Puncte Cardinale anul XV, nr. 11 (179), noiembrie 2005

“Să băgăm de seumă ca nu cumva inima noastră Să se facă izvor de moarte! Dacă noi vom supune dorintele 
ei vocii minţii şi conştiinţei noastre, şi vom aprinde în ea flacăra iubirii către Dumnezeu, atunci Dumnezeu va fi cu 


HOL şi nimenea împotriva noastră.” 
iubire L E NR. 11/179 


speranţa i UL Î) C Noiembrie 
su a 
zi E 16 PAG.-—2 lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANŢA, ELVEŢIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


S-A ALES 
“SOCRUL MARE” 







(Arhiepiscopul Serghei de Vladimir) 


A ANULXV 





credinţă 














De la un timp încoace, nouă, ortodocşilor români, ni se tot 
cere să fim “toleranți”. Să ne iubim vrăjmaşii. Să “întoarcem şi 
celălalt obraz”. Puzderie de activişti ideologici şi religioşi, predicatori 
miînați din sulfuroase ascunzişuri ne pîndesc fiecare gind, ne opresc 
la fiecare pas şi, împroşcîndu-ne cu saliva neobrăzănii lor, ne strigă 
în urechi: “Aveţi grijă! Fiţi toleranți, fiți civilizați! Dialogaţi, dialogaţi 
— în mod democratic!”. 

Mulţime de ra/k-show-uri şi de mese rotunde inutile şi 
interminabile pulverizează adevăruri învăţindu-ne un singur lucru: 
acela că nu poţi fi sigur pe nimic. Acela că nu trebuie să acţionezi, 
pentru că nu ştii prea bine motivele. Trebuie să şovăi, să-ți pui 
întrebări. Să întrebi şi pe alţii şi să aştepţi un răspuns care, poate, 
nu va veni niciodată. Conştiinţa ta nu poate fi “una”, a ta, ci trebuie 
să fie alcătuită din conştiinţele tuturor (panpsihism şi panenpsihism). 
Nu mai eşti o “persoană”, ci un puzzle, o însumare de informaţii, de 


I 





tendinţe, a căror extremă labilitate (datorată manipulării prin mass-media) paralizează orice inițiativă, 
„once eri leg ate exterioriza fapuic,, a a 

Translat şi în domeniul vieții religioase, acest Spirit anarhic. a i face ca a trupul + văzut al Bisericii 

tă (clerul şi mirenii) să nu mai fie sigur pe nimic, Legitimitatea temeiurilor şi eficiența mijloacelor 

folosite în mod tradiţional de Ortodoxie sînt puse la îndoială. Dezorientaţi Şi intuimidaţi, toți par a 

da înapoi de la împlinirea sacrei misiuni încredințate prin botez sau hirotonire: mîntuirea lor Şi a 

celorlalți, Biserica a abandonat aproape întreg spectrul social şi se îndeletniceşte, prin cei mai 

destoinici şi mai îmbunătățiți dintre “atleți duhovniceşti”, doar cu “războiul nevăzut”. Departe, în 

munți. 

S-a uitat că Biserica e Triumfătoare în ceruri dar că aici, pe pămînt, ea e Luptătoare. S-a 
uitat că ca trebuie să fie însuflețită de duh apologetice şi misionar. S-a uitat că ca are de apărat 
nişte valori, un Adevăr şi că nu poate lăsa ca vorbele Mîntuitorului să fie întoarse împotriva Lui 
Însuşi (aşa cum fac toți pseudo-creștinii ecumenişti şi “toleranţi” din zilele noastre). S-a uitat, în 
Sfirşit, că ea are de dus, pe lingă “războiul nevăzut”, şi un neîndurător “război văzut”. Ce e 
acela? 


Credinţa se apără şi se afirmă 


Este războiul pornit de Miîntuitorul împotriva satanei prin întrupare. Este războiul dus de 
lisus atunci cînd, făcindu-şi un bici din funii, i-a alungat pe vînătorii evrei din templu, răstumînd 
tejghelele zarafilor şi strigiînd: “Scris este: «casâ mea să fie casă de rugăziune». Voi însă ați făcul 
din ea o peşteră de tilhari”, Este porunca, adresată Apostolilor, de a fi severi cu creticii: “Dacă 
nici de Biserică nu ascultă, să prețuiască în fața ta cît păgînul şi vameşul” (Mt. 18, 17). Este 
războiul pe care ne îndreptățeau Sfinţii Apostoli să-l ducem atunci cînd scriau: dacă vine cineva 
la voi fără să aducă această învățătură (a lui Hristos), nu-l primiţi în casă şi nu-i spuneţi bun- 
venit. Cine-i spune bun-venit ia parte la faptele lui rele” (11 In. 1, 10); “În numele Domnului 
nostru lisus Hristos, vă poruncim, fraților, să vă feriţi de orice frate care umblă fără căpătii şi nu 
trăieşte după datina ce aţi primit-o de la noi” (Il Tes. 3, 6) şi “Dar, chiar de noi înşine, sau un 
înger din cer v-ar predica altă evanghelie decit aceea pe care v-am predicat-o noi, afurisit să fie” 
(Gal, 1, 9), 

Principiile şi îndreptățirea “războiului văzut” le păsim şi în rîndurile Epistolei câtre Romani 
bilă, î în perspectivă, candidaturii patriarhale a Sfintului Apostol Pavel: "Cirmuitorii doar nu Sînt de temut pentru fapta bună, ci pentru cea FeR, 

Vrei să nu-ţi fie teamă de autoritate? Fă bine şi vei avea laudă din partea ei, căci nu degeaba poartă 
a Î.P.S, Teofaps Jar 1 3paţele £, SLatitehțiu "sabia: ea este servitorul lui D ezeu, însărcinat cu pedepsirea răufăcătorului” (Rom. 13, 3-4), 
Streza se află tabăra “ecumenistă”, coordona- „ob ni mila i alu ILIA otel! - 11 iat alde atat ce matca aaa alt bip La mezi 

î. P.S.Dalei'Clobotea CONUL Alti rin iau , Războiul văzul este cel pe care, urmîndu-L pe Hristos, îl propovăduiauȘ fântu mbrozie 
Ade E pini ln j 3 > Sa d ATA | (care scrie: “Nu a sluji ca ostaş e un păcat, ci a sluji ca ostaş în vederea prăzii” şi “Bărbăţia, care 
te E PASA decat lu li ICRUDUIipAȘTIa Ralu [| 4 | la vreme de război apără țara de barbari, ori la vreme de pace pe cei slabi sau pe ai săi de tilhari, 
iz SID (până ASI al trgilea;cențru este plină de dreptate”) şi Sfintul Vasile Cel Mare (care scria, vorbind despre creştinii din vechime: 
010004 ja ym Rorcanțăidn România, pă 2 | “Înaintaşii noştri n-au privit vărsarea de sînge făptuită în război drept ucidere, socotind că cei 
Bucureşti şi Iaşi) vârsta, famillaritatea arhie- || Bă | care se luptă pentru virtute şi pentru credință se cuvine să fie apăraţi de orice vină”). 
| 


Pentru scaunul vacant de la Sibiu, în 
condiţiile în care “calculele sinodale” l-au 
blocat pe singurul candidat ideal (. P.S. 
Serafim Joantă, fost episcop-vicar al locului), 
rămânea de ales între doi candidaţi mai lesne 
contestabili (și pe care, de altfel, presa nu i-a 
prea cruțat), în spatele cărora s-au coagulat 
două “tabere” bisericești, care probabil se vor 
confrunta ca atare și la alegerea noului 
Patriarh. În spatele Î, P.S. Andrei Andreicuţ 
se află tabăra “tradiționalistă”, girată de 
prestanța Î. P, S$, Bartolomeu Anania şi favora- 


Ei 


0 ma ă 
”: A 
- 
-— 
= * 
> = 
? - + 
. Amy > 
mac ai 


rească cu problemele specifice ale zonei şi Războiul văzut este războiul pe care l-a dus marele împărat Teodosie atunci cînd a declarat 
originea curat călugărească păreau să-l creştinismul religie de stat şi a interzis păgînilor, cu desăviîrşire, ceremonialele serviciului lor 
recomande mai degrabă pe Î. P.S. Andrei (care religios public şi casnic (393). Este războiul purtat de împărații Bizanțului (Valentinian al II-lea, 


el 


- 
Y 

pe Veta 

p $ 
3 


(urmare în pag. 2) Ş 
(urmare în pag. 2) 


| 


PR 
373... 















PAG. 2 Nr. 11/179 Noiembrie 2005 








Di | 
„Ajunsă la capătul a 15 ani de apariţie neîntreruptă, revista Puncte 
cardinale se vede pusă din nou în situația de a se gândi în mod serios la 
posibilitățile materiale de a apărea în continuare, sau la eventuala încetare 
a apariției, ca o consecință nefericită a dificultăților cu care se confruntă 
şi care devin tot mai greu de surmontat. 

„Dacă am reuşit să facem faţă scumpirilor succesive din ultimii 
ani, la care s-a adăugat scăderea tirajului și a corpului de abonaţi 
(determinată şi de numărul crescând de decese în rândul celor din „vechea 
gardă”), faptul a fost posibil numai datorită ajutorului constant dat de 
admirabilul grup constituit la Montreal în jurul regretatului Nicu Naum, 
precum şi generozităţii tipografiei Masib, care ne-a facilitat un regim al 
prețurilor mai mult decât rezonabil. 

; „Actualmente, confruntaţi cu un nou val de scumpiri (hârtie, 
comisioane de difuzare, taxe poştale, consumabile, asistență contabilă, 
transport), precum şi cu fatala uzură (morală și nu numai) a modestei 
baze tehnice de care dispunem, ne temem că supraviețuirea publicaţiei 
nu mai este posibilă decât cu ajutorul mai substanțial al altor persoane 


PUNCTE CARDINALE 
VIITORUL PUNCTELOR CARDINALE 












sau grupuri din diaspora românească (unde există disponibilităţi ceva mai 


mari decât cele din România) şi mai ales prin achitarea Ip pOI BLA a 
abonamentelor anuale (unde numărul restanţierilor a crescut îngrijorător 
în ultima perioadă, creând prave disfuncţii în „rulajul” plăţilor curente). 

În aceste condiții, începem anul al 16-lea cu cele mai bune intenții, 
dar sub semnul incertitudinii, ncexcluzând eventualitatea de a claca după 
un trimestru sau două. Până la urmă, soarta acestui gen de publicație stă 
în mare măsură în mâinile cititorilor ei fideli, şi mai ales a celor cu cât de 
mici posibilități de sponsorizare. Deocamdată, noi nu putem lua decât 
măsura neplăcută de a alinia parțial prețul revistei la noile costuri: în 
țară, prețul unui exemplar va fi, din ianuarie 2006, de 3 lei noi, iar al unui 
abonament de 40 lei noi (incluzând aproximativ şi taxele de expediţie). 

Cu nădejdea că vom găsi împreună resursele de a nu ne da bătuți 
și de a adăuga încă un an în contul celei mai vechi şi mai constante publicații 
de dreapta din România postcomunistă, le urăm tuturor cititorilor și 
colaboratorilor noștri un bun sfârșit de an și prisos de bucurie în sărbătorile 
care bat la uşă. (Redacția) | cb 09 PR 0 da tată 

























S-A ALES “SOCRUL MARE” 


(continuare din pag. 1) 


s-a dovedit, la Alba lulia, şi un foarte bun 
manager al învățământului şi culturii 
teologice, aspect esențial pentru Sibiul lui 
Andrei Șaguna, Nicolae Bălan şi Dumitru 
Stăniloae). Votul din Dealul Patriarhiei i-a dat 
însă câștig de cauză, în dimineața zilei de 3 
noiembrie, P. S$. Laurenţiu (Liviu) Streza (n. 
1947), în ultimii ani Episcop al Caransebeşului 
şi mai vechi cadru universitar al Institutului 
teologic sibian (titular al catedrei de Liturgică 
din 1986, iar din 1992 secretar ştiinţific al 
Facultăţii). Principalul său “handicap” (pe care 
adversarii n-au ezitat să-l exploateze în 
“campania electorală”, uitându-se că faptul de 
a li avut copii nu l-a împiedicat, de pildă, pe un 
Justinian Marina să fie un foarte bun ierarh), 
anume intrarea târzie în călugărie, ca văduv 
și tată de familie (5 copii), n-a părut să mai 
conteze prea mult în context, pentru că, în mod 
evident, n-au cântărit decisiv datele personale 
ale candidaților, ci angajamentele celor două 
tabere. “Episcopul socru mare” (cum l-a numit 
publicistul Dan Ciachir) este așadar noul 
Mitropolit de la Sibiu, succedând controversa- 
tului Antonie (Leonida) Plămădeală (care a 
păstorit Ardealul timp de 23 de ani, răposând 
în pragul acestei toamne). Noul Mitropolit s-a 
ales în al doilea tur de scrutin (curios, în 
primul tur Î. P. $. Andrei avusese un vot în 
plus, dar, din pricina a 3 voturi anulate, nu 
întrunise majoritatea simplă!), cu 76 de voturi 
(faţă de numai 60 primite de Î. P. $. Andrei), 7 
voturi fiind anulate. Rezultatul părea să arate 
că vântul viitorului bate totuși în pânzele 
“ecumeniste” din “dulcele târg al leşilor”, dar 
lovitura de teatru a venit a doua zi, când SI. 
Sinod a hotărât restructurarea eparhială a 
zonei, prin crearea Mitropoliei Clujului, Alba 
Iuliei, Crişanei şi Maramureșului, cu ridicarea 
la rang de Mitropolit a Arhiepiscopului de la 
Cluj, care devine astfel adevăratul stăpân 
bisericesc al Ardealului, în timp ce Mitropolitu- 
lui de la Sibiu îi rămân doar 4 județe (Sibiu, 
Braşov, Covasna și Harghita)! SI. Sinod a votat 
pentru noua împărțire (susținută fățiş şi de P. 
F. Părinte Patriarh Teoctist) cu o majoritate 
zdrobitoare (singurele voturi împotrivă au fost 
ale P. $. Damaschin al Sloboziei și ale principa- 
lilor perdanţi: Î. P. S. Daniel şi abia alesul 
Laurenţiu Streza). În aceste condiții, publicistul 
FI. Bichir putea glosa a doua zi, în Evenimentul 
zilei, că “la Sibiu nunta s-a prefăcut în 
parastas”... 
























































(R. C.) 















lustinian etc) care au dărimat monumentele cultului 
păgîn şi care pedepseau straşnic trecerea de la 
ortodoxie la o altă religie. 

Războiul văzut este războiul în care s-au avintat, 
pentru două sute de ani, cruciații occidentali în 
încercarea lor de a-i izgoni în pustiuri pe necredincioşii 
agareni şi de a recuceri Mormîntul Sfînt, este războiul 
necontenit purtat în apărarea Crucii de Ştefan Cel Mare 
şi Sfînt, este grandioasa legislaţie — inspirată de 
nomocanoanele bizantine şi de vechile pravile 
româneşti — a voievozilor Vasile Lupu şi Matei Basarab 
(care, în bună măsură, ar trebui reactualizată, măcar 


în ceea ce priveşte furtul, erezia şi sodomia), cotele: 
E * $ 
a 


fine. furtunoasa revărsare politică și intelectual 
tineretului creştin-naţionalist din România anilor 
interbelici. 


Pe vrăjmaşii Bisericii nu-i putem ierta 


Războiul văzut este războiul dus împotriva răului 
de toți cei care au înțeles, pînă acum, că bătălia pentru 
a ne mintui din mrejele celui viclean nu este numai o 
bătălie a harismelor, un duel al spiritelor. Hristos S-a 
întrupat, a reabilitat materia (să ne gîndim la rolul 
deosebit pe care îl joacă suferinţele Sale trupeşti, rănile 
Sale — chiar din punct de vedere metafizic: în episodul 
cu Sf. Apostol Toma din In. 20, 27 găsim dovada, 
împotriva oricărui spiritualism exagerat ce tinde să 
suprime materia, că materia există şi, mai mult, slujeşte 
drept semn al Vieţii de Apoi) şi, prin aceasta, i-a impus 
să participe la lucrarea Mintuirii. Dumnezeul creştin 
este “Dumnezeul celor vii”, al celor care /răiesc cu 
toată ființa învățăturile hristice. Creştinul este un om 
integral, un om cu o puternică tensiune interioară, 
conectat la voința divină exprimată în dogme şi în 
viaţa liturgică, cuprins de o sublimă, luminoasă 
“nebunie întru Hristos” care îi răpeşte posibilitatea de 
a opera chirurgicale dihotomii între su/ler şi trup. 
Trupul se spiritualizează şi sufletul înfăptuieşte. E o 
angajare totală. “Îndrăzniți, eu am biruit lumea!” a 
spus lisus Hristos. Să îndrăznim, deci, să îndrăznim 
pentru EI. Chiar dacă vom greşi. Căci creştinimsul nu 
e o religie osificată, o religie a unei metode, e o religie 
a trăirii şi, deci, a riscului. Să riscăm pentru gloria 
Sfintei Treimi şi pentru mintuirea noastră, 

SA riscăm să nu îi iubim pe eretici, păgiîni şi atei. 
Să riscăm să le amintim că pe vrăjmaşii noştri îi putem 
ierta, dar pe cei ai Bisericii, nu. Să riscăm să arătăm 
tuturor că nu despre “toleranță” e vorba în Evanghelie, 
ci despre miîntuire. Să riscăm să câlcăm în picioare 
răguşitele trimbiţe cu care înaintemergătorii antihristu- 
lui îşi propagă minciunile, Să riscăm să le cerem 
tuturor intelectualilor români apostaţi, să-şi facă 
penitență publică şi solemnă toată viaţa lor. Să riscăm 
să cerem, cu firească supunere, Bisericii Ortodoxe 
din întreaga lume să lupte pentru restituirea cenzurii 
religioase a vieţii intelectuale şi să aprindă candela unui 


RĂZBOIUL VĂZUT———————— 





nou Sinod Ecumenic în care să se denunțe toate 
rătăcirile acestui secol, aruncînd anatema asupra lor. 

Să lăsăm, aşadar, deoparte deşartele învățături 
ale acestei lumi. Cine vrea “toleranță”, “iubire” şi “duh 
smerit” de la noi, trebuie să fie de partea lui Hristos, 
nu a diavolului. “Să băgăm de seamă ca nu cumva 
inima noastră să se facă izvor de moarte! Dacă noi 
vom supune dorințele ei vocii minţii şi conştiinţei 
noastre, şi vom aprinde în ea flacăra iubirii către 
Dumnezeu, atunci Dumnezeu va fi cu noi şi nimenea 
împotriva noastră” (Arhiepiscopul Serghei de 
Vladimir). ec imp 


DD E a RE Se Sag a E 


Dăm, spre pilduire, următorul extras din 
Patericul Solovăţului, una din cele mai importante 
mănăstiri ale Rusiei pravoslavnice: “Pentru a mingiia 
pe pustnici, Domnul le-a descoperit prin semne 
minunate însemnătatea ce o va căpăta în viitor insula 
Soloveţ, Locuitorii de țărm au început să-i pizmuiască 
pe preacuvioşii părinţi, ei socotindu-se moştenitorii 
întregului țărm şi ai tuturor insulelor din marea Albă. 
Și iată că un pescar, după ce s-a sfătuit cu nevasta lui 
Şi cu toată casa, a venit pe insulă şi s-a stabilit nu 
departe de chilia călugărilor. Preacuvioşii Savatie şi 
Gherman nu au întrerupt rînduiala lor călugărească. 
Odată, într-o zi de duminică, sfirşindu-se pravila la 
chilie, părintele Savatie a ieşit să cădească crucea pe 
care O ridicaseră cînd au poposit pe insulă; deodată a 
auzit un plinset tare, ca şi cum cineva ar fi fost bătut. 
De spaimă, gîndind că aceasta-i o nălucire, 
preacuviosul s-a întors la chilie, relatînd totul 
confratelui său. Gherman, ieşind din chilie, a auzit şi 
el țipete şi vaiete; ajungînd la locul de unde se auzeau 
acestea, el a găsit o femeie plingînd, care i-a povestit 
următoarele: «Cînd am plecat după bărbatul meu, m- 
au întimpinat doi tineri plini de lumină şi, apucîndu- 
mă, m-au bătut cu nişte bețe, spunîndu-mi: plecați 
din acest loc; vouă nu vi se cade să locuiţi aici, fiindcă, 
după voia lui Dumnezeu, acest loc este destinat numai 
călugărilor, După aceea, tinerii s-au făcut nevăzuţi». 
Intorcîndu-se la chilie, Gherman i-a povestit cele auzite 
lui Savatie, Amiîndoi au dat slavă lui Dumnezeu. 
Inspăimintat de vedenie, pescarul şi-a luat familia şi 
toată averea şi s-a întors în satul său, unde trăise pînă 
atunci. Din ziua aceea, nimeni dintre mireni nu a mai 
îndrăznit să se sălăşluiască pe insulă”. 

lată, deci, că Dumnezeu mai “bate şi cu parul”! 


(din Ortodoxia pe litere. Îndreptar de 
fundamentalism literar, 

vol. în curs de apariţie la 

Editura Christiana din Bucureşti) 


Mircea PLATON 





PER TA, sp 





 — 


ii Statuia 







Monumente publice torturate periodic 


După Revoluţie şi până în prezent, în 
Bucureşti au fost profanate o mulțime de monumente 
din spațiul public. Statuii lui Panait Donici, de pe 
bulevardul luliu Maniu, i-au fost furate plăcile de bronz 
pe care erau insecnpțonate datele monumentului. De 
la Monumentul Artileriştilor, de pe Bulevardul Eroilor 
(actualul Eroilor Sanitari), au dispărut proiectilele 
(ghiulelele) aşezate în dreapta şi în stânga grupului 
statuar 

In “Lupoaica Romei” — cel mai mutat 
monument al Capitalei — un şofer neîndemânatic a 
intrat cu maşina, avanindu-i soclul. “Căprioara” din 
Parcul Herăstrău a fost tăiată cu flexul ŞI doar un 
noroc a făcut ca ca să mai fie găsită de îngrijitori. Au 
mai sufent distrugeri Monumentul “Km 0” şi Arcul 
de Triumf, de care se ciocnesc periodic di CrşI 
automobilişti. 

Problema cea mai spinoasă o reprezintă însă 
vandalizănle făcute cu graffiti. “Culmea este că cei 
care fac aceste vandalizări sunt copii de bani gata 
Aproape de două on pe lună, monumentul lui Ion 1. 
C. Brătianu de pe Bulevardul Dacia, realizat de marele 
Ivan Mestrovici, este mâzgălit. Or, orice operațiune 
de curățare a monumentului — pe care nu o poate 
face oricine — costă circa 1000 de euro. Bani publici, 
care sunt aruncați pe apa sâmbetei din cauza unor 
teribihşti. Deşi s-a dat legea, cine să stea să păzească 
monumentele?”, ne-a declarat Cristea Sanda, șeful 
Serviciului Monumente din cadrul Administraţiei 
Monumentelor şi Patrimomului Turistic. 

Alte monumente vandalizate periodic pin 
graffiti sunt “Fântâna cu copii”, de pe str. Dionisie 
Lupu, statuia lui C. A. Rosetti, care se îmbogăţeste 
vara și cu diverse pălării, soclul statuii lui Miguel 
Cervantes, soclul lui Mihail Kogălniceanu şi cel al lui 
lon Heliade-Rădulescu. Încă și mai năpăstuite sunt 
statuile din Parcul Herăstrău — August Treboniu 
Laurian, Iaraş Sevcenco, Ady Endre, Făt-Frumos, 

= 7 2 Ra Ze 7 


luiJon C:Brătianu 


LS: 4) 
id. 


Ag CTE, 
be 
„e 








În Balcani, bulgarul e considerat mai greu 
de cap. După ce am citit mai multe articole din presa 
bulgară, m-am convins că mitologia populară nu e 
chiar departe de adevăr. Dacă pe vremuri bulgarul 
pleca să scoată luna din puț, acum unii jumalişti de la 
sud de Dunăre supun istoria la adevărate perversiuni 

Zdravko Daskolov, gazetar, dar şi istoric, 
scrie în publicația Vidin că a făcut o excursie de 
documentare la Bucureşti, la Muzeul Naţional de 
Istorie al României, pe care îl descrie drept “centru 
de propagandă al marelui curent şovinist român”. 
După el, geții nu sunt daci, ci de fapt bulgari, centrul 
culturii europene a fost în Bulgaria, iar societatea 
preistorică bulgară este una dintre cele mai vechi din 
lume, După raționamentul său, mi-e greu să cred că 
a vizitat un muzeu, ci mai curând şi-a bătut cineva 
Joc de el și l-a plimbat prin Gara de Nord 

Colegul său, dr, Svetolazar Popev, îşi 
încordează şi el ceafa şi admite în lucrarea sa că 
trebuie combătut “mitul fals despre imensa cultură 
antică a României”, Probabil că doctoratul se ia în 
Bulgaria după ce termini liceul la seral, pentru că fără 
să ne ofere vreo sursă istorică, Popev ajunge la 
concluzia că “Dacia nu a fost separată de statul bulgar, 
ci Bulgana exista la nord de Dunăre, cu ţarul său 
Dakebal”! 

Schizofrenia “științifică” nu are limite. 
Săracul Decebal, numai bulgar și ţar n-a mai fost! 
Parcă-l şi văd pe Ilarion Ciobanu (Gerula) şi pe Amza 


PUNCTE CARDINALE 





Mioriţa, Meşterul Manole, Fata babei şi fata moşului, 
Petofi Sandor etc. —, pe care diverşi “pictori amaton” 
mâzgălesc fel de fel de inscripţii licențioase 


Ciudătţenia unor monumente bucureștene 


Există însă şi ansambluri şi grupuri statuare 
cel puțin caudate. Dacă nu ciudate în sine, atunci ciudate 
prin amplasament. În centrul Bucureștiului, pe Calea 
Victoriei, chiar în fața Teatrului Odeon, a apărut, de 
câțiva ani încoace, un bust de dimensiuni mici al lui 
Mustafa Kemal Atatiirk, fondatorul statului turc 
modern, Nici un critic de artă nu a pus la îndoială 
necesitatea unei astfel de statui sau calitatea sa artistică, 
însă amplasarea acesteia aduce deservicii chiar şi 
memoriei celui pe care-l reprezintă. Ce poate căuta un 


x 


„Eminesc 
"* vandalizat 
în Cişmigiu 


DE CE SUNTEŢI 
BULGARI? 


























































Pecetea lui Ioniţă Caloian, 
împăratul român al bulgarilor 






Noiembrie 2005 NR. 11/179 PAG.3 


denumită astiel 
independenţă 


Calea Victoriei 


războiului de 


politician turc pe 
lOCcMal In cinstea 
antiotoman? Are vreo legătură cu Teatrul Odeon, unde 
putea fi amplasat cel mult un celebru actor sau 
dramaturg român? “Și noi suntem uimiţi, dar nu ne 
a întrebat nimeni. Știu că s-a făcut prin 1992-1993, 
la repezeală, ca urmare a unui gest diplomatic, pentru 
că nu știu ce preşedinie sau premier turc urma să ne 


viziteze”, ne-a declarat Cristea Sanda, șeful Serviciului 


Monumente 
Pe bulevardul Kiseleff, în scuarul care 
adăpostea cândva statuia Regelui Ferdinand, iar 


ulterior pe cea a soldatului sovietic, e amplasat un 
monument ce-l reprezintă pe... Omar Khayyam! El a 
fost înălțat de Ambasada Republicii Islamice Iran, în 
2001. larăşi nu este pusă în discuţie necesitatea ca 
celebrul poet, filozof, astronom şi matematician persan 
să aibă o statuie, dar amplasarea este mai mult decât 
ciudată. “Nici această statuie nu a fost realizată cu 
acordul nostru. Poate cei de la Ministerul Culturi să 
”. ne spune, jenat, același interlocutor 

Monumentul dedicat artileriştilor români, 
realizat de sculptorul Teodor Zamfirescu, reprezintă 
0 ţeavă de tun îndreptată spre cer. In față, grupul 
statuar este flancat de două tunuri, desprinse parcă 
dintr-o recuzită de operetă. Pe unul dintre ele scne 
“Tun model Radu Cercel, domn al Ţări Româneşti, 
1583-1585”. O epocă de aur a artileriei 

Discuţii şi controverse interminabile a iscat 
și monumentul |ui lulu Maniu, din fața Senatului 
Indiscutabil, o operă valoroasă, monumentul nu are 
o estetică uşor de înțeles și a fost numit în derâdere 
“Întruchiparea lui Frankenstein” sau “Omul făcut din 
ciobun”. Asta ca să nu vorbim de noua “operă” din 
Piața Revoluției, care după unii arată “Ţeapa 
Revoluție”, iar după alţii “un cartof înfipt într-o ţeapă 
uriaşă”! Parafrazându-l pe nenea lancu, țeapă să fie, 
dar s-o ştim şi noi! 


ştie ceva 


Florian BICHIR 





2 Lat | pi IER 
ÎN 1APInd do l 


se Abt ra 





“MIHAIL 
EMINE SCURYA 
1850-1889 


Pellea (Decebal) vorbind: “Dobro Utro vladiko. Birzo 
vin romanu” 

Nici nu mai are importanţă că la acea dată 
bulgarii nici nu plecaseră din Asia. Dar de ce nu fac 
atunci bulgarii la Sofia o copie după Columnna lui 
Lraian şi nu inventează jocul pentru preşcolari “Bulgani 
ŞI romanii"? Cred că ar avea un succes teribil, mai 
tare decât Studio X. 

Bulgari n-au dubu, nu le tremură mâna când 
scriu asemenea enormități, când lac acest soi de 
“oimnastică ştiuințilică”. Lovitură cruntă ne dă şi băiatul 
uitat în Gara de Nord, Zdravko Daskolov, care 
combate năprasnic: “Mare parte a românilor sunt de 
fapt bulgani românizaţi — aspectul lor lizionomic actual 
nu se deosebeşte de cel bulgar”. Să moni de râs, nu 
alta! Logică de bulgar! Păi ce, trebuia să avem trei 
ochi, patru picioare?! 

Cuprinşi de frenezia intrării la pachet cu 
bulgarii în UE, atinşi de agresiunile ruşeşti şi de veşnicul 
nostru UDMR, am uitat că la sud de Dunăre renaşte 
un naționalism deşănțat. După ce au luat Cadrilaterul, 
bulparii susţin că şi Dobrogea le aparține, pentru că, 
vezi Doamne, Dobrotici ar [i lost bulgar. În Bulgana, 
românii (vlahii) nu sunt recunoscuţi ca minoritate 
etnică, pe când noi cheltuim pentru cei 8.092 de bulgari 
de la noi circa 200.000 de dolari anual. Şi başca, au şi 
reprezentant în Parlament. Păi e correct, colega? De 
ce sunteți bulgari? 

































Florian BICHIR 

















REGE ... 21) 


de Gabriel CONSTANTINESCU 


„Carol nu era Hitler, iar România era o țară balcanică, nu Germania”. Pornind 
de la acest truism, Paul D. Quinlan încearcă în Regele playboy să determine 
caracterele definitorii ale regimului instaurat în România de regele Carol al II-lea 
la 10 februarie 1938, după demiterea guvernului Cuza-Goga, printr-o mascată 
lovitură de stat. “Într-un studiu referitor la Legiune [referire la lucrarea Die Legion 
Erzengel Michael in Rumănien. Soziale Bewegung und politisce Organisation. 
Ein Beitrag zum Problem des internationalen Faschismus, publicată în 1986 de 
Editura R. Oldenbourg din Munchen — n. n.], istoricul Armin Heinen a arătat: 
«Dictatura regală românească n-a fost nici o tiranie, nici o dictatură totalitară». 
Pe hârtie, Carol deținea puterea supremă. Adoptase chiar numeroase însemne 
fasciste pentru Frontul Renaşterii Naţionale — uniforme speciale, ceremonii, lozinci, 
până şi salutul roman. Dar toate acestea erau mai degrabă o fațadă; puțini îl luau 
în serios. Aşa cum se întâmplă de obicei în România, litera legii şi faptele reale de 
cele mai multe ori nu coincideau. În esență tactica teroristă a guvernului era 
îndreptată doar împotriva Legiunii, nu şi a celorlalte partide politice [subl. n.]. 
Deşi ilegale, partidele politice continuau să existe, iar Carol se consulta chiar cu 
liderii lor. Cabinetul, armata, diferitele agenţii guvernamentale rămâneau centre de 
putere şi influență. În realitate, dictatura regală nu era decât un regim autontar 
improvizat”. * 

În capitolul intitulat „Carol şi pericolul dinspre dreapta”, Armin Heinen face 
următoarele precizări cu privire la argumentele puse în joc pentru a legitima 
dictatura regală: „Dictatura regală şi-a dobândit legitimitatea ca o măsură menită 











să contracaâreze intenţiile de prefaceri cu caracter revoluționar preconizate de. 


Legiune. Acesta a fost argumentul prin care Carol a izbutit să-i di 
politicienii de la conducerea partidelor burgheze să i se alăture. In România, 
Codreanu era simbolul unor profunde prefaceri sociale. Vechii politicieni vedeau 
în Legiune nu atât un factor de atenuare a nemulțumirilor sociale, cât mai degrabă 
cauza lor, o organizație care denunța falsul climat de linişte socială, pe care se 
străduiau cu chiu, cu vai să-l prezinte ca fiind unul autentic. Un alt domeniu care 
provoca neliniște în cercurile politice era orientarea Legiunii în politica externă. 
Reprezentanţii cercurilor politice conducătoare din România erau puternic atașați 
economic, cultural şi politic de democraţiile vestice; o reorientare în favoarea 
puterilor Axei le leza interesele”. 

Dacă la început „elitele puterii politice tradiționale” au fost şocate şi au schițat 
chiar o anumită opoziţie faţă de preluarea întregii puteri politice de către rege, 
după ce au înțeles că primejdia reprezentată de mişcarea socială ce se dezvolta în 
jurul Partidului “Totul pentru Țară” conducea inevitabil la eliminarea lor din viața 
publică, Carol a putut să-și pună în practică intențiile, instaurând un regim autoritar. 
Pentru a supraviețui politic, „elitele democraţiei româneşti” au trecut cu arme ŞI 
bagaje alături de regele-dictator, furnizându-i cadrele de care avea nevoie pentru 
a guverna ţara. 

Spre deosebire de Mussolini, care a preluat puterea în Italia având în spatele 
său o mişcare cu o doctrină politică proprie, Fasci di combattimento, devenită 
ulterior Partito Nazionale Fascista, sau de Hitler în Germania, care a venit la 
putere în fruntea unui partid politic, Narionalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, 
cu o doctrină radicală de dreapta şi cadre riguros selecționate, Carol a preluat 
puterea cu complicitatea tacită a partidelor politice tradiționale. Partidul politic 
care trebuia să-i gireze guvernarea, Frontul Renaşterii Naţionale, a fost încropit 
în grabă din strânsura de la vechile partide democrate, pe care tocmai le desființase, 
Cât priveşte doctrina, dictatura regală a avut un singur punct ferm: distrugerea 
Mişcării Legionare. Un obiectiv pentru a cărui realizare au fost folosite cele mai 
reprobabile mijloace, acțiunile represive demonstrative i, nu în ultimul rând, 
asasinatul politic făcând parte din raison d 'etre a regimului. ÎL rest, țara era condusă 
conjunctural după inspiraţia de moment a principalelor personaje din anturajul 
regal: Armand Călinescu, Ernest Urdăreanu şi, bineînţeles, la loc de cinste, Elena 
Lupescu, 

„Garda de Fier nu mai există”, îl asigura Armand Călinescu, la 23 februarie 
1939, pe ziaristul francez Leon Herman, trimisul special al cotidianului Paris 
Soir, după care preciza sentenţios: „Nu mai este prin urmare necesar să vorbim 
despre ea. Chiar numele nu-şi mai are locul să fie menționat”, Aşadar, la mai puțin 
de trei luni de la asasinarea lui Corneliu Z. Codreanu, executorul poruncilor 
criminale ale lui Carol în războiul purtat de acesta cu Mișcarea Lepionară îl asigura 
pe interlocutorul său francez că subiectul Garda de Fier nu numai că nu mai era 
de actualitate, dar, prin crearea Frontului Renașterii Naţionale, [usese scos definitiv 
şi irevocabil din istorie. „Frontul Renaşterii Naţionale — își dezvolta cu emiază 
ideea doctrinarul acestui surogat regal menit să ia locul Mişcării Legionare — este 
ca formulă și sens absolut românesc, Persoanele care pretind să găsească în el 
asemănări şi analogii cu unele organizaţii din străinătate fac o greşeală. Fondul 
mişcării noastre și spiritul ei sunt ieşite din pământul nostru, din chiar condiţiile 





| - LA a w e » 
monarhi buni, foarte buni, slabi sau răi 


46 


iu] 
air A 
N 2 SA îi "Ap | 3 "4 
> Ra zi . / d 
A, * S j ni Pr wo E „i 
. og d -. € | - : | 
f d „E a EX — a Eng 5 
P . -" ma - 
- - aut + Ş 9? CEI E 
- e a Să ÎN 
| 4 PE A 


mai ales din aspiraţiile noastre naționale”. 
care peste două săptămâni va deveni 
hului Miron Cristea (decedat), 








noastre de viaţă, din necesitățile noastre ŞI 
Şi pentru a fi cât mai convingător, cel 


preşedinte al Consiliului de Miniştri în locul Patriar 
ministru de Interne și ad-interim la Apărarea Naţională, transmitea Occidentului, 


prin intermediul ziaristului francez, următorul mesaj: „Două săptămâni după 
promulgarea legii autorizând crearea unui organism politic (1 6 decembrie 1938) 
mai mult de 3.500.000 de cetăţeni au dat în mod spontan adeziunea lor la Frontul 
Renaşterii Naţionale. Niciodată, în trecut, un regim al partidelor nu a ajuns nici 
jumătate din numărul aderenților. Este important de subliniat, de asemenea, că 
această adeziune constituie a doua manifestaţie după plebiscitul din luna februane 
1938, astfel că, în mai puţin de un an, poporul român a putut să exprime a doua 
oară sentimentul şi ataşamentul lui sincer față de noul regim”. 

Vorbe, vorbe, vorbe — menite să ascundă adevărul. Un adevăr pe care Pamfil 
Şeicaru l-a formulat succint, fără menajamente, sintetizând brutal situația politică 
din România după instaurarea dictaturii regale: „Războiul dintre rege şi Garda de 
Fier începea. Din ianuarie 1938 şi până în ziua abdicării, toată acțiunea regelui a 
fost subordonată acestei lupte”. 

Războiul dintre rege şi Mişcarea Legionară, dezlănțuit după asasinarea lui 
Corneliu Z. Codreanu, s-a consumat după tiparele clasice ale înfruntărilor între 
un regim represiv, care nu se dă înapoi de la folosirea celor mai reprobabile 
metode pentru a-şi lichida adversarul, și o organizaţie politică scoasă în afara 
legii, care, folosind întregul arsenal al luptei subversive, pândeşte din umbră, 
aşteptând momentul prielnic pentru a lovi decisiv vârfurile puterii opresoare. 
AÎr ulte personalități marcante din conducerea Mișcării Legionare“ 


fuseseră întemnițate, altele — şi nu puține — au intrat în clandestinitate, continuând 





activitatea de organizare şi pregătire în vederea unor viitoare acțiuni. Dintre aceştia, 
un numeros grup alcătuit din personalități legionare cu funcții importante în 
Mişcare, pentru a fi în siguranță şi a putea să-şi desfăşoare activitatea în condiții 
de libertate, s-a refugiat în Germania. Din rândunle acestui grup s-a reorganizat 
un nou Comandament al Legiunii, cu sediul la Berlin, alcătuit din preotul 
Dumitrescu-Borşa, Constantin Papanace, Horia Sima, lon Victor Vojen, Victor 
Silaghi şi Alexandru Constant. Conform informațiilor furnizate de materialul 
documentar intitulat Cronologie legionară, „preotul Dumitrescu-Borşa a fost 
recunoscut şeful grupului refugiat la Berlin, Horia Sima a fost însărcinat cu legăturile 
cu țara, iar Constant şi Vojen cu relațiile externe. De asemenea, s-a decis continuarea 
acțiunii de răzbunare a Căpitanului, dându-se dezlegare lui Miti Dumitrescu [să 
acționeze)”. 

În țară, după spectuculoasa evadare a lui Alexandru Cantacuzino şi a lui 
Vasile Christescu, conducerea Legiunii a fost girată de cel din urmă. Cunoscând 
autoritatea de care acesta se bucura în cercurile legionare, aparatul represiv a 
organizat o adevărată vânătoare pentru a-l prinde şi lichida. Descoperind ultimul 
său refugiu din capitală, agenţii poliției, urmând instrucțiunile primite, l-au asasinat. 
In legătură cu această nouă crimă, comentariul „consilierului regal” Constantin 
Argetoianu este lămuritor. În nota datată 27 ianuarie 1939, din Însemnări zilnice 
versatul politician scrie: „A fost împușcat şi Christescu, fost profesor la Piceul 
Lazăr şi conferențiar la Universitate. Christescu scăpase din tren, o dată cu 
Alexandru Cantacuzino, când erau transportaţi de la Miercurea Ciucului la Bucureşti 
pentru judecare. Condamnat în lipsă la 9 ani închisoare, nu putuse fi găsit până 
ieri de Poliţie, Christescu era cu siguranță unul din cei mai activi gardişti şi probabil 
că el conducea mişcarea de la dispariția lui Codreanu. Gestul Poliţiei o fi purces 
din imboldul preocupărilor externe — dar când Volkischer Beobachter [oficiosul 
guvernamental german — n. n.] publică cartea lui Zelea Codreanu Cărre legionari 
şi când vrem să ne împăcăm cu Germania poate că gestul n-a fost tocmai socotit 
Prea e expeditiv dl. Armand cu procedările d-sale!”. y. 

Şi faptele continuă să infirme în cascadă aserțiunea lui Armand Călinescu că 
„Garda de Fier nu mai există”. „La 7 ianuane 1937 — aflăm din documentarul 
intitulat Cronica unor violențe politice — are loc o explozie în laboratorul condus 
de locotenentul chimist Nicolae Dumitrescu, unde se încerca fabricarea unor 
arme pentru suprimarea călăilor Mişcării, Sunt arestaţi un grup de 18 legionari 
implicaţi în acest caz. Locotenentul chimist Dr, Nicolae Dumitrescu, împreună 
cu ajutorul său, inginerul Coculescu, au fost asasinați prin strangulare după ce 
au suferit groaznice schingiuiri în beciurile Prefecturii Poliţiei din Capitală” 
Comentând evenimentul, acelaşi Constantin Argentoianu nota: Rai iotatorăl 
nostru s-a hotărât în fine să lămurească publicul asupra exploziilor din ? ianuarie 
Ziarele de azi-dimineaţă dau amănunte aproape complecte. Principalul vinovat un 
locotenent Dumitrescu Nicolae din Direcţia chimică militară. a fost arestat şi a 
făcut mărturisiri complecte, apoi s-a sinucis (?)”. Un fata de întrebare mai 
aproape de adevăr decât declaraţiile autorităţilor! 


PP 











PUNCTE CARDINALE 


Ies $ î | 3974 | $ 
A IE— f Îi ef | y pf 
A A A E E 4 A j | $ j ţ Î N » 9 9 


Pentru a descuraja activitățile clandestine ale membrilor Mişcârii Legionare, 
„Vicedictatorul” Armand Călinescu şi „criminalul de profesie” Gavnlă Marinescu, 
secondați cu zel de angajaţii Siguranței şi Poliţiei, au abrogat procedeele legale în 
combaterea opiniilor politice, diferite de cele ale Puterii, ŞI au ridicat teroarea, 
schigiuinle şi crima la rangul de „rațiune de stat”. Din sursa menționată mai sus 
(Cronica unor violenţe politice) am extras câteva exemple de natură să confirme 
punctul de vedere formulat mai sus. 

Să decembrie 1935, Nicolae Făgădaru, Bica Anania şi Petre Andrei, condamnaţi 
ca aparținând Mişcării Legionare, sunt scoşi din închisoarea Cluj şi împuşcaţi pe 
marginea unui drum de Brigada Mobilă a Siguranţei din Bucureşti, condusă de 
ofițerul Vulpescu. Inainte de asasinat, avocatul Făgădaru a fost schingiuit groaznic, 
zdrobindu-i-se testicolele, pentru a declara unde se află Comandamentul Mişcării 
Legionare, ceea ce Făgădaru nu ştia. 

23 ianuarie 1939. Constantinescu Titi din Hârşova, jud. Constanța, student la 
medicină, este ucis de comisarii Siguranței, Bujor şi Steja. 

29 februarie 1939. Lucia Grecu, studentă legionară, este torturată de Siguranța 
din Bucureşti pentru a denunța Comandamentul legionar de prigoană, cu care ea 
lucrase. Neputând obține nimic de la ea, este ucisă şi corpul ei aruncat de la etajul 
doi, pentru a face să se creadă într-o sinucidere. 

30 ianuarie 1939. Avocatul Nicolae Crasan, din Muscel, este arestat şi 
schingiuit până la moarte. 

13-14 februarie 1939. Fleschin Petre, student, Hodrea Aurel, profesor, 
Stănescu Petre, student, Popa Ion, muncitor, şi Borzea Dumitru, ofițer, sunt bănuiţi 
că ar fi aruncat o grenadă într-un teatru din Timişoara unde juca o trupă evreiască. 
După o versiune, în urma exploziei, ar fi rănite două persoane. Nu s-a deschis nici 
o acțiune Juridică pentru clarificarea faptului. Cei cinci au fost asasinați la Huedin, 
Jud. Cluj. 

Gruţă Victor, elev, Borzea Zenovie, ofițer, bănuiți că ar fi aruncat două petarde 
asupra sinagogii din Alba luha, unde s-au produs stricăciuni neînsemnate, au fost 
arestați şi ucişi, împreună cu precedenţii, la Huedin. 

17-18 februane 1939. Nadoleanu Enache, medic, Popovici Dragoş, student, 
Vucu Marin, student la teologie, lovu Ion, medic, şi Bălan Octavian sunt arestați, 
schingiuiți și ucişi în beciurile Prefecturii de Poliție Bucureşti, pentru bănuiala că 
ar fi transportat arme în vederea asasinării lui Armand Călinescu. Trupunile lor au 
fost arse la crematoriu, pentru a nu lăsa urme. 

23 februane 1939. Studentul Frank Stefan este asasinat de poliţie la Târgu- 


Ocna. 
Am ieie sute 


pa 3+9 


le di zid , | d sa du: 
asasinat în beciurile poliției 





de jandarmi lângă Târgu-Oena. OC 
lunie 1939. Rădulescu lon din Târgu-Ocna este 
din Bucureşti. 

10 iunie 1939. Nicoleta Nicolescu, şefa Organizaţiei Femeilor Legionare, este 
schingiuită demențial în beciunle Prefecturii Poliţiei Bucureşti și ucisă de comisarul 
Patriciu. Corpul mutilat este ars la crematoriu, 

Vara 1939, Câmpeanu Nicolae este impuşcat de jandarmi în comuna Sâncai, 
jud. Turda, Mania Dogaru, țărancă legionară, este maltratată de poliția din Comloşul 
Bănăţean şi apoi ucisă”. 

Dar nici asasinarea lui Cornehu Z. Codreanu, nic! întemnițarea unui mare 
număr de personalități din conducerea Legiunii, nici hăituirea nemiloasă a vârfunlor 
legionare care reușiseră să se sustragă arestării şi care, fiind în libertate, puteau 
mobiliza masele de adepţi rămaşi credincioşi idealurilor Mişcării, precum nici 
măsurile de represiune fără precedent — schinguiri și crime — pentru orice atitudine 
sau gest cu coloratură legionară, nu au reuşit să conducă la deznodământul scontat 
de Carol: desființarea Mişcării Legionare. 


spinarea GAPitenplulale 


Noiembrie 2005 NR. 11/179 PAG. 5 





Este adevărat că violențele la care a fost supusă Mişcarea I-au alectat grai 
structură organizatorică, dar fondul ei spiritual, credința în valorile şi virtuțile 
naționale, precum și conştiinţa datoriei de a lupta pentru împlinirea destinului bun 
al neamului românesc au rămas nealterate în cugetul celor ma: mulți legionan. O 
realitate de care Armand Călinescu, „omul politic însărcinat de Carol să extermine 
Garda de Fier”, era deplin conștient, EI ştia că în cazul unei organizații clădite pe 
un edificiu de idei, idei care devin „crez” pentru cei ce şi le însușesc, principiul 
„Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei” este uneori mai eficace dacă reușeşti 
să compromiți „păstorul” decât să-l extermini, transformându-l în martir 

Efortunile regimului carlist în acest sens s-au concentrat asupra legionanlor 
aflați în temnițe şi în lagăre de concentrare, oameni lipsiți de orice protecție, 
expuşi în orice moment unor posibile acte de violenţă, Și cum nu mulți, ci mai 
degrabă puţini sunt oamenii care au vocația martiriului, nu au hpsit cazurile de 
apostazie, pe care regimul le-a folosit ca armă propagandistică pentru denigrarea 
Mişcării. Lapsi (cei căzuţi — denumire dată creștinilor apostați în perioada 
persecutării creștinismului de autoritățile romane) erau obligați să-și dovedească 
sinceritatea lepădării de creştinism (religio illicita) prin Jertfe aduse zeilor şi 
împăratului. În anii prigoanei carliste, apostaţii trebuiau să facă publică atât 
scrisoarea de retragere din Mișcare, cât şi documentul de adeziune la Frontul 
Renaşterii Naţionale. Era un ritual care pe de o parte îl umilea şi degrada pe cel ce 
invoca clemenţa autorităților, iar pe de altă parte discredita Mişcarea în ochi celor 
care credeau în ca. Succesul obținut în războiul psihologic purtat de autorități 
împotriva vârfurilor legionare, război în care arma principală folosită de zbirii 
puterii era amenințarea cu exterminarea, este subliniat cu o nedisimulată satisfache 
de Constantin Argetoianu în Însemnări zilnice: „Cum pică foile, așa cad şi foştii 
tovarăşi de luptă ai lui Zelea Codreanu din înălțimile (?) crezului legionar. Și 
nenorociţii ăştia, care se întrec în plattudini iscălite la adresa călăilor lor, voiau să 
reformeze moravurile noastre sociale şi politice!”. Şi pentru a convinge postentatea, 
căreia îi erau destinate memoriile sale, de adevărul conţinut în rechizitoriul moral 
de mai sus, ne furnizează cazul Radu Meitani. 

Prof. Univ. Radu Meitani făcea parte din numerosul grup de legionan reținuți 
de autoritățile carliste. La rugămintea famihei, Argetoianu intervine pe lângă Armand 
Călinescu pentru a fi eliberat. Intervenţia are succes şi din aceleaşi /nsemnări 
zilnice aflăm că „Radu Meitani a fost în fine pus în libertate (era dintre gardiştii cu 
domiciliu forțat), dar numai după ce s-a înscris în F.R.N., cu mențiunea «fost 
comandant legionan»”. O umilire pe care memonalistul o taxează ca atare, adăugând 
„O şmechene regretabilă a amicului Călinescu — prin acte de laşitate impuse nu se 
îndreaptă moravurile...” 

Cum se pare, însă, că nici numărul şi nici calitatea celor dispuşi să se dezică 
public de crezul lor nu au fost pe măsura aşteptărilor, artizanii procesului de lichidare 
a Mişcării au recurs la un alt tertip, din arsenalul metodelor psihologice. După 

inar mmele zile ale lui decembne 1939, în lagăre se redactează 
apelul de linişte, semnat de aproape toți legionarii internați”. Nu era însă, nici pe 
departe, vorba de o capitulare în masă a truntaşilor Legiunii, ci doar de un moment 
de răgaz, necesar după şocul provocat de vestea odiosului act criminal. Din aceeaşi 
sursă, Cronologie legionară, aflăm care a fost reacţiunea Conducerii Mişcării 
Legionare aflate în libertate: „Pe 1 decembrie, a doua zi după asasinarea Căpitanului, 
a fost redactat un manifest, prin care se recomanda legionarilor linişte şi stăpânire 
de sine. Manifestul era semnat de profesorul Vasile Christescu şi de preotul 
Dumitrescu-Borşa. Totodată, Comandamentul legionar hotărăşte organizarea unei 
acțiuni de răsturnare prin forță a regimului, dând în acelaşi timp ordin de linişte 
tuturor legionarilor, pentru a câştiga vreme şi a se face pregătirea”. Aşadar, război 
pe Viaţă şi pe moarte între Legiune şi regimul care-l asasinase pe Căpitan! 

Speculând apelurile la calm şi linişte, atât cele semnate de legionarii internaţi 
în lagăre, cât și cel lansat de Comandamentul de prigoană, autorităţile s-au străduit 
să-i convingă pe români că o dată cu moartea lui Corneliu Z. Codreanu ar fi murit 
ŞI Legiunea. Și pentru a oferi un suport credibil ideii că „Garda de Fier nu mai 
există”, de-a lungul lunii decembrie 1938 au fost eliberate din lagăre mai multe 
loturi de legionari internaţi. lar pentru ca 
electul propagandistic al acestei măsuri să fie 
cel scontat, în componența grupurilor de 
„eliberaţi” au fost incluse şi câteva nume de 
prestigiu. Astfel, printre cei 140 de legionari 
puşi în libertate la 19 decembrie 1938 s-a aflat 
şi filosoful Nae lonescu. Bineînţeles însă că 
beneficiarii acestor acte de pseudo-clemenţă, 
o dată ajunşi în „ibertate”, erau supuşi unei 
severe supravegheri polițienești, fiecare gest 
şi fiecare cuvânt rostit liind consemnat de 
agenţii Siguranţei, „Nae lonescu - ne 
relatează memonalistul C. Argetoianu, atent 
la evoluția conilictului dintre regimul carlist 
şi Legiune =, care lusese redat circulației acum 
câteva săptămâni, a fost reintegrat ieri la 
Miercurea Ciucului. «Fiindcă şi-a călcat 
cuvântul,..», spune informaţia oficială. 
Dăduse într-adevăr cuvântul său că îşi pune 
căluş la gură, că numai de trăncâneală e bun. 
În loc să tacă, i-a turuit gura de dimineața 
până seara şi numai de bine de regim şi de 
Rege nu spunea”. Un fenomen specific 
tuturor dictaturilor: (eama paranoidă față de 
cuvântul scris sau rostit. 


(Va urma) 














PAG. 6 Nr. 11/179 Noiembrie 2005 


PUNCTE CARDINALE 








Cedarea fără luptă 


Pe data de 26 iunie 1940, prima notă ultimativă a URSS adresată României, solicită 
imperativ „rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice”, dar cererile 
„guvernului URSS către guvernul regal al României” cuprind, de fapt, două puncte: „|. Să 
inapoieze cu once preț Uniunii Sovietice Basarabia; 2. Să transmită Uniunii Sovietice partea 
de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată”. 

27 iunie 1940. Respectând termenul cerut de nota ultimativă, guvernul României 
remite un răspuns în care se arată „gata să procedeze...la discuțiunea amicală şi de comun 
acord a tuturor propunerilor emanând de la guvernul sovietic.” (ibidem, p. 81), 

In aceeaşi zi, guvernul sovietic revine cu o a doua notă, în care somează guvernul 
României să restituie Basarabia şi nordul Bucovinei în termen de patru zile (deci până la 
încheierea zilei de 1 iulie), stipulând ca pe 28 iunie, deci chiar a doua zi, oraşele Cernăuţi, 
Chişinău şi Cetatea Albă să fie deja ocupate de trupele sovietice (cf. loc. cit.). Era deci clar că 
acestea erau concentrate pe un dispozitiv ofensiv, chiar la granițele României. Culmea, sovieticu 
aşteptau răspuns din partea autorităților româneşti până la aceeaşi dată! La ce bun să mai 
pretinzi că aştepţi un răspuns pentru 28 iunie, dacă avertizezi că, în aceeaşi zi, trupele tale vor 
ocupa un anumit aliniament?! 

Răspunsul român (remis la data cerută, deci a doua zi) a acceptat predarea teritoriului 
dintre Prut şi Nistru, deşi se plânge de termenul scurt, referindu-se și la ploile şi inundațiile care 
au stricat căile de comunicație (ibidem, p. 82). 

lată cum caracteriza Grigore Gafencu, în Jurnalul său, schimbul de note ruso- 
român: „Notele ruseşti sunt abile ca formă şi fond, moderate ca ton şi de o perfidie foarte bine 
socotită. Notele noastre sunt greșit concepute şi foarte prost formulate. La pretențiile ruseşti 
referitoare la drepturile istorice şi etnice ale Rusiei asupra Basarabiei, nu am răspuns nimic: 
nici o punere la punct, nici un contra-argument, nici un protest. Ne-am mulțumit să răspundem 
- «pentru a câştiga timp», pretinde Ministerul de Externe — că suntem gata să stăm de vorbă... 


Ruşii au înlăturat cu multă îndemânare intențiile dilatorii cuprinse în nota noastră de răspuns, 


conținutului notei ultimative), iar al doilea, 
după ora 21,00 (pentru examinarea reacțiilor 
după prezentarea aceleiaşi note ultimative 
sovietice din 26 iunie 1940)” (ibid., p. 242) 
Folosind Jurnalul lui Carol al II- 
lea, istoricul constată că la primul Consiliu 
de Coroană au participat 27 de miniştri Și 
consilieri regali, a căror poziție exprimată 
prin vot poate fi sintetizată astfel: 11 votun 
contra cedării Basarabiei, 10 pentru, 5 pentru 


discuţii, | rezervat (Gh. Tătărăscu). „Surprinzătoare este concluzia Regelui Carol al II-lea pe 
marginea bilanţului: deşi cei mai mulți (11) s-au pronunțat împotrivă, suveranul observa în 
chip cu totul straniu: «Rezultatul votului a fost pentru primirea ultimatumului...». lar mai Jos: 
«De la început s-a văzut tendinţa către cedare... »” (ibid., p. 243). | 

Această ciudată socoteală, fie că a consemnat cu intenţie în mod greșit rezultatul 
votului, fie că grăbita concluzie reprezintă o mostră de wishful thinking (variantă către care 
inclin), îl pune pe Carol al II-lea într-o postură foarte gravă. Faptele nu confirmă deducția 
istoricului Gh. Buzatu, care, „bazându-se” în continuare pe Jurnalul lui Carol, deşi îi acordă, 
ca şi istoricul Alex Mihai Stoenescu, o credibilitate redusă, şi pe jurnalul lui Petre Andrei“, 
prezent la acel Consiliu, afirmă: „Regele nu specifică ce atitudine a exprimat el însuşi, putem 
doar să bănuim că nu [subl. aut.) era pentru cedare sau că era consternat de cele survenite” 
(loc. cit.). | 
Cât de departe era Carol de acest sentiment (pe care-l mima, după cum își 
„machiază” propriul jurnal, scris pentru cultivarea unei imagini favorabile), putem judeca pe 
baza unei serii intregi de gesturi, declarații, atitudini şi iniţiative de politică externă ale 
monarhului, anterioare și posterioare momentului. 

La al doilea Consiliu de Coroană, în seara aceleiaşi zile, alături de cei 27 de consilieri 
regali şi miniştri a fost invitat și Alexandru Vaida-Voevod, mișcare calculată pentru obținerea 
din partea acestei figuri emblematice a României Man a unui surplus de legitimitate pentru 
actul cedării. Rezultatul votului consemnat de suveran cu omisiuni (nu specifică poziția lui Gh. 
Tătărăscu, primul ministru, şi poziția generalului Florea Țenescu), este: 19 pentru acceptarea 
ultimatumului, 6 contra (Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan 
Ciobanu, Emmest Urdăreanu), 1 vot expectativ (Victor Antonescu). Propria poziție este indicată 
prin cuvintele: „Am încheiat Consiliul printr-o scurtă cuvântare în care am spus că este ziua 
cea mai dureroasă a vieții mele [...] Că consider că se face o mare greşeală de a ceda fără nici 
o rezistență aproape un sfert de țară, dar mă văd copleşit de avizul marii majorități a acelora 
cărora le-am cerut sfatul. Am plecat fără a da mâna cu nimeni, adânc amărât şi convins că 
urmările celor hotărâte vor fi foarte rele pentru țară...” *. Il 

1 În realitate, greşeala elementară de aritmetică arăta întenția lui intimă, favorabilă 


aducându-ne numaidecât la cunoștință «programul de evacuare». emții au informat Guvernul — cedării, pentru a scăpa de presiunile externe ce-i amenințau coroana. Atitudinea lui exetrioară 


sovietic că răspunsul nostru, dilatoriu în formă, înseamnă totuşi o acceptare.) Fapt e că ne-am 
plecat în faţa forţei, fără s-o spunem și fără să stăruim asupra bunului nostru drept. Nu am 
respins argumentarea sovietică, ci ne-am declarat gata, după ce am luat cunoştinţă de ea, să 
stăm de vorbă” 

Cabinetul Ministrului de Externe, la data aceea Constantin Argetoianu, în redactarea 
notelor de răspuns româneşti a recurs la o formulă ce s-a vrut abilă: Guvernul român „se vede 
silit să primească condiţiile de evacuare”, evitând vreo recunoaştere, fie a apartenenţei istorice, 
fie a dreptului Rusiei sau URSS asupra Basarabiei. Dar sovieticii nu puteau lua decâ! ca pe o 
evacuare ceea ce ei considerau o ocupare vremelnică a unor teritorii ruseşti de către armata şi 
administrația română, 

Notele de răspuns românești au fost formulate după întrunirea, de două ori în aceeași 
zi (27 iunie 1940), a două Consilii de Coroană: primul la ora 12.20, al doilea după ora 21.00. 
Istoricul Gh. Buzatu, a cărui lucrare se bazează pe un considerabil efort de documentare în 
arhive româneşti şi străine, precum cele de la Moscova, atât înainte cât şi după 1989, nu ezită 
să afirme: „Mai înainte de orice se impune a consemna că, în viziunea noastră, pentru întreaga 
evoluţie a României în cursul celui de-al doilea război mondial se poate identifica o singură 
cauză a cauzelor. decizia cercurilor guvernante de la Bucureşti din 27 iunie 1940 de a se da 
curs notelor ultimative sovietice privind Basarabia și nordul Bucovinei.” 

Vreme de decenii românii au fost inoculaţi cu ideea că guvernul de atunci nu avea de 
ales în faţa agresivelor pretenții ruseşti. Numai cercetătorii care s-au apropiat fără idei 
preconcepute au pus finalmente în evidență faptul că starea de spirit defetistă, repetată până la 
stereotip de generaţii de istorici, colportată chiar și azi de majoritatea lucrărilor cu acest 
subiect, preluat de politicienii cu o cultură istorică sumară, a fost creată și întreținută cu multă 
grijă de conducătorii de atunci ai ţării, În ciuda aparențelor, Basarabia a fost abandonată cu 
nepăsare şi cinism de la cel mai înalt nivel, deoarece anumite personalități politice de vârf 
fuseseră demult prinse în jocul unor interese regionale care, odată întreținute cu inconştiență 
sau, mai grâv, interesat, conduceau cu necesitate la un astfel de deznodământ. Printre acestea, 
activitatea diplomatică a lui Titulescu s-a înscris ca unul dintre cei mai nefaşti factori ce au dus, 
in final, la înstrăinarea acestor teritorii. Deasupra ei, însă, politica și atitudinea Regelui Carol al 

II-lea, de indiferență, înclinare spre compromis și concesie față de pierderile teritoriale din 
1940, atâta vreme cât cedările nu îi amenințau poziţia, începe să fie tot mai bine documentată, 

Examinarea unor surse de informare (arhive publicate, memorialiști, istorici), în 

contextul evoluției situației politice internaţionale și a pozițiilor succesive pe care s-a repliat 
statul român, va permite cititorului să tragă concluziile corespunzătoare, Analiza va pleca de 
la modul de desfăşurare a celor două Consilii de Coroană, înfăţişat de istoricul Gh. Buzatu, şi 
va pendula în jurul seismului reprezentat de fatidica dată care va fisura statalitatea României, 
în amplitudini temporale tot mai largi, înglobând în acest cere profiluri umane, grupuri de 
interese, evenimente, capabile să demonstreze că poziţionarea temporală a acestui epicentru 
este rezultatul deplasărilor vizibile survenite în câmpul tectonic al politicii curopene, care au 
surprins învechitele strategii de securitate româneşti în menghina unor forţe de care nu au vrut 
să țină cont la timp. 

Revenim, cu istoricul Gh. Buzatu, în data de 27 iunie 1940, „Carol al 1-lea și comilitonii 

săi, guvernul condus de Gh. Tătărăscu au recurs, pentru dispersarea responsabilităţilor, la 
autoritatea a două Consilii de Coroană [...] primul, cu începere de la 12,20 (pentru dezbaterea 


este pur formală, de paradă, inclusiv jurnalul „intim”, evident scris pentru a fi citit de către alții. 
Machiavelisme care au reuşit să înşele oameni politici de bună-credință, precum lorga şi 
Gafencu. Astfel, tot în Jurnal, Grigore Gafencu consemnează relatările lui lorga despre 
faimosul consiliu, potrivit cărora regele face figură demnă: „orga îmi istoriseşte apoi despre 
Consiliul de Coroană în care a susținut cu hotărâre rezistenţa, fiind aprobat de foarte puțini. 
Regele foarte bine. (A avut cuvinte de laudă pentru «idealul în care a crescut» şi pentru 
educaţia pe care a primit-o — în parte de la lorga). În schimb, militarii au fost lamentabili. 
Miniştrii, tineri «pe care am fost condamnați să-i ascultăm pe rând», şi mai lamentabili; iar 
Tătărăscu, «pelicanul sonon» și Argetoianu - «odioşi». Demni au fost reprezentanții Ardealului 
şi ai Basarabiei'*. Astăzi ne dăm seama că pentru un jucător politic de calibrul lui Carol era o 
pură distracție să-l înşele pe Iorga asupra atitudinii lui reale mizând anume pe orgoliul de fost 
dascăl al persoanei lui, în timp ce afişa, în fața Consiliului de Coroană, intransigență patriotică. 
Cu aceeași atitudine marţială se manifestă şi față de primul ministru; „În dimineața zilei de 28 
iunie m-am prezentat suveranului pentru hotărârea decisivă, care trebuia comunicată Moscovei 
până la ora 11. Drept răspuns, regele mi-a înaintat spre semnare Decretul de mobilizare, 
spunându-mi; «lată răspunsul meu de rege şi soldat!». Am implorat suveranul să lase guvernului 
sarcina să examineze senin situația, precum şi consecințele pentru țară şi pentru viitorul ei, a 
respingerii ultimatumului”, 

Judecând acest gest, istoricul german Andreas Hillgruber e de părere că reacția 

regelui era calculată „din dorința de a părea activ în ochii opiniei publice'*. 
(Va urma) 
Florea TIBERIAN 





' Gheorghe Buzatu, România cu şi fără Antonescu. Documente, studii, relatări şi 
comentarii, Ed. Moldova, laşi, 1991, p. 80. Toată cronologia prezentului eseu am 
pidagitiiro, prin ter boldite. 

Apu . Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doi ăzboi 
Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 265. 0 /ea razboi aiondial, Vol 1, Ed. 
? Din istoria secretă..., ed. cit., pp. 241-242 (subl. aut.). 

* Demnitar cu vederi filo-sovietice şi filo-comuniste, din grupul țărănist disident din 
care mai făceau parte M. Ghelmegeanu şi M. Ralea. Tot Gh. Buzatu face următoarea 
remarcă; „Este semnificativ că, ulterior, cei vinovați de adoptarea hotărârii de cedare în 
[aţa notelor ultimative sovietice au dispărut de pe avanscena vieții politice româneşti 
cu excepția acelora care (precum Gh. Tătărăscu, Mihai Ralea, Mihai Ghelmegeanu ş. 
a), după 1944, şi-au descoperit o nouă «vocaţie» — aceea de a milita pentru întărirea 
«prieteniei» între România şi URSS!” (Din istoria secretă... cd, cit., nota 75 p. 268). De 
notat, ca o curiozitate, că tot grupul disidenței țărâniste, din care mai făceau parte, în 
afară de cei pomeniţi, Armand Călinescu, Nicolae Lupu, Grigore Gafencu, a în ani festat 
simpatii stângiste. Dacă ar fi trăit, Petre Andrei şi Armand Călinescu S-ar finumărat 
mai mult ca sigur, printre promotorii numitei „prietenii”! 
“Apud Gh. Buzatu, 5p. cit., pp. 243-244, 

* Apud Gh. Buzatu, nota 11 de la pp. 264-265, 

' Gheorghe Tătărăscu, Frimejdia invaziei ruseşti a sfărâmat toate pozițiile politicii 
noastre externe, memoriu cuprins în culegerea de documente alcătuită dă Gh. Buzatu 
România cu şi fără Antonescu, ed. cit., p. 94, i 
* Vezi lucrarea sa /Hi/ler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. 


române (1938-1944), Ed, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 108. de/ajii e gergianer 











PUNCTE CARDINALE 


Noiembrie 2005 NR. 11/179 PAG. 7 








Io: 
OVAVIŞ 





Cu 10 ani mai tinăr decît Goga şi determinat în mai 
mare măsură de mentalitatea şi sensibilitatea noului secol, 
Aron Cotruş ne apare, din perspectiva urmărită aici. drept 
marele poe! al dez-mărginirii mesianice, capabil să-şi ridice 
nota de ardelenism sentimental la înălțimea şi exigenţele unui 
destin pan-românesc, cu ameţitoare deschideri spre „miine” 
Şi spre „departe” (două cuvinte de largă ocurenţă în poezia 
cotruşiană), fără poncifele şi complexele generaţiilor moderne 
anterioare. E ca şi cînd Goga ar fi fost, în ordinea poetică, 
doar un înăinte-mergător. menit să boteze în „unda căruntă ” 
a Oltului, ca într-un alt lordan, conştiinţa mesianică națională 
(Oltul leagă geografic, dar şi simbolic Transilvania de Vechiul 
Regat), pentru ca aceasta să se poată angaja (discursiv şi nu 
numai) într-o nouă virstă creatoare şi soteriologică, pe care 
Cotruş o binevesteşte cu patosul unui „Prometeu devorat de 
propriile-i năzuinţi” (Perpessicius), într-un limbaj poetic înnoit 
pînă la ostentaţie, deliberat provocator şi bolovănos, 
întruchipînd parcă, inclusiv la nivel eufonic, categoria estetică 
a „stihialului”. Dacă mesianismul poetic al lui Goga îl putusem 
defini ca pe unul „elegiac ” şi provincial”, mesianismul poetic 

al lui Cotruş ar putea fi definit — cu alte două cuvinte foarte 
dragi poetului — drept unul „năprasnic” şi „imperial”, de o 
forță vizionară unică în poezia noastră contemporană. 

Poate că bucata „Pleacă, paharnic!”, inclusă în 
volumul de Versuri din 1925, îl caracterizează cel mai bine, 
reprezentind deopotrivă o ars vivendi şi o ars poetica: Pleacă, paharnic!/ Nu-s voievod 
desfătarnic,/ nici despot muieratic şi darnic...// Doruri ce-n veci nu adorm/ mă-ncing, nu mă 
lasă să dorm,/ mă-mping spre tot ce-i enorm ..// În sufletul meu un străinu-i/ ce vrea să-l 
izbesc, să-l învinui,/ să-l cale în picioare,/ să-l chinui... // Aş vrea să urc, să cresc, să mă-mbăt/ 


- = - [ a - 





i i flstul lumi Ain: u-mi: lunatic paine... // E „de iri ' la la co) Ti 
"veacului plug... Toate tendințele urieşești ale poeziei cotruşiene (G. Călinescu vorbea de „un 
'baroe al giganticului” [2]) clocotesc în craterul acestui poem, gata să erupă ca o lavă 
incandescentă: dorurile neadormite, tentația enormului, volbura pasională, evaziunea spre 
piscuri ameţitoare, dez-mărginirea... Ar însemna o simplificare pripită a lucrurilor să 
considerăm toate acestea doar ca pe un reflex al „modei poetice” expresioniste, cu acea 
supralicitare estetică a vitalismului de tip nietzscheian; le intilnim la noi, în epocă, şi la Blaga, 
Barbu, Crainic etc. dar nicăieri atit de organice eului liric și expresiei lui verbale. Trei factori 
se întilnesc în insolita aventură a hricii cotrușiene: temperamentul vulcanic al poetului, 
efervescența națională a epocii și gustul neoromantic al expresionismului (nu fără anumite 
tangenţe ideale cu „pariul” istoric al fascismului, mai cu seamă în varianta lui germană). 

Mesianismul acesta de avinturi „pretutindenare” nu poate fi însă înțeles adecvat 
decit pe fondul românesc al epocii, Aron Cotruș, după începuturi mai degrabă greoaie ("Arune, 
Arune, fă versuri mai bune!” i-ar fi răspuns Goga cîndva, la poşta redacțională a Luceafărului), 
s-a impus ca poet în perioada întregirii și resurecției naţionale de după primul război mondial, 
Dacă Goga fusese tribunul strict al Ardealului obidit, Aron Cotruş se vrea tribunul descătușat 
al României Mari, prinzind în fulgerarea versurilor sale năzuințele cele mai intime şi mai 
trufașe ale „românismului”, asumat pînă la ultimele lui consecinţe. EI reflectă poetic starea 
de spirit reală a epocii, așa cum anima ea mai ales generaţia tînără (Și îndeosebi mediile 
universitare, în care s-a născut, de altfel, și mișcarea naţional-creştină a legionarismului, 
care, înainte de a fi un front politic „reacționar”, a fost o formă de asumare eroică a momentului 
istoric, de autodepășire în direcția unei „schimbări la faţă a României” pe care nimeni n-a 
mai trăit-o în istoria noastră cu atita zel constructiv și cu atita fervoare jertfelnică): „marea 
unire” a românilor schimbase simțitor harta politică a Europei orientale; nu mai cram un 
popor fărimițat și dependent oficial de marile imperii, ci o națiune puternică și liberă, mindră 
de glorioasa ei implinire și frămintată de avinturile unei eroice tinereţi, La asemenea răscruci 
ale istoriei, încrederea în sine a naţiunilor cunoaşte salturi spectaculoase, orgoliile se umilă şi 
sentimentul unei mari „misiuni istorice” se trezește în sufletele „iluminate”, Visurile de viitor 
colectiv, exaltările mesianice, iau pe acest fond dimensiunile cele mai îndrăzneţe (se poate 
scrie un studiu întreg numai despre obsesia idealizantă a zilei de „miine” în poezia lui Aron 
Cotruş, care-și intitulează chiar Miine volumul din 1928), ca în finalul apoteotic al cutărui 
poem cotrușian (Eminescu, 1939); „„„ creşte-vor mutindu-şi mereu, ca-n vis, pietrele hotarului,/ 
c-ostaşi vioi,/ cu pluguri noi,/ cu cintece năvalnice,/ cu rumenă piine,/ imperiale, Româniile 
năprasnice de dincolo de miine... 

După asemenea momente seducătoare de romantism naţional (fără de care istoria 
ar fi insuportabil de scarbâdă!), de regulă spiritele se liniștesc treptat, întorcindu-se la 
„realism”, iar viața naţională intră pe un făgaş normal, trăindu-și maturitatea pe deasupra 
tumulturilor de ieri. Din păcate, nouă, ca națiune, nu ne-a fost dat să trăim această așezată 
normalitate, căci a venit în urmă tăvălugul bolșevic, care a pus între paranteze orice formă de 
continuitate istorică. 

Aron Cotruş a fost, prin urmare, copilul fidel al vremii sale, deopotrivă măreţe și 
contradictorii. El trebuie raportat negreşit la ea, dar fără să rezulte de aici că, o dată întoarsă 
roata istoriei, poetul ar fi ieșit din sfera noastră de interes, răminind doar oglinda nostalgică a 


»: pe 7] 





y 










unei epoci revolute. Marile proiecții mesianice, chiar cind 
ating utopia, rămîn, în veşmintul lor poetic, repere de idealitate 
eternă, 

Dacă mesianismul poetic al lui Goga era — cum s-a 
spus nu 0 dată — expresia unei istorii „bătrine”, înțelepțite în 
suferința milenară, știind că implinirile se dobindesc greu și 
că nu trebuie să rivneşti mai mult decit „se cuvine, 
vizionarismul mesianic al lui Cotruş se vrea expresia unei 
istorii „tinere” (cea a României Mani), de un tenbilist dispreţ 
al cumpătănii, fără experiența înfringenilor tragice (ce nu vor 
intîrzia să vină!) şi cu convingerea — măreaţă, dar naivă — că 
nimic nu e prea mult și prea devreme, că totul trebuie pe dată 
asaltat şi proiectat la scară absolută („Cine n-are nădejde 
flămândă/ de izbindă/ moare de teama de moarte// Ochiul 
nostru îndrăzneşte/ şi priveşte vultureşte,/ sus şi departe...) 
Cit despre „schimbănile la faţă ideologice” pe care Călinescu 
(Şi nu numai €l) i le reproşa lui Cotruş încă de la inceputul 
anilor *40, ele nu sint, la o privire mai atentă, decit impresia 
falsă pe care o lasă această „tinereţe mesianică”, bintuită de 
toate ispitele, dar deplin consecventă cu sine in marea €i 
dorință de realizare plenară şi imediată. Mitul prost al 
„Versatilismului politic” al poetului Cotruş (socotit de unii, în 
pripă, drept un soi de Adrian Păunescu al perioadei 
interbelice!) trebuie cu necesitate abolit, pentru a putea ajunge 
la înțelegerea poeziei cotruşiene prin ea însăşi, iar nu prin 
schemele noastre ideologice. „Io Pătru Opincă” nu-i o poezie 
„Comunistă” (cum nu-i nicidecum comunistă „Ridică-te, 
Gheorghe, ridică-te, Ioane...” a lui Radu Gyr), nici „Cânt Omul” (fie că poetul îl va fi avut în 
vedere pe Codreanu ori ba) nu-i o poezie „fascistă”: ele nu sînt decît expresii poetice ale 
problematicii și aspirațiilor unei lumi complexe și paradoxale, pe care Goga o definise, foarte 
inspirat, prin metafora „mustului care fierbe” 

cterizase pe Ar 










on Cotruş, încă din 1938, regretatul Ovidiu 


+ iid 





Papadima (€ ro icarul literar e Gândirii): „Dacă sensibilitatea te izolează de real, ancorîndu- 
te în reverie, energia e inrădăcinează în colectiv şi te împinge către manifest. Și d-l Cotruş nu 


e un senzitiv, ci un voluntar în creația sa literară. De aceea, ea nu-și ajunge sieși ca o lume, 
ci creşte din lume şi se îndreaptă cărre lume. Orientată de o concepție precisă şi severă 
despre menirea poetului ca glas al vremii sale, nu știi ce să distingi mai lămurit în ea: ceea ce 
această concepție a dat ca structură temperamentului poetic sau ceea ce din acest temperament 
şi-a găsit indreptățirile într-o ideologie poetică potrivită. Oricum, aşa cum €, poezia d-lui 
Cotnuș, renunțind de la început la lumea ei proprie, a devenit unul dintre cele mai puternice și 
mai impresionante seismografe ale lumii noastre. În curba amplă a evoluției sale, atit de 
răspicat ondulată în zbuciume, de la social la etnic, închide mult din înspși urma dureroasă ŞI 
patetică a drumului spiritualității noastre de la război [1918 —n. n] pină azi” (3) 

Din netericire, acest „mistic” și „vizionar” al „românismului” a fost nevoit să-ȘI 
trăiască departe de țară — cu tot gustul amar al eșecului, dar şi al înstrăinării forțate — ultima 
parte a vieții: mai întii în Spania (unde va scrie o frumoasă Rapsodie iberică, după ce pe 
vremuri dăduse o Rapsodie dacă şi o Rapsodie valahă..., iar în 1952 găseşte de cuviință să 
treacă la catolicism [4]), apoi în Statele Unite (unde se şi află înmormântat, în Cimitirul 
„Sfinta Cruce” din Cleveland, Ohio). 

Unii și-l amintesc, în ultimii săi ani, ca pe un Anteu care-şi pierduse vlaga prin lunga 
despărțire de sînul matern. Printre ultimele lui. versuri — ce degajă o evidentă oboseală 
existenţială şi stilistică — figurează şi acestea (dintr-un amar „Psalm românesc”); Ruptu-mi- 
am; Doamne, drum prin nămeți şi prin cuţitele vîntului,/ copilandru, cu crucea de foc a 
cuvîntului.../ Carpaţii trecutu-i-am peste vămile cucului,/ cu pasul fără de popasuri al 
haiducului,,./ Fermecat ca-n poveşti de țara doinei şi-a visului,/ apucat-am drumul intortochiat 
al proscrisului... [,..] Azi, aici, lingă groapa de fiecare zi a Soarelui,/ muşcat de cinii timpului, 
tilharului,/ cu inima sfişiată în crengile uscate ale cuvintului,/ iată-mă, Doamne, gol şi singur 
spre chilia cea strimtă a mormintului!... 

Pină în ceasul de față, posteritatea n-a fost prea generoasă cu el, mai ales că 
vremea avinturilor mesianice de tip secular pare să fi trecut fără întoarcere, într-o lume 
piticită şi „cuminte”, jenată parcă de „nebunia” profetică şi mărturisitoare a unor inaintaşi pe 
care demult a încetat să-i mai merite... 


Răzvan CODRESCU 





"Prima parte a acestui studiu, cu cadrul general al problemei şi cu prezentarea 
mesianismului poetic al lui Octavian Goga, a apărut anul acesta, în nr. 24 al revistei Ros 
(închinat „poetului pătimirii noastre”), dar şi în Puncte cardinale (din luna mai — luna 
morții lui Goga). În acest număr din noiembrie (luna morţii lui Cotruş) includ partea a 
doua, cu precizarea că şi ea a apărut iniţial în nr, 32 al revistei Rest (închinat lui Aron 
Cotruş), 

* Recunoscînd în poetul ardelean “un talent incontestabil, suferind doar de excesele lui” 
(ci. /storia literaturii române... ed. cit, p. 841), 

' Recenzie la Aron Cotruş, Peste prăpastii de potrivnicie, în Gândirea, nr. 6/1938, p 
33), 














PAG, 8 Nr. 11/179 Noiembrie 2005 





PUNCTE CARDINALE 


Poczia cnestină 





PREOȚIA ÎMPĂRĂTEASCĂ A POETULUI 
O lectură în viziune liturgică a Răsăritenelor iubiri” 


Scriitorul are harisma numirii, cea dată de 
Dumnezeu lui Adam cînd l-a învrednicit să dea nume 
tuturor ființelor vii; vrednicie de creator, împărat al 
creației, iereu al ei şi profet. 

Poetul mai are un dar, cel al me/os-ului, care 
îl în-rudeşte cu îngerii („Bucură-te, stătătoare într-al 
îngerilor jeț” — /mn stavrofor). Harul creației poetice, 
duhul-porumb „care ciugule tăcerea şi-o preface în 
cuvînt” (acelaşi Imn), îi dă poetului putinţa să se 
cuminece cu Cuvîntul, Fiul Tăcerii, şi să se comunice 
în revărsări de înțelesuri întrupate în cuvinte, sub 
ceruri deschise, din care izvorăşte lumina-cîntec, 
muzica liturghiei cereşti, şi spre care țişneşte poezia- 
rugăciune. 

Poetul este şi el un fiu preaiubit întru care 
Tatăl a binevoit. Aceasta este taina talentului său: 
binevoirea proniei dumnezeieşti. 

Taina poeziei este harisma însoțită de 
participarea trudnică a alesului, este bucuria stavroforă 
a zămisliri şi a naşterii poeziei, rana de dragoste a 
poetului, lupta lui — ca a lui Iacov — cu Îngerul, 
asumarea jertfei de sine în duh şi în trup pentru mai 
înaltă şi înmulțită rodire, ardere de tot spre Înviere. 

Dar mai este un ce în taina poeziei asupra 
căruia ne atrage atenția un vers al ltaniei cruciforme 
citate mai sus (/mn stavrofor): „Bucură-te, plecăciune 
între două legăminte”. Taina desăvîrşirii artistice, aici 
a desăvirşitei poezii, este conlucrarea dintre vechiul 
legămint, cel al legii — în cazul poeziei, al legii prozodice 
— şi noul legămint, cel al Harului. Respectarea legii 
presupune cultură, îngrădire, rigoare, muncă, uneori 
silnică. Harul e dar dumnezeiesc şi libertate, inspiraţie, 
noutate. Aşadar, putem spune că măiestria artistică 
are două visle: inspirația şi canonul. Nu întotdeauna 
inspirația este harică. Pentru ca harul să plinească 
legea, Dumnezeu-Cuvântul cere p/ecăciunea artistului, 


„metania, închinarea-ofrandă a creaturii creatoare-prin- 


Har dinaintea Creatorului său, smerit gest liturgic al 
artistului-iereu. 


Atitudinea lui Răzvan Codrescu față de 
propna-i menire şi față de poezia sa ne-o aminteşte 
pe cea a pre-o-tului conştient de taina preoţiei sale. 


Debutul în volum amiînat pînă la vîrsta la care ar trebui ; 


să fie primită preoția şi desăvirşirea poeziei sale sînt: 
măsura responsabilităţii, a discernămîntului, a 
cucerniciei dureros jertfelnice cu care iconomiseşte 
Harul consacrării sale ca poet creștin. 

Titlul volumului, Răsăritenele iubiri, sub care 
sint reunite poeziile din trei cicluri: Amurgalia (sonete 
şi false sonete); Mirele şi Pelerinul (icoane imnice) 
și Rost de doină (Cintece fără stăpin) — ne spune că 
spaţiul spiritual al creaţiei sale lirice este cel al 
Răsăritului de Sus (Hristos) și al Bisericii răsăritene 
(ortodoxe), iar plasma este iubirea. 

Subtitlul Fa/s tratar de dezlumire acoperă, 
printr-un artificiu livresc în maniera pseudo-, o 
mărturisire cu mijloacele poeziei, dar în duhul marilor 
scrieri filocalice, despre sfintele nevoințe ale 
desăvirşirii, pentru ca omul uns după Botez cu Sfintul 
și Marele Mir să păstreze darurile Tainei. 

Poetul se trăieşte pe sine ca mădular, cel mai 
adesea nevrednic, al Bisericii luptătoare, cu tindere 
câtre Biserica biruitoare, Conştiinţa lui se raportează 
la siste-mul hristic de valori şi tensiunea confesiunii 
sale lirice este alimentată de conflictul paulinic dintre 
voia duhului și voia trupului — luptă căreia ne face 
martori cu senti-mentul intimității ecclesiale și al 
comuniunii, cu o nevoie de Adevăr care pare să-i 
condiționeze viaţa însăși, căci Adevărul este sursa 
cuvîntului, iar cuvîntul este sursa poeziei, calea de 
mîntuire a poetului, rostul său de aici şi motivația sa 
de-a pururea (Destin, Imn stavrofor). 








„Cel unşi cu Sfintul Mir devin prin Har împărați, 
SĂPA a Pied i profeți ai cereştilor taine.” 

ia î > (Sf ntul Macarie) 
ate Ă >» Si . 


t „Împărați prin ip patimilor noastre, 
preoți « ca să ne e.jert/le im trupurile noastre şi profeţi 
2 008 “prin instruirea în marile taine.” 


0 A 


A a i i Mt (Sfintul Ecumenius) 


eee itrt tumea miti pentru. mine 
şi eu pentru lume, n m-am dat, ca jertfă | lui Dumne zeu 
Lu NBR „şi devin i, PESOA al da îi mele j 






“tor 


E >. Vi 
d. 


ALE 

tratal 

A [i 
dezlumire 


răsăritenele iubiri 


Gîndul dezlumirii ne aminteşte /mnul heruvic 
prin care credincioşii participanţi la slujba Sfintei 
Liturghii își cer lor înşile să lase “toată grija cea 
lumească” pentru a putea închipui în mod tainic pe 
Heruvimi, împreună cu care Îl vor întimpina pe Hristos 
sub forma Cinstitelor Daruri, la leşirea cea mare de 
dinaintea Jertfei euharistice. 


Arhitectura trinitară a volumului şi conținutul 
ne îngăduie asemănarea lui cu o biserică, al cărei ctitor 
și preot este poetul, el însuşi ofrandă pentru jertfa 
euha-ristică şi jertfitor, păcătos şi duhovnic al păcatelor 
sale, cantor şi iconar. Grijania din potirul lui sînt 
„cuvintele, sfintele” (Cuvintele). 

n „pridvorul (prologul) Bisericii (cărții)” ne 
întimpină Crucea lui Hristos, pe care este spinzurat 
poctul, răstignit PRO-LOGOS: pentru Cuvint şi pentru 
cuvint. Este la ceasul cel mai greu al răstignirii, ceasul 
părăsirii, şi nu poate să creadă că din mirul risipit, din 
revărsarea iubirii sale creatoare, nu a rămas măcar un 
iz pentru rana din picior, semn hristic al luptei cu 
diavolul, Părăsit mai rău decit Hristos: singur, nici 
moartea nu-l ia, doar șerpii profită de umbra răcoroasă 
a crucii lui. Ce aşteaptă poetul în această stare? Îl 
aşteaptă pe [Hristos, să urce „măcar jumate Căpăţina “, 
să vadă că nu-i mort, să-i atingă rănile, fie şi iscoditor 
ca Toma, „și-apoi în muta zărilor pustie/ să prindă glas 
sub paşii tăi [Lui] țărina!”. Să prindă glas țărîna, să-i 
dea cuvint, puterea smulgerii din țărînă (elementul 
facerii şi al desfacerii), reincorporarea stihiilor pină la 


grai, stihia poeziei, pentru a prohodi cu ea pe 
Dumnezeu cel Viu: 


Eu îndărăt, stihie cu stihie, 
din cuie şi din spini m-oi opinti, 
năluca ta s-o prohodesc de vie... 


Eli, Eli, lama sabahtani?! 


Poezie insuportabilă. Laşitatea îți cere să 
închizi cartea, înmulţind părăsirea. Numai taina frăției 
creştine îţi dă tăria să continui lectura la piciorul crucii. 
Lectura? Nu, comuniunea. Poezia se scrie cu literă 
puțină şi se citeşte de ca şi cum nu s-ar citi: heruvic. 

Lama sabahtani, orbire de moment a vederii 
pro-fetice copleșite de suferință, nu se mai aude în 
celelalte poezii. În Post-Christum găsim înțelegerea 
deplină a sensului mintuitor al crucii personale, dar 
din darul răstignirii Atotiubirii, „Care-n noi, cu noi şi 
peste noi veghează”. În Soledades, „urieşeasca mea 
singurătate” nu este părăsire de către Dumnezeu, ci 
posibilă pedepsire „aici şi-acum” cu cel mai greu chin 
al iadului — singurătatea. 


Amurgaliile sînt poezii ale amurgului. În 
timpul liturgic, amurgul este un moment cu o valoare 
la care participă şi timpul cosmic: el este intervalul de 
trecere de la o zi liturgică la alta, este ceasul laudei de 
seară, al luminii line, în care slava lui Dumnezeu 
pogoară în fire ca linişte unică pe care ziua o simţim 
„doar între zidurile sfinţite ale bisericilor, venind din 
“Chivotul de pe Sfînta Masă. 

Amurgul este şi ceasul înfiorat de strigătul 
dumnezeiesc: Adame, unde eşti? — ceasul necăirii 
Protopărin-ților noştri, păcat mai greu decit căderea 
în ispită din faptul zilei, care a făcut necesară 
mîntuirea, dureroasă şi pentru Dumnezeu şi pentru 
om: „Pe stirvul meu icoana slavei geme:/ mă doare 
Dumnezeu, şi-L dor şi eu,/ şi ne durem de-atît amar 
de vreme,/ mereu străini şi logodiți mereu” (Plingerea 
lui Agapie Sketul din Mirele şi Pelerinul). Veacul de 
pe urmă, ca şi cel dintii, rămîne şi el străbătut de 
Adame, unde eşti? şi oricărui om, creştin sau nu, îi 
este dat să-l audă măcar o dată, în amurgul vieții, ca 
să se întoarcă (Andante). 

Aproape toate poeziile celor trei cicluri sînt 
răspunsuri la unde eşti, Adame? — rugăciuni mature, 
ieşite din acel loc al inimii unde creştinul poartă toată 
istoria mîntuirii omului cu ce a fost şi va să fie (Floare 
de psalm), spovedanii necruțătoare, violente, cufun- 
dări temerare la adinc, plîngeri bărbăteşti, uscate de 
văpaia metanoiei, reparații cu jertfă ale păcatelor 
personale şi ale omenirii de la Adam, pe care poetul o 
rezumă în el însuşi („Sînt trist cum n-am mai fost de 
la cădere...” — Recurs). Provocări grele pentru 
conștiința cititorului. 


Cel de-al doilea ciclu de poezii, Mirele şi 
Pelerinul — Icoane imnice, este un „fals tratat” de 
deosebire a duhurilor pentru creştinul pelerin la locurile 
sfinte ale nunții cu Mirele veşnic, Hristos. 

Icoanele de lumină sînt chipuri teofanice, 
locuri de întilnire a poetului cu Dumnezeu. Cea dintii 
icoană e Maica Domnului (Filă de acatist), cu soborul 
ei de sfinte canonizate de Biserică (7recea-n amurg) 
sau numai de poet, prin puterea transfiguratoare a iubirii 
lui mistice, Uneori, Sfintele se confundă cu „sfințitele” 


Gabriela MOLDOVEANU 
(i 


" Răzvan Codrescu, Răsăritenele iubiri. Fals tratat de 
dezlumire [poezii], Editura Christiana, Bucureşti, 2002." 
Răzvan Codrescu, Răsăritenele iubiri. Fals tratat de 
dezlumire [poezii], Editura Christiana, Bucureşti, 2002, 





-—.F_ -—.W 








poetului — împărat chemat la Suiș după suiş, profer 
văzător cu duhul şi preot îndreptățit să sacralizeze cu 
dorul său jertfitor lu: Dumnezeu 
Icoanele „impărțite” poetului de Duhul sînt 

cuvintele, „adevăratele cuvinte”. cele ce-şi „trimit 
sunetul mergător-înainte” 

Cuvintele, adevăratele cuvinte, 

a treia zi se scoală din morminte, 

căci sfintele, naltele, muşcă din moarte, 

şi Slava le-nghite, şi duhul le-mparte. 


Cuvintele, adevăratele cuvinte, 

se fac piine şi vin, întru-aducere-aminte, 
iar taina lor, marea, ne soarbe în sus, 
de la Răsărit şi pînă la Apus. 


(Cuvintele) 


Aşa cum Biserica este Mireasa lui Hristos, 
mireasa poetului este poezia, „timosita lui iubire” şi 
totodată altarul pe care se jertfeşte. Femeia, chiar ŞI 
atunci când nu este prilej de cădere, ci „inaltă” (Sora 
mea de suflet) şi „Doamnă” (Frescă), cum o vrea 
poetul, nu e „taină pururi suitoare”, „leac de moarte”, 
„rădăcină a oricărei bucuri” la măsura Poeziei (Imn 
stavrofor). Bucuria deplină a comuniunii cu femeia e 
aminată, nu fără o mai mult sau mai puţin discretă 
suferință, pentru Ziua luminii neapuse (Recurs, Rondel 
amar). 

Icoanele de intuneric sînt idolii, fiu slăbiciuni- 
lor şi ai patimilor noastre, care ne fac să slăvim creatura 
în locul Creatorului. 

Prima „icoană” întunecată este Salomeea, al 
cărei dans a făcut din Irod asasinul Sfintului loan 
Botezătorul. 

Se reia în aceste poezii tema conflictului 
dintre trup şi duh, al coexistenţei binelui şi a răului în 
om: 


292 
1 


cu rivnă-n i Ţ h, pe [ m nezeu $ ives u-l Tep 
dar carnea mi-i al//minteri rivnitoare... 
(Celei preafrumoase) 


„„ tind cu dreapta după cer 
şi-n scirnă rîm cu stinga mea, ciineşte!... 
(Plingerea lui Agapie Sketul) 


Cind amiroșşi a înger şi-a jivină, 
sub care steag frumseţea să ţi-o pun? 
(Rondel silvestru) 


lubito, vin din noaptea înaltului sobor: 
arhangheli pină-n ziuă ținură sfat cu mine, 
dar cum să mă cuminec din dreapta slavei lor, 
cînd tu-mi întinzi de-a stânga potirul coapsei 
pline? 

(Rondel impur) 


Niciunde nu vom întâlni binele împăcat cu 
răul. Momentele de cădere sînt recuperate de însuși 
actul haric al creației poetice. 

În poezia erotică „de întuneric” din /coane și 
Amurgalii remarcăm etica superioară, creştină chiar 
și în păcat, care nu-l mai amintește prin nimic pe 
Adam învinuind femeia şi pe Dumnezeu pentru 
propria-i slăbiciune. 

Nemulțumirea de sine a poetului este cauzată 
de fapt de aspirația care-i depăşeşte forța spirituală. 
E] se vrea cu iubita ca Avva cu frumoasa Pelaghia. Cu 
o erotică de. artist, îndeosebi vulnerabil la vraja 
formelor şi a culorilor, visător, transfigurator, ar vrea 
să aibă „gorgonica putere”, creștinește vorbind, 
virilitatea duhovnicească de a-și „prăda” iubita 
„iubirii efemere” şi a o face măsură a frumuseții în 
veacul fără de măsură, după cum preacuviosul 
a îmbogăţit Biserica cu o mare sfintă. Numai că 








PUNCTE CARDINALE 


visarea și transfigurarea artistică nu fac faţă ardorii 
dorințelor trupeşti (/mvinşii, Cintec de orbire, Rondel 
impur) 

Din punct de vedere teologic, /coanele de 
întuneric uimesc prin cunoaşterea foarte subtilă a 
idolatriei, ceea ce presupune, din partea autorului, 
trezvie duhovnicească. Am selectat citeva tipuri de 
idolatne 

Suterința dih Cinrarea damnatului este 
generată de patima megalomanmei (vădită şi în scrierea 
cu majuscule a pronumelui personal, persoana |), a 
extindeni frenetice, de dorul „nețărmunt şi nevremelnic” 
de viaţă care, trăită fără răgaz şi putere de a înălța 





privirea spre lumina cerească şi crucea „suitoare”, 
umbrindu-L chiar şi pe Dumnezeu „în toate”, devine 
iad al risipi: 


«„„ Spuneai ceva de-o cruce suitoare 
şi de-o lumină ninsă pe Tabor?,,. 


Din rostul tău Mă tulbură crîmpeie; 

de M-aş opri, te-aș înțelege poate... 
Dar nu e chip: ca iedera pe goluri 
Mă-ntind mereu și te umbresc în toate. 


Poezia “Mai-mult-ca-poetul”, cel mai înalt 
omagiu adus lui Eminescu, răstoarnă tabu-ul axiologiei 
lumești. Răzvan Codrescu acuză aici cecitatea idolatră 
a lumii care, în cazul lui Eminescu, continuă să nu vadă 
Sfintul de Poet: 


Ci-n urmă, vai, crezînd a-l fi-nțeles, 
l-am ferecat în racla poeziei 

pe cel fâr” de întoarcere trimes — 

pe Mihail, Luceafărul Pustiei! 


(în limbaj teologic, Pustia inimii fiind Împărăţia cerurilor 
in adincul omului creştin), 

Rondel amar este o poezie de a cărei 
îndurerare ar trebui să ne sfiim, lăsind-o fără nici un 
comentariu, dar enunțurile “tu nu eşti tu” şi “te știu 
după tăcere” au, din perspectiva misticii ortodoxe, 
semnificaţii ce trebuie să [ie puse în evidenţă, 
Cunoașterea după tăcere este legată de taina persoanei 
umane, care aici poate fi cunoscută mai mult apofatic, 
descoperindu-se deplin numai în lumina Împărăției, 
(Comparaţia acestei cunoaşteri cu aceea a cerbului care- 


Noiembrie 2005 NR. 11/179 PAG.9 





ŞI Simie ciuta prin păduri are valoare strict poetică.) 
Cel dăruit de Dumnezeu cu harisma cunoaşterii de 
sine şi a semenilor săi la nivelul persoanei, subiectul 
unicat, liber, al fiinţei umane, vede cît de instrăinați 
sîntem de noi înşine. El îi vede pe cei inconștienți de 
persoana lor (purtătoare a chipului lui Dumnezeu și a 
asemănării cu El), pe cei neadevărați (“tu nu eşti 
tu”), umbre a ceca ce sînt, învăluiți în false păreri 
despre ei înşişi, îngropați de vii sub maldăre de idoli 
cu care se identifică. De obicei, această vedere o 
primesc rugătorii pe care harul i-a invățat vorbirea 
omului cu Dumnezeu în relaţie personală. In cazul 
de față, o neîmplinită iubire pare să fi deschis poetului 
adîncul acesta al cunoașterii — şi totodată al dureni 
Dacă ființa iubită nu-l urmează pe cel mai luminat, 
prăpastia care se cască între ei ajunge ajunge la 
dimensiunile unui con şi singura alinare a celui 
conştient rămîne așteptarea cu credință a înviern de 
obşte, care va fi şi marea revenire la noi înşine, cel 
ce sintem într-Adevăr: 


Aştept, sub trista stelelor cădere, 
să vii-ndărăt, ca seva în nervuri, 
iubirea mea, la marea înviere, 

căci azi în carnea ta, pe care juri, 
tu nu ești tu: te ştiu după tăcere! 


“Icoana de întuneric” este aici timpul, sub 
aspectul lui carnal idolatrizat (“pe care jun”). In Spre 
Iosafat (ciclul Amurgalia), însă, poetul, cu buna 
socotință a misticii şi a ascetic răsăntene, aminteşte 
celui gata să cadă în extrema opusă (“să nu mai fii 
deloc”) potențialul mîntuitor al trupului 


O, tu, ce-ai vrea să nu mai fii deloc, 
nu lua-n deșert a firii volnicie, 

că-n spuza ei nădejdile se coc 

şi-i Dumnezeul nostru rană vie! 


> Plângerea lui Agapie Sketul este rodul 
expenierii în duh a ispitirilor unuia dintre pustnicii 
sketici, pelerini angajați pe drumul cel mai abrupt al 
iubirii pentru Hristos. Cu o înțelegere duhovnicească 
demnă de Părinții trăitori realmente ai acestor 
expenenţe, poetul ne face părtaşi la o ispitire îndeobşte 
rezervată monahilor îmbunătățiți, cu vederea ca şi 
aievea a demonului de amiază, pricinuitorul temutei 
akedia — de data aceasta în ipostaza de duh măgulitor. 
Este descris tot meșteșugul ațâțănii prin care diavolul 
e gata-pata să-i fure eremitului armele duhovniceşti: 
crucea, adevărul şi smerenia („Fac semnul crucii, 
dar viclean rîvnesc/ la vorba lui, şi plin mă simt de 
mine...). 

Punctul culminant al ispitinii este semănarea 
confuziei („Nu-i Lucifer mai rău ca Savaotul,/ iar 
cine minte — tu de unde ştii?!”), orbirea noastră cea 
ma! cumplită, aceea de a nu discerne între Dumnezeu 
și diavol: 


Mă răsucesc ca rîma pe jăratec 

şi n-am habar: acolo-s cu sau el? 
Aievea-i totul, sau vreun vis zănatec? 
E Sarpe Dumnezeul meu, sau Miel?,.. 


Numai iubirea nebună a lui Hristos îl ajută 
pe atletul duhovnicesc al pustiei să-şi redobindească 
trezvia: 


Dar Domnu-i Domn, şi cred că ştiu de ce,,. 
Ce n-are dracul? N-are răni de cruce! 

Nu, n-are răni, oricit de splendid e: 

de la-nceput, cu vorba doar ne duce! 


Dar EI, Hristosul rănilor, boier, 
ca un nebun, de veacuri, mă iubeşte... 


(continuare în pag.10) 


J ] id Tdi iei a n a dd 
A s$ NE A * 0 BE io a e da 
a P) | sii ki i ă i | 3, ra i A a 
y 4 “pe i As AR A E Ş 
: E . Li i d | Li G [i Asa, To 77, . 


ti 48 3 = ATP £ i 
Mie ză sot af - E 








: în . AIG i e ari 
i, Sud d", iată A VW d. li 
lie Au SAX dă 8 4. d 























PAG. 10 Nr. 11/179 Noiembrie 2005 


PUNCTE CARDINALE 








urmare din pag. 9 


ŞI să trăiască în continuare cea mai dureroasă logodnă, 
pînă la vremea nunții eterne cu Mirele 


Pe stirvul meu icoana slavei geme: 
mă doare Dumnezeu, şi-L. dor şi cu, 
şi ne durem de-atit amar de vreme, 
mereu străini şi logodiți mereu, 


Plingerea lui Agapie Sketul este scrisă cu o 
cunoaştere duhovnicească şi o artă de atlet al poeziei 
creştine 

Imn spectral, ultima parte a trilogiei intitulate 
Mirele şi Pelerinul, ne pare o iniţiere cu privire la 
valoarea spiritua-lă a culonlor, care, deşi izvorite din 
rai şi splendoare a creaţiei, pot fi ispite pentru pelerin 
Poetul-călăuză cu vedere profetică îi arată pelerinului 
ținta călătonei sale: „slava Mirelui” care conține, dar 
şi transcende, în veşnicie, spectrul cosmic, „căci mai 
presus de firea virstată-n curcubee/ se-ntinde 
străculoarea Cuvîntului, meree...” (Ex-spectrum). 


Răsăritenele iubiri ar putea fi baza unui 
studiu al însuşirilor iubini în duhul dreptei credinţe. 
Pentru a ne explica, vom face o scurtă analiză a poeziei 
Descintec de leagăn, cea mai predispusă dintre toate 
la erezia sentimentalismului. Descintec de leagăn face 
parte din grupul /coanelor de lumină. „lcoana” este 
aici o pruncă pe care iubirea paternală a poetului o 
răsfaţă cu cuvinte de o sfîntă frumusețe; dar 
demnitatea lui împărătească, tinzînd la mai mult, 
intervine transcendental; duhul lui profetic vede în 
minunata tocmire lucrarea Duhului Sfint, iar „preotul” 
săvirşeşte epicleza: „şi găteşte-n ea cuibar/ de măiastră 
rea de har” 

Cu toată minpiierea şi dulceaţa Harului, 
creşti-nis-mul ortodox nu este dulceag. lubirea 
răsăriteană este înaltă, răs-uignită, ascetică, 
inainte-văzătoare, slu-jitoare, blindă, smentă, miloasă, 
arsă de setea pentru adevăr în numele Adevărului 
Poezia lui Răzvan Codrescu este scrisă cu acest fel 
de iubire: mare, dar tăinuită, stăpinită, nemistificatoare, 
neidolatră, închinată mai întîi lui Hristos și, prin 
aceasta, cu atit mai mult făpturi 

Pentru a ne întări afirmațiile, ne vom referi 
la poezia Ars clamandi, insuflată de iubirea creştină 
de neam şi țară, iubire răstignită (,„Valahie, cumplita 
mea iubire.../ cu sînge, maică, ţi-aş spăla obrazul,/ 
dar vrednic nu-s de țintuit în cuie”) pentru Adevăr. 
Sentimentul din care erupe acest imn este iubirea de 
țară, „sin bolnav de nerodire” = Valahia decăzută, 
stearpă în duh şi în glie, „smochinul lui Mesia”, hoit 
mîncat de viermi, bintuită „din patru vinturi” de urgie 
Ars clamandi este strigăt în pustie, urletul neputinței 
poctului de a trezi un popor incapabil să mai ia ceva 
în serios, mort de risul fără noimă, victimă a duhului 
hilar, uzurpatorul demnităţii. Ars c/amandi — în spirit 
hutentic creștin nu are nimic din falsitatea 
zpomoloasă a clamărilor lumești 


mustică, 


In partea a treia a volumului, poetul îşi adună 
doinele sub titlul Rosr de doină — cîntece fără stăpin 


“'TACHE GHEORGHE 


În ziua de 13 octombrie 2005 a încetat din viață, după o 
grea suferință, bunul și dragul nostru camarad de luptă și de Idei 


Tache Gheorghe (Damșari), 


Născut în aprilie 1915, dintr-o familie de oieri aromâni 


din Bulgaria, Tache Gheorghe a venit în România împreună cu 
familia în 1928. Familia sa s-a stabilit, împreună cu alte familii 
care veniseră o dată cu ea din aceeași regiune din Bulgaria, în 
Cadrilater, unde au fost obligați să facă faţă atacurilor comitangiilor 
bulgari, care practicaseră în epocă un fel de "terorism" avant a 
lettre împotriva populației românești din sudul Dobrogei, pentru a 
o determina să părăsească zona. În această perioadă, Tache 


PREOŢIA ÎMPĂRĂTEASCĂ A POETULUI 


Rost — cu larga sferă semantică a cuvîntului 
rostire, dar şi sens, tâlc, menire, rânduială ș, a. Cintece 
fără stăpin, adică libere de orice îngrădiri, zămislite și 
născute de poet din preaplinul iubirii sale de neam, 
motivată ontologic, cu rădăcini în însăşi voia lui 
Dumnezeu, unicul Stăpin. 

Eruditul Răzvan Codrescu îşi păsește desăvirșit 
locul şi rostul în inima poeziei populare românești, pur 
și simplu, ca un poet român ce este. Uneori pare a 
folosi cu o bucurie jucăuşă cuvintele şi rosturile 
nenormate ale sintaxei populare, dar o face cu atita 
respect şi tandreţe, fără nici o urmă de condescendenţă! 
E duh în duh cu țăranul a cărui maiestate o numeşte 
„apusă”, dar care în neam e vie, de vreme ce adapă 
„stihuri” în care şi prin care poetul va „trăi solemn”, va 
„creşte nou din cîte-n pîrg dădură”, vrednic de 
„statomica cetate”, el şi neamul lui: duhovnicesc, „taină 
scrisă-n cer, pe frumuseţea slavei ne-nserate”. Limbă 
din limba cui este oare “limba mea... smerit năier/ vislind 
prin apa mărilor sărate/ spre strădulcimi ce negrăit ne 
cer” (Autoportret — în Amurgalia)? 

Fiindcă este scrisă cu har, poezia lui Răzvan 
Codrescu este uimitoare, iar cel mai mult ne bucură cu 
această virtute doinele. Bucurie nu simplă, ci 
cutremurată de ceva ce se simte de la început, dar se 
înțelege pe măsură ce intimitatea cu poezia adânceşte 
comuniunea cu poetul. Încetul cu încetul, sub neobiş- 
nuita plinire poetică, sufletul dibuieşte un miez de har 
mai mare: al iubirii de neam până la cunoaşterea acestuia, 
ceea ce presupune răstignire pe crucea istoriei neamului, 
în deplină libertate, cu un singur Stăpîn, Răstignitul de 
la mijloc. Ș 

Rostul de doină ne pare a fi şi este o poezie 
mai „veche de zile” decît celelalte. Temele primelor două 
cicluri sînt reluate aici în alt registru poetic, dar şi la o 
altă vîrstă spirituală, Este vădită domolrea patimilor, 
mai multă linişte, multă îndurare, o curată vesele 
țărănească, cosmizarea bucuriei erotice luminoa-se, dar 
și un insistent dor de ducă monahal, eshatologic. 

Poezii cu dimensiuni miniaturale, doinele sint 
mai încăpătoare decit o baladă sau un poem: cîntece 
cernute prin trei site ale istonei = a umanității, a 
neamului şi a poetului. Contopit cu neamul şi glas al 
acestuia, poetul nu e cîtuşi de puţin lăsat la poarta 
Raiului, cum ni se arată — mai în glumă, mai în serios — 
în poezia Sus la poarta ferecată,. 


În epilogul volumului, la capătul închipuitului 
nostru pelerinaj din pridvorul bisericii spre altar, ne 
aşteaptă ctitorul cu testamentul lui scris la talpa EP/- 
LOGOSULUI: Dumnezeu-Cuvintul. 

Pe pragul morţii pentru lume, cunoscător în 
cugetul inimii al tainelor Împărăției ce va să fie, 
destinatul şi cruciatul poeziei lasă pe răboj iubirea, nu 
poezia — stihie (“Nu ştiu ce nume porți în alte graiun,/ 
dar într-al meu te-am botezat: Stihie” — Poesis), care 
va arde și ea împreună cu toate celelalte la înnoirea 
lumii. lubirea, cauza şi rostul poeziei, nemuritoare şi 
reazem al istovirii în lume 

În schimb, nu cere celui ce-l citeşte decît să- 
i trăiască fervoarea preaiubirii, chiar în păcate, a lumii, 
câci “Splendoare e şi glorie divină/ chiar şi-n cădere 








lumea Celui Bun —/ şi ea e cea ce nouă va să vină”: 
trăire emoţionant de sinceră şi de adîncă a legăturii 
omului cu lumea, de a cărei frumuseţe poetul nu se 
poate lipsi nici lingă Dumnezeu, în veci. Dar 
Dumnezeu, care a făcut lumea pentru om, a lăsat-o 
să se prăbușească pentru el și o va îndumnezei 
impreună cu el, nu-i cere omului dezlumirea de 
irumusețea care în smerenie va mun Spre Inviere ŞI 
care aşteaptă Răsăntul, strigînd, împreună cu poetul- 
profet: Maranatha! A-L aştepta pe Hristos „mort 
pentru lume şi lumea moartă pentru tine”, aceasta e 
treapta cea mai înaltă a iubirii răsăritene 


Cu duhul ostenit, dar „folosit” de însoțirea 
poetului în suişul de la Eli, eli, lama sabachtani la 
Maranatha, din „inima pustiei” în „pustia inimii”, prin 
sufletul lui „cu văi adinci”, te întrebi de unde atita 
logofanie... 

În poetul. care cere (7ilc de rugăciune — în 
Amurgalia): 


Cuvîntul dă-ni-l, Doamne, cel mai presus de sine, 
izvodul gurii tale, prin care toate sînt — 
lumina lui ascunsă, prisosul lui de bine, 
îmbelşugata moarte a siîmburelui sfint! [...] 
Nu-mpătimita vrajă a slovelor subțiri, 

nu mintea care minte (frumos ca o ispită, 

ci îndoita pîrgă a pururei iubiri, 

cea doldora de tine şi lumii răstignită — 

pe ca-ntreit ţi-o cerem, cu rugă-nfricoşată, 
mai plini ca totdeauna, mai goi ca niciodată!, 


Dumnezeu binevoieşte cu asupra de măsură 
Şi îi dă lui cuvint cu putere multă, 


Gheorghe vine în contact cu Mişcarea Legionară, al cărei soldat credincios devine. 
În 1940, în urma cedării Cadrilaterului Bulgariei, familiile de aromâni, împreună cu 


întreaga populație românească, sunt strămutate în județele Constanța şi Tulcea. 


În 1948, după înscăunarea comunismului şi declanşarea acțiunilor de colectivizare 
forțată, Tache Gheorghe, ca şi majoritatea gospodarilor aromâni din Dobrogea, s-a împotrivit 


acestei acțiuni, motiv pentru care, ca şi mulți alții, a fost arestat şi condamnat la 15 ani 


temniță grea, pedeapsă pe care a executat-o în închisorile Jilava, Gherla, Aiud, precum şi 
în minele de plumb de la Cavnic şi Valea Nistrului. S-a eliberat împreună cu toți ceilalți 
deținuți politici în 1964. Acasă îl așteptau soția şi cei patru copii. Revederea a fost emoţionantă. 
După evenimentele din 1989, Tache Gheorghe s-a încadrat în Asociaţia Foştilor 
Deținuți Politici şi a participat activ la toate acţiunile acesteia. Dispariţia lui constituie o 
grea pierdere pentru toți cei care l-au cunoscut şi apreciat. 
Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor Săi. 


A consemnat camaradul său de suferință Zisu Zisu 














PUNCTE CARDINALE vo mc 


„HOSPICE 
AVOLU NTARI 





SI T | 
>, 

SA A 

ST 





SI Y == 


aa] ii A 






4 







































Duminică 2 octombne a. c., pe o ploaie diluviană, tâlcuită de Părintele 
Patnarh ca... „inundație a Duhului: Sfânt”, a avut loc ceremonia de târnosire a 
bisencii Sfintei Mănăstiri Christiana din Bucureşti (Şos. Pipera 49), în prezența 
Prea Fericitului Teoctist (ce în 2002 dăruise mănăstirii o frumoasă icoană a Sf. 
Antipa Românul, cu o păricică din moaştele acestuia) şi a Prea Sfințitului 
Sebastian Ilfoveanul (veghetor direct asupra locului şi obştii), a principalilor 
cuiton (în frunte cu d-na Mania-Liliana Vasilescu, româncă stabilită în Belgia, 
fiica generalului Petre Vasilescu, victimă a pngoanei comuniste) şi a unui mare 
număr de credincioși (care au îndurat ploaia fără să se clintească, probând o 
dată mai mult resursele de evlavie şi răbdare ortodoxă încă subzistente chiar şi 
în „Vavilonul” României). Totodată, a fost inaugurat festiv şi Căminul de Bătrâne 
din incinta mănăstirii (cu o capacitate de 35 de locuri, în condiții moderne, 
aproape occidentale). 

Mănăstirea Christiana şi căminul aferent sunt ceea ce s-a putut duce 
până la capăt din ambițiosul proiect de la începutul anilor *90 al d-lui dr. Pavel 
Chirilă, care visase un întreg complex medico-ecleziatic, cu mănăstire de maici 
(calificate ca asistente medicale şi doctonțe), cu policlinică și 4 clinici specializate, 
toate concepute la parametrii secolului XXI, dar în duhul vechilor vasilade. 

Piatra de temelie a mănăstirii s-a pus în 1992, iar zidirea bisericii — 
purtând hram întreit: „Pogorârea Sf. Duh, Naşterea Maicii Domnului şi Sf. 
Apostoli Petru și Pavel” — a fost săvârşită în 2001 În 2005 s-a încheiat şi 
splendida pictură în stil neobizantin (din impunătoarea poartă de piatră a 
aşezământului ŞI până, în Sf. Altar), realizată cu mare har iconografic de d-l 
ircea Petrişor şi de d-na Eugenia Irimia (catapeteasma). MR edr er da 

Obştea mânăstirii numără actualmente 17 viețuitoare harnice şi i discrete, 
stărețite de Maica Stavroforă Benedicta Chirobocea şi avându-l ca preot slujitor 
pe ieromonăhul Ghenadie Joița. Cele mai multe dintre viețuitoare activează pe 
teren medical şi social, ca doctoriţe şi asistente (secția ext. a Spitalului Sf. 
Pantelimon, Spitalul Floreasca, Fundaţia „Salvaţi copiii României! ”), sau în cadrul 
Asociaţiei Filantropice Medicale Creştin-Ortodoxe „Chnsthana” (sora Tudora 
Hornea, fără de care activitatea asociației bucureştene ar fi de neconceput). O 
deosebită reputaţie şi-a dobândit și strana bisericii, condusă de rasofora Anastasia 
(studentă a Conservatorului bucureştean), mănăstirea a editat de altfel, anul 
trecut, un minunat CD cu cântări bisericeşti (ce poate fi procurat, ca şi cărțile 
Editurii Christiana sau ale altor edituri ortodoxe din zona Capitalei, de la standul 
de cărți şi obiecte religioase din imediata vecinătate a bisericii), 

Aspectul cel mai pilduitor al noului aşezământ, dincolo de statutul pur 
duhovnicesc, este conlucrarea rodnică şi armonioasă dintre laicatul ortodox şi 
Biserica strămoşească, această minunată convergenţă de inițiative şi forțe 
creatoare, dătătoare de bune nădejdi pentru viitorul lumii ortodoxe româneşti, 
pe care uneori suntem înclinați să o judecăm mai aspru decât s-ar cuveni, sub 
sugestia mediatică a noilor ideologii de stânga, dar şi sub inerția unor prejudecăţi 
moştenite din anii comunismului (de care ar fi vremea să acceptăm că s-a 
căpătat, totuşi, suficientă distanţă, mai ales pe tărâm cultural şi religios). 

(V. A. M) 









Hospice-ul este un tip de PRE EI deja consolidat în lumea occidentală, în 
care merg să primească asistență — deopotrivă medicală şi spirituală — bolnavii în fază 
terminală, îndeosebi cei suferinzi de cancer, pe care familiile n-au posibilitatea sau pnceperea 
de a-i îngriji corespunzător la domiciliu. La noi aşa ceva este deocamdată o ranlate, iar d-l 
conf. univ. dr. Pavel Chirilă, cu zelul său profesional şi ctitoricesc, a ținut să fie şi in această 
privință un deschizător de drumuni. 

Punctele cardinale au publicat în mai multe rânduri anunțun privitoare la acest proiect, 
precum şi solicitări de sponsorizare, împărtăşind acum bucuria că generoasa inițativă a fost 
dusă la bun sfârşit Din această toamnă, în Voluntari, nu departe de Centrul Medical „Naturalia” 
(întemeiat şi condus tot de soții Chirilă), străluceşte albă, ca o arcă a cantății creştine, 
eleganta clădire a noului hospice, denumit Centrul de Îngrijiri Paleative „Sf. Irina” (cuo 
capacitate de 20 de locuri, într-o ambianţă ultramodemă, „umanizată” însă semnificativ de 
sensibilitatea şi bunul gust al tradiţiei ortodoxe), 

Lista sponsorilor/ctitorilor, afişată chiar la intrare, este destul de întinsă, dar contribuța 
cea mai însemnată, sub raport financiar, a avut-o neîndoielnic d-l S. Marin (Fundația 
Anonimul). Desigur, buna finalizare a proiectului ar fi fost greu de închipuit fără sprijinul 
acordat de Biserică şi de Primăria locală, din nou constatându-se o fenaită convergență între 
lumea clericală şi lumea laică — convergenţă căreia d-l dr. Pavel Chinlă s-a onorat incă o 
„data sa-i [ie abil catalizator. 

- Slujbade sfințire a noului aşezământ s-a oficiat pe 22 octombne, cu participarea a nu 
mai puțin de 5 ierarhi bisericeşti (Î.P.S. Teofan, Mitropolitul Olteniei şi poate, dacă Dumnezeu 
nu Şi-a întors fața dinspre noi, viitorul Patriarh al B.O.R.; |. P. S. Serafim, Mitropolitul pentru 
Germania şi Europa Occidentală, din nefericire tocmai blocat de „calculele sinodale' pe 
calea spre scaunul mitropolitan de la Sibiu, pentru care avem încredințarea că ar fi fost 
soluția ideală, P. S. Ciprian, Episcop-vicar patnarhal, P. S. Damaschin, Episcopul Sloboziei 
şi Călăraşilor, P. S. Nicodim, proaspătul Episcop al Sevennului şi Strehaiei). Nu puteau lipsi 
părintele Constantin Mihoc, mereu apropiat de d-l dr. Pavel Chinlă, deşi în ultimii ani s-a aflat 
multă vreme în Germania, nici inimosul părinte Zosima, şi el colaborator permanent la fața 
locului, nici tînărul ieromonah Evloghie Munteanu, duhovnicul de la Sf. Mănăstire Nera (şi ea 
ctitonită, la începutul anilor '90, de acelaşi dr. Pavel Chirilă, sub egida Asociaţiei „Christiana”) 
Parţicipanţii au fost destul de numeroşi şi s-au bucurat din plin de soarele mângâletor al unei 
splendide după-amieze de toamnă (chiar dacă festivitatea inaugurală s-a încheiat după 
căderea serii, cu agapa frățească ofentă tuturor celor prezenți) 

Intenţia este ca, în măsura în care nu vor interveni piedici sau disfuncţii neprevăzute, 
hospice-ul să-şi înceapă funcționarea efectivă chiar din luna decembrie a acestui an (ridicarea 
lui nu a fost uşoară, iar funcționarea şi întreținerea lui nu vor fi nici ele prea uşoare, fiind 
vorba de un personal specializat de elită şi de nişte condiţii de găzduire, asistență şi tratament 
destul de costisitoare în contextul actual al societății româneşti). Dar dacă Dumnezeu a 
binecuvântat până acum această lucrare, credem neabătut că îi va netezi şi în continuare 
drumul, făcând-o pildă de vrednicie, caritate şi slujire creştină, la răscnucea dintre civilizația 
apuseană şi spintualitatea răsăriteană, la care România — sinteză de Ortodoxie şi latinitate 
— s-ar cuveni să aibă un cuvânt tot mai însemnat (V A.M.) 


Ti pp Sa 97 > ie A r, 
4 pir XI CA AI , e *. tao) Y Pl 
i > eta AA divan d ec | 
EMA aaa: pad 


îm 


== WI pe 


ERE 
POT A) 


7 m 


P, 





PAG. L2 Nr. 11/179 Noiembrie 2005 





Despre virtuțile interpretative şi forța creatoare ale 
d-lui Ion Piso, unul dintre cei mai înzestrați şi mai rafinați 
tenoni ai secolului XX, dar şi un remarcabil director de scenă, 
S-a SCS ŞI se va mai scne, cu infinit mai multă indrituire 
decât aş putea avea cu, căruia mi-a fost dat să mă întâlnesc 
cu fascinanta sa personalitate mai târziu decât s-ar fi cuvenit 
ŞI oarecum din afara muzicii. Ceea ce mi-am propus aici, cu 
admirație mărturisitoare, este să relev, mai ales pentru 
intelectualul tânăr de azi, ceva din exemplaritatea şi valoarea 
paideică a unui destin uman şi cultural de respirație europeană, 
dar de adâncă dospire românească, aşa cum se profilează, 
pe firul confesiunii esențiale, din paginile minunatului 
Antifonar epistolar (splendidă metaforă a dialogului armonic, 
a tensiunii intime dintre comunicare şi cuminecare) apărut 
anul trecut la Editura Albatros din Bucureşti. 

“Mai bucuros aş cânta decât să fac «literatură»; ar 
fi sigur mai adevărat și mai... convingător”, mărturisește 
marele tenor într-una dintre scnisori. Poate să fie aşa, dar 
seducția scnsului său nu este deloc neînsemnată; când pana 
ajunge să zburde, scrisul se preface, pe nesimţite, într-un alt 
fel de cântare, duioasă, zveltă sau solemnă, dar mereu plină 
de miez şi de savoare. Antifonarul epistolar este, nu doar 
pnn autenticitatea lui umană, dar şi prin acest dar al fatalităţii 
artistice, o lectură sărbătorească, în acelaşi timp 
“desfătătoare” şi “procopsitoare”, putând sta alături de cele 
mai celebre pagini de memorialistică românească, de la 
Scrisorile lui lon Ghica până la Hronicul şi cântecul vârstelor 
al lui Blaga, sau la Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt. 
Tensiunea ideilor, trăite organic și responsabil, se întâlneşte 
fericit cu forța şi măiestria evocatoare a feluritelor lor 
“întrupări” în “viul vieții”, iar dincolo de confesiunea 


PUNCTE CARDINALE 


La, 


I-a 
Lă = 


-. 


ae ma să co." 


Pee ar me "cm i me 
IN ac e 
. E 4 da E să 


SĂ 
1] 


49 ALBATROS 





fiecare are ceva esențial de învățat, dar mai ales în care fiecare 
găseşte prilej de adâncire a propriilor experienţe, gândun şi 





mediu în care nu cicăleala sau sora ei urecheala, ci exemplul 
viu a fost mereu prezent în modelarea de care am avut parte 
la începuturi”. Părinţii viitorului tenor ne privesc, aşezaţi cu 
pictate în deschiderea șirului de ilustraţii ale cărții, dintr-o 
frumoasă poză de epocă. Pe linia tatălui, preot de țară ardelean 
(el insuşi “cu o voce de tenor asemănătoare cu a lui Tito 
Schipa, dar mai «mângâioasă»”), o mătușă, Adelina, fusese 
violonistă. Pe linia mamei, îi venea văr mai mare tenorul 
Buzea, “posesorul unei splendide voci, ca şi al unui fizic de 
invidiat, gen Franco Corelli”. Dar experiența genuină a muzicii 
este dublată de întâlnirea timpurie cu mirajul artelor plastice, 
în atelierul surorii mai mari, Lucia, pictoriță, şi a soţului 
acesteia, sculptorul Romul Ladea. Pe de altă parte, “casa 
popii din Zârneşti devenise înainte și chiar şi în timpul 
războiului un fel de han cultural unde se abăteau, venind cu 
treburi pe la Braşov, Cincinat Pavelescu, Lucian Blaga, Ionel 
Teodoreanu și alții...” (pe Blaga — care “gândea cu mult mai 
mult decât vorbea” — tânărul îl va reîntâlni mai îndeaproape 
la Cluj, pe vremea studenției, în plin stalinism, când marele 
poet şi filosof fusese scos de la catedră şi pus să funcționeze 
ca... bibliotecar). Copilul este însă deopotrivă receptiv la 
sfătoşenia vorbei ţărăneşti şi la frumusețile imediate ale creației 
folclorice, care-l vor fascina de-a lungul întregii vieți. 

Zârneştii îi oferă micului lon, pe lângă proximitatea 
norocoasă a culturii, şi experiența sănătoasă a naturii: 
escaladează crestele din imprejurimi, călăreşte cu voluptate, 
fără şa, ținându-se de-a dreptul de coama calului, 
“supervizează” vacile care păşteau iarba fragedă de pe 
miriştea întinsă “până sub poala Pietrii Craiului”... 

La Liceul “Andrei Şaguna” din Braşov mai prinde 
ceva din farmecul vieţii liceale tradiționale (curmate după 


personală, de autoportretul interior, se zugrăveşte de la sine  intuiții existențiale, de meditație asupra temelor majore ale 1947), cu elevii din cursul superior organizaţi în coetus, “o 

icoana unei lumi în pestriță devenire, de la “zariştea cosmică” cultuni și creației, pe partitura contrapunctică a unui destin structură autonomă față de şcoală (profesorii n-aveau nici un 
i . ai O [IE Th ap îi PARI FA Li rit EI ni ice aim lepra i Ș: de 

| „că „ fel de amestec), după modelul Universităţilor umaniste de tip 


2) 
Lai) 








a satului natal la grobianismul deconcertant al “obsedantului spăeraplare (a speelaliaa Mihai Cosma este die 
enta! ci CC 


deceniu” postbelic românesc, sau la “eticheta” pretențioasă, 
dar fundamental “distrată” (distrasă de la esenţial) a unui 
Occident crepuscular, pe care autorul s-a priceput, cu 
eleganță, să-l cucerească fără să-l idealizeze. Se spune că 
fiecare mare artist are un “talent secund”, proxim vocației 
predilecte; la d-l Piso acesta pare să fie /i/o-logia în sensul ei 
plin, etimologic: iubire a /ogos-ului și har al rostirii, pendulare 
echipolentă între cuvânt şi idee, între rost şi rostire, până la 
reverența supremă în faţa Logos-ului întrupat, 

Deşi uneori prea ispitit poate de platitudinea crudită 
și de patosul calofilic, d-lui Doru Popovici (la rândul său 
compozitor şi muzicolog de seamă, dar şi prolific publicist) îi 
revine meritul de fi avut intuiţia și priceperea de a-l provoca 
la confesiunea scrisă pe ilustrul artist și prieten, oferindu-i 
cadrul aproape ideal al acestui lung “interview epistolar”; 
“Tu, dragă prietene, te poţi mândri că ai excelat ca interpret, 
în toate stilurile conturate în marile epoci creatoare, începând 
cu «epoca de aur» a polifoniei și terminând cu tragicul secol 
XX. Ai convins atât pe muzicienii cei mai exigenți, cât și 
marele public (care poate uncon greşi, dar, în cele din urmă, 
el este cel care are dreptate!) La toate acestea se adaugă, în 
ambianța teatrului liric, măiestria jocului tău de scenă, întărind 
sensul aserțiunii după care opera semnifică «teatru cântaby... 
Aş fi superficial dacă nu aș asocia la fecunda-ți activitate = 
cu adevărat polivalentă — și vasta ta cultură, talentul de 
profesor şi, nu în cele din urmă, harul tău de eseist, sau, alifel 
spus, expresivitatea scrisului tău. /ată de ce m-am gândit să 
dăm naştere la o corespondență în care să disecăm aspecte 
din viața ta particulară şi artistică, din ambianța spirituală în 
care te-ai formal şi, mai cu seamă, ai activat, atăt în [ară, cât 
şi în țări cu o mare şi străveche tradiție culturală. În acest fel, 
am putea genera şi o istorie a muzicii noastre contemporane 
[..], În context național şi universal" (p, 5; subl. mea), 

Parcurgând cartea dintr-o scoarță într-alta, se 
constată că ambițiile acestui demers nu rămân fără acoperire, 
Dincolo de elementul autobiografic și ambiental, avem în 
acelaşi timp o introducere informală în tainele artei 
interpretative și în estetica generală a muzicii clasice, dar și 
0 istorie vie a muzicii românești în context curopean, 
acoperind mai ales a doua jumătate a secolului XX, Discursul 





co ge a i. Sa Ai 

deşi fundam UMSCrIsă muzicii, cartea nu reclamă 
cunoştinţe muzicale din partea cititorului”. Cred că aserțiunea 
este doar intr-o măsură adevărată, in sensul că Antifonarul 
suferă şi o lectură “profană”, prin larga generozitate spirituală 
a interlocutonlor, dar numai cel familiarizat cu universul 
muzicii îi poate gusta până la fund subulitățile şi rafinamentele, 
poate prinde “sunetul secund” al acestei ari existențiale 


La început a fost “lumea paradisiacă” a unei copilării 


binecuvântate de Dumnezeu. Totul prinde creştere organică 
din “cel vreo şapte ani şi câțiva de acasă”, petrecuţi “într-un 





renascentist” (a se vedea descrierea structurii şi 
ceremonialului de “imţiere” la pp. 12-13 — rânduri zgârcite, 
dar savuroase, ca de roman picaresc). Nu putea hpsi nuci 
turpitudinea belferească, evocată cu haz după-ani” "ȘI totuși 
«Lumea fascinantă a Euterpei», cum o numeşti tu, la început 
a stat cu spatele la mine, adică reprezentanţii ei nici nu m-au 
luat în seamă. Când, elev în clasa | de liceu, profesorul de 
muzică ne-a selectat pentru cor pe noii veniți, în urma probelor 
am fost declarat inapt”! Reparaţia va veni ulterior, din partea 
altui profesor, “Nici azi nu pricep motivul care i-a făcut pe 
cei doi profesori să aibă aprecieri diametral opuse, şi nici de 
ce până la începutul clasei a V-a am fost sopran, pentru ca 
după câteva luni să devin tenor, ipostază de care sufăr de o 
jumătate de secol şi pe care am inaugurat-o cu 7orna a 
Sorrento, prima melodie, napolitană, cântată în fața 
publicului”. 

De prin clasa a VII-a, uceniceşte pe lângă organistul 
Bickenich, “animatorul vieții muzicale a Braşovului interbelic 
şi conducătorul concertelor Bach de la Biserica Neagră”, 
prin care 1 se oferă oportunitatea de a cunoaşte alte personalități 
muzicale ale epocii, printre care şi bantonul Gogu Simionescu 
(evocat în carte cu mai multe prilejuri), cu care se va pregăti 
în vederea Conservatorului”. Se simte însă mult atras şi de 
cercurile literare”, iar portretul pe care i-l face Domniței 
Gherghinescu rămâne antologic (pp. 19-20); “... era o făptură 
fermecătoare, de o cultură aleasă şi o spontaneitate uimitoare. 
Avea obiceiul să spună despre sine: «Sunt un fel de Petre 
Ţuţea cu fustă», Oglinda inteligenţei proprii nu o înşela. lar 


Ci 





"Cei 3 ani de Conservator nu par a-i fi lăsat amintiri prea 
plăcute, preferând să-i treacă sub o “respectuoasă “* 
tăcere, “Respectul însă nu mă împiedică să-ți spun o 
«vorbă» pe care am auzit-o în peregrinările mele. Ce 
deosebire ar putea fi între o vrabie şi o privighetoare? 
Știi?.,. Hml,., Vrabia eo privighetoare care a absolvit 
Conservatorul. |...) La noi — dar de fapt nu numai la noi 
(o spun după ce am umblat prin lume) — «specialiştii» cu 
greu deosebesc vrabia de privighetoare (fără etichetă); 
mai ales dacă prima are Conservatorul“. 

” Minunatele rânduri despre raportul dintre poezie şi 





i TR ME! Ă „A i A dia d Pa | 
este desigur atipic, fragmentat, cu paranteze, ocolișuri și De le e M | DE o muzică(p.36şiurm.) sau despre graiul românesc (p.49 şi 
reveniri, dar din acest puzzle se reface subtil, în conştiinţa * ED ae , | ' p: <a ar sti urm,) vădesc că această pasiune a rămas mereu vie şi a 
... » + - a “ | Nasa. LA pr” ta 2244 ] * pai dă 
“moșită” a cititorului, o întreagă welanschauung, din care Păi n i tenorului on Piso ar VA catalizat din adânc prestaţia lirică a marelui tenor, în latura 
ZA ge * pa e ET Pie 5 eicea maiprofund românească, 









PUNCTE CARDINALE 





Noiembrie 2005 NR. 11/179 PAG 





- UN EPISTOLAR PAIDEIC ROMÂNESC 4 


trumusețea, din cauza morbului de care suferea, ca şi «Dama 
cu camelu», o făcea şi mai atrăgătoare. În epoca respectivă 
a celui de-al doilea război mondial şi imediat după, era un 
tel de Madame de Stat! (minus simpatiile politice) sau de 
George Sand a literelor noastre 

Luând curând calea Clujului, tânărul lon Piso 
pendulează între mai multe ispite intelectuale ŞI soluții de 
viitor. Familia îl voia medic (şi a şi fost înscris la Medicină, 
de unde a rămas mai ales cu prietenia de o viață cu viitorul 
mare regizor Paul Barbăneagră, mai târziu, la Paris, unul 
dintre amfitnoni predilecți ai elitelor culturale româneşti din 
exil). A avuto atracție trecătoare şi pentru Chimie, iar interesul 
pentru Filosofie nu l-a ocolit nici el (frecventând cu precădere 
cursunle lui D. D. Roşca, rămas marea atracție a facultății 
clujene, după ce Blaga fusese “avansat... bibliotecar”). Până 
la urmă a biruit Euterpe. 

E memorabilă scena de familie de prin 1953, în 
care tatăl, între două arestăni (“din familia noastră, multă 
vreme după 1945, doar eu, dintre cei de sex bărbătesc, nu 
stam după gratii”), află că scontatul medic naufragiase... 
pe scena Opere: din Cluj. “Cum prin închisori se mai 
primeneau «cadrele», pesemne un nou venit 1-a adus tatii 
vestea de afară. Nu cred că l-o fi bucurat. Săracu, numai de 
acest fel de noutăți n-avea nevoie! Destul că, spre ușurarea 
mea, n-a trebuit să-i spun eu «noutatea». Discuţia serioasă 
ce urma să aibă loc pe această temă importantă, pentru că 
privea opțiunea unui tânăr în viață, a început şi în același 
timp s-a sfârşit cu un singur cuvânt din partea lui. Mângâindu- 
mă pe obraz, a murmurat: «Greerele!», ca apoi să treacă la 
alt subiect. Tocmai pentru că înlocuia o avalanșă de 
reproşuri, cuvântul a devenit pentru mine un spectru ce-mi 
apărea de câte ori era cât pe-aci s-o fac pe «artistu»” 

Sunt greu de imaginat condiții mai: nepnelnice 
pentru elanunle şi pa ea artist decât cele aduse de 


amintindu-și brusc de toți cei pngoniţi din familia sa. “ Tovarăşe 
Piso, avem dovezi! Nici noi nu înțelegem cum un artist ca 
dumneata (?), recunoscut (7?) şi recompensat (777) de regimul 
nostru, în loc să-și vadă de treabă, face propagandă fascistă, 
legionară!”. Acuzatul e tot mai năuc, dar i se azvârle sub ochi 
teribila dovadă, în care recunoaşte corectură ciclului Frumoasa 
morăriță, aşa cum o trimisese deunăzi la tipografie, Polhtrucul 
dă paginile şi, ajungând la liedul /n grin will ich mich Aleiden 
(“Aş vrea să mă inveşmântez în verde”), izbucnește cu 
indignare: “Ce înseamnă asta?! Îţi dai scama, tovarăşe Piso?” 
Răsuflând pe jumătate uşurat, tenorul se apucă să-i explice 
povestea, încercând să-l lămurească asupra valorii metaforice 
sau simbolice a culoni verzi în contextul cu pricina. Greu, 
politrucul pare a începe totuşi să priceapă, e în fond un tovarăș 
cumsecade, şi are până la urmă revelaţia soluției... “politice” 
“Schimbă culoarea, tovarăşe, ce dracu, şi am rezolvat toată 
chestia!”. Până la urmă Frumoasa morăriță avea să apară 
după o lungă întârziere, cu amplă o postfață explicativă, ca nu 
cumva să se smintească “clasa muncitoare”! “Ce zici? Nu-l 
aşa că regimul trecut nu se juca (nici) cu... traducenle?”. 

A urmat experiența bucureșteană, cu succesul și 
consacrarea, dar nescutită nici ea de şicanele repetate ale 
regimului (mai ales când era vorba de deplasănile peste hotare) 
Suspiciuni, amânări, contracte pierdute.. 

Obosit de postura de victimă a tuturor cecităților şi 
constitutiv refractar mentalității lui “Merge şi așa!”, în 1968 
(după “istoricul” răspuns primit de d-na Livia Piso, soția 
tenorului, pictoriță şi scenografă: “Tovarăşă, înțelege că nu 
putem pericilita independența României pentru cariera lui 
Pis0!”), tenorul ia hotărirea de a părăsi țara (unde nu va reveni 
decât în 1990, de-acum încununat de glona mapamondului 
“După o scurtă socoteală, dragă Dorule, tumeele reprezintă 
aproape jumătate din viața mea [. ..] Azi, când răsfoiesc trecutul, 
văd că mai mult de 30 de an: mi-am tot făcut şi desfăcut 


“tăvălugul revluției” proletare. România întră, treptat, sub” geamantanul — ca L homme aux valises al lui lonesco= in mai 


zodia “aflănlor în treabă” (sintagma o întrebuința și Petre 
Tutea: “Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români”) 
Când nu e-di-a dreptul abject și criminal, comunismul e 
stupid și absurd, iar realitatea bate orice imaginaţie. Iată, 
bunăoară, istoria morăriței în toiul proletcultismului: un 
tovarăș venit de sus îl cheamă la direcțiune pe tânărul tenor 
(care se implicase în editarea în româneşte a unor cicluri de 
lieduri, între care și Frumoasa morăriță). “Tovarășe Piso, 
nu ești mulțumit cu situația în care te afli? De ce ne faci 
greutăți, tovarăşe Piso?”, îl admonestează politrucul. Cel 
admonestat e nu doar nelămurit, ci de-a dreptul perplex 
“Dar despre ce este vorba?! Nu înțeleg... ”, bolboroseşte, 






























Be dr s 
- . _. 7 


-. 


on Piso și Azuma Atsuko în 


= Y 
E ara i E | 





T : 


bine de 30 de țăni şi peste 150 de oraşe, dintre care in peste 50 


A SA 
der, 


am revenit de multe ori”). Succesul, gustat din plin, nu poate 
însă estompa până la capăt sentimentul instrăinăru, nici percepția 
cntică a unei lumi desigur primitoare şi poleite, dar care-și 
trădează la fiecare pas “mecanismul tipic al traiului grăbit”, 
superficialitatea și până la urmă suficiența, tot mai mult în 
răspărul propriei ei tradiții. Această notație delicată spune mult 
despre sufletul marelui artist, despre calitatea lui umană, 
creştină şi profund românească: “Blaga spune undeva că cel 
ce pleacă cu iubita în străinătate își ia cu el țara. Eu mi-am dus 
cu mine România prin Livia, dar şi sub forma pasiunii pentru 
folclorul nostru, poate cel mai impresionant depozit arhaic de 


ta . 





on Piso în rolul ducelui din opera Rizo/erro 


spiritualitate...” (p. 196). Și apoi, către sfârşit, aceste rândun 
de o cucentoare simplitate, sinceritate şi gingăşie (demne de 
făgăduinţa făcută de Dante Beatncei, în Vita nuova: Jo spero 
dicer„di Lei,quelio. che. mai. non.jue deito d alcuna). “Din 


bogăția imaginilor tăinuite în pridvorul insorit al amintirilor, 


în care îmi apare Livia mea de câte ori mă gândesc la ea, 
Stărute peste toate una. Când, întors de prin turnee, vlăguit şi 
cu gândunle niciunde (pictura de șevalet și mesena ei legată 
de teatru, ca scenografă, nu-i îngăduia totdeauna să vină cu 
mine), mă întâmpina în pragul casei, surâsul ei deschidea 
toate ferestrele vieții. Zâmbetul Liviei este ca aerul pe care- 
| respiri ŞI, din obişnuință, aproape nu-ți mai dai seama de 
el... dar fără, nu se poate! Lumina lui cu statut ceresc, în 
care se răsfrâng temeiuri din alte lumi, a devenit marele 
adevăr al vieții mele, aripa care ne-a trecut, salvator, peste 
atâtea” (pp. 256-257) 

Scenele din exil, cu portrete şi întâmplări 
memorabile (observaţiile complexe de homo viator, elita 
exilului acasă la Paul Barbăneagră, culisele organizării 
Centenarului Enescu la Paris, în 1981 — ş.a.m.d.) depăşesc 
cadrul intim și sunt de o mare valoare documentară, aşa cum 
jumătatea a doua a cărții, cam de la minunatele capitole 
despre lied (p. 168 şi urm. “Liedul” şi “Liedul românesc 
modern și contemporan”), cuprind pagini antologice de 
estetică muzicală și filosofie a artei, de mare valoare tehnică 
și profesională. Analizele aplicate ale marilor opere și 
portretele neconvenționale ale marilor compozitori clasici 
alcătuiesc numai ele matena unei cărți de superioară inițiere 
hrică, în care fiecare cuvânt are greutatea experienţei şi a 
altitudinii culturale, care transcend fiecare temă până la 
lamura extatică a spiritului, până la taină ultimă a “frumuseții 
care va salva lumea”, 

Într-o vreme în care s-a vorbit tot mai mult de ceea 


| $un Teodor Baconsky numea “criza admirației” şi care 


reclamă acut lipsa manlor modele vii, lucrătoare în imediatul 
paideic al tinerelor generaţii, întâlnirea cu omul şi artistul lon 
Piso, chiar şi prin intermediul unei cărți sau unei înregistrări 
electronice, este o şansă pe care ar fi păcat ca elita potențială 
a zilei de mâine s-o rateze din grabă sau din trulie. Aceste 
rânduri, care n-au putut [i mai mult decât o reverență şi o 
provocare, se leagănă cu nădejdea că exemplaritea “ulumilor 
mohicani” ai pleiadei culturale şi spirituale a secolului XX 
va fi unul dintre temeiurile renaşterii româneşti de mâine, 
așa cum a fost răscumpărarea tragediei noastre de ieri, în 
[aţa lumii și în cumpăna lui Dumnezeu, 


Răzvan CODRESCU 





N | 


PAG. 14 Nr. 11/179 Noiembrie 2005 


PUNCTE CARDINALE 








TÂRGUL NAŢIONAL DE CARIE ȘI REVISTĂ RELIGIOASĂ 
DE LA SIBIU 
(Informaţii și imagini de la editia a şasea: 13-16 octombrie 2005) 





Aşa cum am promis în numărul trecut, oferim cititorilor noştri interesaţi, în pagina 
de faţă, câteva informații şi imagini de la o manifestare cultural-religioasă devenită deja 
tradiție la Sibiu (viitoare „Capitală culturală europeană”, începând din anul 2007, acum în 
plină refacere edilitară): Târgul Naţional de Carte şi Revistă Religioasă, ajuns în acest an la 
ediția a șasca 

Organizat de tânăra Asociaţie „Scnptus” (alcătuită din foşti „ascorişti” şi avându-i 
în frunte pe d-l Lucian Coca şi pe recentul părinte Claudiu Curiban), sub înaltul patronaj (chiar 
dacă numai... nominal) al Patriarhiei Române şi al Mitropoliei Ardealului, Târgul (din câte 
avem cunoștință, umc în România ca manifestare de profil, deși au mai avut loc unele 
tentative și pe aiurea, ca de pildă la lași, sub egida Trinitas-ulu:) se desfăşoară, începând de 

anul trecut, în nobila incantă a Biblioteci ASTRA (unde actualul director, d-l lon Onuc Nemeș, 
e] însuși autor de cărți, dar și pictor amator de icoane pe sticlă, s-a dovedit, doi ani consecutiv, 
un amfitrion pe măsură) 

La ediţia din acest an au luat parte peste 30 de edituri și publicaţii religioase din mai 
toate zonele țăni. Dacă in presa centrală Târgul a fost (ca şi în anu anteriori) prea puțin 
mediatizat, pe plan local s-a bucurat de o bună atenție și primire, atât din partea presei scrisc, 
cât și a posturilor de televiziune (în special filiala locală a Antenei | şi Eveniment). Răspunsul 
publicului sibian a fost destul de bun, chiar dacă „austeritatea” financiară a populației în 
actualul stadiu din România îngrădeşte în mare măsură investiția în cultură (mulți văzându-se 
nevoiți să se mulțumească a trece pe la Tirg și a răsfoi doar cărțile atit de imbietoare, 
altminteri greu accesibile buzunarului mediu, chiar dacă majoritatea editurilor au operat 
unele reduceri, în limitele impuse de rațiunile lor de subzistență) 

În prima zi, după festivitatea de deschidere (marcată îndeosebi de prezenţa P.S 
Visarion Răşinăreanul, episcopul- 
vicar al locului), a fost evocată şi 
omapială personalitatea (altminten nu 
lipsită de controverse) a Î. P.S 
Antonie Plămădeală, trecut la cele 
veşnice în pragul acestei toamne (au 
luat cuvântul, între alții, pr. prof. 
Dumitru Abrudan şi pr. prof. Mircea 
Păcurariu, care au păsit de cuviință 
să insiste mai ales pe dimensiunea 
ecumenistă a activităţii celui evocat). 

A doua seară a fost dedicată 
cu precădere Părintelui Arhimandrit 
Teofil Părăian de la Sâmbăta de Sus 
şi Editurii Revistei „Lumea 
Credinței”, care i-a editat anul acesta 
volumul intitulat editorial Punctele 
cardinale ale Ortodoxiei. Îndrumar 
duhovnicesc (epuizat în doar câteva 
săptămâni și așteptându-și, până la 
sfârşitul anului, un al doilea tiraj) 
Aceasta a lost şi scara care a atras 
cel mai numeros public. Autorul a fost 
introdus chiar de câtre editorul 
ultimului său volum, d-l Răzvan 
Bucuroiu, directorul magazinului 
ilustrat Lumea credinței şi al edituni 
omonime (aflat pentru prima oară la 
Târgul sibian şi acordând cu acest 
prilej și un amplu interviu filialei 


Din expoziţia de icoane pe sticlă ale d-lui 
lon Onuc Nemeș 


= 





În prim-plan: d-l lon Onuc Nemeş 
În planul secund: Părintele Teofil şi d-l Răzvan Bucuroiu 


locale a postului de televiziune Antena 1, în speță d-lui Florin Oancea). Părintele Teofil fusese 
prezent şi la ediţia anterioară (când conferențiase memorabil despre „Credinţă și Cultură”). 
Dar de data aceasta a oferit, cu binecunoscutu-i har mărturisitor, un moment probabil unic în 
analele culturii ortodoxe româneşti, prezentându-și toate cele 22 de cărți apărute până în 
momentul de față! 

A treia seară l-a avut în prim-plan pe diac. loan [. Ică jr, liderul incontestabil al noii 
generații de teologi sibieni, care a prezentat pe larg Editura Deisis, unde a scos, timp de peste 
un deceniu, ediții de o valoare exemplară în peisajul (bogat, dar nu întotdeauna impecabil 
calitativ) al editonalisticu ortodoxe din Româma postcomunistă. Doamna preoteasă Mana- 
Cornelia Oros, principala sa colaboratoare editonală, s-a plâns că famiha Ică ar fi nemulțumită 
de denumirea de „târe” dată de organizaton aceste: manifestări anuale (drept care pânntele 
Ică jr. — îndelung așteptat de toată lumea — nici n-ar în fost prezent la ediţiile aterivăre!), fără 
să avanseze insă o sugestie de echivalență (ceea ce-ar.putea făce totuşi până la ediția a 
şaptea, când nu ne-ar deranja să participăm nu la Târgul, ci, să zicem, la Salonul Naţional de 
Carte şi Revistă Religioasă.,.) 

In fine, a patra şi ultima seară a fost rezervată memoriei vestitului pănnte, duhovnic 
Și zugrav de icoane Miron Mihăilescu (1914-1998), din Ocna Sibiului, şi Edituri Christiana 
din Bucureşti, care l-a editat în premieră în acest an, în două volume succesive (/ubind ca 
Dumnezeu. Liturghii după Liturghii cu Părintele Miron Mihăilescu şi Vorbeşte Dumnezeu - 
ultimul sosit din tipografie direct la Tirg), îngrijite cu evlavie şi competenţă de d-na Gabnela 
Moldoveanu, care a completat munca migăloasă — de transpunere de pe bandă -— a altei 
doamne: sibianca Laura Vasiu, ucenică a Părintelui Miron. A vorbit, între alții, şi succesorul 
Părintelui Miron la Ocna Sibiului, preotul Savu Popa 

După succesul evident al ultimelor două ediţii, n-ar fi prea mult să urăm Târgului 
(Salonului?) sibian „internapionalizarea” sa în anii următori, pe fondul noului statut european 
al Sibiului (în care s-ar cuveni ca tradiția teologică să se regăsească la loc de frunte) 

Și o ultimă precizare, emoţionată: liderul Asociaţiei „Senptus”, d-l Lucian Coca, va 
ține desigur minte această ediție mai mult ca pe oricare alta, căci chiar în ajunul ei : s-a născut 
o fetiță (al doilea copil), căreia îi urăm din toată inima să fie sănătoasă şi să prindă vremurile 


bune pe care le aşteptăm — cam de multişor — cu toți! (V A.M) 
AVI it pi 


€ 





PUNCTE CARDINALE voinic ocs 


VITRINA CĂRTII |PENIRUO DOCTRINĂ SOCIALĂ 
A BISERICII ORTODOXE 
NAE IONESCU 





O MONOGRAFIE 
MONUMENTALĂ 


Cu volumul IV 
(645 pp.), apărut recent 
Ea la Editura Istros, sub 
iba a S, „Se AV | egida Muzeului Brăilei, 
| | Să E 2 îi scrupuloasacercetătoare 
PTI lonesc Dora Mezdrea încheie 
Biografia” 1 vasta expunere criticăa 
| “1 biografieilui Nae lonescu 
(1890-1940). Ne aflăm în 
fața celei mai întinse şi 
mai documentate abor- 
dări monografice de 
după 1989 a unui autor 
interbelic: o monografie 
monumentală, însu- 
mând peste 2000 de 
i pagini dense, exemplară 
în toate privințele, iar într-o anumită măsură depășind 
abordarea strictă a cazului Nae lonescu și realizînd o frescă 
R. mai cuprinzătoare a lumii interbelice româneşti. 
Volumul al patrulea începe cu anul universitar 
1935-36 şi urmăreşte atent anii cei mai plini şi mai tensionați 
ka ai vieții marelui profesor, până la moartea sa prematură din 
A primăvara lui 1940 (în jurul căreia s-au țesut numeroase 
> legende, de care autoarea știe să rămână la distanță critică, 
reprimând orice tentație spre senzaționalism, sau spre o 
nouă mitologizare a subiectului). Cam din 1938 (după 
instaurarea dictaturii regale și pe fondul campaniei de 
ă “decapitare” a Mişcării Legionare), pentru Nae Ionescu 
4 încep marile încercări-limită: șicanele Siguranţei și ale 





Npărită deose- 
bit de îngrijit, într-un 
format generos și 


impunător, lucrarea 
INTRODUCERE ÎN Introducere în teolo 


TEOLOGIA Pia socială. 1eze 
SOCIALA centrale pentru 0 


doctrină socială a 


TED CONTRA Pit O 


OONCIRIĂ BOCIAĂ A ISI! Bisericii (Ed Chns- 


tiana, Bucureşti, 
2005, 165 pp.), sem- 
nată de conf. univ 
dr. Pavel Chirilă, pr 
“x drd. Mihai Valică şi 

pe se cu 2 Mia asist. soc. mrd 
Andreea Băndoiu, nu 

vrea să fie decât punctul de pornire, solid şi stimulativ, 
pentru o viitoare doctrină socială bine articulată şi 
complex detaliată a Bisericii Ortodoxe (pe urmele celei 
nu demult elaborate în Rusia — cf, de pildă, vol 
colectiv Gândirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 
2002, pp. 185-266). Aceasta în condiţiile în care 
Bisericii Ortodoxe i s-a reproșat nu o dată o anume 
detaşare de problemele şi provocările curente ale vieții 
sociale contemporane, cu contestarea (directă sau doar 
sugerată) a posibilităților ei de a răspunde, de pe o 
poziție clară, acestor probleme şi provocări, în 
consonanţă cu propria ei tradiție, dar şi în sincrome 
funcțională cu societatea zilelor noastre. “Având în 
vedere opiniile şi preocupările unor membri ai Sf. Sinod 


Lo a 


HUIZA VANTLIILUR 
Mi Mae loţica căi pere ST E CZ AUI N 
metafizică, 2, ediţie îngrijită de Dora Mezdrea ş Marin” 
Diaconu, Ed. Roza V ânturilor, Bucureşti, 2005. 













Sa cenzurii, îndepărtarea de la catedră, detenţiile politice, al B.O.R., părerile şi ostenehle unor teologi sau laici de 
| ă sechestrarea la domiciliu și, nu în ultimul rând, boala de ieri şi de azi, provocările timpului, precum şi 
N ua inimă — care se agravează palopant și din care i se va și trage credibilitatea crescută a Bisericii Ortodoxe în rândurile 
$ Sfârșitul. societății româneşti, îndrăznim să prezentăm biblic şi 
a In strînsă legătură cu biografia nacionesciană, se patristic câteva teze fundamentale, ca punct de pornire 
| aduc contribuţii importante și asupra altor personaje ilustre” | SII el pentru o Doctrină-socială şi filantropică proprie”, 
E ale epocii: Mircea Eliade (asistent al lui Nae lonescu între | | mărturisesc autorii (p. Il; textul se regăseşte şi pe 
i 1935-37 și prim editor al acestuia, prigonit sub o abruptă ij -coperta finală a volumului). 


În acuzație de *pornoarafie” literară — cf. pp. 37-52), Cella 


Delavrancea, Vasile Băncilă ete. 

Strădania autoarei este, printre altele, şi aceea de 
a-l deculpabiliza pe Nae lonescu de acuzația de 
“legionarism”, chiar dacă legăturile acestuia cu mișcarea 
lui Codreanu, oarecum fatale în contextul epocii, nu pot [i 


în slujba 


Avem de a face, aşadar, cu o sistematizare 
tematică a principalelor locuri biblice şi patristice care 
luminează problematica generală a vieții sociale, însoțite 
şi de utile trimiteri la lucrări moderne care dezbat tema 
(fie acestea teologice, sociologice sau medicale) 


D is e ri ci j Desigur, acest corpus adnotat este precedat de o seamă 


propriu-zis contestate. Problema are nuanțele ei (pe care Ţ E PI e ]- i i de principiale lămuniri preliminare, incluse deopotrivă 
” 


adversarii obișnuiesc să le eludeze) și este meritul autoarei 
de a încerca să le stabilească speculativ, chiar cu riscul de a 





în “Cuvântul înainte” al cărții (pp. 11-13) şi în primele 
/ pă ei două părți (“Ortodoxia între tradiție şi necesitatea 









cădea într-un antilegionarism “de lucru”, cam strident şi 
nu o dată discordant cu documentele și mărturiile vremii, 
Pietismul faţă de Nae Ionescu duce la unele impietăti 
conjuncturale faţă de mediul în care ela respirat destul de 
organic, aşa cum și într-un anumit discurs legionar pietismul 
(aţă de un anume dogmatism ideologic a dus nu o dată la 
impietăţi faţă de unele personaje-cheie ale momentului 
(printre care și Nae lonescu însuși), E însă legitimă 





, A | | E 
-ă Ă 
, + 


unei doctrine sociale” — pp. 15-24; “Motivația, 
adresanţii şi scopul acestui studiu” — pp. 25-31). Pariul 
fundamental este acela al unei conformități flexibile 
între “temeiuri” şi abordările actuale, conformitate pe 
care sensibilitatea ortodoxă n-o poate sacnfica nici unei 
“mode” ideologice şi nici unei alte forme conjuncturale 
de “discurs paralel”. 

Întreprinderea nu este uşoară, dar în această 





4 





deconspirarea unor contrafaceri puse abuziv în contul > a! introducere se întâlnesc fericit competențele (teologică 
profesorului, cum este cazul cu pretinsele conferințe ținute DUO Ul (Cross — pr. Mihai Valică, doctorand în Germania cu o teză 
de acesta în lagărul pentru legionari de la Miercurea Ciuc și za ă congeneră, medicală — dr. Pavel Chirilă, ce a scos 


publicate ulterior - în mai multe ediții improvizate = sub 
titlul Fenomenul legionar — cf. p. 245 și urm.), 

Autoarea urmăreşte și stadiul imediat al posterităţii 
lui Nae Ionescu, Înventariindu-i atent “Moștenirea 


recent şi o remarcabilă /ntroducere în medicina 
pastorală, cu largi deschideri spre bioetica creştină, 
sociologică — asist. soc. Andreea Băndoiu, care mai 
recent pregăteşte un doctorat cu reputatul sociolog 


rau Grossu, În Slujba. Bisericii Tăceril,. 
in franceză de Mioara Izverna, Ed. Duh 


Și 1/08 Ş, Li 
Po Z* J i i 











Bucu 


materială” (familie, avere, bibliotecă), apoi “Moștenirea 
spirituală” (“Scoala de filosofie a lui Nae lonescu”, cu 
prelungiri până în ziua de azi), chiar dacă n-au putut fi 
trecuţi în revistă decât principalii săi discipoli sau proximi 
(de la un M. Eliade și un C, Noica la un M. Sora sau un Al. 
Dragomir), 

Volumul este însoțit de un bogat corp de note și de 
un exhaustiv indice de nume, care-i consolidează valoarea 
profesională și funcţională, statornicindu-l ca sursă sine 
qua non a oricărei lucrări viitoare despre Nae lonescu și 


reşti, 2005. 








Ile Bădescu). “Tezele” sunt redactate concis, uncori 
aproape telegrafic, preocuparea prioritară fiind 
inventarierea şi ordonarea materiei, în vederea unor 
dezbateri necesare, ce vor fi apoi firesc urmate de o 
dezvoltare a cărții — de către aceiaşi autori — de la nivelul 
provizoriu al unei introduceri la acela definitiv al unui 
tratat specializat, destinat cu precădere învățământului 
teologic universitar, 

Editura Christiana pregăteşte deja o a doua ediție 
— revăzută şi adăugită — a acestei introduceri, urmând 








epoca lui. (Adolf Vasilescu) pi s-o pună la dispoziția unui pubhe mai larg, Şi mai ales 

j Wadi a acelor tineri cărora le va reveni misiunea de a 
* Volumele anterioare din Nae /onescu Biograția Vivo NP reglementa până lu capăt “relaţia Bisericii cu lumea 
apăruseră în 2001 (Ed. Universal Dalsi), 2002 (Ed. Acvila) (— ——— 3 altu an & ai | seculară”, în contextul atât de complex al secolului 


și 2003 (Ed. Istros — Muzeul Brăilei), Reamintim că autorea 
acestei lucrări de referință este și o asiduă editoare a 
operelor inedite ale lui Nae lonescu (fie singură, fie în 
colaborare cu d-l Mann Diaconu). 


XXI, dar cu încredințarea fermă a actualități eterne a 
Revelaţiei, căci “Iisus Hristos este Acelaşi, ieri, azi şi 
în veci”. (Vasile A. Marian) 











27 


PAG. 16 Nr. 11/179 Noiembrie 2005 





Dr. Alexandros Kalomiros 
despre destinația omului și a lumii 


Prezentind pe scurt, în numărul trecut, micul 
volum Against False Union”, spuneam că opera 
rămasă de la dr. Alexandros Kalomiros (m. 1990), 
fără să fie foarte întinsă, reprezintă una dintre cele 
mai interesante contribuţii laice la teologia 
neopatristică a secolului trecut. Ortodox refractar 
oricărui compromis cu vremurile şi critic necruţător 
al deviațiuilor apusene, el rămîne unul dintre adversarii 
cei mai radicali ai tendințelor de ideologizare a religiei 
(în continuitatea nefastă a raționalismului scolastic). 
Tocmai de pe această poziție s-a pronunțat ferm 
împotriva „false: uniri bisericeşti”, a ecumenismului 
prost înțeles. Mai densă teologic — şi probabil mai 
durabilă în timp — ni se înfăţişează însă partea 
exegetică şi apologetică a scrisului său, care 
cuprinde, dincolo de curajoasele şi destul de 
pertinentele sale interpretări scripturistice, o 
subsecventă feologie ortodoxă a ştiinţei, deosebit 
de utilă în contextul contemporan, cu atit mai mult 
cu cît vine din partea unui profesionist al ştiinţei”. 

Noul volum apărut în românește, intitulat 
editorial De la Facere la Apocalipsă, cuprinde 
tocmai această din urmă parte a scrisului său, 
incluzînd patru texte; două referitoare la referatul 
biblic despre creția lumii şi a omului, în speță la aşa- 
numitul hexaemeron (Cele şase dimineți şi Sfatul cel 
Veşnic), iar două refentoare la destinul eshatologic 
al lumii şi al omului (Riul de foc şi Slava materiei). 
Trebuie precizat că ediţia nu o repetă pe cea a diac. 
loan |. Ică jr. de acum 8 ani”, ci oferă o traducere. 
„nouă (realizată de pr. lon Constantin) şi adăugită (cu. 
textul intitulat Cele şase dimineți, care, deşi 
reprezintă o vanantă a Sfatului cel Veşnic, aduce și 
unele precizări şi nuanţe în plus, întregind și 
consolidînd expunerea generală) 

Cele şase dimineţi sînt traduse după 
versiunea engleză din 1997: „The six dawns” 
(Cuvintul înainte care precede textul fiind un 
fragment dintr-o scrisoare a dr. Alexandros Kalomiros 
datată 9 martie 1974 și adresată din Thessalonik ca 
răspuns întrebărilor unei mănăstiri ortodoxe din 
Statele Unite) 

Sfatul cel Veşnic, reprezentînd o alocuțiune 
la Conferinţa Ortodoxă de la Mount Holy Springs 
(1981), s-a tradus după 7he Christian Activist. A 
Journal of Orthodox Opinion (ed. Frank Schacfter), 
Mt. Hermon CA, volume 11, Fall/Winter 1997 

Riul de foc, text prezentat la Conferinţa 
Ortodoxă de.la Seattle (1980), s-a tradus tot după 
textul englez din The Christian Activist. A Journal 
of Orthodox Opinion, Mt. Hermon CA, volume 10, 
Winter/Spring, 1997, 

Slava materiei (de fapt, un fragment 
epistolar) s-a tradus, ca şi în ediţia sibiană, după 
versiunea franceză din La Lumiere du Thabor 
(Fraternii Orthodoxe S$. Gregoire Palamas), Paris, 
nr, 5/1985, pp. 80-93. 


" În românește: Împotriva falsei uniri Pisericeşti, Editura 
Christiana, Bucureşti, 2005. 

”” Reamintesc că, după studii medicale în Grecia și 
Elveţia, dr. Alexandros Kalomiros a funcționat ca chirurg 
ortoped în Thessalonik. 

"Dr, Alexandros Kalomiros, Sfinții Părinţi despre 
originile şi destinul omului şi cosmosului, traducere şi 
postfață de diac, loan |. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 
1998. 


www,punctecardinale,ro 
e-mail; redactia(a punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A. L. 
cont: B, R. D. Sibiu RO4BRDE330$V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


Interpretarea hexaemeron-ului, deşi aduce 
perspective noi şi amendează cîteva poncife ale 
exegezei curente (cum ar Îi, de pildă, interpretarea 
versetului întîi, unde prin cer ar trebui să înțeleagă 
„creația nevăzută”, adică lumea îngerilor), se sprijină 
permanent şi atent pe textul biblic și pe exegezele 
Sfinţilor Părinţi (în special Sf. Grigorie de Nyssa, Sf 
Vasile cel Mare şi Sf. loan Gură de Aur). Principiul 
călăuzitor este, de altfel, clar formulat: „putem studia 
Şi examina Scriptura numai înăuntrul Tradiţiei 
Bisericii”. Cu toată poziționarea tradiționalistă, autorul 
nu intenționează însă o frondă neapărată cu știința (pe 
care ştie a o prețui cu măsură, iar în anumite puncte îi 
evidențiază perfecta armonie cu Revelația): „Nu e vorba 
aici de nici o opoziție față de ştiinţa umană, fiindcă şi 
aceasta e un dar al lui Dumnezeu. «El a dat oamenilor 
ştiinţă, ca să fie slăvit în faptele Sale cele minunate» 
(Sir 38, 6). Antiteza e mai degrabă față de înțelepciunea 
omenească [...]. Ştiinţa e cunoaşterea lucrurilor pe 
cît e cu putință omului, înțelepciunea omenească e 
însă o încredere care se autoamăgeşte”. 

Ca şi dr. Nicolae C. Paulescu la noi”, dar 
cu mai mult instrumentar teologic şi cu mai multă 
puritate ortodoxă, dr. Alexandros Kalomiros e un 
antidarwinist. Viziunea sa creaționistă nu exclude însă 
aprioric orice formă evoluţie, el deschizînd o interesantă 
şi convingătoare cale de mijloc între creaționism şi 
evoluționism, întemeiat nu pe dezvoltă filozofico- 
raționaliste r la Teilhard de Chardin, ci — încă o dată — 
chiar pe autoritatea patristică: „Cum vom numi acest 


progres al creaţiei în timp, dacă nu evoluţie? Sf. 


Grigorie al Nyssei e foarte clar în această pri-vință 
«Omul a fost făcut ultimul, după plante şi anirhale, 
fiindcă natura urmează o cale care conduce la 
desăvîrşire în mod treptat... Astfel natura, adică 
feluritele însuşiri ale vieții, urcă treaptă cu treaptă, de 
la formele cele mai mici şi pînă la desăvirşire 
Legiuitorul a prevăzut o necesară succesiune a 
lucrurilor, pentru ca lucrul ultim să fie şi cel 
desăviîrşit»”. În concluzie, „chiar dacă azi evoluţioniştii 
sînt atei şi cred într-o evoluţie oarbă şi întîmplătoare, 
fără voia şi lucrarea lui Dumne-zeu, noi nu trebuie să 
respingem evoluția însăși. [...] Citiţi cu atenție primul 
capitol al cărții Facerii şi veți vedea că aici creația e 
descrisă exact aşa cum o descrie ştiinţa modernă. 
Singura deosebire e aceea că Biblia foloseşte mai puține 
cuvinte. Dar fiți atenți să nu confundați ştiinţa pură 
cu diversele teorii filozofice care caută să explice 
faptele descoperite de ştiinţă. Faptele (ştiinţă pură) sînt 
una, iar explicaţia faptelor (filozofia) e alta. [...] Nu 
trebuie să confundăm evoluția (ca fapt) cu teoriile 
evoluționiste. Acestea sînt concepții omeneşti — nu 
întotdeauna ateiste, dar întotdeauna umane şi 
raționaliste — al căror scop e de a explica cum anume 
a avut loc evoluția. Sînt multe teorii ale evoluției. Teona 
lui Darwin este una, teona lui Lamarck este alta, teoria 
lui De Vries este alta”, 


""C7 îndeosebi Nicolae C. Paulescu, Noţiunile de 
„suflet” şi „, Dumnezeu” în fiziologie, ediție îngrijită, 
prefaţă şi repere bio-bibliografice de Răzvan Codrescu, 
Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, şi volumul intitulat 
Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Știința 
mărturisitoare, crestomaţie, note şi tablou bio-bibliogratic 
de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2002 
(cu texte de și despre N. C, Paulescu), 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor șef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 
Marcel PETRISOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 


Claudio MUTI (corespondent Italia) 


PUNCTE CARDINALE 
DE LA FACERE LA APOCALIPSĂ 





- 


Reuelaţie i Ştiinţă 


Dr. Alexandros 


KALOMIROS 


Cele șase dimineți 


Slava materiei 


Riul de foc 


Sfatul cel Veșnic 


- 
= 


În ce priveşte problema eshatologică, şi în 
special cea a Judecăţii finale, a Raiului şi Iadului, dr. 
Kalomiros scrie sub puternica încredințare că 
„miîntuirea noastră sau moartea noastră veşnică nu 
țin de hotărîrea lui Dumnezeu, ci de hotărirea noastră, 
de hotărîrea voinţei noastre libere, pe care Dumnezeu 
o respectă în chip absolut”. Prin urmare, „să nu ne 
amăgim încrezîndu-ne în iubirea lui Dumnezeu. 
Primejdia nu vine de la Dumnezeu; vine de la noi 
înşine”. 

Riul de foc este, probabil, cel mai celebru 
dintre textele autorului grec. Făcînd din el cheia 
inttegu sale exegeze apocahptice,-dr. Kalomiros se 
întilneşte profund şi esențial mai: ales cu Sf. Isaac 
Sirul, marele teolog mistic al „biciuberi birui 
„Acest rîu de foc-este rîul Care «curge din Eden ca 
să ude raiul». E riul harului lui Dumnezeu, care îi 
udă pe sfinţii lui Dumnezeu dintru începuturi. Într- 
un cuvînt, este revărsarea iubirii lui Dumnezeu câtre 
creaturile Sale. Iubirea este foc. Oricine iubeşte, ştie 
asta. Dumnezeu este iubire, aşadar Dumnezeu este 
foc. Și focul îi mistuie pe toți cei ce nu sînt foc ei 
înşişi, şi îi face străluciton şi luminoşi pe toţi cei ce 
sint foc în ei înşişi”. 

Ceea ce omul modern pare să fi 
uitat — iar dr. Al. Kalomiros reaminteşte cu patos 
teologal şi profetic — este că defecțiunea morală 
atrage după sine defecțiunea onfol/ogică: ființa umană 
se salvează sau se pierde prin propria ei /ibertate — în 
fața căreia Dumnezeu Însuşi Se face neputincios 
(după un temerar cuvînt patristic). 

Răzvan CODRESCU 


„lar eu zic că cei chinuiți în gheenă — spune Sf. Isaac 
Sirul — vor fi biciuiţi de biciul iubini. Şi ce chin mai amamic 
şi mai cumplit este decit chinul dragostei! Adică cei ce 
simt că au greşit față de dragoste suferă acolo un chin 
mai mare decit orice chin, fie el cit de infncoşător. Căci 
instețea întuipărită în inimă de păcatul față de dragoste e 
mai ascuțită decit orice chin. E nebunie să socotească 
cineva că păcătoşii se lipsesc în gheenă de dragostea 
lui Dumnezeu. Dragostea este odrasla cunoştinței 
adevărului care, după mărtunsirea de obşte, s-a dat 
tuturor. Dar dragostea lucrează prin puterea ei în două 
feluri: pe păcătoşi îi chinuieşte, cum se întimplă şi aici 
unui prieten din partea prietenului, iar pe cei ce au păzit 
cele cuvenite îi veseleşte. Şi aceasta este, după judecata 
mea, părerea de rău sau chinul din gheenă”, 


Tehnoredactare computerizată 
PUNCTE CARDINALE 


Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 Tipar: