Jane Austen — Ratiune Si Simtire

Jane Austen 


Jane Austen 


Raţiune şi Simţire 


VOLUMUL 1 

CAPITOLUL 1 

FAMILIA DASHWOOD ERA STABILITA de mult în Sussex. 
Domeniul era mare, iar reşedinţa era la Norland, în mijlocul 
proprietăţii unde, timp de mai multe generaţii, familia 
dusese o viaţă atât de respectabilă încât trezise admiraţia 
unanimă a cunoştinţelor din vecinătate. Fostul proprietar al 
acestui domeniu fusese un burlac care trăise până la o 
vârstă foarte înaintată şi care, pe parcursul a mulţi ani din 
viaţă, o avusese pe sora sa drept tovarăşă constantă şi 
menajeră. Dar moartea ei, cu zece mai înainte de a lui, 
aduse mari schimbări în casă; pentru a-i suplini lipsa, el 
invită şi primi în casa lui familia nepotului său, domnul 
Henry Dashwood, moştenitorul legal al domeniului Norland 
şi persoana căreia intenţiona să i-l lase moştenire. În 
societatea nepotului, a nepoatei şi a copiilor lor, bătrânul 
domn îşi petrecea în mod plăcut zilele. Afecţiunea faţă de ei 
spori, Atenţia constantă a doamnei şi a domnului Dashwood 
faţă de dorinţele lui, atenţie care nu izvora din interes, ci 
din bunătatea inimii, îi oferi bătrânului tot confortul pe care 
vârsta lui înaintată l-ar fi putut primi; iar veselia copiilor lor 
adăugă culoare existenţei lui. 

Dintr-o fostă căsătorie, domnul Henry Dashwood avea un 
fiu, iar de la actuala sa soţie trei fete. Fiul, un tânăr serios şi 
respectabil, era un om cu stare, căci la majorat primise 
jumătate din averea considerabilă a mamei lui. Mai mult 
decât atât, prin căsătorie, care avusese loc la scurt timp 
după aceea, îşi sporise averea. De aceea, pentru el 


moştenirea domeniului Norland nu era chiar atât de 
importantă ca pentru surorile lui; lăsând deoparte ceea ce 
le-ar fi putut reveni de pe urma faptului că tatăl lor 
moştenea acea proprietate, averea lor era mică. Mama lor 
nu avea nimic, iar tatăl lor dispunea doar de şapte mii de 
lire; cealaltă jumătate a averii primei sale soţii îi revenea tot 
fiului ei, domnul Henry Dashwood beneficiind doar de 
uzufructul acesteia. Bătrânul domn muri; i se citi 
testamentul şi, ca mai toate testamentele, şi acesta pricinui 
tot atâta dezamăgire câtă plăcere. Bătrânul nu fusese nici 
atât de nedrept, nici atât de nerecunoscător încât să nu-i 
lase nepotului său domeniul, dar i-l lăsase în astfel de 
condiţii încât valoarea moştenirii era redusă la jumătate. 
Domnul Dashwood şi-o dorise mai mult de dragul soţiei şi al 
fetelor sale decât pentru sine sau pentru fiul lui; însă ea era 
destinată fiului său şi fiului acestuia, un copil de patru ani, 
ceea ce îi răpea orice putere de a se îngriji de cele care îi 
erau mai dragi şi care aveau cel mai mult nevoie de 
întreţinere, fie din veniturile domeniului, fie din vânzarea 
pădurilor lui preţioase. Totul era trecut în beneficiul acestui 
copil care, cu prilejul vizitelor făcute ocazional la Norland 
cu mama lui, prin drăgălăşenii deloc neobişnuite la copiii de 
doi sau trei ani - stâl-cirea cuvintelor, dorinţa arzătoare de- 
a face ce vrea, o mulţime de şiretlicuri şi foarte multă 
gălăgie - reuşise să câştige într-atât afecțiunea unchiului 
său încât scăzuse valoarea tuturor atenţiilor pe care acesta 
le primise ani în şir de la nepotul său şi fiicele lui. Totuşi, nu 
voise să fie nedrept şi, ca semn al afecțiunii sale pentru cele 
trei fete, îi lăsase fiecăreia câte o mie de lire. 

La început, dezamăgirea domnului Dashwood fu cruntă; 
dar era din fire vesel şi optimist şi putea să spere, pe bună 
dreptate, să trăiască mulţi ani şi, printr-un trai chibzuit, să 
pună deoparte o sumă considerabilă din roadele unui 
domeniu deja mare şi căruia i se puteau aduce îmbunătăţiri 
imediate. Insă averea care se lăsase îndelung aşteptată fu a 
lui doar un an. Nu-i supravieţui mai mult unchiului său, şi 


tot ce le rămase văduvei şi fiicelor sale fură zece mii de lire, 
inclusiv fosta moştenire. 

De îndată ce aflase că sănătatea îi este în pericol, domnul 
Dashwood discutase cu fiul său, pe care îl rugase, cu toată 
insistența şi urgenţa impuse de boală, să aibă în vedere 
interesele mamei sale vitrege şi ale surorilor sale. 

Domnul John Dashwood nu avea sentimentele puternice 
ale restului familiei; dar o rugăminte de aşa natură făcută 
într-un astfel de moment îl înduioşa, aşa că promise să facă 
tot ce îi stătea în putere pentru a le asigura un trai 
îndestulat. O astfel de asigurare îl linişti pe tatăl său, iar 
domnul John Dashwood avu apoi timp să chibzuiască la cât 
putea să fie prudent să-i stea în putere să facă pentru ele. 

Nu era un tânăr răuvoitor, decât dacă răuvoitor înseamnă 
să fii destul de nesimţitor şi egoist; lumea îl stima, căci îşi 
îndeplinea îndatoririle obişnuite cu bună-credinţă. Dacă s- 
ar fi însurat cu o femeie mai binevoitoare, poate că ar fi fost 
şi mai respectat decât era, poate ar fi căpătat şi el un aer 
mai agreabil; se însurase de foarte tânăr şi ţinea enorm la 
soţia sa. Dar doamna John Dashwood era o caricatură mult 
îngroşată a soţului ei - mai îngustă la minte şi mai egoistă. 

Când îi făcu tatălui său promisiunea, chibzui în sinea sa să 
sporească averea surorilor lui, dându-i în dar fiecăreia câte 
o mie de lire. Apoi se simţi cu adevărat îmbunat. 
Perspectiva a patru mii de lire pe an, pe lângă venitul său 
actual, plus jumătatea rămasă din averea mamei sale, îi 
înmuiau inima şi îl făceau să se simtă capabil de 
generozitate. Da, avea să le dea trei mii de lire, un gest 
frumos şi generos. Şi suma aceasta avea să fie de ajuns 
pentru a le asigura un trai îndestulat. Trei mii de lire. Se 
putea lipsi destul de uşor de o aşa sumă considerabilă. Se 
gândi toată ziua la asta, şi multe zile la rând, şi nu se căi. 

Abia se termină înmormântarea tatălui său, că doamna 
John Dashwood, fără să-şi fi înştiinţat soacra de intenţiile 
sale, sosi împreună cu copilul şi slujitorii. Nimeni nu-i putea 
contesta dreptul de a veni; casa era a soţului ei din clipa 


decesului tatălui; dar cu atât mai mare era lipsa ei de 
delicateţe, iar pentru o femeie în situaţia doamnei 
Dashwood, care se lăsa condusă doar de bunul-simţ, trebuie 
să fi fost extrem de neplăcut; însă doamna Dashwood avea 
un simţ al onoarei atât de profund şi o generozitate atât de 
romantică încât orice ofensă de genul acesta, provocată sau 
pricinuită de cineva, îi trezea un dezgust rece. Doamna 
John Dashwood nu fusese niciodată pe placul vreunui 
membru al familiei soţului ei; dar, până în prezent, nu 
avusese ocazia să le arate cât de puţină consideraţie putea 
să aibă faţă de ceilalţi atunci când împrejurările i-o 
permiteau. 

Doamna Dashwood fu atât de afectată de comportamentul 
ei grosolan şi îşi dispreţui atât de profund nora pentru el 
încât, la sosirea acesteia, ar fi părăsit casa pentru 
totdeauna dacă rugăminţile fiicei sale mai mari n-ar fi făcut- 
o să se gândească mai întâi dacă era cuviincios să plece. 
După aceea, dragostea duioasă pentru cele trei copile ale ei 
o determină să rămână şi să evite, de dragul lor, o ruptură 
cu fratele lor. 

Elinor, fiica cea mare, ale cărei sfaturi avuseseră atâta 
efect, avea o putere de înţelegere şi o judecată rece care o 
îndreptăţeau, deşi avea numai nouăsprezece ani, să fie 
sfătuitoarea mamei sale, dându-i deseori posibilitatea să 
stăvilească, în folosul tuturor, înflăcărarea doamnei 
Dashwood, care, în general, ar fi dus la nechibzuinţă. Avea 
o inimă de aur; era sensibilă din fire şi avea sentimente 
puternice, dar ştia să şi le stăpânească, lucru pe care mama 
ei îl mai avea încă de învăţat şi pe care una din surorile ei 
hotărâse să nu-l înveţe niciodată. 

În multe privinţe, însuşirile lui Marianne erau întru totul 
egale cu cele ale lui Elinor. Era sensibilă şi deşteaptă, dar 
năvalnică în toate cele; tristeţile, bucuriile ei nu cunoşteau 
moderație. Era generoasă, caldă, interesantă; avea toate 
calităţile în afară de prudenţă. Asemănarea dintre ea şi 
mama sa era izbitoare, Elinor privea cu îngrijorare excesul 


de sensibilitate al surorii ei, însă doamna Dashwood îl 
preţuia şi-l cultiva. Acum, în violenţa nefericirii lor, se 
încurajau una pe alta. Durerea care le copleşise la început a 
fost înnoită anume, căutată, provocată iar şi iar. Se lăsară 
pradă durerii lor, căutând să-şi sporească în orice mod cu 
putinţă amărăciunea, şi erau hotărâte să nu accepte alinare 
în viitor. Şi Elinor era profund nefericită, dar ea putea, 
totuşi, să lupte, să se stăpânească. Discută cu fratele ei, îşi 
întâmpină cumnata la sosire şi se strădui s-o facă să depună 
aceleaşi eforturi, o încuraja să aibă aceeaşi răbdare. 

Margaret, cealaltă soră, era o fată veselă şi prietenoasă, 
dar, cum fusese deja mult influenţată de romantismul lui 
Marianne, fără să aibă judecata ei, la treisprezece ani nu 
prea dădea semne că o să fie, mai târziu, la fel ca surorile 
sale. 

CAPITOLUL II DOAMNA JOHN DASHWOOD se instalase 
acum ca stăpână la Norland, iar soacra sa şi cumnatele sale 
se văzură reduse la condiţia de musafire. Iotuşi, erau 
tratate de ea cu o politeţe rezervată, iar de soţul ei cu 
bunătatea pe care era el în stare s-o simtă faţă de altcineva 
în afară de el însuşi, de soţia lui şi copilul lor. Ba chiar 
insistă, cu oarecare zel, să considere Norland casa lor; şi, 
cum se părea că doamna Dashwood nu avea de ales decât 
să rămână aici până îşi găsea o casă, în vecinătate, invitaţia 
lui fu acceptată. 

Îi convenea de minune să rămână pe mai departe într-un 
loc unde totul îi amintea de bucuriile de altădată. În 
vremuri de veselie, nici o fire nu putea fi mai veselă decât a 
ei, sau să nutrească, într-o mai mare măsură, acea speranţă 
de fericire care reprezintă în sine o adevărată fericire. Dar 
şi la tristeţe se lăsa purtată de imaginaţie, era tot atât de 
neconsolat pe cât era de nedomolit la bucurie. 

Doamna John Dashwood nu era deloc de acord cu 
planurile soţului ei pentru surorile lui. Trei mii de lire luate 
din averea scumpului lor băieţel l-ar fi sărăcit îngrozitor. Îl 
imploră să se mai gândească. Cum putea să-şi ia 


răspunderea de a-i răpi copilului său, şi încă singurului său 
copil, o sumă atât de mare? Şi ce pretenţie puteau avea 
domnişoarele Dashwood la mărinimia lui pentru o sumă 
atât de mare, când îi erau rude de sânge doar pe jumătate, 
ceea ce ea nu considera deloc a fi o înrudire? Doar se ştie 
că între copiii din căsătorii diferite ale unui bărbat nu 
existase vreodată afecţiune; şi de ce să se ruineze el pe sine 
şi pe sărăcuţul lor Henry dându-şi toţi banii de pomană 
surorilor lui? 

— Ultima dorinţă a tatălui meu a fost să-i ajut văduva şi 
fetele, răspunse soţul ei. 

— Cred că nu ştia ce vorbea. Pun prinsoare că aiura la vre 
mea aceea. Dacă ar fi fost în toate minţile, nu s-ar fi gândit 
să-ţi ceară să dai de pomană jumătate din avere, lipsindu-ţi 
de ea pro priul copil. 

— Nu a precizat o sumă anume, dragă Fanny, dar m-a 
rugat, în termeni generali, să le ajut, şi să le fac o situaţie 
mai bună decât i-a stat lui în putere. Poate ar fi fost mai 
bine dacă ar fi lăsat totul în seama mea. Doar nu putea să-şi 
închipuie că le-aş fi neglijat. Dar cum el mi-a cerut să-i 
promit, n-am putut să n-o fac, sau cel puţin aşa am crezut la 
vremea aceea. Prin urmare, promisiunea, o dată făcută, 
trebuie îndeplinită. Trebuie să facem ceva pentru când or 
să plece de la Norland ca să se stabilească într-o casă nouă. 

— Păi, atunci, să facem, dar acel ceva nu trebuie să fie 
chiar trei mii de lire. Gândeşte-te, adăugă ea, că, o dată ce 
te-ai despărţit de ei, banii nu se mai întorc. Surorile tale se 
vor mări ta şi vor fi pierduţi pe vecie. Dacă, într-adevăr, ar fi 
vreodată înapoiaţi bietului nostru băieţel... 

— Vai, bineînţeles, asta ar schimba mult situaţia, spuse 
foarte serios soţul ei. S-ar putea să vină vremea când Henry 
o să regrete că a fost lipsit de o sumă atât de mare. Dacă ar 
avea o familie numeroasă, de pildă, aceşti bani în plus i-ar 
prinde bine. 

— Sigur că da. 


— Atunci, poate ar fi mai bine pentru toată lumea dacă 
suma ar fi redusă la jumătate. Cinci sute de lire ar 
reprezenta o creştere uriaşă a averii lor. 

— O, de neaşteptat! Ce frate din lumea asta ar face pentru 
surorile lui jumătate din cât faci tu, dacă i-ar fi surori bune? 
Or ele îţi sunt numai pe jumătate rude. Ai o fire foarte 
mărinimoasă. 

— N-aş dori să fiu meschin, răspunse el. In astfel de împre 
jurări e mai bine să faci prea mult decât prea puţin. Cel 
puţin, nimeni nu poate să spună că n-am făcut îndeajuns 
pentru ele; nici chiar ele însele nu se pot aştepta la mai 
mult. 

— N-ai cum să ştii la ce s-ar putea aştepta ele, dar noi nu 
tre buie să ne gândim la aşteptările lor, spuse doamna. 
Problema e ce-ţi poţi permite să faci. 

— Categoric, şi cred că-mi pot permite să le dau cinci sute 
de lire la fiecare. Aşa, fără nici o suplimentare din partea 
mea, la moartea mamei lor vor avea, fiecare, peste trei mii 
de lire - o avere considerabilă pentru orice tânără. 

— Sigur că da. Şi, chiar aşa, mă gândesc că nu pot să 
pretindă nici o suplimentare. Vor avea zece mii de lire pe 
care să le împartă între ele şi, dacă se mărită, sigur o vor 
duce bine, iar dacă nu, ar putea trăi toate fără griji din 
dobânda la cele zece mii de lire. 

— Asta e foarte adevărat şi, de aceea, nu ştiu dacă, una 
peste alta, n-ar mai înţelept să fac ceva pentru mama lor cât 
mai e în viaţă decât pentru ele - vreau să spun ceva de 
genul rentei viagere. Ar fi bine şi pentru ea, şi pentru 
surorile mele. O sută pe an le-ar asigura tuturor un trai 
confortabil. 

Totuşi, soţia lui ezită puţin în a-şi da consimţământul la 
acest plan. 

— Sigur, e mai bine decât să te desparţi dintr-o dată de o 
mie cinci sute de lire, spuse ea. Dar dacă doamna 
Dashwood va mai trăi cincisprezece ani, am fi complet traşi 
pe sfoară. 


— Cincisprezece ani! Dragă Fanny, nu poate să mai 
trăiască nici jumătate din cât ai spus tu. 

— Cu siguranţă nu, dar dacă ai observat, oamenii trăiesc o 
veşnicie când li se plăteşte o rentă viageră, iar ea este 
foarte robustă şi sănătoasă, şi abia a împlinit patruzeci de 
ani. O rentă viageră este o treabă foarte serioasă. Ştiu 
multe despre necazurile pricinuite de rentele viagere, de 
aceea îţi spun că nu ştii ce faci. 

Mama s-a împotmolit în plata a trei rente viagere lăsate 
prin tes tament de tata unor servitori credincioşi, şi i-a fost 
cum nu se poate mai neplăcut. Rentele trebuiau plătite de 
două ori pe an, şi mai era şi deranjul de a li le înmâna; la un 
moment dat i s-a spus că unul dintre ei a murit, iar după 
aceea s-a dovedit că nu era aşa. Mama se săturase până 
peste cap. Cu astfel de pretenţii fără de sfârşit, venitul ei nu 
îi mai aparţinea, spunea ea: şi a fost foarte urât din partea 
tatei pentru că altfel, banii ar fi fost pe de-a întregul la 
dispoziţia mamei, fără nici un fel de oprelişte. Asta m-a 
făcut să-mi fie silă de rentele viagere şi eu, una, nu m-aş 
înhăma pentru nimic în lume la plata unora.,. 

— Este cu siguranţă neplăcut să-ţi sece anual venitul în 
felul acesta, replică domnul Dashwood. Întocmai cum 
spunea mama ta. Nu e deloc de dorit să fii obligat să 
plăteşti regulat o astfel de sumă, în zile stabilite, îţi răpeşte 
independenţa. 

— Fără doar şi poate, şi nici n-ai parte de mulţumiri. Ele se 
consideră îndreptăţite la plata acestor sume, tu nu faci 
decât ce era de aşteptat, şi asta nu duce deloc la 
recunoştinţă. În locul tău, orice aş face ar trebui să fie în 
întregime decizia mea. Nu m-aş obliga să le plătesc anual 
ceva. S-ar putea ca în unii ani să fie foarte neplăcut să te 
lipseşti de o sută de lire, ba chiar şi de cincizeci din 
propriile noastre cheltuieli. 

— Cred că ai dreptate, dragostea mea; în cazul ăsta, ar fi 
mai bine să nu fie nici o rentă viageră. Ceea ce le-aş da din 
când în când le va fi de mult mai mare ajutor decât o 


alocaţie anuală, pentru că n-ar face decât să trăiască pe 
picior mai mare, iar la sfârşitul anului n-ar avea un sfanţ 
pus deoparte. Un cadou de cincizeci de lire, când şi când, le 
va împiedica să fie necăjite din cauza banilor şi, cred eu, mă 
va achita din plin de promisiunea făcută tatălui meu. 

— Sigur că da. De fapt, ca să spun drept, în sinea mea sunt 
convinsă că tatăl tău nici nu s-a gândit să le dai bani. Aş 
spune că ajutorul la care s-a gândit el trebuia să fie doar 
atât cât putea fi rezonabil să se aştepte de la tine; de pildă, 
să le cauţi o căsuţă confortabilă, să le ajuţi să-şi mute 
lucrurile şi să le trimiţi în dar peşte şi vânat, şi aşa mai 
departe, când e sezonul. Îmi pun gâtul că nu s-a gândit la 
mai mult; şi, zău aşa, ar fi foarte ciudat şi nedrept dacă ar fi 
făcut-o. la gândeşte-te, dragul meu domn Dashwood, cât de 
bine ar putea trăi mama ta vitregă şi fetele ei din dobânda- 
la şapte mii de lire, pe lângă mia de lire a fiecăreia dintre 
ele, care le aduce la fiecare cincizeci de lire pe an, şi, 
bineînţeles, din banii ăştia îi vor plăti mamei lor pentru 
masă şi casă. În total, vor avea împreună cinci sute pe an, şi 
pentru ce naiba ar vrea patru femei mai mult de atât? Vor 
trăi foarte ieftin! 

Întreţinerea casei nu le va costa nimic. Nu vor avea 
trăsură, nici cai, iar servitori doar câţiva; nu vor primi 
musafiri şi nu vor avea cheltuieli de nici un fel! Gândeşte-te 
numai ce bine o vor duce! 

Cinci sute de lire pe an! Nici nu-mi închipui cum ar putea 
cheltui jumătate din suma asta, darămite să le dai mai mult! 
Este total absurd să te gândeşti la asta. Mai degrabă ele ar 
putea să-ţi dea ţie ceva. 

— Pe cuvântul meu, ai perfectă dreptate, spuse domnul 
Dashwood. Cu siguranţă, prin rugămintea pe care mi-a 
făcut-o, tata nu s-a gândit la mai mult decât spui. Acum 
înţeleg limpede asta şi îmi voi îndeplini strict promisiunea 
prin astfel de acte de întrajutorare şi bunătate ca acelea 
descrise de tine. Când mama se va muta în altă casă, am s-o 


ajut cât îmi stă în puteri să se instaleze. Ba s-ar putea să-i 
fac şi un mic cadou, nişte mobilă. 

— Desigur, încuviinţă doamna Dashwood. Totuşi, trebuie 
să gândeşti la un lucru. Când tatăl tău şi mama ta s-au 
mutat la Norland, deşi mobila de la Stanhill a fost vândută, 
vesela, argin tăria şi rufăria s-au păstrat, şi acum i-au rămas 
mamei tale. 

— Fără doar şi poate, ăsta e un aspect important. Chiar că 
e o moştenire valoroasă! Şi totuşi o parte din argintărie ar 
comple ta-o în mod plăcut pe cea pe care o avem aici. 

— Da, iar serviciul pentru micul dejun e de două ori mai 
fru mos decât cel de aici. După părerea mea, mult prea 
frumos pen tru orice casă în care şi-ar putea ele permite să 
trăiască. Totuşi, asta e. Tatăl tău s-a gândit numai la ele. Şi 
trebuie să-ţi spun următorul lucru: nu-i datorezi cine ştie ce 
recunoştinţă şi nici nu eşti obligat să ţii seama de dorinţele 
lui, căci ştim foarte bine că, dacă putea, le-ar fi lăsat 
aproape totul lor. 

Acest argument fu hotărâtor. El oferi intenţiilor domnului 
Dashwood fermitatea care le lipsise până atunci; şi, în cele 
din urmă, acesta îşi spuse că ar fi fost cu totul de prisos, 
dacă nu chiar foarte necuviincios să facă pentru văduva şi 
fetele tatălui său mai mult decât gesturile de prietenie pe 
care le pomenise soţia lui. 

CAPITOLUL III DOAMNA DASHWOOD RÂMASE la 
Norland câteva luni; nu că ar fi avut ceva împotrivă să se 
mute atunci când revederea fiecărui loc bine cunoscut a 
încetat să-i mai stârnească emoția violentă care dăinui un 
timp; atunci când sufletul ei începu să se învioreze şi mintea 
îi deveni capabilă şi de alt efort decât cel de a-şi spori 
durerea prin amintiri melancolice, fu nerăbdătoare să plece 
şi căută fără odihnă o locuinţă în vecinătatea domeniului 
Norland, căci îi era cu neputinţă să se mute departe de acel 
loc iubit. Însă nu auzi de nici o casă care să răspundă pe 
dată ideii ei de confort şi tihnă şi să convină prudenţei fetei 
ei mari a cărei judecată mai înţeleaptă respinse mai multe 


case ca fiind prea mari pentru venitul lor, lucru cu care 
mama ei fu de acord. 

Doamna Dashwood fusese informată de către soţul ei de 
promisiunea făcută de fiul lui în favoarea lor, lucru care 
adusese alinare ultimelor lui gânduri pământeşti. Nu se 
îndoia de sinceritatea acestei promisiuni mai mult decât o 
făcuse el însuşi şi, de dragul fetelor ei, se gândea cu 
mulţumire la promisiune deşi, în ceea ce o privea pe ea, era 
convinsă că o sumă mai mică de şapte mii de lire avea să-i 
asigure belşugul. Se bucura pentru fetele lor şi pentru 
inima lui bună; şi îşi reproşa că înainte fusese nedreaptă cu 
el, crezându-l incapabil de mărinimie. Purtarea lui atentă 
faţă de ea şi de surorile lui o convinse că el se gândea la 
bunăstarea lor şi, pentru o vreme, se bizui ferm pe intenţiile 
lui generoase. 

Dispreţul pe care îl avusese faţă de nora ei la începutul 
relaţiei lor spori după ce îi cunoscu mai bine caracterul, 
fapt înlesnit de o jumătate de an de trai în comun; şi poate 
că, în ciuda oricărei consideraţii de politeţe sau afecţiune 
din partea celei dintâi, celor două doamne le-ar fi fost cu 
neputinţă să trăiască împreună atâta timp dacă, după 
părerea doamnei Dashwood, o anumită împrejurare nu le- 
ar fi făcut pe fetele ei să vrea şi mai mult să rămână în 
Norland. 

Această împrejurare era ataşamentul crescând dintre fata 
ei cea mare şi fratele doamnei John Dashwood, un tânăr 
plăcut şi manierat, care le fu prezentat la scurt timp după 
stabilirea surorii sale la Norland, şi care, de atunci, îşi 
petrecea acolo cea mai mare parte din timp. 

Poate că unele mame ar fi încurajat această intimitate din 
motive de interes, căci Edward Ferras era fiul cel mare al 
unui om care lăsase în urma lui o avere considerabilă; şi 
poate că altele ar fi înăbuşit-o din motive de prudenţă căci, 
în afara unei sume simbolice, întreaga lui avere depindea 
de voinţa mamei sale. Însă doamna Dashwood nu fu 
influenţată de niciunul dintre aceste considerente. Ei îi era 


de ajuns că el părea amabil, că o iubea pe fata ei şi că 
Elinor îi împărtăşea sentimentele. Ideea că diferenţa de 
avere trebuia să ţină la distanţă doi tineri atraşi de 
asemănarea firii lor era contrară concepţiilor doamnei 
Dashwood; iar faptul că meritele lui Elinor nu erau 
recunoscute de toţi cei care o cunoşteau era dincolo de 
înţelepciunea ei. 

Buna lor părere despre Edward Ferrars nu era urmarea 
vreunei calităţi deosebite a ţinutei sau comportamentului. 
Nu era frumos, iar manierele lui erau plăcute doar în 
intimitate. Era prea lipsit de încredere în sine pentru a se 
arăta în adevărata lumină, dar, atunci când îşi învingea 
timiditatea înnăscută, purtarea sa dădea la iveală o inimă 
deschisă şi afectuoasă. Era ager la minte, iar educaţia 
sporise în mare măsură acest lucru. Insă nu avea nici 
însuşirile, nici firea care să răspundă dorințelor mamei şi a 
surorii lui de a-l vedea distingându-se prin... Nici ele nu 
prea ştiau prin ce. Voiau ca el să facă figură bună în lume, 
într-un fel sau altul. Mama sa dorea să-l vadă manifestând 
interes pentru viaţa politică, intrat în parlament, sau să-l 
vadă în relaţii cu unii dintre personalităţile momentului. 
Doamna John Dashwood dorea aşijderea; dar între timp, 
până se putea realiza una din aceste înalte binecuvântări, 
ambiția ei ar fi fost liniştită dacă l-ar fi văzut mânând o 
caleaşca. Dar Edward nu avea înclinaţie nici pentru oamenii 
mari, nici pentru căleşti. Toate dorinţele lui se concentrau 
pe confortul casnic şi pe liniştea vieţii de familie. Din 
fericire, avea un frate mai mic care promitea mai mult. 

Edward era de mai multe săptămâni în casă până reuşi să 
atragă atenţia doamnei Dashwood; căci, la vremea aceea, 
era atât de mâhnită încât trata cu nepăsare obiectele din 
jur. Vedea că era liniştit şi rezervat, şi îl plăcu pentru asta. 
El nu-i tulbura nefericirea prin conversații inoportune. Îl 
remarcă şi îl aprecie şi mai mult datorită unei remarci pe 
care o făcu Elinor într-o zi cu privire la deosebirea dintre el 


şi sora lui. Era un contrast care atrase foarte puternic 
atenţia mamei ei. 

— E destul să spui că nu seamănă cu Fanny, spuse ea. Asta 
arată numai calităţi. Îl iubesc deja. 

— Cred că îţi va plăcea când ai să-l cunoşti mai bine, spuse 
Elinor. 

— Să-mi placă! Răspunse zâmbind mama ei. Eu nu pot să 
am nici un sentiment de aprobare mai prejos de iubire. > 

— S-ar putea să-l. Stimezi.;: 

— Încă nu ştiu cum e să desparţi stima de iubire. 

Atunci doamna Dashwood îşi dădu osteneala să-l cunoască 
mai bine. Purtarea ei amabilă reuşi să-i izgonească în scurt 
timp rezerva. Li înţelese repede toate meritele; poate că 
puterea ei de pătrundere îi fu ajutată de stăruința lui pe 
lângă Elinor, dar era cu adevărat convinsă de valoarea lui, 
iar acea purtare liniştită care era în contradicţie cu ideile ei 
despre firea unui tânăr nu i se mai părea neinteresantă, 
căci ştia că Edward avea o inimă caldă şi o fire afectuoasă. 

Nici nu intui bine vreo dovadă de iubire în purtarea lui 
faţă de Elinor, că şi consideră ca sigur ataşamentul lor 
serios, şi aşteptă cu nerăbdare apropiata lor căsătorie. 

— Dragă Marianne, după toate probabilitățile, în câteva 
luni Elinor se va aşeza la casa ei, spuse ea. O să-i ducem 
dorul, dar va fi fericită. 

— Oh, mamă, ce-o să ne facem fără ea? 

— Draga mea, abia dacă va fi o despărţire. O să locuim la 
dis tanţă de câteva mile şi o să ne întâlnim în fiecare zi. Şi ai 
să câştigi un frate, un frate adevărat, iubitor. Am cea mai 
bună părere din lume despre inima lui Edward. Dar îmi pari 
tristă, Marianne; nu eşti de acord cu alegerea făcută de 
sora ta? 

— Poate că mă surprinde oarecum, spuse Marianne. 
Edward este foarte plăcut şi îl iubesc din toată inima. Şi 
totuşi... Nu e genul de tânăr... Îi lipseşte ceva... Înfăţişarea 
lui nu e izbitoare, nu are nimic din acea gratie la care m-aş 
fi aşteptat de la bărbatul care se putea ataşa în mod serios 


de sora mea. Ochilor lui le lipseşte acea însufleţire, acel foc 
care trădează imediat inteligenţa şi destoinicia. Şi, pe lângă 
toate astea, mă tem că nu are gust, mamă. Muzica nu pare 
să-l atragă prea tare şi, cu toate că admiră foarte mult 
desenele lui Elinor, nu dovedeşte admiraţia omului care le 
înţelege valoarea. Şi, în ciuda faptului că e deseori atent la 
ce desenează ea, este evident că nu se pricepe deloc la 
desen. Admiră ca un îndrăgostit, nu ca un cunoscător. 
Pentru a mă mulţumi, aceste două caracteristici ar trebui să 
se îmbine. Eu n-aş putea fi fericită alături de un bărbat al 
cărui gust nu coincide în toate privinţele cu al meu. El 
trebuie să-mi împărtăşească toate sentimentele; aceleaşi 
cărţi, aceeaşi muzică trebuie să ne încânte pe amândoi. Oh, 
mamă, cu câtă lipsă de însufleţire, cât de fără vlagă ne-a 
citit Edward aseară! Mi-a părut tare rău de sora mea! 
Totuşi, a suportat cu mult calm, parcă nici n-a băgat de 
seamă. Eu abia mai puteam să stau pe scaun. Să aud acele 
versuri frumoase care deseori mai că m-au scos din minţi 
rostite cu un aşa calm imperturbabil, cu atâta indiferenţă 
îngrozitoare! 

— Cu siguranţă s-ar fi descurcat mai bine cu proza simplă 
şi elegantă. Aşa am gândit la vremea aceea; însă tu ai vrut 
să-i dai Cowperl. 

— Vai, mamă, dacă nici Cowper nu-l însufleţeşte!... Dar tre 
buie să ţinem seama de deosebirea de gust. Elinor nu are 
senti mentele mele, şi de aceea s-ar putea să treacă aşa 
ceva cu vede rea şi să fie fericită cu el. Insă, dacă l-aş fi iubit 
eu, mi s-ar fi frânt inima să-l aud citind cu atât de putină 
sensibilitate. Mamă, cu cât cunosc mai mult lumea, cu atât 
sunt mai convinsă că n-am să întâlnesc niciodată un bărbat 
pe care să-l pot iubi cu adevărat. Cer atât de mult! Ar trebui 
să aibă toate calităţile lui Edward, iar înfăţişarea şi 
manierele lui ar trebui să-i împodobească bunătatea cu 
toate farmecele cu putinţă. 

William Cowper (1731-1800), poet englez (N. Tx). 


— Nu uita că n-ai nici şaptesprezece ani, draga mea. E 
încă prea devreme să-ţi pierzi nădejdea într-o aşa fericire. 
De ce ai fi tu mai puţin norocoasă ca mama ta? Doar într-o 
singură privinţă, draga mea Marianne, fie ca destinul tău să 
fie altfel decât al ei! 

CAPITOLUL IV 

— CE PĂCAT, ELINOR, că Edward nu are înclinaţie pentru 
desen! Spuse Marianne. 

— De ce crezi că n-are înclinaţie pentru desen? Replică 
Marianne. Într-adevăr, nu desenează, dar se uită cu mare 
plăcere la ce fac alţii, şi te asigur că nu-i lipseşte nicidecum 
înclinația înnăscută, deşi nu a avut prilejul să şi-o 
perfecţioneze. Dacă ar fi avut cum să înveţe, cred că ar fi 
desenat foarte bine. Are atât de puţină încredere în propria 
sa judecată în astfel de probleme, încât nu vrea niciodată 
să-şi spună părerea cu privire la vreun tablou; dar are o 
decenţă şi o simplitate înnăscute în ceea ce priveşte gustul, 
şi asta îl face să se orienteze în general foarte bine. 

Marianne se temu s-o jignească şi nu mai spuse nimic în 
legătură cu acest subiect, dar genul de interes pe care i-l 
stârneau lui desenele altora, aşa cum îl descrisese Elinor, 
era departe de acea încântare entuziasmată care, după 
părerea lui Marianne, era singura care se putea numi gust. 
Totuşi, deşi în sinea ei surâdea la această concluzie, îşi 
respectă sora pentru părtinirea oarbă faţă de Edward. 

— Sper, Marianne, că nu-l consideri lipsit de gust în 
general, continuă Elinor. De fapt, aş putea spune că nu, 
întrucât purtarea ta faţă de el este amabilă şi, dacă aceasta 
ar fi fost părerea ta, sunt sigură că n-ai fi putut să fii 
politicoasă cu el. 

Marianne nu prea ştia ce să spună. Nu voia nicicum să 
rănească sentimentele surorii ei, şi totuşi îi era cu neputinţă 
să spună ce nu credea. În cele din urmă răspunse: 

— Nu te supăra, Elinor, dacă eu nu-i preţuiesc meritele în 
egală măsură ca tine. Eu n-am avut atâtea prilejuri ca tine 
să-i apreciez calităţile, gusturile şi înclinațiile. Dar am cea 


mai bună părere din lume despre judecata şi bunătatea lui. 
Cred că e demn de tot ce e mai bun. 

— Sunt sigură că prietenii lui cei mai buni n-ar putea fi 
nemulţumiţi de o astfel de apreciere, spuse Elinor cu un 
zâmbet. Nu-mi închipui cum ai fi putut să te exprimi cu mai 
multă căldură. 

Marianne se bucură să constate că sora ei era atât de uşor 
de mulţumit. Elinor continuă: 

— Cred că niciunul dintre cei care l-au văzut destul de des 
angajat într-o conversaţie liberă nu se poate îndoi de 
înţelepciunea şi de bunătatea lui. Perspicacitatea sa 
deosebită şi principiile lui nu sunt ascunse decât de 
timiditatea care îl împiedică mult prea des să vorbească. Îl 
ştii destul de bine ca să îi recunoşti valoarea. Dar anumite 
împrejurări te-au împiedicat să-i cunoşti la fel de bine ca 
mine acele înclinații mai puţin importante, cum le spui tu. 
Am petrecut din când în când mult timp împreună, în timp 
ce tu erai în întregime absorbită de afecțiunea pentru 
mama. M-am văzut mult cu el, i-am studiat sentimentele şi i- 
am auzit părerile în materie de literatură şi gust; şi, una 
peste alta, mă aventurez să spun că e instruit, că îi place 
extrem de mult să citească, că are o imaginaţie vie, un spirit 
de observaţie corect, gusturi fine şi pure. Pe măsură ce îl 
cunoşti, îi apreciezi mai mult calităţile, precum şi manierele 
şi persoana. La prima vedere, sigur că purtarea lui nu 
impresionează, iar persoana lui cu greu poate fi numită 
frumoasă, până îi percepi expresia ochilor, care au o 
bunătate neobişnuită, şi blândeţea înfăţişării. In prezent îl 
cunosc atât de bine încât îl consider cu adevărat frumos, 
sau, cel puţin, aproape frumos. Tu ce spui, Marianne? 

— Am să-l consider frumos, Elinor, dacă nu acum, foarte 
curând. Când ai să-mi spui să-l iubesc ca pe un frate, n-am 
să-i mai văd imperfecţiunea chipului, aşa cum nu i-o văd 
acum pe a inimii. 

La această declaraţie, Elinor tresări şi îi păru rău că se 
trădase vorbind cu atâta căldură despre el. Îşi dădea seama 


că avea o părere foarte bună despre Edward. Credea că 
stima era reciprocă; dar avea nevoie de o certitudine mai 
mare pentru ca părerea lui Marianne | despre ataşamentul 
dintre ei să-i fie pe plac. Ştia că Marianne şi mama lor 
treceau uşor de la presupunere la convingere, că la ele a 
dori însemna a spera, iar a spera însemna a se aştepta să se 
întâmple, încercă să-i explice surorii ei adevărata situaţie. 

— Nu neg că am o părere foarte bună despre el, că îl 
stimez mult, că îl plac, spuse ea. 

Aici Marianne izbucni indignată. 

— II stimezi! Îl placi! Ce inimă rece ai, Elinor! Oh, mai rău 
decât rece! Ţi-e ruşine să fii altfel. Mai rosteşte o dată 
vorbele acestea şi voi ieşi în clipa asta din cameră. 

Elinor nu-şi putu stăpâni râsul. 

— lartă-mă, spuse ea, şi fii sigură că n-am vrut să te supăr 
vorbind atât de liniştită despre sentimentele mele. Crede-le 
mai puternice decât le-am mărturisit; pe scurt, crede-le pe 
măsura meritelor lui, iar bănuiala... Speranţa afecțiunii lui 
faţă de mine poate fi o garanţie, fără să mă arăt nesăbuită 
sau lipsită de înţelepciune. Dar nu trebuie să crezi mai mult 
decât atât. Nu sunt nicidecum sigură de stima lui faţă de 
mine. Sunt momente când pare îndoielnică; şi, până când 
sentimentele lui nu îmi vor fi pe deplin cunoscute, nu 
trebuie să te mire că nu vreau să fie crezute sau numite mai 
mult decât sunt. În inima mea nu prea există îndoială cu 
privire la faptul că mă place. Dar, pe lângă atracţia pe care 
o simte faţă de mine, mai sunt şi alte lucruri de care trebuie 
să se ţină seama. E departe de a fi independent. Nu avem 
cum să ştim cum e cu adevărat mama lui; din cele spuse 
ocazional de Fanny despre comportamentul şi părerile ei, n- 
am fost niciodată înclinate s-o considerăm drăguță. Şi m-aş 
înşela foarte mult dacă mi-aş închipui că Edward nu e 
conştient că ar întâmpina multe greutăţi dacă ar dori să se 
însoare cu o femeie care n-are nici avere, nici rang înalt. 

Marianne fu uimită să descopere cât de departe de adevăr 
mersese imaginaţia ei şi a mamei sale. 


— Şi chiar nu eşti logodită cu el! Spuse ea. Totuşi, cu 
siguranţă se va întâmpla curând. Dar din această amânare 
vor rezulta două avantaje. Eu n-am să te pierd atât de 
repede, iar Edward va avea un prilej mai rodnic de a-şi 
îmbunătăţi înclinația înnăscută pentru preocuparea ta 
preferată, lucru indispensabil pentru fericirea voastră. Oh, 
ce minunat ar fi ca talentul tău să-l stimuleze într-atât, încât 
să înveţe şi el să deseneze! 

Elinor îi spusese surorii ei părerea sa sinceră. Nu putea să 
considere că afecțiunea ei pentru Edward avea perspective 
atât de favorabile cum crezuse Marianne. Uneori, se vedea 
la el o lipsă de entuziasm care, dacă nu denota indiferenţă, 
sugera ceva aproape la fel de puţin promiţător. Îndoiala cu 
privire la afecțiunea ei, presupunând că ar fi simţit-o, putea 
cel mult să-i provoace nelinişte. Era puţin probabil să-i 
cauzeze acea deprimare care îl caracteriza atât de des. O 
cauză mai rezonabilă putea fi situaţia de dependenţă care îl 
împiedica să se lase în voia afecțiunii lui. Ea ştia că mama 
lui nu se purta niciodată cu el astfel încât să-l facă să se 
simtă bine acasă, şi nici nu-i dăduse vreo asigurare că ar 
putea să-şi întemeieze un cămin fără să ţină seama cu 
stricteţe de părerile ei despre soarta lui. Ştiind acest lucru, 
lui Elinor îi era cu neputinţă să se simtă în largul ei în 
această privinţă. Era departe de a se bizui pe urmările 
afecțiunii lui pentru ea, pe care mama şi sora ei le 
considerau ca sigure. Mai mult chiar, cu cât stăteau mai 
mult împreună, cu atât mai îndoielnică părea natura 
sentimentelor lui; şi, uneori, preţ de câteva minute 
dureroase, ea nu credea că era vorba de mai mult decât o 
prietenie. 

Dar acest ataşament, indiferent de dimensiunile sale, o 
dată remarcat de sora lui, a făcut-o să se indigneze şi (lucru 
şi mai grav) să se poarte necuviincios. Profită de primul 
prilej pentru a-şi înfrunta soacra, vorbindu-i atât de 
sugestiv despre perspectivele fratelui ei, despre hotărârea 
doamnei Ferrars ca ambii ei fii să se căsătorească strălucit 


şi despre pericolul pe care îl prezenta o femeie tânără care 
încerca să-l prindă în laţ, încât doamna Dashwood nu putu 
să pretindă că nu îşi dădea seama de situaţie şi nici nu se 
strădui să fie calmă. Îi dădu un răspuns plin de dispreţ şi 
părăsi pe loc încăperea, hotărâtă ca, indiferent de 
neplăcerile sau de costurile unei mutări bruşte, iubita ei 
Elinor să nu mai fie expusă încă o săptămână la astfel de 
insinuări. 

În această stare de spirit, primi o scrisoare care conţinea o 
propunere deosebit de nimerită. O rudă de-a ei, un om de 
condiţie bună şi înstărit din Devonshire, îi oferea în condiţii 
foarte avantajoase o locuinţă care îi aparţinea. Scrisoarea 
era chiar de la acest domn, şi scrisă în adevăratul spirit al 
ajutorului prietenesc. El înţelegea că ea are nevoie de o 
locuinţă şi, deşi casa pe care i-o oferea acum era doar o vilă 
micuță, o asigura că, dacă situaţia îi era pe plac, aveau să se 
facă toate amenajările necesare. După ce îi descrise casa şi 
grădina, insistă cu nerăbdare să vină cu fetele la Barton 
Park, reşedinţa lui, unde putea judeca singură dacă Barton 
Cottage, căci casele se aflau în aceeaşi regiune, cu unele 
modificări, putea să fie un cămin confortabil pentru ea. 
Părea cu adevărat dornic să le ofere o locuinţă, şi întreaga 
scrisoare era scrisă într-un stil atât de prietenesc încât nu 
avea cum să nu-i facă plăcere verişoarei lui, mai ales acum, 
când suferea din cauza comportamentului rece şi insensibil 
al rudelor ei mai apropiate. Nu avu nevoie de timp de 
gândire sau de cercetări. Hotărârea fu luată de cum citi. 
Situarea în Barton, într-un comitat atât de îndepărtat de 
Sussex precum Devonshire, care, doar cu câteva ore în 
urmă, ar fi fost o obiecţie suficientă pentru a zdrobi orice 
posibil avantaj al casei, constituia acum calitatea ei de 
căpetenie. Părăsirea vecinătăţii domeniului Norland nu mai 
era o nenorocire; era de dorit; era o binecuvântare în 
comparaţie cu nefericirea de a fi musafira nurorii sale; iar 
să plece pentru totdeauna din acea casă iubită avea să fie 
mai puţin dureros decât a o locui sau vizita cât timp o 


asemenea femeie era stăpâna ei. Li scrise pe loc lui sir John 
Middleton pentru a-i mulţumi pentru bunătatea lui şi 
pentru a-i aduce la cunoştinţă că acceptă propunerea lui; 
iar apoi se grăbi să arate ambele scrisori fetelor ei, pentru a 
fi sigură că sunt şi ele de acord, înainte de a trimite 
răspunsul. 

Elinor considerase întotdeauna că ar fi mai înţelept pentru 
ele să se stabilească la o oarecare distanţă de Norland 
decât în imediata apropiere a cunoştinţelor lor. Prin 
urmare, în această privinţă, nu avea de ce să se opună 
intenţiilor mamei sale de a se muta în Devonshire. Casa, de 
asemenea, aşa cum fusese descrisă de sir John, era 
modestă, iar chiria era atât de mică încât nu-i dădea 
dreptul să obiecteze nici asupra acestui aspect; şi, de 
aceea, deşi nu era un plan care să-i facă plăcere, deşi 
mutarea din vecinătatea domeniului Norland îi contrazicea 
dorinţele, nu făcu nici o mişcare de a-şi descuraja mama să 
trimită scrisoarea de acceptare. 

CAPITOLUL V DE ÎNDATĂ CE TRIMISE RĂSPUNSUL, 
doamna Dashwood îşi oferi plăcerea de a-şi anunţa fiul 
vitreg şi pe soţia lui că dispunea de o casă şi că nu avea să-i 
mai incomodeze decât până când putea să se mute acolo. Ei 
o ascultară cu mirare. Doamna John Dashwood nu spuse 
nimic, dar soţul ei îşi exprimă politicos speranţa că nu avea 
să se stabilească departe de Norland. Ea simţi o mare 
satisfacţie răspunzându-i că se ducea în Devonshire. Auzind 
asta, Edward se întoarse repede spre ea şi, cu un glas mirat 
şi îngrijorat, care, pentru ea, nu avea nevoie de explicaţie, 
repetă: 

— Devonshire! Chiar vă duceţi acolo? E atât de departe de 
aici! Şi în care parte a oraşului? 

II lămuri această privinţă. Era la mai puţin de patru mile la 
nord de Exeter. 

— E doar o vilă micuță, continuă ea, dar sper să primesc în 
ea mulţi prieteni de-ai mei. Pot fi adăugate uşor o cameră 
sau două, iar dacă prietenilor mei nu le va fi greu să facă un 


drum atât de lung ca să mă vadă, mie nu-mi va fi deloc greu 
să-i găz duiesc. 

Încheie cu o invitaţie foarte amabilă pentru domnul şi 
doamna John Dashwood s-o viziteze la Barton; iar lui 
Edward îi făcu o invitaţie şi mai călduroasă. Deşi 
conversaţia recentă cu nora ei o făcuse să se hotărască să 
nu mai rămână la Norland mai mult decât era inevitabil, 
incidentul nu avusese nici cel mai mic efect asupra ei în 
ceea ce priveşte scopul urmărit. Intenţia de a-i despărţi pe 
Edward şi Elinor era la fel de îndepărtată ca întotdeauna; 
şi, prin această invitaţie apăsată făcută fratelui ei, dorea să- 
i arate doamnei John Dashwood cât de puţin conta faptul că 
ea dezaproba căsătoria. 

Domnul John Dashwood îi spuse iarăşi şi iarăşi mamei sale 
cât de rău îi părea că luase o casă la o aşa depărtare de 
Norland, care îl împiedica să-i fie de vreun ajutor la mutatul 
mobilei. Fu cu adevărat supărat de această situaţie, căci 
însuşi efortul la care îşi limitase îndeplinirea promisiunii 
făcute tatălui său devenea imposibil prin acest aranjament. 

Toate lucrurile fură expediate pe apă. Erau mai ales 
lenjerie, argintărie, veselă şi cărţi, şi un pian frumos, care 
era al lui Marianne. Doamna John Dashwood urmări cu un 
oftat plecarea bagajelor; nu se putu abţine să-i fie ciudă că, 
deşi venitul doamnei Dashwood avea să fie atât de 
neînsemnat în comparaţie cu al ei, ea avea să aibă toate 
lucrurile frumoase. 

Doamna Dashwood luă casa pe o perioadă de 
douăsprezece luni; era gata mobilată şi putea să intre 
imediat în posesia sa. Nu apăru nici o piedică în privinţa 
învoielii; şi aşteptă doar să-şi mai vândă din lucrurile de la 
Norland şi să-şi aleagă viitorii servitori, înainte de a 
purcede spre vest; iar acest lucru se întâmplă repede, 
întrucât era deosebit de iute când făcea ceva care o 
interesa. 

Caii care îi rămăseseră de la soţul ei fuseseră vânduți la 
scurt timp după moartea lui şi, cum tocmai i se oferi un 


prilej să scape de trăsură, fu de acord s-o vândă şi pe ea, la 
sfatul insistent al fiicei ei mari. Dacă ar fi ţinut cont de 
propriile dorinţe, ar fi păstrat-o pentru confortul copiilor; 
dar înţelepciunea lui Elinor triumfă. Tot înţelepciunea ei 
limită numărul servitorilor la trei; două slujnice şi un valet, 
care fură aleşi degrabă dintre cei care se stabiliseră la 
Norland. 

Valetul şi una din servitoare fură trimişi imediat în Devon- 
shire să pregătească locuinţa pentru sosirea stăpânei lor; 
căci, întrucât nu o cunoştea deloc pe lady Middleton, 
doamna Dashwood preferă să se instaleze în vilă decât să 
fie musafir la Barton Park; se bizuia atât de fără rezerve pe 
descrierea făcută de sir John casei încât nu simţi nici o 
curiozitate s-o viziteze înainte de a intra în ea ca fiind a ei. 
Nerăbdarea ei de a pleca de la Norland fu împiedicată să 
scadă de satisfacția evidentă a nurorii sale la perspectiva 
mutării ei; satisfacţie pe care abia dacă încercă să şi-o 
ascundă sub masca unei invitaţii reci de a-şi amâna 
plecarea. Acum era momentul când promisiunea făcută de 
fiul ei vitreg tatălui său putea fi îndeplinită cum nu se poate 
mai oportun, întrucât neglijase s-o facă atunci când se 
stabilise pe domeniu, plecarea lor din casa lui părea 
momentul cel mai potrivit pentru împlinirea promisiunii. 
Dar doamna Dashwood începu în scurt timp să renunţe la 
orice speranţă de acest gen şi, din direcţia generală a 
conversaţiei lui, văzu că ajutorul lui nu mergea mai departe 
de întreţinerea lor la Norland pe o perioadă de şase luni. 
Vorbea atât de convins de creşterea cheltuielilor de 
întreţinere a casei şi de nevoia neîncetată de bani, încât 
părea că mai degrabă caută bani decât să aibă vreun plan 
să dea. 

La numai câteva săptămâni de când primiseră prima 
scrisoare de la sir John Middleton, totul era pregătit în 
viitoarea lor locuinţă într-atât încât să le permită doamnei 
Dashwood şi fetelor ei să-şi înceapă călătoria. 


Multe lacrimi fură vărsate în clipele de despărţire de un 
loc atât de iubit. „Dragule, dragule Norland!”, spunea 
Marianne, în timp ce hoinărea singură prin faţa casei, în 
ultima seară a şederii lor aici. „Când am să încetez să te 
regret? Când am să învăţ să mă simt acasă altundeva? Oh, 
casă fericită, poţi oare să ştii cât sufăr acum, văzându-te din 
acest loc din care, poate, n-am să te mai văd? Şi vai, copaci 
atât de cunoscuţi! Dar voi veţi rămâne la fel. Nici o frunză 
nu se va veşteji din cauză că plecăm şi nici o creangă nu va 
încremeni, deşi nu mai putem să ne uităm la voi! Nu, voi 
veţi fi pe mai departe la fel: neştiutori de bucuria sau 
regretul pe care le pricinuiţi şi nesimţitori la schimbările 
din inima celor care se plimbă la umbra voastră! Dar cine 
va rămâne să se bucure de voi?” 

CAPITOLUL VI PRIMA PARTE A CĂLĂTORIEI se desfăşură 
într-o dispoziţie foarte melancolică, aşa că fu plictisitoare şi 
neplăcută. Dar, pe măsură ce se apropiau de sfârşitul ei, 
interesul faţă de cum arată un comitat în care urmau să 
locuiască le învinse mâhnirea, iar priveliştea văii Barton, 
când intrară în ea, le înveseli. Era un loc frumos şi rodnic, 
împădurit şi bogat în păşuni. După ce drumul şerpui prin ea 
mai bine de o milă, ajunseră la casa lor. Grădina din faţă era 
o curte mică, înverzită, în care intrară pe o portiţă cochetă. 

Ca locuinţă, Barton Cottage, deşi mică, era confortabilă şi 
compactă; dar ca vilă lăsa de dorit, căci clădirea era masivă, 
acoperişul era de ţiglă, obloanele de la ferestre nu erau 
vopsite în verde, şi nici pereţii nu erau acoperiţi de caprifoi. 
Un coridor îngust traversa casa şi ducea direct în grădină. 
De o parte şi de alta a intrării se afla câte o cameră de zi 
mică, iar dincolo de ele erau oficiile şi scara. Patru 
dormitoare şi două mansarde alcătuiau restul casei. 
Aceasta nu fusese construită de multă vreme şi era în stare 
bună. In comparaţie cu Norland, era într-adevăr mică şi 
modestă! Dar lacrimile aduse de amintiri când intrară în 
casă se zvântară repede. Bucuria servitorilor la sosirea lor 
le înveseli şi fiecare, de dragul celorlalte, se hotări să pară 


fericită. Era început de septembrie; anotimpul era frumos 
şi, cum prima vedere a casei era avantajată de vremea 
bună, îşi făcură o impresie favorabilă, foarte importantă 
pentru fericirea lor de durată. 

Poziţia casei era bună. Imediat în spatele ei se ridicau 
dealuri înalte, nu la mare distanţă de o parte şi de alta; 
unele dintre ele erau golaşe, altele erau împădurite sau 
cultivate. Satul Barton era aşezat în mare parte pe unul 
dintre aceste dealuri şi oferea o privelişte plăcută de la 
ferestrele vilei. Perspectiva din faţă era mai întinsă; ea 
domina întreaga vale şi cuprindea în ţinutul de dincolo. 
Dealurile care înconjurau vila închideau valea în acea 
direcţie; sub un alt nume şi un alt curs, ea se ivea iarăşi 
între două dintre cele mai abrupte dealuri. 

Una peste alta, doamna Dashwood era mulţumită de 
mărimea şi mobilierul casei; căci, deşi fostul ei stil de viaţă 
impunea multe adăugiri indispensabile actualei locuinţe, 
pentru ea era o încântare să adauge şi să aducă 
îmbunătăţiri; şi de data asta avea bani lichizi ca să cumpere 
lucrurile necesare pentru o mai mare eleganţă a 
apartamentelor. 

— Cât despre casă în sine, spuse ea, sigur că e prea mică 
pentru familia noastră, dar, deocamdată, ne vom aranja cât 
să ne simţim bine, căci e prea târziu de adus îmbunătăţiri în 
perioada asta a anului. Poate că la primăvară, dacă am să 
am bani mulţi, şi îndrăznesc să spun că o să am, s-ar putea 
să ne gândim să clădim. Aceste salonaşe sunt prea mici 
pentru grupurile de prieteni pe care sper să le văd deseori 
adunate aici; şi mă gândesc să unesc coridorul cu unul din 
ele şi poate cu o parte din celălalt, şi să las ca hol de intrare 
ce rămâne din celălalt; acesta împreună cu un salon nou 
care poate fi uşor adăugat şi un dormitor şi o cameră 
mansardă deasupra, vor face din micuța noastră vilă o 
căsuţă foarte confortabilă. Mi-aş dori ca scara să fie 
frumoasă. Dar nu trebuie să te aştepţi chiar la toate, deşi 
îmi închipui că n-ar fi greu să răzbesc. Am să văd cum merg 


treburile la primăvară şi vom plănui îmbunătățirile după 
cum vom putea. 

Intre timp, până să se poată face toate aceste modificări 
dintr-un venit de cinci sute de lire pe an al unei femei care 
nu economisise în viaţa ei, fură destul de înțelepte pentru a 
se mulţumi cu casa aşa cum era; şi fiecare îşi făcu de lucru 
încon-jurându-se cu cărţi şi alte lucruri personale, pentru a- 
şi alcătui un cămin. Pianul lui Marianne fu despachetat şi 
aşezat corespunzător; iar desenele lui Elinor fură agăţate 
pe pereţii camerei de zi. 

A doua zi, după micul dejun, fură întrerupte din astfel de 
activităţi de intrarea proprietarului lor, care trecu să le 
ureze bun venit la Barton şi să le ofere din casa şi grădina 
lui tot ce le putea lipsi în prezent. Sir John Middleton era un 
bărbat chipeş, la vreo patruzeci de ani. Le mai vizitase 
cândva la Stanhill, dar trecuse prea mult de atunci ca 
tinerele lui verişoare să-l ţină minte. Avea o faţă plină de 
voioşie şi maniere la fel de prietenoase ca firea lui. Sosirea 
lor părea să fie o adevărată bucurie, iar confortul lor un 
obiect de reală preocupare pentru el. Vorbi mult despre 
dorinţa sa sinceră ca ele să trăiască în cele mai bune relaţii 
cu familia lui şi insistă cu atâta cordialitate să ia masa în 
fiecare zi la Barton Park până se instalau mai bine încât, 
deşi rugăminţile lui ajungeau într-un punct al insistenţei 
care depăşea politeţea, nu putură să-l jignească printr-un 
refuz. Bunătatea lui nu se limită la vorbe, căci, la mai puţin 
de o oră după plecarea lui, sosi de la conac un coş mare plin 
cu legume şi fructe, ce fu urmat, înainte de sfârşitul zilei, de 
nişte vânat. Mai mult, insistă să le ducă şi să le aducă de la 
poştă toate scrisorile şi nu vru să renunţe la plăcerea de a 
le trimite zilnic ziarele lui. 

Lady Middleton trimisese prin el un mesaj foarte politicos, 
care denota intenţia ei de a-i face doamnei Dashwood o 
vizită de îndată ce era sigură că nu deranja; şi, cum la acest 
mesaj se răspunse printr-o invitaţie la fel de politicoasă, 
doamna le fu prezentată în ziua următoare. 


Fireşte, erau foarte nerăbdătoare să cunoască o persoană 
de care depindea în mare măsură confortul lor la Barton; 
iar eleganța înfăţişării ei fu favorabilă dorințelor lor. Lady 
Middleton nu avea mai mult de douăzeci şi şase sau 
douăzeci şi şapte de ani. Era frumoasă la faţă, avea o siluetă 
înaltă şi impunătoare şi o ţinută plină de graţie. Manierele 
ei aveau eleganța care îi lipsea soţului său, dar ar fi avut de 
câştigat dacă ar fi împrumutat o parte din sinceritatea şi 
căldura lui. Vizita ei fu destul de lungă pentru a mai scădea 
ceva din admiraţia lor de la început, arătând că, deşi era cu 
desăvârşire bine crescută, era rezervată şi rece şi că nu 
avea nimic de spus dincolo de cele mai banale întrebări şi 
observaţii. 

Totuşi, conversaţia nu lipsi, căci sir John era foarte 
vorbăreţ, iar lady Middleton îşi luase înţeleaptă precauţie 
de a-l aduce cu ea pe copilul lor cel mare, un băieţel 
frumos, de vreo şase ani, a cărui prezenţă oferi un subiect 
de discuţie la care se putea recurge oricând la nevoie, căci 
doamnele trebuiră să întrebe cum îl cheamă şi câţi ani are, 
să-i admire frumuseţea şi să-i pună întrebări la care în locul 
lui răspundea mama lui, în timp ce el se învârtea pe lângă 
ea şi stătea cu capul în jos, spre marea mirare a lui lady 
Middleton, care se minuna cum de era atât de timid în 
societate când acasă făcea atâta gălăgie. In fiecare vizită 
oficială trebuia să fie de faţă şi un copil, pentru a furniza un 
subiect de conversaţie. În cazul de faţă, timp zece minute se 
discută dacă băiatul seamănă mai mult cu tatăl sau cu 
mama lui şi la ce anume semăna, căci, fireşte, fiecare avea 
părerea lui şi fiecare fu uimit de părerile celorlalţi. 

În curând, familiei Dashwood i se oferi prilejul de a-şi 
spune părerea despre restul copiilor, căci sir John nu vru să 
plece înainte de a le smulge promisiunea că vor lua masa la 
Barton a doua zi. 

CAPITOLUL VII BARTON PARK SE AFLA cam la o milă de 
vilă. Doamnele trecuseră prin apropierea sa în lungul drum 
prin vale dar, de acasă, le era ascuns vederii de un deal. 


Conacul era mare şi frumos; iar familia Middleton ducea o 
viaţă deopotrivă plină de ospitalitate şi eleganţă. Prima 
datorată lui sir John, cea din urmă soţiei lui. Rareori se 
întâmpla să nu aibă câţiva prieteni în casă, primeau mai 
mulţi musafiri decât orice altă familie din vecinătate. Acest 
lucru îi făcea fericiţi pe amândoi căci, în ciuda deosebirii de 
temperament şi comportament exterior, semănau puternic 
datorită unei lipse de talent şi de gust care le limita 
ocupațiile, în afară de cele sociale, la o zonă foarte îngustă. 
Sir John era sportiv, lady Middleton era mamă. El hăituia şi 
împuşca, ea îşi răsfăţa copiii; acestea erau singurele lor 
îndeletniciri. Lady Middleton avea avantajul de a-şi răsfăţa 
copiii tot anul, în timp ce plăcerile independente ale lui sir 
John ocupau numai jumătate din acest timp. Totuşi, 
permanentele obligaţii acasă şi în lume suplineau toate 
deficienţele naturii şi educaţiei, mențineau veselia lui sir 
John şi îi ofereau soţiei lui prilejul de a-şi exersa buna 
creştere. 

Lady Middleton se mândrea cu eleganța mesei ei şi a 
întregii ei locuinţe; şi acest gen de vanitate îi oferea cea mai 
mare bucurie la toate petrecerile date. Dar mulţumirea lui 
sir John în societate era mult mai concretă; îi plăcea să 
adune în jurul lui mai mulţi tineri decât încăpeau, şi cu cât 
erau mai zgomotoşi, cu atât era mai mulţumit. Era o 
binecuvântare pentru tineretul din comitat, căci vara 
organiza mereu petreceri în aer liber, cu şuncă rece şi pui, 
iar iarna balurile lui erau destul de numeroase pentru orice 
domnişoară care nu avea pofta nesăţioasă de distracţii a 
vârstei de cincisprezece ani. 

Sosirea unei noi familii în ţinut era întotdeauna prilej de 
bucurie pentru el şi era încântat în toate privinţele de 
locatarele pe care le găsise pentru căsuţa din Barton. 
Domnişoarele Dashwood erau libere, drăguţe şi lipsite de 
afectare. Asta era de ajuns pentru a câştiga părerea lui 
favorabilă; căci lipsa de afectare era tot ce îşi putea dori o 
fată pentru ca mintea să-i fie la fel de atrăgătoare ca 


înfăţişarea. Firea lui prietenoasă îl făcea fericit să le 
primească pe aceste tinere a căror situaţie, în comparaţie 
cu trecutul, putea fi socotită nefericită. Prin urmare, 
arătând amabilitate verişoarelor lui, avea adevărata 
satisfacţie a unei inimi bune; iar în găsirea unei case pentru 
o familie alcătuită numai din femei, avea toată satisfacția 
unui om de acţiune; căci un astfel de om, deşi stimează 
numai persoanele de acelaşi sex care le împărtăşesc 
preocupările, nu e dornic să le încurajeze gusturile 
primindu-i într-o reşedinţă de pe cuprinsul domeniului lui. 

Doamna Dashwood şi fetele ei fură întâmpinate la uşa 
casei de sir John, care le ură bun venit la Barton Park cu 
sinceritate neafectată; şi în timp ce le însoțea în salon pe 
domnişoare, le înştiinţa de amărăciunea pe care i-o 
produsese faptul că nu reuşise să găsească nişte tineri 
deştepţi care să le întâmpine. Ele nu aveau să vadă, le 
spuse el, decât un alt domn în afară de el; un prieten 
deosebit care stătea la conac, dar care nu era nici tânăr, 
nici vesel. Spera că ele aveau să scuze micimea grupului şi 
le asigură că asta n-o să se mai întâmple. Fusese la mai 
multe familii în acea dimineaţă în speranţa de a mai putea 
face rost de câţiva invitaţi, însă era lună plină şi fiecare 
persoană avea deja alte aranjamente.] 

Din fericire, mama lui lady Middleton sosise în urmă cu o 
oră şi, cum era o femeie foarte veselă şi plăcută, el spera ca 
domnişoarele să nu se plictisească atât de mult cum poate 
se temeau. Domnişoarele, la fel ca mama lor, fură pe deplin 
mulţumite de faptul că vor avea drept companie două 
persoane total străine, şi nu îşi doriră mai multe. 

Doamna Jennings, mama lui lady Middleton, era o femeie 
vârstnică, veselă şi glumeaţă, care vorbea mult, părea 
foarte fericită şi era destul de vulgară. Era plină de glume şi 
râdea mereu şi, înainte ca masa să ia sfârşit, le şi spusese o 
mulţime de lucruri pline de duh despre soţi şi amanți; 
nădăjdui că nu îşi lăsaseră inimile în Sussex, şi pretinse a le 
fi văzut roşind. De dragul surorii ei, Marianne se necăji la 


auzul acestor vorbe, şi îşi întoarse ochii spre Elinor ca să 
vadă cum suporta ea aceste atacuri, cu o grijă care o 
îndurera pe Elinor mult mai mult decât tachinările banale 
ale doamnei Jennings. 

Colonelul Brandon, prietenul lui sir John, prin felul lui de a 
fi, nu părea mai potrivit de a fi tovarăşul lui decât era lady 
Middleton să-i fie soţie sau decât era doamna Jennings să-i 
fie mamă lui lady Middleton. Era tăcut şi serios. 

Note: 

1 Lumina lunii facilita deplasarea călare sau în trăsură 
(n.tr.). 

Totuşi, înfăţişarea lui nu era neplăcută, în ciuda faptului 
că, după părerea lui Marianne şi a lui Margaret, era 
celibatar convins, căci era trecut de treizeci şi cinci de ani; 
deşi nu era frumos la faţă, chipul lui era inteligent, şi avea o 
ţinută de adevărat domn. 

Niciunul dintre cei de faţă nu putea juca rolul de însoțitor 
al doamnei şi domnişoarelor Dashwood; dar insipiditatea 
rece a lui lady Middleton era atât de neplăcută încât, pe 
lângă ea, moho-rala colonelului Brandon şi chiar şi veselia 
zgomotoasă a lui sir John şi a soacrei sale erau interesante. 
Lady Middleton păru înveselită doar de intrarea, după 
masă, a celor patru odrasle gălăgioase ale ei, care o traseră 
de colo-colo, îi agăţară hainele şi puseră capăt oricărei 
discuţii în afară de cea legată de copii. 

Seara, când se descoperi că avea talent muzical, Marianne 
fu invitată să cânte. Instrumentul fu deschis, fiecare se 
pregăti să fie încântat, iar Marianne, care cânta foarte bine, 
interpretă la cererea lor partiturile pe care le adusese lady 
Middleton în familie la căsătoria ei, şi care zăceau probabil 
încă de atunci în aceeaşi poziţie pe pian, căci nobila doamnă 
sărbătorise acel eveniment renunțând la muzică, cu toate 
că, din spusele mamei ei, cântase extrem de bine şi, din ale 
ei, era pasionată de muzică. 

Interpretarea lui Marianne fu foarte aplaudată. La 
sfârşitul fiecărui cântec, sir John îşi exprimă zgomotos 


admiraţia şi conversă la fel de zgomotos cu ceilalţi pe 
durata fiecărui cântec. Lady Middleton îl chemă în mod 
frecvent la ordine, mirându-se cum putea cineva să-şi abată 
atenţia de la muzică fie şi o clipă, şi o rugă pe Marianne să 
cânte un anumit cântec pe care aceasta tocmai îl terminase. 
Din tot grupul, numai colonelul Brandon o ascultă, fără a se 
arăta extaziat. Singurul lui compliment fu cel al atenţiei, 
fapt care o făcu să simtă pentru el respectul pe care ceilalţi 
îl pierduseră din cauza verişoarei lor lipsite de gust. 
Plăcerea pe care i-o producea lui muzica, deşi nu ajungea la 
acea încântare plină de extaz care era singura ce putea s-o 
egaleze pe a ei, era o dovadă de respect în contrast cu 
îngrozitoarea insensibilitate a celorlalţi; şi era destul de 
înţeleaptă pentru a admite că un bărbat de treizeci şi cinci 
de ani poate să-şi piardă acuitatea simţirii şi însăşi puterea 
minunată a desfătării. Era foarte deprinsă să fie 
îngăduitoare cu vârsta înaintată a colonelului, îngăduinţă 
pe care o cereau sentimentele altruiste faţă de semeni. 
CAPITOLUL VIII DOAMNA JENNINGS ERA VĂDUVĂ, CU 
O moştenire mare de la soţul ei. Avea numai două fete, pe 
care trăise să le vadă măritate onorabil şi, prin urmare, 
acum nu mai avea ce să facă decât să mărite restul lumii. 
Era plină de zel în această activitate, atât cât se pricepea, şi 
nu pierdea nici un prilej pentru a pune la cale nunţi între 
tinerii pe care îi cunoştea. Era deosebit de isteaţă în a 
descoperi legăturile sentimentale şi se bucurase de 
plăcerea de a fi stârnit îmbujorarea şi vanitatea multor 
domnişoare, prin insinuări cu privire la puterea lor asupra 
unui anumit tânăr; iar acest gen de discernământ îi 
permisese ca, la scurt timp după sosirea la Barton, să se 
pronunţe în mod hotărât că domnul colonel Brandon era 
foarte îndrăgostit de Marianne Dashwood. Cam bănuise ea 
că era aşa din prima seară când fuseseră împreună, după 
atenţia cu care ascultase când ea le cântase; iar când 
familia Middleton întoarse vizita luând masa la vilă, faptul 
deveni certitudine, căci el o ascultă iarăşi. Nu încăpea 


îndoială. Era foarte convinsă de asta. Ar fi fost o partidă 
excelentă, căci el era bogat, iar ea era frumoasă. Încă de 
când ajunsese să-l cunoască datorită legăturii ei cu sir John, 
doamna Jennings era nerăbdătoare să-l vadă pe colonel 
însurat; şi întotdeauna era dornică să-i găsească fiecărei 
fete drăguţe un soţ bun. 

Avantajele imediate pentru ea nu era nicidecum de 
lepădat, căci acest lucru îi dădea prilejul să glumească la 
nesfârşit pe seama lor. La conac râse de colonel, iar la vilă, 
de Marianne. Tachinările ei, atât cât îl priveau numai pe el, 
probabil că îi erau absolut indiferente; pentru Marianne, 
însă, la început fură de neînțeles; iar când înţelese unde 
băteau, nu prea ştiu dacă să râdă de absurditatea lor sau să 
le dezaprobe impertinenţa, căci le considera o lipsă de 
respect faţă de vârsta înaintată a colonelului şi o luare în 
derâdere a condiţiei lui nefericite de burlac bătrân. 

Doamna Dashwood, care nu putea considera că un bărbat 
cu cinci ani mai tânăr decât ea era chiar atât de bătrân cum 
i se părea fiicei ei, se aventură să îndepărteze bănuiala că 
doamna Jennings ar fi dorit să-şi bată joc de vârsta lui. 

— Dar cel puţin, mamă, nu poţi să negi absurditatea acuza 
ţiei, deşi poate nu crezi că a fost făcută cu rea intenţie. 
Colonelul Brandon este cu siguranţă mai tânăr decât 
doamna Jennings, dar e destul de bătrân ca să-mi fie tată; 
şi, dacă a fost vreodată sufi cient de însufleţit pentru a se 
îndrăgosti, toate sentimentele de genul ăsta trebuie să fi 
murit de mult. E prea caraghios! Dacă nici vârsta, nici 
infirmitatea nu-l apără, când o să fie un bărbat la adăpost 
de astfel de glume? 

— Infirmitate! Exclamă Elinor. Îl numeşti pe colonelul 
Brandon infirm? Pot să înţeleg că vârsta lui ţi se pare mult 
mai mare ţie decât mamei, dar nu te prea poţi înşela cu 
privire la faptul că îşi foloseşte membrele. 

— Nu l-ai auzit plângându-se de reumatism? Şi nu e asta 
cea mai răspândită infirmitate a unei vieţi aflate în declin? 


— Scumpa mea copilă, spuse râzând mama ei, după 
socoteala asta, trebuie să fii îngrozită continuu de 
şubrezenia mea; şi cred că ţi se pare o minune că am ajuns 
până la vârsta înaintată de patruzeci de ani. 

— Mamă, eşti nedreaptă cu mine. Ştiu prea bine că 
domnul colonel Brandon nu e destul de bătrân ca să-şi 
neliniştească pri etenii că o să-l piardă curând. Ar mai putea 
trăi încă douăzeci de ani. Dar vârsta de treizeci de ani n-are 
a face cu căsătoria. 

— Poate că vârsta de treizeci de ani şi cea de şaptezeci de 
ani n-au împreună nimic de-a face cu căsătoria, spuse 
Elinor. Dar dacă o femeie ar fi necăsătorită la douăzeci şi 
şapte de ani, nu cred că vârsta de treizeci şi cinci de ani ar 
fi o piedică să se mărite cu el. 

După ce se gândi o clipă, Marianne spuse: 

— O femeie de douăzeci şi şapte de ani nu poate nădăjdui 
să simtă sau să inspire iarăşi afecţiune, iar dacă are un 
cămin lipsit de confort, sau averea ei este mică, presupun 
că s-ar putea hotări să devină infirmieră, de dragul hranei 
şi siguranţei de care are parte o soţie. Prin urmare, n-ar fi 
nimic nepotrivit în căsătoria cu o astfel de femeie. Ar fi o 
unire de convenienţă, iar lumea ar fi mulţumită. În ochii mei 
n-ar fi deloc o căsătorie, dar asta nu contează. Mi s-ar părea 
doar un schimb negustoresc, în care fiecare doreşte să 
profite de pe urma celuilalt. 

Elinor spuse: 

— Ştiu că nu te-aş putea convinge că o femeie de douăzeci 
şi şapte de ani ar putea simţi pentru un bărbat de treizeci şi 
cinci de ani ceva destul de apropiat de iubire, care să-l facă 
un tovarăş de viaţă dorit. Dar trebuie să obiectez la faptul 
că îi condamni pe colonelul Brandon şi pe soţia lui la 
captivitate constantă într-o odaie de bolnav, doar pentru că 
s-a întâmplat să se plângă iar, într-o zi foarte rece şi umedă, 
de un uşor reumatism la umăr. 

— Dar a vorbit de veste de flanelă, spuse Marianne, iar la 
mine o vestă de flanelă este invariabil legată de junghiuri, 


crampe, reumatism şi tot felul de suferinţe care îi chinuie 
pe cei bătrâni şi plăpânzi. 

— Dacă ar fi avut numai un acces de friguri, nu l-ai fi dis 
prețuit nici pe jumătate din cât îl dispreţuieşti. 
Mărturiseşte, Marianne, nu găseşti ceva interesant în 
obrajii aprinşi, ochii înfundaţi şi pulsul rapid al unei acces 
de friguri? 

La scurt timp după aceasta, la plecarea lui Elinor din 
cameră, Marianne spuse: 

— Mamă, am o nelinişte legată de boli, pe care nu pot să 
ţi-o ascund. Sunt sigură că Edward Ferrars nu se simte 
bine. Suntem aici de aproape două săptămâni şi el încă n-a 
venit. O asemenea întârziere neobişnuită nu putea fi 
cauzată decât de o indispoziţie serioasă. Ce altceva îl poate 
reţine la Norland? 

— Iţi închipuiai că o să vină atât de repede? Spuse doamna 
Dashwood. Eu nu. Dimpotrivă, dacă am avut cât de câto 
neli nişte în această privinţă, ea s-a datorat faptului că mi- 
am amintit că el părea reţinut şi nu foarte încântat de 
invitaţia mea, când vorbeam de venirea lui la Barton. Elinor 
îl aşteaptă deja? 

— Nu i-am vorbit niciodată de asta, dar presupun că da. 

— Cred că te înşeli, pentru că ieri, când am vorbit cu ea să 
cumpărăm un grătar nou pentru şemineul din camera de 
oaspeţi, a spus că nu e nici o grabă, căci e puţin probabil ca 
încăperea să fie dorită un timp. 

— Ce ciudat! Oare ce să însemne asta? Dar întreaga lor 
purtare a fost inexplicabilă! Ce rece, ce calmă a fost 
despărţirea lor! Ce lâncedă a fost conversaţia lor din ultima 
seară împreună! 

Edward n-a făcut nici o deosebire între mine şi Elinor când 
şi-a luat rămas-bun: pentru amândouă a rostit urările de 
bine ale unui frate afectuos. In ultima dimineaţă, de două 
ori i-am lăsat intenţionat împreună, şi de fiecare dată, nu-mi 
închipui de ce, el m-a urmat afară din cameră. Iar Elinor, la 
despărţirea de Norland şi Edward, n-a plâns cum am plâns 


eu. Chiar şi acum stăpânirea de sine a ei este neclintită. 
Când e ea deprimată sau melanco lică? Când încearcă ea să 
evite societatea, sau pare neliniştită şi nemulțumită de ea? 

CAPITOLUL IX DOAMNA ŞI DOMNIŞOARELE 
DASHWOOD erau acum instalate destul de confortabil la 
Barton. Casa şi grădina, cu toate împrejurimile lor, le 
deveneau acum familiare, iar îndeletnicirile care dăduseră 
Norland-ului o parte farmecul lui le ofereau bucurii mult 
mai mari decât le putuse oferi domeniul Norland după 
pierderea tatălui lor. Sir John Middleton, care în primele 
două săptămâni trecuse zilnic pe la ele şi care nu era 
obişnuit să vadă acasă atâtea activităţi, nu-şi putea ascunde 
uimirea că le găsea mereu ocupate. 

Vizitatorii lor, în afara celor de la Barton Park, nu erau 
mulţi, căci, deşi sir John le rugase stăruitor să-şi facă mai 
multe relaţii în împrejurimi şi le asigurase în nenumărate 
rânduri că trăsura sa le stătea oricând la dispoziţie, spiritul 
independent al doamnei Dashwood învinse dorinţa ca fetele 
ei să aibă societate; nu voia să viziteze vreo familie care 
locuia la o depărtare mai mare de o plimbare pe jos. Dar 
acestea erau puţine, şi nu la toate din ele se putea ajunge. 
Cam la o milă şi jumătate de vilă, în lungul îngustei şi 
şerpuitoarei văi Allenhane, care se desprindea din valea 
Barton, fetele descoperiseră, în una din primele lor 
plimbări, un conac vechi şi impunător care, amintindu-le 
puţin de Norland, le stârni imaginaţia şi le împinse să-l 
cunoască mai bine. Întrebând, aflară că stăpâna lui, o 
doamnă în vârstă de mare nobleţe, era din nefericire prea 
bolnavă ca să aibă legături cu lumea şi nu pleca niciodată 
de acasă. 

Întregul ţinut le oferea privelişti frumoase. Colinele înalte 
care le invitau de la aproape fiecare fereastră să caute 
minunata plăcere a aerului pe culmile lor erau o alternativă 
fericită când noroiul din văile de dedesubt le închidea 
frumuseţile superioare; şi spre unul din aceste dealuri îşi 
îndreptară paşii într-o dimineaţă Marianne şi Margaret, 


atrase de soarele care apărea când şi când pe cerul 
acoperit şi nemaiputând să îndure recluziunea la care le 
obligase ploaia necontenită din ultimele două zile. Vremea 
nu era destul de ispititoare pentru a le rupe pe celelalte 
două de la creionul şi cartea lor, în ciuda faptului că 
Marianne susţinea că ziua avea să se menţină frumoasă şi 
că norii ameninţători aveau să fie alungaţi de pe dealurile 
lor; cele două fete porniră la drum împreună. 

Urcară vesele dealurile, bucurându-se de fiecare petic de 
cer senin şi, când rafalele înviorătoare ale unui vânt care 
bătea dinspre sud-vest le izbiră în faţă, deplânseră temerile 
care le împiedicaseră pe mama lor şi pe Elinor să 
împărtăşească asemenea senzaţii încântătoare. 

— Oare există pe lume fericire mai mare ca asta? Spuse 
Marianne. Ne vom plimba pe aici cel puţin două ore, 
Margaret. Margaret o aprobă şi îşi continuară drumul cu 
vântul în faţă, râzând fericite încă aproape douăzeci de 
minute, când, deodată, norii se uniră deasupra capetelor lor 
şi o ploaie puternică începu să le izbească în plină faţă. 
Uimite şi necăjite, fură nevoite, împotriva voinţei lor, să se 
întoarcă, întrucât nu exista alt adăpost mai apropiat decât 
casa lor. Totuşi, le rămase o consolare, pe care 
împrejurările o făceau mai potrivită decât de obicei, şi 
anume să coboare cu toată iuţeala panta abruptă a dealului, 
care ducea până la poarta casei lor. 

O luară la fugă. La început, Marianne fu în frunte dar, 
călcând greşit, căzu dintr-o dată la pământ, iar Margaret, 
neputând să se oprească să o ajute, alergă involuntar mai 
departe şi ajunse în siguranţă la poalele dealului. 

Când se produse accidentul, un domn cu puşca în mână, 
pe lângă care zburdau doi ogari, tocmai urca dealul la 
câţiva metri de Marianne. Lăsă puşca jos şi alergă în 
ajutorul ei. Fata se ridicase de la pământ dar, întrucât în 
cădere îşi scrântise glezna, abia dacă putea să stea în 
picioare. Domnul îşi oferi serviciile şi dându-şi seama că, din 
sfială, fetei nu-i venea să accepte ajutorul pe care îl 


impunea situaţia, o luă în braţe fără întârziere şi cobori 
dealul cu ea. Apoi, trecând prin grădină, a cărei poartă 
fusese lăsată deschisă de Margaret, o duse în casă unde 
tocmai ajunsese şi Margaret şi nu o lăsă din braţe până nu o 
aşeză pe un scaun în salon. 

La intrarea lor, Elizabeth şi mama ei se ridicară uimite şi, 
în timp ce ochii amândurora erau fixaţi asupra lui cu vădită 
uimire şi tainică admiraţie inspirate în mod egal de 
înfăţişarea lui, el îşi ceru scuze pentru deranj, relatându-le 
cauza lui cu atâta sinceritate şi atâta gratie încât persoana 
sa, oricum neobişnuit de atrăgătoare, căpătă şi mai mult 
farmec datorită glasului şi a exprimării. Chiar şi bătrân, 
urât şi vulgar să fi fost, tot şi-ar fi atras recunoştinţa şi 
bunăvoința doamnei Dashwood, datorită atenţiei şi 
ajutorului acordate copilei ei. Însă tinereţea, frumuseţea şi 
eleganța făcură ca fapta lui s-o înduioşeze. 

Îi mulţumi iar şi iar şi, cu blândeţea care o însoțea 
întotdeauna, îl pofti să ia loc. Insă el refuză, întrucât era ud 
şi murdar. Atunci doamna Dashwood vru să ştie cui îi era 
îndatorată. El îi răspunse că se numea Willoughby şi că în 
prezent locuia în Allenhane, de unde spera să i se acorde 
favoarea să vină a doua zi în vizită pentru a se interesa de 
starea domnişoarei Dashwood. Onoarea îi fu acordată pe 
loc, după care el plecă pe o ploaie mare, făcându-se astfel şi 
mai interesant în ochii lor. 

Frumuseţea lui bărbătească şi eleganța deosebită a 
purtării sale deveniră numaidecât subiect de admiraţie 
generală, iar glumele la adresa lui Marianne, provocate de 
cavalerismul lui, deveniră şi mai însufleţite, dată fiind 
înfăţişarea lui atrăgătoare. Cât despre Marianne, ea îl 
văzuse mai puţin decât mama şi surorile ei, deoarece 
tulburarea care îi îmbujorase faţa când el o ridicase în 
braţe îi răpise puterea de a se uita la el după ce intraseră în 
casă. Însă îl văzuse îndeajuns pentru a împărtăşi admiraţia 
celorlalte, cu o energie care îi însoțea întotdeauna laudele. 
Făptura şi aerul lui erau pe măsura imaginii pe care şi-o 


formase despre eroul unei poveşti îndrăgite, iar faptul că o 
adusese acasă fără ezitări dovedea o prezenţă de spirit care 
o făcea să-i aprecieze gestul într-un mod deosebit. Tot ce 
ţinea de el era interesant. Numele lui era frumos, locuia în 
satul lor preferat, şi curând descoperi că, dintre toate 
veşmintele bărbăteşti, haina de vânătoare era cea care îl 
prindea cel mai bine pe un bărbat. Imaginaţia ei lucra de 
zor, gândurile ei erau plăcute, iar durerea provocată de 
glezna scrântită aproape pierise. 

Sir John trecu pe Ia ele de îndată ce următorul răgaz de 
vreme frumoasă din acea dimineaţă îi permise să iasă din 
casă; şi, după ce i se relată accidentul lui Marianne, fu 
întrebat cu nerăbdare dacă cunoaşte în Allenhane un domn 
pe nume Willoughby. 

— Willoughby! Exclamă sir John. Cum, e în ţinut? Asta e o 
veste bună. Am să mă duc mâine acolo, să-l invit să vină la 
masă joi. 

— Aşadar, îl cunoşti, spuse doamna Dashwood. 

— Sigur că îl cunosc. Vine aici în fiecare an. 

— Şi ce fel de tânăr este? 

— Nu cunosc altul mai bun, vă asigur. Un băiat straşnic, şi 
nu există în toată Anglia călăreț mai cutezător ca el. 

— Asta e tot ce ne puteţi spune despre el? Exclamă cu 
indignare Marianne. Care sunt manierele lui? Şi ce 
preocupări are, ce înclinații şi ce aptitudini? 

Sir John fu destul de încurcat. 

— Pe sufletul meu, spuse el, privitor la asta, nu ştiu prea 
multe despre el. Dar e un tânăr plăcut, vesel, şi are cea mai 
fru moasă căţea de vânătoare neagră pe care am văzut-o 
vreodată. 

Era cu el astăzi? 

Dar Marianne nu-i putu satisface curiozitatea privind 
culoarea ogarului domnului Willoughby mai mult decât 
reuşise el însuşi să-i descrie însuşirile spirituale ale 
tânărului. 


— Dar cine e? Întrebă Elinor. De unde vine? Are o casă în 
Allenhane? 

Despre acest aspect, sir John putu să ofere informaţii mai 
precise; le spuse că domnul Willoughby nu avea proprietăţi 
în ţinut, că locuia acolo numai când era în vizită la bătrâna 
doamnă de la Allenhane Court, cu care era rudă, şi ale cărei 
bunuri avea să le moştenească, adăugând: 

— Da, da, merită să pui mâna pe el, ţi-o spun eu, 
domnişoară Dashwood. In plus, are un mic domeniu al lui în 
Somersetshire. 

În locul dumitale, n-aş renunţa la el în favoarea surorii mai 
mici, în ciuda acestei rostogoliri pe dealuri. Domnişoara 
Marianne nu trebuie să se aştepte să aibă pentru sine toţi 
bărbaţii. Dacă nu are grijă, Brandon o să fie gelos. 

— Nu cred că domnul Willoughby va fi stânjenit de încer 
cările vreuneia dintre fetele mele de a pune mâna pe el, 
spuse doamna Dashwood cu un zâmbet vesel. N-au fost 
crescute pentru o astfel de îndeletnicire. Bărbaţii, fie şi atât 
de bogaţi, sunt în deplină siguranţă cu noi. Totuşi, din ce ai 
spus, mă bucur să aflu că e un tânăr respectabil, a cărui 
societate nu e nepotrivită. 

— Sunt încredinţat că e un tânăr cum nu se poate mai bun, 
repetă sir John. Îmi amintesc că anul trecut de Crăciun, la o 
mică petrecere pe care am dat-o la conac, a dansat de la 
opt până la patru, fără să stea o clipă jos. 

— Chiar aşa? Strigă Marianne cu ochii scânteietori. Şi a 
dansat cu eleganţă şi însufleţire? 

— Da, iar la opt a fost iar în picioare ca să plece la 
vânătoare. 

— Asta îmi place; aşa trebuie să fie un tânăr. Oricare ar fi 
preocupările sale, nerăbdarea de a le îndeplini nu trebuie 
să cunoască moderație sau să-i dea o senzaţie de oboseală. 

— Vai, vai, îmi dau seama ce o să fie, spuse sir John, îmi 
dau seama ce o să fie. Ai să-i pui gând rău şi nici n-ai să te 
mai gândeşti la sărmanul Brandon. 


— Asta e o expresie care îmi displace cum nu se poate mai 
mult, sir John, spuse Marianne cu căldură. Urăsc orice frază 
banală care se vrea spirituală; şi, dintre toate, „a pune gând 
rău” sau „a face o cucerire” sunt cele mai odioase. 
Subînţelesul lor e grosolan şi intolerant şi, dacă au fost 
considerate vreodată inteligente, timpul le-a distrus de mult 
tot spiritul. 

Sir John nu prea înţelese acest reproş, însă râse din toată 
inima de parcă l-ar fi înţeles, apoi răspunse: 

— Într-un fel sau altul, ai să faci destule cuceriri, aş spune. 

Sărmanul Brandon! Este deja total vrăjit şi, îţi spun, 
merită din plin să-i pui gând rău, în ciuda acestor rostogoliri 
şi a gleznelor scrântite. 

CAPITOLUL X SALVATORUL LUI MARIANNE, cum îl 
denumise Margaret pe Willoughby, cu mai multă eleganţă 
decât precizie, trecu pe la vilă în dimineaţa următoare, 
devreme, pentru a se interesa de starea lui Marianne. Fu 
primit de doamna Dashwood cu mai mult decât politeţe; cu 
o amabilitate la care o îndemnau relatarea lui sir John 
despre el şi recunoştinţa; şi fiecare lucru care se petrecu în 
timpul vizitei fu menit să-l asigure de înţelepciunea, 
eleganța, afecțiunea reciprocă şi confortul domestic al 
familiei în care îl introdusese accidentul. Cât despre 
farmecele lor personale, nu-i trebui o a doua întrevedere 
pentru a se convinge de ele. 

Domnişoara Dashwood avea un ten delicat, trăsături 
regulate şi o siluetă deosebit de frumoasă. Marianne era şi 
mai frumoasă. Formele ei, deşi nu atât de desăvârşite ca ale 
surorii sale, erau mai impresionante, beneficiind şi de 
avantajul înălţimii; iar faţa ei era atât de fermecătoare 
încât, atunci când se folosea limbajul laudelor şi se spunea 
despre ea că era frumoasă, adevărul era mai puţin insultat 
decât se întâmplă de obicei. Pielea îi era foarte oacheşă, dar 
datorită transparenţei ei, tenul îi era deosebit de 
strălucitor; trăsăturile ei erau frumoase toate; zâmbetul ei 
era dulce şi atrăgător, iar ochii ei foarte negri aveau o vrajă, 


o inteligenţă şi o nerăbdare care nu puteau să nu te 
încânte. La început, Willoughby nu le văzu expresia, din 
pricina stânjenelii produse de amintirea ajutorului lui. Dar 
când aceasta trecu, când ea îşi veni în fire, când văzu că la 
buna creştere a domnului se adăugau sinceritatea şi 
vioiciunea şi, mai ales, când el declară că era pasionat de 
muzică şi dans, îl privi cu atâta entuziasm încât captă cea 
mai mare parte a conversaţiei lui. 

Era suficient să se pomenească vreuna dintre distracţiile 
ei preferate pentru a o face să vorbească. De aceea, nu 
putu să rămână tăcută când se abordară astfel de subiecte 
şi nu dădu dovadă nici de timiditate, nici de rezervă în 
discutarea lor. Descoperi repede că, pentru ei, muzica şi 
dansul erau pasiuni comune şi că, în general, aveau aceleaşi 
păreri cu privire la tot ce era legat ele. Încurajată astfel să 
afle şi alte păreri ale lui, ea continuă să-i pună întrebări pe 
seama cărţilor; îi vorbi despre autorii ei preferaţi şi insistă 
asupra lor cu atâta interes încântător încât orice tânăr de 
douăzeci şi cinci de ani ar fi trebuit să fie cu adevărat 
insensibil să nu recunoască numaidecât calităţile deosebite 
ale unor astfel de lucrări, oricât le-ar fi nesocotit înainte. 
Aveau gusturi izbitor de asemănătoare. Amândoi adorau 
aceleaşi cărţi, aceleaşi pasaje sau, dacă apărea vreo 
deosebire, dacă se isca vreo obiecţie, ele ţineau doar până 
când Marianne îşi etala argumentele convingătoare şi 
strălucirea privirii. El era de acord cu toate deciziile ei, 
molipsit de entuziasmul ei; şi cu mult înainte ca vizita lui să 
se încheie, discutau cu familiaritatea unor vechi cunoştinţe. 

— Ei bine, Marianne, spuse Elinor, de îndată ce el le 
părăsi, cred că te-ai descurcat binişor pentru o singură 
dimineaţă. Ai aflat deja părerile domnului Willoughby în 
aproape toate pro blemele importante. Ştii ce gândeşte el 
despre Cowper şi despre Scott; eşti sigură că le apreciază 
arta aşa cum se cuvine, şi te-a încredinţat că nu îl admiră pe 
Pope mai mult decât se cade. Dar cum o să reziste 
cunoştinţa voastră mult timp, dacă epuizați atât de repede 


toate obiectele de discuţie? În curând nu vă va mai rămâne 
nici un subiect preferat. Încă o întâlnire va fi de ajuns 
pentru a-i lămuri sentimentele faţă de frumosul pitoresc şi 
faţă de a doua căsătorie, şi pe urmă n-ai să mai aice să 
întrebi. 

— E cinstit, Elinor? Exclamă Marianne. E drept? Oare are 
chiar atât de puţine idei? Dar înţeleg ce vrei să spui. M-am 
simţit prea în largul meu, am fost prea fericită, prea 
sinceră. Am încăl cat orice noţiune obişnuită de decenţă; 
am fost deschisă şi sin ceră, când ar fi trebuit să fiu 
rezervată, proastă, plictisitoare şi mincinoasă; dacă aş fi 
vorbit numai despre vreme şi despre dru muri, şi dacă aş fi 
vorbit doar o dată la zece minute, aş fi fost cruţată de acest 
reproş. 

— Draga mea, nu trebuie să te superi pe Elinor, n-a făcut 
decât să glumească, spuse doamna Dashwood. Eu însămi aş 
certa-o dacă ar dori să-ţi curme bucuria conversaţiei cu 
noul tău prieten. 

Marianne se înmuie într-o clipă. 

La rândul său, Willoughby se arăta încântat că le 
cunoscuse, arătându-şi în mod vădit dorinţa de a strânge 
relaţiile. Veni la ele în fiecare zi. La început, sub pretextul 
că voia să se intereseze de sănătatea lui Marianne. Însă 
încurajarea cu care era primit şi amabilitatea lor tot mai 
mare făcură ca un astfel de pretext să nu mai fie necesar, 
chiar şi înainte de vindecarea lui Marianne. Ea mai rămase 
închisă în casă câteva zile, dar nicicând o asemenea 
îngrădire nu fusese mai puţin supărătoare. Willoughby era 
un tânăr talentat, iute la minte, vioi şi deschis şi afectuos 
din fire. Era exact omul menit să cucerească inima lui 
Marianne căci, pe lângă toate acestea, avea nu numai un 
fizic atrăgător, ci şi o ascuţime de spirit înnăscută, stârnită 
şi sporită acum de exemplul ei, care îl recomanda afecțiunii 
ei mai presus decât orice alt lucru. 

Compania lui deveni treptat'cea mai mare bucurie a ei. 
Citeau, vorbeau, cântau împreună; talentele lui muzicale 


erau remarcabile, şi citea cu o sensibilitate şi o însufleţire 
care, din nefericire, îi lipseau lui Edward. 

După părerea doamnei Dashwood, ca şi după a lui 
Marianne, el nu avea cusur; iar Elinor nu vedea nimic de 
criticat la el în afară de înclinația, care îl făcea să semene 
cu sora ei şi care o încânta în mod deosebit pe aceasta, de a 
spune prea mult ce gândeşte cu orice prilej, fără a ţine 
seama de persoane sau de împrejurări. În graba cu care îşi 
forma şi îşi exprima părerea despre alţii, în încălcarea 
politeţii în favoarea plăcerii de a-şi concentra toată atenţia 
asupra unei preocupări dragi şi în faptul că desconsidera 
uşor formele convenienţelor sociale, dădea dovadă de o 
lipsă de prudenţă pe care Elinor nu o putea aproba, în 
ciuda a tot ce ar fi putut spune el şi Marianne în sprijinul ei. 

Marianne începu acum să-şi dea seama că acea disperare 
care o cuprinsese la şaisprezece ani şi jumătate (că nu va 
găsi vreodată un bărbat care să-i satisfacă ideile de 
perfecţiune) fusese pripită şi nejustificată. Willoughby avea 
toate calităţile atrăgătoare pe care le zugrăvise imaginaţia 
ei în acel ceas nefericit şi în perioadele mai optimiste; iar 
purtarea lui dovedea că dorinţa lui era, în această privinţă, 
tot atât de serioasă pe cât de puternice îi erau însuşirile. 

Înainte de sfârşitul săptămânii, mama ei, în a cărei minte 
nu încolţise nici un gând referitor la căsătorie, ajunse să 
spere şi să o aştepte; şi, pe ascuns, se felicita pentru faptul 
de a fi câştigat doi gineri precum Edward şi Willoughby. 

Simpatia colonelului Brandon pentru Marianne, care 
fusese atât de repede descoperită de prietenii lui, fu 
observată pentru prima dată de Elinor când ceilalţi 
încetaseră s-o mai remarce. Atenţia şi glumele lor erau 
îndreptate spre mai norocosul lui rival; iar ironiile aruncate 
înainte să fi apărut vreo simpatie încetară când 
sentimentele Iui începură cu adevărat să ceară batjocura 
care însoţeşte adesea sensibilitatea. Fără voia ei, Elinor se 
văzu obligată să creadă că sentimentele pe care doamna 
Jennings i le pusese în seamă spre propria ei satisfacţie 


chiar erau stârnite de sora ei; şi că, deşi o asemănare 
generală a firilor putea grăbi afecțiunea domnului 
Willoughby, o deosebire de caracter la fel de izbitoare nu 
era nici un obstacol pentru colonelul Brandon. Elinor văzu 
acest lucru cu îngrijorare; căci ce putea spera un bărbat 
liniştit, de treizeci şi cinci de ani, când era comparat cu unul 
foarte vioi, de douăzeci şi cinci de ani? Şi cum nici nu-i 
putea dori să aibă succes, îi dori din inimă să fie indiferent. 
II plăcea şi, în ciuda gravităţii şi rezervei lui, îl găsea 
interesant. Firea lui, deşi serioasă, era blajină, iar rezerva 
lui părea mai degrabă rezultatul unei înflăcărări înăbuşite 
decât al unui temperament posac. Sir John făcuse câteva 
aluzii la jigniri şi dezamăgiri trecute, ceea ce o îndreptăţea 
să creadă că era un om nefericit, şi îl privea cu respect şi 
compasiune. 

Poate că îi era milă de el şi îl stima şi mai mult din cauză că 
era desconsiderat de Willoughby şi de Marianne, care, 
pornind de la prejudecata că nu era nici tânăr, nici vioi, 
păreau hotărâri să-i nesocotească meritele. 

Într-o zi, în timp ce vorbeau despre el, Willoughby spuse: 

— Brandon este exact genul de om despre care toată 
lumea vorbeşte de bine şi de care nimănui nu-i pasă; pe 
care toţi sunt încântați să-l vadă, dar cu care nimeni nu-şi 
aduce aminte să vorbească. 

— Asta este exact şi părerea mea despre el! Exclamă 
Marianne. 

— Totuşi, nu vă lăudaţi cu asta, căci amândoi sunteţi 
nedrepţi, spuse Elinor. Este foarte stimat de întreaga 
familie de la conac şi eu, una, nu l-am întâlnit niciodată fără 
să stau de vorbă cu el. 

— Faptul că e protejat de dumneata este fără doar şi poate 
în favoarea lui, răspunse Willoughby; însă în ceea ce 
priveşte stima celorlalţi, aceasta e prin ea însăşi un reproş. 
Cine s-ar expune umilinţei de a fi apreciat de femei ca 
doamna Jennings şi lady Middleton, faţă de care toţi ceilalţi 
n-ar putea fi decât indiferenți? 


— Dar poate că batjocura unor oameni precum dumneata 
şi Marianne va fi compensată de consideraţia pe care i-o 
arată lady Middleton şi doamna Jennings. Dacă laudele lor 
pot aduce deza probare, dezaprobarea voastră poate fi 
laudă, căci discernămân tul lor nu e mai prejos de 
prejudecățile şi nedreptatea voastră. 

— Dar ce pătimaşă eşti când îţi aperi protejatul! 

— Protejatul meu, cum îl numegşti tu, e un om inteligent; şi 
inteligenţa mă va atrage întotdeauna. Da, Marianne, chiar 
şi la un bărbat de treizeci şi cinci de ani. A umblat mult prin 
lume; a fost în străinătate, a citit şi are o minte iute. Am 
constatat că e în stare să-mi dea multe informaţii pe teme 
diferite, întotdeauna mi-a răspuns la întrebări cu 
promptitudinea pe care ţi-o dau buna creştere şi caracterul. 

— Cum s-ar zice, ţi-a spus că în Indiile de Est clima e 
fierbinte, iar ţânţarii sunt supărători! Exclamă cu dispreţ 
Marianne. 

— N-am nici o îndoială că mi-ar fi spus-o dacă i-aş fi pus 
ast fel de întrebări, însă, întâmplător, mă informasem 
dinainte cu privire la aceste aspecte. 

— Poate că informaţiile lui s-au extins la existenţa 
nababilor, a monedelor de aur şi a lecticelor, spuse 
Willoughby. 

— M-aş putea aventura să spun că informaţiile lui au mers 
mult mai departe decât candoarea dumitale. De ce îţi 
displace? 

— Nu-mi displace. Dimpotrivă, îl consider un om foarte res 
pectabil, pe care toată lumea îl vorbeşte de bine şi nimeni 
nu-l bagă în seamă; care are mai mulţi bani decât poate să 
cheltuiască şi mai mult timp decât ştie să folosească, şi două 
haine noi în fiecare an. 

— La care trebuie adăugat că nu are nici talent, nici gust, 
nici vioiciune, spuse Marianne. Că nu are o minte strălucită, 
că sen timentele lui n-au înflăcărare, iar glasul lui nu are 
expresie. 


— Îi hotărăşti atât de pripit defectele şi te bizui atât de 
mult pe puterea imaginaţiei tale încât, în comparaţie cu 
asta, laudele pe care pot să i le aduc eu sunt reci şi insipide, 
replică Elinor. Nu pot decât să-l declar un bărbat inteligent, 
bine crescut, bine informat şi cu o exprimare nobilă, şi sunt 
încredinţată că are o inimă bună. 

— Domnişoară Dashwood, eşti aspră cu mine! Exclamă 
Willoughby. Te străduieşti să mă dezarmezi prin rațiune şi 
să mă convingi împotriva voinţei mele. Dar n-o să meargă. 
Sunt tot atât de încăpățânat pe cât eşti dumneata de 
vicleană. Am trei motive de netăgăduit pentru care nu-mi 
place colonelul Brandon: ne-a ameninţat cu ploaia când 
voiam să fie vreme fru moasă; mi-a găsit defecte la 
înclinația cabrioletei şi n-am putut să-l conving să-mi 
cumpere iapa roibă. Totuşi, dacă vrei să-ţi spun că, după 
părerea mea, are un caracter ireproşabil în alte privinţe, 
sunt gata s-o mărturisesc. Şi, în schimbul acestei 
recunoaşteri, care nu-mi face plăcere, nu poţi să mă opreşti 
să-l antipatizez tot atât ca până acum. 

CAPITOLUL XI CÂND VENISERĂ LA DEVONSHIRE, nici 
doamna Dashwood, nici fetele ei nu îşi imaginaseră că or să 
aibă atâtea ocupaţii cu care să-şi umple timpul câte se iviră 
în scurt timp, sau că or să aibă invitaţii atât de dese şi 
musafiri atât de constanţi încât să nu le mai rămână răgaz 
pentru îndeletniciri serioase. 'Totuşi, asta era situaţia. După 
ce Marianne se făcu bine, începură distracţiile de acasă şi 
din ţinut, plănuite anterior de sir John. Atunci începură 
balurile în cerc restrâns de la Barton Park şi se organizară 
petreceri pe apă atât de des cât permitea un octombrie 
ploios. La fiecare întâlnire de genul acesta fu inclus şi 
Willoughby; şi dezinvoltura şi familiaritatea care însoțea în 
mod firesc aceste petreceri erau calculate cu exactitate 
pentru a spori iniţierea relaţiilor lui cu familia Dashwood, 
pentru a-i da prilejul să fie martor la minunatele însuşiri ale 
lui Marianne, pentru a-i înflăcăra admiraţia pentru ea şi 


pentru a primi, prin comportamentul ei faţă de el, 
asigurarea cea mai directă a afecțiunii ei. 

Ataşamentul lor nu putea să o surprindă pe Elinor. Îşi dori 
doar ca el să fie mai puţin făţiş; şi, o dată sau de două ori, se 
aventură să-i propună lui Marianne să dea dovadă de 
decenţă şi să se controleze. Însă Marianne ura orice 
tăinuire acolo unde ruşinea adevărată nu însoțea lipsa de 
rezervă; iar înfrânarea sentimentelor care nu erau 
ruşinoase prin ele însele nu i se părea doar un efort fără 
rost, ci şi o supunere umilitoare a raţiunii în faţa unor 
concepţii banale şi greşite. Willoughby gândea la fel; şi, de 
fiecare dată, comportamentul lor era o ilustrare a părerilor 
lor. 

Când el era de faţă, nu mai avea ochi pentru altcineva. Tot 
ce făcea el era bine. Tot ce spunea el era inteligent. Dacă 
serile de la conac se încheiau cu o partidă de cărţi, el se 
fura pe sine şi tot restul grupului pentru ca ea să aibă o 
mână bună. Dacă distracţia serii era dansul, erau parteneri 
jumătate din timp; iar când erau nevoiţi să se despartă 
câteva dansuri, aveau grijă ca după aceea să stea 
împreună, şi abia dacă scoteau o vorbă cu altcineva. Fireşte 
că o asemenea conduită stârnea râsete copioase; însă 
ridicolul nu îi ruşina şi nu prea părea să-i irite. 

Doamna Dashwood privea sentimentele lor cu o căldură 
care nu-i lăsa nici o dorinţă să oprească această expunere 
excesivă a lor. Pentru ea, nu era decât urmarea firească a 
unei puternice afecţiuni a unei minţi tinere şi înflăcărate. 

Pentru Marianne, acesta era sezonul fericirii. Inima ei îi 
era dăruită lui Willoughby, iar ataşamentul profund faţă de 
Norland, pe care îl adusese cu ea din Sussex, dădea semne 
să se înmoaie mai repede decât crezuse înainte, datorită 
farmecului pe care compania lui îl dădea actualului ei 
cămin. 

Fericirea lui Elinor nu era atât de mare. Inima ei nu era 
atât de uşoară, şi nici distracţiile nu o mulţumeau atât de 
deplin. Nu-i ofereau nici o companie care să poată 


compensa ce lăsase în urmă, nici nu o învățau să se 
gândească la Norland cu mai puţin regret. Nici lady 
Middleton, nici doamna Jennings nu îi puteau oferi 
conversaţia care îi lipsea, cu toate că aceasta din urmă 
vorbea necontenit şi o privise de la început cu o bunătate 
care o făcea să-i acorde o mare parte din conversaţia sa. [i 
spusese deja lui Elinor de trei sau patru ori povestea vieţii 
ei şi, dacă memoria lui Elinor ar fi fost pe măsura dorinţei ei 
de perfecţionare, ar fi ştiut încă de la începutul cunoştinţei 
lor toate amănuntele ultimei boli a domnului Jennings şi ce 
îi spusese el soţiei lui cu câteva minute înainte să moară. 
Lady Middleton era mai plăcută decât mama ei numai prin 
faptul că era mai tăcută. Lui Elinor nu-i trebui mult să-şi 
dea seama că rezerva ei se datora numai firii calme şi nu 
avea nimic de a face cu inteligenţa. Cu soţul ei şi cu mama 
ei se purta la fel, de aceea intimitatea nu era nici căutată 
nici dorită. Nu avea nimic de spus într-o zi care să nu fi fost 
spus cu o zi înainte. Era anostă în mod invariabil, căci şi 
starea ei de spirit era veşnic aceeaşi; şi cu toate că nu se 
împotrivea petrecerilor în stil mare şi să fie însoţită de cei 
doi copii mai mari, nu părea să se distreze mai mult cu 
ocazia lor decât dacă ar fi stat acasă; iar prezenţa ei sporea 
atât de puţin plăcerea celorlalţi prin participarea la 
conversaţie încât uneori îşi aduceau aminte că era printre 
ei doar datorită grijii ei faţă de băieţii neastâmpăraţi. 

Dintre toate noile ei cunoştinţe, numai în colonelul 
Brandon Elinor găsi o persoană care să merite într-o 
anumită măsură respect pentru însuşirile sale, să incite 
interesul prieteniei; sau să-i facă plăcere ca tovarăş. 
Willoughby ieşea din discuţie. Îl admira şi îl respecta ca o 
soră; dar el era îndrăgostit şi nu avea ochi decât pentru 
Marianne şi un bărbat mult mai puţin atrăgător ar fi putut fi 
mai plăcut în general. Din nefericire pentru el, colonelul 
Brandon nu era încurajat să creadă că Marianne se gândea 
numai la el şi în conversaţia cu Elinor găsea cea mai mare 
consolare pentru totala indiferenţă a surorii ei. 


Compasiunea lui Elinor pentru el spori, deoarece avea 
motiv să bănuiască faptul că nefericirea dezamăgirii în 
dragoste îi fusese deja cunoscută. Această bănuială îi fu 
stârnită de câteva vorbe scăpate întâmplător de el într-o 
seară la conac, când şedeau împreună printr-o înţelegere 
tacită, în timp ce ceilalţi dansau. Privirea lui era aţintită 
asupra lui Marianne şi, după o tăcere de câteva minute, 
spuse cu un zâmbet slab: 

— Am înţeles că sora dumitale nu e de acord ca omul să se 
îndrăgostească de două ori. 

— Da, părerile ei sunt foarte romantice, spuse Elinor. 

— Sau, mai degrabă, după cum cred, consideră că e cu 
neputinţă să te îndrăgosteşti a doua oară. 

— Aşa cred şi eu. Numai că nu ştiu cum poate avea o aşa 
părere fără să se gândească la propriul ei tată, care a avut 
două soţii. Totuşi, în câţiva ani, experienţa şi bunul-simţ îi 
vor schim ba părerile, şi atunci poate vor fi mai uşor de 
înţeles şi de expli cat şi de către ceilalţi, nu doar de către 
ea, cum se întâmplă acum. 

— Probabil că aşa va fi, răspunse el; şi totuşi, prejudecățile 
unei minţi tinere au atâta farmec, încât e păcat să le vezi 
lăsând locul unor păreri mai generale. 

— Aici nu pot să fiu de acord cu dumneata, spuse Elinor. 

Sentimentele lui Marianne sunt pândite de neplăceri pe 
care tot farmecul entuziasmului şi al ignoranței în 
problemele vieţii nu le poate compensa. Gândirea ei are 
nefericita înclinare de a reduce la zero buna-cuviinţă şi, 
spre binele ei, aştept cu nerăbdare să cunoască lumea mai 
bine. 

După o scurtă pauză, el reluă conversaţia: 

— Sora dumitale nu face nici o deosebire în principiile ei 
împotriva unei a doua iubiri? Sau la toată lumea este la fel 
de condamnabilă? Iar cei care au fost dezamăgiţi la prima 
lor alegere, fie din cauza nestatorniciei persoanei iubite, fie 
a împre jurărilor potrivnice, trebuie să rămână indiferenți 
la iubire tot restul vieţii? 


— Drept să spun, nu-i cunosc în amănunţime principiile. 

Ştiu doar că n-am auzit-o recunoscând nici o clipă că a 
doua iubire poate fi scuzabilă. 

— Asta nu poate să ţină, spuse el; dar o schimbare, o 
schim bare totală a sentimentelor... Dar nu, nu e de dorit, 
căci atunci când subtilităţile romantice ale unei minţi tinere 
se dau bătute, ele sunt urmate adesea de păreri prea 
banale şi prea periculoase! 

Vorbesc din experienţă. Am cunoscut odată o doamnă care 
semăna foarte mult la fire şi la minte cu sora ta, care 
gândea şi judeca la fel cu ea, dar care, în urma unei 
schimbări forţate, cauzată de nişte împrejurări nefericite... 

Aici se opri dintr-o dată; simţea că spusese prea multe şi 
că înfăţişarea lui putea să stârnească bănuieli care altfel nu 
i-ar fi trecut prin minte lui Elinor. Probabil că doamna ar fi 
trecut neobservată dacă el nu i-ar fi arătat domnişoarei 
Dashwood că n-ar fi trebuit să-i scape de pe buze nimic 
legat de ea. Insă aşa, nu fu nevoie decât de un mic efort de 
inspiraţie pentru a face legătura dintre emoția lui şi duioasa 
amintire a afecțiunii din trecut. Elinor nu forţă lucrurile. In 
locul ei, Marianne nu s-ar fi mulţumit cu atât. Toată 
povestea s-ar fi alcătuit în grabă sub imboldul imaginaţiei ei 
active şi fiecare lucru ar fi fost descris în cuvintele 
melancolice ale iubirii distrugătoare. 

CAPITOLUL XII ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE, în timp ce 
Elinor şi Marianne se plimbau împreună, cea din urmă îşi 
aduse la cunoştinţă surorii ei o veste care, în ciuda tuturor 
lucrurilor pe care le ştia dinainte despre imprudenţa şi 
nesocotinţa ei, o uimi prin forţa cu care le adeverea pe 
amândouă. Marianne îi spuse cu cea mai mare încântare că 
Willoughby îi dăruise un cal pe care îl crescuse el însuşi pe 
domeniul său din Somersetshire şi care era numai potrivit 
să ducă o femeie. Fără să se gândească că mama ei nu avea 
de gând să ţină cai şi că, dacă nu avea să-şi schimbe 
hotărârea cu privire la cal, trebuia să cumpere unul şi 
pentru servitorul care ar fi fost tocmit să-l îngrijească şi că, 


până la urmă, trebuia să construiască şi un grajd, Marianne 
acceptase darul fără şovăială, şi îi vorbi cu încântare surorii 
ei despre el. 

— Are intenţia să-şi trimită numaidecât grăjdarul după el, 
în Somertsetshire, adăugă ea. Când va sosi, o să călărim în 
fiecare zi. Am să ţi-l dau şi ţie. Imaginează-ţi, draga mea 
Elinor, cât de plăcut e să galopezi pe dealurile astea. 

Nu era deloc dispusă să se trezească dintr-un vis atât de 
fericit şi să înţeleagă toate adevărurile nefericite care 
însoțeau povestea; şi un timp refuză să se supună lor. In 
ceea ce priveşte servitorul în plus, cheltuiala avea să fie un 
fleac; era sigură că mama n-ar fi avut nimic împotrivă; iar 
lui i-ar fi fost de-ajuns orice cal; putea să capete oricând 
unul de la conac; cât despre grajd, chiar şi un şopron ar fi 
fost suficient. Atunci Elinor îşi exprimă îndoiala că era 
cuviincios să primească un asemenea dar de la un bărbat 
pe care îl cunoştea atât de puţin sau de prea puţină vreme. 
Era prea mult. 

— Te înşeli, Elinor, presupui că îl cunosc foarte puţin pe 
Willoughby, spuse Marianne cu căldură. E drept, nu-l 
cunosc de mult, dar îl cunosc mai bine decât pe oricare altă 
fiinţă din lume, în afară de tine şi de mama. Intimitatea nu e 
determinată de timp sau prilej, ci numai de temperament. 
Dacă pentru unii şapte ani nu sunt de ajuns să se cunoască, 
m-aş considera vinovată de o necuviinţă mai mare dacă aş 
accepta un cal de la fratele meu, decât de la Willoughby. Pe 
John îl cunosc foarte puţin, deşi am trăit împreună ani de 
zile; dar părerea mea despre Willoughby e de mult formată. 

Elinor se gândi că era mai înţelept să nu mai deschidă 
subiectul. Cunoştea firea surorii sale. Discuţiile pe o temă 
atât de delicată n-ar fi făcut decât să-i întărească părerile. 
Dar Elinor făcu apel la dragostea pentru mama ei, 
prezentându-i greutăţile pe care le-ar fi îndurat o mamă 
îngăduitoare dacă ar fi consimţit să mărească gospodăria 
(după cum probabil avea să se întâmple), şi Marianne fu 
potolită în scurt timp şi promise să nu pomenească de calul 


pe care voia să i-l dea în dar Willoughby, ca nu cumva să-şi 
împingă mama la un asemenea act de bunătate imprudentă, 
şi să-i spună lui Willoughby la următoarea întâlnire că 
trebuia să-i refuze darul. 

Se ţinu de cuvânt şi, în aceeaşi zi, când Willoughby trecu 
pe la vilă, Elinor o auzi exprimându-şi cu glas coborât 
dezamăgirea că era nevoită să nu-i accepte darul. Totodată 
îi explică că motivele acestei schimbări, şi ele erau de aşa 
natură încât făceau insuportabilă orice altă insistenţă din 
partea lui. Totuşi, mâhnirea lui fu foarte vizibilă şi, după ce 
şi-o exprimă cu sinceritate, adăugă cu un glas la fel de 
coborât: 

— Dar, Marianne, calul e tot al tău, cu toate că nu îl poţi 
călări acum. Am să-l păstrez numai până când ai să-l ceri. 
Când ai să pleci de la Barton pentru a te stabili într-un 
cămin mai durabil, Regina Mab va fi a ta. 

Toate astea fură auzite de domnişoara Dashwood şi, din 
întreaga frază, din felul în care o rostise el şi din faptul căi 
se adresase surorii ei doar pe numele de botez înţelese pe 
loc că o intimitate atât de hotărâtă, un înţeles atât de direct 
nu puteau fi decât rezultatul unei perfecte înţelegeri între 
ei. Din acea clipă nu mai avu nici o îndoială că se logodiseră, 
şi această convingere o surprinse doar prin aceea că două 
firi atât de sincere o lăsau pe ea şi pe alţi prieteni de-ai lor 
să descopere acest lucru din întâmplare. 

În ziua următoare Margaret îi povesti ceva care puse 
această problemă într-o lumină şi mai clară. Willoughby 
petrecuse seara dinainte cu ele, iar Margaret, rămânând un 
timp în salon numai cu el şi cu Marianne, avusese prilejul 
să-i observe şi, când prinse ocazia să fie singură cu sora ei 
cea mare, îi relată ce observase, cu o faţă foarte serioasă. 

— Oh, Elinor, am să-ţi spun un mare secret despre 
Marianne. 

Sunt sigură că în foarte scurt timp se va mărita cu domnul 
Willoughby. 


— Ai spus asta aproape în fiecare zi de când s-au cunoscut 
pe dealul Highchurch, replică Elinor. Şi cred că nu se 
cunoşteau de o săptămână când erai sigură că Marianne 
purta la gât medalionul cu imaginea lui, dar s-a dovedit a fi 
doar miniatura unchiului nostru. 

— Dar asta e cu totul altceva. Sunt sigură că se vor 
căsători foarte curând, deoarece el a primit o şuviţă din 
părul ei. 

— Ai grijă, Margaret. S-ar putea să fie doar părul vreunui 
unchi de-al lui. 

— Dar, Elinor, zău că era al lui Marianne. Sunt sigură că e, 
căci l-am văzut când a tăiat şuviţa. Aseară, după ceai, când 
tu şi cu mama aţi ieşit din cameră, şuşoteau şi vorbeau 
împreună foarte repede, şi el părea că îi cere ceva şi, la un 
moment dat, a luat foarfecele şi a tăiat o şuviţă lungă din 
părul ei, căci îl avea lăsat pe spate; şi apoi a sărutat şuviţa, 
a învelit-o într-o bucată de hârtie albă şi a pus-o în portofel. 

În faţa acestor amănunte rostite cu atâta siguranţă, Elinor 
nu putu să n-o creadă, şi nici nu era dispusă la asta, căci 
împrejurarea se potrivea perfect cu ce auzise şi văzuse ea 
însăşi. 

Nu întotdeauna agerimea lui Margaret se manifesta într- 
un fel atât de mulţumitor pentru sora ei. Când, într-o seară 
la conac, doamna Jennings insistă să afle de la ea numele 
tânărului care era favoritul anume al lui Elinor, lucru care 
pentru ea era o mare curiozitate, Margaret răspunsese 
uitându-se la sora ei şi spunând: 

— Nu trebuie să spun, nu-i aşa, Elinor? 

Bineînţeles că acest răspuns stârni râsul tuturor; şi Elinor 
încercase să râdă. Dar efortul fu dureros. Era convinsă că 
Margaret se fixase asupra unei persoane, al cărei nume n- 
ar fi putut suporta să fie permanent subiect de glumă 
pentru doamna Jennings. 

Marianne fu sincer mâhnită pentru sora ei, dar mai mult 
înrăutăţi situaţia decât o îndreptă, roşind foarte tare şi 
spunân-du-i supărată lui Margaret: 


— Nu uita că, oricare ar fi preocupările tale, nu ai dreptul 
să le repeţi. 

Acest lucru spori veselia grupului, şi Margaret fu 
îndemnată să mai spună ceva. 

— Oh, rogu-te, domnişoară Margaret, spune-ne tot ce ştii 
despre asta, spuse doamna Jennings. Cum îl cheamă pe 
domnul acela? 

— N-am voie să spun doamnă. Dar ştiu foarte bine cine e, 
şi ştiu şi unde e. 

— Da, da, putem să ghicim unde e; acasă la el, la Norland, 
fără doar şi poate. Pun prinsoare că este vorba despre 
preotul parohiei. 

— Ba nu, nu e preot. N-are nici o profesie. 

— Margaret, spuse Marianne cu multă căldură, ştii că 
toate astea sunt o invenţie de-a ta şi că nu există o 
asemenea persoană.; 

— Atunci, înseamnă că a murit de curând, Marianne, căci 
sunt sigură că a existat odată un astfel de bărbat, şi numele 
lui începe cu F. 

Elinor i se simţi cum nu se poate mai recunoscătoare lui 
lady Middleton pentru că observă chiar în acea clipă că 
„plouă foarte tare”, cu toate că era încredinţată că 
întreruperea nu se datora vreunei consideraţii faţă de ea 
cât faptului că gazdei nu-i plăceau deloc ironiile lipsite de 
eleganţă care îi încântau pe soţul şi pe mama ei. Totuşi, 
ideea pornită de ea fu numaidecât continuată de colonelul 
Brandon, care de fiecare dată era foarte atent cu 
sentimentele altora, şi amândoi vorbiră despre ploaie. 
Willoughby deschise pianul şi o rugă pe Marianne să se 
aşeze la el; şi astfel, mulţumită diverselor strădanii ale unor 
oameni din grup de a schimba subiectul, acesta fu 
abandonat. Dar Elinor nu îşi reveni atât de uşor din 
mâhnirea pe care i-o provocase. 

În acea seară hotărâră să meargă a doua zi să viziteze un 
loc foarte frumos, aflat la vreo douăsprezece mile depărtare 
de Barton, care îi aparţinea unui cumnat de-al colonelului 


Brandon şi care nu putea fi văzut fără consimţământul 
acestuia, deoarece proprietarul, care era atunci în 
străinătate, lăsase ordine stricte în acest sens. Se spunea că 
domeniul era de o frumuseţe rară, iar sir John, care îl lăudă 
destul de călduros, putea fi considerat un judecător destul 
de bun, deoarece, de zece ani, organiza de cel puţin două 
ori pe vară grupuri care să îl viziteze. Domeniul avea un lac 
foarte frumos, plimbarea cu barca pe el urmând să 
constituie o mare parte din distracţia de dimineaţă; urmau 
să ia hrană rece, să meargă numai în trăsuri deschise, şi 
totul trebuia organizat în obişnuitul stil al unei călătorii de 
plăcere. 

Câtorva din grup ideea li se păru destul de îndrăzneață, 
ţinând seama de perioada din an şi de faptul că în ultimele 
două săptămâni plouase în fiecare zi, şi doamna Dashwood, 
care era deja răcită, fu convinsă de Elinor să rămână acasă. 

CAPITOLUL XIII PLĂNUITA EXCURSIE LA WHITWELL se 
dovedi a fi cu totul altfel decât se aşteptase Elinor. Ea era 
pregătită să fie udă toată, obosită şi înspăimântată; însă 
evenimentul fu şi mai neplăcut, căci nu mai plecară deloc. 

La ora zece grupul era adunat la conac, unde urma să ia 
micul dejun. Deşi plouase toată noaptea, dimineaţa era 
destul de frumoasă, întrucât norii se împrăştiau pe cer şi 
soarele apărea tot mai des. Toţi erau bine dispuşi, 
nerăbdători să se distreze şi hotărâți să suporte cele mai 
mari inconveniente şi greutăţi, numai să plece în excursie. 

În timp ce erau la micul dejun, fură aduse scrisorile. Una 
dintre ele era pentru colonelul Brandon; acesta o luă, se 
uită la adresă, se schimbă la faţă şi ieşi din cameră. 

— Ce e cu Brandon? Întrebă sir John. 

Nimeni nu ştia. 

— Sper că n-a primit vreo veste proastă, spuse lady 
Middleton. Trebuie să fie ceva ieşit din comun, dacă l-a 
făcut pe colonelul Brandon să plece de la masă atât de 
brusc. 

Brandon se întoarse după vreo cinci minute. 


— Sper că nu e vreo veste proastă, domnule colonel, spuse 
doamna Jennings de îndată ce îl văzu intrând. 

— Nu, doamnă, mulţumesc. 

— Era de la Avignon? Sper că nu spune că sora dumitale 
se simte mai râu. 

— Nu, doamnă. Vine de la Londra, şi e o simplă scrisoare 
de afaceri. 

— Dar, dacă e numai o scrisoare de afaceri, de ce te-a 
tulbu rat atât de tare scrisul? Ei, haide, domnule colonel, nu 
te feri. Să auzim adevărul. 

— la aminte la ce spui, draga mea, spuse lady Middleton. 

— Poate te anunţă că verişoara dumitale, Fanny, se 
mărită? 

Întrebă doamna Jennings, neluând în seamă reproşul fiicei 
sale. 

— Nu, chiar nu-i vorba de asta. 

— Păi atunci, ştiu de la cine e, domnule colonel. Şi sper că 
e sănătoasă. 

— La cine vă referiţi, doamnă? Întrebă el, roşind uşor. 

— Oh! Ştii la cine mă refer. 

Colonelul Brandon i se adresă lui Lady Middleton. 

— Doamnă, îmi pare nespus de rău că am primit această 
scrisoare tocmai azi, căci este într-adevăr o problemă de 
afaceri care necesită să mă prezint de îndată la Londra. 

— La Londra! Exclamă doamna Jennings. Ce poţi să faci la 
Londra la vremea asta? 

— Regret foarte mult că sunt nevoit să părăsesc o 
societate atât de plăcută, continuă colonelul, dar sunt şi mai 
supărat pen tru faptul că, fără prezenţa mea, nu veţi fi 
primiţi la Whitwell. 

Ce lovitură pentru toţi! 

— Dar, domnule Brandon, nu va fi suficient dacă îi scrii un 
bilet menajerei? Întrebă nerăbdătoare Marianne. 

EI clătină din cap. 

— Trebuie să mergem, spuse sir John. Doar n-o să 
amânăm excursia când suntem atât de aproape de ea. Nu 


poţi să pleci la Londra până mâine, Brandon, atâta tot. 

— Aş vrea şi eu să se poată rezolva atât de uşor. Dar nu-mi 
stă în putere să amân călătoria nici măcar cu o zi! 

— Dacă ne-ai spune şi nouă despre ce afacere e vorba, am 
putea vedea dacă poate fi amânată sau nu, spuse doamna 
Jennings. 

— Dacă ţi-ai amâna plecarea până la întoarcerea noastră, 
n-ai întârzia decât şase ore, spuse Willoughby. 

— Nu-mi permit să pierd nici măcar o oră. 

Atunci Elinor îl auzi pe Willoughby spunându-i cu glas 
coborât lui Marianne: 

— Există oameni care nu suportă călătoriile de plăcere. 

Brandon e unul dintre ei. Aş zice că îi este frică să nu 
răcească, şi a scornit acest şiretlic ca să scape. Pun pariu pe 
cincizeci de guinee că scrisoarea a fost scrisă de mâna lui. 

— N-am nici o îndoială în privinţa asta, răspunse 
Marianne. 

— Ştiu de multă vreme că, o dată ce te-ai hotărât să faci 
un lucru, nu poţi fi convins să te răzgândeşti, Brandon, 
spuse sir John. Totuşi, sper să te mai gândeşti. Ţine cont că 
cele două domnişoare Carey au venit tocmai de la Newton, 
că cele trei domnişoare Dashwood au venit pe jos de la vilă 
şi că domnul Willoughby s-a sculat cu două ore mai 
devreme ca de obicei, cu scopul de a merge la Whitwell. 

Colonelul Brandon îşi exprimă din nou părerea de rău 
pentru faptul că pricinuia dezamăgire grupului dar, 
totodată, declară că plecarea lui era inevitabilă. 

— Mă rog, bine, şi când te întorci? Întrebă sir John. 

— Sper să vă vedem la Barton Park de îndată ce puteţi 
pleca din Londra, adăugă lady Middleton. Trebuie să 
amânăm excur sia la Whitwell până vă veţi întoarce. 

— Sunteţi foarte amabilă. Dar momentul întoarcerii mele 
este atât de nesigur, încât nu îndrăznesc să promit nimic. 

— Oh! Trebuie şi o să se întoarcă! Exclamă sir John. Dacă 
nu e aici până la sfârşitul săptămânii, am să mă duc după el. 


— Da, aşa să faci, sir John, spuse doamna Jennings, şi 
atunci poate o să aflăm şi noi despre ce afacere e vorba. 

— Nu vreau să-mi vâr nasul în treburile altora. Presupun 
că e vorba de ceva de care îi este ruşine. 

Fură anunţaţi caii domnului Brandon. 

— Doar nu te duci la Londra călare, nu-i aşa? Întrebă sir 
John. 

— Nu. Numai până la Honiton. De acolo iau diligenta. 

— Mă rog, întrucât eşti hotărât să pleci, îţi urez drum bun. 

Dar ar fi mai bine dacă te-ai răzgândi. 

— Te asigur că nu stă în puterea mea. 

Colonelul Brandon îşi luă la revedere de la tot grupul. 

— N-am nici o şansă să vă întâlnesc în iarna asta la Londra 
pe dumneata şi pe surorile dumitale, domnişoară 
Dashwood? 

— Mă tem că niciuna. 

— Atunci trebuie să-mi iau rămas-bun pentru mai multă 
vreme decât mi-aş dori. 

În faţa lui Marianne se mulţumi să se încline, fără să spună 
NIMIC. 

— Ei, haide, domnule colonel, spuse doamna Jennings, nu 
pleca fără să ne spui şi nouă de ce pleci. 

EI îi ură o dimineaţă bună şi, însoţit de sir John, părăsi 
încăperea. 

Văicărelile şi lamentările reprimate până atunci din 
politeţe izbucniră acum din toate părţile; şi, în nenumărate 
rânduri, toţi căzură de acord că era foarte neplăcut să 
suporţi o asemenea dezamăgire. 

— Totuşi, bănuiesc eu ce treabă are, spuse doamna 
Jennings. 

— Chiar aşa? Întrebară aproape toţi. 

— Da, sunt sigură că e vorba de domnişoara Williams. 

— Şi cine e domnişoara Williams? Întrebă Marianne. 

— Cum, nu ştii cine e domnişoara Williams? Sunt sigură că 
ai mai auzit de ea. E o rudă de-a colonelului, draga mea. N- 


o să spunem cât de apropiată, de teamă să nu şocăm 
domnişoarele. 

Apoi, coborând glasul puţin, îi spuse lui Elinor: E fiica lui 
nele gitimă. 

— Adevărat? 

— Oh, da. Şi seamănă leit cu el. Cred că ei o să-i lase 
colonelul toată averea. 

Când se întoarse, sir John se alătură din inimă regretului 
general cu privire la acea întâmplare cât se poate de 
neplăcută, observând în încheiere că, deoarece se 
adunaseră toţi, trebuiau să facă ceva pentru a se simţi bine; 
după ce se consultară un timp, fură de acord că, deşi numai 
la Whitwell s-ar fi simţit bine, puteau să facă o plimbare 
prin împrejurimi pentru a-şi alina supărarea. Apoi dădură 
poruncă să li se aducă trăsurile. Prima fu a lui Willoughby, şi 
Marianne urcă în ea mai fericită ca oricând. El mână foarte 
repede prin parc şi curând se pierdură în zare, nemaifiind 
văzuţi decât după ce se întoarseră şi ceilalţi. Amândoi 
păreau încântați de plimbare, dar spuseră numai în treacăt 
că rămăseseră pe uliţe, în timp ce ceilalţi plecaseră pe 
dealuri. 

Se stabili că seara se va dansa şi că toată lumea trebuia să 
se distreze. La prânz mai veniră câţiva membri ai familiei 
Carey, şi la masă fură aproape douăzeci de persoane, lucru 
pe care sir John îl remarcă plin de mulţumire. Willoughby 
luă loc, ca de obicei, între cele două domnişoare Dashwood 
mai vârstnice. Doamna Jennings se aşeză în dreapta lui 
Elinor; nu stăteau de mult când ea se aplecă prin spatele lui 
Elinor şi Willoughby şi îi spuse lui Marianne, destul de tare 
ca s-o audă amândoi: 

— In ciuda şiretlicurilor voastre, tot v-am descoperit. Ştiu 
unde aţi petrecut dimineaţa. 

Marianne se îmbujora şi întrebă foarte repede: 

— Unde, rogu-vă? 

— Nu ştiaţi că am fost la plimbare cu cabrioleta mea? Între 
bă şi Willoughby. 


— Ba da, domnule obrăznicătură, ştiam foarte bine, dar de 
aceea am vrut să aflu unde v-aţi dus. Sper că îţi place casa 
dumitale, domnişoară Marianne. Ştiu că e mare şi sper să 
constat, când voi veni la dumneata, că ai mobilat-o, căci 
acum şase ani când am fost acolo avea mare nevoie de 
mobilă. 

Marianne îşi întoarse privirea foarte tulburată. Doamna 
Jennings râse cu poftă, iar Elinor află că în hotărârea ei de 
a şti unde fuseseră cei doi, o pusese pe camerista ei să-l 
întrebe pe grăjdarul domnului Willoughby, aflând în felul 
ăsta că se duseseră la Allenham şi că îşi petrecuseră cea 
mai mare parte a timpului vizitând casa şi grădina. 

Lui Elinor nu-r prea venea să creadă că e adevărat, 
întrucât părea puţin probabil ca Willoughby să fi propus, iar 
Marianne să fi acceptat să intre în casă în timp ce doamna 
Smith, pe care Marianne nu o cunoştea câtuşi de puţin, se 
afla acolo. 

De îndată ce ieşiră din sufragerie, Elinor o întrebă despre 
asta şi mare îi fu mirarea când află că toate cele relatate de 
doamna Jennings erau adevărate. Marianne se supără 
foarte tare pe ea că se îndoise de asta. 

— De ce ţi-ai închipuit că n-am fost acolo sau că n-am 
văzut casa, Elinor? Nu asta ţi-ai dorit şi tu deseori? 

— Ba da, Marianne, dar eu nu m-aş fi dus când doamna 
Smith era acolo, şi neînsoţită de altcineva decât domnul 
Willoughby. 

— Totuşi, Willoughby este singura persoană care are 
dreptul să arate acea casă şi, cum ne-am dus cu o trăsură 
deschisă, nu puteam să am şi un alt însoțitor. In viaţa mea 
n-am petrecut o dimineaţă mai plăcută. 

— Mă tem că plăcerea unei îndeletniciri nu dovedeşte întot 
deauna buna-cuviinţă, spuse Elinor. 

— Dimpotrivă, nimic nu poate fi o dovadă mai puternică a 
ei, Elinor; căci dacă ar exista o necuviinţă adevărată în ceea 
ce am făcut, mi-aş fi dat seama de ea la acea vreme, 


întrucât noi ştim întotdeauna când greşim şi, având o astfel 
de convingere, n-aş fi avut nici o plăcere. 

— Dar, draga mea Marianne, cum deja te-ai expus unor 
remarci foarte impertinente, nu începi acum să te îndoieşti 
de înţelepciunea purtării tale? 

— Dacă remarcile impertinente ale doamnei Jennings ar fi 
dovada lipsei de bună-cuviinţă în comportament, înseamnă 
că greşim cu toţii în fiecare clipă a vieţii noastre. Li apreciez 
criticile tot atât de puţin pe cât îi apreciez laudele. Nu 
consider că am greşit plimbându-mă prin grădina doamnei 
Smith sau vizitându-i casa. Ele vor fi într-o zi ale lui 
Willoughby şi... 

— Ceea ce ai făcut nu are justificare, nici chiar dacă într-o 
zi ar fi ale tale, Marianne. 

La aluzia asta, ea se îmbujora, dar se vedea limpede că îi 
făcea plăcere; şi, după ce se gândi zece minute serios, se 
întoarse la sora ei şi îi spuse cu multă bună dispoziţie: 

— Elinor, poate a fost necugetat din partea mea să mă duc 
la Allenham, dar domnul Willoughby ţinea neapărat să-mi 
arate casa, şi e încântătoare, te asigur. Camera de zi de la 
etaj este deosebit de frumoasă, numai potrivită pentru a fi 
folosită tot tim pul şi, mobilată modern, ar fi minunată. Este 
o cameră pe colţ şi are ferestre pe două laturi. Pe o latură, 
peste gazonul pentru jocul cu bile din spatele casei, vezi o 
pădure frumoasă pe o coastă de deal, iar pe cealaltă ai 
priveliştea satului şi a bisericii şi, dincolo de ele, a acelor 
dealuri frumoase şi descoperite pe care le-am admirat atât 
de des. N-am văzut-o într-o lumină favorabilă, căci mobila 
este foarte ponosită, dar dacă ar fi înzestrată cu o mobilă 
nouă - câteva sute de lire, spune Willoughby - ar fi una 
dintre cele mai frumoase camere din Anglia. 

Dacă Elinor ar fi ascultat-o fără întreruperi din partea 
celorlalţi, i-ar fi descris fiecare cameră a casei cu egală 
încântare. 

CAPITOLUL XIV ÎNCHEIEREA BRUSCĂ A VIZITEI 
colonelului Brandon la Barton Park şi încăpăţânarea de a-i 


tăinui cauza o preocupară şi mirară pe doamna Jennings 
timp de câteva zile; era o femeie foarte curioasă, aşa cum 
sunt toţi aceia care au un interes viu faţă de venirile şi 
plecările tuturor cunoştinţelor lor. Se întrebă aproape 
necontenit care putea fi motivul plecării lui; era sigură că 
trebuie să fie vorba de o veste proastă şi se gândi la toate 
nenorocirile care s-ar fi putut abate asupra lui, stăpânită de 
ideea că el nu avea cum să scape de toate. 

— Sunt sigură că e vorba de ceva foarte trist, spuse ea. Am 
văzut-o pe faţa lui. Bietul om! Mă tem că este într-o situaţie 
grea. Domeniul de la Delaford n-a fost evaluat niciodată la 
un venit mai mare de două mii pe an, iar fratele lui a lăsat 
lucrurile foarte încurcate. Cred că a fost chemat în 
probleme băneşti, căci ce altceva ar putea fi? Mă întreb 
dacă e aşa. Aş da orice să ştiu adevărul. Poate că este vorba 
de domnişoara Williams, şi cred că asta şi este, căci părea 
cu musca pe căciulă când am pomenit de ea. O fi bolnavă; 
nimic mai firesc, căci am impresia că e destul de 
bolnăvicioasă. Aş paria pe orice că e vorba de domnişoara 
Williams. E foarte puţin probabil să aibă probleme cu 
averea acum, căci e un om foarte prudent şi sigur a rezolvat 
situaţia domeniului până la ora asta. Mă întreb ce poate fi! 
Poate că starea surorii lui de la Avignon s-a înrăutățit şi a 
fost chemat acolo. Plecarea lui în mare grabă pare să 
confirme această presupunere. In fine, îi doresc din toată 
inima să scape de toate necazurile şi, pe deasupra, o soţie 
bună. 

Astfel se întreba şi vorbea doamna Jennings, părerea ei 
schimbându-se la fiecare presupunere nouă şi, pe măsură 
ce apăreau, toate i se păreau la fel de probabile. Elinor, deşi 
sincer interesată de soarta colonelului Brandon, nu-şi 
punea atâtea întrebări în legătură cu plecarea lui 
precipitată pe cât ar fi dorit doamna Jennings; căci, pe 
lângă faptul că acea întâmplare nu justifica, după părerea 
ei, o uimire atât de îndelungată sau speculaţii atât de 
diverse, întrebările ei se îndreptau spre o altă direcţie. O 


mira tăcerea neobişnuită a surorii ei şi a lui Willoughby pe 
acea temă care ştiau bine că îi interesa în mod deosebit pe 
toţi. Această tăcere se prelungea, cu fiecare zi mai ciudată 
şi mai nepotrivită cu firea lor. Elinor nu înţelegea de ce nu 
recunoşteau deschis ceea ce purtarea lor dădea limpede de 
înţeles. 

Pentru ea era lesne de înţeles că poate nu ţinea de ei să se 
căsătorească numaidecât; căci, deşi Willoughby era 
independent, nu exista nici un motiv să fie considerat bogat. 
Venitul domeniului său fusese evaluat de sir John la vreo 
şase sau şapte sute de lire pe an, sumă care nu-i prea 
acoperea nici cheltuielile, şi nu de puţine ori se plânsese el 
însuşi de sărăcia lui. Insă nu-şi putea explica genul acesta 
ciudat de discreţie păstrată de ei cu privire la logodna lor, 
discreţie care, de fapt, nu ascundea nimic şi era atât de 
contradictorie cu părerile şi obiceiurile lor, încât uneori se 
îndoia că erau cu adevărat logodiţi, iar această îndoială era 
suficientă pentru a o împiedica să-i pună vreo întrebare lui 
Marianne. 

Nimic n-ar fi putut să exprime mai bine ataşamentul lui 
faţă de ele decât comportamentul lui Willoughby. Faţă de 
Marianne, avea toată tandreţea pe care putea s-o ofere o 
inimă de îndrăgostit, iar faţă de restul familiei - atenţia 
afectuoasă a unui fiu şi a unui frate. Îi plăcea vila şi părea s- 
o considere casa lui; petrecea mai mult timp acolo decât în 
Allenham; şi, dacă nu aveau un angajament care să-i adune 
la conac, imboldul care îl scotea din casă dimineaţa îl ducea 
aproape sigur la vilă, unde îşi petrecea restul zilei stând 
singur cu Marianne şi având la picioare ogarul său preferat. 

Într-o seară, mai ales, cam la o săptămână după plecarea 
colonelului Brandon din ţinut, inima lui păru mai plină de 
ataşament faţă de obiectele din jur; şi, când doamna 
Dashwood pomeni întâmplător de planul ei de a aduce 
îmbunătăţiri vilei la primăvară, el se opuse cu vehemenţă 
oricărei schimbări aduse unei case pe care afecțiunea lui o 
considera perfectă. 


— Cum?! Exclamă el. Să aduceţi îmbunătăţiri acestei vile 
dragi? Nu. N-am să fiu niciodată de acord cu asta. Dacă 
ţineţi seama de sentimentele mele, nu trebuie să adăugări o 
piatră la pereţii ei, nici un centimetru la mărimea ei. 

— Nu te alarma, spuse domnişoara Dashwood, nu se va 
face nimic de genul ăsta, căci mama nu va avea niciodată 
destui bani pentru a încerca aşa ceva. 

— Mă bucur din inimă! Exclamă el. Dea Domnul să fie 
veşnic săracă, dacă nu poate să-şi folosească mai bine 
bogăţia. 

— Mulţumesc, Willoughby. Poţi să fii sigur că n-aş sacrifica 
ataşamentul dumitale faţă de casa asta, sau al oricărei 
persoane pe care o iubesc, pentru toate îmbunătățirile din 
lume. Dacă la primăvară, când am să-mi fac socotelile, o să- 
mi rămână o sumă de prisos, voi prefera s-o las nefolosită 
decât s-o cheltuiesc într-un mod atât de dureros pentru 
dumneata. Insă eşti chiar atât de ataşat de casa asta încât 
nu-i vezi nici un defect? 

— Da, sunt, răspunse el. Pentru mine e fără cusur. Mai 
mult, consider că numai într-o asemenea casă poţi fi fericit 
şi, dacă aş fi destul de bogat, aş dărâma pe loc Combe şi l-aş 
reconstrui după planul acestei vile. 

— Cu scări înguste şi întunecoase şi o bucătărie în care 
soba scoate fum, presupun, spuse Elinor. 

— Da, exclamă el cu aceeaşi înflăcărare, cu tot ce are casa 
asta! N-aş schimba absolut nimic, fie e că avantaj sau 
dezavan taj. Atunci şi numai atunci aş putea fi fericit la 
Combe aşa cum sunt la Barton. 

— Mă simt măgulită că, fie şi lipsit de camere mai bune şi 
de scări mai largi, îţi vei considera casa la fel de fără cusur 
cum o consideri acum pe aceasta, spuse Elinor. 

— Fireşte, există situaţii care m-ar putea face s-o 
îndrăgesc foarte mult, spuse Willoughby; dar această casă 
va avea întotdeau na un loc în inima mea, pe care nu îl va 
împărţi nicicând cu o alta. 


Doamna Dashwood se uită cu mulţumire la Marianne, ai 
cărei ochi frumoşi erau aţintiţi atât de grăitor asupra lui 
Willoughby, arătând făţiş ce bine îl înţelegea. 

— In urmă cu douăsprezece luni, când eram în Allenham, 
mi-am dorit de multe ori ca vila Barton să fie locuită, 
continuă Willoughby. N-am trecut o dată pe lângă ea fără 
să-i admir aşezarea şi fără să-mi pară nespus de rău că nu 
locuia nimeni în ea. Pe atunci nu-mi trecea prin minte că 
prima veste pe care aveam s-o aud de la doamna Smith, la 
următoarea mea venire în acest ţinut, avea să fie aceea că 
Barton Cottage a fost închiriat; şi am simţit pe loc o 
mulţumire şi un interes faţă de acest eveni ment, care nu 
pot fi explicate decât ca un fel de presentiment al fericirii 
pe care aveam s-o cunosc aici. Oare nu asta a fost, 
Marianne? Întrebă el cu glas scăzut apoi, revenind la tonul 
dinainte, continuă: Şi totuşi, aţi strica această casă, doamnă 
Dashwood? N-aţi face decât să-i răpiți simplitatea prin 
îmbunătăţiri închipuite! Acest salon drag, unde ne-am 
cunoscut şi unde am petrecut atâtea ore fericite, l-aţi 
reduce la condiţia de antreu obişnuit, şi toată lumea s-ar 
grăbi să treacă prin încăperea care până atunci a avut mai 
mult spaţiu şi mai mult confort decât poate să ofere orice 
altă încăpere din lume. 

Doamna Dashwood îl asigură din nou că nu va încerca să 
facă nici o modificare. 

— Sunteţi o femeie bună, răspunse el cu înflăcărare. 

Promisiunea dumneavoastră mă linişteşte. Promiteţi-mi 
încă ceva, şi voi fi fericit. Spune ţi-mi că nu numai casa 
dumneavoas tră va rămâne la fel, ci şi dumneavoastră şi 
fetele dumneavoas tră veţi rămâne tot atât de neschimbate 
ca locuinţa şi că mă veţi trata întotdeauna cu bunătatea 
care a făcut ca orice lucru care vă aparţine să-mi fie atât de 
drag! 

Promisiunea fu făcută de îndată şi, pe durata întregii seri, 
comportamentul lui Willoughby fu o dovadă a afecțiunii şi 
fericirii lui. 


— Te aşteptăm mâine la cină? Întrebă doamna Dashwood. 

Nu te invit dimineaţă, căci trebuie să mergem la conac să-i 
facem o vizită lui lady Middleton. 

E] se angaja să fie la ele la ora patru. 

CAPITOLUL XV VIZITA DOAMNEI DASHWOOD la lady 
Middleton avu loc a doua zi, şi două dintre fetele ei merseră 
cu ea; Marianne se scuză că nu putea să le însoţească, sub 
pretextul că avea ceva de făcut, iar mama ei, trăgând 
concluzia că în seara dinainte Willoughby îi promisese că o 
să treacă pe la ea în lipsa lor, nu avu nimic împotrivă ca ea 
să rămână acasă. 

La întoarcerea de la conac, găsiră aşteptând la vilă 
cabrioleta şi servitorul lui Willoughby, fapt care o convinse 
pe doamna Dashwood că presupunerea ei fusese corectă. 
Până acum totul era aşa cum prevăzuse ea; însă, intrând în 
casă, văzu un lucru la care nu s-ar fi aşteptat pentru nimic 
în lume. Nici nu intrară bine în coridor că Marianne ieşi în 
grabă din salon într-o stare de tulburare vădită, cu batista 
la ochi şi, fără să le observe, urcă scările în fugă. Mirate şi 
alarmate, ele se duseră drept în camera pe care ea tocmai o 
părăsise, unde îl găsiră numai pe Willoughby, care era 
rezemat de poliţa căminului, cu spatele la ele. Se întoarse la 
intrarea lor şi înfăţişarea lui arătă că împărtăşea emoția 
care o copleşea pe Marianne. 

— S-a întâmplat ceva cu ea? Strigă doamna Dashwood de 
cum intră. E bolnavă? 

— Sper că nu, răspunse el încercând să pară vesel şi, cu 
un zâmbet silit, adăugă: Mai degrabă eu sunt cel care ar 
putea fi bol nav, căci sufăr acum de o mare dezamăgire! 

— Dezamăgire! 

— Da, căci nu mă pot ţine de cuvânt în faţa 
dumneavoastră. 

Azi-dimineaţă, doamna Smith şi-a exercitat privilegiul 
rudei bogate asupra unui văr sărac, trimiţându-mă cu 
treburi la Londra. Tocmai am primit mesajele pe care 
trebuie să le duc şi mi-am luat rămas-bun de la Allenham; 


şi, ca să mă mai învese lesc puţin, am venit să-mi rămas-bun 
şi de la dumneavoastră. 

— La Londra! Şi pleci în dimineaţa asta? 

— Dintr-o clipă în alta. 

— E foarte regretabil. Dar trebuie să-i dai ascultare 
doamnei Smith, şi sper ca treburile ei să nu te ţină departe 
de noi mult timp. 

El roşi când răspunse: 

— Sunteţi foarte amabilă, dar nu ştiu dacă mă întorc în 
Devonshire numaidecât. Vizitele mele la doamna Smith nu 
se repetă niciodată într-un răstimp de un an. 

— Dar oare doamna Smith e singura dumitale prietenă? 

Allenham este singura casă în care vei fi bine venit? 
Ruşine să-ţi fie, Willoughby. Aştepţi invitaţie aici? 

EI roşi şi mai tare; cu ochii în pământ, spuse doar atât: 

— Sunteţi prea bună. 

Doamna Dashwood se uită mirată la Elinor. Elinor era la 
fel de uimită. Câteva clipe, nu vorbi nimeni. Prima care 
vorbi fu doamna Dashwood. 

— Trebuie doar să adaug, dragul meu Willoughby, că vei fi 
întotdeauna bine venit la vila Barton; nu vreau să te îndemn 
să te întorci de îndată aici, căci numai dumneata eşti în 
măsură să judeci cât de mult i-ar fi pe plac doamnei Smith 
un asemenea lucru. Şi, în această situaţie, n-am să-ţi pun la 
îndoială judecata, după cum n-am să-ţi pun la îndoială nici 
tragerea de inimă să vii aici. 

— In momentul de faţă, răspunse Willoughby încurcat, obli 
gaţiile mele sunt de aşa natură... Încât... Nu îndrăznesc să 
mă amăgesc... 

Se opri. Doamna Dashwood fu prea uimită ca să 
vorbească, şi urmă altă pauză. Aceasta fu întreruptă de 
Willoughby, care spuse cu un zâmbet slab: 

— E o nebunie s-o mai lungesc aşa. Nu vreau să mă mai 
chinui rămânând printre prieteni de a căror companie îmi 
este acum cu neputinţă să mă bucur. 


Apoi îşi luă în grabă la revedere de la ele şi părăsi 
încăperea. II văzură urcând în cabrioletă şi, într-o clipă, 
dispăru din vedere. 

Doamna Dashwood era prea tulburată ca să poată rosti o 
vorbă şi ieşi pe dată din salon, pentru a se lăsa pradă, în 
singurătate, îngrijorării şi neliniştii provocate de această 
plecare neaşteptată. 

Neliniştea lui Elinor era cel puţin egală cu a mamei sale. 
Se gândea la ceea ce tocmai se întâmplase cu îngrijorare şi 
neîncredere. Felul în care se purtase Willoughby când îşi 
luase la revedere de la ele, stânjeneala lui, veselia lui 
forţată şi, mai presus de toate, lipsa de dorinţă de a accepta 
invitaţia mamei ei, o rezervă atât de nepotrivită unui 
îndrăgostit, atât de nepotrivită lui, o tulburară. O clipă se 
temea că Willoughby nu avusese niciodată intenţii serioase, 
pentru ca în clipa următoare să se întrebe dacă nu cumva 
între el şi sora ei avusese loc o ceartă nefericită; supărarea 
cu care Marianne părăsise camera putea fi explicată cât se 
poate de rezonabil printr-o astfel de ceartă, deşi, dacă se 
gândea cât îl iubea ea pe Willoughby, aşa ceva părea 
aproape cu neputinţă. 

Insă, oricare ar fi fost pricina despărțirii lor, mâhnirea 
surorii ei era de netăgăduit, şi se gândea cu cea mai 
duioasă compătimire la durerea violentă pe care, din câte 
se părea, o simţea Marianne, nu lăsându-se în voia ei ca o 
uşurare, ci hrănind-o şi încurajând-o ca pe o datorie. 

Mama ei se întoarse după jumătate de oră şi, deşi avea 
ochii roşii, înfăţişarea ei nu era lipsită de veselie. 

— Dragul nostru Willoughby este acum la o depărtare de 
câteva mile de Barton, Elinor, spuse ea în timp ce se aşeză 
să lucreze, şi cu ce inimă grea trebuie să călătorească! 

— E foarte curios. Să plece aşa, pe neaşteptate! Parcă s-ar 
fi hotărât într-o clipă. lar aseară era cu noi atât de fericit, 
atât de vesel, atât de afectuos! Şi acum ne-a anunţat cu 
doar zece minute înainte de plecare... Şi dus a fost, fără 
intenţia de a se întoarce! Trebuie să se fi întâmplat ceva 


mai grav decât ne-a mărturisit. Nu a vorbit şi nu s-a purtat 
ca de obicei. Oare s-au certat? De ce altceva să fi arătat o 
aşa lipsă de dorinţă de a-ţi accepta invitaţia să vină aici? 

— Nu că n-ar fi vrut s-o accepte, Elinor; mi-am dat foarte 
bine seama de asta. Nu-i stătea în putere s-o accepte. M-am 
gân dit bine la toate astea, te asigur, şi pot explica perfect 
fiecare lucru care, la început, mi s-a părut curios, după cum 
ţi s-a părut şi ţie. 

— Chiar ai găsit explicaţii? 

— Da. Pe mine explicaţiile pe care le-am găsit mă 
mulţumesc pe deplin; însă cum ţie îţi place să te îndoieşti de 
toate, Elinor... 

Pe tine nu te vor mulţumi, ştiu; dar n-ai să reuşeşti să mă 
convingi că n-am dreptate. Sunt încredinţată că doamna 
Smith bânuieşte ce sentimente are el faţă de Marianne, le 
dezaprobă (poate din cauză că are alte planuri pentru el) şi 
de aceea e nerăbdătoare să-l vadă plecat şi, ca să aibă un 
pretext pentru a-l expedia, a inventat treburile pentru care 
l-a trimis de aici. Asta cred că s-a întâmplat. El e mai mult 
decât conştient că ea nu e de acord cu această legătură şi 
de aceea nu îndrăzneşte să-i mărturisească, în momentul de 
faţă, logodna lui cu Marianne şi, din cauza situaţiei lui de 
dependenţă, se simte obligat să se supună planurilor ei şi să 
plece pentru un timp din Devonshire. Ştiu că ai să-mi spui 
că nu e sigur dacă asta s-a întâmplat; însă n-am să plec 
urechea la nici o obiecţie, decât dacă îmi arăţi alt fel de a 
înţelege situaţia, tot atât de mulţumitor ca acesta. Şi acum, 
Elinor, ce ai de spus? 

— Nimic, pentru că mi-ai anticipat răspunsul. 

— Aşadar mi-ai fi spus că nu e sigur că s-a întâmplat aşa. 
Oh, Elinor, cât de neînțeles îţi sunt sentimentele! Preferi să 
pui răul înaintea binelui. Preferi să-l învinovăţeşti pe 
sărmanul Willoughby de suferinţa lui Marianne, decât să-i 
găseşti o scuză. 

Eşti hotărâtă să-l condamni pentru că şi-a luat la revedere 
de la noi cu mai puţină afecţiune decât a dovedit de obicei 


purtarea lui. Nu se poate găsi nici o scuză pentru 
necugetarea lui sau pen tru mâhnirea pricinuită de recenta 
dezamăgire? Nu se pot accep ta probabilităţi, doar din 
cauză că ele nu sunt certitudini? Nu-i datorăm nimic omului 
pe care avem atâtea motive să-l iubim, şi niciunul să-l 
privim cu ochi răi? Oare nu ar trebui să ţinem seama de 
posibilitatea existenţei unor motive de neînțeles pen tru noi, 
dar pe care, deocamdată, trebuie să le ţină secrete? Şi, la 
urma urmei, de ce anume îl bănuieşti? 

— Nici eu nu prea ştiu. Dar schimbarea pe care tocmai am 
văzut-o la el are drept consecinţă bănuiala că s-a întâmplat 
ceva neplăcut. Totuşi, există mult adevăr în ceea ce ai de 
spus despre îngăduinţa pe care ar trebui să i-o acordăm, şi 
dorinţa mea e să fiu nepărtinitoare atunci când judec pe 
cineva. Bineînţeles că s-ar putea ca Willoughby să aibă 
destule justificări pentru purtarea sa, şi vreau să sper că 
are. Dar faptul că nu le-a recunoscut pe dată nu-i stă în fire. 
O fi discreţia recomandabilă, însă nu pot să nu mă mir că 
tocmai el o practică. 

— Nu-l învinui că s-a abătut de la felul lui obişnuit de a fi, 
când acest lucru a fost necesar. Dar chiar recunoşti că am 
avut dreptate în cele ce am spus în apărarea lui? Mă bucur, 
iar el este achitat. 

— Nu întru totul. O fi nimerit să ascundă logodna lor (dacă 
sunt logodiţi) de doamna Smith şi, dacă aşa stau lucrurile, e 
foarte recomandabil ca Willoughby să nu prea stea 
deocamdată în Devonshire. Dar asta nu-i o scuză să o 
ascundă de noi. 

— S-o ascundă de noi! Draga mea copilă, chiar îi acuzi pe 
Willoughby şi pe Marianne de ascunzişuri? Asta e cu 
adevărat curios, când ochii tăi le reproşau zilnic lipsa de 
prudenţă. 

— Nu vreau nici o dovadă a afecțiunii lor, însă a logodnei 
lor, da. 

— Eu, una, sunt convinsă de amândouă. 


— Totuşi, niciunul dintre ei nu ţi-a suflat o vorbă despre 
asta. 

— Nu aveam nevoie de cuvinte, când faptele vorbeau atât 
de grăitor. Oare nu dovedea purtarea lui faţă de Marianne 
şi de noi, din ultimele două săptămâni, cel puţin că o iubea 
şi că o consi dera viitoarea lui soţie şi că ataşamentul lui 
faţă de noi era cel al unei rude foarte apropiate? Nu ne-am 
înţeles perfect? Privirile, purtarea lui, respectul lui afectuos 
nu-mi cereau zilnic con simţământul? Draga mea Elinor, e 
cu putinţă să te îndoieşti de logodna lor? Cum de ţi-a trecut 
prin cap aşa ceva? Cum îţi închipui că Willoughby, convins 
de dragostea surorii tale, cum pesemne este, ar fi părăsit-o, 
poate pentru luni de zile, fără să-i mărturisească afecțiunea 
lui? Şi că s-ar fi despărţit fără să-şi facă reciproc 
confidenţe? 

— Mărturisesc că toate împrejurările, în afară de una, sunt 
în favoarea logodnei lor; dar acea tăcere deplină a 
amândurora pe această temă, în ochii mei, cântăreşte mai 
greu decât toate. 

— Ce ciudat! Trebuie să ai cu adevărat o părere proastă 
despre Willoughby dacă, după tot ce s-a întâmplat între ei, 
poţi să te îndoieşti de natura legăturii lor. Ţi s-a părut că în 
tot acest timp a jucat teatru în faţa surorii tale? Îl crezi cu 
adevărat indiferent faţă de ea? 

— Nu, nu cred asta. Sunt sigură că o iubeşte. 

— Dar cu un soi ciudat de tandreţe, dacă a putut s-o 
părăsească cu atâta indiferenţă, cu atâta nepăsare faţă de 
viitor, cum spui tu. 

— Dragă mamă, nu trebuie să uiţi că niciodată n-am consi 
derat treaba asta drept sigură. Am avut îndoielile mele, 
mărturi sesc; dar acum sunt mai slabe şi poate că, în scurtă 
vreme, or să dispară de tot. Dacă vom vedea că îşi scriu, voi 
înlătura toate temerile. 

— Ce să spun, mare îngăduinţă! Dacă i-ai vedea la altar, ai 
presupune că urmează să se căsătorească, dar n-ai fi 
sigură. Ce fată răutăcioasă! Eu, una, n-am nevoie de astfel 


de dovezi. După părerea mea, nu s-a petrecut nimic care să 
justifice îndoiala; nu s-a recurs la discreţie; totul a fost pe 
faţă şi fără ascunzişuri. Nu te poţi îndoi de dorinţele surorii 
tale. Prin urmare, cred că îl bănuieşti pe Willoughby. Dar de 
ce? Nu e un om cu onoare şi simţire? A dat dovadă de vreo 
inconsecvenţă în purtarea lui, ca să te îngrijoreze? Îl crezi 
capabil de înşelătorie? 

— Sper că nu, sunt încredinţată că nu, spuse Elinor. Îl 
iubesc pe Willoughby, îl iubesc sincer; iar îndoiala cu privire 
la carac terul lui nu este mai dureroasă pentru tine decât 
pentru mine. Afost involuntară şi nu vreau să o încurajez. 
M-a uimit schimbarea lui de comportament de azi- 
dimineaţă, mărturisesc: a vorbit cum nu-i stă în fire şi nu ţi- 
a răspuns la amabilitate cu politeţe. Dar toate astea s-ar 
putea explica, aşa cum ai spus tu, prin situaţia în care se 
afla. Tocmai se despărţise de sora mea, o văzuse plecând 
îndurerată; şi, dacă de teamă că o va supăra pe doamna 
Smith, s-a simţit obligat să reziste tentaţiei de a se întoarce 
în scurtă vreme aici, dându-şi seama, totuşi, că refuzându-ţi 
invitaţia, spunând că pleacă pentru mai mult timp, purtarea 
lui părea nerecunoscătoare şi dubioasă, se prea poate să se 
fi simţit stân jenit şi tulburat. În cazul ăsta, cred că ar fi fost 
spre cinstea lui să recunoască deschis greutăţile prin care 
trecea, asta ar fi cores puns mai mult cu firea lui. Insă nu 
am să ridic obiecţii atât de meschine ca diferenţa de păreri 
sau abaterea de la ceea ce consider eu că e corect şi 
consecvent. 

— Vorbeşti cum nu se poate mai bine. Cu siguranţă, 
Willoughby nu merită să fie bănuit. Deşi noi nu îl cunoaştem 
de mult timp, nu e străin prin părţile astea; şi cine l-a vorbit 
vreodată de rău? Poate că, dacă ar fi fost în situaţia de a 
acţiona independent şi de a se căsători numaidecât, ar fi 
fost ciudat să plece fără să-mi mărturisească pe dată; dar 
lucrurile nu stau aşa. Este o logodnă care, în unele privinţe, 
nu a început aşa cum se cuvine, căci căsătoria lor este la o 


depărtare nesigură şi, din câte se pare, discreţia este foarte 
recomandată în momentul de faţă. 

Fură întrerupte de întoarcerea lui Margaret, Elinor fiind 
atunci liberă să se gândească în voie la presupunerile 
mamei ei, să recunoască probabilitatea multora dintre ele şi 
să spere că toate aveau să se adeverească. 

Pe Marianne nu o văzură deloc până la cină, când intră în 
cameră şi se aşeză la masă fără să scoată o vorbă. Avea 
ochii roşii şi umflaţi şi părea că îşi reţine cu greu lacrimile. 
Evită să se uite la ele, nu vorbi, nu mancă şi, după câtva 
timp, când mama ei îi apăsă mâna cu o compasiune tandră, 
izbucni în plâns şi ieşi din cameră. 

Această stare de mâhnire profundă o stăpâni toată seara. 
Nu avea pic de putere, căci nu avea nici o dorinţă să se 
stăpânească. Cea mai mică aluzie la vreun lucru legat de 
Willoughby o copleşea pe dată şi, cu toate că familia ei era 
foarte dornică s-o aline, îi era cu neputinţă să găsească un 
subiect care să nu-i sporească durerea. 

CAPITOLUL XVI DACĂ AR FI DORMIT CÂT DE CÂT în 
prima noapte de după despărţirea de Willoughby, Marianne 
nu şi-ar fi putut-o ierta. l-ar fi fost ruşine să-şi privească în 
faţă familia în dimineaţa următoare dacă nu s-ar fi ridicat 
din pat cu mai multă nevoie de odihnă decât atunci când se 
culcase. Dar sentimentele care făceau dintr-o astfel de 
purtare o ruşine nu aveau cum să se ivească. Rămase 
trează toată noaptea şi plânse cea mai mare parte a 
timpului. Se sculă cu o durere de cap, nu putu să vorbească 
şi nici să mănânce, îndurerându-le clipă de clipă pe mama şi 
pe surorile ei şi refuzând orice consolare din partea lor. 
Sensibilitatea ei era foarte puternică! 

Când micul dejun luă sfârşit, ieşi singură la plimbare şi 
rătăci prin satul Allenham, lăsându-se în voia amintirilor 
plăcute şi plângând din cauza prezentului cea mai mare 
parte a dimineţii. 

Petrecu seara în aceeaşi stare de spirit. Cântă la pian toate 
cântecele preferate pe care i le cânta lui Willoughby, toate 


ariile pe care le interpretaseră deseori împreună şi stătu la 
pian uitân-du-se la fiecare vers pe care el îl scrisese pentru 
ea, până când fu copleşită de tristeţe. Şi aşa, zi de zi, îşi 
hrăni ea mâhnirea. Petrecea ore întregi la pian, cântând şi 
plângând pe rând; deseori glasul ei era înecat de lacrimi. 
Cărţile, la fel ca muzica, îi sporeau nefericirea, prin 
contrastul dintre trecut şi prezent pe care i-l arătau. Nu 
citea decât ceea citiseră împreună. 

O durere atât de violentă nu putea fi îndurată o veşnicie; 
după câteva zile, se preschimbă într-o melancolie mai 
domolită. Insă aceste îndeletniciri, pe care le relua zilnic, 
plimbările solitare şi meditaţiile tăcute încă mai provocau 
ocazional izbucniri la fel de vii ca înainte. 

De la Willoughby nu veni nici o scrisoare, şi se părea că 
Marianne nu aştepta niciuna. Mama ei se miră, iar Elinor se 
nelinişti din nou. Dar doamna Dashwood putea găsi 
explicaţii ori de câte ori voia, lucru care măcar o mulțumea 
pe ea. 

— Adu-ţi aminte, Elinor, ce des ne aduce sir John scrisorile 
de la poştă şi tot el le duce. Am căzut deja de acord că s-ar 
putea să fie nevoie de discreţie şi trebuie să recunoaştem 
că ea n-ar putea fi păstrată dacă epistolele lor ar fi să 
treacă prin mâinile lui sir John. 

Elinor nu putu să nege adevărul acestor vorbe şi încercă 
să găsească în ele un motiv suficient pentru tăcerea lor. 
Însă exista o metodă atât de directă, atât de simplă şi, după 
părerea ei, atât de la îndemână de a cunoaşte adevărul, 
încât nu se putu abţine să nu i-o sugereze mamei sale. 

— De ce nu o întrebi de îndată pe Marianne dacă e sau nu 
logodită cu Willoughby/întrebă ea. Venită din partea ta, 
mama ei, o mamă atât de bună şi de îngăduitoare, 
întrebarea n-ar fi jig nitoare. Ar fi rezultatul firesc al 
dragostei pe care i-o porţi, înainte nu avea deloc rezerve, 
mai ales faţă de tine. 

— Pentru nimic în lume n-aş pune o astfel de întrebare. 
Dacă nu sunt logodiţi, ce suferinţă ar provoca! Ar fi cât se 


poate de insensibil din partea mea. Nu i-aş mai merita 
încrederea după ce aş sili-o să-mi facă o mărturisire a ceea 
ce, deocamdată, nu e menit să fie ştiut. Ştiu ce e în inima lui 
Marianne; ştiu că mă iubeşte mult şi că n-am să fiu ultima 
căreia îi va face cunoscută situaţia, atunci când 
împrejurările o vor îngădui. Nu am să încerc nicicum să 
oblig pe cineva să facă confidenţe, şi cu atât mai puţin o 
copilă a mea, căci simţul datoriei ar împiedica-o să nege 
ceea ce i-ar putea dicta dorinţele. 

Elinor se gândi că această mărinimie era exagerată, 
ţinând seamă de tinereţea surorii ei, şi insistă în continuare, 
dar în zadar. Bunul-simţ, grija firească şi prudenţa erau 
covârşite de delicateţea romantică a doamnei Dashwood. 

Trecură mai multe zile până când numele lui Willoughby a 
fost rostit în faţa lui Marianne de cineva din familia ei; 
fireşte, sir John şi doamna Jennings nu fură atât de 
reticenţi; glumele lor sporiră durerea multor ore şi aşa 
dureroase; dar, într-o seară, luând întâmplător un volum de 
Shakespeare, doamna Dashwood exclamă: 

— N-am terminat Hamlet, Marianne! Dragul nostru 
Willoughby a plecat înainte să apucăm să-l citim în 
întregime. Osă-l punem deoparte, ca atunci când se 
întoarce... Dar s-ar putea să treacă luni de zile până să se 
întâmple asta. 

— Luni! Exclamă Marianne, foarte mirată. Nu, nici măcar 
multe săptămâni. 

Doamnei Dashwood îi păru rău de ce spusese, dar Elinor 
fu mulţumită, căci vorbele mamei sale o făcuseră pe 
Marianne să dea o replică dovedind încrederea în 
Willoughby şi cunoaşterea intenţiilor lui. 

Într-o dimineaţă, cam la o săptămână după plecarea lui din 
ţinut, Marianne fu convinsă să li se alăture surorilor ei în 
obişnuita lor plimbare, în loc să rătăcească singură. Până 
atunci, evitase cu grijă să fie întovărăşită. Dacă surorile ei 
intenționau să se plimbe pe coline, ea o pornea direct spre 
ulițele satului; dacă ele vorbeau de vale, ea se grăbea să 


urce pe dealuri şi nu mai era de găsit când celelalte 
porneau la drum. Insă, în cele din urmă, fu convinsă de 
insistenţele lui Elinor, care nu era deloc de acord cu o astfel 
de izolare continuă. Se plimbară pe drumul care trecea prin 
vale, în cea mai mare parte a timpului în tăcere, căci 
gândurile lui Marianne rătăceau departe, iar Elinor, 
mulţumită de câştigarea bătăliei, nu încercă să forţeze nota. 
Dincolo de intrarea în vale, unde ţinutul, deşi tot mai 
frumos, era mai puţin sălbatic şi mai deschis, în faţa lor se 
întindea o bună bucată din drumul pe care îl parcurseseră 
când veniseră prima dată la Barton; şi, ajungând acolo, se 
opriră să se uite în jur şi să examineze priveliştea oferită de 
distanţa faţă de vila lor, dintr-un loc în care nu mai 
ajunseseră până atunci în plimbările lor. 

Printre elementele decorului, descoperiră în scurt timp şi 
unul însufleţit; era un bărbat care venea călare spre ele. 
După câteva minute, îşi dădură seama că era un domn, iar 
în clipa următoare Marianne exclamă cu entuziasm: 

— El este! Într-adevăr, sunt sigură că el este! 

Şi porni în grabă să-i iasă în întâmpinare, când Elinor 
strigă: 

— Cred că te înşeli, Marianne. Nu e Willoughby. Nu e 
destul de înalt ca să fie el şi nu are nici aerul lui. 

— Ba da, ba da! Exclamă Marianne. Sunt sigură că ele. 
Are aerul lui, haina lui, calul lui. Ştiam eu că o să vină foarte 
repede. 

Înainta nerăbdătoare în timp ce vorbea; iar Elinor, ca s-o 
apere pe Marianne de ridicol, căci era aproape sigură că 
acel bărbat nu era Willoughby, iuți pasul şi şi-l potrivi după 
cel al surorii ei. Curând fură la treizeci de iarzi de acel 
domn. Marianne se uită din nou şi inima i se strânse; se 
întoarse brusc şi porni grăbită înapoi; când glasurile 
surorilor ei, la care se alătura unul aproape la fel de 
cunoscut ca al lui Willoughby, o implorară să se oprească, 
întorcându-se mirată, dădu cu ochii de Edward Ferrars. 


El era singura persoană din lume care, în acea clipă, putea 
fi iertată că nu era Willoughby; singura care putea să-i 
smulgă un zâmbet; îşi şterse lacrimile şi îi zâmbi şi, cu 
gândul la fericirea surorii ei, îşi uită o vreme dezamăgirea. 

El descăleca şi, dând calul servitorului său, se întoarse pe 
jos cu ele la Barton, unde venise anume să le viziteze. 

Fu întâmpinat cu mare cordialitate, mai ales de Marianne, 
a cărei primire fu mai călduroasă chiar decât a lui Elinor. 
De fapt, pentru Marianne, întâlnirea dintre Edward şi sora 
ei nu fu decât continuarea acelei răceli inexplicabile pe care 
o observase adesea în comportamentul lor la Norland. Din 
partea lui Edward, mai ales, exista o lipsă a tot ce ar fi 
trebuit să arate şi să spună un iubit într-o asemenea 
împrejurare. Era încurcat, nu părea cine ştie ce încântat să 
le vadă, nu arăta nici entuziasmat, nici vesel, vorbea doar 
atât cât să răspundă la întrebări şi nu îi arăta lui Elinor nici 
un semn de afecţiune. Marianne privea şi asculta cu mirare 
crescândă. Aproape că începu să îl antipatizeze, dar alungă 
acest sentiment, aşa cum făcea cu toate trăirile ei, 
întorcându-se cu gândul la Willoughby, ale cărui maniere 
contrastau destul de puternic cu cele ale presupusului său 
cumnat. 

După o scurtă tăcere care urmă mirării şi întrebărilor de 
la începutul întâlnirii, Marianne îl întrebă pe Edward dacă 
venea direct de la Londra. Nu, era în Devonshire de două 
săptămâni. 

— Două săptămâni! Repetă ea, mirată că era de atâta timp 
în acelaşi ţinut cu Elinor şi nu venise s-o vadă mai înainte. 

El arăta destul de amărât când adăugă că stătuse la nişte 
prieteni din apropiere de Plymouth. 

— Ai mai fost în ultimul timp în Sussex? Întrebă Elinor. 

— Cam acum o lună am fost la Norland. 

— Şi cum mai arată dragul nostru Norland? Întrebă 
Marianne. 

— Probabil că dragul nostru Norland arată ca întotdeauna 
în perioada asta a anului, spuse Elinor. Pădurile şi aleile 


sunt acoperite cu un covor gros de frunze veştede. 

— Oh, cu câtă încântare le priveam căzând! Exclamă 
Marianne. Cât mă bucuram să le văd mânate de vânt şi 
aşternându-se în jurul meu! Ce sentimente îmi inspirau ele, 
anotimpul şi atmosfera în general! Acum, nimeni nu le bagă 
în seamă. Sunt văzute doar ca o pacoste, măturate degrabă 
şi duse cât mai departe de priviri. 

— Nu toată lumea are pasiunea ta pentru frunze uscate, 
spuse Elinor. 

— Nu, sentimentele mele nu prea sunt împărtăşite, nu 
prea sunt înţelese. Insă uneori sunt. Când spuse asta, se 
cufundă câte va clipe în reverie apoi, revenindu-şi, îi atrase 
lui Edward atenţia asupra priveliştii, spunând: lată valea 
Barton. Uită-te bine la ea şi rămâi rece, dacă poţi. Uită-te la 
acele dealuri! Ai văzut vreo dată unele ca ele? La dreapta, 
printre acele păduri şi câmpuri, se află conacul Barton. Se 
poate vedea un capăt al casei. lar acolo, sub cel mai 
îndepărtat deal, care se înalţă cu atâta grandoare, e vila 
noastră. 

— E un ţinut frumos, răspunse el. Însă probabil că iarna 
văile sunt pline de noroi. 

— Cum poţi să te gândeşti la noroi, când ai asemenea fru 
museţi dinaintea ta? 

— Pentru că, printre frumuseți, văd în faţă o potecă foarte 
murdară, răspunse el, zâmbind. 

„Curios!”, îşi spuse Marianne, păşind mai departe. 

— Aveţi vecini cumsecade? Cei din familia Middleton sunt 
oameni plăcuţi? 

— Nu, câtuşi de puţin, răspunse Marianne. N-am fi putut 
avea o situaţie mai nefericită. 

— Cum poţi să spui una ca asta, Marianne? Strigă sora ei. 
Sunt o familie foarte respectabilă, domnule Ferrars; cu noi 
s-au purtat cât se poate de prietenos. Ai uitat câte zile 
plăcute le datorăm, Marianne? 

— Nu, răspunse cu glasul coborât Marianne, şi nici câte 
momente dureroase. 


Elinor nu luă în seamă vorbele ei şi, îndreptându-şi atenţia 
spre vizitatorul lor, se strădui să lege cu el o conversaţie, 
vorbindu-i despre actuala lor reşedinţă, despre avantajele 
ei şi despre nimicuri, smulgând ocazional de la el întrebări 
şi remarci. Răceala şi rezerva lui o uimeau foarte tare; era 
deranjată şi pe jumătate supărată; dar, hotărându-se să se 
poarte cu el ţinând seama de trecut şi nu de prezent, evită 
să arate orice urmă de resentiment sau neplăcere şi îl trată 
aşa cum considera că trebuia să fie tratată o cunoştinţă de 
familie. 

CAPITOLUL XVII DOAMNA DASHWOOD FU MIRATĂ doar 
o clipă la vederea lui; căci, după părerea ei, venirea lui la 
Barton era cel mai firesc lucru. Mirarea ei fu depăşită mult 
de bucuria şi manifestările ei de simpatie. El se bucură de o 
întâmpinare călduroasă şi, în faţa unei asemenea primiri, 
timiditatea, răceala şi rezerva lui nu putură să reziste. 
Aceste stări începuseră să dispară înainte de a intra în casă 
şi fură înlăturate cu desăvârşire de purtarea încântătoare a 
doamnei Dashwood. Un bărbat n-ar fi putut să fie 
îndrăgostit de una dintre fiicele ei fără ca pasiunea lui să o 
învăluie şi pe ea; şi Elinor avea satisfacția de a-l vedea 
semănând mai mult cu el însuşi. Afecţiunea faţă de ele păru 
să reînvie, iar interesul pentru ele redeveni perceptibil. 
Totuşi, nu era într-o stare de spirit bună; le lăudă casa, îi 
admiră aşezarea, fu atent şi amabil, dar nu era bine dispus. 
Întreaga familie observă acest lucru, iar doamna Dashwood, 
atribuindu-l minţii înguste a mamei lui, se aşeză la masă 
pornită împotriva tuturor părinţilor egoişti. 

— Care sunt în momentul de faţă planurile doamnei 
Ferrars pentru dumneata, Edward? Întrebă ea când masa 
luă sfârşit şi se trăseseră în jurul focului. Tot mai vrea să 
ajungi un mare orator, împotriva dorințelor tale? 

— Nu. Sper că mama s-a convins de acum că nu am nici ta 
lent, nici înclinaţie pentru viaţa publică. 

— Dar cum ai să-ţi întemeiezi renumele? Căci trebuie să 
devii renumit pentru a-ţi mulţumi toată familia. Şi cum n-ai 


nici o înclinaţie pentru efort, nici o afecţiune pentru străini, 
nici o profesie şi nici îndrăzneală, s-ar putea să îţi fie greu. 

— Nici n-am să încerc. N-am nici o dorinţă să mă remarc, 
şi am toate motivele să sper că nici n-am să am. Slavă 
Domnului! 

Nu mi se poate impune să fiu un geniu în oratorie. 

— Ştiu bine că n-ai ambiţii. Dorinţele tale sunt moderate. 

— La fel de moderate ca ale celorlalţi oameni, cred eu. 

Doresc să fiu întru totul fericit, aşa cum doresc toţi ceilalţi; 
însă trebuie să fiu fericit în felul meu, la fel cum e fiecare. 
Mărirea n-o să mă facă fericit. 

— Ar fi ciudat dacă te-ar face! Exclamă Marianne. Ce au 
de-a face mărirea şi bogăţia cu fericirea? 

— Mărirea n-are decât puţin, dar bogăţia are mult de-a 
face cu ea, spuse Elinor. 

— Ruşine, Elinor! Spuse Marianne. Banii pot oferi fericire 
numai acolo unde nu e nimic altceva de oferit. În ceea ce 
priveşte sufletul, dincolo de bunăstare, ei nu oferă nici o 
mulţu mire adevărată. 

— S-ar putea să ajungem la acelaşi punct de vedere, spuse 
Elinor zâmbind. Bunăstarea ta şi bogăţia mea seamănă 
foarte mult, aş spune; şi, aşa cum e alcătuită lumea de azi, o 
să fim amândouă de acord că fără ele orice gen de confort 
exterior ar lipsi. Doar că ideile tale sunt mai nobile decât 
ale mele. Spune-mi, care este ideea ta de bunăstare? 

— In jur de o mie opt sute, două mii de lire pe an, nu mai 
mult. 

Elinor râse. 

— Două mii de lire pe an! Pentru mine, o mie înseamnă 
bogăţie! Bănuiam eu că asta ai să spui. 

— Şi totuşi, două mii sunt un venit moderat, spuse 
Marianne. O familie nu se întreţine aşa cum se cuvine cu 
mai puţin de atât. Sunt sigură că vorbele mele nu sunt 
extravagante. 

O gospodărie cu servitori, cu o trăsură, poate chiar două, 
şi câini de vânătoare nu poate fi susţinută cu mai puţin. 


Privindu-şi sora descriind cu atâta acuratețe viitoarele 
cheltuieli de la Combe Magna, Elinor zâmbi iarăşi. 

— Câini de vânătoare! Exclamă Edward. Dar de ce trebuie 
să ai câini de vânătoare? Nu toată lumea vânează. 

Marianne roşi când răspunse: 

— Dar majoritatea oamenilor da. 

— Mi-aş dori să primim fiecare o avere mare, spuse 
Margaret, abordând un subiect nou. 

— Ar fi grozav! Exclamă Marianne cu ochii scânteind de 
însufleţire şi obrajii îmbujoraţi de încântarea unei 
asemenea feri ciri imaginare. 

— În ciuda dezavantajelor bogăției, presupun că 
împărtăşim unanim această dorinţă, spuse Elinor. 

— Doamne, ce fericită aş fi! Exclamă Margaret. Mă întreb 
ce aş face cu averea. 

Marianne părea să nu aibă nici o îndoială în această 
privinţă. 

— Dacă toate fetele mele ar fi bogate fără ajutorul meu, eu 
una n-aş şti cum să cheltuiesc o avere mare, spuse doamna 
Dashwood. 

— Trebuie să începi cu îmbunătățirile la această casă, şi în 
scurt timp n-ai să mai ai de ce să-ţi faci griji, spuse Elinor. 

— Într-o aşa situaţie, ce comenzi extraordinare ar pleca de 
aici la Londra! Spuse Edward. Ce zi fericită pentru 
vânzătorii de cărţi, de muzică şi reproduceri de artă! 
Dumneata, domnişoară Dashwood, ai comanda să ţi se 
trimită toate gravurile noi de va loare; cât despre 
Marianne, ştiind ce suflet mare are, pot spune că n-ar exista 
destulă muzică în Londra ca s-o mulţumească. Şi cărţi! 
Thomsonl, Cowper, Scott - le-ar cumpăra pe toate iarăşi şi 
iarăşi, cred că ar cumpăra toate exemplarele, ca nu cumva 
să cadă pe mâini nedemne; şi ar cumpăra toate cărţile care 
spun cum se admiră un copac bătrân şi noduros. Nu-i aşa, 
Marianne? 

lartă-mă dacă sunt foarte obraznic. Dar am vrut să-ţi arăt 
că n-am uitat vechile noastre dispute. 


Note: 

1 James Thomson (1700-1748), poet scoţian (n.tr.). 

— Îmi place să mi se amintească de trecut, Edward, fie el 
vesel sau melancolic. Mi-e drag să-mi amintesc de el, iar 
dum neata, Edward, nu mă vei supăra niciodată vorbind de 
vremurile de odinioară. Ai mare dreptate în felul în care 
presupui că mi-aş cheltui banii - o parte din ei, cel puţin; nu 
încape îndoială că banii care mi-ar prisosi ar fi folosiţi ca să- 
mi sporesc colecţia de cărţi şi de muzică. 

— Iar grosul averii l-ai investi în fonduri pentru scriitori şi 
moştenitorii lor. 

— Ba nu, Edward, aş avea altceva de făcut cu el. 

— Atunci, probabil că l-ai oferi drept răsplată persoanei 
care va scrie cea mai izbutită pledoarie în favoarea maximei 
dumitale preferate, şi anume că nimeni nu poate iubi mai 
mult decât o dată în viaţă, căci, presupun, părerea dumitale 
nu s-a schimbat, nu-i aşa? 

— Fără doar şi poate. La vârsta mea, părerile sunt 
oarecum hotărâte. E puţin probabil să aud şi să văd ceva 
care să mi le schimbe. 

— După cum vezi, Marianne e la fel de neclintită ca întot 
deauna, spuse Elinor. Nu s-a schimbat deloc. 

— Doar că a devenit puţin mai serioasă decât era. 

— Nu, Edward, spuse Marianne, nu trebuie să mi-o 
reproşezi. 

Nici tu nu eşti prea vesel. 

— De ce crezi asta? Întrebă el, cu un oftat. E drept că 
veselia nu m-a caracterizat niciodată. 

— Cred că nici pe Marianne, spuse Elinor. Mi-ar fi greu să 
o numesc o fată vioaie - este foarte serioasă, foarte zeloasă 
în tot ce face, uneori vorbeşte mult şi totdeauna cu 
însufleţire - însă nu este adesea cu adevărat veselă. 

— Cred că ai dreptate, răspunse el, dar eu am considerat- 
o mereu o fată veselă. 

— Eu însămi m-am descoperit deseori făcând astfel de 
greşeli, judecând greşit caracterul cuiva, imaginându-mi că 


oamenii sunt mult mai veseli sau mai serioşi, mai deştepţi 
sau mai proşti decât sunt în realitate, şi nu prea pot spune 
ce anume a provocat amă girea. Uneori te călăuzeşti după 
ce ţi se spune, şi foarte des după ce spun alţii despre ei, 
fără să stai să te gândeşti şi să judeci. 

— Dar eu credeam că e bine să te laşi călăuzit întru totul 
de părerile altora, Elinor, spuse Marianne. Credeam că 
judecata ne-a fost dată pentru a o sluji pe cea a semenilor 
noştri. Sunt sigură că asta a fost întotdeauna teoria ta. 

— Ba nu, Marianne, niciodată n-a fost. Părerea mea nu a 
ţin tit niciodată înţelegerea. Tot ce am încercat eu vreodată 
să schimb a fost comportamentul. Nu trebuie să confunzi 
intenţiile mele. Recunosc, sunt vinovată de faptul că deseori 
am dorit să le tratezi pe cunoştinţele noastre, în general, cu 
mai multă atenţie, însă când te-am sfătuit eu să le adopţi 
sentimentele sau să te conformezi judecății lor în probleme 
serioase? 

— Asta înseamnă că n-ai reuşit s-o convingi pe sora 
dumitale să-ţi adopte părerile despre politeţe, îi spuse 
Edward lui Elinor. 

Nu câştigi teren? 

— Dimpotrivă, răspunse Elinor, uitându-se cu subînţeles la 
Marianne. 

— Sunt întru totul de aceeaşi părere cu dumneata, dar în 
ceea ce priveşte punerea ei în practică, mă tem că semăn 
mult mai mult cu sora dumitale. Nu vreau să jignesc, dar 
sunt atât de timid încât deseori par neglijent, când de fapt 
mă reţine numai stinghereala mea înnăscută. M-am gândit 
de multe ori că proba bil firea mă îndeamnă să aleg 
societatea oamenilor simpli, căci printre străinii din lumea 
bună nu mă simt deloc în largul meu. 

— Neatenţia lui Marianne nu e scuzată de timiditate, 
spuse Elinor. 

— Îşi cunoaşte prea bine valoarea ca să-i fie ruşine fără 
rost, replică Edward. Timiditatea nu e decât efectul unui 
sentiment de inferioritate într-un fel sau altul. Dacă m-aş 


putea convinge că manierele mele sunt fireşti şi elegante, n- 
aş mai fi timid. 

— Dar tot rezervat ai fi, şi asta e mai rău, spuse Marianne. 

Edward se uită lung la ea. 

— Rezervat! Sunt rezervat, Marianne? 

— Da, foarte rezervat. 

— Nu te înţeleg, răspunse el, roşind. Rezervat! Cum, în ce 
'fel? Ce ar trebui să-ţi spun? Ce bănuieşti? 

Elinor părea surprinsă de emoția lui, dar încercă să 
schimbe subiectul şi spuse râzând: 

— Nu o cunoşti destul de bine pe sora mea ca să ştii ce 
vrea să spună? Nu ştii că ea îi numeşte rezervaţi pe toţi cei 
care nu vorbesc la fel de repede ca ea şi care nu admiră cu 
acelaşi entuziasm ce admiră ea? 

CAPITOLUL XVIII ELINOR OBSERVA, CU mare nelinişte, 
tristeţea prietenului ei. Vizita lui nu-i pricinui decât o 
mulţumire moderată, căci bucuria lui părea atât de 
umbrită. Se vedea că era nefericit; ar fi vrut să se vadă şi că 
el avea faţă de ea aceeaşi afecţiune pe care, fără îndoială, i- 
o inspirase odată; însă, acum, sentimentele lui erau foarte 
nesigure, iar rezerva purtării lui faţă de ea contrazicea 
privirea mai însufleţită pe care i-o aruncase mai înainte. 

În dimineaţa următoare, Edward li se alătură ei şi lui 
Marianne, în camera pentru micul dejun, înainte ca 
Margaret şi doamna Dashwood să coboare, iar Marianne, 
care întotdeauna era dornică să le înlesnească fericirea, îi 
lăsă repede singuri. Însă înainte de a ajunge la jumătatea 
scării auzi uşa salonului deschizându-se şi, întorcându-se, fu 
uimită să-l vadă şi pe Edward ieşind. 

— Cum încă nu sunteţi gata pentru micul dejun, am să mă 
duc în sat să-mi văd caii, spuse el. Am să mă întorc de 
îndată. 

Edward se întoarse la ele plin de admiraţie faţă de 
împrejurimi; în drumul spre sat, văzuse multe părţi ale văii; 
iar satul însuşi, situat mult mai sus decât vila, oferea o 
privelişte a întregii regiuni, care îl încântase din cale afară. 


Acest subiect acapara atenţia lui Marianne, şi ea începu să- 
şi exprime admiraţia pentru acele privelişti şi să-l întrebe 
mai în amănunte care anume dintre ele îl impresionară, 
când el o întrerupse spunând: 

— Nu-mi cere prea mult, Marianne; adu-ţi aminte că nu 
mă pricep la pitoresc, şi ignoranţa şi lipsa de gust de care 
dau dovadă te vor supăra dacă intrăm în amănunte. Aş 
numi dealurile abrupte, când ar trebui să le spun semeţe; 
suprafeţele ciudate şi sălbatice, când ar trebui să fie 
neregulate şi colţuroase; şi aş spune că priveliştile 
îndepărtate nu se văd, când ele sunt numai nedesluşite din 
pricina ceţei uşoare care pluteşte în atmosferă. Trebuie să 
te mulţumeşti cu admiraţia pe care o pot oferi cu 
sinceritate. Eu îl numesc un ţinut foarte frumos - dealurile 
sunt abrupte, pădurile par bogate în lemn de bună calitate, 
iar valea e frumoasă şi adăpostită, cu poieni bogate şi case 
ţărăneşti răsfirate ici şi colo. Răspunde exact ideii mele de 
ţinut frumos, pentru că îmbină frumuseţea cu utilul şi, 
îndrăznesc să spun, e şi pitoresc, pentru că tu îl admiri. Îmi 
este uşor să cred că e plin de stânci şi promontorii, de 
muşchi cenuşiu şi de tufăriş, dar pe mine toate astea mă 
lasă rece. Nu mă pricep deloc la pitoresc. 

— Mă tem că ai mare dreptate, dar de ce trebuie să te 
lauzi cu asta? Întrebă Marianne. 

— Presupun că, pentru a evita un gen de afectare, aici 
Edward cade în altul, spuse Elinor. Întrucât el e încredinţat 
că mulţi oameni se prefac că admiră frumuseţile naturii mai 
mult decât le admiră în realitate, şi astfel de prefăcătorii îl 
dezgustă, el afişează o indiferenţă mai mare şi mai puţin 
discernământ în aprecierea lor decât posedă. E mofturos şi 
vrea să aibă propriul său comportament nefiresc. 

— Este foarte adevărat că admiraţia faţă de peisaj devine 
un simplu jargon. Toată lumea se preface că o simte şi 
încearcă s-o descrie cu gustul şi eleganța celui care a 
definit prima dată fru mosul pitoresc. Eu detest jargonul de 
orice fel şi uneori îmi păstrez sentimentele pentru mine, 


căci nu găsesc limbaj care să le descrie, în afara celui uzat 
şi lipsit de conţinut. 

— Sunt convins că tu simţi cu adevărat încântarea pe care 
ţi-o oferă o privelişte frumoasă, spuse Edward. Dar, în ceea 
ce mă priveşte, sora ta trebuie să-mi dea voie să nu simt 
mai mult decât mărturisesc. Îmi place o privelişte frumoasă, 
dar nu din motive de principii pitoreşti. Nu-mi plac copacii 
strâmbi, răsuciţi şi diformi. Îi admir mult mai mult dacă sunt 
înalţi, drepţi şi sănă toşi. Nu-mi plac căsuţele de ţară 
dărăpănate. Nu mă dau în vântdupă urzici, după ciulim sau 
flori de câmp. Îmi place mult mai mult o casă ţărănească 
îngrijită decât un turn de strajă, şi o ceată de ţărani curaţi 
şi fericiţi îmi face mult mai multă plăcere decât cei mai 
grozavi bandiți din lume. 

Marianne se uită cu uimire la Edward şi cu compasiune la 
sora ei. Elinor se mulţumi doar să râdă. 

Subiectul fu abandonat, iar Marianne rămase pe gânduri, 
până când ceva îi atrase dintr-o dată atenţia. Stătea lângă 
Edward şi, când acesta luă ceaşca de ceai de la doamna 
Dashwood, observă pe mâna lui un inel cu o şuviţă de păr în 
mijloc. 

— Nu te-am mai văzut purtând inel, Edward, spuse ea. 
Acela e părul lui Fanny? Îmi amintesc că ţi-a promis să-ţi 
dea o şuviţă. 

Dar aş fi zis că părul ei e mai închis la culoare. 

Marianne rosti ce îi venise în minte, ce simţise cu 
adevărat, dar când văzu cât de tare îl îndurerase pe 
Edward supărarea pricinuită de faptul că vorbise fără să 
gândească o întrecu pe a lui. El se înroşi foarte tare şi, 
aruncându-i lui Elinor o privire în treacăt, spuse: 

— Da, e părul surorii mele. Mostra dă întotdeauna o 
nuanţă diferită. 

Elinor îi întâlnise privirea şi părea şi ea stânjenită. Părul 
era al ei; se simţi pe loc la fel de nemulțumită de Marianne, 
cu deosebirea că Marianne considera că părul era un dar 
de la sora ei, în timp ce Elinor era încredinţată că şi-l 


procurase printr-un furt sau şiretlic de care ea nu avea 
cunoştinţă. Totuşi, nu avea chef să considere fapta lui un 
afront şi, prefăcându-se a nu băga în seamă ce se petrecea 
şi vorbind pe loc despre altceva, hotărî să nu piardă nici un 
prilej de a se uita la păr, pentru a se încredința, dincolo de 
orice îndoială, că avea exact nuanţa părului ei. 

Stânjeneala lui Edward ţinu câtva timp, sfârşind cu un aer 
distrat care ţinu şi mai mult. Fu posomorât toată dimineaţa. 

Marianne îşi făcu reproşuri severe pentru ceea ce 
spusese, dar s-ar fi iertat mai repede dacă ar fi ştiut că sora 
ei nu se simţea nicidecum jignită. 

Înainte de amiază, primiră vizita lui sir John şi a doamnei 
Jennings, care, auzind de sosirea unui domn la vilă, veniră 
să-l cerceteze pe musafir. Cu ajutorul soacrei sale, sir John 
descoperi în scurt timp că numele Ferrars începea cu F, 
lucru care pregăti o viitoare mină de ironii la adresa 
devotatei Elinor, ironii pe care doar noutatea cunoştinţei lor 
cu Edward le împiedică să fie exprimate pe loc. Insă, aşa 
cum stăteau lucrurile, Elinor află doar din câteva priviri 
pline de subînţeles cât de departe ajunseră cu 
presupunerile, bazându-se pe cele aflate de la Margaret. 

Sir John nu venea niciodată la familia Dashwood fără să le 
invite fie la masă la conac a doua zi, fie la ceai în acea seară. 
De această dată, simțindu-se obligat să contribuie la mai 
buna distracţie a musafirului lor, dori să-i invite la 
amândouă. 

— Trebuie să luaţi astă-seară ceaiul cu noi, spuse el, 
pentru că o să fim singuri cu desăvârşire, iar mâine trebuie 
neapărat să luaţi masa cu noi, căci vom fi un grup mai 
mare. 

Doamna Jennings întări. 

— Şi, cine ştie, poate că o să fie şi dans, spuse ea. lar asta 
o să te ispitească, domnişoară Marianne. 

— Dans! Exclamă Marianne. Cu neputinţă! Cine să 
danseze? 


— Cine! Voi patru, familia Carey, familia Whitaker. Ce, 
crezi că nimeni nu mai dansează din cauză că o anumită 
persoană, căreia n-am să-i spun numele, e plecată? 

— Îmi doresc din tot sufletul ca Willoughby să fie iar 
printre noi, spuse sir John. 

Aceste cuvinte, cât şi îmbujorarea lui Marianne, îl făcură 
pe Edward să intre iarăşi la bănuieli. 

— Şi cine este Willoughby? O întrebă el cu glas coborât pe 
domnişoara Dashwood, lângă care stătea. 

Aceasta îi dădu un răspuns scurt. Înfăţişarea lui Marianne 
fu mai grăitoare. Edward văzu destul ca să înţeleagă nu 
doar ce voiau să spună ceilalţi, ci şi anumite exprimări ale 
lui Marianne care îl nedumeriseră mai înainte; iar când 
musafirii plecară, se duse de îndată la ea şi îi spuse în 
şoaptă: 

— Am ghicit. Să-ţi spun ce? 

— La ce te referi? 

— Să-ţi spun? 

— Desigur. 

— Bine, atunci. Am ghicit că domnul Willoughby vânează. 

Marianne fu surprinsă şi încurcată, dar nu putu să nu 
zâmbească în faţa şireteniei lui liniştite şi, după o clipă de 
tăcere, spuse: 

— Oh, Edward! Cum ai ghicit? Dar sper că va veni 
vremea... 

Sunt sigură că are să-ţi placă. 

— N-am nici o îndoială, răspunse el, destul de uimit de seri 
ozitatea şi înflăcărarea ei; căci, dacă nu şi-ar fi închipuit că 
era doar o glumă cu care se amuzau cunoştinţele ei, n-ar fi 
îndrăznit să aducă vorba despre asta. 

CAPITOLUL XIX EDWARD RÂMASE LA VILA O săptămână; 
doamna Dashwood îl rugă insistent să stea mai mult însă, ca 
şi cum ar fi vrut să se pedepsească, el se hotări să plece 
tocmai când se simţea mai bine printre prietenele lui. In 
ultimele două sau trei zile, starea lui de spirit, deşi tot 
foarte schimbătoare, se îmbunătăţi mult - îi plăceau tot mai 


mult casa şi împrejurimile, nu vorbea de plecare fără să 
ofteze, declara că zilele lui erau pustii, ba chiar se întreba 
unde avea să se ducă după ce pleca de la ele, dar trebuia să 
plece. Nicicând o săptămână nu trecuse atât de repede - 
nu-i venea să creadă că trecuse. Spuse asta repetate 
rânduri, spuse şi alte lucruri, care vădeau schimbarea 
sentimentelor lui şi îi contraziceau faptele. Nu-i făcea nici o 
plăcere să se ducă la Norland; detesta să stea la Londra, 
însă trebuia să plece fie la Norland, fie la Londra. Le 
preţuia amabilitatea mai presus de orice şi cea mai mare 
fericire a lui era să fie cu ele. Totuşi, trebuia să le 
părăsească la sfârşitul săptămânii, în ciuda dorințelor sale 
şi fără să fie constrâns de timp. 

Elinor puse pe seama mamei lui această purtare 
uimitoare: şi îi părea bine că el avea o mamă al cărei 
caracter îi era atât de puţin cunoscut încât să scuze fiecare 
lucru ciudat din partea fiului ei. Totuşi, dezamăgită şi iritată 
cum era, şi uneori nemulțumită de purtarea lui faţă de ea, 
era înclinată să-i privească acţiunile cu aceeaşi îngăduinţă 
sinceră şi generoasă care îi fusese smulsă cu destulă 
greutate de mama ei în favoarea lui Willoughby. Lipsa lui de 
chef, de deschidere şi de consecvență erau cel mai adesea 
atribuite lipsei lui de indiferenţă şi faptului că el cunoştea 
atât de bine firea şi planurile doamnei Ferrars. Scurtimea 
vizitei lui, intenţia lui nestrămutată de a le părăsi erau 
create de aceeaşi stare de dependenţă, de aceeaşi dorinţă 
de a nu-şi supăra mama. Vechea şi cunoscuta nedreptate 
care opunea datoria voinţei: părintele copilului era cauza 
tuturor acţiunilor lui ciudate. Ar fi fost bucuroasă să ştie 
când aveau să ia sfârşit aceste greutăţi, când avea să 
dispară această piedică şi când avea să se îndrepte doamna 
Ferrars, iar fiul ei să aibă libertatea de a fi fericit. Insă, de 
la astfel de dorinţe zadarnice, fu nevoită să se întoarcă spre 
alinare la reînnoita ei încredere în afecțiunea lui Edward, la 
amintirea oricărui semn de ataşament din partea lui, din 
priviri sau din vorbe, pe care îl simţise de la el tot timpul 


şederii la Barton şi, mai presus de toate, la acea dovadă 
măgulitoare a afecțiunii lui, care era faptul că el purta tot 
timpul pe deget inelul cu părul ei. 

În ultima dimineaţă, când erau la micul dejun, doamna 
Dashwood spuse: 

— Cred, Edward, că ai fi mai fericit dacă ai avea o profesie 
care să-ţi ocupe timpul şi care să ofere interes planurilor şi 
acţi unilor tale. E drept, din asta ar putea rezulta anumite 
neplăceri pentru prietenii tăi, căci n-ai mai putea să le oferi 
atât de mult timp. Insă, într-o privinţă cel puţin, ai avea de 
câştigat conside rabil, căci ai şti unde te duci când pleci de 
lângă ei. 

— Vă asigur că mă gândesc de mult la acest aspect de care 
vorbiţi acum, răspunse el. Faptul că nu a fost nevoie să am o 
afacere, că n-am avut o profesiune care să-mi ofere 
ocupaţie sau să-mi permită o oarecare independenţă a fost, 
este şi probabil va fi întotdeauna pentru mine o mare 
nefericire. Din păcate, deli cateţea mea şi cea a prietenilor 
mei au făcut din mine ceea ce sunt, o fiinţă leneşă, 
neajutorată. Niciodată n-am putut să cădem de acord în 
alegerea unei profesii. Eu am preferat întotdeauna biserica 
şi încă o prefer. Însă pentru familia mea nu era o profesie 
destul de distinsă. Ei mi-au recomandat armata, însă asta 
era mult prea distinsă pentru mine. S-a convenit că legea 
era îndeajuns de nobilă: mulţi tineri, care erau avocaţi la 
Londra, făceau o figură foarte frumoasă în cele mai înalte 
cercuri şi se plimbau prin oraş în cabriolete foarte elegante. 
Dar eu nu aveam nici o înclinaţie pentru drept, nici măcar 
pentru studiul lui mai puţin abscons, cu care familia mea 
era de acord. Cât despre marină, moda era de partea ei, 
însă eu eram prea bătrân când s-a pus problema să intru în 
ea şi, în cele din urmă, cum nu era neapărat nevoie să am o 
profesie şi cum puteam fi elegant şi cheltuitor şi fără să port 
o tunică roşie, trândăvia a fost declarată a fi, una peste alta, 
cea mai avantajoasă şi onorabilă, iar un tânăr de 
optsprezece ani nu e în general atât de nerăbdător să aibă 


o ocupaţie încât să reziste la insistenţele prietenilor lui de a 
nu face nimic. Prin urmare, am intrat la Oxford, şi de atunci 
trândăvesc. 

— Iar consecinţa acestui lucru, bănuiesc eu, va fi că, 
întrucât lipsa de activitate nu te-a făcut fericit, fiii dumitale 
vor fi cres cuţi astfel încât să aibă multe îndeletniciri şi 
profesii, spuse doamna Dashwood. 

— Vor fi crescuţi în aşa fel încât să-mi semene cât mai 
puţin, răspunse pe un ton serios Edward. În simţire, în 
fapte, în condiţie, în tot. 

— Haide, haide, Edward! Asta nu e decât urmarea 
proastei dumitale dispoziţii de acum. Eşti într-o stare de 
spirit melanco lică şi îţi imaginezi că toţi care nu sunt ca 
dumneata sunt fericiţi. 

Dar nu uita că durerea despărțirii de prieteni este simțită 
de fiecare, indiferent de educaţie sau de stare. Încearcă să- 
ţi cunoşti fericirea. Nu-ţi trebuie decât răbdare - sau poţi 
să-i dai un nume mai fascinant: speranţă. Cu timpul, mama 
ta îţi va asigu ra acea independenţă pe care ţi-o doreşti atât 
de mult; e de dato ria ei, şi nu mă îndoiesc că nu peste mult 
timp va fi fericită că nu a lăsat ca tinereţea ta să fie irosită 
în nemulţumire. Câte nu se pot schimba în câteva luni. 

— Cred că e nevoie de multe luni ca să îmi aducă vreun 
bine, spuse Edward. 

Această deznădejde - deşi nu reuşi să se răsfrângă asupra 
doamnei Dashwood, le spori tuturor durerea la despărţirea 
care avu loc în scurt timp şi îi lăsă o impresie neplăcută lui 
Elinor, căreia îi trebui ceva timp ca să-şi ostoiască 
amărăciunea. Insă cum era hotărâtă să şi-o înăbuşe şi să nu 
arate că suferea mai mult decât toată familia ei din cauza 
plecării lui, nu adoptă metoda de a-şi întări durerea prin 
tăcere, singurătate şi trândăvie, folosită de Marianne într-o 
situaţie asemănătoare. Mijloacele lor erau tot atât de 
deosebite ca şi obiectivele lor, şi la fel de potrivite realizării 
fiecăruia. 


De îndată ce el ieşi din casă, Elinor se aşeză la masa de 
desen şi îşi făcu de lucru toată ziua, fără să caute sau să 
evite să-i pomenească numele, părând să se intereseze 
aproape ca întotdeauna de preocupările generale ale 
familiei, şi dacă, prin această conduită, durerea ei nu slăbi, 
cel puţin nu crescu în mod inutil, iar mama şi surorile ei 
fură scutite să-i arate solicitudine. 

O astfel de purtare, opusă purtării ei, nu i se păru lui 
Marianne mai demnă decât fusese a ei. Ea rezolvă foarte 
uşor problema stăpânirii de sine, spunându-şi că era 
imposibilă în cazul sentimentelor puternice şi nu avea nici 
un merit în cazul celor domoale. Nu îndrăznea să nege că 
sentimentele surorii ei erau domoale, deşi îi era ruşine să 
recunoască; şi oferea o dovadă foarte puternică a tăriei 
propriilor ei sentimente, iubind-o şi respectând-o în 
continuare pe acea soră, în ciuda acestei convingeri 
înjositoare. 

Fără să se izoleze de familia ei sau să plece de acasă 
hotărâtă să caute singurătatea, sau stând trează toată 
noaptea lăsându-se în voia gândurilor, Elinor descoperi că 
fiecare zi îi dădea destulă libertate pentru a se gândi la 
Edward şi la purtarea lui în diferite chipuri, aşa cum îi 
permitea starea ei de spirit din momente diferite - cu 
tandreţe, cu milă, cu aprobare, cu dezaprobare şi cu 
îndoială. Existau numeroase momente când, dacă nu prin 
absenţa mamei şi surorilor ei, cel puţin prin natura 
îndeletnicirilor lor, conversaţia lipsea, şi atunci era ca şi 
singură. Mintea ei era liberă, gândurile ei zburdau în voie; 
şi atunci, trecutul şi viitorul, pe o temă atât de interesantă, 
îi acaparau atenţia, îi captivau memoria, gândurile şi 
imaginaţia. 

Într-o dimineaţă, la scurt timp de la plecarea lui Edward, 
fu deşteptată dintr-o astfel de visare de sosirea unor 
musafiri. Era singură. Zgomotul portiţei din curtea din faţa 
casei îi atrase atenţia spre fereastră şi văzu un grup mare 
venind spre uşă. Printre cei din grup se numărau sir John, 


lady Middleton şi doamna Jennings, dar mai erau două 
persoane, un domn şi o doamnă, pe care nu le cunoştea. 
Stătea aproape de fereastră şi, de îndată ce sir John o zări, 
lăsă restul grupului să îndeplinească ceremonia de a bate la 
uşă şi, luând-o prin iarbă, o sili să deschidă fereastra pentru 
a vorbi cu el, deşi distanţa dintre uşă şi fereastră era atât 
de mică, încât era cu neputinţă să vorbeşti fără a fi auzit de 
ceilalţi. 

— Ei, bine, spuse el, ţi-am adus nişte străini. Ce părere ai 
despre ei? 

— Sst! Au să vă audă. 

— Nu-i nimic. Sunt soţii Palmer. Charlotte e foarte 
drăguță, ascultă la mine. Dacă te uiţi într-acolo, poţi s-o 
vezi. 

Cum Elinor era sigură că avea s-o vadă oricum peste 
câteva clipe, se scuză că nu se uita. 

— Unde e Marianne? A fugit din cauză că venim noi? Văd 
că pianul ei e deschis. 

— E la plimbare, cred. 

Acum li se alătură şi doamna Jennings, care nu avusese 
destulă răbdare până se deschidea uşa ca să-şi spună 
povestea. Veni la fereastră strigând: 

— Ce mai faci draga mea? Ce face doamna Dashwood? Şi 
unde sunt surorile dumitale? Cum? Eşti singură? O să-ţi 
prindă bine puţină companie. Ţi i-am adus pe cealaltă fiică a 
mea şi pe soţul ei. Închipuie-ţi că au venit pe neaşteptate! 
Aseară, în timp ce ne beam ceaiul, mi s-a părut mie că aud o 
trăsură, dar nu mi-a trecut prin cap că ar putea fi ei. M-am 
gândit că poate se întorcea colonelul Brandon. l-am spus lui 
sir John că mi se pare că aud o trăsură şi că, probabil, se 
întoarce colonelul Brandon... 

În mijlocul poveştii, Elinor fu nevoită să o părăsească 
pentru a primi restul grupului. Lady Middleton îi prezentă 
pe cei doi străini. Doamna Dashwood şi Margaret coborâră 
scările în acelaşi timp şi se aşezară cu toţii uitându-se unii 


la alţii, în timp ce doamna Jennings îşi continuă povestea 
intrând în salon, însoţită de sir John. 

Doamna Palmer era mult mai tânără decât lady Middleton, 
şi total deosebită de ea în toate privinţele. Era scundă şi 
durdulie, avea un chip foarte drăguţ şi cea mai frumoasă 
expresie de bună dispoziţie. Manierele ei nu erau atât de 
elegante ca ale surorii ei, dar erau mult mai plăcute. Intră 
zâmbind, zâmbi cât ţinu vizita, când nu râse, şi zâmbi când 
plecă. Soţul ei era un tânăr serios, la vreo douăzeci şi cinci, 
douăzeci şi şase de ani, cu un aer mai monden şi mai 
înţelept decât al soţiei lui, dar mai puţin dornic să placă pe 
cineva sau să fie plăcut. Intră în cameră cu un aer 
important, se înclină uşor în faţa doamnelor, fără să scoată 
o vorbă şi, după ce le cercetă în grabă înfăţişarea şi casa, 
luă un ziar de pe masă şi îl citi cât stătu acolo. 

Spre deosebire de el, doamna Palmer, care era înzestrată 
de natură cu o înclinaţie spre a fi politicoasă şi veselă în 
aceeaşi măsură, nici nu se aşeză bine că şi începu să admire 
cu entuziasm salonul şi totul ce era acolo. 

— Ce încăpere încântătoare! N-am mai văzut ceva atât de 
fermecător! Ia gândeşte-te, mamă, cât s-a schimbat în bine 
de când n-am mai fost aici! Întotdeauna l-am considerat un 
loc fru mos, doamnă Dashwood, dar dumneavoastră l-aţi 
făcut de-a dreptul fermecător! Uită-te, surioară, ce frumos 
e totul! Cât mi-ar plăcea să am şi eu o asemenea casă! 
Dumitale nu, domnule Palmer? 

Domnul Palmer nu-i răspunse şi nici nu ridică ochii de pe 
ziar. 

— Domnul Palmer nu mă aude, spuse ea râzând. Aşa face 
el câteodată. E atât de caraghios! 

Această idee fu ceva cu totul nou pentru doamna 
Dashwood, care nu era obişnuită să găsească ceva de râs în 
lipsa de atenţie a cuiva, şi nu putu să se abţină să nui 
privească pe amândoi cu mirare. 

Între timp, doamna Jennings vorbea cât putea de tare, 
povestind mai departe cât fusese de mirată, cu o seară în 


urmă, la vederea rudelor ei, şi nu se opri până nu spuse tot. 
Doamna Palmer râse cu poftă amintindu-şi de uimirea lor şi 
toată lumea fu de acord că fusese o surpriză foarte plăcută. 

— Cred că îţi dai seama cât ne-am bucurat cu toţii să-i 
vedem, adăugă doamna Jennings, aplecându-se spre Elinor, 
şi vorbind cu glas coborât ca şi cum nu voia să fie auzită şi 
de altcineva, deşi stăteau în părţi diferite ale încăperii. 
Totuşi, mi-aş fi dorit să nu călătorească atât de repede şi 
nici să facă un drum atât de lung, căci au ocolit luând-o prin 
Londra, unde aveau nişte treburi, fiindcă să ştii (şi aici arătă 
din cap spre fiica ei, cu subînţeles), în situaţia ei n-a fost 
bine. Azi-dimineaţă am vrut să stea acasă să se odihnească, 
dar ea a ţinut să vină cu noi! Voia tare mult să vă cunoască 
pe toate! 

Doamna Palmer râse şi spuse că nu avea să păţească 
NIMIC. 

— Aşteaptă să nască în februarie, continuă doamna 
Jennings. 

Lady Middleton nu mai putu suporta o astfel de 
conversaţie şi, de aceea, îşi dădu osteneala să-l întrebe pe 
domnul Palmer dacă erau noutăţi în ziar. 

— Nu, niciuna, răspunse el, şi citi mai departe. 

— lată că vine şi Marianne! Exclamă sir John. Acum, 
Palmer, ai să vezi o fată nemaipomenit de drăguță. 

leşi numaidecât pe coridor, deschise uşa din faţă şi o pofiti 
în casă. De îndată ce apăru, doamna Jennings o întrebă 
dacă fusese la Allenham, iar doamna Palmer râse cu atâta 
poftă de întrebare, încât se văzu că o înţelegea. La intrarea 
ei în încăpere, domnul Palmer ridică privirea, se uită lung la 
ea câteva clipe, apoi se întoarse la ziarul său. Atenţia 
doamnei Palmer fu acum atrasă de desenele care atârnau 
pe pereţi. Se ridică să le cerceteze. 

— Oh, ce frumoase sunt astea! Ce încântătoare! Priveşte, 
mamă, ce dulci! Sunt absolut adorabile; m-aş uita o veşnicie 
la ele. 


Apoi, aşezându-le la loc, uită foarte repede că în cameră 
existau astfel de lucruri. 

Când lady Middleton se ridică să plece, domnul Palmer se 
ridică şi el, lăsă ziarul jos, se întinse şi se uită prin cameră. 

— Ai dormit, iubitule? Îl întrebă soţia lui, râzând. 

EI nu îi răspunse şi doar observă, după ce examina iarăşi 
încăperea, că era foarte scundă şi avea tavanul strâmb. 
Apoi se înclină şi plecă împreună cu ceilalţi. 

Sir John insistase foarte mult pe lângă ele să-şi petreacă 
ziua următoare la conac. Doamna Dashwood, care nu dorea 
să ia masa cu ei mai des decât prânzeau ei la vilă, refuză cu 
hotărâre în ceea ce o privea, spunând că fetele ei puteau să 
se ducă dacă doreau. Insă ele nu aveau nici o curiozitate să 
vadă cum mâncau domnul şi doamna Palmer şi nu se 
aşteptau la vreo plăcere din partea lor în nici o altă privinţă. 
De aceea, încercară şi ele să se scuze; vremea era nesigură 
şi nu promitea să fie bună. Insă sir John nu se dădu bătut - 
avea să le trimită trăsura şi trebuiau să vină. Şi lady 
Middleton, deşi nu stărui pe lângă mama lor, stărui pe lângă 
ele. Doamna Jennings şi doamna Palmer se alăturară 
rugăminţilor lor, toţi părând la fel de dornici să evite o 
petrecere de familie, iar domnişoarele fură nevoite să 
cedeze. 

— De ce ne tot invită? Spuse Marianne de îndată ce ei ple 
cară. Chiria vilei e mică; dar o avem în condiţii foarte grele 
dacă e să luăm masa la conac ori de câte vine cineva la ei 
sau la noi. 

— Au aceeaşi purtare politicoasă şi amabilă faţă de noi ca 
acum câteva săptămâni, spuse Elinor. Dacă petrecerile lor 
au ajuns să fie plictisitoare şi fără haz, schimbarea nu ţine 
de ei. 

Trebuie să căutăm în altă parte motivul. 

CAPITOLUL XX A DOUA ZI, în timp ce domnişoarele 
Dashwood intrau în salonul de la conac pe o uşă, doamna 
Palmer intră în fugă pe cealaltă, arătând tot atât de veselă 


şi bine dispusă ca înainte. Le luă de mână cât se poate de 
afectuos şi îşi exprimă marea încântare de a le revedea. 

— Mă bucur tare mult să vă văd! Spuse ea aşezându-se 
între Elinor şi Marianne; e o zi atât de urâtă încât mă 
temeam că n-o să veniţi, ceea ce ar fi fost îngrozitor, 
întrucât noi plecăm mâine. 

Ştiţi, trebuie să plecăm, căci familia Weston vine la noi 
săptămă na viitoare. Venirea noastră aici a fost cu totul 
întâmplătoare; n-am ştiut nimic de ea până a fost adusă 
trăsura la uşă şi domnul Palmer m-a întrebat dacă vreau să 
merg cu ella Barton. E atât de caraghios! Nu-mi spune 
niciodată nimic! Îmi pare tare rău că nu putem să mai stăm; 
totuşi, sper să ne întâlnim în scurt timp la Londra. 

Ele fură nevoite să pună capăt unei asemenea speranţe. 

— Nu veniţi la Londra! Exclamă doamna Palmer. Am să fiu 
foarte dezamăgită. V-aş putea face rost de cea mai 
frumoasă casă din lume, vecină cu a noastră, în Hanover 
Square. Zău că tre buie să veniţi. Dacă doamna Dashwood 
n-o să vrea să iasă în public, am să fiu fericită să vă însoțesc 
până am să nasc. 

Ele îi mulţumiră, dar fură nevoite să reziste tuturor 
rugăminţilor ei. 

— Oh, iubitule! Îi strigă doamna Palmer soţului ei care toc 
mai intrase în cameră. Trebuie să mă ajuţi să le conving pe 
domnişoarele Dashwood să vină la Londra în iarna asta. 

Iubitul ei nu dădu nici un răspuns şi, după ce se înclină 
uşor în faţa doamnelor, începu să se plângă de vreme. 

— Ce oribilă e! Spuse el. O vreme ca asta te face să-ţi fie 
silă de toţi şi de toate. Ploaia aduce plictiseală atât în casă, 
cât şi afară. Te face să-ţi deteşti toate cunoştinţele. De ce 
naiba n-o fi având sir John o sală de biliard în casă? Ce 
puţini oameni ştiu ce este confortul! Sir John e la fel de 
prost ca vremea. 

Curând veniră şi ceilalţi. 

— Mă tem, domnişoară Marianne, că azi n-ai putut să-ţi 
faci obişnuita plimbare până la Allenham, spuse sir John. 


Marianne luă un aer foarte grav şi nu spuse nimic. 

— Oh, nu fi atât de ascunsă cu noi! Spuse doamna Palmer; 
căci ştiu totul, te asigur, şi îţi admir foarte mult gustul, căci 
con sider că e extrem de chipeş. Nu locuim departe de el, 
să ştii. Nu la mai mult de zece mile, aş spune. 

— Mai departe, la treizeci, spuse soţul ei. 

— Ah! Mă rog, nu e mare diferenţă. N-am fost niciodată 
acasă la el, dar se spune că are o casă drăguță. 

— N-am văzut în viaţa mea ceva mai vulgar, spuse domnul 
Palmer. 

Marianne rămase tăcută, deşi chipul trăda interesul faţă 
de ce se spunea. 

— E foarte urâtă? Continuă doamna Palmer. Atunci, îmi 
închipui că era vorba de altă casă. 

Când se aşezară în salon, sir John observă cu regret că 
erau numai opt cu toţii. 

— Draga mea, îi spuse el doamnei lui, este foarte 
supărător că suntem atât de puţini. De ce nu i-ai poftit pe 
soţii Gilbert să vină azi la noi? 

— Nu ţi-am spus, sir John, când am mai vorbit despre asta, 
că nu se face? Ultima dată ei au luat masa la noi. 

— Dumneata şi cu mine, sir John, n-am respecta cu atâta 
stricteţe regulile de politeţe, spuse doamna Jennings. 

— Atunci aţi fi foarte prost crescuţi! Exclamă domnul 
Palmer. 

— Tu contrazici pe toată lumea, iubitule, spuse soţia lui, 
râzând ca de obicei. Ştii că eşti foarte nepoliticos? 

— Nu ştiam că numind-o pe mama ta prost crescută contra 
Zic pe cineva. 

— Ah, poţi să mă insulţi cât pofteşti, spuse bine dispusă 
bătrâna doamnă. M-ai scăpat de Charlotte şi nu mai poţi să 
mi-o dai înapoi. Aşa că eu te ţin din scurt. 

Charlotte râse cu poftă la gândul că soţul ei nu mai putea 
scăpa de ea şi, jubilând, spuse că nu-i păsa că se purta urât 
cu ea, întrucât trebuiau să trăiască împreună. Era cu 
neputinţă să existe cineva mai bine dispus sau mai hotărât 


să fie fericit ca doamna Palmer. Indiferenţa studiată, 
insolenţa şi nemulţumirea soţului ei nu o supărau câtuşi de 
puţin, iar când el o certa sau o insulta, ea se amuza foarte 
tare. 

— Domnul Palmer e atât de nostim! Îi spuse ea în şoaptă 
lui Elinor. E mereu prost dispus. 

După ce îl urmări câteva clipe, Elinor nu fu înclinată să-l 
creadă atât de ursuz şi de prost crescut cum dorea să pară. 
Poate că firea i se mai acrise puţin după ce descoperise, ca 
mulţi alţii de acelaşi sex cu el, că, din cauza unei 
inexplicabile slăbiciuni în faţa frumuseţii, era soţul unei 
femei foarte proaste, însă ea ştia că acest gen de boacănă 
era prea răspândită pentru ca orice bărbat cu minte să 
sufere mult timp de pe urma ei. După părerea ei, felul 
dispreţuitor cu care trata pe toată lumea şi faptul că îşi 
bătea joc de tot ce vedea erau mai degrabă o urmare a 
dorinţei lui de a se distinge, de a părea superior celorlalţi. 
Motivul era prea răspândit pentru a stârni mirare; 
mijloacele, însă, deşi reuşeau să-i stabilească superioritatea 
în proastă creştere, nu puteau să facă pe cineva să se 
ataşeze de el, afară de soţia lui. 

— Oh, dragă domnişoară Dashwood, spuse doamna Palmer 
la scurt timp după aceea, am să vă cer o mare favoare 
dumitale şi surorii dumitale. Vreţi să veniţi de Crăciun să 
petreceri câtva timp la Cleveland? Vă rog să spuneţi da, şi 
veniţi cât este la noi şi familia Weston. Nici nu-ţi închipui ce 
fericită am să fiu! 

lubitule, i se adresă ea soţului ei, nu-i aşa că vrei tare mult 
ca domnişoarele Dashwood că vină la Cleveland? 

— Bineînţeles, răspunse el rânjind ironic. Doar pentru asta 
am venit în Devonshire. 

— Ei, vezi că domnul Palmer vă aşteaptă! Spuse soţia lui. 
Nu puteţi refuza să veniţi. 

Ambele surori declinară repede şi cu hotărâre invitaţia. 

— Dar zău că trebuie să veniţi. Sunt sigură că osăvă 
placă mai mult ca orice. Soții Weston vor fi la noi şi o să fie 


absolut încântător. Nici nu vă închipuiţi ce loc frumos e 
Cleveland; şi acum e mare veselie la noi, căci domnul 
Palmer umblă mereu prin ţinut făcându-şi propagandă 
pentru alegeri şi vin să ia masa cu noi mulţi oameni pe care 
nu i-am văzut înainte. Este absolut încântător! Dar, bietul 
om, pentru el e foarte obositor, căci tre buie să-i facă pe toţi 
să-l placă. 

Elinor reuşi cu greu să-şi stăpânească râsul când fu de 
acord că era o obligaţie grea. 

— Ce minunat va fi când o să fie în parlament, nu-i aşa? 

Spuse Charlotte. Ce-am să mai râd! O să fie foarte 
caraghios să văd scrisorile adresate lui cu „domnule 
deputat!”. Insă, ştiţi, spune că n-o să-mi dea niciodată voie 
să trimit o scrisoare fără timbru. L Zice că n-o s-o facă. Nu-i 
aşa, domnule Palmer? 

Domnul Palmer nu o băgă în seamă. 

— Ştiţi, nu suportă să scrie, continuă ea. Spune că este 
foarte supărător. 

— Ba nu, spuse el, n-am spus niciodată un lucru atât de 
necugetat. Nu-mi pune în seamă toate abuzurile tale de 
limbaj. 

— Ei, vedeţi ce caraghios e. Aşa e mereu. Câteodată nu 
vorbeşte cu mine o jumătate de zi şi pe urmă vine cu ceva 
foarte nostim despre te miri ce. 

Elinor fu foarte uimită când, la întoarcerea în salon, 
doamna Palmer o întrebă dacă nu-i plăcea din cale afară 
domnul Palmer. 

— Cu siguranţă, răspunse Elinor. Pare foarte agreabil. 

— Mă bucur că îţi place. Mă gândeam că o să-ţi placă, e 
foarte simpatic. Şi pot să-ţi spun că şi domnul Palmer este 
nespus de încântat de dumneata şi de surorile dumitale, şi 
nici nu-ţi închipui cât de dezamăgit o să fie dacă nu veniţi la 
Cleveland. 

Nu-mi dau seama de ce nu vreţi. 

Elinor fu din nou obligată să decline invitaţia şi, schimbând 
subiectul, puse capăt rugăminţilor ei. Se gândi că, întrucât 


locuiau în acelaşi ţinut, doamna Palmer ar fi putut oferi mai 
multe amănunte despre caracterul lui Willoughby, faţă de 
cele culese de la familia Middleton, care îl cunoştea doar 
parţial; şi era dornică să capete de la oricine o confirmare a 
meritelor lui, care să-i risipească teama pentru Marianne. 
Începu prin a întreba dacă se vedeau des la Cleveland cu 
domnul Willoughby şi dacă erau cunoştinţe intime. 

— Oh, da! Îl cunosc foarte bine, răspunse doamna Palmer. 

N-am vorbit niciodată cu el, însă l-am văzut mereu la 
Londra. 

Nu ştiu cum se face, dar nu s-a întâmplat niciodată să fim 
la Barton în timp ce el era la Allenham. Mama l-a mai văzut 
o dată aici, eu eram atunci la unchiul meu la Weymouth. 
Totuşi, l-am fi văzut mai mult în Somersetshire, dacă nu s-ar 
fi întâmplat să fie plecat din ţinut când eram noi acolo. Stă 
foarte puţin la Combe, cred. Dar chiar şi să fi stat mai mult, 
nu cred că domnul Palmer ar vrea să-l viziteze, pentru că, 
ştii, el e în opoziţie acum şi, pe lângă asta, e foarte departe. 
Ştiu foarte bine de ce întrebi de el; sora dumitale o să se 
căsătorească cu el. Să ştii că mă bucur enorm că o să fim 
vecine. 

— Pe cuvântul meu, răspunse Elinor, ştii mult mai multe 
decât mine în această privinţă, dacă ai vreun motiv să te 
aştepţi la o astfel de căsătorie. 

— Nu te strădui să negi, pentru că ştii despre ce vorbeşte 
toată lumea. Sunt sigură că am auzit de asta în drum prin 
Londra. 

Note: 

1 Membrii parlamentului britanic aveau dreptul să trimită 
scrisori fără să plătească timbrul (n.tr.). 

— Dragă doamnă Palmer! 

— Pe cuvântul meu că am auzit. Luni dimineaţă, chiar 
înainte de a părăsi Londra, m-am întâlnit pe Bond Street cu 
colonelul Brandon, şi el mi-a spus-o. 

— Asta mă miră foarte mult. Ţi-a spus colonelul Brandon/ 


Sigur te-ai înşelat. Chiar şi să fi fost adevărat, nu m-aş 
aştepta de la colonelul Brandon să dea o astfel de 
informaţie unei persoane care poate nu e interesată. 

— Cu toate astea, te asigur că aşa a fost, şi am să-ţi spun 
cum s-a întâmplat. Când ne-am întâlnit cu el, s-a întors şi a 
mers cu noi; şi aşa am început să vorbim despre cumnatul 
meu şi despre sora mea şi, dintr-una într-alta, i-am spus: 
„Am auzit, domnule colonel, că la vila Barton a venit o 
familie nouă, şi mama mi-a trimis vorbă că sunt foarte 
drăguţe şi că una dintre ele o să se mărite cu domnul 
Willoughby de la Combe Magna. E adevărat, rogu-te? Căci, 
fireşte, dumneata trebuie să ştii, deoarece ai fost de curând 
în Devonshire.” 

— Şi ce a spus colonelul? 

— Oh, n-a spus mare lucru; dar arăta de parcă ştia că era 
adevărat, aşa că din acea clipă am considerat că e sigur. O 
să fie absolut încântător! Când are loc căsătoria? 

— Sper că domnul Brandon se simţea bine. 

— Oh, da, foarte bine; şi era plin de laude la adresa 
dumitale, n-a spus decât lucruri frumoase despre 
dumneata. 

— Mă simt măgulită de laudele lui. Pare un om 
extraordinar, şi îl găsesc deosebit de plăcut. 

— Şi eu la fel. E un om atât de încântător, încât e mare 
păcat că trebuie să fie atât de grav şi posomorât. Mama 
spune că şi el a fost îndrăgostit de sora dumitale. Te asigur 
că, dacă a fost, e un mare compliment, căci rar se 
îndrăgosteşte de cineva. 

— Domnul Willoughby e foarte cunoscut prin părţile 
dumitale? 

— Oh, da, foarte cunoscut; adică, nu cred că-l cunosc 
mulţi, căci Combe Magna e foarte departe; însă toţi îl 
consideră extrem de agreabil, te asigur. Nimeni nu e mai 
plăcut decât domnul Willoughby, oriunde se duce, şi poţi să 
i-o spui şi surorii dumi tale. E o fată grozav de norocoasă că 
a pus mâna pe el, pe cuvân tul meu; nu că el n-ar fi şi mai 


norocos că a pus mâna pe ea, pen tru că e atât de frumoasă 
şi de agreabilă încât nimic nu poate să fie destul de bun 
pentru ea. Totuşi, nu o consider mai frumoasă ca dumneata, 
te asigur; vă găsesc pe amândouă extraordinar de drăguţe, 
şi la fel şi domnul Palmer, sunt sigură, deşi aseară nu l-am 
putut face să recunoască. 

Informaţiile doamnei Palmer cu privire la Willoughby nu 
erau prea substanţiale; însă orice mărturie în favoarea lui, 
cât de mică, îi era pe plac lui Elinor. 

— Mă bucur tare mult că ne-am cunoscut, în sfârşit, conti 
nuă Charlotte. Şi sper că acum o să fim mereu bune 
prietene. 

Nici nu-ţi închipui ce mult doream să vă văd! E minunat că 
locuiţi la vilă! Ce poate fi mai plăcut? Şi îmi pare tare bine 
că sora dumitale o să se mărite bine! Sper să vii des la 
Combe Magna. Din câte se spune, e un loc frumos. 

— II cunoşti de multă vreme pe colonelul Brandon, nu-i 
aşa? 

— Da, de mult; de când s-a căsătorit sora mea. Era bun pri 
eten cu sir John. Cred că m-ar fi luat bucuros de nevastă 
dacă ar fi putut, adăugă ea cu glasul coborât. Sir John şi 
lady Middleton doreau asta foarte mult. Insă mama a 
considerat că nu era o par tidă destul de bună pentru mine, 
altfel sir John i-ar fi vorbit de asta colonelului şi ne-am fi 
căsătorit numaidecât. 

— Colonelul Brandon nu ştia dinainte de propunerea pe 
care i-a făcut-o sir John mamei dumitale? Nu şi-a 
recunoscut nici o dată afecțiunea pentru dumneata? 

— Nu, nu! Dar aş spune că, dacă mama nu s-ar fi opus, i-ar 
fi plăcut mai mult decât orice pe lume. Pe atunci nu mă 
văzuse mai mult de două ori, căci asta a fost înainte să 
termin şcoala. 

Totuşi, sunt mult mai fericită aşa cum sunt. Domnul Palmer 
este exact genul de bărbat care-mi place. 

CAPITOLUL XXI SOŢII PALMER SE ÎNTOARSERĂ la 
Cleveland în ziua următoare, iar cele două familii din 


Barton rămaseră iarăşi să-şi ţină tovărăşie una alteia. Insă 
asta nu ţinu mult; Elinor abia reuşise să-şi scoată din minte 
ultimii musafiri, abia încetase să se mai mire de fericirea 
fără motiv a lui Charlotte, de teatrul jucat cu talent de 
domnul Palmer şi de ciudata nepotrivire dintre soţ şi soţie, 
că zelul neostoit al lui sir John şi al doamnei Jennings faţă 
de cauza societăţii îi şi procură noi cunoştinţe de văzut şi de 
observat. 

Într-o excursie de dimineaţă la Exeter, se întâlniseră cu 
două domnişoare, cu care doamna Jennings avu satisfacția 
să descopere că era rudă, şi asta fu destul ca sir John să le 
invite în la conac, de îndată ce îşi terminau prezentele 
obligaţii mondene din Exeter. In faţa unei asemenea 
invitaţii, obligaţiile din Exeter fură pe loc date la o parte şi, 
la întoarcerea lui sir John, lady Middleton intră în mare 
panică aflând că în foarte scurt timp avea să primească 
vizita a două fete pe care nu le văzuse în viaţa ei, şi despre 
a căror eleganţă - sau măcar minim rafinament - nu avea 
nici o dovadă; căci asigurările soţului ei şi ale mamei ei în 
această privinţă nu aveau nici o valoare. Faptul că erau 
rude înrăutăţea şi mai mult situaţia; de aceea, încercările 
doamnei Jennings de a o consola fură lipsite de succes când 
îşi sfătui fiica să nu-i pese că erau atât de elegante, pentru 
că erau verişoare şi trebuiau să se accepte, Cum venirea lor 
era cu neputinţă de împiedicat, lady Middleton se resemna 
cu ideea, cu toată filosofia unei femei bine crescute, 
mulţumindu-se doar să-şi dojenească soţul de cinci sau şase 
ori pe zi pe tema asta. 

Domnişoarele sosiră; înfăţişarea lor nu era nicicum lipsită 
de rafinament sau eleganţă. Rochiile lor erau foarte 
elegante, manierele lor foarte politicoase, se arătară 
încântate de casă şi vrăjite de mobilă şi se dovedi că le 
plăceau atât de mult copiii încât lady Middleton îşi făcu o 
părere bună despre ele înainte să fi trecut o oră de când 
erau la conac. Declară că erau, într-adevăr, fete foarte 
agreabile, ceea ce în cazul ei dovedea o admiraţie 


înflăcărată. La această laudă însufleţită, încrederea lui sir 
John în propria-i judecată crescu, şi porni de îndată spre 
vilă pentru a le spune domnişoarelor Dashwood de sosirea 
domnişoarelor Steele şi pentru a le asigura că erau cele mai 
dulci fete din lume. Totuşi, dintr-o laudă ca aceasta nu erau 
multe de aflat. Elinor ştia foarte bine că în toate părţile 
Angliei se întâlneau cele mai dulci fete din lume, sub cele 
mai diverse forme, chipuri, temperamente şi inteligenţe. Sir 
John voi ca întreaga familie să vină de îndată la conac 
pentru a-i vedea musafirele. Binevoitor om, filantrop! Li era 
greu să păstreze pentru sine chiar şi o verişoară 
îndepărtată. 

— Veniţi acum, spuse el, vă rog să veniţi, trebuie să veniţi, 
insist să veniţi! Nici nu vă închipuiţi cât vă vor plăcea fetele. 
Lucy este nemaipomenit de drăguță şi atât de veslă şi 
plăcută! Copiii se ţin deja scai de ea, de parcă ar fi o 
cunoştinţă veche. Şi amândouă ţin foarte mult să vă 
cunoască, căci au auzit la Exeter că sunteţi cele mai 
frumoase făpturi din lume. lar eu le-am spus că este foarte 
adevărat, şi mai mult de atât. Veţi fi încântate de ele, sunt 
sigur. Au venit că trăsura plină de jucării pentru copii. Cum 
puteţi fi atât de ursuze să nu veniţi? Într-un fel, sunteţi 
verişoare. Voi sunteţi verişoarele mele, iar ele sunt ale soţiei 
mele, aşa că sunteţi rude. 

Dar sir John nu reuşi să le convingă. Putu doar să obţină 
promisiunea că aveau să treacă pe la conac într-o zi sau 
două şi apoi le părăsi uimit de indiferența lor, pentru a se 
duce pe jos acasă şi pentru a le lăuda iarăşi farmecele în 
faţa domnişoarelor Steele, după cum le lăudase deja pe 
domnişoarele Steele în faţa lor. 

Când avu loc vizita promisă la Barton Park şi când fură 
prezentate acestor domnişoare, nu găsiră nimic de admirat 
în înfăţişarea celei mari, care avea treizeci de ani şi un chip 
foarte urât şi lipsit de inteligenţă; găsiră însă la cealaltă, 
care nu avea mai mult de douăzeci de ani şi trăsături 
frumoase, privirea foarte inteligentă şi un aer de eleganţă 


care, deşi nu conferea o eleganţă şi o graţie veritabile, 
dădea distincţie persoanei ei. Manierele lor erau deosebit 
de politicoase şi, în scurt timp, Elinor le atribui un anumit 
gen de înţelepciune, când văzu prin ce atenţii constante şi 
bine gândite intrau în grațiile lui lady Middleton. Erau 
permanent vrăjite de copiii ei, lăudându-le frumuseţea, 
curtându-le atenţia şi amuzându-se de toanele lor; iar 
timpul care le mai rămânea după îndeplinirea obligaţiilor 
neplăcute pe care le impune politeţea era petrecut în 
admirarea a tot ce făcea lady Middleton, dacă se întâmpla 
să facă ceva, sau în luarea modelului vreunei rochii noi şi 
elegante de-a ei care le provocase o încântare deosebită cu 
o zi înainte. Din fericire pentru cei care caută să intre în 
graţii prin astfel de metode, o mamă iubitoare în căutare de 
laude pentru copiii ei este cea mai rapace dintre fiinţe, dar 
şi cea mai credulă; pretenţiile ei sunt exorbitante, însă va 
înghiţi orice; de aceea, afecțiunea excesivă şi răbdarea 
domnişoarelor Steele faţă de odraslele ei erau privite de 
lady Middleton fără urmă de mirare sau neîncredere. 
Privea cu îngăduinţă maternă toate poznele neruşinate şi 
obraznice la care erau supuse verişoarele ei. Vedea cum le 
erau dezlegate eşarfele, cum erau trase de păr, cum li se 
scotocea prin săculeţii cu lucru de mână şi li se furau 
cuţitaşele şi foarfecele, şi nu avea nici o îndoială că 
distracţia era împărtăşită de ele. Singurul lucru care o mira 
era că Elinor şi Marianne stăteau atât de liniştite deoparte, 
fără să vrea să participe la ce se petrecea. 

— John e atât de vesel azi! Spuse ea când copilul îi luă 
domnişoarei Steele batista din buzunar şi o aruncă pe 
fereastră. E pus pe şotii. 

Şi curând după aceea, când cel de-al doilea băiat o muşcă 
tare de deget pe aceeaşi domnişoară Steele, observă cu 
tandreţe: 

— Ce jucăuş e William! Şi iat-o pe micuța şi drăgălaşa mea 
Annamaria, adăugă ea, mângâind drăgăstos o fetiţă de trei 
ani, care nu făcuse gălăgie în ultimele două minute. E 


mereu tare blândă şi liniştită. N-a mai existat aşa copil 
liniştit! 

Dar, din nefericire, în toiul acestor îmbrăţişări, un ac de 
păr din coafura ei zgârie uşor gâtul copilei, făcând ca acest 
model de blândeţe să scoată asemenea ţipete sălbatice, 
încât cu greu ar fi putut fi întrecute de orice făptură 
recunoscută drept zgomotoasă. Consternarea mamei fu 
mare, dar nu putu întrece panica domnişoarelor Steele şi, 
într-o împrejurare atât de dramatică, toate trei făcură tot 
ce le dicta afecțiunea pentru a alina chinurile micuţei 
suferinde. Fu aşezată în poala mamei ei, acoperită cu 
sărutări, i se spălă rana cu apă de lavandă de câtre una 
dintre domnişoarele Steele, care îngenunche pentru a o 
îngriji, în vreme ce sora acesteia o îndopa cu bomboane. Cu 
o astfel de răsplată pentru lacrimile ei, copila fu prea 
înţeleaptă ca să înceteze să plângă. Continuă să ţipe şi să 
hohotească, îşi lovi cu picioarele cei doi fraţi pentru că 
dăduseră s-o mângâie, şi toate alinările la un loc se 
dovediră fără efect până când, din fericire, lady Middleton, 
aducându-şi aminte că, în urmă cu o săptămână, într-o 
situaţie la fel de nefericită, se aplicase cu succes dulceaţă, 
de caise pentru o tâmplă julită, propuse acelaşi remediu 
pentru această nefericită zgârietură şi o scurtă întrerupere 
a ţipetelor domnişoarei la auzul acestui lucru le dădu motiv 
să spere că remediul nu avea să fie respins. De aceea, în 
căutarea acestui medicament, fu scoasă din cameră în 
braţele mamei ei şi, cum cei doi băieţi aleseră să le urmeze, 
în ciuda rugăminţii fierbinte a mamei lor de a rămâne acolo, 
cele patru domnişoare fură lăsate într-o linişte pe care 
încăperea nu o cunoscuse de multe ore. 

— Biata micuță! Spuse domnişoara Steele, de îndată ce ei 
plecară. Putea să fie un accident foarte trist. 

— Nu prea văd cum, decât dacă ar fi avut loc în cu totul 
alte împrejurări, spuse Marianne. Dar aşa se stârneşte 
panica, tocmai atunci când nu există nici un motiv de intrat 
în panică. 


— Ce femeie drăguță e lady Middleton! Spuse Lucy Steele. 

Marianne tăcu; îi era cu neputinţă să spună ce nu simţea. 
Oricât de banală era ocazia, când politeţea o cerea, toată 
sarcina de a spune minciuni cădea în seama lui Elinor. Fiind 
astfel solicitată, ea îşi dădu toată silinţa să vorbească 
despre lady Middleton cu mai multă căldură decât simţea, 
deşi cu mult mai puţină decât domnişoara Lucy. 

— Şi sir John! Exclamă cealaltă soră. Ce bărbat 
fermecător! 

Şi aici laudele domnişoarei Dashwood, fiind simple şi 
corecte, veniră fără mult entuziasm. Observă doar că era 
foarte vesel şi prietenos. 

— Şi ce familie fermecătoare! N-am văzut în viaţa mea aşa 
copii frumoşi. Sunt deja nebună după ei, dar mie, de fapt, 
mi-au plăcut întotdeauna enorm copiii. 

— Trebuia să-mi dau seama de asta, din cele la care am 
fost martoră în dimineaţa asta, spuse zâmbind Elinor. 

— Am impresia că îi consideraţi pe micuţii Middleton cam 
prea răsfăţaţi, spuse Lucy. Poate că sunt prea din cale-afară, 
dar pentru lady Middleton este foarte firesc. Cât despre 
mine, ador să văd copii isteţi şi plini de viaţă; nu-i suport 
dacă sunt fără vlagă şi liniştiţi. 

— Mărturisesc că atunci când sunt la Barton Park nu mă 
gândesc niciodată cu oroare la copiii liniştiţi şi fără vlagă, 
răspunse Elinor. 

Aceste vorbe fură urmate de o scurtă pauză, care fu 
întreruptă de domnişoara Steele, care era dornică de 
conversaţie şi care acum întrebă destul de brusc: 

— Iţi place Devonshire, domnişoară Dashwood? Bănuiesc 
că ţi-a părut foarte rău când ai plecat din Sussex. 

Oarecum mirată de familiaritatea întrebării, sau cel puţin 
de maniera în care fusese rostită, Elinor răspunse că îi 
păruse. 

— Norland este un loc nemaipomenit de frumos, nu-i aşa? 

Adăugă domnişoara Steele. 


— L-am auzit pe sir John lăudându-l foarte mult, spuse 
Lucy, care părea să considere că era nevoie de o scuză 
pentru libertatea pe care şi-o luase sora ei. 

— Cred că toţi cei care l-au văzut îl admiră, răspunse 
Elinor; cu toate că nimeni nu poate să-i aprecieze 
frumuseţile aşa cum facem noi. 

— Şi aveaţi mulţi domni eleganţi acolo? Bănuiesc că prin 
părţile astea nu aveţi aşa de mulţi; în ce mă priveşte, socot 
că întotdeauna dau un farmec în plus locurilor. 

— Dar de ce crezi că în Devonshire nu sunt tot atât de 
mulţi tineri eleganţi ca în Sussex? Întrebă Lucy, părând 
ruşinată de purtarea surorii ei. 

— Nu, draga mea, nu spun că nu sunt. Sunt sigură că în 
Exeter sunt o mulţime de tineri eleganţi; dar de unde să 
ştiu eu câţi ar putea fi pe lângă Norland? Mă temeam că 
domnişoarele Dashwood ar putea să li se pară plictisitor la 
Barton, dacă aici nu au atât de mulţi tovarăşi cum aveau 
odată. Dar poate că pe voi, domnişoarelor, nu vă 
interesează tinerii şi vă e la fel de bine fără ei cum vă e cu 
noi. În ceea ce mă priveşte, îi consider foarte agre abili, cu 
condiţia să se îmbrace elegant şi să se poarte politicos. 

Nu pot să suport să-i văd murdari şi obraznici. Uite, la 
Exeter e domnul Rose, un tânăr nemaipomenit de elegant, 
un mare dandy, funcţionar la domnul Simpson, dar dacă îl 
întâlneşti dimineaţa, mai bine să nu te uiţi la el. Presupun 
că fratele dumitale, domnişoară Dashwood, era un adevărat 
dandy înainte de a se însura, căci era foarte bogat. 

— Pe cuvântul meu că nu ştiu ce să spun, căci nu pricep 
foarte bine înţelesul cuvântului. Insă pot să vă spun că, dacă 
înainte de a se însura era dandy, încă mai este, căci nu s-a 
schim bat câtuşi de puţin. 

— Oh! N-aş zice că bărbaţii însuraţi sunt dandy; au altceva 
de făcut. 

— Doamne, Anne! Exclamă sora ei. Nu vorbeşti decât 
despre tineri. Ai s-o faci pe domnişoara Dashwood să 


creadă că nu te gândeşti decât la asta. Iar apoi, pentru a 
schimba subiectul, începu să admire şi mobila. 

Acest tip de comportament al domnişoarelor Steele fu de 
ajuns. Libertatea şi prostia celei mari nu lăsau loc de laude 
şi, cum Elinor nu se lăsă orbită de frumuseţea sau de 
privirea şireată a celei mici, dându-şi seama de lipsa ei de 
eleganţă şi sinceritate, părăsi casa fără nici o dorinţă de a le 
cunoaşte mai bine. 

Nu la fel se întâmplă cu domnişoarele Steele. Ele veneau 
de la Exeter pline de admiraţie faţă de sir John Middleton, 
de familia lui şi de toate rudele lui, şi acum şi-o revărsau 
fără zgârcenie asupra verişoarelor lui, pe care le declarau 
cele mai frumoase, mai elegante, mai talentate şi mai 
agreabile fete pe care le văzuseră vreodată şi pe care erau 
foarte dornice să le cunoască mai bine. Şi, spre mai buna 
cunoaştere, prezenţa lor deveni inevitabilă, după cum 
descoperi curând Elinor, căci întrucât sir John era cu totul 
de partea domnişoarelor Steele, grupul lor era prea 
puternic pentru a întâmpina opoziţie şi domnişoarele 
Dashwood trebuiră să se supună la acel gen de intimitate 
care consta din a sta aproape în fiecare zi o oră sau două în 
aceeaşi încăpere. Sir John nu putu face mai mult; însă nici 
nu ştia că era nevoie de mai mult; după părerea lui, a fi 
împreună însemna a fi în relaţii intime şi, cum planurile lui 
de a le face să se întâlnească reuşeau, nu avea nici o 
îndoială că se împrieteniseră. 

Ce era al lui era al lui: făcu tot ce îi stătea în putere pentru 
a le risipi rezerva, aducându-le la cunoştinţă domnişoarelor 
Steele tot ce ştia sau presupunea despre situaţia 
verişoarelor lui, până la cele mai delicate amănunte; aşa se 
face că Elinor nu le văzuse mai mult de două ori când cea 
mare îşi exprimă bucuria că sora ei avusese marele noroc 
să cucerească, de când venise la Barton, un tânăr foarte 
elegant. 

— E minunat s-o vedeţi măritată atât de tânără, spuse ea, 
şi am auzit că e foarte elegant şi nemaipomenit de chipeş. 


Sper să ai şi dumneata noroc în scurtă vreme, dar poate că 
ai deja un prieten pus deoparte. 

Elinor nu avea de ce să creadă că sir John ar fi fost mai 
discret în a-şi dezvălui bănuielile cu privirea la afecțiunea ei 
pentru Edward decât fusese în ceea ce o privea pe 
Marianne; ba chiar, dintre ele două, el prefera să 
glumească pe seama ei, căci bănuielile lui erau mai noi şi 
mai nesigure; şi, de când cu vizita lui Edward, nu se 
întâmplase să ia masa împreună fără ca el să închine pentru 
cele mai trainice sentimente dând din cap şi făcând cu 
ochiul cu atâta subînţeles încât atrăgea atenţia generală. 
Litera F fusese, de asemenea, invariabil adusă în discuţie, şi 
fusese sursa atâtor vorbe de duh, încât pentru Elinor 
ajunsese cea mai spirituală literă din alfabet. 

Aşa cum se aştepta, domnişoarele Steele profitau acum 
din plin de aceste glume, care îi stârniră celei mari 
curiozitatea de a şti numele domnului la care se refereau, 
curiozitate care, deseori exprimată cu impertinenţă, se 
potrivea perfect cu indiscreţia ei generală privitoare la 
treburile familiei lor. Însă sir John nu se amuză multă vreme 
stârnind acea curiozitate, căci fu pe atât de încântat să 
spună numele, pe cât fu domnişoara Steele să îl audă. 

— Numele lui e Ferrars, spuse el în şoaptă, dar îndeajuns 
de tare ca să fie auzit. Însă, rogu-te, nu spune, căci e un 
mare secret. 

— Ferrars! Repetă domnişoara Steele. Domnul Ferrars e 
feri citul, nu-i aşa? Cum?! Fratele cumnatei dumitale, 
domnişoară Dashwood? E un tânăr foarte agreabil. Îl 
cunosc foarte bine. 

— Cum poţi să spui asta, Anne? Exclamă Lucy, care, în 
gene ral, corecta toate afirmaţiile surorii sale. Cu toate că l- 
ai văzut o dată sau de două ori la unchiul nostru, e prea 
mult să pretinzi că îl cunoşti bine. 

Elinor ascultă toate astea cu atenţie şi uimire. Cine era 
acest unchi? Unde locuia? Cum se cunoscuseră? Îşi dori 
foarte mult ca discuţia pe tema aceasta să continue, deşi nu 


voia să participe personal la ea; însă nu se mai spuse nimic 
despre la asta şi, pentru prima dată în viaţa ei, se gândi că 
doamnei Jennings fie îi lipsea curiozitatea pentru informaţii 
mărunte, fie nu avea chef să le comunice. Felul în care 
domnişoara Steele vorbise despre Edward îi spori 
curiozitatea, căci o izbise ca fiind răutăcios şi lăsa de înţeles 
că ceea ce ştia acea domnişoară, sau îşi închipuia că ştie, 
era în dezavantajul lui. Însă curiozitatea îi rămase 
nesatisfăcută, căci domnişoara Steele nu mai luă în seamă 
numele domnului Ferrars când se făcu aluzie la el sau când 
sir John îl pomeni răspicat. 

CAPITOLUL XXII MARIANNE, CARE NU AVEA 
ÎNGĂDUINŢĂ faţă de impertinenţă, vulgaritate, 
inferioritate, sau chiar faţă de gusturile deosebite de ale ei, 
era la această vreme prea prost dispusă, din cauza stării ei 
de spirit, pentru a fi mulţumită de domnişoarele Steele sau 
pentru a le încuraja avansurile; iar răcelii invariabile a 
purtării ei faţă de ele, care împiedica toate încercările de 
apropiere din partea lor, îi atribuia în principal Elinor faptul 
că ele o preferau pe ea, lucru care deveni curând evident în 
purtarea amândurora, dar mai ales a lui Lucy, care nu 
pierdea nici un prilej de a lega o conversaţie cu ea sau dea 
se strădui să se apropie de ea împărtă-şindu-şi cu uşurinţă 
şi sinceritate sentimentele. 


Lucy era isteaţă din fire; remarcile ei erau deseori corecte 
şi amuzante şi, ca tovarăşă pentru o jumătate de oră, lui 
Elinor i se părea agreabilă; însă însuşirile ei nu primiseră 
nici un ajutor din partea educaţiei, era ignorantă şi 
analfabetă şi, în ciuda strădaniei ei de a apărea într-o 
lumină avantajoasă, neputinţa de a-şi dezvolta capacitatea 
mentală şi lipsa de cunoştinţe dintre cele mai banale nu îi 
scăpaseră domnişoarei Dashwood. Elinor văzu, şi o căina 
pentru asta, neglijarea aptitudinilor cărora educaţia le-ar fi 
putut conferi multă respectabilitate; însă, cu mai puţină 
îngăduinţă, văzu şi totala ei lipsă de delicateţe, de 
corectitudine şi integritate, pe care atenţiile, asiduitatea şi 
linguşelile ei le trădau la conac; şi nu putu fi mulţumită de 
compania unei persoane care îmbina nesinceritatea cu 
ignoranţa, a cărei lipsă de instruire făcea cu neputinţă ca 
discuţiile dintre ele să se poarte în termeni de egalitate şi al 
cărei comportament faţă de alţii făcea ca orice dovadă de 
atenţie şi deferentă faţă de ea să nu aibă nici o valoare. 

— Întrebarea mea o să ţi se pară ciudată, dar, rogu-te, o 
cunoşti personal pe mama cumnatei dumitale, doamna 
Ferrars? O întrebă Lucy într-o zi, în timp ce mergeau de la 
conac la vilă. 

Lui Elinor chiar i se păru o întrebare ciudată şi figura ei 
exprimă acest lucru când răspunse că nu o văzuse niciodată 
pe doamna Ferrars. 

— Adevărat? Răspunse Lucy. Mă mir de asta, căci chiar mă 
gândeam că trebuie s-o fi întâlnit când şi când la Norland. 

Atunci, probabil că nu poţi să-mi spui ce fel de femeie este. 

— Nu, răspunse Elinor, prudentă în a-şi spune adevărata 
părere despre mama lui Edward şi nu prea dornică să 
satisfacă ceea ce părea o curiozitate impertinentă. Nu ştiu 
nimic despre ea. 

— Sunt sigură că ţi se pare ciudat că te întreb de ea în 
felul ăsta, spuse Lucy, uitându-se cu atenţie la Elinor în timp 
ce vor bea. Dar poate că există motive... Tare aş vrea să pot 


spune mai mult; totuşi, sper să mă crezi că nu vreau să fiu 
impertinentă. 

Elinor dădu un răspuns politicos şi câteva minute îşi 
continu-ară drumul în tăcere. Aceasta fu întreruptă de Lucy, 
care reluă subiectul, spunând cu oarecare şovăieli: 

— Nu suport gândul că mă consideri prea curioasă. Aş 
prefera orice altceva decât să fiu considerată astfel de o 
persoană a cărei părere e atât de valoroasă pentru mine. Şi 
sunt sigură că n-ar trebui să am nici cea mai mică teamă să 
mă încred în dum neata; ba chiar m-aş bucura să mă 
descurc într-o situaţie atât de neplăcută ca aceea în care 
mă aflu; totuşi, nu e cazul să te de ranjez, îmi pare rău că 
nu o cunoşti pe doamna Ferrars. 

— Şi mie îmi pare rău, dacă părerea mea despre ea ţi-ar fi 
fost de vreun folos, spuse Elinor foarte uimită. Dar n-am 
auzit nici o dată că ai fi preocupată cât de cât de acea 
familie şi mărturisesc că mă miră puţin interesul atât de 
serios faţă de caracterul ei. 

— Da, şi mi se pare firesc. Dar dacă aş îndrăzni să-ţi spun 
tot, nu te-ai mai mira. În prezent, doamna Ferrars nu-mi 
este nimic, dar s-ar putea să vină vremea - cât de repede va 
veni depinde numai de ea - când am putea fi foarte intim 
legate. 

Spunând asta lăsă ochii în jos, cu o sfială cochetă, 
aruncând doar o privire furişă pentru a observa efectul 
vorbelor ei. 

— Doamne sfinte, ce vrei să spui?! Exclamă Elinor. Îl 
cunoşti pe domnul Robert Ferrars? E cu putinţă? 

Nu era prea încântată de ideea de a avea o asemenea 
cumnată. 

— Nu, răspunse Lucy; nu pe domnul Robert Ferrars - nu l- 
am văzut în viaţa mea - ci pe fratele lui mai mare, adăugă 
ea privind-o fix pe Elinor. 

Ce a simţit Elinor în acea clipă? Uimire, care ar fi fost la fel 
de dureroasă pe cât era de puternică, dacă n-ar fi fost 
însoţită de neîncredere. Se întoarse spre Lucy mută de 


uimire, incapabilă să ghicească motivul sau obiectul unei 
astfel de declaraţii, şi, cu toate că se schimbă la faţă, 
rămase fermă în neîncrederea ei şi nu se simţi pe punctul 
de a face o criză de isterie sau de a leşina. 

— S-ar putea să te mire, căci sigur nu aveai de unde să ştii 
asta, continuă Lucy; căci el n-a lăsat să-i scape nici cea mai 
mică aluzie despre asta în faţa dumitale sau a cuiva din 
familia dumi tale; pentru că lucrul acesta trebuia să fie un 
mare secret şi sunt sigură că l-am păstrat cu sfinţenie până 
în clipa asta. Nimeni din tre rudele mele nu ştie de el, în 
afară de Anne, şi nu ţi l-aş fi împărtăşit niciodată dacă n-aş 
fi fost pe deplin încredinţată de discreţia dumitale; m-am 
gândit că purtarea mea, punând atâtea întrebări despre 
doamna Ferrars, trebuie să fi părut atât de ciu dată încât se 
cuvenea explicată. Şi nu cred că domnul Ferrars va fi 
nemulţumit când va afla că am avut încredere în dumneata, 
pentru că ştiu că are cea mai bună părere din lume despre 
fami lia dumitale şi vă priveşte pe dumneata şi pe celelalte 
domnişoare Dashwood ca pe propriile surori. 

Se opri. 

Elinor rămase tăcută câteva clipe. La început, uimirea ei 
faţă de cele auzite fu prea mare ca să poată să spună ceva; 
dar în cele din urmă, forţându-se să vorbească, şi să 
vorbească prudent, spuse pe un ton calm, care îi ascundea 
destul de bine mirarea şi îngrijorarea. 

— Pot să întreb dacă logodna voastră e de mult stabilită? 

— Suntem logodiţi de patru ani. 

— Patru ani! 

— Da. 

Deşi era uluită, lui Elinor tot nu-i venea să creadă. 

— Până zilele trecute, nu ştiam nici că vă cunoaşteţi, spuse 
ea. 

— "Totuşi, ne cunoaştem de multă vreme. Ştii, a fost o 
perioadă îndelungată în grija unchiului meu. 

— Unchiul dumitale! 


— Da, domnul Pratt. Nu l-ai auzit niciodată vorbind de 
dom nul Pratt? 

— Cred că l-am auzit, răspunse Elinor cu un efort de a se 
stăpâni, care spori o dată cu creşterea emoţiei. 

— A stat patru ani la unchiul meu, care locuieşte în 
Longstaple, în apropiere de Plymouth. Acolo ne-am 
cunoscut, căci eu şi sora mea ne duceam des la unchiul 
nostru, şi acolo ne-am logodit, dar numai la un an după cea 
ieşit de sub tutela unchiului; însă, după aceea, a fost mai tot 
timpul cu noi. Nu voiam să mă logodesc fără ştirea şi 
aprobarea mamei lui, dar eram prea tânără şi îl iubeam 
prea mult ca să fiu atât de pruden tă pe cât se cuvenea. 
Deşi nu-l cunoşti atât de bine ca mine, tre buie să-l fi văzut 
îndeajuns pentru a-ţi da seama, domnişoară Dashwood, că 
are calităţile care să facă o femeie să se ataşeze de el. 

— Cu siguranţă, răspunse Elinor, fără să ştie ce spunea; 
dar, după o clipă de gândire, adăugă sigură din nou de 
cinstea şi iubirea lui Edward şi de falsitatea însoţitoarei ei: 
Logodită cu domnul Edward Ferrars! Mărturisesc că sunt 
atât de uimită de cele ce-mi spui încât, te rog să mă ierţi, 
presupun că trebuie să fie o greşeală. Nu se poate să ne 
referim la acelaşi domn Ferrars. 

— Nu ne putem referi la altcineva, spuse Lucy, zâmbind. 

Domnul Edward Ferrars, fiul cel mare al doamnei Ferrars 
din Park Street şi fratele cumnatei dumitale, doamna John 
Dashwood, este persoana la care mă refer; trebuie să 
admiri că nu e cu putinţă să mă înşel cu privire la numele 
bărbatului de care depinde toată fericirea mea. 

— E ciudat că nu l-am auzit niciodată pomenindu-ţi 
numele, spuse Elinor cu cea mai dureroasă nedumerire. 

— Nu, ţinând seama de situaţia noastră, nu e ciudat. Prima 
noastră grijă a fost să păstrăm secretul cu privire la 
logodnă. 

Dumneata nu ştiai nimic despre mine sau despre familia 
mea şi de aceea nu avea cum să se ivească prilejul să-ţi 
pomenească de numele meu şi, cum se temea ca sora lui să 


nu bănuiască ceva, a fost un motiv suficient ca să nu-l 
pomenească. 

Tăcu. Siguranţa lui Elinor slăbi, dar nu şi stăpânirea ei de 
sine. 

— Sunteţi logodiri de patru ani, spuse ea cu un glas ferm. 

— Da, şi Dumnezeu ştie cât va mai trebui să aşteptăm. 
Bietul Edward! Asta îl chinuie îngrozitor. Apoi, scoțând din 
buzunar o miniatură, adăugă: Pentru a împiedica orice 
confuzie, te rog să fii bună să te uiţi la acest chip. Deşi nu îi 
nu seamănă foarte bine, cred că nu te poţi înşela cu privire 
la persoana pe care o repre zintă. II am de mai mult de trei 
ani. 

Ii puse miniatura în mână, iar când Elinor se uită la 
pictură, nu mai avu nici o îndoială că era chipul lui Edward. 
Înapoie miniatura aproape pe loc, recunoscând 
asemănarea. 

— N-am putut niciodată să-i dau pictura mea în schimb, şi 
sunt foarte supărată din cauza asta, căci el a fost 
întotdeauna foarte dornic s-o aibă! Continuă Lucy. Dar sunt 
hotărâtă să i-o trimit cu prima ocazie. 

— Ai tot dreptul, replică Elinor calmă. 

Apoi făcură câţiva paşi în tăcere. Lucy vorbi prima. 

— N-am nici o îndoială că vei păstra cu sfinţenie acest 
secret, pentru că trebuie să ştii cât e de important pentru 
noi să nu ajungă la urechile mamei lui; ea n-ar fi niciodată 
de acord, cred. 

Eu n-am avere, şi îmi închipui că e o femeie extrem de 
mândră. 

— Nu ţi-am cerut confidenţele, spuse Elinor, dar ai 
dreptate să mă consideri demnă de încredere. In ceea ce 
mă priveşte, secretul dumitale e în siguranţă; dar te rog să 
mă ierţi dacă îmi exprim mirarea faţă de o mărturisire pe 
care nu era deloc nevoie să o faci. Puteai cel puţin să te 
gândeşti că, aducându-mi-o Ia cunoştinţă, nu-i sporeai 
siguranţa. 


Spunând aceasta, se uită cu atenţie la Lucy, sperând să 
descopere ceva pe faţa ei, poate falsitatea celei mai mari 
părţi din ce îi povestise. Insă figura lui Lucy nu suferi nici o 
schimbare. 

— Mi-a fost teamă că ai să crezi că îmi iau o mare libertate 
cu dumneata povestindu-ţi toate astea, spuse ea. Nu te 
cunosc de multă vreme personal, însă din descrieri vă 
cunosc de mult timp pe dumneata şi familia dumitale; şi, de 
cum te-am văzut, am avut impresia că suntem cunoştinţe 
vechi. Pe lângă asta, în cazul de faţă, chiar am considerat că 
îţi datorez anumite explicaţii după ce ţi-am pus astfel de 
întrebări ciudate despre mama lui Edward; şi sunt foarte 
nefericită că n-am nici o făptură căreia să-i pot cere sfatul. 
Anne este singura persoană care ştie de asta, dar ea nu 
judecă deloc; ba chiar îmi face mai mult rău decât bine, căci 
mă tem permanent că mă trădează. Nu ştie să-şi ţină gura, 
după cum pesemne ai observat, şi am simţit cea mai mare 
spaimă din lume zilele trecute, când sir John a pomenit 
numele lui Edward, că o să mă dea de gol. Nici nu ştii cât 
sufăr în sinea mea din pricina asta. Mă mir că mai sunt în 
viaţă după câte am suferit de dragul lui Edward în aceşti 
patru ani. Totul e atât de nesigur! Şi l-am văzut foarte rar - 
nu ştiu dacă ne-am întâlnit de două ori pe an. Mă mir că nu 
mi s-a frânt de tot inima, îşi scoase batista, dar Elinor nu 
simţi multă compasiune. 

— Câteodată, continuă Lucy după ce îşi şterse ochii, mă 
gân desc dacă n-ar fi mai bine pentru amândoi să rupem de 
tot logodna. Spunând asta, se uită direct la însoţitoarea ei. 
Pe de altă parte, n-am destul curaj pentru asta. Nu suport 
gândul să-l fac nefericit, şi ştiu că ar suferi dacă i-aş pomeni 
de aşa ceva. Şi eu aş fi tare nefericită, căci îmi este foarte 
drag... Ce m-ai sfătui să fac într-o asemenea situaţie, 
domnişoară Dashwood? Dumneata ce-ai face? 

— Iartă-mă, dar în astfel de împrejurări nu pot să-ţi dau 
nici un sfat, răspunse Elinor, uimită de întrebare. Trebuie să 
te călăuzeşti numai după propria judecată. 


După câteva minute de tăcere, Lucy continuă: 

— Sigur că mama lui trebuie să-l întreţină un timp, dar 
bietul Edward e foarte amărât din cauza asta! Nu ţi s-a 
părut îngrozitor de abătut când a fost la Barton? Era atât 
de nefericit când ne-a lăsat la Longstaple ca să vină la 
dumneata, încât m-am temut că o să crezi că e bolnav. 

— Aşadar, când a venit în vizită la noi, venea din casa un 
chiului dumitale? 

— Da! A stat două săptămâni la noi. Ai crezut că venea 
direct de la Londra? 

— Nu, răspunse Elinor, convinsă cu fiecare amănunt de 
ade vărul spuselor lui Lucy. Ţin minte că ne-a spus că a stat 
două săptămâni la nişte prieteni din apropiere de Plymouth. 
Şi mai ţinea minte şi cât de mirată fusese la acea vreme de 
faptul că el nu mai pomenise nimic de acei prieteni, de 
tăcerea lui totală cu privire la numele lor. 

— Nu vi s-a părut extrem de abătut? Repetă Lucy. 

— Ba da, mai ales când a sosit. 

— L-am implorat să se silească să nu arate, de teamă că o 
să bănuiţi situaţia. Dar faptul că nu a putut sta cu noi mai 
mult de două săptămâni şi că mă vedea atât de afectată l-a 
întristat foarte tare. Sărmanul de el! Mă tem că la fel e şi 
acum, căci scrie cu amărăciune. Am primit veşti de la el 
chiar înainte de a pleca din Exeter, spuse ea, scoțând din 
buzunar o scrisoare şi arătându-i lui Elinor cu neglijenţă 
adresa. Aş zice că îi cunoşti scrisul 

— E încântător. Dar asta nu e scrisă aşa de frumos ca de 
obicei. 

Era obosit, aş spune, căci tocmai umpluse foaia, scriind 
foarte mărunt. 

Elinor văzu că era scrisul lui şi nu mai avu nici o îndoială. 
Îşi îngăduise să creadă că miniatura ar fi putut obţinută 
întâmplător; putea să nu fi fost darul lui Edward; dar 
corespondenţa dintre ei nu putea dăinui decât în cazul unei 
logodne de netăgăduit, nimic altceva nu o autoriza. Preţ de 
câteva clipe, fu cât pe-aci să îşi piardă cumpătul - inima i se 


strânse şi abia mai putu să stea în picioare; dar trebuia să 
se stăpânească şi se luptă cu atâta hotărâre să-şi înăbuşe 
sentimentele, încât reuşi să-şi revină foarte repede şi pe 
deplin. 

— Singura alinare pe care o avem în această despărţire 
atât de lungă este să ne scriem, spuse Lucy, băgând 
scrisoarea la loc în buzunar. Da, eu mai am o alinare în 
portretul lui, dar sărma nul Edward nu o are nici pe 
aceasta. Spune că, dacă ar fi avut portretul meu, i-ar fi fost 
mai uşor. Când a fost ultima dată la Longstaple, i-am dat o 
buclă din părul meu montată într-un inel şi asta l-a mai 
alinat puţin, spunea el, dar nu la fel ca un portret. 

Ai observat, cumva, inelul când l-ai văzut/ 

— Da, răspunse Elinor cu un glas liniştit, sub care se ascun 
deau o emoție şi o amărăciune cum nu mai simţise până 
atunci. 

Era ofensată, uluită, zăpăcită. 

Din fericire pentru ea, ajunseseră la vilă, şi conversaţia nu 
mai putea continua. După ce statură cu ele câteva minute, 
domnişoarele Steele se întoarseră la conac, iar Elinor 
dobândi libertatea să se gândească şi să sufere. 

VOLUMUL Il CAPITOLUL 1 ORICÂT DE PUŢINA 
ÎNCREDERE ar fi avut Elinor în adevărul spuselor lui Lucy, 
îi fu cu neputinţă s-o bănuiască de minciună în cazul de 
faţă, căci nici o tentaţie nu justifica nebunia de a născoci o 
astfel de poveste. De aceea, Elinor nu putu, nu îndrăzni să 
se mai îndoiască de adevărul afirmațiilor lui Lucy, căci erau 
susţinute de împrejurări şi dovezi şi contrazise doar de 
dorinţele ei. Faptul că avuseseră prilejul să se cunoască în 
casa domnului Pratt era un argument pentru tot restul, 
indiscutabil şi totodată alarmant; iar vizita lui Edward în 
apropiere de Plymouth, starea lui melancolică, 
nemulţumirea lui faţă de propriile perspective, 
comportamentul lui nesigur faţă de ea, faptul că 
domnişoarele Steele ştiau multe despre Norland şi despre 
legăturile lor de familie, ceea ce o mirase adesea, portretul, 


scrisoarea, inelul, toate laolaltă alcătuiau asemenea dovezi 
de netăgăduit încât învinseră orice teamă de a-l condamna 
pe nedrept şi stabiliră ca pe un fapt, pe care nici o părtinire 
nu-l putea da deoparte, purtarea lui urâtă faţă de ea. 
Resentimentul ei faţă de un astfel de comportament, 
indignarea la gândul că fusese înşelată o făcură să-şi plângă 
de milă scurt timp; curând apărură alte idei, alte 
considerente. Oare Edward o amăgise cu bună ştiinţă? 
Oare simulase o afecţiune pe care nu o simţea? Oare 
logodna lui cu Lucy era o logodnă a inimii? Nu; orice ar fi 
putut fi odată, nu mai era în prezent. Afecţiunea lui era în 
întregime a ei. În privinţa asta nu se putea înşela. La 
Norland, mama ei, surorile ei, Fanny îşi dăduseră toate 
seama de sentimentele lui pentru ea; nu era vorba de o 
iluzie a vanităţii sale. Era neîndoielnic că o iubea. Cât îi 
alina inima această convingere! Şi ce mult o îndemna să 
ierte! El se făcuse vinovat, foarte vinovat, de faptul că 
rămăsese la Norland după ce simţise prima oară că 
influenţa ei asupra lui era mai mare decât s-ar fi cuvenit să 
fie; în privinţa asta, nu avea nici o scuză; dar dacă ei îi 
făcuse rău, lui îşi făcuse şi mai mult rău; dacă situaţia ei era 
demnă de milă, a lui era disperată. Imprudenţa lui o făcuse 
nefericită un timp, dar îl lipsise şi pe el de orice şansă de a 
fi altfel. Cu timpul, ea şi-ar fi putut recăpăta liniştea; dar el, 
el la ce să se aştepte? Ar fi putut fi vreodată cât de cât 
fericit cu Lucy Steele? Dacă afecțiunea lui pentru ea ieşea 
din discuţie, ar fi putut el, cu integritatea lui, cu delicateţea 
lui, cu mintea lui instruită, să fie mulţumit cu o soţie ca Lucy 
- incultă, prefăcută şi egoistă? 

Era firesc ca pasiunea tinerească de la nouăsprezece ani 
să-l fi făcut orb la toate în afară de frumuseţea şi firea ei 
blajină; dar patru ani la rând - ani care, dacă sunt folosiţi cu 
judecată, dezvoltă mult puterea de înţelegere - trebuiau să- 
i fi deschis ochii la defectele ei de educaţie, în timp ce 
aceeaşi perioadă de timp, petrecută de ea într-o societate 


inferioară şi cu îndeletniciri frivole, îi răpise acea simplit'ate 
care ar fi putut da un caracter interesant frumuseţii ei. 

Crezuse că, însurându-se cu ea, piedicile pe care le-ar fi 
întâmpinat din partea mamei lui aveau să fie mari; cu cât 
mai mari ar fi fost acum, când logodnica lui era inferioară 
ca poziţie socială şi, probabil, ca avere! Dar, cum inima lui 
se înstrăinase de Lucy, poate că acele piedici nu-i puneau 
răbdarea la încercare; iar melancolia era starea persoanei 
care simţise ca pe o uşurare eventuala opoziţie a familiei! 

În timp ce era chinuită de aceste gânduri, îl compătimi mai 
mult pe el decât pe sine. Susţinută de convingerea că nu 
făcuse nimic ca să merite nefericirea prezentă şi consolată 
de credinţa că Edward nu făcuse nimic pentru a pierde 
dreptul la stima ei, se gândi că şi acum, după prima durere 
a loviturii grele, putea să se stăpânească îndeajuns pentru a 
ascunde adevărul de mama şi surorile ei. Şi răspunse atât 
de bine propriilor sale aşteptări încât, după numai două 
ore, când le întâlni la masă, nimeni n-ar fi bănuit că jelea în 
taină, gândindu-se la obstacolele care trebuiau s-o despartă 
pentru totdeauna de cel pe care îl iubea, tot aşa cum n-ar fi 
bănuit nici că Marianne se gândea la calităţile unui bărbat a 
cărui inimă credea că îi aparţine şi pe care se aştepta să îl 
vadă în fiecare caleaşca ce se apropia de casa lor. 

Nevoia de a se ascunde de mama ei şi de Marianne, deşi o 
obliga la eforturi necontenite, nu-i adânci lui Elinor 
nefericirea. Dimpotrivă, se simţi uşurată că nu e nevoită să 
le împărtăşească ceva ce le-ar fi supărat foarte tare şi că e 
scutită să le audă con-damnându-l pe Edward din exces de 
afecţiune părtinitoare pentru ea, ceea ce ar fi fost mai mult 
decât ar fi putut îndura. 

Ştia că sfaturile sau conversaţia lor n-ar fi putut s-o ajute; 
blândeţea şi durerea lor i-ar fi sporit nefericirea, în timp ce 
stăpânirea ei de sine n-ar fi fost încurajată nici de exemplul, 
nici de lauda lor. Era mai puternică singură, şi bunul-simţ o 
susţinea atât de bine încât fermitatea ei era neclintită, iar 
aerul ei vesel neabătut, atât cât se putea în prezenţa unor 


regrete puternice şi vii. Oricât de mult suferise de pe urma 
primei conversații cu Lucy pe tema respectivă, simţi curând 
dorinţa de a o reînnoi; şi aceasta din mai multe motive. Voia 
să audă din nou amănuntele logodnei lor, voia să înţeleagă 
mai bine ce simţea cu adevărat Lucy pentru Edward, voia 
să-şi dea seama dacă fusese sinceră atunci când declarase 
că simţea pentru el o afecţiune profundă şi, mai ales prin 
redeschiderea discuţiei şi prin calmul de care avea să dea 
dovadă cu acel prilej, voia să o convingă pe Lucycănu o 
interesa subiectul decât ca prietenă, lucru care, se temea 
ea, fusese cel puţin îndoielnic din cauza agitaţiei 
involuntare pe care o manifestase în cursul conversaţiei lor 
de dimineaţă. Era foarte probabil ca Lucy să fie geloasă pe 
ea; faptul că Edward o vorbise întotdeauna de bine şi o 
lăudase era evident, nu doar din spusele lui Lucy, ci şi din 
curajul acesteia de a-i încredința un secret atât de 
important, deşi se cunoşteau de puţin timp. Şi chiar şi 
informaţiile date în glumă de sir John trebuie să fi avut o 
anumită greutate. Insă, Elinor fiind foarte sigură în sinea ei 
că Edward o iubea, nu era nevoie să se gândească prea 
mult pentru a-şi da seama că Lucy era geloasă; însăşi 
mărturisirea ei era o dovadă că aşa era. Ce alte motive ar fi 
avut să-i dezvăluie povestea, dacă nu s-o informeze pe 
Elinor de drepturile pe care ea, Lucy, le avea asupra lui 
Edward şi s-o îndemne să-l evite pe viitor? Nu-i era greu să 
înţeleagă intenţiile rivalei ei şi, cu toate că era ferm 
hotărâtă să se poarte aşa cum dictau toate principiile 
cinstei şi onoarei, să lupte împotriva afecțiunii pe care o 
avea pentru Edward şi să-l vadă cât mai puţin cu putinţă, 
nu-şi putu refuza mângâierea de a se strădui să o convingă 
pe Lucy că inima ei nu era rănită. Şi cum n-ar mai fi putut 
auzi lucruri mai dureroase decât cele ce se spuseseră deja, 
nu se îndoia de puterea ei de a asculta calm repetarea 
amănuntelor. 

Dar prilejul nu apăru imediat, deşi Lucy era la fel de 
dispusă ca ea să profite de orice ocazie care s-ar fi ivit; căci 


vremea nu mai era destul de frumoasă pentru a le îngădui 
să facă împreună o plimbare în cursul căreia le-ar fi fost 
uşor să se desprindă de ceilalţi; şi, cu toate că se întâlneau 
cel puţin o dată la două zile fie la conac, fie la vilă, dar cu 
mai ales la conac, nu puteau sta de vorbă. Lui sir John şi 
soţiei sale nici nu le trecea prin minte aşa ceva şi, prin 
urmare, se acorda foarte puţină libertate pentru 
conversaţia generală, şi deloc pentru discuţia particulară. 
Se întâlneau ca să mănânce, să bea şi să râdă, să joace cărţi 
sau jocuri de salon zgomotoase. 

Avuseseră loc mai multe întâlniri de acest gen, fără ca 
Elinor să aibă prilejul să stea de vorbă între patru ochi cu 
Lucy când, într-o dimineaţă, sir John trecu pe la vilă pentru 
a le ruga să ia masa, toate, în ziua aceea cu lady Middleton, 
întrucât el era obligat să se ducă la clubul din Exeter şi, 
altfel, lady Middleton ar fi rămas doar cu mama ei şi cele 
două domnişoare Steele. Elinor, care întrezări o 
posibilitatea de a aborda problema pe care o avea în vedere 
într-o astfel de împrejurare, în care aveau să se simtă mai în 
largul lor sub oblăduirea liniştită şi politicoasă a lui lady 
Middleton decât atunci când le aduna soţul ei pentru 
îndeletniciri gălăgioase, acceptă pe loc invitaţia. Margaret, 
cu încuviințarea mamei ei, fu la fel de îndatoritoare, iar 
Marianne, cu toate că nu era niciodată dispusă să ia parte 
la astfel de petreceri, fu convinsă şi ea de mama ei să se 
ducă, doamna Dashwood neîndurând s-o vadă respingând 
orice prilej de distracţie. 

Domnişoarele se duseră la conac şi astfel lady Middleton 
avu fericirea să fie scutită de înspăimântătoarea 
singurătate care o ameninţa. Întâlnirea fu anostă, exact 
cum se aşteptase Elinor; nu scoase la iveală nimic nou, nici 
ca idei, nici ca exprimare, şi nimic n-ar fi putut să fie mai 
puţin interesant decât conversaţia purtată atât în salon, cât 
şi în sufragerie, unde le însoţiră şi copiii; cât timp rămaseră 
acolo, Elinor se convinse de imposibilitatea de a atrage 
atenţia lui Lucy asupra subiectului care o interesa. Copiii 


plecară numai o dată cu scoaterea din sufragerie a 
serviciului de ceai. Apoi fu aşezată masa de joc şi Elinor se 
întrebă cum de putuse să-şi închipuie măcar că va avea 
timp de conversaţie la conac. Se ridicară toate, pregătindu- 
se pentru partida de cărţi. 

— Mă bucur că n-ai să termini în seara asta coşul sărmanei 
micuţe Annamaria, îi spuse lady Middleton lui Lucy, căci 
sunt sigură că or să te doară ochii dacă lucrezi filigran la 
lumina lumânării. O să vedem noi mâine dimineaţă cum o 
să-i alinăm dezamăgirea, şi sper să izbutim să o facem să 
nu-i mai pară atât de rău. 

Această aluzie fu de ajuns să se adune pe loc şi să spună: 

— Vă înşelaţi foarte tare, lady Middleton. Aşteptam doar să 
ştiu dacă puteţi juca fără mine, altfel aş fi fost deja la 
filigranul meu. Nu l-aş dezamăgi pentru nimic în lume pe 
îngeraşul nostru şi, dacă aveţi nevoie de mine acum la masa 
de joc, sunt hotărâtă să termin coşuleţul după cină. 

— Eşti foarte bună, şi sper să nu te doară ochii. Eşti 
drăguță să suni să ţi se aducă nişte lumânări ca să vezi mai 
bine când lucrezi? Ştiu că biata mea fetiţă ar fi tare 
dezamăgită dacă acest coşuleţ n-ar fi gata până mâine, căci, 
cu toate că i-am spus că în mod sigur nu o să fie, sunt sigură 
că ea este convinsă că o să-l aibă. 

Lucy trase numaidecât măsuţa de lucru aproape şi se 
aşeză la ea cu o vioiciune şi o veselie care păreau să 
sugereze că, pentru ea, nu putea exista o mai mare plăcere 
decât să lucreze în filigran un coş pentru un copil răsfăţat. 

Lady Middleton le propuse celorlalte o partidă de casinol. 
Nimeni nu ridică vreo obiecţie în afară de Marianne care, 
cu obişnuita ei neglijenţă faţă de politeţe, exclamă: 

— Sper să aveţi bunătatea să mă scuzaţi, lady Middleton, 
căci ştiţi că detest jocul de cărţi. Am să mă duc la pian; nu l- 
am atins de când a fost acordat. 

Şi, fără altă scuză, se duse la pian. 

Lady Middleton arăta de parcă mulțumea Cerului că ea, 
una, nu se exprimase niciodată cu atâta grosolănie. 


— Ştiţi că Marianne nu poate fi ţinută mult timp departe 
de acel instrument, doamnă, spuse Elinor, străduindu-se să 
atenueze jignirea; şi nici nu mă prea miră, căci este pianul 
cel mai bine acordat pe care l-am auzit vreodată. 

Cele cinci rămase urmau acum să tragă cărţile. 

— Poate că, dacă s-ar întâmpla să ies din joc, i-aş putea fi 
de ajutor domnişoarei Steele, răsucind hârtia, continuă 
Elinor. Mai este mult de lucru la coşuleţ şi cred că, dacă 
lucrează singură, o să-i fie cu neputinţă să-l termine în 
seara asta. Dacă mă lasă s-o ajut, mi-ar plăcea nespus să 
lucrez şi eu la el. 

— Ba ţi-aş fi chiar foarte recunoscătoare pentru ajutor, 
căci constat că e mai mult de lucru decât mi-am închipuit! 
Exclamă Lucy. Şi ar fi îngrozitor s-o dezamăgim pe draga 
noastră Annamaria. 

— Oh, chiar că ar fi înspăimântător! Spuse domnişoara 
Steele. Draga de ea, ce mult o iubesc! 

— Eşti foarte amabilă, îi spuse lady Middleton lui Elinor. 

Dacă spui că ţi-ar plăcea să lucrezi, probabil că nu te-ar 
supăra să intri în joc la următoarea partidă, sau vrei să-ţi 
încerci norocul acum? 

Elinor profită cu bucurie de prima propunere şi astfel, cu 
puţină diplomaţie, pe care Marianne nu s-ar fi obosit 
niciodată s-o pună în aplicare, îşi atinse scopul şi o mulţumi, 
în acelaşi timp, şi pe lady Middleton. Lucy îi făcu loc 
numaidecât, şi cele două rivale blonde se aşezară alături la 
aceeaşi masă şi, în cea mai deplină armonie, se angajară în 
terminarea aceluiaşi lucru. 

Din fericire, pianul la care cânta Marianne, atât de 
cufundată în muzică şi în propriile-i gânduri încât uitase că 
mai era şi altcineva în cameră, era atât de aproape de ele 
încât domnişoara Dashwood aprecie că, la adăpostul 
zgomotului lui, putea aborda cu siguranţă interesantul 
subiect, fără nici un risc de a fi auzită de la masa de joc. 

CAPITOLUL II PE UN TON FERM, dar plin de prudenţă, 
Elinor începu astfel: 


— N-aş fi demnă de încrederea cu care m-ai onorat dacă 
n-aş simţi dorinţa sau curiozitatea de a continua subiectul. 
De aceea, n-am să-mi cer scuze pentru faptul că îl 
redeschid. 

— Iţi mulţumesc că ai spart gheaţa! Exclamă Lucy. Mi-ai 
luat o piatră de pe inimă căci, într-un fel, mă temeam că te- 
am supărat prin cele ce ţi-am spus în lunea aceea. 

— Să mă superi! Cum ai putut să-ţi închipui una ca asta? 
Te rog să mă crezi că n-am avut nici cea mai mică intenţie 
să-ţi dau de înţeles aşa ceva, adăugă Elinor cu toată 
sinceritatea. Puteai să ai vreun motiv să-mi acorzi 
încrederea ta, care să nu fie onorabil şi măgulitor pentru 
mine? 

Cu ochişorii şireţi plini de înţeles, Lucy răspunse: 

— Totuşi, te asigur că mi s-a părut că văd în purtarea 
dumitale răceală şi nemulţumire, şi asta m-a făcut să nu mă 
simt deloc bine. Eram sigură că te-ai supărat pe mine şi de 
atunci îmi tot reproşez că mi-am permis să te deranjez cu 
problemele mele. Dar mă bucur mult să aflu că n-au fost 
decât închipuirile mele şi că, de fapt, nu mă învinuieşti. 
Dacă ai şti ce mângâiere a fost pentru mine să-mi uşurez 
sufletul vorbindu-ţi de ceea ce mă preocupă în fiecare clipă 
a vieţii mele, sunt sigură că mila te-ar face să treci cu 
vederea orice altceva. 

Note: 

1 Joc de cărţi apărut în secolul al XVII-lea (N. Tx). 

— Mi-e uşor să cred că pentru dumneata a fost o mare 
uşurare să-mi împărtăşeşti situaţia voastră şi fii sigură că n- 
ai să ai niciodată motiv să te căieşti că mi-ai spus. Cazul 
vostru este foarte nefericit; am impresia că sunteţi 
înconjurați de greutăţi şi veţi avea nevoie de toată 
afecțiunea reciprocă pentru a le depăşi. Domnul Ferrars, 
cred eu, este întru totul dependent de mama lui. 

— Nu are decât două mii de lire ale lui, ar fi o nebunie să 
ne căsătorim în astfel de condiţii deşi, din partea mea, aş 
renunţa fără şovăială la orice altă perspectivă. Am fost 


întotdeauna obişnuită cu un venit foarte mic şi, de dragul 
lui, m-aş lupta cu sărăcia; însă îl iubesc prea mult pentru a 
fi mijlocul egoist de a-l lipsi de tot ce i-ar da mama lui dacă 
s-ar însura după placul ei. 

Trebuie să aşteptăm, şi asta ar putea să dureze mulţi ani. 
Dacă ar fi vorba de aproape oricare alt bărbat din lume, ar 
fi o perspec tivă alarmantă; însă ştiu că nimic nu m-ar putea 
lipsi de afecţi unea şi statornicia lui Edward. 

— Probabil că această convingere este totul pentru 
dumnea ta, şi nu încape îndoială că şi el e susţinut de 
aceeaşi încredere în dragostea şi fidelitatea dumitale. Dacă 
tăria ataşamentului vostru reciproc ar slăbi, aşa cum în mod 
firesc s-ar întâmpla la mulţi oameni şi în multe împrejurări 
în decursul unei logodne de patru ani, situaţia voastră ar fi 
cu adevărat demnă de milă. 

La aceste cuvinte, Lucy ridică privirea, dar Elinor avu grijă 
ca faţa ei să nu trădeze nimic care ar fi dat vorbelor ei 
motiv să stârnească bănuiala. 

— Dragostea lui Edward pentru mine a fost pusă din plin 
la încercare de despărţirea noastră îndelungată şi a rezistat 
atât de bine la proba timpului încât nu aş putea să mă 
îndoiesc de ea acum. Pot spune cu toată siguranţa că, 
începând din clipa în care ne-am cunoscut, nu mi-a dat nici 
un motiv să-mi fac griji în această privinţă. 

La această afirmaţie, Elinor nu prea ştiu dacă să 
zâmbească sau să ofteze. Lucy continuă: 

— Sunt cam geloasă din fire şi, din cauză că avem situaţii 
diferite, din cauză că el a ieşit în lume mult mai mult decât 
mine şi din cauză că am fost mereu despărțiți, eram destul 
de bănu itoare ca să descopăr imediat adevărul dacă aş fi 
observat cea mai mică schimbare în purtarea lui faţă de 
mine când ne întâlneam, sau vreo tristeţe pe care n-aş fi 
putut să mi-o explic, sau dacă ar fi vorbit mai mult despre o 
doamnă decât despre alta, sau ar fi părut în vreo privinţă 
mai puţin fericit la Longstaple decât înainte. Nu vreau să 
spun că am un spirit de observaţie foarte dezvoltat sau ochi 


ageri dar, dacă era vorba de aşa ceva, sunt sigură că nu m- 
aş fi înşelat. 

„Toate astea sunt foarte frumoase, dar niciuna dintre noi 
nu se înşală”, se gândi Elinor. 

— Dar ce planuri aveţi? Întrebă ea după o scurtă tăcere. 
Sau nu aveţi niciunul în afară de cel de a aştepta moartea 
doamnei Ferrars, ceea ce ar fi o soluţie tristă şi 
cutremurătoare? Oare fiul ei a hotărât să se supună acestei 
soluţii şi monotoniei atâtor ani de aşteptare în care să te 
implice şi pe dumneata, în loc să rişte să o supere o vreme, 
spunându-i adevărul? 

— Măcar de-am fi siguri că o să fie supărată numai o 
vreme! 

Doamna Ferrars e o femeie mândră şi foarte încăpăţânată 
şi e foarte probabil ca, după prima criză de furie la auzul 
acestui lucru, să-i lase totul lui Robert, iar acest gând îmi 
alungă orice pornire de a lua măsuri pripite, de dragul lui 
Edward. 

— Şi de dragul dumitale, sau mergi cu dezinteresul 
dincolo de orice rațiune? 

Lucy se uită din nou la Elinor şi rămase tăcută. 

— II cunoşti pe domnul Robert Ferrars? Întrebă Elinor. 

— Deloc, nu l-am văzut niciodată, dar îmi închipui că nu 
seamănă defel cu fratele lui - trebuie că e prost şi mare 
filfizon. 

— Mare filfizon! Repetă domnişoara Steele, prinzând din 
zbor cuvintele într-o pauză făcută brusc de Marianne la 
pian. Oh, cred că vorbesc despre curtezanii lor! 

— Nu, surioară, aici te înşeli! Exclamă Lucy. Curtezanii 
noştri nu sunt mari filfizoni. 

— Despre cel al domnişoarei Dashwood pot garanta eu că 
nu este, spuse râzând cu poftă doamna Jennings. E unul 
dintre cei mai modeşti şi mai bine crescuţi tineri pe care i- 
am văzut în viaţa mea; cât despre Lucy, e o fată atât de 
alunecoasă, încât n-ai cum să afli cine îi place. 


— Oh! Exclamă domnişoara Steele, privind în jur cu 
subinţe les. Aş zice că adoratorul lui Lucy este tot atât de 
modest şi de bine crescut ca al domnişoarei Dashwood. 

Elinor roşi fără să vrea. Lucy îşi muşcă buza şi se uită 
supărată la sora ei. Un timp, în cameră domni tăcerea. Lucy 
fu prima care îi puse capăt, coborând şi mai mult glasul, 
deşi Marianne le oferea acum puternica pavăză a unui 
concert magnific. 

— Am să-ţi spun sincer ce plan mi-a venit în minte în 
ultima vreme pentru a face lucrurile suportabile; sunt chiar 
obligată să-ţi împărtăşesc secretul, căci eşti faci parte din 
el. Cred că îl cunoşti destul de bine pe Edward ca să ştii că 
el preferă biserica oricărei alte profesii. Planul meu e ca el 
să intre în rândul preoţilor cât mai repede cu putinţă şi 
apoi, cu ajutorul protecţiei dumitale, pe care sunt sigură că 
ai să ai bunătatea să i-o oferi din prietenie pentru el şi, sper, 
din puţină simpatie pentru mine, că fratele dumitale ar 
putea fi convins să-i dea parohia de la Norland, care am 
înţeles că e foarte bună, şi se pare că actualul paroh nu mai 
are mult de trăit. Asta ar îndeajuns pentru a ne putea 
căsători, iar restul îl vom încredința timpului şi norocului. 

— Aş fi oricând fericită să-mi dovedesc stima şi prietenia 
pentru domnul Ferrars, răspunse Elinor. Însă nu-ţi dai 
seama că, într-o astfel de situaţie, nu e deloc nevoie de 
protecţia mea? El e fratele doamnei John Dashwood - şi 
asta este de ajuns ca să-l recomande soţului ei. 

— Dar doamna John Dashwood nu e de acord ca Edward 
să îmbrace hainele preoţeşti. 

— Atunci bănuiesc că nici intervenţia mea nu o să fie de 
mare ajutor. 

Rămaseră iarăşi tăcute mai multe minute. In cele din 
urmă, Lucy spuse oftând adânc: 

— Cred că cel mai înţelept ar fi să punem imediat capăt 
afa cerii, rupând logodna. Se pare că suntem încolţiţi de 
greutăţi din toate părţile şi, cu toate că o vreme o să fim 


nefericiţi, poate că în cele din urmă o să fie mai bine pentru 
noi. N-ai vrea să-mi dai un sfat, domnişoară Dashwood? 

— Nu, răspunse Elinor cu un zâmbet care ascundea 
simţămintele foarte agitate. Într-o astfel de problemă cu 
sigu ranţă n-am să-ţi dau. Ştii foarte bine că, pentru 
dumneata, păre rea mea n-ar avea nici o greutate, decât 
dacă ar fi de partea do rinţelor dumitale. 

— Mă nedreptăţeşti, răspunse Lucy solemn. Nu cunosc pe 
nimeni la a cărui părere să ţin mai mult decât la a dumitale, 
şi am convingerea că, dacă mi-ai spune: „Le sfătuiesc să 
rupi negreşit logodna cu Edward Ferrars, căci va fi spre 
binele amân durora”, aş face-o neîntârziat. 

Elinor roşi de ipocrizia viitoarei soţii a lui Edward şi 
răspunse: 

— Acest compliment m-ar înspăimânta îndeajuns ca să nu- 
mi spun părerea în această privinţă, presupunând că aş 
avea una. 

Îmi exagerezi influenţa; puterea de a despărţi două 
persoane atât de strâns legate este prea mult pentru o 
persoană indiferentă. 

— Tocmai pentru că eşti o persoană indiferentă, judecata 
dumitale ar avea greutate pentru mine, spuse Lucy cu o 
oarecare iritare şi apăsând pe cuvântul „indiferentă”. Dacă 
s-ar bănui că eşti influenţată în vreo privinţă de sentimente, 
părerea dumitale n-ar merita să fie cerută. 

Elinor se gândi că era mai înţelept să nu răspundă acestor 
cuvinte, ca nu cumva să se provoace una pe cealaltă la o 
sporire nepotrivită a intimităţii şi lipsei de rezervă; ba era 
chiar hotărâtă să nu mai pomenească subiectul. De aceea, 
în această discuţie interveni o altă pauză care ţinu multe 
minute, şi tot Lucy fu prima care puse capăt. 

— O să vii la Londra în iarna asta, domnişoară Dashwood? 

Întrebă ea cu obişnuita ei mulţumire de sine. 

— Nu. 

— Îmi pare rău, răspunse cealaltă, în timp ce ochii i se 
luminau la auzul informaţiei. Mi-ar fi făcut mare plăcere să 


ne întâlnim acolo. Dar cred că tot ai să vii până la urmă. 
Sunt sigu ră că fratele şi cumnata dumitale te vor invita la 
ei. 

— Nu va fi în puterea mea să le accept invitaţia, dacă mi-o 
fac. 

— Ce ghinion! Mă bizuiam foarte mult pe întâlnirea 
noastră acolo. La sfârşitul lui ianuarie, eu şi Anne trebuie să 
mergem la nişte rude care de câţiva ani tot aşteaptă să le 
facem o vizită. Dar eu mă duc numai ca să-l văd pe Edward. 
Va fi acolo în februarie, altfel Londra n-ar avea nici un 
farmec pentru mine; n-am chef de ea. 

Curând Elinor fu chemată la masa de joc, la încheierea 
primei partide, şi astfel discuţia confidențială dintre cele 
două domnişoare luă sfârşit, lucru care fu acceptat de 
amândouă fără părere de rău, căci de nici o parte nu se 
spusese nimic care să le facă să se antipatizeze mai puţin ca 
înainte. Elinor se aşeză la masa de joc cu trista convingere 
că Edward nu numai că nu o iubea pe cea care urma să-i fie 
soţie, dar nici măcar nu avea şansa de a fi cât de cât fericit 
în căsnicie, şansă pe care afecțiunea ei sinceră pentru eli- 
ar fi dat-o, căci numai egoismul putea îndemna o femeie să 
oblige un bărbat să menţină o logodnă despre care părea 
pe deplin conştientă că îl chinuia. 

De atunci, subiectul nu mai fu deschis de Elinor, iar când 
era abordat de Lucy, care rareori scăpa ocazia de a-l 
menţiona şi avea mare grijă să-şi informeze confidenta ori 
de câte ori primea o scrisoare de la Edward, Elinor îl trata 
cu calm şi prudenţă şi îl abandona de îndată ce politeţea 
permitea, căci considera că o astfel de conversaţie era o 
plăcere pe care Lucy nu o merita, iar pentru ea era 
periculoasă. 

Vizita domnişoarelor Steele la conac se prelungi mult 
peste perioada implicată de invitaţia iniţială; prezenţa lor 
deveni indispensabilă. Sir John nici nu voia să audă de 
plecarea lor şi, în ciuda numeroaselor obligaţii pe care le 
aveau de multă vreme la Exeter şi a necesităţii de a se 


întoarce de îndată acolo pentru a le împlini, lucru pe care 
nu uitau să îl sublinieze la sfârşitul fiecărei săptămâni, fură 
convinse să mai rămână aproape două luni la conac şi să 
ajute la organizarea acelei sărbători care, pentru a-şi 
dovedi importanţa, impune mai multe baluri şi mai multe 
ospeţe decât de obicei. 

CAPITOLUL III Cu TOATE CĂ DOAMNA JENNINGS avea 
obiceiul să petreacă o bună parte a anului la copii şi 
prieteni, nu. Era lipsită de o reşedinţă proprie. De la 
moartea soţului ei, care făcuse comerţ cu succes într-o 
parte mai puţin elegantă a Londrei, locuia iarna într-o casă 
de pe o stradă de lângă Portman Square. Către această 
casă începu să-şi îndrepte gândurile o dată cu apropierea 
lui ianuarie şi, într-o zi, absolut pe neaşteptate, le invită pe 
cele două domnişoare Dashwood mai mari s-o însoţească 
acolo. Elinor, fără să observe schimbarea la faţă a surorii ei 
şi nici privirea însufleţită care spunea că acest plan nu-i era 
indiferent, mulţumi pentru invitaţie, dar o refuză în numele 
amândurora, convinsă fiind că dădea glas dorinţei lor 
comune. Presupusul motiv fu hotărârea lor neclintită de a 
nu-şi părăsi mama în acea perioadă a anului. Doamna 
Jennings primi refuzul cu o oarecare mirare şi repetă 
numaidecât invitaţia. 

— Oh, Doamne, sunt sigură că mama voastră se poate lipsi 
de voi foarte bine şi vă implor să-mi faceţi favoarea să 
veniţi, căci ţin foarte mult la asta. Să nu vă închipuiţi că o să 
mă deranjaţi în vreun fel, căci n-am să-mi schimb deloc 
modul de viaţă pen tru voi. Doar că va trebui s-o trimit pe 
Betty cu diligenta, şi nu-i mare scofală. Noi trei o să putem 
călători foarte bine cu caleaşca mea. lar când vom fi la 
Londra, dacă nu o să vreţi să mergeţi unde merg eu, foarte 
bine, puteţi oricând să mergeţi cu una din tre fetele mele. 
Sunt sigură că mama voastră nu va avea nimic împotrivă, 
căci eu am fost atât de norocoasă când mi-am dat copiii de 
acasă, încât mă poate considera foarte potrivită să am grijă 
de voi; iar dacă n-am s-o mărit bine măcar pe una dintre voi 


înainte de a pleca de la mine, n-o să fie vina mea. Am să vă 
pun o vorbă bună tuturor tinerilor, fiţi sigure de asta. 

— Am impresia că domnişoara Marianne n-ar avea nimic 
împotriva unui asemenea plan, dacă ar fi acord şi sora ei 
mai mare, spuse sir John. Ba cred că e foarte nedrept să nu 
aibă parte de puţină plăcere din cauză că domnişoara 
Dashwood nu doreşte. Aşa că v-aş sfătui pe voi două să 
porniţi spre Londra, când vă veţi fi plictisit de Barton, fără 
să-i spuneţi o vorbă domnişoarei Dashwood. 

— Nu! Exclamă doamna Jennings. Sunt sigură că am să 
mă simt minunat în compania domnişoarei Marianne, fie că 
va veni şi domnişoara Dashwood, fie că nu, dar cred că va fi 
mai vesel dacă suntem mai multe şi cred că le-ar fi mai bine 
să fie împre ună, pentru că, dacă se plictisesc de mine, pot 
vorbi între ele şi pot râde pe la spate de ciudăţeniile mele. 
Insă trebuie neapărat să am pe una dintre ele, dacă nu pe 
amândouă. Dumnezeu să mă aibă în pază, cum crezi că aş 
putea trăi singură, eu care, până în iarna asta, am fost 
obişnuită să o am mereu pe Charlotte cu mine! Hai să 
batem palma, domnişoară Marianne, şi, dacă domnişoara 
Dashwood se va răzgândi, cu atât mai bine. 

— Vă mulţumesc, doamnă, vă mulţumesc sincer, spuse cu 
căldură Marianne. Vă rămân veşnic recunoscătoare pentru 
invi taţie şi ar fi pentru mine cea mai mare fericire s-o pot 
accepta, însă mama, scumpa şi buna mea mamă... Ii dau 
dreptate lui Elinor. Dacă absenţa noastră ar face-o mai 
puţin fericită şi liniştită... Oh, nu, nimic nu trebuie să mă 
ispitească s-o părăsesc. 

Nu vreau să am inima îndoită. 

Doamna Jennings o asigură din nou că doamna Dashwood 
se putea lipsi foarte bine de ele, iar Elinor, care acum o 
înţelegea pe sora ei şi vedea cât era de indiferentă la toate 
în nerăbdarea ei de a fi iarăşi cu Willougby, nu se mai opuse 
pe faţă planului, spunând doar că mama lor era cea care 
hotăra, deşi nu se prea aştepta să primească vreun sprijin 
din partea acesteia în strădania ei de a împiedica o 


călătorie care nu putea fi folositoare pentru Marianne şi pe 
care ea însăşi avea motive deosebite să o evite. Mama lor 
era dornică să susţină tot ce dorea Marianne - nu se 
aştepta să o influenţeze să se poarte cu prudenţă într-o 
problemă în care nu izbutise să-i insufle neîncrederea; şi nu 
îndrăznea să explice motivul pentru care ea nu avea 
tragere de inimă să meargă la Londra. Faptul că Marianne, 
pretențioasă cum era şi cunoscând foarte bine manierele 
doamnei Jennings, care o dezgustau mereu, trecuse cu 
vederea toate neplăcerile de acest fel, neţinând cont că 
nervii ei aveau să lie puşi la încercare şi urmărind un singur 
scop, era dovada cea mai puternică a importanţei pe care îl 
avea acel scop pentru ea. De aceea, în ciuda a tot ce se 
întâmplase, Elinor nu se aştepta la înţelepciune. Când fu 
informată despre invitaţie, doamna Dashwood, convinsă că 
o asemenea excursie avea să le ofere multă distracţie 
ambelor fete şi dându-şi seama cât de mult ţinea Marianne 
să o accepte, în ciuda atenţiei drăgăstoase faţă de ea, nici 
nu vru să audă ca ele să refuze oferta din cauza ei; insistă 
ca amândouă să o accepte neîntârziat, iar apoi, cu 
obişnuitul ei optimism, începu să întrevadă tot felul de 
avantaje pentru ele de pe urma acestei despărţiri. 

— Mă încântă propunerea! Exclamă ea. Este exact ce îmi 
doream. Margaret şi cu mine o să avem de câştigat de pe 
urma ei tot atât cât voi. După plecarea voastră şi a familiei 
Middleton, noi o să ne continuăm viaţa liniştite şi fericite cu 
cărţile şi mu zica noastră! Când vă veţi întoarce, Margaret 
va fi făcut mari progrese. Şi mai am şi un mic plan de 
modificare a dormitoarelor voastre, care poate fi executat 
acum fără să incomodeze pe nimeni. E foarte bine să vă 
duceţi la Londra; orice tânără de condiţia voastră trebuie să 
cunoască obiceiurile şi distracţiile de acolo. O să fiţi în grija 
unei femei care o să vă fie ca o mamă, de a cărei bunătate 
faţă de voi nu mă îndoiesc. Şi, după toate proba bilităţile, îl 
veţi vedea pe fratele vostru şi, indiferent ce cusururi ar 


avea el sau soţia lui, nu suport să vă ştiu total înstrăinate de 
el, când mă gândesc al cui fiu este. 

— Cu toate că, în obişnuita-ţi dorinţă de a ne vedea 
fericite, ai îndepărtat toate impedimentele acestui plan, 
există o obiecţie care, după părerea mea, nu poate fi 
înlăturată aşa de uşor. 

Marianne se posomori. 

— Şi ce vrea să sugereze draga şi prudenta mea Elinor/ 
între bă doamna Dashwood. Ce obstacol extraordinar vrea 
să ne pre zinte? Să nu aud o vorbă despre cheltuială. 

— Obiecţia mea este următoarea: deşi am cea mai bună pă 
rere despre inima doamnei Jennings, nu este o femeie a 
cărei societate să ne facă plăcere sau a cărei protecţie să ne 
înalțe în ochii lumii. 

— Asta e foarte adevărat, răspunse doamna Dashwood, 
însă n-o să fiţi numai în societatea ei, iar în public veţi 
apărea aproape mereu cu lady Middleton. 

— Dacă pe Elinor o sperie antipatia ei faţă de doamna 
Jennings, pe mine nu mă împiedică să-i accept invitaţia, 
spuse Marianne. Eu nu am astfel de reţineri şi sunt sigură 
că am să mă acomodez foarte uşor cu orice neplăcere de 
acest fel. 

Elinor nu se putu abţine să zâmbească la această 
manifestare de indiferenţă faţă de manierele unei persoane 
faţă de care îi fusese deseori greu să o convingă pe 
Marianne să se poarte cât de cât politicos şi hotări în sinea 
ei că, dacă sora ei insista să se ducă, avea să meargă şi ea, 
întrucât nu i se părea potrivit ca Marianne să fie lăsată să 
judece numai după capul ei sau ca doamna Jennings să fie 
lăsată pe seama lui Marianne în timpul petrecut în casă. Îi 
fu mai uşor să se împace cu această hotărâre amintindu-şi 
că, din spusele lui Lucy, Edward Ferrars nu avea să fie la 
Londra până în februarie şi că vizita lor, fără să fie scurtată 
fără motiv, putea să se încheie până atunci. 

— Vreau să vă duceţi amândouă, spuse doamna 
Dashwood. 


Aceste obiecţii nu au sens. Vă va face mare plăcere să 
mergeţi la Londra, şi mai ales împreună. Iar dacă Elinor ar 
binevoi să se gândească la distracţiile care vă aşteaptă, ar 
vedea că sunt de mai multe feluri. Poate că relaţiile ei cu 
familia cumnatei sale se vor îmbunătăţi. 

Elinor îşi dorise deseori să aibă prilejul s-o facă pe mama 
ei să nu se mai bizuie atât pe ataşamentul dintre Edward şi 
ea, pentru ca şocul să fie mai puţin dureros când întregul 
adevăr avea să iasă la iveală, iar acum, în faţa acestui atac, 
deşi aproape fără speranţă de succes, se sili să-şi pună 
planul în aplicare spunând: 

— Îmi place foarte mult Edward Ferrars şi îmi va face întot 
deauna plăcere să-l întâlnesc, însă în ceea ce priveşte restul 
fami liei lui, îmi este absolut indiferent dacă mă va cunoaşte 
vreodată. 

Doamna Dashwood zâmbi şi nu spuse nimic. Marianne 
ridică ochii uimită, şi Elinor ghici că ar fi fost mai bine să-şi 
ţină gura. 

După ce mai discutară puţin, hotărâră să accepte 
amândouă invitaţia. Doamna Jennings primi vestea cu multă 
bucurie, asi-gurându-le că va avea mare grijă de ele. Insă 
nu fu singura care se bucură. Sir John fu încântat căci, 
pentru un bărbat a cărui nelinişte predominantă era 
singurătatea, sporirea numărului locuitorilor din Londra cu 
încă două persoane era ceva. Chiar şi lady Middleton îşi 
dădu osteneala să fie încântată, ceea ce nu-i prea stătea în 
fire; cât despre domnişoarele Steele, mai ales Lucy, în viaţa 
lor nu fuseseră mai fericite ca atunci când li se aduse la 
cunoştinţă această veste. 

Elinor se supuse aranjamentului care contravenea 
dorințelor ei cu mai puţină reţinere decât se aşteptase să 
aibă. În ceea ce o privea, acum îi era indiferent dacă se 
ducea sau nu la Londra, iar când o văzu pe mama ei atât de 
încântată de plan, iar pe sora ei revenită la obişnuita ei 
vioiciune şi chiar mai veselă ca de obicei, cauza nu o mai 


nemulţumi, şi abia dacă îşi permise să se gândească la 
eventualele consecinţe neplăcute. 

Bucuria lui Marianne aproape că întrecea fericirea, într- 
atât era de emoţionată şi nerăbdătoare să se vadă plecată. 
Singurul lucru care o mai domolea era părerea de rău că îşi 
părăsea mama. Nici tristeţea mamei lor nu era mai mică şi, 
dintre ele trei, numai Elinor părea să nu considere 
despărţirea veşnică. 

Plecarea lor avu loc în prima săptămână din luna ianuarie. 
Familia Middleton urma să plece după câteva zile. 
Domnişoarele Steele rămaseră la conac, urmând să-l 
părăsească o dată cu restul familiei. 

CAPITOLUL IV ELINOR ABIA URCA ÎN CALEAŞCA alături 
de doamna Jennings, pornind în călătoria la Londra, sub 
protecţia şi la invitaţia ei, că şi începu să se mire de propria- 
i situaţie, ţinând cont de cât de puţin timp o cunoşteau pe 
această doamnă, de cât de nepotrivite erau ca vârstă şi ca 
fel de a fi şi de câte obiecţii avusese împotriva acestei 
plecări cu doar câteva zile în urmă! Insă toate aceste 
obiecţii fuseseră depăşite sau trecute cu vederea cu acea 
înflăcărare fericită a tinereţii, pe care Marianne şi mama ei 
o împărtăşeau în egală măsură, iar Elinor, în ciuda 
îndoielilor cu privire la trăinicia sentimentelor lui 
Willoughby, pe care le avea uneori, nu putea să fie martoră 
la extazul plin de încântare care umplea pe de-a întregul 
sufletul lui Marianne şi îi făcea ochii să zâmbească, fără să 
cugete la cât de searbădă era perspectiva sa, la cât de 
lipsită de veselie era starea sa de spirit în comparaţie cu 
cea a surorii ei şi fără să-şi spună că ar fi fost mult mai 
îngăduitoare cu veselia surorii ei dacă ar fi avut în vedere 
acelaşi ţel însufleţitor, aceeaşi şansă de a spera. Totuşi, în 
scurt timp aveau să constate care erau adevăratele intenţii 
ale lui Willoughby. După toate probabilitățile, el era deja la 
Londra. Nerăbdarea lui Marianne de a se vedea plecată 
dovedea că era sigură că avea să-l găsească acolo; iar 
Elinor era hotărâtă nu doar să profite de orice lămurire cu 


privire la caracterul lui, pe care propriile ei observaţii sau 
informaţiile altora puteau să i-o ofere, ci şi să urmărească 
cu mare atenţie comportamentul lui faţă de sora ei pentru 
ca, înainte să fi avut loc multe întâlniri, să ştie sigur cine era 
el şi ce intenţii avea. Dacă rezultatul observaţiilor ei avea să 
fie nefavorabil, era hotărâtă să-i deschidă ochii surorii ei cu 
orice preţ; iar dacă avea să fie altfel, strădaniile ei aveau să 
fie de altă natură - trebuia să înveţe să evite orice 
comparaţie egoistă şi să înlăture orice regret care ar fi 
împiedicat-o să se bucure pe deplin de fericirea lui 
Marianne. 

Făcură trei zile pe drum şi în tot acest timp purtarea lui 
Marianne fu un exemplu grăitor al amabilităţii şi companiei 
plăcute la care se putea aştepta pe viitor de la ea doamna 
Jennings. Rămase tăcută aproape pe tot drumul, învăluită în 
gândurile ei, şi abia dacă vorbi de bunăvoie, în afară de 
cazul când vreo privelişte o făcea să scoată o exclamaţie de 
încântare adresată doar surorii ei. Prin urmare, pentru a 
mai îndulci acest comportament, Elinor îşi luă numaidecât 
în primire postul de ambasador al politeţii, pe care şi-l 
asumase singură, se purtă cu cea mai mare atenţie cu 
doamna Jennings, vorbi şi râse cu ea şi o ascultă atât cât îi 
fu cu putinţă; la rândul ei, doamna Jennings le trată pe 
amândouă cu deosebită amabilitate, avu mereu grijă ca ele 
să se simtă bine şi să nu se plictisească, şi singurul lucru 
care o necăji fu că nu reuşi să le facă să aleagă mâncarea la 
han, nici să le smulgă mărturisirea dacă preferau somon 
sau cod, ori pui fiert sau cotlete de vițel. În cea de a treia zi, 
pe la trei, ajunseră la Londra, bucuroase că, după aşa un 
drum, scăpau de chinul de a sta închise în caleaşca şi gata 
să savureze plăcerea unui foc bun. 

Casa era frumoasă şi bine mobilată, şi cele două 
domnişoare primiră numaidecât un apartament foarte 
confortabil. Fusese înainte al lui Charlotte, şi deasupra 
poliţei căminului încă mai atârna un peisaj din mătase 


colorată, lucrat de mâna ei, ca mărturie că îşi petrecuse cu 
folos şapte ani într-o şcoală bună din Londra. 

Cum masa nu putea fi gata în mai puţin de două ore de la 
sosirea lor, Elinor se hotări să folosească acest răgaz 
scriindu-i mamei ei şi, în acest scop, se aşeză la o masă. In 
câteva clipe, Marianne făcu la fel. 

— Scriu eu acasă, Marianne, spuse Elinor. N-ar fi mai bine 
să-ţi amâni scrisoarea cu câteva zile? 

— Dar nu mamei îi scriu, răspunse Marianne în grabă, de 
parcă voia să evite altă întrebare. 

Elinor nu mai spuse nimic; îi trecu imediat prin minte că îi 
scria lui Willoughby, şi concluzia care urmă pe loc fu că, 
oricât doreau ei să păstreze misterul, erau logodiţi. Această 
convingere, deşi nu întru totul satisfăcătoare, îi făcu plăcere 
şi îşi continuă scrisoarea cu şi mai mult zel. Marianne şi-o 
termină pe a ei în numai câteva minute; ca lungime, nu 
putea să fie mai mare decât un bilet, apoi o împături, puse 
pecetea şi scrise foarte repede adresa. Lui Elinor i se păru 
că distinge în adresă un W mare; de cum termină de scris, 
Marianne sună din clopoțel şi, când apăru lacheul, îl rugă să 
pună scrisoarea la poştă. Acest lucru lămuri pe loc 
problema. 

Marianne continuă să fie bine dispusă, dar în veselia ei era 
o agitaţie care nu îi era pe plac surorii ei şi care crescu pe 
măsură ce se apropia seara. La masă, abia dacă se atinse de 
mâncare, iar când se întoarseră după aceea în salon părea 
să asculte neliniştită orice zgomot de trăsură. Elinor era 
foarte nemulțumită că doamna Jennings, fiind foarte 
ocupată în camera ei, nu vedea ce se întâmplă. Se aduse 
ceaiul şi, după ce Marianne fu în mai multe rânduri 
dezamăgită de câte ori auzea o bătaie în uşa vecinilor, se 
auzi deodată una puternică care nu putea fi de la vreo altă 
casă. Elinor avu certitudinea că ea anunţa apariţia lui 
Willoughby, iar Marianne se ridică şi se îndreptă spre uşă. 
Tăcerea deplină nu putu fi suportată mai mult de câteva 
secunde; deschise uşa, făcu câţiva paşi către scară şi, după 


ce ascultă o jumătate de minut, se întoarse în cameră cu 
toată emoția produsă de convingerea că l-a auzit. 

Prea emoţionată ca să se mai poată stăpâni, exclamă: 

— Oh, Elinor, e Willoughby, e chiar el! 

Părea gata să se arunce în braţele lui, când apăru 
colonelul Brandon. 

Lovitura fu prea puternică pentru a fi suportată cu calm, şi 
Marianne părăsi imediat încăperea. Şi Elinor fu dezamăgită 
dar, totodată, consideraţia pe care o avea faţă de colonelul 
Brandon o făcu să-l întâmpine cu căldură, şi îi păru deosebit 
de râu că un bărbat care ţinea atât de mult la sora ei nu 
provoca decât durere şi dezamăgire. Era limpede că lui nu-i 
scăpase această atitudine a lui Marianne; o urmări cu atâta 
uimire şi îngrijorare când părăsi camera, încât reuşi cu 
greu să-şi revină şi să se poarte cu politeţea cerută de 
prezenţa ei. 

— Sora dumitale e bolnavă? Întrebă el. 

Elinor răspunse că nu se simţise prea bine, iar apoi vorbi 
de dureri de cap, de deprimare şi de oboseală, orice ar fi 
putut scuza purtarea surorii ei. 

El o ascultă cu cea mai mare atenţie, însă păru să-şi revină 
şi nu mai spuse nimic pe acea temă, ci începu să vorbească 
direct despre plăcerea lui de a le vedea la Londra şi să pună 
obişnuitele întrebări despre călătorie şi prietenii pe care îi 
lăsase în urmă. 

Continuară să discute liniştiţi, prea puţin interesaţi de 
ceea ce discutau, amândoi abătuţi şi cu mintea în altă parte. 
Lui Elinor îi venea să-l întrebe dacă Willoughby era la 
Londra, însă nu voia să-l îndurereze întrebându-l de rivalul 
lui; în cele din urmă, ca să spună ceva, îl întrebă dacă 
fusese în Londra de când nu-l mai văzuse. 

— Da, răspunse el oarecum stânjenit, aproape de atunci. 
Am fost de câteva ori la Delaford pentru câteva zile, dar n- 
am putut să mă întorc la Barton. 

Aceste cuvinte şi felul în care fuseseră spuse îi amintiră 
imediat lui Elinor de toate amănuntele legate de plecarea 


lui de la conac, de neliniştea şi bănuielile pe care aceasta i 
le pricinuise doamnei Jennings şi se temu ca nu cumva 
întrebarea ei să fi trădat mai multă curiozitate decât simţise 
ea de fapt. 

Curând veni şi doamna Jennings. 

— Oh, domnule colonel, mă bucur nespus să te văd! Spuse 
ea cu obişnuita-i veselie. Îmi pare rău că n-am venit mai 
înainte, te rog să mă ierţi, dar a trebuit să mă îngrijesc 
puţin şi să-mi rezolv treburile, căci am lipsit mult de acasă, 
şi ştii că întotdeauna sunt de făcut o mulţime de lucruri 
mărunte după ce ai fost plecat o vreme; şi a trebuit să o 
aranjez şi cu Cartwrigh. Doamne, de la cină am muncit ca o 
albină! Dar rogu-te, domnule colonel, cum ai ghicit că am să 
fiu azi în Londra? 

— Am avut plăcerea să aud acest lucru în casa domnului 
Palmer, unde am luat masa. 

— Oh, aşa! Şi ce mai fac cei de acolo? Cum se simte 
Charlotte? Trebuie să fi luat proporţii serioase acum. 

— Doamna Palmer părea să fie foarte bine, şi sunt 
însărcinat să vă spun că o veţi vedea în mod sigur mâine. 

— Da, sigur, aşa mă gândeam şi eu. Ei bine, domnule 
colonel, am adus cu mine două domnişoare... Adică, acum 
vezi doar una dintre ele, dar există şi alta pe undeva. Şi nu- 
ţi va părea râu să auzi că e vorba de prietena dumitale, 
domnişoara Marianne. Nu ştiu cum te vei înţelege cu 
Willoughby în privinţa ei. Da, e grozav să fii tânăr şi frumos. 
Mă rog, şi eu am fost tânără odată, dar nu prea frumoasă - 
ghinionul meu. Totuşi, am avut un soţ foarte bun, şi nu ştiu 
ce poate face mai mult frumuseţea. Oh, săr manul, e mort 
de opt ani şi mai bine. Dar, domnule colonel, pe unde ai fost 
de când ne-am despărţit? Şi cum îţi merg treburile? 

Ei, haide, haide, fără secrete între prieteni. 

EI îi răspunse cu obişnuita-i blândeţe la toate întrebările, 
însă fără s-o mulţumească. Elinor începu să pregătească 
ceaiul, iar Marianne fu obligată să reapară. 


După intrarea ei, colonelul deveni mai gânditor şi mai 
tăcut decât până atunci, iar doamna Jennings nu putu să-l 
convingă să rămână mai mult. In seara aceea nu mai apăru 
alt musafir şi doamnele se hotărâră să meargă la culcare 
devreme. 

În dimineaţa următoare Marianne se sculă bine dispusă şi 
fericită. In aşteptarea a ceea ce avea să se întâmple în acea 
zi, dezamăgirea din seara dinainte părea uitată. Nici nu-şi 
terminară bine micul dejun când trăsura doamnei Palmer se 
opri la uşă, şi în câteva minute doamna intră râzând în 
cameră; atât de încântată era să le vadă pe toate, încât era 
greu de spus dacă se bucura mai mult să-şi revadă mama 
sau pe domnişoarele Dashwood. Se arătă foarte mirată de 
faptul că aceasta venise la Londra şi foarte supărată că 
acceptaseră invitaţia mamei ei după ce o refuzaseră pe a ei 
deşi, totodată, nu le-ar fi iertat niciodată dacă nu veneau! 

— Domnul Palmer va fi mai mult decât fericit să vă vadă, 
spuse ea. Ce credeţi că a spus când a aflat că veniţi cu 
mama? Am uitat ce-a zis, dar a fost ceva foarte amuzant! 

După o oră sau două petrecute în ceea ce mama ei numea 
pălăvrăgeală plăcută, sau, cu alte cuvinte, după o serie de 
întrebări privitoare la toate cunoştinţele lor puse de 
doamna Jennings şi râsete fără rost din partea doamnei 
Palmer, aceasta din urmă le propuse tuturor să o însoţească 
Ia câteva prăvălii unde avea treabă în acea dimineaţă, 
propunere acceptată numaidecât de doamna Jennings şi de 
Elinor, întrucât aveau şi ele de făcut nişte cumpărături. 
Marianne, deşi la început refuză, fu convinsă să meargă şi 
ea. 

Oriunde merseră, Marianne stătea continuu la pândă. In 
Bond Street mai ales, unde făcură mare parte din 
cumpărături, ochii ei cercetară neîncetat mulţimea, şi în 
toate magazinele fu la fel de absentă la ceea ce avea în faţa 
ochilor şi deloc interesată de ceea ce le preocupa pe 
celelalte. Neliniştită şi nemulțumită pretutindeni, sora ei nu 
putu să-i obţină părerea cu privire la vreun articol de 


cumpărat care ar fi putut să le intereseze pe amândouă. 
Nimic nu-i mai făcea plăcere; abia aştepta să se întoarcă 
acasă şi îşi stăpânea cu greu enervarea pricinuită de 
plictisitoarea doamnă Palmer, ai cărei ochi erau atraşi de 
orice lucru frumos, scump sau nou, care voia să cumpere 
tot şi nu se hotăra la nimic, pierzându-şi vremea în 
încântare şi nehotărâre. Când se întoarseră acasă, 
dimineaţa era pe sfârşite; nici nu intrară bine, că Marianne 
o şi rupse la fugă pe scări, iar când Elinor o urmă, o găsi 
întorcându-se de la masă cu faţa tristă, ceea ce dovedea că 
Willoughby nu trecuse pe acolo. 

— N-a fost lăsată nici o scrisoare pentru mine cât am fost 
ple cată/il întrebă ea pe lacheul care intrase cu pachetele. 
Când i se răspunse negativ, adăugă: Eşti absolut sigur? Eşti 
sigur că nici un servitor, nici un portar n-a lăsat vreo 
scrisoare sau vreun bilet? 

Omul răspunse că nu lăsase nimeni nimic. 

— Ce ciudat! Spuse ea cu glasul coborât şi dezamăgit, 
întor cându-se spre fereastră. 

„Foarte ciudat, într-adevăr”, îşi spuse în sinea ei Elinor, 
cercetându-şi sora cu nelinişte. „Dacă n-ar fi ştiut că e în 
Londra, nu i-ar fi scris, aşa cum a făcut; i-ar fi scris la 
Combe Magna; dar dacă e în Londra, e ciudat că nici nu 
vine, nici nu scrie! Oh, dragă mamă, greşeşti încuviinţând o 
logodnă între o fată atât de tânără şi un bărbat atât de 
puţin cunoscut, logodnă care decurge atât de îndoielnic şi 
de misterios! Tare aş vrea să cercetez situaţia, dar oare 
cum va fi privit amestecul meu?” 

După un oarecare timp de gândire, hotări că, dacă 
aparențele continuau să fie la fel de neplăcute ca acum, 
trebuia să-i prezinte mamei ei, cu toată tăria, necesitatea 
unei investigaţii serioase a problemei. 

Luară masa cu doamna Palmer şi două doamne în vârstă, 
prietene bune cu doamna Jennings, cu care aceasta se 
întâlnise în cursul dimineţii şi le invitase la prânz. Una 
dintre ele plecă la scurt timp după ceai, pentru a îndeplini 


nişte obligaţii pe care le avea pentru acea seară, iar Elinor 
fu nevoită să ajute la organizarea unei partide de whist 
pentru celelalte. În astfel de ocazii, Marianne nu era de nici 
un folos, căci nu voia să înveţe să joace whist, însă, cu toate 
că fu liberă să facă ce voia, seara nu-i oferi nicicum mai 
multe plăceri decât lui Elinor, căci timpul se scurse în 
neliniştea aşteptării şi durerea dezamăgirii. Se strădui în 
câteva rânduri să citească preţ de câteva minute, dar 
cartea fu aruncată curând deoparte şi ea reveni la mai 
interesanta îndeletnicire de a umbla de colo-colo prin 
cameră, oprindu-se o clipă ori de câte ori ajungea la 
fereastră, în speranţa de a desluşi mult aşteptata bătaie în 
uşă. 

CAPITOLUL V A DOUA Zi, când se întâlniră la micul dejun, 
doamna Jennings spuse: 

— Dacă vremea asta frumoasă mai ţine mult, sir John nu o 
să vrea să plece de la Barton săptămâna viitoare; pentru 
vânători e trist să piardă plăcerea unei zile de vânătoare. 
Sărmanii de ei! 

Mi-e milă de ei ori de câte ori se întâmplă s-o piardă, căci 
se pare că pun mult la inimă lucru ăsta. 

— Asta e adevărat! Exclamă cu glas vesel Marianne, 
îndreptându-se spre fereastră pentru a vedea cum era 
vremea. La asta nu m-am gândit. Vremea asta îi ţine pe 
mulţi vânători la ţară. 

Această amintire fericită îi redădu toată buna dispoziţie. 

— Pentru ei chiar că e o vreme încântătoare, continuă ea 
în timp ce se aşeza la masă, cu chipul fericit. Câtă plăcere 
trebuie să le facă! Insă nu cred să dureze mult, adăugă ea, 
iarăşi uşor neliniştită. În perioada asta a anului şi după aşa 
ploi, în mod sigur nu o să ne mai bucurăm mult de ea. Va 
veni în curând îngheţul şi, după câte se pare, va fi un ger 
cumplit. Poate chiar peste o zi sau două. Vremea asta 
extrem de blândă nu poate să mai ţină mult... Da, s-ar putea 
să fie îngheţ chiar la noapte! 


— In orice caz, cred că la sfârşitul săptămânii viitoare îi 
vom avea la Londra pe sir John şi pe lady Middleton spuse 
Elinor, dorind s-o împiedice pe doamna Jennings să citească 
la fel de bine ca ea gândurile surorii ei. 

— Da, draga mea, garantez că aşa va fi. Mary ştie 
întotdeau na să-şi impună punctul de vedere. 

„lar acum o să scrie la Combe cu poşta de azi”, presupuse 
în gând Elinor. 

Dar dacă Marianne chiar scrise, scrisoarea fu întocmită şi 
expediată în taină, căci, cu toată atenţia ei, Elinor nu 
observă nimic care să confirme faptul. Oricare ar fi fost 
adevărul şi oricât de puţin mulţumită se simţea Elinor, atâta 
timp cât o vedea pe Marianne bine dispusă, nu se simţea 
nici ea prea rău. lar Marianne era bine dispusă; era fericită 
de blândeţea vremii şi mai fericită încă în aşteptarea 
gerului. 

Îşi petrecură o mare parte a dimineţii lăsând cărţi de vizită 
pe la casele cunoştinţelor doamnei Jennings, pentru a le 
înştiinţa că era în Londra, iar Marianne fu ocupată tot 
timpul cu observarea direcţiei vântului, a schimbărilor 
cerului şi modificărilor survenite în aer. 

— Nu ţi se pare mai frig decât azi-dimineaţă, Elinor/Mie mi 
se pare că diferenţa e foarte clară. Mi-e frig la mâini chiar şi 
în manşon. leri nu era aşa, cred. Şi norii par să se 
risipească şi într-o clipă o să iasă soarele; o să avem o după- 
amiază senină. 

Elinor era când amuzată, când îndurerată, însă Marianne 
persevera, văzând în fiecare seară, din strălucirea focului, 
şi în fiecare dimineaţă, din aspectul atmosferei, simptomele 
sigure ale gerului care se apropia. 

Domnişoarele Dashwood nu aveau motive să fie 
nemulţumite de stilul de viaţă şi de cunoştinţele doamnei 
Jennings şi nici de purtarea lor faţă de ele, mereu amabilă. 
Toate treburile din gospodăria ei erau conduse după un 
plan extrem de flexibil şi, în afară de câţiva prieteni vechi la 
care nu renunţase, spre regretul lui lady Middleton, nu se 


vizita cu nimeni a cărui prezenţă să le fi indispus pe tinerele 
ei tovarăşe. Mulțumită să constate că, în această privinţă, 
lucrurile stăteau mai bine decât se aşteptase, Elinor era 
foarte dispusă să se împace cu lipsa de distracţie adevărată 
a petrecerilor de seară la care, fie că se ţineau acasă, fie în 
oraş, se jucau numai cărţi, ceea ce nu o amuza deloc. 

Colonelul Brandon, care primise invitaţia de a le vizita 
oricând, era la ele aproape în fiecare zi; venea să se uite la 
Marianne şi să stea de vorbă cu Elinor, căreia deseori 
conversaţia cu el îi făcea mai multă plăcere decât oricare 
alt eveniment zilnic, dar care, totodată, vedea cu multă 
îngrijorare că interesul lui faţă de sora ei rămânea 
neschimbat. Se temea că era un interes care devenea mai 
puternic. O îndurera să vadă cât de arzător o privea deseori 
pe Marianne, şi era în mod sigur mai abătut decât la 
Barton. 

Cam la o săptămână de la sosirea lor, deveni sigur că 
sosise şi Willoughby. Într-o dimineaţă, când se întoarseră de 
la o plimbare cu trăsura, găsiră pe masă cartea lui de vizită. 

Doamne sfinte! Exclamă Marianne. A fost aici în timp ce 
eram plecate! 

Elinor, bucuroasă să-l ştie în Londra, se aventură să spună: 

— Fii sigură că mâine va veni din nou. 

Dar Marianne abia dacă o auzi şi, la intrarea doamnei 
Jennings, fugi cu preţioasa carte de vizită. 

Aceste eveniment îi ridică moralul lui Elinor, dar pe sora ei 
o făcu să fie şi mai agitată decât până atunci. Din această 
clipă mintea ei nu mai cunoscu linişte; nerăbdarea de a-l 
vedea apărând în orice moment o făcu să nu mai fie bună 
de nimic. In dimineaţa următoare, când celelalte ieşiră în 
oraş, ea insistă să rămână acasă. 

Elinor nu se gândi decât la ce s-ar fi putut întâmpla în 
Berkeley Street în absenţa lor; însă, când se întoarseră, fu 
suficient să-i arunce surorii ei o privire ca să-şi dea seama 
că Willoughby nu mai făcuse o a doua vizită. Iocmai atunci 
fu adus şi lăsat pe masă un bilet. 


— Pentru mine? Strigă Marianne, înaintând repede. 

— Nu, doamnă, pentru stăpâna mea. 

Dar, neconvinsă, Marianne îl ridică pe loc. 

— Într-adevăr, e pentru doamna Jennings. Ce păcat! 

— Aştepţi o scrisoare? Întrebă Elinor, nemaiputând să 
tacă. 

— Da, oarecum... 

După o scurtă pauză, Elinor spuse: 

— N-ai încredere în mine, Marianne. 

— Vai, Elinor, tocmai tu îmi reproşezi asta, tu, care n-ai 
încredere în nimeni! 

— Eu! Exclamă Elinor, puţin derutată. Dar, Marianne, eu 
nu am nimic de spus. 

— Nici eu, răspunse Marianne cu energie. Suntem în 
situaţii asemănătoare. Niciuna dintre noi nu are nimic de 
spus; tu, pen tru că nu eşti comunicativă, iar eu, pentru că 
n-am nimic de ascuns. 

Mâhnită de această acuzaţie de închidere în sine, pe care 
nu o putea respinge, Elinor nu ştiu cum s-o facă pe 
Marianne să-şi deschidă sufletul mai mult. 

Curând apăru şi doamna Jennings şi, după ce i se dădu 
biletul, îl citi cu glas tare. Era de lady Middleton, care o 
anunţa că sosiseră în Conduit Street şi o ruga să treacă pe 
acolo în acea seară, împreună cu verişoarele ei. Treburile 
lui sir John şi răceala de care suferea ea îi împiedicau să 
vină în Berkeley Street. Invitaţia fu acceptată; însă, când se 
apropie ora de plecare, cum politeţea elementară faţă de 
doamna Jennings cerea ca amândouă s-o însoţească în acea 
vizită, lui Elinor îi fu destul de greu să-şi convingă sora să 
meargă, căci aceasta nu îl văzuse încă pe Willoughby şi, de 
aceea, nu numai că nu avea chef de distracţie, ci se şi temea 
că el va trece iarăşi pe acolo în lipsa ei. 

În seara aceea Elinor descoperi că firea omului nu se 
schimbă în mod esenţial o dată cu schimbarea locuinţei, 
căci, abia instalat la Londra, sir John reuşise să adune în 
jurul său vreo douăzeci de tineri şi să-i distreze cu un bal. 


Totuşi, ăsta era un lucru cu care lady Middleton nu era de 
acord. La ţară, un bal pe nepregătite era absolut 
acceptabil; însă la Londra, unde reputaţia de eleganţă era 
mult mai importantă şi mai greu de obţinut, era un risc 
prea mare să se afle că lady Middleton organizase un bal 
mic cu numai opt sau nouă perechi, două viori şi un simplu 
bufet rece, şi asta numai pentru a face plăcere câtorva fete. 

Domnul şi doamna Palmer erau şi ei prezenţi. Domnul 
Palmer, pe care nu-l văzuseră când sosise la Londra, 
întrucât avea grijă să evite impresia că-i acorda atenţie 
soacrei lui şi nici nu se apropia de ea, nu dădu nici un semn 
de recunoaştere la intrarea lor. Le privi în treacăt, de parcă 
nu ştia cine sunt, şi se mulţumi s-o salute pe doamna 
Jennings dând din cap, din cealaltă parte a încăperii. Când 
intră, Marianne aruncă o privire în jur; fu destul ca să 
constate că el nu era acolo, şi se aşeză la fel de puţin 
dispusă să se amuze sau să-i amuze pe ceilalţi. Cam după o 
oră, domnul Palmer se îndreptă agale spre domnişoarele 
Dashwood pentru a-şi exprima uimirea că le vedea la 
Londra, deşi colonelul Brandon fusese primul care îl 
informase despre sosirea lor, iar el însuşi spusese ceva 
foarte amuzant când aflase că urmau să vină. 

— Credeam că sunteţi în Devonshire, spuse el. 

— Da/răspunse Elinor. 

i 
— Când vă întoarceţi acolo? 

— Nu ştiu. 

Ft Şi astfel conversaţia lor luă sfârşit. 

Marianne nu fusese niciodată în viaţa ei mai puţin 
doritoare să danseze ca în acea seară, şi niciodată efortul 
nu 0 obosise atât de tare. Se plânse de acest lucru când se 
întoarseră în Berkeley Street. 

— Of, cunoaştem prea bine motivul, spuse doamna 
Jennings. 

Dacă ar fi fost acolo o anumită persoană, pe care n-am s-o 
numesc, n-ai mai fi câtuşi de puţin obosită; şi, ca să fim 


drepţi, n-a fost deloc frumos din partea lui să evite să te 
întâlnească, deşi a fost invitat. 

— Invitat! Exclamă Marianne. 

— Aşa mi-a spus fiica mea, lady Middleton, căci se pare că 
sir John s-a întâlnit cu el pe stradă azi-dimineaţă. 

Marianne nu mai spuse nimic, dar arătă nespus de 
îndurerată, în această situaţie, nerăbdătoare să facă ceva 
ce i-ar fi putut aduce alinare surorii ei, Elinor se hotări să-i 
scrie mamei sale în dimineaţa următoare, în speranţa că 
teama pentru sănătatea lui Marianne o va face să 
întreprindă acele cercetări atât de mult amânate; şi fu şi 
mai nerăbdătoare să treacă la această măsură a doua zi, 
după micul dejun, când o văzu pe Marianne scriindu-i iarăşi 
lui Willoughby, căci nu-şi putea închipui că scrie altcuiva. 

Pe la prânz, doamna Jennings ieşi singură în oraş cu 
treburi şi Elinor începu deodată să scrie, în timp ce 
Marianne, prea neliniştită ca să facă ceva, prea tulburată ca 
să înceapă o conversaţie, familia Middleton. Şi poate tot n- 
aş fi crezut, căci, atunci când mintea nu doreşte să fie 
convinsă, găseşte întotdeauna ceva care să-i susţină 
îndoielile, dacă, cu totul întâmplător, n-aş fi văzut în mâna 
servitorului care mi-a deschis azi un bilet adresat domnului 
Willoughby cu scrisul surorii durnitale. Am venit să întreb, 
deşi eram convins înainte de a pune întrebarea. Este totul 
hotărât? Oare nu e cu putinţă să nu?... Insă eu n-am niciun 
drept, şi n-aş putea avea vreo şansa de izbândă. Scuză-mă, 
domnişoară Dashwood. Cred că am greşit vorbind atât de 
mult, dar nu prea ştiu ce să fac şi întotdeauna am avut mare 
încredere în înţelepciunea dumitale. Spune-mi că totul e 
hotărât, că orice încercare ar fi zadarnică - pe scurt, că nu- 
mi rămâne altceva de făcut decât să-mi ascund 
sentimentele, dacă acest lucru mai este cu putinţă. 

Aceste cuvinte, care erau o mărturisire făţişă a dragostei 
lui pentru sora ei, o mişcară foarte tare pe Elinor. Pe 
moment, nu fu în stare să spună nimic şi îi trebui un 
oarecare timp pentru a se gândi la răspunsul cel mai 


potrivit. Adevărata stare a lucrurilor dintre Willoughby şi 
sora ei îi era atât de puţin cunoscută încât, în străduinţa de 
a o lămuri, primejdia de a spune prea mult era la fel de 
mare cu aceea de a spune prea puţin. Totuşi, întrucât era 
convinsă că afecțiunea lui Marianne pentru Willoughby nu-i 
lăsa nici o speranţă colonelului Brandon, oricare ar fi fost 
deznodământul acelei afecţiuni, şi dorind totodată să nu se 
expună la vreo critică, după o oarecare chibzuială hotări că 
era mai prudent şi mai puţin dureros să spună mai mult 
decât ştia cu adevărat sau credea. Prin urmare, recunoscu 
că, deşi nu fusese informată de către ei despre termenii în 
care erau, nu avea nici o îndoială asupra afecțiunii lor 
reciproce şi nu era uimită să audă de corespondenţa dintre 
ei. 

Colonelul o ascultă cu atenţie, în tăcere, şi, când ea încetă 
să vorbească, se ridică numaidecât de la locul lui şi după ce 
spuse cu un glas emoţionat: „Surorii dumitale îi doresc 
toată fericirea din lume, iar lui Willoughby să-şi dea silinţa 
s-o merite”, îşi luă rămas-bun şi plecă. Prinse privirea, şi 
[săi vorbească cu ea L. n-o fi văzut, apoi Lor se întoarse Jf- 
jţia putea rămâne Litri: şi ea şi, cu faţa it spre el pe loc, 
Lacolo. Oh, de ce ţel? 

Această conversaţie nu-i oferi lui Elinor prilejul să-şi 
alunge neliniştea cu privire la alte aspecte; dimpotrivă, 
rămase neplăcut impresionată de nefericirea colonelului 
Brandon, iar nerăbdarea de a afla evenimentul care trebuia 
să o confirme o împiedică să dorească s-o înlăture. 

CAPITOLUL VI ÎN URMĂTOARELE TREI SAU PATRU ZILE 
nu se întâmplă nimic care s-o facă pe Elinor să regrete că 
apelase la mama ei, căci Willoughby nici nu veni, nici nu 
scrise. 

Pe la sfârşitul acelei perioade trebuiră s-o însoţească pe 
lady Middleton la o petrecere la care doamna Jennings nu 
putea lua parte din cauză că fiica ei cea mică nu se simţea 
prea bine, iar Marianne, pe deplin abătută, nepăsătoare la 
înfăţişarea sa şi vădit indiferentă dacă mergea sau rămânea 


acasă, se pregăti pentru acea petrecere fără să manifeste 
speranţă sau plăcere. După ceai, stătu lângă focul din salon 
până la sosirea lui lady Middleton, fără să se mişte de pe 
scaun sau să-şi schimbe poziţia, cufundată în propriile-i 
gânduri şi insensibilă la prezenţa surorii ei, iar când în cele 
din urmă li se spuse că lady Middleton le aşteaptă la uşă 
tresări de parcă uitase că aştepta pe cineva. 

Sosiră la timp la locul de destinaţie şi, de îndată ce şirul de 
căleşti din faţa lor le permise, se dădură jos, urcară scările 
şi îşi auziră numele anunţate cu un glas sonor de la un 
palier la altul şi intrară într-o sală luminată splendid, plină 
de lume, în care era înăbuşitor de cald. După ce, conform 
regulilor bunei-cuviinţe, îşi prezentară omagiile stăpânei 
casei, se amestecară în mulţime şi îşi luară partea de 
căldură şi lipsă de confort, pe care sosirea lor le spori. După 
un oarecare timp petrecut în tăcere şi nemişcare, lady 
Middleton luă loc la masa de cărţi şi, cum Marianne nu avea 
chef să se mişte prin salon, ea şi Elinor avură norocul să 
găsească două scaune şi se aşezară, nu departe de masa de 
joc. 

Nu stăteau de mult timp astfel când Elinor îl zări pe 
Willoughby, la câţiva metri de ele, angajat într-o conversaţie 
aprinsă cu o tânără foarte elegantă. Curând îi prinse 
privirea, şi el se înclină numaidecât, dar fără să încerce să 
vorbească cu ea sau să se apropie de Marianne, deşi nu 
putea să n-o fi văzut, apoi îşi continuă conversaţia cu 
aceeaşi doamnă. Elinor se întoarse involuntar spre 
Marianne, să vadă dacă situaţia putea rămâne neobservată 
de către ea. In acel moment îl zări şi ea şi, cu faţa strălucind 
brusc de încântare, s-ar fi îndreptat spre el pe loc, dacă 
sora ei n-ar fi oprit-o. 

— Doamne sfinte! Exclamă ea. E acolo... E acolo... Oh, de 
ce nu se uită la mine? De ce nu pot să vorbesc cu el? 

— Te rog să te linişteşti şi să nu-ţi dai în vileag 
sentimentele în faţa celor prezenţi, spuse Elinor. Poate că 
încă nu te-a observat. 


Insă nici ea nu credea asta, iar a fi liniştită într-un astfel de 
moment nu era numai peste puterile lui Marianne, ci şi 
dincolo de dorinţa ei. Şedea pe scaun chinuită de 
nerăbdare, ceea ce îi schimba toate trăsăturile. 

În cele din urmă el se răsuci din nou şi se uită la 
amândouă; Marianne se ridică numaidecât şi, pronunţându- 
i numele cu un glas afectuos, îi întinse mâna. El se apropie 
şi, adresându-i-se mai degrabă lui Elinor decât lui 
Marianne, de parcă dorea să-i evite privirea, şi hotărât să 
nu-i ia în seamă atitudinea, se interesă în grabă de doamna 
Dashwood şi întrebă de cât timp erau în Londra, în faţa unei 
astfel de purtări, Elinor se pierdu cu firea şi nu putu să 
scoată o vorbă. Sora ei, însă, îşi exprimă pe loc 
sentimentele. Roşie toată la faţă, exclamă cu un glas 
copleşit de emoție: 

— Doamne sfinte, Willoughby! Ce înseamnă toate astea? 

N-ai primit scrisorile mele? Nu vrei să dai mâna cu mine? 

Atunci, el nu mai putu să evite s-o facă, însă atingerea ei îi 
păru dureroasă şi îi ţinu mâna numai o clipă. In tot acest 
timp, Marianne se lupta evident să-şi recapete stăpânirea 
de sine. Elinor îi urmări faţa şi văzu că expresia ei se 
liniştea. După o clipă, Willoughby rosti calm: 

— Am avut onoarea să trec marţea trecută prin Berkeley 
Street şi am regretat foarte mult că n-am avut norocul să vă 
gă sesc acasă nici pe dumneavoastră, nici pe doamna 
Jennings. Sper că nu s-a pierdut cartea mea de vizită. 

— Dar n-ai primit biletele de la mine/întrebă Marianne, cu 
cea mai sălbatică nelinişte. Sunt sigură că e o greşeală aici 
- o greşeală îngrozitoare. Ce poate să însemne asta/Pentru 
Dumnezeu, Willoughby, spune-mi ce s-a întâmplat! 

El nu răspunse; se schimbă la faţă şi toată stânjeneala îi 
reveni; dar, întâlnind privirea domnişoarei cu care 
discutase înainte şi simțind parcă nevoia unui efort imediat, 
îşi reveni iarăşi şi spuse: 

— Da, am avut plăcerea să primesc informaţia cu privire la 
sosirea dumneavoastră la Londra, pe care aţi avut 


amabilitatea să mi-o transmiteţi. 

Apoi, cu o mică plecăciune, se întoarse în grabă lângă 
prietena lui. 

Marianne, care acum arăta albă ca varul şi nu se mai 
putea ţine pe picioare, se prăbuşi pe scaunul ei, iar Elinor, 
care se aştepta s-o vadă leşinând în orice clipă, încercă să o 
ferească de privirile celorlalţi, în timp ce o readucea în 
simţiri cu apă de lavandă. 

— Elinor, du-te la el şi fă-l să vină la mine! Spuse Marianne 
de îndată ce putu să vorbească. Spune-i că trebuie să-l văd 
iarăşi, că trebuie să vorbesc cu el numaidecât. N-am stare... 
N-am să mai am o clipă de linişte până nu se vor lămuri 
toate astea... Tre buie să fie la mijloc o neînțelegere. Oh, 
du-te la el în clipa asta! 

— Cum să fac asta? Nu, draga mea Marianne, trebuie să ai 
răbdare. Aici nu-i locul pentru explicaţii. Aşteaptă până 
mâine. 

Reuşi cu greu s-o împiedice să se ducă ea însăşi după el, îi 
fu cu neputinţă s-o convingă să-şi stăpânească agitația, să 
aştepte măcar până putea să vorbească cu el între patru 
ochi, căci Marianne continuă să-şi exprime neîncetat, cu 
glas coborât, nefericirea pe care o simţea, prin exclamaţii 
de durere. In scurtă vreme Elinor îl văzu pe Willoughby 
părăsind încăperea pe uşa care dădea spre scară şi, 
spunându-i lui Marianne că plecase, o convinse că era cu 
neputinţă să mai vorbească iarăşi cu el în acea seară, 
îndemnând-o din nou să se liniştească. Marianne o rugă pe 
sora ei să stăruie pe lângă lady Middleton să le ducă acasă, 
întrucât era prea nefericită ca să mai rămână un minut. 
Informată că Marianne nu se simţea bine, lady Middleton, 
deşi era în mijlocul unei partide de cărţi, era prea 
politicoasă pentru a se împotrivi dorinţei ei de a pleca şi, 
trecându-şi cărţile unei prietene, ieşi de îndată ce fu adusă 
caleaşca. Pe drumul de întoarcere în Berkeley Street nu se 
rosti nici o vorbă. Marianne suferea în tăcere, prea 
îndurerată ca să poată măcar să plângă; însă, cum din 


fericire doamna Jennings nu venise acasă, putură să se 
ducă direct în camerele lor, unde sărurile de amoniu o 
readuseră puţin în simţiri. În scurt timp era dezbrăcată şi 
culcată şi, cum părea dornică să fie singură, sora ei o părăsi 
şi, în timp ce aştepta întoarcerea doamnei Jennings, avu 
destul timp să se gândească la cele petrecute. 

Nu se putea îndoi că între Willoughby şi Marianne 
existase. Un fel de logodnă, şi părea la fel de limpede că 
Willoughby se plictisise de ea; căci orice speranţă ar fi putut 
anima încă dorinţele lui Marianne, ea, una, nu putea atribui 
un astfel de comportament vreunei greşeli sau neînţelegeri. 
Nimic nu o putea explica, în afară de o schimbare totală a 
sentimentelor. Indignarea ei ar fi fost şi mai puternică dacă 
n-ar fi fost martoră la acea stânjeneală care părea o 
recunoaştere a purtării lui urâte şi o împiedica să-l 
considere atât de lipsit de scrupule încât să se fi jucat de la 
bun început cu sentimentele surorii ei fără vreun scop. 
Poate că absenţa îi slăbise afecțiunea, iar comoditatea îl 
făcuse să şi-o înfrângă, însă ea nu se îndoia că acea 
afecţiune existase la început. 

Cât despre Marianne, nu putea să se gândească fără cea 
mai adâncă îngrijorare la durerea pe care o întâlnire atât 
de neferi cită trebuie să i-o fi provocat deja şi la suferinţa şi 
mai mare care, cu siguranţă, avea să vină. Prin comparaţie 
ea avea o situaţie fericită, căci putea să-l stimeze pe 
Edward la fel ca până atunci, chiar dacă ar fi fost despărțiți 
în viitor. Insă se părea că toate împrejurările care ar fi 
putut face şi mai rău se uniseră pentru a spori nefericirea 
lui Marianne prin despărţirea definitivă de Willoughby, prin 
ruptura imediată şi irevocabilă cu el., CAPITOLUL VII ÎN 
DIMINEAŢA URMĂTOARE, înainte ca fata în casă să le 
aprindă focul sau ca soarele să capete putere asupra unei 
zile reci şi mohorâte de iarnă, Marianne stătea în genunchi, 
îmbrăcată numai pe jumătate, lângă pervazul unei ferestre, 
unde avea puţină lumină, şi scria atât de repede cât îi 
permiteau lacrimile care îi curgeau fără încetare pe obraji. 


Aşa o zări Elinor când fu deşteptată de agitația şi suspinele 
ei şi, după ce o urmări neliniştită câteva clipe, o întrebă cu 
cea mai mare blândeţe: 

— Marianne, pot să întreb... 

— Nu, Elinor, nu întreba nimic, răspunse ea. Curând vei 
afla totul. 

Calmul disperat cu care rosti aceste cuvinte nu ţinu decât 
atât cât le spuse, fiind urmat imediat de revenirea aceleiaşi 
dureri fără limite. Trecură câteva minute până putu să-şi 
continue scrisoarea, şi desele răbufhniri de durere care o 
sileau să se oprească din scris din când în când erau dovezi 
grăitoare a ceea ce simţea scriindu-i, mai mult ca sigur, 
pentru ultima oară lui Willoughby. 

Elinor dădu dovadă de toată atenţia discretă de care era 
în stare, şi ar fi căutat să o aline şi s-o liniştească şi mai 
mult, dacă Marianne nu ar fi implorat-o, cu înfocarea celei 
mai mari nervozităţi, să nu-i mai vorbească pentru nimic în 
lume. În astfel de împrejurări, era mai bine pentru 
amândouă să nu stea mult împreună; starea de spirit 
agitată a lui Marianne o făcu nu doar să părăsească 
încăperea de îndată ce se îmbrăcă, ci şi să rătăcească prin 
casă, evitând să vadă pe cineva. 

La micul dejun, Marianne nici măcar nu încercă să 
mănânce ceva, iar Elinor îşi dădu toată silinţa, nu s-o 
îndemne să mănânce sau s-o compătimească, ci s-o facă pe 
doamna Jennings să fie atentă numai la ea, şi nu la 
Marianne. 

Cum micul dejun era masa preferată a doamnei Jennings, 
ţinu destul de mult şi, după ce se sfârşi, tocmai se aşezau la 
masa de lucru când Marianne primi o scrisoare pe care o 
luă nerăbdătoare din mâna servitoarei şi, făcându-se albă 
ca varul, fugi imediat în cameră. Dându-şi seama din 
comportarea lui Marianne că scrisoarea trebuia să fie de la 
Willoughby, Elinor simţi dintr-o dată că i se face rău, abia 
mai putu să-şi ţină capul sus şi începu să tremure atât de 
tare încât se temu că era cu neputinţă ca doamna Jennings 


să nu bage de seamă. Totuşi, buna doamnă văzu numai că 
Marianne primise o scrisoare de la Willoughby, ceea ce i se 
păru o glumă foarte bună şi o trată ca atare, exprimându-şi 
râzând speranţa că avea s-o găsească pe” placul ei. Era 
prea ocupată cu măsurarea firelor de lână pentruycarpeta 
la care lucra ca să bage de seamă ceva. După ce Marianne 
dispăru, continuă liniştită: 

— Pe cuvântul meu că n-am văzut în viaţa mea o tânără 
atât de îndrăgostită! Fetele mele au fost nimic pe lângă ea, 
deşi au fost şi ele destul de prostuţe; cât despre domnişoara 
Marianne, e o făptură cu totul schimbată. Sper din toată 
inima că el n-o să mai aştepte mult, căci e dureros s-o vezi 
arătând atât de bolnavă şi pierită. Spune-mi, rogu-te, când 
urmează să se căsătorească? 

Cu toate că Elinor nu fusese nicicând mai puţin dispusă să 
vorbească, se văzu nevoită să răspundă unui asemenea atac 
şi, prin urmare, încercând să zâmbească, replică: 

— Chiar v-aţi convins, doamnă, că sora mea e logodită cu 
domnul Willoughby? Credeam că e doar o glumă, dar o 
întrebare atât de serioasă pare să sugereze mai mult; de 
aceea, mă văd obligată să vă rog să nu vă mai amăgiţi. Vă 
asigur că nimic nu m-ar mira mai mult decât să aud că ei 
urmează să se căsătorească. 

— Ruşine, domnişoară Dashwood, ruşine! Cum poţi să 
vorbeşti aşa? Oare nu ştim cu toţii că trebuie să fie o 
căsătorie, că s-au îndrăgostit până peste cap din clipa în 
care s-au cunos cut? Oare nu i-am văzut zi de zi, în 
Devonshire, de dimineaţă până seara, împreună? Şi crezi că 
nu ştiu că sora dumitale a venit cu mine la Londra cu scopul 
de a-şi cumpăra haine de nuntă? 

Haide, haide, asta nu se face. Pentru că dumneata eşti atât 
de vicleană în privinţa asta, crezi că nimeni altcineva nu are 
minte; dar lucrurile nu stau aşa, ţi-o spun eu, căci lucrul 
ăsta e de mult cunoscut în tot oraşul. Le-am spus tuturor 
despre asta, şi la fel şi Charlotte. 


— Chiar că vă înşelaţi, doamnă, spuse Elinor, foarte serios. 
Faceţi un lucru foarte rău răspândind o astfel de veste, şi 
veţi vedea că aşa este, deşi acum nu vreţi să mă credeţi. 

Doamna Jennings râse din nou, dar Elinor nu mai avu chef 
să mai spună ceva şi, cum era nerăbdătoare să ştie ce 
scrisese Willoughby, se duse în grabă în camera lor unde, 
deschizând uşa, o văzu pe Marianne întinsă pe pat, aproape 
sufocată de durere, cu o scrisoare în mână şi alte două sau 
trei zăcând lângă ea. Elinor se apropie, dar nu scoase o 
vorbă; şi, aşezându-se pe pat, o luă de mână, o sărută 
drăgăstos de mai multe ori, apoi izbucni în lacrimi care, la 
început, fură la fel de violente ca ale lui Marianne. Deşi nu 
era în stare să vorbească, Marianne păru să simtă toată 
blândeţea acestei purtări şi, după ce plânseră împreună un 
timp, îi înmâna lui Elinor toate scrisorile, apoi îşi îngropa 
faţa în batistă şi aproape că urlă de durere. Elinor, care ştia 
că o aşa durere trebuia să-şi urmeze cursul, oricât de 
tulburător era să fii martor la ea, aşteptă până când 
Marianne se mai linişti puţin apoi, nerăbdătoare, luă 
scrisoarea lui Willoughby şi citi următoarele: Stimată 
domnişoară, locmai am avut onoarea de a primi scrisoarea 
dumneavoastră, pentru care vă rog să primiţi sincerele 
mele mulţumiri. Mă îngrijorează mult că purtarea mea de 
aseară nu a întrunit aprobarea dumneavoastră şi, deşi mi-e 
greu să descopăr cum am putut să să am nenorocul să vă 
supăr, vă cer iertare pentru ceea ce, vă asigur, a fost 
absolut neintenţionat. Nu o să mă gândesc niciodată decât 
cu cea mai mare plăcere la fostele mele legături cu familia 
dumneavoastră din Devonshire, şi mă amăgesc cu gândul 
că ele nu vor fi întrerupte de vreo greşeală sau înţelegere 
greşită a faptelor mele. Stima mea pentru toată familia 
dumneavoastră este foarte sinceră, dar, dacă am avut 
ghinionul să dau naştere unei credinţe că a existat ceva mai 
mult decât am simţit sau am vrut să exprim, am să-mi 
reproşez că n-am fost mai prudent în exprimarea acestei 
stime. Veţi fi de acord că era cu neputinţă să mă fi gândit la 


mai mult, când veţi înţelege că afecțiunea mea era de mult 
angajată în altă parte, şi cred că nu vor trece multe 
săptămâni până când această logodnă va fi un fapt împlinit. 
Mă supun cu mare regret poruncii dumneavoastră de a vă 
înapoia scrisorile cu care am fost onorat şi şuviţa de păr pe 
care mi-aţi dăruit-o cu atâta mărinimie. 

Rămân, stimată domnişoară, al dumneavoastră supus şi 
umil servitor, John Willoughby. 

E uşor de închipuit cu ce indignare trebuie s (ă fi fost citită 
o astfel de scrisoare de câtre domnişoara Dashwood. Cu 
toate că, încă înainte s-o înceapă, ştia că trebuia să aducă o 
dovadă a nestatorniciei lui şi să confirme despărţirea lor 
definitivă, nu ştia că se puteau folosi astfel de vorbe pentru 
a o anunţa şi nici nu-l credea pe Willoughby în stare să se 
abată atât de mult de la aparenţa sentimentelor onorabile şi 
delicate, potrivite cu buna-cuviinţă firească a unui 
gentleman, încât să trimită o scrisoare atât de neruşinat de 
crudă, o scrisoare care, în loc să arate, o dată cu dorinţa lui 
de a-şi recăpăta libertatea, şi manifestări de regret, nu 
recunoştea înşelarea încrederii, nega orice afecţiune aparte 
- o scrisoare în care fiecare rând era o insultă şi care 
dovedea că autorul ei era un ticălos înrăit. 

Elinor se uită un timp la ea cu uimire şi indignare, apoi o 
reciti de câteva ori; ceea ce nu făcu decât să-i sporească 
sila faţă de cel care o scrisese, iar sentimentele împotriva 
lui erau atât de înverşunate, încât nu îndrăzni să vorbească, 
de teamă să n-o facă pe Marianne să sufere şi mai mult, 
tratând ruperea logodnei lor nu ca pe o pierdere 
regretabilă, ci ca pe o salvare de la cel mai râu şi mai 
iremediabil dintre toate lucrurile, o legătură pe viaţă cu un 
bărbat fără scrupule. 

Meditând cu seriozitate la conţinutul scrisorii, la ticăloşia 
acelei minţi care o dictase şi la mintea foarte diferită a unei 
persoane foarte diferite, care avea o legătură cu povestea 
asta doar prin sentimentele pe care i le dăruise inima ei, 
Elinor uită de suferinţa imediată a surorii ei, uită că avea în 


poală încă trei scrisori necitite, uită cu desăvârşire că era 
de mult în acea cameră, astfel încât, atunci când auzi o 
trăsură oprindu-se în faţa casei, se duse la fereastră să vadă 
cine putea să vină atât de devreme şi fu uimită să 
descopere trăsura doamnei Jennings, care, ştia ea, era 
comandată pentru ora unu. Hotărâtă să nu o lase singură 
pe Marianne, cu toate că ştia că în acele clipe nu-i putea 
aduce multă alinare, se grăbi să se scuze de la a o însoţi pe 
doamna Jennings, motivând că sora ei nu se simţea bine. 
Doamna Jennings o scuti numaidecât, exprimându-şi 
sincera îngrijorare pentru indispoziţia surorii ei, iar Elinor, 
după ce o văzu plecată, se întoarse la Marianne, care 
tocmai încerca să se dea jos din pat; ajunse la timp ca s-o 
împiedice să cadă, slăbită şi ameţită cum era din pricina 
îndelungatei lipse de hrană şi odihnă, căci trecuseră multe 
zile de când nu mai avusese deloc poftă de mâncare şi 
multe nopţi de când nu mai dormise cu adevărat; dar acum, 
când febra aşteptării nu o mai însufleţea, urmările se 
făceau simţite prin dureri de cap, senzaţie de leşin şi 
epuizare nervoasă. Elinor îi aduse îndată un pahar de vin, 
care o mai întrema, şi în cele din urmă putu să-şi exprime 
recunoştinţa faţă de bunătatea surorii sale spunând: 

— Sărmană Elinor! Câtă nefericire îţi pricinuiesc! 

— N-aş vrea decât să pot face ceva ca să te simţi mai bine, 
răspunse Elinor. 

Aceste cuvinte fură prea mult pentru Marianne care în 
chinul inimii ei nu putu decât să exclame „Oh, Elinor, sunt 
într-adevăr nefericită!”, după care glasul îi pieri de tot în 
suspine. 

Elinor nu mai putu să fie martoră la acest torent de durere 
nestăvilită fără să spună nimic. 

— Străduieşte-te să te linişteşti, dragă Marianne, dacă nu 
vrei să mori şi să-i omori pe toţi care te iubesc! Strigă ea. 

Gândeşte-te la mama, gândeşte-te la cât de nefericită e că 
suferi. 

Trebuie să te stăpâneşti de dragul ei. 


— Nu pot, nu pot! Strigă Marianne. Dacă te supăr, pleacă, 
părăseşte-mă, urăşte-mă, uită-mă, dar nu mă chinui aşa. 
Oh, ce uşor le este să vorbească de stăpânire celor care n- 
au nici o durere! Fericită Elinor, n-ai ideea cât sufăr eu! 

— Mă numeşti fericită, Marianne? Ah, dacă ai şti!... Şi cum 
poţi să crezi că sunt fericită când te văd atât de nenorocită? 

— Iartă-mă, iartă-mă! Exclamă Marianne, înlănţuindu-i 
gâtul cu braţele. Ştiu că suferi din cauza mea, ştiu ce inimă 
al. 

Totuşi tu trebuie să fii fericită. Edward te iubeşte... Oh, ce 
poate ucide o aşa o fericire? 

— Multe, multe împrejurări, spuse Elinor cu gravitate. 

— Nu, nu, nu! Strigă cu sălbăticie Marianne. El te iubeşte 
pe tine şi numai pe tine. Tu nu poţi să ai vreo durere. 

— Nu pot să am nici o plăcere când te văd în starea asta. 

— Şi n-ai să mă vezi niciodată altfel. Nimic nu poate 
alunga nefericirea mea. 

— Nu trebuie să vorbeşti aşa, Marianne. N-ai nici o 
alinare, nici un prieten? Oare pierderea ta nu lasă loc de 
consolare? 

Acum suferi mult, dar gândeşte-te cât ai fi suferit dacă îi 
desco pereai mai târziu caracterul, dacă logodna voastră ar 
fi ţinut luni în şir, cum se putea întâmpla, înainte ca el să 
aleagă să-i pună capăt. Fiecare zi de încredere nefericită 
din partea ta ar fi făcut lovitura şi mai îngrozitoare. 

— Logodnă! Exclamă Marianne. N-a existat nici o logodnă. 

— Nici o logodnă? 

— Nu, nu e atât de nedemn pe cât îl crezi. Nu a încălcat 
niciodată nici un jurământ de credinţă faţă de mine. 

— Dar ţi-a spus că te iubeşte? 

— Da... Nu... Niciodată categoric. M-a lăsat să cred asta în 
fiecare zi, dar nu mi-a declarat-o niciodată în mod deschis. 

Uneori mi se părea că o spune... Dar n-a spus-o niciodată. 

— Şi totuşi i-ai scris. 

— Da... Ce putea fi rău în asta, după toate cele 
petrecute?... Dar nu pot să vorbesc. 


Elinor nu mai spuse nimic şi, întorcându-se la cele trei 
scrisori care îi stârneau acum o şi mai mare curiozitate, 
începu imediat să le citească. Prima, pe care sora ei i-o 
trimisese lui Willoughby când sosiseră la Londra, suna în 
felul următor: Berkeley Street, ianuarie Vei fi uimit, 
Willoughby, la primirea acestei scrisori, şi cred că vei fi mai 
mult decât uimit când vei afla că sunt la Londra. Prilejul de 
a veni încoace, deşi cu doamna Jennings, a fost o ispită 
căreia n-am putut să-i rezist. Aş vrea să primeşti această 
scrisoare la timp ca să poţi să vii aici diseară, dar nu mă voi 
bizui pe asta. În orice caz, am să te aştept mâine. 
Deocamdată, la revedere. 

M. D. 

Al doilea bilet, care fusese scris în dimineaţa de după balul 
de la familia Middleton, conţinea următoarele: N-am 
cuvinte să-ţi spun cât am fost de dezamăgită că n-am fost 
acasă alaltăieri când ai trecut pe aici şi nici cât am fost de 
uimită că n-am primit nici un răspuns la biletul pe care ţil- 
am trimis acum mai mult de o săptămână. Aşteptăm veşti de 
la tine şi, mai mult chiar, să te vedem apărând în orice clipă. 
Te rog să treci iarăşi de îndată ce poţi şi să-mi explici 
motivul pentru care am aşteptat în zadar. Altă dată ar fi 
bine să vii mai devreme pentru că, în general, ieşim în oraş 
pe la unu. Aseară am fost la lady Middleton, unde a fost un 
bal. Mi s-a spus că ai fost şi tu invitat la petrecere. Dar oare 
aşa să fie? Dacă aşa stau lucrurile şi n-ai venit acolo, trebuie 
să te fi schimbat foarte mult de când ne-am despărţit. Insă 
nu vreau să cred că este adevărat, şi sper să primesc foarte 
curând asigurarea ta că este altfel. 

M. D. 

Conţinutul ultimului ei bilet către el era următorul: Ce 
trebuie să înţeleg, Willoughby, din comportarea ta de 
aseară? Iţi cer din nou o explicaţie. Eram pregătită să te 
întâlnesc cu plăcerea căreia despărţirea noastră era firesc 
să-i dea naştere, cu famâiaritatea pe care intimitatea 
noastră de la Barton mi se pare că o justifică. Insă am fost 


respinsă! Am petrecut o noapte nefericită, străduindu-mă 
să găsesc scuze unei purtări care cu greu poate fi numită 
mai puţin decât insultătoare; însă, cu toate că n-am putut 
încă găsi o scuză rezonabilă pentru comportamentul tău, 
sunt gata să-ţi ascult justificarea. Poate că ai fost greşit 
informat sau înşelat cu bună ştiinţă în legătură cu mine, 
ceea ce m-ar putea cobori în ochii tăi, spune-mi despre ce 
este vorba, arată-mi pe ce temei te-ai purtat aşa, şi voi fi 
mulţumită să pot să-ţi dau explicaţii. M-ar îndurera să fiu 
nevoită să gândesc rău despre tine; dar, dacă trebuie s-o 
fac, dacă trebuie să aflu că nu eşti ceea ce te-am crezut 
până acum, că stima ta pentru noi n-a fost deloc sinceră, că 
purtarea ta faţă de mine era menită doar să înşele, fie s-o 
aflu cât mai repede. În prezent, sentimentele mele sunt 
într-o stare de incertitudine îngrozitoare; aş dori să te achit 
de vinovăţie, dar e mai bine pentru amândoi să cunoaştem 
adevărul, decârsă sufăr ca acum. Dacă sentimentele tale nu 
mai sunt cele care au fost, te rog să-mi înapoiezi biletele şi 
şuviţa de păr care se află în posesia ta. 

M. D. 

Gândindu-se la Willoughby, lui Elinor nu-i venea să creadă 
că asemenea scrisori, atât de pline de afecţiune şi 
încredere, putuseră să primească un astfel de răspuns. Insă 
faptul că îl condamna nu o orbea într-atât încât să nu-şi dea 
seama că n-ar fi trebuit deloc să fie scrise, şi suferea în 
tăcere din cauza imprudenţei care condusese la astfel de 
dovezi de dragoste nesolicitate, nemotivate şi foarte sever 
condamnate de cele întâmplate. Marianne, văzând că ea 
terminase de citit scrisorile, făcu observaţia că nu 
conţineau decât ceea ce ar fi scris oricine într-o situaţie 
asemănătoare şi îi spuse: 

— Mă simţeam atât de angajată faţă de el, pe parcă ne-ar 
fi legat cel mai serios acord legal. 

— Te cred, spuse Elinor, însă, din păcate, el nu simţea 
acelaşi lucru. 

— Ba da, Elinor, săptămâni la rând a simţit acelaşi lucru. 


Sunt sigură de asta. Orice ar fi putut să-l schimbe acum - 
şi nu poate să fie decât cea mai mârşavă minciună împotriva 
mea - cândva i-am fost atât de dragă pe cât putea să-şi 
dorească sufle tul meu. Această şuviţă de păr, la care a 
renunţat acum cu atâta uşurinţă, mi-a fost cerută cu cele 
mai arzătoare rugăminţi. Să-i fi auzit atunci glasul, să-i fi 
văzut privirea şi purtarea din acea clipă! Ai uitat ultima 
seară pe care am petrecut-o împreună la Barton? Şi 
dimineaţa în care ne-am despărţit, când mi-a spus că s-ar 
putea să treacă multe săptămâni până ne vom reîntâlni... 
Ce nefericit era... Aş putea uita vreodată cât de nefericit 
era? 

Câteva clipe nu mai putu să spună nimic, dar, când această 
emoție trecu, adăugă pe un ton mai ferm: 

— Am fost folosită cu cruzime, Elinor, dar nu de către 
Willoughby. 

— Draga mea Marianne, de cine, dacă nu de el? Cine 
putea să-l instige? 

— Mai degrabă toată lumea, decât inima lui. Mai degrabă 
aş crede că toate cunoştinţele mele s-au aliat să mă 
distrugă în ochii lui, decât să-l cred în stare de o aşa 
cruzime. Poate că femeia asta de care îmi scrie, oricine ar fi 
ea, sau oricine altcine va în afară de tine, de mama şi de 
Edward, are o inimă atât de haină încât să mă vorbească de 
rău. În afară de voi trei, există vreo făptură pe lume pe care 
să n-o bănuiesc de răutate mai mult decât pe Willoughby, a 
cărui inimă o cunosc atât de bine? 

Elinor nu voia să se certe şi se mulţumi să spună: 

— Indiferent cine sunt duşmanii tăi, surioară, fă-i să nu 
aibă parte de victoria lor răutăcioasă, arată-le cum 
conştiinţa nevi novăţiei tale şi a bunelor tale intenţii îţi 
susţine moralul. 

Mândria care rezistă în faţa unei asemenea rele voințe 
este nimerită şi lăudabilă. 

— Ba nu! Strigă Marianne. O nefericire precum este a mea 
nu are mândrie. N-au decât să se bucure ştiindu-mă 


nenorocită. 

Elinor, celor care nu suferă le dă mâna să fie mândri şi 
indepen denţi, să facă faţă insultei sau să întoarcă umilinţa, 
însă eu nu pot. Eu trebuie să sufăr, trebuie să fiu nefericită, 
şi cei care se bucură de asta n-au decât să o facă. 

— Dar de dragul mamei şi al meu... 

— Aş face mai mult decât de al meu. Dar să par fericită 
când sunt atât de nefericită... Oh, cine poate să-mi ceară 
asta? 

Un timp, tăcură amândouă. Elinor se plimba îngândurată 
de la cămin la fereastră şi de Ia fereastră la cămin, fără să 
simtă căldura primului şi fără să vadă ceva pe a doua; iar 
Marianne, aşezată la piciorul patului, cu capul rezemat de 
un stâlp de-al lui, începu să recitească scrisoarea lui 
Willoughby şi, după ce se cutremură la fiecare rând, 
exclamă: 

— E prea mult! Oh, Willoughby, Willoughby, ar putea fi 
asta scrisoarea ta? Eşti crud, crud - nimic nu te poate 
dezvinovâăţi. 

Nimic nu poate, Elinor. N-ar fi trebuit să nu mai creadă în 
mine, indiferent ce ar fi auzit împotriva mea. Trebuia să-mi 
fi spus şi mie, trebuia să-mi fi dat şansa să mă 
dezvinovăţesc.,...Şuviţa de păr (citi ea din scrisoare) pe 
care mi-aţi dăruit-o cu atâta mări nimie...”, asta este de 
neiertat! Undcţi-era inima, Willoughby, când ai scris aceste 
cuvinte? Oh, câtă cruzime şi insolenţă! Ce justificare o fi 
având, Elinor? 

— Niciuna, Marianne. 

— Şi totuşi, femeia asta... Cine ştie ce şiretlicuri o fi 
folosit... 

De când o fi pus la cale asta... Şi câte o fi născocit! Cine e? 
Cine poate să fie? Despre care dintre cunoştinţele lui 
feminine l-am auzit spunând că e tânără şi atrăgătoare? Oh, 
despre niciuna - vorbea numai despre mine. 

Se lăsă din nou tăcerea; Marianne era pradă agitaţiei, şi îi 
puse capăt astfel: 


— Trebuie să plec acasă, Elinor. Trebuie să mă duc s-o 
liniştesc pe mama. N-am putea să plecăm mâine? 

— Mâine, Marianne? 

— Da. De ce aş mai rămâne aici? Am venit numai de dragul 
lui Willoughby, iar acum cui îi pasă de mine? Cine se 
gândeşte la mine? 

— Ar fi cu neputinţă să plecăm mâine. Îi datorăm doamnei 
Jennings mai mult decât politeţe, iar politeţea cea mai 
elemen tară nu îngăduie o plecare atât de pripită. 

— Bine, atunci peste o zi sau două. Dar nu pot să mai 
rămân mult aici, nu pot să rămân şi să îndur întrebările 
acestor oameni. 

Cum am să suport mila familiilor Middleton şi Palmer? Mila 
unei femei precum lady Middleton! Oh, ce-ar spune el de 
asta? 

Elinor o sfătui să se întindă din nou pe pat şi Marianne o 
ascultă; însă, agitată cum era, nu-şi găsea locul, se foia 
întruna, schimbându-şi poziţia şi devenind tot mai nervoasă, 
astfel încât sora ei reuşi cu greu s-o ţină în pat şi un timp se 
temu că o să fie constrânsă să ceară ajutor. Până la urmă, 
totuşi, o convinse să ia câteva picături de apă de lavandă, 
care se dovediră de folos şi, până la sosirea doamnei 
Jennings, Marianne rămase în pat liniştită şi nemişcată. 

CAPITOLUL VIII CÂND SE ÎNTOARSE, doamna Jennings 
veni numaidecât în camera lor şi, fără să aştepte să fie 
poftită, deschise uşa şi păşi înăuntru cu un aer de 
îngrijorare adevărată. 

— Cum te simţi, draga mea? Întrebă ea cu mare 
compasiune pe Marianne, care îşi întoarse faţa fără să 
răspundă. Cum se simte, domnişoară Dashwood? Biata de 
ea, arată foarte rău! Nu-i de mirare. Da, e adevărat. 
Urmează să se însoare foarte curând. Un om de nimic! Mă 
scoate din sărite. Doamna Taylor mi-a spus asta acum o 
jumătate de oră, iar ei i-a spus o prietenă bună a 
domnişoarei Grey înseşi, altfel sigur n-aş fi crezut; şi era să 
leşin când am aflat. Ei bine, am spus, tot ce pot să spun este 


că, dacă este adevărat, s-a purtat detestabil cu o 
domnişoară pe care o cunosc, şi îi doresc din tot sufletul ca 
soţia lui să-i frângă inima. Şi am s-o spun mereu, draga 
mea, fii sigură de asta. Nu mi-am închipuit că un bărbat 
poate să se comporte astfel, iar dacă o fi să-l mai întâlnesc 
vreodată, am să-i trag o săpuneală de n-o să mă uite 
curând. Dar, dragă domnişoară Marianne, există o alinare; 
nu e singurul bărbat din lume cu care merită să te măriţi şi, 
cu chipul dumitale frumos, n-ai să duci niciodată lipsă de 
admiratori. Bietul sufleţel! Nu vreau s-o mai deranjez, căci 
este mai bine pentru ea să-şi verse durerea acum şi să 
termine cu asta. Din fericire, familiile Parry şi Sanderson 
vin diseară aici, şi asta o va amuza. 

Apoi plecă, ieşind în vârful picioarelor din cameră, de 
parcă îşi închipuia că durerea tinerei sale prietene putea fi 
sporită de zgomot. 

Spre mirarea ei, Marianne se hotări să ia masa cu ele. 
Elinor o sfătui să rămână în cameră. Dar nu, ea voia să 
coboare; putea să suporte foarte bine încercarea, iar zarva 
din jurul ei avea să fie mică. Elinor, mulţumită s-o vadă 
deocamdată călăuzită de un astfel de motiv, deşi nu prea 
credea că o să poată sta cât ţinea masa, nu spuse nimic şi, 
aranjându-i rochia cât putu de bine, în timp ce Marianne 
era tot în pat, era pregătită s-o ajute să coboare în 
sufragerie de îndată ce erau chemate la masă. 

Când acest lucru se întâmplă şi se aşezară la masă, deşi 
părea extrem de nefericită, Marianne mancă mai mult şi fu 
mai liniştită decât se aşteptase soja” ei. Dacă ar fi încercat 
să vorbească sau dacă ar fi fost conştientă de jumătate din 
atenţiile bine intenţionate, dar prost gândite ale doamnei 
Jennings, acest calm n-ar fi putut fi păstrat; însă de pe 
buzele ei nu scăpă nici o silabă şi neatenţia ei cauzată de 
gânduri o făcu să fie neştiutoare de tot ce se petrecea în 
jurul ei. 

Elinor, care onoră amabilitatea doamnei Jennings, deşi 
izbucnirile ei erau deseori supărătoare şi uneori aproape 


ridicole, răspunse la acele amabilităţi şi întoarse acele 
politeţuri la care sora ei nu putea să răspundă sau pe care 
nu putea să le întoarcă ea însăşi. Buna lor prietenă vedea 
că Marianne era nefericită şi considera că era de datoria ei 
să facă tot ce putea pentru a-i micşora durerea. De aceea, o 
trată cu toată tandreţea îngăduitoare a unui părinte faţă de 
copilul preferat în ultima zi de vacanţă. Marianne trebuia să 
aibă cel mai bun loc lângă foc, trebuia să fie îndemnată să 
mănânce toate delicatesele mesei şi să fie distrată 
relatându-i-se toate noutăţile zilei. Dacă expresia tristă a 
surorii ei n-ar fi împiedicat-o să râdă, Elinor s-ar fi amuzat 
pe seama strădaniilor doamnei Jennings de a lecui o 
dezamăgire în dragoste prin tot felul de dulciuri, măsline şi 
un foc bun. Totuşi, de îndată ce Marianne îşi dădu seama de 
toate astea, dat fiind faptul că îi erau întruna repetate, nu 
putu să mai stea. Cu o exclamaţie scurtă de nefericire şi cu 
un semn către sora ei, prin care o ruga să n-o urmeze, se 
ridică imediat şi ieşi în grabă din încăpere. 

— Bietul sufleţel, exclamă doamna Jennings de cum o văzu 
plecată, cât mă îndurerează s-o văd aşa! Şi a plecat fără să- 
şi termine vinul! Şi n-a mâncat nici cireşele uscate! 
Doamne, se pare că nimic nu-i face bine! Dacă aş şti că i-ar 
face plăcere ceva, aş trimite în tot oraşul după acel lucru. 
Pentru mine, cel mai ciudat lucru e ca un bărbat să se 
poarte atât de urât cu o fată atât de drăguță! Dar când de o 
parte sunt o mulţime de bani, iar de cealaltă aproape 
niciunul, Dumnezeu să ne ierte, bărbaţilor nu le mai pasă 
de astfel de lucruri! 

— Atunci, doamna - cred că i-aţi spus domnişoara Grey - e 
foarte bogată? 

— Cincizeci de mii de lire, draga mea. Ai văzut-o vreodată? 

Se spune că e o fată elegantă, stilată, dar nu frumoasă. O 
ţin minte foarte bine pe mătuşa ei, Biddy Henshawe; s-a 
măritat cu un bărbat extrem de înstărit. Dar toţi din familie 
sunt bogaţi. 


Cincizeci de mii de lire! Şi, din câte se spune, pică la tanc, 
căci lumea zice că el e la pământ. Şi nu-i de mirare, când 
umblă toată ziua cu cabrioleta şi se duce Ia vânătoare! Ei 
bine, n-are rost să mai vorbim, dar când un tânăr, cine-o fi, 
vine şi curtează o fată frumoasă şi promite că o ia în 
căsătorie, n-are de ce să nu se ţină de cuvânt numai din 
cauză că a sărăcit şi că o fată mai bogată e gata să-l ia de 
bărbat. In cazul ăsta, de ce nu-şi vinde caii, de ce nu-şi 
închiriază casa, de ce nu-şi concediază servitorii şi nu face 
pe dată o reformă amănunţită? ţi garantez că domnişoara 
Marianne ar fi fost gata să aştepte până când lucrurile s-ar 
fi îndreptat. Dar în ziua de azi nu se face aşa; tinerii de 
acum nu renunţă la nici o plăcere. 

— Ştiţi ce fel de fată e domnişoara Grey? E drăguță? 

— N-am auzit nimic rău despre ea, ba nici n-am prea auzit 
de ea; numai ce mi-a spus doamna Taylor azi-dimineaţă, şi 
anume că, într-o zi, cineva a spus că familiei Ellison i-ar 
părea bine s-o mărite pe domnişoara Grey, întrucât ea şi 
doamna Ellison nu s-au înţeles niciodată. 

— Şi cine sunt domnul şi doamna Ellison? 

— Tutorii ei, draga mea. Insă acum este majoră şi poate să 
aleagă singură. Şi ce alegere bună a făcut! Ce facem acum? 
Între bă ea după o scurtă pauză. Îmi închipui că sărmana 
dumitale soră s-a dus în camera ei să jelească singură. Nu 
putem face nimic s-o alinăm? Draga de ea, mi se pare o 
cruzime s-o lăsăm singură. 

Ei bine, curând o să vină nişte prieteni şi asta o va distra 
puţin. 

Ce să jucăm atunci? Din câte ştiu, nu-i place whistul; nu e 
nici un joc care să-i placă? 

— Dragă doamnă, nu e nevoie să vă frământaţi. Cred că 
Marianne nu va mai ieşi din cameră în seara asta. Am s-o 
conving, dacă pot, să se culce devreme, căci sunt sigură că 
are nevoie de odihnă. 

— Da, cred câ-exel mai bine pentru ea. Să spună ce vrea 
să mănânce şi apoi să se culce. Doamne, nu-i de mirare că 


de două săptămâni arată atât de rău, căci presupun că 
problema asta a frământat-o tot timpul! Iar scrisoarea care 
a venit azi i-a pus capac. Bietul sufleţel! Dacă aş fi avut vreo 
idee, n-aş fi glumit pe seama ei pentru nimic în lume. Dar 
de unde era să ghicesc una ca asta? M-am gândit că era o 
simplă scrisoare de dragoste, şi ştiu că tinerilor le place să 
fie tachinaţi în legătură cu asta. Doamne, ce rău o să le pară 
lui sir John şi fetelor mele când vor auzi de asta! Dacă nu 
mă pierdeam cu firea, aş fi trecut prin Conduit Street în 
drum spre casă şi le-aş fi spus. Dar am să-i văd mâine. 

— Îmi închipui că nu e nevoie să le atrageri atenţia 
doamnei Palmer şi lui sir John să nu pomenească numele lui 
Willoughby sau să facă vreo aluzie la cele întâmplate de faţă 
cu sora mea. 

Cred că, buni la suflet cum sunt, or să-şi dea seama şi 
singuri că n-ar fi potrivit să arate că ştiu totul când ea e 
prezentă. Şi cu cât îmi vor vorbi şi mie mai puţin despre 
acest subiect, cu atât îmi vor cruța sentimentele, după cum 
vă daţi seama prea bine, dragă doamnă. 

— Oh, Doamne! Da, sigur că-mi dau seama. Trebuie să fie 
cumplit pentru dumneata să auzi vorbindu-se despre asta. 
Cât despre sora dumitale, pentru nimic în lume n-aş mai 
pomeni despre povestea asta în faţa ei. Ai văzut că n-am 
făcut-o deloc la masă. Şi n-au s-o facă nici sir John, nici 
fetele mele, căci sunt foarte atenţi şi plini de consideraţie, 
mai ales dacă le fac o aluzie, cum în mod sigur am să fac. 
Din partea mea, cu cât se vorbeşte mai puţin despre asta, 
cu atât mai bine şi mai repede va fi uitată lovitura asta. Şi la 
ce bun să tot vorbim? 

— In povestea asta, vorbitul nu poate să facă decât rău, şi 
poate că mai mult decât în alte cazuri de acest fel, căci a 
fost însoţită de împrejurări care, de dragul celor implicaţi în 
ea, o fac nepotrivită să devină subiect de conversaţie 
publică. Trebuie să recunosc un merit al domnului 
Willoughby - el nu a rupt nici o logodnă clară cu sora mea. 

— Nu încerca să-l aperi, draga mea. Nici o logodnă clară! 


După ce a dus-o prin toată casa de la Allenham şi au 
stabilit fiecare cameră în care aveau să locuiască după 
aceea! 

De dragul surorii ei, Elinor nu mai insistă asupra 
subiectului şi speră să nu i se ceară să-l continue, spre 
binele lui Willoughby, întrucât, deşi Marianne putea să 
piardă mult, el putea să câştige foarte puţin de pe urma 
ieşirii la iveală a adevărului. Şi, după un timp în care tăcură 
amândouă, doamna Jennings izbucni cu toată veselia ei 
înnăscută: 

— Ei bine, draga mea, colonelului Brandon i se potriveşte 
de minune zicala care spune că tot răul e spre bine. În 
sfârşit, o să pună mâna pe ea; da, o va face. Ţine minte ce-ţi 
spun: până la Sânziene o să fie căsătoriţi. Doamne, ce-o să 
mai râdă pe înfun date când o afla vestea! Sper să vină în 
seara asta. Şi, fără doar şi poate, o să fie o partidă mult mai 
bună pentru sora dumitale. 

Două mii de lire pe an, fără nici o datorie... În afară de 
fetiţa din flori; da, uitasem de ea; dar poate n-ar costa mult 
să o dea la o meserie, şi atunci ce mai contează? Delaford 
este un loc frumos, pot să te asigur de asta. Este o casă 
frumoasă de modă veche, cu tot confortul, este înconjurată 
de o grădină mare, cu ziduri înalte, în care cresc cei mai 
buni pomi fructiferi din ţinut, iar într-un colţ este un dud 
grozav! Doamne, ce ne-am mai îndopat Charlotte şi cu mine 
singura dată când am fost acolo! Şi mai are şi o hulubărie şi 
câteva iazuri minunate cu peşti şi un canal foarte frumos, 
pe scurt, tot ce şi-ar putea dori cineva. Şi, mai mult, e 
aproape de biserică şi numai la un sfert de milă de drumul 
mare, aşa că nu te plictiseşti niciodată, căci nu trebuie 
decât să te aşezi într-un boschet de tisă din spatele casei ca 
să vezi toate trăsurile care trec. Oh, e un loc foarte frumos! 
Măcelăria e foarte aproape, în sat, iar casa parohială la o 
azvârlitură de băț. După părerea mea, e de o mie de ori mai 
frumos decât Barton Park, unde tre buie să trimită după 
carne la trei mile şi n-au alt vecin mai apropiat decât mama 


dumitale. Ei bine, am să-l încurajez pe colonel de îndată ce 
o să am ocazia. Vorba aceea, cui pe cui se scoate. Numai de- 
am izbuti să i-l scoatem din cap pe Willoughby! 

— Da, dacă vom putea face asta, o să reuşim cu sau fără 
aju torul colonelului Brandon, spuse Elinor. 

Apoi, ridicându-se, se duse la Marianne, pe care o găsi, aşa 
cum se aştepta, în camera ei, aplecată cu tristeţe peste 
resturile unui foc care, până la intrarea lui Elinor, fusese 
singura lumină din încăpere. 

— Mai bine m-ai lăsa singură, fu singura atenţie pe care 
sora ei o primi de la ea. 

— Am să te las, dacă te culci, spuse Elinor. 

Însă, din încăpăţânarea de moment a unei suferinţe fără 
alinare, Marianne nu o ascultă la început. Totuşi, Elinor 
reuşi să o înduplece, vorbindu-i serios, dar cu blândeţe şi, 
înainte de a pleca, o văzu culcându-şi pe pernă capul care o 
durea, gata să se cufunde într-un somn liniştit, aşa cum 
sperase. 

Când se întoarse în salon, veni curând şi doamna Jennings, 
cu un pahar plin în mână. 

— Draga mea, tocmai mi-am adus aminte că am în casă un 
vin bun şi vechi de Constantia, aşa căi-am adus un pahar 
surorii dumitale. Ce mult îi plăcea sărmanului meu soţ! Ori 
de câte ori avea o criză de gută bea un pahar şi spunea că îi 
făcea mai bine decât orice pe lume. Du-i-l, te rog, surorii 
dumitale. 

— Ce bună sunteţi, dragă doamnă! Spuse Elinor, zâmbind 
la deosebirea durerilor pentru care era recomandat vinul. 
Dar, când am lăsat-o, Marianne era aproape adormită şi, 
cum cred că nimic nu i-ar face mai bine decât odihna, cu 
permisiunea dum neavoastră am să beau eu vinul. 

Doamna Jennings, deşi regretă că nu adusese vinul cu 
cinci minute mai devreme, fu mulţumită de compromis; şi, 
în timp ce Elinor înghiţi o mare parte din el, reflectă că, 
deşi efectele lui în criza de gută o interesau prea puţin 
deocamdată, puterile lui tămăduitoare asupra unei inimii 


dezamăgite putea fi încercate la fel de bine pe ea ca şi pe 
sora ei. 

Colonelul veni în timp ce erau la ceai şi, din felul în care se 
uită prin cameră după Marianne, Elinor îşi dădu seama 
numaidecât că nici nu se aştepta şi nici nu dorea să o vadă 
acolo şi, pe scurt, că aflase deja ce pricinuise absenţa ei. 
Doamnei Jennings nu-i trecu prin minte gândul acesta căci, 
la scurt timp după sosirea lui, se apropie de masa unde 
Elinor pregătea ceaiul şi îi şopti: 

— Vezi, colonelul arată la fel de grav ca întotdeauna. Nu 
ştie nimic despre cele întâmplate. Spune-i, te rog, draga 
mea. 

Curând după aceea, el îşi trase un scaun lângă cel al lui 
Elinor şi, cu un aer care confirma convingerea lui Elinor că 
era cu la curent cu tot, se interesă de sora ei. 

— Marianne nu se simte bine, spuse Elinor. A fost toată 
ziua indispusă şi am convins-o să se ducă la culcare. 

— Atunci, probabil ce am auzit în dimineaţa asta ar putea 
să fie... Poate că există mai mult adevăr în asta decât mi-a 
fost cu putinţă să cred la început, spuse colonelul şovăitor. 

— Ce aţi auzit? 

— Că un gentleman, despre care aveam motive să cred... 
pe scurt, un bărbat pe care îl ştiam logodit... Dar cum să-ţi 
spun/ 

Dacă dumneata ştii deja, după cum e sigur, poate aisămă 
cruţi. 

— Vă referiţi la căsătoria domnului Willoughby cu 
domnişoara Grey, răspunse Elinor cu un calm forţat. Da, 
ştim totul. Se pare că a fost o zi lămuritoare pentru toată 
lumea, căci abia în dimineaţa asta ni s-a dezvăluit şi nouă 
adevărul. Domnul Willoughby este foarte ascuns! Unde aţi 
auzit noutatea/ 

— Într-o papetărie din Pali Mall, unde aveam treabă. Două 
doamne aşteptau trăsura şi una dintre ele îi povestea 
celeilalte despre căsătoria ce urmează să aibă loc fără să se 
ferească deloc, aşa că era cu neputinţă să nu aud totul. 


Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost numele lui 
Willoughby, John Willoughby, repetat în mod frecvent; iar 
din cele ce au urmat am aflat că acum căsătoria lui cu 
domnişoara Grey este stabilită, nu mai e nici un secret, şi că 
urmează să aibă loc în câteva săptămâni, şi multe alte 
amănunte în legătură cu pregătirile. "Ţin minte un lucru în 
mod anume, pentru că m-a ajutat să identific persoana: de 
îndată ce seTOn ffââ ceremonia, vor pleca la Combe Magna, 
reşedinţa lui din Somersetshire. Ce mare mi-a fost mirarea! 
Insă îmi e cu neputinţă să descriu ce am simţit. 
Interesându-mă cine era doamna cea vorbăreaţă, căci am 
rămas în prăvălie după ple-caregflor, am aflat că este o 
anume doamnă Ellison şi, din informaţiile primite ulterior, 
că domnişoara Grey este pupila ei. 

— Aşa e. Dar aţi auzit, de asemenea, că domnişoara Grey 
are cincizeci de mii de lire? Dacă e să existe o explicaţie, o 
putem găsi în asta. 

— Se poate. Willoughby e în stare... Cel puţin eu aşa 
cred... 

Se opri o clipă, apoi adăugă cu un glas care părea nesigur: 
Şi sora dumitale... Cum se simte...? 

— Suferinţa ei e foarte mare. Nu-mi rămâne decât să sper 
că, pe cât e de puternică, pe atât o să fie de scurtă. A fost şi 
este o lovitură foarte crudă. Până ieri, cred eu, nu s-a îndoit 
o clipă de dragostea lui şi nici chiar acum... Însă eu sunt 
aproape convinsă că nu a ţinut niciodată cu adevărat la ea. 
A fost foarte prefăcut şi, în anumite privinţe, se pare că are 
o inimă insensibilă. 

— Ah, aşa este! Spuse colonelul Brandon. Dar sora 
dumitale 

— Parcă aşa ai spus - nu crede la fel ca dumneata? 

— Ştiţi cum e firea ei şi vă puteţi da seama că încă i-ar găsi 
justificări dacă ar putea. 

Colonelul nu răspunse şi curând după aceea, o dată cu 
scoaterea serviciului de ceai şi aranjarea mesei de joc, 
subiectul nu mai putu fi abordat. Doamna Jennings, care îi 


urmărise cu plăcere în timp ce vorbeau şi care se aşteptase 
să vadă efectele celor împărtăşite de domnişoara Dashwood 
într-o manifestare instantanee de veselie din partea 
colonelului Brandon, firească la un bărbat în floarea 
tinereţii, a speranţei şi a fericirii, îl văzu cu uimire 
rămânând toată seara mai serios şi mai îngândurat decât de 
obicei. 

CAPITOLUL IX DUPĂ O NOAPTE DE MAI MULI SOMN 
decât se aşteptase, Marianne se trezi la fel de nefericită 
cum era când închisese ochii. 

Elinor o încuraja să-şi descarce sufletul şi, înainte de a fi 
chemate la micul dejun, discutară subiectul iar şi iar, cu 
aceeaşi convingere fermă şi sfaturi afectuoase din partea 
lui Elinor şi aceleaşi sentimente impetuoase şi păreri 
schimbătoare din partea lui Marianne ca până atunci. 
Uneori, ea îl credea pe Willoughby la fel de nefericit şi 
nevinovat ca ea, iar alteori pierdea orice consolare în 
neputinţa de a-l dezvinovăţi. Într-o clipă îi era absolut 
indiferent ce spunea lumea, pentru ca în clipa următoare să 
vrea să se izoleze de ea pentru totdeauna, ca apoi să vrea 
iarăşi s-o înfrunte cu energie. Totuşi, într-o privinţă era 
statornică, şi anume să evite pe cât posibil prezenţa 
doamnei Jennings, iar când nu avea încotro şi trebuia s-o 
suporte, să o îndure într-o tăcere încăpăţânată. In inima ei 
era convinsă că doamna Jennings nu putea să-i privească 
durerea cu compasiune. 

— Nu, nu, nu, nu se poate! Strigă ea. Nu poate să fie 
simţitoare. Amabilitatea ei nu e înţelegere, firea ei bună nu 
e duioşie. Tot ce vrea e să bârfească, şi mă place numai 
pentru că acum îi dau prilej s-o facă. 

Elinor nu avusese nevoie de această dovadă pentru a-şi da 
seama cât de nedrepte erau uneori părerile surorii ei 
despre oameni, din cauza irascibilităţii ei şi a faptului că 
punea prea mult preţ pe fineţea unei sensibilităţii puternice 
şi pe farmecul unei purtări alese. La fel ca jumătate din 
restul oamenilor, Marianne, care avea însuşiri excelente şi 


un caracter deosebit, nu era nici rezonabilă, nici sinceră. Ea 
se aştepta ca toţi ceilalţi să aibă aceleaşi păreri şi 
sentimente ca ale ei, şi le judeca motivele prin efectul 
imediat al acţiunilor lor asupra ei. O astfel de împrejurare 
avu loc după micul dejun, când surorile erau în camera lor, 
împrejurare care o cobori şi mai mult pe doamna Jennings 
în ochii ei pentru că, din pricina propriei slăbiciuni, 
întâmplarea se dovedi o bună sursă de durere pex| deşi 
doamna Jennings acţiona cu cele mai bune i] 

Cu o scrisoare în mână întinsă şi faţa veselătej” convinsă 
că aducea împăcare, ea intră în camer” 

— Ei, draga mea, îţi aduc ceva care sunt sigur bine. 

Lui Marianne nu-i trebui mai mult. Într-o clipă, imaginaţia 
îi puse dinainte o scrisoare de la Willoughby, o scrisoare 
plină de tandreţe şi de căinţă, care explica tot ce se 
întâmplase, satisfăcător şi convingător, şi care într-o clipă 
era urmată de Willoughby în persoană, alergând 
nerăbdător în cameră pentru a întări, la picioarele ei, prin 
elocvenţa ochilor lui, asigurările date în scrisoare. Lucrarea 
unei clipe fu distrusă de următoarea. Acum avea sub ochi 
scrisul mamei sale, care fusese întotdeauna pentru ea bine 
venit şi, după ascuţimea dezamăgirii care urmă unui 
asemenea extaz al speranţei, se simţi de parcă până în acea 
clipă nu suferise niciodată. 

Nici un limbaj care i-ar fi fost la îndemână în momentele ei 
de maximă elocinţă n-ar fi putut exprima cruzimea doamnei 
Jennings, iar acum i-o putu reproşa numai prin lacrimile 
care îi şiroiau din ochi cu o violenţă pătimaşă, un reproş ce 
nu fu totuşi înţeles de doamna Jennings care, după ce îşi 
exprimă de multe ori mila, se retrase, nu fără a se referi 
iarăşi la scrisoare ca la un motiv de alinare. Însă, când se 
linişti îndeajuns pentru a o putea citi, scrisoarea nu-i aduse 
alinare. Numele lui Willoughby umplea toate paginile. 
Mama ei, încrezătoare încă în logodna lor şi bizuindu-se la 
fel ca întotdeauna pe statornicia lui, fusese doar stârnită de 
rugăminţile lui Elinor să-i ceară lui Marianne să fie mai 


deschisă cu ele amândouă şi manifesta în scrisoare atâta 
duioşie faţă de Marianne, atâta afecţiune faţă de 
Willoughby şi aşa o convingere în fericirea lor viitoare, încât 
Marianne plânse de durere tot timpul cât citi. 

Toată nerăâbdarea ei de a fi iarăşi acasă se redeşteptă 
acum; mama ei îi era mai dragă ca oricând, mai dragă prin 
însuşi excesul de încredere greşită în Willoughby, şi dorea 
cu sălbăticie, să plece. Elinor, care nu-şi dădea seama dacă 
era mai bine pentru Marianne să rămână la Londra sau să 
se întoarcă acasă, nu-i dădu nici un sfat, ci doar o rugă să 
aibă răbdare până vor afla dorinţele mamei lor şi, în cele 
din urmă, sora ei consimţi să aştepte. 

Doamna Jennings le părăsi mai devreme ca de obicei, căci 
nu avea linişte până nu ştia că familiile Middleton şi Palmer 
erau la fel de îndurerate ca ea şi, după ce refuză categoric 
oferta lui Elinor de a o însoţi, plecă în oraş singură pentru 
restul dimineţii. Elinor, cu inima foarte grea, conştientă de 
durerea pe care avea s-o comunice şi dându-şi seama din 
scrisoarea primită de Marianne că nu reuşise să 
pregătească terenul pentru ea, se aşeză să-i scrie mamei ei 
pentru a-i relata cele întâmplate şi pentru a-i cere 
instrucţiuni pentru viitor. Marianne, care după plecarea 
doamnei Jennings venise şi ea în salon, rămase neclintită la 
masa la care scria Elinor, urmărind înaintarea peniţei, 
compătimind-o că trebuia să ducă la îndeplinire o sarcină 
atât de grea şi îndurerată de efectele ei asupra mamei lor. 

Astfel se scurse cam un sfert de oră, când Marianne, ai 
cărei nervi nu mai puteau suporta nici un zgomot brusc, 
tresări la o bătaie în uşă. 

— Cine poate să fie? Întrebă Elinor. Şi atât de devreme! 

Credeam că suntem în siguranţă. 

Marianne se duse la fereastră. 

— E colonelul Brandon, spuse ea cu supărare. De eln-o să 
scăpăm niciodată. 

— Nu va vrea să intre, întrucât doamna Jennings nu e 
acasă. 


— Nu m-aş bizui pe asta, spuse Marianne grăbindu-se să 
se retragă în camera ei. Un om care n-are ce face cu timpul 
lui nu îşi dă seama că îi deranjează pe ceilalţi. 

Presupunerea ei se dovedi adevărată, cu toate că dădea 
dovadă de nedreptate şi eroare; căci colonelul Brandon 
intră în casă, iar Elinor, care era convinsă că îngrijorarea 
pentru Marianne îl aducea acolo şi care văzu acea 
îngrijorare în expresia lui tulburată şi tristă şi în întrebarea 
neliniştită, deşi scurtă, despre starea ei, nu putu să-şi ierte 
sora pentru că îl aprecia atât de puţin. 

— Am întâlnit-o pe doamna Jennings în Bond Street, spuse 
el după ce o salută mai întâi. Ea m-a încurajat să vin încoace 
şi m-am lăsat cu atât mai uşor convins cu cât am crezut că 
am să 

“te găsesc singură, ceea ce doream foarte mult. Scopul 
meu... Dorinţa mea... Sper, cred că este... Să aduc alinare; 
ba nu, nu trebuie să spun alinare... Nu alinare, de fapt, ci 
convingere, o convingere de durată pentru mintea surorii 
dumitale. Respectul meu pentru ea, pentru dumneata, 
pentru mama dumitale... Dă-mi voie să-l dovedesc 
relatându-ţi anumite împrejurări, mânat fiind de o afecţiune 
sinceră... De dorinţa arzătoare de a vă fi de folos... Sper să 
nu greşesc, deşi însuşi faptul că mi-au trebuit atâtea ore să 
mă conving că am dreptate să fac ceea ce intenţionez să fac 
arată că n-am motiv să cred că m-aş putea înşela. Se opri. 

— Vă înţeleg, spuse Elinor. Aveţi să-mi spuneţi ceva despre 
domnul Willoughby, ceva care va face şi mai multă lumină 
cu privire la caracterul lui. Faptul că îl spuneţi va fi cel mai 
mare gest de prietenie faţă de Marianne. Veţi primi imediat 
recunoştinţa mea pentru orice informaţie în această 
privinţă, iar pe a ei o veţi câştiga cu timpul. Spuneţi-mi, 
rogu-vă, tot ce ştiţi. 

— Am să-ţi spun; ca să fiu scurt, în octombrie, când am ple 
cat de la Barton... Dar nu vei înţelege dacă încep povestea 
de atunci, trebuie să merg mai în urmă. O să mă creziun 
povestitor foarte stângaci, domnişoară Dashwood; nu prea 


ştiu cu ce să încep. Cred că va trebui să spun câteva cuvinte 
despre mine şi am să o fac pe scurt. Nu mă ispiteşte deloc 
să vorbesc despre acest subiect, spuse el oftând din greu. 

Se opri o clipă ca să-şi adune gândurile apoi, cu un alt 
oftat, continuă: 

— Probabil că ai uitat de tot o discuţie... E greu de 
presupus că ţi-a făcut vreo impresie... O discuţie pe care am 
avut-o într-o seară la Barton Park - era seara unui bal - în 
care am făcut aluzie la o tânără pe care am cunoscut-o 
cândva şi care semăna, într-o oarecare măsură, cu sora 
dumitale. 

— Ba n-am uitat-o, spuse Elinor. 

Colonelul păru încântat că ea îşi aducea aminte şi adăugă: 

— Dacă nu mă înşală nesiguranța şi părtinirea amintirilor 
unei minţi fragede, cum era atunci a mea, între ele există o 
asemănare puternică, fizică şi spirituală. Aceeaşi inimă 
caldă, aceeaşi înflăcărare a firii şi a imaginaţiei. Această 
doamnă era una dintre cele mai apropiate rude ale mele, 
orfană de la o vârstă fragedă, şi era sub tutela tatălui meu. 
Eram cam de aceeaşi vârstă şi încă din primii ani am fost 
tovarăşi de joacă şi prieteni. Nu-mi amintesc să fi existat o 
vreme când n-am iubit-o pe Eliza şi, pe măsură ce creşteam, 
afecțiunea mea pentru ea devenea atât de puternică încât, 
judecându-mă după tristeţea şi gravitatea de acum, nu m-ai 
putea crede în stare s-o fi simţit vreodată. Afecţiunea ei 
pentru mine era, cred eu, la fel de fierbinte ca aceea a 
surorii dumitale pentru Willoughby; şi a fost, deşi din 
motive diferite, nu mai puţin nefericită. La şaptesprezece 
ani, am pierdut-o pentru totdeauna. A fost măritată, 
împotriva voinţei ei, cu fratele meu. Averea ei era mare, iar 
domeniul familiei noastre era înglodat în datorii. Şi mă tem 
că asta e tot ce se poate spune despre purtarea celui care îi 
era totodată unchi şi tutore. Fratele meu nu o merita; nici 
măcar nu o iubea. Sperasem că dragostea ei pentru mine 
avea s-o ajute să treacă prin toate greutăţile, şi un timp aşa 
a şi fost; însă, până la urmă, situaţia ei nefericită, căci 


îndura numai umilinţe, îi înfrânse hotărârea şi, cu toate că 
îmi promisese că nimic... Dar ce dezlânat povestesc! Nu ţi- 
am spus cum s-a ajuns la asta. Mai aveam câteva ore până 
să fugim amândoi în Scoţia. Trădarea, sau prostia 
servitoarei verişoarei mele ne-a dat în vileag. Eu am fost 
izgonit în casa unei rude care locuia departe, iar ei nu i s-a 
îngăduit nici o libertate, nici o companie, nici o distracţie, 
până ce tata n-a obţinut ce voia. Mă bizuisem foarte mult pe 
tăria ei, şi lovitura primită a fost puternică, dar dacă ar fi 
fost fericită în căsnicie, tânăr cum eram pe atunci, în câteva 
luni m-aş fi împăcat cu situaţia, sau cel puţin n-aş mai 
deplânge-o acum. Dar nu s-a întâmplat aşa. Fratele meu nu 
avea nici un sentiment pentru ea; plăcerile lui erau altele 
decât s-ar fi cuvenit să fie şi de la bun început s-a purtat 
urât cu ea. Rezultatul acelei purtări a fost cât se poate de 
firesc pentru o minte atât de tânără, de vioaie şi de lipsită 
de experienţă ca aceea a doamnei Brandon. La început s-a 
resemnat cu situaţia ei nefericită; dacă ar fi fost fericită, n- 
ar fi trebuit să se lupte cu regretele pe care i le stârnea 
amintirea mea. Dar ne putem mira că alături de un soţ care 
o provoca la nestatornicie şi fără nici un prieten care s-o 
sfătuiască sau să o înfrâneze (căci tatăl meu n-a mai trăit 
decât câteva luni după căsătoria lor, iar eu eram cu 
regimentul meu în Indiile de Est) a decăzut? Poate că dacă 
rămâneam în Anglia... Însă am vrut să contribui Ia fericirea 
lor plecând departe de ea câţiva ani şi în acel scop am 
obţinut mutarea. Lovitura pe care mi-a dat-o căsătoria ei a 
fost un fleac, a fost nimic faţă de ce am simţit când am auzit 
la vreo doi ani după aceea de divorţul ei. Acea lovitură a 
atras această tristeţe... Chiar şi acum, amintirea acelei 
suferinţe... 

Nu putu să mai spună nimic şi, ridicându-se repede, se 
plimbă câteva minute prin încăpere. Impresionată de 
relatarea lui şi încă şi mai mult de nefericirea lui, Elinor 
rămase mută. El văzu tulburarea ei şi, venind la ea, îi luă 


mâna, i-o strânse şi i-o sărută cu respect şi recunoştinţă. 
După alte minute de tăcere, reuşi să continue cu calm: 

— Trecuseră aproape trei ani de la această perioadă 
nefericită când m-am întors în Anglia. De cum am sosit, 
prima mea grijă a fost să o caut; însă căutarea a fost pe cât 
de zadarnică, pe atât de tristă. N-am reuşit decât să dau de 
urma primului bărbat care o sedusese, şi aveam toate 
motivele să mă tem că îl părăsise doar pentru a se afunda şi 
mai mult într-o viaţă de desfrâu. Alocaţia pe care o primea 
prin lege nu era pe măsura averii ei, nici suficientă pentru a 
trăi confortabil, şi am aflat de la fratele meu că, în urmă cu 
câteva luni, împuternicise pe altă persoană să o primească. 
EI îşi închipuia că extravaganţa ei, a cărei consecinţă era 
mizeria, o obligase să cedeze alocaţia pentru a ieşi dintr-un 
impas. In cele din urmă, totuşi, la doar şase luni de la 
întoarcerea mea în Anglia, am reuşit să o găsesc. Simpatia 
faţă de un fost servitor de-al meu, care avusese o soartă 
nefericită, m-a îndemnat să-l vizitez într-un adăpost pentru 
datornici şi acolo, în aceeaşi casă, închisă din aceleaşi 
motive, am găsit-o pe nefericita mea cumnată. Era atât de 
schimbată, atât de ofilită, atât de istovita din pricina 
suferințelor de tot felul! Nu mi-a venit să cred că făptura 
tristă şi bolnăvicioasă din faţa mea fusese cândva fata 
sănătoasă, înfloritoare şi fermecătoare pe care o iubisem 
nebuneşte! Cât am suferit găsind-o astfel... Dar n-am nici 
un drept să-ţi rănesc sentimentele încercând să-ţi descriu 
asta, deja te-am îndurerat prea mult. După toate 
aparențele, era în ultimul stadiu de tuberculoză şi, în 
situaţia în care se afla, asta a fost pentru mine cea mai 
mare consolare. Viaţa nu mai putea face nimic pentru ea, în 
afară de a-i da timp să se pregătească mai bine de moarte. 
Am avut grijă să fie mutată într-o locuinţă confortabilă, sub 
o îngrijire corespunzătoare. In puţinul timp cât a mai trăit, 
am vizitat-o în fiecare zi, am fost alături de ea în ultimele 
clipe. 


Se opri din nou pentru a se aduna, iar Elinor, printr-o 
exclamaţie plină de duioşie, îşi exprimă sentimentele faţă de 
soarta nefericitei lui prietene. 

— Sper că sora dumitale nu se poate simţi jignită de 
asemănarea pe care o găsesc eu între ea şi sărmana mea 
rudă dezonorată. Soarta lor, norocul lor nu pot să fie la fel. 
Dacă firea blândă din naştere a verişoarei mele ar fi fost 
apărată de o minte hotărâtă sau de o căsnicie mai fericită, 
ar fi putut să fie tot ce va fi Marianne. Dar la ce duc toate 
astea? Se pare că te-am necâjit degeaba. Oh, domnişoară 
Dashwood... Un subiect ca ăsta, neatins de paisprezece ani, 
e periculos de mânuit! Dar promit să fiu mai concis. Ea mi-a 
lăsat în grijă singurul ei copil, o fetiţă, vlăstarul primei ei 
legături vinovate, care avea pe atunci în jur de trei ani. O 
iubea pe copilă şi o ţinuse mereu lângă ea. Încrederea ei în 
mine era nepreţuită şi aş fi răspuns cu bucurie la ea, 
ocupându-mă personal de educaţia copilei, dacă situaţia mi- 
ar fi permis. Însă eu nu aveam familie, nu aveam un cămin 
şi, de aceea, micuța Eliza a fost plasată într-un internat. Mă 
duceam s-o văd ori de câte ori puteam, iar după moartea 
fratelui meu, care a survenit în urmă cu cinci ani şi care m-a 
lăsat moştenitorul familiei, Eliza mă vizita frecvent la 
Delaford. Am spus că era o rudă îndepărtată, dar ştiu bine 
că, în general, lumea bănuia că între noi exista o legătură 
mult mai strânsă. Acum trei ani (tocmai împlinise 
paisprezece ani) am luat-o de la internat şi am dat-o în grija 
unei femei foarte respectabile, care locuieşte în 
Dorsetshire, şi care avea în grijă alte patru sau cinci fete 
cam de aceeaşi vârstă, şi timp de doi ani am avut toate 
motivele să fiu mulţumit de situaţia ei. Însă, în februarie 
trecut, aproape cu un an în urmă, a dispărut dintr-o dată. 
La rugăminţile ei insistente, o lăsasem să se ducă la Bath, 
un lucru total imprudent, cum s-a dovedit mai târziu, cu una 
dintre prietenele ei care îşi însoțea acolo tatăl, din motive 
de sănătate. Ştiam că era un om foarte cumsecade şi aveam 
o părere bună despre fiica lui - mai bună decât merita căci, 


cu toate că ştia totul, s-a încăpățânat în mod nechibzuit să 
păstreze secretul, nevrând să spună nimic, nevrând să dea 
nici un indiciu. Tatăl ei, un om bine intenţionat, dar nu 
foarte perspicace, chiar n-a putut să dea nici o informaţie, 
căci în general stătuse în casă, pe când fetele hoinăreau 
prin oraş şi făceau cunoştinţă cu cine aveau chef. Bătrânul a 
încercat să mă convingă, fiind întru totul convins de cele ce 
spunea, că fiica lui nu avea nici o legătură cu toată 
povestea. Pe scurt, n-am putut să aflu dacă plecase, iar tot 
restul, timp de opt luni ce păreau că nu se mai termine, a 
fost lăsat pe seama presupunerilor. E lesne de înţeles ce-am 
gândit, de ce m-am temut şi ce-am suferit. 

— Doamne sfinte! Exclamă Elinor. Să fi fost... Să fi fost 
Willoughby? 

— Primele veşti despre ea au venit într-o scrisoare trimisă 
chiar de ea în octombrie trecut. Era expediată de la 
Delaford şi mi-a fost înmânată chiar în dimineaţa când urma 
să mergem în excursie la Whitwell, de aceea am plecat atât 
de brusc, ceea ce la vremea aceea trebuie să le fi părut 
ciudat tuturor, unii dintre ei simțindu-se chiar jigniţi. Îmi 
închipui că, atunci când mă criti ca din priviri pentru lipsa 
de politeţe de care mă făceam vinovat zădărnicind excursia, 
domnului Willoughby nici nu-i trecea prin minte că eram 
chemat să aduc alinare celei pe care o nenorocise. 

Şi chiar să fi ştiut, la ce-ar fi folosit? I-ar fi zâmbit surorii 
dumi tale puţin mai vesel sau mai puţin fericit? Nu, căci 
făcuse deja ceea ce un bărbat cu simţire n-ar fi făcut. O 
abandonase pe fata de a cărei tinereţe şi inocenţă profitase, 
într-o situaţie extrem de nefericită, fără o casă onorabilă, 
fără ajutor, fără prieteni, fără să-i cunoască adresa! O 
lăsase promițând să se întoarcă, însă nici nu s-a întors, nici 
n-a scris, nici nu i-a adus vreo consolare. 

— Asta le întrece pe toate! Exclamj Elinor. 

— Acum îţi dai seama ce caracter are; este un cheltuitor şi 
un desfrânat înrăit. Ştiind toate astea, întrucât le ştiu de 
multe săptămâni, cred că-ţi dai seama ce-atu simţit văzând 


că sora dumitale ţine la el mai mult decât oricând şi 
încredinţat fiind că urmează să se mărite cu el. Imaginea2â- 
ţi cu câtă îngrijorare m-am gândit la familia dumitale. 
Săptămâna trecută, când am trecut pe aici şi te-am găsit 
singură, venisem hotărât să aflu ade vărul, deşi nu prea 
ştiam ce am să fac atunci când îl voi şti. 

Probabil că atitudinea mea ţi s-a părut ciudată, dar acum o 
înţelegi. Mă durea inima să vă văd pe toate înşelate, pe sora 
dumitale... Dar ce puteam să fac? Nu aveam nici o speranţă 
că intervenţia mea ar fi avut succes şi mă gândeam, 
câteodată, că influenţa surorii dumitale l-ar putea îndrepta. 
Dar acum, după un astfel de comportament dezonorant, 
cine şţje ce planuri avea cu ea? Însă oricare ar fi fost 
intenţiile, poate că de acum încolo domnişoara Marianne o 
să fie recunoscătoare pentru situaţia ei, când o va compara 
cu cea a sărmanei tnele Eliza când o să se gândească la 
situaţia nefericită şi fără speranţă a acestei biete fete care l- 
a iubit la fel de mult ca ea şi Care toată viaţa va fi chi nuită 
de remuşcări. Această comparaţie îi va fi în mod sigur de 
folos. Va considera că suferinţa ei a fost nimic, nu a fost 
rezulta tul unei purtări nepotrivite care s”-i fi adus 
dezonoare. 

Dimpotrivă, această suferinţă i-a apropiat $ mai mult de ea 
pe toţi prietenii ei. Îngrijorarea pricinuită de suferinţa ei şi 
admi raţia pentru curajul cu care a îndurat-0O vor spori 
ataşamentul prietenilor ei. In tot cazul, domnişoară 
Dashwood, foloseşte-ţi discreţia când ai să-i comunici ce ţi- 
am Spus. Dumneata trebuie să ştii cel mai bine ce efecte va 
avea. Dacă n-aş fi crezut în mod serios, din toată inima, că o 
să-i fie de folos, că o s-o facă să regrete mai puţin, n-aş fi 
îndrăznit să te Supăr cu această relatare despre necazurile 
familiei mele, cu un monolog care ar putea părea menit să 
mă ridice în ochii familiei dumitale în detrimen tul altora. 

Elinor îi mulţumi cu multă recunoştinţă pSwjiVlAt ce îi 
spusese, îsieurându-l că Marianne avea de câştigat jji 
vÂH&irm. A celor relatate. 


— Ce mă îndurerează mai mult decât toate, spuse ea, sunt 
încercările ei de a-l absolvi de orice vină, căci asta o face să 
sufere mai mult decât dacă ar fi încredinţată de nevrednicia 
lui. 

Acum, deşi la început va suferi mult, sunt sigură că în 
curând îi va fi mai uşor. Apoi, după o scurtă pauză, 
continuă: L-aţi mai văzut pe domnul Willoughby de când aţi 
plecat de la Barton? 

— Da, răspunse el cu gravitate. L-am văzut o dată. O întâl 
nire era inevitabilă. 

Uimită de tonul lui, Elinor se uită neliniştită la el şi spuse: 

— Cum? L-ai întâlnit ca să... 

— Nu puteam să-l întâlnesc altfel. Eliza îmi mărturisise, 
deşi cu cea mai mare reţinere, numele amantului ei, iar 
când s-a întors la Londra, ceea ce s-a întâmplat la vreo două 
săptămâni de la întoarcerea mea, ne-am întâlnit pentru un 
duel, el pentru a se apăra, eu pentru a-l pedepsi. Niciunul 
dintre noi nu a fost rănit şi de aceea vestea duelului nu s-a 
răspândit. 

Elinor oftă gândindu-se la duel, iar colonelul Brandon 
continuă: 

— Aşa o asemănare între soarta mamei şi a fiicei! Şi ce 
prost mi-am îndeplinit misiunea! 

— Ea e tot la Londra? 

— Nu. De îndată ce şi-a revenit din lăuzie, căci atunci când 
am găsit-o mai avea puţin până să nască, i-am dus pe ea şi 
pe copil la ţară, şi au rămas acolo. 

Curând după aceea, amintindu-şi probabil că o luase pe 
Elinor de lângă sora ei, puse capăt vizitei, primind iarăşi 
aceleaşi asigurări de recunoştinţă din partea ei şi lăsând-o 
copleşită de compasiune şi de stimă pentru el. 

CAPITOLUL X CÂND, FOARTE CURÂND după plecarea 
colonelului Brandon, domnişoara Dashwood îi repetă surorii 
ei amănuntele acestei conversații, efectul acestora nu fu în 
întregime cel la care spera. Nu că Marianne ar fi părut să 
nu dea crezare celor povestite, căci ascultă tot cu cea mai 


mare atenţie, nu făcu nici o obiecţie şi nici o remarcă, nu 
încercă să-i ia apărarea lui Willoughby şi, prin lacrimi, arătă 
că nu considera că era cu neputinţă să fie adevărat. Acest 
comportament o asigură pe Elinor că sora ei se convinsese 
în sfârşit de vinovăția lui Willoughby, iar efectul acestui 
lucru era că nu-l mai evita pe colonelul Brandon când 
trecea pe acolo, ba chiar stătea de vorbă cu el de bunăvoie, 
arătându-i un respect plin de înţelegere, însă nu putu să nu 
observe că, deşi era mai puţin irascibilă decât până atunci, 
Marianne nu era mai puţin nefericită. Mintea i se liniştise 
într-adevăr, dar acea linişte se manifesta printr-o deprimare 
posacă. Pierderea încrederii în caracterul lui Willoughby 
era pentru ea o lovitură mai grea decât pierderea inimii lui. 
Faptul că el o sedusese şi apoi o părăsise pe domnişoara 
Williams, nefericirea acelei sărmane fete şi îndoiala cu 
privire la planurile pe care el ar fi putut să le aibă cândva* 
în legătură cu ea însăşi o frământau într-atât încât nu se 
putea hotări să vorbească nici măcar cu Elinor despre ceea 
ce simţea, iar faptul că se chinuia în tăcere o îndurera pe 
sora ei mai mult decât dacă i-ar fi mărturisit deschis 
sentimentele ei. 

Sentimentele conţinute în răspunsul doamnei Dashwood la 
scrisoarea lui Elinor nu fură decât o repetare a celor deja 
trăite de fetele ei - o dezamăgire aproape la fel de 
dureroasă ca aceea a lui Marianne şi o indignare şi mai 
mare decât a lui Elinor. Acestei scrisori îi urmară, una după 
alta, alte scrisori lungi, în care le spunea tot ce gândea şi 
cât suferea şi îşi exprima îngrijorarea pentru Marianne, 
implorând-o să înfrunte nenorocirea cu curaj. 

Împotriva intereselor sale, doamna Dashwood hotărâse că, 
în acele clipe, pentru Marianne ar fi fost mai bine să fie 
oriunde numai la Barton nu, unde totul i-ar fi amintit de 
trecut, aducân-du-i-l mereu în gând pe Willoughby, aşa cum 
îl văzuse acolo. 

Drept care le recomandă fetelor ei să nu-şi scurteze vizita 
la Londra, a cărei durată, deşi nu foarte clar hotărâtă, era 


de aşteptat să fie de cel puţin cinci sau şase săptămâni. 
Acolo aveau să fie inevitabil o mulţime de îndeletniciri şi 
vizite care la Barton ieşeau din discuţie şi care, spera ea, 
aveau s-o abată pe Marianne din când în când de la 
gândurile ei şi chiar s-o facă să se distreze puţin, chiar dacă 
acum respingea ideea. 

Cât despre primejdia de a-l revedea pe Willoughby, mama 
ei o considera cel puţin la fel de mică la Londra ca şi la ţară, 
întrucât cei care se numeau prietenii ei mai mult ca sigur 
acum nu-l mai cunoşteau. Aşa că nu aveau cum să se 
întâlnească în vreo casă, iar posibilitatea să se întâlnească 
din întâmplare era mult mai mică în aglomeraţia din Londra 
decât în izolarea de la Barton, unde ghinionul l-ar fi putut 
aduce în calea ei în timp ce era în vizită la Allenham cu 
ocazia căsătoriei lui, lucru de care acum doamna Dashwood 
era foarte sigură, deşi la început îl vedea ca pe un 
eveniment probabil. 

Şi mai avea un motiv pentru care dorea ca fetele ei să 
rămână acolo unde erau; o scrisoare de la fiul ei vitreg o 
înştiinţase că el şi soţia lui aveau să fie la Londra pe la 
mijlocul lui februarie, iar ea socotea că era bine ca ele să-şi 
vadă fratele din când în când. 

Marianne promisese să urmeze sfaturile mamei ei, de 
aceea se supuse lor fără împotrivire, deşi ele se dovediră 
total diferite de ceea ce dorea ea şi ce aşteptase. Se consolă 
însă cu gândul că ceea ce era rău pentru ea era bine pentru 
sora ei. Elinor, pe de altă parte, bănuind că nu avea cum să- 
| evite pe Edward, se mângâie cu ideea că, deşi prelungirea 
vizitei lor nu putea să fie decât un prilej de nefericire 
pentru ea, lui Marianne avea să-i facă mai bine decât 
întoarcerea imediată la Devonshire. 

Grija de a o feri pe sora ei să audă pomenindu-se numele 
lui Willoughby nu fu zadarnică. Deşi fără să ştie, Marianne 
avu de câştigat de pe urma ei, căci nici doamna Jennings, 
nici sir John şi nici măcar doamna Palmer nu mai vorbiră 
niciodată despre el în prezenţa ei. Elinor ar fi vrut să fie şi 


ea scutită de comentariile lor, însă lucrul acesta fu cu 
neputinţă, şi fu nevoită să asculte zi de zi indignarea lor. 

Lui sir John nu-i venea să creadă că fusese cu putinţă aşa 
ceva. Un om despre care avusese întotdeauna motive 
întemeiate să-şi facă o părere bună! Un tânăr atât de 
simpatic! Un călăreț îndrăzneţ cum nu credea să mai existe 
altul în toată Anglia! Era o întâmplare de neînțeles. Ii dorea 
din toată inima să-l înghită Iadul. Pentru nimic în lume nu 
avea să mai schimbe o vorbă cu el, oriunde l-ar fi întâlnit! 
Ce individ ticălos! Ce câine mincinos! Şi el, care nu mai 
departe de ultima dată când se întâlniseră îi oferise unul 
dintre căţeluşii lui Folly! Dar cu asta, gata! 

În felul ei, doamna Palmer era la fel de supărată. Era 
hotărâtă să rupă numaidecât orice legătură cu el şi era 
foarte mulţumită că nu fusese niciodată în relaţii cu el. Îşi 
dori din toată inima ca reşedinţa Combe Magna să nu fi fost 
atât de aproape de Cleveland, dar asta nu avea importanţă, 
căci era mult prea departe pentru vizite; îl ura atât de mult 
încât era hotărâtă să nu-i mai pomenească numele şi să le 
spună tuturor ce om de nimic era. 

Doamna Palmer îşi mai dovedi simpatia prin aflarea 
tuturor amănuntelor legate de apropiata căsătorie şi 
împărtăşirea acestora lui Elinor. Curând fu în măsură să 
spună unde se construia noua caleaşca, ce pictor făcea 
portretul domnului Willoughby şi în ce atelier puteau fi 
văzute hainele domnişoarei Grey. 

Nepăsarea calmă şi politicoasă a lui lady Middleton în 
această împrejurare fu o adevărată uşurare pentru Elinor, 
pe care amabilitatea zgomotoasă a celorlalţi o deprima 
deseori. Pentru ea, era o mare consolare să ştie că măcar o 
persoană din cercul lor de prieteni nu era interesată de 
subiect, că se putea întâlni cu ea fără să aibă vreo 
curiozitate pentru amănunte sau vreo nelinişte pentru 
sănătatea surorii ei. 

Orice însuşire este ridicată uneori de împrejurările de 
moment la o valoare mai mare decât cea adevărată; iar 


Elinor, pe care compătimirea exagerat de amabilă o istovea 
deseori, ajunsese să considere buna creştere mai de folos 
decât amabilitatea. 

Dacă subiectul era luat foarte des în discuţie, lady 
Middleton îşi exprima sentimentele exclamând o dată sau 
de două ori „Este foarte neplăcut!”, iar dacă la început nu 
trăda nici cea mai mică emoție când le văzu pe 
domnişoarele Dashwood, foarte curând nu mai aminti nici 
un cuvânt despre întreaga poveste; şi după ce susţinu astfel 
demnitatea propriului sex şi critică defectele celuilalt, se 
consideră liberă să se îngrijească de petrecerile ei şi, ca 
atare, hotări (deşi cam împotriva părerii lui sir John), că, 
întrucât doamna Willoughby avea să fie o femeie elegantă şi 
bogată, avea să-i lase cartea ei de vizită de îndată ce se va 
mărita. 

Întrebările discrete şi delicate ale colonelului Brandon 
erau oricând bine venite pentru domnişoara Dashwood. El 
îşi câştigase cu prisosinţă dreptul la o discuţie intimă 
despre dezamăgirea surorii ei şi conversau întotdeauna cu 
inima deschisă, Privirea plină de milă cu care îl privea 
uneori Marianne şi blândeţea glasului ei ori de câte ori era 
obligată sau se simţea obligată să-i vorbească, deşi lucrul 
acesta nu se întâmpla des, erau cea mai mare răsplată 
pentru efortul dureros de a-şi dezvălui suferinţele trecute şi 
umilinţele prezente. Colonelul ştia acum că efortul lui îi 
sporise bunăvoința faţă de el, iar Elinor începu să spere că 
această bunăvoință avea să fie şi mai mare cu timpul; 
doamna Jennings însă, care habar n-avea despre toate 
astea şi vedea doar că atitudinea gravă a colonelului era 
neschimbată, începea să creadă după vreo două zile că nu 
aveau să fie căsătoriţi până la Sânziene, ci până la Sfântul 
Mihail, iar după o săptămână era încredinţată că nu mai 
avea să fie nici o nuntă. Buna înţelegere dintre colonel şi 
domnişoara Dashwood părea să arate că onoarea de a 
deveni stăpâna dudului, a canalului şi a crângului de tisă 
avea să-i revină mai degrabă ei şi, o vreme, doamna 


Jennings încetă cu desăvârşire să se mai gândească la 
domnul Ferrars. 

Pe la începutul lui februarie, cam la vreo două săptămâni 
după primirea scrisorii lui Willoughby, Elinor avu sarcina 
dureroasă de a-şi informa sora că el se însurase. Avusese 
grijă ca ştirea să-i fie dată mai întâi ei, deoarece nu voia ca 
Marianne să afle din ziarele pe care le cerceta cu 
înfrigurare în acea dimineaţă. 

Marianne primi vestea cu un calm hotărât, nu făcu nici o 
remarcă şi, la început, nu vărsă nici o lacrimă, însă curând 
după aceea izbucni în plâns şi tot restul zilei fu într-o stare 
la fel de jalnică precum cea în care fusese când aflase prima 
dată despre eveniment. 

Soții Willoughby părăsiră Londra imediat după căsătorie, 
iar Elinor speră să reuşească să-şi convingă sora, care nu 
mai părăsise casa de când primise lovitura, să iasă iarăşi 
câte puţin în oraş, aşa cum făcea înainte, întrucât acum nu 
mai exista pericolul de a-l vedea pe vreunul dintre ei. 

Cam pe la acea vreme, cele două domnişoare Steele, sosite 
de curând în casa verişoarei lor din Bartlett Buildings, 
Holborn, se prezentară iarăşi dinaintea rudelor lor mai 
importante din Conduit Street şi Berkeley Street şi fură 
primite de toate cu mare cordialitate. 

Numai Elinor nu se bucură să le vadă. Prezenţa lor era 
mereu pentru ea prilej de durere şi cu greu putu să 
răspundă cu amabilitate la extraordinara bucurie a lui Lucy 
de a o fi găsit încă în Londra. 

— Aş fi fost foarte dezamăgită dacă nu te-aş mai fi găsit 
aici, spuse ea în mod repetat, subliniind puternic cuvântul 
mai. Însă mereu m-am gândit că am să te găsesc. Eram 
aproape sigură că n-ai să părăseşti Londra încă o vreme, 
deşi la Barton parcă mi-ai spus că nu intenţionezi să stai 
mai mult de o lună. Ar fi fost păcat să pleci înainte de 
sosirea fratelui şi a cumnatei dumitale. Acum sunt sigură că 
n-ai să te mai grăbeşti să pleci. Mă bucur tare mult că nu 
te-ai ţinut de cuvânt. 


Elinor înţelese foarte bine ce voia să spună şi trebui să 
facă apel la întreaga sa stăpânire de sine pentru a da 
impresia că nu pricepuse. 

— Ei bine, draga mea, cum aţi călătorit? Întrebă doamna 
Jennings. 

— Nu cu diligenta, răspunse domnişoara Steele, 
entuziasmându-se dintr-o dată. Am venit cu o caleaşca 
închiriată şi am fost însoţite de un tânăr foarte elegant. 
Doctorul Davies tocmai venea la Londra şi ne-am gândit să 
venim şi noi cu el; iar el s-a purtat ca un gentleman şi a 
plătit cu zece-doisprezece şilingi mai mult decât noi. 

— Oh, oh! Exclamă doamna Jennings. Foarte frumos, într-a 
devăr, şi garantez că doctorul nu e însurat. 

— Ei, asta-i acum! Spuse făcând pe mironosiţa domnişoara 
Steele. Toată lumea face glume pe seama mea şi a 
doctorului şi zău dacă ştiu de ce. Verişoarele mele spun că 
am făcut o cucerire, însă în ce mă priveşte, declar că nu mă 
gândesc la el. „Doamne, uite că vine amorezul tău, Nancy!”, 
mi-a spus verişoara mea zilele trecute când l-a văzut 
trecând strada spre casă. „Amorezul meu, ce să zic!”, am 
spus eu. „Nu ştiu la cine te referi. Doctorul nu e deloc 
amorezul meu.” 

— Ei, lasă că ştiu eu că doctorul e alesul, spuse verişoara 
domnişoarei Steele. 

— Ba nu, replică aceasta cu seriozitate afectată, şi te rog 
să contrazici acest lucru dacă vei auzi vreodată vorbindu-se 
de el. 

Doamna Jennings îi dădu asigurări că nu avea s-o facă, 
lucru care o mulţumi de-a dreptul pe domnişoara Steele. 

— Presupun că vă veţi duce să staţi cu fratele şi cumnata 
voastră când vor sosi în Londra, domnişoară Dashwood, 
spuse Lucy reluându-şi atacul după o încetare a aluziilor 
ostile. 

— Nu, nu cred că o vom face. 

— Oh, ba da, cred că da. 


Elinor nu vru să-i facă pe plac contrazicând-o în 
continuare. 

— Ce lucru fermecător că doamna Dashwood se poate lipsi 
de amândouă atâta timp! 

— Care atâta timp? Interveni doamna Jennings. Vai, vizita 
lor abia a început! 

Lucy fu redusă la tăcere. 

— Îmi pare rău că nu putem s-o vedem pe sora dumitale, 
spuse Steele. Îmi pare rău că nu se simte bine. 

— Eşti foarte bună. Şi surorii mele îi va părea rău cănua 
putut să vă vadă, însă în ultima vreme au chinuit-o nişte 
dureri de cap cumplite, din care cauză nu poate să facă faţă 
companiei sau conversaţiei. 

— Oh, mare păcat! Dar cred că ar putea să vadă nişte pri 
etene atât de bune ca Lucy şi ca mine, iar noi nu vom scoate 
o vorbă. 

Elinor refuză cu multă politeţe propunerea. Probabil că 
sora ei era în pat sau în capot şi, prin urmare, nu putea să 
vină la ele. 

— Oh, dacă e vorba numai de asta, putem să mergem noi 
s-o vedem! Spuse domnişoara Steele. 

Pe Elinor această obrăznicie începu s-o scoată din răbdări; 
însă fu scutită de deranjul de a-i pune capăt de dojana 
aspră a lui Lucy. 

CAPITOLUL XI DUPĂ O OARECARE ÎMPOTRIVIRE, 
Marianne cedă rugăminţilor surorii ei şi consimţi să iasă 
într-o dimineaţă, jumătate de oră, cu ea şi cu doamna 
Jennings. Puse totuşi o condiţie, şi anume să nu facă nici o 
vizită şi să nu le însoţească decât până la magazinul Gray, în 
Sackville, unde Elinor ducea o negociere pentru 
schimbarea unor bijuterii demodate ale mamei ei. 

Când se opriră la uşă, doamna Jennings îşi aduse aminte 
că la celălalt capăt de al străzii locuia o doamnă pe care ar 
fi trebuit s-o viziteze şi, cum ea nu avea nici o treabă la 
Gray, hotări să-şi facă vizita cât îşi rezolvau treburile 
tinerele ei prietene, iar apoi să vină să le ia. 


Urcând scările, domnişoarele Dashwood descoperiră că în 
încăpere era atâta lume încât nu avea cine să se ocupe de 
ele şi erau nevoite să aştepte. Se aşezară la capătul 
tejghelei care părea să promită o înaintare mai rapidă şi 
unde se găsea un singur domn care, nădăjdui Elinor, avea 
să fie destul de politicos pentru a-şi termina mai repede 
treaba. Dar agerimea ochilor şi rafinamentul gustului lui se 
dovediră mai presus de politeţe. Îşi comanda o cutie pentru 
scobitori şi, până se hotări asupra mărimii, formei şi 
ornamentelor de pe ea, după ce examina un sfert de oră 
toate cutiile pentru scobitori din prăvălie, nu avu răgaz să 
le acorde celor două doamne prea multă atenţie, în afară de 
câteva priviri foarte vagi, care îi lăsară lui Elinor amintirea 
unei persoane absolut neinteresante, deşi împodobită după 
ultima modă. Marianne fu scutită de sentimentele de 
dispreţ şi resentiment pe care le provocau neruşinarea cu 
care le cerceta trăsăturile şi dovezile de proastă creştere în 
examinarea diferitelor feluri de cutii pentru scobitori, 
pentru simplul motiv că nu-i remarcă prezenţa; căci, atunci 
când era cufundată în gânduri, nu mai vedea nimic din ce 
era în jurul ei, indiferent unde s-ar fi aflat. 

În cele din urmă, domnul se hotărî. După ce stabili ultima 
zi în care trebuia să-i fie trimisă acasă cutia de fildeş cu aur 
şi perle, domnul îşi trase mănuşile cu gesturi leneşe şi, 
aruncând încă o privire spre domnişoarele Dashwood, însă 
una care părea mai degrabă să pretindă admiraţie decât să 
o exprime, ieşi din prăvălie cu un aer fericit de îngâmfare 
adevărată şi indiferenţă afectată. 

Elinor nu pierdu timpul pentru a spune pentru ce venise, 
şi era pe punctul de a încheia afacerea când un alt domn se 
apropie de ea. Ridicând ochii, văzu cu mirare că era fratele 
ei. 

Afecţiunea şi plăcerea cu care se întâlniră fură de ajuns 
pentru a face o bună impresie în prăvălia domnului Gray. 
John Dashwood era cu adevărat departe de a regreta că îşi 
revedea surorile, lucru care le făcu să fie mulţumite, iar 


întrebările lui cu privire la mama lor erau pline de respect 
şi atenţie. 

Elinor află că el şi Fanny erau de două zile la Londra. 

— Am dorit foarte mult să trecem ieri pe la voi, spuse el, 
însă a fost cu neputinţă, căci a trebuit să-l ducem pe Harry 
la Exeter Exchange să vadă animalele sălbatice, iar restul 
zilei l-am petrecut în compania doamnei Ferrars. Harry a 
fost nespus de încântat. Azi-dimineaţă aş fi venit cu dragă 
inimă să vă văd dacă aş fi găsit o jumătate de oră liberă, 
însă întotdeauna sunt atâtea de făcut când ajungi la 
Londra! Am venit aici să-i comand lui Fanny o pecete. 
Mâine, însă, vom veni negreşit în Berkeley Street pentru a 
fi prezentaţi prietenei voastre, doamna Jennings. Din câte 
am auzit, o e femeie foarte bogată. Şi mai trebuie să mă 
prezentaţi şi familiei Middleton. Întrucât sunt rudele mamei 
mele vitrege, voi fi fericit să-mi exprim toată consideraţia 
faţă de ei. Am înţeles că vă sunt buni vecini la ţară. 

— Aşa este. N-am cuvinte să descriu grija lor pentru 
confor tul nostru şi prietenia lor în cel mai mic amănunt. 

— Pe cuvântul meu, mă bucură nespus să aud asta, mă 
bucură extraordinar. Dar aşa se şi cuvine să fie, sunt 
oameni foarte bogaţi, sunt rude cu voi şi e de aşteptat să se 
poarte astfel încât să vă simţiţi cât mai bine. Aşadar, v-aţi 
aranjat foarte con fortabil în vila voastră şi nu mai aveţi 
nevoie de nimic. Edward ne-a spus că vila este cu adevărat 
fermecătoare - cea mai reuşită căsuţă din câte a văzut, 
spunea el, şi părea să vă placă mai mult decât orice. A fost o 
mare bucurie pentru noi să auzim asta, vă asigur. 

Elinor se simţi puţin ruşinată pentru fratele ei şi nu-i păru 
rău că fu scutită de necesitatea de a-i răspunde prin sosirea 
servitorului doamnei Jennings, care veni să le spună că 
stăpâna lui aştepta la uşă. 

Domnul Dashwood le însoţi afară, fu prezentat doamnei 
Jennings la uşa caleştii ei şi, repetând speranţa de a putea 
să treacă pe la ele a doua zi, îşi luă la revedere. 


Vizita avu loc. Domnul Dashwood sosi scuzând-o pe 
cumnata lor că nu putuse să vină şi ea, întrucât era atât de 
ocupată cu mama ei încât chiar că nu mai avea timp să 
meargă nicăieri. Totuşi, doamna Jennings îl asigură de 
îndată că ea nu ţinea la ceremonie, căci erau cu toţii veri, 
sau aşa ceva, şi că foarte curând avea să se ducă ea la 
doamna Dashwood, aducându-i şi cumnatele să o vadă. 
Purtarea lui faţă de ele fu amabilă, dar fără exagerare, iar 
faţă de doamna Jennings, extrem de atentă şi politicoasă. 
Când, la scurt timp după el, sosi colonelul Brandon, îl 
măsură cu o curiozitate care părea să spună că nu voia 
decât să ştie că era bogat pentru a se purta cu el la fel de 
politicos. 

După ce stătu cu ele o jumătate de oră, o rugă pe sora lui 
să-l însoţească în Conduit Street şi să-l prezinte lui sir John 
şi lui lady Middleton. Vremea era extraordinar de frumoasă, 
iar ea primi pe loc. De îndată ce ieşiră din casă, el începu 
să-i pună întrebări. 

— Cine e colonelul Brandon? E un om cu avere? 

— Da, are proprietăţi foarte bune în Dorsetshire. 

— Mă bucur de asta. Pare un gentleman şi cred, Elinor, că 
pot să te felicit pentru perspectiva unui aranjament foarte 
respectabil în viaţă. 

— Pe mine? Ce vrei să spui, frate? 

— Te place. L-am urmărit îndeaproape şi sunt convins de 
asta. La ce sumă se ridică averea lui? 

— La vreo două mii de lire pe an, cred. 

— Două mii pe an! Exclamă el, iar apoi, ambalându-se 
până la o culme de generozitate entuziasmată, adăugă: De 
dragul tău, Elinor, aş fi vrut din toată inima să fie de două 
ori pe atât. 

— Te cred, spuse Elinor, dar sunt foarte sigură că nu are 
nici cea mai mică dorinţă să se însoare cu mine. 

— Te înşeli, Elinor; te înşeli foarte mult. Dacă ţi-ai da puţin 
osteneala, ai pune mâna pe el numaidecât. Poate că în 
momen tul de faţă nu este foarte hotărât; l-ar putea reţine 


faptul că nu prea ai avere; poate că prietenii îl sfătuiesc să 
nu facă acest pas. 

Dar puţină încurajare şi câteva mici atenţii din acelea la 
care femeile se pricep atât de bine îl vor face să se 
hotărască, în ciuda voinţei lui. Şi n-ai nici un motiv ca să nu 
încerci. Nu cred că te-ar putea împiedica vreo legătură 
anterioară - cred că ştii că o ast fel de legătură e cu totul 
exclusă, obiecțiile sunt de neînlăturat, eşti prea deşteaptă 
să nu-ţi dai seama de asta. Trebuie să pui mâna pe colonelul 
Brandon. Am să mă port cu el în aşa fel încât să fie încântat 
de tine şi de familia ta. E o partidă care le va aduce tuturor 
satisfacţie. Pe scurt - şi aici cobori glasul până la şoaptă 

—, va fi un lucru extrem de bine venit pentru toate părţile. 

Totuşi, adunându-se, adăugă: Adică, vreau să spun... 
Prietenii tăi sunt cu toţii dornici să te vadă aranjată bine, 
mai ales Fanny, căci ea ţine foarte mult la tine, crede-mă. Şi 
mama ei, doamna Ferrars, o femeie foarte bună din fire, s- 
ar bucura foarte mult, sunt sigur; chiar spunea asta zilele 
trecute. 

Elinor nu catadicsi să dea nici un răspuns. 

— Ar fi extraordinar, ar fi ceva nemaipomenit de nostim ca 
Fanny să aibă un frate şi o cumnată care să se aşeze la casa 
lor în acelaşi timp! Şi nu e deloc imposibil. 

— Domnul Ferrars urmează să se căsătorească? Întrebă 
Elinor cu un glas hotărât. 

— De fapt, nu e ceva stabilit, dar circulă un astfel de zvon. 
Are o mamă extraordinară. În cazul în care căsătoria are 
loc, doamna Ferrars este gata să-i asigure, cu cea mai mare 

generozi tate, un venit de o mie de lire. Tânăra este 
onorabila domnişoară Morton, unica fiică a răposatului lord 
Morton, care are treizeci de mii de lire. O căsătorie foarte 
de dorit de ambele părţi, şi n-am nici o îndoială că o să aibă 
loc la timp. Pentru o mamă e mare lucru să renunţe pentru 
totdeauna la o mie de lire pe an, însă doamna Ferrars este o 
fire nobilă. Zilele trecute, de îndată ce am sosit la Londra, 
dându-şi seama că s-ar putea să nu avem prea mulţi bani la 


noi, i-a dat lui Fanny în mână bancnote în va loare de două 
sute de lire. Şi ne-au prins foarte bine, căci trebuie să trăim 
pe picior mare cât stăm aici. 

Se opri, aşteptând aprobarea şi compătimirea ei, iar ea 
făcu un efort ca să spună: 

— Cheltuielile voastre atât la Londra, cât şi la ţară, sunt cu 
siguranţă considerabile, însă venitul vostru e mare. 

— Nu atât de mare pe cât presupun mulţi. Totuşi, nu vreau 
să mă plâng; e un venit îndestulător, fără îndoială, şi sper să 
de vină şi mai mare cu timpul. Împrejmuirea păşunilor de la 
Norland, care se desfăşoară acum, ne seacă de bani. Şi 
apoi, în ultima jumătate de an, am mai făcut o mică 
achiziţie: am cumpărat ferma Kingham, trebuie să îţi aduci 
aminte de ea, unde trăia bătrânul Gibson. Pământul era 
convenabil din toate punctele de vedere şi se învecina cu 
proprietatea mea, aşa că am considerat de datoria mea să îl 
cumpăr. N-aş fi avut conştiinţa împăcată dacă l-aş fi lăsat să 
încapă pe mâini străine. Omul tre buie să plătească pentru 
tihna lui, iar pe mine m-a costat o gră madă de bani. 

— Mai mult decât crezi că valorează cu adevărat? 

— Vai, sper că nu. Aş putea să-l vând şi mâine, cu mai mult 
decât am dat. Dar referitor la banii de cumpărare, chiar că 
puteam să am mare ghinion, căci acţiunile la acea vreme 
erau atât de scăzute încât, dacă bancherul meu n-ar fi avut 
suma necesară, ar fi trebuit să-mi vând stocul în mare 
pierdere. 

Elinor se mulţumi să zâmbească. 

— Şi am avut şi alte cheltuieli mari şi inevitabile când ne- 
am mutat la Norland. După cum bine ştii, stimatul nostru 
tată i-a lăsat mamei tale toate lucrurile de la Stanhill, şi 
erau foarte va loroase. Departe de mine gândul să-i port 
pică pentru asta; fără doar şi poate, avea tot dreptul să 
dispună de averea lui cum cre dea de cuviinţă. Însă, ca 
urmare a acestui lucru, am fost nevoiţi să cumpărăm multe 
pânzeturi, veselă şi altele pentru a înlocui ceea ce s-a luat. 
După toate cheltuielile astea, cred că-ţi dai seama 


cât'suntem de departe de a fi bogaţi şi cât de binevenită 
este mărinimia doamnei Ferrars. 

— Sigur, spuse Elinor, şi, ajutaţi de mărinimia ei, sper să 
trăiţi totuşi confortabil. 

— S-ar putea ca peste un an sau doi să putem spune asta, 
răspunse el cu gravitate. Totuşi, mai sunt o mulţime de 
lucruri de făcut. La sera lui Fanny nu s-a mai pus nici o 
piatră, cât despre grădina de flori, nu s-a întocmit decât 
planul. 

— Unde o să fie sera? 

— Pe colina din spatele casei. Ca să-i facem loc, am 
doborât toţi nucii bătrâni. Va fi o privelişte frumoasă din 
orice punct al parcului, iar grădina de flori va cobori panta 
chiar în faţa ei şi va fi nemaipomenit de frumoasă. Am 
înlăturat toţi mărăcinii care creşteau pe vârful colinei. 

Elinor păstră pentru sine regretele şi criticile şi fu foarte 
mulţumită că Marianne nu era de faţă pentru a-i împărtăşi 
supărarea. 

După ce spuse destul pentru a-şi dovedi sărăcia şi scăpă 
de obligaţia de a-i cumpăra fiecăreia dintre surorile lui o 
pereche de cercei la următoarea sa vizită la Gray, domnul 
Dashwood se înveseli dintr-o dată şi o felicită că avea o 
prietenă ca doamna Jennings. 

— Pare o femeie foarte valoroasă. Casa, stilul ei de viaţă, 
toate dovedesc un venit extrem de bun, iar prietenia cu ea 
nu numai că v-a fost de mare folos până acum ci, până la 
urmă, s-ar putea să fie avantajoasă şi din punct de vedere 
material. Faptul că v-a invitat la Londra este un semn bun: 
arată că, într-adevăr, ţine la voi atât de mult încât, după 
toate probabilitățile, n-o să vă uite când o să moară. Trebuie 
să aibă o grămadă de lăsat. 

— Mai degrabă aş zice că nimic, căci nu are decât 
uzufructul proprietăţilor, care va reveni copiilor ei. 

— Dar nu e de imaginat că îşi cheltuieşte tot venitul. Puţini 
oameni cât de cât prudenţi ar face asta. Tot ce 
economiseşte va lăsa moştenire. 


— Şi nu crezi că e mai probabil să lase fetelor ei decât 
nouă? 

— Petele ei sunt măritate amândouă extrem de bine, aşa 
că nu văd necesitatea de a le mai lăsa ceva. După părerea 
mea, fap tul că vă bagă atât de mult în seamă şi vă tratează 
cu atâta ama bilitate vă dă dreptul să credeţi că se va gândi 
şi pe viitor la voi, lucru pe care o femeie cu cap nu l-ar 
nesocoti. Nu se poate să fie atât de amabilă cu voi fără să-şi 
dea seama că dă naştere anumi tor aşteptări. 

— Dar nu nouă. Zău, frăţioare, grija pentru binele şi 
prospe ritatea noastră te duce cu gândul prea departe. 

— Aşa e, spuse el, părând să se adune. Nu stă totul în pute 
rea oamenilor. Dar, dragă Elinor, care e problema cu 
Marianne? 

Arată foarte rău, şi-a pierdut culoarea din obraji şi a slăbit 
foarte mult. E bolnavă? 

— Nu se simte bine, suferă cu nervii de mai multe 
săptămâni. 

— Îmi pare rău. La vârsta ei, boala distruge strălucirea 
pen tru totdeauna! A ei a fost foarte scurtă. Anul trecut în 
septem brie era cea mai frumoasă fată din câte am văzut şi 
avea şanse mari să atragă bărbaţii. Frumuseţea ei avea 
ceva care îi ispiteşte în mod deosebit. Ţin minte că Fanny 
spunea că o să se căsăto rească mai repede şi mai bine ca 
tine; nu că n-ar ţine la tine foarte mult, dar aşa i se părea ei. 
Totuşi, se pare că s-a înşelat. 

Acum mă îndoiesc că Marianne se va mărita cu un bărbat 
care să aibă mai mult de cinci sau şase sute de lire pe an, 
cel mult, şi înseamnă că mă înşel foarte tare dacă tu n-ai să 
faci o partidă foarte bună. Dorsetshire! Cunosc foarte puţin 
Dorsetshire dar, draga mea Elinor, o să-mi facă mare 
plăcere să-l cunosc mai bine, şi pot să te asigur că Fanny şi 
cu mine vom fi printre primii oaspeţi ai tăi, şi cei mai 
încântați. 

Elinor îşi dădu toată silinţa să-l convingă că nu era deloc 
probabil ca ea să se mărite cu colonelul Brandon, însă 


fratele ei îşi dorea prea mult asta ca să se lase convins şi 
era hotărât să stabilească o relaţie mai apropiată cu acel 
domn şi să încurajeze căsătoria prin tot felul de atenţi. Îşi 
reproşase destul că el, unul, nu făcuse nimic pentru surorile 
lui, pentru a fi extrem de dornic ca alţii să facă foarte mult; 
iar o cerere în căsătorie din partea colonelului Brandon sau 
o moştenire de la doamna Jennings erau cel mai simplu 
mijloc de compensare a propriei neglijenţe. 

Avură norocul s-o găsească acasă pe lady Middleton, iar 
înainte ca vizita lor să ia sfârşit veni şi sir John. Ambele 
părţi se întrecură în politeţuri. Sir john era dispus să placă 
pe oricine şi, cu toate că domnul Dashwood părea să nu se 
priceapă la cai, în scurt timp îl consideră un tânăr foarte 
simpatic, în timp ce lady Middleton descoperi în înfăţişarea 
lui destulă eleganţă ca să merite să intre în relaţii cu el; iar 
domnul Dashwood plecă încântat de amândoi. 

— Fanny o să fie încântată de ce am să-i povestesc, spuse 
el în timp ce se întorcea cu sora lui. Lady Middleton este cu 
adevărat o femeie extrem de elegantă! Sunt sigur că Fanny 
va dori să cunoască o astfel de femeie. Doamna Jennings 
este şi ea o femeie cu purtări alese, deşi nu atât de elegantă 
ca fiica ei. Cumnata ta nu trebuie să aibă nici o reţinere de 
a o vizita, căci a cam avut, ca să fiu sincer, şi era normal să 
fie aşa, deoarece noi ştiam doar că doamna Jennings este 
văduva unui om care şi-a agonisit averea în mod necinstit. 
Doamna Ferrars şi Fanny erau foarte hotărâte să nu aibă 
nimic de a face nici cu ea, nici cu fetele ei. Acum însă pot să 
le spun despre amândouă numai lucruri frumoase. 

CAPITOLUL XII DOAMNA JOHN DASHWOOD avea atâta 
încredere în judecata soţului ei încât chiar a doua zi le făcu 
o vizită doamnei Jennings şi fiicei ei; iar încrederea îi fu 
răsplătită prin aceea că descoperi că prima, femeia la care 
stăteau cumnatele ei, nu era nicicum nedemnă de a fi 
băgată în seamă de ea; cât despre lady Middleton, era una 
dintre cele mai încântătoare fiinţe din lume! 


Lady Middleton fu la fel de încântată de doamna 
Dashwood. Amândouă aveau un fel de egoism rece care le 
atrăgea reciproc; şi apreciau una la cealaltă aceleaşi reguli 
insipide de bună-cuvi-inţă în comportament şi lipsa de duh. 

Totuşi, aceleaşi maniere care câştigară părerea bună a lui 
lady Middleton despre doamna John Dashwood nu fură pe 
placul doamnei Jennings, care o văzu ca pe o femeiuşcă 
mândră cu comportament rece, care le tratase pe surorile 
soţului ei fără afecţiune şi aproape fără să aibă ceva a le 
spune, căci în jumătate de oră petrecută la Berkeley Street, 
cel puţin şapte minute şi jumătate nu scosese o vorbă. 

Deşi nu întrebă, Elinor ar fi vrut tare mult să ştie dacă 
Edward era în Londra; dar nimic n-ar fi făcut-o pe Fanny să- 
i pomenească de bunăvoie numele în faţa ei, până nu era în 
măsură să-i spună că nunta lui cu domnişoara Morton era 
hotărâtă sau până când aşteptările soţului ei cu privire la 
colonelul Brandon nu se adevereau; pentru că ea îi credea 
atât de ataşaţi unul de celălalt încât nici o strădanie în 
vorbă sau în faptă nu i-ar fi putut despărţi. Însă, foarte 
curând, informaţia pe care ea nu voia să o dea veni din altă 
sursă. La scurt timp după aceea, Lucy veni să fie 
compătimită de Elinor pentru faptul că nu putea să-l vadă 
pe Edward, deşi sosise la Londra o dată cu domnul şi 
doamna Dashwood. Nu îndrăznise să vină la Bartlett's 
Buildings de teamă să nu fie descoperit şi, cu toate că 
amândoi erau nerăbdători să se întâlnească, în prezent nu 
puteau să facă nimic decât să-şi scrie. 

La foarte scurt timp, Edward le aduse personal la 
cunoştinţă că era la Londra, venind de două ori în Berkeley 
Street. Cartea lui de vizită fu găsită de două ori pe masă, 
când se întoarseră de la treburile pe care le avuseseră 
dimineaţa în oraş. Elinor era încântată că trecuse, dar şi 
mai încântată că nu le găsise acasă. 

Soții Dashwood erau atât de cuceriţi de familia Middleton 
încât, deşi nu le prea stătea în obicei să dea ceva, se 
hotărâră să le ofere... O masă şi, la scurt timp după ce se 


cunoscuseră, îi invitară la masă în Harley Street, unde 
închiriaseră pe trei luni o casă foarte frumoasă. Fură 
invitate şi doamna Jennings şi domnişoarele Dashwood, iar 
John Dashwood avu grijă să-l invite şi pe colonelul Brandon 
care, oricând bucuros să fie acolo unde erau domnişoarele 
Dashwood, primi invitaţia cu o oarecare mirare, dar şi cu 
multă plăcere. Urmau să o cunoască pe doamna Ferrars, 
însă Elinor nu putu afla dacă aveau să vină şi fiii ei. Totuşi, 
perspectiva de a o vedea pe ea fu suficientă pentru a privi 
cu interes evenimentul. Deşi acum se putea întâlni cu mama 
lui Edward fără acea nelinişte puternică ce promitea, 
cândva, să însoţească o astfel de întâlnire, iar acum părerea 
acesteia despre ea îi era absolut indiferentă, dorinţa ei de a 
fi în compania doamnei Ferrars, curiozitatea ei de a şti cum 
era se dovediră la fel de vii. 

Interesul cu care aştepta întâlnirea spori la scurt timp 
după aceea, auzind că aveau să vină şi domnişoarele Steele. 

Intraseră atât de mult pe sub pielea lui lady Middleton 
prin zelul cu care se comportau în prezenţa ei încât, deşi 
Lucy nu era deloc elegantă, iar sora ei nici măcar rafinată, 
fu la fel de promptă ca sir John în a le pofti să petreacă o 
săptămână sau două la Conduit Street, iar de îndată ce 
domnişoarele Steele aflară de invitaţia soţilor Dashwood, 
găsiră foarte potrivit să-şi înceapă vizita cu câteva zile 
înainte ca petrecerea să aibă loc. 

Poate că doamna John Dashwood n-ar fi dat importanţă 
pretențiilor lor de a fi luate în seamă ca nepoate ale 
domnului care ani de zile avusese grijă de fratele ei într- 
atât încât să le asigure locuri la masa ei, dar ca musafire ale 
lui lady Middleton erau bine venite. lar Lucy, care de multă 
vreme dorea să cunoască personal familia pentru a putea 
aprecia mai bine caracterele lor şi propriile greutăţi şi 
pentru a avea prilejul de a se strădui să le fie pe plac, 
rareori în viaţa ei fusese mai fericită ca atunci când primise 
cartea de vizită a doamnei John Dashwood. 


Efectul cărţii de vizită asupra lui Elinor fu foarte diferit. 
Presupuse numaidecât că Edward, care locuia cu mama lui, 
era şi el invitat la petrecere, şi nu ştia cum avea să suporte 
să-l vadă după toate câte se întâmplaseră, şi încă în 
compania lui Lucy! 

Probabil că aceste temeri nu se bazau pe rațiune şi cu 
siguranţă deloc pe adevăr. Totuşi, ele fură înlăturate prin 
bunăvoința lui Lucy, care credea că o să-i producă o mare 
dezamăgire spunându-i că Edward sigur nu avea să fie 
marţi în Harley Street, şi chiar spera să împingă durerea şi 
mai departe convingând-o că el se ţinea deoparte din cauza 
imensei afecţiuni pentru ea, pe care nu o putea ascunde 
când erau împreună. 

Veni şi importanta zi de marţi, care urma să le prezinte pe 
cele două domnişoare acestei formidabile soacre. 

— Ai milă de mine, domnişoară Dashwood! Spuse Lucy în 
timp ce urcau scările împreună. N-am pe nimeni aici care 
să mă compătimească. Îţi jur că abia mă mai ţin pe picioare! 
Doamne sfinte! Peste o clipă am să dau ochii cu persoana de 
care depinde toată fericirea mea... Care urmează să-mi fie 
mamă! 

Elinor ar fi putut s-o liniştească imediat sugerând 
posibilitatea ca doamna pe care erau să o întâlnească să 
devină mai degrabă mama domnişoarei Morton decât a ei, 
însă în loc de asta o asigură, cu cea mai mare sinceritate, că 
într-adevăr îi era milă de ea, spre marea uimire a lui Lucy 
care, deşi chiar nu se simţea în largul ei, spera ca măcar să 
fie obiectul unei invidii nestăpânite din partea lui Elinor. 

Doamna Ferrars era o femeie mică, slabă, cu o siluetă 
dreaptă, chiar ţeapănă, şi cu o înfăţişare serioasă, chiar 
acră. Avea tenul palid, trăsăturile mici, fără frumuseţe şi, 
fireşte, fără expresie; însă fruntea îngustă îi salvase 
înfăţişarea de la insipiditate, dându-i un aer de mândrie şi 
răutate. Nu era o femeie care vorbea mult, spre deosebire 
de majoritatea oamenilor, îşi împărțea cuvintele la numărul 
ideilor şi, din puţinele silabe care îi scăpară, niciuna nu-i fu 


adresată domnişoarei Dashwood, pe care era hotărâtă s-o 
antipatizeze cu orice preţ. 

Acest comportament n-o mai putea face acum nefericită pe 
Elinor. În urmă cu câteva luni ar fi durut-o mult, însă acum 
doamnei Ferrars nu-i mai stătea în putere s-o facă să 
sufere, iar faptul că se purta mult mai amabil cu 
domnişoarele Steele, anume ca s-o umilească şi mai mult, 
nu făcea decât să o amuze. Nu putea decât să zâmbească 
văzând bunăvoința pe care mama şi fiica i-o arătau înseşi 
persoanei pe care să fi fost cel mai dornice s-o umilească, 
dacă ar fi ştiut câte ştia ea. Însă, în timp ce zâmbea văzând 
acea amabilitate atât de prost plasată, nu putu să nu 
remarce atenţiile studiate cu care domnişoara Steele 
întreţineau acea amabilitate fără să le dispreţuiască din 
adâncul inimii pe toate patru. 

Lucy exulta toată văzând că i se acordă atâta atenţie, iar 
domnişoara Steele nu avea nevoie decât să fie tachinată în 
legătură cu doctorul Davies pentru a fi pe deplin fericită. 

Masa fu grandioasă, servitorii numeroşi, totul dovedea 
înclinația stăpânei spre ostentaţie şi capacitatea stăpânului 
de a o susţine. În ciuda îmbunătăţirilor şi adăugirilor care i 
se aduceau domeniului Norland şi în ciuda faptului că 
proprietarul lui fusese cândva la un pas de a-şi vinde 
acţiunile în pierdere, nimic nu trăda vreun simptom al 
acelei sărăcii pe care încercase să o sugereze; sărăcia nu se 
manifestă decât în conversaţie, unde lipsurile era 
considerabile. John Dashwood nu avea multe de spus care 
să merite să fie auzite, iar soţia lui şi mai puţin. Dar acest 
lucru nu era o ruşine pentru ei, căci cam tot aşa stăteau 
lucrurile cu majoritatea invitaţilor, care aproape toţi aveau 
destule neajunsuri pentru a fi agreabili - lipsă de 
înţelepciune, înnăscută sau dobândită, lipsă de eleganţă, 
lipsă de caracter sau lipsă de stăpânire de sine. 

Când, după cină, doamnele se retraseră în salon, această 
sărăcie fu şi mai evidentă, căci domnii mai aduseseră, 
totuşi, o oarecare varietate în conversaţie, prin discuţiile 


despre politică, despre îngrădirea proprietăţilor şi dresarea 
cailor; însă toate acestea fiind sfârşite, singurul subiect de 
discuţie care le rămase doamnelor până la sosirea cafelei fu 
care dintre cei doi băieţi era mai înalt, Harry Dashwood sau 
William, al doilea fiu al lui lady Middleton, care erau cam de 
aceeaşi vârstă. 

Dacă ambii copii ar fi fost acolo, problema s-ar fi putut 
rezolva foarte uşor măsurându-i pe loc; însă cum numai 
Harry era prezent, de ambele părţi se făceau doar 
presupuneri, fiecare doamnă având dreptul să fie la fel de 
categorică în părerea ei şi s-o repete cât de des voia. 

Părţile aveau următoarea poziţie: Cele două mame, deşi 
fiecare era convinsă că băiatul ei era mai înalt, decideau din 
politeţe în favoarea celuilalt. 

Cele două bunici, cu mai puţină părtinire, dar cu mai 
multă sinceritate, îşi susțineau cu aceeaşi înfocare propriul 
urmaş. 

Lucy, care dorea în aceeaşi măsură să placă ambelor 
tabere, considera că băieţii erau amândoi foarte înalţi 
pentru vârsta lor, şi pentru nimic în lume n-ar fi putut fi 
convinsă că exista vreo diferenţă, cât de mică, între ei; iar 
domnişoara Steele, cu şi mai multă bunăvoință, atribui 
diferenţa, atât cât putu, în favoarea fiecăruia. 

După ce îşi spuse părerea în favoarea lui William, lucru 
care o jigni pe doamna Ferrars şi încă şi mai mult pe Fanny, 
Elinor nu mai simţi nevoia să-şi întărească spusele prin alte 
argumente, iar Marianne, când i se ceru părerea, le jigni pe 
toate spunând că nu are nici o părere de dat întrucât nici 
nu se gândise la asta. 

Înainte de a pleca de la Norland, Elinor pictase pentru 
cumnata ei două paravane în miniatură, foarte frumoase, 
care, montate şi aduse acasă, împodobeau salonul; iar 
aceste paravane miniaturale, atrăgând privirea lui John 
Dashwood când îi însoţi pe ceilalţi domni în salon, fură 
înmânate cu serviabilitate colonelului Bradon pentru a le 
admira. 


— Au fost făcute de sora mea cea mare, spuse el, şi aş 
îndrăzni să spun că vei fi încântat de ele, căci eşti un om cu 
gust. Nu ştiu dacă ai avut prilejul să vezi până acum vreo 
lucrare de-a ei, dar toată lumea spune că desenează foarte 
bine. 

Colonelul, deşi tăgădui toate pretenţiile de cunoscător, 
admiră cu căldură paravanele, aşa cum ar fi făcut cu orice 
lucru pictat de domnişoara Dashwood, iar curiozitatea 
celorlalţi fiind în mod firesc stârnită, ele fură trecute din 
mână în mână pentru a fi cercetate de toţi. Doamna 
Ferrars, neştiind că erau opera lui Elinor, ţinu neapărat să 
se uite la ele şi, după ce se bucurară de mărinimoasa 
apreciere a lui lady Middleton, îi fură înmânate de către 
Fanny care, totodată, o informă că erau făcute de 
domnişoara Dashwood. 

— Hm! Spuse doamna Ferrars. Foarte drăguţe... 

Şi, fără să se uite deloc la ele, le înapoie fiicei sale. 
Probabil că, preţ de o clipă, Fanny consideră că mama ei 
fusese extrem de nepoliticoasă căci, roşind puţin, spuse 
imediat: 

— Sunt foarte frumoase, mamă, nu-i aşa? Insă poate de 
teamă că era prea politicoasă şi prea încurajatoare, 
adăugă: Nu crezi că au ceva din stilul de a picta al 
domnişoarei Morton? Ea chiar pictează absolut minunat! Ce 
frumos este ultimul peisaj pictat de ea! 

— Chiar că e frumos! Iot ce face ea e admirabil. 

Marianne nu mai putu suporta; era deja foarte scârbită de 
doamna Ferrars, iar lauda atât de prost plasată adusă alteia 
în defavoarea lui Elinor, deşi nu bănuia ce scop avea, o 
provocă imediat să spună cu aprindere: 

— Admiraţia asta este foarte ciudată! Ce ne interesează pe 
noi domnişoara Morton? Cine o cunoaşte sau cui îi pasă de 
ea? 

Noi vorbim acum despre Elinor! 

Şi, spunând aceste cuvinte, luă paravanele din mâinile 
cumnatei sale pentru a le admira ea însăşi aşa cum se 


cuvenea. 

Doamna Ferrars păru nespus de supărată şi, după ce se 
făcu şi mai băţoasă, rosti cu un glas tăios: 

— Domnişoara Morton este fiica lordului Morton. 

Şi Fanny arăta foarte supărată, iar soţul ei era 
înspăimântat la culme de îndrăzneala surorii lui. Lui Elinor, 
înflăcărarea lui Marianne îi făcu mai mult rău decât motivul 
care o produsese, însă privirile colonelului Brandon aţintite 
asupra lui Marianne arătau că el nu remarcase decât ceea 
ce era nobil în acea înflăcărare, inima afectuoasă care nu 
suporta să-şi vadă sora desconsiderată. 

Indignarea lui Marianne nu se opri aici. Insolenţa rece cu 
care se purtase în general doamna Ferrars cu sora ei părea 
să prevestească, după părerea ei, greutăţi şi amărăciune 
pentru Elinor, iar inima ei rănită o făcea să se gândească cu 
groază la ele. Mânată de o puternică pornire de afecţiune, 
se duse după o clipă la scaunul surorii ei şi, cuprinzând-o cu 
braţul pe după gât şi lipindu-şi obrazul de al ei, spuse cu 
glas scăzut, dar pătimaş: 

— Draga, scumpa mea Elinor, nu le băga în seamă. Nu le 
lăsa să te mâhnească. 

Nu putu să spună mai mult; copleşită, îşi îngropa faţa în 
umărul lui Elinor şi izbucni în plâns. Lucrul acesta atrase 
atenţia tuturor şi aproape fiecare se îngrijoră. Fără să ştie 
ce face, colonelul Brandon se ridică şi se duse la ele. 
Doamna Jennings, cu un „Ah, sărăcuţa!” plin de simţire, îi 
dădu imediat sărurile ei, iar sir John se înfurie atât de tare 
pe autorul acestei suferinţe nervoase încât se mută de 
îndată lângă Lucy Steele şi-i povesti pe scurt, în şoaptă, 
întreaga poveste şocantă. În câteva minute, totuşi, 
Marianne îşi reveni suficient pentru a pune capăt agitaţiei 
şi îşi reluă locul, însă toată seara păstra amintirea celor 
întâmplate. 

— Sărmana Marianne! Îi spuse cu glas scăzut fratele ei 
colonelului Brandon ce îndată ce reuşi să-i atragă atenţia. 
Sănătatea ei nu e atât de bună ca a surorii ei... E foarte 


nervoasă... Nu are constituţia lui Elinor... Şi trebuie să 
admitem că, pentru o tânără care a fost odată o frumuseţe, 
este foarte supărător să-şi fi pierdut farmecele personale. 
Poate n-ai să mă crezi, dar Marianne era extraordinar de 
frumoasă acum câteva luni; la fel de frumoasă ca Elinor. 
După cum vezi, toată frumuseţea s-a dus. 

CAPITOLUL XIII CURIOZITATEA LUI ELINOR dea O 
vedea pe doamna Ferrars era satisfăcută. Cunoscând-o, 
ajunse la concluzia că tot ce ar fi putut duce la o legătură 
mai strânsă între familii nu era de dorit. Îi văzuse prea bine 
mândria, meschinăria şi pornirea împotriva ei ca să-şi dea 
seama că doamna Ferrars ar fi încurcat logodna şi ar fi 
întârziat căsătoria dintre Edward şi ea, dacă el ar fi fost 
liber, şi văzuse destule pentru a fi recunoscătoare că un 
obstacol mai mare o împiedica să sufere de pe urma 
vreunuia creat de doamna Ferrars, că o ferea să depindă de 
capriciile ei şi o scutea de orice grijă de a-i face o părere 
bună. Se gândi că, dacă Lucy ar fi. Fost mai bună, ar fi 
trebuit să se bucure pentru ea. 

Se întreba dacă Lucy putea să fie într-atât de 
entuziasmată de politeţea doamnei Ferrars şi dacă 
vanitatea o orbea într-atât încât să considere că atenţia 
care i se dăduse doar pentru că ea nu era Elinor era un 
compliment făcut ei înseşi. Răspunsul la această întrebare îl 
avu în dimineaţa următoare, când lady Middleton o lăsă pe 
Lucy la uşa casei din Berkeley Street, la dorinţa ei. Lucy 
spera s-o găsească singură pe Elinor, pentru a-i spune ce 
fericită era. 

Speranţa i se adeveri, căci la scurt timp după sosirea ei 
doamna Jennings primi un mesaj de la doamna Palmer şi 
plecă la ea. 

— Draga mea prietenă, am venit să-ţi vorbesc despre feri 
cirea mea, spuse Lucy de îndată ce rămăseseră singure. 
Oare poate să existe ceva mai măgulitor decât felul în care 
s-a purtat ieri cu mine doamna Ferrars? Ce amabilă a fost! 
Ştii ce groază îmi era să dau ochii cu ea, dar s-a purtat atât 


de frumos cu mine din prima clipă. Cred că m-a îndrăgit de 
îndată de i-am fost prezen tată. Nu-i aşa? Doar ai văzut tot. 
Nu te-a impresionat? 

— Cu siguranţă, a fost foarte politicoasă cu dumneata. 

— Politicoasă! Dumneata n-ai văzut decât politeţe? Eu am 
văzut mult mai mult. Nimănui nu i-a arătat mai multă 
bunătate decât mie! S-a purtat cu mine fără pic de 
mândrie, fără pic de aroganță, şi cumnata dumitale la fel - 
numai drăgălăşenie şi amabilitate! 

Elinor ar fi vrut să vorbească despre altceva, însă, cum 
Lucy tot insista să recunoască faptul că avea toate motivele 
să fie fericită, Elinor fu nevoită să continue subiectul şi 
spuse: 

— Nu încape îndoială că, dacă ar fi ştiut de logodna 
voastră, nimic n-ar mai fi fost măgulitor decât felul în care 
te-au tratat, dar, cum lucrurile nu stau aşa... 

— Bănuiam eu că ai să-mi spui asta, spuse repede Lucy, 
însă doamna Ferrars nu ar fi avut nici un motiv să-şi arate 
simpatia faţă de mine dacă nu m-ar fi plăcut cu adevărat, 
iar faptul că mă place înseamnă totul pentru mine. N-ai să 
mă convingi că n-am de ce să fiu mulţumită. Sunt sigură că 
totul se va termina cu bine şi că nu voi întâmpina nici un 
obstacol, aşa cum crezusem. 

Doamna Ferrars este o femeie fermecătoare şi cumnata 
dumitale la fel. Amândouă sunt cu adevărat încântătoare! 
Mă mir că nu te-am auzit niciodată spunând că doamna 
Dashwood este o femeie extrem de agreabilă! 

Elinor nu avu nici un răspuns de dat la aceasta, şi nici nu 
încercă. 

— Eşti bolnavă, domnişoară Dashwood? Pari abătută... Nu 
vorbeşti... Sigur nu te simţi bine. 

— N-am fost niciodată mai sănătoasă. 

— Mă bucur din toată inima, dar zău că nu pari. Mi-ar 
părea tare râu să fii bolnavă tocmai dumneata, care ai fost 
cea mai mare mângâiere din lume pentru mine! Numai 
Dumnezeu ştie ce m-aş fi făcut fără prietenia dumitale... 


Elinor încercă să dea un răspuns politicos, deşi se îndoia 
de reuşită. Insă o convinse pe Lucy, care răspunse imediat: 

— Sunt convinsă de sentimentele pe care le ai pentru mine 
şi, alături de dragostea lui Edward, ele sunt cea mai mare 
alinare pe care o am... Sărmanul Edward!... Insă acum 
lucrurile merg spre bine, o să ne putem întâlni şi o să ne 
întâlnim destul de des, căci lady Middleton este încântată 
de doamna John Dashwood, aşa că vom fi des în Harley 
Street, cred, iar Edward îşi petrece jumătate din timp la 
sora lui... În plus, lady Middleton şi doam na Ferrars se vor 
vizita acum şi, cum doamna Ferrars şi cumnata dumitale au 
fost atât de bune cu mine o dată, vor fi oricând bucuroase 
să mă vadă. Sunt nişte femei absolut fermecătoare! 

Sunt sigură că, dacă ai să-i spui cumnatei dumitale ce cred 
despre ea, n-ai putea vorbi îndeajuns de elogios. 

Insă Elinor nu vru s-o încurajeze să spere că avea să-i 
spună cumnatei ei. Lucy continuă: 

— Sunt convinsă că aş fi văzut numaidecât dacă doamna 
Ferrars nu m-ar fi plăcut. Dacă mi-ar fi făcut doar o 
reverență formală, de exemplu, fără să spună o vorbă şi 
fără să mă bage în seamă după aceea, dacă nu s-ar fi uitat 
măcar o dată frumos la mine - ştii ce vreau să spun - şi dacă 
m-ar fi tratat cu aro ganţă, aş fi renunţat la tot. Cu 
disperare. N-aş fi putut suporta. 

Căci ştiu că, atunci când nu poate să sufere pe cineva, este 
extrem de violentă. 

Însă Elinor nu mai apucă să răspundă ceva, căci uşa se 
deschise şi, după ce servitorul îl anunţă pe domnul Ferrars, 
Edward intră imediat. 

Fu un moment foarte jenant şi lucrul acesta se văzu pe 
faţa fiecăruia. Toţi arătau extrem de fâstâciţi, iar Edward 
părea mai înclinat să iasă din cameră decât să înainteze. Se 
aflau într-o situaţie pe care toţi ar fi dorit s-o evite. 
Domnişoarele îşi reveniră primele. Nu era treaba lui Lucy 
să facă oficiile de gazdă, şi aparenţa de discreţie trebuia 
păstrată. De aceea, nu-şi manifestă afecțiunea decât prin 


priviri şi, după ce îi adresă câteva cuvinte, nu mai spuse 
NIMIC. 

Insă Elinor avea mai multe de făcut şi era atât de dornică 
să se achite bine de îndatoririle sale, încât îşi impuse să se 
stăpânească şi, după o clipă în care se adună, îiură bun 
venit cu o privire şi o atitudine care păreau aproape fireşti 
şi sincere. Nu vru ca prezenţa lui Lucy sau faptul că i se 
făcuse o nedreptate s-o împiedice să-i spună că era fericită 
să-l vadă şi că regretase foarte mult că nu fusese acasă 
când el venise în Berkeley Street. Nu vru ca, de teama 
ochilor cercetători ai lui Lucy, să nu-i acorde atenţia 
cuvenită ca prieten şi aproape rudă, deşi curând observă că 
Lucy o urmărea îndeaproape. 

Purtarea ei îl linişti oarecum pe Edward şi îi dădu destul 
curaj ca să ia loc; cu toate acestea, cum era de aşteptat, el 
era mai încurcat decât cele două domnişoare, căci inima lui 
nu era indiferentă ca a lui Lucy şi nici conştiinţa lui nu era 
atât de curată ca a lui Elinor. 

Cu un aer sfios şi liniştit, Lucy părea hotărâtă să nu 
contribuie la confortul celorlalţi şi nu vru să scoată o vorbă; 
aproape tot ce se spuse veni de la Elinor, care se văzu 
nevoită să dea de bunăvoie toate informaţiile despre 
sănătatea mamei ei, despre venirea lor la Londra şi aşa mai 
departe, informaţii pe care s-ar fi cuvenit să le ceară 
Edward, dar pe care nu le cerea. 

Eforturile ei nu se opriră aici; curând după aceea, făcu un 
gest eroic lăsându-i singuri, sub pretextul că se ducea s-o 
aducă pe Marianne. De îndată ce auzi că Edward era acolo, 
Marianne alergă bucuroasă în salon. Plăcerea pe care o 
simţi văzându-l fu pe măsura celorlalte sentimente ale ei, 
puternică şi manifestată făţiş. Veni spre el cu mâna întinsă 
şi un glas care exprima afecțiunea unei surori. 

— Ce clipă fericită, dragă Edward! Exclamă ea. Ar trebui 
să compenseze aproape totul! 

Edward încercă să răspundă acestei amabilităţi aşa cum 
se cuvenea, însă în faţa unor asemenea martori nu îndrăzni 


să spună nici jumătate din ce simţea. Se aşezară din nou cu 
toţii şi, preţ de câteva clipe, nimeni nu spuse nimic, timp în 
care Marianne se uita cu multă duioşie când la Edward, 
când la Elinor, crezând că plăcerea lor de a se revedea era 
ţinută în frâu de prezenţa deloc bine venită a lui Lucy. 
Edward vorbi primul, remarcând schimbarea înfăţişării lui 
Marianne şi exprimându-şi teama că poate Londra nu-i pria. 

— Oh, nu te gândi la mine! Replică ea cu înfocare, deşi 
ochii îi erau plini de lacrimi. Nu te gândi la sănătatea mea! 
După cum vezi, Elinor e bine. Asta trebuie să vă fie de ajuns 
amândurora. 

Această remarcă nu fu menită să-i facă pe Elinor şi pe 
Edward să se simtă mai bine şi nici să atragă bunăvoința lui 
Lucy, care se uită la Marianne cu o expresie foarte 
răutăcioasă. 

— Îţi place Londra? Întrebă Edward, dorind să spună ceva 
care să ducă la schimbarea subiectului. 

— Deloc. Mă aşteptam să găsesc aici tot felul de distracţii, 
dar n-am găsit niciuna. Singurul lucru plăcut de care am 
avut parte este să te văd pe dumneata, Edward. Slavă 
Domnului că eşti neschimbat! 

Se opri şi nimeni nu spuse nimic. Curând după aceea, 
Marianne adăugă: 

— Elinor, cred că ar trebui să-l rugăm pe Edward să aibă 
grijă de noi când ne întoarcem la Barton. Presupun că o să 
plecăm într-o săptămână sau două şi sunt încredinţată că 
Edward nu o să aibă nimic împotrivă să accepte sarcina. 

Bietul Edward îngână ceva, însă nimeni nu ştiu ce anume, 
nici chiar el. Însă Marianne, care îi văzu agitația, o puse pe 
seama motivului care îi convenea ei, fu mulţumită şi începu 
să vorbească despre altceva. 

— Vai, Edward, ce zi am petrecut ieri la Harley Street! 
Atât de plictisitoare! Îngrozitor de plictisitoare! Am multe 
să-ţi spun despre asta, dar nu pot s-o fac acum. 

Şi, cu această discreţie admirabilă, amână pe altă dată, 
când aveau să se bucure de mai multă intimitate, 


dezvăluirea faptului că le găsise pe rudele lor comune mai 
dezagreabile ca niciodată şi că mama lui, mai ales, o 
dezgustase foarte tare. 

— Dar tu de ce n-ai fost acolo, Edward? Tu de ce n-ai 
venit? 

— Aveam o obligaţie în altă parte. 

— Obligaţii! Ce obligaţii puteau să fie, când trebuia să te 
întâlneşti cu nişte prieteni foarte buni? 

Lucy, care părea să se răzbune pe ea, interveni. 

— Poate că dumneata, domnişoară Marianne, crezi că 
tinerii nu îşi onorează niciodată obligaţiile, mici sau mari, 
dacă n-au chef de ele. 

Elinor se supără foarte tare, însă Marianne păru total 
insensibilă la înţepătură, căci răspunse cu calm: 

— Ba nu-i aşa, căci, serios vorbind, cred că numai 
conştiinţa l-a ţinut pe Edward departe de Harley Street. Şi 
sunt încredin ţată că are cea mai delicată conştiinţă din 
lume, cea mai scrupu loasă când vine vorba să se schite de 
obligaţii, oricât ar fi ele de mărunte şi oricât de mult ar 
contrazice acestea interesele sau plăcerea lui. N-am văzut 
om pe lume care să se ferească mai mult decât el să 
producă durere sau dezamăgire sau care să fie atât de 
incapabil de egoism. Aşa este, Edward, şi ţin să o spun. De 
ce nu vrei să fii lăudat? Atunci înseamnă că nu-mi eşti 
prieten, căci cei care îmi acceptă iubirea şi stima trebuie să 
se supună şi la criticile mele făţişe. 

Totuşi, laudele ei nu fură deloc pe placul a două tinere din 
auditoriu şi se dovediră atât de deprimante pentru Edward 
încât, foarte curând, se ridică să plece. 

— Pleci atât de repede! Exclamă Marianne. Dragă 
Edward, nu se poate! 

Şi, trăgându-l puţin deoparte, îi şopti că era convinsă că 
Lucy nu avea să mai stea mult. Însă nici această încurajare 
nu avu succes, căci el ţinu să plece, iar Lucy, care ar fi 
rămas mai mult decât el chiar dacă vizita lui ar fi durat 
câteva ore, plecă la scurt timp după aceea. 


— Ce poate s-o aducă aici atât de des? Întrebă Marianne 
după plecarea lor. Oare n-a văzut că doream să plece? Ce 
neplă cut pentru Edward! 

— De ce să fie neplăcut? Suntem prietenele lui, iar pe Lucy 
o cunoaşte de mai multă vreme decât pe noi. Este absolut 
firesc să-i facă tot atâta plăcere s-o vadă ca pe noi. 

Marianne o privi ţintă şi spuse: 

— Elinor, nu pot să suport genul ăsta de discuţie, să ştii. 
Dacă speri să ţi se contrazică afirmaţiile, cum presupun că 
e cazul, ar trebui să-ţi aduci aminte că eu sunt ultima fiinţă 
din lume care s-o facă. Nu îngădui să mi se smulgă prin 
viclenie asigurări de care nu e nevoie. 

După aceste cuvinte, părăsi încăperea. Elinor nu îndrăzni 
s-o urmeze pentru a-i spune mai multe ca să o convingă, 
căci era legată de promisiunea făcută lui Lucy. Nu-i rămase 
decât să spere că durerea care însoţise recenta întâlnire nu 
avea să se repete - lucru la care avea toate motivele să se 
aştepte. 

CAPITOLUL XIV LA CÂTEVA ZILE după această întâlnire, 
ziarele anunțau lumii că doamna Thomas Palmer dăduse 
naştere unui fiu şi moştenitor, lucru foarte interesant şi 
mulţumitor, cel puţin pentru toate cunoştinţele apropiate 
care ştiau asta dinainte. 

Acest eveniment extrem de important pentru fericirea 
doamnei Jennings produse o schimbare în modul ei de a-şi 
petrece timpul şi influenţă, în aceeaşi măsură, şi modul de 
viaţă al tinerelor ei prietene. Dorind să fie cât mai mult cu 
Charlotte, doamna Jennings pleca într-acolo în fiecare 
dimineaţă şi nu se întorcea decât seara târziu. 
Domnişoarele Dashwood, la insistenţele familiei Middleton, 
îşi petreceau toată ziua în Conduit Street, zi de zi. Pentru 
liniştea lor, ar fi preferat să rămână, măcar dimineaţa, în 
casa doamnei Jennings, dar nu se putură opune dorinţei 
tuturor. Prin urmare, îşi petreceau timpul cu lady Middleton 
şi cele două domnişoare Steele, care de fapt le preţuiau tot 
atât de puţin compania pe cât se prefăceau că o caută. 


Domnişoarele Dashwood aveau prea multă minte pentru a 
fi o companie de dorit pentru lady Middleton, iar de 
celelalte erau privite cu invidie deoarece, după părerea lor, 
se băgau peste ele şi le răpeau politeţurile pe care voiau să 
le monopolizeze. Deşi purtarea lui lady Middleton faţă de 
Elinor şi Marianne era cum nu se poate mai politicoasă, 
soţia lui sir John nu le plăcea deloc. Din cauză că ele nu îi 
linguşeau niciodată nici pe ea, nici pe copiii ei, nu le credea 
bune la suflet, şi pentru că lor le plăcea să citească, îşi 
închipuia că sunt sarcastice, fără să ştie probabil ce 
înseamnă să fii sarcastic; dar asta nu avea importanţă. 
Pentru ea însemna să critici cu uşurinţă. 

Prezenţa lor le stânjenea atât pe lady Middleton, cât şi pe 
Lucy. Celei dintâi îi era ruşine să trândăvească în faţa lor, 
iar cealaltă se temea că va fi dispreţuită pentru linguşelile 
pe care era mândră să le rostească în alte ocazii. Dintre 
cele trei, domnişoara Steele era cel mai puţin deranjată de 
prezenţa lor şi s-ar fi putut înţelege foarte bine cu ea dacă i- 
ar fi povestit în amănunţime întreaga afacere amoroasă 
dintre Marianne şi Willoughby drept compensație pentru 
sacrificiul pe care îl făcea cedând, după masă, cel mai bun 
loc de lângă foc, sau măcar dacă ar fi tachinat-o în legătură 
cu doctorul Davies. Insă ele ţineau atât de puţin să-i câştige 
simpatia încât, dacă sir John n-ar fi luat masa acasă, zilele s- 
ar fi scurs într-o plictiseală îngrozitoare. 

Totuşi, toate aceste invidii şi nemulțumiri erau atât de 
departe de a fi bănuite de doamna Jennings, încât ea 
considera că era încântător că fetele erau împreună şi, în 
fiecare seară, îşi felicita tinerele prietene că scăpaseră de 
compania unei bătrâne proaste. Le însoțea câteodată acasă 
la sir John, iar alteori rămânea cu ele acasă. Insă oriunde s- 
ar fi aflat, era întotdeauna bine dispusă, încântată şi plină 
de importanţă că Charlotte se simţea bine datorită grijii ei, 
şi gata să ofere o prezentare atât de amănunţită a situaţiei 
ei cum numai domnişoara Steele putea să fie curioasă să 
afle. Un lucru, totuşi, o supăra, şi se plângea de el zilnic. 


Domnul Palmer era de părere, ca de altfel toţi bărbaţii, dar 
pentru asta nu mai puţin nedemn de un tată, că toţi 
bebeluşii seamănă între ei; şi, deşi doamna Jennings văzuse 
de multe ori, în ocazii diferite, o asemănare izbitoare între 
bebeluş şi fiecare dintre rudele lui de ambele părţi, nu 
reuşea cu nici un chip să-l convingă pe tată de acest lucru; 
nu putea să-l convingă că nu era la fel cu nici un alt copil de 
aceeaşi vârstă şi nici să-l facă să recunoască faptul că era 
cel mai frumos copil din lume. 

Trebuie să relatăm acum un necaz care, cam pe la acea 
vreme, se abătu asupra doamnei John Dashwood. 
Întâmplarea făcuse ca, atunci când cumnatele ei şi doamna 
Jennings îi făceau prima vizită în Harley Street, altă 
cunoştinţă de-a ei să treacă pe acolo, împrejurare care, în 
sine, nu părea să producă vreun rău. Insă cum imaginaţia 
unora îi face să ne judece greşit comportamentul şi să 
decidă asupra lui după cele mai neînsemnate aparenţe, 
fericirea omului este întotdeauna, într-o oarecare măsură, 
la mila norocului. In cazul de faţă, doamna care venise după 
cele două surori mersese cu imaginaţia atât de departe 
încât, la simpla pomenire a numelui domnişoarelor 
Dashwood şi înțelegând că erau surorile domnului 
Dashwood, trăsese numaidecât concluzia că locuiau în 
Harley Street. Această neînțelegere avu drept urmare 
trimiterea unor cărţi de vizită care le invitau să ia parte, 
împreună cu fratele şi cumnata lor, la o mică serată 
muzicală ce urma să aibă loc în casa ei. 

Consecința acestui lucru fu că doamna John Dashwood nu 
numai că se văzu obligată să se supună marelui 
inconvenient de a trimite caleaşca după domnişoarele 
Dashwood ci, şi mai rău, fu silită să îndure neplăcerea de a 
da impresia că le trata cu atenţie; şi cine putea spune că nu 
aveau să se aştepte să iasă în lume cu ea şi a doua oară? Pe 
de altă parte, stătea acum în puterea ei să le 
dezamăgească. 


Marianne se obişnuise de acum să iasă în fiecare zi din 
casă şi ajunsese să-i fie indiferent dacă ieşea sau nu. Se 
pregătea cu calm şi mecanic pentru fiecare obligaţie 
mondenă, fără să se aştepte la cea mai mică distracţie şi, 
foarte des, fără să ştie până în ultima clipă unde se ducea. 

Ajunsese să fie atât de indiferentă la îmbrăcămintea şi 
înfăţişarea ei încât, pe toată durata toaletei, nu le acorda 
nici jumătate din atenţia pe care o primea de la domnişoara 
Steele în primele cinci minute după ce era gata. Nimic nu 
scăpa cercetării minuţioase şi curiozităţii acesteia; ea vedea 
totul şi întreba totul, nu avea linişte până nu ştia preţul 
fiecărui articol al îmbrâcă-minţii lui Marianne, ştia mai bine 
decât Marianne numărul rochiilor acesteia şi spera să afle, 
înainte de a se despărţi, cât o costa spălatul pe săptămână 
şi cât cheltuia pe an cu persoana ei. Obrăznicia acestor 
cercetări amănunțite se încheia, în general, cu un 
compliment care, deşi era venit să răsplătească 
răspunsurile primite, era considerat de Marianne cea mai 
mare impertinenţă dintre toate, căci, după ce era supusă 
unei examinări minuţioase privind valoarea şi croiala 
rochiei ei, culoarea pantofilor şi aranjarea părului, era 
sigură că avea să i se spună: „Eşti foarte elegantă, şi aş zice 
că ai să faci multe cuceriri”. 

Cu o astfel de încurajare fu expediată şi de această dată la 
caleaşca fratelui ei, în care urcară după cinci minute după 
ce se oprise la uşă, punctualitate ce nu prea fu pe placul 
cumnatei lor, care sperase ca ele să întârzie spre 
nemulţumirea ei sau a vizitiului. 

Evenimentele serii nu fură deosebite din cale-afară. 
Petrecerea, ca oricare altă serată muzicală, adună un mare 
număr de oameni care chiar se pricepeau la muzică, dar şi 
mai mulţi care nu se pricepeau deloc; cât despre interpreţi, 
aceştia erau, ca de obicei, după propria lor apreciere şi cea 
a prietenilor intimi, cei mai buni interpreţi amatori din 
Anglia. 


Cum Elinor nu se pricepea la muzică, şi nici n-o pretindea, 
nu avu nici o reţinere să-şi întoarcă privirile de la pian, ori 
de câte ori avea chef, şi să şi le aţintească asupra obiectelor 
din jur, fără să fie împiedicată de prezenţa harpei sau a 
violoncelului. Într-o astfel de ocazie îl zări într-un grup de 
tineri pe acela care le ţinuse o lecţie despre cutiile pentru 
scobitori la Gray. Curând după aceea îl zări uitându-se la ea 
şi vorbind familiar cu fratele ei. Tocmai se hotărâse să-i afle 
numele de la cel din urmă, când amândoi veniră spre ea şi 
domnul Dashwood i-l prezentă ca fiind domnul Robert 
Ferrars. 

Eli se adresă cu o politeţe degajată, răsucindu-şi capul 
într-o plecăciune care o asigură la fel de limpede cum ar fi 
făcut vorbele că era exact filfizonul descris de Lucy. Ce bine 
ar fi fost pentru ea dacă simpatia ei pentru Edward s-ar fi 
bazat mai puţin pe meritele lui decât pe meritele celor mai 
apropiate rude ale lui! Căci atunci plecăciunea fratelui lui 
ar fi dat lovitura finală în ceea ce începuseră răutăcioasa lui 
mamă şi nu mai puţin antipatica lui soră. Dar în timp ce se 
minuna de diferenţa dintre cei doi tineri, nu găsea că 
goliciunea sufletească şi îngâmfarea unuia ar fi putut să o 
facă să nu aprecieze modestia şi valoarea celuilalt. De ce 
erau deosebiți îi explică însuşi Robert într-o conversaţie de 
un sfert de oră când, discutând despre fratele lui şi 
plângându-se de extraordinara stângăcie care, după 
părerea lui, îl ţinea departe de societatea corespunzătoare 
rangului său, o atribui cu candoare şi generozitate mult mai 
puţin vreunei deficienţe înnăscute decât unei nefericite 
educaţii particulare; pe când el, care probabil nu era cu 
nimic mai înzestrat de natură, era la fel de capabil să se 
învârtă în lume ca oricare alt bărbat doar pentru că fusese 
la o şcoală publică. 

— Pe cinstea mea, adăugă el, sunt încredinţat că nu e 
vorba de nimic mai mult. Şi i-o şi spun deseori mamei mele, 
când se necăjeşte din pricina asta. Li spun: „Dragă doamnă, 
trebuie să te linişteşti. Acum răul e iremediabil, şi a fost în 


întregime opera ta. De ce te-ai lăsat convinsă de unchiul 
meu, sir Robert, să-l plasezi pe Edward sub tutelă privată, 
în cea mai critică perioadă din viaţa lui? Dacă l-ai fi trimis la 
Westminster, ca pe mine, în loc să-l trimiţi la domnul Pratt, 
nu s-ar mai fi întâmplat toate astea.” Aşa privesc eu 
problema, şi mama este pe deplin convinsă că a greşit. 

Elinor nu vru să-l contrazică pentru că, oricare ar fi fost 
părerea ei despre avantajele unei şcoli publice, nu se putea 
gândi cu mulţumire la faptul că Edward locuise la familia 
domnului Pratt. 

— Locuieşti în Devonshire, parcă, spuse el apoi. Într-o vilă 
pe lângă Dawlish. 

Elinor îl puse la curent cu aşezarea vilei şi el se arătă 
destul de mirat că cineva putea locui în Devonshire, fără să 
fie aproape de Dawlish. Totuşi, îşi exprimă profunda 
aprobare pentru genul de casă în care trăiau. 

— In ceea ce mă priveşte, îmi plac nespus de mult vilele, 
spuse el. Sunt foarte confortabile şi foarte elegante. Dacă 
aş avea bani de pus deoparte, mi-aş cumpăra un petic de 
pământ şi mi-aş construi una la mică distanţă de Londra, 
unde să pot să mă duc oricând, să iau câţiva prieteni cu 
mine şi să fiu fericit. Sfătuiesc pe oricine vrea să 
construiască să-şi ridice o vilă. Zilele trecute a venit la mine 
prietenul meu lordul Courtland ca să-mi ceară sfatul, şi mi-a 
pus dinainte trei planuri ale renumitului arhitect Bonomi. 
Trebuia să hotărăsc care e cel mai bun. „Dragul meu 
Courtland, am spus aruncându-le imediat pe toate în foc, nu 
adopta niciunul, şi clădeşte-ţi neapărat o vilă.” Şi îmi 
închipui că asta o să şi facă. Unii îşi imaginează că vilele nu 
oferă confort şi nici spaţiu, dar se înşală. Am fost luna 
trecută acasă la prietenul meu Elliot, în apropiere de 
Dartford. Lady Elliot dorea să dea un bal. „Dar cum să fac, 
dragul meu Ferrars?”, m-a întrebat ea. „In vila asta încap 
zece perechi şi unde o să mai fie şi masa?” Eu am văzut 
imediat că totul se putea rezolva foarte simplu, aşa că i-am 
spus: „Dragă lady Elliot, linişteşte-te. In sufragerie vor 


încăpea uşor optsprezece perechi; mesele de cărţi se pot 
pune în salonaş; biblioteca se poate deschide pentru ceai şi 
alte băuturi răcoritoare, iar cina poate fi servită în salonul 
cel mare”. Lady Elliot a fost încântată de idee. Am măsurat 
sufrageria şi am descoperit că în ea încăpeau exact 
optsprezece perechi, şi toată afacerea a fost aranjată după 
planul meu. Aşa că, vezi dumneata, dacă oamenii ştiu să 
abordeze problema, pot să aibă acelaşi confort într-o vilă ca 
în cea mai spațioasă locuinţă. 

Elinor fu de acord cu toate astea, căci nu considera că el 
merita complimentul contrazicerii raţionale. 

Cum lui John Dashwood nu-i plăcea muzica mai mult decât 
celei mai mari dintre surorile lui, îşi luă aceeaşi libertate de 
a se gândi la cu totul altceva. Astfel, în timpul serii, îi veni o 
ideea pe care i-o împărtăşi soţiei lui când ajunse acasă. 
Greşeala doamnei Dennison de a presupune că surorile lui 
erau musafirele lor îl făcuse să se gândească la faptul că 
poate ar fi fost potrivit chiar să le invite să stea la ei cât 
timp obligaţiile doamnei Jennings o ţineau departe de casă. 
Cheltuiala ar fi fost nimic, şi deranjul la fel; şi, una peste 
alta, ar fi fost o atenţie absolut necesară pentru a-şi elibera 
conştiinţa de promisiunea făcută tatălui său. Propunerea o 
uimi pe Fanny. 

— Nu văd cum le-am putea invita fără să-i aducem un 
afront lui lady Middleton, căci ele îşi petrec toată ziua la ea; 
altfel le-aş invita cu cea mai mare plăcere. Ştii că sunt gata 
oricând să le acord toată atenţia care îmi stă în putere, aşa 
cum am făcut-o şi în seara asta luându-le la petrecere. Dar 
ele sunt musafirele lui lady Middleton. Cum să le cer să 
plece de la ea? 

Soţul ei îi spuse, cu multă umilinţă, că nu înţelegea 
obiecţia ei. 

— Au petrecut deja o săptămână în Conduit Street şi lady 
Middleton nu are de ce să se supere dacă or să stea tot 
atâtea zile la nişte rude atât de apropiate. 

Fanny se gândi o clipă apoi, cu vigoare reînnoită, spuse: 


— Iubitul meu, le-aş invita din toată inima dacă mi-ar sta în 
putere. Dar tocmai mă hotărâsem să le invit pe 
domnişoarele Steele să stea câteva zile la noi. Sunt fete 
bune şi foarte bine crescute, şi cred că le datorăm atenţie, 
întrucât unchiul lor i-a făcut mult bine lui Edward. Pe 
surorile tale le putem invita şi în alt an, dar domnişoarele 
Steele s-ar putea să nu mai vină la Londra. Sunt sigură că 
îţi vor plăcea; ba le placi deja foarte mult, şi la fel şi mama. 
Şi sunt preferatele lui Harry! 

Domnul Dashwood fu convins. Înţelese necesitatea de a le 
invita numaidecât pe domnişoarele Steele şi conştiinţa lui fu 
împăcată de hotărârea de a-şi invita surorile în alt an; în 
acelaşi timp, totuşi, bănuia cu viclenie că alt an avea să facă 
invitaţia inutilă, aducând-o pe Elinor la Londra ca soţie a 
colonelului Brandon, iar pe Marianne ca musafir al lor. 

Fanny, bucurându-se că scăpase şi mândră de isteţimea cu 
care o făcuse, îi scrise dimineaţa următoare lui Lucy, 
invitând-o ca, împreună cu sora ei, să stea câteva zile în 
Harley Street, de îndată ce lady Middleton se putea lipsi de 
ele. Lucrul acesta fu de ajuns pentru a o face pe Lucy cu 
adevărat fericită. Doamna Dashwood părea să o ajute, 
întărindu-i speranţele şi încurajân-du-i intenţiile! Un astfel 
de prilej de a fi cu Edward şi familia lui îi servea mai mult 
decât orice altceva interesele, iar o astfel de invitaţie era 
cea mai mare încântare pentru inima ei! 

Când biletul îi fu arătat lui Elinor, ceea ce se întâmplă la 
zece minute de la primirea lui, aceasta fu înclinată pentru 
prima dată să împărtăşească întrucâtva aşteptările lui Lucy, 
căci această dovadă de deosebită amabilitate acordată la un 
timp atât de scurt după ce se cunoscuseră părea să declare 
că bunăvoința arătată ei nu izvora doar din răutate faţă de 
Elinor şi, cu timpul, putea să ducă la tot ce îşi dorea Lucy. 
Linguşelile ei înfrânseseră deja mândria lui lady Middleton 
şi deschideau o uşă în inima închisă a doamnei John 
Dashwood. 


Domnişoarele Steele se mutară în Harley Street, şi tot ce 
ajunse la Elinor despre influenţa lor acolo îi întări 
convingerea că aşteptările lui Lucy aveau să se împlinească. 
Sir John, care le vizita de multe ori, povestea că se bucurau 
de nişte favoruri extraordinare. Doamna Dashwood nu 
fusese în viaţa ei încântată de vreo tânără cum era de ele, le 
dăruise fiecăreia un manual de brodat, îi spunea lui Lucy pe 
numele de botez şi nu ştia dacă putea să se mai despartă de 
ele. 

VOLUMUL III CAPITOLUL 1 DUPĂ DOUA SĂPTĂMÂNI, 
doamna Palmer se simţea atât de bine încât mama ei nu mai 
considera necesar să-i cedeze tot timpul său, mulţumindu- 
se s-o viziteze o dată sau de două ori pe zi, se întoarse în 
casa ei şi la obiceiurile ei, domnişoarele Dashwood fiind şi 
ele gata să-şi reia viaţa alături de ea. 

În a treia sau a patra dimineaţă de la reinstalarea lor în 
Berkeley Street, întorcându-se din obişnuita ei vizită la 
doamna Palmer, doamna Jennings intră în salon, unde 
Elinor era singură, cu un aer atât de important şi grăbit, 
încât aceasta se pregăti să audă ceva minunat. 

— Doamne! Draga mea domnişoară Dashwood, ai auzit 
vestea? 

— Nu, doamnă. Ce este? 


— Ceva foarte ciudat! Dar ai să auzi tot. Când am ajuns 
acasă la domnul Palmer, am găsit-o pe Charlotte foarte 
agitată din pricina copilului. Era sigură că era foarte bolnav 
- plângea, se agita şi era plin de bubuliţe. M-am uitat 
imediat la el şi am spus: „Doamne, draga mea, n-are decât o 
iritaţie de la dinţi”, şi dădaca i-a spus la fel. Dar Charlotte n- 
a fost mulţumită şi a tri mis după domnul Donovan. Norocul 
a făcut ca tocmai să se întoarcă din Harley Street, aşa că a 
venit imediat acolo, şi de cum a văzut copilul a spus exact ce 
spusesem şi noi, şi atunci Charlotte s-a liniştit. Insă tocmai 
când domnul Donovan dădea să plece, mi-a venit ideea să-l 
întreb dacă avea vreo noutate. 

Atunci a zâmbit ipocrit, şi-a luat un aer grav, lăsând să se 
înţe leagă că ar şti el ceva şi în cele din urmă a spus în 
şoaptă: „De teamă să nu ajungă la urechile domnişoarelor 
pe care le ai în grijă vreo relatare neplăcută despre 
indispoziţia cumnatei lor, cred că e recomandabil să le 
spuneţi că sunt încredinţat că nu există nici un mare motiv 
de îngrijorare; sper că doamna Dashwood se va face bine.” 
- Cum? Fanny e bolnavă? 

— Exact asta am spus şi eu, draga mea. „Doamne! Doamna 
Dashwood e bolnavă?”, am întrebat, şi atunci totul a ieşit la 
iveală. Ca să nu mai lungesc vorba, iată ce am aflat: Domnul 
Edward Ferrars, însuşi tânărul în legătură cu care 
glumeam deseori pe seama dumitale (dar, după cum se 
dovedeşte acum, mă bucur nespus că n-a fost niciodată 
nimic la mijloc), domnul Edward Ferrars, aşadar, se pare că 
e logodit de mai bine de un an cu verişoara mea Lucy! Şi 
nimeni n-a ştiut nimic în afară de Nancy! Ţi-ai fi închipuit 
una ca asta? Nu e de mirare că se plac, dar cine ar fi bănuit 
că lucrurile sunt atât de înaintate! E tare ciudat! Eu nu i-am 
văzut niciodată împreună, altfel sunt sigură că mi-aş fi dat 
seama numaidecât. Totul a fost făcut pe ascuns, de teama 
doamnei Ferras. Ei bine, şi nici ea, nici fratele sau cumnata 
dumitale n-au bănuit nimic, până azi-dimineaţă, când biata 
Nancy, care e o făptură bine intenţionată, dar nu se pricepe 


la secrete, i-a dat de gol. S-a gândit că toată lumea ţine atât 
de mult la Lucy, încât n-o să-i facă greutăţi din pricina asta, 
aşa că s-a dus la cumnata dumitale, care era singură şi 
lucra la carpeta ei, nebănuind deloc ce avea să urmeze - 
căci tocmai îi spusese cu cinci minute înainte fratelui 
dumitale că se gândea să aranjeze o căsătorie între Edward 
şi fiica nu ştiu cărui lord, am uitat cine. Aşa că poţi să-ţi dai 
seama ce lovitură a fost pentru vanitatea şi mândria ei. A 
făcut pe loc o criză violentă de isterie şi a ţipat atât de tare 
încât a fost auzită de fratele dumitale, care era jos în 
camera lui, pregătindu-se să-i scrie o scrisoare 
administratorului său de la ţară. Ela alergat imediat sus, şi 
a avut loc o scenă îngrozitoare, căci Lucy tocmai venea la ei, 
fără să-i treacă măcar prin gând ce se petrecea. Bietul 
sufleţel! Mi-e milă de ea. După părerea mea, a fost tratată 
foarte rău, căci după ce cumnata dumitale a certat-o ca o 
scorpie, sărmana Lucy a leşinat. Nancy căzuse în genunchi 
şi plângea amarnic, iar fratele dumitale umbla prin cameră, 
neştiind ce să facă. Doamna Dashwood le-a spus să nu mai 
rămână un minut în casă, iar fratele dumitale a fost nevoit 
să cadă şi el în genunchi ca s-o convingă să le lase să stea 
până îşi strângeau lucrurile. Atunci pe ea au apucat-o iarăşi 
istericalele şi el s-a speriat atât de tare încât a trimis 
imediat după domnul Donovan, iar domnul Donovan a găsit 
această gălăgie îngrozitoare în casă. Trăsura le aştepta la 
uşă şi bietele mele verişoare tocmai urcau în ea, când ela 
ieşit din casă. Biata Lucy, mi-a spus el, era într-un aşa hal 
încât abia se mai ţinea pe picioare, iar Nancy nu se simţea 
nici ea mult mai bine. Declar că n-am pic de înţelegere 
pentru cumnata dumitale şi sper din toată inima că, în ciuda 
ei, va fi o căsătorie. Doamne, ce lovitură o să fie pentru 
sărmanul domn Edward când va auzi asta! Iubita lui să fie 
tratată cu atâta dispreţ! Se spune că ţine foarte mult la ea, 
şi se poate să fie aşa. Nu m-ar mira să provoace un scandal 
îngrozitor, şi la fel crede şi domnul Donovan. Am vorbit cu el 
foarte mult despre asta, şi partea bună e că se întoarce în 


Harley Street să fie acolo când i se va spune doamnei 
Ferrars despre asta, căci s-a trimis după ea de îndată ce 
verişoarele mele au părăsit casa. Cumnata dumitale era 
sigură că şi pe ea are s-o apuce isteria şi, din partea mea, 
poate s-o apuce. Nu mi-e milă de niciuna din ele. Nu ştiu de 
ce unii fac atâta caz de bani şi nobleţe. Nu există nici un 
motiv ca domnul Edward şi Lucy să nu se căsătorească, căci 
sunt sigură că doamna Ferrars îşi poate permite să fie 
generoasă cu fiul ei şi, cu toate că Lucy nu are aproape 
Nimic, e una dintre puţinele persoane care ştiu să se 
gospodărească chibzuit. Cred că, dacă doamna Ferrars le- 
ar da numai cinci sute de lire pe an, ea ar face faţă la fel de 
onorabil cu ei ca alţii cu opt sute. Ar putea trăi confortabil 
într-o căsuţă ca a voastră - poate puţin mai mare - cu două 
slujnice şi doi servitori. Sunt sigură că le-aş putea găsi o 
fată în casă, căci Betty a mea are o soră care a rămas fără 
slujbă şi ar fi numai potrivită pentru ei. 

Aici doamna Jennings se opri şi, cum Elinor avusese destul 
timp să-şi adune gândurile, fu în stare să-i dea un răspuns şi 
să facă observaţiile cerute în mod firesc de subiectul 
respectiv. 

Bucuroasă să constate că nu era bănuită de vreun interes 
aparte în această problemă şi mulţumită că Marianne nu 
era de faţă, îi veni foarte uşor să vorbească despre toată 
afacerea fără stânjeneală şi să-şi exprime fără părtinire 
părerea despre purtarea tuturor celor în cauză. 

Încă nu-şi dădea seama ce avea să însemne cu adevărat 
evenimentul pentru ea; totuşi, încercă să alunge gândul că 
el s-ar fi putut sfârşi şi altfel decât prin căsătoria lui Edward 
cu Lucy. Era curioasă să audă ce avea să spună şi să facă 
doamna Ferrars, deşi nu putea exista îndoială în această 
privinţă, şi era şi mai curioasă să ştie cum avea să se poarte 
Edward. li era tare milă de el. De Lucy, foarte puţin, dar 
chiar şi pentru acel puţin îi trebuiră ceva eforturi. Cât 
despre ceilalţi, nu îi era deloc milă de ei. 


Întrucât doamna Jennings nu mai vorbea acum despre alt 
subiect, Elinor înţelese curând că trebuie s-o pregătească 
pe Marianne pentru discutarea lui. Nu mai trebuia să 
piardă timpul, ci să-i dezvăluie adevărul şi să o determine 
să îi asculte pe alţii vorbind despre el fără să-şi trădeze 
neliniştea pentru sora ei sau resentimentul faţă de Edward. 

Sarcina lui Elinor era dureroasă. Urma să-i răpească 
surorii sale cea mai mare consolare, să-i dea astfel de 
amănunte despre Edward, care, se temea ea, aveau să 
distrugă pentru totdeauna părerea bună a lui Marianne 
despre el, şi, din cauza asemănării dintre situaţiile lor, s-o 
facă să-şi retrăiască propria dezamăgire. Dar oricât de 
nedorită era o astfel de sarcină, trebuia dusă la îndeplinire 
şi, de aceea, Elinor se grăbi să o execute. 

Povestirea ei fu limpede şi simplă, şi neînsoţită de agitaţie 
sau de vreo izbucnire de durere, deşi nu şi de o oarecare 
emoție. Marianne, care ascultă cu groază şi plânse amarnic, 
fu în schimb foarte agitată. Elinor trebuia să-i consoleze pe 
alţii şi când era vorba de suferinţa ei, nu doar a lor. Oferi de 
îndată toată alinarea pe care o puteau aduce asigurările că 
ea era foarte liniştită şi îl absolvi cu mare înflăcărare pe 
Edward de toate acuzaţiile, în afară de aceea de 
imprudenţă. 

Însă, un timp, Marianne nu crezu niciuna, nici alta; 
Edward părea un al doilea Willoughby, iar dacă Elinor 
recunoştea că îl iubise din toată inima, atunci nu putea să 
sufere mai puţin decât ea. Cât despre Lucy Steele, o 
considera total nesuferită şi absolut incapabilă să atragă un 
bărbat cu minte, astfel că la început nu putu fi convinsă că 
Edward avea vreun sentiment de afecţiune pentru ea, iar 
după aceea nu putu fi convinsă să-l ierte. 

Elinor nu apucă să-i vorbească decât despre logodnă şi de 
când exista, căci sentimentele lui Marianne o întrerupseră 
şi nu mai putu să-i dea nici un amănunt. Un timp, nu făcu 
decât să-i aline suferinţa, să-i alunge neliniştea şi să-i 
combată resentimentele. Prima întrebare pe care o puse 


Marianne şi care conduse la amănunte ulterioare fu 
următoarea: 

— De când ştii tu toate astea, Elinor? Ţi-a scris el? 

— Le cunosc de patru luni. Când Lucy a venit la Barton 
Park anul trecut, în noiembrie, mi-a povestit în secret de 
logodna ei. 

— Patru luni! Ştii despre asta de patru luni? 

Elinor confirmă. 

— Cum? În timp ce aveai grijă de mine în toată nefericirea 
mea, ai avut asta în inimă? Şi eu îţi reproşam că eşti 
fericită! 

— Nu era nimerit atunci să ştii cât eram de nefericită. 

— Patru luni! Exclamă iarăşi Marianne. Cum ai putut să fii 
atât de calmă şi atât de veselă? 

— Simţind că îmi făceam datoria. Promisiunea pe care i- 
am făcut-o lui Lucy mă obliga să păstrez secretul. De aceea, 
eram datoare faţă de ea să evit orice aluzie la adevărata 
situaţie, iar faţă de familia mea şi de prieteni eram datoare 
să nu îi îngrijorez. 

Marianne părea foarte impresionată. 

— Am dorit deseori să vă dezvălui ţie şi mamei adevărul şi 
în câteva rânduri am şi încercat s-o fac pe ocolite, căci nu 
puteam să vă spun direct şi să trădez încrederea ce îmi 
fusese acordată! 

— Patru luni! Şi tot îl iubeai! 

— Da. Dar nu-l iubeam doar pe el. Gândmdu-mă la liniştea 
celor care îmi sunt dragi, am fost bucuroasă să-i cruţ de 
neplăcerea de a şti ce mult sufeream. Acum pot să mă 
gândesc şi să vorbesc despre asta cu prea puţină emoție. 
Nu vreau să suferi din pricina mea, căci te asigur că nu mai 
sufăr. Am multe lucruri care mă susţin. Nu am pe conştiinţă 
faptul că l-am dezamăgit prin vreo imprudenţă de-a mea, şi 
am îndurat totul atât cât am putut fără să duc vorba mai 
departe. Il iert pe Edward pentru felul urât în care s-a 
purtat. li doresc să fie foarte fericit, şi sunt sigură că, deşi s- 
ar putea ca acum să nutrească vreun regret, până la urmă 


o să fie fericit. Lucy nu-i lipsită de minte, şi asta este temelia 
pe care se poate clădi tot ce este bun. Edward se va însura 
cu Lucy, o femeie superioară ca înfăţişare şi inteligenţă 
multora dintre semenele ei, şi timpul şi distanţa îl vor învăţa 
să uite că a considerat vreodată altă femeie mai bună decât 
ea. 

— Dacă aşa gândeşti, dacă poţi să compensezi atât de uşor 
cu altceva pierderea a ceea ce este cel mai de preţ, atunci 
nu mai am de ce să mă mir atât de mult de curajul tău şi de 
stăpânirea ta. Mi-e mai uşor să le înţeleg. 

— Te înţeleg. Tu îţi închipui că niciodată n-am suferit mult. 

Timp de patru luni, Marianne, toate astea mi-au împovărat 
mintea şi n-am avut libertatea de a vorbi despre ele. 
Adevărul mi-a fost spus - într-un fel, mi-a fost impus - de 
însăşi per soana a cărei logodnă îmi năruia toate speranţele 
şi mi-a fost spus, după cum mi s-a părut, cu un aer 
triumfător. De aceea, a trebuit să infirm bănuielile acelei 
persoane străduindu-mă să par indiferentă tocmai când 
eram mai interesată, şi nu numai o dată. 

A trebuit să-i ascult în nemăsurate rânduri speranţele şi 
exaltările. Ştiam că eram despărțită pentru totdeauna de 
Edward, dar asta nu mă făcea să ţin la el mai puţin. Nimic 
nu dovedea că e nedemn; nimic nu arăta că era indiferent 
faţă de mine. A trebuit să suport lipsa de amabilitate a 
surorii lui şi insolenţa mamei lui, şi am fost pedepsite 
pentru un ataşament de ale cărui avantaje nu m-am 
bucurat. Toate astea s-au petrecut într-o vreme în care, 
după cum ştii, am avut şi alt motiv de nefericire. Dacă mă 
consideri capabilă de simţire, cred că îţi dai seama acum că 
am suferit. 

Marianne se simţi ruşinată. 

— Oh, Elinor, mi-e ruşine! Ce crudă am fost cu tine! 
Tocmai cu tine, care ai fost singura mea mângâiere, care 
mi-ai fost alături în toată suferinţa mea, care păreai că 
suferi numai pentru mine! Asta mi-e recunoştinţa! 


Această destăinuire fu urmată de cele mai gingaşe 
mângâieri. In starea de spirit în care se afla acum 
Marianne, lui Elinor nu-i fu deloc greu s-o facă să-i promită 
tot ce dorea şi, la cererea ei, Marianne să angaja să nu 
vorbească cu nimeni despre acea poveste trădând cea mai 
mică urmă de amărăciune, să se întâlnească cu Lucy fără să 
arate că o antipatiza, iar cu Edward, dacă întâmplarea avea 
să-i aducă împreună, să se poarte cu obişnuita ei 
cordialitate. Erau concesii foarte mari, dar când Marianne 
considera că nedreptăţise pe cineva, nici o concesie nu era 
prea mare pentru ea. 

Îşi ţinu admirabil promisiunea de a fi discretă. Ascultă tot 
ce avea de spus doamna Jennings pe tema respectivă fără 
să se schimbe la faţă, fără s-o contrazică măcar o dată, şi fu 
auzită spunând de trei ori „da, doamnă”. O ascultă lăudând- 
o pe Lucy doar mutându-se de pe un scaun pe altul, iar 
când doamna Jennings vorbi despre afecțiunea lui Edward, 
i se puse doar un nod în gât. Astfel de progrese spre eroism 
la sora ei o făcură pe Elinor să simtă că ea însăşi era în 
stare de orice. 

Dimineaţa aduse încă o încercare pentru Marianne, căci 
fratele lor veni cu o înfăţişare foarte gravă să discute 
despre îngrozitoarea poveste şi să le dea veşti despre soţia 
lui. De îndată ce se aşeză, spuse cu mare solemnitate: 

— Presupun că aţi auzit de descoperirea foarte 
supărătoare care a avut loc ieri sub acoperişul nostru. 

Privirea lor arătă că auziseră; era un moment prea 
îngrozitor ca să poată vorbi. 

— Cumnata voastră, continuă el, a suferit cumplit. Şi doam 
na Ferrars. Pe scurt, a fost o scenă greu de descris, dar 
sper că fur tuna va trece fără să ne fi doborât pe niciunul. 
Biata Fanny! 

Toată ziua de ieri a avut crize. Dar nu vreau să vă alarmez 
prea tare. Donovan spune că nu sunt motive serioase de 
îngrijorare. 


Constituţia ei e bună şi are o hotărâre care poate să treacă 
peste orice. A suportat totul cu o tărie extraordinară! 
Spune că nici o dată n-o să mai aibă o părere bună despre 
cineva, ceea ce nu poate să te mire după ce a fost atât de 
înşelată! Să ai de a face cu atâta nerecunoştinţa, după ce ai 
arătat atâta bunăvoință şi atâta încredere! Numai inima ei 
bună a făcut-o să le invite pe aceste tinere în casa ei; s-a 
gândit că merită să le acorde puţină atenţie, că erau fete 
bine crescute, nevinovate, şi că aveau să-i fie nişte tovarăşe 
plăcute, căci altfel amândoi doream foarte mult să vă 
invităm pe voi două să staţi la noi cât timp buna voastră 
prietenă o îngrijea pe fiica ei. Şi uite care ne-a fost răsplata! 
„imi doresc din toată inima să le fi invitat pe surorile tale în 
locul lor”, a spus sărmana Fanny afectuos. 

Aici se opri ca să primească mulţumiri şi, după ce le primi, 
continuă: 

— Nu se poate descrie cât a suferit sărmana doamnă 
Ferrars când Fanny i-a dat vestea. Cum a fost cu putinţă ca 
în tot acel timp cât ea, cu dragostea profundă, plănuia 
pentru fiul ei o căsătorie cum nu se poate mai potrivită, el 
să fie logodit în secret cu altă persoană? Nici prin cap nu i-a 
trecut aşa ceva. Dacă a avut vreodată o bănuială, era 
îndreptată împotriva altcuiva. „Dinspre partea asta, mă 
consideram în siguranţă”, spunea ea. Oricum, ne-am 
consultat cu privire la ce trebuie făcut şi în cele din urmă ea 
s-a hotărât să trimită după Edward. El a venit. Dar mi-e 
greu să povestesc ce a urmat. lot ce-a spus doamna Ferrars 
ca să-l facă să pună capăt logodnei, argumentele mele, 
după cum vă puteţi lesne închipui, şi rugăminţile fierbinţi 
ale lui Fanny au fost în zadar. Datoria, dragostea faţă de 
familie, toate au fost desconsiderate. Nu mi-aş fi închipuit 
niciodată că Edward e atât de încăpățânat, atât de 
nesimţitor. Mama lui i-a explicat planurile ei generoase, în 
caz că se căsătoreşte cu domnişoara Morton, i-a spus că o 
să treacă pe numele lui domeniul Norfolk care, scutit de 
impozite, aduce un venit de o mie de lire pe an; când 


problema a devenit disperată, s-a oferit chiar să-l sporească 
la o mie două sute; iar dacă el stăruia în nesăbuinţa lui şi 
continua acea logodnă josnică, i-a descris sărăcia sigură 
care o să însoţească acea căsătorie. I-a spus că îi va da cele 
două mii de lire ale lui şi că nu mai vrea să-l vadă; şi va 
merge până-ntr-acolo încât, dacă ar fi să intre în vreo 
profesie pentru a-şi rotunji veniturile, ea va face tot ce îi va 
sta în putere să-l împiedice să avanseze. 

Aici, Marianne, în culmea indignării, pocni din palme şi 
strigă: 

— Doamne sfinte! E cu putinţă? 

— Ai dreptate să te miri de o încăpățânare care a putut să 
reziste în faţa unor asemenea argumente, replică fratele ei. 

Exclamaţia ta, Marianne, este foarte firească. 

Marianne fu pe cale să-l contrazică, dar îşi aminti de 
promisiune şi se abţinu. 

— Oricum, continuă fratele lor, totul a fost în zadar. 
Edward a vorbit foarte puţin, dar a fost foarte hotărât în 
ceea ce a spus. 

Nimic n-a putut să-l convingă să renunţe la logodnă. A 
spus că nu-i va pune capăt, oricât l-ar costa. 

— Atunci, s-a comportat ca un om cinstit! Exclamă doamna 
Jennings cu sinceritate, nemaiputând să tacă. lertaţi-mă, 
dom nule Dashwood, dar dacă ar fi făcut altfel, l-aş fi 
considerat un ticălos. Mă priveşte oarecum şi pe mine 
această problemă, la fel ca pe dumneavoastră, căci Lucy 
Steele îmi este verişoară şi, după părerea mea, nu există pe 
lume fată mai bună, care să merite mai mult un soţ bun. 

John Dashwood fu foarte uimit; însă era calm din fire, nu 
era receptiv la provocări şi nici nu dorea să jignească pe 
nimeni, mai ales pe cineva cu avere mare. Aşa că răspunse 
fără nici un resentiment: 

— N-aş vorbi nicicum nerespectuos de vreo rudă de-a dum 
neavoastră, doamnă. Domnişoara Lucy Steele este, cred eu, 
o tânără plină de calităţi, însă în cazul de faţă legătura este 
imposi bilă. Şi este cu totul neobişnuit că s-a logodit în 


secret cu un tânăr care se afla în grija unchiului ei, mai cu 
seamă că e fiul unei femei atât de bogate precum doamna 
Ferrars. Pe scurt, nu intenţionez că comentez 
comportamentul unei persoane la care ţineţi, doamnă 
Jennings. Cu toţii îi dorim numai fericire, iar purtarea 
doamnei Ferrars a fost, pe toată durata întâmplării, cea pe 
care ar fi adoptat-o într-o astfel de împrejurare orice mamă 
bună şi chibzuită. A fost demnă şi generoasă. Edward şi-a 
ales singur soarta, şi teamă îmi este că n-o să fie prea bună. 

Marianne oftă, manifestându-şi astfel şi ea temerile, iar 
inima lui Elinor se strânse gândindu-se la sentimentele lui 
Edward, în timp ce înfrunta amenințările mamei sale, 
pentru o femeie care nu-l putea răsplăti. 

— Ei bine, domnule, cum s-au terminat lucrurile? Întrebă 
doamna Jennings. 

— Îmi pare rău că trebuie să vă spun, doamnă, printr-o 
rup tură cât se poate de nefericită. Mama lui Edward nu 
mai vrea să ştie de el. leri a părăsit casa ei, dar nu ştiu unde 
s-a dus sau dacă mai e la Londra, căci, desigur, nu ne putem 
interesa. 

— Sărmanul tânăr! Ce-o să se aleagă de el? 

— Chiar aşa, doamnă! E trist să te gândeşti. Cu ce perspec 
tive de îndestulare s-a născut! Nu-mi pot imagina o situaţie 
mai jalnică. Cum poate să trăiască un om din dobânda la 
două mii de lire? Şi când te gândeşti că, dacă n-ar fi fost 
atât de nechibzuit, în trei luni putea să aibă un venit de 
două mii cinci sute de lire pe an (căci domnişoara Morton 
are treizeci de mii de lire)! 

Nu-mi pot imagina o situaţie mai nenorocită. Tuturor ne 
pare rău pentru el, mai cu seamă că nu ne stă deloc în 
putere să-l ajutăm. 

— Sărmanul tânăr! Exclamă doamna Jennings. Ar fi bine 
venit în casa mea, pentru hrană şi adăpost, şi i-aş spune-o 
dacă l-aş vedea. Nu se cuvine să trăiască pe propria 
cheltuială, prin camere mobilate şi taverne. 


În sinea ei, Elinor îi mulţumi din suflet pentru bunătatea 
faţă de Edward, deşi nu se putu abţine să zâmbească de 
felul în care era exprimată. 

— Dacă s-ar fi descurcat bine singur, aşa cum toţi prietenii 
lui ar fi dorit s-o facă, acum ar fi fost în situaţia în care s-ar 
fi cuve nit să fie şi n-ar mai fi avut nevoie de nimic, spuse 
John Dashwood. Insă, aşa cum stau lucrurile acum, nimeni 
nu-l poate ajuta. Şi i se mai pregăteşte ceva, care trebuie să 
fie mai râu decât toate - mama lui s-a hotărât să-i dăruiască 
numaidecât lui Robert acel domeniu care, în condiţii 
corespunzătoare, putea să fie al lui Edward. Am lăsat-o azi- 
dimineaţă cu avocatul, dis cutând afacerea. 

— Ei bine, spuse doamna Jennings, asta e răzbunarea ei. 

Fiecare are felul lui de a fi. Însă eu nu cred că m-aş fi 
purtat aşa 

— Să-l fac independent pe un fiu, pentru că celălalt m-a 
necâjit. 

Marianne se ridică şi începu să se plimbe prin cameră. 
John Dashwood continuă: 

— Ce poate să-i trezească mai multă invidie unui bărbat 
decât să-şi vadă fratele mai mic posesor al unui domeniu 
care putea să fie al lui? Sărmanul Edward! Îmi pare sincer 
rău pentru el. 

După alte câteva minute petrecute în acelaşi gen de 
efuziune, îşi încheie vizita şi, după ce le asigură în mod 
repetat pe surorile lui că indispoziţia lui Fanny nu era cu 
adevărat periculoasă şi, prin urmare, nu trebuiau să-şi facă 
prea multe griji din cauza asta, plecă, lăsându-le pe cele 
trei femei având aceleaşi sentimente cu privire la prezenta 
împrejurare, cel puţin în ceea ce privea purtarea doamnei 
Ferrars, a sorilor Dashwood şi a lui Edward. 

Indignarea lui Marianne izbucni de îndată ce el părăsi 
încăperea; şi, cum vehemenţa ei nu-i permise lui Elinor să 
fie rezervată, iar doamna Jennings nu avea de ce să fie 
rezervată, se uniră toate într-o critică însufleţită a grupului. 


CAPITOLUL II DOAMNA JENNINGS LĂUDĂ CU multă 
căldură conduita lui Edward, însă numai Elinor şi Marianne 
înțelegeau adevăratul ei merit. Doar ele ştiau cât de mică 
era tentaţia care-l făcuse să-şi sfideze familia şi ce mică era 
consolarea, dincolo de conştiinţa că îşi făcea datoria, care 
putea să-i rămână în urma pierderii prietenilor şi a averii. 
Elinor îi ridică în slăvi integritatea, iar Marianne, din 
compasiune pentru pedeapsa lui, îi iertă toate greşelile. 
Dar, cu toate că această dezvăluire publică restabili 
încrederea dintre ele, nici uneia nu-i făcea plăcere să 
abordeze acest subiect când erau singure. Elinor îl evita din 
principiu, deoarece asigurările prea înflăcărate şi prea 
categorice ale lui Marianne aveau tendinţa să-i insufle 
credinţa nedorită că Edward continua s-o iubească. 
Marianne îşi pierdu curând curajul de a discuta un subiect 
care de fiecare dată o făcea tot mai nemulțumită de ea, în 
urma comparaţiei dintre purtarea lui Elinor şi a ei. 

O zi sau două nu mai auziră nimic despre frământările din 
Harley Street sau Bartlett's Buildings. Insă, deşi cunoştea 
deja foarte multe în această problemă şi ar fi avut destul de 
lucru răspândind mai departe ceea ce ştia, doamna 
Jennings se hotări să le facă o vizită verişoarelor ei de 
îndată ce numărul vizitatorilor, mai mare decât de obicei, 
avea să scadă. 

A treia zi de la aflarea amănuntelor, o duminică însorită, 
vremea era atât de frumoasă încât atrase în parcul 
Kensington o mulţime de locuitori ai Londrei, cu toate că 
era abia a doua săptămână din martie. Printre ei se aflau şi 
doamna Jennings şi Elinor. Marianne, care aflase că 
doamna şi domnul Willoughby se întorseseră în Londra şi 
avea o groază constantă de a-i întâlni, preferă să rămână 
acasă decât să se aventureze într-un loc atât de frecventat. 

De îndată ce intrară în parc, o prietenă bună a doamnei 
Jennings li se alătură şi, în timp ce aceasta se întreținea cu 
doamna Jennings, Elinor fu lăsată cu gândurile ei. Nu-i văzu 
nici pe soţii Willoughby şi nici pe Edward, şi o vreme nu 


observă nimic vesel sau trist care să o intereseze. In cele 
din urmă, se pomeni acostată de domnişoara Steele care, 
deşi părea destul de timidă, îşi exprimă marea bucurie de a 
le fi întâlnit şi, încurajată de deosebita amabilitate a 
doamnei Jennings, îşi părăsi pentru scurt timp grupul cu 
care venise pentru a li se alătura. Doamna Jennings îi şopti 
imediat lui Elinor: 

— Scoate tot de la ea, draga mea. Dumitale îţi va spune 
tot, dacă o întrebi. După cum vezi, nu pot s-o las singură pe 
doamna Clarke. 

Din fericire pentru curiozitatea doamnei Jennings şi a lui 
Elinor, ea spuse tot fără să fie întrebată. 

— Mă bucur tare mult că te-am întâlnit, spuse domnişoara 
Steele, luând-o cu familiaritate de braţ pe Elinor. Dintre 
toate fiinţele din lume, pe dumneata voiam să te întâlnesc. 
Apoi, cu glas coborât, adăugă: Presupun că doamna 
Jennings a aflat tot. E supărată? 

— Pe voi nu e deloc supărată, cred eu. 

— Asta-i bine. Dar lady Middleton... Ea e supărată? 

— Nu văd de ce ar fi. 

— Mă bucur tare mult. Doamne sfinte! Câte am pătimit! În 
viaţa mea n-am văzut-o pe Lucy atât de furioasă. La început 
s-a jurat că în viaţa ei n-o să-mi mai tivească vreo pălărie 
nouă sau să mai facă ceva pentru mine. Dar acum şi-a mai 
revenit şi sun tem la fel de bune prietene ca întotdeauna. 
Uite, ea mi-a făcut aseară funda asta la pălărie şi a băgat 
pana în ea. Ei, hai, şi dum neata ai să râzi de mine. Dar de 
ce n-aş purta panglici roz? Ce dacă e culoarea preferată a 
doctorului? Nici n-aş fi ştiut că e, dacă nu mi-ar fi spus-o el. 
Verişoarele mele mă necăjesc mult cu asta. Să-ţi spun 
drept, câteodată nici nu ştiu cum să apar îmbră cată în faţa 
lor. 

Se abătuse de la subiectul care o interesa pe Elinor şi de 
aceea consideră necesar la scurt timp să revină la el şi 
spuse cu glas triumfător: 


— Ei bine, domnişoară Dashwood, spună lumea ce-o vrea, 
dar eu ştiu că nu-i adevărat că domnul Ferrars a declarat că 
n-o vrea pe Lucy. E o ruşine că se răspândesc zvonuri atât 
de rău voitoare. Orice ar gândi Lucy despre asta, nu e 
treaba altora să le dea ca sigure, să ştii. 

— N-am auzit nimic despre vreo aluzie de genul ăsta, te 
asi gur, spuse Elinor. 

— Oh! Serios? Dar s-a spus, ştiu prea bine, şi nu numai o 
dată. Domnişoara Godby i-a spus domnişoarei Spark că 
nimeni întreg la minte nu se poate aştepta ca domnul 
Ferrars să renunţe la o femeie ca domnişoara Morton, care 
are treizeci de mii de lire, pentru Lucy Steele, care nu are 
nimic. Asta o ştiu de la domnişoara Sparks. Pe lângă asta, 
însuşi vărul meu Richard a spus, când a venit vorba, că îi e 
teamă că domnul Ferrars o să renunţe la Lucy; şi, când 
Edward n-a mai venit pe la noi trei zile la rând, n-am mai 
ştiut ce să cred şi, în inimă, sunt încredinţată că Lucy îl 
considera pierdut, căci noi am plecat miercuri din casa 
dumitale şi joi, vineri şi sâmbătă n-am mai ştiut nimic de el. 
O dată Lucy s-a gândit să-i scrie, dar s-a răzgândit din 
mândrie. Totuşi, a venit azi-dimineaţă, tocmai când ne 
întorceam de la biserică. Ne-a povestit tot ce s-a întâmplat, 
cum a fost chemat miercuri în Harley Street şi mustrat de 
mama lui şi de toţi ceilalţi şi cum a declarat în faţa tuturor 
că el nu o iubeşte decât pe Lucy şi că nu vrea să se însoare 
cu nimeni altcineva în afară de Lucy. Şi ne-a spus că fusese 
atât de supărat de cele întâmplate încât, după ce părăsise 
casa mamei lui, se suise pe cal şi plecase de supărare să se 
gândească în linişte. După ce s-a gândit bine la întreaga 
situaţie, a spus el, i s-a părut că acum, când nu mai are nici 
o avere, nimic, ar fi urât din partea lui s-o mai ţină legată de 
el, pentru că ea n-ar avea decât de pierdut, căci el nu are 
decât două mii de lire şi nici o speranţă la altceva; iar dacă 
ar fi să intre în rândul preoţilor, aşa cum se gândise, n-ar 
putea ajunge decât diacon, şi cum ar putea trăi numai cu 
atât? Nu putea să suporte gândul că Lucy o s-o ducă atât de 


rău, aşa că a implorat-o, dacă asta o deranja câtuşi de 
puţin, să pună capăt pe loc logodnei şi să-l lase să se 
descurce singur cum o putea. L-am auzit spunând toate 
astea foarte limpede. Spunea că vrea să se retragă spre 
binele ei şi ţinând seamă de interesele ei, nu ale lui. Jur că 
nu i-a scăpat o vorbuliţă cum că s-ar fi săturat de ea sau că 
ar dori să se însoare cu domnişoara Morton. Însă Lucy nici 
n-a vrut să audă de aşa ceva şi i-a spus numaidecât - 
folosind o mulţime de vorbe drăgăstoase precum „iubitule” 
şi „scumpule”, ştii dumneata, tot felul de cuvinte din astea, 
care nu se pot repeta - că nu are nici cea mai mică intenţie 
să rupă logodna, căci poate trăi foarte bine alături de el cu 
o nimica toată, şi că va fi fericită cu el, oricât de puţin ar 
avea, sau ceva de genul ăsta. Şi atunci el a fost nespus de 
fericit şi au mai vorbit un timp despre ce ar trebui să facă şi 
au căzut de acord ca el să intre numaidecât în rândul 
clerului şi să aştepte cu căsătoria până capătă el o parohie. 
Şi tocmai atunci n-am mai putut să aud nimic, căci verişoara 
mea m-a strigat de jos să-mi spună că doamna Richardson 
venise cu trăsura să o ia în parcul Kensington pe una dintre 
noi; aşa că am fost nevoită să intru în cameră şi să-i 
întrerup, întrebând-o pe Lucy dacă dorea să meargă ea; 
însă ea nu a vrut să-l lase pe Edward, aşa că am alergat jos, 
mi-am pus o pereche de ciorapi de mătase şi am plecat cu 
familia Richardson. 

— Cum adică i-ai întrerupt? Întrebă Elinor. Nu eraţi toţi în 
aceeaşi încăpere? 

— Oh, nu. Crezi dumneata, domnişoară Dashwood, că 
oamenii se giugiulesc când sunt şi alţii de faţă? Ruşine să-ţi 
fie. 

Te credeam mai înţeleaptă. Nu, nu, se închiseseră în salon 
şi am auzit tot numai ascultând la uşă. 

— Poftim?! Exclamă Elinor. Mi-ai repetat ce ai aflat numai 
ascultând la uşă? Îmi pare rău că n-am ştiut dinainte, căci fii 
şi gură că nu te-aş fi lăsat să-mi reproduci amănuntele unei 
con versaţii pe care n-ar fi trebuit s-o cunoşti nici 


dumneata. Cum de te-ai purtat atât de incorect cu sora 
dumitale? 

— Nu e nimic rău în asta. N-am făcut decât să stau la uşă 
şi să aud ce s-a putut. Şi sunt sigură că Lucy ar fi făcut la fel 
dacă ar fi fost vorba de mine. Acum un an sau doi, când eu 
şi Martha Sharpe ne împărtăşeam secretele, nu s-a sfiit să 
se ascundă în dulap sau după apărătoarea de la cămin ca să 
audă ce vorbeam. 

Elinor încercă să schimbe vorba, dar domnişoara Steele 
nu lăsă să treacă nici două minute şi continuă subiectul 
care o interesa cel mai mult. 

— Edward vorbeşte de apropiata plecare la Oxford, spuse 
ea, dar acum locuieşte în Pali Mall, la nr. Ce femeie rea e 
mama lui, nu-i aşa? Nici fratele şi cumnata dumitale n-au 
fost prea amabili! Totuşi, n-am să spun nimic împotriva lor 
în faţa dumi tale; în plus, ne-au trimis acasă cu trăsura lor, 
lucru la care nu m-am aşteptat. In ce mă priveşte, îmi era 
tare frică să nu ne ceară înapoi coşuleţele de lucru pe care 
ni le dăruiseră cu câteva zile înainte, însă n-au spus nimic 
despre ele, şi am avut grijă să-l ascund pe al meu. Edward 
are nişte trebuiri la Oxford, a zis, aşa că trebuie să se ducă 
acolo pentru un timp şi, după aceea, de îndată ce o să se 
pună bine cu un episcop, o să fie hirotonisit. 

Oh, iată-i pe soţii Richardson. Mai aveam o mulţime de 
lucruri să-ţi spun, dar trebuie să mă întorc la ei. Te asigur 
că sunt nişte oameni foarte stilaţi. El câştigă enorm, şi au 
caleaşca. N-am avut timp să stau de vorbă cu doamna 
Jennings, dar te rog pe dumneata să-i spui că sunt nespus 
de fericită că nu e supărată pe noi, şi nici lady Middleton, şi 
că dacă o fi cumva ca dumneata şi sora dumitale să plecaţi 
lăsând-o fără cineva care să-i ţină tovărăşie, o să ne facă 
oricând o plăcere deosebită să venim să stăm cu ea. Îmi 
închipui că lady Middleton n-o să ne mai invite sezonul 
acesta. La revedere. Îmi pare rău că domnişoara Marianne 
n-a fost aici. le rog să-i transmiţi salutările mele. 


Şi, cu aceasta, plecă. Elinor avea acum destule informaţii 
la care să se gândească un timp, deşi nu aflase mare lucru 
în plus faţă de ce prevăzuse deja. Căsătoria lui Edward cu 
Lucy era tot atât de ferm hotărâtă, iar momentul în care 
urma să aibă loc rămânea tot atât de nesigur cum bănuise; 
după cum se şi aşteptase, totul depindea de acea 
promovare a lui care, în momentul de faţă, părea să fie de-a 
dreptul imposibilă. 

De îndată ce se înapoiară la trăsură, doamna Jennings fu 
nerâbdătoare să afle noutăţile. Dar cum nu dorea să 
răspândească multe informaţii care fuseseră atât de 
necinstit obţinute, Elinor se mărgini să repete pe scurt 
câteva amănunte lipsite de importanţă, despre care era 
sigură că şi Lucy ar fi vrut să fie ştiute, în avantajul ei. Nu-i 
spuse decât că ei nu puseseră capăt logodnei şi ce aveau de 
gând să facă pentru a o înfăptui. Doamna Jennings făcu 
următoarea remarcă firească: 

— Să aştepte până o să aibă o parohie! Ah, ştim cu toţii 
cum se va sfârşi asta! Au să aştepte un an şi, când or să 
vadă că n-o să iasă nimic bun, au să accepte un post de 
diacon cu cincizeci de lire pe an şi or să se descurce cu ele 
şi cu dobânda la cele două mii de lire şi cu puţinul pe care 
poate o să i-l dea lui Lucy domnul Steele şi domnul Pratt. Şi 
o să mai facă şi un copil în fiecare an! Dumnezeu să-i ajute, 
că tare săraci or să fie! Trebuie să văd ce pot să le dau ca 
să-şi mobileze casa. Şi eu, care zilele trecute mă gândeam 
la două slujnice şi doi servitori! Nu, nu, o să le trebuiască o 
fată voinică, bună la toate. În situaţia actuală, n-ar avea ce 
face cu sora lui Betty. 

Dimineaţa următoare, Elinor primi o scrisoare chiar de la 
Lucy. Scrisoarea suna astfel: Dragă domnişoară Dashwood, 
sper că îmi vei ierta îndrăzneala de a-ţi scrie. Ştiu, însă, că 
prietenia pe care mi-o porţi te va face să te bucuri când ai 
să afli veşti bune despre mine şi dragul meu Edivard, după 
toate necazurile prin care am trecut în ultima vreme, de 
aceea n-am să mă mai scuz ci am să continui spunându-ţi 


că, deşi am suferit îngrozitor, suntem acum amândoi foarte 
bine, slavă Domnului, aşa cum se cuvine să fim când ne 
bucurăm de dragostea celuilalt. 

Am trecut prin încercări grele, am fost persecutați, dar, pe 
de altă parte, ne-am dat seama cu recunoştinţă că avem şi 
mulţi prieteni, dumneata numărându-te printre ei; mă voi 
gândi întotdeauna cu recunoştinţă la bunătatea dumitale, şi 
la fel şi Edutard, căruia i-am povestit despre ea. Sunt sigură 
că te vei bucura să afli că ieri după-amiază am petrecut 
două ore fericite cu el, după cum cred că se va bucura şi 
doamna Jennings. Nici nu a vrut să audă de o eventuală 
despărţire, cu toate că am insistat să renunţe la mine, căci 
am considerat că era de datoria mea s-o fac, având în 
vedere că ar fi fost mai bine pentru el. Dacă ar fi consimţit, 
m-aş fi despărţit pe loc de el; însă el mi-a spus că nu are s-o 
facă niciodată şi că, atâta timp cât are dragostea mea, nu-i 
pasă de supărarea mamei lui. Fireşte, perspectivele noastre 
nu sunt prea strălucite, dar nu ne rămâne decât să 
aşteptăm şi să sperăm că va fi bine. În scurt timp va fi 
hirotonisit şi, dacă o să ai cumva prilejul să-l recomanzi 
cuiva care are o parohie liberă, sunt foarte sigură că nu ne 
vei uita, după cum cred că şi scumpa noastră doamna 
Jennings o să pună o vorbă bună pentru noi la sir John sau 
domnul Palmer, sau la oricare alt prieten de-al ei care ne-ar 
putea da o mână de ajutor. Sărmana Anne a fost foarte 
vinovată pentru ce a făcut, dar nu ne-a vrut decât binele, 
aşa că nu spun nimic. 

Sper că doamna Jennings nu o să considere că e prea 
mare deranj să ne facă o vizită, dacă se întâmplă să aibă 
drum pe aici într-o dimineaţă. Ar fi foarte amabil din partea 
ei, şi verişoarele mele ar fi mândre s-o cunoască. Trebuie să 
închei aici, rugându-te să transmiţi salutări pline de respect 
şi recunoştinţă atât ei cât şi lui sir John, lui lady Middleton şi 
scumpilor lor copilaşi, când ai să-i întâneşti, şi toată 
dragostea mea domnişoarei Marianne. A dumitale etc. Etc. 


De îndată ce terminase de citit scrisoarea, Elinor înţelese 
care era adevăratul plan al celei care o scrisese, punând-o 
în mâinile doamnei Jennings, care o citi cu glas tare, cu 
multe exclamaţii de mulţumire şi laude. 

— Foarte bine!... Ce frumos scrie!... A făcut exact ce se 
cuvenea, dezlegându-l de obligaţia de a continua logodna, 
dacă el ar fi dorit. Aşa e Lucy... Sărmanul sufleţel! Aş vrea 
din toată inima să-i pot da o parohie... Uite, vezi, îmi spune 
„scumpa doamnă Jennings”. Este fata cea mai bună la inimă 
pe care am văzut-o vreodată... Foarte bine, pe cuvântul 
meu. Fraza asta e foarte frumos scrisă... Da, da, am să mă 
duc s-o văd negreşit... Şi ce atentă e, gândindu-se la toţi!... 
Îţi mulţumesc că mi-ai arătat-o şi mie, draga mea. Este o 
scrisoare cum nu se poate mai frumoasă, şi face mare cinste 
minţii şi inimii lui Lucy. 

CAPITOLUL III DOMNIŞOARELE DASHWOOD erau de 
mai bine de două luni la Londra şi nerăbdarea lui Marianne 
de a pleca sporea cu fiecare zi. Ofta după aerul, după 
libertatea şi liniştea de la ţară şi îşi închipuia că, dacă exista 
vreun loc care putea să-i aducă tihnă, acela era Barton. 
Elinor era şi ea tot atât de nerăbdătoare să plece şi dacă nu 
o făcea numaidecât era doar pentru că îşi dădea seama de 
dificultăţile unei călătorii atât de lungi, pe care Marianne 
nu voia să le recunoască. Totuşi, începu să se gândească 
serios la înfăptuirea ei şi deja îi menţionase dorinţa lor 
amabilei lor gazde, care i se opuse cu toată elocvenţa 
bunăvoinţei, când li se propuse un plan care, deşi le mai 
întârzia cu câteva săptămâni plecarea acasă, i se păru lui 
Elinor mult mai convenabil. Pe la sfârşitul lui martie, familia 
Palmer urma să plece la Cleveland pentru a sărbători 
Pastele, iar doamna Jennings fu invitată cu multă căldură de 
Charlotte să meargă cu ei, împreună cu prietenele ei. 
Invitaţia în sine nu fu suficientă pentru delicateţea lui 
Elinor, însă fu întărită cu politeţe sinceră de către însuşi 
domnul Palmer, fapt care, alături de schimbarea în bine a 


atitudinii lui faţă de ele de când aflase de nefericirea lui 
Marianne, o făcu să o accepte cu plăcere. 

Totuşi, când o informă pe Marianne de ceea ce făcuse, 
reacţia acesteia nu fu prea bună. 

— Cleveland! Exclamă ea, foarte agitată. Nu, nu pot să 
merg la Cleveland... 

— Uiţi că aşezarea lui nu este... Că nu se află în 
vecinătatea lui... 

— Dar este în Somersetshire. Nu pot să merg în 
Somersetshire... Acolo, unde abia aşteptam să mă duc... 
Nu, Elinor, nu te aştepta de la mine să merg acolo. 

Elinor nu vru să se certe spunându-i că era vremea să-şi 
învingă astfel de sentimente, ci se strădui să i le alunge 
apelând la altele; prin urmare, îi arătă că şederea lor la 
Cleveland putea să grăbească întoarcerea la scumpa lor 
mamă, pe care dorea atât de mult s-o vadă. Distanţa de la 
Cleveland la Barton putea fi parcursă în cel mult o zi, iar 
servitorul mamei lor putea veni uşor acolo pentru a le însoţi 
la întoarcere. Şi cum nu aveau de ce să stea la Cleveland 
mai mult de-o săptămână, în mai puţin de trei săptămâni 
puteau fi acasă. În cele din urmă, dragostea sinceră a lui 
Marianne pentru mama ei reuşi să învingă răul închipuit. 

Doamna Jennings era departe de a se fi săturat de 
invitatele ei, drept care insistă foarte mult ca ele să se 
întoarcă la Londra cu ea de la Cleveland. Elinor îi mulţumi 
pentru atenţie, însă spuse că nu puteau să-şi schimbe 
planul. Cum în curând primiră şi aprobarea mamei lor, 
puseră la punct toate amănuntele cu privire la întoarcere şi 
Marianne se mai linişti şi începu să numere orele care o mai 
despărţeau de Barton. 

— Oh, domnule colonel, nu ştiu ce o să ne facem fără 
domnişoarele Dashwood! Fu primul lucru pe care i-l spuse 
doam na Jennings colonelului Brandon la prima lui vizită 
după sta bilirea plecării lor. Sunt foarte hotărâte să plece 
acasă, de la familia Palmer. Ce singuri o să fim când am să 


mă întorc acasă! O să stăm şi o să ne uităm unul la celălalt 
ca două pisici plictisite. 

Poate că, prin această prezentare grăitoare a viitoarei 
plictiseli, doamna Jennings spera să-l provoace să facă acea 
ofertă care i-ar fi oferit lui însuşi o scăpare. Curând după 
aceea avu un motiv temeinic să creadă că reuşise căci, 
atunci când Elinor se duse la fereastră ca să măsoare 
dimensiunile unui tipar pe care voia să-l copieze pentru 
prietena ei, colonelul o urmă cu o privire plină de subînţeles 
şi stătu de vorbă cu ea câteva minute. 

Doamnei Jennings nu-i scăpă nici efectul vorbelor lui 
asupra lui Elinor; însă, cum era o femeie prea respectabilă 
ca să tragă cu urechea - ca să nu audă, îşi mutase scaunul 
mai aproape de pianul la care cânta Marianne - observă 
doar că Elinor se schimbase la faţă şi că era agitată şi 
atentă la cele pe care i le spunea el. Avu o altă confirmare a 
speranţelor ei o când, în liniştea care se lăsă când Marianne 
trecu de la o partitură la alta, îi ajunseră la ureche câteva 
cuvinte rostite de colonel, cuvinte prin care părea să se 
scuze pentru starea proastă a casei. Asta puse capăt 
oricărei îndoieli. Se miră doar că el considera necesar să se 
scuze, însă presupuse că aşa cerea eticheta. Nu auzi 
răspunsul lui Elinor, dar, după mişcarea buzelor ei, ghici că 
ea nu considera asta o obiecţie majoră şi, în adâncul inimii, 
o lăudă că era atât de sinceră. Mai vorbiră câteva minute 
fără ca ea să mai prindă vreun sunet, când o altă pauză 
fericită în interpretarea lui Marianne îi aduse la ureche 
următoarele cuvinte rostite de glasul calm al colonelului: 

— Mă tem că nu poate avea loc prea curând. 

Uimită şi şocată de astfel de cuvinte atât de puţin potrivite 
unui îndrăgostit, fu cât pe cât să strige: „Doamne! Ce-ar 
putea s-o împiedice?”, dar se stăpâni şi îşi spuse în sinea ei: 
„Asta e foarte ciudat! Doar n-o vrea să aştepte până o 
îmbătrâni.” 

Totuşi, această amânare din partea colonelului nu păru s-o 
supere câtuşi de puţin pe blânda lui interlocutoare căci, 


curând după aceea, când îşi întrerupseră discuţia şi porniră 
în direcţii diferite, doamna Jennings o auzi foarte clar pe 
Elinor spunând, cu un glas care arătă că simţea ce spunea: 

— Vă rămân foarte îndatorată. 

Doamna Jennings fu încântată de recunoştinţa ei şi doar se 
miră că, după ce auzise o astfel de frază, colonelul plecă, la 
scurt timp, fără să dea un răspuns şi cu cel mai desăvârşit 
sânge rece! N-ar fi crezut niciodată că vechiul ei prieten 
putea să fie un pretendent atât de indiferent. 

În realitate, între ei avusese loc următoarea conversaţie: 

— Am auzit de nedreptatea pe care prietenul dumitale, 
dom nul Ferrars, a suferit-o din partea familiei lui, spuse 
colonelul cu multă compătimire. Dacă am înţeles eu bine, a 
fost alungat definitiv din cauză că nu a vrut să rupă logodna 
cu o tânără foarte merituoasă. Am fost bine informat? Aşa 
e? 

Elinor îi spuse că da. 

— Este cumplită cruzimea de a despărţi sau de a încerca 
să desparţi doi tineri care ţin de multă vreme unul la altul! 
Spuse el cu aprindere. Doamna Ferrars nu ştie ce face, la 
ce-ar putea să-l împingă pe fiul ei. L-am întâlnit pe domnul 
Ferrars de câte va ori în Harley Street şi sunt foarte 
încântat de el. Nu e un tânăr cu care poţi să te 
împrietenegşti bine într-un timp scurt, dar l-am cunoscut 
destul ca să-i doresc numai bine, cu atât mai mult cu cât e 
prietenul dumitale. Din câte am înţeles, vrea să între în 
rândul preoţilor. Vrei să fii atât de bună să-i spui că parohia 
de la Delaford, în prezent vacantă, cum am fost informat 
într-o scrisoare primită azi, este a lui, dacă vrea să o 
accepte? Insă, în împrejurările nefericite în care se află 
acum, ar fi o prostie să mă îndoiesc că o acceptă; aş dori 
doar să fi fost mai valoroasă. Este un prezbiteriu mic; fostul 
preot, cred eu, n-a scos mai mult de două sute de lire pe an 
şi, deşi situaţia s-ar mai putea îmbunătăţi, mă tem că nu 
într-atât încât să-i permită un venit foarte confor tabil. 


Oricum, îmi va face mare plăcere să i-o ofer. Te rog să- 
asiguri de asta. 

Dacă tăcutul colonel i-ar fi oferit cu adevărat mâna lui, 
uimirea lui Elinor n-ar fi fost mai mare decât în faţa acestei 
propuneri. Promovarea, pe care nu numai două zile în urmă 
o considerase de nesperat pentru Edward, îi permitea acum 
să se însoare. Şi tocmai ea trebuia să i-o aducă la 
cunoştinţă! Încercă să-l convingă pe colonel că persoana 
cea mai îndreptăţită s-o facă era el însuşi, însă colonelul 
insistă ca propunerea să fie transmisă de ea, aşa că Elinor 
nu se mai opuse. Edward, credea ea, era încă la Londra, şi îi 
auzise adresa de la domnişoara Steele. Prin urmare, putea 
să-şi asume sarcina de a-l informa chiar în acea zi. După ce 
se stabili asta, colonelul Brandon începu să vorbească 
despre plăcerea de a-şi asigura un vecin atât de respectabil 
şi agreabil, şi acela fu momentul când menţiona, cu regret, 
că locuinţa era mică şi banală, un rău pe care Elinor, după 
cum presupusese doamna Jennings, îl trată cu uşurinţă, cel 
puţin privitor la mărime. 

— Nu cred că micimea casei e vreun inconvenient pentru 
ei, căci va fi pe măsura familiei şi venitului lor. 

Prin aceste cuvinte, colonelul află cu surprindere că ea 
considera căsătoria domnului Ferrars drept consecinţă 
sigură a propunerii lui, întrucât el nu credea că era cu 
putinţă ca parohia Delaford să ofere un asemenea venit 
încât să facă pe cineva cu stilul lui de viaţă să se aventureze 
să se aşeze la casa lui, lucru pe care i-l şi spuse lui Elinor. 

— Acest prezbiteriu mic e bun pentru domnul Ferrars 
numai ca holtei; nu-i dă posibilitatea să se căsătorească. Îmi 
pare rău să spun că protecţia mea se sfârşeşte cu asta. 
Dacă însă, prin vreo împrejurare neprevăzută, o să-mi stea 
în putere să-l ajut mai mult, am s-o fac cu mare plăcere. E 
adevărat că ce fac acum pen tru el pare o nimica toată, 
întrucât îl apropie prea puţin de țelul lui principal, de 
singurul lucru care îl poate face fericit. Căsătoria lui este 


încă îndepărtată... Mă tem, cel puţin, că nu poate să aibă 
loc prea curând. 

Aceasta era propoziţia care, greşit înţeleasă de doamna 
Jennings, îi jignise sentimentele delicate, şi pe bună 
dreptate. Pe de altă parte, după această relatare a celor 
petrecute în realitate între colonelul Brandon şi Elinor în 
timp ce stăteau la fereastră, recunoştinţa exprimată de 
aceasta din urmă când se despărţiseră putea trece foarte 
bine drept recunoştinţa stârnită de o ofertă de căsătorie. 

CAPITOLUL IV 

— EI BINE, domnişoară Dashwood, spuse doamna 
Jennings zâmbind atotştiutor de îndată ce colonelul 
Brandon plecă, n-am să te întreb ce ţi-a spus colonelul, căci 
cu toate că, pe onoarea mea, am încercat să nu aud ce 
vorbiţi, n-am putut să nu prind destul cât să înţeleg ce voia. 
Şi te asigur că în viaţa mea n-am fost mai încântată şi îţi 
doresc din toată inima să fii fericită. 

— Vă mulţumesc, doamnă, răspunse Elinor. Sunt într- 
adevăr fericită şi consider că bunătatea colonelului 
Brandon este fără de margini. Nu mulţi ar face cea făcutel. 
Puţini oameni au o inimă atât de simţitoare. În viaţa mea n- 
am fost mai uimită. 

— Doamne, draga mea, eşti foarte modestă! Eu nu sunt 
câtuşi de puţin uimită, căci deseori în ultimul timp m-am 
gândit că e foarte probabil să se întâmple. 

— Aţi judecat cunoscând bunăvoința colonelului în general, 
însă nu aţi prevăzut că prilejul o să apară atât de curând. 

— Prilejul! Repetă doamna Jennings. Oh, cât despre asta, o 
dată ce un bărbat s-a hotărât la aşa ceva, mai devreme sau 
mai târziu va găsi el cumva un prilej. Ei bine, draga mea, îţi 
doresc din nou să te bucuri de asta; şi, dacă a existat 
vreodată pe lume un cuplu fericit, cred că am să ştiu curând 
unde să-l caut. 

— Presupun că intenţionaţi să vă duceţi la Delaford după 
ei, spuse Elinor cu un zâmbet uşor. 


— Da, draga mea, chiar asta am să fac. Cât despre faptul 
că locuinţa este proastă, nu ştiu ce ar vrea colonelul, căci 
am văzut că are o casă bună. 

— Spunea că trebuie reparată. 

— Ei, şi a cui vină e? De ce n-o repară? Cine s-o repare, 
dacă nu el? 

Fură întrerupte de servitorul care intră pentru a le anunţa 
că trăsura aştepta la uşă. Doamna Jennings se pregăti 
numaidecât de plecare şi spuse: 

— Ei bine, draga mea, trebuie să plec înainte de a fi spus 
nici jumătate din ce am pe suflet. Dar vom putea să 
continuăm dis cuţia diseară, căci vom fi singure. Nu te invit 
să mergi cu mine, căci aş zice că ai mintea prea plină de 
cele întâmplate ca să mai ai chef de companie. Pe lângă 
asta, trebuie că de-abia aştepţi să-i povesteşti surorii 
dumitale totul. 

Marianne ieşise din cameră înainte de începerea 
conversaţiei. 

— Sigur, doamnă, am să-i povestesc lui Marianne dar, deo 
camdată, n-am să spun nimănui altcuiva. 

— Oh! Prea bine, spuse doamna Jennings destul de deza 
măgită. Atunci, probabil că nu vrei să ştie nici Lucy, căci am 
de gând să mă duc azi tocmai până la Holborn. 

— Nu, doamnă, nici măcar Lucy. Vă rog. O amânare de ozi 
nu e importantă şi, până ce nu-i voi fi scris domnului 
Ferrars, cred că n-ar trebui să mai spunem şi altcuiva. Am 
să-i scriu ime diat. Este important ca să nu piardă timpul 
deloc, căci desigur va avea multe de făcut cu privire la 
hirotonisirea lui. 

Aceste vorbe o nedumeriră la început pe doamna 
Jennings. De ce trebuia să i se scrie atât de grabnic 
domnului Ferrars despre asta? Nu înţelesese. Totuşi, după 
câteva moment de gândire, îi veni o idee foarte fericită şi 
exclamă: 

— Aha, înţeleg! Domnul Ferrars o să fie omul. Ei, cu atât 
mai bine pentru el. Ei da, atunci sigur că trebuie hirotonisit 


cât mai repede. Dar, draga mea, oare nu depăşeşte acest 
lucru obligaţiile tale? N-ar trebui să-i scrie colonelul însuşi? 
Sigur, el e persoana potrivită. 

Elinor nu prea înţelese ce voise să spună doamna Jennings 
la început, dar nici nu consideră că merita să-i pună vreo 
întrebare în această privinţă, aşa că răspunse numai la 
ultimele cuvinte. 

— Colonelul Brandon este un om atât de delicat, încât a 
dorit ca intenţiile lui să-i fie aduse la cunoştinţă domnului 
Ferrars de oricine în afară de el. 

— Şi eşti nevoită s-o faci dumneata. Mă rog, ăsta-i un gen 
ciudat de delicateţe. Oricum, nu te mai deranjez, te las să 
scrii. 

Dumneata îţi cunoşti cel mai bine interesele. La revedere, 
draga mea. N-am mai auzit ceva care să-mi facă atâta 
plăcere de când Charlotte a mea a rămas grea. 

Doamna Jennings plecă, dar se întoarse după o clipă. 

— Draga mea, tocmai mi-am adus aminte de sora lui Betty. 

Mi-ar părea tare bine să-i găsesc o stăpână atât de bună. 
Dar nu ştiu dacă ar fi bună de cameristă. E o servitoare 
excelentă şi e foarte pricepută la cusut. Oricum, o să te 
gândeşti dumneata pe îndelete la asta. 

— Sigur, doamnă, răspunse Elinor, nefiind prea atentă la 
ce spunea ea şi abia aşteptând să rămână singură. 

Ce o preocupa acum era cum să înceapă, cum să se 
exprime în biletul către Edward. Situaţia deosebită dintre ei 
făcea o greutate din ceea ce pentru orice altă persoană ar fi 
fost cel mai uşor lucru din lume; îi era în egală măsură 
teamă să nu spună prea mult sau prea puţin, şi pierdu 
multă vreme chibzuind cu tocul în mână, aplecată asupra 
hârtiei, până când fu întreruptă de intrarea lui Edward 
însuşi. 

Se întâlnise cu doamna Jennings la uşă, pe când venea să- 
şi lase cartea de vizită de rămas-bun, iar ea, după ce se 
scuzase că nu se întorcea, îl obligase să intre, spunându-i că 


domnişoara Dashwood era sus şi voia să vorbească cu el 
într-o problemă foarte importantă. 

Intrarea lui neaşteptată o uimi şi o tulbură foarte tare pe 
Elinor. Şi el părea foarte tulburat şi se aşezară amândoi cât 
se poate de stânjeniţi. El nu mai ţinea minte dacă îşi ceruse 
scuze pentru faptul că intrase neaşteptat în cameră, dar, 
pentru a fi sigur, o rugă ceremonios să-l ierte, de îndată ce 
putu să spună ceva, apoi continuă: 

— Mi-a spus doamna Jennings că doreşti să-mi vorbeşti, 
sau cel puţin aşa am înţeles de la ea, căci altfel nu te-aş fi 
deranjat astfel. Deşi, totodată, mi-ar fi părut extrem de rău 
să părăsesc Londra fără să vă văd pe dumneata şi pe sora 
dumitale, mai ales că va trece în mod sigur ceva timp... E 
puţin probabil să am plăcerea să vă revăd curând. Mâine 
plec la Oxford. 

Adunându-se hotărâtă să scape cât mai repede cu putinţă 
de ceea ce o înspăimânta atât de mult, Elinor răspunse: 

— Totuşi, n-ai fi plecat fără să fi primit din partea noastră 
toate urările, chiar dacă n-am fi putut să ţi le trimitem 
personal. 

Doamna Jennings a avut mare dreptate în ce ţi-a spus. 
Trebuie să-ţi aduc la cunoştinţă ceva important şi tocmai 
mă pregăteam s-o fac printr-o scrisoare. Mi s-a încredinţat 
o misiune cât se poate de plăcută. Colonelul Brandon, care 
a plecat doar de vreo zece minute, m-a rugat să te informez 
că, întrucât a aflat de dorinţa dumitale de a intra în rândul 
clerului, are plăcerea de a-ţi oferi parohia de la Delaford, 
care în prezent e vacantă, şi singura lui părere de rău este 
că nu e mai valoroasă. Dă-mi voie să te felicit că aiun 
prieten atât de respectabil şi de înţelept şi să mă alătur 
dorinţei lui ca parohia - care e la vreo două sute de lire pe 
an - Să fi fost mai considerabilă pentru ca să-ţi fi putut 
permite, nefiind doar un aranjament temporar, să-ţi vezi 
împlinite toate visele de fericire. 

E greu de ştiut ce simţea Edward, căci nu era în stare să 
spună. Înfăţişarea lui trăda toată uimirea pe care nu putea 


să n-o stârnească o veste atât de neaşteptată, şi rosti doar 
două cuvinte: 

— Colonelul Brandon! 

— Da, continuă Elinor, prinzând mai mult curaj, mai ales 
că trecuse de ce fusese mai greu. Colonelul Brandon s-a 
gândit să-ţi ofere parohia, drept mărturie a îngrijorării lui 
pentru ce s-a întâmplat în ultima vreme... Pentru situaţia 
crudă în care te-a adus purtarea de neiertat a familiei 
dumitale. Sunt sigură că această îngrijorare este 
împărtăşită de toţi prietenii dumitale, printre care 
Marianne şi cu mine. Colonelul vrea să-ţi dea astfel şi o 
dovadă a stimei lui deosebite pentru caracterul dumitale şi 
a deplinei sale aprobări pentru felul cum te-ai comportat în 
împre jurarea prezentă. 

— Colonelul Brandon îmi oferă o parohie! E cu putinţă? 

— Lipsa de înţelegere a rudelor dumitale te face să te miri 
că găseşti prietenie în altă parte. 

— Ba nu, răspunse Edward, revenindu-şi dintr-o dată. Nu 
mă miră deloc că o găsesc la dumneata, căci îmi dau prea 
bine seama că toate astea ţi le datorez dumitale, bunătăţii 
dumitale. Osimt. Aş exprima-o dacă aş putea dar, cum bine 
Ştii, nu sunt un bun orator. 

— Te înşeli foarte tare. Te asigur că ele se datorează în 
întregime meritelor dumitale şi înţelegerii colonelului 
Brandon. 

Eu n-am avut nici un amestec în asta. Nici n-am ştiut, până 
nu i-am aflat intenţia, că parohia este vacantă şi nici nu mi-a 
trecut prin minte că ar avea de dăruit o parohie. Însă pot să 
afirm că i-a făcut mare plăcere să ţi-o ofere. Aşadar, îţi dau 
cuvântul meu că nu datorezi nimic intervenţiei mele. 

După ce Elinor tăcu, Edward rămase pe gânduri câteva 
clipe iar apoi, cu mare efort, spuse: 

— Colonelul Brandon pare un om de mare valoare şi foarte 
respectabil. Mereu am auzit vorbindu-se astfel despre el, 
iar fratele dumitale îl preţuieşte foarte mult. Este fără doar 


şi poate un om înţelept şi se poartă ca un adevărat 
gentleman. 

— Într-adevăr, am convingerea că, atunci când îl vei 
cunoaşte mai bine, ai să constaţi că este întocmai cum ai 
auzit vorbindu-se despre el şi, întrucât veţi fi vecini (căci am 
înţeles că prezbiteriul este chiar lângă conac), este deosebit 
de important ca el să fie aşa cum a fost zugrăvit. 

Edward nu răspunse, dar când ea întoarse capul îi aruncă 
o privire serioasă şi tristă, de parcă ar fi vrut să spună că ar 
fi dorit ca distanţa dintre casa parohială şi conac să fi fost 
mult mai mare. 

— Din câte ştiu, colonelul Brandon locuieşte în St. James's 
Street, spuse el curând după aceea, ridicându-se de pe 
scaun. 

Elinor îi spuse numărul casei. 

— Atunci trebuie să mă grăbesc să-i aduc acele mulţumiri 
pe care nu vrei să mă laşi să ţi le ofer dumitale, să-l asigur 
că m-a făcut un om extrem de fericit. 

„Când am să-l revăd, se gândi Elinor în timp ce uşa se 
închidea în urma lui, va fi soţul lui Lucy.” 

Şi, la acest gând plăcut, se aşeză să reflecteze la faptele 
petrecute, să-şi amintească vorbele lui Edward şi să încerce 
să-i înţeleagă sentimentele şi, fireşte, să se gândească la 
propria nemulţumire. 

Când doamna Jennings veni acasă, mintea ei era încă 
foarte preocupată de secretul important pe care îl deţinea, 
drept care reveni la el de îndată ce Elinor îşi făcu apariţia. 

— Ei bine, draga mea, ţi l-am trimis sus pe tânăr. N-am 
făcut bine? Bănuiesc că n-ai întâmpinat greutăţi mari... Nu 
s-a codit prea mult să-ţi accepte propunerea, nu-i aşa? 

— Nu, doamnă, era puţin probabil să refuze. 

— Şi când o să fie gata? Căci se pare că totul depinde de 
asta. 

— De fapt, ştiu atât de puţin despre formalităţile de genul 
ăsta, încât nu pot să fac nici o presupunere cu privire la 


timpul şi pregătirile necesare, dar îmi închipui că o să 
dureze două sau trei luni până va fi hirotonisit. 

— Două sau trei luni! Exclamă doamna Jennings. Poate 
colonelul să mai aştepte două sau trei luni? Doamne, iartă- 
mă! 

Eu, una, n-aş fi avut atâta răbdare. Şi cu toate că oricui i- 
ar face plăcere să-i facă un bine domnului Ferrars, chiar că 
nu cred că merită să aşteptaţi atâta timp după el. Sunt 
sigură că s-ar putea găsi altcineva la fel de bun: cineva care 
este deja hirotonisit. 

— La ce vă gândiţi, dragă doamnă? Singurul scop al 
colonelului Brandon este să-i fie de folos domnului Ferrars. 
— Domnul să te binecuvânteze, draga mea! Doar nu vrei 
să mă convingi că colonelul se însoară cu dumneata doar de 

dragul de a-i da zece guinee domnului Ferrars! 

Aceste cuvinte puseră capăt neînţelegerii şi avu loc pe 
dată o explicaţie care le amuză pe moment pe amândouă. 

— Da, da, prezbiteriul e mic, spuse doamna Jennings după 
primele izbucniri de uimire şi satisfacţie, şi mă tem că s-ar 
putea să aibă nevoie de reparaţii! Dar să auzi un om 
scuzându-se, după cum mi s-a părut, pentru o casă care, 
după ştiinţa mea, are cinci camere de zi la parter şi ar 
putea găzdui peste noapte cinci sprezece persoane - parcă 
aşa mi-a spus menajera - şi încă în faţa dumitale, care ai 
trăit în vila Barton! Mi s-a părut absolut ridicol! Dar, draga 
mea, trebuie să intervenim pe lângă colonel să facă ceva la 
casa parohială ca să fie confortabilă pentru ei, înainte ca 
Lucy să meargă acolo. 

— Dar colonelul Brandon nu crede că venitul parohiei o să 
le permită să se căsătorească. 

— Colonelul e un prostănac, draga mea; din cauză că el 
însuşi are două mii de lire pe an, crede că nimeni nu se 
poate însura cu mai puţin. Îţi dau cuvântul meu că, dacă 
mai trăiesc până atunci, am să fac o vizită la prezbiteriul 
Delaford înainte de Sf. Mihail, şi sigur n-am să mă duc dacă 
Lucy nu e acolo. 


Elinor fu întru totul de părerea ei că era greu de crezut că 
ei vor mai amâna căsătoria. 

CAPITOLUL V DUPĂ CE EDWARD II MULŢUMI colonelului 
Brandon, se duse să-i împărtăşească lui Lucy fericirea lui şi 
când ajunse în Bartlett's Buildings era într-o asemenea 
stare de euforie încât, când doamna Jennings se duse a 
doua zi s-o felicite pe Lucy, aceasta o încredința că nu-l 
văzuse în viaţa ei pe Edward atât de bine dispus. 

Ea, cel puţin, era foarte fericită şi, la fel ca doamna 
Jennings, îşi exprimă speranţa ca, înainte de venirea 
toamnei, să petreacă împreună zile plăcute în casa 
parohială de la Delaford, arătându-şi totodată deplina 
recunoştinţă pe care, ca şi Edward, o avea faţă de Elinor, şi 
vorbind cu multă căldură despre prietenia pe care aceasta 
le-o arătase amândurora. Cât despre colonelul Brandon, nu 
numai că era gata să-l venereze ca pe un sfânt, ci şi mai 
mult decât nerăbdătoare să-l trateze ca atare în toate 
treburile lumeşti. Dorea ca daniile lui către biserică să fie 
cât mai mari şi, în secret, era hotărâtă, când avea să se 
stabilească la Delaford, să se folosească de servitorii lui, de 
trăsura lui, de vacile şi de păsările lui cât mai mult cu 
putinţă. 

Trecuse o săptămână de la venirea lui John Dashwood în 
Berkeley Street şi, cum de atunci nu mai primiseră nici o 
veste despre indispoziţia soţiei lui, Elinor consideră că era 
necesar să îi facă o vizită. Totuşi, nu o trăgea inima să 
îndeplinească această obligaţie şi nici nu se bucura de 
vreun sprijin sau încurajare din partea tovarășilor ei. 

Marianne nu numai că refuza categoric să meargă, ci şi 
stărui s-o împiedice pe sora ei să se ducă, iar doamna 
Jennings, deşi îi punea oricând la dispoziţie trăsura ei lui 
Elinor, o detesta atât de mult pe doamna John Dashwood 
încât nici curiozitatea de a vedea cum arăta după 
descoperirea din urmă, nici puternica dorinţă de a o jigni 
luându-i partea lui Edward nu-i putură învinge sila de a fi în 
compania ei. Ca urmare, Elinor plecă singură să facă o 


vizită pentru care nu avea nici cea mai mică tragere de 
inimă şi să înfrunte riscul să stea tete-â-tete cu o femeie pe 
care niciuna dintre celelalte două nu avea un motiv atât de 
mare să o deteste ca ea. 

Află că doamna Dashwood nu primea pe nimeni dar, 
înainte ca trăsura să întoarcă, soţul ei ieşi întâmplător din 
casă. Îşi exprimă marea plăcere de a o întâlni pe Elinor, îi 
spuse că tocmai avea de gând să vină în Berkeley Street şi, 
asigurând-o că Fanny se va bucura foarte mult s-o vadă, o 
invită să intre. 

Urcară în salon, însă acolo nu era nimeni. 

— Fanny e în camera ei, presupun, spuse el. Am să mă duc 
numaidecât la ea, căci sunt sigur că nu va avea nici o 
obiecţie să te vadă. Nici vorbă de aşa ceva, crede-mă. Mai 
ales acum... Şi, oricum, tu şi Marianne aţi fost întotdeauna 
preferatele ei. 

Marianne de ce n-a venit? 

Elinor o scuză cum putu. 

— Nu-mi pare rău că te văd singură, căci am o mulţime de 
lucruri să-ţi spun. Parohia asta a colonelului Brandon... O fi 
ade vărat?... Chiar i-a oferit-o lui Edward? Am auzit ieri 
despre asta, din întâmplare, şi veneam la voi ca să aflu mai 
multe. 

— Este absolut adevărat. Colonelul Brandon i-a dat lui 
Edward parohia Delaford. 

— Nu, zău? Ei bine, asta mă surprinde peste măsură! Nici 
măcar nu sunt rude! Şi acum parohiile se iau foarte scump! 
Ce valoare are asta? 

— Cam vreo două sute de lire pe an. 

— Foarte frumos. Pe o parohie de valoarea asta - pre 
supunând că fostul paroh era bătrân şi bolnav şi o elibera 
curând 

— Ar fi putut căpăta o mie patru sute de lire, aş zice. Şi 
cum se face că n-a aranjat problema înainte de moartea 
persoanei? 


Acum chiar că e prea târziu s-o mai vândă, dar nu te-ai fi 
aştep tat la asta de la un om atât de chibzuit precum 
colonelul Brandon! Mă mir că e atât de nesocotit într-o 
problemă atât de banală, de firească! Dacă stau însă şi mă 
gândesc bine, îmi închipui că, probabil, situaţia este 
următoarea: Edward o să deţină parohia numai până când 
persoana căreia colonelul i-a vândut-o de fapt o să aibă 
vârsta când o să poată s-o ia. Da, da, aşa stau lucrurile, fii 
sigură. 

Totuşi, Elinor îl contrazise categoric şi, spunându-i că ea 
personal îi transmisese lui Edward oferta colonelului 
Brandon şi, prin urmare, cunoştea foarte bine condiţiile în 
care fusese făcută, îl obligă să îi dea crezare. 

— Este cu adevărat uimitor! Exclamă el după ce o asculta. 

Care o fi fost motivul colonelului? 

— Unul cât se poate de simplu - să-i fie de folos domnului 
Ferrars. 

— Mă rog, mă rog, oricum o fi colonelul Brandon, Edward 
e un om foarte norocos. le rog, totuşi, să nu-i pomeneşti lui 
Fanny nimic, căci, deşi i-am dat vestea şi o suportă nespus 
de bine, nu-i va face plăcere să audă vorbindu-se mult 
despre asta. Apoi, coborând glasul, adăugă: Doamna 
Ferrars nu ştie deocamdată nimic despre asta şi cred că cel 
mai bun lucru ar fi să-i ascundem realitatea cât mai mult 
timp cu putinţă. Mă tem că oricum o să audă de asta cândo 
să aibă loc căsătoria. 

— Dar de ce trebuie luate astfel de precauţii/[inând seamă 
de cum s-a purtat în ultima vreme, de ce ar afecta-o în 
vreun fel/Aterminat-o cu fiul ei, l-a alungat pentru 
totdeauna şi i-a făcut şi pe cei asupra cărora are vreo 
influenţă să-l alunge. De bună seamă că, după ce a făcut 
asta, nu e de închipuit că o să se necăjească sau o să se 
bucure pe seama lui, că o mai interesează ceva legat de el. 

— Ah, Elinor, raţionamentul tău e foarte bun, dar se 
bazează pe necunoaşterea firii omului. Când va avea loc 
nefericita căsă torie a lui Edward, fii sigură că mama lui va 


suferi la fel de mult ca şi când nu l-ar fi dezmoştenit; prin 
urmare, orice împrejurare care poate grăbi acel eveniment 
îngrozitor trebuie să-i fie ascun să cât mai mult cu putinţă. 
Doamna Ferrars nu poate să uite că Edward este fiul ei. 

— Mă uimeşti. Aş fi zis că acest amănunt i-a ieşit din minte 
până acum. 

— O nedreptăţeşti foarte tare. Doamna Ferrars este una 
din tre cele mai afectuoase mame din lume. 

Elinor nu mai spuse nimic. După o scurtă pauză, domnul 
Dashwood spuse: 

— Acum ne gândim să-l căsătorim pe Robert cu 
domnişoara Morton. 

Zâmbind în faţa tonului grav şi foarte important al fratelui 
ei, Elinor răspunse: 

— Presupun că domnişoara n-are nici o preferinţă în 
proble ma asta. 

— Preferinţă! Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că, după cum ai vorbit, s-ar părea că 
domnişoarei Morton îi este indiferent dacă se căsătoreşte 
cu Edward sau cu Robert. 

— Categoric, nu e nici o diferenţă, căci acum Robert va fi 
considerat fiul cel mare şi, oricum, amândoi sunt nişte tineri 
foarte plăcuţi. N-aş putea spune care dintre ei e mai bun. 

Elinor nu mai spuse nimic şi o vreme tăcu şi John 
Dashwood. In cele din urmă, acesta spuse, luând-o cu 
blândeţe de mână şi vorbindu-i în şoaptă. 

— Pot să te asigur de un lucru, draga mea soră, şi am să o 
fac pentru că sigur o să te bucure. Am motive serioase să 
cred, pen tru că dacă n-aş şti din sursa cea mai autorizată 
n-aş sufla o vorbă, că doamna Ferrars n-ar fi fost nici pe 
jumătate supărată din pricina unei anumite legături - 
înţelegi în ce vreau să spun 

— Pe cât este din pricina celei în cauză. Nu că doamna 
Ferrars mi-ar fi spus asta, ci fiica ei, care a auzit-o de la ea. 
Mi-a făcut mare plăcere să aflu că doamna Ferrars priveşte 
lucrurile într-o aşa lumină. Totuşi, cum nu mai poate fi 


vorba de aşa ceva, nu merită să ne mai gândim sau să 
discutăm despre asta, dar am ţinut să îţi spun pentru că 
ştiam că te va bucura. Nu că ai avea vrem motiv să regreţi, 
draga mea Elinor; nu mă îndoiesc că îţi merge bine, la fel 
de bine sau poate chiar mai bine, dacă ţinem seama de 
toate. Colonelul Brandon a mai fost în ultima vreme pe la 
tine? 

Elinor auzise destule lucruri care, în loc să-i mângâie 
vanitatea şi să-i sporească încrederea în sine, s-o enerveze 
şi s-o preocupe; prin urmare, fu recunoscătoare că intrarea 
în salon a domnului Robert Ferrars o scuti de a da un 
răspuns şi de pericolul de a mai auzi şi altceva de la fratele 
ei. După un taifas de câteva clipe, John Dashwood îşi aduse 
aminte că Fanny nu fusese încă informată că sora lui era 
acolo şi părăsi camera pentru a pleca în căutarea ei. Elinor 
avu astfel prilejul să-l cunoască mai bine pe Robert care, 
prin veselia lui nepăsătoare, prin mulţumirea de sine pe 
care o manifesta în timp ce se bucura atât de nedrept de 
iubirea şi generozitatea mamei sale, în dauna fratelui său 
izgonit, nu făcu decât să confirme părerea nefavorabilă pe 
care şi-o formase despre el. 

Nu trecuseră două minute de când erau singuri, că Robert 
şi începu să vorbească despre Edward, căci şi el auzise de 
parohie, şi îi puse o mulţime de întrebări. Elinor repetă ce îi 
spusese şi lui John, impresionându-l pe cumnatul lui, însă în 
alt fel. Acesta râse cu poftă. Ideea că Edward avea să fie 
preot şi că avea să trăiască într-o căsuţă parohială îl amuză 
peste măsură şi nimic nu i se părea mai caraghios decât să 
şi-l imagineze pe Edward în veşminte albe, citind rugăciuni 
şi anunțând căsătoria dintre John Smith şi Mary Brown. 

În timp ce aştepta în tăcere şi cu o gravitate de neclintit 
sfârşitul acestor cuvinte, Elinor nu se putu abţine să-l fixeze 
cu o privire care exprima întregul dispreţ stârnit de ele. 
Deşi privirea nu avu nici un efect asupra lui, ei îi uşura 
sufletul de ceea ce simţea. El deveni serios, nu în urma 
vreunui reproş de-al ei, ci prin propria-i judecată. 


— Am tratat-o noi ca pe-o glumă dar, pe cinstea mea, este 
o afacere extrem de serioasă. Bietul Edward! E distrus pe 
vecie. Mi-e tare milă de el, căci are o inimă de aur şie 
foarte bine intenţionat. Nu-l judeca după puţinul pe care îl 
cunoşti despre el, domnişoară Dashwood. Sărmanul 
Edward! Manierele lui nu sunt dintre cele mai fericite, fără 
îndoială, dar nu ne naştem toţi cu aceleaşi talente, cu 
aceleaşi calităţi. Bietul băiat! Să-l vezi într-un cerc de 
străini. E foarte jalnic dar, pe cinstea mea, are o inimă tare 
bună. Şi declar că n-am fost în viaţa mea mai uluit ca atunci 
când au izbucnit toate astea. Nu mi-a venit să cred. Mama a 
fost prima care mi-a dat vestea şi, simţindu-mă dator să 
acţionez cu hotărâre, i-am spus imediat: „Dragă doamnă, 
nu ştiu ce ai de gând să faci în această împrejurare, însă în 
ce mă priveşte, mărturisesc că, dacă Edward se căsătoreşte 
cu această femeie, nu vreau să-l mai văd.” Aşa i-am spus. 
Eram neînchipuit de supărat. Sărmanul Edward! Şi-a făcut- 
o singur - s-a izolat pentru totdeauna de societatea 
elegantă dar, aşa cum i-am spus pe loc mamei mele, asta nu 
mă miră câtuşi de puţin. Era oricând de aşteptat de la stilul 
de educaţie pe care l-a primit. 

— Aţi văzut-o vreodată pe domnişoara în cauză? 

— Da, o dată, pe când stătea în această casă. Am trecut pe 
aici vreo zece minute, dar a fost destul ca să-mi fac o 
părere. Osimplă provincială stângace, lipsită de rafinament 
şi eleganţă şi nici măcar frumoasă. Mi-o aduc aminte 
perfect. Este exact genul de fată capabilă să-i sucească 
minţile bietului Edward. De îndată ce mama mi-a relatat 
situaţia, m-am oferit de îndată să stau per sonal de vorbă cu 
el şi să-l conving să renunţe la acea căsătorie. 

Am constatat, însă, că era prea târziu să mai pot face ceva 
căci, din nefericire, am aflat totul când ruptura avusese loc 
deja. Dacă aş fi fost informat cu câteva ceasuri mai 
devreme, mai mult ca sigur aş fi putut face ceva. l-aş fi 
prezentat situaţia într-o lumină foarte grăitoare. „Dragă 
băiete, i-aş fi spus, gândeşte-te ce faci. 


Eşti pe cale să închei o căsătorie cât se poate de ruşinoasă, 
pe care familia ta o dezaprobă în mod unanim.” Pe scurt, nu 
pot să cred că n-aş fi găsit un mijloc ca să-l conving. Acum, 
însă, e prea târziu. Trebuie să fie mort de foame, să ştii, 
asta e sigur, absolut mort de foame. 

Tocmai stabilise cu mult calm acest lucru, când intrarea lui 
Fanny în salon puse capăt subiectului. Deşi ea nu vorbea 
niciodată despre el în afara familiei, Elinor îşi dădu seama 
de influenţa lui asupra spiritului ei din expresia stânjenită 
cu care îşi făcuse apariţia şi din încercarea de a se purta cât 
mai prietenos cu ea. Doamna John Dashwood merse chiar 
până-ntr-acolo încât se arătă întristată când află că Elinor şi 
sora sa aveau să plece curând din Londra, întrucât ar fi 
dorit să le vadă mai des, o strădanie în care soţul ei, care o 
însoţise în cameră şi îi sorbea cu nesaţ vorbele, părea să 
distingă numai afecţiune şi bunăvoință. 

CAPITOLUL VI O ALTA VIZITĂ SCURTA în Harley Street, în 
cursul căreia primi felicitările fratelui ei pentru că urmau să 
ajungă atât de aproape de Barton fără nici o cheltuială, ca 
apoi, la o zi sau două, să fie urmate la Cleveland de 
colonelul Brandon, încheie relaţiile dintre frate şi surori la 
Londra; şi o invitaţie vagă din partea lui Fanny să vină la 
Norland dacă avea să le fie vreodată în drum, lucru foarte 
puţin probabil, şi o asigurare mai călduroasă, dar mai puţin 
făţişă, din partea lui John pentru Elinor, că avea s-o viziteze 
la Delaford, fură semnele care prevesteau o întâlnire la 
ţară. 

Pe Elinor o amuza să vadă că toţi prietenii ei păreau 
hotărâți s-o trimită la Delaford, tocmai locul în care dorea 
cel mai puţin să se ducă sau să stea; căci nu numai fratele ei 
şi doamna Jennings îl considerau viitorul ei cămin, ci chiar 
şi Lucy care, când se despărţiră, îi făcu o invitaţie insistentă 
s-o viziteze acolo. 

În primele zile din aprilie, într-o dimineaţă, cele două 
grupuri din Hanover Square şi Berkeley Street porniră din 
casele lor pentru a se întâlni la o oră stabilită pe drum. 


Pentru confortul lui Charlotte şi al copilului ei, urmau să 
facă mai bine de două zile pe drum, iar domnul Palmer şi 
colonelul Brandon, care aveau să călătorească mai repede, 
ajungeau la Cleveland la scurt timp după ele. 

Deşi orele de linişte în Londra fuseseră puţine şi era 
nerăbdătoare să părăsească oraşul, Marianne nu putu să-şi 
ia rămas-bun fără durere de la casa în care trăise ultimele 
clipe de speranţă şi încredere în Willoughby; şi nici să 
părăsească, fără să verse lacrimi, oraşul în care rămânea 
Willoughby, ocupat cu noi obligaţii şi noi proiecte la care ea 
nu era părtaşă. 

Satisfacţia lui Elinor în clipa plecării fu mai puternică. Ea 
nu avea un asemenea subiect asupra căruia gândurile ei să 
zăbovească, nu lăsa în urmă pe nimeni de care să regrete 
fie şi-o clipă că se despărţea; era bucuroasă că scăpase de 
persecuția prieteniei lui Lucy, era recunoscătoare că îşi lua 
sora de acolo fără să-l fi văzut pe Willoughby de la căsătoria 
acestuia şi aştepta cu nerăbdare şi speranţă ca liniştea 
câtorva luni la Barton să-i redea lui Marianne pacea 
sufletească şi s-o consolideze pe a ei. 

Călătoria decurse în siguranţă. A doua zi ajunseseră în 
îndrăgitul sau interzisul comitat Somerset, căci astfel 
apărea el, pe rând, în gândurile lui Marianne, iar în 
dimineaţa celei de a treia zile ajunseră la Cleveland. 

Cleveland era o casă spațioasă, nouă, aşezată pe o pajişte 
înclinată. Nu avea parc, dar terenurile din jur erau destul 
de largi şi, ca oricare alt loc de aceeaşi importanţă, aveau 
întinderi cu tufe şi boschete şi, nu departe, o alee de 
plimbare în pădure; un drum cu pietriş mărunt, şerpuind în 
jurul unei plantaţii, ducea în faţa casei; pajiştea era 
presărată toată cu copaci, iar casa era străjuită de brazi, de 
frasini şi de salcâmi, care alcătuiau laolaltă o perdea deasă 
în care, din loc în loc, se înălţau plopii de Lombardia, iar 
dincolo de ea erau dependinţele. 

Marianne intră în casă cu inima plină de emoție, ştiindu-se 
la numai optzeci de mile de Barton şi la mai puţin de 


treizeci de Combe Magna, şi nu stătu nici zece minute între 
pereţii ei şi o părăsi din nou, în timp ce toţi ceilalţi se agitau 
în jurul lui Charlotte şi al copilului. Furişându-se printre 
tufele şerpuitoare care tocmai începuseră să înverzească, 
ajunse pe o culme înde părtată unde, din templul grecesc 
de acolo, privirile ei rătăciră peste o întindere vastă ce se 
deschidea spre sud-est, ca apoi să se oprească pe şirul de 
coline înalte din zare, de pe care, îşi închipui ea, s-ar fi 
putut vedea Combe Magna. Această privelişte o făcu să se 
bucure că era la Cleveland şi, în timp ce se întorcea spre 
casă pe un alt drum, hotări să-şi petreacă aproape fiecare 
ceas din zilele cât mai stătea acolo în astfel de hoinăreli 
solitare, bucurându-se de libertate în sânul naturii.,.,., 
Ajunse la timp pentru a li se alătura celorlalţi într-o excursie 
prin imediata vecinătate a casei. Restul zilei îl pe trecură în 
mod plăcut, plimbându-se prin grădina de zarzavat, 
admirând florile de pe zidurile ei şi ascultându-l pe grădinar 
plângându-se de mană, zăbovind prin seră, unde pierderea 
plantelor sale preferate, din cauza expunerii total 
nechibzuite la ger, stârni râsul lui Charlotte, vizitând 
ograda de păsări, unde nemulţumirile îngrijitoarei, stârnite 
de găinile care ciuguleau pe unde apucau sau de moartea 
unor pui abia ieşiţi din găoace, îi prilejuiră lui Charlotte noi 
surse de veselie. 

Dimineaţa era frumoasă şi senină şi, când îşi făcuse planul 
de a sta mai mult afară pe timpul şederii la Cleveland, 
Marianne nu pusese la socoteală vreo schimbare a vremii. 
De aceea, nu mică îi fu mirarea când o ploaie deasă o 
împiedică să iasă din casă. 

Grupul lor era mic şi orele se scurgeau în linişte. Doamna 
Palmer îşi făcea de lucru cu copilul ei, iar doamna Jennings 
cosea la carpetă; vorbiră despre prietenii pe care îi lăsaseră 
la Londra, discutară obligaţiile mondene ale lui lady 
Middleton şi se întrebară dacă domnul Palmer şi colonelul 
Brandon aveau să treacă de Reading în seara aceea. Oricât 
de puţin o interesau pe Elinor acele subiecte, participă şi ea 


la discuţii, iar Marianne, care în orice casă găsea 
întotdeauna drumul spre bibliotecă, îşi procură curând o 
carte. 

Doamna Palmer îşi dădu toată silinţa să le facă să se simtă 
bine venite în casa ei, fiind permanent veselă şi prietenoasă. 
Sinceritatea şi cordialitatea ei compensau lipsa de eleganţă 
şi de stăpânire de sine care o făceau deseori să nu se 
conformeze regulilor cerute de etichetă. Bunătatea chipului 
ei şi frumuseţea lui erau de-a dreptul cuceritoare. Aiureala 
ei, deşi evidentă, nu era respingătoare, pentru că nu 
dovedea nici o urmă de înfumurare. Elinor putea să-i ierte 
totul, în afară de râs. 

Cei doi domni sosiră a doua zi în jurul prânzului, lărgind în 
mod plăcut grupul şi adăugând o variaţie bine venită 
conversaţiei, care scăzuse considerabil în lunga dimineaţă 
de ploaie necontenită. 

Elinor îl întâlnise foarte rar pe domnul Palmer şi, în 
puţinele daţi când îl văzuse, el se purtase atât de 
inconsecvent cu ea şi cu sora ei, încât nu ştia la ce să se 
aştepte de la el în mijlocul familiei lui. Constată, totuşi, că se 
comporta ca un domn cu toţi musafirii lui şi era doar uneori 
nepoliticos cu soţia şi soacra lui; văzu că poate fi o 
companie plăcută şi singurul lucru care îl împiedica să fie 
aşa mereu era faptul că se considera tot atât de superior 
oamenilor în general pe cât se considera faţă de doamna 
Jennings şi de Charlotte. Cât despre restul caracterului său 
şi obiceiuri, nu se deosebeau prin nimic de cele ale altor 
bărbaţi de aceeaşi vârstă. Mânca frumos şi nu era punctual; 
ţinea la copilul lui, deşi se prefăcea că nu-i dădea atenţie; îşi 
pierdea dimineaţa la biliard, în loc să se ocupe de afaceri. 
Una peste alta, îl plăcea mai mult decât se aşteptase şi în 
adâncul inimii ei nu regreta că nu putea să-l placă mai mult; 
nu putea să regrete, când îi compara grija pentru propriile 
plăceri, egoismul şi îngâmfarea cu firea generoasă a lui 
Edward, cu gusturile lui simple şi sentimentele de 
nesiguranţă de sine. 


Despre Edward, sau cel puţin despre o parte din 
preocupările lui, primi informaţii de la colonelul Brandon, 
care fusese de curând în Dorsetshire şi care, considerând-o 
deopotrivă prietenă dezinteresată a domnului Ferrers şi 
confidenta lui, îi vorbi mult despre casa parohială de la 
Delaford, îi descrise neajunsurile acesteia şi îi spuse ce 
intenţiona să facă pentru a le înlătura. Comportamentul lui 
în această privinţă, ca şi în toate celelalte, faţă de ea, 
plăcerea sinceră de a o întâlni după o absenţă de numai 
zece zile, dorinţa lui de a sta de vorbă oricând cu ea şi 
respectul pe care îl arăta părerilor ei puteau fi prea bine 
dovada acelui ataşament de care era convinsă doamna 
Jennings şi poate ar fi fost de ajuns să o facă şi pe ea însăşi 
să-l bănuiască, dacă n-ar fi fost încredinţată că Marianne îl 
interesa, de fapt. Elinor era convinsă că spiritul ei de 
observaţie era mai fin decât cel al doamnei Jennings. Se lua 
numai după purtarea lui; şi, în timp ce îngrijorarea şi 
solicitudinea lui faţă de Marianne, care, având dureri de 
cap şi de gât, simţea apropierea unei răceli grave, trecură 
total neobservate de doamna Jennings din cauză că nu fură 
exprimate în cuvinte, ea putu să descopere în ele 
sentimentele vii şi panica exagerată ale unui îndrăgostit. 

În a treia şi a patra după-amiază a şederii lor acolo, două 
plimbări încântătoare pe tot cuprinsul proprietăţii, până 
cele mai îndepărtate colţuri, unde natura era mai sălbatică, 
copacii mai bătrâni şi iarba mai mare şi mai umedă, făcură 
ca, din cauza marii imprudenţe de a rămâne în pantofii şi 
ciorapii uzi, Marianne să se aleagă cu o răceală atât de 
puternică încât, deşi la început nu-i dădu importanţă, până 
la urmă fu observată de toţi ceilalţi şi ea însăşi fu nevoită s-o 
bage în seamă. Sfaturile începură să curgă din toate părţile 
şi, ca de obicei, le respinse pe toate. Era încredinţată că 
febra şi toropeala, tuşea şi durerea de gât aveau să treacă 
după o noapte de odihnă. Când se duse la culcare, Elinor 
reuşi cu greu să o convingă să încerce unul sau două 
leacuri simple. 


CAPITOLUL VII ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE Marianne se 
sculă la ora ei obişnuită; la toate întrebările răspunse că se 
simţea mai bine şi încercă s-o dovedească dedându-se 
îndeletnicirilor obişnuite, însă o zi petrecută stând şi 
tremurând lângă foc, ţinând în mână o carte pe care nu o 
putu citi sau zăcând istovită pe canapea nu lăsă să se 
întrevadă vreo îmbunătăţire a stării ei şi când, în cele din 
urmă, se duse la culcare, colonelul Brandon nu putu să nu 
se mire de calmul surorii ei care, în ciuda împotrivirilor lui 
Marianne, nu se dezlipise de ea toată ziua şi o îngrijise, dar 
care, fiind convinsă, ca şi sora ei, de eficacitatea sigură a 
somnului, nu era cu adevărat alarmată. 

Insă această speranţă împărtăşită de amândouă fu 
spulberată de o noapte foarte agitată, cu febră; iar atunci 
când Marianne, după ce insistă să se scoale, mărturisi că nu 
putea să stea în picioare şi se întoarse de bunăvoie în pat, 
Elinor se grăbi să ţină cont de sfatul doamna Jennings şi 
trimise după doctorul domnului Palmer. 

Acesta veni, o examina pe pacientă şi, deşi o încuraja pe 
domnişoara Dashwood să se aştepte ca sănătatea surorii ei 
să se refacă în câteva zile, lăsă totuşi să-i scape cuvântul 
„infecţie”, speriind-o pe loc pe doamna Palmer din pricina 
copilaşului. Doamna Jennings, care încă de la început îşi 
exprimase părerea că boala lui Marianne era mai gravă 
decât îşi închipuia Elinor, insistă asupra necesităţii ca 
Charâotte să plece numaidecât cu copilul. Domnul Palmer, 
deşi trata ca prostească neliniştea lor, nu se putu împotrivi 
spaimei şi pisălogelii soţiei sale. Se hotări, aşadar, ca ea să 
plece şi, la vreo oră după sosirea doctorului Harris, porni 
împreună cu copilul şi doica spre casa unei rude apropiate 
a domnului Palmer, care trăia la câteva mile de Cleveland, 
unde soţul ei promise, la rugăminţile ei fierbinţi, să i se 
alăture într-o zi sau două. Doamna Palmer ţinu foarte mult 
să fie însoţită de mama ei, însă doamna Jennings, cu o 
bunătate care o făcu pe Elinor s-o iubească cu adevărat, 
declară că era ferm hotărâtă să nu se clintească de la 


Cleveland cât timp Marianne era bolnavă şi să se 
străduiască, prin îngrijirea ei atentă, să ţină locul mamei de 
lângă care o luase. Elinor constată astfel că doamna 
Jennings era în orice împrejurare un ajutor de nădejde, 
gata să împartă cu ea oboseala şi deseori de mare folos prin 
experienţa ei mai mare. 

Slăbită şi deprimată din pricina bolii, biata Marianne nu 
mai spera să se facă bine până a doua zi, când ar fi trebuit 
să-şi înceapă călătoria spre casă, însoţite de un servitor al 
doamnei Jennings, şi asta o făcu să se simtă şi mai rău. 
Puținele cuvinte pe care le rosti exprimau toate profundul 
ei regret pentru această întârziere inevitabilă, cu toate că 
Elinor încercă să-i ridice moralul şi s-o facă să creadă, la fel 
cum credea şi ea atunci, că întârzierea avea să fie foarte 
scurtă. 

Ziua următoare nu aduse nici o schimbare în starea 
pacientei, sau una foarte mică. Nu simţea sigur mai bine, 
dar nici mai râu. Grupul lor se micşoră şi mai mult, căci 
domnul Palmer, deşi nu-l trăgea deloc inima să plece, atât 
din omenie şi bunăvoință, cât şi din dorinţa de a nu părea 
că se teme de soţia lui, fu convins în cele din urmă de 
colonelul Brandon să-şi ţină promisiunea de a o urma. Şi, în 
timp ce el se pregătea de plecare, colonelul Brandon însuşi 
începu să spună că trebuia să plece şi el. De această dată, 
însă, buna doamnă Jennings interveni foarte hotărât 
spunându-i că şederea lui la Cleveland îi era necesară, că 
avea nevoie de el pentru a juca pichet seara, când Elinor 
era sus cu sora ei, şi aşa mai departe, îndemnându-l atât de 
stăruitor să rămână, încât el, care nu-şi dorea altceva decât 
să accepte, nici nu se mai osteni să obiecteze, mai ales că 
rugăminţile bătrânei doamnei fură călduros susţinute de 
domnul Palmer, care părea să se simtă mai liniştit ştiind că 
lăsa în urmă o persoană atât de capabilă s-o ajute sau s-o 
sfătuiască pe domnişoara Dashwood în caz de urgenţă. 

Fireşte că toate aceste aranjamente îi fură ascunse lui 
Marianne. Ea nu ştia că, din cauza ei, stăpânii de la 


Cleveland plecaseră de acolo la vreo şapte zile de la sosirea 
lor. N-o miră că nu o vedea deloc pe doamna Palmer şi, cum 
nici nu o preocupa persoana ei, nu pomeni de ea. 

Trecură două zile de la plecarea domnului Palmer şi starea 
sănătăţii ei continuă să fie aceeaşi, cu mici variaţii. Domnul 
Harris, care venea zilnic să o vadă, vorbea încă de o 
însănătoşire rapidă, iar Elinor era la fel de optimistă. Dar 
aşteptările celorlalţi nu era nicidecum tot atât de vesele. 
Doamna Jennings ajunsese încă de la început la concluzia 
că Marianne nu avea să se mai facă bine, iar colonelul 
Brandon, al cărui rol era să asculte prezicerile doamnei 
Jennings, nu avea tăria sufletească de a se opune influenţei 
acestora. Încerca să se convingă că temerile lui nu aveau 
nici un temei, şi ele păreau într-adevăr absurde când stătea 
de vorbă cu doctorul; dar în numeroasele ceasuri când 
rămânea singur era chinuit de gânduri sumbre şi nu putea 
să-şi alunge din minte convingerea că nu avea s-o mai vadă 
pe Marianne. 

Totuşi, în dimineaţa celei de a treia zile, presimţirile negre 
ale amândurora fură alungate aproape cu totul, căci atunci 
când sosi domnul Harris acesta declară că pacienta se 
simţea mult mai bine. Elinor, ale cărei speranţe erau astfel 
confirmate, fu plină de veselie şi se bucură că în scrisorile 
către mama ei se luase după propria-i judecată şi nu după 
cea a prietenei sale şi tratase cu uşurinţă indispoziţia care 
le reţinea la Cleveland; ba mersese până-ntr-acolo încât 
precizase ziua în care Marianne avea să fie în stare să 
călătorească. 

Dar ziua nu se termină la fel de bine cum începuse. Spre 
seară, lui Marianne i se făcu iarăşi rău, devenind mai slăbită 
şi mai agitată decât înainte. Încă optimistă, sora ei fu 
dispusă să pună schimbarea doar pe seama faptului că 
stătuse în picioare cât i se făcuse patul. Şi, după ce îi 
administra cu grijă doctoriile prescrise, o văzu cu satisfacţie 
adormind în cele din urmă, nădăjduind că somnul avea să 
aibă cele mai benefice efecte şi hotărân-du-se să o vegheze 


tot timpul. Doamna Jennings, care nu ştia de schimbarea 
survenită în starea pacientei, se dusese la culcare mai 
devreme ca de obicei, iar camerista ei, care era una dintre 
principalele infirmiere, se odihnea în camera menajerei, aşa 
că Elinor rămase singură cu sora ei. 

Somnul acesteia deveni tot mai agitat şi Elinor, care o 
veghea cu o atenţie neostoită, văzând-o cum se răsucea de 
pe o parte pe alta şi scotea gemete de durere, începuse să 
gândească că n-ar fi fost rău s-o trezească din acel somn 
frământat când Marianne, deşteptată brusc de un zgomot 
din casă, se ridică repede în capul oaselor şi, delirând de 
febră, strigă: 

— Mama vine? 

— Încă nu, răspunse cealaltă, ascunzându-şi groaza şi aju 
tând-o să se culce la loc, dar sper că va fi curând aici. Ştii că 
de aici până la Barton e cale lungă. 

— Dar nu trebuie să facă ocol prin Londra! Strigă 
Marianne la fel de surescitată. N-am s-o văd niciodată dacă 
vine prin Londra. 

Elinor înţelese alarmată că aiura şi, în timp ce încerca s-o 
liniştească, îi luă pulsul. Era mai slab şi mai iute ca oricând. 
Şi, întrucât Marianne continua să vorbească fără noimă 
despre mama ei, se sperie atât de tare, încât se hotări să 
trimită de îndată după domnul Harris şi să expedieze un 
mesager la Barton după mama ei. De cum stabili ce avea de 
făcut, se gândi să se consulte cu colonelul Brandon în 
legătură cu cel mai nimerit mijloc de a-şi anunţa mama şi, 
sunând-o pe cameristă să-i ţină locul lângă sora ei, se grăbi 
să coboare în salon, unde ştia că putea fi găsit chiar şi la o 
oră mult mai târzie. 

Nu era timp pentru ezitări. Îi împărtăşi pe dată temerile şi 
ezitările ei. Colonelul nu avu nici curajul, nici încrederea să- 
i alunge temerile, şi le ascultă cu o deznădejde mută; însă 
ezitările ei fură pe loc înlăturate, căci se oferi să se ducă el 
s-o aducă pe doamna Dashwood. Elinor îi mulţumi în 
cuvinte puţine, dar pline de recunoştinţă şi, în timp ce 


colonelul plecă să trimită repede servitorul după domnul 
Harris şi să poruncească să i se pregătească de îndată caii, 
Elinor îi scrise câteva rânduri mamei sale. 

Era aproape miezul nopţii când Elinor se întoarse în 
camera unde se afla sora ei ca să-l aştepte pe doctor şi să o 
vegheze până dimineaţă. Orele treceau una după alta, 
aducându-i lui Marianne o suferinţă care nu o lăsa să 
doarmă, făcând s-o aiureze, iar lui Elinor o îngrijorare fără 
margini, care ţinu până la sosirea domnului Harris, nu 
înainte de ora cinci. Părerea lui îi compensa, totuşi, 
oarecum întârzierea, căci, deşi recunoscu o schimbare în 
rău la pacienta sa, îşi exprimă credinţa că nu putea fi vorba 
de o primejdie adevărată şi propuse un alt tratament, 
încrederea lui i se transmise, într-o mai mică măsură, şi lui 
Elinor. El promise să treacă iarăşi pe acolo peste trei sau 
patru ore şi le lăsă atât pe pacientă cât şi pe neliniştita ei 
însoţitoare mai calme decât le găsise. 

Dimineaţă, doamna Jennings află cu multă îngrijorare de 
cele întâmplate şi le reproşa că nu fusese chemată în ajutor. 
Temerile pe care le avusese până atunci şi care acum îi erau 
confirmate atât de categoric de cele întâmplate o făcură să 
nu mai pună la îndoială tristul deznodământ şi, cu toate că 
încerca să o îmbărbăteze pe Elinor, convingerea bătrânei 
doamne cu privire la primejdia în care se afla Marianne nu 
îi îngăduia să-i ofere lui Elinor mângâierea speranţei. Inima 
ei era cu adevărat îndurerată. Moartea timpurie a unei fete 
atât de tinere şi fermecătoare ca Marianne ar fi impresionat 
şi o persoană mai puţin interesată de binele ei. Insă doamna 
Jennings avea şi alte motive să o compătimească. Marianne 
îi fusese tovarăşă timp de trei luni şi încă se mai afla în grija 
ei, şi toată lumea ştia ce greu fusese lovită tânăra de soartă 
şi cât de nefericită era. Mai era martoră şi la suferinţa 
surorii ei, la care ţinea în mod deosebit; cât despre mama 
lor, când doamna se gândea că probabil Marianne era 
pentru ea ce era Charlotte pentru sine, compătimirea faţă 
de suferinţa ei era cât se poate de sinceră. 


Domnul Harris fu punctual când veni să-şi examineze 
pacienta însă, din păcate, îşi văzu înşelate speranţele pe 
care şi le făcuse în vizita precedentă. Leacurile pe care i le 
prescrisese dăduseră greş; temperatura nu scăzuse, iar 
Marianne, mai liniştită, zăcea într-o toropeală grea. Elinor, 
care înţelese într-o clipă temerile doctorului, propuse să se 
ceară şi sfatul altcuiva, însă domnul Harris nu consideră 
necesar acest lucru. Voia să încerce un tratament nou, de al 
cărui succes era aproape la fel de sigur ca şi de al 
precedentului, aşa că îşi încheie vizita cu asigurări 
încurajatoare, care ajunseră la urechea domnişoarei 
Dashwood, dar nu intrară în inima sa. Era calmă, în afară 
de clipele când se gândea la mamei ei, dar aproape fără 
speranţă, şi rămase în această stare până la amiază, abia 
dezlipindu-se de patul surorii ei, cu gândurile rătăcind de la 
o imagine a durerii la alta, de la un prieten în suferinţă la 
altul; cel mai mult o apăsa conversaţia doamnei Jennings, 
care nu se ferea să atribuie gravitatea şi pericolul acestei 
crize numeroaselor săptămâni de indispoziţie provocată de 
dezamăgirea lui Marianne. Elinor îşi dădea seama de 
justeţea ideii şi lucrul acesta era o nouă sursă de suferinţă 
pentru gândurile ei. 

Totuşi, pe la amiază, începu să-şi închipuie că vedea o 
uşoară îmbunătăţire în starea surorii ei; aşteptă, urmări, îi 
luă pulsul iar şi iar şi, în cele din urmă, stăpânită de o 
agitaţie mai greu de ascuns sub calmul exterior decât toată 
nefericirea ei precedentă, se aventură să-şi comunice 
speranţele. Deşi forţată să recunoască o revigorare 
temporară, doamna Jennings încercă s-o împiedice pe 
prietena ei să-şi facă iluzii că va fi de durată, iar Elinor, 
evitând orice prilej de dezamăgire, îşi spuse şi ea că nu 
trebuie să nădăjduiască. Era însă prea târziu. Speranţa 
pusese deja stăpânire pe ea şi, nerăbdătoare şi agitată, se 
aplecă asupra surorii ei să urmărească... Nici ea nu prea 
ştia ce. Trecu o jumătate de oră şi simptomul continuă să o 
bucure, ba mai apărură şi altele. Respirația lui Marianne, 


pielea şi buzele ei dădeau semne de ameliorare şi privirea 
pe care sora ei o aţintise asupra sa era lucidă, deşi 
somnambulă. Aşteptă cu înfrigurare sosirea domnului 
Harris, la patru, şi asigurările şi felicitările lui pentru 
însănătoşirea surorii ei îi dădură încredere, îi aduseră 
consolare şi lacrimi de bucurie. 

Marianne era mult mai bine în toate privinţele şi el declară 
că era în afara oricărui pericol. Doamna Jennings, 
mulţumită de adeverirea parţială a temerilor ei din ultimul 
timp, îşi permise să se încreadă în judecata lui şi recunoscu 
cu bucurie neprefăcută probabilitatea recuperării în 
întregime. 

Elinor nu se putea veseli. Bucuria ei era de cu totul altă 
natură. Gândul că Marianne revenise la viaţă, la sănătate, la 
cei apropiaţi şi la mama care o iubea la nebunie îi umplea 
inima de linişte şi profundă recunoştinţă, dar nu provocă 
demonstraţii exterioare de bucurie, nici cuvinte sau 
zâmbete. În pieptul lui Elinor domnea o mulţumire tăcută şi 
puternică. 

Râmase toată după-amiaza alături de sora ei, liniştindu-i 
temerile, satisfăcându-i toate dorinţele, oferindu-i ajutor în 
toate privinţele şi urmărindu-i fiecare răsuflare. Când, pe la 
şase, o văzu cufundându-se într-un somn liniştit şi 
neîntrerupt şi, după toate aparențele, confortabil, toate 
îndoielile ei se risipiră. 

Se apropia ceasul în care colonelul Brandon trebuia să se 
întoarcă de la Barton. Elinor spera ca, pe la zece, mama ei 
să scape de îngrozitoarea încordare pe care trebuia s-o fi 
simţit în drum spre Cleveland. Iar colonelul nu era nici el 
mai puţin nefericit! 

La şapte, lăsându-o pe Marianne tot adormită, cobori în 
salon să ia ceaiul cu doamna Jennings. Dimineaţă nu 
mâncase mare lucru de îngrijorare, iar la prânz, de 
bucurie; aşa că gustarea de acum era foarte bine venită. 
După ce băură ceaiul, doamna Jennings încercă să o 
convingă să se odihnească puţin până sosea mama ei, 


lăsând-o pe ea la căpătâiul lui Marianne; însă Elinor nu se 
simţea obosită, nu putea să doarmă şi nu voia să plece de 
lângă sora ei decât cât era absolut necesar, aşa că doamna 
Jennings o însoţi în camera bolnavei pentru a se convinge 
că totul era bine, apoi o lăsă acolo şi se retrase în camera ei 
ca să scrie nişte scrisori. 

Noaptea fu rece şi furtunoasă. Vântul mugea şi ploaia 
bătea în ferestre, dar, fericită, Elinor nu dădu importanţă 
vremii de afară. 

Orologiul bătu ora opt. Dacă ar fi fost zece, Elinor ar fi fost 
convinsă în acea clipă că aude o caleaşca apropiindu-se de 
casă; şi totuşi, impresia că auzea fu atât de puternică încât, 
cu toate că era aproape imposibil ca ei să fi ajuns deja, se 
duse în camera de toaletă de alături şi deschise un oblon 
pentru a se convinge că nu i se păruse. Văzu de îndată 
felinarele pâlpâitoare ale unei căleşti şi, la lumina lor slabă, 
avu impresia că distinge patru cai, lucru care explica 
neaşteptata rapiditate cu care sosise mama sa, împinsă de 
îngrijorare. Nicicând nu-i fuse mai greu lui Elinor să fie 
calmă ca în clipa aceea. Gândindu-se la sentimentele pe 
care trebuia să le fi avut mama ei în timp ce caleaşca era pe 
punctul de a opri la uşă şi la ce trebuia să-i spună, îi era cu 
neputinţă să fie calmă. Tot ce îi rămăsese de făcut era să se 
grăbească. După ce o lăsă pe camerista doamnei Jennings 
cu sora ei, alergă pe scări în jos. Zarva din vestibul o 
asigură că musafirii intraseră deja în casă. Se repezi spre 
salon... Intră... Şi îl văzu numai pe Willoughby. 

CAPITOLUL VIII DÂNDU-SE ÎNAPOI cu groază la vederea 
lui, Elinor ascultă de primul imbold al inimii ei care o 
îndemna să părăsească pe loc încăperea şi puse mâna pe 
clanţă, dar se opri, întrucât el înainta repede şi, cu un glas 
care mai degrabă poruncea decât ruga, spuse: 

— Domnişoară Dashwood, te implor să stai o jumătate de 
oră... Zece minute. 

— Nu, domnule, replică ea cu fermitate, n-am să stau. 


Dumneata nu poţi să aitreabă cu mine. Presupun că 
servitorii au uitat să te informeze că domnul Palmer nu este 
acasă. 

— Chiar şi să-mi fi spus că domnul Palmer şi toate rudele 
lui s-au dus la naiba, tot nu m-aş fi întors de la uşă! Strigă el 
cu vehemenţă. Cu dumneata şi numai cu dumneata am 
treabă. 

— Cu mine! Exclamă ea în culmea uimirii. Ei bine, 
domnule, spune repede ce ai de spus şi, dacă poţi, fii mai 
puţin violent. 

— Ia loc, şi vom câştiga amândoi timp. 

Ea ezită; nu ştia ce să facă. Colonelul Brandon putea să 
apară oricând şi să dea de el acolo. Dar promisese să-l 
asculte şi voia să audă ce avea de spus nu numai pentru că 
îşi dăduse cuvântul, ci şi pentru că îi stârnise curiozitatea. 
Prin urmare, după o clipă în care îşi adună gândurile, 
ajungând la concluzia că era prudent să se grăbească, se 
îndreptă fără o vorbă spre un scaun şi se aşeză. Willoughby 
luă loc lângă ea şi, un timp, niciunul nu spuse nimic. 

— Te rog să te grăbeşti, domnule, spuse nerăbdătoare 
Elinor. 

El stătea cufundat în gânduri şi păru să n-o audă. 

— Sora dumitale este în afară de orice pericol, spuse el 
dintr-o dată. Am auzit asta de la servitor. Slavă Domnului! 
Dar e ade vărat?... Chiar e adevărat? 

Elinor nu vru să răspundă. El repetă întrebarea, cu şi mai 
multă nerăbdare. 

— Pentru Dumnezeu, spune-mi, este sau nu în afară de 
orice pericol? 

— Noi sperăm că este. 

EI se ridică şi începu să se plimbe prin cameră. 

— Să fi ştiut măcar cu o jumătate de oră în urmă... Dar 
întrucât mă aflu aici... Ce înseamnă asta? Se întoarse la 
locul lui cu o vioiciune forţată. Măcar o dată, domnişoară 
Dashwood, probabil va fi şi ultima, să ne veselim împreună. 
Sunt vesel... 


Spune-mi sincer, mă crezi ticălos sau prost? Întrebă el 
îmbujorându-se şi mai tare. 

Elinor se uită la el uimită. Începea să creadă că băuse; 
ciudăţenia acestei vizite şi a purtării lui nu părea să aibă 
altă explicaţie. Cu această impresie, se ridică imediat, 
spunând: 

— Domnule Willoughby, te sfătuiesc să te întorci de îndată 
la Combe. Nu am răgaz să mai rămân cu dumneata. Orice 
treabă ai avea cu mine, e mai bine să te aduni şi să-mi 
explici mâine. 

— 'Te înţeleg, spuse el cu un zâmbet expresiv şi un glas 
abso lut calm. Da, sunt foarte beat. O carafă de porto la 
friptura rece de vacă de la Marlborough a fost de ajuns să 
mă dea peste cap. 

— La Marlborough! Exclamă Elinor, înțelegând tot mai 
puţin unde voia să ajungă el. 

— Da. Am părăsit Londra azi-dimineaţă la opt şi de atunci 
am irosit doar zece minute din călătorie, cu o gustare la 
Marlborough. 

Faptul că se ţinea bine pe picioare şi avea ochii limpezi o 
convinse pe Elinor că, oricare ar fi fost nebunia de neiertat 
care îl aducea la Cleveland, nu fusese mânat acolo de beţie 
şi, după o clipă de reculegere, spuse: 

— Domnule Willonughby, ar trebui să-ţi dai seama că, după 
toate câte s-au întâmplat, venirea dumitale aici şi insistența 
de a-mi vorbi necesită o scuză cu totul deosebită. Ce 
înseamnă această purtare? 

— Vreau să te fac, dacă pot, să mă urăşti mai puţin decât 
mă urăşti acum, răspunse el serios şi cu forţă. Vreau să ofer 
un fel de explicaţie, un fel de scuză pentru cele întâmplate, 
să-mi deschid inima în faţa dumitale şi, convingându-te că, 
deşi am fost întot deauna un zevzec, n-am fost mereu un 
nemernic, să obţin iertare de la Ma... De la sora dumitale. 

— Acesta este adevăratul motiv al venirii dumitale? 

— Pe sufletul meu că da, răspunse el cu o înflăcărare care 
îi aminti lui Elinor de fostul Willoughby şi, împotriva voinţei 


sale, îl consideră sincer. 

— Dacă asta e tot, poţi să fii mulţumit deja, căci Marianne 
te-a iertat de mult. 

— M-a iertat! Exclamă el, pe acelaşi ton serios. Atunci, m-a 
iertat înainte de a fi fost cuvenit s-o facă. Dar o să mă ierte 
iarăşi, şi pe temeiuri mai rezonabile. Vrei să mă asculţi? 

Elinor încuviinţă dând din cap. După o pauză de gândire, 
el spuse: 

— Nu ştiu cum ţi-ai explicat dumneata purtarea mea faţă 
de sora dumitale sau ce motiv diabolic mi-ai atribuit. Poate 
o să-ţi fie greu să-ţi faci o părere mai bună despre mine, dar 
merită să încerc, şi ai să auzi totul. Când m-am împrietenit 
cu familia dumitale, n-am avut altă intenţie decât să-mi 
petrec timpul în mod plăcut cât eram obligat să rămân în 
Devonshire, mai plăcut decât până atunci. Persoana 
încântătoare a surorii dumitale şi felul ei de a fi interesant 
nu puteau decât să îmi placă; iar purtarea ei faţă de mine 
încă de la început a fost de aşa natură încât inima mea nu a 
rămas nesimţitoare. Insă trebuie să măr turisesc că, la 
început, n-a făcut decât să îmi măgulească orgo liul. Prea 
puţin interesat de fericirea ei, gândindu-mă numai la 
propriul meu amuzament, m-am străduit prin tot ce mi-a 
stat în putere să mă fac plăcut în ochii ei, fără vreo intenţie 
de a-i întoarce afecțiunea. 

Aruncându-i o privire mânioasă şi plină de dispreţ, 
domnişoara Dashwood îl opri, spunând: 

— Din cele ce îmi spui, domnule Willoughby, nu prea 
merită să te mai ascult. Un asemenea început nu mai poate 
fi urmat de altceva. Nu mă îndurera obligându-mă să ascult 
mai mult. 

— Insist să auzi tot, răspunse el. Averea mea nu a fost nici 
o dată mare şi întotdeauna am fost un cheltuitor, 
întotdeauna am avut obiceiul de a mă însoţi cu oameni cu 
un venit mai mare decât al meu. De când am devenit major, 
sau chiar dinainte, datoriile mele au crescut an de an. Şi, cu 
toate că moartea bătrânei mele verişoare, doamna Smith, 


urma să mă elibereze de ele, acest eveniment era nesigur şi 
poate îndepărtat, astfel că, de câtăva vreme, mă hotărâsem 
să-mi restabilesc situaţia căsătorindu-mă cu o femeie cu 
avere. Prin urmare, nici nu mă gân deam să mă ataşez de 
sora dumitale şi, cu o meschinărie, un ego ism şi o cruzime 
pe care nici un dispreţ, nici o indignare, nici chiar ale 
dumitale, domnişoară Dashwood, nu le poate con damna 
îndeajuns, m-am comportat în felul acesta, încercând să-i 
cuceresc dragostea fără gândul de a i-o întoarce. Un singur 
lucru pot să spun în apărarea mea: chiar şi în acea stare 
îngrozitoare de vanitate egoistă, nu ştiam mărimea 
suferinţei pe care o produceam, pentru că atunci nu ştiam 
ce înseamnă să iubeşti. Dar am ştiut vreodată? Acest lucru 
poate fi pus la îndoială, căci, dacă aş fi iubit cu adevărat, mi- 
aş mai fi sacrificat sentimentele din vanitate şi avariţie, sau, 
şi mai mult, le-aş mai fi sacrificat pe ale ei? Dar am făcut-o. 
Pentru a evita o oarecare sărăcie, pe care afecțiunea şi 
societatea ei ar fi lipsit-o de toate neplăcerile, am pierdut 
tot ce ar fi putut face din ea o binecuvântare, alegând 
belşugul. 

— Aşadar, te-ai simţit într-o vreme ataşat de ea? Întrebă 
Elinor, puţin mai îmblânzită. 

— Cum puteam să fiu orb la acele farmece, cum puteam să 
rezist la atâta tandreţe? Da, m-am pomenit încetul cu 
încetul ataşat sincer de ea, şi cele mai fericite ceasuri din 
viaţa mea au fost cele petrecute alături de ea, când 
consideram că intenţiile mele erau strict onorabile şi 
sentimentele mele fără prihană. 

Totuşi, chiar şi atunci, când eram pe deplin hotărât să-i cer 
mâna, mi-am permis să amân de la o zila alta momentul, 
din lipsa de dorinţă de a încheia o logodnă cât timp situaţia 
mea era foarte încurcată. Nimic nu scuză neghiobia purtării 
mele. Timpul a dovedit că am fost un nătărău viclean, 
dându-mi un prilej şi mai mare de a deveni demn de dispreţ 
şi nenorocit pe vecie. 


Oricum, în cele din urmă, m-am hotărât ca, de îndată ce o 
găseam singură, să-i explic atenţia cu care o tratasem 
mereu şi s-o asigur de sinceritatea afecțiunii mele. Însă, 
între timp, în decurs de câteva ore, s-a petrecut ceva... A 
avut loc o întâmplare nefericită care mi-a distrus hotărârea 
şi, o dată cu ea, toată liniştea. S-a făcut o descoperire... 
Doamna Smith a fost infor mată într-un fel sau altul, 
probabil de vreo rudă îndepărtată care avea tot interesul să 
mă lipsească de favoarea ei, despre o poveste amoroasă, o 
legătură... Dar nu e nevoie să spun mai mult, căci probabil 
ai auzit de mult întreaga poveste. 

Aici, se uită la ea întrebător, cu faţa şi mai aprinsă. 

— Am auzit tot, răspunse Elinor, roşind la rândul ei şi 
hotărându-se să nu-i mai fie milă de el. Şi trebuie să 
mărturisesc că nu ştiu cum îţi vei explica vinovăția în acea 
poveste îngrozi toare. 

— Nu uita de la cine ai primit relatarea! Strigă Willoughby. 

Putea să fie nepărtinitoare? Recunosc că s-ar fi cuvenit să 
respect situaţia şi caracterul domnişoarei în cauză. Nu 
vreau să mă justific, dar totodată nu te pot lăsa să îţi 
închipui că nu am nimic de spus... Că, din pricină că a avut 
de suferit, era fără de pată şi că, din cauză că eu am fost 
libertin, ea trebuie să fi fost o sfântă. Dacă violenţa 
pasiunilor ei, slăbiciunea minţii ei... Dar nu vreau să mă 
apăr. Afecţiunea ei pentru mine merita un trata ment mai 
bun şi deseori mă gândesc, făcându-mi reproşuri, la 
tandreţea ei, care, pentru scurtă vreme, a avut puterea de 
a mă face să răspund la fel. Îmi doresc din toată inima să 
nu-i fi răspuns. Dar nu i-am făcut rău numai ei, am făcut rău 
şi altei persoane a cărei afecţiune pentru mine (oare pot s-o 
spun?) nu era mai mică decât a ei şi a cărei minte era, oh, 
infinit supe rioară! 

— Oricât îmi este de neplăcut să discut un astfel de 
subiect, trebuie să spun că indiferența dumitale faţă de 
acea fată neferi cită nu e o scuză pentru cruzimea cu care 
ai neglijat-o. Nici o slăbiciune a ei, nici o lipsă înnăscută a 


minţii ei nu îţi scuză cru zimea nesăbuită. In timp ce te 
distrai în Devonshire punând la cale planuri noi, veşnic 
vesel, veşnic fericit, trebuie să fi ştiut că ea se zbătea într-o 
sărăcie cumplită. 

— Pe sufletul meu, n-am ştiut! Replică el cu aprindere. Nu 
mi-am amintit că omisesem să-i dau adresa mea. Şi, dacă 
avea puţină minte, ştia cum s-o afle. 

— Ei bine, domnule, ce a spus doamna Smith? 

— M-a acuzat numaidecât de destrăbălare, şi e lesne de 
închipuit în ce încurcătură mă aflam. Puritatea ei, 
concepţiile ei rigide, necunoaşterea lumii, toate erau 
împotriva mea. Nu puteam să îmi neg fapta şi am încercat 
în zadar să-i micşorez gravitatea. Pe scurt, totul s-a încheiat 
printr-o ruptură definitivă. 

Mă puteam salva într-un singur fel. În înalta ei moralitate, 
biata femeie s-a oferit să uite cele întâmplate dacă mă 
căsătoream cu Eliza. Dar nu puteam să fac asta, aşa că pur 
şi simplu m-a izgonit din casa şi din inima ei. Noaptea care 
a urmat acestei întâmplări mi-am petrecut-o meditând la ce 
trebuia să fac pe viitor. Lupta a fost mare, dar s-a sfârşit 
prea curând. Afecţiunea mea pentru Marianne, convingerea 
că şi ea mă iubea n-au fost de ajuns pentru a înlătura 
groaza mea de sărăcie, pentru a învinge ideile greşite cu 
privire la necesitatea bogăției, spre care eram înclinat din 
fire şi pe care le încuraja societatea oamenilor avuţi cu care 
mă înconjurasem. Aveam motive să cred că actuala mea 
soţie voia să se căsătorească cu mine, dacă mă hotărâm să-i 
cer mâna, şi m-am convins că asta era singura cale 
înţeleaptă. Totuşi, înainte de a pleca din Devonshire, a 
trebuit să fac faţă unei situaţii foarte dificile. Chiar în acea 
zi, fusesem invitat să iau masa cu familia dumitale şi aveam 
nevoie de o scuză pentru a nu da curs invitaţiei. M-am 
gândit îndelung dacă să mă scuz în scris sau prin viu grai. 
Simţeam că ar fi fost îngrozitor s-o văd pe Marianne şi chiar 
mă îndoiam că puteam s-o revăd şi să rămân, totuşi, la 
hotărârea mea în această privinţă. Totuşi, mi-am subevaluat 


setea de avuţie, căci m-am dus, am văzut-o, mi-am dat 
seama cât era de nefericită şi am părăsit-o aşa nefericită, 
sperând să n-o mai revăd. 

— Dar de ce ai mai trecut pe la noi, domnule Willoughby? 

Un simplu bilet te-ar fi scos din încurcătură. De ce a 
trebuit să vii? 

— Pentru mândria mea. Nu puteam să părăsesc ţinutul 
într-un fel care putea să vă facă să bănuiţi ceea ce se 
întâmplase în realitate între mine şi doamna Smith, aşa că, 
în drum spre Honiton, m-am hotărât să trec pe la vilă. Însă 
priveliştea pe care mi-a oferit-o scumpa dumitale soră a fost 
înspăimântătoare şi - ce a fost mai rău - am găsit-o singură. 
N-am să uit niciodată mâhnirea ei, dezamăgirea ei, adâncul 
ei regret când i-am spus că eram nevoit să părăsesc dintr-o 
dată comitatul Devonshire, şi mai ales marea ei încredere în 
mine! Oh, Doamne! Ce ticălos cu inima de piatră am fost! 

Câteva clipe tăcură amândoi. Elinor vorbi prima. 

— I-ai spus că ai să te întorci curând? 

— Nu mai ştiu ce i-am spus, răspunse el surescitat. Nici nu 
mă pot gândi la scena aceea. Mi-e cu neputinţă! Şi pe urmă 
a venit scumpa dumitale mamă să mă îndurereze şi mai 
mult cu bunătatea şi încrederea ei în mine. Doamne, ce chin 
a fost! Nici n-ai idee, domnişoară Dashwood, ce mângâiere 
e pentru mine să privesc în urmă la propria-mi nefericire. 
Sunt dator faţă de mine să mă răzbun în felul ăsta pentru 
nechibzuinţa prostească şi ticăloasă a inimii mele, datorită 
căreia toate suferinţele mele trecute îmi pricinuiesc acum 
numai încântare. Ei bine, am plecat, am lăsat tot ce îmi era 
mai drag pentru a mă duce la cei cărora le eram, în cel mai 
bun caz, indiferent. 

— Ei bine, domnule, asta e tot? Întrebă Elinor care, cu 
toate că îl compătimea, abia aştepta să-l vadă plecat. 

— Tot? Ai uitat ce s-a întâmplat la Londra? Scrisoarea 
aceea ticăloasă? Nu ţi-a arătat-o? 

— Ba da, am văzut întreaga corespondenţă. 


— Când am primit primul bilet de la ea (şi l-am primit ime 
diat, pentru că am fost tot timpul în Londra), n-am cuvinte 
să spun ce-am simţit. Fiecare rând, fiecare cuvânt erau un 
pumnal înfipt în inima mea şi, ca să mă exprim tot printr-o 
metaforă, venirea lui Marianne la Londra a fost o lovitură 
de trăsnet! 

Trăsnete şi pumnale! 

Inima lui Elinor se înmuie din nou. Cu toate acestea, 
consideră de datoria ei să-l oprească să spună astfel de 
lucruri în prezenţa ei. 

— Nu se cade, domnule Willoughby. Nu uita că eşti 
căsătorit. 

Spune-mi doar ceea ce conştiinţa dumitale socoteşte că e 
nece sar să aud. 

— Biletul lui Marianne mi-a trezit remuşcări îngrozitoare, 
căci îmi spunea că îi eram la fel de drag ca înainte, că, în 
ciuda multor săptămâni de despărţire, sentimentele ei nu se 
schim baseră şi că avea aceeaşi încredere deplină în 
statornicia mea. 

Spun că mi-a trezit remuşcări, pentru că, de când eram la 
Londra, treburile şi desfrâurile mi le mai domoliseră 
întrucâtva; devenisem un ticălos înrăit, închipuindu-mă 
indiferent faţă de ea şi preferând să cred că şi eu îi 
devenisem indiferent; mă gân deam la tot ce fusese între 
noi ca la o poveste neserioasă şi încer cam să-mi înăbuş 
regretele spunându-mi adesea că mi-ar fi făcut plăcere să 
aflu că s-a măritat. Insă biletul de la ea m-a făcut să mă 
cunosc mai bine. Mi-am dat seama că îmi era mai dragă 
decât oricare altă femeie din lume şi că mă purtam cu ea în 
mod infam. Însă totul era stabilit între domnişoara Grey şi 
mine. Nu mai puteam da înapoi. Tot ce puteam să fac era să 
vă evit pe amândouă. Nu i-am răspuns lui Marianne, 
încercând s-o fac în felul ăsta să nu mă mai caute şi, o 
vreme, am fost hotărât să nu mai trec prin Berkeley Street. 
Până la urmă, însă, gândindu-mă că era mai înţelept să iau 
aerul detaşat al unei cunoştinţe obişnuite, mi-am lăsat 


cartea de vizită într-o dimineaţă, după ce v-am văzut 
plecând de acasă. 

— Ai aşteptat să ne vezi plecând! 

— Chiar aşa. Te-ar uimi să ştii de câte ori v-am urmărit şi 
cât de des am fost pe punctul de a vă întâlni. Numai atenţia 
mea permanentă şi hotărârea nestrămutată de a nu mă lăsa 
văzut de voi au făcut să nu ne întâlnim atâta vreme. l-am 
evitat din răs puteri pe soţii Middleton şi pe toţi cei care se 
puteau dovedi a fi cunoştinţe comune. Neştiind, totuşi, că 
erau în Londra, am dat peste sir John în prima zi a sosirii 
lui, parcă şi la o zi după ce fu sesem acasă la doamna 
Jennings, iar el m-a invitat să vin în seara aceea la balul 
care avea loc acasă la el. In dimineaţa următoare am primit 
un alt bilet de la Marianne - tot afectuos, sincer, neprefăcut, 
încrezător, adică tot ce putea să mă fac să-mi detest 
purtarea. N-am putut să răspund. Am încercat, dar n-am 
putut să leg o propoziţie. Insă, din ziua aceea, nu cred că a 
existat clipă în care să nu mă gândesc la ea. Dacă poţi să 
mă compătimeşti, domnişoară Dashwood, compătimeşte-mă 
pentru situaţia mea de atunci. Cu mintea şi inima dăruite 
surorii dumitale, trebuia să fac pe iubitul fericit în faţa altei 
femei! Acele trei sau patru săp tămâni au fost cele mai 
grele. Ei bine, în cele din urmă, după cum nu mai e nevoie 
să-ţi spun, aţi dat peste mine... Şi ce figură frumoasă am 
mai făcut! Ce seară de chin a fost!... Marianne, fru moasă 
ca un înger, pe de o parte şi strigându-mă pe nume atât de 
dulce!... Oh, Doamne... Întinzând mâna spre mine, cerându- 
mi o explicaţie, cu ochii ei fermecători aţintiţi pe faţa mea 
cu o căl dură atât de grăitoare! Iar de cealaltă parte 
Sophia, geloasă ca diavolul, uitându-se la... Ei bine, nu mai 
are importanţă; acum s-a terminat... Ce seară! Am fugit de 
voi cât de repede am putut, dar nu înainte să fi văzut faţa 
dulce a lui Marianne albă ca varul... Asta a fost ultima 
imagine a ei cu care am rămas. N-am să uit niciodată! A fost 
o privelişte cumplită! Totuşi, când m-am gândit că e pe 
moarte, pentru mine a fost un fel de consolare să-mi 


închipui că ştiu exact cum o să le apară celor care o văd 
pentru ultima dată în lumea asta. Tot drumul am avut-o în 
faţa ochilor mei, cu aceeaşi privire şi aceeaşi paloare ca în 
seara aceea. 

Urmă o scurtă pauză în care amândoi căzură pe gânduri. 
Willoughby îşi reveni primul şi spuse: 

— Ei bine, mă grăbesc să plec. Sora dumitale este sigur 
mai bine, este sigur în afară de orice pericol? 

— Am fost asigurate de asta. 

— Şi biata dumitale mamă, care o iubeşte ca pe ochii din 
cap pe Marianne! 

— Dar, domnule Willoughby, despre scrisoarea dumitale 
nu ai nimic de spus? 

— Ba da, ba da, mai ales despre ea. Chiar în dimineaţa 
urmă toare, sora dumitale mi-a scris din nou, ştii asta. Ai 
văzut ce mi-a spus. Luam micul dejun la familia Ellison şi 
scrisoarea ei mi-a fost adusă acolo împreună cu altele. 
Sophia a dat cu ochii de ea înaintea mea şi eleganța hârtiei 
şi a scrisului i-au stârnit numaidecât bănuielile. Auzise ea 
ceva vag despre o legătură a mea cu o domnişoară din 
Devonshire, iar ce se petrecuse sub ochii ei în seara 
precedentă o făcuse să-şi dea seama cine era domnişoara şi 
s-o facă mai geloasă ca oricând. De aceea, luând un aer 
jucăuş, deschise îndată scrisoarea şi îi citi conţinutul. Îşi 
primi răsplata din plin pentru neruşinarea ei. l-aş fi putu 
supor ta nefericirea, dar patima ei... Răutatea... Astea 
trebuiau neapărat domolite. Pe scurt, ce părere ai de stilul 
soţiei mele de a scrie scrisori? Un stil delicat, blajin, cu 
adevărat feminin, nu-i aşa? 

— Soţia dumitale! Scrisoarea era scrisă cu scrisul 
dumitale. 

— Da, dar eu n-am făcut decât să copiez docil nişte 
propoziţii sub care mi-a fost ruşine să-mi trec numele. 
Originalul a fost opera ei. Dar ce puteam să fac? Eram 
logodiţi, totul era aranjat, ziua nunţii stabilită... Dar vorbesc 
ca un prost. Totul aranjat, ziua stabilită! Adevărul e că 


aveam nevoie de banii ei şi, în situaţia în care eram, trebuia 
să fac orice pentru a evita o ruptură. Şi, la urma urmelor, ce 
importanţă mai avea pentru reputaţia mea în ochii lui 
Marianne şi ai celor din jurul ei felul în care era formulat 
răspunsul? Treaba mea era să mă declar un ticălos şi nu 
conta dacă o făceam cu eleganţă sau cu mojicie. „Oricum şi- 
au format o părere proastă despre mine, mi-am zis, şi nu voi 
mai putea niciodată să le frecventez, mă consideră lipsit de 
principii, aşa că scrisoarea nu va schimba nimic.” Am fost 
obligat să-i returnez cele trei bilete pe care mi le trimisese - 
din nefericire erau toate în portofelul meu, altfel aş fi negat 
că le mai aveam şi le-aş fi păstrat cu sfinţenie. La fel şi 
şuviţa de pâr... Şuviţa scumpă, totul, toate amintirile mi-au 
fost smulse cu răutate de femeia aceasta. 

— Nu faci bine, domnule Willoughby, spuse Elinor cu 
glasul plin de compătimire. N-ar trebui să vorbeşti aşa nici 
despre doamna Willoughby, nici despre sora mea. Singur ţi- 
ai ales soar ta. Nimeni nu te-a silit. li datorezi soţiei 
dumitale cel puţin respect şi politeţe. Probabil că ţine la 
dumneata, altfel nu te-ar fi luat de bărbat. Vorbind despre 
ea cu atât dispreţ şi atâta lipsă de amabilitate, nu-i aduci 
nici o consolare lui Marianne şi nici nu cred că îţi uşurezi 
conştiinţa. 

— Să nu-mi vorbeşti de soţia mea, spuse el cu un oftat 
greu. 

Nu merită compasiunea dumitale. Ştia că nu ţineam deloc 
la ea când ne-am căsătorit... Ei bine, ne-am căsătorit şi am 
venit Combe Magna să fim fericiţi şi după aceea ne-am 
întors la Londra să ne distrăm. Nici acum nu ţi-e milă de 
mine, domnişoară Dashwood? Am spus toate astea 
degeaba? Nu sunt mai puţin vinovat, fie şi un pic, în ochii 
dumitale decât eram înainte? Intenţiile mele n-au fost 
întotdeauna rele. Am reuşit să-mi înlătur măcar o parte din 
vinovăţie? 

— Da, sigur, ai înlăturat ceva... Puțin... Te-ai dovedit mai 
puţin vinovat decât te-am crezut. Ai dovedit că ai o inimă 


mai puţin ticăloasă, mult mai puţin ticăloasă. Dar nu prea 
ştiu... 

Nefericirea pe care ai pricinuit-o... Nu ştiu ce ar fi putut s- 
o facă şi mai mare. 

— Vrei să-i repeţi surorii dumitale, când se face bine, ce ţi- 
am povestit/Lasă-mă să fiu mai puţin vinovat şi în ochii ei. 

Mi-ai spus că m-a iertat deja. L.asă-mă să-mi închipui că, 
dacă o să ştie mai bine ce este în inima mea şi care sunt 
sentimentele mele de acum, iertarea ei va fi mai spontană, 
mai firească, mai nobilă. Povesteşte-i despre nefericirea şi 
căinţa mea, spune-i că inima mea nu i-a fost niciodată 
nestatornică şi că, în clipa asta, mi-e mai dragă ca oricând. 

— Li voi spune tot ce este necesar pentru a-ţi explica 
purtarea. Dar nu mi-ai spus încă ce motiv te-a făcut să vii 
aici şi nici cum ai auzit de boala ei. 

— Aseară, în foaierul teatrului Drury Lane, am dat de sir 
John Middleton şi, pentru prima dată după două luni, mi-a 
vor bit. Constatasem, fără mirare sau resentiment, că de 
când mă căsătorisem nu voia să mă mai cunoască. Totuşi, 
acum, bun la suflet, cinstit şi naiv cum este, plin de 
indignare împotriva mea şi îngrijorat de starea surorii 
dumitale, n-a putut rezista ispitei de a-mi spune ceea ce ştia 
că ar trebui să mă mâhnească profund, deşi probabil că se 
îndoia că vorbele lui vor avea vreun efect asupra mea. De 
aceea, mi-a spus pe şleau că Marianne Dashwood este pe 
moarte la Cleveland, din cauza unei infecţii foarte grave... 
Că o scrisoare pe care o primise în acea dimineaţă de la 
doamna Jennings declara că era în pericol iminent... Că 
soţii Palmer plecaseră de spaimă şi aşa mai departe. Vestea 
asta m-a lovit prea tare ca să pot să mai trec drept 
nesimţitor, chiar şi în ochii unui om atât de puţin perspicace 
ca sir John. Inima i s-a înmuiat când m-a văzut suferind şi 
mi-a strâns chiar şi mâna în timp ce îmi amintea de o veche 
promisiune de a-mi da un pui de ogar. Nici nu-ţi poţi 
închipui ce am simţit când am auzit că sora dumitale era pe 
moarte, şi mai ales gândindu-mă că avea să moară 


socotindu-mă cel mai mare ticălos din lume, dispreţuindu- 
mă şi urându-mă în ultimele clipe ale vieţii ei! A fost îngro 
zitor! M-am hotărât repede, şi azi-dimineaţă la opt eram în 
caleaşca. Acum ştii tot. 

Elinor nu răspunse. Se gândi în tăcere la răul ireparabil pe 
care o independenţă prea devreme câştigată, ale cărei 
consecinţe fireşti fusese predispoziția la trândăvie şi 
desfrâu şi setea de lux, îl făcuse minţii, caracterului şi 
fericirii unui bărbat care, pe lângă faptul că era atrăgător şi 
talentat, era şi cinstit din fire, sensibil şi afectuos. Lumea îl 
făcuse risipitor şi orgolios. Risipa şi vanitatea îl făcuseră 
egoist şi îi împietriseră inima. Fiecare înclinaţie greşită care 
îl condusese la rău îl condusese şi la pedeapsă. Dragostea 
de care se rupsese împotriva onoarei, sentimentelor şi 
dorinţei de fericire îi stăpânea acum, când nu-i mai era 
permis, fiecare gând; iar căsătoria care îi adusese 
nefericire surorii ei se dovedea a fi pentru el o sursă de 
nefericire la fel de grea. 

După câteva minute, Willoughby se smulse din gândurile 
lui şi, pregătindu-se de plecare, spuse: 

— Nu are rost să mai rămân. Trebuie să plec. 

— Te întorci la Londra? 

— Nu, la Combe Magna. Am treabă acolo. La Londra mă 
duc peste o zi sau două. La revedere. 

Întinse mâna. Elinor nu putu să refuze să i-o dea pe a ei. 
Willoughby i-o strânse cu afecţiune. 

— Sper că acum ai o părere ceva mai bună despre mine, 
spuse el lăsându-i mâna şi rezemându-se de poliţa 
căminului, de parcă uitase că pleca. 

Elinor îl asigură că aşa era, că îl ierta şi îi era milă de el şi 
îi ură numai bine, adăugând cu blândeţe câteva sfaturi cu 
privire la cum să se comporte pentru a fi fericit. Insă 
răspunsul lui nu fu prea încurajator. 

— Cât despre asta, spuse el, trebuie să-mi duc crucea. 

Fericirea în căsnicie iese din discuţie. Dacă aş putea spera 
că dumneata şi familia dumitale simţiţi un interes pentru 


soarta mea şi pentru faptele mele, cel puţin aş avea pentru 
ce să trăiesc. 

Marianne e sigur pierdută pentru mine pe vecie. Dacă, 
printr-o întâmplare fericită, aş fi iarăşi liber... 

Elinor îl opri cu un reproş. 

— Bine, spuse el, încă o dată, la revedere. Acum am să 
plec şi am să trăiesc cu groaza unui eveniment. 

— La ce te referi? 

— La căsătoria surorii dumitale. 

— Te înşeli foarte tare. Nu poate să fie pierdută pentru 
dum neata mai mult decât este acum. 

— Dar o va câştiga altcineva. Iar dacă acel cineva va fi per 
soana pe care o preţuiesc cel mai puţin dintre, toate... Dar 
nu mai spun nimic ca să nu pierd bunăvoința dumitale plină 
de compă timire. La revedere, şi Dumnezeu să te 
binecuvânteze! 

Şi, cu aceste cuvinte, ieşi aproape în fugă din cameră. 

CAPITOLUL IX DUPĂ PLECAREA LUI WILLOUGHBY, 
Elinor rămase o vreme prea apăsată de o mulţime de 
gânduri diferite, dar toate triste, ca măcar să-şi aducă 
aminte de sora ei. 

Willoughby, pe care cu o jumătate de oră în urmă îl urase, 
considerându-l cel mai nemernic dintre oameni, îi stârnea, 
în ciuda defectelor lui, o oarecare compătimire pentru 
suferinţa pricinuită de ele, suferinţă care acum o făcea să 
privească cu un sentiment de duioşie şi regret despărţirea 
lui definitivă de familia ei. Îşi dădea seama că influenţa lui 
asupra minţii ei era sporită de împrejurări care nu s-ar fi 
cuvenit să afecteze judecata, de acel farmec personal 
neobişnuit, de acel fel de a fi sincer şi afectuos, care nu 
erau un merit, şi de acea dragoste încă arzătoare pentru 
Marianne, care nu era nici măcar inocentă. Însă ştia că 
avea să mai treacă mult până când influenţa lui să scadă. 

Când se întoarse în cele din urmă la Marianne, aceasta era 
pe cale de a se trezi, refăcută, cum sperase ea, de somnul 
lung şi binefăcător. Elinor avea inima grea. Trecutul, 


prezentul, viitorul, vizita lui Willoughby, faptul că Marianne 
era în afara oricărei primejdii şi apropiata sosire a mamei 
sale îi dădeau o stare de agitaţie care îi alungă orice urmă 
de oboseală, făcând-o doar să se teamă că s-ar putea trăda 
în faţa surorii ei. Insă teama nu avu timp să pună cu 
desăvârşire stăpânire pe ea căci, la mai puţin o jumătate de 
oră de la plecarea lui Willoughby, zgomotul unei căleşti o 
făcu să coboare iarăşi scările. Dornică să o cruţe pe mama 
ei de orice clipă în plus de nelinişte chinuitoare, se repezi în 
vestibul şi ajunse la uşa din faţă tocmai la timp pentru a o 
primi şi sprijini în timp ce intra. 

Doamna Dashwood, pe care spaima, pe măsură ce se 
apropiau de casă, aproape o convinsese că Marianne nu 
mai era în viaţă, nu mai avu glas să întrebe de ea şi nici să-i 
spună o vorbă lui Elinor; dar aceasta, fără mai aştepte 
salutări sau întrebări, îi dădu pe loc vestea cea bună, iar 
mama ei, primind-o cu. Obişnuita ei înflăcărare, fu într-o 
clipă tot atât de copleşită de fericire pe cât fusese mai 
înainte de spaimă. Intră în salon sprijinită de fiica ei şi de 
prietenul lor, iar acolo, vărsând lacrimi de bucurie şi tot 
neputând să rostească o vorbă, o îmbrăţişa iar şi iar pe 
Elinor, întorcându-se din când în când să strângă mâna 
colonelului Brandon, aruncându-i priviri pline de 
recunoştinţă, convinsă în sinea ei că el îi împărtăşea 
fericirea. El i-o împărtăşea, într-o tăcere şi mai adâncă 
decât a ei. 

De îndată ce îşi reveni, prima dorinţă a doamnei 
Dashwood fu să o vadă pe Marianne; peste două minute era 
alături de iubita ei copilă, care ajunsese să-i fie mai dragă 
ca oricând din cauza absenței, nefericirii şi pericolului. 
Încântarea lui Elinor când văzu emoția fiecăreia prilejuită 
de revedere nu fu umbrită decât de teama că lui Marianne 
avea să-i piară somnul; însă doamna Dashwood putea să fie 
calmă, putea să fie chiar prudentă când era în joc viaţa unui 
copil. Marianne, mulţumită să ştie că mama ei era lângă ea 
şi conştientă că era prea slăbită pentru conversaţie, se 


supuse de bunăvoie la tăcerea şi liniştea prescrise de toate 
îngrijitoarele din jurul ei. Doamna Dashwood insistă să o 
vegheze toată noaptea, iar Elinor, la rugăminţile mamei ei, 
se duse la culcare. Însă era prea agitată ca să se poată 
odihni. Willoughby, „sărmanul Willoughby”, aşa cum îşi 
permitea acum să-i spună, îi revenea neîncetat în minte; nu 
trebuia decât să-l audă dezvinovăţindu-se, pentru ca acum 
să se acuze şi să-şi dea dreptate, pe rând, pentru că îl 
judecase atât de aspru. Insă promisiunea de a-i relata totul 
surorii ei era dureroasă. [i era groază de efectul pe care 
putea să-l aibă asupra lui Marianne; se îndoia că, după o 
astfel de explicaţie, ea ar mai fi putut să fie fericită cu altul 
şi, preţ de o clipă, îşi dori ca Willoughby să fi rămas văduv. 
Apoi, aducându-şi aminte de colonelul Brandon, îşi reproşa 
acest gând, dându-şi seama că răsplata surorii ei se 
cuvenea mult mai mult suferințelor şi statorniciei lui decât 
riva lului său, şi îşi dori orice altceva în afară de moartea 
doamnei Willoughby. , 

Pe zi ce trecea, Marianne se simţea tot mai bine, iar 
veselia doamnei. Dashwood dovedea că era una dintre cele 
mai fericite fiinţe din lume, după cum se şi declara 
necontenit. Elinor nu putea să audă declaraţia, nici să fie 
martoră la dovezile ei, fără să se întrebe uneori dacă mama 
ei şi-l mai amintea măcar pe Edward. Insă doamna 
Dashwood, încrezându-se în felul moderat în care îşi 
descrisese Elinor dezamăgirea în scrisoarea pe care i-o 
trimisese, se lăsa pradă bucuriei ei şi nu se mai gândea la 
altceva. Marianne îi era redată dintr-un pericol spre care o 
împinsese şi ea, aşa cum începea să-şi dea seama, 
încurajând nefericitul ataşament faţă de Willoughby; iar 
vindecarea îi aducea un nou prilej de bucurie, pe care i-l 
împărtăşi lui Elinor de îndată ce se ivi prilejul să stea de 
vorbă între patru ochi. 

— In sfârşit, suntem singure. Draga mea Elinor, nu cunoşti 
încă toată fericirea mea. Colonelul Brandon o iubeşte pe 
Marianne. Mi-a spus-o chiar el. 


Simţindu-se pe rând încântată şi îndurerată, surprinsă şi 
nesurprinsă, fiica ei o ascultă în tăcere. 

— Nu semeni deloc cu mine, dragă Elinor, altfel m-aş fi 
mirat văzându-te acum atât de liniştită. Dacă aş fi urmărit 
vreun posi bil avantaj pentru familia mea, m-aş fi gândit la 
căsătoria colonelului Brandon cu una dintre voi ca fiind 
lucrul cel mai de dorit. Şi cred că, dintre voi două, 
Marianne va fi cea mai fericită cu el. 

Elinor se simţi înclinată s-o întrebe ce motiv avea să 
creadă asta, pentru că, dacă ar fi fost să ţină seamă de 
nepotrivirea de vârstă, de fire şi de sentimente, nu putea să 
aibă niciunul; însă mama lor se lăsa întotdeauna dusă de 
imaginaţie aşa că, în loc s-o mai întrebe ceva, zâmbi. 

— Ieri, în timp ce călătoream, colonelul Brandon şi-a 
deschis inima în faţa mea. S-a întâmplat pe neaşteptate. 
După cum îţi închipui, eu nu puteam să vorbesc despre 
altceva decât despre copila mea, iar el nu îşi putea ascunde 
nefericirea. Mi-am dat seama că suferea la fel de mult ca 
mine. Apoi, dintr-o dată, dând frâu liber unor sentimente pe 
care nu le mai putea ascunde, mi-a adus la cunoştinţă 
dragostea lui statornică, serioasă şi sinceră pentru 
Marianne. S-a îndrăgostit de ea, dragă Elinor, de cum a 
văzut-o. 

Aici, Elinor recunoscu nu limbajul şi declaraţiile 
colonelului Brandon, ci înfloriturile fireşti ale imaginaţiei 
mamei ei, care înfrumuseţa totul după cum îi plăcea. 

— Afecţiunea lui pentru ea, depăşind cu mult tot ce ar fi 
putut să simtă sau să pretindă că simte Willoughby, fiind 
atât de caldă, de sinceră şi de statornică, nu l-a părăsit nici 
când a aflat de nefericitele sentimente ale lui Marianne 
pentru acel tânăr netrebnic şi, fără egoism, fără speranţă 
încurajatoare, ar fi putut s-o vadă fericită cu altul. Ce spirit 
nobil! Ce sinceritate! In pri vinţa lui, nimeni nu se poate 
înşela. 

— Caracterul minunat al colonelului Brandon este recunos 
cut, spuse Elinor. 


— Ştiu că este, spuse cu seriozitate mama ei, astfel, după o 
aşa avertizare, aş fi fost ultima care să încurajeze asemenea 
afecţiune, sau chiar să se bucure de ea. Dar faptul că a 
venit după mine, arătând atâta prietenie, este suficient 
pentru a dove di că este unul dintre cei mai valoroşi oameni 
din lume. 

— Dar caracterul lui nu stă numai într-un singur act de 
bunătate, la care l-ar fi îndemnat afecțiunea pentru 
Marianne. 

Doamna Jennings şi familia Middleton îl cunosc bine de 
multă vreme şi îl iubesc şi îl respectă; chiar şi eu pot să 
spun că îl cunosc foarte bine, deşi nu de multă vreme, şi îl 
preţuiesc atât de mult încât, dacă Marianne poate să fie 
fericită cu el, sunt gata, întocmai ca tine, să consider 
înrudirea noastră cu el cea mai mare binecuvântare din 
lume. Ce răspuns i-ai dat? I-ai lăsat vreo speranţă? 

— Oh, draga mea, atunci nu puteam să vorbesc de 
speranţă. 

Marianne putea să fie pe moarte în acea clipă. Dar elnu a 
cerut speranţă sau încurajare. A fost o mărturisire 
involuntară, o dorinţă irezistibilă de a linişti o prietenă, nu o 
cerere către un părinte. Totuşi, după un timp, i-am spus 
într-adevăr că, dacă Marianne va trăi, după cum 
nădăjduiam, cea mai mare fericire a mea va fi să-i ajut să se 
căsătorească; iar de când am ajuns, de când am văzut că 
primejdia a trecut, i-am repetat-o cu mai multă tărie, l-am 
încurajat cât am putut. l-am spus că timpul o să rezolve 
totul. Inima lui Marianne nu o să tânjească pe vecie după un 
om ca Willoughby. Meritele lui au să câştige repede 
dragostea lui Marianne. 

— Totuşi, dacă e să judecăm după starea de spirit a 
colonelu lui, încă nu l-ai făcut să fie la fel de optimist ca tine. 
— Nu, el crede că afecțiunea lui Marianne e înrădăcinată 

prea adânc ca să sufere vreo schimbare într-un timp scurt 
şi, chiar presupunând că inima ei ar fi iarăşi liberă, are prea 
puţină încredere în el ca să spere că, dată fiind diferenţa de 


vârstă şi de fire, ar putea s-o facă vreodată să se ataşeze de 
el. Dar se înşală. 

E mai în vârstă decât ea doar atât cât acest lucru să 
însemne un avantaj, şi sunt foarte convinsă că firea lui este 
tocmai potrivită pentru a o face fericită pe sora ta. De 
asemenea, înfăţişarea şi manierele sunt în avantajul lui. Nu 
sunt chiar atât de părtini toare ca să spun că e mai frumos 
decât Willoughby dar, totodată, chipul lui are ceva mult mai 
plăcut. Ochii lui Willoughby au avut întotdeauna ceva care 
nu îmi plăcea, dacă mai ţii minte. 

Elinor nu ţinea minte, dar fără să aştepte vreo încuviinţare 
din partea ei mama sa continuă: 

— Iar manierele colonelului nu numai că îmi plac mai mult 
decât mi-au plăcut vreodată cele ale lui Willoughby, ci vor fi 
în măsură şi s-o facă pe Marianne să se ataşeze mai trainic 
de el. 

Bunătatea lui, atenţia sinceră faţă de ceilalţi oameni, 
simplitatea lui bărbătească se potrivesc mai bine adevăratei 
ei firi decât vioiciunea deseori artificială şi inoportună a 
celuilalt. Eu, una, sunt foarte sigură că, dacă Willoughby s- 
ar fi dovedit cu adevărat un om de treabă, cum nu s-a 
dovedit, Marianne n-ar fi fost atât de fericită cu el cum va fi 
cu colonelul Brandon. 

Se opri. Fiica ei nu era deloc de acord cu ea, dar cum nu-şi 
exprimă cu glas tare dezaprobarea, nu produse nici o 
supărare. 

— Chiar dacă am să rămân la Barton, Delaford va fi la 
mică distanţă de mine, continuă doamna Dashwood, şi, 
după toate probabilitățile, căci am auzit că e un sat mare, s- 
ar găsi o căsuţă pe-aproape, care să fie tot atât de 
convenabilă ca actuala noastră locuinţă. 

Sărmana Elinor! Încă un plan de a o duce la Delaford. Insă 
ea avea o fire încăpăţânată. 

— Şi când te gândeşti şi cât e de bogat! Când ajungi la 
vârsta mea, ţii seama şi de asta... Şi, cu toate că nu ştiu şi 


nici nu vreau să ştiu precis ce avere are, sunt sigură că 
trebuie să fie frumoasă. 

Aici fură întrerupte de intrare unei a treia persoane şi 
Elinor se retrase pentru a se gândi în linişte la toate, pentru 
a-i dori succes prietenului ei, simțind totuşi o strângere de 
inimă pentru Willoughby. 

CAPITOLUL X BOALA LUI MARIANNE dură prea puţin ca 
ea să nu se însănătoşească repede, iar tinereţea şi vigoarea 
îi îngăduiră să se restabilească fără complicaţii şi, la patru 
zile de la sosirea doamnei Dashwood, să se mute în 
budoarul doamnei Palmer unde, la cererea ei anume, 
colonelul Brandon fu invitat să o viziteze, întrucât ea voia 
să-i mulţumească pentru că îi adusese mama. 

Emoţia lui când intră în încăpere şi văzu cât de mult se 
schimbase şi când luă mâna pe care ea i-o întinse imediat 
izvora, după cum presupuse Elinor, din ceva mai mult decât 
afecțiunea lui pentru Marianne sau din faptul că ştia că era 
cunoscută de ceilalţi. Privirea tristă cu care se uita la 
Marianne şi faptul că se schimbă la faţă o făcură pe Elinor 
să creadă că sora ei îi amintea, prin asemănarea ei cu Eliza, 
de multe scene nefericite din trecut. 

Doamna Dashwood, nu mai puţin atentă la ce se petrecea 
decât fiica ei, dar cu mintea influenţată cu totul altfel, văzu 
în purtarea colonelului numai ceea ce izvora din cele mai 
simple şi mai evidente sentimente, iar în gesturile şi 
cuvintele lui Marianne mai mult decât dovada recunoştinţei. 

La capătul a încă două sau trei zile, întrucât Marianne era 
cu fiecare zi mai întremată, doamna Dashwood începu să 
vorbească de plecarea la Barton. De hotărârea ei 
depindeau măsurile pe care trebuiau să le ia prietenii săi; 
doamna Jennings nu putea părăsi Cleveland atât timp cât 
familia Dashwood era acolo, iar colonelul Brandon fu 
convins de toată lumea să considere şederea lui acolo la fel 
de hotărâtă, dacă nu şi la fel de indispensabilă. In schimb, 
doamna Dashwood acceptă să se folosească de caleaşca lui 
la întoarcere, pentru ca fiica ei bolnavă să călătorească mai 


confortabil, iar colonelul se oferi cu plăcere să treacă peste 
câteva săptămâni pe la vilă şi cu ocazia acelei vizite să-şi ia 
înapoi caleaşca. 

Sosi şi ziua despărțirii. După ce îşi luă rămas-bun pe 
îndelete de la doamna Jennings, un rămas-bun plin de 
recunoştinţă şi respect care izvorau din adâncul inimii, şi 
după ce îşi luă la revedere cu prietenie de la colonelul 
Brandon, Marianne fu ajutată de el cu multă grijă să urce în 
caleaşca. Apoi urcară doamna Dashwood şi Elinor, iar 
ceilalţi rămaseră să vorbească despre călătorie şi 
plictiseală, până când doamna Jennings fu chemată la 
trăsura ei şi-şi găsi în bârfa cu camerista ei alinare pentru 
pierderea tinerelor ei tovarăşe, iar curând după aceea 
colonelul Brandon luă drumul spre Delarofd. 

Familia Dashwood făcu două zile pe drum, iar Marianne le 
suportă bine pe amândouă, fără să dea semne de mare 
oboseală. Cele două însoţitoare îşi dădură toată silinţa s-o 
facă să se simtă bine şi fură răsplătite de sănătatea ei 
trupească şi de cugetul ei senin. 

Când se apropiară de Barton, însă, şi dădură cu ochii de 
peisaje în care fiecare ogor şi fiecare copac îi amintea lui 
Marianne de ceva deosebit şi dureros, aceasta deveni 
tăcută şi gânditoare şi, întorcând-şi faţa de la ele, rămase 
uitându-se cu jind pe fereastră. Insă Elinor nici nu se miră, 
nici nu o învinui; şi, când o ajută să coboare din caleaşca, 
văzu că plângea, iar această emoție i se păru foarte firească 
şi menită să stârnească mila, după cum faptul că încerca să- 
şi ascundă lacrimile era spre lauda ei. În întreaga ei 
comportare de după aceea, Elinor remarcă hotărârea de a 
se stăpâni. De îndată ce intrară în camera lor de zi, 
Marianne se uită în jur cu o privire dârză, de parcă era 
hotărâtă să se obişnuiască imediat cu vederea obiectelor 
care puteau fi legate de amintirea lui Willoughby. Vorbi 
puţin, dar toate cuvintele rostite se străduiau să arate 
veselie şi, deşi uneori îi mai scăpa câte un oftat, acesta era 
imediat urmat de un zâmbet. După cină, ţinu să-şi încerce 


pianul. Se duse la el, dar primele note care îi căzură sub 
ochi fură cele ale unei opere pe care i-o procurase 
Willoughby şi pe a cărei copertă era numele lui. Clătină din 
cap, puse partitura deoparte şi, după ce îşi trecu un minut 
degetele pe clape, se plânse că îi erau slăbite şi închise la 
loc instrumentul, declarând cu fermitate că, pe viitor, avea 
să exerseze. 

Ziua următoare nu produse nici o modificare a acestor 
simp-tome fericite. Dimpotrivă, cu mintea şi trupul întărite 
în egală măsură de odihnă, arăta mai însufleţită, vorbind cu 
plăcere şi nerăbdare despre întoarcerea lui Margaret, care 
în lipsa doamnei Dashwood fusese luată de familia Carey, 
spunând că întregirea familiei ei dragi, îndeletnicirile 
comune şi societatea plină de veselie erau singura fericire 
demnă de invidiat. 

— Când vremea se va aşeza şi îmi voi fi recăpătat puterile, 
spuse ea, o să facem plimbări lungi în fiecare zi. O să ne 
ducem până la nişte ogoare ale lui sir John de la Barton 
Cross şi Abbeyland, o să vizităm des ruinele fostei mănăstiri 
şi o să încercăm să dăm de urma fundațiilor. Sunt sigură că 
o să fim fericite. Ştiu că vom petrece vara vesele. N-am să 
mă scol niciodată mai târziu de şase şi am să-mi împart 
timpul între muzică şi lectură. Mi-am pus în gând să încep 
să studiez serios. Biblioteca noastră mi-e prea cunoscută, 
dar la Barton Park sunt o mulţime de cărţi ce merită citite, 
şi apoi aş putea împrumuta altele, mai moderne, de la 
colonelul Brandon. Citind chiar şi numai şase ore pe zi, într- 
un an voi dobândi o educaţie mult mai aleasă decât cea pe 
care o am acum. 

Elinor îşi lăuda sora pentru acest plan nobil, deşi în sinea 
ei zâmbi văzând la lucru aceeaşi fantezie arzătoare care o 
condusese la indolenţă şi melancolie. Zâmbetul i se 
transformă în supliciu când îşi aduse aminte că nu îşi 
îndeplinise încă promisiunea pe care i-o făcuse lui 
Willoughby. Teama de a nu o tulbura pe Marianne o făcu să 
aştepte până când sănătatea surorii ei avea să fie mai 


sigură. Insă hotărârea aceasta fu luată doar pentru a fi 
încălcată. 

Abia la trei zile de când Marianne se întorsese acasă 
vremea se făcu destul de frumoasă pentru a-i permite unei 
convalescente să se aventureze în aer liber; aşa că, într-o 
dimineaţă blândă, sprijinindu-se de braţul lui Elinor, 
Marianne porni la plimbare pe aleea din faţa casei. 

Cele două surori mergeau încet, aşa cum o cerea 
sănătatea şubredă a lui Marianne, şi înaintaseră doar cât să 
poată avea în faţa ochilor întreaga privelişte a dealului din 
spatele casei când, oprindu-se, Marianne îşi întoarse 
privirea spre el şi spuse calmă: 

— Acolo, exact acolo, arătă ea cu mâna, pe movila aceea 
am căzut... Şi acolo l-am văzut prima dată pe Willoughby. 

Glasul i se stinse, dar la un moment dat îi reveni, şi 
adăugă: 

— Sunt mulţumită să constat că pot să mă uit la acel loc cu 
aşa puţină durere! Să mai discutăm oare despre acest 
subiect, Elinor? Întrebă ea şovăitor. Sau nu e bine? Sper că 
acum pot să vorbesc despre el aşa cum se cuvine. 

Elinor o îndemnă cu duioşie să-şi deschidă inima. 

— Cât despre regret, spuse Marianne, în ceea ce îl 
priveşte pe el, am terminat cu asta. Nu vreau să-ţi vorbesc 
despre senti mentele pe care le-am avut pentru el, ci 
despre cele pe care le am acum. In momentul de faţă, dacă 
aş putea fi sigură că nu a jucat întotdeauna teatru, că nu m- 
a înşelat mereu, dar mai ales că niciodată nu a fost atât de 
ticălos cum mi l-am închipuit une ori, după ce am aflat 
povestea acelei nefericite fete... 

Se opri. Elinor se bucură de cuvintele ei şi spuse: 

— Crezi că, dacă ai pulea fi sigură de asta, ai fi liniştită. 

— Da. Pacea minţii mele este de două ori implicată în asta; 
căci nu numai că e îngrozitor să bănuieşti de astfel de 
planuri o persoană care a însemnat ce a însemnat el pentru 
mine, dar cum apar eu în faţa mea? Într-o situaţie ca a mea, 


la ce altceva putea să mă expună o afecţiune ruşinoasă şi de 
nestăpânit, dacă nu... 

Bâinor o întrerupse: 

— Bine, dar atunci cum ţi-ai explica purtarea lui? 

— Atunci l-aş socoti - oh, şi cu câtă bucurie! 

— L-aş socoti doar frivol, foarte, foarte frivol. 

Elinor nu mai spuse nimic. În sinea ei încerca să se 
hotărască dacă era mai bine să-şi înceapă povestirea direct 
sau s-o amâne până Marianne ar fi fost mai rezistentă. Un 
timp, merseră în tăcere. În cele din urmă, Marianne spuse 
cu un oftat. 

— Nu-i doresc prea mult bine, din moment ce aş vrea ca 
gân durile lui tainice să nu fie mai puţin plăcute decât ale 
mele. Va suferi destul din pricina lor. 

— Îţi compari purtarea cu a lui? 

— Nu, o compar cu ceea ce s-ar fi cuvenit să fie. O compar 
cuata. 

— Dar situaţiile noastre nu seamănă deloc. 

— Ba au semănat mai mult decât purtarea noastră. Draga 
mea Elinor, nu apăra din bunătate ceea ce ştiu bine că 
judecata ta condamnă. Boala mi-a dat prilejul să reflectez. 
Cu mult înainte de a-mi fi revenit îndeajuns ca să pot vorbi, 
am fost per fect capabilă să reflectez. M-am gândit la cele 
petrecute şi am constat în comportarea mea de la începutul 
relaţiei noastre cu el un şir de imprudenţe faţă de mine 
însămi şi o lipsă de bunătate faţă de voi. Mi-am dat seama 
că simţămintele mele mi-au adus suferinţă şi că lipsa mea 
de tărie în faţa lor era să mă bage în mor mânt. Dacă aş fi 
murit, ar fi fost o sinucidere. Nu am ştiut de pericolul în 
care mă aflam până nu a fost înlăturat, dar cu astfel de 
sentimente pe care mi le-au provocat aceste reflecţii mă mir 
că mi-am revenit, mă mir că însăşi dorinţa înflăcărată de a 
trăi pentru a avea timp să-mi răscumpăr greşelile în faţa lui 
Dumnezeu şi a voastră, a tuturor, nu m-a ucis pe loc. Dacă 
muream, în ce cumplită suferinţă te-aş fi lăsat pe tine, sora 
mea, prietena mea, infirmiera mea! Tu, care ai fost martora 


egoismu lui meu din ultima vreme, care ai cunoscut tot 
zbuciumul inimii mele! Cum aş fi trăit în amintirea ta?... Şi 
mama! Cum s-o consolezi? Nu am cuvinte care să exprime 
cât mă detest. Ori de câte ori mă uitam în urmă, mi se 
părea că le-am făcut rău tuturor. N-am răsplătit nesfârşita 
bunătate a doamnei Jennings decât cu dispreţ şi 
nerecunoştinţa. Am fost insolentă şi nedreaptă cu familiile 
Middleton şi Palmer şi cu surorile Steele; aveam inima de 
gheaţă, nu le recunoşteam meritele, şi până şi atenţiile lor 
mă iritau. Lui John, ba chiar şi lui Fanny le-am oferit mai 
puţin decât le datoram, chiar dacă nu meritau prea mult. 
Dar şi pe rine, care eşti mai presus de toţi, mai presus chiar 
decât mama, te-am nedreptăţit. Şi numai eu ştiam ce era în 
inima ta şi cât sufereai. Şi cum m-a influenţat asta? Nu a 
stârnit nici o compătimire care să fi fost de folos. Îţi aveam 
exemplul în faţa ochilor. Dar la ce mi-a slujit? N-am făcut 
nici un efort, la care mă obligau datoria sau prietenia, să las 
durerea să sălăşluiască numai în sufletul meu, şi te-am lăsat 
să fii nefericită din pricina mea, tocmai pe tine, pentru care 
susţineam că am o afecţiune nemărginită. 

Aici încetă şuvoiul de reproşuri pe care şi le făcea, iar 
Elinor, nerăbdătoare să o liniştească, deşi prea cinstită ca s- 
o măgulească, îi aduse pe dată laudele şi susţinerea pe care 
sinceritatea şi căinţa lui Marianne le meritau din plin. 
Aceasta îi strânse mâna şi spus: 

— Eşti foarte bună. Viitorul va arăta că nu mint. Ţi-am spus 
planul meu şi, dacă mă voi ţine de el, am să-mi stăpânesc 
sentimentele şi am să-mi schimb firea în bine. De acum 
înainte n-am să trăiesc decât pentru familia mea. N-am să 
mai doresc niciodată să mă îndepărtez de voi sau de 
căminul meu, iar dacă va trebui vreodată să apar în 
societate, am să o fac numai ca să vă arăt că sunt mai 
smerită, că inima mea e mai bună şi că pot să fac faţă cum 
se cuvine, cu amabilitate şi răbdare, îndatoririlor mondene. 
Cât despre Willoughby, cred că nu are rost să pretind că am 
să-l uit curând sau că am să-l uit vreodată. Nici o schimbare 


a împrejurărilor sau a părerilor nu poate să înlăture 
amintirea lui. Dar ea va fi ţinută în frâu de religie, de 
rațiune şi de îndeletniciri permanente. Se opri şi adăugă cu 
glas coborât: Dacă aş putea şti ce e în inima lui, totul ar fi 
mai uşor. 

La aceste cuvinte, Elinor se pomeni povestindu-i totul. 

Reuşi să-i relateze faptele cu pricepere, speră ea; o 
pregăti cu precauţie pe nerăbdătoarea ascultătoare, îi 
expuse simplu şi cinstit principalele aspecte pe care îşi 
întemeiase Willoughby scuzele, îi recunoscu căinţa şi nu 
atenua decât declaraţiile lui că o iuţ>ea şi acum pe 
Marianne. Marianne nu spuse o vorbă. Tremură, cu privirea 
aţintită în pământ, şi buzele i se albiră şi mai mult decât le 
lăsase boala. O mie de întrebări îi izvorau din inimă, dar nu 
îndrăzni să rostească niciuna. Sorbea cu nesaţ, cu 
răsuflarea întretăiată de emoție fiecare silabă. Mâna ei i-o 
strângea tare pe cea a surorii ei, şi lacrimile îi acopereau 
obrajii. 

Temându-se că o obosise, Elinor o conduse spre casă şi, 
până să ajungă la uşa vilei, dându-şi seama cât de curioasă 
era, deşi nu-i pusese nici o întrebare, nu-i vorbi decât 
despre Willoughby şi despre conversaţia lor, relatându-i în 
amănunt fiecare detaliu al înfăţişării şi vorbelor lui. De cum 
intrară în casă, Marianne o părăsi şi se retrase în camera 
ei, nu înainte de a o săruta cu recunoştinţă şi a rosti cu greu 
printre lacrimi următoarele câteva cuvinte: 

— Spune-i şi mamei. 

Neîncercând să tulbure o singurătate atât de pe drept 
căutată, şi hotărâtă să reia subiectul dacă Marianne nu o 
făcea, Elinor intră în salon pentru a duce la îndeplinire 
porunca primită la despărţire. 

CAPITOLUL XI DOAMNA DASHWOOD ascultă înduioşată 
justificările fostului ei favorit. Se bucură că putea fi absolvit 
de o parte din vinovăţie, îi păru rău pentru el şi îi dori 
fericire. Dar sentimentele din trecut nu puteau fi înviate. 
Nimic nu i-l putea reda lui Marianne cu o reputaţie 


nepătată şi o credinţă nezdruncinată. Nimic nu putea să 
şteargă suferinţele pe care i le pricinuise lui Marianne, nici 
să înlăture vinovăția purtării lui faţă de Eliza. Prin urmare, 
nimic nu putea s-o facă pe doamna Dashwood să-l mai 
stimeze ca înainte, sau să dăuneze intereselor colonelului 
Brandon. 

Dacă, la fel ca fiica ei, doamna Dashwood ar fi auzit 
povestea lui Willoughby chiar de la el, probabil că l-ar fi 
compătimit mai mult. Dar Elinor nu avu nici puterea, nici 
dorinţa de a trezi asemenea sentimente în inima ei printr-o 
relatare atât de amănunţită precum s-ar fi cuvenit. 
Judecând mai bine, devenise mai prudentă în legătură cu 
meritele lui Willoughby, aşa că nu făcu decât să prezinte 
realitatea aşa cum era şi să spună deschis faptele care se 
datorau cu adevărat caracterului lui, fără ca vreo 
înfrumusețare izvorâtă din duioşie să conducă fantezia pe 
un drum greşit. 

În aceeaşi seară, pe când se aflau toate trei împreună, 
Marianne începu să vorbească despre el de bunăvoie, însă 
obrajii îmbujoraţi şi glasul nesigur dovedeau că nu o făcea 
fără efort. 

— Aş vrea să vă asigur pe amândouă că văd totul aşa cum 
doriţi voi s-o fac. Ce mi-a povestit Elinor azi-dimineaţă a fost 
o mare uşurare pentru mine... Am auzit ce doream să aud... 
Glasul i se stinse dar, după câteva clipe, îşi reveni şi adăugă 
mai calmă decât până atunci: Acum sunt pe deplin 
mulţumită şi nu doresc nici o schimbare. După ce am aflat 
toate astea, şi mai devreme sau mai târziu tot le aflam, n-aş 
mai putea fi fericită cu el. N-aş mai avea nici încredere, nici 
stimă pentru el. 

— Ştiu! Ştiu! Exclamă doamna Dashwood. Fericită cu un 
bărbat cu obiceiuri libertine! Cu unul care a distrus liniştea 
celui mai drag prieten al nostru, cel mai bun om! Nu, 
Marianne a mea n-are inima să fie fericită cu un astfel de 
bărbat! 

Marianne oftă şi repetă: 


— Nu doresc nici o schimbare. 

Elinor spuse: 

— Priveşti problema întocmai cum trebuie privită de o 
minte înţeleaptă şi aş zice că îţi dai seama, la fel de bine ca 
mine, că ai motive suficiente să fii convinsă că mariajul tău 
ţi-ar fi adus multe necazuri şi dezamăgiri, în care ai fi fost 
slab sprijinită de afecțiunea lui mult mai puţin sigură. Chiar 
el recunoaşte că e cheltuitor şi că nimic nu îi este mai străin 
decât cumpătarea. 

Pretenţiile lui la o viaţă luxoasă, pe de o parte, şi lipsa ta 
de experienţă, pe de altă parte, într-o căsnicie întemeiată 
pe un venit mic, n-ar fi dus decât la supărări. Ştiu că 
sentimentul onoarei şi al cinstei te-ar fi făcut să încerci să fii 
cât se poate de chibzuită, dar, chiar dacă te-ai fi supus la 
lipsuri, cum ai fi putut să împiedici ruina care a început 
înainte de căsătoria voastră? N-ar trebui oare să ne temem 
că, în loc să convingi un om atât de egoist să consimtă să 
ducă o viaţă chibzuită, n-ai fi reuşit decât să-l faci să 
regrete căsătoria? 

Buzele lui Marianne tremurară şi repetară cuvântul 
„Egoist?” pe un ton ce spunea: „Chiar îl crezi egoist?” 

— Toată purtarea lui de la început şi până la sfârşit s-a 
bazat pe egoism, spuse Elinor. Egoismul l-a făcut să se joace 
cu senti mentele tale, apoi, când a început să simtă ceva 
pentru tine, l-a făcut să-şi amâne mărturisirea şi să plece 
din Barton. Plăcerea şi confortul personal au fost principala 
lui preocupare. 

— E foarte adevărat, fericirea mea nu l-a interesat 
niciodată. 

— Acum regretă ce a făcut, continuă Elinor. Şi de ce 
regretă? 

Pentru că vede că ceea ce a făcut nu e spre binele lui. Nu 
l-a făcut fericit. Situaţia lui de acum nu mai e încurcată, aşa 
că nu se gândeşte decât că s-a însurat cu o femeie cu o fire 
mai puţin bună decât a ta. Dar asta înseamnă că, dacă s-ar 
fi căsătorit cu tine, ar fi fost fericit? Nemulţumirile ar fi fost 


altele. Ar fi suferit din pricina lipsurilor băneşti pe care 
acum, că nu le mai cunoaşte, le consideră un nimic. Ar fi 
avut o soţie de care nu s-ar fi putut plânge, dar ar fi fost 
covârşit de lipsuri şi probabil că foarte curând ar fi jinduit la 
nenumăratele avantaje ale unei moşii fără datorii şi ale unui 
venit bun. 

— Nu mă îndoiesc că aşa este şi că n-am nimic de 
regretat... 

În afară de propria-mi nesăbuinţă. 

— Spune mai bine că nu regreţi decât imprudenţa mamei 
tale, copila mea, spuse doamna Dashwood. Ea este singura 
răspunzătoare. 

Marianne nu o lăsă să continue, iar Elinor, mulţumită că 
amândouă vedeau că au greşit, dar nedorind ca această 
remuşcare să o întristeze pe sora ei, spuse repede: 

— Eu cred că din toată povestea asta se poate trage o con 
cluzie - şi anume că toate greutăţile lui Willoughby au fost 
prici nuite de comportarea sa faţă de Eliza Williams. Acea 
ticăloşie a fost originea tuturor nemulțumirilor lui trecute şi 
prezente. 

Marianne încuviinţă cu mare simţire această remarcă, iar 
mama ei avu prilejul să enumere suferinţele şi meritele 
colonelului Brandon, cu căldura dictată atât de prietenie 
cât şi de interese, însă fiica ei nu părea să audă mare lucru 
din cele spuse de ea. 

În zilele următoare, Elinor observă că Marianne nu se mai 
întrema ca până atunci, însă cum hotărârea ei părea 
neclintită şi cum încerca să fie veselă şi degajată, Elinor era 
încredinţată că timpul avea să-şi facă efectul asupra 
sănătăţii ei. 

Se întoarse şi Margaret şi astfel întreaga familie era 
întregită şi îşi văzură în linişte de treburile lor, şi dacă nu îşi 
îndeplineau îndeletnicirile cu tot atâta râvnă ca atunci când 
se stabiliseră la Barton, măcar plănuiau să le continue cu 
mai mult zel în viitor. 


Elinor devenise nerăbdătoare să mai afle câte ceva despre 
Edward. Nu mai ştia nimic despre el de când plecase din 
Londra. Din cauza bolii lui Marianne, între Elinor şi fratele 
ei avusese loc un schimb de scrisori. In prima scrisoare de 
la John, găsise această frază: „Nu ştiu nimic despre 
nefericitul nostru Edward şi nici nu pot să fac cercetări cu 
privire la acest subiect interzis, dar trag concluzia că e tot 
la Oxford.” Aceasta fu singura informaţie despre el, în 
celelalte scrisori numele neflind nici măcar pomenit. Totuşi, 
nu îi fu dat să rămână neştiutoare despre faptele lui. 

Într-o dimineaţă, servitorul lor fu trimis cu nişte treburi la 
Exeter. Şi, pe cLnd servea la masă, după ce răspunse la 
întrebările stăpânei sale cu privire la însărcinarea lui, dădu 
de bunăvoie următoarea informație: 

— Bănuiesc că ştiţi, doamnă, că domnul Ferrars s-a 
căsătorit. 

Marianne tresări îngrozitor, se uită la Elinor şi o văzu 
pălind şi, căzând pe spate în scaun, făcu o criză de nervi. 
Doamna Dashwood, se uită instinctiv în aceeaşi direcţie şi, 
după înfăţişarea lui Elinor, fu şocată să constate cât de mult 
suferea în realitate. O clipă mai târziu, speriată în aceeaşi 
măsură de starea lui Marianne, nu mai ştiu cărei copile să-i 
dea mai multă atenţie. 

Servitorul, care nu observă decât că domnişoara Marianne 
nu se simţea bine, avu destul minte să cheme o slujnică 
care, ajutată de doamna Dashwood, o duse aproape pe sus 
în cealaltă cameră. Până atunci, Marianne era deja mai 
bine, iar mama ei, lăsând-o în grija lui Margaret şi a 
slujnicei, se întoarse la Elinor care, deşi tot tulburată, îşi 
recăpătase stăpânirea de sine şi glasul şi era pe cale să-l 
întrebe pe Thomas de unde aflase acea informaţie, când 
(doamna Dashwood îşi luă asupra sa toată osteneala. 

— Cine ţi-a spus că domnul Ferrars s-a căsătorit, Thomas/ 

— L-am văzut eu însumi pe domnul Ferrars azi-dimineaţă 
în Exeter, doamnă, şi pe doamna lui, domnişoara Steele, 
cum ar veni. Când am trecut pe lângă trăsură, am ridicat 


întâmplător ochii şi aşa am văzut numaidecât că era 
domnişoara Steele cea mică. Mi-am scos pălăria, şi ea m-a 
recunoscut şi a strigat la mine, şi m-a întrebat de 
dumneavoastră, doamnă, şi de domnişoare, mai ales de 
domnişoara Marianne, şi mi-a spus să vă transmit 
complimentele ei şi ale domnului Ferrars, şi că le pare tare 
rău că nu au timp să vină să vă vadă, căci se grăbeau mai 
departe, dar că, totuşi, la întoarcere, o să treacă sigur să vă 
vadă. 

— Dar ţi-a spus că s-a măritat, lhomas? 

— Da, doamnă. A zâmbit şi a spus că şi-a schimbat numele 
de când a fost prin părţile astea. Ea a fost mereu o 
domnişoară vorbăreaţă şi foarte politicoasă. Aşa că i-am 
urat şi eu fericire. 

— Domnul Ferrars era în trăsură cu ea? 

— Da, doamnă. L-am văzut chiar când se lăsa pe spate, dar 
nu a ridicat privirea. Dânsul n-a fost niciodată un domn 
prea vorbăreţ. 

— Mai era cineva în trăsură? 

— Nu, doamnă, numai ei doi. 

— Ştii de unde veneau? 

— Veneau direct de la Londra, doamnă, după cum mi-a 
spus domnişoara Lucy... Doamna Ferrars. 

— Şi mergeau mai departe spre vest? 

— Da, doamnă, dar nu or să zăbovească mult. Or să se 
întoarcă repede, şi atunci sigur or să treacă pe aici. 

La auzul acestor cuvinte, doamna Dashwood se uită la fiica 
ei; dar Elinor avea destulă minte ca să nu le aştepte vizita. 
O recunoştea întru totul pe Lucy în mesaj, dar era foarte 
încredinţată că Edward nu avea să se apropie niciodată de 
ele. Spuse totuşi, cu glasul coborât, că probabil se duceau 
la Plymouth, la domnul Pratt. 

Thomas părea că nu mai ştia şi altceva. Elinor arăta de 
parcă ar fi vrut să audă mai mult. 

— I-ai văzut plecând, înainte să vii încoace? 


— Nu, doamnă; caii tocmai ieşeau, iar eu nu puteam să 
mai zăbovesc. 

— Doamna Ferrars arăta bine? 

— Da, doamnă, mi-a spus că se simte foarte bine. 

Doamna Dashwood nu mai găsi nici o întrebare, iar 
Thomas fu expediat cu faţa de masă. Marianne trimisese 
deja vorbă că nu mai vrea să mănânce. Pofta de mâncare a 
lui Elinor şi a doamnei Dashwood pierise, iar Margaret se 
gândi că e foarte norocoasă căci, deşi surorile ei avuseseră 
nenumărate supărări care le făcuseră să neglijeze mesele, 
ea, una, nu trebuise niciodată să se lipsească de hrană. 

După ce sosiră desertul şi vinul, doamna Dashwood şi 
Elinor rămaseră multă vreme cufundate în gânduri, fără să 
vorbească. Doamna Dashwood se temea să spună ceva şi nu 
îndrăznea să ofere consolare. Descoperea acum că greşise 
încrezându-se în seninătatea lui Elinor şi îşi dădu seama pe 
drept că fata ei cea mare îi prezentase lucrurile într-o 
lumină mai blândă, pentru a nu-i spori nefericirea pricinuită 
de suferinţa lui Marianne. Fusese păcălită de grija fetei sale 
faţă de ea. Se temea că, din cauza impresiei greşite că 
ataşamentul pe care îl observase foarte limpede în trecut 
era mai mic decât credea ea, fusese nedreaptă, lipsită de 
atenţie, ba chiar rea cu Elinor a ei, că mâhnirea lui 
Marianne, din cauză că fusese mai răspicat exprimată, sub 
ochii ei, îi absorbise prea mult tandreţea şi o făcuse să uite 
că poate şi Elinor suferea aproape la fel de mult, cu mai 
puţină autocompă-timire şi cu mai multă tărie. 

CAPITOLUL XII ELINOR DESCOPERI ACUM diferenţa 
dintre aşteptarea unui eveniment neplăcut şi certitudinea 
în sine. Văzu că, împotriva voinţei sale, păstrase 
întotdeauna în inima ei speranţa că, atâta timp cât Edward 
nu era încă însurat, se mai putea întâmpla ceva care să 
împiedice căsătoria lui cu Lucy, că putea să se ivească vreo 
hotărâre se-a lui, vreo intervenţie a prietenilor, sau vreun 
mariaj mai avantajos pentru domnişoara Steele, lucru care 
le-ar fi adus tuturor fericire. Însă acum era însurat, şi în 


inima ei se condamna că se lăsase amăgită de asemenea 
iluzii care făceau ca vestea pe care o primise acum să-i 
aducă şi multă suferinţă. 

La început, se miră puţină că el se însurase atât de 
repede, înainte să fie hirotonisit şi, prin urmare, înainte să fi 
intrat în posesia parohiei. Dar curând îşi spuse că era foarte 
probabil ca Lucy, în graba ei egoistă de a pune mâna pe el, 
să nu mai fi ţinut seama de riscul pe care îl putea aducea o 
amânare. Se căsătoriseră la Londra şi acum se grăbeau 
spre casa unchiului ei. Oare ce simţise Edward ştiindu-se la 
doar patru mile de Barton, văzându-l pe servitorul mamei ei 
şi auzind mesajul lui Lucy? 

În curând, aveau să se stabilească la Delaford, locul care 
începuse să o intereseze atât de mult, pe care ar fi vrut să îl 
cunoască, dar îşi impunea să îl evite. Cu ochii minţii, îi şi 
văzu acolo: Lucy, rânduindu-le pe toate, îmbinând 
economiile cu dorinţa de a părea bogată şi ruşinându-se că 
unii ar putea să-şi închipuie fie şi numai jumătate din 
trucurile la care era nevoită să recurgă; linguşindu-i pe 
colonelul Brandon, pe doamna Jennings şi pe toţi prietenii 
avuţi. Pe Edward nu îl vedea însă desluşit: nu îi era pe plac 
să-l vadă nici fericit, nici nefericit, aşa că îşi alungă chipul 
său din minte. 

Elinor se mângâie cu gândul că vreuna dintre cunoştinţele 
lor avea să le scrie curând pentru a le anunţa evenimentul, 
dând şi alte amănunte, însă zilele treceau fără să primească 
nici o scrisoare. Deşi nu era convinsă că vreunul dintre 
prietenii ei era cu adevărat de condamnat, ea le găsi vină la 
toţi. Toţi erau nepăsători sau leneşi. 

— Când îi scrii colonelului Brandon, mamă? O întrebă 
Elinor într-o zi pe mama ei, nerăbdătoare să afle mai multe 
amănunte. 

— I-am scris săptămâna trecută, draga mea, şi mă aştept 
mai degrabă să-l văd decât să primesc veşti de la el. L-am 
rugat insis tent să vină la noi şi nu m-ar mira să-l văd 
intrând în casă azi sau mâine sau în orice zi. 


Cu asta câştiga ceva pe care să-l aştepte cu nerăbdare. 
Colonelul Brandon trebuia să aibă nişte informaţii. 

Nici nu hotări bine asta, că silueta unui bărbat călare o 
făcu să-şi îndrepte privirea spre fereastră. Călărețul se opri 
la poarta casei lor. Era un domn, era însuşi colonelul 
Brandon. Acum avea să audă mai multe şi, la gândul ăsta, o 
apucă tremuratul. Dar... Nu era colonelul Brandon... Nu 
avea nici aerul lui... Nici înălţimea lui. Dacă ar fi fost cu 
putinţă, ar fi spus că era Edward. Se uită din nou. El tocmai 
descălecase... Nu se putea înşela, era Edward. Se îndepărtă 
de fereastră şi se aşeză., yine de la domnul Pratt anume că 
ne vadă. Am să fiu calmă, stăpână pe mine.” într-o clipă 
văzu că şi celelalte îşi dăduseră seama de greşeală. O văzu 
pe mama ei şi pe Marianne schimbându-se la faţă... Le văzu 
uitându-se la ea şi şoptindu-şi câteva fraze una celeilalte. Ar 
fi dat orice să poată vorbi... Să le facă să înţeleagă. Spera 
ca ele să nu îl trateze cu răceală sau dispreţ; dar nu putu să 
rostească un cuvânt şi fu nevoită să lase totul în seama 
discreţiei lor. Nimeni nu spuse o vorbă. Aşteptară în tăcere 
apariţia vizitatorului lor. Ii auziră paşii pe pietrişul aleii; o 
clipă mai târziu era pe coridor, iar în următoarea, în faţa lor. 

Nici chiar lui Elinor înfăţişarea lui nu i se păru prea 
fericită. Era palid şi tulburat, de parcă îi era teamă de cum 
avea să fie primit şi ştia că nu merita o primire mai amabilă. 
Dar doamna Dashwood, conformându-se, după cum credea 
ea, dorințelor fiicei ei, îl întâmpină cu un aer forţat de 
încântare, îi întinse mâna şi îi ură fericire. 

El se înroşi şi bălmăji un răspuns neinteligibil. Buzele lui 
Elinor se mişcară o dată cu ale mamei ei şi îşi dori să fi dat 
şi ea mâna cu el. Dar era prea târziu şi, cu o înfăţişare care 
se dorea sinceră, se aşeză la loc şi vorbi despre vreme. 

Marianne se retrăsese cât mai mult, pentru a-şi ascunde 
amărăciunea. Margaret, înțelegând o parte din situaţie, dar 
nu tot, se aşeză cât mai departe de el şi păstră o tăcere 
strictă. 


După ce Elinor încetă să se bucure de vremea uscată, se 
lăsă o tăcere/Stingherită. li puse capăt doamna Dashwood, 
care se simţi obligată să-şi exprime speranţa că el o lăsase 
pe doamna Ferrars foarte bine. Grăbit, el răspunse 
afirmativ. 

Urmă altă pauză. 

Elinor, hotărându-se să facă un efort, spuse: 

— Doamna Ferrars este la Longstaple? 

— La Longstaple? Întrebă Edward cu un aer uimit. Nu. 

Mama e la Londra. 

— Mă refeream la doamna Edward Ferrars, spuse Elinor, 
luând de pe masă lucrul de mână. 

Nu îndrăzni să ridice privirea, dar atât doamna Dashwood, 
cât şi Marianne, şi-o aţintiră asupra lui. Edward roşi, păru 
încurcat şi, după o scurtă ezitare, spuse: 

— Poate te referi la... Fratele meu... le referi la doamna 
Robert Ferrars. 

— Doamna Robert Ferrars! Repetară Marianne şi mama 
ei, cu cea mai mare uimire. 

Cu toate că Elinor nu putu să scoată nici un cuvânt, iar 
ochii ei îl fixau cu aceeaşi mirare nerăbdătoare, Edward se 
ridică de pe scaun şi se duse la fereastră, parcă neştiind ce 
să facă; luă de pe pervaz nişte foarfece şi, stricându-le 
tocul, pe care îl tăie bucățele, spuse cu un glas grăbit: 

— Poate nu ştiţi... Poate nu aţi auzit că fratele meu s-a căsă 
torit de curând cu... Cu cea mai mică... Cu domnişoara Lucy 
Steele. 

Vorbele lui fură repetate, cu o uimire de nedescris de 
toate, în afară de Elinor, care rămase cu capul aplecat 
asupra lucrului, într-o stare de agitaţie care o făcea să nu 
mai ştie unde se afla. 

— Da, spuse el, s-au căsătorit săptămâna trecută, iar acum 
sunt la Dawlish. 

Elinor nu mai putu să stea. leşi aproape în fugă din 
cameră şi, de îndată ce uşa se închise, izbucni în lacrimi de 
bucurie care, la început, păreau că n-au să mai oprească 


niciodată. Edward, care până atunci se uitase oriunde, 
numai la Elinor nu, o văzu ieşind din cameră şi probabil îşi 
dădu seama de emoția ei, căci imediat după aceea căzu 
într-o reverie pe care nici o remarcă, nici o întrebare şi nici 
cuvintele pline de afecţiune nu o putură întrerupe. În cele 
din urmă, fără să spună ceva, părăsi încăperea şi porni spre 
sat, lăsându-le pe celelalte în culmea uimirii, neştiind ce să 
creadă despre această întorsătură neaşteptată şi minunată 
a situaţiei. 

CAPITOLUL XIII ORICÂT DE INEXPLICABILE erau pentru 
toată familia împrejurările eliberării lui, era sigur că 
Edward era liber şi era uşor de prevăzut cum avea să se 
folosească el de acea libertate; căci, după ce cunoscuse mai 
bine de patru ani binecuvântările unei logodne imprudente, 
contractată fără consimţământul mamei lui, nimic nu era 
mai puţin de aşteptat de la el decât să contracteze imediat 
alta, întrucât prima dăduse greş. 

De fapt, misiunea lui la Barton era simplă. Voia doar să-i 
ceară lui Elinor să se mărite cu el. Ţinând seamă că nu era 
cu totul lipsit de experienţă într-o astfel de problemă, poate 
era ciudat că se simţea atât de stingher şi că avea atâta 
nevoie de încurajare şi de aer curat. 

Nu mai trebuie spus cât i-a trebuit să se plimbe până a 
luat hotărârea, cât de repede s-a ivit prilejul să şi-o pună în 
aplicare, cum a făcut-o şi cum a fost primită propunerea lui. 
Ce trebuie neapărat spus este că, pe la patru, când se 
aşezară cu toţii la masă, cam la trei ore de la sosirea lui, 
Edward fusese acceptat de Elinor, căpătase încuviințarea 
mamei ei şi era unul dintre cei mai fericiţi oameni din lume. 
Nu numai că se putea bucura de fericirea unei iubiri 
împărtăşite, ci şi reuşise să se elibereze, fără să aibă nimic 
a-şi reproşa, dintr-o legătură care îl făcuse multă vreme să 
se simtă nefericit, scăpase de o femeie pe care încetase de 
mult să o iubească. De la o nefericire profundă, ajunsese la 
fericire, iar schimbarea se manifesta printr-o voioşie atât de 


sinceră şi plină de recunoştinţă cum nu le fusese dat 
prietenelor lui să vadă vreodată la el. 

Acum îşi deschise sufletul în faţa lui Elinor, mărturisindu-i 
toate slăbiciunile şi greşelile de care se făcuse vinovat şi 
analizând cu toată demnitatea filosofică a celor douăzeci şi 
patru de ani ataşamentul de tânăr fără experienţă pentru 
Lucy. 

— A fost o prostie, o înclinaţie nesăbuită din partea mea, 
spuse el, o consecinţă a necunoaşterii lumii şi a lipsei de 
ocupaţie. Dacă la optsprezece ani, când am fost luat din 
grija domnului Pratt, mama mi-ar fi dat o ocupaţie activă, 
acest lucru nu s-ar fi întâmplat. Dacă aş fi avut o 
îndeletnicire care să-mi umple timpul, aş fi scăpat foarte 
repede de acel ataşament închipuit. Dar, în loc să am ceva 
de făcut, în loc ca familia mea să se gândească să-mi aleagă 
o profesie sau să mă lase pe mine s-o fac, m-am întors acasă 
ca să lenevesc. Am stat un an fără să fac nimic, căci n-am 
intrat la Oxford decât la nouăsprezece ani, aşa că n-am avut 
de făcut decât să-mi închipui că sunt îndrăgostit de Lucy. Şi 
cum mama mea nu a reuşit să facă din casa noastră un 
cămin agreabil, cum în fratele meu nu aveam un prieten şi 
un tovarăş şi nu îmi plăceau noile cunoştinţe, a fost foarte 
firesc să mă duc des la Longstaple, unde m-am simţit 
întotdeauna ca acasă şi unde eram bine primit. Lucy îmi 
părea cea mai blândă şi mai bună fată din lume. Mai era şi 
drăguță - sau cel puţin aşa mi se părea mie atunci. Nu 
aveam cum să-i văd defectele, căci nu cunoşteam multe 
femei. "Ţinând seama de toate acestea, oricât de nechibzuită 
a fost logodna noastră, aşa cum s-a dovedit a fi, la vremea 
aceea nu a fost o nebunie nefirească sau de neiertat. 

Schimbarea care se produse în câteva ore în mintea şi 
fericirea familiei Dashwood era atât de mare încât le 
promitea tuturor satisfacția unei nopţi de insomnie. 
Doamna Dashwood, prea fericită ca să aibă linişte, nu mai 
ştia cum să-şi manifeste dragostea pentru Edward, nici cum 
s-o laude îndeajuns pe Elinor, cum să fie recunoscătoare 


pentru eliberarea lui fără să-i rănească delicateţea şi nici 
cum să le dea răgaz să stea de vorbă nestingheriţi şi totuşi 
să se bucure de compania lor. 

Marianne îşi putea exprima fericirea numai prin lacrimi. 
Se năşteau comparații... Se iveau regrete... lar bucuria sa, 
deşi sinceră ca şi iubirea pentru sora ei, nu era de aşa 
natură încât să-i ofere veselie sau grai. 

Dar Elinor? Cum s-ar putea descrie sentimentele ei? Din 
clipa în care aflase că Lucy era măritată cu altul, că Edward 
era liber, până în momentul în care el îi justificase 
speranţele pe care şi le făcuse numaidecât, ea nu îşi găsise 
liniştea. Dar când trecu şi al doilea moment, când toate 
îndoielile şi toate îngrijorările fură înlăturate, când îl văzu 
pe Edward eliberat în mod onorabil de fosta lui logodnă, 
când văzu că el profitase fără întârziere de această 
eliberare pentru a veni să declare o afecţiune tot atât de 
duioasă şi statornică precum sperase ea mereu că nutreşte, 
fu copleşită de bucurie; şi cum, din fericire, mintea 
omenească se obişnuieşte uşor cu orice schimbare în bine, 
îi trebuiră câteva ceasuri ca să-şi domolească starea de 
spirit şi să-şi liniştească într-o oarecare măsură inima. 

Edward era acum stabilit la vilă de cel puţin o săptămână, 
căci orice alte treburi ar fi avut, îi era cu neputinţă să 
acorde mai puţin de o săptămână bucuriei companiei lui 
Elinor sau să spună jumătate din ce trebuia spus despre 
trecut, prezent şi viitor, căci, deşi în câteva ore de 
conversaţie neîntreruptă două fiinţe raţionale ar putea 
încheia mai multe subiecte decât pot fi terminate în mod 
obişnuit, la îndrăgostiţi este altfel. Ei nu epuizează nici un 
subiect şi nici nu îşi comunică un lucru până nu l-au rostit 
de cel puţin douăzeci de ori. 

Căsătoria lui Lucy fu, desigur, unul dintre primele subiecte 
de discuţie ale îndrăgostiţilor; şi, cum Elinor cunoştea 
fiecare parte, căsătoria lor i se părea cea mai extraordinară 
şi inexplicabilă împrejurare de care auzise vreodată. Cum 
ajunseseră să fie împreună şi prin ce farmece putuse 


Robert să fie atras de o fată despre a cărei frumuseţe ea 
însăşi îl auzise vorbind fără admi raţie, o fată care, pe 
deasupra, era logodită cu fratele lui şi din cauza căreia acel 
frate fusese izgonit din familie - toate astea erau dincolo de 
înţelegerea ei...: Edward putu doar să încerce să dea o 
explicaţie, presupunând că poate, la prima întâlnire 
întâmplătoare, vanitatea unuia fusese atât de măgulită de 
linguşelile celuilalt, încât treptat se ajunsese la tot restul. 
Elinor îşi aminti de cele spuse de Robert în Harley Street 
despre părerea lui în legătură cu ce ar fi putut face 
intervenţia sa în problemele fratelui său, dacă era făcută la 
timp. 

— Aşa e Robert, spuse imediat Edward. Şi poate că asta a 
fost în capul lui când s-au cunoscut. Şi poate că Lucy s-o fi 
gândit la început doar să obţină nişte servicii în favoarea 
mea. Celelalte planuri or fi apărut după aceea. 

Dar niciunul nu era în stare să ghicească de când exista 
relaţia dintre ei. La Oxford, unde alesese el să stea după ce 
părăsise Londra, nu avusese nici un mijloc de a primi veşti 
despre ea decât de la ea însăşi, iar scrisorile ei, până în 
ultimul moment, nu fuseseră nici mai puţin frecvente, nici 
mai puţin afectuoase. De aceea, nici cea mai mică bănuială 
nu l-a pregătit pentru ceea ce a urmat, iar când în cele din 
urmă adevărul a răbufnit într-o scrisoare de la Lucy, un 
timp a rămas împărţit între uimirea, groaza şi bucuria unei 
asemenea eliberări. Puse scrisoarea în mâinile lui Elinor. 

Dragă domnule, Fiind foarte sigură că am pierdut de mult 
afecțiunea dumitale, m-am considerat liberă să mi-o 
dăruiesc pe a mea altuia şi n-am nici o îndoială că am să fiu 
la fel de fericită cu el cum credeam că aş putea fi cu 
dumneata; dar consider mai prejos de demnitatea mea să 
accept o mână cât timp inima îi aparţine alteia. Îţi doresc 
sincer fericire în alegerea dumitale, şi nu o să fie vina mea 
dacă nu vom fi întotdeauna prieteni buni, aşa cum rudenia 
noastră apropiată de acum face de cuviinţă să fim. Pot să 
spun cu certitudine că nu-ţi port deloc pică şi sunt sigură că 


vei fi prea generos ca să ne faci vreun rău. Fratele dumitale 
mi-a câştigat pe de-a întregul afecțiunea şi, cum nu puteam 
trăi unul fără celălalt, tocmai ne-am întors de la altar şi 
suntem acum în drum spre Dawlish, unde vom rămâne 
câteva săptămâni; scumpul dumitale frate este foarte curios 
să vadă acel loc, dar m-am gândit mai întâi să te deranjez 
cu aceste câteva rânduri şi să rămân veşnic, A dumitale 
sinceră prietenă şi cumnată care îţi doreşte numai bine, 
Lucy Ferrars Am ars toate scrisorile dumitale şi îţi voi 
înapoia portretul cu prima ocazie. Te rog să distrugi 
mâzgălelile mele - dar inelul cu şuviţa de păr poţi să-l 
păstreziElinor citi scrisoarea şi o înapoie fără un cuvânt. 

— Nu-ţi voi cere părerea despre felul în care a fost 
compusă, spuse Edward. Înainte n-aş fi vrut pentru nimic în 
lume ca tu să vezi o scrisoare de-a ei. Pentru o cumnată e 
scrisă destul de prost, darămite pentru o soţie! Ce ruşine 
mi-a fost citindu-i rândurile! 

Cred că pot să spun că, din prima jumătate de an a 
logodnei noastre, asta e singura scrisoare pe care am 
primit-o de la ea care compensează, prin conţinut, însuşirile 
stilului. 

— Oricum s-au întâmplat lucrurile, sunt cu siguranţă căsă 
toriţi, spuse Elinor după o pauză. lar mama ta s-a pedepsit 
sin gură în modul cel mai potrivit. Independenţa materială 
pe care i-a dat-o lui Robert, din resentiment pentru tine, i-a 
oferit aces tuia prilejul să facă propria lui alegere; şi, de 
fapt, ea n-a făcut decât să-l mituiască dându-i o mie de lire 
pe an pentru a săvârşi însăşi fapta pentru a cărei intenţie 
te-a dezmoştenit pe tine. Nu va fi mai puţin rănită, cred eu, 
de căsătoria lui Robert cu Lucy, decât ar fi fost dacă te 
căsătoreai tu cu ea. 

— Va fi şi mai rănită, căci Robert a fost întotdeauna prefe 
ratul ei. Va fi şi mai rănită şi, din aceleaşi considerente, îl va 
ierta mai repede. 

Edward nu ştia cum stăteau lucrurile în prezent între ei, 
căci nici nu încercase să ia legătura cu familia sa. Părăsise 


Oxfordul la mai puţin de douăzeci şi patru de ore de la 
primirea scrisorii lui Lucy şi, cu un singur gând în minte - 
cel mai scurt drum spre Barton - nu avusese răgaz să-şi 
facă vreun plan de conduită cu care drumul să nu aibă nici 
cea mai mică legătură; nu putea face nimic până nu era 
sigur de soarta lui cu domnişoara Dashwood şi, după iuţeala 
cu care îşi căutase soarta, e de presupus că, în ciuda 
geloziei cu care se gândise odată la colonelul Brandon, în 
ciuda modestiei cu care îşi aprecia propriile merite şi a 
politeţii cu care vorbea despre îndoielile lui, nu se aştepta la 
o primire prea crudă. Totuşi, era de datoria lui să spună că 
se aştepta, şi o spuse foarte frumos. 

Lui Elinor îi era limpede că, în mesajul transmis prin 
Thomas, Lucy intenţionase în mod sigur să le păcălească, 
plină de răutate împotriva lui Edward; iar Edward însuşi, 
acum pe deplin lămurit cu privire la caracterul ei, nu avea 
nici o reţinere s-o creadă în stare de cea mai cumplită 
josnicie născută din răutate gratuită. Deşi îşi dăduse seama 
de multă vreme, încă dinainte de a o cunoaşte pe Elinor, de 
ignoranţa şi de lipsa ei de generozitate, le pusese în egală 
măsură pe seama lipsei de educaţie şi, până la primirea 
ultimei scrisori de la ea, o crezuse întotdeauna o fată 
binevoitoare, bună la inimă şi ataşată întru totul de el. 
Numai această convingere îl făcuse să nu pună capăt unei 
logodne care, cu mult înainte de a fi descoperită şi de a 
stârni mânia mamei lui, fusese pentru el o continuă sursă 
de nelinişte şi regret. 

— Am considerat că e de datoria mea, independent de sen 
timentele mele, să-i ofer opţiunea de a continua sau nu 
logodna, atunci când am fost renegat de mama şi am rămas, 
după toate aparențele, fără nici un prieten pe lume, care să 
mă ajute. Într-o astfel de situaţie, în care nimic nu părea să 
ispitească avariţia sau vanitatea vreunei făpturi, cum 
puteam să-mi închipui că nu era animată de cea mai 
dezinteresată afecţiune, când ea insista cu atâta înflăcărare 
să-mi împărtăşească soarta, oricare ar fi fost ea? 


Nici acum nu înţeleg ce motiv a avut sau ce avantaj îşi 
închipuia că putea să aibă rămânând legată de un bărbat 
faţă de care nu avea nici cea mai mică afecţiune şi care nu 
avea pe lume decât două mii de lire. Nu avea cum să 
prevadă că voi primi o parohie de la colonelul Brandon. 

— Nu, dar şi-o fi închipuit că o să se întâmple ceva în 
favoarea ta; că familia ta putea să se înduplece cu timpul. 
Şi, în orice caz, nu pierdea nimic continuând logodna, căci 
s-a dovedit că ea nu i-a încătuşat nici pornirile, nici faptele. 
Legătura era cu siguranţă respectabilă şi probabil că îi 
aducea consideraţie printre prietene şi, dacă nu apărea 
ceva mai avantajos, era mai bine să se mărite cu tine decât 
să rămână nemăritată. 

Edward fu imediat convins, desigur, că nimic n-ar fi fost 
mai firesc decât purtarea lui Lucy, nici mai evident ca 
motivul ei. 

Elinor îl certă cu asprime că îşi petrecuse cu ele atâta timp 
la Norland, când probabil îşi dădea seama de nestatornicia 
lui. 

— Comportamentul tău a fost cu siguranţă foarte greşit, 
spuse ea. Pentru că, lăsând la o parte convingerea mea, 
relaţia noastră era lăsată pe seama fanteziei şi a aşteptării 
a ceea ce, din cauza situaţiei tale de atunci, nu putea să se 
întâmple. 

El nu putu decât să invoce ignoranţa inimii lui şi 
încrederea greşită în trăinicia logodnei sale. 

— Am fost destul de prost să cred că, din cauză că inima 
mea era făgăduită alteia, nu era nici un pericol să fiu în 
preajma ta. 

Îmi dădeam seama că te admir, dar îmi spuneam că asta 
însem na numai prietenie, şi n-am ştiut cât de departe 
ajunsesem până n-am început să fac comparații între tine şi 
Lucy. După aceea am făcut rău, presupun, rămânând atât 
de mult în Sussex, dar mi-am spus că pericolul era numai al 
meu, că nu făceam rău nimănui în afară de mine. 

Elinor zâmbi şi clătină din cap. 


Edward află cu plăcere de aşteptata vizită a colonelului 
Brandon la vilă, căci dorea cu adevărat nu numai să-l 
cunoască mai bine, ci şi să aibă prilejul de a-l convinge că 
nu era supărat că îi oferise parohia Delaford. 

— Ceea ce, de fapt, după ce atunci i-am mulţumit cu atât 
de puţină politeţe, trebuie să-l fi făcut să creadă că nu l-am 
iertat niciodată pentru acea ofertă. 

Începu şi el să se mire acum că nu se dusese încă acolo să 
vadă casa. Însă toată povestea îl interesase atât de puţin, 
încât tot ce ştia el despre parohie era din informaţiile 
primite de la Elinor, care şi ea le aflase de la colonelul 
Brandon şi le ascultase cu atâta atenţie încât ajunsese să fie 
stăpână pe subiect. 

După aceasta, o singură chestiune rămase nehotărâtă 
între ei, o singură dificultate de depăşit. Ii lega o afecţiune 
reciprocă, aprobată cu căldură de prietenii lor adevăraţi, şi 
singurul lucru care le lipsea era un venit din care să poată 
trăi. Edward avea două mii de lire, iar Elinor una, ceea ce, 
cu parohia Delaford, era tot ce puteau numi al lor; căci era 
cu neputinţă ca doamna Dashwood să le dea ceva, şi 
niciunul dintre ei nu era chiar atât de îndrăgostit încât să 
creadă că un venit de trei sute cincizeci de lire pe an le 
putea asigura un trai îndestulat. 

Edward mai spera, totuşi, într-o schimbare în bine a 
atitudinii mamei sale faţă de el, şi pe asta se bizuia pentru 
a-şi spori venitul, însă Elinor nu-şi făcea astfel de speranţe 
căci, întrucât Edward tot nu se căsătorea cu domnişoara 
Morton, şi cum doamna Ferrars se referise la o eventuală 
căsătorie între ea şi Edward ca fiind un rău mai mic decât a 
lui cu Lucy Steele, se temea că jignirea adusă de Robert nu 
avea să servească decât la îmbogățirea lui Fanny. 

La vreo patru zile de la sosirea lui Edward, apăru şi 
colonelul Brandon, pentru a întregi satisfacția doamnei 
Dashwood şi pentru a-i face onoarea să aibă mai mulţi 
musafiri decât putea găzdui casa lor. Lui Edward i se 
rezervă privilegiul primului venit, drept care colonelul 


Brandon se duse în fiecare seară la conac, întorcându-se 
dimineaţa. 

După o şedere de trei săptămâni la Delaford, unde nu 
avusese mare lucru de făcut decât să calculeze diferenţa 
dintre vârsta de treizeci şi şase de ani şi cea de 
şaptesprezece, colonelul venise la Barton într-o stare de 
spirit care, pentru a deveni mai optimistă, avu nevoie de 
înfăţişarea înfloritoare a lui Marianne, de căldura primirii ei 
şi de încurajările mamei ei. Nu-i ajunsese la urechi nici un 
zvon despre căsătoria lui Lucy, aşa că îşi petrecu primele 
ceasuri ale vizitei ascultând şi minunându-se. Doamna 
Dashwood îi explică totul şi colonelul găsi un nou motiv să 
se bucure pentru ceea ce făcuse pentru domnul Ferrars, 
căci până la urmă aceasta servea interesele lui Elinor. 

Nu mai trebuie spus că, pe măsură ce se cunoşteau mai 
bine, domnii se apreciau tot mai mult. Nu îi lega numai 
asemănarea dintre principiile sănătoase şi bunul-simţ, ci şi 
faptul că erau îndrăgostiţi de două surori, mai cu seamă de 
două surori care ţineau atât de mult una la alta. 

Scrisorile pe care le primeau de la Londra, care cu câteva 
zile înainte ar fi făcut-o pe Elinor să tremure de încordare, 
ajunseseră acum să fie aşteptate mai degrabă cu veselie 
decât cu emoție. Doamna Jennings le scrise să le spună 
minunata poveste, să-şi arate sincera indignare faţă de 
neseriozitatea fetei care pusese capăt logodnei şi să-şi 
reverse compătimirea asupra sărmanului domn Edward 
care, era sigură, o iubise foarte mult pe femeiuşcă aceea 
nemernică şi acum, după toate probabilitățile, era la Oxford 
cu inima zdrobită de durere. „Cred că nimic nu s-a pus la 
cale cu atâta şiretenie, continua ea, căci nu sunt mai mult 
de două zile de când Lucy a trecut pe la mine şi a stat 
câteva ore. Nimeni n-a bănuit nimic, nici măcar Nancy care, 
biata de ea, a venit plângând a doua zi, fiindu-i frică de 
doamna Ferrars şi neştiind cum să ajungă la Plymouth; căci 
se pare că, înainte de a pleca să se mărite, Lucy i-a luat cu 
împrumut banii, aşa că sărmana Nancy n-a rămas nici cu 


şapte şilingi. M-am bucurat tare mult că am putut să-i dau 
cinci lire ca să ajungă la Exeter, unde are de gând să stea 
trei sau patru săptămâni la doamna Burgess, în speranţa, 
după cum i-am spus şi eu, să dea iarăşi peste doctor. Şi 
trebuie să spun că răutatea lui Lucy de a nu o lua cu ei în 
trăsură le întrece pe toate. Sărmanul domn Edward! Nu pot 
să mi-l scot din minte, dar trebuie să-l chemaţi la Barton, şi 
domnişoara Marianne trebuie să încerce să-l consoleze.” 

Răstălmăcirile domnului Dashwood erau mai solemne. 
Doamna Ferrars era cea mai nefericită dintre femei - biata 
Fanny suferise chinuri cumplite - şi se mira şi era 
recunoscător că, după asemenea lovitură, scăpaseră cu 
viaţă. Jignirea adusă de Robert era de neiertat, dar cea 
adusă de Lucy era mult mai grea. Doamna Ferrars nu voia 
să mai audă de niciunul dintre ei şi, dacă mai târziu putea 
să fie convinsă cumva să-şi ierte fiul, pe soţia lui nu avea s-o 
recunoască niciodată de noră şi nici nu avea să-i permită să 
apară în faţa ei. În mod foarte rezonabil, domnul John 
Dashwood considera că gravitatea faptei lor era sporită de 
felul ascuns în care făcuseră totul căci, dacă ar fi bănuit 
ceva, s-ar fi luat măsurile cuvenite pentru a împiedica acea 
căsătorie. Continua astfel: „Doamna Ferrars nu a menţionat 
încă numele lui Edward, ceea ce nu mă miră, dar, spre 
marea noastră uimire, n-am primit nici un rând de la el 
despre această împrejurare. Poate că totuşi păstrează 
tăcerea de teamă de a nu supăra şi, de aceea, am să-i trimit 
un rând la Oxford, ca să-i sugerez că sora lui şi cu mine 
considerăm că o scrisoare de la el, adresată poate lui Fanny 
şi arătată de ea mamei ei, n-ar fi luată în nume de rău; căci 
toţi cunoaştem duioşia inimii doamnei Ferrars şi că ea nu-şi 
doreşte decât să fie în relaţii bune cu copiii ei.” 

Acest paragraf era de o oarecare importanţă pentru 
perspectivele şi conduita lui Edward. El hotări să încerce o 
reconciliere, deşi nu chiar în maniera indicată de cumnatul 
şi sora lui. 


— O scrisoare de supunere! Spuse el. Ar vrea să-i cer 
iertare mamei pentru ingratitudinea lui Robert faţă de ea şi 
încălcarea onoarei faţă de mine? Nici vorbă să mă supun. 
Ce s-a petrecut nu m-a făcut nici umil, nici pocăit. Am ajuns 
foarte fericit, dar asta nu interesează. Nu văd de ce ar 
trebui să fiu supus. 

— Ai putea să-i ceri iertare pentru faptul că ai supărat-o, şi 
cred că acum ai putea îndrăzni să-ţi exprimi părerea de rău 
pen tru că ai încheiat cândva o logodnă care a atras asupra 
ta mânia mamei tale. 

Edward fu de acord că putea să facă asta. 

— Şi poate că, după ce te va fi iertat, n-ar fi nepotrivit să 
dai dovadă de puţină smerenie aducându-i la cunoştinţă o a 
doua logodnă care, în ochii ei, este aproape tot atât de 
nechibzuită ca şi prima. 

Edward nu avu nimic de spus împotriva acestui lucru, dar 
se opuse ideii unei scrisori de supunere şi socoti mai 
nimerit ca, în loc să-i scrie lui Fanny, să se ducă la Londra şi 
să o roage personal să intervină în favoarea lui. 

După ce colonelul Brandon stătu la ele trei sau patru zile, 
cei doi bărbaţi părăsiră împreună domeniul Barton. Urmau 
să se ducă imediat la Delaford, pentru ca Edward să-şi 
cunoască viitorul cămin şi să-l ajute pe protectorul şi 
prietenul lui să hotărască ce îmbunătăţiri anume trebuiau 
aduse casei. De acolo, după câteva zile, avea să plece mai 
departe, la Londra. 

CAPITOLUL XIV DUPĂ O ÎMPOTRIVIRE corespunzătoare 
din partea doamnei Ferrars, îndeajuns de violentă şi fermă 
ca s-o apere de impresia că era prea bună, Edward fu 
acceptat să apară în faţa ei şi recunoscut iarăşi ca fiu. 

În ultima vreme, familia ei cunoscuse mari tulburări. Timp 
de mulţi ani avusese doi fii, dar crima şi renegarea lui 
Edward din urmă cu două săptămâni i-l răpiseră pe unul 
dintre ei; aceeaşi renegare a lui Robert o lăsase, timp de 
două săptămâni, fără niciunul. lar acum, prin învierea lui 
Edward, avea iarăşi un fiu. 


Totuşi, în ciuda faptului că i se permisese din nou să 
trăiască, Edward nu considera că existenţa îi era sigură 
până nu-i dezvăluia actuala logodnă, căci se temea că 
aflarea acesteia ar fi putut duce la o cotitură bruscă ce l-ar 
fi făcut să dispară tot atât de repede ca înainte. Prin 
urmare, o dezvălui cu o precauţie plină de teamă şi fu 
ascultat cu un calm neaşteptat. La început, doamna Ferrars 
se strădui să-l descurajeze să se căsătorească cu 
domnişoara Dashwood prin toate argumentele care îi 
stăteau în putere. Li spuse că prin domnişoara Morton ar fi 
avut parte de un rang superior şi o avere mare şi întări 
afirmaţia făcând observaţia că domnişoara Morton era fiica 
unui nobil cu treizeci de mii de lire, pe când domnişoara 
Dashwood era numai fiica unui domn de la ţară şi nu avea 
mai mult de trei mii de lire. Insă când descoperi că el nu 
voia nicicum să se lase călăuzit de adevărul spuselor ei, se 
gândi că era mai înţelept, ţinând seama de experienţa din 
trecut, să se supună dorinţei lui şi, după o amânare care îi 
permitea să-şi salveze demnitatea, îşi dădu consimţământul 
la căsătoria lui Edward cu Elinor. 

Urma să se gândească mai târziu la ce avea să facă pentru 
a le spori venitul. Cu acest prilej reieşi foarte clar că, deşi 
Edward era acum singurul ei fiu, nu era nicicum cel mai 
mare, căci nu obiectă deloc la hirotonisirea lui, care avea 
să-i aducă un câştig de două sute cincizeci de lire pe an, şi 
nici nu-i făcu vreo promisiune pentru prezent sau viitor, în 
afară de cele zece mii de lire care îi fuseseră date şi lui 
Fanny. 

Totuşi, această sumă era mai mult decât se aşteptau 
Edward şi Elinor, iar doamna Ferrars, prin scuzele ei 
şovăitoare, părea singura persoană care se mira că nu 
dădea mai mult. 

Având astfel asigurat un venit suficient pentru a le acoperi 
nevoile, şi după ce Edward intră în posesia parohiei, nu le 
mai rămase decât să pună la punct casa căreia, din dorinţa 
de a o instala cât mai bine pe Elinor, colonelul Brandon îi 


aducea îmbunătăţiri considerabile. Dar cum lucrările 
întârziau, Elinor fu cea care renunţă la hotărârea de nu a se 
căsători până nu era totul pus la punct şi căsătoria avu loc, 
la începutul toamnei, în biserica de la Barton. 

Prima lună de căsnicie şi-o petrecuseră împreună cu 
prietenul lor la conac, de unde puteau supraveghea 
reparaţiile de la casa parohială, dând pe loc indicaţiile 
dorite. Profeţiile doamnei Jennings se adeveriră în bună 
măsură, deşi cam amestecate, căci putu să-i viziteze pe 
Edward şi soţia lui în prezbiteriul lor de Sfântul Mihail, şi 
descoperi în Elinor şi soţul ei, după cum chiar fusese 
încredinţată, una dintre cele mai fericite perechi din lume. 
De fapt, ei nu-şi mai doreau nimic decât căsătoria 
colonelului Brandon cu Marianne şi o păşune ceva mai bună 
pentru vacile lor. 

După ce se instalară, fură vizitaţi de mai toate rudele şi 
prietenii lor. Doamna Ferrars veni să inspecteze fericirea pe 
care aproape că îi era ruşine că o autorizase; şi până şi soţii 
Dashwood îşi permiseră cheltuiala unei călătorii din Sussex 
pentru a-i onora cu o vi2ită. 

— Draga verişoară, n-am să spun că sunt dezamăgit, spuse 
John într-o dimineaţă, pe când se plimbau împreună prin 
faţa porţilor conacului Delaford. Ar însemna să spun prea 
mult căci, aşa cum stau lucrurile, în mod sigur ai fost una 
dintre cele mai norocoase fete din lume. Dar trebuie să 
mărturisesc că mi-ar plăcea să-l am de cumnat pe colonelul 
Brandon. Proprietatea lui de aici, domeniile, conacul lui... 
Toate atât de respectabile şi într-o stare excepţională! Poate 
că, deşi Marianne nu pare persoana cea mai indicată să-l 
ispitească, n-ar strica totuşi să vină mai des pe la voi. Nu se 
ştie ce se poate întâmpla. 

Cu toate că doamna Ferrars venea să-i vadă şi îi trata 
întotdeauna cu prefăcătoria unei afecţiuni decente, nu fură 
niciodată insultaţi de favorurile şi preferinţele ei. Şi asta din 
cauza prostiei lui Robert şi a vicleniei soţiei lui; căci ei 
reuşiră să o câştige de partea lor în numai câteva luni. 


Deşteptăciunea egoistă a lui Lucy, care la început îl băgase 
pe Robert în bucluc, fu principalul instrument al eliberării 
lui de necaz; căci smerenia ei prefăcută, insistența 
atenţiilor ei şi necontenitele sale linguşeli o făcură pe 
doamna Ferrars să se împace cu alegerea lui şi să le acorde 
toate favorurile ei. 

Toată purtarea lui Lucy în această poveste şi prosperitatea 
care o încunună pot constitui cel mai încurajator exemplu a 
ceea ce poate să facă grija serioasă şi permanentă faţă de 
interesele proprii - oricâte piedici ar întâmpina - în 
asigurarea tuturor avantajelor sorții, fără alt sacrificiu în 
afară de cel al timpului şi al conştiinţei. Când Robert 
căutase să o cunoască şi o vizitase în particular în Bartlett's 
Buildings, nu o făcuse decât pentru a o convinge să renunţe 
la logodnă; şi, cum nu era de înfrânt decât afecțiunea lor 
reciprocă, se aşteptase în mod firesc ca problema să fie 
rezolvată în câteva întrevederi. Însă în această privinţă, şi 
nu numai, se dovedi că se înşela; căci deşi Lucy îi dădu 
curând speranţa că elocvenţa lui avea s-o convingă cu 
timpul, întotdeauna mai era nevoie de încă o vizită pentru a 
se lăsa convinsă pe deplin. În felul acesta, reuşea să-l aducă 
mereu în preajma ei, iar restul veni de la sine. Încetul cu 
încetul, în loc să vorbească despre Edward, ajunseră să 
vorbească despre Robert - un subiect despre care el avea 
întotdeauna mai multe de spus decât despre oricare altul şi 
pentru care Lucy dovedi în curând un interes la fel de mare 
ca al lui. Pe scurt, Robert luă locul fratelui său. Era mândru 
de cucerirea lui, mândru că îl trăsese pe sfoară pe Edward, 
mândru că se căsătorise în secret, fără consimţământul 
mamei lui. Se ştie ce a urmat. Petrecură câteva luni în mare 
fericire în Dawlish, ea gândindu-se la cunoştinţele ei nobile, 
iar el visând la nişte căsuțe minunate. Când se întoarseră la 
Londra, obţinu iertarea doamnei Ferrars, cerându-i-o pur şi 
simplu. Cum era de aşteptat, iertarea nu o incluse de la 
început şi pe Lucy care, nedatorându-i nimic mamei lui, prin 
urmare, nepăcătuind în vreun fel, rămase neiertată alte 


câteva săptămâni. Dar, perseverând într-o atitudine umilă, 
trimiţându-i mesaje smerite, învinuindu-se pentru insulta 
adusă de Robert şi fiind recunoscătoare pentru felul urât în 
care era tratată, obţinu în cele din urmă atenţia trufaşă 
care o copleşi prin bunăvoința ei şi care, curând după 
aceea, cu mare iuţeală, conduse la cea mai puternică stare 
de afecţiune şi influenţă. Lucy îi deveni la fel de necesară 
doamnei Ferrars cum îi erau Robert şi Fanny. Se stabiliră la 
Londra, primiră un ajutor generos din partea doamnei 
Ferrars, şi erau în cele mai bune relaţii cu soţii Dashwood; 
şi, lăsând deoparte duşmănia şi veşnicele invidii dintre 
Fanny şi Lucy, în care, fireşte, erau amestecați şi soţii lor, şi 
nenumăratele neînţelegeri dintre Robert şi Lucy, s-ar putea 
spune că nimic nu întrecea armonia în care trăiau cu toţii. 

Ce făcuse Edward pentru a-şi pierde drepturile de fiu mai 
mare i-ar putea nedumeri pe mulţi, iar ce făcuse Robert 
pentru a le câştiga i-ar putea nedumeri şi mai tare... Totuşi, 
fu un aranjament justificat de efectele lui, nu de cauze; în 
stilul de viaţă sau de exprimare al lui Robert nu apăru nimic 
care să dea de bănuit că îşi regreta bogăţia, fie că astfel îi 
lăsa prea puţin fratelui său, fie că îi aducea lui prea mult. 
Iar dacă Edward ar putea fi judecat după felul în care îşi 
îndeplinea orice îndatorire, după ataşamentul lui tot mai 
mare faţă de soţia şi de casa lui, n-ar putea fi considerat 
mai puţin mulţumit de soarta lui sau mai puţin dornic de 
vreo schimbare. 

Căsătoria o despărţi pe Elinor de familia ei numai atât cât 
a fost necesar pentru a nu face vila de la Barton cu totul 
inutilă, căci mama şi surorile ei îşi petreceau aproape 
jumătate din timp la ea. Doamna Dashwood făcea vizite 
frecvente la Delaford atât de plăcere, cât şi din motive 
strategice, căci dorinţa ei de a-i uni 


SFÂRŞIT