea. Pot spune fără să greşesc că în privinţa 
asta nu m-a făcut să mă alarmez nici măcar un moment 
începând din clipa în care ne-am cunoscut. 

Elinor nici nu ştiu dacă e cazul să zâmbească sau să 
suspine auzind această afirmaţie. 

Lucy continuă: 

— Sunt cam geloasă din fire şi, datorită poziţiilor noastre 
sociale deosebite, datorită faptului că el iese în lume mult 
mai des decât mine, datorită faptului că am fost mai tot 
timpul despărțiți, sunt îndeajuns de bănuitoare ca să pot 
descoperi într-o clipă adevărul, dacă aş fi observat cea mai 
mică schimbare în comportarea lui faţă de mine, sau vreo 
stare de spirit pe care să nu mi-o pot explica sau să fi vorbit 


de vreo femeie mai mult decât despre alta sau să fi părut, 
cât timp a stat la Longstaple, să fie în vreun fel oarecare 
mai puţin fericit decât de obicei. Nu vreau să spun că am în 
general un spirit de observaţie foarte dezvoltat sau că le 
văd pe toate foarte repede, dar sunt sigură că dacă aşa ar 
sta lucrurile n-aş putea să fiu păcălită. 

„Toate astea, gândi Elinor, sunt foarte frumoase; dar 
niciuna dintre noi nu se poate înşela în această privinţă.” 

După o scurtă tăcere, întrebă: 

— Ce aveţi de gând să faceţi? Sau n-aveţi nici o intenţie în 
afară de aceea de a aştepta moartea doamnei Ferrars, ceea 
ce ar fi o soluţie extremă, tristă şi zguduitoare. E hotărât 
oare fiul ei să se supună unei astfel de aşteptări şi situaţiei 
chinuitoare a atâtor ani de încordare, în care să te 
amestece şi pe dumneata, decât să rişte mai degrabă s-o 
supere o vreme mărturisindu-i adevărul? 

— De-am fi siguri că n-ar fi vorba decât de o vreme! 

Dar doamna Ferrars e o femeie mândră şi încăpăţânată şi 
e foarte probabil că, o dată cu primul acces de mânie pe 
care l-ar avea când ar afla adevărul, i-ar trece toată averea 
pe numele lui Robert; acest gând mă face să mă tem să iau 
nişte măsuri pripite, mai ales de dragul lui Edward. 

— Şi de dragul dumitale, sau mergi cu dezinteresul până 
dincolo de orice rațiune? 

Lucy o privi din nou pe Elinor şi tăcu. 

— Îi cunoşti pe domnul Robert Ferrars? O întrebă Elinor. 

— De loc, nu l-am văzut niciodată, dar îmi închipui că 
trebuie să fie foarte deosebit de fratele lui - un prost şi un 
mare fandosit. 

— Un mare fandosit! Repetă cealaltă domnişoară Steele, a 
cărei ureche prinsese cuvintele, când Marianne se oprise 
dintr-o dată din cântat. Presupun că vorbesc despre 
curtezanii lor favoriţi. 

— Nu, surioară, greşeşti în privinţa asta, exclama Lucy - 
curtezanii noştri favoriţi nu sunt mari fandosiţi. 


— Cât despre cel al domnişoarei Dashwood vă dau eu 
cuvântul că nu este, spuse doamna Jennings, râzând cu 
poftă; este cel mai modest şi mai bine crescut tânăr, ce mi-a 
fost dat vreodată să cunosc; dar în ceea ce o priveşte pe 
Lucy, e o fată atât de şmecheră, încât nu ştii niciodată de 
cine-i place. 

— Oh, exclamă domnişoara Steele cea mare, privind în jur 
cu mult subînţeles, curtezanul lui Lucy, credeţi-mă, este tot 
atât de modest şi de bine crescut ca şi cel al domnişoarei 
Dashwood. 

Elinor roşi fără să vrea. Lucy îşi muşcă buzele şi se uită 
supărată la sora ei. Un timp între ele se aşternu tăcerea. 
Lucy fu cea care o întrerupse, vorbind cu glas şi mai scăzut, 
deşi Marianne tocmai le oferea o bună ocrotire cântându-le 
un concert maiestuos. 

— Am să-ţi vorbesc deschis despre un plan al meu, la care 
mă tot gândesc de câtva timp şi care sper că va mai aranja 
lucrurile într-o oarecare măsură; de altfel trebuie să-ţi 
împărtăşesc secretul, căci urmează să-mi dai o mână de 
ajutor. Cred că-l cunoşti pe Edward îndeajuns de bine încât 
să ştii că ar prefera biserica oricărei alte profesii. Potrivit 
planului meu ar trebui să îmbrace haina preoțească, şi încă 
repede, apoi, cu intervenţia dumitale, pe care sunt sigură 
că vei fi atât de bună s-o faci din prietenie pentru el şi sper 
că şi din simpatie pentru mine, fratele dumitale ar putea fi 
convins să-i acorde parohia de la Norland, care e foarte 
bună, după câte am auzit şi se pare că actualul paroh nu 
mai are mult de trăit. Ar fi destul să ne lase să ne căsătorim, 
iar în ceea ce priveşte restul, ne vom încredința timpului şi 
norocului. 

— Am să fiu întotdeauna bucuroasă, replică Elinor, să-mi 
dovedesc într-un fel stima şi prietenia ce-o am pentru 
domnul Ferrars; dar nu-ţi dai seama oare că intervenţia 
mea n-ar fi necesară într-o astfel de ocazie? 

El e fratele soţiei lui John Dashwood - şi aceasta e cea mai 
bună recomandare pentru soţul ei. 


— Dar soţia lui Dashwood n-ar prea vrea ca Edward să 
intre în rândul clerului. 

— Atunci, bănuiesc că nici influenţa mea n-ar putea să vă 
fie de prea mare ajutor. 

Tăcură din nou un răstimp. În cele din urmă Lucy exclamă, 
cu un oftat adânc: 

— Cred că cel mai înţelept lucru pe care l-aş putea face ar 
fi să termin toată povestea asta, rupând chiar acum 
logodna. Se pare că suntem atât de copleşiţi de greutăţi din 
toate părţile, încât, deşi o vreme o să fim nenorociţi, poate 
c-o să fim mai fericiţi până la urmă. N-ai vrea să-mi dai un 
sfat, domnişoară Dashwood? 

— Nu, răspunse Elinor cu un zâmbet care ascundea o 
mare tulburare; n-am să-ţi dau nici un fel de sfat în legătură 
cu un asemenea subiect. Ştii prea bine că părerea mea n-o 
să aibă prea mare trecere la dumneata, în afară de cazul în 
care ar fi la fel cu a dumitale. 

— Zău că mă nedreptăţeşti, replică Lucy pe un ton foarte 
solemn; nu cunosc pe nimeni a cărui părere s-o preţuiesc 
mai mult decât pe a dumitale şi sunt sigură că dac-ar fi să- 
mi spui: „Le sfătuiesc să rupi neapărat logodna cu Edward 
Ferrars, căci ar fi spre fericirea voastră a amândurora”, m- 
aş hotări să fac precum spui fără zăbavă. 

Elinor se ruşină ea însăşi de ipocrizia viitoarei soţii a lui 
Edward şi replică: 

— Acest compliment m-ar speria suficient ca să nu-mi mai 
dau cu părerea asupra problemei în discuţie, în cazul în 
care mi-aş fi format vreuna. Îmi exagerează prea mult 
influenţa: puterea de a despărţi doi oameni pe care-i leagă 
o dragoste atât de solidă înseamnă prea mult pentru o 
persoană indiferentă în această privinţă. 

— Tocmai pentru că dumneata eşti indiferentă, spuse Lucy, 
cu o oarecare pică şi subliniind cuvintele în mod deosebit, 
părerea dumitale are atâta importanţă pentru mine. Dacă s- 
ar presupune că eşti influenţată în orice fel de propriile 


dumitale sentimente, atunci părerea dumitale n-ar mai 
merita să fie luată în seamă. 

Elinor consideră că e mai înţelept să nu-i mai răspundă la 
aceste cuvinte, ca să nu ajungă în mod cu totul 
neconvenabil la o şi mai mare intimitate şi lipsă de rezervă; 
era chiar oarecum hotărâtă să nu mai atingă acest subiect. 
Aşa că această discuţie dintre ele fu urmată de altă pauză 
de minute întregi şi din nou Lucy fu aceea care rupse 
tăcerea: 

— O să vii la Londra în iarna asta, domnişoară Dashwood? 
Întrebă ea, cu acea mulţumire de sine care-i era atât de 
firească. 

— Nu, nu, n-am să vin... 

— Îmi pare rău, răspunse cealaltă, dar ochii i se înseninară 
când auzi vestea, mi-ar fi făcut plăcere să te întâlnesc acolo! 
Dar îmi închipui că până la urmă tot o să vii dumneata. Sunt 
sigură că fratele şi cumnata dumitale or să te invite la ei. 

— N-am să le accept invitaţia, chiar dacă mi-ar face-o. 

— Vai ce rău îmi pare! Eram sigură c-am să te întâlnesc 
acolo. În a doua jumătate a lunii ianuarie Anne şi cu mine 
urmează să ne ducem să stăm la nişte rude care de câţiva 
ani ne tot poftesc să venim la ele. Dar eu mă duc numai ca 
să-l pot întâlni pe Edward. O să fie şi el acolo în februarie, 
altfel Londra n-ar prezenta nici o atracţie pentru mine; nu 
prea mă simt bine acolo. 

Curând Elinor fu chemată la masa de joc, deoarece primul 
tur se terminase, aşa încât conversaţia confidențială dintre 
cele două domnişoare luă sfârşit; ele se supuseră situaţiei 
fără părere de rău, căci niciuna nu spusese ceva care să le 
facă să se antipatizeze mai puţin decât până atunci; Elinor 
se aşeză la masa de joc cu trista convingere că Edward nu 
numai că n-o iubeşte pe aceea care urma să-i fie nevastă, 
dar că nici măcar nu are vreo şansă să fie cât de cât 
mulţumit în căsnicia lui, lucru pe care i l-ar fi asigurat fără 
doar şi poate afecțiunea sinceră a lui Elinor faţă de el; căci 
numai egoismul putea îndemna o femeie să silească un 


bărbat să menţină o logodnă, despre care ea îşi dădea atât 
de perfect de bine seama că e o povară. 

De atunci Elinor nu mai luă subiectul în discuţie; când era 
abordat de Lucy, care rareori scăpa prilejul de a începe să 
vorbească despre el şi care avea o deosebită grijă să-şi 
informeze confidenta despre fericirea ei ori de câte ori 
primea vreo scrisoare de la Edward, Elinor se comporta cu 
calm şi precauţie, căutând să schimbe vorba, fără a fi 
nepoliticoasă; căci avea impresia că aceste discuţii ar fi 
însemnat să-i ofere lui Lucy o plăcere pe care nu o merita şi 
care ar fi fost periculoasă pentru ea însuşi. 

Vizita domnişoarelor Steele la Barton Park se prelungi cu 
mult peste termenul invitaţiei iniţiale ce li se făcuse. 

Erau tot mai apreciate; prezenţa lor părea indispensabilă. 

Sir John nici nu vroia să audă de plecarea lor; şi în ciuda 
numeroaselor angajamente pe care le aveau de multă 
vreme la Exeter, în ciuda absolutei necesităţi ca ele să se 
întoarcă imediat acolo pentru a le îndeplini, ceea ce nu 
uitau să sublinieze la sfârşitul fiecărei săptămâni, fură 
convinse prin insistenţe să rămână la Barton Park aproape 
două luni şi să ajute la desfăşurarea acelei sărbători care 
necesită un număr mult mai mare de baluri intime şi de 
mese numeroase decât cele obişnuite, pentru a-şi dovedi 
importanţa. 

CAPITOLUL XXV. 

Deşi doamna Jennings avea obiceiul să-şi petreacă o bună 
parte a anului prin casele copiilor, rudelor şi prietenilor ei, 
ea avea totuşi şi o reşedinţă proprie şi stabilă. De la 
moartea soţului ei, care făcuse comerţ prosper într-un 
cartier mai puţin elegant al Londrei, ea locuise în fiecare 
iarnă într-o casă de pe una din străzile de lângă Portman 
Square. Şi către această locuinţă începu ea să-şi îndrepte 
gândurile când se apropie luna ianuarie, şi într-o bună zi, 
cu totul pe neaşteptate, le rugă pe cele două domnişoare 
Dashwood să o însoţească într-acolo. Elinor, care nu 
observase cum se îmbujorează sora ei şi nici înfăţişarea 


plină de interes a acesteia, ceea ce dovedea că ideea nu-i 
este indiferentă, refuză imediat şi categoric propunerea în 
numele amândurora, nu fără să-şi arate însă recunoştinţa. 
Credea că exprimă atât dorinţa ei, cât şi pe aceea a surorii 
ei. Pretinse că sunt ferm hotărâte să n-o părăsească pe 
mama lor în acea perioadă a anului. Doamna Jennings fu 
oarecum surprinsă că i se respinge invitaţia şi o repetă 
numaidecât. 

— Doamne, Dumnezeule! Dar sunt convinsă că mama 
voastră se poate prea bine lipsi de voi şi vă rog foarte mult 
să-mi acordaţi favoarea prezenţei voastre, căci ţin foarte, 
foarte mult să veniţi cu mine. Să nu vă închipuiţi că osămă 
incomodaţi în vreun fel oarecare, căci n-am să mă deranjez 
câtuşi de puţin pentru voi. Va trebui doar s-o trimit pe Betty 
cu diligenţa şi sper că atâta lucru îmi pot permite. Noi trei o 
să putem călători foarte bine în trăsura mea; şi când om fi 
la Londra, dacă n-are să vă placă să vă duceţi unde merg 
eu, foarte bine, n-aveţi decât să mergeţi oricând cu vreuna 
dintre fetele mele. Sunt sigură că mama voastră n-are să 
aibă nimic împotrivă; căci eu am avut atâta noroc să-mi 
urnesc pietrele din casă, încât cred că are să mă considere 
foarte potrivită în a avea grijă de voi; şi dacă n-am să vă 
mărit cel puţin pe una dintre voi foarte bine, înainte de a 
mă părăsi, apoi atunci să ştiţi că asta n-o să fie din vina 
mea. Să n-aveţi nici o grijă: am să ştiu eu cum să vă laud 
tuturor tinerilor de pe acolo. 

— Am impresia, spuse sir John, că domnişoara Marianne n- 
ar avea nimic împotriva acestui plan, dacă sora ei mai mare 
ar fi şi ea de acord. Zău că n-ar fi de loc drept să nu se 
distreze puţin, numai pentru că domnişoara Elinor este 
împotrivă. Aşa că v-aş sfătui pe dumneavoastră două s-o 
porniţi spre Londra, când vă plictisiţi de Barton Park, fără 
să-i mai spuneţi un cuvânt despre asta domnişoarei Elinor. 

— Ei, exclamă doamna Jennings, sunt convinsă c-am să mă 
simt grozav de bine în tovărăşia domnişoarei Marianne, 
indiferent dacă domnişoara Elinor ne va însoţi sau nu, 


numai că eu zic, ştii vorba aceea, cu cât suntem mai mulţi, 
cu atât ne distrăm mai bine şi am crezut că şi pentru ele are 
să fie mai agreabil să se afle împreună; pentru că dacă s-ar 
plictisi de mine, ar putea sta de vorbă între ele şi ar putea 
râde pe la spate de ciudăţeniile mele. Dar dacă nu 
amândouă, atunci măcar una din ele trebuie să vină cu 
mine. Doamne sfinte! Cum vă închipuiţi că aş putea trăi de 
una singură, eu, care am fost întotdeauna obişnuită, până în 
iarna asta, s-o am pe Charlotte cu mine! Haide, domnişoară 
Marianne, să dăm mâna c-am făcut târgul şi dacă până la 
urmă domnişoara Elinor are să se răzgândească, cu atât 
mai bine. 

— Vă mulţumesc, doamnă, vă mulţumesc din inimă, spuse 
Marianne cu căldură, invitaţia ce mi-aţi făcut-o mă face să 
vă rămân de-a pururi recunoscătoare, şi aş fi foarte fericită, 
da, mai mult decât fericită, să o pot accepta. Dar mama, 
draga, buna mea mamă - îmi dau seama câtă dreptate a 
avut Elinor când v-a refuzat - dacă în lipsa noastră s-ar 
simţi mai puţin fericită, mai puţin la largul ei, o, nu, nimic 
nu m-ar putea ispiti s-o părăsesc. N-ar trebui în nici un caz 
să forţăm nota. 

Doamna Jennings îşi repetă convingerea că doamna 
Dashwood se poate lipsi foarte bine de ele; şi Elinor, care 
acum o înţelegea pe sora ei şi-şi dădea seama cât de 
indiferente îi sunt toate celelalte în dorinţa ei de a fi din nou 
lângă Willoughby, nu se mai opuse făţiş propunerii, lăsând-o 
pur şi simplu pe seama hotărârii ce avea s-o ia mama lor, de 
la care, totuşi, nu prea spera să primească vreun sprijin în a 
împiedica o vizită pe care nu putea să n-o aprobe pentru 
Marianne şi pe care, în ceea ce o privea, Elinor avea motive 
speciale s-o evite. Mama lor avea să susţină orice dorinţă a 
Mariannei: nu se putea aştepta s-o facă să se manifeste cu 
prudenţă într-o chestiune în care nu reuşise să o determine 
să fie mai puţin încrezătoare; şi nu îndrăznea să-i explice 
motivul pentru care ea n-ar fi vrut să se ducă la Londra. 


Că Marianne, pretențioasă cum era, cunoscând foarte bine 
felul de a fi al doamnei Jennings şi fiindu-i silă de el, nu 
ţinuse socoteală de nici un inconvenient de acest fel, 
nesocotise cu totul faptul că irascibilitatea ei va fi mereu 
pusă la încercare şi n-avusese în vedere decât un singur 
obiectiv, toate acestea erau dovada cea mai puternică a 
importanţei deosebite pe care o prezenta acest obiectiv 
pentru ea; aşa că Elinor nu se aşteptase la una ca asta 
pentru nimic în lume, în ciuda a tot ce se întâmplase. 

Când doamnei Dashwood i se aduse la cunoştinţă invitaţia 
primită, nici nu vru să audă că fetele sale ar putea-o refuza 
din pricina ei, fiind convinsă că o călătorie de acest fel ar fi 
foarte distractivă pentru amândouă şi dându-şi seama - în 
ciuda comportării pline de atenţie şi de dragoste a 
Mariannei faţă de ea - cât de mult ţine aceasta să o 
accepte; insistă deci ca amândouă fiicele ei să primească 
imediat invitaţia şi apoi, cu obişnuitul ei optimism, începu să 
prevadă tot felul de avantaje pe care le-ar avea, cu toatele, 
de pe urma acestei despărţiri. 

— Sunt încântată de această propunere, exclamă ea, este 
exact ce mi-aş fi dorit. Margaret şi cu mine o să profităm de 
pe urma ei la fel de mult ca şi voi. Când voi şi familia 
Middleton veţi fi plecat, noi ne vom continua viaţa cum nu 
se poate mai liniştite şi fericite, cu cărţile şi muzica noastră. 
Când o să vă întoarceţi înapoi, nici n-o s-o mai recunoaşteţi 
pe Margaret, atât de mari progrese va fi făcut! Şi am şi un 
mic plan de transformare a dormitoarelor voastre, pe care 
l-am putea pune acum în aplicare fără a deranja pe nimeni. 
E foarte bine să vă duceţi la Londra; orice tânără de 
condiţia voastră trebuie să cunoască obiceiurile şi 
distracţiile din Londra. O să fiţi în grija unei femei care o să 
vă fie ca o mamă şi de a cărei bunătate faţă de voi nici nu 
mă pot îndoi. Şi fără doar şi poate că o să vă vedeţi şi fratele 
şi orice cusururi ar avea el sau nevasta lui, nu mă pot 
obişnui cu ideea, când mă gândesc al cui fiu este, să vă ştiu 
cu totul înstrăinate de el. 


— Cu toate că te-ai gândit, aşa cum faci de obicei, numai şi 
numai la fericirea noastră, şi-ai şters cu buretele toate 
impedimentele pe care le ridică plecarea noastră, există 
totuşi, după părerea mea, o obiecţie ce nu poate fi atât de 
uşor înlăturată. 

Faţa Mariannei se posomori. 

— Şi ce vrea să sugereze scumpa, prudenta mea Elinor? 
Întrebă doamna Dashwood. Cu ce obstacol formidabil are 
de gând să ne sperie? Să n-aud nici o vorbă despre 
cheltuielile ce s-ar putea ivi. 

— Obiecţiunea mea este următoarea: deşi am părerile cele 
mai bune despre inima doamnei Jennings, ea nu este totuşi 
o femeie a cărei prezenţă să ne ofere plăcere sau a cărei 
protecţie să ne înalțe în ochii lumii. 

— Asta-i foarte adevărat, replică mama ei, dar nu prea o să 
rămâneţi voi numai în tovărăşia ei, iar în public o să apăreţi 
întotdeauna împreună cu lady Middleton. 

— Dacă Elinor are unele reţineri din pricină că n-o prea 
agreează pe doamna Jennings, spuse Marianne, asta nu 
trebuie să mă împiedice pe mine să accept invitaţia. 

Eu n-am astfel de scrupule şi sunt sigură c-am să suport 
uşor toate neplăcerile legate de acest lucru. 

Elinor nu putu să nu zâmbească la această manifestare de 
indiferenţă faţă de felul de a fi al unei persoane, faţă de 
care Marianne se purtase în aşa fel încât cu multă greutate 
putuse ea uneori s-o convingă pe Marianne să fie cât de cât 
politicoasă; se hotări aşadar în sinea ei să se ducă şi ea, 
dacă sora ei va persista în dorinţa de-a pleca, căci nu găsea 
că este potrivit să o lase pe Marianne călăuzită numai de 
propria ei judecată sau ca doamna Jennings să fie lăsată la 
mila Mariannei, drept unică tovărăşie în ceasurile petrecute 
de ea acasă. Se împăcă mai uşor cu această idee, aducându- 
şi aminte că, după câte îi spusese Lucy, Edward Ferrars n- 
avea să fie la Londra înainte de luna februarie, şi că vizita 
lor putea lua sfârşit până atunci, fără a fi scurtată fără 
motiv. 


— Vreau să mergeţi amândouă, spuse doamna Dashwood; 
aceste obiecţiuni n-au nici un rost. O să-ţi facă plăcere să te 
afli la Londra şi mai ales să fii împreună cu sora ta; şi dacă 
Elinor ar condescinde vreodată să se aştepte la distracţii le- 
ar şi întrezări dintr-o mie de surse; poate că i-ar face totuşi 
plăcere să strângă mai mult legăturile cu familia cumnatei 
ei. 

Elinor ţinuse întotdeauna foarte mult să aibă prilejul de a 
o face pe mama ei să nu mai conteze atât de mult pe 
ataşamentul lui Edward faţă de ea, pentru ca şocul să fie 
mai puţin dureros când urma să afle întreg adevărul; şi 
acum, când se văzu astfel atacată, deşi nu prea avea 
speranţa de a izbuti, se sili să încerce a-şi pune planul în 
aplicare, spunând, cu tot calmul de care se simţea capabilă: 

— "Ţin foarte mult la Edward Ferrars, şi-o să-mi facă 
întotdeauna plăcere să-l văd, dar în ceea ce priveşte restul 
familiei, îmi este cu totul indiferent dacă am să-i cunosc 
vreodată sau nu. 

Doamna Dashwood zâmbi şi nu mai spuse nimic. Marianne 
îşi ridică privirile uimită şi Elinor avu impresia că ar fi fost 
poate mai bine să-şi fi ţinut gura. 

După ce mai chibzuiră puţin, stabiliră, în cele din urmă, să 
accepte amândouă invitaţia. Doamna Jennings fu foarte 
bucuroasă când află acest lucru şi le asigură că o să aibă 
grijă de ele şi că o să se poarte aşa cum se cuvine. 

Dar ea nu fu singura care se bucură când află vestea. 

Sir John fu încântat, căci pentru un bărbat, a cărui 
permanentă sursă de nelinişte era groaza de a rămâne 
singur, racolarea a încă două persoane, care să rotunjească 
numărul familiei sale din Londra, însemna mare lucru. 

Chiar şi lady Middleton îşi dădu osteneala de a se arăta 
încântată, ceea ce necesita un efort neobişnuit din partea 
ei; iar cât despre domnişoarele Steele, şi mai ales Lucy, ele 
nu fură în viaţa lor mai fericite ca atunci când aflară această 
veste. 


Elinor se supuse planului care contravenea dorințelor ei 
cu mai puţină aversiune decât se aşteptase. În ceea ce o 
privea, o interesa acum prea puţin dacă se ducea sau nu la 
Londra; şi când îşi dădu seama cât de mult se bucura mama 
lor la ideea plecării şi câtă voioşie exprimau ochii, vocea şi 
comportarea surorii ei, care-şi revenise acum la vioiciunea 
ei obişnuită şi era încă şi mai veselă decât de obicei, nu se 
mai putu simţi nemulțumită de motivul acestor manifestări 
şi nici nu mai vru să se mai gândească la eventualele 
rezultate neplăcute ale călătoriei lor. 

Bucuria Mariannei aproape că întrecea fericirea însăşi, 
atât era de tulburată şi de nerăbdătoare la gândul plecării. 
Faptul că trebuia să-şi părăsească mama era singurul lucru 
care o mai potolea puţin; şi când se despărţiră fu cât se 
poate de îndurerată. Nici tristeţea mamei lor nu fu mai 
mică; şi dintre ele trei se părea că doar Elinor nu considera 
eternă despărţirea. 

Plecară în prima săptămână a lunii ianuarie. Familia 
Middleton urma să plece după câteva zile. Domnişoarele 
Steele îşi continuară şederea la Barton Park, urmând să 
pornească abia împreună cu restul familiei. 

CAPITOLUL XXVI. 

Nici nu se urcase bine în trăsură alături de doamna 
Jennings şi nici nu-şi începuse bine călătoria spre Londra, 
sub protecţia ei şi ca invitată a doamnei Jennings, că Elinor 
şi începu să se minuneze de situaţia în care se afla, ţinând 
seama cât de puţin o cunoşteau ele pe această doamnă, cât 
de puţin potrivite erau în ceea ce priveşte vârsta şi felul lor 
de a fi şi cât de multe obiecţii făcuse împotriva plecării lor 
cu numai câteva zile în urmă! Dar toate aceste obiecţii 
fuseseră înlăturate şi trecute cu vederea din pricina 
entuziasmului fericit al tinereţii împărtăşit în aceeaşi 
măsură de Marianne şi de mama lor; şi Elinor, în ciuda 
îndoielilor pe care le avea din când în când, privitoare la 
trăinicia sentimentelor lui Willoughby, nu putea să nu 
observe extazul aşteptării fericite care umplea întru totul 


sufletul Mariannei şi strălucea în ochii ei, fără să nu simtă 
cât de serbede erau în comparaţie cu propriile ei 
perspective, cât de tristă era starea ei de spirit şi câtă 
solicitudine ar fi manifestat faţă de situaţia surorii ei, dacă 
ar fi avut şi ea în vedere acelaşi obiectiv care s-o învioreze, 
aceeaşi posibilitate de a nutri speranţe. 

Acum nu mai trebuia decât puţină, foarte puţină vreme, 
pentru a se vedea care sunt adevăratele intenţii ale lui 
Willoughby; după toate probabilitățile, acesta se şi afla la 
Londra. Nerăbdarea Mariannei de a pleca dovedea că e 
sigură că are să-l întâlnească acolo; şi Elinor era hotărâtă 
să afle tot ce se poate despre caracterul lui, din propriile ei 
observaţii sau din ce va mai auzi de la alţii; şi nu numai în 
felul acesta, ci urmărind cu deosebită atenţie felul în care 
se va comporta faţă de sora ei, spre a se asigura cine este el 
cu adevărat şi ce gânduri are, încă de la primele lor 
întâlniri. Dacă s-ar fi întâmplat ca rezultatul observaţiilor ei 
să nu fie favorabil, era hotărâtă să-i deschidă cu orice preţ 
ochii surorii ei; şi dacă va fi altfel, strădaniile ei urmau să fie 
de altă natură - în acest caz va trebui să încerce să evite 
orice comparaţie egoistă, să înlăture orice regret care ar 
putea-o face să nu se bucure pe deplin de fericirea 
Mariannei. 

Călătoria dură trei zile şi comportarea Mariannei în tot 
acest timp fu un fericit exemplu al amabilităţii şi spiritului 
de tovărăşie la care s-ar fi putut aştepta pe viitor doamna 
Jennings din partea ei. Nu scoase nici o vorbă mai tot 
drumul, cufundată în propriile ei gânduri, în afară de cazul 
când apărea vreun obiectiv pitoresc, care o făcea să scoată 
vreo exclamaţie de încântare, adresată exclusiv surorii ei. 
Spre a mai compensa această atitudine, Elinor îşi luă 
aşadar numaidecât în primire funcţia de reprezentantă a 
politeţii pe care singură şi-o atribuise, se purtă cu cea mai 
mare atenţie faţă de doamna Jennings, stătu cu ea de 
vorbă, râse împreună cu ea şi o ascultă pe cât îi stătu în 
putinţă; iar doamna Jennings, pe de altă parte, le trată pe 


amândouă cu o deosebită amabilitate, avu în permanenţă 
grijă ca ele să se simtă bine şi să nu se plictisească şi nu se 
necăji decât atunci când nu vroiau să aleagă singure ce să 
mănânce pe la hanuri, sau când nu reuşea să afle de la ele 
dacă preferă somon în loc de cod sau rasol de pasăre în loc 
de cotlete de vițel. În cea de a treia zi, în jurul orei trei, 
ajunseră la Londra, fericite după o astfel de călătorie, că nu 
mai stau închise într-o trăsură şi gata să se bucure de 
plăcerea unui foc bun. 

Casa era frumoasă şi bine mobilată; şi cele două 
domnişoare intrară numaidecât în stăpânirea unei odăi 
foarte confortabile. Fusese camera Charlottei; deasupra 
poliţei căminului mai atârna încă un peisaj lucrat chiar de 
ea din mătase colorată, ca dovadă că-şi petrecuse cu folos 
şapte ani într-o şcoală bună din Londra. 

Cum masa avea să fie gata abia la vreo două ore după 
sosirea lor, Elinor se hotări să-şi petreacă acest răgaz 
scriindu-i mamei ei şi se aşeză în acest scop la o măsuţă. 

Câteva minute mai târziu, Marianne făcu şi ea la fel. 

— Eu scriu acasă, îi spuse Elinor, nu crezi c-ar fi bine să-ţi 
amâni scrisoarea cu două-trei zile? 

— Dar nu mamei îi scriu, răspunse Marianne în grabă, ca 
şi cum ar fi vrut să evite să i se mai pună vreo întrebare. 

Elinor nu spuse nimic: îi trecu imediat prin minte însă că îi 
scrie probabil lui Willoughby; şi concluzia pe care o trase 
numaidecât fu că trebuie să fie totuşi logodiţi, oricât de 
mult ar fi vrut ei să tăinuiască totul. Această convingere, 
deşi nu pe de-a-ntregul satisfăcătoare, îi făcu plăcere, şi-şi 
continuă scrisoarea cu şi mai mult zel. Marianne o termină 
pe a ei în câteva minute; nu părea să fie decât un bileţel; 
apoi îl împături, îl pecetlui şi scrise foarte repede adresa pe 
el. Elinor avu impresia că distinge un W mare şi Marianne 
nici nu terminase bine de scris că sună clopoţelul şi când 
valetul îşi făcu apariţia îl rugă să-i expedieze misiva printr- 
un curier. În felul acesta chestiunea fu imediat aranjată. 


După care continuă să fie foarte bine dispusă; dar era în 
acelaşi timp şi foarte agitată, ceea ce nu prea îi făcu plăcere 
surorii ei, iar această nelinişte spori pe măsură ce se însera. 
Abia dacă mai putu mânca ceva la masă, iar apoi, când se 
întoarseră în salon, părea că ascultă nerăbdătoare orice 
zgomot de trăsură. 

Elinor fu cât se poate de mulţumită că doamna Jennings 
fiind foarte ocupată la ea în cameră nu putu observa cele ce 
se petreceau. Se aduse ceaiul şi după ce Marianne fu 
dezamăgită de mai multe ori de unele bătăi în uşa vecinilor, 
se auzi una puternică, ce nu mai putea fi confundată: cineva 
bătuse la uşa casei lor. Elinor era încredinţată că valetul va 
anunţa sosirea lui Willoughby, iar Marianne, ridicându-se în 
picioare, se îndreptă spre uşă. Domnea o tăcere deplină; nu 
mai putea fi suportată prea multe secunde; Marianne 
deschise uşa, făcu câţiva paşi spre scară şi după ce ascultă 
o vreme se reîntoarse în odaie, stăpânită de emoția ce i-ar fi 
produs-o, în mod firesc, convingerea că l-a auzit. 

Prea emoţionată să se mai poată stăpâni în clipa aceea, nu 
putu să nu exclame: 

— O, Elinor, e Willoughby, e Willoughby, zău aşa! Şi lăsă 
impresia că e gata să se arunce în braţele acestuia când 
iată că-şi făcu apariţia colonelul Brandon. 

Lovitura fu prea puternică să o poată suporta calmă, aşa 
că părăsi imediat încăperea. Elinor fu şi ea dezamăgită; în 
acelaşi timp însă consideraţia pe care o avea faţă de 
colonelul Brandon o făcu să-l primească cu căldură; şi-i 
păru rău ca un bărbat care ţinea atât de mult la sora ei să-şi 
dea seama că ea nu încearcă decât mâhnire şi dezamăgire, 
văzându-l. Înţelese numaidecât că lui nu-i scăpase 
atitudinea Mariannei; o urmări cu atâta uimire şi 
preocupare, când părăsi odaia, încât cu greu reuşi să se 
reculeagă şi să se poarte cu politeţea de rigoare. 

— Sora dumitale nu se simte bine? Întrebă el. 

Elinor îi răspunse că într-adevăr aşa e, şi apoi vorbi de 
dureri de cap, de surmenaj, de deprimare şi de tot ce-i mai 


trecu prin minte c-ar putea - în limitele decenţei - să 
explice atitudinea surorii ei. 

Brandon ascultă cu toată atenţia, păru că-şi revine şi nu 
mai redeschise subiectul, ci începu să-i spună cât de mult se 
bucură să le vadă la Londra, punându-i obişnuitele întrebări 
despre cum călătoriseră şi despre cei pe care-i lăsaseră în 
urmă. 

Continuară să vorbească astfel, cu calm, niciunul din ei 
neavând prea mult interes pentru ceea ce discutau, 
amândoi abătuţi, amândoi cu gândurile în altă parte. 

Elinor ar fi vrut foarte mult să-l întrebe dacă Willoughby e 
la Londra, dar nu vru să-l necăjească, interesându-se de 
rivalul lui; şi în cele din urmă, în lipsă de subiecte de 
discuţie, îl întrebă dacă în vremea din urmă fusese tot 
timpul la Londra. 

— Da, replică el, uşor încurcat, mai tot timpul; am fost o 
dată sau de două ori la Delaford pentru câteva zile, dar n- 
am mai putut trece pe la Barton. 

Aceste cuvinte şi felul în care le spuse îi aduseră imediat în 
minte lui Elinor toate amănuntele în legătură cu plecarea 
lui de acolo, toată neplăcerea pricinuită şi bănuielile ce i le 
provocase doamnei Jennings; şi se temu ca nu cumva 
întrebarea ei să fi trădat mai multă curiozitate faţă de acest 
subiect decât simţise de fapt. 

Curând veni şi doamna Jennings. 

— Vai, domnule colonel, spuse ea cu obişnuita ei veselie 
gălăgioasă, mă bucur grozav să te văd - îmi pare rău că n- 
am putut veni mai repede - scuză-mă, te rog - dara trebuit 
să mai arunc şi eu o privire pe ici, pe colo şi să mai aranjez 
câte ceva, căci n-am mai fost de multă vreme acasă şi cred 
că ştii că sunt întotdeauna o groază de mărunţişuri de pus 
la punct după ce ai fost plecată un timp; şi-a trebuit să 
aranjez lucrurile cu Cartwright. Doamne, de la masă şi pân- 
acum am fost mai harnică decât o albină! Dar, ia spune-mi, 
domnule colonel, cum ai făcut de ai aflat că voi sosi astăzi la 
Londra? 


— Am avut plăcerea să aud acest lucru la domnul Palmer, 
unde am luat masa. 

— Aa, aşa ai aflat; şi ce mai fac toţi de-acolo? Ce mai face 
Charlotte? Garantez că trebuie să fi luat proporţii serioase. 

— Doamna Palmer arăta foarte bine şi am fost rugat să vă 
spun că o veţi vedea cu siguranţă mâine. 

— Sigur că da; aşa mă gândeam şi eu. Ei bine, domnule 
colonel, după cum vezi. Am adus cu mine două domnişoare 
- de fapt acum n-o vezi decât pe una dintre ele, dar mai 
este una pe undeva, pe aici. Şi pe deasupra e vorba de 
prietena dumitale, domnişoara Marianne. Cred că n-are să- 
ţi pară rău să auzi una ca asta. Nu prea ştiu cum osăte 
înţelegi cu domnul Willoughby... Ei, e grozav să fii tânăr şi 
frumos. Ştii, am fost şi eu tânără odată, dar n-am fost 
frumoasă - ghinionul meu. Cu toate astea, am avut un 
bărbat foarte bun, aşa că nu ştiu ce mai poate face în plus 
frumuseţea. Vai, bietul de el! E mort de opt ani şi mai bine. 
Dar, ia spune, domnule colonel, pe unde mi-ai umblat de 
când ne-am despărţit? Şi cum îţi mai merg treburile? Haide, 
haide, fără secrete între prieteni... 

Colonelul răspunse la toate întrebările ei cu obişnuita lui 
blândeţe, fără să-i dea însă vreun răspuns care să-i 
satisfacă curiozitatea. Elinor începu să pregătească ceaiul şi 
Marianne fu obligată să-şi facă apariţia. 

După sosirea ei, colonelul Brandon fu mai tăcut şi mai 
gânditor decât până atunci şi doamna Jennings nu-l putu 
convinge să rămână mai mult. În seara aceea nu mai avură 
nici un musafir şi doamnele fură toate de acord să se culce 
devreme. 

A doua zi, Marianne îşi revenise cu totul; părea fericită. 
Părea să fi uitat dezamăgirea ce-o încercase cu o seară în 
urmă în aşteptarea a ceea ce avea să se întâmple în ziua 
aceea. Nu-şi luaseră bine micul dejun că trăsura doamnei 
Palmer se şi opri la uşa casei lor şi-n câteva minute ea 
apăru râzând, în odaie: era atât de încântată să le vadă pe 
toate, încât era greu de spus dacă se bucură mai mult să-şi 


revadă mama sau pe domnişoarele Dashwood. Era foarte 
mirată că veniseră la Londra, cu toate că se aşteptase tot 
timpul la asta, era foarte supărată că acceptaseră invitaţia 
maică-si după ce-o refuzaseră pe a ei, cu toate că, pe de 
altă parte, nu le-ar fi iertat niciodată dacă n-ar fi venit. 

— Domnul Palmer are să fie mai mult decât fericit să vă 
vadă, spuse ea. Ce credeţi c-a zis când a aflat că veniţi cu 
mama? Acum am uitat ce-a spus, dar era ceva foarte 
nostim! 

După ce petrecură un ceas sau două la un taifas tihnit, 
după cum spunea mama ei sau, cu alte cuvinte, asistând la 
un fel de interogatoriu din partea doamnei Jennings în 
legătură cu toate cunoştinţele lor, şi la tot felul de râsete 
fără rost din partea doamnei Palmer, aceasta din urmă 
propuse ca toate să o însoţească la nişte cumpărături pe 
care trebuia să le facă în dimineaţa aceea, propunere ce fu 
repede acceptată de doamna Jennings şi de Elinor, care şi 
ele aveau de cumpărat câte ceva; Marianne, care refuză să 
meargă la început, fu până la urmă convinsă să le 
însoţească. 

Oriunde se duseră fu, evident, cu ochii în patru. În Bond 
Street, mai ales, unde aveau multe de târguit, era mereu cu 
privirile la pândă; în orice magazin intrară, mintea îi era în 
cu totul altă parte decât la ceea ce avea în faţa ochilor, 
decât la ceea ce le interesa şi le preocupa pe celelalte. 
Marianne fiind pretutindeni neliniştită şi nemulțumită, 
Elinor nu putu obţine nici o părere din partea surorii ei cu 
privire la vreun articol pe care vroia să-l cumpere; nimic 
nu-i făcea plăcere; era doar nerăbdătoare să se întoarcă 
acasă şi cu greu îşi putea stăpâni enervarea ce-o resimțea 
faţă de plictisitoarea doamnă Palmer, care se simţea atrasă 
de tot ce era frumos, scump sau nou, care vroia să cumpere 
totul şi nu se putea hotări să ia nimic şi-şi irosea vremea, 
extaziată şi în imposibilitatea de a se hotări. 

Dimineaţa se apropia de sfârşit când se întoarseră acasă; 
şi nici nu intrară bine pe uşă că Marianne o zbughi 


nerăbdătoare în sus, pe scări; când Elinor o ajunse din 
urmă, tocmai se întorcea de la masă cu o faţă îndurerată, ce 
dovedea că Willoughby nu trecuse pe acolo. 

— Nu mi s-a lăsat nici o scrisoare în timp ce eram în oraş? 
Îl întrebă ea pe valetul care tocmai intra, aducând 
pachetele. 

I se răspunse că nu, nu lăsase nimeni nici o scrisoare. 

— Eşti foarte sigur că n-am primit nici o scrisoare? 

Eşti sigur că nici un servitor, nici un curier n-a adus vreo 
scrisoare sau vreun bileţel? 

Omul răspunse că nimeni nu adusese nimic. 

— Cât mi se pare de curios! Spuse ea, cu glas scăzut şi 
dezamăgit, pe când se întorcea spre fereastră. 

„Într-adevăr, foarte curios”, îşi spuse Elinor în sinea ei, 
privindu-şi neliniştită sora. „Dacă n-ar fi ştiut că Willoughby 
e la Londra, nu i-ar fi scris, cum a făcut-o, i-ar fi scris la 
Combe Magna; şi dacă e la Londra, ce curios mi se pare că 
nici nu vine, nici nu scrie! Oh, scumpa mea mamă, nu faci 
de loc bine încuviinţând o logodnă între fata ta care e atât 
de tânără şi un bărbat pe care-l cunoşti atât de puţin, o 
logodnă ce se desfăşoară într-un mod atât de îndoielnic, 
atât de misterios! 'Tare aş mai vrea să-i pun câteva 
întrebări, dar cum are să-mi suporte amestecul? 

După o oarecare chibzuială, hotări că, dacă aparențele 
continuau să rămână la fel de neplăcute cum păreau a fi, îi 
va prezenta mamei ei, în termeni cât se poate de duri, 
necesitatea de a face o serioasă investigaţie în această 
privinţă. 

Doamna Palmer şi două doamne mai în vârstă, prietene 
intime ale doamnei Jennings, pe care le întâlnise şi le 
invitase în cursul dimineţii, luară masa cu ele. 

Una dintre ele le părăsi curând după ce luară ceaiul, 
pentru că avea nişte obligaţii în seara aceea şi Elinor fu 
silită să le ajute să organizeze o partidă de wist. Marianne 
nu era de nici un folos în astfel de ocazii, pentru că nu vroia 
să înveţe jocul; dar deşi era aşadar liberă să facă ce vroia, 


nu petrecu o seară mai plăcută decât Elinor, căci suferi tot 
timpul din pricina dezamăgirii şi a neliniştii ce i-o producea 
aşteptarea. Din când în când se străduia câteva minute să 
citească, dar repede arunca de o parte cartea şi revenea la 
mai plăcuta îndeletnicire de a se plimba prin odaie încoace 
şi încolo, oprindu-se pentru o clipă când ajungea în dreptul 
ferestrei, sperând să poată desluşi mult aşteptata bătaie în 
uşă. 

CAPITOLUL XXVII 

— Dacă vremea asta senină o să mai dureze, spuse 
doamna Jennings când se întâlniră a doua zi dimineaţa la 
micul dejun, lui sir John n-are să-i convină să plece de la 
Barton săptămâna viitoare; e lucru trist pentr-un vânător să 
piardă bucuriile unei zile de vânătoare. Bieţii oameni! Îmi 
pare întotdeauna rău de ei, când totuşi se întâmplă s-o 
piardă. Ei o pun atâta la inimă! 

— Asta aşa-i, exclamă Marianne veselă, îndreptându-se, în 
timp ce vorbea, spre fereastră, ca să poată observa starea 
vremii. La asta nu m-am gândit. O vreme ca asta are să-i 
facă pe mulţi vânători să mai zăbovească la ţară. 

Acest prilej de aducere aminte avu efecte miraculoase; îi 
readuse întreaga bună dispoziţie. 

— Pentru ei, vremea e într-adevăr foarte bună, continuă 
ea, pe când se aşeza din nou la masă, cu o mină fericită. Cât 
de mult trebuie să se bucure de ea! Dar 


(şi aici neliniştea puse din nou stăpânire pe ea) nu ne 
putem aştepta să dureze prea mult. În această perioadă a 
anului, şi după un asemenea şir de zile ploioase, fără 
îndoială că n-o să ne mai bucurăm prea mult de cer senin. 
În curând o să vină gerul şi o să avem probabil un ger 
aprig. Poate că într-o zi, două; este imposibil ca vremea asta 
blândă să mai dureze mult timp - se poate întâmpla să 
îngheţe chiar şi la noapte, nu? 

— În orice caz, spuse Elinor, încercând să o împiedice pe 
doamna Jennings să citească gândurile surorii ei la fel de 


bine ca şi ea, cred că pe la sfârşitul săptămânii sir John şi 
lady Middleton au să sosească la Londra. 

— Sigur, draga mea, asta ţi-o garantez. Mary ştie 
întotdeauna să-şi impună punctul de vedere. 

„Are să scrie la Combe chiar astăzi”, presupuse Elinor în 
sinea ei. 

Dar dacă scrisese într-adevăr, scrisoarea fu concepută şi 
expediată pe furiş, căci deşi fusese foarte atentă nu putuse 
observa nimic. Oricare ar fi fost adevărul, cu toate că Elinor 
nu era nici pe departe mulţumită de felul cum se 
desfăşurau lucrurile, nu se simţea totuşi prost, atâta timp 
cât Marianne era bine dispusă. Şi Marianne era bine 
dispusă; era fericită că vremea e frumoasă şi mai fericită 
încă în aşteptarea gerului. 

Îşi petrecură mai toată dimineaţa lăsând cărţi de vizită pe 
la locuinţele cunoştinţelor doamnei Jennings, spre a le 
informa că se află la Londra; şi Marianne îşi petrecea mai 
tot timpul observând dincotro bate vântul şi toate 
transformările cerului închipuindu-şi că se simte o 
schimbare în aer. 

— Nu găseşti că e mai frig decât era azi-dimineaţă, Elinor? 
Mie mi se pare că deosebirea e foarte evidentă. 

Abia dacă mai pot încălzi mâinile, chiar şi în manşon. 

Am impresia că ieri n-a fost aşa. Parcă şi norii se împrăştie; 
curând are să apară şi soarele şi o să avem o după-amiază 
senină. 

Elinor era când amuzată, când îndurerată; dar Marianne 
persevera şi nu vedea decât geruri care se pregăteau să 
vină, deducând acest lucru în fiecare seară, din strălucirea 
focului, şi în fiecare dimineaţă, din starea atmosferei. 

Domnişoarele Dashwood nu aveau motive să fie 
nemulţumite de stilul de viaţă al doamnei Jennings şi de 
cunoştinţele ei, şi nici de comportarea ei faţă de ele, 
întotdeauna plină de amabilitate. Îşi conducea întreaga 
gospodărie conform unui plan foarte îngăduitor şi, în afară 
de câteva dintre vechile ei cunoştinţe din City la care, spre 


regretul ladyei Middleton, nu renunţase, nu era în vizită cu 
nimeni care să fi putut tulbura sentimentele tinerelor ei 
prietene. Mulțumită să constate că lucrurile stau mai bine 
decât se aşteptase în această privinţă, Elinor era dispusă să 
fie mai înţelegătoare faţă de plictiseala petrecerilor la care 
luau parte în fiecare seară, fie acasă la ea, fie în altă parte 
şi care, constând numai din jocuri de cărţi, nu puteau de loc 
să o amuze. 

Colonelul Brandon, care fusese poftit să treacă pe acolo 
oricând dorea, venea să le vadă aproape zilnic: dorea să o 
privească pe Marianne şi să stea de vorbă cu Elinor, care 
adesea găsea mai multă plăcere în a conversa cu el, decât 
în celelalte amuzamente de peste zi, dar care, pe de altă 
parte, era foarte îngrijorată de interesul pe care el îl 
manifesta în continuare faţă de sora ei. Îi era teamă să nu 
se transforme într-un ataşament foarte puternic. Îi părea 
rău pentru el să-l vadă cu câtă seriozitate se uita la 
Marianne şi era evident că era încă şi mai abătut decât la 
Barton. 

Cam la o săptămână după sosirea lor, aflară cu certitudine 
că Willoughby fusese şi el pe acolo. Într-o dimineaţă când se 
întoarseră acasă după plimbarea cu trăsura, îi găsiră cartea 
de vizită pe masă. 

— Doamne, Dumnezeule! Exclamă Marianne, a fost aici în 
timp ce noi eram plecate! 

Elinor, care se bucura să ştie că e la Londra, îndrăzni să-i 
spună: 

— Fii sigură că mâine are să treacă din nou. 

Dar Marianne păru că nici nu aude ce-i spune şi, când 
doamna Jennings intră în odaie, dispăru cu preţioasa carte 
de vizită. 

Acest eveniment, care îi ridică moralul lui Elinor, o făcu pe 
sora ei să devină tot atât de agitată ca şi mai înainte, dacă 
nu chiar şi mai mult. Din acea clipă nu mai avu linişte; 
nerăbdarea cu care-l aştepta să sosească la orice oră din zi, 


o făcu să nu mai fie bună de nimic. A doua zi de dimineaţă, 
când toţi ceilalţi plecară, insistă să fie lăsată acasă. 

Elinor era tulburată gândindu-se la ce s-ar putea întâmpla 
în Berkeley Street, în absenta lor; dar când se întoarse, nu 
fu nevoie s-o privească pe sora ei de două ori ca să-şi dea 
seama că Willoughby nu le mai făcuse a doua vizită. Chiar 
atunci li se aduse un bileţel ce fu pus pe masă. 

— Pentru mine! Exclamă Marianne, grăbindu-se să-lia. 

— Nu, domnişoară, pentru stăpâna mea. 

Dar Marianne, care nu era de loc convinsă, îl luă 
numaidecât. 

— E într-adevăr pentru doamna Jennings; ce enervant! 

— Aştepţi o scrisoare? Întrebă Elinor, nereuşind să se mai 
abţină. 

— Da, oarecum, într-o oarecare măsură... 

Apoi, după o scurtă pauză, Elinor spuse: 

— N-ai încredere în mine, Marianne. 

— Vai, Elinor, să primesc acest reproş tocmai de la tine - tu 
care n-ai încredere în nimeni? 

— Eu! Îi răspunse Elinor, oarecum încurcată. Dar zău, 
Marianne, eu n-am nimica de spus. 

— Nici eu, răspunse Marianne cu energie; aşa că situaţiile 
noastre sunt asemănătoare. Niciuna dintre noi n-are nimic 
de spus; tu, pentru că eşti comunicativă, iar eu pentru că nu 
ascund niciodată nimic. 

Mâhnită de acuzaţia că este prea rezervată, de care nu se 
putea dezvinovăţi, Elinor nu ştia cum s-o facă pe Marianne 
să-şi deschidă sufletul în mai mare măsură. 

Curând doamna Jennings îşi făcu apariţia şi după ce i se 
dădu biletul îl citi cu glas tare. Era de la lady Middleton: o 
anunţa că sosiseră în Conduit Street şi că o roagă pe mama 
şi pe verişoarele ei să treacă pe acolo în seara aceea. Din 
pricină că sir John era ocupat, iar ea suferea de o răceală 
serioasă, nu putuseră să treacă prin Berkeley Street. 
Invitaţia fu acceptată; dar când se apropie ora la care 
trebuiau să plece, necesar fiind ca din politeţe faţă de 


doamna Jennings să o însoţească amândouă în această 
vizită, Elinor întâmpină oarecari dificultăţi în a o convinge 
pe sora ei să meargă cu ele, pentru că ea încă nu-l văzuse 
pe Willoughby; aşa că nu numai că nu vroia să se mai 
plictisească în vizită, dar mai ales nu era dispusă să rişte ca 
el să treacă din nou pe acolo în absenţa lor. 

În seara aceea Elinor descoperi că firea omului nu se 
modifică în mod esenţial o dată cu schimbarea locuinţei; 
căci sir John abia se stabilise la Londra, că şi izbutise să 
adune în casa lui vreo douăzeci de tineri şi să-i distreze cu 
un bal. Acest lucru nu-i convenea, totuşi, ladyei Middleton. 
La ţară, o serată organizată pe nepregătite era foarte la 
locul ei; dar la Londra, unde reputaţia de eleganţă era mult 
mai importantă şi mai greu de obţinut, era un risc mult 
prea mare ca, pentru a face plăcere câtorva fete, să se afle 
că lady Middleton organizase un dans de numai opt sau 
nouă perechi, doar cu doi muzicanți şi cu un simplu bufet 
rece. 

Doamna şi domnul Palmer erau şi ei prezenţi. Domnul 
Palmer, pe care nu-l văzuseră de când veniseră la Londra, 
deoarece se dovedea foarte grijuliu în a nu da de loc 
impresia că-i acordă vreo atenţie soacrei lui, din care 
pricină nici nu se apropie de ea, nu dădu nici un semn de 
recunoaştere la apariţia lor. Le privi în treacăt, fără să pară 
că ştie cine sunt şi nu făcu decât s-o salute pe doamna 
Jennings dând din cap, din celălalt capăt al încăperii. Când 
intră, Marianne aruncă o privire de jur împrejur; era 
suficient, el nu era acolo - şi se aşeză la fel de puţin dispusă 
să se amuze ori să-i amuze pe ceilalţi. După ce stătuseră 
împreună cam vreun ceas, domnul Palmer se îndreptă agale 
către domnişoarele Dashwood, pentru a-şi exprima uimirea 
că le vede la Londra, deşi colonelul Brandon fusese pentru 
prima dată informat de sosirea lor în casa lui şi deşi el 
însuşi spusese ceva foarte nostim, atunci când aflase că 
urmează să vină. 

— Credeam că sunteţi amândouă în Devonshire, spuse el. 


— Da? Replică Elinor. 

— Şi când vă întoarceţi acolo? 

— Nu ştiu. 

Şi cu asta conversaţia dintre ei luă sfârşit. 

Niciodată în viaţa ei nu fusese Marianne atât de puţin 
dispusă să danseze ca în seara aceea şi niciodată efortul n-o 
obosise atât de mult. Se plânse de acest lucru pe când se 
înapoiau în Berkeley Street. 

— Ei, ei, cunoaştem prea bine motivul, spuse doamna 
Jennings; dacă o anumită persoană, pe care n-am s-o 
numesc, s-ar fi aflat acolo, n-ai fi fost de loc obosită; şi, ca să 
spunem adevărul, n-a fost de loc frumos din partea lui să 
evite să te întâlnească, din moment ce a fost invitat. 

— Invitat! Exclamă Marianne. 

— Aşa mi-a spus fiica mea, lady Middleton, căci se pare că 
sir John l-a întâlnit pe undeva pe stradă azi dimineaţă. 

Marianne nu mai scoase o vorbă, dar păru a fi primit o 
lovitură cumplită. În această situaţie, nerăbdătoare să facă 
ceva care ar fi putut să-i aducă vreo mângâiere surorii ei, 
Elinor se hotări să-i scrie mamei lor a doua zi dimineaţă, 
sperând că, făcând-o să se teamă pentru sănătatea 
Mariannei, o va face să-i pună acele întrebări ce fuseseră 
amânate atâta; şi fu încă şi mai înclinată să-şi pună planul în 
aplicare când a doua zi, după micul dejun, observă că 
Marianne trimite din nou un bilet lui Willoughby, căci nu-şi 
putea închipui că scrie altei persoane. 

Cam pe la prânz, doamna Jennings ieşi singură în oraş cu 
nişte treburi şi Elinor începu numaidecât să-şi compună 
scrisoarea, în timp ce Marianne, prea neliniştită ca să facă 
ceva, prea tulburată ca să întreţină vreo conversaţie, se tot 
plimba de la o fereastră la alta sau se aşeza lângă foc, 
pradă unei triste meditații. Elinor se strădui foarte serios 
să-şi convingă mama, relatându-i tot ce se întâmplase; 
bănuiala ce-o avea despre nestatornicia lui Willoughby, 
îndemnând-o să-i ceară Mariannei, folosindu-se de orice 
rugăminţi în care să invoce datoria sau dragostea, pentru 


ca Marianne să-i dezvăluie situaţia adevărată asupra 
relaţiilor dintre ei. 

Nici nu-şi terminase bine scrisoarea, când o bătaie la uşă 
vesti un vizitator şi fu anunţat colonelul Brandon. 

Marianne, care-l văzuse de la fereastră şi căreia îi 
displăcea societatea de orice fel, plecă din odaie înainte ca 
acesta să intre. Brandon părea mai grav ca de obicei; şi deşi 
îşi exprimă satisfacția că o găseşte singură pe Elinor, de 
parcă ar fi avut să-i spună ceva între patru ochi, stătu un 
timp fără să scoată o vorbă. Convinsă că are să-i facă vreo 
comunicare care-o privea pe sora ei, Elinor aşteptă cu 
nerăbdare să înceapă a vorbi. Nu era prima oară că avea 
această convingere; de mai multe ori până atunci, începând 
cu remarca „Sora dumitale nu prea arată bine astăzi”, sau 
„Sora dumitale pare cam abătută”, păruse a fi pe punctul 
fie de a-i dezvălui, fie de a o întreba ceva anume în legătură 
cu ea. După o pauză de câteva minute, el rupse tăcerea, 
întrebând-o, cu oarecare emoție, când avea s-o poată 
felicita pentru că are un cumnat. Elinor nu se aşteptase la o 
astfel de întrebare şi, neavând pregătit nici un răspuns, fu 
obligată să recurgă la expedientul simplu şi foarte obişnuit 
de a întreba ce vrea să spună. El încercă să zâmbească, în 
timp ce-i răspundea: 

— Toată lumea e la curent cu logodna surorii dumitale cu 
domnul Willoughby. 

— Lumea nu poate fi la curent, replică Elinor, când nici 
familia ei nu ştie nimic despre o asemenea logodnă. 

Brandon păru uimit şi spuse: 

— Am să te rog să mă ierţi, mi-e teamă că întrebarea mea 
a fost impertinentă; dar nu credeam că e vorba de un 
secret, când îşi scriu pe faţă şi când toată lumea vorbeşte 
de căsătoria lor. 

— Dar cum se poate? Pe cine ai putut auzi spunându-ţi de 
una ca asta? 

— Pe mulţi; pe unii pe care dumneata nici nu-i cunoşti, pe 
alţii pe care-i cunoşti foarte bine, doamna Jennings, doamna 


Palmer şi familia Middleton. Şi încă n-aş fi crezut-o, căci 
atunci când mintea nu prea este dispusă să se lase convinsă 
găseşte întotdeauna ceva care să-i sprijine îndoielile, dacă 
n-aş fi văzut cu totul din întâmplare în mâna valetului care 
m-a poftit azi înăuntru un bilet scris de sora dumitale şi 
adresat domnului Willoughby. Am venit să mă interesez, dar 
eram convins încă înainte de a pune întrebarea. E totul 
stabilit definitiv? Este imposibil săâ?... Dar n-am nici un 
drept şi n-aş putea avea nici o şansă de a izbuti. Scuză-mă, 
domnişoară Dashwood. Cred că am greşit, vorbind atât de 
mult, dar nici nu mai ştiu ce să mai fac şi am avut 
întotdeauna cea mai mare încredere în înţelepciunea 
dumitale. Spune-mi că totul este hotărât, că orice 
încercare... pe scurt, că nu-mi rămâne altceva de făcut 
decât să-mi ascund sentimentele, dacă acest lucru îmi este 
cât de cât cu putinţă. 

Aceste cuvinte - mărturisire directă a dragostei lui pentru 
sora sa - o mişcară foarte mult. Nu putu spune nimic pentru 
moment; şi chiar când îşi mai reveni puţin, se gândi un timp 
la răspunsul cel mai potrivit pe care i l-ar fi putut da. 
Adevărata stare de lucruri dintre Willoughby şi sora ei îi era 
atât de puţin cunoscută, încât, străduindu-se să o explice, ar 
fi putut spune la fel de bine prea mult sau prea puţin. 
Totuşi, cum era convinsă că dragostea Mariannei pentru 
Willoughby nu-i poate lăsa nici o şansă de izbândă 
colonelului Brandon, oricare ar fi fost deznodământul acelui 
sentiment, şi dorind în acelaşi timp să nu-şi expună 
comportarea la vreo critică, se gândi - după o oarecare 
chibzuinţă - că e mai prudent şi mai puţin dureros să spună 
mai mult decât ştie sau crede cu adevărat. Recunoscu, prin 
urmare, că deşi n-a primit niciodată vreo încunoştinţare 
chiar din partea lor despre situaţia dintre ei, n-avea nici o 
îndoială în ceea ce priveşte dragostea lor reciprocă şi că nu 
este mirată să afle despre corespondenţa lor. 

Colonelul ascultă cu atenţie, fără să scoată o vorbă; şi când 
ea încetă de a mai vorbi se ridică numaidecât de pe scaun şi 


după ce-i spuse foarte emoţionat: „surorii dumitale îi doresc 
numai fericire; iar lui Willoughby să se străduiască să o 
merite”, îşi luă rămas bun şi plecă. 

Elinor încercă un sentiment foarte neplăcut, în urma 
acestei conversații şi el nu-i diminuă de loc neliniştea ce-o 
simţea în alte privinţe; dimpotrivă, rămase cu o tristă 
impresie despre nefericirea colonelului Brandon şi nici 
măcar nu vru s-o ştie alinată, fiind foarte nerăbdătoare să 
afle despre evenimentul ce trebuia să o confirme. 

CAPITOLUL XXVIII. 

În următoarele trei sau patru zile nu se întâmplă nimic 
care să o determine pe Elinor să regrete ce făcuse, 
adresându-i-se mamei ei; căci Willoughby nu veni şi nici nu 
scrise. Cam pe atunci trebuiau să o însoţească pe lady 
Middleton la o petrecere la care doamna Jennings nu putu 
participa, din pricină că fata ei cea mai mică nu se simţea 
prea bine şi Marianne, care era foarte prost dispusă, căreia 
nu-i păsa de felul în care arată, fiindu-i la fel de indiferent 
dacă se duce sau nu se duce la petrecere, se pregăti să 
meargă într-acolo, fără să trădeze vreo speranţă sau vreo 
bucurie. Stătu lângă focul din salon, până ce sosi lady 
Middleton, fără să se mişte măcar o dată de pe scaun, sau 
să-şi schimbe poziţia, cufundată în propriile-i gânduri şi 
nebăgând în seamă prezenţa surorii ei; şi când în cele din 
urmă li se spuse că lady Middleton e cu trăsura la uşă, 
tresări, de parc-ar fi uitat că aşteaptă pe cineva. 

Sosiră la timp la destinaţie; şi de îndată ce şirul de trăsuri 
din faţa lor le permise, coborâră, urcară scările, îşi auziră 
numele anunţate de la un palier la celălalt cu glas foarte 
limpede şi intrară într-o încăpere splendid luminată, plină 
de lume şi în care era insuportabil de cald. După ce spuseră 
toate cele cuvenite, făcându-i o plecăciune stăpânei casei, 
se amestecară în mulţime împărtăşind şi ele căldura şi 
dezagreabila situaţie în mod necesar sporite de sosirea lor. 
După un timp pe care-l petrecură spunând puţin şi făcând şi 
mai puţin, lady Middleton se aşeză la masa de cărţi, şi cum 


Marianne nu se simţea ispitită să se mişte prin salon, 
reuşind să găsească nişte scaune libere se aşezară, şi ea şi 
Elinor, nu departe de masa de joc. 

De abia se cuibăriseră, când Elinor îl observă, la câţiva 
metri de ele, pe Willoughby, conversând foarte serios cu o 
tânără extrem de elegantă. Curând, Willoughby o văzu că 
se uită la el, o salută numaidecât, cu o plecăciune, dar fără 
să încerce să stea de vorbă cu ea, sau să se apropie de 
Marianne, deşi era imposibil să n-o fi văzut; apoi îşi 
continuă conversaţia cu aceeaşi doamnă. Elinor se întoarse 
fără să vrea spre Marianne, să vadă dacă situaţia poate 
rămâne neobservată de ea. Atunci îl zări şi Marianne; şi faţa 
îmbujorându-i-se de o neaşteptată bucurie, s-ar fi îndreptat 
numaidecât spre el, dacă sora ei n-ar fi oprit-o cu un gest. 

— Sfinte Dumnezeule! Exclamă ea, e acolo, e acolo! 

Oh, de ce nu se uită la mine? De ce nu-i pot vorbi? 

— Te rog, linişteşte-te; te rog frumos, îi spuse Elinor, şi nu- 
ţi da în vileag sentimentele faţă de toţi cei de faţă. 

Poate că încă nu te-a observat. 

Dar asta n-o putea crede nici măcar ea; să fie liniştită în 
astfel de momente nu numai că era ceva ce depăşea 
puterile Mariannei, ci şi dorinţele ei. Şedea acolo, chinuită 
de nerăbdare, fapt care o schimbă foarte tare la faţă. 

În cele din urmă se întoarse din nou spre ele şi le privi pe 
amândouă; Marianne se ridică dintr-o dată şi, pronunţându- 
i numele cu un glas afectuos, îi întinse mâna. El se apropie 
şi adresându-i-se mai degrabă lui Elinor decât Mariannei, 
de parcă ar fi vrut să-i evite privirile şi, hotărât să nu ţină 
seama de atitudinea ei, se interesă, în grabă, de doamna 
Dashwood şi le întrebă de când sunt la Londra. Elinor îşi 
pierdu prezenţa de spirit când îl auzi cum li se adresează şi 
nu fu în stare să spună un singur cuvânt. Dar sora ei îşi 
exprimă sentimentele fără întârziere. Faţa i se făcu roşie ca 
para focului şi exclamă, cu o voce extrem de emoţionată: 

— Doamne sfinte, Willoughby! Dar ce înseamnă toate 
astea? N-ai primit scrisorile mele? Nu vrei să dai mâna cu 


mine? 

Astfel interpelat nu putu să n-o facă; dar atingerea mâinii 
ei păru că i-e penibilă şi nu i-o ţinu decât o clipă, în tot acest 
timp era evident că încearcă să-şi recapete stăpânirea de 
sine. Elinor îi privea cu atenţie faţa şi observă că expresia ei 
se mai linişteşte. După o pauză de o clipă, Willoughby vorbi 
cât se poate de calm: 

— Am avut onoarea de a trece pe la casa din Berkeley 
Street marţea trecută şi am regretat foarte mult că n-am 
avut norocul de a vă găsi acasă nici pe dumneavoastră două 
şi nici pe doamna Jennings. Sper că aţi găsit cartea mea de 
vizită? 

— Dar n-ai primit bileţelele mele? Exclamă Marianne, în 
culmea neliniştii. Sunt sigură că trebuie să fie vreo greşeală 
la mijloc, o greşeală îngrozitoare. Ce pot să însemne toate 
astea? Spune-mi, Willoughby, pentru numele lui Dumnezeu, 
spune-mi, ce s-a întâmplat? 

El nu-i dădu nici un răspuns: se înroşi puţin şi se simţi uşor 
stânjenit, dar, când întâlni privirea tinerei domnişoare cu 
care stătuse de vorbă mai înainte, simţi parcă nevoia unui 
efort imediat, îşi reveni din nou şi, după ce spuse: „Da, am 
avut plăcerea să fiu informat că aţi sosit la Londra, printr- 
un bilet pe care aţi fost atât de bună să mi-l trimiteţi”, se 
întoarse în grabă, cu o mică plecăciune şi reveni lângă 
prietena lui. 

Marianne, care acum se făcuse palidă ca moartea şi care 
nu se mai putea ţine pe picioare, se prăbuşi pe scaun şi 
Elinor, care se aştepta s-o vadă leşinând din clipă în clipă, 
încercă s-o ferească de privirile celorlalţi, în timp ce căuta 
s-o readucă în simţiri cu apă de lavandă. 

— Du-te la el, Elinor, exclamă ea, de îndată ce putu vorbi, 
şi sileşte-l să vină aici. Spune-i că trebuie să-l mai văd o 
dată, că trebuie să-i vorbesc numaidecât. Nu mă pot linişti, 
n-am să am o clipă de tihnă până când nu se vor lămuri 
toate acestea... Trebuie să fie vreo neînțelegere la mijloc. 
Oh, du-te imediat la el... 


— Cum am să pot face una ca asta? Nu, draga mea 
Marianne, trebuie să ai răbdare. Acesta nu e locul potrivit 
pentru explicaţii. Aşteaptă până mâine. 

Nu reuşi totuşi decât cu greu s-o împiedice să-l caute chiar 
ea şi îi fu imposibil s-o convingă să-şi stăpânească emoția, să 
aştepte, cel puţin, încercând să pară liniştită, până ce va 
reuşi să-i vorbească între patru ochi, cu mai mult efect, căci 
Marianne nu înceta o clipă să-şi exprime, cu glas scăzut, 
chinul sentimentelor ei, prin exclamaţii ce dovedeau cât 
este de nefericită. În scurtă vreme Elinor îi văzu pe 
Willoughby părăsind încăperea pe uşa ce dădea spre scară 
şi, spunându-i Mariannei că a plecat, încercă s-o convingă 
că e cu totul imposibil să mai stea de vorbă cu el în seara 
aceea. Marianne o rugă numaidecât pe sora ei să o implore 
pe lady Middleton să le ducă acasă, deoarece era prea 
nenorociră ca să mai rămână acolo măcar o clipă. 

Informată că Marianne nu se simte bine, lady Middleton, 
deşi era tocmai în toiul unui rober, fu prea politicoasă 
pentru a face cea mai mică obiecţie la dorinţa ei de a pleca 
numaidecât, şi trecându-şi cărţile unui prieten părăsiră 
petrecerea de îndată ce-şi găsiră trăsura. Nimeni nu scoase 
un cuvânt, în timp ce se întorceau în Berkeley Street. 
Marianne se chinuia în tăcere, prea nefericită ca să poată 
măcar să plângă; şi cum din fericire doamna Jennings nu se 
întorsese încă acasă, se duseră direct în camera lor şi 
sărurile de amoniu o mai readuseră puţin în simţiri. Curând 
era dezbrăcată şi culcată şi cum părea dornică să fie 
singură, sora ei o părăsi aşa că, în timp ce-o aştepta pe 
doamna Jennings să se întoarcă acasă, Elinor avu destul 
răgaz să se gândească la cele ce se petrecuseră. 

Nu se putea îndoi de faptul că între Marianne şi 
Willoughby existase vreun fel de logodnă şi era la fel de 
limpede că acum Willoughby se plictisise de această 
legătură; căci orice speranţă ar mai fi nutrit Marianne, ea, 
Elinor, nu putea atribui o asemenea purtare nici unui fel de 
greşeală sau neînțelegere. Nimic n-o putea explica decât o 


totală schimbare de sentimente. Şi indignarea i-ar fi fost 
încă şi mai mare, dacă n-ar fi observat cu ochii ei, la 
Willoughby, acea stânjeneală care părea o recunoaştere a 
faptului că ştie că nu se poartă cum se cuvine şi care o 
oprea să-l creadă. Atât de lipsit de scrupule încât să se fi 
jucat chiar de la început cu sentimentele surorii ei, fără 
vreun plan care să poată fi dezvăluit prin cercetări 
corespunzătoare. Probabil că absenţa îi slăbise afecțiunea, 
iar convenienţele sociale îl făcuseră poate să şi-o înfrângă; 
dar nu se putea hotări să creadă că la început el n-o iubise. 

În privinţa Mariannei, Elinor nu era în stare să se 
gândească altfel decât cu cea mai mare îngrijorare la 
durerea ce trebuie să i-o fi provocat o întâlnire atât de 
nefericită şi la chinurile încă şi mai mari pe care aveau săi 
le pricinuiască ceea ce urma să se întâmple. Situaţia 
nefericită în care se găsea ea, Elinor, nu însemna nimic în 
comparaţie cu cea a Mariannei; căci în timp ce ea îl putea 
stima pe Edward ca şi până atunci, chiar dacă trebuiau să 
rămână despărțiți în viitor, putea găsi întotdeauna o alinare. 
Dar toate împrejurările care ar fi putut face răul să devină 
şi mai cumplit păreau a se fi adunat laolaltă spre a spori 
nefericirea Mariannei, împingând-o până la o despărţire 
definitivă de Willoughby - o ruptură imediată şi 
ireconciliabilă. 

CAPITOLUL XXIX. 

În dimineaţa următoare, înainte ca femeia de serviciu să le 
fi aprins focul sau ca soarele să fi câştigat vreo putere 
asupra unei zile reci şi posomorâte de iarnă, Marianne, 
numai pe jumătate îmbrăcată, stătea îngenuncheată, 
sprijinindu-se de pervazul uneia dintre ferestre, pentru a 
avea mai multă lumină şi scria cât de repede îi permiteau 
lacrimile ce-i curgeau fără încetare pe obraji. În această 
poziţie o zări Elinor când fu trezită din somn de agitația şi 
suspinele Mariannei; şi după ce-o observă câteva clipe, cu 
îngrijorare, dar fără să scoată vreo vorbă, o întrebă, cu 
toată blândeţea: 


— Marianne, pot să te întreb... 

— Nu, Elinor, îi răspunse ea, nu mă întreba nimic; în 
curând vei afla totul. 

Calmul disperat cu care rosti aceste cuvinte nu dură decât 
atât cât le spuse, fiind imediat urmat de aceeaşi excesivă 
durere ce-o manifestase până atunci. Îi trebuiră câteva 
minute pentru a-şi putea continua scrisoarea; şi 
nenumăratele ei izbucniri de durere, care o sileau, la 
anumite intervale, să se întrerupă din scris, erau dovezi 
suficiente ale sentimentului ce-l încerca întrucât, mai mult 
ca sigur, îi scria pentru ultima dată lui Willoughby, Elinor se 
manifestă cu toată atenţia liniştită, lipsită de ostentaţie de 
care era în stare; ar fi încercat s-o mângâie şi s-o liniştească 
şi mai mult încă, dacă Marianne n-ar fi implorat-o, cu toată 
impetuozitatea unei irascibilităţi extreme, să nu-i mai 
vorbească pentru nimic în lume. În asemenea împrejurări 
era mai bine pentru amândouă să nu rămână împreună 
prea multă vreme; agitația sufletească a Mariannei nu 
numai că o făcu să părăsească odaia de îndată ce se 
îmbrăcă, ci, deoarece simţea pe de o parte nevoia 
singurătăţii şi pe de altă parte aceea de a schimba mereu 
locul, colindă prin casă până la ora când trebuiau să ia 
micul dejun, evitând să fie văzută de cineva. 

La masă nici nu mâncă şi nici nu încercă măcar să o facă; 
şi Elinor îşi dădu toată silinţa, nu să o îndemne să mănânce, 
şi nu să o compătimească sau să pară că-i dă vreo 
importanţă, ci doar să se străduiască s-o facă pe doamna 
Jennings să se preocupe numai de ea. 

Cum micul dejun era una dintre mesele la care doamna 
Jennings ţinea cel mai mult, dură un timp considerabil; 
tocmai mâncaseră şi se aşezau la masa de lucru, când 
Marianne primi o scrisoare, pe care o luă nerăbdătoare din 
mâinile servitorului şi, pălind cumplit, ieşi imediat din odaie. 
Elinor, care după felul în care se manifestase Marianne îşi 
dădu seama tot atât de bine ca şi când ar fi văzut cine o 
scrisese că trebuie să fie de la Willoughby, simţi dintr-o dată 


o slăbiciune care cu greu îi permise să-şi ţină capul sus şi 
începu să tremure toată, încât îi fu foarte teamă că va fi 
imposibil ca doamna Jennings să nu observe ceva. Bătrâna 
doamnă nu remarcă totuşi decât că Marianne a primit o 
scrisoare de la Willoughby, ceea ce eii se păru a fi o glumă 
foarte bună şi pe care o trată ca atare, şi râzând îşi exprimă 
speranţa că va fi pe placul Mariannei. Era prea ocupată tot 
măsurând lungimea firelor pentru carpeta de lână la care 
lucra, ca să mai poată observa suferinţa lui Elinor; şi după 
ce Marianne dispăru, continuă să vorbească foarte liniştită, 
spunând: 

— Pe cuvântul meu de onoare că n-am mai văzut în viaţa 
mea o fată care să fie îndrăgostită cu atâta disperare ca 
Marianne! Fetele mele nu erau nici pe departe atât de 
amorezate cum e ea, deşi se prostiseră şi ele destul; dar 
domnişoara Marianne s-a schimbat cu totul. 

Sper din toată inima că el n-are s-o facă să mai aştepte 
mult, căci ţi se face rău s-o vezi cum arată şi cât e de 
pierită. Spune-mi, te rog, când au de gând să se 
căsătorească? 

Deşi nicicând Elinor nu fusese mai puţin dispusă să 
vorbească, se strădui să răspundă acelui atac şi, încercând 
aşadar să zâmbească, replică: 

— Dar spuneţi, doamnă, tot vorbind, aţi ajuns să vă 
convingeţi că sora mea e logodită cu domnul Willoughby? 

Aveam impresia că nu faceţi decât să glumiţi, dar o 
întrebare atât de serioasă pare să se bazeze pe ceva mult 
mai profund; vă rog, prin urmare, să nu vă mai amăgiţi. 

Vă asigur că nimic nu m-ar surprinde mai mult decât să 
aflu că urmează să se căsătorească. 

— Ruşine, ruşine să-ţi fie, domnişoară Dashwood! 

Cum poţi vorbi în felul ăsta? Nu ştim cu toţii că trebuie să 
se căsătorească, fiindcă s-au îndrăgostit nebuneşte unul de 
altul din clipa în care s-au cunoscut? Nu i-am văzut în 
Devonshire împreună zi de zi, de dimineaţă până seara? Şi 
crezi că nu ştiu că sora dumitale a venit cu mine, la Londra, 


anume ca să-şi cumpere toaleta de mireasă? Haide, haide, 
n-ai să mă poţi face să cred altceva. Socoţi că dacă 
dumneata eşti atât de isteaţă, ceilalţi nu mai pot observa 
nimic? Dar crede-mă, n-ai nici a şansă, pentru că tot oraşul 
vorbeşte de căsătoria asta. Eu le povestesc tuturor despre 
ea şi Charlotte face la fel. 

— Credeţi-mă, doamnă, îi spuse Elinor cu toată gravitatea, 
că vă înşelaţi foarte tare. Şi zău că faceţi foarte rău 
răspândind o astfel de veste; şi-o să vă daţi seama că aşa 
este, deşi acum nu vreţi să mă credeţi. 

Doamna Jennings râse din nou, dar Elinor nu se mai simţi 
în stare să spună mai mult. Şi fiind nerăbdătoare să afle şi 
ea ce scrisese Willoughby, se grăbi să se întoarcă în camera 
lor. Când deschise uşa. O văzu pe Marianne întinsă în pat, 
aproape sufocându-se de durere, cu o scrisoare în mână şi 
altele două-trei împrăştiate lângă ea. 

Elinor se apropie, fără să scoată o vorbă, şi aşezându-se pe 
pat, îi luă mâna, i-o sărută de mai multe ori cu duioşie şi 
apoi izbucni într-un hohot de plâns, care, la început, fu 
aproape tot atât de violent ca şi acela al Mariannei. 

Deşi nu era în stare să vorbească, Marianne păru că simte 
toată duioşia acestei comportări; şi după ce suferiră 
împreună un timp, îi înmână lui Elinor toate scrisorile, apoi, 
îngropându-şi faţa în batistă, aproape că urlă de durere. 
Elinor, care ştia că o astfel de suferinţă, oricât de greu i-ar 
fi venit altcuiva să o vadă, trebuia să fie lăsată să se 
desfăşoare, rămase lângă ea, până când durerea Mariannei 
se mai linişti puţin, apoi, nerăbdătoare, luă scrisoarea lui 
Willoughby şi citi cele ce urmează: „Bond Street, ianuarie. 

Stimată domnişoară, Am avut tocmai onoarea dea vă 
primi scrisoarea, pentru care vă asigur de sincera mea 
recunoştinţă. Îmi pare foarte rău că ceva din comportarea 
mea de aseară nu v-a fost pe plac; şi deşi nu reuşesc de loc 
să-mi dau seama prin ce anume am putut, spre nefericirea 
mea, să vă jignesc, vă rog să mă iertaţi pentru un lucru pe 
care, vă asigur, l-am făcut absolut fără nici o intenţie. N-o să 


mă gândesc niciodată decât cu cea mai mare plăcere şi 
gratitudine la fostele mele legături de prietenie cu familia 
dumneavoastră, în Devonshire, şi vreau să cred că ele nu 
vor avea de suferit din pricina vreunei greşeli sau 
neînţelegeri a acţiunilor mele. Am o sinceră stimă pentru 
întreaga dumneavoastră familie; dar dacă cumva s-a 
întâmplat să am nefericirea de a da impresia că am simţit 
mai mult decât în realitate sau mai mult decât am vrut să 
spun, am să-mi reproşez că nu mi-am ascuns mai bine 
consideraţia ce-o aveam faţă de dumneavoastră. Veţi fi de 
acord că este imposibil să fi avut alte intenţii, când veţi afla 
că afecțiunea mea se îndreaptă de multă vreme spre 
altcineva şi sper că peste câteva săptămâni doar, logodna 
mea va deveni un fapt împlinit. Cu mare regret mă supun 
dorinţei dumneavoastră de a vă înapoia scrisorile pe care 
am avut cinstea să le primesc de la dumneavoastră şi şuviţa 
de păr, pe care aţi fost atât de mărinimoasă să mi-o oferiţi. 

Rămân, stimată domnişoară, al dumneavoastră supus şi 
umil servitor, John Willoughby” 

Oricine îşi poate închipui indignarea cu care Elinor citi 
această scrisoare. Deşi ştia, încă dinainte de a-şi arunca 
ochii pe ea, că trebuie să fie o dovadă a nestatorniciei lui şi 
că ea confirma probabil definitiva lor despărţire, nu-şi 
putea închipui un asemenea limbaj prin care să fie aduse la 
cunoştinţă asemenea lucruri; şi nici nu şi-l imagina pe 
Willoughby în stare să se abată atât de mult de la aparenţa 
unor maniere delicate şi onorabile - potrivite cu decenţa 
firească a unui gentleman - încât să trimită o scrisoare atât 
de neruşinată şi lipsită de omenie, o scrisoare care, în loc să 
exprime dorinţa lui de a-şi redobândi libertatea, 
manifestând în acelaşi timp şi regretele lui, nu recunoştea 
nici un abuz de încredere, nega orice urmă de afecţiune; o 
scrisoare în care fiecare rând era o insultă şi care dovedea 
că autorul ei este un ticălos înrăit. 

Se uită un timp la această scrisoare cu uimire şi indignare; 
apoi o mai citi o dată şi încă o dată; dar sila ei faţă de omul 


care 0 scrisese creştea cu fiecare nouă lectură; 
sentimentele ce le încerca faţă de el erau atât de 
înverşunate, încât nu îndrăzni să i le împărtăşească 
Mariannei, ca nu cumva s-o facă să sufere şi mai mult încă, 
vorbindu-i despre ruperea logodnei lor nu ca despre o 
pierdere regretabilă pentru ea, ci ca de o scăpare de cel 
mai nefericit şi iremediabil dintre toate relele din lume - o 
legătură pe viaţă cu un om lipsit de scrupule. 

Tot reflectând la conţinutul scrisorii, la concepţia sufletului 
care o putuse dicta şi probabil la mintea cu totul de 
nepătruns a unei persoane de neînțeles, care nu participase 
în vreun alt fel la legătura lor decât prin ceea ce îi dăruise 
lui inima Mariannei, Elinor uită de suferinţa prin care 
tocmai trecea sora ei, uită că mai avea în poală alte trei 
scrisori pe care nu le citise încă, uită cu desăvârşire de 
când se află în odaie, aşa încât, atunci când auzi o trăsură 
oprindu-se la uşă, sări la fereastră să vadă cine poate veni 
atât de devreme; fu uimită să descopere trăsura doamnei 
Jennings, despre care ştia că fusese comandată abia pentru 
ora unu. Hotărâtă să n-o părăsească pe Marianne, deşi ştia 
că, în acele clipe, nu-i putea aduce prea multă mângâiere, 
se grăbi să se ducă şi să o roage pe doamna Jennings să o 
scuze că nu poate merge cu ea, deoarece sora ei nu se 
simte bine. Doamna Jennings o iertă numaidecât, arătându- 
şi sincera şi binevoitoarea îngrijorare pentru starea proastă 
a Mariannei. După ce o văzu plecând, Elinor se întoarse la 
Marianne, care tocmai încerca să se ridice din pat; ajunse la 
timp ca s-o împiedice să cadă jos, slăbită şi ameţită cum era 
din pricina unei îndelungate lipse de hrană şi de odihnă; 
căci de zile întregi nu mai avusese poftă de mâncare şi de 
multe nopţi nu mai dormise ca lumea; şi acum, când nu mai 
era susţinută de febra aşteptării, rezultatele se făceau 
simţite prin dureri de cap, printr-o slăbiciune de la stomac 
şi o epuizare nervoasă generală. Un pahar cu vin, pe care 
Elinor i-l aduse imediat, o făcu să se simtă ceva mai bine şi- 


n cele din urmă fu în stare să-şi exprime recunoştinţa faţă 
de bunătatea surorii ei, spunându-i: 

— Biata mea Elinor! Cât de mult te fac să suferi! 

Sora ei replică: 

— Ce n-aş da să pot totuşi face ceva ca să te simţi mai 
bine... 

Aceste cuvinte, ca de fapt orice altceva ar fi spus sau ar fi 
făcut sora ei în acele clipe, fură prea mult pentru Marianne 
care, chinuită cum era, nu-i putu spune decât „O, Elinor, 
într-adevăr, sunt tare nefericită”, după care glasul i se 
pierdu în suspine. 

Elinor nu mai putu suporta să asiste în tăcere la acest 
torent de durere nestăvilită. 

— Stăpâneşte-te, dragă Marianne, exclamă ea, dacă nu 
vrei să te omori şi să-i omori pe toţi cei ce te iubesc. 

Gândeşte-te la mama ta; gândeşte-te cât este de nefericită 
în timp ce suferi tu; trebuie să te stăpâneşti de dragul ei. 

— Nu pot, nu pot, strigă Marianne. Lasă-mă, lasă-mă, dacă 
te necăjesc; lasă-mă, detestă-mă, uită de mine! 

Dar nu mă mai chinui astfel. Oh, cât le vine de uşor să 
vorbească de stăpânire de sine acelora care n-au nici o 
supărare! Cât eşti de fericită, Elinor, cât eşti de fericită; tu 
nu-ţi poţi închipui prin ce suferinţe trec eu. 

— Despre mine spui că sunt fericită, Marianne? Ah, dac-ai 
şti! Şi chiar îţi închipui că pot fi fericită, când te văd pe tine 
atât de nenorocită? 

— Iartă-mă, iartă-mă te rog, spuse Marianne, înlănţuindu-i 
gâtul cu braţele; ştiu că suferi din pricina mea, ştiu ce inimă 
ai; dar, oricum, tu eşti - trebuie să fii fericită; Edward te 
iubeşte - ce, ce anume poate înlătura o asemenea fericire? 

— Multe, multe lucruri, răspunse solemn Elinor. 

— Nu, nu, exclamă Marianne cu pasiune, nu, el te iubeşte 
pe tine şi numai pe tine. E imposibil ca tu să ai vreo pricină 
de mâhnire. 

— Nu pot simţi nici o bucurie când te văd în starea în care 
te afli. 


— Nici n-ai să mă vezi altfel. Nimic nu mă poate scăpa de 
această nefericire. 

— Nu trebuie să vorbeşti în felul acesta, Marianne. 

Nu ai nici o mângâiere? Nu ai oameni apropiaţi, care ţin la 
tine? Este oare pierderea pe care-ai suferit-o atât de mare 
încât să nu poţi fi consolată în nici un fel? Suferi mult acum, 
dar ia gândeşte-te cât ai fi suferit, dacă i-ai fi descoperit 
adevăratul caracter mai târziu, dacă logodna ta ar mai fi 
durat încă luni şi luni în şir, cum s-ar fi putut întâmpla, până 
ce s-ar fi hotărât s-o rupă. Lovitura ar fi devenit încă şi mai 
îngrozitoare cu fiecare zi ce-ar fi trecut şi-n care tu ai fi 
continuat să crezi, din păcate, în statornicia lui. 

— Vorbeşti de logodnă! Exclamă Marianne. Dar n-am fost 
logodiţi. 

— N-aţi fost logodiţi? 

— Nu, nu este atât de nedemn pe cât îl crezi. N-a rupt nici 
un jurământ de credinţă faţă de mine. 

— Dar ţi-a spus că te iubeşte. 

— Da, nu, nu mi-a spus-o niciodată categoric. Aşa mă lăsa 
să cred în fiecare zi, dar nu mi-a declarat-o direct niciodată. 
Uneori am crezut că mi-a spus că mă iubeşte, dar de fapt 
nu mi-a spus-o niciodată. 

— Şi totuşi i-ai scris. 

— Da. Putea fi ceva rău în asta, după toate cele ce se 
întâmplaseră? Dar nu mai sunt în stare să vorbesc. 

Elinor nu mai spuse nimic şi revenind la cele trei scrisori, 
care îi deşteptau acum o curiozitate şi mai mare decât până 
atunci, le citi imediat. Prima, pe care sora ei i-o trimisese 
când sosiseră la Londra, suna în felul următor: „Berkeley 
Street, ianuarie. 

Cât de uimit vei fi, Willoughby, când vei primi acest bilet; şi 
cred că vei simţi mai mult decât uimire, când vei afla că 
sunt la Londra. Prilejul de a veni încoace, deşi în compania 
doamnei Jennings, a fost o ispită căreia nu ne-am putut 
împotrivi. Aş vrea să primeşti acest bilet la timp ca să mai 


poţi trece pe aici în astă seară, dar nu te aştept neapărat. În 
orice caz, sper să te văd mâine. Acum îţi spun la revedere. 

MD.” 

Al doilea bilet, ce fusese scris în dimineaţa de dinaintea 
seratei date de familia Middleton, cuprindea următoarele: 
„Nu-ţi pot spune cât am fost de dezamăgită că nu m-ai găsit 
acasă alaltăieri şi nici cât am fost de uimită să nu primesc 
nici un răspuns la un bilet pe care ţi l-am trimis acum mai 
bine de o săptămână. Aşteptam veşti de la tine şi încă şi mai 
mult, să te văd apărând la orice oră din zi. 

Treci, te rog, cât mai repede şi explică-mi motivul pentru 
care m-ai lăsat să aştept în zadar. Când vii, ai face bine să 
soseşti mai devreme, pentru că în general plecăm în jurul 
orei unu. Aseară am fost la lady Middleton unde s-a şi 
dansat. Mi s-a spus că erai poftit şi tu. Ăsta să fie adevărul? 
Îmi închipui că trebuie să te fi schimbat mult, de când ne- 
am despărţit, dacă aşa stau lucrurile şi n-ai venit acolo. Dar 
nu cred că aşa ceva poate fi adevărat şi sper ca, foarte 
curând, să mă poţi asigura personal că presupunerea aceea 
a mea nu e adevărată. 

M. D.” 

Ultima ei scrisoare către el spunea următoarele: „Ce 
trebuie să-mi închipui, Willoughby, în urma purtării tale de 
aseară? Îţi cer iarăşi explicaţie. Eram pregătită să te 
întâlnesc cu plăcerea pe care despărţirea noastră ar fi fost 
firesc să o producă, cu familiaritatea care mi se părea 
foarte justificată, ţinând seama de intimitatea ce-a existat 
între noi la Barton. Dar cum am fost respinsă! Am petrecut 
o noapte nefericită, străduindu-mă să găsesc scuze unei 
comportări despre care cu greu aş putea spune că n-a fost 
jignitoare; dar deşi n-am reuşit încă să-ţi găsesc 
circumstanţe atenuante pentru felul în care te-ai 
manifestat, sunt totuşi gala să-ţi ascult justificările. Poate că 
ai fost prost informat sau înşelat cu bună intenţie, în ceva ce 
mă priveşte, care le-ar fi putut face să-ţi formezi o proastă 
impresie despre mine. 


Spune-mi despre ce este vorba; explică-mi motivele ce te- 
au determinat să te porţi aşa cum ai făcut-o şi voi fi 
mulţumită să-ţi explic totul. M-ar mâhni foarte mult să fiu 
obligată să-mi stric bunele păreri ce le am despre tine; dar 
dacă aşa va trebui să se întâmple, dacă trebuie să aflu că nu 
eşti ceea ce te-am crezut noi până acum, că sentimentele 
tale faţă de noi toate n-au fost sincere, că comportarea ta 
faţă de mine a fost doar minciună, spune-mi-o mai repede. 
În momentul de faţă mă aflu într-o stare de îngrozitoare 
nehotărâre; aş vrea să te ştiu nevinovat, dar mai bine să 
cunoaştem amândoi adevărul, decât să sufăr ca acum. Dacă 
sentimentele ce le ai faţă de mine nu mai sunt cele care au 
fost, trimite-mi, te rog, înapoi scrisorile şi şuviţa de păr pe 
care ţi-am dat-o. 

M. D.” 

Gândindu-se la Willoughby, Elinor n-ar fi putut crede că 
asemenea scrisori, că nişte scrisori atât de pline de 
afecţiune şi de încredere, pot primi un astfel de răspuns. 
Dar condamnându-l, nu era, pe de altă parte, atât de orbită 
încât să nu-şi dea seama că de fapt s-ar fi cuvenit să nu fi 
fost scrise de loc; suferea în tăcere, gândindu-se la 
imprudenţa care o împinsese pe Marianne să rişte să dea 
nişte dovezi de dragoste nesolicitate, nemotivate de vreo 
mărturie certă din partea lui Willoughby şi foarte sever 
condamnate de cele ce se întâmplaseră; Marianne, 
observând că terminase de citit scrisorile, îi spuse că nu 
conţineau nimic altceva decât ceea ce ar fi scris oricine într- 
o situaţie asemănătoare. 

Şi adăugă: 

— M-am simţit la fel de solemn logodită cu el, de parcă am 
fi fost legaţi prin cel mai serios act oficial. 

— Te cred, îi răspunse Elinor, numai că, din nefericire, el 
n-a încercat acelaşi sentiment. 

— Ba da, Elinor, şi el a simţit acelaşi lucru săptămâni la 
rând. Asta o ştiu foarte bine. Orice l-o fi făcut să se schimbe 
acum, i-am fost pe vremuri atât de dragă, cum şi-o putea 


dori inima mea. Şuviţa asta de păr, la care renunţă acum cu 
atâta uşurinţă, i-am dat-o ca urmare a unor rugăminţi ce-i 
izvorau din inimă. De i-ai fi văzut privirea, felul în care s-a 
purtat, de i-ai fi auzit glasul în clipa aceea! Ai uitat ultima 
seară pe care am petrecut-o împreună la Barton? Şi 
dimineaţa în care ne-am despărţit? Când mi-a spus că s-ar 
putea întâmpla să treacă săptămâni, multe săptămâni până 
ce ne vom întâlni din nou - mâhnirea lui de atunci - cum i-aş 
putea uita vreodată mâhnirea? 

Câteva clipe nu mai putu spune nimic; dar când se mai 
linişti puţin, adăugă, cu glas mai ferm: 

— Elinor, am fost tratată fără milă, dar nu de Willoughby. 

— Dar de cine altcineva, dragă Marianne? De cine-ar fi 
putut fi instigat? 

— De lumea întreagă, mai degrabă decât de propria lui 
inimă. Cred mai curând că toate cunoştinţele mele s-au aliat 
să-l facă să-şi formeze o proastă impresie despre mine, 
decât să-l cred capabil de atâta cruzime. Se prea poate ca 
femeia asta despre care-mi scrie - oricine o fi ea - sau toată 
lumea la urma urmei, în afară de scumpa mea mamă, de 
tine şi de Edward, să fie atât de lipsită de inimă ca să mă 
vorbească, de rău. În afară de voi trei, există oare vreo altă 
fiinţă pe lumea asta pe care să n-o bănuiesc de răutate, mai 
degrabă decât pe Willoughby a cărui inimă o cunosc atât de 
bine? 

Elinor nu vru să se certe, aşa încât îi răspunse: 

— Indiferent cine sunt oamenii care te vor fi duşmănit atât 
de tare, fă-i, surioară, să nu-şi poată dobândi izbânda lor 
ticăloasă, văzând cu câtă nobleţe îţi ţii capul sus convinsă 
fiind de propria ta nevinovăție şi de bunele tale intenţii. 
Mândria ce rezistă la o astfel de rea-voinţă este înţeleaptă 
şi lăudabilă. 

— Nu, nu, strigă Marianne. O nenorocire ca a mea este 
lipsită de mândrie. Nu-mi pasă dacă ştie cineva că sunt 
nenorocită. N-au decât să se bucure cu toţii văzându-mă 
chinuită. Elinor, Elinor, celor ce n-au de suferit le dă mâna 


să fie mândri şi independenţi, ei pot rezista jignirii, şi pot 
răspunde umilinţei, dar eu nu pot. Eu trebuie să simt, să fiu 
chinuită - şi cei ce se pot bucura de asta n-au decât. 

— Dar de dragul mamei şi al meu... 

— De dragul vostru aş face mai mult decât pentru mine 
însămi. Dar să par fericită, când sunt atât de nenorocită - 
oh, Doamne, cine-mi poate pretinde aşa ceva? 

Un timp nu mai scoase niciuna din ele vreo vorbă. 

Elinor se plimba gânditoare de la cămin la fereastră, de la 
fereastră la cămin, fără să-şi dea seama dacă se încălzeşte 
la foc sau dacă distinge ceva prin fereastră; iar Marianne, 
aşezată la picioarele patului, sprijinindu-şi capul de una din 
coloanele lui, începu să citească din nou scrisoarea lui 
Willoughby şi, cutremurându-se la fiecare propoziţie, 
exclamă în cele din urmă: 

— E prea de tot! Oh, Willoughby, Willoughby, pot oare 
rândurile astea să fie ale tale? Eşti hain, hain, asta eşti - 
nimic nu-ţi poate spăla vina. Nimic nu-l poate dezvinovâţi, 
Elinor. Ar fi trebuit oare să creadă numaidecât orice-ar fi 
auzit despre mine? N-ar fi trebuit să-mi spună şi mie, să-mi 
dea posibilitatea să-i arăt că sunt nevinovată? „Şuviţa de 
păr (spuse, citind din scrisoare) pe care ai fost atât de 
amabilă să mi-o oferi” - oh, asta e de neiertat. Willoughby, 
unde-ţi era inima când ai scris aceste cuvinte? Oh, câtă 
cruzime şi obrăznicie! Poate avea oare vreo justificare, 
Elinor? 

— Nu, Marianne, absolut niciuna. 

— Şi totuşi femeia aia cine ştie ce şiretlicuri o fi folosit! De 
când se tot gândeşte cum să procedeze, cum să pună totul 
la cale! Cine să fie oare? Cine poate fi? Despre care dintre 
cunoştinţele lui feminine l-am auzit vorbind ca fiind tânără 
şi atrăgătoare? Oh, de niciuna, de niciuna... Mi-a vorbit 
numai şi numai despre mine. 

Se făcu din nou tăcere; Marianne era foarte agitată şi în 
cele din urmă spuse: 


— Elinor, trebuie să mă duc acasă. Trebuie să mă duc să o 
liniştesc pe mama. N-am putea pleca chiar mâine? 

— Mâine, Marianne? 

— Da. De ce să mai stau aici? N-am venit decât pentru 
Willoughby, şi acum cui îi mai pasă de mine? Cine se mai 
uită la mine? 

— Ar fi imposibil să plecăm mâine. Doamnei Jennings îi 
datorăm mult mai mult decât o comportare politicoasă; şi 
până şi cea mai banală politeţe tot nu ne permite să plecăm 
atât de repede. 

— Ei bine, atunci poate că peste două-trei zile; dar nu mai 
pot rămâne multă vreme aici; nu mai pot rămâne să îndur 
întrebările şi comentariile acestor oameni. Familia 
Middleton şi familia Palmer... cum am să le pot suporta 
compătimirea? Compătimirea unei femei de felul ladyei 
Middleton! Oh, ce-ar spune el de una ca asta? 

Elinor o sfătui să se întindă din nou şi Marianne o ascultă; 
dar nu-şi putea găsi nicicum locul; şi foarte agitată trupeşte 
şi sufleteşte se mişca într-una, căutându-şi altă poziţie, până 
când, devenind tot mai nervoasă, Elinor abia o mai putu 
face să nu se scoale din pat şi un timp se temu că va trebui 
să strige după ajutor. Până la urmă însă o convinse să se 
stropească cu două-trei picături de apă de lavandă, care se 
dovediră a fi de folos şi, după aceea, până la sosirea 
doamnei Jennings, rămase în pat liniştită, fără să se mişte. 

CAPITOLUL XXX. 

Când se întoarse, doamna Jennings intră numaidecât în 
camera lor cu un aer de sinceră îngrijorare. 

— Cum te mai simţi, draga mea? O întrebă ea, plină de 
compătimire pe Marianne care întoarse capul, fără să 
încerce măcar să-i răspundă. 

— Cum se simte, Elinor? Biata mititică! Arată foarte rău. Şi 
nici nu-i de mirare. Da, e adevărat. Urmează să se însoare 
curând... Un om de nimic! Nu-l mai pot suferi. 

Am aflat despre asta acum o jumătate de oră, de la 
doamna Taylor, iar ei i-a spus-o o bună prietenă chiar de-a 


domnişoarei Grey, altfel, poţi fi sigură, că nici n-aş fi putut 
crede una ca asta; şi când am aflat, era cât pe-aci să leşin. 
Ei bine, am zis, dacă-i adevărat, tot ce pot să spun este că s- 
a purtat detestabil cu o domnişoară pe care o cunosc, şi 
doresc din toată inima ca viitoarea lui nevastă să-i scoată 
sufletul. Şi asta am s-o spun la toată lumea, fii sigură, draga 
mea. Nu-mi puteam imagina că există bărbaţi care să se 
poarte astfel; şi dacă-l mai întâlnesc vreodată, am să-i trag 
o săpuneală cum n-a mai primit de mult. Dar, draga mea 
domnişoară Marianne, ai cu ce să te mângăi...nueel 
singurul bărbat din lume cu care să merite să te; măriţi; şi 
drăguță cum eşti, n-ai să fii lipsită de admiratori. Biata 
mititică! Acum n-am s-o mai deranjez; ar face bine să-şi 
verse durerea plângând şi să scape de ea, Din fericire, 
familiile Parry şi Sanderson vin la noi astă-seară şi asta o s-o 
mai amuze puţin. 

Apoi plecă, ieşind din cameră în vârful picioarelor, de 
parcă şi-ar fi închipuit că zgomotul poate spori nefericirea 
tinerei ei prietene. 

Spre mirarea surorii ei, Marianne se hotări să ia masa cu 
ele. Elinor o sfătui să rămână în camera lor. Dar nu, vroia să 
coboare, avea să suporte totul foarte bine şi lumea n-avea 
să mai facă atâta caz de ea. Încântată că o vede o clipă 
călăuzită de o astfel de rațiune, deşi nu prea-i venea să 
creadă că Marianne va putea face faţă întregii ceremonii de 
la masă, Elinor nu-i mai spuse nimic; şi după ce-i aranjă pe 
cât putu rochia, în timp ce sora ei stătea întinsă în pat, când 
li se spuse că masa e gata, o ajută să coboare în sufragerie. 

Odată ajunsă acolo, deşi părea foarte nefericită, mâncă 
mai mult şi fu mai calmă decât se aşteptase Elinor. De-ar fi 
încercat să vorbească sau dacă şi-ar fi dat seama pe 
jumătate măcar de atenţiile bine intenţionate, dar prost 
înţelese ale doamnei Jennings, nu şi-ar fi putut păstra 
calmul; dar buzele ei nu rostiră nici măcar o silabă şi faptul 
că era atât de cufundată în gânduri nu-i dădu posibilitatea 
să înţeleagă tot ce se petrece în jurul ei. 


Elinor, care încercă să fie la înălţimea bunătăţii doamnei 
Jennings, deşi efuziunile ei erau adesea supărătoare şi 
uneori aproape ridicole, îşi manifestă recunoştinţa 
răspunzând la amabilităţile la care sora ei nu era în stare să 
răspundă. Buna lor prietenă văzu că Marianne e nefericită 
şi simţi că trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă ca ea să se 
simtă mai bine. Aşadar, se purtă faţă de Marianne cu toată 
tandreţea, plină de îngăduinţa pe care o are un părinte faţă 
de copilul preferat în ultimele zile de vacanţă. Marianne 
trebuia să ocupe cel mai bun loc lângă foc, să fie îndemnată 
să mănânce cele mai bune lucruri din casă şi distrată 
relatându-i-se toate noutăţile zilei. Dacă faţa Mariannei n-ar 
fi fost pentru Elinor o stavilă în calea oricărei veselii, ar fi 
amuzat-o strădaniile doamnei Jennings de a vindeca o 
dezamăgire amoroasă prin dulciuri de tot felul, măsline şi 
un foc bun. De îndată însă ce Marianne îşi dădu seama de 
intenţiile doamnei Jennings, care exagerase, îndemnând-o 
să se înfrupte din toate de prea multe ori, nu mai putu 
suporta. Exprimându-şi printr-o exclamaţie pripită 
nefericirea şi făcându-i semn lui Elinor să n-o urmeze, se 
ridică şi părăsi repede încăperea. 

— Biata fetiţă! Exclamă doamna Jennings, de îndată ce 
plecase, cât de rău îmi face s-o văd atât de mâhnită! 

Şi ia uită-te, a plecat fără să-şi fi băut vinul. Şi n-a mâncat 
nici cireşile uscate! Vai, Doamne! Se pare că nimic n-o 
poate ajuta. Dacă aş şti că are vreo preferinţă pentru ceva, 
aş porunci să se cutreiere tot oraşul pentru a-i îndeplini 
dorinţa. Vai, mi se pare cel mai ciudat lucru de pe lume, ca 
un bărbat să se poarte aşa de urât cu o fată atât de 
drăguță! Dar, când de o parte sunt atâţia bani, iar de alta 
de loc, atunci - Doamne, ai grijă de noi - bărbaţii nici nu 
mai ţin seama de asemenea lucruri! 

— Înseamnă deci că domnişoara - Grey mi se pare că aţi 
spus că se numeşte - e foarte bogată? 

— Cincizeci de mii de lire, draga mea. Ai văzut-o vreodată? 
Se spune că e o fată elegantă, mondenă, dar nu frumoasă. 


Mi-o aduc foarte bine aminte pe mătuşa ei, Biddy 
Henshawe; s-a căsătorit cu un bărbat extrem de înstărit. 
Dar toţi din familia ei au avere. Cincizeci de mii de lire! Şi 
fără îndoială că vin tocmai la timp, căci se spune că 
Willoughby nu mai are un sfanţ. Şi nici nu-i de mirare! Când 
tot timpul se plimbă în trăsurică şi merge la vânătoare! Ei, 
nici nu merită să mai vorbim; dar când un tânăr, orice-o fi 
el, vine şi o face pe îndrăgostitul faţă de o fată drăguță şi 
promite s-o ia în căsătorie, n-are voie să nu se ţină de 
cuvânt, numai pentru că a sărăcit şi pentru că o fată mai 
înstărită e gata să-l ia de bărbat, în cazul ăsta, de ce nu-şi 
vinde caii, nu-şi închiriază casa, nu-şi concediază servitorii 
şi nu ia numaidecât nişte măsuri serioase? Garantez că 
domnişoara Marianne ar fi fost gata să-l aştepte până ce se 
mai îndreptau lucrurile. Dar în zilele noastre aşa ceva nu 
mai merge; tinerii de-acum nu mai renunţă la absolut nici 
un fel de plăcere. 

— Ştiţi cumva ce fel de fată e domnişoara Grey? 

Se spune că e simpatică... 

— N-am auzit vorbindu-se rău despre ea; ba, drept să-ţi 
spun, nici n-am auzit pomenindu-se de ea; doar azi- 
dimineaţă doamna Taylor mi-a spus că, într-o zi, domnişoara 
Walker i-ar fi făcut o aluzie cum că, după câte are ea 
impresia, doamnei şi domnului Ellison nu le-ar părea prea 
rău s-o mărite pe domnişoara Grey, căci ea şi doamna 
Ellison nu s-au împăcat niciodată. 

— Dar-cine sunt Ellisonii? 

— Tutorii ei, draga mea. Dar acum e majoră şi poate alege 
singură; însă ce mai alegere a făcut! Dar uite, spuse ea, 
după o pauză de câteva clipe, biata dumitale surioară, îmi 
închipui, s-a dus în cameră la ea să jelească de una singură. 
N-am putea face oare chiar nimic s-o mai consolăm? 
Drăguţa de ea, mi se pare o răutate să o lăsăm singură. Ei, 
o să avem noi curând grijă să poftim nişte prieteni şi asta o 
s-o mai distreze puţin. Ce să jucăm? Nu-i place wistul, după 


câte ştiu; dar nu există oare vreun joc de societate care să-i 
placă? 

— Dragă doamnă Jennings, toate eforturile 
dumneavoastră amabile sunt de prisos. Cred că Marianne o 
să rămână la ea în cameră în seara asta. Dac-am să pot, am 
s-o conving să se culce devreme, căci sunt sigură că are 
nevoie de odihnă. 

— Da, cred că aşa o să fie cel mai bine pentru ea. Să spună 
ce vrea să mănânce şi să se culce. Doamne! Nici nu-i de 
mirare că arată atât de rău de vreo două săptămâni 
încoace, căci presupun că povestea asta i-a stat pe suflet 
cam în tot timpul ăsta. Şi-aşa va să zică, scrisoarea pe care 
a primit-o astăzi i-a pus capăt! Biata fetiţă! 

Dac-aş fi avut vreo idee despre cum stau lucrurile, fii 
sigură că pentru nimic în lume n-aş fi făcut glume pe 
socoteala ei. Dar pe de altă parte, vezi, de unde era să 
ghicesc eu una ca asta? Eram convinsă că nu e decât o 
banală scrisoare de dragoste şi, ştii ce mult le place 
tinerilor să-i tachinezi cu de-alde astea. Oh, Doamne! Ce 
rău o să le mai pară fetelor mele şi lui sir John când au să 
afle şi ei povestea! Dacă nu mi-aş fi pierdut capul de tot, ar 
fi trebuit să trec prin Conduit Street, în drum spre casă, şi 
să-i anunţ şi pe ei. Dar am să-i văd eu mâine. 

— Presupun că nu-i necesar să-i atrageţi atenţia doamnei 
Palmer şi lui sir John să nu pomenească de numele lui 
Willoughby sau să facă vreo cât de mică aluzie faţă de sora 
mea la cele ce s-au petrecut. Cred că buni la suflet, cum 
sunt, o să-şi dea singuri seama că n-ar fi potrivit din partea 
lor să dea impresia, în prezenţa ei, că ştiu totul; şi cu cât au 
să-mi vorbească şi mie mai puţin despre acest subiect, cu 
atât au să-mi cruţe sentimentele, după cum cred că vă daţi 
prea bine seama, scumpă doamnă. 

— Doamne sfinte, sigur că da. Îmi dau seama. Cred că 
trebuie să-ţi vină foarte greu să auzi vorbindu-se despre 
asta; cât despre sora dumitale, pentru nimic în lume nu i-aş 
mai pomeni vreun cuvânt despre toată povestea. Ai văzut 


doar că n-am spus un singur cuvânt în legătură cu asta în 
tot timpul mesei. Şi nici sir John sau fetele mele n-au s-o 
facă, căci sunt cu toţii foarte atenţi şi grijulii; mai ales dac- 
am să le mai şi atrag atenţia, cum şi intenţionez s-o fac. În 
ceea ce mă priveşte, cu cât o să vorbim mai puţin despre 
toată povestea asta, cred eu, cu atât are să fie mai bine, cu 
atât are să treacă şi are să se uite mai repede. Şi, pe urmă, 
la ce bun atâta vorbărie? 

— În cazul de faţă nu poate face decât rău; poate şi mai 
mult decât în alte cazuri asemănătoare, căci s-a petrecut în 
împrejurări, care, de dragul celor implicaţi în el, îl face 
nepotrivit să devină subiect de conversaţie publică. 

Trebuie să recunosc un lucru despre domnul Willoughby 

— El n-a rupt de fapt o logodnă care să fi existat între el şi 
sora mea. 

— Draga mea, nu încerca să-l aperi. N-a existat o logodnă 
între ei! După ce i-a arătat casa de la Allenham şi după ce- 
au hotărât şi odăile în care aveau să locuiască mai târziu! 

De dragul surorii ei, Elinor nu mai insistă asupra 
subiectului; căci, deşi Marianne ar fi putut pierde mult prin 
dezvăluirea adevărului, Willoughby n-ar fi avut decât foarte 
puţin de câştigat. Şi, după ce amândouă tăcură un timp, 
doamna Jennings izbucni din nou, cu toată veselia ei 
firească: 

— Ei, draga mea, să mai spui că nu-i adevărată zicala care 
ne învaţă că „Iot rău-i spre bine”, căci o să fie în avantajul 
colonelului Brandon. În sfârşit, o să pună mâna pe ea; da, 
are să reuşească. Ascultă-mă pe mine ce-ţi spun: zău dacă 
n-au să se căsătorească până la Sânziene. Doamne! Ce-o să 
mai râdă colonelul pe-nfundate, când o afla vestea! Sper că 
are să vină-n seara asta. Şi are să fie, fără doar şi poate, o 
partidă mult mai bună pentru sora dumitale. Două mii de 
lire pe an, fără vreo datorie sau alte angarale - în afară de 
fetiţa aceea din flori; oh, uitasem de ea; dar poate n-ar 
costa prea mult s-o dea la o meserie şi atunci ce importanţă 
mai are? Delaford este un locşor frumos, ascultă-mă ce-ţi 


spun; exact ce numesc eu o aşezare drăguță, de modă 
veche, cu tot confortul şi dichisul; are o grădină întinsă, 
înconjurată de ziduri peste care se apleacă cei mai roditori 
pomi de prin ţinut; şi într-un colţ este un dud grozav! 
Doamne, cum ne-am mai îndopat, Charlotte şi cu mine, 
când am fost ultima dată acolo! Şi pe urmă mai există şi o 
hulubărie şi câteva iazuri minunate cu peşti şi un canal 
foarte pitoresc, pe scurt, tot ce ţi-ai putea dori; şi pe 
deasupra mai e şi aproape de biserică şi la o depărtare de 
numai un sfert de milă de drumul mare; aşa că nu te 
plictiseşti niciodată, căci nu e nevoie decât să te duci şi să te 
aşezi într-un boschet de tisă din spatele casei şi poţi vedea 
toate trăsurile care trec pe drum. Oh, e un loc foarte 
frumos! Măcelăria e foarte aproape, în sat, iar casa 
parohială la o aruncătură de băâţ. După părerea mea, e deo 
mie de ori mai frumos decât Barton Park, unde trebuie să 
trimită după carne la o distanţă de vreo trei mile şi unde n- 
au alt vecin mai apropiat decât mama dumitale. Ei bine, am 
să-l încurajez pe colonel de îndată ce voi avea prilejul. Ştii, 
vorba aceea: cui pe cui se scoate. Numai de-am izbuti să i-l 
scoatem pe Willoughby din cap! 

— De-am putea face asta, doamnă, spuse Elinor, o să ne 
descurcăm foarte bine, cu sau fără colonelul Brandon. 

Şi apoi, ridicându-se, se duse să vadă ce mai face 
Marianne. Pe care o găsi, după cum se aştepta, în camera 
ei, aplecându-se, tăcută şi tristă, spre rămăşiţele focului din 
cămin, care-i luminaseră camera până la sosirea lui Elinor. 

— Ai face mai bine să mă laşi singură, fu tot ce-o auzi 
spunând pe sora ei. 

— Am să te las, dac-ai să te culci, îi spuse Elinor, Dar 
refuză s-o asculte la început, din pricina încăpăţânării de 
moment a unei suferinţe ce nu-şi găsea alinare. Elinor reuşi 
totuşi să se facă ascultată, vorbindu-i cu seriozitate şi 
blândeţe în acelaşi timp; şi înainte de a pleca o văzu 
punându-şi pe pernă capul înfierbântat de durere şi-o lăsă, 
aşa cum spera, învăluită într-o paşnică odihnă. 


Când se întoarse în salon, doamna Jennings i se alătură, 
intrând cu un pahar plin în mână. 

— Draga mea, îi spuse ea, tocmai mi-am adus aminte că 
am în casă cel mai bun vin de Constantia ce s-a băut 
vreodată, aşa că i-am adus un pahar surorii dumitale. Bietul 
meu bărbat! Cât de mult îi plăcea! Ori de câte ori avea o 
criză dureroasă de gută, spunea că-i face mai bine decât 
orice alt lucru de pe lume. Du-i-l, te rog, surorii dumitale. 

— Scumpă doamnă Jennings, replică Elinor, zâmbind la 
gândul deosebirii dintre afecțiunile pentru care fusese 
recomandat, cât sunteţi de bună! Dar pe Marianne am 
lăsat-o în pat aproape adormită, sper, şi cum cred că nimic 
nu i-ar face mai bine decât să se odihnească, cu 
permisiunea dumneavoastră, am să beau eu vinul. 

Deşi doamna Jennings regretă că nu adusese băutura cu 
cinci minute mai devreme, fu mulţumită de compromis; şi în 
timp ce Elinor îl dădea pe gât, se gândi că deşi efectele lui 
în ceea ce priveşte criza de gută o interesau prea puţin în 
acele clipe, putea să-i încerce puterea de a vindeca o inimă 
dezamăgită tot atât de bine asupra ei, cât şi asupra surorii 
ei. 

Pe când luau ceaiul, veni şi colonelul Brandon; şi după felul 
în care se uită în jur, să vadă dacă nu cumva Marianne este 
acolo, Elinor îşi dădu numaidecât seama că el nici nu se 
aştepta şi nici nu dorea să o vadă acolo şi că, pe scurt, 
aflase motivul absenței ei. Doamnei Jennings nu-i trecură 
aceleaşi gânduri prin minte; căci, curând după ce el sosi, se 
apropie de masa unde Elinor pregătea ceaiul şi-i şopti: 

— Colonelul pare la fel de grav ca-ntotdeauna, după cum 
vezi; nu ştie nimic despre cele întâmplate; te rog, spune-i 
tu, draga mea, Curând după aceea el îşi trase un scaun 
lângă cel al lui Elinor şi, cu un aer care-i confirma lui Elinor 
convingerea că e la curent cu totul, se interesă de sora ei. 

— Marianne nu se simte bine, spuse Elinor. A avut o 
indispoziţie toată ziua şi am convins-o să se ducă la culcare. 


— Atunci poate că, replică el şovăitor poate că ce-am auzit 
azi dimineaţă poate fi... o fi mai mult adevăr în cele ce-am 
auzit, decât credeam la început. 

— Dar ce anume ai auzit? 

— Că un domn, despre care aveam motive să cred... 

Mă rog, că un bărbat, despre care ştiam că este logodit 

— Dar ce să-ţi mai spun? Dacă dumneata ştii totul, ceea ce 
e mai mult ca sigur, sper să mă cruţi... 

— Te referi, spuse Elinor cu un calm silit, la căsătoria 
domnului Willoughby cu domnişoara Grey. Da, ştim totul în 
această privinţă. Se pare că a fost o zi revelatoare pentru 
toată lumea întrucât şi nouă ni s-a dezvăluit adevărul abia 
azi. Misterele domnului Willoughby sunt de nepătruns! Dar 
dumneata unde ai auzit noutatea? 

— Într-un magazin din Pall Mall, unde aveam ceva treabă. 
Două doamne îşi aşteptau trăsura şi una dintre ele îi făcea 
celeilalte o relatare a căsătoriei proiectate, cu glas atât de 
răsunător şi fără nici un fel de fereală, încât mi-a fost 
imposibil să nu aud totul. Ceea ce mi-a atras mai întâi 
atenţia a fost numele de Willoughby, de John Willoughby 
care-a fost repetat de mai multe ori; şi din cele ce-au urmat 
am aflat că acum totul este definitiv stabilit cu privire la 
căsătoria lui cu domnişoara Grey - nu mai este vorba de nici 
un secret - că această căsătorie o să aibă loc în următoarele 
câteva săptămâni şi s-au mai dat şi-o mulţime de amănunte 
în legătură cu pregătirile şi cu alte chestiuni. Îmi mai aduc 
aminte în mod special de un lucru, pentru că m-a ajutat să 
identific încă şi mai bine persoana: de îndată ce se va 
termina, ceremonia, urmează să plece la Combe Magna, 
reşedinţa lui din Somersetshire. Cât de mare mi-a fost 
mirarea! Dar e imposibil să vă descriu ce-am simţit. 
Interesându-mă cine este doamna cea comunicativă - 
pentru că am rămas în magazin până după plecarea lor - 
am aflat că este o oarecare doamnă Ellison şi după 
informaţiile primite ulterior, domnişoara Grey e pupila ei. 


— Într-adevăr! Dar ai mai aflat şi că domnişoara Grey are 
cincizeci de mii de lire? Explicaţia, dacă trebuie să-i 
dezlegăm misterul, nu poate fi găsită decât în acest 
amănunt. 

— S-ar putea să fie aşa, dar Willoughby e în stare - cel 
puţin eu cred că... 

Se opri o clipă, apoi adăugă cu un glas ce părea plin de 
şovâăială: 

— Şi sora dumitale... ea cum... 

— A trecut prin clipe foarte grele. Dar nădâăjduiesc ca 
suferinţa ei să fie pe cât de puternică, pe atât de scurtă. 

A fost şi mai este încă o lovitură cumplită. Cred că până 
ieri nici nu s-a îndoit măcar de dragostea lui; şi poate că nici 
acum... dar eu sunt aproape convinsă că el n-a ţinut 
niciodată cu adevărat la ea. A minţit-o tot timpul şi în 
anumite privinţe pare chiar a fi un om fără inimă. 

— Ah, aşa şi este! Spuse colonelul Brandon. Dar sora 
dumitale - dac-am înţeles bine din cele ce mi-ai spus - nu 
are chiar aceeaşi impresie despre el. 

— Îi cunoşti doar firea şi-ţi poţi da seama ce repede l-ar 
mai scuza, dac-ar putea-o face. 

Colonelul nu răspunse şi ceva mai târziu strângându-se 
ceştile de ceai şi făcându-se pregătiri pentru jocul de cărţi, 
subiectul, bineînţeles, nu mai putu fi abordat. 

Doamna Jennings, care-i urmărise cu plăcere în timp ce 
stăteau de vorbă şi care se aştepta să vadă efectul celor 
împărtăşite de domnişoara Dashwood printr-o manifestare 
imediată de veselie din partea colonelului Brandon, care ar 
fi fost firească la un bărbat în floarea tinereţii, a speranţei şi 
a fericirii, observă cu uimire că rămâne tot restul serii încă 
şi mai grav, şi mai gânditor decât de obicei. 

CAPITOLUL XXXI. 

A doua zi, după o noapte în care dormi mai mult decât se 
aşteptase, Marianne se deşteptă la fel de conştientă de 
suferinţa ei ca şi atunci când se culcase. 


Elinor o încurajă pe cât putu să-şi descarce sufletul şi 
înainte de a fi chemate la micul dejun analizaseră situaţia 
pe toate feţele, Elinor dovedind aceeaşi convingere fermă şi 
dându-i aceleaşi sfaturi afectuoase, Marianne manifestând 
aceleaşi sentimente impetuoase şi aceleaşi păreri 
contradictorii, ca şi până atunci. Uneori îl considera pe 
Willoughby la fel de nefericit şi de nevinovat precum era şi 
ea, iar alteori, pierzând orice nădejde, deoarece îşi dădea 
seama că este imposibil să-l găsească nevinovat. Acum era 
absolut indiferentă la ce spune lumea, în clipa următoare 
vroia să se izoleze pentru totdeauna, ca apoi să se 
hotărască să reziste cu energie. Într-o singură privinţă era, 
totuşi, egală în a se manifesta şi anume, atunci când era 
cazul, să evite, pe cât posibil, prezenţa doamnei Jennings şi 
îndurând-o printr-o tăcere încăpăţânată atunci când n-avea 
încotro şi trebuia s-o suporte. Îşi oţelise, în această privinţă, 
inima nevrând să creadă că doamna Jennings i-ar putea 
privi suferinţele măcar cu un pic de compătimire. 

— Nu, nu, este imposibil, spunea ea; doamna Jennings nu 
poate fi simţitoare. Amabilitatea ei nu vădeşte înţelegere, 
bunătatea ei nu înseamnă duioşie. Nu doreşte altceva decât 
să aibă un subiect de bârfă; acum manifestă simpatie faţă 
de mine doar pentru că i-l ofer. 

Elinor n-avusese nevoie de această dovadă pentru a-şi da 
seama cât de nedreaptă este adesea sora ei în părerile ce şi 
le face despre oameni, datorită irascibilităţii, importanţei 
prea mari ce o dădea unei sensibilităţi profunde şi 
farmecelor unei comportări alese. Ca şi jumătate din 
oameni, dacă sunt jumătate din ei deştepţi şi buni, 
Marianne, care avea însuşiri deosebite şi un caracter 
deosebit, nu era nici rezonabilă şi nici sinceră. Ea se 
aştepta ca şi ceilalţi să aibă aceleaşi păreri şi simţăminte ca 
şi ale ei şi le judeca comportarea prin efectul imediat al 
acţiunilor lor asupra ei. Aşa se face că după micul dejun, pe 
când cele două surori se aflau în camera lor, avu loc un 
incident care o făcu pe Marianne să aprecieze şi mai puţin 


încă bunătatea doamnei Jennings; datorită propriei ei 
slăbiciuni, întâmplarea se dovedi a fi o nouă sursă de 
durere pentru Marianne, deşi doamna Jennings nu acţionă 
decât mânată de o extraordinară bunăvoință. 

Cu o scrisoare în mâna întinsă şi cu o faţă veselă şi 
zâmbitoare, convinsă fiind că are să aducă mângâiere, ea 
intră în odaie, spunând: 

— Ei, draga mea, ţi-am adus ceva de care sunt sigură că-i 
va face mult bine. 

Marianne auzise îndeajuns. Într-o clipă, imaginaţia ei îi şi 
punea în faţă o scrisoare de la Willoughby, plină de duioşie 
şi de căinţă, o scrisoare care explica tot ce se întâmplase, o 
scrisoare foarte convingătoare şi care-i dădea satisfacţie 
deplină; avea să fie numaidecât urmată de Willoughby 
personal, care se va repezi nerăbdător în odaie pentru ca, 
aruncându-se la picioarele ei, prin privirile lui elocvente să 
întărească asigurările din scrisoarea sa. Visul unei clipe fu 
distrus de cea următoare. Avea acum sub ochi scrisul 
mamei sale, care până atunci fusese întotdeauna pentru ea 
numai şi numai prilej de bucurie; după dezamăgirea pe 
care o simţi, avu impresia că abia în clipa aceea începuse să 
sufere cu adevărat. 

Nici un limbaj ce i-ar fi stat la îndemână în momentele ei 
de maximă elocinţă n-ar fi putut exprima lipsa de omenie a 
doamnei Jennings; nu i-o putea reproşa decât prin lacrimile 
ce-i şiroiau din ochi cu o îndârjire pătimaşă; reproşul însă 
nu fu înţeles ca atare de doamna Jennings, care după ce-şi 
exprimă în toate felurile mila ce-o resimțea pentru biata 
fetiţă, se retrase, nu fără a se referi din nou la scrisoare ca 
la un motiv de mângâiere. Dar, când fu destul de calmă 
pentru a o putea citi, scrisoarea nu prea-i aduse consolare. 
Numele lui Willoughby revenea prea des. Mama ei, care 
mai credea încă în logodna lor, şi se bizuia mai mult ca 
oricând pe statornicia sentimentelor lui, fusese stârnită de 
rugămintea lui Elinor, de a o face pe Marianne să-şi 
deschidă mai mult inima faţă de ele două; şi întreaga 


scrisoare manifesta, atâta duioşie faţă de Marianne, atâta 
afecţiune faţă de Willoughby, şi o convingere atât de 
profundă în fericirea ce-i aştepta împreună, încât plânse 
chinuită tot timpul cât o citi. 

Simţi din nou nerăbdarea de a se vedea acasă; mama ei îi 
era mai dragă ca oricând; mai dragă tocmai datorită 
excesului de încredere pe care greşit şi-l manifesta faţă de 
Willoughby şi Marianne dorea imperios să plece acasă. 

Elinor, care nu era nici ea în stare să-şi dea seama dacă e 
mai bine pentru Marianne să rămână la Londra sau să se 
înapoieze la Barton, nu-i dădu nici un sfat, rugând-o doar să 
aibă răbdare până ce vor cunoaşte dorinţele mamei lor, şi în 
cele din urmă sora ei îşi dădu consimţământul să aştepte 
până când le vor fi aflat. 

Doamna Jennings le părăsi mai devreme decât de obicei; 
căci nu se simţea la îndemână să ştie că familiile Middleton 
şi Palmer nu sunt la fel de mâhnite ca şi ea şi refuzând-o 
categoric pe Elinor, care se oferise s-o însoţească, plecă, 
lăsându-le singure tot restul dimineţii. Elinor, cu inima grea, 
dându-şi seama de necazul pe care avea să-l pricinuiască şi 
înțelegând, după scrisoarea ce-o primise Marianne, cât de 
puţin izbutise s-o pregătească pe mama lor, se apucă să-i 
scrie, pentru a-i relata cele întâmplate rugând-o să-i 
comunice ce urmează să facă ele; Marianne, care venise şi 
ea în salon după plecarea doamnei Jennings, rămase 
neclintită la masa unde scria Elinor, urmărind mişcările 
peniţei, foarte necâjită că sora ei trebuie să ducă la 
îndeplinire o sarcină atât de grea. Şi încă şi mai sincer 
necăjită gândindu-se la efectul ce-l va avea această veste 
asupra mamei ei. 

Astfel se scurse cam un sfert de oră, când Marianne, ai 
cărei nervi nu mai puteau suporta un zgomot brusc, tresări 
speriată, auzind o bătaie în uşă. 

— Cine poate fi? Se întrebă Elinor. Şi încă atât de 
devreme. Credeam că nu avem să ne mai temem de nimeni. 

Marianne se duse la fereastră. 


— E colonelul Brandon, spuse ea enervată. De el trebuie 
să ne temem întotdeauna. 

— N-are să intre când o să afle că doamna Jennings nu 
este acasă. 

— Nu mă bazez eu pe una ca asta, spuse ea grăbindu-se să 
se retragă în camera lor. Un om care n-are ce face cu 
timpul lui. Nu-şi dă seama că-i deranjează pe ceilalţi. 

Presupunerea ei se dovedi a fi adevărată, deşi se baza pe o 
eroare şi-o nedreptate; căci colonelul Brandon intră în casă; 
şi Elinor, care era sigură că venise îngrijorat fiind pentru 
Marianne şi care îi citi această îngrijorare în expresia lui 
tulburată şi tristă şi în întrebarea scurtă, dar profund 
emoţionată pe care i-o puse în legătură cu sănătatea surorii 
ei, o condamnă în gând pe Marianne pentru că îi acordă 
atât de puţină stimă. 

După ce o salută îi spuse: 

— Am întâlnit-o pe doamna Jennings în Bond Street: ea m- 
a îndemnat să vin încoace şi m-am consolat cu gândul că am 
să te găsesc numai pe dumneata, fiindcă ţineam foarte mult 
să te întâlnesc singură. Scopul meu... dorinţa mea... 
singura mea dorinţă e de a sta de vorbă cu dumneata... 
Sper, cred că voi aduce mângâiere; nu, nu trebuie să 
folosesc cuvântul mângâiere... sau nu imediat... ci mai 
curând convingere, o convingere care să rămână în mintea 
surorii dumitale. Îmi vei permite să-mi arăt consideraţia ce- 
o am pentru ea, pentru dumneata, pentru mama dumitale, 
relatându-ţi nişte împrejurări, mânat fiind de o foarte 
sinceră afecţiune... de o dorinţă adevărată de a vă fi de 
folos... sper că nu greşesc - deşi însuşi faptul că mi-au 
trebuit atâtea ore ca să mă conving că am dreptate în ceea 
ce intenţionez să fac - înseamnă că am motive să cred că nu 
mă înşel... 

Se opri. 

— 'Te înţeleg, îi spuse Elinor. Ai ceva să-mi spui despre 
domnul Willoughby, ceva care ne va ajuta să-i cunoaştem şi 
mai bine caracterul. Vei face un act de adevărată prietenie 


faţă de Marianne, spunându-ne tot ce ştii. Îţi voi rămâne 
foarte îndatorată pentru orice informaţie ce mi-ai putea-o 
da în această privinţă, iar recunoştinţa ei o vei dobândi cu 
timpul. Te rog, spune-mi tot ce ştii. le rog... 

— Îţi voi spune; ca să fiu scurt, în octombrie, când am 
plecat de la Barton... dar nu vei înţelege dacă îmi încep 
povestirea doar de atunci... trebuie să o încep mai dinainte. 
Ai să constaţi, domnişoară Dashwood, că sunt un foarte 
prost povestitor; nici nu ştiu bine de unde s-o iau. 

Va trebui, cred, să-ţi spun câteva cuvinte despre mine 
însumi şi am s-o fac pe scurt. Nu prea sunt ispitit să spun 
multe despre un asemenea subiect, zise el, oftând din 
adâncul inimii. 

Se opri o clipă să-şi adune gândurile şi apoi, suspinând din 
nou, continuă: 

— Probabil că nu-ţi mai aduci de loc aminte de o discuţie 
(nu cred să-ţi fi făcut vreo impresie)... de o conversaţie pe 
care am avut-o într-o seară la Barton Park... o seară în care 
se dansa... şi-n care ţi-am pomenit de o tânără pe care o 
cunoscusem eu odată şi care semăna, într-o oarecare 
măsură, cu sora dumitale Marianne. 

— Ba da, îi răspunse Elinor, îmi aduc aminte. 

Colonelul păru încântat la auzul acestei confirmări şi 
adăugă: 

— Dacă nu cumva mă înşală nesiguranța şi părtinirea unei 
amintiri pline de duioşie, între ele două există o puternică 
asemănare, fizică şi spirituală. Avea aceeaşi inimă caldă, 
aceeaşi nerăbdare a imaginaţiei şi a minţii. 

Această tânără era una dintre rudele mele cele mai 
apropiate, orfană din copilărie, fiind în grija tatălui meu. 
Eram cam de aceeaşi vârstă şi-am fost încă din primii ani de 
viaţă prieteni şi camarazi de joacă. Nu pot să-mi amintesc 
să n-o fi iubit vreodată pe Eliza; şi dragostea mea pentru 
ea, pe măsură ce creşteam, s-a dovedit a fi aşa cum, poate 
că, judecându-mă după gravitatea mea tristă şi sumbră de 
acum, nu ţi-ai putea închipui că aş fi fost în stare s-o simt 


vreodată. A ei, pentru mine, cred că era tot atât de fierbinte 
ca dragostea surorii dumitale pentru Willoughby şi a fost la 
fel de nefericită, deşi din cu totul alte motive. La 
şaptesprezece ani am pierdut-o pentru totdeauna. S-a 
căsătorit, împotriva dorinţei ei, cu fratele meu. Avea o avere 
mare şi moşia familiei noastre era împovărată de datorii. 
Mă tem că asta e tot ce pot spune despre comportarea 
aceluia care i-a fost în acelaşi timp unchi şi tutore. Fratele 
meu n-o merita; nici măcar n-o iubea. Am sperat că 
dragostea ei pentru mine o va ajuta să treacă prin toate 
situaţiile grele, şi un timp aşa a şi fost; dar până la urmă 
situaţia nenorocită în care se afla, căci se lovea de multă 
răutate, îi înfrânse curajul şi deşi îmi promisese că nimic... 
dar cât de prost îţi mai istorisesc lucrurile! Nici nu ţi-am 
pomenit cum s-a ajuns la toate acestea. Nu mai aveam 
decât câteva ore ca să fugim împreună în Scoţia. Dar 
trădarea sau prostia fetei de serviciu a verişoarei mele ne-a 
dat de gol. Am fost surghiunit în casa unei rude ce locuia 
foarte departe, iar ei nu i s-a îngăduit nici o libertate, nu i s- 
a dat voie să apară în societate, să se amuze în vreun fel 
oarecare, până ce tata nu şi-a impus punctul de vedere. Mă 
încrezusem prea mult în curajul ei şi lovitura pe care-am 
primit-o a fost foarte grea; dar dacă măcar căsătoria ei ar fi 
fost fericită, aşa tânăr cum eram, m-aş fi împăcat cu situaţia 
în câteva luni sau cel puţin n-ar trebui să mă jeluiesc acum. 
Dar nu s-a întâmplat aşa. Fratele meu nu ţinea de loc la ea; 
plăcerile lui erau altfel decât s-ar fi cuvenit să fie şi s-a 
purtat prost cu ea chiar de la început. Rezultatul acestei 
comportări, faţă de o minte atât de tânără, de vioaie şi de 
lipsită de experienţă ca aceea a doamnei Brandon, a fost cât 
se poate de firesc. La început s-a resemnat faţă de situaţia 
ei nenorocită, şi-ar fi fost foarte bine dacă n-ar fi trebuit să- 
şi înfrângă regretele pe care le avea când îşi aducea aminte 
de mine. Dar este oare de mirare că, alături de un bărbat 
care o provoca să fie necredincioasă şi fără vreun prieten 
care s-o sfătuiască să fie cuminte (căci tatăl meu n-a mai 


trăit decât vreo câteva luni după căsătoria lor, iar eu eram 
cu regimentul în Indiile Orientale), este oare de mirare că a 
decăzut? Poate că dac-aş fi rămas în Anglia... dar gândul 
meu a fost să contribui la fericirea lor plecând pentru câţiva 
ani de lângă ea, în care scop mi-am şi obţinut mutarea. 
Lovitura pe care mi-a dat-o căsătoria ei, continuă el cu un 
glas foarte agitat, a fost o nimica toată, a fost un fleac faţă 
de ce-am simţit când am auzit despre divorţul ei, cam la 
vreo doi ani după aceea. Această lovitură m-a făcut să devin 
atât de mohorât... şi chiar şi-acum amintirea a ceea ce am 
suferit... 

Nu mai putu scoate un singur cuvânt şi, ridicându-se în 
grabă, se plimbă câteva minute prin odaie. Impresionată de 
cele ce auzise de la el şi încă şi mai mult de suferinţa lui, 
Elinor nu era în stare să vorbească. Brandon observă cât îi 
pare ei de rău şi apropiindu-se, îi luă mâna, i-o strânse şi i-o 
sărută cu un respect plin de recunoştinţă. După încă vreo 
câteva minute de tăcere, reuşi să continue calm: 

— Trecuseră trei ani de la acel nefericit eveniment, când 
m-am întors în Anglia. Prima mea grijă, după ce-am sosit, a 
fost, fireşte, să o caut; dar încercările mele de a o găsi fură 
tot atât de neizbutite pe cât erau de triste. N-am putut 
decât să dau de urma primului bărbat care o sedusese şi 
aveam toate motivele să mă tem că îl părăsise doar spre a 
se cufunda şi mai mult într-o viaţă de desfrâu. Pensia pe 
care o primea prin lege nu era pe potriva averii ei şi nici nu 
era suficientă să o întreţină în mod confortabil; de la fratele 
meu am aflat că, în urmă cu câteva luni, transmisese unei 
alte persoane dreptul de a folosi această pensie. Fratele 
meu îşi închipuia, şi cu cât calm, că risipa ei, mizeria de 
care fusese urmată, o obligaseră să dispună astfel de 
pensie, pentru a ieşi din vreun impas. Până la urmă, însă, 
doar la şase luni de la întoarcerea mea în Anglia, am reuşit 
totuşi s-o găsesc. Afecţiunea faţă de un fost servitor de-al 
meu, care avusese după aceea o soartă nefericită, m-a făcut 
să-l vizitez într-o casă mizeră unde era ţinut închis pentru 


că era datornic; şi-acolo, în aceeaşi casă, închisă din 
aceleaşi motive, am găsit-o pe nefericita mea cumnată. Era 
atât de schimbată, atât de ofilită, de istovită din pricina a tot 
felul de suferinţe cumplite! Greu mi-a venit să cred că fiinţa 
nefericită şi firavă din faţa mea era ce mai rămăsese din 
fata sănătoasă, înfloritoare, fermecătoare pe care o iubisem 
odată la nebunie! Ce-am suferit când am văzut-o în halul în 
care se afla... dar n-am dreptul să te mai necăjesc 
descriindu-ţi toate acestea... şi-aşa te-am mâhnit prea 
mult... Că după toate aparentele era într-un stadiu foarte 
avansat de tuberculoză, a fost pentru mine, da, în situaţia în 
care se afla, a fost pentru mine cea mai mare mângâiere. 
Viaţa nu-i mai putea oferi nimic, decât răgazul să se 
pregătească mai bine de moarte. Am mutat-o într-o locuinţă 
foarte confortabilă, unde se bucura de o bună îngrijire; am 
vizitat-o zilnic cât a mai trăit; am fost alături de ea în 
ultimele clipe ale vieţii. 

Se opri din nou spre a-şi mai reveni puţin; printr-o 
exclamaţie plină de duioşie, Elinor îşi manifestă mâhnirea 
ce-o simţea faţă de soarta nefericitei lui prietene. 

— Sper, spuse el, că sora dumitale n-o să fie jignită de 
asemănarea pe care o găsesc între ea şi biata mea rudă 
dezonorată. Soarta lor, norocul lor nu pot fi la fel. Dacă 
firea blândă a verişoarei mele ar fi fost apărată de o minte 
hotărâtă sau de o căsătorie fericită, ar fi putut deveni aşa 
cum veţi ajunge să o vedeţi pe Marianne. Dar de ce ţi-am 
spus toate acestea? S-ar părea că te-am necăjit degeaba. 

Oh, domnişoară Dashwood... o poveste ca asta... 
neistorisită de paisprezece ani... e foarte greu de reprodus, 
crede-mă! Dar promit să fiu mai adunat, mai concis. Mi-a 
lăsat în grijă unicul ei copil, o fetiţă, vlăstarul primei ei 
legături vinovate, care avea pe atunci vreo trei ani. Îşi iubea 
copila şi a ţinut-o întotdeauna alăturea de ea. Îmi încredința 
ceva valoros, ceva preţios şi cu dragă inimă mi-aş fi 
îndeplinit îndatorirea faţă de fetiţă, ocupându-mă chiar eu 
de educaţia ei, dacă situaţia mea şi a ei mi-ar fi putut-o 


permite; dar eu n-aveam familie, n-aveam cămin, aşa că 
micuța Eliza fu dată la un internat. Mă duceam s-o văd ori 
de câte ori îmi era cu putinţă; şi după moartea fratelui meu 
(care a survenit acum cinci ani lăsându-mă moştenitorul 
averii familiei) m-a vizitat adesea la Delaford. Spuneam 
despre ea că este o rudă îndepărtată, dar îmi dau foarte 
bine seama că în general am fost bănuit că între noi există o 
legătură mult mai strânsă. Cu trei ani în urmă (tocmai 
împlinise paisprezece ani) am scos-o de la şcoală şi-am dat- 
o în grija unei femei foarte respectabile, ce locuia în 
Dorsetshire, care se mai îngrijea de alte patru sau cinci fete 
cam de aceeaşi vârstă, şi timp de doi ani am avut toate 
motivele să fiu mulţumit de felul în care se aranjaseră 
lucrurile. Dar în februarie, anul trecut, sunt aproape 
douăsprezece luni de atunci, a dispărut dintr-o dată. La 
rugămintea ei insistentă îi dădusem voie (în mod cu totul 
imprudent, cum s-a dovedit mai târziu) să se ducă la Bath, 
împreună cu una dintre tinerele ei prietene, care-l însoțea 
acolo pe tatăl ei obligat să-şi vadă de sănătate. Ştiam că 
este un om foarte cumsecade şi aveam o părere bună şi 
despre fata lui - o părere mai bună decât merita; căci, deşi 
cunoştea desigur întreaga situaţie, n-a vrut să-mi spună 
absolut nimic, păstrând secretul cu încăpățânare şi în mod 
cu totul nechibzuit. Tatăl ei era un om bine intenţionat, dar 
nu prea isteţ, aşa că n-a putut să-mi dea nici o informaţie, 
fiindcă fusese obligat să stea mai mult în casă, în timp ce 
fetele hoinăreau prin tot oraşul. Intrând în legătură cu cine 
le poftea inima; bătrânul încercă să mă convingă, fiind şi el 
încredinţat de ce îmi spune, că fiica lui n-are absolut nici un 
amestec în toată afacerea. Pe scurt, n-am putut afla nimic 
altceva decât că plecase, iar ce s-a mai întâmplat în 
următoarele opt luni a rămas doar de domeniul 
presupunerilor. Cred că oricine îşi poate închipui la ce m- 
am gândit, de ce m-am temut, şi pe deasupra cât am suferit. 

— Doamne, Dumnezeule, strigă Elinor, să fi fost oare... 

Să fi fost oare Willoughby? 


— Primele ştiri pe care le-am avut de la Eliza le-am primit 
printr-o scrisoare pe care mi-a trimis-o chiar ea în 
octombrie, anul trecut. Mi-a fost adusă de la Delaford şi mi- 
a fost înmânată chiar în dimineaţa când intenţionam să 
mergem în excursie la Whitwell; de aceea am plecat atât de 
brusc şi sunt sigur că plecarea mea trebuie să fi părut 
atunci curioasă la toată lumea, ba cred că unii au fost chiar 
şi jigniţi. Presupun că domnul Willoughby, când mă critica 
din priviri pentru lipsa de politeţe de care mă făceam 
vinovat, împiedicându-le excursia, nici nu visa că eram 
chemat ca să aduc alinare unei fete pe care o nenorocise; 
dar la ce-ar fi folosit, chiar dac-ar fi ştiut-o? Ar fi fost mai 
puţin vesel sau mai puţin fericit, când i-ar fi zâmbit sora 
dumitale? Nu. Căci el săvârşise ceva ce nici un bărbat cu 
simţire n-ar fi putut-o face. O abandonase pe fata de a cărei 
tinereţe şi nevinovăție profitase, lăsând-o nespus de 
nefericită, fără să-i asigure o casă onorabilă, fără ajutor, 
fără prieteni, fără să-i spună unde plecase! O părăsise, 
promiţându-i că se va întoarce; nici nu s-a întors, nici nu i-a 
scris, şi nici nu i-a adus vreo mângâiere sau vreun ajutor. 

— Dar asta le întrece pe toate! Exclamă Elinor. 

— Acum îţi poţi da seama ce fel de om este: un cheltuitor 
şi-un desfrânat, mai rău chiar decât amândouă laolaltă. 

Ştiind toate acestea, şi ştiindu-le de-atâtea săptămâni, îţi 
închipui ce trebuie să fi încercat, când mi-am dat seama că 
sora dumitale ţine la el mai mult decât oricând şi fiind 
încredinţat că urmează să se mărite cu el: imaginează-ţi ce 
trebuie să fi simţit, gândindu-mă cu îngrijorare la întreaga 
dumitale familie. Când am trecut pe aici săptămâna trecută 
şi te-am găsit singură, am venit hotărât să aflu care-i 
adevărul, deşi nu eram prea hotărât ce voi face când îl voi 
şti. Cred că atunci atitudinea mea trebuie să ţi se fi părut 
curioasă, dar acum ai s-o înţelegi. Să vă las pe toate să fiţi 
înşelate, să o văd pe sora dumitale... dar ce puteam face? 
Nu puteam spera că amestecul meu ar fi putut avea vreo 
şansă de succes; şi uneori mă gândeam că Willoughby s-ar 


mai putea îndrepta sub influenţa surorii dumitale. Dar 
acum, după ce s-a comportat în felul acesta ruşinos, cine 
mai ştie ce intenţii o fi avut faţă de ea? Oricare i-ar fi fost 
însă gândurile, poate că acum domnişoara Marianne o să 
fie, şi fără îndoială că va fi de aci înainte, mulţumită de 
întorsătura pe care au luat-o lucrurile, când are să se 
gândească la cele ce i s-au întâmplat bietei mele Eliza, când 
are să chibzuiască Ia situaţia nenorocită şi fără de speranţă 
a acestei biete copile, când are să şi-o închipuie iubindu-l 
atât de mult, cum îl iubeşte şi ea, făcându-şi mereu 
reproşuri, care au s-o chinuie toată viaţa. 

Cred că dacă are să se compare cu Eliza, asta are să-i fie 
de ajutor. Are să-şi dea seama că suferinţele ei nu înseamnă 
mare lucru; nu sunt rezultatul unei purtări nepotrivite din 
partea ei şi n-o pot face de ruşine. Dimpotrivă, cei ce-i sunt 
prieteni o vor aprecia şi mai mult încă. Îngrijorarea 
pricinuită de suferinţele ei şi respectul pentru curajul ei în 
faţa acestora vor spori ataşamentul prietenilor ei. Dar în 
orice caz fac apel la discernământul dumitale, domnişoară 
Elinor, când va fi vorba să-i transmiţi toate cele ce ţi le-am 
spus. Sigur că dumneata ştii cel mai bine ce efect vor avea; 
dacă n-aş fi crezut cu convingere şi din toată inima că i-ar 
putea fi de vreun folos, că ar putea-o face să regrete mai 
puţin, n-aş fi îndrăznit să te supăr vorbindu-ţi despre 
necazurile familiei mele, şi făcându-te poate să crezi că am 
ţinut în felul acesta să cresc în ochii voştri, în detrimentul 
altora. 

Elinor îi mulţumi pentru tot ce aflase de la el cu profundă 
recunoştinţă, fiind asigurată că Marianne va avea într- 
adevăr de profitat când va afla cele ce-i istorisise colonelul 
Brandon. 

— Ceea ce m-a îndurerat mai mult ca orice, spuse ea, a 
fost felul în care s-a străduit să-l găsească nevinovat, căci 
asta o face să sufere mai mult decât dacă ar fi încredinţată 
de nemernicia lui. Acum, chiar dacă va suferi cumplit la 
început, sunt sigură că în curând are să se simtă mai bine. 


Apoi, după o scurtă pauză, continuă: 

— L-ai mai văzut vreodată pe domnul Willoughby, de când 
ai plecat de la Barton? 

— Da, răspunse el grav. L-am mai văzut o dată. N-am putut 
evita o anumită întâlnire cu el. 

Surprinsă de maniera lui, Elinor îl privi speriată, 
întrebând: 

— Cum?! L-ai întâlnit ca să... 

— Nu l-aş fi putut întâlni în nici un alt chip. Eliza îmi 
mărturisise, deşi aproape împotriva voinţei ei, numele 
iubitului; şi când Willoughby veni la Londra, cam la două 
săptămâni după sosirea mea, ne-am dat întâlnire; el pentru 
a-şi apăra comportarea, eu pentru a i-o pedepsi. 

Niciunul dintre noi n-a fost rănit şi de aceea vestea 
înfruntării noastre nu s-a mai răspândit. 

Elinor oftă, gândindu-se că n-ar fi fost nevoie ca duelul să 
aibă loc; dar presupuse că nu este de condamnat când un 
bărbat şi un soldat îl consideră necesar. 

— Asta a fost nefericita asemănare dintre soarta mamei şi 
a fiicei, spuse colonelul Brandon, după o pauză. 

Prea puţin am reuşit să-mi îndeplinesc misiunea. 

— Şi Eliza mai e la Londra? 

— Nu, de îndată ce şi-a revenit din lehuzie, căci atunci 
când am dat de urma ei tocmai trebuia să nască, am dus-o 
la ţară împreună cu copilul ei şi de atunci stă acolo. 

Apoi, aducându-şi aminte că o desparte probabil pe 
domnişoara Elinor de sora ei, îşi încheie vizita, primind din 
nou aceleaşi asigurări de recunoştinţă din partea ei şi, 
părăsind-o, o lăsă pe Elinor cu inima plină de compasiune şi 
respect faţă de el. 

CAPITOLUL XXXII. 

Când, foarte curând după aceea, domnişoara Dashwood îi 
relată toate amănuntele acestei conversații surorii ei, 
efectul pe care-l avu asupra acesteia nu fu pe de-a-ntregul 
acela pe care Elinor sperase să-l vadă. Nu că Marianne n-ar 
fi dat crezare la tot ce i se povestise, căci ascultă întreaga 


relatare cu o atenţie răbdătoare şi supusă; nu făcu nici o 
obiecţie şi nici o remarcă, nu încercă să-i ia apărarea lui 
Willoughby şi, prin lacrimile pe care le vărsă, dovedi că-şi 
dă seama de vinovăția lui. Dar, deşi această comportare o 
asigură pe Elinor că sora ei a fost, în sfârşit, convinsă de 
vinovăția lui Willoughby, deşi observă cu satisfacţie efectul 
vorbelor ei, prin aceea că ea nu-l mai evita pe colonelul 
Brandon, când trecea pe acolo, prin aceea că stătea de 
vorbă cu el, şi chiar de bunăvoie, arătându-i un fel de 
respect plin de înţelegere, deşi observă că este mai puţin 
irascibilă decât până atunci, nu o văzu însă mai puţin 
nefericită. Starea ei de spirit ajunse să capete un oarecare 
echilibru, dar acest echilibru se manifesta printr-o tristeţe 
mohorâtă. Pierderea pe care o simţi când îşi dădu seama de 
adevăratul caracter al lui Willoughby însemnă pentru ea o 
lovitură şi mai puternică încă decât aceea ce-o primise 
atunci când văzuse că a pierdut dragostea lui. Felul în care 
el profitase de domnişoara Williams şi cum o părăsise după 
aceea, nefericirea acelei biete fete şi îndoielile ce le avea cu 
privire la intenţiile pe care el ar fi putut să le aibă faţă de 
ea, Marianne, însemnau o povară atât de grea pentru 
mintea ei, încât nu îndrăznea să-i spună nici măcar lui 
Elinor tot ce simţea, şi faptul că mocnea în tăcere meditând 
la supărările ei o îndurera pe sora ei mult mai mult decât 
dacă Marianne i-ar fi vorbit deschis despre ele, dacă ea i le- 
ar fi mărturisit ori de câte ori simţea nevoia. 

Dacă ar fi să relatăm cele spuse şi simţite de doamna 
Dashwood atunci când a primit scrisoarea lui Elinor şi a 
răspuns la ea, ar însemna doar să repetăm cele spuse şi 
simţite de fiicele ei; o dezamăgire aproape la fel de 
chinuitoare ca şi aceea a Mariannei şi o indignare încă şi 
mai mare ca a lui Elinor. Primiră scrisori lungi, una după 
alta, prin care ea le arăta tot ce suferea şi gândea, prin 
care-şi exprima îngrijorarea plină de solicitudine faţă de 
Marianne şi o implora să-şi înfrunte cu curaj nenorocirea. 


Profundă, într-adevăr, trebuie să fi fost durerea Mariannei, 
dacă mama ei o putea astfel îmbărbăta! Umilitoare şi 
înjositoare trebuie să fi fost sursa acelor regrete, pe care 
dorea să nu le mai simtă Marianne! 

Împotriva a tot ceea ce i-ar fi putut aduce mângâiere, 
doamna Dashwood hotărâse că ar fi fost mai bine pentru 
Marianne să fie, în acele momente, oriunde altundeva decât 
la Barton, unde tot ce i-ar fi căzut sub ochi i-ar fi adus 
aminte de trecut şi ar fi mâhnit-o peste măsură, făcându-l 
pe Willoughby să-i apară mereu în gând, aşa cum îl văzuse 
acolo întotdeauna. Aşa că, ea le recomandă fetelor ei să nu- 
şi scurteze nici într-un caz vizita la Londra, a cărei durată, 
deşi nimeni n-o stabilise cu precizie, urma, după impresia 
tuturor, să fie de cel puţin cinci-şase săptămâni. Acolo aveau 
să se bucure fără doar şi poate de tot felul de îndeletniciri, 
de preocupări, de o societate pe care nu o puteau avea sau 
întâlni la Barton şi care ar fi reuşit, după cum spera, să o 
mai potolească din când în când pe Marianne, în aşa fel 
încât să se mai intereseze şi de alte lucruri şi să se amuze 
cât de cât, chiar dacă ea respingea în momentul acela 
asemenea idee. 

Doamna Dashwood îşi închipuia că primejdia de a-l 
reîntâlni pe Willoughby era tot atât de mică la Londra ca şi 
la ţară, căci Willoughby n-avea ce mai căuta în casele celor 
ce se considerau prietenii Mariannei. Aşa că dacă nu se 
puteau întâlni intenţionat, nu trebuiau să se lase expuşi 
neglijenţei de a se întâlni din întâmplare, dar şansa aceasta 
era mult mai mică în îmbulzeala din Londra, decât în 
sihăstria de la Barton, unde ar fi fost poate obligat să facă o 
vizită la Allenham, cu ocazia căsătoriei lui, pe care doamna 
Dashwood o considera acum foarte sigură, deşi la început 
se gândise la ea doar ca la o simplă eventualitate. 

Şi mai avea încă un motiv de a dori ca fetele ei să rămână 
acolo; aflase, printr-o scrisoare pe care o primise de la fiul 
ei vitreg, că el şi soţia lui aveau să sosească la Londra cam 


pe la mijlocul lunii februarie şi socotea că e bine ca ele să-şi 
vadă din când în când fratele. 

Marianne promisese să se lase călăuzită de părerile 
mamei ei, aşa că li se supuse, fără împotrivire, deşi ar fi vrut 
şi s-ar fi aşteptat la cu totul altceva, deşi considera 
hotărârea mamei ei ca fiind cu totul greşită, bizuindu-se pe 
motive eronate; şi deşi, cerându-i să rămână în continuare 
la Londra, o lipsea de singurul lucru ce-i putea alina cu 
adevărat nefericirea, de duioşia mamei ei de care s-ar fi 
putut bucura direct şi o condamna să vadă o societate şi 
nişte scene ce n-aveau să-i mai lase nici măcar o clipă de 
linişte. 

O mângâia însă mult gândul că ceea ce trebuia să însemne 
un rău pentru ea avea să fie un bine pentru sora ei; iar 
Elinor, pe de altă parte, bănuind că n-are să-l poată evita cu 
totul pe Edward, se consola cu ideea că, deşi prelungirea 
vizitei lor nu putea fi decât un prilej de nefericire pentru ea, 
îi va face Mariannei mai mult bine decât o întoarcere 
imediată în Devonshire. 

Grija ei, de a o face pe sora sa să nu audă niciodată 
menţionându-se numele lui Willoughby se dovedi într- 
adevăr a fi utilă. Deşi fără să-şi dea seama de acest lucru, 
Marianne profită de pe urma ei, căci nici doamna Jennings, 
nici sir John, şi nici măcar doamna Palmer nu mai vorbiră 
despre el în prezenţa ei. Elinor ar fi vrut ca şi ea să fie 
scutită de comentariile lor, dar acest lucru fu imposibil şi fu 
obligată să asculte, zi de zi, indignarea tuturora. 

Sir John nu putea crede posibil un asemenea lucru. 

Un om despre care întotdeauna avusese motive să aibă o 
părere atât de bună! Un tânăr atât de simpatic! Nu credea 
să existe un călăreț mai îndrăzneţ în întreaga Anglie! Era 
ceva cu totul inexplicabil! Din partea lui n-avea decât să se 
ducă la naiba! Pentru nimic în lume n-avea să-i mai 
adreseze vreo vorbă, oriunde s-ar fi întâmplat să-l 
întâlnească! Nu, nici măcar de-ar fi fost să fie împreună în 
hăţişurile de pe lângă Barton şi să trebuiască amândoi să 


aştepte două ore în şir. Ce individ ticălos! Ce câine 
mincinos! Şi când te gândeşti că ultima dată când se 
întâlniseră se oferise să-i dăruiască unul dintre căţeluşii lui, 
Folly! Dar cu asta s-a sfârşit totul! 

În felul ei, doamna Palmer era la fel de supărată. 

Era hotărâtă să înceteze numaidecât orice legături cu el şi 
era foarte mulţumită că de fapt nici nu făcuse cunoştinţă cu 
el. Ce n-ar fi dat să fie Combe Magna mai departe de 
Cleveland; dar asta n-avea nici o importanţă, căci oricum 
era mult prea departe ca să-i viziteze moşia; îl ura atât de 
mult, încât era hotărâtă să nu-i mai pomenească niciodată 
numele şi avea să le spună tuturor cunoştinţelor ei ce om de 
nimica este. 

Doamna Palmer îşi arătă bunăvoința, încercând să afle cât 
mai multe amănunte în legătură cu apropiata căsătorie şi să 
i le comunice lui Elinor. Curând fu în măsură să le spună 
cine avea să le construiască noua caleaşcă, de ce pictor era 
făcut portretul domnului Willoughby şi la ce magazin 
puteau fi văzute rochiile domnişoarei Grey. 

Nepăsarea calmă şi politicoasă a ladyei Middleton în 
această privinţă fu un fericit prilej de uşurare pentru starea 
de spirit în care se găsea Elinor, care era adesea foarte 
deprimată din pricina amabilităţii zgomotoase a celorlalţi. 
Era un motiv de consolare pentru ea să ştie că cel puţin una 
dintre persoanele din cercul lor de prieteni nu manifestă 
interes în această privinţă; era o mare mângâiere pentru ea 
să ştie că există cel puţin cineva care, atunci când o 
întâlneşte, nu manifestă vreun sentiment de curiozitate, 
căutând să afle amănunte, şi nici îngrijorare pentru 
sănătatea surorii ei. 

Orice însuşire este uneori apreciată, ţinând seama de 
condiţiile de moment, mai mult decât merită cu adevărat; şi 
Elinor era uneori atât de obosită de condoleanţele prea 
amabile, încât ajunsese să considere buna creştere a fi mai 
de folos decât bunătatea. 


Lady Middleton îşi exprima ceea ce simţea pentru tot ce se 
întâmplase exclamând, o dată sau de două ori pe zi, dacă 
subiectul era luat în discuţie: „Este de-a dreptul 
scandalos!”, fără a manifesta nici cea mai mică emoție şi 
fără să-şi mai aducă aminte un cuvânt despre întreaga 
chestiune; şi după ce-şi sprijinise în felul acesta demnitatea 
propriului ei sex şi după ce criticase cu hotărâre defectele 
celuilalt, se consideră liberă să se îngrijească de propriile ei 
reuniuni şi se hotări, aşadar (deşi oarecum împotriva 
părerii lui sir John), că, deoarece doamna Willoughby va fi o 
femeie mondenă şi în acelaşi timp bogată, ea, lady 
Middleton, îi va lăsa cartea ei de vizită, de îndată ce se va 
mărita. 

Felul delicat, neostentativ în care se interesa colonelul 
Brandon n-o supăra niciodată pe Elinor. El îşi câştigase cu 
prisosinţă dreptul de a discuta cu intimitate despre 
dezamăgirea surorii ei, prin zelul prietenos cu care se 
străduise să i-o mai aline şi stăteau întotdeauna de vorbă, 
încrezându-se unul în celălalt. Cea mai de seamă răsplată 
pentru penibilul efort ce-l făcuse în a-şi dezvălui durerile 
trecute şi umilinţele prezente o primea când privirile pline 
de înţelegere ale Mariannei se opreau uneori asupra lui şi 
când îi auzea glasul blând, ori de câte ori era obligată sau 
se simţea obligată să-i vorbească (deşi acest lucru nu se 
întâmpla prea adesea). Aceste manifestări îl asigurau că 
eforturile lui o făcuseră să-l privească mai binevoitor şi tot 
ele o făceau pe Elinor să spere că această bunăvoință va 
spori cu timpul; dar doamna Jennings, care nu cunoştea 
adevărata stare de lucruri, care ştia numai că Brandon este 
la fel de grav ca de obicei, şi că ea nu-l poate convinge nici 
să facă cererea în căsătorie şi nici să-i încredinţeze ei 
această misiune, începu, cam după vreo două zile, să 
creadă că nu se vor mai cununa pe la Sânziene. Ci tocmai la 
toamnă, iar după vreo săptămână să fie încredinţată că 
nunta nici nu va mai avea loc. Buna înţelegere dintre 
colonel şi Elinor părea mai degrabă să arate că onoarea de 


a deveni stăpâna dudului, a canalului şi a boschetului de 
tisă îi va reveni ei; şi câtăva vreme doamna Jennings încetă 
cu desăvârşire să se mai gândească la domnul Ferrars. 

Cam pe la începutul lunii februarie, la vreo două 
săptămâni după ce Marianne primise scrisoarea lui 
Willoughby, Elinor avu penibila misiune de a-i aduce la 
cunoştinţă că s-a însurat. Avusese grijă să i se transmită 
vestea mai întâi ei, de îndată ce se află că s-a oficiat 
ceremonia, deoarece voia ca Marianne să nu afle de acest 
lucru de prin ziare, pe care le cerceta cu înfrigurare în 
fiecare dimineaţă. 

Marianne primi vestea hotărâtă fiind să nu se tulbure; nu 
făcu nici un comentariu în legătură cu ea şi, la început, nu 
vărsă lacrimi; dar nu mult după aceea izbucni în plâns, fără 
să vrea, şi tot restul zilei fu într-o stare jalnică, 
asemănătoare cu aceea în care fusese atunci când aflase că 
evenimentul urma să aibă loc. 

Tânăra pereche părăsi Londra curând după nuntă; şi 
Elinor speră că acum va reuşi s-o convingă pe sora ei - care 
nu mai ieşise din casă de când primise lovitura - să iasă 
câte puţin în oraş, aşa cum făcuse de atâtea ori, deoarece 
acum nu mai exista nici o primejdie să-i întâlnească pe 
vreunul din cei doi. 

Cam pe atunci, cele două domnişoare Steele, care sosiseră 
de curând în casa verişoarei lor, în Bartlett's Buildings, 
Holborn, se prezentară din nou în faţa rudelor lor mai 
nobile din Conduit şi Berkeley Street şi fură primite de 
toată lumea cu multă cordialitate. 

Doar Elinor nu se bucură să le vadă. Prezenţa lor o făcea 
întotdeauna să sufere, şi abia dacă putu să răspundă cu 
amabilitate la nemaipomenita bucurie manifestată de Lucy, 
când află că mai este încă la Londra. 

— Aş fi fost foarte dezamăgită să nu te mai fi întâlnit aici, 
spuse ea de mai multe ori, subliniind cât putu mai mult 
cuvântul mai. Dar ştiam eu că am să te întâlnesc. 


Eram aproape sigură că n-o să pleci atât de repede din 
capitală, deşi ştii, cred, că la Barton mi-ai spus că nu 
intenţionezi să rămâi mai mult de-o lună. Dar am socotit 
încă de pe atunci că ai să te răzgândeşti până la urmă. 

Ar fi fost mare păcat să pleci înainte de a fi sosit fratele şi 
sora dumitale. Şi sunt încredinţată că acum n-ai nici un 
motiv să te grăbeşti. Sunt grozav de bucuroasă că nu te-ai 
ţinut de cuvânt. 

Elinor o înţelese perfect şi fu silită să facă apel la toată 
stăpânirea ei de sine pentru a-i da impresia că nu o 
înţelege. 

— Ei, dragele mele, spuse doamna Jennings, cum aţi 
călătorit? 

— Nu cu diligenţa, vă asigur, replică domnişoara Steele 
cea mare, entuziasmându-se dintr-o dată; am venit cu 
trăsura tot drumul şi pot să vă asigur că am fost însoţite de 
un domnişor foarte elegant. Preotul Davies tocmai venea la 
Londra şi ne-am gândit că n-ar fi rău să venim şi noi cu 
trăsura; şi s-a purtat ca un domn şi-a plătit cu zece- 
doisprezece şilingi mai mult decât noi. 

— O, o, exclamă doamna Jennings; foarte drăguţ, şi sunt 
sigură, garantez chiar, că preotul nu e însurat. 

— Asta-i acum, răspunse domnişoara Steele cea mare, 
râzând afectată şi făcând-o pe mironosiţa. Toată lumea râde 
de mine în legătură cu preotul şi nu ştiu de ce. Verişoarele 
mele spun că sunt sigure c-am făcut o cucerire; dar în ce 
mă priveşte, credeţi-mă, vă rog, că ceasuri întregi nici nu 
mă gândesc la el. Doamne! „Ia uite-l venind pe curtezanul 
tău, Nancy”, îmi spuse verişoara mea mai zilele trecute, 
când îl văzu apropiindu-se de casă. „Curtezanul meu! I-am 
răspuns. Nu ştiu la cine te referi. Preotul nu e curtezanul 
meu.” 

— Ei, ei, astea-s vorbe, dar n-ai să ne duci tu cu ele. 

Văd eu că preotul ţi-e ursitul. 

— Nu, zău că nu! Replică domnişoara Steele afectând 
seriozitate. Şi chiar te rog din suflet să-i contrazici pe aceia 


pe care ai să-i auzi vorbind despre aşa ceva. 

Doamna Jennings o asigură numaidecât că nici nu se 
gândeşte să facă una ca asta, obligând-o pe domnişoara 
Steele să se simtă pe de-a-ntregul fericită. 

— Presupun, domnişoară Dashwood, c-o să staţi cu fratele 
şi cu sora dumneavoastră, când vor sosi la Londra, spuse 
Lucy, reîncepându-şi atacul, după ce-şi încetase o vreme 
aluziile ostile. 

— Nu, nu cred că vom sta la ei. 

— Ba da, cred că aşa veţi face. 

Elinor nu vru să-i facă pe plac, răspunzându-i din nou în 
contradictoriu. 

— Ce bine că doamna Dashwood nu vă simte lipsa de atâta 
vreme! 

— De-atâta vreme! Interveni doamna Jennings. Dar vizita 
lor abia a început! 

Lucy fu redusă la tăcere. 

— Îmi pare rău că n-o putem vedea pe sora dumitale, 
domnişoară Dashwood, spuse domnişoara Steele cea mare. 

Îmi pare rău că nu se simte bine. 

Într-adevăr, Marianne ieşise din odaie la sosirea lor. 

— Eşti foarte drăguță. Surorii mele îi va părea tot atât de 
rău că n-a putut să vă vadă; dar în ultima vreme a suferit 
cumplit din pricina unor migrene, din cauza cărora nu se 
simte destul de bine pentru a vedea lume sau a face 
conversaţie. 

— Vai, ce păcat! Bine, dar nişte vechi prietene ca Lucy şi 
ca mine... Pe noi cred că ne-ar putea primi şi n-am scoate 
un singur cuvânt. 

Foarte politicoasă, Elinor îi refuză propunerea. S-ar putea 
ca sora ei să se fi culcat sau să fie în capot şi deci n-ar putea 
cobori. 

— Dacă-i vorba numai de asta, exclamă domnişoara Steele, 
apoi ne putem duce noi s-o vedem. 

Elinor simţi că impertinenţa ei începe s-o scoată din 
râbdări; dar nu mai avu nevoie să facă eforturi pentru a se 


stăpâni, întrucât interveni dojana aspră a lui Lucy, care 
acum, ca şi-n atâtea alte ocazii, deşi nu putea îndulci 
maniera uneia dintre surori, sluji măcar la îmblânzirea 
comportării celeilalte. 

CAPITOLUL XXXIII. 

După oarecare împotrivire, Marianne cedă rugăminţilor 
surorii ei şi consimţi să iasă într-o dimineaţă cu ea şi cu 
doamna Jennings, pentru o jumătate de oră. Le puse însă o 
condiţie: să nu facă nici o vizită şi nu acceptă să le 
însoţească decât până la magazinul Gray, din Sackville 
Street, unde Elinor voia să schimbe nişte bijuterii demodate 
de-ale mamei ei. 

Când se opriră la uşa magazinului, doamna Jennings îşi 
aduse aminte că la celălalt capăt al străzii locuia o doamnă 
căreia s-ar fi cuvenit să-i facă o vizită, şi cum ea n-avea ce 
face în magazin, hotărâră ca în timp ce Elinor şi Marianne 
aveau să-şi rezolve treburile, ea va face vizita şi apoi se va 
întoarce să le ia. 

Când domnişoarele Dashwood urcară scările, constatară 
că în prăvălie era lume multă înaintea lor şi că nu era nici 
un cunoscut cu care ar fi putut sta de vorbă, aşa că fură 
obligate să aştepte. Tot ce puteau face era să se aşeze la 
capătul mai puţin aglomerat al tejghelei; acolo era doar un 
singur domn şi probabil că Elinor nădăjduia că acesta va fi 
destul de politicos să nu le facă să-l aştepte prea mult. Dar 
politeţea lui se dovedi a fi întrecută de agerimea ochilor şi 
de rafinamentul gusturilor. Tocmai îşi comanda o cutie în 
care urma să-şi păstreze scobitoarea; şi până când se hotări 
asupra mărimii, formei şi ornamentelor de pe ea - după ce 
examină şi analiză timp de un sfert de oră fiecare dintre 
cutiile de scobitori din magazin, n-avu răgaz să le acorde 
celor două domnişoare prea multă atenţie; nu făcu decât să 
le arunce vreo trei, patru priviri foarte îndrăzneţe, făcând-o 
pe Elinor să-şi întipărească în minte o figură cu totul 
ştearsă, o persoană cu desăvârşire neinteresantă, în ciuda 
faptului că era îmbrăcată după ultimul strigăt al modei. 


Marianne fu cruţată de sentimentele supărătoare de 
dispreţ şi de silă stârnite de această cercetare impertinentă 
a trăsăturilor lor, de dovezile de îngâmfare şi de proastă 
creştere, pur şi simplu pentru motivul că nu fu de loc 
conştientă de prezenţa lui; căci ea se putea concentra 
asupra gândurilor ei şi putea să nu-şi dea seama de ce se 
petrece în jur, tot atât de bine în magazinul domnului Gray, 
ca şi în propria ei odaie. 

În cele din urmă domnul se hotărt. Cutia urma să fie 
montată în fildeş, aur şi perle; şi după ce gentilomul stabili 
ultima zi în care mai poate trăi fără să fi intrat în posesia 
cutiuţei pentru scobitoare, îşi trase mănuşile cu o grijă ce 
nu precupeţea trecerea timpului şi aruncându-le încă o 
privire domnişoarelor Dashwood, dar una ce părea mai 
degrabă a reclama admiraţia lor decât a şi-o exprima pe a 
sa, ieşi din magazin, cu aerul fericit al îngâmfării autentice 
şi al unei indiferenţe afectate. 

Elinor nu-şi pierdu timpul în a-şi arăta scopul pentru care 
venise şi tocmai era pe punctul de a aranja lucrurile, când 
un alt domn se apropie de ea. Când îşi ridică ochii spre el, 
constată, cu oarecare surpriză, că este chiar fratele ei. 

Afecţiunea şi plăcerea cu care se întâlniră produse o foarte 
bună impresie în prăvălia domnului Gray. Lui John 
Dashwood nu-i părea de loc rău să-şi revadă surorile; iar 
ele fură de-a dreptul bucuroase; se interesă respectuos şi 
atent de mama lor. 

Elinor află că el şi cu Fanny sunt de două zile la Londra. 

— Am ţinut foarte mult să trecem pe la voi ieri, spuse el, 
dar a fost imposibil, căci a trebuit să-l ducem pe Harry să 
vadă animalele sălbatice de la Exeter Exchange, iar restul 
zilei l-am petrecut în tovărăşia doamnei Ferrars. 

Lui Harry i-am făcut o plăcere grozavă. Azi dimineaţă aş fi 
trecut cu dragă inimă să vă văd, dac-aş fi putut găsi o 
jumătate de oră liberă, dar sunt întotdeauna atâtea de 
făcut, când soseşti pentru prima dată la Londra! Am venit 
aici să-i comand lui Fanny o pecete. Dar cred că mâine o să 


putem negreşit să venim în Berkeley Street şi să-i fim 
prezentaţi prietenei voastre, doamna Jennings. După câte 
am auzit e o femeie foarte bogată. Şi pe urmă trebuie să mă 
prezentaţi şi familiei Middleton. Fiind rudele mamei mele 
vitrege, voi fi fericit să-mi exprim consideraţia faţă de ei. 
După câte am înţeles, când sunt la ţară, sunt nişte vecini 
admirabili. 

— Într-adevăr. Nici nu pot să-ţi descriu atenţia lor faţă de 
noi, amabilitatea lor care merge până la cele mai mici 
amănunte. 

— Sunt nespus de bucuros să aud aşa ceva, pe cuvântul 
meu. Nespus de bucuros. Dar aşa se şi cuvine să se poarte; 
sunt oameni foarte bogaţi şi vă sunt şi rude; şi este de 
aşteptat să se poarte în aşa fel încât să vă facă să vă simţiţi 
cât mai bine. V-aţi aranjat deci cum nu se poate mai 
confortabil în vilişoara voastră şi nu mai aveţi nevoie de 
nimic! Edward ne-a descris-o ca fiind într-adevăr 
fermecătoare: cea mai reuşită căsuţă, spunea, din câte i-a 
fost dat să vadă şi i-a făcut impresia că vă simţiţi, toate, 
foarte bine acolo. Ne-am bucurat din inimă să aflăm astfel 
de lucruri, crede-mă. 

Elinor se simţi puţin ruşinată pentru fratele ei; şi nu-i păru 
rău că sosirea servitorului doamnei Jennings, care veni să le 
spună că stăpâna lui le aşteaptă la uşă, îi dădu prilejul să 
nu-i mai dea un răspuns. 

Domnul Dashwood le însoţi până jos, îi fu prezentat 
doamnei Jennings la uşa trăsurii şi-şi luă rămas bun, 
arătându-şi din nou speranţa de a putea trece să le vadă a 
doua zi. 

Veni să le viziteze, aşa cum spusese. Sosi scuzând-o pe 
cumnata lor că n-a putut veni şi ea, era însă atât de ocupată 
cu mama ei, încât într-adevăr n-avea nici un pic de răgaz să 
mai meargă undeva. Doamna Jennings, însă, îl asigură 
numaidecât că ea nu ţine la politeţuri de felul acesta, că 
sunt veri, sau cam aşa ceva şi că foarte curând împreună cu 
surorile lui o să treacă ea să-i facă o vizită soţiei lui. 


Comportarea lui faţă de ele fu foarte amabilă, deşi fără 
exagerare, iar faţă de doamna Jennings de o atentă 
politeţe; şi când, curând după sosirea lui, apăru şi colonelul 
Brandon, îl privi cu o curiozitate care părea a spune că nu 
vrea decât să-l ştie bogat, pentru a se purta la fel de 
politicos şi faţă de el. 

După ce rămase cu ele vreo jumătate de oră, John 
Dashwood o rugă pe Elinor să facă o plimbare, să-l conducă 
până în Conduit Street şi să-l prezinte lui sir John şi ladyei 
Middleton. Vremea era foarte frumoasă, aşa încât ea 
consimţi bucuroasă. De îndată ce ieşiră din casă, îşi începu 
interogatoriul. 

— Cine e colonelul Brandon? E un om avut? 

— Da. Are proprietăţi întinse în Dorsetshire. 

— Îmi pare bine s-o aflu. Pare a fi un domn şi cred, Elinor, 
că te pot felicita pentru perspectiva unui aranjament de 
viitor foarte onorabil. 

— Pe mine, frate? Ce vrei să spui cu asta? 

— 'Te place. L-am observat cu atenţie şi sunt convins de 
acest lucru. Cam la ce sumă se ridică averea lui? 

— Cam la două mii de lire pe an, cred. 

— Două mii pe an! Spuse el, apoi montându-se încetul cu 
încetul, adăugă, atingând o culme de entuziastă 
generozitate: 

— Elinor, de dragul tău aş vrea din toată inima să fie de 
două ori mai bogat. 

— 'Te cred, îi răspunse Elinor, dar sunt foarte sigură că 
domnul Brandon n-are nici cea mai mică dorinţă să se 
căsătorească cu mine. 

— Greşeşti, Elinor. Greşeşti foarte mult. Dacă ţi-ai da 
puţină osteneală, ai pune numaidecât mâna pe el. Poate că 
în momentul de faţă nu e foarte hotărât; faptul că nu prea 
ai avere l-ar putea reţine; toţi prietenii l-ar putea sfătui să 
nu facă pasul ăsta. Dar puţină încurajare şi câteva mici 
atenţii, din acelea la care femeile se pricep atât de bine, au 
să-l hotărască chiar şi fără voia lui. N-ai avea nici un motiv 


să nu încerci. Nu se poate presupune c-ai putea fi 
împiedicată de vreo legătură anterioară în ceea ce te 
priveşte - cred că ştii că o asemenea legătură este cu totul 
exclusă, obiecțiile sunt de neînlăturat - eşti prea înţeleaptă 
să nu-ţi dai seama de aşa ceva. Trebuie să pui mâna pe 
colonelul Brandon; am să mă port faţă de el în aşa fel, încât 
să fie încântat de tine şi de familia ta. E o partidă care va 
aduce negreşit bucurie tuturor. Pe scurt, e un lucru care, şi 
aici începu să vorbească cu glas scăzut şi până la urmă în 
şoaptă, dând multă importanţă celor spuse, care va fi 
extrem de binevenit pentru toţi. Dar apoi revenindu-şi, 
adăugă: 

— Adică, vreau să spun că toţi prietenii tăi vor să te vadă 
într-adevăr bine căsătorită; mai ales Fanny, căci ea ţine 
foarte mult la tine, crede-mă. Şi pe urmă şi mama ei, 
doamna Ferrars, o femeie foarte bună la suflet. Şi ea ar fi 
foarte încântată; chiar vorbea despre asta mai zilele 
trecute. 

Elinor nu catadicsi să-i răspundă. 

— Ei bine, zău c-ar fi nemaipomenit, continuă el, ar fi 
nostim de tot ca Fanny să aibă un frate şi eu o soră care să 
se căpătuiască în acelaşi timp. Şi totuşi nu e de loc 
imposibil. 

— Urmează ca domnul Edward Ferrars să se 
căsătorească? Întrebă Elinor pe un ton decis. 

— Nu s-a stabilit nimic precis, dar se vorbeşte de aşa ceva. 
Are o mama excelentă. Dacă însurătoarea va avea loc, 
doamna Ferrars este gata, cu toată generozitatea, să-i 
asigure un venit de o mie de lire pe an. Tânăra este 
onorabila domnişoară Morton, unica fiică a răposatului lord 
Morton, având o avere de treizeci de mii de lire. O partidă 
foarte recomandabilă, de ambele părţi, şi nu mă îndoiesc că 
nunta se va face la momentul potrivit. Pentru o mamă a 
renunţa pentru totdeauna la o mie de lire pe an înseamnă 
mare lucru; dar doamna Ferrars este o fire nobilă. Să-ţi mai 
dau un exemplu de cât este de mărinimoasă. Mai zilele 


trecute, de îndată ce-am sosit la Londra, dându-şi seama că 
nu prea avem bani, i-a pus în mână lui Fanny două sute de 
lire. Şi ne-au prins foarte bine, pentru că cheltuim enorm 
cât timp stăm la Londra. 

Se opri o clipă, aşteptând aprobarea şi compătimirea ei; 
iar ea îi răspunse cu un efort: 

— Îmi închipui că atât la Londra cât şi la ţară faceţi 
cheltuieli serioase, dar pe de altă parte aveţi un venit mare. 
— Nu chiar atât de mare, aş zice, pe cât îşi închipuie unii. 
Asta nu înseamnă c-aş putea să mă plâng; fără îndoială că e 
un venit îndestulător şi cu timpul sper că va fi şi mai mare. 
Preluarea izlazului de la Norland, care tocmai e în curs, ne 

seacă de bani. Şi apoi, în ultima jumătate de an, am mai 
făcut o mică achiziţie; am cumpărat ferma East Kingham, 
de care nu se poate să nu-ţi aduci aminte, unde locuia 
bătrânul Gibson. Bucata aceea de pământ era atât de 
potrivită pentru mine din toate punctele de vedere, mai ales 
că era şi vecină, cu proprietatea mea, încât m-am simţit 
obligat să o cumpăr. N-aş fi putut avea conştiinţa liniştită 
dac-aş fi lăsat-o să cadă în mâini străine. Omul trebuie să 
plătească dacă vrea să aibă avantaje şi m-a costat o sumă 
frumuşică. 

— Mai mult decât presupui că valorează cu adevărat? 

— Nu, sper că nu. Aş fi putut-o revinde chiar a doua zi, cu 
mai mult decât am cumpărat-o; dar în ceea ce priveşte banii 
cu care am făcut investiţia, s-ar fi putut să am mare ghinion, 
căci acţiunile aveau tocmai atunci un curs atât de scăzut, 
încât dacă nu s-ar fi întâmplat să am suma necesară în 
mâna bancherului meu ar fi trebuit să-mi vând tot stocul în 
pierdere. 

Elinor nu se putu stăpâni să nu zâmbească. 

— Şi am mai avut şi alte cheltuieli mari şi inevitabile când 
ne-am mutat la Norland. După cum prea bine ştii, onoratul 
nostru tată i-a lăsat mamei tale toate lucrurile de la Stanhill 
(şi erau foarte valoroase, zău aşa). Departe de mine gândul 
să mă plâng de ce-a făcut el; avea fără îndoială dreptul să 


dispună de averea lui cum a crezut că-i mai bine. Dar, din 
această pricină, am fost siliţi să cumpărăm foarte multă 
rufărie, porţelanuri şi altele asemenea în locul celor ce ni se 
luaseră. Presupun că-ţi închipui, după toate cheltuielile 
astea, cât de departe suntem de a fi bogaţi şi cât de 
binevenită este mărinimia doamnei Ferrars. 

— Ei, sigur, spuse Elinor, dar sper că ajutaţi de 
generozitatea ei puteţi duce totuşi un trai confortabil. 

— Da, cred că peste un an sau doi vom putea spune acest 
lucru, replică el grav; mai avem totuşi o groază de lucruri 
de făcut. Nu s-a pus încă nici o piatră măcar la sera lui 
Fanny şi grădina de flori e de abia schiţată. 

— Şi unde-o să puneţi sera? 

— Pe movila din spatele casei. Am doborât toţi nucii ăia 
bătrâni, ca să-i facem loc. Va alcătui o privelişte frumoasă 
din orice punct al parcului, iar grădina de flori va urca 
panta până la ea şi va fi grozav de frumoasă. Am scos toţi 
ciulinii care năpădiseră botul dealului. 

Elinor îşi păstră pentru sine îngrijorarea şi criticile şi fu 
foarte mulţumită că Marianne nu e acolo ca să 
împărtăşească şi ea indignarea ei. 

Şi acum, după ce-i arătase destul de clar cât de sărac este 
şi după ce scăpase de obligaţia de a cumpăra câte o 
pereche de cercei pentru fiecare dintre surorile lui, în 
următoarea vizită ce urma să o facă în magazinul domnului 
Gray, se înveseli dintr-o dată şi începu să o felicite pe Elinor 
pentru că avea o prietenă ca doamna Jennings. 

— Pare a fi o relaţie foarte prețioasă. Casa ei, stilul ei de 
viaţă, toate vădesc un venit foarte mare; şi cunoştinţa 
voastră cu ea nu numai că v-a fost de folos până acum, dar 
până la urmă se poate dovedi a fi foarte avantajoasă din 
punct de vedere material. Faptul că v-a invitat la Londra 
este un semn foarte bun pentru voi; arată într-adevăr atât 
de mult cât ţine la voi, încât, după toate probabilitățile, n-o 
să vă uite când are să moară. Cu siguranţă că de pe urma ei 
va rămâne o moştenire însemnată. 


— Ba eu mă tem că dimpotrivă, mai nimic; n-are decât 
uzufructul proprietăţii, care va reveni copiilor ei. 

— Dar cine-şi poate închipui că îşi cheltuieşte tot venitul? 
Puţini oameni cât de cât înţelepţi ar face una ca asta; şi va 
putea lăsa moştenire tot ce economiseşte. 


— Şi nu crezi că e mai probabil să lase această moştenire 
fiicelor ei decât nouă? 

— Amândouă fetele ei sunt măritate extrem de bine, aşa că 
nu văd de ce-ar fi nevoie să le mai lase vreo moştenire. În 
schimb, după părerea mea, prin faptul că are atâta grijă de 
voi, şi că se poartă cu voi atât de amabil, aceasta vă dă 
dreptul să vă bucuraţi şi pe viitor de consideraţia ei, lucru 
de care o femeie conştiincioasă ar trebui să ţină seama. 
Nimic nu poate manifesta o mai mare bunăvoință decât 
felul în care se poartă ea şi nu cred să facă toate astea fără 
să-şi dea seama că această comportare a ei vă poate face să 
vă aşteptaţi şi la alte atitudini binevoitoare din partea sa. 

— Dar noi, cele în cauză, nu ne aşteptăm la nimic. 

Zău, frăţioare, grija pe care o ai pentru bunăstarea şi 
prosperitatea noastră te duce cu gândul prea departe. 

— Ei, da, spuse el, părând a se reculege, nu totul le stă în 
putinţă oamenilor, ba chiar foarte puţin. Dar, draga mea 
Elinor, ce i s-a întâmplat Mariannei? N-arată de loc bine, e 
palidă şi a slăbit foarte mult. E cumva bolnavă? 

— Nu se prea simte bine, a avut o depresiune nervoasă în 
ultimele câteva săptămâni. 

— Îmi pare rău pentru ea. La vârsta ei, orice fel de boală 
distruge pentru totdeauna prospeţimea! A ei a fost de 
scurtă durată. În septembrie, anul trecut, era cea mai 
frumoasă fată din câte-mi fusese dat să văd şi cu mari şanse 
să atragă bărbaţii. Avea un gen de frumuseţe extrem de 
ispititoare pentru reprezentanţii sexului tare. Îmi aduc 
aminte că Fanny spunea adeseori că are să se căsătorească 
mai repede şi mai bine decât tine; nu că n-ar ţine grozav de 
mult la tine, dar aşa i s-a părut ei. Şi totuşi, se va dovedi că 
s-a înşelat. Mă îndoiesc că în momentul de faţă, Marianne s- 
ar putea căsători cu un bărbat care să aibă un venit mai 
mare de cinci-şase sute de lire pe an, şi înseamnă că am să 
mă păcălesc foarte tare dacă tu n-ai să te măriţi mai bine. 
Dorsetshire! Nu prea cunosc bine ţinutul, dar, dragă Elinor, 
zău că mi-ar face mare plăcere să-l cunosc mai în amănunt, 


şi cred că te pot asigura că Fanny şi cu mine vom fi printre 
primii şi cei mai încântați dintre oaspeţii tăi. 

Elinor încercă foarte serios să-l convingă că nu e de loc 
probabil ca ea să se mărite cu colonelul Brandon; dar lui 
John Dashwood ideea îi plăcea prea mult ca să renunţe Ia 
ea şi era foarte hotărât să încerce să stabilească o 
cunoştinţă mai apropiată cu acel domn şi să ajute la 
promovarea căsătoriei lor, prin tot felul de atenţii. Avea 
destule remuşcări că n-a făcut nimic pentru surorile lui, 
pentru a dori ca alţii să facă foarte multe; şi o propunere în 
căsătorie din partea colonelului Brandon sau o moştenire 
de la doamna Jennings, erau mijloace de compensare a 
propriei lui neglijenţe. 

Avură norocul de a o găsi pe lady Middleton acasă, iar sir 
John se întoarse, înainte ca vizita lor să fi luat sfârşit. 
Politeţea se revărsă din plin de ambele părţi. Sir John era 
dispus să simpatizeze pe oricine; şi deşi domnul Dashwood 
nu părea a se pricepe foarte mult la cai, curând îl categorisi 
ca pe un tânăr foarte amabil, în timp ce lady Middleton 
descoperi destulă eleganţă în înfăţişarea lui, pentru a se 
gândi că merită să intre în relaţii cu el; şi domnul Dashwood 
plecă încântat de amândoi. 

— Am să-i pot relata o mulţime de lucruri plăcute lui 
Fanny, spuse el, în timp ce se întorceau. Lady Middleton e 
într-adevăr o femeie cât se poate de elegantă! O femeie pe 
care sunt sigur că Fanny ar vrea s-o cunoască. Doamna 
Jennings este şi ea o femeie extrem de binecrescută, dar nu 
tot atât de elegantă ca fiica ei. Cumnata ta nu trebuie să 
aibă vreun scrupul nici măcar în privinţa vizitei; căci noi nu 
ştiam decât că doamna Jennings este văduva unui om ce şi- 
a agonisit averea în mod foarte dubios şi Fanny, cât şi 
doamna Ferrars, au avut o prejudecată categorică în sensul 
că nici ea şi nici fiicele ei nu sunt genul de femei pe care 
Fanny să fi vrut să le aibă în societatea ei. Dar acum pot să-i 
spun despre amândouă numai lucruri care sunt în avantajul 
lor. 


CAPITOLUL XXXIV. 

Soţia domnului John Dashwood avu atâta încredere în 
puterea de discernământ a soţului ei, încât chiar a doua zi 
făcu câte o vizită atât doamnei Jennings, cât şi fiicei ei; şi 
încrederea îi fu răsplătită constatând că şi prima, cea la 
care stăteau cumnatele ei, nu era de loc de disprețuit; iar 
cât priveşte lady Middleton, pe ea o consideră una dintre 
cele mai fermecătoare femei de pe lume. 

Lady Middleton fu la fel de încântată de doamna 
Dashwood. Amândouă aveau un fel de egoism nesimţitor, 
care le atrăgea în mod reciproc şi se apreciau una pe 
cealaltă pentru că se asemănau prin conformarea rigidă la 
aceleaşi insipide reguli de comportare în societate şi printr- 
o lipsă generală de înţelegere. 

Dar aceleaşi maniere care-i câştigară soţiei lui John 
Dashwood părerea bună a ladyei Middleton, nu fură de loc 
pe placul doamnei Jennings, căreia nu-i făcu decât impresia 
unei femei puţin cam mândre, cu un fel de a fi lipsit de 
cordialitate, care nu le întâmpină cu nici un pic de afecţiune 
pe surorile soţului ei, şi aproape că nu avu ce să le spună, 
căci nu scoase o vorbă în cursul a cel puţin şapte minute şi 
jumătate din sfertul de oră pe care-l acordă pentru vizita în 
Berkeley Street. 

Deşi nu puse nici o întrebare în sensul acesta, Elinor ar fi 
vrut foarte mult să ştie dacă Edward se află şi el la Londra; 
dar nimic n-ar fi putut-o face pe Fanny să-i pomenească de 
bunăvoie numele în prezenţa ei, până ce nu ar fi avut 
posibilitatea să-i spună că se hotărâse căsătoria lui cu 
domnişoara Morton sau până ce nu şi-ar fi dat seama că 
cele pomenite de soţul ei în legătură cu intenţiile 
colonelului Brandon sunt adevărate; pentru că ea încă îi 
considera atât de ataşaţi unul de altul, încât oricât de mult 
te-ai fi străduit să-i desparţi prin vorbă sau prin faptă, n-o 
puteai face. Dar foarte curând vestea pe care Fanny nu 
voise s-o transmită parveni din altă sursă. Nu mult după 
aceea Lucy veni să o facă pe Elinor să-şi arate 


compătimirea faţă de ea, din pricină că nu-l poate vedea pe 
Edward, deşi el sosise la Londra o dată cu doamna şi cu 
domnul Dashwood. El nu îndrăznea să vină la Bartlett's 
Buildings ca nu cumva să fie descoperit; şi deşi erau 
amândoi nespus de nerăbdători să se vadă, pentru un 
moment nu puteau face nimic altceva decât să-şi scrie. 

Edward le informă chiar el de sosirea lui la Londra, foarte 
curând după aceea venind de două ori în Berkeley Street. 
De două ori, când se întoarseră de la treburile ce le 
avuseseră în oraş, îi găsiră cartea de vizită pe masă. Lui 
Elinor îi făcu plăcere să ştie că trecuse să le vadă şi încă şi 
mai multă plăcere că se întâmplase ca ele să nu fie acasă. 

Familia Dashwood era atât de nemaipomenit de încântată 
de familia Middleton, încât, deşi nu prea aveau obiceiul să 
dea nimic, se hotărâră să le ofere o masă; şi curând după ce 
făcură cunoştinţă îi invită pe Middletoni să mănânce cu ei în 
Harley Street, unde închiriaseră pentru trei luni o casă 
foarte frumoasă. Surorile lor şi doamna Jennings fură 
invitate şi ele şi John Dashwood avu grijă să-l poftească şi 
pe colonelul Brandon care, întotdeauna bucuros să fie în 
preajma domnişoarelor Dashwood, îi primi foarte 
politicoasa invitaţie cu oarecare surprindere, dar cu şi mai 
mare plăcere. Urmau să facă cunoştinţă cu doamna 
Ferrars, dar Elinor nu putu afla dacă şi fiii ei vor lua masa 
acolo. În orice caz prilejul de a o cunoaşte o făcu să devină 
foarte interesată de această petrecere; căci deşi acum o 
putea întâlni pe mama lui Edward fără să resimtă acea 
puternică nelinişte pe care ar fi încercat-o în alte 
împrejurări, deşi acum o putea cunoaşte fără să-i pese 
absolut de loc de impresia ce avea să o producă asupră-i, 
dorinţa ei de a fi în preajma doamnei Ferrars, curiozitatea 
ei de a şti cum e, erau mai vii decât oricând. 

Şi interesul cu care aştepta nerăbdătoare întâlnirea spori 
curând după aceea mai degrabă ca intensitate, decât ca 
bucurie, când află că şi domnişoarele Steele aveau să ia 
parte la petrecere. 


Atât de mult îi intraseră pe sub piele ladyei Middleton, 
zelul cu care se comportau în prezenţa ei le făcuse să 
devină atât de agreabile, încât deşi fără îndoială că Lucy nu 
era elegantă, iar sora ei nici măcar prea politicoasă, ea fu la 
fel de promptă, ca şi sir John, în a le pofti să petreacă o 
săptămână sau două în Conduit Street, şi se întâmplă ca de 
îndată ce domnişoarele Steele să afle de această invitaţie, 
să le convină de minune să-şi înceapă vizita cu câteva zile 
înainte ca petrecerea din Harley Street să aibă loc. 

Soţia domnului John Dashwood n-ar fi dat nici o 
importanţă pretențiilor lor de a fi luate în seamă ca fiind 
nepoatele gentilomului care timp de mulţi ani avusese grija 
fratelui ei şi fără îndoială că nu le-ar fi poftit la masa ei, 
dacă n-ar fi fost musafirele ladyei Middleton; şi Lucy, care 
de multă vreme dorea să facă personal cunoştinţă cu 
familia, pentru a le putea aprecia mai bine caracterele şi 
dificultatea propriei ei situaţii şi pentru a avea un prilej de a 
se strădui să le fie pe plac, arareori fusese mai fericită 
decât atunci când primi invitaţia doamnei Dashwood. 

Efectul pe care aceasta îl avu asupra lui Elinor fu cu totul 
altul. Începu numaidecât să presupună că Edward, care 
locuia cu mama lui, trebuia să fie şi el invitat, deoarece 
mama lui era poftită la o petrecere dată de sora lui; şi să-l 
vadă pentru prima dată - după toate câte se întâmplaseră - 
în tovărăşia lui Lucy! Nici nu ştia dacă avea să poată 
suporta această situaţie! 

Aceste temeri nu se bizuiau, poate, numai pe rațiune şi 
fireşte, de loc pe adevăr. Ele fură înlăturate, totuşi, nu prin 
faptul că ea reuşi să se reculeagă, ci prin bunăvoința lui 
Lucy, care crezu că avea să-i producă o grozavă dezamăgire 
când îi spusese că Edward nu va veni marţi în Harley 
Street, ba spera chiar să o facă să sufere şi mai mult încă, 
încercând să o convingă că Edward se ţine deoparte tocmai 
din pricina imensei afecţiuni faţă de ea, Lucy, şi pe care nu 
şi-o putea ascunde când erau împreună. 


Veni şi importanta zi de marţi, când cele două domnişoare 
aveau să facă cunoştinţă cu formidabila lor soacră. 

— Fie-ţi milă de mine, domnişoară Dashwood! Spuse Lucy, 
în timp ce urcau scările împreună, căci familia Middleton 
sosi imediat după doamna Jennings, aşa încât toţi îl urmară 
pe servitor în acelaşi timp, n-am pe nimeni aici care să mă 
poată compătimi. Îţi jur că abia mă mai pot ţine pe picioare! 
Doamne sfinte! Peste o clipă am să dau ochii cu persoana de 
care depinde întreaga mea fericire, persoana care urmează 
să-mi fie mamă! 

Elinor ar fi putut-o linişti imediat, sugerând posibilitatea 
că doamna pe care urmau să o vadă avea să devină mai 
degrabă mama domnişoarei Morton decât a ei; dar în loc de 
a face una ca asta, o asigură, şi pe deasupra cu mare 
sinceritate, că într-adevăr îi este milă de ea, spre totala 
uimire a lui Lucy, care, deşi nu se prea simţea nici ea la 
îndemână, spera să poată fi cel puţin obiectul unei 
nestăpânite invidii din partea lui Elinor. 

Doamna Ferrars era o femeie mică de statură, slabă, 
dreaptă ca lumânarea, băţoasă chiar când voia să se poarte 
cu politeţe şi atât de serioasă ca înfăţişare, încât îţi dădea 
impresia că-i acră. N-avea pic de sânge în obraji şi faţa ei 
mică era lipsită de frumuseţe şi de expresie; dar o fericită 
contracție a frunţii îi salva înfăţişarea de ruşinea de a fi 
insipidă, dându-i un puternic aer de mândrie şi de răutate. 
Nu era o femeie care să vorbească mult, căci, spre 
deosebire de majoritatea oamenilor, cuvintele nu-i erau mai 
numeroase decât ideile; şi dintre puţinele silabe ce-i 
scăpară de pe buze, niciuna nu-i fu adresată domnişoarei 
Dashwood, pe care o privi foarte hotărâtă s-o antipatizeze 
cu orice preţ. 

Acum, această comportare n-o mai putea face nefericită. 
Cu câteva luni în urmă, ar fi durut-o foarte mult; dar în 
momentul acela doamna Ferrars nu-i mai putea provoca 
vreo suferinţă şi faptul că se comporta mult mai amabil faţă 
de domnişoarele Steele, anume ca s-o umilească şi mai 


mult, nu făcu decât s-o amuze. Nu putea decât să 
zâmbească văzând politeţea pe care atât mama cât şi fiica i- 
o arătau însăşi persoanei - căci mai ales către Lucy se 
îndreptau atenţiile lor - pe care dintre toţi cei de faţă, dac- 
ar fi ştiut ele ce ştia Elinor, ar fi ţinut cel mai mult să o 
înjosească; în timp ce ea care n-avea nici o putere să le 
atragă, era evident neglijată de amândouă. 

În timp ce zâmbea văzând amabilitatea lor atât de 
deplasată, nu putu să nu se gândească la meschinăria 
ridicolă din care provenea, şi nici să nu remarce atenţiile 
studiate cu care domnişoara Steele încerca să se facă 
plăcută, fără să nu le dispreţuiască din adâncul inimii pe 
toate patru. 

Lucy era peste măsură de încântată, dându-şi seama cât 
de mult caz se face de ea; iar domnişoara Steele cea mare 
n-avea nevoie decât să fie tachinată în legătură cu preotul 
Davis, pentru a fi întrutotul fericită. 

Masa fu grandioasă, servitorii numeroşi şi totul dovedea 
tendinţa stăpânei spre ostentaţie şi posibilităţile stăpânului 
de a o sprijini. În ciuda îmbunătăţirilor şi transformărilor ce 
le aduceau conacului şi moşiei de la Norland, şi în ciuda 
faptului că proprietarul ei fusese la un moment dat la un 
pas de a o vinde în pierdere, nimic nu dădea la iveală 
vreunul dintre simptomele acelei sărăcii pe care încercase 
să o sugereze prin relatările lui; sărăcia nu se manifestă 
decât în conversaţie, căci în această privinţă se putu 
observa o carenţă considerabilă. În ceea ce-l privea, John 
Dashwood nu prea avea multe de spus, care să fi meritat a 
fi ascultate, iar soţia lui încă şi mai puţine. Dar acest fapt nu 
era prea ruşinos pentru ei, căci cam tot aşa stăteau 
lucrurile şi cu oaspeţii lor de vază, care mai toţi prezentau 
unul sau altul destule cusururi pentru a putea fi agreabili - 
lipsă de înţelepciune, firească sau dobândită, lipsă de 
eleganţă, lipsă de vioiciune sau de temperament. 

Când doamnele se retraseră în salon, după-masă, această 
sărăcie deveni şi mai evidentă, căci domnii mai aduseseră 


totuşi oarecare varietate în conversaţie - discutând despre 
politică, despre îngrădirea proprietăţilor şi despre dresarea 
cailor; dar pe urmă totul se sfârşi, aşa că până când li se 
aduseră cafelele doamnele nu discutară decât despre un 
singur lucru şi anume care dintre cei doi băieţi era mai 
înalt: Harry Dashwood sau William, al doilea fiu al ladyei 
Middleton - care erau cam de aceeaşi vârstă. 

Dacă băieţii ar fi fost amândoi de faţă, această dispută s-ar 
fi putut rezolva foarte repede măsurându-i; dar cum numai 
Harry era acolo, amândouă taberele nu făceau decât să-şi 
dea cu presupusul; şi fiecare era îndreptăţită să fie foarte 
sigură de părerea pe care-o avea şi s-o tot repete, de câte 
ori îi venea bine. 

Taberele erau alcătuite după cum urmează: 

Cele două mame, deşi fiecare dintre ele era convinsă că 
băiatul ei este mai înalt, îşi susțineau politicos ideea că fiul 
celeilalte este mai înalt. 

Fiecare din cele două bunici, nu mai puţin părtinitoare, 
dar mai sincere, îl susțineau cu tot atâta tărie pe propriul 
lor descendent. 

Lucy, care nu ştia cum să facă să se arate pe placul 
ambelor mame, socotea că amândoi băieţii sunt remarcabil 
de înalţi pentru vârsta lor şi nu-şi putea închipui că există 
nici cea mai mică diferenţă între ei; iar sora ei, cu şi mai 
multă abilitate dădu cât de repede putu câştig de cauză şi 
unuia şi celuilalt. 

După ce Elinor îşi manifestă impresia că William este mai 
înalt, afirmaţie prin care o jigni pe doamna Ferrars şi încă şi 
mai mult pe Fanny, nu crezu că este necesar să mai aducă 
alte argumente; iar Marianne, când i se ceru părerea, le 
jigni pe toate, declarându-le că nu-şi poate exprima vreo 
opinie, deoarece nu se gândise niciodată la un asemenea 
lucru. 

Înainte de a se muta de la Norland, Elinor pictase două 
panouri foarte drăguţe pentru cumnata ei, care, montate şi 
aduse acasă de curând, împodobeau salonul unde tocmai se 


aflau; ele fură observate de John Dashwood când domnii 
intrară în odaie. Le luă numaidecât şi i le dădu colonelului 
Brandon să le admire. 

— Sunt făcute de sora mea cea mai mare, spuse el, şi 
dumneata, ca om de gust ce eşti, cred că ai să le apreciezi. 
Nu ştiu dac-ai mai avut prilejul să mai vezi şi alte lucrări de- 
ale ei, dar în general se spune despre ea că desenează 
foarte bine. 

Colonelul, deşi pretinse că nu e de loc cunoscător în 
materie, admiră cu căldură panourile, aşa cum ar fi admirat 
orice lucru pictat de domnişoara Dashwood; şi curiozitatea 
celorlalţi fiind fireşte, deşteptată, fură trecute din mână în 
mână, spre a fi examinate de toată lumea. 

Doamna Ferrars, care nu ştia că sunt opera lui Elinor, dori 
în mod special să se uite la ele; şi după ce se bucurară de 
mărinimoasa apreciere a ladyei Middleton, îi fură înmânate 
de către Fanny mamei ei, având însă grijă să o informeze, în 
acelaşi timp, că sunt lucrate de domnişoara Dashwood. 

— Hm, spuse doamna Ferrars, foarte drăguţe şi fără să se 
uite o clipă la ele, i le dădu înapoi fetei ei. 

Poate, o clipă Fanny se gândi că mama ei prea fusese 
nepoliticoasă, căci, roşind puţin, spuse imediat. 

— Sunt foarte drăguţe, mămico, nu? 

Dar probabil o cuprinse teama că fusese prea politicoasă şi 
prea încurajatoare, căci adăugă numaidecât: 

— Nu crezi că au ceva din stilul în care pictează 
domnişoara Morton? Ea pictează într-adevăr încântător. Vai 
ce frumos este ultimul ei peisaj! 

— Frumos într-adevăr! Dar ea face totul admirabil! 

Asta Marianne n-o mai putu suporta; era tare nemulțumită 
de doamna Ferrars; şi o laudă, atât de inoportună în 
favoarea altcuiva şi în detrimentul lui Elinor, deşi n-avea 
nici cea mai mică idee care era scopul principal al acestor 
aluzii, o provocă să spună imediat, cu multă aprindere: 

— O admiraţie foarte ciudată! Care dintre noi are oare 
ceva de-a face cu domnişoara Morton? Cine dintre noi o 


cunoaşte şi cui îi pasă de ea? Noi la Elinor ne gândeam şi 
despre ea vorbeam. 

Şi spunând aceste cuvinte luă panourile din mâinile 
cumnatei ei să le admire aşa cum se cuvenea. 

Doamna Ferrars păru extrem de mânioasă şi îmbăţoşându- 
se mai tare ca oricând rosti, drept răspuns, următoarea 
filipică: 

— Domnişoara Morton este fiica lordului Morton. 

Fanny păru şi ea a fi foarte supărată, iar soţul ei era 
speriat la culme de îndrăzneala surorii lui. Lui Elinor îi făcu 
mai mult rău înflăcărarea Mariannei, decât cauza ce o 
produsese; dar privirile colonelului Brandon, aţintite asupra 
Mariannei, arătau că el nu remarcase decât ceea ce era în 
avantajul ei, inima ei afectuoasă, care nu putea suporta să- 
şi vadă sora cât de cât desconsiderată. 

Dar simţămintele tumultuoase ale Mariannei nu se 
mulţumiră doar cu atâta. Obrăznicia rece cu care se 
comportase doamna Ferrars faţă de sora ei, părea a 
prevesti greutăţi şi necazuri pentru Elinor, la care inima ei 
rănită nu se putea gândi decât cu groază; şi mânată de o 
puternică pornire tandră şi duioasă se îndreptă după o clipă 
spre scaunul surorii ei şi cuprinzând-o cu mâna pe după gât 
şi lipindu-şi obrazul de al lui Elinor, îi spuse încet, dar cu 
multă pasiune: 

— Dragă Elinor, draga mea, nu ţine seama de ei. Nu-i lăsa 
să te mâhnească. 

Nu-i putu spune mai multe: era surescitată la maximum; şi 
ascunzându-şi faţa după umărul lui Elinor, izbucni în 
lacrimi. Atrase astfel atenţia celor de faţă care se 
îngrijorară aproape cu toţii. Colonelul Brandon se ridică şi 
veni lângă ele, aproape fără să-şi dea seama de ce face. 
Doamna Jennings, cu o exclamaţie plină de înţeles: „Vai, 
biata mititică!”, îi dădu numaidecât sărurile ei; iar sir John 
fu atât de furios pe cel ce provocase această stare de nervi, 
încât se mută îndată lângă Lucy Steele şi-i relată în şoaptă 
întreaga poveste nefericită a Mariannei. 


Marianne reuşi totuşi să-şi revină în câteva minute, 
îndeajuns pentru a pune capăt agitaţiei produse şi se aşeză 
printre ceilalţi; nu uită însă toată seara cele întâmplate. 

— Biata Marianne! Îi spuse cu glas scăzut fratele ei 
colonelului Brandon, de îndată ce putu sta de vorbă cu el, n- 
are o sănătate la fel de robustă ca cea a surorii ei... 

E foarte nervoasă... n-are constituţia lui Elinor; şi nu 
trebuie să uităm că e foarte supărător pentru o domnişoară 
care a fost o frumuseţe să-şi dea seama că şi-a pierdut nurii. 
Poate că n-ai să mă crezi, dar Marianne era într-adevăr 
splendidă acum câteva luni; tot atât de frumoasă ca Elinor. 
Dar după cum vezi, frumuseţea ei s-a ofilit de tot. 

CAPITOLUL XXXV. 

Elinor îşi satisfăcuse curiozitatea de a o vedea pe doamna 
Ferrars. Constatase la ea tot ce-ar fi putut face ca o 
legătură mai strânsă între cele două familii să nu fie de 
dorit. Îi observase îndeajuns mândria, meschinăria şi 
evidenta pornire pe care o avea împotriva ei, pentru a-şi da 
seama câte greutăţi ar fi întâmpinat o eventuală logodnă cu 
Edward şi cât de mult ar fi încercat să împiedice ea 
căsătoria lor, dacă el ar fi fost de fapt liber; şi văzuse cam 
destule pentru a mulţumi Domnului că un obstacol şi mai 
serios o împiedica să sufere din pricina acelora pe care le- 
ar fi putut ridica doamna Ferrars, că îi permitea să nu mai 
depindă de capriciile ei sau de solicitudinea ei. Sau dacă cel 
puţin nu putea ajunge să se bucure întrutotul că Edward e 
legat cu lanţuri de Lucy, se gândi că, dacă Lucy ar fi fost 
puţin mai agreabilă, ea, Elinor, ar fi trebuit să se bucure. 

Fu foarte mirată când îşi dădu seama că Lucy este atât de 
încântată de felul politicos în care doamna Ferrars se 
purtase cu ea; că interesul şi vanitatea o orbeau într-atâta, 
încât o făceau să creadă că atenţia ce i se dăduse numai 
pentru că ea nu era Elinor, constituia de fapt un 
compliment pentru ea, Lucy, sau că o putea încuraja din 
pricina preferinţei ce i se acordase, datorită faptului că 
doamna Ferrars nu cunoştea adevărata ei situaţie. Dar 


faptul că aşa stăteau lucrurile fu proclamat nu numai de 
ochii lui Lucy în seara aceea, ci şi de vorbele acesteia încă şi 
mai categorice a doua zi dimineaţă; căci manifestându-şi 
dorinţa faţă de lady Middleton, aceasta o adusese în 
Berkeley Street, unde Lucy spera că va avea prilejul să stea 
singură de vorbă cu Elinor şi să-i spună cât este de fericită. 

Se dovedi a avea noroc, căci nu mult după sosirea ei, 
doamna Jennings fu chemată de doamna Palmer aşa că 
plecă numaidecât. 

— Draga mea prietenă, exclamă Lucy, de îndată ce 
rămaseră între ele, am venit să-ţi vorbesc de fericirea mea. 
Să poată oare exista ceva mai măgulitor decât felul în care 
s-a purtat ieri doamna Ferrars cu mine? Cât de 
binevoitoare a fost! Ştii prea bine cât de teamă îmi era la 
gândul că trebuie s-o întâlnesc; dar chiar din clipa când i- 
am fost prezentată, s-a purtat cu atâta amabilitate, încât 
zău dacă nu mi-a făcut impresia că e topită după mine. 
Spune-mi, n-am dreptate? Ai fost de faţă doar; nu te-a izbit 
felul în care s-a comportat faţă de mine? 

— A fost, într-adevăr,. Foarte politicoasă cu dumneata. 

— Politicoasă? N-ai remarcat nimic altceva decât politeţe? 
Eu am văzut mult mai mult decât atât. Bunăvoinţa ei nu s-a 
manifestat faţă de nimeni mai mult decât faţă de mine! Nici 
urmă de mândrie, de aroganță, şi la fel şi atitudinea 
cumnatei dumitale: plină de drăgălăşenie şi amabilitate! 

Elinor ar fi vrut să vorbească despre altceva, dar Lucy 
insista mereu să recunoască pe loc că are toate motivele să 
fie fericită, aşa că domnişoara Dashwood trebui să-i cânte în 
strună. 

— Fără îndoială, îi spuse ea, că dacă ele ar fi ştiut că eşti 
logodită cu Edward, nimic n-ar fi fost mai măgulitor decât 
felul în care s-au purtat cu dumneata; dar cum nu acesta e 
cazul... 

— Îmi închipuiam eu c-aşa ai să-mi spui, replică Lucy 
repede, dar doamna Ferrars n-avea absolut nici un motiv 


să-şi arate simpatia faţă de mine, dacă nu m-ar fi plăcut cu 
adevărat, şi acest fapt înseamnă totul pentru mine. 

Vorbele dumitale n-o să-mi poată micşora mulţumirea. 

Sunt sigură că toate se vor termina cu bine, şi că nu voi 
avea de întâmpinat nici un fel de greutate aşa cum mă 
gândisem. Doamna Ferrars este încântătoare şi la fel şi 
cumnata dumitale. Sunt amândouă nişte femei admirabile, 
zău aşa! Mă mir cum de nu mi-ai spus niciodată până acum 
cât este de simpatică doamna Dashwood! 

Elinor nu-i putu da nici un răspuns şi nici nu încercă s-o 
facă. 

— Nu te simţi bine, domnişoară Dashwood? Pari abătută... 
nu prea vorbeşti; sunt sigură că ai ceva. 

— Sunt mai sănătoasă ca oricând. 

— Mă bucur din toată inima; dar zău că nu prea arâţi bine. 
Mi-ar părea atât de rău să te ştiu bolnavă; pe dumneata, 
care ai fost cea mai mare mângâiere pentru mine! 
Dumnezeu ştie ce m-aş fi făcut fără prietenia dumitale! 

Elinor încercă să-i răspundă cu politeţe, nefiind însă prea 
sigură că va izbuti. Dar Lucy păru mulţumită, căci răspunse 
numaidecât: 

— Sunt într-adevăr convinsă de sentimentele ce mi le porţi 
şi în afară de dragostea lui Edward, prietenia dumitale e 
cea mai mare mângâiere pe care o am. Bietul Edward! Dar 
de acum o s-avem cel puţin un avantaj, o să ne putem 
întâlni, şi încă destul de des, căci lady Middleton este 
încântată de doamna Dashwood, aşa că o să facem multe 
vizite în Harley Street, îmi închipui; pe de altă parte, 
Edward îşi petrece jumătate din timp în casa surorii lui, şi-n 
afară de asta lady Middleton şi doamna Ferrars o să se 
viziteze şi ele; iar doamna Ferrars şi cumnata dumitale au 
fost amândouă atât de drăguţe încât să-mi spună, în 
repetate rânduri, că vor fi întotdeauna bucuroase să mă 
vadă. Sunt nişte femei fermecătoare! Sunt întru totul 
convinsă că dac-ai să-i spui cumnatei dumitale ce părere am 


despre ea, n-ai să reuşeşti niciodată să exagerezi 
entuziasmul meu. 

Dar Elinor nu vru s-o lase să spere că îi va transmite 
această apreciere cumnatei ei. Lucy continuă: 

— Sunt convinsă că mi-aş fi dat imediat seama dacă nu i-aş 
fi plăcut doamnei Ferrars. De exemplu, dacă nu mi-ar fi 
făcut decât plecăciunea de rigoare, fără să-mi mai adreseze 
vreun cuvânt, fără să mă mai bage în seamă şi fără să-mi 
mai arunce vreo privire binevoitoare - ştii ce vreau să spun 
- dacă aş fi fost tratată cu o asemenea răceală, aş fi 
renunţat disperată la toate. N-aş fi putut suporta o astfel de 
situaţie. Căci atunci când antipatizează pe cineva ştiu că e 
foarte violentă în manifestări. 

Dar Elinor nu putu da vreun răspuns la această atitudine 
triumfătoare, pentru că uşa se deschise, servitorul îl anunţă 
pe domnul Ferrars şi Edward intră numaidecât. 

Trecură printr-un moment de mare stânjeneală şi acest 
lucru se putu observa pe faţa fiecăruia dintre ei. Se 
fâstăciră cu toţii; şi Edward păru înclinat mai degrabă să 
plece din cameră decât să mai înainteze un singur pas. 

O împrejurare, pe care ei ar fi fost foarte doritori să o 
evite, se abătuse asupra lor şi încă sub forma cea mai 
neplăcută. Nu numai că se aflau toţi trei laolaltă, dar erau 
împreună fără să poată profita de prezenţa vreunei alte 
persoane. Domnişoarele îşi reveniră cele dintâi. Lucy nu 
trebuia să-şi arate încântarea: trebuia încă să păstreze 
aparenţa că logodna ei e secretă. Aşadar nu-şi putu 
manifesta afecțiunea decât prin priviri şi după ce îi adresă 
doar câteva cuvinte, nu mai spuse nimic. 

Elinor avea mai multe de făcut. 

Rolul pe care trebuia să-l joace ea era mult mai greu; şi 
ţinea atât de mult, de dragul lui şi al ei, să-l joace aşa cum 
trebuie, încât se sili să se stăpânească şi după câteva 
momente de reculegere îi ură bun venit, cu o privire şi cu o 
atitudine ce păreau aproape fireşti şi aproape sincere; şi 


după ce se mai luptă puţin cu ea însăşi, după ce mai făcu un 
efort, reuşi să-şi joace rolul încă şi mai bine. 

Nu voia ca prezenţa lui Lucy, şi nici conştiinţa vreunei 
nedreptăţi ce i s-ar fi făcut, s-o împiedice să-i spună cât este 
de fericită să-l vadă şi că regretase foarte mult că nu fusese 
acasă când trecuse prin Berkeley Street. Nu vru ca 
prezenţa lui Lucy să o facă să-i fie teamă să se poarte faţă 
de el cu acea atenţie ce se cuvenea să o manifeste faţă de 
cineva care-i era prieten şi aproape rudă, deşi foarte 
curând observă că Lucy o supraveghea îndeaproape. 

Comportarea ei îl mai linişti puţin pe Edward şi-i dădu 
destul curaj să se aşeze; cu toate acestea se simţea şi mai 
încurcat decât cele două domnişoare, aşa cum era şi de 
aşteptat, deşi cea mai mare parte dintre bărbaţi nu s-ar fi 
simţit atât de stânjeniţi, căci inima lui nu era indiferentă ca 
cea a lui Lucy, şi nici conştiinţa nu-i era la fel de curată ca 
cea a lui Elinor. 

Cu un aer rezervat, dar foarte sigur, Lucy părea hotărâtă 
să nu-i ajute în nici un fel pe alţii să se simtă la îndemână şi 
nu vru să scoată o vorbă; aşa că aproape toată conversaţia 
fu susţinută de Elinor, care fu nevoită să-i dea lui Edward 
toate informaţiile privitoare la sănătatea mamei lor, la 
împrejurările în care veniseră la Londra şi aşa mai departe, 
ca răspuns la întrebările pe care Edward ar fi trebuit să i le 
pună, dar nu le pusese. 

Dar strădaniile ei merseră încă şi mai departe; căci curând 
după aceea se comportă cu atâta eroism încât se hotări să-i 
lase singuri, sub pretextul că se duce să o aducă pe 
Marianne; o şi făcu, cum nu se poate mai frumos, căci 
zăbovi pe palier vreo câteva minute, cu toată bărbăţia de 
care se simţea în stare, înainte de a se duce la sora ei. De 
îndată ce-i comunică Mariannei vestea, extazul lui Edward 
trebui să ia sfârşit, căci bucuria Mariannei o făcu pe aceasta 
să se întoarcă în grabă în salon. Plăcerea ce o simţi când îl 
văzu, fu pe potriva celorlalte sentimente ale ei, puternică în 
sine şi manifestată făţiş. Îl întâmpină cu o mână întinsă care 


se cerea a fi strânsă şi cu o voce ce exprima o dragoste de 
soră. 

— Dragă Edward! Exclamă ea, iată o clipă cu adevărat 
fericită! Prezenţa ta aici pare o răsplată pentru toate! 

Edward încercă să răspundă aşa cum se cuvenea la aceste 
amabilităţi, dar faţă de martorii prezenţi nu îndrăzni să 
exprime nici jumătate din cele ce simţea. Se aşezară din 
nou cu toţii; şi vreo câteva clipe nimeni nu scoase un 
cuvânt; timp în care Marianne se uită cu cea mai vădită 
duioşie când la Edward şi când la Elinor, regretând doar 
faptul că plăcerea lor de a se revedea este oarecum 
împiedicată de prezenţa, de loc binevenită, a lui Lucy. 
Edward fu primul care vorbi şi se miră de schimbarea ce-o 
putu observa în înfăţişarea Mariannei, exprimându-şi teama 
că poate Londra nu-i prea prieşte. 

— Ei, nu te gândi la mine! Răspunse ea serios şi energic, 
cu toate că ochii i se umplură de lacrimi, în timp ce vorbea. 
Nu te gândi la sănătatea mea. După cum vezi, Elinor se 
simte bine. Şi asta trebuie să fie de ajuns pentru amândoi. 

Această observaţie nu era destinată a-i face pe Edward şi 
pe Elinor să se simtă mai la îndemână, şi nici să-i fie pe 
placul lui Lucy, care-i aruncă Mariannei o căutătură cu totul 
lipsită de bunăvoință. 

— Îţi place Londra? Întrebă Edward, care voia cu orice 
preţ să schimbe subiectul. 

— De loc. M-am aşteptat să aflu tot felul de distracţii aici, 
dar n-am găsit niciuna. Singura consolare ce mi s-a oferit 
este să te văd pe tine, Edward; şi slavă Domnului! Eşti 
acelaşi dintotdeauna! 

Se opri şi nimeni nu mai spuse nimic. 

— Cred, Elinor, adăugă ea curând după aceea, că ar trebui 
să-l rugăm pe Edward să ne însoţească la întoarcerea 
noastră la Barton. Probabil c-o să plecăm într-o săptămână, 
două. Şi cred că Edward n-ar avea nimic împotrivă să aibă 
grijă de noi pe drum. 


Bietul Edward mormăi ceva, dar nimeni nu ştiu ce anume, 
nici măcar el. În schimb Marianne, care-i observă 
neliniştea, şi care o atribui cu uşurinţă motivelor ce-i erau 
ei pe plac, fu pe deplin mulţumită şi începu numaidecât să 
vorbească despre altceva. 

— Vai, Edward, ce zi am mai petrecut ieri, în Harley 
Street! Ce plictiseală, ce groaznică plictiseală! Dar trebuie 
să-ţi spun eu multe în această privinţă pe care nu ţi le pot 
spune acum. 

Şi dând astfel dovadă de o admirabilă discreţie, amână 
pentru mai târziu. Când vor putea vorbi mai în taină, 
dezvăluirea faptului că rudele lor comune i se păreau mai 
dezagreabile ca oricând şi că pe mama lui mai ales o găsea 
cu totul respingătoare. 

— Dar de ce n-ai fost şi tu acolo, Edward? De ce n-ai venit? 

— Am fost reţinut în altă parte. 

— Reţinut! Dar cum se poate una ca asta, când trebuia să 
te întâlneşti cu persoane atât de apropiate? 

— Poate că dumneata, domnişoară Marianne, exclamă 
Lucy, care voia acum să se răzbune pe ea, crezi că tinerii nu 
se ţin niciodată de cuvânt, dacă n-au chef, oricât de mici sau 
de mari le-ar fi obligaţiile. 

Elinor se supără, dar Marianne nu păru să-i simtă de loc 
înţepătura, căci replică foarte calm: 

— Nu chiar aşa; căci, la drept vorbind ştiu eu că pe 
Edward conştiinţa nu l-a lăsat să vină în Harley Street. 

Şi el are, zău aşa, cea mai delicată conştiinţă de pe lume; 
cea mai scrupuloasă în a se ţine de toate promisiunile, 
oricât ar fi ele de neînsemnate, şi oricât de mult ar fi 
împotriva propriilor lui interese şi bucurii. Este cel mai 
temător om din lume când este să facă pe cineva să sufere, 
să dezamăgească vreo speranţă, cel mai puţin capabil de 
egoism, din oamenii ce mi-a fost dat să-i cunosc. Cum! 

Nu vrei să accepţi niciodată să fii lăudat? Atunci înseamnă 
că nu-mi eşti prieten, căci toţi cei ce-mi acceptă dragostea 


şi stima, trebuie să se supună sincerelor mele aprecieri 
despre ei. 

Se pare însă că, în cazul de faţă, laudele ei nu fură de loc 
pe placul a doi dintre cei ce o ascultau şi atât de puţin 
plăcute lui Edward încât foarte curând el se ridică să plece. 

— Pleci atât de repede! Spuse Marianne, dragă Edward, 
dar nu se poate! 

Şi trăgându-l puţin deoparte, îşi arătă în şoaptă 
convingerea că Lucy n-o să mai rămână multă vreme. Dar 
nici acest stimulent nu avu vreun efect, căci Edward insistă 
să plece; Lucy, care ar fi rămas acolo chiar dacă vizita lui ar 
fi durat două ore, plecă şi ea curând după aceea. 

— De ce tot vine ea pe-aici? Întrebă Marianne, după ce 
Lucy le părăsi. Nu şi-a dat seama că noi abia aşteptam s-o 
vedem plecată? Ce enervant pentru Edward! 

— Dar de ce? Doar toate îi eram prietene şi pe Lucy o 
cunoaşte încă dinainte de a ne fi întâlnit pe noi. E firesc ca 
el să dorească s-o vadă şi pe ea, ca şi pe noi. 

Marianne o privi ţintă şi spuse: 

— Ştii, Elinor, că nu pot suporta felul acesta de a vorbi. 
Dacă nu vrei decât să ţi se contrazică afirmaţiile, cum şi 
cred că e cazul, ar trebui să-ţi aduci aminte că eu sunt 
ultima fiinţă de pe lume care să fac aşa ceva. Nu mă pot 
cobori până acolo încât să mi se smulgă prin viclenie 
asigurări de care nu este neapărată nevoie. 

După care părăsi încăperea; şi Elinor nu îndrăzni s-o 
urmeze şi să-i spună mai multe, căci, deoarece îi promisese 
lui Lucy să păstreze taina n-avea posibilitatea să-i dea 
Mariannei informaţii care s-o convingă; şi oricât de 
neplăcute ar fi putut fi urmările faptului că ea persistă într- 
o eroare, trebuia totuşi să le accepte. Tot ce avea de sperat 
era ca Edward să n-o expună prea adesea şi să nu se 
expună nici pe el la nefericita situaţie de a fi martorii 
cordialităţii prost plasate a Mariannei şi nici la repetarea 
dureroaselor incidente ce avuseseră loc cu prilejul recentei 


lui vizite - şi avea toate motivele să se aştepte la una ca 
asta. 

CAPITOLUL XXXVI. 

La câteva zile după această întâlnire, ziarele anunţară că 
soţia domnului Thomas Palmer dăduse naştere unui fiu şi 
moştenitor; un paragraf foarte interesant şi pe deplin 
satisfăcător, cel puţin pentru toate cunoştinţele lor 
apropiate care ştiuseră de acest lucru dinainte. 

Acest eveniment, de mare importanţă pentru fericirea 
doamnei Jennings, produse un timp o schimbare în felul ei 
de a-şi petrece vremea şi influenţă, într-o măsură similară, 
îndeletnicirile tinerelor ei prietene; căci, deoarece dorea să 
fie alăturea de Charlotte cât mai mult cu putinţă, se ducea 
acolo în fiecare dimineaţă, de îndată ce se îmbrăca şi nu se 
întorcea decât seara târziu; la insistenţele familiei 
Middleton, domnişoarele Dashwood îşi petreceau timpul, de 
dimineaţă până seara, în Conduit Street. Dac-ar fi fost ca 
ele să ţină seama de propriile lor plăceri, ar fi rămas mai 
degrabă, măcar dimineţile, în casa doamnei Jennings; dar 
nu puteau să-şi impună voinţa împotriva insistențelor 
tuturor. Aşa că începură să petreacă ceasuri întregi în 
tovărăşia ladyei Middleton şi a celor două domnişoare 
Steele, care de fapt nu le preţuiau de loc societatea, deşi se 
prefăceau foarte mult a o dori. 

Domnişoarele Dashwood erau prea înțelepte ca să 
constituie o companie agreabilă pentru lady Middleton, iar 
prezenţa lor în casa ei era privită cu gelozie de cele două 
domnişoare, care aveau impresia că Elinor şi Marianne se 
introduc în domeniile lor, împărtăşind amabilitatea pe care 
ele voiau s-o monopolizeze. Deşi nici o comportare n-ar fi 
putut fi mai politicoasă decât aceea a ladyei Middleton faţă 
de Elinor şi Marianne, ele nu-i erau de loc pe plac. 
Deoarece n-o linguşeau niciodată, nici pe ea şi nici pe copiii 
ei, considera că nu pot fi bune la suflet şi din cauză că le 
plăcea să citească, îşi închipuia că sunt ironice - neştiind 
probabil exact ce înseamnă acest cuvânt; dar asta n-avea 


nici o importanţă. În orice caz însemna o critică şi încă 
făcută cu uşurinţă. 

Prezenţa lor se dovedi a nu-i fi la îndemână nici ladyei 
Middleton şi nici lui Lucy. Stânjenea atât trândăvia celei 
dintâi cât şi firea activă a celeilalte. Ladyei Middleton îi era 
ruşine să nu facă nimic în prezenţa lor, iar Lucy se temea că 
ele o vor dispreţui pentru linguşelile pe care se mândrea să 
le rostească cu alte ocazii. Dintre ele trei, domnişoara 
Steele cea mare era cel mai puţin tulburată de prezenţa 
domnişoarelor Dashwood; şi ele ar fi putut să ajungă la o 
deplină înţelegere cu ea. Dacă vreuna dintre ele i-ar fi făcut 
o amplă şi amănunţită prezentare a întregii poveşti dintre 
Marianne şi Willoughby, s-ar fi socotit din plin 
recompensată pentru sacrificiul pe care, datorită vizitei lor, 
îl făcea cedând, după masă, locul cel mai bun de lângă foc. 
Dar această posibilitate nu-i fu acordată; căci deşi adesea 
îşi manifesta, în prezenţa lui Elinor, compătimirea faţă de 
sora ei şi deşi făcu de mai multe ori aluzie la nestatornicia 
adoratorilor în prezenţa Mariannei, toate acestea n-avură 
nici un efect, în afară de o privire indiferentă din partea lui 
Elinor sau dezgustată din partea Mariannei. Chiar şi un 
efort mai puţin complicat le-ar fi făcut să-şi găsească o 
prietenă în ea: n-ar fi trebuit decât s-o tachineze în legătură 
cu preotul Davis. Dar ele ţineau atât de puţin, mult mai 
puţin decât toţi ceilalţi, să fie amabile faţă de ea, încât dacă 
sir John nu lua masa acasă, şi-ar fi putut petrece o zi 
întreagă fără să audă vreo altă aluzie amuzantă la acest 
subiect, decât cele pe care avea amabilitatea să şi le acorde 
singură. 

Dar toate aceste gelozii şi nemulțumiri erau atât de puţin 
bănuite de doamna Jennings, încât ea îşi închipuia că e pur 
şi simplu încântător pentru fete să fie împreună şi în fiecare 
seară îşi felicita tinerele prietene că scăpaseră atâta vreme 
de tovărăşia unei bătrâne proaste. Se ducea uneori cu ele la 
sir John şi rămânea câteodată acasă împreună cu ele; dar 
oriunde s-ar fi aflat, se întorcea întotdeauna foarte bine 


dispusă, încântată şi dându-şi importanţă, convinsă fiind că 
Charlotte se simte atât de bine pentru că este sub îngrijirea 
ei şi era gata să facă o prezentare atât de exactă, de 
minuțioasă a sănătăţii fiicei ei, încât numai domnişoara 
Steele cea mare putea fi atât de curioasă încât să dorească 
să afle totul. Un singur lucru o supăra cu adevărat şi de el 
se plângea în fiecare zi. Domnul Palmer susţinea părerea, 
obişnuită printre bărbaţi, dar care nu i se potrivea unui 
tată, că toţi bebeluşii sunt la fel; şi deşi doamna Jennings 
putea foarte precis observa, în diferite ocazii, cea mai 
izbitoare asemănare între nepoţel şi toate rudele lui de 
ambele părţi, nu-l putea convinge în nici un chip pe tată de 
acest lucru; nu-l putea face să creadă că nu este exact la fel 
cu ceilalţi copii de aceeaşi vârstă şi nici să recunoască 
faptul că este cel mai grozav copil din lume. 

Trebuie acum să facem o relatare a unei nenorociri ce se 
abătu, cam pe atunci, asupra lui Fanny Dashwood. 

Întâmplarea făcu ca prima oară când domnişoarele 
Dashwood şi doamna Jennings o vizitară în Harley Street, 
să mai treacă pe acolo şi o altă cunoştinţă, împrejurare care 
aparent nu urma să-i asume vreun rău. Dar cum imaginaţia 
unora îi face să-şi formeze păreri greşite despre modul 
nostru de comportare şi să tragă concluzii din cele mai 
neînsemnate aparenţe, fericirea omului rămâne 
întotdeauna, în oarecare măsură, la voia norocului. În cazul 
de faţă doamna care venise după cele două surori şi-a lăsat 
imaginaţia să meargă atât de departe, încât să întreacă 
adevărul şi probabilitatea şi, auzind doar numele 
domnişoarelor Dashwood, înțelegând că sunt cumnatele 
doamnei Dashwood, îşi închipui numaidecât că ele locuiesc 
în Harley Street; şi această înţelegere greşită a situaţiei 
făcu ca ele să fie, peste câteva zile, invitate, împreună cu 
fratele şi cumnata lor, la o mică serată muzicală, ce urma să 
aibă loc în casa ei. 

Rezultatul a fost că doamna Dashwood nu numai că s-a 
văzut obligată să se supună marelui inconvenient de a-şi 


trimite trăsura după domnişoarele Dashwood, dar, ceea ce 
era încă şi mai rău, silită să suporte neplăcerea de a face 
impresia că le acordă toată atenţia; şi cine ştie dacă n- 
aveau să se aştepte să le mai scoată în lume şi altădată? E 
adevărat, pe de altă parte, că avea puterea de a le 
dezamăgi. Dar asta nu era destul; căci atunci când oamenii 
sunt hotărâți să se poarte aşa cum ştiu că nu trebuie, ei se 
simt jigniţi când alţii se aşteaptă de la ei la ceva mai bun. 

Marianne ajunsese, treptat, să se obişnuiască atât de mult 
să iasă în fiecare zi în lume, încât acum îi era indiferent 
dacă o face sau nu; se pregătea calm şi mecanic pentru 
ocaziile mondene din fiecare seară, deşi fără să se aştepte 
ca ele să-i aducă cea mai mică bucurie şi de cele mai multe 
ori fără să ştie, până în ultima clipă, unde urma să meargă. 

Devenise atât de indiferentă la îmbrăcămintea şi 
înfăţişarea ei, încât în timpul pe care-l consacra toaletei nu-i 
acorda nici pe departe atâta atenţie cât manifesta în 
această privinţă domnişoara Steele cea mare, în primele 
cinci minute ale şederii lor împreună, după ce era gata. 
Nimic nu scăpa minuţioasei observaţii şi curiozităţii 
domnişoarei Steele; ea le vedea pe toate şi întreba despre 
toate; nu-şi putea găsi liniştea până ce nu se interesa cât a 
costat fiecare dintre articolele de îmbrăcăminte ale 
Mariannei; ar fi putut ghici numărul rochiilor ei mai bine 
chiar decât Marianne; şi nu-şi pierduse nici măcar speranţa 
de a afla, înainte de a se despărţi, cât o costă spălatul 
rufelor pe săptămână şi cât cheltuieşte anual cu propria ei 
persoană. Şi, pe deasupra, neruşinarea tuturor acestor 
investigaţii se încheia în general cu câte un compliment, 
care menit să mai împace lucrurile, era considerat de 
Marianne ca cel mai mare afront dintre toate; căci după ce 
era supusă la o minuțioasă cercetare a valorii şi croielii 
rochiei ei, a culorii pantofilor şi a coafurii, era aproape 
sigură că o să i se spună că „pe cuvânt de onoare, eşti 
foarte elegantă şi, după părerea mea, ai să faci nenumărate 
cuceriri”. 


Cu asemenea încurajări fu şi de astă dată trimisă să se 
urce în trăsura fratelui ei, în care se instalară la cinci 
minute după ce se oprise în faţa casei, o punctualitate ce nu 
fu întrutotul pe placul cumnatei, pornită dinainte spre casa 
unde erau invitate sperând ca ele să întârzie producând 
astfel supărare fie ei, fie vizitiului. 

În seara aceea nu se petrecu nimic remarcabil. 
Petrecerea, ca şi alte serate muzicale, adunase un mare 
număr de persoane, cărora le plăcea cu adevărat muzica, şi 
încă şi mai multe, care nu aveau nici un pic de gust; iar 
muzicanţii erau, ca de obicei, după propria lor părere, cât şi 
după aceea a prietenilor lor intimi, cei mai buni interpreţi 
neprofesionişti din întreaga Anglie. 

Cum Elinor n-avea o deosebită înclinaţie spre muzică şi 
nici nu pretindea una ca asta, nu-şi făcu nici un scrupul din 
a-şi întoarce privirile de la pian, ori de câte ori avea chef şi 
fără să fie impresionată nici de prezenţa unei harpe nici de 
cea a unui violoncel, îşi aţintea ochii, după cum simţea 
nevoia, asupra altor obiecte din încăpere. Şi-aşa, pe când se 
tot uita în jurul ei, descoperi într-un grup de tineri, chiar pe 
acela care le dăduse la magazinul Grey o lecţie despre 
cutiile pentru scobitori. Curând după aceea constată că şi el 
se uită la ea, vorbind cu multă familiaritate cu fratele ei; şi 
tocmai se hotărâse să afle de la acesta cine este, când îi 
văzu pe amândoi îndreptându-se spre ea, şi domnul 
Dashwood i-l prezentă: 

— Domnul Robert Ferrars. 

Tânărul i se adresă cu o politeţe firească, răsucindu-şi 
capul într-o plecăciune, care o făcu să-şi dea seama, mai 
bine decât ar fi putut-o convinge cineva prin vorbe, că este 
exact filfizonul descris de Lucy. Ce fericire ar fi fost pentru 
ea dacă sentimentele ei pentru Edward ar fi depins mai 
puţin de propriile lui merite, decât de cele ale rudelor lui 
apropiate! Căci, altfel plecăciunea fratelui lui ar fi dat o 
lovitură de graţie operaţiei începute de acreala mamei şi 
surorii lui. Dar în timp ce Elinor se minuna cât de deosebiți 


sunt cei doi fraţi, nu putu în nici un fel constata că 
goliciunea sufletească şi îngâmfarea unuia ar fi putut-o face 
să uite modestia şi adevărata valoare a celuilalt. Robert îi 
explică el însuşi de ce erau atât de deosebiți, în decursul 
unei conversații de un sfert de oră; căci, vorbindu-i despre 
fratele lui, şi jeluindu-se din pricina extraordinarei lui 
stângăcii, care era, după părerea sa, adevărata cauză care 
îl făcea să nu frecventeze societatea potrivită rangului lui 
social, el o atribui cu multă candoare şi generozitate mult 
mai puţin unei deficienţe înnăscute, decât nenorocirii de a fi 
fost educat acasă; pe când el, care probabil că nu era cu 
adevărat şi-n chip special mai înzestrat de la natură, era la 
fel de capabil ca oricine să se învârtă în lume, numai 
datorită faptului că fusese educat la o şcoală aristocratică. 

— Pe cinstea mea, adăugă el, asta-i singura explicaţie, 
după părerea mea, şi-aşa îi spun şi eu adeseori mamei, când 
îşi tot face griji în privinţa asta. „Dragă doamnă, îi zic 
întotdeauna, ar trebui să te mai linişteşti. Acum răul nu mai 
poate fi remediat şi l-ai făcut cu propria dumitale mână. De 
ce te-ai lăsat convinsă, împotriva voinţei dumitale de sir 
Robert, unchiul meu, să-l educi pe Edward acasă în 
momentul cel mai critic al vieţii sale? Dacă l-ai fi trimis la 
Westminster, ca pe mine, în loc să-l dai în grija domnului 
Pratt, toate astea nu s-ar fi întâmplat.” în felul acesta 
consider eu întotdeauna problema şi mama este întrutotul 
convinsă de greşeala pe care a făcut-o. 

Elinor nu-l contrazise pentru că, oricare-ar fi fost, în 
general, aprecierile ei în legătură cu avantajele şcolilor 
aristocratice, nu se putea gândi cu prea multă satisfacţie la 
şederea lui în casa familiei Pratt. 

Apoi Robert spuse din nou: 

— Locuiţi în Devonshire, într-o vilă de lângă Dawlish, dacă 
nu mă înşel... 

Elinor îi explică unde se află de fapt casa lor şi lui i se păru 
cam surprinzător ca cineva să locuiască în Devonshire fără 


să fie aproape de Dawlish. Dar îşi arătă profunda apreciere 
pentru genul de casă în care locuiesc. 

— În ceea ce mă priveşte, spuse el, mie-mi plac grozav de 
mult vilele; sunt întotdeauna atât de elegante şi-atât de 
confortabile... Şi zău, dac-aş avea ceva bani în plus, mi-aş 
cumpăra o bucăţică de pământ, nu prea departe de Londra, 
şi mi-aş construi şi eu o vilişoară, unde aş putea veni singur 
cu trăsura, oricând mi-ar place şi mi-aş putea aduce şi nişte 
prieteni să ne simţim bine. Îi sfătuiesc pe toţi aceia care 
intenţionează să-şi facă o casă, să construiască vile. Mai 
zilele trecute prietenul meu, lordul Courtland, a trecut 
înadins pe la mine să-mi ceară sfatul şi mi-a pus în faţă trei 
planuri diferite, alcătuite de Bonomi. 

Trebuia să-mi dau cu părerea care e cel mai bun. „Dragul 
meu Courtland, i-am spus, aruncându-le numaidecât pe 
toate în foc, nu-l alege pe niciunul dintre ele şi clădeşte-ţi 
neapărat o vilişoară.” Şi-mi închipui c-aşa are să şi facă. 
Unii oameni îşi închipuie că vilele nu oferă confort şi nici 
spaţiu, dar n-au de loc dreptate. Luna trecută am fost la 
prietenul meu Elliott, lângă Dartford. Lady Elliott ar fi vrut 
să dea o petrecere dansantă. „Dar cum să facem? Dragul 
meu Ferrars, spune-mi te rog cum să ne descurcăm?” îmi 
zise ea. În vilişoara asta nu există nici măcar o singură 
cameră în care să încapă zece perechi; şi masa unde s-o 
mai aranjez?, Eu mi-am dat imediat seama că totul se poate 
rezolva foarte uşor, aşa că i-am spus: „Draga mea lady 
Elliott, nu te nelinişti. În sufragerie o să încapă uşor 
optsprezece perechi; în camera de zi se pot aranja mesele 
de joc; în bibliotecă o să se poată servi ceaiul şi gustări şi dă 
dispoziţii ca supeul să se servească în salon. Lady Elliott a 
fost încântată de sugestie. Am măsurat împreună sufrageria 
şi am constatat că în ea vor putea să încapă exact 
optsprezece perechi şi întreaga petrecere a fost organizată 
întocmai după planul meu. Aşa că, după cum vezi, de fapt, 
dacă oamenii ştiu cum să aranjeze lucrurile, poţi beneficia 
de acelaşi confort într-o vilă ca şi în cea mai spațioasă 


reşedinţă Elinor fu de acord cu tot ce-i spunea, căci nu 
considera că Robert merita complimentul de a i se aduce 
obiecţii rezonabile. 

Cum nici lui John Dashwood nu-i plăcea muzica mai mult 
decât surorii lui mai mari, avu şi el prilejul să se gândească 
între timp la orice alt lucru; şi în cursul serii îi trecu prin 
minte o idee, pe care i-o comunică soţiei lui, spre aprobare, 
de îndată ce ajunseră acasă. Greşita presupunere a 
doamnei Dennison că surorile lui stau la el, îi sugerase că ar 
fi de fapt un act de bună-cuviinţă din partea lor să le invite 
într-adevăr, atâta timp cât doamna Jennings era ocupată cu 
fiica ei şi pleca mai tot timpul de acasă. N-ar fi fost vorba de 
o cheltuială prea mare şi nici de cine ştie ce deranj; şi ar fi 
însemnat o atenţie pe care conştiinţa lui delicată i-o arăta 
ca fiind absolut necesară pentru a se putea elibera cu totul 
de promisiunea ce i-o făcuse tatălui lui. Fanny tresări 
speriată când îl auzi făcând această propunere. 

— Nu prea văd cum le-am putea invita, spuse ea, fără să-i 
aducem o jignire ladyei Middleton, căci îşi petrec acolo mai 
tot timpul; altfel mi-ar face o deosebită plăcere să le 
primesc. Ştii doar că sunt întotdeauna gata să-mi arăt 
atenţia faţă de ele, aşa cum am făcut-o şi în seara asta, 
luându-le cu noi la petrecere. Dar sunt musafirele ladyei 
Middleton. Cum aş putea să le iau din casa ei? 

Cu multă umilinţă, soţul ei îi spuse că el nu vede raţiunea 
acestei obiecţii. 

— Au petrecut o săptămână în Conduit Street şi cred că 
lady Middleton nu s-ar supăra dacă ele ar veni să stea tot 
atâtea zile în casa unor rude atât de apropiate. 

Fanny făcu o scurtă pauză, apoi, cu o energie reînnoită, 
spuse: 

— Iubitul meu, le-aş pofti cu dragă inimă, dacă mi-ar sta în 
putinţă. Dar tocmai hotărâsem în sinea mea să le poftesc pe 
domnişoarele Steele să vină să petreacă vreo câteva zile cu 
noi. Sunt fete foarte binecrescute şi cumsecade; şi, 
deoarece unchiul lor a făcut atâtea pentru Edward, se 


cuvine să le dăm şi noi puţină atenţie. Ştii, pe surorile tale 
le putem invita în alt an, dar s-ar putea ca domnişoarele 
Steele să nu mai fie la Londra. Sunt încredinţată că au să-ţi 
placă; de fapt, ştiu eu că îţi şi sunt pe plac şi la fel îi sunt şi 
mamei; şi Harry ţine atât de mult la ele! 

Domnul Dashwood fu convins. Îşi dădu numaidecât seama 
cât este de necesar ca ei să le invite neîntârziat pe 
domnişoarele Steele; şi îşi linişti conştiinţa prin hotărârea 
de a-şi invita surorile în alt an, sperând totuşi, cu multă 
şiretenie, că în anul următor nu va mai fi nevoie să le invite 
el, deoarece Elinor va veni la Londra ca soţie a colonelului 
Brandon, iar Marianne ca invitata lor. 

Bucurându-se că izbutise să scape şi mândră de 
promptitudinea cu care reuşise să aranjeze totul, Fanny îi 
scrise a doua zi de dimineaţă lui Lucy, rugând-o să accepte 
să petreacă câteva zile în Harley Street, împreună cu sora 
ei, de îndată ce lady Middleton s-ar putea dispensa de 
prezenţa lor. Această invitaţie fu îndeajuns să o facă pe 
Lucy să fie într-adevăr fericită şi pe bună dreptate. Se 
părea că însăşi doamna Dashwood lucrează în sprijinul 
intereselor ei întărindu-i speranţele şi promovându-i 
intenţiile! Un asemenea prilej de a fi alături de Edward şi 
de familia lui slujea mai mult ca orice altceva propriilor ei 
interese; o astfel de invitaţie era o adevărată încântare 
pentru inima ei! Era un avantaj, pe care nu ştia cum să-l 
accepte cu mai multă recunoştinţă sau mai grabnic; şi se 
constată foarte curând că vizita lor în casa ladyei 
Middleton, care până atunci nu avusese o durată bine 
stabilită, fusese oricum încă de la început menită să se 
încheie peste două zile. 

Când i se arătă lui Elinor scrisoarea, ceea ce se întâmplă la 
mai puţin de zece minute de la sosirea ei, Elinor avu pentru 
prima dată impresia că Lucy are oarecari temeiuri în 
speranţele ei; căci dovada aceasta de deosebită amabilitate, 
ce i se acorda la un timp atât de scurt după ce făcuse 
cunoştinţă cu familia lui Edward, părea să arate că 


bunăvoința faţă de ea nu provenea numai dintr-o atitudine 
răutăcioasă faţă de Elinor; şi că, ajutată de timp şi de 
propria ei iscusinţă, Lucy va reuşi să-şi vadă visul împlinit. 
Linguşelile ei reuşiseră să subjuge mândria ladyei 
Middleton şi izbutiseră să o facă să pătrundă în inima destul 
de rece a lui Fanny Dashwood; aceste rezultate îi 
deschideau o frumoasă perspectivă pentru altele şi mai 
mari. 

Domnişoarele Steele se mutară în Harley Street; şi tot ce 
mai află Elinor referitor la influenţa exercitată de ele acolo, 
îi întări convingerea că Lucy va izbuti în intenţiile ei. Sir 
John, care le vizită de mai multe ori, le făcu nişte relatări 
uluitoare, arătând cât de mult se bucurau cele două surori 
de favoarea gazdelor lor. Doamna Dashwood nu se arătase 
niciodată până atunci a fi atât de încântată de vreo 
domnişoară cum era de ele; le dăruise fiecăreia câte un 
manual de croşetat scris de nu ştiu ce emigrant, îi spunea 
lui Lucy pe numele ei mic şi nu ştia dacă va putea vreodată 
să se despartă de ele. 

CAPITOLUL XXXVII. 

După vreo două săptămâni de la naştere, doamna Palmer 
se simţi atât de bine, încât mama ei consideră că nu mai 
este necesar să-i acorde tot timpul disponibil; şi, 
mulţumindu-se s-o viziteze o dată sau de două ori pe zi, 
revenise acasă la ea, la propriile ei îndeletniciri. 

Într-o dimineaţă, cam la trei sau patru zile după ce-şi 
reluaseră viaţa obişnuită în Berkeley Street, când doamna 
Jennings se întoarse acasă după vizita obişnuită ce i-o făcea 
Charlottei, intră în salonul în care se afla doar Elinor, cu un 
asemenea aer de grabă şi de importanţă încât o făcu pe 
Elinor să creadă că-i va împărtăşi o veste nemaipomenită, şi 
nelăsându-i de loc timp să facă presupuneri în legătură cu 
ea, începu să-i spună fără întârziere: 

— Doamne, Dumnezeule, dragă domnişoară Dashwood! 

Ai auzit noutatea? 

— Nu, doamnă. Ce s-a întâmplat? 


— Ceva atât de ciudat! Dar am să-ţi povestesc totul. 

Când am ajuns acasă la Charlotte, am găsit-o foarte 
îngrijorată în legătură cu băieţelul. Era convinsă că e foarte 
bolnav: plângea, era agitat şi toată pielea îi era acoperită cu 
bubuliţe. Aşa că m-am dus numaidecât să mă uit la el după 
care i-am spus: „Doamne, draga mea, n-are decât o erupție 
din pricină că-i ies dinţii, n-ai de ce să te temi”, şi 
îngrijitoarea copilului i-a spus la fel. Dar Charlotte nu, nu 
voia să ne creadă, aşa că am trimis după domnul Donovan 
care din fericire era acasă, tocmai se întorsese din Harley 
Street, aşa că a venit numaidecât la noi şi nici nu l-a văzut 
bine pe băieţel că a spus şi el că nu-i vorba decât de acelaşi 
lucru de care spusesem şi noi şi atunci Charlotte s-a mai 
liniştit. Şi-aşa, când era pe punctul să plece, mi-a trecut 
prin cap să-l întreb, drept să-ţi spun nici nu ştiu ce mi-a 
venit, dacă mai e ceva nou. Şi atunci a zâmbit cu un aer 
ipocrit de mironosiţă şi şi-a luat o înfăţişare gravă lăsând să 
se înţeleagă că ar şti el ceva şi până la urmă mi-a şoptit: 
„Cred că ar fi recomandabil pentru domnişoarele pe care le 
ai în grijă să nu le ajungă la urechi ceva neplăcut despre 
indispoziţia cumnatei lor, să le spui că, după părerea mea, 
nu există motiv de mare îngrijorare; sper că doamna 
Dashwood o să-şi revină. 

— Cum, Fanny e bolnavă? 

— Exact asta am întrebat şi eu, draga mea. „Doamne 
sfinte, i-am spus, cum, s-a îmbolnăvit cumva doamna 
Dashwood?” 

Şi-aşa a ieşit totul la iveală; ca să nu mai lungim vorba, am 
putut afla următoarele: domnul Edward Ferrars, tânărul în 
legătură cu care te luam adesea peste picior 


(dar, după cum se dovedeşte acum, sunt grozav de 
încântată că n-aveam motive s-o fac), se pare că de mai bine 
de un an este logodit cu verişoara mea Lucy! Ei poftim, 
draga mea! Şi nimeni n-a ştiut absolut nimic de toată 
povestea în afară de Nancy! i-ai fi putut închipui una ca 


asta? Nu e de mirare că se plac; dar ca între ei să existe o 
asemenea legătură şi nimeni să n-o bănuiască! 

Asta-i foarte curios. Nu mi s-a întâmplat niciodată să-i văd 
împreună, căci altfel mi-aş fi dat eu seama numaidecât. 

Şi-aşa, totul s-a păstrat în mare taină, de frica doamnei 
Ferrars, şi nici ea şi nici fratele sau cumnata dumitale n-au 
bănuit absolut nimic despre legătura dintre ei; până azi 
dimineaţă, când biata Nancy, care, după câte ştii, e o fiinţă 
bine intenţionată, dar nu e cine ştie ce iscusită, i-a dat de 
gol. „Doamne, s-a gândit ea, toată lumea ţine atât de mult la 
Lucy, sunt sigură că n-au să-i facă greutăţi”, aşa că s-a dus 
numaidecât la cumnata dumitale, care era singură şi lucra 
la un covor, neavând habar de ce-avea să urmeze - căci 
tocmai îi spusese, cu vreo cinci minute în urmă, fratelui 
dumitale, că are de gând să pună la cale o căsătorie între 
Edward şi fiica nu ştiu cărui lord. Aşa că-ţi închipui cât a 
fost de lovită în mândria şi vanitatea ei. A făcut numaidecât 
o criză de isterie, ţipând atât de tare, încât a fost auzită de 
fratele dumitale, care era jos, în camera lui, gândindu-se ce 
să-i scrie administratorului său de la ţară. Acesta a urcat în 
fugă scările şi a avut loc o scenă îngrozitoare, căci între 
timp Lucy sosise şi ea, fără să-i treacă măcar prin gând ce 
se petrecea. Biata mititică! Tare mi-e milă de ea. Şi, după 
părerea mea, au tratat-o cum nu se poate mai rău; căci 
cumnata dumitale, care devenise întruchiparea furiei, a 
certat-o cumplit şi a făcut-o pe biata Lucy să leşine. Nancy 
căzuse în genunchi şi plângea amarnic; şi fratele dumitale 
se tot plimba prin odaie şi spunea că nu ştie ce să facă. 
Doamna Dashwood le spuse să nu mai rămână o clipă în 
casa ei; şi fratele dumitale trebui să cadă şi el în genunchi 
pentru a o convinge să le mai lase pe cele două fete să stea 
până ce-şi vor fi făcut bagajele. Apoi Fanny făcu o nouă 
criză de isterie şi el se sperie atât de tare, încât trimise 
numaidecât după domnul Donovan şi domnul Donovan găsi 
casa în această groaznică agitaţie. Trăsura era la uşă, 
aşteptând să le ia pe bietele mele verişoare şi ele tocmai 


urcau în ea, când el ieşi din casă; biata Lucy, mi-a spus el, 
era într-aşa un hal, că abia se mai putea ţine pe picioare, iar 
cât despre Nancy, nici ea nu era mult mai bine. Drept să-ţi 
spun, cumnata dumitale mă scoate din sărite; şi sper, din 
toată inima, că cei doi tineri se vor căsători, împotriva 
voinţei ei. Doamne, ce lovitură o să mai fie pentru domnul 
Edward, când o să audă de asta! Să-şi vadă iubita tratată cu 
atâta dispreţ! 

Căci, după câte-am auzit, ţine foarte mult la ea, după cum 
e şi firesc. Şi nici n-o să mă mir dacă o să facă un scandal 
monstru - şi la fel crede şi domnul Donovan. Noi doi am stat 
multă vreme de vorbă despre toate astea; şi e foarte bine că 
s-a dus din nou în Harley Street, să fie acolo când o să afle 
şi doamna Ferrars întreaga poveste, căci au trimis după ea, 
de îndată ce verişoarele mele au plecat de-acolo, întrucât 
cumnata dumitale era sigură că şi mamă ei are să facă o 
criză de nervi; şi-n ceea ce mă priveşte, n-are decât. Nu mi- 
e milă de niciuna din ele. Nu trebuie să se facă atâta caz de 
avere şi nobleţe. Nu există nici un motiv pentru care 
domnul Edward şi Lucy n-ar trebui să se căsătorească; căci 
sunt sigură că doamna Ferrars şi-ar putea permite să fie 
generoasă cu fiul ei şi deşi Lucy n-are aproape nimic, ea e 
unul dintre rarii oameni care ştiu să se descurce cu foarte 
puţin; şi cred că dacă doamna Ferrars i-ar da nu mai mult 
de cinci sute de lire pe an, ea ar face faţă la fel de onorabil 
ca alţii cu opt sute. Cât de confortabil ar mai putea trăi într- 
o vilişoară ca a voastră - sau poate ceva mai mare - cu două 
slujnice şi doi valeţi; sunt convinsă că eu le-aş putea găsi o 
fată-n casă, căci Betty a mea are o soră care nu e angajată 
şi care-ar fi exact ce le trebuie. 

După ce spuse toate acestea, doamna Jennings se opri; şi 
cum Elinor avusese destul timp să-şi adune gândurile, fu în 
stare să-i dea un răspuns şi să facă comentariile cerute în 
mod firesc de subiectul respectiv. Fericită să constate că nu 
este bănuită a avea vreun interes deosebit în această 
problemă, că doamna Jennings (aşa cum sperase adeseori 


în ultima vreme) încetase să-şi mai închipuie că ea ţine cât 
de cât la Edward, şi fericită mai ales că Marianne nu era de 
faţă, reuşi cu multă uşurinţă să vorbească despre tot ce se 
întâmplase fără să se simtă stânjenită şi să-şi exprime 
părerile despre comportarea tuturor celor în cauză - pe cât 
i se păru - fără părtinire. 

Nu-şi putea încă da seama ce avea să însemne cu adevărat 
pentru ea evenimentul; încercă, totuşi, în mod serios, să nu 
se mai gândească la altceva, decât la eventualitatea ca totul 
să se termine cu o căsătorie între Edward şi Lucy. Era 
nerăbdătoare să afle, ce urma să spună şi să facă doamna 
Ferrars, deşi nu prea avea îndoieli în această privinţă; şi era 
încă şi mai nerăbdătoare să afle cum o să se comporte 
Edward în această împrejurare. Simţea multă compătimire 
pentru el; pentru Lucy foarte puţină şi trebui chiar să se 
străduiască din răsputeri ca să-i fie cât de cât milă de ea; în 
legătură cu ceilalţi n-avea nici cea mai mică părere de rău. 

Deoarece doamna Jennings nu mai putea vorbi acum 
despre nimic altceva, Elinor îşi dădu curând seama că va fi 
neapărată nevoie să o pregătească pe Marianne să poată şi 
ea lua parte la discuţii. N-avea nici o clipă de pierdut pentru 
a-i spulbera iluziile deşarte, pentru a-i dezvălui adevărata 
situaţie şi pentru a o determina, prin eforturi, să-i asculte 
pe ceilalţi vorbind despre întreaga poveste fără să trădeze 
vreo mâhnire în legătură cu sora ei sau vreun resentiment 
faţă de Edward. 

Misiunea lui Elinor era penibilă. Trebuia să-i răpească 
surorii ei ceea ce Elinor socotea a fi principala consolare a 
Mariannei - trebuia să-i dea amănunte despre Edward care 
- se temea ea - aveau să o facă pe Marianne să-şi piardă 
definitiv părerea bună despre el şi să o facă pe sora ei - 
datorită asemănării ce exista între situaţiile lor - să încerce 
din nou toată dezamăgirea pe care o simţise înainte. Dar 
oricât de greu de dus la îndeplinire ar fi fost o asemenea 
sarcină, n-avea încotro, aşa că Elinor se grăbi să o 
îndeplinească. 


Relatarea ei fu simplă şi clară; şi deşi n-o putu face fără 
oarecare emoție, nu şi-o însoţi nici cu vreo agitaţie violentă 
şi nici cu vreo izbucnire de durere. Acestea veniră mai 
degrabă din partea interlocutoarei, căci Marianne fu 
îngrozită când află totul şi plânse amarnic. Elinor trebuia 
să-i consoleze pe ceilalţi şi când era vorba de propria ei 
suferinţă, nu numai de a lor. Fu gata să ofere toată alinarea 
pe care o puteau aduce asigurările că ea este foarte liniştită 
şi încercă de a-l dezvinovăţi pe Edward de orice altă 
acuzaţie, în afară de aceea de a fi fost imprudent. 

Dar un timp Marianne nu vru să accepte niciuna, nici 
cealaltă. Edward i se părea a fi un al doilea Willoughby; şi 
dacă recunoştea, aşa cum Elinor trebuia s-o facă, că-l iubise 
din toată inima, atunci nu putea să simtă mai puţin decât 
simţise ea pentru Willoughby. Cât despre Lucy Steele, o 
considera a fi total dezagreabilă şi cu desăvârşire 
incapabilă de a-l face pe un om cât de cât raţional să se 
ataşeze de ea, aşa că la început nu izbuti s-o determine să 
creadă că el putuse avea vreun sentiment de afecţiune faţă 
de Lucy şi încă şi mai greu, să-l ierte. Nu putea admite ca 
această afecţiune să fi fost firească şi Elinor o lăsă să se 
convingă de acest adevăr, prin singurul lucru care putea 
avea acest dar şi anume o bună cunoaştere a oamenilor. 

Nu apucase să-i vorbească decât despre logodna lui şi 
despre durata acesteia, că Marianne îşi dădu drumul 
simţămintelor ei şi Elinor nu-i mai putu da nici un amănunt: 
un timp, nu putu face altceva decât să-i potolească 
suferinţa, să-i alunge spaima şi să lupte împotriva 
resentimentelor ei. Prima întrebare pe care-o puse şi care îi 
permise lui Elinor să-i mai dea şi alte amănunte, fu 
următoarea: 

— Şi de când ştii tu toate acestea, Elinor? [i-a scris cumva 
Edward? 

— Ştiu adevărul de patru luni. Când Lucy a venit la Barton, 
anul trecut, în noiembrie, mi-a vorbit de logodna lor, 
rugându-mă să-i păstrez secretul. Auzind aceste cuvinte, 


ochii Mariannei exprimară o surprindere căreia buzele ei 
nu puteau să-i dea glas. După o tăcere pricinuită de marea 
ei uimire, exclamă: 

— Patru luni! Ştii de această logodnă de patru luni? 

Elinor încuviinţă. 

— Cum adică, aveai această povară pe suflet, în timp ce 
căutai să-mi alini mie mâhnirea? Şi eu care ţi-am reproşat 
că tu eşti fericită! 

— Nu era atunci momentul cel mai prielnic ca tu să afli cât 
de tristă eram. 

— Patru luni! Exclamă din nou Marianne. Şi-ai fost atât de 
calmă, de voioasă! Cine ţi-a dat puteri? 

— Sentimentul că-mi fac datoria. Promisiunea pe care i-o 
făcusem lui Lucy nu-mi îngăduia să-i dezvălui secretul. 
Aveam deci obligaţia faţă de ea să evit să fac vreo aluzie la 
faptul că eu cunosc adevărul. Şi, pe de altă parte, aveam 
obligaţia faţă de familia mea şi de prieteni să nu-i fac să 
manifeste faţă de mine o grijă, la care mi-ar fi fost greu să 
răspund. 

Marianne păru din cale afară de impresionată. 

— Am vrut adeseori să nu te mai fac pe tine şi pe mama să 
mai nutriţi speranţe deşarte, adăugă Elinor, şi o dată sau de 
două ori am încercat chiar s-o fac; dar n-aş fi izbutit 
niciodată să vă conving fără să dezvălui taina ce mi se 
încredinţase. 

— Patru luni! Şi-liubeai totuşi! 

— Da. Dar nu-l iubeam numai pe el; gândindu-mă la cei ce- 
mi erau dragi, am fost bucuroasă să-i cruţ de neplăcerea de 
a afla prin ce trec eu. Acum pot gândi şi vorbi despre toate 
cu foarte puţină emoție. Nu voiam ca voi să suferiţi din 
pricina mea; căci te asigur că nici eu nu mai sunt atât de 
chinuită. Am multe lucruri care mă susţin. Sunt conştientă 
că dezamăgirea provocată nu este rezultatul propriei mele 
imprudenţe şi am suportat-o, pe cât am putut, fără să le-o 
mai împărtăşesc şi altora. Conduita lui Edward nu mi se 
pare cu totul vinovată. Aş vrea să-l ştiu fericit; şi sunt atât 


de sigură că el îşi va face întotdeauna datoria, încât, deşi 
poate că acum mai nutreşte vreun regret, în cele din urmă 
va reuşi totuşi să fie fericit. Lucy nu-i lipsită de înţelepciune 
şi aceasta este o temelie pe care se pot clădi tot felul de 
lucruri bune. Şi la urma urmelor, Marianne, dacă trecem cu 
vederea tot ce este fermecător în ideea unui ataşament unic 
şi constant şi tot ceea ce se poate spune despre faptul că 
fericirea cuiva depinde numai şi numai de o anumită 
persoană, această idee nu este menită, nu se cuvine, nu e 
posibil să fie adevărată. Edward se va căsători cu Lucy; el 
se vă căsători cu o femeie superioară multora de acelaşi sex 
cu ea ca înfăţişare şi inteligenţă; iar timpul şi obişnuinţa îl 
vor învăţa să uite că a considerat vreodată o femeie ca 
fiindu-i superioară ei. 

— Dacă acesta este felul tău de a gândi, spuse Marianne, 
dacă pierderea a ceea ce îţi este mai drag o poţi compensa 
atât de uşor cu altceva, atunci curajul tău, stăpânirea ta 
sunt poate mai puţin surprinzătoare. Le pot pricepe mai 
uşor. 

— Te înţeleg. Tu, Marianne, îţi închipui că n-am suferit 
vreodată prea mult. Timp de patru luni, draga mea, toată 
această situaţie mi-a împovărat sufletul, fără să am vreo 
posibilitate să mă destăinui cuiva, ştiind că dacă v-aş fi 
dezvăluit adevărul, tu şi mama aţi fi fost cât se poate de 
nefericite, oricât aş fi încercat să vă explic situaţia. Adevărul 
mi-a fost împărtăşit - într-un fel mi-a fost băgat pe gât chiar 
de către persoana a cărei logodnă anterioară cu Edward 
îmi distrugea toate perspectivele - mi-a fost împărtăşit, 
după cum mi s-a părut, cu un aer triumfător. Am fost, prin 
urmare, silită să mă lupt cu suspiciunile acestei persoane 
străduindu-mă să par indiferentă tocmai când eram 
profund interesată; şi asta nu s-a întâmplat numai o dată; a 
trebuit să-i ascult în nenumărate rânduri vorbele pline de 
speranţă şi izbucnirile ei victorioase. Ştiam că sunt pentru 
totdeauna despărțită de Edward, fără să aflu măcar de o 
singură împrejurare care să mă facă să doresc mai puţin 


dragostea lui. Nimic nu mi l-a arătat a fi nevrednic; şi nimic 
nu mi-a dovedit că ar fi indiferent faţă de mine. A trebuit să 
înfrunt purtarea răuvoitoare a surorii lui, atitudinea 
insolentă a mamei lui; şi dragostea mea mi-a adus numai 
suferinţe şi nici un fel de bucurie. Şi toate acestea s-au 
petrecut într-un timp când, după cum ştii bine, am mai avut 
de suferit şi de pe urma unei alte nenorociri. Cred că acum 
îţi dai seama, dacă îţi închipui că sunt şi eu capabilă de 
vreun sentiment, că am suferit cu adevărat. Calmul 
sufletesc pe care am reuşit să mi-l impun în analizarea 
acestei situaţii, consolarea dispusă s-o primesc, nu sunt 
decât rezultatul unei strădanii constante şi chinuitoare; n- 
au venit de la sine; la început n-au însemnat o mângâiere 
pentru mine. Nu, Marianne. Atunci, dacă n-aş fi fost 
obligată, printr-un legământ, să tac, poate că nimic nu m-ar 
fi putut reţine pe de-a-ntregul să arăt tuturor cât sunt de 
nefericită, nici măcar conştiinţa datoriei mele faţă de 
oamenii cei mai apropiaţi mie. 

Marianne se simţi tare ruşinată. 

— Oh, Elinor, exclamă ea, m-ai făcut să-mi fie de-a pururi 
silă de mine. Cât de crudă am fost cu tine! Cu tine, care-ai 
fost singura mea consolare, care-ai suportat, alături de 
mine, întreaga-mi nefericire, care păreai că nu suferi decât 
pentru mine! Asta mi-e recunoştinţa? Nu te pot oare 
răsplăti în nici un alt fel? Pentru că meritele tale îmi 
depăşeau puterea de înţelegere am încercat să le 
nesocotesc. 

Aceste destăinuiri fură urmate de cele mai duioase 
mângâieri. Starea de spirit în care se afla Marianne îi 
permise lui Elinor, cu multă uşurinţă, să o facă să-i promită 
cele ce voia; şi la rugămintea ei, Marianne îi promise să nu 
manifeste niciodată nici cea mai mică urmă de amărăciune 
când va discuta cele întâmplate cu ceilalţi; să o întâlnească 
pe Lucy fără să arate că-i displace şi mai mult încă, să-l 
vadă chiar şi pe Edward, de s-ar întâmpla să-l întâlnească 
vreodată, fără să se comporte faţă de el mai puţin cordial 


decât de obicei. Acestea însemnau concesii serioase din 
partea Mariannei; dar atunci când ea îşi dădea seama că 
jignise pe cineva, nici o compensație nu i se părea prea 
greu de acordat. 

Se ţinu admirabil de promisiunea pe care o făcuse de a fi 
discretă. Ascultă tot ceea ce avu doamna Jennings de spus 
în legătură cu subiectul, fără să se schimbe câtuşi de puţin 
la faţă, fu cu totul de acord cu ea, şi de trei ori spuse chiar: 
„Da, doamnă”. Ascultă cum o laudă pe Lucy, fără să facă 
altceva decât să se mişte de pe un scaun pe altul; şi când 
doamna Jennings vorbi despre afecțiunea lui Edward, nu 
făcu altceva decât să înghită nodul ce i se punea în gât. 
Aceste progrese către eroism, manifestate de sora ei, o făcu 
pe Elinor să poată suporta şi ea mai bine orice. 

Dimineaţa zilei următoare le făcu să treacă printr-o nouă 
încercare, căci fratele lor veni cu o înfăţişare foarte gravă 
să discute toată povestea aceea îngrozitoare şi să le dea 
veşti despre soţia lui. 

— Cred e-aţi auzit, spuse el, foarte solemn, de îndată ce se 
aşeză, de extraordinara descoperire ce s-a făcut ieri, sub 
acoperământul nostru. 

Toate dădură din cap. Arătând că ştiu cum stau lucrurile; 
momentul li se păru prea înfricoşător ca să mai poată vorbi. 

— Cumnata voastră, continuă el, a suferit îngrozitor; şi 
doamna Ferrars la fel. Pe scurt, a fost o scenă mai mult 
decât neplăcută pentru toată lumea, dar vreau să sper că 
furtuna se va potoli fără să ne fi doborât pe vreunul. Biata 
Fanny! A făcut o criză de nervi, care a ţinut-o toată ziua. 
Dar nu vreau să vă alarmez din cale afară. Donovan spune 
că n-avem motive serioase de îngrijorare. Are o constituţie 
robustă şi o fire hotărâtă care poate înfrunta orice 
încercare. A suportat totul cu o tărie extraordinară! Spune 
că niciodată n-o să-şi mai facă o bună impresie despre 
cineva; şi nici nu-i de mirare, când te gândeşti cum a fost 
înşelată! Să ai de-a face cu atâta nerecunoştinţă, când ai 
manifestat o atare bunătate, când ai arătat atâta încredere! 


Numai inima ei mărinimoasă a făcut-o să le poftească pe 
cele două domnişoare în casa noastră; pur şi simplu pentru 
că Fanny considera că merită să li se acorde oarecare 
atenţie, că erau nişte fete de treabă şi binecrescute şi că-i 
vor fi nişte tovarăşe plăcute; căci, de-ar fi fost altfel, 
amândoi am fi dorit foarte mult să te fi invitat pe tine şi pe 
Marianne să staţi la noi, în timpul în care buna voastră 
prietenă era ocupată cu fiica ei. Şi uite care ne-a fost 
răsplata! „Ce n-aş da, spune biata Fanny, afectuoasă cum o 
ştiţi, să le fi poftit mai degrabă pe surorile tale decât pe 
ele.” 

Aici se opri, ca să primească mulţumiri; şi o dată ce acest 
lucru se făcu, continuă: 

— Nici nu se poate descrie ce-a suferit doamna Ferrars 
când Fanny i-a adus la cunoştinţă vestea. Era oare posibil ca 
tot timpul cât ea, cu dragoste profundă plănuise o căsătorie 
cum nu se poate mai potrivită pentru frate-său, acesta să fi 
fost logodit în secret cu altcineva? 

Ea n-ar fi putut niciodată bănui una ca asta! Dac-a avut 
cândva vreo suspiciune, apoi această suspiciune era 
îndreptată împotriva unei cu totul alte persoane. Din partea 
asta, spunea ea, eram convinsă că pot fi în siguranţă. Era 
tare chinuită. Ne-am consultat însă cu toţii asupra a ceea ce 
trebuie făcut şi, în cele din urmă, ea hotări să-l cheme pe 
Edward. Băiatul veni. Dar îmi vine greu să vă povestesc ce- 
a urmat. Tot ceea ce doamna Ferrars a putut spune spre a-l 
face să rupă logodna, ajutată de asemenea, după cum prea 
bine vă puteţi închipui, de argumentele mele, şi de 
rugăminţile lui Fanny, nu fu de nici un folos. Datoria, 
dragostea faţă de familia sa, toate acestea fură 
desconsiderate. Niciodată până atunci nu mi l-aş fi putut 
închipui pe Edward să fie atât de încăpățânat, atât de 
nesimţitor. Mama lui îşi arătă foarte mărinimoasele ei 
intenţii în caz că ar fi acceptat să se însoare cu domnişoara 
Morton, îi spuse că-i va dărui moşia din Norfolk, care, fiind 
scutită de impozite, aduce un venit bun de o mie de lire pe 


an; când văzu că situaţia devine disperată, se oferi chiar să- 
i asigure un venit de o mie două sute de lire; şi dacă avea să 
se opună, dacă urma să persiste în acea josnică legătură a 
lui, îi descrise sărăcia inevitabilă la care se expune printr-o 
astfel de căsătorie. Declară că o să-i dea cele două mii de 
lire care erau ale lui şi că n-o să mai aibă de-a face cu el în 
viaţa ei; şi va merge atât de departe în a nu-l ajuta în nici un 
chip, încât, dac-ar fi vrut să încerce vreo profesiune 
oarecare, pentru a-şi mai rotunji veniturile, ea va face tot 
ce-i va sta în putinţă să-l împiedice să avanseze. 

La care, Marianne, indignată la culme, bătu din palme şi 
strigă: 

— Doamne sfinte! E oare cu putinţă? 

— Ai dreptate, Marianne, să te miri de o încăpățânare, 
care a putut rezista la astfel de argumente, replică fratele 
ei. Exclamaţia ta este cât se poate de firească. 

Marianne era cât pe-aci să-i răspundă, dar îşi aduse 
aminte de promisiunea ce-o făcuse şi se abţinu. 

— Dar, continuă fratele lor, în zadar a fost rugat. 

Edward a vorbit foarte puţin, dar a fost foarte hotărât în 
ceea ce a spus. Nimic nu l-ar putea convinge să renunţe la 
logodnă. Avea să-şi ţină cuvântul, oricât de mult l-ar fi 
costat. 

— Atunci, spuse doamna Jennings, cu sinceritate, fără nici 
un ascunziş, şi nemaiputându-se abţine, s-a comportat ca 
un om cinstit! Să mă iertaţi, domnule Dashwood, dar dac-ar 
fi făcut altfel, l-aş fi considerat un ticălos. Sunt şi eu, 
oarecum, ca şi dumneata, interesată în această problemă, 
deoarece Lucy Steele îmi este verişoară; şi după părerea 
mea nu este altă fată mai bună pe lumea asta şi niciuna 
care să merite în mai mare măsură un soţ bun. 

John Dashwood fu foarte uimit; dar era calm din fire, şi nu 
era în stare să reacționeze la o astfel de provocare, şi nici 
nu era dispus să jignească pe nimeni, mai ales o persoană 
avută. Aşa că răspunse fără cel mai mic resentiment: 


— N-aş vrea câtuşi de puţin să vorbesc nerespectuos de 
vreuna dintre rudele dumneavoastră, doamnă. Domnişoara 
Lucy Steele este, cred, o tânără plină de virtuţi, dar, ştiţi, în 
cazul de faţă, legătura este cu totul imposibilă. Şi să se fi 
logodit în secret cu un tânăr, care era dat în grija unchiului 
ei, mai cu seamă că era fiul unei femei atât de bogate cum 
este doamna Ferrars, este oarecum neobişnuit. Pe scurt, nu 
vreau să fac consideraţii în legătură cu comportarea unei 
persoane la care ţineţi, doamnă Jennings. Cu toţii îi dorim 
numai fericire; iar comportarea doamnei Ferrars a fost tot 
timpul aceea pe care ar fi adoptat-o într-o astfel de 
împrejurare orice mamă bună, conştiincioasă. A fost demnă 
şi generoasă. Edward şi-a ales singur soarta şi tare mi-e 
teamă că nu va fi prea bună. 

Marianne oftă, arătându-şi şi ea temerile, în felul acesta; 
inima lui Elinor se strânse gândindu-se la ce trebuia să fi 
simţit Edward în timp ce înfrunta amenințările mamei lui, 
pentru o femeie care nu-i putea răsplăti jertfa. 

— Ei bine, domnule, întrebă doamna Jennings, şi cum s-au 
terminat lucrurile? 

— Îmi pare rău că trebuie să vă spun, doamnă, printr-o 
ruptură cât se poate de nefericită; mama lui Edward nu mai 
vrea să mai aibă niciodată de-a face cu el. leri a plecat din 
casa ei, dar nu ştiu unde s-a dus sau dacă mai este încă în 
oraş; căci noi fireşte, nu ne putem interesa. 

— Bietul tânăr! Şi ce-o să se aleagă de el? 

— Chiar aşa, doamnă! Ce-o să se aleagă de el! Mai bine să 
nu ne mai gândim. Născut cu perspective atât de frumoase! 
Ce bogăţie îl aştepta! Nici nu pot concepe o situaţie mai 
jalnică. Cum are să poată trăi un om din dobânda ce i-o 
aduce suma de două mii de lire! Şi când îţi aduci aminte că, 
de nu s-ar fi comportat ca un nebun, în trei luni ar fi putut 
avea asigurat un venit de două mii cinci sute de lire pe an 
(căci domnişoara Morton este posesoarea a treizeci de mii 
de lire), apoi atunci nici nu-mi pot închipui o mai mare 


nenorocire. 'Tuturor ne pare rău de el; şi cu atât mai mult, 
cu cât ne este cu totul imposibil să-l ajutăm. 

— Bietul tânăr! Exclamă doamna Jennings. L-aş primi cu 
dragă inimă în casa mea, să-i dau hrană şi adăpost şi i-aş şi 
spune-o dacă aş şti unde se află. Nu se cuvine să trăiască pe 
cheltuiala lui, prin camere mobilate şi prin cârciumi. 

Elinor îi mulţumi din suflet în sinea ei, pentru bunătatea 
pe care o dovedea faţă de Edward, deşi nu putu să nu 
zâmbească de felul în care şi-o manifestă. 

— De s-ar fi purtat faţă de el însuşi cum erau dispuşi să se 
poarte toţi prietenii lui faţă de el, spuse John Dashwood, 
acum ar fi fost în situaţia în care s-ar fi cuvenit să fie şi n-ar 
fi avut nevoie de nimic; dar aşa cum stau lucrurile, nimeni 
nu-l poate ajuta. Şi mai e ceva, care tocmai i se pregăteşte, 
cel mai rău dintre toate - mama lui s-a hotărât, în mod 
firesc, să-i dăruiască numaidecât moşia care i s-ar fi cuvenit 
de drept lui Edward, fratelui său Robert. Azi dimineaţă, 
când am plecat, tocmai stătea de vorbă cu avocatul şi 
discuta această problemă. 

— Ei, spuse doamna Jennings, asta-i răzbunarea ei. 

Fiecare are felul lui de a fi. Eu una nu cred că m-aş fi 
purtat aşa - să-i fi acordat independenţă unuia dintre fiii 
mei, numai pentru că celălalt m-a necâjit. 

Marianne se ridică şi începu să se plimbe prin odaie. 

— Poate să existe oare ceva care să deştepte mai multă 
invidie într-un bărbat, continuă John, decât să-l vadă pe 
fratele lui mai mic devenind posesorul unei moşii care-ar fi 
putut fi a lui? Bietul Edward! Îmi pare sincer rău pentru el! 

Peste alte câteva minute, timp în care mai dădu drumul la 
câteva izbucniri de acelaşi fel, vizita lui luă sfârşit şi după ce 
le asigură pe surorile lui de mai multe ori că indispoziţia lui 
Fanny nu este cu adevărat periculoasă, şi că, prin urmare, 
nu trebuie să se neliniştească prea mult din pricina ei, 
plecă, lăsându-le pe cele trei femei să aibă, de data aceasta, 
absolut aceleaşi păreri cel puţin în ceea ce priveşte 


comportarea doamnei Ferrars, a familiei Dashwood şi a lui 
Edward. 

Indignarea Mariannei izbucni de îndată ce el părăsi 
încăperea; şi cum vehemenţa ei nu-i permise nici lui Elinor 
să fie rezervată, iar doamna Jennings putea să se manifeste 
după bunul ei plac, ele începură să critice foarte violent 
cealaltă tabără. 

CAPITOLUL XXXVIII. 

Doamna Jennings aprecie cu multă căldură comportarea 
lui Edward, dar adevăratul ei merit nu fu înţeles decât de 
Elinor şi Marianne. Numai ele îşi dădeau seama cât de 
măruntă era ispita pentru care el se dovedise a fi un fiu 
neascultător şi în afară de conştiinţa că îşi face datoria, cât 
de mică îi era mângâierea când ştia că trebuie să renunţe la 
rude şi la avere. Elinor fu mândră pentru integritatea de 
care dădea dovadă, iar Marianne îi iertă toate greşelile din 
compătimire faţă de felul cum fusese pedepsit. Dar deşi 
încrederea dintre ele fusese restabilită prin această 
dezvăluire publică, nici uneia nu-i făcea plăcere să 
abordeze subiectul când erau singure. Elinor îl evita din 
principiu, deoarece îi plăcea să i se împlânte şi mai adânc în 
inimă - prin asigurările prea ferme şi înflăcărate ale 
Mariannei - credinţa că Edward o mai iubeşte încă. Iar 
Mariannei, pe de altă parte, îi cam pieri curajul, încercând 
să vorbească despre un subiect care o făcea întotdeauna să 
rămână mai nemulțumită ca oricând de ea însăşi, prin 
comparaţia ce era astfel silită să o facă între comportarea 
lui Elinor şi a ei. 

Simţea întreaga vigoare a acelei comparații; dar nu aşa 
cum ar fi sperat sora ei, obligând-o şi pe ea să se 
stăpânească; îi deştepta mereu durerea ce i-o aduceau 
reproşurile neîncetate ce şi le făcea, regreta amarnic că nu 
se stăpânise până atunci; dar nu-i aducea decât chinul 
pocăinţei, nu şi speranţa într-o îndreptare. Spiritul îi era 
încă atât de slăbit, încât mai credea şi acum că i-e imposibil 


să facă vreun efort în acest sens, aşa că mai rău se 
descuraja. 

Două sau trei zile după aceea nu mai aflară nici o noutate 
din Harley Street sau Bartlett's Buildings. Dar deşi 
cunoşteau atâtea despre această problemă, încât doamna 
Jennings ar fi fost şi aşa destul de ocupată în a răspândi mai 
departe ceea ce ştia, fără să încerce să mai afle şi altele, ea 
se hotărâse, încă de la început, să facă o vizită de consolare 
verişoarelor ei şi cu această ocazie să mai afle şi alte 
amănunte; nu putuse încă să treacă pe la ele, numai din 
pricină că se întâmplase să aibă mai mulţi oaspeţi decât de 
obicei. 

A treia zi după ce aflaseră toată povestea, vremea era atât 
de frumoasă, o duminică însorită, încât mulţi locuitori ai 
Londrei fură atraşi spre parcul Kensington, deşi se aflau 
abia în a doua săptămână a lunii martie. Doamna Jennings 
şi Elinor fură şi ele printre cei care se duseră la plimbare; 
dar Marianne, care aflase că doamna şi domnul Willoughby 
se întorseseră la Londra şi trăia tot timpul cu teama să nu-i 
întâlnească, preferă să rămână acasă, decât să se 
aventureze într-un loc atât de frecventat. 

O cunoştinţă intimă de-a doamnei Jennings li se alătură de 
îndată ce intrară în parc, şi lui Elinor nu-i păru de loc rău 
de această întâlnire, căci, în timp ce prietena se întreținea 
cu doamna Jennings, ea putea reflecta în linişte. Nu-i văzu 
nici pe soţii Willoughby şi nici pe Edward şi-un timp nu 
observă nimic vesel sau trist care să o poată interesa în 
vreun fel oarecare. Dar în cele din urmă se trezi cu 
oarecare uimire acostată de domnişoara Nancy Steele, 
care, deşi părea oarecum ruşinată, manifestă marea 
bucurie de a le fi întâlnit şi fiind încurajată de amabilitatea 
deosebită a doamnei Jennings, îşi părăsi, pentru un timp, 
grupul cu care venise şi li se alătură. Doamna Jennings îi 
şopti numaidecât lui Elinor: 

— Draga mea, smulge cât mai multe amănunte de la ea. 
Are să-ţi spună tot, dac-o întrebi. După cum vezi, eu n-o pot 


lăsa singură pe doamna Clarke. 

Din fericire pentru curiozitatea doamnei Jennings şi aceea 
a lui Elinor, ea spuse totul fără să fie întrebată, căci altfel, 
Elinor n-ar fi aflat nimic. 

— Sunt cum nu se poate mai bucuroasă să te întâlnesc, 
spuse domnişoara Steele, luând-o pe Elinor cu familiaritate 
de braţ, căci dintre toţi oamenii din lumea asta, pe 
dumneata ţineam cel mai mult să te văd. Şi apoi cu glas mai 
scăzut: presupun că doamna Jennings a aflat tot. E 
supărată? 

— Cred că pe voi nu-i supărată de loc. 

— Asta-i bine. Dar lady Middleton e supărată? 

— Nu văd de ce ar fi. 

— Sunt grozav de bucuroasă. Doamne, Dumnezeule! 

Prin ce-am trecut! Niciodată n-am mai văzut-o pe Lucy 
atât de furioasă. La început mi-a jurat că-n viaţa ei n-are să- 
mi mai aranjeze vreo pălărie nouă şi nici n-are să mai facă 
nimic altceva pentru mine, cât oi trăi; dar acum a început să 
mai vină de-acasă şi suntem la fel de bune prietene cum 
eram şi pân-acu. Uite, ea mi-a făcut aseară funda asta la 
pălărie şi mi-a pus pana în ea. Ei haide, şi dumneata ai de 
gând să-ţi râzi de mine... Dar de ce să nu port şi eu funde 
roz? Nu-mi pasă dacă rozul este culoarea favorită a 
preotului. Îţi spun drept, în ceea ce mă priveşte, n-aş fi ştiut 
niciodată că lui îi place mai mult decât oricare altă culoare, 
de nu s-ar fi întâmplat s-o spună. Verişoarele mele m-au 
necăjit atâta din cauza asta! Zău, îţi spun drept, câteodată 
nici nu mai ştiu cum să apar în faţa lor. 

Începuse să vorbească despre ceva ce n-o interesa de loc 
pe Elinor, aşa încât curând consideră că e mai bine să 
revină la primul subiect. 

— Ei bine, domnişoară Dashwood, spuse ea cu glas 
triumfător, oamenii pot spune ce poftesc despre faptul că 
domnul Ferrars a declarat că nu vrea s-o ia pe Lucy, fiindcă 
asta nu-i adevărat, s-o ştii de la mine; şi e ruşinos să 
răspândeşti ştiri atât de răuvoitoare. Ştii, orice-ar fi gândit 


Lucy în această privinţă, nu era treaba altor oameni să 
afirme categoric acest lucru. 

— 'Te asigur, îi spuse Elinor, că n-am auzit încă pe nimeni 
să fi făcut vreo astfel de aluzie. 

— Oh, chiar n-ai auzit? Ba s-a spus, şi încă de mai multe 
persoane, asta o ştiu eu prea bine; căci domnişoara Godby 
i-a spus domnişoarei Sparks, că nici un om cu mintea 
întreagă nu se poate aştepta ca domnul Ferrars să renunţe 
la o femeie ca domnişoara Morton, cu o avere de treizeci de 
mii de lire, pentru Lucy Steele, care n-are nici un franc. 
Asta o ştiu chiar de la domnişoara Sparks. 

Şi-n afară de asta, chiar vărul meu Richard ne-a zis că, 
atunci când o fi la o adică, tare i-e teamă că domnul Ferrars 
o s-o lase baltă; şi cum Edward n-a trecut pe la noi trei zile 
în şir, nici eu n-am mai ştiut ce să cred şi în sinea mea sunt 
convinsă că Lucy socotea şi ea că l-a pierdut; căci am plecat 
din casa fratelui dumitale miercuri, şi n-am mai văzut nici 
urmă de Edward joi, vineri, şi sâmbătă, aşa că nu mai ştiam 
ce s-a întâmplat cu el. O dată Lucy s-a gândit să-i scrie, dar 
pe-urmă n-a mai făcut-o din mândrie. Azi dimineaţă, însă, 
veni, tocmai când ne întorceam de la biserică; şi pe-urmă a 
spus tot ce se-ntâmplase, cum că a fost chemat miercuri în 
Harley Street şi că l-au luat la rost mama lui şi toţi ceilalţi, şi 
cum declarase în faţa tuturor că el n-o iubeşte decât pe 
Lucy şi că n-are să se-nsoare cu altcineva decât cu Lucy. Şi 
cum că fusese atât de necăjit de cele ce se petrecuseră, 
încât de îndată ce-a ieşit din casa mamei lui, s-a suit pe cal 
şi s-a dus undeva, la ţară; şi cum că a stat toată ziua de joi şi 
cea de vineri la un han, ca să-i mai treacă nădutul. Şi cum 
că, după ce s-a tot gândit la întreaga situaţie, a spus că i se 
părea că acum, când nu mai are nici o avere, absolut nimic, 
n-ar fi de loc frumos din partea lui s-o ţină pe Lucy legată 
de el, căci ar fi spre paguba ei fiindcă el n-are nimic decât 
două mii de lire şi nici o speranţă să mai obţină altceva; şi 
dacă o să-mbrace haine preoţeşti, aşa cum îl bătea gândul 
s-o facă, nu putea să ajungă decât diacon şi cum ar fi putut 


ei trăi numai cu-atât? Nu putea îndura gândul ca Lucy s-o 
ducă atât de prost, aşa că o rugă fierbinte, dacă ea doreşte 
s-o facă, să rupă numaidecât logodna şi să-l lase pe el să se 
descurce cum poate. L-am auzit spunând toate acestea 
foarte limpede. Şi vorbea că vrea să se retragă spre binele 
ei şi ţinând seama de interesele ei, şi nu de-ale lui. Jur pe ce 
am eu mai sfânt că n-a spus un singur cuvânt cum că s-ar fi 
săturat de ea sau că ar vrea să se însoare cu domnişoara 
Morton, sau altceva de felul ăsta. Dar, poţi fi convinsă că 
Lucy n-a ţinut seama de vorbele lui şi i-a spus numaidecât 
(folosind o mulţime de vorbe drăgăstoase ca iubitule şi 
scumpule, ei, ştii dumneata, tot felul de cuvinte d-astea - o, 
aşa ceva nu se prea poate repeta) - i-a spus pe dată că n- 
are nici cea mai mică intenţie, să rupă logodna, căci poate 
trăi alături de el cu o nimica toată şi că oricât de puţin ar 
avea, i-ar place să fie alături de el sau cam aşa ceva. ŞIi- 
atunci el a fost grozav de fericit şi-au mai vorbit un timp 
despre ce-ar trebui ei să facă, şi-au căzut la-nvoială ca el să 
se hirotonisească de îndată şi că or să mai trebuiască să 
aştepte cu căsătoria, până ce el o să capete o parohie. Şi 
tocmai în clipa aia n-am mai putut auzi nimic, fiindcă 
verişoara mea m-a strigat de jos să-mi spună că doamna 
Richardson venise cu trăsura să o ia pe una dintre noi la 
parcul Kensington; aşa că am fost silită să intru în odaie şi 
să-i întrerup, s-o întreb pe Lucy dacă n-ar dori să meargă 
ea, dar nu voia să-l lase singur pe Edward, aşa că am dat o 
fugă până sus, să-mi pun o pereche de ciorapi de mătase şi- 
am ieşit în oraş cu familia Richardson. 

— Nu înţeleg cum spuneai că i-ai întrerupt, spuse Elinor, 
eraţi doar toţi în aceeaşi încăpere, nu? 

— A, nu. Nu eram. Ei! Domnişoară Dashwood, ce-ţi 
închipui dumneata că oamenii se giugiulesc când mai este 
cineva de faţă? Vai, ce ruşine! 'le credeam mai înţeleaptă. 
(Şi râse afectat.) Nu, nu; se-nchiseseră în salon şi tot ce-am 
auzit, am auzit ascultând la uşă. 


— Cum! Exclamă Elinor. Mi-ai repetat tot ce-ai aflat 
dumneata ascultând la uşă? Îmi pare rău că n-am ştiut de 
asta mai dinainte, căci fi sigură că nu te-aş fi lăsat să-mi 
reproduci amănuntele unei conversații despre care nu s-ar 
fi cuvenit să ştii nici dumneata. Cum de te-ai purtat aşa de 
incorect cu sora dumitale? 

— la uită-te! Dar cine se supără pentru aşa ceva? 

N-am făcut decât să stau la uşă şi-am auzit ce-am putut. 

Şi sunt sigură că Lucy ar fi făcut la fel dacă ar fi fost vorba 
de mine; acu un an sau doi, când Martha Sharpe şi cu mine 
aveam atâtea secrete împreună n-a şovăit o clipă să se 
ascundă într-un dulap din perete sau în spatele paravanului 
de la cămin anume ca s-audă ce spunem. 

Elinor încercă să vorbească despre altceva; dar 
domnişoara Steele nu putea lăsa să treacă nici două minute 
fără să se descarce de ce avea pe suflet. 

— Edward se gândeşte să plece la Oxford, spuse ea, dar 
acum locuieşte în Pall Mall la nr. X. Ce mamă rea mai are, 
nu? lar fratele şi cumnata dumitale n-au fost nici ei prea 
drăguţi! Dar n-am să-i vorbesc de rău în faţa dumitale; şi-n 
orice caz ne-au trimis acasă cu trăsura lor, un lucru la care 
nu m-am aşteptat. Iar în ce mă priveşte, îmi era tare teamă 
că soţia fratelui dumitale are să ne ceară înapoi coşuleţele 
de lucru ce ni le dăduse cu câteva zile mai înainte; dar n-a 
mai spus nimic de ele şi-am avut eu grijă să fac să nu mai 
dea cu ochii de mine. Edward spune că are treburi la 
Oxford, aşa c-o să fie silit să se ducă un timp acolo; şi după 
aceea, de-ndată ce are să dea peste vreun episcop, are să 
fie şi el hirotonisit. Mă întreb unde are să-şi găsească un 
post! Doamne sfinte! (la care începu să chicotească). Pot să 
fac prinsoare că ştiu ce-or să spună verişoarele mele, când 
or să audă de asta. Or să-mi spună să-i scriu preotului, ca să 
obţină pentru Edward postul de diacon, în noua lui parohie. 
Sunt convinsă că asta au să-mi spună; dar n-aş face una ca 
asta pentru nimic în lume. „Haide, haide, am să le spun 


numaidecât, mă mir cum de v-aţi putut gândi la aşa ceva. 
Auzi vorbă, să-i scriu eu preotului!” 

— Mă rog, spuse Elinor, e oricum o consolare să fii 
pregătit pentru ce-i mai rău. Ai răspunsul gata. 

Domnişoara Steele avea să-i mai spună şi altele în legătură 
cu acelaşi subiect, dar fu nevoită să-l schimbe, deoarece 
tocmai se apropia grupul ei. 

— O, uite-i şi pe Richardsoni. Aveam o groază de lucruri 
să-ţi mai spun, dar trebuie să mă întorc la ei. Te asigur că 
sunt oameni foarte subţiri. El câştigă enorm de mulţi bani şi 
au şi trăsura lor. N-am avut timp să stau de vorbă cu 
doamna Jennings, dar spune-i, te rog, că sunt grozav de 
fericită că nu e supărată pe noi, şi nici lady Middleton şi 
dacă cumva s-o întâmpla ca dumneata şi sora dumitale să 
plecaţi şi dacă n-ar avea cine să-i ţină tovărăşie, are să ne 
facă o deosebită plăcere să venim să stăm cu ea, oricât o 
dori. Îmi închipui că lady Middleton n-o să ne mai poftească 
în sezonul ăsta. La revedere; îmi pare rău că n-am întâlnit-o 
şi pe domnişoara Marianne. Transmite-i, te rog, 
complimente. O, dar îmi pare că azi ai îmbrăcat rochia 
dumitale de muslin cu picăţele. Mă mir cum de nu ţi-a fost 
frică să nu se rupă. 

Şi manifestându-şi această îngrijorare se despărţiră; căci 
nu mai avu vreme decât să-şi ia rămas bun de la doamna 
Jennings, înainte de a fi rechemată de doamna Richardson; 
iar Elinor avea acuma destule informaţii la care să poată 
chibzui un timp, deşi nu aflase mare lucru în plus faţă de 
ceea ce prevăzuse şi de ce-i trecuse prin minte. 

Căsătoria lui Edward cu Lucy fusese tot atât de ferm 
hotărâtă, iar momentul când avea să aibă loc tot atât de 
nesigur, aşa cum se gândise ea că se va întâmpla: totul 
depindea, precum se şi aşteptase, de reuşita lui în a-şi găsi 
un post, ceea ce părea, în momentul acela, a fi ceva 
aproape imposibil. 

De îndată ce se înapoiară la trăsură, doamna Jennings fu 
nerâbdătoare să afle noutăţile; dar cum Elinor dorea să 


răspândească cât mai puţine veşti, care fuseseră atât de 
necinstit obţinute, se mărgini să repete pe scurt câteva 
amănunte nesemnificative, despre care era sigură că Lucy, 
ar fi vrut şi ea să fie aflate spre avantajul ei. Nu-i vorbi 
decât de faptul că ei nu rupseseră logodna şi de ceea ce 
aveau de gând să întreprindă în vederea acestui scop; şi 
toate acestea o făcură pe doamna Jennings să facă 
următoarea observaţie cât se poate de firească: 

— Să aştepte până ce şi-o găsi o parohie! Ei, atunci ştim cu 
toţii cum se vor termina toate acestea: au să aştepte un an, 
şi văzând că nu iese nimica bun din asta, au să accepte un 
post de diacon cu cincizeci de lire pe an, şi-au să se 
descurce cu ele şi cu dobânda de la cele două mii de lire şi 
puţinul pe care-o să i-l poată da lui Lucy domnul Steele şi 
domnul Pratt. Şi pe urmă o să aibă câte un copil în fiecare 
an şi Domnul să-i ţină în pază! Cât au să mai sufere din 
pricina sărăciei! Trebuie să mă gândesc cu ce-i pot ajuta să- 
şi mobileze casa. Şi eu care mă gândeam mai zilele trecute 
la două slujnice şi doi valeţi. Nu, nu, o să le trebuiască o fată 
voinică, care să le facă toată treaba. În situaţia actuală, sora 
lui Betty n-are să poată face faţă. 

A doua zi de dimineaţă, Elinor primi, prin curier, o 
scrisoare chiar de la Lucy. Suna astfel: „Bartilett's Buildings, 
martie. 

Sper, dragă domnişoară Dashwood, că-mi vei ierta 
îndrăzneala de a-ţi scrie; dar ştiu că prietenia ce-mi porţi o 
să te facă să te bucuri când ai să afli veşti bune despre mine 
şi despre dragul meu Edward, după toate necazurile prin 
care-am trecut în ultima vreme, aşa că n-am să mă mai 
scuz, ci am să continui prin a-ţi spune că, slavă Domnului, 
deşi am suferit îngrozitor, suntem amândoi foarte bine şi 
fericiţi, aşa cum trebuie să fim, bucurându-ne unul de 
dragostea celuilalt. Am trecut prin grele încercări, am fost 
foarte persecutați, dar, pe de altă parte, ne-am dat, cu 
recunoştinţă, seama că avem şi mulţi prieteni, dumneata 
nefiind ultima dintre ei; de bunăvoința lor am să-mi 


amintesc întotdeauna cu recunoştinţă, cum o s-o facă şi 
Edward, căruia i-am spus despre asta. Sunt sigură că are să 
te bucure să afli, şi cred că la fel şi pe doamna Jennings, că 
ieri după-amiază am petrecut două ore fericite împreună cu 
el: n-a vrut de loc să se gândească la eventualitatea unei 
despărţiri, deşi eu am insistat, căci credeam că am datoria 
să o fac, l-am îndemnat să renunţe la mine, deoarece asta 
ar fi fost mult mai prudent pentru el şi m-aş fi despărţit de 
el chiar atunci, pentru totdeauna, dacă ar fi vrut să 
consimtă; dar mi-a spus că n-are s-o facă niciodată, că nu 
ţine seama de mânia mamei lui, atâta timp cât are 
dragostea mea; perspectivele noastre nu sunt, fireşte, prea 
surâzătoare, dar n-avem alta de făcut decât de aşteptat, 
sperând că toate se vor aranja cu bine; foarte curând are să 
fie hirotonisit şi dacă cumva ai să ai ocazia să-l recomanzi 
cuiva care are o parohie liberă sunt sigură că n-ai să ne dai 
uitării; şi cred că şi scumpa doamnă Jennings are să puie o 
vorbă bună pentru noi pe lângă sir John sau domnul Palmer 
sau oricare altul dintre prietenii dumneaei, care ne-ar 
putea da o mână de ajutor. Biata Nancy a fost foarte 
vinovată pentru ce-a făcut, dar ea nu ne-a vrut decât binele, 
aşa că nu mai am nimic de spus; sper că doamnei Jennings 
nu-i va veni prea greu să treacă pe la noi, dacă are cumva, 
în vreuna dintre dimineţii, drum pe aici; ar face o faptă bună 
şi verişoarele mele ar fi mândre s-o cunoască. Foaia de 
hârtie pe care o am în faţă îmi aduce aminte că trebuie să 
închei şi rugându-te să-i transmiţi salutări respectuoase şi 
pline de recunoştinţă, atât ei, cât şi lui sir John, ladyei 
Middleton şi dragilor lor copilaşi, când s-o întâmpla să-i 
întâlneşti, şi toată dragostea mea domnişoarei Marianne, 
rămân a dumitale etc., etc.” 

De îndată ce Elinor o citi, făcu ceea ce crezu ea că ar fi 
vrut de fapt Lucy să facă, şi anume o puse în mâinile 
doamnei Jennings, care o citi cu glas tare, exprimându-şi 
satisfacția şi laudele. 


— Bravo ei! Şi ce frumos scrie, zău aşa! A făcut exact ce s- 
ar fi cuvenit, să-l dezlege de obligaţia logodnei, dacă s-ar fi 
arătat dornic. La asta mă şi aşteptam de la Lucy. Biata 
fetiţă! Ce n-aş da să-i pot face rost lui Edward de o parohie. 
Uite, îmi spune scumpa doamnă Jennings. Este cea mai 
bună fată pe care am cunoscut-o vreodată. Bravo ei, pe 
cuvântul meu. Propoziția aceea e exprimată foarte frumos. 
Da, da, sigur c-am să mă duc să-i fac o vizită. Şi cu câtă 
atenţie se gândeşte la fiecare dintre noi! Îţi mulţumesc, 
draga mea, că mi-ai arătat-o şi mie. Este o scrisoare cum nu 
se poate mai izbutită şi-i face multă cinste minţii şi inimii 
acestei fete. 

CAPITOLUL XXXIX. 

Cele două domnişoare Dashwood erau acum de vreo două 
luni la Londra şi nerăbdarea Mariannei de a pleca sporea 
pe zi ce trecea. Suspina după aerul, după libertatea, după 
liniştea de la ţară, şi-şi închipuia că, dacă există vreun loc 
care să-i aducă mulţumire, atunci acela este numai Barton. 
Elinor nu era nici ea mai puţin nerăbdătoare să plece şi 
dacă nu se grăbea chiar atât de mult să pornească pe dată, 
asta era numai din cauză că era conştientă de greutăţile 
unei călătorii atât de lungi, pe care Marianne nu le putea 
înţelege. Începu, totuşi, să se gândească în mod serios că 
vor trebui să o întreprindă şi îi şi vorbise de această dorinţă 
amabilei lor gazde, care li se împotrivi cu toată elocinţa 
bunăvoinţei sale, când le fu sugerat un plan care, deşi le 
mai întârzia cu câteva săptămâni plecarea acasă, i se păru 
lui Elinor mai convenabil decât oricare altul. Familia Palmer 
urma să plece la Cleveland, cam pe la sfârşitul lui martie, 
pentru sărbătoarea Paştelui, şi doamna Jennings şi cele 
două prietene ale ei, primiră o foarte călduroasă invitaţie 
din partea Charlottei să meargă cu ea. Invitaţia în sine nu 
ar fi fost suficientă pentru firea delicată şi rezervată a lui 
Elinor; dar însuşi domnul Palmer insistă cu atâta politeţe 
sinceră, ceea ce, ţinând seama şi de faptul că el îşi 
schimbase mult comportarea faţă de ele, de când se aflase 


de nefericirea Mariannei, o făcu pe Elinor să accepte cu 
plăcere invitaţia. 

Când o informă totuşi pe Marianne, de cele ce făcuse, 
răspunsul pe care-l primi din partea ei nu fu de loc de bun 
augur. 

— Cleveland! Exclamă ea foarte agitată. Nu, nu mă pot 
duce la Cleveland. 

— Uiţi, îi răspunse Elinor cu blândeţe, că aşezarea 
conacului nu este în vecinătatea... 

— Dar e în Somersetshire. Nu mă pot duce în 
Somersetshire. Acolo, unde aşteptasem cu atâta nerăbdare 
să mă duc; nu, Elinor, nu mă poţi determina să merg acolo. 

Elinor nu vru să o convingă că este mai bine să-şi înfrângă 
astfel de sentimente; se strădui doar să le contracareze, 
acţionând asupra altora şi-i prezentă şederea lor la 
Cleveland ca pe o măsură care-ar putea să stabilească mai 
repede şi mai comod decât orice alt plan şi poate că şi fără 
o mai mare întârziere, momentul reîntoarcerii lor la scumpa 
lor mamă, pe care voiau atât de mult să o revadă. De la 
Cleveland, care se afla la câteva mile de Bristol, distanţa 
până la Barton putea fi parcursă în cel mult o zi, dar o zi 
bună de drum; şi era uşor ca servitorul mamei lor să le 
însoţească la întoarcere, şi cum la Cleveland nu era vorba 
să rămână mai mult de o săptămână, asta însemna că 
puteau ajunge acasă cam peste vreo trei săptămâni. Şi cum 
dragostea Mariannei pentru mama ei era sinceră, ea avea 
negreşit să triumfe, fără prea mari dificultăţi, asupra relelor 
pe care şi le imaginase fata la început. 

Doamna Jennings, care nu se săturase de loc de invitatele 
ei, insistă foarte mult ca ele să se întoarcă cu ea înapoi de la 
Cleveland. Elinor îi spuse că-i rămâne recunoscătoare 
pentru atenţie, dar că nu-şi puteau schimba planul; primind 
în curând şi aprobarea mamei lor, puseră la punct pe cât se 
putea, toate amănuntele privitoare la reîntoarcerea lor şi 
Marianne se simţi oarecum alinată numărând orele ce-o 
mai despărţeau de Barton. 


— Oh, colonele, nu ştiu ce-o să ne facem noi doi, dumneata 
şi cu mine, fără domnişoarele Dashwood, i se adresă 
doamna Jennings cu ocazia primei vizite a lui Brandon, 
după stabilirea plecării fetelor - căci sunt foarte decise ca 
de la familia Palmer să se ducă mai departe acasă la ele. Şi 
cât de părăsiţi o să ne simţim când am să mă întorc acasă! 
Doamne! O să stăm şi-o să ne uităm cu gura căscată unul la 
altul ca două pisici adormite. 

Poate că doamna Jennings spera ca, prezentându-i în felul 
acesta viguros viitorul lor plictis, să-l provoace să facă acea 
cerere în căsătorie care să-i permită să scape de această 
neplăcere; curând după aceea avu un motiv temeinic să-şi 
închipuie că reuşise; căci, atunci când Elinor se dusese la 
fereastră să măsoare dimensiunile unei schiţe pe care voia 
să i-o facă prietenei ei, el o urmă, cu un aer foarte 
semnificativ şi stătu de vorbă cu ea mai multe minute. Nu-i 
scăpă nici efectul pe care convorbirea o avu asupra lui 
Elinor; căci deşi doamna Jennings era o femeie prea 
respectabilă ca să tragă cu urechea şi ca să nu audă îşi 
schimbase chiar scaunul, mutându-se pe unul aproape de 
pianul la care cânta Marianne, nu putu să nu observe că 
Elinor se schimbase la faţă, era agitată şi prea preocupată 
de cele ce îi spunea el, ca să mai fie atentă la ce face. O altă 
confirmare a speranţelor ei o avu în intervalul în care 
Marianne trecea de la o lecţie la alta, când câteva cuvinte 
rostite de colonel îi ajunseră în mod inevitabil la ureche, 
cuvinte prin care părea că-şi cere scuze pentru starea 
proastă a casei. Asta făcea ca întreaga chestiune să nu mai 
ridice îndoieli. Ea se miră doar că el considera necesar să 
facă o asemenea prezentare a casei, dar presupuse că 
trebuie să fie o chestiune de etichetă. Nu putu auzi ce 
răspunse Elinor, dar judecă, după mişcarea buzelor ei, că 
ea nu considera acest lucru ca reprezentând un 
impediment; şi în fundul inimii ei doamna Jennings o lăudă 
pentru că era atât de cinstită. Apoi mai vorbiră câteva 
minute fără ca ea să mai prindă vreo silabă, când o altă 


fericită pauză în execuţia Mariannei îi aduse la ureche 
aceste cuvinte, rostite de vocea calmă a colonelului: 

— Mi-e teamă că n-o să se poată foarte curând. 

Uimită şi prost impresionată de un fel de a vorbi care nu 
semăna de loc cu acela al unui îndrăgostit, era cât pe-aci să 
strige: „Doamne, dar ce-ar putea s-o împiedice?”, dar 
stăpânindu-şi dorinţa, se mărgini doar să exclame în sinea 
ei: „Asta-i foarte curios! Sper că nu aşteaptă să 
îmbătrânească”. 

Dar această întârziere din partea colonelului nu păru s-o 
jignească sau s-o umilească de loc pe frumoasa lui 
interlocutoare; căci, curând după aceea, când ei îşi 
întrerupseră convorbirea şi fiecare se duse într-altă parte a 
încăperii, doamna Jennings o auzi foarte clar pe Elinor 
spunând, pe un glas ce dovedea că vorbeşte din adâncul 
inimii: 

— Îţi rămân veşnic îndatorată. 

Doamna Jennings fu încântată de recunoştinţa ce o 
manifesta, întrebându-se doar, cum putea colonelul, să-şi ia 
rămas bun de la ele, aşa cum o şi făcu numaidecât după 
aceea, cu cel mai deplin sânge rece şi să plece fără să-i dea 
vreun răspuns! Nu şi-ar fi închipuit că vechiul ei prieten 
poate fi un peţitor atât de indiferent. 

De fapt, între ei avusese loc doar următoarea convorbire: 

— Am auzit, îi spuse el, cu multă compătimire, de 
nedreptatea pe care prietenul dumitale, domnul Ferrars, a 
suferit-o din partea familiei lui; căci, dacă înţeleg bine cum 
stau lucrurile, a fost alungat definitiv de ei, din pricină că n- 
a vrut să rupă logodna cu o tânără plină de calităţi. Sunt 
oare bine informat? E adevărat? 

Elinor îi spuse că da. 

— Este îngrozitoare cruzimea, cruzimea cu totul greşită, 
replică el, cu multă aprindere, de a despărţi sau de a 
încerca să desparţi doi tineri ce ţin de multă vreme unul la 
altul. Doamna Ferrars nu-şi dă seama ce-ar putea face - 
până unde l-ar putea împinge pe fiul ei. L-am văzut pe 


domnul Ferrars de două sau de trei ori în Harley Street şi- 
mi place foarte mult. Nu este un tânăr cu care să te poţi 
împrieteni într-un timp scurt, dar l-am cunoscut îndeajuns 
ca să-i doresc binele, numai de dragul lui, iar ca prieten al 
dumitale, i-l doresc încă şi mai mult. După câte am înţeles, 
vrea să intre în rândul clerului. Nu vrei să fii atât de 
drăguță şi să-i spui că parohia de la Delaford, care tocmai 
este vacantă, după câte am fost informat printr-o scrisoare 
pe care-am primit-o astăzi prin poştă, este a lui, dacă crede 
că merită s-o accepte? Dar cred că, în nefericitele 
împrejurări în care se află acum, ar fi o prostie să mă 
îndoiesc că ar putea-o refuza; îmi pare rău doar că nu este 
mai avantajoasă. Este o parohie, dar una foarte mică; cred 
că ultimul paroh nu avea un venit mai mare de două sute 
lire pe an; şi deşi probabil că situaţia s-ar mai putea 
ameliora, nu cred însă că în aşa măsură încât să-i aducă un 
venit mai frumuşel. În orice caz, îmi face mare plăcere să i-o 
ofer aşa cum se prezintă. Asigură-l te rog de acest lucru. 

Uimirea lui Elinor, când află de propunerea colonelului, cu 
greu ar fi întrecut-o pe cea pe care ar fi simţit-o dacă 
Brandon ar fi cerut-o în căsătorie. Postul, pe care îl 
considerase nesperat pentru Edward, cu două zile în urmă, 
îi stătea la dispoziţie, permițându-i astfel să se însoare; şi 
tocmai ea, din toţi muritorii trebuia să i-l acorde! Se simţi 
foarte emoţionată şi această emoție fu atribuită de doamna 
Jennings unei cauze cu totul diferite; dar orice sentimente 
minore, mai puţin pure, mai puţin plăcute, puteau contribui 
la emoția pe care o încerca, stima ei pentru bunăvoința 
generală şi recunoştinţa pentru prietenia deosebită ce-o 
avea faţă de ea - ambele constituind cauzele acestui gest al 
colonelului Brandon - fură puternic simţite şi exprimate cu 
multă căldură. Ea îi mulţumi pentru propunere din toată 
inima, îi vorbi despre firea lui Edward şi despre principiile 
lui, lăudându-le aşa cum ştia că merită; şi-i promise că-i va 
transmite cu plăcere oferta, dacă Brandon voia într-adevăr 
să lase pe altcineva să îndeplinească o misiune atât de 


plăcută. Dar în acelaşi timp nu putu să nu-i treacă prin 
minte că nimeni n-ar fi putut-o face atât de bine ca el însuşi. 
Era o sarcină de care, pe scurt, ar fi fost foarte bucuroasă 
să fie cruţată, nevoind să-l facă pe Edward să sufere 
devenindu-i obligat ei; dar colonelul Brandon, din aceleaşi 
motive de delicateţe sufletească, refuzând să facă el însuşi 
acest lucru, părea atât de doritor ca propunerea să fie 
sugerată neapărat, de ea, încât Elinor nu vru, în nici un caz 
să se mai opună. După câte ştia Edward mai era încă la 
Londra şi-i aflase, din fericire, adresa de la domnişoara 
Steele. Putea aşadar să-şi ia însărcinarea de a-l informa în 
cursul zilei. După ce toate acestea fură stabilite, colonelul 
Brandon începu să vorbească despre propriul lui avantaj de 
a-şi asigura un vecin atât de respectabil şi de agreabil şi 
abia atunci menţionă, cu părere de rău, că locuinţa este 
mică şi nu prea grozavă; un rău pe care, după cum 
presupusese doamna Jennings ea nu-l considera prea mare. 

— Cred că ei nu pot face vreo obiecţie, spuse ea, oricât de 
mică ar fi casa, căci va fi pe măsura familiei şi a veniturilor 
lor. 

La aceste vorbe colonelul fu surprins să afle că ea se 
gândeşte că domnul Ferrars se va căsători, ca urmare a 
situaţiei pe care el i-o oferea; căci el presupunea că este 
imposibil ca parohia Delaford să-i ofere un venit care să-l 
poată face pe un om obişnuit cu un anumit stil de viaţă să 
îndrăznească să-şi întemeieze un cămin şi îi împărtăşi lui 
Elinor acest gând al său. 

— Micuța casă parohială îi poate asigura domnului Ferrars 
doar o viaţă confortabilă de holtei, dar nu şi condiţiile 
necesare pentru a se însura. Din păcate mă văd silit să spun 
că nu-l pot ajuta mai mult; protecţia ce i-o pot acorda se 
limitează aici. Dacă însă, prin vreo întâmplare neprevăzută 
îl voi mai putea ajuta cu ceva, însemnează că va trebui să- 
mi schimb impresia pe care o am despre el, dacă n-am să 
fiu tot atât de prompt în a-i fi util atunci, precum o doresc în 
momentul de faţă. E foarte adevărat că ceea ce fac pentru 


el acum nu înseamnă mai nimica, deoarece îl face să se 
apropie atât de puţin de ceea ce trebuie să fie pentru el 
obiectivul principal, singurul ţel al fericirii lui. Din păcate 
căsătoria lui nu poate avea loc decât în viitorul îndepărtat 
sau cel puţin mă tem că n-o să poată avea loc prea curând. 

Aceasta fu propoziţiunea care, prost înţeleasă da doamna 
Jennings, îi jigni, şi pe bună dreptate, sentimentele ei 
delicate; dar, după această relatare a celor ce s-au petrecut 
de fapt între colonelul Brandon şi Elinor, pe când stăteau la 
fereastră, recunoştinţa exprimată de fată când se 
despărţiră, ar fi putut în general părea a fi la fel de 
justificată în căldura ei şi la fel de frumos exprimată de 
parcă ar fi fost urmarea unei cereri în căsătorie. 

CAPITOLUL XL 

— Ei, domnişoară Dashwood, îi spuse doamna Jennings 
zâmbind cu mult subînţeles de îndată ce Brandon plecase, 
n-am să te întreb ce ţi-a spus colonelul; căci, deşi pe 
onoarea mea c-am încercat sa nu ascult ce vorbiţi, n-am 
putut să nu aud destule ca să înţeleg ce voia, şi te asigur că 
în viaţa mea n-am fost mai bucuroasă şi-ţi doresc din toată 
inima să fii fericită. 

— Vă mulţumesc, doamnă, spuse Elinor. Sunt într-adevăr 
fericită şi-mi dau prea bine seama de bunătatea colonelului 
Brandon. Nu sunt mulţi aceia care ar acţiona aşa cum a 
făcut-o el. Puţini oameni au o inimă atât de simţitoare ca a 
lui! N-am fost mai mirată în viaţa mea. 

— Doamne, draga mea, dar eşti foarte modestă. Pe mine 
nu mă miră câtuşi de puţin; căci în ultima vreme m-am 
gândit adeseori că e foarte probabil să se întâmple aşa 
ceva. 

— Aţi făcut această apreciere cunoscând foarte bine 
bunăvoința colonelului faţă de toată lumea, dar n-aţi putut 
prevedea, cred, că se va ivi prilejul atât de curând. 

— Prilejul! Repetă doamna Jennings. Ei, în privinţa asta, 
atunci când un bărbat s-a hotărât la un asemenea pas, 
găseşte el cumva, mai devreme sau mai târziu un prilej. Ei 


bine, draga mea, îţi doresc din nou mult noroc; şi dacă a 
fost vreodată o pereche fericită în lumea asta, atunci cred 
că în curând o să ştiu unde să o caut. 

— Deci, presupun că vreţi să le faceţi o vizită la Delaford, 
spuse Elinor, cu o umbră de zâmbet. 

— Ei, draga mea, să fii sigură că aşa am să fac; iar cât 
priveşte cele ce ţi-a spus cum că locuinţa ar fi proastă, nu 
prea ştiu ce-a urmărit colonelul cu asta, căci rar mi-a fost 
dat să văd o casă mai bună. 

— Spunea că ar necesita reparaţii. 

— Ei, şi din a cui vină, mă rog? De ce n-o repară? 

Cine altul decât el ar trebui să se ocupe de asta? 

Fură întrerupte de servitorul care intră spre a le anunţa 
că trăsura aşteaptă la uşă; iar doamna Jennings se pregăti 
numaidecât de plecare şi-i spuse: 

— Ei bine, draga mea, trebuie să plec înainte de a fi spus 
măcar jumătate din ce-mi stătea pe suflet. Dar o să putem, 
de altfel, să mai vorbim despre chestiunea asta diseară, căci 
vom fi singure. Nu-ţi cer să vii cu mine, căci îmi închipui că 
mintea ţi-e prea preocupată de cele întâmplate ca să ai chef 
să vezi lume; şi pe deasupra, îmi închipui c-abia aştepţi să-i 
povesteşti totul surorii dumitale. 

Marianne ieşise din odaie înainte ca ele să fi început 
conversaţia. 

— Sigur, doamnă, am să-i spun Mariannei, dar pentru 
moment n-aş mai vrea să mai pomenesc despre acest lucru 
nimănui altcuiva. 

— Aa, bine, spuse doamna Jennings cam dezamăgită. 

Atunci probabil că nu doreşti s-o încunoştinţez nici măcar 
pe Lucy despre asta, căci astăzi aveam de gând să mă duc 
până în Holborn. 

— Nu, doamnă, nici măcar pe Lucy, vă rog. O amânare de 
o zi n-are nici o importanţă; şi până ce nu-i voi fi scris 
domnului Ferrars, cred că nu s-ar cuveni să pomenim vreo 
vorbă altcuiva. Şi-am să-i scriu numaidecât. 


Este important ca el să nu piardă timp de loc, căci fără 
îndoială că va avea o groază de lucruri de făcut în legătură 
cu hirotonisirea lui. 

La început aceste vorbe o uimiră nespus pe doamna 
Jennings. Nu putu înţelege imediat de ce domnul Ferrars 
trebuia pus atât de repede la curent. După câteva minute 
de gândire, totuşi, îi veni în minte o idee grozavă şi 
exclamă: 

— Aha, înţeleg. Domnul Ferrars este omul cu pricina. 

Ei, cu atât mai bine pentru el. Ei, sigur, atunci trebuie 
hirotonisit cât se poate de repede; şi-mi pare bine să aflu că 
lucrurile au ajuns atât de departe între voi. Dar, draga mea, 
nu depăşeşte acest lucru obligaţiile tale? 

N-ar fi cazul să-i scrie de fapt colonelul? Nici nu încape 
îndoială că el s-ar cuveni s-o facă. 

Elinor nu prea înţelese ce vrea doamna Jennings să 
exprime în primele propoziţiuni şi nici nu crezu că merită 
să-i mai pună vreo întrebare în această privinţă, aşa că nu 
răspunse decât la ultimele ei cuvinte. 

— Colonelul Brandon este un om atât de delicat, încât a 
ţinut ca domnul Ferrars să fie anunţat de oricine altcineva 
în afară de el. 

— Aşa că eşti silită dumneata s-o faci. Ei bine, asta-i o 
delicateţe cam ciudată! Oricum, n-am să te deranjez 


(văzuse că Elinor tocmai se pregăteşte să scrie). Îţi cunoşti 
mai bine interesele. Aşa că la revedere, draga mea. 

N-am mai auzit ceva care să-mi facă atâta plăcere, de când 
a născut Charlotte a mea. 

Şi plecă, dar se întoarse din nou peste o clipă: 

— Tocmai mi-am adus aminte de sora lui Betty, draga mea. 
Mi-ar părea grozav de bine să-i fac rost de-o stăpână atât 
de cumsecade. Dar zău că nu ştiu dac-ar fi bună de 
cameristă. E foarte pricepută la treburile gospodăreşti şi 
lucrează foarte bine cu acul. Ei, dar o să te gândeşti la toate 
astea pe îndelete. 


— Sigur, doamnă, replică Elinor, neauzind prea bine ce-i 
spune şi fiind mai preocupată să rămână singură decât să 
înţeleagă despre ce e vorba. 

Cum să înceapă - cum să se exprime în biletul pe care 
avea să i-l trimită lui Edward - asta era ceea ce o interesa 
pentru un moment. Situaţia deosebită dintre ei făcea să-i 
vină foarte greu să facă un lucru care pentru oricine 
altcineva ar fi fost o nimica toată; dar ei îi era în egală 
măsură teamă să spună prea mult sau prea puţin şi pierdu 
multă vreme chibzuind, cu pana în mână, aplecată 
deasupra hârtiei, până când fu întreruptă de sosirea lui 
Edward personal. 

O întâlnise pe doamna Jennings la uşă, în drum spre 
trăsură pe când venea să-şi lase cartea de vizită de rămas 
bun; şi doamna Jennings, scuzându-se că nu se întoarce 
chiar ea, îl obligase să intre, spunându-i că Elinor este sus şi 
că doreşte să-i vorbească într-o problemă foarte 
importantă. 

Elinor tocmai se felicita - în ciuda faptului că nu prea ştia 
ce să pună pe hârtie - pentru că, oricât de greu i-ar fi fost 
să se exprime aşa cum se cuvine printr-o scrisoare, era în 
orice caz preferabil decât să-i anunţe vestea prin viu grai, 
când vizitatorul intră silind-o astfel să facă tocmai acest 
mare efort. Fu foarte uimită şi nedumerită să-l vadă 
apărând dintr-o dată. Nu-l mai întâlnise de când se 
răspândise vestea logodnei lui şi deci de când el aflase că ea 
e la curent. Ţinând seama de faptul că Elinor se gândise 
atât la ce trebuia să-i scrie şi ce trebuia să-i comunice, se 
simţi foarte prost câteva minute. Şi el părea foarte tulburat; 
se aşezară amândoi cât se poate de stânjeniţi. Edward nu-şi 
putea aduce aminte, dacă-şi ceruse scuze pentru că intrase 
în odaie fără să fie anunţat; dar, hotărând că e mai bine să 
fie în siguranţă, o rugă să-l ierte, cu multă ceremonie de 
îndată ce putu spune ceva, după care se aşeză pe scaun. 

— Mi-a spus doamna Jennings, zise el, că doreşti să-mi 
vorbeşti, sau cel puţin aşa am înţeles eu la ea - căci altfel nu 


te-aş fi deranjat în chipul acesta; deşi, pe de altă parte, mi- 
ar fi părut foarte foarte rău să plec din Londra fără să te 
văd pe tine şi pe sora ta; mai ales că probabil va mai trece o 
bună bucată de vreme - nu prea pot spera să am plăcerea 
de a vă revedea foarte curând. Plec mâine la Oxford. 

— N-ai fi plecat, totuşi, zise Elinor, revenindu-şi şi hotărâtă 
să scape cât mai repede de ceea ce o înspăimânta atât de 
tare - fără să primeşti din partea noastră toate urările de 
bine, chiar dacă n-am fi putut să ţi le transmitem personal. 
Doamna Jennings avea perfectă dreptate în ceea ce ţi-a 
spus. Am să-ţi comunic ceva foarte important; şi tocmai mă 
pregăteam să o fac printr-o scrisoare. Mi s-a încredinţat o 
misiune cât se poate de plăcută. (Pe când vorbea respira 
ceva mai repede decât de obicei.) Colonelul Brandon, care a 
plecat doar de vreo zece minute, m-a rugat să te informez 
că deoarece a aflat de dorinţa ta de a te hirotonisi, are 
marea plăcere de a-ţi oferi parohia de la Delaford, care 
tocmai este vacantă; singura lui părere de rău este cănue 
mai rentabilă. Dă-mi voie să te felicit că ai un prieten atât 
de respectabil şi de înţelept şi să mă alătur şi eu regretelor 
lui că parohia nu aduce un venit mai mare de două sute de 
lire pe an, pentru că altfel ţi-ar oferi posibilităţi mai bune - 
nefiind doar un simplu aranjament temporar numai pentru 
dumneata - adică, în două vorbe, ţi-ar putea permite să-ţi 
vezi împlinite toate dorinţele de fericire. 

Întrucât Edward nu putu exprima singur ce simţea nu ne 
putem aştepta să aflăm de la nimeni altcineva, înfăţişarea 
lui trăda toată uimirea pe care nu se putea să n-o 
stârnească o veste atât de neaşteptată, care nici prin gând 
nu-i trecuse, dar de rostit nu rosti decât aceste două 
cuvinte: 

— Colonelul Brandon! 

— Da, continuă Elinor, prinzând mai mult curaj mai ales că 
trecuse ceea ce fusese mai greu; colonelul Brandon s-a 
gândit să-ţi dea parohia, drept mărturie a îngrijorării lui 
stârnite de cele ce s-au întâmplat în ultima vreme - de 


situaţia crudă în care te-a adus comportarea de neiertat a 
familiei tale. Sunt sigură că această îngrijorare o 
împărtăşesc toţi prietenii tăi, printre care Marianne şi cu 
mine. Colonelul vrea să-ţi dea astfel şi o dovadă a deosebitei 
stime ce ţi-o poartă pentru caracterul tău în general şi a 
deplinei sale aprobări pentru comportarea ta în 
împrejurarea de faţă. 

— Colonelul Brandon să-mi dea mie o slujbă! E oare cu 
putinţă? 

— Lipsa de înţelegere a propriilor tale rude te face să te 
miri când găseşti prietenie în altă parte. 

— Ba nu, replică Edward, devenind dintr-o dată lucid; nu 
sunt de loc surprins să o găsesc la tine; căci îmi dau prea 
bine seama că toate acestea ţi le datorez ţie, bunătăţii tale. 
O simt şi aş exprima-o, dac-aş putea - dar, după cum ştii, nu 
sunt un bun orator. 

— 'Te înşeli cumplit. Te asigur că le datorezi în întregime, 
sau cel puţin aproape în întregime, propriilor tale merite şi 
înţelegerii colonelului Brandon pentru ele. 

Eu n-am a avut nici un amestec în treaba asta. Nici măcar 
n-am ştiut, până nu i-am aflat intenţiile, că parohia este 
vacantă; şi nici nu mi-ar fi putut trece prin minte că are 
posibilitatea să ofere cuiva o asemenea situaţie. Ca prieten 
al meu, al familiei mele, s-ar putea probabil, o pot chiar şi 
afirma, că i-a făcut încă şi mai mare plăcere să ţi-o acorde; 
dar, pe cuvântul meu, nu datorezi nimic intervențiilor mele. 

Adevărul o obligă să-şi recunoască un mic merit în această 
privinţă; dar, pe de altă parte, era atât de puţin doritoare să 
apară ca binefăcătoarea lui Edward, încât şovăi s-o 
recunoască; ceea ce contribui probabil să întărească acea 
bănuială pe care Edward tocmai şi-o formase în mintea lui. 
Câteva clipe rămase cufundat în gânduri, după ce Elinor 
încetase de a mai vorbi, în cele din urmă, spuse, de parc-ar 
fi făcut un mare efort: 

— Colonelul Brandon pare a fi un om foarte respectabil şi 
cu multe merite. Întotdeauna am auzit vorbindu-se de el în 


felul acesta şi ştiu că fratele tău îl preţuieşte foarte mult. 
Este, fără îndoială, un om înţelept şi care se comportă ca un 
adevărat gentleman. 

— Într-adevăr, îi răspunse Elinor, cred că, dacă ai să-l 
cunoşti mai bine, ai să constaţi că este exact aşa cum ai 
auzit vorbindu-se de el şi întrucât veţi fi vecini foarte 
apropiaţi (căci după câte am înţeles casa parohială se află 
chiar lângă conac) este foarte important ca el să fie într- 
adevăr aşa cum a fost zugrăvit. 

Edward nu-i răspunse, dar când ea îşi întoarse capul, îi 
aruncă o privire atât de serioasă, atât de gravă, atât de 
tristă, de parc-ar fi vrut să spună c-ar fi dorit ca distanţa 
dintre casa parohială şi conac să fie mult mai mare. 

— După câte ştiu, colonelul Brandon locuieşte în strada St. 
James, spuse el curând după aceea, sculându-se de pe 
scaun. 

Elinor îi dădu numărul de la casă. 

— Atunci trebuie să mă grăbesc, să-i aduc acele mulţumiri 
pe care nu-mi permiţi să ţi le ofer ţie; să-l asigur că m-a 
făcut un om extrem de fericit. 

Elinor nu încercă să-l mai reţină şi se despărţiră: din 
partea ei cu o asigurare - dată cu toată seriozitatea - că-i 
urează să se bucure tot timpul de fericire, indiferent de 
soarta schimbătoare care s-ar putea abate asupra lui; iar 
din partea lui mai degrabă cu o încercare de a-i răspunde 
cu aceeaşi bunăvoință decât cu putinţa de a o exprima. 

„Când îl voi revedea, îşi spuse Elinor în timp ce uşa se 
închidea în urma lui, o să-l întâlnesc în calitate de soţ al lui 
Lucy.” 

Şi făcând această plăcută anticipare se aşeză să se mai 
gândească la trecut, să-şi aducă aminte de vorbele lui 
Edward şi să se străduiască să-i înţeleagă toate 
simţămintele şi să reflecteze, fireşte, la propria ei 
nemulţumire. 

Când doamna Jennings sosi acasă, deşi se întorcea de la 
persoane pe care nu le mai văzuse până atunci şi despre 


care ar fi avut, aşadar, o mulţime de lucruri de povestit, 
mintea îi era până într-atâta preocupată de importantul 
secret pe care-l deţinea, şi care o interesa mai mult decât 
orice, încât reveni la el, de îndată ce Elinor îşi făcu apariţia. 

— Ei bine, draga mea, exclamă ea, ţi l-am trimis pe tânărul 
în cauză. N-am făcut bine? Şi presupun că n-ai întâmpinat 
greutăţi prea mari - a fost dispus să-ţi accepte propunerea, 
nu? 

— Nu, doamnă; era greu de presupus să refuze. 

— Ei, şi când va fi gata? Căci se pare că totul nu depinde 
decât de asta. 

— Drept să vă spun, răspunse Elinor, cunosc atât de puţine 
lucruri despre toate aceste forme, încât nu pot face nici 
măcar o presupunere în legătură cu perioada de timp şi 
pregătirile necesare, dar îmi închipui că va putea îmbrăca 
haina preoțească în vreo două, trei luni. 

— Două, trei luni! Exclamă doamna Jennings. Doamne 
sfinte, draga mea, şi vorbeşti cu atâta calm! Poate oare 
colonelul să mai aştepte atâta amar de vreme? Doamne, 
Dumnezeule! Eu una, zău că n-aş putea avea atâta răbdare. 
Şi deşi oricui i-ar face plăcere să se poarte amabil cu bietul 
domn Ferrars, nu cred că merită să-l aşteptaţi două sau trei 
luni. Cred că o să puteţi găsi pe altcineva care să vă facă 
treaba, cineva care este gata hirotonisit. 

— Dragă doamnă Jennings, spuse Elinor, dar cum vă puteţi 
gândi la una ca asta? Păi, singurul scop al colonelului 
Brandon este să-i fie de folos domnului Ferrars. 

— Doamne sfinte, draga mea, doar nu vrei să mă convingi 
că Brandon te ia de nevastă numai ca să-i poată plăti zece 
lire domnului Ferrars! 

Aceste cuvinte puseră capăt neînţelegerii; avu loc 
numaidecât o explicaţie, care le amuză foarte mult pe 
amândouă pentru un moment, şi care nu le făcu pe niciuna 
din ele mai puţin fericite; căci doamna Jennings schimbă o 
satisfacţie de un fel cu alta nouă de altfel, fără însă a 
renunţa la perspectiva primei bucurii. 


— Ei, da, casa parohială este cam mică, spuse ea, după ce 
trecu prima izbucnire de uimire şi satisfacţie, şi tare mă 
tem că este într-adevăr într-o stare cam proastă; dar să-l 
aud pe un om scuzându-se, după cum mi s-a părut, pentru o 
casă care, pe câte ştiu, are cinci camere la parter şi, pe 
lângă asta, pare-mi-se că menajera de acolo mi-a spus că 
poate găzdui peste noapte cincisprezece persoane, şi să se 
scuze tocmai faţă de dumneata care ai fost deprinsă cu vila 
Barton! Părea de-a dreptul ridicol. Însă, draga mea, trebuie 
să insistăm şi să-l convingem pe colonel să repare cumva 
casa parohială pentru a o face confortabilă înainte ca Lucy 
să se stabilească acolo. 

— Dar colonelul Brandon spunea că nu prea crede că 
venitul care-l va avea le va ajunge pentru a se căsători. 

— Colonelul e un găgăuţă, draga mea; pentru că venitul lui 
este de o mie de lire pe an îşi închipuie că nimeni nu se mai 
poate însura dacă dispune de o sumă mai mică. Ascultă-mă 
pe mine ce-ţi spun: dac-am să mai trăiesc pân-atunci, am să 
fac o vizită la casa parohială de la Delaford înainte de 
căderea frunzelor şi cred că-ţi închipui că n-am să mă duc 
dacă Lucy n-are să fie acolo. 

Elinor îi împărtăşi întru totul părerea că e puţin probabil 
ca ei să mai întârzie nunta. 

CAPITOLUL XLI. 

După ce Edward îi mulţumise colonelului Brandon se duse 
să-i destăinuiască lui Lucy fericirea lui; şi până să sosească 
la Bartlett's Buildings ajunsese într-o asemenea stare de 
exaltare, încât, a doua zi când doamna Jennings trecu pe la 
Lucy să o felicite, aceasta o încredinţă că nicicând nu-l mai 
văzuse pe Edward atât de bine dispus. 

În orice caz ea cel puţin era extrem de fericită şi de veselă 
şi ca şi doamna Jennings îşi manifestă deplina bucurie şi 
speranţă că înainte de venirea toamnei vor putea petrece 
cu toţii zile agreabile în casa parohială din Delaford. Şi-n 
acelaşi timp îşi arătă şi ea deplina recunoştinţă pe care o 
avea Edward faţă de Elinor, şi vorbi despre prietenia pe 


care le-o arătase Elinor, cu o căldură plină de gratitudine. 
Lucy era gata să recunoască toate obligaţiile lor faţă de 
Elinor şi declară pe faţă că nici o strădanie prezentă sau 
viitoare din partea domnişoarei Dashwood în favoarea lor n- 
o va mai uimi vreodată, căci Lucy o considera capabilă să 
facă orice îi stătea în putinţă pentru cei pe care îi preţuia cu 
adevărat. Cât despre colonelul Brandon, nu numai că era 
gata să-l venereze ca pe un sfânt, dar mai mult decât atât 
era pur şi simplu gata să-l trateze ca atare în toate treburile 
lumeşti; era doritoare ca dările plătite de el bisericii să 
crească la maximum; şi se hotări în sinea ei să se 
folosească, atunci când avea să se instaleze la Delaford, cât 
mai mult de servitorii lui, de trăsura lui, de vacile şi de 
păsările lui. 

Se scursese un răstimp de o săptămână de când John 
Dashwood trecuse prin Berkeley Street, şi cum de atunci nu 
se mai interesaseră de starea sănătăţii soţiei lui decât o 
dată, prin cineva, Elinor începu să-şi dea seama c-ar fi 
necesar să-i facă o vizită. Pe de altă parte nu numai că n- 
avea nici un chef să îndeplinească această obligaţie, dar nici 
nu se bucura de vreun sprijin sau încurajare din partea 
celorlalte femei din casă. Marianne, nu numai că refuza cu 
desăvârşire să se ducă, dar şi insista să-şi împiedice sora să 
treacă pe la cumnata lor; deşi doamna Jennings îi ţinea 
întotdeauna trăsura la dispoziţia lui Elinor, o detesta atât de 
mult pe soţia lui John Dashwood, încât nici măcar 
curiozitatea ei de a o vedea cum arată după ultima 
descoperire ce-o făcuse, şi nici dorinţa ei puternică de ao 
jigni, luându-i partea lui Edward, nu-i putură învinge 
aversiunea faţă de societatea ei. Ca urmare, Elinor porni de 
una singură să-i facă o vizită, pe care nimeni n-o putea 
detesta mai mult, riscând să fie obligată să rămână între 
patru ochi cu o femeie pe care n-avea motive s-o 
simpatizeze. 

I se spuse că doamna Dashwood nu poate primi: dar 
înainte ca trăsura să întoarcă, se întâmplă ca soţul ei tocmai 


să iasă din casă. Se arătă foarte bucuros să o întâlnească pe 
Elinor, îi spuse că tocmai venea la ele, în Berkeley Street, şi 

asigurând-o că Fanny va fi foarte încântată să o vadă, o pofti 
să intre. 

Urcară până în salon. Dar acolo nu era nimeni. 

— Probabil că Fanny e în camera ei, spuse el, am să mă 
duc să o chem numaidecât, căci sunt sigur că nu va avea 
nici cea mai mică obiecţie să te vadă. Nici vorbă de aşa 
ceva, crede-mă. Acum, mai ales nu mai poate avea... 

Şi oricum, tu şi Marianne aţi fost întotdeauna favoritele ei. 
Dar Marianne de ce n-a vrut să vină? 

Elinor încercă să o scuze cum putu. 

— Nu-mi pare rău să te văd singură, replică el, căci am o 
mulţime de lucruri să-ţi spun. O fi oare adevărată povestea 
cu parohia colonelului Brandon? I-a dat-o într-adevăr lui 
Edward? Am aflat despre asta ieri, din întâmplare, şi 
veneam la voi tocmai să mă mai interesez în legătură cu 
acest lucru. 

— E foarte adevărat. Colonelul Brandon i-a dat lui Edward 
parohia Delaford. 

— Nu zău? Ei bine, asta mă surprinde peste măsură! 

Între ei nu există doar nici o legătură de rudenie, nici 
măcar nu se cunosc prea bine! Şi nici nu ştii cât costă o 
parohie în ziua de azi! Şi asta ce venit aduce? 

— Cam vreo două sute de lire pe an. 

— Foarte frumos. Pe o astfel de parohie - presupunând că 
fostul paroh era bătrân şi bicisnic şi în consecinţă e foarte 
probabil să o elibereze curând - ar fi putut căpăta, cred, 
cam o mie patru sute de lire. Şi cum se face că n-a aranjat 
această problemă înainte de moartea preotului de acolo? 
Acum, ar fi într-adevăr prea târziu s-o mai vândă, dar un om 
atât de chibzuit cum este colonelul Brandon! Mă mir că este 
aşa de nesocotit într-o chestiune de un interes atât de banal 
şi de firesc! Ei, sunt convins că mai în toate firile omeneşti 
există multă inconsecvenţă. Dacă stau bine şi mă gândesc 
totuşi, îmi închipui că situaţia trebuie să fie următoarea: 


Edward urmează să deţină parohia până când persoana 
căreia colonelul i-a vândut-o de fapt o să împlinească vârsta 
care să-i permită să o ia în primire. Da, da, aşa trebuie să 
stea lucrurile, poţi să fii sigură. 

Elinor îl contrazise însă categoric; şi spunându-i că ea 
însăşi îi transmisese lui Edward oferta colonelului Brandon 
şi că prin urmare cunoaşte prea bine termenii în care i-a 
fost făcută, îl determină să-i dea crezare. 

— Este de-a dreptul uluitor! Exclamă el, după ce o ascultă. 
Care-ar putea fi oare scopul colonelului? 

— Unul cât se poate de simplu, acela de a-i fi de folos 
domnului Ferrars. 

— Mă rog, mă rog, oricum ar fi colonelul Brandon, Edward 
este un om foarte norocos. Te rog totuşi să nu-i pomeneşti 
lui Fanny despre toate acestea; căci deşi i-am adus la 
cunoştinţă noutatea şi o suportă foarte bine, nu i-ar plăcea 
să se vorbească prea mult de acest lucru. 

Lui Elinor îi veni destul de greu, când îl auzi, să nu facă 
observaţia că, după părerea ei, Fanny n-avea de ce să se 
necăjească auzind că fratele ei a dobândit un venit care nu 
i-ar putea sărăci nici pe ea şi nici pe fiul ei. 

— Doamna Ferrars, adăugă el, coborându-şi glasul la un 
ton care să se potrivească unui subiect de o atare 
importanţă, n-a aflat încă nimic în această privinţă; şi cred 
că cel mai bun lucru ar fi să-i ascundem realitatea cât mai 
mult timp cu putinţă. În orice caz va auzi cum stau lucrurile 
când va avea loc căsătoria. 

— Dar la ce toate aceste precauţii? Deşi nu se poate 
presupune ca doamna Ferrars să aibă o satisfacţie cât de 
mică ştiind că fiul ei câştigă destul pentru a se întreţine, 
căci asta nici nu intră în discuţie, de ce totuşi, ţinând seama 
de felul în care s-a comportat în ultima vreme, să ne 
închipuim că o mai poate afecta în vreun fel? A terminat-o 
cu fiul ei - l-a alungat pentru totdeauna şi i-a făcut şi pe 
aceia asupra cărora are vreo oarecare influenţă să-i alunge 
şi ei. Fără îndoială că, după ce a procedat în felul acesta, 


nimeni nu-şi poate imagina să fie în stare să se necăjească 
sau să se bucure din pricina lui: n-o mai poate interesa 
nimic din ceea ce i se întâmplă lui Edward. Bănuiesc că nu e 
atât de slabă încât să renunţe la mângâierea ce ţi-o aduce 
un copil şi să păstreze, totuşi, grijile unui părinte! 

— Eh. Elinor, spuse John, judecata ta e foarte sănătoasă, 
dar nu cunoşti de loc firea omenească. Crede-mă pe mine, 
când va avea loc nefericita căsătorie a lui Edward, mama lui 
va fi la fel de afectată ca şi cum nu l-ar fi dezmoştenit 
niciodată; aşadar orice împrejurare care poate apropia 
acest îngrozitor eveniment, trebuie să-i fie tăinuită cât mai 
mult cu putinţă. Doamna Ferrars nu poate uita că Edward 
este fiul ei. 

— Mă uimeşti: cred că între timp acest amănunt i-a ieşit 
complet din minte. 

— O nedreptăţeşti la culme. Doamna Ferrars este una 
dintre cele mai afectuoase mame din lume. 

Elinor nu mai spuse nimic. 

— Acum ne gândim, spuse domnul Dashwood, după o 
scurtă pauză, să-l căsătorim pe Robert cu domnişoara 
Morton. 

Zâmbind la auzul tonului grav şi teribil de important al 
fratelui ei, Elinor îi replică liniştită: 

— Presupun că domnişoara n-are nici o preferinţă de 
manifestat în această afacere. 

— Preferinţă! Ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau doar să spun că, după cele ce-mi relatai, s-ar 
părea că domnişoarei Morton trebuie să-i fie indiferent 
dacă se căsătoreşte cu Edward sau cu Robert. 

— Sigur, nu poate fi nici o deosebire; căci acum Robert 
este acela care va fi considerat, din toate punctele de 
vedere, băiatul cel mai mare; şi, oricum, amândoi sunt nişte 
tineri foarte plăcuţi: n-aş putea spune că unul îi este 
superior celuilalt. 

Elinor tăcu şi pentru un timp nici John nu mai scoase o 
vorbă. Reflecţiile lui se încheiară astfel: 


— De un lucru te pot asigura, draga mea surioară, spuse el 
luându-i afectuos mâna şi vorbind pe un glas foarte scăzut; 
şi am s-o fac, pentru că o să te bucure cu siguranţă. Am 
motive serioase să cred, pentru că dacă n-aş cunoaşte 
lucrurile din sursa cea mai autorizată nici nu le-aş repeta - 
ba chiar ar fi o greşeală să spun vreo vorbă - dar le ştiu din 
sursa cea mai autorizată - nu c-aş fi auzit-o chiar pe 
doamna Ferrars spunând aceste cuvinte, dar fiica ei a auzit- 
O şi de la ea am aflat - că, pe scurt, orice obiecţiuni ar putea 
exista împotriva unei anumite legături - unei anumite 
legături, înţelegi tu ce vreau să zic - n-ar fi supărat-o nici pe 
jumătate, cât o supără cea în cauză. Mi-a făcut grozav de 
multă plăcere să aflu că doamna Ferrars vede situaţia într-o 
asemenea lumină; ştii, ăsta e un lucru foarte plăcut. „Nici n- 
ar fi suferit vreo comparaţie, spunea ea, ar fi fost răul cel 
mai mic din două.” Şi acum ar fi bucuroasă să nu se 
pregătească pentru ce-i mai trist. Oricum însă, toate astea 
sunt excluse, nu mai merită să ne mai gândim la ele sau să 
le mai pomenim. lar în ceea ce priveşte vreun ataşament, 
după cum ştii, n-ar mai putea exista: totul a trecut. Dar m- 
am gândit să-ţi relatez totuşi aceste amănunte pentru că 
ştiam câtă plăcere îţi pot face. Nu că ai avea vreun motiv să 
regreţi, draga mea Elinor; nu încape îndoială că-ţi merge 
foarte bine - la fel de bine sau poate mai bine, dacă ţinem 
seama de toate. A mai fost pe la tine colonelul Brandon? 

Elinor auzise îndeajuns, dacă nu ca să-i mulţumească 
vanitatea şi să-i crească propria importanţă, cel puţin s-o 
calce pe nervi şi să-i umple gândurile; aşa că fu încântată să 
fie cruţată de necesitatea de a da un răspuns şi de 
primejdia de a mai auzi şi altceva de la fratele ei, datorită 
intrării în salon a domnului Robert Ferrars. După ce stătu 
câteva clipe la taifas cu ei, John Dashwood, aducându-şi 
aminte că Fanny, nu fusese încă informată de prezenţa 
surorii lui acolo, părăsi odaia, ducându-se s-o caute; şi 
Elinor avu prilejul să-l cunoască mai bine pe Robert. Care, 
prin veselia lui lipsită de griji, prin fericita mulţumire de 


sine ce-o manifesta, prin felul său de a se comporta, 
bucurându-se pe de altă parte şi de împărţirea atât de 
nedreaptă a dragostei şi generozităţii mamei lui ce-l 
prejudicia pe fratele său surghiunit - dragoste şi 
generozitate ce şi le câştigase printr-o viaţă desfrânată, în 
pofida integrităţii morale a fratelui său - prin toate acestea 
nu făcea decât să confirme părerea cât se poate de 
nefavorabilă pe care ajunsese să şi-o formeze în inima şi-n 
mintea ei. 

Nici nu erau încă singuri de două minute, când Robert 
începu să vorbească despre Edward; căci şi el auzise de 
acea parohie şi îi puse o mulţime de întrebări. Elinor repetă 
toate detaliile ce i le dăduse şi lui John, impresionându-l 
altfel decât pe cumnatul lui, dar tot atât de vizibil. 

Râse cu multă poftă. Ideea de a-l vedea pe Edward preot şi 
de a-l şti că trăieşte într-o căsuţă parohială, îl amuză peste 
măsură; şi când şi-l mai imagină şi îmbrăcat în veşminte 
albe, citind rugăciuni şi anunțând căsătoria dintre John 
Smith şi Mary Brown, nu putu concepe nimic mai caraghios. 

Pe când Elinor aştepta în tăcere şi cu o ţeapănă gravitate 
sfârşitul acestor aiureli, ea nu putu să nu-şi aţintească 
asupra lui o privire ce exprima întregul dispreţ deşteptat de 
ele. Dar această privire avu un efect foarte bun, căci Elinor 
se simţi mai uşurată cu toate că el nu reuşise să-i prindă 
tâlcul. Fu adus de la glumă la seriozitate nu din pricina 
vreunui reproş de-al ei, ci datorită propriei lui înţelepciuni. 

— O putem noi trata ca pe o glumă, spuse el, în cele din 
urmă, revenindu-şi din râsul afectat, care prelungise în mod 
considerabil momentul de veselie; dar, pe cinstea mea. E o 
chestiune cât se poate de gravă. Bietul Edward! 

E ruinat pentru totdeauna. Îmi pare foarte rău pentru el, 
căci ştiu că este o fiinţă cu o inimă de aur - la fel de bine 
intenţionat ca oricare alt om de pe lume. Să nu-l judeci, 
domnişoară Dashwood, după puţinele cunoştinţe pe care le 
ai despre el. Bietul Edward! Felul lui de a se purta nu este, 
fără îndoială, prea fericit. Dar nu suntem născuţi toţi cu 


aceleaşi însuşiri, cu aceeaşi abilitate. Bietul băiat! Să-l ştii 
într-un cerc de străini! E destul de jalnic; dar, pe cinstea 
mea, cred că are o inimă la fel de bună ca oricare alta din 
acest regat; şi declar şi afirm că n-am fost nicicând în viaţa 
mea mai şocat decât atunci când a izbucnit toată povestea 
asta. Nu-mi venea să cred. 

Mama a fost prima care mi-a adus vestea; şi, simţindu-mă 
dator să acţionez cu hotărâre, i-am spus numaidecât: 

— Dragă doamnă, nu ştiu ce ai de gând să faci în această 
împrejurare, dar, în ceea ce mă priveşte, trebuie să 
mărturisesc că dacă Edward se căsătoreşte cu această 
femeie, eu unul nu mai vreau să-l văd în ochi.” Asta-i ce i-am 
spus atunci. Am fost într-adevăr nemaipomenit de şocat. 
Bietul Edward! Şi-a făcut-o cu mâna lui şi fără posibilitate 
de a mai scăpa, s-a izgonit singur din orice societate 
onorabilă! Dar, după cum i-am spus mamei, nu sunt de loc 
surprins de cele ce-a făcut. Genul de educaţie pe care l-a 
căpătat nu putea duce decât la una ca asta. 

Biata mama, era pe jumătate înnebunită. 

— Aţi văzut-o vreodată pe domnişoara respectivă? 

— Da, o dată, pe când stătea în casa surorii mele, s-a 
întâmplat să trec pe aici vreo zece minute; dar am văzut-o 
destul să-mi formez o părere: o simplă provincială stângace, 
lipsită de stil sau de eleganţă şi nici măcar frumoasă. Mi-o 
aduc aminte perfect. Exact genul de fată pe care mi-l 
închipui capabil să sucească minţile bietului Edward. M-am 
oferit imediat, de îndată ce mama mi-a relatat situaţia, să 
stau personal de vorbă cu el şi să-l conving să renunţe la 
acea partidă; dar am constatat că era prea târziu să mai pot 
face ceva; căci, din nefericire, n-am prea fost pe acasă chiar 
în vremea aceea şi n-am ştiut nimic de toată povestea decât 
după ce s-a produs ruptura şi când, ştii, nu m-am mai putut 
amesteca. Dar, dac-aş fi fost informat cu câteva ceasuri mai 
devreme, cred că aş fi reuşit să fac ceva. Fără îndoială că i- 
aş fi prezentat lui Edward situaţia într-o lumină foarte 
puternică. „Dragă băiete, i-aş fi spus, gândeşte-te la cele ce 


faci. Eşti pe cale să închei o legătură cât se poate de 
ruşinoasă, o legătură pe care familia ta o dezaprobă în mod 
unanim.” Ce să mai vorbim, nu-mi pot închipui că n-aş fi 
putut eu găsi vreun mijloc să-l conving; dar acum e prea 
târziu, mult prea târziu. Cred că e pe jumătate mort de 
foame, asta-i aproape sigur; e cu siguranţă mort de foame. 

Tocmai stabilise acest lucru fără să-şi piardă cumpătul, 
când intrarea lui Fanny în salon puse capăt subiectului. Dar 
deşi ea nu vorbea niciodată despre acest lucru în afara 
familiei, Elinor îşi dădu seama de influenţa pe care întreaga 
situaţie o avusese asupra spiritului lui Fanny din expresia ei 
stânjenită şi încurcată când îşi făcu apariţia şi datorită 
faptului că încercă să se poarte cu cordialitate faţă de ea. 
Fanny merse chiar atât de departe încât să-şi arate părerea 
de rău când află că Elinor şi sora ei aveau să plece curând 
din Londra, deoarece dorise să le vadă mai des; o strădanie 
în care soţul ei, care-o însoţise în cameră şi care-i sorbea cu 
nesaţ fiecare vorbă, păru a distinge numai afecţiune şi 
graţie. 

CAPITOLUL XLII. 

O altă scurtă vizită în Harley Street, în cursul căreia Elinor 
fu felicitată de fratele ei că aveau să călătorească atât de 
departe, spre Barton, fără să cheltuiască nici un ban, fiind 
apoi urmate, la Cleveland, după o zi, două de colonelul 
Brandon, strânse relaţiile pe care fratele şi cele două surori 
le întreţinură la Londra; şi o vagă invitaţie din partea lui 
Fanny ca ele să treacă pe la Norland, oricând s-o întâmpla 
să aibă drum pe acolo, ceea ce era cât se poate de puţin 
probabil, cât şi o asigurare mai călduroasă, deşi mai puţin 
publică din partea lui John faţă de Elinor, despre 
promptitudinea cu care avea el să vină să o vadă la Delaford 
- asta era cam tot la ce se limitau viitoarele lor distracţii în 
provincie. 

Fu un prilej de amuzament pentru ea să observe că toţi 
prietenii ei păreau hotărâți să o trimită la Delaford, un loc 
unde, dintre atâtea altele, ar fi vrut acum cel mai puţin să 


se ducă, sau să stea; căci nu numai că era considerat drept 
viitorul ei cămin de către fratele ei şi de către doamna 
Jennings, dar chiar şi Lucy, când se despărţiră, insistă 
foarte mult să o viziteze acolo. 

Cândva, pe la începutul lui aprilie, destul de devreme, în 
cursul dimineţii, cele două grupuri din Hanover Square şi 
din Berkeley Street îşi părăsiră casele şi porniră spre locul 
de întâlnire stabilit. Aveau să călătorească mai bine de două 
zile, pentru că trebuia să se ţină seama de confortul 
Charlottei şi al copilului; domnul Palmer, ce urma să 
călătorească mai rapid împreună cu colonelul Brandon, 
trebuia să vină şi el la Cleveland curând după sosirea lor. 

Oricât de puţine fuseseră orele tihnite pe care Marianne le 
petrecuse la Londra, şi oricât de dornică ar fi fost ea să 
părăsească oraşul, nu putu, când sosi momentul, să-şi ia 
rămas bun fără să simtă o profundă durere, de la casa în 
care trăise ultimele ei momente de speranţă şi încredere în 
Willoughby, ce se stinseseră cu totul între timp. Şi nici nu 
putea părăsi, fără să verse multe lacrimi, oraşul unde 
rămânea Willoughby, ocupat cu alte angajamente şi alte 
proiecte, la care ea nu putea fi părtaşă. 

Satisfacţia lui Elinor, în momentul plecării, fu mult mai 
concretă. Ea nu avea un asemenea obiect asupra căruia să 
stăruie şi să-şi fixeze gândurile, nu lăsa în urma ei pe 
nimeni de care să regrete o clipă măcar că se desparte; era 
bucuroasă să ştie că s-a eliberat de prietenia chinuitoare a 
lui Lucy; era recunoscătoare că-şi poate duce sora înapoi 
fără să-l fi zărit pe Willoughby, de la căsătoria lui; şi aştepta 
cu nerăbdare şi speranţă ceea ce ar putea face câteva luni 
de tihnă, la Barton, spre a-i reda Mariannei liniştea 
sufletească şi spre a i-o consolida pe a ei. 

Călătoria decurse fără greutăţi. A doua zi ajunseră în 
comitatul Somerset, îndrăgit, dar interzis Mariannei, iar în 
dimineaţa celei de a treia zile ajunseră la Cleveland. 

Conacul de la Cleveland era spaţios, modern, aşezat pe o 
pajişte în pantă. Nu avea un parc, dar terenurile ce-i 


aparţineau erau destul de întinse; şi, ca orice alt loc, de 
aceeaşi importanţă, îşi avea şi el aleile lui cu arbuşti şi 
boschete şi nu departe, poteca de plimbare prin pădure; un 
drum din pietriş neted, şerpuind în jurul unei plantaţii, te 
aducea până în faţa casei; pajiştea era împodobită de câţiva 
copaci; clădirea era străjuită de brazi, de frasini de munte 
şi de salcâmi, alcătuind laolaltă o perdea deasă din care, ici- 
colo, se înălţau plopi înalţi de Lombardia; dincolo de ea 
erau atenansele. 

Marianne intră în casă cu inima plină de emoția ce i-o 
dădea conştiinţa faptului că se afla la numai optzeci de mile 
depărtare de Barton şi la mai puţin de treizeci de Combe 
Magna; şi nici nu stătuse zece minute între pereţii acestei 
case, în timp ce toată lumea era aferată, ajutând-o pe 
Charlotte să-şi arate copilul, menajerei. 

— Că o părăsi din nou, şi strecurându-se printre tufişurile 
şerpuitoare, care tocmai începeau să fie în plină 
splendoare, ajunse pe o culme mai îndepărtată; din templul 
grecesc aflat acolo, privirile ei, străbătură o largă întindere 
deschisă spre sud-est, apoi se opriră pe şirul cel mai înalt 
de coline ce se vedeau în zare, închipuindu-şi că de pe 
culmile lor s-ar putea vedea Combe Magna. 

În astfel de momente de profundă, nemăsurată tristeţe, se 
bucura plângând amarnic că se află la Cleveland; şi pe când 
se întorcea spre casă pe un alt drum, simțind toate 
privilegiile fericite ale libertăţii din sânul naturii, unde 
puteai umbla de colo-colo, bucurându-te slobod şi pe deplin 
de singurătate, ea hotări să-şi petreacă aproape fiecare 
ceas al fiecărei zile, cât avea să rămână în tovărăşia 
Palmerilor, răsfăţându-se cu astfel de hoinăreli solitare. 

Se reîntoarse tocmai la timp să se alăture celorlalţi, care 
plecau de acasă să facă o excursie de recunoaştere a 
locurilor; restul zilei fu petrecut în mod plăcut, plimbându- 
se cu toţii prin grădina de zarzavaturi, examinând florile de 
pe ziduri şi ascultându-l pe grădinarul care se plângea de 
mălură şi alte stricăciuni, zăbovind prin seră, unde 


pierderea plantelor favorite ale Charlottei, expuse în mod 
cu totul neînţelept şi muşcate de gerul ce mai stăruia încă, 
o făcu pe doamna Palmer să râdă, vizitând curtea de păsări, 
unde, speranţele dezamăgite ale fetei ce le îngrijea, din 
pricina găinilor ce-şi părăseau cuibarele sau a celor furate 
de vulpe, sau a morţii fulgerătoare a unor pui abia ieşiţi din 
găoace, în care-şi pusese mari. 

Speranţe - îi prilejuiră Charlottei noi surse de veselie. 

Dimineaţa era frumoasă şi senină şi Marianne, în planul ce 
şi-l făcuse de a sta mai mult pe afară nu pusese la socoteală 
nici un fel de schimbare a vremii, în timpul şederii lor la 
Cleveland. Nu mică-i fu surpriza, prin urmare, când fu 
împiedicată să mai iasă după masă, din pricina unei ploi ce 
începuse să cadă cu temei. Sperase ca pe la asfinţit să 
poată face o plimbare până la templul grecesc şi poate 
Chiar să viziteze domeniul şi o simplă seară rece sau umedă 
n-ar fi reuşit să o facă să renunţe la intenţiile ei. Dar nici 
măcar ea nu mai putea considera o ploaie deasă şi aşezată 
drept vreme frumoasă sau potrivită pentru plimbare. 

Societatea lor era destul de restrânsă şi orele treceau 
liniştite unele după altele. Doamna Palmer era ocupată cu 
băieţelul ei, iar doamna Jennings lucra la un covor: stăteau 
de vorbă despre prietenii pe care-i lăsaseră în urma lor; 
făceau planuri pentru activitatea mondenă a ladyei 
Middleton şi se întrebau dacă domnul Palmer şi colonelul 
Brandon vor călători mai departe de Reading în seara 
aceea. Oricât de puţin interesată era Elinor de cele ce se 
discutau, intră şi ea în vorbă, iar Marianne, care ştia 
întotdeauna să-şi găsească drumul spre bibliotecă, în orice 
casă, oricât de mult ar fi fost aceasta evitată de membrii 
familiei, reuşi în curând să-şi facă rost de o carte. 

Doamna Palmer se strădui din răsputeri să le facă să se 
simtă cât mai bine prin tot ceea ce putea realiza o bună 
dispoziţie constantă şi prietenoasă. Felul ei sincer şi inimos 
de a fi, compensau lipsa de stăpânire de sine şi de eleganţă 
care o făceau adesea să nu se conformeze pe deplin 


normelor etichetei; bunătatea chipului ei, sporită şi mai 
mult de frumuseţea acestuia, era de-a dreptul cuceritoare; 
felul ei aiurit de a fi, deşi evident, nu era respingător pentru 
că nu dovedea nici o umbră de înfumurare; Elinor i-ar fi 
putut ierta totul, în afară de râs. 

Cei doi domni sosiră a doua zi la ora mesei ce fusese 
întârziată din pricina lor, îmbogăţind în mod agreabil 
societatea şi adăugind o variaţie binevenită la conversaţia 
lor, care fusese redusă considerabil din pricina unei lungi 
dimineţi în care ploaia nu mai contenise. 

Elinor îl întâlnise atât de rar pe domnul Palmer, şi-n 
puţinul timp în care-l văzuse el se purtase atât de 
inconsecvent faţă de ea şi de sora ei, încât nu-şi putea 
închipui cum se va manifesta în mijlocul familiei lui. 
Constată totuşi că se comportă ca un adevărat gentleman 
faţă de toţi musafirii lui, fiind doar când şi când oarecum 
bădăran cu soţia şi cu soacra lui; îşi dădu seama că poate fi 
un om de lume plăcut şi că ceea ce îl împiedica să fie 
întotdeauna astfel era doar faptul că se considera superior 
oamenilor în general, aşa cum se simţea faţă de doamna 
Jennings şi de Charlotte. În ceea ce priveşte restul felului 
său de a fi şi obiceiurile, nu se distingeau, după câte putu 
constata Elinor, prin nimic deosebit de cele ale celorlalţi 
bărbaţi de aceeaşi vârstă. Mânca frumos şi nu era prea 
punctual; ţinea la băieţelul lui deşi pretindea că nu-i dă nici 
o atenţie; îşi pierdea dimineţile jucând biliard, în loc să se 
ţină de treburi. În orice caz în general îi plăcu mult mai 
mult decât se așteptase şi în fundul sufletului ei nu-i părea 
rău că nu-l poate simpatiza şi mai mult; nu regretă când, 
observându-i epicurianismul, egoismul şi îngâmfarea, îşi 
aduse cu mulţumire aminte de firea generoasă a lui 
Edward, de gusturile lui simple şi de felul său neîncrezător 
de a fi. 

Despre Edward, sau cel puţin despre o parte din 
preocupările lui, căpătă veşti de la colonelul Brandon, care 
fusese de curând în Dorsetshire şi care, tratând-o 


deopotrivă drept prietenă dezinteresată a domnului Ferrars 
şi amabila lui confidentă, îi vorbi pe larg despre casa 
parohială de la Delaford, îi descrise cusururile acesteia şi-i 
spuse ce intenţionează să facă spre a le înlătura. 
Comportarea lui faţă de ea în această privinţă, cât şi în 
toate celelalte privinţe, plăcerea lui vădită de a o întâlni, 
după o absenţă de numai zece zile, dorinţa lui de a sta de 
vorbă cu ea, şi respectul ce-l arăta faţă de părerile ei, 
puteau fi prea bine o dovadă a acelui ataşament de care era 
convinsă doamna Jennings şi poate că Elinor însăşi ar fi 
putut bănui una ca asta, dacă n-ar fi ştiut, încă de la 
început, că Marianne este de fapt favorita lui. Dar aşa cum 
stăteau lucrurile, o astfel de idee nici nu-i trecuse prin cap, 
decât atunci când i-o sugerase doamna Jennings; şi Elinor 
era convinsă că este o mai fină observatoare decât doamna 
Jennings: ea îi urmărea privirile, pe când doamna Jennings 
se gândea numai la comportarea lui; şi în timp ce 
îngrijorarea şi solicitudinea lui faţă de Marianne, care 
având dureri de gât şi de cap, simţea apropierea unei răceli 
grave, trecură cu totul neobservate de doamna Jennings, 
din pricină că nu erau exprimate şi prin cuvinte, ea, Elinor, 
putu descoperi în ele sentimentele vii şi spaima exagerată a 
unui îndrăgostit. 

În cea de-a treia şi cea de-a patra zi a şederii lor acolo, 
spre amurg, două plimbări încântătoare nu numai pe 
pietrişul uscat de pe aleile dintre boschete, dar pe întreg 
cuprinsul proprietăţii, chiar şi în cele mai îndepărtate 
colţuri ale ei, unde natura era mai sălbatică decât în rest, 
unde copacii erau mai bătrâni şi iarba mai lungă şi mai 
umedă, plimbări cu a căror ocazie Marianne făcuse marea 
imprudenţă de a rămâne cu ciorapii şi pantofii uzi, o 
făcuseră să se aleagă cu o răceală atât de zdravănă, încât 
deşi două-trei zile nu-i dădu importanţă, tratând-o cu 
indiferenţă, până la urmă, din pricina simptomelor tot mai 
evidente, fu observată de toată lumea şi Marianne însăşi 
trebui să o bage în seamă. Cu toţii o sfătuiră ce să facă şi ca 


de obicei refuză să ia în consideraţie recomandările lor. 
Deşi avea febră, se simţea toropită şi o dureau toate 
mădularele, deşi tuşea şi o ustura în gât, odihna sănătoasă 
de peste noapte avea s-o vindece pe de-a-ntregul; cu greu 
reuşi Elinor s-o convingă, când se duse la culcare, să 
încerce unul sau două dintre cele mai simple remedii. 

CAPITOLUL XLIII. 

A doua zi dimineaţa, Marianne se sculă la ora obişnuită; 
răspunse la toate întrebările, spunând că se simte mai bine 
şi intenţionă chiar s-o dovedească, încercând să se ocupe de 
îndeletnicirile ei obişnuite. Dar o zi pe care şi-o petrecu 
stând şi tremurând lângă foc, în mână cu o carte pe care n- 
o putu citi, sau zăcând istovită pe sofa, nu te prea lăsa să-ţi 
închipui că se simte mai bine; şi când, în cele din urmă, tot 
mai indispusă se duse devreme la culcare, colonelul 
Brandon nu fu surprins decât de calmul surorii ei, care deşi 
nu se dezlipise de ea toată ziua, îngrijind-o, în ciuda 
împotrivirilor Mariannei şi care o obligă în seara aceea să ia 
medicamentele necesare, se încrezu, întocmai ca şi sora ei 
cea mai mică, în eficacitatea neîndoielnică a somnului, şi nu 
se arătă din cale afară de alarmată. 

Dar fură amândouă amăgite în această speranţă a lor, de o 
noapte foarte agitată, în care Marianne se dovedi a avea 
febră; iar a doua zi, când Marianne, deşi insistase să se 
scoale, mărturisi că nu este în stare să se ridice în capul 
oaselor şi rămase de bunăvoie în pat, Elinor se grăbi să ţină 
seama de sfatul pe care i-l dăduse doamna Jennings şi 
trimise după doctorul domnului Palmer. 

Acesta veni, o examină pe pacientă şi deşi o încurajă pe 
domnişoara Dashwood cea mare, asigurând-o că sora ei îşi 
va reveni în decurs de câteva zile, totuşi, referindu-se la 
boala ei ca la ceva molipsitor, lăsând să-i scape printre buze 
cuvântul „infecţie”, o sperie numaidecât pe doamna Palmer, 
din pricina copilaşului ei. Doamna Jennings, care încă de la 
început îşi dăduse părerea că boala Mariannei e mai 
serioasă decât îşi închipuise Elinor, arboră un aer foarte 


grav când află şi părerea domnului Harris şi confirmând 
temerile şi precauţia Charlottei, insistă asupra necesităţii ca 
ea să plece imediat cu băieţelul; domnul Palmer, deşi 
pretindea că temerile lor n-au nici un temei, constată că nu 
se poate împotrivi îngrijorării şi pisălogelii soţiei lui. Se 
hotări aşadar ca ea să plece; şi cam la o oră după sosirea 
domnului Harris, porni, împreună cu băieţelul şi 
îngrijitoarea acestuia, spre casa unei rude apropiate de-a 
domnului Palmer, care locuia la câteva mile, de cealaltă 
parte a orăşelului Bath, unde în urma rugăminţilor repetate 
ale soţiei lui promise că va veni şi el într-o zi-două; şi unde 
doamna Palmer ţinea aproape tot atât de mult să fie însoţită 
de mama ei. Dar doamna Jennings, cu o desăvârşită 
bunătate a inimii, care o făcu pe Elinor să o iubească cu 
adevărat, declară că e ferm hotărâtă să nu se mişte de la 
Cleveland, atâta timp cât Marianne va fi bolnavă, 
străduindu-se, printr-o îngrijire atentă, să ţină locul mamei 
de lângă care o luase; şi Elinor constată că doamna 
Jennings este, în toate împrejurările, un ajutor zelos şi 
foarte energic, doritoare să împartă cu ea toată oboseala şi 
adesea de real folos, datorită faptului că avea o mai mare 
experienţă în această privinţă. 

Biata Marianne, lâncezind istovită şi abătută din pricina 
bolii, şi simțindu-se prost, în general, nu mai putea spera că 
se va face bine până a doua zi; şi gândul la ce-ar fi putut 
aduce ziua de mâine de n-ar fi fost ghinionul să se 
îmbolnăvească, o făcu să se simtă încă şi mai rău; căci în 
acea zi ele urmau să-şi fi început călătoria spre casă şi, 
însoţite de un servitor de-al doamnei Jennings, trebuiau să-i 
facă mamei lor o surpriză în dimineaţa următoare. Puținele 
cuvinte pe care le rosti exprimau toate profunda ei părere 
de rău pentru această inevitabilă întârziere; deşi Elinor 
încercă să o mai îmbărbăteze şi să o facă să creadă - în 
momentul acela credea chiar şi ea - că amânarea nu va fi 
decât de scurtă durată. 


Ziua următoare nu aduse mai nici o schimbare în starea 
pacientei; era sigur că nu se simţea mai bine dar, în afară 
de faptul că nu se putea observa vreo ameliorare, nu părea 
să se simtă mai prost. Apoi grupul de la Cleveland se 
restrânse şi mai mult căci domnul Palmer, deşi nu prea era 
doritor să plece, pe de o parte din bunăvoință şi omenie, iar 
pe de alta din cauză că nu voia să pară că se lăsase speriat 
de soţia lui, fu în cele din urmă convins de colonelul 
Brandon să-şi ţină promisiunea de a o urma; în timp ce 
domnul Palmer se pregătea să plece, colonelul, făcând un 
efort şi mai mare, începu să spună că ar trebui să plece şi 
el. Dar, de astă dată, amabilitatea doamnei Jennings 
interveni într-un chip cât se poate de nimerit; căci să-l lase 
pe colonel să plece, când iubita lui era atât de neliniştită din 
pricina bolii surorii sale, ar fi însemnat, după părerea ei, să- 
i lipsească pe amândoi de orice mângâiere; şi spunându-i, 
prin urmare, neîntârziat că şederea lui la Cleveland îi este 
necesară, că are nevoie de el ca să joace pichet, în serile în 
care Elinor era sus împreună cu sora ei şi aşa mai departe, 
insistă atât de mult să rămână încât el, care prin acceptarea 
propunerii doamnei Jennings nu făcea decât să-şi 
împlinească cea mai mare dorinţă a inimii lui, nu mai putu 
nici măcar să pretindă că obiectează în vreun fel; mai ales 
că rugămintea bătrânei doamne fu călduros susţinută de 
domnul Palmer, care părea că se simte şi el mai liniştit 
lăsând în urma lui o persoană atât de capabilă la caz de 
nevoie. 

Fireşte că Mariannei nu i se spuse nimic despre toate 
aceste aranjamente. Ea nu ştia că, datorită ei, proprietarii 
domeniului Cleveland plecaseră, cam la şapte zile după ce 
sosiseră acolo. Nu fu câtuşi de puţin mirată să n-o vadă de 
loc pe doamna Palmer; şi cum nici n-o preocupa persoana 
acesteia nu-i pomeni niciodată numele. 

Trecură două zile de când plecase domnul Palmer; şi 
starea sănătăţii ei continuă, cu mici variaţii, să rămână 
aceeaşi. Domnul Harris, care venea să o vadă în fiecare zi, 


mai vorbea încă, cu destul curaj, de o însănătoşire rapidă; 
iar Elinor era şi ea la fel de optimistă; dar speranţele 
celorlalţi nu erau nici pe departe prea încurajatoare. 
Doamna Jennings ajunsese, încă de la început, la concluzia 
că Marianne nu se va mai însănătoşi; iar colonelul Brandon, 
care de obicei nu juca alt rol decât să asculte prevestirile 
doamnei Jennings, nu avea tăria să se împotrivească 
influenţei acestora. Încerca singur să se convingă că 
temerile lui n-au nici un temei, şi ele păreau într-adevăr 
absurde atunci când stătea de vorbă cu doctorul; dar zi de 
zi, în nenumăratele ore când rămânea absolut singur, era 
chinuit de gânduri sumbre; şi nu era în stare să scape de 
obsesia că n-o s-o mai vadă pe Marianne. 

În dimineaţa celei de-a treia zile, presimţirile negre ale 
celor doi fură izgonite aproape cu totul; căci când sosi 
domnul Harris, declară că starea pacientei lui este 
incomparabil mai bună. Pulsul îi era mai puternic şi toate 
simptomele erau mai favorabile decât cu ocazia vizitei 
anterioare. Elinor, ale cărei speranţe frumoase erau astfel 
confirmate, era foarte veselă şi se bucura pentru că în 
scrisorile ce le trimisese mamei ei ţinuse seama de 
propriile-i păreri mai degrabă decât de cele ale doamnei 
Jennings şi se referise la motivul ce le mai reţinuse la 
Cleveland ca la o uşoară indispoziţie; mersese chiar atât de 
departe încât să precizeze şi ziua când Marianne va fi în 
stare să călătorească. 

Dar ziua nu se termină atât de bine pe cât începuse. 

Spre seară Mariannei i se făcu iarăşi rău. Se simţi mai 
moale, mai agitată şi mai chinuită decât până atunci. Încă 
optimistă, sora ei era dispusă să pună schimbarea pur şi 
simplu pe seama faptului că se obosise stând în capul 
oaselor, pe când i se făcea patul; şi după ce-i administră cu 
grijă tonicele prescrise, observă, cu satisfacţie, că în cele 
din urmă aţipeşte; nădăjdui că somnul îşi va aduce efectele 
binefăcătoare. Deşi nu petrecu o noapte atât de liniştită pe 
cât ar fi dorit Elinor, în schimb dormi mult; şi pentru că voia 


să observe chiar ea rezultatul, se hotări să o vegheze tot 
timpul. Doamna Jennings, care nu ştia de schimbarea ce 
survenise în starea pacientei, se dusese la culcare 
neobişnuit de devreme; iar camerista ei, care era una 
dintre principalele îngrijitoare ale Mariannei, se odihnea şi 
ea în camera menajerei, aşa că Elinor rămase singură cu 
sora ei. 

Somnul acesteia deveni tot mai agitat; şi Elinor, care o 
urmărea tot timpul cu o atenţie neostenită, care o vedea 
cum se tot întorcea de pe o parte pe alta şi auzea cum îi 
scapă foarte des printre buze gemete de durere, aproape 
că se gândea că n-ar fi rău să o scoale din acea toropeală 
chinuitoare, când Marianne, deşteptată de vreun zgomot 
întâmplător din casă, tresări şi se ridică în grabă, ţipând 
într-un delir al febrei: 

— Mama nu vine? 

— Încă nu, îi răspunse Elinor, ascunzându-şi groaza şi 
ajutându-şi sora să se culce la loc; dar nădăjduiesc că are să 
ajungă curând. Ştii, de aici şi până la Barton, e drum lung... 

— Dar nu trebuia să vină prin Londra, strigă Marianne cu 
aceeaşi grabă. N-am s-o mai văd niciodată, dacă trece pe la 
Londra. 

Elinor îşi dădu speriată seama că soră-sa aiurează şi, 
încercând s-o liniştească, îi luă, îngrijorată, pulsul. Era mai 
slab şi mai iute ca oricând. Şi pentru că Marianne încă mai 
vorbea fără şir despre mama ei, se sperie atât de tare, încât 
se hotări să trimită de îndată după domnul Harris şi să 
expedieze pe cineva la Barton, după mama ei. De îndată ce 
stabili ce are de făcut se gândi să se consulte cu colonelul 
Brandon, asupra celui mai nimerit mijloc de a-şi anunţa 
mama şi după ce o chemă pe femeia de serviciu, rugând-o 
să rămână în locul ei, lângă Marianne, se grăbi să coboare 
în salon, unde ştia că, în general, colonelul poate fi găsit 
chiar şi la o oră mult mai târzie. 

Nu mai era timp de şovăit. Îi spuse de îndată care-i sunt 
temerile şi ce greutăţi întâmpină. Colonelul n-avea nici 


curajul şi nici încrederea care să-l facă să încerce ai le 
îndepărta: o ascultă cu o deznădejde mută; cât despre 
greutăţile cărora trebuia să le facă faţă Elinor, le găsi 
repede rezolvarea; căci cu o promptitudine care părea că 
nu mai are nevoie de explicaţii şi plănuind cum să-i fie de 
folos, se oferi chiar el să se ducă să o aducă pe doamna 
Dashwood. Obiecţiile lui Elinor fură uşor date la o parte. Îi 
mulţumi în cuvinte puţine, dar pline de o fierbinte 
recunoştinţă; şi pe când colonelul se duse să-şi trimită 
repede servitorul după domnul Harris şi să poruncească să 
i se pregătească de îndată caii, Elinor îi scrise câteva 
rânduri mamei ei. 

Mângâierea de a avea în momentul acela un prieten de 
felul colonelului Brandon, un asemenea om care s-o 
întovărăşească pe mama lor, era mare; o, cât de 
recunoscătoare îi era pentru toate acestea! Un prieten a 
cărui judecată ar putea-o călăuzi pe mama ei, a cărui 
prezenţă avea cu siguranţă să-i aducă uşurare, şi a cărui 
prietenie ar putea-o alina! Dacă şocul unei astfel de 
chemări urgente putea fi cât de cât micşorat de ceva, apoi 
acest lucru nu l-ar fi putut realiza decât prezenţa lui, 
comportarea lui şi ajutorul ce i-l putea da. 

Oricare i-ar fi fost simţămintele, el acţionă între timp cu 
toată fermitatea unei minţi ordonate, făcu toate 
aranjamentele necesare în cea mai mare grabă şi îşi calculă 
cu cea mai mare precizie momentul în care i-ar fi putut 
aştepta Elinor întoarcerea. Nu pierdu nici o clipă, nu zăbovi 
în nici un fel. Caii sosiră încă înainte ca ei să-i aştepte; şi 
strângându-i doar mâna cu un aer grav, după ce-i adresă 
câteva cuvinte pe un ton prea scăzut ca Elinor să-l poată 
auzi, se grăbi să se urce în trăsură. Era aproape miezul 
nopţii şi Elinor se întoarse în camera în care se afla sora ei 
ca să-l aştepte pe doctor şi s-o vegheze până dimineaţa. Fu 
o noapte la fel de chinuită pentru amândouă. Orele se 
scurgeau una după alta aducându-i Mariannei o suferinţă 
ce n-o lăsa să doarmă, făcând-o să delireze, iar lui Elinor o 


îngrijorare cumplită ce dură până la sosirea domnului 
Harris. Temerile ei, o dată stârnite, îi zdrobiră încrederea 
ce o susţinuse până atunci; iar servitoarea care stătea şi ea 
împreună cu Elinor, căci aceasta nu voise să o cheme pe 
doamna Jennings, nu făcu decât s-o chinuiască şi mai tare, 
făcând aluzie la cele ce-i trecuseră mereu prin minte 
stăpânei ei. 

Gândurile Mariannei se legau încă, din când în când, de 
mama ei; şi ori de câte ori îi pomenea numele, un fior o 
străbătea pe Elinor; nenorocită că nu poate aduce o alinare 
imediată, îşi închipuia că în curând orice uşurare ar putea 
deveni zadarnică şi că totul fusese amânat prea mult; şi-o 
imagină pe biata ei mamă sosind prea târziu ca să-şi mai 
vadă fiica iubită sau s-o mai poată găsi cu mintea întreagă. 

Era tocmai pe punctul de a trimite din nou după domnul 
Harris sau dacă el nu putea veni, după alt om competent, 
când acesta sosi, dar nu înainte de ora cinci. Părerea lui 
însă îi scuză într-o oarecare măsură întârzierea; căci deşi 
recunoscu o schimbare în rău la pacienta sa 

— Întru totul neaşteptată şi foarte neplăcută - îşi exprimă 
credinţa că nu poate fi vorba de o primejdie adevărată şi 
sugeră un alt tratament ce ar fi putut aduce o ameliorare, 
manifestând o încredere care-i fu comunicată în mai mică 
măsură şi lui Elinor. Promise să treacă din nou pe acolo 
după vreo trei-patru ore şi când le părăsi, atât pacienta, cât 
şi atenta ei îngrijitoare erau mai liniştite ca până atunci. 

A doua zi dimineaţă doamna Jennings află de cele 
întâmplate cu multă îngrijorare şi le făcu multe reproşuri 
pentru faptul că nu fusese şi ea chemată în ajutor. 

Temerile ce le avusese până atunci, care-i fuseseră acum 
confirmate atât de categoric de cele întâmplate, o făcură să 
nu mai pună de loc la îndoială tristul deznodământ; şi deşi 
încercă să o consoleze pe Elinor, convingerea bătrânei 
doamne despre primejdia în care se găsea Marianne nu-i 
îngădui să-i ofere lui Elinor mângâierea speranţei. Era într- 
adevăr mâhnită până în adâncul sufletului. Declinul rapid, 


moartea timpurie a unei fete atât de tinere şi de 
încântătoare ca Marianne ar fi impresionat şi o persoană 
mai puţin preocupată de binele ei. Dar doamna Jennings 
avea cu totul alte motive să o compătimească. Timp de trei 
luni Marianne îi fusese tovarăşă, se mai afla încă în grija ei 
şi toată lumea ştia că tânăra fată fusese din greu lovită de 
soartă şi că era adânc nefericită. Mai era şi martora 
suferinţei surorii ei, pe care o simpatiza în mod cu totul 
deosebit, iar cât despre mama lor, durerea ce o simţea 
doamna Jennings faţă de ea, când se gândea că Marianne 
înseamnă probabil pentru doamna Dashwood ceea ce 
Charlotte însemna pentru ea, compătimirea ei pentru 
suferinţele mamei, izvorau de-a dreptul din inimă. 

Domnul Harris fu foarte punctual când reveni să-şi 
examineze pacienta; dar din păcate nu avu prilejul decât să- 
şi vadă înşelate speranţele ce şi le pusese în vizita lui 
anterioară. Doctoriile ce le prescrisese dăduseră greş; 
temperatura nu scăzuse de loc; iar Marianne, care era mai 
liniştită, dar foarte schimbată, părea extrem de toropită. 
Elinor, care sesiză într-o clipă temerea doctorului şi chiar 
mai mult decât ceea ce simţea el, propuse ca să se mai 
ceară şi sfaturile altcuiva. Domnul Harris nu consideră însă 
necesar acest lucru: mai avea ceva de încercat, un nou 
tratament, despre al cărui rezultat era la fel de încrezător 
cum se arătase a fi şi faţă de cel de până atunci; aşa că 
vizita lui se încheie cu asigurări încurajatoare, pe care 
Elinor le auzi, dar nu le mai putu crede. Era calmă, în afară 
de clipele când se gândea la mama ei; dar aproape că 
deznădăjduise; şi rămase aşa, pradă descurajării până la 
prânz, abia dezlipindu-se de patul unde zăcea sora ei, cu 
gândurile rătăcindu-i de la o imagine dureroasă, de la un 
prieten în suferinţă, la altul; o tortura cumplit conversaţia 
doamnei Jennings, care nu se dădea de loc îndărăt să 
atribuie gravitatea şi puterea acestei crize nenumăratelor 
săptămâni de indispoziţie anterioară, produse de deziluzia 
pe care o încercase Marianne. Elinor, îşi dădea şi ea seama 


că această presupunere este foarte adevărată şi acest lucru 
fu o nouă sursă de suferinţă pentru gândurile ei. 

Pe la prânz însă începu, dar cu multă precauţie, cu groaza 
de a nu mai încerca o nouă dezamăgire - care un timp o 
făcu să nu se destăinuiască nici măcar prietenei ei - să-şi 
închipuie şi să spere că poate percepe o foarte uşoară 
ameliorare a pulsului surorii ei; aşteptă, îl luă încă o dată şi 
încă o dată; şi-n cele din urmă, stăpânită de o agitaţie pe 
care şi-o putu ascunde sub un calm aparent, mult mai greu 
decât îşi tăinuise suferinţa ei de până atunci, îndrăzni să-i 
împărtăşească şi doamnei Jennings speranţele ce le avea. 
Deşi uitându-se la Marianne fu silită să recunoască o 
ameliorare temporară, doamna Jennings încercă să n-o lase 
pe tânăra ei prietenă să se mângâie cu ideea că aceasta va 
fi de durată; iar Elinor căutând să nu se mai lase înşelată de 
speranţe, îşi spuse şi ea că nu mai trebuie să nădăjduiască. 
Era însă prea târziu. Speranţa pusese stăpânire pe ea; şi 
îmboldită de o nerăbdare care făcea să i se strângă inima, 
se aplecă asupra surorii ei ca să observe - nici ea nu ştia ce. 
Trecu o jumătate de oră şi cu toate acestea simptomul 
favorabil nu dispăruse încă. Dimpotrivă, mai apărură şi 
altele care să-l confirme. Respirația Mariannei, pielea şi 
buzele ei, toate îi dădeau lui Elinor impresia a fi semne de 
ameliorare; iar Marianne îşi aţinti asupra ei o privire lucidă, 
deşi toropită. Acum era în egală măsură copleşită când de 
îngrijorare, când de speranţă şi nu avu o clipă de linişte. 
Până ce nu sosi domnul Harris, la ora patru, când, 
asigurările şi felicitările lui cu privire la însănătoşirea 
surorii ei, care întrecuse până şi aşteptările sale, îi dădură 
încredere, îi aduseră consolare şi lacrimi de bucurie în ochi. 

Marianne se simţea mai bine în toate privinţele; şi el 
declară că se află fără doar şi poate în afara oricărei 
primejdii. Doamna Jennings, mulţumită de parţiala 
justificare a sumbrelor ei preziceri, dovedită de spaima 
simțită până nu de mult, îşi permise să se încreadă în 
aprecierea lui şi recunoscu, cu sinceră bucurie şi curând cu 


o veselie lipsită de orice urmă de îndoieli, probabilitatea 
unei însănătoşiri complete. 

Dar Elinor nu putea fi veselă. Bucuria ei era de cu totul 
altă natură şi ducea la ceva cu totul diferit de voioşie. 
Gândul că Marianne revenise la viaţă, la sănătate, la cei 
apropiaţi şi la mama ei care-o iubea nebuneşte, îi umplea 
inima de un sentiment de deplină uşurare şi de caldă 
recunoştinţă; dar nu-i prilejui manifestări exterioare de 
bucurie, nici prin vorbe şi nici prin zâmbete. În fundul 
sufletului ei Elinor simţea o mulţumire tăcută şi profundă. 

Cu mici întreruperi continuă să stea la căpătâiul surorii ei 
întreaga după-amiază; potolindu-i temerile, satisfăcându-i 
toate dorinţele spiritului ei istovit, oferindu-i ajutorul ei în 
toate privinţele şi urmărindu-i fiecare răsuflare. Fireşte că, 
uneori, se mai gândea la posibilitatea vreunei reveniri a 
bolii, ceea ce o făcea din nou să-şi dea seama ce 
însemnează să fii îngrijorat; dar când observă, după ce o 
examină cu şi mai multă atenţie, că toate simptomele unei 
însănătoşiri se făceau în continuare simţite, când, pe la 
şase, o văzu pe Marianne căzând într-un somn profund şi 
liniştit, şi, după toate aparențele, odihnitor, toate îndoielile 
ei fură înlăturate. 

Se apropia acum momentul când s-ar fi putut înapoia 
colonelul Brandon. Elinor spera ca, pe la zece sau în orice 
caz nu mult mai târziu, mama ei să nu mai trăiască sub 
îngrozitoarea încordare pe care trebuia s-o încerce 
probabil în drumul ei spre Cleveland. Şi pe urmă şi 
colonelul! Nici el nu era probabil mai puţin de compătimit! 
Oh, cât de încet mai trecea timpul ce-i împiedica să afle 
vestea cea bună! 

Pe la şapte, lăsând-o pe Marianne într-un somn dulce, 
cobori în salon să ia ceaiul împreună cu doamna Jennings. 
La micul dejun nu putuse mânca cine ştie ce din pricina 
temerilor ei, iar la prânz de bucurie; aşa că gustarea pe 
care urma s-o ia în starea de mulţumire în care se afla, era 
foarte binevenită. După ce băură ceaiul, doamna Jennings 


ar fi vrut să o convingă să se odihnească puţin, înainte de 
sosirea mamei ei, lăsând-o pe ea să-i ia locul la căpătâiul 
Mariannei; dar Elinor nu simţea oboseala, nu era în stare să 
doarmă în clipele acelea şi nu putea fi ţinută departe de 
sora ei, dacă acest lucru nu era absolut necesar. Aşa că, 
după ce doamna Jennings o însoţi până sus, în camera 
bolnavei, să se convingă şi ea că totul merge bine, o lăsă 
acolo pe Elinor, cu îndeletnicirea şi gândurile ei, iar ea se 
retrase în propria-i cameră să scrie nişte scrisori şi apoi să 
se culce. 

Noaptea fu rece şi furtunoasă. Vântul sufla în jurul casei şi 
ploaia răpăia în ferestre; dar Elinor, fericită în sinea ei, nu 
ţinea seama de ce se petrece afară: Marianne continua să 
doarmă în ciuda rafalelor puternice; cât despre călători, ei 
aveau să fie din plin răsplătiți pentru neplăcerile prin care 
treceau acum. 

Orologiul bătu ora opt. De-ar fi fost zece, Elinor ar fi fost 
convinsă în clipa aceea că aude o trăsură apropiindu-se de 
casă; iar convingerea ei că auzise totuşi aşa ceva fu atât de 
puternică, încât, în ciuda faptului că ar fi fost aproape 
imposibil ca ei să fi şi sosit se duse până în cămăruţa de 
toaletă de lângă odaia în care se afla, şi deschise un oblon 
ca să se convingă care este adevărul. Îşi dădu numaidecât 
seama că auzul n-o înşelase. Observă numaidecât felinarele 
pâlpâind ale unei trăsuri. La lumina lor neclară avu 
impresia că distinge că e trasă de patru cai şi această 
constatare, ce dovedea îngrijorarea extremă a bietei ei 
mame, explica într-o oarecare măsură faptul că sosiseră 
atât de repede. 

Nicicând până atunci nu-i venise lui Elinor mai greu decât 
în clipa aceea să fie calmă. Fiind încredinţată de 
sentimentele pe care trebuie să le încerce mama ei, pe când 
trăsura urma să oprească la uşă - îndoielile, groaza, 
disperarea ei poate - şi gândindu-se la ce avea ea să-i spună 
- era imposibil, să fie calmă fiind conştientă de toate 
acestea. N-avea altceva mai bun de făcut decât să se 


grăbească; aşa că, zăbovind în odaie doar până ce o putu 
lăsa în locu-i pe camerista doamnei Jennings, se grăbi să 
coboare. 

Agitaţia pe care o auzi în vestibul, pe când trecea printr- 
un culoar interior, o asigură că musafirii intraseră în casă. 
Se repezi spre salon, intră - şi-l văzu doar pe Willoughby. 

CAPITOLUL XLIV. 

Tresărind îngrozita la vederea lui, Elinor nu făcu decât să 
se supună primei porniri a sufletului ei, dând să părăsească 
imediat încăperea; şi pusese mâna pe clanţă, dar se opri 
acolo pentru că el înaintă repede şi, pe un glas care îi 
poruncea mai degrabă decât o ruga, îi spuse: 

— Domnişoară Dashwood, te implor să rămâi o jumătate 
de oră... măcar zece minute... 

— Nu, domnule, îi răspunse ea hotărâtă. N-am să rămân. 
Dumneata nu poţi avea vreo treabă cu mine. Presupun că 
servitorii au uitat să te informeze că domnul Palmer nu este 
acasă. 

— Chiar dacă mi-ar fi spus, strigă el cu vehemenţă, că 
domnul Palmer şi toate rudele lui s-au dus la naiba, şi tot nu 
m-ar fi făcut să mă întorc de la uşă. Am treabă cu dumneata 
şi numai cu dumneata. 

— Cu mine! Exclamă ea în culmea uimirii, ei bine, 
domnule, spune repede ce ai de spus, şi dacă se poate, fii, 
te rog, mai puţin violent. 

— Atunci ia loc şi vom face precum zici. 

Elinor ezită; nu ştia ce să facă. Se gândi că bravul colonel 
Brandon ar putea da peste el, acolo. Dar îi promisese să-l 
asculte. Şi voia să audă ce spune nu numai pentru că-şi 
dăduse cuvântul, dar şi pentru că îi stârnise curiozitatea. 
Aşadar, după o clipă în care îşi adună gândurile, ajungând 
la concluzia că prudenţa îi cerea să se grăbească şi că 
încuviințarea ei nu putea decât să ajute la asta, se îndreptă 
fără o vorbă către un scaun şi se aşeză. Willoughby se aşeză 
lângă ea şi un timp niciunul nu scoase o vorbă. 


— Spune repede ce ai de spus, domnule, te rog, zise Elinor 
nerăbdătoare. Nu am timp de pierdut. 

Willoughby şedea într-o atitudine de profundă meditaţie şi 
nu păru s-o audă. 

— Sora dumitale, spuse el dintr-o dată, e în afară de orice 
pericol. Am aflat acest lucru de la servitor. Domnul fie 
lăudat! Dar e adevărat? E sigur? 

Elinor nu vru să-i răspundă. El repetă întrebarea, cu şi mai 
multă insistenţă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, este sau nu este în afară 
de pericol? 

— Sperăm că este. 

Willoughby se ridică şi se plimbă prin odaie. 

— Dac-aş fi ştiut-o cu o jumătate de oră în urmă... 

Dar acuma, de vreme ce tot sunt aici, spuse el vorbind cu o 
vioiciune silită, pe când se întorcea la scaunul de pe care se 
ridicase, ce importanţă mai are? Măcar o dată, domnişoară 
Dashwood... chiar de-o fi poate ultima dată... să am de ce 
mă bucura... Spune-mi sincer, îi zise el, pe când obrajii i se 
împurpurară şi mai tare, mă crezi un ticălos sau un zevzec? 

Elinor îl privi şi mai uimită. Începu să creadă că se află sub 
influenţa băuturii; ciudăţenia acestei vizite şi a comportării 
lui nu părea să aibă altă explicaţie; având aşadar această 
impresie se ridică numaidecât şi spuse: 

— Domnule Willoughby, te sfătuiesc să te întorci la Combe 
Magna. Nu am răgaz să mai stau cu dumneata. 

Orice ai avea să-mi spui, mâine vei fi mai liniştit şi o să mă 
poţi lămuri mai bine. 

— 'Te înţeleg, replică el cu un zâmbet foarte expresiv şi pe 
un glas cât se poate de calm; da, sunt beat! Jumătatea de 
litru de porto, pe care l-am băut după friptura de vacă de la 
Marlborough, a fost suficientă ca să mă dea peste cap. 

— La Marlborough! Strigă Elinor, înțelegând tot mai puţin 
cele ce-i spunea. 

— Da. Am plecat din Londra azi dimineaţă la opt şi de 
atunci singurele zece minute în care am coborât din trăsură 


au fost cele pe care le-am petrecut la Marlborough, când 
am luat o gustare. 

Seriozitatea comportării sale şi privirea lui, de loc tulbure, 
aţintită asupra ei în timp ce-i vorbea, o convinseră pe Elinor 
că orice altă nebunie de neiertat l-ar fi putut aduce la 
Cleveland, nu pornise într-acolo într-un moment de beţie, 
aşa încât, după o clipă de gândire, îi spuse: 

— Domnule Willoughby, s-ar cuveni să simţi, eu o simt în 
orice caz, că, după toate cele întâmplate, sosirea dumitale 
aici, în felul acesta, şi insistența cu care ai vrut să stai de 
vorbă cu mine, necesită scuze deosebite. Ce înseamnă de 
fapt întreaga dumitale comportare? 

— Înseamnă, spuse el, energic şi grav, că vreau să te fac, 
dacă pot, să mă urăşti ceva mai puţin decât în momentul de 
faţă. Vreau să-ţi dau un fel de explicaţie, să mă scuz 
oarecum pentru cele întâmplate; vreau să-mi descarc 
sufletul faţă de dumneata şi convingându-te că, deşi am fost 
întotdeauna un dobitoc, n-am fost întotdeauna şi un ticălos, 
doresc să fiu într-o oarecare măsură iertat de Ma... de sora 
dumitale. 

— Acesta este motivul adevărat pentru care ai venit? 

— Acesta este, pe cuvântul meu, răspunse el, cu o căldură 
care i-l reaminti dintr-o dată pe fostul Willoughby, şi care o 
făcu, în pofida ei, să-l considere sincer. 

— Dacă ai venit numai pentru asta, poţi fi mulţumit de pe 
acuma; căci Marianne te iartă, te-a iertat de mult. 

— M-a iertat? Exclamă el cu aceeaşi intensitate. Atunci 
înseamnă că m-a iertat înainte de a se fi cuvenit s-o facă. 
Dar o să mă ierte din nou, având motive mai temeinice. Vrei 
să m-asculţi acum? 

Elinor încuviinţă, dând din cap. 

— Nu ştiu, spuse el, după ce se lăsă o clipă de tăcere între 
ei, în care timp ea îl aşteptă să vorbească, iar el rămase 
cufundat în gânduri, cum ţi-ai explicat dumneata 
comportarea mea faţă de sora dumitale, sau ce motiv 
diabolic i-ai putut atribui. Poate că n-ai să fii în stare să-ţi 


formezi o părere mai bună despre mine - merită totuşi să 
mă supun şi acestei grele încercări - dar o să afli totul. 
Când am început să mă împrietenesc cu familia dumitale, n- 
am avut altă intenţie şi nici alt scop decât să-mi petrec 
timpul în mod plăcut, cât voi fi obligat să rămân în 
Devonshire, într-un mod mult mai plăcut decât până atunci. 
Persoana încântătoare a surorii dumitale, cât şi manierele 
ei interesante, nu puteau să nu-mi placă; şi comportarea ei 
faţă de mine aproape de la început a fost de aşa natură... e 
uimitor când mă gândesc la felul ei de a fi şi la cum era ea, 
încât inima mea n-a rămas nesimţitoare! Dar, trebuie să 
mărturisesc că, la început, n-a făcut decât să-mi flateze 
orgoliul. Prea puţin preocupat de fericirea ei, gândindu-mă 
numai la propriul meu amuzament, lăsându-mă pradă unor 
simţăminte pe care mă obişnuisem să mi le permit, m-am 
străduit, pe cât îmi stătea în putinţă, să-i plac cât mai mult, 
fără să am însă intenţia de a răspunde afecțiunii ei. 

În clipa aceea, aruncându-i o privire mânioasă şi plină de 
dispreţ, Elinor îl opri, spunându-i: 

— Nu cred că mai merită, domnule Willoughby, ca 
dumneata să-ţi continui relatarea sau ca eu să te ascult. 

Un asemenea început nu mai poate fi urmat de nimic. 

Nu mă mai chinui, obligându-mă să aud restul poveştii. 

— Insist să-mi dai ascultare până la capăt, replică el. 

N-am avut niciodată o avere prea mare şi am fost 
întotdeauna foarte risipitor, obişnuit să mă învârt în cercul 
unor oameni mai înstăriți decât mine. Fiecare an ce s-a 
scurs după ce am devenit major sau chiar şi mai înainte, 
cred, n-a făcut decât să-mi sporească datoriile; şi deşi 
moartea bătrânei mele verişoare, doamna Smith, urma să 
mă scape de ele, evenimentul acela fiind nesigur şi poate 
foarte îndepărtat, aveam intenţia să-mi reabilitez situaţia, 
căsătorindu-mă cu o femeie bogată. Nu mă puteam aşadar 
gândi în mod serios la o legătură cu sora dumitale; şi dând 
dovadă de meschinărie, de un egoism şi de o cruzime pe 
care nici măcar privirea indignată şi dispreţuitoare a 


dumitale, domnişoară Dashwood, n-o pot vreodată 
dezaproba îndeajuns - acţionam în aşa fel încât să-i 
cuceresc dragostea, fără să mă gândesc însă să răspund 
acestui sentiment. Un singur lucru pot spune în apărarea 
mea: chiar şi atunci, în starea aceea îngrozitoare de orgoliu 
egoist, nu ştiam ce suferinţă aveam să provoc, pentru că 
atunci nu ştiam ce înseamnă să iubeşti. Dar am ştiut-o 
vreodată? Acest lucru se poate prea bine pune la îndoială, 
căci, dac-aş fi iubit cu adevărat, aş fi putut oare să-mi 
sacrific sentimentele îngâmfării şi setei de bani? Sau mai 
mult decât atât, le-aş fi putut oare sacrifica pe ale ei? 

Dar am făcut-o. Pentru a evita o oarecare sărăcie, pe care 
dragostea şi prezenţa ei alături de mine ar fi lipsit-o de 
orice neplăceri, am pierdut, ajungând la bogăţie, toate 
bucuriile pe care mi le-ar fi putut aduce banii. 

— Va să zică, spuse Elinor, oarecum îmblânzită, te-ai simţit 
la un moment dat ataşat de ea? 

— Să fi fost orb la astfel de farmece, să fi rezistat unei 
asemenea duioşii! Există oare vreun bărbat pe pământul 
ăsta care ar fi putut să o facă? Da, încetul cu încetul, mi-am 
dat seama că încep să ţin sincer la Marianne; şi cele mai 
fericite ceasuri din viaţa mea sunt acelea petrecute alături 
de ea, când simţeam că intenţiile mele sunt onorabile, iar 
sentimentele fără prihană. Dar chiar şi atunci, când eram 
pe deplin hotărât să-i cer mâna, mi-am permis, aşa cum nu 
s-ar fi cuvenit s-o fac, să amân de la o zi la alta momentul, 
nedorind să mă logodesc, atâta timp cât situaţia în care mă 
găseam era atât de încurcată. N-am să argumentez în 
această privinţă şi nici n-am să mă opresc pentru ca 
dumneata să-mi vorbeşti pe larg despre absurditatea - ea 
să nu zicem mai rău - de a-mi face scrupule pentru că nu 
mi-am legat credinţa acolo unde-mi angajasem onoarea. S-a 
dovedit că am fost un nătâng viclean, având mare grijă să 
găsesc un prilej favorabil de a deveni pentru totdeauna un 
om nenorocit şi vrednic de dispreţ. În cele din urmă m-am 
hotărât, totuşi; m-am decis, ca de îndată ce voi avea ocazia 


să fiu singur cu ea, să-i explic atenţia pe care i-o acordasem 
mereu şi s-o asigur deschis de afecțiunea de care mă 
străduisem atât de mult să dau dovadă. Dar între timp - în 
decursul câtorva ore ce aveau să mai treacă până când 
urma să am ocazia de a-i vorbi între patru ochi - s-a 
petrecut ceva... a avut loc o întâmplare nefericită care avea 
să-mi zdruncine hotărârea şi o dată cu ea şi fericirea. S-a 
făcut o descoperire - şi aici ezită plecând ochii în jos. 
Doamna Smith fusese într-un fel sau altul informată, de 
vreo rudă îndepărtată, îmi închipui, care avea tot interesul 
să mă facă să-mi pierd orice trecere pe lângă bătrâna mea 
verişoară, despre o intrigă amoroasă, o legătură... dar cred 
că nu mai este cazul să mă explic, adăugă el, privind-o cu 
ochii întrebători şi cu o faţă şi mai aprinsă încă, intimitatea 
dumitale cu... probabil că ai aflat de mult despre întreaga 
poveste. 

— Da, am aflat, replică Elinor, roşind şi ea la rândul ei şi 
împietrindu-şi inima din nou, aşa încât să nu mai simtă nici 
o milă faţă de el, am auzit totul; şi trebuie să-ţi mărturisesc 
că nu ştiu ce explicaţie ai putea aduce pentru a te 
dezvinovăţi de această poveste îngrozitoare. 

— Nu uita, strigă Willoughby, cine a fost acela care ţi-a 
prezentat-o. Să fi fost oare imparţial? Recunosc că ar fi 
trebuit să respect situaţia şi reputaţia domnişoarei 
respective. Nu intenţionez să mă justific, dar, pe de altă 
parte, nu te pot lăsa să presupui că n-am nimica de spus... 

Că din pricină că a avut de suferit nu i se mai poate 
reproşa nimic şi din pricină că eu am fost desfrânat, ea 
trebuie să fie neapărat o sfântă. Dacă ardoarea ei pătimaşă, 
slăbiciunea minţii ei... dar nu vreau să mă apăr. Dragostea 
ce mi-a dovedit-o trebuia să mă facă să mă port mai frumos; 
şi adesea mă gândesc, făcându-mi reproşuri, la duioşia ei 
care, pentru scurtă vreme, ar fi putut să mă aducă pe calea 
cea bună. Ce n-aş da, ce n-aş da ca lucrurile astea să nu se 
fi întâmplat cu adevărat! Dar eu nu i-am făcut rău numai ei; 
am făcut rău şi cuiva, a cărei dragoste pentru mine (pot s-o 


spun oare?) n-a fost mai puţin profundă decât a Elizei; şi a 
cărei minte... este infinit superioară! 

— Şi cu toate acestea, indiferența dumitale faţă de fata 
aceea nenorocită - şi trebuie să-ţi spun acest lucru oricât de 
neplăcut mi-ar fi să discut un asemenea subiect 

— Indiferenţa dumitale nu înseamnă o scuză pentru 
cruzimea cu care ai abandonat-o. Să nu te simţi scuzat - 
cruzimea dumitale iresponsabilă, atât de evidentă, nu poate 
fi scuzată de vreo slăbiciune oarecare, de vreo deficiență a 
minţii ei. Trebuie să fi ştiut că pe când dumneata te distrai 
în Devonshire, făcânduc-ţi alte planuri, întotdeauna vesel şi 
fericit, ea era redusă la cea mai cumplită sărăcie. 

— Dar pe cuvântul meu că n-am ştiut-o, replică cu 
înflăcărare Willoughby. Nu mi-am adus aminte că omisesem 
să-i las adresa; şi dac-ar fi avut puţin cap ar fi ştiut cum s-o 
afle. 

— Ei bine, domnule, şi ce-a spus doamna Smith? 

— M-a acuzat numaidecât pentru fapta mea şi îţi poţi da 
seama de încurcătura în care mă aflam. Puritatea vieţii ei, 
concepţiile ei rigide, faptul că nu cunoştea lumea - toate 
erau împotriva mea. Nu-mi puteam nega fapta şi în zadar 
am încercat să-i atenuez gravitatea. Presupun că se îndoia 
încă mai de demult de moralitatea comportării mele în 
general şi mai era, pe deasupra, nemulțumită de puţina 
atenţie şi de timpul prea scurt pe care i-l acordasem cu 
ocazia acelei vizite. 

Pe scurt, totul s-a terminat cu o ruptură definitivă. 

M-aş fi putut salva într-un singur fel. Mânată de o înaltă 
moralitate, biata femeie se arătă dispusă să uite trecutul cu 
condiţia să mă însor cu Eliza. Dar asta n-o puteam face, aşa 
că am fost literalmente izgonit din casa şi din inima ei. 
Noaptea ce a urmat acestei întâmplări - trebuia să plec a 
doua zi de dimineaţă - mi-am petrecut-o meditând la ceea 
ce aveam să fac în viitor. În sufletul meu s-a dat o luptă 
aprigă, dar de scurtă durată. Afecţiunea ce-o simţeam faţă 
de Marianne, convingerea mea fermă că şi ea mă iubeşte... 


toate acestea n-au fost suficiente pentru a înlătura groaza 
mea de sărăcie, n-au putut să învingă falsele idei despre 
necesitatea bogăției, spre care eram înclinat de la natură şi 
pe care le încurajase societatea de oameni avuţi în care mă 
învârtisem. Aveam motive să cred că actuala mea soţie se va 
căsători cu mine, dacă mă voi hotări să-i cer mâna, şi am 
ajuns să mă conving că nu-mi rămâne nici o altă cale 
înţeleaptă de urmat. Trebuia însă să fac faţă unei situaţii 
extrem de dificile, înainte de a pleca din Devonshire: 
fusesem poftit să cinez cu dumneavoastră chiar în ziua 
aceea; era, aşadar, nevoie de o scuză care să-mi permită să 
nu mă ţin de cuvânt. Dara trebuit să dezbat îndelung 
hotărârea dacă urma să-mi cer iertare în scris sau prin viu 
grai. Simţeam că ar fi îngrozitor să o mai văd pe Marianne; 
şi mă îndoiam chiar că dacă o voi revedea voi mai putea să 
mă ţin de hotărârea pe care o luasem. În această privinţă 
însă, aşa cum au dovedit-o şi cele ce s-au petrecut, mi-am 
subevaluat capacitatea mea spirituală; căci m-am dus, am 
văzut-o, mi-am dat seama cât este de nefericită şi-am 
părăsit-o aşa nenorocită cum era... am părăsit-o sperând să 
n-o mai văd niciodată. 

— Dar de ce-ai mai trecut pe la noi, domnule Willoughby? 
Întrebă Elinor cu reproş; un bileţel te-ar fi scos din 
încurcătură. De ce era necesar să ne mai vizitezi? 

— Era necesar pentru propria mea mândrie. Nu puteam 
suporta să plec din ţinut într-un fel care să vă facă pe 
dumneavoastră sau pe cei din împrejurimi să bănuiţi ceva 
din cele petrecute între doamna Smith şi mine, aşa că m-am 
hotărât să trec pe la vilă, în drum spre Honiton. 

Dar imaginea pe care mi-a oferit-o scumpa dumitale soră, 
a fost într-adevăr înspăimântătoare; şi ce e mai rău e că am 
găsit-o şi singură. Eraţi toate plecate nu ştiu unde. Abia cu 
o seară înainte o părăsisem atât de deplin, atât de ferm 
hotărât în sinea mea să mă comport aşa cum se cuvine! 
Doar câteva ceasuri să mai fi trecut şi am fi fost definitiv 
logodiţi; îmi aduc aminte cât de vesel şi de fericit mai eram, 


pe când mă întorceam de la vilă la Allenham, mulţumit de 
mine însumi, încântat de toată lumea! Dar în ultima noastră 
întrevedere m-am apropiat de ea cu un sentiment de 
vinovăţie, care aproape că mi-a răpit puterea deamă 
preface. N-am să uit niciodată mâhnirea ei, dezamăgirea ei, 
profundul ei regret când i-am spus că sunt constrâns să 
părăsesc aşa, dintr-o dată, comitatul Devonshire - şi pe 
deasupra nădejdea, încrederea ce şi-o punea în mine! Oh, 
Doamne, ce nemernic lipsit de inimă am mai fost! 

Tăcură amândoi câteva clipe. Elinor vorbi cea dintâi. 

— I-ai spus că ai să te întorci în curând? 

— Nu ştiu ce i-am spus, replică el enervat; fără îndoială că 
mai puţin decât ar fi trebuit să-i spun ţinând seama de 
trecut şi probabil mai multe decât cele confirmate de viitor. 
Nici nu mă mai pot gândi la scena aceea. E imposibil! Şi 
apoi a mai venit şi scumpa dumitale mamă să mă mai 
chinuiască în continuare, cu toată bunătatea şi încrederea 
ei faţă de mine. Doamne, Dumnezeule! A fost într-adevăr un 
chin! Mă simţeam îngrozitor. Nici nu-ţi închipui dumneata, 
domnişoară Dashwood, ce mângâiere înseamnă pentru 
mine să mă gândesc la nefericirea ce-am încercat-o. Îmi 
datorez mie însumi o astfel de răzbunare pentru 
nechibzuinţa prostească şi ticăloasă a propriei mele inimi, 
potrivit căreia toate suferinţele mele trecute nu înseamnă 
pentru mine acum decât triumf şi încântare. Ei bine, am 
plecat, am părăsit tot ceea ce îmi era drag şi m-am dus la 
cei cărora le eram, în cel mai bun caz, indiferent. În timpul 
călătoriei mele la Londra - am mers cu propriii mei cai, prin 
urmare a fost lungă, n-am avut pe nimeni cu cine să 
vorbesc; gândurile mi-erau atât de vesele, totul era atât de 
ademenitor când mă gândeam la ce mă aşteaptă! Iar, pe de 
altă parte, când îmi întorceam privirile înapoi, spre Barton, 
aveam în faţa ochilor o imagine atât de mângâietoare! 

Oh, a fost o călătorie binecuvântată! 

Se opri. 


— Ei bine, domnule, spuse Elinor care, deşi îl compătimea, 
abia aştepta să-l vadă plecat, şi asta-i totul? 

— Totul? Nu, ai uitat ce s-a întâmplat la Londra? 

Scrisoarea aceea ticăloasă? Nu ţi-a arătat-o? 

— Da, am văzut întreaga corespondenţă. 

— Când am primit primul bilet de la ea (şi l-am primit 
numaidecât, căci am fost tot timpul la Londra) nici n-am 
cuvinte să spun prin ce-am trecut - ca să folosesc o expresie 
atât de curentă; sau ca să vorbesc mai simplu, poate prea 
simplu pentru a mai stârni vreo emoție, am încercat un 
sentiment foarte, foarte dureros. Fiecare rând, fiecare 
cuvânt a fost pentru mine - ca să folosesc o metaforă de 
mult banalizată şi pe care scumpa autoare a scrisorilor mi- 
ar interzice-o dacă ar fi aici - un pumnal înfipt în inima mea. 
Şi, uzând de un limbaj asemănător, aş spune că sosirea 
Mariannei la Londra a căzut asupra mea ca o lovitură de 
trăsnet! Trăsnete şi pumnale! Ce reproşuri mi-ar mai fi 
făcut! Gusturile ei, părerile ei, cred că i le cunosc mai bine 
decât pe ale mele şi sunt convins că îmi sunt mai dragi. 

Inima lui Elinor, care în decursul acestei extraordinare 
conversații trecuse adesea de la un sentiment la altul, se 
îmblânzi din nou; cu toate acestea consideră că este de 
datoria ei să-l facă pe Willoughby să renunţe la asemenea 
idei ca cele exprimate mai în urmă. 

— Asta nu-i drept, domnule Willoughby. Adu-ţi aminte că 
eşti căsătorit. Relatează, te rog, doar ceea ce potrivit 
conştiinţei dumitale socoteşti că este necesar să aud eu. 

— Asigurându-mă că îi sunt încă la fel de drag ca în trecut, 
că în ciuda nenumăratelor săptămâni de despărţire 
sentimentele ei nu se schimbaseră şi că avea aceeaşi 
deplină încredere în statornicia mea, bileţelul Mariannei mi- 
a deşteptat remuşcări cumplite. Spun că mi-a deşteptat, 
pentru că timpul şi faptul că trăiam în Londra, ocupațiile şi 
desfrâul, mi le mai potoliseră într-o oarecare măsură; mă 
transformasem într-un ticălos înrăit, considerând că-mi este 
indiferentă şi preferând să-mi închipui că şi eu i-am devenit 


cu siguranţă indiferent; gândindu-mă la ataşamentul dintre 
noi ca la o poveste neserioasă, lipsită de importanţă, dând 
din umeri spre a-mi dovedi că aşa stau lucrurile, încercând 
să reduc la tăcere reproşurile ce mi le făceam, să-mi 
înfrâng scrupulele, spunându-mi uneori în sinea mea că voi 
fi tare bucuros să aflu că s-a măritat bine. Dar biletul primit 
de la ea m-a făcut să mă cunosc mai bine. Mi-am dat seama 
că îmi este mult mai dragă decât orice altă femeie de pe 
lume şi că mă port cu ea într-un chip scandalos. Dar tocmai 
atunci se stabilise totul între domnişoara Gray şi mine. Nu 
mai puteam da înapoi. Tot ceea ce puteam face era să vă 
evit pe amândouă. Nu i-am răspuns Mariannei, încercând 
astfel să o fac să nu-mi mai dea atenţie şi să nu mă mai 
caute; şi un timp am fost chiar foarte hotărât nici să nu trec 
măcar prin Berkeley Street; dar până la urmă, chibzuind că 
e mai înţelept să las impresia că sunt doar o cunoştinţă 
obişnuită, oarecare, într-o dimineaţă, după ce v-am văzut 
plecând, şi ştiindu-mă astfel în siguranţă, mi-am lăsat cartea 
de vizită. 

— Ai aşteptat să ne vezi plecând! 

— Exact precum spui. Ai fi uimită dacă ai afla de câte ori v- 
am supravegheat şi cât de des mi s-a întâmplat să fiu pe 
punctul de a vă întâlni. De multe oria trebuit să intru în 
vreun magazin, spre a evita să fiu zărit de voi, în timp ce 
treceaţi cu trăsura. Deoarece locuiam în Bond Street, rar 
dacă trecea vreo zi în care să nu dau cu ochii de vreuna din 
voi. Şi numai o atenţie permanentă din partea mea, o 
dorinţă fermă şi neabătută de a nu mă lăsa văzut de voi ne- 
a făcut să nu ne întâlnim atâta vreme. I-am evitat cât am 
putut pe Middletoni şi nu numai pe ei, dar pe toţi aceia care 
se puteau dovedi a fi cunoştinţe comune. Neştiind însă că 
Middletonii sunt la Londra, cred că am dat din greşeală 
peste sir John chiar în ziua sosirii lui, adică a doua zi după 
ce trecusem eu pe la doamna Jennings. M-a poftit să vin în 
seara aceea la o petrecere, o serată dansantă acasă la el. 
De nu mi-ar fi spus, încercând în felul acesta să-i accept 


invitaţia, că veniţi, dumneata şi sora dumitale, nu mi-ar fi 
fost de loc teamă să mă aflu în preajma lui. A doua zi de 
dimineaţă am primit un alt bilet de la Marianne; se mai 
arăta încă afectuoasă, sinceră, candidă şi încrezătoare, tot 
ce mă putea face să-mi urăsc propria comportare. Nu i-am 
putut răspunde. Am încercat, dar n-am fost în stare să 
aştern pe hârtie măcar o singură propoziţie. Dar cred că n- 
a existat clipă în ziua aceea în care să nu mă gândesc la ea. 
Dacă mă poţi compătimi, domnişoară Dashwood, 
compătimeşte-mă pentru situaţia în care mă aflam atunci. 
Gândindu-mă numai la sora dumitale, cu inima plină de 
dragoste pentru ea, eram silit să o fac pe fericitul 
îndrăgostit faţă de o altă femeie! Acele trei-patru săptămâni 
au fost îngrozitoare. Ei bine, nu mai trebuie să-ţi spun că, în 
cele din urmă, v-am întâlnit totuşi fără să vreau şi cât de 
frumos m-am mai comportat! Ce seară chinuitoare a fost! 
De o parte Marianne, frumoasă ca un înger şi spunându-mi 
Willoughby pe un asemenea ton! Vai, Doamne! Cum mi-a 
întins mâna, cerându-mi o explicaţie, cu ochii ei fermecători 
aţintiţi asupra feţei mele plini de o căldură atât de 
grăitoare! Iar de cealaltă parte Sophie, geloasă ca dracul, 
privind la tot ceea ce... Dar, nu mai are nici o importanţă, a 
trecut acum. Ce mai seară! Am fugit de voi toţi cât de 
repede am putut, dar nu înainte de a zări faţa dulce a 
Mariannei palidă ca moartea. Aceea a fost ultima, ultima 
dată când mi-a fost dat s-o mai văd; felul în care mi-a apărut 
pentru ultima oară? N-am să uit niciodată! Dar când m-am 
gândit la ea astăzi, crezând că e pe moarte, am fost 
oarecum consolat socotind că ştiam exact cum avea să le 
apară acelora ce aveau să fie ultimii care o mai văd în viaţă. 
Am avut-o mereu în faţă, am avut-o tot timpul în faţa ochilor 
mei, cât am călătorit; avea aceeaşi înfăţişare şi culoare. 

Urmă o scurtă pauză în care amândoi căzură pe gânduri. 
Willoughby fu primul ce reveni la realitate şi rupse tăcerea 
spunând: 


— Ei, atunci să mă grăbesc şi să plec. Eşti sigură că sora 
dumitale e mai bine, că e în afară de pericol? 

— Suntem încredinţaţi de asta. 

— Şi biata voastră mamă, care, o iubeşte la nebunie pe 
Marianne! 

— Dar despre scrisoare, domnule Willoughby, despre 
propria dumitale scrisoare nu ai nimica de spus? 

— Da, da, mai ales despre scrisoarea aceea. Ştii, a doua zi, 
sora dumitale mi-a scris din nou. Ai văzut ce mi-a spus. 
Luam micul dejun în casa familiei Ellison şi scrisoarea ei mi- 
a fost adusă împreună cu altele. Sophie s-a întâmplat să dea 
cu ochii de ea înainte de a o vedea eu; şi forma ei, eleganța 
hârtiei, scrisul de pe ea i-au trezit numaidecât bănuielile. 
Auzise foarte vag despre o legătură de a mea cuo 
domnişoară din Devonshire şi ceea ce se întâmplase chiar 
sub ochii ei cu o seară înainte îi dăduse posibilitatea să 
remarce cine este tânăra şi toate adunate la un loc o 
făcuseră să devină şi mai geloasă încă. Aşadar, arborând 
aerul jucăuş ce te încântă la femeia pe care o iubeşti, 
deschise neîntârziat scrisoarea şi-i citi conţinutul. Fu 
răsplătită aşa cum trebuie pentru neruşinarea ei. Citi ceea 
ce avea să o facă nefericită. l-aş fi putut suporta nefericirea, 
dar trebuia neapărat să-i potolesc mânia, răutatea. Ei, şi ce 
părere ai, pe scurt, despre stilul epistolar al soţiei mele? Un 
stil delicat, duios, cu adevărat feminin, nu-i aşa? 

— Stilul soţiei dumitale! Dar scrisoarea era scrisă chiar de 
mâna dumitale. 

— Da, dar n-am avut altceva de făcut decât să copiez în 
mod docil un şir de propoziţii sub care mi-a fost ruşine să 
mă iscălesc. Originalul a fost opera ei - fericite gânduri 
sugerate chiar de ea, într-un stil atât de dulce! 

Dar ce puteam face? Eram logodiţi, totul era pregătit, ziua 
nunţii fixată - dar vorbesc ca un prost. Totul era pregătit, 
ziua fixată! Vorbind cinstit, aveam nevoie de banii ei şi în 
situaţia în care mă aflam trebuia să fac orice să evit o 
ruptură. Şi la urma urmelor, ce importanţă mai avea pentru 


reputaţia mea în ochii Mariannei şi ai celor din jurul ei felul 
în care îmi era formulat răspunsul? Nu aveam decât un 
singur scop. Trebuia să mă dovedesc un ticălos şi dacă o 
făceam cu eleganţă sau cu mojicie asta nu mai conta. „Şi-au 
pierdut pentru totdeauna orice iluzie ar mai fi putut avea 
despre mine, mi-am spus. Voi fi pentru totdeauna izgonit 
din societatea lor; mă consideră un om lipsit de scrupule; 
scrisoarea nu va face altceva decât să mă socotească şi un 
nemernic.” Astfel cugetam pe când, cu un fel de nepăsare 
disperată, copiam cuvintele soţiei mele, despărţindu-mă de 
tot ce-mi mai rămăsese de la Marianne. Am fost silit să-i dau 
cele trei bileţele ce mi le trimisese - din nefericire erau 
toate trei în portvizitul meu, căci altfel aş fi negat că le mai 
am şi le-aş fi păstrat cu sfinţenie. A trebuit să le scot la 
iveală şi n-am putut nici măcar să le sărut. lar şuviţa ei de 
păr - pe aceea o purtasem întotdeauna asupra mea, în 
acelaşi portvizit care fu scotocit acum de doamna 
respectivă cu aceeaşi agresivitate zâmbitoare - acea 
scumpă şuviţă, totul, până şi ultima amintire îmi fu smulsă 
de ea. 

— Greşeşti foarte mult domnule Willoughby; eşti foarte 
vinovat, spuse Elinor pe când, fără să vrea, vocea îi trăda o 
emoție plină de compătimire; n-ar trebui să vorbeşti în felul 
acesta nici de doamna Willoughby şi nici de sora mea. 
Singur ţi-ai ales soarta. Nimeni nu te-a silit s-o faci. Îi 
datorezi soţiei dumitale cel puţin politeţe şi respect. 
Probabil că ţine la dumneata, căci altfel nu te-ar fi luat de 
bărbat. Dacă vorbeşti despre ea cu atât de puţină 
amabilitate şi cu dispreţ nu-i aduci nici o compensație 
Mariannei; şi nici nu cred că-ţi uşurezi în vreun fel 
conştiinţa. 

— Să nu-mi vorbeşti de soţia mea, spuse el oftând din 
greu; nu merită să-ţi fie milă de ea. Ştia că nu ţin la ea, 
atunci când m-am însurat. Ei bine, ne-am căsătorit şi ne-am 
dus la Combe Magna să fim fericiţi şi apoi ne-am întors la 
Londra să petrecem. Şi acum nu ţi-e milă de mine, 


domnişoară Dashwood? Sau ţi-am spus degeaba toate 
astea? Nu sunt oare - cât de cât - mai puţin vinovat în ochii 
dumitale decât până acum? N-am fost întotdeauna rău 
intenţionat. N-am reuşit să-mi spăl nici măcar o părticică de 
vină? 

— Te-ai dezvinovăţit, fireşte, într-o oarecare, într-o foarte 
mică măsură. Te-ai dovedit a fi, în general, ceva mai puţin 
vinovat de cum te credeam eu. Inima dumitale s-a dovedit a 
fi mai puţin înrăită, mai puţin haină. Dar nu ştiu, zău dacă 
ştiu, cum ai fi putut aduce mai multă suferinţă decât ai 
izbutit să pricinuieşti. 

— Ai să vrei să-i împărtăşeşti şi surorii dumitale, când se 
va face bine, cele ce ţi-am spus? Permite-mi să apar mai 
puţin vinovat şi în ochii ei, ca şi în ai dumitale. 

Mi-ai spus că m-a şi iertat. Dă-mi voie să-mi închipui că 
dacă are să ştie mai bine ce-i în inima mea şi care-s 
sentimentele mele de acum are să mă ierte mai spontan, 
mai firesc şi cu mai multă înţelegere. Vorbeşte-i, te rog, 
despre nefericirea şi căinţa mea; asigur-o de statornicia 
sentimentelor mele şi, dacă vrei, spune-i te rog că în 
momentul de faţă îmi este mai dragă ca oricând. 

— Am să-i spun tot ceea ce este necesar să-ţi explice 
comportarea. Dar nu mi-ai pomenit încă de motivul anume 
care te-a făcut să vii acum şi nici de felul în care ai aflat 
despre boala ei. 

— Aseară, în foaierul teatrului Drury Lane, m-am întâlnit 
cu sir John Middleton; şi când m-a văzut, mi-a vorbit, pentru 
prima dată în ultimele două luni. Constatasem, fără uimire 
sau resentiment, că de când m-am însurat se face că nu mă 
mai cunoaşte. Dar în clipa aceea, bun la suflet, cinstit şi 
prostuţ cum este, plin de indignare împotriva mea şi de 
îngrijorare faţă de sora dumitale, n-a putut rezista ispitei de 
a-mi spune ceea ce ştia că ar fi trebuit să mă necăjească 
profund, deşi probabil se temea că totuşi vorbele lui n-au să 
aibă nici un efect asupra mea. Aşa că, mi-a spus foarte pe 
şleau că Marianne Dashwood este la Cleveland pe patul de 


moarte din cauza unei infecţii foarte grave; o scrisoare pe 
care o primise în dimineaţa aceea de la doamna Jennings 
arăta că este ameninţată de un pericol iminent, că Palmerii 
părăsiseră conacul înspăimântați; şi-aşa mai departe. Am 
fost prea izbit de această veste ca să mai pozez în 
nesimţitor, chiar şi în ochii unui om atât de puţin perspicace 
ca sir John. I s-a îmblânzit inima când m-a văzut suferind şi 
reaua-voinţă pe care o simţea faţă de mine a dispărut până 
într-atâta, încât, atunci când ne-am despărţit, mi-a strâns 
chiar şi mâna, amintindu-mi de o veche promisiune ce mi-o 
făcuse, de a-mi da un câine de vânătoare. Prin ce-am trecut 
când am auzit că sora dumitale este pe moarte şi mai ales 
că are să se prăpădească socotindu-mă cel mai mare ticălos 
de pe lume, dispreţuindu-mă şi urându-mă în ultimele clipe 
ale vieţii ei! Cum aş fi putut oare şti ce intenţii îngrozitoare 
mi se vor fi atribuit? Ştiam că există în orice caz o anumită 
persoană care mă putea înfăţişa ca fiind în stare de orice. 
Au fost nişte clipe oribile pentru mine! M-am hotărât 
repede şi azi-dimineaţă la opt eram în trăsură. Acum ştii 
totul. 

Elinor nu-i răspunse. Tăcută, se gândea la răul ireparabil, 
pe care o independenţă prea devreme câştigată. 

— Ce avusese drept consecinţe fireşti o predispoziţie spre 
trândăvie, desfrâu şi lux - i-l adusese minţii, caracterului şi 
fericirii unui bărbat care, pe lângă faptul că era atrăgător şi 
înzestrat, mai era şi sincer şi cinstit din fire, sensibil şi 
afectuos. Lumea îl făcuse să devină risipitor şi înfumurat - 
risipa şi înfumurarea îl transformaseră într-un om împietrit 
şi egoist. Înfumurarea, ce-şi căuta victorii vinovate în 
detrimentul altora, îl implicase într-o sinceră legătură de 
dragoste pe când risipa sau cel puţin vlăstarul ei, nevoia, 
ceruse sacrificarea acestei iubiri. Fiecare înclinaţie greşită, 
mânându-l spre rău, îl mânase în acelaşi timp spre 
pedeapsă. Dragostea de care se rupsese, neţinând seama 
de onoare, de sentimente, de propriile lui interese de 
fericire, îi stăpânea acum - când nu şi-o mai putea permite - 


fiecare gând; şi legătura de dragul căreia şi, fără să aibă 
vreun scrupul, adusese nefericirea surorii ei, se dovedea a 
fi pentru el un izvor de suferinţă din care nu mai avea într- 
adevăr nici o scăpare. La capătul a câtorva minute 
Willoughby o făcu pe Elinor să-şi revină din reveria ei, 
trezindu-se el însuşi dintr-una cel puţin la fel de dureroasă; 
se sculă, tresărind şi gata de plecare îi spuse: 

— N-are rost să mai rămân; trebuie să mă duc. 

— Te întorci la Londra? 

— Nu, la Combe Magna. Am treabă acolo; mă întorc în 
capitală într-o zi sau două. La revedere. 

Îi întinse mâna, iar Elinor nu se simţi în stare să nu i-o dea 
pe a ei. Willoughby i-o strânse cu multă afecţiune. 

— Sper că ai despre mine o părere ceva mai bună decât 
înainte, nu? Spuse el, lăsându-i mâna şi sprijinindu-se de 
poliţa căminului, de parc-ar fi uitat că trebuie să plece. 

Elinor îl asigură că are dreptate, că-liartă, că-i pare rău 
de el şi că nu-i doreşte decât binele, c-ar vrea chiar să-l ştie 
mulţumit - şi-i dădu câteva sfaturi blânde de cum ar trebui 
să se poarte pentru a deveni mai fericit. Dar răspunsul lui 
nu fu prea încurajator: 

— Cât despre asta, spuse el, trebuie să-mi duc crucea prin 
lume cum voi putea. Pentru mine fericirea conjugală este 
exclusă. Dacă totuşi mi se îngăduie să sper că dumneata şi 
ai dumitale vă interesaţi de soarta şi de faptele mele, acest 
lucru ar fi un mijloc - ar putea fi o pavăză - cel puţin aş 
avea un ţel în viaţă. Fără îndoială că pe Marianne am 
pierdut-o pentru totdeauna. Dacă vreo întâmplare fericită 
mi-ar reda libertatea... 

Elinor îl opri cu un reproş. 

— Bine, spuse el, atunci încă o dată la revedere. Acum plec 
să aştept cu groază să se producă un anumit eveniment. 

— La ce te referi? 

— La căsătoria surorii dumitale. 

— Te înşeli foarte tare. N-o poţi pierde în mai mare măsură 
decât ai pierdut-o. 


— Dar o va câştiga altcineva. Şi dacă acel altcineva va fi 
persoana pe care, dintre toate celelalte o preţuiesc cel mai 
puţin... dar n-am să mai rămân spre a nu pierde 
compătimirea dumitale îngăduitoare, dovedindu-mă mai 
puţin iertător tocmai cu cei pe care i-am rănit cel mai rău. 
Rămâi cu bine şi... Domnul să te aibă în pază! 

Şi cu aceste cuvinte ieşi din odaie aproape în fugă. 

CAPITOLUL XIV. 

Câtva timp după ce Willoughby o părăsise şi chiar după ce 
zgomotul făcut de trăsura lui se pierdu în depărtare, Elinor 
rămase mult prea apăsată de o mulţime de gânduri - ce se 
băteau cap în cap, dar care aveau cu toatele drept rezultat 
doar o profundă tristeţe - ca să-şi mai poată măcar aduce 
aminte de sora ei. 

Willoughby, pe care cu o jumătate de oră în urmă îl urâse, 
considerându-l cel mai nemernic dintre oameni, Willoughby, 
în ciuda tuturor cusururilor lui, îi deştepta o puternică 
compătimire pentru suferinţa pe care i-o provocau chiar 
ele. Ajunsese astfel să privească despărţirea lui definitivă de 
familia ei cu un sentiment de duioşie, de regret, care - după 
cum recunoscu ea curând în sinea ei - era mai degrabă pe 
măsura dorințelor decât pe cea a meritelor lui. Era 
conştientă că influenţa pe care o exercita asupra minţii ei 
era mult sporită de împrejurări ce nu trebuiau să aibă, de 
fapt, vreo greutate, de marele lui farmec personal, de felul 
lui de a fi - deschis, afectuos şi înflăcărat - care nu 
însemnau merite în sine şi de dragostea lui încă fierbinte 
pentru Marianne, din păcate însă o iubire vinovată. Dar ea 
îşi dădu seama de cum stau cu adevărat lucrurile cu mult 
înainte de a se fi eliberat de influenţa lui. 

Când în cele din urmă se reîntoarse la Marianne care încă 
mai dormea, constată că tocmai este pe punctul de a se 
deştepta, refăcută, aşa cum sperase ea, de un somn atât de 
lung şi de binefăcător. Elinor avea inima plină. Trecutul, 
prezentul şi viitorul, vizita lui Willoughby, faptul că 
Marianne era în afara oricărei primejdii şi sosirea mamei ei 


ce trebuia să se producă atât de curând, toate acestea îi 
aduseră o agitaţie spirituală, care înlătură orice urmă de 
oboseală, făcând-o doar să se teamă că se va da de gol faţă 
de sora ei. Dar nu prea avu timp ca teama să pună 
stăpânire pe ea, căci la mai puţin de jumătate de oră de la 
plecarea lui Willoughby, zgomotul unei alte trăsuri o făcu să 
coboare iar scările. Dornică s-o cruţe pe mama ei chiar şi de 
o singură clipă inutilă de încordare chinuitoare, se repezi în 
vestibul şi ajunse la uşa din faţă pentru a o primi şia o 
sprijini tocmai când aceasta intra în casă. 


Doamna Dashwood, a cărei spaimă, în timp ce se apropiau 
de casă, aproape că o convinsese că Marianne nu mai era în 
viaţă, nu mai putu nici măcar să întrebe de ea, şi nici să-i 
spună vreo vorbă lui Elinor; dar aceasta, fără să mai 
aştepte salutări sau întrebări îi dădu pe dată vestea cea 
bună; iar mama ei, prinzând-o din zbor cu obişnuitul ei 
optimism, fu într-o clipă tot atât de copleşită de fericire pe 
cât fusese mai înainte de înspăimântată. Intră în salon, 
sprijinită pe de o parte de fiica ei, iar pe de alta de prietenul 
lor; şi o dată acolo, vărsând lacrimi de bucurie, şi încă 
incapabilă de a rosti vreo vorbă, o îmbrăţişă pe Elinor de 
nenumărate ori, întorcându-se din când în când către 
colonelul Brandon, spre a-i strânge mâna, aruncându-i 
priviri pline de recunoştinţă şi care dovedeau că este 
încredinţată că şi el e fericit. Colonelul îi împărtăşea 
sentimentele, dar într-o tăcere încă şi mai adâncă decât a 
ei. 

De îndată ce doamna Dashwood îşi mai reveni puţin, prima 
ei dorinţă fu să o vadă pe Marianne şi peste două minute 
era alături de iubita ei copilă, care-i devenise încă şi mai 
dragă pentru că n-o văzuse de atâta vreme, pentru că 
avusese atâta de suferit şi pentru că fusese în pericol, 
încântarea pe care o încercă Elinor când îşi dădu seama cât 
sunt ele de emoţionate să se revadă, nu fu umbrită decât de 
teama că Mariannei o să-i piară somnul; dar doamna 
Dashwood ştia să fie calmă; şi chiar şi prudentă când era în 
joc viaţa unui copil; şi Marianne, mulţumită să ştie că mama 
ei este lângă ea şi conştientă de faptul că este prea slăbită 
să susţină o conversaţie, se supuse de bunăvoie tăcerii şi 
liniştei prescrise de toate îngrijitoarele ei. Doamna 
Dashwood ţinu cu tot dinadinsul s-o vegheze toată noaptea; 
iar Elinor, ascultând de rugăminţile mamei ei, se duse la 
culcare. Dar odihna ce părea a fi cerută de o noapte albă şi 
de multe ceasuri de istovitoare îngrijorare, întârzie să vină 
din pricina stării ei agitate. Willoughby, „bietul Willoughby”, 
aşa cum îşi permitea acum să-i spună, îi revenea neîncetat 


în minte: n-ar fi trebuit pentru nimic în lume să accepte să-l 
asculte dezvinovăţindu-se; şi când se acuza, când îşi dădea 
dreptate pentru că-l judecase atât de aspru până atunci. 
Dar gândul că-i promisese să-i relateze surorii ei ce aflase 
de la el constituia un chin permanent, îi era groază să facă 
acest lucru, îi era groază de efectul pe care l-ar putea avea 
asupra Mariannei: se îndoia că, după o asemenea explicaţie, 
ar mai putea fi fericită cu altul; şi o clipă i-ar fi plăcut să-l 
ştie pe Willoughby văduv. Dar apoi, aducându-şi aminte de 
Brandon, îşi reproşă acest gând, dându-şi seama că sora ei 
ar trebui să răsplătească suferinţele şi statornicia 
colonelului mult mai mult decât pe ale rivalului său şi dori 
orice altceva mai degrabă decât moartea doamnei 
Willoughby. 

Şocul pe care ar fi trebuit să-l producă asupra doamnei 
Dashwood misiunea colonelului Brandon la Barton fusese 
mult atenuat de teama pe care o simţise mama fetelor. 

Era atât de neliniştită cu privire la starea Mariannei, încât 
se hotărâse să pornească înspre Cleveland chiar în ziua 
aceea, fără să mai aştepte alte veşti şi făcuse atâtea 
pregătiri în vederea plecării încă dinaintea sosirii 
colonelului, încât, când el veni, doamna şi domnul Carey 
tocmai trebuiau să treacă pe acolo să o ia pe Margaret la ei, 
deoarece doamna Dashwood nu voia s-o ducă într-un loc 
unde ar fi putut exista pericol de molipsire. 

Pe zi ce trecea, Marianne se simţea tot mai bine; iar 
veselia optimistă a înfăţişării şi vorbelor doamnei Dashwood 
dovedea că este, aşa cum o şi afirma în nenumărate 
rânduri, una dintre cele mai fericite fiinţe din lume. Elinor 
nu-i putea asculta această declaraţie şi vedea dovezile 
adevărului ei fără să se întrebe uneori dacă mama ei îşi mai 
aduce vreodată aminte de Edward. Dar, încrezându-se în 
seninătatea cu care Elinor îi înfăţişase într-o scrisoare 
dezamăgirea suferită de ea, doamna Dashwood fu luată pe 
sus de exuberanţa bucuriei ei, aşa încât nu se mai gândi la 
nimic altceva, decăt la ceea ce i-ar fi putut-o spori. Soarta i- 


o redase pe Marianne, smulgând-o din ghearele unei 
primejdii la care contribuise şi ea, după câte începea să-şi 
dea seama, datorită faptului că în mod greşit încurajase 
acea nefericită idilă a Mariannei cu Willoughby; iar 
însănătoşirea fetei mai însemna pentru ea şi un alt izvor de 
bucurie, la care Elinor nu se gândise. Dar el îi fu împărtăşit 
lui Elinor de îndată ce se ivi ocazia ca ele să poată sta de 
vorbă între patru ochi. 

— Iată-ne în sfârşit şi singure. Draga mea Elinor, tu încă 
nu ştii cât de profundă este fericirea mea. Colonelul 
Brandon o iubeşte pe Marianne. Mi-a spus-o chiar el. 

Fiica ei, simțindu-se pe rând impresionată, întâi în mod 
plăcut, apoi în mod neplăcut, fiind mai întâi uimită şi pe 
urmă câtuşi de puţin mirată, o ascultă atentă, fără să scoată 
vreo vorbă. 

— Să nu fi ştiut cât de puţin semeni cu mine, scumpa mea 
Elinor, m-aş fi mirat foarte tare văzând cât eşti de liniştită. 
Dacă m-aş fi hotărât să mă gândesc la vreun avantaj posibil 
pentru familia mea, aş fi ajuns la concluzia că lucrul cel mai 
de dorit pentru noi ar fi o căsătorie între colonelul Brandon 
şi una din voi; şi cred că de fapt Marianne va fi cea mai 
fericită ca soţie a lui. 

Elinor aproape că ar fi vrut s-o întrebe ce motive are să 
gândească una ca asta, pentru că era sigură că n-ar fi putut 
avea niciunul, dacă ar fi fost să ţină seama cu nepărtinire de 
vârsta, firea şi sentimentele lor; dar mama lor era 
întotdeauna furată de imaginaţie în orice privinţă; aşa că în 
loc s-o mai întrebe ceva, nu mai ţinu seama de atitudinea 
mamei ei şi zâmbi. 

— Brandon mi s-a destăinuit pe de-a-ntregul ieri, în timpul 
călătoriei. Totul s-a pornit pe neaşteptate, fără nici o 
intenţie. După cum cred că-ţi închipui, eu nu puteam vorbi 
despre altceva decât despre copila mea, iar el nu şi-a putut 
ascunde tristeţea; mi-am dat seama că suferă la fel de mult 
ca şi mine; iar el, gândindu-se poate că aşa cum se prezintă 
astăzi lucrurile în lume, o simplă prietenie n-ar justifica o 


compătimire atât de fierbinte; sau mai degrabă, fără să se 
mai gândească de loc, dând, presupun, drumul unor 
sentimente pe care nu le mai putea ţine în frâu, îmi aduse 
la cunoştinţă dragostea lui statornică, serioasă şi sinceră 
pentru Marianne. S-a îndrăgostit de ea, dragă Elinor, de 
cum a văzut-o. 

Dar în acest moment al relatării Elinor recunoscu nu 
limbajul şi declaraţiile colonelului, ci înfloriturile fireşti 
aduse de fantezia activă a mamei ei, care înfrumuseţa după 
cum simţea nevoia tot ce-i era pe plac. 

— Afecţiunea lui pentru ea depăşind cu mult orice ar fi 
putut Willoughby să simtă sau să pretindă că simte, fiind 
mai caldă, mai sinceră şi mai statornică, oricum am vrea să- 
i spunem, nu l-a părăsit nici când a aflat de sentimentul 
nefericit pe care Marianne l-a manifestat pentru acel tânăr 
netrebnic! O dragoste lipsită de orice egoism ce nu era 
încurajată de nici o speranţă. S-ar fi încumetat chiar să o 
ştie fericită cu un alt bărbat! Ce suflet nobil! 

Ce caracter sincer şi deschis! Nimeni nu se poate înşela în 
privinţa lui! 

— Toată lumea ştie, replică Elinor, că domnul Brandon este 
un om extraordinar. 

— Sunt convinsă că aşa şi este, îi spuse mama ei, cu multă 
seriozitate, căci, după ce-am fost astfel încercată de soartă, 
aş fi ultima care să încurajeze o asemenea iubire sau care 
să se bucure măcar la vederea unui astfel de sentiment. Dar 
faptul că a venit să mă aducă, în condiţiile în care a făcut-o, 
dovedind o prietenie atât de promptă, de plină de zel, eo 
dovadă suficientă vă avem de-a face cu un om cu totul 
deosebit. 

— Dar caracterul lui, îi răspunse Elinor, nu poate fi judecat 
numai după această faptă bună la care l-ar fi îndemnat 
dragostea lui pentru Marianne, chiar dacă n-ar mai fi să 
ţinem seama că era şi un gest de omenie. Doamna Jennings 
şi Middletonii îl cunosc bine de multă vreme şi-l iubesc şi-l 
respectă cu toţii; şi chiar şi eu, pot spune, că-l cunosc foarte 


bine, deşi nu de prea multă vreme; şi-l stimez şi-l preţuiesc 
atât de mult, încât, dacă Marianne poate fi fericită cu el, mă 
voi grăbi, întocmai ca şi tine, să consider această legătură, 
ca fiind pentru noi cea mai mare binecuvântare din lume. 
Dar ce răspuns i-ai dat? 

I-ai încurajat speranţele? 

— Oh, iubita mea! Pe atunci nu-i puteam vorbi de speranţe 
nici lui şi nici mie. S-ar fi putut ca în clipa aceea Marianne 
să fie pe moarte. Dar el nu mi-a cerut să-i dau speranţe sau 
să-l încurajez. Nu mi s-a adresat ca unui părinte, ci mi-a 
făcut o destăinuire involuntară a unui sentiment irezistibil 
ca unei prietene de la care aşteaptă o consolare. Dar, e 
foarte adevărat că după un timp - la început nu i-am putut 
da nici o speranţă, căci eram prea copleşită - i-am spus că, 
dacă Marianne va trăi, aşa cum nădâăjduiam că se va- 
ntâmpla, voi fi cât se poate de fericită să-i ajut să se 
căsătorească; şi de când am ajuns, de când mi-am dat 
seama că din fericire primejdia a trecut, i-am spus-o cu şi 
mai multă tărie, l-am încurajat pe cât am putut. Timpul, i- 
am spus, are să facă totul. Inima Mariannei n-are să 
tânjească la nesfârşit după un om de teapa lui Willoughby. 
Fără îndoială că meritele pe care le are Brandon o să-i 
câştige dragostea Mariannei. 

— Dac-ar fi însă să judecăm după starea de spirit a 
colonelului, nu s-ar putea spune c-ai reuşit să-l faci prea 
optimist. 

— Nu. El crede că iubirea Mariannei are rădăcini prea 
adânci, ca să-i treacă în scurt timp; şi chiar presupunând că 
inima ei ar fi liberă, e prea puţin încrezător în forţele lui, ca 
să mai poată crede că ar fi vreodată în stare s-o facă să 
simtă ceva pentru el, ţinând seama de deosebirea de vârstă 
şi de temperament dintre ei. Dar în această privinţă se 
înşeală. El e mai în vârstă decât ea doar atât încât acest 
lucru să însemne un avantaj: să-l facă să aibă o fire 
statornică şi principii stabile; şi sunt sigură că şi 
temperamentul lui este tocmai potrivit pentru a o face 


fericită pe sora ta. Înfăţişarea şi manierele lui îl avantajează 
şi ele. Dar să nu-ţi închipui că sunt orbită de părtinire: fără 
îndoială că nu e la fel de frumos ca Willoughby; pe de altă 
parte însă chipul lui are ceva mult mai plăcut. 

Nu ştiu dacă-ţi aduci aminte că în ochii lui Willoughby era 
întotdeauna ceva ce mi-a displăcut. 

Elinor nu-şi putu aminti de una ca asta; dar fără să aştepte 
vreo încuviinţare din partea fetei ei, doamna Dashwood 
continuă: 

— Şi comportarea lui, a colonelului vreau să zic, nu numai 
că-mi este mai pe plac decât mi-a fost vreodată a lui 
Willoughby, dar dovedeşte ceva care ştiu prea bine că are 
să stabilească o legătură mai solidă între Marianne şi el. 
Bunătatea lui, atenţia sinceră pe care o arată faţă de 
semenii lui şi simplitatea-i bărbătească, atât de firească, e 
mult mai potrivită cu adevăratul ei temperament decât 
vioiciunea, adesea artificială şi adesea deplasată, a celuilalt. 
Sunt încredinţată că, dacă s-ar fi dovedit că Willoughby este 
într-adevăr un om cumsecade, cum nu s-a arătat a fi, cu 
toate acestea Marianne n-ar fi fost niciodată la fel de 
fericită cu el cum va fi cu domnul Brandon. 

Se opri. Fiica ei nu putu fi cu totul de acord cu ea, dar nu- 
şi exprimă cu glas tare părerea, aşa încât nu aduse nici o 
jignire. 

— La Delaford nu va fi prea departe de mine, adăugă 
doamna Dashwood, chiar dac-am să rămân la Barton; dar 
după toate probabilitățile - căci după câte am auzit satul e 
mare - nu mă îndoiesc că trebuie să existe pe aproape vreo 
căsuţă sau vilişoară care să ne convină tot atât de mult ca 
actuala noastră locuinţă. 

Biata Elinor! Avea din nou de înfruntat perspectiva de a 
ajunge la Delaford! Dar ea avea o fire hotărâtă. 

— Şi pe urmă când te gândeşti şi cât e de bogat! Căci, ştii, 
când ajungi la vârsta mea, toată lumea ţine seama de asta; 
Şi deşi eu nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu exact ce avere are. 
Sunt sigură că e destul de frumugşică. 


Tocmai atunci fură întrerupte de intrarea unei alte 
persoane; şi Elinor se retrase pentru a chibzui în linişte la 
toate, pentru a-i ura succes prietenului ei şi totuşi nu fără a 
simţi o strângere de inimă pentru Willoughby. 

CAPITOLUL XIVI. 

Boala Mariannei, deşi prin natura ei nu putea să n-o 
slăbească, durase destul de puţin pentru a nu-i întârzia 
însănătoşirea; iar tinereţea, vigoarea ei firească şi ajutorul 
oferit de prezenţa mamei sale, o făcură să-şi revină atât de 
lin încât să-i permită ca, la patru zile de la sosirea doamnei 
Dashwood, să se poată muta în budoarul doamnei Palmer. 
Şi o dată instalată acolo, colonelul Brandon fu poftit s-o 
viziteze, chiar la insistenţele Mariannei, care ardea - de 
nerăbdare să-i exprime caldele ei mulţumiri pentru că îi 
adusese mama. 

După părerea lui Elinor, emoția pe care el o manifestă 
când intră în odaie şi văzu cât de mult se schimbase şi-i luă 
mâna palidă pe care Marianne i-o întinse numaidecât, 
izvora probabil şi din altceva decât din dragostea ce-o 
simţea pentru ea sau din faptul că îşi dădea seama că 
ceilalţi sunt conştienţi de sentimentele lui; curând Elinor 
descoperi în ochii lui trişti şi în felul în care se schimba la 
faţă în timp ce o privea pe sora ei, că el îşi aduce probabil 
aminte de multe scene nefericite din trecut, amintiri 
sugerate desigur de acea asemănare dintre Marianne şi 
Eliza, despre care el îi pomenise şi care devenise acum, 
fără-ndoială şi mai izbitoare, din pricina ochilor duşi în 
fundul capului, a pielii de o culoare bolnăvicioasă, a felului 
în care stătea sprijinindu-se pe spate, din cauza slăbiciunii, 
cât şi din pricina căldurii cu care-şi arăta recunoştinţa faţă 
de el. 

Doamna Dashwood, care şi ea era la fel de atentă ca şi 
Elinor la cele ce se petreceau, având însă cu totul altceva în 
minte şi aşadar căutând să descopere cu totul altceva, nu 
văzu nimic în purtarea colonelului decât ceea ce îi sugerau 
cele mai simple şi mai evidente senzaţii, iar vorbele şi 


acţiunile Mariannei - ajunse ea să se convingă - lăsau să se 
întrevadă ceva mai mult decât simpla gratitudine. 

După alte două-trei zile, deoarece Marianne îşi revenea 
vizibil pe zi ce trecea, doamna Dashwood, îndemnată atât 
de propriile ei dorinţe, cât şi de acelea ale fiicei ei, începu 
să vorbească de plecarea la Barton. De hotărârile ei 
depindeau măsurile ce trebuiau să le ia cei doi prieteni ai 
lor: doamna Jennings nu putea pleca de la Cleveland atâta 
timp cât doamna Dashwood şi fiicele ei mai erau încă acolo; 
şi foarte curând, după ce fu rugat de toată lumea, colonelul 
fu convins să-şi considere şederea acolo ca fiind la fel de 
certă, dacă nu şi la fel de indispensabilă. Pe de altă parte, la 
insistenţele lui şi ale doamnei Jennings, doamna Dashwood 
acceptă să se folosească de trăsura colonelului în drumul 
lor de întoarcere, pentru ca fiica ei bolnavă să călătorească 
mai confortabil; iar domnul Brandon, la invitaţia ce-i fu 
adresată de către doamna Dashwood şi chiar şi de doamna 
Jennings, a cărei fire binevoitoare şi activă o făcea să fie 
săritoare şi prietenoasă nu numai în ceea ce o privea, ci şi 
în numele altora, se oferi cu plăcere să treacă peste vreo 
câteva săptămâni pe la vilă să le facă o vizită, cu ocazia 
căreia avea să-şi ia înapoi trăsura. 

Sosi şi ziua despărțirii, când trebuiau să plece de la 
Cleveland. Marianne îşi luă rămas bun de la doamna 
Jennings cu manifestări deosebite şi îndelungi de profundă 
recunoştinţă - o recunoştinţă respectuoasă şi însoţită de 
nenumărate urări de bine, care păreau să izvorască din 
străfundul inimii ei, dintr-o tainică pocăință pentru lipsa de 
atenţie ce-o dovedise faţă de ea în trecut; îi spuse la 
revedere colonelului Brandon cu o cordialitate 
prietenească. El o ajută, cu multă grijă, să se urce în 
trăsură, arătându-se parcă doritor ca ea să ocupe cel puţin 
jumătate din aceasta. Apoi intrară doamna Dashwood şi 
Elinor, iar colonelul şi doamna Jennings rămaseră singuri să 
mai vorbească despre prietenele ce tocmai plecaseră,. Şi să 
simtă cât sunt de trişti, până când doamna Jennings fu 


chemată în trăsura ei, să se mai consoleze puţin de 
pierderea celor două tinere prietene ale ei, pălăvrăgind cu 
camerista şi numaidecât după aceea colonelul Brandon 
porni de unul singur spre Delaford. 

Doamna Dashwood şi fetele ei călătoriră două zile, iar 
Marianne le suportă fără să dea semne de oboseală prea 
mare. lot ce putea realiza afecțiunea cea mai zeloasă şi 
grija cea mai plină de solicitudine pentru a o face să se 
simtă bine constitui preocuparea fiecăreia dintre cele două 
grijulii însoţitoare ale Mariannei şi amândouă fură 
răsplătite prin faptul că ea călători comod şi liniştit. 

Seninătatea surorii ei îi oferi o deosebită satisfacţie lui 
Elinor. După ce o văzuse pe Marianne suferind neîncetat 
săptămâni de-a rândul, cu sufletul chinuit de durere, 
neavând nici curajul să se destăinuie şi nici bărbăţia să 
ascundă totul, Elinor observă acum, cu o bucurie pe care 
nimeni altul nu o putea împărtăşi, o evidentă linişte 
sufletească, linişte care fiind, după cum nădăjduia ea, 
rezultatul unor meditații profunde, aveau cu siguranţă s-o 
aducă în cele din urmă la mulţumire şi voioşie. 

Pe când se apropiau de Barton însă, şi dădură peste 
peisaje în care fiecare câmpie şi fiecare copac îi aduceau 
aminte de ceva deosebit şi dureros, Marianne deveni tăcută 
şi gânditoare şi întorcându-şi faţa ca ele să n-o poată vedea, 
rămase cu privirea aţintită la cele ce i se perindau pe 
dinaintea ochilor. Dar Elinor nici nu se miră şi nici nu-i găsi 
vreo vină pentru această atitudine; şi când, ajutând-o să 
coboare din trăsură, Elinor observă că Marianne plânsese, 
acest lucru i se păru o emoție foarte firească ce nu putea în 
nici un caz să deştepte un sentiment mai puţin tandru decât 
compătimirea, iar faptul că încercase să-şi ascundă 
lacrimile era doar spre lauda ei. În întreaga sa comportare 
de după aceea, Elinor remarcă tendinţa unei minţi ce 
devenise conştientă că trebuie să se stăpânească; fiindcă, 
nici nu intrară bine în salonaşul lor, că Marianne se uită de 
jur împrejur cu un aer dârz, de parcă ar fi fost ferm 


hotărâtă să se obişnuiască de îndată cu toate obiectele ce i- 
ar fi putut aduce aminte de Willoughby. Nu vorbi decât 
puţin, dar toate cuvintele pe care le rosti erau menite să 
stârnească voioşie; şi deşi uneori îi scăpa câte un suspin, 
era întotdeauna compensat de zâmbet. După-masă vru să-şi 
încerce pianul. Se duse până la el, dar notele pe care i se 
opriră ochii mai întâi erau ale unei opere de care-i făcuse 
rost Willoughby şi care conţinea câteva dintre duetele lor 
favorite, având numele lui, scris cu propria-i mână, pe 
prima foaie. Asta era prea mult. Clătină din cap, puse notele 
deoparte şi după ce-şi plimbă câteva minute degetele pe 
clape, se plânse că simte o slăbiciune în degete şi închise 
capacul declarând, totuşi, cu tărie, că în viitor va exersa 
foarte mult. 

Ziua următoare nu aduse vreo modificare acestor 
simptome favorabile. Dimpotrivă, cu mintea şi trupul 
întărite deopotrivă de odihnă, se comportă şi vorbi cu mai 
multă vioiciune autentică spunând că abia aşteaptă 
întoarcerea lui Margaret şi discutând despre nepreţuita 
unitate a familiei ce va fi astfel restabilită, despre 
obiceiurile lor comune şi despre buna dispoziţie a societăţii 
lor, ca despre singura fericire pe care merita să o doreşti. 

— Când vremea se va linişti şi după ce o să-mi revin în 
puteri, spuse ea, o să facem împreună plimbări lungi în 
fiecare zi. O să mergem până la ferma de la marginea dunei 
şi-o să vedem cum le mai merge copiilor; o să ne ducem 
până la noile plantaţii ale lui sir John de la Barton Cross şi 
de la Abbeyland, să vizităm deseori vechile ruine ale 
mânăstirii şi-o să încercăm să dăm de urma vechilor 
fundaţii până unde ni s-a spus că ajungeau pe vremuri. Sunt 
încredinţată că vom fi fericite. Sunt convinsă că ne vom 
petrece vara în deplină mulţumire. Nu vreau să mă scol 
niciodată mai târziu de ora şase şi de atunci şi până la cină 
am să-mi împart tot timpul între muzică şi lectură. Mi-am 
făcut eu un plan al meu şi sunt hotărâtă să încep un studiu 
serios. Cunosc prea bine biblioteca noastră ca să mai pot 


recurge la ea pentru altceva decât ca să mă amuz. Dar la 
Barton Park sunt o mulţime de lucrări ce merită să fie citite, 
şi mai sunt şi altele, mai moderne pe care ştiu că le-aş putea 
împrumuta de la colonelul Brandon. Citind chiar numai şase 
ore pe zi, voi câştiga în decurs de un an o educaţie care 
simt că-mi lipseşte în momentul de faţă. 

Elinor îşi preţui sora pentru un plan atât de nobil, deşi 
zâmbi în sinea ei când îşi dădu seama de fantezia-i 
nesăţioasă, aceeaşi care o împinsese până la extrema unei 
indolenţe trândave şi a unei nemulțumiri egoiste şi care 
acum făcea să pară excesiv un plan privitor la îndeletniciri 
atât de raţionale şi la o stăpânire de sine atât de lăudabilă. 
Zâmbetul i se transformă totuşi în suspin când îşi aduse 
aminte că nu-şi îndeplinise încă făgăduiala ce i-o făcuse lui 
Willoughby şi-i era teamă că ceea ce trebuia să-i comunice 
ar putea tulbura din nou starea de spirit a Mariannei, 
distrugând, cel puţin pentru un timp, această frumoasă 
perspectivă de paşnică activitate. Dorind, aşadar, să mai 
amâne acel ceas nefast, se hotări să aştepte până ce sora ei 
se va mai înzdrăveni. Dar n-avu încotro şi curând trebui să- 
şi încalce hotărârea. 

Marianne era acasă de vreo două-trei zile, înainte ca 
vremea să fi devenit destul de frumoasă ca să-i permită unei 
convalescente să se aventureze în aer liber. Dar în cele din 
urmă avură parte de o dimineaţă blândă, plăcută, o 
dimineaţă ce-ar fi putut ispiti dorinţele fiicei şi-ar fi putut 
îndreptăţi încrederea mamei; aşa că Marianne, sprijinindu- 
se de braţul lui Elinor, începu să se plimbe pe aleea din faţa 
casei atâta timp cât o putea face fără să obosească. 

Cele două surori porniră încetişor, aşa cum o cerea 
sănătatea şubredă a Mariannei, care nu se mai plimbase de 
când fusese bolnavă; şi nu se îndepărtaseră decât atât cât 
să poată vedea pe de-a-ntregul dealul din spatele casei lor, 
când, cu ochii aţintiţi asupra lui, Marianne se opri şi spuse 
calm: 


— Uite-acolo, chiar acolo, zise ea, arătând cu mâna, pe 
movila aceea, acolo am căzut, şi-acolo l-am văzut prima dată 
pe Willoughby. 

Vocea i se stinse când îi rosti numele, dar revenindu-şi 
numaidecât, adăugă: 

— Sunt mulţumită să constat că pot privi fără să mă 
întristez spre locul acela. Să mai discutăm oare subiectul, 
Elinor? Spuse ea, ezitând. Sau poate ar fi o greşeală? 

Sper că acum pot vorbi despre asta aşa cum se cuvine. 

Elinor o îndemnă cu multă duioşie să-şi deschidă inima. 

— Cât priveşte părerile de rău, zise Marianne, nu prea mai 
simt aşa ceva în legătură cu el. N-am de gând să-ţi vorbesc 
despre sentimentele ce le-am avut pentru el, ci despre ceea 
ce simt eu acum. În momentul de faţă, dac-aş fi sigură într-o 
anumită privinţă, dacă mi s-ar permite să gândesc că n-a 
jucat întotdeauna teatru, că nu m-a înşelat întotdeauna, dar 
mai presus de toate dac-aş fi încredinţată că n-a fost 
niciodată chiar atât de ticălos cum m-a făcut uneori 
imaginaţia mea să mă tem că este, după ce-am aflat de 
povestea nefericită a acelei fete... 

Se opri. Elinor se bucură auzindu-i cuvintele şi-i spuse: 

— Dac-ai fi încredinţată de acest lucru, ai impresia că te-ai 
simţi mai liniştită. 

— Da. Liniştea mea sufletească este de două ori tulburată 
de această situaţie; căci nu numai că este îngrozitor să 
bănuieşti de asemenea intenţii pe cineva, care-a însemnat 
ce-a însemnat pentru mine, dar cum apar eu în propriii mei 
ochi? Într-o situaţie ca a mea, ce altceva decât o afecţiune 
ruşinos de nestăpânită m-a putut expune la... 

— Bine, dar atunci, o întrebă sora ei, cum îţi explici 
comportarea lui? 

— Atunci l-aş socoti - oh, şi cu câtă bucurie - l-aş socoti 
doar frivol, din cale-afară de frivol. 

Elinor nu mai spuse nimic. În sinea ei se dădea o luptă: ce 
era mai bine să facă: să-i spună povestea chiar atunci sau s- 


o amâne pe când Marianne se va fi înzdrăvenit; şi câteva 
minute merseră în tăcere. 

În cele din urmă, Marianne spuse, oftând: 

— Nu-i doresc prea mult bine din moment ce-aş vrea ca 
gândurile lui tainice să nu fie mai puţin plăcute decât ale 
mele. Va avea destul de suferit în cazul acesta. 

— Îţi compari oare comportarea cu a lui? 

— Nu. O compar cu ce-ar fi trebuit să fie; o compar cuata, 
Elinor. 

— Dar situaţiile noastre nu se aseamănă câtuşi de puţin. 

— Ba s-au asemănat mai mult decât purtarea noastră. 

Draga mea Elinor, nu apăra, din bunătate, ceea ce ştiu că 
judecata ta condamnă cu siguranţă. Boala mi-a dat prilejul 
să reflectez. Mi-a dat răgazul şi calmul necesar pentru o 
serioasă reculegere. Cu mult înainte de a-mi fi revenit 
îndeajuns pentru a putea vorbi, eram perfect capabilă să 
reflectez. M-am gândit la trecut; şi propria mea comportare 
de la începutul cunoştinţei noastre cu el, nu m-a făcut să 
constat decât un şir de imprudenţe faţă de mine însămi şi 
de mici răutăţi faţă de alţii. Mi-am dat seama că propriile 
mele simţăminte mi-au adus suferinţe şi că lipsa mea de 
tărie sufletească faţă de el era cât pe-aci să mă bage în 
groapă. Ştiam prea bine că boala mea mi-o datoresc mie 
însămi, din pricina unei neglijenţe pe care am manifestat-o 
faţă de propria-mi sănătate şi care, încă de pe atunci, mi-am 
dat seama că este greşită. Dac-aş fi murit, ar fi însemnat 
sinucidere. N-am fost conştientă de pericolul în care m-am 
aflat, decât după ce-am scăpat de el; dar mă mir cum de mi- 
am mai revenit, încercând sentimentele pe care mi le-au 
provocat aceste reflecţii... mă mir cum de însăşi dorinţa 
mea de a trăi pentru a avea timp să-mi răscumpăr greşelile 
în faţa lui Dumnezeu şi a voastră, a tuturor, nu m-a ucis pe 
dată. Şi dac-aş fi murit câtă suferinţă ţi-aş fi provocat ţie, 
îngrijitoarea mea, prietena mea, sora mea! Tu, care-ai văzut 
tot egoismul meu fără astâmpăr din ultima vreme; tu care 


ştiai de tot zbuciumul inimii mele! Cum aş fi rămas oare în 
amintirea ta? 

Şi-apoi mama! Cum ai fi putut s-o consolezi! Nici nu găsesc 
cuvinte să-mi exprim oroarea pe care o am faţă de mine 
însămi. Ori de câte ori îmi îndreptam gândurile spre trecut, 
nu vedeam decât vreo datorie neglijată sau vreo slăbiciune 
căreia mă lăsasem pradă. Mi se părea că i-am rănit pe toţi. 
N-am răsplătit decât cu un dispreţ lipsit de orice urmă de 
recunoştinţă bunătatea, nesfârşita bunătate a doamnei 
Jennings. Am fost insolentă şi nedreaptă cu familiile 
Middleton, Palmer şi Steele, şi chiar cu oricare dintre 
cunoştinţele noastre obişnuite; inima îmi era împietrită, nu 
le mai recunoştea meritele şi mă iritau până şi atenţiile lor. 
Lui John, ba şi lui Fanny chiar, până şi lor, le-am dat mai 
puţin decât le datoram, chiar dacă nu meritau prea mult. 
Dar tu, tu mai presus de toată lumea, mai presus chiar şi 
decât mama, ai fost nedreptăţită de mine. Eu şi numai eu 
ştiam ce-i în inima ta şi cât suferi; şi în ce măsură m-a 
influenţat acest lucru? Nu m-a dus la nici un fel de 
compătimire care să-ţi fie de folos ţie sau mie. Îţi aveam 
exemplul în faţă; dar la ce mi-a slujit? Am ţinut seama oare 
mai mult de tine şi de tihna ta? Ţi-am imitat eu stăpânirea 
ta de sine sau ţi-am micşorat oare obligaţiile luând parte la 
acele îndeletniciri de generală complezenţă sau de 
deosebită gratitudine pe care a trebuit de atunci să le duci 
la bun sfârşit de una singură? Nu, nici măcar atunci când te 
ştiam nefericită şi cu atât mai puţin când te credeam că te 
simţi în largul tău; n-am făcut nici un efort pe calea datoriei 
sau a prieteniei, permiţând durerii să sălăşluiască doar în 
sufletul meu, regretând numai acea inimă care mă 
nedreptăţise şi mă părăsise şi lăsându-te pe tine - faţă de 
care pretindeam că am o nesfârşită afecţiune - să fii 
nefericită din pricina mea. 

Dar aici încetă şuvoiul de reproşuri ce şi le făcea; iar 
Elinor, nerăbdătoare s-o aline, deşi prea cinstită pentru a o 


măguli, îi aduse pe dată laudele şi sprijinul atât de mult 
meritate de sinceritatea şi de pocăâinţa Mariannei. 

Aceasta o strânse de braţ şi răspunse: 

— Eşti foarte bună. Viitorul o va dovedi. M-am gândit eu la 
un plan al meu, şi dac-am să mă pot ţine de elam să 
reuşesc să-mi stăpânesc sentimentele şi să-mi schimb în 
bine caracterul. N-am să le mai las să-i supere pe alţii şi nici 
să mă mai chinuie pe mine. De aici înainte n-am să trăiesc 
decât pentru familia mea. Tu, mama şi Margaret veţi fi de 
azi înainte întregul meu univers; o să-mi împart dragostea 
numai între voi. N-am să mai doresc niciodată câtuşi de 
puţin să mă îndepărtez de voi sau de căminul meu: şi dac- 
am să mai apar vreodată în societate, apoi atunci am s-o fac 
numai ca să vă arăt că sunt mai smerită, că inima mea e mai 
bună şi că pot face faţă cum se cuvine îndatoririlor 
mondene, obligaţiilor minore pe care ni le impune viaţa, cu 
amabilitate şi răbdare. Iar în ceea ce-l priveşte pe 
Willoughby, cred că n-ar avea nici un rost să pretind că-l voi 
uita curând sau că-l voi uita vreodată. Amintirea ce i-o port 
n-o să poată fi înlăturată de vreo schimbare a situaţiei şi 
nici a părerilor mele. Dar va fi ţinută în frâu, dominată de 
credinţă, de rațiune, de o activitate asiduă. Se opri şi 
adăugă cu un glas mai scăzut: 

— Dac-aş putea măcar şti ce-i în inima lui, mi-ar fi mult mai 
uşor să suport totul. 

Elinor, care de câtva timp tot chibzuia dacă ar fi potrivit 
sau nu să îndrăznească să-i relateze spusele lui Willoughby 
chiar atunci, îi auzi vorbele, fără însă ca acest lucru să o 
ajute să ia în sfârşit o hotărâre; şi dându-şi seama că dacă 
reflecţia nu e de nici un folos, curajul trebuie să facă totul, 
se pomeni deodată că începe să-i spună adevărul. 

Reuşi să-i relateze faptele cu destulă dibăcie, după 
părerea ei; o pregăti cu multă precauţie pe nerăbdătoarea 
ei ascultătoare; îi povesti simplu şi cinstit punctele 
principale pe care îşi întemeiase Willoughby scuzele; 


recunoscu toată căinţa lui drept sinceră şi nu atenuă decât 
declaraţiile sale că ar mai iubi-o şi acum pe Marianne. 

Marianne nu scoase o singură vorbă. Tremura, iar privirile 
îi erau aţintite în pământ. Buzele îi păliră încă şi mai tare 
decât când era bolnavă. Inima ei era chinuită de mii de 
întrebări, dar nu îndrăzni să rostească niciuna. Sorbea 
toate cuvintele lui Elinor cu nesaţ, cu răsuflarea întretăiată 
de emoție; fără să-şi dea seama, mâna ei o strânse pe aceea 
a surorii sale, iar lacrimile îi şiroiră pe obraji. 

Fiindu-i teamă că sora ei prea se obosise, Elinor o conduse 
spre casă; şi până ce ajunseră la uşa vilei lor, dându-şi prea 
bine seama cât de curioasă trebuie să fie Marianne, deşi 
aceasta nu-i puse nici măcar o singură întrebare, Elinor nu-i 
vorbi decât de Willoughby şi despre conversaţia ce-o 
avusese cu el; şi-i relată cu o atentă minuţiozitate fiecare 
detaliu referitor la înfăţişarea lui şi la cuvintele ce i le 
adresase, bineînţeles în măsura în care-şi putea permite să- 
i dea amănunte, fără a stârni vreo primejdie. De îndată ce 
intrară în casă, Marianne o părăsi şi se retrase sus, în 
camera ei, după ce o sărută cu recunoştinţă şi după ce rosti 
doar câteva cuvinte, pe care abia le putu articula printre 
lacrimi: 

— Spune-i şi mamei. 

Elinor nici nu vru măcar să încerce să tulbure 
singurătatea pe care sora ei o căuta acum pe bună 
dreptate; şi cu gândurile preocupate de a-i prevedea 
rezultatul şi hotărâtă să reia subiectul, dacă cumva s-ar fi 
întâmplat ca Marianne să nu-l redeschidă, se îndreptă spre 
salonaş spre a duce la îndeplinire rugămintea pe care 
Marianne i-o adresase la despărţire. 

CAPITOLUL XLVII. 

Doamna Dashwood nu asculta fără emoție apărarea ce i se 
aduse fostului ei favorit. Se bucură să ştie că poate fi 
absolvit de o parte din acuzaţiile ce i se aduseseră; îi păru 
rău pentru el; ar fi vrut să-l ştie fericit. Dar nu mai putu 
avea pentru el sentimentele din trecut. Nimic nu i-l mai 


putea aduce înapoi Mariannei, cu o reputaţie nepătată şi o 
credinţă neclintită. Nimic nu putea şterge suferinţele ce i le 
pricinuise Mariannei şi nici atitudinea lui vinovată faţă de 
Eliza. Nimic nu putea aşadar să o facă pe doamna 
Dashwood să aibă aceeaşi stimă ce i-o purtase şi nici să-i 
atingă în vreun fel oarecare interesele colonelului Brandon. 

Dacă, la fel ca şi Elinor, doamna Dashwood ar fi auzit 
întreaga poveste chiar de la Willoughby, dac-ar fi fost 
martora tulburării lui profunde şi-ar fi fost influenţată de 
înfăţişarea şi comportarea lui - este foarte probabil că l-ar fi 
compătimit mai mult. Dar Elinor n-avea nici puterea, nici 
dorinţa să stârnească asemenea sentimente în inima 
interlocutoarelor ei, printr-o amănunţită relatare, aceleaşi 
sentimente pe care le încercase ea când îl ascultase. 
Meditaţia o făcuse să judece calm şi îi temperase propriile 
ei păreri despre meritele lui Willoughby; aşa că nu dorea 
altceva decât să prezinte pur şi simplu realitatea şi să dea 
în vileag adevăratele lui trăsături de caracter, fără ca vreo 
subliniere duioasă să permită fanteziei să facă tot felul de 
presupuneri. 

În aceeaşi seară, pe când erau împreună toate trei, 
Marianne începu să vorbească din nou despre el din 
proprie iniţiativă. Dar faptul că un timp rămăsese cufundată 
într-o meditaţie agitată, neliniştită, că i se îmbujoraseră 
obrajii, pe când vorbea şi că vocea îi era nesigură, toate 
acestea dovedeau limpede că n-o făcea fără efort. 

— Aş vrea să vă asigur pe amândouă, spuse ea, că văd 
lucrurile aşa cum aţi dori voi să le văd. 

Doamna Dashwood ar fi întrerupt-o imediat, încercând să 
o calmeze cu manifestări de duioşie, dacă Elinor, care voia 
cu adevărat să afle părerea sinceră a surorii ei, nu ar fi 
îndemnat-o cu un semn nerăbdător să tacă. Marianne 
continuă încet: 

— Cele ce mi-au fost împărtăşite de Elinor azi dimineaţă 
au fost o mare mângâiere pentru mine; am auzit-o 
spunându-mi exact ceea ce aş fi vrut să aflu. 


Vocea i se stinse câteva momente, dar revenindu-şi 
adăugă, mai calmă decât până atunci: 

— Acum sunt pe deplin mulţumită şi nu mai doresc nimic 
altceva. N-aş fi putut fi niciodată fericită alături de el dacă 
aş fi aflat toate acestea, aşa cum era normal să se întâmple, 
mai curând sau mai târziu. N-aş mai fi avut nici încredere, 
nici stimă pentru el. 

— Ştiu, ştiu că aşa este, strigă mama ei. Să fi fost fericită 
alături de un bărbat atât de desfrânat! Alături de cineva 
care-a tulburat liniştea celui mai drag dintre prietenii 
noştri, celui mai bun dintre oameni! Nu - nu i-ar fi stat în 
fire Mariannei să fie fericită cu un asemenea bărbat! 
Conştiinţa ei, conştiinţa ei atât de sensibilă ar fi simţit tot 
ce-ar fi trebuit să simtă cea a soţului ei. 

Marianne oftă şi repetă: 

— Nu mai vreau nimic altceva. 

— Priveşti chestiunea, zise Elinor, exact cum trebuie să fie 
ea considerată de o minte înţeleaptă şi sănătoasă; şi 
îndrăznesc să spun că îţi dai seama, la fel de bine ca şi 
mine, că nu numai în această împrejurare, dar şi în multe 
altele, ai motive suficiente să fii convinsă că mariajul tău ţi- 
ar fi adus negreşit multe buclucuri şi dezamăgiri ce nu pot 
fi puse la îndoială, în care ai fi fost prea puţin sprijinită de o 
afecţiune care, din partea lui, s-ar fi dovedit mult mai puţin 
solidă. Dacă te-ai fi căsătorit cu el, ai fi fost întotdeauna 
săracă. El singur recunoaşte că e un risipitor şi întreaga-i 
comportare demonstrează că jertfa de sine este un cuvânt 
pe care nici nu-l înţelege. Pretenţiile lui pe de o parte şi pe 
de alta lipsa ta de experienţă, într-o căsnicie întemeiată pe 
un venit mic, foarte mic, n-ar fi făcut decât să ducă la 
supărări, care n-ar fi fost mai puţin dureroase pentru tine, 
cu atât mai mult cu cât ţi-ar fi fost cu totul necunoscute şi 
neaşteptate. Ştiu că sentimentul tău de onoare şi cinste te- 
ar fi făcut, când ţi-ai fi dat seama de cum stau lucrurile, să 
încerci să fii cât se poate mai econoamă; şi, poate că dacă 
cumpătarea s-ar fi mărginit numai la bunăstarea ta, ţi s-ar fi 


permis să o practici - dar mai departe... şi-n ce măsură ar fi 
reuşit doar propria ta administrare, împinsă la maximum, 
să împiedice ruina ce-ar fi început încă înainte de căsătoria 
ta? Dincolo de aceasta, oricât de raţională ar fi fost 
strădania ta de a-i restrânge costisitoarele plăceri, n-ar 
trebui oare să ne temem că, în loc să convingi un om atât de 
egoist să consimtă la aşa ceva, ai fi reuşit doar să ai mai 
puţină influenţă asupra inimii lui şi să-l faci să regrete 
legătura care l-a implicat în asemenea dificultăţi? 

Buzele Mariannei tremurară şi repetă cuvântul „egoist” pe 
un ton ce spunea: „Crezi într-adevăr că aşa este?” 

— Întreaga lui comportare, replică Elinor, de la începutul 
şi până la sfârşitul idilei voastre, nu s-a bazat decât pe 
egoism. Din egoism s-a jucat la început cu sentimentele tale 
şi tot din egoism, atunci când şi ela început să te 
îndrăgească, a amânat mărturisirea acestui lucru şi a 
plecat, în cele din urmă, de la Barton. Propria lui plăcere 
sau comoditate i-au fost principiul călăuzitor în toate 
amănuntele. 

— E foarte adevărat. Nu s-a gândit niciodată la fericirea 
mea. 

— În momentul de faţă, continuă Elinor, regretă ce-a făcut. 
Şi de ce-o regretă? Pentru că a constatat că cele ce-a făcut 
nu i-au priit. Nu l-au făcut fericit. În prezent nu mai are 
încurcături financiare - nu mai suferă din pricina unui rău 
de felul acesta, aşa că nu se gândeşte decât la faptul că s-a 
însurat cu o femeie a cărei fire este mai puţin plăcută decât 
a ta. Dar poţi oare din toate acestea să tragi concluzia că, 
dacă s-ar fi însurat cu tine, ar fi fost fericit? Ar fi avut 
neplăceri de altă natură, în cazul din urmă ar fi suferit din 
pricina nevoilor materiale, care, acum că nu le mai 
cunoaşte, le consideră a fi cu totul lipsite de importanţă. Ar 
fi avut o soţie de care nu s-ar fi putut plânge, dar ar fi fost 
întotdeauna strâmtorat, mereu sărac; şi probabil că foarte 
curând ar fi învăţat să preţuiască nenumăratele avantaje 
ale unei, moşii fără datorii şi ale unui venit frumuşel ca fiind 


mult mai importante decât chiar fericirea casnică şi decât 
însăşi firea unei neveste. 

— Nu mă îndoiesc că aşa este, spuse Marianne, şi că n-am 
nimic de regretat... nimic altceva decât propria-mi nebunie. 

— Spune mai degrabă că nu regreţi decât imprudenţa 
mamei tale, copila mea, spuse doamna Dashwood; ea este 
răspunzătoare de întreaga situaţie. 

Marianne nu vru să o lase să continue; şi Elinor, mulţumită 
că fiecare dintre ele îşi dă seama de propria greşeală, vru 
să evite amintirea trecutului ce-ar fi putut înrăutăţi starea 
de spirit a surorii ei; aşa că revenind la primul subiect, 
Elinor continuă numaidecât: 

— Eu cred că întreaga poveste ne poate face să tragem o 
singură concluzie corectă şi anume că toate greutăţile lui 
Willoughby au provenit din primul lui păcat împotriva 
virtuţii, din comportarea lui faţă de Eliza Williams. Această 
ticăloşie pe care a săvârşit-o a fost punctul de plecare al 
tuturor celor ce i-au urmat - mai puţin grave - şi al întregii 
lui nemulțumiri de acum. 

Marianne încuviinţă din inimă observaţiile lui Elinor, iar 
acestea din urmă fură un prilej pentru mama lor de a 
enumera suferinţele şi meritele colonelului Brandon, cu 
căldura dictată atât de prietenie cât şi de interes. Dar 
Marianne nu părea că aude mare lucru din ce spune mama 
ei. 

După cum se şi aşteptase, Elinor observă în următoarele 
două-trei zile că Marianne nu se mai întremează aşa cum 
începuse; dar cum hotărârea ei părea a fi neabătută şi cum 
ea încerca încă să pară veselă şi degajată, Elinor rămase 
încredinţată că timpul îşi va spune cuvântul asupra sănătăţii 
ei. 

Se întoarse şi Margaret şi astfel întreaga familie ajunse să 
fie din nou împreună, şi-şi reîncepură viaţa tihnită în 
vilişoara lor, şi chiar dacă încă nu-şi îndeplineau 
îndeletnicirile obişnuite cu tot atâta energie ca atunci când 


se stabiliseră la Barton, plănuiră cel puţin să le continue cu 
mult zel în viitor. 

Elinor devenise nerăbdătoare să mai afle unele lucruri 
despre Edward. Nu mai auzise nimic despre el de când 
plecase ea de la Londra, nu ştia nimic nou despre intenţiile 
lui şi nici nimic sigur despre actuala lui reşedinţă. Din 
pricina bolii Mariannei, între Elinor şi fratele ei avusese loc 
un schimb de scrisori; şi în prima scrisoare ce o primise de 
la John, dăduse peste următoarea propoziţie: „Nu ştim 
nimic despre nefericitul nostru Edward, şi nu pot nici măcar 
să mă interesez în legătură cu acest subiect, interzis cu 
străşnicie, dar trag concluzia că mai este. 

Încă la Oxford”; numai atât află ea despre Edward din 
corespondenţa lui John, căci numele lui Edward nu mai fu 
nici măcar pomenit în următoarele scrisori. Dar nu-i era 
sortit să rămână multă vreme neştiutoare despre măsurile 
ce le luase el. 

Într-o dimineaţă, servitorul lor fusese trimis la Exeter cu 
nişte treburi; şi pe când le servea masa şi după ce 
răspunsese la întrebările stăpânei lui cu privire la felul în 
care îşi îndeplinise misiunea, le făcu şi următoarea 
comunicare din proprie iniţiativă: 

— Cred că ştiţi, doamnă, că domnul Ferrars s-a căsătorit. 

Marianne tresări îngrozitor, îşi aţinti ochii asupra lui 
Elinor, o văzu pălind şi se lăsă pe spate, pradă unei crize de 
nervi. Doamna Dashwood, ale cărei priviri se îndreptaseră 
instinctiv în aceeaşi direcţie, pe când îi răspundea 
servitorului, fu şocată să constate, după înfăţişarea lui 
Elinor, cât de mult suferă de fapt; şi, o clipă mai târziu, 
speriată în aceeaşi măsură şi din cauza Mariannei, nu mai 
ştiu căreia dintre cele două fete ale ei să-i dea atenţie mai 
întâi. 

Servitorul, care nu observă decât că domnişoara Marianne 
nu se simte bine, fu îndeajuns de înţelept să o cheme pe una 
dintre fetele de serviciu, care, cu ajutorul doamnei 
Dashwood, o duse aproape pe sus până în cealaltă odaie. 


Între timp Marianne îşi mai reveni puţin; iar mama ei, 
lăsând-o în grija lui Margaret şi a slujnicei, se reîntoarse la 
Elinor care, deşi încă mult tulburată, îşi recăpătase până- 
ntr-atât stăpânirea de sine şi glasul, încât tocmai se 
pregătea să-l întrebe pe Thomas de unde aflase vestea. 
Doamna Dashwood îşi luă imediat asupra ei toată bătaia de 
cap în această privinţă, aşa că Elinor beneficie de informaţii 
fără să-şi mai dea osteneala să le ceară. 

— Cine ţi-a spus că domnul Ferrars s-a căsătorit, Thomas? 

— L-am văzut chiar eu pe domnul Ferrars azi dimineaţă la 
Exeter, doamnă, şi am văzut-o şi pe doamna dumnealui, 
domnişoara Steele cum îi zicea înainte. Erau amândoi într-o 
trăsură ce s-a oprit în faţa hanului New London, când eu m- 
am dus acolo cu un bilet de-al lui Sally, de la Barton Park, 
pentru fratele ei, care este unul dintre surugii. S-a 
întâmplat că mi-am ridicat ochii când am trecut pe lângă 
trăsură, aşa că am văzut imediat că în ea e domnişoara 
Steele a mică; aşa că mi-am scos pălăria şi ea m-a cunoscut 
şi m-a chemat şi a întrebat de dumneavoastră, doamnă, şi 
de domnişoarele, mai ales de domnişoara Marianne şi mi-a 
poruncit să vă spun din partea ei salutări şi din partea lu 
domn Ferrars, cele mai frumoase salutări şi urări şi cât de 
rău le pare că nu are timp să vină să vă vadă, da ei era 
foarte grăbiţi să meargă mai departe, că trebuia să mai 
meargă niţeluş o bucată de vreme, da orişicât că are să 
treacă neapărat să vă vadă când s-or întoarce. 

— Dar ţi-a spus că s-a măritat, Thomas? 

— Da, doamnă. A zâmbit şi mi-a spus cum şi-a schimbat 
numele de când este prin părţile astea. Dumneaei a fost 
întotdeauna o domnişoară binevoitoare, care vorbeşte pe 
şleau şi care se poartă frumos. Aşa că mi-am luat şi eu coraj 
să-i urez fericire. 

— Şi era şi domnul Ferrars cu ea în trăsură? 

— Da, doamnă, l-am văzut chiar când se lăsa pe spate pe 
pernă, dar nu s-a uitat în sus: dumnealui nu prea e un domn 
care să vorbească mult. 


Inima lui Elinor îşi dădea foarte bine seama că lui Lucy nu- 
i prea convenea să se afişeze şi probabil că doamna 
Dashwood îşi explică lucrurile cam în acelaşi fel. 

— Şi nu mai era nimeni în trăsură? 

— Nu, doamnă, nu era decât ei doi. 

— Nu ştii de unde veneau? 

— Drept de la Londra, cum mi-a spus domnişoara Lucy - 
vreau să zic doamna Ferrars. 

— Şi se duceau mai departe, spre apus? 

— Da, doamnă, dar nu ca să zăbovească mult. O să se- 
ntoarcă repede şi-o să treacă negregşit pe aici. 

La auzul acestor cuvinte, doamna Dashwood se uită la fiica 
ei; dar Elinor era prea înţeleaptă ca să le aştepte vizita. O 
recunoştea întrutotul pe Lucy în mesajul pe care-l primise, 
dar era încredinţată că Edward nu va trece niciodată pe la 
ele. Remarcă, pe un ton scăzut, că probabil se duceau la 
domnul Pratt, lângă Plymouth. 

Se părea că Thomas nu mai ştia nimic în plus. Dar Elinor 
avea aerul că ar fi vrut să mai afle şi alte lucruri. 

— Şi ai aşteptat să-i vezi plecând, înainte de a te întoarce? 

— Nu, doamnă - caii ieşea chiar atunci, dar eu n-am putut 
să mai zăbovesc; mi-a fost frică să nu întârziu. 

— Şi doamna Ferrars arăta bine? 

— Da, doamnă, şi mi-a zis că se simte foarte bine; şi eu am 
zis întotdeauna că e o domşoară foarte frumoasă... şi părea 
că-i grozav de mulţumită. 

Doamnei Dashwood nu-i mai veni în minte nici o altă 
întrebare; aşa că îl pofti pe Thomas să strângă faţa de masă 
şi să se retragă, nemaiavând nevoie de nimic. Marianne îi 
trimisese vorbă că n-o să mai mănânce, cât despre doamna 
Dashwood şi Elinor, îşi pierduseră şi ele pofta de mâncare; 
iar Margaret se putea considera a fi foarte privilegiată 
pentru că, după toate necazurile prin care trecuseră 
surorile ei în ultima vreme, după ce ele fuseseră în atâtea 
rânduri în situaţia de a nu le mai arde de mâncare ea, 


Margaret, nu fusese niciodată nevoită să rămână 
nemâncată. 

După ce se aduse desertul şi vinul, doamna Dashwood şi 
Elinor rămaseră singure şi multă vreme stătură împreună, 
cufundate în gânduri, fără ca vreuna să scoată o vorbă. 
Doamna Dashwood nu îndrăznea să facă nici o remarcă, 
fiindu-i teamă să încerce a o mângâia. Îşi dădea acum 
seama că greşise atunci când se bizuise pe seninătatea pe 
care Elinor voise să o simuleze; şi pe bună dreptate trase 
concluzia că fata ei mai mare îi prezentase anume lucrurile 
într-o lumină atenuată, spre a nu-i mai spori nefericirea ce 
i-o pricinuise suferinţa Mariannei. Constată că fusese 
indusă în eroare de atenţia grijulie, înţeleaptă a fiicei ei, 
care o lăsase să-şi închipuie că ataşamentul, pe care ea îl 
observase în trecut, foarte limpede, era de fapt mult mai 
puţin decât se obişnuise să creadă sau decât se dovedea 
acum a fi. Doamnei Dashwood îi era tare teamă că din 
pricina acestei impresii greşite fusese nedreaptă, lipsită de 
atenţie, ba, mai mult încă, fusese rea cu Elinora ei; că 
mâhnirea Mariannei, pentru că fusese mai făţiş 
recunoscută, mai sub ochii ei, o făcuse să-şi manifeste prea 
mult duioşia faţă de Marianne, şi să uite că poate şi Elinor, 
cealaltă fiică a ei, suferă aproape tot atât de mult, evident 
fără să exagereze lucrurile şi fără să se dea bătută. 

CAPITOLUL XILVIII. 

Elinor îşi dădu acum seama de deosebirea dintre 
aşteptarea unui eveniment neplăcut, despre care ştii prea 
bine că are să aibă loc, şi situaţia faptului împlinit. Constată 
aşadar că, fără să vrea, păstrase întotdeauna în inima ei 
speranţa că, atâta timp cât Edward e încă neînsurat, s-ar 
mai putea întâmpla ceva care să împiedice căsătoria lui cu 
Lucy; că propria lui hotărâre, intervenţia unor prieteni sau 
vreun mariaj mai avantajos pentru domnişoara Steele ar 
putea surveni, în aşa fel încât toată lumea să fie fericită. Dar 
acum el era însurat; şi ea se condamnă în inima ei pentru că 
se mai lăsase încă amăgită de asemenea iluzii care făceau 


ca acum vestea pe care o primise să-i aducă şi mai multă 
suferinţă. 

La început rămase puţin mirată să afle că se însurase atât 
de repede, înainte (după câte îşi închipuia) să fi fost 
hirotonisit şi înainte, aşadar, de a fi intrat în stăpânirea 
parohiei, dar îşi dădu curând seama cât de probabil era ca 
Lucy, în grija ei egoistă, în graba ei de a pune mâna pe el, să 
nu mai ţină seama de nimic altceva decât de riscul ce i-l 
putea aduce o amânare. Se căsătoriseră - se căsătoriseră la 
Londra - şi în momentul acela se grăbeau să ajungă la 
unchii ei. Ce trebuie să fi simţit Edward aflându-se la doar 
patru mile de Barton... văzându-l pe servitorul mamei ei... 
şi auzind mesajul transmis de Lucy! 

Presupunea că foarte curând se vor stabili la Delaford: 

— Delaford - locul unde se unelteau atâtea lucruri ce-o 
puteau interesa; locul pe care dorea să-l cunoască şi pe 
care voia, totuşi, să-l evite. Într-o clipă îi şi văzu în căsuţa 
parohială: o văzu pe Lucy organizând totul, energică, şi 
izbutind să le ducă pe toate la bun sfârşit, îmbinând dorinţa 
unei aparenţe elegante cu o cumpătare dusă la extrem şi 
fiindu-i ruşine să nu fie cumva bănuită măcar de jumătate 
din şiretlicurile ce avea să le folosească pentru a face 
economii, urmărindu-şi propriile interese în toate 
privinţele; încercând să obţină favorurile colonelului 
Brandon, ale doamnei Jennings şi a tuturor prietenilor ei 
avuţi. Pe Edward nu şi-l putu închipui într-un fel anume, şi 
nici nu vroia să şi-l închipuie. Fericit sau nefericit, nu putea 
fi nicicum mulţumită, gândindu-se la el: încerca să-şi alunge 
din minte orice imagine a lui. 

Lui Elinor îi plăcea să creadă că vreuna dintre cunoştinţele 
lor din Londra le va scrie pentru a le anunţa evenimentul şi 
pentru a le mai da şi alte amănunte; dar zilele treceau fără 
ca ele să primească veşti sau vreo scrisoare. Deşi nu era 
convinsă că vreunul dintre prietenii ei este cu adevărat de 
condamnat, ea îi găsea vinovaţi pe toţi. Erau cu toţii 
nepăsători sau indolenţi. 


— Când te gândeşti să-i scrii colonelului Brandon, 
mămică? Întrebarea izbucni ca urmare a nerăbdării lui 
Elinor, care dorea să afle mai multe amănunte. 

— l-am scris săptămâna trecută, iubita mea, şi mă aştept 
mai degrabă să-l văd sosind decât să primesc vreo scrisoare 
de la el. L-am rugat insistent să vină la noi şi nu m-aş mira 
de loc să-l văd intrând în casă azi, mâine sau în oricare din 
zile. 

Asta însemna ceva... era un lucru pe care-l putea aştepta 
cu nerăbdare. Era imposibil ca domnul Brandon să nu-i 
poată da vreo informaţie. 

Nici nu-i trecuseră bine prin minte toate aceste gânduri, 
când silueta unui bărbat călare o făcu să-şi îndrepte 
privirile spre fereastră. Călărețul se opri la poarta casei lor. 
Era un gentilom... trebuia să fie chiar colonelul Brandon. 
Acum avea să afle şi alte amănunte şi începu să tremure în 
aşteptarea lor. Dar nu era colonelul Brandon; noul venit n- 
avea nici aerul şi nici înălţimea colonelului. Dacă ar fi fost 
cu putinţă ar fi spus mai degrabă că este Edward. Privi din 
nou. Bărbatul tocmai descălecase: nu mai putea fi vorba de 
vreo eroare - era Edward în persoană. Elinor se retrase de 
la fereastră şi se aşeză. 

„Vine de la domnul Pratt anume să ne vadă. Promit să fiu 
calmă... promit să mă stăpânesc.” 

Într-o clipă văzu că şi mama şi surorile ei îşi dăduseră 
seama de greşeală. O văzu pe mama ei şi pe Marianne 
schimbându-se la faţă... le văzu uitându-se la ea şi şoptindu- 
şi ceva între ele. Ar fi dat orice să poată vorbi, spre a le face 
să înţeleagă că nu doreşte ca ele să manifeste răceală, sau 
lipsă de consideraţie în atitudinea lor faţă de el; dar nu putu 
rosti un singur cuvânt şi fu silită să lase totul pe seama 
propriului lor tact. 

Nimeni nu scoase vreo vorbă. Aşteptau toate patru în 
tăcere ca vizitatorul să-şi facă apariţia. Îi auziră paşii pe 
pietrişul aleii: o clipă mai târziu era pe coridor şi apoi, în 
cea următoare, se afla în faţa lor. 


Nici măcar lui Elinor înfăţişarea lui nu i se păru aceea a 
unui om foarte fericit. Era palid şi tulburat; îţi făcea 
impresia că-i este teamă de primirea care i se va face şi că e 
conştient că nu merită una cordială. Dar doamna 
Dashwood, fiind încredinţată că nu face altceva decât să se 
conformeze dorințelor acelei fiice ale ei, de care intenţiona 
acum, din toată inima, să se lase călăuzită în orice privinţă, 
îl întâmpină cu un aer de falsă încântare, îi întinse mâna şi-i 
ură fericire. 

Edward roşi şi bâigui un răspuns pe care nu-l putură 
înţelege. Buzele lui Elinor se mişcaseră şi ele o dată cu cele 
ale mamei ei; şi, după ce trecu acest moment în care ar fi 
trebuit să se dovedească mai activă, îi păru rău că nu-i 
strânsese şi ea mâna. Dar era prea târziu; cu o înfăţişare 
care ar fi dorit să fie sinceră, se aşeză la loc şi începu să 
vorbească despre vreme. 

Marianne se retrăsese mai într-un colţ al odăii, să fie 
văzută cât mai puţin, să-şi poată ascunde mâhnirea; iar 
Margaret, înțelegând numai într-o oarecare măsură cum 
stau lucrurile, consideră că se cuvine să arboreze un aer 
demn, aşa încât se aşeză cât mai departe de el şi tăcu tot 
timpul. 

După ce Elinor încetă să-şi arate încântarea faţă de 
vremea frumoasă de afară, se lăsă o tăcere grea. Fu 
întreruptă de doamna Dashwood, care se simţi obligată să- 
şi arate speranţele că doamna Ferrars se simte bine. 

Edward răspunse grăbit că da, aşa este. 

Urmă apoi o altă pauză. 

Hotărâtă să se stăpânească, deşi îi era teamă că n-are să 
poată vorbi cu glasul ei firesc, Elinor întrebă: 

— Doamna Ferrars este la Longstaple? 

— La Longstaple! Replică Edward cu un aer uimit. Nu. 
Mama e la Londra. 

— Mă interesam de doamna Edward Ferrars, spuse Elinor, 
luând lucrul de mână de pe masă. 


Nu îndrăzni să-şi ridice privirile; dar atât doamna 
Dashwood cât şi Marianne îşi aţintiră ochii asupra lui. 

Edward se înroşi, păru încurcat de parcă s-ar fi îndoit de 
ceva şi după o oarecare ezitare, spuse: 

— Vă referiţi poate la fratele meu... vreţi poate să spuneţi 
doamna... doamna Robert Ferrars... 

— Doamna Robert Ferrars! Repetară Marianne şi doamna 
Dashwood cu un glas ce trăda o profundă uimire; şi deşi 
Elinor nu putu să rostească nici un cuvânt, până şi ochii ei îl 
fixau cu aceeaşi mirare nerăbdătoare. Edward se ridică de 
pe scaun şi se duse până la fereastră, dând impresia că nu 
ştie ce-ar trebui să facă; luă de pe pervazul ferestrei un 
foarfece şi stricându-l pentru că îi tăie teaca în bucățele în 
timp ce vorbea, spuse, în grabă mare: 

— Poate că nu ştiţi; se prea poate să nu fi aflat că fratele 
meu s-a căsătorit de curând cu... cu cea maitânără dintre... 
cu domnişoara Lucy Steel. 

Vorbele lui fură repetate cu o uimire de nedescris de 
mama şi de surorile ei, dar nu de Elinor care şedea, cu 
capul aplecat asupra lucrului de mână, atât de agitată încât 
abia dacă mai ştia unde se află. 

— Da, spuse el, s-au căsătorit săptămâna trecută şi acum 
sunt la Dawlish. 

Elinor nu mai putu rămâne locului. leşi aproape alergând 
din salonaş; şi de îndată ce uşa se închise în urma ei, 
izbucni în lacrimi de bucurie, care, i se păru că nu se vor 
mai opri niciodată. Edward, care până atunci se uitase ori 
încotro numai la Elinor nu, o văzu că pleacă în grabă şi îşi 
dădu probabil seama de emoția de care era stăpânită sau 
poate că o şi auzi chiar: căci imediat după aceea căzu într-o 
reverie ce nu putu fi, întreruptă de nici o observaţie, de nici 
o întrebare şi nici măcar de vorbele pline de afecţiune ale 
doamnei Dashwood; şi în cele din urmă, fără să mai spună 
nimic, părăsi încăperea şi porni pe jos spre sat, lăsându-i pe 
ceilalţi în culmea uimirii şi în mare încurcătură, neştiind ce 
să creadă despre această schimbare atât de neaşteptată şi 


de minunată a situaţiei - căci n-aveau nici un alt mijloc dea 
se lămuri decât propriile lor presupuneri. 

CAPITOLUL XLIX. 

Oricât de inexplicabile i s-ar fi părut, întregii familii, 
împrejurările ce duseseră la această eliberare, era cert că 
Edward scăpase; şi era pentru toată lumea uşor de 
prevăzut cum avea el să se folosească de această libertate; 
căci după ce cunoscuse timp de mai bine de patru ani 
binefacerile unei logodne pripite, pe care o făcuse fără 
consimţământul mamei lui - având în vedere prima sa 
încercare ce dăduse greş, la ce altceva te puteai aştepta de 
la el decât să se logodească pe dată din nou? 

De fapt, misiunea cu care venise la Barton, era foarte 
simplă. Nu voia decât să o roage pe Elinor să se mărite cu 
el; şi ţinând seama că nu era cu totul lipsit de experienţă 
într-o asemenea privinţă, putea să pară ciudat că se simte 
atât de stânjenit cum era de fapt făcând o cerere în 
căsătorie, că avea nevoie de atâta încurajare şi de aer 
curat. 

Dar cred că nu este nevoie să mai spunem cât timp a 
trebuit să se plimbe până ce a luat hotărârea, cât de curând 
s-a ivit prilejul ca el să şi-o pună în aplicare, în ce fel a făcut- 
o şi cum a fost primită propunerea lui. 

Ceea ce trebuie neapărat relatat este că pe la patru, când 
se aşezară cu toţii la masă, deci la trei ore după sosirea lui, 
Edward fusese acceptat de Elinor, căpătase încuviințarea 
mamei ei şi nu numai că se putea manifesta ca un 
îndrăgostit entuziast, ci şi era, de fapt şi de drept, unul 
dintre cei mai fericiţi oameni. Situaţia lui îi aducea într- 
adevăr mai mult decât deplină mulţumire sufletească. 

Nu numai că se putea bucura de obişnuitul succes al unei 
iubiri împărtăşite, ce-i umplea inima de încântare, făcându-l 
să fie vesel şi binedispus. Se eliberase, şi pe lângă toate, 
fără să aibă nimic să-şi reproşeze, dintr-o încurcătură care 
îl făcuse multă vreme să se simtă nenorocit, scăpase de o 
femeie pe care de multă vreme încetase s-o mai iubească; şi 


ajunsese dintr-o dată într-o situaţie de paşnică siguranţă, la 
care se gândise probabil aproape cu disperare, de îndată ce 
apucase să o dorească din inimă. Atinsese fericirea pornind 
nu de la îndoială şi încordare, ci de la o cumplită suferinţă 
sufletească; şi schimbarea se manifestă vădit printr-o 
voioşie atât de sinceră, de debordantă şi de plină de 
recunoştinţă, cum nu le mai fusese dat prietenelor lui să 
vadă vreodată la el. 

Acum îşi deschise sufletul faţă de Elinor; îi mărturisi toate 
slăbiciunile şi greşelile de care se făcuse el vinovat şi 
ataşamentul de tânără fără experienţă faţă de Lucy, fu 
acum analizat cu demnitatea filosofică a celor douăzeci şi 
patru de ani ai lui. 

— A fost o pornire prostească, nebunească din partea mea, 
spuse el, rezultatul faptului că nu cunoşteam lumea şi că n- 
aveam altceva mai bun de făcut. Dacă la optsprezece ani, 
atunci când m-a luat de la domnul Pratt, mama s-ar fi gândit 
să mă facă să îmbrăţişez vreo profesie, cred, ba sunt chiar 
sigur, că nu s-ar fi întâmplat să mă logodesc; căci deşi am 
plecat din Longstaple cu o dragoste - pe care o socoteam 
pe atunci de nezdruncinat - pentru nepoata lui, dacă atunci 
aş fi avut vreo îndeletnicire care să mă preocupe şi să mă 
ţină câteva luni departe de ea, aş fi scăpat foarte curând de 
acea afecţiune închipuită, mai ales dacă m-aş fi învârtit şi eu 
mai mult prin lume, aşa cum aş fi fost obligat de o 
asemenea situaţie. Dar în loc să am ceva de făcut, în loc ca 
familia mea să se gândească să-mi aleagă o profesie sau să 
mă lase pe mine s-o fac, m-am întors acasă să-mi pierd 
timpul trândăvind; şi în anul care a urmat n-am reuşit să am 
vreo ocupaţie nici măcar cu numele - ca de pildă să fiu la 
universitate - căci nu m-au înscris la Oxford decât când am 
împlinit nouăsprezece ani. Aşa că n-aveam nimic alta mai 
bun de făcut în lume decât să-mi închipui că sunt 
îndrăgostit; şi cum mama mea n-a reuşit în nici un fel să 
transforme casa noastră într-un cămin agreabil, cum n- 
aveam un prieten şi un tovarăş în fratele meu şi nu-mi 


plăcea să leg noi cunoştinţe, a fost cât se poate de firesc ca 
eu să revin foarte adesea la Longstaple, unde mă simţeam 
întotdeauna ca acasă şi unde ştiam că sunt întotdeauna 
bine primit; aşa că acolo mi-am petrecut cea mai mare 
parte din timp, între optsprezece şi nouăsprezece ani: Lucy 
îmi apărea drept cea mai blândă şi mai amabilă fată din 
lume. Pe deasupra mai era şi drăguță - sau cel puţin aşa mi 
se părea mie pe atunci; şi văzusem atât de puţine alte 
femei, încât nu puteam face comparații ca să fiu conştient şi 
de defecte. Ţinând aşadar seama de toate acestea, sper că, 
oricât de nechibzuită ar fi fost logodna noastră, aşa cum s-a 
dovedit de fapt a fi, în toate privinţele, n-a fost, la timpul 
acela o nebunie nefirească sau de neiertat. 

Schimbarea ce se produsese, în decurs de câteva ore, în 
mintea şi starea de spirit a celor din familia Dashwood fu 
atât de mare, de fericită, încât promitea să le ofere 
satisfacția unei nopţi de nesomn. Doamna Dashwood, prea 
încântată ca să se mai gândească la odihnă, nu ştia cum să- 
şi manifeste dragostea ei faţă de Edward, şi nici cum să o 
laude mai mult pe Elinor, nu ştia cum să fie suficient de 
recunoscătoare sorții pentru că-l eliberase pe Edward, fără 
să-i rănească sentimentele delicate şi nici cum să le lase 
răgaz tinerilor să stea de vorbă nestingheriţi şi, totodată, să 
se poată şi ea bucura, aşa cum dorea, de vederea şi 
societatea lor. 

Marianne nu-şi putu exprima fericirea altfel decât vărsând 
lacrimi. Vrând-nevrând, mintea ei făcea comparații şi 
încerca regrete; iar bucuria ei, deşi la fel de sinceră şi 
adevărată pe cât era şi dragostea ce-o simţea pentru sora 
ei, nu era de natură s-o facă să devină nici veselă şi nici 
vorbăreaţă. 

Dar Elinor? Cum ar trebui să descriem sentimentele ei? 
Din clipa în care aflase că Lucy s-a căsătorit cu altul, că 
Edward e liber şi până în clipa în care el dăduse temei 
speranţelor pe care ea şi le făcuse neîntârziat, Elinor nu 
mai avusese o clipă de linişte, deşi încercase, între timp, 


sentimente foarte diferite. Dar când trecu şi momentul cel 
greu, când toate îndoielile şi întreaga ei îngrijorare fură 
înlăturate, când îşi compară situaţia cu cea de până atunci, 
când îl văzu pe Edward scăpat în mod onorabil de logodna 
lui anterioară, când văzu cum, profitând fără întârziere de 
această eliberare, venise la ea să-i spună că o iubeşte cu tot 
atâta duioşie şi statornicie, precum presupusese ea 
întotdeauna - când îşi dădu seama de toate acestea, fu 
copleşită, doborâtă de propria ei fericire; şi cum, spre 
norocul nostru, mintea omenească se obişnuieşte uşor cu 
orice schimbare în bine, nu-i trebuiră decât câteva ceasuri 
să-şi potolească starea de spirit şi să-şi liniştească inima. 

Edward era acum stabilit la vilă pe cel puţin o săptămână, 
căci orice treburi ar fi avut el de dus la îndeplinire, era 
imposibil să acorde mai puţin de o săptămână bucuriei lui 
de a fi alături de Elinor sau să mărturisească jumătate din 
câte avea el de spus despre trecut, prezent şi viitor; căci 
deşi două fiinţe raţionale sunt în măsură să discute în 
câteva ore de conversaţie neîntreruptă mai multe subiecte 
decât se întâmplă în mod obişnuit, lucrurile stau însă altfel 
când este vorba de doi îndrăgostiţi. 

Ei nu socotesc niciodată încheiat un subiect şi nici 
terminată o comunicare, dacă n-au mai făcut-o de cel puţin 
douăzeci de ori până atunci. 

Fireşte că unul dintre primele subiecte luate în discuţie de 
către cei doi îndrăgostiţi fu căsătoria lui Lucy, uimirea 
firească şi nesfârşită pe care ea o stârnea tuturora; şi cum 
Elinor îi cunoştea foarte bine pe amândoi, atât pe Lucy cât 
şi pe Robert, acest lucru o făcea să considere mariajul lor 
ca reprezentând cea mai extraordinară şi inexplicabilă 
situaţie de care aflase până atunci. Cum de ajunseseră să se 
căsătorească şi ce anume nu-i reuşiseră să-l facă pe Robert 
să se-nsoare cu o fată, despre a cărei frumuseţe îl auzise 
chiar ea vorbind fără pic de admiraţie - o fată care mai era, 
pe deasupra, logodită cu fratele lui şi din pricina căreia acel 
frate fusese izgonit din familie - acestea reprezentau 


mistere ce-i depăşeau puterea de înţelegere. Întreaga 
poveste îi desfăta inima, imaginaţia ei o considera ridicolă, 
dar pentru mintea ei, pentru judecata ei, era enigma cea 
mai de nedezlegat. 

Edward se strădui totuşi să o explice, făcând 
presupunerea că, poate, după ce se întâlniseră întâmplător, 
îngâmfarea unuia fusese atât de măgulită de linguşelile 
celeilalte, încât până la urmă se ajunsese la deznodământul 
ştiut. Elinor îşi aduse aminte de cele ce-i spusese Robert în 
Harley Street, despre părerea acestuia cu privire la 
influenţa pe care intervenţia lui ar fi putut s-o aibă asupra 
situaţiei fratelui său, dacă ea ar fi fost făcută la timp. Îi 
relată lui Edward spusele fratelui lui, Robert. 

— În cele ce mi-ai spus îl recunosc întocmai pe Robert, 
remarcă Edward numaidecât. Şi poate că la asta s-a şi 
gândit, adăugă el după aceea, când a făcut cunoştinţă cu 
ea. Şi este foarte probabil că Lucy a încercat la început să-i 
obţină serviciile în favoarea mea. Şi abia după aceea s-ar 
putea să se fi născut alte planuri. 

Dar de când existau relaţii între Lucy şi Robert, în această 
privinţă nici Edward şi nici Elinor nu ştiau absolut nimic; 
căci la Oxford, unde se hotărâse Edward să stea, după ce 
părăsise Londra, nu avusese prilejul să afle alte lucruri 
despre ea, decât cele pe care i le comunica Lucy personal, 
iar scrisorile acesteia, până în ultima clipă, n-au fost nici 
mai rare şi nici mai puţin afectuoase decât de obicei. Aşa că 
n-a avut nici cea mai mică bănuială care să-l pregătească 
pentru ceea ce avea să se întâmple; şi când în cele din urmă 
află noutatea printr-o scrisoare pe care o primi chiar de la 
Lucy, un timp, rămase, după părerea lui, pe jumătate 
prostit, încercând sentimente când de uimire şi de groază, 
când de bucurie la gândul că devenise astfel un om liber. 
Edward îi înmână lui Elinor scrisoarea ce o primise de la 
Lucy. 

„Dragă domnule, Fiind foarte sigură că am pierdut de 
multă vreme dragostea dumitale, am considerat că sunt 


liberă să-mi dăruiesc sentimentele altui bărbat şi nu mă 
îndoiesc că voi fi la fel de fericită cu el, cum credeam pe 
vremuri că aş putea fi cu dumneata; dar consider că e mai 
prejos de demnitatea mea să accept mâna cuiva care şi-a 
dăruit inima altei femei. Doresc din suflet să fii fericit în 
alegerea dumitale şi nu va fi vina mea dacă nu vom rămâne 
prieteni buni, aşa cum s-ar cuveni să fim, datorită 
legăturilor de rudenie ce există acum între noi. Recunosc 
deschis că nu-ţi port de loc pică şi sunt sigură că vei fi prea 
generos să ne faci vreun rău. Fratele dumitale mi-a câştigat 
pe de-a-ntregul inima, şi cum n-am putea trăi unul fără 
celălalt, tocmai ne-am întors de la altar, ne aflăm în drum 
spre Dawlish, unde vom rămâne câteva săptămâni; scumpul 
dumitale frate ţine mult să vadă acest loc, dar eu m-am 
gândit ca înainte de a pleca să te deranjez cu aceste câteva 
rânduri, rămânând sincera dumitale prietenă şi cumnată, 
care-ţi doreşte tot binele, Lucy Ferrars” „Am ars toate 
scrisorile dumitale şi o să-ţi înapoiez cu prima ocazie 
medalionul. Distruge şi dumneata, te rog, măzgălelile mele 
- dar dacă doreşti, poţi păstra inelul cu şuviţa mea de păr.” 

Elinor citi scrisoarea şi i-o înapoie fără nici un comentariu. 

— N-am să-ţi cer părerea în legătură cu felul în care e 
scrisă, spuse Edward. Pe vremuri n-aş fi vrut pentru nimic 
în lume ca tu să vezi vreo scrisoare de-a ei. E groaznic să ai 
şi o cumnată ce scrie astfel, dar încă o soţie! Cât mi-a mai 
fost de ruşine citindu-i rândurile ce mi le trimitea! Şi cred 
că pot spune că încă din prima jumătate de an a logodnei 
noastre aceasta este prima scrisoare ce-am primit-o de la 
ea al cărei conţinut compensează, pentru mine, defectele 
de stil. 

— Oricum se vor fi întâmplat lucrurile, spuse Elinor după o 
pauză, nu încape îndoială că s-au căsătorit; şi mama ta s-a 
pedepsit singură. Independenţa materială cu care l-a 
înzestrat pe Robert, din cauza resentimentelor ce le avea 
împotriva ta, i-a dat acestuia posibilitatea să aleagă singur; 
şi de fapt n-a făcut altceva decât să-l mituiască cu o mie de 


lire pe an pentru ca el să săvârşească însăşi fapta pentru 
care te-a dezmoştenit pe tine când ţi-a aflat intenţiile. 
Presupun că nu va fi mai puţin lovită de căsătoria lui Robert 
cu Lucy, decât ar fi fost dacă te-ai fi însurat tu cu ea. 

— Va fi încă şi mai rău lovită, căci Robert a fost 
întotdeauna favoritul ei. Va fi mult mai lovită şi din aceleaşi 
considerente îl va ierta mult mai repede. 

Edward nu ştia care era în momentul acela adevărata 
stare de lucruri dintre mama lui şi Robert, căci nu încercase 
încă să ia legătura cu nimeni din familie. Părăsise Oxfordul 
la mai puţin de douăzeci şi patru de ore după ce primise 
scrisoarea lui Lucy şi neavând decât un singur ţel, cel mai 
apropiat drum spre Barton, nu avusese răgaz să se 
gândească la vreun alt plan de comportare decât la cel 
strict legat de destinaţia sa. Nu putea acţiona în nici un fel 
până când nu avea să ştie ce soartă îi hărăzeşte domnişoara 
Dashwood. Şi se poate presupune că iuţeala cu care venise 
să-şi întâmpine această soartă - în ciuda geloziei cu care se 
gândise odinioară la colonelul Brandon, a modestiei cu 
care-şi aprecia propriile merite şi a politeţii cu care se 
vorbea de îndoielile ce le avea în inimă - nu-l făcuse totuşi 
să se aştepte la o primire foarte proastă. Era de datoria lui, 
totuşi, să spună că se temuse de aşa ceva şi o făcu într-un 
chip foarte elegant. Ce-ar fi putut spune despre acelaşi 
lucru un an mai târziu îşi poate închipui orice soţ şi orice 
soţie. 

Elinor îşi dădea perfect de bine seama că Lucy 
intenţionase fără îndoială, să le inducă în eroare, să-i facă 
lui Edward un rău, când le trimisese mesajul prin Thomas; 
şi Edward însuşi, care era şi el acum pe deplin edificat cu 
privire la caracterul ei, nu-şi făcea scrupule s-o creadă 
capabilă de cea mai cumplită josnicie a unei firi nejustificat 
de răuvoitoare. Deşi îşi dăduse de multă vreme seama, încă 
dinainte de a face cunoştinţă cu Elinor, de ignoranţa lui 
Lucy şi de lipsa de orizont manifestată de unele dintre 
părerile ei, el pusese totul pe seama faptului că nu este 


suficient de instruită; şi până ce nu primise ultima ei 
scrisoare, fusese întotdeauna încredinţat că este o fată 
binevoitoare, bună la suflet şi care ţine mult la el. Doar 
această convingere îl determinase să nu rupă o logodnă 
care, cu mult înainte ca ea să fi fost descoperită şi să 
stârnească mânia mamei lui, însemnase un izvor permanent 
de nelinişte şi de regret pentru el. 

— Am considerat, spuse el, că, indiferent de propriile mele 
sentimente, este de datoria mea să o las pe ea să aleagă 
dacă vrea să continue sau să rupă logodna, atunci când 
mama ne-a renegat şi când am rămas fără nici un ajutor pe 
lume. Într-o asemenea situaţie, în care nimic nu părea să 
ispitească avariţia sau vanitatea vreunei fiinţe omeneşti, 
cum să-mi pot închipui - când ea a insistat atât de serios, cu 
atâta căldură, să-mi împărtășească soarta, oricare-ar fi ea - 
că Lucy nu este animată de cea mai dezinteresată 
afecţiune? Şi nu pot înţelege nici chiar acum ce motiv o fi 
avut sau ce avantaj îşi închipuia că poate avea rămânând 
legată de un om faţă de care nu avea nici cea mai mică 
afecţiune şi care n-avea nimic alta pe lume decât două mii 
de lire. Nu putea să prevadă că domnul Brandon îmi va 
oferi parohia. 

— Nu, dar îşi putea închipui că se va întâmpla ceva în 
favoarea ta; că până la urmă familia ta s-ar mai îndupleca. 
Şi în orice caz n-avea nimic de pierdut, rămânând logodită 
cu tine, căci, după cum a şi dovedit-o, acest lucru nu i-a 
încătuşat nici pornirile şi nici acţiunile. Legătura cu tine era 
cât se poate de onorabilă şi probabil că, prin ea, a câştigat 
în ochii prietenilor ei; şi, de nu s-ar fi ivit ceva mai 
avantajos, atunci era mai bine pentru ea să se mărite cu 
tine, decât să nu se căsătorească de loc. 

Edward fu, fireşte, imediat convins că nimic n-ar fi putut fi 
mai firesc decât comportarea lui Lucy şi nici mai evident 
decât motivul acesteia. 

Elinor îl certă cu asprime pe Edward, aşa cum fac 
întotdeauna femeile când imprudenţa bărbaţilor nu este 


altceva decât un compliment ce li se aduce lor, că îşi 
petrecuse atâta timp cu ele la Norland, când de fapt cu 
siguranţă îşi dădea seama că se arăta nestatornic faţă de 
Lucy. 

— Te-ai comportat fără îndoială greşit, spuse ea; căci, 
lăsând la o parte propria mea convingere, datorită 
comportării tale, legăturile dintre noi creau o impresie 
greşită făcând lumea să se aştepte la ceva ce nu se putea 
întâmpla, din pricina situaţiei în care te găseai. 

Edward nu putu decât să-i spună cât de neştiutoare îi 
fusese inima şi cât de tare greşise încrezându-se în trăinicia 
logodnei lui. 

— Am fost destul de prost să cred că, din pricină că inima 
mea era promisă alteia, nu putea exista vreo primejdie dacă 
mă aflam în preajma ta; conştiinţa faptului că sunt logodit 
mă făcea să sper că atât afecțiunea cât şi cinstea mea sunt 
sacre şi de neatins. Îmi dădeam seama că te admir, dar îmi 
ziceam că asta nu înseamnă decât prietenie; şi n-am 
constatat cât de departe au mers lucrurile, până ce n-am 
început să fac comparații între tine şi Lucy. Din clipa aceea 
însă, bănuiesc, am făcut rău, zăbovind în Sussex; şi 
argumentele cu care mă convingeam că e necesar să rămân 
acolo se rezumau la următoarele: pericolul mă priveşte 
doar pe mine; nu fac nici un rău altcuiva decât mie însumi. 

Elinor zâmbi şi clătină din cap. 

Edward află cu plăcere de apropiata sosire la vilă a 
colonelului Brandon, deoarece dorea cu adevărat nu numai 
să-l cunoască mai bine, dar să aibă un prilej pentru a-l 
convinge că nu mai e supărat că i-a oferit parohia Delaford. 

— Lucru care, spuse el, în momentul de faţă, după ce 
atunci i-am mulţumit cu atât de puţină politeţe, îl va fi făcut 
să creadă că nu l-am iertat niciodată pentru propunerea 
aceea. 

Şi acum, începu să se mire şi el că nu se dusese încă să 
vadă locul. Dar întreaga poveste îl interesase atât de puţin, 
încât toate câte le ştia el despre casă, grădină şi domeniile 


bisericii, despre întinderea parohiei, starea pământului, cât 
de mare era dajdia ce o primea biserica, nu erau decât 
informaţii primite de la Elinor, care şi ea le aflase de la 
colonelul Brandon şi le ascultase cu atâta atenţie încât 
ajunsese să cunoască pe deplin subiectul. 

Până la urmă o singură chestiune rămase încă în 
suspensie; mai aveau de înfruntat o singură dificultate. 

Erau legaţi de o afecţiune reciprocă, aprobată cu toată 
căldura de prietenii lor adevăraţi; faptul că se cunoşteau 
atât de bine unul pe celălalt părea să prevadă fericirea lor 
ca pe o certitudine şi singurul lucru ce le trebuia era un 
venit din care să poată trăi. Edward dispunea de două mii 
de lire, iar Elinor de una; asta, împreună cu parohia 
Delaford, era toată averea lor; căci era imposibil ca doamna 
Dashwood să-i mai ajute cu ceva; şi niciunul dintre ei nu era 
chiar atât de îndrăgostit încât să creadă că un venit de trei 
sute cincizeci de lire pe an le putea asigura un trai 
confortabil. 

Edward mai spera totuşi într-o schimbare în bine a 
atitudinii mamei lui faţă de el; şi pe asta se bizuia el pentru 
a-şi rotunji veniturile. Dar Elinor nu-şi făcea astfel de 
speranţe; căci, de vreme ce Edward tot nu se va putea 
căsători cu domnişoara Morton şi cum doamna Ferrars se 
referise - în acei termeni măgulitori - la o eventuală 
căsătorie între ea, Elinor, şi Edward doar ca la un rău mai 
mic decât la căsătoria dintre el şi Lucy Steele, lui Elinor îi 
era tare teamă că lovitura ce i-o dăduse Robert mamei lui 
nu va servi la nimic altceva decât să o îmbogăţească pe 
Fanny. 

Cam la patru zile după sosirea lui Edward, îşi făcu apariţia 
şi colonelul Brandon, desăvârşind astfel bucuria doamnei 
Dashwood şi făcându-i onoarea ca, pentru prima dată de 
când se aflau la Barton, să aibă mai mulţi musafiri decât 
putea să găzduiască vilişoara. Lui Edward i se rezervă 
privilegiul de prim sosit, aşa că domnul Brandon se ducea în 
fiecare seară la Barton Park, unde mai stătuse de atâtea ori 


şi de unde se întorcea de obicei dimineaţa, destul de 
devreme pentru a întrerupe tete-r-tete-ul celor doi 
îndrăgostiţi dinaintea micului dejun. 

O şedere de trei săptămâni la Delaford, unde, în orele de 
seară, mai ales, nu prea avea mare lucru de făcut decât să 
calculeze disproporţia dintre vârsta de treizeci şi şase de 
ani şi cea de şaptesprezece, îl aduse la Barton, într-o stare 
de spirit care avu nevoie, pentru a deveni mai optimistă, de 
înfăţişarea mult mai sănătoasă a Mariannei, de căldura cu 
care ea îl primi, şi de încurajările mamei ei. Dar, între 
prieteni ca cei de la Barton, măgulit de aprecierea lor, 
Brandon se mai învioră. Nu-i ajunsese încă la urechi nici o 
veste despre căsătoria lui Lucy; nu ştia nimic despre cele 
întâmplate; aşa că, primele ceasuri ale vizitei lui şi le 
petrecu ascultând şi minunându-se. Doamna Dashwood îi 
explică totul; şi colonelul găsi un nou motiv să se bucure 
pentru ceea ce făcuse pentru domnul Ferrars, deoarece 
până la urmă ajutorul lui promova interesul lui Elinor. 

E inutil să spunem că domnii ajunseră să se aprecieze tot 
mai mult, pe măsură ce se cunoşteau mai bine, căci altfel 
nici nu se putea. Probabil că asemănarea dintre ei, dintre 
principiile lor sănătoase şi bunul lor simţ, asemănarea 
dintre temperamentul lor şi felul lor de a gândi, ar fi fost 
probabil suficientă pentru a-i face să se împrietenească, 
chiar şi fără să mai existe şi alte motive; dar faptul că erau 
îndrăgostiţi de două surori şi mai cu seamă de două surori 
ce ţineau atât de mult una la alta, făcu ca respectul reciproc 
dintre ei să devină inevitabil şi imediat ceea ce altfel ar fi 
trebuit poate să mai aştepte efectul timpului şi al judecății. 

Scrisorile ce le primiră de la Londra, care cu câteva zile în 
urmă ar fi făcut fiecare nerv din trupul lui Elinor să se- 
nfioare de emoție, ajunseră acum să fie citite mai degrabă 
cu veselie decât cu emoție. Doamna Jennings le scrise să le 
anunţe nemaipomenita întâmplare, să-şi dea drumul la 
cinstita ei indignare faţă de neseriozitatea fetei ce rupsese 
logodna şi să-şi reverse compătimirea faţă de bietul domn 


Edward. După cum era ea încredinţată, acesta o iubise la 
nebunie pe acea femeiuşcă ticăloasă şi nemernică şi acum, 
după toate probabilitățile, era la Oxford, cu inima zdrobită 
de durere. „Cred că nimic nu s-a pus la cale cu atâta 
şiretenie, continuă ea, căci nu sunt mai mult de două zile de 
când Lucy a trecut pe la mine şi-a stat aici vreo câteva ore. 
Nimeni n-a bănuit absolut nimic, nici măcar Nancy care, 
biata de ea, a venit plângând a doua zi, fiindu-i foarte frică 
de doamna Ferrars şi neştiind cum să ajungă la Plymouth; 
căci se pare că, înainte de a se duce să se mărite, Lucy îi 
luase cu împrumut toţi banii, presupun că anume, ca să se 
poată făli cu ei, aşa că biata Nancy nu mai rămăsese nici 
măcar cu şapte şilingi; de aceea m-am bucurat foarte mult 
că i-am putut da cinci lire, ca să ajungă la Exeter, unde se 
gândeşte să stea vreo trei-patru săptămâni la doamna 
Burgess, sperând, după cum i-am spus şi eu, să se poată 
întâlni cu preotul. Şi după părerea mea răutatea lui Lucy 
care n-a vrut s-o ia şi pe Nancy în trăsură cu ei, le întrece 
pe toate. Bietul domn Edward! Nu-mi mai iese din minte, 
dar trebuie să-l poftiţi să vină la Barton, şi domnişoara 
Marianne trebuie să încerce să-l consoleze.” 

Jelaniile domnului Dashwood erau mai solemne. Doamna 
Ferrars era cea mai nefericită femeie din lume... biata 
Fanny trecuse prin chinuri cumplite... şi el îşi exprima 
mirarea şi recunoştinţa faţă de providenţă că după o 
asemenea lovitură cele două femei au mai putut rămâne în 
viaţă. Fapta lui Robert era de neiertat, dar a lui Lucy era 
infinit mai ticăloasă. Doamna Ferrars nu vroia să i se mai 
pomenească despre niciunul dintre ei şi chiar dacă mai 
târziu ar fi putut fi cumva convinsă să-şi ierte fiul, soţia lui 
nu va fi niciodată recunoscută drept noră şi nici nu i se va 
permite să apară în faţa ei. În mod foarte rezonabil, John 
Dashwood considera felul tainic în care ascunseseră totul 
ca sporind foarte mult gravitatea faptei lor căci, dacă 
ceilalţi ar fi bănuit ceva, s-ar fi luat măsurile cuvenite 
pentru a le împiedica mariajul; şi făcu apel la Elinor să 


regrete împreună cu el că logodna dintre Lucy şi Edward 
nu-şi găsise împlinirea, pentru că, aşa cum stăteau 
lucrurile, Lucy avusese posibilitatea să producă şi alte 
suferinţe familiei lor. John Dashwood continua astfel: 
„Doamna Ferrars n-a menţionat încă numele lui Edward, 
fapt care nu ne surprinde; dar spre marea noastră uimire, 
n-am primit nici un rând de la el cu această ocazie. 

Cine ştie, poate că păstrează tăcerea ca să nu mai supere 
pe nimeni; aşa că am să-i trimit un bileţel la Oxford. Şi să-i 
spun că atât sora lui cât şi eu ne gândim că o scrisoare 
cuviincioasă şi supusă din partea lui, adresată eventual lui 
Fanny, care la rândul ei s-o arate mamei, n-ar fi poate luată 
în nume de rău; căci ştim cu toţii câtă duioşie încape în 
inima doamnei Ferrars şi că nu doreşte nimic altceva decât 
să fie în termeni buni cu copiii ei.” 

Acest paragraf putea să aibă o oarecare importanţă 
pentru perspectivele şi comportarea lui Edward. Îl hotărî să 
încerce o împăcare, deşi nu tocmai în genul aceleia 
sugerate de sora şi de cumnatul lui. 

— O scrisoare cuviincioasă şi supusă! Repetă el; poate că 
vor să-i cer mamei iertare pentru ingratitudinea lui Robert 
faţă de ea şi pentru necinstea lui faţă de mine? De supus n- 
am să mă supun. Cele prin care am trecut nu m-au făcut să 
devin nici umil şi nici pocăit. Am devenit un om fericit, dar 
asta nu-i interesează. Nu ştiu de vreun act de supunere pe 
care s-ar cuveni să-l fac. 

— Fără îndoială că o poţi ruga să te ierte, spuse Elinor, 
pentru că ai jignit-o; şi cred că acum ar fi cazul să 
îndrăzneşti să pretinzi că-ţi pare rău că ai făcut o logodnă 
care a atras asupra ta supărarea mamei tale. 

Edward încuviinţă că asta ar putea-o face. 

— Şi poate că, după ce te-a iertat, n-ar fi nepotrivit să 
dovedeşti puţină smerenie când ai să-i aduci la cunoştinţă o 
a doua logodnă, care în ochii ei este aproape tot atât de 
neînţeleaptă ca şi prima. 


Edward nu avu nimic de spus împotriva celor sugerate, 
dar se mai împotrivi ideii de a le trimite o scrisoare chiar 
atât de umilă; aşa că, pentru a-i uşura situaţia, şi deoarece 
le declară că e dispus să facă concesii mai degrabă prin viu 
grai decât prin scris, ajunseră la hotărârea ca, în loc să-i 
trimită o scrisoare lui Fanny, să se ducă la Londra s-o roage 
din suflet să intervină în favoarea lui. 

— Şi dacă au să-l ajute cu adevărat să se împace cu mama 
lui, spuse Marianne cu noul ei gen de candoare, o să ajung 
să cred că până şi John şi Fanny sunt nişte oameni de 
treabă. 

După ce colonelul Brandon stătu la ele vreo trei-patru zile, 
cei doi bărbaţi plecară împreună de la Barton. 

Trebuiau să se ducă întâi la Delaford pentru ca Edward să 
ia cunoştinţă personal de viitoarea lui casă şi să-şi ajute 
prietenul şi protectorul să hotărască ce anume îmbunătăţiri 
trebuie să i se aducă; şi de acolo, după vreo câteva zile, 
urma să plece mai departe la Londra. 

CAPITOLUL L.. 

După ce doamna Ferrars se împotrivi îndeajuns, cu destulă 
vehemenţă şi fermitate ca să fie pusă la adăpost de 
reproşurile de care îi era parcă întotdeauna teamă - şi 
anume că a fost prea blândă - Edward căpătă în cele din 
urmă permisiunea să se înfăţişeze dinaintea ei şi fu 
recunoscut din nou drept fiul ei. 

În ultima vreme familia ei suferise fluctuații considerabile. 
Timp de mulţi ani avusese doi fii; dar crima de care se 
făcuse vinovat Edward cu câteva săptămâni în urmă, 
urmată de desfiinţarea lui, i-l răpise pe unul dintre ei, iar 
apoi desfiinţarea similară a lui Robert o lăsase, timp de 
două săptămâni fără niciunul; şi acum, prin reînvierea lui 
Edward, avea din nou un fiu. 

În ciuda faptului că i se dăduse din nou permisiunea de a 
trăi, Edward simţi că viaţa îi mai este şi acum în primejdie 
atâta timp cât nu-i dezvăluise încă mamei lui actuala sa 
logodnă; căci, îi era tare teamă că darea ei în vileag ar 


putea aduce cu sine o schimbare bruscă în starea lui şi l-ar 
putea face să dispară tot atât de repede ca şi prima dată. 
Aşa încât îi dezvălui adevărul cu o precauţie temătoare; şi 
fu ascultat cu un calm neaşteptat. La început doamna 
Ferrars se strădui să-l convingă să nu se însoare cu 
domnişoara Dashwood, folosindu-se de toate argumentele 
ce-i stăteau la îndemână; îi spuse că dacă se va căsători cu 
domnişoara Morton, va avea o soţie de un rang social 
superior şi-şi sublinie afirmaţia, observând că domnişoara 
Morton este fiica unui aristocrat, posesorul a treizeci de mii 
de lire, în timp ce domnişoara Dashwood nu era decât fiica 
unui simplu gentilom de ţară şi nu avea mai mult de trei mii 
de lire; când doamna Ferrars constată însă că, deşi 
recunoscând pe de-a-ntregul adevărul spuselor ei, Edward 
nu este totuşi de loc dispus să ţină seamă de el, ea chibzui 
că e mai înţelept, ţinând seama de experienţa din trecut, să 
cedeze; aşa că, după o amânare suficient de neplăcută 
pentru a-i salva - după părerea ei - demnitatea şi care nu 
făcu decât să împiedice orice bănuială de slăbiciune, îşi 
proclamă decretul prin care consimţea la căsătoria lui 
Edward cu Elinor. 

Ce avea să facă pentru a le spori veniturile, acest lucru 
avea să fie luat în discuţie după aceea; şi, cu acest prilej, 
reieşi foarte clar că, deşi Edward era acum singurul ei fiu, 
el nu era totuşi şi fiul ei cel mai mare; căci pe când Robert 
dispunea prin însăşi firea lucrurilor de o mie de lire pe an, 
nu se obiectă în nici un fel împotriva hirotonisirii lui 
Edward, pentru ca acesta să poată obţine astfel un câştig 
de cel mult două sute cincizeci de lire pe an; şi nici nu i se 
făcu vreo promisiune pentru prezent sau viitor, în afară de 
cele zece mii de lire care-i fuseseră date şi lui Fanny. 

Această sumă însă era exact atât - sau poate chiar mai 
mult - decât ceea ce doreau şi la ce se aşteptaseră Edward 
şi Elinor; şi doamna Ferrars, prin scuzele ei şovăielnice 
păru a fi singura persoană care se miră că nu oferă mai 
mult. 


De îndată ce le fu astfel asigurat un venit cu totul suficient 
pentru a le acoperi nevoile, nu mai avură nimic alta de 
aşteptat, după ce Edward intră în posesia parohiei, decât să 
li se pună casa la punct, căreia colonelul Brandon, ţinând 
foarte mult s-o instaleze cum nu se poate mai bine pe 
Elinor, îi aducea considerabile îmbunătăţiri; şi după ce 
aşteptară câtva timp să fie terminate, după ce fură supuşi, 
aşa cum se întâmplă de obicei, la nenumărate dezamăgiri şi 
întârzieri, din pricina meşterilor din cale-afară de zăbavnici, 
Elinor, ca de obicei, fu aceea care renunţă la hotărârea lor 
fermă de a nu se căsători până ce totul nu va fi fost pus la 
punct, şi ceremonia avu loc în biserica din Barton, pe la 
începutul toamnei. 

Îşi petrecură prima lună de căsnicie, împreună cu 
prietenul lor, la conac, de unde puteau supraveghea felul în 
care înaintau reparaţiile de la casa parohială, putând da pe 
loc îndrumările dorite; aleseră tapetele, proiectară aleile cu 
boschete şi cele cu pietriş. Profeţiile doamnei Jennings se 
adeveriră în bună măsură, deşi puţin altfel, căci, înainte de 
căderea frunzelor fu în măsură să-l viziteze pe Edward şi pe 
soţia lui în casa parohială; şi, aşa cum îşi şi închipuia, 
constată că Elinor şi soţul ei alcătuiau cea mai fericită 
pereche din lume. Ei nu-şi mai doreau fireşte nimic decât să 
o vadă pe Marianne măritată cu colonelul Brandon şi să 
aibă o păşune mai bună pentru vacile lor. 

La început, imediat după ce se stabiliră în casă, fură 
vizitaţi de mai toate rudele şi prietenii lor. Doamna Ferrars 
veni să inspecteze fericirea conjugală pe care îi era aproape 
ruşine că o autorizase; şi chiar şi John Dashwood cu soţia lui 
îşi permiseră luxul unei călătorii din Sussex pentru a-i 
onora cu o vizită. 

— N-am să-ţi spun că sunt dezamăgit, scumpa mea soră, îi 
spuse John, pe când se plimbau împreună într-o dimineaţă 
prin faţa porţii conacului Delaford, asta ar însemna că spun, 
prea mult, căci, aşa cum stau lucrurile, nu încape îndoială 
că ai fost una dintre cele mai norocoase fete din lume. Dar 


trebuie să-ţi mărturisesc că mi-ar face mare plăcere să-l pot 
avea drept cumnat pe colonelul Brandon. Proprietatea lui 
de aici, domeniile lui, conacul... totul atât de respectabil şi 
într-o stare excepţională! Şi pădurile ce le stăpâneşte... pe 
cinstea mea dac-am mai văzut în tot comitatul Dorsetshire 
cherestea mai bună decât aceea ce se află acum în 
depozitul din Delaford. Şi poate că deşi Marianne nu pare a 
fi persoana cea mai indicată să-l ispitească, cred, totuşi, că 
ar fi recomandabil să-i faci să vină mai des pe la voi; căci, 
întrucât am impresia că domnul Brandon stă mai mult pe 
acasă, nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla. Atunci când 
oamenii au ocazia să se întâlnească mai adesea şi nu mai 
văd altă lume... şi ţie are să-ţi vină întotdeauna uşor s-o pui 
în valoare. Şi-aşa mai departe. Pe scurt, ai putea să-i oferi 
Mariannei o şansă: înţelegi ce vreau să spun. 

Dar deşi doamna Ferrars veni într-adevăr să-i vadă şi-i 
trată întotdeauna de parcă ar fi simţit o sinceră afecţiune 
pentru ei, nu fură niciodată deranjaţi de o adevărată 
favoare şi preferinţă din partea ei. Şi aceasta datorită 
nebuniei lui Robert şi vicleniei soţiei lui; căci ei reuşiră să o 
câştige de partea lor într-o perioadă de numai câteva luni. 
Deşteptăciunea şi egoismul lui Lucy, care la început îl 
băgaseră pe Robert în bucluc, fură principalul instrument al 
scăpării lui; căci smerenia ei respectuoasă, asiduitatea 
atenţiilor şi nesfârşitele sale linguşeli de îndată ce găsiră cel 
mai neînsemnat prilej pentru a le pune în practică, o făcură 
pe doamna Ferrars să se împace cu alegerea lui şi-i dădură 
posibilitatea să se bucure din nou de toate favorurile ei. 

Întreaga comportare a lui Lucy în toată povestea, 
încoronată în cele din urmă de prosperitate, oferă aşadar 
un exemplu cât se poate de încurajator de ceea ce este în 
stare să realizeze o grijă serioasă, permanentă faţă de 
interesele proptii - oricâte piedici li s-ar pune în cale - în a- 
şi asigura toate avantajele sorții, fără alt sacrificiu decât 
acela al timpului şi conştiinţei. Când Robert încercă să facă 
la început cunoştinţă cu ea şi se duse personal să o viziteze 


Ia Bartlett's Buildings, n-o făcu decât cu scopul ce i-l 
încredinţase fratele lui. N-avusese altă intenţie decât aceea 
de a o face să renunţe la logodna ei cu Edward; şi cum n- 
avea nimic mai greu de înfrânt decât afecțiunea lor 
reciprocă i se păruse foarte firesc să rezolve problema într- 
o întrevedere sau două. Dar în această privinţă, şi numai în 
aceasta, se dovedi a nu avea dreptate; căci deşi curând 
Lucy îi dădu speranţe că elocvenţa lui o va convinge cu 
timpul, mai era întotdeauna nevoie de încă o vizită şi de 
încă o conversaţie pentru ca ea să se lase pe deplin 
convinsă. Când se despărţeau, în minte îi zăboveau 
întotdeauna anumite îndoieli, ce n-ar fi putut fi înlăturate 
decât de o altă jumătate de oră de conversaţie cu el. În felul 
acesta reuşi să-l aducă mereu în preajma ei, iar restul urmă 
de la sine. Încet, încet, în loc să mai vorbească despre 
Edward, ajunseră să vorbească despre Robert - un subiect 
despre care acesta avea întotdeauna mai multe de spus 
decât orice altceva şi pentru care Lucy avea în curând să 
trădeze un interes la fel de mare ca şi al lui; pe scurt, 
deveni repede evident pentru amândoi că Robert luase pe 
de-a-ntregul locul fratelui său. Era mândru de cucerirea lui, 
mândru de a-l fi păcălit pe Edward, mândru că se căsătorise 
în secret, fără consimţământul mamei lor. Se ştie ce-a 
urmat imediat după aceea. Petrecură câteva luni de mare 
fericire la Dawlish; căci Lucy avea multe rude şi vechi 
cunoştinţe de care trebuia să se debaraseze - iar el întocmi 
mai multe planuri pentru câteva vilişoare splendide. 
Întorcându-se de acolo, la Londra, reuşi să obţină iertarea 
doamnei Ferrars, printr-un mijloc foarte simplu, de care se 
folosi la îndemnul lui Lucy şi anume acela că se duse să i-o 
ceară. Aşa cum era şi de aşteptat, iertarea îl incluse la 
început numai pe Robert, iar Lucy, care nu-i datora nimic 
mamei lui, aşa că nu putuse păcătui în nici un fel, rămase 
neabsolvită încă vreo câteva săptămâni. Dar perseverând 
într-o atitudine umilă şi trimiţându-i tot felul de mesaje 
smerite, condamnând chiar ea vina lui Robert şi arătând 


recunoştinţă pentru lipsa de bunăvoință cu care era tratată 
de doamna Ferrars, Lucy obţinu, în cele din urmă, atenţia 
trufaşă a soacrei ei, care o copleşi prin bunăvoința sa 
condescendentă şi care, curând după aceea, într-un ritm 
foarte rapid, ajunse la cel mai înalt grad de afecţiune şi 
influenţă, Lucy îi deveni la fel de necesară doamnei Ferrars 
cum îi erau Robert sau Fanny; şi dacă Edward nu fu 
nicicând iertat din inimă pentru că intenţionase o dată să se 
însoare cu ea şi dacă Elinor, deşi superioară lui Lucy în ceea 
ce priveşte atât averea, cât şi originea socială, era numită 
intrusă, Lucy fu considerată în toate privinţele, fapt 
recunoscut în mod făţiş, drept un copil favorit. Se stabiliră 
la Londra, primiră un ajutor foarte generos din partea 
doamnei Ferrars, fiind în cei mai buni termeni posibili cu 
John şi Fanny Dashwood; şi dacă nu ţinem seama de 
geloziile şi duşmănia care au dăinuit tot timpul între Fanny 
şi Lucy şi în care, fireşte, erau amestecați şi soţii lor şi nici 
de nenumăratele neînţelegeri domestice chiar dintre 
Robert şi Lucy, s-ar putea spune că nimic nu putea întrece 
armonia în care trăiau cu toţii. 

Ce anume făcuse Edward pentru a-şi pierde dreptul de fiu 
mai mare ar fi putut fi pentru mulţi o enigmă de nedezlegat. 
Iar ce făcuse Robert pentru a câştiga acest drept putea să-i 
uimească şi mai tare pe aceştia. Era, totuşi, un aranjament 
ce-şi avea justificarea în efectele lui, dacă nu şi în cauza lui, 
căci nimic din stilul de viaţă sau de exprimare al lui Robert 
nu dădu vreodată de bănuit că şi-ar fi regretat bogăţia fie 
pentru că îi lăsa prea puţin fratelui său, fie pentru că îi 
aducea lui prea mult; şi dacă ar fi fost să-l judecăm pe 
Edward după felul prompt în care-şi îndeplinea îndatoririle, 
după afecțiunea sa tot mai profundă pentru soţia şi căminul 
lui şi după veselia sa constantă, nu l-am putea considera 
mai puţin mulţumit de soarta lui sau mai puţin doritor să 
intervină vreo schimbare. 

Căsătorindu-se, Elinor se despărţi cât mai puţin cu putinţă 
de familia ei fără însă a face vilişoara de la Barton să devină 


cu totul inutilă - căci mama şi surorile ei îşi petreceau mai 
bine de jumătate din timp la ea. 

Doamna Dashwood acţiona din plăcere, cât şi din motive 
strategice făcând vizite atât de dese la Delaford; căci 
dorinţa ei de a o face pe Marianne să se întâlnească cu 
colonelul Brandon nu era de loc mai puţin serioasă, deşi era 
fără îndoială mai cuprinzătoare în vederi decât cea 
exprimată de John. Devenise acum preocuparea ei favorită. 
Oricât de prețioasă ar fi fost pentru ea prezenţa fiicei sale, 
nu dorea nimic mai mult decât să renunţe la această 
permanentă bucurie a ei în favoarea apreciatului ei prieten; 
Edward şi Elinor ţineau şi ei să o vadă pe Marianne 
instalată la conac. Atât Edward, cât şi soţia lui, îşi dădeau 
seama de mâhnirea colonelului şi de obligaţiile lor faţă de 
acesta, aşa că Marianne, printr-un fel de încuviinţare tacită, 
urma să fie răsplata tuturor acestora. 

Având de înfruntat o asemenea coaliţie, fiind acum 
convinsă de bunătatea colonelului, de profunda lui 
afecţiune faţă de ea, de care deveni şi ea, în cele din urmă, 
conştientă - ce mai putea face Marianne? 

Mariannei Dashwood îi fusese menită o soartă cu totul 
aparte. Fusese menită să descopere ce concepţii greşite 
avea şi să compenseze prin conduita ei maximele preferate. 
Fusese menită să-şi înfrângă dragostea simțită la vârsta 
înaintată de şaptesprezece ani şi să accepte să se 
căsătorească cu un altul, neavând pentru acesta decât 
stimă şi o vie prietenie! lar acest din urmă bărbat, era un 
om ce nu suferise mai puţin decât ea din pricina unei iubiri 
anterioare; pe acest bărbat îl considerase cu doi ani în 
urmă, prea bătrân spre a se mai putea căsători - şi care, pe 
lângă toate, mai simţea nevoia să fie protejat de o vestă de 
flanelă! 

Dar aşa s-a întâmplat. În loc să fie sacrificată pe altarul 
unei pasiuni irezistibile, aşa cum se gândea ea odinioară că 
i-ar place să se petreacă lucrurile, în loc să rămână de-a 
pururi alături de mama ei şi să-şi găsească plăcere într-o 


viaţă retrasă şi în studiu, aşa cum se hotărâse ea odată, 
când chibzuise cu mai mult calm şi cumpătare. 

— La nouăsprezece ani ajunse să accepte o nouă legătură, 
asumându-şi noi îndatoriri, într-o casă a ei, în calitate de 
soţie, stăpână a unei familii şi proteguitoare a unui sat 
întreg. 

Colonelul Brandon era acum la fel de fericit cum considera 
că merită să fie toţi cei ce-l iubeau. Marianne îl consolă 
pentru tot ceea ce suferise el în trecut; dragostea şi 
prezenţa ei îl făcură să devină vioi şi vesel; şi faptul că 
Marianne ajunse să fie fericită ştiind că-i aduce fericire, 
deveni convingerea şi încântarea acelora care o urmăreau 
cu atenţie. În dragoste, Marianne nu putea umbla cu 
jumătăţi de măsură şi cu timpul întreaga-i inimă deveni tot 
atât de devotată soţului ei pe cât îi fusese odată lui 
Willoughby. 

Willoughby nu află de căsătoria ei fără o strângere de 
inimă; şi curând după aceea fu pedepsit pe deplin, prin 
aceea că doamna Smith, îl iertă din proprie iniţiativă. 

Dând drept justificare a înduplecării ei faptul că el se 
căsătorise cu o femeie de bună condiţie, doamna Smith îi 
dădu să înţeleagă că, de s-ar fi comportat în chip onorabil 
faţă de Marianne, ar fi putut deveni dintr-o dată fericit şi 
bogat. Şi nu trebuie să punem la îndoială faptul că regretul 
lui pentru felul în care se comportase - ceea ce adusese cu 
sine propria lui pedeapsă - era într-adevăr sincer; şi nici că 
l-a invidiat multă vreme pe colonelul Brandon sau că i-a 
părut rău după Marianne. Dar nu trebuie, pe de altă parte, 
să ne aşteptăm că a rămas pentru totdeauna neconsolat, că 
a fugit de societate sau că felul lui de a fi a devenit sumbru 
şi mohorât - căci nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. 
Rămase un om activ şi adesea se distra după pofta inimii. 
Soţia lui nu era întotdeauna prost dispusă şi nici căminul lui 
nu era întotdeauna dezagreabil; şi şi-a găsit destulă 
mulţumire crescând cai şi câini şi practicând tot felul de 
sporturi. 


Dar, în ciuda nepoliteţii comise de a supravieţui după ce o 
pierduse pe Marianne, Willoughby a păstrat întotdeauna 
pentru ea o certă afecţiune, care-l făcea să se intereseze de 
tot ce i se întâmpla, considerând-o, în taină, a fi un etalon 
de perfecţiune feminină; şi pe multe femei frumoase le-a 
desconsiderat după aceea, declarând că nu suferă 
comparaţie cu doamna Brandon. 

Doamna Dashwood fu îndeajuns de precaută să rămână la 
vilă, fără să încerce să se mute la Delaford; şi când 
Marianne părăsi Bartonul, Margaret ajunsese - din fericire 
pentru sir John şi doamna Jennings - la o vârstă foarte 
potrivită pentru dans, fiind destul de atrăgătoare pentru a 
se putea presupune că are un admirator. 

Între Barton şi Delaford se stabili acea constantă 
comunicare dictată în chip firesc de o puternică afecţiune 
de familie; şi printre meritele şi fericirea lui Elinor şi a 
Mariannei nu trebuie să considerăm de mică importanţă 
faptul că, deşi surori şi deşi stând atât de aproape una de 
cealaltă, ele reuşiră să convieţuiască fără să se certe sau să 
strecoare vreodată cea mai mică răceală între soţii lor. 


SFÂRŞIT