Jane Austen — Mandrie si prejudecata

JANE AUSIEN 


JANE AUSTEN 


MÂNDRIE ŞI PREJUDECATĂ 


Capitolul |. 

Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor 
al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă. 

Oricât de puţin cunoscute ar fi simţămintele sau vederile 
unui asemenea bărbat atunci când apare pentru prima oară 
într-un loc, acest adevăr este atât de înrădăcinat în minţile 
celor din jur, încât burlacul este socotit ca proprietate de 
drept a uneia sau alteia dintre fiicele familiilor din 
vecinătate. 

— Dragă domnule Bennet, îi spuse doamna sa într-o zi, ai 
aflat că Netherfield Park a fost în sfârşit închiriat? 

Domnul Bennet răspunse că nu a aflat. 

— Dar a fost, îi replică ea; căci doamna Long a trecut 
tocmai pe aci şi mi-a povestit totul de-a-fir-a-păr. 

Domnul Bennet nu dădu nici un răspuns. 

— Nu vrei să ştii cine l-a închiriat? strigă nerăbdătoare 
soţia sa. 

— Dumneata vrei neapărat să mi-o spui şi eu n-am nimic 
împotrivă s-o aud. 

Această invitaţie a fost de ajuns. 

— Ei bine, dragul meu, trebuie să ştii că doamna Long zice 
că Netherfield a fost luat de un tânăr putred de bogat, din 
nordul Angliei; că a sosit luni într-un cupeu cu patru cai ca 
să vadă locul şi a fost atât de încântat, încât a şi căzut la 
învoială cu domnul Morris; că trebuie să se instaleze înainte 
de sfântul Mihail şi că vreo câţiva dintre servitorii săi vor 
veni acolo, până la sfârşitul săptămânii viitoare. 

— Cum se numeşte? 


— Bingley. 

— E însurat sau burlac? 

— Oh! burlac, dragul meu, sigur! Burlac şi putred de 
bogat; patru sau cinci mii pe an. Ce lucru minunat pentru 
fetele noastre! 

— Cum aşa? Ce legătură are asta cu ele? 

— Dragul meu Bennet, îi răspunse soţia, cum poţi fi atât de 
sâcâitor? Ştii, desigur, că mă gândesc c-o să se însoare cu 
una dintre ele. 

— Cu scopul ăsta se stabileşte oare aici? 

— Scopul? Ce absurditate! Cum poţi vorbi astfel? Dar este 
foarte posibil să se îndrăgostească de una dintre ele şi de 
aceea trebuie să-i faci o vizită, îndată ce va sosi. 

— Nu cred că e cazul. Dumneata şi fetele puteţi merge, 
sau le poţi trimite singure, ceea ce ar fi încă şi mai bine, 
deoarece, dat fiind că eşti tot atât de frumoasă ca oricare 
dintre ele, s-ar putea ca domnul Bingley să te placă cel mai 
mult. 

— Dragul meu, mă măguleşti. Desigur am avut şi eu epoca 
mea de frumuseţe, dar nu pretind că aş mai fi cine ştie ce 
acum. Când o femeie are cinci fete mari, trebuie să renunţe 
să se mai gândească la propria-i frumuseţe. 

— Adeseori, în asemenea cazuri, o femeie nu prea mai are 
cine ştie ce frumuseţe la care să se gândească. 

— Dar, dragul meu, trebuie să-i faci neapărat o vizită 
domnului Bingley când va deveni vecinul nostru. 

— Este mai mult decât îţi pot promite, crede-mă. 

— Dar gândeşte-te la fiicele dumitale. Gândeşte-te numai 
ce situaţie ar fi pentru una dintre ele. Sir William şi Lady 
Lucas sunt hotărâți să se ducă numai cu scopul acesta, căci 
în general, ştii bine, nu fac vizite noilor veniţi. Trebuie, 
trebuie să te duci pentru că, dacă dumneata nu te vei duce, 
nouă ne va fi imposibil să-i facem o vizită. 

— Eşti exagerat de scrupuloasă, crede-mă. Domnul 
Bingley va fi, desigur, foarte fericit să vă cunoască; îi voi 
trimite prin dumneata câteva rânduri şi-l voi asigura de 


consimţământul meu total la căsătoria lui cu una dintre 
fetele mele care îi va plăcea; totuşi, trebuie să pun o vorbă 
bună pentru mica mea Lizzy. 

— Nu vreau să faci una ca asta. Lizzy nu e cu nimic mai 
bună decât celelalte şi sunt convinsă că nu-i nici pe 
jumătate frumoasă ca Jane, nici pe jumătate veselă ca Lydia. 
Dumneata însă o preferi totdeauna pe ea. 

— Niciuna dintre ele nu prea are cu ce să se laude, 
răspunse domnul Bennet. Sunt toate prostuţe şi ignorante 
ca şi alte fete! Lizzy e însă mai isteaţă decât surorile ei. 

— Domnule Bennet, cum poţi vorbi aşa de urât de copiii 
dumitale? Îţi face plăcere să mă jigneşti. N-ai nici un pic de 
milă de bieţii mei nervi. 

— Te înşeli, scumpa mea. Am un mare respect pentru 
nervii dumitale. Sunt vechile mele cunoştinţe. Te aud 
pomenindu-i, cu mare consideraţie, de cel puţin douăzeci 
de ani. 

— Ah, nu ştii cât sufăr! 

— Sper însă că-ţi va trece şi că vei trăi să vezi mulţi tineri 
domni cu un venit de patru mii pe an instalându-se prin 
vecinătate. 

— Nu ne va fi de nici un folos, de-ar veni şi douăzeci din 
ăştia, dacă nu vrei să le faci o vizită. 

— Contează pe mine, scumpa mea, atunci când vor fi 
douăzeci, îi voi vizita pe toţi, deodată. 

Domnul Bennet era un amestec atât de ciudat de agerime, 
sarcasm, rezervă şi capriciu, încât douăzeci şi trei de ani de 
viaţă conjugală au fost prea puţini pentru soţia sa ca să-i 
înţeleagă firea. Firea ei nu era atât de greu de descifrat. 
Era o femeie cu o inteligenţă redusă, prea puţine cunoştinţe 
şi o dispoziţie instabilă. Când era nemulțumită, îşi închipuia 
că este nervoasă. Scopul vieţii sale era să-şi mărite fetele; 
plăcerea vieţii sale - vizitele şi noutăţile. 

Capitolul II. 

Domnul Bennet a fost printre primii care s-au dus la 
domnul Bingley. Avusese tot timpul intenţia să-i facă această 


vizită deşi, până în ultima clipă, o asigurase pe soţia sa că 
nu se va duce; şi, până în seara zilei în care făcuse vizita, ea 
nu ştiuse nimic. Atunci i se dezvălui totul în felul următor: 
văzându-şi cea de a doua fiică ocupată eu dichisitul unei 
pălării, domnul Bennet i se adresă deodată astfel: 

— Sper că-i va plăcea domnului Bingley, Lizzy. 

— Nu suntem în situaţia de a şti ce îi place domnului 
Bingley, răspunse mama înciudată, deoarece nu-i putem 
face o vizită. 

— Dar uiţi, mamă, spuse Elizabeth, că-l vom întâlni la 
reuniuni şi că doamna Long a promis să ni-l prezinte. 

— Nu cred că doamna Long va face aşa ceva. Are ea însăşi 
două nepoate. E o femeie egoistă, falsă, nu dau doi bani pe 
ea. 

— Nici eu, spuse domnul Bennet, şi mă bucur că nu vei 
avea nevoie de serviciile ei. 

Doamna Bennet nu binevoi să dea vreun răspuns; dar, 
incapabilă să se stăpânească, începu să dojenească pe una 
dintre fete. 

— Nu mai tot tuşi, Kitty, pentru numele Domnului! Ai 
puţină milă de nervii mei. Îmi calci pe nervi. 

— Kitty nu-i deloc discretă cu tusea ei, spuse tatăl. Tuşeşte 
când nu trebuie. 

— Nu tuşesc de plăcere, spuse Kitty necăjită. Când are loc 
balul tău viitor, Lizzy? 

— De mâine în două săptămâni. 

— Da, aşa e, întări mama. Şi doamna Long nu se va 
întoarce decât în ajun, aşa că-i va fi imposibil să ni-l 
prezinte pentru că nu-l va cunoaşte nici ea. 

— Atunci, draga mea, s-ar putea să ai superioritate faţă de 
prietena dumitale şi să i-l prezinţi dumneata ei. 

— Imposibil, domnule Bennet, imposibil, când eu însămi 
nu-l cunosc. Cum poţi fi atât de sâcâitor? 

— Apreciez prudenţa dumitale. O cunoştinţă de două 
săptămâni este, cert, foarte puţin. Nu poţi cunoaşte 
adevărata fire a unui om după numai două săptămâni. Dar, 


dacă noi nu îndrăznim, altcineva o va face; şi, la urma 
urmelor, doamna Long şi nepoatele sale trebuie să-şi 
încerce şi ele norocul, şi de acea, cum domnia sa va 
considera faptul că renunţi să-ţi facă acest oficiu drept un 
act de gentileţe, voi prelua eu această sarcină. 

Fetele îşi priviră tatăl încremenite. Doamna Bennet spuse 
numai: „Prostii, prostii”! 

— Care poate fi sensul acestei exclamaţii emfatice? se 
repezi el. Consideri formalitatea prezentării şi importanţa 
care i se dă drept o prostie? Nu prea pot fi de acord cu 
dumneata în chestiunea aceasta. Ce spui, Mary? Căci tu eşti 
o domnişoară cu idei profunde, ştiu, citeşti cărţi serioase şi 
scoţi citate din ele. 

Mary ar fi dorit să spună ceva foarte inteligent, dar nu ştiu 
ce. 

— În timp ce Mary îşi pune ideile la punct, continuă el, să 
ne întoarcem la domnul Bingley. 

— M-am săturat de domnul Bingley, replică soţia sa. 

— Îmi pare rău să aud aşa ceva; dar de ce nu mi-ai spus-o 
mai înainte? Dacă ştiam acest lucru azi-dimineaţă, desigur, 
nu i-aş fi făcut vizita. Ce ghinion! Dar cum i-am făcut într- 
adevăr această vizită, nu mai putem să-l evităm. 

Uimirea doamnelor fu tocmai ceea ce dorise el, uimirea 
doamnei Bennet depăşind, poate, pe a tuturor, deşi, după 
ce primul val de bucurie trecu, ea le declară că tot timpul se 
aşteptase la asta. 

— Ce bun ai fost, dragul meu Bennet! Ştiam eu că te voi 
convinge până la urmă. Eram sigură că-ţi iubeşti fetele prea 
mult ca să nu iei în consideraţie o asemenea cunoştinţă. Vai, 
ce încântată sunt! Şi ce farsă grozavă, să te fi dus azi- 
dimineaţă şi să nu ne spui un singur cuvânt până acum. 

— Acum, Kitty, poţi tuşi cât vrei, spune domnul Bennet şi, 
rostind aceste vorbe, părăsi camera, sătul de exaltarea 
soţiei sale. 

— Ce tată minunat aveţi, fetelor! spuse ea, după ce se 
închise uşa. Nu ştiu cum i-aţi putea mulţumi îndeajuns 


pentru bunătatea lui; ca şi mie, de altfel. La vârsta noastră 
nu este prea plăcut - pot să v-o spun - să faci mereu 
cunoştinţe noi; de dragul vostru însă nu ştiu ce n-am face! 
Lydia, puişorul meu, deşi eşti cea mai mică, sunt sigură că 
domnul Bingley va dansa cu tine la balul următor. 

— Oh! făcu Lydia energică, n-am nici o grijă, căci deşi sunt 
cea mai mică, eu sunt cea mai înaltă dintre toate. 

Restul serii l-au petrecut întrebându-se cât de repede va 
întoarce domnul Bingley vizita domnului Bennet şi plănuind 
când să-l invite la masă. 

Capitolul III. 

Toate întrebările pe care doamna Bennet, cu ajutorul celor 
cinci fiice ale sale, le-a putut pune cu privire la domnul 
Bingley, n-au fost totuşi de ajuns pentru a-i smulge soţului 
său o descriere mulţumitoare a acestuia. L-au atacat în fel 
şi chip - cu întrebări directe, cu insinuări isteţe şi aluzii 
ocolite - dar el le-a dejucat cu dibăcie toată iscusinţa şi, 
până la urmă, au fost silite să accepte informaţiile de mâna 
a doua de la vecina lor, Lady Lucas. Raportul acesteia era 
mai mult decât favorabil. Sir William rămăsese încântat. 
Domnul Bingley era tânăr, foarte chipeş, extrem de simpatic 
şi - pentru a încununa toul - avea intenţia să vină la 
viitoarea reuniunea cu un grup mare de prieteni. Nimic nu 
putea fi mai încântător! A iubi dansul însemna un prim pas 
către a te îndrăgosti; şi inima domnului Bingley stârnea 
foarte vii speranţe. 

— Dacă mi-aş putea vedea una dintre fete fericit căsătorită 
la Netherfield, spuse doamna Bennet soţului său, şi pe toate 
celelalte tot atât de bine măritate, n-aş mai avea ce dori. 

După câteva zile, domnul Bingley întoarse vizita şi petrecu 
cu domnul Bennet, în bibliotecă, vreo zece minute. Nutrise 
speranţa de a fi admis în prezenţa tinerelor domnişoare, de 
a căror frumuseţe auzise atâtea; dar îl văzu numai pe tatăl 
lor. Doamnele au fost ceva mai avantajate pentru că ele 
avură norocul să constate - de la o fereastră de sus -că 
tânărul purta o haină albastră şi călărea pe un cal negru. 


Curând după aceasta i se trimise o invitaţie la masă, iar 
doamna Bennet alcătuise deja un meniu care să facă cinste 
artei sale de gospodină, când sosi un răspuns ce amâna 
totul. Domnul Bingley era obligat să fie în oraş în ziua 
următoare şi, ca atare, îi era imposibil să accepte onoarea 
ce i se făcuse etc. Doamna Bennet fu foarte dezamăgită. 
Nu-şi putea închipui ce treburi avea la oraş, atât de curând 
după sosirea lui în Hertfortshire; şi începu să se teamă că s- 
ar putea ca domnul Bingley să zboare mereu dintr-un loc în 
altul şi să nu se stabilească niciodată la Netherfield, cum ar 
fi trebuit să facă. Lady Lucas i-a liniştit puţin temerile 
sugerându-i că dânsul plecase la Londra numai ca să-şi 
aducă prietenii la bal; şi în curând se zvoni că domnul 
Bingley urma să vină cu douăsprezece doamne şi şapte 
domni. Fetele s-au întristat auzind de numărul atât de mare 
de doamne; dar s-au consolat în ajunul balului, când au aflat 
că, în loc de douăsprezece, a venit de la Londra numai cu 
şase persoane - cele cinci surori ale sale şi un văr. Când 
însă grupul şi-a făcut apariţia în salon, se compunea numai 
din cinci, cu totul - domnul Bingley, cele două surori ale 
sale, soţul surorii celei mari şi încă un bărbat tânăr. 

Domnul Bingley era chipeş şi avea maniere de domn; o 
ţinută frumoasă şi o purtare simplă, neafectată. Surorile 
sale erau femei subţiri, cu un aer foarte la modă. Cumnatul 
lui, domnul Hurst, părea să fie un domn; dar prietenul său, 
domnul Darcy, atrase atenţia întregului salon prin distincţia 
persoanei sale - înălţimea, trăsăturile frumoase, expresia 
nobilă - şi prin zvonul care, cinci minute după ce intrase, 
era pe buzele tuturor, că ar avea zece mii pe an. Domnii au 
declarat că era un bărbat de toată frumuseţea; doamnele, 
că era mult mai frumos decât domnul Bingley; şi a fost 
privit cu mare admiraţie cam jumătate din seara aceea, 
până când comportarea lui a produs o indignare care a 
răsturnat valul popularității câştigate: pentru că 
descoperiseră că era mândru, că se credea superior 
celorlalţi, că era imposibil de mulţumit; şi nici toată marea 


lui moşie din Derbyshire nu l-a mai putut atunci salva de a fi 
socotit un om cu o purtare dezagreabilă, respingătoare; era 
de necomparat cu prietenul său. 

Domnul Bingley făcuse imediat cunoştinţă cu toate 
persoanele mai importante din salon, fusese plin de viaţă, 
expansiv; dansase, fiecare dans, îi păruse rău că balul se 
sfârşise atât de devreme şi spusese că va da el însuşi un bal 
la Netherfield. Asemenea însuşiri grăiau de la sine. 

Ce contrast între el şi prietenul său! Domnul Darcy a 
dansat numai o dată cu doamna Hurst şi o dată cu 
domnişoara Bingley, a refuzat să fie prezentat vreunei alte 
doamne şi şi-a petrecut restul serii învârtindu-se prin salon 
şi aruncând o vorbă, când şi când, câte unuia din grupul 
său. Se lămuriseră asupra caracterului său. Era omul cel 
mai înfumurat, cel mai antipatic din lume şi toţi sperau că 
nu va mai veni pe acolo niciodată. Printre cei mai porniţi 
împotriva lui era doamna Bennet, a cărei indignare faţă de 
purtarea domnului Darcy, în general, se ascuţise până la o 
ranchiună personală, din cauza afrontului adus uneia dintre 
fiicele sale. 

Elizabeth Bennet fusese obligată să piardă două dansuri, 
din cauză că erau prea puţini domni; şi, în acel timp, 
domnul Darcy se aflase destul de aproape pentru ca ea să 
audă, întâmplător, o conversaţie dintre el şi domnul Bingley 
care venise de la dans, pentru o clipă, spre a insista pe 
lângă prietenul său să danseze şi el. 

— Haide, Darcy, îi spuse, te rog, vino. Nu pot să sufăr să te 
văd stând deoparte, singur, în felul acesta stupid. Ai face 
mult mai bine să dansezi. 

— Nici nu mă gândesc. Ştii cit detest acest lucru, afară 
doar de cazul când îmi cunosc foarte bine partenera. Într-o 
adunare ca aceasta mi-ar fi insuportabil. Surorile tale sunt 
angajate şi în tot salonul nu există o altă femeie cu care să 
pot dansa, fără să însemne o pedeapsă pentru mine. 

— N-aş putea fi atât de mofturos ca tine, exclamă Bingley, 
pentru nimic în lume! Pe cuvântul meu, n-am întâlnit în 


viaţa mea atâtea fete drăguţe ca în seara asta; şi câteva 
dintre ele, vezi, sunt neobişnuit de frumoase. 

— Tu dansezi cu singura fată frumoasă din această 
încăpere, spuse domnul Darcy, privind-o pe cea mai mare 
dintre domnişoarele Bennet. 

— Oh! Este făptura cea mai frumoasă pe care am văzut-o 
vreodată! Este însă colo, chiar în spatele tău, una dintre 
surorile ei care-i foarte drăguță şi, cred, foarte plăcută. le 
rog dă-mi voie să-i cer partenerei mele să i te prezinte. 

— Despre care vorbeşti? şi, întorcându-se, o privi o clipă 
pe Elizabeth, până ce, întâlnindu-i privirea, îşi plecă ochii şi 
răspunse cu răceală; e acceptabila, dar nu destul de 
frumoasă ca să mă tenteze pe mine şi, în momentul de faţă, 
nu am poftă să dau atenţie tinerelor domnişoare neglijate 
de alţi bărbaţi. Ai face mai bine să te întorci la partenera ta, 
să te bucuri de zâmbetele ei, deoarece cu mine îţi pierzi 
timpul. 

Domnul Bingley îi urmă sfatul. Domnul Darcy se îndepărtă, 
iar Elizabeth rămăsese cu sentimente nu prea cordiale 
pentru el. Povesti totuşi cu mult haz această întâmplare 
prietenelor sale, căci avea o fire vioaie, glumeaţă, care se 
amuza de orice lucru ridicol. 

În general, seara trecu în mod plăcut pentru toată familia. 
Doamna Bennet îşi văzuse fiica cea mare mult admirată de 
oaspeţii de la Netherfield. Domnul Bingley dansase cu ea de 
două ori şi surorile lui o remarcaseră. Jane era tot atât de 
încântată de toate acestea, ca şi mama ei, dar într-un fel 
mai rezervat. Elizabeth se bucura de bucuria Janei. Mary 
auzise cum fusese prezentată domnişoarei Bingley, ca cea 
mai cultivată fată din împrejurimi; Catherine şi Lydia 
fuseseră destul de norocoase şi nu duseseră lipsă de 
parteneri, singurul lucru - după cum li se spusese - de care 
trebuiau să se preocupe la un bal. S-au întors deci toate 
bine dispuse la Longbourn, satul în care trăiau şi unde 
treceau drept locuitorii cei mai de vază. L-au găsit pe 
domnul Bennet încă treaz. Cu o carte în mână, el uită de 


timp; şi, în cazul de faţă, era şi foarte curios să afle ce se 
întâmplase într-o seară ca aceea, care iscase speranţe atât 
de frumoase. Ar fi preferat, mai degrabă, ca soţia lui să fie 
dezamăgită de noul venit, dar îşi dădu seama imediat că va 
avea de ascultat cu totul altă poveste. 

— Oh! dragul meu Bennet, strigă ea de cum deschise uşa, 
am avut o seară încântătoare, un bal nemaipomenit. Cât aş 
fi vrut să fii acolo! Jane a fost atât de admirată; ce putea fi 
mai bine! 'Toţi au spus că arată foarte bine şi domnul 
Bingley a găsit-o tare frumoasă şi a dansat cu ea de două 
ori. Gândeşte-te numai la asta dragul meu! Într-adevăr au 
dansat de două ori; ea a fost singura din tot salonul pe care 
a invitat-o şi a doua oară. În primul rând a poftit-o pe 
domnişoara Lucas. M-am simţit atât de jignită când l-am 
văzut pornind cu ea; totuşi, nu a plăcut-o deloc - într- 
adevăr, nimeni nu poate s-o placă, ştii, şi a părut înnebunit 
de Jane când a văzut-o dansând. Aşa că a întrebat cine e şia 
rugat să-i fie prezentat şi i-a cerut următoarele două 
dansuri. În al treilea rând, două le-a dansat cu domnişoara 
King; şi în al patrulea rând, două cu Mary Lucas; şi în al 
cincilea, două cu Jane, din nou; şi în al şaselea, două cu 
Lizzy; şi Boulanger-ul... 

— Dacă ar fi avut niţică milă de mine, exclamă soţul 
enervat, n-ar fi dansat nici pe jumătate cât zici c-a dansat. 
Pentru numele Domnului, nu-mi mai pomeni de partenerele 
sale! Doamne, de ce nu şi-a scrântit glezna de la primul 
dans! 

— Vai, dragul meu! continuă doamna Bennet, sunt 
încântată de el! Este atât de frumos! Şi surorile lui sunt 
fermecătoare! N-am văzut în viaţa mea ceva mai elegant 
decât rochiile lor. Cred că dantela de pe toaleta doamnei 
Hurst... 

Aci fu din nou întreruptă. Domnul Bennet protestă 
împotriva oricărei descrieri a vreunei găteli, iar ea fu astfel 
obligată să caute un alt aspect al subiectului şi povesti, 


plină de amărăciune şi cu oarecare exagerare, groaznica 
bădărănie a domnului Darcy. 

— Dar te pot asigura, adaugă ea, că Lizzy n-are prea mult 
de pierdut dacă nu corespunde gustului său; pentru că este 
un om grozav de antipatic, oribil, şi care nu merită să te 
osteneşti să-i placi. Atât de distant, atât de trufaş, de 
nesuferit! Se foia ici, se foia colo, închipuindu-şi că-i cine 
ştie ce! Nu destul de frumoasă pentru a dansa cu el! lare aş 
mai fi vrut să fi fost dumneata acolo, dragul meu, să-i fi spus 
una cum ştii dumneata. Eu îl detest. 

Capitolul IV. 

Când Jane şi Elizabeth rămaseră singure, Jane, care fusese 
mai înainte foarte rezervată în elogierea domnului Bingley, 
îi mărturisi sorei sale cât îl admira. 

— Este tocmai cum trebuie să fie un bărbat; cu bun-simţ, 
spiritual, plin de viaţă. Şi n-am mai văzut asemenea 
maniere perfecte! Atâta simplitate şi atâta bună creştere! 

— Este şi frumos, adaugă Elizabeth, cum ar trebui de altfel 
să fie orice tânăr, dacă poate! Prin aceasta, caracterul lui 
devine desăvârşit. 

— Am fost tare măgulită când m-a poftit a doua oară la 
dans. Nu m-am aşteptat la un asemenea compliment. 

— Nu te-ai aşteptat? Eu da, pentru tine. Dar asta este 
marea deosebire dintre noi: pe tine, complimentele pe care 
le primeşti te iau totdeauna prin surprindere; pe mine, 
niciodată. Ce putea fi mai firesc decât să te poftească încă o 
dată? Şi orb să fi fost şi tot ar fi trebuit să vadă că erai deo 
mie de ori mai frumoasă decât oricare dintre femeile din 
salon. Deci fără recunoştinţă pentru galanteria lui, în cazul 
ăsta. Aşa... domnul Bingley este, categoric, foarte drăguţ, şi 
îţi dau voie să-l placi. Ţi-au plăcut mulţi alţii mai nerozi. 

— Lizzy dragă! 

— Oh, ştii, tu prea eşti dispusă să iubeşti oamenii în 
general. Nu vezi nici un defect la nimeni. Toţi oamenii sunt 
buni şi drăguţi în ochii tăi. Niciodată în viaţa mea, nu te-am 
auzit vorbind de rău pe cineva. 


— Doresc din toată inima să nu mă grăbesc când judec pe 
cineva; dar totdeauna cred ceea ce spun. 

— Ştiu că aşa este; şi tocmai asta e minunea. Cu bunul tău 
simţ, să fii atât de sincer oarbă la neroziile şi prostia 
celorlalţi! A vrea să pari sincer este un lucru destul de 
obişnuit, îl întâlneşti la tot pasul. Dar să fii sincer fără 
ostentaţie, fără vreun anumit scop, să iei partea bună din 
firea fiecăruia, să o faci şi mai bună şi să nu pomeneşti 
nimic de părţile proaste - numai tu poţi s-o faci. Eh, şi-ţi 
plac şi surorile acestui tânăr, nu? Manierele lor nu sunt la 
înălţimea alor lui. 

— Desigur nu, la prima vedere; sunt însă femei foarte 
drăguţe când stai de vorbă cu ele. Domnişoara Bingley va 
locui la fratele ei şi-i va duce gospodăria; şi, dacă nu mă 
înşel, vom avea în ea o vecină încântătoare. 

Elizabeth o ascultă în tăcere, dar nu fu convinsă; prin felul 
cum se purtaseră la petrecere, nu urmăriseră, în general să 
se facă agreabile. Cu un spirit de observaţie mai viu, cu o 
fire mai puţin îngăduitoare decât a sorei sale şi, de asemeni, 
cu un discernământ nealterat de vreun interes personal, 
Elizabeth era foarte puţin dispusă să le aprobe. Erau, într- 
adevăr, femei foarte fine, nu le lipsea buna dispoziţie când 
erau mulţumite, nici darul de a se face plăcute când o 
doreau; dar erau mândre şi încrezute. Erau destul de 
frumoase; fuseseră educate într-unul dintre cele mai bune 
pensioane din oraş; aveau o avere de douăzeci de mii de 
lire; obişnuiau să cheltuiască mai mult decât ar fi trebuit şi 
să frecventeze oameni din înalta societate; erau deci 
îndreptăţite, în toate privinţele, să gândească bine despre 
ele şi rău despre alţii. Făceau parte dintr-o familie 
respectabilă din nordul Angliei - fapt întipărit în minţile lor 
mai adânc decât împrejurarea că averea fratelui lor şi a lor 
proprie fusese dobândită prin negoţ. 

Domnul Bingley moştenise de la tatăl său o avere care se 
ridica la aproape o sută de mii de lire; acesta avusese 
intenţia să cumpere o moşie, dar nu a trăit s-o facă. Domnul 


Bingley avea şi el aceeaşi intenţie, şi uneori alegea chiar şi 
regiunea; dar deoarece dispunea acum de o casă bună şi de 
toate libertăţile vieţii de conac, mulţi dintre cei care îi 
cunoşteau foarte bine firea comodă se întrebau dacă nu-şi 
va petrece restul zilelor la Netherfield, lăsând generaţiei 
următoare sarcina de a cumpăra moşia. 

Surorile lui erau foarte dornice ca domnul Bingley să-şi 
aibă propria sa moşie. Cu toate că el se stabilise acum 
numai în calitate de chiriaş, domnişoara Bingley nu era 
câtuşi de puţin refractară să se aşeze în capul mesei lui; şi 
nici doamna Hurst, care se căsătorise cu un bărbat mai 
mult elegant decât bogat, nu era mai puţin dispusă să 
considere casa fratelui său drept a ei proprie, când îi 
convenea. 

Abia trecuseră doi ani de când domnul Bingley devenise 
major că a şi fost ispitit de o recomandaţie întâmplătoare să 
arunce o privire la Netherfield House. Şi într-adevăr, a 
aruncat o privire la casă, şi în casă, timp de o jumătate de 
oră; i-au plăcut poziţia şi camerele principale, a fost 
mulţumit de cele spuse de proprietar despre avantajele 
locuinţei, şi a luat-o pe loc. 

Între el şi Darcy exista o prietenie trainică, în pofida unor 
mari deosebiri de caracter. Bingley îi era drag lui Darcy 
pentru firea sa blândă, maleabilă, deschisă, deşi nu s-ar fi 
putut găsi fire care să prezinte un contrast mai izbitor cu a 
sa proprie şi deşi niciodată nu părea nemulţumit de ceea ce 
era el însuşi. Bingley avea cea mai mare încredere în tăria 
afecțiunii lui Darcy, iar despre judecata acestuia, părerea 
cea mai înaltă. Inteligența lui Darcy era superioară. Lui 
Bingley nu-i lipsea în nici o privinţă nimic, dar Darcy era 
deştept. Era în acelaşi timp semeţ, rezervat şi pretenţios; şi 
felul său de a fi - deşi era binecrescut - nu era atrăgător. În 
această privinţă prietenul său îi era mult superior. Oriunde 
ar fi apărut, Bingley cucerea; Darcy jignea mereu. 

Felul în care au discutat despre petrecerea de la Meryton 
este destul de grăitor. Bingley nu mai întâlnise niciodată în 


viaţa sa oameni mai drăguţi sau fete mai frumoase; toţi 
fuseseră nespus de amabili şi atenţi cu el; nu existase nici 
formalism, nici rigiditate; se simţise imediat ca între vechi 
cunoştinţe, iar în ceea ce priveşte pe domnişoara Bennet, 
nu-şi putea închipui un înger mai frumos decât ea. Darcy, 
dimpotrivă, nu văzuse decât o colecţie de oameni la care nu 
găsise nimic agreabil şi nimic distins; nu simţise pentru 
niciunul dintre ei nici cel mai mic interes; niciunul nu-i 
dăduse atenţie şi compania nici unuia dintre ei nu-i făcuse 
vreo plăcere. A recunoscut că domnişoara Bennet era 
drăguță, dar a găsit că zâmbea prea mult. 

Doamna Hurst şi sora sa au fost de acord cu toate acestea; 
totuşi, au plăcut-o şi au admirato; şi au declarat că e o fată 
drăguță, una pe care n-aveau obiecţiuni s-o cunoască mai 
îndeaproape. Domnişoara Bennet a fost deci consacrată ca 
o fată drăguță, iar fratele lor s-a simţit autorizat, datorită 
acestei laude, să se gândească la ea cât dorea. 

Capitolul V. 

Cale de o mică plimbare de la Longbourn, locuia o familie 
cu care familia Bennet era deosebit de strâns legată. Sir 
William Lucas se ocupase în trecut cu negoţul la Meryton, 
unde făcuse o avere frumuşică şi se ridicase la rangul de 
cavaler printr-o suplică adresată regelui, pe vremea când 
era primar. Rangul i se urcase, poate, la cap. Îi provocase 
silă pentru ocupaţia şi reşedinţa sa într-un târguşor şi, 
părăsindu-le pe amândouă, se strămutase cu familia într-o 
casă, cam la o milă de Meryton, numită de atunci Lucas 
Lodge, unde putea cugeta cu plăcere la propria se 
importanţă şi descătuşat de treburi, se putea ocupa exclusiv 
cu politeţea faţă de toată lumea. Cu toate că se simţea 
îmbătat de rangul său, lucrul acesta nu-l făcea trufaş; din 
contră, era numai amabilitate faţă de fiecare. Inofensiv, 
prietenos şi îndatoritor din fire, prezentarea sa la Palatul 
St. James îl făcuse şi curtenitor. 

Lady Lucas era o femeie foarte cumsecade, nu prea 
deşteaptă, şi deci o vecină prețioasă pentru doamna 


Bennet. Aveau mai mulţi copii. Cel mai mare, o tânără fată 
cam de douăzeci şi şapte de ani, inteligentă şi cu mult bun 
simţ, era, prietena intimă a Elizabethei. 

Fiind absolut necesar ca domnişoarele Bennet şi 
domnişoarele Lucas să se întâlnească pentru a comenta un 
bal, dimineaţa următoare petrecerii le aduse pe cele dintâi 
la Longbourn ca să audă şi să se facă auzite. 

— Dumneata ai început seara bine, Charlotte, îi spuse 
doamna Bennet, cu o politicoasă stăpânire de sine, 
domnişoarei Lucas. Dumneata ai fost prima aleasă a 
domnului Bingley. 

— Da, dar se pare că i-a plăcut cea de-a doua mai mult. 

— Ah, vrei să spui Jane, probabil pentru că a dansat de 
două ori cu ea. Cu siguranţă, asta părea a fi admiraţie. Cred 
că, de fapt, a admirato. Am auzit ceva despre asta, dar nu 
prea ştiu bine ce - ceva în legătură cu domnul Robinson. 

— Poate vă gândiţi la conversaţia auzită de mine din 
întâmplare, între domnul Bingley şi domnul Robinson; nu v- 
am pomenit nimic despre asta? Domnul Robinson l-a 
întrebat cum îi plăceau petrecerile noastre la Meryton şi 
dacă nu era de părere că la serată se aflau o mulţime de 
femei drăguţe, şi pe care o socotea cea mai drăguță, iar eli- 
a răspuns prompt la ultima întrebare: „Oh, cea mai mare 
dintre domnişoarele Bennet, fără îndoială; nu pot exista 
două păreri în chestiunea asta”. 

— Pe cuvântul meu! Dar a fost un răspuns foarte hotărât; 
asta, într-adevăr, pare să însemne că... totuşi, poate să nu 
ducă la nimic, ştiţi. 

— Cele auzite de mine au fost mai cu tâlc decât cele auzite 
de tine, Eliza, spuse Charlotte. Domnul Darcy merită mai 
puţin să fie auzit decât prietenul său, aşa e? Biata Eliza! 
Auzi, să fii doar acceptabilă! 

— Vă rog să nu-i vârâţi lui Lizzy în cap că trebuie să fie 
vexată de bădărănia lui; este un om atât de antipatic, încât 
ar fi o adevărată nenorocire să fii preţuită de el. Doamna 


Long mi-a spus seara trecută că a stat o jumătate de oră, 
chiar lângă ea, fără să deschidă gura măcar o singură dată. 

— Eşti absolut sigură, doamnă? Nu e o mică greşeală la 
mijloc? întrebă Jane. Sunt sigură că l-am văzut pe domnul 
Darcy vorbindu-i. 

— Da... pentru că ea l-a întrebat, în cele din urmă cum îi 
place la Netherfield, şi el n-a avut încotro şi a trebuit să 
răspundă, dar ea zicea că a părut furios că i se adresase 
cuvântul. 

— Domnişoara Bingley mi-a spus, interveni Jane, că 
niciodată nu vorbeşte mult, afară doar când e cu vechile 
sale cunoştinţe. Cu acestea este deosebit de drăguţ. 

— Nu cred o iotă, draga mea, dacă ar fi fost atât de 
drăguţ, ar fi vorbit cu doamna Long. Dar pot să-mi închipui 
ce s-a întâmplat. Toţi spun că-i mândru de nu-i ajungi eu 
prăjina la nas. Cred că o fi auzit, cumva, că doamna Long nu 
are trăsură şi că a venit la bal într-un cupeu închiriat. 

— Nu-mi pasă că n-a vorbit cu doamna Long, spuse 
domnişoara Lucas, dar aş fi vrut să fi dansat cu Eliza. 

— Altădată, Lizzy, spuse mama sa, aş refuza să dansez cu 
el, dacă aş fi în locul tău. 

— Cred, doamnă, că-ţi pot promite liniştită că nu voi dansa 
cu el niciodată. 

— Mândria lui, interveni domnişoara Lucas, pe mine nu mă 
supără, aşa cum supără adeseori mândria, pentru că are o 
scuză. Nu te poţi mira când un tânăr atât de fin, de familie, 
cu avere, cu tot ce-şi poate dori cineva, se crede atât de 
mult. Dacă mă pot exprima astfel, el are dreptul să fie 
mândru. 

— Este foarte adevărat, replică Elizabeth, şi aş putea 
foarte uşor să iert mândria lui, dacă n-ar fi călcat-o în 
picioare pe a mea. 

— Mândria, remarcă Mary, care se fălea cu seriozitatea 
reflecţiilor ei, este un simţământ foarte obişnuit, cred. Din 
tot ce am citit până acum, sunt convinsă că este foarte 
obişnuit, într-adevăr; că natura omenească este deosebit de 


înclinată către acest simţământ şi că foarte puţini suntem 
aceia care nu nutrim un sentiment de automulţumire 
pentru vreo însuşire sau alta, reală sau imaginară. Orgoliul 
şi mândria sunt lucruri diferite, deşi adesea cuvintele sunt 
folosite ca sinonime. Cineva poate fi mândru fără a fi 
orgolios. Mândria e legată mai mult de părerea noastră 
despre noi înşine; orgoliul, de ceea ce ne-ar plăcea să 
gândească alţii despre noi. 

— Dacă aş fi bogat ca domnul Darcy, exclamă unul dintre 
tinerii Lucas; care venise cu surorile sale, nu mi-ar păsa cât 
sunt de mândru. Aş ţine o haită de ogari şi aş bea o sticlă de 
vin în fiecare zi. 

— Atunci, ai bea cu mult mai mult decât ar trebui, spuse 
doamna Bennet. Şi, dacă te-aş vedea făcând-o, ţi-aş lua pe 
loc sticla din faţă. 

Băiatul o asigură că n-ar face-o; ea continuă să susţină că 
ar face-o şi discuţia nu se termină decât o dată cu vizita. 

Capitolul VI. 

Doamnele din Longbourn s-au prezentat curând la cele din 
Netherfield. Vizita a fost întoarsă după toate regulile. 
Bunele maniere ale domnişoarei Bennet înfloreau, 
încurajate de bunăvoința doamnei Hurst şi a domnişoarei 
Bingley; şi, deşi pe mamă au găsit-o de netolerat şi pe fetele 
mai mici nevrednice să le adreseze o vorbă, şi-au exprimat 
totuşi dorinţa, faţă de cele două mai mari, de a le cunoaşte 
mai bine. Jane a primit această atenţie cu cea mai mare 
plăcere; dar Elizabeth vedea totuşi cât de arogant se poartă 
cu ele, făcând cu greu excepţie pentru sora ei - şi nu le 
putea simpatiza; totuşi, amabilitatea lor faţă de Jane, atât 
cât era, avea valoare datorându-se, după toate 
probabilitățile, admiraţiei fratelui lor pentru Jane. Era 
foarte limpede - ori de câte ori se întâlneau - că domnul 
Bingley o plăcea cu adevărat; dar Elizabethei îi era tot atât 
de limpede că Jane ceda pornirii pe care o simţise pentru el 
din prima clipă şi că era pe cale să se îndrăgostească de-a 
binelea; îşi spunea de asemenea cu plăcere că era imposibil 


ca lumea să afle ceva, deoarece Jane unea o mare putere de 
simţire cu stăpânirea de sine şi cu o fire ponderată, care o 
puteau pune la adăpost de bănuielile inoportunilor. Ea îi 
împărtăşi toate astea prietenei sale, domnişoara Lucas. 

— Este, poate, agreabil, replică Charlotte, să fii în stare, în 
asemenea caz, să te poţi stăpâni în faţa lumii; dar este 
uneori o greşeală să fii atât de reţinută. Dacă o femeie îşi 
ascunde sentimentele cu aceeaşi iscusinţă şi faţă de 
obiectul afecțiunii sale, poate pierde prilejul de a-l captiva; 
şi atunci, n-ar fi decât o slabă consolare să crezi că lumea 
nu ştie nimic. Aproape în fiecare ataşament există atât de 
multă gratitudine sau vanitate, că nu e bine să le laşi în voia 
lor. Suntem toţi în stare să facem începutul singuri - o 
uşoară preferinţă este destul de firească; dar prea puţini 
dintre noi sunt în stare să se îndrăgostească cu adevărat, 
fără încurajare. În nouă cazuri din zece e mai bine ca o 
femeie să arate mai multă afecţiune decât simte. 
Neîndoielnic, Bingley o place pe sora ta; dar s-ar putea ca 
niciodată să nu facă mai mult decât s-o placă dacă ea nu-l 
ajută puţin. 

— Dar ea îl ajută, atât cât îi permite firea. Dacă eu îmi pot 
da seama de interesul ei pentru el, Bingley ar trebui să fie 
un nerod să nu-l observe. 

— Nu uita, Eliza, că el nu cunoaşte firea Janei aşa cum o 
cunoşti tu. 

— Dar dacă o femeie are o înclinaţie pentru un bărbat şi 
nu încearcă să i-o ascundă, el trebuie să-şi dea seama de 
acest lucru. 

— Poate că trebuie, dacă o vede îndeajuns... deşi Bingley şi 
Jane se întâlnesc destul de des, nu sunt niciodată mult timp 
împreună; - şi cum se văd întotdeauna într-o societate 
numeroasă, este imposibil să folosească fiecare clipă pentru 
a sta împreună de vorbă. De aceea ar trebui ca Jane să 
profite cât mai mult de fiecare moment în care-i poate capta 
atenţia. Când va fi sigură de el, va avea timp destul să se 
îndrăgostească şi ea cât o vrea. 


— Planul tău e bun, îi răspunse Elizabeth, câtă vreme nu ai 
în vedere altceva decât dorinţa de a te mărita bine; şi dacă 
m-aş hotări să-mi găsesc un bărbat bogat sau, pur şi simplu 
un bărbat, oricare, cred că aş adopta planul tău. Dar nu 
acestea sunt simţămintele Janei; ea nu are un scop anume. 
Deocamdată nu poate fi încă sigură de seriozitatea pornirii 
ei, sau dacă aceasta este un lucru înţelept. Îl cunoaşte doar 
de două săptămâni. A dansat cu ella Meryton patru 
dansuri; l-a văzut într-o dimineaţă - acasă la el - şi de atunci 
a cinat în compania lui de patru ori. Nu este deloc suficient 
pentru a-i cunoaşte firea. 

— Nu, aşa cum prezinţi tu lucrurile. Din faptul că au cinat 
împreună, ar fi putut afla numai dacă el are poftă de 
mâncare sau nu; dar trebuie să-ţi aminteşti că au petrecut, 
de asemenea, patru seri împreună - şi patru seri pot 
însemna foarte mult. 

— Da, aceste patru seri le-au dat posibilitatea să constate 
că amândurora le place Douăzeci şi unu mai mult decât 
Comerţ, însă în privinţa vreunei alte însuşiri caracteristice, 
nu-mi închipui să-şi fi putut dezvălui mare lucru. 

— Ei bine, spuse Charlotte, îi doresc Janei, din toată inima, 
noroc. Dacă ar fi să se mărite cu el mâine, cred că ar avea 
tot atâtea şanse de fericire câte ar avea dacă i-ar studia 
firea timp de douăsprezece luni. Fericirea în căsnicie este 
numai o chestiune de noroc. Faptul că în momentul 
căsătoriei partenerii îşi cunosc foarte bine firea, sau faptul 
că au firi foarte asemănătoare nu le măreşte câtuşi de puţin 
şansele de fericire. După căsătorie, deosebirile dintre ei se 
vor accentua de ajuns pentru ca să-şi aibă partea lor de 
suferinţă; şi e mai bine să cunoşti cât mai puţin posibil 
defectele omului cu care-ţi vei petrece viaţa. 

— Mă faci să râd, Charlotte; dar asta nu e o judecată 
sănătoasă. Ştii bine că nu e un lucru sănătos şi că tu însăţi 
nu ai proceda astfel. 

Fiind foarte prinsă să observe atenţiile domnului Bingley 
faţă de sora sa, Elizabeth era departe de a bănui că şi ea 


devenise un obiect demn de un oarecare interes în ochii 
prietenului acestuia. Lia început, domnul Darcy admisese, 
cu greutate, că era drăguță; la bal o privise cu indiferenţă; 
şi când se întâlniseră din nou, o privise numai pentru a-i 
aduce critici. Dar nici nu apucase bine să se lămurească şi 
să-şi lămurească prietenii că Elizabeth n-avea o singură 
trăsătură ca lumea pe chipul ei, că a şi început să găsească 
acelaşi chip neobişnuit de inteligent, datorită expresiei 
frumoase din ochii ei întunecaţi. Acestei descoperiri i-au 
urmat altele tot atât de vexante pentru el. Deşi, cu un ochi 
critic, descoperise în înfăţişarea ei mai mult decât o singură 
abatere de la perfecta simetrie, a fost obligat să constate că 
avea o siluetă zveltă şi plăcută; şi, deşi afirma că manierele 
ei nu erau cele obişnuite în lumea bună, fusese captivat de 
încântătoarea lor naturaleţe. 

Elizabeth era total inconştientă de acest lucru; pentru ea, 
Darcy era omul care nu se făcea plăcut nicăieri şi care n-o 
socotise destul de frumoasă pentru a o invita la dans. Darcy 
începu să dorească s-o cunoască mai bine şi înainte de a sta 
el însuşi de vorbă cu ea, ca un prim pas, începu să asculte 
discuţiile ei cu alţii. Faptul acesta atrase atenţia Elizabethei. 
Asta s-a petrecut la reşedinţa lui Sir William Lucas, unde se 
organizase o mare reuniune. 

— Ce-o fi vrând domnul Darcy, o întrebă Elizabeth pe 
Charlotte, că stă şi ascultă conversaţia mea cu colonelul 
Forster? 

— Aceasta este o întrebare la care nu-ţi poate răspunde 
decât domnul Darcy. 

— Dacă va mai continua astfel, îl voi face desigur să 
priceapă că ştiu ce urmăreşte. Are o privire foarte ironică 
şi, dacă nu încep prin a fi eu însămi impertinentă, în curând 
mă voi teme de el. 

Puțin mai târziu, în timp ce dânsul se apropia de ele, fără 
să aibă însă aerul că doreşte să participe la conversaţie, 
domnişoara Lucas spuse prietenei sale: 


— 'Te desfid să deschizi un asemenea subiect faţă de 
domnul Darcy. 

Aceasta fu o provocare pentru Elizabeth, care se întoarse 
către el şi-i spuse: 

— Nu credeţi, domnule Darcy că m-am exprimat 
remarcabil de bine adineauri, când l-am tot sâcâit pe 
colonelul Forster să ne dea un bal la Meryton? 

— Cu o mare hotărâre! Dar acesta este un subiect care 
întotdeauna face pe o doamnă să fie hotărâtă! 

— Sunteţi pornit împotriva noastră. 

— În curând va fi rândul ei să fie sâcâită, interveni 
domnişoara Lucas. Mă duc să deschid pianul, Eliza; ştii ce 
urmează. 

— Ca prietenă, eşti o făptură tare ciudată, dorind mereu 
să mă produc în faţa oricui şi a tuturor. Dacă vanitatea mea 
ar avea veleităţi muzicale, ai fi de nepreţuit; dar, aşa cum 
stau lucrurile, aş dori să nu mă produc în faţa acelora care 
sunt obişnuiţi să se delecteze cu cei mai buni artişti. lotuşi, 
la insistenţele domnişoarei Lucas, adăugă; foarte bine, dacă 
trebuie să fie aşa, aşa să fie; şi cu o căutătură gravă spre 
domnul Darcy: e un vechi şi minunat proverb pe care-l 
cunosc, desigur, toţi cei de faţă: „[ine-ţi răsuflarea ca să ai 
cu ce-ţi răci fiertura”. Eu o ţin pe a mea ca să-mi înalţ 
cântecul. 

Interpretarea ei fu plăcută, dar prin nimic excepţională. 
După vreo două cântece şi înainte de a fi putut răspunde 
rugăminţilor unora de a mai cânta fu înlocuită la pian cu 
nerăbdare de sora ei Mary care, fiind singura urâţică dintre 
fetele Bennet, se străduia din greu să-şi desăvârşească 
educaţia şi cunoştinţele şi era mereu dornică să şi le 
etaleze. 

Mary nu avea nici talent, nici gust; şi deşi ambiția o făcuse 
silitoare, îi dăduse în acelaşi timp un aer pedant şi încrezut, 
care ar fi dăunat chiar şi cuiva ajuns la un grad de 
perfecţiune mai mare decât cel atins de ea. Elizabeth, 
simplă şi naturală, fusese ascultată cu mult mai multă 


plăcere, deşi nu cântase nici pe jumătate atât de bine; pe 
când Mary, la sfârşitul unui lung concerto, fu bucuroasă să 
vâneze preţuire şi mulţumiri, cântând melodii scoțiene şi 
irlandeze, la cererea surorilor sale mai mici care, împreună 
cu tinerii Lucas şi doi, trei ofiţeri, se porniseră 
nerăbdătoare să danseze într-un capăt al salonului. 

Domnul Darcy şedea în preajma lor. Într-o tăcută 
indignare faţă de modul acesta de a petrece seara, fără nici 
un fel de conversaţie; era prea cufundat în propriile sale 
gânduri şi nici nu băgă de seamă că alături de el se afla Sir 
William Lucas, până ce acesta nu-i vorbi. 

— Ce petrecere încântătoare pentru tineret, domnule 
Darcy! Până la urmă, nimic nu se compară cu dansul. Îl 
socotesc ca pe una dintre primele manifestări de 
rafinament ale societăţilor omeneşti civilizate. 

— Aveţi dreptate, Sir, şi mai prezintă în plus avantajul de a 
fi foarte „la modă” în societăţile mai puţin civilizate ale lumii 
- fiecare sălbatic ştie să danseze! 

Sir William zâmbi doar. 

— Prietenul dumneavoastră dansează splendid, continuă 
el după o pauză, când îl văzu pe Bingley intrând în dans, şi 
nu mă îndoiesc că sunteţi şi dumneavoastră, domnule 
Darcy, un adept al acestei arte. 

— Cred că m-aţi văzut dansând la Meryton, Sir. 

— Da, într-adevăr, şi nu mică mi-a fost plăcerea privindu- 
vă. Dansaţi adesea la St. James? 

— Niciodată, Sir. 

— Nu credeţi că ar fi un omagiu ce se cuvine acelei case? 

— Este un omagiu pe care nu-l aduc niciodată vreunei 
case când pot evita s-o fac. 

— Aveţi o reşedinţă la Londra, înţeleg. 

Domnul Darcy se înclină. 

— Am avut cândva de gând să mă instalez şi eu acolo, 
pentru că îmi place o societate aleasă, dar nu am fost destul 
de sigur că aerul Londrei îi va prii Lady-ei Lucas. 


Se opri aşteptând un răspuns, dar interlocutorul lui nu era 
dispus să i-l dea şi, cum în clipa aceea Elizabeth se îndrepta 
către ei, îi trecu prin minte să facă un mare act de 
galanterie şi îi strigă: 

— Scumpă domnişoară Eliza, de ce nu dansaţi? Domnule 
Darcy, vă rog să-mi îngăduiţi să vă prezint, în persoana 
acestei tinere domnişoare, o încântătoare parteneră. Nu 
puteţi refuza să dansaţi, sunt sigur, când aveţi în faţă atâta 
frumuseţe! Şi, luând mâna fetei, ar fi pus-o într-a lui Darcy 
care, deşi surprins peste măsură, ar fi dorit să i-o ia, când 
Elizabeth şi-o retrase brusc şi-i spuse lui Sir William cu 
oarecare nervozitate: 

— Credeţi-mă, Sir, nu am nici cea mai mică intenţie să 
dansez. Vă implor să nu presupuneţi că am venit spre 
dumneavoastră ca să solicit un partener. 

Cu multă cuviinţă, domnul Darcy ceru favoarea unui dans, 
dar a fost zadarnic. Elizabeth era hotărâtă; şi zadarnice au 
fost şi toate încercările lui Sir William de a o îndupleca. 

— Sunteţi desăvârşită la dans, domnişoară Eliza, şi este o 
cruzime să mă lipsiţi de fericirea de a vă admira şi, deşi 
domnului Darcy îi displace, în general, acest amuzament, 
sunt convins că nu are nimic împotrivă să ne îndatoreze 
timp de o jumătate de oră. 

— Domnul Darcy este numai amabilitate, spuse Elizabeth 
surâzând. 

— Este, într-adevăr; şi dacă ţinem seama de obiectul 
tentaţiei, dragă domnişoară Eliza, nu ne putem mira de 
complezenţa sa, căci cine ar putea obiecta ceva unei 
asemenea partenere? 

Elizabeth se îndepărtă cu o privire ştrengărească. Refuzul 
ei nu-l supără pe domnul Darcy, care se gândea tocmai la ea 
cu oarecare bunăvoință, când fu acostat de domnişoara 
Bingley. 

— Pot să vă spun de ce aţi căzut pe gânduri. 

— Cred că nu puteţi. 


— Vă gândiţi cât de insuportabil ar fi să petreceţi multe 
seri în acest fel, într-o astfel de societate; şi, într-adevăr, 
sunt cu totul de părerea dumneavoastră. Nu m-am plictisit 
niciodată atât! Şi toţi aceşti oameni insipizi şi totuşi 
zgomotoşi, mărunți şi totuşi plini de ei! Ce n-aş da să aud 
sarcasmele dumneavoastră la adresa lor. 

— Presupunerea dumneavoastră este total greşită, vă 
asigur. Gândul meu luneca pe un făgaş mult mai plăcut. 
Meditam la marea plăcere pe care ţi-o pot da doi ochi 
frumoşi pe chipul unei femei drăguţe. 

Domnişoara Bingley îşi aţinti îndată privirile pe faţa lui şi îi 
ceru să-i spună ce doamnă reuşise să-i inspire asemenea 
reflecţii. Domnul Darcy îi răspunse cu multă îndrăzneală: 

— Domnişoara Elizabeth Bennet. 

— Domnişoara Elizabeth Bennet, repetă domnişoara 
Bingley. Sunt uluită! De când se bucură de această favoare? 
Şi, mă rog, când să vă prezint urările mele de fericire? 

— Chiar aceasta este întrebarea pe care mă aşteptam s-o 
puneţi. Imaginaţia unei doamne este foarte aprinsă; sare de 
la admiraţie la dragoste şi de la dragoste la căsătorie, într-o 
clipă. Ştiam că veţi fi gata să-mi prezentaţi urările 
dumneavoastră. 

— Oh! nu! Dacă luaţi lucrurile atât de serios, voi considera 
chestiunea perfect rezolvată. Veţi avea, într-adevăr, o 
soacră fermecătoare şi va fi desigur mereu prezentă la 
Pemberley împreună cu dumneavoastră. 

Darcy o ascultase cu o totală indiferenţă în timp ce dânsa 
se amuză în acest fel pe tema ce-şi alesese; şi deoarece 
calmul lui o convinsese că nu era nici un pericol, spiritele 
domnişoarei Bingley se revărsară în continuare. 

Capitolul VII. 

Averea domnului Bennet se compunea, aproape în 
întregime, dintr-o moşie cu un venit de două mii de lire 
anual care, însă, din nenorocire pentru fiicele lui, fusese 
lăsată prin testament - în lipsă de moştenitori direcţi de 
parte bărbătească - unei rude îndepărtate; iar averea 


doamnei Bennet, avere frumuşică pentru situaţia ei, putea 
cu greu compensa veniturile insuficiente ale soţului. Tatăl ei 
fusese avocat la Meryton şi îi lăsase moştenire patru mii de 
lire. 

Doamna Bennet avea o soră măritată cu un oarecare 
domn Philips, care fusese secretarul tatălui ei şi îi 
succedase în afaceri, şi un frate stabilit la Londra; într-o 
ramură comercială respectabilă. 

Satul Longbourn era situat la numai o milă de Meryton; 
distanţă foarte potrivită pentru tinerele domnişoare care 
erau atrase într-acolo de trei, patru ori pe săptămână, 
pentru a-şi îndeplini îndatoririle faţă de mătuşa lor şi, faţă 
de o modistă - chiar peste drum. Cele două fete mai mici, 
Catherine şi Lydia, erau deosebit de asidue în aceste 
atenţii; aveau şi mai puţină minte decât surorile lor şi, când 
nu găseau nimic mai bun de făcut, o plimbare până la 
Meryton era lucrul cel mai potrivit ca să le umple orele de 
dimineaţă şi să le dea material de conversații pentru seară; 
şi oricât de sărac în ştiri era, în general, ţinutul, ele tot 
izbuteau să stoarcă ceva de la mătuşa lor. În prezent, erau 
într-adevăr doldora şi de veşti şi de bucurii, căci tocmai 
venise în apropiere un regiment de miliţie care urma să 
rămână acolo toată iarna, iar cartierul general era în 
Meryton. 

Acum, vizitele la doamna Philips furnizau fetelor ştiri 
grozav de interesante. În fiecare zi cunoştinţele lor cu 
privire la numele şi relaţiile ofiţerilor sporeau. Adresele lor 
n-au rămas mult timp un secret pentru ele şi, în curând, au 
început să-i cunoască personal. Domnul Philips era în vizită 
cu ei, ceea ce deschidea, pentru nepoatele sale, o sursă de 
fericire necunoscută mai înainte. Nu mai vorbeau decât 
despre ofiţeri; averea domnului Bingley, care dădea fiori 
doamnei Bennet, nu avea nici un preţ în ochii lor, în 
comparaţie cu uniforma unui stegar. 

După ce le ascultă o dimineaţă întreagă efuziunile pe 
această temă, domnul Bennet remarcă cu răceală: 


— După cât pot să-mi dau seama din felul vostru de a 
vorbi, cred că sunteţi două dintre cele mai neroade fete de 
pe aici. O cam bănuiam eu, dar acum m-am convins. 

Catherine se tulbură şi nu mai spuse nimic, dar Lydia, cu o 
perfectă indiferenţă, continuă să-şi exprime admiraţia 
pentru căpitanul Carter şi speranţa de a-l întâlni în cursul 
zilei, deoarece în dimineaţa următoare acesta pleca la 
Londra. 

— Tare mă mir, dragul meu, zise doamna Bennet, că eşti 
atât de repede dispus să-ţi crezi copiii nerozi. Dacă aş vrea 
să gândesc rău de copiii cuiva, n-aş alege totuşi pentru asta 
propriii mei copii. 

— Dacă ai mei sunt nişte nerozi, sper să rămân mereu 
conştient de asta. 

— Da, dar se întâmplă că ai noştri sunt toţi foarte deştepţi. 

— Acesta este singurul punct - îndrăznesc s-o cred - în 
care nu suntem de aceeaşi părere. Am sperat întotdeauna 
că părerile noastre vor coincide până în cele mai mici 
amănunte, dar în chestiunea asta sunt silit să fiu în 
dezacord cu dumneata, căci le socotesc pe cele două 
mezine ale noastre cum nu se poate mai zănatece. 

— Dragă domnule Bennet, nu trebuie să te aştepţi să aibă 
mintea tatălui sau mamei lor. Când vor atinge vârsta 
noastră, sunt sigură că nu se vor mai gândi la ofiţeri, cum 
nici noi nu ne gândim. Mi-amintesc de vremurile când şi mie 
îmi plăcea grozav o tunică stacojie - şi, într-adevăr, în 
fundul inimii îmi place şi acum; şi dacă un tânăr colonel 
isteţ, cu cinci, şase mii pe an, mi-ar cere pe una dintre fete, 
n-am să-i spun ba! lar deunăzi, la Sir William, colonelul 
Forster mi s-a părut tare chipeş în uniforma lui. 

— Mamă, strigă Lydia, mătuşa mi-a spus că domnul colonel 
Forster şi domnul căpitan Carter nu se mai duc la 
domnişoara Watson atât de des ca la început, când au venit 
aici; îi vede acum mereu la bazar la Clarke. 

Doamna Bennet nu-i mai putu răspunde fiindcă tocmai 
atunci intrase valetul cu un bilet pentru domnişoara 


Bennet; fusese trimis de la Netherfield şi aducătorul 
aştepta răspuns. Cu ochii scânteind de plăcere, doamna 
Bennet repezi întrebare după întrebare, în timp ce Jane 
citea: 

— Vai, Jane, de la cine e? Despre ce e vorba? Ce zice el? 
Vai, Jane, grăbeşte-te şi spune-ne, grăbeşte-te, inimioara 
mea. 

— Este de la domnişoara Bingley, răspunse Jane; apoi îl citi 
cu glas tare. 

„Draga mea prietenă, Dacă nu ai atâta milă încât să vii 
astăzi să iei masa cu mine şi cu Luiza, riscăm să ne 
duşmănim pe tot restul vieților noastre, căci un tete-ă-tete 
de o zi întreagă, între două femei, nu poate să se sfârşească 
fără o ceartă. Vino cât poţi mai repede după primirea 
biletului. Fratele meu şi ceilalţi domni vor lua masa în oraş 
cu domnii ofiţeri. 

Cu toată dragostea, Caroline Bingley” 

— Cu ofiţerii! exclamă Lydia; cum de nu mi-a spus mătuşa 
nimic despre una ca asta? 

— Ia masa în oraş, interveni doamna Bennet. Mare 
ghinion! 

— Pot să iau trăsura? întrebă Jane. 

— Nu, draga mea, e mai bine să te duci călare, pentru că 
vremea e a ploaie şi atunci o să trebuiască să rămâi acolo 
toată noaptea. 

— Bun plan! exclamă Elizabeth, dacă ai fi sigură că nu se 
vor oferi s-o trimită înapoi cu trăsura lor. 

— Oh! Domnii vor lua cupeul domnului Bingley ca să se 
ducă la Meryton şi familia Hurst nu are cai pentru ai lor. 

— Mi-ar place mult mai mult să merg cu trăsura. 

— Dar, draga mea, tata nu se poate lipsi de cai, sunt 
sigură. E nevoie de ei la câmp; nu este aşa, domnule 
Bennet? 

— E nevoie de ei la câmp mult mai des decât îi pot avea. 

— Dar dacă îi ai pentru astăzi, interveni Elizabeth, scopul 
mamei este atins. 


Până la urmă, îl făcu pe tatăl ei să recunoască într-adevăr 
că nu se putea lipsi de cai; Jane fu astfel silită să plece 
călare, iar mama sa o conduse până la uşă cu multe şi 
vesele preziceri de vreme proastă. Speranţele sale se 
împliniră; nici nu plecase Jane bine, că se şi porni ploaia. 

Surorile se temeau pentru ea, dar mama lor era încântată. 
Ploaia continuă fără încetare toată seara. Fără îndoială, 
Jane nu se putea întoarce. 

— Ce idee grozavă am avut! se lăuda mereu doamna 
Bennet, ca şi când meritul de a fi dezlănţuit ploaia era cu 
totul al ei. 

Până a doua zi de dimineaţă, ea n-a fost totuşi conştientă 
de întreaga valoare a maşinaţiilor sale. 

Nici nu terminaseră bine micul dejun, când un servitor de 
la Netherfield se prezentă cu un bileţel pentru Elizabeth. 

„Scumpa mea Lizzy, M-am simţit foarte rău astăzi de 
dimineaţă, ceea ce trebuie pus, cred, pe seama ploii de ieri 
care m-a udat până la piele. Dragele mele prietene nici nu 
vor să audă să mă întorc acasă până nu mă voi simţi bine. 
Ele insistă, de asemenea, să mă vadă domnul Jones, aşa că 
nu vă alarmaţi dacă veţi auzi că a fost chemat aici. În afară 
de durerea de cap şi o durere în gât, nu mai am nimic.” 

— Ei bine, scumpa mea, spuse domnul Bennet, când 
Elizabeth sfârşi de citit biletul, dacă fiica dumitale se va 
îmbolnăvi grav, dacă se va întâmpla să moară, vom avea 
mângâierea de a şti că totul a fost din ordinul dumitale, în 
goană după domnul Bingley. 

— Oh! nu mă tem deloc c-o să moară. Oamenii nu mor din 
cauza unui fleac de răceală. Va fi foarte bine îngrijită. Atâta 
vreme cât rămâne acolo, toate sunt cum nu se poate mai 
bine. M-aş duce s-o văd, dacă aş putea avea trăsura. 

Elizabeth, fiind într-adevăr îngrijorată, se hotări să plece 
la Jane, deşi trăsura nu era disponibilă; şi, cum nu călărea, 
singura soluţie era să se ducă pe jos. Ea le împărtăşi 
hotărârea luată. 


— Cum poţi fi atât de nesăbuită încât să-ţi treacă măcar 
prin minte aşa ceva, pe noroiul ăsta! strigă doamna Bennet. 
E nepotrivit să te arăţi astfel acolo. 

— E foarte potrivit să văd cum arată Jane - şi asta e tot ce 
doresc. 

— Lizzy, îmi dai a înţelege, o întrebă tatăl ei, c-ar trebui să 
trimit după cai? 

— Nu, deloc. Pot foarte bine să merg pe jos. Distanţa nu 
înseamnă nimic când ai un motiv serios; nu sunt decât trei 
mile. Voi fi înapoi pentru masă. 

— Îţi admir bunăvoința, se amestecă Mary, dar orice 
impuls ar trebui să fie controlat de rațiune; şi, după părerea 
mea, strădania ar trebui să fie întotdeauna în proporţie cu 
ceea ce doreşti sa obţii. 

— Te vom conduce până la Meryton, spuseră Catherine şi 
Lydia. 

Elizabeth acceptă propunerea şi cele trei domnişoare 
porniră împreună. 

— Dacă ne grăbim, adăugă Lydia pe drum, poate îl zărim 
pe căpitanul Carter, înainte să plece. 

La Meryton se despărţiră; surorile mai mici se îndreptară 
înspre locuinţa soţiei unuia dintre ofiţeri, iar Elizabeth îşi 
continuă drumul singură, străbătând câmp după câmp, 
sărind cu nerăbdare peste pârleazuri şi smârcuri; în cele 
din urmă, ajunse în faţa casei, cu gleznele obosite, ciorapii 
murdari şi un chip strălucind de înfierbântarea mersului. 

A fost condusă în sufrageria mică, unde erau toţi ai casei, 
în afară de Jane, şi unde apariţia Elizabethei stârni mare 
uimire. Pentru doamna Hurst şi domnişoara Bingley era de 
neconceput ca ea să fi făcut, la ora aceea, singură şi pe o 
vreme imposibilă, trei mile pe jos; Elizabeth era convinsă că 
o dispreţuiau din această cauză. Au primit-o totuşi cu multă 
politeţe, iar în purtarea fratelui lor era ceva mai mult decât 
simplă politeţe - era bunăvoință şi amabilitate. Domnul 
Darcy n-a spus mai nimic, iar domnul Hurst, absolut nimic. 
Cel dintâi se simţea împărţit între un simţământ de 


admiraţie pentru strălucirea pe care efortul o dăduse 
chipului ei şi unul de îndoială, întrebându-se dacă 
împrejurarea merita ca ea să vină de atât de departe, 
singură. Cel de-al doilea domn se gândea numai la micul 
său dejun. 

Elizabeth întrebă despre sănătatea surorii ei, dar nu primi 
un răspuns prea mulţumitor. Domnişoara Bennet dormise 
prost; şi, cu toate că se sculase, avea febră mare şi nu se 
simţea destul de bine pentru a putea părăsi camera. 
Elizabeth fu bucuroasă să fie condusă imediat la ea. Jane, 
pe care numai frica de a nu provoca temeri sau îngrijorări o 
împiedicase să scrie ce dor îi era de sora ei, fu încântată s-o 
vadă. Nu a fost însă în stare să stea mult de vorbă; şi când 
domnişoara Bingley ieşi, lăsându-le singure, ea nu putu 
spune cine ştie ce; îşi exprimă numai recunoştinţa pentru 
deosebita gentileţe cu care fusese tratată. Elizabeth se 
ocupă în tăcere de bolnavă. 

După micul dejun, veniră la ele surorile; Elizabeth începu 
şi ea să le îndrăgească, văzând câtă afecţiune şi solicitudine 
îi arătau Janei. Sosi apoi şi spiţerul care după ce examină 
bolnava, spuse - ceea ce era de la sine înţeles - că aceasta 
răcise foarte tare şi că trebuiau să încerce să învingă răul; o 
sfătui să se întoarcă din nou în pat şi promise să-i trimită 
doctorii. Jane urmă imediat sfatul, căci i se ridicase 
temperatura şi o durea capul îngrozitor. Elizabeth nu o mai 
părăsi nici măcar o singură clipă, şi nici celelalte doamne nu 
lipsiră mult de lângă ea; domnii ieşiseră şi ele nu aveau de 
fapt nimic altceva de făcut. 

Când ceasul bătu ora trei, Elizabeth simţi că era timpul să 
plece şi pomeni - fără să fie prea încântată - de lucrul 
acesta. Domnişoara Bingley ii oferi trăsura şi Elizabeth 
aştepta ca aceasta să mai stăruie puţin înainte de a primi, 
când Jane manifestă o asemenea îngrijorare la gândul de a 
se despărţi de sora ei, încât domnişoara Bingley se văzu 
obligată să schimbe propunerea de a-i oferi trăsura în 
invitaţia de a rămâne, pentru moment, la Netherfield. 


Elizabeth acceptă plină de recunoştinţă şi un servitor fu 
apoi trimis la Longbourn pentru a înştiinţa familia că va 
rămâne acolo şi pentru a le aduce veşminte de schimb. 

Capitolul VIII. 

La orele cinci, cele două doamne se retraseră ca să se 
schimbe pentru masa de seară şi la şase şi jumătate 
Elizabeth fu poftită la cină. Ea nu putu da un răspuns 
îmbucurător potopului de întrebări politicoase, printre care 
le remarcă, încântată, pe cele pline de o caldă solicitudine 
ale domnului Bingley, Jane nu se simţea deloc mai bine. La 
auzul acestei veşti, surorile repetară de trei, patru ori că 
erau grozav de mâhnite, că era grozav de neplăcut să fii 
grav răcit şi că le displăcea teribil când erau ele însele 
bolnave - pe urmă nu se mai gândiră nici un moment la 
acest lucru; indiferența lor faţă de Jane, când aceasta nu 
era de faţă, o făcea pe Elizabeth să resimtă vechea ei 
antipatie pentru ele. 

Fratele lor era, într-adevăr, singurul din familie pe care-l 
putea privi cu plăcere. Îngrijorarea lui pentru Jane era 
vădită, iar atenţiile faţă de ea însăşi, încântătoare; acestea o 
împiedicară să se simtă atât de nepoftită pe cât credea că 
este în ochii celorlalţi. Nimeni, în afară de el, nu o lua în 
seamă. Domnişoara Bingley era preocupată de domnul 
Darcy; sora ei, nu mai puţin; în ceea ce-l privea pe domnul 
Hurst, lângă care şedea Elizabeth, acesta era un bărbat 
indolent, care nu trăia decât pentru mâncare, băutură şi 
jocul de cărţi şi care, aflând că dânsa prefera o mâncare 
simplă în locul unui ragout nu mai găsi ce să-i spună. 

Când se sfârşi cina, Elizabeth se reîntoarse lângă Jane şi, 
cum se închise uşa în urma ei, domnişoara Bingley se porni 
s-o vorbească de rău. Purtarea Elizabethei fu calificată ca 
foarte rea, într-adevăr - un amestec de mândrie şi 
impertinenţă; nu avea nici conversaţie, nici stil, nici gust şi 
nu era nici frumoasă. 

La fel gândea şi doamna Hurst care adăugă: 


— Pe scurt, n-are nici o calitate, în afară de aceea că este 
un as al mersului pe jos. N-am să uit în viaţa mea apariţia ei 
aici, astăzi de dimineaţă. Într-adevăr arăta ca o sălbatică. 

— Chiar aşa, Luiza. Cu greu mi-am putut păstra 
seriozitatea. O neghiobie, să vină aici. De ce, mă rog, a 
trebuit să gonească peste câmpuri, pentru o răceală a 
surorii ei? Cu părul în aşa neorânduială, atât de răvăşit! 

— Da, şi juponul; sper că i-ai văzut juponul. Tăvălit prin 
noroi, de un lat de palmă - sunt absolut sigură; şi fusta 
lăsată în jos ca să-l ascundă, fără să izbutească. 

— Portretul făcut de tine, Luiza, s-ar putea să fie foarte 
exact, spuse Bingley, dar eu nu am băgat nimic de seamă. 
Mi s-a părut că domnişoara Eliza Bennet arăta nespus de 
bine, azi-dimineaţă când a intrat aici. Nici n-am observat 
juponul murdar. 

— Dumneata l-ai remarcat, de bună seamă, domnule 
Darcy, spuse domnişoara Bingley, şi înclin să cred că nu ţi-ar 
plăcea s-o vezi pe sora dumitale prezentându-se astfel. 

— Desigur, nu. 

— Auzi, să meargă trei mile sau patru, sau cinci, sau câte 
or fi, cu noroiul trecându-i peste glezne, şi singură, singură 
de tot! Ce-a vrut să arate cu asta? Mi se pare că asta 
dovedeşte un gen oribil de independenţă plină de 
înfumurare şi o indiferenţă, cu totul provincială, faţă de 
etichetă. 

— Dovedeşte dragoste pentru sora ei, ceea ce este 
încântător, interveni Bingley. 

— Mă tem, domnule Darcy, remarcă aproape în şoaptă 
domnişoara Bingley, că această întâmplare a alterat, 
întrucâtva, admiraţia dumitale pentru ochii ei frumoşi. 

— Deloc, replică el, efortul le dăduse şi mai multă 
strălucire. 

Urmă o mică tăcere, apoi doamna Hurst reluă firul. 

— O preţuiesc foarte mult pe Jane Bennet - este într- 
adevăr o fată tare drăguță - şi doresc din toată inima să se 


căpătuiască bine, dar, cu asemenea părinţi şi cu rude atât 
de modeste, mă tem că nu prea are şanse. 

— Te-am auzit - cred - spunând că au un unchi, avocat la 
Meryton. 

— Da, şi mai au unul care locuieşte pe undeva prin 
apropiere de Cheapside. 

— Asta este culmea! adăugă sora ei şi izbucniră în hohote 
de râs. 

— Dacă ar avea atâţia unchi cât să umple întregul 
Cheapside, exclamă Bingley, asta tot nu le-ar face, nici cu o 
iotă, mai puţin fermecătoare. 

— Le-ar micşora însă simţitor şansele de a se mărita cu 
bărbaţi cu o oarecare greutate în lume, replică Darcy. 

Bingley nu răspunse nimic; surorile lui însă îl aprobară cu 
entuziasm şi continuară să facă haz pe seama vulgarităţii 
rudelor dragei lor prietene. 

Totuşi, când ieşiră din sufragerie, s-au dus - iarăşi pline de 
tandreţe - în camera bolnavei, unde au rămas până ce au 
fost poftite la cafea. Jane se simţea încă foarte rău şi 
Elizabeth n-o mai lăsă singură, nici o clipă, până seara 
târziu, când avu mângâierea de a-şi vedea sora dormind, şi 
atunci i se păru mai curând potrivit, decât plăcut, să 
coboare în salon. Când intră, îi găsi pe toţi jucând „100” şi 
fu imediat poftită să ia parte la joc; dar, bănuind că jucau 
tare, se scuză pretextând starea surorii sale şi spunând că- 
şi va petrece puţinul timp cât va rămâne jos, cu o carte. 
Domnul Hurst o privi mirat. 

— Preferaţi cititul, jocului de cărţi? Foarte ciudat! se miră 
el. 

— Domnişoara Eliza Bennet, interveni domnişoara Bingley, 
dispreţuieşte jocul de cărţi. E o mare cititoare şi nu găseşte 
plăcere în nimic altceva. 

— Nu merit nici asemenea preţuire, nici asemenea critică. 
Nu sunt o mare cititoare şi găsesc plăcere în multe alte 
lucruri. 


— În a vă îngriji sora, sunt sigur, spuse Bingley. Sper că 
plăcerea dumneavoastră va fi curând şi mai mare, văzând-o 
iar sănătoasă. 

Elizabeth îi mulţumi din toată inima, apoi se îndreptă spre 
o masă pe care se aflau câteva cărţi. El se oferi să-i mai 
aducă altele - tot ceea ce se găsea în biblioteca sa. 

— Ce mult aş dori să am o colecţie mai mare, spre bucuria 
dumneavoastră şi cinstea mea; sunt însă cam leneş şi, deşi 
nu am multe cărţi, am mai multe decât am răsfoit vreodată. 

Elizabeth îl asigură că se putea perfect mulţumi cu cele 
care se găseau acolo. 

— Sunt uimită, spuse domnişoara Bingley, că tatăl meu a 
lăsat o colecţie atât de mică de cărţi. Ce bibliotecă 
minunată aveţi la Pemberley, domnule Darcy! 

— Ar trebui să fie bună, răspunse el, căci reprezintă 
strădania multor generaţii. 

— Şi apoi, dumneata însuţi ai îmbogăţit-o atât! Mereu 
cumperi cărţi. 

— Nu pot concepe să-ţi neglijezi biblioteca personală, în 
zilele noastre. 

— S-o neglijezi! Sunt sigură că nu neglijaţi nimic din ce ar 
putea adăuga ceva la frumuseţile acelei nobile reşedinţe. 
Charles, când îţi vei construi casa ta, aş dori să, fie măcar 
pe jumătate atât de încântătoare pe cât e Pemberley. 

— Şi eu la fel. 

— Te-aş sfătui să cumperi un loc în vecinătate şi să iei 
Pemberley ca model; în Anglia nu există ţinut mai minunat 
ca Derbyshire. 

— Cu dragă inimă. Voi cumpăra chiar reşedinţa Pemberley, 
dacă Darcy mi-o vinde. 

— Vorbesc de ceea ce e posibil, Charles. 

— Pe cinstea mea, Caroline, cred că e mult mai posibil să 
capeţi Pemberley-ul cumpărându-l, decât copiindu-l. 

Elizabeth era atât de prinsă de ceea ce se petrecea, încât 
nu se prea putea concentra asupra cărţii; aşa că o lăsă 
curând deoparte, se apropie de masa de joc şi se aşeză 


între domnul Bingley şi sora lui mai mare, ca să privească 
jocul. 

— Domnişoara Darcy a crescut mult de astă-primăvară? 
continuă domnişoara Bingley; este oare cât mine de înaltă? 
— Cred că da. E cam de înălţimea domnişoarei Elizabeth 

Bennet; chiar mai înaltă. 

— Ce dor îmi e s-o văd din nou! N-am întâlnit niciodată pe 
cineva care să mă fi încântat mai mult. Ce înfăţişare, ce 
maniere, şi atât de desăvârşită pentru vârsta ei! Cântă 
dumnezeieşte la pian. 

— Sunt uluit, spuse Bingley, cum de reuşesc toate tinerele 
domnişoare să fie atât de desăvârşite. 

— Desăvârşite! Toate tinerele domnişoare! Dragul meu 
Charles, ce vrei să spui? 

— Da, toate, cred. 'Toate pictează măsuţe, şi îmbracă 
paravane, şi împletesc punguţe. Nu cunosc una care să nu 
ştie să facă toate astea şi, pe cuvânt, nu mi s-a întâmplat să 
mi se vorbească pentru prima oară de vreo domnişoară, 
fără să mi se spună cât e de desăvârşită. 

— Lista dumitale cuprinzând enumerarea însuşirilor 
comune atâtor domnişoare, spuse Darcy, este mult prea 
adevărată. Cuvântul este însă folosit pentru o mulţime de 
femei care nu-l merită decât pentru că îmbracă paravane şi 
împletesc punguţe; dar eu personal sunt departe de a fi de 
acord cu acest fel de a aprecia doamnele în general. Nu mă 
pot lăuda că aş avea, printre toate cunoştinţele mele, mai 
mult de o jumătate de duzină care să fie cu adevărat 
desăvârşite. 

— Nici eu, sunt convinsă, conchise domnişoara Bingley. 

— Atunci, remarcă Elizabeth, desigur că ideea 
dumneavoastră despre o femeie desăvârşită este foarte 
cuprinzătoare. 

— Da! Foarte cuprinzătoare! repetă Darcy. 

— Oh! desigur, strigă susţinătoarea-i devotată, nimeni nu 
poate fi considerat desăvârşit, dacă nu depăşeşte ceea ce 
poţi întâlni în mod obişnuit. O femeie trebuie să cunoască 


bine muzica, pictura, cântul, dansul şi limbile moderne, 
pentru a merita acest calificativ; şi, în afară de acestea 
toate, trebuie să aibă încă un nu ştiu ce în înfăţişarea ei, în 
felul ei de a merge, în tonul glasului, în ţinuta şi felul său de 
a se exprima; altfel nu merită calificativul acesta decât pe 
jumătate. 

— Trebuie să posede într-adevăr toate aceste însuşiri, 
confirmă Darcy; şi la acestea toate, mai trebuie totuşi să 
adauge încă ceva şi mai esenţial - îmbogățirea minţii sale 
printr-o lectură neîntreruptă. 

— Nu mă miră faptul că nu cunoaşteţi decât şase femei 
desăvârşite. În aceste condiţii, m-ar mira să cunoaşteţi 
măcar una. 

— Sunteţi atât de pornită împotriva propriului 
dumneavoastră sex, încât vă îndoiţi de această posibilitate? 
— Eu nu am văzut niciodată o astfel de femeie. Eu nu am 
văzut niciodată îmbinate laolaltă atâta har, şi gust, şi 

hărnicie, şi distincţie... 

Doamna Hurst şi domnişoara Bingley se revoltară de 
injusteţea îndoielii exprimate de Elizabeth şi continuau 
amândouă să protesteze, spunând că ele cunoşteau o 
mulţime de femei care corespundeau acestei descrieri, 
când domnul Hurst le cheamă la ordine, cu reproşuri amare 
pentru lipsa lor de atenţie la joc. Intervenţia lui puse capăt 
oricărei conversații şi, după câteva clipe, Elizabeth ieşi din 
salon. 

— Eliza Bennet, spuse domnişoara Bingley, când uşa se 
închise în urma ei, este una dintre acele domnişoare care 
doresc să se pună în valoare în faţa sexului opus prin 
subaprecierea propriului lor sex, şi sistemul reuşeşte, cred, 
cu mulţi bărbaţi; dar, după părerea mea, acesta este un 
mijloc vrednic de dispreţ, un procedeu josnic. 

— Fără îndoială, răspunse Darcy, căruia îi fusese mai ales 
adresată această remarcă, josnicie există în toate mijloacele 
pe care doamnele îşi îngăduie uneori să le folosească 


pentru a captiva. lot ce are afinitate cu viclenia e vrednic 
de dispreţ. 

Domnişoara Bingley n-a fost destul de mulţumită de 
răspunsul lui, pentru a mai continua discuţia pe această 
temă. 

Elizabeth reveni numai pentru a-i informa că sora ei se 
simţea mai rău şi că nu putea pleca de lângă ea. Bingley 
porunci să fie chemat imediat domnul Jones; surorile lui 
însă, convinse că avizul unui spiţer de ţară nu putea fi de 
nici un folos, au fost de părere să fie trimis un curier la 
oraş, după unul dintre doctorii cei mai renumiţi. Elizabeth 
nici nu a vrut să audă de aşa ceva, dar nu se împotrivea 
propunerii fratelui lor şi hotărâră ca, a doua zi dis-de- 
dimineaţă, să fie chemat domnul Jones, în cazul că sora ei 
nu se va simţi incontestabil mai bine. Bingley era foarte 
abătut; surorile sale au declarat că erau nenorocite. Cu 
toate acestea, după cină, şi-au alinat durerea cântând 
duete; el însă nu a putut găsi o mai bună uşurare a durerii 
sale decât dând instrucţiuni menajerei să aibă toată grija de 
bolnavă şi de sora ei. 

Capitolul IX. 

Elizabeth petrecu mai toată noaptea în camera surorii sale 
şi dimineaţa avu bucuria de a putea da un răspuns 
mulţumitor despre sănătatea Janei, domnului Bingley care 
s-a interesat foarte devreme printr-o jupâneasă şi, niţel mai 
târziu, celor două elegante cameriste ale surorilor lui. 
Totuşi, în ciuda acestei îmbunătăţiri, ea ceru să se trimită 
un bileţel la Longbourn, dorind ca mama ei să vină s-o vadă 
pe Jane şi să judece chiar dânsa ce trebuie făcut. Biletul a 
fost imediat expediat şi tot atât de urgent s-au îndeplinit şi 
cele cuprinse în el. Doamna Bennet, însoţită de mezinele 
sale, a ajuns la Netherfield îndată după micul dejun. 

Dacă ar fi găsit-o pe Jane cu adevărat în pericol, ar fi fost 
tare nenorocită; dar văzând-o, îşi dădu seama că boala fiicei 
sale nu era îngrijorătoare şi nu prea dorea ca Jane să se 
facă bine atât de repede, deoarece însănătoşirea însemna 


plecarea ei de la Netherfield. Nici nu vru să audă - prin 
urmare - de rugămintea fiicei sale de a fi luată acasă; şi nici 
spiţerul, care sosise cam în acelaşi timp cu doamna Bennet, 
nu a fost de acord. După ce stătu puţin cu Jane, la invitaţia 
personală a domnişoarei Bingley, mama şi cele trei fiice o 
însoţiră în sufrageria mică. Bingley le întâmpină 
exprimându-şi speranţa că doamna Bennet nu o găsise pe 
fiica ei mai rău decât se aşteptase. 

— Ba da, domnule, sună răspunsul. E mult prea bolnavă 
pentru a putea fi luată acasă. Domnul Jones zice că nici nu 
trebuie să ne gândim să o luăm de aici. Trebuie să abuzăm 
încă puţin de gentileţea dumneavoastră, 

— S-o luaţi de aici! strigă Bingley. Nici nu poate fi vorba de 
aşa ceva. Sora mea, sunt sigur, nici nu vrea să audă de 
acest lucru. 

— Puteţi conta, doamnă, spuse domnişoara Bingley cu o 
rece politeţe, că domnişoara Bennet se va bucura de toată 
atenţia posibilă câtă vreme se va afla la noi. 

Doamna Bennet nu mai contenea cu mulţumirile. 

— Sunt încredinţată, adăugă ea, că dacă n-ar fi avut 
prieteni atât de buni nu ştiu ce s-ar fi ales de ea; deoarece 
este într-adevăr foarte bolnavă şi suferă teribil de mult, dar 
cu cea mai mare răbdare posibilă, că aşa e felul ei, pentru 
că are în toate împrejurările firea cea mai dulce pe care am 
văzut-o vreodată. Adesea le spun celorlalte fiice ale mele că 
nu sunt nici la degetul ei mic. Aveţi o cameră tare dulce, 
domnule Bingley, şi o privelişte încântătoare înspre cărarea 
aceasta cu pietriş. Nu ştiu, în tot ţinutul, un loc care să se 
compare cu Netherfield. Sper că nici nu vă trece prin minte 
să plecaţi curând de aici, deşi aveţi un contract pe termen 
scurt. 

— 'Tot ceea ce fac, fac în grabă, răspunse Bingley. Deci, 
dacă ar fi să mă hotărăsc să plec din Netherfield, aş zbura, 
probabil, în cinci minute. Deocamdată mă consider totuşi 
stabilit aici. 

— Chiar aşa mi-am închipuit că sunteţi, exclamă Elizabeth. 


— Începeţi să mă cunoaşteţi, nu? spuse Bingley 
întorcându-se către ea. 

— Oh! Da! Cred că vă cunosc perfect. 

— Aş dori să pot lua afirmaţia dumneavoastră drept un 
compliment; dar să fii atât de transparent - mă tem că e 
jalnic. 

— Asta e după cum se-ntâmplă. Nu înseamnă că o fire 
ascunsă, complicată, merită o mai înaltă sau o mai mică 
preţuire decât o fire ca a dumneavoastră. 

— Lizzy, strigă mama sa, adu-ţi aminte unde te afli şi nu-ţi 
lua nasul la purtare, aşa cum îţi îngăduim să faci acasă. 

— N-am ştiut, continuă Bingley imediat, că vă ocupați cu 
studiul firii oamenilor. Trebuie să fie un studiu amuzant. 

— Da, iar firile complicate sunt cele mai amuzante. Ele 
prezintă, cel puţin, acest avantaj. 

— Viaţa la ţară, interveni Darcy, îţi poate oferi în general 
prea puţine subiecte pentru un asemenea studiu. La ţară te 
mişti într-o societate foarte restrânsă şi lipsită de variaţie. 

— Dar oamenii se schimbă atât de mult, încât mereu, 
mereu poţi observa ceva nou la ei. 

— Da, cu adevărat, se amestecă doamna Bennet, jignită de 
felul lui de a vorbi despre viaţa la ţară. Vă asigur că se 
întâmplă din astea tot atât de mult şi la ţară ca şi la oraş. 

Toată lumea rămase surprinsă, iar Darcy, după ce o privi 
un moment, se întoarse tăcut într-altă parte. Doamna 
Bennet, care-şi închipuia că repurtase o totală victorie 
asupra lui, continuă triumfătoare: 

— În ceea ce mă priveşte, nu găsesc că Londra ar 
prezenta cine ştie ce avantaje, în afară de magazine şi 
localuri publice. Viaţa la ţară este infinit mai plăcută, nu-i 
aşa, domnule Bingley? 

— Când sunt la ţară, răspunse el, nici nu mi-ar trece prin 
minte să plec de acolo, iar când sunt la oraş, simt cam 
acelaşi lucru. Au fiecare avantajele lor şi pot fi tot atât de 
fericit şi într-o parte şi-n cealaltă. 


— Da, pentru că sunteţi aşa cum trebuie să fie un om, dar 
domnul de colo - şi-şi aruncă ochii înspre Darcy - pare să 
creadă că viaţa la ţară nu înseamnă absolut nimic. 

— Vai, mamă, te înşeli! spuse Elizabeth, roşind pentru 
mama sa. L-ai înţeles total greşit pe domnul Darcy. Dânsul a 
vrut să spună că la ţară nu găseşti o gamă atât de variată 
de oameni ca la oraş, ceea ce trebuie să recunoşti că este 
adevărat. 

— Sigur, draga mea, n-a zis nimeni că găseşti; dar în ceea 
ce priveşte ocazia de a întâlni multă lume aici, cred că sunt 
puţine localităţi mai mari. Eu una ştiu că suntem în vizită cu 
douăzeci şi patru de familii. 

Numai respectul pentru Elizabeth îl făcu pe Bingley să se 
stăpânească. Sora lui fu mai puţin delicată şi-şi îndreptă 
ochii către domnul Darcy, cu un surâs foarte expresiv. 
Elizabeth, pentru a spune ceva care să schimbe gândurile 
mamei sale, o întrebă dacă Charlotte Lucas mai trecuse pe 
la Longbourn de când plecase ea de acasă. 

— Da, a venit ieri cu tatăl ei. Ce om încântător e Sir 
William; nu este aşa, domnule Bingley? Un bărbat atât de 
elegant! Atât de amabil şi de degajat! Găseşte întotdeauna 
un cuvânt de spus, tuturor. Asta este ideea mea despre 
bună-creştere; iar persoanele acelea care se cred foarte 
importante şi nu-şi dezlipesc niciodată buzele se înşală 
amarnic. 

— Charlotte a luat masa la noi? 

— Nu, a ţinut morţiş să plece acasă. Îmi închipui că aveau 
nevoie de ea pentru pateuri. În ceea ce mă priveşte, 
domnule Bingley, eu ţin slugi care se pricep să facă treabă. 
Fetele mele sunt crescute altfel. Dar fiecare face cum îl taie 
capul şi domnişoarele Lucas sunt un soi foarte bun de fete, 
vă asigur. Ce păcat că nu sunt arătoase! Nu că eu aş socoti- 
o pe Charlotte atât de urâtă! Şi, pe urmă, ea este prietena 
noastră intimă. 

— Pare a fi o fată agreabilă, interveni Bingley. 


— Vai, da! Dar trebuie să recunoaşteţi că e foarte urâtă. 
Lady Lucas a spus şi ea adeseori lucrul ăsta şi mă invidiază 
pentru frumuseţea Janei. Nu-mi place să mă fălesc cu 
propriii mei copii, dar, la drept vorbind, ca Jane - nu se vede 
des fată mai frumoasă. Aşa spune toată lumea. Nu mă iau 
după ce simt eu. Când avea numai cincisprezece ani, un 
domn care stătea la fratele meu Gardiner, în oraş, se 
îndrăgostise atât de tare de Jane, încât cumnată-mea era 
sigură c-o s-o ceară înainte să plece de la ei. Totuşi n-a 
cerut-o. Poate a găsit că era prea tânără. A scris totuşi nişte 
versuri despre ea; şi tare drăguţe mai erau. 

— Şi cu asta s-a sfârşit şi dragostea lui, interveni Elizabeth 
nerăbdătoare. Mulţi s-au vindecat în acest fel, îmi închipui. 
Mă întreb cine o fi descoperit eficacitatea versurilor în 
alungarea dragostei. 

— Am fost obişnuit să consider versurile ca o hrană pentru 
dragoste, spuse Darcy. 

— Poate, pentru o dragoste frumoasă, puternică, 
sănătoasă. Totul hrăneşte ceea ce este deja viguros. Dar, 
dacă e vorba numai de o înclinaţie uşoară, superficială, sunt 
convinsă că un singur sonet e de ajuns s-o distrugă. 

Darcy zâmbi doar, şi liniştea generală ce urmă o făcu pe 
Elizabeth să tremure de teamă că mama ei se va 
compromite din nou. Ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsi 
nimic de spus. După o scurtă tăcere, doamna Bennet 
reîncepu să-i mulţumească domnului Bingley pentru 
amabilitatea ce-i arăta Janei, scuzându-se că-l deranja şi cu 
prezenţa Elizei. Domnul Bingley îi răspunse cu o firească 
politeţe şi o sili pe sora lui mai mică să fie de asemeni 
politicoasă şi să spună ceea ce se cuvenea. Ea îşi făcu 
datoria fără prea multă bunăvoință; dar doamna Bennet se 
simţi mulţumită şi, curând după aceasta, ceru să-i vină 
trăsura. La acest semnal, cea mai mică dintre fiicele sale se 
ridică. 'Tot timpul vizitei, cele două fete şuşotiseră între ele 
şi hotărâseră ca mezina să-i amintească domnului Bingley 


promisiunea făcută la venirea lui în localitate, de a da un 
bal la Netherfield. 

Lydia era o fată de cincisprezece ani, voinică, înaltă, cu un 
ten frumos şi o fire veselă; era preferata mamei sale care, 
din slăbiciune, o scosese prea devreme în lume. Era 
zburdalnică şi avea un fel de siguranţă de sine firească; 
aceasta se transformase în îndrăzneală, datorită atenţiilor 
ofiţerilor încurajați de propria ei frivolitate şi de mesele 
copioase oferite de unchiul ei. Era deci foarte indicată să-i 
vorbească domnului Bingley despre bal şi îi aminti, cu 
bruscheţe, de promisiunea făcută, adăugând că ar fiun 
lucru tare ruşinos dacă nu şi-ar respectat-o. Răspunsul lui la 
acest atac neaşteptat fu o încântare pentru urechile 
doamnei Bennet. 

— Sunt cu totul gata, vă asigur, să-mi ţin promisiunea; şi, 
când sora dumneavoastră se va însănătoşi, va trebui - dacă 
vă face plăcere - să fixaţi precis ziua balului. Dar nu cred c- 
aţi dori să dansaţi, atâta vreme cât dânsa este suferindă. 

Lydia se declară mulţumită. 

— Oh, da, ar fi mult mai bine să aşteptăm ca Jane să se 
însănătoşească şi, foarte probabil, până atunci domnul 
căpitan Carter va fi înapoi la Meryton. Şi după ce veţi da 
dumneavoastră balul, adăugă ea, am să insist să dea şiei 
unul. Am să-i spun domnului colonel Forster că ar fi ruşinos 
dacă n-ar face-o. 

Apoi, doamna Bennet şi fiicele sale plecară, iar Elizabeth 
se întoarse numaidecât la Jane, lăsând pe cele două doamne 
şi pe domnul Darcy să comenteze purtarea ei şi a familiei 
sale; totuşi nu-l putură determina să înceapă s-o 
ponegrească pe ea, în pofida tuturor sarcasmelor 
domnişoarei Bingley asupra ochilor frumoşi. 

Capitolul X. 

Ziua trecu cam tot cum trecuse şi cea dintâi. Doamna 
Hurst şi domnişoara Bingley petrecură, în cursul dimineţii, 
câteva ore cu bolnava care continua, deşi încet, să se 
refacă; iar seara, Elizabeth se alătură grupului din salon. 


Totuşi masa de „100” nu mai apăru. Domnul Darcy scria o 
scrisoare, iar domnişoara Bingley, stând lângă el, îl privea 
cum scrie şi-i sustrăgea mereu atenţia cu mesaje pentru 
sora lui. Domnul Hurts şi domnul Bingley jucau pichet, iar 
doamna Hurst le urmărea jocul. 

Elizabeth se apucă să brodeze ceva şi se amuza destul de 
bine, observând cele ce se petreceau între domnul Darcy şi 
domnişoara Bingley. Neîntreruptele ei laude, când pentru 
caligrafia lui, când pentru rândurile lui drepte, când pentru 
lungimea scrisorii, şi perfecta indiferenţă cu care erau 
primite aceste complimente făceau un dialog ciudat; şi 
toate se potriveau, întocmai, cu părerea pe care o avea 
Elizabeth despre ei amândoi. 

— Ce încântată va fi domnişoara Darcy să primească o 
astfel de scrisoare! 

Darcy nu răspunse. 

— Scrieţi neobişnuit de repede. 

— Vă înşelaţi; scriu destul de încet. 

— Ce multe scrisori aveţi prilejul să scrieţi în cursul unui 
an - scrisori de afaceri, de asemeni! Ce odioase cred că 
sunt! 

— Mare noroc deci că ele cad în sarcina mea şinu a 
dumneavoastră. 

— Vă rog, spuneţi-i surorii dumneavoastră că mi-e dor de 
dânsa. 

— La rugămintea dumneavoastră, i-am spus-o deja o dată. 

— Mă tem că nu sunteţi mulţumit de pana dumneavoastră. 
Daţi-mi voie să v-o pregătesc eu ştiu să pregătesc splendid 
pana de scris. 

— Mulţumesc, dar întotdeauna mi-o pregătesc singur. 

— Cum de reuşiţi să scrieţi atât de uniform? 

EI tăcu. 

— Spuneţi-i surorii dumneavoastră că sunt încântată de 
progresul pe care-l face la harpă şi, vă rog, aduceţi-i la 
cunoştinţă că am rămas extaziată de micul şi frumosul ei 


model pentru măsuţă şi că-l găsesc infinit superior celui 
făcut de domnişoara Grantley. 

— Îmi îngăduiţi oare să amân extazul dumneavoastră 
pentru scrisoarea viitoare? Acum nu mai am loc să-i fac 
cinstea cuvenită. 

— Oh! Nu are nici o importanţă. O voi vedea pe 
domnişoara Darcy în luna ianuarie. Îi scrieţi totdeauna 
scrisori atât de fermecătoare şi de lungi, domnule Darcy? 

— Da, ele sunt în general lungi; dacă sunt sau nu 
fermecătoare întotdeauna, nu sunt eu acela care s-o poată 
spune. 

— Pentru mine e lege că cineva care e în stare să scrie cu 
uşurinţă o scrisoare lungă nu poate să scrie prost. 

— Complimentul acesta nu merge pentru Darcy, Caroline, 
interveni fratele ei, căci el nu scrie uşor. Îşi alege cu prea 
mare grijă cuvintele; nu este aşa, Darcy? 

— Felul meu de a scrie se deosebeşte mult de al tău. 

— Oh! exclamă domnişoara Bingley, Charles scrie în modul 
cel mai neglijent cu putinţă. Jumătate din cuvinte nu le scrie 
deloc, iar restul le mâzgăleşte. 

— Ideile îmi curg atât de repede, încât nu am timpul să le 
exprim; şi, din cauza asta, adeseori, scrisorile mele nu 
transmit nici o idee celor cărora le scriu. 

— Modestia dumneavoastră, domnule Bingley, spuse 
Elizabeth, dezarmează - fireşte - reprobarea. 

— Nimic nu este mai înşelător, spuse Darcy, decât falsa 
modestie. Ea înseamnă adesea neglijenţă în opinii şi, 
uneori, laudă indirectă. 

— Şi în care dintre aceste două intră ultima mea 
neînsemnată probă de modestie? 

— Laudă indirectă, căci te mândreşti cu defectele tale la 
scris, deoarece eşti convins că ele provin dintr-o rapiditate 
de gândire şi neglijenţă în transpunere care, dacă nu e de 
admirat, este - crezi tu - deosebit de interesantă. 
Capacitatea de-a face ceva cu rapiditate este întotdeauna 
preţuită de cel care o are şi care adesea nu dă nici o atenţie 


imperfecţiunii execuţiei. Când i-ai spus doamnei Bennet azi- 
dimineaţă că, dacă te-ai hotări vreodată să pleci din 
Netherfield, ai face-o în cinci minute, ai vrut să sune totul 
ca un panegiric, ca un elogiu pe care ţi-l aduceai singur; 
totuşi, ce găseşti atât de lăudabil într-o grabă care poate 
lăsa nefăcute treburi foarte importante şi care nu poate fi 
de real folos nici ţie, nici nimănui? 

— Ei! strigă Bingley, asta e chiar prea de tot, să-ţi 
aminteşti seara de toate năzbâtiile spuse dimineaţa! Şi 
totuşi, pe cuvântul meu de cinste, am crezut că e adevărat 
ceea ce am spus despre mine şi aşa cred şi acum. Prin 
urmare, cel puţin nu mi-am atribuit calitatea de om inutil 
grăbit numai şi numai pentru a mă lăuda în faţa doamnelor. 

— Presupun că aşa ai crezut, dar nu sunt deloc convins că 
ai pleca atât de grabnic. Purtarea ta ar depinde de 
împrejurări, exact ca a oricăruia dintre oamenii pe care-i 
cunosc, şi dacă, în clipa când ai încăleca, un prieten ţi-ar 
spune: „Bingley, ar fi mai bine să rămâi până săptămâna 
viitoare”', probabil că ai face-o, probabil că nu ai pleca; şi 
dacă ţi-ar mai spune o vorbă, s-ar putea să mai rămâi o 
lună. 

— N-aţi dovedit cu asta, interveni Elizabeth, decât că 
domnul Bingley nu s-a prețuit îndeajuns. Dumneavoastră l- 
aţi lăudat acum mai mult decât a făcut-o el însuşi. 

— Vă sunt foarte recunoscător, spuse Bingley, pentru că aţi 
transformat cele spuse de prietenul meu într-o preţuire 
adusă firii mele blajine. Mă tem însă că daţi lucrurilor o 
întorsătură la care acest domn nici nu s-a gândit; părerea 
lui despre mine ar fi mai bună dacă, în împrejurarea 
pomenită, aş refuza net şi aş da pinteni calului, gonind cât 
mai repede. 

— Ar considera atunci domnul Darcy că bruscheţea primei 
dumneavoastră hotărâri e compensată de încăpăţânarea cu 
care vă ţineţi de ea?! 

— Pe cuvântul meu, nu vă pot explica acest lucru. Darcy 
trebuie să spună singur ce are de spus. 


— Vă aşteptaţi acum să justific păreri pe care vă place să 
le numiţi ale mele, dar pe care nu le-am recunoscut 
niciodată ca atare. Luând totuşi cazul ca fiind aşa cum îl 
prezentaţi dumneavoastră, nu trebuie să uitaţi, domnişoară 
Bennet, că am presupus că prietenul care doreşte 
întoarcerea celuilalt din drum şi amânarea hotărârii lui de a 
pleca n-a făcut decât să-şi exprime dorinţa, i-a cerut 
aceasta fără un singur argument justificator. 

— A ceda fără ezitare - simplu - la insistența unui prieten 
nu are nici un merit în ochii dumneavoastră. 

— A ceda fără a fi convins nu este un compliment pentru 
înţelegerea nici unuia dintre ei. 

— Îmi pare, domnule Darcy, că nu puneţi preţ pe 
înrâurirea pe care o au prietenia şi dragostea. Preţuirea pe 
care o ai pentru solicitant te poate adesea face să-i 
îndeplineşti cererea fără să mai aştepţi argumente care să 
te convingă. Nu vorbesc despre un caz anume, ca acela pe 
care l-aţi imaginat dumneavoastră referitor la domnul 
Bingley. Poate că ar fi mai bine să aşteptăm să se ivească 
împrejurarea, înainte de a discuta libertatea lui de acţiune. 
Dar în general şi-n cazuri obişnuite, între prieteni, când 
unul dintre ei doreşte ca celălalt să schimbe o hotărâre fără 
prea mare importanţă, aţi avea o proastă părere despre 
aceia care e de acord cu dorinţa prietenului său, fără să 
aştepte să fie convins cu argumente? 

— Nu ar fi cazul ca, înainte de a discuta această temă, să 
determinăm, cu ceva mai multă precizie, gradul de 
importanţă al cererii respective, precum şi gradul de 
apropiere dintre prieteni? 

— Oh, desigur, spuse Bingley, să auzim tot, toate 
amănuntele; să nu lăsăm deoparte înălţimea şi grosimea lor 
comparativă, pentru că acestea, domnişoară Bennet, au în 
discuţie mai multă greutate decât vă daţi dumneavoastră 
seama. Vă asigur că, dacă Darcy n-ar fi un om atât de mare 
şi de falnic în comparaţie cu mine, nu aş avea pentru el nici 
jumătate din deferenţa pe care o am. Vă declar că nu 


cunosc ceva mai oribil decât Darcy, în anumite împrejurări 
şi în anumite locuri - acasă la el în special - într-o seară de 
duminică în care nu are nimic de făcut. 

Domnul Darcy zâmbi; Elizabeth avu impresia că se simţea 
jignit şi de aceea îşi stăpâni râsul. Domnişoara Bingley fu 
foarte afectată de afrontul pe care îl primise domnul Darcy 
şi îşi mustră fratele pentru absurdităţile spuse. 

— Văd ceea ce urmăreşti, Bingley, îi spuse prietenul său. 
Nu-ţi plac discuţiile şi doreşti s-o înăbuşi pe cea de acum. 

— Poate că nu-mi plac. Discuţiile seamănă prea mult cu 
disputele. Dacă tu şi domnişoara Bennet aţi amâna-o pe cea 
de faţă până ce voi ieşi din cameră, v-aş rămâne foarte 
îndatorat; după aceea puteţi spune despre mine tot ce vreţi. 

— Ceea ce doriţi, spuse Elizabeth, nu reprezintă nici un 
sacrificiu din partea mea; iar domnul Darcy ar face mult 
mai bine să-şi sfârşească scrisoarea. 

Domnul Darcy îi urmă sfatul şi se apucă îndată de scris. 

Când sfârşi, ceru domnişoarei Bingley şi Elizabethei 
favoarea de a asculta puţină muzică. Domnişoara Bingley se 
îndreptă cu vioiciune spre pian şi, după o politicoasă 
invitaţie, adresată Elizabethei de a cânta prima, ceea ce 
aceasta refuză cu tot atâta politeţe, dar mai hotărât, se 
aşeză ea însăşi. 

Doamna Hurst cântă împreună cu sora ei, şi în timp ce ele 
erau ocupate în acest fel, Elizabeth, care răsfoia nişte 
caiete de note de pe pian, nu putu să nu remarce ce des se 
fixau ochii domnului Darcy asupra ei. 

Îi venea greu să presupună că ea putea constitui obiectul 
admiraţiei unui bărbat atât de important, dar era încă şi 
mai ciudat ca el s-o privească pentru că nu o plăcea. În cele 
din urmă, nu putu totuşi să-şi închipuie decât că îi atrăsese 
atenţia deoarece, conform ideilor lui, era în ea ceva mai 
nepotrivit şi mai de reprobat decât în oricare altul dintre 
cei prezenţi. Presupunerea aceasta nu o îndurera. Domnul 
Darcy îi plăcea prea puţin ca să-i pese de aprobarea lui. 


După câteva cântece indiene, domnişoara Bingley aduse o 
variaţie cu un vioi cântec scoţian şi atunci domnul Darcy, 
apropiindu-se de Elizabeth, îi spuse: 

— Domnişoară Bennet, nu vă tentează foarte tare să 
profitaţi de acest prilej pentru a dansa o Scoţiană? 

Ea surâse, dar nu răspunse nimic. Oarecum surprins de 
tăcerea ei, Darcy repetă întrebarea. 

— Oh, v-am auzit, dar n-am putut hotărî imediat ce 
răspuns să vă dau. Ştiu că doreaţi să vă spun „da” ca să 
aveţi satisfacția de a-mi dispreţui gustul; dar mie îmi face 
întotdeauna plăcere să dejoc astfel de planuri şi să lipsesc 
oamenii de satisfacția unui dispreţ premeditat. M-am 
hotărât deci să vă spun că nu doresc câtuşi de puţin să 
dansez o Scoţiană şi, acum, dispreţuiţi-mă, dacă îndrăzniţi. 

— Cu adevărat, nu îndrăznesc. 

Elizabeth, care se aşteptase să-l fi jignit, rămase uluită de 
gentileţea lui; era însă în felul ei de a fi un amestec de 
drăgălăşenie şi maliţiozitate care o făceau incapabilă de a 
jigni pe cineva; iar Darcy nu fusese în viaţa lui vrăjit de o 
femeie, cum era acum de ea. Era cu adevărat convins că, 
dacă nu ar fi fost la mijloc inferioritatea rudelor ei, dânsul s- 
ar fi aflat oarecum în pericol. 

Domnişoara Bingley văzuse sau bănuia îndeajuns pentru a 
fi geloasă, şi marea ei îngrijorare pentru însănătoşirea 
dragei sale prietene Jane era alimentată, întrucâtva, de 
dorinţa de a se vedea scăpată de sora acesteia. 

Încerca adesea să-l facă pe Darcy să se dezguste de 
Elizabeth, vorbind despre presupusa lor căsătorie şi despre 
fericirea ce-l aştepta într-o asemenea alianţă. 

— Sper, îi spuse a doua zi, pe când se plimbau împreună 
printre boschete, că atunci când fericitul eveniment va avea 
loc, îi veţi da soacrei dumneavoastră a înţelege ce folositor 
este să-şi ţină gura; şi, dacă puteţi reuşi, lecuiţi-le pe fetele 
mai mici de a se ţine după ofiţeri. Şi, dacă-mi pot îngădui să 
atac un subiect atât de delicat, încercaţi să stăviliţi acel 


ceva minuscul, la limita dintre orgoliu şi impertinenţă, din 
firea doamnei dumneavoastră. 

— Mai aveţi şi altceva să-mi propuneţi pentru fericirea 
mea conjugală? 

— Oh! da! Daţi ordin să se atârne în galeria de la 
Pemberley portretele unchiului şi mătuşii Philips. Puneţi-le 
lângă cel al unchiului dumneavoastră, fratele bunicului, 
judecătorul. Sunt în aceeaşi profesiune - ştiţi - numai pe 
poziţii diferite. Cât priveşte portretul dragei dumneavoastră 
Elizabeth, nu încercaţi să comandaţi vreunul; ce pictor ar 
putea oare izbuti să redea frumuseţea ochilor ei? 

— Nu ar fi deloc uşor să le prinzi expresia; dar forma şi 
culoarea şi genele atât de minunate ar putea fi zugrăvite. 

În clipa aceea se întâlniră cu doamna Hurst şi cu 
Elizabeth, care apăruseră de pe o altă alee. 

— N-am ştiut că aveţi intenţia să faceţi o plimbare, spuse 
domnişoara Bingley, destul de încurcată, de teamă să nu fi 
fost auziţi. 

— Ce urât aţi procedat, răspunse doamna Hurst, 
dispărând fără să ne spuneţi că ieşiţi să vă plimbaţi! 

Apoi, luând braţul liber al domnului Darcy, o lăsă pe 
Elizabeth să meargă singură. Cărarea era numai pentru 
trei persoane. Domnul Darcy simţi mojicia lor şi spuse 
îndată: 

— Cărarea nu-i destul de mare pentru noi toţi. Am face 
mai bine să trecem pe alee. 

Elizabeth, însă, pe care n-o trăgea deloc inima să rămână 
cu ei, le spuse râzând: 

— Nu, nu! Rămâneţi unde sunteţi. Formaţii un grup 
încântător şi apăreţi neobişnuit de avantajaţi. Pitorescul ar 
fi stricat prin intervenţia unui al patrulea. La revedere. 

Fugi veselă de lângă ei şi, străbătând parcul, se bucura la 
gândul că într-o zi-două va fi din nou acasă. Jane se simţea 
destul de în putere şi avea de gând să iasă vreo două ore 
din cameră, spre seară. 

Capitolul XI. 


După masă, când doamnele ieşiră din sufragerie, Elizabeth 
fugi la sora ei şi, după ce o înfofoli bine, o conduse în salon, 
unde fu întâmpinată de cele două prietene ale sale cu multe 
manifestări de bucurie; Elizabeth nu le mai văzuse 
niciodată atât de drăguţe ca în ceasul petrecut împreună, 
înainte de apariţia domnilor. 

Aveau o imensă capacitate de a conversa şi erau în stare 
să descrie cu precizie o petrecere, să povestească cu mult 
umor o anecdotă şi să facă haz de cunoscuţi. 

Când însă apărură domnii, Jane dispăru din centrul 
atenţiei lor; în aceeaşi clipă, ochii domnişoarei Bingley se 
întoarseră către Darcy şi, înainte ca acesta să fi făcut câţiva 
paşi, ea şi avu ceva să-i spună. Acesta se adresă direct 
domnişoarei Bennet, felicitând-o cu politeţe; domnul Hurst 
se înclină şi el uşor, spunând că era „foarte bucuros”; 
salutul lui Bingley fu însă plin de căldură şi entuziasm. 

A fost vesel şi foarte atent cu ea. Prima jumătate de oră o 
petrecu aţâţând focul pentru ca Jane să nu sufere din cauza 
schimbării camerei; şi, la dorinţa lui, ea trecu de cealaltă 
parte a căminului, ca să fie mai departe de uşă. Apoi, se 
aşeză lângă ea şi aproape că nu mai vorbi cu nimeni altul. 
Elizabeth, brodând în colţul opus, urmărea totul încântată. 

După ceai, domnul Hurst îi reaminti cumnatei sale de 
masa de joc; zadarnic însă. Ea ştia, din observaţii personale, 
că domnul Darcy nu voia să joace, şi domnul Hurst îşi văzu 
refuzată chiar şi dorinţa direct exprimată. Domnişoara 
Bingley îl asigură că nu avea nimeni intenţia să joace şi 
tăcerea întregului grup părea să-i confirme spusele. 
Domnul Hurst, prin urmare, nu avu altceva de făcut decât 
să se lungească pe una dintre canapele şi să adoarmă. 
Darcy luă o carte în mână. Domnişoara Bingley, la fel; iar 
doamna Hurst, tot jucându-se cu brăţările şi inelele sale, se 
amesteca din când în când în conversaţia dintre fratele ei şi 
domnişoara Bennet. 

Domnişoara Bingley era aproape tot atât de preocupată de 
progresul făcut de domnul Darcy în lectura cărţii lui, cât şi 


de propria ei carte; îi punea tot timpul întrebări şi se uita la 
pagina la care ajunsese el. Totuşi, nu-l putu atrage într-o 
conversaţie; el îi răspundea doar la întrebări şi continua să 
citească. În cele din urmă, epuizată de încercarea de a se 
amuza cu cartea ce o alesese numai pentru că era volumul 
al doilea al cărţii pe care o citea el, căscă lung şi spuse: 

— Ce plăcut este să petreci o seară în acest fel! Vă 
mărturisesc că, în cele din urmă, nu există bucurie mai 
mare decât cititul! Te saturi de orice, mult mai repede decât 
de o carte. Când voi avea casa mea, voi fi nenorocită dacă 
nu voi avea o bibliotecă excepţională. 

Nimeni nu răspunse nimic. Ea căscă din nou, zvârli cartea 
deoparte şi îşi roti ochii prin cameră, căutând o altă 
distracţie; când îl auzi pe fratele său pomenindu-i 
domnişoarei Bennet de un bal, se întoarse brusc către el şi-i 
spuse: 

— Apropo, Charles, te gândeşti serios să dai o serată la 
Netherfield? Te-aş sfătui, înainte de a lua o hotărâre, să-i 
consulţi şi pe ceilalţi de aici. Sunt sigură că se află printre 
noi unii pentru care un bal ar însemna mai curând o 
pedeapsă, decât o plăcere. 

— Dacă te gândeşti la Darcy, exclamă fratele ei, poate să 
se ducă la culcare înainte să înceapă balul, în caz că preferă 
asta; cât despre bal, e lucru aproape hotărât şi, de îndată 
ce Nicholls va fi preparat destulă cremă de legume, voi 
trimite invitaţiile. 

— Mi-ar plăcea balurile infinit mai mult, replică ea, dacă ar 
fi altfel organizate; modul lor obişnuit de desfăşurare este 
însă insuportabil de plicticos. Ar fi, desigur, mult mai 
raţional dacă, în locul dansului, conversaţia ar fi pe ordinea 
de zi. 

— Mult mai raţional, draga mea Caroline; nu zic nu: dar 
nu ar mai semăna a bal. 

Domnişoara Bingley nu răspunse nimic; se ridică apoi 
curând şi începu să se plimbe prin salon. Avea o siluetă 
elegantă şi se mişca frumos; însă Darcy, pentru care făcea 


toate astea, continua cu încăpățânare să citească. 
Exasperată, domnişoara Bingley se hotări să mai facă o 
sforţare şi, întorcându-se către Elizabeth, îi spuse: 

— Domnişoară Eliza Bennet, dă-mi voie să stărui să-mi 
urmezi exemplul şi să te mişti puţin prin salon. Te asigur că 
este foarte înviorător, după ce ai stat atât pe loc. 

Elizabeth fu surprinsă, dar acceptă imediat. Domnişoara 
Bingley avu succes şi în ceea ce priveşte scopul real al 
acestei gentileţi: domnul Darcy îşi ridică privirea. 

Era şi el tot atât de surprins ca şi Elizabeth de neaşteptata 
atenţie venind din partea domnişoarei Bingley şi, fără să-şi 
dea seama, închise cartea. Fu imediat poftit să se alăture 
grupului lor, dar refuză, remarcând că nu-şi putea închipui 
decât două motive pentru care se plimbau prin salon, iar 
dacă el ar veni cu ele ar dăuna şi unuia şi celuilalt. 
Domnişoara Bingley murea să ştie ce voia să spună şi o 
întrebă pe Elizabeth dacă ea înţelegea ceva. 

— Nu, nimic, răspunse Elizabeth; e clar însă că vrea să fie 
sever cu noi şi modul cel mai sigur de a-l necâji este să nu-l 
întrebăm nimic. 

Domnişoara Bingley însă nu era în stare să-l necăjească pe 
domnul Darcy în nici un fel, şi insistă să i se explice cele 
două motive. 

— N-am nimic împotrivă să vi le explic, spuse el, îndată ce 
domnişoara Bingley îi îngădui să vorbească. Aţi ales acest 
fel de a vă petrece seara, fie pentru că sunteţi una 
confidenta celeilalte şi aveţi secrete de discutat, fie pentru 
că ştiţi că siluetele dumneavoastră sunt puse în valoare 
când vă mişcaţi: dacă-i vorba de primul motiv, v-aş stânjeni; 
dacă-i vorba de al doilea, vă pot admira mai bine de la locul 
meu, de lângă foc. 

— Oh! E scandalos! exclamă domnişoara Bingley. N-am 
mai auzit ceva atât de îngrozitor. Cum să-l pedepsim pentru 
asemenea cuvinte? 

— Nimic mai simplu; numai s-o doriţi, răspunse Elizabeth. 
Putem toţi să ne chinuim, să ne pedepsim unii pe alţii. 


Sâcâiţi-l, râdeţi de el. Sunteţi atât de intimi, încât trebuie să 
ştiţi cum s-o faceţi. 

— Dar pe cuvântul meu că nu ştiu. Vă asigur că intimitatea 
noastră nu m-a învăţat încă acest lucru. Să sâcâi calmul 
însuşi şi prezenţa de spirit! Nu, nu! Simt că la punctul 
acesta vom fi bătute. Cât priveşte râsul, nu ne putem face 
ridicole - dacă nu vă este cu supărare - încercând să râdem 
de el fără nici un motiv. Domnul Darcy se poate felicita. 

— Nu se poate râde de domnul Darcy! se miră Elizabeth. 
Aceasta este o prerogativă foarte neobişnuită şi neobişnuită 
sper să rămână, căci pentru mine ar fi o mare pierdere dac- 
aş avea multe cunoştinţe de felul acesta. Ador râsul. 

— Domnişoara Bingley, interveni domnul Darcy, îmi acordă 
prea mult credit. Cei mai înţelepţi şi mai buni dintre oameni 
- ba nu! - cele mai înțelepte şi mai bune dintre faptele lor 
pot fi ridiculizate de cineva al cărui prim scop în viaţă este 
hazul. 

— Desigur, replică Elizabeth, există asemenea oameni, dar 
sper că nu fac parte dintre ei. Sper că nu ridiculizez 
niciodată ceea ce este înţelept sau bun. Nerozia şi prostia, 
capriciul şi inconsecvenţa mă amuză copios. O recunosc; 
râd de ele ori de câte ori pot. Dar astea, presupun, sunt 
exact defectele pe care dumneavoastră nu le aveţi. 

— Poate că nu-i cu putinţă ca un om să nu le aibă. Dara 
fost totdeauna scopul vieţii mele să evit acele slăbiciuni care 
expun o minte sănătoasă ridicolului. 

— Defecte ca orgoliul şi mândria. 

— Da, orgoliul este într-adevăr un defect. Mândria, însă, 
acolo unde există o minte cu adevărat superioară, mândria 
va fi întotdeauna ţinută în frâu. 

Elizabeth se întoarse pentru a-şi ascunde un surâs. 

— Aţi terminat, cred, analizarea caracterului domnului 
Darcy, spuse domnişoara Bingley, şi care este, mă rog, 
rezultatul? 

— M-am convins pe deplin că domnul Darcy nu are nici un 
defect. O recunoaşte el însuşi, fără înconjur. 


— Nu, răspunse Darcy, nu am avut asemenea pretenţie. 
Am destule defecte, dar nu sunt, sper, ale raţiunii. Pentru 
firea mea, nu pun mâna în foc. Este, cred, prea puţin 
îngăduitoare; sigur, prea puţin, pentru a conveni celorlalţi. 
Nu pot uita prostiile şi păcatele oamenilor atât de repede 
pe cât ar trebui, şi nici ofensele pe care mi le aduc. Nu mă 
las impresionat de orice încercare ce s-ar face dea mă 
emoţiona. Caracterul meu ar putea fi numit ranchiunos. 
Buna mea părere o dată pierdută, este pierdută pentru 
vecie. 

— Acesta este într-adevăr un păcat, strigă Elizabeth. 
Ranchiuna implacabilă este o pată pe firea cuiva. Dar v-aţi 
ales bine păcatul cu adevărat, nu pot râde de el. În ceea ce 
mă priveşte, sunteţi în siguranţă. 

— Există, cred, în fiecare dintre noi, o înclinaţie pentru un 
păcat anume, un defect firesc pe care nici educaţia cea mai 
perfectă nu-l poate înăbuşi. 

— Şi al dumneavoastră este tendinţa de a-i disprețul pe 
toţi. 

— Şi al dumneavoastră, replică Darcy cu un surâs, este de 
a-i înţelege pe toţi greşit, cu bună ştiinţă. 

— Să facem puţină muzică, interveni domnişoara Bingley, 
sătulă de o conversaţie la care nu-şi dăduse contribuţia. 
Louiza, n-ai să te superi dacă-l voi trezi pe domnul Hurst? 

Sora sa nu făcu nici cea mai mică obiecţie; pianul fu 
deschis şi Darcy, după ce se reculese timp de câteva clipe, 
nu regretă deloc acest lucru. Începea să simtă că era 
periculos să se ocupe prea mult de Elizabeth. 

Capitolul XII. 

Ca urmare a înţelegerii dintre cele două surori, a doua zi 
de dimineaţă Elizabeth scrise mamei lor, rugând-o să 
trimită trăsura să le ia acasă, în cursul zilei. Însă doamna 
Bennet, care socotise că fetele vor rămâne la Netherfield 
până marţea următoare, ceea ce ar fi făcut o săptămână 
întreagă pentru Jane, nu se putea hotărî să le primească 
mai devreme, cu plăcere. Răspunsul său, deci, nu a fost 


satisfăcător, în tot cazul nu pentru Elizabeth - care era 
nerăbdătoare să se întoarcă acasă. Doamna Bennet le 
trimise vorbă că nu putea să dispună de trăsură înainte de 
marţi şi adăugă într-un post-scriptum că, dacă domnul 
Bingley şi sora lui insistau să le mai reţină, ea se putea 
foarte bine lipsi de ele. Elizabeth, însă, era absolut hotărâtă 
să nu mai rămână acolo şi nici nu se prea aştepta la 
asemenea insistenţe; din contră, temându-se că şederea lor 
putea fi socotită inutil de lungă, stărui pe lângă Jane ca să-l 
roage ea pe domnul Bingley să le dea imediat trăsura; 
hotărâră deci să vorbească în cursul dimineţii despre 
intenţia lor de a pleca de la Netherfield şi să ceară şi 
trăsura. 

Hotărârea lor provocă din partea surorilor domnului 
Bingley multe demonstraţii de regret şi insistară destul 
pentru a o convinge pe Jane să rămână până a doua zi; 
plecarea fu deci amânată pentru ziua următoare. 
Domnişoarei Bingley îi părea rău că propusese această 
amânare, căci gelozia şi antipatia ei pentru una dintre 
surori depăşeau cu mult afecțiunea pentru cealaltă. 

Stăpânul casei află, cu sinceră mâhnire, că plecau atât de 
curând şi încercă, în repetate rânduri, s-o convingă pe 
domnişoara Bennet că nu era un lucru cuminte din partea 
ei, că nu se refăcuse destul, dar Jane era neclintită atunci 
când simţea că are dreptate. 

Pentru domnul Darcy, vestea fu binevenită; Elizabeth 
stătuse destul la Netherfield. Îl atrăgea mai mult decât 
dorea, iar domnişoara Bingley era nepoliticoasă cu ea şi mai 
sâcâitoare decât de obicei cu el. Darcy luă hotărârea 
înţeleaptă de a fi deosebit de atent ca, mai ales acum, să nu- 
i scape vreun gest de admiraţie, nimic care ar putea trezi în 
Elizabeth speranţa de a însemna ceva pentru fericirea lui, 
conştient că, dacă în mintea ei şi-a putut face loc un 
asemenea gând, purtarea lui din ultima zi trebuia să aibă 
toată forţa de a-l confirma sau zdrobi. Neclintit în hotărârea 
lui, abia dacă îi spuse zece cuvinte în tot cursul zilei de 


sâmbătă şi, deşi la un moment dat rămaseră singuri o 
jumătate de oră, el îşi văzu conştiincios de lectură şi nu-i 
aruncă nici măcar o privire. 

Duminică, după slujba religioasă, avu loc despărţirea atât 
de plăcută aproape pentru toţi. Amabilitatea domnişoarei 
Bingley faţă de Elizabeth, ca şi afecțiunea ei pentru Jane 
crescuseră, spre sfârşit, foarte simţitor şi, când s-au 
despărţit, după ce o asigură pe aceasta din urmă de 
plăcerea ce-i va face întotdeauna să se vadă, fie la 
Longbourn, fie la Netherfield, şi după ce o îmbrăţişă cu 
toată căldura, dădu chiar mâna cu cea dintâi. Elizabeth îşi 
luă rămas bun de la toţi, în cea mai perfectă stare de spirit. 

Acasă, nu fură întâmpinate cu prea multă căldură de 
mama lor. Doamna Bennet fu surprinsă că s-au întors, spuse 
că au făcut rău să pună oamenii pe foc şi că era sigură că 
Jane răcise iarăşi. Tatăl lor însă, deşi foarte laconic în 
exprimarea bucuriei sale, era foarte vesel să le vadă acasă; 
le simţise mult lipsa. Conversaţiile de seară, când se 
strângeau cu toţii, pierduseră mult din vioiciune, şi aproape 
că nu-şi mai aveau rostul dacă lipseau Jane şi Elizabeth. 

Au găsit-o pe Mary, ca de obicei, adâncită în studiul 
armoniei şi contrapunctului şi al naturii omeneşti, şi-au 
trebuit să admire noi extrase şi să asculte noi remarci de 
etică răsuflată. Catherine şi Lydia aveau de dat veşti de altă 
natură. Multe se mai întâmplaseră şi multe se mai 
spuseseră în regiment, de miercurea trecută; câţiva dintre 
ofiţeri cinaseră, în ultimele zile, la unchiul lor; un soldat 
fusese bătut cu biciul; şi se zvonise că domnul colonel 
Forster era pe cale să se însoare. 

Capitolul XIII 

— Sper, scumpa mea, spuse domnul Bennet soţiei sale, a 
doua zi de dimineaţă, la micul dejun, că ai comandat o masă 
bună pentru astăzi, deoarece am motive să aştept un adaos 
la grupul nostru familial. 

— La cine te gândeşti, dragul meu? Sunt sigură că nu ştiu 
să vină cineva, afară doar dacă nu s-o întâmpla să treacă pe 


aici Charlotte Lucas şi sper că mesele mele sunt destul de 
bune pentru dânsa. Nu cred să aibă multe prânzuri de 
astea acasă la ea. 

— Persoana despre care vorbesc este un domn şi un 
străin. 

Ochii doamnei Bennet scânteiară. 

— Un domn şi un străin! E domnul Bingley, sunt sigură. 
Vai, Jane, n-ai lăsat să-ţi scape o vorbă despre asta, şireată 
ce eşti! Ei bine, sunt, desigur, foarte fericită să-l primesc pe 
domnul Bingley. Dar, Doamne Dumnezeule! Ce nenorocire! 
Nu s-a găsit o bucăţică de peşte, astăzi. Lydia, sufleţelul 
meu, sună te rog. Trebuie să vorbesc imediat cu Hill. 

— Nu este domnul Bingley, o întrerupse soţul său, este 
cineva pe care nu l-am văzut în viaţa mea. 

Lucrul acesta stârni o uimire generală, iar el avu plăcerea 
să fie chestionat cu zel de soţia şi cele cinci fiice ale sale, 
deodată. 

După ce se amuză un timp de curiozitatea lor, le dădu 
următoarea explicaţie: 

— Acum aproape o lună, am primit această scrisoare şi, 
acum aproape două săptămâni, ara răspuns la ea, fiindcă 
am socotit că este o chestiune oarecum delicată, care 
necesită multă atenţie. Este o scrisoare de la vărul meu, 
domnul Collins, care după moartea mea vă poate da afară 
din această casă, când i-o plăcea. 

— Vai, dragul meu, strigă soţia, nu pot s-aud pomenindu-se 
de asta. Mă rog dumitale, nu-mi vorbi de omul ăsta odios. 
Socot că este lucrul cel mai groaznic din lume ca moşia 
dumitale să fie lăsată moştenire altuia, şi nu propriilor 
noştri copii, şi te asigur că, în locul dumitale, aş fi încercat 
de mult să fac ceva în chestia asta. 

Jane şi Elizabeth încercară să-i explice natura unui astfel 
de legat. Încercaseră adesea şi mai înainte, dar era un 
subiect ce o depăşea pe doamna Bennet, care continua să 
blesteme cruzimea testării unei moşii în defavoarea unei 


familii cu cinci fete şi în favoarea unuia de care nu-i păsa 
nimănui. 

— Este, desigur, un act de mare nedreptate, spuse domnul 
Bennet, iar pe domnul Collins nimic nu-l poate spăla de vina 
de a moşteni proprietatea Longbourn. Dar, dacă vrei să-i 
asculţi scrisoarea, s-ar putea ca felul lui de a spune 
lucrurile să te liniştească puţin. 

— Nu! Sunt sigură că n-am să mă liniştesc şi cred că este o 
mare obrăznicie şi o mare ipocrizie din parte lui că ţi-a 
scris. Detest asemenea prieteni falşi. Ce-l împiedica oare să 
continue să se războiască mai departe cu noi, aşa cum a 
făcut şi tatăl său, înaintea lui? 

— Ei bine, în chestiunea asta pare să aibă, cu adevărat, 
unele scrupule filiale, aşa cum vei auzi chiar acum. 

Hunsford lângă Westerham. 

Kent. 

Octombrie, 15 

Scumpe domn, Neplăcerile existente între dumneavoastră 
şi al meu defunct prea stimat tată m-au nemulţumit foarte 
tare şi, de când am avut nefericirea de a-l pierde, am fost 
adesea însufleţit de dorinţa unei reconcilieri; m-au reţinut, 
un timp, însă, propriile mele îndoieli, teamă fiindu-mi că a fi 
în termeni buni cu cineva cu care dânsul a binevoit a fi în 
discordie, ar putea părea o lipsă de respect faţă de 
memoria domniei sale! 

— Ei, ce spui, doamnă Bennet? 

Acum însă m-am hotărât în privinţa aceasta deoarece, fiind 
hirotonisit de Paşte, am avut marele noroc de a fi distins cu 
protecţia înălţimii sale Lady Catherine de Bourgh, văduva 
lui Sir Lewis de Bourgh, datorită mărinimiei şi bunătăţii 
căreia am fost recomandat pentru rangul de rector 1 al 
acestei parohii, unde mă voi strădui, în mod neprecupeţit, 
să mă comport cu un respect plin de recunoştinţă faţă de 
senioria sa, fiind totdeauna gata să îndeplinesc ritualul şi 
ceremoniile instituite de Biserica Anglicană. Ca un om al 
bisericii simt că este de datoria mea să promovez şi să 


instaurez binecuvântarea păcii în sânul tuturor familiilor 
din sfera mea de influenţă şi, pe aceste temeiuri, mă 
mândresc că prezenta mea ofertă de bună înţelegere este 
demnă de toată lauda şi că împrejurarea că sunt 
moştenitorul testamentar al proprietăţii Longbourn va fi 
trecută cu vederea de câtre domnia voastră şi că nu veţi fi 
ispitit să refuzaţi ramura de măslin ce vi se întinde. Nu pot 
fi decât afectat de faptul că sunt instrumentul unor 
neajunsuri pentru amabilele dumneavoastră fiice şi vă 
solicit îngăduinţa de a-mi cere iertare pentru aceasta şi de 
a vă asigura de dorinţa mea de a le aduce orice reparare 
posibilă a prejudiciilor create; dar despre aceasta, mai 
târziu. Dacă nu aveţi nici o opunere în a mă primi în casa 
domniei-voastre, mi-am propus marea bucurie de avă 
prezenta respectele mele, domniei-voastre şi familiei 
domniei-voastre, luni, noiembrie optsprezece, la orele 
patru, şi de a abuza de ospitalitatea domniei-voastre, până 
sâmbăta ce urmează, ceea ce pot face fără nici o 
împiedicare, deoarece Lady Catherine este departe de a se 
împotrivi unei absenţe ocazionale în ziua de duminică, 
numai ca un alt preot să fie angajat pentru slujba din acea 
zi. 

Cu respectuoase omagii pentru doamna şi fiicele domniei- 
voastre, rămân, scumpe domn, al domniei-voastre voitor-de- 
bine şi prieten. 

William Collins 

— La orele patru, deci, putem aştepta pe acest domn 
făcător de pace, spuse domnul Bennet în timp ce împăturea 
la loc scrisoarea. Pe cuvântul meu, pare să fie un tânăr 
foarte scrupulos şi amabil şi nu mă îndoiesc că se va dovedi 
a fi o cunoştinţă prețioasă, în special dacă Lady Catherine 
va fi atât de îngăduitoare şi-l va lăsa să mai vină pe la noi. 

— E totuşi oarecare bun simţ în cele ce spune în privinţa 
fetelor şi, dacă este dispus să repare cumva prejudiciile 
create, n-am să fiu eu aceea care să-l împiedic. 


— Deşi, spuse Jane, este greu să ghiceşti în ce mod are de 
gând să facă îndreptările care crede că ni se cuvin, dorinţa 
asta îi face cinste. 

Elizabeth fu profund uimită de marele lui respect pentru 
Lady Catherine şi de intenţia-i binevoitoare de a-şi boteza, 
cununa şi îngropa enoriaşii ori de câte ori va fi nevoie. 

— Trebuie să fie un fenomen, cred, spuse ea. Nu mi-lpot 
închipui. Este ceva atât de pompos în stilul lui! Şi ce-o fi 
vrând să spună cu scuzele pentru faptul că e moştenitor 
testamentar? Nu-mi închipui c-ar face ceva, dacă i-ar fi 
posibil. S-ar putea să fie un om cu bun simţ, Sir? 

— Nu, draga mea, nu cred. Mă aştept să-l găsesc tocmai 
contrariul. În scrisoarea lui este uri amestec de servilism şi 
laudă de sine, care promite multe. Sunt nerăâbdător să-l 
cunosc. 

— Din punctul de vedere al compunerii, interveni Mary, 
scrisoarea lui nu pare să aibă cusururi. Ideea cu ramura de 
măslin nu este poate nouă de tot, cred totuşi că este bine 
exprimată. 

Pentru Catherine şi Lydia, nici scrisoarea, nici autorul ei 
nu prezentau vreun interes. Era mai mult ca imposibil ca 
vărul lor să apară într-o tunică stacojie şi, de săptămâni 
întregi, nu se mai puteau bucura de societatea unui bărbat 
dacă purta altă culoare. Cât despre mama lor, scrisoarea 
domnului Collins estompase mult din reaua ei voinţă şi se 
pregătea să-l primească cu o linişte care a uimit pe soţul şi 
pe fiicele sale. 

Domnul Collins sosi punctual până la secundă şi fu primit 
de întreaga familie, cu multă amabilitate. Domnul Bennet 
vorbi într-adevăr foarte puţin; doamnele, însă, erau destul 
de dispuse la vorbă, iar domnul Collins nu părea nici să aibă 
nevoie de încurajare şi nici să fie înclinat spre tăcere. Era 
un tânăr înalt, greoi, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani. 
Avea un aer grav, impozant şi un fel de a fi ceremonios. De- 
abia se aşezase şi îi şi făcu doamnei Bennet complimente 
pentru fiicele sale atât de frumoase; îi spuse că a auzit mult 


despre frumuseţea lor, dar că, în cazul de faţă, faima nu era 
la înălţimea adevărului şi, adăugă el, nu se îndoia că, la 
timpul potrivit, mama le va vedea pe toate bine rostuite la 
casa lor. Galanteria aceasta n-a prea fost pe placul unora 
dintre auditoare, dar doamna Bennet, care nu făcea nazuri 
la nici un compliment, răspunse pe loc: 

— Sunteţi foarte amabil, domnule, nu mă îndoiesc, şi 
doresc din toată inima să fie aşa căci, altfel, vor rămâne 
tare nevoiaşe. Lucrurile sunt atât de ciudat aşezate. 

— Faceţi aluzie, probabil, la moştenirea acestei 
proprietăţi. 

— Oh, domnule, aşa e, într-adevăr. Este un lucru tare 
întristător pentru bietele mele copile, trebuie s-o 
recunoaşteţi. Nu că vreau să vă fac vinovat pe 
dumneavoastră pentru că, ştiu, asemenea lucruri ţin de 
întâmplare în viaţă. Nu se poate şti ce se întâmplă cu 
moşiile, în lipsă de moştenitori legali, direcţi. 

— Sunt foarte conştient, doamnă, de necazurile 
frumoaselor mele verişoare şi-aş putea spune multe în 
chestiunea asta, dacă nu m-aş teme să nu par îndrăzneţ şi 
pripit. Pot să le admir. Acum, nu am să spun mai mult, dar 
când ne vom cunoaşte mai bine, poate. 

Domnul Collins fu întrerupt - erau poftiţi la masă. Şi fetele 
îşi zâmbiră una alteia; ele nu erau singurele ţinte ale 
admiraţiei domnului Collins. Salonul, sufrageria şi toată 
mobila fură examinate şi admirate; iar laudele lui pentru 
fiecare lucru ar fi încălzit inima doamnei Bennet dacă nu ar 
fi fost presupunerea chinuitoare că le cerceta pe toate ca 
pe nişte viitoare posesiuni. Cina, la rândul ei, fu de 
asemenea mult lăudată şi musafirul rugă să i se spună 
căreia dintre frumoasele sale verişoare se datora gustul 
excelent al bucatelor. Aici însă fu pus la punct de doamna 
Bennet care-l asigură, oarecum scorţoasă, că erau foarte 
bine în stare să ţină o bucătăreasă bună şi că fiicele ei nu 
aveau ce căuta în bucătărie. Domnul Collins îşi ceru iertare 
pentru că o indispusese. Doamna Bennet declară, pe un ton 


mai moale, că nu se simţea deloc jignită; dar el continuă să 
se scuze aproximativ un sfert de ceas. 

Capitolul XIV. 

În timpul masei, domnul Bennet aproape că nu deschise 
gura; dar când servitorii s-au retras, crezu că era timpul să 
facă puţină conversaţie cu oaspetele său şi atacă, în acest 
scop, un subiect în care se aştepta ca domnul Collins să 
strălucească, spunându-i că părea să fi avut mare noroc cu 
protectoarea lui. Grija şi consideraţia Lady-ei Catherine de 
Bourgh pentru dorinţele şi confortul lui păreau 
excepţionale. Domnul Bennet nu ar fi putut alege mai bine. 
Domnul Collins o lăudă cu elocvenţă. Subiectul acesta îl 
făcu să se comporte şi mai solemn decât îi era felul şi, cu un 
aer foarte important, declară că în viaţa lui nu mai văzuse o 
asemenea purtare la o persoană de rang - atâta afabilitate 
şi condescendenţă - câtă îi arătase lui Lady Catherine. 
Dânsa binevoise, în mod grațios, să aprobe ambele predici 
pe care el avusese onoarea să le ţină în prezenţa domniei 
sale. Îl poftise, de asemenea, de două ori să ia masa la 
Rosings şi chiar sâmbăta trecută, seara, trimisese după el 
să fie al patrulea la o partidă de cadril. Mulţi o socoteau pe 
Lady Catherine trufaşă, ştia el, dar dânsul, personal, nu 
găsise niciodată la dânsa decât afabilitate. Vorbise 
întotdeauna cu el aşa cum ar fi făcut-o cu oricare gentilom; 
nu arătase nici cea mai mică împotrivire ca el să 
frecventeze societatea din vecinătate sau să plece ocazional 
din parohie pentru o săptămână-două, să-şi vadă rudele. 
Domnia sa binevoise chiar să-l sfătuiască să se însoare cât 
mai repede cu putinţă, cu condiţia să facă o alegere 
chibzuită; şi o dată venise în vizită în umila lui casă 
parohială, unde aprobase în întregime toate modificările 
făcute de el şi binevoise să sugereze ea însăşi unele 
schimbări - nişte rafturi în dulapuri, la etaj. 

— Sunt convinsă că purtarea ei este tocmai cum trebuie şi 
civilizată, spuse doamna Bennet; cred că este o femeie 
foarte plăcută. E păcat că doamnele din lumea mare nu 


seamănă, în general, mai mult cu dânsa. Locuieşte în 
apropierea dumneavoastră, domnule? 

— Grădina în care este situată ultima mea locuinţă e 
despărțită de Rosings Park, reşedinţa domniei-sale, doar 
printr-o potecă. 

— Parcă aţi spus că e văduvă, domnule, nu? Are familie? 

— Are o singură fiică, moştenitoarea domeniului Rosings şi 
a unei averi foarte mari. 

— Ah! exclamă doamna Bennet, dând din cap; înseamnă că 
este bine situată, nu ca alte fete. Şi cum arată? E frumoasă? 

— Este într-adevăr o tânără cum nu se poate mai 
încântătoare. Lady Catherine însăşi zice că, după canoanele 
adevăratei frumuseți, domnişoara de Bourgh întrece cu 
mult pe cele mai frumoase reprezentate ale sexului său, 
căci în făptura ei se găseşte acel ceva caracteristic unei 
tinere femei de viţă nobilă. Are însă din nenorocire o 
constituţie bolnăvicioasă, care a împiedicat-o să facă, 
pentru desăvârşirea sa, progresele pe care, altfel, nu s-ar fi 
putut să nu le facă, după cum am fost informat de doamna 
care s-a ocupat de educaţia ei şi care locuieşte şi acum cu 
domniile lor. Dar este deosebit de amabilă şi adeseori are 
condescendenţa de a trece în faetonul ei tras de ponei prin 
faţa umilei mele locuinţe. 

— A fost prezentată la palat? Nu-mi amintesc de numele ei 
printre doamnele de la curte. 

— Starea precară a sănătăţii o împiedică, din nenorocire, 
să stea la Londra şi, în acest fel, aşa cum însumi i-am spus 
într-o zi Lady-ei Catherine, lipseşte Curtea Britanică de 
podoaba ei cea mai strălucitoare. Domnia-sa a părut 
încântată de această idee şi vă puteţi imagina că sunt fericit 
ori de câte ori se iveşte prilejul să fac astfel de mici şi 
delicate complimente, atât de plăcute totdeauna. Nu o 
singură dată am remarcat faţă de Lady Catherine că 
fermecătoarea sa fiică pare născută pentru a fi ducesă şi că 
rangul cel mai înalt, în loc să dea strălucire fiicei sale, ar fi 
el împodobit prin persoana sa. Acest gen de mici atenţii 


este cel care îi face senioriei sale plăcere şi este felul de 
atenţii pe care mă simt deosebit de obligat să-l folosesc. 

— Judecaţi aşa cum trebuie, spuse domnul Bennet, şi e o 
fericire că aveţi harul de a măguli cu gingăşie. Vă pot 
întreba dacă aceste plăcute atenţii vă vin pe moment, 
datorită împrejurării, sau sunt rezultatul unui studiu 
anterior? 

— Ele îmi vin, mai cu deosebire, datorită lucrurilor care se 
întâmplă în clipa aceea şi, deşi uneori mă amuz cu 
alcătuirea şi aranjarea unor astfel de mici complimente 
elegante, care să poată fi adaptate unor prilejuri obişnuite, 
sunt plin de dorinţa de a le da întotdeauna un aer cât mai 
spontan cu putinţă. 

Speranţele domnului Bennet se adeveriseră întocmai. 
Vărul său nu era mai puţin absurd decât se aşteptase. Îl 
ascultă, delectându-se din plin, păstrând însă în acelaşi timp 
cea mai mare seriozitate, fără să simtă nevoia de a împărţi 
cu cineva această plăcere altfel decât schimbând câte-o 
privire din când în când cu Elizabeth. 

Până la ora ceaiului însă, doza îi fusese de ajuns, aşa că 
domnul Bennet fu fericit să-şi reconducă musafirul în salon 
şi, după ceai, să-l poftească să citească cu glas tare 
doamnelor. Domnul Collins consimţi cu voie bună şi i se 
aduse o carte; dar văzând-o (după toate semnele provenea 
dintr-o bibliotecă de împrumut) o dădu înapoi şi rugă să-i 
fie cu iertare, însă el nu citea niciodată romane. Kitty căscă 
ochii mari la el, iar Lydia scoase o exclamaţie de uimire. 1 se 
prezentară alte cărţi şi, după oarecare cumpănire, alese 
Predicile lui Fordyce. De la primele rânduri, Lydia căscă şi, 
înainte ca dânsul să fi apucat să citească, cu o solemnă 
monotonie, trei pagini, ea îl întrerupse în acest fel: 

— Ştii, mamă, că unchiul Philips se gândeşte să-l dea afară 
pe Richard? Şi dacă o face, îl va angaja domnul colonel 
Forster. Chiar mătuşa mi-a spus aşa, sâmbătă. Mâine am să 
mă duc la Meryton să mai aflu câte ceva despre chestiunea 
asta şi să-ntreb când se întoarce domnul Denny de la oraş. 


Lydia fu poftită de cele două surori mai mari să-şi ţină 
gura; dar domnul Collins, foarte ofensat, lăsă cartea 
deoparte şi spuse: 

— Am remarcat deseori ce puţin interes manifestă tinerele 
domnişoare pentru cărţile de factură serioasă, deşi sunt 
scrise exclusiv pentru binele lor. Sunt uluit, v-o mărturisesc, 
deoarece nimic nu le poate folosi atât cât învăţătura. Dar nu 
vreau s-o mai plictisesc pe tânăra mea verişoară. 

Întorcându-se apoi către domnul Bennet i se oferi drept 
partener la o partidă de table. Domnul Bennet acceptă 
oferta, remarcând că făcea un lucru înţelept lăsând fetele 
să-şi vadă de micile lor distracţii. Doamna Bennet şi fiicele 
sale se scuzară în modul cel mai politicos pentru 
întreruperea Lydiei şi îi promiseră că nu se va mai repeta, 
dacă el va voi să reia lectura; dar domnul Collins, după ce le 
dădu asigurări că nu purta nici un resentiment tinerei sale 
verişoare şi că nu ar putea niciodată lua purtarea ei drept 
un afront, se aşeză cu domnul Bennet la o altă masă pentru 
a juca table. 

Capitolul XV. 

Domnul Collins nu era un om cu bun-simţ şi deficienţele 
sale naturale fuseseră prea puţin ajutate de educaţie sau 
societate, căci cea mai mare parte a vieţii şi-o petrecuse sub 
îndrumarea unui tată incult şi avar; şi deşi urmase o 
facultate, trecuse numai prin ea, fără să-şi fi făcut acolo un 
fel de relaţii folositoare. Supunerea în care îl crescuse tatăl 
său pusese, de la început, pecetea unui mare servilism în 
felul lui de a fi; dar acum acesta era simţitor contrabalansat 
de o îngâmfare de om prost, de viaţa retrasă pe care o 
ducea şi de ceea ce resimțea ca urmare a unei timpurii şi 
neaşteptate prosperităţi. O întâmplare fericită îl scoase în 
calea Lady-ei Catherine de Bourgh, tocmai când parohia 
Hunsford devenise vacantă; respectul pe care-l avea pentru 
rangul ei, veneraţia faţă de ea ca protectoare, amestecate 
cu o părere foarte bună despre propria lui persoană, 
despre autoritatea lui de om al bisericii, şi situaţia de paroh 


făcură din el un perfect amestec de trufie, supunere, 
îngâmfare şi umilinţă. 

Acum, că avea o casă bună şi un venit foarte frumos, îşi 
propusese să se însoare; urmărind o reconciliere cu familia 
din Longbourn, avea în vedere o nevastă şi se gândea să 
aleagă pe una dintre fete, dacă ar fi găsit că erau atât de 
frumoase şi binecrescute cum le mergea vestea. Acesta era 
planul lui de îndreptare - de reparare - a faptului că 
moştenea proprietatea tatălui lor; şi-l socotea un plan 
admirabil, foarte potrivit şi foarte avantajos, foarte nobil şi 
dezinteresat din partea lui. 

Planul rămase neschimbat după ce văzu fetele. Chipul 
încântător al domnişoarei Jane Bennet îi confirmă punctul 
de vedere şi îi întări convingerile foarte stricte cu privire la 
drepturile ei de întâietate; pentru prima seară, ea fu deci 
aleasa lui; ziua următoare însă aduse o modificare; într-un 
tete-ă-tâte de un sfert de oră cu doamna Bennet, înaintea 
micului dejun, în timpul unei conversații care începu cu 
casa parohială şi, fireşte, alunecă spre mărturisirea 
nădejdilor lui că s-ar putea găsi la Longbourn o stăpână 
pentru Hunsford, doamna Bennet avu, printre zâmbete 
foarte binevoitoare şi încurajări totale, o rezervă, tocmai în 
privinţa Janei, asupra căreia se fixase el. Cât despre fiicele 
mai mici, nu putea lua asupra ei să răspundă... nu putea da 
un răspuns precis... dar nu avea cunoştinţă de vreo 
propunere; fiica sa cea mare... trebuia să menţioneze acest 
lucru... simţea că e datoare să-i dea a înţelege că... urma 
probabil, să se logodească foarte curând. 

Domnul Collins nu trebui decât să-şi mute gândul de la 
Jane la Elizabeth, ceea ce şi făcu imediat, în timp ce 
doamna Bennet aţâţa focul în cămin; prima după Jane ca 
vârstă şi frumuseţe urma, desigur, la rând. 

Doamna Bennet, încântată de aluzia lui, spera să poată 
avea curând două fete măritate; iar omul de care ieri nu 
putea auzi vorbindu-se se afla acum foarte sus în stima şi 
grațiile sale. 


Intenţia Lydiei de a face o plimbare la Meryton nu fusese 
uitată; toate surorile, în afară de Mary, consimţiră să 
meargă cu ea; iar domnul Collins urma să le însoţească, 
aceasta la cererea domnului Bennet care abia aştepta să 
scape de el şi să-şi aibă biblioteca numai pentru sine. Căci 
acolo îl urmase domnul Collins, după micul dejun, şi acolo, 
răsfoind de formă unul dintre cele mai voluminoase in-folio- 
uri din colecţie, continua în realitate să-i vorbească aproape 
fără încetare de casa şi grădina de la Hunsford. Asemenea 
procedee îl scoteau pe domnul Bennet din sărite. În 
biblioteca lui, fusese totdeauna sigur de răgaz şi linişte; şi 
deşi se aştepta - aşa cum îi spunea Elizabeth - să dea de 
nerozie şi înfumurare în oricare dintre celelalte încăperi ale 
casei, în bibliotecă se obişnuise să fie la adăpost de ele. 
Politeţea lui deci fusese extrem de promptă când îl invitase 
pe domnul Collins să-i însoţească fiicele la plimbare; iar 
domnul Collins, căruia de fapt plimbarea îi convenea cu 
mult mai bine decât lectura, fu extrem de bucuros să 
închidă tomul acela gros şi să plece. 

Cu nimicuri bombastice din partea lui şi cu aprobări 
politicoase din partea verişoarelor sale, le trecu timpul 
până ce intrară în Meryton. Ajunşi acolo însă, el nu mai fu în 
stare să reţină atenţia celor mai tinere dintre fete. Ochii 
acestora fugiră îndată în lungul străzii, în căutarea ofiţerilor 
şi, în afară de vreo bonetă deosebit de elegantă sau de vreo 
muselină - absolut o noutate - în vreo vitrină, nimic nu le 
putea interesa. 

Dar atenţia tuturor fetelor fu în curând atrasă de un tânăr 
pe care nu-l mai văzuseră până atunci; avea o înfăţişare 
foarte distinsă şi se plimba împreună cu un ofiţer de partea 
cealaltă a drumului. Ofiţerul era chiar acel domn Denny 
despre a cărui întoarcere venise Lydia să se intereseze şi 
care se înclină când îi văzu trecând. Toţi fură izbiţi de 
înfăţişarea străinului şi se întrebară cine putea fi; şi Kitty şi 
Lydia, hotărâte să afle acest lucru, traversară strada, 
urmate de ceilalţi, sub pretextul că ar dori ceva din prăvălia 


de peste drum şi, din fericire, ajunseră pe trotuarul opus 
tocmai când cei doi domni care se reîntorceau ajunseseră şi 
ei în acelaşi punct. Domnul Denny li se adresă imediat, 
cerându-le permisiunea de a-l prezenta pe prietenul său, 
domnul Wickham, care venise cu el în ziua precedentă de la 
Londra şi despre care era bucuros să le spună că acceptase 
o însărcinare în unitatea lor. Asta era tocmai ce trebuia 
pentru că tânărului nu-i lipsea decât uniforma pentru a fi cu 
adevărat fermecător. Înfăţişarea îl favoriza foarte mult: 
frumuseţea lui era fără cusur - avea un chip încântător, o 
siluetă perfectă şi un fel plăcut de a se prezenta. După ce 
făcură cunoştinţă, el dovedi o fericită uşurinţă în 
conversaţie - o uşurinţă în acelaşi timp foarte corectă şi 
total lipsită de pretenţii; întregul grup se întreținea încă în 
mod foarte agreabil când le atrase atenţia un tropot de cai. 
Darcy şi Bingley veneau călare. Remarcând doamnele din 
grup, cei doi domni se îndreptară imediat către ele şi 
urmară politeţile de rigoare. Bingley fu principalul 
interlocutor, iar domnişoara Jane Bennet subiectul 
principal. Era, spuse dânsul, în drum către Longbourn, 
anume pentru a se interesa de sănătatea ei. Domnul Darcy 
confirmă cu o plecăciune şi lua tocmai hotărârea de a nu-şi 
fixa ochii asupra Elizabethei, când privirile îi fură atrase de 
străin, iar Elizabeth, care, din întâmplare văzuse expresia 
de pe chipul amândurora, în timp ce se uitau unul la altul, 
rămase surprinsă de efectul acestei întâlniri. Ambii se 
schimbaseră la faţă: unul pălise, celălalt roşise. Domnul 
Wickham, după o ezitare, îşi ridică puţin pălăria - salut la 
care domnul Darcy abia consimţi să-i răspundă. Ce putea să 
însemne asta? Era imposibil să-ţi închipui; era imposibil să 
nu vrei să afli. 

O clipă mai târziu, fără să aibă aerul că remarcase ceva, 
domnul Bingley îşi luă rămas bun şi împreună cu prietenul 
său călări mai departe. 

Domnul Denny şi domnul Wickham conduseră tinerele 
domnişoare până la uşa casei domnului Philips, apoi se 


înclinară de plecare, în pofida stăruinţelor domnişoarei 
Lydia de a-i pofti înăuntru şi chiar în pofida doamnei Philips 
care, dând de perete fereastra salonului, susţinea zgomotos 
invitaţia nepoatei sale. 

Doamna Philips era întotdeauna bucuroasă să-şi vadă 
nepoatele, iar cele două mai mari erau - după recenta lor 
absenţă - deosebit de binevenite; îşi exprima tocmai, cu zel, 
surpriza pentru neaşteptata lor întoarcere acasă - despre 
care n-ar fi aflat nimic, deoarece trăsura lor nu fusese 
trimisă să le aducă, dacă nu s-ar fi întâmplat să-l 
întâlnească pe stradă pe băiatul de prăvălie de la domnul 
Jones, care-i spusese că nu mai era nevoie să trimită 
doctorii la Netherfield, pentru că domnişoarele Bennet 
plecaseră - când fu obligată să-şi îndrepte amabilităţile 
către domnul Collins, pe care Jane tocmai i-l prezenta. Îl 
primi cu toată politeţea de care era capabilă, politeţe pe 
care el i-o întoarse cu vârf şi îndesat, scuzându-se pentru 
faptul de a fi venit pe nepoftite, fără a-i fi fost prezentat în 
prealabil, împrejurare de care se simţea măgulit totuşi, ea 
fiind justificată de înrudirea lui cu tinerele domnişoare 
care-l prezentaseră atenţiei domniei-sale. Doamna Philips 
se sperie de atâta exces de bună-creştere, dar admiraţia ei 
faţă de acest necunoscut fu curmată de exclamaţiile şi 
întrebările despre celălalt, în privinţa căruia totuşi nu putu 
spune nepoatelor decât ceea ce ele ştiau deja - anume că 
domnul Denny venise cu el de la Londra şi urma să 
primească decretul de locotenent în regimentul... Spunea 
că de mai bine de o oră îl urmărea cu privirea în timp ce el 
se plimba în sus şi-n jos pe stradă; şi dacă ar fi apărut 
domnul Wickham, Kitty şi Lydia şi-ar fi continuat cu 
siguranţă ocupaţia; dar, din fericire, nu mai trecea nimeni 
pe la ferestre, afară doar de câţiva ofiţeri care în 
comparaţie cu noul venit, deveniseră nişte tineri 
dezagreabili şi stupizi. Unii dintre aceştia erau aşteptaţi a 
doua zi la masă la familia Philips şi mătuşa promise fetelor 
să-l hotărască pe soţul ei să-i facă domnului Wickham o 


vizită şi să-l invite şi pe el, dacă ar veni şi rudele de la 
Longbourn în cursul serii. 

Toţi fură de acord; iar doamna Philips le declară că vor 
organiza o veselă şi zgomotoasă partidă de „loterie”, cum le 
plăcea lor, după care vor lua o uşoară cină caldă. 
Perspectiva unor asemenea desfătări era foarte 
îmbucurătoare şi se despărţiră într-o dispoziţie excelentă. 
Înainte de a ieşi din cameră, domnul Collins îşi repetă 
scuzele şi fu asigurat, cu o neobosită politeţe, că scuzele lui 
erau lipsite de temei. 

În drum spre casă, Elizabeth îi povesti Janei ceea ce 
observase petrecându-se între cei doi domni; şi cu toate că 
Jane era dispusă să-i apere pe oricare dintre ei sau pe 
ambii, dacă ar fi fost să aibă vreo vină, nu putu găsi, cum nu 
găsise nici sora ei, vreo explicaţie pentru purtarea lor. 

Acasă, domnul Collins o făcu fericită pe doamna Bennet 
exprimându-şi admiraţia pentru comportamentul şi 
politeţea doamnei Philips. El declară că, în afară de Lady 
Catherine şi de fiica ei, nu mai văzuse o femeie cu atâta stil, 
deoarece dânsa nu numai că-l primise cu cea mai perfectă 
afabilitate, dar îl inclusese în mod special în invitaţia pentru 
seara următoare, deşi până atunci nici nu-l cunoscuse. Într- 
o oarecare măsură - presupunea el - invitaţia se datora 
rudeniei sale cu familia Bennet; totuşi nu mai văzuse atâta 
amabilitate, în tot cursul vieţii sale. 

Capitolul XVI. 

Cum nu se făcuse nici o obiecţie în legătură cu vizita 
proiectată de cei tineri la mătuşa lor şi cum se opusese o 
rezistenţă dârză tuturor scrupulelor domnului Collins de a-i 
lăsa pe domnul şi doamna Bennet singuri fie chiar şi o 
singură seară în timpul vizitei sale, la ora potrivită cupeul îi 
transportă pe domnul Collins şi pe cele cinci verişoare la 
Meryton; la intrarea în salon, avură plăcerea să afle că 
domnul Wickham acceptase invitaţia unchiului şi se afla 
acolo. 


După ce auziră vestea şi luară toţi loc, domnul Collins avu 
răgazul să privească în jur şi să admire; şi fu atât de 
surprins de mărimea apartamentului şi de mobilier, încât 
declară că aproape ar fi putut să se creadă la Rosings, în 
sufrageria mică de vară, comparaţie care, la început, nu 
produse mare satisfacţie. Dar când doamna Philips înţelese 
ce însemna Rosings şi cine îi era stăpân şi după ce auzi 
descrierea unuia doar dintre saloanele Lady-ei Catherine şi 
află că numai căminul costase opt sute de lire, ea simţi 
întreaga greutate a complimentului şi n-ar mai fi avut nimic 
de zis împotriva unei comparații, fie şi cu odaia menajerei. 

Până ce domnii se alăturară grupului lor, domnul Collins îşi 
petrecu timpul în mod plăcut descriindu-i întreaga 
grandoare a Lady-ei Catherine şi a reşedinţei sale, făcând 
digresiuni ocazionale pentru lauda propriei şi umilei lui 
locuinţe şi a îmbunătăţirilor pe care i le aducea, şi găsi în 
doamna Philips o auditoare foarte atentă a cărei părere în 
privinţa importanţei lui se contura văzând cu ochii şi care, 
ascultându-l, luă hotărârea de a raporta vecinilor totul şi 
cât mai repede cu putinţă. Fetelor însă, care se săturaseră 
să-l tot audă vorbind pe vărul lor şi n-aveau nimic altceva de 
făcut decât să dorească un pian şi să examineze banalele 
imitații de porțelan de pe cămin, aşteptarea li se păru tare 
lungă. Dar, în cele din urmă, se termină. Domnii se 
apropiau; şi când domnul Wickham intră în salon, Elisabeth 
simţi că nu-l privise şi nu se gândise niciodată la dânsul cu o 
admiraţie pe care să n-o fi meritat în întregime; ofiţerii din 
regimentul... formau în general un grup de domni foarte 
onorabili şi cei mai străluciți dintre ei erau prezenţi la 
petrecere, în seara aceea; domnul Wickham însă era atât de 
departe de ei toţi ca persoană, ţinută, înfăţişare şi umblet, 
pe cât erau ei de superiori unchiului Philips - cu obrazul lui 
lat - care, îmbuibat şi mirosind a vin de Porto, îi urma în 
cameră. 

Domnul Wickham fu fericitul bărbat către care se 
întoarseră toate privirile femeilor, iar Elizabeth fericita 


femeie lângă care el luă, în sfârşit, loc; şi felul plăcut cum 
începu imediat conversaţia, deşi numai despre faptul că 
noaptea era umedă şi că probabil vor avea o toamnă 
ploioasă, o făcu să constate că subiectul cel mai obişnuit, 
mai plicticos şi mai banal putea deveni interesant în gura 
unui vorbitor priceput. 

Cu rivali ca domnul Wickham şi domnii ofiţeri, domnul 
Collins părea să se fi scufundat în neființă. El nu însemna 
desigur nimic în ochii tinerelor domnişoare; totuşi, din când 
în când, mai găsea la doamna Philips o ureche binevoitoare 
şi datorită atenţiei acesteia fu servit din belşug cu 
prăjiturele şi cafea. 

Când s-au alcătuit mesele pentru cărţi avu, la rândul lui, 
prilejul s-o îndatoreze, aşezându-se la o partidă de whist. 

— Cunosc prea puţin acest joc, îi spuse, dar sunt fericit, să 
mă perfecţionez, deoarece în situaţia mea... Doamna Philips 
îi era foarte recunoscătoare pentru consimţământul lui de a 
juca, dar nu avu răbdare să-i asculte motivele. 

Domnul Wickham nu juca whist şi se aşeză între Elizabeth 
şi Lydia, care-l primiră cu mare bucurie la masa lor. La 
început a existat pericolul ca Lydia, căreia îi plăcea enorm 
să stea de vorbă, să-l monopolizeze; cum însă era şi o mare 
amatoare de loterie fu, în curând, prea prinsă de joc, 
pariind şi exclamând prea pătimaş când se strigau premiile, 
pentru a mai putea da vreo atenţie cuiva. Domnul Wickham 
însă, acordând jocului numai atenţia obişnuită, avu răgazul 
să stea de vorbă cu Elizabeth. Foarte bucuroasă să-l 
asculte, deşi nu spera să i se spună ceea ce dorea îndeosebi 
- povestea raporturilor lui cu domnul Darcy. Ea nici măcar 
nu îndrăzni să aducă vorba despre acel domn. Totuşi 
curiozitatea îi fu pe neaşteptate potolită. Domnul Wickham 
atacă, chiar el, acest subiect. Se interesă la ce distanţă de 
Meryton se află Netherfield şi, după ce primi răspunsul, 
întrebă, şovăind, de câtă vreme se afla domnul Darcy acolo. 

— Cam de o lună, răspunse Elizabeth. Şi, cum nu dorea să 
lase să-i scape acest subiect, adăugă: După câte înţeleg, are 


un foarte mare domeniu în Derbyshire. 

— Da, răspunse Wickham, moşia lui de acolo este o 
proprietate seniorială, zece mii net per annum. N-aţi fi găsit 
pe nimeni mai indicat decât mine pentru a vă da informaţii 
în chestiunea asta căci, din prima mea copilărie, am fost 
legat de familia sa într-un fel foarte special. 

Elizabeth nu-şi putu stăpâni uimirea. 

— Aveţi tot dreptul să păreţi uimită de afirmaţia mea, 
domnişoară Bennet, dacă aţi remarcat - cum poate aţi şi 
făcut - marea răceală a întâlnirii noastre de ieri. Îl 
cunoaşteţi bine pe domnul Darcy? 

— Atât cât să-mi ajungă, exclamă Elizabeth cu patimă. Am 
petrecut patru zile în aceeaşi casă cu el şi-l consider un om 
foarte dezagreabil. 

— Dacă este agreabil sau nu, zise Wickham, eu nu am 
dreptul să-mi spun părerea. Nu am această calitate. Îl 
cunosc prea mult şi prea bine pentru a fi un judecător 
drept. Mie mi-e imposibil să rămân nepărtinitor. Cred însă 
că părerea dumneavoastră despre el ar produce, în 
general, uimire şi poate că nu v-aţi exprima atât de tare 
nicăieri în alt loc. Aici sunteţi în mijlocul familiei 
dumneavoastră. 

— Pe cuvântul meu, nu spun aici mai mult decât aş spune 
în oricare altă casă din vecinătate, exceptând Netherfield. 
În Herdfordshire nimeni nu-l simpatizează. Toţi sunt 
dezgustaţi de mândria lui. Nu veţi găsi pe nimeni care să 
vorbească mai bine despre el. 

— Nu pot pretinde că-mi pare rău, spuse Wickham după o 
scurtă pauză, dacă Darcy sau oricine altcineva nu este 
prețuit mai mult decât merită; dar cu el, cred, asta nu se 
întâmplă des. Lumea este orbită de averea, de greutatea 
lui, sau speriată de acrele lui superioare, impunătoare, şi-l 
vede doar aşa cum îi place lui să fie văzut. 

— Eu l-aş lua drept un om cu o fire urâcioasă, chiar şi din 
puţinul pe care-l ştiu despre el. 

Wickham clătină numai din cap. 


— Mă întreb, spuse el când avu iar prilejul să vorbească, 
dacă are de gând să rămână mai mult timp aici. 

— Nu ştiu deloc, dar cât am stat la Netherfield nu am auzit 
vorbindu-se nimic despre plecarea sa. Sper că planurile 
dumneavoastră în legătură cu regimentul nu vor suferi 
modificări din cauza prezenţei lui în regiune. 

— Oh, nu. Nu eu trebuie să-l evit pe Darcy. Dacă el doreşte 
să nu dea ochi cu mine, el e cel care trebuie să plece. Nu 
suntem în relaţii de prietenie şi-mi este totdeauna neplăcut 
să-l întâlnesc; dar nu am nici un motiv să-l evit, afară doar 
de motivul pe care l-aş putea spune în faţa lumii întregi - 
am sentimentul unei mari nedreptăţi şi durerosul regret că 
Darcy este ceea ce este. Tatăl lui, domnişoară Bennet, 
defunctul domn Darcy, a fost unul dintre oamenii cei mai 
buni care au existat vreodată şi prietenul cel mai adevărat 
pe care l-am avut; şi nu mă pot afla în prezenţa acestui 
domn Darcy fără să mă simt îndurerat în adâncul sufletului 
de o mie de duioase amintiri. Purtarea lui faţă de mine a 
fost revoltătoare; cred, într-adevăr însă, că i-aş putea ierta 
tot şi toate mai curând decât faptul că a înşelat speranţele 
şi a terfelit memoria tatălui său. 

Elizabeth găsea subiectul tot mai interesant şi era numai 
urechi, dar delicateţea temei o împiedica să pună vreo 
întrebare. 

Domnul Wickham începu să vorbească despre lucruri cu 
caracter mai general - Meryton, împrejurimile, societatea 
locală - părând foarte mulţumit de cale văzute până atunci 
şi insistând mai ales asupra ultimei teme cu o amabilă şi 
firească galanterie. 

— Perspectiva de a fi mereu în societate, într-o bună 
societate, adăugă el, a fost pentru mine cel mai bun îndemn 
de a intra în regimentul... Ştiam că este o unitate cât se 
poate de onorabilă şi plăcută, iar prietenul meu Denny m-a 
ispitit şi mai mult relatându-mi despre cartierul lor general 
actual şi despre cunoştinţele alese şi marea solicitudine de 
care au avut prilejul să se bucure la Meryton. Societatea, 


recunosc, îmi este necesară. Sunt un om dezamăgit şi nu 
suport singurătatea. Trebuie să fiu ocupat şi să am în jur 
oameni. Nu am fost sortit unei vieţi de militar, dar nu am 
avut încotro din cauza împrejurărilor. Biserica trebuia să fie 
rostul meu; am fost crescut pentru a o sluji şi până acum ar 
fi trebuit să fiu în posesia unei parohii foarte importante, 
dacă domnul de care tocmai vorbeam ar fi binevoit. 

— Într-adevăr?! 

— Da! Defunctul său tată mi-a lăsat prin testament 
recomandarea pentru cea mai bună parohie care va deveni 
vacantă. El era naşul meu şi ţinea nespus de mult la mine. 
Nu găsesc cuvinte destul de potrivite pentru bunătatea sa. 
Voia să mă asigure cu largheţe şi era încredinţat că o şi 
făcuse, dar, când parohia a devenit vacantă, a fost dată 
altcuiva. 

— Doamne, Dumnezeule! exclamă Elizabeth. Cum de s-a 
putut aşa ceva? Cum de s-a putut trece peste testamentul 
său? De ce nu aţi cerut despăgubiri legale? 

— Testamentul avea un asemenea viciu de formă încât nu- 
mi lăsa nici o speranţă din partea legii. Un om de onoare nu 
s-ar fi putut îndoi de intenţia testatorului, dar domnul Darcy 
a preferat s-o pună la îndoială sau s-o trateze numai ca pe o 
recomandare condiţionată şi să susţină că am pierdut orice 
drept legal de a beneficia de ea, fiind risipitor, necugetat; 
pe scurt, de toate şi nimic. Sigur este că parohia a devenit 
vacantă acum doi ani, exact când ajunsesem la vârsta la 
care o puteam primi, şi că a fost încredinţată altuia, şi nu 
mai puţin sigur este şi faptul că nu mă pot învinui să fi făcut 
într-adevăr ceva ca să merit s-o pierd. Am o fire nestăpânită 
şi poate mi-am spus uneori prea deschis părerea despre el 
sau către el. Altceva mai rău nu-mi pot aminti. Adevărul 
este însă că suntem foarte diferiţi şi că el mă urăşte. 

— E revoltător! Merita să fie făcut de râs în mod public. 

— Odată şi odată tot va fi, dar nu eu o voi face. Atâta timp 
cât îmi voi aminti de tatăl său, nu-l voi putea niciodată nici 
sfida, nici face de râs. 


Elizabeth îl preţui pentru asemenea sentimente şi, în timp 
ce tânărul le exprima, i se păru a fi mai frumos decât 
oricând. 

— Dar ce motiv a avut? întrebă ea după un timp. Ce l-a 
putut face să se poarte atât de crud? 

— O totală şi neclintită antipatie, o antipatie pe care nu o 
pot pune, în oarecare măsură, decât în seama geloziei. 
Dacă defunctul domn Darcy ar fi ţinut la mine mai puţin, 
poate că fiul său m-ar fi văzut cu ochi mai buni; dar 
neobişnuita afecţiune pe care tatăl său o avea pentru mine 
îl irita cred, încă de pe când eram copii. Nu avea o fire să 
suporte competiţia în care ne aflam, preferința ce-mi era 
adesea acordată. 

— Nu l-am crezut pe domnul Darcy atât de rău, deşi 
niciodată nu mi-a plăcut, nu l-am crezut atât de josnic; mi- 
am închipuit că, în general, îi dispreţuieşte pe semenii săi, 
dar n-aş fi putut bănui că se coboară până la o răzbunare 
atât de crudă, până la atâta nedreptate, atâta lipsă de 
omenie. După câteva minute de gândire, continuă: Mi- 
amintesc într-adevăr cum se fălea într-o zi la Netherfield că 
e implacabil în resentimentele sale, că are o fire 
neiertătoare. Trebuie să aibă un caracter înspăimântător. 

— Nu pot avea încredere în judecata mea pe tema asta, 
replică Wickham. Mie mi-ar fi greu să fiu drept cu el. 

Elizabeth căzu din nou pe gânduri şi după un timp 
exclamă: 

— Să se poarte astfel cu finul, prietenul, cu favoritul tatălui 
său! Şi ar fi putut foarte bine adăuga: Şi pe deasupra, un 
tânăr ca dumneata, al cărui chip însuşi e o garanţie de 
omenie. Dar se mulţumi cu: Un tânăr care a fost, din 
copilărie, tovarăşul lui de joacă, legaţi - după cum cred că 
aţi spus - în modul cel mai strâns. 

— Ne-am născut în aceeaşi parohie, în mijlocul aceluiaşi 
parc; am petrecut laolaltă cea mai mare parte a tinereţii 
noastre - trăind în aceeaşi casă, amuzându-ne cu aceleaşi 
jocuri, ocrotiţi de aceeaşi părintească grijă. Tatăl meu şi-a 


început cariera în profesiunea căreia unchiul 
dumneavoastră, domnul Philips, pare să-i facă atâta cinste; 
dar a renunţat la tot pentru a-i fi util defunctului domn 
Darcy şi şi-a dedicat tot timpul îngrijind de domeniul 
Pemberley. A fost prețuit, cum nu se poate mai mult, de 
domnul Darcy, fiind un prieten de toată încrederea şi demn 
de toată cinstea. Domnul Darcy recunoştea adesea cât îi era 
de obligat tatălui meu pentru neprecupeţita lui muncă de 
dirijare şi administrare şi când, cu puţin înainte de moartea 
tatălui meu, i-a promis, din proprie iniţiativă, că mă va 
asigura, sunt convins că simţea că face un gest de 
recunoştinţă faţă de el, ca şi de afecţiune faţă de mine. 

— Ce ciudat, exclamă Elizabeth, ce odios! Mă mir că 
tocmai mândria lui nu l-a silit pe acest domn Darcy să fie 
drept cu dumneavoastră. Dacă nu dintr-un motiv mai bun, 
din acela că n-a fost destul de mândru ca să nu fie necinstit 
- căci eu necinste trebuie să numesc fapta lui. 

— Este de mirare, răspunse Wickham, deoarece mai toate 
faptele sale pot fi puse în seama mândriei, şi mândria i-a 
fost adesea prietenul cel mai bun. Ea l-a adus mai aproape 
de virtute decât de oricare altă simţire. Dar nu suntem, 
niciunul, statornici şi, în comportarea lui faţă de mine, a fost 
mânat de impulsuri şi mai puternice decât mândria. 

— Se poate oare ca o mândrie atât de odioasă să fi fost 
vreodată spre binele lui? 

— Da. Ea l-a făcut adesea să fie darnic, generos; să 
cheltuiască fără reţinere, să ofere ospitalitate, să-şi ajute 
arendaşii, să-i aline pe săracii lui. Da, mândria a făcut asta, 
mândria de familie şi mândria filială, căci este foarte 
mândru de ceea ce era tatăl lui. A nu apărea drept acela 
care-şi dezonorează familia, acela care face să degenereze 
calităţile ce aduc popularitatea, sau să se piardă influenţa 
casei Pemberley, este un puternic imbold. Mai are şi o 
mândrie de frate şi aceasta împreună cu o oarecare 
dragoste frăţească fac din el un protector blând şi plin de 


grijă al sorei sale; şi veţi auzi că e prezentat, în general, 
drept fratele cel mai bun şi mai atent din lume. 

— Ce fel de fată este domnişoara Darcy? 

Wickham clătină din cap. 

— Aş fi vrut s-o pot numi prietenoasă. Mă doare să vorbesc 
de rău pe un Darcy, dar seamănă prea mult cu fratele ei - e 
foarte, foarte mândră. Când era mică, era afectuoasă şi 
drăguță şi ţinea foarte mult la mine; iar eu i-am consacrat 
ore şi ore pentru a o distra. Acum însă ea nu mai există 
pentru mine. Este o fată frumoasă, de cincisprezece, 
şaisprezece ani, şi am auzit - cu o educaţie desăvârşită. De 
la moartea tatălui ei, locuieşte la Londra împreună cu o 
doamnă care-i supraveghează instruirea. După multe tăceri 
şi multe încercări de a aborda alte subiecte, Elizabeth nu 
rezistă şi reveni încă o dată la cel dintâi, spunând: 

— Mă miră prietenia lui cu domnul Bingley. Cum poate 
oare domnul Bingley, care pare a fi întruchiparea bunei 
dispoziţii şi este, sunt convinsă, cu adevărat drăguţ, să se 
simtă atât de strâns legat de un asemenea om? Cum e 
posibil să se potrivească? Îl cunoaşteţi pe domnul Bingley? 

— Nu, deloc, 

— Este un om blajin, prietenos, fermecător. El nu poate şti 
cum este domnul Darcy în realitate. 

— Probabil că nu, dar domnul Darcy poate să placă cui 
vrea el. Însuşirile nu-i lipsesc. Poate fi un bun partener de 
conversaţie, dacă crede că e cazul. Cu cei din lumea lui este 
un om total diferit de ceea ce este faţă de cei mai puţin 
favorizați de soartă. Mândria nu-l părăseşte niciodată; cu 
cei bogaţi, însă, are vederi largi, este drept, sincer, 
rezonabil, vrednic de toată cinstea şi probabil simpatic - 
având oarecum în vedere averea şi înfăţişarea. 

Curând după aceasta, partida de whist se sparse, jucătorii 
se strânseră în jurul celeilalte mese, iar domnul Collins luă 
loc între verişoara sa Elizabeth şi doamna Philips, care îi 
puse întrebările obişnuita în privinţa succesului avut la joc. 
Nu fusese prea mare - pierduse tot timpul; dar când 


doamna Philips începu să-şi exprime regretele, el o asigură, 
plin de gravitate, că nu avea nici cea mai mică importanţă; 
că el considera banii ca o bagatelă şi o rugă să nu se 
neliniştească din cauza asta. 

— Ştiu prea bine, doamnă, remarcă el, că atunci când 
oamenii se aşază la o masă de joc trebuie să-şi asume 
riscurile unui astfel de lucru, iar eu, din fericire, nu sunt în 
situaţia de a face caz de cinci şilingi. Sunt, fără îndoială, 
mulţi care nu ar putea spune la fel, dar, mulţumită Lady-ei 
Catherine de Bourgh, mă aflu mult deasupra nevoii de a 
ţine seama de asemenea nimicuri. 

Domnul Wickham deveni atent; după ce-l observă pe 
domnul Collins câteva clipe o întrebă pe Elizabeth, cu glas 
scăzut, dacă rudele ei erau în relaţii foarte strânse cu 
familia de Bourgh. 

— Lady Catherine de Bourgh i-a dat curând domnului 
Collins o parohie. Aproape că nu ştiu în ce împrejurări i-a 
fost prezentat, dar este cert că nu o cunoaşte de mult. 

— Ştiţi, desigur, că Lady Catherine de Bourgh şi Lady 
Anne Darcy au fost surori şi că, prin urmare, ea este mătuşa 
tânărului domn Darcy. 

— Nu, într-adevăr, nu ştiam. Nu ştiu nimic despre familia 
Lady-ei Catherine. Până alaltăieri, nu auzisem încă de 
existenţa ei. 

— Fiica sa, domnişoara de Bourgh, va avea o mare avere şi 
se crede că ea şi vărul său vor uni cele două proprietăţi. 

Această informaţie o făcu pe Elizabeth să zâmbească; se 
gândea la biata domnişoară Bingley. Zadarnice erau toate 
drăgălăşeniile, ei, zadarnice şi inutile şi afecțiunea pentru 
sora lui şi laudele pentru el, dacă Darcy se considera sortit 
alteia. 

— Domnul Collins, adăugă Elizabeth, vorbeşte în termenii 
cei mai elogioşi de Lady Catherine şi de fiica sa; dar, din 
anumite amănunte pe care le-a povestit despre senioria sa, 
bănuiesc că recunoştinţa îl face să se înşele şi că - în ciuda 


faptului că e protectoarea lui - este o femeie arogantă şi 
încrezută. 

— Cred că, într-o mare măsură, este şi una şi alta, replică 
Wickham. Nu am văzut-o de ani de zile, dar îmi amintesc 
perfect că nu mi-a plăcut niciodată şi că avea un fel de a fi 
dictatorial şi insolent. Are reputaţia de a fi deosebit de 
raţională şi deşteaptă; dar eu cred mai curând că însuşirile 
sale se trag, în parte, din rang şi din avere, în parte, din 
atitudinea ei autoritară şi restul din mândria nepotului său, 
căruia îi place să creadă că oricare dintre rudele lui posedă 
o inteligenţă cu totul superioară. 

Elizabeth recunoscu că el făcuse o expunere foarte 
judicioasă şi continuară cu plăcere să stea de vorbă până 
când cina puse capăt jocului de cărţi şi dădu celorlalte 
doamne partea ce li se cuvenea din atenţiile domnului 
Wickham. 

Nu se putea duce o conversaţie în zgomotul din timpul 
cinei de la doamna Philips; dar manierele tânărului îi 
cuceriră pe toţi. Tot ceea ce spunea era spus cum trebuia şi 
tot ceea ce făcea era făcut cu eleganţă. Elizabeth plecă de 
acolo cu mintea plină de el. Tot drumul până acasă, nu se 
mai putu gândi la nimeni în afară de domnul Wickham şi la 
cele ce-i spusese; dar nu-i putu pomeni nici măcar numele, 
căci nici Lydia, nici domnul Collins nu tăcură o singură 
clipă. Lydia vorbea într-una despre loterie, despre fisele pe 
care le pierduse, despre fisele pe care le câştigase: iar 
domnul Collins, apreciind politeţea doamnei şi domnului 
Philips, asigurându-i că paguba sa la whist n-avea nici o 
importanţă, enumerând felurile servite la cină şi tot 
temându-se că dăduse buzna peste verişoarele sale, avea 
de spus mai multe decât putu spune până ce trăsura opri în 
faţa locuinţei lor, din Longbourn. 

Capitolul XVII. 

A doua zi, Elizabeth îi povesti Janei ce se petrecuse între 
domnul Wickham şi ea. Jane o ascultă cu interes şi uimire 
pentru că era de necrezut ca domnul Darcy să poată fi atât 


de nedemn de stima domnului Bingley; nu era însă în firea 
ei să se îndoiască de cinstea unui om cu o înfăţişare atât de 
amabilă ca a domnului Wickham. Posibilitatea ca acesta să fi 
îndurat atâta adversitate fu de ajuns pentru a-i provoca 
sentimentele cele mai duioase; nu mai rămânea deci nimic 
de făcut în afară doar de a avea o părere bună despre 
amândoi, de a justifica purtarea fiecăruia dintre ei şi de a 
pune pe seama întâmplării sau a greşelii tot ceea ce nu 
putea fi explicat în alt fel. 

— Ambii, spuse ea, au fost, cred, decepţionaţi într-un fel 
sau într-altul, de care noi nu ne putem da seama. Poate că 
oameni interesaţi i-au prezentat fals unul altuia. Pe scurt, 
nouă ne este imposibil să bănuim cauzele sau împrejurările 
care i-au înstrăinat, dacă nu există vină nici de o parte, nici 
de alta. 

— Foarte adevărat! Chiar aşa! Şi acum, scumpa mea Jane, 
ce ai de spus în favoarea oamenilor interesaţi implicaţi în 
treaba aceasta? Hai, scoate-i basma curată şi pe ei, căci 
altfel am fi silite totuşi să avem o părere proastă despre 
cineva. 

— Râzi cât vrei, dar nu vei putea râde atât cât să mă scoţi 
dintr-ale mele. Scumpa mea Lizzy, gândeşte-te numai în ce 
lumină urâtă s-ar plasa domnul Darcy purtându-se astfel cu 
protejatul tatălui său. Cineva căruia tatăl său i-a promis să-i 
asigure viitorul. Este cu neputinţă. Nici un om de omenie, 
nici un om care se stimează n-ar fi în stare de aşa ceva. Se 
poate oare ca prietenii cei mai apropiaţi să se înşele într- 
atât asupra lui? Oh! Nu! 

— Pot să-mi închipui mai curând că domnul Bingley a fost 
indus în eroare decât că domnul Wickham a inventat o 
poveste ca aceea pe care mi-a relatat-o seara trecută: 
nume, fapte, toate spuse pe nepregătite. Dacă nu este aşa, 
s-o dovedească domnul Darcy. În afară de asta, era atâta 
adevăr în ochii lui! 

— Este foarte greu, recunosc; este dureros. Nu mai ştii ce 
să crezi. 


— Să-mi fie cu iertare. Ştii precis ce să crezi. 

Dar Jane nu putea crede cu precizie decât un singur lucru, 
şi anume că, dacă domnul Bingley fusese indus în eroare, va 
suferi mult când vor ieşi toate la lumină. 

Cele două domnişoare trebuiră să iasă din boschetul unde 
avusese loc conversaţia pomenită, fiindcă tocmai sosiseră 
unele persoane despre care fusese vorba. Domnul Bingley 
şi surorile lui veniseră să le prezinte personal invitaţia 
pentru mult aşteptatul bal de la Netherfield, fixat pentru 
marţea următoare. Cele două doamne au fost încântate să- 
şi regăsească scumpa prietenă; au spus că erau secole de 
când n-o mai văzuseră şi au întrebat-o, de repetate ori, ce 
mai făcuse de când se despărţiseră. În ceea ce priveşte 
restul familiei, i-au dat prea puţină atenţie - ocolindu-l pe 
domnul Bennet, pe cât posibil, spunându-i nimica toată 
Elizabethei şi nimic celorlalţi. Au plecat repede, ridicându- 
se de pe scaune cu o ostentaţie care-l luă pe fratele lor prin 
surprindere, grăbindu-se, nerăbdătoare parcă, să scape de 
amabilităţile doamnei Bennet. 

Perspectiva balului de la Netherfield era nespus de 
plăcută pentru fiecare dintre doamnele din familie. 
Doamnei Bennet îi plăcea să-l ia drept un omagiu adus fiicei 
sale mai mari şi se simţea foarte măgulită, deoarece fusese 
invitată de domnul Bingley personal în loc de a primi o 
ceremonioasă invitaţie scrisă. Jane visa o seară 
încântătoare, în compania celor două prietene ale sale, şi 
atenţiile fratelui lor, iar Elizabeth se gândea cu plăcere că 
va dansa mult, mult, cu domnul Wickham şi că privirea şi 
comportarea domnului Darcy îi vor confirma tot ceea ce 
ştia. Fericirea sperată de Catherine şi Lydia depindea mai 
puţin de un anumit lucru sau de o anume persoană, 
deoarece, deşi fiecare dintre ele se gândea, ca şi Elizabeth, 
că va dansa jumătate din noaptea aceea cu domnul 
Wickham, el nu era, în nici un caz, singurul partener care 
putea să le placă, şi un bal era, în orice caz, un bal. Chiar şi 


Mary fu în stare să-şi asigure familia că nu avea nimic de zis 
împotriva balului. 

— Atâta timp cât pot să-mi păstrez dimineţile pentru mine, 
declară ea, asta îmi ajunge. Nu cred că este un sacrificiu să 
iau, ocazional, parte la un program, seara. Societatea are 
drepturi asupra noastră, a tuturor, şi socotesc că fac parte 
dintre aceia care consideră clipele de recreaţie şi distracţie 
un lucru de dorit pentru toată lumea. 

Cu acest prilej, Elizabeth era într-o dispoziţie atât de bună 
încât, deşi nu vorbea des cu domnul Collins dacă nu era 
nevoie, nu se putu stăpâni să nu-l întrebe dacă avea sau nu 
intenţia să accepte invitaţia domnului Bingley şi, în caz 
afirmativ, dacă credea că e potrivit să participe la 
distracţiile din seara aceea; fu destul de surprinsă să afle că 
el nu-şi făcea nici un fel de scrupule în această privinţă şi că 
era departe de a se teme de o mustrare, fie din partea 
arhiepiscopului, fie a Lady-ei Catherine de Bourgh pentru 
îndrăzneala de a fi dansat. 

— Nu sunt deloc de părere, v-asigur, spuse el, că un bal de 
felul acesta, dat pentru persoane respectabile, de către un 
tânăr onorabil, ar putea avea vreo tendinţă imorală; şi sunt 
eu însumi atât de departe de a avea ceva împotriva 
dansului, încât sper să am cinstea de a fi onorat de toate 
frumoasele mele verişoare în cursul serii; şi profit, scumpă 
domnişoară Elizabeth, de acest prilej pentru a vă ruga să- 
mi acordaţi primele două dansuri - preferinţă pe care sunt 
încredinţat că verişoara mea Jane o va atribui cauzei 
adevărate şi nu unei lipsa de respect faţă de persoana sa. 

Elizabeth avu sentimentul că e prinsă în cursă. Îşi 
propusese neapărat să danseze tocmai dansurile acelea cu 
domnul Wickham; şi în locul lui să-l ai pe domnul Collins! 
Şăgălnicia ei nu căzuse nicicând mai prost. Nu era nimic de 
făcut, totuşi. Fericirea domnului Wickham, ca şi a ei, fu, prin 
forţa lucrurilor, puţin amânată, şi invitaţia domnului Collins 
primită cu politeţea de care se mai simţi în stare. Nu era 
prea încântată de galanteria lui, căci aceasta îi trezea 


bănuiala că el avea şi altă intenţie. Pentru prima dată o 
fulgeră gândul că dintre surori ea era acum aleasa demnă 
de a deveni stăpâna parohiei Hunsford şi al patrulea la 
masa de cadril de la Rosings, în absenţa unor musafiri mai 
simandicoşi. Gândul acesta se transformă în convingere în 
timp ce-i urmărea amabilităţile mereu mai stăruitoare faţă 
de ea şi îi asculta încercările de a o măguli pentru spiritul şi 
vioiciunea ei; cu toate că se simţea mai degrabă uluită 
decât încântată de acest efect al farmecelor ei, nu trecu 
mult şi doamna Bennet îi dădu a înţelege că probabilitatea 
acestei căsătorii îi era extrem de agreabilă. 

Elizabeth însă se făcu a nu înţelege aluzia, fiind perfect 
conştientă că dacă ar fi replicat ceva ar fi ajuns, să se certe. 
S-ar fi putut ca domnul Collins să nu facă niciodată cererea, 
aşa că până n-o va face, n-avea nici un rost să se certe din 
cauza lui. 

Dacă nu ar fi fost balul de la Netherfield, pentru care să se 
pregătească şi de care să vorbească, cele două domnişoare 
Bennet mai mici s-ar fi aflat tot timpul într-o stare vrednică 
de milă căci, din ziua în care primiseră invitaţia şi până în 
ziua balului, plouase fără încetare şi n-au putut să se plimbe 
măcar o singură dată la Meryton. Nu tu mătuşă, nu tu 
ofiţeri, nu tu ştiri; până şi rozetele pentru pantofii de bal 
fuseseră procurate tot printr-un curier. Chiar şi Elizabeth 
ar fi fost îndreptăţită să creadă că răbdarea îi fusese pusă, 
întrucâtva, la încercare de vremea care o împiedicase să-l 
cunoască mai îndeaproape pe domnul Wickham, iar pentru 
Kitty şi Lydia, ceva mai puţin important decât balul de marţi 
n-ar fi putut face suportabile o vineri, o sâmbătă, o 
duminică şi o luni ca acelea. 

Capitolul XVIII. 

Până în clipa în care păşi în salonul de la Netherfield, 
căutându-l zadarnic în grămada de tunici roşii strânse 
acolo, Elizabeth nu se îndoi nici o clipă că domnul Wickham 
va fi la bal. Certitudinea de a-l întâlni acolo nu-i fusese 
zdruncinată de niciuna dintre recentele amintiri care, nu 


fără temei, ar fi putut s-o neliniştească. Se îmbrăcase cu 
mai multă grijă decât de obicei şi se pregătise, într-o stare 
de bună dispoziţie, să cucerească ceea ce rămăsese încă 
necucerit din inima lui, încredinţată că nu era mai mult 
decât se putea câştiga în cursul unei seri. 

Într-o clipă o fulgeră gândul că, pentru a-i face plăcere 
domnului Darcy, Bingley îl omisese intenţionat din lista de 
invitaţi trimisă ofiţerilor; şi, deşi nu era chiar aşa, faptul de 
necontestat că lipsea i-a fost confirmat de prietenul 
acestuia, domnul Denny, căruia Lydia i se adresase 
nerăbdătoare, şi care le spuse că Wickham fusese obligat să 
plece în ajun pentru treburi la Londra şi că nu se întorsese 
încă, şi adăugă cu un surâs semnificativ: „Nu pot să cred că 
treburile l-ar fi reclamat chiar acum acolo, dacă n-ar fi dorit 
să evite un anumit domn prezent aici”. 

Lydia nu auzi această reflecţie, Elizabeth însă o prinse. Şi 
fiind astfel încredinţată că Darcy nu era mai puţin vinovat 
de absenţa lui Wickham decât dacă ar fi fost exactă prima ei 
presupunere, toată antipatia ei faţă de el se ascuţi atât de 
mult, din cauza acestei noi dezamăgiri, încât cu greu putu 
răspunde destul de politicos întrebărilor amabile pe care 
dânsul venise să i le pună în clipa următoare. Gentileţea, 
îngăduinţa, răbdarea faţă de Darcy erau nedreptăţi faţă de 
Wickham. Era hotărât potrivnică oricărei conversații cu el şi 
se îndepărtă brusc, cu o proastă dispoziţie ce nu şi-o putu 
stăpâni complet, nici măcar stând de vorbă cu Bingley, a 
cărui oarbă părtinire faţă de Darcy o irita. 

Elizabeth însă nu era făcută pentru proastă dispoziţia şi, 
deşi toate planurile pentru seara aceea i se năruiseră, 
tristeţea nu putea stărui prea mult în inima ei; şi după cei 
povesti Charlottei Lucas, pe care nu o văzuse de o 
săptămână, toate necazurile, nu-i trebui mult ca să-şi mute 
voit gândul la ciudăţeniile vărului său şi să-i atragă şi 
Charlottei atenţia în mod special asupra lui. Primele două 
dansuri însă-i redeşteptară mâhnirea; ele fură un adevărat 
chin. Domnul Collins, împiedicat şi solemn, scuzându-se în 


loc de a corespunde, mişcându-se adesea alandala, fără să- 
şi dea seama, aruncă asupra ei toată ruşinea şi chinul cu 
care te poate copleşi un partener de dans nepriceput. Clipa 
în care se eliberă de el fu o clipă de extaz. 

Dansă apoi cu un ofiţer şi avu bucuria să vorbească despre 
Wickham şi să afle că era iubit de toţi. După ce se sfârşiră 
dansurile, se reîntoarse lângă Charlotte Lucas şi stătea de 
vorbă cu ea când, deodată, îl auzi pe domnul Darcy 
solicitându-i favoarea de a dansa împreună: fusese luată 
atât de tare prin surprindere, încât, fără să-şi dea seama de 
ceea ce face, Elizabeth acceptă. Darcy se îndepărtă imediat 
din nou, iar ea rămase să se frământe pentru lipsa ei de 
prezenţă de spirit. Charlotte încercă s-o consoleze. 

— Cred că îl vei găsi foarte agreabil. 

— Ferească Dumnezeu! Asta ar fi cea mai mare 
nenorocire, să găseşti agreabil pe cineva pe care eşti 
hotărât să-l urăşti. Nu-mi dori atâta rău. 

Totuşi, când dansul reîncepu şi Darcy se apropie pentru a-i 
lua mâna, Charlotte o sfătui, în şoaptă, să nu fie proastă şi, 
din cauza înclinaţiei sale pentru Wickham, să apară într-o 
lumină neplăcută în ochii unui bărbat de zece ori mai 
important. Elizabeth nu-i răspunse şi-şi luă locul în şirul de 
dansatori, uimită de onoarea ce i se făcea, îngăduindu-i-se 
să stea faţă în faţă cu domnul Darcy şi citind în ochii 
vecinilor de dans o uimire egală cu a ei. Trecu un timp fără 
să-şi spună o vorbă; Elizabeth începu să creadă că muţenia 
lor va dura tot timpul celor două dansuri şi, în primul 
moment, era hotărâtă să nu rupă această tăcere; dar îi 
trecu prin minte gândul că pentru partenerul ei ar fi cea 
mai mare pedeapsă dacă l-ar obliga să vorbească, şi atunci 
făcu o remarcă banală asupra dansului. El răspunse şi tăcu 
din nou. După o pauză de câteva minute, ea i se adresă 
pentru a doua oară cu cuvintele: 

— Acum este rândul dumneavoastră să spuneţi ceva, 
domnule Darcy. Eu am vorbit despre dans şi dumneavoastră 


ar trebui să faceţi o remarcă despre mărimea salonului sau 
numărul de perechi. 

El zâmbi şi o asigură că tot ceea ce ea dorea ca el să spună 
va fi spus. 

— Perfect! Răspunsul acesta e suficient deocamdată. Poate 
că în curând eu voi face observaţia că balurile particulare 
sunt cu mult mai plăcute decât cele publice; dar acum 
putem tăcea. 

— Obişnuiţi să vorbiţi în timp ce dansaţi? 

— Uneori. Înţelegeţi, puţin trebuie să vorbeşti. Ar părea 
ciudat să taci cu desăvârşire timp de o jumătate de oră în 
compania cuiva; dar pentru a fi pe placul unora, conversaţia 
ar trebui condusă astfel încât ei să se deranjeze să 
vorbească cât mai puţin posibil. 

— Ţineţi seamă, în cazul de faţă, de propriile 
dumneavoastră simţăminte, sau vă imaginaţi că le 
satisfaceţi pe ale mele? 

— De ambele, răspunse Elizabeth maliţioasă, deoarece am 
băgat de seamă că există o mare asemănare în felul nostru 
de a gândi. Avem şi unul şi celălalt o natură neprietenoasă, 
taciturnă, şi nu dorim să spunem ceva, afară doar dacă ne 
aşteptăm să fie un lucru care ar răsturna întreg salonul şi 
ar putea fi trecut posterităţii cu toată strălucirea unui 
proverb. 

— Descrierea aceasta nu prezintă o asemănare izbitoare 
cu propriul dumneavoastră caracter, sunt sigur, spuse el. 
Cât de aproape poate fi de al meu, nu pot pretinde că ştiu. 
Dumneavoastră consideraţi că este un portret fidel, fără 
îndoială. 

— Nu pot să-mi spun cuvântul asupra propriei mele opere. 

Domnul Darcy nu răspunse nimic şi tăcură din nou până la 
sfârşitul dansului, când el o întrebă dacă nu se plimba 
adesea, împreună cu surorile sale, la Meryton. Ea îi 
răspunse afirmativ şi, incapabilă să reziste ispitei, adăugă: 

— Când ne-aţi întâlnit mai deunăzi, tocmai făcusem o nouă 
cunoştinţă. 


Efectul fu instantaneu: chipul lui luă o expresie şi mai 
distantă, dar nu spuse nici un cuvânt; iar Elizabeth, deşi se 
învinovăţea de lipsa ei de curaj, nu mai fu în stare să 
continue. În sfârşit, Darcy vorbi şi spuse silnic: 

— Manierele fermecătoare cu care este fericit înzestrat 
domnul Wickham îi îngăduie să-şi facă uşor prieteni; e mai 
puţin sigur însă că este la fel de capabil să îi şi păstreze. 

— A avut nefericirea de a pierde prietenia dumneavoastră, 
replică Elizabeth cu emfază, şi încă într-un fel de care 
foarte probabil va suferi întreaga viaţă. 

Darcy nu răspunse nimic, şi păru dornic să schimbe 
subiectul. În clipa aceea apăru lângă ei Sir William Lucas 
care avea de gând să treacă printre rânduri în cealaltă 
parte a salonului; dar, zărindu-l pe domnul Darcy, se opri cu 
o plecăciune de o înaltă curtenie ca să-l complimenteze 
pentru felul cum dansa şi pentru partenera lui. 

— Am fost într-adevăr mai mult decât încântat privindu-vă, 
Sir; nu ai deseori prilejul să vezi un mod atât de frumos de 
a dansa. Este evident că aparţineţi cercurilor celor mai 
distinse. Dar permiteţi-mi să vă spun că frumoasa 
dumneavoastră parteneră nu vă dezavantajează şi că - 
vreau să sper - această plăcere se va repeta des, scumpă 
domnişoară Eliza, când un anumit eveniment dorit 
(aruncându-şi ochii către sora ei şi Bingley) va avea loc. Ce 
potop de felicitări vor curge atunci! Îl iau martor pe domnul 
Darcy. Dar să nu vă întrerup, Sir. Sigur că nu mi-aţi mulţumi 
dacă v-aş reţine de lângă fermecătoarea dumneavoastră 
parteneră, ai cărei ochi scânteietori m-au vrăjit şi pe mine. 

Partea din urmă a acestei convorbiri n-a prea fost auzită 
de Darcy; aluzia lui Sir William, în legătură cu prietenul 
său, păruse că-l izbeşte foarte tare şi, cu o privire foarte 
serioasă, îşi îndreptă ochii către Bingley şi Jane care dansau 
împreună. Stăpânindu-şi repede surpriza, se întoarse către 
partenera lui şi-i spuse: 

— Intervenţia lui Sir William m-a făcut să uit despre ce 
vorbeam. 


— Nu cred că vorbeam ceva. Sir William n-ar fi putut 
întrerupe nici o altă pereche din acest salon, care să aibă 
mai puţin să-şi spună. Am încercat deja, fără nici un succes, 
două, trei subiecte şi nu-mi pot imagina despre ce vom mai 
vorbi. 

— Ce credeţi despre cărţi? întrebă el, zâmbind. 

— Cărţi! Oh, nu! Sunt sigură că nu citim deloc aceleaşi 
cărţi, sau nu cu aceleaşi sentimente. 

— Îmi pare rău că gândiţi astfel, dar, chiar dacă acesta ar 
fi cazul, cel puţin n-am duce lipsă de subiecte. Am putea să 
ne comparăm părerile diferite. 

— Nu, nu pot vorbi despre cărţi la un bal; mi-e capul 
mereu plin de altceva. 

— Vă preocupă întotdeauna prezentul în asemenea 
împrejurări, nu este aşa? întrebă el cu îndoială în priviri. 

— Da, întotdeauna, replică Elizabeth fără să-şi dea seama 
de ceea ce spune, căci gândul i se îndepărtase de subiect, 
aşa cum se văzu curând, când exclamă pe neaşteptate: Îmi 
amintesc, domnule Darcy, că v-am auzit spunând că 
aproape niciodată nu iertaţi - că resentimentul 
dumneavoastră, odată apărut, este de nepotolit. Sunteţi 
foarte precaut, presupun, când e vorba să apară acest 
resentiment. 

— Sunt, spuse el pe un ton hotărât. 

— Şi nu vă îngăduiţi niciodată să vă lăsaţi orbit de vreo 
prejudecată? 

— Sper că nu. 

— Este absolut obligatoriu pentru cei care nu-şi schimbă 
niciodată părerile să fie mai întâi siguri că judecă drept. 

— Aş putea întreba ce urmăriţi cu acest chestionar? 

— Numai interpretarea caracterului dumneavoastră, 
răspunse Elizabeth, încercând să se scuture de gravitatea 
ei. Încerc să mi-l clarific. 

— Şi cu ce rezultat? 

Ea clătină din cap. 


— Nu înaintez deloc. Aud lucruri atât de diferite despre 
dumneavoastră, încât sunt pusă în mare încurcătură. 

— Sunt gata să cred, răspunse Darcy grav, că despre mine 
se pot spune lucruri foarte diferite şi mi-aş îngădui, 
domnişoară Bennet, să vă rog a nu-mi schiţa caracterul în 
momentul de faţă, pentru că există motive să mă tem că 
aceasta n-ar arunca o lumină bună asupra niciunuia dintre 
noi. 

— Dar dacă nu o fac acum, s-ar putea să nu mai am alt 
prilej. 

— N-aş vrea cu nici un preţ să vă curm vreodată o plăcere, 
răspunse el rece. Elizabeth nu mai spuse nimic; sfârşiră 
dansul al doilea şi se despărţiră în tăcere, nemulţumiţi şi 
unul şi celălalt, dar nu în egală măsură; căci în inima lui 
Darcy se născuse un sentiment destul de puternic pentru 
ea, sentiment care îl făcu s-o scuze şi să-şi îndrepte 
întreaga mânie împotriva altcuiva. 

De abia se despărţiseră când domnişoara Bingley veni 
înspre ea şi, cu o expresie de dispreţ politicos, i se adresă 
astfel: 

— Şi-aşa, domnişoară Eliza, aud că sunteţi încântată de 
George Wickham. Sora dumneavoastră mi-a vorbit de el şi 
mi-a pus o mie de întrebări; am aflat astfel că tânărul a uitat 
să vă comunice, între altele, că este fiul bătrânului 
Wickham, intendentul defunctului domn Darcy. Permiteţi-mi 
totuşi să vă recomand prieteneşte să nu daţi crezare, fără 
rezerve, tuturor afirmaţiunilor lui, căci în ce priveşte faptul 
că domnul Darcy s-a purtat rău cu el, acest lucru este total 
fals; dânsul a fost, din contră, deosebit de bun cu el, deşi 
George Wickham l-a tratat întotdeauna în modul cel mai 
infam. Nu cunosc detaliile, dar ştiu foarte bine că domnul 
Darcy nu este câtuşi de puţin de condamnat; că nu poate 
nici măcar să audă de numele lui George Wickham; şi că, 
deşi fratele meu a considerat că nu putea evita să-l includă 
în invitaţia adresată ofiţerilor, a fost prea fericit că Wickham 
s-a dat singur la o parte. Chiar şi venirea lui în localitate 


este într-adevăr o mare obrăznicie şi mă mir cum dea 
îndrăznit s-o facă. Vă plâng, domnişoară Eliza, pentru 
această descoperire a vinovâţiei favoritului dumneavoastră; 
dar, într-adevăr, dacă ţii seama de originea lui, nu te poţi 
aştepta la mai mult. 

— Vinovăţia şi originea lui par, după spusele 
dumneavoastră, să se confunde, zise Elizabeth mânioasă, 
căci n-am auzit să-l acuzaţi de ceva mai rău decât că este 
fiul intendentului domnului Darcy; şi despre aceasta vă pot 
asigura că m-a informat chiar el. 

— Vă cer iertare, replică domnişoara Bingley, depărtându- 
se cu un zâmbet sarcastic. Scuzaţi-mi intervenţia; a fost 
făcută cu gânduri bune. 

„Insolentă făptură! îşi spuse Elizabeth. Te înşeli amarnic 
dacă speri să mă influenţezi printr-un atac atât de meschin. 
Nu văd în el decât propria şi voita dumitale ignoranță şi 
răutatea domnului Darcy”. Elizabeth o căută apoi pe sora ei 
mai mare care pornise să facă cercetări pe aceeaşi temă, pe 
lângă domnul Bingley. Jane o întâmpină cu un surâs plin de 
o atât de dulce bucurie, cu o expresie radiind de atâta 
fericire, încât dovedeau cu prisosinţă cât era de mulţumită 
de întâmplările acelei seri. Elizabeth îi ghici îndată 
sentimentele; şi, în clipa aceea, interesul ei pentru 
Wickham, resentimentele faţă de duşmanii lui şi toate 
celelalte pieriră în faţa speranţei că Jane se afla pe drumul 
cel mai bun către fericire. 

— Vreau să ştiu, întrebă ea, cu un chip tot atât de 
surâzător ca şi al sorei sale, ce ai aflat despre domnul 
Wickham. Dar poate că ai fost prea plăcut ocupată ca să te 
mai gândeşti la o a treia persoană, în care caz poţi fi sigură 
de iertarea mea. 

— Nu, îi răspunse Jane, nu l-am uitat, dar nu am nimic 
mulţumitor, de spus. Domnul Bingley nu-i cunoaşte 
povestea în întregime şi ignoră împrejurările care, în mod 
special, l-au nemulţumit pe domnul Darcy; dar garantează 
de comportarea, probitatea şi cinstea prietenului său şi este 


convins că domnul Wickham a meritat din partea domnului 
Darcy mai puţină atenţie decât i s-a dat; şi-mi pare rău că 
trebuie s-o mărturisesc, dar, după spusele lui şi ale surorii 
sale, domnul Wickham nu este deloc un om cinstit. Mă tem 
că a fost foarte nesăbuit şi că a pierdut stima domnului 
Darcy. 

— Domnul Bingley nu-l cunoaşte personal pe domnul 
Wickham? 

— Nu, nu l-a văzut niciodată până acum câteva zile, la 
Meryton. 

— Acest raport deci este ceea ce a aflat de la domnul 
Darcy. Sunt perfect edificată. Dar de parohie ce-a spus? 

— Nu-şi aminteşte cu precizie împrejurările, deşi l-a auzit 
- şi nu numai o dată - pe domnul Darcy vorbind despre ele; 
dar crede că i-a fost testată numai condiţional. 

— Nu am nici o îndoială în privinţa sincerităţii domnului 
Bingley, spuse Elizabeth cu căldură. Trebuie să mă ierţi însă 
dacă numai asigurările nu mă pot convinge. Cred că felul în 
care domnul Bingley şi-a apărat prietenul a fost foarte 
îndemânatec, dar cum el nu cunoaşte unele aspecte ale 
problemei, iar pe celelalte le-a aflat numai de la prietenul 
său, îndrăznesc să cred despre ambii domni ceea ce am 
crezut şi mai înainte. 

Schimbă apoi subiectul cu unul mai îmbucurător pentru 
amândouă şi asupra căruia nu puteau exista divergențe de 
păreri. Elizabeth ascultă încântată destăinuirea fericitelor 
şi totuşi modestelor speranţe pe care Jane le nutrea în 
legătură cu intenţiile lui Bingley şi îi spuse tot ceea ce putea 
să-i întărească nădejdile. În clipa în care domnul Bingley se 
apropie de ele, Elizabeth se retrase lângă domnişoara 
Lucas, căreia de abia apucase să-i răspundă la întrebările 
despre amabilitatea ultimului ei partener, când domnul 
Collins veni la ele şi le povesti, exultând de bucurie, că 
avusese fericirea de a face o descoperire grozav de 
importantă. 


— Am descoperit, le spuse el, printr-o ciudată întâmplare, 
că aici în salon se află o rudă apropiată a protectoarei mele. 
S-a întâmplat să-l aud chiar pe acest domn menţionând faţă 
de tânăra domnişoară care face onorurile casei numele 
verişoarei lui - domnişoara de Bourgh - şi a mamei 
acesteia, Lady Catherine. Ce minunate lucruri se întâmplă! 
Cine s-ar fi gândit că voi întâlni aici, în această adunare, pe 
- probabil - un nepot de-al Lady-ei Catherine de Bourgh. 
Sunt cum nu se poate mai mulţumit că am descoperit acest 
lucru la timp pentru a-i prezenta respectele mele, ceea ce 
voi face chiar acum, şi sper că mă va ierta că nu i le-am 
prezentat mai înainte. Faptul că n-am ştiut că sunt rude va 
pleda în favoarea scuzelor mele. 

— Nu cumva ai de gând să te prezinţi singur domnului 
Darcy? 

— Ba da. Mă voi ruga să mă ierte că nu am făcut-o mai din 
vreme. Cred că este nepotul Lady-ei Catherine. Îmi stă în 
putinţă să-l asigur că senioria sa era perfect sănătoasă ieri 
o săptămână. 

Elizabeth încercă din răsputeri să-l abată de la planul lui, 
asigurându-l că domnul Darcy ar considera faptul de a i se 
adresa fără o prealabilă prezentare drept o îndrăzneală 
impertinentă, mai curând decât un omagiu adus mătuşii 
sale; că nu era deloc necesar să se ia în seamă unul pe altul; 
şi că, dacă ar fi fost cumva nevoie, îi revenea domnului 
Darcy dreptul, celui superior prin urmare, să facă 
începutul. Domnul Collins o ascultă hotărât să-şi urmeze, 
propria lui dorinţă şi, când ea încetă cu explicaţiile, îi 
răspunse: 

— Scumpă domnişoară Elizabeth, am cea mai înaltă 
părere despre excelenta dumneavoastră judecată în toate 
chestiunile care sunt de competenţa dumneavoastră, dar 
fie-mi îngăduit a vă spune că neîndoielnic există o mare 
diferenţă între formele de etichetă stabilite pentru laici şi 
acelea ce privesc clerul; permiteţi-mi, deci, să vă aduc la 
cunoştinţă că eu consider funcţia de cleric egală, din punct 


de vedere al demnităţii, cu rangul cel mai înalt din regat, cu 
condiţia să fie menţinută în acelaşi timp o comportare plină 
de cuvenită smerenie. Trebuie, prin urmare, să-mi îngăduiţi 
să urmez, în cazul de faţă, poruncile conştiinţei mele care 
mă îndeamnă să îndeplinesc ceea ce cred că este de datoria 
mea. lertaţi-mă că mi-e imposibil să profit de sfatul 
dumneavoastră care-mi va fi călăuză nelipsită în orice altă 
chestiune, deşi, în cazul de faţă, mă consider, datorită 
educaţiei şi studiilor mele profesionale, mult mai îndreptăţit 
să hotărăsc ce se cuvine, decât o tânără domnişoară ca 
dumneavoastră. Şi, cu o adâncă plecăciune, o părăsi pentru 
a-l ataca pe domnul Darcy, ale căruia reacţii la avansurile 
lui fură atent urmărite de Elizabeth, şi a cărui uimire era 
foarte evidentă văzându-se astfel interpelat. 

Vărul îşi începu cuvântarea cu o solemnă plecăciune şi, 
deşi Elizabeth n-a putut auzi, o singură vorbă, i se păru că o 
aude în întregime şi descifră pe buzele lui cuvintele 
„scuză”, „Hunsford” şi „Lady Catherine de Bourgh',. Se 
simţea vexată văzându-l că se dădea în spectacol în faţa 
unui asemenea om. Domnul Darcy îl privea cu făţişă uimire; 
şi când, în cele din urmă, domnul Collins îl lăsă şi pe el să 
spună, ceva, acesta îi răspunse cu un aer de politeţe 
distantă. Domnul Collins totuşi nu se descurajă şi începu să 
vorbească; disprețul domnului Darcy părea să crească 
văzând cu ochii, în proporţie cu lungimea celei de a doua 
cuvântări, la sfârşitul căreia făcu numai o uşoară plecăciune 
şi se îndepărtă. Domnul Collins se reîntoarse la Elizabeth. 

— N-am nici un motiv, vă încredinţez, spuse el, să fiu 
nemulţumit de felul cum am fost primit. Domnul Darcy a 
părut încântat de atenţia mea. Mi-a răspuns cu politeţea 
cea mai desăvârşită şi mi-a făcut chiar cinstea de a-mi 
spune că era atât de convins de discernământul Lady-ei 
Catherine, încât era sigur că dânsa n-ar fi putut niciodată 
acorda cuiva o favoare nemeritată. Acesta a fost într-adevăr 
un gând foarte frumos. În general sunt foarte mulţumit de 
dânsul. 


Cum Elizabeth nu mai avea nimic de dorit pentru sine, îşi 
îndreptă atenţia, aproape exclusiv, înspre sora ei şi domnul 
Bingley; întreg şirul de plăcute gânduri care se născură din 
observaţiile ei o făcu poate tot atât de fericită cât era şi 
Jane. În mintea ei o văzu stabilită chiar în casa aceasta, în 
deplinătatea fericirii pe care o poate dărui o căsătorie din 
dragoste; şi se simţi în stare, faţă de această situaţie, să 
încerce chiar să le îndrăgească pe cele două surori ale lui 
Bingley. Gândurile doamnei Bennet - vedea limpede - erau 
pornite în aceeaşi direcţie şi se hotări să nu se aventureze 
înspre mama ei, de teamă să nu audă prea multe. Când se 
aşezară la cină consideră prin urmare că numai o 
întâmplare nenorocită le putuse plasa pe una alături de 
cealaltă şi a fost adânc contrariată să constate că mama ei 
nu găsise pe altcineva, ci tocmai pe Lady Lucas, cu care să 
vorbească, fără nici o reţinere, deschis, şi despre nimic 
altceva, decât despre speranţa ei că Jane se va mărita 
curând cu domnul Bingley. Subiectul era captivant şi 
doamna Bennet părea incapabilă să obosească tot 
enumerând avantajele acestei căsătorii. Faptul că domnul 
Bingley era un tânăr atât de fermecător, atât de bogat şi că 
locuia la numai trei mile de ele au fost primele puncte 
pentru care se felicita; şi apoi era aşa de plăcut să te 
gândeşti ce mult o iubeau surorile lui pe Jane şi să fii sigură 
că şi ele doreau această înrudire tot atât cât şi ea. Pe 
deasupra, ce perspectivă pentru celelalte fiice ale sale, căci 
Jane, măritându-se atât de strălucit, o să le scoată şi pe ele 
în calea unor tineri cu avere; şi, în cele din urmă, ce fericire 
la vârsta ei, să-şi poată lăsa fiicele încă necăsătorite în grija 
sorei lor, aşa ca ea personal să nu mai fie obligată să iasă 
mai mult decât i-ar fi făcut plăcere. Se cuvenea să pretindă 
că lucrul acesta nu era o plăcere căci, în asemenea ocazii, 
aşa cerea eticheta; dar nimeni, desigur, n-ar fi găsit o mai 
mică bucurie în a sta acasă decât doamna Bennet şi la 
oricare epocă a vieţii sale. Încheie urându-i de nenumărate 
ori Lady-ei Lucas să aibă şi dânsa parte de un asemenea 


Noroc, deşi:- evident, şi cu un sentiment de triumf - era 
convinsă că nu exista o asemenea şansă. 

Zadarnice fură încercările Elizabethei de a frâna potopul 
de vorbe al mamei sale, de a o convinge să-şi descrie 
fericirea în şoapte mai puţin sonore căci, spre marea ei 
mâhnire, îşi putea da seama că domnul Darcy, care şedea în 
faţa lor, auzea aproape totul. Mama sa o certă, spunându-i 
că e absurdă. 

— Şi ce mi-e mie, rogu-te, domnul Darcy, ca să-mi fie 
teamă de el? Sunt încredinţată că nu-i datorăm o politeţe 
atât de excesivă încât să ne fie teamă să spunem ceva ce nu 
i-ar plăcea dumnealui s-audă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, doamnă, vorbeşte mai 
încet. Ce profit poţi avea dacă-l jigneşti pe domnul Darcy? 
N-ai să-l câştigi niciodată pe prietenul lui, procedând astfel. 

Dar nimic din ceea ce spuse nu avu vreun efect. Mama ei îi 
dădea înainte pe acelaşi ton. Elizabeth roşea şi tot roşea de 
ruşine şi supărare. Nu se putea stăpâni să nu-şi întoarcă 
mereu ochii către Darcy, deşi fiecare privire o convingea de 
ceea ce se temuse; cu toate că el nu era tot timpul cu ochii 
asupra doamnei Bennet, era convinsă că atenţia lui se 
fixase într-acolo. Expresia de pe chip i se schimbă încet, 
încet, de la un dispreţ plin de indignare la o calmă şi 
neclintită gravitate. 

Până în cele din urmă, totuşi, doamna Bennet nu mai avu 
nimic de spus; iar Lady Lucas, care căsca de mult, tot 
ascultând descrierea repetată a unor fericiri de care nu 
vedea cum o să aibă şi ea parte, a fost lăsată să se 
consoleze eu şuncă şi pui rece. Elizabeth începu să-şi 
revină. Dar intervalul de linişte nu fu lung deoarece, de cum 
luă sfârşit cina, auzi vorbindu-se de muzică şi avu de 
îndurat chinul de a o vedea pe Mary ridicându-se, la foarte 
slabele lor rugăminţi, gata să îndatoreze oaspeţii. Elizabeth 
încercă cu multe priviri semnificative şi multe rugăminţi să 
împiedice ceea ce era numai o dovadă de politeţe; zadarnic 
însă. Mary nu voia să înţeleagă. Prilejul ce i se oferea de a 


se produce îi era plăcut şi-şi începu cântecul. Ochii 
Elizabethei, plini de cea mai mare dezolare, erau aţintiţi 
asupra ei urmărind-o în timp ce parcurgea cele câteva 
strofe, cu o nerăbdare prost răsplătită la sfârşit, căci Mary, 
auzind printre mulţumirile comesenilor şi aluzia la speranţa 
lor că se va lăsa înduplecată să le mai facă iar favoarea de a 
cânta, după o pauză de o jumătate de minut începu alt 
cântec. Posibilităţile ei nu erau în nici un fel pe măsura unei 
asemenea manifestări; avea o voce mică şi o manieră 
afectată. Elizabethei îi venea să intre în pământ. Se uită 
înspre Jane să vadă cum reacţionează ea, dar Jane stătea de 
vorbă senină cu domnul Bingley. Se uită la cele două surori 
ale acestuia şi le văzu schimbând între ele semne de 
batjocură; apoi la Darcy care rămânea totuşi grav, de 
nepătruns. Se uită la tatăl ei pentru a-l implora să intervină, 
fiindu-i teamă că Mary ar putea cânta toată noaptea. El îi 
prinse sugestia şi, când Mary termină şi al doilea cântec, îi 
spuse cu glas tare: 

— A fost prea destul, fetiţo. Ne-ai bucurat îndeajuns. Lasă 
şi celorlalte domnişoare rândul să se producă. 

Mary, deşi se făcu a nu-l auzi, se simţi totuşi descumpănită; 
şi Elizabethei îi păru rău pentru sora ei, îi păru rău pentru 
cuvintele tatălui ei, plină de teamă că îngrijorarea ei nu 
dusese la nimic bun. Se făcu apel la alte doamne dintre 
invitate. 

— Dacă eu, spuse domnul Collins, aş avea norocul să ştiu 
să cânt, m-aş bucura foarte, sunt convins, să îndatorez 
societatea cu o melodie, deoarece consider muzica drept o 
petrecere foarte nevinovată şi total compatibilă cu 
profesiunea de cleric. Nu vreau să spun totuşi că am putea 
avea o justificare dacă am consacra prea mare parte din 
timpul nostru muzicii, deoarece mai sunt desigur şi alte 
treburi de făcut. Vicarul unei parohii are multe de 
îndeplinit. În primul rând trebuie să stabilească convenţia 
cu zeciuiala în aşa fel, încât lui să-i aducă profit, iar 
protectorului său să nu-i facă supărare. Trebuie să-şi scrie 


predicile, iar timpul ce-i mai rămâne nu-i va prisosi pentru 
toate îndatoririle parohiale şi pentru întreţinerea şi 
îmbunătăţirea locuinţei pe care nu-i va fi iertat dacă n-o 
face cit mai confortabilă cu putinţă. Şi nu cred că este de 
mică importanţă ca el să aibă o purtare împăciuitoare şi 
atentă cu fiecare în parte şi, în special, cu cei cărora le 
datorează situaţia lui. De această îndatorire eu nu-l pot 
absolvi şi nici n-aş putea avea o părere bună despre acela 
care ar lăsa să-i scape vreun prilej pentru a-şi arăta 
respectul faţă de oricine ar fi din familia protectorului său. 
Şi îşi sfârşi cuvântarea, care fusese rostită atât de tare, 
încât să fie auzită de jumătate din salon, cu o plecăciune 
către domnul Darcy. Mulţi făcură ochii mari, mulţi zâmbiră, 
dar nimeni nu avu un chip mai amuzat decât domnul 
Bennet însuşi, în timp ce soţia lui îl lăuda cu patos pe 
domnul Collins pentru vorbirea lui atât de cu judecată şi 
remarca, nu prea în şoaptă, către Lady Lucas, că domnul 
Collins era un tânăr de soi bun şi cum nu se poate mai 
deştept. 

Elizabethei i se păru că dacă membrii familiei sale s-ar fi 
vorbit să se dea în spectacol în seara aceea cât vor putea 
mai bine, le-ar fi fost imposibil să-şi joace rolurile cu mai 
mult haz sau succes; şi ce fericire, se gândea ea, pentru 
Bingley şi sora ei, că lui îi scăpase o parte din reprezentaţie 
şi că sentimentele lui nu erau dintre acelea care să fie 
influențate de nerozia la care ar fi putut fi martor. Era 
totuşi destul de rău că cele două surori ale lui şi domnul 
Darcy avuseseră un asemenea prilej de a-şi bate joc de 
rudele ei; şi nu-şi putea da seama ce fusese mai greu de 
îndurat, disprețul tăcut al domnului sau surâsurile insolente 
ale doamnelor. 

Restul serii nu-i mai oferi mare lucru. Domnul Collins o 
sâcâi mereu şi se ţinu scai de ea; şi cum nu o mai putu 
convinge să danseze din nou cu el, o puse în situaţia de a nu 
mai dansa cu nimeni. Zadarnic îl rugă să danseze cu 
altcineva şi îi oferi să-l prezinte vreunei alte domnişoare. El 


o asigură că dansul nu-i spunea mai nimic şi că scopul lui 
principal era ca prin atenţii delicate să i se facă agreabil şi 
că de aceea îşi va face un punct de onoare din a rămâne 
lângă dânsa toată seara. Nu mai era nimic de spus faţă de 
asemenea proiect. Elizabeth datoră clipe de mare uşurare 
prietenei sale, domnişoara Lucas, care veni adesea lângă ea 
şi, din drăgălăşenie, îl atrase pe domnul Collins într-o 
conversaţie cu ea. 

Elizabeth fu cel puţin scutită de ofensa de a mai fi luată în 
seamă de domnul Darcy care, deşi se aflase adesea foarte 
aproape de ea şi singur, nu se mai apropiase niciodată atât 
cât să-i poată vorbi. Ea îşi spuse că era poate urmarea 
aluziei ce o făcuse cu privire la domnul Wickham şi se 
bucură. 

Cei de la Longbourn rămaseră ultimii şi, printr-o manevră 
a doamnei Bennet, trebuiră să aştepte trăsura încă un sfert 
de oră după plecarea tuturor celorlalţi, ceea ce le dădu 
timp să constate cât de călduros doreau o parte din gazde 
să-i vadă plecaţi. Doamna Hurst şi sora ei abia dacă mai 
deschiseră gura şi atunci numai ca să se plângă de 
oboseală, fiind foarte nerăbdătoare să rămână singure. 
Respinseră toate încercările de conversaţie ale doamnei 
Bennet, creând astfel o atmosferă de amorţeală prea puţin 
înviorată de cuvântările lungi ale domnului Collins, care îl 
omagia pe domnul Bingley şi pe surorile sale pentru 
eleganța petrecerii şi pentru ospitalitatea şi politeţea 
comportării lor faţă de musafiri. Darcy nu spunea nimic. 
Domnul Bennet, la fel de tăcut, se delecta de această scenă. 
Domnul Bingley şi Jane îşi vorbeau, stând împreună, puţin 
mai departe de toţi ceilalţi. Elizabeth păstra o tăcere tot 
atât de neclintită ca a doamnei Hurst sau a domnişoarei 
Bingley; chiar şi Lydia era prea obosită ca să mai rostească 
vreo vorbă, afară doar de câte o exclamaţie întâmplătoare 
ca: „Doamne, ce obosită sunt!” însoţită de un căscat până la 
urechi. 


Când în sfârşit se ridicară pentru a-şi lua rămas bun, 
doamna Bennet fu deosebit de stăruitoare în politeţea cu 
care îşi exprimă speranţa de a-i primi în curând pe toţi ia 
Longbourn, adresându-se mai ales domnului Bingley pentru 
a-l asigura că i-ar face foarte fericiţi dacă ar lua un dejun 
intim la ei, oricând, fără ceremonia unei invitaţii formale. 

Bingley radia de bucurie şi promise, plin de recunoştinţă, 
că se va folosi de primul prilej pentru a-i prezenta omagiile 
sale, după ce se va întoarce de la Londra, unde trebuia să 
plece chiar a doua zi, pentru scurt timp. Doamna Bennet 
era pe deplin mulţumită şi plecă de acolo cu încântătoarea 
convingere că, lăsând o margine pentru pregătirile 
necesare formalităţilor, trăsurilor noi şi rochiilor de nuntă, 
era neîndoielnic că, la capătul a trei sau patru luni, fiica ei 
va fi instalată la Netherfield. La eventualitatea de a-şi mai 
vedea încă una dintre fiice măritată cu domnul Collins se 
gândea cu tot atâta certitudine şi cu o mare, dar nu egală, 
plăcere. Elizabeth îi era cea mai puţin dragă dintre fete, şi, 
deşi bărbatul şi partida erau destul de bune pentru ea, 
valoarea şi a uneia şi a celeilalte erau eclipsate de domnul 
Bingley şi de Netherfield. 

Capitolul XIX. 

Dimineaţa următoare aduse ceva nou la Longbourn, 
Domnul Collins îşi prezentă, oficial, cererea. Cum se 
hotărâse s-o facă fără să mai piardă timp, deoarece 
concediul său lua sfârşit sâmbătă, şi neavând nici un 
sentiment de sfială care să-l descumpănească, chiar dac-o 
făcea pe nepregătite, se aşternu la lucru metodic, ţinând 
seamă de toate regulile pe care le socotea parte integrantă 
din această treabă. Imediat după micul dejun, găsindu-le 
împreună pe doamna Bennet, pe Elizabeth şi pe una dintre 
mezine, se adresă mamei în acest fel: 

— Pot spera, doamnă, un cuvânt din partea 
dumneavoastră, pe lângă frumoasa dumneavoastră fiică, 
Elizabeth, dat fiind că-i solicit favoarea unei audienţe 
particulare în cursul acestei dimineţi? 


Înainte ca Elizabeth să mai aibă timp pentru altceva decât 
pentru a roşi de uimire, doamna Bennet răspunse: 

— Vai de mine! Da, desigur! Sunt sigură că Lizzy se va 
simţi foarte fericită; sunt sigură că nu poate avea nici o 
obiecţie. Hai, Kitty! Am nevoie de tine sus. Şi, strângându-şi 
lucrul, zori să iasă din cameră în timp ce Elizabeth striga: 

— Scumpă doamnă, nu pleca. Te rog, nu pleca. Domnul 
Collins trebuie să mă ierte. Nu poate avea nimic să-mi 
spună care să nu poată fi auzit de oricine. Altfel plec şi eu. 

— Nu! Nu! Asta-i o prostie, Lizzy. Doresc să rămâi pe loc. 
Şi văzând că Elizabeth, stânjenită şi contrariată, părea că 
este gata să iasă, adăugă: Lizzy, insist să rămâi şi să dai 
ascultare domnului Collins. 

Elizabeth nu se putea opune unei asemenea porunci; şi o 
clipă de gândire făcând-o să vadă că era mai cuminte să 
termine cât mai repede şi mai în linişte cu putinţă, se aşeză 
şi, străduindu-se din răsputeri, încercă să-şi ascundă 
simţămintele care erau împărţite între dispreţ şi haz. 
Doamna Bennet şi Kitty se îndepărtară; îndată ce rămaseră 
singuri, domnul Collins începu: 

— Credeţi-mă, dragă domnişoară Elizabeth, că modestia 
dumneavoastră, departe de a vă dăuna, se adaugă mai 
curând la celelalte calităţi pe care le aveţi. Aţi fi fost mai 
puţin plăcută în ochii mei, dacă nu aţi fi arătat această mică 
opunere; permiteţi-mi să vă asigur însă că am aprobarea 
onoratei dumneavoastră mame pentru această cerere. Cu 
greu v-aţi putea îndoi de scopul intervenţiei mele, oricât de 
mult pudoarea dumneavoastră firească v-ar îndemna să vi-l 
ascundeţi; atenţiile mele au fost prea marcate pentru a vă fi 
putut înşela. Aproape din clipa când am deschis uşa acestei 
case v-am ales ca tovarăşă a vieţii mele în viitor. Dar mai 
înainte de a mă lăsa furat de sentimentele mele pe această 
temă, ar fi mai cuminte să vă arăt motivele pentru care mă 
însor şi, mai mult decât atât, motivele pentru care am venit 
în Hertfordshire cu scopul de a-mi alege o soţie, aşa cum 
desigur am şi făcut. 


Imaginea domnului Collins, cu tot calmul lui solemn, furat 
de sentimentele lui, era gata s-o facă pe Elizabeth să 
pufnească în râs, aşa că nu putu folosi scurta pauză pe care 
el şi-o îngădui, încercând să-l oprească, iar el continuă: 

— Motivele pentru care mă însor sunt: primul, fiindcă 
socotesc că este bine ca fiecare preot înstărit (cum sunt eu) 
să dea exemplul căsătoriei în parohia lui; al doilea, pentru 
că sunt convins că aceasta va adăuga foarte mult la 
fericirea mea; al treilea, pe care poate ar fi trebuit să-l 
menţionez mai la început, pentru că acesta este sfatul şi 
recomandarea specială a însăşi nobilei doamne pe care am 
cinstea s-o numesc protectoarea mea. De două ori a 
binevoit domnia sa să-mi spună părerea ei (şi încă 
neîntrebată) în această privinţă; şi chiar în sâmbăta de 
dinaintea plecării mele din Hunsford, în timpul partidelor 
noastre de cadril, pe când doamna Jenkinson aranja 
taburetul domnişoarei de Bourgh, mi-a spus: „Domnule 
Collins, trebuie să te însori. Un preot ca dumneata trebuie 
să se însoare. Fă o alegere bună, găseşte o femeie de 
calitate, de dragul meu şi al dumitale; să fie dintre cele 
active, utile, nu crescută cu pretenţii; să fie în stare să facă 
mult dintr-un venit mic. Acesta e sfatul meu. Găseşte o 
femeie de acest fel, cât poţi de repede, adu-o la Hunsford şi 
am să vin să vă vizitez”. Îngăduiţi-mi - fiindcă veni vorba - 
să vă mărturisesc, frumoasă verişoară, că nu consider 
sfaturile şi amabilităţile Lady-ei Catherine de Bourgh ca 
cele mai mici dintre darurile pe care am putinţa să vi le 
ofer. Veţi găsi că are maniere pe care nu am cuvinte să le 
descriu; iar agerimea şi vioiciunea dumneavoastră cred că îi 
vor conveni, în special când vor fi temperate de tăcerea şi 
respectul pe care rangul domniei sale nu se poate să nu le 
impună. Atâta, privitor la intenţia mea, în general, în 
favoarea căsătoriei; mai rămâne acum de spus ceea ce m-a 
îndreptat înspre Longbourn în loc să mă mâne înspre 
împrejurimile parohiei mele, unde, vă rog să mă credeţi, 
există multe tinere femei amabile. De fapt însă, fiind, cum 


sunt, moştenitorul acestei moşii la moartea stimatului 
dumneavoastră tată (care totuşi poate să mai trăiască încă 
mulţi ani), nu m-am putut împăca deloc cu gândul să nu-mi 
aleg o soţie dintre fiicele sale, pentru ca pierderea să fie 
pentru ele cât mai mică posibil, atunci când va avea loc 
tristul eveniment, care totuşi, aşa cum am mai spus-o, s-ar 
putea să nu se producă încă vreo câţiva ani. Acesta mi-a 
fost, scumpă verişoară, motivul; şi-mi place să cred că elnu 
mă va cobori în stima domniei-voastre. Şi acum, nu-mi mai 
rămâne nimic altceva decât să vă încredinţez, cu vorbe 
dintre cele mai arzătoare, de violenţa sentimentelor mele. 
Sunt total indiferent la avere şi nu voi adresa tatălui 
domniei-voastre nici o cerere de acest fel, deoarece ştiu 
prea bine că n-ar putea fi satisfăcută şi că mia aceea de lire 
cu patru la sută, care nu vă va reveni decât după decesul 
mamei dumneavoastră, este singurul lucru la care veţi avea 
vreodată dreptul. Asupra acestui capitol, prin urmare, voi 
păstra neîntrerupt tăcere şi puteţi fi încredinţată că de pe 
buzele mele nu veţi auzi vreodată vreun reproş meschin, 
atunci când vom fi soţ şi soţie. 

Era absolut necesar să-l întrerupă, acum. 

— Sunteţi prea grăbit, domnule, strigă Elizabeth. Uitaţi că 
nu v-am dat nici un răspuns. Daţi-mi voie s-o fac, fără să mai 
pierdem timpul. Primiţi mulţumirile mele pentru omagiul pe 
care mi l-aţi adus. Sunt foarte impresionată de cinstea 
cererii ce mi-aţi făcut, dar îmi este imposibil să fac altfel 
decât s-o resping. 

— Nu aflu acum pentru prima oară, replică domnul 
Collins, cu o fluturare a mâinii, că printre tinerele 
domnişoare se obişnuieşte a respinge propunerile 
bărbatului pe care, în secret, au de gând să-l accepte, când 
acesta le solicită mâna pentru întâia oară, şi că uneori 
refuzul este repetat a doua şi chiar a treia oară. Nu sunt 
deci deloc descumpănit de ceea ce mi-aţi spus şi sper să nu 
treacă mult şi să vă conduc în faţa altarului. 


— Pe cuvântul meu, domnule, strigă Elizabeth, speranţa 
dumneavoastră este extraordinară, după cele ce v-am spus. 
Vă asigur că nu fac parte dintre acele tinere domnişoare 
(dacă există cumva astfel de tinere domnişoare) care sunt 
atât de curajoase, încât să-şi pună fericirea în joc, luându-şi 
riscul unei a doua cereri. Refuzul meu este foarte hotărât. 
Dumneavoastră nu m-aţi putea face fericită şi sunt convinsă 
că eu sunt ultima femeie din lume care v-ar putea face 
fericit. Ba mai mult, dacă prietena dumneavoastră, Lady 
Catherine, m-ar cunoaşte, am convingerea că m-ar găsi din 
toate punctele de vedere neindicată pentru această situaţie. 

— Dacă ar fi sigur că Lady Catherine ar crede astfel... 
spuse domnul Collins foarte grav; dar nu pot să-mi închipui 
că senioria sa va avea ceva de zis împotriva dumneavoastră. 
Şi puteţi fi sigură că, atunci când voi avea cinstea dea o 
revedea, îi voi vorbi în modul cel mai strălucitor despre 
modestia, spiritul dumneavoastră gospodăresc şi alte 
frumoase însuşiri pe care le aveţi. 

— Orice laudă, domnule Collins, va fi într-adevăr inutilă. 
Trebuie să-mi îngăduiţi să judec singură şi să-mi faceţi 
cinstea de a crede ceea ce spun. Doresc să fiţi foarte fericit 
şi foarte bogat şi, refuzându-vă mâna, fac tot ce-mi stă în 
putere ca să vă împiedic de a fi altfel. Cerându-mă în 
căsătorie, aţi dat probabil satisfacţie delicateţei 
sentimentelor dumneavoastră faţă de familia mea şi puteţi 
intra în posesia moşiei Longbourn când va fi cazul, fără să 
vă faceţi nici un reproş. Chestiunea poate fi deci socotită 
complet închisă. 

La aceste vorbe se ridică şi ar fi părăsit camera dacă 
domnul Collins nu i s-ar fi adresat astfel: 

— Când voi avea din nou onoarea să vorbesc despre acest 
subiect, sper să primesc un răspuns mai favorabil decât mi- 
aţi dat acum; sunt, cu toate acestea, departe de a vă acuza 
în prezent de cruzime, deoarece ştiu că aşa se obişnuieşte 
printre persoanele de sexul dumneavoastră - să respingă 
bărbatul la prima lui cerere; şi poate că mi-aţi spus deja 


atât cât trebuie, în conformitate cu adevăratul simţ de 
pudoare al firii femeieşti, pentru a mă încuraja în cererea 
mea. 

— Într-adevăr, domnule Collins, strigă Elizabeth oarecum 
enervată, mă uimiţi la culme. Dacă ceea ce v-am spus până 
acum vă poate părea o încurajare, nu ştiu cum să-mi exprim 
refuzul într-un mod care să vă poată convinge că este un 
refuz. 

— Trebuie să-mi daţi voie, scumpă verişoară, să cred că 
cererea mea este refuzată numai de formă. Motivele pentru 
care cred astfel sunt, pe scurt, următoarele: nu mi se pare 
că persoana mea ar fi nedemnă să fie acceptată de 
dumneavoastră, sau că situaţia pe care v-o pot oferi ar fi 
altfel decât foarte dezirabilă. Situaţia mea, legăturile mele 
cu familia de Bourgh şi rudenia mea cu familia 
dumneavoastră sunt tot atâtea împrejurări foarte favorabile 
mie; şi ar trebui să mai ţineţi seama că, în ciuda 
numeroaselor dumneavoastră farmece, nu este deloc sigur 
că vi se va mai face vreodată o altă cerere în căsătorie. 
Zestrea dumneavoastră este, din nefericire, atât de mică, 
încât, foarte probabil, ea va anihila efectul drăgălăşeniei 
dumneavoastră şi al bunelor dumneavoastră însuşiri. 
Deoarece trebuie să conchid că refuzul dumneavoastră nu 
este serios, îmi place să-l atribui dorinţei dumneavoastră de 
a-mi stârni şi mai mult dragostea, ţinându-mă în 
nesiguranţă, în acord cu practica obişnuită printre femeile 
distinse. 

— Vă asigur, domnule, că n-am nici cea mai mică pretenţie 
că aş fi dotată cu acest fel de distincţie care constă în a 
chinui un om onorabil. Aş prefera să mi se aducă omagiul 
de a nu mi se contesta sinceritatea. Vă mulţumesc iară şi 
iară pentru cinstea ce mi-aţi făcut-o, dar îmi este imposibil 
să accept cererea dumneavoastră în căsătorie. Din toate 
punctele de vedere sentimentele mele mi-o interzic. Pot să 
vă vorbesc deschis? Nu mă consideraţi acum ca pe o femele 


distinsă care are de gând să vă chinuie, ci ca pe o făptură 
raţională care vă spune adevărul adevărat. 

— Sunteţi mereu fermecătoare! strigă Collins, cu un aer 
de neîndemânatică galanterie, şi sunt convins că atunci 
când cererea mea va fi consfinţită de autoritatea expresă a 
ambilor dumneavoastră excelenți părinţi, ea nu va putea fi 
socotită decât acceptabilă. 

Elizabeth nu mai avu ce răspunde la asemenea 
încăpățânare într-o voită amăgire de sine şi se retrase 
imediat în tăcere, hotărâtă ca, în caz că domnul Collins va 
persista să considere repetatele ei refuzuri drept 
măgulitoare încurajări, să se adreseze tatălui ei al cărui 
„nu” ar putea fi rostit în aşa fel, încât să fie decisiv, şi a cărui 
purtare, cel puţin, nu va putea fi luată drept mofturi şi 
cochetărie de femeie distinsă. 

Capitolul XX. 

Domnul Collins n-a fost lăsat mult timp să contemple în 
tăcere reuşita sa în dragoste, căci doamna Bennet, care-şi 
făcuse de lucru în hol aşteptând sfârşitul convorbirii, nici n- 
o văzu bine pe Elizabeth deschizând uşa şi trecând cu paşi 
zoriţi pe lângă ea înspre scară, că şi intră în sufragerie ca 
să se felicite şi să-l felicite, în cuvinte calde, pentru fericita 
perspectivă a unei legături mai strânse între ei. Domnul 
Collins primi şi-i întoarse felicitările cu o egală plăcere, 
pornindu-se apoi să-i relateze amănuntele convorbirii, de 
rezultatul căreia era încredinţat că avea toate motivele să 
fie mulţumit, deoarece refuzul ferm al verişoarei sale 
izvora, în mod natural, din firea-i ruşinoasă şi din autentica 
pudoare a caracterului ei. 

Pe doamna Bennet, această ştire o sperie totuşi; ar fi fost 
bucuroasă să creadă, ca el, că fiica sa avusese de gând să-l 
încurajez refuzându-i cererea în căsătorie, dar nu 
îndrăznea, şi nu se putu stăpâni să nu i-o spună. 

— Contaţi, domnule Collins, adăugă ea, că o s-o facem să-şi 
bage minţile în cap. Am să-i vorbesc despre aceasta chiar 
eu, imediat. Este foarte încăpăţânată şi nesăbuită şi nu-şi 


cunoaşte propriul interes; dar am s-o fac eu să şi-l 
cunoască. 

— Iertaţi-mă că vă întrerup, doamnă; strigă domnul 
Collins, dar dacă este într-adevăr încăpăţânată şi nesăbuită, 
nu ştiu dacă ar fi o soţie cu adevărat potrivită pentru un 
bărbat în situaţia mea care, fireşte, caută fericirea în 
instituţia căsătoriei. Dacă deci persistă într-adevăr să-mi 
respingă cererea, ar fi poate mai bine să n-o siliţi să mă 
accepte ca soţ căci, dacă are o tendinţă spre asemenea 
defecte, n-ar putea face mare lucru pentru fericirea mea, 

— Domnule, m-aţi înţeles foarte greşit, spuse doamna 
Bennet alarmată. Lizzy este încăpăţânată numai în 
chestiuni de acest fel; în toate celelalte, nu s-a mai pomenit 
o fată cu o fire mai bună. Mă duc imediat la domnul Bennet 
şi vom aranja asta cu ea, sunt sigură. 

Nu-i lăsă timp să mai zică ceva şi porni în grabă la soţul ei; 
deschizând uşa bibliotecii, exclamă: 

— Oh, dragă domnule Bennet, este urgent nevoie de 
dumneata; suntem cu toţii înnebuniţi. Trebuie să vii s-o 
convingi pe Lizzy să se mărite cu domnul Collins, pentru că 
jură că nu-l vrea şi dacă nu te grăbeşti, dânsul o să-şi 
schimbe gândul şi n-o să mai vrea el s-o ia. 

Când doamna Bennet intră, domnul Bennet ridică ochii de 
pe carte şi-i fixă pe chipul ei, cu o calmă indiferenţă, deloc 
tulburată de vestea ce-i aducea. 

— Nu am plăcerea să te înţeleg, spuse, când soţia lui îşi 
isprăvi tirada. Despre ce este vorba? 

— Despre domnul Collins şi Lizzy. Lizzy a declarat că nu-l 
vrea pe domnul Collins şi domnul Collins a început să spună 
că nu o vrea pe Lizzy. 

— Şi ce urmează să fac eu în chestiunea asta? Pare o 
situaţie fără ieşire. 

— Vorbeşte dumneata însuţi cu Lizzy, spune-i că stărui să 
se mărite cu el. 

— Să fie poftită aici. Va trebui să audă părerea mea. 
Doamna Bennet sună şi domnişoara Elizabeth a fost somată 


să vină în bibliotecă. 

— Apropie-te, fetiţo, exclamă tatăl, când Elizabeth îşi făcu 
apariţia. Am trimis să te cheme pentru o chestiune 
importantă. Am aflat că domnul Collins ţi-a făcut o cerere în 
căsătorie. Este adevărat? Elizabeth răspunse că aşa era. 
Foarte bine. Şi această cerere ai refuzat-o? 

— Da, domnule. 

— Foarte bine. Acum ajungem la punctul esenţial. Mama 
dumitale stăruie să o accepţi. Nu este aşa, doamnă Bennet? 

— Da! Altfel nu vreau s-o mai văd niciodată în ochii mei. 

— Elizabeth, ai în faţă o tristă alternativă. Din ceasul 
acesta va trebui să devii o străină pentru unul dintre 
părinţii dumitale. Mama dumitale nu vrea să te mai vadă în 
ochii ei dacă nu te maăriţi cu domnul Collins, iar eu nu vreau 
să te mai văd în ochii mei dacă o faci. 

Elizabeth nu putu decât să zâmbească la o astfel de 
concluzie a unui astfel de început; doamna Bennet însă, 
care fusese convinsă că soţul său privea chestiunea aşa cum 
dorea ea însăşi, rămase consternată. 

— Ce vrei să spui, domnule Bennet, cu felul acesta de a 
vorbi? Mi-ai promis să stărui ca ea să se mărite cu domnul 
Collins. 

— Draga mea, îi replică soţul. Am de cerut două mici 
favoruri: primul, să-mi îngădui, în împrejurarea de faţă, 
liberul uz al propriului meu cap; şi al doilea, al camerei 
mele. Voi fi încântat să beneficiez singur de bibliotecă, 
imediat ce va fi cu putinţă. 

Cu toate acestea, în ciuda dezamăgirii provocate de 
purtarea soţului, doamna Bennet nu renunţă încă la scopul 
său. Îi vorbi Elizabethei iară şi iară - când cu linguşiri, când 
cu ameninţări. Încercă s-o atragă pe Jane de partea ei, dar 
Jane, cu toată blândeţea posibilă, refuză să intervină; iar 
Elizabeth răspundea atacurilor mamei sale câteodată cu 
toată seriozitatea şi câteodată cu o veselie nebunească. 
Deşi felul în care o făcea varia, hotărârea ei, niciodată. 


În acest timp, domnul Collins medita în solitudine la cele 
întâmplate. Avea o părere prea bună despre el ca să poată 
pricepe motivul pentru care verişoara lui putea să-l refuze: 
şi, deşi mândria-i fusese rănită, nu suferea în nici un alt fel. 
Înclinaţia pentru ea era cu totul imagiginară, iar 
eventualitatea ca fata să merite învinuirile mamei sale îl 
împiedica să simtă vreun regret. 

În timp ce întreaga familie era atât de tulburată, sosi 
Charlotte Lucas să petreacă ziua împreună cu ei. La intrare 
fu întâmpinată de Lydia care, zburând către ea, îi spuse mai 
multă în şoaptă: 

— Mă bucur că ai venit; e un haz la noi! Ce crezi că s-a 
întâmplat azi dimineaţă? Domnul Collins a cerut-o pe Lizzy, 
şi ea nu-l vrea. 

Charlotte aproape nici n-avu timp să răspundă, căci Kitty 
se şi ivise lângă ele cu aceleaşi veşti; şi, nici nu intraseră 
bine în sufragerie, unde o găsiră pe doamna Bennet 
singură, că aceasta începu şi ea acelaşi subiect, făcând apel 
la înţelegerea domnişoarei Lucas şi implorând-o s-o 
convingă pe prietena ei, Lizzy, să se supună dorințelor 
întregii familii. 

— Te implor, scumpă domnişoară Lucas, fă acest lucru, 
adăugă ea pe un ton melancolic, căci nimeni nu e cu mine, 
nimeni nu e de partea mea! Sunt tratată cu atâta cruzime! 
Nimeni nu are milă de sărmanii mei nervi. 

Charlotte fu scutită de a-i răspunde căci chiar atunci 
intrară Jane şi Elizabeth. 

— Da, iat-o că vine, continuă doamna Bennet, iat-o, având 
aerul cel mai indiferent posibil, fără să-i pese de noi mai 
mult decât dacă ne-am aflat la York, numai să poată face 
după capul ei. Dar să-ţi spun eu ceva, domnişoară Lizzy: 
dacă ţi-ai vârât în cap s-o ţii aşa, refuzând oricare cerere în 
căsătorie, n-ai să te alegi în viaţa dumitale cu un soţ şi nu 
ştiu cine o să te ţină când s-o prăpădi tatăl dumitale. Eu n- 
am să te pot ţine şi, de aceea, te avertizez. Am terminat cu 
dumneata din clipa asta chiar. Ţi-am spus când eram în 


bibliotecă, ştii, că n-am să-ţi mai vorbesc în viaţa mea şi ai 
să vezi că mă ţin de cuvânt. Nu-mi face nici o plăcere să 
vorbesc cu copiii nesupuşi. Nu că mi-ar face de fapt plăcere 
să vorbesc cu oricine ar fi. Oamenii care suferă de nervi ca 
mine nu pot avea mare poftă de vorbă. Nu ştie nimeni ce 
îndur eu! Dar aşa se întâmplă întotdeauna. Cei care nu se 
plâng n-au niciodată parte de compătimire. 

Fiicele sale ascultară într-o tăcere totală această revărsare 
de cuvinte, conştiente că orice tentativă de a argumenta 
sau de a o consola i-ar fi mărit numai enervarea. Ea 
continuă deci să vorbească, fără să fie întreruptă de vreuna 
dintre ele, până ce intră domnul Collins, cu un aer mai 
important ca de obicei; văzându-l, doamna Bennet spuse 
fetelor: 

— Acum, insist să tăceţi cu toatele din gură şi să ne lăsaţi, 
pe domnul Collins şi pe mine, să stăm puţin de vorbă. 

Elizabeth ieşi tăcută; Jane şi Kitty o urmară, dar Lydia nu 
se mişcă, hotărâtă să audă tot ce se va putea auzi. 
Charlotte, reţinută în primul rând de amabilitatea domnului 
Collins, care-i puse întrebări foarte amănunțite în privinţa 
ei şi a familiei sale, şi apoi de o uşoară curiozitate, se 
mulţumi să se apropie de fereastră, prefăcându-se că nu 
aude nimic. Doamna Bennet începu conversaţia plănuită, pe 
un ton plângăreţ: „Oh, domnule Collins...”. 

— Scumpă doamnă, o întrerupse el, să păstrăm în veci 
tăcere în chestiunea asta. Departe fie de mine, continuă el 
imediat pe un ton care-i sublinia nemulţumirea, gândul de a 
avea vreun resentiment faţă de comportarea fiicei 
dumneavoastră. Resemnarea în faţa relelor de neînlăturat 
este datoria noastră a tuturor, datorie mai cu osebire a unui 
tânăr care a avut, cum am avut eu, norocul unei înălţări în 
grad timpurii; iar eu am credinţă că sunt resemnat. Poate 
că aceasta - nu într-o mică măsură - din sentimentul de 
îndoială în privinţa fericirii mele certe, dacă frumoasa mea 
verişoară m-ar fi onorat, acordându-mi mâna sa; căci am 
băgat adesea de seamă că resemnarea nu este niciodată 


atât de perfectă ca în cazul în care fericirea refuzată începe 
să piardă în ochii noştri ceva din valoarea ei. Sper că nu veţi 
lua drept o lipsă de respect faţă de familia dumneavoastră, 
scumpă doamnă, faptul că îmi retrag pretenţiile la mâna 
fiicei dumneavoastră, fără să vă fi adus dumneavoastră şi 
domnului Bennet omagiul de a vă cere să vă impuneţi 
autoritatea în favoarea mea. Conduita mea ar putea fi- mă 
tem - considerată ca neconformă, deoarece am primit 
refuzul de pe buzele fiicei dumneavoastră în loc de a-l primi 
din gura dumneavoastră; suntem însă toţi supuşi greşelii. 
Am avut tot timpul numai gânduri bune. Scopul meu a fost 
să-mi procur o amabilă tovarăşă de viaţă, cu respectarea 
cuvenită intereselor întregii dumneavoastră familii şi, dacă 
purtarea mea a fost cât de cât criticabilă, rog să-mi fie 
îngăduit acum să vă prezint scuzele mele. 

Capitolul XXI. 

Discuţia în legătură cu cererea domnului Collins era acum 
aproape sfârşită, iar Elizabeth mai avea doar de suportat 
neplăcutele sentimente ce trebuiau să urmeze în mod 
inevitabil, şi, din când în când, câte o aluzie morocănoasă 
din partea mamei sale. Cât priveşte pe domnul Collins, el 
nu-şi exprima sentimentele printr-o jenă sau deprimare, sau 
prin vreo încercare de a o evita pe Elizabeth, ci mai ales 
printr-o atitudine înţepată şi o tăcere plină de resentiment. 
Abia dacă îi mai vorbea şi atenţiile insistente de care el 
însuşi fusese atât de mândru fură îndreptate în restul zilei 
către domnişoara Lucas, a cărei amabilitate, ascultându-l, 
constitui o uşurare temporară pentru ei toţi şi în special 
pentru prietena ei. 


Ziua următoare nu aduse nici o ameliorare în proasta 
dispoziţie sau în sănătatea doamnei Bennet. Domnul Collins 
se afla în aceeaşi stare de mândrie înfuriată. Elizabeth 
sperase că resentimentele îl vor face să-şi scurteze vizita, 
dar programul lui nu părea să fi suferit nici o modificare din 
această cauză. Fusese mereu vorba să plece sâmbătă şi 
până sâmbătă avea de gând să stea. 

După micul dejun, fetele plecaseră la Meryton să se 
intereseze dacă domnul Wickham se întorsese şi să-i 
deplângă absenţa de la balul de la Netherfield. El le întâlni 
la intrarea în oraş şi le conduse la mătuşa lor, unde s-a 
discutat, amplu, regretul şi dezolarea lui de a fi lipsit, 
precum şi chestiunile care-i interesau pe toţi. Faţă de 
Elizabeth, totuşi, el recunoscu de bună voie că din proprie 
iniţiativă găsise necesar să-şi impună această absenţă. 

— Pe măsură ce se apropia data balului mi-am dat seama, 
spuse el, că era mai bine să nu dau ochii cu domnul Darcy; 
că a ne afla în aceeaşi încăpere, în aceeaşi societate, atâtea 
ore împreună, ar fi fost mai mult decât eram în stare să 
suport; şi că s-ar fi putut ivi situaţii neplăcute nu numai 
pentru mine. 

Elizabeth aprobă întru totul; avură răgaz să discute pe 
îndelete acest lucru şi să-şi facă în mod politicos tot felul de 
complimente, pe drum spre Longbourn, căci domnul 
Wickham, împreună cu un alt ofiţer, le conduse acasă şi, pe 
drum, el se ocupă în mod special de dânsa. Faptul de a le fi 
însoţit prezenta un dublu avantaj: Elizabeth simţea ce 
compliment i se făcea şi apoi, era un prilej foarte nimerit de 
a-l prezenta mamei şi tatălui ei. 

Îndată după întoarcerea acasă sosi o scrisoare pentru 
domnişoara Bennet; venea de la Netherfield şi a fost 
deschisă pe loc. Plicul conţinea o foaie mică, elegantă, de 
hârtie satinată, acoperită cu scrisul frumos şi curgător al 
unei, mâini de femeie; Elizabeth observă expresia de pe 
chipul surorii sale schimbându-se în timp ce citea şi o văzu 
stăruind asupra unor anumite pasaje. Jane se stăpâni 


imediat şi, punând scrisoarea de o parte, încercă, cu veselia 
ei obişnuită, să ia parte la conversaţia generală; Elizabeth 
însă se simţi neliniştită de această întâmplare, fapt care o 
făcu să nu-i mai poată da atenţie nici măcar iui Wickham; şi 
nici nu-şi luaseră bine rămas bun, el şi prietenul lui, că Jane 
o pofti din ochi s-o urmeze sus. Când ajunseră în camera 
lor, Jane scoase scrisoarea şi-i spuse: 

— Este de la Caroline Bingley; cuprinsul m-a surprins 
nespus de mult. La ora aceasta sunt cu toţii plecaţi din 
Netherfield; sunt în drum spre Londra şi fără vreo intenţie 
de a se mai întoarce. Ascultă ce scrie. 

Citi cu glas tare prima frază care cuprindea informaţia că 
se hotărâseră tocmai să-şi urmeze, imediat, fratele la 
Londra şi că vor lua în ziua aceea dejunul în Grosvenor 
Street, unde domnul Hurst avea o casă. Următoarea frază 
suna astfel: „Nu pretind că regret ceva din cele ce las la 
Hertfordshire, în afară de societatea dumitale, prietenă 
dragă; sperăm însă, cândva în viitor, să ne bucurăm de 
repetate ori de aceleaşi încântătoare clipe de apropiere, ca 
acelea pe care le-am avut împreună; şi, între timp, putem să 
ne micşorăm mâhnirea despărțirii printr-o corespondenţă 
cât mai frecventă şi mai sinceră, pentru care lucru contez 
pe dumneata”. Elizabeth ascultă cu toată indiferența 
provocată de neîncrederea în aceste expresii pompoase şi, 
deşi bruscheţea plecării o surprinsese, nu văzu nimic într- 
adevăr de regretat în lucrul acesta. Nu era de crezut că 
absenţa lor din Netherfield îl va putea împiedica pe domnul 
Bingley să se întoarcă acolo; iar în ceea ce priveşte 
pierderea companiei doamnelor, era convinsă că în curând 
Jane nu se va mai preocupa de aceasta, fericită de a fi în 
compania lui. 

— Ce ghinion, spuse după o mică pauză, că n-ai mai putut 
să-i vezi înainte de plecare. Dar nu ne e oare îngăduit să 
sperăm că viitorul fericit, pe care domnişoara Bingley îl 
nădăjduieşte, ar putea veni mai curând decât crede ea? Şi 
că încântătoarele clipe de apropiere pe care le-aţi avut ca 


prietene vor fi reinnoite cu încă şi mai mare plăcere, ca 
surori? Ele nu vor reuşi să-l reţină pe domnul Bingley la 
Londra. 

— Caroline spune hotărât că iarna aceasta niciunul dintre 
ei nu va reveni în Hertfordshire. Am să citesc mai departe: 
„Leri, când am plecat, fratele nostru era încredinţat că 
treburile care-l reclamau la Londra ar fi putut fi terminate 
în trei, patru zile; cum însă suntem sigure că nu poate fi 
astfel şi, în acelaşi timp, fiind convinse că, odată la Londra, 
Charles nu se va grăbi deloc să plece iar de acolo, ne-am 
hotărât să-l urmăm, ca să nu fie obligat să-şi petreacă orele 
de răgaz într-un hotel lipsit de confort. Multe dintre 
cunoştinţele mele sunt deja acolo pentru sezonul de iarnă; 
aş dori să pot afla că dumneata, scumpă prietenă, ai 
intenţia să fii una dintre ele; dar din acest punct de vedere, 
mă cuprinde disperarea. Sper din toată inima că 
sărbătoarea Crăciunului în Hertfordshire va fi pentru 
dumneavoastră plină de bucuriile pe care de obicei acesta 
le aduce şi că numărul curtezanilor dumitale va fi atât de 
mare, încât te va împiedica să simţi pierderea celor trei de 
care noi te vom lipsi”. Reiese limpede de aici, adăugă Jane, 
că iarna aceasta el nu se va mai reîntoarce. 

— Este limpede numai că domnişoara Bingley nu vrea ca 
el să se reîntoarcă. 

— Ce te face să crezi asta? Trebuie să fie propria lui 
hotărâre; el este propriul lui stăpân. Dar nu ştii încă totul. 
Vreau să-ţi citesc pasajul care mă doare cel mai mult. Nu 
vreau să-ţi ascund nimic: „Domnul Darcy este nerăbdător 
să-şi revadă sora şi, ca să-ţi mărturisesc adevărul, nici noi 
înşine nu suntem mai puţin. Sunt convinsă că Georgiana 
Darcy nu-şi are egal în frumuseţe, eleganţă, talente, iar 
afecțiunea pe care ne-o inspiră, Louizei şi mie, se ridică 
până la ceva încă şi mai interesant, datorită speranţei pe 
care îndrăznim a o nutri ca ea să devină în viitor sora 
noastră. Nu ştiu dacă ţi-am pomenit vreodată de 
sentimentele mele în această privinţă, dar nu vreau să 


părăsesc ţinutul fără să ţi le destăinuiesc şi sunt 
încredinţată că nu le vei găsi nerezonabile. Fratele meu o 
admiră deja foarte mult; el va avea acum adesea prilejul s-o 
vadă în cea mai mare intimitate; toate rudele ei doresc 
această unire tot atât de mult cât şi ale lui; şi cred că 
dragostea mea de soră nu mă face să mă-nşel când îl cred 
pe Charles în stare să cucerească inima oricărei femei. 
Ţinând seama de toate aceste împrejurări favorabile unei 
apropieri căreia nimic nu îi este potrivnic, greşesc oare, 
scumpa mea Jane, când mă las legănată de speranţa într-un 
eveniment care va aduce fericirea atâtora?”. 

— Ce crezi despre fraza aceasta, draga mea Lizzy? întrebă 
Jane, după ce sfârşi de citit. Nu este destul de limpede? Nu 
mărturiseşte ea oare, în mod expres, că domnişoara Bingley 
nici nu aşteaptă şi nici nu doreşte să devin sora ei? Că e 
total convinsa de indiferența fratelui ei şi că, dacă bânuieşte 
natura sentimentelor mele pentru el, doreşte (foarte 
amabil!) să mă pună în gardă? Mai poate exista o a doua 
părere în chestiunea aceasta? 

— Da, mai poate, căci părerea mea este total diferită. Vrei 
s-o auzi? 

— Cât se poate de mult. 

— Am să ţi-o spun în câteva cuvinte. Domnişoara Bingley 
îşi dă seama că fratele ei este îndrăgostit de tine şi vrea să-l 
însoare cu domnişoara Darcy. Pleacă deci după el la oraş, 
sperând să-l reţină acolo, şi încearcă să te convingă că el 
nici nu se gândeşte la tine. 

Jane clătină din cap. 

— Jane, trebuie într-adevăr să mă crezi. Nu e nimeni care 
să vă fi văzut împreună şi să se poată îndoi de dragostea lui. 
Nici domnişoara Bingley, sunt sigură, nu e chiar atât de 
proastă. Dacă ar fi întrevăzut la domnul Darcy pe jumătate 
doar atâta dragoste pentru ea, şi-ar fi comandat deja rochia 
de mireasă. Despre altceva este însă vorba: noi nu suntem 
destul de bogaţi sau destul de nobili pentru ei; şi ea este cu 
atât mai dornică s-o câştige pe domnişoara Darcy pentru 


fratele ei, cu cât are convingerea că, o dată ce s-a făcut o 
căsătorie între familiile lor, ar avea mai puţine dificultăţi cu 
o a doua, ceea ce nu este lipsit de oarecare ingeniozitate şi 
cred că ar reuşi dacă domnişoara de Bourgh ar ieşi din 
circuit. Dar, scumpă Jane, nu-ţi poţi închipui cu adevărat că 
dacă domnişoara Bingley zice că fratele său are o mare 
admiraţie pentru domnişoara Darcy, el este cât de cât mai 
puţin sensibil, la farmecele tale decât era marţi, când şi-a 
luat rămas bun de la tine; sau că îi va sta în putere să-l 
convingă că nu este îndrăgostit de tine, ci este tare 
îndrăgostit de prietena ei. 

— Dacă am avea aceeaşi părere despre domnişoara 
Bingley, replică Jane, cele spuse de tine mi-ar putea ajuta 
mult. Dar ştii că premisa ta nu este dreaptă. Caroline nu 
este în stare să înşele cu tot dinadinsul pe cineva, şi 
singurul lucru care-mi mai rămâne de sperat în acest caz 
este că ea însăşi se înşeală. 

— E perfect. N-ai fi putut avea o idee mai fericită, de 
vreme ce ideea mea nu te mulţumeşte; crede - în orice caz 
- că domnişoara Bingley se înşeală. Ţi-ai făcut acum datoria 
faţă de ea şi nu mai trebuie să te frămânţi. 

— Dar, surioară dragă, chiar în cazul cel mai bun, pot fi 
oare fericită acceptând un bărbat ale cărui surori şi ai cărui 
prieteni doresc, toţi, ca el să se căsătorească cu altcineva? 

— Trebuie să hotărăşti singură, spuse Elizabeth, şi dacă 
după o matură chibzuinţă vei găsi că mâhnirea de a le 
nemulţumi pe cele două surori ale lui este mai mare decât 
fericirea de a-i fi soţie, te sfătuiesc, desigur, să-l refuzi. 

— Cum poţi vorbi astfel? o întrebă Jane, cu un zâmbet 
încântător. Trebuie să ştii că, deşi aş fi grozav de mâhnită 
din cauza dezaprobării lor, n-aş putea şovăi. 

— Ştiam că n-ai să şovăi şi, aşa stând lucrurile, nu te pot 
compătimi. 

— Dacă însă el nu se va mai întoarce în iarna asta, nu va 
mai fi nevoie niciodată de hotărârea mea. În şase luni, câte 
nu se pot întâmpla?! 


Elizabeth nici nu luă în consideraţie eventualitatea ca el să 
nu se mai întoarcă. Ei îi apăreau toate numai ca o insinuare 
a dorințelor interesate ale Carolinei şi nu-şi putu închipui - 
nici măcar pentru o clipă - că dorinţele acelea, oricât de 
direct şi oricât de dibaci ar fi fost ele înfăţişate, ar fi putut 
influenţa un bărbat atât de independent. 

Îi arătă Janei, cât mai convingător cu putinţă, ce credea în 
privinţa aceasta şi avu curând bucuria de a vedea efectul 
fericit al intervenţiei sale. Firea Janei nu era plecată spre 
descurajare şi, încet, încet, îi reveni speranţa, cu toate că 
uneori neîncrederea îi copleşea nădejdea că Bingley se va 
reîntoarce la Netherfield şi va răspunde tuturor dorințelor 
inimii ei. 

Căzură de acord că doamna Bennet trebuia să afle despre 
plecarea familiei, dar nu despre purtarea domnului, pentru 
a nu se alarma; dar chiar şi această comunicare parţială o 
nelinişti foarte tare şi deplânse marele nenoroc care făcuse 
ca doamnele să trebuiască să plece tocmai când începuseră 
să devină cu toatele atât de intime. 

După ce se lamentă câtva timp, se consolă totuşi cu gândul 
că domnul Bingley se va întoarce repede şi că în curând va 
lua masa la Longbourn; şi concluzia finală fu declaraţia sa 
consolatoare că, deşi îl invitase numai la un dejun intim, va 
avea grijă să-i servească două feluri substanţiale. 

Capitolul XXII. 

Familia Bennet a fost invitată la prânz de familia Lucas şi 
din nou, mai tot timpul zilei, domnişoara Lucas se dovedi 
foarte drăguță, ascultându-l pe domnul Collins. Elizabeth 
profită de un prilej pentru a-i mulţumi: 

— Asta îi menţine buna dispoziţie, remarcă ea, şi n-am 
cuvinte să-ţi spun cât îţi sunt de recunoscătoare. Charlotte 
o asigură că e foarte bucuroasă să-i fie de folos, 
mărturisindu-i că era astfel, răsplătită din plin pentru micul 
sacrificiu de timp ce-l făcea. Lucru foarte drăguţ din partea 
ei, dar drăgălăşenia Charlottei mergea mai departe decât 
îşi închipuia Elizabeth: scopul ei era, nici mai mult, nici mai 


puţin, decât s-o salveze de o repetare a omagiilor domnului 
Collins, atrăgându-şi-le pentru sine. 

Acesta era planul domnişoarei Lucas şi seara, când se 
despărţiră, aparențele erau atât de surâzătoare, încât s-ar 
fi simţit aproape sigură de reuşită, dacă el n-ar fi trebuit să 
plece atât de curând din Hertfordshire. Dar aici, Charlotte 
era nedreaptă cu firea lui focoasă şi independentă care-l 
îndemnă - a doua zi de dimineaţă - să dispară cu o 
admirabilă şiretenie de la Longbourn House şi să zorească 
înspre Lucas Lodge ca să se arunce la picioarele ei. Era 
foarte îngrijorat să nu fie observat de verişoarele lui, având 
convingerea că, dacă ele l-ar fi văzut plecând, nu se putea 
să nu-i ghicească planul, şi nu dorea să i se cunoască 
tentativa decât o dată cu succesul ei, deoarece, deşi era 
aproape sigur - şi pe bună dreptate, căci Charlotte fusese 
destul de încurajatoare - se simţea oarecum timid din cauza 
aventurii de miercuri. Fu primit în modul cel mai măgulitor. 
Domnişoara Lucas îl zări venind către casă, de la o 
fereastră de sus, şi porni imediat să-l întâlnească pe alee, ca 
din întâmplare. Dar nu prea îndrăznise să spere că o 
aşteptau acolo atâta dragoste şi elocinţă. 

Într-un timp scurt, pe cât o îngăduiau lungile cuvântări ale 
domnului Collins, totul fu hotărât între ei, spre satisfacția 
amândurora; pe când intrau în casă, el o imploră grav să-i 
fixeze ziua care urma să-l facă cel mai fericit dintre 
muritori; şi deşi o asemenea rugăminte se cerea respinsă - 
pentru moment - domnişoara nu se simţi în stare să se 
joace cu fericirea lui. Prostia cu care fusese dăruit de 
natură îi lipsea „curtea” de orice farmec ar fi putut face pe 
o femeie să vrea ca aceasta să se prelungească; şi 
domnişoara Lucas, care îl accepta numai şi numai din 
dorinţa pură şi dezinteresată de a se căpătui, nu făcea mare 
caz de graba cu care i se realiza această dorinţă. 

Sir William şi Lady Lucas au fost grabnic solicitaţi să-şi dea 
consimţământul pe care-l acordară cu mare entuziasm. 
Situaţia domnului Collins făcea din el o partidă cât se poate 


de dorită pentru fiica lor, căreia îi puteau da prea puţină 
zestre; iar perspectivele averii lui erau deosebit de bune. 
Lady Lucas începu pe loc să socotească - mai interesată de 
acest subiect decât oricând în trecut - cam câţi ani mai avea 
domnul Bennet de trăit; iar Sir William îşi dete în mod 
categoric părerea că îndată ce domnul Collins va intra în 
posesia moşiei Longbourri ar fi foarte oportun ca el şi soţia 
lui să-şi facă apariţia la Palatul Saint James. Întreaga 
familie, pe scurt, a fost cu acest prilej copleşită de fericire. 
Mezinele îşi făceau vise să fie scoase în lume cu un an, doi 
mai devreme decât s-ar fi putut altfel; iar băieţii scăpară de 
teama că Charlotte va muri fată bătrână. Cât despre 
Charlotte, era destul de liniştită. Câştigase partida şi acum 
avea răgaz să judece. Reflecţiile ei fură în general 
mulţumitoare. Domnul Collins nu era, desigur, nici 
inteligent, nici simpatic; prezenţa lui era enervantă, iar 
dragostea lui pentru ea nu putea fi decât închipuire. Totuşi, 
va fi soţul ei. Fără să-şi închipuie cine ştie ce nici despre 
bărbaţi, nici despre căsnicie, măritişul fusese totdeauna 
ţinta ei; era singura soluţie pentru tinerele fete cu educaţie, 
dar cu avere mică; şi oricât de nesigură, sub raportul 
fericirii, era mijlocul lor de protecţie, cel mai plăcut, 
împotriva nevoilor. Acest mijloc de protecţie, ea îl dobândise 
acum; şi la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, fără să fi fost 
vreodată frumoasă, simţea ce mare noroc avea. Lucrul cel 
mai puţin plăcut, în toată chestiunea asta, era surpriza pe 
care i-o va prilejui Elizabethei Bennet, a cărei prietenie o 
preţuia mai presus decât a oricui altcuiva. Elizabeth o să se 
mire şi poate o s-o condamne; şi, deşi hotărârea ei era de 
neclintit, o asemenea dezaprobare ar fi durut-o. Se hotări 
să-i mărturisească personal totul şi de aceea îi ceru 
domnului Collins ca la întoarcerea lui la Longbourn pentru 
cină să nu sufle nimănui din familie nimic despre cele 
întâmplate. Promisiunea de a păstra secretul fu desigur 
conştiincios dată, dar nu putea fi uşor ţinută, deoarece 
curiozitatea stârnită de lunga lui absenţă se manifestă, 


când se întoarse, prin întrebări atât de directe, încât a fost 
nevoie de oarecare inventivitate pentru a le ocoli şi, în 

acelaşi timp, de o mare abnegaţie, căci tare mai dorea să le 
facă tuturor cunoscută dragostea lui încununată de succes. 

Cum urma să plece a doua zi prea devreme pentru a mai 
da ochii cu vreuna dintre gazde, ceremonia de bun rămas 
avu loc când doamnele se retraseră pentru noapte; doamna 
Bennet, plină de politeţe şi cordialitate, îi spuse cât de 
fericiţi ar fi cu toţii să-l vadă iarăşi la Longbourn, oricând i- 
ar îngădui celelalte angajamente să vină în vizită. 

— Scumpă doamnă, replică el, invitaţia dumneavoastră îmi 
este deosebit de plăcută, căci este tocmai lucrul pe care l- 
am sperat şi puteţi fi sigură că voi profita de ea cât de 
curând posibil. 

Rămaseră cu toţii uluiţi şi domnul Bennet, care nu dorea în 
nici un caz o atât de grabnică revenire a lui, spuse pe loc: 

— Dar nu e nici un pericol să vă atrageţi prin asta 
dezaprobarea Lady-ei Catherine, scumpe domn? E mai bine 
să vă neglijaţi rudele decât să vă luaţi riscul de a vă 
nemulţumi protectoarea. 

— Dragă domnule, replică domnul Collins, vă rămân 
profund îndatorat pentru acest sfat prietenesc şi puteţi 
conta că nu voi face niciodată un pas atât de important, fără 
aprobarea senioriei sale. 

— Trebuie să fiţi mereu cu ochii în patru. Riscaţi orice 
altceva, mai curând decât s-o indispuneţi; şi dacă veţi simţi 
vreodată îndemnul de a veni la noi, ceea ce cred că este, 
foarte probabil, staţi cuminte acasă şi fiţi liniştit, căci noi nu 
ne vom supăra din cauza asta. 

— Credeţi-mă, dragă domnule, că atenţia dumneavoastră 
afectuoasă îmi stârneşte şi mai mult recunoştinţa; şi contaţi 
că veţi primi curând din partea mea o scrisoare de 
mulţumire şi pentru aceasta ca şi pentru toate dovezile de 
atenţie pe care mi le-aţi arătat în timpul şederii mele în 
Hertfordshire. Cât priveşte frumoasele mele verişoare, deşi 
absenţa mea s-ar putea să nu fie destul de lungă pentru a 


face necesar acest lucru, îmi voi lua libertatea de a le ura 
sănătate şi fericire, fără a face o excepţie nici pentru 
verişoara Elizabeth. 

Doamnele se retraseră apoi cu amabilităţile cuvenite, 
toate la fel de surprinse, aflând că el se gândea să se 
reîntoarcă în curând. Doamnei Bennet îi plăcea să înţeleagă 
din asta că domnul Collins se gândea să-şi aducă omagiul 
vreuneia dintre fiicele sale mai mici, şi Mary ar fi putut fi 
convinsă să-l accepte. Ea îi preţuia însuşirile mai mult decât 
toate celelalte surori; reflecţiile lui aveau o greutate care 
adesea o izbea; şi deşi nu era în nici un caz inteligent ca 
dânsa, se gândea că, dacă ar fi fost încurajat să citească şi 
să se desăvârşească printr-un exemplu ca al ei, ar fi putut 
deveni un tovarăş de viaţă foarte plăcut. Dar a doua zi de 
dimineaţă, orice speranţă de acest fel le-a fost spulberată. 
Curând după micul dejun, veni domnişoara Lucas şi relată 
Elizabethei, într-o scurtă convorbire între patru ochi, 
evenimentul din ajun. 

Cu o zi, două mai înainte, Elizabethei îi trecuse prin minte 
posibilitatea ca domnul Collins să-şi închipuie că era 
îndrăgostit de prietena ei; dar ca Charlotte să-l poată 
încuraja părea tot atât de imposibil, pe cât îi era ei însăşi de 
imposibil să-l încurajeze; uimirea ei fu, prin urmare, atât de 
puternică, - încât în primul moment uită de buna-cuviinţă şi 
nu se putu stăpâni să nu exclame: 

— Logodită cu domnul Collins! Draga mea Charlotte, 
imposibil! 

Înfăţişarea liniştită pe care o avusese domnişoara Lucas în 
timpul povestirii sale se tulbură o clipă, la auzul unui reproş 
atât de direct, dar cum se aşteptase la aşa ceva, îşi recăpătă 
imediat calmul şi replică: 

— De ce eşti atât de surprinsă, draga mea Eliza? Ţi se 
pare un lucru de necrezut ca domnul Collins să poată 
câştiga buna părere a unei femei, pentru că nu a avut 
fericirea să reuşească în cazul dumitale? 


Dar Elizabeth îşi revenise şi, făcând un mare efort, reuşi s- 
o asigure cu destulă fermitate că era foarte bucuroasă de 
perspectiva înrudirii lor şi că îi dorea cea mai desăvârşită 
fericire. 

— 'Te înţeleg, replică Charlotte: sigur că eşti surprinsă, 
foarte surprinsă; e atât de puţin de când domnul Collins 
dorea să se căsătorească cu dumneata! Când vei avea însă 
răgazul să te gândeşti bine, sper că vei fi mulţumită de ceea 
ce am făcut. Eu nu sunt romantică, ştii; n-am fost niciodată. 
Nu vreau decât un cămin plăcut; şi, luând în consideraţie 
firea domnului Collins, relaţiile şi situaţia lui în societate, 
sunt convinsă că şansa mea de a fi fericită cu el este la fel 
de mare ca aceea cu care se pot lăuda cei mai mulţi dintre 
oameni, la căsătoria lor. 

Elizabeth răspunse liniştită: „Fără îndoială”. Şi, după 
câteva clipe de stânjeneală, reveniră în mijlocul celorlalţi. 
Charlotte nu mai stătu mult, şi Elizabeth rămase să 
reflecteze la cele ce auzise. A trecut mult până ce se împacă 
cu ideea unei căsătorii atât de nepotrivite. Ciudăţenia 
domnului Collins, care făcuse două cereri de căsătorie în 
răstimp de trei zile, nu era nimic pe lângă faptul că fusese 
acceptat. Elizabeth simţise totdeauna că părerea Charlottei 
asupra căsătoriei nu era exact la fel cu a ei, dar nu şi-ar fi 
închipuit că era posibil ca, în fapt, prietena ei să-şi sacrifice 
toate sentimentele mai nobile de dragul unor avantaje 
materiale. Charlotte, soţia domnului Collins! Ce tablou 
umilitor! Şi, la mâhnirea de a-şi vedea prietena 
degradându-se şi scăzând în stima ei, se adăuga 
convingerea dureroasă că acea prietenă nu va putea să se 
simtă prea fericită cu ceea ce alesese. 

Capitolul XXIII. 

Elizabeth se afla împreună cu mama şi surorile sale, 
gândindu-se la cele auzite, întrebându-se dacă îi era 
îngăduit sau nu să le spună şi lor, când apăru Sir William 
Lucas însuşi, trimis de Charlotte pentru a anunţa 
prietenilor logodna ei. Cu multe complimente pentru gazde 


şi felicitându-se copios pentru perspectiva înrudirii dintre 
casele lor, el îşi dezvoltă subiectul în faţa unui auditoriu nu 
numai uimit, ci de-a dreptul incredul: căci doamna Bennet îi 
declară, mai mult insistentă decât amabilă, că se înşela 
desigur pe de-a-ntregul; iar Lydia, întotdeauna imprudentă 
şi adesea nepoliticoasă, exclamă cu violenţă: 

— Doamne sfinte! Sir William, cum puteţi spune asemenea 
poveste? Nu ştiţi că domnul Collins vrea să se însoare cu 
Lizzy? 

Numai o politeţe de curtean ar fi putut suporta, fără 
mânie, o asemenea atitudine; buna creştere a lui Sir 
William îi ajută să treacă prin toate şi, deşi rugă să nu se 
pună la îndoială adevărul comunicării sale, le ascultă 
obrăzniciile cu cea mai îngăduitoare politeţe. 

Elizabeth, simțind că era de datoria ei să-l scoată dintr-o 
situaţie atât de neplăcută, confirmă cele spuse de el, 
menţionând că fusese deja informată de acest lucru de 
Charlotte; încercă să pună capăt exclamaţiilor mamei şi 
surorilor sale prin zelul felicitărilor adresate lui Sir William, 
fiind secondată inimos de Jane, şi printr-o sumedenie de 
remarci în legătură cu fericirea care era de aşteptat de la o 
asemenea căsătorie, şi în legătură cu caracterul admirabil 
al domnului Collins, şi cu distanţa convenabilă dintre 
Hunsford şi Londra. 

Doamna Bennet fusese prea copleşită ca să spună mare 
lucru, atâta timp cât Sir William stătuse la ei; dar nici nu 
plecase bine, că îşi dădu frâu liber simţămintelor. În primul 
rând, persista să nu dea crezare întregii chestiuni; în al 
doilea, era sigură că domnul Collins căzuse în cursă; în al 
treilea, era încredinţată că nu vor fi niciodată fericiţi 
împreună; şi, în al patrulea, că logodna se putea rupe. Din 
toate acestea, se puteau trage limpede două concluzii: una, 
că Elizabeth era cauza adevărată a tuturor relelor, şi 
cealaltă, că dânsa personal fusese tratată în mod barbar de 
ei toţi; şi nimic nu-i putu scoate din cap, în tot cursul zilei, 
aceste două idei. Nimic nu o putu consola, nici linişti. Şi nici 


nu i se istovi indignarea în ziua aceea; trecu o săptămână 
până să poată da ochii cu Elizabeth, fără s-o certe; trecu o 
lună până să poată vorbi cu Sir William sau cu Lady Lucas, 
fără să fie mojică, şi multe luni trecură până s-o poată ierta 
de tot pe fiica lor. 

Sentimentele încercate de domnul Bennet cu acest prilej 
fură mult mai potolite şi de o natură mai plăcută, căci era 
mulţumit, spunea dânsul, să descopere că Charlotte Lucas, 
pe care se chinuise s-o creadă destul de cu judecată, era tot 
atât de nesăbuită ca şi soţia lui şi mai nesăbuită decât fiica 
lui! 

Jane mărturisi că era niţel surprinsă de această căsătorie, 
dar vorbi mai puţin despre uimirea ei decât despre via 
dorinţă de a-i şti fericiţi; Elizabeth nu o putu deloc convinge 
să considere fericirea lor drept improbabilă. Kitty şi Lydia 
erau departe de a o invidia pe domnişoara Lucas, căci 
domnul Collins nu era decât un pastor şi vestea nu le 
impresionă decât ca o noutate bună de răspândit la 
Meryton. 

Lady Lucas se simţea triumfătoare, fiind acum în stare să-i 
dea doamnei Bennet riposta: bucuria ei de a avea o fată 
măritată bine; venea la Longbourn mai des decât de obicei 
ca să-i spună cât era de fericită, deşi privirile acre şi 
remarcile răutăcioase ale doamnei Bennet ar fi fost 
suficiente ca să-i strice toată fericirea. 

Între Elizabeth şi Charlotte se strecurase o stinghereală 
care le făcea pe amândouă să păstreze tăcere pe această 
temă, şi Elizabeth era încredinţată că între ele nu ar mai 
putea exista vreodată o încredere totală. Dezamăgirea pe 
care o încercase cu Charlotte o făcuse să se îndrepte, cu 
mai mare dragoste, înspre Jane, sigură că părerea pe care 
o avea despre corectitudinea şi delicateţea acesteia nu va 
putea fi niciodată clintită, şi de fericirea căreia era zi de zi 
mai îngrijorată, căci Bingley era plecat de o săptămână şi 
nu auziseră încă nimic despre întoarcerea lui. 


Jane îi trimisese Carolinei un răspuns imediat la scrisoarea 
primită şi număra zilele până când putea spera, în mod 
rezonabil, să primească ştiri de la ea. Scrisoarea de 
mulţumire promisă de domnul Collins sosi marţi; fusese 
adresată tatălui lor şi era scrisă cu toată solemna 
recunoştinţă pe care ar fi putut-o insufla o găzduire de 
douăsprezece luni de zile. După ce-şi descărcase conştiinţa 
pe această temă, trecuse la informaţia, plină de expresii de 
încântare, privind fericirea de a fi obţinut afecțiunea 
amabilei lor vecine, domnişoara Lucas, explicându-le că, 
numai pentru bucuria de a fi lângă dânsa, acceptase el atât 
de repede gentila lor invitaţie de a reveni la Longbourn, 
unde spera că se va putea reîntoarce luni, peste două 
săptămâni; deoarece, adăuga domnul Collins, Lady 
Catherine aprobase cu dragă inimă căsătoria lor, şi dorea 
să aibă loc îndată ce va fi posibil, ceea ce, era încredinţat, 
va constitui un argument atât de hotărâtor pentru amabila 
lui Charlotte, încât va fixa o dată apropiată pentru a face 
din el omul cel mai fericit din lume. 

Întoarcerea domnului Collins în Hertfordshire nu mai era 
un motiv de bucurie pentru doamna Bennet. Din contră, era 
tot atât de dispusă ca şi soţul ei să se plângă de acest lucru. 
Era foarte ciudat că el venea la Longbourn în loc să se ducă 
la Lucas Lodge; era de asemeni foarte stânjenitor şi teribil 
de incomod. Nu putea suferi să primească oaspeţi când 
sănătatea îi era atât de proastă şi, dintre toţi oamenii din 
lume, îndrăgostiţii erau cei mai nesuferiţi. Aşa sunau 
blândele murmure ale doamnei Bennet şi ele scădeau 
numai în faţa durerii sale mai adânci: absenţa prelungită a 
domnului Bingley. 

Nici Jane şi nici Elizabeth nu se simțeau prea liniştite în 
legătură cu acest subiect. Trecea zi după zi fără să aducă 
vreo altă veste despre el, în afară de zvonul, care în curând 
se răspândise la Meryton, că nu se va mai întoarce în iarna 
aceea la Netherfield - zvon care o punea pe doamna Bennet 


pe jar; şi nu scăpa nici un prilej de a-l contrazice ca pe cea 
mai revoltătoare minciună. 

Chiar şi Elizabeth începuse să se teamă - nu că Bingley ar 
fi fost indiferent, dar că surorile lui vor reuşi să-l ţină 
departe de Netherfield. Oricât ar fi dorit să respingă o idee 
atât de distrugătoare pentru fericirea Janei şi atât de 
dezonorantă pentru statornicia admiratorului acesteia, ea îi 
tot revenea în minte. Strădaniile unite ale neîndurătoarelor 
lui surori şi ale prietenului său atât de influent, ajutate de 
farmecul domnişoarei Darcy şi distracţiile Londrei, ar putea 
fi prea mult, se temea Elizabeth, pentru tăria dragostei lui. 

Cât despre Jane, îngrijorarea ei era, în această încordată 
aşteptare, mai dureroasă decât a Elizabethei; dar oricare i- 
ar fi fost sentimentele, Jane dorea să şi le ascundă şi, de 
aceea, între ea şi Elizabeth, acest subiect nu mai fu 
niciodată pomenit. Dar cum pe mama sa nu o reţinea nici 
un fel de delicateţe de acest gen, rareori trecea un ceas în 
care să nu vorbească de Bingley, să-şi exprime nerăbdarea 
în legătură cu venirea lui sau chiar să-i ceară Janei să 
recunoască, în caz că el nu se va mai reîntoarce, că fusese 
urât tratată. Jane avea nevoie de toată neînfrânta ei 
blândeţe ca să îndure aceste atacuri cu destulă linişte. 
Domnul Collins revenise foarte punctual, luni, peste două 
săptămâni, dar primirea lui la Longbourn n-a fost atât de 
binevoitoare ca atunci când se prezentase pentru întâia 
oară. Era însă prea fericit ca să aibă nevoie de multă 
atenţie şi norocul celorlalţi a fost că ocupaţia de „a face 
curte” i-a scutit, într-o mare măsură, de prezenţa lui. Cea 
mai mare parte a zilei o petrecea la Lucas Lodge şi uneori 
se întorcea la Longbourn tocmai la timp ca să se scuze 
pentru absenţa lui, înainte ca familia să se ducă la culcare. 

Doamna Bennet era într-adevăr într-o stare de plâns. Era 
de ajuns o aluzie referitoare la această căsătorie ca s-o 
arunce într-o copleşitoare proastă dispoziţie şi, oriunde s-ar 
fi dus, era sigură că va auzi vorbindu-se de ea. Prezenţa 
domnişoarei Lucas îi era odioasă. Ca succesoare a sa în 


casa aceea, o privea cu o oroare plină de gelozie. Ori de 
câte ori venea să-i vadă, doamna Bennet era convinsă că 
Charlotte anticipa clipa intrării ei în posesie şi ori de câte 
ori vorbea în şoaptă cu domnul Collins, era încredinţată că 
şuşoteau despre proprietatea Longbourn, hotărând s-o dea 
pe ea şi pe fiicele ei afară din casă, imediat ce domnul 
Bennet va fi mort. Se plânse cu mare amărăciune soţului de 
toate acestea. 

— Într-adevăr, domnule Bennet, îi spuse, mi-e tare greu să 
mă gândesc că Charlotte Lucas va fi vreodată stăpâna 
acestei case, că noi vom fi siliţi să ne dăm la o parte din faţa 
ei şi c-o să trăiesc ziua s-o văd luându-mi locul aici! 

— Draga mea, nu te lăsa pradă unor gânduri atât de 
negre. Hai să ne gândim la lucruri mai bune. Să ne 
bucurăm la gândul că aş putea fi eu supravieţuitorul. 

Aceasta nu însemna cine ştie ce consolare pentru doamna 
Bennet şi, de aceea, în loc să dea un răspuns, continuă în 
acelaşi fel. 

— Nu pot suporta că vor pune mâna pe toată proprietatea 
asta. Dacă nu era testamentul, nu mi-ar fi păsat de nimic. 

— Despre ce nu ţi-ar fi păsat? 

— Nu mi-ar fi păsat deloc, de nimic, 

— Să fim recunoscători că eşti scutită de a da dovadă deo 
asemenea lipsă de simţire. 

— Nu voi putea fi niciodată recunoscătoare, domnule 
Bennet, pentru nimic în legătură cu moştenirea. Cum are 
cineva inima să lase o moşie să zboare de sub nasul 
propriilor sale fiice, n-o pot înţelege; şi totul de dragul 
domnului Collins! De ce s-o aibă el şi nu oricine altcineva? 

— Las asta s-o hotărăşti singură, îi răspunse domnul 
Bennet. 

Capitolul XXIV. 

Scrisoarea domnişoarei Bingley sosi şi puse capăt îndoielii. 
Prima propoziţiune chiar transmitea că se stabiliseră cu 
toţii la Londra, pentru iarnă; se încheia cu regretele fratelui 


său de a nu fi avut timp să-şi prezinte omagiile prietenilor 
din Hertfordshire, mai înainte de a fi plecat de acolo. 

Speranţa era pierdută; total pierdută; şi când Jane putu 
citi restul scrisorii, găsi în cuprinsul ei prea puţine lucruri 
de natură a-i aduce vreo alinare, în afară de mărturisită 
afecţiune a celei ce o scrisese. În mare măsură cuprindea 
laude pentru domnişoara Darcy. Se insista din nou asupra 
multiplelor sale farmece, şi Caroline se lăuda, încântată, de 
crescânda lor intimitate şi se aventura să prezică împlinirea 
dorințelor exprimate în scrisoarea precedentă. Mai scria, 
de asemeni, cu mare plăcere, despre fratele ei care era 
unul dintre intimii casei domnului Darcy şi menţiona 
extaziată unele planuri ale acestuia cu privire la 
schimbarea mobilierului în locuinţa lui. 

Elizabeth, căreia Jane îi comunică imediat esenţialul din 
toate acestea, o ascultă într-o tăcută indignare. Inima îi era 
împărţită între grija pentru sora ei şi resentimentele 
împotriva tuturor celorlalţi. Nu dădea nici o crezare 
afirmațiilor Carolinei în privinţa înclinaţiei fratelui ei pentru 
domnişoara Darcy. Nu se îndoia nici acum, mai mult decât 
altădată, că el era cu adevărat îndrăgostit de Jane; şi oricât 
de dispusă fusese întotdeauna să-l simpatizeze, nu se putea 
gândi fără mânie, şi cu greu fără dispreţ la comoditatea firii 
lui, la lipsa lui de hotărâre, care-l făceau un sclav al 
planurilor concepute de prieteni şi îl împingeau la 
sacrificarea propriei sale fericiri pentru un capriciu al lor. 
Dacă ar fi fost vorba numai de sacrificarea propriei lui 
fericiri i-ar fi fost îngăduit să se joace cu ea cum ar fi crezut 
de cuviinţă; dar aici era vorba şi de fericirea sorei sale, fapt 
de care el trebuia să fie conştient, gândea Elizabeth. Era, 
pe scurt, un subiect la care se putea reflecta îndelung; prin 
forţa lucrurilor însă, în zadar. Nu se putea gândi la nimic 
altceva şi totuşi, fie că afecțiunea lui Bingley murise, ori că 
fusese înăbuşită de intervenţia prietenului său, fie că era 
conştient de sentimentul Janei pentru el, sau că acesta îi 
scăpase, oricum ar fi fost, dacă părerea ei personală se 


putea modifica substanţial în funcţie de aceste diferenţe, 
situaţia surorii sale rămânea aceeaşi; liniştea ei - la fel de 
zdrobită. Trecu o zi, două, până ce Jane avu curajul să-i 
vorbească Elizabethei despre, sentimentele ei, dar în cele 
din urmă, când, după o enervare mai lungă decât de obicei 
pe tema Netherfield şi a prietenului de acolo, doamna 
Bennet le lăsă singure, ea nu se putu opri să nu spună: 

— Oh, dacă scumpa mea mamă s-ar putea stăpâni mai 
mult! Nici nu-şi poate închipui cât mă îndurerează 
reflecţiile pe care le face în privinţa lui. Dar nu mă voi 
plânge. Nu poate dura mult. Va fi uitat şi vom fi cu toţii iar 
ca mai înainte. 

Elizabeth o privi cu o grijă plină de neîncredere, dar nu 
spuse nimic. 

— Te îndoieşti de mine, exclamă Jane, îmbujorându-se 
uşor; dar să ştii că n-ai nici un motiv. El va trăi în amintirea 
mea ca omul cel mai încântător pe care l-am cunoscut, dar 
aceasta e tot. Nu am nici ce să sper, nici de ce să mă tem şi 
nici ce să-i reproşez. Mulţumesc Domnului, durerea aceasta 
nu o am. Puțin răgaz deci - voi încerca desigur să fac cum e 
mai bine... Apoi, cu un glas mai vioi, adăugă: Am, cel puţin, 
mângâierea că n-a fost mai mult decât o închipuire fără 
temei din partea mea şi că aceasta nu a provocat nici un 
rău nimănui în afară de mine. 

— Scumpa mea, exclamă Elizabeth, eşti atât de bună! 
Gingăşia şi altruismul tău sunt de-a dreptul îngereşti; nici 
nu ştiu ce să-ţi spun. Mi se pare că niciodată nu te-am 
prețuit la adevărata ta valoare şi nici nu te-am iubit cât 
meriţi. 

Domnişoara Bennet se grăbi să nege că ar avea vreun 
merit deosebit şi să pună laudele pe seama dragostei 
fierbinţi a sorei sale. 

— Nu, spuse Elizabeth, nu este drept. Tu doreşti să crezi 
pe toată lumea cumsecade şi te doare când vorbesc de rău 
pe cineva. Eu vreau să cred numai că tu eşti desăvârşită, 
dar te împotriveşti. Nu te teme că voi depăşi măsura, că voi 


încălca privilegiul pe care-l ai de a crede în bunătatea 
tuturor. Nu e nevoie. Sunt puţini aceia pe care-i iubesc cu 
adevărat şi mai puţini încă aceia despre care am o părere 
bună. Cu cât cunosc lumea mai mult, cu atât mă 
nemulţumeşte mai mult: fiecare zi îmi întăreşte credinţa în 
nestatornicia firii omeneşti şi mă convinge de puţinul temei 
care se poate pune şi pe ceea ce pare a fi merit şi pe ceea 
ce pare a fi bun-simţ. Am avut în ultimul timp două 
exemple: pe unul nu-l voi menţiona; celălalt este căsătoria 
Charlottei. Este inexplicabil; din toate punctele de vedere 
inexplicabil. 

— Lizzy dragă, nu te lăsa copleşită de asemenea 
sentimente. Îţi vor distruge fericirea. Nu ţii destul seamă de 
deosebirile de situaţie şi temperament. Nu uita 
respectabilitatea domnului Collins şi firea cumpănită şi 
prudentă a Charlottei. Aminteşte-ţi că face parte dintr-o 
familie numeroasă, că în privinţa averii e o căsătorie foarte 
îmbietoare şi fii gata să crezi, pentru binele tuturor, că s-ar 
putea să simtă pentru vărul nostru ceva ce-ar aduce a 
consideraţie, a stimă. 

— Ca să-ţi fac plăcere, sunt gata să cred orice, dar asta nu 
vă aduce nimănui nici un profit, căci dacă aş fi convinsă că 
Charlotte are vreo consideraţie pentru el, aş avea o părere 
mai proastă despre judecata ei decât am acum despre 
inima ei. Scumpa mea, domnul Collins este un om închipuit, 
afectat, îngust la minte şi prost; ştii că aşa e, la fel de bine 
ca mine; şi sigur că simţi, ca şi mine, că femeia care se 
mărită cu el nu are o judecată înţeleaptă. Nu trebuie s-o 
aperi, deşi este vorba de Charlotte Lucas. Nu trebuie de 
dragul unui singur om să dai altă interpretare principiilor şi 
integrităţii şi nici să încerci să te convingi pe tine însăţi sau 
pe mine că egoismul înseamnă prudenţă şi inconştienţa în 
faţa pericolului - asigurarea fericirii. 

— Foloseşti, cred, cuvinte prea tari pentru ei amândoi, 
replică Jane, şi sper că te vei convinge de acest lucru când îi 
vei vedea fericiţi împreună. Dar despre asta am spus destul. 


Ai făcut aluzie la încă un lucru. Ai menţionat două cazuri. 
Nu pot spune că nu te-am înţeles, dar te implor, dragă 
Lizzy, să nu mă îndurerezi crezând persoana aceea demnă 
de blam, spunându-mi că buna ta părere despre ela scăzut. 
Nu trebuie să fim atât de repede dispuşi să ne închipuim că 
am fost loviți intenţionat. Nu trebuie să ne aşteptăm ca un 
tânăr plin de viaţă să fie totdeauna atât de cumpănit, de 
circumspect. Foarte adesea nu ne induce în eroare decât 
propria noastră vanitate şi nimic altceva. Femeile îşi 
închipuie că admiraţia înseamnă mai mult decât simplă 
admiraţie. 

— Iar bărbaţii au grijă ca ele să-şi închipuie astfel. 

— Dacă o fac cu intenţie nu este de iertat, dar nu cred că 
există pe lume atâta intenţie cât îşi închipuie unele 
persoane. 

— Sunt departe de a pune ceva din purtarea domnului 
Bingley pe seama intenţiei, spuse Elizabeth; dar, se pot 
produce greşeli şi suferinţe, fără a plănui să faci rău sau să 
faci pe alţii nenorociţi. Inconştienţa, lipsa de atenţie faţă de 
sentimentele altora şi lipsa de hotărâre vor face - ele - 
treaba. 

— Şi pui purtarea lui pe seama vreuneia dintre acestea? 

— Da. În seama celei din urmă; dar, dacă am să merg mai 
departe, te voi nemulţumi spunânduc-ţi ceea ce cred despre 
oamenii pe care tu îi preţuieşti. Opreşte-mă cât mai poţi. 

— Stărui deci să presupui că este influenţat de surorile 
lui? 

— Da, în unire cu prietenul lui. 

— Nu pot s-o cred. De ce să încerce să-l influenţeze? Ei nu- 
i pot dori decât fericire şi, dacă ţine la mine, nici o altă 
femeie nu i-o va putea da. 

— Prima ta premisă este falsă. Ei pot dori multe alte 
lucruri în afară de fericirea lui: îi pot dori o avere mai mare 
şi mai multă importanţă; îi pot dori o căsătorie cu o fată 
care are toată greutatea pe care o reprezintă banii, relaţiile 
sus puse şi mândria de familie. 


— Fără nici o îndoială toţi doresc ca el s-o aleagă pe 
domnişoara Darcy, replică Jane, dar aceasta din motive mai 
bune decât crezi tu. O cunosc mai de mult decât pe mine; 
nu-i deci de mirare că o iubesc mai mult. Dar, oricare le-ar 
fi dorinţele, nu e deloc probabil să se opună dorințelor 
fratelui lor. Care soră şi-ar îngădui s-o facă, în afară de 
cazul că ar fi vorba de ceva foarte nepotrivit? Dacă ele ar 
crede că e îndrăgostit de mine, nu ar încerca să ne 
despartă; dacă ar fi îndrăgostit, nu ar putea reuşi. 
Presupunând existenţa unei asemenea afecţiuni, dai o 
interpretare nefirească şi greşită purtării lor; iar pe mine, 
mă faci tare nenorocită. Nu mă mâhni cu gândul acesta. Nu 
mi-e ruşine că m-am înşelat; sau cel puţin e maiuşor-nue 
nimic în comparaţie cu ceea ce aş simţi dacă aş gândi rău 
despre el sau despre surorile lui. Dă-mi voie să privesc totul 
în lumina cea mai favorabilă, în lumina în care totul poate fi 
explicat. 

Elizabeth nu se putea împotrivi unei asemenea dorinţe; 
din clipa aceea, numele domnului Bingley aproape că n-a 
mai fost rostit de ele. 

Doamna Bennet continua să se mire şi să se lamenteze că 
domnul Bingley nu se reîntorcea; şi, deşi rar trecea o zi în 
care Elizabeth să nu-i explice totul limpede, nu părea să 
existe vreo şansă ca dânsa să se mire mai puţin. Fiica ei 
încercă s-o convingă de ceea ce ea însăşi nu credea, de 
faptul că atenţiile lui faţă de Jane fuseseră doar rezultatul 
unei admiraţii obişnuite şi trecătoare, care a încetat când 
nu s-au mai văzut; dar, deşi doamna Bennet accepta pe 
moment această explicaţie, povestea se repeta zi de zi. 
Mângâierea cea mai mare a doamnei Bennet era gândul că 
domnul Bingley se va întoarce iarăşi, vara viitoare. 

Domnul Bennet trată chestiunea altfel. 

— Aşa, Lizzy, spuse el într-o zi, cred că sora ta este 
dezamăgită în dragoste. O felicit. În afară de măritiş, unei 
fete îi place cel mai mult să fie, din când în când, niţel 
dezamăgită în dragoste. Are la ce se gândi şi totodată e 


ceva care îi dă un fel de distincţie printre prietenele ei. Ţie 
când îţi vine rândul? N-ai să prea înduri tu să fii multă 
vreme depăşită de Jane. Acum e rândul tău. lată, la 
Meryton sunt ofiţeri destui ca să dezamăgească pe toate 
tinerele domnişoare din ţinut. Dă-i voie lui Wickham s-o 
facă. E un individ prezentabil şi-o să te dezamăgească în 
mod onorabil. 

— Mulţumesc, domnule, un tânăr mai puţin prezentabil 
însă mi-ar fi de ajuns. Nu trebuie să ne aşteptăm ca toate să 
avem norocul Janei. 

— Adevărat, răspunse domnul Bennet, dar este o 
mângâiere să te gândeşti că, orice ţi s-ar întâmpla în acest 
sens, ai o mamă iubitoare care va face totdeauna mare caz 
de asta. 

Prezenţa domnului Wickham fu de un real folos pentru a 
împrăştia melancolia pe care ultimele întâmplări nefericite 
o aruncaseră asupra multora din familia de la Longbourn. Îl 
vedeau destul de des şi, la celelate merite pe care le avea, 
se adăuga acum şi acela al unei totale lipse de rezervă. 
Toate cele aflate de Elizabeth mai înainte - plângerile lui 
împotriva domnului Darcy şi tot ceea ce suferise din cauza 
acestuia - deveniseră fapte cunoscute de toţi şi erau 
discutate în mod public; şi toţi erau încântați când se 
gândeau că nu-l putuseră niciodată suferi pe domnul Darcy, 
înainte chiar să fi ştiut despre chestiunea aceasta. 

Domnişoara Bennet era singura persoană în stare să 
presupună că puteau exista, în cazul lor; unele 
circumstanţe atenuante, necunoscute de societatea din 
Hertfordshire; neclintita şi blânda ei candoare pleda 
întotdeauna pentru îngăduinţă şi susţinea ideea posibilităţii 
unor greşeli; dar toţi ceilalţi hotărâră că domnul Darcy era 
cel mai rău dintre oameni. 

Capitolul XXV. 

După o săptămână petrecută în mărturisiri de dragoste şi 
planuri de fericire, domnul Collins fu smuls de lângă 
amabila lui Charlotte de ziua de sâmbătă. Durerea 


despărțirii putea fi totuşi alinată, în ceea ce-l privea, de 
pregătirile pentru primirea miresei, căci avea motive să 
spere că, imediat după reîntoarcerea lui la Hertfordshire, 
se va hotări ziua care trebuia să facă din el cel mai fericit 
dintre oameni. Îşi luă rămas bun de la rudele sale din 
Longbourn cu aceeaşi solemnitate ca prima dată; ură iarăşi 
frumoaselor sale verişoare sănătate şi fericire şi promise 
tatălui lor o altă scrisoare de mulţumire. 

Luna următoare, doamna Bennet avu plăcerea de a-i primi 
pe fratele ei cu soţia, care veniseră, ca de obicei, să 
petreacă Crăciunul la Longbourn. Domnul Gardiner era un 
om cu bun simţ, un gentleman, cu mult superior surorii lui, 
prin fire cât şi prin educaţie. Doamnelor din Netherfield le- 
ar fi venit greu să creadă că un om trăind din negoţ şi 
ocupându-se de magazinele lui ar putea fi atât de bine 
crescut şi de agreabil. Doamna Gardiner, care era cu câţiva 
ani mai tânără decât doamna Bennet şi doamna Philips, era 
o femeie prietenoasă, inteligentă, elegantă şi tare iubită de 
nepoatele ei din Longbourn. Între cele două nepoate mai 
mari şi ea exista o mare afecţiune. Ele stătuseră adesea la 
mătuşa lor, la oraş. 

Primul lucru pe care-l făcu doamna Gardiner, după ce sosi, 
a fost să împartă darurile aduse şi să le descrie ultima 
modă. După ce termină, rolul ei deveni mai puţin important. 
Îi venise rândul să asculte. Doamna Bennet avea multe 
necazuri şi multe lucruri de care să se plângă. Avuseseră 
parte de atâtea nenorociri de când nu o mai văzuse pe 
cumnata ei. Două dintre fiicele sale fuseseră gata, gata să 
se mărite şi până la urmă nu ieşise nimic. 

— Nu-i fac nici o vină Janei, continuă dânsa, căci Jane l-ar 
fi luat pe domnul Bingley dacă ar fi putut. Dar Lizzy! Oh, 
soră dragă! E tare greu să te gândeşti că ar fi putut fi acum 
soţia domnului Collins, dacă n-ar fi fost la mijloc propria ei 
îndărătnicie. A cerut-o aici, chiar în camera asta, şi ea l-a 
refuzat. Urmarea este că Lady Lucas îşi va mărita una 
dintre fete înaintea mea şi că moşia Longbourn e şi-acum 


testată altuia, ca la început. Lucaşii sunt oameni foarte 
şireţi, crede-mă, soră. Să nu le scape nimic din mână! Îmi 
pare rău s-o spun, dar aşa e. Mă enervează, mă 
îmbolnăvesc când mi se zădărnicesc planurile de către 
propria mea familie şi când am vecini care se gândesc la ei 
înşişi, mai înainte de orice. Cu toate astea, venirea dumitale 
în momentul acesta e cea mai mare alinare a mea şi mă 
bucur foarte mult de ce ne-ai spus despre mânecile lungi. 

Doamna Gardiner, care cunoştea toate aceste veşti din 
corespondenţa purtată cu Jane şi Elizabeth, spuse o frază 
fără importanţă şi, de dragul nepoatelor, schimbă subiectul. 

Când, mai apoi, rămase singură cu Elizabeth, vorbi mai 
amănunţit despre toate acestea. 

— Se pare că era o partidă bună pentru Jane, spuse ea. 
Îmi pare rău că n-a ieşit nimic. Dar lucruri din astea se 
întâmplă atât de des! Un tânăr, aşa cum l-ai descria pe 
domnul Bingley se îndrăgosteşte foarte uşor de o fată 
frumoasă, pentru câteva săptămâni; şi când o întâmplare îi 
desparte, o uită tot atât de uşor, încât acest gen de 
nestatornicii e foarte frecvent. 

— Admirabilă consolare, spuse Elizabeth, dar pe noi nu ne 
încălzeşte. Noi suferim dintr-o întâmplare. Nu se întâmplă 
deseori ca amestecul unor prieteni să-l convingă pe un 
tânăr cu o situaţie independentă să nu se mai gândească la 
o fată de care era îndrăgostit nebun, numai cu câteva zile 
mai înainte. 

— Expresia aceasta „îndrăgostit nebun” este atât de 
răsuflată, de îndoielnică, de nedefinită, încât îmi spune prea 
puţin. Este tot atât de des folosită pentru sentimente ce se 
nasc în urma unei cunoştinţe de o oră, cât şi pentru o 
dragoste adevărată, puternică. Mă rog, cât de „nebun” de 
îndrăgostit era domnul Bingley? 

— N-am văzut niciodată o înclinaţie mai promițătoare: era 
din ce în ce mai neatent cu ceilalţi şi total preocupat de 
Jane. De câte ori erau împreună, aceasta se vedea tot mai 
hotărât şi mai limpede. La balul dat de ela jignit două sau 


trei domnişoare pe care nu le-a poftit la dans; şi chiar eu i- 
am vorbit de două ori şi nici măcar nu m-a auzit. Ar fi putut 
exista semne mai bune? Nu este lipsa de atenţie faţă de alţii 
esenţa dragostei? 

— Oh, da! A acelui gen de dragoste pe care presupun că o 
simţea tânărul. Biata Jane! Îmi pare rău pentru ea, căci s-ar 
putea, cu firea ei, să nu-itreacă prea repede. Mai bine ţi s- 
ar fi întâmplat dumitale, Lizzy; ai fi râs de asta şi ţi-ar fi 
trecut mai repede. Crezi că am putea-o convinge să vină cu 
noi la Londra? Schimbarea de decor i-ar putea fi de folos; şi 
poate plecarea ei de acasă i-ar face mai bine decât orice 
altceva. 

Elizabeth fu extrem de încântată de această propunere şi 
era convinsă că sora ei nu va avea nimic împotrivă. 

— Sper, mai adăugă doamna Gardiner, că nu există nici un 
considerent, în legătură cu acest tânăr, care să-i influenţeze 
hotărârea. Locuim într-un cartier atât de diferit; cercul 
nostru de cunoştinţe este, şi el, atât de diferit, ieşim atât de 
puţin, încât nu e deloc probabil să se întâlnească, afară 
doar dacă nu va veni el s-o vadă. 

— Ceea ce este cu totul imposibil, pentru că domnul 
Bingley se află acum în custodia prietenului său, şi domnul 
Darcy nu-i va îngădui să facă o vizită Janei, în partea aceea 
a Londrei! Scumpă mătuşică, cum de ţi-ar putea măcar 
trece prin minte? Poate că domnul Darcy o fi auzit de ceva 
care se cheamă strada Gracechurch, dar cu greu ar 
considera suficient o lună de abluţiuni ca să-l spele de 
impurităţile ei, dacă ar fi călcat vreodată pe acolo, şi nu uita 
că domnul Bingley nu face un pas fără el. 

— Cu atât mai bine. Sper că nu se vor întâlni deloc. Dar 
Jane nu e în corespondenţă cu sora lui? Domnişoara Bingley 
nu va avea încotro şi va trebui să vină. 

— Va renunţa cu totul la relaţiile cu Jane. 

Dar, în pofida certitudinii pe care Elizabeth pretindea c-o 
are asupra acestui punct, cât şi asupra acelui încă şi mai 
interesant, şi anume că Bingley va fi împiedicat s-o vadă pe 


Jane, subiectul o preocupa într-atât, încât la un examen 
atent se convinse că de fapt nu socotea totul pierdut. Era cu 
putinţă şi chiar probabil, credea ea uneori, ca dragostea lui 
să reînvie, iar înrâurirea prietenilor să fie combătută cu 
succes de influenţa mai firească a farmecului Janei. 

Domnişoara Bennet primi cu bucurie invitaţia mătuşii sale; 
acum nu se mai gândea la cei doi Bingley altfel decât că 
spera - deoarece Caroline nu locuia în aceeaşi casă cu 
fratele ei - să petreacă, din când în când, câte o dimineaţă 
în compania ei, fără riscul de a se întâlni cu el. 

Doamna şi domnul Gardiner rămaseră la Longbourn o 
săptămână şi, ba cu familia Philips, ba cu familia Lucas, ba 
cu ofiţerii, nu trecu o zi fără program. Doamna Bennet 
aranjase cu atâta grijă distracţiile fratelui şi cumnatei sale, 
că nu au putut lua măcar o singură dată un prânz în familie. 
Când primirea avea loc acasă la ei, totdeauna participau şi 
câţiva ofiţeri, printre care domnul Wickham era nelipsit; cu 
aceste prilejuri, doamna Gardiner, plină de bănuieli, din 
cauza caldelor recomandări făcute de Elizabeth în favoarea 
lui, nu-i slăbea din ochi. Fără să creadă - după cele ce 
observase - că erau tare îndrăgostiţi, înclinația pe care o 
simțeau unul pentru celălalt era destul de vădită ca să-i dea 
o oarecare nelinişte; şi se hotări ca, înainte de a pleca din 
Hertfordshire, să-i vorbească Elizabethei despre acest lucru 
şi să-i arate nesăbuinţa de a încuraja o asemenea afecţiune. 

Pentru doamna Gardiner, Wickham prezenta o singură 
atracţie, fără nici o legătură cu farmecul lui în general. Cu 
vreo zece, doisprezece ani înainte de a se căsători, ea 
petrecuse mult timp chiar în partea aceea din Derbyshire 
de unde era el. Aveau, prin urmare, multe cunoştinţe 
comune şi, deşi Wickham, de când murise tatăl domnului 
Darcy, cu cinci ani în urmă, stătuse puţin acolo, putea totuşi 
să-i dea despre vechii ei prieteni veşti mai noi decât reuşise 
ea să capete. 

Doamna Gardiner vizitase domeniul Pemberley şi-l ştia 
foarte bine pe defunctul domn Darcy, din reputaţie. Acest 


lucru constituia, prin urmare, un subiect inepuizabil. Le 
făcea plăcere amândurora când doamna Gardiner îşi 
compara amintirile de la Pemberley cu descrierea 
amănunţită pe care i-o putea da Wickham şi când îşi plătea 
tributul de laude la adresa proprietarului defunct. Când află 
cum se purtase cu dânsul tânărul domn Darcy, încercă să-şi 
amintească dacă auzise ceva despre caracterul lui, de pe 
vremea când era flăcăiandru, care să concorde cu ce i se 
spunea acum; şi, în cele din urmă, se convinse că-şi amintea 
să fi auzit în trecut vorbindu-se de domnul Fitzwilliam 
Darcy ca despre un băiat foarte mândru şi eu un caracter 
dificil. 

Capitolul XXVI. 

Avertismentul pe care doamna Gardiner i-l dădu 
Elizabethei, de cum avu prilejul de a fi singură cu ea, fu 
precis şi binevoitor; după ce-i spuse gândul ei cinstit, 
continuă astfel: 

— Eşti o fată cu prea mult bun simţ, Lizzy, ca să te 
îndrăgosteşti numai pentru că ai fost prevenită să n-o faci 
şi, de aceea, nu mă tem să-ţi vorbesc deschis. Serios, aş dori 
să fii cu grijă. Nu te lăsa târâtă şi nu încerca să-l târăşti şi 
pe el într-o afecţiune pe care lipsa averii o va face atât de 
imprudentă. Nu am nimic împotriva lui, este un om deosebit 
de interesant şi, dacă ar fi avut averea potrivită, cred că n- 
ai fi putut nimeri mai bine. Dar aşa cum stau lucrurile, nu 
trebuie să-ţi laşi închipuirea s-o ia razna. Tu ai cap şi ne 
aşteptăm cu toţii să ţi-l foloseşti. Tatăl tău se bizuie pe 
hotărârea şi buna ta credinţă, nu mă-ndoiesc. Nu trebuie 
să-l dezamăgeşti. 

— Scumpa mea mătuşă, ce-mi spui e un lucru serios, 
întradevăr. 

— Da, şi sper să te conving să fii şi tu serioasă. 

— Ei bine, nu trebuie să te alarmezi. Voi avea toată grija şi 
de mine şi de domnul Wickham. Nu va fi îndrăgostit de 
mine, dacă o pot împiedica. 

— Elizabeth, acum nu eşti serioasă. 


— Îţi cer iertare. Am să încerc să fiu serioasă. În prezent, 
nu sunt îndrăgostită de domnul Wickham; nu, sigur nu sunt. 
Dar el este, dincolo de orice comparaţie, omul cel mai 
agreabil pe care l-am întâlnit vreodată; şi dacă se va 
îndrăgosti întradevăr de mine... cred că ar fi mai bine să n-o 
facă! Văd ce nepotrivit lucru ar fi. Oh! Acest oribil domn 
Darcy! Părerea tatălui meu despre mine îmi face cea mai 
mare cinste şi aş fi nenorocită să-l decepţionez. Tata îl 
simpatizează totuşi pe domnul Wickham. Pe scurt, mătuşică 
dragă, mi-ar părea rău să vă mâhnesc pe vreunul dintre voi; 
dar cum vedem mereu că, acolo unde este vorba de 
dragoste, tinerii sunt rareori împiedicaţi să se unească din 
cauza lipsei de avere, cum aş putea eu promite să fiu mai 
înţeleaptă decât atâţia alţi semeni ai mei dacă as fi ispitită s- 
o fac? Sau, cum să ştiu măcar dacă ar fi mai bine să rezist? 
Tot ceea ce pot deci promite este să nu mă pripesc. Nu mă 
voi pripi să cred că sunt ţinta preocupărilor lui. Când voi fi 
în compania lui, am să mă înfrânez. Pe scurt, voi face cum 
voi putea mai bine. 

— Poate că ar fi mai bine să nu-l încurajezi să vină atât de 
des aici; cel puţin n-ar trebui să-i reaminteşti mamei să-l 
invite. 

— Aşa cum am făcut deunăzi, spuse Elizabeth, cu un 
zâmbet ştrengar; foarte adevărat, va fi înţelept să mă abţin 
de la aşa ceva. Dar să nu-ţi închipui că vine aici prea des. 
Săptămâna asta a fost invitat atât de des, de dragul 
dumitale. Cunogşti ideile mamei în privinţa necesităţii de a-şi 
înconjura prietenii, în mod constant, de societate. Dar, în 
mod serios şi pe cuvântul meu de onoare, voi încerca să fac 
tot ce cred că este mai înţelept; şi acum, sper că eşti 
mulţumită. 

Mătuşa o asigură că era; Elizabeth îi mulţumi pentru 
binevoitoarele sugestii şi se despărţiră - un exemplu 
minunat de povăţuire, într-o asemenea chestiune, fără a 
provoca resentimente. 


Domnul Collins se reîntoarse în Hertfordshire curând după 
plecarea familiei Gardiner şi a Janei; dar, cum se instală la 
familia Lucas, sosirea lui nu însemnă nici un deranj pentru 
doamna Bennet. Ziua căsătoriei se apropia; şi dânsa se 
resemnase în cele din urmă s-o considere inevitabilă şi 
chiar să spună, de repetate ori, pe un ton răutăcios, că 
„dorea ca ei să poată fi fericiţi”. Joi, urma să fie ziua 
cununiei, iar miercuri, domnişoara Lucas le făcu vizita de 
rămas bun; şi când se ridică să plece, Elizabeth, ruşinată de 
felicitarile silnice şi lipsite de căldură ale mamei sale, o 
conduse afară, sincer emoţionată. Pe când coborau scările, 
Charlotte îi spuse: 

— Mă bizui că voi avea foarte des ştiri de la dumneata, 
Eliza. 

— Le vei avea, desigur. 

— Şi mai am încă o favoare să-ţi cer. Ai să vrei să vii să mă 
vezi? 

— Ne vom întâlni adesea, sper, la Hertfordshire. 

— E probabil să nu plec din Kent pentru un timp. 
Făgăduieşte-mi deci că vei veni la Hunsford. 

Elizabeth nu o putea refuza, deşi prevedea că această 
vizită nu-i va face cine ştie ce plăcere. 

— Tata şi Maria vor veni în martie, adăugă Charlotte, şi 
sper că vei fi de acord să vii cu ei. Eliza, eşti întradevăr tot 
atât de binevenită ca şi ei. 

Cununia se celebră şi mireasa şi mirele o porniră înspre 
Kent, chiar de la uşa bisericii, şi - toată lumea avu de spus şi 
de auzit despre acest eveniment cât se spune şi se aude de 
obicei. Elizabeth primi curând veşti de la prietena ei şi 
corespondenţa dintre ele fu tot atât de frecventă şi de 
regulată ca întotdeauna; dar era cu neputinţă să fie şi tot 
atât de neconstrânsă. Elizabeth nu i se putu niciodată 
adresa fără să simtă că toată bucuria intimităţii lor pierise; 
şi deşi era hotărâtă să nu neglijeze să scrie, o făcea de 
dragul a ceea ce fusese, mai curând decât pentru ceea ce 
era. Aşteptă cu mare nerăbdare primele scrisori de la 


Charlotte; era tare curioasă să afle cum va vorbi despre 
căminul ei, cum îi va plăcea Lady Catherine şi cât de fericită 
va îndrăzni să afirme că este; totuşi, citind scrisorile, 
Elizabeth simţea că Charlotte se exprima, în totul, exact aşa 
cum prevăzuse ea. Scria plină de veselie, părea că este 
înconjurată de belşug şi nu menţiona nimic ce n-ar fi putut 
lăuda. Casa, mobilierul, împrejurimile, drumurile, toate 
erau pe gustul ei, iar comportarea Lady-ei Catherine cât se 
poate de prietenoasă şi îndatoritoare. Era tabloul făcut de 
domnul Collins despre Hunsford şi Rosings, adus la 
proporţii rezonabile; şi Elizabeth băgă de seamă că va 
trebui să aştepte să se ducă ea însăşi acolo ca să afle şi 
restul. 

Jane îi trimisese surorii sale câteva rânduri, ca să anunţe 
că sosiseră cu bine la Londra, şi Elizabeth spera că, atunci 
când îi va scrie din nou, va putea să-i spună ceva despre 
familia Bingley. 

Nerăbdarea cu care aşteptase această a doua scrisoare îi 
fu răsplătită aşa cum este răsplătită nerăbdarea în general: 
trecuse o săptămână de când Jane era în capitală, fără ca 
ea să fi primit ceva de la Caroline, său s-o fi văzut. Găsise 
totuşi o justificare în presupunerea că ultima ei scrisoare 
trimisă din Longbourn către prietena sa se pierduse, din 
întâmplare. 

„Mătugşa, scria Jane, se duce mâine prin partea aceea a 
oraşului şi voi profita de acest prilej pentru a face o vizită în 
strada Grosvenor”. 

Jane scrisese din nou după ce făcuse vizita şi o văzuse pe 
domnişoara Bingley. „Caroline nu mi s-a părut prea bine 
dispusă - acestea erau cuvintele ei - dar s-a bucurat când 
m-a văzut şi mi-a reproşat că nu îi dădusem nici un semn 
despre venirea mea la Londra. Am avut dreptate deci; 
ultima mea scrisoare nu-i parvenise. Am întrebat, 
bineînţeles, de fratele ei. Era bine, dar atât de prins de 
domnul Darcy, încât deabia dacă-l mai vedea. Am aflat c-o 
aşteptau pe domnişoara Darcy la masă. Aş fi vrut s-o fi 


putut vedea şi eu. Vizita mea nu a fost lungă căci Caroline şi 
doamna Hurst trebuiau să iasă. Sper să le văd în curând 
aici, la noi”. 

Elizabeth clătină din cap la această scrisoare, care o 
convinse că numai o întâmplare ar fi putut face ca domnul 
Bingley să afle că sora ei era la Londra. 

Trecuseră patru săptămâni şi Jane nici nu-l zărise măcar. 
Încerca să se convingă singură că nu-i pare rău; dar nu mai 
putea închide ochii asupra nedelicateţei domnişoarei 
Bingley. După ce o aşteptase acasă în fiecare dimineaţă, 
timp de două săptămâni, inventând în fiecare seară o nouă 
scuză pentru faptul că nu venise, musafirul îşi făcu în sfârşit 
apariţia; dar scurtimea vizitei şi, mai mult decât aceasta, 
schimbarea din atitudinea ei nu-i mai îngăduiră Janei să 
continue a se înşela. Scrisoarea trimisă surorii sale, cu 
acest prilej, e o dovadă de ceea ce simţea: 

Sunt sigură că scumpa mea Lizzy va fi incapabilă să 
triumfe asupra mea pentru a fi judecat mai bine decât mine, 
acum când recunosc că m-am înşelat complet în privinţa 
afecțiunii domnişoarei Bingley. Dar, surioară dragă, deşi 
această întâmplare dovedeşte că ai avut dreptate, nu mă 
socoti încăpăţânată când afirm, în continuare, că, luând în 
consideraţie purtarea ei în trecut, încrederea mea a fost tot 
atât de normală cât şi suspiciunea ta. Nu înţeleg deloc 
motivul pentru care dorea să se apropie de mine; dar sunt 
sigură că, dacă aceleaşi împrejurări s-ar ivi din nou, m-aş 
înşela din nou. Carolina nu mi-a întors vizita până ieri şi, 
între timp, nu am primit de la ea nici un bilet, nici un rând. 
Vizita, era foarte limpede, nu-i făcea deloc plăcere. S-a 
scuzat puţin, de formă, că nu a venit mai curând; n-a spus 
nici un cuvânt despre o eventuală revedere şi-a fost, din 
toate punctele de vedere, atât de schimbată, încât, când a 
plecat, eram ferm hotărâtă să nu mai continui această 
legătură. O compătimesc, deşi nu mă pot împiedica să n-o 
condamn. A greşit mult alegându-mă; pot să spun liniştită 
că fiecare pas pentru apropierea noastră a fost făcut întâi 


de ea. O compătimesc însă deoarece, fără îndoială, îşi dă 
seama că n-a făcut bine şi pentru că, sunt convinsă, motivul 
este numai grija pentru fratele ei. Nu este nevoie să mai 
continui să mă explic. Şi deşi ştiam că această grijă este 
neîntemeiată, dacă ea o simte totuşi, purtarea faţă de mine 
este explicabilă; şi cum, pe bună dreptate, el îi este atât de 
drag, îngrijorarea pe care o simte pentru dânsul este 
firească. Nu pot totuşi să nu mă mir că mai are încă 
asemenea temeri, căci dacă el ar fi ţinut la mine câtuşi de 
puţin, noi ar fi trebuit să ne fi văzut de mult, de mult de tot. 
Sunt sigură, din unele lucruri pe care le-a spus chiar dânsa, 
că el ştie că mă aflu în oraş şi totuşi, din felul cum vorbeşte, 
s-ar părea că doreşte să se convingă singură că fratele ei 
ţine cu adevărat la domnişoara Darcy. Nu mă pot lămuri. 
Dacă nu m-aş teme că judec cu asprime, aş fi aproape 
tentată să spun că toate astea au o mare doză de 
duplicitate. Dar voi încerca să gonesc orice gând dureros şi 
să mă gândesc numai la lucruri care mă fac fericită; 
dragostea ta şi neclintita bunătate a dragilor mei unchi şi 
mătuşă. Dă-mi veşti foarte curând. Domnişoara Bingley a 
spus ceva în sensul că el nu se va mai întoarce la 
Netherfield, că va renunţa la casă, dar fără să pară sigură. 
Am face mai bine să nu pomenim despre asta. Sunt extrem 
de bucuroasă că ai ştiri atât de plăcute de la prietenii noştri 
din Hunsford. Te rog du-te la ei cu Sir William şi Maria. 
Sunt sigură că te vei simţi foarte bine acolo. 

Scrisoarea o mâhni întrucâtva pe Elizabeth, dar la gândul 
că Jane nu se va mai lăsa înşelată, de soră cel puţin, îi 
reveni buna dispoziţie. Orice speranţă din partea fratelui 
era acum total pierdută. Nici nu mai dorea măcar o 
reînnoire a atenţiilor lui. Scădea în ochii ei, ori de câte ori 
se gândea la dânsul; şi ca o pedeapsă pentru el, ca şi pentru 
a-i face dreptate Janei, Elizabeth spera ca el să se însoare 
întradevăr curând cu sora domnului Darcy care, după 
relatările lui Wickham, îl va face să regrete din plin ceea ce 
zvârlise la o parte. 


Cam tot atunci, doamna Gardiner îi reaminti Elizabethei 
de promisiunea făcută în legătură cu acest domn şi ceru săi 
se trimită ştiri; Elizabeth avea de trimis veşti de natură a o 
mulţumi mai curând pe mătuşă decât pe ea însăşi. Vădita lui 
înclinaţie pălise; atenţiile lui luaseră sfârşit; era admiratorul 
alteia. Elizabeth avusese ochii destul de deschişi ca să vadă 
totul, dar putea privi şi scrie despre lucrul acesta fără prea 
mare suferinţă. Inima îi fusese numai uşor atinsă şi mândria 
îi era satisfăcută de convingerea că ea ar fi fost aleasa lui, 
dacă averea ar fi îngăduit-o. Dobândirea, pe neaşteptate, a 
zece mii de lire era farmecul cel mai vădit al tinerei 
domnişoare a cărei simpatie încerca s-o câştige; Elizabeth 
însă, mai puţin clarvăzătoare în acest caz decât în al 
Charlottei, nu-l ţinu de rău pentru dorinţa lui de 
independenţă. Din contră, nimic nu putea fi mai firesc; şi 
cum era în stare să presupună că pentru a renunţa la ea 
trebuise să dea o luptă cu el însuşi, fu gata să admită că era 
o măsură înţeleaptă şi bună pentru amândoi şi-i putu face 
foarte sincere urări de fericire. 

Toate acestea au fost aduse la cunoştinţa doamnei 
Gardiner şi, după ce-i povesti împrejurările, Elizabeth 
continuă astfel: 

Sunt încredinţată acum, mătuşică dragă, că nu am fost 
niciodată tare îndrăgostită, pentru că, dacă aş fi încercat 
sentimentul acesta pur şi înălţător, ar trebui acum să-i 
urăsc şi numele şi să-i doresc tot răul. Sentimentele mele, 
însă, nu sunt numai cordiale faţă de el, dar sunt şi 
imparţiale faţă de domnişoara King. Nu pot descoperi în 
mine nici cea mai mică ură, cea mai neînsemnată dorinţă de 
a crede că nu este o fată bună. Asta nu poate fi iubire. 
Prudenţa mi-a fost de folos; şi deşi ar fi pentru toate 
cunoştinţele mele un subiect cu mult mai interesant dacă aş 
fi îndrăgostită la nebunie de el, nu pot spune că regret 
relativa mea lipsă de importanţă. Faima poate fi dobândită 
uneori prea scump. Kitty şi Lydia sunt afectate mai mult 
decât mine de dezertarea lui. Nu cunosc viaţa şi nu-s 


pregătite încă pentru convingerea adânc umilitoare că 
tinerii frumoşi trebuie să aibă din ce trăi ca şi cei urâţi. 

Capitolul XXVII. 

Ianuarie şi februarie trecură pentru familia de la 
Longbourn fără alte evenimente mai importante şi, de 
altfel, fără prea multă variaţie în afară de plimbările la 
Meryton, uneori pe noroi, alteori pe frig. În martie, 
Elizabeth urma să plece la Hunsford. La început nu se 
gândise prea serios să se ducă, dar şi-a dat curând seama 
că Charlotte conta pe vizita ei şi, încet-încet, a început şi ea 
să se gândească la aceasta, cu mai mare plăcere şi cu mai 
multă certitudine. Despărțirea îi mărise dorul de a o 
revedea pe Charlotte şi îi micşorase dezgustul pentru 
domnul Collins. Proiectul însemna ceva nou şi, cum cu o 
astfel de mamă şi cu surori atât de neinteresante casa lor 
nu putea fi plăcută, o mică schimbare ar fi fost binevenită, 
chiar şi numai de dragul schimbării. Călătoria îi dădea şi 
prilejul s-o vadă în treacăt pe Jane, aşa că, pe măsură ce se 
apropia data plecării, ar fi fost foarte tristă dacă s-ar fi 
produs vreo amânare. Toate au mers însă ca pe roate şi s-au 
desfăşurat după planul făcut iniţial de Charlotte. Elizabeth 
urma să-i însoţească pe Sir William şi pe cea de a doua lui 
fiică. Proiectului i se adăugă, la timp, încă o îmbunătăţire - 
o noapte la Londra - devenind astfel cât se poate de 
perfect. 

Singura mâhnire era că-şi părăsea tatăl, care îi va simţi, 
desigur, lipsa, şi care, în clipa despărțirii, era atât de 
indispus de plecarea ei, încât o rugă să-i scrie şi aproape că 
îi promise să-i şi răspundă. 

Despărțirea de domnul Wickham a fost foarte prietenoasă; 
de partea lui chiar mai mult decât atât. Preocuparea 
prezentă nu-l putea face să uite că Elizabeth fusese prima 
care îi stârnise şi-i meritase atenţia, prima care îl ascultase 
şi-l compătimise, prima pe care o admirase; în felul în care 
îi ură drum bun, dorindu-i numai bucurii, amintindu-i de 
ceea ce trebuie să se aştepte să găsească în Lady Catherine 


de Bourgh, încredinţat fiind că părerea lui şi a ei despre 
dânsa - părerea lor despre oricine - va fi întotdeauna 
aceeaşi, se vedea o solicitudine, un interes care, simţea 
Elizabeth, o vor lega întotdeauna de el cu afecțiunea cea 
mai sinceră; se despărţi având convingerea că, însurat, sau 
holtei, va fi întotdeauna pentru ea chintesenţa amabilităţii şi 
a farmecului. 

Tovarăşii ei de drum din ziua următoare nu erau dintre cei 
care s-o facă să se gândească la el cu mai puţină plăcere. 
Sir William Lucas şi fiica sa Maria, o fată veselă, dar cu un 
cap tot atât de gol ca şi altatălui ei, nu aveau nimic de spus 
care să merite să fie auzit şi au fost ascultați cu tot atâta 
plăcere cât şi huruitul trăsurii. Pe Elizabeth o amuzau 
absurdităţile, dar pe ale lui Sir William le ştia de prea multă 
vreme. El nu-i mai putea spune nimic nou despre 
prezentarea lui la palat şi înnobilarea lui, iar amabilităţile îi 
erau răsuflate ca şi cunoştinţele. 

Era o călătorie de numai douăzeci şi patru de mile şi 
porniseră la drum atât de devreme, încât să ajungă, până la 
prânz, în strada Gracechurch. În clipa în care cupeul trase 
la uşa doamnei Gardiner, Jane aştepta la fereastra 
salonului, iar când ajunseră la intrare, era deja acolo pentru 
a le ura bun sosit; Elizabeth îi cercetă chipul şi fu 
bucuroasă văzându-i-l sănătos şi frumos ca întotdeauna. Pe 
scări, se-nşiruia o ceată de băieţi şi fetiţe pe care 
nerăbdarea s-o vadă pe verişoara lor îi scosese din salon, 
dar pe care sfiala, căci nu o mai văzuseră de un an de zile, îi 
împiedicase să coboare mai jos. Totul fu numai bucurie şi 
gentileţe. Ziua se scurse cât se poate de plăcut, dimineaţa 
cu forfotă şi cumpărături, iar seara la un teatru. 

Acolo, Elizabeth manevră în aşa fel încât să se aşeze lângă 
mătuşa ei. Primul subiect a fost sora sa şi se întristă, mai 
mult decât se miră, când auzi răspunsul la întrebările ei 
amănunțite, că deşi Jane se lupta continuu să se 
stăpânească, avea şi perioade de deprimare. Era totuşi 
cuminte să spere că acestea nu vor mai dura mult. Doamna 


Gardiner îi dete de asemeni detalii în privinţa vizitei 
domnişoarei Bingley în strada Gracechurch şi-i reproduse 
convorbirile pe care dânsa le avusese în repetate rânduri 
cu nepoata ei şi care dovedeau că Jane şi-o scosese pe 
domnişoara Bingley din inimă. 

Doamna Gardiner o tachină pe Elizabeth pentru 
dezertarea lui Wickham şi o lăudă că suportase totul atât de 
bine. 

— Dar, scumpa mea, adăugă ea, ce fel de fată este 
domnişoara King? Mi-ar părea rău să cred că amicul nostru 
este interesat. 

— Te rog, mătuşică scumpă, care este diferenţa între 
interes şi prudenţă în chestiunile matrimoniale? Unde 
sfârşeşte chibzuinţa şi unde începe zgârcenia? De Crăciun, 
te speriaseşi la gândul căsătoriei lui cu mine pentru că ar fi 
fost o imprudenţă şi acum, când încearcă să ia o fată care 
are numai zece mii de lire, vrei să-l crezi un om interesat. 

— Dacă ai vrea numai să-mi spui ce fel de fată este 
domnişoara King aş şti ce să cred. 

— E o fată foarte cumsecade, cred. Nu ştiu nimic rău 
despre ea. 

— Dar nu i-a dat nici cea mai mică atenţie până ce 
moartea bunicului n-a făcut-o moştenitoarea averii lui? 

— Nu. De ce i-ar fi dat? Dacă nu-i era îngăduit să-mi 
câştige mie inima, pentru că nu aveam bani, ce rost avea să 
facă curte unei fete de care nu-i păsa şi care era tot atât de 
săracă? 

— Pare totuşi nedelicat din partea lui că şi-a îndreptat 
atenţia către ea atât de repede după această întâmplare. 

— Un om într-o situaţie precară n-are timp pentru tot 
ceremonialul elegant pe care alţii îl pot observa. Dacă ea nu 
are nimic împotrivă, de ce am avea noi? 

— Faptul că ea nu era nimic împotrivă nu este o justificare 
pentru el. Asta dovedeşte doar că ei îi lipseşte ceva: 
judecata sau sensibilitatea. 


— Prea bine, exclamă Elizabeth, crede-i cum vrei 
dumneata. Pe el, interesat; pe ea, o zănatecă. 

— Nu, Lizzy, asta este cum nu vreau eu. Aş fi mâhnită, ştii 
bine, să am o părere rea despre un tânăr care a trăit atâta 
timp în Derbyshire. 

— Oh, dacă asta e tot, am o părere foarte proastă despre 
tinerii domni care trăiesc în Derbyshire, iar prietenii lor 
intimi, care locuiesc în Hertfordshire, nu-s mult mai buni. 
Sunt sătulă de toţi. Slavă cerului! Mâine voi pleca acolo 
unde voi găsi un bărbat care nu are nici o însuşire plăcută, 
care nu are nici maniere şi nici o minte cu care să se poată 
lăuda. Proştii sunt, până la urmă, singurii bărbaţi pe care 
merită să-i cunoşti. 

— Ai grijă, Lizzy, cuvântarea ta are un puternic iz de 
dezamăgire. 

Înainte ca sfârşitul spectacolului să le despartă, Elizabeth 
avu neaşteptata bucurie de a fi invitată să meargă 
împreună cu unchiul şi mătuşa ei într-o călătorie de 
plăcere, pe care intenționau s-o facă în vara aceea. 

— Încă nu ne-am hotărât până unde vom merge, spuse 
doamna Gardiner, poate până la Lacuri. 

Pentru Elizabeth nu putea fi proiect mai plăcut; acceptă 
invitaţia imediat şi cu mare recunoştinţă. 

— Dragă, dragă mătuşică, exclamă ea extaziată, ce 
încântare, ce fericire! Îmi dai viaţă şi puteri noi. Adio 
dezamăgire şi mânie. Ce sunt bărbaţii în comparaţie cu 
stâncile şi munţii? Ce ore de încântare vom trăi! Şi când 
vom fi înapoi, nu se va întâmpla, cum se întâmplă cu ceilalţi 
călători: să nu fie în stare să povestească ceva exact. Noi 
vom şti pe unde am fost; noi ne vom aminti ceea ce am 
văzut. Lacurile, munţii şi râurile nu se vor amesteca talmeş- 
balmeş în mintea noastră şi nici nu vom începe să ne 
certăm, când va fi vorba să descriem vreo scenă mai 
deosebită, în privinţa locului relativ unde s-a petrecut. Şi să 
avem grijă ca primele noastre explozii de entuziasm să fie 
mai puţin insuportabile decât ale majorităţii călătorilor. 


Capitolul XXVIII. 

Tot ce văzu Elizabeth a doua zi, în timpul călătoriei, i se 
păru nou şi interesant. Era în culmea bucuriei pentru că o 
văzuse pe sora ei arătând atât de bine, încât putea goni 
orice teamă pentru sănătatea ei; iar proiectul călătoriei 
înspre Nord era o nesecată sursă de bucurie. 

Când lăsară şoseaua şi apucară pe drumul către Hunsford, 
ochii tuturor începură să caute cu nerăbdare casa 
parohială, aşteptându-se ca fiecare cotitură să le-o scoată 
înainte. Gardul parcului Rosings hotărnicea drumul pe o 
latură. Elizabeth surâse, amintindu-şi de tot ce auzise 
despre cei ce locuiau acolo. 

În cele din urmă se zări şi parohia. Grădina ce cobora 
înspre drum, casa din mijloc, ţăruşii verzi şi dafinii gardului 
viu, totul şedea mărturie că se apropiau. Domnul Collins şi 
Charlotte apărură în prag; printre zâmbetele tuturor şi 
saluturile de la distanţă, trăsura opri în faţa porţii mici din 
dreptul unei alei presărate cu pietriş, care ducea până la 
intrare. Într-o clipă săriră toţi din trăsură, bucuroşi să se 
revadă. Doamna Collins le ură bun sosit, cu o vie plăcere; şi 
când Elizabeth se văzu primită cu atâta dragoste, se bucură 
cu adevărat că venise. Constată imediat că felul de a fi al 
vărului ei nu se schimbase deloc în urma căsătoriei: 
politeţea lui plină de formalism era exact ce fusese mai 
înainte; dânsul o reţinu câteva minute la poartă, ca s-o 
asculte şi să-şi satisfacă curiozitatea cu privire la întreaga 
familie. Apoi, fără să zăbovească mai mult decât era 
necesar pentru a le atrage atenţia asupra eleganţei intrării, 
fură conduşi în casă; şi cum ajunseră în salon, le ură a doua 
oară, cu un formalism ostentativ, bun venit în umila sa 
locuinţă şi repetă cuvânt cu cuvânt invitaţiile soţiei sale la o 
gustare. 

Elizabeth era pregătită să-l vadă în toată gloria şi nu se 
putu stăpâni să nu-şi închipuie că ei i se adresa mai ales, 
când le atrase atenţia asupra aspectului şi a proporţiilor 
perfecte ale camerei precum şi asupra mobilierului - de 


parcă ar fi dorit s-o facă să simtă ceea ce pierduse, atunci 
când îl refuzase. Dar deşi totul părea ordonat şi îmbietor, 
tânăra fată nu fu în stare să-l fericească cu vreun suspin de 
regret; şi o privi - cu destulă uimire - pe prietena ei care 
putea avea un aer atât de vesel lângă un astfel de tovarăş 
de viaţă. Când domnul Collins spunea ceva de care soţia lui 
s-ar fi putut - pe bună dreptate - jena, ceea ce desigur nu 
se întâmpla rar, ochii ei se îndreptau, fără voie, către 
Charlotte. O dată sau de două orii se păru că discerne pe 
chipul ei o uşoară roşeaţă, dar în general Charlotte - 
înţeleaptă - nu auzea. După ce rămaseră în cameră de 
ajuns ea să admire fiecare mobilă în parte de la bufet şi 
până la grilajul de la gura căminului, şi ca să povestească 
despre călătoria lor şi despre tot ce văzuseră la Londra, 
domnul Collins îi invită să dea o raită prin grădina care era 
mare şi frumos rânduită şi de care se ocupa el, personal. A 
lucra în grădină era una dintre cele mai respectabile 
plăceri ale sale; şi Elizabeth admiră gravitatea cu care 
vorbea Charlotte despre faptul că era atât de sănătos să 
faci mişcare, recunoscând că dânsa încuraja, cât putea, 
acest lucru. Conducându-i pe fiecare alee şi potecă, abia 
lăsându-le timpul pentru exclamaţiile de laudă pe care le 
aştepta de la ei, domnul Collins le scoase în relief fiecare 
privelişte atât de amănunţit, încât farmecul frumosului 
rămânea complet în afară. Putea enumera exact câte lanuri 
erau în fiecare direcţie şi putea spune câţi copaci erau în 
pâlcul cel mai îndepărtat. Dar dintre toate priveliştile cu 
care se putea mândri grădina sa, ţinutul sau regatul, 
niciuna nu se putea compara cu priveliştea ce se vedea 
înspre Rosings printr-o deschidere intre copacii care 
hotărniceau parcul, chiar în faţa casei sale. Era o clădire 
modernă, arătoasă, bine plasată pe o ridicătură de teren. 
Din grădină, domnul Collins i-ar fi dus să-i plimbe pe cele 
două pajişti ale sale, dar cum doamnele nu aveau pantofi 
potriviţi pentru bruma ce mai stăruia încă, se întoarseră 
acasă şi, în timp ce Sir William continua să-l însoţească, 


Charlotte arăta surorii şi prietenei sale locuinţa, extrem de 
încântată probabil că avea prilejul s-o facă fără ajutorul 
soţului. Casa era destul de mică, dar bine construită şi 
comodă; şi totul era aranjat cu o ordine şi un gust pe care 
Elizabeth le atribui în întregime Charlottei. Când domnul 
Collins putea fi uitat, plutea întradevăr peste tot o ambianţă 
foarte plăcută şi din aerul de evidenţă mulţumitoare pe 
care acest confort îl dădea Charlottei, Elizabeth presupuse 
că el trebuia să fie adeseori uitat. 

Aflase că Lady Catherine era încă acolo. Lucrul acesta fu 
din nou discutat în timpul prânzului, când domnul Collins, 
amestecându-se în vorbă, remarcă: 

— Da, domnişoară Elizabeth, duminica viitoare, la biserică, 
veţi avea cinstea de a o vedea pe Lady Catherine de Bourgh 
şi nu mai este nevoie să spun că veţi fi încântată de domnia 
sa. Este amabilitatea şi bunăvoința personificată şi nu mă 
îndoiesc că, la sfârşitul serviciului divin, veţi fi onorată cu 
oarecare atenţie din partea domniei-sale. Nu şovăi aproape 
deloc să spun că vă va include, pe dumneata şi pe cumnata 
mea Maria, în toate invitaţiile cu care ne va onora, pe 
durata rămânerii dumneavoastră aici. Purtarea sa faţă de 
draga mea Charlotte este minunată. De două ori pe 
săptămână luăm masa la Rosings şi niciodată nu ni se 
îngăduie să ne întoarcem acasă pe jos. Întotdeauna dă 
poruncă să ne conducă trăsura senioriei sale. Ar trebui să 
spun una dintre trăsurile senioriei sale, pentru că are 
câteva. 

— Lady Catherine este întradevăr o femeie foarte 
respectabilă şi cu multă judecată, adăugă Charlotte, şi o 
vecină cum nu se poate mai atentă. 

— Foarte adevărat, scumpa mea; este exact ceea ce spun 
şi eu. Este dintre acele femei pentru care nu poţi avea tot 
respectul care li se cuvine. 

Seara trecu mai ales cu discutarea veştilor din 
Hertfordshire şi cu repovestirea celor ce-şi comunicaseră 
deja prin scris; apoi, în singurătatea camerei sale, 


Elizabeth, stând să mediteze asupra gradului de mulţumire 
a Charlottei, trebui să recunoască îndemânarea cu care-şi 
conducea soţul şi calmul cu care-l suporta şi să constate că 
totul era foarte bine făcut. Se mai gândi, de asemenea, la 
felul cum se va desfăşura vizita ei, la desfăşurarea liniştită a 
ocupaţiilor lor zilnice, la amestecul supărător al domnului 
Collins şi la amuzamentele datorite relaţiilor lor cu Rosings. 
Via ei închipuire stabili repede totul. 

A doua zi, cam pe la amiază, pe când se pregătea în 
camera ei pentru o plimbare, se iscă deodată, de jos, o 
zarvă de parcă luase casa foc şi, după ce ascultă o clipă, 
auzi pe cineva gonind în mare grabă pe scări şi strigând-o 
cu glas tare. Deschise uşa şi o văzu pe Maria care, cu 
respiraţia tăiată de tulburare, striga de pe odihna scării: 

— Oh, Eliza dragă, te rog grăbeşte-te şi vino în sufragerie; 
de acolo se vede ceva extraordinar! Nu-ţi spun ce. 
Grăbeşte-te şi coboară chiar acum. 

Zadarnice fură întrebările ei; Maria nu voi să-i mai spună 
nimic, aşa că fugiră amândouă în sufrageria care dădea 
înspre drum ca să vadă minunea: două doamne într-un 
faeton scund, care oprise la poarta grădinii. 

— Şi asta e tot? strigă Elizabeth. M-am aşteptat - cel puţin 
- să fi intrat porcii în grădină şi nu e nimic altceva în afară 
de Lady Catherine şi fiica ei! 

— Auzi vorbă! Draga mea, spuse Maria, revoltată de 
greşeala ei, nu este Lady Catherine. Doamna în vârstă este 
doamna Jenkinson care locuieşte cu ele; cealaltă este 
domnişoara de Bourgh. Uită-te numai la ea. E doaro 
bucăţică de om. Cine s-ar fi gândit că poate fi atât de slabă 
şi de mică? 

— Este îngrozitor de prost crescută s-o ţină pe Charlotte 
afară, pe vântul ăsta. De ce nu intră în casă? 

— Oh! Charlotte spune că n-o face mai niciodată. Când 
domnişoara de Bourgh intră, este unul dintre cele mai mari 
favoruri. 


— Îmi place cum arată, spuse Elizabeth, fulgerată de alte 
gânduri. Are un aer bolnăvicios şi îmbufnat. Da, e tocmai ce 
îi trebuie. O să fie o nevastă foarte potrivită pentru el. 

Domnul Collins şi Charlotte, ambii la poartă, şedeau de 
vorbă cu doamnele, iar Sir William, spre marele haz al 
Elizabethei, rămăsese în pragul uşii, într-o gravă 
contemplare a măreției din faţa lui, înclinându-se mereu, ori 
de câte ori domnişoara de Bourgh se uita în direcţia aceea. 

În cele din urmă, nu mai avură ce-şi spune; doamnele 
mânară mai departe şi ceilalţi se întoarseră în casă. Nici nu 
dădu bine cu ochii de cele două fete, că domnul Collins se şi 
porni să le felicite pentru marele lor noroc, pe care li-l 
lămuri Charlotte, aducându-le la cunoştinţă că fuseseră 
invitaţi cu toţii să ia masa la Rosings, a doua zi. 

Capitolul XXIX. 

Ca urmare a acestei invitaţii, triumful domnului Collins nu 
mai avu margini. Putinţa de-a face paradă, faţă de musafirii 
săi uimiţi, de grandoarea protectoarei sale şi de a le atrage 
atenţia asupra amabilităţii acesteia faţă de el şi de soţia lui 
era tot ce-şi dorise mai mult; iar prilejul ce i se oferea atât 
de curând era o astfel de dovadă de bunăvoință din partea 
Lady-ei Catherine, încât nu găsea destule cuvinte de 
admiraţie. 

— Vă mărturisesc, spuse el, că nu m-ar fi surprins deloc 
dacă senioria-sa ne-ar fi poftit pentru duminică să bem o 
ceaşcă de ceai şi să petrecem seara la Rosings. 
Cunoscându-i amabilitatea, m-am cam aşteptat la aşa ceva. 
Dar cine ar fi putut prevedea o atenţie ca aceasta? Cine şi- 
ar fi putut închipui că o să fim invitaţi să luăm chiar masa 
acolo (şi încă o invitaţie în care să fim cuprinşi cu toţii) atât 
de curând după sosirea dumneavoastră. 

— Eu sunt cel mai puţin surprins de cele petrecute, replică 
Sir William, date fiind cunoştinţele pe care poziţia mea în 
lume mi-a îngăduit să le dobândesc cu privire ia manierele 
celor cu adevărat mari. La curte, asemenea exemple de 
frumoasă creştere nu sunt deloc neobişnuite. 


Aproape toată ziua aceea şi dimineaţa următoare nu se 
mai vorbi despre altceva decât despre vizita la Rosings; 
Domnul Collins îi instrui cu grijă asupra a ceea ce trebuiau 
să se aştepte, pentru ca aspectul unor astfel de încăperi, 
sau numărul servitorilor, sau prânzul atât de fastuos să nu-i 
copleşească de tot. 

Când doamnele plecară să se îmbrace, el îi spuse 
Elizabethei: 

— Să nu te simţi prost, scumpă verişoară, din cauza 
toaletei. Lady Catherine este departe de a pretinde de la 
noi eleganța aceea în îmbrăcăminte care i se potriveşte 
domniei-sale şi fiicei ei. Te-aş sfătui numai să-ţi pui cea mai 
bună dintre rochiile dumitale; nu e cazul de mai mult decât 
atât. Lady Catherine nu va gândi mai rău despre dumneata 
pentru că vei fi îmbrăcată simplu. Domniei-sale îi place să 
se păstreze deosebirea de rang. 

În timp ce se schimbau, veni de două-trei ori la uşile 
camerelor lor, recomandându-le să se grăbească, deoarece 
Lady Catherine se enerva grozav dacă trebuia să aştepte 
peste ora ei de prânz. Relatările atât de fantastice despre 
senioria sa şi despre felul ei de viaţă o speriaseră rău pe 
Maria Lucas, care fusese prea puţin obişnuită să iasă în 
lume şi care-şi aştepta prezentarea la Rosings cu tot atâtea 
temeri câte avusese şi tatăl ei când fusese prezentat la 
palatul Saint James. 

Cum vremea era frumoasă, făcură o plăcută plimbare de 
aproximativ o jumătate de milă, străbătând parcul. Fiecare 
parc are frumuseţea şi priveliştile lui; şi Elizabeth văzu 
multe în acel parc de care să fie încântată, cu toate că nu 
putu cădea în extaz, atât cât se aşteptase domnul Collins s-o 
facă, în faţa peisajului, şi fu doar prea puţin impresionată de 
numărul ferestrelor de la faţada casei şi de preţul plătit la 
origine, pentru toate acele geamuri, de către Sir Lewis de 
Bourgh. 

În timp ce urcau treptele spre hol, spaima Mariei creştea 
cu fiecare pas şi chiar Sir William nu părea prea calm. 


Elizabeth nu-şi pierdu cumpătul. Nu auzise despre Lady 
Catherine nimic care s-o facă impresionantă pentru cine 
ştie ce haruri nemaipomenite sau virtuţi miraculoase, iar 
cât priveşte grandoarea banilor şi a rangului, ea se credea 
în stare să le privească fără a se tulbura. 

Din holul de la intrare, unde domnul Collins le atrase 
atenţia, cu un aer transportat, asupra proporţiilor frumoase 
şi a ornamentelor desăvârşite, ei urmară servitorii, trecând 
printr-o antecameră, până în încăperea unde se aflau Lady 
Catherine, fiica domniei sale şi doamna Jenkinson. Senioria 
sa se ridică, plină de o mare bunăvoință, pentru a-i primi; 
iar doamna Collins, care stabilise cu soţul său ca 
formalitatea prezentării să-i revină ei, făcu acest lucru într- 
un mod potrivit, fără niciuna dintre acele scuze şi mulţumiri 
pe care el le-ar fi crezut necesare. 

În ciuda faptului că fusese la Palat, Sir William fu atât de 
uluit de măreţia din jur încât avu numai atât curaj cât să 
facă o adâncă plecăciune şi să se aşeze, fără să spună un 
cuvânt; fiica sa, pierită de spaimă, şedea pe marginea 
scaunului, neştiind încotro să-şi îndrepte privirile. 
Elizabeth, simțindu-se la înălţimea situaţiei, putu observa 
cu sânge rece pe cele trei doamne din faţa ei. Lady 
Catherine era o femeie înaltă, masivă, cu trăsături puternic 
conturate, care poate să fi fost cândva frumoase. Nu avea 
un aer îngăduitor şi felul în care îi primise nu fusese de 
natură să-i facă pe musafiri să-şi uite inferioritatea 
rangului. Nu tăcerea o făcea impresionantă, ci orice spunea 
- totul fiind rostit pe un ton atât de autoritar, încât accentua 
importanţa ce-şi acorda; Elizabeth îşi aminti imediat de 
domnul Wickham şi, din toate câte le observase în ziua 
aceea, îşi dădu seama că Lady Catherine era întocmai cum 
o descrisese dânsul. 

După ce o examină pe mamă, pe chipul şi în comportarea 
căreia descoperi îndată o oarecare asemănare cu domnul 
Darcy, îşi întoarse ochii înspre fiică şi rămase şi ea uimită, la 
fel ca şi Maria, de cât de slabă şi de firavă era. Nu exista 


nici o asemănare, nici între chipurile, nici între siluetele 
celor două doamne. Domnişoara de Bourgh era palidă şi 
bolnăvicioasă; trăsăturile ei, deşi nu urâte, erau şterse; 
dânsa vorbi foarte puţin, exceptând ceea ce-i spunea cu 
glas scăzut doamnei Jenkinson, care nu avea nimic deosebit 
în înfăţişare şi care era tot timpul ocupată să asculte cele ce 
i se şopteau şi să aşeze un paravan în direcţia potrivită 
pentru a-i proteja ochii. 

După ce şezură câteva minute, fură trimişi cu toţii la una 
dintre ferestre ca să admire priveliştea - domnul Collins 
însoţindu-i cu scopul de a le releva frumuseţile acesteia şi 
Lady Catherine informându-i, binevoitoare, că merita cu 
mult mai mult să fie privită vara. 

Masa a fost cum nu se poate mai desăvârşită şi se aflau 
acolo toţi servitorii şi toată argintăria pe care le-o 
promisese domnul Collins; acesta, după cum prevăzuse, se 
aşezase în capul mesei - la dorinţa senioriei sale - şi arăta 
ca şi când ar fi simţit că viaţa n-ar fi putut oferi ceva mai 
grandios. Tăie carnea, mâncă şi elogie cu un entuziasm plin 
de încântare; şi fiecare fel fu lăudat mai întâi de dânsul şi 
apoi de Sir William, care-şi revenise îndeajuns ca să fie 
ecoul a tot ceea ce spunea ginerele său, într-un mod pe 
care Elizabeth se miră că Lady Catherine îl putea suporta. 
Dar Lady Catherine părea mulţumită de excesiva lor 
admiraţie şi împărțea zâmbete pline de bunăvoință, mai cu 
seamă când vreun fel de bucate se dovedea a fi noutate 
pentru ei. Comesenii nu prea făcură multă conversaţie. 
Elizabeth era dispusă să vorbească ori de câte ori i se ivea 
un prilej, dar se afla aşezată între Charlotte şi domnişoara 
de Bourgh; prima era numai urechi, ascultând-o pe Lady 
Catherine, iar cea de a doua nu-i adresă un cuvânt, cât ţinu 
prânzul. Doamna Jenkinson se ocupa, în special, de micuța 
domnişoară de Bourgh, supraveghind puţinul ce-l mânca, 
insistând pe lângă dânsa să încerce vreun alt fel de bucate, 
plină de temeri să nu se simtă rău. Maria gândea că nici nu 


putea fi vorba să deschidă gura, iar domnii nu făcură 
altceva decât să mănânce şi să laude. 

Când doamnele se reîntoarseră în salon, nu prea avură ce 
face în afară de a o asculta pe Lady Catherine cuvântând, 
ceea ce dânsa făcu fără încetare, până ce fu servită 
cafeaua, exprimându-şi părerea în fiecare chestiune, într-un 
mod atât de categoric, încât dovedea că nu era deloc 
obişnuită să-şi vadă opiniile controversate. Se informă 
indiscret şi amănunţit despre treburile casnice ale 
Charlottei, dându-i o mulţime de sfaturi cum să le 
soluţioneze pe toate; îi spuse cum trebuia rânduit fiecare 
lucru într-o familie atât de mică şi-i dădu instrucţiuni pentru 
îngrijirea vacilor şi a păsărilor din curte. Elizabeth 
descoperi că nimic nu era prea neînsemnat pentru 
preocupările înaltei doamne, dacă constituia un prilej 
pentru a dicta celorlalţi. Când se mai oprea din vorbăria 
adresată doamnei Collins, punea tot felul de întrebări 
Mariei şi Elizabethei, şi mai ales acesteia din urmă, despre 
familia căreia ştia prea puţin - menţionându-i doamnei 
Collins că era o fată drăguță şi foarte manierată. O întrebă 
în diferite rânduri câte surori avea, dacă erau mai mari sau 
mai mici decât ea, dacă era vorba ca vreuna dintre ele să se 
mărite, dacă erau frumoase, unde fuseseră educate, ce fel 
de trăsură avea tatăl lor şi care era numele de domnişoară 
al mamei sale. Elizabeth simţi toată impertinenţa acestor 
întrebări, dar răspunse cu foarte multă stăpânire de sine. 
Apoi Lady Catherine remarcă: 

— Moşia tatălui dumitale este testată domnului Collins, nu- 
i aşa? Şi, întorcându-se către Charlotte: Mă bucur pentru 
dumneata; dar altfel nu văd rostul testării moşiilor în 
detrimentul urmaşilor în linie feminină. În familia lui Sir 
Lewis de Bourgh nu s-a găsit că era necesar acest lucru. 
Cânţi din gură şi la pian, domnişoară Bennet? 

— Puțin. 

— Oh! Atunci, într-una din zile, vom fi fericiţi să te 
ascultăm. Pianul nostru este extraordinar, probabil 


superior... trebuie să-l încerci într-o zi. Surorile dumitale 
cântă? 

— Una dintre ele. 

— De ce nu aţi învăţat toate? Trebuia să fi învăţat cu 
toatele. Domnişoarele Webb cântă toate; şi tatăl lor nu are 
un venit atât de bun ca tatăl dumitale. Pictezi? 

— Nu, deloc. 

— Cum, niciuna dintre dumneavoastră? 

— Niciuna. 

— Foarte ciudat. Dar presupun că nu aţi avut nici prilejul. 
Mama ar fi trebuit să vă aducă în fiecare primăvară la 
Londra pentru profesori. 

— Mama nu ar fi avut nimic împotrivă, dar tata nu poate 
suferi Londra. 

— Nu mai aveţi guvernantă? 

— Nu am avut niciodată guvernantă. 

— Niciodată guvernantă! Cum a fost cu putinţă? Cinci fete, 
crescute acasă, fără guvernantă! N-am mai auzit de aşa 
ceva. Mama dumitale trebuie să fi fost o adevărată sclavă în 
slujba educării dumneavoastră. 

Elizabeth îşi stăpâni cu greu surâsul în timp ce o asigura 
că nu fusese aşa. 

— Atunci cine v-a învăţat? Cine s-a îngrijit de 
dumneavoastră? Fără guvernantă, sigur că aţi fost 
neglijate. 

— Prin comparaţie cu unele familii, cred că da; dar acelora 
dintre noi, cărora le-a plăcut să înveţe, nu le-au lipsit 
mijloacele. Am fost întotdeauna îndemnate să citim şi am 
avut toţi profesorii de care a fost nevoie. Acelea cărora le-a 
plăcut să lenevească, au putut-o desigur face. 

— Da, fără îndoială, dar o guvernantă împiedică tocmai 
lucrul acesta; dacă aş fi cunoscut-o pe mama 
dumneavoastră aş fi sfătuit-o, cu toată energia, să angajeze 
una. Am spus întotdeauna că în educaţie nu se poate face 
nimic fără o învăţătură solidă şi sistematică pe care nimeni, 
în afară de o guvernantă, nu o poate da. E minunat câte 


familii au fost ajutate în direcţia asta prin intermediul meu. 
Sunt totdeauna fericită să ajut unei tinere să se plaseze 
bine. Patru nepoate ale doamnei Jenkinson au o situaţie 
splendidă datorită mie; şi nu-s decât câteva zile de când am 
recomandat o altă tânără de care mi s-ar vorbit numai 
întâmplător, iar familia aceea este absolut încântată de ea. 
Doamnă Collins, ţi -am spus că Lady Mettcalftf a venit ieri să- 
mi mulţumească? Găseşte că domnişoara Pope este o 
comoară „Lady Catherine, mi-a spus ea, mi-aţi dăruit o 
comoară”. Dintre surorile dumneavoastră mai mici, a fost 
vreuna scoasă în lume, domnişoară Bennet? 

— Da, doamnă, toate. 

— Toate! Vai de mine! 'Toate cinci deodată? Foarte ciudat! 
Şi dumneata nu eşti decât a doua! Cele mai mici, scoase în 
lume înainte ca acelea mai mari să se fi măritat. Surorile 
dumitale mai mici trebuie să fie foarte tinere. 

— Da, cea mai mică nu a împlinit şaisprezece ani. Poate că 
ea este prea tânără pentru a ieşi mult în lume. Da, 
întradevăr, doamnă, cred că ar fi o cruzime faţă de surorile 
mai mici să nu se poată bucura şi ele de distracţii şi 
societate, numai pentru că surorile mai mari n-ar avea 
mijloace sau dorinţa să se mărite tinere. Ultima născută are 
tot atâta drept la bucuriile tinereţii ca şi prima. Şi să fii 
ţinută acasă pentru un astfel de motiv! Cred că asta nu prea 
ar încuraja dragostea între surori şi delicateţea sufletească. 

— Pe cinstea mea, exclamă Lady Catherine, îţi spui 
cuvântul foarte hotărât pentru o fată atât de tânără. Mă 
TOg, ce vârstă ai? 

— Cu trei surori mai mici, fete mari deja, replică Elizabeth 
zâmbind, senioria voastră se poate cu greu aştepta s-o 
mărturisesc. 

Lady Catherine păru foarte uimită că nu i se dăduse un 
răspuns direct; şi Elizabeth bănui că era prima făptură care 
îndrăznise vreodată să nu ia în seamă atâta demnă 
impertinenţă. 


— Nu poţi avea mai mult de douăzeci de ani, sunt sigură; 
nu e nevoie, deci, să-ţi ascunzi vârsta. 

— Nu am împlinit încă douăzeci şi unu. 

După ce veniră şi domnii în salon şi după ce se servi ceaiul, 
se întinseră mesele de joc. Lady Catherine, Sir William, 
domnul şi doamna Collins se aşezară pentru o partidă de 
cadril şi cum domnişoara de Bourgh voia să joace un 
cassino cele două fete avură cinstea ca, împreună cu 
doamna Jenkinson, să-i completeze partida. Masa lor fu 
stupidă la superlativ. Aproape că nu se rosti o silabă care nu 
avea legătură cu jocul, afară doar de temerile exprimate de 
doamna Jenkinson să nu-i fie domnişoarei de Bourgh prea 
cald sau prea frig şi să nu aibă prea multă sau prea puţină 
lumină. La cealaltă masă fu mult mai multă animaţie. Lady 
Catherine vorbea fără întrerupere, arătându-le celorlalţi 
trei greşelile sau povestind vreo întâmplare despre dânsa. 
Domnul Collins era ocupat cu aprobarea a tot ceea ce 
spunea senioria sa, mulţumindu-i pentru fiecare fisă 
câştigată şi scuzându-se când credea că luase prea multe. 
Sir William nu spunea mare lucru. Îşi înmagazina în 
memorie povestiri şi nume nobile. 

Când Lady Catherine şi fiica sa se saturară de cărţi, s-a 
spart jocul; doamnei Collins i se oferi trăsura; aceasta fu 
acceptată cu recunoştinţă şi se dădu porunca să tragă 
imediat la scară. Se strânseră apoi în jurul focului ca s-o 
audă pe Lady Catherine hotărând cum va fi vremea a doua 
zi. Fură smulşi de la acest colocviu de sosirea trăsurii şi, cu 
multe mulţumiri din partea domnului Collins şi tot atâtea 
plecăciuni ale lui Sir William, plecară. Cum porni trăsura, 
vărul îi ceru Elizabethei să-şi dea părerea asupra tot ceea 
ce văzuse la Rosings şi, de dragul Charlottei, părerea 
exprimată fu mai favorabilă decât era în realitate. Dar 
laudele ei - deşi o costau un efort - nu putură în nici un caz 
să-l mulţumească pe domnul Collins care se simţi, foarte 
curând, dator să ia asupra lui sarcina de a o elogia pe 
senioria sa. 


Capitolul XXX. 

Sir William stătu la Hunsford numai o săptămână, dar 
vizita fu suficient de lungă ca să se încredinţeze că fiica sa 
se instalase extrem de confortabil şi că avea parte de un soţ 
şi de vecini cum nu întâlneai prea des. Cât timp stătu acolo, 
domnul Collins îi închină dimineţile, conducându-l cu 
cabrioleta ca să-i arate ţinutul; dar când dânsul plecă, 
întreaga familie îşi reluă vechile obiceiuri. Elizabeth fu 
fericită că schimbarea aceasta nu le obliga să stea mai mult 
împreună cu vărul ei, căci acesta îşi petrecea cea mai mare 
parte a timpului dintre micul dejun şi prânz ori în grădină, 
ori scriind şi citind, ori privind pe fereastra camerei lui de 
lucru care dădea spre drum. Camera unde stăteau 
doamnele era spre spatele casei. La început, Elizabeth se 
cam mirase că Charlotte nu prefera sufrageria mică pentru 
a-şi petrece timpul acolo; era o cameră mai bine 
proporţionată şi cu un aspect plăcut. Dar îşi dădu curând 
seama că prietena ei avea un motiv bine întemeiat, căci 
domnul Collins ar fi petrecut mult mai puţin timp la el în 
cameră, dacă ele ar fi stat într-o odaie tot atât de plăcută; şi 
a apreciat-o pe Charlotte pentru acest aranjament. 

Din salon, ele nu puteau vedea nimic înspre drum şi îi erau 
îndatorate domnului Collins pentru că le informa despre 
trăsurile care treceau şi, mai ales, de câte ori trecea în 
faeton domnişoara de Bourgh - ceea ce nu omitea niciodată 
să vină să le spună, deşi întâmplarea avea loc aproape 
zilnic. Adeseori dânsa se oprea la parohie şi stătea câteva 
minute de vorbă cu Charlotte, dar cu greu putea fi vreodată 
convinsă să coboare. 

Erau foarte puţine zilele în care domnul Collins să nu se 
ducă la Rosings şi nu multe acelea în care soţia sa să nu 
considere că era necesar să meargă şi ea; şi, până când 
Elizabethei nu-i trecu prin minte că, datorită Lady-ei 
Catherine s-ar mai putea ivi şi alte venituri parohiale de 
care să se dispună, nu putu înţelege de ce îi sacrificau 
atâtea ore. Din când în când, erau onoraţi cu câte o vizită 


din partea senioriei sale, căreia nimic din cele ce se 
petreceau în salon, în timpul acestor vizite, nu-i scăpa 
neobservat. Le controla ocupațiile, se uita la lucrul lor de 
mână şi le sfătuia să-l facă altfel; găsea greşeli în 
aranjamentul mobilelor sau descoperea neglijenţe la fata de 
serviciu şi, dacă accepta vreo gustare, părea s-o facă numai 
ca să remarce că în familia doamnei Collins se făcea risipă 
de carne. 

Elizabeth băgă repede de seamă că, deşi această înaltă 
doamnă nu făcea parte din comitetul de împăciuire al 
ținutului, era un aprig judecător în parohia ei, ale cărei 
treburi - chiar şi cele mai neînsemnate - îi erau aduse la 
cunoştinţă de către domnul Collins; şi ori de câte ori 
localnicii aveau poftă de ceartă, erau nemulţumiţi sau prea 
săraci, dânsa se deplasa imediat în sat ca să le aranjeze 
neînțelegerile, să-i oblige să-şi înghită nemulţumirile şi să-i 
mustre până ce-i făcea să se simtă împăcaţi şi îmbelşugaţi. 

Distracţia prânzurilor de la Rosings se repetă cam de două 
ori pe săptămână şi, în afară de faptul că lipsea Sir William 
şi că seara nu se forma decât o singură masă de joc, fiecare 
dintre aceste petreceri a fost copia fidelă a primei. Nu prea 
mai avură alte invitaţii, deoarece nivelul de viaţă al celor 
din jurul lor era, în general, peste posibilităţile familiei 
Collins. Aceasta nu a fost totuşi deloc rău pentru Elizabeth 
şi, în totul, îşi petrecu timpul în mod destul de agreabil. Avu 
ore de plăcută conversaţie cu Charlotte şi, vremea fiind atât 
de frumoasă pentru acel anotimp al anului, profită să iasă 
de multe ori în aer liber. Plimbarea preferată, pe care o 
făcea adesea în timp ce toţi ceilalţi erau în vizită la Lady 
Catherine, era de-a lungul unui crâng care mărginea o 
latură a parcului, unde se găsea o plăcută cărare umbroasă 
pe care nimeni, în afară de ea, nu părea s-o preţuiască şi 
unde simţea că n-o poate atinge curiozitatea Lady-ei 
Catherine. Primele două săptămâni ale vizitei se scurseră 
repede, în felul acesta liniştit. Se apropia Paştele, şi 
săptămâna dinaintea Paştelui urma să aducă familiei de la 


Rosings un adaus care, pentru un cerc atât de restrâns, 
avea mare însemnătate. Curând după sosirea ei, Elizabeth 
auzise că în câteva săptămâni era aşteptată sosirea 
domnului Darcy; şi deşi printre cunoştinţele ei erau puţine 
acelea pe care să nu i le fi preferat, venirea lui însemna un 
element relativ nou pentru petrecerile lor la Rosings, şi-şi 
spunea că va avea poate prilejul să se amuze văzând, din 
purtarea acestuia faţă de verişoara căreia îi fusese evident 
destinat de către Lady Catherine, cât de zadarnice erau 
proiectele domnişoarei Bingley în privinţa lui; senioria sa 
vorbea despre sosirea nepotului cu cea mai mare 
mulţumire şi de dânsul personal cu cea mai mare admiraţie 
şi păru aproape furioasă când află că el se întâlnise adesea 
cu domnişoara Lucas şi cu Elizabeth. 

Venirea lui fu imediat aflată la parohie, pentru că domnul 
Collins se plimbase toată dimineaţa, supraveghind intrările 
ce dădeau în Hundsford Lane, pentru a se asigura din 
primul moment că sosise; şi după ce-i făcu o plecăciune, în 
timp ce trăsura intra în parc, zori înapoi spre casă, cu 
vestea cea mare. A doua zi dimineaţă se grăbi să se ducă la 
Rosings ca să-şi prezinte respectele. Găsi acolo doi nepoți 
de-ai Lady-ei Catherine, îndreptăţiţi să le primească; 
domnul Darcy venise împreună cu un domn colonel 
Fitzwilliam, fiul mai mic al unchiului său, lordul - şi, spre 
marea uimire a tuturor, domnul Collins fu însoţit la 
întoarcerea acasă de cei doi domni. Charlotte îi văzuse din 
camera soţului său trecând drumul şi dădu repede fuga să 
le spună fetelor la ce onoare se puteau aştepta, adăugând: 

— 'Ţie trebuie să-ţi mulţumesc, Eliza, pentru această 
dovada de amabilitate. Domnul Darcy n-ar fi venit altfel, 
atât de curând, să-mi prezinte omagii. 

Elizabeth nici nu avu bine timpul să respingă acest 
compliment că se şi auzi clopoţelul de la uşă anunţându-le 
sosirea şi, după câteva minute, cei trei domni intrară în 
cameră. Colonelul Fitzwilliam, care intră primul, avea 
aproximativ treizeci de ani, nu era un bărbat frumos, dar ca 


înfăţişare şi ţinută era incontestabil un adevărat gentleman. 
Domnul Darcy arăta la fel ca la Hertfordshire; îşi prezentă, 
cu obişnuita-i rezervă, omagiile: doamnei Collins şi, oricare 
ar fi fost sentimentele ce le avea pentru prietena acesteia, 
păru în faţa ei foarte stăpân pe sine. Elizabeth îi făcu numai 
o reverență, fără să spună un cuvânt. 

Colonelul Fitzwilliam începu îndată o conversaţie, cu 
promptitudinea şi uşurinţa unui om cu educaţie, vorbind 
foarte degajat; vărul său însă, după ce-i adresă doamnei 
Collins o remarcă fără importanţă în legătură cu locuinţa şi 
grădina, stătu un timp fără să vorbească cu nimeni. În cele 
din urmă, totuşi, îşi aduse aminte de politeţe atât cât s-o 
întrebe pe Elizabeth de sănătatea familiei sale. Ea îi 
răspunse cum se cuvenea şi, după o pauză de o clipă, 
adăugă: 

— Sora mea mai mare se află de trei luni la Londra. Nu vi 
s-a întâmplat s-o întâlniți acolo? 

Era absolut sigură că nu o întâlnise deloc, dar dorea să 
vadă dacă nu va lăsa să-i scape ceva din cele ce se 
întâmplaseră între familia Bingley şi Jane; şi i se păru că 
avea un aer puţin încurcat când îi răspunse că nu avusese 
norocul s-o întâlnească pe domnişoara Bennet. Lăsară 
subiectul să cadă şi domnii plecară curând după aceasta. 

Capitolul XXXI. 

Manierele domnului colonel Fitzwilliam au fost mult 
admirate la parohie şi toate doamnele au simţit că prezenţa 
lui va contribui enorm ca vizitele la Rosings să devină foarte 
plăcute. Trecură totuşi câteva zile până să primească o altă 
invitaţie căci, atâta vreme cât se aflau oaspeţi acolo, ei nu 
mai erau prea necesari; şi numai în ziua Paştelui, aproape 
la o săptămână după sosirea domnilor, fură onoraţi cu o 
asemenea atenţie şi atunci fură invitaţi, abia în momentul 
plecării de la biserică, să poftească pe seară la Rosings. În 
timpul ultimei săptămâni aproape că nu le mai văzuse nici 
pe Lady Catherine, nici pe fiica ei. Între timp colonelul 


Fitzwilliam trecuse, şi nu numai o dată, pe la parohie, dar 
pe domnul Darcy nu-l văzuseră decât la biserică. 

Invitaţia a fost desigur acceptată şi la ora potrivită îşi 
făcură apariţia în salonul Lady-ei Catherine. Senioria sa îi 
primi cu politeţe, dar era limpede că societatea lor nu-i mai 
era deloc atât de plăcută ca atunci când nu o putea avea pe 
a altora, şi de fapt se ocupă aproape exclusiv de nepoţii săi, 
vorbind cu ei, în special cu Darcy, mult mai mult decât cu 
oricare altă persoană din salon. 

Colonelul Fitzwilliam păru cu adevărat bucuros să-i vadă: 
la Rosings orice variaţie însemna pentru dânsul o 
binevenită uşurare şi, în plus, îl interesa foarte mult 
drăgălaşa prietenă a doamnei Collins. Se aşeză acum lângă 
dânsa şi îi vorbea atât de frumos despre Kent şi 
Hertfordshire, despre plăcerea de a călători şi cea de a sta 
acasă, despre cărţi noi şi muzică, încât Elizabeth nu 
avusese niciodată în salonul acela o conversaţie nici pe 
jumătate atât de agreabilă; vorbeau cu atâta bună 
dispoziţie şi vioiciune, încât atraseră în aceeaşi măsură 
atenţia Lady-ei Catherine şi a domnului Darcy. Curând ochii 
lui se îndreptară de repetate ori către ei, cu o căutătură 
plină de curiozitate; şi, după puţin timp, se văzu limpede că 
şi senioria sa îi împărtăşea sentimentul, căci strigă fără nici 
o şovăială: 

— Ce spui acolo, Fitzwilliam? Despre ce vorbeşti? Ce tot îi 
spui domnişoarei Bennet? Vreau să aud despre ce este 
vorba. 

— Discutam despre muzică, doamnă, răspunse el când nu 
mai fu cu putinţă să evite un răspuns. 

— Despre muzică! Atunci, vă rog vorbiţi mai tare. Dintre 
toate subiectele, acesta mă încântă. Trebuie să iau şi eu 
parte la conversaţie dacă vorbiţi despre muzică. În Anglia 
există, presupun, puţini oameni cărora muzica să le facă o 
mai mare plăcere decât mie, sau care să fie înzestrați de la 
natură cu mai mult bun gust. Dacă aş fi învăţat vreodată, aş 
fi fost o mare maestră. Şi la fel ar fi fost Anne dacă 


sănătatea i-ar fi îngăduit să studieze. Sunt încredinţată că 
ar fi fost o minunată executantă. Ce progrese face 
Georgiana, Darcy? 

Domnul Darcy avu cuvinte de afectuoasă laudă pentru 
măiestria surorii sale. 

— Sunt foarte bucuroasă să aud asemenea lucruri despre 
ea, zise Lady Catherine, şi te rog spune-i din partea mea că 
nu se poate aştepta să se desăvârşească dacă nu exersează 
mult de tot. 

— Vă asigur, doamnă, răspunse el, că nu are nevoie de un 
astfel de sfat. Exersează cu perseverenţă. 

— Cu atât mai bine. Nu este niciodată prea mult şi data 
viitoare când îi voi scrie îi voi atrage atenţia să nu neglijeze 
acest lucru, sub nici un motiv. Eu spun mereu tinerelor 
domnişoare că nu se poate dobândi perfecțiunea în muzică 
fără a exersa cu perseverenţă. l-am spus de câteva ori 
domnişoarei Bennet că nu va cânta niciodată cu adevărat 
bine dacă nu exersează mai mult şi, cum doamna Collins nu 
are pian, este foarte binevenită, aşa cum i-am spus-o 
adesea, să poftească la Rosings în fiecare zi şi să cânte la 
pianul din camera doamnei Jenkinson. Nu va deranja pe 
nimeni - înţelegi - în partea aceea a casei. 

Domnul Darcy se simţi uşor jenat din cauza proastei 
creşteri a mătuşii lui şi nu mai răspunse nimic. 

După ce luară cafeaua, colonelul Fitzwilliam îi reaminti 
Elizabethei că îi promisese să cânte, şi ea se aşeză imediat 
la pian. Colonelul îşi trase un scaun alături. Lady Catherine 
ascultă jumătate dintr-un cântec şi apoi continuă 
convorbirea cu celălalt nepot al ei până ce acesta plecă de 
lângă dânsa şi, îndreptându-se, cu siguranţa lui obişnuită 
înspre pian, se aşeză aşa încât să aibă în întregime sub ochi 
chipul frumoasei cântărețe. Elizabeth îl observase şi, la 
prima pauză potrivită, se întoarse cu un zâmbet maliţios 
către el şi-i spune: 

— Vreţi să mă intimidaţi, domnule Darcy, venind atât de 
solemn să mă ascultați. Dar nu mă voi tulbura, deşi sora 


dumneavoastră cântă întradevăr atât de bine. Există în 
mine o încăpățânare ce nu-mi îngăduie să mă las intimidată 
când o vor alţii. Curajul meu creşte întotdeauna ori de câte 
ori cineva încearcă să mă intimideze. 

— Nu vă voi spune că vă înşelaţi, răspunde Darcy, pentru 
că nu puteţi crede cu adevărat că aş avea cea mai mică 
intenţie să vă tulbur; am plăcerea să vă cunosc de un timp 
destul de lung ca să ştiu că găsiţi o mare bucurie în a 
mărturisi ocazional opinii pe care de fapt nu le aveţi. 

Elizabeth râse din toată inima de portretul pe care i-l făcu 
şi-i spuse colonelului Fitzwilliam: 

— Vărul dumneavoastră mă va prezenta într-o frumoasă 
lumină şi vă va învăţa să nu credeţi un cuvânt din ce spun. 
Am un mare ghinion să dau peste cineva care este în stare 
să dezvăluie adevărata-mi fire într-un colţ de lume unde 
speram să trec drept o persoană cu oarecare calităţi. 
Domnule Darcy, e întradevăr cu totul lipsit de generozitate 
din partea dumneavoastră să menţionaţi în Hertfordshire 
tot ce ştiaţi că este în dezavantajul meu şi, daţi-mi voie să vă 
spun că nu este o politică bună fiindcă mă provocaţi la 
represalii şi s-ar putea să iasă la iveală lucruri care să 
scandalizeze urechile rudelor dumneavoastră. 

— Nu mă tem de dumneavoastră, spuse el surâzând. 

— Vă rog permiteţi-mi să aud ce acuzaţii îi aduceţi, 
exclamă colonelul Fitzwilliam. Mi-ar plăcea să ştiu cum se 
poartă printre străini. 

— Le veţi auzi atunci, dar pregătiţi-vă pentru ceva 
înspăimântător. Prima oară când l-am văzut la 
Hertfordshire, trebuie să ştiţi, era la un bal; şi ce credeţi că 
a făcut la acel bal? A dansat numai patru dansuri! Regret că 
vă mâhnesc, dar aşa este. A dansat patru dansuri, deşi erau 
acolo domni puţini; şi ştiu foarte bine că mai multe tinere 
doamne şedeau pe scaune, din lipsă de parteneri. Domnule 
Darcy, nu puteţi nega acest fapt. 

— Nu am avut cinstea de a cunoaşte nici o altă doamnă din 
sala aceea, în afară de cele din grupul meu. 


— Adevărat! Şi nimeni nu poate fi prezentat nimănui, la un 
bal. Ei bine, domnule colonel Fitzwilliam, ce doriţi să mai 
cânt? Degetele mele aşteaptă ordinul dumneavoastră. 

— Poate, spuse Darcy, aş fi făcut mai bine dacă aş fi cerut 
să fiu prezentat, dar mă simt incapabil de a mă prezenta 
singur unor necunoscuţi. 

— Să cerem vărului dumneavoastră să ne spună motivul, 
răspunse Elizabeth, adresându-se tot colonelului 
Fitzwilliam. Să-l întrebăm de ce un bărbat cu judecată şi 
educaţie şi care trăieşte în societate este incapabil de a se 
prezenta singur unor necunoscuţi. 

— Pot să vă răspund la întrebare, spuse Fitzwilliam, fără 
să facem apel la dânsu. Din cauză că nu vrea să-şi dea 
osteneala. 

— Cu siguranţă nu am talentul pe care-l au alţii, spuse 
Darcy, de-a face uşor conversaţie cu cei pe care nu i-am 
văzut vreodată înainte. Nu mă pot integra uşor în 
conversaţia lor şi nici nu pot să par că mă interesez de 
problemele lor, cum văd că se face adesea. 

— Degetele mele, spuse Elizabeth, nu ating clapele 
pianului cu măiestria pe care văd că o au degetele altor 
femei. Nu au aceeaşi forţă sau rapiditate şi nici aceeaşi 
putere de expresie, dar am presupus întotdeauna că vina 
este numai a mea, pentru că nu-mi dau osteneala de a 
exersa. Nu este din cauză că nu îmi cred degetele atât de 
înzestrate cum sunt ale oricărei alte femei care cântă cu 
măiestrie. 

Darcy zâmbi şi spuse: 

— Aveţi perfectă dreptate. V-aţi folosit timpul mult mai 
bine. Nimeni dintre cei care se pot bucura de privilegiul de 
a vă auzi nu poate crede că aveţi vreo lipsă. Dar niciunul 
dintre noi nu ne producem în faţa necunoscuţilor. 

Fură iar întrerupţi de Lady Catherine care voia din nou să 
ştie despre ce vorbeau. Elizabeth începu imediat să cânte. 
Lady Catherine se apropie şi după ce ascultă câteva minute 
se adresă lui Darcy: 


— Domnişoara Bennet n-ar cânta deloc rău dacă ar exersa 
mai mult şi dacă ar putea dispune de un profesor de la 
Londra. Cunoaşte foarte bine digitaţia, dar gustul ei nu-l 
egalează pe al Annei. Anne ar fi fost o executantă minunată 
dacă sănătatea i-ar fi îngăduit să studieze. 

Elizabeth se uită la Darcy pentru a vedea cu câtă 
cordialitate aproba lauda adusă verişoarei lui, dar nici în 
clipa aceea şi nici în vreo altă clipă nu putu descoperi la 
dânsul vreun simptom de dragoste; şi din toată 
comportarea lui faţă de domnişoara de Bourgh ea deduse 
această mângâiere pentru domnişoara Bingley: că Darcy ar 
fi putut tot atât de bine să se însoare cu dânsa dacă ar fi 
fost rudă cu el. 

Lady Catherine îşi continuă observaţiile asupra felului de a 
cânta ai Elizabethei, amestecându-le cu multe indicaţii de 
execuţie şi bun gust. Elizabeth le primi cu toată îngăduinţa 
cerută de politeţe şi, la rugămintea domnilor, rămase la 
pian, până ce trăsura senioriei sale fu gata să-i ducă pe toţi 
acasă. 

Capitolul XXXII. 

În dimineaţa următoare, Elizabeth era singură şi îi scria 
Janei - doamna Collins şi Maria fiind plecate în sat cu 
treburi - când fu deranjată de clopotul de la intrare, semn 
sigur că venise un musafir. Cum nu auzise zgomot de 
trăsură, se gândi că nu era imposibil să fie Lady Catherine 
şi, temându-se de acest lucru, îşi punea tocmai deoparte 
scrisoarea scrisă doar pe jumătate ca să evite orice 
întrebări impertinente când se deschise uşa şi, spre marea 
ei mirare, domnul Darcy şi nimeni altul decât domnul Darcy 
intră în cameră. 

El de asemeni păru surprins găsind-o singură şi se scuză 
că o deranja, explicându-i că înţelesese că doamnele erau 
acasă. Luă apoi loc şi, după ce Elizabeth sfârşi de pus toate 
întrebările privind pe cei de la Rosings, păreau să fie în 
pericol de a se scufunda într-o totală tăcere. Era deci 
absolut necesar să se gândească la un subiect de 


conversaţie; şi faţă de această nevoie stringentă, amintindu- 
şi de data când îl văzuse pentru ultima oară la 
Hertfordshire şi fiind curioasă să afle ce va spune el despre 
plecarea lor zorită de acolo, remarcă: 

— Cât de neaşteptat aţi plecat cu toţii de la Netherfield în 
noiembrie trecut, domnule Darcy! Trebuie să fi fost o 
surpriză nespus de plăcută pentru domnul Bingley să vă 
vadă pe toţi pornind după el atât de curând; pentru că, 
dacă-mi amintesc bine, el plecase doar cu o zi înainte. Sper 
că domnul Bingley şi surorile sale erau cu toţii bine când aţi 
părăsit Londra? 

— Cât se poate de bine, mulţumesc. 

Îşi dădu seama că nu va mai primi alt răspuns, aşa că, 
după o mică pauză, adăugă: 

— Am înţeles, cred, că domnul Bingley nu se mai gândeşte 
să se reîntoarcă vreodată la Netherfield. 

— Nu l-am auzit niciodată spunând aşa ceva, dar este 
probabil ca în viitor să petreacă foarte puţin din timpul lui 
acolo. Are mulţi prieteni şi este la o vârstă când numărul 
prietenilor şi obligaţiilor creşte necontenit. 

— Dacă are de gând să stea la Netherfield numai puţin 
timp ar fi mai bine pentru cei din vecinătate dacă ar 
renunţa cu totul la casă, pentru că atunci am putea avea 
acolo o familie stabilă. Dar poate că domnul Bingley nu a 
luat casa atât de mult pentru plăcerea vecinilor cât pentru 
a sa proprie şi trebuie să ne aşteptăm s-o ţină sau s-o lase 
după acelaşi criteriu. 

— Nu m-ar surprinde deloc, spuse Darcy, dacă ar renunţa 
la ea, de îndată ce i s-ar oferi ceva convenabil. 

Elizabeth nu răspunse nimic. Se temea să vorbească în 
continuare de prietenul lui şi, nemaiavând ce spune, se 
hotări să-l lase pe el sa se frământe pentru a găsi un 
subiect. 

Darcy îşi dădu seama de intenţia ei şi spuse îndată: 

— Locuinţa aceasta pare foarte confortabilă. Lady 
Catherine, cred, a făcut mult pentru casa asta când domnul 


Collins s-a instalat la Hunsford. 

— Cred că da şi sunt convinsă că nu şi-ar fi putut revărsa 
bunăvoința asupra cuiva mai recunoscător. 

— Domnul Collins pare să fi avut mare noroc în alegerea 
soţiei sale. 

— Da, întradevăr; prietenii lui se pot bucura din plin de 
faptul că a dat peste una dintre foarte puţinele femei cu 
judecată care l-ar fi luat de bărbat sau care, dacă l-ar fi 
luat, l-ar fi făcut fericit. Prietena mea are foarte multă 
minte, deşi nu sunt sigură că socotesc măritişul ei cu 
domnul Collins drept lucrul cel mai cuminte pe care l-a 
făcut vreodată. Pare totuşi foarte fericită şi, din punct de 
vedere al prudenţei, este o căsătorie foarte bună pentru 
dânsa. 

— Trebuie să-i fie foarte plăcut să locuiască la o distanţă 
atât de convenabilă de familie şi prietenii ei. 

— O numiţi o distanţă atât de convenabilă? Sunt aproape 
cincizeci de mile. 

— Şi ce sunt cincizeci de mile pe o şosea bună? Niţel mai 
mult decât o călătorie de o jumătate de zi. Da, o numesc o 
distanţă foarte convenabilă. 

— N-aş fi considerat niciodată distanţa unul dintre 
avantajele acestei căsătorii, exclamă Elizabeth. N-aş fi zis 
niciodată că doamna Collins s-a stabilit în aproprierea 
familiei sale. 

— Aceasta este dovada ataşamentului dumneavoastră faţă 
de Hertfordshire. Orice loc care depăşeşte imediata 
vecinătate a proprietăţii Longbourn, îmi imaginez, vi s-ar 
părea departe. 

Pe când vorbea, avu un surâs pe care Elizabeth îşi închipui 
că-l înţelege. Desigur, el presupunea că ea se gândeşte la 
Jane şi Netherfield şi roşi când îi răspunse: 

— Nu vreau să spun că o femeie nu se poate instala 
niciodată destul de aproape de familia ei. Depărtarea şi 
apropierea sunt, desigur, relative şi depind de multe şi 
variate împrejurări. Acolo unde, din fericire, cheltuiala 


drumului este neînsemnată, distanţa nu constituie nici un 
rău. Nu acesta este însă cazul aici. Domnul şi doamna 
Collins au un venit frumos, dar nu atât de mare cât să-şi 
îngăduie călătorii dese, şi sunt convinsă că prietena mea nu 
ar considera că se află în apropiere de familia ei, decât la o 
distanţă mai mică de jumătate din cea actuală. 

Domnul Darcy îşi trase scaunul puţin mai aproape de ea şi 
spuse: 

— Dumneavoastră nu puteţi fi îndreptăţită să vă simţiţi 
atât de puternic legată de un loc. Nu se poate ca 
dumneavoastră să fi stat tot timpul la Longbourn. 

Elizabeth păru surprinsă. Domnul trecea printr-o 
schimbare de sentimente; îşi trase scaunul înapoi, luă un 
ziar de pe masă şi cu ochii pe el spuse pe un ton mai rece: 

— Vă place în Kent? 

Acesta le prilejui un mic dialog pe tema regiunii, un dialog 
calm şi concis şi din partea unuia şi a celuilalt şi care luă 
curând sfârşit, căci Charlotte şi sora ei, care se întorseseră 
tocmai de la plimbare, intrară în cameră. Tete-â-tete-ul lor 
le surprinse. Domnul Darcy le explică greşeala care-l făcuse 
s-o inoportuneze pe domnişoara Bennet şi, după ce mai 
rămase câteva minute fără să spună mare lucru, plecă. 

— Ce poate să însemne asta? se miră Charlotte, imediat 
după ieşirea lui. Dragă Eliza, este sigur îndrăgostit de tine; 
altfel n-ar fi venit la noi, în modul acesta familiar. 

Dar după ce Elizabeth le povesti despre tăcerea lui, nu li 
se mai păru plauzibil - cu toată marea dorinţă a Charlottei - 
să fie aşa; şi după multe presupuneri, în cele din urmă 
puseră vizita lui pe seama dificultății de a găsi ceva de 
făcut, ceea ce era foarte probabil pentru anotimpul acela. 
Sezonul sporturilor în aer liber se închisese. Acasă se aflau 
Lady Catherine, cărţi şi o masă de biliard; dar domnii nu 
pot sta tot timpul în casă; şi distanţa mică până la parohie, 
sau plăcerea de a se plimba până acolo, sau de a-i vedea pe 
cei ce locuiau acolo erau tentaţii pentru cei doi veri să se 
îndrepte spre parohie zilnic. Veneau în cursul dimineţii, la 


ore diferite, câteodată separat, câteodată împreună şi, din 
când în când, însoţiţi de mătuşa lor. Era limpede pentru toţi 
că domnul colonel Fitzwilliam venea pentru că se simţea 
bine în societatea lor - convingere care-l făcu şi mai 
simpatic; Elizabeth era înviorată de plăcerea pe care i-o 
dădea atât societatea lui cât şi evidenta lui admiraţie pentru 
favoritul ei de odinioară, George Wickham; şi deşi când îi 
compara găsea în felul de a fi al colonelului Fitzwilliam o 
gentileţe mai puţin captivantă, acesta din urmă era, avea ea 
impresia, cel mai citit dintre ei doi. 

Dar motivul pentru care domnul Darcy venea atât de des 
la parohie era mai greu de înţeles. Nu putea fi societatea 
lor, căci adesea rămânea acolo zece minute fără să deschidă 
gura şi, când vorbea, părea s-o facă de nevoie mai curând 
decât de bunăvoie - un sacrificiu adus bunei-cuviinţe, nu o 
plăcere pentru el. Rareori părea cu adevărat prezent. 
Doamna Collins nu ştia ce să creadă despre el. Colonelul 
Fitzwilliam, făcând uneori haz de stupiditatea lui, afirma că 
de obicei era altfel, ceea ce nu s-ar fi putut spune după cele 
ce constata ea însăşi; şi cum l-ar fi plăcut să creadă că 
schimbarea se datora dragostei şi că obiectul acelei iubiri 
era prietena ei Eliza, se aşternu serios la lucru pentru a 
descoperi adevărul. Îl observa ori de câte ori se aflau la 
Rosings şi ori de câte ori venea elia Hunsford, dar fără 
mare succes. Desigur, Darcy se uita mereu la prietena ei, 
dar expresia din ochii lui era discutabilă. Era o privire 
gravă, stăruitoare, dar Charlotte se îndoia adesea că ar fi 
exprimat o mare admiraţie; câteodată părea doar o privire 
absentă. 

O dată sau de două ori îi sugeră Elizabethei posibilitatea 
ca Darcy să aibă o înclinaţie pentru ea, dar prietena ei râse 
de această idee, iar doamna Collins şi-a spus că nu are 
dreptul să insiste, de teamă să nu stârnească speranţe care 
- probabil - s-ar fi sfârşit doar cu o dezamăgire, pentru că, 
după părerea ei, nu exista nici o îndoială că toată antipatia 


tinerei fete s-ar fi topit dacă şi-ar fi putut închipui că Darcy 
era vrăjit de ea. 

În planurile ei pline de bunăvoință, doamna Collins o 
vedea uneori pe Elizabeth măritându-se eu colonelul 
Fitzwilliam. Acesta era, dincolo de orice comparaţie, omul 
cel mai drăguţ cu putinţă; o admira pe Elizabeth şi situaţia 
lui era foarte îmbietoare dar, pentru a contrabalansa toate 
aceste avantaje, domnul Darcy avea o deosebită influenţă în 
cadrul bisericii, iar vărul lui niciuna. 

Capitolul XXXIII. 

Nu numai o singură dată în timpul hoinărelilor ei prin 
parc, îl întâlni Elizabeth, din întâmplare, pe domnul Darcy. 
O necăjea ironia destinului care mâna paşii lui într-acolo 
unde nu-i mâna pe ai nimănui altuia; şi ca să prevină 
repetarea acestui lucru în viitor, avu grijă să-i spună, de 
prima dată, că aceea era una dintre plimbările ei preferate. 
Cum de s-a mai întâmplat şi a doua oară, deci, era foarte 
ciudat. Dar s-a întâmplat totuşi şi a doua, chiar şi a treia 
oară. Părea să fie din partea lui o premeditată nepoliteţe 
sau o penitenţă pe care şi-o impunea căci, cu aceste 
prilejuri, nu se mulțumea numai să-i pună întrebări de 
politeţe, să tacă stângaci şi apoi să-şi continue singur 
plimbarea; dânsul credea cu adevărat că era potrivit să se 
întoarcă din drum şi s-o însoţească. Nu spunea niciodată 
mare lucru şi nici ea nu-şi dădea osteneala să vorbească sau 
să asculte mult; dar o izbi faptul că la a treia lor întâlnire îi 
puse nişte întrebări ciudate, fără nici o legătură între ele: 
dacă îi făcea plăcere că se află la Hunsford, despre 
pasiunea ei pentru plimbări singuratice, ce părere avea 
despre fericirea domnului şi doamnei Collins - şi, vorbind 
despre Rosings şi despre faptul că Elizabeth nu înţelegea în 
totul viaţa din casa aceea, el păru să se aştepte ca şiea să 
locuiască tot acolo oricând ar mai reveni în Kent. Din 
cuvintele lui reieşea că aceasta era de la sine înţeles. Se 
putea oare să-l aibă în vedere pe colonelul Fitzwilliam? 
Elizabeth presupunea că, dacă dânsul vorbise cu vreo 


intenţie, voise probabil să facă o aluzie la ce s-ar putea ivi 
din partea aceea. Faptul o întrista puţin şi fu foarte 
bucuroasă când ajunseră la poarta gardului din faţa 
parohiei. 

Într-o zi, când se plimba recitind cu mare atenţie ultima 
scrisoare de la Jane, stăruind asupra unor pasaje care 
dovedeau că sora ei nu scrisese într-un moment de bună 
dispoziţie, în loc să aibă din nou surpriza de a-l vedea pe 
domnul Darcy, când ridică ochii îl văzu în faţa ei pe domnul 
colonel Fitzwilliam. Puse îndată scrisoarea de o parte şi, 
silindu-se să zâmbească, spuse: 

— Nu ştiam că vi se-ntâmplă să vă plimbaţi prin partea 
aceasta. 

— Am făcut înconjurul parcului, răspunse colonelul, aşa 
cum fac în general în fiecare an şi aveam de gând să-mi 
închei plimbarea cu o vizită la parohie. Mergeţi mult mai 
departe? 

— Nu, voiam să mă întorc. 

Şi, aşa cum spusese, se întoarse şi porniră împreună 
înspre parohie. 

— Plecaţi sigur din Kent, sâmbătă? întrebă ea. 

— Da, dacă Darcy nu va amâna din nou. Dar sunt la 
dispoziţia lui. El aranjează lucrul acesta cum îi place. 

— Şi dacă nu este întotdeauna mulţumit de aranjamentul 
lui, are cel puţin satisfacția de a-şi alege singur ce vrea. Nu 
cunosc pe nimeni căruia posibilitatea de-a face ce vrea să-i 
facă mai multă plăcere decât domnului Darcy. 

— Îi face mare plăcere să facă ce vrea, răspunse colonelul 
Fitzwilliam. Dar asta ne place tuturor. El are însă posibilităţi 
mai mari decât mulţi alţii de a proceda astfel, pentru că 
este bogat şi mulţi alţii sunt săraci. Sunt subiectiv. Ştiţi bine 
că un fiu mai mic trebuie să se obişnuiască cu renunţarea şi 
dependenţa. 

— După părerea mea, fiul mai mic al unui conte poate 
cunoaşte foarte puţin şi dintr-una şi dintr-altă. Şi acum, 
serios, ce aţi ştiut dumneavoastră vreodată despre 


renunțare şi dependenţă? Când v-a împiedicat vreodată 
lipsa de bani să mergeţi oriunde aţi vrut, sau să vă 
procuraţi orice v-a trecut prin minte? 

— Acesta este un atac direct - şi nu pot spune că am 
îndurat multe greutăţi de acest fel. Dar în chestiuni de o 
mai mare importanţă s-ar putea să sufăr din lipsa banilor. 
Fiii mai mici nu se pot însura cu cine le place. 

— Afară de cazul când le plac femeile cu stare, ceea ce 
cred că li se întâmplă foarte des. 

— Felul nostru de viaţă ne face foarte dependenţi şi nu 
sunt mulţi, în situaţia mea, care să-şi poată îngădui să se 
însoare fără să dea oarecare atenţie averii. 

„Aceasta, se întrebă Elizabeth, este oare la adresa mea?” 
şi gândul o făcu să se îmbujoreze; dar, revenindu-şi, spuse 
cu glas vioi: 

— Şi, mă rog, care este preţul obişnuit pentru fiul mai mic 
al unui conte? Afară de cazul că fratele mai mare este 
foarte bolnăvicios, presupun că n-aţi cere peste cincizeci de 
mii de lire. 

EI îi răspunse pe acelaşi ton şi subiectul căzu. Pentru a 
curma tăcerea care l-ar fi putut face să-şi închipuie că era 
afectată de cele ce se petrecuseră, Elizabeth spuse curând 
după aceea: 

— Îmi închipui că vărul dumneavoastră v-a luat cu el mai 
ales ca să aibă pe cineva la dispoziţie. Mă mir că nu se 
căsătoreşte ca să-şi asigure un privilegiu permanent de 
acest fel. Dar poate că deocamdată sora sa îndeplineşte 
destul de bine rolul acesta; şi cum se află exclusiv în grija 
lui, domnul Darcy poate face ce vrea cu ea. 

— Nu, răspunse colonelul Fitzwilliam, este un privilegiu pe 
care trebuie să-l împartă cu mine. Şi eu sunt, alături de el, 
tutorele domnişoarei Darcy. 

— Sunteţi întradevăr? Şi, mă rog, ce fel de tutori sunteţi 
dumneavoastră? Pupila dumneavoastră vă dă mult de 
lucru? Domnişoarele de vârsta ei sunt uneori greu de 


dirijat; şi dacă are caracterul unui Darcy, poate că-i place şi 
ei să facă ce vrea. 

În timp ce vorbea, Elizabeth observă că dânsul o privea 
grav; şi modul în care o întrebă îndată ce a făcut-o să 
presupună că domnişoara Darcy ar putea să le facă greutăţi 
o convinse că, într-un fel sau altul, era foarte aproape de 
adevăr. Răspunse pe loc: 

— Nu trebuie să vă temeţi. N-am auzit niciodată nimic rău 
despre dânsa; şi cred că este una dintre fiinţele cele mai 
docile din lume. Este prietena favorită a unor doamne pe 
care le cunosc, doamna Hurst şi domnişoara Bingley. Cred 
că v-am auzit spunând că le cunoaşteţi şi dumneavoastră. 

— Le cunosc puţin. Fratele lor este un bărbat plăcut şi 
distins; este un bun prieten al lui Darcy. 

— Oh! Da! exclamă Elizabeth, sec. Domnul Darcy este 
neobişnuit de drăguţ cu domnul Bingley şi l-a luat sub aripa 
lui ocrotitoare. 

— Aripa lui ocrotitoare”! Da, cred cu adevărat că Darcy îl 
ocroteşte în chestiunile în care prietenul său are foarte 
mare nevoie de ocrotire. Judecând după ceva ce mi-a spus 
în timpul călătoriei noastre încoace, am motive să cred că 
Bingley îi este foarte îndatorat. Dar ar trebui să-i cer 
iertare, căci nu am nici un drept să cred că Bingley era 
persoana despre care vorbea. N-a fost decât o 
presupunere. 

— La ce vă referiţi? 

— Este vorba de o împrejurare pe care Darcy, desigur, n- 
ar putea dori s-o cunoască toată lumea, pentru că, dacă ar 
ajunge la urechile celor din familia domnişoarei, ar fi un 
lucru neplăcut. 

— Puteţi conta pe discreţia mea. 

— Amintiţi-vă, de asemeni, că nu am multe motive să cred 
că e vorba de Bingley. Ceea ce mi-a spus se reduce la atât: 
că se felicita pentru că nu de mult salvase un prieten de la 
neplăcerile unei căsătorii foarte imprudente, fără să 
menţioneze însă nume sau alte detalii; şi am bănuit că era 


Bingley, numai pentru că îl cred în stare să intre într-o 
încurcătură de acest fel şi pentru că ştiam că au fost 
împreună toată vara trecută. 

— Domnul Darcy v-a mărturisit motivele intervenţiei sale? 

— Am înţeles că împotriva domnişoarei erau unele obiecţii 
foarte puternice. 

— Şi ce vicleşuguri a folosit ca să-i despartă? 

— Nu mi-a vorbit despre vicleşugurile pe care le-a folosit, 
spuse Fitzwilliam zâmbind. Mi-a spus numai ceea ce v-am 
povestit adineauri. 

Elizabeth nu răspunse nimic şi continuă să meargă alături 
de el, cu inima clocotind de indignare. După ce o privi 
câteva clipe, Fitzwilliam o întrebă de ce căzuse pe gânduri. 

— Mă gândesc la cele ce mi-aţi spus, răspunse ea. 
Purtarea vărului dumneavoastră mă contrariază. De ce 
trebuia să se erijeze în judecător? 

— Sunteţi dispusă să consideraţi intervenţia lui mai 
curând ca un exces de zel? 

— Nu văd ce drept avea domnul Darcy să hotărască dacă 
sentimentul prietenului său era sau nu oportun; sau de ce, 
bazându-se numai pe judecata sa era chemat să hotărască 
şi să dirijeze modul în care prietenul acela trebuia să-şi 
găsească fericirea. Dar, continuă ea stăpânindu-se, cum nu 
cunoaştem nici un detaliu, nu este cinstit să-l condamnăm. 
E de presupus că nu exista dragoste puternică în cazul de 
care aţi vorbit. 

— Presupunerea dumneavoastră nu este lipsită de logică, 
spuse Fitzwilliam, dar micşorează în modul cel mai trist 
triumful vărului meu. 

Toate acestea fuseseră rostite în glumă, dar ei i se păru că 
fac o imagine a domnului Darcy, atât de fidelă, încât se temu 
să nu se trădeze cu vreun răspuns; şi de aceea, schimbând 
brusc subiectul, vorbi despre lucruri indiferente până ce 
ajunseră la parohie. Îndată ce colonelul Fitzwilliam plecă, 
închisă în camera ei, Elizabeth se putu gândi fără încetare 
la tot ce auzise. Era greu de imaginat că ar putea fi vorba 


de altcineva în afară de aceia pe care îi ştia ea. Nu puteau 
exista în lume doi bărbaţi asupra cărora domnul Darcy să 
poată avea o influenţă atât de nelimitată. Niciodată nu se 
îndoise de faptul că el nu era străin de măsurile luate 
pentru a-l despărţi pe Bingley de Jane; dar plănuirea şi 
aplicarea acestor măsuri le pusese în primul rând în seama 
domnişoarei Bingley. Dacă însă domnul Darcy nu se lăsase 
înşelat de propria-i vanitate, el era cauza - mândria şi 
capriciul său erau cauzele - pentru tot ceea ce Jane suferise 
şi continua încă să sufere. El distrusese, pentru un timp, 
orice speranţă de fericire a celei mai afectuoase şi mai 
generoase inimi din lume; şi nimeni nu ar fi putut spune cât 
de persistent era răul pe care l-a putut pricinui. 

„Erau unele obiecţii foarte puternice împotriva 
domnişoarei” fuseseră cuvintele colonelului Fitzwilliam şi 
aceste „puternice obiecţii” erau probabil cei doi unchi: unul 
avocat la ţară şi celălalt neguţător la Londra. 

„Janei, exdamă Elizabeth, nu i se poate imputa ceva -e 
numai drăgălăşenie, numai bunătate, are o judecată 
perfectă, o minte luminată şi maniere cuceritoare. Şi nici 
împotriva tatălui meu nu se poate spune nimic căci, cu toate 
ciudăţeniile sale, are însuşiri pe care nici chiar domnul 
Darcy nu le poate dispreţui şi o respectabilitate pe care el 
nu o va atinge probabil niciodată”. 

Când se gândi la mama ei, încrederea Elizabethei se 
clătină puţin, desigur; dar nu voi să admită că obiecţiunile 
împotriva ei aveau mare greutate în faţa domnului Darcy a 
cărui mândrie, era convinsă, ar fi fost mai greu rănită de 
lipsa de importanţă a rudelor prietenului său decât de lipsa 
bunului simţ; şi, în cele din urmă, fu încredinţată că domnul 
Darcy se lăsase condus, în parte, de acest gen de oribilă 
mândrie şi, în parte, de dorinţa de a-l păstra pe domnul 
Bingley pentru sora lui. 

Tulburarea ce i-o provocară aceste gânduri şi lacrimile 
vărsate îi dădură o durere de cap care se înrăutăţi către 
seară într-atât încât, adăugată la neplăcerea de a-l vedea 


pe domnul Darcy, o hotări să nu-i însoţească pe verii ei la 
Rosings, unde erau poftiţi să ia ceaiul. Doamna Collins, 
văzând că Elizabeth se simţea întradevăr rău, nu stărui să 
meargă şi-l împiedică, atât cât fu posibil, pe soţul ei de a 
insista; dar domnul Collins nu-şi putu ascunde teama că 
Lady Catherine va fi destul de nemulțumită pentru că ea 
rămăsese acasă. 

Capitolul XXXIV. 

După plecarea lor, Elizabeth, ca şi când ar fi dorit să se 
îndârjească tot mai mult împotriva domnului Darcy, hotări 
să recitească toate scrisorile pe care i le scrisese Jane, de la 
venirea ei în Kent. În aceste scrisori Jane nu se plângea de 
nimic, nu reînvia întâmplări trecute, nici nu pomenea ceva 
despre vreo nouă suferinţă; dar în toate, şi aproape în 
fiecare rând din fiecare scrisoare, se simţea lipsa acelei 
voioşii care îi caracteriza stilul şi care, izvorând din 
seninătatea unui spirit împăcat cu sine şi binevoitor faţă de 
toată lumea, nu era mai niciodată înnorată. Elizabeth se 
opri asupra fiecărei propoziţii care sugera ideea unei 
nemulțumiri, cu o atenţie pe care nu o avusese la prima 
lectură. Felul neruşinat în care se lăudase domnul Darcy eu 
suferinţele pe care fusese în stare să le pricinuiască îi 
dădură o idee mai vie despre durerea surorii sale. Simţi o 
oarecare mângâiere la gândul că peste două zile vizita lui la 
Rosings va lua sfârşit şi o mai mare mângâiere la gândul că 
în mai puţin de două săptămâni va fi din nou cu Jane şi se va 
strădui s-o ajute cu toată puterea dragostei ei să-şi 
recapete liniştea. 

Nu se putu gândi la plecarea lui Darcy din Kent fără să nu- 
şi aducă aminte că vărul lui urma să plece împreună cu el; 
dar colonelul Fitzwilliam dovedise limpede că nu avea nici 
un fel de intenţii, şi oricât de simpatic i-ar fi fost, Elizabethei 
nu-i trecea prin gând să se întristeze din cauza lui. 

Pe când lua această hotărâre, fu trezită de sunetul 
clopotului de la intrare; se simţi puţin emoţionată la gândul 
că putea fi chiar colonelul Fitzwilliam care le făcuse o dată 


o vizită seara, târziu, şi care poate venise acum pentru a se 
interesa în mod special de ea. Gândul acesta fu însă imediat 
gonit şi dispoziţia ei suferi o mare schimbare când, complet 
uluită, îl văzu pe domnul Darcy intrând. Acesta începu 
imediat s-o întrebe grăbit despre sănătate, punând vizita lui 
în seama dorinţei de a afla că se simţea mai bine. Elizabeth 
îi răspunse cu o politeţe rece. Domnul Darcy luă loc câteva 
clipe, apoi, ridicându-se, merse de colo până colo prin 
cameră. Elizabeth era mirată, dar nu spuse nici un cuvânt. 
După o tăcere de câteva minute, Darcy veni în faţa ei şi, 
foarte tulburat, începu astfel: 

— Zadarnic m-am luptat. N-am reuşit. Sentimentele mele 
nu s-au lăsat învinse. Trebuie să-mi îngăduiţi să vă 
mărturisesc admiraţia şi dragostea mea arzătoare. 

Uimirea Elizabethei fu de nedescris. Deschise ochii mari, 
se roşi, deveni bănuitoare şi rămase tăcută. El luă totul 
drept o suficientă încurajare şi îi mărturisi, în continuare, 
tot ce simţea şi simţise de mult pentru ea. Vorbi frumos dar, 
în afară de simţămintele inimii, mai erau şi altele de 
menţionat şi nu fu mai elocvent pe tema afecțiunii lui decât 
pe aceea a mândriei. Conştiinţa inferiorităţii ei şi a faptului 
că - aceasta însemna o degradare pentru el, obstacolele 
reprezentate de familie, care pune întotdeauna raţiunea 
înaintea sentimentului, fură dezbătute cu o căldură 
datorată parcă faptului că o rănea, dar foarte nepotrivită 
să-i susţină cererea. 

În pofida antipatiei sale profund înrădăcinate, nu putu 
rămâne insensibilă la omagiul ce-l reprezenta dragostea 
unui asemenea om; şi, deşi intenţiile ei nu se schimbară nici 
un moment, îi păru rău - în prima clipă - de durerea pe 
care Darcy urma s-o resimtă; dar limbajul folosit în 
continuare îi stârni indignarea şi toată compătimirea i se 
prefăcu în mânie. Încercă totuşi să se liniştească pentru a-i 
răspunde cu răbdare când va sfârşi de vorbit. El încheie, 
arătându-i tăria afecțiunii pe care, în ciuda încercărilor 
făcute, îi fusese cu neputinţă s-o înfrângă şi îşi exprimă 


speranţa că dragostea îi va fi răsplătită acordându-i mâna 
ei. În timp ce vorbea, Elizabeth îşi putu da seama că el nu 
avea nici o îndoială în privinţa unui răspuns favorabil. 
Vorbea despre teamă şi nelinişte, dar chipul lui exprima o 
totală siguranţă. O astfel de atitudine nu putea decât s-o 
irite şi mai tare şi când Darcy sfârşi, Elizabeth îi spuse cu 
tot sângele năvălindu-i în obraji: 

— În împrejurări ca aceasta de faţă, cred că regula 
stabilită cere să arăţi cât de îndatorată eşti pentru 
sentimentele mărturisite, oricât de inegal ai răspunde 
acestor sentimente. Este firesc să te simţi îndatorat şi dacă 
aş putea simţi vreo recunoştinţă, v-aş mulţumi. Dar nu pot. 
Nu am dorit niciodată prețuirea dumneavoastră şi mi-aţi 
acordat-o, desigur, cu totul fără să vreţi. Îmi pare rău să fi 
prilejuit cuiva o suferinţă. S-a întâmplat însă absolut fără să 
vreau şi va fi, sper, de scurtă durată. Considerentele care v- 
au împiedicat multă vreme să acceptaţi sentimentul de 
dragoste ce-l aveţi pentru mine vor putea, fără prea multă 
greutate, să-l înăbuşe, după această explicaţie. 

Domnul Darcy, care stătea rezemat de cămin, cu ochii 
fixaţi pe chipul ei, păru că-i primeşte cuvintele cu tot atâta 
indignare cât şi uimire. Chipul îi păli de mânie şi pe fiecare 
trăsătură i se putea vedea tulburarea ce-i cuprinsese 
mintea. Se luptă să pară stăpân pe sine şi nu-şi dezlipi 
buzele până nu i se păru că reuşise că se stăpânească. 
Pentru Elizabeth, tăcerea ce urmă fu groaznică. În cele din 
urmă, cu un glas voit calm, el spuse: 

— Şi acesta este răspunsul la care pot avea onoarea să mă 
aştept. Aş putea eventual dori să fiu informat de ce - cu un 
atât de mic efort de politeţe - sunt astfel respins. Dar este 
de mică importanţă. 

— Aş putea şi eu tot atât de bine întreba, replică Elizabeth, 
de ce, cu scopul atât de vădit de a mă jigni şi insulta, v-aţi 
gândit să-mi spuneţi că m-aţi îndrăgit împotriva voinţei, 
împotriva raţiunii şi chiar împotriva firii dumneavoastră. Nu 
este aceasta întrucâtva o scuză pentru lipsa mea de 


politeţe, dacă am fost nepoliticoasă? Dar mai am şi alte 
motive. Ştiţi că am. Dacă propriile mele sentimente nu v-ar 
fi potrivnice, dacă ar fi indiferente, sau chiar dacă v-ar fi 
favorabile, credeţi că ar exista vreun considerent care să 
mă înduplece să accept ca soţ pe omul care a distrus, poate 
pentru totdeauna, fericirea unei surori foarte mult iubită? 

Când Elizabeth rosti aceste cuvinte, domnul Darcy se 
schimbă la faţă; emoția îi fu însă de scurtă durată şi o 
ascultă fără s-o întrerupă în timp ce ea continuă: 

— Am toate motivele din lume să gândesc rău despre 
dumneavoastră. Nu există scuză pentru rolul nejustificat şi 
lipsit de generozitate pe care l-aţi jucat în cazul lor. Nu 
puteţi îndrăzni, nu puteţi nega că aţi fost factorul principal, 
dacă nu singurul, care i-a despărţit pe unul de celălalt, 
expunându-l pe unul dintre ei criticii oamenilor pentru 
capriciu şi nestatornicie, iar pe celălalt, râsului lumii pentru 
speranţele sale înşelate, şi lăsându-i pe amândoi pradă unei 
suferinţe dintre cele mai cumplite. 

Se întrerupse şi remarcă, adânc indignată, că o asculta cu 
un aer ce dovedea că rămăsese cu totul străin de vreun 
sentiment de remuşcare. O privea chiar cu un surâs ce 
afecta neîncrederea. 

— Puteţi nega că aţi făcut aceasta? repetă ea. 

Darcy răspunse atunci cu o linişte simulată: 

— Nu doresc deloc să neg că am făcut tot ce mi-a stat în 
putinţă pentru a-l despărţi pe prietenul meu de sora 
dumneavoastră, sau că mă bucur de reuşita mea. Cu elam 
fost mai bun decât cu mine însumi. 

Elizabeth trată cu dispreţ această reflecţie politicoasă; 
sensul ei însă nu-i scăpă şi fu de natură a-i câştiga 
bunăvoința. 

— Dar aceasta nu este singura circumstanţă pe care se 
bazează antipatia mea. Cu mult înainte îmi formasem 
părerea despre dumneavoastră. Caracterul dumneavoastră 
îmi fusese dezvăluit acum câteva luni de domnul Wickham. 
Ce aveţi de spus în chestiunea aceasta? Prin ce act 


imaginar de prietenie vă puteţi apăra în cazul acesta? Sau 
prin ce denaturări puteţi induce pe alţii în eroare în 
chestiunea asta? 

— Arătaţi un viu interes pentru necazurile acestui domn, 
spuse Darcy pe un ton mai puţin liniştit şi cu faţa mai intens 
colorată. 

— Cine cunoaşte nenorocirile prin care a trecut, nu se 
poate să nu-i poarte un viu interes. 

— Nenorocirile prin care a trecut!” repetă Darcy cu 
dispreţ, da, nenorocirile lui au fost mari, întradevăr. 

— Şi aceasta datorită dumneavoastră, exclamă Elizabeth 
cu hotărâre. Dumneavoastră l-aţi adus în starea de sărăcie, 
sărăcie relativă, în care se află astăzi. L-aţi lipsit de 
avantajele ce-i fuseseră destinate, şi dumneavoastră ştiaţi 
să-i fuseseră destinate. L-aţi lipsit în anii cei mai frumoşi ai 
vieţii de acea independenţă care i se cuvenea, şi pe care o 
merita. Aţi făcut toate astea şi îi mai şi luaţi nenorocirile în 
derâdere şi le trataţi cu dispreţ. 

— Şi aceasta, strigă Darcy, străbătând camera cu paşi 
repezi, este părerea dumneavoastră despre mine! În felul 
acesta mă apreciaţi? Vă mulţumesc pentru a mi-o fi explicat 
atât de clar. Greşelile mele, după aceste raționamente, sunt 
întradevăr grele. Dar poate că, adăugă el oprindu-se din 
mers şi întorcându-se către ea, poate că aceste culpe ar fi 
fost trecute cu vederea dacă mândria nu v-ar fi fost rănită 
de mărturisirea cinstită a scrupulelor care m-au împiedicat, 
mult timp, de a lua vreo hotărâre serioasă. Poate că v-aţi fi 
înăbuşit aceste amare acuzaţii dacă v-aş fi ascuns cu mai 
multă diplomaţie luptele pe care le-am dat şi v-aş fi măgulit, 
încredinţându-vă că am fost mânat de o pornire totală, 
imposibil de stăpânit prin rațiune, prin judecată, prin orice. 
Dar am oroare de ascunzişuri de orice fel. Şi nici nu mi-e 
ruşine de sentimentele despre care v-am vorbit. Erau fireşti 
şi drepte. V-aţi fi putut aştepta să fiu bucuros de 
inferioritatea rudelor dumneavoastră? Să mă felicit pentru 


LIA 


speranţa de a avea rude a căror poziţie în societate este 
atât de net sub nivelul meu? 

Elizabeth simţea cum îi creştea mânia cu fiecare clipă; 
totuşi, încercă din răsputeri să fie liniştită, când îi spuse: 

— Vă înşelaţi, domnule Darcy, dacă presupuneţi că modul 
în care v-aţi făcut declaraţia m-a impresionat în vreun alt 
fel, decât că m-a dispensat de mâhnirea pe care aş fi putut- 
o simţi refuzându-vă, dacă v-aţi fi purtat ca un gentilom. 

La aceste vorbe, Darcy tresări; dar nu spuse nimic, şi ea 
continuă: 

— Nu mi-aţi fi putut face cererea dumneavoastră în 
căsătorie în nici un mod care m-ar fi putut tenta s-o accept. 
Uimirea lui fu iarăşi vădită şi o privi cu o expresie în care 
se amestecau neîncrederea şi jignirea cea mai adâncă. 

Elizabeth continuă: 

— Chiar de la început - aş putea să spun chiar din clipa 
când v-am cunoscut - purtarea dumneavoastră, 
convingându-mă pe deplin de aroganţa, înfumurarea şi 
disprețul egoist ce-l aveţi pentru simţămintele celorlalţi, a 
fost de natură să formeze baza dezaprobării pe care 
întâmplările ce au urmat au clădit o antipatie atât de 
neclintită; şi nu trecuse nici o lună de când vă cunoşteam 
când am simţit că sunteţi ultimul om din lume cu care m-aş 
fi hotărât vreodată să mă căsătoresc. 

— Aţi spus destul, doamnă. Vă înţeleg perfect simţămintele 
şi nu-mi rămâne decât să mă simt ruşinat de ale mele. 
lertaţi-mă pentru a vă fi răpit atât de mult timp şi primiţi, vă 
rog, urările mele cele mai bune de sănătate şi fericire. 

Şi, cu aceste cuvinte, părăsi grăbit camera, iar Elizabeth îl 
auzi în clipa următoare deschizând uşa de la intrare şi 
ieşind. 

Vâltoarea din sufletul ei era acum dureros de mare. Nu se 
mai putu ţine în picioare şi, de slăbiciune, se aşeză şi plânse 
timp de o jumătate de oră. Uimirea, în legătură cu cele 
întâmplate, creştea pe măsură ce se gândea. Era aproape 
de necrezut ca domnul Darcy să-i fi cerut mâna; ca el să fi 


fost îndrăgostit de ea timp de atâtea luni - atât de 
îndrăgostit, încât să dorească să se însoare cu ea, în pofida 
tuturor obiecţiunilor care-l făcuseră să-şi împiedice 
prietenul să se însoare cu sora ei, obiecţiuni care aveau, 
desigur, cel puţin aceeaşi greutate şi în propriul lui caz. Era 
îmbucurător să fi inspirat fără să vrea o dragoste atât de 
puternică. Dar mândria lui, oribila lui mândrie, mărturisirea 
fără de ruşine a ceea ce făcuse în cazul Janei, siguranţa de 
neiertat cu care recunoscuse totul, deşi nu-şi putuse 
justifica fapta, insensibilitatea cu care pomenise de domnul 
Wickham şi cruzimea lui faţă de acesta, cruzime pe care 
nici nu încercase s-o nege, înăbuşiră curând înduioşarea 
stârnită, pentru o clipă, de gândul la dragostea lui. 

Nu încetă să se gândească la cele întâmplate, într-o stare 
de mare agitaţie, până ce huruitul trăsurii Lady-ei 
Catherine o făcu să-şi dea seama că nu era deloc în stare să 
facă faţă privirii cercetătoare a Charlottei şi se grăbi să 
fugă în camera ei. 

Capitolul XXXV. 

Elizabeth se trezi a doua zi dimineaţa cu aceleaşi gânduri 
şi acelaşi subiect de meditaţie cu care, în cele din urmă, 
adormise. Nu-şi putea încă reveni din surpriza celor 
întâmplate; îi era imposibil să-şi schimbe gândurile şi, cum 
nu se simţea deloc dispusă să se ocupe de ceva, imediat 
după micul dejun, se hotărî să-şi îngăduie puţină mişcare în 
aer curat. Se îndreptă direct către locul ei preferat când, 
amintindu-şi că domnul Darcy venea uneori pe acolo, se 
opri şi, în loc să intre în parc, o luă pe drumul care ducea 
dincolo de răscruce. Îngrăditura parcului hotărnicea încă 
drumul pe o latură şi curând ea depăşi una dintre porţile 
parcului. 

După ce se plimbă de două-trei ori în lungul acelei părţi a 
drumului, frumuseţea dimineţii o îmbie să se oprească la 
poartă şi să privească parcul. În cele cinci săptămâni pe 
care le petrecuse în Kent se produseseră mari schimbări în 
natură şi fiecare zi adăuga ceva la verdele copacilor tineri. 


Era pe punctul de a-şi continua plimbarea când avu 
impresia că zăreşte silueta unui domn în crângul care 
mărginea parcul. Venea în direcţia ei şi, temându-se să nu 
fie domnul Darcy, se retrase imediat. Dar persoana care 
avansa se afla acum destul de aproape ca s-o vadă şi, 
înaintând nerăbdătoare, îi pronunţă numele. Elizabeth se 
îndepărtase; dar auzindu-se chemată, deşi de un glas care îi 
dovedea că este domnul Darcy, se apropie din nou de 
poartă. În acelaşi timp ajunsese şi dânsul acolo şi, 
întinzându-i o scrisoare pe care ea o luă instinctiv, spuse cu 
o privire plină de calm distant: 

— M-am plimbat un timp prin crâng, în speranţa de a vă 
întâlni. Vreţi să-mi faceţi onoarea de a citi această 
scrisoare? 

Apoi, cu o uşoară plecăciune, se reîntoarse în parc şi 
curând se făcu nevăzut. Fără să se aştepte la vreo bucurie, 
dar cu cea mai mare curiozitate, Elizabeth deschise 
scrisoarea şi, spre mai marea ei mirare, văzu că plicul 
conţinea două coale de hârtie acoperite cu un scris în 
rânduri foarte dese. Chiar şi plicul era scris în întregime. 
Continuând să meargă în lungul drumului, începu s-o 
citească. Era datată de la Rosings la ora opt de dimineaţă şi 
suna precum urmează: „Nu vă neliniştiţi, doamnă, la 
primirea acestei scrisori, de teamă că ea ar cuprinde vreo 
repetare a declarării sentimentelor sau vreo reînnoire a 
propunerii care, ieri seară, v-au dezgustat atât de mult. Vă 
scriu fără cea mai mică intenţie de a vă supăra pe 
dumneavoastră sau de a mă umili pe mine, stăruind asupra 
unor dorinţe care, pentru fericirea amândurora, nu vor 
putea fi destul de curând uitate; iar efortul pe care 
conceperea şi lectura acestei scrisori îl prilejuiesc putea fi 
evitat, dacă n-aş fi simţit imperios nevoia să fie scrisă şi 
citită. Va trebui deci să-mi iertaţi îndrăzneala cu care vă 
solicit atenţia; dacă ar fi după simţămintele dumneavoastră, 
ştiu, ea mi-ar fi acordat fără bunăvoință; o cer însă de la 
spiritul dumneavoastră de dreptate. 


Aseară mi-aţi pus în seamă două culpe de natură foarte 
diferită şi, desigur, la fel de grave. Prima a fost că, fără să 
ţin seama de sentimentele nici unuia dintre ei, l-am 
despărţit pe domnul Bingley de sora dumneavoastră; şi a 
doua că, sfidând orice comandamente, sfidând onoarea şi 
omenia, am ruinat bunăstarea prezentă şi am distrus 
viitorul domnului Wickham. A fi zvârlit departe, cu bună 
ştiinţă, dintr-un capriciu, pe tovarăşul tinereţii mele, 
favoritul recunoscut al tatălui meu, un tânăr care cu greu 
se putea sprijini pe altceva decât pe protecţia noastră şi 
care a fost crescut în speranţa că va beneficia de ea, ar fi o 
ticăloşie faţă de care despărţirea a doi tineri a căror 
afecţiune putea fi numai o mlădiţă de câteva săptămâni n-ar 
suferi comparaţie. 

Sper însă că, după ce veţi fi citit următoarea relatare a 
faptelor mele şi a motivelor acestor fapte, voi fi scutit în 
viitor de blamul atât de grav ce mi-a fost acordat aseară cu 
atâta generozitate, pentru fiecare dintre aceste cazuri. 
Dacă pentru a le lămuri, ceea ce este o datorie faţă de mine 
însumi, voi fi nevoit să vorbesc despre simţăminte care ar 
putea să le jignească pe ale dumneavoastră, pot numai să 
spun că regret. Trebuie să ne supunem necesităţii, şi a 
continua să mă scuz ar fi absurd. 

Nu mă aflam de multă vreme în Hertfordshire când am 
băgat de seamă, ca şi alţii, că Bingley o prefera pe sora 
dumneavoastră mai mare multor altor tinere din ţinut. Dar 
până în seara când au dansat împreună la Netherfield nu 
mi-am dat seama că la el era vorba de ceva serios. Îl 
văzusem deseori îndrăgostit, mai înainte. La balul acela, pe 
când aveam cinstea de a dansa cu dumneavoastră, am aflat, 
din remarca întâmplătoare a lui Sir William Lucas, că 
atenţiile lui Bingley pentru sora dumneavoastră treziseră, 
la toată lumea, speranţa că ei se vor căsători. Domnia sa a 
vorbit despre acest lucru ca despre un eveniment sigur - 
căruia numai data îi rămăsese încă nefixată. Din clipa aceea 
am urmărit cu atenţie purtarea prietenului meu şi am putut 


observa că preferința lui pentru domnişoara Bennet 
depăşea ceea ce constatasem vreodată la el. Am observato 
şi pe sora dumneavoastră. Privirea şi felul ei de a fi erau 
deschise, vesele, seducătoare ca întotdeauna, dar fără 
vreun simptom de afecţiune mai deosebită; observaţiile 
mele din seara aceea m-au convins că, deşi dânsa îi primea 
atenţiile cu plăcere, nu le încuraja răspunzând 
sentimentelor lui. Dacă dumneavoastră nu v-aţi înşelat în 
chestiunea aceasta, trebuie să fi greşit eu. Cum o cunoaşteţi 
pe sora dumneavoastră mai bine decât mine, alternativa a 
doua este mai probabilă. Dacă aşa s-a întâmplat, dacă 
datorită greşelii mele i-am pricinuit o durere, resentimentul 
dumneavoastră nu este lipsit de rațiune. Nu voi şovâi să 
afirm însă că seninătatea de pe chipul şi din înfăţişarea 
surorii dumneavoastră erau de natură să-i dea unui 
observator atent convingerea că, oricât de blândă este din 
fire, nu-i uşor, se pare, să ajungi la inima ei. Cu siguranţă că 
doream să cred că e indiferentă, dar cutez să spun că 
cercetările şi hotărârile mele nu sunt de obicei înrâurite de 
speranţele sau temerile pe care le am. N-am crezut că e 
indiferentă pentru că aşa doream; am crezut acest lucru 
dintr-o convingere imparţială, la fel de sincer pe cât o 
doream cu raţiunea. Obiecţiile mele la această căsătorie nu 
au fost numai acelea care - am recunoscut ieri seară - 
cereau toată forţa pasiunii pentru a fi trecute cu vederea, în 
propriul meu caz; lipsa unor rude onorabile nu putea fi 
pentru prietenul meu un rău atât de mare ca pentru mine. 
Mai erau însă şi alte cauze de nepotrivire, cauze pe care - 
deşi existând încă şi existând în mod egal în ambele cazuri - 
am încercat să le uit pentru că nu erau de actualitate 
pentru mine. Aceste cauze se cer menţionate, deşi pe scurt. 
Situaţia în ceea ce priveşte familia mamei dumneavoastră, 
deşi criticabilă, nu înseamnă nimic în comparaţie cu lipsa 
totală de bună-cuviinţă, atât de frecvent, aproape atât de 
constant vizibilă la ea însăşi, la cele trei surori mai miei ale 
dumneavoastră şi ocazional, chiar şi la tatăl 


dumneavoastră. lertaţi-mă; mă doare că vă jignesc. Dar 
pentru dumneavoastră şi sora dumneavoastră mai mare, 
necazurile pe care le aveţi din cauza defectelor rudelor 
dumneavoastră cele mai apropiate şi neplăcerea de a le 
vedea etalate pot fi alinate de gândul că a vă fi purtat astfel 
încât să evitaţi o cât de neînsemnată critică de acest fel este 
un elogiu ce vi se aduce şi care nu e mai puţin general 
acordat decât o merită judecata sănătoasă şi caracterul 
amândurora. Voi mai spune numai, în continuare, că tot ce 
s-a petrecut în seara aceea a confirmat părerea mea despre 
fiecare în parte, şi toate motivele care m-ar fi putut 
îndemna mai înainte să-mi apăr prietenul de ceea ce 
socoteam că este o legătură cât se poate de nefericită au 
devenit şi mai puternice. A doua zi, el a plecat din 
Netherfield la Londra, aşa cum, sunt sigur, vă amintiţi, 
având intenţia să se întoarcă repede. Acum trebuie lămurit 
rolul pe care l-am avut eu. Sora lui era tot atât de 
îngrijorată ca şi mine. Am descoperit curând coincidenţa 
dintre simţămintele noastre şi, conştienţi în aceeaşi măsură 
că nu era vreme de pierdut pentru a-l îndepărta pe fratele 
ei, am hotărât pe loc să-l urmăm imediat la Londra. În 
consecinţă am plecat acolo şi mi-am luat fără ezitare 
sarcina să-i arăt prietenului meu relele evidente ale unei 
astfel de alegeri. I le-am descris şi subliniat cu seriozitate. 
Dar, oricât ar fi putut aceste observaţii să-i zdruncine sau 
să-i amâne hotărârea, presupun că ele nu ar fi împiedicat 
până la urmă căsătoria, dacă nu ar fi fost întărite de 
asigurarea pe care nu am şovăit să i-o dau cu privire la 
indiferența surorii dumneavoastră. El crezuse înainte că 
dânsa răspundea dragostei lui cu o afecţiune sinceră, dacă 
nu egală. Bingley, însă, e foarte modest din fire şi contează 
pe judecata mea mai mult decât pe a sa proprie. A-l 
convinge deci că se înşelase nu a fost lucru greu. A-l hotărî 
să nu se mai întoarcă în Hertfordshire, după ce-l 
convinsesem, a fost treabă de o clipă. Nu mă pot considera 
vinovat pentru ceea ce am făcut. În toată această 


întâmplare există însă un singur aspect al comportării mele 
la care nu mă gândesc cu mulţumire; acesta este faptul că 
mi-am îngăduit să folosesc o şiretenie, şi nu i-am spus că 
sora dumneavoastră se află la Londra. Eu ştiam acest lucru, 
după cum ştia şi domnişoara Bingley; fratele ei însă îl 
ignoră chiar şi în prezent. Poate că ei s-ar fi putut întâlni 
fără vreo urmare gravă, dar dragostea lui nu mi s-a părut 
destul de potolită ca s-o poată vedea fără un oarecare 
pericol. Poate că faptul de a-i fi ascuns ceea ce ştiam, poate 
că această disimulare n-a fost demnă de mine. Am făcut-o, 
şi am făcut-o cu cea mai bună intenţie. Pe tema aceasta, nu 
mai am nimic de spus şi nici de prezentat vreo altă scuză. 
Dacă am rănit-o pe sora dumneavoastră în sentimentele 
sale, am făcut-o fără să ştiu; şi deşi motivele care m-au 
mânat s-ar putea să vi se pară în mod firesc insuficiente, nu 
m-am putut convinge încă de faptul că sunt condamnabile. 
În privinţa celeilalte - mult mai grave - acuzări, aceea de 
a-l fi păgubit pe domnul Wickham, nu pot decât s-o resping, 
arătându-vă în întregime legăturile ce au existat între 
familia mea şi dânsul. Nu ştiu de ce anume m-a acuzat, dar 
pentru dovedirea adevărului celor ce voi relata, pot aduce 
nu numai un singur martor de toată încrederea. Domnul 
Wickham este fiul unui om foarte onorabil care a avut timp 
de mulţi ani conducerea întregii proprietăţi Pemberley şi a 
cărui bună purtare în îndeplinirea sarcinilor lui de 
încredere l-a determinat, fireşte, pe tatăl meu să-i fie de 
folos; mărinimia tatălui meu s-a revărsat de aceea generos 
asupra lui George Wickham, care era finul său. Iatăl meu l- 
a întreţinut la şcoală şi apoi la Cambridge - un ajutor 
extrem de important deoarece propriul său tată, veşnic 
sărac din cauza extravaganţelor soţiei sale, ar fi fost 
incapabil să-i dea o educaţie de gentilom. Tatăl meu nu 
aprecia numai societatea acestui tânăr, ale cărui maniere 
au fost totdeauna fermecătoare; avea şi o părere cât se 
poate de bună despre el, şi, sperând că profesiunea lui va fi 
slujirea bisericii, avea de gând să-i ajute în acest scop. În 


ceea ce mă priveşte, sunt mulţi, mulţi ani de când am 
început să am despre elo cu totul altă părere. Depravarea 
lui, lipsa de scrupule, pe care avea grijă să le ascundă faţă 
de cel mai bun prieten al său, nu puteau scăpa observaţiei 
unui tânăr cam de aceeaşi vârstă şi având prilejul, pe care 
domnul Darcy nu-l avea, să-l vadă în clipe în care nu se mai 
controla. Acum vă voi îndurera din nou; în ce măsură, 
numai dumneavoastră o puteţi spune. Dar oricare ar fi 
sentimentele pe care vi le-a stârnit domnul Wickham, 
bănuiala mea în privinţa naturii acestor sentimente nu 
trebuie să mă împiedice de a dezvălui adevăratul său 
caracter. Ea constituie chiar un motiv în plus. Bunul meu 
tată a murit acum cinci ani şi afecțiunea sa pentru domnul 
Wickham a rămas până la urmă atât de neclintită încât, în 
testamentul său, mi-a recomandat în mod special să îl ajut 
să avanseze în modul cel mai bun pe care i l-ar putea 
permite profesia sa, iar dacă va intra în ordinul preoţesc, 
dorea să i se ofere o parohie bogată, îndată ce se va ivi 
vreuna vacantă. Îi mai lăsa în plus şi o mie de lire. Tatăl lui 
nu a supravieţuit mult tatălui meu şi, la şase luni după 
aceste evenimente, domnul Wickham mi-a scris pentru a mă 
informa că, deoarece se hotărâse în cele din urmă să 
renunţe la preoţie, spera că nu voi socoti că e o lipsă de 
rațiune din partea lui lui să se aştepte la ceva mai multe 
avantaje băneşti imediate, în locul patronajului de care nu 
putea beneficia. Avea oarecari intenţii, adăuga el, să 
studieze dreptul şi trebuia să-mi dau seama că dobânda la o 
mie de lire însemna un ajutor cu totul insuficient pentru 
acest lucru. Doream să fie sincer, mai curând decât 
credeam că este, dar, în tot cazul, eram dispus să accept 
propunerea lui. Ştiam că domnul Wickham n-avea nici o 
vocaţie pentru preoţie. Această chestie a fost deci repede 
tranşată. El a renunţat la orice pretenţie de ajutor pentru 
cariera de preot - dacă s-ar fi întâmplat să se afle vreodată 
în situaţia de a-l primi - şi în schimb a acceptat trei mii de 
lire. Orice relaţii dintre noi păreau rupte. Aveam o părere 


prea proastă despre el pentru a-l invita la Pemberley sau 
pentru a accepta societatea lui în oraş. Locuia, cred, mai 
mult la Londra, dar studiul dreptului era numai un pretext 
şi, fiind acum liber de orice constrângere, ducea o viaţă de 
trândăvie şi risipă. Timp de aproximativ trei ani am auzit 
prea puţin despre el dar, când a murit deţinătorul parohiei 
ce-i fusese desemnată lui, a făcut iar apel ia mine, în scris, 
cerându-mi recomandarea. Situaţia lui materială, mă 
asigura el - şi nu-mi venea greu s-o cred - era extrem de 
proastă. Găsea că dreptul era un studiu cu totul nefolositor 
şi era acum hotărât pentru preoţie, dacă l-aş fi recomandat 
pentru parohia de care fusese vorba - lucru de care nu se 
putea îndoi, fiind sigur că nu aveam pe nimeni altul de 
propus şi cu neputinţă ca eu să fi uitat de intenţiile 
veneratului meu părinte. Cu greu m-aţi putea condamna 
pentru că am refuzat să satisfac această cerere sau pentru 
că am rezistat la fiecare repetare a ei. Resentimentele lui 
erau direct proporţionale cu dezastrul situaţiei în care se, 
afla şi, fără îndoială, punea tot atâta patimă în a-mi 
denatura faptele în faţa altora, cât şi în reproşurile ce mi le 
făcea direct. După această perioadă, orice legătură dintre 
noi a fost ruptă. Cum trăia, nu ştiu, dar vara trecută s-a 
impus din nou, în modul cel mai dureros, atenţiei mele. 
Sunt silit acum să menţionez o împrejurare pe care aş dori 
s-o uit eu însumi şi pe care o obligaţie mai puţin însemnată 
decât cea prezentă nu m-ar putea face să o dezvălui 
vreunei făpturi omeneşti. Spunându-vă acest lucru, nu am 
nici o îndoială că veţi păstra secretul. Sora mea, este cu 
zece ani mai mica decât mine, a fost lăsată sub tutela 
nepotului mamei mele, colonelul Fitzwilliam, şi a mea. Cam 
acum un an a fost luată de la şcoală şi instalată la Londra; 
iar vara trecută a plecat la Ramsgate împreună cu doamna 
care se ocupa de casa ei. Şi tot acolo s-a dus şi domnul 
Wickham, cu un scop anume, fără îndoială, căci s-a dovedit 
că o cunoştea mai de mult pe doamna Younge, al cărei 
caracter a fost pentru noi o cruntă decepţie; de conivenţă 


cu ea şi cu ajutorul ei, s-a făcut atât de agreabil Georgianei 
- a cărei inimă afectuoasă păstrase o amintire vie a 
gentileţii lui faţă de dânsa, din anii copilărieiîncât s-a lăsat 
convinsă să se creadă îndrăgostită şi să consimtă să fugă cu 
el. Avea atunci numai cincisprezece ani, ceea ce este 
desigur o scuză pentru ea; şi după ce v-am arătat cât de 
imprudentă s-a dovedit sunt fericit să adaug că am aflat 
despre acest lucru chiar de la dânsa. Le-am făcut 
întâmplător o vizită cu o zi-două înainte de fuga plănuită şi 
atunci Georgiana, nefiind în stare să suporte gândul de a 
îndurera şi ofensa un frate pe care îl considera aproape ca 
pe un tată, mi-a mărturisit totul. Vă puteţi imagina ce am 
simţit şi ce măsuri am luat. Grija pentru reputaţia şi 
simţămintele surorii mele a împiedicat orice acţiune 
publică; i-am scris însă domnului Wickham care a părăsit 
imediat localitatea; doamna Younge a fost, bineînţeles, 
concediată din postul ei. Ţinta principală a domnului 
Wickham era, fără îndoială, averea surorii mele, care este 
de treizeci de mii de lire, dar nu pot să nu mă gândesc că 
speranţa de a se răzbuna pe mine fusese de asemenea un 
puternic mobil. Răzbunarea i-ar fi fost, întradevăr, totală. 
Aceasta este, doamnă, relatarea cinstită a tuturor faptelor 
în care am fost amestecați amândoi; şi, dacă nu o veţi 
respinge cu totul drept falsă, sper că mă veţi absolvi pe 
viitor de acuzaţia de cruzime faţă de domnul Wickham. Nu 
ştiu în ce mod şi cu ce minciuni v-a indus în eroare; dar 
reuşita lui nu este surprinzătoare, dat fiind că nu ştiaţi 
nimic despre toate lucrurile care ne privesc pe amândoi. N- 
aveaţi cum să le aflaţi şi bănuiala, desigur, nu este în firea 
dumneavoastră. V-aţi putea întreba de ce nu vi s-au spus 
toate acestea seara trecută. Nu m-am simţit destul de 
stăpân pe mine pentru a alege ce se putea sau ce trebuia 
dezvăluit. Pentru confirmarea adevărului tuturor celor 
scrise aici, pot face apel, îndeosebi, la mărturia colonelului 
Fitzwilliam care, datorită strânsei noastre înrudiri şi 
intimităţii neîntrerupte dintre noi şi, mai mult, ca unul 


dintre executorii testamentari ai tatălui meu, a cunoscut, 
fireşte, toate amănuntele acestor tranzacţii. Dacă oroarea 
pe care v-o inspir v-ar face să nu daţi crezare afirmațiilor 
mele, nu puteţi fi împiedicată de acelaşi motiv să aveţi 
încredere în vărul meu; şi pentru a vă da posibilitatea de a-l 
consulta, voi încerca în cursul acestei dimineţi să găsesc 
prilejul de a vă înmâna această scrisoare. Voi adăuga 
numai: Dumnezeu să vă binecuvânteze. 

Fitzwiliam Darcy” 

Capitolul XXXVI. 

Când Domnul Darcy îi dădu scrisoarea, Elizabeth nu se 
aşteptase să găsească în ea o reînnoire a propunerii lui, dar 
nici nu-şi făcuse vreo astfel de speranţă în privinţa 
conţinutului. Dar aşa cum suna, se poate uşor presupune cu 
câtă nerăbdare a parcurs-o şi ce emoţii contrarii a trezit în 
ea. Impresiile ei, în timp ce-o citea, erau greu de definit. La 
început înţelese, cu mare uimire, că el credea a-i fi cu 
putinţă să se scuze în vreun fel; şi era ferm convinsă că 
Darcy n-ar fi putut găsi nici o explicaţie pe care un justificat 
simţ de pudoare să nu-l facă s-o ascundă. Stăpânită de 
puternice prejudecăţi împotriva a tot ceea ce ar fi putut el 
spune, începu să citească relatarea despre cele întâmplate 
la Netherfield. Citea cu o nerăbdare care abia îi lăsa 
posibilitatea de a înţelege ceva şi, din pricina grabei de a 
afla ce va mai aduce fraza următoare, era incapabilă să se 
concentreze asupra sensului celei de sub ochii ei. 
Convingerea lui cu privire la indiferența surorii ei, hotărî 
dânsa pe loc, era falsă; iar înşiruirea adevăratelor şi celor 
mai urâte obiecţiuni la căsătorie o mâniară prea tare 
pentru a mai dori câtuşi de puţin să fie dreaptă cu el. 
Pentru cele ce făcuse, Darcy nu exprima nici un regret care 
s-o mulţumească; stilul lui nu era spăşit, ci distant. Era tot 
numai mândrie şi insolenţă. 

Dar când acest subiect fu urmat de relatarea privitoare la 
domnul Wickham - când citi cu o mai mare atenţie 
povestirea unor fapte care, dacă erau adevărate, trebuiau 


să răstoarne tot ceea ce-i fusese drag să creadă despre 
meritele lui, povestire care prezenta asemănări atât de 
alarmante cu ceea ce spusese chiar el - simţămintele ei fură 
şi mai dureroase, şi mai greu de definit. O copleşiră 
uimirea, teama, groaza chiar. Dorea să discrediteze această 
scrisoare în întregime, exclamând mereu; „Asta trebuie să 
fie fals! Asta nu se poate! Nu poate fi decât falsul cel mai 
grosolan!” - şi după ce o parcurse în întregime, deşi abia 
dacă ştia ceva din cuprinsul ultimei pagini sau al ultimelor 
două, o puse grabnic deoparte, spunându-şi că n-o s-o mai 
citească niciodată, că nici n-o să-şi mai arunce vreodată 
ochii pe ea. 

Continuă să se plimbe, în această stare de tulburare, cu 
gânduri care nu se puteau opri la nimic. Dar era în zadar. 
Nu trecu nici un minut, că desfăcu din nou scrisoarea şi, 
concentrându-se cât putu mai bine, reîncepu analiza 
umilitoare a tot ceea ce se referea la Wickham şi încercă să 
se stăpânească aşa ca să fie în stare să prindă sensul 
fiecărei propoziţiuni. Prezentarea legăturilor lui Wickham 
cu familia de la Pemberley coincidea întocmai cu cele 
povestite de el însuşi; şi bunătatea defunctului domn Darcy, 
deşi ea nu-i cunoscuse mai înainte amploarea, se potrivea la 
fel de bine cu cele spuse de el. Până aici, o relatare o 
confirma pe cealaltă; dar când ajunse la testament, 
diferenţa era mare. Avea limpede în minte ceea ce spusese 
domnul Wickham în legătură cu parohia; şi deoarece îşi 
amintea întocmai vorbele lui, era imposibil să nu simtă că 
există o flagrantă duplicitate din partea unuia sau a celuilalt 
şi, timp de câteva momente, se mângâie cu gândul că nu se 
înşelase în aşteptările ei. Dar când citi şi reciti cu cea mai 
mare atenţie detaliile ce urmau cu privire la renunţarea lui 
Wickham la toate pretenţiile relative la parohie şi cu privire 
la primirea, în schimb, a unei sume atât de importante ca 
trei mii de lire, fu din nou silită să şovăie. Lăsă scrisoarea 
deoparte, cumpăni fiecare împrejurare cu ceea ce voia să 


fie imparţialitate, judeca probabilitatea fiecărei afirmaţii, 
dar fără mare succes. 

De ambele părţi erau simple afirmaţii. Citi iarăşi mai 
departe. Dar fiecare rând dovedea tot mai limpede că acolo 
unde ea crezuse că nu putea exista născocire care să 
prezinte purtarea domnului Darcy altfel decât infamă, era 
posibilă o întorsătură în stare să-l scoată cu totul nevinovat. 

Risipa şi desfrânarea pe care el nu şovăise să le pună în 
sarcina domnului Wickham o izbiră în mod deosebit - cu 
atât mai mult cu cât nu putea aduce nici o dovada că erau 
nejustificate. Nu auzise niciodată despre el înainte de a fi 
intrat în regimentul de miliţie din comitatul X, unde se 
angajase la stăruința tânărului care, întâlnindu-l 
întâmplător în oraş, reînnoise cu el o cunoştinţă 
superficială. În Hertfordshire nu se ştia nimic despre felul 
lui de viaţă de mai înainte, afară doar de ceea ce povestise 
el însuşi. În privinţa adevăratului său caracter, chiar dacă 
ar fi putut lua informaţii, nu simţise niciodată dorinţa s-o 
facă. Chipul, vocea şi felul lui de a fi îl făcuseră dintr-o dată 
posesorul tuturor virtuţilor. Încercă să-şi amintească vreo 
dovadă de bunătate, vreo deosebită trăsătură de integritate 
sau bunăvoință ce l-ar putea salva de atacurile domnului 
Darcy, sau ceva care cel puţin să compenseze prin virtuţi 
precumpănitoare acele greşeli întâmplătoare - cum ar fi 
încercat ea să califice ceea ce domnul Darcy descrisese 
drept trândăvie şi viciu de ani în şir. Dar nici o amintire de 
acest fel nu veni s-o aline. Şi-l putea aduce înaintea ochilor 
cu tot farmecul din înfăţişarea şi ţinuta lui, dar nu-şi putea 
aminti despre el nimic mai bun decât aprobarea generală a 
celor din localitate şi consideraţia pe care o dobândise la 
popotă, datorită sociabilităţii lui. După ce stărui asupra 
acestui punct mai mult timp continuă să citească. Dar vai! 
Povestea despre intenţiile lui cu privire la domnişoara 
Darcy îi era întrucâtva confirmată de conversaţia avută, cu 
o zi înainte numai, cu colonelul Fitzwilliam; la sfârşitul 
scrisorii i se recomanda să se adreseze, pentru a se 


convinge de adevărul fiecărui detaliu în parte, chiar 
domnului colonel Fitzwilliam de la care primise deja 
informaţia că se ocupa îndeaproape de toate chestiunile 
verişoarei sale şi de caracterul căruia nu avea nici un motiv 
să se îndoiască. La un moment dat aproape că se hotări să 
apeleze la el, dar înlătură acest gând, simțindu-se stânjenită 
s-o facă şi în cele din urmă şi-l goni cu totul din minte, 
având convingerea că domnul Darcy n-ar fi riscat o 
asemenea propunere, dacă nu ar fi fost sigur că vărul său 
va confirma totul. 

Elizabeth îşi amintea perfect tot ce fusese spus în timpul 
discuţiei dintre ea şi domnul Wickham în prima lor seară, la 
domnul Philips. Multe dintre expresiile folosite de el îi erau 
încă proaspete în minte. Acum fu izbită de indecenţa unor 
asemenea mărturisiri, faţă de o străină şi se minună că n-o 
remarcase mai înainte. Îşi dădu seama de nedelicateţea lui 
de a se aşeza pe primul plan şi de nepotrivirea dintre 
declaraţiile şi comportarea lui. Îşi aminti cum se fălise că nu 
se temea să dea ochii cu domnul Darcy, că domnul Darcy 
putea să plece din regiune - dar că el nu se va clinti; totuşi 
evitase balul de la Netherfield, chiar în săptămâna 
următoare. Îşi aminti de asemenea că mai înainte de 
plecarea celor de la Netherfield, el nu-şi istorisise povestea 
nimănui altuia în afară de ea; dar că după plecarea lor 
povestea lui era cunoscută de toată lumea, că nu mai 
avusese nici o rezervă, nici un scrupul în a-l ponegri pe 
domnul Darcy, deşi ei îi dăduse asigurări că respectul ce-l 
avea pentru tată îl va împiedica întotdeauna să-l 
discrediteze pe fiu. 

Cât de diferit apăreau acum toate! Atenţiile lui faţă de 
domnişoara King reieşeau a fi urmarea unor scopuri 
exclusiv şi dezgustător mercantile; iar mediocritatea zestrei 
acesteia nu mai dovedea modestia dorințelor lui, ci pofta de 
a pune mâna pe orice. Comportarea faţă de ea însăşi nu mai 
putea avea nici o justificare acceptabilă: ori fusese 
dezamăgit de zestrea ei, ori îşi satisfăcuse vanitatea, 


încurajând o preferinţă pe care - credea ea - i-o arătase în 
modul cel mai imprudent cu putinţă. Fiecare şovăielnică 
luptă dată în favoarea lui slăbi din ce în ce mai mult; şi spre 
şi mai marea justificare a domnului Darcy, fu nevoită a 
recunoaşte că atunci când fusese întrebat de Jane, domnul 
Bingley afirmase că prietenul lui nu avea nici o vină în 
chestiunea ca Wickham; că oricât de orgolioase şi 
respingătoare fuseseră manierele domnului Darcy, ea nu 
observase în tot cursul cunoştinţei lor - când fuseseră mult 
împreună, mai ales în ultima vreme şi se obişnuise cu felul 
lui de a fi - nimic care să demonstreze că era lipsit de 
principii sau nedrept, nimic care să-l arate ca pe un om fără 
credinţă sau imoral; că printre cunoscuţii lui era stimat şi 
prețuit; că Wickham însuşi îi recunoscuse calităţi de frate şi 
că ea îl auzise adesea vorbind atât de afectuos despre sora 
lui, încât dovedea că era capabil de unele sentimente 
frumoase; că dacă faptele lui ar fi fost aşa cum le prezenta 
Wickham, cu greu s-ar fi putut ascunde lumii o violare atât 
de grosolană a tot ceea ce este drept; şi că o prietenie între 
un om în stare de asemenea lucruri şi unul atât de 
cumsecade ca domnul Bingley ar fi fost de neînțeles. 
Elizabethei îi era cumplit de ruşine de ea însăşi. Nu se 
putea gândi nici la Darcy şi nici la Wickham fără să simtă că 
fusese oarbă, părtinitoare, absurdă, plină de prejudecăţi. 
„Ce josnic m-am purtat, exclamă Elizabeth - eu care mă 
mândream cu discernământul meu, eu care mă preţuiam 
pentru agerimea mea, care am disprețuit adesea candoarea 
generoasă a surorii mele şi mi-am satisfăcut vanitatea, fiind 
inutil şi condamnabil neîncrezătoare! Cât de umilitoare este 
această descoperire! Totuşi, ce dreaptă umilinţă! Dacă aş fi 
fost îndrăgostită, n-aş fi putut fi mai nenorocit de oarbă. 
Vanitatea însă, nu dragostea a fost nebunia mea. Încântată 
de preferința unuia şi jignită de indiferența celuilalt, chiar 
de la începutul cunoştinţei noastre, am cochetat cu idei 
preconcepute şi cu ignoranţa şi ara gonit raţiunea din toate 


împrejurările în care era implicat vreunul dintre ei. Până în 
clipa aceasta, nu m-am cunoscut pe mine însămi”. 

De la ea la Jane, de la Jane la Bingley, gândurile ei luară un 
drum care-i aminti curând că explicaţia domnului Darcy în 
cazul lor i se păruse foarte insuficientă şi o citi din nou. Tare 
deosebit fu rezultatul celei de a doua lecturi. Cum putea 
oare refuza să acorde credit afirmațiilor lui într-un caz, 
când era obligată să i-l acorde în celălalt? Domnul Darcy 
declara că nu bănuise deloc sentimentele surorii ei; şi ea nu 
putu să nu-şi amintească părerea pe care o avusese 
întotdeauna Charlotte. Nu putea nega nici exactitatea 
portretului Janei, făcut de Darcy. Îşi dădu seama că, deşi 
sentimentele Janei erau calde, ea şi le manifesta foarte 
puţin şi că în aerul ei, în felul ei de a fi se vedea o constantă 
linişte interioară, rar însoţită de o mare emotivitate. 

Când ajunse la partea aceea a scrisorii în care se aduceau 
familiei ei reproşuri, în termeni atât de umilitori şi totuşi 
atât de meritaţi, se simţi adânc ruşinată. Justeţea acuzărilor 
o izbi prea puternic pentru a le mai putea nega; şi 
întâmplările la care Darcy făcea aluzie îndeosebi, fiind cele 
petrecute la balul de la Netherfield, şi care au confirmat în 
totul prima lui dezaprobare, nu putuseră face asupra lui o 
impresie mai puternică decât făcuseră asupra ei. 

Nu rămase indiferentă la omagiul ce-i fusese adus ei şi 
surorii sale. O mângâia, dar nu o putea consola pentru 
disprețul pe care restul familiei lor şi-l atrăsese într-o 
asemenea măsură; şi când se gândea că dezamăgirea Janei 
se datora de fapt rudelor ei celor mai apropiate şi îşi dădea 
seama cât de substanţial trebuia să sufere bunul nume al 
amândurora din cauza necuviinţei comportării lor, se simţi 
mai deprimată decât oricând până atunci. 

După ce rătăci timp de două ore de-a lungul drumului, 
lăsându-se invadată de tot felul de gânduri, cântărind iarăşi 
cele întâmplate, analizând probabilitățile şi căutând să se 
împace cum putea mai bine cu o schimbare atât de bruscă 
şi de importantă, începu să simtă oboseala şi-şi aduse 


aminte că era plecată de mult timp; aşa că, în cele din 
urmă, se întoarse; intră în casă vrând să pară veselă ca de 
obicei şi hotărâtă să alunge gândurile care ar fi putut-o 
împiedica să susţină o conversaţie. 

I se spuse imediat că cei doi domni de la Rosings trecuseră 
pe la dânşii, în absenţa ei: domnul Darcy, numai câteva 
momente, ca să-şi ia rămas bun; colonelul Fitzwilliam însă 
stătuse cu ei cel puţin o oră, în speranţa că ea se va 
reîntoarce, şi fusese aproape gata să se ducă s-o caute. 
Elizabeth pretinse doar că era dezolată de a nu-l fi întâlnit; 
în realitate se bucura de acest lucru. Colonelul Fitzwilliam 
nu mai prezenta interes. Nu se mai putea gândi decât la 
scrisoarea primită. 

Capitolul XXXVII. 

A doua zi dimineaţa, cei doi domni părăsiră domeniul 
Rosings, şi domnul Collins, care stătuse în aşteptare lângă 
căsuţa portarului pentru a-i saluta de plecare, dădu acasă 
plăcuta veste că păreau a fi într-o excelentă stare de 
sănătate şi într-o dispoziţie acceptabilă, atât cât era de 
aşteptat după melancolica scenă de despărţire prin care 
abia trecuseră la Rosings. Către Rosings zori dânsul apoi ca 
să le consoleze pe Lady Catherine şi pe fiica sa; şi când se 
întoarse, aduse din partea senioriei sale, cu mare 
satisfacţie, vestea că se simţea atât de abătută, încât dorea 
să-i aibă pe toţi la masa. 

Elizabeth nu putea s-o vadă pe Lady Catherine fără să nu- 
şi aducă aminte că, dacă ar fi vrut, poate că i-ar fi fost până 
acum prezentată drept viitoarea sa nepoată; şi nu se putea 
gândi fără să zâmbească la felul în care s-ar fi manifestat 
indignarea senioriei sale. „Ce-ar fi zis? Ce-ar fi făcut?”. 
Acestea erau întrebările cu care se amuza. 

Primul subiect atacat a fost micşorarea familiei de la 
Rosings. 

— Vă asigur că o resimt nespus, exclamă Lady Catherine. 
Cred că nimeni nu simte mai mult decât mine tristeţea 
despărțirii. Sunt deosebit de legată de tinerii aceştia şi ştiu 


că şi ei sunt tot atât de legaţi de mine. Le-a părut tare rău 
că pleacă. Dar aşa se întâmplă întotdeauna. Scumpul nostru 
colonel s-a ţinut bine până la urmă; Darcy însă părea că 
suportă despărţirea foarte greu, mai greu, cred, decât anul 
trecut. Ataşamentul lui faţă de Rosings este desigur în 
creştere. 

Aici, domnul Collins plasă o aluzie şi un compliment la care 
mama şi fiica zâmbiră cu amabilitate. 

După masă Lady Catherine observă că domnişoara Bennet 
părea indispusă; şi, găsind imediat singură motivul în 
presupunerea că nu dorea să se întoarcă acasă atât de 
curând, adăugă: 

— Dar dacă lucrurile stau astfel, trebuie să scrii mamei 
dumitale şi s-o rogi să te mai lase puţin. Sunt sigură că 
doamna Collins va fi foarte bucuroasă de compania 
dumitale. 

— Sunt foarte îndatorată pentru amabila invitaţie a 
senioriei voastre, replică Elizabeth, dar nu pot s-o accept. 
Trebuie să fiu în oraş sâmbăta viitoare. 

— Dar în felul acesta vei fi stat aici numai şase săptămâni. 
M-am aşteptat să rămâi două luni. l-am spus lucrul acesta 
doamnei Collins, înainte de venirea dumitale. Nu poate fi 
deloc necesar să pleci atât de curând. Doamna Bennet se 
mai poate desigur lipsi de dumneata încă două săptămâni. 

— Dar tatăl meu nu poate. Mi-a scris săptămâna trecută 
pentru a mă grăbi să mă întorc. 

— Oh, dacă mama poate, desigur că şi tatăl dumitale se va 
putea lipsi de dumneata. Fiicele nu înseamnă niciodată atât 
de mult pentru un tată. Şi dacă vei mai rămâne încă o lună 
întreagă, îmi va fi posibil să iau pe una dintre 
dumneavoastră până la Londra, căci mă duc acolo ia 
începutul lui iunie, pentru o săptămâna; şi cum Dawson n- 
are nimic împotrivă să ne ducă cu cabrioleta, va fi destul loc 
pentru una dintre dumneavoastră; şi, bineînţeles, dacă se 
va întâmpla să fie răcoare, n-aş avea nimic de zis să vă iau 


pe amândouă, căci niciuna dintre dumneavoastră nu e 
voluminoasă. 

— Sunteţi numai bunăvoință, doamnă, dar cred că trebuie 
să rămânem la planul nostru iniţial. 

Lady Catherine păru resemnată. 

— Doamnă Collins, trebuie să trimiţi un servitor cu 
dânsele. Ştii că eu spun totdeauna ce gândesc; nu pot 
suporta ideea ca două tinere femei să călătorească cu 
poştalionul, neînsoţite. Este cu totul nepotrivit. Trebuie să- 
aranjezi să trimiţi pe cineva. Îmi displace mai mult decât 
orice pe lume acest gen de lucruri. Tinerele femei ar trebui 
întotdeauna păzite şi însoţite conform cu situaţia lor în 
lume. Când nepoata mea, Georgiana, a plecat vara trecută 
la Ramsgate, am socotit că era un punct de onoare să fie 
însoţită de doi servitori. Domnişoara Darcy, fiica domnului 
Darcy de Pemberley şi a Lady-ei Anne, n-ar fi putut călători 
cuviincios în alt mod. Sunt extrem de atentă la toate 
lucrurile astea. Doamnă Collins, trebuie să-l trimiţi pe John 
cu tinerele domnişoare. Mă bucur că mi-a venit în minte să 
vă atrag atenţia, pentru că n-ar fi fost spre cinstea dumitale 
să le laşi să plece neînsoţite. 

— Unchiul meu urmează să trimită servitorul după noi. 

— Oh! Unchiul dumitale! Are un servitor? Da? Sunt foarte 
bucuroasă că aveţi pe cineva care se gândeşte la lucrurile 
acestea. Unde veţi schimba caii? Oh! la Bromley, desigur. 
Dacă veţi pomeni de numele meu la Bell, vi se va da toată 
atenţia. 

Lady Catherine avea multe alte întrebări de pus în privinţa 
călătoriei lor; şi, cum nu-şi răspundea singură chiar la 
toate, trebuia să fii atenta, ceea ce, îşi spuse Elizabeth, era 
un noroc pentru ea; altfel, cu mintea atât de plină de 
gânduri, ar fi putut să uite unde se afla. Meditaţia trebuia 
rezervată pentru ore de singurătate. Ori de câte ori se afla 
singură, era cea mai mare uşurare a ei sa se lase în voia 
gândurilor; şi n-a trecut zi fără să nu facă o plimbare, 


singură, în timpul căreia îşi putea oferi marea plăcere a 
amintirilor neplăcute. 

Scrisoarea domnului Darcy o învățase aproape pe 
dinafară. Îi studia fiecare frază; şi simţămintele sale pentru 
autor erau uneori foarte diferite. Când îşi amintea de stilul 
cererii lui, se simţea încă plină de indignare; când însă 
considera cât de nedrept îl condamnase şi-l mustrase, 
mândria se întorcea asupra ei însăşi, iar sentimentele lui 
înşelate deveneau obiect de compătimire. lubirea lui îi 
stârnea recunoştinţă; caracterul lui, respect; dar nu-l putea 
aproba, nici nu se putea căi măcar o clipă de refuzul ei şi nu 
putea simţi nici cea mai mică dorinţă de a-l mai revedea 
vreodată. În propria ei purtare din trecut găsea o sursă 
nesfârşită de contrarietate şi regret; iar în nenorocitele 
defecte ale familiei sale, un motiv de mâhnire şi mai grea. 
Cu familia ei nu era nimic de făcut. Tatăl său, mulţumindu- 
se să râdă de surorile mai mici, nu se va strădui niciodată să 
pună stavilă sălbaticei lor zvăpăieli; iar mama, atât de 
lipsită de maniere ea însăşi, era total inconştientă de aceste 
rele. Elizabeth se unise adesea cu Jane, încercând să 
stăvilească imprudenţele Catherinei şi ale Lydiei; dar atâta 
vreme cât ele erau încurajate de indulgenţa mamei lor, ce 
şanse de îndreptare existau? Catherine, puţintică la minte, 
iritabilă şi cu totul sub influenţa Lydiei, se simţise totdeauna 
jignită de sfaturile lor; iar Lydia, voluntară şi nechibzuită, 
nu voia să le dea deloc ascultare. Erau ignorante, leneşe şi 
îngâmfate. Câtă vreme se mai afla un ofiţer la Meryton, 
erau gata să flirteze cu el; şi câtă vren Meryton se afla la 
cale de o plimbare de Longbourn, erau gata să se ducă 
acolo la nesfârşit. 

Îngrijorarea ei pentru Jane era o altă temă 
precumpănitoare; explicaţia domnului Darcy, restabilindu-l 
pe Bingley în cinstea în care ea îl ţinuse mai înainte, scotea 
în evidenţă pierderea suferită de Jane. Afecţiunea lui se 
dovedea a fi fost sinceră; purtarea lui, fără de vină, afară 
doar dacă i s-ar fi putut face vreuna din încrederea ce-o 


avea în prietenul lui. Ce dureros era deci gândul că Jane 
fusese lipsită de o situaţie atât de îmbietoare, atât de 
avantajoasă, atât de promițătoare de fericire, din cauza 
zăpăcelii şi lipsei de ţinută a propriei sale familii! 

Când la aceste amintiri se adăuga şi dezvăluirea 
caracterului lui Wickham, se poate uşor înţelege că buna ei 
dispoziţie, rareori umbrită mai înainte, era acum 
zdruncinată, într-atât, încât să-i fie aproape imposibil să 
pară cât de cât voioasă. 

Invitaţiile la Rosings, în timpul ultimei săptămâni, ai fost 
tot atât de dese ca la început. Ultima seară au petrecut-o 
acolo; şi senioria sa se interesă din nou cu de-amănuntul 
despre călătoria lor, le indică cea mai bună metodă de a 
împacheta lucrurile; a fost atât de stăruitoare asupra 
necesităţii de a aşeza rochiile într-un fel anume, singurul 
potrivit, încât Maria se simţi obligată, la întoarcerea acasă, 
să strice tot ce făcuse în timpul dimineţii şi să-şi aranjeze 
geamantanul din nou. 

Când s-au despărţit, Lady Catherine, cu o mare 
bunăvoință, le ură drum bun şi le invită să vină din nou la 
Hunsford anul viitor, iar domnişoara de Bourgh îşi dădu 
marea osteneală de a le face chiar o reverență şi de a 
întinde mâna amândurora. 

Capitolul XXXVIII. 

Sâmbătă dimineaţa, Elizabeth şi domnul Collins s-au 
întâlnit pentru micul dejun, câteva minute înainte de 
apariţia celorlalţi; el folosi această ocazie pentru a-şi 
prezenta, cu prilejul despărțirii, omagiile pe care le 
considera absolut necesare. 

— Nu ştiu, domnişoară Elizabeth, spuse el, dacă doamna 
Collins v-a exprimat deja cele cuvenite pentru amabilitatea 
dumneavoastră de a fi venit la noi; sunt însă foarte convins 
că nu ne veţi părăsi fără să primiţi mulţumirile dânsei 
pentru aceasta. Favoarea prezenţei dumneavoastră a fost 
mult simțită. Noi ştim ce puţine sunt lucrurile care ar tenta 
pe cineva să vină în umila noastră locuinţă. Felul nostru 


simplu de trai, încăperile noastre mici, numărul mic de 
servitori şi lumea puţină pe care o vedem fac desigur din 
Hunsford un loc extrem de plicticos pentru tânără 
domnişoară ca dumneavoastră; sper însă că sunteţi 
încredinţată de recunoştinţa noastră pentru bunăvoința ce 
aţi avut şi că am făcut tot ceea ce ne-a stat în putinţă ca să 
împiedicăm să vă petreceţi timpul în mod neplăcut. 

Elizabeth se grăbi să-i mulţumească şi să-l asigure că 
fusese fericită. Petrecuse şase săptămâni foarte agreabile; 
iar plăcerea de a fi cu Charlotte şi atenţiile pline de 
amabilitate pe care le primise o făceau pe ea să se simtă 
cea îndatorată. Domnul Collins era încântat şi cu o 
solemnitate mai zâmbitoare replică: 

— Sunt nespus de încântat să aud că nu v-aţi petrecut 
timpul în mod neplăcut. Noi am făcut, desigur, cum am 
putut mai bine; şi având, din fericire, posibilitatea să vă 
prezentăm unei societăţi foarte înalte şi datorită legăturilor 
noastre cu Rosings, mijlocul de a schimba adesea decorul 
familial, cred că ne putem mândri cu faptul că vizita 
dumneavoastră la Hunsford n-a putut fi prea plicticoasă. 
Situaţia noastră faţă de familia Lady-ei Catherine 
reprezintă, întradevăr, un extraordinar avantaj şi o 
binecuvântare, cu care puţini se pot lăuda. Vedeţi doar cât 
de intimi suntem. Vedeţi cât de des suntem invitaţi acolo. La 
drept vorbind, trebuie să recunosc că, oricare ar fi 
dezavantajele acestei umile parohii, nu l-aş considera demn 
de compătimit pe acela care s-ar abate la noi, atâta vreme 
cât împarte intimitatea noastră cu Rosings. 

Nu găsea cuvinte pentru sentimentele lui atât de înalte şi 
se văzu silit să se plimbe de colo până colo prin cameră, în 
timp ce Elizabeth încerca să îmbine, în câteva scurte 
propoziţiuni, politeţea şi adevărul. 

— De fapt, puteţi duce la Hertfordshire un raport foarte 
favorabil despre noi, scumpă verişoară. Mă fălesc, cel puţin, 
că veţi putea face acest lucru. Zi de zi aţi fost martoră la 
marile atenţii pe care Lady Catherine le are faţă de doamna 


Collins; şi sunt încredinţat că, în totul, nu puteţi avea 
impresia că prietena dumneavoastră a tras un număr 
necâştigător - dar pe acest punct e mai bine să păstrăm 
tăcerea. Daţi-mi voie numai să vă asigur, scumpă 
domnişoară Elizabeth, că pot să vă urez din toată inima şi 
cu toată cordialitatea aceeaşi fericire în căsnicie. Draga 
mea Charlotte şi cu mine avem aceleaşi păreri şi acelaşi fel 
de a gândi. Există, în toate, o mare şi remarcabilă 
asemănare de caracter şi de idei între noi. Părem a fi fost 
făcuţi unul pentru celălalt. 

Elizabeth răspunse liniştită că era o mare fericire când se 
întâmpla să fie aşa şi, cu aceeaşi sinceritate, putu să adauge 
că era ferm încredinţată de fericirea lui conjugală şi că se 
bucura pentru el. Nu îi păru rău totuşi când prezentarea 
acestei fericiri fu întreruptă de intrarea doamnei de la care 
ele izvorau. Biata Charlotte! Ce trist era s-o laşi în 
asemenea companie. Dar şi-o alesese cu ochii deschişi şi, 
deşi regreta desigur plecarea musafirilor, nu părea să aibă 
nevoie de compătimirea lor. Căminul şi gospodăria, parohia 
şi găinile, ca şi toate preocupările ce izvorau din acestea 
nu-şi pierduseră încă farmecul. 

În cele din urmă cupeul trase la scară, geamantanele fură 
fixate deasupra, pachete puse înăuntru şi totul fu declarat 
gata de drum. După un afectuos bun rămas între prietene, 
Elizabeth fu condusă până la trăsură de domnul Collins; şi 
în timp ce treceau prin grădină, el îi dădu misiunea de a 
transmite respectele lui întregii ei familii, fără să uite 
mulţumiri pentru gentileţea cu care fusese primit în timpul 
iernii la Longbourn, precum şi complimente doamnei şi 
domnului Gardiner, deşi nu-i cunoştea. Apoi o ajută să se 
uree în cupeu; Maria o urmă şi tocmai se închidea uşa când, 
brusc, le reaminti cu oarecare consternare că uitaseră să 
lase un mesaj pentru doamnele de la Rosings. 

— Dar, adaugă el, doriţi desigur să li se prezinte din 
partea dumneavoastră respectuoase omagii şi mulţumiri 


pline de recunoştinţă pentru amabilitatea ce vi s-a arătat în 
timpul şederii dumneavoastră aici. 

Elizabeth nu se împotrivi; uşa a putut fi apoi închisă şi 
trăsura porni. 

— Doamne, Dumnezeule! strigă Maria după câteva minute 
de tăcere, parc-ar fi trecut o zi-două de la venirea noastră 
aici şi totuşi ce multe s-au mai întâmplat! 

— Foarte multe, întradevăr, răspunse tovarăşa ei de drum, 
cu un suspin. 

— Am fost de două ori la masă la Rosings, în afară de 
faptul că am băut de două ori ceaiul acolo. Câte voi avea de 
povestit! 

Elizabeth adăugă în sinea ei: „Şi eu, câte de ascuns 
Călătoria decurse fără multă conversaţie şi fără neplăceri; 
şi în patru ore de la plecarea din Hunsford au ajuns acasă la 

domnul Gardiner, unde trebuiau să rămână câteva zile. 

Jane arăta bine şi Elizabeth, în viitoarea programelor 
variate pe care buna lor mătuşă le rezervase pentru ele, nu 
prea avu prilejul să-i cerceteze starea de spirit. Jane însă 
urma să se întoarcă acasă împreună cu ea şi la Longbourn 
va avea destul timp pentru a o observa. 

Între timp, nu fără efort, va aştepta - fie chiar şi până la 
Longbourn - pentru a-i povesti surorii sale despre cererea 
în căsătorie a domnului Darcy. A şti că avea putinţa de a 
dezvălui ceea ce o va uimi atât de mult pe Jane şi, în acelaşi 
timp, va fi o satisfacţie atât de mare pentru ce mai persista 
din propria ei vanitate neînlăturată încă, de rațiune, 
constituia o tentaţie atât de mare să i se destăinuie, încât 
nimic n-ar fi putut-o face să-i reziste, afară de nehotărârea 
în care se afla încă asupra cât anume să spună, şi teama că, 
o dată anagajată în acest subiect, ar fi obligată să repete, în 
legătură cu Bingley, câte ceva care ar putea numai s-o 
îndurereze pe sora ei. 

Capitolul XXXIX. 

Era în a doua săptămână a lunii mai, când cele trei tinere 
domnişoare porniră împreună din strada Gracechurch 


W 


pentru a merge în oraşul..., în Hertfordshire; şi pe când se 
apropiau de hanul unde urmau să găsească trăsura 
domnului Bennet, zăriră, ca dovadă că vizitiul tatălui lor era 
punctual, pe Kitty şi pe Lydia, privind de la fereastra unei 
săli de mese de la etaj. Cele două fete erau acolo de mai 
bine de o oră; îşi petrecuseră timpul foarte plăcut, făcând o 
vizită modistei de peste drum, privind sentinela de serviciu 
şi preparând sosul la o salată de castraveți. 

După ce au urat surorilor bun venit, le-au prezentat 
triumfătoare o masă întinsă şi, pe masă, friptură rece, din 
cea de care se poate găsi de obicei într-o cămară de han, 
exclamând: 

— Nu e drăguţ? Aşa-i că este o surpriză plăcută? 

— Şi avem de gând să vă tratăm pe toate, adăugă Lydia, 
dar trebuie să ne împrumutaţi bani, fiindcă pe-ai noştri i-am 
cheltuit la magazinul de colo. Apoi, arătându-le 
cumpărăturile făcute: Uite, mi-am cumpărat boneta asta. 
Nu cred că e prea drăguță, dar m-am gândit că nu strică să 
mi-o cumpăr. Cum vom ajunge acasă, am s-o desfac în 
bucăţi să văd dacă nu pot s-o fac din nou ceva mai bine. Şi 
când surorile îi spuseră că era oribilă, ea adăugă, perfect 
liniştită: Oh, dar în prăvălie erau două-trei mult mai urâte; 
după ce voi cumpăra nişte saten, o culoare mai frumoasă, 
ca s-o garnisesc din nou, cred că va fi foarte acceptabilă; de 
altfel, nu va mai avea importanţă ce voi purta la vară, după 
ce regimentul... n-o să mai fie în Meryton; şi ei pleacă peste 
două săptămâni. 

— Vor pleca, întradevăr? întrebă Elizabeth foarte 
mulţumită. 

— Se duc lângă Brighton, în cantonament, şi teribil aş vrea 
să ne ducă tata pe toate acolo pentru vară! Ar fi un plan 
minunat şi cred că ar costa mai nimic. Şi mamei i-ar plăcea 
să meargă, mai mult ca orice! Gândiţi-vă numai ce jale ar fi 
altfel, la vară. 

— Da, se gândi Elizabeth, acesta ar fi un plan cu adevărat 
încântător şi, în acelaşi timp, ni s-ar potrivi de minune. 


Cerule mare! Brighton şi un întreg campament de soldaţi, 
pentru noi care am fost deja daţi peste cap de un biet 
regiment de miliţie şi de balurile lunare de la Meryton! 

— Şi acum am veşti pentru voi, spuse Lydia, în timp ce se 
aşezau la masă. Ce părere aveţi? Sunt veşti extraordinare, 
veşti grozave şi, pe deasupra, despre o anumită persoană 
care ne place la toate. 

Jane şi Elizabeth se uitară una la alta şi îi spuseră 
chelnerului că nu aveau nevoie de el. Lydia râse şi continuă: 

— Da! Formalismul şi discreţia voastră! V-aţi gândit că 
ospătarul nu trebuie să audă; ca şi când i-ar fi păsat! Cred 
că aude adeseori lucruri mai rele decât am eu de gând să 
spun. Dar e un tip urât! Mă bucur că a plecat. N-am văzut 
în viaţa mea o bărbie aşa de lungă. Ei, şi acum, veştile mele 
sunt despre scumpul Wickham; prea grozave pentru 
chelner, nu? Nu mai este nici un pericol ca Wickham să se 
însoare cu Mary King. Ei! Asta-i pentru tine! Ea a plecat la 
unchiul ei la Liverpool - a plecat să rămână acolo. Wickham 
e salvat! 

— Şi e salvată şi Mary King! adăugă Elizabeth, a scăpat de 
o căsătorie imprudentă cât priveşte averea. 

— E o mare proastă că a plecat, dacă îl place. 

— Sper însă că nu e vorba de o dragoste puternică, nici 
din partea unuia, nici a celuilalt, spuse Jane. 

— Din partea lui, sunt sigură că nu. Garantez pentru el; nu 
i-a păsat niciodată nici cât negru sub unghie de ea. Cuii-ar 
păsa de un moft aşa de scârbos şi pistruiat? 

Elizabeth fu zguduită când se gândi că, deşi ea era 
incapabilă de o expresie atât de grosolană - aceasta se 
deosebea prea puţin de grosolănia sentimentului pe care îl 
adăpostise în inima ei, crezând că era generozitate. 

Îndată ce terminară de mâncat şi surorile mai mari făcură 
plata, au cerut trăsura şi, după oarecare chibzuială, tot 
grupul împreună cu geamantanele, cutiile de lucru, 
pachetele şi surplusul inoportun de cumpărături făcute de 
Kitty şi Lydia încăpură înăuntru. 


— Ce drăguţ ne-am îndesat aici! strigă Lydia. Mă bucur că 
mi-am cumpărat boneta, chiar dacă n-ar fi decât pentru 
hazul de a mai avea o cutie de pălării în plus! Ei! şi acum, 
hai să ne simţim bine şi comod şi să vorbim şi să râdem cât 
o ţine drumul până acasă. Şi în primul rând să auzim ce vi s- 
a întâmplat vouă de când aţi plecat. Aţi întâlnit bărbaţi 
drăguţi? Aţi flirtat? Am avut mari speranţe că una dintre voi 
o să-şi găsească un soţ înainte de a se întoarce acasă. Vă fac 
cunoscut că Jane va fi în curând o fată bătrână. Are aproape 
douăzeci şi trei de ani. Doamne! Ce ruşinată m-aş simţi 
dacă nu m-aş mărita înainte douăzeci şi trei de ani. Nici nu 
vă închipuiţi ce tare vrea mătuşa Philips să vă găsiţi soţi. 
Zice că Lizzy ar fi făcut bine să-l ia pe domnul Collins dar eu 
nu cred că ar fi avut vreun haz. Doamne! Ce mi-ar plăcea să 
mă mărit înaintea vreuneia dintre voi; şi atunci eu v-aş 
scoate la toate balurile. Doamne, Dumnezeule! Ce ne-am 
mai făcut de cap deunăzi la colonelul Forster! Kitty şi cu 
mine trebuia să ne petrecem ziua acolo, iar doamna Forster 
ne promisese că vom dansa niţel seara (fiindcă veni vorba, 
doamna Forster şi cu mine suntem prietene la toartă) şi le-a 
invitat pe cele două Harrington. Dar Harriet era bolnavă, 
aşa că Pen a trebuit să vină de una singură; şi atunci ce 
credeţi c-am făcut? L-am îmbrăcat pe Chamberlayne în 
haine de femeie, anume, ca să treacă drept o doamnă. 
Gândiţi-vă numai ce nostim! În afară de doamna şi domnul 
colonel Forster, de Kitty şi de mine, n-a ştiut nimeni de asta 
decât mătuşa noastră, că a trebuit să împrumutăm o rochie 
de la ea. Şi nu vă puteţi închipui ce bine arăta! Când au 
sosit Denny şi Wickham şi Pratt şi încă alţi doi-trei bărbaţi, 
nu l-au recunoscut deloc. Doamne! Ce-am mai râs. Şi 
doamna Forster, la fel. Am crezut c-o să mor, nu alta. Şi asta 
i-a făcut pe bărbaţi să bănuie ceva şi au descoperit curând 
despre ce era vorba. 

Cu astfel de povestiri despre petrecerile şi farsele lor 
încercă Lydia, ajutată de aluzii şi completări din partea lui 
Kitty, să-şi amuze surorile, tot drumul până la Longbourn. 


Elizabeth asculta cât putea mai puţin, dar era greu să scape 
de numele lui Wickham, atât de des pomenit. 

Acasă li se făcu o primire foarte bună. Doamna Bennet se 
bucură s-o vadă pe Jane tot atât de frumoasă cum o ştia; iar 
domnul Bennet, în timpul mesei, îi spuse Elizabethei, 
spontan şi de repetate ori: 

— Mă bucur că te-ai întors acasă, Lizzy. 

Cum mai toţi membrii familiei Lucas veniseră s-o 
întâmpine pe Maria şi să afle noutăţi, se strânsese multă 
lume în sufragerie; iar subiectele discutate au fost de tot 
felul. 

Lady Lucas o întreba tot timpul pe Maria, pe deasupra 
mesei, despre prosperitatea şi găinile fiicei sale mai mari, 
doamna Bennet era angajată în două părţi; într-o parte 
primea raportul asupra ultimei mode, de la Jane, care şedea 
la o oarecare distanţă de dânsa, şi în cealaltă îl repeta în 
amănunt celor mai mici dintre domnişoarele Lucas; iar 
Lydia, pe un ton mai ridicat declt al tuturor, înşira, oricui 
voia s-o asculte, plăcerile călătoriei din dimineaţa aceea. 

— Vai, Mary, strigă ea, aş fi vrut să fi fost şi tu cu noi, 
pentru că a fost aşa de amuzant! La ducere, Kitty şi cu mine 
am tras toate perdeluţele, pretizând că nu e nimeni în 
trăsură, şi eu aş fi mers tot drumul aşa dacă nu i s-ar fi 
făcut rău lui Kitty. Şi când am ajuns la hanul lui George, 
sunt convinsă că ne-am purtat foarte frumos pentru că 
le-am tratat pe celelalte trei cu cea mai grozavă gustare 
rece; şi dacă ai fi venit şi tu, te-am fi tratat şi pe tine. Şi pe 
urmă, când am plecat de acolo, ce haz! Am crezut că nu 
vom încăpea în ruptul capului în trăsură. Eram cât p-aci să 
mor de râs. Şi-am fost aşa de vesele tot drumul până acasă! 
Am vorbit şi am râs aşa de tare, că oricine ne-ar fi putut 
auzi de la zece mile! 

La aceasta, Mary răspunse gravă: 

— Departe de mine gândul, scumpă soră, să dispreţuiesc 
asemenea plăceri. Ele s-ar potrivi, neîndoielnic, majorităţii 


minţilor femeieşti. Dar mărturisesc că n-ar avea nici un 
farmec pentru mine. Eu aş prefera, infinit mai mult, o carte. 

Dar din acest răspuns Lydia nu auzi nici un cuvânt. 
Rareori asculta pe cineva mai mult de o jumătate de minut, 
iar pe Mary, niciodată şi deloc. 

După amiază, Lydia insistă pe lângă celelalte fete să facă 
împreună o plimbare la Meryton ca să vadă ce mai era pe 
acolo; dar Elizabeth se opuse cu îndărătnicie acestui plan. 
Nu trebuia să se spună că domnişoarelor Bennet le e cu 
neputinţă să se afle acasă de o jumătate de zi şi să nu plece 
în goană după ofiţeri. Mai avea şi un alt motiv să se opună. 
Îi era groază să-l vadă din nou pe Wickham şi era hotărâtă 
să evite acest lucru cât va putea. Pentru ea, apropiata 
deplasare a regimentului era cu adevărat o mare uşurare. 
Acesta trebuia să plece în două săptămâni şi odată plecat, 
spera ea, nu mai putea exista în legătură cu Wickham nimic 
care s-o chinuie. 

Nu trecuseră multe ceasuri de când sosise acasă, când 
băgă de seamă că proiectul de vacanţă la Brighton, de care 
pomenise Lydia la han, era mereu discutat de părinţii ei. 
Elizabeth îşi dădu imediat seama că tatăl lor nu avea deloc 
intenţia de a ceda; răspunsurile lui însă erau atât de vagi şi 
îndoielnice, încât doamna Bennet, deşi adesea descurajată, 
nu pierduse încă nădejdea că, până la urmă, va reuşi. 

Capitolul XL.. 

Elizabeth nu-şi mai putea stăpâni nerăbdarea de a o pune 
pe Jane la curent cu cele întâmplate; şi, în cele din urmă, 
hotărându-se să elimine orice detaliu în care era 
amestecată sora ei şi prevenind-o că va avea surprize, a 
doua zi de dimineaţă îi povesti cea mai mare parte din 
scena ce avusese loc între domnul Darcy şi ea. 

Mirarea domnişoarei Bennet scăzu repede din cauza 
părtinirii sale de soră, care făcea să i se pară firească orice 
adresare ar fi avut cineva pentru Elizabeth; repede, însă, 
mirarea lăsă loc altor simţăminte, li părea rău că Darcy îşi 
analiza sentimentele într-un mod atât de puţin potrivit 


pentru a-i asigura succesul; dar şi mai mâhnită era din 
cauza durerii pe care refuzul surorii ei i-o pricinuise, fără 
îndoială. 

— Faptul de a fi fost atât de sigur de succes i-a dăunat, 
spuse ea, şi desigur că n-ar fi trebuit să lase să se facă acest 
lucru; gândeşte-te însă cât de mult îi măreşte acum 
dezamăgirea. 

— Întradevăr, replică Elizabeth, îmi pare sincer rău pentru 
el; dar alte sentimente îi vor goni probabil,curând, 
afecțiunea pentru mine. Nu mă condamni totuşi pentru 
faptul de a-l fi refuzat? 

— Să te condamn? O, nu! 

— Mă condamni însă pentru că am vorbit cu atâta căldură 
despre Wickham. 

— Nu, nu ştiu dacă ai greşit spunând ceea ce ai spus. 

— Dar ai să ştii, după ce-ţi voi fi povestit ceea ce s-a 
întâmplat chiar a doua zi. 

Elizabeth îi vorbi apoi despre scrisoare, relatându-i doar 
ce era în legătură cu George Wickham. Ce lovitură pentru 
biata Jane care ar fi străbătut, senină, lumea întreagă, fără 
să poată crede că în tot neamul omenesc exista atâta 
ticăloşenie câtă se strânsese aici într-un singur om. Şi nici 
reabilitarea lui Darcy, deşi îmbucurătoare pentru inima ei, 
nu o putu consola de o asemenea descoperire. 

Se strădui din toate puterile să dovedească probabilitatea 
unei erori şi încercă să-l absolve pe unul, fără să-l implice 
pe celălalt. 

— Asta nu merge, spuse Elizabeth. Niciodată şi cu nici un 
preţ nu vei reuşi să-i scoţi buni pe amândoi. Alege, dar 
trebuie să te mulţumeşti numai cu unul. În ei sunt numai 
atâtea calităţi cât să-ţi ajungă să faci un singur om 
cumsecade; iar în ultimul timp aceste calităţi s-au mutat 
dintr-o parte într-alta cam mult. În ce mă priveşte, înclin să 
cred că sunt toate de partea domnului Darcy; dar trebuie să 
decizi cum crezi. 


Trecu totuşi câtva timp până să poată smulge de la Jane un 
surâs. 

— Nu ştiu când am fost mai zguduită, exclamă ea. 
Wickham, atât de rău! Este aproape de necrezut! Şi bietul 
domn Darcy. Dragă Lizzy, gândeşte-te numai cât trebuie să 
fi suferit. O asemenea dezamăgire! Şi, pe deasupra, să mai 
afle şi proasta ta părere despre el! Şi să fie silit să 
povestească asemenea lucru despre sora lui! Este 
întradevăr prea dureros! Sunt sigură că trebuie să simţi şi 
tu la fel. 

— Oh, nu! Regretul şi mila mea s-au sfârşit cu totul, 
văzând cât de intens le resimţi tu pe amândouă. Ştiu că îi 
vei face în întregime dreptate, aşa că devin, cu fiecare clipă, 
tot mai indiferentă şi mai puţin interesată. Risipa ta mă face 
econoamă şi, dacă mai continui mult să te tângui din cauza 
lui, inima mea o să devină uşoară ca un fulg. 

— Bietul Wickham! E atâta bunătate în înfăţişarea lui, şi 
felul lui de a fi e atât de deschis şi blând! 

— S-a făcut desigur o mare greşeală în educaţia acestor 
doi tineri domni. Unul e înzestrat cu toată bunătatea, iar 
celălalt cu toată aparenţa ei. 

— Mie nu mi s-a părut niciodată, în măsura în care ţi s-a 
părut ţie, că domnului Darcy i-ar lipsi aparenţa ei. 

— Şi totuşi mi-am închipuit că sunt neobişnuit de 
deşteaptă când am hotărât, fără nici un motiv, că-mi este 
antipatic. E un imbold grozav pentru inteligenţa cuiva, o 
invitaţie la sarcasm, să ai o astfel de antipatie. Poţi fi mojic 
tot timpul, fără să spui nimic adevărat; dar nu poţi râde 
mereu de cineva fără să dai peste un cuvânt spiritual când 
şi când. 

— Lizzy, când ai citit întâia oară scrisoarea aceea, sunt 
sigură că n-ai putut lua lucrurile cum le iei acum. 

— Întradevăr, n-am putut. M-am simţit destul de prost. M- 
am simţit foarte prost - pot spune, nenorocită. Şi nimeni 
alături, cu care să vorbesc despre ceea ce simţeam, nici o 
Jane care să mă mângâie şi să-mi spună că nu fusesem atât 


de groaznic de slabă, şi îngâmfată, şi absurdă pe cât ştiam 
că fusesem! Oh! Cât mi-ai lipsit. 

— Ce nenorocire că ai folosit expresii atât de tari când i-ai 
vorbit domnului Darcy despre Wickham! Căci ele par acum 
cu totul nemeritate. 

— Desigur. Dar nenorocirea de a fi vorbit cu patimă este o 
urmare cât se poate de firească a prejudecăţilor pe care le 
aveam. Există un punct asupra căruia vreau să-ţi cer sfatul. 
Aş vrea să ştiu dacă sunt sau nu datoare să le dezvălui 
cunoscuţilor noştri, în general, adevăratul caracter al lui 
Wickham. 

Domnişoara Bennet se gândi puţin şi apoi răspunse: 

— Cu siguranţă, nu este cazul să fie dat în vileag atât de 
groaznic. lu ce crezi? 

— Că nici nu trebuie încercat. Domnul Darcy nu m-a 
autorizat să comunic şi altora ceea ce mi-a spus. 
Dimpotrivă, absolut tot ce era în legătură cu sora lui 
trebuia, pe cât posibil, să păstrez numai pentru mine; şi 
dacă voi încerca să arăt oamenilor adevărul în privinţa 
celorlalte aspecte ale purtării lui, cine mă va crede? 
Prejudecata generală împotriva domnului Darcy este atât 
de puternică, încât încercarea de a-l pune într-o lumină 
favorabilă ar însemna să dai gata jumătate din oamenii 
cumsecade din Meryton. Nu mă simt în stare de aşa ceva. 
Wickham va pleca în curând şi, prin urmare, ceea ce este el, 
în realitate nu va mai însemna nimic pentru oamenii de aici. 
După o vreme se va da totul în vileag şi atunci vom putea 
râde de prostia celor ce n-au ştiut-o mai dinainte. Acum însă 
nu voi spune nimic. 

— Ai perfectă dreptate. A-i dezvălui în mod public greşelile 
l-ar putea distruge pe viaţă. Poate eă acum îi pare rău de 
ceea ce a făcut şi e dornic să se îndrepte. Nu trebuie să-l 
facem să deznădăjduiască. 

Conversaţia aceasta a mai potolit vâltoarea din mintea 
Elizabethei. Scăpase de două dintre secretele care o 
apăsaseră timp de două săptămâni şi era sigură că Jane o 


va asculta cu bunăvoința, ori de câte ori ar mai dori să 
vorbească despre vreunul dintre ele. Dar mai rămânea un 
lucru ascuns pe care prudenţa nu îngăduia să-l scoată la 
lumină. Nu îndrăznea să vorbească de cealaltă lumătate a 
scrisorii domnului Darcy şi nici să-i spună surorii sale cât de 
sincer o preţuise prietenul lui. Era vorba acolo de lucruri pe 
care nu le putea împărtăşi nimănui şi era conştientă de 
faptul că numai o perfectă înţelegere între cele două părţi 
ar fi putut-o îndreptăţi să azvârle şi povara acestui ultim 
secret. 

„Şi apoi, îşi spuse ea, dacă acest eveniment foarte 
improbabil s-ar produce vreodată, eu nu voi fi în stare să 
spun decât ceea ce Bingley va putea spune într-un fel mult 
mai plăcut decât mine. Dreptul de a divulga lucrul acesta 
nu-mi poate reveni mie, decât atunci când îşi va fi pierdut 
întreaga însemnătate”. 

Acum, CĂ. Erau acasă, putea să observe în voie adevărata 
stare de spirit a surorii sale. Jane nu era fericită. Nutrea 
însă pentru Bingley o foarte caldă afecţiune! Cum înainte 
nu-şi închipuise niciodată că ar fi îndrăgostită, sentimentul 
ei avea toată căldura primei iubiri şi, datorită vârstei şi 
caracterului ei, o putere mai mare decât aceea cu care se 
fălesc adesea primele iubiri; iar amintirea lui îi era atât de 
scumpă şi-l prefera atât de mult oricărui alt bărbat, încât 
avea nevoie de toată înţelepciunea şi de toată atenţia faţă 
de sentimentele celor dragi pentru a se stăpâni şi a nu se 
lăsa pradă unor regrete care ar fi fost desigur dăunătoare 
sănătăţii ei şi liniştii lor. 

— Ei, Lizzy, spuse doamna Bennet într-o zi, ce părere ai 
acum de chestia asta nenorocită cu Jane? Din partea mea, 
sunt hotărâtă să nu mai vorbesc de asta cu nimeni, 
niciodată. l-am spus acelaşi lucru şi soră-mi Philips, mai 
deunăzi. Dar n-am putut să mă lămuresc dacă Jane o fi dat 
ochii cu el la Londra. Eh, e un om fără nici un merit şi acum 
nu cred să mai fie nici cea mai slabă nădejde ca Jane să-l 
mai ia vreodată. Nu mai zice nimeni nimic de venirea lui la 


Netherfield, la vară, şi-am întrebat pe fiecare dintre cei 
care ar putea să ştie. 

— Nu cred că va mai veni vreodată să se stabilească la 
Netherfield. 

— Ei bine, facă aşa cum i-o plăcea. Nu doreşte nimeni să 
vină; dar am să spun câte zile oi avea că s-a purtat urât cu 
fiica mea, şi dacă eram în locul ei n-o lăsam baltă. Aşa! 
Mângâierea mea e că sunt sigură că Jane o să moară de 
inimă rea, şi atunci o să-i pară lui rău de ce a făcut. 

Dar cum pe Elizabeth n-o putea mângăia o astfel de 
speranţă, nu-i dădu nici un răspuns. 

— Ei, Lizzy, continuă maică-sa imediat, şi zici că familia 
Collins trăieşte foarte confortabil, nu? De! De! Numai să 
dureze. Şi cum mănâncă? Charlotte este o excelentă 
gospodină, îmi închipui. Dacă e pe jumătate aşa de strânsă 
la mână ca mamă-sa, economiseşte destul. Sunt sigură că în 
casa lor nu se face risipă. 

— Nu, deloc. 

— O bună chibzuială, poţi fi sigură. Da! Da! Au ei grijă să 
nu-şi depăşească veniturile; ei n-au să aibă niciodată griji 
din cauza banilor. De! Să le fie de bine! Şi-aşa îmi închipui 
că vorbesc adesea c-or să ia Longbourn-ul când o muri tata. 
Cred că îl socotesc ca al lor când o să fie. 

— Este un subiect pe care nu-l puteau atinge în faţa mea. 

— Nu; ar fi fost ciudat dac-o făceau. Dar nu mă îndoiesc că 
vorbesc des de asta, între ei. Eh, dacă pot fi liniştiţi cu o 
proprietate care nu e legal a lor, cu atât mai bine. Mie mi-ar 
fi ruşine să am o avere care mi-a picat prin clauză 
testamentară. 

Capitolul XL.I. 

Prima săptămână după întoarcerea lor trecu repede; a 
doua începu. Era ultima în care regimentul mai rămânea la 
Meryton şi toate tinerele domnişoare din vecinătate se 
întristau văzând cu ochii. Deprimarea era aproape 
generală. Domnişoarele Bennet cele mari erau singurele în 
stare încă să mănânce, să bea, să doarmă şi să-şi vadă de 


treburile lor obişnuite. Kitty şi Lydia, care se chinuiau 
cumplit şi care nu înțelegeau cum cineva din familia lor 
putea avea o inimă atât de împietrită, le reproşau într-una 
insensibilitatea. 

— Cerule mare! Ce-o să se întâmple cu noi? Ce-o să ne 
facem? exclamau adesea, amărâte de această nenorocire. 
Lizzy, cum poţi zâmbi astfel? 

Mama lor, afectuoasă, le împărtăşea mâhnirea; îşi amintea 
ce îndurase ea însăşi într-o împrejurare asemănătoare, cu 
douăzeci şi cinci de ani mai înainte. 

— Sunt sigură, spuse ea, c-am plâns două zile întregi când 
a plecat regimentul colonelului Miliar. Am crezut că o să mi 
se frângă inima. 

— Sunt sigură că a mea o să se frângă, spuse Lydia. 

— Dacă măcar am putea pleca la Brighton! remarcă 
doamna Bennet. 

— Oh! Da! dacă măcar am putea pleca la Brighton! Dar 
tata este atât de nesuferit. 

— Câteva băi de mare m-ar pune pe picioare pentru 
totdeauna! 

— Şi mătuşa Philips e convinsă că mie mi-ar face foarte 
bine, adăugă Kitty. 

Acestea erau tânguielile care răsunau fără întrerupere 
prin Longbourn House. Elizabeth încerca să se amuze, dar 
toată plăcerea i se transforma în ruşine. Simţi din nou 
justeţea acuzărilor domnului Darcy şi niciodată mai înainte 
nu fusese atât de dispusă să-l ierte pentru că se amestecase 
în viaţa prietenului său. 

Dar perspectivele înnourate ale Lydiei se limpeziră 
curând, căci doamna Forster, soţia domnului colonel al 
regimentului, o invită s-o însoţească la Brighton. Această 
prietenă de nepreţuit era o foarte tânără femeie, căsătorită 
de puţin timp. Asemănarea dintre ea şi Lydia, căci aveau 
amândouă o fire veselă, le făcuse să se simpatizeze reciproc 
şi, din cele trei luni de când se cunoşteau, de două luni erau 
prietene intime. 


Încântarea Lydiei, cu acest prilej, adoraţia ei pentru 
doamna Forster, bucuria doamnei Bennet şi suferinţa lui 
Kitty ar putea fi cu greu descrise. Total absentă faţă de 
simţămintele surorii sale, Lydia zburda prin casă într-un 
entuziasm nestăvilit, cerând fiecăruia s-o felicite, râzând şi 
vorbind mai zgomotos decât de obicei, în timp ce în salon 
Kitty cea fără de noroc se tot tânguia de soarta ei, în 
termeni tot mai exageraţi pe cât îi era şi tonul de arţăgos. 

— Nu pot înţelege de ce doamna Forster nu m-ar invita şi 
pe mine ca pe Lydia, spunea ea, deşi nu sunt prietena ei 
intimă. Am şi eu dreptul să fiu invitată tot atât ca şi ea; ba 
chiar mai mult, pentru că sunt cu doi ani mai mare. 


Zadarnic încercă Elizabeth s-o facă mai înţeleaptă şi Jane 
s-o facă se se resemneze. În ceea ce o priveşte pe Elizabeth, 
această invitaţie era atât de departe de a trezi în ea 
aceleaşi sentimente ca în mama ei şi în Lydia, încât o 
considera ca pe o sentinţă de moarte a oricărei posibilităţi 
pentru Lydia de a căpăta niţel bun-simţ; şi cu riscul de a 
deveni nesuferită dacă s-ar fi ştiut ce face, nu se putut 
abţine să nu-l sfătuiască pe tatăl ei în secret, să n-o lase pe 
Lydia să plece. I-a arătat toată lipsa de cuviinţă din 
purtarea Lydiei în general, puţinul profit pe care l-ar putea 
trage din prietenia cu o femeie ca doamna Forster şi 
probabilitatea de a fi şi mai imprudentă, într-o astfel de 
companie, la Brighton, unde ispitele erau desigur şi mai 
mari decât acasă. El o ascultă cu atenţie şi apoi îi spuse: 

— Lydia nu se poate simţi bine până ce nu se face de râs în 
mod public, şi nu ne-am putea niciodată aştepta s-o facă cu 
o cheltuială şi cu neplăceri mai mici pentru familia ei ca în 
împrejurimile de faţă. 

— Dacă ţi-ai da seama, răspunse Elizabeth, de 
dezavantajele foarte mari, pentru noi toţi, care s-ar isca în 
cazul când purtarea nesăbuită şi imprudentă a Lydiei ar 
deveni cunoscută în mod public - nu, cele care s-au şi iscat - 
sunt sigură că ai judeca lucrul acesta în alt fel, 

— S-au şi iscat”, repetă domnul Bennet. Ce spui? A pus pe 
goană, speriindu-i, pe vreunii dintre admiratorii voştri? 
Sărmană, micuță Lizzy! Nu te lăsa dărâmată. Astfel de 
tineri delicaţi care nu suportă să aibă de-a face cu niţică 
zăpăceală nu merită nici un regret. Hai, arată-mi lista 
acestor indivizi jalnici care au fost ţinuţi la distanţă de 
nebuniile Lydiei. 

— Te înşeli; nu am avut de îndurat asemenea ofense. Nu 
mă plâng acum de un rău în mod special, ci în mod general. 
Bunul nostru nume, onorabilitatea noastră în lume suferă, 
desigur, din cauza uşurinţei fără stavilă, a aroganţei şi a 
dispreţului pentru orice fel de stăpânire de sine care 
caracterizează firea Lydiei. Scuză-mă, dar trebuie să 


vorbesc deschis. Dacă dumneata, scumpul meu tată, nu-ţi 
vei da osteneala să-i înfrânezi exuberanţa şi să o înveţi că 
ceea ce urmăreşte în prezent nu sunt lucrurile cu care-şi va 
umple viaţa, curând nu se va mai putea face nimic cu ea. La 
şaisprezece ani va avea caracterul format, iar ea va fi în 
mod definitiv tipul de flirt care se face de râs - atât pe sine 
cât şi întreaga ei familie. Şi, pe deasupra, un flirt în sensul 
cel mai prost al cuvântului; fără vreun farmec, în afară de 
tinereţe şi de o înfăţişare acceptabilă; şi, datorită ignoranței 
şi vidului din mintea ei, total incapabilă să se apere cât de 
puţin de disprețul general pe care-l va provoca pofta ei 
turbată de a fi admirată. Acelaşi pericol o paşte şi pe Kitty. 
Ea va păşi pe urmele Lydiei. Îngâmfată, ignorantă, leneşă, 
total incapabilă să se controleze. Oh! tată dragă, îţi închipui 
că va fi posibil să nu fie criticate şi dispreţuite oriunde vor fi 
cunoscute şi că asupra surorilor lor nu se va răsfrânge 
adesea ruşinea aceasta? 

Domnul Bennet văzu că-şi pune toată inima în această 
chestiune; şi, luându-i afectuos mâna, îi spuse: 

— Nu te necăji, draga tatii. Oricine vă va cunoaşte, pe tine 
şi pe Jane, vă va respecta şi preţui; şi nu veţi apărea 
dezavantajate din cauză că aveţi două - sau aş putea spune 
trei - surori foarte nesăbuite. Nu vom avea pace la 
Longbourn dacă Lydia nu se duce la Brighton. Să se ducă 
deci. Colonelul Forster este un om cu bun simţ şi o s-o 
păzească să nu facă vreo prostie; şi este, din fericire, prea 
săracă pentru a tenta pe cineva. La Brighton va avea, chiar 
şi ca flirt de duzină, mai puţină căutare decât aici. Ofițerii 
vor găsi femei mai demne de atenţia lor. Să sperăm deci că 
şederea ei acolo o să-i dezvăluie propria-i neînsemnătate. În 
orice caz, nu poate deveni mult mai rea decât este acum, 
fără să ne îndreptăţească s-o punem sub cheie, pentru tot 
restul vieţii. 

Elizabeth trebui să se mulţumească cu acest răspuns; 
opinia ei însă rămase aceeaşi, şi plecă de la el dezamăgită şi 
întristată. Nu-i stătea în fire, totuşi, să dea amploare 


supărărilor, stăruind asupra lor. Era încredinţată că-şi 
făcuse datoria şi n-avea obiceiul să se frământe pentru 
relele inevitabile sau să le amplifice, neliniştindu-se. 

Dacă Lydia şi mama sa ar fi cunoscut tema conversaţiei 
dintre ea şi domnul Bennet, volubilitatea lor reunită nu le- 
ar fi ajuns pentru a-şi exprima indignarea. În închipuirea 
Lydiei, o vizită la Brighton însemna fericirea pe pământ. 
Văzu cu ochiul creator al fanteziei străzile acelei vesele 
staţiuni balneare mişunând de ofiţeri. Se văzu pe ea însăşi 
ca obiect al admiraţiei a zeci şi zeci dintre ei, deocamdată 
încă necunoscuţi. Văzu toate splendorile cantonamentului - 
corturile înălțate într-o superbă uniformitate de rânduri, 
ticsite de tineret, răsunând de veselie şi strălucind de 
stacojiul tunicilor; şi pentru a completa imaginea, se văzu şi 
pe ea sub un cort, flirtând plină de tandreţe cu cel puţin 
şase ofiţeri deodată. 

Ce-ar fi simţit oare dacă ar fi ştiut că sora ei urmăreşte s-o 
lipsească de asemenea perspective şi realităţi? Numai 
mama ei, care ar fi simţit poate aproape acelaşi lucru, ar fi 
putut-o înţelege. Vizita Lydiei la Brighton era singura 
consolare în trista-i convingere că soţul său nu intenţiona să 
meargă şi el vreodată acolo. 

N-au aflat însă nimic din cele petrecute şi încântarea lor a 
continuat, prea puţin întreruptă, până în ziua când Lydia 
plecă. 

Elizabeth trebuia să-l vadă acum pe domnul Wickham 
pentru ultima oară. Cum de când se întorsese acasă se 
aflase adesea în compania lui, nu mai avea aproape nici o 
emoție; emoţiile trecutei ei preferinţe pentru el dispăruseră 
cu totul. Învăţase chiar să întrevadă până şi în blândeţea 
lui, care la început o încântase, o afectare şi o lipsă de 
fantezie obositoare şi dezgustătoare. Mai mult încă, în 
purtarea lui actuală faţă de dânsa găsea un izvor de 
neplăceri; căci tendinţa lui de a reînnoi atenţiile care 
marcaseră începutul cunoştinţei lor, după cele ce se 
întâmplaseră, nu putea decât s-o irite. Elizabeth pierdu 


orice interes pentru el când se văzu aleasă astfel drept ţintă 
a unei galanterii atât de frivole şi banale şi, respingându-i-o 
mereu, nu se putea împiedica să nu simtă reprobare faţă de 
convingerea lui că - oricât de îndelung şi indiferent din ce 
cauză o lipsise de atenţiile lui - vanitatea ei ar fi satisfăcută 
şi preferința ei dobândită, desigur, printr-o reînnoire a 
acestor atenţii. 

În chiar ultima zi de şedere a regimentului la Meryton, el 
luă masa, împreună cu alţi ofiţeri, la Longbourn; Elizabeth 
se simţea atât de puţin dispusă să se despartă prietenos de 
dânsul încât, la o întrebare a lui despre felul cum îşi 
petrecuse timpul la Hunsford, îi pomeni de colonelul 
Fitzwilliam şi de domnul Darcy, care fuseseră trei 
săptămâni la Rosings, şi-l întrebă dacă-l cunoştea pe cel 
dintâi. 

Wickham păru surprins, nemulţumit, alarmat; dar, după ce 
se reculese o clipă, îi înapoie zâmbetul şi-i răspunse că în 
trecut îl văzuse adesea; apoi menţionă că era un adevărat 
gentleman şi o întrebă cum i-a plăcut. Răspunsul ei 
favorabil a fost dat cu multă căldură. Curând după aceasta 
Wickham adăugă indiferent: 

— Cât timp spuneţi că a stat la Rosings? 

— Aproape trei săptămâni. 

— Şi l-aţi văzut adesea? 

— Da, aproape în fiecare zi. 

— Felul său de a fi este foarte deosebit de al vărului său. 

— Da, foarte deosebit; dar cred că domnul Darcy câştigă 
atunci când îl cunoşti mai bine. 

— Întradevăr! strigă Wickham cu o privire care lui 
Elizabeth nu-i scăpă. Şi, vă rog, pot întreba... dar, 
stăpânindu-se, adăugă pe un ton mai vesel: Câştigă oare în 
ce priveşte manierele? A consimţit să adauge o oarecare 
politeţe felului său obişnuit de a fi? Căci nu îndrăznesc să 
sper, continuă el pe un ton mai scăzut şi mai grav, că a 
câştigat în lucrurile esenţiale. 


— Oh! Nu! spuse Elizabeth. În lucrurile esenţiale cred că 
este întocmai aşa cum a fost întotdeauna. 

În timp ce vorbea, Wickham avu aerul că nu prea ştia dacă 
trebuie să se bucure de cuvintele ei sau să se îndoiască de 
sensul lor. Era pe chipul Elizabethei ceva care-l făcu să 
asculte cu o atenţie plină de teamă şi nelinişte în timp ce ea 
adăuga: 

— Când am afirmat că domnul Darcy câştigă atunci când îl 
cunoşti mai bine, n-am vrut să spun că judecata sau 
purtarea sa s-au schimbat în bine, ci că atunci când îl 
cunoşti mai îndeaproape, îi înţelegi mai bine firea. 

Pe chipul mai aprins al lui Wiekham şi în privirile lui 
neliniştite se vedea că era alarmat; rămase câteva minute 
tăcut, apoi, scuturându-se de jena ce-l cuprinsese, se 
întoarse iar către ea şi-i spuse pe, tonul cel mai blajin 
posibil: 

— Dumneavoastră, care cunoaşteţi atât de bine 
sentimentele mele faţă de domnul Darcy, veţi înţelege 
imediat cât de sincer mă bucur că este destul de înţelept 
pentru a simula cel puţin aparenţa a ceea ce se cuvine. În 
acest sens, mândria lui poate fi de folos, dacă nu lui, multor 
altora, pentru că îl împiedică, desigur, de a avea o purtare 
odioasă ca aceea de pe urma căreia am avut eu de suferit. 
Mă tem numai că felul acela de prudenţă la care presupun 
că aţi făcut aluzie este adoptat numai în timpul vizitelor la 
mătuşa lui, căci are un neţărmurit respect pentru părerea 
bună a acesteia despre el. Când eram împreună, teama de 
ea, ştiu, îşi făcea întotdeauna efectul;şi multe trebuie puse 
pe seama dorinţei lui de a realiza căsătoria cu domnişoara 
de Bourgh, căsătorie la care, sunt sigur, ţine mult. 

La auzul acestor cuvinte, Elizabeth nu-şi putu stăpâni un 
surâs, dar îi răspunse numai printr-o uşoară înclinare a 
capului. Înţelese că el dorea s-o atragă pe panta vechiului 
subiect al mâhnirilor lui şi nu avea deloc dispoziţie să i-o 
îngăduie. Restul serii a trecut cu o aparentă voioşie din 
partea lui, dar fără vreo altă încercare de a se ocupa de 


Elizabeth; s-au despărţit, la urmă, cu o politeţe reciprocă şi, 
probabil, cu o dorinţă reciprocă de a nu se mai întâlni 
vreodată. 

Când petrecerea s-a spart, Lydia s-a reîntors împreună cu 
doamna Forster la Meryton, de unde trebuiau să pornească 
a doua zi dimineaţă, devreme. Despărțirea ei de familie a 
fost mai curând zgomotoasă decât înduioşătoare. Numai 
Kitty vărsă lacrimi; dar ea plânse de supărare şi invidie. 
Doamna Bennet făcu risipă de urări de fericire pentru fiica 
sa, impresionând prin îndemnurile pe care i le dădu să nu 
scape vreun prilej de a se distra cât mai mult posibil, şi 
existau toate motivele să se creadă că acest sfat va fi urmat; 
şi, în fericirea zgomotoasă a Lydiei, care-şi lua rămas bun, 
urările de plecare, făcute pe un ton moderat de către 
surorile ei, fură rostite fără să fie auzite. 

Capitolul XLII. 

Elizabeth nu şi-ar fi putut face o părerea prea favorabilă 
despre fericirea conjugală sau plăcerile casnice, dacă s-ar fi 
luat numai după cele ce vedea în familia ei. Tatăl său, 
captivat de tinereţe şi de frumuseţe şi de aerul acela de 
bună dispoziţie pe care îl au tinereţea şi frumuseţea în 
general, se căsătorise cu o femeie a cărei minte slabă şi 
spirit necultivat au pus capăt, foarte curând după căsătorie, 
oricărei afecţiuni adevărate. Respectul, stima şi încrederea 
pieriseră pentru totdeauna; şi tot ce crezuse el în privinţa 
fericirii casnice i-a fost răsturnat. Domnul Bennet însă nu 
era o fire care să caute mângâieri pentru dezamăgirea 
provocată de propria lui imprudenţă într-una din plăcerile 
cu care se consolează atât de des cei nefericiţi din vina 
neseriozităţii sau a viciului lor. Îl încântau viaţa la ţară şi 
cărţile; şi din aceste plăceri izvorâseră bucuriile lui cele mai 
mari. Faţă de soţie, era prea puţin îndatorat, în afară de 
faptul că ignoranţa şi zăpăceala ei îl amuzau. Acesta nu este 
genul de fericire pe care un bărbat ar dori, în general, să-l 
datoreze soţiei sale; dar acolo unde lipsesc alte posibilităţi 


de distracţie, adevăratul filosof va scoate un profit din ceea 
ce are la îndemână. 

Elizabeth nu fusese totuşi niciodată oarbă faţă de 
comportamentul nepotrivit al tatălui ei, ca soţ. O duruse 
întotdeauna acest lucru; din respect însă pentru însuşirile 
lui şi recunoscătoare pentru modul lui afectuos de ao trata, 
încerca să uite ceea ce nu-i putea trece cu vederea şi să-şi 
gonească din minte acea continuă încălcare a îndatoririlor 
şi bunei-cuviinţe conjugale care, expunându-o pe soţia sa 
dispreţului propriilor ei copii, era atât de condamnabilă. 
Dar niciodată nu simţise mai tare decât acum dezavantajele 
pe care le aveau copiiii rezultați dintr-o căsătorie atât de 
nepotrivită şi nici nu fusese vreodată atât de perfect 
conştientă de relele ce izvorau dintr-o folosire atât de 
greşită a unor însuşiri care, bine utilizate, ar fi putut cel 
puţin asigura fiicelor sale respectabilitatea, chiar dacă nu 
puteau dezvolta inteligenţa soţiei lui. 

Elizabeth se bucură de plecarea lui Wickham, dar mutarea 
regimentului îi dădu prea puţine motive de satisfacţie. 

Petrecerile lor în afară erau mai puţin variate ca înainte; 
iar acasă avea o mamă şi o soră ale căror necontenite 
tânguieli pentru plictiseala din jurul lor aşterneau o reală 
melancolie asupra cercului lor familial; şi deşi cu timpul 
Kitty ar fi putut să-şi recapete bunul simţ natural, pentru că 
aceia care-i tulburau mintea plecaseră, era mai mult decât 
probabil că cealaltă soră, de la care te puteai aştepta la 
prostii şi mai mari, va exagera cu neseriozitatea şi 
îndrăznelile, aflându-se într-o situaţie de două ori 
periculoasă, fiind vorba de o staţiune balneară şi de un 
cantonament. Când consideră toate acestea, Elizabeth 
constată - constatare ce mai fusese făcută şi altădată - că 
un eveniment pe care-l dorea din toată inima nu-i aducea, 
când se realiza, toată bucuria sperată. Era deci nevoie să 
fixeze o dată drept început al unei adevărate fericiri; să-şi 
fixeze un alt obiectiv pentru dorinţele şi speranţele ei şi, 
bucurându-se din nou cu anticipație de fericirea ce-şi 


promitea, să se consoleze pentru prezent şi să se 
pregătească pentru o altă dezamăgire. Călătoria la Lacuri 
forma acum obiectul preocupărilor sale cele mai fericite şi 
era cea mai bună mângâiere pentru toate orele neplăcute 
pe care nemulţumirea mamei şi a lui Kitty le făceau de 
neînlăturat; şi dacă în planul său ar fi putut s-o includă şi pe 
Jane, totul ar fi fost desăvârşit. 

„Dar ce fericire, îşi spunea, că am ce să-mi doresc! Dacă 
tot aranjamentul ar fi perfect, aş fi sigură că voi avea o 
dezamăgire. Dar aşa, purtând cu mine un izvor nesfârşit de 
regrete din cauza absenței surorii mele, pot spera în mod 
raţional ca nădejdile mele de bucurie să sa împlinească. Un 
plan în care fiecare punct promite o încântare nu poate fi 
niciodată o reuşită; şi o dezamăgire totală poate fi parată 
numai apărându-te printr-o mică şi neînsemnată mâhnire”. 

Înainte de plecare Lydia promisese să scrie mamei şi lui 
Kitty foarte des şi foarte amănunţit; scrisorile ei însă se 
lăsau mult aşteptate şi erau totdeauna foarte scurte. Acelea 
adresate mamei conţineau prea puţin în afară doar de 
faptul că se întorseseră de la bazar, unde fuseseră însoţite 
de cutare şi cutare ofiţer şi unde văzuseră podoabe atât de 
frumoase că era înnebunită; că avea o rochie sau o 
umbreluţă nouă, pe care ar fi descris-o mai amănunţit, dar 
trebuia să plece în mare grabă, căci o chema doamna 
Forster pentru că se duceau la un cantonament; iar din 
corespondenţa cu sora sa se putea afla şi mai puţin 
deoarece, deşi scrisorile către Kitty erau ceva mai lungi, 
erau mult prea pline de cuvinte subliniate pentru a putea fi 
văzute şi de alţi ochi. 

După două sau trei săptămâni de la plecarea Lydiei, 
sănătatea, buna dispoziţie şi veselia începură iarăşi să-şi 
facă apariţia la Longbourn. Totul avea o înfăţişare mai 
fericită. Familiile care plecaseră la oraş pentru iarnă se 
întorseseră şi apărură toaletele şi distracţiile de vară. 
Doamna Bennet îşi recăpătă obişnuita sa seninătate 
certăreaţă; iar pe la mijlocul lui iunie Kitty îşi revenise într- 


atât, încât era în stare să intre în Meryton fără lacrimi - 
eveniment promiţător, care o făcu pe Elizabeth să spere că 
până la Crăciunul viitor, va fi destul de cuminte ca să nu mai 
pomenească de ofiţeri mai des decât o dată pe zi, afară 
doar dacă, în urma vreunei dispoziţii crude şi răuvoitoare a 
ministerului de război, nu s-ar încartirui un regiment la 
Meryton. 

Data fixată pentru începutul călătoriei lor spre nord se 
apropia repede; nu mai erau decât două săptămâni, când 
sosi o scrisoare de la doamna Gardiner, care îi amâna 
începutul şi îi scurta durata. Domnul Gardiner nu putea 
pleca, fiind împiedicat de treburi, decât peste două 
săptămâni, în iulie, şi în mai puţin de-o lună trebuia să fie 
înapoi la Londra; şi cum aveau la dispoziţie puţin timp ca să 
ajungă atât de departe şi să vadă atât cât îşi propuseseră, 
pe îndelete şi comod cum speraseră, erau acum obligaţi să 
renunţe la Lacuri şi să facă un voiaj mai mic; după ultimele 
planuri, urmau să meargă către nord, nu mai departe de 
Derbyshire. În ţinutul acela erau destule de văzut ca să le 
umple cea mai mare parte din cele trei săptămâni; iar 
pentru doamna Gardiner, locul prezenta o atracţie deosebit 
de puternică. Oraşul în care locuise mai demult câţiva ani şi 
unde urmau să petreacă vreo câteva zile era probabil 
pentru curiozitatea ei tot atât de atrăgător ca şi faimoasele 
splendori de la Matlock Chatsworth, Dovedale sau Peak. 

Elizabeth era extrem de dezamăgită; visase tot timpul să 
vadă Lacurile şi încă mai credea că ar fi fost destul timp 
pentru acest lucru. Era însă de datoria ei să fie mulţumită şi 
avea o fire optimistă; aşa că totul fu, curând, iarăşi bine. 

Multe gânduri se legau de Derbyshire. Îi era imposibil să 
audă acest, cuvânt fără să se gândească la Pemberley şi la 
proprietarul acelui loc. „Dar e sigur, îşi spuse, că pot să 
intru în comitatul în care locuieşte el şi să fur de acolo 
câteva spaturi fără să mă observe şi fără să fiu pedepsită 
pentru asta”. 


Timpul de aşteptare era acum dublu. Trebuiau să treacă 
patru săptămâni până la sosirea unchiului şi mătuşii sale. 
Dar au trecut; şi domnul şi doamna Gardiner, cu cei patru 
copii ai lor, apărură în cele din urmă la Longbourn. Copiii, 
două fetiţe de şase şi opt ani şi doi băieţi mai mici, urmau să 
rămână în grija specială a verişoarei lor Jane, favorita 
tuturor, care cu un bun-simţ nedezminţit şi cu blândeţea 
firii sale era perfect indicată să se ocupe de ei în tot felul - 
învăţându-i, jucându-se cu ei şi iubindu-i. 

Domnul şi doamna Gadiner rămaseră la Longbourn numai 
o noapte şi a doua zi de dimineaţă porniră împreună cu 
Elizabeth în căutare de noutăţi şi de amuzament. O bucurie 
era sigură, aceea că tovarăşii de drum se potriveau; erau 
dotați cu sănătate şi calm pentru a face faţă 
inconvenientelor, cu veselie pentru a le spori orice placere 
şi cu dragoste şi inteligenţă care puteau să o înlocuiască, 
dacă din afară s-ar; fi ivit dezamăgiri. 

Tema acestei lucrări nu este descrierea ținutului 
Derbyshire şi nici a altuia din locurile remarcabile prin care 
trecea drumul lor; Oxford, Blenheim, Warwick, Kenilworth, 
Birmingham etc, sunt de ajuns de cunoscute. lot ce ne 
preocupă în prezent este o mică porţiune din Derbyshire. 
După ce vizitară locurile cele mai frumoase ale ținutului, îşi 
îndreptară paşii către orăşelul Lambton, unde locuise 
odinioară doamna Gardiner şi unde, auzise de mult, se mai, 
aflau încă nişte cunoştinţe de-ale ei; şi Elizabeth înţelese de 
la mătuşa sa că Pemberley era situat la mai puţin de cinci 
mile de Lambton. Nu se afla chiar în drumul lor, dar nici la o 
distanţă mai mare de o milă, două. Cu o seară înainte, pe 
când discutau ruta, doamna Gardiner îşi exprimase dorinţa 
de a revedea acel loc. Domnul Gardiner se declarase de 
acord şi s-au adresat Elizabeth-ei pentru a-i cere şi ei 
consimţămâtul. 

— Iubita mea, nu ţi-ar plăcea să vezi un loc despre care ai 
auzit atâta? o întrebă mătuşa, un loc care, în plus, îţi va 


aminti de atâţia dintre cunoscuţii dumitale. Ştii că Wickham 
şi-a petrecut acolo toată tinereţea. 

Elizabeth era disperată. Simţea că nu avea ce căuta la 
Pemberley şi se văzu silită să pretindă că nu ţinea să-l vadă. 
Trebuia să le spună că era sătulă de locuinţe arătoase: după 
ce trecuse prin atâtea nu mai găsea nici o plăcere în 
covoare fine şi draperii de satin. 

Doamna Gardiner îi spuse că era o prostuţă. 

— Daca ar fi vorba numai de o casă bogat mobilată, spuse 
ea, nu m-ar interesa nici pe mine; dar parcul e încântător. 
Şi au acolo păduri dintre cele mai frumoase din ţinut. 

Elizabeth nu mai spuse nimic; dar nu putea fi de acord, îi 
trecu prin minte posibilitatea de a-l întâlni pe domnul Darcy 
în timpul vizitei lor. Ar fi îngrozitor! Numai acest gând o 
făcu să roşească; şi-şi spuse că era mai bine să-i vorbească 
deschis mătuşii sale decât să-şi ia un asemenea risc. Erau 
însă obiecţii serioase împotriva acestui lucru; şi în cele din 
urmă hotări ca aceasta să fie ultima soluţie la care să 
recurgă, în caz că investigaţiile sale cu privire la absenţa 
familiei de la Pemberley vor căpăta un răspuns nefavorabil. 

Prin urmare, când se retrase pentru noapte, întrebă 
camerista dacă Pemberley era un loc încântător, care era 
numele proprietarului şi, cu destulă îngrijorare, dacă 
familia se afla acolo pentru vară. La ultima întrebare primi 
un răspuns negativ, cât se poate de binevenit; panica fiind 
astfel înlăturată, se lăsă în voia marii curiozităţi de a vedea 
şi ea casa; iar în dimineaţa următoare, când se discută din 
nou acest subiect şi i se ceru din nou părerea, putu 
răspunde prompt şi cu un potrivit aer de indiferenţă că nu 
avea întradevăr nimic împotriva acestui plan. 

Urmau deci să plece la Pemberley. 

Capitolul XLIII. 

În timp ce înaintau pe şosea, Elizabeth, oarecum 
tulburată, căuta să zărească apărând pădurea de la 
Pemberley; şi când, în sfârşit, intrară pe lângă casa 
portarului se simţi extrem de agitată. 


Parcul era foarte mare şi se întindea pe un teren extrem 
de variat. Intrară printr-unul dintre locurile cele mai joase 
şi mânară un timp printr-o frumoasă pădure ce se întindea 
pe o mare suprafaţă. 

Mintea Elizabethei era prea preocupată pentru a face 
conversaţie, dar văzu şi admiră fiecare locşor şi fiecare 
privelişte mai deosebită. Urcară treptat o jumătate de milă 
şi se aflară în vârful unei coline unde pădurea înceta şi 
ochiul era prins imediat de Pemberley House, aşezată da 
cealaltă parte a unei văi, pe unde şerpuia un drum oarecum 
abrupt. Era o clădire de piatră mare şi frumoasă, bine 
aşezată pe o ridicătură a terenului, proiectându-se pe 
crestele unor dealuri împădurite; iar în faţă, o apă 
curgătoare destul de mare se umfla, devenind şi mai 
abundentă, dar fără nimic artificial în aspectul ei. Malurile 
nu erau nici îndreptate, nici ornamentate. Elizabeth rămase 
încântată. Nu mai văzuse niciodată un loc pentru care 
natura să fi făcut mai mult, sau unde frumuseţea naturii să 
fi fost atât de puţin modificată de gustul nepriceput al cuiva. 
Erau toţi plini de admiraţie; şi în clipa aceea Elizabeth simţi 
că a fi stăpână la Pemberley însemna ceva. 

Coborâră dealul, traversară podul şi traseră la scară; şi pe 
când cerceta mai de aproape casa, îi reveniră toate 
temerile ca nu cumva să-l întâlnească pe proprietar. Îi era 
groază să nu se fi înşelat camerista. La cererea lor de a 
vizita locuinţa, au fost conduşi în hol; iar Elizabeth avu 
răgaz, în timp ce o aşteptau pe menajera casei, să se 
minuneze că se afla acolo unde se afla. 

Menajera apăru - o femeie în vârstă, respectabilă, mult 
mai puţin arătoasă, dar mult mai amabilă decât îşi 
închipuise că va fi. O urmară în sala de mese. Era o 
încăpere mare, proporţionată ca dimensiuni şi frumos 
mobilată. După ce Elizabeth se uită puţin în jur, se duse la o 
fereastră, ca să se bucure de privelişte. Dealul, încununat 
de pădurea pe unde coborâseră, părând de la distanţă mai 
abrupt, era splendid. Fiecare bucăţică de teren era 


armonioasă; privi cu încântare întreaga panoramă - râul, 
copacii împrăştiaţi pe maluri şi, cât putea cuprinde cu ochii, 
şerpuitul văii. În timp ce străbăteau celelalte încăperi, toate 
acestea apăreau din unghiuri diferite; dar de la fiecare 
fereastră se puteau vedea adevărate minuni. Camerele 
erau înalte şi frumoase, cu mobile pe măsura averii 
stăpânului; şi Elizabeth remarcă, plină de admiraţie pentru 
gustul lui, că nu erau nici bătătoare la ochi,nici inutil de 
preţioase; mai puţin impresionante şi mai autentic elegante 
decât cele de la Rosings. 

„Şi aş fi putut fi stăpâna acestui loc, se gândi. Aş fi putut fi 
acum familiarizată cu aceste încăperi. În loc să le privesc ca 
o străină, m-aş fi putut bucura de ele ca de bunul meu şi aş 
fi putut primi aici, ca oaspeţi, pe unchiul şi pe mătuşa mea. 
Dar nu, se reculese ea repede, asta nu s-ar fi putut 
întâmpla; unchiul şi mătuşa n-ar mai fi existat pentru mine; 
nu mi s-ar fi îngăduit să-i invit”. 

Acesta a fost un gând binevenit; a salvat-o de ceva ce 
semăna a regret. 

Dorea s-o întrebe pe menajeră dacă stăpânul era cu- 
adevărat absent, dar nu avu curajul. În cele din urmă, 
întrebarea o puse unchiul ei, iar ea se îndepărtă speriată, în 
timp ce doamna Reynolds răspundea că aşa era, adăugând: 
„Dar îl aşteptăm să vină mâine, cu un grup mare de 
prieteni”. Ce bucuroasă era Elizabeth că vizita lor nu fusese 
amânată cu o zi! 

Mătugşa ei o chemă pentru a-i arăta un tablou. Se apropie 
şi văzu portretul domnului Wickham, atârnat deasupra 
căminului, printre alte câteva miniaturi. Mătuşa o întrebă 
zâmbind dacă îi plăcea. Menajera se apropie şi le spuse că 
era portretul unui tânăr domn, fiul intendentului 
defunctului ei stăpân, care-l crescuse pe propria lui 
cheltuială. „A intrat acum în armată, adăugă menajera, dar 
mă tem că a luat apucături rele”. 

Doamna Gardiner îşi privi nepoata cu un surâs pe care 
Elizabeth nu i-l putu înapoia. 


— Şi acesta, spuse doamna Reynolds, arătând spre o altă 
miniatură, este stăpânul meu; şi seamănă foarte bine. A fost 
pictat în acelaşi timp cu celălalt - acum aproape opt ani. 

— Am auzit multe despre înfăţişarea distinsă a stăpânului 
dumitale, spuse doamna Gardiner, privind portretul; are un 
chip frumos. Dar, Lizzy, dumneata ne poţi spune dacă 
seamănă sau nu. 

Respectul doamnei Reynolds faţă de Elizabeth păru să 
crească aflând că-l cunoştea pe stăpânul ei. 

— Tânăra domnişoară îl cunoaşte pe domnul Darcy? 

Elizabeth se îmbujoră şi răspunse: 

— Puțin. 

— Şi nu credeţi, ma'am, că este un gentilom foarte chipeş? 

— Da, foarte chipeş. 

— Eu, una, sunt sigură că nu cunosc un altul aşa de 
chipeş; dar în galeria de sus o să vedeţi un alt portret al lui, 
mai mare şi mai bun decât acesta. Camera asta era camera 
preferată a defunctului meu stăpân şi miniaturile au rămas 
chiar în locul unde se aflau şi atunci. Ţinea mult la ele. 

Elizabeth înţelese acum de ce printre ele era şi portretul 
domnului Wickham. 

Doamna Reynolds le atrase apoi atenţia asupra unui 
portret al domnişoarei Darcy, desenat pe când avea numai 
opt ani. 

— Şi domnişoara Darcy este tot atât de frumoasă ca şi 
fratele ei?! întrebă domnul Gardiner. 

— Oh! Da! Cea mai frumoasă tânără domnişoară ce s-a 
văzut vreodată; şi atât de desăvârşită! Cântă la pian şi din 
gură, cât e ziua de lungă. În camera de alături este un pian 
nou care de abia a fost adus pentru dânsa - un dar din 
partea stăpânului meu; va veni şi dânsa mâine, aici. 

Domnul Gardiner, care avea un fel de a fi degajat şi plăcut, 
îi încuraja comunicativitatea, punându-i întrebări şi făcând 
tot felul de remarci. Doamnei Reynolds, fie din mândrie, fie 
din dragoste, îi făcea mare plăcere să vorbească despre 
stăpânul ei şi despre sora acestuia. 


— Stăpânul dumitale stă mult la Pemberley în timpul 
anului? 

— Nu atât cât aş dori eu, domnule; dar cred că pot să vă 
spun că petrece aici jumătate din timpul său, iar 
domnişoara Darcy vine întotdeauna pentru lunile de vară. 

„În afară de cazul că se duce la Ramsgate”, îşi spuse 
Elizabeth. 

— Dacă stăpânul dumitale s-ar căsători l-aţi avea mai 
multă vreme aici. 

— Da, domnule, dar nu ştiu când se va întâmpla asta. Nu 
ştiu cine ar fi destul de bună pentru dânsul. 

Domnul şi doamna Gardiner zâmbiră. Elizabeth nu se putu 
stăpâni să nu spună: 

— Faptul că dumneata gândeşti astfel este spre cinstea lui, 
sunt sigură. 

— Nu spun decât adevărul adevărat, şi acelaşi lucru l-ar 
spune oricine îl cunoaşte, replică cealaltă. Elizabeth se 
gândi că asta însemna mult; şi o ascultă cu o uimire 
crescândă, în timp ce adăuga: în toată viaţa mea nu am 
auzit de la dânsul un singur cuvânt rău, şi-l ştiu de când era 
de patru ani. 

Lauda aceasta i se păru a fi cea mai extraordinară dintre 
toate şi cea mai contrară părerilor ei. 

Fusese ferm încredinţată că domnul Darcy nu era blând 
din fire. Asculta cu cea mai mare atenţie; tânjea să afle şi 
mai multe şi fu recunoscătoare unchiului care spuse: 

— Există foarte puţini oameni despre care se poate spune 
atât de mult. Aveţi noroc cu un astfel de stăpân. 

— Da, domnule, ştiu că am. Dacă ar fi să străbat lumea în 
lung şi-n lat, n-aş putea da de un altul mai bun. Am băgat 
mereu de seamă că aceia care au o fire bună de mici o au şi 
când se fac mari; şi dânsul a fost întotdeauna copilul cel mai 
blând şi cel mai generos din lume. 

Elizabeth o privi uluită. „E cu putinţă să fie vorba de 
domnul Darcy?” se întrebă ea. 

— Tatăl său era un om admirabil, spuse doamna Gardiner. 


— Da, ma'am, aşa era cu adevărat; dar fiul îi seamănă în 
totul - e tot atât de bun cu cei săraci! 

Elizabeth asculta, se minuna, se îndoia şi dorea cu 
nerăbdare să afle cât mai multe. Pentru ea, doamna 
Reynolds nu prezenta nici un alt interes. În zadar vorbea 
despre conţinutul tablourilor, despre dimensiunile 
camerelor şi despre preţul mobilelor. Domnul Gardiner, 
extrem de amuzat de acest gen de prejudecăţi familiale, pe 
seama cărora punea el laudele exagerate aduse stăpânului 
ei, deschise din nou acelaşi subiect; şi ea stărui cu energie 
asupra numeroaselor lui merite, în timp ce urcau împreună 
scara impunătoare. 

— Este cel mai perfect moşier şi cel mai perfect stăpân 
care a existat vreodată; nu ca tinerii sălbatici din zilele 
noastre, care nu se gândesc la nimic decât la ei. Nu e unul 
din arendaşii sau servitorii săi care să nu-l vorbească de 
bine. Unele persoane zic că e mândru; dar e sigur că eu n- 
am văzut niciodată aşa ceva la dânsul. Îmi închipui că se 
spune aşa din cauză că lui nu-i turuie gura într-una, ca altor 
tineri. 

„În ce lumină favorabilă îl arată tot ce spune ea”, gândi 
Elizabeth. 

— Această splendidă dare de seamă asupra lui, şopti 
mătuşa în timp ce mergeau mai departe, nu se prea 
potriveşte cu purtarea faţă de bietul nostru prieten. 

— Poate că ne-am înşelat. 

— Nu prea pare probabil; sursa noastră de informaţii era 
prea bună. 

Când au ajuns sus, în spaţiosul vestibul, au fost conduşi 
într-un agreabil salonaş, mobilat de curând, mai elegant şi 
mai vesel decât cele de jos, şi-au fost informaţi că fusese 
tocmai aranjat pentru a-i face plăcere domnişoarei Darcy, 
care îndrăgise această încăpere când venise ultima oară la 
Pemberley. 

— E desigur un frate bun, spuse Elizabeth, îndreptându-se 
către una dintre ferestre. 


Doamna Reynold se gândea cu plăcere la încântarea 
domnişoarei Darcy când va intra în camera aceea. 

— Şi aşa este dânsul totdeauna, adăugă ea. Orice îi poate 
face plăcere surorii sale, e sigur că va fi îndeplinit, cât ai 
bate din palme. Nu există ceva să nu facă pentru ea. 

Nu mai rămăsese de vizitat decât galeria de tablouri şi 
două sau trei dormitoare principale. În cea dintâi se aflau 
multe picturi bune, dar Elizabeth nu se pricepea deloc la 
pictură: în schimb s-ar fi întors bucuroasă să revadă câteva 
desene în creion ale domnişoarei Darcy, expuse jos, mai 
interesante în general şi de asemenea mai uşor de înţeles. 

În galerie se aflau multe portrete de familie, dar nu 
prezentau atâta interes, încât să capteze atenţia unui 
străin. 

Elizabeth trecu mai departe în căutarea singurului chip 
ale cărui trăsături îi erau cunoscute. În cele din urmă se 
opri în faţa lui; şi constată izbitoarea asemănare a 
portretului cu domnul Darcy, având chipul luminat de un 
anumit zâmbet care îi amintea de zâmbetul cu care o privea 
pe ea, câteodată. Rămase câteva minute în faţa portretului, 
în gravă contemplare, şi tot la el se mai întoarse o dată, 
înainte de a părăsi galeria. Doamna Reynolds îi informă că 
tabloul fusese pictat pe când tatăl domnului Darcy era încă 
în viaţă. 

În clipa aceea în inima Elizabethei îşi făcu desigur loc un 
sentiment mult mai cald pentru originalul portretului decât 
simţise ea vreodată, chiar în cele mai bune momente ale 
cunoştinţei lor. Laudele cu care-l copleşise doamna 
Reynolds nu erau o bagatelă. Ce preţuire este mai 
valoroasă decât cea a unui servitor inteligent? Se gândi la 
fericirea atâtor oameni care se aflau în grija lui, ca frate, 
moşier, stăpân; câtă bucurie şi câtă durere îi stătea în 
puteri să împartă; cât bine sau cât rău putea face el! 
Fiecare gând pe care-l exprimase menajera fusese o 
preţuire a caracterului său; şi cum stătea acum în faţa 
pânzei care-l reprezenta cu ochii asupra ei, privind-o parcă, 


se gândi la afecțiunea ce i-o purta, cu un sentiment de 
recunoştinţă mai adânc decât stârnise aceasta vreodată în 
trecut - îşi aminti de căldura iubirii lui şi avu îngăduinţă 
pentru modul în care fusese exprimată. 

După ce au văzut tot ce era deschis pentru vizitatori, au 
coborât, şi-au luat rămas bun de la menajeră şi au fost lăsaţi 
în grija grădinarului care-i aştepta la uşa de la intrare. 

Pe când străbăteau pajiştea, în drum spre râu, Elizabeth 
se întoarse să mai vadă casa încă o dată; unchiul şi mătuşa 
se opriră de asemeni şi, în timp ce primul făcea presupuneri 
asupra datei când fusese construită, proprietarul însuşi se 
ivi deodată pe drumul care ducea în spatele casei, înspre 
grajduri. 

Se aflau la douăzeci de iarzi unul de altul şi apariţia lui 
fusese atât de bruscă, încât era imposibil să-l evite. Ochii lor 
se întâlniră imediat şi obrajii amândurora se îmbujorară. 

Darcy rămase cu ochii aţintiţi asupra ei şi timp de o clipă 
păru împietrit de uimire, dar, revenindu-şi repede, înaintă 
înspre grupul lor şi se adresă Elizabethei, dacă nu foarte 
calm, cel puţin foarte politicos. 

Ea se întoarse instinctiv pentru a pleca; dar la apropierea 
lui se opri şi îi primi salutul cu o stânjeneală imposibil de 
învins. Dacă pentru ceilalţi doi apariţia lui sau asemănarea 
cu tabloul pe care tocmai îl văzuseră n-ar fi fost de ajuns 
pentru a-i convinge că se aflau în faţa domnului Darcy, ar fi 
putut-o înţelege imediat, după expresie de surpriză a 
grădinarului, la vederea stăpânului său. Se ţinură niţel 
deoparte în timp ce dânsul vorbea cu nepoata lor care, 
uimită şi încurcată, aproape că nu îndrăznea să-şi ridice 
privirile spre chipul lui şi nu ştia nici ce să răspundă 
amabilelor întrebări despre sănătatea familiei ei. Uluită de 
schimbarea intervenită în comportarea lui, de când se 
despărţiseră, fiecare frază pe care o rostea îi mărea şi mai 
mult stânjeneala; şi fiecare gând ce-i trecea prin minte în 
legătură cu faptul nepotrivit de a fi fost găsită acolo, făcu ca 
cele câteva minute în care rămaseră împreună să fie cele 


mai neplăcute din viaţa ei. Nici el nu părea să se simtă mai 
bine; când vorbea, glasul nu avea nimic din calmul lui 
obşnuit şi a întrebat-o atât de des şi pe un ton atât de grăbit 
de când se afla în Derbyshire şi de când plecase de la 
Longbourn, încât era evident că mintea lui era într-altă 
parte. 

În cele din urmă, păru că nu-i mai vine nici o idee; şi, după 
ce stătu câteva minute fără să scoată un cuvânt, se adună 
deodată şi-şi luă bun rămas. 

Domnul şi doamna Gardiner se apropiară atunci de 
Elizabeth şi îşi exprimară admiraţia pentru înfăţişarea lui; 
dar ea nu auzi nici un singur cuvânt şi, absorbită de 
propriile ei simţăminte, îi urmă tăcută. Era copleşită de 
ruşine şi mâhnire. Venirea ei acolo era lucrul cel mai 
nefericit, cel mai necugetat din lume. Ce ciudat trebuie să-i 
fi părut lui! Şi ce urât ar putea interpreta totul unora atât 
de înfumurat! Ar putea să aibă impresia că ea îi ieşise din 
nou, intenţionat, în cale. Oh! De ce venise? Sau de cea 
venit el cu o zi mai devreme decât era aşteptat? Dacă ei s- 
ar fi grăbit numai cu zece minute, nu s-ar fi întâlnit; pentru 
că el sosise în clipa aceea, că-n clipa aceea coborâse de pe 
cal sau din trăsură. Ea continuă să roşească din cauza 
acestei nefericite întâlniri. Şi purtarea lui atât de izbitor 
schimbată - ce putea să însemne? Era uimitor chiar şi 
faptul că îi vorbise; dar să vorbească atât de amabil, să 
întrebe de familia ei? Nu-l văzuse niciodată purtându-se 
atât de puţin distant, niciodată nu vorbise cu gentileţea pe 
care o avusese cu prilejul acestei neaşteptate întâlniri. Ce 
contrast faţă de ultima lor întrevedere, la Rosings Park, 
când îi înmânase scrisoarea! Nu ştia ce să mai creadă, sau 
cum să-şi explice totul. 

Mergeau acum pe o frumoasă cărare de-a lungul apei; 
fiecare pas le scotea înainte o şi mai impozantă înclinare a 
terenului, o şi mai frumoasă privelişte a pădurii de care se 
apropiau, dar trecu un timp până ce Elizabeth fu în stare 
să-şi dea seama de toate acestea şi, deşi răspundea mecanic 


chemărilor repetate ale unchiului şi mătuşii sale şi părea 
că-şi îndreaptă ochii către lucrurile pe care ei i le arătau, nu 
văzu nimic din peisaj. Toate gândurile i se concentrau pe 
locşorul acela din Pemberley House, oricare ar fi fost el, 
unde se afla în clipa aceea domnul Darcy. Tânjea să ştie ce 
se petrecea, în momentul acela, în mintea lui; ce credea 
despre dânsa; şi dacă, în pofida a tot ce se întâmplase, îi 
mai era încă dragă. Poate că fusese amabil numai pentru că 
se simţea liniştit; totuşi, în glasul lui sunase ceva ce nu 
semăna a linişte. N-ar fi putut spune dacă dânsul se 
bucurase sau se întristase văzând-o; dar e sigur că nu o 
văzuse fără oarecare emoție. 

Până la urmă remarcile tovarăşilor de drum, în legătură cu 
lipsa ei de atenţie, o treziră făcând-o să înţeleagă trebuie să 
se comporte firesc. 

Intrară în pădure şi, luându-şi pentru un timp rămas bun 
de la râu, urcară nişte coline mai înalte, pe unde, în 
punctele în care deschiderile dintre copaci lăsau ochiul să 
pribegească, apăreau încântătoare vederi asupra văii şi 
dealurilor din faţă, cu lungul şir de păduri răspândite pe 
multe dintre ele şi, din când în când, porţiuni din râu. 
Domnul Gardiner îşi exprimă dorinţa de-a face înconjurul 
întregului parc, dar în acelaşi timp se temea că lucrul 
acesta ar putea să depăşească o plimbare obişnuită. Li se 
spuse, cu un surâs triumfător, că înconjurul parcului 
reprezenta zece mile. Răspunsul acesta a fost hotă-râtor şi 
urmară circuitul obişnuit care-i aduse din nou, după un 
timp, pe o pantă, printre copaci pletoşi, lângă marginea 
apei, la unul dintre punctele ei cele mai înguste. Trecură de 
partea cealaltă pe un podeţ care se potrivea cu întregul 
peisaj. Era locşorul cel mai puţin împodobit dintre toate 
cele pe care le vizitaseră; şi valea, strângându-se într-o 
vâlcea, lăsa loc numai pentru râu şi pentru o cărare 
îngustă, printre copacii sălbatici din păduricea care 
mărginea apa. Elizabeth ar fi dorit să-i exploreze cotiturile; 
dar după ce trecură puntea şi văzură la ce distanţă se aflau 


de casă, doamna Gardiner, care nu mergea uşor pe jos, n-a 
mai putut continua plimbarea şi vru să ajungă la trăsură, 
cât mai repede cu putinţă. Nepoata ei, prin urmare, a fost 
obligată să se supună şi se îndreptară pe drumul cel mai 
scurt către casă de partea cealaltă a râului; înaintau însă 
încet căci domnul Gardiner, care adora pescuitul, deşi îşi 
putea permite rareori această bucurie, era atât de atent să 
vadă vreun păstrăv ivindu-se în apă şi atât de prins de 
discuţia despre lucruri de acest fel cu însoţitorul lor, încât 
înainta foarte încet. În timp ce mergeau astfel, fără grabă, 
au fost din nou surprinşi - şi mirarea Elizabethei a fost 
aproape tot atât de mare ca întâia dată - văzându-l, nu prea 
departe, pe domnul Darcy care se apropia de ei. Cărarea 
fiind aici mai descoperită decât de partea cealaltă, putură 
să-l zărească înainte de a se întâlni. Elizabeth, deşi uimită, 
era cel puţin mai pregătită decât înainte să stea de vorbă, şi 
se hotări să vorbească şi să pară liniştită, dacă el avea cu 
adevărat de gând să-i în-tâlnească. Timp de câteva minute a 
fost totuşi sigură că el va apuca pe vreo altă cărare. Această 
impresie dură atâa timp cât o cotitură a potecii îl ascunse 
privirii lor. Când depăşiră curba, Darcy se afla în faţa lor. 
Dintr-o privire, Elizabeth observă că nu pierduse nimic din 
noua lui politeţe; şi pentru a-i răspunde cu aceeaşi politeţe 
începu imediat să admire frumuseţea locului; dar nici nu 
spusese bine cuvintele „încântător” şi „fermecător” că îi 
trecură prin minte unele amintiri nefericite şi îşi spuse că 
laudele aduse domeniului Pemberley puteau fi greşit 
interpretate. Se schimbă la faţă şi nu mai zise nimic. 
Doamna Gardiner rămăsese puţin în urmă; când Elizabeth 
tăcu, el o întrebă dacă-i va face cinstea de a-l prezenta 
prietenilor săi. Aceasta era o dovadă de politeţe pentru care 
ea nu era deloc pregătită; şi cu greu îşi putu opri un surâs 
la gândul că dânsul dorea să facă cunoştinţă chiar cu unii 
dintre aceia împotriva cărora mândria lui se revoltase atât, 
atunci când o ceruse în căsătorie. „Ce uimit va fi, gândi 


Elizabeth, când va afla cine sunt! Îi ia drept persoane din 
lumea bună”. 

Prezentarea a fost totuşi făcută imediat; şi în timp ce-i 
spunea cum se înrudeau, ea îi aruncă o privire furişă pentru 
a vedea cum va primi acest lucru, aşteptându-se s-o ia la 
goană cât va putea mai repede din faţa unor cunoştinţe atât 
de dezonorante. A fost, neîndoielnic, surprins. Dar a 
suportat totul cu fermitate; şi, departe de a pleca, se 
întoarse împreună cu ei şi începu o conversaţie cu domnul 
Gardiner. Elizabeth nu putea fi decât încântată; nu putea fi 
decât triumfătoare. Gândul că Darcy constata acum că ea 
avea şi unele rude pentru care nu trebuia să roşească era 
consolator. Ascultă atentă ce vorbeau şi se simţi mândră de 
fiecare cuvânt, fiecare propoziţiune a unchiului ei, care 
scoteau în evidenţă inteligenţa, gustul sau buna lui 
creştere. 

Conversaţia se fixă în curând asupra pescuitului şi 
Elizabeth îl auzi pe domnul Darcy invitându-l cu cea mai 
mare amabilitate să vină acolo la pescuit ori de câte ori îi va 
face plăcere, cât timp se va afla în împrejurimi, oferindu-se 
în acelaşi timp să-i pună la dispoziţie uneltele necesare şi 
să-i arate locurile din râu unde erau, de obicei, cele mai 
mari şanse. Doamna Gardiner, care mergea braţ la braţ cu 
Elizabeth, îi aruncă o privire plină de mirare. Elizabeth nu 
spuse nimic, dar era fericită; omagiul îi era adresat în totul. 
Mirarea ei totuşi era imensă şi-şi repeta mereu: „De ce este 
atât de schimbat? De unde poate proveni schimbarea? Nu 
se poate să fie din cauza mea; nu se poate ca purtarea lui să 
fi devenit atât de amabilă de dragul meu. Nu se poate ca 
mustrările mele de la Hunsford să fi adus o asemenea 
schimbare. Este cu neputinţă să mă mai iubească”. 

Merseră un timp astfel, cele două doamne înainte, cei doi 
domni în urmă, apoi coborâră malul râului pentru a vedea 
mai bine o plantă de apă mai neobişnuită; iar când să-şi reia 
locurile, se făcu o mică schimbare, din cauza doamnei 
Gardiner care, obosită de efortul de dimineaţa aceea, găsea 


braţul Elizabethei prea slab pentru a o susţine şi-l preferă, 
în consecinţă, pe al soţului său. 

Domnul Darcy îi luă locul lângă nepoata ei şi merseră mai 
departe împreună. După o mică tăcere, tânăra fată a fost 
prima care a vorbit. Dorea ca dânsul să ştie că înainte de a 
veni acolo primiseră asigurarea că era absent şi, prin 
urmare, începu prin a spune că sosirea lui fusese foarte 
neaşteptată, „căci menajera dumneavoastră, adăugă ea, ne- 
a informat că în mod cert nu veţi fi aici decât mâine; şi am 
înţeles întradevăr, înainte de a pleca din Bakewell, că nu 
eraţi aşteptat chiar atât de curând”. Darcy recunoscu că 
aşa era şi-i mai spuse că venise cu câteva ore nai înainte 
decât grupul cu care călătorea, pentru că avea treburi cu 
logofătul lui. 

— Ceilalţi vor sosi mâine, devreme, continuă el, şi printre 
dânşii sunt câteva persoane care au privilegiul să vă 
cunoască: domnul Bingley şi surorile sale. 

Elizabeth răspunse numai cu o uşoară înclinare. Gândurile 
îi fugiră înapoi la clipa când numele acestuia fusese rostit 
pentru ultima oară între ei; şi, judecând după cum îi arăta 
chipul, nici gândul lui nu era într-altă parte. 

— Mai este printre dânşii o altă persoană, continuă Darcy 
după o pauză, care doreşte, în mod special, să vă cunoască. 
Îmi veţi permite - sau vă cer prea mult - să vă prezint pe 
sora mea, în timpul şederii dumneavoastră la Lambton? 

Surpriza unei astfel de cereri era întradevăr mare; prea 
mare ca să-şi poată da seama cum ajunsese ea la această 
favoare, îşi dădu imediat seama că dorinţa, mai mare sau 
mai mică, pe care o avea domnişoara Darcy de a o cunoaşte 
era desigur opera fratelui ei şi - fără altă cercetare - era un 
lucru îmbucurător. Îi făcu plăcere să constate că 
resentimentele nu-l făcuseră să gândească cu adevărat rău 
despre ea. 

Merseră mai departe tăcuţi, ambii adâncaţi în gânduri. 
Elizabeth nu se simţea în largul ei - acest lucru i-ar fi fost 
imposibil; era însă măgulită şi mulţumită. Dorinţa lui de a-i 


prezenta sora era un omagiu cu totul neaşteptat. Curând îi 
depăşiră pe ceilalţi; şi când ajunseră la trăsură, domnul şi 
doamna Gardiner rămăseseră aproape cu un sfert de milă 
înapoi. 

Darcy o invită atunci să poftească în casă; dar ea îi 
răspunse că nu era obosită şi au rămas unul lângă altul pe 
peluză. În astfel de clipe, s-ar fi putut spune multe şi 
tăcerea lor era stânjenitoare. Eiizabeth ar fi voit să spună 
ceva, dar fiece subiect părea a fi sub un embargo. În cele 
din urmă, ea îşi aminti de călătoria făcută şi vorbiră 
stăruitor despre Matlock şi Dovedale. Totuşi timpul şi 
mătuşa înaintau încet, iar răbdarea şi ideile ei aproape că 
se epuizaseră, înainte ca tete-ă-tete-ul lor să fi luat sfârşit. 

Când domnul şi doamna Gardiner i-au ajuns, fură poftiţi cu 
toţii în casă pentru a lua ceva răcoritor, dar invitaţia a fost 
refuzată şi s-au despărţit cu cea mai desăvârşită politeţe de 
ambele părţi. Domnul Darcy ajută doamnelor să se urce în 
trăsură şi când porniră Elizabeth îl văzu păşind încet spre 
casă. 

Atunci începură să curgă remarcile unchiului şi mătuşii 
sale; fiecare dintre ei declara că-l găsise mai presus de 
toate aşteptările. 

— Este perfect de binecrescut, politicos şi lipsit de 
pretenţii, spuse unchiul. 

— Este ceva în el puţin cam ceremonios, desigur, răspunse 
mătuşa, dar se limitează doar la aerul lui şi nu-i stă rău. 
Spun acum ca menajera lui că, deşi oamenii îl pot crede 
mândru, eu nu am observat să fie aşa. 

— Niciodată n-am fost mai surprinsă decât acum văzând 
cum s-a purtat cu noi. A fost mai mult decât politicos, a fost 
de-a dreptul plin de atenţii; şi n-avea nici o nevoie să dea 
dovadă de asemenea atenţii. Cunoştinţa lui cu Elizabeth era 
foarte superficială. 

— Desigur, Lizzy, interveni mătuşa, nu e tot atât de frumos 
ca Wickham, sau mai curând nu are ţinuta lui Wickham, 


căci trăsăturile lui sunt foarte armonioase. Dar cum de-ai 
ajuns să ne spui că este atât de dezagreabil? 

Elizabeth se scuză cum putu mai bine; spuse că atunci 
când se întâlniseră în Kent îi plăcuse şi ei mai mult decât 
prima dată şi că nu-l văzuse niciodată atât de drăguţ ca în 
dimineaţa aceea. 

— S-ar putea să fie capricios cu amabilităţile, replică 
unchiul; oamenii importanţi sunt adesea astfel; nu consider 
deci sigură invitaţia la pescuit, căci mâine s-ar putea să-şi 
schimbe gândurile şi să-mi ceară să ies din parcul lui. 

Elizabeth simţea că dânsul se înşela total asupra 
caracterului domnului Darcy, dar nu zise nimic. 

— Văzându-l, continuă doamna Gardiner, n-ai crede în 
ruptul capului că s-ar putea purta cu cineva atât de crud 
cum s-a purtat cu bietul Wickham. Nu are o înfăţişare de 
om rău. Din contră, când vorbeşte, este ceva ce-ţi place la 
el, o expresie frumoasă a gurii. Şi are o demnitate care te 
face să nu te îndoieşti nici un moment că are o inimă bună. 
Dar, întradevăr, femeia aceea cumsecade care ne-a arătat 
casa a vorbit cu înflăcărare despre el! Abia de-mi puteam 
ţine râsul uneori. Presupun însă că este un stăpân generos 
şi acest lucru, în ochii unui servitor, cuprinde toate virtuțile. 

Elizabeth se simţi obligată să spună ceva pentru a-i 
justifica purtarea faţă de Wickham şi de aceea le dădu să 
înţeleagă, cât de discret putu, că, după cele ce aflase de la 
rudele sale din Kent, faptele sale puteau fi interpretate 
foarte diferit; şi că nu era deloc atât de vinovat şi nici 
Wickham atât de nevinovat cum se credea în Hertfordshire. 
Pentru a-şi întări spusele, le povesti detaliile tranzacţiilor 
pecuniare ce avuseseră loc între dânşii, fără însă a indica 
precis care era sursa informaţiilor, afirmând doar că era cât 
se poate de serioasă. 

Doamna Gardiner fu surprinsă şi ar fi dorit să afâe mai 
mult; dar, cum se apropiau de locurile unor întâmplări 
plăcute din trecutul ei, toate celelalte gânduri ale sale fură 
alungate de farmecul amintirilor; era prea preocupată să-i 


arate soţului său toate colţurile interesante din împrejurimi, 
pentru a se mai gândi la altceva. Deşi plimbarea din cursul 
dimineţii o obosise, nici nu prânziră bine că o şi porniră iar 
la drum în căutarea vechilor cunoştinţe şi îşi petrecură 
seara bucuroşi de a-şi fi reluat nişte relaţii de atâţia ani 
întrerupte. 

Întâmplările din ziua aceea fuseseră mult prea interesante 
pentru ca Elizabeth să mai poată da atenţie acestor prieteni 
no0i, şi nu putu face altceva decât să se gândească şi iar să 
se gândească plină de uimire la amabilitatea domnului 
Darcy şi, mai presus de toate, la dorinţa lui de a i-o 
prezenta pe sora sa. 

Capitolul XLIV. 

Elizabeth se aşteptase ca domnul Darcy să vină cu sora lui 
să-i facă o vizită a doua zi după sosirea domnişoarei Darcy 
la Pemberley şi, în consecinţă, se hotărâse să nu se 
îndepărteze de han, în tot cursul acelei dimineţi. Concluzia 
ei se dovedise însă greşită, căci musafirii se prezentară 
chiar în dimineaţa următoare sosirii lor în Lambton. 
Făcuseră o plimbare prin localitate împreună cu unii dintre 
noii lor prieteni şi tocmai se reîntorseseră la han pentru a 
se schimba ca să ia prânzul cu familia aceea, când fură 
atraşi la ferestre de zgomotul unei trăsuri şi văzură un 
domn şi o doamnă într-un docar venind în susul străzii. 
Elizabeth, recunoscând îndată livreaua, înţelese despre ce 
era vorba şi nu mică fu mirarea rudelor sale când le aduse 
la cunoştinţă onoarea care o aştepta. Unchiul şi mătuşa fură 
complet uluiţi; iar stânjeneala, comportarea ei, în timp ce le 
spunea aceasta, pusă alături de faptul în sine şi de multe 
altele din ziua precedentă, le deschise ochii. Nu băgaseră 
nimic de seamă mai înainte, dar acum înţeleseră că nu 
exista altă explicaţie pentru asemenea atenţii, venind de la 
un astfel de om, decât presupunerea că nutrea un 
sentiment pentru nepoata lor. În timp ce erau preocupaţi de 
aceste gânduri noi, tulburarea Elizabeth-ei creştea cu fiece 
clipă. Era foarte uimită de propria-i nelinişte; printre alte 


motive de îngrijorare îi mai era şi teamă că, din cauza 
înclinaţiei ce-o avea pentru ea, fratele să n-o fi prezentat 
prea favorabil; şi dorind mai mult decât oricând să placă, îi 
era fireşte frică să nu fi pierdut capacitatea de a plăcea. 

Se retrase de la fereastră, îngrijorată să nu fie văzută, şi, 
în timp ce umbla de colo până colo prin cameră, încercând 
să se calmeze, remarcă pe chipurile unchiului şi mătuşii 
atâta uimire încât se tulbură şi mai mult. 

Domnişoara Darcy şi fratele său îşi făcură apariţia şi 
formidabila prezentare avu loc. Elizabeth văzu cu uimire că 
noua sa cunoştinţă era cel puţin tot atât de stingherită cât 
şi ea. De când sosise în Lambton auzise că domnişoara 
Darcy era nespus de mândră, dar câteva minute de 
observaţie o convinseră că era numai nespus de sfioasă. Îi 
fu greu să-i smulgă mai mult decât răspunsuri 
monosilabice. 

Domnişoara Darcy era înaltă şi mai voinică decât 
Elizabeth; şi deşi abia trecuse de şaisprezece ani, trupul i 
se rotunjise şi avea o înfăţişare plină de feminitate şi graţie. 
Era mai puţin frumoasă decât fratele său, dar pe chip i se 
putea citi inteligenţă şi bună dispoziţie şi felul său de a fi 
era lipsit de pretenţii şi prietenos. Elizabeth, care se 
aşteptase să găsească în ea un observator tot atât de 
pătrunzător şi de nestânjenit cum fusese totdeauna domnul 
Darcy, se linişti mult întrevăzând simţăminte atât de 
diferite. 

Curând după sosire, Darcy îi spuse că va veni şi Bingley 
pentru a-i prezenta omagiile, iar de-abia avu timp să-şi 
exprime plăcerea şi să se pregătească pentru a primi un 
astfel de oaspete, că se şi auzi pe scări pasul grăbit al 
domnului Bingley care, după o clipă, intră în cameră. Toată 
mânia Elizabethei împotriva lui pierise de mult dar, dacă ar 
mai fi simţit cât de cât aşa ceva, cu greu ar fi rezistat în faţa 
cordialităţii sincere pe care o manifestă când o revăzu. O 
întrebă, într-un fel prietenos, deşi numai în general, despre 


familia ei, şi o privi şi vorbi cu aceeaşi voioasă naturaleţe 
din totdeauna. 

Pentru domnul şi doamna Gardiner domnul Bingley nu era 
un personaj mai puţin interesant decât pentru ea însăşi. 
Doreau de mult să-l vadă. Tot grupul din faţa lor le stârnea 
întradevăr un viu interes. Bănuielile pe care tocmai 
începuseră să le aibă în legătură cu domnul Darcy şi 
Elizabeth îi făcură să-şi îndrepte observaţiile şi asupra 
unuia şi a celuilalt cu o atenţie cercetătoare, dar totuşi 
rezervată; şi din aceste observaţii se convinseră curând şi 
deplin că cel puţin unul dintre ei ştia ce înseamnă a iubi. În 
privinţa sentimentelor domnişoarei, aveau încă oarecari 
îndoieli; dar că domnul era plin de cea mai vie admiraţie nu 
mai încăpea nici o îndoială. 

Elizabeth avea şi ea multe de făcut. Dorea să cunoască, în 
mod cert, sentimentele fiecăruia dintre oaspeţi, dorea să le 
lămurească pe ale sale şi să se facă plăcută tuturor; cât 
priveşte această ultimă dorinţă, în legătură cu care avea 
cele mai mari temeri că nu va reuşi, succesul ei era asigurat 
pentru că cei cărora se străduia să le facă plăcere erau 
predispuşi în favoarea ei. Bingley era gata, Georgiana 
nerăbdătoare şi Darcy hotărât să se lase încântat. 

Când îl văzu pe Bingley, gânduriie îi zburară, fireşte, spre 
sora ei; şi oh! ce mult dorea să ştie dacă vreun gând de-al 
lui luase aceiaşi drum! În unele momente i se părea că 
Bingley vorbea mai puţin şi o dată, de două ori, când o privi, 
se bucură la gândul că încearcă poate să găsească o 
asemănare. Dar, dacă aceasta putea fi numai o închipuire, 
purtarea lui faţă de domnişoara Darcy, care fusese 
prezentată ca o rivală a Janei, n-o decepţionă deloc. Nu 
văzu nici la unul, nici la celălalt o singură privire care să 
trădeze un interes deosebit. Între dânşii nu se petrecu 
nimic care să justifice speranţele surorii lui. Din acest punct 
de vedere, ea se simţi curând satisfăcută; iar înainte de a se 
despărţi, se întâmplară două-trei lucruri mărunte care, 
după interpretarea ei plină de temeri, dovedea că dânsul îşi 


amintea de Jane cu o nuanţă de tandreţe şi cu dorinţa dea 
spune ceva care să aducă vorba despre ea, dacă ar fi 
îndrăznit. La un moment dat, când ceilalţi discutau între ei, 
Bingley îi spuse pe un ton în care se simţea parcă un real 
regret că „era foarte mult de când nu mai avusese plăcerea 
s-o vadă”, şi înainte ca ea să-i poată răspunde, adăugase: 
„Sunt mai mult de opt luni. Nu ne-am văzut de la 26 
noiembrie, când am fost cu toţii la bal la Netherfleld”. 

Elizabeth constată, mulţumită, precizia cu care îşi amintise 
această dată; şi apoi, fără legătură aparentă profită de 
prilej ca să întrebe dacă toate surorile ei se aflau la 
Longbourn. Întrebarea nu spunea multe; şi nici remarca de 
mai înainte; dar privirea şi felul în care fuseseră rostite 
dădeau vorbelor un anume sens. 

Elizabeth nu-şi putea întoarce des ochii către domnul 
Darcy dar, de câte ori îl zărea, vedea pe chipul lui o 
expresie binevoitoare şi tot ce spunea era rostit pe un ton 
atât de puţin „distant” sau dispreţuitor faţă de cei din jur, 
încât se convinse că ameliorarea manierelor lui, pe care o 
remarcase cu o zi înainte, oricât de temporară s-ar dovedi a 
fi, depăşise - cel puţin - durata unei zile. Când îl văzu 
dorind compania unor oameni cu care orice relaţii i s-ar fi 
părut, cu câteva luni înainte, compromiţătoare, şi făcând 
totul pentru a le câştiga simpatia; când îl văzu atât de 
politicos, nu numai cu dânsa, dar chiar şi cu rudele ei pe 
care le dispreţuise pe faţă, şi îşi reaminti ultima lor scenă 
atât de agitată din casa parohială de la Hunsford, constată 
că deosebirea, schimbarea erau atât de mari şi o izbiră atât 
de puternic, încât greu se stăpâni ca să nu i se ghicească 
uimirea. Nu-l văzuse niciodată, nici în mijlocul prietenilor 
lui dragi la Netherfield, nici alături de înaltele lui rude de la 
Rosings, atât de dornic de a se face plăcut, atât de lipsit de 
orice pretenţii, de orice rezervă, ca acum, când nimic 
important nu putea să rezulte din succesul efortului lui şi 
când până şi faptul de-a face cunoştinţă cu aceia către care 
se îndreptau atenţiile lui ar fi provocat bătaia de joc şi 


blamul din partea doamnelor de la Netherfield cât şi a celor 
de la Rosings. 

Oaspeţii au stat cam o jumătate de oră; şi când s-au ridicat 
să plece, domnul Darcy o rugă pe sora lui ca împreună cu el 
să-şi exprime dorinţa de a avea pe domnul şi doamna 
Gardiner cât şi pe domnişoara Bennet la masă, la 
Pemberley, înainte ca aceştia să părăsească ţinutul. 
Domnişoara Darcy, deşi cu o sfială care arăta neobişnuinţa 
de-a face invitaţii, se execută imediat. Doamna Gardiner se 
uită la nepoata ei, dorind să ştie cât era de dispusă ea - pe 
care invitaţia o privea în primul rând - să o accepte, dar 
Elizabeth întoarse capul. Presupunând totuşi că acest gest 
intenţionat dovedea o stinghereală de moment, mai curând 
decât faptul că nu-i convenea propunerea, şi observând la 
soţul ei, căruia îi plăcea societatea, marea dorinţă de a o 
accepta, îndrăzni să primească invitaţia, care rămase 
stabilită pentru a treia zi. 

Bingley îşi exprimă marea bucurie de a o revedea pe 
Elizabeth, căci mai avea atâtea să-i spună şi atâtea s-o 
întrebe despre prietenii lor din Hertfordshire. Elizabeth, 
punând toate astea în seama dorinţei de a vorbi despre sora 
ei, fu mulţumită; din această cauză, ca şi din altele, după 
plecarea oaspeţilor, ea se putu gândi cu oarecare satisfacţie 
la ultima jumătate de oră deşi, în timpul vizitei, nu prea 
fusese încântată. Dornică de a rămâne singură, temându-se 
de întrebări sau de aluzii din partea unchiului şi mătuşii, 
stătu cu ei numai atât cât să audă buna lor părere despre 
Bingley şi apoi se duse în grabă să se schimbe. 

Dar nu avea motive să se teamă de curiozitatea domnului 
şi doamnei Gardiner; ei nu doreau s-o silească să spună 
ceva. Pentru ei, era evident că Elizabeth îl cunoştea pe 
domnul Darcy mai bine decât crezuseră; era limpede că el 
era foarte îndrăgostit de ea. Observaseră multe lucruri 
demne de interes, dar nimic care să justifice o cercetare. 

A avea o bună părere despre domnul Darcy era acum o 
dorinţă arzătoare şi, atât cât îl cunoşteau, nu-i puteau găsi 


nici un cusur. Nu puteau rămâne indiferenți la politeţea lui; 
şi dacă s-ar fi luat, pentru a-şi face o opinie, după propriile 
lor simţăminte şi după spusele menajerei, fără să ţină 
seama de nimic altceva, societatea din Hertfordshire, care îl 
cunoştea, nu l-ar fi recunoscut drept domnul Darcy. Erau 
acum interesaţi a crede spusele menajerei; şi, în curând, îşi 
dădură seama că mărturia unei servitoare care îl ştia de 
când era de patru ani şi a cărei comportare era demnă de 
respect nu trebuia respinsă în mod pripit. Şi nici la urechile 
prietenilor lor din Lambton nu ajunsese nimic care să scadă 
greutatea spuselor menajerei. Nu-l puteau acuza de nimic, 
în afară de mândrie. Mândrie probabil că avea şi, chiar 
dacă n-ar fi avut, tot i s-ar fi imputat de către locuitorii 
acelui mic orăşel comercial, cu care familia lui nu era în 
vizită. Se recunoştea totuşi că era generos şi că ajuta mult 
pe săraci. 

În privinţa lui Wickham, călătorii aflaseră curând că nu 
prea era bine văzut; căci, deşi cea mai mare parte din 
raporturile lui cu fiul stăpânului nu puteau fi perfect 
înţelese, era totuşi fapt binecunoscut că, la plecarea din 
Derbyshire, lăsase o mulţime de datorii, pe care le onorase, 
după aceea, domnul Darcy. 

Cât despre Elizabeth, în seara aceea gândurile îi zburară 
la Pemberley mai stăruitor decât în ajun; şi deşi seara ce 
trecea îi părea lungă, n-a fost îndeajuns de lungă pentru a 
se lămuri asupra sentimentelor ei faţă de cineva de acolo; 
rămase trează două ore întregi, încercând să şi le 
limpezească. Desigur, nu-l ura. Nu; ura pierise de mult şi 
aproape tot de atunci se simţea ruşinată de a fi avut 
vreodată faţă de el un simţământ care s-ar fi putut numi 
astfel. Respectul faţă de el, născut din convingerea că avea 
mari calităţi, deşi cu greu acceptat la început, încetase de la 
un timp să-l mai considere incompatibil cu simţămintele ei; 
iar acum, acest respect crescuse, se schimbase, devenise de 
o natură mai prietenoasă, din cauza mărturiilor atât de 
favorabile lui şi a luminii atât de bune în care se plasase în 


ziua aceea. Dar, mai presus de toate, mai presus de respect 
şi stimă, mai avea un motiv să fie plină de bunăvoință, care 
nu putea fi trecut cu vederea. Era recunoştinţa - 
recunoştinţa nu numai pentru că o iubise cândva, dar 
pentru că o iubea încă de ajuns pentru a ierta toată 
agresivitatea şi aroganţa cu care îl refuzase şi toate 
nedreptele acuzări ce însoţiseră acest refuz. Fusese 
convinsă că el o va evita ca pe cel mai mare duşman al lui şi, 
dimpotrivă, păruse, atunci când se întâlniseră întâmplător, 
cât se poate de dornic de a-i păstra prietenia şi, fără nici o 
manifestare deplasată de atenţii, fără vreo ostentaţie în 
purtarea lui când era vorba de ceva care-i privea doar pe ei 
doi, căuta aprecierea prietenilor ei şi dorea ca sora lui s-o 
cunoască. O asemenea schimbare la un om atât de mândru 
trezea nu numai uimire, ci şi recunoştinţă; căci ea nu putea 
fi pusă pe seama iubirii, a iubirii arzătoare, şi astfel fiind, 
impresia ce o făcea asupra ei era dintre acelea ce trebuie 
încurajate, nefiind deloc neplăcută, deşi greu de definit. Îl 
respecta, îl stima, îi era recunoscătoare, îi dorea tot binele; 
ar fi vrut numai să-şi poată da seama cât de mult dorea ca 
binele acela să depindă de ea şi în ce măsură ar fi fost spre 
fericirea amândurora să-şi folosească puterile - pe care îşi 
închipuia că le mai are încă - pentru a-l face să-şi repete 
cererea. 

Seara, mătuşa şi nepoata hotărâră că o amabilitate atât de 
deosebită ca aceea pe care o avusese domnişoara Darcy, 
venind să le viziteze chiar în ziua sosirii sale la Pemberley - 
unde nu avusese decât timpul necesar pentru a lua micul 
dejun - trebuia imitată, deşi nu putea fi egală, printr-o 
manifestare de politeţe din partea lor; şi că, în consecinţă, 
ar fi fost foarte oportun să-i facă o vizită la Pemberley, a 
doua zi dimineaţa. Şi aşa a rămas stabilit. Elizabeth era 
încântată deşi, când se întreba care era motivul, nu prea 
ştia ce să-şi răspundă. 

Domnul Gardiner le părăsi îndată după micul dejun. 
Fusese invitat cu o zi înainte să vină să pescuiască şi se 


stabilise definitiv ca dânsul să-i întâlnească pe unii dintre 
domni la Pemberley, către prânz. 

Capitolul XIV. 

Fiind acum convinsă că antipatia domnişoarei Bingley faţă 
de ea se datora geloziei, Elizabeth nu putea să nu-şi dea 
seama ce neplăcut impresionată va fi aceasta când ea îşi va 
face apariţia la Pemberley şi era curioasă să vadă câtă 
politeţe va manifesta doamna, când relaţiile dintre ele vor fi 
reluate. 

Sosind la Pemberley, au fost conduse prin hol în salonul 
care, fiind orientat către nord, era foarte plăcut pentru 
vară. Ferestrele dădeau spre parc şi se deschideau asupra 
unei privelişti odihnitoare, înspre dealurile înalte şi 
împădurite din spatele casei şi înspre stejarii mândri şi 
castanii de Spania împrăştiaţi în poiana dintre casă şi 
dealuri. 

În această încăpere au fost primite de domnişoara Darcy, 
care se afla acolo împreună cu doamna Hurst şi domnişoara 
Bingley şi cu doamna cu care locuia la Londra. 

Georgiana le primi foarte politicos, dar cu o jenă care, deşi 
izvora din sfială şi teama de a nu face ceva greşit, putea da 
celor care se simțeau ei înşişi inferiori convingerea că era 
minară şi rezervată. Doamna Gardiner şi nepoata sa o 
înţeleseră însă şi avură toată îngăduinţa pentru ea. 

Doamna Hurst şi domnişoara Bingley le onorară numai cu 
o reverență; şi după ce se aşezară urmă o tăcere de câteva 
clipe, stânjenitoare cum sunt desigur întotdeauna tăcerile 
de acest fel. Prima care vorbi a fost doamna Annsley, o 
femeie amabilă, plăcută la vedere şi care, încercând să 
înlesnească o conversaţie, dovedea că era într-adevăr mai 
bine crescută decât oricare dintre celelalte doamne; 
convorbirea a fost dusă de ea şi doamna Gardiner, cu câte 
un ajutor ocazional din partea Elizabethei. Domnişoara 
Darcy făcea impresia că-şi insuflă curaj pentru a participa şi 
dânsa, şi uneori, când riscul de a fi auzită era minim, cuteza 
să spună şi ea câte ceva. 


Elizabeth îşi dete repede seama că era atent urmărită de 
domnişoara Bingley şi că nu putea spune o vorbă, mai ales 
domnişoarei Darcy, fără să nu atragă atenţia celeilalte. 
Constatarea aceasta nu ar fi împiedicat-o să încerce să 
vorbească cu Georgiana, dacă nu ar fi fost aşezate prea 
departe una de alta; nu-i părea însă rău că era scutită de 
obligaţia de-a face conversaţie, căci era preocupată de 
propriile ei gânduri. Se aştepta, în fiecare clipă, să vadă pe 
unii dintre domni intrând în salon; dorea - se temea - ca 
stăpânul casei să nu se afle printre ei; şi îi era greu să 
spună dacă mai mult dorea, sau mai mult se temea de acest 
lucru. După se stătu astfel un sfert de oră, fără să audă 
glasul domnişoarei Bingley, Elizabeth fu trezită de o 
întrebare rece a acesteia, care se interesa de sănătatea 
familiei sale. Îi răspunse cu o egală indiferenţă şi la fel de 
scurt, şi cealaltă nu mai spuse nimic. 

Următoarea variaţie din timpul vizitei lor fu produsă de 
intrarea servitorilor aducând carne rece, prăjituri şi o 
întreagă varietate din cele mai frumoase fructe de sezon; 
dar acest lucru nu s-a produs decât după ce, prin zâmbete 
şi priviri semnificative, doamna Annsley îi reamintise 
domnişoarei Darcy rolul ei de gazdă. Acum toate doamnele 
aveau o ocupaţie; căci, dacă nu toate puteau conversa, 
toate puteau mânca; şi frumoasele piramide de struguri, 
nectarine şi piersici le-au atras repede în jurul mesei. În 
timp ce erau astfel ocupate, Elizabeth avu prilejul să decidă 
dacă mai mult se temea sau mai mult dorea apariţia 
domnului Darcy, după sentimentul care o stăpâni când 
acesta intră în salon; şi atunci, deşi cu o clipă înainte 
crezuse că dorinţa de a-l vedea predomina, începu să-i 
regrete venirea. 

Dânsul stătuse un timp cu domnul Gardiner, care 
împreună cu alţi doi-trei domni de-ai casei era la pescuit, şi 
îl părăsise numai când aflase că doamnele din familia lui 
intenționau să-i facă Georgianei o vizită, în cursul dimineţii. 
Nici nu apăruse bine că Elizabeth şi luase hotărârea 


înţeleaptă de a fi degajată şi nestânjenită, hotărâre foarte 
necesară, dar poate nu şi foarte uşor de ţinut, pentru că îşi 
dădu seama că treziseră bănuielile tuturor şi că nu era ochi 
să nu-i urmărească lui Darcy toate gesturile, de cum intrase 
în cameră. Nimeni însă nu trăda o curiozitate mai mare 
decât domnişoara Bingley, în ciuda surâsurilor pe care le 
arbora ori de câte ori se adresa vreunuia dintre cei care-i 
stârniseră această curiozitate; căci gelozia nu o dusese încă 
la disperare şi nu încetase, în nici un fel, cu atenţiile faţă de 
domnul Darcy. La intrarea fratelui său, domnişoara Darcy 
se strădui mult mai mult să participe la conversaţie; şi 
Elizabeth văzu că el era dornic ca sora lui să se 
împrietenească cu ea şi încuraja, pe cât era cu putinţă, 
orice încercare de conversaţie şi din partea uneia şi din 
partea celeilalte. Domnişoara Bingley observă şi ea toate 
acestea şi, de necaz, făcu imprudenţa să folosească primul 
prilej pentru a spune cu o politeţe batjocoritoare: 

— Spune-mi, te rog, domnişoară Elizabeth, a plecat într- 
adevăr regimentul de miliţie din Meryton? Este desigur o 
mare pierdere pentru familia dumneavoastră. 

Nu îndrăznise să pronunţe numele lui Wickham, în 
prezenţa lui Darcy; dar Elizabeth înţelese imediat că la el se 
gândise în primul rând, şi amintirile de tot felul în legătură 
cu Wickham o făcură să se simtă, o clipă, nenorocită; dar 
străduindu-se din răsputeri să respingă acest atac 
duşmănos, răspunse pe un ton destul de indiferent. În timp 
ce vorbea, se uită fără să vrea la Darcy şi-l văzu aprins la 
faţă, privind-o grav, iar pe sora lui copleşită de consternare, 
incapabilă să-şi ridice ochii din pământ. Dacă domnişoara 
Bingley ar fi ştiut ce durere îi provoacă dragului ei prieten, 
ar fi renunţat, fără îndoială, de a mai face această 
insinuare; avusese numai intenţia s-o tulbure pe Elizabeth, 
aducând în discuţie numele unui bărbat pentru care credea 
că avea o preferinţă, s-o facă să trădeze o susceptibilitate 
care s-o scadă în ochii lui Darcy, şi poate să-i amintească 
acestuia de toată stupiditatea şi absurditatea relaţiilor 


întreţinute de unii membri ai familiei ei cu acea unitate 
militară. La urechile domnişoarei Bingley nu ajunsese nici 
un cuvânt despre proiectul de fugă al domnişoarei Darcy. 

Nu fusese dezvăluit nimănui, atât timp cât secretul putuse 
fi păstrat - singura excepţie era Elizabeth; şi fratele avea în 
primul rând grijă să-l ascundă de toate rudele lui Bingley, 
tocmai din dorinţa pe care Elizabeth i-o atribuise de mult şi 
anume ca acestea să devină mai târziu rudele surorii lui. El 
îşi făcuse, desigur, un astfel de plan; şi fără să însemne că 
planul avea vreo legătură cu încercarea lui de a-l despărţi 
pe Bingley de domnişoara Bennet, probabil că acesta 
contribuia cu ceva la viul interes ce-l nutrea pentru binele 
prietenului său. 

Purtarea stăpânită a Elizabethei îl linişti, însă, repede; şi 
cum domnişoara Bingley, vexată şi dezamăgită, nu 
îndrăznea să continue pe tema lui Wickham, cu timpul îşi 
reveni şi Georgiana, deşi nu de ajuns pentru a fi în stare să 
mai spună ceva. Fratele său, căruia se temea să-i 
întâlnească ochii, de-abia îşi mai amintea că ea fusese 
amestecată în această chestiune; iar incidentul care trebuia 
să-l facă să-şi mute gândurile de la Elizabeth păru că i le 
fixează asupra ei, cu o bucurie mereu crescândă. 

Vizita nu se prelungi mult după întrebarea şi răspunsul 
menţionate mai sus; şi în timp ce domnul Darcy le însoțea la 
trăsură, domnişoara Bingley dădu frâu liber simţămintelor 
sale, criticând persoana, comportarea şi toaleta Elizabethei. 
Dar Georgiana refuză să i se alăture. Recomandările 
fratelui său fuseseră suficiente pentru a-i câştigă favoarea; 
judecata lui nu putea greşi; iar el vorbise despre Elizabeth 
în termeni care nu-i lăsau Georgianei posibilitatea s-o 
găsească altfel decât încântătoare şi gentilă. Când Darcy 
reveni în salon, domnişoara Bingley nu se putu stăpâni să 
nu-i repete, în parte, cele ce-i spusese surorii lui. 

— Ce rău arăta azi Eliza Bennet, domnule Darcy! exclamă 
ea. N-am văzut în viaţa mea pe nimeni care să se fi 
schimbat atât, de iarna trecută până acum. I s-a înnegrit 


faţa şi s-a urâţit! Louisa şi cu mine suntem de părere că nici 
n-am fi recunoscut-o. 

Oricât de puţin i-ar fi plăcut domnului Darcy asemenea 
comentarii, se mulţumi să răspundă cu răceală că nu 
remarcase altă schimbare, în afară de faptul că se bronzase 
oarecum - nici o mirare după călătoria din vara aceea. 

— În ce mă priveşte, reluă ea, trebuie să mărturisesc că n- 
am găsit niciodată nimic frumos la ea. Are o faţă prea 
îngustă, tenul fără nici o strălucire şi trăsăturile nu-i sunt 
deloc frumoase. Nasul nu are nimic caracteristic; linia lui 
nu e perfect conturată. Dinţii îi sunt acceptabili, dar cu totul 
obişnuiţi; iar ochii, despre care se spunea uneori că sunt 
foarte frumoşi, nu i-am găsit niciodată extraordinari. Au o 
privire ascuţită, răutăcioasă, care nu-mi place deloc; şi în 
toată atitudinea ei este un amestec de suficienţă şi lipsă de 
stil insuportabilă. 

Cum domnişoara Bingley era atât de convinsă că Darcy o 
admira pe Elizabeth, nu aceasta era metoda cea mai bună 
pentru a se impune atenţiei lui; dar oamenii mânioşi nu 
sunt totdeauna înţelepţi; şi, văzându-l în cele din urmă 
oarecum iritat, consideră că obținuse succesul la care se 
aşteptase. El rămase totuşi, cu hotărâre, tăcut; iar ea, 
încăpăţânându-se să-l facă să vorbească, continuă: 

— Mi-amintesc ce uimiţi am fost cu toţii, când am 
cunoscut-o întâi la Hertfordshire, aflând că era o frumuseţe 
renumită; şi mi-aduc în special aminte că v-am auzit 
spunând, într-o seară, după ce luaseră masa la Netherfield: 
„Ea, o frumuseţe! Aş putea mai curând s-o numesc bunul- 
simţ înnăscut”. Dar mai târziu s-a părut că v-a câştigat 
favoarea şi cred c-aţi considerat-o destul de frumuşică, într- 
un timp. 

— Da, replică Darcy, care nu se mai putea stăpâni, dar 
aceasta a fost numai la început, când am făcut cunoştinţă, 
deoarece sunt multe luni de când mi se pare una dintre cele 
mai frumoase femei pe care le cunosc. 


Apoi se îndepărtă şi domnişoarei Bingley îi rămase toată 
satisfacția de a-l fi silit să-i spună ceea ce nu îndurera pe 
nimeni altul decât pe ea însăşi. 

La întoarcere, doamna Gardiner şi Elizabeth discutară 
despre toate cele întâmplate în timpul vizitei, în afară de 
ceea ce le interesa în mod special pe amândouă. Au discutat 
despre înfăţişarea şi comportarea fiecăruia, cu excepţia 
persoanei care le captiva cel mai mult atenţia. 

Au vorbit despre sora lui, prietenii lui, casa lui, fructele 
oferite, de toate, în afară de el; şi totuşi Elizabeth era 
nerăbdătoare să afle ce credea doamna Gardiner despre 
dânsul, iar doamna Gardiner ar fi fost prea recunoscătoare 
nepoatei sale dacă ar fi deschis dânsa acest subiect. 

Capitolul XLVI. 

Elizabeth fusese grozav de dezamăgită când, sosind la 
Lambton, nu găsise o scrisoare de la Jane; această 
dezamăgire se accentua în fiecare dimineaţă petrecută 
acolo. A treia zi însă mâhnirea ei luă sfârşit şi Jane fu 
justificată, căci sosiră două scrisori deodată, una dintre ele 
purtând însă menţiunea că fusese trimisă greşit, în altă 
localitate. Elizabeth nu se miră deloc de acest lucru, căci 
Jane scrisese greşit adresa. 

Când sosiră scrisorile, erau toţi gata de plimbare; unchiul 
şi mătuşa plecară singuri, lăsând-o să se bucure în linişte de 
ele. Scrisoarea cu adresa greşită trebuia deschisă prima; 
fusese scrisă cu cinci zile înainte. Începea cu o relatare a 
tuturor micilor petreceri şi invitaţii la care fuseseră, 
cuprinzând ştiri de genul celor pe care le oferă provincia; 
dar jumătatea a doua, datată cu o zi mai târziu şi scrisă cu o 
vădită tulburare, comunica lucruri mai importante. Ea suna 
astfel: 

De când am scris cele de mai sus, scumpa mea Lizzy, s-a 
întâmplat ceva teribil de neaşteptat şi de grav; mă tem însă 
să nu te alarmez. Fii încredinţată că suntem cu toţii 
sănătoşi. Ceea ce am de spus se referă la biata Lydia. 
Noaptea trecută, la orele douăsprezece, imediat după ce ne 


culcasem, a sosit un curier din partea colonelului Forster 
pentru a ne informa că Lydia a plecat în Scoţia cu unul 
dintre ofiţerii lui; ca să-ţi spun adevărat, cu Wickham! 
Închipuie-ţi surprinderea noastră. Lui Kitty, totuşi, acest 
lucru nu i s-a părut cu totul neaşteptat. Sunt foarte, foarte 
mâhnită. O căsătorie atât de imprudentă, de ambele părţi! 
Vreau să sper, însă, tot ce se poate mai bine şi că firea lui a 
fost rău înţeleasă. Nu-mi vine deloc greu să-l cred 
inconştient şi imprudent, dar pasul acesta (şi trebuie să ne 
bucurăm de el) nu-l arată deloc rău la suflet. Alegerea îi 
este, cel puţin, dezinteresată, pentru că trebuie că ştie că 
tata nu-i poate da nimic. Biata mama este tare nenorocită. 
Tata suportă acest lucru mai uşor. Ce fericită sunt că nu le- 
am relatat niciodată ceea ce se spune despre el. Şi noi 
amândouă trebuie să uităm. Se bănuie că au pornit 
sâmbătă, pe la miezul nopţii, dar nu li s-a observat lipsa 
până ieri dimineaţa, la orele opt. Am fost imediat înştiinţaţi. 
Scumpa mea Lizzy ei trebuie să fi trecut la zece mile de 
casa noastră. Colonelul Forster crede că ne putem aştepta 
să vină aici, curând. Lydia i-a lăsat soţiei sale câteva rânduri 
în care o informa de intenţia lor. Trebuie să închei, căci nu 
pot lipsi mult de lângă biata mama. Mă tem că n-ai să fii în 
stare să înţelegi scrisoarea mea; abia dacă ştiu ce ţi-am 
scris. 

Fără să-şi ia răgazul să judece, dându-şi cu greu seama de 
ceea ce simţea, când termină de citit scrisoarea Elizabeth 
puse mâna pe cealaltă şi, deschizând-o cu cea mai mare 
nerăbdare, citi cele ce urmează. Fusese scrisă o zi după 
expedierea primei scrisori. 

Până acum trebuie să fi primit, scumpă surioară, 
scrisoarea mea scrisă în graba. Doresc ca aceasta să fie mai 
uşor de înţeles; deşi nu lipsa timpului mă stinghereşte, 
capul îmi este atât de zăpăcit, încât nu pot garanta că voi fi 
limpede. Prea scumpă Lizzy, abia dacă ştiu ce ar trebui să 
scriu; am însă veşti proaste pentru tine, veşti care nu pot fi 
amânate. Oricât de imprudentă ar fi căsătoria dintre 


domnul Wickham şi biata noastră Lydia, aşteptăm acum 
nerăbdători ştirea că a avut loc, deoarece sunt prea multe 
motive să ne temem că nu au plecat în Scoţia. Colonelul 
Forster a venit ieri - plecase din Brighton alaltăieri, câteva 
ore după curierul său. Deşi scurta scrisoare lăsată de Lydia 
pentru doamna Forster le dădea a înţelege că plecau la 
Gretna Green, Denny a lăsat să-i scape o vorbă, în legătură 
cu convingerea lui că W. N-a avut niciodată intenţia să plece 
acolo şi nici să se însoare cu Lydia, ceea ce, ajungând la 
urechile colonelului F., l-a alarmat şi l-a făcut să plece din 
Brighton ca să le dea de urmă. Le-a luat uşor urma până la 
Clapham, dar nu mai departe; pentru că, ajunşi acolo, au 
închiriat o trăsură de piaţă, concediind cupeul care-i 
adusese de la Epsom. Iot ceea ce se ştie despre ei după 
aceea este că au fost văzuţi continuându-şi drumul spre 
Londra. Nu ştiu ce să cred. După ce a făcut toate 
cercetările posibile în direcţia Londrei, colonelul FE. S-a 
îndreptat spre Herfordshire, continuându-şi, plin de 
îngrijorare, cercetările la toate barierele şi hanurile din 
Bârneţ şi Hatfield, dar fără succes. Nimeni, având 
semnalmentele lor, nu fusese văzut pe acolo. Plin de cea mai 
caldă înţelegere, a venit la Longbourn pentru a ne 
împărtăşi temerile sale, într-un mod care-i face cea mai 
mare cinste. Îmi pare sincer rău pentru dânsul şi doamna 
F., dar nimeni nu le poate aduce nici o vină. Disperarea 
noastră, draga mea Lizzy, este foarte mare. Tata şi mama se 
gândesc la tot ce poate fi mai rău, dar eu nu-l pot crede atât 
de neomenos. Poate că, dintr-o mulţime de motive, ei 
consideră că e mai potrivit să se căsătorească în secret, la 
oraş, decât să se ţină de proiectul iniţial: şi chiar dacă el ar 
fi capabil să aibă asemenea intenţii faţă de o fată tânără, cu 
o situaţie socială ca a Lydiei, ceea ce nu pare probabil, pot 
oare s-o consider pe ea atât de total pierdută? Cu 
neputinţă! Mă doare totuşi că domnul colonel FE. Nu este 
înclinat să creadă că se vor căsători: a clătinat din cap când 
i-am mărturisit nădejdile mele şi mi-a spus că se teme că W. 


Nu este un om în care să ai încredere. Biata mama este 
într-adevăr bolnavă şi nu iese din camera ei. Dacă ar putea 
face un efort să se stăpânească ar fi mai bine, dar nu te poţi 
aştepta la asta; cât despre tata, nu l-am văzut în viaţa mea 
atât de afectat. Sărmana Kitty e disperată că ne-a ascuns 
dragostea lor; cum era însă o chestiune de încredere, nu-i 
de mirare. Sunt sincer bucuroasă, dragă Lizzy, că ai fost 
cruţată oarecum de scenele acestea dureroase; şi acum, că 
primul şoc a trecut, să-ţi mărturisesc oare cât mi-este de 
dor să vii înapoi? Nu sunt totuşi atât de egoistă încât să 
insist, dacă este vreun inconvenient. La revedere! Pun 
iarăşi mâna pe condei pentru a face ceea ce ţi-am spus că 
nu voi face, dar împrejurările sunt de aşa natură că nu mă 
pot stăpâni să nu vă rog din toată inima, pe toţi, să vă 
reîntoarceţi cât mai curând cu putinţă. Îi cunosc pe unchiul 
şi mătuşa atât de bine, încât nu mă tem să le-o cer, deşi am 
o rugăminte în plus pentru unchiul nostru. Tata va pleca 
imediat cu colonelul Forster la Londra, să încerce s-o 
găsească. Ce are de gând să facă, într-adevăr nu ştiu, dar 
marea lui mâhnire îl va împiedica să ducă la capăt o 
hotărâre; în modul cel mai bun şi mai sigur, iar colonelul 
Forster este obligat să fie mâine seara din nou la Brighton. 
La o astfel de nevoie sfatul şi ajutorul unchiului nu se pot 
compara cu nimic în lume; dânsul va înţelege imediat în ce 
stare mă aflu; contez pe bunătatea lui. 

— Oh! unde, unde este unchiul? strigă Elizabeth în clipa 
când sfârşi scrisoarea, ţâşnând ca o săgeată de pe scaun, 
nerăbdătoare să-l găsească fără să piardă o clipă din timpul 
atât de preţios; când însă ajunse la uşă, aceasta fu deschisă 
de un servitor şi în faţă îi apăru domnul Darcy. Chipul ei 
palid, impetuozitatea ei îl făcură să tresară şi,înainte ca el 
să-şi fi revenit de ajuns pentru a-i vorbi, Elizabeth - în 
mintea căreia orice gând era înlăturat de gândul la situaţia 
Lydiei - exclamă: 

— Vă cer iertare, dar trebuie să vă las. Trebuie să-l găsesc 
imediat pe domnul Gardiner, pentru o chestiune care nu 


poate suferi amânare; nu am o clipă de pierdut. 

— Doamne sfinte! Ce s-a întâmplat? exclamă Darcy, cu mai 
multă afecţiune decât politeţe. Apoi, revenindu-şi: Nu vă voi 
reţine nici măcar o clipă, dar îngăduiţi-mi mie sau lăsaţi 
servitorul să se ducă după domnul şi doamna Gardiner. Nu 
sunteţi într-o stare prea bună; nu puteţi merge singură. 

Elizabeth şovăi, dar îi tremurau genunchii şi înţelese ce 
puţin s-ar câştiga prin încercarea ei de a-i găsi. Chemă deci 
înapoi servitorul şi îi dădu poruncă, deşi atât de fără suflare 
încât abia dacă putu fi înţeleasă, să-i caute şi să-i aducă 
imediat acasă pe stăpânul şi stăpâna lui. 

După ce acesta ieşi, Elizabeth se aşeză, incapabilă să se 
mai ţină pe picioare; arăta ca un om atât de bolnav, încât lui 
Darcy îi fu imposibil s-o lase singură sau să se abţină de a-i 
spune pe un ton plin de blândeţe şi compătimire: 

— Îngăduiţi-mi să chem camerista dumneavoastră. Nu 
puteţi lua ceva care să vă ajute? Un pahar cu vin - să vă 
aduc un pahar? Vă este foarte rău. 

— Nu, mulţumesc, replică ea, încercând să-şi revină. Mie 
nu mi s-a întâmplat nimic rău. Mă simt destul de bine; sunt 
însă copleşită de nişte veşti îngrozitoare pe care le-am 
primit, acum chiar, din Longbourn. 

Spunând acestea, izbucni în plâns şi timp de câteva minute 
nu mai putu scoate un cuvânt. Darcy, nenorocit şi 
emoţionat, putu doar îngăima ceva despre părerea lui de 
rău, privind-o într-o tăcere compătimitoare. În cele din 
urmă, Elizabeth vorbi din nou: 

— Am primit chiar acum de la Jane o scrisoare cu ştiri atât 
de groaznice! Ele nu pot fi ascunse nimănui. Sora mea cea 
mică şi-a lăsat toţi prietenii... a fugit cu... s-a azvârlit în 
braţele lui... ale domnului Wickham. Au plecat împreună din 
Brighton. Dumneavoastră îl cunoaşteţi prea bine pentru a 
nu avea îndoieli asupra urmării. Ea nu are bani, nici relaţii, 
nimic care să-l ispitească să... Este pe veci pierdută. 

Darcy rămase împietrit de uimire. 


— Când mă gândesc, adăugă Elizabeth cu un glas şi mai 
tulburat, că eu aş fi putut împiedica acest lucru, eu care 
ştiam cine este el! Dacă aş fi spus familiei mele o parte 
numai, o parte din ceea ce ştiam! Dacă firea lui ar fi fost 
cunoscută, aceasta nu s-ar fi putut întâmpla. Dar acum este 
totul, totul prea târziu. 

— Sunt foarte mâhnit, strigă Darcy... mâhnil. Revoltat. 
Dar este sigur, absolut sigur? 

— Vai! Da! Au plecat împreună din Brighton, duminică 
noaptea, şi li s-a luat urma până la Londra, dar nu mai 
departe. E sigur că n-au plecat în Scoţia. 

— Şi ce s-a făcut, ce s-a încercat pentru a o regăsi? 

— Tatăl meu a plecat la Londra şi Jane a scris pentru a-l 
ruga pe unchiul să ne dea îndată ajutor; într-o jumătate de 
oră sper să fim plecaţi. Dar nu se poate face nimic; ştiu 
foarte bine că nu este nimic de făcut. Ce se poate face cu un 
astfel de om? Cum să-i poţi măcar descoperi? Nu am nici 
cea mai mică speranţă. Oricum ai lua-o, este îngrozitor. 

Darcy clătină din cap în semn de tăcută încuviinţare. 

— Şi doar mie, ochii mi-au fost deschişi asupra adevăratei 
lui firi! Oh! De-aş fi ştiut numai ce era necesar, ce trebuia 
să-ndrăznesc să fac! Dar n-am ştiut... m-am temut să nu fac 
prea mult. Cumplită, cumplită greşeală. 

Darcy nu răspunse nimic. Părea că nici n-o aude şi umbla 
de colo până colo prin încăpere, într-o adâncă meditaţie, cu 
fruntea încreţită şi cu un aer posomorit. Curând Elizabeth 
remarcă acest lucru şi îl înţelese imediat. Puterile o 
părăseau; totul trebuia să se prăbuşească sub dovada unei 
asemenea ruşini în familie, sub certitudinea totalei 
dezonorări. Elizabeth nu putea nici să se mire, nici să 
condamne; şi gândul că el se va învinge pe el însuşi n-aduse 
inimii ei nici o mângâiere, iar durerii ei nici o alinare. Era, 
dimpotrivă, exact împrejurarea care s-o facă să-şi înţeleagă 
propriile-i dorinţe; şi nicicând nu simţise mai limpede că l-ar 
fi putut iubi, ca acum, când toată iubirea ei trebuia să fie 
zadarnică. 


Dar preocupările personale, deşi năvăleau, nu putură 
pune stăpânire pe ea. Lydia, umilinţa, nenorocirea pe care 
aceasta le revărsa asupra tuturor înghiţiră curând orice 
preocupare personală; acoperindu-şi faţa cu batista, 
Elizabeth nu-şi mai dădu seama de nimic şi, după câteva 
minute, fu chemată la realitate de glasul domnului Darcy 
care-i spuse, cu un ton plin de compasiune, dar în acelaşi 
timp şi rezervat. 

— Mi-e teamă că de mult doreaţi să rămâneţi singură şi nu 
am nici o scuză pentru faptul de a nu fi plecat, în afară de 
mâhnirea mea reală, deşi nefolositoare. Facă cerul să pot 
spune sau face ceva care să vă aducă alinare într-o 
asemenea nenorocire. Dar nu vă voi mai chinui cu 
zadarnicele mele urări care ar putea părea exprimate 
anume pentru a solicita mulţumiri din partea 
dumneavoastră. Nenorocirea aceasta o va împiedica, mă 
tem, pe sora mea de a avea plăcerea să vă vadă astăzi la 
Pemberley. 

— Oh! Da! Fiţi vă rog atât de bun şi scuzaţi-ne faţă de 
domnişoara Darcy. Spuneţi-i că trebuie să ne întoarcem 
imediat acasă din cauza unei chestiuni foarte urgente. 
Ascundeţi-i cât veţi putea tristul adevăr. Ştiu că mult timp 
nu va fi posibil. 

Darcy o asigură imediat că va păstra secretul şi îşi exprimă 
din nou mâhnirea pentru nenorocirea ei şi dorinţa ca 
această întâmplare să aibă un sfârşit mai bun decât se 
putea spera deocamdată; apoi, rugând-o să prezinte 
complimente rudelor ei, o privi cu gravitate ca pentru a-şi 
lua rămas bun şi se îndepărtă. 

În timp ce Darcy ieşea din cameră, Elizabeth simţi cât de 
puţin probabil era să se mai revadă în termenii atât de 
cordiali care marcaseră cele câteva întâlniri ale lor la 
Derbyshire; şi, aruncând o privire restrospectivă asupra 
timpului de când se cunoşteau, atât de bogat în contradicții 
şi variaţii, suspină din cauza absurdităţii sentimentelor care 


acum ar fi îndemnat-o la continuarea acestei apropieri, iar 
în trecut la încetarea ei. 

Dacă recunoştinţa şi stima sunt temelii puternice pentru o 
dragoste, schimbarea de sentiment a Elizabethei nu va fi 
nici surprinzătoare, nici criticabilă. Dar, dacă lucrurile stau 
altfel - dacă afecțiunea pornind din asemenea izvoare este 
absurdă sau nefirească prin comparaţie cu ceea ce a fost 
descris atât de des ca ţâşnind la prima întâlnire cu fiinţa 
iubită, chiar înainte ca două vorbe să fie schimbate - atunci 
nimic nu poate fi spus în apărarea ei, afară de faptul că 
Elizabeth făcuse oarecum o încercare cu cea de a doua 
metodă, simțindu-se atrasă de Wickham; şi că insuccesul 
acesteia o îndreptăţea, poate, să încerce prima metodă, mai 
puţin interesantă. Oricum o fi, ea îl văzu plecând, cu părere 
de rău, şi acest prim exemplu al urmărilor pe care le-ar 
putea avea infamia Lydiei îi oferi, reflectând la întâmplarea 
aceea nenorocită, încă un motiv de durere. 

După ce citise cea de-a doua scrisoare a Janei, ea nu 
nutrise nici un moment speranţa că Wickham ar avea 
intenţia să se însoare cu Lydia. Nimeni, în afară de Jane, 
credea ea, nu se putea amăgi cu o astfel de nădejde. 
Surprinderea era cel mai neînsemnat dintre toate 
simţămintele pe care le încerca în legătură cu cele 
petrecute. Atâta timp cât cunoscuse numai conţinutul 
primei scrisori, fusese foarte mirată, foarte uimită; i se 
părea de neînțeles ca Wickham să se însoare cu o fată pe 
care era imposibil s-o ia pentru bani; şi de neînțeles că 
Lydia reuşise să-l atragă. Acum totul îi apărea din cale-afară 
de firesc. Pentru o legătură de acest fel, ea avea probabil 
destul farmec; şi deşi era imposibil să-şi închipuie că Lydia 
se hotărâse în mod deliberat să fugă cu el, fără intenţia de a 
se căsători, nu-i era greu să creadă că nici virtutea şi nici 
judecata nu o vor împiedica să cadă uşor pradă. 

Nu băgase niciodată de seamă, atâta vreme cât 
regimentul se aflase în Hertfordshire, că Lydia ar fi avut 
vreo preferinţă pentru el; era însă convinsă că Lydia n-avea 


nevoie decât de încurajare, pentru a se ataşa de oricine. 
Când unul, când altul dintre ofiţeri fusese preferatul ei, 
după cum o atrăgeau atenţiile lor. Afecţiunile ei erau în 
continuă fluctuaţie, dar niciodată fără obiect. Prostia de ao 
fi scăpat din ochi şi greşita îngăduinţă faţă de o astfel de 
fată - vai! cât de viu le resimțea acum! 

Era înnebunită să ajungă mai repede acasă, să audă, să 
vadă, să fie la faţa locului, să împartă cu Jane grijile care 
cădeau acum în întregime pe umerii ei, într-o familie atât de 
dezorganizată - un tată absent, o mamă incapabilă de 
vreun efort şi având tot timpul nevoie de atenţiile cuiva; şi, 
deşi era convinsă că nu se putea face nimic pentru Lydia, 
intervenţia unchiului părea să fie de cea mai mare 
importanţă, şi până când acesta intră în cameră, 
nerăbdarea o chinui amarnic. Domnul şi doamna Gardiner 
se grăbiseră să se întoarcă, alarmaţi, presupunând din 
spusele servitorilor că nepoata lor se îmbolnăvise subit; dar, 
liniştindu-i imediat din acest punct de vedere, Elizabeth le 
comunică nerăbdătoare cauza pentru care-i chemase, 
citindu-le cele două scrisori, cu glas tare, stăruind asupra 
post-scriptumului dintr-a doua cu o energie plină de temeri, 
fiindcă Lydia nu fusese niciodată una din preferatele lor. 
Domnul şi doamna Gardiner nu puteau fi decât adânc 
îndureraţi - nu numai Lydia, ci ei toţi erau amestecați în 
această poveste; şi după primele exclamaţii de surpriză şi 
oroare, domnul Gardiner promise din toată inima întreg 
ajutorul ce-i stătea în putinţă. Elizabeth, deşi nu se 
aşteptase la altceva, îi mulţumi cu lacrimi de recunoştinţă; 
şi toţi trei fiind însufleţiţi de acelaşi gând, hotărâră grabnic 
totul pentru plecare. Urmau să plece cât mai curând 
posibil. 

— Dar ce facem cu vizita la Pemberley? strigă doamna 
Gardiner. John ne-a spus că domnul Darcy se afla aici când 
ai trimis după noi. E adevărat? 

— Da; şi i-am spus că nu ne vom putea ţine promisiunea. 
Lucrul acesta este stabilit. 


— Ce este stabilit? repetă mătuşa, în timp ce fugea în 
cameră pentru a se pregăti de drum. Sunt ei oare în 
asemenea termeni încât ea să-i spună tot adevărul? Oh! 
Dacă aş şti cum s-au petrecut lucrurile! 

Dorinţele însă erau zadarnice sau, în cazul cel mai bun, 
puteau servi numai ca s-o amuze în zorul şi vâltoarea orei 
ce urmă. 

Dacă Elizabeth ar fi avut răgazul să se destindă, ar fi 
rămas convinsă că cineva atât de nenorocit ca ea nu mai 
era bun de nimic; dar a avut, ca şi mătuşa, partea ei de 
treburi şi, printre altele, trebuia să scrie tuturor prietenilor 
din Lambton scrisori cu scuze născocite pentru grabnica lor 
plecare. Totuşi, într-o oră erau toate gata; cum între timp 
domnul Gardiner plătise contul la han, nu le mai rămânea 
nimic de făcut decât să plece; şi Elizabeth, după tot chinul 
din dimineaţa aceea, se văzu, într-un timp mai scurt decât 
şi-ar fi putut închipui, instalată în trăsură şi în drum spre 
Longbourn. 

Capitolul XLVII 

— M-am gândit din nou la toate, Elizabeth, spuse unchiul, 
pe când ieşeau afară din oraş, şi, într-adevăr, după o 
matură gândire, sunt mult mai înclinat să judec povestea 
aşa cum judecă sora dumitale mai mare. Mi se pare atât de 
neverosimil ca un tânăr să aibă asemenea intenţii faţă de o 
fată care nu este în nici un caz lipsită de protecţie sau 
singură pe lume şi care era în momentul acela invitata 
soţiei colonelului lui, încât sunt foarte înclinat să sper numai 
bine. S-ar putea el oare aştepta ca familia ei să nu 
intervină? S-ar putea el oare aştepta să mai aibă loc în 
regiment după un astfel de afront făcut colonelului Forster? 
Tentaţia nu este pe măsura riscului. 

— Crezi cu adevărat asta? exclamă Elizabeth, înviorându- 
se pentru o clipă. 

— Pe cuvântul meu, interveni doamna Gardiner, încep să 
fiu de părerea unchiului dumitale. Este într-adevăr o prea 
mare încălcare a decenţei, a onoarei, a interesului ca el să 


se facă vinovat de aşa ceva. Nu pot avea o părere atât de 
proastă despre Wickham. Dar tu, Lizzy, îl poţi oare 
desconsidera într-atât, încât să-l crezi în stare de aşa ceva? 

— Poate că nu într-atât, încât să-şi uite propriul lui interes. 
Dar de toate celelalte, pot să-l cred în stare. Dacă într- 
adevăr s-ar putea să fie aşa! Dar nu îndrăznesc să sper. De 
ce nu şi-au continuat drumul spre Scoţia, dacă ar fi aşa? 

— În primul rând, răspunse domnul Gardiner, nu există 
nici o dovadă absolută că n-au plecat în Scoţia. 

— Oh! Dar faptul că au schimbat cupeul pe o trăsură de 
piaţă constituie o dovadă foarte serioasă! Şi în afară de 
asta, nu s-a dat de urma lor pe drumul către Bârneţ! 

— Ei bine, atunci să presupunem că sunt la Londra. S-ar 
putea să se fi dus acolo numai pentru a se ascunde - nu cu 
vreun alt scop mai special. Probabil că n-au cine ştie ce bani 
niciunul, nici celălalt; şi s-ar putea să li se pară mai 
economic, deşi mai puţin expeditiv, să se căsătorească la 
Londra, decât în Scoţia. 

— Dar de ce tot acest secret? De ce teama de a fi 
descoperiţi? De ce trebuie să se căsătorească în ascuns? 
Oh! Nu, nu, nu pare plauzibil. Prietenul lui cel mai apropiat, 
se vede din relatarea Janei, era convins că nu avea nici o 
intenţie să se însoare cu ea. Wickham nu se va căsători 
niciodată cu o femeie fără avere. Nu şi-o poate îngădui. Şi 
ce calităţi are Lydia, ce farmece în afară de tinereţe, 
sănătate şi o fire veselă, care să-l determine ca, de dragul 
ei, să piardă şansa de a se căpătui printr-o căsătorie 
avantajoasă. Cât priveşte neplăcerile de care s-ar putea 
teme pentru faptul că regimentul cunoaşte fuga lui 
dezonorantă cu ea, nu sunt în stare să spun nimic pentru că 
nu ştiu nimic despre consecinţele ce le-ar avea un astfel de 
pas. Dar în privinţa celeilalte obiecţii a dumitale, mă tem că 
nici nu intră în discuţie. Lydia nu are fraţi care să intervină; 
şi el şi-ar putea închipui, din comportarea tatălui meu, din 
indolenţa şi lipsa de atenţie pe care părea întotdeauna s-o 
aibă faţă de cele ce se întâmplau în familia lui, că dânsul va 


face la fel de puţin şi se va preocupa de toate astea la fel de 
puţin ca oricare alt tată. 

— Dar poţi să crezi că Lydia e atât de desprinsă de toate, 
în afară de dragostea ei pentru el, încât să consimtă să 
trăiască cu el altfel decât măritată? 

— Pare a fi şi este într-adevăr cât se poate de revoltător, 
replică Elizabeth cu ochii plini de lacrimi, să fii silit să ai 
îndoieli asupra cinstei şi decenţei surorii tale, în ce priveşte 
acest aspect. Dar într-adevăr nu ştiu ce să spun. Poate că 
nu sunt dreaptă cu ea. Este însă foarte tânără; n-a fost 
niciodată învățată să se gândească la lucruri serioase; şi, în 
ultimele şase luni - nu, în ultimul an de zile - nu s-a ocupat 
decât de distracţii şi frivolităţi. 1 s-a îngăduit să-şi folosească 
timpul la modul cel mai trândav şi cel mai uşuratic cu 
putinţă şi să-şi însuşească drept bună orice părere îi ieşea 
în cale. De când regimentul a fost încartiruit la Meryton, n-a 
mai avut în minte altceva decât dragostea, flirtul şi ofiţerii. 
A făcut tot ce i-a stat în putinţă, vorbind şi gândindu-se 
numai la aceste lucruri, ca să dea - cum să-i spun? - o mai 
mare amploare pornirilor ei care sunt, în mod firesc, destul 
de exuberante. Şi ştim cu toţii că Wickham are tot farmecul 
şi toată dibăcia care pot cuceri o femeie. 

— Vezi însă că Jane, spuse mătuşa ei, nu are o părere atât 
de rea despre Wickham, încât să-l creadă în stare de 
această tentativă. 

— Despre cine crede Jane vreodată ceva râu? Şi pe cine 
oare - oricare i-ar fi fost comportarea anterioară - l-ar 
crede ea în stare de o astfel de tentativă, până la proba 
contrarie? Jane însă ştie, tot atât de bine ca şi mine, cine 
este Wickham în realitate. Ştim şi ea şi eu că este un 
depravat, în toate sensurile cuvântului; că nu este nici 
integru, nici om de onoare; că este tot atât de fals şi de 
înşelător pe cât este de insinuant. 

— Şi ştii cu adevărat toate astea? întrebă doamna 
Gardiner care ardea de curiozitate să afle sursa de 
informaţii a Elizabethei. 


— Ştiu sigur, răspunse Elizabeth, roşind. Ţi-am povestit 
mai deunăzi despre purtarea lui infamă faţă de domnul 
Darcy; şi dumneata însăţi ai auzit, când ai fost ultima oară 
la Longbourn, în ce fel vorbea despre omul care s-a purtat 
cu el cu atâta îngăduinţă şi generozitate. Şi mai sunt şi alte 
lucruri pe care nu-mi pot îngădui - care nu merită să fie 
relatate; dar minciunile lui în legătură cu toată familia de la 
Pemberley nu au sfârşit. Din cele ce-mi spusese despre 
domnişoara Darcy, eram pregătită să văd o fată mândră, 
distantă, dezagreabilă. Totuşi, el ştia că este tocmai 
contrariul. Ştia desigur că este prietenoasă şi lipsită de 
pretenţii, aşa cum am constatat noi. 

— Dar Lydia nu ştie nimic din toate astea? E cu neputinţă 
ca ea să nu cunoască lucruri pe care dumneata şi Jane le 
ştiţi atât de bine. 

— Oh! Da! Acesta este lucrul cel mai rău dintre toate. Până 
la vizita mea în Kent, unde i-am văzut atât de des pe domnul 
Darcy şi ruda lui, colonelul Fitzwilliam, nu cunoşteam nici 
eu adevărul, iar când m-am întors acasă, regimentul urma 
să plece din Meryton într-o săptămână-două. Aşa stând 
lucrurile, nici Jane, căreia îi povestisem totul, nici eu nu am 
crezut că era necesar să dăm în vileag ceea ce ştiam; căci 
cui i-ar fi putut fi de folos ca buna părere generală despre 
el să fie răsturnată? Chiar şi atunci când s-a hotărât ca 
Lydia să plece cu doamna Forster, nu mi s-a părut deloc 
necesar să-i deschid ochii asupra lui. Ca ea să fie în pericol 
pentru că i-am ascuns adevărul, nu mi-ar fi trecut niciodată 
prin minte. Ca acest lucru să aibă o asemenea consecinţă, 
vă puteţi închipui că era destul de departe de gândul meu. 

— Când au plecat cu toţii la Brighton deci nu aveai nici un 
motiv, presupun, să crezi că se iubeau. 

— Nici cel mai neînsemnat. Nu-mi pot aminti vreun semn 
de afecţiune din partea unuia sau a celuilalt; şi dacă am fi 
băgat de seamă aşa ceva, trebuie să ştii că familia noastră 
nu este dintre acelea care lasă să-i scape un asemenea 
prilej. Când Wickham a intrat în acest regiment, Lydia a fost 


destul de dispusă să-l admire; dar aşa am fost toate. Toate 
fetele din Meryton sau din împrejurimi îşi ieşiseră din minţi 
din cauza lui, în primele două luni; el însă nu i-a acordat 
Lydiei nici o atenţie specială; şi, ca urmare, după ce l-a 
admirat cu înflăcărare un timp, capriciul pentru el a slăbit 
şi alţi ofiţeri din regiment, care i-au acordat mai multă 
atenţie, au devenit preferaţii ei. 

E uşor de închipuit că orâcât de puţine elemente noi se 
mai adăugau la temerile, speranţele şi presupunerile lor, 
prin dezbaterea acestui subiect pasionant, nici un altul nu 
le-a putut reţine multă vreme atenţia, tot timpul cât a durat 
călătoria. Din gândurile Eiizabethei n-a dispărut nici o clipă. 
Ţintuit în mintea ei de cei mai aprig dintre chinuri - 
învinuirile ce singură şi le aducea - ea nu găsi o clipă de 
răgaz sau de uitare. 

Au călătorit cât s-a putut de repede; şi, cu o noapte 
dormită pe drum, au ajuns la Longboum a doua zi, pe la 
vremea mesei. Elizabeth se mângâia cu gândul că Jane nu 
obosise de prea lungă aşteptare. 

Micuţii Gardiner, atraşi de vederea unei trăsuri, se aflau 
pe treptele casei, când aceasta a intrat pe alee; şi când s-a 
oprit în faţa uşii principale, uimirea fericită care le-a 
iluminat chipurile şi le-a cuprins toată făptura, 
manifestându-se în sărituri şi zbenguieli, a fost primul semn 
de bucuros „bun venit”. 

Elizabeth sări jos; şi după ce-i sărută în grabă, zori înspre 
vestibul, unde o întâmpină imediat Jane care, venind din 
camera mamei lor, coborâse scările în goană. 

Elizabeth o îmbrăţişă cu dragoste, ochii amândurora fiind 
plini da lacrimi, şi-o întrebă, fără să piardă o clipă, dacă 
aflaseră ceva despre fugari. 

— Nu încă, replică Jane, dar acum, că scumpul meu unchi 
a venit, sper că totul va fi bine. 

— Tata e la oraş? 

— Da, a plecat marţi, aşa cum ţi-am scris. 

— Şi aţi primit des veşti de la el? 


— Numai o singură dată. Mi-a scris miercuri câteva 
rânduri ca să ne comunice că a ajuns cu bine şi să-mi spună 
ce măsuri a luat, căci îi rugasem în mod special. A adăugat 
numai că nu-mi va scrie până ce nu va avea ceva important 
de anunţat. 

— Şi mama, ce face mama? Ce faceţi voi, toate? 

— Mama este destul de bine, cred, deşi teribil de abătută. 
Este sus şi se va bucura grozav să vă vadă. Nu iese încă din 
camera ei. Mary şi Kitty, slavă cerului, sunt foarte bine, 

— Dar tu? Ce faci tu? întrebă Elizabeth. Eşti palidă. Prin 
câte trebuie să fi trecut! 

Sora ei o asigură totuşi că se simţea foarte bine; şi 
conversaţia, care avusese loc în timp ce domnul şi doamna 
Gardiner se ocupau de copiii lor, luă sfârşit, căci se 
apropiau de ele toţi ceilalţi. Jane alergă la unchiul şi mătuşa 
ei; le ură bun sosit şi le mulţumi printre zâmbete şi lacrimi. 

După ce intrară cu toţii în salon, întrebările pe care 
Elizabeth le pusese deja au fost - bineînţeles - repetate de 
ceilalţi şi văzură imediat că Jane nu le putea da nici o ştire. 
Totuşi, optimismul ei, întreţinut de inima-i plină de 
bunăvoință, nu o părăsise încă; aştepta mereu să se 
sfârşească totul cu bine şi spera că în dimineaţa următoare 
va sosi o scrisoare, fie de la Lydia, fie de la tatăl ei, care să-i 
informeze despre felul cum mergeau lucrurile şi poate chiar 
să le anunţe căsătoria. 

Doamna Bennet, în apartamentul căreia se duseră după 
câteva minute de conversaţie, le primi aşa cum era de 
aşteptat; cu lacrimi, regrete şi lamentaţii, invective la 
adresa purtării ticăloase a lui Wickham şi plângeri despre 
nedreptatea şi suferinţele îndurate de ea, acuzând pe toată 
lumea, cu excepţia persoanei a cărei dezastruoasă 
indulgență era cauza principală a erorilor fiicei sale. 

— Dacă aş fi putut să-mi impun punctul de vedere, spuse 
ea, şi să plec la Brighton cu toată familia, asta nu s-ar fi 
întâmplat; dar scumpa şi sărmana Lydia nu a avut pe 
nimeni care să-i poarte de grijă. De ce au scăpat-o Forsterii 


din ochi? Sunt convinsă că a fost din partea lor o mare 
nebăgare de seamă, sau aşa ceva, pentru că ea nu este 
genul de fată care să facă una ca asta, dacă ar fi fost bine 
păzită. Am fost tot timpul convinsă că nu sunt deloc indicaţi 
s-o aibă în grijă; dar, ca de obicei, nu s-a ţinut seama de 
mine. Biata, draga copilă! Şi iată că domnul Bennet a plecat 
şi ştiu că are să se bată în duel cu Wickham, pe unde l-o 
găsi, şi o să fie ucis, şi ce-o să se-ntâmple cu noi toate? 
Familia Collins o să ne dea afară, înainte ca el să fi apucat 
să se răcească bine în groapă; şi dacă n-ai să fii bun cu noi, 
dragă frate, nu ştiu ce-o să ne facem. 

Toţi protestară vehement împotriva unor idei atât de 
îngrozitoare; iar domnul Gardiner, după ce o asigură cum 
putu mai bine de toată dragostea ce i-o purta ei şi întregii 
familii, îi spuse că avea de gând să fie la Londra chiar a 
doua zi şi că-l va ajuta pe domnul Bennet în toate 
încercările de a o găsi pe Lydia. 

— Nu te lăsa pradă unor îngrijorări inutile, adăugă el. Cu 
toate că sunt motive să ne aşteptăm la tot ce poate fi mai 
rău, nu este cazul să luăm asta drept sigur. N-a trecut nici o 
săptămână de când au plecat la Brighton. În câteva zile s-ar 
putea să căpătăm ceva veşti de la ei; şi până ce nu vom afla 
că nu s-au căsătorit şi că nu au de gând să se căsătorească, 
să nu socotim totul pierdut. Cum voi ajunge în oraş, mă voi 
duce la cumnatul meu şi-am să-l fac să vină cu mine acasă, 
în strada Gracechurch, şi pe urmă ne vom sfătui ce avem de 
făcut. 

— Oh! Dragă frate! replică doamna Bennet. Asta e exact 
ce am dorit din inimă. Şi când ai să ajungi la oraş, fă orice şi 
găseşte-i oriunde s-or fi aflând şi dacă nu s-au căsătorit încă 
fă-i să se căsătorească. lar în privinţa trusoului, nu-i lăsa să 
întârzie pentru asta; spune-i Lydiei că o să capete câţi bani 
o să vrea ca să şi-l cumpere după ce se vor căsători. Şi mai 
presus de toate, împiedică-l pe domnul Bennet să se bată. 
Spune-i în ce stare îngrozitoare mă aflu - că mi-am ieşit din 
minţi de spaimă şi că simt aşa nişte nelinişti şi tremurături 


peste tot, aşa nişte spasme într-o parte şi dureri de cap, şi 
aşa nişte bătăi de inimă, încât n-am pic de odihnă, nici 
noaptea şi nici ziua. Şi spune-i dragei mele Lydia să nu ia 
nici o hotărâre în privinţa trusoului până ce nu ne-om 
vedea, pentru că nu ştie care sunt magazinele cele mai 
bune. Oh! dragă frate, ce bun eşti! Ştiu că ai să le aranjezi 
pe toate. 

Domnul Gardiner însă, deşi o asigură din nou de toată 
grija lui pentru cauza încredinţată, nu putu să n-o 
sfătuiască să fie cumpătată în speranţele ca şi în temerile 
ei; şi după ce tot vorbi cu ea în felul acesta până ce bucatele 
fură aduse la masă, o lasară să-şi descarce nervii pe 
menajera care se ocupa de dânsa, când fiicele lipseau. 

Deşi fratele şi cumnata ei erau convinşi că nu era cazul ca 
dânsa să se izoleze astfel de restul familiei, nu încercară să 
se opună, fiindcă ştiau că nu era destul de prudentă pentru 
a nu vorbi în faţa servitorilor, în timp ce aceştia serveau la 
masă, şi considerară că era mai bine ca numai una dintre 
femeile de serviciu, şi anume aceea în care puteau avea mai 
multă încredere, să-şi arate înţelegerea pentru toate 
temerile şi dorinţele ei, în această chestiune. 

Curând intrară în sufragerie Mary şi Kitty, care fuseseră 
prea ocupate în camerele lor pentru a-şi face apariţia mai 
înainte. Una venea de la cărţile ei şi cealaltă de la oglinda 
ei. Chipurile amândurora erau totuşi destul de calme şi la 
niciuna dintre ele nu se vedea vreo schimbare, afară de 
faptul că pierderea surorii preferate, ori furia ce-o resimțea 
din această cauză, pusese în glasul lui Kitty un timbru ceva 
mai arţăgos decât de obicei. Cât despre Mary, era destul de 
stăpână pe ea pentru a-i şopti Elizabeth-ei, cu un aer de 
gravă cugetare, când se aşezară la masă: 

— Aceasta este o întâmplare cât se poate de nefericită şi 
se va vorbi probabil mult despre ea. Dar trebuie să stăvilim 
valul de răutate şi să ne turnăm una alteia balsamul 
mângâierii de soră pe inimile noastre rănite. Apoi, cum nu 
remarcă la Elizabeth nici cea mai mică dorinţă de a-i da un 


răspuns, adăugă: Oricât de nenorocită ar fi această 
întâmplare pentru Lydia, putem trage din ea următoarea 
lecţie folositoare: că la o femeie, pierderea virtuţii este de 
nereparat, că un pas greşit o duce la dezonoare definitivă, 
că reputaţia ei este un lucru tot atât de fragil pe cât este de 
frumos şi că nu se poate comporta niciodată îndeajuns de 
prudent faţă de cei nedemni, de sex opus. 

Elizabeth îşi ridică ochii la aer de uimire, dar era prea 
amărâtă pentru a da vreun răspuns. Mary continuă totuşi 
să se consoleze singură cu acest gen de învățături morale 
deduse din nenorocirea prin care treceau. 

În cursul după-amiezii, cele două domnişoare Bennet mai 
mari reuşiră să fie singure timp de o jumătate de oră şi 
Elizabeth profită imediat de această ocazie pentru a pune 
întrebări la care Jane era tot atât de nerăbdătoare să 
răspundă. După ce deplânseră împreună groaznicele 
urmări ale întâmplării, urmări pe care Elizabeth, ca toţi 
ceilalţi, le considera drept sigure şi despre care domnişoara 
Bennet n-ar fi putut spune ca erau cu totul imposibile, cea 
dintâi continuă, rugând-o: 

— Dar spune-mi absolut tot, tot ce n-am aflat încă. Dă-mi şi 
alte amănunte. Ce a zis colonelul Forster? N-a avut nici un 
fel de bănuială înainte ca fuga lor să fi avut loc? Trebuie să-i 
fi văzut mereu nedespărţiţi. 

— Colonelul Forster a recunoscut că bănuise adesea că 
exista o oarecare înclinaţie, îndeosebi din partea Lydiei; 
nimic însă care să-l alarmeze. Sunt atât de mâhnită pentru 
el. Purtarea lui a fost extrem de atentă şi amabilă. 
Intenţiona să vină la noi pentru a ne asigura de simpatia sa, 
înainte de a fi avut cea mai vagă idee că ei nu plecaseră în 
Scoţia. Cum a auzit acest zvon s-a grăbit să vină încoace. 

— Şi Denny era convins că Wickham nu avea de gând să se 
însoare? Cunoştea intenţia lor de a fugi împreuna.? 
Colonelul Forster a vorbit chiar el cu Denny? 

— Da, dar întrebat fiind de dânsul, Denny a negat că ar fi 
ştiut ceva despre planul lor şi s-a ferit să-şi spună părerea. 


Nu şi-a reafirmat convingerea că ei nu se vor căsători şi 
lucrul acesta mă face sa sper că s-ar putea să fi fost înţeles 
greşit, mai înainte. 

— Şi, până la sosirea colonelului Forster, niciunul dintre 
voi n-a avut vreo îndoială în privinţa faptului că se 
căsătoriseră cu adevărat? 

— Cum s-ar fi putut să ne treacă prin minte aşa ceva? Am 
fost puţin îngrijorată, mi-a fost oarecum teamă pentru 
fericirea surorii mele ca soţie a lui Wickham, pentru că 
ştiam că purtarea lui nu fusese întotdeauna foarte corectă. 
Tata şi mama nu ştiau nimic despre asta; simțeau numai că 
această căsătorie era o imprudenţă. Apoi Kitty ne-a 
mărturisit, cu un sentiment firesc de triumf, fiindcă ştia mai 
mult decât noi ceilalţi, că în ultima ei scrisoare Lydia o 
pregătise că va face acest pas. Ea ştia, se pare, că erau 
îndrăgostiţi unul de altul, de câteva săptămâni. 

— Dar nu dinainte de a pleca la Brighton? 

— Nu, cred că nu. 

— Crezi cumva că şi colonelul Forster are o părere proastă 
despre Wickham? Cunoaşte adevăratul lui caracter? 

— Trebuie să-ţi mărturisesc că nu a mai vorbit despre 
Wickham atât de bine ca în trecut. Îl crede imprudent şi 
risipitor. Şi de când cu această tristă întâmplare, se spune 
că a plecat din Meryton dator vândut; sper să nu fie însă 
adevărat. 

— Oh! Jane, dacă n-am fi păstrat secretul, dacă am fi spus 
ce ştiam despre el, nu s-ar fi putut întâmpla aşa ceva! 

— Poate că ar fi fost mai bine, replică Jane. Dar a da în 
vileag vechile greşeli ale cuiva, fără să ştii care-i sunt 
gândurile în prezent, părea un lucru nejustificat. Noi am 
procedat astfel cu cele mai bune intenţii. 

— V-a putut repeta colonelul Forster amănunte din 
bileţelul Lydiei către soţia lui? 

— Ni l-a adus să-l vedem. 

Şi Jane îşi scoase punguţa din buzunar şi îi dădu 
Elizabethei biletul, care suna astfel: 


Scumpa mea Harriet, 

O să râzi când vei afla unde am plecat, şi nu mă pot 
stăpâni să nu râd eu însămi de surpriza voastră, mâine 
dimineaţă, când se va observa lipsa mea. Plec la Gretna 
Green şi dacă nu poţi ghici cu cine, am să cred că eşti o 
prostuţă, pentru că există un singur om pe lume pe care-l 
iubesc, şi el e un înger. Fără el n-aş putea fi fericită, aşa că 
nu socoti plecarea mea drept o nenorocire. Dacă nu-ţi 
place, nu e nevoie să le trimiţi vorbă la Longbourn despre 
plecarea mea, fiindcă surpriza o să fie şi mai mare când am 
să le scriu şi am să-mi pun semnătura: Lydia Wickham. Ce 
glumă grozavă o să fie! De-abia pot să-ţi scriu de râs. Te 
TOg, scuză-mă faţă de Pratt că nu-mi pot ţine făgăduiala de 
a dansa cu el astă-seară. Spune-i că nădăjduiesc c-o să mă 
scuze când va afla totul şi spune-i că am să dansez cu el, cu 
cea mai mare plăcere, la balul viitor la care ne vom întâlni. 
Am să trimit după lucrurile mele când am să ajung la 
Longbourn, dar aş dori să-i spui lui Sally să cârpească o 
ruptură mare la rochia de muselină înainte de a mi-o 
împacheta. La revedere. Transmite colonelului Forster 
toată dragostea mea. Sper că veţi ciocni un pahar pentru 
plăcuta noastră călătorie. 

Prietena ta afectuoasă, Lydia Bennet. 

— Oh! zăpăcita, ce zăpăcită e! strigă Elizabeth, când sfârşi 
de citit. Asta e scrisoare s-o scrii într-o asemenea clipă! 
Biletul dovedeşte însă că, cel puţin ea, privea cu seriozitate 
scopul călătoriei. Indiferent de ce ar fi putut-o el convinge 
după aceea, în ceea ce o priveşte n-a fost vorba de un plan 
ruşinos. Bietul tata! Cât l-o fi durut! 

— Nu am văzut în viaţa mea pe nimeni atât de lovit. Timp 
de zece minute n-a putut scoate o vorbă. Mamei i s-a făcut 
rău, pe loc, şi toată casa era înnebunită. 

— Oh! Jane, întrebă Elizabeth, a mai rămas vreunul dintre 
servitori care să nu fi aflat întreaga poveste, mai înainte de 
căderea serii? 


— Nu ştiu; sper că a mai rămas. Dar în asemenea 
împrejurare, este foarte greu să te stăpâneşti. Mama a 
făcut o criză de isterie şi, deşi am încercat să-i dau tot 
ajutorul ce-mi stătea în putere, mă tem că n-am făcut tot ce 
ar fi trebuit să fac. Dar groaza de ceea ce se putea întâmpla 
aproape că-mi luase minţile. 

— Îngrijirile pe care a trebuit să i le dai au fost prea mult 
pentru tine! Nu arăţi bine! Dacă aş fi fost cu tine! Ai purtat 
singură toată grija şi neliniştea. 

— Mary şi Kitty au fost foarte drăguţe şi sunt convinsă că 
ar fi împărţit cu mine toată oboseala, dar nu am crezut că 
este bine, nici pentru una, nici pentru cealaltă. Kitty este 
slăbuţă şi delicată, iar Mary studiază atât demult că nu 
trebuie să i se ia din orele de odihnă. Mâtugşa Philips a venit 
la Longbourn marţi, după plecarea tatii, şi-a fost atât de 
bună încât a rămas cu mine până joi. Ne-a fost tuturor de 
mare folos şi ajutor. Şi Lady Lucas a fost foarte drăguță; 
miercuri dimineaţa a venit pe jos până aici ca să deplângă, 
alături de noi, cele întâmplate şi să-şi ofere serviciile ei sau 
ale oricăreia dintre fiicele sale, dacă ne-ar fi putut fi de 
ajutor. 

— Făcea mai bine să stea acasă la ea strigă Elizabeth. 
Poate a fost bine intenţionată, dar într-o nenorocire ca asta, 
e recomandabil să-ţi vezi, cât mai puţin, vecinii. Ajutorul 
este imposibil; mângâierea, de nesuferit. Lasă-i să fie 
satisfăcuţi şi să triumfe asupra noastră, de la distanţă. 

Eiizabeth continuă apoi să se intereseze de măsurile pe 
care tatăl lor avea de gând să le ia la oraş, pentru a o aduce 
înapoi pe fiica sa. 

— Cred că avea de gând, răspunse Jane, să se ducă la 
Epsom, unde au schimbat caii ultima oară, să-i găsească pe 
surugii şi să încerce să scoată ceva de la ei. Voia în primul 
rând să afle numărul trăsurii de piaţă care i-a luat de la 
Clapham. Aceasta sosise din Londra cu un pasager; şi cum 
dânsul îşi închipuie că trecerea dintr-o trăsură într-alta a 
unui domn şi a unei doamne poate fusese remarcată, avea 


de gând să facă cercetări la Clapham. Dacă putea descoperi 
cumva unde îl lăsase vizitiul pe călătorul precedent, era 
hotărât să facă acolo cercetări şi spera să nu fie imposibil să 
afle locul de staţionare şi numărul trăsurii. Nu ştiu să fi 
făcut alte planuri; dar era atât de zorit să plece, şi atât de 
descumpănit, încât de-abia am reuşit să aflu şi atât. 

Capitolul XLVIII. 

A doua zi de dimineaţă, sperau, cu toţii să primească o 
scrisoare de la domnul Bennet, dar poşta sosi fără să aducă 
un singur rând din partea lui. Toată familia ştia că de obicei 
el era corespondentul cel mai neglijent şi cel mai leneş; dar 
într-o astfel de împrejurare, nădăjduiseră că va face un 
efort. Au fost siliţi să tragă concluzia că nu avea nici o veste 
plăcută de comunicat, dar ar fi fost bucuroşi să fie siguri 
chiar şi de asta. Domnul Gardiner aşteptase numai poşta 
pentru a porni la drum. 

După plecarea lui, avură, cel puţin siguranţa că vor primi 
mereu ştiri despre cele ce se petreceau; şi la despărţire, 
unchiul promisese să-l convingă pe domnul Bennet să se 
întoarcă la Longbourn cât mai curând va putea, spre marea 
uşurare a doamnei Bennet care considera că e singura 
garanţie pentru ca soţul ei să nu fie ucis în duel. 

Doamna Gardiner, fiind sigură că prezenţa ei ar putea fi 
de folos nepoatelor sale, urma să rămână împreună cu 
copiii, încă vreo câteva zile, la Hertfordshire. Participa la 
îngrijirile pe care fetele le dădeau doamnei Bennet şi, în 
orele libere, era pentru ele o adevărată binecuvântare. 
Cealaltă mătuşă le vizita şi ea destul de des şi întotdeauna, 
după cum spunea, cu scopul de a le îmbărbăta deşi, cum nu 
venea niciodată fără să le raporteze vreun nou exemplu de 
extravaganţă sau incorectitudine a lui Wickham, rareori 
pleca de acolo fără să le lase mai descurajate decât le 
găsise. 

Întregul Meryton părea că se străduieşte să-l ponegrească 
pe acela care, cu trei luni mai înainte, fusese, pentru ei, 
aproape ca un înger al luminii. Se susţinea că avea datorii 


la toţi negustorii din localitate; şi îşi extinsese intrigile 
amoroase, onorate toate cu titlul de seducţie, asupra 
fiecărei familii de negustor. Toţi declarau că era tânărul cel 
mai ticălos din lume; şi toţi începură să descopere că 
fuseseră întotdeauna neîncrezători în aparenţa lui de om 
cumsecade. Deşi Elizabeth nu acorda încredere la mai mult 
de jumătate din cele ce se spuneau, credea destul pentru ca 
prima ei convingere cu privire la nenorocirea Lydiei să 
devină şi mai certă; chiar şi Jane, care credea şi mai puţin 
din cele ce auzea, pierduse aproape orice nădejde, mai ales 
că, după toate probabilitățile, era timpul, dacă ei s-ar fi dus 
în Scoţia - ceea ce ea nu încetase nici un moment să spere - 
să fi primit ceva veşti de la ei. 

Domnul Gardiner plecase din Longbourn duminică. Marţi, 
doamna Gardiner primi o scrisoare de la el. Îi informa că, 
imediat după sosire, îl găsise pe cumnatul lui şi-l convinsese 
să vină în strada Gracechurch; că înainte de sosirea lui, 
domnul Bennet fusese la Epsom şi Clapham, fără a obţine 
însă vreo informaţie mulţumitoare; şi că acum era hotărât 
să întrebe la toate hotelurile mai mari din oraş, deoarece 
domnul Bennet credea că fugarii au tras poate la unul 
dintre ele, cum au ajuns la Londra, înainte de a găsi o 
locuinţă. Domnul Gardiner nu se aştepta la vreun succes de 
pe urma acestei investigaţii, intenţiona însă să-l ajute, 
cumnatul lui fiind ferm hotărât să procedeze astfel. Adăuga 
că domnul Bennet părea că nici nu se gândeşte să 
părăsească în acel moment Londra, şi promitea să scrie din 
nou, în curând. Mai era şi un post-scriptum, după cum 
urmează: 

I-am scris colonelului Forster, rugându-l să afle, dacă este 
posibil, de la vreunul dintre intimii tânărului, din regiment, 
dacă Wickham are vreo rudă sau cunoştinţă care să ştie în 
ce parte a oraşului s-ar putea ascunde acum. Dacă s-ar găsi 
cineva la care să apeleze pentru a afla vreun fir conducător 
de acest fel, ar fi de foarte mare ajutor. În momentul de 
faţă, nu avem nici un fel de indicii. Colonelul Forster, cred, 


va face tot ce-i va sta în putinţă ca să ne ajute în această 
chestiune. Dar după ce m-am mai gândit, poate că Lizzy ne- 
ar putea spune, mai bine decât oricine altul, ce rude în viaţă 
are el acum. 

Elizabethei nu-i era greu să înţeleagă de unde venea acest 
respect pentru cele ce-ar fi ştiut ea; dar nu-i era cu putinţă 
să dea vreo informaţie atât de mulţumitoare pe cât o merita 
acest omagiu. 

Nu auzise niciodată ca el să fi avut vreo rudă, în afară de 
tată şi mamă, ambii fiind morţi de ani de zile. Era totuşi 
posibil ca vreunul dintre tovarăşii de regiment să fie în 
stare să dea mai multe informaţii; şi, deşi ea nu era prea 
optimistă, era o încercare ce merita să fie făcută. 

Fiecare zi la Longbourn era acum plină de nelinişte; dar 
neliniştea creştea la maximum în jurul orei când trebuia să 
vină poşta. Sosirea scrisorilor era primul mare motiv de 
nerăbdare în fiecare dimineaţă. Prin scrisori urma să se 
comunice orice ar fi fost, bun sau rău, şi se aşteptau ca 
fiecare zi să le aducă vreo veste importantă. 

Dar înainte de a mai primi ceva de la domnul Gardiner, 
sosi o scrisoare pentru domnul Bennet dintr-altă parte - de 
la domnul Collins; iar Jane, care primise dispoziţia să 
deschidă toată corespondenţa care ar sosi în lipsa tatălui 
său, o citi; Elizabeth, ştiind ce ciudăţenie constituia 
întotdeauna o scrisoare a lui Collins, citi şi ea peste umărul 
Janei cele ce urmează: 

Scumpul meu domn, Mă simt chemat, datorită legăturilor 
dintre noi, şi poziţiei mele în lume, să deplâng alături de 
dumneavoastră durerea de care aţi fost lovit şi despre care 
am fost informaţi ieri, printr-o scrisoare din Hertfordshire. 
Fiţi sigur, scumpe domn, că doamna Collins şi cu mine 
personal vă compătimim sincer, pe dumneavoastră şi toată 
onorabila dumneavoastră familie, în nenorocirea în care vă 
aflaţi şi care este desigur una dintre cele mai amare, 
deoarece provine dintr-o cauză pe care timpul nu o poate 
repara. Din partea mea, nu vor lipsi niciuna dintre acele 


dovezi care ar putea alina o nenorocire atât de 
îngrozitoare, sau care v-ar putea mângâia într-o 
împrejurare ce trebuie să fie, dintre toate, cea mai 
întristătoare pentru sufletul unui părinte. Moartea fiicei 
dumneavoastră ar fi fost o binecuvântare în comparaţie cu 
aceasta. Şi este cu atât mai regretabil, cu cât sunt temeiuri 
de a presupune, după câte mă informează scumpa mea 
Charlotte, că libertinajul din purtările fiicei dumneavoastră 
îşi are originea într-o vinovată indulgență faţă de ea deşi, în 
acelaşi timp, spre mângâierea dumneavoastră şi a doamnei 
Bennet, sunt tentat să cred că înclinațiile ei sunt rele de la 
natură, altfel nu s-ar fi putut face vinovată de o asemenea 
grozăvie, la o vârstă atât de fragedă. Oricare ar fi cauza, 
sunteţi în mod jalnic demn de milă, părere la care se 
alătură nu numai doamna Collins, ci şi Lady Catherine şi 
fiica sa, cărora le-am povestit întâmplarea. Ele sunt de 
acord cu mine că acest pas greşit, al uneia dintre fete, va fi 
nimicitor pentru norocul tuturor celorlalte; căci cine, aşa 
cum spune cu mare condescendenţă Lady Catherine însăşi, 
va mai vrea să intre într-o asemenea familie? Şi această 
consideraţie mă face să mă gândesc şi mai mult, cu o mai 
mare satisfacţie, la un anumit eveniment din noiembrie 
trecut; căci dacă ar fi fost altfel, ar fi trebuit să fiu 
amestecat în toată jalea şi dezonoarea dumneavoastră. 
Daţi-mi voie deci să vă sfătuiesc, scumpul meu domn, să vă 
consolaţi atât cât este cu putinţă, să izgoniți pe veci din 
inima dumneavoastră această fiică nedemnă şi s-o lăsaţi să 
culeagă fructele oribilului său păcat. 

Rămân, scumpe domn etc. Etc. 

Domnul Gardiner nu le mai scrise nimic înainte de a primi 
un răspuns din partea colonelului Forster, şi nici atunci nu 
avu nimic bun de împărtăşit. Nu s-a găsit nici o singură 
persoană cu care Wickham să fi avut relaţii şi era sigur că 
nu avea nici o rudă mai apropiată în viaţă. Avusese înainte 
un cerc larg de cunoştinţe; dar de când intrase în miliţie, se 
părea că nu legase nici o prietenie mai strânsă cu nimeni 


din regiment. Nu exista deci nici o persoană la care să se 
poată apela pentru a obţine vreo ştire despre el. Şi, în 
starea financiară nenorocită în care se afla, avea toate 
motivele să se ascundă căci, în afară de teama de a fi 
descoperit de rudele Lydiei, mai transpirase şi vestea că ar 
fi lăsat în urma lui datorii de onoare, care se ridicau la o 
sumă considerabilă. Colonelul Forster credea că era nevoie 
de mai mult de o mie de lire pentru a se acoperi cheltuielile 
lui de la Brighton. Datora o mulţime de bani în oraş, dar 
datoriile lui de onoare erau şi mai mari. 

Domnul Gardiner nu încercă să ascundă familiei din 
Longbourn aceste detalii. Jane le auzi îngrozită: 

— Un cartofor! exclamă ea. La asta nu mă aşteptam; habar 
n-am avut de acest lucru! 

Domnul Gardiner adăuga în scrisoare că se puteau aştepta 
să-l vadă acasă în ziua următoare, adică sâmbătă. 
Descurajat de nereugşita tuturor încercărilor făcute, cedase 
rugăminţii cumnatului său de a se întoarce acasă şi de a-l 
lăsa pe dânsul să facă, pentru continuarea urmăririi, tot 
ceea ce împrejurările vor cere. Când doamna Bennet fu 
informată că soţul ei se va întoarce nu se arătă atât de 
mulţumită cum se aşteptau copiii judecând după 
îngrijorarea pe care o avusese pentru viaţa lui. 

— Cum? Se întoarce acasă, fără biata mea Lydia? strigă 
ea. Sigur, n-o să plece din Londra înainte de a-i fi găsit. 
Dacă se reîntoarce, cine o să se bată cu Wickham şi cine o 
să-l facă să se însoare cu ea? 

Cum doamnei Gardiner începuse să-i fie dor de căminul ei, 
hotări să plece împreună cu copiii la Londra concomitent cu 
întoarcerea domnului Bennet de acolo. Trăsura se duse 
deci, împreună cu copiii, până la prima etapă a călătoriei şi 
se întoarse înapoi la Longbourn cu stăpânul casei. 

Doamna Gardiner pleca de la dânşâi cu totul nedumerită 
în privinţa Elizabethei şi a prietenului ei din Derbyshire, 
care se ocupase de ea prin acea parte a lumii. Nepoata ei 
nu-i pronunţase niciodată din proprie iniţiativă numele în 


faţa lor; iar licărul de nădejde pe care îl avusese doamna 
Gardiner că va veni o scrisoare din partea lui nu dusese la 
nimic. De când se reîntorsese, Elizabeth nu primise niciuna 
care să fi putut fi de la Pemberley. 

Starea nenorocită în care se afla familia ei făcea inutilă 
orice altă explicaţie a faptului că era abătută: din aceasta, 
deci, nu se putea deduce nimic; deşi Elizabeth, care-şi 
cunoştea acum destul de bine sentimentele, era perfect 
conştientă că, dacă n-ar fi ştiut de existenţa lui Darcy, ar fi 
putut îndura ceva mai uşor grozăvia dezonoarei Lydiei. Ar fi 
dispensat-o, îşi spunea, de o noapte nedormită din două. 

Când domnul Bennet sosi, avea aerul său obişnuit, de calm 
filosofic. Fu tot atât de puţin vorbăreţ ca de obicei, nu 
pomeni nimic de chestiunea pentru care fusese plecat şi 
trecu un timp până ce fiicele sale avură curajul să 
vorbească despre acest lucru. 

Numai după amiază, când veni şi dânsul la ceai, se 
aventură Elizabeth să atace subiectul; şi atunci, când dânsa 
îşi exprimă, pe scurt, mâhnirea pentru cele prin care 
desigur trecuse, el replică: 

— Nu-mi vorbi despre asta. Cine altul trebuia să sufere 
dacă nu eu? Eu singur mi-am făcut-o şi e drept s-o îndur. 

— Nu trebuie să fii prea aspru cu dumneata, replică 
Elizabeth. 

— Este şi cazul să mă pui în gardă împotriva acestui rău! 
Natura omenească este atât de înclinată să fie aspră cu ea 
însăşi! Nu, Lizzy, lasă ca măcar o dată în viaţa mea să simt 
cât de condamnabil m-am purtat. Nu mă tem că voi fi 
zdrobit de durere. Va trece destul de repede. 

— Crezi că sunt la Londra? 

— Da! În ce altă parte s-ar putea ascunde atât de bine? 

— Şi Lydia voia mereu să se ducă la Londra, adăugă Kitty. 

— E fericită atunci, replică tatăl său sec; iar şederea ei 
acolo va fi probabil de oarecare durată. Apoi, după o scurtă 
tăcere, continuă: Lizzy, nu-ţi port pică pentru că ai avut 
dreptate în ce priveşte sfatul pe care mi l-ai dat în luna mai; 


şi, luând în consideraţie cele întâmplate, aceasta dovedeşte 
oarecare maturitate în gândire. 

Fură întrerupţi de domnişoara Bennet care venise să ia 
ceaiul şi să-l ducă mamei sale. 

— lată o demonstraţie care are partea ei bună! exclamă 
dânsul; dă atâta eleganţă nenorocirii! Într-o zi voi face şi eu 
la fel; voi sta în bibliotecă, cu tichia de noapte pe cap şi în 
halat de casă, şi vă voi da de lucru cât voi putea mai mult; 
sau, aş putea amâna până ce va fugi şi Kitty. 

— N-am să fug, papa, se repezi Kitty arţăgoasă. Dacă eu 
mă voi duce vreodată la Brighton, am să mă port mai bine 
decât Lydia. 

— Dumneata, la Brighton! Nu aş avea încredere să te las 
nici până la Eastbourne; şi nici pentru cincizeci de lire! Nu, 
Kitty, am învăţat cel puţin să fiu cu ochii în patru şi-ai să 
simţi efectul. Nici un ofiţer să nu mai intre vreodată în casa 
mea şi nici prin sat să nu mai treacă. Balurile vor fi cu totul 
interzise, afară doar dacă vei merge cu una dintre surorile 
dumitale. Şi n-ai să te mai mişti afară din casă, până ce nu 
vei putea dovedi că ai petrecut cel puţin zece minute pe zi 
într-un mod raţional. 

Kitty, care lua toate aceste ameninţări în serios, începu să 
plângă. 

— Lasă, lasă, spuse el, nu fi amărâtă. Dacă ai să fii cuminte 
în următorii zece ani, am să te iau la o paradă militară, la 
sfârşitul acestui termen. 

Capitolul XLIX. 

La două zile după reîntoarcerea domnului Bennet, pe când 
Jane şi Elizabeth se plimbau împreună printre boschetele 
din spatele casei, o văzură pe menajeră îndreptându-se 
către ele şi, crezând că venea să le cheme din partea mamei 
lor, îi ieşiră în întâmpinare; dar în loc de convocarea la care 
se aşteptau, când se apropiară, ea spuse domnişoarei 
Bennet: 

— Vă cer iertare, domnişoară, că vă deranjez, dar speram 
că aveţi, poate, ceva veşti bune de la oraş, aşa că am 


îndrăznit să vin şi să vă întreb. 

— Ce vrei să spui, Hill? N-am primit nimic de la oraş. 

— Dragă domnişoară, strigă doamna Hill tare mirată, nu 
ştiţi că a sosit din partea domnului Gardiner un curier 
pentru stăpânul meu? A sosit de o jumătate oră şi i-a adus 
stăpânului meu o scrisoare. 

Fetele o rupseră la fugă, prea nerăbdătoare să ajungă în 
casă pentru a mai avea vreme de vorbit. Alergară prin 
vestibul spre sufrageria mică; de acolo în bibliotecă. 

Tatăl lor nu se afla nicăieri; şi erau tocmai pe punctul de a 
de a-l căuta sus, la mama lor, când se întâlniră cu feciorul 
care le informă: 

— Domnişoarelor, dacă-l căutaţi pe stăpânul meu, a plecat 
să se plimbe înspre crâng. 

Când aflară aceasta, străbătură din nou holul şi fugiră 
peste peluză, după tatăl lor, care-şi urma hotărât drumul 
spre o pădurice pe o latură a aleii. 

Jane, care nu era nici aşa uşoară şi nici nu avea, ca 
Elizabeth, obiceiul să alerge, rămase în urmă, în timp ce 
sora ei, gâfâind, îl ajunse şi-i strigă plină de nerăbdare: 

— Oh, papa, ce veşti? Ce veşti? Ai primit o scrisoare de la 
unchiul? 

— Da, am primit o scrisoare de la dânsul, printr-un curier. 

— Ei bine, ce veşti a adus? Bune sau rele? 

— Le ce bine te poţi aştepta? spuse el, scoțând scrisoarea 
din buzunar. Dar poate ai vrea s-o citeşti. 

Elizabeth i-o luă cu nerăbdare din mână. Jane îi ajunse şi 
ea. 

— Citeşte-o tare, zise tatăl lor, pentru că aproape nu ştiu 
nici eu ce cuprinde. 

Gracechurch Street. 

Luni, august 2 

Scumpul meu cumnat, Pot în sfârşit să-ţi trimit unele ştiri 
despre nepoata mea, ştiri care, în general, sper că te vor 
mulţumi. Sâmbătă, imediat după plecarea dumitale, am 
avut norocul de a descoperi în ce parte a Londrei se aflau. 


Amănuntele le rezerv pentru când ne vom vedea. Este 
destul că ştim că au fost descoperiţi. l-am văzut pe 
amândoi... 

— Atunci, este aşa cum am nădăjduit mereu, strigă Jane. 
Sunt căsătoriţi. 

Elizabeth continuă să citească: 

I-am văzut pe amândoi. Nu s-au căsătorit şi nici n-am avut 
impresia c-ar intenţiona s-o facă; dar dacă eşti de acord să 
îndeplineşti angajamentele pe care am îndrăznit să le iau în 
numele dumitale, sper că nu va trece mult şi se vor căsători. 
Tot ceea ce ţi se cere este să-i asiguri fiicei dumitale, printr- 
o foaie dotală, partea care i se cuvine din cele cinci mii de 
lire ce revin fiicelor, la decesul dumitale şi al surorii mele; 
şi, în plus, să-ţi iei angajamentul de a-i acorda, cât vei fi în 
viaţă, una sută lire per annum. Acestea sunt condiţiile pe 
care, luând totul în consideraţie, nu am şovăit să le accept 
în numele dumitale, atât cât m-am simţit îndrituit a o face. 
Voi trimite scrisoarea aceasta prin curier, pentru a nu se 
pierde deloc timpul cu răspunsul. Poţi, prin urmare, 
înţelege din aceste date că situaţia financiară a domnului 
Wickham nu este atât de disperată cum s-a crezut în 
general. Lumea s-a înşelat în privinţa asta; şi sunt fericit să 
spun că vor mai rămâne câţiva bani, chiar după plata 
tuturor datoriilor, bani care să se adauge la dota nepoatei 
mele. Dacă, aşa cum cred că va fi cazul, îmi vei trimite 
împuternicirea de a acţiona în numele dumitale în toată 
acestă chestiune, voi da imediat instrucţiuni lui Haggerston 
să redacteze foaia dotală cuvenită. Nu va fi deloc cazul să 
vii iarăşi la oraş; rămâi deci liniştit la Longbourn şi contează 
pe diligenţa şi grija mea. Trimite-mi răspuns cât poţi mai 
repede şi ai grijă să scrii limpede. Am considerat că cel mai 
bun lucru ar fi ca nepoata mea să se căsătorească aici, la 
noi, ceea ce sper că vei aproba. Ea va veni aici astăzi. Îţi voi 
scrie din nou, îndată ce se va mai hotări ceva. 

Al dumitale etc., Edw. Gardiner 


— Este cu putinţă? strigă Elizabeth, când sfârşi de citit. 
Poate fi adevărat că vrea s-o ia de soţie? 

— Wickham nu este deci atât de rău pe cât l-am crezut, 
spuse sora ei. Dragă tată, te felicit. 

— Ai răspuns la scrisoare? întrebă Elizabeth. 

— Nu, dar trebuie să răspund cât mai curând. 

Îl imploră, foarte stăruitor, să nu mai piardă timp şi s-o 
facă imediat. 

— Oh! dragă tată, strigă ea, întoarce-te şi răspunde 
imediat. Gândeşte-te cât de importantă este fiecare clipă 
într-o asemenea împrejurare. 

— Dă-mi voie să scriu eu în locul dumitale, spuse Jane, 
dacă îţi displace s-o faci. 

— Îmi displace foarte mult, replică el, dar trebuie făcut. 

Şi, cu aceste vorbe, porni cu ele înapoi către casă. 

— Aş putea să te întreb? spuse Elizabeth... Dar condiţiile, 
presupun, trebuie acceptate. 

— Acceptate! Mă simt ruşinat, numai, că cere atât de 
puţin. 

— Şi ei trebuie să se căsătorească! Totuşi ştim ce fel de om 
este. 

— Da! Da! Trebuie să se căsătorească. Nu este altceva de 
făcut. Dar sunt două lucruri pe care doresc foarte mult să le 
ştiu. Unul este câţi bani a pus unchiul jos pentru a reuşi 
acest lucru, şi celălalt, cum am să-i pot achita vreodată. 

— Bani! Unchiul meu! exclamă Jane, ce vrei să spui, 
domnule? 

— Vreau să spun că nici un bărbat cu mintea întreagă nu 
s-ar însura cu Lydia pentru o momeală atât de neînsemnată 
ca o sută pe an, cât timp voitrăi eu, şi cincizeci după ce nu 
voi mai fi. 

— Asta e foarte adevărat, spuse, Elizabeth, deşi nu mi-a 
trecut prin cap mai înainte. Să i se achite datoriile şi să mai 
rămână încă ceva! Oh! Unchiul este, desigur, la mijloc! Ce 
om bun şi generos! Mă tem că s-a nenorocit. Lucrul acesta 
nu s-ar fi putut face cu o sumă mică. 


— Nu, încuviinţă tatăl ei, Wickham ar fi un prost dacă ar 
lua-o cu un ban mai puţin decât zece mii de lire. Mi-ar 
părea rău să-mi fac o părere atât de proastă despre el, 
chiar de la începutul relaţiilor noastre. 

— Zece mii de lire! Doamne fereşte! Cum să înapoiezi 
măcar jumătate dintr-o asemenea sumă? 

Domnul Bennet nu răspunse nimic; şi continuară să 
meargă în tăcere, fiecare adâncit în propriile gânduri, până 
ce au ajuns lângă casă. Tatăl se duse în bibliotecă pentru a 
scrie, iar fetele intrară în salonaş. 

— Şi se vor căsători cu adevărat! exclamă Elizabeth 
imediat ce au fost singure. Ce ciudat! Şi pentru asta trebuie 
să fim şi mulţumite! Suntem silite să ne bucurăm că se 
căsătoresc, cu tot caracterul lui infam, cu toată 
neînsemnata şansă de fericire pe care o au. Oh, Lydia! 

— Mă consolez cu gândul, replică Jane, că dacă n-ar ţine 
cu adevărat la Lydia, cu siguranţă că n-ar lua-o. Deşi bunul 
nostru unchi a făcut ceva ca să-l scape de datorii, nu pot să 
cred că a avansat zece mii de lire, sau aşa ceva. Dânsul are 
copii şi s-ar putea să mai aibă. Cum să se dispenseze măcar 
de jumătate din suma asta? 

— Dacă vom reuşi vreodată să aflăm la cât s-au ridicat 
datoriile lui Wickham, spuse Elizabeth, şi ce sumă s-a depus 
pe numele lui din partea surorii noastre, vom şti precis cât 
a făcut domnul Gardiner pentru ei, căci Wickham nu are 
nici cinci bani ai lui. Nu vom putea niciodată răsplăti 
bunătatea unchiului şi a mătuşii noastre. A o lua acasă la ei, 
a-i oferi protecţie şi sprijinul lor personal înseamnă un 
sacrificiu atât de mare făcut pentru ea, încât ani întregi de 
recunoştinţă nu sunt de ajuns pentru a-i răsplăti. În clipa 
asta, ea se află la dânşii. Dacă atâta bunătate nu o va face 
să se simtă nenorocită, nu-şi va merita niciodată fericirea. 
Ce clipă pentru ea când a dat ochii cu mătuşa! 

— Trebuie să uităm cele ce s-au petrecut şi de-o parte şi 
de cealaltă, spuse Jane. Sper şi sunt încredinţată că vor fi 
totuşi fericiţi. Consimţământul lui de a se căsători cu Lydia, 


vreau să cred, este o dovadă că a ajuns să judece cum se 
cuvine. Dragostea lor reciprocă îi va face mai cumpăniţi; şi 
îmi place să cred că se vor instala atât de tihnit şi vor trăi 
atât de cuminte încât, cu timpul, se va uita, poate, nebunia 
lor din trecut. 

— S-au purtat în aşa fel, replică Elizabeth, încât nici tu, 
nici eu, nici nimeni nu va putea să uite vreodată. Este inutil 
să mai vorbim despre asta. 

Fetele îşi aduseră aminte că, după toate probabilitățile, 
mama lor nu aflase nimic despre cele întâmplate. Se duseră 
deci în bibliotecă şi-l întrebară pe tatăl lor dacă nu dorea s- 
o anunţe ele. Dânsul scria şi, fără să-şi ridice capul, replică 
indifent: 

— Cum doriţi. 

— Putem lua scrisoarea unchiului ca să i-o citim? 

— Luaţi ce vreţi şi plecaţi de aici. 

Elizabeth luă scrisoarea de pe birou şi se duseră sus 
împreună. Mary şi Kitty erau cu doamna Bennet: o singură 
comunicare deci ajungea pentru toate. După ce o pregătiră 
pentru veşti bune, scrisoarea a fost citită cu glas tare. 
Doamna Bennet de-abia putea să se stăpânească. Şi când 
Jane ajunse la pasajul în care domnul Gardiner îşi exprima 
speranţa că Lydia se va căsători curând, bucuria mamei 
sale izbucni nestăvilită şi fiecare nouă frază îi mărea 
exuberanţa. Era acum atât de agitată de încântare pe cât 
fusese mai înainte de panică şi indignare. Îi era de ajuns să 
ştie că Lydia sa se va mărita. Nu se simţea tulburată de vreo 
îngrijorare pentru fericirea ei, nici umilită de vreo amintire 
a relei ei purtări. 

— Scumpa, scumpa mea Lydia! strigă ea, este într-adevăr 
încântător. Va fi măritată! Am s-o văd iarăşi! Va fi măritată 
la şaisprezece ani! Dragul, bunul meu frate! Ştiam eu c-aşa 
o să se întâmple - ştiam eu că o să se aranjeze totul! Ce dor 
îmi este s-o văd şi să-l văd şi pe dragul de Wickham! Dar 
rochiile, rochiile de nuntă! Am să scriu imediat soră-mi 
Gardiner despre asta. Lizzy, drăguţa mea, fugi jos la tata şi 


întreabă-l cât îi va da. Stai, stai; mă duc eu singură - sun-o 
pe Hill, Kitty. Mă îmbrac într-o clipă - scumpa, scumpa mea 
Lydia! Ce fericite vom fi împreună, când ne vom reîntâlni! 

Fiica sa cea mai mare încercă să-i domolească explozia 
entuziasmului, îndreptându-i gândurile către obligaţiile pe 
care comportarea domnului Gardiner le creease pentru ei 
toţi. 

— Căci datorăm acest fericit sfârşit, adăugă ea, într-o 
mare măsură bunătăţii lui. Suntem convinse că a garantat 
personal că-l va ajuta pe domnul Wickham cu bani. 

— Ei bine, strigă mama ei, aşa şi trebuia să facă. Cine altul 
s-o fi făcut dacă nu propriul ei unchi? Dacă nu ar fi avut 
propria lui familie, ştiţi că toţi banii lui trebuiau să-mi revină 
mie şi copiilor mei; şi este prima oară că am primit ceva de 
la el, în afară de câteva daruri. Vai! Sunt atât de fericită! În 
scurt timp voi avea o fată măritată. Doamna Wickham! Ce 
bine sună! Şi de-abia a împlinit şaisprezece ani, în iunie, 
anul ăsta. Scumpa mea Jane, sunt atât de tulburată, încât 
sunt sigură că nu pot să scriu; aşa că am să dictez şiaisă 
scrii tu pentru mine. Aranjăm noi cu tata în privinţa banilor, 
după aceea; dar trusoul trebuie comandat imediat. 

Pe urmă, trecu în revistă toate amănuntele cu privire la 
pânzeturi, museline, batist şi ar fi fost gata să dicteze 
imediat nişte comenzi foarte copioase dacă Jane, deşi cu 
oarecare greutate, n-ar fi convins-o să aştepte până ce tata 
va avea răgaz pentru a fi consultat. „O zi de întârziere, 
remarcă ea, nu va avea importanţă”. Mama ei era prea 
fericită pentru a se mai încăpăţâna ca de obicei. Şi-i mai 
trecură prin minte şi alte planuri. 

— Am să plec la Meryton, zise ea, de îndată ce voi fi 
îmbrăcată, şi-am să-i duc soră-mi Philips veştile bune, bune. 
Şi la înapoiere, voi merge în vizită la Lady Lucas şi la 
doamna Long. Kitty, fugi jos şi comandă trăsura. O plimbare 
la aer o să-mi facă grozav de bine. Fetelor, aveţi vreun un 
comision pentru Meryton? Oh! Uite-o pe Hil! Draga mea 


Hill, ai auzit veştile bune? Se mărită domnişoara Lydia; şi-ai 
să primeşti o cupă de punch ca să te veseleşti, la nuntă. 

Doamna Hill îşi exprimă pe loc bucuria. Elizabeth îi primi 
împreună cu ceilalţi felicitările şi apoi, scârbită de această 
nebunie, se refugie în camera ei pentru a se gândi în voie. 
Situaţia bietei Lydia era neîndoielnic, în cel mai bun caz, 
destul de proastă; totuşi trebuia să fie recunoscătoare că nu 
era şi mai proastă. Aşa simţea ea; şi deşi, când privea în 
viitor nu se putea aştepta, pe bună dreptate, ca sora ei să 
se bucure nici de fericire şi nici de o situaţie socială bună, 
când privea înapoi la ceea ce se temuseră numai cu două 
ore în urmă, era conştientă de toate avantajele câştigate. 

Capitolul L.. 

Domnul Bennet dorise adesea, înainte de această perioadă 
a vieţii sale, ca în loc să-şi cheltuiască tot venitul, să pună 
anual deoparte o sumă, pentru ca fiicele şi soţia sa, dacă 
aceasta i-ar supravieţui, să fie mai bine asigurate. Acum o 
dorea mai mult decât întotdeauna. Dacă şi-ar fi îndeplinit 
această obligaţie, nu ar fi fost nevoie ca Lydia să rămână 
îndatorată faţă de unchiul său, pentru tot ce va fi dobândit 
drept garanţie morală ori materială. Satisfacţia de a fi 
cucerit ca soţ pe cel mai nevrednic dintre tinerii din Marea 
Britanie ar fi revenit atunci celui în drept. 

Era adânc mâhnit că o chestiune atât de puţin avantajoasă 
pentru oricine trebuia să fie încheiată numai pe cheltuiala 
cumnatului său; şi era hotărât, dacă va fi cu putinţă, să afle 
la cât se urca ajutorul acestuia şi să onoreze obligaţia cât va 
putea mai repede. 

La începutul căsătoriei domnului Bennet, economia fusese 
considerată cu totul inutilă, pentru că, bineînţeles, urmau 
să aibă un fiu. Acest fiu ar fi însemnat desfiinţarea clauzei 
testamentare, imediat ce va fi atins majoratul, iar văduva şi 
copiii mai mici ar fi fost, în acest fel, asiguraţi. Veniră pe 
lume cinci fiice, la rând, dar fiul se lăsa încă aşteptat; şi 
mulţi ani după naşterea Lydiei, doamna Bennet fusese 
sigură că va veni. În cele din urmă, au disperat tot 


aşteptând, dar era prea târziu pentru a mai face economii. 
Doamna Bennet n-avea nici un talent pentru aşa ceva şi 
numai dragostea de independenţă a soţului său îi 
împiedicase să depăşească venitul ce-l aveau. 

Printr-o foaie dotală se alocase doamnei Bennet şi copiilor 
săi suma de cinci mii de lire. Dar proporţia în care urma să 
fie atribuită copiilor fusese lăsată la latitudinea părinţilor. 
Acest punct urma să fie stabilit acum, cel puţin în privinţa 
Lydiei, iar domnul Bennet nu putea să aibă nici o şovăială în 
acceptarea propunerii pe care o avea în faţa lui. 

În cuvinte de recunoscătoare gratitudine pentru 
bunătatea cumnatului său - deşi exprimată cât se poate de 
concis - el aşternu pe hârtie totala sa aprobare pentru tot 
ceea ce făcuse şi consimţământul de a onora angajamentele 
luate în numele lui. Nu îşi închipuise niciodată mai înainte 
că, în cazul când Wickham s-ar fi lăsat convins să se însoare 
cu fiica sa, s-ar fi putut face totul cu atât de puţine 
inconveniente pentru dânsul, ca prin aranjamentul de faţă. 
Suta de lire pe care trebuia să le-o plătească anual nu 
însemna pentru el decât o pierdere de vreo zece lire, 
deoarece cheltuielile Lydiei, însumând întreţinerea, banii ei 
de buzunar şi darurile în bani care ajungeau la ea prin 
mâinile mamei sale, fuseseră foarte puţin sub această cifră. 

O altă surpriză foarte binevenită era că totul se făcea cu 
un efort minim din partea lui; căci singura lui dorinţă, în 
momentul de faţă, era să se deranjeze cu această treabă cât 
se putea mai puţin. După ce primele accese de furie 
provocate de căutarea Lydiei se potoliseră, el revenise în 
mod firesc la indolenţa din trecut. Scrisoarea a fost 
expediată repede căci, deşi leneş când trebuia să se apuce 
de un lucru, o dată ce-l începea, era grăbit să-l termine. 
Rugă să i se comunice şi alte amănunte în privinţa datoriei 
pe care o avea faţă de cumnatul său, dar era prea supărat 
pe Lydia pentru a-i trimite şi ei vreun mesaj. 

Vestea bună se întinse repede în toată casa şi, cu aceeaşi 
rapiditate, printre vecini. Aceştia din urmă o primiră cu o 


decentă filosofie. Desigur, comentariile ar fi putut fi mai 
interesante dacă domnişoara Lydia Bennet ar fi dus o viaţă 
uşuratică la oraş ori, în cea mai fericită alternativă, ar fi fost 
izolată de lume, la vreo fermă îndepărtată. Totuşi erau 
multe de spus în legătură cu faptul că o măritau; şi 
binevoitoarele urări ca totul să se termine cu bine, 
exprimate mai înainte de bătrânele doamne veninoase din 
Meryton, pierdură prin această schimbare doar prea puţin 
din ardoarea de la început, deoarece, cu un astfel de soţ, 
nefericirea era considerată drept sigură. 

Trecuseră două săptămâni de când doamna Bennet nu mai 
coborâse în sufragerie, dar în această fericită zi îşi reluă 
locul în capul mesei, într-o dispoziţie copleşitor de bună. 
Nici un simţământ de ruşine nu-i umbri triumful. Căsătoria 
uneia dintre fiice, primul obiectiv al dorințelor sale, de când 
Jane împlinise şaisprezece ani, era acum pe punctul de a se 
îndeplini, şi toate gândurile şi vorbele se învârteau numai în 
jurul acelor detalii ce ţin de ceremoniile nupţiale elegante 
ca: muselinuri fine, cupeuri noi şi servitori. Era ocupată cu 
căutarea unei locuinţe convenabile pentru fiica sa, prin 
vecinătate; şi, fără să ţină seama sau să ştie ce venituri 
aveau, respinse multe dintre ele drept nepotrivite ca 
dimensiuni şi importanţă. 

— Haye Park ar merge, spuse ea, dacă famalia Goulding s- 
ar muta, sau casa mare de la Stoke, dacă salonul ar fi mai 
spaţios; Ashworth este prea departe. N-aş putea îndura s-o 
am la zece mile de mine; şi cât priveşte Purvis Lodge, 
mansarda e oribilă. 

Soţul său îi îngădui să-i dea înainte fără contenire, câtă 
vreme slujitorii fură de faţă. Dar când aceştia se retraseră, 
îi spuse: 

— Doamnă Bennet, înainte de a lua vreuna din toate 
aceste case pentru fiica şi ginerele dumitale, să judecăm 
lucrurile aşa cum trebuie. Într-o anume casă de pe 
meleagurile acestea ei nu vor avea niciodată acces. Sunt 


hotărât să nu-i primesc la Longbourn pentru a nu mai 
încuraja imprudenţa cuiva. 

Această declaraţie a fost urmată de o lungă dispută, dar 
domnul Bennet rămase ferm. În curând, discuţia aceasta 
duse la o alta şi doamna Bennet află cu uimire şi groază că 
soţul său nu voia să avanseze o singură guinee ca să 
cumpere trusoul fiicei sale. El declară că, din partea lui, 
Lydia nu va primi cu acest prilej nici un fel de semn de 
afecţiune. Doamna Bennet putea cu greu înţelege aşa ceva. 
Ca mânia lui să fie atât de neiertătoare, încât să-i refuze 
fiicei sale un privilegiu fără de care căsătoria abia dacă 
putea părea valabilă, depăşea tot ceea ce credea dânsa 
posibil. O chinuia mai mult dezonoarea pe care lipsa unui 
trusou nou ar fi aruncat-o asupra ceremoniei nupţiale, 
decât vreun simţământ de ruşine pentru că Lydia fugise şi 
trăise cu Wickham două săptămâni înainte de celebrarea 
cununiei. 

Elizabeth regreta acum din toată inima că disperarea din 
primul mpment o făcuse să vorbească domnului Darcy 
despre temerile lor în legătură cu Lydia; de vreme ce 
căsătoria urma să aducă, atât de curând, un sfârşit 
cuviincios fugii ei, ar fi putut spera să ascundă începutul 
nefast tuturor celor care nu fuseseră în stricta lor 
apropiere. 

Nu-i era deloc teamă că dânsul va răspândi ceea ce-i 
destăinuise. Erau puţini aceia pe discreţia cărora putea 
conta cu mai multă încredere; dar, în acelaşi timp, nu exista 
nimeni în faţa căruia să se simtă mai umilita de faptul că 
uşurinţa surorii ei era cunoscută. Nu însă de teama vreunui 
dezavantaj ce s-ar fi putut răsfrânge asupra ei însăşi, căci 
între dânşii părea să existe oricum o prăpastie de netrecut. 
Chiar dacă s-ar fi făcut căsătoria Lydiei în condiţiile cele mai 
onorabile, tot nu se putea presupune că domnul Darcy ar fi 
vrut să intre într-o familie căreia, în afară de toate celelalte 
obiecţii, i se mai imputa acum înrudirea şi relaţii dintre cele 


mai strânse cu omul pe care dânsul, pe bună dreptate, îl 
dispreţuia. 

Nu s-ar fi mirat ca Darcy să dea înapoi din faţa unei 
asemenea înrudiri. Dorinţa de a se apropia de el - şi 
Elizabeth era încredinţată că dânsul o simţise când erau în 
Derbyshire - nu putea, în mod raţional, să supravieţuiască 
unei astfel de lovituri. Se simţea umilită, îndurerată; se căia, 
deşi abia dacă ştia de ce. Râvnea la stima lui, acum când nu 
mai putea spera să se bucure de ea. Dorea să aibă veşti de 
la el, acum când părea să aibă şansele cele mai mici de a le 
dobândi. Era convinsă că ar fi putut fi fericită cu el, acum 
când nu părea probabil să se mai întâlnească vreodată. 

Ce triumf pentru el, se gândea ades, dacă ar fi ştiut că 
cererea în căsătorie căreia, mândră, îi dăduse cu piciorul 
numai cu patru luni mai înainte, ar fi fost acum primită cu 
bucurie şi recunoştinţă. Era generos - nu se mai îndoia —, 
unul dintre bărbaţii cei mai generoşi. Dar pentru că era 
totuşi un muritor, trebuia să se simtă triumfător. 

Începea acum să înţeleagă că el era tocmai bărbatul care, 
prin temperament şi însuşiri, i s-ar fi potrivit cel mai bine. 
Judecata şi firea lui, deşi deosebite de-ale ei, ar fi corespuns 
întru totul dorințelor sale. Era o unire care ar fi fost spre 
profitul amândurora; prin firea ei vioaie şi degajată, spiritul 
lui ar fi devenit mai larg, manierele i s-ar fi ameliorat; şi 
datorită raţiunii, faptului că era un om instruit şi cunoaşterii 
pe care o avea despre lume, dânsa ar fi dobândit desigur un 
câştig de o şi mai mare însemnătate. 

Acum însă nu va mai avea loc o astfel de căsătorie reuşită, 
care să înveţe mulțimile pline de admiraţie ce este 
adevărata fericire conjugală. În familia lor urma să se 
realizeze o căsătorie diferită ca perspectivă şi care 
excludea posibilitatea celeilalte. 

Elizabeth nu-şi putea închipui cum vor izbuti să se 
întreţină Lydia şi Wiekham într-o decentă independenţă. 
Dar uşor îşi închipuia la ce scurtă durată de fericire se 


puteau aştepta doi oameni care se uniseră numai pentru că 
patima le era mai puternică decât virtutea. 

Domnul Gardiner scrise în curând, din nou, cumnatului 
său. Răspundea pe scurt la mulţumirile adresate de domnul 
Bennet, asigurându-l că era gata oricând să contribuie la 
binele oricărui membru al familiei şi sfârşea cu rugămintea 
de a nu i se mai vorbi despre recunoştinţă. Scopul principal 
al scrisorii era să le aducă la cunoştinţă că domnul Wickham 
se hotărâse să iasă din miliţie. 

A fost în mare parte dorinţa mea să facă acest lucru, 
adăuga dânsul, îndată ce căsătoria a fost hotărâtă. Şi cred 
că veţi fi de acord cu mine în a considera schimbarea lui din 
acea unitate ca foarte recomandabilă, atât pentru el, cât şi 
pentru nepoata mea. Domnul Wickham are intenţia să intre 
în cadrele armatei active şi, printre vechii săi prieteni, sunt 
încă unii care pot şi doresc să-l ajute mai departe în carieră. 
I s-a promis postul de ofiţer stegar în regimentul 
generalului..., încartiruit acum în nordul ţării. Este un 
avantaj că regimentul se află la o asemenea distanţă de 
partea aceasta a regatului. El face promisiuni sincere, şi 
sper că printre străini, unde şi unul şi celălalt vor trebui să 
facă faţă bună, vor fi mai prudenţi. l-am scris colonelului 
Forster, pentru a-l informa de aranjamentele noastre 
prezente şi pentru a-i cere să dea asigurări tuturor 
creditorilor domnului Wickham din Brighton şi împrejurimi, 
că vor fi grabnic plătiţi, luându-mi personal angajamente în 
acest sens. Vrei să fii bun şi să dai aceleaşi asigurări 
creditorilor săi din Meryton, a căror listă, redactată după 
informaţiile lui, o anexez? Ne-a mărturisit toate datoriile; 
sper, cel puţin, că nu ne-a indus în eroare. Haggerston a 
primit indicaţii din partea noastră şi, într-o săptămână, totul 
se va aranja. Vor pleca apoi la regimentul lui, afară de cazul 
că vor fi invitaţi întâi la Longbourn; şi am înţeles de la 
doamna Gardiner că nepoata mea doreşte mult să vă vadă 
pe toţi înainte de a pleca din sud. Dânsa e bine şi mă roagă 


să transmit tatălui şi marnei sale expresia respectului său 
filial. 

Al dumitale etc. 

Domnul Bennet şi fiicele sale văzură tot atât de limpede ca 
şi domnul Gardiner multiplele avantaje ale mutării lui 
Wickham din vechiul lui regiment. Doamna Bennet, însă, nu 
era tot atât de mulţumită. Faptul că Lydia se instala în 
nordul ţării, tocmai când dânsa aştepta să se mândrească şi 
să se bucure alături de ea - deoarece nu renunţase deloc la 
planul ca tinerii căsătoriţi să se stabilească în Hertfordshire 
- era o mare dezamăgire; şi, în plus, ce păcat că Lydia era 
silită să se despartă de un regiment în care se cunoştea cu 
toată lumea şi avea atâţia favoriţi. 

— O iubeşte atât de mult pe doamna Forster, spuse 
doamna Bennet; este scandalos că trebuie să plece de 
acolo! Şi mai sunt şi câţiva tineri care îi plac foarte mult. S- 
ar putea ca ofiţerii din regimentul generalului... să nu fie 
atât de simpatici. 

Cererea fiicei lui - căci aşa putea fi considerată dorinţa ei - 
de a fi din nou primită în mijlocul familiei, înainte de a porni 
spre nord, primi la început un răspuns absolut negativ. Jane 
şi Elizabeth însă, dorind amândouă, de dragul surorii lor şi 
pentru prestigiul ei, să se vadă că Lydia s-a căsătorit cu 
consimţământul părinţilor, îl rugară pe domnul Bennet atât 
de insistent şi totuşi atât de rezonabil şi cu atâta blândeţe 
să-i primească, pe ea şi pe soţul ei, la Longbourn, imediat ce 
se vor căsători, încât îl convinseră să gândească şi dânsul ca 
ele şi să facă precum le era voia. lar mama lor avu 
satisfacția de a afla că va putea prezenta vecinilor pe fiica ei 
măritată, înainte ca ea să fie surghiunită în nord. Deci, când 
domnul Bennet scrise din nou cumnatului său, le trimise 
vorbă că le îngăduie să vină acasă; şi se stabili ca imediat ce 
se va fi terminat ceremonia, să pornească spre Longbourn. 
Elizabeth era totuşi surprinsă că Wickham putea fi de acord 
cu acest plan; şi, dacă ar fi ţinut seama numai de ceea ce 


simţea ea, o întâlnire cu dânsul ar fi fost ultimul lucru pe 
care l-ar fi dorit. 

Capitolul LI. 

Sosi şi ziua nunţii surorii lor; Jane şi Elizabeth erau 
probabil mai impresionate decât mireasa însăşi. Cupeul a 
fost trimis să-i ia de la... şi urmau să se întoarcă cu el, 
înainte de ora mesei. Sosirea lor era aşteptată cu groază de 
cele două domnişoare Bennet mai mari, iar Jane, în special, 
atribuind Lydiei simţămintele pe care le-ar fi avut dacă ea 
ar fi fost vinovata, era nenorocită gândindu-se la ce trebuia 
să îndure sora ei. 

Veniră. Întreaga familie se strânsese în salonaş pentru a-i 
primi. Când cupeul opri în faţa intrării, doamna Bennet era 
toată numai zâmbete; soţul ei avea un chip grav, de 
nepătruns; fiicele lor era alarmate, îngrijorate, stânjenite. 

Auziră glasul Lydiei, în vestibul; uşa fu zvâărlită în lături şi 
dânsa intră în cameră alergând. Mama ei păşi înainte, o 
îmbrăţişa şi îi ură, extaziată, bun venit; întinse mâna, cu un 
surâs afectuos, lui Wickham, care venea în urma doamnei 
sale, şi le făcu ambilor calde urări, cu o vioiciune care nu 
arăta nici o îndoială în privinţa fericirii lor. 

Domnul Bennet, către care se întoarseră apoi, nu le făcu o 
primire tot atât de cordială. Chipul lui deveni şi mai sever şi 
abia dacă-şi dezlipi buzele. Uşuratica siguranţă de sine a 
tinerei perechi era într-adevăr de ajuns ca să-l irite. 
Elizabeth era dezgustată, până şi domnişoara Bennet era 
revoltată. Lydia era tot Lydia, nepotolită, sălbatică, 
nestingherită, zgomotoasă, netemătoare. Trecu de la o soră 
la cealaltă, pretinzându-le felicitări; şi când, în sfârşit, luară 
loc cu toţii, privi nerăbdătoare în jur, băgă de seamă unele 
mici schimbări din cameră şi remarcă, râzând, că trecuse o 
mulţime de timp de când nu mai intrase acolo. 

Nici Wickham nu era mai nenorocit decât ea; dar purtările 
lui erau totdeauna atât de plăcute încât, dacă firea, şi 
căsătoria lui ar fi fost întocmai ceea ce s-ar fi cuvenit să fie, 
zâmbetele şi naturaleţea cu care solicita să fie considerat 


drept unul dintre ai lor i-ar fi încântat pe toţi. Elizabeth nu-l 
crezuse mai înainte atât de sigur de el; luă loc, hotărând în 
sinea ei să nu mai creadă, pe viitor, că insolenţa unui om 
insolent are limite. Ea roşi, şi Jane roşi; dar obrajii celor doi 
care stârniseră această consternare nu suferiră nici o 
schimbare de culoare. 

Conversaţia nu stagna. Mireasa şi mama ei se întreceau 
vorbind; iar Wickham, care se întâmplase să şadă lângă 
Elizabeth, începu s-o întrebe despre cunoştinţele lui din 
vecinătate, cu o uşurinţă plină de bună dispoziţie, pe care 
ea nu se simţi în stare s-o egaleze în răspunsurile ce le 
dădea. Amândoi soţii păreau să aibă amintirile cele mai 
fericite din lume. Nimic din trecut nu fu pomenit cu 
mâhnire; iar Lydia atacă de bunăvoie subiecte la care 
surorile ei nu ar fi făcut aluzie pentru nimic în lume. 

— Gândiţi-vă numai că sunt trei luni, strigă ea, de când am 
plecat de aici! Vă mărturisesc că parcă au trecut numai 
două săptămâni; şi totuşi, câte nu s-au întâmplat între timp! 
Doamne sfinte! Când am plecat, credeţi-mă, nici nu-mi 
trecea prin minte că am să mă mărit înainte de a mă 
întoarce, deşi credeam că ar fi tare nostim dacă s-ar 
întâmpla aşa. 

Tatăl ei îşi ridică ochii la cer, Jane se simţea nenorocită, 
Elizabeth privea semnificativ la Lydia, dar ea, care nu auzea 
şi nu vedea niciodată ceea ce nu voia, continuă cu veselie: 

— Ah, mamă! Ştiu oamenii de pe aici că m-am măritat azi? 
Mi-a fost teamă că nu ştiu; l-am depăşit pe William Goulding 
în docarul lui şi eram foarte hotărâtă s-o afle; aşa că am 
coborât geamul din dreptul lui şi mi-am scos mănuşa şi mi- 
am lăsat mâna să se sprijine pe rama ferestrei, ca să-mi 
poată vedea inelul; şi pe urmă m-am înclinat şi i-am zâmbit 
cu gura până la urechi. 

Elizabeth nu mai putea suporta. Se ridică şi fugi din 
cameră şi nu se mai întoarse până ce nu-i auzi trecând prin 
hol înspre sufragerie. Atunci se alătură grupului lor, destul 
de devreme ca să o vadă pe Lydia mergând, ca la paradă, în 


dreapta mamei lor şi să o audă spunându-i surorii sale mai 
mari: 

— Ah, Jane, îţi iau acum locul, şi tu trebuie să cobori în 
rang, pentru că eu sunt femeie măritată. 

Nu era de presupus că timpul îi va aduce Lydiei acea 
rezervă de care fusese atât de total lipsită de la început. 
Dezinvoltura şi buna ei dispoziţie erau în creştere. Dorea să 
vadă pe doamna Philips, pe cei din familia Lucas şi pe toţi 
ceilalţi vecini ai lor şi să se audă numită de fiecare dintre ei 
„doamna Wickham”; şi, între timp, se duse după masă să-şi 
arate inelul şi să se fălească cu măritişul ei faţă de doamna 
Hill şi cele două fete în casă. 

— Aşa, mamă, spuse ea când se reîntoarseră cu toţii în 
salonaş, şi ce crezi de soţul meu? Nu e un bărbat 
fermecător? Sunt sigură că toate surorile mele mă 
invidiază. Sper să aibă şi ele parte măcar de jumătate din 
norocul meu. Trebuie să se ducă toate la Brighton. Acolo e 
locul unde se pot găsi soţi. Ce păcat, mamă, că nu ne-am 
dus cu toate acolo. 

— Foarte adevărat; dacă era după mine, ne-am fi dus. Dar, 
scumpa mea Lydia, nu-mi place deloc că pleci atât de 
departe. Trebuie neapărat? 

— Oh, Doamne! Da; dar asta nu-i nimic. O să-mi placă mai 
mult decât orice. Dumneata, şi tata, şi surorile mele trebuie 
să veniţi la noi să ne vedeţi. Vom fi la Newcastle toată iarna, 
şi sunt sigură că vor fi şi acolo ceva baluri, şi am să am grijă 
să fac rost de parteneri buni pentru toate. 

— Asta mi-ar plăcea mai mult decât orice! spuse mama. 

— Şi, pe urmă, când ai să te-ntorci acasă, poţi să laşi la 
mine una-două dintre surorile mele; şi îndrăznesc să spun 
că înainte să treacă iarna am să fac rost de soţi şi pentru 
ele. 

— Îţi mulţumesc pentru partea mea din favoarea ce vrei să 
ne faci, spuse Elizabeth, dar nu-mi place, în mod deosebit, 
felul tău de a procura soţi. 


Oaspeţii nu puteau rămâne mai mult de zece zile. Înainte 
de a pleca din Londra, domnul Wickham primise numirea şi 
în două săptămâni trebuia să se prezinte la regiment. 

În afară de doamna Bennet, nimeni nu regreta că vor sta 
atât de puţin; dânsa folosi cea mai mare parte din timp 
făcând vizite cu fiica sa şi organizând dese petreceri acasă 
la ei. Aceste petreceri conveneau tuturor; a evita cercul 
strict familial era pentru cei cu judecată un lucru şi mai de 
dorit decât pentru cei fără judecată. 

Dragostea lui Wickham pentru Lydia nu era egală cu cea a 
Lydiei pentru el, adică întocmai aşa cum se aşteptase 
Elizabeth. N-avu nevoie de actualele ei observaţii ca să 
înţeleagă, din desfăşurarea lucrurilor, că fuga lor fusese 
determinată de dragostea Lydiei mai curând decât de a lui; 
şi s-ar fi întrebat de ce, fără s-o iubească la nebunie, se 
hotărâse să fugă cu ea, dacă nu ar fi fost convinsă că pentru 
el fuga devenise necesară din motive disperate; aşa stând 
lucrurile, el nu era tânărul care să reziste prilejului ce i se 
oferea de a avea o companie. 

Lydia era grozav de îndrăgostită. El era cu orice prilej 
„dragul meu Wickham”; nimeni nu putea fi comparat cu 
dânsul. El făcea totul ca nimeni altul; şi eră sigură că dânsul 
va împuşca la întâi septembrie mai multe păsări decât 
oricare altul din tot ţinutul. 

Într-o dimineaţa, curând după venirea lor, pe când se afla 
cu cele două surori mai mari. Lydia se adresă Elizabethei: 

— Lizzy, ţie nu ţi-am povestit încă niciodată despre nunta 
mea. Când le-am povestit mamei şi celorlalţi, nu erai de 
faţă. Nu eşti curioasă să afli cum au fost aranjate toate? 

— Nu, într-adevăr, replică Elizabeth; cred că este un 
subiect despre care niciodată nu se va putea vorbi prea 
puţin. 

— Na! Ce ciudată eşti! Dar trebuie să-ţi spun cum a decurs 
totul. Ne-am cununat, ştii, la biserica Sfântul Clement, 
pentru că locuinţa lui Wickham era în parohia aceea. Şi era 
hotărât să fim cu toţii acolo pe la ora unsprezece. Mătuşa, 


unchiul şi cu mine trebuia să ne ducem împreună; iar 
ceilalţi trebuiau să ne aştepte la biserică. Bine! A venit şi 
dimineaţa de luni şi eu eram într-o agitaţie! Şiii, mi-era o 
teamă grozavă să nu se întâmple ceva şi să se amâne, că 
atunci aş fi înnebunit, nu alta. Şi mai era şi mătuşa care tot 
timpul cât m-am îmbrăcat m-a moralizat şi i-a turuit gura de 
parcă citea o predică. Oricum, eu tot n-am auzit mai mult 
de un cuvânt din zece pentru că mă gândeam, îţi închipui, 
la dragul meu Wickham. Tare voiam să ştiu dacă o să vină la 
nuntă în tunica albastră. 

Bine! Şi cum îţi spun, am luat gustarea la ora zece, ca de 
obicei. Credeam că n-o să se mai sfârşească; pentru că, 
acum că veni vorba, trebuie să-ţi spun că unchiul şi mătuşa 
au fost oribil de dezagreabili, tot timpul cât am stat la ei. 
Dac-ai să mă crezi, n-am ieşit o singură dată afară din casă, 
deşi am stat la ei două săptămâni. Nici o petrecere, nici un 
aranjament, nimic. Recunosc, Londra era aproape goală; 
dar totuşi Teatrul Mic era deschis. Bine... şi aşa, tocmai 
când trăsese cupeul la scară, unchiul a fost chemat pentru 
treburi de oroarea aia de domnul Stone. Şi apoi, înţelegi, o 
dată ce sunt împreună, nu se mai termină cu discuţiile. 
Bine! Eram atât de speriată că nu mai ştiam ce să fac, 
fiindcă unchiul trebuia să mă conducă la altar; şi dacă 
treceam peste ora stabilită, nu ne mai puteam cununa toată 
ziua. Dar, din fericire, în zece minute a fost înapoi şi atunci 
am pornit cu toţii. Iotuşi, mi-am amintit mai pe urmă că 
dacă unchiul ar fi fost împiedicat să vină n-ar fi fost nevoie 
să se amâne nunta, pentru că putea foarte bine să-i ţină 
locul domnul Darcy. 

— Domnul Darcy! repetă Elizabeth, total uluită. 

— Oh! da! El trebuia să vină la nuntă cu Wickham, ştii. 
Dar, vai de mine, am uitat de tot! Nu trebuia să suflu un 
cuvânt despre asta. Le-am promis atât de tare! Ce-o să zică 
Wickham? Trebuia să fie un secret aşa de mare! 

— Dacă trebuia să fie un secret, interveni Jane, nu mai 
spune nici un cuvânt. Din partea mea, poţi fi liniştită, că nu 


voi încerca să aflu mai mult. 

— Oh! desigur, întări Eâizabeth, deşi ardea de curiozitate; 
nu-ţi vom pune nici o întrebare. 

— Mulţumesc, spuse Lydia, căci dacă aţi face-o v-aş povesti 
desigur totul şi atunci Wickham s-ar supăra rău de tot. 

În faţa unui asemenea îndemn de a pune întrebări, 
Elizabeth se văzu nevoită să fugă pentru a rezista ispitei. 

Dar să trăiască fără să cunoască asemenea detalii îi era cu 
neputinţă; ori, cel puţin, îi era imposibil să nu încerce să 
capete informaţii. Domnul Darcy fusese la nunta surorii ei. 
Era exact împrejurarea şi exact societatea în care, după 
toate aparențele, el nu avea nici ce căuta şi nici nu era 
tentat să meargă. Îi trecură fulgerător şi sălbatic prin minte 
fel de fel de presupuneri, dar nu fu mulţumită cu niciuna. 
Cele care o satisfăceau mai mult, pentru că aruncau asupra 
conduitei lui o lumină cât se poate de favorabilă, îi păreau 
cu totul improbabile. Nu mai putu îndura atâta nesiguranţă; 
şi, luând în grabă o foaie de hârtie, scrise mătuşii sale o 
scurtă scrisoare, cerându-i să i se dea explicaţii la ceea ce 
lăsase Lydia să-i scape, dacă lucrul acesta nu era 
incompatibil cu secretul pe care voiseră să-l păstreze. 

Înţelegi, cred, adăugă ea, cât de curioasă sunt să ştiu cum 
de s-a putut afla în mijlocul dumneavoastră, la un asemenea 
eveniment, o persoană fără nici o legătură cu vreunul 
dintre noi şi oarecum străină de familie. Te rog scrie-mi 
imediat şi fă-mă să înţeleg acest lucru - doar dacă, din 
motive foarte serioase, nu trebuie să păstrezi secretul pe 
care Lydia pare să-l socotească necesar; atunci, va trebui să 
mă mulţumesc cu ignoranţa. 

„Ceea ce totuşi nu se va întâmpla”, îşi spuse în sinea ei, şi 
sfârşi scrisoarea: 

Şi, scumpă mătugşica, dacă nu-mi vei spune totul, ca să aflu 
în mod cinstit, voi fi desigur nevoită să uzez de trucuri şi 
stratageme pentru a afla. 

Delicata ei concepţie despre cinste o împiedica pe Jane să-i 
vorbească Elizabethei, între patru ochi, despre ceea ce 


lăsase Lydia să-i scape. Elizabeth era foarte mulţumită de 
acest lucru. Până se va vedea dacă întrebările ei vor primi 
vreun răspuns, prefera să nu aibă nici o confidentă. 

Capitolul LII. 

Elizabeth avu satisfacția de a căpăta răspunsul aşteptat, 
cât s-a putut de repede. Cum primi scrisoarea, se pierdu în 
mica pădurice unde cu greu ar fi deranjat-o cineva, se 
aşeză pe o bancă şi se pregăti să fie fericită; lungimea 
scrisorii o convinsese că nu cuprindea un refuz. 

Strada Gracechurch. 

Septembrie 6 

Scumpa mea nepoată, Am primit chiar acum scrisoarea 
dumitale şi voi consacra toată dimineaţa aceasta 
răspunsului, fiindcă prevăd că o scrisoare mică nu va 
cuprinde ceea ce am a-ţi spune. Trebuie să-ţi mărturisesc 
că rugămintea pe care mi-ai făcut-o mă surprinde; nu m-am 
aşteptat la ea din partea dumitale. Cu toate acestea, să nu 
crezi că sunt supărată; nu vreau să-ţi spun decât că nu mi- 
am închipuit că era necesar ca dumneata să-mi pui 
asemenea întrebări. Dar dacă preferi să nu mă înţelegi, 
iartă-mi impertinenţa. Unchiul este tot atât de surprins cât 
şi mine şi dacă n-ar fi avut convingerea că eşti parte 
interesată, nu şi-ar fi îngăduit să procedeze aşa cum a 
făcut. Dar, dacă în chestiunea aceasta eşti într-adevăr 
inocentă şi neştiutoare, trebuie să fiu mai explicită. Chiar în 
ziua în care m-am întors de la Longbourn unchiul dumitale 
a primit o vizită cât se poate de neaşteptată. A venit domnul 
Darcy şi au stat amândoi, închişi, timp de câteva ore. Totul 
se terminase înainte de sosirea mea; în acest fel, 
curiozitatea mea n-a fost atât de îngrozitor de exasperată 
cât pare să fi fost a dumitale. Venise să-i spună domnului 
Gardiner că descoperise locul unde se aflau sora dumitale şi 
domnul Wickham, că îi văzuse şi vorbise cu amândoi - cu 
Wickham de repetate ori, cu Lydia o dată. După câte am 
înţeles, plecase din Derbyshire numai o zi după noi, şi 
venise la oraş cu hotărârea de a-i urmări. Motivul mărturisit 


era convingerea că, din vina lui, netrebnicia lui Wickham nu 
fusese cunoscută atât de bine, încât să împiedice pe oricare 
tânără fată de caracter să se îndrăgostească sau să aibă 
încredere în el. Dânsul a dat, cu generozitate, întreaga vină 
pe greşita sa mândrie şi a mărturisit că înainte considerase 
că nu era de demnitatea lui să supună lumii întregi 
problemele sale personale. Firea lui Wickham trebuia să 
grăiască de la sine. Considera deci că avea datoria să intre 
în acţiune şi să încerce să remedieze un rău provocat din 
vina lui. Dacă a avut şi vreun alt motiv, sunt convinsă că nu 
e decât spre cinstea lui. Era de câteva zile în oraş când a 
reuşit să-i descopere; avea însă un indiciu care l-a ajutat în 
cercetări, ceea ce noi nu aveam, şi acesta constituise un 
temei în plus pentru hotărârea lui de a ne urma. Se pare că 
există o persoană, o anume doamnă Younge, care a fost 
acum câtva timp guvernanta domnişoarei Darcy, şi pe care 
a concediat-o din cauza unor nemulțumiri, dar n-a spus de 
ce fel. Ea a luat, după aceea, o casă mare în strada Edward 
şi se întreţine, de atunci dând camere cu chirie. Domnul 
Darcy ştia că această doamnă Younge era o cunoştinţă 
intimă a domnului Wickham şi, cum a ajuns în oraş, s-a dus 
la ea pentru informaţii. Dar au trecut două-trei zile până a 
putut scoate de la dânsa ceea ce dorea. Ea a refuzat să 
trădeze secretul ce i se încredinţase, înainte de a fi coruptă 
cu bani, căci de fapt ştia unde putea fi găsit prietenul ei. 
Wickham, într-adevăr, se dusese la ea imediat, ce au sosit la 
Londra; şi dacă ar fi avut loc, s-ar fi stabilit la ea. În cele din 
urmă, buna noastră amică a procurat adresa dorită. Se 
aflau în strada... Domnul Darcy l-a văzut pe Wickham şi apoi 
a insistat s-o vadă şi pe Lydia. Scopul lui, mărturisise 
dânsul, fusese s-o convingă să abandoneze situaţia 
dezonorantă în care se afla şi să se reîntoarcă la familia ei, 
îndată ce aceasta va fi fost convinsă s-o primească înapoi, 
oferindu-se s-o ajute cât îi va sta în puteri. Pe Lydia a găsit-o 
însă absolut hotărâtă să rămână pe loc. Nu-i păsa de 
niciuna dintre rudele ei; nu dorea nici un ajutor de la el; 


nici nu voia să audă să-l părăsească pe Wickham. Era sigură 
că o dată şi o dată se vor căsători şi pentru ea n-avea 
importanţă când. Acestea fiindu-i sentimentele, nu mai 
rămânea, crezuse dânsul, decât să-i asigure şi să grăbească 
o căsătorie care, aşa cum aflase fără nici o greutate la 
prima lui întrevedere cu Wickham, nu fusese niciodată în 
intenţiile acestuia. Îi mai mărturisise şi că era silit să 
părăsească regimentul din cauza unor datorii de onoare 
foarte urgente şi nu se sfiise să pună toate urmările rele ale 
fugii numai pe seama nesăbuinţei Lydiei. Avea de gând să-şi 
dea imediat demisia; iar în privinţa situaţiei lui în viitor, nu 
întrevedea mare lucru. Trebuia să plece undeva, dar nu ştia 
unde; ştia însă că nu va avea din ce trăi. Domnul Darcy l-a 
întrebat de ce nu se însoară imediat eu sora dumitale. Deşi 
nu era de presupus ca domnul Bennet să fie foarte avut, ar 
fi putut totuşi face ceva pentru el şi situaţia lui s-ar fi 
îmbunătăţit treptat prin această căsătorie. Wickham i-a 
răspuns, însă, că mai nutrea speranţa de a-şi face efectiv o 
situaţie prin căsătorie, în vreun alt ţinut. Totuşi, date fiind 
împrejurările prin care trecea, era mai mult ca sigur că n-ar 
fi rezistat ispitei unui aranjament imediat. S-au întâlnit de 
câteva ori, căci erau multe de discutat. Wickham dorea, 
bineînţeles, mai mult decât putea căpăta dar, până la urmă, 
a trebuit să fie rezonabil. După ce au stabilit totul între ei, 
pasul următor al domnului Darcy a fost să-l pună la curent 
pe unchiul dumitale şi a venit atunci, pentru prima oară, în 
strada Gracechurch, cu o seară înainte de a mă întoarce eu 
acasă. Dar nu l-a găsit pe domnul Gardiner; şi tot 
interesându-se de el, domnul Darcy află că tatăl dumitale 
era încă la dânsul, dar că va pleca din oraş a doua zi de 
dimineaţă. A socotit că tatăl dumitale nu era omul pe care 
să-l poată consulta cu acelaşi succes ca pe unchiul şi, prin 
urmare, şi-a amânat imediat vizita până după plecarea lui. 
Nu şi-a lăsat numele şi până a doua zi nu s-a ştiut decât că 
venise un domn pentru afaceri. Sâmbătă a revenit. Tatăl 
dumitale plecase, unchiul era acasă şi, aşa cum am mai 


spus, au avut multe de vorbit. S-au întâlnit din nou sâmbătă 
şi atunci l-am văzut şi eu. Abia luni s-a stabilit totul: imediat 
ce amănuntele au fost fixate, s-a trimis un curier la 
Longbourn. Dar oaspetele nostru era foarte îndărătnic. 
Cred, Lizzy, că până la urmă îndărătnicia este adevăratul 
defect al caracterului său. A fost acuzat în diferite rânduri 
de multe păcate, dar acesta este cel adevărat. N-a lăsat pe 
nimeni să se ocupe de nimic şi a făcut totul singur, deşi sunt 
sigură (şi n-o spun ca să primesc mulţumiri, aşa că nu vorbi 
despre acest lucru) că unchiul dumitale ar fi făcut totul, cu 
dragă inimă. S-au războit împreună mult timp, ceea ce era 
mai mult decât o meritau atât domnul cât şi doamna 
interesaţi în chestiunea aceasta. Până la urmă, însă, unchiul 
dumitale a fost silit să cedeze şi, în loc să i se îngăduie să fie 
de folos nepoatei sale, a fost silit să se împace numai cu 
meritul aparent de a fi făcut-o, ceea ce era un supărător 
nonsens; cred într-adevăr că scrisoarea dumitale de azi- 
dimineaţă l-a bucurat foarte mult, căci face necesară o 
explicaţie care îi va răpi penele de împrumut şi va îndrepta 
prețuirea către cine o merită. Dar, Lizzy, acestea nu trebuie 
să treacă dincolo de tine sau, cel mult, de Jane. Ştii prea 
bine, cred, ce s-a făcut pentru cei doi tineri. Trebuiau 
plătite datoriile lui care se urcă, presupun, la mai mult de o 
mie de lire, mai trebuie adăugată o altă mie la cea acordată 
Lydiei ca dotă şi obţinut brevetul lui de ofiţer. Motivul 
pentru care el singur voia să facă totul ţi l-am expus mai 
sus. El purta vina; rezerva lui şi modul greşit în care 
judecase au făcut ca firea lui Wickham să fie atât de puţin 
înţeleasă şi, în consecinţă, să fie primit şi luat în seamă aşa 
cum fusese. Poate că era un pic de adevăr în asta, totuşi, mă 
întreb dacă rezerva lui sau a oricui altcuiva putea fi făcută 
răspunzătoare de o asemenea întâmplare. Dar, în pofida 
acestor vorbe frumoase, draga mea Lizzy, poţi fi absolut 
sigură că unchiul dumitale nu ar fi cedat în ruptul capului, 
dacă n-am fi considerat că domnul Darcy mai are şi un alt 
interes în această chestiune. După ce s-a soluţionat totul, el 


s-a întors la prietenii săi care se aflau încă la Pemberley; 
dar a rămas stabilit că va reveni la Londra încă o dată, 
pentru nuntă, şi atunci urmau să fie lichidate toate 
problemele băneşti. Acum, cred că ţi-am povestit totul. Este 
o relatare care, după câte spui, te va mira foarte mult; sper, 
cel puţin, că nu te va nemulţumi în nici un fel. Lydia a venit 
la noi; lui Wickham i s-a îngăduit să vină în casă când dorea. 
El s-a purtat întocmai ca atunci când l-am cunoscut în 
Hertfordshire; nu ţi-aş spune cât de nemulțumită am fost de 
purtare ei în timpul cât a stat la noi dacă n-aş fi băgat de 
seamă, din scrisoarea Janei, de miercurea trecută, că 
purtarea ei când a venit acasă a fost la fel cu cea de aici şi 
deci ceea ce îţi voi povesti acum nu îţi va provoca o nouă 
mâhnire. I-am vorbit de nenumărate ori, în modul cel mai 
serios, arătându-i toată imoralitatea comportării ei şi toată 
nefericirea pe care o adusese familiei sale. Dacă m-a auzit 
cumva, a fost din întâmplare, căci sunt sigură că nu mă 
asculta. Am fost uneori de-a dreptul indignată; dar atunci 
îmi aminteam de scumpele mele Elizabeth şi Jane şi de 
dragul lor am avut răbdare cu ea. Domnul Darcy a revenit, 
punctual, şi, aşa cum v-a spus Lydia, a participat la cununie. 
A doua zi a luat masa la noi şi urma să plece iarăşi din oraş, 
miercuri sau joi. Ai să fii foarte supărată pe mine, scumpa 
mea Lizzy, dacă profit de acest prilej pentru a-ţi spune 
(ceea ce n-am îndrăznit până acum să-ţi spun) cât de mult 
îmi place? Purtarea lui faţă de noi a fost, în toate privinţele, 
tot atât de încântătoare ca atunci când eram în Derbyshire. 
Judecata şi părerile lui, toate, mă încântă; nu-i lipseşte 
nimic în afară de puţin mai multă veselie şi aceasta, dacă se 
va însura în mod înţelept, ar putea-o învăţa de la soţia lui. L- 
am socotit foarte şiret; de-abia dacă ţi-a pomenit vreodată 
numele. Dar şiretenia se pare că este la modă. lartă-mă, te 
rog, dacă am îndrăznit prea mult, sau cel puţin nu mă 
pedepsi atât de rău, încât să mă excluzi de la P Nu voi fi cu 
totul fericită până ce nu voi fi făcut înconjurul parcului. Un 
docar scund cu o micuță şi drăguță pereche de ponei ar fi 


tocmai ce se potriveşte. Dar trebuie să închei; de o jumătate 
de oră mă cheamă mereu copiii. 

A dumitale, cu toată dragostea, M. Gardiner. 

Conţinutul acestei scrisori o aruncă pe Elizabeth într-o 
viitoare de simţăminte în care era greu să hotărască dacă 
predomina bucuria sau durerea. 

Vagile şi incertele ei bănuieli, izvorâte din faptul că nu ştia 
exact ce făcuse domnul Darcy în favoarea căsătoriei surorii 
ei, bănuieli pe care se temuse să le încurajeze, socotindu-le 
ca o dovadă de prea mare bunătate pentru a fi plauzibile, şi 
îngrozindu-se, în acelaşi timp, că ar putea fi juste, din cauza 
dureroasei obligaţii astfel create, se dovedeau adevărate, 
depăşind chiar orice închipuire. Dânsul îi urmase 
intenţionat la oraş; luase asupra lui tot zbuciumul şi toată 
umilinţa impuse de o astfel de cercetare, fiind obligat să se 
roage de o femeie de care avea, desigur, oroare şi pe care o 
dispreţuia; trebuise să se întâlnească, să se întâlnească des, 
să argumenteze, să convingă şi, în sfârşit, să mituiască omul 
pe care dorise întotdeauna şi din toate puterile să-l evite, 
fiindcă numai faptul de a-i pronunţa numele era pentru elo 
pedeapsă. Făcuse toate acestea pentru o fată faţă de care 
nu putea avea nici consideraţie, nici stimă. Inima îi şoptea 
că o făcuse de dragul ei. Dar speranţa îi fu repede înăbuşită 
de alte considerente şi curând îşi dădu seama că întreaga ei 
vanitate nu era suficientă pentru a o face să creadă în 
dragostea lui pentru ea - pentru o femeie care-l respinsese 
- şi că, stăpânit de această dragoste, ar fi în stare să-şi 
înăbuşe un simţământ atât de firesc ca sila în faţa unei 
înrudiri cu Wickham. Cumnatul lui Wickham! Orice fel de 
mândrie trebuia să se revolte în faţa unei asemenea 
înrudiri. Dânsul făcuse neîndoielnc mult - îi era ruşine când 
se gândea cât de mult - dar dăduse intervenţiei lui un motiv 
care nu cerea un efort special pentru a fi crezut. Era firesc 
să simtă că greşise; era generos şi dispunea de mijloace să- 
şi exercite generozitatea; şi cu toate că Elizabeth refuza să 
se considere mobilul principal al acţiunilor lui, putea totuşi 


crede că afecțiunea ce-o mai avea pentru dânsa îl stimulase 
poate în încercările pe care le făcuse pentru o cauză în care 
era substanţial vorba de liniştea ei sufletească. Era dureros, 
nespus de dureros să ştie că erau obligaţi faţă de o 
persoană care nu putea, în nici un caz, primi o despăgubire. 
Lui îi datorau reabilitarea Lydiei, numele ei, totul. Oh! Cât 
de rău îi părea de toate resentimentele împotrivă lui, pe 
care şi le încurajase vreodată, de toate cuvintele urâte pe 
care i le adresase! În sinea ei se simţea umilită; dar era 
mândră de el - mândră pentru că, într-o cauză în care 
fusese vorba de compasiune şi onoare, fusese în stare să se 
învingă pe sine. Reciti laudele ce i le aducea mătuşa ei. Abia 
dacă erau suficiente, dar îi făceau plăcere. Simţi oarecare 
bucurie, deşi amestecată cu păreri de rău, constatând cât 
de convinşi erau şi unchiul şi mătuşa că între domnul Darcy 
şi dânsa existau dragoste şi încredere. 

Fu trezită din gânduri şi gonită de pe locul ei de 
apropierea cuiva; şi înainte să apuce pe o altă potecă, o 
ajunse din urmă Wickham. 

— Mă tem că îţi întrerup plimbarea solitară, scumpă soră, 
zise el, apropiindu-se. 

— Chiar aşa, replică Elizabeth zâmbind, dar asta nu 
înseamnă că întreruperea trebuie să fie supărătoare. 

— Mi-ar părea foarte rău, dacă ar fi. Noi am fost 
întotdeauna prieteni buni, iar acum suntem mai mult decât 
atăt. 

— Într-adevăr. les şi ceilalţi la plimbare? 

— Nu ştiu. Doamna Bennet şi Lydia se duc la Meryton, cu 
cupeul. Şi aşa, scumpă soră, am aflat de la unchiul şi 
mătuşa că aţi vizitat domeniul Pemberley. 

Elizabeth răspunse afirmativ. 

— Aproape că te invidiez pentru plăcerea avută; dar 
pentru mine, cred c-ar fi prea mult, căci altfel m-aş putea 
opri acolo, în drum spre Newcastle. Şi ai văzut-o şi pe 
bătrâna menajeră, îmi închipui? Biata Reynolds! A ţinut 


întotdeauna foarte mult la mine. Dar, desigur, nu v-a 
pomenit de numele meu. 

— Ba da. 

— Şi ce-a spus? 

— Că ai intrat în armată, dar se teme că... ai luat apucături 
rele. La o depărtare ca aceea, îţi închipui, lucrurile ajung 
ciudat de denaturate. 

— Desigur, replică el, muşcându-şi buzele. 

Elizabeth spera să-i fi închis gura; curând după aceea el 
spuse însă: 

— M-am mirat văzându-l pe Darcy în oraş, luna trecută. 
Am trecut de câteva ori unul pe lângă celălalt. Mă întreb ce 
o fi făcând acolo. 

— Poate pregătiri în vederea căsătoriei sale cu domnişoara 
de Bourgh, răspunse Elizabeth. Trebuie să fie ceva special 
ca să se ducă el acolo în această perioadă a anului. 

— Fără îndoială. L-aţi văzut în timp ce vă aflaţi la 
Lambton? Cred că aşa am înţeles de la familia Gardiner. 

— Da. Ne-a prezentat surorii lui. 

— Şi v-a plăcut? 

— Foarte mult. 

— Am auzit că a câştigat într-adevăr neobişnuit de mult în 
ultimii doi ani. Când am văzut-o pentru ultima oară, nu 
promitea prea mult. Mă bucur că v-a plăcut. Sper că va 
deveni o fată foarte reuşită. 

— Cred că aşa va fi; a depăşit vârsta ingrată. 

— Aţi trecut pe lângă satul Kympton? 

— Nu-mi amintesc să fi trecut. 

— V-am pomenit de el pentru că acolo este parohia pe care 
trebuia s-o capăt eu. Un loc cât se poate de frumos! O casă 
parohială splendidă! Mi-ar fi convenit din toate punctele de 
vedere. 

— V-ar fi plăcut să ţineţi predici? 

— Deosebit de mult. Aş fi considerat că face parte din 
datoria mea şi, curând, efortul n-ar mai fi contat. Omul nu 
trebuie să se plângă; dar, la drept vorbind, ar fi însemnat 


atât de mult pentru mine! Liniştea, izolarea specifice 
acestui fel de viaţă ar fi corespuns tuturor idealurilor mele 
de fericire! Dar n-a fost să fie. L-aţi auzit pe Darcy vorbind 
vreodată de acest lucru, când eraţi în Kent? 

— Am auzit, dintr-o sursă pe care-o cred tot atât de bună, 
că v-a fost lăsată numai condiţional, şi în funcţie de 
hotărârea mogştenitorului de azi. 

— Aţi auzit! Da, este ceva în asta; aşa v-am spus şi eu de la 
început, dacă vă amintiţi. 

— Şi-am mai auzit că a fost o vreme când a ţine predici nu 
era atât de mult pe gustul dumneavoastră, cât se pare că 
este în prezent; că v-aţi fi exprimat hotărât intenţia de a nu 
intra în ordinul preoţesc şi că s-a ajuns la un compromis, în 
acord cu dorinţa dumneavoastră. 

— Aţi auzit! Şi nu este în întregime neîntemeiat. Cred că 
vă amintiţi ce v-am spus în chestiunea aceasta când am 
vorbit prima oară despre ea. 

Se aflau acum aproape de uşa casei, căci Elizabeth 
mersese repede pentru a scăpa de el; şi, nedorind să-l 
supere, de dragul surorii ei, răspunse, cu un zâmbet voios, 
doar atât: 

— Haide, domnul Wickham; suntem frate şi soră, ştii bine. 
Să nu ne certăm pentru trecut. Pe viitor, sper să fim 
totdeauna de aceeaşi părere. 

Îi întinse mâna; el i-o sărută cu o galanterie afectuoasă, 
deşi nu prea ştia ce atitudine să ia, şi intrară în casă. 

Capitolul LIII. 

Domnul Wickham a fost atât de mulţumit de această 
conversaţie, încât niciodată nu s-a mai necăjit nici el şi nici 
n-a mai supărat-o pe draga lui soră Elizabeth, deschizând 
acest subiect; iar ea era încântată că spusese destul ca să-l 
fi potolit. 

Ziua plecării lui şi a Lydiei veni curând şi doamna Bennet 
fu silită să se supună unei despărţiri care, din cauză că soţul 
ei nu voia pentru nimic în lume să accepte proiectul de a se 


duce cu toţii la Newcastle, părea probabil să dureze cel 
puţin un an de zile. 

— Oh! Lydia mea dragă, strigă ea, când ne vom vedea 
iară? 

— Ah! Doamne! Nu ştiu. Poate că peste doi-trei ani. 

— Scrie-mi foarte des, draga mea. 

— Cât de des voi putea. Dar ştii, femeile măritate n-au 
niciodată mult timp pentru scris. Surorile mele însă pot să- 
mi scrie, n-au să aibă nimic altceva de făcut. 

Urările de bun rămas ale domnului Wickham fură mult mai 
calde decât ale soţiei sale. El zâmbea, arăta frumos şi spuse 
multe lucruri drăguţe. 

— E cel mai splendid cavaler pe care l-am văzut vreodată, 
exclamă domnul Bennet, imediat ce se închise uşa în urma 
lui. Zâmbăreţ şi izmenit şi drăgăstos cu noi toţi. Sunt 
extraordinar de mândru de el. Desfid chiar şi pe Sir William 
Lucas să poată produce un ginere mai valoros. 

Despărțirea de fiica sa o indispuse mult pe doamna 
Bennet, timp de câteva zile. 

— Mă gândesc mereu, spuse ea, că nimic nu este mai rău 
decât să te desparţi de cei dragi; te simţi atât de pierdută 
fără ei. 

— Vezi, doamnă, aceasta este consecinţa căsătoriei unei 
fiice, spuse Elizabeth. Trebuie să te facă să te simţi mai 
mulţumită de faptul că celelalte patru sunt celibatare. 

— Nu este vorba de asta. Lydia nu mă părăseşte pentru că 
s-a măritat, ci numai pentru că s-a întâmplat ca regimentul 
soţului ei să fie atât de departe. Dacă ar fi fost mai aproape, 
nu ar fi plecat atât de curând. 

Dar starea de indispoziţie în care o aruncase acest 
eveniment nu dură mult şi inima i se deschise pentru noi 
speranţe, datorită unui zvon cate începuse tocmai, să 
circule. Menajera de la Netherfield primise ordinul să facă 
pregătiri în vederea sosirii stăpânului ei care, în două-trei 
zile, urma să vină acolo la vânătoare, pentru câteva 


săptămâni. Doamna Bennet stătea ca pe ghimpi. O tot 
privea pe Jane, zâmbea şi-şi clătina capul. 

— Ia te uită, ia te uită! Domnul Bingley va veni din nou, 
soră dragă (căci doamna Philips era prima care îi adusese 
vestea). Ei, cu atât mai bine. Nu că mi-ar păsa. El nu 
înseamnă nimic pentru noi, înţelegi, iar eu, ce să-ţi spun, nu 
vreau să mai dau ochii cu el. Totuşi, e foarte binevenit la 
Netherfield, dacă-i face plăcere. Şi cine ştie ce se mai poate 
întâmpla! Dar nu înseamnă nimic pentru noi. Ştii, soră 
dragă, ne-am înţeles de mult să nu mai spunem o vorbă 
despre asta. Şi zi, e absolut sigur c-o să vină? 

— Poţi fi sigură, replică cealaltă, căci doamna Nichols a 
fost aseară în Meryton. Am văzut-o trecând şi-am ieşit şi eu, 
anume ca să aflu adevărul; şi mi-a spus că era absolut 
adevărat. Vine cel mai târziu joi; mai curând miercuri. Se 
ducea la măcelărie, mi-a spus, anume ca să comande nişte 
carne pentru miercuri şi luase trei perechi de rațe, tocmai 
bune de tăiat. 

Când auzi despre venirea lui, domnişoara Bennet se 
schimbă la faţă. Erau multe luni de când nu-i mai rostise 
numele în prezenţa Elizabeth-ei; dar acum, imediat ce 
rămaseră singure, spuse: 

— Lizzy, am văzut că te uitai la mine astăzi, când mătuşa 
ne-a vorbit despre zvonul care circulă, şi ştiu că aveam un 
aer nenorocit; dar să nu-ţi închipui că era din cine ştie ce 
cauză prostească. M-am simţit numai încurcată, timp de o 
clipă, pentru că ştiam că voi fi privită. le asigur că vestea 
nici nu mă bucură, nici nu mă întristează. Îmi face plăcere 
un singur lucru şi anume că, venind singur, îl vom vedea 
mai puţin. Nu că mă tem pentru mine însămi, dar am 
groază de comentariile celorlalţi. 

Elizabeth nu ştia cum să interpreteze venirea lui. Dacă nu 
l-ar fi văzut la Derbyshire, ar fi putut presupune că se 
reîntorcea fără vreun alt scop decât cel mărturisit; dar ea 
tot îl mai credea îndrăgostit de Jane şi oscila între 
presupunerea, mai probabilă, că el venea cu autorizaţia 


prietenului său şi cea că era destul de îndrăzneţ pentru a 
veni fără ea. 

„Este totuşi greu, se gândea ea uneori, că bietul om nu 
poate veni într-o casă pe care a închiriat-o legal, fără să dea 
naştere la toate aceste supoziţii! Din partea mea, să facă 
aşa cum îi place”. 

În ciuda celor afirmate de Jane, convinsă fiind că era exact 
ceea ce simţea cu prilejul venirii lui Bingley, Elizabeth îşi 
putea da uşor seama că starea ei de spirit suferea din 
această cauză. Era mai tulburată, mai inegală decât o 
văzuse vreodată. 

Subiectul, care acum aproape un an fusese atât de 
călduros discutat de părinţii lor, a fost din nou adus pe 
tapet. 

— Cum o sosi domnul Bingley, dragul meu, ai să te duci, 
desigur, să-i faci o vizită, declară doamna Bennet. 

— Nu, nu! M-ai silit să-i fac o vizită anul trecut şi mi-ai 
promis că dacă mă duc o să se însoare cu una dintre fiicele 
mele. Dar n-a fost aşa; şi nu vreau să fiu trimis din nou, cu 
un mesaj prostesc. 

Soţia sa îi demonstră cât de necesară era o astfel de 
atenţie din partea tuturor domnilor din vecinătate, la 
întoarcerea lui la Netherfield. 

— E o etichetă de care mi-e silă, răspunse domnul Bennet. 
Dacă el doreşte societatea noastră, n-are decât s-o caute. 
Ştie unde locuim. N-am să-mi irosesc eu timpul alergând 
după vecinii mei de câte ori pleacă şi vin iar înapoi. 

— Ei bine, tot ce ştiu este că o să fie o cumplită grosolănie 
dacă n-ai să te duci. Totuşi, asta n-o să mă împiedice să-l 
poftesc să ia masa aici; sunt hotărâtă. Trebuie să-l poftim în 
curând şi pe Gouldingi şi pe doamna Long. Asta face 
împreună cu noi treisprezece, aşa că va fi la masă tocmai 
bine un loc pentru el. 

Mângâindu-se cu această hotărâre, i-a fost mai uşor să 
suporte lipsa de politeţe a soţului; totuşi, era foarte 
supărător să ştie că toţi vecinii ei puteau, prin urmare, să-i 


vadă pe domnul Bingley înaintea lor. Cum ziua sosirii lui se 
apropia, Jane spuse surorii sale: 

— Începe să-mi pară rău că vine. Nu mi-ar fi greu - l-aş 
putea vedea cu toată indiferența - dar abia dacă mai pot 
răbda să aud vorbindu-se fără încetare despre asta. Mama 
are intenţii bune, dar nu ştie - nimeni nu poate şti - cât 
sufăr din cauza celor ce spune. Ce fericită o să fiu când va 
pleca de la Netherfield! 

— Aş vrea să pot spune ceva care să te mângâie, răspunse 
Elizabeth, dar este cu totul peste puterile mele. Trebuie să- 
ţi dai seama de asta; şi satisfacția obişnuită de a recomanda 
răbdare unuia care suferă îmi este refuzată, pentru că tu ai 
întotdeauna atât de multă! 

Domnul Bingley sosi. Prin intermediul servitorilor, doamna 
Bennet reuşi să fie înştiinţată înaintea tuturor, pentru ca 
timpul de nelinişte şi agitaţie să fie, pentru ea, cât mai lung 
cu putinţă. Număra zilele ce trebuiau să treacă până să-i 
poată trimite o invitaţie, neavând speranţa de a-l vedea 
înainte. Dar în a treia dimineaţă de la sosirea lui în 
Hertfordshire îl văzu, de la fereastra budoarului ei, intrând 
pe alee şi venind călare înspre casa lor. 

Îşi chemă imediat fiicele pentru a le împărtăşi această 
bucurie. Jane îşi păstră, hotărâtă, locul la masă; dar 
Elizabeth se apropie de fereastră, pentru a-i face plăcere 
mamei sale. Privi: îl văzu pe domnul Darcy însoţindu-l şi se 
aşeză la loc lângă sora ei. 

— E un domn cu el, mamă, spuse Kitty; cine poate să fie? 

— Vreunul din cunoscuţii lui, presupun, draga mea. Nu 
ştiu deloc cine e. 

— Ia te uită! strigă Kitty, parcă ar fi domnul acela care era 
mereu cu el, mai înainte. Domnul... cum îi zice... omul acela 
înalt şi mândru. 

— Dumnezeule mare, domnul Darcy! Aşa este, jur. Ei bine, 
orice prieten de-al domnului Bingley va fi, fără îndoială, 
totdeauna binevenit la noi; dar altfel, trebuie să spun că am 
oroare chiar şi de umbra lui. 


Jane se uită la Elizabeth, surprinsă şi interesată. Ştia prea 
puţine despre întâlnirea lor din Derbyshire şi de aceea o 
compătimea pe sora ei pentru stânjeneala pe care trebuia 
s-o simtă acum, când îl vedea aproape pentru întâia oară, 
după scrisoarea lui explicativă. Ambele surori erau destul 
de stingherite. Fiecare se înduioşa pentru cealaltă şi 
desigur şi pentru ea însăşi; iar mama lor continua să 
vorbească de antipatia ei pentru domnul Darcy şi de 
hotărârea de a fi politicoasă cu el, numai pentru că era 
prietenul domnului Bingley, fără ca vreuna dintre ele s-o 
audă. Elizabeth avea însă motive de stânjeneală care nu 
puteau fi bănuite de Jane, căci nu avusese până atunci 
curajul să-i arate scrisoarea doamnei Gardiner, sau să-i 
vorbească despre schimbarea propriilor ei sentimente faţă 
de domnul Darcy. Pentru Jane, el nu putea fi decât un 
bărbat respins de sora ei şi ale cărui însuşiri ea le 
subapreciase; dar, după toate informaţiile primite de 
Elizabeth, el era omul faţă de care întreaga ei familie era 
îndatorată, pentru cea mai mare binefacere posibilă, omul 
pe care ea însăşi îl privea cu un interes, dacă nu tot atât de 
cald, cel puţin tot atât de îndreptăţit şi firesc ca acela pe 
care Jane îl avea pentru Bingley. Uimirea Elizabethei la 
venirea lui la Netherfield, la Longbourn - pentru a o căuta 
din nou, din proprie voinţă, era aproape tot atât de mare ca 
şi cea care o cuprinsese la Derbyshire când observase 
prima oară schimbarea din atitudinea lui. 

Sângele, după ce îi fugise din obraji, urcă iarăşi pentru o 
clipă, cu o mai mare strălucire, şi un surâs de încântare îi 
lumină ochii, în scurtul răstimp în care se gândi că 
dragostea şi năzuinţele lui trebuie să fi rămas neclintite: 
dar nu voia să-şi îngăduie să fie sigură. 

„Mai întâi trebuie să văd cum se va purta, îşi spuse ea; va 
fi atunci destul de devreme pentru a nădâjdui”. 

Se concentră asupra broderiei, străduindu-se să fie calmă, 
fără să îndrăznească să-şi ridice ochii, până ce o curiozitate 
plină de nelinişte îi îndreptă privirile spre chipul surorii 


sale, în timp ce servitoarea se apropie de uşă. Jane arăta 
ceva mai palidă decât de obicei, dar mai liniştită decât se 
aşteptase Elizabeth. La intrarea domnilor, chipul i se 
rumeni; îi primi totuşi cu destulă naturaleţe şi cu o cuviinţă 
în comportare, în care nu se vedea nici un semn de 
resentiment sau de exagerată complezenţă. 

Elizabeth spuse şi unuia şi celuilalt numai atât cât o cerea 
politeţea şi se aşeză iarăşi la lucru, cu o sârguinţă pe care 
nu o avea deseori. Cutezase să-i arunce lui Darcy o singură 
privire. Arăta serios, ca de obicei, şi, se gândi ea, era mai 
mult aşa cum fusese tot timpul la Hertfordshire decât cum îl 
văzuse ea la Pemberley. Dar, poate că în prezenţa mamei 
sale el nu putea fi ceea ce fusese faţă de unchiul şi mătuşa 
ei. Presupunerea era dureroasă, dar nu improbabilă. 

Pe Bingley îl privise numai o clipă, dar fu destul ca să vadă 
că arăta şi mulţumit şi stânjenit. Doamna Bennet îl primi cu 
o politeţe excesivă, care le făcu pe cele două fiice ale sale să 
se simtă ruşinate, mai ales din pricina contrastului cu 
politeţea rece şi ceremonioasă a reverenţei şi cuvintelor 
adresate prietenului său. 

Elizabeth, mai ales, care ştia că lui îi datora mama ei 
salvarea fiicei sale preferate de la o mare şi iremediabilă 
ruşine, se simţi vexată şi nenorocită în cel mai înalt grad, 
din cauza unei discriminări atât de prost plasată. 

După ce Darcy întrebă ce mai făceau domnul şi doamna 
Gardiner - întrebare la care ea îi răspunse încurcată - abia 
dacă mai spuse ceva. Nu şedea lângă dânsa - poate aceasta 
era cauza tăcerii lui; dar în Derbyshire nu fusese astfel. 
Acolo vorbise cu rudele ei când nu putuse vorbi cu ea. Acum 
însă trecuseră câteva minute fără să-i audă glasul; şi când, 
din întâmplare, incapabilă să-şi stăpânească curiozitatea, îşi 
ridica ochii înspre dânsul, îl vedea privind-o pe Jane tot atât 
de des cât şi pe ea şi adesea nu se uita decât în podea. Era, 
în mod vădit, mai îngândurat şi mai puţin dornic de-a face 
plăcere decât fusese când se întâlniseră ultima oară. 


Elizabeth era dezamăgită şi furioasă pe ea însăşi că era 
astfel. 

„Puteam să mă aştept să fie altfel? se întreba ea. Totuşi, de 
ce a venit?” 

Nu avea chef de conversaţie cu nimeni în afară de dânsul, 
dar abia avea curajul să-i vorbească. 

Întrebă de sora lui, dar mai mult nu putu. 

— E mult, domnule Bingley, de când aţi plecat de aici, 
spuse doamna Bennet. 

Bingley recunoscu acest lucru, cu promptitudine. 

— Începusem să mă tem că nu o să mai veniţi niciodată 
înapoi. Lumea afirma că de Sfântul Mihail aveţi de gând să 
plecaţi definitiv; totuşi sper că nu este adevărat. De când aţi 
plecat s-au întâmplat o mulţime de schimbări prin vecini. 
Domnişoara Lucas s-a măritat şi e la casa ei, şi una dintre 
fetele mele, la fel. Cu siguranţă că trebuie să fi aflat din 
ziare. Ştiu că a fost şi în The Times şi în The Courier; deşi 
nu era pus aşa cum ar fi trebuit să fie. Scria numai”...De 
curând George Wickham, Esq...,. Cu domnişoara Lydia 
Bennet”, fără să scrie o vorbuliţă despre tatăl ei, sau unde 
locuia, sau orice altceva. Unde mai pui c-a fost redactarea 
fratelui meu, Gardiner, şi mă mir cum de s-a întâmplat să 
facă aşa o bălmăjeală din treaba asta. Aţi văzut anunţul? 

Bingley îi răspunse că da şi îi prezentă felicitări. Elizabeth 
nu îndrăznea să-şi ridice ochii. N-ar fi putut deci spune ce 
expresie avea domnul Darcy. 

— Este minunat, desigur, să ai o fiică bine măritată, 
continuă doamna Bennet; dar, în acelaşi timp, mi-e foarte 
greu, domnule Bingley, că mi-a fost smulsă de lângă mine. 
Au plecat tocmai la Newcastle, o localitate destul de 
departe către nord, se pare, unde vor trebui să rămână nu 
ştiu câtă vreme. Acolo e regimentul lui; bănuiesc că aţi auzit 
că a ieşit din miliţie şi a intrat în armata activă. Slavă 
Domnului! Are el câţiva prieteni, deşi poate nu atâţia cât 
merită. 


Elizabeth, care ştia că ţinta acestui atac era domnul Darcy, 
era atât de copleşită de ruşine, încât abia mai putea să stea 
locului. Lucrul acesta îi dezlegă însă limba, ceea ce nimic nu 
reuşise s-o facă până atunci; şi îl întrebă pe Bingley dacă 
avea de gând să rămână la ţară pentru moment. Câteva 
săptămâni, credea dânsul. 

— După ce veţi fi omorât toate păsările dumneavoastră, 
domnule Bingley, spuse doamna Bennet, vă rog poftiţi şi 
împuşcaţi câte vreţi pe domeniul domnului Bennet. Nu mă 
îndoiesc că va fi imens de fericit să vă îndatoreze şi va 
rezerva, pentru dumneavoastră, stolurile cele mai bune. 

Elizabeth se simţi şi mai nefericită în faţa unei amabilităţi 
atât de inutile, atât de deplasate. Dacă frumoasele 
pespective care îi măguliseră cu un an în urmă s-ar fi ivit 
din nou, era convinsă că totul ar fi mers către acelaşi sfârşit 
descumpănitor. În clipa aceea simţi că ani întregi de fericire 
nu le-ar putea răsplăti, pe Jane şi pe ea însăşi, pentru 
asemenea clipe de dureroasă consternare. 

„Prima dorinţă a inimii mele, îşi spusese ea, este să nu mai 
dau vreodată ochii cu niciunul dintre ei. Compania lor nu 
poate aduce nici o bucurie care să compenseze penibilul 
clipei de faţă. De nu i-aş mai vedea vreodată, nici pe unul, 
nici pe celălalt!” Totuşi penibilul pe care ani întregi de 
fericire nu l-ar fi putut compensa se alină curând, simţitor, 
când observă că frumuseţea Janei reaprindea pasiunea 
fostului ei admirator. Când intrase în cameră, el îi vorbise 
doar puţin, dar cu fiecare minut ce trecea tânăra fată păru 
că îi atrage tot mai mult atenţia. O găsea tot atât de 
frumoasă ca şi anul trecut, tot atât de bună şi de naturală, 
deşi nu chiar atât de vorbăreaţă. Jane dorea mult să nu se 
observe la ea nici o schimbare, şi era cu adevărat convinsă 
că vorbea ca întotdeauna; dar mintea îi era prea 
preocupată şi nu îşi dădea întotdeauna seama când tăcea. 

Domnii se sculară să plece şi doamna Bennet, obsedată de 
politeţea ei voită, îi pofti să vină să ia masa la Longbourn, 
peste câteva zile. 


— Îmi sunteţi dator o vizită, domnule Bingley, adăugă ea, 
pentru că iarna trecută, când aţi plecat la oraş, îmi 
promiseserăţi să luaţi un prânz intim la noi îndată ce vă veţi 
întoarce. Nu am uitat, vedeţi bine; şi vă asigur că am fost 
foarte dezamăgită că nu v-aţi mai înapoiat să vă ţineţi 
promisiunea. 

La aceste cuvinte, Bingley avu un aer puţin încurcat şi 
spuse ceva despre regretul lui de a fi fost împiedicat de 
treburi. Apoi plecară. 

Doamna Bennet fusese gata-gata să-i poftească să rămână 
la dejun chiar în ziua aceea; dar, deşi avea întotdeauna o 
masă foarte bună, îşi închipuia că mai puţin de două feluri 
înainte de friptură nu era destul de frumos pentru un om în 
privinţa căruia îşi făcuse planuri atât de serioase, sau că nu 
ar fi putut satisface apetitul şi mândria cuiva care avea un 
venit de zece mii pe an. 

Capitolul LIV. 

Imediat după plecarea lor, Elizabeth ieşi din casă pentru a 
încerca să-şi recapete dispoziţia sau, cu alte cuvinte, pentru 
a stărui fără contenire asupra unor teme care să i-o strice şi 
mai rău. Purtarea domnului Darcy o uimea şi o contraria. 

„De ce a mai venit oare, dacă a venit numai pentru a sta 
mut, grav şi indiferent?” se tot întreba. 

Nu putu să-şi răspundă în vreun fel care s-o mulţumească. 

„A continuat să fie amabil, agreabil cu unchiul şi mătuşa 
mea când era în oraş; de ce nu şi cu mine? Dacă se teme de 
mine, de ce a venit aici? Dacă nu-i pasă de mine, de cea 
stat tăcut? Ce om sâcâitor! Sâcâitor! Nu vreau să mă mai 
gândesc la el”. 

Fără să vrea îşi respectă hotărârea puţin timp pentru că 
Jane, care venise după ea, se apropia cu o privire veselă ce 
dovedea că dânsa era mai mulţumită decât Elizabeth de 
musafirii lor. 

— Acum, că a trecut această primă întâlnire, spuse ea, mă 
simt perfect liniştită. Îmi cunosc puterile şi venirea lui nu 
mă va mai stingheri niciodată. Mă bucur că va lua masa la 


noi, marţi. Atunci se va vedea în mod public că, de ambele 
părţi, ne vedem numai ca nişte cunoştinţe obişnuite şi 
indiferente. 

— Da, foarte indiferente, într-adevăr, spuse Elizabeth 
râzând. Oh! Jane, ai grijă! 

— Scumpa mea Lizzy, nu mă poţi crede atât de slabă încât 
să mai fiu, acum, în pericol. 

— Cred că te afli în marele pericol de a-l face să fie mai 
îndrăgostit de tine decât oricând. 

Nu i-au mai văzut pe domni până marţi; şi, în acest 
răstimp, doamna Bennet lăsă frâu liber tuturor proiectelor 
de fericire pe care gentileţea şi amabilitatea obişnuite ale 
domnului Bingley le reînviaseră în cursul unei vizite de o 
jumătate de oră. 

Marţi se adunaseră la Longbourn foarte mulţi invitaţi; şi 
cei doi domni, care erau aşteptaţi cu cea mai mare 
nerăbdare, sosiră, spre cinstea lor de sportivi, foarte exact. 
Când se îndreptară spre sufragerie, Elizabeth urmări 
nerăbdătoare, să vadă dacă Bingley se va aşeza la locul 
care îi revenise în toate petrecerile din trecut, lângă sora ei. 
Mama sa, prudentă, stăpânită de aceleaşi gânduri, se 
abţinu să-l poftească să se aşeze lângă dânsa. Când intrară 
în cameră, el păru să şovăie; dar s-a întâmplat ca Jane să 
privească în jurul ei şi să surâdă. Hotărârea fu luată. 
Bingley se aşeză singur lângă dânsa. 

Elizabeth privi către prietenul lui cu un sentiment de 
triumf. Darcy suporta cele petrecute cu o nobilă 
indiferenţă; iar dânsa ar fi avut motive să-şi închipuie că 
Bingley primise încuviințarea lui de a fi fericit, dacă nu l-ar 
fi văzut întorcându-şi privirile înspre domnul Darcy, cu o 
expresie de panică pe jumătate răzătoare. 

Purtarea lui faţă de Jane, în timpul prânzului, era de 
natură să dovedească o admiraţie care, deşi mai rezervată 
decât înainte, o convinse pe Elizabeth de faptul că, dacă ar 
depinde numai de dânsul, fericirea Janei şi a lui ar fi 
grabnic realizată. Deşi nu îndrăznea încă să conteze pe 


urmări, se bucura totuşi observându-i purtarea. Era 
singura bucurie cu care se putea lăuda, căci nu era deloc 
într-o bună dispoziţie. Domnul Darcy se afla departe de ea, 
la celălalt capăt al mesei. Şedea lângă mama ei. Ştia că 
această situaţie nu putea să le facă plăcere nici unuia dintre 
ei şi nici să-i pună într-o lumină favorabilă. Nu era destul de 
aproape pentru a auzi ceva din conversaţia lor; dar vedea 
cât de rar îşi vorbeau şi ce rece şi ceremonioasă le era 
atitudinea, de câte ori o făceau. Lipsa de gentileţe a mamei 
sale o făcea pe Elizabeth să simtă şi mai dureros tot ce-i 
datorau; şi uneori ar fi dat orice pe lume pentru privilegiul 
de a-i spune că bunătatea lui nu era nici necunoscută şi nici 
neapreciată de toţi membrii familiei sale. 

Spera că în seara aceea vor găsi prilejul să se apropie unul 
de altul; că vizita nu se va termina fără să-şi poată spune 
ceva mai mult decât puţinele cuvinte pe care le rostise la 
sosire. Momentele de nelinişte, penibile, petrecute în salon 
înainte de venirea domnilor, fură atât de stupide şi 
plicticoase, încât deveni aproape nepoliticoasă. Aştepta 
clipa când vor intra ca pe singura şansă de care depindea 
toată mulţumirea ei din seara aceea. 

„Dacă acum nu va veni către mine, îşi spunea Elizabeth, 
voi renunţa la dânsul pentru totdeauna”. 

Domnii intrară; şi el păru că va răspunde aşteptărilor fetei, 
dar vai! doamnele se grămădiseră prea strâns în jurul 
mesei unde domnişoara Bennet prepara ceaiul şi Elizabeth 
turna cafeaua, încât lângă dânsa nu era un singur loc în 
care să poată încăpea un scaun. lar când domnii se 
apropiară, una dintre fete se aşeză şi mai lipit de ea şi-i 
spuse în şoaptă: 

— N-am să las domnii să ne despartă; sunt hotărâtă. N- 
avem nevoie de niciunul dintre ei, nu este aşa? 

Darcy se îndreptă către un alt colţ al camerei. Elizabeth îl 
urmări cu ochii, pizmui pe toţi acei cărora le vorbea, abia 
avu răbdare să servească pe careva cu cafea şi apoi se 
supără îngrozitor pe ea însăşi pentru eă era atât de stupidă. 


„Un bărbat care a fost respins o dată! Cum am putut să fiu 
atât de nebună încât să aştept ca dragostea lui să revină? 
Există oare vreun bărbat care să nu se revolte împotriva 
unei astfel de slăbiciuni cum ar fi a doua cerere în căsătorie 
adresată aceleiaşi femei? Nu există jignire mai oribilă 
pentru sentimentele lor”. 

Se învioră totuşi puţin când îl văzu aducându-şi singur 
înapoi ceaşca de cafea şi se folosi de prilej pentru a-l 
întreba: 

— Sora dumneavoastră încă se află la Pemberley? 

— Da; va rămâne acolo până la Crăciun. 

— Şi e singură de tot? Prietenii domniei sale au plecat toţi? 

— Doamna Annesley este cu dânsa. Ceilalţi au plecat de 
trei săptămâni la Scarborough. 

Elizabeth nu mai găsi nimic de spus; dar dacă el dorea să 
stea de vorbă cu dânsa, poate că ar avea mai mult succes. 
Rămase totuşi câteva minute lângă ea, tăcut; în cele din 
urmă, cum tânăra de lângă Elizabeth începuse iar să-i 
şoptească ceva, se îndepărtă. 

După ce s-a strâns serviciul de ceai şi s-au aranjat mesele 
de cărţi, toate doamnele s-au ridicat şi Elizabeth speră din 
nou să-l vadă apropiindu-se de ea, dar speranţele i-au fost 
toate răsturnate când îl văzu căzând victima doamnei 
Bennet, în goana ei după jucători de whist şi, după câteva 
clipe, aşezat la masa de joc. Pierdu orice speranţă de a mai 
avea vreo bucurie. Erau fixaţi pentru toată seara la mese de 
joc diferite şi nu mai avea nimic de nădăjduit decât ca ochii 
lui să se îndrepte atât de des către colţul unde se afla 
dânsa, încât să joace tot atât de prost ca şi ea. 

Doamna Bennet plănuise să-i oprească pe cei doi domni 
din Netherfield pentru cină; dar, din nefericire, trăsura lor 
trăsese la scară înaintea tuturor celorlalte şi nu avu prilejul 
să-i reţină. 

— Ei bine, fetelor, exclamă dânsa, cum rămaseră între ele, 
ce aveţi de zis de ziua de azi? Cred că s-au petrecut toate 
cât se poate de bine, vă asigur. Prânzul s-a prezentat cum 


n-am mai pomenit de mult. Vânatul a fost fript tocmai la 
ţanc şi toţi au spus că n-au mai văzut vreodată o pulpă atât 
de grasă. Supa a fost de cincizeci de ori mai bună decât cea 
pe care au avut-o săptămâna trecută la familia Lucas; chiar 
şi domnul Darcy a recunoscut că potârnichile erau 
remarcabil de bine pregătite şi îmi închipui că el are cel 
puţin doi-trei bucătari franţuji. Şi Jane, draga mea, nu te- 
am văzut niciodată mai frumoasă. Doamna Long spunea şi 
ea la fel, fiindcă am întrebat-o dacă era adevărat sau nu. Şi 
ce crezi că a mai spus? „Ah! Doamnă Bennet, o s-o vedem la 
Netherfield până la urmă!”. Aşa a spus, într-adevăr. Sunt 
convinsă că doamna Long este una dintre cele mai bune 
făpturi care au existat vreodată; iar nepoatele ei sunt fete 
foarte binecrescute şi deloc frumoase. Îmi plac enorm. 

Pe scurt, doamna Bennet era într-o dispoziţie 
extraordinară. Văzuse în purtarea lui Bingley faţă de Jane 
atât cât să fie convinsă că, până la urmă, fiica ei îl va lua; şi 
când era bine dispusă, speranţele pe care le nutrea pentru 
familia ei erau atât de departe de orice rațiune, încât se 
simţi dezamăgită când nu-l văzu venind, în ziua următoare, 
pentru a-şi prezenta cererea în căsătorie. 

— A fost o zi tare plăcută, spuse domnişoara Bennet 
Elizabeth-ei. Musafirii păreau să fie atât de bine aleşi, atât 
de potriviţi. Sper că vom mai putea fi des împreună. 

Elizabeth zâmbi. 

— Lizzy, nu trebuie să faci asta. Nu trebuie să mă 
bănuieşti. Asta mă umileşte. Te asigur că m-am obişnuit să 
mă bucur de conversaţia lui ca de a unui tânăr agreabil şi 
cu bun-simţ, fără să mai doresc altceva în afară de asta. 
Sunt perfect convinsă, din purtarea lui de acum, cănua 
avut niciodată intenţia să-mi solicite dragostea. Totul se 
datorează numai faptului că este binecuvântat cu atâta 
amabilitate şi că e mai dornic de-a face plăcere celor din jur 
decât oricare alt om. 

— Eşti foarte cruda, îi răspunse Elizabeth, nu-mi dai voie 
să zâmbesc, dar mă provoci tot timpul s-o fac. 


— Cât de greu este să fii crezută uneori! Şi cât de 
imposibil, alteori! Dar de ce-oi fi voind să mă convingi că 
simt mai mult decât recunosc eu? 

— Iată o întrebare la care cu greu aş şti cum să răspund. 
Tuturor ne face plăcere să dăm lecţii, cu toate că nu-i 
putem învăţa pe ceilalţi decât ceea ce nu merită să fie ştiut. 
lartă-mă; şi dacă stărui în indiferența ta, nu mă lua pe mine 
drept confidentă. 

Capitolul LV. 

La câteva zile după aceasta vizită, domnul Bingley veni din 
nou, dar singur. În aceeaşi dimineaţă prietenul lui plecase 
la Londra, dar urma să se reîntoarcă după zece zile. 
Rămase la ei mai mult de o oră şi era într-o dispoziţie 
excelentă. Doamna Bennet îl invită să ia prânzul la dânşii; 
dar, cu multă părere de rău, el îi mărturisi că era angajat în 
altă parte. 

— Când veţi mai veni rândul viitor, sper să avem mai mult 
noroc. 

EI se va simţi deosebit de onorat oricând... altădată... etc. 
Etc.: şi dacă domnia sa îi va îngădui, va profita de primul 
prilej pentru a-i prezenta omagiile. 

— Puteţi veni mâine? 

Da; nu avea nici un fel de angajament pentru ziua 
următoare; şi invitaţia a fost acceptată cu plăcere. 

Bingley a venit, şi încă atât de devreme, încât niciuna 
dintre doamne nu era îmbrăcată. Doamnp Bennet fugi, în 
capot şi cu părul pe jumătate pieptănat, la fiica sa şi îi 
strigă: 

— Scumpa mea Jane, grăbeşte-te şi fugi jos. A venit - a 
venit domnul Bingley. A venit cu adevărat. Grăbeşte-te, 
grăbeşte-te. Ei! Sarah! Vino imediat la domnişoara Bennet 
şi ajut-o să-şi pună rochia. Lasă coafura domnişoarei Lizzy. 

— Vom cobori cât vom putea de repede, spuse Jane; dar 
Kitty cred că este mai avansată decât oricare dintre noi 
pentru că a urcat în camera ei de o jumătate de oră. 


— Oh! Las-o încolo pe Kitty! Ce legătură are ea cu el? 
Haide, mai iute, mai iute! Unde îţi este eşarfa, draga mea? 

Când însă mama sa ieşi din cameră, Jane nu se lăsă 
convinsă să coboare neînsoţită de una dintre surori. 

Aceeaşi grijă de a-i lăsa singuri se făcu din nou observată 
în timpul serii. După ceai, domnul Bennet se retrase în 
bibliotecă, aşa cum îi era obiceiul, iar Mary urcă sus la 
pianul ei. Două piedici din cinci fiind astfel înlăturate, 
doamna Bennet stătu mult timp, uitându-se la Elizabeth şi 
Catherine şi făcându-le semne din ochi, dar fără să 
reuşească să le impresioneze. Elizabeth nu voia s-o 
înţeleagă; şi când în cele din urmă Kitty îi observă semnele, 
o întrebă cu toată nevinovăția: 

— Ce este, mamă? De ce-mi faci semne cu ochiul? Ce 
trebuie să fac? 

— Nimic, fetiţo, nimic. Nu ţi-am făcut nici un semn. 

Mai stătu atunci liniştită cinci minute; dar, incapabilă sa 
lase să-i scape un prilej atât de preţios, se ridică brusc şi, 
spunându-i lui Kitty: „Vino încoace, inimioara mea; vreau să- 
ţi spun ceva”, o scoase afară din cameră. Jane îi aruncă 
Elizabethei imediat o privire în care se citea toată 
disperarea ei în faţa acestui vădit aranjament şi rugămintea 
ca dânsa să nu cedeze. În câteva minute, doamna Bennet 
deschise uşa pe jumătate şi o chemă. 

— Lizzy, scumpa mea, vreau să-ţi vorbesc. 

Elizabeth fu silită să iasă. 

— Am putea foarte bine să-i lăsăm şi singuri, înţelegi, îi 
spuse mama, îndată ce ajunse în hol. Kitty şi cu mine ne 
ducem sus în camera mea. 

Elizabeth nu făcu nici o încercare de a discuta cu maică- 
sa, dar rămase liniştită în hol până ce plecă împreună cu 
Kitty; apoi se reîntoarse în salon. 


Planurile doamnei Bennet pentru ziua aceea rămaseră 
infructuoase. Bingley a fost tot ce se poate închipui mai 
fermecător, în afară de logodnic oficial al fiicei sale. 
Degajarea şi veselia lui făcură din el un partener extrem de 
agreabil pentru a petrece seara; şi el a suportat atenţiile 
deplasate ale mamei şi i-a ascultat toate remarcile prosteşti, 
cu o răbdare şi o stăpânire de sine deosebit de agreabile 
pentru fiică. 

Aproape că nici nu a fost nevoie de o invitaţie pentru ca să 
rămână la cină; şi înainte de a pleca, s-a stabilit şi un 
aranjament - mai mult între dânsul şi doamna Bennet - ca 
să poftească a doua zi de dimineaţă să vâneze împreună cu 
soţul ei. 

După această zi, Jane nu mai pomeni nimic despre 
indiferența ei. Între surori nu se mai spuse nici un cuvânt 
despre Bingley; dar Elizabeth se duse la culcare fericită 
pentru că era încredinţată că totul trebuia să se 
desăvârşească în curând, cu condiţia ca domnul Darcy să nu 
se întoarcă înaintea termenului fixat. Dar, în fond, era 
aproape convinsă că toate aveau, desigur, loc cu concursul 
acelui domn. 

Bingley a fost punctual la întâlnire; el şi domnul Bennet şi- 
au petrecut dimineaţa împreună, aşa cum se stabilise. Tatăl 
Janei era cu mult mai agreabil decât se aşteptase tovarăşul 
lui de vânătoare. Nu găsi la Bingley nici înfumurare, nici 
lipsă de judecată, ca să-i stârnească ironia sau să-l dezguste 
şi să-l facă tăcut, şi domnul Bennet a fost mai comunicativ şi 
mai puţin ciudat decât îl văzuse celălalt vreodată. Bingley, 
bineînţeles, se întoarse cu el la masă; şi seara, doamna 
Bennet îşi folosi din nou inventivitatea cu scopul de a-i 
înlătura pe toţi din preajma lui şi a fiicei sale. Curând după 
ceai, Elizabeth trecu în salon, căci avea de scris o scrisoare; 
cum toţi ceilalţi urmau să se aşeze la cărţi, nu putea fi 
nevoie de ea pentru a contracara planurile mamei sale. 

Dar după ce sfârşi scrisoarea şi se reîntoarse în salon 
constată, spre nesfârşita ei mirare, că avea motive să 


creadă că mama ei fusese prea isteaţă pentru ea. Când 
deschise uşa, văzu pe sora ei şi pe Bingley stând împreună 
în faţa căminului şi având aerul să fie angajaţi într-o 
serioasă conversaţie; şi dacă acest lucru nu ar fi iscat nici o 
bănuială, chipurile amândurora, când se întoarseră, 
depărtându-se în grabă unul de altul, ar fi dovedit-o tuturor. 
Situaţia lor era destul de penibilă; dar a ei personal, se 
gândi Elizabeth, încă şi mai rea. Niciunul nu spuse un 
cuvânt şi Elizabeth era pe punctul de a se retrage când 
Bingley, care se aşezase, ca şi sora ei, se ridică deodată, îi 
şopti Janei câteva cuvinte şi fugi afară din cameră. 

Jane nu putea să aibă rezerve faţă de Eâizabeth când ştia 
că o mărturisire îi va face plăcere; şi, îmbrăţişând-o imediat, 
recunoscu, viu emoţionată, că era fiinţa cea mai fericită din 
lume. 

— E prea mult, adăugă ea - mult prea mult. Nu o merit! 
Oh! de ce nu este toată lumea atât de fericită? 

Eâizabeth o felicită cu o sinceritate, o căldură şi o 
încântare pentru care cuvintele sunt prea sărace ca să le 
exprime. Fiecare frază afectuoasă fu un proaspăt izvor de 
fericire pentru Jane. Dar nu-şi îngădui - pentru moment - 
să stea cu sora ei sau să-i povestească nici jumătate din 
ceea ce avea însă de spus. 

— Trebuie să fug imediat la mama, strigă ea. Nu vreau, 
pentru nimic în lume, să nesocotesc grija ei plină de 
dragoste sau s-o las să afle de la altcineva decât de la mine. 
E] s-a şi dus la tata. Oh! Lizzy, să ştii că ceea ce ai de 
povestit va face atâta plăcere întregii tale familii! Cum să 
îndur atâta fericire? 

Se grăbi apoi să ajungă la maică-sa care spărsese, anume, 
partida de cărţi şi şedea sus cu Kitty. 

Rămasă singură, Elizabeth zâmbi de rapiditatea şi 
uşurinţa cu care se rezolvase, în sfârşit, un lucru ce le 
dăduse atâtea luni de zile de incertitudine şi necazuri. 

„Şi acesta este, îşi spuse ea, rezultatul circumspecţiei pline 
de îngrijorare a prietenului său, al falsităţii şi uneltirilor 


surorii sale - rezultatul cel mai fericit, mai înţelept şi mai 
logic”. 

Bingley, a cărui convorbire cu tatăl ei fusese scurtă şi 
mersese la ţintă, se reîntoarse în câteva minute. 

— Unde este sora dumitale? o întrebă grăbit în timp ce 
deschidea uşa, 

— Cu mama, sus. Va cobori într-o clipă, cred. 

El închise atunci uşa şi, apropiindu-se de dânsa, o rugă să-l 
felicite şi să-i acorde afecțiunea ei de soră. Elizabeth îşi 
exprimă sincer şi din toată inima încântarea faţă de 
perspectivele lor de înrudire. Îşi strânseră mâinile cu mare 
căldură; şi apoi, până la reîntoarcerea surorii ei, trebui să 
asculte tot ceea ce avea el de spus despre fericirea lui şi 
despre perfecțiunea Janei; şi, în ciuda faptului că avea în 
faţă un îndrăgostit, Elizabeth era cu adevărat încredinţată 
că toate speranţele lui de fericire erau bine întemeiate, căci 
se bazau pe mintea frumoasă şi caracterul mai mult decât 
frumos al Janei şi, în general, pe o similitudine de 
simţăminte şi gusturi ale amândurora. 

A fost o seară de neobişnuită încântare pentru toţi; 
bucuria din sufletul domnişoarei Bennet pusese pe chipul ei 
o strălucire atât de dulce şi de însufleţită, încât era mai 
frumoasă decât oricând. Kitty surâdea şi zâmbea prosteşte 
şi spera că-i va veni şi ei repede rândul. Doamna Bennet nu 
era în stare să găsească pentru consimţământul şi 
aprobarea ei cuvinte destul de calde ca să-şi poată exprima 
aşa cum ar fi vrut sentimentele, deşi timp de o jumătate de 
oră nu-i vorbi lui Bingley despre nimic altceva; iar când 
domnul Bennet se alătură grupului lor, la masa de seară, 
glasul şi comportarea lui arătau limpede cât de fericit era 
într-adevăr. 

Totuşi, de pe buzele sale nu ieşi un singur cuvânt în 
legătură cu evenimentul zilei până ce musafirul lor nu-şi luă 
rămas bun pentru noapte; dar imediat ce acesta plecă se 
întoarse către fiica lui şi-i spuse: 

— Jane, te felicit. Vei fi o femeie foarte fericită. 


Jane se duse imediat la dânsul, îl sărută şi îi mulţumi 
pentru toată dragostea ce i-o purta. 

— Eşti o fată bună, replică el, şi mă bucur la gândul că tu 
vei face o căsătorie atât de fericită. N-am nici o îndoială că 
vă veţi înţelege foarte bine. Firile voastre nu se deosebesc 
deloc. Sunteţi atât de complezenţi amândoi, încât tot 
cedând unul în favoarea celuilalt, nu veţi putea lua 
niciodată o hotărâre; atât de creduli încât toţi servitorii vă 
vor înşela şi atât de generoşi, încât vă veţi depăşi 
întotdeauna veniturile. 

— Sper că nu. Imprudenţa şi neglijenţa în materie de bani 
ar fi de neiertat din partea mea. 

— Să-şi depăşească veniturile! Dragul meu Bennet, 
exclamă soţia lui, ce tot spui? Păi are patru sau cinci mii pe 
an, şi poate chiar mai mult. Apoi, adresându-se fiicei sale: 
Oh, draga mea Jane, sunt atât de fericită! Sunt sigură că n- 
am să închid ochii toată noaptea. Ştiam eu cum se vor 
întâmpla lucrurile. Întotdeauna am spus că, până la urmă, 
aşa va fi. Am fost sigură că nu degeaba eşti atât de 
frumoasă! Mi-aduc aminte că în clipa în care l-am văzut, 
anul trecut când a venit pentru prima oară în 
Hertfordshire, m-am gândit că aveţi toate şansele să vă 
uniţi. Oh! Este tânărul cel mai chipeş care a existat 
vreodată. 

Wickham, Lydia fuseseră uitaţi cu desăvârşire. Jane era, în 
afară de orice competiţie, copilul ei preferat. În clipa aceea 
nu-i mai păsa de nimeni altul. Surorile mai mici începură să 
o privească cu interes pentru bucuriile pe care Jane va fi 
poate în stare să le reverse asupra lor, în viitor. 

Mary se rugă pentru accesul la biblioteca de la 
Netherfield, iar Kitty, tare de tot, pentru câteva baluri 
acolo, în fiecare iarnă. 

Din acel moment, Bingley deveni un ospeţe de fiecare zi la 
Longbourn, sosind adesea înainte de micul dejun şi 
rămânând întotdeauna până după cină - afară doar dacă 
vreun barbar de vecin, pe care nu îl puteau detesta 


îndeajuns, nu-l poftea pentru prânz, invitaţie pe care dânsul 
se simţea obligat s-o primească. 

Elizabeth nu mai avea acum decât foarte puţin timp 
pentru a sta de vorbă cu sora ei căci, atâta vreme cât 
Bingley era la ei, Jane nu avea ochi pentru nimeni altul; dar 
le era amândurora de mare folos, în timpul orelor de 
despărţire, care trebuiau să intervină uneori. În absenţa 
Janei, el era totdeauna lângă Elizabeth pentru plăcerea de 
a vorbi despre logodnica lui; iar când pleca Bingley, Jane 
căuta şi ea acelaşi mijloc de alinare. 

— Ce bine mi-a părut, mărturisi Jane într-o seară, când mi- 
a spus că nici n-a ştiut că eu am fost la Londra, primăvara 
trecută. N-aş fi crezut că e posibil. 

— Eu am bănuit că aşa a fost, răspunse Elizabeth, dar ce 
justificare ţi-a dat? 

— Trebuie să fi fost manevrele surorilor lui. Ele nu vedeau 
cu ochi buni apropierea noastră, şi nu mă mir, căci ar fi 
putut face o alegere cu mult mai bună, din multe puncte de 
vedere. Când însă vor vedea, lucru de care sunt 
încredinţată, că fratele lor e fericit cu mine, vor înţelege că 
este cazul să fie mulţumite şi vom fi iarăşi în termeni buni, 
deşi între noi nimic nu va mai putea fi niciodată cum a fost 
în trecut. 

— Asta e cuvântarea cea mai neiertătoare, spuse 
Elizabeth, pe care te-am auzit vreodată ţinând-o... Bravo, 
fată! Într-adevăr, m-ar durea să te văd iarăşi lăsându-te 
înşelată de pretinsa afecţiune a domnişoarei Bingley. 

— Ai putea oare să crezi, Lizzy, că în noiembrie trecut, 
când a plecat la oraş, era cu adevărat îndrăgostit de mine şi 
că, în afară de convingerea că eu eram indiferentă, nimic 
nu l-ar fi împiedicat să se întoarcă? 

— A făcut o mică greşeală, desigur, dar asta e o dovadă de 
modestie din partea lui. 

Afirmația aceasta a dus, fireşte, la un panegiric din partea 
Janei asupra neîncrederii în el însuşi şi asupra puţinului 
preţ pe care îl punea pe propriile lui însuşiri. 


Elizabeth a fost mulţumită să descopere că dânsul nu 
trădase intervenţia făcută de prietenul lui; căci, deşi Jane 
avea inima cea mai generoasă şi iertătoare din lume, ştia că 
acest lucru ar fi făcut-o să aibă prejudecăţi împotriva lui 
Darcy. 

— Sunt cu siguranţă fiinţa cea mai fericită care a existat 
vreodată! exclamă Jane. Oh! Lizzy, de ce am fost aleasă eu, 
singura dintre toţi ai mei, şi binecuvântată mai presus decât 
toţi ceilalţi? Dacă aş putea să te văd şi pe tine tot atât de 
fericită! Dacă ar exista, numai, încă un asemenea bărbat şi 
pentru tine! 

— Dacă mi-ai da patruzeci de asemenea bărbaţi, n-aş 
putea fi, în nici un caz, atât de fericită cât eşti tu. Atâta timp 
cât nu am firea ta, bunătatea ta, nu voi putea avea niciodată 
fericirea ta. Nu! Nu! Lasă-mă să mă descurc singură; şi, 
dacă voi avea foarte mult noroc, s-ar putea să mai dau de 
un alt domn Collins, în timp util. 

Desfăşurarea evenimentelor în familia de la Longbourn nu 
putea rămâne multă vreme în secret. Doamna Bennet era 
bucuroasă de privilegiul de a-l şopti doamnei Philips care 
cuteză, fără nici o permisiune, să facă acelaşi lucru la 
urechea tuturor vecinilor ei din Meryton. 

Familia Bennet a fost urgent declarată cea mai norocoasă 
familie din lume, deşi numai cu câteva săptămâni în urmă, 
când Lydia fugise cu Wickham, fusese fapt dovedit pentru 
toţi că ei erau sortiţi nenorocirii. 

Capitolul LVI. 

Într-o dimineaţă, cam la o săptămână după ce se hotărâse 
logodna dintre Bingley şi Jane, în timp ce el şi doamnele din 
familia Bennet se aflau împreună în sufragerie, clinchetul 
unei trăsuri le îndreptă atenţia spre fereastră şi zăriră un 
cupeu tras de patru cai, înaintând în lungul aleii. Era prea 
devreme pentru vizite şi, în afară de asta, echipajul nu 
părea să fie al nici unuia dintre vecinii lor. Erau cai de 
poştă; şi atât cupeul, cât şi livreaua servitorului care îl 
preceda călare, nu le erau cunoscute. Cum era totuşi sigur 


că venea cineva la ei, Bingley o convinse pe domnişoara 
Bennet să evite de a rămâne sechestraţi de vreun musafir 
nepoftit şi să se ducă să se plimbe împreună prin grădină. 
Plecară, iar celelalte trei doamne continuară să se întrebe 
cine putea fi, până ce uşa fu dată în lături şi musafirul intră. 
Era Lady Catherine de Bourgh. 

Desigur că se aşteptau la o surpriză; dar uimirea lor 
depăşi aşteptările şi, cea a doamnei Bennet şi a lui Kitty, 
deşi musafirul le era cu totul necunoscut, a fost chiar mai 
mică decât cea resimţită de Elizabeth. 

Intrase în cameră cu un aer mai dezagreabil decât de 
obicei, nu răspunsese la salutul Elizabethei decât cu o 
imperceptibilă înclinare a capului şi luase loc, fără să spună 
un cuvânt. La intrarea senioriei sale, Elizabeth îi 
menţionase numele către mama ei, deşi nu fusese 
exprimată nici o dorinţă de a se face prezentări. 

Doamna Bennet, toată numai uimire, totuşi măgulită să 
aibă un oaspete de o asemenea importanţă, a primit-o cu 
deosebită politeţe. După ce a stat câteva minute în tăcere, 
aceasta i se adresă foarte ţeapăn Elizabethei: 

— Sper că eşti bine, sănătoasă, domnişoară Bennet. 
Doamna aceasta, presupun, este mama dumitale. 

Elizabeth îi răspunse foarte scurt că da. 

— Şi aceasta, presupun, este una dintre surorile dumitale. 

— Da, doamnă, răspunse doamna Bennet, încântată să 
vorbească cu o doamnă ca Lady Catherine. Este, dintre 
fetele mele, penultima. Cea mai mică dintre toate s-a 
măritat de curând, iar cea mai mare este undeva în parc, 
plimbându-se cu un tânăr care cred că va deveni, în curând, 
unul dintre membrii familiei noastre. 

— Aveţi un parc foarte mic aici, i-o întoarse Lady Catherine 
după o mică tăcere. 

— E o nimica toată, cred, în comparaţie cu Rosings, my 
lady, dar vă asigur că este mult mai mare decât al lui Sir 
William Lucas. 


— Încăperea asta trebuie să fie foarte nepotrivită pentru 
serile de vară; ferestrele dau de-a dreptul spre apus. 

Doamna Bennet o asigură că nu rămâneau niciodată acolo 
după-amiaza şi adăugă: 

— Pot să-mi iau libertatea de a întreba pe senioria voastră 
dacă domnul şi doamna Collins sunt bine? 

— Da, foarte bine. l-am văzut alaltăieri seara. 

Elizabeth se aştepta acum s-o vadă scoțând o scrisoare de 
la Charlotte, acesta părându-i-se singurul motiv probabil al 
vizitei sale. Dar nu apăru nici o scrisoare şi ea rămase 
foarte nedumerită. 

Doamna Bennet adresă, cu o mare politeţe, senioriei sale, 
rugămintea de a lua o gustare; dar Lady Catherine, foarte 
hotărâtă dar nu şi foarte politicoasă, refuză să ia ceva, după 
care, ridicându-se, îi spuse Elizabethei: 

— Domnişoară Bennet, pare să fie un colţişor sălbatic, 
destul de drăguţ, pe o latură a peluzei. M-ar bucura să fac o 
plimbare acolo, dacă mi-ai oferi compania dumitale. 

— Du-te, draga mea, strigă doamna Bennet, şi condu pe 
senioria sa pe toate aleile. Cred că îi va place colţişorul 
nostru retras. 

Elizabeth ascultă şi fugi în camera ei pentru a-şi lua 
umbreluţa; apoi o conduse pe nobila doamnă jos. În timp ce 
treceau prin hol, Lady Catherine deschise uşile de la 
sufragerie şi salon, declarând, după o scurtă cercetare, că 
erau camere cuviincioase, după care îşi continuă drumul. 

Cupeul rămase la uşă şi Elizabeth văzu că înăuntru se afla 
doamna de companie. Păşiră tăcute în lungul aleii cu 
pietriş, care ducea spre pădurice; Elizabeth era hotărâtă să 
nu facă nici un efort pentru a lega o conversaţie cu o 
persoană care se purta mai dezagreabil şi mai insolent 
decât de obicei. 

„Cum de-am putut crede că seamănă cu nepotul său?” îşi 
spuse privindu-i chipul. 

Imediat ce intrară în pădurice, Lady Catherine începu în 
felul următor: 


— Desigur, nu-ţi vine deloc greu, domnişoară Bennet, să 
înţelegi motivul călătoriei mele aici. Propria dumitale 
conştiinţă trebuie să-ţi spună de ce am venit. 

Elizabeth o privi cu neprefăcută uimire. 

— Vă înşelaţi, doamnă; nu sunt deloc în stare să-mi dau 
seama care este prilejul pentru care am cinstea de a vă 
vedea aci. 

— Domnişoară Bennet, replică senioria sa pe un ton 
mânios, ar trebui să ştii că nu se glumeşte cu mine. Dar 
oricât de lipsită de sinceritate ai hotărât dumneata să fii, pe 
mine n-ai să mă găseşti astfel. Firea mea a fost totdeauna 
renumită pentru sinceritate şi francheţe şi, într-o chestiune 
atât de importantă ca aceasta, cu siguranţă că nu-mi voi 
schimba felul de a fi. Acum două zile mi-a ajuns la ureche 
un zvon cât se poate de alarmant. Mi s-a spus că nu numai 
sora dumitale este pe punctul de-a face o căsătorie foarte 
avantajoasă, ci că dumneata, că domnişoara Elizabeth 
Bennet, după toate probabilitățile, se va uni curând după 
aceasta cu nepotul meu, cu propriul meu nepot, domnul 
Darcy. Cu toate că ştiu că trebuie să fie o minciună 
sfruntată, cu toate că lui nu-i pot face marea ofensă de a 
presupune că e posibil să fie adevărat, m-am hotărât să 
pornesc încoace pentru a-ţi face cunoscute simţămintele 
mele. 

— Dacă aţi crezut că este imposibil să fie adevărat, replică 
Elizabeth, îmbujorându-se de uimire şi dispreţ, mă mir că v- 
aţi deranjat să veniţi atât de departe. Ce şi-ar fi putut 
propune senioria voastră cu acest demers? 

— Să insist ca imediat un astfel de zvon să fie contrazis în 
mod public. 

— Venirea dumneavoastră la Longbourn, pentru a mă 
vedea pe mine şi familia mea, spuse Elizabeth cu răceală, va 
constitui mai curând o confirmare - dacă, într-adevăr, există 
un astfel de zvon. 

— Dacă! Pretinzi deci că nu ai cunoştinţă de el! Nu a fost 
el lansat, în mod stăruitor, chiar de dumneata? Nu ai 


cunoştinţă de răspândirea unui asemenea zvon? 

— Nu am auzit niciodată că ar circula. 

— Şi poţi declara de asemeni că nu are nici un temei? 

— Nu am pretenţia de a poseda o francheţe egală cu a 
senioriei voastre. Domnia voastră puteţi pune întrebări la 
care eu aş putea să nu doresc să răspund. 

— Asta nu se poate suporta. Domnişoară Bennet, insist să 
mi se răspundă. Ţi-a făcut el, ţi-a făcut nepotul meu o 
cerere în căsătorie? 

— Senioria voastră a declarat că lucrul acesta este 
imposibil. 

— Aşa ar trebui să fie; trebuie să fie aşa, atâta vreme cât 
are încă uzul raţiunii. Dar vicleşugul şi ademenelile 
dumitale au putut să-l facă să uite, într-un moment de 
rătăcire, ce-şi datorează lui însuşi şi întregii sale familii. L-ai 
fi putut împinge la asta. 

— Dacă am făcut-o, aş fi ultima făptură care s-o 
mărturisescă. 

— Domnişoară Bennet, dumneata ştii cine sunt eu? N-am 
fost obişnuită cu un asemenea limbaj. Sunt cea mai 
apropiată rudă pe care o are pe lume şi am căderea să-i 
cunosc preocupările cele mai intime. 

— Dar nu aveţi căderea să le cunoaşteţi pe ale mele; şi o 
purtare ca aceea de faţă nu mă va face, în nici un caz, să fiu 
mai explicită. 

— Dă-mi voie să mă fac bine înţeleasă. Căsătoria aceasta, 
la care ai îndrăzneala să aspiri, niciodată nu va avea loc - 
nu, niciodată. Domnul Darcy este logodit cu fiica mea. 
Acum, ce ai de spus? 

— Numai atât - că dacă este aşa, nu puteţi avea niciun 
motiv să presupuneţi că-mi va face mie o cerere în 
căsătorie? 

Lady Catherine şovăi o clipă şi apoi replică: 

— Logodna dintre ei este de o natură foarte specială. Au 
fost destinaţi unul altuia din copilărie. A fost dorinţa 
specială a mamei lui, ca şi a mamei ei. Am făcut planuri 


pentru unirea lor, de când erau în leagăn; şi acum, când 
dorinţa ambelor surori ar putea să se împlinească prin 
căsătoria lor, acest lucru să fie împiedicat de o tânără fată 
inferioară prin naştere, fără nici o greutate în societate şi 
fără nici o legătură cu familia! Nu ai nici o consideraţie 
pentru dorinţa familiei sale - pentru logodna sa tacită cu 
domnişoara de Bourgh? Eşti oare total lipsită de orice simţ 
de bună-cuviinţă şi pudoare? Nu m-ai auzit spunând că din 
primele ceasuri ale vieţii lui a fost sortit verişoarei sale? 

— Ba am auzit. Dar ce mă priveşte pe mine? Dacă nu 
există nici o altă piedică la căsătoria mea cu nepotul 
domniei voastre, desigur că nu mă va reţine faptul că mama 
şi mătuşa lui au dorit ca dânsul să se însoare cu domnişoara 
de Bourgh. Aţi făcut amândouă atât cât aţi putut, plănuind 
această căsătorie. Realizarea ei depinde de alţii. Dacă 
domnul Darcy nu este legat de verişoara sa nici printr-o 
datorie de onoare, nici printr-o înclinaţie, de ce nu poate 
face o altă alegere? Şi dacă eu sunt cea aleasă, de ce să nu- 
mi fie îngăduit să-l accept? 

— Deoarece onoarea, eticheta, prudenţa - ba chiar 
interesul o interzic. Da, domnişoară Bennet, interesul: 
pentru că să nu te aştepţi să fii luată în seamă de familia 
sau prietenii lui, dacă, în mod voit, lucrezi împotriva 
dorințelor tuturor. Vei fi criticată, dispreţuită, ignorată de 
toţi din jurul lui. Căsătoria dumitale va constitui o ruşine; 
numele nu va fi nici măcar pomenit vreodată de niciunul 
dintre noi. 

— Acestea sunt mari nenorociri, replică Elizabeth. Dar 
soţia domnului Darcy trebuie să aibă motive atât de 
extraordinare de fericire, izvorâte în mod firesc din situaţia 
ei încât, luând totul în consideraţie, să nu aibă da ce să se 
plângă. 

— Fată încăpăţânată, îndărătnică! Mi-e ruşine pentru 
dumneata! Asta ţi-e recunoştinţa pentru atenţia ce ţi-am 
arătat, primăvara trecută? Nu-mi datorezi nimic pentru 
acest lucru? Să stăm jos. Trebuie să înţelegi, domnişoară 


Bennet, că am venit aici cu hotărârea neclintită de a-mi 
atinge scopul; nu mă voi lăsa deci abătută de la realizarea 
lui. Nu sunt obişnuită să mă supun capriciilor nimănui. Nu 
obişnuiesc să suport înfrângeri. 

— Aceasta va face situaţia actuală a senioriei voastre şi 
mai jalnică; asupra mea însă, nu va avea nici un efect. 

— Nu permit să fiu întreruptă. Ascultă-mă în tăcere. Fiica 
şi nepotul meu sunt făcuţi unul pentru altul. Coboară, în 
linie maternă, din aceeaşi viţă nobilă; iar de partea tatălui, 
din familii respectabile, onorabile şi străvechi, deşi fără 
titluri de nobleţe. Averea lor, de ambele părţi, este 
splendidă. Sunt sortiţi unul altuia prin glasul fiecărui 
membru al caselor respective; şi ce urmează să-i despartă? 
- pretenţiile de parvenire ale unei tinere fete fără familie, 
fără relaţii sau avere! Se poate suporta aşa ceva? Dar nu 
trebuie, nu va fi suportat! Dacă ţi-ai cunoaşte propriul 
dumitale interes, n-ar trebui să doreşti să ieşi din sfera în 
care ai fost crescută. 

— Prin căsătoria mea cu nepotul domniei voastre n-aş 
socoti că ies din această sferă. Dânsul este un gentilom, iar 
eu sunt fiica unui gentilom; până aici suntem egali. 

— Adevărat. Eşti fiica unui gentilom. Dar ce a fost mama 
dumitale? Ce sunt unchii şi mătuşile dumitale? Să nu-ţi 
imaginezi că nu le cunosc situaţia. 

— Orice ar fi rudele mele, replică Elizabeth, daca nepotul 
domniei voastre nu are nimic împotriva lor, ei nu vă pot 
interesa pe dumneavoastră. 

— Spune-mi, odată pentru totdeauna, eşti logodită cu 
dânsul? 

Cu toate că Elizabeth n-ar fi răspuns la această întrebare, 
fie şi numai pentru a nu o îndatora pe Lady Catherine, ea 
nu putu răspunde, după o clipă de gândire, decât: 

— Nu sunt. 

Lady Catherine păru mulţumită. 

— Şi vrei să-mi promiţi că nu vei face niciodată un 
asemenea pas? 


— Refuz să fac o promisiune de acest fel. 

— Domnişoară Bennet, sunt revoltată şi uimită. M-am 
aşteptat să găsesc o tânără femeie mai rezonabilă. Dar nu 
te amăgi cu gândul că voi da vreodată înapoi. Nu voi pleca 
de aici până ce nu-mi vei da asigurarea pe care o pretind de 
la dumneata. 

— lar eu, desigur, nu o voi da niciodată. Nimeni nu mă va 
intimida într-atât, încât să fac ceva irațional. Senioria 
voastră doreşte ca domnul Darcy să se căsătorească cu fiica 
domniei voastre; dar dacă v-aş da promisiunea dorită, 
lucrul acesta ar face oare căsătoria lor mai probabilă? 
Presupunând că dânsul ţine la mine, refuzul meu de a-l 
accepta l-ar face oare să dorească s-o ia pe verişoara lui? 
Îngăduiţi-mi să vă spun, Lady Catherine, că argumentele pe 
care le-aţi adus în sprijinul acestei cereri extraordinare au 
fost tot atât de neserioase pe cât de nesocotită a fost şi 
cererea. Vă înşelaţi total asupra caracterului meu dacă vă 
imaginaţi că pot fi influenţată de insistenţe ca acestea. Cât 
de mult ar încuviinţa nepotul domniei voastre acest amestec 
în treburile sale, n-aş putea-o spune, dar nu aveţi, cu 
siguranţă, nici un drept să vă amestecați într-ale mele. Mă 
văd deci silită să vă rog să nu mai fiu inoportunată pe 
această temă. 

— Nu te pripi, te rog. Nu am terminat încă. La obiecţiunile 
asupra cărora am insistat până acum, mai am de adăugat 
încă una. Nu-mi sunt necunoscute amănuntele fugii infame 
a celei mai mici dintre surorile dumitale. Ştiu totul; ştiu că 
măritişul ei a fost o afacere cârpită, pe cheltuiala tatălui şi a 
unchiului dumitale. Şi o astfel de fată să fie cumnata 
nepotului meu? Iar soţul ei, care este fiul administratorului 
defunctului său părinte, să-i fie cumnat? Cerule mare! Ce-ţi 
trece prin gând? S-ar putea ca umbrele de la Pemberley să 
fie astfel pângărite? 

— Acum nu mai puteţi avea nimic să-mi spuneţi, răspunse 
Elizabeth plină de resentimente. M-aţi insultat în toate 


felurile posibile. Trebuie să vă rog să-mi îngăduiţi să mă 
întorc în casă. 

Şi cu aceste vorbe, se ridică. Lady Catherine se ridică şi 
dânsa şi reveniră către casă. Senioria sa era extrem de 
enervată. 

— N-ai deci nici o consideraţie pentru cinstea şi reputaţia 
nepotului meu! Fată egoistă şi lipsită de simţire! Nu ţii 
seama că înrudirea cu dumneata trebuie să-l dezonoreze în 
ochii tuturor? 

— Lady Catherine, nu mai am nimic de spus. Îmi 
cunoaşteţi sentimentele. 

— Eşti hotărâtă deci să-l iei? 

— N-am spus deloc aşa ceva. Sunt hotărâtă numai să 
acţionez aşa cum, după părerea mea, voi putea fi fericită, 
fără a ţine seama de dumneavoastră sau de oricare altă 
persoană atât de total străină de mine. 

— Prea bine. Refuzi deci să mă îndatorezi. Refuzi să asculţi 
de imperativele datoriei, onoarei şi recunoştinţei. Eşti 
hotărâtă să-l dezonorezi în ochii tuturor prietenilor săi şi să 
faci din, el obiectul de dispreţ al lumii. 

— Nici datoria, nici onoarea, nici recunoştinţa, replică 
Elizabeth, nu au nimic a-mi impune în cazul de faţă. Nici un 
principiu de acest fel nu ar fi violat prin căsătoria mea cu 
domnul Darcy. lar în privinţa resentimentelor familiei sale, 
sau a indignării lumii întregi: dacă familia ar fi nemulțumită 
de însurătoarea lui cu mine, acest lucru nu mi-ar produce 
nici un moment de supărare; şi lumea, în general, va avea 
prea multă minte ca să participe la acest dispreţ. 

— Va să zică aşa gândeşti dumneata! Asta este hotărârea, 
dumitale definitivă! Foarte bine. Voi şti acum ce trebuie să 
fac. Să nu-ţi închipui, domnişoară Bennet, că îţi vei satisface 
vreodată ambiția. Am venit să te încerc. Am sperat să te 
găsesc rezonabilă; dar, fii sigură, îmi voi urmări scopul. 

În felul acesta vorbi Lady Catherine până ce ajunseră 
lângă portiţa cupeului, unde, întorcându-se grabnic pe loc, 
adăugă: 


— Nu-mi iau rămas bun de la dumneata, domnişoară 
Bennet. Nu îi trimit complimente mamei dumitale. Nu 
meriţi astfel de atenţie. Sunt cât se poate de nemulțumită. 

Elizabeth nu răspunse nimic; şi, fără să încerce S-O 
convingă pe senioria sa să poftească în casă, intră numai ea, 
liniştită. În timp ce urca scările, auzi cupeul depărtându-se. 
Mama ei o aştepta la uşa budoarului, nerăbdătoare s-o 
întrebe de ce Lady Catherine nu voise să vină iarăşi 
înăuntru şi să se odihnească. 

— N-a dorit asta, răspunse fiica sa, a dorit să plece. 

— E o femeie foarte fină. Şi faptul că ne-a făcut o vizită 
este fantastic de politicos, deoarece a venit, cred, ca să ne 
spună că familia Collins este bine. Se duce undeva, 
probabil, şi-aşa, trecând prin Meryton, s-a gândit să profite 
şi să vină să te vadă. Presupun că nu a avut ceva anume să- 
ţi spună, Lizzy. 

Aici, Elizabeth fu silită să recurgă la o mică minciună; căci 
îi era cu neputinţă să mărturisească ce discutase cu Lady 
Catherine. 

Capitolul LVII. 

Această vizită extraordinară o zvârli pe Elizabeth într-o 
mare tulburare care nu putu fi uşor învinsă şi, ore în şir, nu 
fu în stare să se gândească la altceva. Se părea că Lady 
Catherine îşi dăduse într-adevăr osteneala de a veni de la 
Rosings cu scopul unic de a rupe presupusa ei logodnă cu 
domnul Darcy. Planul fusese, cu siguranţă, rezonabil; dar 
Elizabeth nu-şi putu închipui de unde pornise acest zvon, 
până ce nu-şi aminti că Darcy era prietenul intim al lui 
Bingley şi ea, sora Janei, ceea ce fusese de ajuns pentru a 
sugera această idee, atunci când aşteptarea unei căsătorii îi 
făcea pe toţi nerăbdători s-o vadă şi pe a doua. Ea însăşi nu 
uitase că prin căsătoria surorii sale ei urmau să fie mai des 
împreună. Şi vecinii de la Lucas Lodge deci (căci prin 
comunicările lor cu familia Collins, conchise ea, zvonul 
ajunsese la urechile Lady-ei Catherine) nu făcuseră decât 


să prezinte drept lucru aproape cert şi imediat ceea ce 
dânsa nădăjduia să fie cu putinţă cândva, în viitor. 

Cumpănind însă cuvintele Lady-ei Catherine, Elizabeth nu 
se putu împiedica să nu se simtă neliniştită în privinţa 
consecinţelor probabile, dacă senioria se persevera în 
intervenţia ei. Din cele ce spusese în legătură cu hotărârea 
de a-i împiedica să se căsătorească, Elizabeth deduse că 
dânsa intenţiona, desigur, să se adreseze nepotului; şi cam 
cum ar lua el o asemenea expunere a relelor legate de o 
căsătorie cu dânsa. Elizabeth nu îndrăznea să prevadă. Nu 
ştia exact cât ţinea la mătuşa lui şi nici cât de mult se lăsa 
influenţat de raţionamentele ei, dar era firesc să presupună 
că avea o părere mai înaltă despre senioria sa decât putea 
avea ea; şi era sigur că, înşirându-i dezavantajele legate de 
o căsătorie cu cineva ale cărei rude apropiate erau atât de 
nepotrivite cu propriile lui rude, mătuşa îi va atinge coarda 
cea mai simţitoare. Dată fiind ideea lui despre demnitate, va 
simţi probabil că argumentele, care Elizabeth-ei i se 
păruseră slabe şi ridicole, conţineau mult bun-simţ şi o 
judecată sănătoasă. 

Dacă înainte el avusese şovăieli în privinţa a ceea ce 
trebuie să facă, şi probabil că avusese deseori, sfatul şi 
rugămintea unei rude atât de apropiate puteau să-i 
spulbere orice îndoială şi să-l hotărască, pe loc, să fie fericit 
atât cât îl putea face o demnitate fără pată. În acest caz, nu 
se va mai întoarce. S-ar putea ca Lady Catherine să-l vadă 
în trecerea ei prin oraş; iar promisiunea făcută lui Bingley 
de a reveni la Netherfield să nu mai fie respectată. 

„Prin urmare, dacă prietenul lui va primi peste câteva zile 
un cuvânt de scuză pentru că nu-şi poate ţine promisiunea, 
îşi spuse Elizabeth, voi şti ce trebuie să înţeleg. Voi renunţa 
atunci la orice nădejde, la orice dorinţă de statornicie din 
partea lui. Dacă se mulţumeşte numai să mă regrete, când 
ar fi putut obţine iubirea şi mâna mea, voi înceta repede de 
tot să-l regret”. 


Mare a fost surpriza celorlalţi din familie când au auzit 
cine îi vizitase; dar au trebuit să se mulţumească cu acelaşi 
fel de presupuneri care liniştiseră şi curiozitatea doamnei 
Bennet, iar Elizabeth fu scutită de multă sâcâială pe 
această temă. 

A doua zi de dimineaţă, pe când cobora, o întâmpină tatăl 
ei care ieşise din bibliotecă ţinând o scrisoare în mână. 

— Lizzy, spuse el, voiam să te caut. Vino în cameră. 

Ea îl urmă acolo; şi curiozitatea de a afla ce avea dânsul 
să-i spună era mărită de presupunerea că trebuia să fie 
ceva în legătură cu scrisoarea aceea. 

Îi fulgeră prin minte gândul că putea fi de la Lady 
Catherine şi reflectă, plină de nelinişte, la toate explicaţiile 
pe care trebuia să le dea. 

Îl urmă pe tatăl ei până lângă cămin, unde se aşezară. 
Atunci el spuse: 

— Azi-dimineaţă am primit o scrisoare care m-a uimit 
peste măsură. Cum te priveşte mai ales pe tine, ar trebui 
să-i cunoşti cuprinsul. N-am ştiut că am două fete gata să se 
mărite. Dă-mi voie să te felicit pentru o cucerire foarte 
importantă. 

Sângele năvăli în obrajii Elizabethei, fiind pe dată convinsă 
că era o scrisoare de la nepot şi nu de la mătuşă; şi nu ştia 
dacă să fie foarte mulţumită pentru faptul că el se explica, 
sau jignită că scrisoarea nu îi fusese adresată mai curând 
ei, direct, când domnul Bennet urmă: 

— Pari a şti despre ce e vorba. Tinerele fete au o mare 
perspicacitate în chestiuni de acest fel; cred însă că pot 
desfide chiar şi subtilitatea ta; n-ai să fii în stare să 
descoperi numele adoratului tău. Scrisoarea este de la 
domnul Collins. 

— De la domnul Collins? Şi ce poate avea el de spus? 

— Ceva foarte potrivit, desigur. Începe cu felicitările 
pentru apropiata cununie a fiicei mele celei mai mari, de 
care a fost, se pare, informat de unul dintre blânzii şi 
bârfitorii Lucas. N-am să mă joc cu nerăbdarea ta, citindu-ţi 


ce spune, în acest punct. Ceea ce te priveşte sună precum 
urmează: 

După ce v-am prezentat sincere felicitări din partea 
doamnei Collins şi a mea însumi, pentru acest fericit 
eveniment, daţi-mi voie să adaug o mică lămurire pe tema 
altui eveniment de care am fost încunoştinţaţi, din aceeaşi 
sursă. Fiica dumneavoastră Elizabeth, se presupune, nu va 
mai purta multă vreme numele de Bennet, după ce sora sa 
mai mare va fi renunţat la el; şi partenerul ales de destin 
pentru dânsa poate fi privit, pe bună dreptate, ca una 
dintre cele mai ilustre personalităţi din ţara aceasta. 

— Poţi, Lizzy, să ghiceşti, la cine face aluzie? 

Acest tânăr domn este dăruit, într-un mod special, cu tot 
ceea ce o inimă de muritor poate să dorească mai mult - 
splendide proprietăţi, neamuri de viţă nobilă şi-o mare 
influenţă. Totuşi, în ciuda tuturor acestor tentaţii, daţi-mi 
voie să vă atrag atenţia, atât dumneavoastră cât şi 
verişoarei Elizabeth, asupra relelor la care vă puteţi expune 
printr-o acceptare pripită a cererii acestui domn, cerere de 
care aţi fi desigur ispitiţi să profitaţi imediat, 

— Ai idee, Lizzy, cine e acest domn? Dar iese şi asta acum. 

Motivul pentru care vă pun în gardă este precum 
urmează: avem raţiuni să credem că mătuşa sa, Lady 
Catherine de Bourgh, nu priveşte această căsătorie cu ochi 
buni. 

— Domnul Darcy, vezi, el este omul! Hai, Lizzy, cred că eşti 
într-adevăr surprinsă. Ar fi putut să pescuiască el, sau 
Lucaşii, în cercul cunoştinţelor noastre, vreun bărbat al 
cărui nume să facă în mod mai desăvârşit dovada minciunii 
pe care o difuzează? Domnul Darcy, care nu se uită 
niciodată la vreo femeie, decât pentru a-i găsi un cusur şi 
care, probabil, nu s-a uitat în viaţa lui la tine! E splendid! 

Elizabeth încercă să facă haz împreună cu tatăl ei, dar nu 
fu în stare să schiţeze decât un surâs foarte silnic. Niciodată 
umorul lui nu-şi alesese o ţintă mai puţin plăcută pentru ea. 

— Nu te amuză? 


— Oh, da. Citeşte, te rog, mai departe. 

După ce, seara trecută, am pomenit senioriei sale de 
probabilitatea acestei căsătorii, dânsa, îndată, cu obişnuita 
sa condescendenţă, a spus ceea ce simţea cu această 
ocazie; şi atunci s-a văzut limpede că, având unele obiecţii 
împotriva familiei verişoarei mele, nu-şi va da niciodată 
consimţământul la ceea ce domnia sa numeşte o căsătorie 
atât de dezonorantă. Am considerat că este de datoria mea 
s-o încunoştinţez pe verişoara mea, în cea mai mare grabă, 
despre acest lucru, pentru ca dânsa şi nobilul său admirator 
să ştie cum stau şi să nu se pripească în nici un caz cu o 
căsătorie care nu a primit încuviințarea necesară. 

— Domnul Collins mai adaugă: 

Mă bucur sincer că trista întâmplare cu verişoara mea 
Lydia a fost atât de bine muşamalizată şi sunt mâhnit numai 
că faptul de a fi trăit împreună, înainte de căsătorie, este 
atât de general cunoscut. Nu trebuie totuşi să trec peste 
îndatoririle legate de poziţia mea, sau să mă abţin de a-mi 
mărturisi uimirea, aflând că aţi primit tânăra pereche în 
casa dumneavoastră, imediat după ce s-au căsătorit. A fost 
o încurajare la viciu; şi dacă eu aş fi vicar la Longbourn, m- 
aş fi opus cu toată străşnicia la aşa ceva, în calitate de 
creştin trebuia desigur să-i iertaţi, dar nu să permiteţi să 
apară vreodată în faţa dumneavoastră sau să se 
pomenească numele lor în auzul dumneavoastră. 

— Asta este ideea lui despre iertarea creştinească! Restul 
scrisorii este numai în legătură cu situaţia scumpei lui 
Charlotte şi cu speranţele pe care le are în legături cu 
dobândirea unei tinere ramuri de măslin. Dar, Lizzy, arăţi 
de parcă nu te-ai fi amuzat. Nu ai de gând să faci pe 
domnişoara, sper, şi să pretinzi că eşti jignită de un zvon 
fără noimă. Pentru ce altceva trăim decât să petrecem pe 
socoteala vecinilor şi să râdem de ei, la rândul nostru? 

— Oh, exclamă Elizabeth. Sunt grozav de amuzată. Dar 
este atât de ciudat! 


— Da, asta face totul atât de amuzant. Dacă ar fi ales pe 
oricine altul, n-ar fi fost nimic; dar perfecta lui indiferenţă şi 
antipatia ta acută face totul atât de încântător de absurd! 
Oricâtă oroare am de scris, n-aş renunţa la corespondenţa 
mea cu domnul Collins, pentru nimic în lume. Nu, când 
citesc o scrisoare de-a lui nu mă pot stăpâni să nu-l prefer 
Chiar şi lui Wickham, cu toată prețuirea ce-o am pentru 
insolenţa şi ipocrizia ginerelui meu. Şi te rog, Lizzy, ce-a 
spus Lady Catherine despre acest zvon? A venit ea să-şi 
refuze consimţământul? 

La această întrebare, fiica sa răspunse doar râzând; şi 
cum întrebarea fusese pusă fără cea mai mică suspiciune, 
ea nu se simţi mâhnită când dânsul o repetă. Elizabeth nu 
fusese niciodată mai încurcată decât acum, când încerca să- 
şi disimuleze sentimentele. Trebuia să râdă, când îi venea 
mai mult să plângă. Tatăl ei o îndurerase, în modul cel mai 
crud, cu cele ce spusese despre indiferența domnului 
Darcy; şi nu putu decât să se mire de această lipsă de 
pătrundere din partea lui, sau să se teamă că, poate, în loc 
ca dânsul să fi observat prea puţin, să nu-şi fi închipuit ea 
prea mult. 

Capitolul LVIII. 

În loc să primească vreo scrisoare de scuze de la prietenul 
lui, aşa cum se cam aşteptase Elizabeth, Bingley, 
dimpotrivă, veni la Longbourn însoţit de Darcy, nu multe 
zile după vizita Lady-ei Catherine. Domnii sosiră devreme 
şi, înainte ca doamna Bennet să aibă timp să-i spună 
domnului Darcy că o văzuseră pe mătuşa lui, lucru de care 
fiica ei se îngrozea, Bingley, dorind să rămână singur cu 
Jane, propuse să iasă cu toţii la plimbare. Toată lumea a fost 
de acord. Doamna Bennet nu obişnuia să meargă pe jos, 
Mary nu putea niciodată să-şi facă timp, dar ceilalţi cinci 
porniră împreună. Totuşi Bingley şi Jane îi lăsară pe toţi să 
le-o ia înainte. Ei rămaseră în urmă în timp ce Elizabeth, 
Kitty şi Darcy trebuiră să se amuze între ei. Nu s-a vorbit 
însă decât foarte puţin: Kitty era prea speriată de el pentru 


a vorbi; Elizabeth lua în secret o hotărâre disperată şi poate 
că şi dânsul făcea acelaşi lucru. 

Porniră înspre Lucas Lodge, deoarece Kitty dorea să-i facă 
o vizită Mariei; şi, cum Eiizabeth nu credea că este oportun 
să meargă cu toţii, când Kitty îi părăsi, ea continuă cu 
îndrăzneală să meargă mai departe, numai cu el. Acum 
venise momentul să-şi pună în aplicare hotărârea; şi, 
profitând de curajul pe care-l simţea în clipa aceea, spuse 
imediat: 

— Domnule Darcy, sunt o făptură foarte egoistă şi, de 
dragul de a-mi linişti propriile mele simţăminte, nu ţin 
seama cât de mult le-aş putea răni pe ale dumneavoastră. 
Nu mă pot opri să nu vă mulţumesc pentru bunătatea fără 
precedent pe care aţi avut-o pentru biata mea soră. Chiar 
din clipa când am aflat acest lucru, am dorit din tot sufletul 
să vă mărturisesc toată recunoştinţa de care sunt 
însufleţită. Dacă şi restul familiei mele ar cunoaşte 
adevărul, n-aş fi nevoită să vă exprim numai gratitudinea 
mea. 

— Regret, spuse Darcy pe un ton surprins şi emoţionat, 
regret nespus de mult că aţi fost încunoştinţată despre un 
lucru care - văzut într-o lumină greşită - v-a putut stânjeni. 
Nu am crezut că se poate avea atât de puţină încredere în 
doamna Gardiner. 

— Nu trebuie s-o acuzaţi pe mătuşa mea. O vorbă 
necugetată a Lydiei m-a făcut, întâi, să aflu că aţi fost 
amestecat în această chestiune; şi, desigur, n-am putut avea 
linişte până ce n-am cunoscut amănuntele. Daţi-mi voie să 
vă mulţumesc din nou, în numele întregii mele familii, 
pentru generoasa înţelegere care v-a făcut să vă daţi atâta 
osteneală şi să înduraţi atâtea umilinţe pentru a da de urma 
lor. 

— Dacă doriţi să-mi mulţumiţi, replică Darcy, s-o faceţi 
numai în numele dumneavoastră. Nu voi încerca să neg că, 
la celelalte motive care m-au îndemnat, s-a adăugat dorinţa 
de a vă şti fericită. Dar familia dumneavoastră nu-mi 


datorează nimic. Oricât de mult o respect, cred că m-am 
gândit numai la dumneavoastră. 

Elizabeth era prea stânjenită pentru a spune ceva. După o 
scurtă pauză, tovarăşul ei de plimbare adăugă: Sunteţi prea 
generoasă pentru a glumi cu mine. Dacă sentimentele 
dumneavoastră sunt încă ceea ce erau în aprilie trecut, 
spuneţi-mi-o imediat. Dragostea şi dorinţele mele sunt 
neschimbate; dar, un cuvânt din partea dumneavoastră mă 
va reduce la tăcere pe acest subiect, pentru totdeauna. 

Elizabeth, simțind cât e de stânjenit şi de neliniştit, se 
strădui să vorbească şi îi dădu a înţelege imediat, deşi nu 
prea curgător, că sentimentele ei suferiseră o schimbare 
atât de substanţială, din perioada la care se referea dânsul, 
încât o făceau să-i primească asigurările cu recunoştinţă şi 
bucurie. Fericirea provocată de acest răspuns fu probabil 
ceva ce nu mai simţise el niciodată până atunci; şi, cu acest 
prilej, se exprimă cu tot atâta emoție şi căldură ca orice om 
îndrăgostit nebuneşte. Dacă Elizabeth ar fi fost în stare să-i 
întâlnească privirea, ar fi putut vedea cât de bine îi şedea 
expresia de sinceră încântare ce se răspândise pe chipul 
lui; dar, cu toate că nu putea privi, putea asculta; şi Darcy îi 
vorbi despre sentimente care, demonstrându-i ce însemna 
ea pentru el, făceau ca dragostea lui să fie clipă de clipă 
mai prețioasă. 

Continuau să meargă fără să ştie încotro. Prea erau multe 
de gândit, multe de spus, multe de simţit pentru a mai 
putea fi atenţi la altceva. Elizabeth află curând că 
înţelegerea lor de acum se datora eforturilor mătuşii lui; 
aceasta într-adevăr îi făcuse o vizită când trecuse prin 
Londra şi îi vorbise despre călătoria ei la Longbourn, 
despre motivul acestei călătorii şi despre convorbirea avută 
cu Elizabeth, stăruind cu emfază asupra fiecărei expresii a 
tinerei fete ce dovedea, după concepţia senioriei sale - în 
mod special - siguranţă de sine şi îndărătnicie, având 
convingerea că o asemenea relatare trebuia s-o ajute să 
obţină de la nepotul ei promisiunea pe care ea refuzase să i- 


o dea. Dar, din nefericire pentru senioria sa, efectul fusese 
exact contrar. 

— M-a învăţat să sper aşa cum nu-mi îngăduisem să sper 
vreodată până acum, spuse Darcy. Vă cunoşteam firea de 
ajuns pentru a fi convins că, dacă aţi fi fost absolut şi 
irevocabil împotriva mea, i-aţi fi spus-o mătuşii mele 
deschis, cu francheţe. 

Elizabeth îi răspunse îmbujorându-se şi râzând: 

— Da, îmi cunoaşteţi de ajuns francheţea pentru a mă 
crede capabilă de acest lucru. După ce v-am jignit în faţa 
atât de groaznic, nu puteam avea scrupule să vă jignesc şi 
faţă de toate rudele dumneavoastră. 

— Ce aţi spus despre mine, care să nu fi meritat? Căci, 
deşi acuzaţiile dumneavoastră erau greşit întemeiate, 
pornind de la premise eronate, purtarea mea faţă de 
dumneavoastră, la vremea aceea, merita cea mai severă 
dojana. Era de neiertat. Nu mă pot gândi la ea fără oroare. 

— Nu ne vom certa pentru partea cea mai mare de vină 
din seara aceea, spuse Elizabeth. La o cercetare atentă, 
comportarea nici unuia dintre noi nu a fost ireproşabila, dar 
de atunci, sper că am câştigat ambii în politeţe. 

— Nu mă pot împăca atât de uşor cu mine însumi. 
Amintirea celor ce-am spus atunci, a purtării mele, a 
tonului, a expresiilor folosite în tot acel timp mi-a fost luni 
de zile şi îmi este şi acum nespus de dureroasă. Nu voi uita 
niciodată mustrarea dumneavoastră atât de oportună: 
„Dacă v-aţi fi purtat ca un gentilom...”. Acestea au fost 
cuvintele dumneavoastră. Nu puteţi şti, cu greu dacă vă 
puteţi închipui, cât m-au torturat; deşi, trebuie s-o 
mărturisesc, a trecut un timp până ce am devenit destul de 
rezonabil pentru a recunoaşte cât de întemeiate erau. 

— Eram, desigur, foarte departe de a mă aştepta ca 
vorbele mele să facă o impresie atât de puternică. Nici un 
moment nu mi-am închipuit că vor fi resimţite în felul 
acesta. 


— Nu-mi vine greu s-o cred. Eraţi atunci convinsă că sunt 
lipsit de orice fel de sentiment omenesc - sunt sigur că aşa 
credeaţi. Nu voi uita niciodată expresia pe care aţi avut-o 
când mi-aţi spus că nu aş fi putut să mă adresez 
dumneavoastră în vreun mod care să vă facă să mă 
acceptaţi. 

— Oh, nu repetaţi ceea ce am spus atunci! Aceste amintiri 
nu-s deloc potrivite. Vă asigur că e mult de când mă simt 
ruşinată până în adâncul inimii din cauza lor. 

Darcy pomeni de scrisoarea lui. 

— V-a făcut, întrebă el, v-a făcut conţinutul ei să vă 
schimbaţi repede părerea despre mine? După ce aţi citit-o 
aţi acordat vreo încredere celor cuprinse în ea? 

Elizabeth îi explică efectul ce-l avusese asupra ei şi cum îi 
dispăruseră, treptat, toate prejudecățile împotriva lui. 

— Ştiam, spuse el, că ceea ce-am scris trebuia să vă 
mâhnească, dar era necesar s-o fac. Sper că aţi distrus 
scrisoarea. Era o parte, în special începutul; m-aş îngrozi 
dacă l-aţi putea citi din nou. Îmi amintesc unele expresii 
care ar putea, pe bună dreptate, să vă facă să mă urâţi. 

— Scrisoarea va fi desigur arsă dacă credeţi că este 
absolut esenţial pentru păstrarea stimei mele; dar, cu toate 
că avem amândoi motive să credem că părerile mele nu 
sunt total inalterabile, ele nu se schimbă, sper, atât de uşor 
cum vrea să insinueze teama dumneavoastră. 

— Când am scris scrisoarea aceea, replică Darcy, credeam 
că sunt calm şi cu sânge rece; dar de atunci m-am convins 
că o scrisesem într-o stare de spirit de groaznică 
înverşunare. 

— Scrisoarea a fost începută astfel, dar nu a fost terminată 
în acelaşi fel. Încheierea ei este caritatea însăşi. Dar nu vă 
mai gândiţi la scrisoare. Sentimentele persoanei care a 
scris-o şi ale aceleia care a primit-o sunt acum atât de 
profund diferite de ceea ce erau atunci, încât toate lucrurile 
neplăcute în legătură cu ea trebuie uitate. 


Trebuie să învăţaţi niţel din filosofia mea: „Gândeşte-te la 
trecut numai în măsura în care amintirea lui îţi aduce 
bucurie”. 

— Nu pot să accept nici o filosofie de acest fel. Amintirile 
dumneavoastră trebuie să fie atât de curate şi fără reproş, 
încât mulţumirea ce izvorăşte din ele nu ţine de filosofie ci, 
ceea ce este mult mai bine, dintr-o totală ignorare a răului. 
Cu mine însă nu e aşa. Vin pe nepoftite amintiri dureroase 
care nu pot, nu trebuie să fie respinse. Am fost toată viaţa 
un egoist - în practică, deşi nu în principii. Când eram copil, 
am fost învăţat ce este drept, dar n-am fost învăţat să-mi 
îndrept caracterul. Mi-au fost recomandate principii bune, 
dar am fost lăsat să le aplic într-un spirit plin de mândrie şi 
înfumurare. Din nenorocire, fiu unic (ani îndelungaţi unicul 
copil), am fost răsfăţat de părinţii mei care, deşi buni (tatăl 
meu în special, chintesenţă de bunăvoință şi amabilitate), 
au îngăduit, au încurajat, aproape că m-au învăţat să fiu 
egoist şi dominator, să nu-mi pese de nimeni în afară de 
cercul meu familial, să am o părere mediocră despre tot 
restul lumii, să doresc, cel puţin, să am o părere mediocră 
despre inteligenţa şi valoarea celorlalţi, în comparaţie cu 
inteligenţa şi valoarea mea. Aşa am fost de la opt la 
douăzeci şi opt de ani; şi aşa aş fi putut să fiu încă, dacă nu 
aţi fi fost dumneavoastră, prea scumpă şi fermecătoare 
Elizabeth! Cât de mult vă datorez! Mi-aţi dat o lecţie, la 
început într-adevăr dură, dar cât de folositoare! Prin 
dumneavoastră am învăţat să fiu modest. Am venit în faţa 
dumneavoastră absolut convins că voi fi acceptat. Mi-aţi 
arătat cât de neîndestulătoare erau toate pretenţiile mele 
de a mulţumi o femeie demnă de a fi mulţumită. 

— Eraţi deci convins că vă voi accepta? 

— Într-adevăr, eram. Ce veţi crede despre vanitatea mea? 
Am crezut că doriţi, că aşteptaţi omagiile mele. 

— Comportarea mea trebuie să fi fost de vină, dar nu în 
mod intenţionat, vă asigur. N-am avut niciodată intenţia de 
a vă decepţiona, dar starea mea de spirit mă poate face 


adesea să cad în greşeală. Cât trebuie să mă fi urât după 
seara aceea! 

— Să vă urăsc! Am fost mânios probabil, în primul 
moment; dar imediat mânia a început să ia o altă direcţie. 
— Aproape că mă tem să vă întreb ce aţi crezut despre 
mine când ne-am întâlnit la Pemberley. M-aţi dezaprobat 

pentru că venisem acolo? 

— Nu, cu adevărat nu; n-am fost decât surprins. 

— Surpriza dumneavoastră nu o putea întrece pe a mea, 
când am văzut că îmi dădeaţi atenţie. Conştiinţa îmi spunea 
ca nu meritam să fiţi prea politicos cu mine şi mărturisesc 
că nu m-am aşteptat să primesc mai mult decât mi se 
cuvenea. 

— Scopul meu, atunci, răspunse Darcy, a fost să vă arăt, 
prin orice amabilitate ce-mi stătea în putere, că nu eram 
atât de mic la suflet încât să fiu supărat pentru trecut; şi 
speram să obţin iertarea dumneavoastră, să diminuez 
reaua impresie pe care v-o lăsasem, dovedindu-vă că 
mustrările dumneavoastră au avut efect. Cât de curând se 
vor fi ivit şi alte dorinţe, cu greu aş putea-o spune dar, 
presupun, cam la o jumătate de oră după ce v-am revăzut. 

I-a vorbit apoi despre încântarea Georgianei, după ce se 
cunoscuseră, şi despre dezamăgirea ei din cauza 
întreruperii bruşte a relaţiilor lor; ajungându-se astfel cu 
discuţia în mod firesc la cauza întreruperii. Elizabeth află 
atunci că mai înainte de a fi părăsit hanul el se şi hotărâse 
să plece din Derbyshire, imediat după ea, ca s-o caute pe 
Lydia, şi că dacă fusese grav şi îngândurat asta se datora 
doar preocupărilor legate, inevitabil, de un asemenea scop. 

Elizabeth îşi exprimă din nou recunoştinţa, dar era un 
subiect prea dureros pentru amândoi ca să mai stăruie 
asupra lui. 

După ce merseră la voia întâmplării vreo câteva mile, prea 
ocupați pentru a-şi da seama de acest lucru, uitându-se la 
ceas descoperiră, în sfârşit, că era timpul să se întoarcă 
acasă. 


— Ce-or fi devenit domnul Bingley şi Jane? fu exclamaţia 
care aduse în discuţie cazul lor. Darcy era încântat de 
logodna lor; prietenul lui i-o adusese la cunoştinţă din 
primul moment. 

— Trebuie să vă întreb dacă v-a surprins, spuse Elizabeth. 

— Nicidecum. Când am plecat, simţisem că era pe cale de 
a se întâmpla curând. 

— Acesta e un fel de a spune că primise învoirea 
dumneavoastră. Am ghicit acest lucru. Şi, deşi el avu o 
exclamaţie de protest la auzul cuvântului folosit, ea era 
sigură că probabil aşa se petrecuse. 

— În seara de dinaintea plecării mele la Londra, spuse el, 
i-am făcut o mărturisire pe care cred că ar fi trebuit să i-o fi 
făcut cu mult înainte. I-am povestit despre toate cele 
întâmplare, care au făcut ca amestecul meu în treburile lui 
personale să fie o impertinenţă şi o absurditate. A fost uluit. 
Nu avusese niciodată nici cea mai slabă bănuială. l-am mai 
spus, în plus, că eram convins că mă înşelasem 
presupunând, aşa cum făcusem, că sora dumneavoastră nu 
simţea nimic pentru el; şi cum am putut uşor să-mi dau 
seama că dragostea lui pentru ea era neschimbată, nu am 
avut nici o îndoială că vor fi fericiţi împreună. 

Elizabeth nu-şi putu stăpâni un surâs constatând uşurinţa 
cu care îşi dirija prietenul. 

— I-aţi vorbit din propria dumneavoastră convingere când 
i-aţi spus că sora mea îl iubeşte, îl întrebă ea, sau numai 
după cele ce v-am relatat eu primăvara trecută? 

— Din propria mea convingere. Am urmărit-o de aproape 
în timpul celor două vizite pe care le-am făcut acum în urmă 
aici şi m-am convins de dragostea ei. 

— Şi certitudinea dumneavoastră l-a convins imediat şi pe 
el? 

— Da. Bingley este, fără nici o afectare, modest. 
Neîncrederea în sine l-a împiedicat să se bazeze pe propriul 
său discernământ într-un caz atât de serios, iar încrederea 
în judecata mea a făcut totul mai uşor. M-am simţit obligat 


să-i mărturisesc un lucru care, pentru un timp, şi nu fără 
dreptate, l-a vexat. Nu mi-am putut îngădui să-i ascund că 
sora dumneavoastră fusese iarna trecută, timp de trei luni, 
la oraş, că am ştiut asta şi nu i-am spus-o intenţionat. S-a 
înfuriat, dar furia lui, sunt convins, nu a durat mai mult 
decât până în clipa când i-au pierit îndoielile în privinţa 
sentimentelor surorii dumneavoastră. Acum m-a iertat din 
toată inima. 

Tare ar mai fi dorit Elizabeth să remarce că domnul 
Bingley era un prieten dintre cei mai încântători - atât de 
uşor de condus, încât n-avea pereche; dar se înfrână. Îşi 
aminti că el mai trebuia încă să înveţe să se lase ironizat, 
dar era cam prea devreme pentru a se face începutul. 

Comentând anticipat fericirea lui Bingley care, desigur, nu 
putea fi depăşită decât de propria lui fericire, Darcy 
continuă conversaţia până ce au ajuns acasă. În hol s-au 
despărţit. 

Capitolul LIX 

— Dragă Lizzy, pe unde te-ai plimbat? o întrebă Jane pe 
Elizabeth în clipa când aceasta intră în cameră; toţi ceilalţi 
îi puseră aceeaşi întrebare, când se aşezară la masă. Ea 
răspunse numai că rătăciseră prin împrejurimi până ce nu- 
şi mai dăduse nici ea seama unde se afla. Când vorbi se 
înroşi; dar nici asta, nici altceva nu trezi vreo bănuială în 
privinţa adevărului. 

Seara trecu în linişte, fără nimic deosebit. Logodnicii 
recunoscuţi vorbeau şi râdeau; cei neştiuţi încă tăceau. 
Darcy nu era omul la care fericirea să se reverse în veselie; 
iar Elizabeth, tulburată şi confuză, mai curând ştia decât 
simţea cât este de fericită, căci, în afară de stânjeneala de 
moment, mai avea de făcut faţă şi altor greutăţi. Se întreba 
ce vor simţi cei din familie când situaţia ei va fi cunoscută. 
Era conştientă că, în afară de Jane, nimeni nu-l simpatiza şi 
se temea chiar că la ceilalţi era vorba de o antipatie pe care 
toată averea şi importanţa lui nu o vor putea şterge. 


Noaptea îşi deschise inima către Jane. Deşi suspiciunea nu 
intra cât de cât în firea domnişoarei Bennet, ea nu putu în 
ruptul capului crede cele ce auzea. 

— Glumeşti, Lizzy. Este eu neputinţă! Logodită cu domnul 
Darcy! Nu, nu, n-ai să mă poţi păcăli; ştiu că este imposibil. 

— Ce început nenorocit, într-adevăr! Singurul meu sprijin 
erai tu şi sunt sigură că dacă tu nu mă crezi, nimeni altul nu 
mă va crede. Totuşi, sunt cum nu se poate mai serioasă. Nu 
spun decât adevărul. Mă iubeşte încă, şi suntem logodiţi. 

Jane o privi cu îndoială. 

— Oh! Lizzy, nu e cu putinţă. Ştiu cât de nesuferit îţi e. 

— Nu ştii absolut nimic. Acestea toate trebuie uitate. Poate 
că nu l-am iubit totdeauna ca acum; dar în cazuri de felul 
acesta, o memorie bună este de neiertat. E pentru ultima 
oară că mi-o amintesc eu însămi. 

Domnişoara Bennet tot nu-şi revenise din uimire. 
Elizabeth o asigură din nou, mai stăruitor, de adevărul celor 
spuse. 

— Cerule mare! Se poate să fie aşa, cu adevărat? Totuşi 
acum trebuie să te cred, strigă Jane. Scumpă, scumpă Lizzy, 
aş vrea, vreau să te felicit; clar eşti sigură - iartă-mi 
întrebarea - eşti absolut sigură că ai să poţi fi fericită cu el? 

— Nu încape nici o îndoială. Este lucru gata stabilit între 
noi că vom fi perechea cea mai fericită din lume. Dar eşti 
bucuroasă, Jane? O să-ţi placă să ai un astfel de cumnat? 

— Foarte, foarte mult. Nimic nu ne-ar putea încânta mai 
mult atât pe Bingley cât şi pe mine. Dar ne-am gândit la 
asta, am vorbit despre asta ca despre o imposibilitate. Şi îl 
iubeşti cu adevărat destul de mult? Oh! Lizzy, fă orice mai 
curând decât să te măriţi fără să iubeşti. Eşti absolut sigură 
că simţi ceea ce ar trebui să simţi? 

— Oh! Da! Când am să-ţi povestesc totul ai să gândeşti 
chiar că simt mai mult decât trebuie. 

— Ce vrei să spui? 

— Ei bine, trebuie să mărturisesc că îl iubesc mai mult 
decât pe Bingley. Mă tem că ai să te superi. 


— Surioara mea dragă, fii serioasă acum. Vreau să vorbim 
foarte serios. Spune-mi tot ce trebuie să ştiu, fără 
întârziere. Vreau să-mi spui de când îl iubeşti. 

— M-am îndrăgostit atât de treptat, încât aproape că nu 
ştiu când a început; dar cred că ar trebui să iau ca dată 
clipa în care am văzut pentru prima oară frumosul parc de 
la Pemberley. 

O nouă rugăminte de a fi serioasă produse totuşi efectul 
dorit şi, declarându-i solemn că îl iubea, reuşi repede s-o 
mulţumească pe Jane. Când se convinse de acest lucru, 
domnişoara Bennet nu mai avut nimic de dorit. 

— Acum sunt chiar fericită, spuse ea, căci vei fi tot atât de 
fericită ca şi mine. Întotdeauna l-am apreciat. Dacă nu ar fi 
pentru altceva decât pentru dragostea ce-ţi poartă şi 
trebuia să-l preţuiesc; dar acum, ca prieten al lui Bingley şi 
soţ al tău, numai Bingley şi tu îmi puteţi fi mai dragi decât 
el. Dar, Lizzy, ai fost foarte şireată, foarte rezervată cu 
mine. Cât de puţin mi-ai spus din tot ce s-a întâmplat la 
Pemberley şi Lambton! Datorez tot ce ştiu în privinţa asta 
altuia şi nu ţie. 

Elizabeth îi dădu motivele pentru care păstrase secretul. 
Nu dorise să aducă vorba despre Bingley, iar starea neclară 
a propriilor ei sentimente o făcuse să evite, tot atât de mult, 
şi numele prietenului lui; acum însă nu mai voia să ascundă 
rolul jucat de el în căstoria Lydiei. Îi împărtăşi totul şi 
petrecură jumătate din noaptea aceea discutând. 

— Doamne Dumnezeule, exclamă doamna Bennet de la 
fereastra la care şedea, a doua zi de dimineaţă, pe cinstea 
mea dacă nesuferitul acela de Darcy nu vine din nou cu 
scumpul nostru Bingley! Ce-o fi vrând de ne tot plictiseşte 
venind mereu pe capul nostru? N-am idee, dar ar putea să 
se ducă să vâneze, sau să facă una sau alta şi să nu ne mai 
deranjeze cu prezenţa lui. Ce să facem cu el? Lizzy, trebuie 
să-l iei din nou la plimbare ca să nu mai stea în calea lui 
Bingley. 


Elizabeth se stăpâni cu greu să nu râdă la auzul unei 
propuneri atât de îmbietoare, totuşi se simţea cu adevărat 
jignită de epitetul pe care mama ei îl arunca mereu lui 
Darcy. 

Cum intrară, Bingley o privi atât de expresiv şi-i strânse 
mâna cu atâta căldură, încât nu mai rămânea nici o îndoială 
că era bine informat; apoi spuse cu glas tare: 

— Doamnă Bennet, nu mai aveţi şi alte poteci primprejur, 
pe unde Lizzy să se poată rătăci astăzi, din nou? 

— Sfătuiesc pe domnnul Darcy şi pe Lizzy şi pe Kitty, spuse 
doamna Bennet, să facă astăzi o plimbare înspre Oakham 
Mount. Este o plimbare lungă şi plăcută şi domnul Darcy n- 
a văzut încă priveliştea aceea. 

— Este foarte potrivit pentru ceilalţi, replică Bingley, dar 
sunt sigur că ar fi prea obositor pentru Kitty; nu-i aşa, 
Kitty? 

Kitty recunoscu că ar prefera să rămână acasă. Darcy 
manifestă o mare curiozitate să vadă priveliştea de la 
Oakham Mount şi Elizabeth consimţi în tăcere. Pe când urca 
să se îmbrace, doamna Bennet o urmă, spunându-i: 

— Îmi pare foarte rău, Lizzy, că trebuie să rămâi singură 
de tot cu omul ăsta atât de nesuferit; sper însă că n-ai să te 
superi. E numai de dragul Janei, înţelegi; şi nu e nevoie să 
vorbeşti cu el decât din când în când, aşa că nu te amări. 

În timpul plimbării, hotărâră ca în cursul serii să se ceară 
consimţământul domnului Bennet; Elizabeth îşi luă sarcina 
să-i vorbească mamei sale. Nu putea preciza cum va lua 
doamna Bennet lucrurile, întrebându-se uneori dacă 
întreaga lui avere şi grandoare vor fi de ajuns pentru a 
învinge oroarea pe care i-o inspira acest om; dar, fie că va fi 
extrem de potrivnică acestei căsătorii, fie că va fi extrem de 
încântată, un lucru era sigur: atitudinea ei va fi la fel de 
nepotrivită, dovedind o totală lipsă de judecată; şi Elizabeth 
n-ar fi suportat ca domnul Darcy să audă nici prima 
explozia a bucuriei, nici prima explozie a dezaprobării sale. 


Seara, imediat ce domnul Bennet se retrase în bibliotecă, 
ea-i văzu pe domnul Darcy ridicându-se şi urmându-l, ceea 
ce o tulbură nespus. Nu se temea de o împotrivire din 
partea tatălui ei, dar ştia că dânsul se va simţi nefericit; şi 
ca lucrul acesta să se întâmple din cauza ei - ca ea, fiica lui 
preferată, să-l mâhnească cu bună-ştiinţă, să-l copleşească 
de temeri şi păreri de rău cu hotărârile ei - era pentru 
Elizabeth un gând dureros, şi aşteptă nenorocită până când 
domnul Darcy reapăru; atunci, privindu-l, surâsul lui îi 
aduse puţină linişte. După câteva minute el se apropie de 
masa la care dânsa şedea cu Kitty şi, prefăcându-se că-i 
admiră lucrul, îi şopti: 

— Duceţi-vă la tatăl dumneavoastă; vă aşteaptă în 
bibliotecă. Elizabeth plecă în aceaşi clipă. 

Tatăl ei se plimba prin cameră, având un aer grav şi 
neliniştit. 

— Lizzy, exclamă el, ce faci? Ţi-ai ieşit din minţi de-l 
accepţi pe omul ăsta? Nu l-ai urât tu, întotdeauna? 

Cât de mult dorea ea în momentul acela ca părerile ei din 
trecut să fi fost mai cumpănite, expresiile ei mai moderate! 
Ar fi scutit-o de explicaţii şi mărturisiri care erau atât de 
penibil de dat; acum însă erau necesare şi îi asigură, destul 
de încurcată, de ataşamentul ei pentru domnul Darcy. 

— Ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, că eşti hotărâtă să-l 
iei. Este bogat, ce să zic, şi-ai să poţi avea mai multe toalete 
elegante şi mai multe trăsuri frumoase decât va avea Jane. 
Te vor face ele însă fericită? 

— Mai ai şi alte obiecţii, întrebă Elizabeth, în afară de 
convingerea că-mi este indiferent? 

— Niciuna. Ştim cu toţii că este un om mândru, 
dezagreabil; dar asta nu ar fi nimic, dacă într-adevăr ai ţine 
la ei. 

— "Ţin, ţin la el, replică Elizabeth, cu lacrimi în ochi. Îi 
iubesc. Într-adevăr, n-are mândrii nejustificate. Este de o 
perfectă gentileţe. Nu-l cunoşti cu adevărat; aşa că, te rog, 
nu mă mai mâhni vorbind despre el în astfel de termeni. 


— Lizzy, spuse domnul Bennet, i-am dat consimţământul 
meu. Este într-adevăr omul căruia n-aş îndrăzni niciodată 
să-i refuz ceva din ceea ce mi-ar face cinstea să-mi ceară. 
Acum îţi dau ţie consimţământul, dacă eşti hotărâtă să-l iei 
de soţ. Dar lasă-mă să te sfătuiesc să te gândeşti mai bine. 
Lizzy, îţi cunosc firea şi ştiu că nu te-ai putea simţi nici 
fericită şi nici demnă dacă nu ţi-ai respecta cu adevărat 
soţul, dacă nu l-ai privi ca fiindu-ţi superior. Vioiciunea 
minţii tale te-ar pune într-un foarte mare pericol, în cazul 
unei căsătorii nepotrivite. Cu greu ai putea evita ruşinea şi 
suferinţa. Copila mea, nu-mi provoca mâhnirea de a vedea 
că îţi este cu neputinţă să-ţi respecţi tovarăşul de viaţă. Nu- 
ţi dai seama ce faci. 

Elizabeth, încă şi mai emoţionată, îi răspunse solemnă şi 
gravă; şi în cele din urmă, asigurându-l de repetate ori că 
domnul Darcy era cu adevărat alesul ei, explicându-i 
schimbarea treptată prin care-i trecuse stima faţă de 
dânsul, mărturisindu-i totala convingere că dragostea lui nu 
era lucru de o zi, ci că rezistase la încercarea pe care o 
reprezentau multe luni de nesiguranţă, şi enumerându-i cu 
energie toate bunele lui însuşiri, învinse incredulitatea 
tatălui şi-l făcu să se împace cu gândul acestei căsătorii. 

— Bine, draga mea, spuse el când Elizabeth încetă să 
vorbească. Nu mai am nimic de zis. Dacă aşa stau lucrurile, 
te merită. Nu m-aş fi putut despărţi de tine, Lizzy a mea, 
pentru cineva mai puţin valoros. 

Pentru a completa frumoasa prezentare pe care i-o făcuse, 
dânsa îi povesti tot ceea ce domnul Darcy întreprinsese, din 
proprie iniţiativă, pentru Lydia. Domnul Bennet o ascultă 
uluit. 

— Asta este seara minunilor, într-adevăr. Prin urmare 
Darcy a făcut totul - a aranjat căsătoria, a dat banii, a plătit 
datoriile individului şi a obţinut numirea pentru el! Cu atât 
mai bine. Asta mă scuteşte de un ocean de griji şi de 
economii. Dacă unchiul ar fi fost cel care a făcut-o, trebuia 
să-i restitui şi i-aş fi restituit totul; dar aceşti tineri 


îndrăgostiţi la nebunie fac numai după capul lor. Mâine mă 
voi oferi să-i dau înapoi totul; el va tuna şi fulgera despre 
dragostea lui pentru tine şi astfel vom pune capăt acestei 
chestiuni. 

Dânsul îşi aminti apoi de stânjeneala ei, cu câteva zile mai 
înainte, când îi citise scrisoarea domnului Collins; şi după ce 
o luă niţel în râs, îi îngădui în sfârşit să plece, spunându-i în 
timp ce părăsea camera: 

— Dacă mai vin ceva tineri pentru Mary sau Kitty, dă-le 
drumul la mine, fiindcă mă simt foarte în formă. 

Elizabeth-ei i se luase o piatră de pe inimă; şi după o 
jumătate de oră de gândire liniştită în camera ei, fu în stare 
să apară în faţa celorlalţi, destul de stăpână pe ea. Totul era 
prea proaspăt ca să poată fi veselă, dar seara se scurse 
calm; nu mai era nimic serios de care să se teamă şi, cu 
timpul, va veni şi balsamul tihnei şi al obişnuinţei. 

Seara, când mama ei urcă în budoar, să se dezbrace, 
Elizabeth o urmă şi îi făcu importanta comunicare. Efectul a 
fost extraordinar; căci auzind vestea, doamna Bennet 
rămase nemişcată şi incapabilă să scoată o vorbă. Numai 
după multe, multe minute putu ea pricepe ceea ce auzise 
deşi, în general, nu întârzia să dea crezare la tot ce era 
spre profitul fiicelor sale, sau cuiva care ar fi apărut în chip 
de logodnic pentru vreuna dintre ele. Până la urmă începu 
să-şi revină, să se foiască pe scaun, să se ridice, să se aşeze 
din nou, să se mire şi să se binecuvânteze. 

— Doamne Dumnezeule! Doamne miluieşte-mă! Imaginaţi- 
vă! Vai de mine Domnul Darcy! Cine ar fi crezut? Şi e chiar 
adevărat? Lizzy, dulceaţa mea, ce bogată şi ce doamnă 
mare ai să fii! Ce bani de buzunar, ce bijuterii, ce trăsuri o 
să mai ai! Jane nu e nimic în comparaţie cu toate astea - 
absolut nimic. Sunt atât de mulţumită —- de fericită. Ce om 
fermecător! Atât de chipeş, de înalt! Oh! Scumpa mea 
Lizzy! Te rog, scuză-mă că-mi displăcea atât de tare mai 
înainte. Sper că mi-o va trece cu vederea. Scumpă, scumpă 
Lizzy! O casă la oraş! Tot ce e mai minunat! Trei fete 


măritate! Zece mii pe an! Oh, Doamne! Ce-o să se întâmple 
cu mine? Am să înnebunesc. 

Acestea toate erau o dovadă suficientă că în privinţa 
consimţământului ei nu încăpea îndoială; şi Elizabeth, 
bucurându-se că asemenea efuziuni fuseseră numai pentru 
urechile ei, ieşi repede. Dar nici nu se afla de trei minute în 
camera ei, că maică-sa veni după ea. 

— Scumpa mea copilă, nu mă mai pot gândi la altceva. 
Zece mii pe an şi foarte probabil şi mai mult. E cât un lord! 
Şi o autorizaţie specială - trebuie, ai să te măriţi cu o 
autorizaţie specială. Dar, scumpa mea iubită, spune-mi ce 
mâncare îi place domnului Darcy cel mai mult, ca să i-o pot 
servi mâine. 

Aceasta era o proastă prevestire despre atitudinea pe care 
o va putea avea mama ei faţă de domnul Darcy; şi Elizabeth 
îşi dădu seama că, deşi era sigură de toată dragostea lui şi 
nu avea nici o grijă în privinţa consimţământului părinţilor, 
îi mai rămânea încă ceva de dorit. Dar ziua următoare trecu 
mai bine decât se aşteptase; căci doamna Bennet avea, din 
fericire, atât venerație pentru viitorul ei ginere, încât nu 
cuteza să-i vorbească decât dacă putea să aibă vreo atenţie 
faţă de el, sau să-şi arate respectul pentru părerea lui. 

Elizabeth avu plăcerea de a-şi vedea tatăl străduindu-se să 
se apropie de logodnicul ei; şi domnul Bennet o asigură 
curând că Darcy creştea în stima lui cu fiecare ceas. 

— Am o mare admiraţie pentru cei trei gineri ai mei, spuse 
el. Wickham, poate, este favoritul meu; dar cred că-mi va 
plăcea soţul tău tot cât şi al Janei. 

Capitolul LX. 

Elizabeth, căreia îi revenise repede buna dispoziţie, dorea 
ca domnul Darcy să-i spună motivele pentru care se 
îndrăgostise de ea. 

— Cum aţi început? îl întrebă. Pot să înţeleg că, începutul 
odată făcut, aţi mers ca fermecat înainte; dar ce v-a putut 
stârni, la început? 


— Nu pot să stabilesc ora, sau locul, sau privirea, sau 
cuvintele care au pus temelia. Este prea mult de atunci. 
Eram în miezul lucrului înainte de a şti că mă pornisem. 

— La început aţi fost ostil frumuseţii mele; cât despre 
maniere, purtarea mea faţă de dumneavoastră a fost 
întotdeauna la marginea nepoliteţii şi nu v-am vorbit 
niciodată fără să nu doresc mai degrabă să vă rănesc. Fiţi 
sincer acum; m-aţi plăcut pentru impertinenţa mea. 

— Pentru vioiciunea minţii dumneavoastră. 

— Aţi putea foarte bine să-i spuneţi de-a dreptul 
impertinenţă; a fost doar un pic mai puţin decât atât. În 
realitate eraţi sătul de politeţe, deferenţă, de atenţii 
inoportune. Eraţi dezgustat de femeile care vorbeau şi 
priveau şi cugetau mereu numai pentru a fi aprobate de 
dumneavoastră. V-am stârnit şi interesat pentru că eram 
atât de deosebită de ele. Dacă nu aţi fi fost într-adevăr bun, 
m-aţi fi urât din cauza aceasta; dar, în ciuda ostenelii ce vă 
dădeaţi ca să nu se vadă, sentimentele dumneavoastră au 
fost totdeauna nobile şi drepte, şi în adâncul inimii îi 
dispreţuiaţi total pe aceia care, cu atâta asiduitate, vă 
adulau. lată! V-am scutit de oboseala de a-mi spune 
motivele; şi, într-adevăr, dacă ţinem seama de toate, încep 
să cred că este perfect logic. La drept vorbind, nu ştiaţi 
nimic bun despre mine, dar nimeni nu se gândeşte la asta 
când se îndrăgosteşte. 

— N-a fost nimic bun în purtarea dumneavoastră 
afectuoasă faţă de Jane, când era bolnavă la Netherfield? 

— Draga de Jane! Cine ar fi putut să nu facă ceea ce am 
făcut eu pentru ea? Dar, în orice caz, faceţi o virtute din 
asta. Bunele mele însuşiri sunt sub protecţia 
dumneavoastră şi trebuie să le exageraţi cât mai mult cu 
putinţă; mie, în schimb, îmi revine sarcina să găsesc 
prilejuri pentru a vă necăji şi a mă certa cu dumneavoastră 
cât mai des posibil; şi voi începe imediat întrebându-vă ce v- 
a făcut atât de îndărătnic în a merge drept la ţintă, în 
ultimul timp. Ce v-a făcut atât de timid faţă de mine când 


ne-aţi făcut prima vizită şi apoi când aţi luat masa aici? De 
ce aţi avut aerul, mai ales când aţi venit să ne faceţi vizita, 
că nici nu vă pasă de mine? 

— Pentru că eraţi gravă şi tăcută şi nu m-aţi încurajat 
deloc. 

— Dar mă simţeam stânjenită. 

— Şi eu la fel. 

— Mi-aţi fi putut vorbi mai mult, când aţi venit la masă. 

— Un om care ar fi simţit mai puţin ar fi putut. 

— Ce nenorocire că aveţi un răspuns înţelept de dat şi că 
eu sunt atât de înţeleaptă încât să-l accept! Mă întreb cât ar 
mai fi mers aşa dacă am fi lăsat totul pe seama 
dumneavoastră. Mă întreb când aţi fi vorbit, dacă nu v-aş fi 
întrebat eu. Hotărârea mea de a vă mulţumi pentru 
bunătatea pe care aţi avut-o faţă de Lydia a avut desigur 
mare efect - prea mare, mă tem; căci ce se întâmplă cu 
morala, dacă fericirea noastră izvorăşte din călcarea unei 
promisiuni? Fiindcă nu eram încuviinţată să ating acest 
subiect. Asta nu se face niciodată. 

— Nu trebuie să fiţi mâhnită. Morala este perfect 
satisfăcută. Încercările de nejustificat făcute de Lady 
Catherine pentru a ne despărţi au fost factorii care mi-au 
înlăturat toate îndoielile. Nu datorez fericirea mea de azi 
nerăbdării dumneavoastră de a vă exprima recunoştinţa. 
Nu aveam de gând să aştept să faceţi primul pas. Ceea ce- 
mi spusese mătuşa mea îmi dăduse speranţe şi eram 
hotărât să aflu îndată totul. 

— Lady Catherine a fost de un infinit folos; ceea ce ar 
trebui s-o fericească, deoarece adoră să fie de folos. Dar 
spuneţi-mi de ce aţi venit la Netherfield? Numai ca să 
călăriţi până la Longbourn şi să vă simţiţi stânjenit? Ori 
aveaţi intenţii mai serioase? 

— Scopul meu real era să vă văd şi să încerc să-mi dau 
seama dacă mai era vreo speranţă să vă fac cândva să mă 
iubiţi. Scopul mărturisit sau ceea ce-mi mărturiseam mie 
însumi era să constat dacă sora dumneavoastră mai ţinea 


încă la Bingley şi, în caz afirmativ, să-i fac prietenului meu 
destăinuirea pe care i-am şi făcut-o. 

— Veţi avea vreodată curajul s-o încunoştinţaţi pe Lady 
Catherine de ceea ce o aşteaptă? 

— Se pare că ceea ce-mi lipseşte este timpul, mai curând 
decât curajul, Elizabeth. Dar lucrul acesta trebuie înfăptuit; 
şi dacă-mi dai o foaie de hârtie, va fi executat pe loc. 

— Şi, dacă n-aş avea şi eu de scris o scrisoare, aş putea sta 
lângă dumneata pentru a-ţi admira rândurile drepte, 
precum a făcut-o cândva o altă domnişoară. Dar am şi eu o 
mătuşă pe care am cam neglijat-o. 

Elizabeth nu răspunsese încă la lunga scrisoare a doamnei 
Gardiner, fiindu-i neplăcut să-i dezvăluie în ce măsură 
supraestimase dânsa intimitatea dintre domnul Darcy şi ea; 
acum însă, având de comunicat ceva ce ştia că-i va bucura 
nespus, se simţea aproape ruşinată, dându-şi seama că 
unchiul şi mătuşa ei pierduseră deja trei zile de fericire, şi 
le scrise imediat precum urmează: 

Ţi-aş fi mulţumit mai de mult, scumpă mătuşă, aşa cum ar 
fi trebuit să fac, pentru lunga, amabila şi satisfăcătoarea 
înşiruire a amănuntelor; dar, ca să spun adevărul, am fost 
prea supărată pentru a scrie. Presupuneai mai mult decât 
era în realitate. Acum însă, presupune cât doreşti; dă frâu 
liber fanteziei, lasă-ţi închipuirea să zboare cum îi va 
permite această temă şi, afară de cazul că mă crezi deja 
măritată, nu poţi greşi cu mult. Trebuie să-mi scrii din nou, 
foarte curând, şi să-l lauzi cu mult mai mult decât în ultima 
scrisoare. Îţi mulţumesc iar şi din suflet că nu ne-am dus la 
Lacuri. Cum de-am putut să fiu atât de proastă, încât s-o fi 
dorit? Ideea dumitale cu poneii este încântătoare. Vom 
înconjura parcul, în fiecare zi. Sunt fiinţa cea mai fericită 
din lume. Poate că au mai spus-o şi alţii înaintea mea, dar 
nimeni cu atâta temei! Sunt mai fericită chiar decât Jane; 
ea surâde numai; eu râd. Domnul Darcy vă trimite toată 
dragostea ce-i mai rămâne disponibilă de la mine. Trebuie 
să veniţi cu toţii la Pemberley, de Crăciun. 


A dumitale etC. Etc. 

Scrisoarea domnului Darcy pentru Lady Catherine avea un 
stil diferit, dar şi mai diferită încă decât aceste două scrisori 
a fost aceea trimisă de domnul Bennet domnului Collins, ca 
răspuns la ultima lui misivă. 

Scumpe domn, Trebuie să vă deranjez încă o dată pentru 
felicitări. Elizabeth va fi în curând soţia domnului Darcy. 
Consolaţi-o pe Lady Catherine cum veţi putea mai bine. Dar 
dacă aş fi în locul dumneavoastră, aş rămâne de partea 
nepotului. Are mai mult de oferit. 

Al dumneavoastră sincer etC. Etc. 

Felicitările trimise de domnişoara Bingley fratelui său 
pentru apropiata lui căsătorie au fost cât se poate de 
afectuoase şi de nesincere. Cu acest prilej dânsa i-a scris 
chiar şi Janei, pentru a-şi exprima încântarea şi pentru a-i 
reînnoi toate mărturisirile de afecţiune de mai înainte. Jane 
nu s-a lăsat înşelată, dar a fost impresionată; şi, deşi nu 
avea nici cea mai mică încredere în ea, nu s-a putut 
împiedica să nu-i trimită un răspuns mult mai amabil decât 
ştia că merită. 

Bucuria domnişoarei Darcy, când primi o veste similară, a 
fost tot atât de sinceră ca şi a fratelui său, când o trimise. 
Patru pagini de hârtie au fost neîndestulătoare pentru a-i 
cuprinde toată bucuria, ca şi dorinţa expresă de a fi iubită 
de cumnata ei. 

Înainte să sosească vreun răspuns de la domnul Collins 
sau felicitări pentru Elizabeth din partea soţiei acestuia, 
familia de la Longbourn află că domnul şi doamna Collins 
sosiseră la Lucas Lodge. Motivul acestei grabnice călătorii 
deveni curând cunoscut. Lady Catherine fusese atât de 
furioasă de conţinutul scrisorii nepotului său, încât 
Charlotte, sincer bucuroasă de această căsătorie, dorise să 
plece de acolo până ce furtuna va fi trecut. Venirea 
prietenei sale într-o astfel de clipă era pentru Elizabeth o 
adevărată plăcere, deşi, în cursul întâlnirilor dintre ei, era 
silită să o considere scump plătită, văzându-l pe domnul 


Darcy expus la toată politeţea ostentativă şi solemnă a 
soţului Charlottei. El o suporta totuşi cu un admirabil calm. 
Şi îl asculta cu un aer foarte decent chiar şi pe Sir William 
Lucas, când acesta îl complimenta, spunându-i că duce cu 
sine giuvaerul cel mai de preţ din ţinut şi când îşi exprima 
speranţa că se vor întâmi adesea la palatul St. James. Dacă 
ridica din umeri, nu o făcea înainte ca Sir William să se fi 
îndepărtat. 

Vulgaritatea doamnei Philips era o altă încercare şi poate 
şi mai mare pentru răbdarea lui şi, deşi doamna Philips, ca 
şi sora ei, era prea plină de respect pentru a i se adresa lui 
Darcy cu familiaritarea pe care o încuraja voioşia lui 
Bingley, totuşi, ori de câte ori deschidea gura, era fără 
excepţie vulgară. Şi, deşi deferenţa pe care o avea pentru el 
o făcea mai tăcută, nu era deloc cu putinţă s-o facă mai 
distinsă. Elizabeth se străduia din răsputeri să-l ocrotească 
de atenţiile asidue ale tuturor, fiind mereu dornică să-l 
păstreze pentru ea şi pentru acei membri ai familiei cu care 
putea sta de vorbă fără să se simtă umilită; dacă 
simţămintele dezagreabile provocate de aceste împrejurări 
răpeau perioadei de logodnă multe dintre bucuriile ei 
fireşti, Elizabeth îşi punea mari speranţe în viitor; şi aştepta 
cu încântare vremea când vor fi părăsit societatea atât de 
puţin plăcută amândurora, pentru tot confortul şi eleganța 
cercului lor familial de la Pemberley. 

Capitolul LXI. 

Fericită a fost, pentru sentimentele sale materne, ziua în 
care doamna Bennet a scăpat de cele două fiice ale sale - 
cele mai merituoase. Nu e greu de ghicit cu ce mândrie 
plină de încântare o vizita ea, mai apoi, pe doamna Bingley 
şi vorbea despre doamna Darcy. 

De dragul familiei sale, aş dori să pot spune că împlinirea 
dorinţei ei celei mai fierbinţi - aceea de a-şi vedea la casele 
lor trei dintre fiice - a avut un efect atât de fericit, încât a 
făcut din dânsa o femeie cu judecată, binevoitoare, bine 
informată pentru tot restul vieţii sale; deşi pentru soţul său, 


care poate n-ar fi gustat o fericire conjugală de o formă atât 
de neobişnuită, era un noroc că dânsa continua să fie, 
ocazional, nervoasă şi, invariabil, proastă. Domnului Bennet 
îi lipsea extraordinar cea de a doua fiică; dragostea pentru 
ea îl gonea de acasă, mai des decât orice altceva. Adora să 
se ducă la Pemberley, mai ales când era cel mai puţin 
aşteptat. 

Domnul Bingley şi Jane rămaseră la Netherfield numai un 
an. O vecinătate atât de apropiată de mama şi rudele lor de 
la Meryton nu era de dorit nici măcar pentru firea lui 
îngăduitoare sau pentru inima ei afectuoasă. Dorinţa atât 
de scumpă a surorilor lui a fost astfel satisfăcută; Bingley a 
cumpărat o proprietate într-un ţinut vecin cu Derbyshire; 
iar Jane şi Elizabeth, în completarea celorlalte izvoare de 
fericire, se aflau la treizeci de mile una de alta. 

Kitty, spre realul ei profit, îşi petrecea majoritatea timplui 
cu cele două surori mai mari. Într-o societate atât de 
superioară celei pe care o cunoscuse în general, progresele 
ei erau apreciabile. Nu avea o fire atât de nestăpânită ca a 
Lydiei; şi, scoasă de sub influenţa exemplului acesteia, ea 
deveni, datorită atenţiei şi îndrumărilor potrivite, mai puţin 
iritabilă, mai puţin ignorantă şi mai puţin insipidă. Era, 
desigur, ţinută cu grijă departe de compania dăunătoare a 
Lydiei; şi, deşi doamna Wickham o poftea adesea să vină să 
stea cu dânsa, promiţându-i baluri şi tineri domni, tatăl ei 
nu consimţea niciodată s-o lase să se ducă. 

Mary, singura dintre fete care rămăsese acasă, era 
inevitabil împiedicată să-şi continue instruirea din cauză că 
doamna Bennet nu suporta să stea singură. Mary era 
obligată să vină mai mult în contact cu lumea, dar putea 
încă, după fiecare vizită din timpul dimineţii, să facă 
consideraţiuni morale; şi cum nu se mai simţea umilită de 
comparații între frumuseţea surorilor sale şi a ei, domnul 
Bennet bănuia că se supunea schimbării cu destulă plăcere. 
Cât despre Wickham şi Lydia, caracterele lor nu suferiră 
schimbări radicale în urma căsătoriilor surorilor ei. El 


suporta filosofic convingerea că Elizabeth cunoştea acum, 
desigur, tot ceea ce îi rămăsese mai înainte necunoscut din 
ingratitudinea şi falsitatea lui şi, în pofida acestui fapt, nu 
pierduse de tot speranţa că Darcy s-ar putea totuşi lăsa 
convins să-i asigure o situaţie. Scrisoarea de felicitări pe 
care Elizabeth o primise la nuntă, de la Lydia, o lămurise că, 
dacă nu chiar el, cel puţin soţia lui nutrea o astfel de 
speranţă. Scrisoarea era scrisă cu acest scop: 

Scumpa mea Lizzy, Îţi doresc numai bucurii. Dacă-l iubeşti 
pe domnul Darcy pe jumătate cât îl iubesc eu pe dragul 
meu Wickham, trebuie să fii foarte fericită. Este o mare 
mângâiere să te ştim atât de bogată; şi când nu vei avea 
altceva de făcut, sper că ai să te gândeşti la noi. Sunt 
convinsă că lui Wickham i-ar plăcea enorm o slujba la palat; 
şi nu cred că am avea destui bani pentru a o scoate la capăt 
fără un oarecare ajutor. Orice post de aproximativ trei- 
patru sute pe an ar merge: totuşi nu-i vorbi domnului Darcy 
despre asta dacă preferi să n-o faci. 

Ata etc. Etc. 

Cum s-a întâmplat ca Elizabeth să prefere să n-o facă, a 
încercat în răspunsul ei să pună capăt oricăror rugăminţi şi 
speranţe de acest fel. Le trimitea totuşi adeseori ajutoarele 
pe care şi le putea îngădui, făcând, ceea ce s-ar putea numi, 
economii în cheltuielile ei personale. Pentru dânsa fusese 
totdeauna evident că un venit ca al lor, în mâna a doi 
oameni cu dorinţe atât de extravagante şi fără grijă pentru 
viitor, trebuia să fie cu totul insuficient pentru a se 
întreţine; şi ori de câte ori schimbau garnizoana, Jane sau 
ea erau sigure că vor fi solicitate să-i ajute cu ceva ca să-şi 
achite datoriile. Felul lor de trai, chiar şi atunci când 
încheierea păcii i-a silit să se instaleze într-un cămin al lor, 
era extrem de nestabil. Se mutau din loc în loc în căutarea 
unei locuinţe mai ieftine şi cheltuiau tot timpul mai mult 
decât ar fi trebuit. Afecţiunea lui Wickham pentru Lydia 
scăzu repede până la indiferenţă; a ei dură niţel mai mult şi, 


la ciuda tinereţii şi apucăturilor sale, îşi păstră toate 
pretenţiile la importanţa pe care i-o dăduse căsătoria. 

Deşi pe Wickham, Darcy nu-l putea primi la Pemberley, 
totuşi, de dragul Elizabethei, l-a ajutat mai departe în 
carieră. Lydia venea din când în când acolo, când soţul ei 
era plecat să se amuze la Londra sau Bath; iar la familia 
Bingley rămâneau amândoi deseori atât de îndelung, încât 
îl exasperau şi pe Bingley care, cu toată buna lui dispoziţie, 
mergea atât de departe, încât spunea c-o să le sugereze să- 
şi facă bagajele. 

Domnişoara Bingley era profund jignită de căsătoria lui 
Darcy; dar cum credea că e cuminte să-şi păstreze dreptul 
de a-i vizita la Pemberley, trecu peste orice resentiment, fu 
cu Georgiana mai drăgăstoasă decât oricând şi cu Darcy tot 
atât de atentă ca şi până atunci; iar pe Elizabeth o răsplăti 
cu toate restanţele ei de politeţe. 

Căminul Georgianei era acum la Pemberley; şi dragostea 
dintre soră şi cumnată era exact ceea ce nădăjduise Darcy. 
Ele s-au ataşat una de alta exact aşa cum speraseră. 

Georgiana avea despre Elizabeth părerea cea mai bună cu 
putinţă; deşi, la început, privea cu o mirare ce se apropia de 
panică felul ei deschis, vioi de a vorbi cu fratele său. Pe el, 
care îi inspirase totdeauna un respect ce aproape depăşea 
afecțiunea, îl vedea acum obiect de glumă, pe faţă. Mintea i 
se îmbogăţea de cunoştinţe neîntâlnite încă până atunci. 
Datorită sfaturilor Elizabethei, începu să înţeleagă că o 
femeie poate să-şi ia faţă de soţul ei libertăţi pe care un 
frate nu le va îngădui totdeauna unei surori cu zece ani mai 
mică decât dânsul. 

Lady Catherine a fost cum nu se poate mai indignată de 
căsătoria nepotului el; şi cum dânsa dădu frâu liber la 
întreaga şi înnăscuta francheţe a firii sale, răspunsul la 
scrisoarea ce îi anunţa acest lucru îl scrise într-un un timp, 
orice legătură fu întreruptă între ei. Dar, în cele din urmă, 
la insistenţele Elizabethei, Darcy se lăsă convins să-i treacă 
cu vederea jignirile şi să caute o reconciliere; şi, după încă 


puţină rezistenţă din partea mătuşii sale, resentimentul ei 
cedă, fie în faţa dragostei ce-o avea pentru dânsul, fie a 
curiozităţii de a vedea cum se purta soţia lui; aşa că binevoi 
să vină în vizită la Pemberley, în ciuda pângăririi suferite de 
parcul de acolo, nu numai datorită prezenţei unei astfel de 
stăpâne, ci şi prin vizitele unchiului şi mătuşii ei de la oraş. 

Cu familia Gardiner, rămaseră întotdeauna în termenii cei 
mai intimi. Darcy, ca şi soţia lui, îi iubea cu adevărat; şi erau 
mereu însufleţiţi de cea mai fierbinte recunoştinţă pentru 
aceia care, aducând-o pe Elizabeth la Derbyshire, fuseseră 
mijlocul prin care ei se uniseră. 


SFÂRŞIT