Puncte Cardinale anul VII, nr. 12 (84), decembrie 1997

“Naşterea lui Hristos indică momentul iszoric înxgare Dumnezeu S-a făcut om. lar această apariţie a lui Hristos, 
anunțată de Legea veche în zeci şi sute de chipuri, este faptul fundamental al adevăratei antropologii ca înțelegere esențială a 
omului |...] Când vom asculta vechea solie: «Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina CUNOŞTINLE L-a poate 
că cel puțin nădejdea recâştigării pierdutei demnități omeneşti se va coborî mângâietor asupra noastră”, 
NAE IONESCU 





credinta 
iubire 
speranta 













TEMEIURI 


& 
FALSE TEMENURI 


In ordinea spirituală, remeiurile nu ţin de orizontala spaţiului, ci de 
verticala timpului. Ele sunt darurile pe care trecutul esenţial le pune 
dinaintea oricărui prezent; întru ele este orice în-femeiere şi orice femeinicie. 

Tradiţia (sau Predania, cu un arhaism care redă perfect înţelesul 
etimologic al cuvântului) înseamnă /ransmiterea de la o generaţie la alta a 
unei valori deschise şi în-temeietoare, adică înzestrate pe de o parte cu 
capacitatea unei deveniri interne, iar pe de altă parte cu aceea de a genera 
noi valori complementare. Tradiţia e o realitate întotdeauna vie, dinamică 
şi organică; dacă un dat tradițional îşi pierde aceste atribute, atunci nu mai 
avem de-a face cu o tradiţie propriu-zisă, ci doar cu o simplă relicvă a 
trecutului (srrvvance du passe, în sensul folcloristicii romantice). Aceasta 
este şi diferenţa fundamentală dintre /radiţie şi /rudiționalism: prima este 
memorie creatoare, al doilea este memorie osificată. Orice tradiţionalism 
riscă, în ultimă instanţă, să se constituie într-un cimitir al Tradiţiei, într-un 
formalism rigid şi dezgustător, precum cel al fariseilor din vremea lui lisus. 

O formă curentă a tradiţionalismului prost este apucărura (expresia 
lui “aşa am apucat” — motivație comodă a “încremenirii” existenţiale). 
Apucătura reprezintă o pseudo-tradiţie, ceea ce va să zică un fals lemei, un 
fel de inerție primitivă de ordin mental sau comportamental, o “formă” care 
îşi ignoră “fondul”. Tradiţia este creatoare, apucătura este repetitivă. (În 
termeni blagieni. tradiţia este “catalizatoare” » apucătura este “imitativă”). 
Altfel spus, tradiția pro-pune O continuitate calitativă şi organică, pornind 
de la o esență modelatoare, în vreme ce apucătura caută a im-pune un soi de 
continuitate cantirativă şi mecanică, pornind de la un mimetism exterior. 

A distinge între rradiții şi apucături ţine de “deosebirea duhurilor”. 
Adeseori, apucătura tinde să treacă drept tradiție, aşa cum, după vorba 
paulinică, Satana se îmbracă în înger al luminii. Lumea românească de azi 
trăieşte din plin tensiunea dintre tradiţii şi apucături. Diavolul românesc se 
“împieliţează“ adesea în propriile noastre inerţii (care nu se regăsesc doar 
într-un anume primitivism existenţial, ci şi într-un anume conv enționalism 
propagandistic). Înstrăinaţi de duhul Tradiţiei autentice, dar resimțind 

obscur nevoia unor repere, ne lăsăm purtaţi de ispitele unui conservatorism 
sterp şi decerebrat (atunci când nu adoptăm, dimpotri ivă, fronda dizolvantă 
a modernităţii, filosofia “dracului cu cărţi”, care este un alt mod al 
diavolului de a lucra în actualitate). Aşa cum slăbirea adevăratei credinţe 
predispune la superstiţia ieftină (sunt oameni care consideră religia o 
superstiție, dar sunt convinşi că, dacă o pisică neagră le taie calea, “o să le 
meargă rău”!), tot aşa eclipsa adevăratei tradiţii predispune la un 
conservatorism superficial şi falimentar (faţa reprobabilă a “mioritismului” 
nostru). 

Căderea Tradiţiei în apucături este semnul morţii sufleteşti a unui 
neam — o formă de scleroză comunitară. Ea poate fi la fel de primejdioasă 
unui destin naţional ca şi pierderea identităţii. Or noi ne mişcăm astăzi, mai 
mult decât oricând, între monstruozitatea uirării de sine (decretarea “neantului 
valah”) şi caricatura unei memorii vicioase (lumea lui “aşa am apucat”)! 

Urgenţa acestei vremi ar fi să ne (re)descoperim tradiţiile și să ne 
cenzurăm apucăturile, Să ne asumăm trecutul/memoria în spirit, nu în literă. 
Să facem saltul esenţial (şi exorcizator) de la suficiența gregară la 
responsabilitatea cuminecătoare. Să pârăsim “idolii tribului” pentru 
Dumnezeul Cel Viu, Care este A//a oricărei tradiţii şi Omega oricărei 
apucături,,, 















































Răzvan CODRESCU 





PUNC.E 
CA"DINALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


irculaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANTA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRAL 










ANUL VII 
N PILE 


decembrie 
1997 





1Gpag. - 2000 lei 














-/ » = 
Pa ra 
Sp > 


0% 


F Ş Egy pI 


— 


* Deschide usa, crestine... * 
(vechi colind românesc) 


A E a e i e Ka E e e E E OR 


Deschide ușa, creştine, 

Că venim din nou la tine! 
Drumu-i greu Şi-am OStenilt, 
De departe ce-am venit, 

Că la Betleem am fost, 

Unde S-a născut Hristos. 

Și văzut-am pe-a Lui mamă, 
Pe care Mărie-o cheamă, 
Cum umbla din casă-n Casă, 
Ca pe Fiul ei să-L nască; 
Umbla-n Sus şi umbla-n jos, 
Ca Să nască pe Hristos; 
Umbla-n jos şi umbla-n Sus, 
Ca să nască pe lisus, 

Mai târziu găsi apoi 


ea ae So ee se ee Seo e Mee e See e Se Se e Se Se e e Sk 


Un staul frumos de oi 

Și acolo, pe fân jos, 

S-a născut Domnul Hristos. 
Cete îngerii coboară, 
Staulul mi-l înconjoară. 
Îngerii, cu flori în mână, 
Înapletesc mândră cunună 
Și pe ea e scris frumos: 
“S_a născut Domnul Hristos, 
Care, cu puterea Sa, 

O să mântuie lumea”. 


Și de-acum până-n vecie 
Mila Domnului să fie 
Tuturor cu bucurie! 


de 


E tt aliata aa 


—— 








PAG. 2 NR. 12/84 Decembrie '97 


PUNCTE CAADINALE 





“Vor trece decenii, istoria se va trezi din 
somnu-i adânc, dar anchetatorii, judecătorii şi 
procurii nu se vor dovedi mai vinovaţi decât noi 
toți la un loc” (Aleksandr Soljeniţin, Arhipelagulul 
Gulag) 

„ŞI deceniile au trecut, istoria pare a se fi trezit 
din somnu-i adânc, iar profeția lui Soljenițin s-a 
implinit cu prisosință. Nu numai în patria profetului, 
ci peste tot pe unde a bântuit molima. Peste tot, deci 
ŞI în spaţiul românesc, unde molima a cunoscut o 
virulență deosebită, nu numai că anchetatorii. 


ortodoxă este culpabilizată şi acuzată, în bloc, de 
colaboraționism cu regimul comunist. Este adevăratcă 
Biserica Ortodoxă Română, ca şi toate celelalte culte 
de altfel, a făcut, de-a lungul celor aproape 50 de ani de 
domnie a răului, pentru a supraviețui şi pentru a-şi 
putea păstori turma, unele concesii, dând Cezarului ce 
!se cuvine Cezarului. Şi dacă unii dintre slujitorii săi au 
dat teribilului Cezar mai mult decât i se cuvenea, de 
acest lucru e absurd să fie învinuită Biserica Ortodoxă 
ca instituție. Această culpabilizare a Bisericii Ortodoxe 


forțată care au comis crime abominabile; într-un 
cuvânt, va trebui să se facă, mai întâi, PROCESUL 
COMUNISMULUI (despre care s-a vorbit la un 
moment dat, dar care, din raţiuni oculte, a fost scos, pe 
neobservate, de pe rol). Căci cu cât este mai vinovat 


X decât securistul care l-a forţat să 


informatorul al, 
iile primite 


devină informator şi care a folosit informa ep 
pentru a stâlci alte vieţi?! Sau cu cât este mai vinovaț 
informatorul Y decât procurorul care, cu nedisimulată 
“mânie proletară”, a cerut pedeapsacu mOariga pentru 

studenţii arestaţi, în 1956, în legătură cu 


evenimentele din Ungaria, sau decât 
judecătorul Emil Hirsch, care, 
în acelaşi proces, a 
pronunțat, mărinimos, 
sentinţe de închisoare 
pe viață?! Sau cu cât 
este mai vinovat 
informatorul Z decât 
lon Iliescu, de exem- 


plu, care, în calitatea sa de preşedinte al Uniunii 
Tineretului Muncitoresc, a condus, în aceeaşi perioadă, 
comisiile de exmatriculare care au exclus din facultăți 
zeci de studenţi pentru vina de a fi fost fii sau fiice de 
foşti “exploatatori” şi care, tot atunci, împreună cu 
subalternii săi, veghea la bunul mers al anchetelor la 
care erau supuşi studenţii?! 

Dar pe bravii noştri politicieni sau gazetari făcuți 
peste noapte, vajnici luptători pentru “restabilirea 
adevărului şi pentru asanarea morală a societăţii 
româneşti”. nu-i mai interesează acum astfel de 
nimicuri... Nu-i mai interesează nici securiştii care au 
aplicat tortura pentru a stoarce de la cel anchetat 
declaraţii cât mai incriminatoare; nici asasinul (sau 
asasinii) studentului Florin-Paul Marin, care “nu a 
ținut la glumă” (cum ironic spuneau anchetatorii, ori 
de câte ori se întâmpla să le moară câte un “pacient” 
pe “masa de operație”) şi a sucombat în timpul unui 
supliment de anchetă, în noiembrie 1954, la închisoa- 
rea de la Malmaison; nici cei care au ordonat şi au 
comis cumplitul asasinat în masă, împuşcând, pe 
undeva pe lângă Timişoara, circa o sută de deţinuţi 
selectați, după criterii numai de ei ştiute, din diferite 
închisori din ţară, unde aceştia îşi executau 
condamnările privative de libertate. Nimic din toate 
acestea nu-i mai interesează pe aceşti domni care ştiu 
întotdeauna să încalece mârțoaga potrivită pentru a 
câştiga popularitatea şi pentru a-şi atinge scopurile 
meschine. Ce-i arde pe dumnealor e Biserica Ortodoxă 
şi necăjiții închisorilor!!! O rempora, o mores! 

Demostene ANDRONESCU 


Judecătorii şi procurorii nu s-au dovedit a - 
fi mai vinovaţi decât victimele A “6 | 
lor, dar nici chiar “marii 
pontiii ai ororii”, cei 
care au fundamentat 
ideologic, organizat şi 
săvârşit  cumplitul 
holocaust comunist de 
la noi şi de aiurea, 
căruia I-au căzut victime zeci de milioane d€ oameni 
nevinovaţi şi lipsiţi de apărare, nu mai sunt astăzi nici 
măcar pomeniţi, darămite să fie incriminaţi şi aduşi în 
faţa judecății istoriei! Peste toți aceştia s-a aşternut, 
din rațiuni pe care nu este cazul să le punem acum în 
discuție, un văl de iresponsabilă şi vinovată uitare; 
nimeni nu-şi mai pune astăzi nici măcar problema 
condamnării lor morale. A lor şi a sistemului pe care 
ei l-au făcut posibil, slujindu-l cu deosebită râvnă. 
În schimb, în stranie com pensație parcă, asistăm, 
în ultimul timp, la o “abjectă campanie” de revictimi- 
zare a victimelor, campanie dusă, chipurile, în numele 
“restabilirii adevărului” şi a “asanării morale” a 
societății româneşți. Au fost, în sfârşit, descoperiţi 
“marii vinovaţi” de toate relele care s-au abătut asupra 
noastră în ultima jumătate de secol: aceştia sunt 
“nefericiţii” informatori ai Securităţii, cei care, unii 
după ani grei de puşcărie, neavând vocaţia eroismului 
de durată, au cedat în faţa amenințărilor şi a şantajului, 
acceptând “să colaboreze”. îndeobşte formal, cu 






este cu atât mai suspectă cu cât celelalte confesiuni şi 
culte sunt cu grijă menajate, de parcă acestea nu ar avea 
şi ele “oile lor negre”. Şi ar mai fi de remarcat faptul că 
cei care aruncă cu piatra, atât în Biserica Ortodoxă, cât 
şi în foştii colaboratori ai Securităţii în general, nu sunt 
nici pe departe dintre cei fără de prihană, ci indivizi al 
căror trecut este cel puţin tot atât de dubios ca şi al 
victimelor lor; şi ale căror acțiuni prezente sunt 
întreprinse din “raţiuni” la fel de suspecte... Cu atât mai 
suspecte cu cât aceste acțiuni nu-i vizează atât pe 
informatorii ticăloşi (sunt destui şi dintre aceştia), care 
“au turnat” la Securitate pentru a dobândi avantaje 
materiale (sau, pur şi simplu, pentru a se răzbuna pe 
cineva), cât pe cei recrutaţi, în condiţiile pe care le-am 
menţionat deja, din rândurile foştilor deţinuţi, pentru 
a-i putea şantaja şi desfiinţa ca posibili adversari politici. 
Să fim bine înţeleşi: nu iau apărarea foştilor colaboratori 
ai Securităţii. Nu am de ce să-i apăr, pentru că eu însumi 
am avut mult de suferit din cauza lor. atât în timpul 
detenției, dar mai cu seamă după eliberarea din 1964. 
Nu vreau să-i acuz, vreau numai să explic. Să explic şi 
să atrag atenția că această acţiune de deconspirare a 
foştilor informatori este, în realitate, o mare diversiune. 
Conştientă sau inconştientă. Prin ea se urmăreşte, de 
fapt, deplasarea atenţiei de pe o problemă esenţială pe 
alta lăturalnică. Înainte de a fi deconspiraţi informatorii, 
este imperios necesar să fie deconspiraţi călăii: 
anchetatorii care au torturat, judecătorii care au 
pronunțat sentinţe la comandă, procurorii care au cerut 
pedepse maxime pentru vinovăţii imaginare, temnicerii 
şi comandanții de închisori şi de lagăre de muncă 


“organele”! 

Şi pentru că printre aceste victime lăsate în urmă 
de “teroarea istoriei”, mai degrabă de compătimit 
decât de osândit (“Fraţilor! Nu-i osândiţi pe cei care 
au trecut prin toate astea, pe cei care s-au dovedit mai 
slabi şi au semnat şi ceea ce nu trebuiau să semneze...” 
-Aleksandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag), au fost şi 
unele fețe bisericeşti (şi preoţii sunt oameni!), 
“bezmetica campanie” este îndreptată, prin extensiune, 
şi asupra Bisericii Ortodoxe ca instituţie. Pentru 
păcatele unora dintre slujitorii săi, întreaga ierarhie 


e RE e E E E A E XX XX A XX XX X sk Ajunşi la capătul celui de-al şaptelea | 
x an al "Punctelor Cardinale”, îi rugăm pe 
+ „cititorii şi pe prietenii noştri, din țară şi din 
REDACTIA X e sa aibă înțelegere față de. 
> dificultățile fără precedent cu ne 
"PUNCTELOR CARDINALE"; confruntăm (rebuină să facem entire 
LE MULTUMESTE TUTUROR X* Pinâde amărăciune, că ne merge mai prost 
= | * Sub “regimul Constantinescu” decât sub. 
COLABORATORILOR ŞI + rezimul Hiescuri.), din pricină creșteri 
x exorbitante a costurilor de tipărire, difuzare 
CITITORILOR REVISTEI, Se şi mai ales a expedițiilor prin poştă, precum şi 
DORINBU-LE UN CRĂCIUN  k a 'pauperizării” generale. | | 
i n aceste condiţii, ne vedem nevoiţi să 


LUMINOS ȘI ÎMBELSUGAT ȘI UN, 
AN 1998 BOGAT NU DOAR ÎN ă 
SPERANTE, CI ȘI ÎN ÎMPLINIRI, + 


ridicăm prețul revistei la 3000 de lei exem- 
plarul (pentru cititorii din țară) şi la 2S U.S.A. 
sau 3 DM (pentru cititorii din străinătate). 
Costul unui abonament (care include şi 


cheltuielile de expediție) devi S 
DE CARE SĂ NE BUCURĂM + | (imesirial) > 10.000 pei aeaeliin ară 
E  (anuaD)-35SU.S.A, sau 55 DM. Plata câtmai. 
LAOLALTĂ ȘI SĂ ADUCEM x grabnică a abonamentului ra perii 
SLAVĂ LUI DUMNEZEU - 1 Wrmătoare, precum şi orice ajutor suplimen- 
BIRUITORUL VEACULUI $ E Aia Să ne salveze de la un foarte. 
X : 
- Avem speranța că veți sta alături d 
ACESTUIA ȘI RÂNDUITORUL + îns, ca um duba nule dă astuia 
VEACULUI CE VA SĂ VIE!  * | reușitsă ln depățim împreună, 
pt Aşa Să ne ajute Dumnezeu. 


Redacţia 








PUNCTE CARDINALE 


Decembrie '97 NR. 12/84 PAG. 3 


- 
+ 





4022 = st y . w_.. w v pe vw . 
Şi îngerul a zis: Nu vă temeţi! Căci iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul.” (Luca 2, 10) 











Ziua aceasta, a Naşterii Domnului, este o zi de 
bucurie pentru toată lumea creştinească. Toţi se bucură 
astăzi: şi copiii cei mici, care privesc cu ochi încă 
neînțelegători spre viaţă; şi copiii mai mari, în care a prins 
sămijeascăspiritul înțelegător al tainelor vieţii; şi tinerii, în 
care fierbe sfânta putere a vieții; şi cei în vârstă, ca şi cei 
bătrâni. Care este însă motivul sau, mai bine zis. care sunt 
motivele acestei bucurii obşteşti? [...] - 

Suntunii care se bucură de această zi —şi aceştia sunt 
copiii—cuo bucurie, am putea Zice, vinovatăşi inconștientă. 
De ce se bucură copiii? Se bucură pentru că Moş Crăciun, 
aşa cum îi zic ei actorului principal al acestei zile, le aduce 
daruri multe în sacul lui tainic [...] 

După bucuria copiilor, vine bucuria tinerilor. De ce 
se bucură tinerii în ziua Crăciunului? Tinerii se bucură, în 
genere, pentru că această zi le aduce şi lor daruri; daruri 
care, fireşte, sunt pătrunse de mai mult spirit, de mai multă 
înțelegere; darurile pe care şi le fac unii altora, din îndemnul 
unei prietenii curate [...] 

Se mai bucură şi cei în vârstă. Ne bucurăm şi noi, cei 
ce am trecut de jumătatea vieții. De ce ne bucurăm noi? Aş 
putea să răspund la această întrebare foarte simplu: ne 
bucurăm fiindcă se bucură ei, copiii noştri, care ne sunt atât 
de dragi; fiindcă se bucură tinerii [...], fiindcă ni se bucură 
rudele şi prietenii [...] Şi astfel, în ziua de Crăciun, ne 
bucurăm cu toții de bucuria tuturor! 

Dar unasemenearăspuns nu poate să ne mulțumească 
deplin. căci izvorul bucuriei noastre, o ştim cu toții, răzbate 
din adâncimi mai mari. In această zi reinvie amintireu 
copilăriei noastre proprii, amintirea acelor timpuri 
binecuvântate când noi, cei cu părul cărunt şi cu inima 
mişcată, ne uitam la viață cu aceiaşi ochi mari şi încrezători 
cu care se uită acum copiii noştri; şi, cu inima caldă şi 
dornică de iubire, întindeam mâna după darurile pe care ni 
le oferea viaţa, prinmijlocirea părinţilor noştri şi a celor din 
jurul nostru. Este timpul când reînvie amintirile copilăriei 
chiar pentru acei oameni care şi-au pierdut aproape cutotul 
căldura inimii lor, din pricinăcă în inima lora pătruns frigul 
acestei lumi, a pătruns marea şi teribila lipsă de iubire a 
vremii de faţă. Inimi reci şi blazate, care nu mai au de ce să 
privească spre cer, fiindcă pentru ele cerul a încetat demult 
să mai existe! Dar chiar şi pentru inimile acestea învie 
amintirea! Chiar şi în ochii stinşi ai acestor fraţi trişti se 
reaprinde acum lumina bucuriei!... 

Dar, iubiţi frați, în această zi învie o amintire mai 
veche decât viața noastră personală. In această zi învie, aş 
putea spune, în sângele şi în carnea trupului nostru, în 
substanța spiritului nostru, strămoşii noştri, strămoşi pe 
care poate nu i-am cunoscut, pe care poate nu ştim nici cum 
îi cheamă, dar care ne-au trecut ceva din ființa lor, ca pe o 
neprețuită moștenire; strămoşii noştri de neam şi de credință, 
care s-au bucurat la rândul lor în ziua de Crăciun şi ne-au 
transmis, prin sânge, această bucurie tainică, pe care astăzi 
oresimţim din plin. Şi când vineziua aceasta binecuvântată, 
când sună clopotele de la biserici, atunci aceşti strămoşi 
freamătă de bucurie înlăuntrul nostru, sporindu-ne propria 
bucurie; o bucurie care ne umple de o minunată taină: taina 
Crăciunului! 

Dar, frații mei, cu toate aceste lămuriri, noi încă n-am 
ajuns la adevărată sursă a bucuriei Crăciunului. Căci 
simţim nevoia de a întreba mai departe: de ce oare s-au 
bucurat într-atât strămoşii noștri de ziua Crăciunului? 
Numai fiindcă și ei fuseseră copiii? Numai fiindcă şi ei 
împărtâșeau bucuria altora? Înțelegem că acesta singur nu 
poate să fie adevăratul motiv al bucuriei Crăciunului, 
Bucuria Crăciunului este o bucurie mai adâncă decât viața 
noastră personală şi chiar decât cea a strămoșilor noștri, Ea 
este o bucurie mai înaltă decât pământul, o bucurie care ne 
vine din ceruri! Este bucuria credinței! Dacă nu s-ar afla 
acolo, în adâncul nepătruns al fiinţei noastre, acea rază de 
credinţă pe care o purtăm în noi fără să ştim și care, din când 


în când, îşi cere eliberarea din închisoarea în care o ținem, 
O, frații mei, atunci bucuria noastră de Crăciun ar fi lipsită 
de adevăratul ei parfum, ar. fi văduvită de adevăratul ei 
motiv [...]! Strămoşii noştri, cei ce se bucură în noi când vine 
ziua aceasta, de aceea se bucură: că în ziua aceasta s-a aprins 
în sufletul lor lumina unei credințe, iar prin această credință 
au putut săse biruie pe dânşii, au putut să biruie puterile mari 
şi fatale ale vieții! Strămoşii aceia au crezut într-adevăr în 
lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lor şi al 
întregii lumi. De aceea, bucuria lor a fost o bucurie adâncă 
ŞI adevărată, putând chiar să ne transmită şi nouă ceva din 
căldura ei! Astfel, frații mei, cred că înțelegeţi acum 
adevăratul motiv al sărbătorii de astăzi şi al bucuriei cu care 
o prăznuim. 

larstrămoşii care ne-au transmis această sfântă bucurie 
nu sunt numai strămoşii noştri de neam şi de credință; şirul 
acestaal lor nu merge doar până la naşterea neamului nostru 
sau a Pruncului din Betleem, ci aş putea să spun, cu toată 
dreptatea, că lanţul trece dincolo de Iisus Hristos, mergând 
până la cel dintâi om, până la Adam, tatăl umanităţii, în 
sufletul căruia s-a aprins, pentru prima oară, raza speranței, 
speranţă ce avea să se împlinească în peştera din Betleem! 
Este acea rază pe care Însuşi Tatăl a aprins-o în sufletul 
omenirii rebele, când, în noaptea pustiului, afară din Paradis, 
i-a dat făgăduinţa unui Mântuitor. De la acest om, care cel 
dintâi a primit această rază de speranţă, transmiţând-o fiilor 
lui [...]. de la toţi acei strămoşi din care ne tragem, fiecare 
Jintie noi a.primit substanța credinţei şi a vieţii lor, iar, prin 
el. o puimim acum cu tuții de-a dreptul de la Dumnezeu. Cu 
Loţii ne uagem în veşnicie din Dumnezeu, iar în vremelnicie 
de la cel dintâi strămoş, apoi de la toţi cei ce au urmat. De 
la toţi aceştia am moştenit bucuria aşteptării lui lisus, cea 
care freamătă acum, ca un codru uriaş, ca o orgă imensă 
înlăuntrul nostru! Simţim, iată, că bucuria aceasta a 
Crăciunului este bucuria împărtăşită de întregul neam 


asc 200 aa 


ZP IARA i 2073703 za a LĂ 090 
uga de Coacuun 
4 i | La 


„Iisuse, cruce albă, lumină peste-a lumii tristete, i 
Te chem din nou la mine. Ajută nătângului meu trup Să 
păşească din nou dreptşi cu fruntea spre cer. Ajută-mă să- 
mi înfrâng păcatele cărnii şi mai ales să-mi curățese. 
sufletul îmbăcsit de rele. Fereste-mă de ispitele şi rânjetul. 
“satanei, fereşte-mă de sărutul vânzător al ludei. Fă-mă. 
“iarăşi copil, cu sufletul curat ca neaua, când la geamul. 
înghețat cântam colindul sfânt, cu glas de clopoțel argintiu. 
Azi, în ziua de Crăciun, lacrimile de pe faţa albă a mamei 
"se unesc cu ale mele şi parcă granița dintre noi şi cei duşi. 
nu mai există. Cetristşi pustiu epământul fără Tine, Iisuse, 
"şi câtă disperare e-n jur! Doar Tu, Doamne, Împărate, poţi 
să-mi redai liniştea mult visată a sufletului meu zbuciumat, 
Ceirăişi cei vicleni Te înjură şi Te batjocoresc, însă eu îmi 
“unesc glasul cu cel al primului creştin ucis de pietrele celor. 
"ce n-au crezut în Tine şi chem duhul Sfântului Ştefan şi al. 
celorlalţi martiri ai Crucii, să urnească piatra din inima. 
mea. Bezna deznădejdii mă cuprinde şi mă apasă tot mai 
greu. Redă-mi, Iisuse, floarea dalbă a credinței. Redă-mi 
“sufletul pur, neîntinat de josniciile pământului. Redă-mi. 
liniştea cerului senin. Redă-mi primăvara verde speranței. 
şi aprinde o lumină lină în candela inimii mele, că plutesc 
în întuneric ca o corabie fără cârmă. Redă-mi voioşia caldă 
„şi ochii limpezi de copil şi fă-mă să aştept din nou, “ 


i ii 
i 


noaptea cea sfântă, pe Moy Crăciunul care să-mi aducă 
bucuria păcii adevărate, a tihnei şi a vieţii creştineşti, 
Învre niceşte-mă să-mi înalţ pe aripi albe sufletul meu şial 
“neamului. acestuia, suflet pângărit şi hăituit de credinţe. 
păgâne, crude, deşarteşi mincinouse, ŞI cu voce clară săpot | 
din nou cânta vesel: “Florile dalbe 
” ph Sfia | "Cornel VÂNTU. 


fe i a dute 


31, Aj - i 4] 


sia i! (Cost deţinut politic). 


= 


omenesc: bucuria bucuriilor! 

Fraţii mei [...], totuşi aş putea să adaug cătoate aceste 
motive, pe care vi le-am spus aici, nu constituie încă 
întreaga pricină a bucuriei noastre. Şi am să vă rog foarte 
stăruitor ca fiecare dintre voi să se gândească acum la sine! 
Religia înseamnă legătură cu Dumnezeu. Legătura aceasta 
cu Dumnezeu trebuie să o trăiască fiecare în parte aşa cum 
au frăit-o şi strămoşii noştri. Că ei au avut o legătură cu 
Dumnezeu, acesta este, desigur, un lucru minunat pentru 
noi. Dardacănumai ei ar fi avut această legătură, tot numai 
ei ar fi avut şi această bucurie, iar atunci, prin faptul acesta, 
strămoşii noştri ar apărea cu mult mai bogați decât noi. 
Bucuria Crăciunului nu trebuie să însemne doar bucuria 
strămoşilor noştri; nu trebuie să însemne doar bucuria 
aliora! Ea trebuie să însemne bucuria noastră, bucuria 
născută din credința fiecăruia dintre noi în parte şi a tuturor 
împreună! Dacă nu avem acest motiv la temelia bucuriei 
noastre de astăzi, atunci încă nu cunoaştem ce înseamnă 
adevărata bucurie de Crăciun. : 

Evanghelia ne spune că în acea noapte sfântă, în țara 
îndepărtată şi caldă în care s-a petrecut aievea Marele Fapt, 
s-au arătat păstorilor cete de îngeri, vestindu-le cu glas 
mare: “Astăzi vi s-a născut vouă Mântuitor, Care este 
Hristos Domnul”. Dacă ziua aceasta de astăzi nu ne dă, 
prin credință, această veste şi nouă, dacă nu mergem şi noi 
să îngenunchem cu bucurie dinaintea Pruncului Care ni s- 
a născut azi, atunci zadarnică şi goală este, pentru fiecare 
dintre noi, bucuria Crăciunului! 

lubite frate şi iubită soră de credință, astăzi trebuie 
să auzi şi tu, cu credința ta şi în inima ta, pe îngerii din 
vechime grăindu-ţi cuvintele Evangheliei: “Ţi s-a născut 
ție Mântuitor: Hristos Domnul”! Da, trebuie să ai şi tu un 
Mântuitor, în Care să crezi cu adevărat! Trebuie ca acest 
Mântuitor să nu fie pentru tine numai o simplă vorbă, ci să 
însemne o adevărată putere! Trebuie să ştii şi tu bine, din 
propria ta experiență, că acest Mântuitor te-a dezrobit şi pe 
tine, personal, ca şi pe strămoşii tăi, din lanţurile robiei 
păcatului! Şi dacătu nu-L cunoşti încă pe acest Mântuitor, 
„dacă tu zaci mai departe în lanțurile păcatului, atunci 
această bucurie de astăzi zadamică este pentru tine! 
Dimpotrivă, bucuria noastră te poate face şi mai trist, după 
cum bucuria celor liberi îi face şi mai trişti pe cei închişi 
în ocnă, care privesc printre gratii la bucuria oamenilor 
liberi... , 

„O, frate şi soră, vino şi tu la libertatea pe care şi ție 
ţi-o întinde Hristos astăzi, în ziua măritei Sale Naşteri! 
Leapădă lanţurile care te împiedică să crezi în El! Apropie- 
te cu inima de El şi zi: “O, lisuse, iată, atâta vreme Te-am 
aşteptat! Astăzi, în sfârşit, ai venit şi pentru mine! Astăzi, 
Doamne, sunt ca o iesle, ca ieslea din Betleem; aşează-Te 
în ea, Doamne! Eu nu am altceva decât această inimă, aşa 
cum este ea acum, inima în care până astăzi s-a lăfăit 
păcatul, inima în care până astăzi nu a stăpânit lumina, nu 
a domnit Tatăl Cel din ceruri, n-au prisosit adevărul, 
iubirea şi dreptatea; inima aceasta a fost roaba tuturor 
pornirilor rele şi nu am cunoscut până acum ce înseamnă 
libertatea pe care o dai Tu copiilor Tăi, mântuiților Tăi! 
Dă-mi şi mie această sfântă libertate! Naşte-măşi pe mine, 
Doamne, la o viață nouă, ca să mă bucur şi eu de darurile 
minunate pe care le întinzi lumii Tale, milostivule 
Doamne!” [...] 

Dă-ne, Doamne lisuse Hristoase, adevărata bucurie 

a Naşterii Tale! Amin. 


(Părintele Toma Chiricuţă — 1887-1972 — a fost unul 
dintre cei mai vestiți predicatori români din prima jumătate a 
secolului nostru. Pentru cuvântul reprodus aici doar parțial, din 
motive de spaţiu, a se vedea vol. Anul în predici, Ed. Anastasia 
[Col "Omiletica"], Bucureşti, 1996, pp. 15-20. Aducem 
mulțumiri D-nei Anadina Lungu-Chiricuţă, fiica autorului, pentru 
ingăduința de a publica acest text, în întâmpinarea sărbătorilor 
Crăciunului, la ] 10 ani de la naşterea şi 25 de ani de la moartea 
ilustrului Părinte) 











PAG. 4 NR. 12/84 Decembrie '97 


VELUIA POP 


POEME 


C asa de presă si editura CRONIGA 


Poezia Vetuţei Pop este poate mai presus de 
orice o poezie a iluminării. Nua iluminării raționaliste 
din “secolul luminilor”, ci a iluminării christice. Este 
strigătul unui suflet senin mângâiat de îngerul inspirației 
divine. Al unui suflet rămas senin şi optimist în ciuda 
vitregiei de nedescris a vremurilor pe care le-a trăit. 

Nu am cunoscut-o din păcate pe Vetuţa Pop 
decât post mortem, prin operă. Când am terminat de 

citit volumul de Poeme, am avut senzaţia stranie că 
“am cunoscut-o”, că “ştiu” cum a fost Vetuţa Pop. 

A fost, poate înainte de orice, un mare suflet 
de român. Cum ar fi putut fi altfel, când s-a născut şi 
a copilărit în mijlocul Ardealului, în comuna Cetea, 
județul Alba, nu departe de “Roma românismului”, 
Alba lulia? Cum ar fi putut fi altfel când s-a format (a 
absolvit liceul) la Blaj, capitală a Şcolii Ardelene şi 
focar de cultură şi simţire românească? (Studiile 
superioare - Academia Comercială - şi le-a făcut la 
Cluj şi Braşov). 

Privind fotografia Vetuţei Pop, o văd aievea 
pe distinsa româncă devenită studenta şi luptătoarea 
naționalistă de demult, nu în vreun satdin Transilvania, 
ci în Laval, în apropierea Mântrâal-ului, după cum 
i-a fost scris. | 

A părăsit țara împreună cu domnul Mihai 
Pop, viitorul ei soţ, fugind de urgia vremurilor, în 

1948. Au trecut prin Yugoslavia, Italia şi Franţa, 
pentru a ajunge, pe atunci, în Canada, unde s-au 
stabilit. Era un liman această Canadă în 1951 pentru 
refugiații din Europa de Est “Sleiţi şi rătăciți de drum 
- scrie poeta în poezia “Odă Canadei”. Ţara însă, 
România, nu şi-a uitat-o. Stau mărturie nu doar câteva 
poezii, ci o importantă parte a operei sale, 

Satul! Există” oare ardelean cu nume de 
rezonanță în cultura noastră care să nu fi avut nostalgia 
satului natal? De la Coşbuc şi Goga până la Blaga şi 
Cioran, toți au avut-o. Vetuţa Pop nu face excepție. 
Poezia “Satul meu” nu e o simplă evocare a satului 
natal; e mai mult o retrăire lirică a parfumului şi 

gustului său, cu “piersici şi cireşi de frunte/pruni și 
nuci de-o frumuseţe”, cu “miros de corobeţe/de gutui 
și nuci bătute” etc, Simţi că atunci când a scris aceste 
versuri poeta nu era în Laval, ci undeva departe, în 
Cetea copilăriei sale, cum tot departe în copilărie 
trebuie să fi fost și Marcel Proust când a evocat în 
proză celebrele-i “confitures de tante Madelaine”. Din 
acelaşi context fac parte și “Piatra Cetii”, “La 
mormântul părinţilor mei”, “Blajul”, “Mureşul”, dar 
mai ales poezia cu valoare de testament spiritual, 
“Copiilor mei”: “Să fiţi bravi, băieţii mamii,/ȘI în 





PUNCTE CARDINALE 


0 DOAMNĂ 
A SUFLETULUI 
ROMÂNESC: 


VETUȚA POP 


viață nu uitați/Că veniţi din Piatra Cetii/Şi că sunteţi Pop 
de Daia”... lar versurile din poezia “Drum bun”: *Du cu 
tine dorul nostru,/Tot ce-avem în noi mai sfânt,/ 
Dăruieşte-l României!/N-o uităm nici în mormânt!” ar 
putea sluji drept epitaftuturor românilor din exil care au 
trăit şi murit cu România în suflet. 

Poate mai mult însă decât din aceste poezii de 
zbucium şi de reverie personală, sufletul de mare româncă 
al Vetuţei Pop e reliefat de poezia marilor probleme 
comunitare româneşti. Nu a scris nimeni până acum, 
după câte ştiu, o istorie a exilului românesc. Ceea ce nu 
a făcut nimeni în proză, a făcut doamna Vetuţa Pop, 
condensat, în versuri. Poezia “Eroi fără război”, 
redenumită “O generaţie decimată”, reprezintă tocmai 
istoria valului de emigranți români din perioada imediat 
postbelică. E o remarcabilă sinteză a destinului tragic al 
unei generaţii sortite să se refugieze şi “să dea posterității/ 
Ce ţării nu putură.” Din această categorie a poeziilor - 
strigăt pentru durerea neamului mai fac parte “Bătrânii 
de acasă”, “Îndemn”, “Mâhnire”, “Întristare”, dar mai 
ales "*Canalul morţii s'a deschis” -o izbucnire de revoltă 
în versuri adresată ziarului “Tribuna României”, pentru 
un_articol în care era preamărită “marea realizare” a 
ceauşismului: terminarea Canalului Dunăre-Marea 
Neagră, mărturie hidrotehnică a ascendenţei staliniste a 
lui Ceauşescu. Remarcabilă în aceste poezii nue revolta, 
ci reținerea ei. Ele nu sunt pamflete. Poeta a scris cu 
mânie, dar nu cu ură. Există chiar o notă de optimism în 
unele dintre ele: *O, fraţi iubiţi, ce-a voastră cruce/Din 
fier vă fu făcută dar,/La Cer nădejdea voastră fie,/Căci 
Paştile veni-vor iar!” - “Indemn” (12 martie 1987). 

Remarcabil suflet trebuie să fi ayut Vetuţa Pop 
dacă şi-a păstrat seninătatea şi optimismul după ce a 
trăit la maturitate cei mai grei ani ai acestui secol pe care 
îl vom încheia în curând, secol de ruşine a umanității 
adamice! Acest spirit optimist explodează parcă în 
poezia “Românie!”, scrisă la 22 ianuarie 1990, un fel de 
“Odă a Bucuriei” pentru descătuşarea pe care 
evenimentele din Decembrie '89 păreau s-o fi adus 
României; “Să-ţi iei locul printre ginte/Precum l-ai 
avut,/Şi cu flori să'mbraci morminte/Ce te-au renăscut.” 

Ce mai putem spune despre omul Vetuţa Pop 
citindu-i opera? A fost soţie, mamă şi bunică exemplară, 
aşa cum parcă numai femeile din generaţia ei sau din 
cele anterioare ştiau să fie: “Tu ce eşti a mea lumină, /Al 
meu ghid, al meu cuvânt,/Lângă tine viața-i plină,/Plină 
până la mormânt” - versuri adresate soțului ei, domnul 
Mihai Pop, lovit de o grea suferință şi pe care l-a îngrijit 

cu dragoste “până la mormânt”, aşa cum a scris. Găsim 
cuemoţie în volumul Poeme poeziile tainicelor momente 
de familie, precum “De Crăciun”, “Colindă”, *Cocorte- 
a lui Corina”, “Nepoţelele” sau “Punere la punct!”. 
Aceste poezii trezesc în mine nostalgia Sărbătorilor de 
altădată, pe care, prea tânăr fiind, mai mult le intuiesc 
decât mi le aduc aminte. Ce să mai spun de poezia "Vis 
de nuntă”? “Ruxandra astăzi e mireasă, /Soarele îi întră'n 
casă,/Intră”' n cas” pe nevăzute,/Ea stă gata să-l sărute...” 
Nu ştiu cine e Ruxandra, dar sper că ştie că nu a primit 
la nuntă un cadou mai frumos decât această poezie. O 
menţiune aparte, de suflet aş zice, pentru poezia “Poetului 
Vasile Posteucă”, scrisă în iulie 1982, când s-au 
comemorat 10 ani de la moartea unui poet şi om care, 
din motive de dincolo de poezie, e prea puţin cunoscut 
astăzi, 

Încercând să înțeleg omul din operă, am dat 
peste dedicaţia volumului de poezii, în care autoarea 
serie că poemele sunt “izvorâte din dragostea mea 
pentru familie, prieteni și țara în care m'am născut = 
România.” Frumos spus, dar cred că, din modestie 





Zdrobiţi de tainica tăcere, 

Cu voi în gând trăim mereu; 
Din zarea plină de candoare, 
Chemări ne vin prin curcubeu... 


lata 


poate, poeta s-a definit incomplet prin această frază. 
Pentru că am descoperit în volumul Poeme şi poezii 
care nu derivă nici din patriotism, nici din iubire de 
aproâpe în sensul restrâns al cuvântului, familie, 
prieteni, ci din ceva mai înalt: preocuparea pentru 
problemele perene ale umanităţii. decurgând din iubirea 
de aproape în sensul profund religios al cuvântului. 
Sentimentul religios nu e întotdeauna explicit. EI 
transpare adesea indirect, prin intermediul a două 
sentimente profund creştine, mila şi nădejdea în 
Dumnezeu (poeziile “La Institutul de Fizioterapie” şi 
“In metrou” - prima poezie în ordine cronologică 


“scrisă de autoare). În alte poezii (“*Gândul”, “Cuget”, 


“Ingăduinţă”, “Eul”, “Dorinţă” sau “Misterul vieții”) 
poeta se angajează în dialog direct Şi smerit cu 
Dumnezeu. Optimismul funciar al poetei, izvorât din 
sentimentul plenar al binelui ancorat în sufletul ei, se 
manifestă şi aici. Cred că poezia “Misterul vieții” 
dincolo de frumusețea ei (0 bijuterie poetică) e 
definitorie pentru Vetuţa Pop. Ca Şi poezia “Pictorul” 
dealtfel, ultima creaţie a poetei dinăinte de a ne părăsi. 
Nu pot încheia succinta prezentare a laturii filozofico- 
religioase din lirica Vetuţei Pop fărăa menţiona poezia 
"1986 - Anul Cometei.” E vorba de cometa Halley 
care se apropie de Terra la fiecare 75 de ani. Ultima 
apropiere avusese loc în 1911. Doamne, câte răutăţi s- 
au comis pe Pământ între 191] Şi 1986! Poezia face o 
sumară, dar plastică trecere în revistă a lor şi exprimă 
nădejdi de mai bine pentru următorii 75 de si 

Am purces la cunoaşterea prin operă a omului 
Vetuţa Pop Şi îmi dau seama că, fără să Vreau, am ajuns 
la o împărțire tematică a poeziei sale. Poate că e şi 
firesc să fie aşa. Pentru că fiecare dintre aspectele 
tematice ale poeziei sale au fost şi aspecte (definitorii) 
ale omului: patriotism, dragoste de familie şi prieteni, 
preocupare pentru marile probleme ale umanităţii 
Toate având un numitor comun: credința sa 
nestrămutată în Bine şi în victoria lui ultimă asupra 
răului, Ceea ce, în fond, e echivalent cu o foarte 
profundă credință în Dumezeu, pe care Îl rugăm să 


odihnească sufletul ei senin, curat si 
ini „Curat şi pătruns i 
tainică a Învăţăturii Sale. Amin. i deluiina 


„Cristian PĂVĂLUCĂ 





——_—__. ——_..”— .-_—_— 


”——— _ ———...._—_— 


77. 


CR Amira) 


PROPILURI 92002 





PUNCTE CARDINALE 


PAUL STERIAN 


+99400400000000000000000000040000040000040040004003900004 


NEVREDNICE 
MeETANII 


| 
Pentru Luni... 


Vin astăzi, Doamne, să mărturisesc 

Că Moliere pe mine mă pictează; 
Printre atâți eroi comici de vază. 

De-o viață-ntreagă, însumi mă găsesc. 


Meschin, avar, nepunând gurii pază, 
Mizântrop, ipocrit vrui să trăiesc, 

Crezând cu-ardoare-n traiul pământesc, 
Uitând să caut la a stelei rază. 


Mai pot acum, când mi se scurge viața 
Prin vinele secate de căldură, 
Să-mi mai înnod cum se cuvine aţa, 
Să zic c-am apucat o clipă pură? 
De mine însumi, Doamne, mi-este silă; 
Mai pot nădăjdui în Sfânta Milă? 


| 
Pentru Marţi... 


Marele Brit şi el m-a zugrăvit 

Încolăcit de duhul îndoielii, 
Pornit s-ascult ispitele bârfelii, 

Împins de Puck la joc neisprăvit. 


Ca un actor urcând scara podelii, 

Am râgâit cuvinte, iscusit, 
Râvnind să fiu cu-aplauze plătit, 

M-am afundat în apele cernelii. 


Ca personajul care joacă-un rol, 
M-am pomenit c-ureche de asin 
ŞI-n piept rostogolind butoiul gol, 
M-am deşteptat din măsluitul vin. 
De mine însumi, Doamne, mi-este silă; 
Mai pot nădăjdui în Sfânta Milă? 


II 
Pentru Miercuri... 


În van am încercat prin exorcisme 

Să smulg din duhu-mi pe Karamazov, 
Să-mi curăţ şi luxură şi alcov 

Cu-ale psihanalizei false clisme. 


M-au sfătuit prieteni, ca pe lov, 

Să părăsesc amăgitoare schisme, 
Şi să descalț ale-aventurii cisme, 

ŞI să renunţ la desmăţat libov. 


Bătrânii au păcate mult mai multe 
Decât mulți tineri care şi-azi există 
Şi care vin la mine ca s-asculte 
Cum viața mea a fost o farsă tristă, 
De mine însumi, Doamne, mi-este silă; 
Mai pot nădăjdui în Sfânta Milă? 


Poet remarcabil al perioadei interbelice, 
colaboratoral revistei “Gândirea”, iar mai târziu 
membru al grupării spirituale a “Rugului 
Aprins” dela Mânăstirea Antim, evreu creștinat 
(anticipându-l, în trăirea esenţială a Ortodoxiei, 
pe astăzi mult mai cunoscutul N. Steinhardt), 
Paul Sterian ne oferă o experiență la fel de 
complexă în plan estetic (unde s-a mişcat 
dezinvolt între ultra-modernism și ultra- 
tradiționalism) ca și în plan duhovnicesc. Ne-au 
rămas de la el următoarele volume de versuri: 
Acatistul Sfintei Cuvioase Paraschiva (1932), 
Pregătiri pentru călătoria din urmă (1932), Poeme 
arabe, versuri din o mie nopți şi una (1933), 
Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare (1944). Un 
volum cuprinzând “Acatistul Sfintei Cuvioase 
Paraschiva” şi un grupaj de versuri inedite, 
“Cântare treptelor” (cu un cuvânt înainte al 









Decembrie '97 NR. 12/84 PAG. 5 





d-lui Virgil Ierunca), este în curs de apariţie la Editura Anastasia (col. “Poeţii Rugului Aprins”, 
în care au apărut, nu demult, şi Acatistele lui Sandu Tudor), cu neprețuitul sprijin al d-nei Ileana 
Mironescu şi al d-lui Titu Sandu. Am ales din versurile inedite ale regretatului Paul Sterian, 
pentru cititorii Punctelor cardinale, ca pe un dar de Crăciun, ciclul de sonete intitulat “Nevrednice 
metanii” — adevărat traseu inițiatic (în expresie lirică) dinspre sfera profană a culturii spre sfera 
sacră a credinței, dinspre uman spre divin, dinspre îndoiala lumească spre nădejdea vieții ce va 


să vie. (R. C.) 


IV 
Pentru Joi... 


Mi-am zis s-aştept precum se coc tomatele 
Şi-am încercat să zbor ca falşii îngeri frânci 
Dar m-am izbit în cap de nalte stânci. 
Am zdrăngănit apoi automatele, 


LI 


Monezile-au secat însă de-atunci 

Şi diamantul şi-a-ntinat caratele. 
Aşa, ca hoţii lui Ali Baba, păcatele 

Le-am terminat. Şi-acum, pe brânci, 


Încerc, ca un copil, o nouă cale... 
“Hrana terestră” n-o găsesc nicicum, 
Cu roşcove mi-astâmpăr gust şi foale, 
Şi-acuma pe Godot l-aştept în drum. 
De mine însumi, Doamne, mi-este silă; 
Mai pot nădăjdui în Sfânta Milă? 


Pentru Vineri... - 


Ca Robinson, pe insulă zvârlit 

De valurile vremii, gust amară 
Singurătate de gonită fiară 

Din ce-i lumesc, dar nu m-am pocătt; 


Şi-aştept mereu pe mare să răsară 
Vreun Olandez prin aer rătăcit; 
Scriu ziua ca-n răbojuri cu-n cuțit 
Ce-n inimă-l întorc fără cruțare. 


Dar când mă învăţai ca vierme-n hrean, * 
Fără speranţă, fără nici un dor, 
lată, apare Vineri. Biet sărman, 
M-ajută, parcă e! mi-ar fi dator... 
De mine însumi, Doamne, mi-este silă, 
Mai pot nădăjdui în Sfânta Milă? 


VI 
Pentru Sâmbătă... 


Mi-aş astupa urechea, însă Moş Giuseppe 
Din toate meridianele răsună, 
Apele morții-n valuri toba tună; 
Din iarbă, dintre sălcii şi din stepe, 


Pe Himalaia şi-Anzi, morii se-adună: 
Ceva, ca o minune, se concepe... 
O viață de erou poate-aş începe! 
Ci mintea-mi se suceşte mai nebună, 


Greşalele mă trag tot înapoi, 
Din inimă îmi taie orice mladă, 

Când vine ziua mare de Apoi, 
Să nu pot ca s-aduc buna dovadă... 
De mine însumi, Doamne, mi-este silă: 
Mai pot nădăjdui în Sfânta Milă? 


e: SĂ age 
“Pentru Duminică... 


Se cântă Crezul. Credincioşii-n rugă, 
Îngenunchiaţi în sacrele metanii, 
Bătrâni, tineri, copii şi-amestec anii 
Ca sub o nevăzută de-aripi glugă. 


Mă-ntreb, față de ei, dacă profanii 

Genunchi ai mei nu vor afar' să fugă? 
Ci-n inimă un vers smerit îndrugă, 

Psalmodiind clar ritmuri de jelanii. 


Să fac şi eu ca ei? Să-ngenunchez? 
Stă talpa-nțepenită peste dale; 
Nu pot pleca; străvechiul nostru Crez 
Serafice deşteaptă-n duh pedale. 
De mine însumi, Doamne, mi-este silă, 
Dar pot nădăjdui în Sfânta Mila! 





PAG. 6 NR. 12/84 Decembrie '97 





Organe di crilique ei d orientalien pashiec iuniigur 


Isruel Shuhak 


Histoire juive - Religion juive 
Le poids de trois millenaires 


sg de Ceaet 


Continuăm prezentarea cărții lui 
Israel Shahak (ed. engl. 1994; ed. fr. 1996), 
bazându-ne pe ediția românească scoasă 
ded-lG. Pișcoci-Dănescu(FRONDE, Alba 
lulia-Paris, 1997; trad. Domnica Ciuc). 

Reamintim că autorul este un 
evreu poloneztrecut prin mai multelagăre 
naziste şi stabilit în Palestina (viitorul stat 
Israel) din 1945. Exasperat de 
fundamentalismul politico-religios al 
evreilor israelieni (dar şi de complicitatea 
celor din diaspora), el avea să pornească 
o luptă susținută împotriva a ceea ce 
numeşte “iudeo-nazismul” (termen lansat, 
se pare, de către răposatul Yehoshua 
Leiboviteh — v. ed. rom., p. 11). 

În numărul trecut am prezentat 
preliminariile cărţii (morto-ul lui Noam 
Chomsky, prefața lui Edward W. Said şi 
cuvântul înainte al lui Gore Vidal — un 
evreu, un islamist și un creștin), precum şi 
primul capitol, “Visul unei societăţi 
închise” (pp. 23-42 din ed. rom.). În 
numărul de față prezentăm, în aceeaşi 
manieră /escriprivă, capitolul al doilea, 
“Prejudecăţi şi falsificări de sens” (pp. 43- 
72 din ed. rom.). 

Răspândirea şi înţelegerea 
mesajului lansat de profesorul Shahak. 
precum și  derabuizarea acestei 
problematici complexe, ni se par de o 
importanță fundamentală atât pentru 
evrei, cât şi pentru neevrei, mai exact 
pentru orice om care participă, onest și 
responsabil, la “aventura” istorico- 
politică și moral-spirituală a umanității 
contemporane. 

(llustraţia de la pag. 7 este 
împrumutată din vol. Emmanuel Ratier, 
Les Guerriers d'isracl. Enqucte sur les 
milices sionistes, Facta, 1996). 


II 
Prejudecăţi și falsificări 
de sens 


Conflictul fundamental din 
sânul lumii evreieşti rămâne, în viziunea 
lui Israel Shahak, cel dintre o majoritate 
ingust-tradiționalistă, trăind cu nostalgia 
unei “societăţi închise”, extrem de ostile 
atât cu neevreii, cât şi cu evreii 
neortodocşi, şi o minoritate "liberală", 
dornică să transforme Israelul într-o 
“societate deschisă“, de structură şi 
mentalitate modernă. De aici şi cele“'două 
semnificaţii foarte diferite” ale 
termenului de “evreu” în ultimele veacuri: 
una determinată strict religios (“Poporul 
nostru nu este un popor decât din cauza 
Torei”, după formula devenită 
proverbială aunui rabin din secolul al X- 


PUNCTE CARDINALE 
O RADIOGRAFIE EVREIASCĂ 


A “IUDEO-NAZISMULUI” 








Prezentarea cărţii 
Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică 


„ aluilsrael Shahak Eta 


- URMARE DIN NUMĂRUL TRECUT - 


lea) şi una rezultată din relativa 
“deschidere” a societăţii evreieşti sub 
anumite presiuni din afară (începând de 
pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea)|. 
După părerea autorului, “roate pretinsele 
«trăsături de caracter evreieşti» — prin 
care înțeleg trăsăturile atribuite în mod 
obişnuit «evreilon» de intelectualii din 
Occident — sunt moderne; ele sunt 
necunoscute în aproape întreaga istorie 
evreiască şi nu au apărut decât odată cu 
sfârşitul puterii totalitare a comunităţii 
evreieşti”. Suntcitate ca exemple: “umorul 
evreiesc”, “dragostea de cultură“ şi 
“spiritul critic” (vezi pp. 50-51). 

Din păcate, statul israelian 
postbelic a promovat constant o politică 
“nostalgică”, favorabilă “închiderii” 
sociale şi “exclusivismului” etnic, pe linia 
“iudaismului clasic” (prin care autorul 
înțelege — v. nota 14 — iudaismul rabinic 
din perioada anilor 800-1800). Desigur, 
evreii au căutat (şi unii mai caută încă) să 
camufleze această stare de lucruri, 
dedându-se la o serie întreagă de 
mistificări, mai ales de ordin istoric şi 
filologic. “După cum se poate demonstra 
din punct de vedere istoric, unei societăți 
închise nu-i convine să fie descrisă: orice 
descriere, într-adevăr, presupune o parte 
de analiză critică şi deci poate să încurajeze 
«gânduri interzise». Dimpotrivă, pe 
măsură ce o societate «se deschide», este 
tot mai interesată de reflecția asupra ei 
înseşi (mai întâi descriptivă, apoi şi 
critică), asupra funcţionării sale actuale şi 
a trecutului său” (p. 52). Or, în sânul 
iudaismului, ne asigură profesorul Shahak, 
există o preocupare constantă de a tăinui, 
de ochii neevreilor, atât istoria reală a lui 
Israel, cât şi anumite puncte doctrinare. 
Aşa s-ar explica şi lunga stagnare a 
istoriografiei evreieşti (de la Josephus 
Flavius până în vremea Renaşterii). 
“Rabinii se temeau de istoria proprie a 
evreilor mai mult decât de istorie în 
general; fapt caracteristic, prima carte de 
istorie modernă publicată în ebraică (în 
secolul al XVI-lea) se intitula /storia 
regilor Franţei şi a regilor otomani. Au 
urmat apoi scrieri istorice care aveau ca 


| Nu fără următoarea observaţie: “În țările 
Europei orientale, ca şi în lumea arabă, evreii 
au fost eliberaţi de sub tirania propriei lor 
comunități de forțe exterioare, dar aceasta 
prea târziu și în condiţii prea defavorabile ca 
să fi permis o transformare socială autentic 
interiorizată. În majoritatea cazurilor, mai cu 
seamă în Israel, s-au păstrat vechiul concept 
despre societate, aceeași ideologie — mai ales 
în raporturile cu neevreii — şi aceeaşi concepție 
complet falsă despre istorie, chiar și la o parte 
din evreii care au aderat la mişcările 
«progresiste» sau de stânga. Este de ajuns să- 
i cunoşti cât de sumar spre a înțelege că 
printre ei se află numeroşi evrei şovini și 
rasişti, deghizați în revoluționari, socialiști 
sau comunişti; ei au intrat în aceste partide 
numai din motive care țin de «interesul 
evreiesc» şi, în Israel, sprijină discriminarea 
impotriva «gentililon»” (p, 49), 


subiect numai persecuțiile. Prima carte de 
istorie evreiască propriu-zisă (Me 'or 
'Eynayim de Azaya de Rossi, Ferrara, 
1574, care descria epoca veche) a fost 
prompt interzisă şi distrusă de înaltele 
autorități rabinice şi nu a apărut din nou 
decât în secolul al XIX-lea” (p. 53). 

O problemă spinoasă a fost aceea 
de a potoli, mai cu seamă de prin secolul 
al XIII-lea încoace, furia legitimă a 
creştinilor față de violentele atacuri 
anticreştine din literatura talmudică. *... 
Talmudul şi literaturatalmudică- dincolo 
de ura şi disprețul pe care le exprimă față 
de «gentili» în general, aspect pe care îl 
vom examina mai în detaliu în capitolul 5 
— conţin formulări şi precepte extrem de 
injurioase la adresa directă a 
creştinismului. De exemplu, Talmudul, 
în afara unui pomelnic de acuzaţii sexuale 
murdare împotriva lui lisus, spune că 
pedeapsa acestuia în iad este să fie înecat 
într-o baie de excremente clocotite... Să 
mai cităm şi preceptul care ordona evreilor 
să ardă, de preferință în public, orice 
exemplar al Noului Testament care le-ar 
fi căzut în mâini. Precept care nu a fost 
încă abolit şi este aplicat până în zilele 
noastre; la 25 martie 1980. sute de 
exemplare ale Noului Testament au fost 
arse la Ierusalim, în public şi respectând 
cu stricteţe ritualul, sub auspiciile 
organizației religioase Yad Le'akhim, 
organizație subvenţionată de ministerul 
israelian al cultelor” (p. 55). 

Care au fost “mecanismele de 
apărare” ale evreilor față de lumea creştină 
scandalizată? Autorul trece în revistă 
câteva dintre acestea. Cea mai răspândită 
a fost mita, însoțită de linguşire şi de 
manevrele de culise, adică ceea ce numim 
astăzi “corupţie” (practică încetățenită de 
evrei până la nivelurile cele mai înalte). 
“Această practică era ținută în mare cinste 
la Roma, îndeosebi de papii din perioada 
Renaşterii. Ediţia princeps a codului 
complet al legii talmudice — Mishneh 
Torah a lui Maimonide, lucrare plină de 
preceptele cele mai insultătoare la adresa 
«gentililon», dar şi de violente atacuri 
făţişe împotriva creştinismului şi a lui 
lisus (pe care autorul nu-l poate menţiona 
niciodată fără să adauge pios: «Pieri-i-ar 
numele păcătosului!»), a putut fi publicată, 
fără cea mai mică corectură, la Roma, în 
1480, sub Sixtus al IV-lea, papă foarte 
activ pe plan politic şi veşnic în căutare de 
bani” (p. 56). Procedeul nu era însă 
infailibil, iar persecuțiile se declanşau 
periodic, de la un capăt la altul al Europei. 

Un alt “*mecanism” este “cel al 
sfidării ascunse, asociate cu aparența 
supunerii”. Asttel, “presiunea exterioară 
devenind prea puternică, au trebuit să fie 
suprimate sau modificate întregi pasaje 
din Talmud ostile creştinismului sau 
necvreilor în genere, S-a procedat astfel 
în toate ediţiile publicate în Europa şi, 
incepând cu anul 1550, au fost «îndulcite» 
câteva dintre cele mai injurioase pasaje 
[...], dar în care cititorul evreu recunoştea 


ASIA. SIAIAR: 


POVARA A TREI MILENII 
DE 
ISTORIE ȘI DE RELIGIE IUDAICĂ 


ON 
at % 


ZA 


19297 





eufemismele substituite expresiilor 
tradiționale [...] Paralel. erau puse în 
circulație printre evrei, sub formă de 
manuscrise. liste de Omisiuni talmudice, 
care explicau noii termeni şi semnalau 
pasajele eliminate” (pp. 58-59). După 
fondarea statului Israel (1948), formulele 
şi pasajele respective au fostreintroduse; 
pe de altă parte, scoaterea unor ediţii noi 
ale corpusului talmudic fiind foarte 
costisitoare, retipărirea edițiilor vechi 
este însoţită de Omisiunile talmudice, 
publicate în noul Israel într-o ediţie 
populară, sub titlul FHesronot Shas. Ele 
sunt acum la îndemâna oricui, “iar 
copiilor evrei li se predau pasaje cum 
este acela“ care porunceşte fiecărui evreu 
în trecere pe lângă un cimitir să spună o 
binecuvântare, dacă cimitirul este 
evreiesc, şi să blesteme mamele 
morților”, dacă este un cimitir de 
«xentili»” (p. 60). 

In forme mai perfide, 
“inşelătoria continuă”; autorul oferă 
patru exemple despre “cele mai 
«autorizate» şiretlicuri moderne”. Astfel, 
o ediție recentă (1962) din Cartea 
cunoaşterii a lui Maimonide, cu text 
paralel, în ebraică şi în engleză, recurge 
la grave mistificări şi omisiuni în 
traducerea englezească. În textul 
evreiesc, bunăoară, “ordinul de a-i 
extermina pe evreii necredincoşi este 
prezentat aici fără ocolişuri: «Este o 
datorie să-i nimiceşti cu mâinile tale». 
In traducerea engleză: «Este o îndatorire 
să iei măsuri active împotriva lor». La 
care textul în ebraică precizează 
principalele feluri de «necredincioşi» ce 
trebuie exterminați: «Astfel, lisus din 
Nazaret ŞI ucenicii săi, ca şi Sadoc ŞI 
Baitos*, cu ucenicii lor, putrezi-le-ar 
numele păcătoşilor!». Despre toate 
acestea, nici un cuvânt în textul englezesc 
cu pricina (p. 78a). Fapt şi mai 
semnificativ încă: atunci când această 
lucrare a cunoscut o largă răspândire 
printre specialiştii din lumea anglofonă, 
după câte ŞUu eu, nici unul dintre ei nu a 
protestat împotriva acestei falsificări 
izbitoare” (p. 62), Al doilea exemplu 
Vizează tot o carte a lui Maimonide 
(Ghidul rătăciților), într-o traducere 
americană din 1929, de numeroase ori 
reeditată până astăzi, unde există un 
pasaj foarte violent împotriva negrilor 


Prezentare de Adolf VASILESCU 


(continuare în pag, 7) 
—— 
2 
> Tractatul Berakhor, S8b. 
Mama voastră va fi în ruşine mare; aceea 
are V-a născut va roşi...” (er. 50, 12), 
Presupuşii fondatori ai sectei saducheilor. 














(urmare din pag. 6) 








(cartea III. cap. 51); în traducerea 
respectivă, “pur şi simplu s-a transliterat 
cuvântul Xus/him («negri») sub forma 
kushites, termen care nu înseamnă nimic 
pentru cine nu ştie ebraică...” (p. 63). 
"De 70 de ani, prin urmare. nu s-a auzit 
nici unglascaresă semnaleze înşelătoria 
inițială şi realitățile sociale care au 
întreținut-o — nici măcar în perioada 
campaniilorexaltate ale lui Martin Luther 
King, care au fost sprijinite de atâția 
rabini [...] Cum sănu bănuieşti atunci că | 
un mare număr de partizani rabinici ai 
lui Martin Luther King au fost fie rasişti 
care l-au ajutat numai în numele 


sprijinul numeroasei populaţii de culoare 
pentru comunitatea comunitatea 
evreiască americană şi pentru politica 
Israelului), fie nişte ipocriți experimen- 
taţi, aflați la limita schizofreniei, de 
vreme ce fuseseră în stare sătreacăpeste corect cuvântul de origine: Shekelz, dar 
noapte de la bucuriile secrete ale unui declară că în ebraică acesta ar însemna 
rasism deşănțat la cele mai violente «pată, defecb). Minciună sfruntată, așa 
proteste în numele unei cauze antirasiste cum ştie orice om care vorbeşte ebraica! 
— şi invers, în funcţie de circumstanțe?!”  Meggido Modern Hebrew-English 
(pp. 63-64). Al treilea exemplu se referă Dictionary, tipărit în Israel, dă clar şi 
la lucrarea lui Leo Rosten. The Joys of corect următoarea definiție pentru Shekerz 





un fel de glosar al celor mai uzuali necurat, creatură respingătoare, oroare, 
termeni idiş, cu precizări etimologice. scelerat, flăcău turbulent, tânăr gentil” 
“Cuvântul Shaygers — al cărui sens (p.65). În fine,al patrulea exemplutrimite 
principal, în idiş. este acela de «băiat sau - la atitudinea mişcării hassidice față de 
tânăr gentil» — constituie o excepție, neevrei, cu referință specială la 
etimologia limitându-se la aluzia habbadism, “una dintre cele mai puternice 
enigmatică la o «origine ebraică». fărăa ramuri ale hassidismului” (în a cărui 
se indica nici forma şi nici semnificaţia “biblie”, numită /Zaranya, neevreii sunt 
termenului ebraic original. Pe de altă prezentaţi ca nişte creaturi ale Satanei. 
parte. la cuvântul Shiksa, autorul citează  “lacare nu se găseşte absolut nimic bun”) 
şi la lucrările nefaste ale lui Martin Buber 
50 parte dintre turci (adică moneolii) si (mare artizan al minciunii”. din speța 
nomazii (lin nord. neurii și nomazii din sud ”nuncinoşilor patriotic”) 
precum şi cei din mediul nostru carc Acest ul doica capitol se încheiv 
seamănă cu ei. Natura loresteasemănătoare cu o observaţie lvarte importantă. 
celei a animalelor mute şi, după părerea TI | 
mea, ei nu pot căpăta rangul de. fiinţe “Hassidismul — metamorfoză (şi gravă 
umane...” etc. înjosire!) a misticii evreieşti...” (p. 65). 





Conspectând câteva mode culturale cărora secolul nostru le-a plătit greu 
tribut, între care şi psihanaliza freudiană, Mircea Eliade remarcă nu fără amărăciune 
că lucrarea Totem şi tabu a fost “una din micile evanghelii pentru trei generații de 
intelectuali occidentali” * Şi asta în pofida faptului că teoria promovată acolo - orice 
religie ar avea la bază uciderea şi consumul ritualic al zeului-totem întruchipat de 
şeful clanului - nu era acopentă de faptele recoltate de etnologi, antropologi sau 


istonici ai religiilor. 

Dar înverşunarea cu care Sigmund Freud a continuat să-şi susțină ideile şi, 
mai ales, ravagiile făcute de acestea în mediul “intelighenţiei” nu puteau să nu aibă 
ele însele profunde semnificații pentru hermeneutul religiilor. “Folosind chiar 
moderne, putem expune câteva din 
secretele tragice ale intelectualului 
occidental modern: de exemplu; 
profunda insatisfacție față de formele 
tocite ale creştinismului istoric şi dorința 
strămoşilor, însoțită de un ciudat sentiment de vinovăţie, ca şi cum el însuşi ar fi ucis 
un Dumnezeu în care nu a putul crede, dar a cărui abundență nu o poate suporta” 
(idem, pp. 1%16). 

Să notăm în treacăt că pentru Eliade creştinismul istoric este altceva decât 
cel “cosmic”, din spaţiul răsăritean, distincție importantă pentru judecarea unui 

Cât de exact este pus diagnosticul în pasajul sus-citat, se poate urmări şi 
într-o scurtă proză de-a scriitorului argentinian Jorge Luis Borges, în care se va 
recunoaşte cu uşurinţă acest sindrom, Rădăcina ei trebuie căutată în fantasmele 
nocturne cu iz de coşmar, mărturisite nu o dată de autor în diferite interviuri şi 
confesiuni, cum o face şi în preambulul acestei relatări. “Cum ar pulea o simplă 
bucuria care au urzit visul de astă noapte? 

(..) Locul desfăşurării era Facultatea de Filozofie şi Litere: momentul, 
inserarea (...) Ne alegeam, tocmai, senatul (..) Deodată ne-a asurzit un vulet de 
manifestaţie sau de taraf. Urlete omeneşti şi animale veneau dinspre mahalaua 
Bajo. Un glas strigă, lată-i, sosesc! şi apoi; Zeii, Zeii! Patru sau cinci indivizi se 


instrumentele şi metoda psihanalizei 
(DD 
de a se debarasa violent de credința 
anumit segment din opera lui, 
cronică a unor imagini să transmită stupoarea, exaltarea, neliniştile, amenințarea şi 
desprinseseră din mulțime şi ocupară estrada din Aula Magna. Toți începurăm să 


*) Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, Ed, Humanitas, Buc,, 1997, p. 15, 


PUNCTE CARDINALE 









cinteresului eveiesey (spre a câsiza O RADIOGRAFIE EVREIASCĂ 
A “IUDEO-NAZISMULUI” 








privitoare la atitudinea lumi neevreieşti 
față de mistificările şi abuzurile iudaice: 
“In această afacere, ne lovim de o altă 
loialitate de grup, care, de data aceasta, 


Decembrie '97 NR. 12/84 PAG. 7 







«prieteni ai evreilon». Existenţa şi vasta 
influență a acestui grup în toate ţările 
occidentale, dar mai ales în Statele Unite 
(Şi în celelalte ţări anglofone), le-a 
permis rabinilor şi specialiştilor 
iudaismului să-şi răspândească 
niinciunile nu numai fără a fi contestaţi, 
dar şi primind un ajutor considerabil” 
(p. 70). Un singur exemplu dintre 
multele posibile:“*Un prieten detinereţe 
al lui Marx, Moses Hess, cunoscut şi 
respectat ca unul dintre primii socialişti 
din Germania, a vădit cu timpul un 
rasism iudaic extrem, iar ideile sale 
despre «rasa pură iudaică», apărute în 
1858, nu sunt mai de invidiat decât 
elucubraţiile uespre «rasa pură ariană». 
Or, socialiştii germani, care luptau 
împotriva rasismului germanic, au trecut 
sistematic sub tăcere componenta 
rasismului lor iudaic” (p. 71). Situaţii 
de genul aceasta se constată astăzi 
curent, inclusiv în lumea românească; o 
bună parte dintre oamenii. politici şi 
dintre intelectualii noştri de stânga, 
zeloşi să intre în grațiile influentelor 
















Yiddish (1968, cu numeroase reeditări), (pronunție familiară: Shaygets): «animal. 





îşi are originea în afara grupului şi uneori cercuri plutocratice, acceptă 
este şi mai dăunătoare. Foarte mulți necondiţionat orice abuz evreiesc, sau 
neevrei (printre care creştini — preoți sau - măcar tac asupra lui, calificând în 
laici practicanți — şi marxişti de toate schimb, fără nici o ezitare. orice 
nuanțele) consideră, într-un mod foarte manifestare de naționalism sau 
ciudat, că pentru a «ispăşi» persecuțiile tradiționalism românesc drept “reac- 
suportate de evrei, este bine, printre altele, ționarism”, “şovinism”, “fundamen- 










sănu seridice împotriva nelegiuirilorlor,  talism'”... p 

ba mai mult chiar, să se facă părtaşi la “Nu putem examina aici toate 
minciunile pioase în ce îi priveşte pe consecințele politice ale acestei situaţii, 
aceştia, Acuzaţia  grosolană de dar trebuie să privim realitatea în față: 
«antisemițism» (sau, în cazul evreilor, de în lupta noastră împotriva rasismului şi 
«ură față de sine»), pe care o primeştecel fanatismului religiei iudaice, cei mai 
ce denunță discriminarea impusă  înrăiți duşmani ai noştri nu sunt doar 
palestinienilor, sau cel ce atrage atenţia rasiştii evrei (sau cei care exploatează 
asupra unor fapte contrare «vermiunii rasismul), ci şi, printre neevrei. cei care 
oliciale»areliaiei < trecutului ev” în alte privinţe trec drept «progresiști» 
este cu atât mai izbitoare prin lu... in mod abuziv, după părerea mea)” (p. 
ostilitatea sa cu căt ea este lansuti de 72). Israel dit. 



























7Cazuri recente: Roger Garaudy şi Israel 


Shahak însuşi: ivaziciu a) 







aplaudăm plângând: erau Zeii, care se întorceau după un surghiun de veacuni. 
Amplificaţi de estradă, cu capul aruncat pe spate ŞI pieptul înainte, primiră cu trufie 
omagiul nostru. Unulţinea în mână o creangă. ; altul, într-un gest amplu, întindea 
o mână care părea o gheară; una din fetele lui Janus pnvea bănuitoare ciocul 
incovoiatallui Toth. Stârnit, poate, de aplauzele noastre, unul din ei, nu maiştiu care, 
izbucni într-un cloncănit victonos, neaşteptat de strident ceva între şuierat şi 
gargară. Din clipa aceea lucrurile s-au schimbat.” 

Desigur, miza acestui vis este destul de străvezie, scenariul desfăşurându- 
se în aceeaşi “zonă crepusculară” sub otrava căreia un filozof al secolului trecut 
proclamase “moartea lui Dumnezeu”. Chiar Borges îl narează sub titlul Ragnar6k, 
care în mitologia scandinavă profetizează 
sfârşitul zeilor şi al lumii. 

La fel de caractenstic este şi 
cadrul confruntării, un spaţiu profan, 
instituționalizare (establishment) araţiu- 
nii umane. Perspectiva antropocentrică 
reiese şi mai pregnant prin faptul că 
intoarcerea. zeilor întrerupe, deranjează şefia oamenilor (“tocmai ne alegeam 
senatul), diriguirea autonomă a propriilor destine arătând cine dă dovadă cu 
adevărat de trufie. 

Aşa se face că, potrivit acestei alternative (noi sau ei), deznodământul este 
logic, una din cele două categonii de ființe trebuind să se retragă, să dispară de pe 
scena'istoriei. Şiaici subiectul, parcă pentru a-şi justifica decizia, se aratănemulțumit 
de aspectul străinilor, care i se par tot mai suspecți, acel cloncănit trezindu-i şi 
“bănuiala (exagerată, poate) că zeii nu ştiu să vorbească”. Nici o clipă nu-şi pune 
problema dacă nu cumva ei, oamenii, nu mai ştiu să asculte, nu mai pot înțelege 
limba păsărilor”, Omulveacului nostru se vede cult şi rafinatpentru că are de partea 
lui Biblioteca, Universitatea şi Oraşul, iar cei ce îl mai chinuie în vise dau dovadă că 
„Sunt vicleni, ignoranţi şi sălbateci ca nişte bătrâne animale de pradă şi, dacă ne 
lăsăm cuprinşi de spaimă sau de milă, vor sfârşi prin a ne distruge. 

Am scos, deci, grelele pistoale (deodată au apărul pistoalele în vis) şi, fără 
urmă de regret, i-am omorât pe zei”, incheie autorul, 

Rămâne de discutat dacă hotărârea cu care a acționat nu denotă, în fond, o 
slăbiciune. În orice caz, ea nu rezolvă coniliotul. 

Fără urmă de regret? Dar lacrimile cu care toți întâmpinaseră parousia 


zeilor? Florea TIBERIAN 





pm m bare 


Do. 


—4 
Lâze 








PAG. 8 NR. 12/84 Decembrie '97 





Problema vieţii şi a morții este una care preocupă pe oricine, fiindcă firea 
omenească, prin natura ei şi prin prezența duhului de viață dat prin suflarea lui 
Dumnezeu în faţa lui Adam, are tendința trăirii eterne. “Atunci Luând Domnul 
Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în fața lui suflare de viaţă şi 
s-a făcut omul fiinţă vie.” (Fac, 2,7). De atunci şi până astăzi. omul nu a încetat nici 
o clipă să alerge după viața veşnică, în toate modurile, începând cu magia şi inițierile 
în tot felul de practici ezoterice şi până la medicina de astăzi. care încearcă să 
prelungească viața omenească măcar cu câţiva ani, chiar dacă ultimii ani ai vieții sunt 
plini de dureri şi de tristeţi, pentru că trupul omului este coruptibil, ca orice materie. 
viața sufletească se pustieşte prin moartea celorlalţi, pe care i-am iubit, iar cel ce 
supravieţuieşte, atâta vreme cât este conştient, îşi simte inima grea de singurătate. 

Să ne uităm la noi înşine. Cât suntem încă tineri, avem o oştire de rude şi 
prieteni care ne înconjoară, care răspund sentimentelor noastre sau atrag sentimentele 
noastre spre ei, iar această viață de comuniune ne face să avem un sens al vieţii sogiale 
şi o frumuseţe a ei. Cu cât îmbătrânim, cu atât oştirea sentimentală din jurul nostru 
se răreşte şi distanța sufletească față de noile rude devine mai mare. Duhul vieții scade 
în no1 şi, când stăm să ne analizăm, privind înainte şi înapoi, vedem cum oamenii sunt 
tot mai rari în faţa noastră - cei pe care i-am iubit şi cu care ne-am ajutat - şi oştirea 
prietenilor se mută în mormânt şi sporeşte “dincolo”. 

Recordurile de bătrâneţe, pe care le citim în ziare sau le vedem la televizor. 
ne arată câte o ființă umană decrepită, de cele mai multe ori în vreo casă de bătrâni, 
cu un zâmbet aranjat de medici sau de rude și cu un certificat de naştere care atestă 
vârsta anunțată pe ecran. Aceste recorduri le-am putea asimila, oarecum, recordurilor 
sportive ale vreunui atlet, care are însă avantajul tinereţii şi al unui corp bine alcătuit. 
Orice record de vârstă ne întristează prin lucrarea destructivă a timpului asupra 
trupului şi minţii umane. 

Toate sfârşesc în moarte! Cea mai tragică constatare pe care fiecare om o face 
este sfârşitul prin moarte. Dar pentru creştin se pune întrebarea: “Este moartea, cu 
adevărat, un sfârşit? Pentru aceasta trăim în această lume, ne străduim. suferim Şi ne 
bucurăm, ca totul să se sfârșească într-un sicriu? Un pumn de țărână, asta suntem?”, 

Credinţa noastră este că moartea nu are nimic de a face cu “sfârşitul” în sens 
absolut, Că dincolo de moartea trupului, viaţa noastră spirituală continuă într-o formă 
deosebită, nestânjenită de limitările materiei. Biblia ne confirmă acest adevăr Şi noi 
credem în adevărul Scripturii. Idea aceasta, a vieţii de dincolo, a fost exprimată şi de 
mulți oameni de cultură, Shakespeare, de pildă, în sonetele sale, repetă că moartea nu 
este decât un prag spre adevărata viaţă, că ea nu constituie un sfârşit. 

Cărţile sfinte vorbesc în mod curent despre viața de după moarte. În aceste 
cărți se însumează experiența unor sfinţi care au putut vedea lumea de dincolo Și au putut 
şti când va fi sfârşitul lor personal, sau al altor persoane, fie bune, fie rele. Sfânta Scriptură 
insăşi ne vorbește despre viața de dincolo, Să luăm un exemplu. A fost odată un om bogat, 
care trăia în desfătări, iar la poarta lui zăcea săracul Lazăr, plin de bube și Nămând, care 
s-ar fi bucurat să mănânce măcar firimiturile de la masa bogatului, dar nu i se dădeau. 
Au murit amândoi: Lazăr a mers în rai (în “sânul lui Avraam”), bogatul în iad, Cel 
bogat îl vedea pe Lazăr fericit, Lazăr nu-l vedea pe bogat chinuindu-se, Bogatul l-a 
rugat pe Avraam să-l trimită pe Lazăr în lume, să spună fraţilor săi cum se chinuieşte 
el din cauza nefacerii de bine, dar Avraam i-a răspuns că dacă ei nu ascultă de Moise 
și de prooroci, nu vor crde nici dacă cineva ar învia din morţi (v, Luca 16), 


PUNCTE CARDINALE 


Li 


ora-= sec. 


5 


SEG 


-. 
n 


Dos 
za 
et 
= 
i 
—— 
= 
— 
mp 
Z, 


Astăzi, mai mult decât înainte, prin progresul medicinei. mulți oameni care 
au avut o moarte clinică - fără respiraţie, fără puls, morți ca toți morții - sunt readuşi 
la viaţă prin şocuri electrice sau alte procedee medicale moderne. Toţi aceşti “morți” 
înviați vorbesc despre experiența lor mistică în lumea de dincolo, în timpul minutelor 
sau orelor (uneori chiar zilelor) petrecute în lumea spiritelor; şi noi tot nu credem. 
Există doctori care şi-au dedicat cercetările lor discuţiilor cu aceşti “înviaţi” din moiți, 
care au scris cărți şi cărora, ca urmarea publicării cărților, li s-au trimis dintoată lumea 
scrisori cu astfel de întâmplări, care au constituit conținutul altor cărți; şi noi tot nu 
credem. Aici se împlineşte spusa Scripturii, că şi de ar învia cineva din morți, tot nu 
am crede. Cei credincioşi “ştiu” că există o viață adevărată după moarte şi nu au 
nevoie de “învieri”; cei necredincioşi nu admit viața după moarte şi aceste învieri 
nu-i conving. Totuşi Dumnezeu îngăduie ca, din când în când, cineva să se întoarcă 
din moarte şi să ne povestească cea văzut dincolo: pe cei credincioşi, aceste fenomene 
îi întăresc în credința lor; pe cei necredincioşi îi tulbură, iar pe unii chiar îi întorc la 
credință. Pentru că omul a fost creat pentru nemurire. 

De multe ori, când cineva moare, cei care îl priveghează îl aud vorbind cu 
îngerii sau cu rude şi cunoscuți morți înaintea lui. Aceasta se întâmplă cu oameni 
Simpli, ca şi cu cei cultivați. Noi credem că aceste discuţii la care asistăm şi din care 
auzim numai ceea ce spune muribundul, nu sunt simple halucinații, ci, prin apariția 
persoanelor umane moarte, Dumnezeu vrea să arate celui-care moare că lumea în care 
merge nu este o lume chiar total străină pentru el, nici una stranie, de care să se 
îngrozească. Este o cale divină de a-l informa pe cel ce părăseşte această lume că nu 
va fi străin dincolo, nici singur, nici înspăimântat. | 

Realitatea este că sufletul suferă atunci când se desparte de trup. Sfântul loan 


Damaschinul are o cântare în slujba de înmormântare, în care spune: “Vai! Câtă 


durere are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrămează el atunci şi nu are cine 
să-l miluiască! Către îngeri ridicându-şi ochii, în zadar se roagă; către oameni 
întinzându-şi mâinile, nu are cine să-l ajute.” Această suferință a sufletului durează 
două zile, timp în care el stă pe lângă trup şi călătoreşte pe unde a trăit. A treia zi intră 
în legătură cu spiritele cerului. De aceea noi facem slujba de pomenire de trei zile. 
După aceea, sufletul începe urcuşul spre cer, trecând prin “vămile văzduhului”, adică 
prin diverse trepte de judecată, iar noi, cei ce l-am iubit pe cel plecat, îl însoțim cu 
dragostea şi amintirea, pomenindu-l în diverse momente ale călătoriei spre cer: la şase 
zile, când trece printr-o vamă grea, la nouă zile, când trece prin altă vamă prea, şi la 
40 de zile, când judecata lui s-a terminat şi a părăsit întru totul lumea trupului. Mulți 
dintre Sfinţii Părinţi ne vorbesc despre aceste trepte, dar nu-i putem pomeni pe toți: 
în afară de Sf. loan Damaschinul, mai amintim de Sf. loan Cassian, cel originar din 
Dobrogea, care a adus viața călugărească la Roma şi a trăit în secolul al cincilea. 
Când cel care moare este un om care a dus o viaţă sfântă, multe persoane din 
cer vin să-l întâmpine. Patericul ne spune că, atunci când Sfântul Macarie era pe 
moarte, a venit heruvimul care era îngerul său păzitor, “însoţit de o mulțime de gazde 
ale cerului şi, împreună cu ei, grupuri de apostoli, profeți, martiri, ierarhi, călugări şi 
drepți,” Tot în cântările de înmormântare ortodoxe, avem un condac pe care îl cântăm 


pe glas 8 şi care spune: “Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului - 


Tău, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de 
sfârşit.” Fără îndoială că, la moartea celor care nu sunt păcătoşi sau, mai => 





ie 


Ş 


ae 


— ——._— N 


- 


să bau Sal Pia 


caii a 


PT a” 


”u 





“bu a ze Aleea ct a Ea: 





PUNCTE CARDINALE 


Decembrie '97 NR. 12/84 PAG. 9 





adevărat vorbind, nu au 
sfinţi, pentru 
viaț 


| păcate prea grele, vin şi unii 
ț a-i arăta celui care moare că trece într-o 
ă de slavă ŞI de fericire spirituală. De aceea mulți 
it mor având pe faţa lor înti părită o stare de mare 
„„ Oserie de medici moderni au studiatrevenirea 
la Viaţă a celor morți clinic, cât şi mărturiile acestora. 
Unul dintre cei mai activi în acest domeniu este Dr. 
Raymond Moody, care a scris o carte intitulată V74 TĂ 
DUPA VIAȚĂ, publicată la Mockingbird Books 
Atlanta, în 1975, cu o continuare a ei, REFLECȚII 
ASUPRA VIEȚII DUPĂ VIAȚĂ, la aceași editură, în 
1977. l-au urmat o lungă serie de cărţi, articole Şi 
cercetări ştiinţifice ale Dr. Elizabeth Kubler-Ross, Dr. 
Osis, Dr. Haraldson, David Wheeler, etc. Dr. Moody 
reproduce discuţiile avute cu aproximativ 150 persoane 
reîntoarse din moarte, E] a studiat literatura ortodoxă a 
Sfinţilor Părinţi privind viața de după moarte, cărțile 
ortodoxe funerare, tradiţiile despre “vămile 
văzduhului”, fiind puternic influențat de ele, pentru că 
Occidentul nu are prea multe cărți liturgice de acest fel. 
Din experienţele descrise de Dr. Moody, reiese că, la 
început, când sufletul abia s-a despărțit de trup, nu 
realizează deplin această despărțire, deşi el este în 
afara trupului. De aceea, îşi vede trupul său, dar are 
impresia că este încă în trup şi i se pare că este gâta să 
fie lovit de cei care se îndreaptă spre cadavrul său, însă 
"oamenii treceau prin mine fără să simt.” Evident, 
aceste percepții vizuale şi auditive - pentru că sufletul 
vede şi aude tot ce se petrece în jurul trupului său - nu 
se mai fac prin organele de simţ ale trupului, ci prin 
mijloace sprituale ale sufletului. Un orb care murise şi 
a revenit la viaţă - nu prin intervenţia medicilor - a 
povestit tot ceea ce a văzut în cealaltă lume şi ce s-a 
petrecut în jurul trupului său, cu lux de amănunte, deşi 
chiar după “înviere” persoana a rămas tot oarbă. Deci 
*nu simţurile trupului au văzut, ci ale sufletului! 

Dr. Moody spune că, din mărturiile culese, 
confuzia sufletului după moarte este destul de scurtă. 
Calitățile intelectuale ale sufletului lucrează cu 
rapiditate, iar cel mort îşi dă curând seama că este mort 
şi că nu mai are posibilitatea de a comunica în vreun fel 
cu cei vii: disocierea lui de lumea materială atinge toate 
mijloacele senzoriale trupeşti, inclusiv vorbirea, Dacă, 
în prima fază a agoniei, muribundul a văzut persoane 
moarte, îngeri, etc., pentru a-l acomoda cu viața de 
dincolo, mai târziu el vede persoanele moarte cu ochii 
spiritului şi, în acelaşi timp, vede tot ce se petrece în 
camera mortuară. Adeseori, sufletul întâlneşte şi 
persoane pe care nu le cunoaşte, ceea ce denotă cămulți 
morți îl întâmpină pe cel ce moare acum. a 

După aceea, Dr. Moody - şi ceilalți, în special, 
Dr. Karlis Osis şi Dr. Erlandur Haraldsson, în cartea LA 
ORA MORŢII, Avon Books, NY, 1997, care au studiat 
peste o mie de cazuri - vorbesc despre “un tunel de 
lumină” prin care trece sufletul. Ceea ce pare ciudat 
este că toți declară că au perceput acest “tunel cape 
0 persoană, pe care unii au numit-o lisus, alții un înger, 
alţii un arhanghel, etc., dar nici unul dintre cei reveniți 
nu a omis să vorbească despre acest tunel prin care ei 
plutesc şi care le dă o stare de bucurie şi de pace 
nemaiîntâlnită în viața pământească, ceea ce îi atrage 
spre această “Fiinţă de lumină” cu o putere magnetică. 
Între cel mort de curând şi această “Fiinţă de lumină”, 
se stabileşte un fel special de comunicare, nu prin 
vorbe, ci prin “transfer de gândire”. Toţi sunt întrebaţi 
dacă sunt pregătiți să moară sau ce au făcut în viața lor 
ca să poată arăta fiinţei, Reacţia sufletului celui mort 
este diferită: unii revăd, într-o fracțiune de secundă, 
toată viața lor, alții intră în dialog cu ființa. După aceea, 
se produce întoarcerea lor la viaţă. 

Personal, am cunoscut trei persoane care au 
avut experiența morţii și a întoarcerii: două pentru lung 
timp, una numai pentru o clipă. Voi începe cu aceasta 

| ă, 
STA Fram la Jilava, într-o celulă speciălă de 
exterminare, în anul 1957, Cu mine în celulă mai erau 
Marcel Petrişor, losif V. Iosif şi Costache Oprişan. 
Costache avea plămânii complet distruși de tuberculoză 
și noi îl păzeam zi şi noapte, ca să nu moară fără 
rugăciunea, noastră. Pentru că făcusem doi ani de 
medicină, am dorit ca cu să am grijă de el, pentru că 
Oprişan era un adevăral sfânt, sprijinul nostru moral în 
acea celulă a morții şi lumina noastră spirituală, Intr-o 


dimineaţă, ni s-a dat maşina de bărbierit. În timp ce eu 
mă bărbieream, Marcel îl păzea pe Costache. L-am 
auzit cum m-a strigat, cu o voce disperată şi 
pătrunzătoare: “Ghiţă, moare Costache!”. 

M-am întors fulgerător spre pat şi l-am văzut 
pe Costache murind. Ochii lui erau deschişi, dar peste 
ei căzuse vălul ceţos al morţii; am ştiut că Marcel nu se 
inşelase: Costache murea. M-am repezit la el, l-am 
prins cu spaimă de moarte de umerii osoşi (el nu mai era 
decât un schelet), l-am scuturat şi am strigat cu aceeaşi 
şoaptă pătrunzătoare a lui Marcel, pentru că nu aveam 
voie să vorbim tare: “Costache, nu muri! Nu pleca! 
Intoarce-te, Costache!”. Şi Costache s-a întors! Am 
văzut ochii lui reluându-şi strălucirea vieţii, vălul a 
dispărut de pe pupilele lui, dar, în aceeași clipă, ochii i 
s-au umplut de o groază necuprinsă, fața lui s-a boțit cu 
înfioare, ca aceea a unui nou-născut, şi a început să 
scâncească exact ca un prunc. M-am îngrozit şi m-am 
retras, permițându-i să moară. Faţa i s-a destins, ochii 
s-au închis, ridurile i-au dispărut şi o lumină cerească 
a apărut pe obrajii lui... 

Atunci nu am înţeles, dar mai târziu, după ce 
am citit despre revenirea celor morți şi despre regretul 
lor că au părăsit lumina caldă de dincolo, am înţeles că 
groaza lui se născuse din faptul că eu îl obligasem să 
părăsească lumea spirituală a lui lisus, că l-am forțat să 
revină în lumea noastră hidoasă, de zeci de ori mai 
hidoasă decât lumea obişnuită. Sunt sigur că îi 
întrerupsesem brutal dialogul cu lisus, către care aspirase 
tot timpul cu sfințenie, şi i-am provocat astfel cea mai 
mare durere spirituală posibilă. Înţeleg acum de ce 
țăranii, la noi în sat, nu permiteau ca rudele să plângă cu 
voce tare când cineva era în agonie, oricât de iubit ar fi 
fostmuribundul. Ei spuneau că bocetul tare îl “întoarce” 
pe cel ce moare. Ei ştiau mai bine decât savantul Moody 
de ce muribundul nu trebuia întors! 

A doua experiență de care pomeneam mi-a 
fost povestită de un român din New York, foarte 
credincios şi dedicat Bisericii Sfânta Maria. de care 
s-a despărțit în urma celor întâmplate acolo, dar credința 
lui nu a fost ştirbită cu nimic. Când era foarte tânăr, abia 
un flăcău, a murit. A intrat în “tunelul de lumină”, 
urcând spre sursa luminii, pe care o considera ca fiind 
Hristos. Termenul “urca” este convențional, adică are 
un înțeles spiritual, nu direcţional în sus, în sensul 
folosit în lumea noastră. În acest timp, a asistat la 
dialogul a două persoane - poate îngerul lui vorbea cu 
lisus - despre viața lui şi despre decizia care trebuia 
luată pentru el. O voce a hotărât să-l trimită înapoi, fără 
a-l întreba pe el. Discuţia pe care omul în cauză a 
ascultat-oimplică un dialog mult mai lung şi cu multe 
semnificații, pe care nu este cazul să-l redăm aici; poate 
o vom face cu o altă ocazie. Îndată ce vocea a decis 
reîntoarcerea sa în lume, tânărul nostru s-a trezit din 
moarte, fără intervenția medicilor, şi trăieşte până astăzi, 
într-o credință adâncă, mult mai adâncă decât cea pe 
care O avusese până în clipa morţii sale clinice. 

In sfârşit, ultima experiență, care mi-a fost 
relatată chiar de către persoana implicată, este a unei 
doamne care, cu mai mulți ani în urmă, a făcut parte din 
biserica noastră, după care a plecat în Europa. Acolo a 
avut un stroc, în urma căruia a murit clinic. Doamna nu 
ştie cât timp a fost moartă. În acest răstimp, în lumina 
lui lisus, a fost întrebată de Mântuitorul dacă vrea să se 
întoarcă înapoi, în viaţă, iar ea a cerut reîntoarcerea. 
Într-adevăr, a revenit la viață, dar a rămas paralizată, 
încât numai de mâna dreaptă se poate servi. Până acum, 
regretă întoarcerea în lumea noastră şi este convinsă că 
paralizia este consecința refuzului ei de a rămâne în 
minunata lume cerească din care a gustat. Şi în acest 
caz, dialogul a fost mai lung, dar, din discreţie, nu 
putem să-l redăm, 

Incheiem articolul nostru cu o relatare a 
Arhimandritului grec Ciprian, stareţal mănăstirii Sfinţii 
Ciprian şi lustina din Fili, Grecia, intitulată O 
INTOARCERE DIN MORȚI IN GRECIA 
CONTEMPORANĂ: 

“Cu aproximativ patru ani în urmă, am primit 
un telefon ca să-i dau Sfânta Împărtăşanie unei doamne 
în vârstă, care nu putea merge la Biserică. In mod 
normal, noi nu ne asumâm răspunderea unor astfel de 
servicii în afara mânăstirii şi îndreptăm oamenii către 
un preot paroh, totuşi, am avut un sentiment deosebit 


(continuare în pag. 13) 


NICHIFOR. CRAINIC 
DESMÂRGINIRE 


Și de pe vârf de munte mă voi Sui pe-un nor, 
Zi grea, cutremurată va fi, o zi de-adio, 
Când inima-mi, de tine, făşii voi deslipi-o, 
Amară frumuseţe, pământ rătăcitor. 


Voi sfărâma sub pleoape tot spaţiul din jur 
Şi-mi voi culca suspinul pe norul meu — șalupă 
Ritmată de arhangheli, la proră şi la pupă, 

Cu aripile vâsle prin valul de azur. 


Oceane de văzduhuri s-or lumina rotund, 

Prin stele-arhipelaguri şalupa mea să treacă, 
lar tu, frumoasă lume, să-mi pari o piatră seacă 
Scăpând rostogolită spre-adâncuri fără fund 


Mă va-mvăli, spumoasă, pe creştete de hău, 
O pretutindenească vibrare de lumină 
Și m-oi topi în boare de muzică divină, 
Despovărat de zgura părerilor de rău, 








(PRI III Aa Rr ZEI a 
„IORDACHE NICOARĂ. 


dim dat e e 


i e ta de m ie AN: 


PSALM 


De va fi, Doamne, ca să cad sub vis, 

sub crugu-nalt pe care l-ai deschis, 
uimiţilor şi fericiților de noi; 

De-o fi ca să-ngenunchi sub glonț flămând 
Sau ca să pier în lemniţi ars de gând 

şi lutului să-i dau dobânda înapoi, 


în ceasu-acela greu de-nfiorare, 

când chipul Tău va fulgera pe zare 

şi m-or sorbi bulboane din senin, 

în ceasu-acela, Doamne, printre stele, 
voi (ăbări cu dorurile mele, 
sunând înlăcrimat, să Ți le-nchin! 


Căci toată-nfiorarea pământeană, 

tot ce-a fost crin şi-nrourări de geană, 
din palma Ta le-am adunat, Părinte; 
şi tot ce-a fost duios popas de vise, 
suflet prieten, plaiuri larg deschise, 
de Tine-au fost lăsate să ne-alinle, 


Copilărie dulce - de candoare =, 

iubiri ca limpezimile stelare 

Tu, Doamne, ni le-ai răsărit în carne. 
De-au înflorit mirate clematite 

în încropite ape otrăvite, | 

din drumul meu nici eând n-o să mă-ntoarne. 





PAG. 10 NR. 12/84 Decembrie '97 


PUNCTE CARDINALE 


Da pp 


Hallandale, FI. 33009, U.S.A, CU PRIVIRE LA HOLOCAUSTUL EVREILOR ÎN ROMÂNIA 





ROMANIAN HISTORICAL STUDIES Ă | 
Traian Golea RASP UN S : 
901 NE 14th Ave.. Apt. 601 LA DECLARAȚIA PREȘEDINTELUI EMIL CONSTANTINESCU | 
J 


aplicareaunei metode strict ştiinţifice față de toate aspectele împreună cu directorul Institutului Central de Statistică al 
importante ale problemei holocaustului, Profesorul Butz României, Dr. Sabin Manuilă, în broşura pe care au 

Cu mare constemare am luat cunoştinţă de ajunge la concluzia că Evreii din Europa nu au fost publicat-o împreună în 1957 (“Regional Development of 
declarația Excelenței Voastre “trimisă unei sinagogi din exrerminaţi şi nu aexistato încercare din partea Germaniei the Jewish Populationin Romania”, apărutăşi în Romanian 
Bucureşti”, cum reiese din articolul apărut în ziarul “USA dea-iextermina” (din prezentarea cărții de pe dosul copertei). Historical Studies, 1996), au ajuns la cifra de 15.000 
Today "(8 Mai 1997), declaraţie în care pentru prima dată, 4. Istoricul englez David Irving şi toată pleiada de “morți şi dispăruți” peteritoriul Vechiului Regat al Sudului 
după 55 deani,o înaltăautoritate românească, Preşedintele . istorici revizionişti, în cercetările lor de peste 50 de ani, nu Transilvaniei, Banatului şi Sudului Bucovinei? Deci 15.000 
țării,” “recunoaşte” căînRomâniaarfiavutlocunholocaust au găsit nicăieri vreun document care să ateste existența de morţi şi dispăruți (dearh and missing), iar nu “omorâți”, 
impotrivaevreilor! Dar formulareaîncare Domnia-Voastră vreunui “proiect al soluției finale” în problema evreiască. cum pe nedrept şi cu atâta rea credinţă o afirmați, pentru 


Stimate Domnule Preşedinte, 


îmbracă această “recunoaştere” merge chiar mai departe 
de o simplă recunoaştere, afirmând că “orbiţi de o pasiune 
crim inală, (câţiva) români s-au angajat în a aplica infamul 
proiect nazist al soluției finale”. 

Prin scrisoarea de față încercăm să răspundem la 
această acuzație. 

Pe plan internaţional: 

1. Către sfârşitul celui de al doilea război mondial, 
cânda începutsăse răspândească minciuna gazării evreilor 
în lagăre, guvemul german a invitat atât Crucea Roşie 
Internațională, câtşi Vaticanul să inspecteze aceste lagăre. 


Istoricul David Irving a instituit chiar şi un premiu pentru că trebuie să ştiţi că evreii au putut să moară de moarte 
naturală sau de diferite boli, caşi iceilalți'“*oameni” (goim), 
nu numai “omorâţi”. În ce priveşte “dispariția” (missing), 
ea este doar o mare specialitate a evreilor: aşa cum au 
“apărut” la noi în secolul trecut şi începutul secolului 
acestuia, cu sutele de mii, au “dispărut” din alte părți... 
Insistăm, stimate Domnule Preşedinte, că cifra 
de mai sus nu este dată de nişte ignoranți şi incompetenți 
în această problemă, ci de preşedintele Comunității Evreilor 
din România pe timpul războiului. Dr. W. Filderman, şi de 
Directorul Istitutului Central de Statistică al României. 


acela care ar putea produce un document al unei instituții 
oarecare de stat germane, prin care să se poată dovedi că a 
existat un astfel de plan. 

5. “Institutul de Revizuire a Istoriei” a anunţat de 
multă vreme căa instituit un premiu de 50.000 dolari pentru 
acela care poate dovedi că un evreu (unul, nu 6.000.000!) ar 
fi fost gazat. De peste 15 ani, nimeni nu a obținut premiul. 

6. Lista numelor a 4 milioane de evrei pretins 
gazați, gravată în bronz şi aplicată pe monumentul de la 
Auschwitz, a fost ştearsă, pentru că până la urmă înseşi 


Delegațiile sosite au găsit mulţi bolnavi, pentru că lumea oficialităţile evreieşti au fostobligate sărecunoascăcănuau Dr. Sabin Manuilă, neputând fi contrazisă de nimeni, ei 
în general era slăbită de subnutriție, iar cei din lagăre cu  fost4 milioane, ci numai vreo 1.2 milioane de evreicare“au reprezentând în această materie autoritatea supremă, pe 
atât mai mult, din cauză că bombardamentele asupra. murit”, de diferite boli sau de bătrânețe. carenici chiar Domnia V oastră, ca Preşedinte al României, 
Germaniei au distrus căile de aprovizionare. Apoi şi Pe plan românesc: nu o puteţi contesta. Şi. doi dintre cei care mărturisesc 
sursele de alimentare în sine erau împuţinate din cauza 1. Alexandru Şafian, rabinul şef al României pe adevărul, adevăr care pe noi românii ne apără, sunt evrei, 
condițiilor grele de război prelungit. timpul războiului, nicăieri nu acuză România de holocaust în timp ce acela care-i contrazice pe aceşti doi evrei, 

2. In lagărul Buchenwald din Germania, printre şi-şi exprimă chiar recunoştinţa față de atitudineaumanăpe  acuzându-ne (absolut pe nedrept) pe noi românii de crimă, 
deținuții politici (comunişti, înmajoritate evrei)eraşi Paul careaavut-o poporul român față de evrei întimpul războiului de suprimarea a sute de mii de vieți nevinovate (evreieşti), 
Rassinier, francez, socialist, profesor de istorie. Era deci (ase vedeavizita rabinului Şafian la Parlamentul României, este ROMÂNI, este românul devenit Preşedintele nostru 
adversar al Germaniei naţional-socialiste, atât ca francez, în Martie 1995). ales, spre care s-au îndreptat toate nădejdile noastre de 
câtşi ca orientare politică. A fost arestat pentru că activase 2. Oliver Lustig, evreu din Transilvania de Nord, salvare din marele dezastru de o jumătate de veac de 


în Maquis, 0 organizaţie franceză din acel timp care lupta 
împotriva ocupației germane. În paralel, Maguis-ul ajuta 
şi pe evrei să fugă în Elveţia, ca să nu fie arestați de 


deportat de administraţia Horthy, în articolul de 16 pagini guvernare comunistă şi neocomunistă! 


publicat inițial în “Magazin istoric”, la 15 Mai 1987, spune 
că ungurii au comis genocid atât împotriva românilor, cât şi 


kk 


- 


Gestapo. După terminarea războiului. Paul Rassinier a aevreilor. Pentru evrei. elafirmăcă “În sudul Transilvaniei. În ceea ce-i priveşte pe evreii din Basarabia 
fost eliberat şi a ajuns acasă, unde aude povestea cu sub regimul lui Antonescu, viatii ici unui evreu nu a fost şi Transnistria, cei 160.000 la care se referă în continuare 
gazarea evreilor în lagărul din care scăpase. “Cu toate că periclitată... Este binecunoscută telegrama din Budapesta, articolul din”USA Today (v. anexe), răspundem indicând: 
| sănătatea sa era şubrezită din lagăr, acest socialist francez, expediată la Berlin, în care Veesenmeyer (împutemicitul 1. Unextrasdin broşura lui Fildermanşi Manuilă, 
pacifist şi cu înalte decorații ale rezistenței franceze, nu lui Hitler la Budapesta) raportează: «Din cercurile pag. 7, unde se spune: “*Când în vara anului 1941 au 
vroia să depună mărturie mincinoasă împotriva celor care. consulatului general de la Cluj s-aaflatcăevreii din Ungaria avansat armatele germană şi română şi au recucerit 
l-au capturat, exagerându-le crima. Nici nu putea însă să fugiți în România sunt trataţi acolo ca refugiaţi politici, teritoriile răpite de Sovieţe, s-a constatat că parte din 
i păstreze tăcere în faţa minciunilor fabricate de foştii săi urmânda li se înlesni de către guvemul român emigrarea în populația evreiascăa fostevacuată de autorităţile sovietice 
i tovarăşi de suferință despre pretinse camere de gazare şi Palestina...” (a se vedea “Denaturări şi falsificări. care . şi parte din evreii locali au fugit voluntar la ruşi. Aceşti 
alte atrocități la care ar fi fost supuşi de către cei care i-au  jignesc şi profanează memoria victimelor terorii horthiste” evacuaţi şi refugiaţi s-au dispersat şi nu există multă 








— 


ținut în captivitate. Devoţiunea lui Rassinier pentru adevăr, 
chiar şi atunci când era avantajos. foştilor săi adversari, 
l-au determinat să întreprindă primul studiu sistematic 
despre pretinsul «holocausb» nazist. Formaţia sa 
profesională de istoric şi experiența câștigată în lagăre l-au 
ajutat să formuleze o critică ucigătoare a «mărturiilor 
oculare» şi a istoricilor holocaustului” (din prezentarea 
cărții de pe coperta finală). Aşa a ajuns Rassinier să scrie 
cartea Povestea Holocaustului şi Minciuna lui Ulisse, prin 
care a devenit părintele revizionismului istoriei, în care 
dovedeşte, cu statistici și documente dinarhivele de război 
capturate de aliaţi, că pretinsul holocaust este “Minciuna 
lui Ulisse”, In engleză cartea a apărut în 1978, la “Institut 
for Historical Review” (18522 1/2 Newport Boulevard, 
Suite 191, Costa Mesa, CA, 92637). 

3, Arthur R. Butz, profesor de Inginerie electrică 
şi Știința computerelor la Northwestemn University, 
Evanston, Illinois, este autorul cărţii Escrocheria Secolului 
XX (The Hoax of 1he Twentieth Century), apărută în 1976, 
la același “Institut for Historical Review”. Născut şi 
crescut în America, fiind de origine germană, l-a intrigat 
povestea holocaustului și a vrut să alle în ce măsură 
neamul său a fost atât de bestial încât “să omoare şase 
milioane de oameni nevinovaţi”. A început să cerceteze 
arhivele (inclusiv ale armatei germane) capturate de 
americani, pe baza cărora a scris această carte, “Cu toate 
că pe această temă apăruseră deja, și de atunci au mai 
apărut încă alte lucrări, această carte de totală respingere 
a teoriei holocaustului rămâne cartea cu standardul de 
documentare ştiinţifică cel mai ridicat. Până în 1992 a 
atins 9 ediții. 

Capitol de capitol, bazată pe solide referinţe..cu 


de Dr. Oliver Lustig, Romanian Historical Studies, 1996). evidenţă despre ce s-a întâmplat cu ei (and rhere is no 


3. Preşedintele Comunităţii Evreieşti din România 
pe timpul războiului. Dr. W. Filderman, a făcut o declarație 
publică despre strânsa sa colaborare cu Antonescu, în care 
precizează: “Graţie intervenţiei energice a Mareşalului, 
deportarea a 20.000 de evrei din Bucovina a fost oprită: el 
mi-a dat pașapoarte în alb pentru a-i salva de teroarea 
nazistă şi pe evreii din Ungaria a căror viață era în pericol”... 
(a se vedea “Declaraţia Dr. W, Filderman” din anexe). 

Cum pot fi aduse la un acord cele două declarații 
de mai sus, care aparțin a doi evrei, unul Dr. Oliver Lustig, 
care afirmă că în România nu au fost omorâţi evrei, iar 
celălalt Dr. W. Fildenman, preşedintele Comunităţii Evreilor 
din România, care recunoaşte că Antonescu a făcut totul 
pentru a-i salva pe evrei, cu declarația românului Emil 
Constantinescu, Preşedinte al României, care le contrazice 
pe amândouă şi afirmă că: “Orbiţi de o pasiune criminală, 
câţiva români s-au angajat să aplice infamul proiect nazist 
al soluţiei finale”?! Aţi putea, Domnule Preşedinte, să ne 
indicaţi vreo dată, vreun loc, vreun nume al celor *orbiţi de 
pasiune criminală care au sacrificat sute de mii de fiinţe 
nevinovate... pe întreg întinsul României”, date care să 
susțină aceste afirmaţii ale Dvs? Pe ce se bazează ele? Pe ce 
v-aţi aprijinit când v-aţi încumetat să aduceţi această 
nedreaptă și nespus de gravă acuzaţie propriului Dvs, 
popor? Doar aveţi o prepătire profesională care cere rigoare 
ştiinţifică în tot ce se spune și se face, pe lângă faptul că 
morala creştină interzice să aduci acuzaţii incorecte, 

Apoi, mai departe, spuneţi: "Sacrificiul a sute de 
mii de evrei pe întreg cuprinsul țării apasă greu asupra 
inimilor noastre,” De unde aţi scos, Domnule Preşedinte, 
aceste “sute de mii de evrei”, când același Dr. W. Filderman, 


much evidence of their subsequent wanderings)”. 


„2. Extras din scrisoarea Mareşalului Antonescu 


către Dr. W. Filderman, în care găsim: “După 
cum v-am spus şi verbal, am fost nevoit să 





POTOP O i 





UL 














evacuez evreii din Basarabia şi Bucovina pentru că, din 
cauza oribilei lor purtări din timpul ocupaţiei acestor 
pământuri româneşti de către ruşi, populaţia era atât de 
îndârjită împotriva lorîncât fărăaceastă măsură de siguranță 
ar fi dat naştere la cele mai odioase progromuri...” 

| Că evreii s-au purtat atât de odios la retragerea 
din Basarabia ŞI Bucovina, cum o afirmă Mareşalul, ne-o 
atestăşi extrasele din jumalul personal al lui Carol al II-lea, 
articolul lui Nicolae Iorga din “Neamul Românesc” (8 
iulie 1940), cât şi rapoartele şefilor de unități militare în 
retragere din Basarabia şi Bucovina, rapoarte care au fost 
insumate apoi în Raportul Marelui Stat Major al Armatei 
Române, adică date bazate pe cifre ale unor autorități 
competente, lar nu şoptite la ureche de către cei interesați 
ca România să fie obligată să recunoască că a omorât evrei 
ŞI in consecință să se oblige la plata ad infinitum a unor 
despăgubiri Şi pensii pretinşilorsupravieţuitori ai victimelor 
pretinsului holocaust din România, aşa cum de 40 de ani 
plăteşte Germania. 

3. Rapoartele Marelui Stat Major care priveau 
evacuareadin Basarabia şi Bucovina erautrimise şi Regelui 
Carol al Il-ea, care în jurnalul său personal (extras din Aşa 
a început holocaustul împotriva românilor. de istoricul 
Gheorghe Buzatu, Editura “Majadahonda”, Bucureşti, 
1995) a consemnat: 

La 29 lunie 1940: “Excese de orice fel ale 
populaţiei minoritare, mai ales evreii, care atacă şi-i insultă 
peai noştri: au fostofiţeri batjocoriți, unități dezorganizate”. 

La 30 Iunie: “Incidente, mai ales cu populația 
evreiască, au avut loc pretutindeni. Din această cauză 
evacuările în multe locuri au fostimposibile. S-au împuşcat 
funcționari, s-au atacat chiar unități militare”. 

La 1 lulie: “Tot aceleaşi ştiri asupra exceselor şi 
agresiunilor din partea evreilor şi comuniştilor. Ele se fac 
mai ales asupra ofiţerilor care sunt adesea bătuţi şi 
degradați”. 

La3 lulie: “Ştirile din Basarabia sunt foarte triste. 
Astăzi a fost ultima zi a evacuării şi a fost hotărâtă zi de 
doliu naţional. Evreii şi comuniştii s-au purtat într-un mod 
oribil. Asasinatele şi molestările mă fac să mă tem că se 
vor produce reacții primejdioase”. 

La 6 Iulie: ”Știrile din tară sunt îngrijorătoare: 
purtarea evreilor din Basarabia şi Bucovina a fost aşa de 
rea cu ocazia evacuării încât a provocat o reacție şi o 
indignare care se manifestă prin excese, asasinate, 
devastări”. 

4. Cutoată cenzura presei, ziarele au relatat scene 
din cursul evacuării, insistând asupra exceselor evreieşti. 
A excelat “Universul”, iar neîntrecutul Nicolae Iorga s-a 
situat din nou în centrul atenţiei opiniei publice naţionale 
şi internaționale, cu fulminantul său articol publicat în 
“Neamul Românesc” (8 lulie 1940), subtitlul De ce arâra 
ură? 

“Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele 
şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub 


jurământ. 





pu 


/ 
| 
4 
| | 
| 
= 


Ti 
A 
Ze 


————— 
SS 
pă - 

Y Li 

E 

i 

XS 


PUNCTE CARDINALE 


Înalți magistrați şi bravi ofițeri, cari şi-au riscat 
viața casă apere cu puterile lorretragerea şi exodul românilor, 
au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea 
nevinovaților, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste 
gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea 
furioasă, ale cărei valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o 
comandă nevăzută. 

De unde atâta ură? 

Aşa ni se răsplăteşte bunăvoința şi toleranța 
noastră? 

Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe 
decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le 
trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi 
publică de isprăvile bandelorucigaşe de sectanți sangvinari. 
Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, 
oraşe şi sate. 

Frații noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinți 
bătrâni, averi agonisite cu trudă. În nenorocirea lorar fi avut 
nevoie deun cuvânt bun, măcar de o fărâmă de milă. Sprijin 
cald şi un cuvânt înțelegător, fie şi numai sentimental, ar fi 
fost primit cu recunoştinţă. Li s-au servit gloanțe, au fost 
sfârtecați cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul. 

Li s-au smuls hainele şi li s-a furat ce aveau cu 
dânşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic. 
Românimea aceasta, de o bunătate prostească față de musafiri 
şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din 
partea evreimii, care se lăuda până mai ieri că are sentimente 
calde şi frățeşti față de neamul nostru în nenorocire”, îşi 
încheie Profesorul Iorga dureroasa sa răbufnire. 

XX 

Ca încheiere, pentru a şti cine vă scrie aceste 
rânduri, vă redau mai jos textul citit în fața Camerei 
Deputaţilor anul trecut, la şedinţa din 1 Oct. 1996, de către 
Dr. Petre Țurlea, deputat de Covasna, cu privire la acțiunea 
dusă de subsemnatul întru apărarea drepturilor noastre în 
Transilvania: 

“Mai întâi vă prezint munca de o viaţă a unui 
român transilvănean stabilit în Statele Unite şi care este 
preşedintele Asociaţiei Românilordin Sudul Floridei, român 
care şi-a investit toți banii în publicarea de cărți istorice, 
cărți care atestă drepturile românilorasupra tuturor teritoriilor 
pecare le locuiesc. Printre altele a publicat lucrări de valoare 
incontestabilăale lui Simion Mehedinţi, Zenobiu Pâclişanu, 
Romulus Seişanu, Gheorghe Brătianu, Alexandru Boldur, 
Nicolae Iorga şi alții. Toate aceste cărți le-a trimis la mai 


Decembrie '97 NR. 12/84 PAG. 1] 


Miinchen, Oct. 1978); “În timpul dominaţiei hitleriste 
am stat în contact continuu cu Mareşalul Antonescu, care 
a făcut tot ce a putut pentru a îndulci soarta evreilorexpuşi 
persecuției rasiale naziste. Am fost martor la scene 
mişcătoare de solidaritate şi ajutor între români şi evrei pe 
vremea imperialismului nazist în Europa. Mareşalul 
Antonescu arezistat cu succes presiunii naziste, care cerea 
măsuri aspre contra evreilor. Voi aminti următoarele 
exemple: Graţie intervenţiei energice a Mareşalului, 
deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina a 
fost oprită; el mi-a dat paşapoarte în alb pentru a salva de 
teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viaţă era în 
pericol. Graţie politicii sale, averile evreilor au fost puse 
subun regim de administraţie tranzitoriu care, prefăcându- 
secăle înregistrează, le asigura păstrarea în scopul restituirii 
la momentul potrivit. Menţionez aceste lucruri pentru a 
sublinia faptul că poporul remân, atât cât a avut, chiar 
într-o măsură limitată, controlul țării, a demonstrat 
sentimentele sale de omenie şi de moderație politică”. 


prp ze 


(dig Mareșalul Ion Antonescu - “Răspuns la o 


intervenţie a Dr. W Filderman, București, 4 Febr, 


'1944:*După cum v-am arătat şi verbal. am fost nevoit să 


'evacuez evreii din Basarabia şi Bucovina pentru că, din 
cauza oribilei lor purtări din timpul ocupației acestor 
„pământuri româneşti de către ruşi, populaţia era atât de 


îndârjită împotriva lor încât, fără această măsură de | 


'siguranță, ar fi dat naştere la cele mai odioase progromuri.. 
Deşi hotărâsem să evacuez pe toți evreii din Basarabia şi 
"Bucovina, prin diverse intervențiuni şi demersuri am fost 
împiedicat s-o fac. Azi regret că n-am făcut-o, pentru că 
'am constatat că dintre evreii rămaşi se recrutează 
"instrumentele cele mai numeroase ale duşmanilor țării. Se 
“înţelege de lasinecă în aceste condiții este o imposibilitate 
„morală şi politică să consimt la aducerea evreilor din 
“Transnistria. Să nu se conteze deci pe aceasta. Voi da însă 
dispoziție să fie scoşi toți din imediataapropierea frontului 
Şi aşezaţi în sudul Transnistriei, de unde comunitatea 
evreiască, prin relaţiunile ce are în străinătate, îi va putea 
scoate din țară”... jizăe 20 PSN 


£i î a 
DECLARAȚIA PREŞEDINTELUI 
EMIL CONSTANTINESCU 


România admite rolul jucat de ea în “soluția 


mult de o mie de biblioteci din aproape toate țările, inclusiv finală” a lui Hitler- Articol apărut în “USA Today” din 


biblioteci ale forurilor legislative, umplând un gol în ceea ce 
priveşte cunoaşterea României în lume, goldatoratnepăsării 
Statului român de ieri şi de azi. Cea mai răspândită carte 
dintre acestea a fost SOS. Transilvania. Împotriva 
revizionismului unguresc cuibărit în Congresul American. 
Pentru publicarea şi răspândirea acestor cărți, autorul a 


8 Mai 1997, semnat de Katy Kelly: 


Pentruprima dată România recunoaşte rolul ce 
l-a jucat în Holocaust. 

«Orbiţi de o pasiune criminală, (câţiva) români 
s-au angajat în a aplica infamul proiect nazist al “soluţiei 


cheltuitpânăîn 1992 sumade 72.855 dolari, deciechivalentul . finale», aspus Preşedintele Emil Constantinescu într-un 


de azi în lei a cam 250 milioane, 

Românul de care v-am vorbit, şi care merită toată 
aprecierea şi recunoştinţa noastră pentru ceea ce a făcut 
pentru cauza neamului românesc, se numeşte Traian Golea”. 

Părintele Calciu, în “Buletinul” său parohial din 
Septembrie 1996, încheie un reportaj asupra unei acțiuni 
de-a mea cu cuvintele: 

“DI Traian Golea, cu modestele sale resurse 
financiare, a făcut pentru România ceea ce nimeni nu a 
făcut, chiardacăau fost organizații susținute de administrația 
americană, sau au fost întemeiate cu banii pe care i-au scos 
din România. Dumnezeu să-i răsplătească devoțiunea 
nelimitată pentru Otrodoxie, pentru poporul român şi pentru 
patria noastră”. 


12 Mai 1997 Cu deosebit 


- 


Traian apă 


ANEXE 


I 
MARESALUL ANTONESCU ȘI EVREII 


Fostul preşedinte al Comunităţii Evreilor din 
România, Dr, W, Filderman, la procesul de la Berna, 
1956, n declarat (în “Stindardul” lui 1.V. Emilian de la 


mesaj adresat unei sinagogi din Bucureşti 

Constantinescu, participând la comemorarea 
Holocaustului, a remarcat Duminică că au fost români 
care au ajutat evrei, da” a remarcat şi eşecul altor 
compatrioți (de a le veni în ajutor). 

«Ne simţim responsabili pentru această teribilă 
lipsă de consecvență», a spus el. «Sacrificiul a sute de mii 
de evrei de pe întreg întinsul României apasă greu asupra 
inimilor noastre. Omorărea fiinţelor omeneşti nevinovate 
mu poate fi nici iertată, nici îndreptată, nici uitată. Este de 
datoria noastră să păstrăm un loc în amintirile noastre 
pentru victimele holocaustului. » 

În timpul războiului II mondial România a fost 
aliata Germaniei şisoldaţiiromâni, în 1941-42 aumasacrat 
160.000 de evrei civili. România a guvernat de asemenea 
peste Transnistria, unteritoriu încare mai mult de 100.000 
de evrei au murit de foame, de boli şi de frig. 

Într-un dublu reportaj, de Vineri şi Luni, « USA 
Today» a examinat documentele pentru mult timp ascunse 
ale Crucii Roşii Internaționale, pentru a scoate la honină 
noi amănunte asupra a ceea ce s-a întâmplat în 
Transnistria. Documentele au arătat îndetaliu cum Crucea 
Roşie a eşuat în a trage alarma asupra holocaustului. 

Recunoaşterea lui Constantinescu «este foarte 
importantă», spune Nicolae Cajal, preşedintele Federaţiei 
Comunităţilor Evreieşti din România. 

«Noi mmebuie săne luăm responsabilitatea pentru 
ceea ce am făcut”, a spus ambasadorul României la 
Iashington, Mircea Geoană, “ca să fim în pace cu 
frecutul nostru». 





ca 





PAG. 12 NR. 12/84 Decembrie '97 





PUNCTE CARDINALE 


“Eu nu Sunt cetățean american de religie mozaică. Eu sunt evreu. 
Sunt american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” 


Rabinul Stephen S. Weise 


16. MORALA TALMUDULUI (3) 


n capitolul precedent am prezentat punctul de 

vedere al unui reprezentant oficial al religiei 

mozaice - Dr. 1.].Niemirower, fost Şef-rabin al 

Comunității Evreilor din Bucureşti - în mult 

controversata problemă a moralei iudaismului. 
Înainte de acontinuaanaliza acestei probleme prin prezentarea 
luărilor de poziţie critice cu privire la principiile moralei 
talmudice, reamintim cititorilor că punctul cheie al disputelor 
este interpretarea următorului text din Levitic 19, 18: 

„„iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi... ”. În timp ce 
în relațiile lor cu lumea neiudaică reprezentanții iudaismului 
afirmă caracterul universal al acestui principiu, în sensul că 
“aproapele tău” este orice om, evreu sau neevreu, criticii 
moralei talmudice susțin că întregul edificiu al acestei 
morale este clădit pe distincţia categorică pe care Talmudul 
o face între evrei şi goim (neevrei). O distincţie atât de 
categorică încât Rabinul Schneur Salman nu se sfia să 
afirme: “Sufletele de goim (neevrei) sunt de o cu totul altă 
natură, o natură inferioară. Toţi evreii sunt de la natură 
buni, toți goimii sunt de la naturărăi. Evreii sunt încununarea 
creaţiei, goimii Sunt drojdia, scursura ei”. (Afirmaţie citată 
de cotidianul FPankfur-ter Allgemeine Zeitung din 11.03.1994 
şi reprodusă într-un capitol anterior al acestui studiu). 
Înainte însă de a prezenta poziția celor care văd în 
morala iudaică un corp de principii bazate pe afirmarea 
existenței unei diferențieri ontologice între evrei şi neevrei, 
să amintim că există cercetători care eludează această 
problemă esenţială, mulțumindu-se să privească numai în 
interiorul comunităţilor evreieşti. O remarcabilă prezentare 
în acest sens este făcută de Will Durant în capitolul intitulat 
Die talmudische Ethik (Etica talmudică) din vol. 6 al 
monumentalei sale opere Ku/turgeschichte der Menschheit 
(Istoria culturii omenirii), din care ciăm următoarele pasaje. 
“Talmudul nu este mumai o enciclopedie a istoriei 
evreilor, a ceremoniilor, a desfăşurării cultului şi a 
obiceiurilor; el este în acelaşi timp un tratat de agronomie 
şi legumicultură, de comerţ şi de producţie meşteşugărească, 
de finanțe şi fiscalitate; în el se prescriu norme privind 
dreplul de proprietate, sclavia, dreptul succesoral şi dreptul 
penal”. 

“Dar înainte de orice, Talmudul este un cod 

moral, total deosebit de morala creştină şi sensibil 
asemănător cu morala islamică. Cele trei religii sunt de 
acordnumai asuprafaptului că etica naturală, nereligioasă, 
nu este posibilă. Cei mai mulți oameni nu polfi călăuziţi, nu 
pol fi determinaţi să aibă un comportament moral, decât 
prin teama de Dumnezeu. Toate aceste trei religii își 
fundamentează legea morală pe comingerea că Dumnezeu 
vede fotul, iar mâna sa este atolprezentă, pe ideea că 
normele morale sunt de origine divină, pe identitatea dintre 
virtute şi fericire şi pe comvingerea despre pedeapsă și 
răsplată pe lumea cealaltă. În cele două culturi semitice, 
dreptul şi etica sunt inseparabile de religie. Între crimă şi 
păcat nu există nici o deosebire. Orice faptă condamnabilă 
este un delict împotriva lui Dumnezeu, o profanare a 
omniprezenţei sale şi a numelui său sacru”. 

“Cele treireligii sunt de acord în anumite principii 
morale, aşa cum sunt caracterul sfânt al familiei şi al 
căminului, respectul ce se cuvine părinţilor şi vârstnicilor, 
educația copiilor şi ajutorarea semenului aflat în nevoie, 
Dar nici un alt popor nu i-a egalat pe evrei în frumusețea 
vieții de familie. Evreul caşi musulmanul considerăcelibatul 
voluntar şi lipsa de copii ca pe un mare păcat. A întemeia un 
cămin şi o familie este o poruncă divină, prima din cele 613 
prescripții ale Legii. Un om fără copii este un om mort, se 
afirmă în Biblie. Atât evreii, cât şi creştinii şi musulmanii 
sunt de acord că existența unul popor este pr imejduită dacă 


nu se respectă porunca: «Creşteţi şi vă înmulțiți!». Cu toate 
acestea, în anumite împrejurări, rabinii îngăduie limitarea 
nașterilor, de preferat prin împiedicarea concepției. 
Următoarelor trei categorii de femei le este interzis actul 
sexual: minorelor, femeilor însărcinate şi femeilor care 
alăptează. Minorelor, deoarece pot rămâne însărcinate şi ar 
putea să moară, femeilor însărcinate, deoarece pot avorta, 
iar femeilor care alăptează, deoarece ar pierde laptele prea 
devreme şi copiii ar putea să moară”. 

“Ca toţi contemporanii lor, evreii nu se bucurau de 
naşterea unei fete, dar se bucurau de naşterea unui fiu; fiul 
putea să ducă mai departe numele familiei şi să îngrijească 
mormintele părinţilor. Fetele însă se mărită şi pleacă într-o 
altă familie, uneori foarte îndepărtată, fiind practic pierdute 
pentru părinţi. Odată veniţi pe lume, copiii erau educați cu un 
amestec de severitate şi dragoste. Dacă aplici unui copil o 
pedeapsă corporală, aplic-o cu cureaua, sfătuieşte un rabin. 
Dacă-ţi pare rău să-ţi pedepseşti copilul, spune un altul, va 
ajunge rău în viața. Pentru educația unui copil (ceea ce 
echivala cu îmvăţarea Legii) şi pentru formarea caracterului 
prin cunoaşterea Bibliei, părinţii trebuie să facă orice 
sacrificiu. « Mântuirea lumii vine pe unda respiraiei copiilor 
de şcoală», spune un vechi proverb ebraic. În ceea ce îi 
priveşte pe copii, acestora le revine datoria de a-şi cinsti 
părinții în toate împrejurările”. 

“Binefacerea este o îndatorire de la care nimănui 
nu-i este îngăduit să se sustragă. «Este mai de preţ să dai de 
pomană, decât să aduci jertfe». Desigur că există şi evrei 
avari şi egoişti, dar în mare nu este nici un alt popor care să 
dăruiască cu atâta generozitate ca evreii. Ca urmare, a fost 
necesară interdicţia pusă de rabini ca nimeni să nu aloce mai 
mult decât a cincea parte din averea pe care o posedă în 
scopuri de binefacere. Talmudul condamnă risipa exagerată 
şirecomandă discreţie în înfăptuirea faptelor bune. «Cel care 
face fapte bune în taină este mai presus decât Moise» ”. 

“Rabinii acordă o atenţie deosebită problemei 
căsătoriei. Pe căsălorie şi pe religie se sprijină întregul 
edificiu al vieţii evreilor. Rabinii mu condamnă instinctul 
sexual, se tem însă de violenţa lui şi se străduiesc să-l lase să 
se manifeste numai în anumite limite. Unii recomandă să se 
mănânce munai pâine şi sare, pentru a diminua secrețiile 
glandelor sexuale; alții consideră că singurul leac împotriva 
fentației sexuale este munca grea, completată cu Studiul 
Torei. Şi dacă nici unul din aceste remedii nu ajută, «atunci 
să pleci într-o altă localitate, unde nimeni nu te cunoaşte, să 
te îmbraci în negru şi să-ți dai frâu liber pornirilor, dar să nu 
profanezi numele lui Dumnezeu în public». Trebuie să se evite 
(oate situaţiile de care atârnă pasiunile; nu trebuie să se stea 
de vorbă prea mult cu femeile; «pe drum să nu mergi în urma 
unei femei, chiar dacă aceasta este propria ta soție»". 

“Rabinii consideră că, în condiţii normale, 
virginitatea trebuie respectată, dar o virginitate prelungită 
este o piedică în dezvoltarea normală. După părerile lor, 
desăvârşirea femeii constă în maternitate, iar a bărbatului în 
paternitate. Datoria fiecărui părinte este de a face economii 
pentru a-şi înzestra fiicele şi a-şi ajuta fiii să se căsătorească 
la timpul potrivit. Se recomandă căsătoriile timpurii, fetele la 
paisprezece ani şi bărbaţii la optsprezece, După Lege, o fată 
sepoate căsători la doisprezece ani şi un tânăr la treisprezece. 
Oamânare faţă de termenele normale lacare trebuie contactate 
căsătoriile este permisă numai tinerilor care se îndeletnicesc 
cu studiul Legii. Unii rabini exprimă opinia că bărbatul 
Irehbule să se căsătorească mumai după ce posedă o bază 
economică solidă, ei dau următorul sfat: « Un om trebuie mai 
Întâi să-şi construiască o casă, apoi Să sădească un pom, ŞI 
numai după aceea să-şi ia soție». Acest punci de vedere nuera 
Însă respeciat în cazurile în care părinţii puteau asigura 


e. ati pna Pl Pta 24, e pp 4 Sora rute 





copiilor un Sprijin material. Tinerii erau Sfătuiți să nu-şi 
aleagă tovarăşa de viață după frumuseţe, ci după calitatea 
de a fi o mamă bună”. 

“Desfacerea căsătoriei cu acordul ambelor părți 
era permisă. Femeia însă nu se poate despărți fără acordul 
soțului, în timp ce bărbatul nu are nevoie de acordul soției 
pentruase despărți. Dacăsoția acomis adulter, serecomanidă 
divorțul; de asemenea, se recomandă divorțul dacă, după 
zece ani de comviţuire, femeia nu aduce pe lume copii. Școala 
rabinului Șammai îngăduie bărbatului să-şi repudieze soția 
numai dacă a comis adulter; şcoala lui Hillel îngăduie 
repudierea în toate cazurile încare bărbatul descoperă ceva 
nepotrivitlasoțiasa. Vederile lui Hillelerauprecumpănitoare 
înperioada elaborării Talmudului, iar rabinul Akiba merge 
şi mai departe, permițând bărbatului «să se despartă dacă 
găseşte o femeie mai frumoasă» ". 

“Un bărbat se poale despărți de soția sa, fără 
să-i restituie zestrea, dacă aceasta s-a făcut vinovată de 
încălcarea legii iudaice, cum ar fi de pildă apariția în public 
cu capul descoperit, dacă stă de vorbă cu alți bărbaţi, dacă 
este clevetiloare sau dacă dă în vileag amănunte din viaţa 
conjugală intimă Când un bărbat îşi părăseşte soția, acest 

fapt nueste considerat caundivorț. Unii rabini permit femeii 
să ceară divorțul în cazurile în care soțul este brutal, 
impotent, dacă nu-i asigură întreținerea sau dacă a dobândit 
O infirmitate. În general, rabinii s-au străduit să tempereze 
tendința de a divorța prin prelungirea formalităţilor şi, în 
toate cazurile, prin obligaţia de a se restitui atât zestrea, cât 
şi darul nupțial”. 

“În general, legea talmudică este o lege făcută 
pentru bărbaţi. Ea îl favorizează atât de evident pe bărbat, 
încât se poale presupune că rabinii S-au temut cumplit de 
puterea femeilor. Ei consideră femeia ca peo ființă uşuratică, 
recunoscându-i totuşi o anumită înțelepciune instinctivă, pe 
care bărbaţii nu o posedă. Le reproşează însă limbuţia, le 
condamnă pentru atracția pentru podoabe şi farduri şi le 
îngăduie să se îmbrace frumos numai dacă fac acest lucru 
pentru a fi pe plac soțului, nu altor bărbaţi. Discriminarea 
femeilor este evidentă în Talmudşi prin îngrădirea dreptului 
de proprietate. O îngrădire asemănătoare cu situaţia din 
Angliasecolului al optsprezecelea. Toate câştigurile realizate 
de soție, ca şi veniturile provenite din proprietăţile ei, 
reveneau soțului ”. 

+ 

Considerațiile lui Durant asupra eticii Talmudului 
constituie un îndreptățit elogiu adus principiilor morale care 
guvernează viața în interiorul comunităților iudaice. De 
îndată însă ce comportamentul moral al evreilor este abordat 
din perspectiva relaţiilor pe care aceştia le au cu alte popoare, 
morala talmudică apare într-o cu totul altă lumină. Ca 
urmare, 0 incursiune în universul studiilor care ajung la 
concluzia că preceptele moralei talmudice cu privire la 
comportamentul evreilor față de neevrei, cu precădere față de 
creştini, sunt cu totul altele decât cele pe care reprezentanţii 

iudaismului încearcă să le acrediteze ca adevăruri, este 
imperios necesară. În acest sens, revelator este următorul 
citat din lucrarea teologului evanghelic Bemhard Stade 
(1848-1906) intitulată Geschichte des Volkes Israel (storia 
poporului Israel): “Este un fapt surprinzător prin 
imperlinența sa încercgrea pe care o fac rabinii de a-i 
convinge pe creştini că evreii ar fi obligaţi să adopte acelaşi 
comportament moral față de toți oamenii şi că iudaismul 
estecaracterizatcaoreligie a iubirii de oameni, afilanmopiei 
şi altruismului” (vol.|, p. 510). 


(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 











urmare din pag. 9 
AS SA aI NI 


că trebuie să merg... Am aşezat Sfintele 
Daruri Şi am întrebat-o dacă avea ceva să-mi 
mărturisească. «Nu, nu am nimic pe 
conştiinţă să nu-l fi mărturisit, dar există un 
păcat mare pe care vreau să-l mărturisesc, 
deşi l-am mai mărturisit». l-am spus că un 
păcat mărturisit nu se mai spovedeşte, dar 
ca a insistat şi am acceptat, pentru uşurarea 
1... Cu vreo 35 de ani în urmă, rămăsese 
însărcinată şi... ceilalți membri ai familiei 
au forțat-o la avort, din motive financiare, 
dar ea a refuzat categoric. ...În cele din 
urmă; a cedat... Intervenţia medicală 
clandestină a fost primitivă, cauzând o 
infecție gravă şi, în puţine zile, a murit. În 
momentul morţii. a simţit sufletul ei 
despărțindu-se de trup... a privit cum i se 
spală trupul, cum a fost îmbrăcată şi aşezată 
în sicriu... Sufletul ei a urmat procesiunea 
până la biserică, a privit funerariile şi a 
văzut cum se punea sicriul în carul funerar, 
pentru a fi transportat la cimitir... Deodată 
au apărut pe drum doi «diaconi» în haine 
albe, strălucitoare, unul din ei citind într-un 
sul de hârtie. El a ridicat mâna şi maşina 
s-a oprit pe loc. Şoferul; nedumerit. a ieşit 
din maşină să vadă ce se întâmplase... Cel 
care ținea sulul de hârtie, în care erau 
conținute cu claritate toate păcatele ei. azis: 
«Este trist că are pe listă un păcat foarte grav 
şi aparţine iadului, întrucât nu l-a mărturisi». 
«Da, a răspuns celălalt, dar ar fi păcat să fie 
pedepsită. întrucât ea nu a vrut să-l facă» 
«Singurul lucru pe care îl putem face, a zis 
primul. este să fie trimisă înapoi, să-şi 
mărturisească păcatul şi să se căiască», 

La aceste cuvinte, sufletul ei s-a 
simţit atras înapoi în trup, față de care simţea 
un dezgust şi o repulsie de nedescris. După 
un moment. ea a bătut în capacul sicriului, 
căci era închis. Se poate imagina scena care 
a urmat... !""* 

Pentru cei adânc credincioşi, 
autoritatea Sf. Scripturi este absolută şi nu 
mai au nevoie de astfel de fapte pentru a 
crede în nemurirea sufletului şi în viaţa 
viitoare. Dar pentru slăbiciunea credinţei 
noastre - “Cred, Doamne; ajută necredinţei 
mele” (M/. 17:24) - Dumnezeu îngăduie 
astfel de reveniri din moarte, care s-au 
întâmplat mereu şi se întâmplă şi astăzi. Ne 
simţim noi zguduiţi în inima noastră auzind 
de la cei întorşi că există o viaţă de dincolo, 
în care dăm socoteală de toate faptele 
noastre? Devenim noi mai buni citind astfel 
de lucruri, sau auzindu-le povestite chiar de 
cei care le-au trăit? Ştiind de la ei că există 
o judecată particulară şi vămile prin care 
trece sufletul nostru, ne îngrozim oare de 
mulțimea păcatelor făcute cu cuvântul, cu 
lucrul şi cu gândul? 

Dacă da, înseamnă că Apelul lui 
Dumnezeu către noi, pe care ni-l adresează 
în toate chipurile pentru a ne pocăi, are 
răsunet în sufletele noastre şi devenim mai 
buni, mai aproape de sfințenie, Să fie aşa! 





* Acestcitat a fost luat din cartea leromonahului 
Seraphim Rose, Su/lerul după moarte, Ed, 
Episcopiei Romanului şi Hușilor, 1994, pp. 
277-279. De astfel, articolul de faţă a fost scris 
pe trama acestei cărți. O ediţie românească a 
cărții a apărut și la Editura Anastasia din 


Bucureşti, în 1996. 





- 


Ii vine greu să vorbeşti despre propria generație 
atunci când o găseşti lipsită de omogenitate vitală în 
manifestările persoanelor care intră în componenţa sa, 
dar mai ales atunci când nu poți distinge un ideal din 
noianul de confuzii eare stăruie asupra imaginii acesteia. 
N Negăsindu-i dimensiunile spirituale şi nici un punct de 

convergență al faptelor tinerilor, cei mai în vârstă au 
catalogat-o drept o “generaţie pierdută”, considerând 
= această etichetare ca fiind o sentință irevocabilă. Şi 
într-adevăr, la o analiză superficială nu i s-ar putea face 
o altă caracterizare; credem însă că, de s-ar fi pătruns în 
R adâncul duhului fraged al tinerei generaţii, s-ar fi găsit 
izvoare nebănuite de creaţie şi oaze neştiute de curăţenie 
A sufletească, De aceea, considerăm, că e prea devreme să 
apară opinii definitive cu pretenții de obiectivitate asupra 
unei generații care se află încă în căutarea propriei 
Ţ identități, 

3 Astăzi, părerile asupra orientării axiologice atinerei 
generații sunt împărțite, cea mai viabilă dintre acestea 
| (ca sorți de izbândă, iar nu ca valoare) fiind 
“occidentalizarea” tineretului. In acest sens, semnalăm 
A articolul “Generaţia X”, apărut în nr. 223 al 

săptămânualului Dilema (autoare: Adina Popescu). 
Nu punem la îndoială bunele intenţii ale 
autoarei de a încerca să schițeze, în puţinul 
2 spaţiu pe care l-a avut la dispoziţie, un portret 
al tinerei generații. Suntem însă nevoiţi să 
MN atragem atenția asupra săvârşirii a trei erori 
importante, din a căror cauză portretul generației 

Ş s-a transformat într-o caricatură: 

I. In clasificarea tinerilor pe grupe de interes (curios lucru, 
dealtfel, pentru că abordarea tematică a unei generaţii presupune, 
printre altele, evidențierea unității acesteia, iarnu împărțirea pe 
diferite categorii a membrilor generaţiei respective, insistând, 
astfel asupra diversităţii ei) a fost uitat, din greşeală sau 
neştiință, un segment - poate cel mai important - al acestei 
generaţii. Acesta este alcătuit din acei tineri care, refuzând 
jocul imanenţei rătăcitoare, năzuiesc să urce cât mai sus pe 
treptele desăvârşirii duhovniceşti. Sunt tineri care îşi caută 
originile, care îşi caută rostul lor în viaţă, care nu se mulțumesc 
cu simpla constatare a unei crize, ci luptă pentru rezolvarea ei. 
Probabil că numărul acestora este infim, iar reprezentanții 
acestei grupe sunt greu de găsit, altfel nu ne putem explica 
ignorarea lor... Sau, cine ştie, poate că autoarea articolului 
preferă frecventarea discotecilor şi barurilor, în detrimentul 
Sfintei Liturghii şi al pelerinajelor! 


PUNCTE CARDINALE 





Decembrie '97 NR. 12/84 PAG. 13 


II. Studiind cât de cât istoria umanităţii, oricine îşi poate da 
seama că impunerea în istorie a unei generaţii se face prin e/i/a 
sa, lar nu prin grosul mulțimii care, mai ales în vremurile 
noastre, de-abia dacă îşi mai aminteşte sensul existenței umane. 
Sondajul făcut în rândurile tinerilor nu este - în acest caz - 
concludent, decât poate în măsura în care se încearcă surprinderea, 
caracteristicilor unei anumite părți a tineretului, tabloul-portret 
al generației fiind astfel, din start, înjumătăţit şi chiar parodiat. 

III. In ceea ce priveşte idealul generaţiei, vom cita o 
observaţie a lui Mircea Vulcănescu; “Niciodată o generaţie 
nu-şi impune singură misiunea ei. Ci această misiune se naşte 
din chemarea vremurilor şi din nevoile societăţii în care se ridică 
generația, desemnând ca un contur limitele de eficacitate ale 
acțiunii ei”, Şi, cu siguranţă, ceea ce se cere astăzi de la tineri nu 
este împlinirea unei pseudo - “ideal X"”... Omul trebuie să-şi 
recunoască vina, să îngenuncheze în fața icoanei şi să se roage 
pentru împăcarea cu Dumnezeu. “Intoarcerea la icoană”, aceasta 
este exigenţa timpurilor noastre. 

Nu ştiu cine ar îndrăzni să măsoare gradul de perdiţie al 
contemporaneităţii, să strige lumii în față că nu e pe calea cea 
bună, să-i arate mizeria în care doarme. Astăzi, dacă ai un crez, 
un scop nobil, luptând pentru împlinirea lui, ţi se rezervă 
apelativul de “fanatic”, dar dacă adopţi unstil de viață efervescent, 
caracterizat de exuberanţă şi insolență, eşti trecut în categoria 
celor““normali”! Oare câţi din tinerii care astăzi absolvă o şcoală 
sau o facultate pot să-şi învingă indiferentismul, migălos 
impregnat în conştiinţa lor de către un sistem de învățământ 
care, în loc să promoveze creația, dinamismul spiritual, 
moralitatea, adoptă o atitudine consolatoare în fața acestei 
decăderi? 

Poate niciodată n-a fost mai necesară decât astăzi înfăptuirea 
unei “cruciade spirituale”, prin care să stârpim răul din lume... 
Utopie? Privind pe fereastră la grupurile de tineri, sfârşesc prin 
a înțelege cât de iluzoriu e acest vis. Care e omul care îşi va 
abandona profitul afacerilor, care va renunţa la incitantele 
aventuri nocturne, care va înțelege inutilitatea timpului petrecut 
în discotecă?... 

Rezumându-ne la a-i vedea exclusiv pe tinerii din marile 
oraşe, mintea noastră nu poate fi străbătută decât de gânduri şi 
întrebări fără urmă de speranţă, precum sunt cele de mai sus. Din 
fericire, există (€ drept, din ce în ce mai rar) ŞI colțuri de lume, 
parcă rupte de realitatea crudă, în care afli oameni minunaţi şi 


în care îţi poți găsi liniştea lăuntrică. Ar fi oare rău dacă am |! 


înmulți aceste pete de lumină, dincolo de “ceața” Generației X 
sau de “noaptea” Generației Pro? 
Radu BOGOEVICI (student în anul |) 


In manualele de matematică se afirmăcă mulțimile disjuncte sunt mulțimile fără nici un element comun. Se dau apoi omulțime 
de exemple, la care s-ar mai putea adăuga unul: mulțimea proştilor şi mulțimea credincioşilor, care, într-adevăr, nu au niciun element 


comun, 


Comparându-le, te surprinde diferența netă, contrastantă, dintre dimensiunile 
imensă, încadrată într-o diagramă ce coincide cu conturul Pământului, compactă, pes 
şi ienoranți, obraznică, gălăgioasă, revărsată peste maluri inexistente, sufocan 


cu piciorul bine înfipt în pământ şi cu pumnul bine înfipt în cer. 


Pe de altă parte, mulțimea credincioşilor: rarefiată, cu o diagramă apro 
strecurându-se cu greu printre coloniile de proşti, unită în cugetul curat al rugăciuni 


răului, aproape singurul braţ al binelui, smerită, tăcută, discretă. 


Mulţi consideră că aceste două mulţimi, a proştilor şi a credincioşilor, prezintă v 
atât, unii susțin că mulțimea credincioşilor este inclusă în mulţimea proştilor. De ce sun 
destul de numeroase: unii îi consideră proşti, pentru că sunt prea buni, prea iertători, prea bl 
cu capacitatea de a-i duce pe alţii de nas), alţii consideră că sunt prea închistaţi, prea înguşti, pre 
(de parcă atâtea domenii — arta, morala, ştiinţa —, oricât ar părea de libere, nu s 
alții consideră inferioară, perimată şi mirosind a basm concepția credincioşilor despre 
care, spre indignarea lor, contrazice unele descoperiri ştiinţifice (de parcă înțelegerea în 


acestora. Pe de o parte, mulţimea proştilor: 
triță, condimentată ici-colo cu intelectuali atei 


M 
U 
tă, invincibilă, moşită adesea prin şcoli, netulburată, L 
Ţ 
3 
M 
| 


ape invizibilă de elemente inegal repartizate, 
i, aproape singura luptătoare declarată împotriva 


aste zone de interferență; ba, mai mult decât 
tvăzuţi creştinii aşa? Punctele de vedere sunt 
ânzi (de parcă inteligenţa ar,echivala 
a baricadaţi între limitele unor dogme 
-ar ghida şi ele după nişte principii, norme şi reguli), 
viaţă, despre geneză, despre om, concepţie 
țeleaptă a rosturilor acestei lumi se limitează 


la legi, postulate, formule grafice şi scheme darwiniste cu simpatice maimuțe care străbat mileniile într-un elan victorios: tot mai 
îndreptate de spate, tot mai chele, tot mai albe, tot mai inteligente, tot mai rafinate, tot mai culte, tot mai competente). 








Eroarea celor care văd lucrurile aşa este cauzată de înțelegerea inexactă a noțiunii de “prost”. Majoritatea limitează, ba chiar 
plasează greșit sfera acestei noțiuni în rândul oamenilor neinstruiți, fără o educaţie culturală sau posibilități intelectuale deosebite. 
Lucrurile nu stau deloc aşa, pentru că nu putem limita noțiunea de “prost” la sensul ei cognitiv. Portretul robot al prostului este mult 
mai complex, incluzând şi latura morală şi afectivă a personalităţii. Prostul este, de fapt, individul care poate să deţină anumite 
cunoştinţe dintr-un domeniu (vezi atâţia intelectuali din această categorie), dar care nu are acea deschidere înțelegătoare a spiritului 
către toate valorile binelui, frumosului, utilului, care nu poate să treacă dincolo de granițele domeniului său şi, mai ales, care nutreşte 
un dispreţ făţiş pentru cei mai puțin instruiți decât el; este omul arogant, care s-ar Simţi peste măsură de jignit dacă un țăran care vinde 
pătrunjel s-ar așeza lângă el în autobuz, este individul incapabil de sacrificiu sau de idealuri înalte, este omul concretului pe care 
î irită credinţa într-un Dumnezeu sau într-o viaţă de după moarte; este, în fine, omul care, oricât ar respecta unele reguli morale (mai 
mult pentru a dobândi respectul celor din jur), nu trăieşte esenţa acestor norme: iubirea pentru aproapele tău. 

Din descrierea de mai sus rezultă clar că nici un credincios ortodox adevărat nu poate [i încadrat în categoria propriu-zisă a 
proştilor, Este adevărat că, mai ales în mediul rural, există destui oameni cu frică de Dumnezeu care au abia câteva clase primare, 
care comit dezacorduri gramaticale, care n-au auzit de Mircea Eliade sau care n-au călcat vreodată într-un muzeu sau într-un teatru. 
“Proștii!” — ar exclama unii, indignaţi. Nu este însă aşa, deoarece, cunoscându-i, îți dai seama că aceşti oameni au un bun simţ, o 
inimă caldă, o smerenie, o credinţă sănătoasă și, mai ales, conştientizează atât de bine lipsa lor de educaţie culturală (adesea se 
autopersillează, numindu-se “țărani proști”), încât îţi este imposibil să-i dispreţuieşti. Ba, mai mult decât atât, nutreşti pentru ei nu 
numai simpatie, ci şi respect, mai cu seamă atunci când, privind în ochii unor mame sau ai unor bătrâni cu genunchii plecaţi în 
rugăciune, descoperi o mare de linişte, de seninătate, de speranță neclintită în viaţa veşnică, de puritate. Nu te poţi abţine să nu-i 
fericeşti şi parcă îţi stă pe buze să spui: “Rugaţi-vă şi pentru mine!,,.” 

Oricum, e destul de trist că trăim într-o lume care, din păcate, nu mal reuşeşte să evalueze mulțimile de oameni cu precizia 
cu care matematicianul analizează mulțimile de elemente, o lume care nu mai ştie să ierarhizeze valorile, o lume care nu mai distinge 
cu destulă luciditate graniţa dintre bine și rău, o lume în care Sfinţii primesc palmele cuvenite proştilor, iar proştii, laudele cuvenite 
Sfinţilor. Carmen CODRESIN (învăţătoare stagiară) 


M—AO0Z Ce W=—U 


d 














PAG. 14 NR. 12/84 Decembrie '97 


nglezul ARNOLD J. TOYNBEE 

ZA (1889-1975), istoric şi filosofal istoriei, 
este autorul unei opere imense, având 

[—— virtuți deopotrivă ştiinţifice şi “vizio- 
nare”, care fac din el una dintre figurile 

aproape mitizate ale istoriologiei moderne. În fond, 
Arnold Toynbee aduce în secâlul XX (ca şi Iorga al 
nostru, dar cu o înzestrare filosofică superioară) 
aspiraţiile grandioase ale istoriografiei romantice, fără 
a sacrifica însă nimic din “rigorile” contemporaneității. 

Lucrarea sa monumentală, A Study of History, 
apărută în zece volume, între 1934 şi 1954, şi 
completată în anii '60 cu alte două volume cuprinzând 
hărți, un indice general al lucrării şi nişte interesante 
şi utile Reconsiderations (amintind, mutatis mutandis, 
de faimoasele Retrâctationes augustiniene), a fost 
sintetizată, în două volume masive (cel dintâi apărut în 
1946 şi acoperind primele şase volume ale ediţiei 
originale, iarcel de al doilea apărut în 1957, acoperindu- 
le pe celelalte patru), de către discipolul său, profesorul 
D. C. Somervell. Această ediție prescurtată, având 
girul autorului (a se vedea prefața acestuia din 1946) 
şi înlesnind accesul operei spre un-public mai. larg (şi, 
de câteva decenii încoace, din ce în ce... mai grăbit), a 
apărut inițial la Oxford University Press, iar acum ne 
este oferită pentru prima oară în limba română (mai 
bine mai târziu decât niciodată...) de către Editura 
“Humanitas” (seria *“Teoria istoriei”), în traducerea d- 
lui Dan Amedeu Lăzărescu, sub titlul Sfudiu asupra 
IStoriel. 

Volumul întâi (761 pp.)tratează, dincolo deo 
introducere de o mare valoare teoreţică şi metodologică, 
“Geneza civilizațiilor”, “Dezvoltarea civilizaţiilor”, 
“Destrămarea civilizațiilor” şi “Dezintegrarea 
civilizațiilor”; cităm din rezumatul final, vol. II, p. 
496:“Dincele douăzeci şi şase de civilizaţii identificate 
până acum (inclusiv aşa-numitele civilizaţii stăvilite), 
şaisprezece au pierit şi nouă dintre cele zece rămase — 
de fapt, toate, cu excepția propriei noastre civilizaţii 
[“creştinătatea apuseană”, față de care autorul 
manifestă. în mare. un vplimism astăzi discutabil - n. 
n.]-sunt prezentate ca fiind deja destrămate”. Toynbee 
operează, în studiul istoriei, nu cu popoarele sau cu 
epocile, ci cu “ansamblurile istorice” numite “societăți” 
sau “civilizaţii”, accentuând asupra rolului factorilor 
spirituali în dinamica istoriei (în opoziţie evidentă cu 
concepția marxistă), conform unei complexe dialectici 
“provocare-răspuns”. 

Volumul al doilea (542 pp.) tratează despre 
“Statele universale”, “Bisericile universale”, *Epocile 
eroice”, “Contactele dintre civilizaţii în spaţiu”, 
“Contactele dintre civilizaţii în timp”, “Lege şi libertate 
în istorie” şi “Perspectivele civilizaţiei occidentale”. 
Volumul se încheie cu o “Concluzie” (“Cum aajunssă 
fie scrisă această carte”), care reprezintă şi un soi de 
confesiune spirituală, în cei mai curaţi termeni creştini 
(ase vedea mai ales p.473), şi cu o “Postfaţă” (pp. 480- 
537), care nu este decât încă un rezumat descriptiv al 
operei (implicând, din păcate, riscul ca un cititor prea 
comod să se mulțumească doar cu parcurgerea lui, 
ceea ce nu poate constitui decât ;luzia “întâlnirii” 
spirituale și ştiinţifice cu marele Toynbee!), 


ouă texte provenind din zorii erei creştine 
ne sunt oferite de Editura “Polirom” din 
laşi. Primul este o scriere apocrifă, 
o cunoscută sub numele de APOCALIPSA 

LUI PAVEL (titlu explicabil numai în 
sensul etimologic şi general al cuvântului, fără nimic 
din “scenariul” sfârșitului lumii pe care-l prezintă cu 
precădere Apocalipsa lui loan din Noul Testament); 
“Poliromul” ni-l oferă în ediţie bilingvă (titlul original 
al“versiunii lungi” latinești: Vis/o Sancti Pavli Apostoli; 
textul originar grecesc s-a pierdut), cu o frumoasă 
versiune românească a soților Smaranda şi Cristian 
Bâdiliță (până acum, nu exista în româneşte decât o 
veche traducere fragmentară a lui Hasdeu, inclusă în 
Cuvente den bătrâni), Introducerea (“Apocalipsa lui 
Pavel sau ghid pentru lumea de dincolo”, pp. 5-27) 
este semnată de d-l Cristian Bădiliţă. Textul pseudo- 
paulinic aduce aminte, în multe puncte, de Divina 


PUNCTE CARDINALE 





Comedie (şi mai ales de “Infernul”) lui Dante, printre 
ale cărui izvoare se pare că s-a numărat. 

“Autorul încearcă să răspundă, cu mijloacele 
sale teologice destul de rudimentare (mai degrabă 
mitologice), următoarei întrebări: ce se întâmplă cu 
sufletul fiecărui individ după moarte? [...] Apocalipsa 
lui Pavel — ne asigură d-l Bădiliţă — este primul text 
creştin care pune problema concretă a sorții sufletelor 
individuale pe lumea cealaltă. Şi «rezolvă» această 
problemă în felul său, cu mijloacele vremii sale, trasând 
un grafic al destinului individual postum, care, departe 
de a fi căzut în desuetudine, persistă în subconştientul 
creştin-european chiar şi în ziua de astăzi”. Apocriful se 
întemeiază pe J] Cor. 12, 2-5, text interpretat îndeoşte ca 
“răpire” a lui Pavel însuşi “până la al treilea cer”, unde 
a auzit “cuvinte de nespus” (arreră rhemata), “pe care 
omul nu se cuvine să le grăiască” (drept care textul 
apocrif sugerează şi el că “tace” asupra unor aspecte). 
Tonul este naiv-moralizator: “Luaţi aminte, fii ai 
oamenilor: toate făpturile 1 se supun la Dumnezeu, 
numai neamul omenesc păcătuieşte” (Videre, filii 
hominum, subdita creatura Deo est, humanum autem 
genus solum peccat). Păcătoşilor din iad le vine mintea 
de pe urmă şi îşi căinează indolența din viața 
pământească: “Auzisem noi, înainte de a părăsi lumea, 
că ar exista o judecată, dar piedicile şi grijile vieţii 
lumești nu ne-au îngăduit să ne pocăim” (4udiuimus 
enim.quia esset iudicium prius exiremus de mundo, sed 
impedimenta et curae uite saecularis paenitere non 
permiserunt). Pavel compătimeşte cu ei, vorbind la 


„persoana întâi plural: “Mai bine nu ne-am fi născut, noi, 


cei păcătoşi!” (Melius erat nobis si non fuissemus nati, 
nos omnes qui sumus peccatores). “Penultimul episod 
al Apocalipsei lui Pavel 2 scrie d-l Bădiliță —, acordarea 
unui răgaz(refrigerium)  tuturorsufletelor condamnate 
la chinurile iadului, mi se pare (şi aici mă înscriu într- 
o tradiţie hermeneutică bine reprezentată) punctul de 
maximă tensiune şi importanţă teologică [...] Problema 
originii tradiției mi se pare mai puţin importantă decât 
consecinţele ei teologice. Iadul, după autorul nostru, nu 
e văzut ca un ținut abandonat uitării [cum mai degrabă 
rezultă din viziunea dantescă — n.n.]. Chiar dacă se află 
undeva la marginea lumii, «în întunericul din afară», 
rugăciunile sfinţilor şi ale credincioşilor străbat până la 
el. Prin urmare omul, oricâte nelegiuiri ar fi săvârşit în 
viața pământească, are măcar şansa de a gusta din 
răgazul duminical”. Şi, forțând nota, domnia-sa ajunge 
la o idee origenistă de care pare destul de îndrăgostit: 
“Dacă ducem raționamentul până peste limitele canonice, 
ajungem la apocatastază, adică la răscumpărarea tuturor 
sufletelor. Apocatastaza este doctrina creştină în 
versiunea ei cea mai optimistă...” Fără să împingem 
“raţionamentul” atât de departe, putem să subscriem 
încheierii: “Apocalipsa lui Pavel ne dă o extraordinară 
lecţie de iubire şi îngăduinţă. Nu faţă de rău, ci faţă de 
cei răi, care se pot converti chiar şi după ceasul din 
urmă: cu ajutorul lui Isus [sau isus, cum grafiem noi, 
“fundamentaliştii” — n.n.] şi al rugăciunilor venite din 
partea sfinţilor şi din partea credincioşilor neindiferenți”, 

Celălalt text este Viaţa lui Apollonios din Tyana 
(personaj fascinant, filosof neopitagoreic, preot al 
cultului apollinic și legendar taumaturg, pe care unii nu 
s-au sfiit să-l pună pe aceeași treaptă cu Hristos!), 
scrisă, în spirit apologetice, de retorul şi sofistul grec 
FILOSTRAT (FLAVIUS PHILOSTRATOS), 
originar din Lemnos, trăitor în secolul II d, Hr, numit 





+ ij i 
“Racorire”, desigur prin raportarea generalizantă la focul infernal, 








şi Athenaios (Atenianul), după locul formaţiei sale. 
Scris la cererea Iuliei Domna (soţia lui Septimius 
Severus), “romanul” lui Filostrat s-a bucurat de un 
succes enorm mai ales în epocile “decadente” (sfârşitul 
Antichității şi Europa postrenascentistă), satisfăcând 
oustul pentru fabulos şi exotic al spiritelor “obosite”. 
Interesul cărții stă, dincolo de personaj, în in formaţiile 
“vii” pe care le oferă despre viața spirituală a lumii 
antice târzii. Probabil că asta îl determinase pe Noica 
s-o recomande discipolilor printre “lucrările esențiale” 
pentru o formaţie culturală autentică (G. Liiceanu, 
Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura 
umanistă. “Cartea Românească“, Bucureşti, 1983, p. 
46), incluzând-o, în chip cam curios, într-o aşa-zisă 
“serie teologică“, alături de Noul Testament sau de 
“Filocalii” (pentru care ar fi suficientă simpla 
“răsfoire”)! Ediţia de la “Polirom” apare în traducerea 
d-lui Marius Alexianu, cu prezentarea şi notele d-nei 
Adelina Piatkowski (deci sub bune auspicii 
profesionale). 


ititorii români se vor bucura negreşit, 
CZ după ce au citit în româneşte volumul 
Gog (Editura “Univers”, Bucureşti, 
PS] 1990) al lui GIOVANNI PAPINI 
(1881-1956), să poată parcurge acum şi 

continuarea acestuia, Cartea neagră, apărută, în 
traducerea (din limba franceză!) a d-lui Badea 
Nicolescu, la Editura FRONDE, Alba lulia-Paris, 1997. 
Sunt duse mai departe peregrinările excentricului (dar 
nu şi neînţeleptului) milionar Gog, acest a/fer ego al 
lui Papini, fin observator al viciilor şi năstruşniciilor 
unei lumi contemporane redimensionate de fantezia 
scriitorului, dar autentică în datele ei moral-existenţiale. 
Autorul se mişcă, cu pană de maestru, între tragicul şi 


“comicul unei umanităţi pestriţe. inepuizabile âtât în 


vitalitatea, cât şi în nebunia ei. Partea cea mai interesantă 
a cărţii o constituie, probabil, întâlnirile lui Gog 
(imaginare, dar perfect verosimile) cu “oamenii cei 
mai celebri şi mai reprezentativi ai timpurilor noastre” 
(Molotov şi Hitler. Picasso şi Dali, Marconi, Lorca. 
Valery etc.) sau cu presupusele opere inedite ale unor 
Cervantes, Goethe, Leopardi, Kierkegaard, Unamuno 
ş. a. “Aceste revelații extraordinare ar fi suficiente — 
scrie mucalit autorul , în introducere, punând totul pe 
seama curiosului personaj — pentru a face din Cartea 
neagră unul dintre cele mai excepţionale evenimente 
literare ale timpurilor noastre”. 

Experiențele închipuite ale lui Gog “dau o 
imagine fantastică şi înfricoşătoare, satirică şi 
caricaturală, dar mai ales, mi se pare, simptomatică şi 
profetică pentru o epocă mai mult ca oricând bolnavă 
şi disperată” (loc cit.). 

Păcat că traducătorul are o adevărată vocaţie 
cacofonică, umbrind — chiar dacă nu în mod fatal — 
forța artistică şi ideatică a unei cărți de excepție... 

4 
om reveni pe larg, în numărul următor 
asupra volumului De la divin la politic 
(Editura "Anastasia", Bucureşti, 1997), 
LL pecareacum ne mărginim la a-l semnala. 
Este vorba de o suită de convorbiri 
(transmise iniţial pe Canalul | al Televiziunii Franceze, 
în februarie - martie 1974) între Christian Chabanis şi 
una dintre marile figuri ale dreptei catolice din Franţa, 
Gustave Thibon (care este şi cel care a revelat-o 
publicului larg - prin Le pesanteur et la grâce - pe 
legendara Simone Weil, această ipostază feminină 
occidentală a evreului creştinat N. Steinhardt, din 
păcate prea puţin cunoscută cititorilor români). 

Ediţia românească, apărută în colecția 
"Dreapta europeană” (în care mai apăruse, nu demult, 
Joseph de Maistre, Istorie şi providență, iar în curând 
va apărea Julius Evola, Tragedia legionalismului 
romanesc) beneficiază de eleganta traducere a d-lui 
Aurelian Crăiuţu, care semnează şi o memorabilă 
prefaţă ("Un pelerin al absolutului: Gustave Thibon”), 
de unde transpare căldura celui ce a avut şansa să-l 
cunoască faţă către faţă pe - dacă ni se îngăduie încă o 
analogie = "ţăranul imperial” al Franţei contemporane. 

Răzvan CODRESCU 








7.7, _—” 


- 
se CR e 


| 
| 


Î 


Due i 


———7 —.——— 








In ziua de 8 XI a.c. a avut loc la Constanţa, în 
organizarea filialei A.F.D.P.R. din localitate, slujba de sfințire 
a cimitirului foştilor deţinuţi politici constănţeni, a 
monumentului ridicat în memoria celor care îşi dorm somnul 
de veci în locuri necunoscute, fără cruci şi fără morminte, pe 
ambele maluri ale Canalului Dunăre-Marea Neagră, precum 
ŞI slujba de pomenire a morților din închisorile şi lagărele 
comuniste. La ceremonie, pe lângă foştii deţinuţi politici din 
localitate şi din Tulcea, Ialomița, Brăila, Galaţi, Vaslui, 
Sibiu, Târgu-Mureş, Timişoara şi Bucureşti, au participat 
cadre universitare, reprezentanţi ai Inspectoratului Judeţean 
de Cultură şi ai Teatrului Dramatic. personalități politice 
(printre care şi subprefectul judeţului), precum şi rude ale 
celor care odihnesc deja sub lespezile de mozaic ale 
mormintelor aliniate în rânduri de cinci, despărțite de aleea 
care duce de la intrare până la platforma monumentului. 

Slujba religioasă a fost oficiată de un sobor de preoți 
din care au făcut parte şi frații noştri de suferință, cuvioşii 
părinți Capotă din Galaţi şi Bogdan din Sibiu. Intre slujba de 
sfințire şi cea de pomenire a morţilor a luat cuvântul 
preşedintele filialei, care în încheierea alocuţiunii sale a 
spus: "Fie ca toate cele realizate aici să reprezinte treptele pe 
care să le urcăm atât noi, dar mai ales tineretul acestui neam, 
întru cunoaşterea şi repunerea adevăratei istorii a acestei 
țări pe soclul de pe care neiubitorii de neam şi țară, îndepărtați 
de credința noastră creştină, au coborât-o, sulemenindu-i 
fața, după chipul şi asemănarea lor. 

Dumnezeu să ocrotească ROMANIA”. 


EMANUEL 1. BANCESCU 


Emanuel |. Băncescu se născuse în Com. Adâncata, 
jud. Suceava, la 7 oct. 1913. A absolvit Liceul "Ştefan cel 
Mare” din Suceava şi Facultatea de Drept din laşi. In 1943 
a fost numit judecător la Rădăuţi, apoi transferat la Sibiu. In 
1948 a fost arestat. În 1949 a fost judecat de Tribunalul 
Militar Sibiu, pentru delictul de "uneltire contra ordinei 
sociale” şi condamnat la $ ani închisoare corecțională şi 3 
ani interdicţie civilă. Un an a fost deţinut la Sibiu şi Aiud, 
iar restul anilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Reîntors 
acasă, s-a angajat ca muncitor (descărcător) la gara din 
Sibiu, iar după un timp s-a angajat ca zidar la Uzina 
Electrică, învățând această meserie la canal. 

Ulterior a fost numit economist principal tot la 
Uzina Electrică, de unde s-a și pensionat. A decedat în || 
septembrie a.c. Odihnească-se în pace! 


NECULAI PÂRLEȚEANU 


În seara zilei de 17 noiembrie 1997 s-a mutat la cele 
veșnice doctorul Neculai Pârlăţeanu, fost deţinut politic la 
Canalul Dunărea-Marea Neagră, Aiud şi minele de plumb 
de la Baia Sprie. 

Născut la Tropaisari, jud, Constanţa, dar avându-și 
rădăcinile în Săliștea Sibiului, absolvise Facultatea de 
Medicină din Cluj, apoi se dedicase nobilei misiuni de 
medic în judeţul Sibiu (comunele Aciliu și Bazna), 

Prin plecarea lui dintre noi, Asociaţia Foștilor 
Deținuți Politici din Sibiu pierde încă un camarad nepreţuit, 

Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor Săi, 


PUNCTE CARDINALE 


Decembrie '97 NR. 12/84 PAG. 15 


AUREL CIORAN 


Odată cu stingerea din viață a lui 

Aurel Cioran, la 27 noiembrie 1997, 
rândurile celor care, pentru credința lor 
statornică în destinul bun al neamului 
românesc, au îndurat calvarul temnițelor 
comuniste se împuţinează cu încă o 
personalitate exemplară. 

Aurel Cioran se 
născuse în anul 1914, ca fiu 
al protopopului din 
Răşinari-Sibiu. După 
terminarea liceului, 
studiază Dreptul, devenind 
avocat. Ca majoritatea 
intelectualilor formați în 
perioada interbelică, aderă 
cu toată convingerea la 
crezul naţionalist al 
generației sale. Un crez 
puternic înrădăcinat în 
tradiţiile familiei Cioran, 
care va fi împărtășit atât de 
sora sa Virginia, cât şi de 
fratele său Emil (în prima tinereţe). 

În cumplitul an 1948, când regimul 
comunist şi-a propus să lichideze rezistența 
spirituală naționalist-creştină, Aurel 
Cioran este arestat cu unul din grupurile de 
legionari din Judeţul Sibiu (din care, printre 
alții, mai făceau parte profesorul Adrian 
Zablovschi, judecătorul Grigore Lechinţan 
şi preotul Zosim Oancea). Va fi condamnat 
la 7 ani de temniță, pe care-i va executa la 
Aiud. Tăvălugul comunist nu o va cruța 
nici pe sora sa, care, deşi necondamnată, va 
execata 8 ani de recluziune administrativă 
(1). Derigorile temniţei va scăpa doar fratele 
său mai vârstnic, filozoful Emil Cioran, 
aflat pe atunci la Paris (unde a şi rămas). 

După eliberare, Aurel Cioran se 
stabileşte la Sibiu, iar după evenimentele 
din Decembrie '89 se îndeletnicește cu 
publicarea corespondenţei Iratelui său 


FILA 
PITT e 


Emil, devenit “filozof francez de origine 
română”, aşa cum precizează Dicţionarul 
Larousse. Prezent activ în viața culturală 
sibiană, deşi cu sănătatea grav zdruncinată 
de anii de puşcărie, Aurel Cioran a fost, tot 
timpul, un exemplu de demnitate și ţinută 


românească într-o perioadă în care 
România şi românii se străduiesc să-şi 
regăsească identitatea naţională, grav 
afectată de comunism. 

Rămășițele pământeşti ale celui 
care a fost Aurel Cioran au fost înhumate 
în cimitirul din satul natal -Rășinari. După 
oficierea slujbei creștineşti de înmormân- 
tare, personalitatea celui dispărut a fost 
elogiată de Preotul Paroh al Bisericii din 
Răşinari, Preotul Constantin Mitea din 
Sibiu, DI. Dr. Gh. Telea, precum şi Dl. 
Prof. Dr. Eugene Van Itterbeek, din partea 
“Asociației Internaţionale a Amicilor lui 
Emil Cioran”. În mod deosebit au 
impresionat cuvintele rostite de camarazii 
de temniţă şi crez ai celui dispărut, Preotul 
Zosim Oancea, Dl. lon Halmaghi şi Preotul 
Gheorghe Bogdan. 


Dumnezeu să-l odihnească în pace. 


AXENTE CREANGĂ 


"Şi va fi bărbatul drept ca un pom răsădit lângă 
izvoarele apelor, care rodul său îl va da la vremea sa 
şi frunza lui nu va cădea” (Ps. |, 3). 

Ce minunată laudă şi ce cunună de mult preț pe 
capul cuiva cuprind cuvintele acestui psalm şi cât de 
mulțumit poate fi omul căruia i se potrivesc! 

Cine dintre cei care l-au cunoscut - familie, prieteni, 
colegi şi elevi - nu ar putea spune că i se potrivesc aceste 
cuvinte regretatului profesor Axente Creangă, la 
săvârşirea lui din această viaţă? 

Bărbat înțelept şi bun, eminent profesor şi pedagog 
al multor generații de tineri, practicant însufleţit al 
virtuților creştine şi naționale, exemplu de caracter şi 
demnitate, Axente Creangă se născuse în anul 1903, în 


Comuna Sâmpetru, jud. Braşov. 


Apreciat şi respectat de colegi, iubit de elevii săi şi de toţi cei care l-au cunoscut, lasă 
în urma sa amintirea neştearsă a unui om adevărat. În anul 1948 ă fost înlăturat de la catedră 
de autorităţile comuniste, trebuind apoi să sufere închisoare şi tot felul de privaţiuni. După 
eliberarea din închisoare, a fost nevoit să practice ocupaţii necorespunzătoare pregătirii sale 
de profesor, pentru a-şi putea întreține existența sa şi a lamiliei, continuând să fie în atenţia 
şi sub supravegherea organelor de opresiune ale statului. 


Pe târâm cultural a fost un neobosit colaborator al Asociaţie 


+ + 


Culturale "Astra", a 


editat cărţi cu conţinut istoric şi de specialitate, manuale etc. 
In ziua de 7 nov, 1997, la venerabila vârstă de 94 ani, inima sa nobilă a încetat să mai 
bată, iar el, împăcat cu Dumnezeu şi cu semenii săi, a plecat spre binecuvântata odihnă a celor 


drepţi, 


















PAG. 16NR. 12/84 Decembrie? PUNCTE CARDINALE 


























































LOBUL LUI DUMNEZEU 


Unii cercetători "credcă au descoperit existenţa încreier a unui 
aşa-numit «lob al lui Dumnezeu», care ar fi responsabil de 
instinctul religios natival fiecărui om”. Acestea sunt cuvintele cu 
care începe un articol destul de recent din "Evenimentul zilei” 
Poate nu este întâmplător faptul că aceste ipoteze ştiinţifice 
provindintr-un spaţiu geografic cu serioase dificultăţi în tentativa 
deelucidare a misterelor ce ne înconjoară. Un spaţiu alcătuit din 
oameni superficiali, aflaţi într-un stadiu preşcolar de dezvoltare 
a sentimentului religios, dar şi a celui cultural, pentru că este cel 
puţin bizar spiritul lor critic, în baza căruia, dintr-o cultură cum 
este cea română, spre exemplu, îl rețin numai pe Dracula (cu 
colții lui de vampir, pictaţi cu lempera roşie, personaj în filmele 
lor despre plaiurile mioritice, filme care ne poluează acul cu 
nişte lătrăturineinteligibile, care, chipurile, reprezintă vocabule 
ale limbii române). Unspaţiu cu oameni, în marea lor majoritate, 
imuni la meditaţia filosofică sau religioasă, inegalabili în goana 
mediocră după paranormal sau după surogate ale religiilor 
orientale, "sublimi” în talentul lor de a bagateliza orice realitate 
melafizică 





PRIMEJDIA VULGARITĂŢII BALCANICE 


Folosesc noțiuneade balcanism l-ar fi prezentat mai real. Înjurăturile şi expresiile scâmave 
în sensul moral al cuvântului, nu în cel geografic. Deşi noi abundă, deşi - dragă Doamne! - acțiunea ar avea loc între 
românii, prin aşezare, nu suntem locuitori ai Peninsulei intelectuali... nonconformişti. 
Balcanice, din cauza influenţei orientale şi aaltor circumstanţe Vrem să intrăm în comunitatea civilizată europeană. 
legate de ocupațiile străine, ne-am pricopsit cu o serie de tare Pentru asta trebuie să impunem altora un anumit respect. Dar 
morale de care nu putem sau nu vrem să ne lepădăm. Aceste trebuie să începem, mai întâi, prin a respecta noi pe alții. 
calități negative s-au accentuat, pe timpul comunismului şi Citesc însă în presa românească expresii ca "ăia cu ochii 
neocomunismului, unde asemenea deficiențe morale înfloreau  zgâiți”, cu referire la investitorii chinezi! 
nestânjenite, fiind chiar protejate. Pentru pseudoistoricii carese ocupă în mod misti ficator 
Descrierea balcanismului moral, de fapt o corupție de mişcarea naționalistă, e bine de ştiut că intelectualii acelei 
totală, ar necesita sute de pagini şi statistici. Ne mulțumim să mişcări nuau folosit cuvinte derogatorii, jignitoare, la adresa 
folosim, prin parafrazare, noțiunile unui scriitor de limbă altor naționalități. Mulți confundă ironia, sau chiar satira, cu 
engleză, din cartea sa Ultima suflare a Maorului, care, după obiceiul balcanic, numit "luat la mişto”. 
părerea mea, prin analogie, descrie succint bazele corupţiei Unii condeieri, plimbaţi peste hotare cu banii 
care a domnit şi încă înfloreşte în România. guvemului neocomunist, îşi etalează din plin lipsa de 
Democraţia de la noi se poate descrie, la nivelul înţelegere a ceea ce au văzut în lumea liberă şi civilizată, dar 
politicienilor tradiționali sau mai noi, din neocomunism, ca încearcă să-şi mascheze complexele prin această balcanică 
fiind nu un om - un vot, Ci un om - O milă, la care se poate "luare la mişto”. Având onoarea să viziteze Parlamentul 
adăuga o nouă teorie a relativității: "totul este pentru rude” Britanic, cea mai veche instituție democratică din epoca 
(relatrves). Acest nepotism (rudă în engleză este relative), se noastră, un condeier, care admite că nu înțelege o boabă din 
extinde acum şi la fosta coterie comunistă şi neocomunistă,  limbalui Shakespeare, informeazăcititorii români, neavizați 
care foloseşte banii furați de PCR şi se lăfăie încă, pe fondul şi neplimbaţi, că a avut senzația că Parlamentul în discuţie 
impotenței juridice a guvemului, în cele mai bune vile seamănăcuo clasă de copii oligofreni! Am dubii serioase că 
bucureştene furate de la proprietarii de drept. autorul pricepe cuvântul medical. lar atunci când nu înţelege 
Mulţi dintre noi, naivii, am crezut că, odată cu căderea avansul tehnic colosal al Americii, el numeşte asta “bâlciul 
comunismului, noii politicieni vorcârmui Țaraspreorefacere — ştiinţific”! Ignoranţa balcanică, cu "miştoul” de rigoare, 
nu numai economică, ci şi morală. De aceea am scris de mai devine penibilă când, vorbindu-se de reprobabilul spectacol 
multe ori că Ţaranu are nevoie de noi partide (avem şiaşaprea muzical Jesus Christ Superstar, citim: "lisus dă microfonul 
multe), ci de o regenerare morală, precum cea preconizată de de podele”... 
generaţia naționalistă de la 1922. Dacă vrem investiții din partea străinilor, trebuie să 
lar am fost naiv. Cum îmi scria cu amărăciune un avem şi respect pentru cultura lor, chiar dacă nu o înțelegem 
bătrân prieten (şi nu numai el), se pare că după opt ani dela sau nu o aprobăm. lată ce aberaţii se scriu în România: 
lovitura de palat... "ne îmbogăţim în hoți, în lichele şi în lude, "Despre Sumo ştiam ce e. Două matahale dezbrăcate care se 
ne dezumanizăm tot mai mult... principiul «mie să-mi fie chinuie... săse dea una pe alta cu capul de scândura podelei” 
bine»... aşa-zişii «istorici», care şi acum sunt la putere... (Sumoe un sport mai mult decât respectat în Japonia). Sau. 
urmăresc nu propăşirea Țării, ci doarproprialorchiverniseală, vorbind de faptul că într-un teatru Kabuki din Japonia 
ba chiar opulenţa nesfârşită. spectatorii se descalță, balcanicul român scrie: "In Japonia, 
Pe plan intelectual situația e la fel de tragică. După probabil, emoția estetică e mult mai pregnantă când vezi 
Decembrie 1989, România s-a umplut de o puzderie de piesa doar în ciorapi. Replicile ajung la creier nu numai prin 
publicații, multe dintre ele subvenţionate din banii moşteniți urechi, dar şi prin cele zece dește (subl. n.) de la picioare”... 
de către neocomunism. Unii şi-au umplut serios buzunarele  Insensibilitatea ziaristului neocomunist o întrece chiar şi pe 
datorită foamei de informaţii, lesne de înţeles, din partea aceea a unor vechi comunişti: "In Basilica Sf. Petru de la 
publicului larg. Din nefericire, însă, foarte mulți condeierinu Vatican, se află statuia Sfântului Petru. Tradiţia cere ca, 
au nici o convingere morală cu care să influenţeze în bine înainte de ate apuca să dai târcoale celebrei săli, săte apleci 
cititorii, cu creierele spălate după 50 de ani de dictatură şi să săruți genunchiul sfântului. Cum acesta e din bronz şi 
comunistă. Aşa se face că suntem pricopsiţi cu o serie de nu din came, se înțelege că fitecine îşi poate permite să-și 
scrieri vulgare, uneori cu un stil nu numai agramat, dar şi pună botul pe rotula legendară. Deşi, unii ar dori-o din toți 
obscen. rărunchii, genunchiul nu poate fi muşcat. Nu pentru că 
Unii, încă împinşi de la spate de nu ştiu cine, fără sfântul ar lăsa dracului mila creştinească şi i-ar ardeo labă, 
chemare sau calificare de cercetători istorici, îşi dau cu ci pentru că nu s-a ivit pe lume turistul cu dinţi de oțel”... 
presupusul asupra istoriei interbelice, subiectul favorit fiind  (sublinierile ne aparțin). 
aceeaşi fiică patogenă de generația naționalistă, de fapt Ultimele citate sunt luate, la întâmplare, dintr-o carte 
exterminată în închisorile regale sau comuniste. Incă mai cutitlu (vulgar balcanic): Lumea văzură de un român rupt în 
citesc în presa de limbă română aberaţii precum aceasta: fund, semnată de unul lon Cristoiu, care ar fi ziarist cu faimă 
” .asasinări de efect teatral ale unor prefecți sau premieri...”, — şi înțeleg că a publicat încă de pe vremea vechiului regim. 
ca şi cum aceste fapte s-ar fi întâmplat la ordinea zilei ani în Cartea nu am putut s-o termin, pentru că mi s-a părut sub 
şir, în nenumărate cazuri! limita penibilului intelectual. Imi pare rău că am folosit aici 
Recent, cineva mi-a dat cartea unui scriitor foarte  acestvolum,nuam nimic personal contra “ziaristului faimos”, 
cunoscut, aş zice chiarcelebru, aflat acum la vârsta senectuții. dar el mi se pare un exemplu elocvent, tipic, de vulgaritate 
În carte, autorul tratează şi subiectul terorii comuniste, câte balcanică. E 
ceva despre închisori; personajele sunt numite direct sau Repet că atâta timp cât nu vom încerca să învăţăm de 
puţin voalat, încât e limpede la cine se referă. E o cărțulie la alţii, începând cu respectul, ci ne vom crampona de 
scrisă între două cafele. Nu înţeleg însă de ce trebuia să "miştoul” balcanic, nimeni nu ne va respecta şi nu vom avea 
folosească din plin expresii de mahala, în care organele loc la masa țărilor civilizate, Nu vrem să înțelegem că ne 
genitale, pe numele lor popular, sunt la ordinea zilei. lar lipseşte seriozitatea modemă, europeană, şi de aceea ne 
autorul îşi face mare faimă cum că e tradus în franțuzeşte! simţim bine lacăldurica dubioasăa vulgarității balcanice. C e 
Nu demult am văzut, copiat pe casetă, filmul Stejarul; — bine ar fi dacă ne-am privi cinstit în oglindă şi ne-am trezi la 
nu e nou, dar mi s-a spus că a avut mare succes, Am rămas realitate, oricât de dureroasă ar fi ea; şi dacă am lua-o de la 
total stupefiat de calitatea vulgar-balcanică a dialogului şi de început, cu osârdia şi curajul dea tace cevacui iața şi cu țara 
concepția pervertită aceea ce se cheamăartă cinematografică. — noastră, aruncând la gunoi cele două principii morale balcanice 
La un moment dat este în film un personaj, un preot, pe care amintite la începutul acestui articol! 
)oate că şi unul ca Titus Popovici, pe vremea lui Ceauşescu, D. Phillip (Calgary, Can 















































Î poleza aceasta a existenţei unui lob al lui Dumnezeu în partea 
vontalăa creierului uman demonstrează, înprimul rând, tendința 
acestui secol de a cobori în imanent, concret, biologic şi, până la 
urmă, în banal, tot ceea ce aparține transcendentului. Ne jucăm 
(bine ar fi să ne jucăm ca nişte copii nevinovaţi) încercând să-l, 
facem pe Dumnezeu prizonier într-un castel, nu de cuburi, ci de 
sinapse inrerneuronale: axo-somalice şi axo-dendritice, uncastel 
cucoloane albe de mielină, cu arabescuri de mitocondrii, spirale 
de noduri Ramvier şi celule Sclnvann. Ne încăpățânăm să găsim 
în uman şi terestru lanţuri cauzale ale căror trasee sinuoase nu 
Vrem să recunoaştem că ne scapă mai ales acolo, în zona verigii 
inițiale Acceptarea unei condiţionări anatomice a religiozităţii 
echivalează cu acceptarea inegalităţi native a oamenilor în 
privința existenţei disponibilităţilor religioase Ceicare, chipurile, 

ni ar [i dotați cu acest Inh. s-ar putea ascunde în spatele scuzei 
că acest handicap justifică pe deplin ateismul sau indiferența lor 
religioasă Or, oricât ar fi de greu să acceptăm, în fata lui 
Dumnezeu egalitatea între oameni nu reprezintă un simplu 
slogan ideologic; ea constă în egalitatea şanselor de mântuire, 
înclinația către o viață duhovnicească fiind atributul general al 
umanităţii 

De alfel presupunând prin absurd că această teorie ar fi 
recunoscută, ea reprezintă o formă mascată de ateism. Pentrucă 
cine ar putea să mai creadă într-un Dumnezeu care acţionează 
ilogic: creează miliarde de oameni, dar nu doreşte să Şi-i apropie 
decăl pe unii dintre ei, pe fericiţii posesori ai lobului miraculos?! 
Prin această teorie se comite o gravă confuzie între ereditate şi 
mediu (ca Jactori ai dezvoltării personalităţii), între genolip şi 
enotip. Diferenţele dintre credincioşi şi necredincioşi suni greşit 
plasate la nivel de ereditate sau genolip, când, de fapt, ele sunt 
rezultatul unor influențe religioase ale mediului (diferite de la 
ce la caz) şi, de asemenea, rezultatul unor influențe educative 
diferite, care au formal caractere şi mentalități mai mult sau mai 
puţin deschise religiei 

S-ar mai putea pune trei întrebări. Prima ar fi. cum se explică, 

[otuși, convertirea minunată, cu câteva ore înaintea morții, a 
unor Oameni care zeci de ani nu au comunicatraţional sau afectiv 
cu Creatorul lor? Deţin aceştia lobul lui Dumnezeu” Dacă da, 

alunci cum se explică inactivitatea lui îndelungată şi activarea 

bruscă sub influenţa unor condiţii speciale de mediu (atmosfera 
clipelor dinaintea morţii)? Dacă nu, atunci cum este posibilă 
apropierea de Dumnezeu, chiar şi pentru căteva ore, în absenţa 

lobului? 






























































































































A doua întrebare ar suna astfel: pecândo teorie a existenței unui 
lob al cinstei, al adevărului, al respectului? lar pe nefericiţii 
privaţi de aceşti lobi n-ar fi mai bine să-i compătimim decât să 
PU cu ei închisorile? 

H final, mă întreb pe ce fel de persoane şi-au făcut experiențele 
aceşii eminenţi cercetători americani? Cu siguranță nu pe 
compalrioții lor, pentru că este destul de dificil să păseşti un 
american cu lobul lui Dumnezeu Carmen CODRESIN 
















ada) 
















Editura Colepiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-șel; Tehnoredactare computerizată 
PUNCTE CARDINALE Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, ial aL subita 
Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 






B.R.D. Sucursala SIBIU 
i Cont nr. 4072996517509 


Lipia BANEA 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr, 109 QARA S.R.L 
telefon 069/422536 Printing Company 






secretar de redacţie