Marc Levy — O fata ca ea

- O FATĂ CA EA - 


0 comedie formidabilă, în care se 
poate întâmpla orice. 
peen 00 


LE FIGARO 


Marii scriitori reușesc să creeze 
povești excelente pornind de la viața 
de zi cu zi, experiențele şi senti- 
mentele cotidianului fiind dificil de 
exprimat. Marc Levy este cu adevărat 
un mare scriitor. 


BEIJING YOUTH DAILY 


Marc Levy este cel mai citit autor 
francez contemporan. Cărțile lui sunt 
traduse în 47 de limbi, regăsindu-se 
pe majoritatea listelor de bestselleruri 
din țările în care este publicat. 

Născut în 1961 la Paris, Marc Levy 
a avut parte de un parcurs profesional 
fascinant: a fost mai întâi voluntar 
la Crucea Roșie, apoi antreprenor în 
SUA, după care a fondat una dintre 
cele mai importante companii de arhi- 
tectură din Franța. 

Cariera sa de scriitor a demarat ful- 
minant în anul 2000, la apariția roma- 
nului Și dacă e adevărat..., vândut 
în milioane de exemplare în întreaga 
lume și ecranizat la Hollywood în 
2005, cu Reese Witherspoon și Mark 
Ruffalo în rolurile principale. 

În prezent, Marc Levy trăiește la 
New York. 


- MARC LEVY - 


MARC LEVY 


O FATĂ CA EA 


Traducere din franceză de Ela Negreanu 
Titlul original: Une fille comme elle, 2018 


Editura TREI, 2018 


Versiune ebook: v1.0, august 2019 


- O FATĂ CA EA - 


Tie, care-mi ești complice de-atâta vreme! 
Copiilor mei, care mă uimesc în fiecare clipă. 


- MARC LEVY - 


- O FATĂ CA EA - 


Însemnările mele de zi cu zi 


Ziua când ceasul meu s-a oprit 


Mai întâi au fost mirosul, ca la un foc de artificii, și 
bezna nopții ce revine când ultima jerbă de scântei se 
stinge. 

Îmi aduc aminte că am întredeschis pleoapele și am 
văzut ochii tatei, în care furia și lacrimile se amestecau. 
Apoi am observat că părinții mei erau împreună, unul 
lângă altul, o imagine atât de puțin probabilă, încât am 
crezut că morfina îmi juca feste. 

Infirmiera îmi lua tensiunea. Când adorm seara, mi se 
întâmplă să-i revăd chipul. Am primit uneori complimente 
pentru zâmbetul meu, prietenii spunându-mi că-mi dă un 
farmec aparte; însă al lui Maggie nu are pereche. Cei care 
o întâlnesc în afara spitalului nu văd decât o femeie cu 
forme generoase, însă cei care o cunosc știu că acest corp 
adăpostește o inimă pe măsură, așa că să nu mi se mai 
spună niciodată că doar supletea e frumoasă. 

Julius stătea lipit cu spatele de ușă, privirea lui gravă mă 
înspăimântase, și-a dat seama, și trăsăturile i s-au 
îmblânzit. Aș fi vrut să fac o glumă, să găsesc un cuvânt ca 
să se destindă cu toții. Aș fi putut să întreb, de exemplu, 
dacă am câștigat cursa, sunt sigură că tata s-ar fi amuzat 
copios sau, mă rog, poate că nu. Insă niciun sunet nu-mi 
ieșea din gură - atunci Chiar m-am speriat. Maggie m-a 
liniștit, aveam un tub în gât, nu trebuia sub nicio formă să 
încerc să vorbesc, nici măcar să înghit. Acum, că-mi 
recăpătasem cunoștința, urma să mi-l scoată. Nu mai 
aveam deloc chef să-l fac pe tata să râdă. 

Chloe 


- MARC LEVY - 


1. 


Până la sfârşitul după-amiezii, când începe ora de vârf, 
Deepak a făcut deja trei călătorii. Un dus-întors la etajul 
şapte pentru a-l conduce sus pe domnul Williams, un 
cronicar de la canalul Fox News. O altă cursă pentru a-l 
coborî pe domnul Groomlat, contabilul care ocupă un birou 
la primul etaj. Și acum, un drum la etajul șase, cu Golden 
Retrieverul familiei Clerc, un cuplu de francezi. Menajera 
lor va primi animalul pe palier și îi va da lui Deepak o 
hârtie de zece dolari, pe care el i-o va înmâna imediat 
tipului care plimbă câini și care își așteaptă plata în hol, la 
intrare. 

Deepak se uită la ceas, doamna Collins o să sune cât de 
curând. Nu încape îndoială că văduva se străduiește acum 
să-și încuie ușa de trei ori, de parcă ar putea cineva să 
pătrundă în imobil fără să-i permită el. Insă maniile 
ocupanților clădirii de pe Fifth Avenue nr. 12 fac parte din 
viața lui de zi cu zi; mai mult chiar, o alcătuiesc. 

După ce a ajutat-o pe doamna Collins să scoată cheia din 
yală, o conduce la parter, înainte de a urca repede la 
primul etaj. Domnișoara Chloe îl așteaptă în faţa grilajului, 
îl salută zâmbind, trebuie să se fi născut cu un zâmbet pe 
buze. Intrând în ascensor, îl întreabă cum a fost ziua lui, la 
care el răspunde: 

— Cu suișuri și coborâșuri, domnișoară. 


E o adevărată artă să oprești cabina fix, la nivelul 
palierelor. Deepak o face cu ochii închiși, dar atunci când 
o transportă pe domnișoara Chloe de la biroul ei, aflat la 
etajul întâi, până la apartamentul pe care-l ocupă la etajul 
opt, e și mai atent decât de obicei. 

— Domnișoara iese în oraș astă-seară? vrea să știe 
Deepak. 


- O FATĂ CA EA - 


Întrebarea nu-i deloc indiscretă, Deepak intenţionează 
doar să-și avertizeze colegul din tura de noapte, în caz că 
domnișoara Chloe are nevoie de serviciile lui. 

— Nu, fac o baie caldă și mă bag în pat. Tata e sus? 

— O să aflaţi când ajungeţi, răspunde el. A 

Deepak are două religii, hinduismul și discreţia. In 
treizeci și nouă de ani, de când este liftier într-un imobil 
luxos de pe Fifth Avenue, n-a dezvăluit niciodată o 
informaţie cât de măruntă despre venirile și plecările 
patronilor săi, și în niciun caz despre rudele acestora. 


XXX 


Imobilul cu faţadă din piatră de la nr. 12 de pe Fifth 
Avenue numără opt etaje, cu câte un apartament la fiecare 
nivel, în afară de primul unde se găsesc două birouri. Cu o 
medie de cinci curse dus-întors pe etaj zilnic și luând în 
calcul distanța dintre paliere, Deepak parcurge 594 de 
kilometri pe an. De la începutul carierei, a străbătut 
22.572 de kilometri. În buzunarul interior al redingotei, 
Deepak păstrează cu mare grijă un carneţel în care ţine 
evidenţa călătoriilor pe verticală, cum fac aviatorii cu orele 
de zbor. 

Peste un an, cinci luni și trei săptămâni, va fi parcurs 
23.448 de kilometri, adică exact de trei mii de ori 
înălţimea lui Nanda Devi. Un adevărat record și visul unei 
vieţi întregi. „Zeița Bucuriei” fiind, după cum toată lumea 
știe, cel mai înalt munte aflat în întregime pe teritoriul 
indian. 

Complet manual, ascensorul lui Deepak este o 
antichitate, de altfel, în tot New Yorkul nu mai există decât 
cincizeci și trei care să fie acţionate prin manetă, însă 
pentru cei care trăiesc în acest imobil, el reprezintă 
vestigiul unui stil de viaţă. 

Deepak este păstrătorul unui meșteșug pe cale de 
dispariţie și nu știe dacă această stare de lucruri îl 
întristează sau îl face mândru. 

8 


- MARC LEVY - 


În fiecare dimineaţă, la 6:15, Deepak intră în imobilul de 
pe Fifth Avenue nr. 12 pe ușa de serviciu. O ia pe scările 
ce duc la subsol și se îndreaptă spre dulapul său din boxa 
de aici. Își atârnă în dulap pantalonii prea mari și 
jerseurile în culori spălăcite și își pune o cămașă albă, 
pantaloni din flanel și o redingotă al cărei plastron afișează 
semet, cu broderie aurită, adresa locului său de muncă. Își 
piaptănă părul subţire pe spate, își pune chipiul, apoi 
aruncă o privire în oglinjoara agăţată pe ușa încăperii și 
urcă să-l schimbe pe domnul Rivera. 

În următoarea jumătate de oră, își lustruiește cabina, 
mai întâi lemnul lăcuit, cu o cârpă moale și ceară de 
mobilă, apoi maneta de cupru. Să urci la bordul 
ascensorului său înseamnă să faci o scurtă călătorie într- 
un vagon din Orient-Express sau, dacă ridici capul ca să 
admiri fresca Renaissance ce împodobește plafonul, să te 
înalţi la cer în sicriul unui rege. 

Un ascensor modem i-ar costa mult mai puţin pe 
proprietari. Dar cum să determini valoarea unui salut, a 
atenţiei cu care te ascultă cineva? Cum să evaluezi 
răbdarea celui care pune capăt cu delicateţe conflictelor 
dintre vecini, importanţa celui care îţi luminează 
dimineţile cu un cuvânt amabil, te informează cum e 
vremea, îți dăruiește un gând bun de ziua ta, îţi 
supraveghează apartamentul când ești în călătorie, te 
liniștește cu prezenţa lui atunci când te întorci singur 
acasă ca să înfrunţi noaptea? Să fii liftier e mai mult decât 
o meserie, e o vocaţie. 

De treizeci și nouă de ani, zilele lui Deepak sunt toate la 
fel. Între orele de vârf de dimineaţa și de la sfârșitul după- 
amiezii, se așază în spatele pupitrului de la recepţia din 
hol. Când se prezintă vreun vizitator, închide ușa 
imobilului și îl conduce la bordul ascensorului său. 
Primește și coletele și, de două ori pe zi, șterge oglinda 
cea mare de la intrare și geamurile ușii din fier forjat. La 
18:15, când domnul Rivera vine să-l înlocuiască, Deepak îi 
încredinţează regatul său. Coboară iar la subsol, își atârnă 

9 


- O FATĂ CA EA - 


în dulap cămașa albă, pantalonii de flanel și redingota, își 
pune chipiul pe raft, își îmbracă din nou ţinuta de oraș, își 
netezește părul pe spate, aruncă o privire în oglindă și 
merge agale până la metrou. 

Washington Square este o staţie puţin frecventată, 
Deepak găsește întotdeauna un loc, pe care-l cedează 
primei pasagere atunci când garnitura se umple la staţia 
de la 34th Street. După ce trenul se golește la 42th Street, 
Deepak se așază iar, despăturește ziarul și citește știrile 
din toată lumea, până la 116th Street. Apoi parcurge pe 
jos cei șapte sute de metri până acasă. Străbate acest 
traseu dimineaţa și seara, sub soarele verii, dar și sub 
ploile de toamnă sau furtunile de zăpadă ce răscolesc 
văzduhul iarna. 

La 19:30, e alături de soţie și iau cina împreună. Lali și 
Deepak nu s-au abătut de la această regulă decât o 
singură dată în treizeci și nouă de ani. Lali avea pe atunci 
douăzeci și șase de ani, Deepak, înfrigurat, o ţinea de 
mână în ambulanţă, iar contracţiile veneau una după alta. 
Ceea ce trebuia să fie cea mai frumoasă zi din viaţa lor a 
fost o dramă despre care n-au mai vorbit niciodată. 

Din două în două săptămâni, joia, Lali și Deepak cinează 
ca niște îndrăgostiţi la un mic restaurant din Spanish 
Harlem. 

Lui Deepak îi place existenţa sa monotonă tot atât de 
mult cât își iubește soţia. Dar în seara aceasta, în timp ce 
el lua loc la masă, rutina avea să ia sfârșit. 


10 


- MARC LEVY - 


11 


- O FATĂ CA EA - 


2. 


Zborul Air India se încheia pe macadamul gudronat al 
aeroportului John Fitzgerald Kennedy. Sanji se ridică să-și 
înhaţe geanta din compartimentul pentru bagaje, se repezi 
spre pasarelă, încântat să fie primul care iese din avion, și 
porni cu pas grăbit pe culoarele înguste ale terminalului. 
Ajunse gâfâind în holul cel mare, unde se înșirau birourile 
de control ale imigrației. Un ofițer nu prea amabil îl 
întrebă despre motivele vizitei lui la New York. Sanji 
răspunse că era în călătorie de studii și arătă scrisoarea de 
invitație de la mătușa lui, care îi garanta solvabilitatea. 
Ofiţerul nu catadicsi să o citească, dar ridică ochii să-l 
studieze pe Sanji. Era momentul de incertitudine când, 
doar din cauza înfățișării, orice vizitator străin poate fi 
condus într-o sală de interogatoriu, apoi trimis înapoi, în 
ţara de origine. Ofiţerul ștampilă într-un târziu pașaportul, 
mâzgăli data de expirare a dreptului de ședere pe 
teritoriul american și îi ordonă s-o ia din loc. 

Sanji își recuperă valiza de pe banda rulantă, trecu de 
controlul vameșilor și se îndreptă spre punctul de 
întâlnire, unde așteptau șoferii de limuzine. Își descoperi 
numele pe pancarta ţinută în mână de unul dintre ei. 
Şoferul îi luă bagajul și-l conduse la mașină. 

Crown-ul negru rula pe 495, strecurându-se prin traficul 
fluid la lăsarea nopţii, bancheta era moale, iar pe Sanji, 
frânt după un drum atât de lung, îl cuprindea toropeala. 
Însă șoferul îl împiedică să adoarmă, intrând în vorbă cu 
el, în timp ce turnurile Manhattanului se conturau în zare. 

— Călătorie de afaceri sau de plăcere? îl întrebă. 

— Nu sunt incompatibile, răspunse Sanji. 

— Tunel sau pod? 

Şoferul îi aminti că Manhattan era o insulă, deci trebuia 
să aleagă cum să ajungă acolo, apoi îl asigură că imaginea 
de pe Queensboro Bridge merita un mic ocol. 

— Veniţi din India? 

12 


- MARC LEVY - 


— Din Mumbai, confirmă Sanji. 

— Atunci poate o să deveniți șofer, până la urmă, ca 
mine, asta fac majoritatea indienilor care vin aici; mai întâi 
Yellow Cab, Uber pentru cei mai șmecheri, iar pentru o 
mână de aleși, o limuzină ca asta. 

Sanji se uită la medalionul prins de torpedou. Lângă 
fotografia șoferului, era scris numele lui, Marius Zobonya, 
și numărul de licenţă, 8451. 

— Nu există medici, profesori sau ingineri polonezi la 
New York? 

Marius se scărpină în barbă. 

— Nu, din câte știu eu. Totuși, kinetoterapeutul nevesti- 
mii este slovac, admise el. 

— O veste bună, care mă umple de speranţă, am oroare 
de șofat. 

Şoferul nu mai zise nimic. Sanji își scoase telefonul 
mobil din buzunar ca să-și citească mesajele. Programul 
șederii la New York se anunţa încărcat. Era de preferat să 
scape cât mai repede de obligaţiile familiale. Tradiţia 
impunea să-i mulţumească acestei mătuși care îi trimisese 
cu amabilitate o scrisoare de recomandare, amabilitate cu 
atât mai mare cu cât nu-l văzuse niciodată. 

— Suntem departe de Harlem? îl întrebă pe șofer. 

— Harlemul e întins. Est sau vest? 

Sanji dezdoi plicul și verifică adresa pe spatele lui. 

— 225 East, 118th Street. 

— E doar un sfert de oră de aici, îl anunţă șoferul. 

— Foarte bine, să mergem întâi acolo și apoi la Plaza. 

Mașina urcă pe șoseaua rapidă ce se întindea pe lângă 
East River, o luă pe lângă Harlem River și își încheie cursa 
în fața unui imobil de cărămidă roșie din anii 70. 

— Sunteţi sigur că aici este? întrebă Marius. 

— Da. De ce? 

— Pentru că Spanish Harlem este cartierul portorican. 

— Poate mătușa mea e indiancă din Puerto Rico, i-o 
întoarse Sanji pe un ton ironic. 

— Să vă aştept? 

13 


- O FATĂ CA EA - 


— Vă rog, nu stau mult. 
Din prudenţă, își luă valiza din portbagaj și se îndreptă 
spre clădire. 


XXX 


Lali puse oala pe masă, săltă capul și aroma se răspândi 
în toată sufrageria. Întorcându-se acasă, Deepak se mirase 
s-o vadă îmbrăcată în sari, fiindcă nu purta așa ceva 
niciodată, dar și mai mult îl surprinse că-i gătise mâncarea 
lui preferată. De obicei, o pregătea numai pentru serile de 
sărbătoare. Poate că soţia lui cedase până la urmă în faţa 
raţiunii. De ce să se delecteze cu o mâncare bună doar în 
rare ocazii? Odată servit, Deepak începu să comenteze 
știrile zilei, îi plăcea să recapituleze amănunţit tot ce citise 
în metrou. Lali îl ascultă cu un aer distrat. 

— Poate am uitat să-ţi spun că am primit un telefon de la 
Mumbai, menţionă ea punându-i încă o porțţie. 

— De la Mumbai? repetă Deepak. 

— Da, de la nepotul nostru. 

— Care dintre ei? Sigur avem vreo douăzeci de nepoți și 
nepoate pe care nu-i cunoaștem. 

— Băiatul fratelui meu. 

— Ah, căscă Deepak, simțind că-l ia somnul. E bine? 

— Fratele meu e mort de douăzeci de ani. 

— Nu el, nepotul tău! 

— O să vezi singur foarte curând. 

Deepak lăsă jos furculita. 

— Ce înţelegi mai exact prin „foarte curând”? 

— Legătura era proastă, răspunse Lali evaziv. Din câte 
am înţeles, dorea să stea o vreme la New York și avea 
nevoie de o familie care să-l găzduiască. 

— Şi ce ne privește asta pe noi? 

— Deepak, de când am părăsit Mumbaiul, atâta mi-ai 
împuiat urechile cu tiradele tale despre splendorile Indiei, 
încât uneori mi se pare că India a încremenit în timp ca o 


14 


- MARC LEVY - 


pictură rupestră. Așa că uite, India vine la tine, doar n-o să 
te plângi, nu? 

— Nu India vine la mine, ci nepotul tău. Și ce știi despre 
el? E o persoană onorabilă? Dacă e nevoit să stea la noi 
înseamnă că n-are un ban. 

— Cum nici noi n-aveam când am venit aici. 

— Dar noi eram hotărâți să muncim, nu să ne aciuăm pe 
la necunoscuţi. 

— Câteva săptămâni, doar n-o să se sfârșească lumea 
dintr-atăt. 

— La vârsta mea, câteva săptămâni sunt poate tot ce mi- 
a rămas! g 

— Eşti grotesc atunci când devii melodramatic. In orice 
caz, tu ești plecat toată ziua. Mă bucură ideea de a-l duce 
să viziteze orașul. O să mă lipsești de plăcerea asta? 

— Şi unde o să doarmă? 

Lali aruncă o privire spre capătul culoarului. 

— Nici nu se pune problema! protestă cu indignare 
Deepak. 

Lăsă șervetul, traversă salonul și deschise ușa camerei 
albastre. O zugrăvise așa cu trei decenii în urmă. Când 
demontase leagănul pe care-l făcuse cu propriile mâini 
trăise cea mai dureroasă experienţă din viaţa lui. De 
atunci, intra în această cameră doar o dată pe an, se așeza 
pe scaunul pe care-l instalase lângă fereastră și se ruga în 
tăcere. 

Lui Deepak i se tăie răsuflarea când văzu cum 
transformase soţia lui încăperea. 

Lali veni în spatele lui și-l înconjură cu braţele. 

— O adiere de tinereţe nu poate să ne facă rău. 

— Şi când sosește nepotul ăsta? întrebă Deepak chiar în 
clipa în care interfonul începu să sune. 


XXX 


15 


- O FATĂ CA EA - 


Așteptându-și oaspetele pe palier, Lali își aranjă sariul și 
își trecu mâna peste părul prins în coc cu un pieptăn din 
corn deschis la culoare. 

Sanji împinse ușa ascensorului. Purta blugi, cămașă 
albă, sacou făcut pe comandă și pantofi sport eleganti. 

— Nu mi te imaginam așa, zise ea ușor stânjenită. Dar 
aici ești la tine acasă. 

— Mă îndoiesc, rosti printre dinţi Deepak în spatele ei. 
O să-l servesc cu ceai pe oaspetele nostru temporar, cât te 
duci tu să te schimbi. 

— Nu-l asculta pe cârcotașul ăsta bătrân, sări Lali. 
Deepak râde de ţinuta mea, dar nu știam ce fel de om o să- 
mi bată la ușă. Familia noastră era foarte conservatoare. 

— India s-a schimbat mult. Mă așteptați? 

— Bineînţeles că te așteptam. Ce semeni cu el, oftă Lali, 
privindu-l. Am impresia că-mi văd fratele cu care n-am mai 
vorbit de patruzeci de ani. 

— Nu-l plictisi cu povești vechi, trebuie să fie frânt, 
interveni Deepak, conducându-și musafirul în sufragerie. 

Lali reveni, după ce renunţțase la sari în favoarea unei 
perechi de pantaloni și a unei bluze, și îi găsi pe cei doi 
bărbaţi așezați la masă, schimbând cuvinte de 
circumstanţă, nu fără efort. Aduse fursecuri, îl întrebă pe 
nepot cum a călătorit și înșiră toate locurile din oraș pe 
care dorea să i le arate. Dat fiind că avea un soţ mai puţin 
volubil, Lali se străduia să vorbească pentru doi. Sanji 
pândea clipa când ar putea pleca fără să fie nepoliticos. La 
un moment dat, își înăbuși un căscat oferindu-i ocazia lui 
Deepak să anunţe că venise vremea să meargă toată lumea 
la culcare. 

— Camera ta e pregătită, anunţă Lali. 

— Camera mea? se îngrijoră Sanji. 

Lali își luă nepotul de braţ și îl târi spre camera 
albastră. Sanji privi încăperea circumspect. 

Pe o canapea extensibilă din catifea reiată, Lali 
așternuse  cearșafuri portocalii, pusese două perne 
înflorate și o cuvertură din petice, cusută de mână. 

16 


- MARC LEVY - 


Folosise consola de la intrare pentru a încropi un birou 
micuţ, pe care aranjase un ghiveci din lut ars, plin cu flori 
de hârtie. 

— Sper că-ţi place cum am decorat, sunt tare fericită să 
te primesc la noi. 

Trase perdelele și îi ură noapte bună. 

Sanji se uită la ceas, era 19:15. Il îngrozea ideea de a 
sacrifica un junior suite la Plaza, cu vedere spre Central 
Park, pentru o odăiţă de șase metri pătraţi în Spanish 
Harlem, și căută un subterfugiu ca să scape din această 
belea fără să-i aducă un afront mătușii sale. In final, 
prizonier al bunei-cuviinţe, îl sună pe șofer și, cu un nod în 
gât, îl informă că nu mai avea nevoie de serviciile lui. Apoi, 
tot ascultând canapeaua scârțâindu-i sub fese, începu să 
viseze la patul king size în care ar fi trebuit să doarmă. 


XXX 


Pe Fifth Avenue la nr. 12, Chloe deschise ușa 
apartamentului său de două sute cincizeci de metri pătrați. 
Puse cheile pe gheridonul de la intrare și înaintă pe culoar. 
Cu atâtea fotografii atârnate pe pereţi, coridorul era o 
veritabilă galerie a vieţii ei. Ii plăceau unele, de pildă cea 
cu tatăl ei la treizeci de ani, cu părul des și aerul de 
Indiana Jones care le înnebunea pe colegele de liceu; pe 
altele le detesta, cum era cea cu decernarea medaliei după 
o cursă la San Francisco, în care mama ei afișa o figură de 
înmormântare în ajunul zilei în care plecase, și simţea o 
oarecare nostalgie în fața pozei cu câinele care făcuse 
parte din familie pe vremea când ea și părinţii săi încă mai 
erau o familie. 

O geană de lumină venea dinspre bibliotecă. Chloe intră 
în liniște și se uită la tatăl ei. Părul îi era la fel de des, dar 
firele roșcate erau de-acum cărunte. Profesorul Bronstein, 
aplecat peste birou, corecta niște lucrări. 

— Ai avut o zi bună? îl întrebă ea. 


17 


- O FATĂ CA EA - 


— Să predai keynesianismul unor studenţi plini de 
coșuri e mai vesel decât pare. Dar castingul tău? întrebă el 
fără să ridice ochii. A fost satisfăcător? 

— O să aflu peste câteva zile, dacă mă cheamă și a doua 
oară, în caz că nu primesc veșnica scrisoare care să-mi 
explice de ce n-am fost aleasă. 

— Nu iei cina cu Schopenhauer? 

Chloe își privi tatăl și se dădu înapoi spre ușă. 

— Te tentează o ieșire în doi la restaurant cu fiica ta? 
Sunt gata în jumătate de oră, adăugă ea înainte să se 
retragă. 

— Douăzeci de minute! îi strigă el. 

— Atât îmi ia să umplu cada. Când o să aduci pe cineva 
să repare instalaţia, o să respect termenele pe care mi le 
dai! auzi el din depărtare. 

Profesorul Bronstein deschise un sertar, scotoci printre 
hârtii după un deviz vechi și se posomori văzând la cât se 
ridica avansul. Îl puse la loc și se adânci iar în corectură, 
până când Chloe ciocăni la ușă... mult mai târziu. 

— L-am chemat pe domnul Rivera, grăbește-te! 

Domnul Bronstein își puse sacoul și ieși după fiica lui pe 
palier. Grilajul ascensorului era deja deschis, Chloe intră 
prima în cabină, iar el se strecură în spatele ei. 

— Deepak mi-a dat de înţeles că nu ieșiţi astă-seară, 
aproape că se scuză liftierul de noapte. 

— Schimbare de plan, răspunse Chloe veselă. 

Rivera acţionă maneta și cabina cobori. 

La parter, trase grilajul și se dădu într-o parte ca s-o 
lase pe Chloe să treacă. 

Afară, cerul avea albastrul miezului de noapte și 
temperatura era plăcută. 

— Hai înainte, la Claudette, sugeră profesorul. 

— Nu putem să abuzăm la infinit de generozitatea lor, 
cândva trebuie să ne plătim datoria. K 

— Nu la infinit, doar încă o vreme. In plus, o să fii 
mulțumită, azi i-am plătit băcanului. 

— Mai bine să mâncăm la Mimi, ești invitatul meu. 

18 


- MARC LEVY - 


— Ai fost să-i ceri bani maică-ctii? întrebă domnul 
Bronstein îngrijorat. 

— Nu chiar. l-am făcut o vizită, trebuia să petrecem 
puţin timp împreună, dar era ocupată cu bagajele. Gigoloul 
ei o duce în Mexic, mă rog, mai degrabă ea îl duce pe el. 
Ca să-și ceară iertare, a scos câteva bancnote din geantă și 
mi-a sugerat cu toată convingerea să-mi cumpăr niște 
haine. 

— Poate că ar fi trebuit s-o faci. 

— Orice-aș purta nu-i niciodată pe gustul ei, pe când tu 
și cu mine avem în comun gustul pentru bucătăria 
franceză, spuse ea coborând pe bulevard. 

— Nu așa de repede, eu sunt pe jos! protestă domnul 
Bronstein. Și nu-l mai numi așa pe Rodrigo, trăiesc 
împreună de cincisprezece ani. 

— Are cu douăzeci de ani mai puţin decât ea și ea îl 
întreţine. 

O luară pe lângă Washington Square Park, apoi pe 
Sullivan Street. Domnul Bronstein intră la Mimi, unde o 
chelneriţă îi întâmpină și-i anunţă cu voce tare că masa lor 
era gata. Totuși, vreo doisprezece clienți așteptau la bar... 
Obișnuiţii casei beneficiau de unele favoruri. Profesorul se 
așeză pe banchetă și, în timp ce un chelner scotea scaunul 
aflat de cealaltă parte a mesei ca să facă loc pentru 
scaunul lui Chloe, ea se apropie de un cuplu care nu-și 
luase privirea de la ei. 

— E un model Karman S1 15, ediţie limitată. Vi-l 
recomand călduros, e foarte comod și se pliază ușor, 
preciză ea înainte de a se întoarce la tatăl ei. 

— Eu o să iau gnocchi à la parisienne. Şi tu? întrebă el 
crispat. 

Ea prefera o supă de ceapă și comandă două pahare de 
pomerol!. 

— Care dintre voi doi i-a tras clapa celuilalt? întrebă 
domnul Bronstein. 


1 Vin din regiunea Bordeaux . (N.t.). 
19 


- O FATĂ CA EA - 


— Despre ce vorbești? 

— Mi-ai spus dimineaţă că te întorci târziu acasă și te- 
am auzit cotrobăind mult în șifonier. 

— Trebuia să fie o seară între fete, dar după probă eram 
atât de obosită că... 

— Chloe, te rog! 

— Julius are de lucru până peste cap, eu doar i-am luat-o 
înainte. 

— Să te cheme Schopenhauer când ești prof de filozofie 
te obligă la cea mai mare rigurozitate, presupun, comentă 
ironic tatăl ei. 

— Tată, vrei, te rog, să schimbi subiectul? 

— Ce s-a întâmplat cu femeia de care te ocupai? Dacă-mi 
amintesc eu bine, partenerul ei o trata ca pe un accesoriu. 
Imi explicai nu demult că modul în care se comporta 
bărbatul era cauza problemelor și, paradoxal, sursa 
fericirii ei. 

— Nu asta ţi-am explicat și oricum nu așa. Ea suferă de 
un soi de sindrom Stockholm, are atât de puţină 
consideraţie pentru ea însăși, încât se simte datoare față 
de el pentru iubirea pe care i-o poartă. 

— l-ai sugerat să-l părăsească pentru cineva mai 
amabil? 

— Rolul meu se limitează la a-mi asculta pacienţii și a-i 
ajuta să devină conștienți de sentimentele pe care și le 
exprimă. 

— Măcar ai găsit o rezolvare pentru problema ei? 

— Da, lucrez la asta, învăţând-o să fie mai exigentă, și 
face mari progrese, dar, dacă încerci să-mi spui ceva, fii 
mai direct. 

— Doar că nu trebuie să fii mai puţin exigentă decât 
orice altă femeie. 

— Asta-i felul tău de a schimba subiectul? Iar tu suferi 
de sindromul tatălui gelos. 

— Poate ai dreptate, dacă aș fi putut să te consult 
înainte ca maică-ta să mă părăsească... dar n-aveai decât 


20 


- MARC LEVY - 


treisprezece ani, oftă adânc profesorul. De ce insiști să te 
duci la castinguri când excelezi în ceea ce faci? 

— Fiindcă acum îmi încep cariera de terapeut, nu am 
decât trei pacienţi și conturile noastre sunt pe zero. 

— Nu-i datoria ta să te îngrijești de nevoile noastre. 
Dacă totul merge bine, o să semnez curând pentru o serie 
de conferinţe care, financiar, o să ne readucă pe linia de 
plutire. 

— Dar care o să te poarte departe și o să te epuizeze. E 
timpul să redevin independentă. 

— Ar trebui să ne mutăm. Apartamentul ăsta este peste 
posibilităţile noastre, cheltuielile ne copleșesc. 

— Mi-am revenit de două ori în apartamentul ăsta, după 
ce am părăsit Connecticut și după accident. În plus, aici 
vreau să te văd îmbătrânind. 

— Mă tem că zilele bătrâneţii mele au sosit deja. 

— N-ai decât cincizeci și șapte de ani, oamenii care se 
uită la noi sunt convinși că formăm un cuplu. 

— Care oameni? 

— Cei de la masă, din spatele meu. 

— De unde știi că se uită la noi? 

— Simt, atâta tot. 


Serile pe care Chloe și tatăl ei le petreceau împreună se 
încheiau adesea cu un mic joc pe care-l practicau cu o 
plăcere complice. Se priveau fix, fără să vorbească, și 
fiecare trebuia să ghicească la ce se gândea celălalt, 
ghidat doar de expresia feţei și de mișcările capului. 
Stratagema lor trecea rareori neobservată de vecinii de 
masă. Erau acele rare momente în care Chloe se bucura că 
oamenii o remarcă, fiindcă atunci se uitau la ea, nu la 
scaunul ei. 


21 


- MARC LEVY - 


B: 


Cum lumina zilei pătrundea fără prea mare greutate 
prin perdelele înflorate de organza, Sanji deschise ochii 
din primele momente ale dimineţii. Se întrebă unde era, 
însă rozul și albastrul în care se colorase camera îi 
amintiră imediat. Își ascunse capul sub pernă și se culcă la 
loc. După câteva ore, înșfăcă telefonul mobil de pe 
noptieră și sări din pat. Se îmbrăcă în grabă și ieși din 
încăpere cu părul vâlvoi. 

Lali îl aștepta la masa din bucătărie. 

— Ia spune, vrei să vizitezi MET sau Guggenheim? Ori 
poate preferi o plimbare în Chinatown, Little Italy, Nolita, 
Soho, ce vrei tu. 

— Unde-i baia? întrebă el năuc. 

Lali nici nu încercă să-și ascundă dezamăgirea. 

— Ia-ţi micul dejun, îi ordonă ea. 

Sanji se așeză pe scaunul pe care Lali îl împinsese cu 
piciorul. 

— Bine, se învoi el. Dar repede, am întârziat. 

— Ce fel de muncă ai, dacă nu sunt indiscretă? întrebă 
ea turnând lapte într-un bol cu cereale. 

— Lucrez în high-tech. 

— Şi ce înseamnă asta, să lucrezi în high-tech? 

— Inventăm tehnologii care să ușureze viața oamenilor. 

— Ai putea să-mi inventezi un nepot care să mă scoată 
puţin din viaţa mea de fiecare zi? Cu care să mă plimb și 
care să-mi vorbească despre ţara mea sau să-mi dea vești 
despre familia mea cu care n-am mai vorbit de foarte mult 
timp? 

Sanji se ridică și se trezi că-și sărută mătușa pe frunte. 

— Promit, răspunse el prompt, stânjenit de această 
efuziune spontană. Îndată ce voi putea, dar acum chiar 
trebuie să muncesc pe brânci. 

— Şterge-o atunci, deja mă obișnuiesc cu prezenţa ta. 
Și, în caz că-ţi vine vreo idee, nici nu încape discuţie să 

23 


- O FATĂ CA EA - 


dormi în altă parte decât sub acoperișul meu cât stai la 
New York. M-aș simţi teribil de ofensată. Și n-ai risca, nu-i 
așa, să-ţi jigneşti o rudă. 

Sanji ieși în scurt timp din apartament, dar, nemaiavând 
încotro, își lăsă valiza acolo. 

Descoperi Spanish Harlem într-o frumoasă zi de 
primăvară. Vitrine  pestrițe, trotuare ticsite, străzi 
aglomerate unde răsuna un concert de claxoane, doar 
ricșele mai lipseau din tot balamucul ăsta. Douăzeci de ore 
cu avionul ca să se pomenească teleportat într-o versiune 
portoricană a Mumbaiului și, ca lovitură de graţie, trebui 
să sune la Plaza pentru a-și anula rezervarea chiar înainte 
să coboare furtunos la metrou. 

India se modernizase de când o părăsise mătușa lui, însă 
unele tradiţii rezistau și, printre ele, se număra respectul 
datorat vârstnicilor. 


XXX 


Sanji ieși din metrou în staţia de pe 4th Street. 
Întârziase deja la întâlnire. Mergând pe lângă Washington 
Square Park, de-a lungul gardului de fier forjat, auzi o 
melodie. În loc să ocolească parcul, o luă drept prin el, 
pășind precum un copil în urma cântăreţului la flaut din 
Hamelin. În mijlocul unei alei, cânta un trompetist. 
Sunetele se înălțau printre ramurile teilor americani, 
arțarilor norvegieni, ulmilor chinezești și catalpelor 
nordice. Vreo douăzeci de trecători se strânseseră în jurul 
muzicianului. Fermecat, Sanji se apropie și el și se așeză 
pe o bancă. 

— Va fi bucata noastră, trebuie s-o ţinem minte, șopti o 
tânără ce stătea alături. 

Surprins, Sanji întoarse capul. 

— Întotdeauna există o melodie care marchează 
momentul unei întâlniri, continuă ea binedispusă. 

Strălucea de frumoasă. 


24 


- MARC LEVY - 


— Glumeam, arătaţi atât de absorbit, încât părea să 
existe o legătură. 

— Tata cânta divin la clarinet. Petite Fleur era melodia 
lui preferată, compoziția asta mi-a legănat toată 
copilăria... 

— Dor de casă? 

— Cred că deocamdată sunt în regulă, nu mă aflu aici de 
multă vreme. 

— Veniţi de departe? 

— Din Spanish Harlem, la o jumătate de oră de aici. 

— Touchee, suntem chit acum, răspunse ea amuzată. 

— Vin din Mumbai. Dumneavoastră? 

— De la colţul bulevardului. 

— Veniţi des aici, în parc? 

— Aproape în fiecare dimineaţă. 

— Atunci, poate voi avea plăcerea să vă mai văd, acum 
trebuie să fug. 

— Aveţi un nume? întrebă ea. 

— Da. 

— Încântată, „Da”, eu sunt Chloe. 

Sanji surâse, îi făcu un semn cu mâna și se îndepărtă. 


XXX 


Imobilul în care lucra Sam se găsea pe West 4th Street 
colţ cu MacDougal, de-a lungul laturii sudice a parcului. 
Sanji se prezentă la recepţie, unde o fată îl rugă să 
aștepte. 

— Nu te-ai schimbat deloc! exclamă Sanji când își 
revăzu prietenul. 

— Nici tu, mereu la fel de punctual. Nu au serviciu de 
trezire la Plaza? 

— Stau la alt hotel, răspunse nonșalant Sanji. Ne 
apucăm de treabă? 

Sam și Sanji se cunoscuseră cu cincisprezece ani în 
urmă, pe băncile  Oxfordului. Sanji urma filiera 


25 


- O FATĂ CA EA - 


informatică, iar Sam, un ciclu de cursuri de economie. 
Anglia i se păruse mai ciudată lui Sam decât lui Sanji. 

La întoarcerea în India, Sanji începuse o afacere care 
prosperase. Sam ocupa la New York un post de consilier 
pentru clienţi la o societate ce oferea servicii de curtaj 
financiar. 

Cei doi expatriaţi se împrieteniseră, apoi continuaseră 
să-și trimită e-mailuri, făcând periodic schimb de noutăţi, 
iar când Sanji își pusese în cap să găsească fonduri în 
Statele Unite pentru a da un nou elan proiectelor sale, 
apelase în mod firesc la Sam. Sanji ura să discute despre 
bani, lucru cu totul surprinzător la un patron de firmă. 

Iși consacrară dimineaţa alcătuirii dosarului pe care 
aveau să-l supună atenţiei investitorilor. Financiar, 
estimările erau atrăgătoare, dar Sam considera neclară 
expunerea lui Sanji și o tot retușa. 

— Vorbești prea vag și pe lângă subiect, investitorii 
noștri trebuie să vadă în tine un partener pe termen lung, 
nu doar creatorul unei aplicaţii, oricât ar fi de genială. 
India e cea care îi face să viseze. 

— Vrei să port turban și să graseiez ca să arăt exotic? 

— Ar fi mai șic decât blugii ăștia și cămașa șifonată. 
America nu duce lipsă de programatori, în schimb 
utilizatorii rețelei tale sociale, câteva sute de mii doar în 
regiunea Mumbaiului, stârnesc imaginaţia investitorilor. 

— Ce-ar fi să faci tu prezentarea? Pari să știi mai bine 
decât mine ce trebuie spus și ce nu. 

Sam se uită fix la prietenul său. Sanji provenea dintr-o 
familie indiană bogată. Părinţii lui Sam erau simpli 
comercianţi din Wisconsin, le luase zece ani să ramburseze 
împrumutul care-i finanţase studiile. 

Dacă Sam dădea lovitura acum, i-ar fi dovedit patronului 
său că era demn de misiuni de mare anvergură și i-ar fi 
oferit poate șansa să devină partener asociat, o ocazie de 
a-și schimba viaţa. 

Sam, pragmatic, nu-l invidia deloc pe Sanji, dimpotrivă, 
îl admira. Însă intenţiona să profite de reputaţia familiei 

26 


- MARC LEVY - 


lui pentru a-i ademeni pe clienţi, chiar dacă, din motive 
lăudabile, Sanji nu voia sub nicio formă să se folosească de 
ea. 

— În definitiv, de ce nu? răspunse Sam. La facultate, 
eram mult mai bun decât tine la oral. 

— Dacă s-ar fi ținut cursurile în hindi, lucrurile ar fi stat 
altfel. 

— Asta rămâne de văzut. Du-te și plimbă-te, iar când te 
întorci, o să-ţi fac o prezentare a proiectului tău și să-mi 
spui dacă nu sunt mai convingător decât tine! 

— În cât timp să mă întorc ca să-ţi admir prestaţia? 

— O oră, nu-mi trebuie mai mult! răspunse Sam. 

leșind din clădire, Sanji se pomeni în faţa gardului de 
fier forjat al parcului, dar trompetistul plecase și, odată cu 
el, și melodia Petite Fleur. Așa că își sună mătușa ca s-o 
invite la prânz. 


XXX 


O jumătate de oră mai târziu, se întâlni cu Lali lângă 
fântâna din Washington Square Park. 

— Mi-e poftă de ceva deosebit, în stil mare, te las să 
alegi cel mai bun restaurant din cartier, ești invitata mea, 
bineînţeles, spuse Sanji întâmpinând-o. 

— N-are rost să risipești banii, am adus un coș plin de 
bunătățţi. 

În timp ce ea întindea pe iarbă o faţă de masă din hârtie 
și desfăcea farfuriile de carton și tacâmurile de plastic, 
Sanji se întrebă de ce soarta se înverșuna împotriva lui. 

— Ciudat că ne vedem în acest parc, remarcă Lali. 

— De ce? Biroul partenerului meu e foarte aproape. 

— Şi partenerul meu lucrează undeva foarte aproape. 

— Cum era tata când eraţi copii? 

— Era rezervat, mereu îi observa pe ceilalţi. Cam ca 
tine. Aseară nu ţi-ai luat ochii de la Deepak, nu-mi spune 
altceva. Însă n-ai văzut mare lucru, evident, fiindcă în 


27 


- O FATĂ CA EA - 


spatele chipului său încruntat se ascunde un om plin de 
surprize. De altfel, n-a încetat niciodată să mă surprindă. 

— Cu ce se ocupă? 

— Dar ăsta-i un interogatoriu în toată regula, iar tu nu- 
mi spui nimic despre tine! Conduce. 

— Un taxi? 

— Un ascensor, se amuză Lali. Și-a petrecut viaţa într-o 
cabină încă și mai bătrână decât el. 

— Cum v-aţi cunoscut? 

— În parcul Shivaji. Imi plăcea la nebunie să asist la 
meciurile de crichet. Mergeam acolo în fiecare duminică. 
Era momentul meu de libertate. Dacă tata ar fi aflat că mă 
duceam să văd niște băieţi pe terenul de joc, mi-ar fi tras o 
săpuneală zdravănă. Deepak era un batsman formidabil. 
Până la urmă a observat-o pe fata care stătea singură în 
gradene. Eram drăguță în tinereţe. Într-o zi, când scorul 
era destul de strâns, Deepak s-a uitat în direcţia mea și a 
ratat lovitura, fapt ce a surprins pe toată lumea, fiindcă se 
pricepea de minune să elimine aruncătorii echipei adverse. 
Pe toată lumea, în afară de mine. Când s-a încheiat 
partida, a venit și s-a așezat cu două rânduri mai jos față 
de locul în care mă aflam. Era de neconceput să ne 
surprindă cineva. Mi-a zis că suferise o umilinţă serioasă 
din cauza mea și, pentru a mă ierta, trebuia să accept să 
mă întâlnesc iar cu el. Ceea ce am și făcut duminica 
următoare, numai că, de astă dată, am ieșit din parc și am 
mers să ne plimbăm de-a lungul golfului Mahim. Ne-am 
așezat la poalele unui templu ce dă spre dig. Am început 
să vorbim și nu ne-am mai oprit de-atunci. Curând se fac 
patruzeci de ani de viaţă în comun, dar și acum, după ce 
pleacă dimineaţa, îi simt lipsa așa de tare, încât uneori vin 
să mă plimb aici, în parc. El lucrează mai jos, pe Fifth 
Avenue, la numărul 12, preciză ea arătând cu degetul spre 
arcul de marmură din Washington Square Park. Dar nu 
suportă să-l deranjez acolo. Afurisita aia de clădire e 
regatul lui. 

Lali tăcu și își privi atent nepotul. 

28 


- MARC LEVY - 


— Cu mine semeni, nu cu fratele meu. Văd în privirea ta. 

— Ce vezi? întrebă Sanji ironic. 

— Mândrie și visuri. 

— Trebuie să mă duc la muncă. 

— Pleci înapoi în high-tech? 

— Nu-i un loc oarecare, ci regatul meu. Diseară sunt 
reţinut la cină, nu mă așteptați, o să intru fără să fac 
zgomot. 

— O să te aștept totuși. Să te distrezi bine, iar mâine sau 
în altă zi, o să mergem să vizităm câteva dintre locurile 
mele preferate. 

Sanji își conduse mătușa la staţia de metrou, apoi, 
îndreptându-se spre biroul lui Sam, ochii îi căzură pe 
copertina cădirii de la numărul 12 de pe Fifth Avenue. 


XXX 


Holurile stau mărturie pentru povestea imobilului, a 
ocupanților lui, a ciudatei vecinătăţi în care trăiesc niște 
oameni care abia se cunosc. Marile momente ale vieţii lor 
străbat casa scării, nașteri, nunţi, divorţuri, decese, însă 
pereţii groși ai locuințelor burgheze nu lasă să se 
strecoare afară nimic din intimitatea lor. 

Holul în care tocmai intrase Sanji era căptușit cu 
lambriuri din lemn de stejar. Lustra mare, cu aplicele de 
cristal ce luminau un lux studiat, se reflecta în pardoseala 
de marmură cu modelul ei central în formă de stea ale 
cărei braţe indicau punctele cardinale. Pentru a păstra 
amprenta originală, nimic nu fusese lăsat la voia 
întâmplării. Pe pupitrul de la recepţie trona un telefon de 
bachelită răsărit dintr-o altă epocă; odinioară era folosit 
pentru a chema portarul, dar încetase de mult să sune. 
Alături, stătea deschis un caiet cu coperte negre, ale cărui 
pagini se umpleau încet-încet cu numele vizitatorilor. lar 
în spatele biroului, picotea Deepak. Declicul ușii cu două 
canaturi nu produse nicio schimbare. 

Sanji își drese glasul, și Deepak tresări. 

29 


- O FATĂ CA EA - 


— Ce pot face pentru dumneavoastră? întrebă politicos 
aranjându-și ochelarii. 

Când îl văzu clar pe Sanji, se încruntă. 

— Ce cauţi aici? 

— Am venit să văd locul ăsta despre care mătușa mi-a 
spus numai lucruri bune. 

— N-ai intrat niciodată într-un imobil? Ai trăit într-o 
maghermniță, la Dharavi? 

— Voiam să descopăr faimosul ascensor... 

— Lali ţi-a vorbit și despre el, presupun. 

— Se pare că arată splendid și e nevoie de un expert 
pentru a-l conduce. 

— Da, adevărat, răspunse Deepak, cedând lingușirii. 

Apoi se întoarse să verifice dacă erau singuri. Își luă 
chipiul, și-l potrivi pe cap, iar Sanji admise că, într-o 
uniformă așa frumoasă, unchiul lui prin alianţă arăta ca un 
comandant de aeronavă. 

— Bun, mormăi Deepak, la ora asta nu sună nimeni, hai 
cu mine, o să facem un tur, dar discret, ne-am înţeles? 

Sanji dădu aprobator din cap. Avea impresia că i se 
permisese să viziteze un muzeu după ora închiderii. 
Deepak deschise grilajul ascensorului, îl îndemnă pe nepot 
să intre în cabină și așteptă câteva secunde cu mâna pe 
manetă, ca pentru a da un plus de solemnitate scurtei 
călătorii pe care aveau s-o întreprindă. 

— Ascultă, zise el, fiecare sunet are importanţa lui. 

Sanji distinse un pârâit electric, apoi torsul unui motor 
care se trezea, și cabina se înălţă lent, parcă purtată de un 
suflu. 

— Auzi? continuă Deepak. Cântă o partitură, o altă notă 
la fiecare trecere între paliere, le recunosc cu ochii închiși, 
ele îmi spun unde mă aflu, în ce secundă să cobor levierul 
pentru a opri lin cabina. 

Ascensorul se opri la etajul cinci. Deepak, nemișcat, 
aștepta o dovadă de admiraţie, părând să-i acorde atâta 
importanţă, încât Sanji afișă un aer impresionat. 


30 


- MARC LEVY - 


— Coborârea e și mai frumoasă și cere multă fineţe, din 
cauza contragreutăţii care e mai grea decât noi. Pricepi? 

Din nou Sanji dădu aprobator din cap. Telefonul mobil al 
lui Deepak sună chiar când cabina se punea în mișcare. 
Deepak acţionă maneta și opri ascensorul. 

— O pană? întrebă Sanji. 

— Taci, mă gândesc. Sunt chemat la opt, zise el 
manevrând levierul. 

Cabina urcă mult mai rapid decât înainte. 

— Puteţi regla și viteza? 

— Trebuie să fie domnul Bronstein, totuși nu-i ora lui 
obișnuită. Stai în spatele meu și nu scoate o vorbă. Dacă el 
te salută, îl saluti și tu, ca și cum ai fi un simplu vizitator. 

O tânără aștepta pe palier la etajul opt, într-un scaun cu 
rotile întors cu spatele, pentru a intra în cabină în 
marșarier. 

— Bună ziua, domnișoară, spuse politicos Deepak. 

— Bună, Deepak, dar ne-am mai salutat deja de două ori 
în dimineaţa asta, răspunse ea dând înapoi. 

Sanji se lipi de perete în spatele ei. 

— Nu vă opriţi să-l lăsaţi pe domnul? întrebă Chloe când 
treceau de etajul întâi. 

Deepak nu mai apucă să se justifice fiindcă ascensorul 
se oprise deja la parter. Trase grilajul și îl opri în ultima 
clipă pe Sanji care se pregătea s-o ajute pe Chloe să iasă. 
Apoi se repezi în hol ca să-i deschidă ușa. 

— Aveţi nevoie de un taxi, domnișoară? 

— Da, vă rog, răspunse ea. 

Și din acel moment, evenimentele se ţinută lanţ. Apăru 
un curier cu un colet tocmai când la recepţie soneria 
zbârnâi de trei ori. Deepak îl rugă pe curier să binevoiască 
să aștepte, ceea ce omului păru să-i displacă profund. 

— Trei ciocănituri. E domnul Morrison, mormăi Deepak. 
Bun, mă ocup întâi de taxiul dumneavoastră. 

— Şi coletul meu? De el cine se ocupă? protestă 
curierul, ţinându-se după ei pe trotuar. 


31 


- O FATĂ CA EA - 


Chloe luă pachetul, îl puse pe genunchi și semnă de 
primire. 

— Ah, e pentru familia Clerc. Ce poate să conţină? 
întrebă ea malițioasă. 

Deepak se uită insistent la nepotul lui, care aștepta sub 
copertină. Sanji se îndreptă spre Chloe și luă pachetul. 

— O să-l las pe pupitru, dacă nu cumva vreţi să-l 
deschideţi înainte, îi zise el. 

Duse pachetul înăuntru și ieși imediat. Deepak stătea în 
mijlocul bulevardului, gata să fluiere și cu braţul întins, 
pândind un taxi. Totuși, trecuseră trei Yellow Cab cu 
lampa aprinsă. 

— N-aș vrea să mă bag unde nu-mi fierbe oala, dar 
soneria continuă să sune, îl informă Sanji. 

— Deepak, duceţi-vă după domnul Morrison, pot să mă 
descurc singură, interveni Chloe. 

— Am eu grijă de taxi, propuse Sanji apropiindu-se de 
unchiul său. 

— Nu orice taxi, fii atent, îi șopti Deepak, doar cele care 
au ușă laterală culisantă... 

— Am înţeles! Nu știu cine e domnul Morrison, dar nu 
prea pare să aibă răbdare. 

Deepak ezită, dar, luat din scurt, intră în imobil, 
lăsându-l pe Sanji cu Chloe. 

— E totul în regulă? o întrebă el. 

— De ce n-ar fi? replică ea glacial. 

— Mi s-a părut că vă aud murmurând ceva. 

— Ar fi trebuit să plec mai devreme, o să întârzii. 

— O întâlnire importantă? 

— Da, foarte... Mă rog, așa sper. 

Sanji sări pe șosea și opri un taxi... care nu era modelul 
recomandat de unchiul său. 

— Sunteţi foarte drăguţ că v-aţi lăsat aproape călcat de 
mașină, comentă Chloe îndreptându-se spre el, și n-aș vrea 
să par ingrată, dar mi-ar fi greu să urc în ăsta. 

— Sunteţi în întârziere, nu? 


32 


- MARC LEVY - 


Și fără să mai aștepte, Sanji se aplecă, o ridică în braţe 
și o așeză delicat pe bancheta din spate. Apoi strânse 
scaunul, îl băgă în portbagaj și se întoarse la portieră. 

— S-a rezolvat, zise foarte mulțumit de sine. 

Chloe îl privi fix. 

— Pot să vă pun o mică întrebare? 

— Bineînţeles, răspunse el aplecat spre portieră. 

— Cum procedez la sosire? 

Sanji rămase ca trăsnit. 

— La ce oră aveţi întâlnirea? 

— Peste cincisprezece minute, exact cât durează să 
ajung acolo, dacă traficul nu e prea aglomerat. 

Sanji se uită la ceas, dădu roată taxiului și se urcă lângă 
Chloe. 

— Să-i dăm drumul, zise el. 

— Încotro? se neliniști Chloe. 

— Depinde unde mergeţi. 

— Park Avenue și 28th Street. 

— E în direcţia mea, răspunse el când taxiul demară. 

Se lăsă tăcerea. Chloe întoarse capul spre geam. Sanji 
făcu la fel pe partea lui. 

— Nu e niciun motiv de jenă, zise el într-un târziu. Vă las 
acolo și... 

— De fapt, mă gândeam la gluma mea din parc de mai 
devreme, sper că nu mi-aţi luat-o în nume de rău. Regret, 
nu-mi imaginam că o să ne mai întâlnim vreodată într-un 
oraș atât de mare, cu atât mai puţin în aceeași zi. Ce 
făceaţi în ascensorul meu? 

— Urcam și coboram. 

— E una dintre distracţiile dumneavoastră favorite? 

— Ce fel de întâlnire importantă aveţi? Dacă nu sunt 
indiscret. 

— Un casting, ca să obţin un rol. Dar dumneavoastră, ce 
căutaţi pe 28th Street? 

— Tot un casting, dar în fața unor investitori. 

— Lucraţi în finanţe? 

— E un rol pentru televiziune sau pentru cinema? 

33 


- O FATĂ CA EA - 


— Nu știam că avem asta în comun cu indienii. 

— Avem? 

— Noi, evreii. Sunt evreică. Atee, dar evreică. 

— Şi ce avem în comun? 

— Să răspunzi la o întrebare printr-o altă întrebare. 

— Nu poti fi indian și evreu? 

— Tocmai ce mi-aţi dat dreptate! 

Mașina se opri lângă trotuar. 

— La ţanc! O să vă explic cu ce mă ocup, dacă hazardul 
ne oferă ocazia de a ne revedea, replică Sanji coborând. 

Deschise portbagajul, scoase scaunul, îl desfăcu și o 
așeză pe Chloe în el. 

— De ce ne-am revedea? 

— Multă baftă cu rolul, rosti el înainte de a se urca la loc 
în taxi. 

Ea se uită cum mașina întoarce în intersecţie și pornește 
iar spre partea cealaltă a orașului. 


XXX 


Mobilul lui Sanji nu încetase să vibreze tot drumul, însă 
el se ferise să răspundă. Cu siguranţă, Sam fierbea de 
nerăbdare în biroul lui. 

Când Sanji sosi, incapabil să-și justifice întârzierea și cu 
atât mai puţin aerul satisfăcut care nu-l părăsea, Sam îl 
întâmpină cu răceală. În acest context, după ce ascultă 
prezentarea prietenului său, deși aceasta i se păruse 
lipsită de poezie, Sanji nu avu curaj să i-o spună. Se 
hotărâră ca a doua zi dimineaţă Sam să-i prezinte proiectul 
unuia dintre clienţii săi importanţi, în timp ce Sanji se va 
mulțumi să facă act de prezenţă, stând tăcut și mândru ca 
un rege. 

Luară cina în Chinatown. Înainte de a se despărţi, Sam îi 
propuse lui Sanji să-l ducă la hotel. 

— Ești amabil, dar dorm în Spanish Harlem, răspunse 
Sanji. 


34 


- MARC LEVY - 


— Ce dracu” faci în Spanish Harlem? se arătă îngrijorat 
Sam. 

Sanji îi explică încurcătura care-l forțase să stea la 
mătușa sa. 

— De ce nu mi-ai cerut mie scrisoarea asta? 

— Îţi cerusem și-așa destule. 

— Eşti bolnav la cap! Să sacrifici confortul unui 
apartament la Plaza, cu room-service și mic dejun servit la 
pat, ca să te duci să stai la niște străini, ăsta nu-i curaj, e 
sacrificiu de sine. 

— Nu sunt niște străini, îl corectă Sanji, urcându-se într- 
un taxi. 


XXX 


Arcurile canapelei extensibile îl împungeau în spate. 
Sanji se ridică și trase perdeaua. Veselia zgomotoasă a 
străzilor din Spanish Harlem îl duse iar cu gândul la 
Mumbai. Sanji credea în mici semne ale vieţii și se gândi la 
succesiunea de împrejurări care-l adusese în casa unei 
mătuși necunoscute, în această odăiță cu vedere spre o 
băcănie portoricană. Tocmai pe el, care fugise mereu de 
rudele sale cu o înverșunare sălbatică! 

Ruptura se petrecuse în ziua când tatăl lui se prăbușise 
în mijlocul unei fraze, la o masă în familie. Nici nu murise 
bine, că unchii săi se și apucaseră să discute despre ce vor 
face cu Mumbai Palace Hotel. Sanji își făgăduise să nu 
ajungă niciodată ca ei. Tăcut, îi ascultase vorbind pe 
ocolite despre moștenire, despre noua împărțire a rolurilor 
în administrarea hotelului, înainte de a dispărea ca să se 
reculeagă în faţa rămășițelor unui om de la care învățase 
multe, dar cu care nu avusese timp să împărtășească mare 
lucru. Unchii săi considerau că o mamă nu putea să se 
ocupe singură de copilul ei. Un fiu avea nevoie de o 
autoritate paternă, așa că deciseseră să-l ia pe orfan sub 
tutela lor. În acel moment, Sanji își jurase să scape din 
mâinile lor. 

35 


- O FATĂ CA EA - 


Pensiuni și preceptori îi marcaseră existenţa în cursul 
unei tinereți aspre; Sanji aștepta cu nerăbdare vacanţele, 
când putea în sfârșit să fie alături de mama lui. I 
îndepărtaseră și mai mult trimiţându-l la Oxford, iar 
despărțirea definitivă de ai săi avusese loc la întoarcerea 
din Anglia. Sanji dăduse întâmplător peste un vechi coleg 
de școală. Conversaţia ajunsese repede la fete. Regula 
implicită le permitea tinerilor să se întâlnească dacă era 
vorba de distracţie. Pe cine să iubească stabilea însă 
familia. 

Lui Sanji îi venise o idee. De vreme ce frivolitatea 
tinereţii avea să le fie curând interzisă, măcar să găsească 
soluţii pentru a profita de ea la maximum. Cum anume? 
Dezvoltând o aplicaţie care să le permită stabilirea de 
întâlniri fără a mai aștepta intervenţia hazardului, 
lărgindu-le orizonul dincolo de cercul relaţiilor familiale 
sau profesionale. Reţeaua socială imaginată de el avea să 
devină curând mai sofisticată decât cele dezvoltate de 
americani. Primele versiuni ale programului său nu 
întârziaseră să cucerească mai multe mii de utilizatori, iar 
numărul continua să crească. Trebuia să facă investiţii ca 
să perfecţioneze interfața aplicaţiei, să angajeze personal, 
să închirieze birouri și să comunice în scopul de a atrage 
tot mai multă lume. Sanji moștenise averea tatălui, deși 
aceasta se găsea plasată în mare parte în acţiunile la 
Mumbai Palace Hotel, din care deţinea o treime. Succesul 
platformei întrecuse toate așteptările. La un an după 
lansare, atinsese o sută de mii de utilizatori. Azi se apropia 
de un milion. 

Reușita își găsise ecou într-un articol apărut în Daily 
News, însă autorul ridicase o problemă ce obseda 
societatea indiană: reţeaua socială creată de Sanji era pe 
cale să producă o schimbare radicală a moravurilor, dar 
până unde i se putea îngădui să meargă? Articolul, care nu 
trecuse neobservat, dusese la o dispută aprigă între Sanji 
și unchii săi. Doar mama sa îi rămăsese alături, deși ea nu 


36 


- MARC LEVY - 


pricepea mare lucru din ce făcea fiul său. El era fericit, 
asta era tot ce conta în ochii ei. 

Când mama lui zăcuse bolnavă, Sanji, venit la căpătâiul 
ei, se apucase să răsfoiască un album cu fotografii și se 
oprise la un chip pe care nu-l cunoștea. Şi astfel aflase de 
la maică-sa că tânăra din poză era sora tatălui său. O 
mătușă pe care n-o întâlnise niciodată fiindcă ea își 
abandonase familia și plecase să se mărite cu un prăpădit 
în Statele Unite. 

După ce maică-sa se înzdrăvenise, Sanji se dedicase cu 
totul afacerilor. Creșterea înregistrată de firmă impunea 
găsirea unor noi surse de capital. Băncile indiene erau 
reticente din motive de etică legate de natura afacerii pe 
care presa conservatoare nu contenea s-o înfiereze. Așa că 
Sanji se gândise să meargă în căutarea investitorilor acolo 
unde concurenţii săi prosperaseră... O cerere de viză, o 
scrisoare adresată unei  mătuși necunoscute și o 
neînțelegere, și uite-așa ajunsese la această îngrozitoare 
canapea extensibilă. 


Sanji trase la loc perdeaua, curios să afle cum avea să se 
manifeste următorul semn... 

— Nu poţi să dormi? întrebă Lali deschizând ușa 
camerei lui. După cum vezi, nici eu. Sunt insomniacă. Nu 
știu dacă-i o boală sau o binecuvântare. Cu cât dormi mai 
puţin, cu atât trăiești mai mult, nu? 

— Medicii susţin contrariul. 

— Ţi-e foame? Vrei să-ţi încălzesc ceva? Hai cu mine, nu 
riscăm să-l trezim pe Deepak, îi explică Lali, aruncând o 
privire spre ușa camerei sale, nici măcar un cutremur n-ar 
reuși. 

Sanji se așeză la masa din bucătărie, iar Lali scoase o 
farfurie cu bebinca și tăie două porţii generoase din 
prăjitura cu migdale. 

— Dar tu? Insomnie sau decalaj orar? 

— Nici una, nici alta, mă gândeam. 

— Ai probleme? Îţi trebuie bani? întrebă Lali. 

37 


- O FATĂ CA EA - 


— Ah, nu, ce te face să crezi așa ceva? 

— [i cunosc pe unchii tăi. La moartea tatei, mi-au luat 
partea de moștenire ce mi se cuvenea. Ei, bănuiesc că 
apartamentele alea vechi pe care le avea tata nu valorau 
cine știe ce, însă e vorba de principiu, înţelegi? adăugă ea 
scoţându-și portofelul din geantă. 

— Pune-l la loc, te rog, mă descurc foarte bine singur. 

— Nu faci nimic important de unul singur, cei care cred 
asta sunt infatuaţi. 

— Soţul tău e singur în ascensorul lui. 

— Deepak lucrează mână în mână cu un coleg care 
asigură serviciul de noapte. l-am acceptat toate capriciile, 
chiar și pe cele fără niciun sens, i-am acordat toate 
libertăţile, dar i-am cerut să doarmă întotdeauna lângă 
mine. 

— Chiar aţi părăsit India ca să trăiţi împreună? 

— Nu știu cum o mai fi astăzi pe acolo, dar, pe vremea 
mea, căsătoriile erau aranjate și tinerii n-aveau niciun 
cuvânt de spus. Nu-mi stătea în fire să mă supun. Deepak 
nu aparţinea castei noastre, însă ne iubeam și eram 
hotărâți, indiferent ce-avea să fie, să nu lăsăm niște moși 
urâcioși să ne decidă viitorul. Dar am subestimat preţul și 
a trebuit să fugim din Mumbai înainte ca Deepak să fie 
omorât de bunicul tău sau de unul dintre unchii tăi. 

— Tata n-ar fi permis niciodată un asemenea lucru! 

— A trecut și el de partea bărbaţilor. Pentru mine a 
însemnat o trădare cumplită, fiindcă dintre cei trei fraţi ai 
mei, taică-tău îmi era singurul complice. Ar fi putut să ţină 
cu mine, să se ridice împotriva obiceiurilor învechite ale 
unei familii în care domnea ipocrizia. N-a făcut-o. Însă n-ar 
trebui să vorbesc așa despre el în faţa ta, nu se cuvine. 

Noaptea era târzie. Sanji și Lali se despărţiră, dar 
niciunul, nici celălalt nu reuși să-și găsească somnul. 


XXX 


38 


- MARC LEVY - 


La numărul 12, pe Fifth Avenue, toată lumea dormea de 
mult, în afară de doamna Collins al cărei ceas deșteptător 
tocmai sunase. Încântătoarea bătrână doamnă care ocupa 
apartamentul de la etajul cinci își puse halatul și se duse în 
salon. Acoperi colivia papagalului cu o eșarfă de mătase 
neagră, după care se îndreptă spre bucătărie. Trase 
zăvoarele de la ușa de serviciu și o întredeschise. Intră în 
baie, își fardă obrajii în oglindă, își pulveriză puţin parfum 
la ceafă și se întoarse imediat să se strecoare în 
așternuturi. Apoi se puse pe așteptat, frunzărind o revistă. 


XXX 


39 


- O FATĂ CA EA - 


Ziua când am părăsit spitalul 


La inceput, mă foloseam de o placă de lemn. O 
sprijineam de pat și de șezutul scaunului și mă târâm pe ea 
ca să mă mut dintr-un loc în altul. Maggie mă învățase 
trucul. Nu eram prima ei pacientă și avea un mod de a-ţi 
explica lucrurile că nu-ţi lăsa timp să ti se facă frică. Imi 
promisese că într-o bună zi n-o să mai am nevoie de asta, 
cu condiția să-mi întăresc brațele. Atâţia ani de curse 
pentru a avea picioare de oțel, iar acum, că ele nu mai 
erau, trebuia s-o iau de la zero, începând cu umerii și 
ceafa. 

Intr-o dimineață, doctorul Mulder mi-a spus că nu mai 
avea motiv să mă țină. Arăta trist când mi-a dat vestea și 
m-am gândit că poate dorea să mai rămân un timp. Fiindcă 
mă cam aprinsesem după el, iar Maggie îmi dăduse pe sest 
un ultim comprimat de Oxy, i-am propus să plecăm 
împreună. El a râs și m-a bătut pe umăr, declarându-mi că 
era mândru de mine. Apoi m-a rugat să mă pregătesc, din 
câte se părea, mă așteptau oameni afară. Ce oameni? O să 
vezi, a răspuns cu un zâmbet de l-as fi luat de bărbat pe 
loc. 

Nu am înteles, dar în momentul acela, aveam doar o 
idee în minte, să mă umplu de chipul lui, să mă impregnez 
de mirosul lui cât mai puteam. Un alt înainte si un alt după 
prindeau contur. Cu și fără doctorul Mulder. 

Așezată în scaunul pe care tata il împingea, am 
străbătut culoarul. Infirmierele, asistentele, dispecerele, 
medicii de serviciu făceau semne cu degetul mare ridicat, 
aplaudau la trecerea mea și mă felicitau. O bandă veselă 
de ticniti, fiindcă eu ar fi trebuit să-i aplaud, să-i 
îmbrățișez, să le spun că am descoperit alături de ei o 
omenie pe care n-o bănuiam, dar care mi-a dat putere să 
suport durerea. Și încă nu se terminase cu surprizele. 
Odată ajunsă în hol, am rămas stupefiată. 


40 


- MARC LEVY - 


Ziariști, camere de filmat, flash-uri care scânteiau, 
polițiști ca să mă protejeze și vreo sută de anonimi veniţi 
din cele patru colțuri ale orașului să mă felicite. Am vărsat 
șiroaie de lacrimi, tulburată de atâta atenție, și am început 
iar să plâng în mașină când mi-am dat seama că nu mă 
felicitau pentru că trecusem linia de sosire, ci pentru că 
supraviețuisem. 


41 


- O FATĂ CA EA - 


4. 


leșind de la casting, Chloe avea chef să se plimbe pe 
Madison Avenue. În fond, de ce să nu-și ofere o rochie sau 
o bustieră ca să-i facă plăcere mamei sau, și mai bine, ei 
înseși. Trecu pe lângă vitrine, intră în două magazine, dar 
renunţă să-și cumpere vreun articol de îmbrăcăminte cât 
de mic. Aerul era încărcat de un parfum primăvăratic care 
te ungea la inimă, trotuarul era liber, castingul se 
desfășurase destul de bine, avea totul ca să fie fericită fără 
să recurgă la cheltuieli inutile. Înconjură Madison Park. 
Fifth Avenue cobora în pantă ușoară de la nord la sud, se 
putea întoarce acasă ușor prin mijloace proprii. 

Când apăru sub copertina imobilului, Deepak se repezi 
să-i deschidă ușa și o conduse la ascensor. 

— La birou sau acasă? întrebă el cu mâna pe manetă. 

— Acasă, vă rog. 

Cabina se ridică. 

— Am obţinut rolul, Deepak. Înregistrările încep 
săptămâna viitoare, îi destăinui Chloe la etajul întâi. 

— Felicitările mele. Un rol frumos? întrebă el la etajul 
doi. 

— Îmi place la nebunie cartea. 

— Atunci, va trebui s-o citesc cât mai repede sau mai 
bine nu, o să aștept s-o pot asculta, se corectă el în dreptul 
etajului trei. 

— Bărbatul din cabină, de mai devreme, întrebă Chloe la 
etajul patru, e un client de-ai domnului Groomlat? 

— Nu-i ţin minte pe toți vizitatorii. 

Etajul cinci dispăru în liniște. 

— Totuși, s-a ocupat de coletul pentru familia Clerc și 
mi-a găsit un taxi. 

Deepak mimă că se gândește până la etajul șapte. 

— Nu i-am prea dat atenţie. Doar mi s-a părut amabil și 
dispus să ajute. 

— Era indian, cred. 

42 


- MARC LEVY - 


Etajul opt. Deepak opri cabina și deschise grilajul. 

— Principiul meu e să nu-i interoghez niciodată pe 
oamenii care urcă în ascensorul meu, mai cu seamă despre 
originile lor. Ar fi cu totul necuviincios din partea mea. 

Acestea fiind zise, o salută pe Chloe și liftul cobori 
imediat. 


XXX 


Sam puse receptorul la loc, cu un aer circumspect. 
Patronul îl chema la el fără măcar să se intereseze dacă 
avea treabă. Genul ăsta de invitaţie nu prevestea nimic 
bun. Sam încercă să-și dea seama ce i s-ar putea reproșa. 
Însă n-avu timp să se gândească, Gerald, secretarul șefului 
său, bătu în peretele de sticlă și în cadranul propriului 
ceas, gest cum nu se poate mai clar. Sam luă un blocnotes 
și un pix și porni pe culoar, cu picioarele grele ca plumbul. 

Domnul Ward vorbea la telefon. Nu-l îndemnă să ia loc, 
dimpotrivă, se întoarse cu spatele, rotindu-se cu fotoliul 
spre fereastra largă sub care se întindea Washington 
Square Park. Sam îl auzi scuzându-se întruna și 
promiţându-i interlocutorului că vor exista sancţiuni. După 
ce lăsă jos telefonul, domnul Ward se răsuci cu faţa la el. 

— Vasăzică așa! explodă el. 

În mod sigur, nu avea să urmeze nimic bun, conchise 
Sam. 

— Voiaţi să mă vedeţi? întrebă el. 

— Ţi-ai pierdut capul? 

— Nu, răspunse Sam atingându-și ţeasta. 

— Te sfătuiesc să renunti la umor, uneori îmi pari haios, 
dar nu azi. 

— Dar ce s-a întâmplat azi? zise timid Sam. 

— Cine este vagabondul pe care i l-ai prezentat 
dimineaţă unuia dintre investitorii noștri importanţi? 

Piesele puzzle-ului începeau să se aranjeze pentru a 
forma chipul năuc al lui Sanji sosind șleampăt și cu 
întârziere la întâlnire. 

43 


- O FATĂ CA EA - 


—E un dosar foarte promiţător, cu profituri 
considerabile. 

— Un site de întâlniri în India? De ce nu un club de 
striptease în Bangladesh, dacă tot am ajuns aici? 

— Nu e ce vă imaginati, bălmăji Sam. 

— Nu-mi imaginez nimic. Singurul lucru care mă 
interesează este ce-a înţeles clientul nostru. „Dragul meu 
Ward, sunt un investitor, și nu dintre cei mărunți, al 
societăţii voastre de consiliere fiindcă eram convins până 
acum că împărtășim anumite valori, moralitatea fiind una 
la care ţin tot atât de mult ca la plasamentele mele, bla- 
bla... bla- bla...”, te scutesc de detaliile unei discuţii 
penibile și îți spun concluzia care te privește direct: 
„Clovnul vostru de serviciu să nu mai vină la mine!” 
Versiunea integrală a durat cincisprezece minute! Sper că 
ai înţeles punctul de vedere al prietenului meu. 

— Cum nu se poate mai bine, răspunse Sam cu stoicism. 

— Atunci, executarea! ordonă domnul Ward, arătându-i 
ușa cu degetul. 

Sam ieși din birou și dădu nas în nas cu Gerald, care nu- 
și ascundea satisfacția. 

— Cunosc pe cineva care tocmai a fost periat, dar cu 
peria de sârmă, rânji el. 

— Smecheria este să cheltuiești o avere pe haine de 
firmă ca să arăţi așa de elegant. 

— Eleganta o port în mine, replică Gerald, indignat. 

— Atunci, e bine ascunsă, prietene. 

Gerald mai-mai să se înece de furie, însă lui Sam i se 
rupea de starea sufletească a secretarului patronului său. 
De multă vreme încasa lovituri fără să crâcnească, pleca la 
muncă dimineaţa cu inima bătându-i mai repede de furie și 
se întorcea seara cu stomacul ghem de nervi. Dar gata, 
până aici. 

Își aminti un proverb indian pe care Sanji îl repeta până 
la saturație când erau la Oxford: „Există o cantitate 
incredibilă de picături de apă care nu fac vasul să dea pe- 
afară.” 

44 


- MARC LEVY - 


— Mă întreb dacă e chiar un proverb sau vreun citat 
dintr-o carte, murmură el în faţa lui Gerald care nu 
pricepu nimic. 

Acum vasul era plin și Sam se hotări să joace totul pe o 
carte, nu de dragul jocului, ci din mândrie. Îl împinse 
brusc pe Gerald care îi bara calea și porni înapoi spre 
biroul domnului Ward. 

— Doar o întrebare. Când prietenul dumneavoastră își 
plasează banii într-o societate de armament sau când, a 
două zi după alegeri, mizează un pachet zdravăn pe un 
consorțiu chimic renumit a fi printre cei mai mari poluatori 
ai planetei, valoarea morală a acţiunilor sale nu-i ridică 
nicio problemă? Nu vă obosiţi să mă invitaţi să iau loc. 

Sam se trânti în fotoliu, în faţa patronului său stupefiat. 

— Ştiţi de yin și yang, capul și pajura unei monede 
aruncate în aer? O să înţelegeţi unde vreau să ajung. 
Aveaţi habar că cei doi clovni care au inventat telefonul pe 
care-l ţineţi în mână și-au început cercetările într-un garaj, 
recuperând componente defecte de prin pubelele din 
Lockheed? Deci sunt peticari sau genii? Lăsaţi-mă să vă 
povestesc două-trei lucruri despre cel pe care l-aţi numit 
„vagabond” - și, reţineţi, cunosc unii foarte simpatici. 
Sanji provine dintr-o familie mai bogată decât această 
societate de curtaj, atât de bogată, încât trăiește într-o 
clădire cu aspect de palat. Tatăl său a murit când băiatul 
avea doisprezece ani. Unchii lui s-au ocupat de tutelă. În 
ziua când a împlinit 18 ani, l-au trimis la Oxford, acolo ne- 
am întâlnit. La întoarcerea în India, Sanji a făcut două 
descoperiri. Prima, în testamentul părintelui său. Din 
cauza unor povești obscure de familie, nu putea dispune 
de moștenirea lui înainte de vârsta de treizeci de ani. 
Moștenirea în chestiune este un complex hotelier în plin 
centrul Mumbaiului. Al doilea lucru pe care Sanji l-a 
descoperit ori mai degrabă pe care l-a înţeles a fost că, în 
adolescenţă, duritatea, ca să nu zicem violenţa, unchilor 
săi nu avea decât un scop: să-l ţină departe de gestionarea 
hotelului pe care ei puseseră stăpânire. Și erau ferm 

45 


- O FATĂ CA EA - 


hotărâți să prelungească tutela și după majoratul lui. Mai 
precis, luaseră măsuri să-i dirijeze viața după bunul lor 
plac. Revenit acasă de la Oxford, Sanji ar fi putut să stea 
potolit câţiva ani, așteptând să se bucure de averea lui, 
însă el le-a trântit ușa în nas. Povestit așa, ai zice că-i un 
act de bravură fără mari consecinţe, dar când te 
pomenești pe stradă fără un ban în buzunar, iar strada 
asta e în Mumbai, se cam schimbă socoteala. N-aţi greșit 
complet numindu-l vagabond, fiindcă a petrecut o grămadă 
de nopţi sub cerul liber. Însă prietenul meu e un luptător, 
demn și mândru. Şi-a găsit slujbe mărunte, a reușit să aibă 
o locuinţă decentă și nu și-a pierdut niciodată setea de 
cunoaștere. E curios în orice privinţă, nicio experienţă nu 
pare să-l sperie. Cred că asta admir cel mai mult la el. Intr- 
un bar unde lucra ca ospătar, a dat peste un vechi coleg de 
școală. Colegul ăsta avea o idee nebunească, Sanji a 
dezvoltat-o, iar proiectul a devenit o afacere, o afacere 
frumoasă. Așa că problema care se pune acum e simplă. 
Câţi tipi ca importantul dumneavoastră client au trecut pe 
lângă faimosul garaj în care doi tineri cu alură de hipioţi 
dezasamblau componente defecte și câţi ar visa astăzi să 
se fi oprit acolo? Sanji și-a recuperat partea din Mumbai 
Palace Hotel, ar putea s-o folosească drept garanţie și să 
se lipsească de serviciile noastre, însă nu vrea să facă 
nimic care i-ar deranja pe unchii săi. Eu, dacă aș fi îndurat 
un sfert din ce-a păţit el, nu m-aș fi gândit decât să le fac 
rău. Dar el, nu. Se pare că în India respectul datorat celor 
vârstnici e pe primul plan. Nu mă pot împiedica să mă 
gândesc că acest cod al onoarei dovedește un masochism 
amplificat. Observaţi că seamănă pe undeva cu relaţia pe 
care o am eu cu dumneavoastră de atâţia ani. Acum să 
dăm cărţile pe faţă. Intraţi în garajul ăsta sau nu? Dacă nu, 
îmi eliberez biroul până diseară. 

Domnul Ward îl privi pe Sam cu multă atenţie și 
curiozitate. Apoi își răsuci fotoliul spre fereastră, 
întorcându-i spatele angajatului său. 

— Adu-mi dosarul, o să-l mai studiez o dată. 

46 


- MARC LEVY - 


— N-are rost, pentru asta mă plătiţi. 

— Crezi chiar atât de mult în proiect, încât să-ţi pui 
cariera în joc? Ştii că, dacă afacerea ia o turnură proastă, 
o să fii disprețuit, și nu numai aici. 

— Şi dacă ia o turnură mai mult decât bună și vă 
deschid porţile pieţei indiene, știți că n-o să mă mulţumesc 
doar cu o medalie? 

Ward se răsuci pe jumătate și se uită fix în ochii lui Sam. 

— Șterge-o de-aici înainte să mă răzgândesc. 


XXX 


În faţa lui Sanji, Sam invocă discuţia promițătoare pe 
care o avusese cu patronul său, ferindu-se totuși să-i ofere 
detalii. Când un om atât de influent ca domnul Ward se 
pronunța asupra unui dosar, asta reprezenta un pas 
înainte ce merita sărbătorit. 

— Ai putea veni măcar o dată la timp și îmbrăcat 
normal? îl rugă Sam. 

— Zece minute nu sunt chiar o mare întârziere. 

— Două ore, ieri! 

— Ah, da, însă ieri a fost pentru o cauză nobilă, a trebuit 
să fac un ocol ca să duc o femeie la o întâlnire importantă. 

— A noastră nu era importantă, cu alte cuvinte. Cine e 
femeia asta, o cunosc? 

— Nu. De altfel, nici eu. 

Sam se uită la el perplex. 

— Deci se confirmă, ești grav bolnav la cap! 

— Dacă ai fi văzut-o, n-ai mai zice asta, răspunse Sanji. 

— Cum arăta? strigă Sam. 

Sanji se îndepărtă fără să-i răspundă. 

Trecând pe lângă imobilul unde lucra unchiul său, ridică 
ochii spre ferestrele de la etajul opt și se întrebă dacă 
pasagera lui obținuse rolul. Spera să fie așa și își continuă 
drumul. În Union Square, în mijlocul unui concert 
asurzitor de claxoane, renunţă să ia un taxi și cobori la 
metrou. 

47 


- O FATĂ CA EA - 


leși la suprafaţă în Spanish Harlem. Aici nu vedeai nici 
imobile cu faţade din piatră, nici copertine deasupra 
trotuarului și cu atât mai puţin portari în livrea. 
Construcţii simple din cărămizi roșii și albe se amestecau 
cu mari ansambluri de locuinţe cu chirie moderată. 
Mirosurile, culorile, fațadele coșcovite, asfaltul spart, 
gunoaiele zăcând ici și colo pe trotuare, amestecul de 
limbi pe care-l auzea, toate alcătuiau un peisaj pestriț mult 
mai apropiat de străzile din tinereţea lui. 

Ajungând în apartament, Sanji o găsi pe Lali în salon, pe 
canapea, aplecată deasupra unei broderii. Făcea o 
mulțime de grimase tot străduindu-se să împiedice 
ochelarii să-i alunece pe nas, în timp ce Deepak punea 
masa în bucătărie. 

— Mănânci cu noi? întrebă ea în chip de bună seara. 

— Ce-ar fi să vă invit la restaurant? 

— Azi nu-i joi, din câte știu eu, răspunse Deepak. 

— O idee foarte bună, interveni Lali. Unde am putea 
merge ca să mai variem un pic? adăugă ea, aruncându-i o 
privire soţului. 

— Aș încerca bucătăria americană, sugeră Sanji. 

Deepak oftă adânc și aranjă la loc tacâmurile în bufet. 
Își luă impermeabilul din cuierul de la intrare și așteptă. 
Lali puse deoparte lucrul de mână și se uită cu coada 
ochiului la nepot. 

— E la trei blocuri de aici, anunţă Deepak luând-o 
înainte. 

La intersecţie, Lali traversă strada, deși semaforul 
tocmai se schimbase în roșu. Deepak renunţă să o urmeze 
și îl opri și pe nepot apucându-l de guler. 

— A fost totul bine cu domnișoara Chloe? 

— I-am găsit un taxi. De ce? 

— Nimic, în fine... mi-a pus niște întrebări despre tine. 

— Ce fel de întrebări? 

— Asta nu te privește. 

— Cum adică nu mă privește? 


48 


- MARC LEVY - 


— Ascensorul meu este un confesional, trebuie să 
respect secretul profesional. 

Semaforul se schimbă iar și Deepak o luă din loc de 
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Puțin mai târziu, se opri 
în faţa vitrinei colorate a restaurantului Le Camaradas. 

— În acest cartier, bucătăria locală e portoricană, zise el 
împingând ușa. 


XXX 


Pe Fifth Avenue nr. 12, domnul Rivera puse aparatul de 
radio pe pupitru. Reglă frecvenţa pe un post ce transmitea 
un meci de hochei și se adânci în lectura unui roman 
polițist. Avea toată noaptea înainte. 

Cei doi Bronstein se întorseseră de mult. 

La etajul șapte, soților Williams li se adusese cina de 
către două firme cu livrare la domiciliu. Un meniu 
chinezesc, pentru domnul, care își scria cronica în biroul 
lui, altul italian, pentru doamna, care desena în biroul ei. 
Fapt din care domnul Rivera deducea că xenofobia lor nu-i 
împiedica să aprecieze bucătăria străină. 

Domnul și doamna Clerc se uitau la televizor în salonul 
mic. Când cabina trecea prin dreptul etajului șase, se 
auzeau sunetele pe care le scoteau de fiecare dată când 
făceau dragoste. 

Familia Hayakawa părăsise orașul în primele zile ale 
primăverii, mutându-se în casa din Carmel și abia la 
toamnă aveau să se întoarcă. 

Domnul Morrison, proprietarul apartamentului de la 
etajul trei, era la operă sau la teatru, ca în fiecare seară, și 
tot ca în fiecare seară urma să cineze la Bilboquet și să se 
întoarcă beat mort pe la ora 23:00. 

Soții Zeldoff nu ieșeau niciodată, în afara serilor când 
mergeau la biserică, la celebrarea unei mese solemne. 
Doamna citea cu glas tare o carte despre viaţa 
mormonilor, iar domnul o asculta plictisindu-se cu evlavie. 


49 


- O FATĂ CA EA - 


Cât despre domnul Groomlat, el își părăsise de când 
hăul biroul de la etajul întâi. Având programe diferite, ei 
doi nu se întâlneau niciodată, excepţie făcând prima 
jumătate a lui aprilie, când contabilul lucra până seara 
târziu. Sezonul său de vârf, cum îl numea el cu 
amuzament, clienţii trebuind să-și trimită declaraţiile de 
impozit până pe data de 15. La fel și în decembrie, la 
vremea primelor de sfârșit de an. 

La ora 23:00, domnul Rivera lăsă romanul, convins că a 
dezlegat misterul, și îl ajută pe domnul Morrison să urce în 
apartament, ceea ce nu se dovedi chiar floare la ureche, 
având în vedere starea în care acest beţiv ajunsese iar. 
Trebui să-l ducă în cameră, să-l târască până în pat și să-i 
scoată pantofii, după care cobori înapoi la pupitrul său. 

La miezul nopţii, zăvori ușa imobilului, își strecură în 
buzunar telefonul mobil de serviciu, o găselniță a 
ocupanților imobilului pentru a da de el în orice moment, 
apoi urcă scara de serviciu. Se opri gâfâind la etajul cinci, 
își șterse fruntea și împinse delicat ușa deja întredeschisă. 

Doamna Collins îl aștepta în bucătărie, cu un pahar de 
bordeaux în mână. 

— TȚi-e foame? întrebă ea. Sunt sigură că n-ai avut timp 
să mănânci de seară. 

— Am înghiţit un sandvici înainte să plec de la azil, dar 
n-aș refuza un pahar cu apă, zise el sărutând-o pe frunte. 
Până la urmă, scările astea o să le vină de hac picioarelor 
mele. 

Doamna Collins umplu un pahar mare cu apă, se așeză 
pe genunchii domnului Rivera și își sprijini capul de 
umărul lui. 

— Hai la culcare, șopti ea, am petrecut o zi lungă 
așteptându-te. 

Domnul Rivera se dezbrăcă în baie, unde o pijama nouă, 
spălată și călcată, îl aștepta împăturită pe blatul de 
marmură al chiuvetei. O trase pe el și se întoarse la 
doamna Collins care era deja în pat. 


50 


- MARC LEVY - 


— Este nemaipomenită, dar n-ar fi trebuit să te 
deranjezi. 

— Am fost să casc gura pe la Barney's, eram convinsă că 
o să-ţi vină de minune. 

— Zici că e făcută pe comandă, răspunse domnul Rivera 
admirând croiala pantalonului. 

Se strecură în pat, verifică dacă alarma ceasului era 
fixată la ora 5 și stinse veioza. 

— Ea ce face? întrebă în șoaptă doamna Collins. 

— Era calmă, aproape veselă, medicii i-au ajustat iar 
dozele. M-a luat drept zugravul care vopsea culoarul și m-a 
felicitat pentru munca mea. Încă își amintește că-i place 
albastrul. 

— Şi cartea? L-ai descoperit pe vinovat? 

— Infirmiera este. Ori camerista. Sau poate ele două 
sunt complice. O să aflu mâine. 

Domnul Rivera se ghemui lângă doamna Collins, închise 
ochii și adormi. 


XXX 


Uneori se întâmpla ca fantomele picioarelor s-o 
trezească pe Chloe în toiul nopţii. Dar astă-seară, nu 
durerea o ţinea trează. Așezată în pat, repeta textul ca să 
se perfecționeze. Se străduia chiar să facă gesturile și să 
adopte mimica potrivită cu intenţiile personajelor în părțile 
dialogate ale romanului. 

Se întoarse la începutul capitolului, căutând tonuri mai 
grave pentru a reda vocea lui Anton. În carte, tânărul 
grăjdar avea să încerce curând s-o impresioneze pe fata pe 
care o curta. Chloe scoase pieptul înainte ca un cocoș 
tânăr. Dar când fata se sui pe cal și se avântă în galop, 
Chloe închise cartea și o abandonă pe pat. Ridică pătura, 
se mută în scaunul ei și se duse la fereastră. Privi strada în 
lumina trandafirie a zorilor. Un bărbat își plimba câinele, o 
femeie trecu prin dreptul său, continuându-și drumul cu 


51 


- O FATĂ CA EA - 


pas grăbit. Un cuplu în haine de seară cobora dintr-un 
taxi... 

Chloe oftă și trase perdelele. Ochii îi căzură pe carte. 
Era o actriță invizibilă, o artistă care făcea eforturi să-și 
continue cariera în alt mod. 

Se duse în bucătărie să pună de ceai. 

Ceainicul tocmai șuiera când un trosnet urmat de un 
strigăt înspăimântător răsună pe scara de serviciu. 
Zăvorul era prea sus și Chloe nu ajungea la el. Încercă să 
se ridice sprijinindu-se într-un braţ, dar nu reuși. Își lipi 
obrazul de ușă și ascultă... Se auzi un geamăt, apoi se 
așternu liniștea. 

Chloe manevră scaunul înapoi, îl întoarse repede, 
închise gazul, străbătu holul și ciocăni la ușa tatălui ei. 

Domnul Bronstein sări din pat și apăru cu părul vâlvoi în 
faţa fiicei sale. 

— Ce-ai păţit? întrebă îngrijorat. 

— Vino repede cu mine! 

Îl conduse în bucătărie și îi spuse că auzise pe cineva 
căzând în casa scării. 

Domnul Bronstein cobori în grabă. Patru etaje mai jos, îi 
strigă fiicei sale să sune la urgente. 

— Ce se întâmplă? urlă ea, fierbând de furie că nu putea 
să descopere singură. 

— Nu mai pierde timpul, eu cobor să deschid. 

Chloe se năpusti în camera ei, înșfăcă mobilul și formă 
911. Apoi desfăcu larg perdelele și se instală iar în postul 
ei de observaţie. 

Tatăl ei aștepta pe trotuar. Chloe auzi sunetul strident al 
unei sirene și o ambulanţă trase în fața imobilului. Doi 
asistenți medicali se precipitară pe ușa de serviciu, în 
urma domnului Bronstein. 

Chloe făcu patru drumuri dus-întors între fereastra 
camerei sale și bucătărie. 

Într-un final, asistenții ieșiră și urcară în spatele 
ambulanţei o targă pe care era întins un bărbat cu masca 
de oxigen pe faţă. 

52 


- MARC LEVY - 


Chloe îşi aşteptă nerăbdătoare tatăl în faţa ușii 
apartamentului. Însă el apăru din celălalt capăt al holului. 

— Nu se poate folosi ascensorul, zise el abia răsuflând. 
Domnul Rivera e într-o stare proastă. 


53 


- O FATĂ CA EA - 


Ziua când mi-au schimbat bandajele 


Doctorul Mulder m-a întrebat dacă vreau să-mi văd 
genunchii, explicându-mi că unele persoane cu amputări 
doreau să vadă locul, altele nu, așa că, având eu dubii, am 
sugerat că aș putea să mă uit doar la unul. 

Stiam ce pierdusem, dar nu eram conștientă de mărimea 
rănilor. Acolo unde ar fi trebuit să se afle pulpele, pielea 
semăna cu un peisaj lunar. Am încremenit. Julius a 
preferat să iasă. Maggie mi-a șters fruntea cu o compresă, 
iar tata s-a dus după Julius pe culoar, probabil ca să ne 
lase singure pe noi, femeile, sau ca să nu-l văd eu 
plângând. 

Apoi Maggie mi-a spus că, în zilele următoare, Oxy-ul, 
Dilaudidul și Fentanilul o să-mi devină cei mai buni 
prieteni, dar numai pentru câteva zile. În niciun caz nu 
trebuia să mă atașez prea mult de ei. Eram fascinată de 
bunătatea oamenilor care mă îngrijeau, Maggie mă numea 
fagurele meu de miere, poate că starea genunchilor mei îi 
inspira această imagine. La fiecare centimetru de bandaj 
pe care îl scotea, doctorul mă întreba dacă mă doare. 
Trebuie să mărturisesc că omenia lor a fost un adevărat 
sprijin moral. Dacă aș fi putut să-i iau pe amândoi acasă... 
dar întoarcerea acasă era încă departe. 

O tineam pe Maggie de mână - de fapt, îi striveam 
degetele, iar ea imi tot spunea că mă descurcam foarte 
bine, că eram formidabilă. Apoi, când doctorul Mulder a 
smuls ultimele bandaje, durerea a fost atât de violentă, 
încât am vomitat micul dejun; Julius reapăruse în cameră, 
Maggie i-a întins bazinetul, o scenă de un romantism care- 
ti se tăia răsuflarea. După aceea nu-mi mai amintesc nimic, 
Maggie a zis că suferisem destul și n-a mai așteptat 
acordul lui Mulder ca să-mi dea medicamente. A înfipt o 
seringă în perfuzia din brațul meu și am plonjat în somn. 

Când am deschis iar ochii, Julius era tot acolo. Voiam să 
știu dacă dormisem mult, de parcă ar fi contat. De fapt, mă 

54 


- MARC LEVY - 


interesa să aflu cât timp stătuse el lângă mine. M-a privit 
atent și mi-a zis, cu o delicateţe care nu era a lui, că ar fi 
fost bine să mă spele pe cap. Apoi a izbucnit în hohote de 
plâns și a trebuit să-l consolez eu pe el. Repeta întruna cât 
de rău îi părea - rău pentru ce? l-am răspuns să nu-i pară, 
nu era vina lui. Însă el insista, nimic nu s-ar fi întâmplat 
dacă n-ar fi pus munca lui pe primul plan în detrimentul 
călătoriei pe care trebuia s-o facem în Italia. I-am atras 
atenția că s-ar fi putut la fel de bine să mă calce o mașină, 
italienii conduc ca nebunii. Atunci a început să-și 
reproșeze că n-a mers cu mine. Cu ce-ar fi schimbat asta, 
doar n-ar fi alergat în locul meu... Oare din ce motiv cei 
apropiați simt nevoia să se culpabilizeze când pățești ceva 
grav? Poate e modul lor de a tine doliu după o viață care 
nu va mai fi niciodată la fel. Va exista un inainte și un 
după. Gândindu-mă la după, l-am privit fix pe Julius și i-am 
mărturisit că nu-mi datora nimic. El m-a întrebat dacă era 
OK în privința părului, dacă acceptam să mi-l spele, sub 
supravegherea lui Maggie. Se părea că părul meu păstrase 
mirosul de 14:50. Nu știu să dau un nume celor ce mi s-au 
întâmplat, așa că am botezat astfel clipa când ceasul meu 
s-a oprit... la 14:50. 


55 


- O FATĂ CA EA - 


5. 


La 6:15, Deepak intră pe ușa de serviciu, cobori la 
subsol să-și pună uniforma și urcă să-și ia în primire 
postul. In ciuda acestei rutine, dimineaţa aceasta nu avea 
să semene cu nicio alta. Holul dădea în clocot - familiile 
Clerc, Williams și Zeldoff discutau cu domnul Bronstein. 
Domnul Morrison moţăia rezemat de perete, doamna 
Collins se învârtea încoace și-ncolo într-o stare de 
tulburare extremă, doar domnișoara Chloe era absentă. 
Această agitație generală îl lăsă mut pe Deepak până când 
un mister îl trezi rapid la realitate. Cum ajunsese toată 
lumea asta la parter, de vreme ce colegul său lipsea? 

Domnul Bronstein îl zări primul și se apropie de elcu o 
expresie abătută. 

— Scumpul meu Deepak, îmi pare tare rău, a avut loc un 
accident. Domnul Rivera a căzut pe scara de serviciu. 

— Ce naiba făcea pe scara de serviciu la ora cinci 
dimineața? se miră domnul Williams. 

— Întrebarea nu are mare importanță deocamdată, 
pentru sănătatea lui ar trebui să ne facem griji, răspunse 
doamna Clerc, care purta doar un neglijeu. 

— Ce-au spus cei de la ambulanţă? interveni doamna 
Williams, sărind în ajutorul soțului. 

— Nimic. Domnul Rivera are o fractură deschisă la 
piciorul drept, din fericire fără pierdere de sânge. Deși 
ameţit de pe urma căzăturii, era conștient. Am vorbit cu el, 
își păstrase luciditatea, preciză profesorul. 

— Să ne rugăm să nu și-o piardă, șopti domnul Zeldoff, 
trăgând cu coada ochiului în decolteul doamnei Clerc. 

— Să sperăm că i-au făcut o tomografie când a ajuns la 
spital, adăugă soția lui, trăgându-i una cu piciorul în tibie. 

— Ce spital? întrebă Deepak, impasibil. 

— Am cerut să fie dus la Beth Hospital, un prieten de-al 
meu e medic acolo, răspunse domnul Bronstein. 


56 


- MARC LEVY - 


— Bun, presupun că fiecare dintre dumneavoastră 
dorește să se întoarcă în apartamentul său cât mai curând, 
însă va trebui să facem două curse, așa că o vom lua în 
ordine, anunţă Deepak pe tonul pe care l-ar fi folosit 
comandantul unei nave surprinse de furtună. 

Își chemă călătorii, soţii Zeldoff, domnul Morrison, care 
dormea în picioare, un mister în sine și el, și în sfârșit 
doamna Collins... Deepak o căută cu privirea și o 
descoperi scotocind în spatele pupitrului de la recepţie. Ea 
deschise sertarul, îl împinse la loc, apoi se aplecă până jos. 

— Vă pot ajuta cu ceva? murmură Deepak. 

Doamna Collins se ridică mulțumită, găsise ce căuta. Îi 
dădu lui Deepak o carte în format mic, pe care el o 
strecură discret în buzunar. 

— Puteţi conta pe mine, îi spuse el cu sobrietate. Acum, 
dacă aţi binevoi să vă îndreptaţi spre ascensor și pe drum 
să-l treziți pe domnul Morrison, v-aș fi extrem de 
recunoscător... 

După câteva minute și o sută de metri parcurși pe 
verticală, Deepak, în sfârșit singur în cabina sa, cobori 
strapontina, se așeză și își luă capul în mâini. Trebuia să-și 
anunţe soția că diseară avea să întârzie. Ocupanţii 
imobilului vor avea nevoie de serviciile lui ca să se 
întoarcă acasă la finalul zilei, apoi o să dea o fugă la spital. 
Cine va asigura însă serviciul de noapte? Cât timp vor fi de 
acord proprietarii să urce pe scări după plecarea lui? 
Pentru moment, nu avea nici cel mai vag răspuns și inima i 
se strânse de un presentiment sumbru. 


XXX 


Viaţa își reluă cursul aproape normal. Deepak își făcu 
turul obișnuit. O duse sus pe menajera familiei Clerc și 
cobori cu Golden Retrieverul pe care îl dădu în grija tipului 
care plimba câini. La ora 9, domnul Groomlat apăru în hol. 

— Arătaţi ciudat în dimineaţa asta, zise contabilul 
intrând în cabină. 

57 


- O FATĂ CA EA - 


Noroc că biroul lui se afla la etajul întâi și Deepak nu a 
fost nevoit să-i răspundă. 

La ora zece, domnul Williams apelă la serviciile sale. 
Deepak era pe drum spre etajul șapte când îl chemă și 
domnul Zeldoff. Nu avea rost să oprească ascensorul, 
oamenii detestă să urce atunci când vor să coboare, așa că 
îl luă pe domnul Zeldoff la întoarcere. Domnul Zeldoff și 
domnul Williams se salutară din nou. 

— Zău așa, ce naiba făcea la cinci dimineaţa pe scară? 
mormăi cronicarul de la Fox News, care nu pierdea 
niciodată ocazia de a bănui pe cineva. 

— N-am nici cea mai vagă idee, oftă domnul Zeldoff, 
care rareori avea una, exceptând momentele când se 
găsea în prezenţa vecinei sale franțuzoaice de la etajul 
șase. 

Deepak simţi cum privirile lor se îndreaptă spre umerii 
lui sau poate spre chipiu... dar se abţinu să le spună prea 
multe, mulțumindu-se să le ureze o zi bună când trase 
grilajul. Cei doi bărbaţi se despărţiră pe trotuar. 

Puțin mai târziu, veni rândul soţilor Clerc, care plecau 
mereu împreună. 

Doamna Williams lucra acasă, doamna Zeldoff nu lucra 
deloc, doamna Collins nu ieșea niciodată dimineaţa, 
domnul Morrison, niciodată înainte de ora 15:00, până 
atunci dormea după beţie, menajera familiei Clerc nu se 
ducea la cumpărături decât la prânz, dimineaţa dădea cu 
aspiratorul. Deepak avea puţin timp pentru el. 

Se așeză în spatele pupitrului să cerceteze vechea carte 
de telefoane care zăcea în sertar și sună la spital. 

În mod clar, dimineaţa aceasta nu semăna cu vreo alta. 
Ceea ce nu se mai produsese de multă vreme, atât de 
multă vreme că Deepak nici nu-și amintea când fusese 
acea ultima dată, se întâmplă acum. Telefonul de bachelită 
începu să zbârnâie. Deepak se uită la el intrigat și într-un 
final ridică receptorul. 

— Aveţi vești despre el? întrebă doamna Collins cu voce 
febrilă. 

58 


- MARC LEVY - 


— Am sunat la spital, doamnă, e încă în blocul operator, 
dar viaţa nu-i este în pericol. 

Auzi un suspin de ușurare. 

— Vă împărtășesc sentimentul, continuă Deepak, sunati- 
mă din nou tot așa, între 14:30 și 15:00, o să fie liniște în 
hol, șușoti el înainte să pună delicat receptorul în furcă. 

Telefonul mobil începu să vibreze, nu putea fi decât 
domnișoara Chloe. 

La vremea la care fusese construit ascensorul, nimeni 
nu se sinchisea de confortul oamenilor în scaun cu rotile. 
Butoanele de chemare erau plasate prea sus pentru ea. 

Deepak urcă la etajul opt, Chloe îl aștepta pe palier. 

— M-am gândit că n-ar strica să fie cineva lângă el când 
se trezește, mărturisi ea în timp ce coborau. 

— Foarte delicat din partea dumneavoastră, 
domnișoară. 

— Eu l-am auzit căzând, eram în bucătărie când... 

Și fiindcă, în mod clar, dimineaţa aceasta nu semăna cu 
nicio alta, Deepak renunţă la legendara lui atitudine 
rezervată și o întrerupse. 

— Cazanul, șopti el. Pornește la ora cinci, aburul urcă pe 
ţevi, dar la etajul patru ţevile sunt prea apropiate de 
perete, vibrează și fac un zgomot infernal, parcă bate 
cineva cu ciocanul. Trebuie să le lovești cu ceva ca să 
înceteze vacarmul. Așa trebuie să fi căzut. 

— Probabil, dar de ce îmi povestiţi toate astea? 

— Cred că domnul Williams își pune întrebări. 

O conduse până în stradă, strigă după un taxi și o ajută 
să urce. 

— Nu vă mai frământaţi, un picior rupt nu-i foarte grav, 
zise ea ţinând portiera. 

— N-aș îndrăzni să afirm contrariul tocmai în fața 
dumneavoastră, dar, la vârsta lui, înseamnă totuși ceva. 

— O să vă sun îndată ce voi avea noutăţi. 

Deepak îi mulțumi pentru efortul pe care-l făcea și intră 
înapoi în imobil, mai afectat decât voia să recunoască. 


59 


- O FATĂ CA EA - 
x x * 


Chloe se uita la domnul Rivera care dormea cu spatele 
la fereastră. Când ea fusese în locul lui și forțele vieţii 
începuseră să-i redea lumii culorile, privirea îi zbura spre 
coroana unui arțar. Acolo văzuse  perindându-se 
anotimpurile, lemnul negru al iernii, mugurii, frunzișul 
verii și roșcatul toamnei. 

O infirmieră intră să verifice perfuzia și, cât îi luă 
tensiunea pacientului, Chloe o întrebă despre starea lui. 
Infirmiera ezită să-i spună dacă el o să-și mai poată folosi 
piciorul. După plecarea ei, Chloe simţi cum o cuprinde 
panica. 

— O să fie bine, murmură ea fără știe cui anume se 
adresa, ei înseși sau domnului Rivera. 

Domnul Rivera întredeschise ochii, apoi îi închise cu o 
grimasă. Chloe vru să plece imediat, dar rămase cu braţele 
atârnânde, neputincioasă. Tocmai se pregătea să-și sune 
tatăl ca să vină să o ia, când o femeie apăru în cadrul ușii. 

Purta o fustă de tweed, o bluză albă și un jerseu. Așteptă 
câteva clipe, apoi se apropie de pat, își puse mâna pe 
cearșaf și netezi o cută. 

— Face parte din viața mea de douăzeci de ani, și abia 
dacă-l cunosc. Nu-i ciudat? 

— Habar n-am, bălmăji Chloe. 

— Soţul meu vorbește despre el ca despre un frate, un 
frate cu care nu te întâlnești decât dimineaţa și seara. 

— Nu sunt rudă cu el, mărturisi Chloe. 

— Ştiu cine sunteţi. El vă apreciază mult. Soţul meu, 
vreau să zic. Presupun că și domnul Rivera, doar nu te 
schimbi, ești la fel și ziua, și noaptea, nu-i așa? 

— Sunteţi doamna Deepak? 

— Doamna Sanjari. Deepak e prenumele lui. „Doamna 
Deepak” schimbă puţin lucrurile. El vă spune „domnișoara 
Chloe”. Vă înlocuiesc eu aici, duceţi-vă acasă, sunteţi 
foarte palidă. 


60 


- MARC LEVY - 


Chloe nu răspunse. Lali trecu în spatele scaunului cu 
rotile și îl împinse spre culoar. 

— Şi mie mi-e groază de spitale, comentă ea îndreptând 
scaunul spre ascensoare. Vreţi să mergem să bem un ceai? 

— Cred că mi-ar plăcea foarte mult. 

La ieșirea din spital, Chloe vru să recapete controlul 
asupra scaunului. 

— lertaţi-mă, dar nu-mi place să fiu împinsă, îmi dă 
senzaţia că sunt scoasă la plimbare. 

— Adineaori nu v-aţi plâns, așa că, dacă nu vedeţi niciun 
inconvenient, o să vă împing în continuare, mai ales că 
avem câţiva pași de făcut, mă rog, vorba vine. 

— Unde mă duceti? întrebă Chloe. 

— Ştiu un loc cu niște prăjituri nemaipomenite, e la 
câteva blocuri de-aici, suficient ca să ardem caloriile pe 
care le vom pune apoi la loc. 

— În ritmul ăsta, eu nu risc să ard mare lucru... 

Numele ciudat al ceainăriei, Chikalicious, o amuză pe 
Chloe, care descoperise în Lali o formă de autoritate 
binevoitoare în genul lui Mary Poppins. 

— De ce mă priviţi așa? întreabă Lali savurând o baba 
cu rom. 

— Cum vă privesc? 

— Sper că nu apetitul meu vă deranjează. N-am mâncat 
de dimineaţă și oricum nu mi-e rușine că sunt gurmandă. 

— Nu, n-are nicio legătură. 

— V-aţi imaginat că arăt altfel? 

— Nu mi-am imaginat nimic. Deepak e o persoană foarte 
discretă. 

— Soţul meu vă cunoaște de când eraţi adolescentă, vă 
duce cu ascensorul dimineaţa și seara, vă caută un taxi de 
câte ori aveţi nevoie, fie că-i ploaie, fie că-i vânt, vă cară 
pachetele, se interesează de dumneavoastră în fiecare zi, 
iar dumneavoastră nu știți nimic despre viaţa lui și singura 
scuză pe care o găsiţi e discreţia? Vecinii mei de palier 
sunt cubanezi, au trei copii și doi nepoti, cei care stau 
deasupra noastră sunt portoricani, ea e învăţătoare și el, 

61 


- O FATĂ CA EA - 


electrician. Sunt douăzeci și patru de apartamente în 
imobilul nostru și cunosc pe toată lumea. 

— La jocul ăsta, aș putea să vă surprind. Dacă aţi ști cât 
timp am petrecut închisă în casă... însă urmărind mai 
degrabă forfota străzii decât pe vecinii mei. Totuși, vă pot 
dezvălui că soţii Zeldoff sunt adevăraţi bigoti, dacă un bec 
pocnește, se roagă să-l schimbe cineva, dacă ușa lor 
scârţâie, se roagă să ungă Deepak balamalele, de fapt, se 
roagă de toată lumea, în felul ăsta, ei n-au nimic de făcut. 
Domnul Morrison este un alcoolic elegant, un beţiv curios 
în toate privinţele, dar care nu pricepe niciodată nimic, un 
veritabil personaj. Soții Clerc, un cuplu de francezi 
instalaţi de mult timp la New York, trăiesc în universul lor. 
Imi plac mult, au o galerie de artă în Chelsea. Sunt foarte 
îndrăgostiţi. Niște amorezi, și nu dintre cei mai pudici. 
Doamna Clerc poartă decolteuri care nu-l lasă indiferent 
pe bunul domn Zeldoff, de altfel, nici pe tata, ca să fiu 
sinceră, dar n-am comentat... Doamna Collins este o 
văduvă veselă, cel puţin în aparenţă, mereu gata să 
rostească un cuvânt amabil. Avea un bichon care lătra cât 
era ziua de lungă. La moartea lui, doamna Zeldoff s-a 
rugat să avem în sfârșit liniște, însă papagalul doamnei 
Collins a început să latre în locul câinelui. lar soții 
Williams... Oh, soţii Williams sunt încrezuţi ca nimeni 
altcineva. Domnul Williams e comentator economic la Fox 
News, deci se înţelege de la sine că știe totul despre orice. 
Tata zice că e un imbecil convins că viaţa se rezumă la 
economie. Tati cunoaște domeniul, e profesor de economie 
la NYU. Cât despre doamna Williams, greu găsești pe 
cineva mai perfid decât femeia asta. Oamenii cu două feţe 
sunt cei mai răi. De câte ori ne întâlnim în ascensor, mă 
distrez împingând discret scaunul ca s-o calc pe picioare, 
și e atât de ipocrită, că nu îndrăznește să zică nimic. 

— Sunteţi mare figură, pufni în râs Lali. Şi fiindcă văd că 
nu vă atingeţi de prăjitura aia, v-o confisc. Dar 
dumneavoastră? Cine sunteţi dumneavoastră? Eu nu sunt 
discretă ca soțul meu, ba chiar dimpotrivă. 

62 


- MARC LEVY - 


— Eram actriță. Am luat lecţii de actorie la studioul 
Stella Adler, am prins mici roluri și într-un final am obţinut 
unul într-un serial. 

— Şi acum? 

— Îmi împrumut vocea pentru înregistrarea cărţilor 
audio. 

— Lucraţi gratuit? 

— Nu, onorariile nu sunt foarte mari, dar... 

— Din moment ce vă Împrumutați vocea și sunteţi plătită 
pentru munca dumneavoastră, de ce vorbiţi la trecut? Mie 
mi se pare că sunteţi în continuare actriţă. 

— Da, mă rog, nu dintre cele care dau autografe. 

— Eu am fost croitoreasă, credeţi că am dat autografe? 

Lali se șterse delicat la colţul gurii. Cele două femei se 
studiară reciproc. 

— Soţul meu o să se întoarcă târziu diseară, iar în zori 
va pleca înapoi la serviciu, poate chiar mai devreme decât 
de obicei. Dacă l-aș lăsa, și-ar instala un pat pliant la 
subsol, ca să nu aveţi de suferit seara, cât lipsește domnul 
Rivera. Soţul meu duce simțul datoriei la extrem. lar pe 
mine mă îngrijorează ce se va întâmpla cu noi. 

— Administraţia va găsi repede un înlocuitor, sunt 
sigură că domnul Groomlat se ocupă deja de asta, lucrurile 
vor reintra curând în normal, nu vă faceţi probleme, o să 
am eu grijă. 

— Aveţi grijă mai ales ca domnul Groomlat să nu-i 
convingă pe vecini să aleagă altceva. Timpurile se 
schimbă, e în firea lucrurilor, dar dacă se schimbă și în 
imobilul dumneavoastră... dacă Deepak nu-și realizează 
recordul, n-o să-și revină niciodată. 

— Ce record? 

— Aţi râde de el, o să vorbim despre asta altă dată, 
acum trebuie să mă întorc. Să nu-i spuneţi că ne-am 
întâlnit. Deepak trăiește într-un hol și o cabină de 
ascensor, îi place ca lumea lui să fie bine 
compartimentată. 


63 


- O FATĂ CA EA - 


Lali o lăsă pe Chloe să achite nota și plecă fără a se 
gândi o clipă s-o ajute să găsească un taxi care să-i 
convină. 


64 


- O FATĂ CA EA - 


6. 


— Ce înţelegi prin „la sursă”? întrebă Sanji. 

— La tine, în India. 

— Au sunat la banca mea din Mumbai? 

— Dacă ar fi doar asta... 

Şi cum Sanji nu părea să priceapă situaţia, Sam trecu la 
mărturisiri. 

— N-aveam de ales, sosești de departe cu un proiect 
ambițios, ce-ai vrea să fac fără o recomandare? Dacă ai fi 
american ori măcar european, dar... 

— Dar vin din lumea a treia, dintr-o ţară de tâlhari și de 
maghernițe, asta crezi? India vă depășește în modernitate 
sub toate aspectele, mai puţin în materie de aroganță, se 
enervă Sanji. 

— Dar bogăţiile se află în mâinile unui număr mic de 
aleși. 

— Şi la voi nu-i la fel? E imposibil să reușești fără 
originea potrivită! Ce-aţi făcut din visul american? 

— N-am zis că-i imposibil. În fine, Sanji, câteva 
săptămâni ca să ridici o asemenea sumă, fii realist! 

— Nu ţi-am impus decât o singură condiţie, să nu-mi 
amesteci familia în afacerile mele. Contez pe tine să nu se 
mai repete, problema e încheiată. 

— Nu complet încheiată, sincer să fiu, bodogăni Sam. 
Unchii tăi te-au desființat literalmente. „Un vagabond, un 
șnapan, un ușuratic dezmoștenit...”, te scutesc de restul. 

— Au spus asta despre mine? Înseamnă că vor război în 
continuare. 

— Ar fi timpul să te hotărăști să le plătești cu aceeași 
monedă. Dacă își răspândesc otrava în mediile financiare, 
viitoarele noastre întâlniri se vor încheia rapid. Acum o să- 
ţi pun o întrebare, ai dreptul să mă trimiţi la plimbare, 
chiar să mă dai afară, dar nu pot face altfel. 

— Vrei să știi dacă e adevărat ce spun ei! 

Sam își luă servieta de pe masa de consiliu. 


66 


- MARC LEVY - 


— OK, demisionez, și... vrei să-ţi spun ceva? Poate că e 
mai bine așa. [Îţi închipui că ești singurul care-și joacă 
viitorul în afacerea asta. Ce crezi că aș păţi dacă șefu' ar 
afla că le-am prezentat celor mai mari clienţi ai noștri un 
tip în care am încredere pentru că m-am distrat bine cu el 
în Anglia și are un aer simpatic? 

— Şi look de indian, râse amar Sanji. 

— Un tip ciudat, în orice caz, replică prompt Sam. Și 
unde stă clientul vostru când vine la New York, dragul 
meu Sam? În Harlem, la un unchi și o mătușă pe care nu-i 
cunoaște. Mașina cu șofer parcată jos e a lui? Ah, nu, el 
circulă cu metroul... Și de ce a întârziat la întâlnirea cu 
unul dintre principalii noștri investitori?... 

— Ar fi trebuit să vin pe spinarea unui elefant... 
Prejudecăţile nu dispar cu una, cu două. 

Sanji se duse la fereastră. 

— Unchii mei nu admit ca eu să posed o treime din hotel 
și cu atât mai puţin să nu-i ascult. Voința mea de a-mi duce 
viaţa în afara familiei e un afront. Vor să mă vadă dând-o 
în bară, ca să-i implor să mă primească înapoi. Puțin îmi 
pasă dacă devin și mai bogat. Vreau să reușesc pentru a le 
dejuca planurile. Tu singur trebuie să decizi dacă mă ajuţi 
sau nu. 

Dus pe gânduri, Sam rodea capătul creionului. 

— Cum e hotelul ăsta? întrebă el. 

— Obișnuit. Patru sute de camere și apartamente, un 
centru de conferinţe, o piscină, un spa, trei restaurante și 
niște decoraţiuni cam pretenţioase pentru gustul meu. 

— Obișnuit... și bine plasat? 

— Cum nu se poate mai bine. 

— Îl aveţi de mult? 

— Nu așa cum e în prezent. Bunicul cumpărase metodic 
toate apartamentele unui ansamblu de imobile din centrul 
Bombay-ului. După ce a murit el, tata și cei doi fraţi ai lui i- 
au dat afară pe locatari, au unit clădirile și au făcut lucrări 
colosale. Așa s-a născut Mumbai Palace Hotel. 

— Cât valorează o afacere ca asta? 

67 


- O FATĂ CA EA - 


— Greu de estimat, valoarea patrimoniului imobiliar și a 
exploatării hotelului... mulţi bani. 

— Şi tu deţii o treime... 

— Unde vrei să ajungi? 

— Ai moștenit un hotel pe lângă care Mark și Carlyle ar 
arăta a boutique-hotel. De ce să faci șaptesprezece ore cu 
avionul pentru a încerca să iei douăzeci de milioane de 
dolari de la niște investitori străini, când orice bancă 
indiană ti-ar împrumuta suma asta? 

— Pentru că nu vreau să am datorii. Și dacă ar fi trebuit 
să ofer o parte din acţiunile mele drept garanţie pentru 
împrumut, aș fi fost obligat să mă justific în faţa familiei. 

— De acord, zise Sam, am încredere în tine. O să sting 
incendiul și o să-l liniștesc pe patron, iar tu o să-mi dai 
mână liberă. În compensație, dacă reușesc să obţin 
capitalul de care ai nevoie, mă iei cu tine. 

— Unde să te iau? 

— În India, în paradisul tău de noi tehnologii și lactate 
bio! Dacă, datorită mie, firma ta devine un jucător major 
pe piaţă, n-o să mă mulțumesc cu un mic comision. Vreau 
un post de director financiar cu locuinţă de serviciu și un 
pachet de acţiuni! i 

Sanji se uită la el ironic. În ciuda aparenței sale de 
creator genial, era și un negociator avizat. 

— De acord, dar fără locuinţă de serviciu, replică el 
strângându-i mâna lui Sam. 


XXX 


Părăsind clădirea unde se afla biroul lui Sam, Sanji se 
întrebă de partea cui ar fi fost tatăl său: i-ar fi fost aliat 
sau ar fi renunţat la un război fratricid? Plecă să se plimbe 
pe aleile din Washington Square Park. 

Studenţii de la NYU invadaseră peluzele, puţin mai 
departe, copiii se căţărau în turnuleţele din locurile de 
joacă, niște jucători de șah cu aer nonșalant disputau 
partide impetuoase, lângă fântână, o dansatoare repeta 

68 


- MARC LEVY - 


figuri de balet, însă tânăra pe care Sanji spera s-o 
întâlnească lipsea din acest vesel tablou. 


XXX 


Chloe se uita la singura rochie lungă din șifonier. Un 
cadou primit de la mama ei anul trecut, cu ocazia unei gale 
de caritate la care o implorase s-o însoţească. Fosta 
doamnă Bronstein frecventa evenimentele mondene ca să 
laude talentele de sculptor ale partenerului ei și să-i 
promoveze lucrările. Astă-seară, Chloe va purta rochia 
pentru Julius, care era nebun după Bette Midler, iar 
întâmplarea făcea ca actriţa să joace pe Broadway într-o 
reluare a spectacolului Hello, Dolly! 

Chloe mergea rareori în săli de spectacol. Se strecura 
înăuntru în ultimul moment, când se  stingeau 
candelabrele, de teamă ca scaunul ei să nu încurce 
circulația pe culoare. Dar astă-seară urma să intre pe 
lumină. Julius era un bărbat frumos și, cu un dram de 
noroc, Chloe avea să întâlnească vreun cunoscut. 

Apucă vergeaua cu care cobora lucrurile agăţate sus, în 
dulap, pe umeraș, și puse rochia pe pat cu un gest sigur. 

— Încotro merge relația noastră? murmură ea 
îndreptându-se spre baie. 

Începu să se machieze, își contură genele cu puţin rimel, 
își atenuă paloarea cu o urmă de fard, dar ezită în faţa 
tubului de ruj. 

Dintr-odată, își dădu seama de un fapt evident. 
Supărată, își împinse scaunul în salon pentru a-i telefona 
lui Julius. 

— Eşti gata? o întrebă el. Sar imediat într-un taxi și vin 
să te iau. 

Chloe nu răspunse. 

— Dacă vrei, continuă el, după spectacol mergem la 
restaurantul chinezesc care-ţi place ţie, nu-i departe de 
Shubert Theater, putem ajunge acolo pe jos. 


69 


- O FATĂ CA EA - 


Și, cum Chloe rămânea tăcută, Julius începu să se 
îngrijoreze. 

— E ceva în neregulă? 

Da, ceva era în neregulă. 

Julius află cu părere de rău despre accidentul domnului 
Rivera. 

— Proastă veste, mai ales pentru el. Sper că nu-i grav. 

— Tocmai ţi-am spus, și-a rupt piciorul. 

— Un ghips bun și își revine. Îţi înţeleg emoția, dar nu 
poţi lăsa toate nenorocirile lumii să apese pe umerii tăi. 

— Nu cred că o fractură de femur intră în categoria 
nenorocirilor lumii, replică ea sec. La mine mă gândesc. 
Domnul Rivera e liftierul nostru de noapte. 

— Şi ce-i cu asta? vru să știe Julius. 

— Fără el nu avem ascensor. Pot să cobor ca să te aștept 
în hol la intrare înainte să-și termine tura Deepak, dar, la 
întoarcere, am avea o mică problemă. Mă rog... cam cât 
mine de mică. N-am avea altă soluţie decât să mă duci în 
braţe. 

Veni rândul lui Julius să rămână tăcut. 

— Renunţ. Ar însemna prea multe eforturi, chiar și 
pentru un făt-frumos. 

— N-am zis nimic. 

— Am observat. O să-ţi dau banii pe biletul meu, în fond, 
nu-i vina ta. 

— Ce tot vorbești? Nu trebuie să-mi dai nimic. 

— Oricum, am văzut filmul cu Streisand, iar Bette 
Midler mă cam lasă rece. Important e să nu ratezi tu 
spectacolul. 

Schopenhauer se gândea. 

— Pot încerca să schimb biletele pentru o altă seară. 

— Mi-ai zis ca le-ai obținut printr-o minune. O să-mi 
povestești tu spectacolul. 

— Şi cât va dura problema cu ascensorul? Nu poţi 
rămâne închisă în casă la nesfârșit. 

— Să nu întârzii, discutăm altă dată despre problemele 
mele administrative. 

70 


- MARC LEVY - 


— Nu pot să fac nimic altceva? 

— Să-mi spui cum te-ai îmbrăcat. 

— O să râzi de mine. Am scos vechiul smoching de 
ocazie... pentru această ocazie. Dar dacă aș trece să te văd 
după spectacol? 

— O seară frumoasă, Julius, zise Chloe, apoi închise. 

Se întoarse în camera ei și se dezbrăcă de rochie. 
Domnul Bronstein, care aștepta la intrare, întredeschise 
ușa dinspre palier și o trânti intenţionat. 

— Am sosit, strigă el. 

Sosise de ceva timp. Intră în camera lui Chloe și o găsi 
la fereastră. 

— Nu te-ai săturat să te uiţi la bulevardul ăsta? 

— Nu-i nimic interesant la televizor, răspunse ea. 

Profesorul se apropie de fiica sa. 

— Să nu zici nimic, tati. 

— O să discut cu domnul Groomlat chiar mâine, situaţia 
asta nu poate să dureze. 

— Pot să-mi petrec acasă câteva seri, nu e nicio dramă. 

— Ai dreptate, n-am nimic de zis, deși mă gândesc la 
destule. O să pregătesc cina. 

Chloe se răsuci spre el. 

— Şi la ce te gândești mai exact? 


XXX 


Domnul Groomlat avusese o dimineaţă mizerabilă. Atât 
de mizerabilă, încât aproape că regreta ambiția de a 
obţine postul de președinte al administraţiei. Fiindcă 
doamna Collins refuza să-i vândă biroul închiriat de el la 
etajul întâi, domnul Groomlat își manifestase puterea 
luând controlul gestiunii imobilului. Și până acum, nu 
avusese de ce să se plângă. Se alegea cu onorarii 
consistente pentru o muncă nu foarte solicitantă. lar 
acum, culmea! Unul după altul, proprietarii veniseră să 
bată la ușa lui fără să aibă elementara curtoazie de a 
stabili o întâlnire. Și toţi repetau cu înverșunare același 

71 


- O FATĂ CA EA - 


refren: când se va găsi un înlocuitor pentru domnul 
Rivera? 

Prima a fost doamna Clerc, al cărei câine suferea de 
artroză, urmaseră profesorul Bronstein, care se plânsese 
că fiica lui era prizonieră seara în casă, și soţii Williams, 
îngrijoraţi pentru recepţia pe care o dădeau peste o 
săptămână... cum vor urca preţioșii invitaţi? In final, și 
doamna Zeldoff venise să-l roage să găsească o soluţie cât 
mai repede. Să facă bine să aprindă o lumânare și să-l lase 
în pace! 

Să dai de cineva la sindicatul liftierilor era mai dificil 
decât la Asigurările Sociale. Lăsase deja trei mesaje. Cine 
mai avea în zilele noastre robot? Iar birourile lor se aflau 
într-un cartier unde domnul Groomlat nici nu punea 
piciorul. Doar nu avea el timp să se ducă în vreo fundătură 
a Brooklynului și să se rătăcească pe-acolo! Ca să nu-și 
audă reproșuri, o să trimită după-amiază o scrisoare 
recomandată, asta dacă nu cumva... se gândi el ieșind 
precipitat din birou. Chemă ascensorul și Deepak apăru 
aproape imediat. 

— Bună ziua, domnule, zise el deschizând grilajul. 

— Ne-am salutat deja dimineaţă. 

— Nu coborâţi? 

— Nu, vreau doar să vă pun o întrebare. Aveţi vreo 
cunoștință dornică să-i ţină locul domnului Rivera? 

— Din păcate, e nevoie de o calificare specială. 

— Şi atunci sindicatul vostru cu ce se ocupă? 

— Ne apără interesele, presupun. 

— Unul dintre colegii dumneavoastră pensionari nu s-ar 
bucura să reia un pic serviciul? 

— Posibil, ar trebui să-i întreb pe cei din sindicat. 

— Asta încerc de ore întregi. 

— Înţeleg, oftă Deepak, doriţi să mă ocup eu. 

— Ar fi un gest amabil... și în interesul dumneavoastră. 

— O să fac tot ce pot, promise Deepak. 

— Faceţi-o imediat, eu nu sunt plătit să mă ocup de 
genul ăsta de evenimente imprevizibile. 

72 


- MARC LEVY - 


Groomlat se întoarse în birou, iar Deepak cobori în hol, 
enervat. Nu așteptase ordinul contabilului ca să acţioneze. 
lar prietenii din sindicat îi confirmaseră temerile. Din 
cauza freneziei construcțiilor ce cuprinsese orașul, chiar și 
portarii și paznicii deveniseră o raritate, un liftier capabil 
să manevreze un ascensor ca al său era la fel de greu de 
găsit ca o perlă într-o scoică. lar cei de la sindicat nu 
sunaseră înapoi tocmai pentru că Deepak le ceruse o mică 
favoare, chiar dacă era conștient că stratagema lui doar 
întârzia inevitabilul, asta în cel mai bun caz. Încă 862 de 
kilometri de urcat pentru a intra în cartea recordurilor, 
nici nu cerea mare lucru de la viaţă, mai ales că până 
atunci se mulțumise întotdeauna doar cu ce-i oferise ea. 

Așteptă de formă o oră înainte de a urca la biroul 
contabilului. Îl asigură că sindicatul era la curent cu 
situaţia și făcea totul pentru a soluţiona problema, 
căutările erau în curs. Până atunci, el o să-și prelungească 
programul seara. Ca să ușureze viaţa tuturor. 

— Să  discutaţi cu domnul Rivera, fiindcă orele 
dumneavoastră suplimentare vor fi deduse din salariul lui. 
Cheltuielile imobilului sunt și așa mari, sper că înţelegeți. 

— Nu-i nevoie să mi le plătiţi, răspunse Deepak luând-o 
din loc. 


XXX 


Sanji o recunoscu de la depărtare datorită pledului roșu, 
dreptunghiular, înfășurat pe șolduri, părând să-i îmbrace 
jumătate din corp. 

Se așeză pe o bancă lângă ea și-l ascultă pe trompetist 
cântând St. Louis Blues. 

— N-o să încep eu discuţia de fiecare dată când ne 
întâlnim, rosti într-un târziu Chloe. 

— Şi totuși, tocmai aţi făcut-o, răspunse Sanji. 

— Nu păreţi în apele dumneavoastră. 

— Ce vă determină să spuneţi asta? 

— Sunt psihoterapeut. 

73 


- O FATĂ CA EA - 


— Nu erati actriţă? 

— La New York, să practici o singură meserie e un lux. 

— Sunt două meserii frumoase, chiar dacă e destul de 
trist că psihoterapia reprezintă o meserie. Cu cât orașele 
sunt mai mari, cu atât devine mai dificil să găsești pe 
cineva care să te asculte cu atenţie. 

— Treceaţi din întâmplare pe aici? întrebă Chloe. 

— Nu, speram să vă revăd. 

Ea se răsuci spre trompetist. 

— Mare mincinos! Pentru el aţi venit. 

— Mă întrebam ce-ar fi făcut tata în locul meu. Pândesc 
un semn, zise el privind printre ramurile ulmului chinezesc 
uriaș. 

— Credeţi că sufletele rătăcesc prin copaci? 

— Acolo sus sau într-o altă lume. 

— Şi ce întrebare ati fi vrut să-i puneţi tatălui? 

— E complicat. 

— Complicat este să ne formulăm problemele. 

— Ca terapeut, nu glumiţi! 

— Așadar, credeţi în semne, se amuză Chloe. 

— Dar dumneavoastră ce faceţi aici? 

— Îmi place să privesc viaţa în jurul meu. A fost o 
vreme, nu cu mult în urmă, când mă duceam seara să mă 
plimb în supermarketuri. Nu vă grăbiţi să râdeţi de mine. 
Acolo vezi tot felul de lume, studenţi, lucrători de noapte și 
mulți oameni în vârstă care fug de singurătate. 

— Nu arătaţi a studentă și cu atât mai puţin a persoană 
în vârstă... 

— Ce era cu întâlnirea de pe 28th Street? Mi-aţi promis 
că dacă ne revedem... 

— Exact, am promis... O discuţie cu niște bancheri, am 
creat o societate care a crescut și pe care trebuie s-o ajut 
să se dezvolte. 

— Pe scurt, sunteţi om de afaceri. 

— Antreprenor. Afacerile mele chiar vă interesează sau 
întrebaţi din politeţe? 


74 


- MARC LEVY - 


— Din politeţe. Birourile dumneavoastră sunt la New 
York? 

— La Mumbai, am creat un soi de Facebook indian, dar 
mult mai bun, răspunse Sanji cu mândrie. Dumneavoastră 
aţi obţinut rolul? 

— Da. 

— Un rol mare? 

— Imens! Joc zece personaje. 

— Timpul pe care-l veţi petrece la machiaj trebuie să fie 
interminabil. 

— Joc fără fard, sunt o actriță pe care spectatorii nu o 
văd. 

— Cum adică? 

— Înregistrez cărți. Voce fără imagini, opusul 
cinematografului mut, dar găsesc că are o poezie 
asemănătoare... dumneavoastră, nu? 

— N-am ascultat niciodată o carte. 

Cerul căpătase o culoare cenușie și o ploaie fină începu 
să picure pe frunzele ulmului chinezesc, deasupra 
capetelor lor. Trompetistul își puse instrumentul în husă și 
plecă. Oamenii alergau spre ieșirea din parc. Sanji ridică 
ochii. 

— Credeţi că e un semn? 

— l-aţi pus o altă întrebare? 

— Nu. 

— Atunci, e doar o ploaie de primăvară. 

El îi propuse s-o însoţească, însă Chloe îl asigură că nu 
avea nevoie de niciun ajutor, va ajunge prima la adăpost, îi 
spuse provocator. Și până să reacționeze Sanji, ea era deja 
la gardul de fier forjat al parcului. li făcu la revedere cu 
mâna și dispăru pe Fifth Avenue. 


75 


- MARC LEVY - 


Ts 


Domnul Groomlat scotocea în arhivă după o factură 
veche. Cu doi ani în urmă, le propusese proprietarilor să 
automatizeze ascensorul. Fabricantul oferea un kit la un 
preţ foarte convenabil. Salariile liftierilor atârnau greu în 
totalul cheltuielilor, eliminarea lor ar fi însemnat o măsură 
administrativă bună care, era convins el pe-atunci, va fi 
adoptată cu ușurință. Nu se întâmplase așa. Ascensorul de 
tip vechi reprezenta un mod de viaţă la care ocupanții 
imobilului ţineau mult. Domnul Bronstein se opusese 
concedierii lui Deepak și a domnului Rivera după atâţia ani 
de bune și loiale servicii. Discuţia se putea relua după 
pensionarea celor doi. Doamna Williams se arătase 
preocupată de starea imobilului, doamna Clerc, de 
dispariția unui farmec indiscutabil. Doamna Collins se 
înfuriase atât de tare, că surprinsese pe toată lumea, 
refuzase să mai audă ceva și părăsise întrunirea trântind 
ușa. Domnul Morrison întrebase cine avea să mai apese pe 
butoane când lifitierii nu vor mai fi acolo. Și cum nimeni 
nu se obosise să-i răspundă, se abţinuse de la vot. Soții 
Zeldoff număraseră voturile, apoi trecuseră de partea 
majorităţii. În consecinţă, propunerea fusese respinsă. 

Însă contabilul nu le mărturisise că își luase libertatea 
de a comanda echipamentul. Încercase în zadar să anuleze 
comanda și strecurase cu abilitate plata în cheltuielile 
curente. Kitul fusese primit de Deepak. Groomlat 
pretinsese că era vorba de niște piese disparate, 
cumpărate la un preţ bun pentru cazul în care motorul s-ar 
strica, și îi ordonase să depoziteze cutiile la subsol. 

Accidentul domnului Rivera îi oferea acum o ocazie 
nesperată. O să aștepte până când proprietarii se vor 
sătura de urcat scările. Peste câteva zile, se va declanșa o 
veritabilă revoltă. Iar el o să aibă în sfârșit câștig de cauză 
și va primi felicitări fiindcă anticipase această problemă. 


77 


- O FATĂ CA EA - 


Meticulos,  Groomlat preferă să se asigure că 
echipamentul era încă la locul său. Cobori la subsol pe 
scara de serviciu și intră pe ascuns în boxa unde liftierii 
ţineau materialele pentru curăţenie. 

Descoperi o mulţime de lucruri îngrămădite pe etajerele 
metalice. Tot cercetând partea din spate a încăperii, zări 
până la urmă, sub niște ţevi de încălzire, ceea ce căuta. 
Două cutii mari pe care le trase spre el ca să verifice 
conţinutul. Kitul de automatizare părea în stare perfectă. 
Mulţumit, închise la repezeală cutiile și le împinse la loc cu 
piciorul, după care se furișă afară. 


XXX 


În zilele cu ploaie, mizeria de pe stradă ajungea pe 
plăcile de marmură de la intrare. Pe la sfârșitul după- 
amiezii, Deepak cobori la subsol să ia o găleată și un mop. 
Se opri în ușa boxei și căută să descopere ce arăta diferit. 
Ochii îi căzură pe cele două cutii. Își dădu seama imediat 
cine le deschisese. 

Cu inima grea, urcă înapoi să spele pardoseala din hol. 

Apoi, ca un adevărat paznic al templului, rămase la 
postul său, așteptând cu răbdare ca toţi ocupanţii 
imobilului să se întoarcă acasă. 


La 20:30, Deepak își puse impermeabilul. Trotuarele ude 
luceau în amurg. Deepak se opri pe drum să cumpere o 
cutie cu bomboane de ciocolată și se îndreptă spre Beth 
Hospital. Cu o strâmbătură de dispreţ, apăsă pe butonul 
liftului, străbătu cu pași mari culoarul, ceru îndrumări de 
la o infirmieră care-i ieși în cale și bătu la ușa camerei 
domnului Rivera. 

— Nu te doare? se îngrijoră când văzu piciorul întins și 
agăţat de un scripete. 

— Doar când râd, răspunse Rivera. 

Deepak așeză cutia cu bomboane pe noptieră, între două 
flacoane cu analgezice și o revistă veche. 

78 


- MARC LEVY - 


— Am băgat-o pe mânecă amândoi din cauza mea, oftă 
Rivera. 

— Mă ocup de tot, vezi bine la ce oră vin. 

— Doctorii mi-au spus că o să dureze două luni. 

— E o minune că nu ţi-ai rupt gâtul pe nenorocita aia de 
scară, așa că două luni nu-s ceva de speriat. 

— Când vor afla, vor vrea să mă dea afară. 

— Sunt așa de preocupaţi să găsească pe cineva în locul 
tău, încât puţin le pasă de circumstanţele accidentului, 
răspunse Deepak. 

— Dacă intră pe fir cei de la asigurări, o să dibuiască 
adevărul. 

— Îţi spun să nu-ţi faci griji! Am inventat o poveste 
plauzibilă. 

— Totuși, ai o mutră plouată. 

— Pentru un tip băgat în ghips până la șold, nu-ți 
lipsește umorul. 

Se lăsă iar tăcerea. Domnul Rivera ezita să pună 
întrebarea care-l chinuia. 

— Este foarte agitată, dacă vrei să știi, mărturisi 
Deepak, dar o să se liniștească până la urmă. 

Rivera făcu o grimasă și renunţă să se ridice puţin mai 
sus. 

— Stai, îţi aranjez eu pernele. 

— Şi nevastă-mea trebuie să fie foarte agitată. 

— O să mă duc s-o văd, promise Deepak. 

— De parcă n-ai avea și așa destule griji din cauza mea. 
În plus, n-o să te recunoască. 

— Atunci, n-o să-și dea seama de absenţa ta. 

— Ştii, gândindu-mă mai bine, mă întreb dacă cel care o 
să-mi ţină locul n-ar trebui să mă înlocuiască definitiv... 

— De ce anume te simţi vinovat, tâmpitule? Nevastă-ta 
rătăcește într-o altă lume de zece ani, ţi-ai sacrificat 
pentru ea toate momentele libere. Ai muncit de când te știi 
și, la vârsta ta, continui să duci o viaţă de câine. Vrei să te 
pedepsești singur fiindcă te-ai lăsat ispitit de puţină 
tandreţe? 

79 


- O FATĂ CA EA - 


— E mai... bâigui Rivera, cred că e mai mult decât 
tandrete. 

— Din partea doamnei Collins sau a ta? 

— A amândurora, sper. 

Deepak căută în buzunarul impermeabilului și scoase un 
roman polițist, format mic, pe care-l puse pe pat. 

Rivera îl luă și obrajii lui prinseră puţină culoare, lui 
Deepak i se păru chiar că zâmbește. 

O infirmieră intră în cameră și anunţă fără menajamente 
că orele de vizită se terminaseră. 

Deepak se ridică și își îmbrăcă impermeabilul. 

— Vin să te văd și mâine, zise el. 

— Tot nu mi-ai spus de ce ai mutra asta lungă. 

— Contabilul a inspectat magazia. Dar, cum ţi-am zis, 
sunt stăpân pe situaţie, mai au destul până să-mi fure ei 
visul. 

Se apropie de pat. 

— Tu înzdrăvenește-te, mă ocup eu de toate, îl asigură 
pe colegul său, bătându-l ușurel pe mână. 

Apoi luă o bomboană de ciocolată și plecă. 


XXX 


Deepak hotărâse să se destăinuie. Lali i-ar fi reproșat 
dacă ar mai fi întârziat s-o facă. Dar să-i mărturisească 
soţiei neliniștile sale fără s-o alarmeze nu avea să fie floare 
la ureche. Fericirea soţiei lui trecea înaintea ascensorului 
și a recordurilor visate. La sfârșitul cinei, după ce a 
întrebat-o cum își petrecuse ziua, îi puse doar o întrebare 
inofensivă: oare în Mumbai mai existau ascensoare 
manuale? 

Întrebare care, pentru Lali, nu era deloc inofensivă. 


80 


- MARC LEVY - 


81 


- O FATĂ CA EA - 


Ziua în care m-am întors la New York 


Am refuzat ambulanta care mi se propusese, în primul 
rând pentru că nu-mi place să merg cu mașina. Când eram 
mică, de cum ne urcam în mașina tatei ca să plecăm la 
cumpărături sau să petrecem o după-amiază de weekend 
la New York, drumul se transforma într-un calvar, mai ales 
pentru părinții mei. Nu știu dacă din cauza mirosului 
tapițeriei din piele, a balansului suspensiilor sau a 
obiceiului de a mă uita intruna în oglinda retrovizoare 
pentru a vedea ce se întâmplă în spatele meu, dar 
călătoream mereu cu o cantitate impresionantă de pungi 
de hârtie pe care mama mi le punea pe genunchi înainte 
de plecare, iar tata trebuia să oprească des, ca să le 
arunce, pe măsură ce eu le umpleam. La cinci ani, nu mai 
călătoream decât pe nemâncate, iar când mă văicăream de 
sete, părinții mei rămâneau complet insensibili. 

Până la treisprezece ani, n-au îndrăznit niciodată să mă 
ducă mai departe de cincizeci de kilometri de casă. 
Divorțul lor avea să aibă măcar un avantaj: mama a păstrat 
casa din Connecticut, ea o cumpărase, iar tata și cu mine 
ne-am instalat la New York. Gata cu mașina! Metroul și 
autobuzul urmau să devină instrumentele unei libertăți 
aproape paradiziace. Dar răul de mașină nu era adevăratul 
motiv pentru care refuzasem ambulanta ca să mă întorc 
acasă. Sosisem aici cu trenul, înainte. Și eram hotărâtă să 
plec înapoi în același mod, după. 

În gară, dar și în tren, mi-am regretat vitejia. Nu mai 
aveam lângă mine personalul din spital, nici pe 
necunoscuții veniți să mă sărbătorească, ci doar pe 
pasagerii care se întorceau spre scaunul meu cu rotile, 
preocupați de picioarele mele cărora le lipseau patruzeci 
de centimetri și labele. Cam prea multă atenţie pentru atât 
de puțin lucru. Patruzeci de centimetri nu reprezentau 
decât 25% din înălțimea mea. Cunosc oameni care au 


82 


- MARC LEVY - 


pierdut mai mult păr de-atât, pe cine emoționează? Pe 
bune, ce înseamnă un sfert dintr-o persoană? 


83 


- O FATĂ CA EA - 


8. 


Ceasul sună la 5:15. De obicei, Deepak deschidea ochii 
cu câteva minute înainte și îl oprea ca să nu-i strice 
somnul soţiei. Groaznic ce-i lipsea acest obicei. Și fiindcă 
nimic nu mai era ca de obicei, Lali nu se afla lângă el. 

— Ești foarte matinală, îi zise el când o găsi în bucătărie. 

— N-am închis ochii toată noaptea. 

— Ar trebui să te duci la doctor pentru insomniile astea, 
îi sugeră el, sorbindu-și ceaiul. 

— Nu de un doctor avem nevoie, ci de un liftier. 

— Ascultă-mă bine, Lali. Noi am trecut prin lucruri mai 
rele și am supravieţuit. Am reușit să ne construim o viață a 
noastră. Mi-ar fi plăcut să-ţi pot oferi una mai ușoară, mai 
comodă, dar am făcut tot ce mi-a stat în puteri. Dacă 
pensionarea vine mai devreme, o să supravieţuim și-așa, 
trebuie doar să fim mai economi. 

— Şi tu să mă asculţi bine. N-aș fi vrut altă viaţă decât a 
noastră. Nu-mi doresc deloc ca ea să se schimbe și cu atât 
mai puţin ca tu să te schimbi. Prin urmare, o să găsim o 
soluţie, chiar de-ar fi să-i ţin eu locul lui Rivera. 

— Nu vorbi aiurea! 

— Cine cunoaște mai bine decât mine nenorocitul ăla de 
Maharaja Express al tău? De treizeci și nouă de ani îmi 
vorbești despre el ca despre un copil, aș putea să îngân 
sunetul dispozitivului de reglare, șuierul contragreutăților, 
să imit soneria, scârțâitul grilajului când ai uitat să-l ungi. 
Mă îndoiesc că mi-ar trebui mult să învăţ cum se 
acţionează o amărâtă de manetă. 

— Nu-i așa de simplu, să știi, replică Deepak, oarecum 
jignit. 

Împinse scaunul la loc, o sărută pe Lali pe frunte și-și 
luă impermeabilul. 

— E chiar mai complicat decât îţi închipui, adăugă el 
înainte de a pleca. 


84 


- MARC LEVY - 


Însă, pe când cobora scările, se simţi emoţionat că ea se 
gândise să-și sacrifice nopţile pentru a-l ajuta pe el. 

Lali se îmbrăcă mai elegant decât obișnuia, se studie în 
oglindă și părăsi apartamentul curând după Deepak. 

Cobori grăbită la metrou și ieși la staţia Union Square. 
Fermierii din valea Hudsonului invadaseră locul. Tarabe 
colorate împodobeau piaţa, iar aleile erau înţesate de 
lume. Însă Lali nu venise aici pentru cumpărături, 
preţurile din acest cartier îi depășeau cu mult 
posibilitățile. 

Perii ornamentali își scuturau petalele albe pe trotuarele 
ce mărgineau Fifth Avenue. Lali avea nevoie să meargă pe 
jos ca să-și pună ideile în ordine, să găsească tonul corect 
și cuvintele potrivite înainte de a sosi la destinaţie. 

Se opri în faţa numărului 12, trase aer în piept ca să 
prindă putere și, cu fruntea sus, intră în imobil. 

Deepak închise portiera taxiului pe care-l oprise pentru 
doamna Williams, apoi se repezi imediat în hol. 

— Ce cauţi aici? Nu-mi spune că te chinuie ideea aia 
trăsnită... 

— În materie de idei trăsnite, nu ești cel mai în măsură 
să-mi ţină lecţii. Am trecut pe-aici doar ca să fac un tur cu 
ascensorul tău preţios înainte să fie prea târziu, sper că n- 
o să mă refuzi. 

Deepak  șovăia, însă nu cunoștea persoană mai 
încăpățânată decât soţia sa. 

— Un tur, atât! mormăi el. 

Lali imită scârţâitul grilajului când Deepak îl închise, 
apoi torsul motorului când cabina se ridică. 

— Dacă ai venit ca să râzi de mine, atunci te obosești 
degeaba... 

— În veci n-ai îndrăzni să-i vorbeşti așa unuia dintre 
pasagerii tăi, așa că du-mă la etajul opt, te rog, și în 
liniște. Vreau să am parte de același tratament ca și 
ceilalţi. 

— Foarte bine, un dus-întors la etajul opt și pleci, 
răspunse el pe un ton autoritar. 

85 


- O FATĂ CA EA - 


Dar la etajul opt, Lali îl rugă să deschidă grilajul și ieși 
pe palier. 

— În fine, de-a ce te joci? se enervă Deepak. 

— Vreau o demonstraţie completă, un serviciu de primă 
clasă. Întoarce-te la parter, eu o să te sun și tu o să vii să 
mă iei, purtându-te respectuos ca și cum aș avea un 
apartament în frumosul tău imobil. 

Deepak se întrebă ce-o apucase; trase grilajul și 
ascensorul cobori. 

Așteptă câteva minute în hol, mirându-se că nu aude 
soneria, apoi urcă iar, neliniștit, până la etajul opt. Şi 
neliniștea lui deveni de două ori mai mare când constată 
că soţia să nu se mai afla pe palier. 


XXX 


Chloe o invită pe Lali să ia loc pe canapea. 

— O să pregătesc un ceai pentru noi, mă întorc imediat, 
îi spuse. 

Lali aprobă cu dragă inimă. I se părea cu totul 
extraordinar să fie servită într-un astfel de apartament 
luxos. Rămasă singură, profită ca să admire peisajul. 

— E postul meu de observaţie, îi explică gazda sa, 
întorcându-se cu o tavă așezată pe genunchi. Dacă stai 
chiar în colțul ferestrei, vezi arcul din Washington Square 
Park. Mă rog, dumneavoastră vă este suficient să vă 
aplecaţi un pic. 

— Trebuie să fie minunat să trăiești așa. 

— In scaun cu rotile? 

— Nu asta voiam să zic. 

— Ce este atât de urgent? Starea domnului Rivera s-a 
înrăutățit? 

— Nu, e vorba de altceva. 

— Deepak? 

— Contabilul vostru de la etajul întâi. 

Lali îi dezvălui existența kitului care urma să pună capăt 
carierei soțului ei. Habar n-avea ce-o îndemnase să vină să 

86 


- MARC LEVY - 


discute cu această tânără. Întotdeauna reușise să-și 
rezolve problemele, dar acum se simţea pentru prima dată 
neputincioasă. Avea nevoie de o aliată la faţa locului, 
cineva care să tempereze elanurile domnului Groomlat 
până se găsea o soluţie. Aflând de proiectul contabilului, 
Chloe își stăpâni cu greu furia. 

— Încă nu știu cum anume, dar o să-i neutralizăm 
planurile, aveţi încredere în mine. N-ar servi la nimic să-l 
dăm afară, ar găsi el o cale să se justifice. Trebuie să-l 
discredităm. Sigur asta nu-i prima lui mânărie, aș putea să 
intru discret la el în birou și să caut prin acte. 

— Nu văd cum aţi putea s-o faceţi discret. 

— Soţul dumneavoastră are un rând de chei. 

— Deepak trebuie ţinut departe de toată chestia. Este 
de-o corectitudine... 

Chloe circula cu scaunul de la canapea la fereastră și de 
la fereastră la canapea. 

— Şi eu umblu cu pași mari de colo până colo când 
trebuie să mă gândesc la ceva, remarcă Lali, apoi se 
corectă spunând că-i pare rău. 

— Nu-i nimic. O să încerc să fac în așa fel încât să 
câștigăm câteva zile, o să discut cu tata, se pricepe să dea 
sfaturi. 

— Orice i-aţi spune, nu-l amestecați pe Deepak în 
povestea asta. Dacă află că trag sfori pe la spatele lui, nu 
mi-ar ierta-o. 

— Vreti să o luaţi pe scara de serviciu? 

— Un accident e suficient. 

Chloe o conduse pe Lali la ușă. 

Ascensorul ajunse la etajul opt și Deepak îi oferi soţiei o 
prestație pe măsura speranţelor ei. Nu-i adresă niciun 
cuvânt, nici măcar n-o privi când ea intră în cabină, 
străbătu holul în urma ei, tot în tăcere, și o escortă până 
pe trotuar. Aici o salută scoţându-și chipiul, apoi se 
întoarse la birou. De-abia se așezase, că mobilul începu să- 
i vibreze în buzunar. 


87 


- O FATĂ CA EA - 


— Şi încă 88 de metri, comentă el urcând spre etajul 
opt. 


XXX 


Sanji și Sam traversau Times Square. 

— Bine că măcar o dată n-ai căscat în cursul unei 
întâlniri... Iar intervenţia ta a fost destul de convingătoare, 
eram la un pas să investesc eu însumi, exclamă Sam. 

— La un pas... ceea ce nu-i destul. 

— Nu fi nerăbdător, urmează să ne întâlnim cu încă 
douăzeci de investitori! 

— Sam, sunt contracronometru, dacă dau greș, pierd 
tot. 

Sam îl apucă de braţ. 

— Ia stai, cred că am o idee. Investitorii noștri ezită din 
cauză că trebuie să-și plaseze banii în India. De ce să nu 
deschizi o filială în America? 

— Pentru că sufăr de o lipsă cronică de timp. 

— Aici e templul capitalismului, durează doar câteva zile 
să-ţi faci o societate, pot să mă ocup eu. 

— Şi cât ar costa? 

— Cheltuielile cu avocaţii care întocmesc statutul. O 
nimica toată pe lângă ce-am obţine în schimb. Dar va 
trebui ca tu să contribui financiar, să dovedești că ești 
primul care crede în afacerea asta. Cinci sute de mii de 
dolari ar fi convenabil, n-ar trebui să întâmpini dificultăţi, 
nu? 

Sanji se gândi la Chloe și, brusc, ideea de a avea un 
birou la New York îi stârni entuziasmul. Exista un singur 
obstacol: averea lui, deși tangibilă, nu consta din 
lichidităţi. Singurul mijloc de a dispune de suma necesară 
era să facă un împrumut garantând cu o parte din acţiunile 
de la Mumbai Palace Hotel. Şi, curios lucru, ideea de a 
declanșa ostilitățile față de unchii săi nu-i mai punea acum 
probleme. 


88 


- MARC LEVY - 


— De acord, zise el. Sun imediat la Mumbai să obţin 
cifrele pe care le vrei. O să-i dau unei echipe sarcina să 
macheteze o interfață destinată pieţei americane. In 
câteva ore, vom ști la ce să ne așteptăm. 

— Ce tot îndrugi, în India e noapte... 

Tulburat de un miros, Sanji începu să adulmece aerul ca 
un rozător la pândă. 

— Te crezi iepure? Ce faci, fir-ar să fie? își ieși din sărite 
Sam. 

Sanji se întoarse; zărise un vânzător ambulant. 

— Mumbai nu doarme niciodată. Hai cu mine, o să 
descoperi ceva. 

— Ce-i asta? întrebă Sam temător când vânzătorul îi 
întinse un hamburger bizar. 

Chifteaua de carne dintre cele două bucăţi de pâine 
fusese înlocuită cu o chestie prăjită ciudată, acoperită cu o 
pastă portocalie încă și mai stranie. 

— Dacă vrei să trăieşti în India cândva, începe prin a te 
obișnui cu bucătăria noastră. 

Sam mușcă prudent din vada pav, făcu o mutră uimită, 
apreciind savoarea, și înghiţi. Patru secunde mai târziu, 
ochii i se umpluseră de lacrimi și era stacojiu la față. Ceru 
o sticlă de apă și o goli dintr-o înghiţitură. 

— Asta, bătrâne, ai să mi-o plătești, zise el cu răsuflarea 
tăiată. 


XXX 


Patronul restaurantului Chez Claudette îi întâmpină pe 
cei doi Bronstein cu braţele deschise. 

Se aplecă s-o sărute pe Chloe și trecu în spatele ei. 
Domnul Bronstein nu înțelegea de ce Claude era singurul 
autorizat să împingă scaunul cu rotile. 

— Masa voastră este pregătită, exclamă proprietarul 
restaurantului înainte de a le recomanda o bouillabaisse. O 
minunăţie, adăugă el. 

— Atunci, două bouillabaisse, răspunse profesorul. 

89 


- O FATĂ CA EA - 


Chloe povesti cum își petrecuse ziua, vorbi despre vizita 
lui Lali și mărturisi că nu prea avea idee cum să 
contracareze planurile lui Groomlat. 

— Este de neiertat că a achiziționat echipamentul fără 
știrea noastră, o asigură tatăl ei, însă instalarea lui ţi-ar 
reda libertatea. 

— Nu se poate să gândești așa, nu tu! se aprinse Chloe. 
Ce se va întâmpla cu Deepak și cu domnul Rivera? 

— Nu eu, ci vecinii noștri gândesc așa. O să mă opun, 
bineînţeles, dar noi nu reprezentăm decât un vot din opt. 

— Greșit! Doamna Collins o să fie de partea noastră, iar 
ea deţine și birourile de la etajul întâi, asta înseamnă deja 
trei voturi. Ar fi suficient să mai convingem un singur 
proprietar pentru ca lucrurile să rămână cum sunt acum. 

— Am putea încerca să-l atragem spre cauza noastră pe 
domnul Morrison, totul depinde de alcoolemia lui la 
momentul întrunirii. 

— Ce întrunire? întrebă cu îngrijorare Chloe. 

— Nu voiam să te indispun și mai tare, dar Groomlat a 
convocat o adunare extraordinară. Am primit un mail 
adresat tuturor în care ne informa că a găsit o soluţie la 
problema ascensorului - acum pricep despre ce e vorba... 

— Când? 

— Mâine, la 17:00. 

La sfârșitul cinei, Chloe ceru nota de plată, însă Claude 
refuză ca de fiecare dată și își conduse oaspeţii până la 
ușă. 

— De ce sunteţi așa de generos cu noi? insistă Chloe. 

— Nu sunt generos, sunt recunoscător. Tatăl 
dumneavoastră nu v-a povestit niciodată? Când mi-am 
deschis restaurantul, clienții din acest cartier bogat 
râdeau pe sub mustață și-mi dădeau cel mult trei luni până 
urma să pun lacătul pe ușă. Și nu greșeau. După primele 
zile, curioșii n-au mai revenit. Dacă aţi ști în câte seri am 
servit doar o mână de clienţi! Însă domnul Bronstein era 
client fidel, îmi făcea complimente, mă încuraja să rezist și 
a avut o idee strălucită. 

90 


- MARC LEVY - 


— l-am sugerat să aplice legea cererii și a ofertei, 
continuă profesorul. Să refuze toate rezervările timp de o 
săptămână, pretinzând că nu mai avea locuri disponibile 
până lunea următoare. 

— lar lunea următoare, trei sferturi din sală era 
ocupată, ceea ce e mult pentru o seară de luni. Și așa s-a 
dus vorba că era imposibil să obţii o masă la Claudette. 
Exact ce trebuia pentru ca toată lumea să vrea un loc. 
Zece ani mai târziu, suntem încă ocupați, mai puţin lunea. 
Prin urmare, veţi fi întotdeauna invitaţii mei. 


XXX 


În noaptea aceea, somnul se lăsă așteptat. Poate din 
cauză că era lună plină. 

Chloe își repetă textul până în zori, ducându-se din când 
în când la fereastră pentru a studia strada. Seara târziu, 
fusese întreruptă de telefonul lui Julius care voia să știe ce 
făcea. 

Domnul Williams își petrecu o parte din noapte scriindu- 
și cronica. Doamna Williams, care trebuia să predea 
ultimele planșe ale albumului până la sfârșitul săptămânii, 
desenă în biroul ei. 

Soții Clerc, după ce făcuseră dragoste, își refăcură 
forțele în faţa televizorului. 

Doamna Collins duse papagalul în bucătărie și îi citi un 
roman polițist cu glas tare, dar izbucni în hohote de plâns 
când polițistul își suci glezna alergând după un hoţ. 

Domnul Morrison completă o operă de Mozart cu o 
sticlă de Macallan, până pe la cinci dimineaţa, oră la care 
se prăbuși pe covorul persan. 

Soții Zeldoff se certaseră. Muncit de gânduri negre, 
domnul Zeldoff se foia pe canapeaua din salon, zgomotul 
străzii împiedicându-l să adoarmă. Soţia lui recita psalmii 
în pat, pentru a fi iertată că debitase obscenităţi. 

Domnul Rivera citi mare parte din noapte. Nu ajungea 
cu mâna la flaconul cu calmante de pe noptieră, dar 

91 


- O FATĂ CA EA - 


renunţă să tragă de cordonul soneriei, întrucât infirmiera 
din romanul său își otrăvise pacientul. 

La 225 East 118th Street, Sanji, stând la biroul 
improvizat de mătușa lui în camera albastră, discuta pe 
Skype cu informaticienii din Mumbai, copiind estimările 
financiare pe laptopul său. 

Ghemuit lângă soția sa, Deepak era singurul care nu se 
sinchisea de luna plină. Dormea buștean și sforăia, însă nu 
pentru mult timp. 


92 


- O FATĂ CA EA - 


9. 


— Ce oră e? bolborosi Deepak frecându-se la ochi. 

— Ora să-i spui soţiei tale că e o femeie remarcabilă. 

Deepak își luă ochelarii și se ridică s-o privească pe Lali. 

— Şi asta nu putea să aștepte până suna ceasul? 

— M-am săturat să mă foiesc în pat, scoală-te! Mă duc 
să fac un ceai. 

Deepak se întrebă dacă nu cumva soţia lui era pe cale 
să-și piardă minţile. 

— E patru dimineaţa și n-am chef de ceai, protestă el. 
Știu de multă vreme că ești o femeie excepţională. Iti voi fi 
veșnic recunoscător că m-ai luat de bărbat. Acum, că am 
spus-o, pot să-mi termin somnul, putinul care mi-a mai 
rămas? 

— Nici pomeneală. O să mă asculţi, am găsit soluţia 
problemelor noastre. 

— Doar n-o să începi iar cu planul tău bizar de a deveni 
liftier de noapte! 

— Ah, nu, dar știu cine ar putea să-l înlocuiască pe 
domnul Rivera. 

Deepak se aplecă să se uite sub pat, săltă perna, se duse 
să dea la o parte perdele, apoi le trase la loc. 

— Ce tot faci? îl întrebă Lali. 

— Ei bine, dacă l-ai găsit pe salvatorul nostru foindu-te 
în pat înseamnă că nu poate fi departe, deci îl caut. 

— Chiar nu-i momentul s-o faci pe prostu'! 

— Mi-ai spus de sute de ori că simțul umorului te-a 
cucerit la mine, deși eu credeam că a fost lovitura mea la 
crichet... 

— Foarte bine, vrei să te dai isteț? Atunci caută mai 
atent, ai dreptate, e prin preajmă! 

— De asta mă temeam, oftă Deepak, ai înnebunit. 

— Ai nevoie de un liftier calificat și membru al 
sindicatului, care să satisfacă astfel cerinţele companiilor 
de asigurări, nu așa mi-ai explicat? 

94 


- MARC LEVY - 


— Exact, dar eu nu ţi-am explicat niciodată asta, se miră 
Deepak. 

— Ceea ce dovedește că sunt și mai inteligentă decât îţi 
închipui tu! 

— Iar eu, un idiot, fiindcă nu pricep unde baţi. 

— Sanji! 

— Sub nicio formă! 

— O să le povestești amicilor tăi din sindicat că nepotul 
tău e liftier experimentat la Mumbai, iar ei nu trebuie 
decât să-i ofere un contract de stagiu. După atâţia ani în 
care ai cotizat, să se dovedească și ei buni la ceva măcar o 
dată. Și afurisitul de contabil n-o să poată obiecta nimic. 

— Acum înţeleg ce-ai căutat la etajul opt... Foarte 
generos din partea ta și-ţi sunt recunoscător, însă există 
un mic detaliu care șchioapătă în planul tău. 

— Ba planul e perfect! se indignă Lali. 

— Nepotul tău nu e calificat! 

— Lucrează în high-tech, crezi că manevrarea unui lift îi 
depășește capacitatea? Ori poate tu nu te simţi la înălțime 
să-i fii profesor! Să transmiţi cuiva cunoștințele tale e o 
datorie pe care ar fi trebuit să ţi-o impui de mult timp, n- 
am mai fi acum în bucluc. 

Pomenind de datorie, Lali nimerise drept la ţintă. 
Deepak se ofuscă, însă ei puţin îi păsa, fiindcă tocmai asta 
intenționase. 

— Să presupunem că-l pregătesc, reluă discuţia Deepak, 
pe un ton afectat. Să admitem că și colegii mei din sindicat 
acceptă escrocheria. Cine îți garantează că el va fi de 
acord? Asta dacă n-ai pus deja totul la cale pe la spatele 
meu. 

— Știu cum să-l conving. 

— Sunt sigur de contrariu, pun pariu cu tine. O să mai 
discutăm după ce-ai s-o faci, răspunse Deepak. 

Își scoase ochelarii, stinse lumina și-și îngropă capul în 
pernă. 


* k * 
95 


- O FATĂ CA EA - 


Sanji deschise ochii și înhăţă telefonul. Lucrase până 
târziu și lumina zilei nu-l trezise. Sări din pat, dădu buzna 
în baie și ieși după câteva clipe îmbrăcat într-un costum 
elegant. Ca să-i facă plăcere lui Sam, își pusese chiar și 
cravată. 

— Ca să vezi de ce depinde credibilitatea în ţara asta... 
și tot eu sunt nebun! bodogăni el, uitându-se în oglindă. 

Chemă de pe smartphone o mașină și porni spre ieșire. 

— Eşti foarte elegant! exclamă Lali. Zici că ești bancher! 

— Tocmai mă întâlnesc cu unul, de aia m-am înţolit așa. 

— Vrei să iei prânzul cu mine? 

— Am o zi încărcată. O lăsăm pe altă dată? 

— E urgent, trebuie să discut ceva cu tine, îl rugă ea. 

Sanji o privi atent. Să nu-și facă timp pentru mătușa sa 
ar fi însemnat lipsă de respect. 

— Bine, mă descurc eu. Acum trebuie s-o şterg, ne 
întâlnim pe la 17:00, în Washington Square Park, pe o 
bancă lângă tipul care cântă la trompetă. 

— Care tip? 

— O să-l recunoști, strigă Sanji coborând în fugă scările. 


XXX 


Sam tropăia de nerăbdare. Sanji intră în biroul lui 
scuzându-se. 

— E o tradiţie în India să întârzii mereu? 

— La Mumbai, da. Cu toată circulaţia de-acolo, să ajungi 
la oră fixă înseamnă să ajungi după o oră, răspunse Sanji. 

— Aici suntem la New York! 

— Şi fiindcă noi, în India, nu dormim niciodată, uite-ţi 
cifrele, mi-am petrecut noaptea cu ele. 

— Să ne grăbim, clientul ne așteaptă, pe el trebuie să-l 
convingi. 

Sanji își petrecu ziua susținându-și dosarul. De pe East 
River, soarele se înălţă peste Fifth Avenue, apoi cobori 
spre fluviul Hudson. 

96 


- MARC LEVY - 


La 16:45, domnul Bronstein, care își scurtase cursul, se 
întoarse acasă trecând prin Washington Square Park. 

În același moment, Lali intră în parc pe partea opusă, 
muzica ghidându-i pașii. 

La ora 17:00, Sanji se despărți de Sam, lăsându-l 
extenuat, dar pentru prima dată optimist. Nimic nu era 
cert, însă Sam se vedea deja conducând finanţele unui 
imperiu indo-american care-i făcea pe unchii lui Sanji să se 
înverzească de invidie. 

La ora 17:15, Deepak îl conduse pe domnul Bronstein la 
etajul întâi. Toţi vecinii îl așteptau în biroul domnului 
Groomlat pentru a începe ședința, în afară de doamna 
Collins, care îl împuternicise să voteze împotriva 
propunerilor contabilului. 

La 17:10, Sanji mergea pe aleile din Washington Square 
Park. Își azvârli cravata în primul coș ieșit în cale. 

Lali îl aștepta pe bancă. 

— Ilată-mă, răsuflă el adânc, așezându-se lângă ea. 
Scuze pentru întârziere. 

Lali fixa cu privirea pălăria trompetistului pusă pe jos. 

— Fratele meu a continuat cu clarinetul? 

— Toată viaţa. 

— Ce-mi împuia urechile cu jazzul lui când eram tineri! 
Uneori mai ascult jazz, îmi trezește amintiri. 

— Amintiri frumoase? 

— Când mă uit în oglindă, nu mă văd pe mine. Sunt tot 
fata care umbla pe străzile din Mumbai. Îmi plăcea atât de 
mult să sfidez interdicțiile, să fiu liberă! 

— Viaţa era atât de grea? 

— Era dificilă. Mereu e așa când te simţi diferit. 

— Nu te-ai gândit niciodată să te întorci? 

— Am visat la asta în fiecare zi și încă visez, dar într-o 
vreme era prea riscant pentru Deepak. 

— Chiar așa? V-aţi fi putut petrece vacanţa acolo. 

— Ca să găsesc ce? Uși închise? O familie care ar fi 
refuzat să mă vadă și să-l cunoască pe bărbatul pe care-l 
iubesc? Să-ţi pierzi părinţii e o încercare aspră, dar stă în 

97 


- O FATĂ CA EA - 


firea lucrurilor. Însă când ei te reneagă e mai mult decât 
asprime. Cum poate respectul faţă de tradiţii să 
înlocuiască dragostea părintească? Tinereţea mea a fost 
un sanctuar. Obscurantismul nu înseamnă decât ură, iar 
religia, un pretext pentru a-l justifica. 

— Cred că știu despre ce vorbești. 

— Nu știi nimic. Ești bărbat, dintr-o castă superioară și 
ești liber. Tata m-a alungat fiindcă îi era rușine cu propria 
fiică, iar fraţii mei l-au lăsat s-o facă. Însă avem ceva în 
comun. Tu și cu mine formăm singura familie care ne-a 
rămas. 

— Acum câteva zile, nici nu ne cunoșteam. 

— Oh, cred că tu mă cunoșteai mai bine decât pretinzi. 
Nu ne-am întâlnit din întâmplare. Când ai avut nevoie de 
un sprijin familial, te-ai orientat spre mine, fiindcă știai că 
sunt singura care te-ar ajuta, nu-i așa? 

— Probabil... 

— Sunt mulţumită să te aud spunând asta, întrucât, la 
rândul meu, am nevoie să-mi faci un mic serviciu. 

— Orice dorești. 

— Să fie într-un ceas bun! Colegul lui Deepak și-a rupt 
piciorul, ești la curent. Ei bine, accidentul lui nu-i lipsit de 
consecințe pentru noi. Angajatorii lor vor să profite de 
situaţie ca să automatizeze ascensorul. 

Oricât s-ar fi gândit, Sanji nu vedea de ce îl privea asta 
pe el. 

— Sper că, după atâţia ani de serviciu, îi vor oferi o 
compensație lui Deepak, comentă el. 

— Cu cât sunt mai bogaţi oamenii, cu atât sunt mai 
zgârciţi, poate tocmai de-aia și sunt bogaţi. Dar pentru 
Deepak, nu-i o chestiune de bani, sunt în joc mândria și 
viaţa lui. 

— Ce legătură are onoarea? Nu-i vina lui. 

— Deepak era un jucător de crichet extraordinar, echipa 
naţională pusese ochii pe el. Il aștepta o carieră de 
profesionist, o cale de a depăși barierele sociale, de a fi 
admirat de toată lumea. Insă a trebuit să fugim. Din 

98 


- MARC LEVY - 


sportiv de frunte, s-a pomenit liftier într-un oraș străin. Îţi 
imaginezi prin ce-a trecut? Așa că, pentru a-și păstra 
demnitatea, unchiul tău și-a pus în minte să stabilească un 
record. 

— La crichet? 

— Ţine mai degrabă de alpinism. Să parcurgă de trei mii 
de ori înălțimea muntelui Nanda Devi, la bordul 
nenorocitului de ascensor. De treizeci și nouă de ani se 
agaţă de această himeră. Numai că angajatorii lui vor să-l 
împiedice când el mai are puţin până să-și atingă scopul, și 
eu nu-i pot lăsa s-o facă. 

— De ce de trei mii de ori Nanda Devi? 

— Uite-așa! 

Sanji se uită la mătușa lui, trecând de la amuzament la 
surprindere când constată că ea vorbea foarte serios. 

— Şi cum aș putea eu să-l ajut să urce de trei mii de ori 
Nanda Devi? Trebuie să mărturisesc că pe mine mă ia 
ameţeala și pe scară pliantă. 

— Inlocuindu-l pe domnul Rivera o vreme. 

Trompetistul termină melodia, lăsă instrumentul și 
adună monedele pe care trecătorii binevoitori le 
aruncaseră în pălărie. 

— Lali, nu ţi-am spus tot. Conduc o firmă la Mumbai. 
Răspund de peste o sută de angajaţi. Am venit la New York 
pentru a găsi un mijloc ca afacerea să prospere. 

— Şi ești un om prea important ca să fii liftier o vreme, 
nu? 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Exact asta ai spus. 

— Nu sunt prea important, sunt prea ocupat. 

— Deci ocupațiile tale contează mai mult decât să-ţi ajuţi 
familia. 

— Să nu ne jucăm cu vorbele. Pune-te în locul meu. Cum 
să-mi conduc afacerile lucrând noaptea într-un ascensor? 

— Permite-mi să-ţi pun o întrebare. Ce știi despre 
angajaţii tăi? Le cunoști soțiile, prenumele copiilor, datele 
de naștere, obiceiurile, bucuriile și necazurile? 

99 


- O FATĂ CA EA - 


— Cum aș putea? Sunt peste o sută, ţi-am zis. 

— Atunci, de la înălțimea piedestalului tău, nu vezi mare 
lucru. Deepak știe totul despre viaţa celor care locuiesc în 
imobilul său. Cei mai mulţi dintre ei îl consideră un simplu 
om bun la toate, dar el îi veghează zi de zi, îi cunoaște 
poate mai bine decât se cunosc ei înșiși, îi protejează. 
Deepak e un luntraș. Tu ce ești? 

— Nu pun la îndoială calităţile sufletești ale soţului tău, 
dacă ţi-am dat această impresie, te rog să mă ierți. 

— Acordă-mi încă un minut, îi ceru Lali strecurându-și 
mâna în geantă. 

Luă o monedă de douăzeci și cinci de cenți din portofel, 
o puse în palma lui Sanji și îi strânse degetele deasupra ei. 

— Întoarce mâna și desfă-o, îi porunci ea. 

Sanji făcu întocmai și moneda căzu la picioarele lui. 

— Asta se va întâmpla cu averea ta în ziua când vei 
muri. 

Și, cu aceste cuvinte, se îndepărtă. 

Sanji culese moneda, descumpănit. Ridică ochii spre 
frunzișul ulmului chinezesc, tot mai tulburat, apoi alergă 
după mătușa lui. 

— Câte nopţi? o întrebă. 

— Câteva săptămâni. 

— Nu am prevăzut să rămân atâta vreme la New York. 

— Dacă vrei, poţi. Ori un bărbat atât de important ca 
tine nu se bucură de libertate? 

— Nu vreau să par lipsit de respect, dar ești o 
manipulatoare pe cinste. 

— Îţi mulţumesc pentru compliment, așchia nu sare 
departe de trunchi. Deci da sau nu? 

— Zece nopţi, atât, apoi va trebui să găsești pe 
altcineva. 

— O să mă străduiesc. 

— Un simplu mulțumesc ar fi fost suficient. 

— Tu ar trebui să-mi mulțumești, sunt convinsă că 
experienţa asta o să-ţi fie de folos. 

— Nu prea văd cum. 

100 


- MARC LEVY - 


— N-ai inventat un sistem ca să-i aduci pe oameni 
laolaltă? 

— De unde știi? 

— Te-am gulit. 

— Ce mi-ai făcut? 

— Am deschis un calculator și am căutat informaţii 
despre tine. Pentru un om care pretinde că lucrează în 
high-tech, să nu știi ce înseamnă gulit... Mă îngrijorezi! 

— Gugălit! 

— Asta am și zis! Ai ambiția să unești oamenii, iată o 
ocazie de a învăţa să-i cunoști. Să treci pe la Deepak, ai 
câteva zile la dispoziţie să te instruiască. Când obţinem 
contractul de stagiu, totul o să fie în regulă și vei putea să- 
ţi începi serviciul. 

— Ce contract de stagiu? se neliniști Sanji. 

Lali îl sărută pe frunte și plecă, ţinându-și strâns geanta. 


XXX 


101 


- O FATĂ CA EA - 


Ziua când m-am întors acasă 


După ce am coborât din tren la Penn Station, am 
renunțat la metrou. Metroul newyorkez pe care-l 
îndrăgisem atât când am sosit din Connecticut mă 
îngrozea acum al naibii. Garniturile sunt întotdeauna 
arhipline și mă temeam să nu mă sufoc în mulțime. 

Trebuia să învăţ să trăiesc la altă altitudine, orizontul 
meu era fixat de-acum la nivelul torsului oamenilor din jur. 
Cum să mă supăr pe ei că dau peste mine? În mod curios, 
cei care stau cu ochii lipiti de ecranul telefonului sunt cel 
mai puțin periculoși, ei merg cu capul aplecat și eu le apar 
numaidecât în câmpul vizual. 

Deepak mă aștepta pe trotuar. Ca întotdeauna, a deschis 
portiera taxiului și nu s-a abătut de la obiceiurile lui nici 
când m-a salutat cu același bună ziua, domnişoară Chloe. 
Tata mi-a întins placa, s-a dus să scoată scaunul cu rotile 
din portbagaj și, după ce l-a depliat, l-a apropiat de mine 
cum a putut mai bine. M-am mutat cu ajutorul plăcii, sub 
privirea impasibilă a lui Deepak, care se comporta de 
parcă totul ar fi fost normal. 

Sunt fericiți să știe că v-aţi întors acasă, a murmurat 
Deepak. Iniţial, n-am înțeles, dar, când a ridicat capul, i- 
am urmărit privirea. Vecinii mei erau la ferestre, soții 
Williams, soții Clerc, soții Zeldofi, domnul Groomlat, chiar 
și domnul Morrison. 

Doamna Collins mă aștepta în holul de la intrare, veselă 
ca întotdeauna. M-a strâns în brațe și m-a sărutat. Tata 
voia să urce înainte, să aprindă lumina în apartamentul 
nostru. Deepak l-a dus sus, iar doamna Williams a propus 
să stea cu mine. Era tăcută, însă când am auzit ascensorul 
coborând, mi-a soptit la ureche că eram nemaipomenit de 
frumoasă, ca un secret ce trebuia să rămână între noi, și 
avea un aer atât de sincer, că am crezut-o. 

Deepak a apucat mânerele, trebuia să mă obișnuiesc cu 
ideea, nu mai aveam picioare, acum aveam mânere. O 

102 


- MARC LEVY - 


noțiune de mare importanță și ar trebui, peste câteva 
clipe, să-i cer lui Deepak să mi-o explice. Am lăsat-o pe 
doamna Collins la etajul cinci. La etajul șase, l-am văzut pe 
Deepak plângând. L-am luat de mână. Gestul, pe care mi-l 
permiteam uneori când eram mică, mi-a venit natural, 
poate de la diferența de înălțime dintre noi mi se trăgea. I- 
am spus că fuseseră prea multe lacrimi pentru o singură 
zi. S-a șters la ochi și mi-a jurat că nu se va mai repeta. lar 
când am ajuns în dreptul palierului, nu a împins scaunul. A 
rămas lângă maneta lui și mi-a zis: „In hol a fost pentru 
ultima oară. Nu aveți nevoie nici de mine, nici de 
altcineva, duceți-vă, mai am și alte treburi.” 

Am ieșit din ascensor, Deepak m-a salutat și demnitatea 
privirii lui m-a făcut să înțeleg că sunt o femeie întreagă. 
Nimeni n-o să se mai atingă de mânerele scaunului meu cu 
rotile. Înainte de 14:50, să fiu luată de mână nu era ceva 
anodin, doar Julius și tata puteau s-o facă. 


103 


- O FATĂ CA EA - 


10. 


Deepak îi dusese pe proprietari înapoi, în apartamentele 
lor, după ședința care se ţinuse în biroul lui Groomlat. 
Invăţase de mult să le descifreze expresia feţei. Empatia 
din privirea soţilor Clerc când îi urcase la șase, aerul 
îndurerat al doamnei Zeldoff, tăcerea domnului Morrison 
spuneau la fel de multe ca mina descumpănită a 
profesorului. 

Cineva sună la ușa imobilului. Deepak îl salută pe 
domnul Bronstein și cobori la parter. 


XXX 


Chloe își aștepta tatăl în salon. 

— Morrison a răsturnat votul, doamna Zeldoff i-a 
explicat cu multă diplomaţie că va reuși să apese pe un 
buton chiar și beat mort. 

— Habotnica aia a întors votul? 

— Şi soţii Clerc s-au lăsat convinși. Dacă mecanismul n- 
ar fi fost cumpărat, aș fi avut câștig de cauză, dar așa, n- 
am putut să mă opun nevoii lor de a-și recăpăta libertatea. 

— Libertatea? se înfurie Chloe. Doar nu le lipsește 
aerul! 

— Ba s-ar părea că da, după ce urcă scările. 

— Şi nimeni nu i-a adus nicio învinuire lui Groomlat? 

— N-a fost ușor, dar am obţinut să li se plătească 
salariul pe un an lui Deepak și domnului Rivera. Ceea ce 
nu pică bine pentru finanţele noastre. Groomlat ne-a impus 
să plătim un supliment, pe lângă cheltuielile obișnuite, 
pentru a acoperi aceste sume neprevăzute. Nici nu știu 
unde să găsesc bani. Şi nu încerca să te duci să-i ceri 
maică-tii. 

— Pe scurt, contabilul nostru a ruinat nu doar viaţa lui 
Deepak și a domnului Rivera, ci și pe a noastră. Uimitor! 


104 


- MARC LEVY - 


— Am făcut tot ce-am putut. O să plec într-un turneu de 
conferinţe, nu mă bucură deloc că te las singură, dar n-am 
de ales. 

Chloe își întrebă tatăl: cât timp le mai rămânea până 
când imobilul lor nu va mai fi ca înainte? 

— Poate n-o să se schimbe chiar atât de mult, zâmbi trist 
profesorul. 

— Totuși, așa o să spunem de fiecare dată când vom 
intra în ascensor: „Nu mai e ca înainte... când Deepak sau 
domnul Rivera erau aici.” 

— Da, probabil, aprobă domnul Bronstein, dar ne mai 
rămân câteva zile să profităm. 

Lumina scăzuse în salon, cerul se întunecase. Prin 
fereastra deschisă, se auzea vântul agitând frunzele 
copacilor. 

— Trebuie să mă întorc la universitate și o să am parte 
de o aversă pe cinste, se plânse domnul Bronstein. 

Chloe se duse să închidă fereastra. Picături mari cât 
niște bănuţi explodau pe trotuar, un tip care livra marfă la 
băcănia de lux Citarella alerga împingând un căruţ 
încărcat cu saci, un bărbat în costum dispăru sub umbrelă, 
un portar în uniformă se adăposti sub copertina imobilului 
său, o dădacă pornise într-o cursă nebună cu căruţul ei 
elegant cu tot. Vântul se înteţise și zbuciuma ramurile 
platanilor, răsucind frunzele și smulgând ziarul pe care o 
femeie îl ţinea desfăcut deasupra capului. Prin geamul 
împâclit de ploaie, Fifth Avenue semăna cu un tablou de 
Turner. 

— Mă tem că impermeabilul tău vechi nu e în stare să 
lupte cu o astfel de furtună, elevii tăi o să râdă de tine. 

— Elevii mei râd mereu de felul în care arăt, răspunse 
profesorul luându-și cheile din cupa cea mică de la intrare. 

Chloe abia dacă observă plecarea lui. Turba de furie la 
gândul că tatăl ei o să-și șubrezească sănătatea bătând 
ţara în lung și-n lat sub căldura arzătoare a verii, în timp 
ce Groomlat se tolănea în biroul lui cu climatizare. Îi veni 
brusc o idee, se repezi la computer și începu să caute. 

105 


- O FATĂ CA EA - 


XXX 


Sanji aștepta în spatele ușii din fier forjat, ud din cap 
până-n picioare. 

— Arăţi grozav, oftă unchiul său, deschizându-i. Te 
adăpostesc în hol, dar te-aș ruga să stai pe covorașul de 
paie până se scurge apa de pe tine. 

— N-am venit să caut adăpost. Lali nu ţi-a spus nimic? 

— Ba da, dar... nu credeam că o să accepti. 

— Cu plăcere, mormăi Sanji. 

— În același timp, nu ţi-a dat de ales! Bine, hai cu mine! 

Deepak îl duse în boxă și deschise dulapul domnului 
Rivera, unde nu găsi decât hainele lui de oraș. 

— Normal! O să mă ocup să-ţi găsesc alta. 

— Ce alta? 

Deepak luă un prosop și i-l întinse. 

— Şterge-te și apoi începem vizita. 

— Trebuie să mă îmbrac ca dumneata? 

— Nu purtai uniformă când mergeai la școală? 

— Ba da, însă am crescut între timp. 

— O să ai mai multă prestanţă decât acum. După cum 
poţi să constaţi, produsele de curăţenie sunt în această 
încăpere. Dacă plouă, ca azi, cobori și iei ceva ca să cureţi 
holul. 

— Din ce în ce mai bine! 

— Ai spus ceva? 

— Nu, nimic, să continuăm. 

Întorși la parter, Deepak se apucă să-i explice că nu era 
permis să stea în spatele pupitrului decât atunci când 
holul era gol, niciodată în prezenţa unui vizitator și cu atât 
mai puţin a unui ocupant al imobilului, și că trebuia să 
zăvorască ușa de la intrare de fiecare dată când lipsea. 

— Pe vremuri, era și un portar, dar postul lui costa prea 
mult, l-au suprimat. Vei învăța repede să deosebești cele 
două sonerii, cea de la intrare și cea de la ascensor. 

— Şi dacă sunt între etaje? 

106 


- MARC LEVY - 


— De asta nu trebuie să te moșmondești, urci și cobori 
imediat. Seara se întâmplă rar ca doi proprietari să aibă 
nevoie de serviciile noastre în același moment și, în afara 
celor care livrează mâncare, e mai degrabă liniște. 
Evident, lucrurile se complică atunci când soţii Williams au 
musafiri. Soții Clerc nu prea ies, iar soţii Zeldoff nu invită 
niciodată pe nimeni. Domnul Morrison se întoarce mereu 
pe la miezul nopţii, va trebui să ai grijă cu el, la ora aia nu 
mai e în stare nici să bage cheia în broască, dar mai ales 
ferește-te să intri în vorbă cu el, altfel, te paște un 
lumbago. 

— Nu văd legătura. 

— Dacă te mişti încet, o să adoarmă în cabină și n-o să ai 
încotro, va trebui să-l cari până în pat. Crede-mă, atârnă la 
fel de mult fizic ca și intelectual. 

Deepak se opri în faţa ascensorului ca să-i clarifice lui 
Sanji cele trei reguli de aur ale meseriei. Apoi deschise 
grilajul și-l pofti înăuntru. 

— Maneta e un comutator. Când o împingi spre dreapta, 
cabina urcă, spre stânga, coboară. Motorul nu a fost 
echipat cu sistem de ajustare în dreptul palierelor. Deci tu 
trebuie să oprești lin și perfect la nivelul lor. Pentru asta, 
trebuie să aduci maneta în punctul mort cam cu un metru 
înainte de destinaţie, apoi s-o împingi imediat cu o treaptă, 
o singură treaptă, și, în ultimul moment, din noul la 
punctul mort... pentru aterizare. 

— Aterizare? 

— Ultimii centimetri ai cursei! 

— E ceva mai complicat decât bănuiam. 

Deepak îi zâmbi larg. 

— E mult mai complicat. Acum să vedem de ce ești în 
stare. 

Sanji puse mâna pe manetă, dar Deepak îl opri. 

— Ar fi de preferat să închidem grilajul mai întâi, oftă el. 

— Bineînţeles, răspunse Sanji. 

— Atunci, fă-o! 


107 


- O FATĂ CA EA - 


Însă degeaba trase Sanji de el cu toată puterea, grilajul 
nu se clintea. 

— Trebuie să ridici clanţa și să-l manevrezi ușor ca să 
alunece pe șine. Altfel, se blochează. 

— Şi când te gândești că suntem în secolul XXI! 
bodogăni Sanji. 

— Un secol de asistați în care aproape nimeni nu știe să 
facă altceva cu cele zece degete decât să bată într-un 
ecran! 

Urmă un scurt schimb de priviri, nu dintre cele mai 
blânde, și Sanji reuși să tragă grilajul înainte de a lua 
controlul manetei. 

— Să nu uiţi să-ţi pui mănușile albe, așa nu mai ești 
nevoit să ștergi urmele de degete după fiecare cursă, pe 
aramă se văd destul de repede. Haide! Du-mă la etajul opt! 

Cabina tresări și se înălță cu toată viteza, băgându-l în 
sperieţi pe Sanji. 

— E un regulator, nu o pedală de Formula 1. Redu 
imediat cu două trepte! ordonă Deepak. 

Efectul se simţi de îndată și ascensiunea continuă cu 
viteză normală. Între paliere, Sanji poziţionă levierul în 
punctul mort - cabina se opri brusc -, îl dădu înapoi cu o 
treaptă - cabina cobori cu zece centimetri -, ajustă 
mișcarea spre dreapta - cabina urcă tot cu atât -, și îl 
aduse iar în centru. 

— 5,65 metri sub palier. Nu-i prea rău. 

— Acum exageraţi, abia dacă sunt zece centimetri. 

— Atunci, 5,60 metri, suntem la etajul șapte și nu la opt, 
cum ţi-am cerut. Să vedem dacă poţi s-o ridici un singur 
etaj. 

— Aș prefera să-mi arătaţi înainte. 

Deepak îi zâmbi iar, de astă dată revanșard, și execută o 
manevră perfectă. 

— De acord, admise Sanji, e o treabă complexă, dar sunt 
aici să vă ajut, așa că scutiți-mă de aerul ăsta superior, 
altfel plec. 


108 


- MARC LEVY - 


O oră întreagă, ascensorul călători, mai întâi sub 
comanda maestrului, apoi sub a elevului său. Sanji se 
obişnui într-un târziu cu delicatețea mecanismului. 
Opririle lui, departe de a fi perfecte, se îmbunătăţiseră 
după vreo douăzeci de curse dus-întors. Reuși să se 
oprească la doi centimetri de etajul șase și cobori cabina 
aproape lin la parter. 

— Ajunge pentru prima dată, sugeră Deepak, mai bine 
pleci, proprietarii se vor întoarce curând. Revino mâine, la 
aceeași oră, o să continuăm instruirea. 

Ploaia încetase. Deepak îl conduse pe Sanji și, de sub 
copertină, îl urmări îndepărtându-se în lumina asfinţitului. 

— Nu-mi mulțumi, rosti el printre dinţi. 

Iși scoase carneţelul din buzunar și își notă scrupulos 
cei 1850 de metri parcurși în compania nepotului său. 


XXX 


Chloe luase o hotărâre. Soarta tatălui ei, dar și a lui 
Deepak și a domnului Rivera, depindea de un mecanism 
stupid sau mai degrabă de instalarea lui în zilele 
următoare. Ceea ce fusese doar o simplă idee devenea 
acum un plan de bătaie. Dar avea nevoie de cineva ca să-l 
pună în aplicare, pe ea o împiedica propria condiţie. Tatăl 
ei n-ar fi acceptat în veci, să-i ceară așa ceva lui Deepak l- 
ar fi expus prea multor riscuri, el ar fi primul bănuit și 
trebuia să dispună de un alibi solid. Din acest motiv nu 
putea să-i solicite ajutorul nici lui Lali. Dar, până să-și 
aleagă complicele, avea să meargă a doua zi să cumpere 
cele necesare pentru a fabrica arma crimei. O crimă care, 
potrivit informaţiilor culese de pe internet, ar putea fi 
perfectă. 


XX X 
La prânz, Chloe ieși de la Blaustein Paint & Hardware și 


cobori pe Greenwich Avenue. Magazinul de bricolaj de pe 
109 


- O FATĂ CA EA - 


3th Street era mai aproape de casă, dar acolo se ducea 
tatăl ei când îl apuca să repare prăjitorul de pâine, 
cafetiera electrică, un robinet care picura sau pur și 
simplu să schimbe un bec, iar ea nu voia să-și asume 
niciun risc. 

Peste o jumătate de oră, Julius se va duce să-și 
potolească foamea la bufetul facultăţii. Ei o să-i ia mai 
puţin timp ca să ajungă acolo înaintea lui. 

Julius se miră s-o găsească la masă, mai ales că era 
însoţit de o tânără pe care Chloe nu o cunoștea. 

Odată prezentările făcute, Alicia, „o asistentă de la 
cursuri”, de care Schopenhauer trebuia să se ocupe, după 
cum explică el, dispăru, lăsându-i singuri. 

— Fermecătoare. 

— Cine? întrebă tânărul profesor de filozofie. 

— Salata. 

— Doar nu-ţi imaginezi că... 

— Nu mi-aș fi imaginat nimic dacă n-ai fi zis: „Cine?” 

— Dacă tu crezi că-i o distracţie pentru mine că trebuie 
s-o instruiesc, de parcă n-aș avea și-așa destul de lucru... 

— Trebuie să fie foarte greu, într-adevăr, dar n-am venit 
să ne certăm, vreau să-ţi cer un serviciu. 

Chloe îi explică exact ce aștepta de la el. Un fleac, după 
părerea ei. Cam pe la miezul nopţii, el trebuia să se 
prezinte în faţa imobilului ei, nici nu avea nevoie să urce, o 
să-i arunce ea pe fereastră cheile de la intrare și, zece 
minute mai târziu, după o vizită scurtă la subsol, putea să 
se întoarcă la el acasă, nevăzut și neștiut de nimeni. 

— Nu vorbești serios, nu? 

Fiindcă ea nu scotea niciun cuvânt, Julius împinse 
deoparte farfuria și luă mâinile lui Chloe într-ale sale. 

— De la accidentul liftierului, n-am petrecut nicio seară 
împreună, iar acum, când ai putea să-ţi recapeţi libertatea 
de mișcare, vrei să strici tot? Cât timp intenţionezi să 
rămâi prizonieră în turnul tău, dacă nu cumva ăsta e doar 
un pretext ca să nu ne vedem? 


110 


- MARC LEVY - 


— Turnul meu e la etajul opt, nu în vârful unui castel 
fortificat. Era suficient să urci. 

— Mi-am dorit s-o fac în fiecare seară, dar se apropie 
examenele parţiale. 

— Deci ceea ce-ţi cer eu ar trebui să-ţi convină, 
înseamnă mai multe seri în care poţi să lucrezi. Nu poţi să 
lași să-ţi scape o afacere atât de grozavă. 

— Nici nu se pune problema! exclamă Julius. E 
împotriva tuturor principiilor mele să încalc legea. 

— Şi cu legile morale ce faci? 

— Oh, te rog, nu-mi veni cu stratageme demne de o 
elevă în primul an. lar dacă vrei să te joci de-a filozoful, 
permite-mi să-l citez pe Montesquieu: „Lucrurile care ne 
ies cel mai bine sunt cele pe care le facem în mod liber.” 
Asta m-ar transforma într-un foarte prost executant al 
planului tău. 

— Aș fi fost cea mai rea dintre elevele tale și gândul mă 
bucură, răspunse Chloe împingându-și înapoi scaunul. 

leși din bufetul facultăţii, iar Julius o urmă pe culoar. 

— N-o să meargă, vor vedea că a fost un sabotaj. 

— Nu vor vedea nimic, am studiat bine combinaţia. 

— O să-l acuze pe liftierul tău. 

— Va avea un alibi de vreme ce va fi nevinovat. 

— În cel mai bun caz, câştigi câteva săptămâni. 

— De liniște pentru tine, de ce te plângi? răspunse ea 
dublându-și eforturile ca să înainteze mai repede. 

— Termină cu asta, am impresia că sunt permanent pe 
banca acuzaților! Trebuie să fiu titularizat la sfârșitul verii, 
mi-am pus în joc viitorul anul ăsta, așa că da, trag ca 
nebunul. Când tu aveai filmări peste filmări la serialul ăla 
ușurel, m-am plâns eu de absenţele tale, am numărat eu 
săptămânile pe care le petreceai pe Coasta de Vest? Ti-am 
respectat munca și mi-am suportat singurătatea. 

Chloe se opri brusc și se răsuci pe jumătate. 

— Serialul meu  ușurel  încânta milioane de 
telespectatori, câţi studenţi urmăresc cursurile tale 
geniale? Viața noastră s-a schimbat, iar tu ai rămas cu 

111 


- O FATĂ CA EA - 


mine. Însă nu pot să-ţi fiu veșnic datoare, nici să mă simt 
vinovată. 

Julius o mângâie pe obraz. 

— Lucrurile care ne ies cel mai bine sunt cele pe care le 
facem în mod liber, repetă el, și eu mă simt liber să fiu cu 
tine. 

— Păstrează  stratagemele de genul ăsta pentru 
studentele tale și uită ce ţi-am cerut. N-aș vrea sub nicio 
formă să te abati de la principiile tale. 

— Iar tu uită de proiectul tău absurd. Priveşte partea 
bună a lucrurilor: după ce ascensorul va fi modernizat, 
vom putea în sfârșit să ieșim serile oricând avem chef. 

— E adevărat, zise ea cu glas calm. 

— Adevărul e meseria mea, replică Julius 
condescendent. 

Apoi îi promise că o s-o sune pe seară, ar putea chiar să 
ia cina împreună, prin intermediul webcamurilor. O sărută 
discret, din cauza studenţilor care circulau pe culoar, și 
plecă spre sala de clasă. 

Chloe străbătu 4th Street, pe lângă Washington Square 
Park. Era dezamăgită, dar nu renunţase absolut deloc la 
planul ei, deși lui Julius îi dăduse de înţeles contrariul. 


XXX 


Rivera îl studia pe Deepak, care aţipise în fotoliu. L-ar fi 
lăsat bucuros să doarmă, însă se plictisise teribil toată 
ziua. 

— Mersi pentru carte, zise el ridicând vocea. 

Deepak tresări și se îndreptă de spate. 

— Ştii bine că nu-i de la mine. 

— Dar tu mi-ai adus-o. 

— Nu te-ai săturat de romane polițiste? 

— Nu, e distractiv. 

— Mereu aceeași placă: o crimă, un poliţist alcoolic, o 
anchetă, o poveste de dragoste care merge prost și, la 
final, un vinovat. 

112 


- MARC LEVY - 


— Tocmai asta îmi place, în plus, șmecheria e să termini 
ancheta înaintea polițistului. 

— Bine-ar fi ca un autor să aibă tupeul să scrie că 
asasinul scapă fără să-l descopere nimeni. 

— Modul ăsta de gândire nu-ţi seamănă. 

— Peste câteva zile, aproape nimic nu va mai semăna cu 
nimic, bătrâne. 

— Şi de ce-ţi mai pierzi timpul instruindu-l pe nepotul 
tău, dacă totul s-a terminat? 

— Nu te-am distrat povestindu-ţi isprăvile lui? 

— Asta da, recunosc... 

— O să ţi se pară o prostie, dar cine-și va aminti peste 
câţiva ani de noi, de ceea ce am făcut? Te gândești 
vreodată la câte meserii au dispărut? Cine-și mai aduce 
aminte de mândria celor care le practicau? De vieților lor 
petrecute muncind? Uite, de pildă, cei care aprindeau 
felinarele, tipii care au luminat orașul secole la rând. De 
când se însera până în zori, străbăteau străzile cu prăjina 
lor, mă întreb câţi kilometri de trotuare au luminat ei? 
Trebuie să fi fost un rezultat pe cinste la sfârșitul carierei. 
Apoi, pfff, stinși ca flacăra lor, niște fire de praf spulberate 
în noapte, înainte de a se așterne în mormânt. Câţi oameni 
mai știu că ei au existat? Dar cred că în India există încă 
destule ascensoare ca al nostru. Când nepotul meu se va 
întoarce în ţară și se va urca într-unul dintre ele, se va 
gândi automat la mine și, câtă vreme el se va gândi la 
mine, eu voi exista. Vezi, de-asta o fac. Ca să mai câștig 
puţin timp înainte de a cădea în uitare. 

Rivera își privi colegul cu un aer grav. 

— Ia zi, în timp ce eu mă îndop cu romane polițiste, nu 
cumva tu halești pe furiș poezie? 

Deepak dădu din umeri, Rivera îl chemă la căpătâiul 
său. 

— Vrei să-ţi aranjez pernele? 

— Lasă pernele în pace. Ia uniforma mea din dulapul de 
jos. Du-o la curăţătorie și dă-i-o nepotului tău, astfel, 
instruirea lui o să fie autentică. Să-i spui că bărbatul care 

113 


- O FATĂ CA EA - 


a purtat-o se numea Antonio Rivera și a făcut meseria asta 
treizeci de ani. Să i-o repeţi până când i se întipărește în 
minte. 

— Contează pe mine! 

— Şi vezi cum faci să-mi mai aduci niște bomboane de 
ciocolată. 

Deepak se apropie de pat, îl bătu pe umăr pe Rivera, luă 
uniforma colegului său din dulap și părăsi spitalul. 


XXX 


Chloe închise telefonul. Tatăl ei o sunase s-o anunţe că 
întârzie. Când mobilul sună din nou, ea se uită la numărul 
lui Julius afișat pe ecran și luă iar cartea. 

Capitolul descria un picnic între prieteni pe peluza din 
Tompkins Square. y 

Își întrerupse lectura și căzu pe gânduri. li lipsea micul 
ei apartament din East Village și atâtea alte lucruri odată 
cu el. Plăcerea de a-și face cumpărăturile de la magazinul 
de delicatese de pe Avenue B colţ cu 4th Street, 
îngheţatele cu care se delecta pe 7th Street, vizitele la 
micul anticar de pe 10th Street, ședințele de manichiură 
de cincisprezece dolari de la dugheana chinezească, 
cărţile de ocazie prin care scotocea la Mast Book, 
încântătoarea librărie de pe Avenue A, fără a uita de 
prăvălia cu vinuri, aflată la câţiva pași, și de Goodnight 
Sony, barul ei preferat. S-ar fi putut întoarce în oricare 
dintre aceste locuri, cu excepţia prăvăliei, a cărei ușă era 
prea îngustă. Și nu doar locurile îi lipseau, să schimbi 
cartierul însemna să-ţi schimbi viața. Oare cât timp 
trecuse de la ultima seară petrecută cu prietenii? Câţi 
dintre ei veniseră s-o vadă la spital? Mulţi în primele zile, 
când la știri se relata povestea ei, vreo zece în săptămânile 
următoare, când informaţiile despre vinovaţi fascinau mai 
mult decât soarta victimelor, aproape niciunul la sfârșitul 
trimestrului. New Yorkul era cronofag. 


114 


- MARC LEVY - 


Ar fi putut încerca să reînnoade relaţiile cu ei, dar 
renunţase, poate din orgoliu. 


XXX 


La etajul de dedesubt, doamna Williams se bucura că 
putuse în sfârșit să-și stabilească dineul. Era și timpul ca 
imobilul să-și recapete splendoarea. La ce bun să locuiești 
la o adresă cu prestigiu dacă nu poţi să-ţi foloseşti 
apartamentul cum se cuvine? Domnul Groomlat avusese 
un fler remarcabil. 

— Crezi că ar trebui să-i facem un cadou? îl întrebă pe 
soţul ei. 

— Lui Deepak? răspunse el din salon, unde citea. 

Ea își dădu ochii peste cap și traversă culoarul spre 
bucătărie. 

— Vrei să ieşim? o întrebă soțul. 

— Ca să trebuiască să ne întoarcem înainte de ora 
stingerii? Nu, mersi. Și unde să găsești o baby-sitter care 
acceptă să se cocoaţe șapte etaje...? 

Soții Clerc dăduseră dovadă de mai mult curaj ducându- 
se la cinema. 

După o cină cu papagalul ei, doamna Collins aduse 
colivia în cameră și o așeză pe noptiera unde domnul 
Rivera obișnuia să-și pună ochelarii. 

Apoi continuă lectura romanului pe care tocmai îl 
cumpărase, fără a fi convinsă de vinovăția infirmierei. 

Domnul Morrison puse Turandot de Puccini la pick-upul 
din salon; când răsună „Nessun dorma”, își oferi un 
Macallan și se duse să caute Fidelio în colecţia de viniluri. 

Doamna Zeldoff îl sună pe la ora 22 pentru a-l ruga să 
dea muzica mai încet. Apoi se întoarse în pat și adormi la 
filmul alb-negru difuzat pe TCM. 


115 


- MARC LEVY - 


11. 


Studioul de înregistrări se găsea la etajul cinci al unui 
imobil în stil industrial de pe 17th Street. Chloe urcă într- 
un lift de marfă de dimensiuni incomparabile cu 
ascensorul din imobilul ei. Liftierul doar apăsase pe un 
buton, Chloe n-ar fi rezolvat problema propunându-i un job 
de noapte. 

Să ajungă în cabina de înregistrări nu fusese o treabă 
dintre cele mai ușoare. Ușile duble se deschideau invers și 
spaţiul dintre ele se dovedise prea îngust. Inginerul de 
sunet trebui s-o ducă până la scaunul înalt din fața 
microfonului. În pauza de prânz, pentru a evita o manevră 
complicată și stânjenitoare, Chloe preferă să rămână pe 
loc și se mulțumi cu hrană rece. Cabina fiind prea mică 
pentru doi, inginerul de sunet avu delicateţțea de a mânca 
de cealaltă parte a geamului, lăsând microfoanele deschise 
ca să poată conversa. 

— E bine ce-am făcut în dimineaţa asta, zise el mușcând 
din sandvici. 

Microfoanele amplificau zgomotele masticaţiei. 

— Ai fi zis că e o scenă dintr-o comedie, comentă ea 
veselă, înainte ca el să înţeleagă motivul râsului ei 
nebunesc și să coboare vocea. 

— Am un văr care e în scaun cu rotile, zise el. 

— Ah! 

— Accident de motocicletă. 

Chloe se întreba mereu ce-i îndemna pe unii să-i 
mărturisească astfel de istorii. De parcă a avea o rudă cu 
handicap putea crea o complicitate. Într-o zi, când se 
dusese să-l aștepte pe Julius la ieșirea de la cursuri, unul 
dintre studenţii lui îi spusese că i se pare cool că e în 
scaun cu rotile. „Pentru mine nu există nicio diferenţă”, 
adăugase el. „Totuși, te simţi obligat să-mi vorbești despre 
asta”, îi replicase ea. Cu timpul, se resemnase, oamenii nu 
se gândeau la nimic rău, procedau așa ca să-și ascundă 


117 


- O FATĂ CA EA - 


stânjeneala, să se elibereze de sentimentul de nedreptate 
că ei erau întregi, spre deosebire de ea. 

— E bine că știi textul pe de rost, continuă inginerul de 
sunet, însă poate ar trebui doar să-l citești. Dacă închid 
ochii, am impresia că sunt la teatru, dar asta-i o carte, 
înţelegi tu. Trebuie să înaintezi pe îndelete, așa cum face 
cititorul. 

— Citiţi mult? 

— Mă ia picoteala de cum deschid o carte, dar 
înregistrez mult. În fine, ziceam și eu așa, nu-i decât un 
sfat. Haide, strâng aici și să ne apucăm iar de treabă. 

Chiar dacă zâna subtilităţii uitase să se aplece asupra 
leagănului său, tipul era simpatic și plin de bunăvoință. 


XXX 


Întorcându-se de la masa de prânz, domnul Groomlat îl 
rugă pe Deepak să treacă pe la el când va avea o clipă 
liberă. Deepak nu-și făcea iluzii cu privire la subiectul 
discuţiei, așa că alese să scurteze chinul. 

— E o oră destul de calmă, zise el, urmându-l pe contabil 
în biroul lui. 

Groomlat îl invită să ia loc, însă Deepak prefera să fie 
executat în picioare. 

— N-am putut face nimic, se lamentă Groomlat, trebuie 
să înțelegeţi constrângerile la care sunt supuși proprietarii 
noștri de când cu supărătorul accident al colegului 
dumneavoastră. 

Dacă spera să stabilească o complicitate între ei folosind 
expresia „proprietarii noștri”, insinuând astfel că erau 
amândoi în aceeași oală, contabilul n-o nimerise, se gândi 
Deepak. 

— Mie mi-e indiferent, eu plec la sfârșitul după-amiezii, 
dar cu ei... e altă socoteală. Chiar am făcut tot ce mi-a stat 
în puteri. Gândiţi-vă și la biata domnișoară Bronstein, care 
rămâne închisă în casă după ce vă terminati tura. Situaţia 
nu mai poate continua și n-am primit nicio veste de la 

118 


- MARC LEVY - 


sindicatul dumneavoastră. Prin urmare, ei au luat 
hotărârea de a se automatiza ascensorul. 

— În unanimitate? întrebă Deepak, uitând de discreţia 
lui obișnuită. 

— Cu excepţia soţilor Hayakawa, bineînţeles, care sunt 
în California, și nici doamna Collins nu ne-a onorat cu 
prezenţa. Însă... majoritatea a hotărât, adăugă cu părere 
de rău Groomlat. 

— Cât timp mai am? 

— Haideţi, haideţi, exclamă contabilul, ironic, vorbiţi de 
parc-am discuta despre o boală mortală. Dimpotrivă, o să 
vă bucuraţi de o pensie binemeritată, începeţi o nouă 
viață. V-am obținut niște despăgubiri frumoase. Salariul pe 
un an! Mai îndulcește situaţia, nu? 

— Şi pentru domnul Rivera ce-aţi obţinut? 

— Şase luni, dar e cam același lucru, întrucât asigurările 
îi vor plăti salariul în perioada spitalizării. 

— Nu și dacă-l concediati! 

Groomlat afișă un aer gânditor. 

— Exact. Mă rog, șase luni nu înseamnă puţin. 

— Nici treizeci de ani nu înseamnă. 

— Asta-i tot ce-am reușit să obţin. Ar fi trebuit să le 
vedeţi mutrele când le-am cerut o sumă suplimentară 
pentru a acoperi cheltuielile cu despăgubirile voastre. 

— Nu mi-aţi răspuns la întrebare. Când se va face 
instalarea? 

— Din fericire, tehnicienii sunt disponibili joi, lucrările 
vor dura doar două zile. Deci vă rămâne toată săptămâna 
și prefer să fiți de față, poate vor avea nevoie de 
cunoștințele dumneavoastră. Treceţi pe la mine vineri, o să 
vă plătesc ce vi se cuvine. Un cec frumos, oricum. 

Deepak îl salută pe contabil. Se duse în boxă cu dorinţa 
violentă de a distruge cele două cutii care îi dădeau viața 
peste cap. Însă gândul nu tinu decât o clipă, și Deepak își 
reluă locul în spatele pupitrului din hol. 


* k * 
119 


- O FATĂ CA EA - 


Când doamna Clerc reveni de la coafor, evită să-l 
întrebe pe Deepak, cum făcea până atunci, ce părere are 
despre noua ei tunsoare. Cât urcară până la etajul șase, nu 
se auziră decât scârţâitul grilajului și torsul motorului. 

Coborând pentru a-și face cumpărăturile, doamna 
Williams se plânse că menajera avea o criză de sciatică și 
nu putea să vină la lucru. La întoarcere, Deepak îi cără 
pachetele până în bucătărie. Ea se abţinu în ultima clipă 
să-l anunţe că săptămâna următoare avea invitaţi și oftă 
adânc după plecarea lui, ușurată că nu făcuse o gafă. 

Chloe părăsi studioul de înregistrări la 16:00. Deși 
vremea era primăvăratică, luă totuși un taxi. Căldura pe 
care o îndurase șase ore în cabina de înregistrări o 
storsese de vlagă. 

Când intră în imobil, Deepak se repezi și apucă 
mânerele scaunului cu rotile. 

— Nu vă opuneţi, sunteţi albă la faţă ca varul. 

— Nici dumneavoastră nu arătaţi mai bine. 

— Trec în fiecare seară să-l văd pe domnul Rivera, 
nopțile mele sunt scurte, răspunse el. 

Cu ea, nu ţineau prefăcătoriile. Şi pentru a doua oară în 
aceeași zi, Deepak încălcă una dintre regulile sfinte ale 
meseriei. 

— Știu că aţi votat împotrivă, că tatăl dumneavoastră a 
încercat totul, așa că nu vă faceţi griji în legătură cu mine, 
domnișoară. 

— Ştiţi ce i-a spus Lazăr lui lisus? 

— Nu, habar n-am. 

— Ridică-te și umblă! Să nu-mi fac griji pentru ce vi se 
întâmplă ţine cam de același gen de miracol! 

Deepak se uită la ea, perplex, apoi trase grilajul. 

— Mă întreb dacă nu cumva mai degrabă lisus i-a spus 
asta lui Lazăr... 

Ea zâmbi și rezistă tentaţiei de a-i mărturisi că nu și-a 
spus încă ultimul cuvânt, însă, dacă Deepak o bănuia că 
pune ceva la cale, ar fi făcut orice ca s-o împiedice. 

120 


- MARC LEVY - 


XXX 


După ce participase la mai multe întâlniri una după alta 
și îl salutase pe Sam fără a putea să-i explice de ce trebuia 
să-l părăsească în mijlocul unei întruniri, Sanji traversă în 
grabă Washington Square Park. Aruncă o privire spre 
bancă și-și continuă drumul cu pas rapid. Întârziase. Oare 
ce i-o fi venit să se bage în povestea asta? Dar, fiindcă 
prefera să vadă partea bună a lucrurilor, își spuse că era 
destul de amuzant să-și schimbe costumul, în care se 
simţea încorsetat, cu o uniformă de liftier. Dacă o să aibă 
într-o bună zi copii, o să dispună de un subiect pentru o 
povestioară amuzantă, poate chiar cu valoare de exemplu. 
Il distra și ideea ca, odată întors la Mumbai, să urce într- 
unul dintre ascensoarele vechi cu care se mândrea hotelul 
și să le arate unchilor săi că știa cum să-l manevreze... 
datorită soţului surorii lor. Și astfel umorul ar lăsa loc 
ironiei. 

Apropiindu-se de Fifth Avenue nr. 12, Sanji se gândi la 
adevăratul motiv care îl împinsese să facă asta și se 
întrebă dacă n-ar fi putut găsi ceva mai subtil. Oare cum 
va reacţiona Chloe dacă își va da seama că el acceptase 
toată nebunia pentru a ajunge în preajma ei? O să se 
sperie? 


Când băiatul de la curăţătorie adusese uniforma 
domnului Rivera, Deepak o atârnase în dulapul lui. Își 
reproșa că nu respectă promisiunea făcută colegului său, 
dar era de preferat ca niciun locatar să nu se întâlnească 
în ascensor cu un necunoscut în uniformă de liftier. Cum 
și-ar justifica prezenţa? Ar fi fost și mai înţelept să pună 
capăt acestei glume, însă Deepak voia să mai câștige puţin 
timp, iar Lali se bucura atât de mult că ideea ei le-a salvat 
viitorul, încât el nu avea curaj să-i mărturisească adevărul. 
O să le explice amândurora când se va întoarce acasă joi 
seara, după ce tehnicienii își vor fi început treaba. 

121 


- O FATĂ CA EA - 


Sanji se prezentă în hol cu o întârziere de jumătate de 
oră. Deepak i-ar fi reproșat-o, însă nu îndrăzni să întindă 
coarda chiar atât. Îl duse la subsol și îi servi un curs de 
mecanică în faţa mașinăriei ascensorului. Cutia cu 
siguranţe fuzibile, cureaua regulatorului, a cărei tensiune 
trebuia verificată când și când, ungerea ghidajelor, nu 
trecu nimic cu vederea, până când Sanji îi aminti că 
misiunea lui nu era să întreţină ascensorul. 

— Dar cultura ta generală? se indignă Deepak. Dacă o 
siguranţă fuzibilă pocnește, o să fii fericit că știi unde și 
cum s-o înlocuiești. 

— Nu sunt convins că aș fi fericit, replică Sanji, mai ales 
dacă mă prinde între etaje. 

— De aceea trebuie să ai mereu la tine telefonul ăsta. Și 
apropo de el, domnișoara Chloe nu ajunge la butoanele de 
pe palier, când are nevoie de serviciile noastre, sună la 
telefon o singură dată. N-ai nevoie să răspunzi, urci direct 
la opt. 

— Tânăra de la opt... repetă Sanji rar. 

— Ai văzut-o când m-ai vizitat. Chiar ai avut grijă să-i 
găsești un taxi, îți aduci aminte? Poftim, că tot vorbeam de 
lup, adăugă imediat Deepak când telefonul începu să 
vibreze. 

— Duceţi-vă fără mine, eu o să profit de ocazie ca să 
observ în acţiune acest minunat mecanism... pentru a-mi 
completa cultura generală. 

— O idee foarte bună, răspunse Deepak, ușurat că nu 
trebuia să-l ia cu el. 

Deepak se întoarse în hol și urcă în cabină. Se miră că 
telefonul încă vibra. De parcă se putea deplasa mai 
repede! se miră și mai tare când ajunse la opt și constată 
că domnișoara Chloe nu era pe palier. 

Trebuie să-l fi sunat din greșeală. Dar, înainte de a 
cobori, cuprins de bănuieli, Deepak își lipi urechea de ușă 
și auzi un strigăt de ajutor. 

Scoase legătura de chei de la centură și intră în 
apartament. 

122 


- MARC LEVY - 


— În bucătărie! gemu Chloe. 

Deepak se repezi pe culoar și o găsi întinsă pe jos, cu 
scaunul răsturnat peste ea. 

— Nu vă mișcaţi, zise el ridicând scaunul și așezându-l 
pe roți. 

O luă pe Chloe în braţe și o duse pe canapeaua din 
salon. 

— Sunteţi rănită? întrebă Deepak cu îngrijorare. 

— Nu, nu cred. Voiam să iau o ceașcă de pe etajeră, m- 
am aplecat, dar nu ajungeam la ea și m-am agăţat de 
mânerul unui dulap. N-am strâns frâna, am simţit că 
scaunul o ia înapoi, am vrut să-l opresc, dar era deja prea 
târziu. 

— O să chem un doctor! 

— N-are rost, mâine o să am poate niște vânătăi, dar 
asta o să mă dezveţe de acrobatii. 

— Măcar lăsaţi-mă să verific dacă scaunul a avut de 
suferit, oftă Deepak. Groaznic ce m-aţi speriat! 

Peste câteva secunde, reveni împingând scaunul. 

— Totul funcţionează, am controlat și frâna, zise el cu 
glas calm. Vreţi să mai stau puţin cu dumneavoastră? 

— Sunteţi foarte amabil, vă asigur că mă simt bine. Şi- 
apoi, toată lumea se mai împiedică de covor, nu? 

— Domnișoara nu scapă niciodată ocazia să spună o 
vorbă de duh. 

Afirmase asta ca s-o inducă în eroare, o cunoștea prea 
bine ca să nu știe că ea dăduse dovadă nu de umor, ci de 
mândrie. 

— Dacă aș fi avut posibilitatea, continuă ea, v-aș fi plătit 
eu însămi salariul ca să nu plecaţi niciodată. 

— Oh, haideţi, o liniști Deepak luând-o de mână, nu asta- 
i problema, știți foarte bine. 

— Ce-o să mă fac fără dumneavoastră? 

— În ultimii patru ani, n-am venit să vă ajut decât de 
două ori. 

— De cinci! 


123 


- O FATĂ CA EA - 


— Îmi dădeaţi mai multă bătaie de cap când eraţi 
adolescentă. 

— Aţi suportat atât de multe din cauza mea? 

— Nu, în fine, nu eraţi un înger. Să vă așez în scaun 
înainte de a pleca? 

— O s-o fac singură, se pare că, atunci când cazi de pe 
cal, trebuie să te urci imediat în șa. 

Deepak o salută și se retrase. Dar, întrucât scârțâitul 
ușii ce dădea spre palier întârzia să se audă, Chloe strigă 
din salon. 

— Pot să mă descurc singură! 

De astă dată, auzi declicul. 


XXX 


— Aţi stat ceva, credeam că s-a blocat ascensorul. 

— Ai observat scântei în tabloul cu siguranţe fuzibile? 
Nu. Atunci totul e în regulă. Să nu mai pierdem vremea, 
facem câteva ture dus-întors să vedem dacă ai reţinut 
lecţia de ieri, apoi ești liber, trebuie să plec puţin mai 
devreme astă-seară. 

— Când sunt cu dumneavoastră, trăiesc senzaţia oribilă 
că am din nou zece ani, se lamentă Sanji. 

— Iar eu, că am o sută! 

Primele drumuri decurseră haotic, însă Sanji își intră 
până la urmă în mână. Cu o abatere de doar câţiva 
centimetri, reuși mai multe opriri aproape perfecte. O oră 
mai târziu, Deepak îl conduse până la ușă și își notă în 
carneţel metrii parcurși. Intre 18:00 și 19:00, proprietarii 
se  întoarseră pe rând acasă, toţi cu mutre de 
înmormântare, însă nu aerele lor de ipocriţi îl iritau pe 
Deepak, ci domnul Williams, care își permise să-i pună 
mâna pe umăr... Deepak se scutură și închise grilajul fără 
să-l salute. 

Intrând în apartament, domnul Williams i se plânse 
soţiei. De s-ar instala mai repede blestematul ăla de 
mecanism, devenise infernal să iei ascensorul! 

124 


- MARC LEVY - 


La 19:30, Deepak merse la subsol și se schimbă. Gurile 
rele l-ar fi acuzat că-și lasă baltă responsabilităţile, 
părăsindu-și postul înainte de încheierea orei suplimentare 
pe care se angajase s-o petreacă la post. Dar lui puţin îi 
păsa, avea o promisiune de respectat. Şi, în haine de oraș, 
urcă pentru ultima călătorie cu ascensorul din acea zi, 
coborând câteva secunde mai târziu. 


XXX 


Chloe abia își revenise din emoţii, că se și lansă într-o 
altă aventură; să se mute de pe scaunul ei pe scaunul 
pliabil de la duș necesita cea mai mare atenţie. În afara 
micului accident din bucătărie, avusese o zi bună. Editorul 
venise s-o vadă la studio. O felicitase și îi dăduse încă o 
carte, anunţând-o că era dispus să semneze un nou 
contract. 

O sa sărbătorească împreună cu tatăl ei, dar nu astă- 
seară, se simţea epuizată. 

Apa caldă șiroindu-i pe umeri îi aduse o imensă alinare. 


Înfășurată în prosop, se duse în salon și se instală la 
fereastră. S-ar fi putut mira văzându-l pe Deepak urcând în 
taxiul în care doamna Collins tocmai intrase grăbită, dar 
această mică manevră, al cărei motiv credea că îl 
cunoaște, îi dădu o idee. 


XXX 


125 


- O FATĂ CA EA - 


Ziua când am luat iar metroul 


Taxiurile mă costau o avere. Nu pot să urc decât în cele 
prevăzute cu ușă laterală și rampă. În cazul celorlalte, din 
păcate majoritare, șoferul trebuie să coboare de la volan, 
să pună scaunul meu în portbagaj și să reia tot circul ăsta 
la sosire. Sunt mulți cei care mă ignoră când le fac semn 
cu mâna, unii chiar au delicateţea să accelereze, ai zice că 
se tem să nu mă agăț de bara de protecție a mașinii lor. 

Am dat buzna la metrou, gândindu-mă la euforia 
primelor mele călătorii după ce ne-am mutat la New York. 
Nu trebuie să ai un nas prea fin ca să folosesti 
ascensoarele, iar mișcarea lor e atât de lentă, de zici că te 
cobori într-un cavou. Evitasem orele de vârf și totul a 
decurs bine când am urcat în metrou la stația Washington 
Square. Imi strânsesem frânele, pentru ca, atunci când 
garnitura frâna, să nu fiu aruncată în uși. Trenul era 
aproape gol, pasagerii, cu ochii în telefoanele mobile, nu- 
mi acordau deloc atenție. Lucrurile s-au complicat la Penn 
Station. Mulțimea a năvălit în metrou, luând cu asalt 
scaunele, eu încurcam, scaunul meu ocupa prea mult 
spațiu și pasagerii obligați să rămână în picioare s-au 
îngrămădit în jurul meu. Pulpanele hainelor, poalele 
cămășilor, cataramele de la curele, serviete și genţi 
alcătuiau un zid care se tot apropia. Brusc am simţit că nu 
mai am aer. Trenul inainta repede, la o curbă, un bărbat 
corpolent a venit peste mine, dar s-a redresat în ultimul 
moment bombănind, un altul la fel de amabil a fost cât pe 
ce să mi se așeze pe genunchi. Mă sufocam, am intrat în 
panică și am început să tip. Oamenii se tem în marile 
orașe, sunt cea mai în măsură să știu de ce, iar când o 
femeie urlă într-un tren aglomerat, efectul este imediat. S- 
a produs o busculadă și mi-a fost rușine văzând o fetiță 
îngrozită, pe care mama ei o luase în brațe ca să nu fie 
călcată în picioare. Apoi un bărbat le-a ordonat tuturor să 
se calmeze. S-a făcut un gol în jurul meu, trebuie să fi 

126 


- MARC LEVY - 


arătat ca o nebună, transpirasem leoarcă. Gâfâiam, dar mă 
străduiam să respir normal, oamenii mă priveau fix, în 
ochii lor se amestecau teama și dezgustul. O femeie și-a 
făcut loc cu forța printre ei, a îngenuncheat în fața mea și 
mi-a zis să respir rar, fiindcă nu aveam niciun motiv de 
panică și totul va fi în regulă. M-a luat de mână și mi-a 
masat degetele. Știu ce înseamnă, mi-a soptit ea, sora mea 
e în scaun cu rotile, i s-a întâmplat așa ceva de multe ori, e 
normal. 

Nu găseam deloc normal să mă dau în spectacol, să mă 
scap pe mine în metrou, să sperii o fetiță care încă 
tremura, să atrag toate aceste priviri... nu găseam normală 
ideea ca asta să mi se întâmple de multe ori... nici măcar 
bunăvoința acestei femei nu era normală. 

Bătăile inimii mi s-au domolit, într-un final mi-am 
recăpătat calmul și oamenii și-au luat ochii de la mine. I- 
am mulțumit protectoarei mele, am asigurat-o că eram mai 
bine, dar, când metroul s-a oprit în sfârșit, ea a ținut 
neapărat să mă însoțească pe peron. Nu minţise în privința 
surorii ei, n-a incercat să manevreze scaunul meu. Doar m- 
a condus la șeful de staţie. Am refuzat ca el să cheme 
ajutoare, voiam doar să mă duc acasă. 

Când tata s-a întors de la universitate, m-a întrebat ce 
lucru frumos făcusem peste zi. l-am răspuns că luasem 
metroul. I s-a părut o chestie nemaipomenită și m-a 
felicitat. 


127 


- O FATĂ CA EA - 


12. 


Domnul Groomlat nu-și angajase o secretară, nu din 
zgârcenie, ci fiindcă nu avea încredere decât în el însuși. 
Ajuns dis-de-dimineaţă la birou, pândea de la fereastră 
venirea angajaţilor companiei de ascensoare. Voia să se 
asigure personal că Deepak le va ușura munca. Era posibil 
ca bătrânul indian să se ofuscheze, dar la naiba cu 
susceptibilităţile, el obținuse puteri depline din partea 
proprietarilor și trebuia să-și asume rolul. 

Văzându-l sosind mai devreme decât de obicei, Deepak îi 
înțelese intenţiile. Groomlat era unul dintre cei care ar fi 
plătit ca să asiste la o execuţie. li conduse pe el și pe 
tehnicieni în boxă. 

— Cât timp o să vă ia? întrebă contabilul. N-ar trebui ca 
imobilul să fie lipsit de ascensor în weekend. 

— Nu-mi vine să cred! exclamă Jorge Santos, tehnicianul 
mai vârstnic dintre cei doi și în mod clar șeful. 

— Ce e atât de incredibil? se îngrijoră Groomlat. 

— Am mai transformat modele vechi, dar ăsta e într-o 
stare remarcabilă, e ca și nou. 

Deepak își scoase chipiul ca pentru a se reculege pentru 
ultima dată în faţa a ceea ce iubise atâţia ani. Bineînţeles 
că era ca și nou, dobitocule, nici de propriul elefant nu s-ar 
fi îngrijit mai atent. 

— Niciun regret? vru să știe Jorge Santos. Odată treaba 
terminată, certificatul va fi schimbat și chestia e 
ireversibilă. 

— Pe mine mă întrebaţi? interveni Deepak, cu o urmă de 
ironie în glas. 

— Faceţi-vă treaba, răspunse sec Groomlat. 

— Poate reuşim să terminăm până diseară, adăugă Jorge 
Santos. 

— Şi de ce anume depinde acest poate? îl chestionă 
Groomlat. 


128 


- MARC LEVY - 


— De dumneavoastră. Având în vedere starea 
mașinăriei, trebuie doar să instalăm releele electrice și 
tabloul cu butoane în cabină. Dacă îl punem în locul 
manetei, se rezolvă repede. Dacă însă doriţi s-o păstraţi, 
va trebui să tăiem în lemnăria din partea cealaltă a 
grilajului și ne va lua o zi în plus. 

— De ce-am vrea s-o păstrăm? N-o să mai folosească la 
nimic, dacă nu mă înșel, nu? 

— Pentru originalitate. lar unii ţin foarte mult la 
obiectele vechi. 

— La fel e și nevastă-mea, lăsă Deepak să-i scape. 

— Să limităm cheltuielile inutile. Scoateţi maneta și dati- 
i-o lui Deepak, va fi o amintire frumoasă pe care i-o oferim 
cu toată plăcerea. 

Colegul lui Santos, care stătuse până atunci în genunchi 
lângă cutiile de carton, fără să scoată nicio vorbă, se ridică 
și se amestecă în discuţie. 

— Există totuși o mică problemă. 

— Ce problemă? sări Groomlat. 

— Ei bine, continuă al doilea tehnician care, după cum 
dovedea ecusonul de pe bluză, răspundea la numele de 
Ernest Pavlovici, deși ascensorul e bine conservat, piesele 
pe care tocmai le-am verificat au îmbătrânit mai urât decât 
el. Nu vreau să fiu nepoliticos, dar aș zice chiar că sunt 
moarte. 

— Cum adică moarte? se indignă Groomlat. 

— Oxidate, dacă preferaţi. În orice caz, nu putem monta 
ciurucurile astea. 

— Ce tot ziceţi acolo, sunt noi! protestă Groomlat. N-au 
fost scoase din ambalajul lor din ziua în care le-am primit. 

— Mă îndoiesc. Cutiile erau prost închise, uitaţi-vă și 
dumneavoastră, ambalajul s-a rupt când au fost băgate sub 
ţevile astea. 

Obrajii lui Groomlat deveniră purpurii, apoi observă 
aerul amuzat al lui Deepak și-și recăpătă stăpânirea de 
sine. 

— În fine, nu puteţi să le curăţaţi? 

129 


- O FATĂ CA EA - 


— Ah, asta nu, sunt mâncate de umiditate, îi explică 
tehnicianul, arătându-i componentele electronice acoperite 
de o chestie albicioasă. Nu, nu, repetă el scuturând din 
cap, sunt terminate. Trebuie cumpărat un kit complet. 

— O să comand unul! Duceţi-vă după el și întoarceţi-vă 
cât mai repede. 

Tehnicienii schimbară o privire ironică. 

— Vă închipuiți că avem așa ceva în stoc? Se fac pe 
comandă, se fabrică piesele, se testează în atelier... 

— În cât timp? oftă contabilul. 

— Între douăsprezece şi şaisprezece săptămâni 
minimum! Plus drumul din Anglia. 

— Din Anglia? 

— Singura societate care mai fabrică acest gen de 
echipament se află lângă Birmingham. Dar sunt oameni 
foarte serioşi, vă garantez. Bun, cred că nu mai avem 
nimic de făcut aici. Vă trimit un nou deviz cât pot de 
repede. 


XXX 


Groomlat nu era singurul care pândise de la fereastră 
venirea tehnicienilor. Când Chloe îi văzu urcându-se înapoi 
în camioneta lor, la o jumătate de oră după sosire, înţelese 
că planul ei funcţionase. Mai rămânea de aflat dacă era 
crima perfectă, așa cum intenţionase ea. 


XXX 


— Ce-aţi rămas încremenit acolo, trebuie să fiţi 
mulțumit, s-ar părea că vom avea nevoie de serviciile 
dumneavoastră ceva mai mult decât prevăzuserăm, 
bodogăni contabilul. 

— Între douăsprezece și șaisprezece săptămâni plus 
transportul... 

— Îmi dau seama ce plăcere vă face situaţia. 


130 


- MARC LEVY - 


— Ce plăcere să-mi facă, dacă slujba mea ia sfârșit 
mâine? 

— Încă nu v-am concediat oficial. 

— Ba da, ieri. 

— Aveţi grijă, Deepak, dacă vreţi să primiţi cecul ăla 
cândva, vă sfătuiesc să nu vă daţi isteţ cu mine. 

— Un contract irevocabil care să-mi asigure optsprezece 
luni de muncă și despăgubiri pe un an în momentul 
plecării noastre. Şi e de la sine înţeles că domnul Rivera va 
avea aceleași drepturi ca mine. O să așterneţi toate astea 
pe hârtie, dacă nu, sâmbătă toată lumea urcă pe scări și 
ziua, și noaptea. 

— Cum îndrăzniţi să mă șantajaţi după ce m-am zbătut 
atâta pentru dumneavoastră? 

— Domnule Groomlat, în zece ani, cât v-am dus cu 
ascensorul meu, nu v-am subestimat niciodată, fiți amabil 
și trataţi-mă la fel. Aveţi timp până mâine să-mi daţi o 
scrisoare semnată de proprietari. Tura mea se încheie la 
19:15, și când zic se încheie ar putea însemna că e ultima, 
răspunse Deepak părăsindu-l pe contabil la subsol. 

— Şi nopţile? Cum facem să asigurăm serviciul de 
noapte în toată perioada asta? Şi ce-o să zică domnul 
Bronstein când îl vom anunţa că fata lui... 

Deepak se răsuci spre el la poalele scărilor. 

— Lăsaţi-i pe cei doi Bronstein în pace, sunt capabili să 
vorbească și singuri. Cât despre nopţi, o să văd cum rezolv 
problema îndată ce voi avea scrisoarea, evident. 


XXX 


Deepak așteptă ca domnul Groomlat să se întoarcă în 
biroul său. Măcar o dată, dimineaţa sa număra mai multe 
suișuri decât coborâșuri. 

La 10:00, telefonul mobil vibră. Chloe îl aștepta pe 
palier. 

— Frumoasă zi, nu-i așa? 


131 


- O FATĂ CA EA - 


— Foarte frumoasă, domnișoară, deși se anunţă ploaie la 
începutul după-amiezii. 

— O ploaie zdravănă o să spele trotuarele. 

— E un punct de vedere. Doriţi să coborâţi sau preferaţi 
să discutăm despre vreme pe palier? 

Chloe efectuă manevra de rigoare. Deepak închise 
grilajul și rămase tăcut până la etajul trei. 

— De ce sunteţi atât de veselă în dimineaţa asta? 
întrebă el pe la etajul doi. 

— Sunt veselă mereu, îl asigură ea la etajul întâi. 

Deepak străbătu holul în spatele ei și o însoţi până pe 
trotuar. 

— Să vă opresc un taxi? 

— Mulţumesc, azi nu. Staţia de metrou Christopher 
Street e la zece minute, studioul de înregistrări e pe linia 
1, nu trebuie să schimb trenul. Nu vă faceţi griji pentru 
mine, cum ar zice Lazăr... 

Deepak o privi cum se îndepărtează, admirându-i 
energia cu care își ghida scaunul cu rotile, dar păstrând și 
o doză de suspiciune. 


x kK x 


Expedierea acestui e-mail se dovedi una dintre cele mai 
umilitoare experiențe din cariera domnului Groomlat. 
Cântărise fiecare cuvânt, insistând asupra faptului că 
nimeni n-ar fi putut prevedea că se deteriorase kitul de 
automatizare, nimeni, nici măcar el. Alcătuise și un raport 
detaliat al faptelor, evitând totuși să menţioneze 
revendicările lui Deepak. Când reciti textul, își jură să 
găsească o cale de a nu onora promisiunea obținută de la 
el cu forța. Apăsă pe „Irimite” și e-mailul plecă spre 
destinatari. 

După doar câteva minute, doamna Williams dădu buzna 
în biroul lui. 


132 


- MARC LEVY - 


— Nu vi se pare ciudat că echipamentul pe care a 
trebuit să plătim o avere se dovedește inutilizabil, iar asta 
se constată, ca din întâmplare, chiar în ziua instalării? 

Groomlat își calculă atent pașii. 

— Credeţi că a fost de la început în stare proastă? 

— Sper că, după ce l-aţi cumpărat fără girul nostru, l-aţi 
verificat în ziua când l-aţi primit! 

— Să nu ne mai jucăm de-a șoarecele și pisica. Dacă 
aveţi vreun reproș să-mi faceţi, formulaţi-l clar! 

— E inutil să vă enervaţi, zise ea așezându-se în fotoliu, 
în faţa lui. Voiam să spun doar că întâmplările par să fi 
devenit fapte curente în imobilul ăsta. 

— Dacă nu-i acuzaţi pe cei care ne-au furnizat 
echipamentul, atunci pe cine? 

— Puneţi-le întrebarea asta soţilor Clerc. Când nu și-o 
trag, se relaxează uitându-se la seriale polițiste, gemetele 
și sonorul televizorului lor au prostul obicei să răzbată 
până în camera mea. 

— Şi ce-ar trebui să-i întreb mai exact? 

— Care e mobilul! Ca să rezolvi o anchetă, găsești 
mobilul. Cine are interes ca lucrurile să nu se schimbe? Vă 
las să reflectaţi... Până atunci, problema serilor și a 
nopților trebuie remediată urgent. Mi-am amânat dineul 
pentru săptămâna viitoare, a doua oară n-o mai fac. 

Doamna Williams plecă fără să-l salute pe contabil, 
lăsându-l pe gânduri. 

Groomlat sună la compania de ascensoare și ceru să 
vorbească fără întârziere cu Jorge Santos. 

Discuţia se rezumă la o singură întrebare. Care putea fi 
cauza unor daune atât de importante? 

Tehnicianul era om cu experienţă. Cunoștea înclinația 
clienţilor săi de a găsi mereu câte un motiv ca să nu 
plătească factura, așa că îi dădu prompt replica. Să 
depozitezi echipamentul electronic sub niște ţevi de 
încălzire nu era o chestie prea inteligentă. Probabil că 
până la urmă condensul provocase oxidarea pieselor. 
Nimic care să dea consistenţă aluziilor doamnei Williams 

133 


- O FATĂ CA EA - 


care-l acuzase voalat pe Deepak, mai ales că acesta nu 
fusese niciodată informat despre conţinutul faimoaselor 
cutii. Totuși, un detaliu îi veni domnului Groomlat în 
memorie. Nu-și aducea aminte să fi simţit iz de umezeală 
când le deschisese. 

— Câteva zile ar fi fost suficiente ca să provoace aceste 
pagube? întrebă el în șoaptă. 

— M-ar mira. Rareori am văzut asemenea mizerie. Nu 
știu ce porcărie circulă prin ţevile alea, dar eu n-aș bea din 
apa aia, să fiu în locul dumneavoastră. Releele erau 
acoperite de o substanţă albicioasă, sare sau calcar, îi 
explică Jorge Santos. l-am trimis un mail fabricantului, cu 
puţin noroc, vor găsi un alt kit în stoc sau un model pe 
care să-l poată adapta. Mereu ai nevoie și de șansă. 

Groomlat îi mulțumi călduros. 


XXX 


Întors acasă, Deepak îi propuse lui Lali să ia cina în 
oraș, ceea ce, fiind joi seara, n-o miră deloc. Însă când el 
sugeră să-l invite și pe nepot, mai ales că o făcuse pe un 
ton vesel, Lali intră la păreri. Ultima dată își văzuse soţul 
atât de binedispus când căpitanul echipei indiene de 
crichet, Virat Kholi, fusese numit cel mai bun batsman din 
lume de către canalul ESPN. 

Insă Sanji nu dăduse niciun semn și era deja târziu. Lali 
preferă să rămână acasă, cu soțul ei. 


134 


- MARC LEVY - 


Ziua când mi-am început reeducarea 


Ca actriță, nu aveam un coach, cariera nu mă 
propulsase în acest club privilegiat. Dar pierderea a 
jumătate din lungimea picioarelor mă ajutase să intru în el 
direct. Corpul uman e o mașinărie incredibil de sofisticată. 
Conceput să se adapteze în orice situație, conține comori 
ascunse, circuite secundare adormite, gata să se trezească 
în caz de nevoie. Gilbert mi-a explicat toate astea. Un 
kinetoterapeut doct, cu aere de călugăr tibetan - însă mult 
mai gălăgios. 

El m-a învățat că, dacă voiam să suport într-o zi 
protezele, să stau în picioare, să merg iar, trebuia să-mi 
dezvolt mușchii ischiogambieri și gluteali, posteriorul, ca 
să zicem așa. Dar înainte de a ajunge acolo, ca să pot 
împinge roțile scaunului fără a urla de durere la sfârșitul 
zilei și dacă nici nu voiam să arăt a culturistă, trebuia să 
învăţ cum să-mi cruț pectoralii și să-mi folosesc în locul lor 
deltoizii. Și Gilbert mă punea la treabă, ședință după 
ședință. Îl detestam, îl uram, îl huiduiam. Și cu cât eu 
protestam, cu atât el complica exerciţiile, un sadic, un 
torționar chiar, atunci când a atacat pătratul lombar și 
iliocostalii. Lui îi datorez faptul că stau dreaptă, picioarele 
nu mi-au crescut la loc, din păcate, nu sunt salamandră, 
dar am dobândit o ținută mândră, cu capul ridicat, o 
suplețe a  torsului incredibilă, brațele au devenit 
musculoase, rămânând longiline. Graţie lui Gilbert, pot 
acum să străbat orașul și să-i dau dreptate lui Deepak: n- 
am nevoie de nimeni ca să mă deplasez oriunde vreau, 
exceptând situațiile când ascensoarele de la metrou sunt 
blocate. Atunci, o mână de ajutor este bine-venită. 


135 


- O FATĂ CA EA - 


13. 


De când se întâlnise cu o seară în urmă cu vecina de la 
șapte, printre rafturile unei băcănii dichisite, doamna 
Zeldoff ducea o cruciadă. Discuţia se legase în faţa tarabei 
cu fructe și legume. Doamna Williams cumpăra dovlecei 
bio, primii din an, în timp ce-i dezvăluia îndoielile sale unei 
prăzi ușoare. 

— Domnul Groomlat crede că echipamentul a fost 
vandalizat? întrebase doamna Zeldoff, impresionată. 

— N-a exclus ipoteza că a fost lăsat intenţionat să se 
deterioreze, adăugase doamna Williams. 

— Bineînţeles, o aprobase doamna Zeldoff după ce se 
gândise puţin și se grăbise să cumpere la rândul ei niște 
dovlecei așa de frumoși. Cei doi liftieri ai noștri aveau 
numai de câștigat din asta. Proiectul de acum doi ani al 
domnului Groomlat trebuie să-i fi îngrozit și au decis să ia 
măsuri radicale. 

— Dumneavoastră sunteţi de acord cu mine că 
dispuneau de toată libertatea de acţiune, nu? continuase 
doamna Williams. 

— Aveţi întru totul dreptate, cine altcineva avea acces la 
talmeș-balmeșul ăla de acolo? 

— Şi, potrivit scumpului nostru contabil, ei ar fi 
depozitat echipamentul într-un loc umed, așa, ca din 
întâmplare! 

— Domnul Groomlat v-a spus? sughiță doamna Zeldoff 
închinându-se. 

— N-aţi citit mailul de la el? Dumneavoastră aţi pune 
lucruri preţioase într-un loc umed? 

— Asta-i bună! protestase doamna Zeldoff cu mâinile în 
șolduri. Firește că nu, doar nu sunt proastă! 

— Sunteţi singura căreia i-am mărturisit acest secret, îi 
șoptise doamna Williams vecinei la ureche. 

Doamna Zeldoff, măgulită de asemenea dovadă de 
încredere, se simţise înviorată. 


136 


- MARC LEVY - 


— Acum, ar fi cinstit să le spunem și vecinilor noștri, în 
fond, și ei au dreptul să știe ce se petrece, nu credeţi? 

O adevărată dilemă pentru doamna Zeldoff... care își 
prinsese bărbia în palmă și făcuse ochii mari, căutând să-și 
dea seama ce ar fi sfătuit-o pastorul. 

— Dacă ziceţi dumneavoastră... se aventurase într-un 
târziu să răspundă. N 

— N-aș vrea să fiu acuzată că umblu cu intrigi. In primul 
rând, de către cei doi Bronstein, adăugase doamna 
Williams înainte de a preciza că știa din sursă sigură că 
profesorul avea vederi de stânga. In ochii lui, personalul 
are întotdeauna dreptate, nu? 

Ușurinţa cu care își manipula vecina îi provoca o plăcere 
fără margini. La fiecare răutate aruncată, vedea mișcându- 
se firele invizibile de deasupra marionetei sale. În ritmul 
ăsta, avea să sfârșească atârnând-o pe madam Zeldoff de 
tavan. 

— Ar trebui să cumpăraţi ridichi, sunt superbe, îi 
sugerase ea în culmea bucuriei. 

— Am putea să ne împărţim sarcinile, propusese doamna 
Zeldoff, punând o cutie de ridichi roșu-aprins în coș. 

— Foarte bună idee, exclamase doamna Williams. Eu o 
să le scriu soţilor Hayakawa. Dumneavoastră nu trebuie 
decât să-i informaţi pe ceilalţi. 

Doamna Zeldoff se întorsese seara acasă la fel de 
voioasă ca în duminica în care primise felicitări pentru 
timbrul său vocal, după concertul ţinut de corală. 

Dimineaţă, dăduse dovadă de o abnegaţie vrednică de 
laudă, ciocănind la ușa domnului Morrison. El îi deschisese 
în halat de baie, deși era trecut de 11:00. Şi dacă ar fi fost 
doar atât! Dar omul ăsta nu înţelegea absolut nimic. 

— De ce să fi sabotat liftierii noștri ascensorul? E 
instrumentul lor de lucru, în plus, funcţionează foarte bine. 
Deepak a venit adineauri, el m-a trezit, mă rog, pentru o 
cauză bună, adăugase beţivul ăsta stupid. 

— Nu ascensorul, doar butoanele! îi explicase ea cu 
răbdare. 

137 


- O FATĂ CA EA - 


— Ce-au făcut cu butoanele? Nimeni nu s-a atins de al 
meu, l-am folosit ieri. 

— Nu astea, celelalte, oftase doamna Zeldoff. 

— Avem și alte butoane? 

— Da, în pivniţă, dacă am înţeles eu bine. 

— Habar n-aveam că există butoane în pivniţă, 
mormăise el. Și la ce servesc? 

— La nimic, sunt în cutii, pentru ca noi să putem utiliza 
cândva ascensorul fără liftieri. 

— Ceea ce-mi povestiți e complet aiurea. Ar trebui să 
coborâm în pivniță ca să facem ascensorul să funcţioneze 
fără Deepak sau domnul Rivera? lertaţi-mă, dacă așa stau 
lucrurile, atunci bine au făcut că au scăpat de aceste 
butoane care nu servesc la nimic! Recunoașteţi că e totuși 
mai practic să chemi liftul de pe palier. La ce bun să 
cobori pe scări ca să-l faci să urce? Cine a avut o 
asemenea idee? 

În pragul disperării, doamna Zeldoff își continuase 
cruciada trei etaje mai sus, luând-o tot pe scara de 
serviciu. 

Doamna Clerc părea foarte ocupată. Nici măcar nu-i 
oferise o ceașcă de ceai. Şi să mai zică cineva că francezii 
sunt regii bunelor maniere. O ascultase neatentă, 
acordând foarte puţin credit vorbelor sale. Ba chiar 
discuţia devenise agasantă, insuportabilă de-a dreptul, 
atunci când doamna Clerc făcuse uz de un vocabular deloc 
elegant. 

— Doamna Williams trebuie să se plictisească al 
dracului de tare dacă are idei atât de dubioase. Deepak ar 
fi incapabil de așa ceva, nu mai cunosc pe nimeni atât de 
maniac. Își petrece timpul lustruind totul în imobilul ăsta, 
abia îndrăznesc să mă sprijin de peretele ascensorului. 

— El poate nu, dar domnul Rivera, noaptea... 

— Bun, sunteţi foarte amabilă că aţi venit să-mi spuneţi 
toate astea, teoria dumneavoastră e captivantă, dar am de 
lucru. 

— O să-i povestiţi și soţului? o rugase doamna Zeldoff. 

138 


- MARC LEVY - 


— Negreșit, sunt sigură că o să-l intereseze la fel de 
mult ca pe mine, salutaţi-l pe soțul dumneavoastră din 
partea mea, îi răspunsese doamna Clerc expediind-o. 

Câtă aroganță! Și modul ăsta de a transmite salutări 
înainte de a o da afară! Doamna Zeldoff nu era genul de 
persoană pe care s-o tratezi astfel. 

— Nu vreţi să folosiți intrarea principală? Ascensorul 
funcționează ziua, se mirase doamna Clerc. 

— Nu-mi strică puţină mișcare, îi replicase doamna 
Zeldoff, înțepată. 

Nu fără teamă urcase la etajul opt. Chloe, care se 
pregătea să iasă, se întrebase cine putea să sune la ușa de 
serviciu. Ca să ajungă la zăvor, trebuise să recurgă la o 
gimnastică periculoasă, ridicându-se prin forţa braţului, cu 
umărul lipit de perete. 

Absurd, nejustificat, grotesc, asta îi răspunsese tânăra 
sa vecină. Opt etaje pe scări, ca să fie primită așa! Cât 
despre afirmaţia că Deepak era un sfânt, hai să nu 
exagerăm! Era culmea să-i mai și lauzi cinstea după cele 
întâmplate. Și măcar dacă ea s-ar fi oprit aici. 

— Ceea ce faceţi dumneavoastră e dezgustător. Un zvon 
lasă întotdeauna urme, așa că aduceţi-ne dovezi sau 
terminaţi cu bârfele. 

Hotărât lucru, doamna Williams era o femeie cu mult 
bun-simt, conchisese doamna Zeldoff. Adevăraţi oameni de 
stânga cei doi Bronstein! Scaunul cu rotile nu scuza 
grosolănia. 

Şi de vreme ce această tânără impertinentă îi punea la 
îndoială onestitatea, o să-i ceară bunului domn Groomlat 
să înceapă degrabă o anchetă. 

Își încheiase misiunea înainte de prânz și se întorsese 
acasă cu sentimentul datoriei împlinite. 


x kx * 
Deepak plecă devreme de acasă. Se aştepta să fie 


întâmpinat că un salvator, însă toată dimineața suportă 
139 


- O FATĂ CA EA - 


mutre acre și priviri dezaprobatoare. Doamna Clerc abia 
dacă-l salută, domnul Williams părăsi imobilul fără măcar 
să-i spună la revedere. Domnul Zeldoff era încruntat și 
pufnea cu ostilitate. Puțin mai târziu, soţia lui își dădu 
ochii peste cap, supărată. Chiar și domnul Morrison, pe 
care-l întrebă care erau motivele atitudinii glaciale 
generale, atunci când acesta din urmă făcu apel la 
serviciile sale la începutul după-amiezii (se ducea să ia 
micul dejun), îi răspunse evaziv: „Vorbim altă dată.” 

Să vorbim despre ce? Ce-i apucase pe toţi? Era încă o 
manevră a domnului Groomlat care exagerase cerinţele 
sale în faţa proprietarilor? Ei îl concediaseră, el ar fi putut 
să-și ia cecul, să se pensioneze așa cum merita și să-i lase 
în necaz. Doar nu avea să-i ruineze salariul lui pe un an; 
madam Zeldoff purta la gât bijuterii de valoare egală cu 
suma asta, ședințele săptămânale la coafor ale doamnei 
Clerc făceau cât salariul lui pe-o săptămână, domnul 
Morrison bea în fiecare noapte cât câștiga el într-o zi... cât 
despre alde Williams, împătimiţii recepţiilor, risipeau într- 
o seară mai mult decât încasa el într-o lună, doar ca să se 
fudulească în societate. Nişte zgârciobi aroganţi și 
nerecunoscători, cu excepţia celor doi Bronstein, mereu 
respectuoși, și a doamnei Collins, care nu poseda vreo 
avere. La prânz, Deepak încă nu se calmase. Lali avea 
dreptate, era prea bun la inimă. Dacă s-ar fi purtat ca un 
cerber, cum făcea portarul de la numărul 16, i-ar fi mâncat 
toți din palmă. Poate ar trebui să se ducă la contabil și să-l 
anunţe că, după o matură chibzuinţă, hotărâse să se 
oprească aici. Să-i dea ce i se cuvine și să se descurce fără 
el. A 

La 15:00, Deepak fierbea în spatele pupitrului său. Il 
trimisese la plimbare pe tipul care plimba câini; Golden 
Retrieverul familiei Clerc se întorsese din parc într-un hal 
fără de hal. Cine o să spele pe jos în hol? strigase Deepak. 
Tipul care plimba câinii plecase stupefiat. 

Apoi de la magazinul de vinuri sosise o ladă pentru 
domnul Morrison. Cine o să aranjeze sticlele în bufetul lui 

140 


- MARC LEVY - 


din salon? După care se livrase de la florărie un buchet 
pentru doamna Williams, prea somptuos ca să intre în 
cabină fără să lase o dâră de petale. Cine o să dea cu 
mătura? 

Când Chloe apăru pe la 16:00, într-o stare mai jalnică 
decât câinele familiei Clerc, Deepak redeveni el însuși. 

— Ce-aţi păţit? o întrebă ieșindu-i înainte. 

— Nimic, răspunse ea, impasibilă, liftul din staţie era 
încă blocat, așa că a trebuit să cobor la următoarea, care e 
la zece blocuri de aici; o cursă pe cinste... mă rog, vorba 
vine. Nu mai am putere. 

— De ce n-aţi luat autobuzul? zise Deepak împingând 
scaunul spre ascensor. 

— Pentru că durează o veșnicie să coboare platforma și 
călătorii își pierd răbdarea. Iar autobuzele sunt pline ochi 
la ora asta, așa că mă pomenesc înţepenită în faţa ușii, 
lângă șofer; la fiecare oprire, cei care urcă și coboară dau 
peste mine. Pe deasupra, când ești în scaunul ăsta, frânele 
îti provoacă o greață teribilă. Ascensoarele de la metrou, 
când există, sunt imprevizibile, dar în majoritatea timpului, 
se găsesc oameni binevoitori care mă ajută să urc, numai 
că astăzi n-a fost cazul. Gata, m-am plâns destul, ar trebui 
mai degrabă să ne bucurăm că rămâneţi aici. 

— De unde știți? îi scăpă lui Deepak între etajele patru 
și cinci? Eu am aflat abia pe la 10:00, eraţi încă acasă, v- 
am coborât la 11:00. 

Deepak deschise grilajul și se îndepărtă ca s-o lase pe 
Chloe să treacă, apoi cobori fără ca ea să-i fi răspuns. 

Pe drum, se opri la etajul întâi și sună la ușa domnului 
Groomlat. 

Contabilul îl aștepta așezat la birou și îi dădu contractul. 
Deepak îl îndesă imediat în buzunar. 

— Nu-l citiți? 

— Am încredere în dumneavoastră și, întrucât toată 
lumea se poartă rece cu mine de azi-dimineaţă, mi-am dat 
seama că cerinţele mele n-au fost bine primite. 

— Luaţi loc o clipă, îl rugă contabilul. 

141 


- O FATĂ CA EA - 


Deepak rămase în picioare. 

— Cum doriţi. Fiindcă îmi acordaţi încredere, o să vă 
răspund cu aceeași monedă. Ei nu știu încă de cerinţele 
dumneavoastră. Le-am spus doar că v-am reangajat. Nu vă 
faceţi griji, am puterea să semnez un astfel de act. Și 
oricum sunt convins că s-ar simţi ușuraţi că nu mai trebuie 
să plătească suma în plus pe care le-o cerusem. Acestea 
fiind zise, aș prefera ca micul nostru acord să rămână între 
noi. Până la plecarea dumneavoastră o să mai treacă 
destul timp... Apropo, de ce optsprezece luni? Aţi putea 
rotunji la doi ani? întrebă Groomlat. 

— N-aţi înţelege, răspunse Deepak și plecă. 


XXX 


După ce-și termină tura, Deepak se duse la spital, la 
domnul Rivera. Doamna Collins nu-i mai încredinţase nicio 
carte, și asta dintr-un motiv întemeiat, o adusese ea însăși 
după-amiază. De altfel, ea fusese singura care îl salutase 
normal. Comportamentul ocupanților imobilului continua 
să-l sâcâie. 

Domnul Rivera, care-l văzuse vesel cu o zi în urmă, se 
îngrijoră acum, constatând că era atât de posomorât. 

— Îmi pari îngândurat. 

— Nu pricep ce se întâmplă. N-au fost niciodată așa de 
odioși, mă rog, nu toţi în același timp. Ai zice că au ceva 
să-mi reproșeze. 

— Că ţi-ai călcat pe mândrie și ai acceptat să rămâi în 
serviciul lor? Ar însemna că s-a întors lumea cu susul în 
jos. 

— Atunci, de ce atitudinea asta dușmănoasă? 

— Dacă vrei părerea mea, probabil se bucurau că scapă 
de noi și le scad cheltuielile. Acum sunt dezamăgiţi, atâta 
tot. Le-ai vorbit de nepotul tău? 

— Nu încă, o s-o fac luni. Mâine am întâlnire într-o 
cafenea cu un tip de la sindicat. 

— Sâmbăta? Mă impresionezi. 

142 


- MARC LEVY - 


— Aș prefera să-mi pledez cauza în altă parte, nu în 
birourile lor. O să-i cer ceva care nu-i tocmai legal. 

— Chiar te gândești la toate. 

— La lucrurile esenţiale. 

— Problema cu tura de noapte îi indispune. Când vor 
afla că s-a rezolvat, totul va reintra în normal. 

— Nici măcar domnul Morrison nu era în apele lui. 

— Nu l-am văzut niciodată altfel decât băut. O fi întrecut 
măsura cu o seară în urmă. Mulţumește mai bine 
providenţei pentru ce ni se întâmplă, e cu totul nesperat. 

Deepak își părăsi colegul pe la ora 21:00. Și în metrou, 
mergând spre casă, se întrebă dacă această providenţă 
avea un nume. 


XXX 


Ajungând acasă, o găsi pe Lali la masă împreună cu 
Sanji și avu impresia, în timp ce-și scotea haina, că 
amândoi tăcuseră brusc când intrase el. 

— Te-am așteptat azi, zise Deepak așezându-se lângă ei. 

— Am terminat mai târziu decât prevăzusem, răspunse 
Sanji nonșalant. 

— Ai fi putut să mă anunti. 

Lali sări în ajutorul nepotului. 

— Sanji era într-o întâlnire cu oameni importanți. 

— Și eu nu sunt important? Începi munca luni, continuă 
el. 

— Ai fost să vorbeşti cu cei de la sindicat? întrebă Lali 
punând mâncarea pe masă. 

— O s-o fac mâine, răspunse Deepak, înainte de a-și 
servi soţia. 

— Lucraţi șapte zile din șapte? îl chestionă Sanji. 

— De ce mă întrebi asta? 

— Cum procedează ei cu ascensorul când sunteţi plecaţi 
în concediu? 

— Apelăm la un angajat temporar, mormăi Deepak. Dar 
nu e disponibil decât în weekenduri și în luna august. 

143 


- O FATĂ CA EA - 


Domnul Rivera se odihnește sâmbăta, eu, duminica, iar 
vara ne luăm pe rând câte cincisprezece zile libere, în felul 
ăsta, există mereu cineva care să ne ţină locul atât ziua, 
cât și noaptea. 

— Şi acest angajat temporar nu era disponibil? 

— Dacă era, rezolvam problema de mult. Dar dacă te-ai 
răzgândit spune-o imediat, până nu e prea târziu! 

— Ce nu e în regulă? se îngrijoră Lali. 

— Ce-ar putea să nu fie? Providența veghează asupra 
noastră, echipamentul care trebuia să pună capăt carierei 
mele s-a deteriorat în mod miraculos. Mâine o să-i mint pe 
cei mai buni amici ai mei, pretinzând că nepotul meu prin 
alianță este un liftier experimentat din Mumbai, deși eu 
habar n-am ce învârte el în viaţă. Așa că mă întrebam dacă 
mâine, când o să mă rad, o să mă mai recunosc în oglindă. 


XXX 


Cu puţin înainte de miezul nopţii, Deepak își puse 
pijamaua, se strecură în pat și stinse veioza, însă tocmai 
atunci Lali o aprinse pe a sa. 

— Îmi spui ce te chinuie sau preferi să-mi petrec 
noaptea perpelindu-mă în colţul meu? 

— Ce-ai căutat la domnișoara Chloe? i-o trânti Deepak. 

— Unele obiceiuri mor greu. Pentru un indian bătrân ca 
tine, două femei care discută negreșit pun ceva la cale. 

— Indianul bătrân a renunţat la o carieră promițătoare 
ca să ia de nevastă o indiancă bătrână ca tine! În orice caz, 
te cunosc, când îţi sare ţandăra repede înseamnă că nu ai 
conștiința împăcată. 

— Şi ce-ai avea să ne reproșezi? Mor de nerăbdare să 
aflu. 

— Nu-i nici strop de umiditate în boxa mea. Crezi că mi- 
aș mai ţine uniforma acolo, dacă ar fi? Deci cum îţi explici 
că echipamentul lor a fost distrus de nu știu ce? 

— Oi fi devenit specialistă în echipament electronic? 

— Tu nu, dar nu-i domeniul nepotului tău? 

144 


- MARC LEVY - 


— Proasta de mine, e o conspirație generală! Nevastă-ta, 
nepotă-tu, protejata ta de la etajul opt, toată lumea s-a 
aliat pentru a realiza o operaţiune de sabotaj cu singurul 
scop de a-ţi salva ţie slujba și recordul absurd... Și stai că-l 
uitam pe bietul domn Rivera, care mi-a trimis planul 
subsolului printr-un porumbel călător ca să-mi indice unde 
se găsea respectivul echipament despre care eu nu știu 
nici măcar cum arată. Am plecat în toiul nopţii, când tu 
dormeai, și, odată intrată în pivniță, am făcut pipi pe el. 

— Nu spune prostii, nu te-am acuzat de nimic. 

— Şi tot eu sunt de rea-credinţă! Ar trebui să te auzi 
vorbind! izbucni Lali. 

— Ai mereu răspuns la toate, dar nu pot să nu mă 
gândesc că povestea asta e dubioasă. Și dacă ajung să fiu 
bănuit, știu pe cineva care va profita de ocazie pentru a 
mă face să plătesc scump. 


145 


- O FATĂ CA EA - 


146 


- MARC LEVY - 


14. 


Lali și Sanji luau micul dejun. Deepak ieși din camera lui 
îmbrăcat în pantaloni albi bufanţi și cămașă sport cu 
mâneci scurte. Sanji nu-l văzuse niciodată atât de elegant. 

— Credeam că te duci să bei o cafea cu colegii din 
sindicat, se miră Lali. 

— Trecutul meu de jucător îi impresionează întotdeauna. 
Și oricum, după aceea, mă duc să lansez câteva mingi în 
parc. 

— Ar trebui să mergi cu unchiul tău, are un adevărat 
fan-club, îi sugeră Lali nepotului. 

— Mi-ar plăcea la nebunie să-l văd jucând, răspunse 
Sanji în timp ce citea mesajul afișat chiar atunci pe ecranul 
telefonului său, însă tocmai ce s-a ivit un prânz de afaceri. 

— Sâmbăta? lăsă Deepak să-i scape. 

— Şi tu ai o întâlnire legată de muncă, el de ce n-ar 
avea? interveni Lali. 

— Dacă aș anunţa că o să plouă, mătușa ta s-ar repezi 
să-mi spună că tu n-ai nicio vină. 

— O să te duci altă dată, adăugă Lali, ignorând remarca 
soţului. Încearcă să nu lucrezi mâine, mi-ar plăcea să 
petrecem puţin timp împreună. 

Sanji îi promise că așa va face și se duse să se 
pregătească de plecare. 

— Dar tu? Tu vii să mă vezi jucând? își întrebă Deepak 
soţia cu inocentă. 

— N-aș rata asta pentru nimic în lume, ca în toate 
weekendurile de când te cunosc... Ne vedem pe peluză, 
spre prânz. 


XXX 


La prânz, Sanji se întâlni cu Sam la Claudette. 
Restaurantul se afla aproape de biroul lui Sam, care 
aprecia mult brunch-ul lor. 


147 


- O FATĂ CA EA - 


— Ce e atât de urgent? întrebă Sanji așezându-se la 
masă. 

— Am primit statutul și actele de înregistrare ale 
societăţii tale, semnează-le, mă duc să le depun luni. Nu 
mai lipsește decât contribuţia ta, care nu va fi o problemă, 
nu? 

Sanji își întoarse privirea spre cuplul care tocmai intrase 
în sală. 

— Mă asculţi? îl chemă la ordine Sam. Şi termină odată, 
nu se face asta! 

— Ce nu se face? 

— Să te uiţi fix la o fată ca ea. 

— O fată ca ea? 

— În scaun cu rotile! 

— O cunosc, răspunse nonșalant Sanji, întorcându-se 
spre Sam. Ce spuneai? 

— Sper că glumești. 

— Nu-ţi face griji, bancherul meu nu m-a sunat, dar o să- 
l caut eu după-amiază, totul se va rezolva în cursul 
săptămânii. 

— Mi se rupe de bancherul tău, vorbeam de fată. Chiar o 
cunoști? 

Sanji nu zise nimic; cu coada ochiului observă că 
patronul își întâmpina oaspeţii așa cum erau trataţi în 
India oamenii din castele înalte. Ea spusese că e actriţă, 
oare era un star? Totuși, numai patronul îi dădea atenţie. 
La Mumbai, toată lumea ar fi năvălit să ceară autografe, 
ba și mai mult: să facă selfie-uri. Poate nu și la New York, 
unde era interzis să-ţi îndrepţi privirea spre cineva cu 
handicap fizic. Pesemne că în India, newyorkezii se 
plimbau cu ochii fixati în cer. Oricum, el se uita la ea, nu la 
scaun... și poate la bărbatul care o însoțea. 


x k X 
— De data asta, tu eşti cea care trage cu ochiul la altă 


masă. li cunoşti pe tipi? 
148 


- MARC LEVY - 


— Nu chiar. Mă rog, pe unul dintre ei, doar puţin. 

— Pe care? întrebă profesorul. 

— Cel de pe banchetă, răspunse Chloe și luă meniul. 

— Unde l-ai întâlnit? 

— Am schimbat câteva cuvinte în parc. Tatăl lui era 
muzician. Eu aș lua ouă Benedict. Tu? 

— Pare simpatic. 

— Sau poate ouă jumări? 

— Cu ce se ocupă? insistă domnul Bronstein. 

— E unul dintre tinerii antreprenori geniali ai lumii 
noastre moderne. A venit să caute investitori la New York. 

— Genial, nici mai mult, nici mai puţin... 

— Strălucit. Comandăm? Mor de foame. 

— Strălucit în ce fel? 

— Gata, încetează, ce insinuezi? 

— Nimic... în mod ciudat, studiezi acum un meniu pe 
care îl știi pe de rost și nu te-am mai văzut de mult roșind 
așa. 

— N-am roșit. 

— Uită-te în oglinda de deasupra mea. 

— Mi-e cald, atâta tot. 

— Cu climatizarea de aici? 

— Bine, vrei să schimbi subiectul? 

— Ce face filozoful nostru? întrebă cu nevinovăție 
domnul Bronstein. 

— O să aflu... când vom găsi un liftier de noapte, 
răspunse ea vexată. 

— Mi s-a propus o conferinţă săptămâna viitoare, 
continuă el după o pauză scurtă. Un congres al 
bancherilor, se plătește destul de bine. 

— Nu face mutra asta, e o veste bună, se bucură Chloe. 
Bronstein tatăl și fiica au vânt din pupă. Am semnat pentru 
o altă înregistrare. Acum, că povestea asta cu cheltuielile 
suplimentare nu mai e de actualitate, noi doi o să ne 
putem plăti curând toate datoriile. 

— Poate chiar să refacem instalaţia din baia ta. 


149 


- O FATĂ CA EA - 


— Vrei să ciocnim pentru robinete? întrebă Chloe 
veselă. 

— Mai degrabă pentru cariera ta! 

— Și pentru turneul tău de conferinţe! 

— O să am una la San Francisco, o să lipsesc câteva zile, 
poţi să...? 

— Să mă descurc fără tine? O fac în fiecare zi și pot 
mereu să contez pe Deepak în caz de ceva. 

— Vrei să-i invităm lângă noi? întrebă profesorul 
amuzat, uitându-se la cei doi bărbaţi. 

— Poţi să vorbești mai încet? 


XXX 


Sanji achită nota. Sam trase masa ca să-l lase să iasă. 
Chloe îi urmări cu privirea în oglinda de deasupra tatălui 
ei. Sanji se întoarse chiar înainte să iasă din local și ochii li 
se întâlniră o fracțiune de secundă. Chloe își lăsă imediat 
nasul în farfurie, fapt ce nu-i scăpă deloc tatălui ei. 


XXX 


Sam avea o întâlnire galantă și se despărţi de Sanji în 
dreptul gardului de fier al parcului Washington Square. 
Sanji porni să hoinărească pe lângă bazinul de piatră. Să 
observe oamenii și să-și imagineze viaţa lor era una dintre 
distracţiile lui favorite, poate chiar ceea ce-l determinase 
să conceapă aplicaţia. In tinereţe, era fascinat de 
absurditatea vieţii din marile metropole, unde atâţia 
oameni treceau unul pe lângă altul fără să-și vorbească 
niciodată. Poate și pentru că singurătatea îi marcase 
copilăria. Când își începuse cariera de antreprenor, unchii 
săi îl acuzaseră că-și dezonorează rudele. Bărbaţii și 
femeile se puteau întâlni doar cu acordul familiilor și nu se 
puteau frecventa decât după ce căsătoria era aranjată. 
Sanji aparţinea unei generaţii care nu vedea viaţa așa. Dar 
să înlături tabuurile, să te debarasezi de tradiţii, să-ţi 

150 


- MARC LEVY - 


câştigi libertatea și să înveţi cum s-o foloseşti, toate 
acestea nu reprezentau o luptă de-o zi. Deși nu știa mare 
lucru despre ei, admira curajul de care Lali și Deepak 
dăduseră dovadă abandonând tot și plecând. 

Se gândi iar la ușurința cu care Chloe îl abordase în 
Washington Square Park; probabil că el n-ar fi îndrăznit 
niciodată să intre în vorbă cu ea. Soneria telefonului îl 
smulse din reflecţiile sale. Era un apel de la Mumbai 
Palace Hotel. 

Taresh și Vikram, unchii lui, îl anunţară că se opuneau 
ca el să-și folosească acţiunile drept garanţie. O clauză din 
statutul hotelului le-o permitea. Imprudenţa lui îi indigna. 

— Dacă o dai în bară, argumentă Taresh, o treime din 
hotelul nostru ar ajunge în mâinile unor străini! 

— Cum poţi fi atât de egoist încât să riști o muncă de-o 
viaţă, să pui în pericol bunurile familiei tale? Și pentru ce? 
se burzului Vikram. 

— Despre ce familie vorbiţi? le răspunse Sanji, apoi le 
închisese telefonul în nas. 

Unchii lui voiau război. Furios, lăsă fântâna și se 
îndreptă spre alt parc din oraș. Acolo, un unchi demn de 
acest nume juca crichet. 


XXX 


Chloe intră în Washington Square Park și ocupă un loc 
la una dintre mesele unde jucătorii de șah versati îi 
jumuleau rapid de câţiva dolari pe amatorii temerari. Însă 
Chloe își umplea astfel după-amiezile de sâmbătă nu ca să 
bage câteva bancnote în buzunar după fiecare partidă, ci 
pentru plăcerea de a câștiga. Fusese o sportivă 
perseverentă și plină de dârzenie și uneori regreta că-și 
aruncase trofeele. Ultima ei competiţie avusese loc într-o 
dimineaţă de aprilie, cu cinci ani în urmă. 


XXX 


151 


- O FATĂ CA EA - 


Sanji admira eleganța cu care Deepak mânuia bâta de 
crichet, înconjurat de o droaie de adolescenţi veniţi din 
cartierele de nord ale orașului, care visau să devină 
campioni. 

— Înţeleg cum ai cedat farmecului său când te duceai 
să-l vezi în parcul Shivaji. 

— E mult mai frumos azi, răspunse Lali. Pentru unii, 
Deepak nu-i decât un liftier, dar pe terenul de crichet, e un 
adevărat rege. 

— Cu siguranţă, n-a fost ușor să plecați. A 

— Să plecăm a fost partea cea mai ușoară. Într-o seară, 
când Deepak ieșea din casă, trei zdrahoni au sărit pe el și 
l-au snopit. Ştiam amândoi cine-i plătise și am priceput 
mesajul pe care ni-l trimiseseră părinţii mei. Când m-am 
dus la dispensar să-l văd, el a încercat orice ca să mă 
convingă să pun capăt relaţiei noastre. Dragostea lui 
pentru mine avea să fie veșnică, dar nu ne puteam gândi la 
un viitor împreună, el n-avea dreptul să păteze reputaţia 
unei familii ca a noastră și cu atât mai puţin să-mi strice 
viața. Am pus momentul ăsta de rătăcire pe seama rănilor 
și i-am răspuns că e ultima dată când tolerez să-mi 
hotărască cineva viaţa. Alesesem să mi-o petrec alături de 
el și nu aveam să las în urmă niciun regret. Familia mea 
nu mai exista, nu aveam nimic în comun cu niște oameni 
capabili de atâta violenţă. Timp de două luni, zi după zi, 
am strecurat lucruri de-ale mele într-o legătură cu rufe 
murdare, ascunsă în fundul unui șifonier pentru ca 
servitoarele noastre să nu-și dea seama de nimic. lar sub 
pat, piteam puţinii bani pe care reușeam să-i șterpelesc 
din geanta mamei, din buzunarele pantalonilor tatei 
aruncaţi la întâmplare. Am șutit și de la fraţii mei. Deepak 
a venit după mine în toiul nopţii. Mă aștepta nu departe de 
casa noastră și îmi spusese că o să înţeleagă dacă nu voi 
veni. Am șters-o tiptil. Nu poţi să-ţi imaginezi ce frică mi-a 
fost când m-am strecurat pe hol, în timp ce toată lumea 
dormea, când am coborât scările, când am închis ușa după 
mine ca să nu mă mai întorc niciodată. Mi se întâmplă și 

152 


- MARC LEVY - 


acum să retrăiesc clipele alea în vis și mă trezesc 
tremurând. Am fugit amândoi pe jos, eram într-o cursă 
contracronometru fiindcă trebuia să ajungem în port 
înainte de răsăritul soarelui. Unui tip cu ricșa i s-a făcut 
milă de noi și a acceptat să ne ducă până acolo. Deepak 
cumpărase la un preţ uriaș două locuri la bordul unui 
cargou. Am petrecut patruzeci și două de zile pe mare. Eu 
ajutam la bucătărie, Deepak dădea o mână de ajutor 
echipajului, făcea de toate. Dar ce călătorie! Marea 
Arabiei, Marea Roșie, Canalul de Suez, Mediterana, 
strâmtoarea Gibraltar și în sfârșit... când am văzut 
oceanul, ne-am îmbrățișat cu adevărat libertatea. 

— De ce abia atunci, plecarea nu însemna de la început 
asta? 

— Pentru că în cursul unei nopţi în Gibraltar, când 
cargoul a făcut escală, ne-am iubit pentru prima dată. Dar, 
după cum îţi spuneam mai devreme, ceea ce ţi-am povestit 
până acum a fost partea cea mai ușoară a evadării noastre. 
Refuzam să fiu un imigrant clandestin. Deepak era prea 
integru ca să suporte multă vreme să trăiască fără forme 
legale. Nu-ţi ascund că onestitatea lui exagerată m-a 
călcat uneori pe nervi. Ne-am prezentat la serviciul pentru 
imigrare. Pe timpul ăla, oamenii care guvernau această 
naţiune încă își aminteau istoria părinţilor lor și de unde 
venea fiecare. Fiind ameninţaţi cu moartea, am reușit să 
obținem statut de refugiaţi, cicatricile lui Deepak 
dovedeau buna noastră credinţă. Ne-au dat acte provizorii 
și, spre marea noastră surpriză, și câţiva bănuţi ca să 
facem faţă nevoilor și să începem o viaţă nouă. Deepak nu 
voia să-i ia, râse Lali cu poftă, i-am luat eu în locul lui. 

— Şi după aceea? întrebă Sanji. 

Lali amuţi. El observă că era emoțţionată și o cuprinse cu 
braţul după umeri. 

— Îmi pare rău, îi zise, n-am vrut să trezesc amintiri 
dureroase. 

— Te-am minţit, începu Lali cu glas scăzut. Mint când îţi 
spun că n-am pierdut nimic părăsindu-mi casa. Fiindcă am 

153 


- O FATĂ CA EA - 


lăsat acolo o parte din mine și, în ciuda mândriei care mi-a 
cauzat adesea multe neajunsuri, am suferit cumplit și încă 
sufăr. Aveam o viaţă privilegiată, lipsită de griji, apoi m-am 
pomenit aici acceptând slujbe mărunte, muncind până la 
șaisprezece ore pe zi ca să putem mânca pe săturate. N- 
am dus o viaţă ușoară și, după atâţia ani, chiar dacă nu 
trebuie să ne plângem, avem doar cât să ne ducem zilele la 
bătrâneţe, cu condiţia să nu fie prea multe. Dacă Deepak 
era obligat să se pensioneze acum, nu știu cum ne-am fi 
ajuns cu banii. Dar gata cu întrebările! Dă-mi vești despre 
ai mei, despre ţara pe care o urăsc pentru că m-a făcut să 
îndur atâtea, dar de care îmi e un dor de moarte. 

Sanji îi vorbi despre cea mai mare democraţie din lume 
în care persistau mizeria, o ordine socială întreţinând un 
sistem de caste... dar nu totul era negru, în afara 
imaginilor pe care le inspira India, de la vacile sacre la 
magherniţe, de la Bollywood la generația de 
informaticieni, din care făcea și el parte, progresul se 
vedea, orașele se modernizau, sărăcia se reducea, țara 
avea o presă liberă și se ridica o clasă de mijloc. 

Lali îl întrerupse. 

— Nu-ţi cer să-mi ţii un curs de economie sau de 
geopolitică, pentru asta am un soţ care mă asasinează în 
fiecare weekend citindu-mi ziarul cu glas tare. Vorbește-mi 
despre tine, despre viaţa ta, despre pasiunile tale. Ai o 
logodnică? 

Sanji trase adânc aer în piept înainte să-i răspundă, se 
întoarse încet spre ea și o privi drept în ochi. 

— Mătușă Lali, clădirile părăginite pe care le avea tatăl 
tău au devenit un mare hotel, cel mai luxos din Mumbai. 
Fraţii tăi ți-au ascuns mereu asta. 

Lui Lali i se tăie răsuflarea și se uită la el cu gura 
căscată. 

— La ce-aţi mai venit să mă vedeţi jucând, dacă 
trăncăniţi întruna ca niște babe, bombăni Deepak 
apropiindu-se. Sper măcar că discuţia voastră a meritat să 
pierdeţi lovitura mea sublimă. 

154 


- MARC LEVY - 


XXX 


155 


- O FATĂ CA EA - 


Ziua când l-am lovit pe Julius 


Ziua începuse cu o ședință de reeducare. Nemernicul de 
Gilbert se bucurase de ea din toată inima. Nu era o 
dimineaţă ca oricare alta, fiindcă trebuia să fac primii pași 
cu proteze. Însă totul a luat-o razna, dar nu pentru că am 
căzut. Probabil și durerea a jucat un rol, dar a mai fost 
ceva. 

Înainte de 14:50, tata călătorea mult, lăsându-mi tot 
apartamentul la dispoziție. Garsoniera lui Julius e moartea 
pasiunii: pereții tencuiți în galben, mirosul de mochetă 
uzată, lumina alburie a plafonierei fac din ea cel mai puțin 
romantic loc din lume - Julius nu prea are talent la 
decorat. Pe deasupra, voci surde răzbat din garsonierele 
vecine, dându-ți impresia că zona e bântuită. Din aceste 
motive, conveniserăm să facem dragoste la mine, de 
fiecare dată când tata nu era acasă. Însă tata nu mai 
călătorea. 

Din fericire, după-amiaza avea cursuri. 

Julius m-a luat în brațe, m-a așezat în pat și m-a sărutat. 
S-a întins peste mine și mi-a descheiat nasturii de la 
rochie. Mi-a mângâiat sânii, era prima dată când îi 
simțeam dorința după 14:50. Buzele i-au alunecat pe 
pielea mea, pe pântecul meu, mâinile lui au căutat să-mi 
depărteze picioarele și l-am văzut cum privirea îi rămâne 
pironită. L-am pălmuilt. 

Am încetat să mai facem dragoste. 


156 


- MARC LEVY - 


15. 


Chloe petrecuse momente lungi în fața garderobei 
înainte de a alege o fustă lungă în carouri și o bluză cu 
decolteu rotund. 

După-amiază devreme, Deepak sunase la ușă ca să-i dea 
vestea. Angajaseră un înlocuitor care corespundea 
criteriilor stabilite de domnul Groomlat. Noul liftier de 
noapte, agreat de sindicat și experimentat, avea să-și 
înceapă tura la 19:15... în fine, aproape experimentat, 
adăugase el, fidel principiilor sale. Chloe era din nou liberă 
să circule în voie. 

Dacă ar fi putut să se ridice, l-ar fi strâns în braţe. 
Deepak trebuie să-și fi dat seama de asta, Chloe îl văzuse 
aproape roșind. Apoi se retrăsese cu o reverență 
caraghioasă, drept dovadă a bucuriei împărtășite de 
amândoi. 

Tatăl ei plecase la San Francisco, iar ea îi propusese lui 
Julius să ia cina împreună. Întrucât nimerise direct în 
căsuţa vocală, îi lăsase coordonatele restaurantului unde 
avea să-l aștepte la 20:00. 

Dat fiind că nu excela în arta machiajului, se mai privi o 
dată în oglindă, făcu turul apartamentului ca să stingă 
luminile, în afară de lampa de pe gheridonul de la intrare, 
își luă mobilul și sună ca să cheme ascensorul. 

Până să urce cabina, profită de timp și întoarse scaunul. 
Liftierul trase grilajul și se lipi de manetă, iar Chloe dădu 
în marșarier. 

Ea nu-i vedea decât spatele. Uniforma domnului Rivera 
îi era cam mare, epoleţii atârnau neglijent, iar manșetele 
redingotei îi acopereau degetele până la jumătate. 

— Bună seara, domnişoară, zise el reverenţios. 

— Bună seara, ce bucurie să vă avem printre... 

Chloe se opri în mijlocul frazei și se uită fix la ceafa 
liftierului. 


157 


- O FATĂ CA EA - 


— Ce spuneaţi? reluă discuţia liftierul, în dreptul 
etajului șase. 

Chloe simţi că inima dă să-i sară din piept când trecură 
pe lângă palierul de la patru. 

— Că oamenii bine-crescuţi se întorc și te privesc atunci 
când vorbesc cu tine. 

Sanji se execută imediat. 

— Şi că prima oară când începeţi o conversaţie o faceţi 
pentru a mărturisi că m-aţi minţit. 

— Nu v-am minţit. 

— V-aţi bătut și joc de mine, în plus! Antreprenor, 
Facebook indian, asta vă spune ceva? 

— Să ai o singură meserie la New York e un lux... asta 
nu vă spune nimic? replică Sanji. 

— Iar în weekend sunteţi star la Bollywood sau campion 
la parapantă? 

— Sufăr de vertij și sunt un actor foarte prost. 

— Pot să vă asigur de contrariu! 

Cabina se opri brutal la zece centimetri de parter. 

— Nu mi-am intrat încă în mână, urcăm iar la etajul 
întâi, meritati o aterizare mai bună. 

— Din ce în ce mai bine... 

— Categoric, fac cum pot mai bine, aţi putea să aveţi 
puţină răbdare. 

— N-aveaţi întâlnire pe 28th Street, am văzut când 
taxiul a întors. De fapt, minţiţi tot timpul. 

— Gata, de data asta, suntem aproape la nivel, ar trebui 
să puteţi ieși fără probleme. Mi s-a recomandat să nu pun 
mâna pe scaunul domnișoarei. Doar să o escortez pe 
domnișoara până pe trotuar și să-i opresc un taxi. 

— Terminaţi cu „domnișoara” asta! se răsti Chloe. Și nu 
mă conduceţi nicăieri, strigă ea, trecând prin faţa 
pupitrului, surprinsă să-l vadă acolo pe Deepak. 

— Liftier nu-i o meserie suficient de importantă pentru 
dumneavoastră, nu-i așa? strigă și Sanji la rândul lui. 

Deepak se grăbi să-i deschidă ușa lui Chloe și n-o scăpă 
din ochi cât ea traversă strada ca să intre la Claudette. 

158 


- MARC LEVY - 


— Ce-am mai făcut? se enervă Sanji, apropiindu-se de 
unchiul său. 

— Am rămas să mă asigur că te descurci. Trei reguli, 
doar trei reguli... Să fii politicos, invizibil când ei nu ţi se 
adresează, iar dacă o fac, să le asculţi întrebările fără să 
răspunzi. E așa de dificil? 

— Ea nu mi-a pus nicio întrebare, a început conversaţia! 

— Nu „ea”, ci „domnișoara Chloe”. Treceaţi de etajul 
trei când v-am auzit deja ridicând tonul. Despre felul în 
care ai oprit cabina, nu zic nimic, dar gândesc destule. Ii 
sunt recunoscător pentru ceea ce faci pentru mine, dar fă- 
o bine, altfel nu merită osteneala. Acum mă duc să-l văd pe 
Rivera, apoi acasă, să dorm. [ţi încredinţez imobilul meu. 
Sper să-l găsesc mâine în perfectă stare. Pot să contez pe 
tine? Și nu uita să-l ajuţi pe domnul Morrison să descuie 
ușa. 

Sanji strânse din dinţi în timp ce unchiul său cobora în 
boxă să-și schimbe hainele. 


XXX 


Chloe se întoarse la ora 22:00, singură. Nu-i adresă 
niciun cuvânt lui Sanji în cabină, doar un bună seara cu 
jumătate de gură înainte de a intra în apartament. 

Fără să aprindă luminile, se îndreptă spre fereastră. 
Lunea, trotuarele erau pustii. Doar câteva taxiuri coborau 
pe Fifth Avenue cu toată viteza înainte să cotească spre 
9th Street. Chloe rămase multă vreme cu privirea în gol. 
Pe la miezul nopţii, băgă mâna în buzunar și apăsă pe 
tasta unde era memorat numărul lui Julius. Luase o 
hotărâre, dar nu fiindcă el îi trăsese clapa - trebuie să fi 
lucrat până târziu și poate nu auzise mesajul ei. 

În timp ce-l aștepta, Claude îi oferise o cupă de 
șampanie, apoi o a doua, după care încă una. Până să se 
îmbete turtă, deși oricum ideile nu-i prea mai erau clare, el 
luase loc pe banchetă și comandase cina pentru ei doi. 
Patronului de la Claudette i se făcuse milă de ea, iar mila 

159 


- O FATĂ CA EA - 


era ceva ce Chloe nu mai tolera, nici din partea lui Julius, 
nici a altcuiva. 

Nu voia să-i audă vocea. Cu mobilul în mână, așteptă ca 
mesageria vocală să-și debiteze textul, apoi lăsă și ea un 
mesaj. 

— Am greșit de atâtea ori, încât a devenit ceva jalnic. 
Am greșit estimând cât aș putea să îndur, crezând în ideea 
că putem pretinde că suntem încă împreună. Am greșit în 
privința modului de a mă reconstrui, în privința 
speranțelor legate de povestea noastră, am greșit 
simţindu-mă datoare, am greșit în privința noastră și chiar 
și mai mult în privința mea. Dar gata, nu mai vreau să 
greşesc. Niciodată. Te aştept mâine în parc. Știu că nu ai 
cursuri între orele 15 și 16. O să-ţi înapoiez puţinele 
lucruri pe care le-ai lăsat aici și, odată cu ele, libertatea. 
Mi-o recapăt și eu pe a mea. Adio, Schopenhauer. 


XXX 


A doua zi, la ora 15, Chloe intră în Washington Square 
Park. Înaintând pe alee, zări așezat pe bancă un alt bărbat, 
nu pe Julius. 

— Ce faceţi aici? întrebă ea. 

— El n-o să vină, oftă Sanji închizând cartea. 

— Nu înţeleg. 

— Aseară... n-am putut să vă spun că aţi greșit și 
numărul de telefon... 


160 


- MARC LEVY - 


161 


- O FATĂ CA EA - 


16. 


— De ce aţi rămas cu acest bărbat dacă făceaţi o 
greșeală atât de mare? întrebă Sanji. 

— Pentru că el este cel care a rămas, pentru că 
suferisem destul fizic, ca să nu risc să mai sufăr și altfel. 

— Chiar îl cheamă Schopenhauer? 

— Presupun că nu și-a schimbat numele de ieri până azi, 
răspunse Chloe. 

— Mare îndrăzneală să te îndrăgostești de un tip care 
poartă asemenea nume! Sau e masochism dus la extrem. 

— Ce legătură are numele lui cu sentimentele pe care le 
am sau nu faţă de el? 

— Eseul lui Schopenhauer despre femei întrece chiar și 
gândirea misogină ancorată în inconștientul colectiv din 
țara mea. 

— Eu mă întâlneam doar cu copia, nu cu originalul. Și, 
bineînţeles, aţi citit și Schopenhauer... 

— Vă miră asta pentru că vin din Mumbai? Nu vă 
condamn, eu sunt primul surprins când privirea unui 
occidental asupra Indiei depășește stadiul vacilor sacre și 
al chutney-ului cu curry. 

— Nu asta voiam să spun. 

— Dar aţi insinuat. 

— Mai ţineţi și lecţii de morală! Care dintre noi doi e un 
mincinos notoriu? 

— Dacă v-aș fi spus că locul întâlnirii mele se afla în 
direcţie opusă, v-aţi fi simţit datoare. Şi, din câte am 
înţeles ieri, e unul dintre lucrurile pe care nu le mai doriţi. 

— Ştiţi foarte bine că nu la asta mă gândeam și, în plus, 
dacă vreţi să mai vorbim vreodată, trebuie să convenim că 
telefonul ăla n-a existat. 

— OK, dar după ce-mi spuneţi cine e cel mai mincinos 
dintre noi doi. În fine, important e să acceptaţi să ne mai 
vedem... acum, când știți că nu sunt decât un simplu 
liftier. 


162 


- MARC LEVY - 


— Cum să nu ne vedem când lucraţi în imobilul unde 
locuiesc... 

— N-aș vrea s-o faceţi în silă. Eu o să mă limitez la 
„domnișoară”, și numai dacă domnișoara are nevoie de 
serviciile mele. Îmi pare rău pentru greșeala cu numărul 
de telefon... promit să nu mai pomenesc de asta. 

— Chloe, nu domnișoară! strigă ea în urma lui Sanji care 
se îndepărta. 

Și nu-și luă ochii de la elpână când Sanji ieși din parc. 


XXX 


Deepak se uită la ceas sperând că Sanji va fi punctual. 
Iar dorinţa i se îndeplini cu o eroare de cinci minute. 

— M-am străduit cât am putut, exclamă nepotul său 
gâfâind. 

— Nu ţi-am reproșat nimic. După miezul nopţii și, 
evident, după ce se asigura că toată lumea s-a întors 
acasă, Rivera obișnuia să se odihnească în spatele 
pupitrului. Nimic nu te oprește să faci la fel, dar nu uita 
să-ţi pui ceasul să sune ca să arăţi decent la 6:30. Se 
întâmplă ca domnul Williams să iasă să-și cumpere ziarul 
pe la 6:45. Nu te îngrijora, nopţile tale o să fie mai puţin 
obositoare decât zilele mele. 

— Cu singura diferenţă că eu muncesc și ziua. 

— Rivera își petrecea zilele într-un ospiciu, lângă soţia 
lui, și crede-mă, având în vedere starea ei, asta nu 
însemna odihnă. Are cu patruzeci de ani mai mult decât 
tine, deci tu ar trebui să te descurci. 

— Un mulţumesc ar fi fost suficient... 

— Ar trebui să știi că unele tăceri spun mai multe decât 
niște vorbe inutile. Pe mâine, îţi las în grijă clădirea. 

Deepak cobori la subsol. Rivera se înșelase închipuindu- 
și că proprietarii vor reveni la un comportament normal 
îndată ce înlocuitorul său va prelua postul. Atitudinea 
rece, neobișnuită, pe care toţi o afișau, îl preocupa din ce 
în ce mai mult. Doamna Williams, expertă în mici fraze 

163 


- O FATĂ CA EA - 


ucigătoare, îi aruncase una când ieșise din cabină: „Buna 
doamnă Zeldoff o să spună că-i o minune. Și cine ar 
îndrăzni s-o contrazică? Să găsești nitam-nisam un liftier 
exact după nenorocitul ăla de accident ţine de domeniul 
miracolului. Și vine din India, unde mai pui! Ai crede că nu 
mai există mână de lucru calificată în America!” 

Instinctul îl înșelase rareori pe Deepak, așa că era 
hotărât să scape de îndoieli. După ce-și scoase uniforma, 
intră în cămăruţa din faţa boxei, unde un magnetoscop 
înregistra, între 23:00 și 7:00, mișcările filmate de 
camerele de supraveghere. Una spiona trotuarul sub 
copertină, a doua, intrarea de serviciu, iar a treia, culoarul 
de la subsol. De când fusese instalat echipamentul de 
supraveghere, cu douăzeci de ani în urmă, nu se petrecuse 
nimic notabil. Administraţia păstra un set de șase casete 
vechi VHS, pe care Deepak le alterna. Se instală în faţa 
monitorului și introduse prima casetă, dând pe redare 
accelerată. Când derulă caseta din noaptea de miercuri a 
săptămânii precedente, observă o mișcare ciudată. Şi privi 
stupefiat cum doamna Collins, în halat, intră în boxă cu un 
pulverizator în mână. Deepak habar n-avea ce substanţă 
conţinea pulverizatorul, dar nu trebuia să fii un copoi cu 
nas fin ca să ghicești la ce servise. Proba era de-ajuns ca 
să-l disculpe, însă, după câteva minute de reflecţie, 
rebobină caseta și o lăsă în aparat. Înregistrarea de peste 
noapte avea să șteargă urmele neașteptatei vizite, el 
rămânând unicul martor. 

Deepak plecă în scurtă vreme, dar era prea târziu ca să 
mai treacă pe la Rivera, așa că se duse direct acasă. 


XXX 


Domnul Morrison ajunsese teafăr în apartamentul lui. 
Respectând sfaturile lui Deepak, Sanji nu se aventurase 
mai departe de un bună seara. 

Curând avea să fie miezul nopţii și Sanji căscă îndelung. 
Își sprijini picioarele de pupitru și se lăsă pe spătarul 

164 


- MARC LEVY - 


scaunului, dar nu reuși să adoarmă. Căută ceva să-și 
alunge plictiseala. Găsi un blocnotes și un creion, pe care-l 
molfăi o vreme alegându-și cuvintele. 

La 1:00 dimineaţa, urcă la etajul opt, păși peste cei șase 
centimetri care separau cabina de palier și, pe sub ușa de 
pe palier, strecură o foaie de hârtie îndoită, apoi cobori. Pe 
la 3:00, aţipi, răstignit în mijlocul holului. 


XXX 


165 


- O FATĂ CA EA - 


Ziua când am simţit parfumul trandafirilor 


Tata se întorsese după-amiaza devreme, fără să dea 
explicații. Eram în salon, la fereastră. Când tata mă 
întreabă de ce-mi petrec timpul cu faţa lipită de geam, îi 
răspund că îmi face bine să observ strada. Ceea ce rămâne 
un mare mister pentru el. Adevăratul motiv este că aici îmi 
place să scriu... observând strada de fiecare dată când am 
nevoie să-mi trag sufletul. Și de fiecare dată când el se 
apropie de mine, ascund carnetul sub fund. De ce nu-i 
spun că tin un jurnal? Pentru că un jurnal este o grădină 
secretă, atâta tot. Dar în ziua aceea, tata mi-a reproșat că 
stau închisă în casă. Vreau să ieși să iei aer, de altfel, nu 
vreau să te mai văd aici cel puțin două ore! 

M-am uitat la el mirată. Nici când eram adolescentă nu 
se purtase cu mine atât de autoritar. De ce ținea neapărat 
s-o sterg de-acolo? Așa că l-am intrebat, cu un aer 
nevinovat, dacă avea o iubită. A fost rândul lui să se arate 
surprins, nu vedea legătura! Eu da, însă oricum nu m-aș fi 
apucat să-i explic. 

Fiind dată afară din casă, am plecat să mă plimb pe 
aleile din Washington Square Park. Am dat întâi roată 
fântânii, apoi m-am oprit lângă banca unde, înainte, 
căscam gura la un trompetist care venea să cânte aproape 
în fiecare după-amiază. Uneori, ca să-și vrăjească publicul, 
se distra cântând la două trompete odată. Un virtuoz! 

Era în toiul primăverii, mugurii tufelor de trandafiri se 
deschiseseră.  Floribunda, Gentle Hermione, Pilgrim, 
Galway, Queen of Sueden, am simțit parfumul tuturor. 
Sunt vie. 

Când m-am întors acasă, i-am mulțumit tatei și l-am 
întrebat din nou dacă avea o iubită. Nu am asteptat 
răspunsul lui m-am dus să mă instalez la fereastra 
camerei mele. 


166 


- MARC LEVY - 


17. 


— Pe bune, chiar exagerezi, bombăni Sam. 

— Ce? Am venit la fix, protestă Sanji, punându-și geanta 
pe biroul lui Sam. 

— În primul rând, ai fi putut să te schimbi. Eşti în ţoalele 
de ieri și nu te-ai ras. 

— Îmi pare rău, n-am avut timp, răspunse Sam căscând 
cu poftă. 

— Şi dac-ar fi doar asta! 

— Dar ce mai e? 

— Ai fost recrutat de Village People, ce-i cu chipiul ăsta 
grotesc? 

Sanji ridică ochii și își dădu seama că uitase de 
accesoriul uniformei. 

— Gata, am priceput. O noapte de chef și dezmăţ care s- 
a încheiat în zori. Sper că a meritat efortul. 

— Să zicem că am dormit puţin și prost. 

— Cu cine? întrebă Sam ironic, aplecându-se peste 
birou. 

— Ar dura mult să-ţi explic, dar nu-i ce-ţi imaginezi tu. 

— Așa zice și amantul, când soţul încornorat îl 
descoperă în șifonier. 

— Ce manie aveţi să suspectaţi pe toată lumea că minte! 

— Asta-mi confirmă ce credeam. Cum o cheamă? 

— Otis. 

— E un nume de femeie? 

— De ascensor. 

— Așa sunteţi toţi la Mumbai? Ţi-ai petrecut noaptea 
într-un lift? 

— Da, cam așa ceva. 

— Ştii că, dacă se blochează, ai un buton de alarmă, da? 

— Cine ţi-a spus că s-a blocat? 

Sam scoase un aparat de ras electric din sertarul 
biroului și i-l întinse lui Sanji. 


167 


- O FATĂ CA EA - 


— Du-te la baie și aranjează-te, avem întâlnire peste 
cincisprezece minute. Încearcă să fii prezentabil și ia din 
ochii mei chipiul ăla! 


În timpul întrunirii, Sam se strădui să laude calităţile 
proiectului lor, profiturile mirifice ce se puteau anticipa, 
fabuloasa deschidere spre piaţa indiană... în timp ce Sanji 
căsca și iar căsca. lar când acesta din urmă îi strecură un 
bileţel pe sub masă, Sam aproape că rămase fără voce și 
se întrebă serios dacă nu cumva prietenul lui folosea 
substanţe ilegale. Băgă hârtia în buzunar și își dădu silinţa 
să-și termine de bine, de rău prezentarea. 

Apoi își conduse clienţii și, când se întoarse, îl găsi pe 
Sanji întins pe biroul lui, cu ochii închiși. 

— Ce faci? 

— Te implor, lasă-mă să mă odihnesc câteva minute. 

— Atât de extraordinară e această Otis? Ce înseamnă 
mesajul pe care mi l-ai dat în timpul întâlnirii? 

— Cum ţi se pare ce-am scris? 

— Ridicol. 

— Serios? se îngrijoră Sanji, ridicându-se dintr-un salt. 

— „Singurul lucru de neiertat e să nu ierți”... Ai clocit-o 
singur? 

— Cred că am citit-o undeva. E drăguţ și plin de bun- 
simt, nu? 

— Nu, totuși te iert. Încearcă să fii ceva mai în formă 
mâine. 

— Nu pentru tine e mesajul, tâmpitule. Tu ai mai multă 
experienţă cu femeile decât mine și, fiind eu în dubiu, 
voiam părerea ta. 

— In dubiu despre ce, mai exact? 

— Tipa încă nu s-a hotărât dacă acceptă să mai vorbim, 
așa că i-am scris. 

— Sper că n-ai stat toată noaptea la ea pe palier, nu? 
Pentru că atunci ar fi jalnic. Și ce i-ai făcut ca să fie atât de 
supărată pe tine? 


168 


- MARC LEVY - 


— Nu știu ce o deranjează, chestia cu minciuna sau 
chestia cu liftierul... 

— Chipiul tău o fi de vină, dar care-i minciuna? 

— Aș fi putut să-i explic, însă reacţia ei mi-a tăiat elanul. 

— Ce să-i explici? se enervă Sam. 

— Tu n-ai visat niciodată să cucerești o femeie fără să 
pretinzi nimic, fără să te dai în spectacol, să te justifici, 
doar fiind tu însuţi? 

— Nu. 

— Pot să dorm o oră aici? Nu te deranjez, îţi promit. 

Sam îl studie pe Sanji cu un aer grav. 

— Uită-te în jurul tău și spune-mi dacă vreun lucru din 
încăpere te face să presupui că e o cameră de hotel... Ei 
bine, asta din cauză că biroul meu nu-i bordel, iar eu încă 
am un patron, în caz că ai uitat. Ziua s-a terminat, n-ai 
decât să te întorci la tine acasă, mă rog, vorba vine. 

— Asta e, o să mă descurc altfel, oftă Sanji. 

Şi plecă împleticindu-se de oboseală, sub privirea 
consternată a lui Sam. 

Avea o oră liberă până să intre în tură, timp doar pentru 
un drum dus-întors în Spanish Harlem, ca să se spele și să 
se schimbe, însă ar fi trebuit să dea ochii cu Lali, iar să 
întreţină o conversaţie era mai presus de puterile lui. 
Merse pe jos cale de două blocuri, intră în Washington 
Square Park și se trânti pe prima bancă ieșită în cale. 


XXX 


Sanji auzi un „hum hum”. Întredeschise ochii și văzu 
cum scaunul cu rotile al lui Chloe dispare la colțul aleii, își 
frecă faţa și, coborându-și mâna spre piept, dădu de o 
foaie de hârtie pe care scria: 


Umorul este o calitate esențială, îmi place 
mult ideea dumneavoastră. 


169 


- O FATĂ CA EA - 


Sanji băgă hârtia în buzunar și alergă spre Fifth Avenue. 
Își zări reflexia într-o vitrină și se sperie de propria 
înfățișare. Nici că putea arăta mai neatrăgător în hainele 
lui mototolite, după ce stătuse tolănit pe o bancă. Evită 
holul, se strecură pe intrarea de serviciu și, după ce-și 
puse uniforma, se duse la Deepak. 

— Unde-i chipiul? întrebă cu îngrijorare unchiul său. 

— Îmi pare rău, l-am uitat. 

— Aș fi curios să știu unde și cum... Deocamdată, ia-l pe 
al meu. Și se pare că ai uitat și să faci un duș. 


XXX 


Noaptea venise cu liniștea ei. Sanji pândea întoarcerea 
ultimului său client. Domnul Morrison intră în hol 
clătinându-se, apoi ieși și făcu cale întoarsă sub copertină. 
Sanji îi sări în ajutor exact când se pregătea să traverseze. 

— Vă place Haydn? îl întrebă domnul Morrison 
sughițând. 

— Nu-l cunosc. 

— A fost groaznic. O interpretare mediocră, dacă vreţi 
părerea mea. lar contrabasistul ăla care se strâmba la 
fiecare mișcare a arcușului era ridicol... leșim? Știu un 
băruleţ nemaipomenit. 

— Mai bine mergem să vă culcaţi, dacă nu vedeţi nimic 
rău în asta. 

— Haideţi, tinere, e o neînțelegere, eu nu mă culc, mai 
ales că nu vă cunosc. Chiar așa, cine sunteţi? îl chestionă 
domnul Morrison, în timp ce Sanji îl trăgea spre ascensor. 

— Liftierul dumneavoastră de noapte. 

— Nu mai pricep absolut nimic în nenorocitu’ ăsta de 
imobil. Mi s-a explicat că se pun butoane. Reţineţi că 
nimeni nu mi-a spus pe care trebuie să apăs. 

Sanji închise grilajul și acționă maneta. Pe când cabina 
se înălța, domnul Morrison alunecă ușor de-a lungul 
peretelui. 


170 


- MARC LEVY - 


— Trei răspunsuri, nimic altceva, doar trei răspunsuri. 
Nu v-am cântat un cântec de leagăn, mormăi Sanji 
ridicându-l. 

Il lăsă pe palier și încercă mai multe chei din legătura 
pe care i-o încredinţase Deepak, până o găsi pe cea 
potrivită. Inăuntru, pe culoar, se întrebă care ușă dădea 
spre dormitor. Domnul Morrison n-avea cum să-l 
lămurească. Abia a treia ușă se dovedi cea bună. Sanji îl 
întinse pe domnul Morrison în pat, dar i se făcu milă de el 
când îl auzi gemând, așa că îl scăpă de încălțări. Șosetele 
tocite la călcâi și găurite la degetul mare spuneau multe 
despre singurătatea bărbatului mărunt și durduliu. Sanji 
reuși să-i scoată haina, îi aranjă pernele, îl acoperi cu 
pătura și se retrase. 

Când trecu prin faţa băii, ezită o clipă, dar până la urmă 
ajunse la concluzia că nu risca mare lucru. Dușul se dovedi 
bine-venit. Luă un prosop curat de pe raft și se frecă pe tot 
corpul. 

E greu să reziști tentaţiei canapelei din salon când ai 
spatele rupt după o noapte de dormit direct pe marmura 
din hol. 

Sanji își reglă alarma telefonului mobil și-l lipi de 
ureche. Înainte să închidă ochii, se întrebă când se va 
decide Chloe să iasă seara. La ce bun s-o facă pe liftierul 
dacă ea rămânea închisă în casă? Și care era ideea care-i 
plăcea ei atât de mult? Sanji spera să-i poată pună 
întrebarea cât de curând. 


XXX 


Pe la patru dimineaţa, vezica domnului Morrison îl 
conduse la baie. Auzind un sforăit în salon și văzând un 
indian în chiloţi dormind pe canapeaua sa, domnul 
Morrison își jură s-o lase mai moale cu băutura. 


171 


- MARC LEVY - 


18. 


Deepak se uită nedumerit la nepotul lui odihnit și în 
formă. 

— Ţi-ai părăsit postul azi-noapte? 

— Nicio clipă, îl asigură Sanji cu toată convingerea. 

— Înseamnă că părul tău e precum cuptorul ăla care se 
curăţă singur, la care visează Lali. Sper să i-l ofer într-o 
bună zi. În fine, să trecem peste asta... Ti-am adus haine 
curate, mă rog, mătușa ta mi le-a dat, preciză el 
întinzându-i o sacoșă. O să rămân până mai târziu diseară, 
tot ea m-a rugat, ca să mai răsufli și tu puţin. Vino să mă 
schimbi pe la ora 20. 

Când ieși din imobil, Sanji ridică ochii spre ferestrele de 
la ultimul etaj. I se păru că o zărește pe Chloe și o salută. 

Ea se trase înapoi pentru a se îndepărta de fereastră, 
ţinând în mână bileţelul pe care-l găsise strecurat pe sub 
ușă. 


Nu știu la ce idee vă referiti, dar mi-a venit alta. 
Ne întâlnim la 17:30, în parc. Și de data asta, nu 
ezitaţi să mă treziti. 

Sanji 


XXX 


— Aveţi un prenume frumos, nu l-am mai auzit, zise ea 
când ajunse lângă Sanji, care o aștepta pe bancă. 

— Al dumneavoastră ar face furori la Mumbai, răspunse 
el, întinzându-i o gofră. Le-am cumpărat de la colţul 
străzii, arătau de-ţi lăsa gura apă. 

— Deci nu vă îndoiaţi că voi veni. 

— Nu mă îndoiam că sunt în stare să mănânc două. 

— Ce-ar fi să ne plimbăm? sugeră Chloe. 

Sanji mergea pe lângă ea. li stătea pe limbă o întrebare 
și nu rezistă mai mult de un minut până să i-o adreseze. 

173 


- O FATĂ CA EA - 


— Ce s-a întâmplat între Schopenhauer și 
dumneavoastră? 

— Chiar vă interesează viaţa mea sau întrebaţi din 
politeţe? 

— Din politeţe, răspunse Sanji. 

— Haideţi lângă fântână, e cel mai vesel loc din parc. 

Avea dreptate. Un jongler neîndemânatic făcea eforturi 
să prindă niște bile, o femeie desena cu cretă colorată 
portrete pe asfalt, doi bărbaţi se îmbrăţișau drăgăstos pe 
iarbă, copiii alergau după jeturile de apă. Sanji se așeză pe 
marginea fântânii, Chloe opri scaunul lângă el și se uită la 
pledul de pe genunchi. 

— N-am fost mereu așa, și ceva din povestea noastră a 
dispărut odată cu o parte din mine. 

— Umorul, replicile spirituale, privirea, chiar zâmbetul 
dumneavoastră, toate astea nu-i erau suficiente? 

— Aș prefera să schimbăm subiectul. 

— Eu, nu. 

— E drăguţ că-mi spuneţi asta, dar, de vreme ce aţi fost 
martorul involuntar al despărțirii, vă aduc aminte că eu l- 
am părăsit pe el. 

— Nu chiar... 

— Cum adică nu chiar? 

— De mine v-aţi despărţit. Nu vă pot purta pică, a fost o 
greșeală cu numărul de telefon, însă acum, că mă gândesc 
mai bine, aș fi preferat să nu fie. 

— Vreţi să vă părăsesc? glumi Chloe. 

— OK, nu m-am exprimat foarte clar, dar faceţi un efort. 
Dacă aș fi fost destinatarul mesajului însemna că noi doi 
eram împreună. 

Chloe se uită atent la Sanji și-l văzu atât de zăpăcit, că 
izbucni în râs. 

— N-am mai auzit o asemenea absurditate. Sunteţi 
complet nebun. 

— Cred că trebuie să fii puţin nebun ca să nu 
înnebunești de tot. 


174 


- MARC LEVY - 


— Ultimii ani pe care i-am trăit vă dau dreptate, nici nu 
vă imaginaţi câtă. 

— L-aţi mai sunat de atunci? 

— La cine vă referiţi? 

— Ştiţi foarte bine la cine. 

— Şi ce vă privește asta? 

— Deepak mi-a ordonat să am grijă de dumneavoastră, 
nu-mi fac decât munca de liftier. 

— De ce mi-aţi spus că sunteţi om de afaceri? 

— Locuiţi la ultimul etaj al unui imobil superb. Nu-i un 
motiv suficient? 

— Sunt aici și am impresia că îmi faceţi curte, destul de 
stângaci, dar... 

— Dar ce? 

— N-ar trebui să acordaţi atâta importanţă aparenţelor, 
știu ce spun. 

— La mine în ţară, nu e vorba de aparenţe, oamenii din 
medii diferite nu se frecventează. Aţi cina cu un liftier? 

Privirea lui Chloe rătăcea undeva în zare. 

— Schimbăm decorul, propuse ea. Mâine, ies de la 
studio la ora 17, știți adresa... 

— Da, aveam întâlnire nu departe de acolo. 

Chloe plecă, dar Sanji mai rămase câteva clipe pe 
marginea fântânii. Înainte de a pleca și el, îi dădu un 
telefon lui Sam care tot încercase să-l sune. Banca de 
investiții Holtinger & Mokimoto citise dosarul lor și 
accepta să-i primească. Cu asemenea acţionari, ar strânge 
repede și restul de capital. 

— Nu-mi spune că-i prea devreme să sărbătorim! Am 
rezervat o masă la Mimi, unul dintre cele mai bune 
restaurante din oraș. Pe lângă bucătăria lor franțuzească, 
pata vrap a ta e o mâncare infectă, printre cele mai infecte 
din lume. 

— Vada pav, și habar n-ai de nimic. Nu pot astă-seară. 

— Dacă e din cauza acestei Otis, invit-o și pe ea. 

— Ar fi cam complicat, cântărește vreo trei sute de 
kilograme. Goală. 

175 


- O FATĂ CA EA - 
Sam trase adânc aer în piept și-i închise telefonul în nas. 


XXX 


Seara, după ce-și luă postul în primire, Sanji nu avu 
niciun minut liber. 

Deși nu putea să asocieze un nume cu chipul bărbatului 
care intră în hol, ducând o mică valiză în mână, era totuși 
sigur că-l mai zărise undeva. Se ridică de la pupitrul lui și-l 
întrebă ce dorea. 

— La opt, vă rog, răspunse profesorul. 

— Trebuie să vă anunţ? 

— Nu, e o surpriză. Chloe s-a întors? 

— N-am dreptul să vă spun, astea-s ordinele, replică 
Sanji închizând grilajul ascensorului. 

— Și de la cine vin aceste ordine? vru să știe profesorul 
în dreptul etajului trei. 

Abia după ce trecură de etajul patru, Sanji își aminti că-l 
văzuse împreună cu Chloe, la restaurantul Chez Claudette. 

— S-ar putea ca ei să nu-i placă surprizele. De altfel, 
multe femei detestă să fie luate prin surprindere. Ar fi 
trebuit să urmez regulile, mormăi Sanji trăgând de 
manetă. : 

Cabina se opri brusc între etajele șase și șapte. In alte 
circumstanțe, profesionalismul de care dădea dovadă 
înlocuitorul domnului Rivera l-ar fi liniștit, chiar l-ar fi 
amuzat pe profesorul Bronstein, însă venea după o 
călătorie de zece ore între Coasa de Vest și Coasta de Est, 
iar simţul umorului îi era la fel de ofilit ca și el. 

— Vreţi să fiți amabil și să repuneţi ascensorul în 
funcţiune? 

— După ce-mi spuneţi cine sunteţi! 

— Tatăl ei! răspunse sec profesorul. 

Sanji acţionă maneta cu toată demnitatea. 

— Vă prezint scuzele mele, aș fi preferat să ne fi 
cunoscut în împrejurări mai favorabile, dar... 


176 


- MARC LEVY - 


— Aveţi niște ordine, îl întrerupse profesorul. Cred că 
am priceput. Acum, dacă nu vedeţi nicio problemă în asta, 
mi-ar plăcea să intru în casa mea și să-mi îmbrăţișez fata 
care, vă asigur, va fi tare fericită că mă vede. 

— La fel sunt și eu... în fine, nu asta voiam să zic... 
Noapte bună, domnule Chloe... nici asta nu-i ce voiam să 
zic, se bâlbâi el, dar nu știu numele ei de familie, mă rog, 
al dumneavoastră. Deepak îi spune domnișoara Chloe. 

— Bronstein, profesorul Bronstein! 

Sanji cobori, cu obrajii ca focul. Abia ajunse în hol, că-l 
și chemară la etajul șapte. 

Soții Williams erau în ţinută de seară, domnul, în 
smoching, doamna, în rochie lungă. 

— Foarte șic, îi complimentă Sanji, lăsându-i perplecși. 

După scurt timp, plecară și soţii Clerc, îngrijoraţi că 
întârzie la cinema. 

— Ce film e? îi întrebă Sanji. 

— La La Land, răspunse domnul Clerc. 

— Am auzit numai de bine despre el... în fine, important 
e ca actorii să fie buni dansatori, conchise el, escortându-i 
pe hol. 

Soții Clerc schimbară priviri amuzate sub copertină și se 
urcară în taxiul pe care Sanji îl oprise pentru ei. 

Domnul Morrison renunţase la seara de operă. De fapt, 
renunțase pur și simplu să mai iasă. De la lăsarea nopţii, 
umbla încolo și-ncoace prin salon, aruncând pe furiș priviri 
grave spre canapea de fiecare dată când își mai turna un 
whisky. 

Fapt încă și mai rar, doamna Collins sună la 20:50 și 
apăru pe palier cu o valijoară. Ea deschise discuţia, 
plângându-se în ascensor că nu reușise să încuie ușa. 

— Niciodată nu pot! De obicei, o face Deepak în locul 
meu. 

Sanji propuse s-o ajute, însă doamna Collins îi răspunse 
că yalele ei erau atât de capricioase, încât risca să nu le 
mai poată descuia a doua zi. 


177 


- O FATĂ CA EA - 


— Nu dorm acasă, chicoti fermecătoarea bătrână 
doamnă. Avem un turneu de bridge la o prietenă care 
locuiește în Upper West Side. Partidele se termină noaptea 
târziu și bem și un pic cam mult, așa că prefer să dorm la 
ea. 

— Nu vă abţiguiți prea tare, dacă vreţi să câștigați 
turneul, o povățui Sanji. 

— Mulţumesc pentru sfatul avizat, tinere, zise ea 
închizând portiera taxiului. 


Până la miezul nopţii, toţi proprietarii se întorseseră. 
Când îi dusese sus pe soţii Clerc, Sanji dorise să afle dacă 
le plăcuse filmul. 

— O comedie muzicală plină de farmec, răspunsese 
amuzată doamna Clerc. 

Sanji le recomandase călduros Jab Harry met Seja” un 
remake infinit mai dansant decât originalul. 


Și fiindcă doamna Collins nu era acasă, Sanji se folosi de 
legătura de chei pentru a dormi în salonul său. 


> Când Harry a întâlnit-o pe Sejal (în hindi în original), comedie 
romantică indiană. (N.t.) 
178 


- MARC LEVY - 


Ziua când am lăsat deoparte protezele 


De fiecare dată când le pun, două lame îmi pătrund în 
carne. Să stau în picioare este un efort supraomenesc, 
când pășesc arăt ca un robot dezarticulat. Mă clatin ca un 
marinar pe puntea unei corăbii în plină furtună, agățându- 
se de un bastingaj salvator. 

Când stau în picioare, nu mai sunt femeie. 

Protezele mele vor dormi în dulap, iar eu voi rămâne 
așezată. Trebuie să accepti viața așa cum este ea și să 
încetezi a te preface. 


179 


- O FATĂ CA EA - 


19. 


Domnul Mokimoto îl ascultă pe Sam două ore, notându- 
și ceva din când în când. Brusc, începu să bată cu stiloul în 
masă, dând de înţeles că întrevederea se încheiase. 

— Vreţi să ne lăsaţi singuri o clipă? i se adresă 
bancherul lui Sam. 

Sanji își asigură prietenul din priviri că putea continua 
discuţia fără el, să nu-și facă griji. Sam își strânse dosarele 
și se duse să aștepte pe hol. 

— Asociatul dumneavoastră a fost foarte convingător, 
începu domnul Mokimoto. 

— Dar? continuă Sanji. 

— De ce credeţi că există un „dar”? 

— Întotdeauna există unul. 

— Mi-ar plăcea să aflu adevăratele motive care v-au 
împins să concepeţi acest proiect. 

— Nu sunt sigur că doriţi să le auziţi, lumea afacerilor 
nu se omoară după idealism, dar fiindcă mi-aţi cerut-o... 
Algoritmul meu nu funcţionează ca altele. Nu oferă 
informaţia pe care așteptați s-o citiţi, cea care vă întărește 
modul de gândire. Ca să fiu exact, la început face asta, dar 
numai la început. Apoi, treptat, vă propune puncte de 
vedere diferite, mărturii, emoţii, deschide ferestre spre 
alte vieţi. Platforma mea socială acordă mai multă atenţie 
relaţiilor umane decât relaţiilor virtuale. Când postează 
ceva, indiferent că e vorba de fotografii ale locurile pe care 
le-a vizitat sau de opere pe care le-a apreciat, utilizatorul 
poate cu adevărat să aleagă parametrii de 
confidenţialitate, să rămână stăpân pe viaţa lui particulară. 
Invers decât la Facebook, niciun algoritm nu intervine să 
decidă ordinea în care utilizatorul vede apărând 
informaţiile. Și, chiar mai original, publicitatea este 
interzisă, utilizatorii noștri nu sunt vaci de muls, nu le 
furăm datele. Pe scurt, facem exact contrariul a ceea ce 
fac concurenţii noștri și a ceea ce Sam v-a povestit. Nu 


180 


- MARC LEVY - 


doar punctele comune îi vor pune în legătură pe utilizatorii 
noștri, ci și diferenţele dintre ei. Rețelele sociale 
funcționează izolat de restul lumii, ne dezbină, ne pun față 
în față, aprobă un sistem de caste pe care clasele 
dominatoare îl întreţin și care macină ca o cangrenă India. 
Imaginaţi-vă cum se transformă o societate în care 
oamenii se ascultă, în loc să se insulte. Vrem să-i învăţăm 
pe oameni să se cunoască, să se înţeleagă, să se respecte, 
să-și lărgească orizonturile, să înăbușe focul urii care se 
hrănește din ignoranță. 

— O abordare cel puţin nepotrivită. 

— Familia mea nu s-a abținut să sublinieze același lucru 
și bănuiam că nici reacția dumneavoastră nu va fi alta. 
Probabil că tocmai am făcut praf eforturile lui Sam, dar 
ipocrizia nu-i punctul meu forte, adăugă Sanji ridicându-se 
de pe scaun. 

— Staţi un pic, n-am terminat. Fiul meu cel mare are 
douăzeci și trei de ani. Alaltăieri, mi-a spus cât de rău 
crede el că e condusă ţara noastră. America e mai 
dezbinată ca oricând, inegalităţile se adâncesc, cei de la 
putere par să nu se dea în lături de la nimic, vă scutesc de 
restul fiindcă pe mine mă viza prin criticile lui. Care critici 
nu sunt lipsite de temei, mărturisesc. Programele de 
educaţie, de sănătate, ajutoarele pentru cei săraci, 
protecţia mediului, justiţia, libertăţile civile, amicii mei 
descompun totul cu o metodologie implacabilă. Săptămâna 
trecută, al treilea înalt demnitar al naţiunii se felicita că a 
făcut să fie votată o reformă fiscală care-i va permite unei 
învăţătoare să câștige un dolar cincizeci în plus pe 
săptămână. Paul Ryan a încasat o jumătate de milion de 
dolari de la fraţii Koch, niște industriași puternici pe care 
i-a ajutat să economisească un miliard și jumătate la 
impozite. Nu mă plâng, ca toţi magnații din ţara asta, 
beneficiez din plin de reformă și rareori am realizat 
profituri ca în acest an. Fapt ce m-a determinat să supun 
atenției fiului meu următoarea problemă: cum va reacţiona 
în ziua când, ca un bancher responsabil, o să-i înhaţ casa, 

181 


- O FATĂ CA EA - 


mașina, asigurarea de sănătate, când o să cresc costul 
studiilor copiilor lui, o să-i plafonez salariul sau o să-l 
înlocuiesc cu o mașină mai rentabilă decât el, pe scurt, 
când voi reuși să-i anihilez orice speranţă de a trăi decent? 
O să se înfurie, o să mă deteste, nu? Mi-a răspuns că deja 
o face. Însă furia lui nu aduce nimic în afară de și mai 
multă ură, și mai multă frustrare în această lume. Puțin 
îmi pasă de scrupulele lui, fiindcă, oricât ar fi de nobile, nu 
ne pot împiedica să continuăm a-i subjuga generaţia. Am 
obţinut tot, industrie, comerț, agricultură, bănci, chiar și 
informaţia ne aparţine. Cât despre partidele politice, le-am 
cumpărat de mult. 

— De ce să vă umiliţi fiul așa? 

— Ca să înceteze să creadă că morala lui sterilă va face 
din el un om de bine. Ca să înceteze să gândească. Mai 
bine să facă tapaj cât mai are forță, să se ducă să 
mănânce, să bea și să iubească, să înceteze cu revolta și să 
revoluționeze lumea, și mai ales să trăiască! 

— Şi ce legătură are cu mine frumosul dumneavoastră 
discurs? 

— Ajung și acolo. Avem atâţia bani că nu mai știm ce să 
facem cu ei. Însă am mers prea departe, amicii mei sunt pe 
cale să pună stăpânire și pe democraţii, setea lor de 
putere e insaţiabilă. Puteţi să le numiţi remușcări, dacă 
vreţi, dar și mie mi-ar plăcea să provoc puţin balamuc în 
sistem, până nu e prea târziu. Şi dispun de mijloacele 
necesare. Așa că spuneţi-i prietenului dumneavoastră care 
vă așteaptă afară să-mi trimită contractele. Aveţi banii, 
dacă acceptaţi un investitor ca mine. 

Sanji îl privi drept în ochi pe bancher, apoi îl părăsi în 
grabă. 

Trecu în goană prin fața lui Sam, cobori valvârtej scările 
băncii și opri un taxi care să-l ducă pe 28th Street. 


XXX 


182 


- MARC LEVY - 


Chloe aștepta pe trotuar. Sanji își ceru scuze că 
întârziase, apucă mânerele scaunului și porni într-o cursă 
nebună, făcând slalom printre pietoni. 

— Pot să știu ce faceţi? 

— O întrecere cu acest autobuz, răspunse Sanji, pariez 
că ajungem înaintea lui pe malul fluviului. 

— Cine v-a spus că merge într-acolo? 

— Nimeni, dar noi mergem! 

— Şi aș putea să știu de ce sunteţi așa de binedispus? 
întrebă ea când Sanji se hotări în sfârșit să încetinească. 

— Să petrec o clipă cu dumneavoastră nu-i un motiv 
suficient? 

— La naiba! Mi-am uitat cartea în cabina de înregistrări 
și voiam să repet astă-seară. 

— O să mă duc eu după ea mai târziu. 

— De ce vă străduiţi atâta pentru mine? 

— Îmi place să fac servicii oamenilor... altfel n-aș mai fi 
liftier. 

Inainte de a ajunge pe malul fluviului Hudson, trecură 
pe sub vechile căi ferate de la High Line, transformate în 
loc de promenadă. Sanji ridică privirea și admiră 
impunătoarea structură metalică. Chloe îi spuse că exista 
un ascensor pe 30th Street. 

Hoinăriră o vreme pe drumul mărginit de verdeață, 
coborând de la Chelsea până la Meat Packing District. Doi 
alergători trecură pe lângă ei și se îndepărtară rapid. 

— N-o spun ca să mă dau mare, dar, acum câţiva ani, i- 
aș fi depășit cu ușurință. 

— Nu v-aţi gândit niciodată să purtaţi proteze? 

— Picioare false? Am unele minunate în dulap, din oţel, 
cu tălpi de ceramică. Schimbă felul în care mă privesc 
ceilalţi, nu și viaţa mea. 

— Nu vorbeam de estetică, ci de stat în picioare, de 
mers, 

— Încercaţi să petreceţi o zi cocoţat pe catalige și mai 
discutăm după aceea. 


183 


- O FATĂ CA EA - 


— N-aţi avea nevoie să le purtaţi tot timpul. Tata își 
scotea ochelarii când se culca. Deși... i se mai întâmpla să- 
i uite pe nas când își făcea siesta. 

Chloe izbucni în râs. 

— Ce-am zis? 

— Sunteţi de o naturaleţe oarecum dezarmantă. 

— Şi e bine? 

— Nu pentru toată lumea, dar pentru mine, da. 

— Nimic nu-mi doresc mai mult decât să vă dezarmez. 

— Terminati cu asta, vă rog. 

— Cu ce să termin? 

— Cu jocul seducţiei. Pe moment, e plăcut, mai târziu, 
doare, ca protezele. 

— Nu-i un joc și, în plus, de ce anume vă temeţi? Că 
cineva e interesat de dumneavoastră? 

Chloe se răsuci spre gradenele de peste 10th Street, 
aflate la câţiva metri mai departe. 

— Vedeţi cuplul de acolo care se uită la noi? îi 
fascinează scaunul meu cu rotile. 

— Ce vanitoasă sunteţi! 

— Mulţumesc, dar nu văd de ce. 

— Fiindcă sunteţi convinsă că oamenii vă acordă atenţie. 
De fapt, la mine se uită, se întreabă dacă sunt un prieten 
sau servitorul. Și chiar sunt liftierul dumneavoastră, 
rețineţi! 

— Nu contează! 

— Dumneavoastră aveţi roţi frumoase, dar eu am pielea 
închisă, ce credeţi că-i șochează mai mult? 

Chloe îl privi ţintă. 

— Apropiaţi-vă, îi șopti ea. 

li înconjură gâtul cu braţele și îl sărută pe buze. Un 
sărut de cinema, dar totuși un sărut, iar obrajii lui Sanji își 
schimbară culoarea în purpuriu. 

— Gata, acum ei știu că nu sunteţi servitorul meu. 

— Părerea oamenilor are o așa de mare importanţă 
pentru dumneavoastră? întrebă Sanji. 


184 


- MARC LEVY - 


— Nu-mi pasă câtuși de puţin de ce cred oamenii, 
răspunse ea. 

— Câtuși de puţin? 

— După cum am spus! 

— Atunci, de ce m-aţi sărutat? 

Până să-i răspundă Chloe, Sanji îi întoarse sărutul, un 
sărut adevărat de astă dată. 

Avură nevoie de ceva timp ca să-și domolească bătăile 
inimii. Se priviră în tăcere, la fel de surprinși amândoi. 
Apoi își reluară plimbarea fără să scoată niciun cuvânt. 

Când ajunseră iar în stradă, turiștii erau atât de 
numeroși, încât Chloe abia reușea să-și croiască drum pe 
trotuar. Sanji descoperi un magazin de îngheţată. Fiindcă 
nu se putea sta decât pe niște taburete dispuse lângă 
mesele înalte, Sanji se așeză turcește în fața scaunului cu 
rotile al lui Chloe. 

— E prima oară când am un bărbat la picioare, îi zise ea 
zâmbind. 

Sanji ridică partea de jos a pledului și se strâmbă 
dubitativ, iar Chloe, nici pe departe ofensată, se amuză 
copios. 

— Nu m-ati întrebat ce-am păţit. 

— Şi e rău că n-am făcut-o? 

— Prima dată, am presupus că n-aţi îndrăznit, apoi... 

— Apoi ce? 

— Mi s-a părut că n-o faceţi din delicateţe... 

— Poate sunt un egoist pe care nu-l interesează ce vi s-a 
întâmplat. 

— Posibil și asta, replică ea. 

Sanji se uită fix la ea, apoi se ridică. 

— Am ceva important de rezolvat, înainte să-mi încep 
tura. Vă puteţi întoarce singură acasă? 

— Ar trebui să mă descurc. 

— Ei bine, înainte ca trăsura să mi se transforme la loc 
în dovleac, permiteţi-mi să vă salut, domnişoară. 

O sărută pe Chloe pe ceafă și plecă. 


185 


- O FATĂ CA EA - 
x x * 


Sanji își petrecu noaptea în hol, adâncit în paginile cărții 
pe care o recuperase de la studioul de înregistrări. 

După fiecare capitol, ieşea din imobil, traversa 
bulevardul, ridica ochii spre ferestrele de la etajul opt, 
apoi se întorcea la biroul de la recepție ca să-și continue 
lectura. 


186 


- MARC LEVY - 


187 


- O FATĂ CA EA - 


20. 


La ora 11, un poliţist se prezentă în hol. Își scoase 
ostentativ insigna și întrebă dacă o anume doamnă Collins 
locuiește la această adresă. 

— A păţit ceva? se îngrijoră Deepak. 

În loc de răspuns, inspectorul îl rugă să-i indice etajul. 

Deepak avusese de-a face cu poliția o singură dată, la 
vârsta de treisprezece ani, iar amintirea loviturilor de 
baston îi bântuise multă vreme nopţile. În ascensor, 
inspectorul observă că mâna îi tremura pe manetă. 

Când doamna Collins deschise ușa, polițistul își arătă iar 
insigna. 

— N-aţi pierdut timpul, am sunat abia acum o oră. 

— De obicei, oamenii se plâng de contrariu, bombăni 
inspectorul Pilguez. Pot să intru? 

Doamna Collins se dădu într-o parte ca să-l lase să 
treacă și îi făcu semn din ochi lui Deepak, pe care nu-l mai 
văzuse niciodată atât de palid. Apoi îl conduse pe inspector 
în salon și îi relată faptele: când a vrut să se îmbrace 
dimineaţă, descoperise că i se furase un colier de mare 
valoare. 

Era aproape sigură că alaltăieri îl avea, fiindcă stătuse 
în cumpănă dacă să-l poarte seara, când plecase la o 
prietenă. 

— Ce prietenă? întrebă nonșalant inspectorul. 

— Philomene Tolliver, ne știm de-o viaţă. O dată la trei 
luni, organizăm turnee de bridge la ea acasă. Niște seri în 
care băutura nu lipsește, dimpotrivă, așa că prefer să 
rămân acolo peste noapte. 

Inspectorul își notă în carneţel numele și adresa lui 
Philomene Tolliver. 

— Vi se întâmplă des să nu dormiţi acasă? 

— O dată pe trimestru. 

— În afară de prietena dumneavoastră și invitaţii săi, 
cine mai cunoștea data turneului? 


188 


- MARC LEVY - 


— Majordomul ei, cei de la restaurantul care livrează 
mâncarea - Philomene e incapabilă să pregătească și ouă 
jumări - portarul ei, poate și alte persoane, de unde să știu 
eu? 

— În taxiul cu care v-aţi dus, aţi menţionat că nu vă 
întoarceţi acasă? 

— Nu mai sunt eu tânără, dar încă n-am ajuns să 
vorbesc singură. 

— Peste zi, lipsiţi de-acasă între anumite ore? 

— Se mai întâmplă, uneori mai plec pe la mijlocul după- 
amiezii. 

— Ca să vă duceţi unde? 

— Ce legătură are asta cu ancheta? Mă plimb, am voie. 

— Nu mă aflu aici ca să vă agasez, doamnă, încerc doar 
să stabilesc o listă cu persoanele care ar putea să știe când 
nu e nimeni în apartament. 

— Înţeleg și mă voi strădui să vă ajut, răspunse doamna 
Collins, încurcată. 

— Unde aţi văzut acest colier preţios ultima dată? 

— Acolo unde-l ţin de când mi l-a dăruit răposatul meu 
soţ. În sertarul cu bijuterii. 

Dressingul doamnei Collins era un talmeș-balmeș. Haine 
împrăștiate pe jos, prosoape de baie îngrămădite într-un 
colţ, sertare întredeschise. 

— Au fost zeloși, nu glumă, oftă inspectorul. 

Doamna Collins lăsă ochii în pământ, iar inspectorului i 
se făcu milă de ea văzând-o derutată. 

— O spargere e întotdeauna mai șocantă decât ai crede. 

— Nu, nu-i asta, murmură doamna Collins, sunt un pic 
mai dezordonată, soţul meu mereu îmi reproșa asta. N-aș 
ști să spun cine e vinovat de haosul de aici, eu sau hoţii? 

— Da, înţeleg, suspină inspectorul. Faceţi-mi plăcerea și 
verificaţi dacă nu cumva colierul e pe undeva prin 
învălmășeala asta. Dar nu atingeţi sertarele, o să iau 
amprente. Va trebui să le iau și pe ale dumneavoastră, ca 
să le eliminăm în caz că vom găsi ceva. 


189 


- O FATĂ CA EA - 


— Desigur, se scuză doamna Collins. Îmi daţi o mână de 
ajutor? 

— Nici gând! O să cercetez încuietorile. Există o ușă de 
serviciu? 

— În bucătărie, răspunse doamna Collins arătând spre 
capătul culoarului. 


Inspectorul se întoarse peste câteva minute. Dressingul 
nu arăta deloc mai aranjat, doar că dezordinea părea 
diferită. 

— E singura bijuterie care v-a fost furată? 

— Habar n-am, celelalte sunt false, nici nu contează. 

— Deci hoţul știa ce caută. Mai rămâne să aflăm cum a 
intrat. 

— Nu am reușit să încui, cineva care se pricepe a forţat 
ușa fără probleme. 

— Nu sunt urme de efracţie, o adevărată lucrare de 
artist, asta dacă n-o fi avut cheile. 

— Imposibil, nu mă despart niciodată de ele, afirmă 
doamna Collins deschizând geanta. 

— Și n-aţi observat nimic neobișnuit? Cineva care să vă 
fi urmărit în ultimul timp? 

Doamna Collins clătină energic din cap. 

— Bine, am tot ce-mi trebuie. Să veniţi la comisariat să 
semnaţi o declaraţie. Aveţi asigurare? 

Doamna Collins răspunse că da. Inspectorul îi întinse o 
carte de vizită și o rugă să-l sune dacă îi revenea în minte 
vreun detaliu suspect. 


Polițistul profită de prezenţa lui Deepak în lift ca să-l 
chestioneze. 

— N-aţi remarcat nimic anormal în ultimele zile? 

— Depinde de ce înţelegeţi prin anormal, răspunse 
laconic Deepak. 

— Îmi imaginez că, într-un imobil cu asemenea standing, 
nu ai cum să te plictisești, glumi Pilguez. Au mai fost 
spargeri? 

190 


- MARC LEVY - 


— Nici măcar una de când lucrez aici, iar asta înseamnă 
39 de ani. 

— Nu-i deloc clară afacerea asta, mormăi polițistul. 
Sunteţi echipați cu camere de supraveghere? 

— Avem trei, presupun că o să-mi cereti înregistrările. 

— Presupuneţi bine. Au venit recent persoane străine? 
Invitaţi, voluntari care fac chetă, muncitori... 

— Nimeni, în afară de doi tehnicieni de la firma de 
ascensoare, săptămâna trecută, însă domnul Groomlat și 
cu mine nu i-am lăsat nicio clipă singuri. 

— Cine este acest domn Groomlat? 

— Un expert contabil care ocupă biroul de la primul 
etaj, este și administratorul proprietăţii. 

— Primește clienţi? 

— Foarte rar, ca să nu zic niciodată. 

— Vreun curier a întârziat pe la etajele de sus? 

— N-au acces decât în hol, noi ducem sus coletele. 

— Noi? 

— Domnul Rivera lucrează noaptea, iar eu, ziua. 

— La ce oră vine colegul dumneavoastră? 

— Deocamdată, nu mai vine, este în spital. A căzut pe 
scară. 

— Ca să vezi! Când s-a întâmplat? 

— Acum aproximativ două săptămâni. 

— Cine îi ţine locul? 

Deepak ezită să răspundă. 

— Nu-i o întrebare prea complicată, insistă inspectorul. 

— De câteva zile, nepotul meu. 

— Şi unde stă acest nepot? 

— La mine. 

— Nu are un domiciliu al lui? 

— Ba da, la Mumbai. E în trecere prin New York. După 
accidentul domnului Rivera, a fost amabil și mi-a propus să 
ne ajute, ascensorul nu poate fi manevrat decât de un 
liftier calificat, fapt ce cauza unele probleme seara. 


191 


- O FATĂ CA EA - 


— Nepotul sosește de la Mumbai și-l înlocuiește așa, la 
repezeală, pe colegul dumneavoastră care a picat în nas pe 
scări. Se petrec niște chestii aici! Are permis de muncă? 

— Actele lui sunt în regulă, sindicatul ne-a eliberat un 
contract de stagiu, în plus, Sanji e un băiat cinstit, 
garantez pentru el. 

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, dar nu-i un 
alibi. Bun, aduceţi-mi înregistrările. Cu puţin noroc, se vor 
dovedi mai vorbăreţe decât dumneavoastră. Să-i spuneţi 
nepotului să treacă pe la mine, la comisariat, cât mai 
curând, aș avea câteva întrebări să-i pun. 

Deepak se duse la subsol după casete și i le dădu 
inspectorului. 

— Această doamnă Collins e întreagă la minte? întrebă 
Pilguez. 

— E cea mai fermecătoare persoană dintre cele care 
locuiesc aici. 

— Soţul ei a murit de mult? 

— Domnul Collins ne-a părăsit acum vreo zece ani. 

— Pe la ce oră se întorc acasă proprietarii? Va trebui să- 
i interoghez și prefer să nu vin de mai multe ori; totuși, nu- 
i afacerea secolului. 

— li puteţi găsi pe toţi la lăsarea serii. 


XXX 


Chloe se ducea să-și pregătească micul dejun în 
bucătărie, dar se întoarse brusc pe culoar. Niciun bilet nu 
fusese strecurat pe sub ușă în cursul nopţii. Abia când 
plecă la 10:00 spre studio, își descoperi cartea pe 
covorașul de la intrare și un mesaj mâzgălit pe un semn de 
carte. 


Vreau să vă cer un serviciu, vă aștept la ora 18, la 
colțul bulevardului, lângă parc. 
Sanji 


192 


- MARC LEVY - 
* k x 


Înregistrarea i se păruse interminabilă din cauza 
căldurii din cabină și a inginerului de sunet care o tot 
întrerupea. Ba nu articula destul de clar, ba sărise un 
rând, ba citea prea repede, ba prea lent. Pe la ora 16, 
Chloe hotărâse că era mai bine să se oprească. 

Trecuse pe acasă să se schimbe și, când ieșise iar, i se 
păruse că Deepak arăta ciudat. Se gândi la asta în timp ce 
rula spre parc, unde Sanji o aştepta rezemat de grilaj. 

— Ne-am fi putut întâlni mai jos, vizavi de casa mea, zise 
ea apropiindu-se. 

— Prefer să nu mă vadă Deepak. 

— Pe dumneavoastră sau pe noi? 

— Aș vrea să-i fac un cadou mătușii mele ca să-i 
multumesc că mă găzduieşte. Am o vagă idee despre ce i- 
ar plăcea, dar aș dori să vă cunosc părerea. 

Şi fiindcă nu era în timpul serviciului, Sanji îi propuse lui 
Chloe să împingă scaunul. 

— Nu, conduceţi ca un ţăcănit, răspunse ea. Unde 
mergem de data asta? 

— La două străzi de aici. 

— Sunteţi rudă cu Deepak? 

— Ce vă face să credeţi asta? 

— Nimic în mod special. 

— În afară de faptul că suntem amândoi indieni... 

— A fost o întrebare idioată, zise imediat Chloe. 

— Mătușa mea e soţia lui. 

— Deci întrebarea mea n-a fost prea idioată. 

Sanji deschise ușa unei florării din University Place colț 
cu 10th Street. 

— Aveaţi nevoie de mine ca să cumpăraţi flori? 

— Habar n-am care i-ar plăcea. 

— Preferaţii mei sunt trandafirii din soiurile vechi, ca 
aceștia, îl lămuri Chloe în faţa unui buchet de Abraham 
Darby. Dar pentru mătușa dumneavoastră, am o idee mai 
bună decât florile. 

193 


- O FATĂ CA EA - 


Îl târî spre o cofetărie. 

— Nişte prăjituri asortate! Poate să profite și Deepak de 
cadou. 

— Ciudat, parcă i-aţi cunoaște mai bine decât mine. 

— Nu-i deloc ciudat, mă întâlnesc cu Deepak zilnic de 
ani întregi. 

— Dar pe dumneavoastră ce vă tentează? o întrebă Sanji 
în faţa vitrinei. 

— Un ceai, cu condiţia să-l alegeţi dumneavoastră. 

Și lângă un ceainic cu ceai de Assam, împărțiră două 
merenguri și un moment de stânjeneală. 

— Nu am acest obicei, zise într-un târziu Sanji. 

— Să cumpăraţi flori? 

— Să sărut o femeie pe care de-abia o cunosc. 

— Eu v-am sărutat și nici mie nu-mi stă în obicei să fac 
asta, mai ales a doua zi după o despărțire. 

— Atunci, n-avem decât să zicem că respectivul moment 
n-a existat niciodată. 

— Şi cum să facem asta? 

— Purtându-ne ca niște adulţi, de pildă. 

— Spuse cel care m-a dus ieri într-o cursă nebună și 
care nu știe să aleagă singur un buchet de flori. Dar dacă 
asta doriţi... 

Sanji se aplecă peste masă s-o sărute, însă Chloe 
întoarse delicat capul. 

— După ce domnul Rivera se însănătoșește, vă întoarceţi 
la Mumbai, nu? 

— Dacă se însănătoșește repede, da. 

— Şi în caz contrar, mai devreme? 

— Peste două săptămâni, poate trei. 

— Atunci, da, e mai bine să zicem că momentul... 

— Ce distanţă ne separă? Un ocean și două continente 
sau opt etaje? 

— Nu fiţi răutăcios! Credeţi că o fată ca mine... 

— N-am întâlnit niciodată o femeie ca dumneavoastră. 

— Parcă spuneaţi că abia mă cunoașteţi. 


194 


- MARC LEVY - 


— Există atâţia oameni care eșuează din motive aiurea! 
Ce riști furând un dram de fericire? Dacă sfârșitul lumii ar 
fi programat pentru ziua când domnul Rivera va ieși din 
spital, n-ar merita să trăim din plin timpul care ne 
rămâne? 

Chloe se uită la Sanji schiţând un zâmbet. 

— Mai încercaţi o dată, murmură ea. 

— Să vă conving să ne daţi o șansă amândurora? 

— Nu, să mă sărutaţi, dar de data asta aveţi grijă să nu 
răsturnațţi ceainicul. 

Sanji se aplecă spre ea și o cuprinse în braţe. 

— Ar fi al naibii de nedrept pentru domnul Rivera să 
aibă loc sfârșitul lumii în ziua când părăsește el spitalul, 
zise Chloe ieșind din ceainărie. 


XXX 


Inspectorul  Pilguez se întoarse la ora 18, să-i 
chestioneze pe ocupanţii imobilului de la numărul 12, de 
pe Fifth Avenue. 

Pe doamna Zeldoff o trecură fiori aflând că se comisese 
un furt sub acoperișul ei. Nu oferi niciun element util 
anchetei și, dintr-un motiv care-i scăpa încă, nu suflă o 
vorbă despre bănuielile care planaseră recent asupra 
liftierilor. Poate că, fără aceștia, hoţii ar fi intrat și-n 
apartamentul ei. 

Domnul Morrison avea o mahmureală zdravănă. Ezită 
puţin înainte de a mărturisi că i s-a părut că zărește în 
salon un bărbat de culoare, în chiloţi. Inspectorul numără 
sticlele goale de sub măsuţa joasă și replică prompt că, pe 
vremea când trăgea serios la măsea, Donald Trump venise 
să-i cânte în bucătărie, îmbrăcat în tutu, ceea ce 
reprezentase una dintre cele mai traumatizante experienţe 
din viaţa lui. 

Soții Clerc nu văzuseră și nu auziseră nimic. Doamna 
Clerc se simţi obligată să-și expună detaliat programul din 


195 


- O FATĂ CA EA - 


ultimele zile, dar inspectorul, care nu-i cerea atât de mult, 
o întrerupse. Nu o suspecta deloc. 

Doamna Williams se arătă și mai vorbăreaţă, povestind 
incidentul din cursul intervenţiei tehnicienilor veniţi să 
modernizeze liftul. În câteva minute, ajunse să afirme că 
rezolvase întreaga afacere. Liftierii sabotaseră 
echipamentul și, pentru ca administraţia să renunţe 
definitiv la instalarea lui, organizaseră o spargere ca să 
bage în sperieţi pe toată lumea și să demonstreze că 
prezenţa lor e indispensabilă. Inspectorul se îndoia că, la 
vârsta lui, colegul lui Deepak se aruncase pe scări ca să 
facă o glumă bună. Doamna Williams mirosea a 
medicamente, un iz respingător care-i amintea lui Pilguez 
de alifia pe bază de camfor cu care mătușa Martha își 
ungea varicele, chiar și numai asta i-o făcea antipatică. 

— Și eu am desfășurat o anchetă, protestă ea. Au loc 
multe întâmplări în imobilul ăsta, am descoperit că noul 
nostru liftier e rudă cu Deepak, nu vi se pare ciudat? 

— Mă îndoiesc că a fost o ancheta prea grea. Mi-a spus 
de nepotul lui chiar înainte să-l întreb. Fina nevesti-mii a 
lucrat vara trecută la dispeceratul comisariatului, puteţi 
spune că pe pile, dacă vreţi, dar de aici și până la a-mi 
acuza nevasta de furt... 

— Ei bine, de vreme ce refuzaţi să vă îndepliniţi datoria, 
de ce mă faceţi să-mi pierd timpul? se indignase doamna 
Williams. 

Amândoi își puneau aceeași întrebare, răspunsese 
inspectorul, apoi plecă trântind ușa. 

Pilguez se întâlni în holul de la intrare cu Chloe 
Bronstein și îi ceru să-l primească în apartament ca să stea 
puţin de vorbă. 

O informă despre cele petrecute și îi mărturisi că ea era 
prima și singura care manifestase empatie pentru doamna 
Collins. Inspectorul o chestionă despre liftieri, iar Chloe îi 
întrebă dacă doamna Williams exagerase cu bârfele. De un 
an încoace, xenofobia ei nu mai avea limite, era de-ajuns 


196 


- MARC LEVY - 


să te uiţi la emisiunea soţului de pe Fox News ca să-ţi dai 
seama în ce măsură opiniile amândurora concordau. 

— O adunătură de prieteni pe cinste în imobilul vostru, 
se amuză inspectorul. N-aţi văzut nimic ciudat de la 
fereastră? continuă el uitându-se fix la Chloe. 

— De ce mă întrebaţi? 

— Așa, am simţul observaţiei. Şi ceva îmi spune că 
semănăm în privinţa asta. 

— A observa nu înseamnă a judeca, domnule inspector. 

— Aţi avut deja de-a face cu noul liftier? 

— Ce importanţă are? 

— De ce să nu răspundeţi simplu prin da sau nu? 

— E un bărbat amabil și generos. 

— Cam multe informaţii despre cineva pe care îl 
cunoașteţi de puţină vreme. 

Chloe îl privi perplexă. Polițistul era o prezenţă 
liniștitoare. Simţise ceva similar când Sanji o ridicase din 
scaun ca s-o așeze în taxi. lar senzaţia se reînnoia de 
fiecare dată când se afla în compania lui. 

Fiindcă ea rămase tăcută, inspectorul se retrase. 

În ascensor, îl întrebă pe Deepak dacă avea idee cum 
anume reușise spărgătorul să-i înșele vigilenţa și să 
pătrundă în imobil. 

— Un adevărat mister. Când urcăm,  încuiem 
întotdeauna ușa din hol, îi explică Deepak. 

După plecarea inspectorului, Deepak se gândi iar la 
dimineaţa în care îi adusese haine de schimb nepotului și îl 
găsise curat ca un pahar. 


XXX 


— Da' știu că te gândești la silueta mea! exclamă Lali cu 
un zâmbet până la urechi. De ce mi-ai adus prăjituri? 

— Ca să vă mulţumesc că mă găzduiţi. 

— Păi atunci, judecând după ce faci tu pentru noi, ar 
trebui să dau drumul la cuptor și să-ţi pregătesc un tort 
etajat. 

197 


- O FATĂ CA EA - 


— Pot să-ţi pun o întrebare un pic mai personală? zise 
Sanji, așezându-se la masa din bucătărie. 

— Tu pune-o, vedem noi după. 

— Cum de-aţi avut curajul să fugiţi din India? 

— Ai formulat greșit întrebarea. Cea care te face să fugi 
e teama. Curajul te împinge să mergi înainte, să 
îmbrăţișezi o altă viaţă... Curajul înseamnă să speri. 

— Dar a trebuit totuși să renunti la tot. 

— Nu la ce era esenţial. Şi, de altfel, eu n-am fugit, eu 
am plecat cu Deepak, sper că sesizezi nuanţa. 

— Când ai știut că e bărbatul vieţii tale? 

Încă un zâmbet lumină chipul lui Lali, maliţios de astă 
dată. 

— Cum o cheamă? Oh, te rog, nu mă aburi! Când pui 
asemenea întrebări, te roade ceva aici, zise ea înfigându-și 
arătătorul în pieptul lui Sanji. Locuiește la Mumbai? Nu, 
bineînţeles că nu, adăugă ea imediat, altfel n-ai descoase-o 
pe bătrâna ta mătușă. 

Sanji rămase tăcut. 

— Atât de grav e? continuă Lali. Ce-ai vrea să-ţi spun? 
Ştii pur și simplu. Poţi să invoci toate motivele din lume, 
mai ales pe cele proaste, să-ţi pui ochelari de cal ca să nu 
vezi evidenţa, dar, în realitate, singura alegere pe care o 
putem face este să profităm de șansă sau s-o lăsăm să 
treacă. Dacă nu l-aș fi urmat pe Deepak, mi-aș fi petrecut 
viaţa tânjind după el. 

— Nu te-ai temut niciodată de diferenţa dintre voi? 

— Să-ţi dau un sfat: dacă te afli într-un loc unde toată 
lumea e ca tine, șterge-o cât poţi de iute. lar acum, având 
în vedere cât este ceasul, dacă nu vrei să-l găsești pe 
Deepak în toane proaste, ai face bine să n-o mai lungești. 

Sanji se uită la pendula din bucătărie și se năpusti spre 
baie. 

Ajunse doar cu jumătate de oră întârziere pe Fifth 
Avenue, la numărul 12. 


* k * 
198 


- MARC LEVY - 


Văzând mutra unchiului său, Sanji preferă să i-o ia 
înainte. 

— Am stabilit la ora 20! 

— Am stabilit asta ieri. În fine, măcar azi ești 
prezentabil. Ai vorbit cu mătușa ta? 

— Nu, de ce? 

— Deci n-ai aflat nimic? 

Deepak îi povesti despre spargerea dată în imobil. 

— Incredibil! fluieră Sanji. 

— Inadmisibil! replică unchiul său. Orice scamatorie ai fi 
folosit ca să faci duș nopţile trecute, sper că n-ai uitat să 
încui ușa de la intrare înainte să dispari. Altceva nu vreau 
să știu. Fii vigilent astă-seară, hoţul ar putea avea ideea 
ciudată să se întoarcă. 

Deepak îi întinse lui Sanji cartea de vizită a 
inspectorului și îi mai dădu un sfat. Cu cât vorbești mai 
puţin, cu atât mai mic e riscul să regreţi ce-ai spus. 

— Inspectorul vrea să te vadă mâine. Și nu uita ce ţi-am 
zis. Acum du-te și pune-ţi uniforma, aș vrea să plec. 

Sanji răsuci cartea de vizită între degete, o puse în 
buzunar, după care cobori la subsol. 


199 


- O FATĂ CA EA - 


- MARC LEVY - 


21. 


Sanji mai avea o oră liberă până la întâlnirea cu Sam. 
Băgă mâna în buzunar, scoase cartea de vizită pe care i-o 
dăduse Deepak și citi adresa de pe ea. Comisariatul se afla 
pe 10th Street, între Hudson și Bleecker. Zece minute 
până acolo, cincisprezece ca să discute cu polițistul și 
douăzeci de minute ca să ajungă la întâlnire, poate măcar 
o dată mai devreme. 

Se prezentă la 6th Precinct și întrebă de un anume 
inspector Pilguez. 

— Ce treabă aveţi cu inspectorul Pilguez? vru să știe un 
bărbat care bătea ritmic cu pumnul într-un automat de 
băuturi calde. 

— Eu, niciuna, el dorește să mă vadă. 

Inspectorul se întoarse și se uită cercetător la clientul 
său. 
— Ah, da, colierul văduvei, afacerea care o să-mi 
încununeze cariera. Bine, veniţi cu mine, v-aș fi oferit o 
cafea, dar mașinăria asta nenorocită are o crampă la 
pahare. 

Sanji nu era sigur că a priceput tot, mai ales motivul 
pentru care inspectorul era într-o asemenea dispoziţie, 
însă îl urmă în încăperea alăturată și se așeză pe scaunul 
indicat de poliţist. 

— Vasăzică așa, sunteţi cel care-i ţine locul liftierului de 
pe Fifth Avenue nr. 12. 

Ascultând cu stricteţe sfaturile lui Deepak, Sanji se 
mulțumi să dea din cap aprobator. 

— Camerele de supraveghere ale imobilului ne-au oferit 
niște imagini interesante. Se vede cum părăsiţi pupitrul de 
la recepţie la douăzeci de minute după miezul nopţii și vă 
întoarceţi abia dimineaţa, la 6:10. Și a doua noapte, cam 
tot așa, dispăreţi între miezul nopţii și 6:00. Unde sunteţi 
în timpul ăsta? 

— Dorm. 

201 


- O FATĂ CA EA - 


— De acord, dar unde? 

— La subsol, în boxă. 

— Ar fi ciudat, fiindcă nu apăreţi nicio clipă pe culoarul 
de la subsol, care și el e filmat. Noaptea următoare, 
rămâneţi la post, dar mișcările dumneavoastră dau serios 
de gândit. Ieșiţi din imobil la fiecare oră și vă întoarceţi în 
scurtă vreme. Sunt curios din fire, deci am dat o raită pe la 
restaurantul de vizavi, observasem pe faţada lor o cameră 
de supraveghere. Iar lucrurile devin și mai bizare. Se vede 
cum traversaţi bulevardul, vă proţăpiţi pe trotuar și vă 
uitaţi cu mare interes la ferestre. Număraţi porumbeii din 
balcoane? 

— Aveţi vreo dovadă că furtul a fost comis noaptea? 

— Doamna Collins ne-a mărturisit că lipsește două ore 
după-amiaza, dar spărgătorii rareori acţionează în plină zi. 
lar unchiul dumneavoastră ne-a asigurat că închide ușa 
imobilului de câte ori merge la etaj, ceea ce în mod clar 
nu-i și cazul dumneavoastră. 

— Fals, încui după ce se întoarce ultimul proprietar. 

— Camerele arată altceva și nu pledează în favoarea 
dumneavoastră. 

— Avocaţii sunt cei care pledează. Mă consideraţi 
suspect? 

— În patruzeci de ani, niciun furt în acest imobil. N-am 
inventat-o eu, unchiul susţine. Și pac!, la câteva zile după 
ce sunteţi angajat, are loc o efracţie și dispare un colier. 
Mă rog, efracţie e mult spus, spărgătorul nostru e un 
veritabil Houdini, încuietorile n-au fost forțate. Retineti, 
poate a trecut prin zid... dacă nu cumva are o dublură a 
cheilor... ca dumneavoastră. Unul dintre proprietari crede 
că a zărit un bărbat dând târcoale în toiul nopţii prin salon. 
Admit că, având în vedere starea generală a omului, un 
judecător ar cere analize ca să-i accepte mărturia și mă 
îndoiesc că i s-ar găsi destul sânge în alcoolul din vene. 
Însă m-aţi minţit declarând că aţi dormit la subsol și tot n- 
am aflat pe unde vă învârteaţi. Dacă nu v-aș plasa în arest 
preventiv... 

202 


- MARC LEVY - 


— Mă duceţi în celulă? se îngrijoră Sanji. Dar n-aveţi 
nicio dovadă împotriva mea. 

— Dovezi încă nu, dar bănuieli serioase da. Așa că, până 
nu vine un avocat să vă scoată, o să profitaţi gratuit de 
ospitalitatea acestui sediu al poliţiei. 

— Am mutra potrivită, nu? îl întrebă Sanji pe Pilguez, 
privindu-l sfidător. 

— Prietene, dacă genul ăsta de mutră ar fi existat mi-ar 
fi ușurat al naibii treaba. De altfel, mărturisesc că mă 
sâcâie ceva. Pentru a strânge atâtea elemente care să te 
acuze, trebuie să fii dobitoc sadea, iar dumneavoastră îmi 
păreţi mai degrabă un tip isteţ... 

Pilguez îi ordonă lui Sanji să-l urmeze. O să completeze 
o fișă cu datele lui și o să i se facă fotografii. 

— Credeam că întotdeauna mobilul îl trădează pe 
vinovat. 

— Şi un colier de valoarea asta nu-i un mobil grozav? 

— Ce-aţi vrea să fac eu cu un colier? 

— Un tăinuitor v-ar oferi jumătate din valoarea lui. Dacă 
aș dispune de o asemenea sumă, credeţi-mă că aș ști ce să 
fac cu ea. Un sfert de milion de dolari reprezintă salariul 
pe câţi ani pentru un liftier? 

— Pentru un liftier, habar n-am, dar pentru mine nu-i 
mare lucru. 

Fără să scoată o vorbă, inspectorul se uită drept în ochii 
lui Sanji, apoi îl dădu pe mâna a doi agenţi în uniformă. li 
luară amprentele și îl fotografiară din faţă și din profil. 

Sanji ceru să dea un telefon, dar agentul îl ignoră și 
zăvori ușa celulei. 


XXX 


Momentul de vârf al dimineţii se încheia, Deepak putea 
în sfârșit să-și tragă sufletul, însă telefonul mobil începu să 
vibreze. Deepak oftă și urcă la opt. 

— Nu coborâţi? întrebă el văzând-o pe Chloe în ușă. 


203 


- O FATĂ CA EA - 


— Când plecaţi diseară, aţi putea să lăsaţi acest plic 
undeva la vedere, pe pupitru? răspunse ea, apoi îi mulțumi 
și închise ușa. 

Deepak nu puse nicio întrebare, dar își petrecu 
următoarea oră uitându-se fix la numele nepotului său, 
scris pe misiva pe care Chloe i-o încredinţase. 


XXX 


La ora 18:00, un taxi opri la intersecţia dintre Bleecker 
Street și 10th Street. Din el cobori Sam, însoţit de juristul 
firmei. 

— Să repetăm pentru ultima dată, zise el îndreptându-se 
spre comisariat. 

— Ceea ce-mi cereţi e complet ilegal. 

— Va fi așa doar dacă-ţi joci prost rolul. 

— Nu sunt avocat, la dracu! 

— Ai făcut Dreptul, nu? 

— Nu-i același lucru! 

— Lucrul care mă interesează pe mine e să-mi scoţi 
prietenul de acolo în doi timpi și trei mișcări. Te prezinţi 
drept avocatul lui, întrebi de ce anume este acuzat, le 
explici că n-au nicio dovadă împotriva lui și, în consecinţă, 
nici motive ca să-l reţină. La nevoie, ameninţi că o să te 
plângi unui judecător și hop! mi-l aduci aici. 

— Şi dacă au dovezi? 

— Dovezi că ce? Dacă Sanji ar găsi o bancnotă de o sută 
de dolari pe jos, ar duce-o la obiecte pierdute. Înfăţișarea 
lui e cauza, l-au înhăţat pe primul venit care nu era alb, 
atâta tot. 

Juristul nici nu asculta ce turuia Sam, își repeta în 
șoaptă textul. 

— Vă jur că, după asta, îmi sunteţi dator vândut! 

— Ia stai așa, adu-mi aminte cine a organizat pentru tine 
o întâlnire cu fata care lucrează la etajul cinci, Marisa, 
Matilda, Malika... 

— Melanie, și doar aţi... 

204 


- MARC LEVY - 


— Am suportat o cină cu opt colegi ca să stai tu lângă 
ea. Şi dacă nu mi-aş fi petrecut seara lăudânducţi 
nemaipomenitele calităţi de jurist, ai fi avut zero șanse. 
Așa că acum dovedește-ţi competenţa, altfel voi avea toate 
motivele să-i spun că m-am entuziasmat prea tare în 
privinţa ta. Aștept aici și, cu fiecare jumătate de oră care 
trece, îţi scade cota! 


După treizeci și șapte de minute, juristul ieși din 
comisariat, leoarcă de transpiraţie, dar însoţit de Sanji. 

— Ei bine? întrebă Sam. Nu spune nimic, știu, eo 
greșeală a poliţiei și o rușine! De ce nu m-ai sunat mai 
devreme? 

— Fiindcă nu mi-au permis să dau un telefon. 
Inspectorul voia să mă facă să cedez, probabil spera să 
recunosc. 

— Ce să recunoști? Nu, pesemne că visez! Pot să te 
asigur că știu pe cineva care va depune plângere. Toate 
întâlnirile noastre de peste zi au fost anulate, îţi imaginezi 
prejudiciul? 

— În locul dumneavoastră, n-aş face nimic, murmură 
juristul. 

— Oh, scutește-mă, îl repezi Sam. Ai fost avocat la 
comisariat. Când o să am nevoie de părerea ta, o să te 
anunț. 

— Cum doriţi, dar prietenul dumneavoastră e totuși 
suspectat că a comis un furt în imobilul unde lucrează. 

Sam se uită la el stupefiat. 

— Ce imobil, ce lucrează? 

— Liftier! îi aruncă juristul. 

În pragul unei crize de apoplexie, Sam se întoarse spre 
prietenul său. 

— Vino, trebuie să vorbim, mormăi Sanji. 


XXX 


205 


- O FATĂ CA EA - 


Sanji nu mâncase nimic din ajun. În timp ce devora o 
pizza într-un restaurant de cartier, îi povesti totul lui Sam. 

— Să-ţi petreci nopţile într-un ascensor... n-ai fi putut 
găsi ceva mai simplu ca să urmărești o femeie care se 
deplasează într-un scaun cu rotile? 

— Nu a fost ceva premeditat, doar un concurs de 
împrejurări. 

— Ce fel de împrejurări? 

— Bănuiești, desigur, că n-am șterpelit colierul, da? Dar 
reţine că aș fi putut. Am dormit pe canapeaua doamnei 
Collins în seara când ea a lipsit. 

— Ce-ai făcut? 

— În orice caz, spărgătorul n-a lovit nici în seara aia, 
nici în cea dinainte. L-aș fi auzit. 

— Aha, pentru că intri și în alte apartamente? 

— La domnul Morrison, dar el nu și-a dat seama, era 
beat mort, n-am nicio îndoială, eu l-am dus la culcare. 

— Ceasul meu deșteptător o să sune și, când o să-ți 
povestesc ce coșmar am avut, o să te prăpădești de râs. 

— Mâine toată povestea asta va fi încheiată și, da, nu te 
înșeli, o să ne amuzăm amândoi. 

— Înainte să ne distrăm, dă-mi voie să subliniez două- 
trei detalii. O spargere are loc într-un imobil în care tu... 
nici măcar nu reușesc să spun asta... i-ai lăsat 
amprentele în apartamentul unde a fost comisă spargerea, 
nu ai alibi, spune-mi că ai și o dublură a cheilor și te trec 
graniţa cu Canada la noapte. Ştii cum funcţionează justiția 
în ţara asta? Și termină cu zâmbetul ăsta idiot, chiar nu e 
nimic amuzant. 

— De fapt, Sam, sunt nevinovat. 

— Nevinovat și... străin. Cât valorează colierul? 

— Cam cât suma pe care vrei tu s-o investesc. 

— Asta trebuie să rămână strict între noi. O să-ţi angajez 
un avocat, unul adevărat, el o să demonstreze ușor că, la 
averea ta, n-aveai niciun motiv să comiţi un furt. 


206 


- MARC LEVY - 


— Deci liftierul indian e vinovat, dar, dacă se descoperă 
că e un tip cu bani, atunci e alb ca zăpada? Dacă ar trebui 
să scap astfel, mi-aș reproșa-o toată viaţa. 

— Mă calci pe nervi cu principiile tale, Sanji. E în joc și 
pielea mea, dacă patronul află de ce ești acuzat, mă 
concediază în secunda următoare. O să procedăm în 
maniera mea și ne descurcăm mai târziu cu remușcările 
tale. 

— Mă duc să mă culc. Mâine o să văd lucrurile mai clar. 
Mulţumesc pentru tot. 

De când sosise la New York, Sanji își petrecuse pe rând 
nopțile pe o canapea extensibilă, pe marmura cu model în 
formă de stea din holul unui imobil, în salonul unui alcoolic 
și în cel al unei văduve absente, iar, în final, pe banca unei 
celule de nouă metri pătraţi. Era prea mult. Acum o să 
doarmă la Plaza. 


x x 


Deepak își făcea griji, la ora 21, Sanji încă nu venise. O 
sună pe Lali, care nu avea nici ea vreo veste de la nepot. 
Deepak reflectă cum să iasă din încurcătură. După o 
matură chibzuinţă, dădu o raită la subsol, apoi se întoarse 
și agăţă de mânerul ușii ascensorului o tăbliță pe care n-o 


mai folosise niciodată. 


d = 
A Jânme 


După care plecă acasă. 


207 


- O FATĂ CA EA - 


208 


- MARC LEVY - 


22. 


O baie, o cină servită la pat, un film VOD pe ecranul 
gigantic din apartamentul său și o noapte lungă de somn 
într-un king size cu trei perne. O noapte la un hotel de lux 
care ar fi trebuit să-i îmbunătăţească starea de spirit, la fel 
cum discuţia cu maestrul Woolward, avocatul angajat de 
Sam, ar fi trebuit să-l liniștească. Pentru un simplu furt de 
bijuterii comis fără violență, Woolward se îndoia că poliția 
prelevează amprente; fără dovezi și fără motiv, el nu prea 
credea că un judecător ar aproba începerea urmărit 
penale. Nu se putea anticipa cum va decurge o asemenea 
afacere, dar îl asigurase că nu avea niciun motiv să se 
îngrijoreze peste măsură. 

Și totuși, Sanji se simţea vinovat. Vinovat că în seara 
precedentă lipsise de la datorie, că nu avusese politeţea 
elementară de a-l preveni pe Deepak, că beneficiase de 
serviciile unui jurist pe care nu l-ar fi putut plăti niciodată 
dacă ar fi fost liftier. O să se ducă să-i ceară scuze 
unchiului chiar în această dimineaţă. Dar mai întâi, bău o 
ceașcă de ceai, făcu rapid un duș, se îmbrăcă și, plătind 
nota, se întrebă dacă Deepak o să-l mai primească sub 
acoperișul său. Pe drum spre Fifth Avenue nr. 12, Sanji se 
mai gândi și la altele. Ceea ce începuse ca un joc devenea 
pe zi ce trece o mistificare. Așa că-și mai făcu o 
promisiune matinală: gata cu minciunile! Trebuia să 
discute cu Chloe. 


XXX 


Deepak își scoase ochelarii când nepotul său intră în hol. 

— Ai anunţat-o pe mătușa ta? îl întrebă glacial. 

— Ce s-o anunţ? 

— Că ești în viaţă. N-a închis un ochi toată noaptea și nu 
fără motiv. Şi-a petrecut-o sunând la toate spitalele din 
oraș. 


209 


- O FATĂ CA EA - 


— Îmi pare rău, mi-am pierdut obișnuinţa de a-mi 
anunţa părinţii când nu vin seara acasă. 

— Şi insolent pe deasupra! Pot să știu de ce n-ai sunat? 
Ce umilință! Din cauza ta, am fost nevoit să mint. 

— N-am avut cum, fiindcă mi-am petrecut noaptea... la 
poliţie. 

Deepak îl cercetă pe Sanji din cap până-n picioare. 

— Au închisori de patru stele acum? 

— Am fost la Sam să mă schimb. 

— Nu știu cine-i acest Sam, oftă Deepak. Ce i-ai spus 
polițistului, de te-a băgat în arest? 

— Eu, nimic, dar cineva care m-a sfătuit să-mi cântăresc 
bine cuvintele i-a povestit că n-a existat niciun furt în acest 
imobil înainte să lucrez eu aici. 

— Nu i-am spus așa. 

— Totuși, inspectorul așa a înţeles. 

Deepak se încruntă. 

— Povestea asta e bizară, hoţul n-a trecut prin acoperiș. 
Atunci, pe unde a intrat și cum a ieșit fără ca nici eu, nici 
tu să-l fi văzut sau auzit? 

— N-am nici cea mai vagă idee, răspunse Sanji. Bun, v- 
am explicat ce s-a întâmplat ieri... 

— Ăsta-i modul tău de a-ţi cere scuze? mormăi Deepak 
băgând mâna în buzunar. Mă cheamă, așteaptă-mă aici, nu 
durează mult. 

Deepak se întoarse peste câteva clipe împreună cu 
Chloe. Îi deschise ușa imobilului și se miră când ea se opri 
în hol, fix în faţa nepotului său, care și el o privea fără să 
zică nimic. 

— Foarte elegant costumul, comentă Chloe, apoi ieși. 

Ajunsă pe trotuar, lângă Deepak, refuză ca el să-i 
oprească un taxi, avea chef să ia aer, așa că o să se ducă la 
studio cu metroul. 

Deepak făcu cale întoarsă și rată cu puţin să fie 
răsturnat de Sanji. 

— Ce te-a apucat? 

— În ce direcţie a luat-o? 

210 


- MARC LEVY - 


— E nevoie să-ți aduc aminte de cele trei reguli ale 
mele? 

— La dreapta sau la stânga? insistă Sanji, apucându-l pe 
unchiul său de umeri. 

— În orice caz, nu la dreapta, răspunse acesta 
scuturându-se. 

Sanji alergă pe 9th Street, se agăţă în ultima clipă de un 
panou, amortizând un viraj periculos, apoi sprintă până pe 
6th Avenue. 

— Așteptaţi-mă, o rugă el, cu răsuflarea tăiată. 

Chloe, care se pregătea s-o ia pe trecerea de pietoni, se 
întoarse. Sanji ajunse în dreptul ei și se postă în faţa 
scaunului. 

— Îmi pare rău că m-am purtat așa în hol, dar Deepak 
era acolo și... 

— Am așteptat suficient aseară, îl întrerupse Chloe. O să 
întârzii din cauza dumneavoastră, daţi-vă la o parte! 

— După ce îmi spuneţi ce-am făcut ca să vă înfuriaţi. 

— Arăt furioasă? 

— Sincer? Da. 

— Eu n-am cerut nimic, n-am propus nimic, însă 
dumneavoastră... A fost un joc? Un pariu? Să seduceţi o 
fată în scaun cu rotile? Aveţi tot dreptul să vă răzgândiţi, 
dar aţi fi putut avea, dacă nu eleganța, măcar curtoazia de 
a-mi răspunde. 

— De ieri încoace, mi s-au reproșat nu puţine lucruri, 
dar de data asta nu pricep nimic. 

— Biletul pe care vi l-am lăsat la recepţie. Nu l-aţi citit? 

— Când mi-aţi lăsat acest bilet? 

— Aseară, ca să-l găsiţi când veniţi. I l-am dat lui 
Deepak, el măcar e un om demn de încredere. Așa că nu- 
mi mai îndrugaţi povești. 

— Mi-ar fi fost greu să-l citesc fiindcă am fost în arest. 

— Din ce în ce mai bine! De fiecare dată când vă văd, 
am parte de încă o surpriză. Aţi trântit la pământ o 
femeie? 


211 


- O FATĂ CA EA - 


— Foarte amuzant! Îmi imaginez că știți de chestia cu 
colierul. Ei bine, sunt suspectul numărul unu! 

— Spuneti-mi că sunteţi nevinovat! 

— N-aș merge chiar până acolo, dar nici vinovat nu sunt. 
Ce spuneaţi în mesajul dumneavoastră? 

— Mai aveţi mult până să aflaţi. Acum lăsaţi-mă să trec, 
chiar o să întârzii. 

Sanji opri un taxi. Obișnuit cu manevra, o ridică pe 
Chloe din scaun, o așeză pe bancheta din spate, puse 
scaunul în portbagaj, apoi urcă în mașină, lângă ea. 

— 28th Street colţ cu 7th Avenue, îi zise el șoferului. 

Ajunseră în zece minute. Sanji o conduse pe Chloe până 
la ușa clădirii care adăpostea studioul. 

— Şi ce spuneaţi în această scrisoare lungă? insistă 
Sanji. 

— Că sunt de acord, răspunse ea, împingând ușa 
imobilului. 

— De acord cu ce? 

— Cu teoria dumneavoastră despre sfârșitul lumii și 
chestia cu fericirea. Aveţi douăzeci și patru de ore ca să 
găsiți o cale de a vă repara greșeala. Veniţi să mă luaţi 
mâine, la 17:30. 

— De ce nu astă-seară? 

— Pentru că sunt ocupată. 


XXX 


Există un paradox ciudat la începutul unei povești de 
dragoste. Ne revedem cu teamă, ezităm să-i spunem 
celuilalt că e mereu în gândurile noastre. Am vrea să dăm 
tot, dar ne menajăm, drămuim fericirea, ca pentru a o 
păstra. Dragostea ce se înfiripă este pe cât de nebună, pe 
atât de fragilă. 


XXX 


212 


- MARC LEVY - 


Deși întârziase mult, Sanji ajunse la întâlnire într-o stare 
de spirit senină. Sam era obișnuit cu punctualitatea lui de 
indian din Mumbai. Dar văzându-l sprijinit în coate de 
biroul de la recepţie, Sanji se pregăti pentru tot ce putea fi 
mai rău. Hotărât lucru, dimineaţa se anunţa încărcată de 
reproșuri și de justificări. Totuși, Sam nu sări cu gura pe 
el, dimpotrivă, părea într-o dispoziție excelentă. Păstră 
tăcerea până urcară în lift. Abia atunci îi ceru lui Sanji să 
binevoiască a apăsa pe buton. 

— Remarcabil! exclamă Sam. 

— Foarte amuzant, replică Sanji. 


XXX 


La sfârșitul zilei, Sanji se duse să-l schimbe pe unchiul 
său. Predarea serviciului făcu obiectul unui schimb de 
replici pline de curtoazie, apoi Deepak plecă să-l viziteze 
pe domnul Rivera. 

La spital, Deepak evită să vorbească despre problema cu 
colierul, însă nu se pricepea să mintă și, la insistenţele 
colegului său, care îl întreba întruna ce griji mai avea de 
data asta, îi povesti într-un târziu totul. 

— Nici măcar nu știam că are o bijuterie de asemenea 
valoare. Sunt sigur că, dacă n-ar fi cadou de la soțul ei, ar 
fi vândut-o de mult. Nu se scaldă în bani, explică Rivera. 

— Habar n-aveam, nu mă bag în vieţile lor, zise Deepak, 
cu un aer absent. 

— La ce te gândești? 

— Cum a putut să intre hoţul fără să fie văzut? Suntem 
mereu la post. 

— Nu chiar mereu, oftă Rivera. 

— Te rog, nu-mi pune întrebarea asta! Nepotul meu n- 
are nicio vină. 

— Nici nu intenţionam să ţi-o pun. 

— Şi vreau să nu ţi-o pui nici ţie. 

— Atunci, cine și cum? 


213 


- O FATĂ CA EA - 


— Care dintre noi doi e specialistul în romane polițiste? 
N-ai decât să găsești vinovatul! 

— Să procedăm metodic, sugeră Rivera cu atitudinea 
unui copoi bătrân. Motivul îl constituie, evident, banii. 
Acum să reflectăm la modul în care hoţul a procedat... 

Întins în patul lui, Rivera se pierdu în ipoteze, în timp ce 
Deepak, pe scaun, căzu într-un somn profund. O oră mai 
târziu, tresări când își auzi colegul exclamând: 

— Lovitura a fost dată din interior! 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Gândește-te, fir-ar să fie, dacă poliţaii ar fi dibuit pe 
cineva pe înregistrările video, ar fi venit până acum cu o 
fotografie ca să-l identifici. Deci hoțul nici n-a intrat, nici n- 
a ieșit. Dintr-un motiv simplu, se găsea deja în imobil! Și 
de vreme ce tu garantezi pentru nepotul tău, atunci nu 
poate fi... 

— Nu poate fi ce? 

— Nimic, uită ce ţi-am spus, am luat prea multe 
calmante astă-seară. 

— Ce vorbești? N-ai luat nici măcar unul de când sunt eu 
aici. 

— Asta nu însemnă că nu sunt obosit. Și tu, la fel. 

Deepak înţelese mesajul, își luă impermeabilul și plecă 
mai tulburat decât venise. 

Starea în care o găsi pe Lali nu-i potoli deloc 
frământările. Soţia sa stătea pe scaun în bucătărie, nu 
pregătise nimic pentru cină, iar masa nu era pusă. 

— L-au băgat pe nepotul meu la închisoare, îngăimă ea, 
gata să plângă. 

— A fost doar arest preventiv, iubirea mea, răspunse 
Deepak, îngenunchind în faţa ei. 

O strânse pe Lali în braţe și o consolă, oferindu-i toată 
tandreţea de care era în stare. 

— Au făcut-o ca să-l intimideze, adăugă Deepak. Sperau 
probabil să obţină o mărturisire de la el, însă Sanji n-a 
spus nimic, fiindcă e nevinovat. 


214 


- MARC LEVY - 


— Normal că-i nevinovat. Ţara asta a fost Pământul 
Făgăduinţei pentru imigranții ca noi. Am muncit pe brânci, 
din datorie și recunoștință, și uită-te ce ne fac, străinii sunt 
trataţi ca niște criminali. Dacă asta e America de azi, mai 
bine m-aș întoarce în India. 

— Haide, Lali, liniștește-te, n-o să ţină mult. 

— Dacă un om atât de corect ca nepotul meu este 
arestat, ce-o să ni se întâmple nouă? 

— Îți aduc aminte că, acum câteva zile, nici nu-l 
cunoșteai. 

— Sângele meu curge în venele lui, așa că, dacă eu spun 
că e cinstit, te rog să nu-mi pui cuvântul la îndoială! 

— Vrei să vorbim iar despre felul în care ne-a tratat 
familia ta? 

Lali își împinse scaunul și ieși din bucătărie. 

— Chiar nu-i momentul să încerci să ai dreptate! strigă 
ea, trântind ușa camerei sale. 

Deepak ridică din umeri, deschise frigiderul și scoase ce 
mai rămăsese din ajun, un gumbo? pe care îl mâncă rece, 
singur în bucătărie. 

Îi veni și lui rândul să nu poată închide un ochi toată 
noaptea. Îl chinuiau gânduri sumbre. Poate Lali avea 
dreptate. Ca să termine ancheta, poliţia nu avea nevoie să- 
l identifice pe adevăratul vinovat, ci să desemneze unul, 
iar Sanji era perfect pentru rolul ăsta. 


3 Fel de mâncare popular în Louisiana, un sol de tocăniţă cu carne sau 
pește. 
215 


- O FATĂ CA EA - 


216 


- MARC LEVY - 


23. 


Furtuna urla deasupra orașului. Traficul dimineţii era 
perturbat. Holul lui Deepak arăta ca Arca lui Noe, toţi 
proprietarii sau aproape toţi, fiind blocaţi în el. 

Deepak înfrunta ud leoarcă aversa, după ce primele 
rafale ale vijeliei îi dăduseră peste cap umbrela. Ca un 
brav servitor, se străduia să-și agite braţul în speranţa de 
a opri un taxi. Ploaia îi șiroia pe ceafă, i se strecura sub 
redingotă, îi îmbiba cămașa care i se lipise de spate, iar 
uniforma își pierduse toată splendoarea. Când jerba de 
apă aruncată de o camionetă îi făcu fleașcă pantalonii de 
la genunchi în jos, tunetul nu mai bubui doar în cer. O 
furie surdă puse stăpânire pe Deepak și crescu de la minut 
la minut. lar mașina de poliţie care se opri în faţa lui nu 
avu darul să-l calmeze. 

— Nostalgia musonului? îl ironiză inspectorul, coborând 
geamul. V-am adus înapoi înregistrările, adăugă el 
întinzându-i un pachet. Aveţi grijă, nu-i etanș. În orice caz, 
n-am găsit nimic interesant pe casete. 

Deepak îl privi fix. 

— Am ceva nou pentru ancheta dumneavoastră. 

Inspectorul opri motorul. Își abandonă mașina lângă o 
alta parcată acolo și îl urmă pe Deepak în hol, unde 
doamna Zeldoff, doamna Clerc, soţii Williams, doamna 
Collins și profesorul Bronstein pândeau un moment de 
acalmie. Într-o atmosferă de nervozitate și de încordare, 
unii scrutau norii negri prin sticla ușii, alții scriau mesaje 
pe mobil. 

Deepak se postă în faţa pupitrului său și tuși ușor ca să 
atragă atenţia. 

— Eu am furat colierul. 

Dintr-odată, nimeni nu se mai gândea la ploaie. 

— Ce tot îndrugaţi acolo? se îngrijoră profesorul. 
Deepak, nu dumneata, n-are nicio noimă. 


217 


- O FATĂ CA EA - 


— De ce vă băgaţi? Lăsaţi-l să vorbească! se indignă 
doamna Williams. 

lar Deepak spuse ce avea pe suflet și explică motivele 
care-l  împinseseră să comită o asemenea faptă. 
Dezamăgirea, durerea care-l cuprinsese când au vrut să 
pună în locul lui un mecanism vulgar, umilința când l-au 
acuzat că sabotase echipamentul cu pricina. Il trataseră ca 
pe un om de nimic și, în ciuda devotamentului său, 
proprietarii pentru care el sacrificase totul îi arătaseră cât 
de puţin îl stimează, așa că el de ce să nu ia ce-i trebuie? 
Furtul colierului nu avea s-o ruineze pe doamna Collins, 
asigurările o vor despăgubi. Dar el ce asigurare i-ar oferi 
soţiei la bătrâneţe? Salariul pe un an? 

— Ar trebui să-mi exprim regretele, continuă el, asta mi- 
ar aduce o reducere a pedepsei, însă nu simt niciunul. Ba 
mai mult, cred că mi-a făcut plăcere să vă plătesc cu 
aceeași monedă, și când zic monedă, cam asta e ceea ce 
mi-aţi oferit voi. 

Deepak își scoase chipiul și redingota, le așeză cu 
demnitate pe pupitru, apoi întinse încheieturile mâinilor 
spre inspector. 

Pilguez dădu la iveală o pereche de cătușe din buzunar, 
dar renunţă să i le pună. 

— Cred că merge și așa, o să vi le pun înainte să 
ajungem la comisariat, zise el apucându-l pe Deepak de 
braţ. 

Proprietarii se uitară cum liftierul urcă precipitat pe 
bancheta din spate a mașinii de poliţie. Erau atât de 
năuciţi, încât se înghesuiră cu toţii sub copertină pentru a 
urmări cu privirea vehiculul care se îndepărta în direcţia 
arcului din Washington Square Park. 

Când se întoarseră în hol, doamna Williams afișă o 
expresie disperată. 

— Nu-mi spuneţi că o luăm de la capăt și că va trebui 
acum să urcăm pe jos ziua! 

Mobilul profesorului Bronstein începu să sune. 


218 


- MARC LEVY - 


— O să mă dea afară dacă întârzii la studio, nu-mi pasă 
că plouă, o să iau metroul dacă trebuie, dar te implor, tată, 
spune-i lui Deepak să vină să mă ia! 

Profesorul închise. Vedea doar o cale de a-și ajuta fiica, 
așa că li se adresă vecinilor săi. 

— Dacă a mai rămas un dram de omenie în imobilul 
ăsta, aș avea nevoie de voluntari ca s-o cobor pe Chloe. 

Doamna Collins vorbi prima. 

— Nu v-a fost de-ajuns ce s-a întâmplat adineauri? 
Haideţi, ce mai staţi? Urcăm! 

Această demonstraţie de autoritate reuși să mobilizeze 
trupele. Chiar și soții Williams se alăturară cortegiului. 

Curând, Chloe auzi un vacarm teribil în spatele ușii de la 
bucătărie. 


Și cum fiecare își dădea cu părerea, coborârea se 
desfășură în cea mai mare dezordine. Un adevărat haos. 
Profesorul o duse în braţe pe Chloe până la etajul patru, 
unde îl înlocui domnul Williams. Doamna Clerc se ocupă 
de scaunul cu rotile, ajutată de doamna Williams, care își 
prinse degetele în spiţele unei roţi, ocazie cu care o auzi 
pe doamna Collins spunând că nu era bună de nimic. 
Doamna Zeldoff preluă sarcina, zâmbind larg. Trezit de 
hărmălaie, domnul Morrison apăru în chiloţi pe palier și 
puse exact întrebarea care trebuia evitată. Ce s-a 
întâmplat cu Deepak? 

De la etajul de dedesubt, doamna Williams avu plăcerea 
de a striga în gura mare că bănuielile ei fuseseră 
întemeiate, Deepak mărturisise. 

Chloe nu așteptă să ajungă la etajul întâi ca să-și arate 
indignarea. 

— Pentru nimic în lume! strigă și ea. Cum l-aţi putut lăsa 
să facă așa ceva? Nu vă e rușine? 

La parter, domnul Williams o așeză pe Chloe în scaun. O 
tăcere grea domnea în holul de la intrare. 

— Are dreptate, o aprobă doamna Collins. Ar trebui să 
ne fie rușine. Care dintre noi poate să creadă măcar o 

219 


- O FATĂ CA EA - 


secundă că Deepak e hoţul? S-a predat din orgoliu, fiindcă 
noi l-am rănit. 

— Sau ca să-și protejeze nepotul! șuieră doamna 
Williams. 

Insă privirile care se întoarseră spre ea îi tăiară cheful 
de a-și expune argumentele. 

— Bine, continuă Chloe, de vreme ce suntem toţi de 
acord, e de datoria noastră să-l scoatem din încurcătură. 
Adunare generală la ora 18, la etajul opt! Să-l anunţe 
cineva și pe domnul Groomlat. Dacă nu era el, nimic din 
toate astea nu s-ar fi întâmplat! lar dumneavoastră, 
domnule Morrison, puneţi-vă niște pantaloni până atunci. 

Nimeni nu îndrăzni să conteste dreptul lui Chloe la 
primul taxi care opri. 


XXX 


La prânz, Sanji primi pe mobil un mesaj care-i strică 
toată după-amiaza. 
Imposibil să ne vedem diseară. Pe mâine. Vă 
sărut. 
Chloe 


La ora 19, când ajunse pentru prima dată mai devreme 
pe Fifth Avenue nr. 12, Sanji se miră să găsească holul 
pustiu și îl cuprinse îngrijorarea nevăzându-l nicăieri pe 
unchiul său. Iar îngrijorarea îi spori când constată că liftul 
era la parter, și ușa imobilului, descuiată. Cobori valvârtej 
la subsol, verifică boxa, îl sună pe Deepak de mai multe 
ori, apoi urcă într-un suflet la etajul opt. 

Domnul Bronstein îi deschise ușa. Din salon răzbăteau 
voci. 

— Unchiul meu e la dumneavoastră? întrebă Sanji, 
gâfâind. 

— Așteptaţi aici un minut, vă rog, mai bine să vă explice 
ea situaţia, răspunse profesorul. 


220 


- MARC LEVY - 


După câteva clipe, Chloe apăru pe culoar și îi povesti 
cele petrecute dimineaţă. Până să reacționeze Sanji, ea îl 
asigură că nimeni nu se îndoia nici de nevinovăția lui 
Deepak, nici de motivele care îl determinaseră să facă 
asemenea mărturisiri. Dar puseseră la cale un plan pentru 
a-l salva. 

— O să stea la noapte într-o celulă? Vă daţi seama că n-o 
să-și revină niciodată? 

Chloe îl apucă de mână pe Sanji. 

— N-o luaţi ca pe-o aroganță din partea mea, dar chiar 
cred că-l cunosc mai bine decât dumneavoastră, de mai 
mult timp, în orice caz. Deepak și-a aplicat singur această 
pedeapsă ca să-și exprime furia, s-o simtă. Chiar înainte să 
veniţi, noi am informat poliţia că e nevinovat și că l-am 
găsit pe făptaș. 

— Cine-i ticălosul, să-i rup gâtul! 

— E un pic mai complicat. 

— Trebuie s-o anunţ pe mătușa mea. Când va vedea că 
soțul ei nu se întoarce acasă, o să-și facă sânge rău. 

— M-am ocupat eu, duceţi-vă mai bine s-o îmbărbătaţi. 
Am sunat-o adineauri să văd cum se simte, era în drum 
spre comisariat. 

Doamna Zeldoff scoase capul pe culoar. 

— Mi s-a părut mie că v-am auzit, aţi picat la tanc, 
tocmai mă pregăteam să plec. Sunteţi drăguţ să mă 
coborâţi la doi? 

Sanji îi aruncă o privire ucigătoare și plecă fără să-i 
răspundă. 

Chloe ieși după el pe palier. 

— Sunteţi bine? 

— Nu-l merită! 

— Şi-au dat seama și ei azi. Când toate se vor linişti, o să 
cinez bucuroasă cu dumneavoastră. 

Sanji îi zâmbi fără convingere și plecă. 


XXX 


221 


- O FATĂ CA EA - 


Lali aștepta pe o bancă la intrarea în comisariat. Într-un 
final, după ce îi repetase de zece ori că nu avea voie să 
rămână acolo și i se răspunse că n-au decât s-o arunce în 
celulă, măcar așa va fi cu soţul ei, polițistul de serviciu se 
dădu bătut. În fond, dacă ea voia să-și petreacă noaptea 
așa, lui puţin îi păsa. 

Sanji se așeză lângă ea și îi înconjură umerii cu brațul. 

— Mâine-dimineaţă, îi vor da drumul, îţi promit. 

— Eşti și polițist acum? 

— Mi-am făcut griji că nu l-am găsit în hol și am urcat să 
vorbesc cu Chloe, care mi-a povestit ce s-a întâmplat. 

— Nu-i mai spui „domnișoară”? 

— Proprietarii erau adunaţi la ea acasă, au un plan, nu 
știu în ce constă, dar păreau încrezători. 

— Să nu-mi mai pomenești de oamenii ăia! protestă Lali. 

— l-ai adus câteva lucruri? întrebă Sanji, observând 
valijoara de la picioarele mătușii sale. 

— Pentru el, pentru mine, toate economiile noastre, ca 
să plătesc cauţiunea, am luat chiar și pașapoartele. 

— Ce vrei să faci cu pașapoartele? 

— Să ne luăm tălpășiţa! Imediat ce iese el. Vreau să mă 
întorc în India. L-am prevenit că, după tine, o să se ia de 
noi. 

— Nu s-au luat de nimeni. Deepak s-a autodenunţat. Dar 
mărturia lui nu-i credibilă. Lasă-mă să te conduc acasă, 
locul ăsta nu-i pentru... 

— Haide, spune-o, pentru o femeie de vârsta mea? 

— Pentru mătușa mea. 

Lali își lipi palmele de obrajii nepotului și se ghemui 
lângă el. 

— N-am dormit niciodată fără soțul meu, înţelegi? 

Și Sanji își petrecu noaptea pe bancă, veghindu-și 
mătușa. 

În zori, agentul de serviciu se apropie de automatul cu 
băuturi calde, îi trase un șut magistral, făcând să cadă un 
pahar, repetă manevra și le aduse două cafele. 


222 


- MARC LEVY - 


La 7:00, inspectorul Pilguez intră în comisariat, se opri 
în faţa lui Sanji, o salută pe Lali și dispăru în biroul lui. 

La 9:00, se întoarse și-i conduse pe amândoi într-o 
încăpere mică, despre care Sanji păstra amintiri urâte, și îi 
rugă să aștepte. 

Curând, ușa se deschise iar, și Deepak putu să-și 
strângă soţia în braţe. 

— Duceţi-vă acasă, doamnă, îi ordonă Pilguez. 

— Nu mă mișc de-aici câtă vreme îl ţineţi închis pe soţul 
meu, se împotrivi cu vehemenţă Lali. 

— Soţul dumneavoastră e liber, dar mai avem o 
chestiune de rezolvat împreună. 

— Te rog, insistă Deepak. Sanji, însoţește-o pe mătușa ta 
acasă, vin și eu puţin mai târziu. 

Sanji luă cu o mână valiza și cu cealaltă braţul lui Lali, 
care acceptă măcar o dată să se supună. 


XXX 


Mașina poliţiei se opri la numărul 12, pe Fifth Avenue. 

— Sigur sunt prezenţi toţi? întrebă inspectorul înainte 
de a cobori. 

— Fiind sâmbătă dimineaţă, nu încape îndoială. 

— Atunci, duceţi-vă după ei, mai am și altele de făcut. 

Insă Deepak nu mai voia să primească ordine. Cobori la 
subsol să se pieptene și-și găsi redingota călcată și 
atârnată în dulap. 

Își puse uniforma, apoi merse să sune la toate ușile. 


223 


- O FATĂ CA EA - 


- MARC LEVY - 


24. 


Holul de la intrare se transformase iar în sală de ședințe 
improvizată. Nimeni nu lipsea la apel, chiar și domnul 
Morrison, la această oră neobișnuită pentru el, surprinsese 
pe toată lumea cu prezenţa lui. 

— Am putea afla din ce cauză suntem convocați de 
poliție sâmbătă dimineaţa? protestă domnul Clerc. 

— Aţi fi preferat să veniţi la comisariat? 

Murmurul general nu lăsa loc de îndoieli în privința 
răspunsului. 

— În cariera mea, au existat anchete în care nici după 
mai multe luni nu aveam un suspect și iată că acum am 
nouă vinovaţi! Dacă e să dau crezare mărturiilor făcute 
azi-dimineaţă, toată lumea de aici, sau aproape toată, a 
furat colierul. O adevărată bijuterie imobilul ăsta! Doamna 
Zeldoff s-a  învinovăţit prima. Am întrebat-o cum a 
procedat și mi-a dezvăluit că s-ar fi dus la doamna Collins 
să discute despre o poveste abracadabrantă de vandalism 
și așa ar fi intrat în apartamentul ei. Apoi am primit un 
telefon de la domnul Morrison care, invocând un ușor 
exces de băutură, ar fi greșit etajul și ar fi confundat 
colierul cu una dintre cravatele sale. M-a sunat și doamna 
Clerc ca să-mi spună că e gata să se predea autorităţilor, 
cu condiția să păstreze pentru sine motivele care-au 
determinat-o să comită o atare infracţiune. Câtă lipsă de 
imaginaţie, doamnă! Domnul Bronstein ar fi acţionat din 
raţiuni financiare; după câte se pare, sfârșitul fiecărei luni 
e cam dificil la etajul opt! Dar premiul îi revine doamnei 
Williams, care s-ar fi lăsat mânată de invidie, întrucât soţul 
nu i-a oferit niciodată o bijuterie atât de valoroasă. Sunt 
convins că niciunul dintre dumneavoastră nu e în măsură 
să restituie nenorocitul ăla de colier, în consecinţă, mi-ar 
plăcea să știu ce vă face să credeţi că sunt complet 
imbecil? 


225 


- O FATĂ CA EA - 


Atâtea priviri se încrucișară, că ar fi fost imposibil să le 
descâlcești. 

— Deepak e nevinovat, strigă domnul Bronstein, dar, 
fiindcă s-a învinuit singur, n-aveam altă posibilitate decât 
să blocăm ancheta. Nu contează dacă ne credeţi sau nu, cu 
atâtea mărturii nu-l mai puteţi acuza. 

— Aș putea să vă acuz pe toţi de obstrucţionarea unei 
anchete a poliţiei, declaraţii false, complicitate și, de ce 
nu, tăinuire... 

— Eu am convins pe toată lumea, sunt singurul 
răspunzător, replică profesorul. 

— Fals! obiectă Chloe. A fost ideea mea și sunt dispusă 
să-mi asum consecinţele. 

— Idee pe care am considerat-o iresponsabilă și stupidă, 
v-am și spus-o! șuieră domnul Williams. Recunosc că am 
avut un moment de slăbiciune. Soţia mea se plânge deja de 
toate, vă imaginaţi serile mele când suntem lipsiţi și de 
ascensor. 

— N-o să-mi scoateţi din cap că nepotul lui a dat 
lovitura, bombăni doamna Williams pentru a salva 
aparențele. 

— Chiar că sunteţi o persoană meschină, acră, frustrată, 
manipulatoare și rea, îi aruncă doamna Zeldoff, spre 
surpriza generală. 

— Vă interzic să-i vorbiţi pe acest ton soţiei mele! 

— N-am nevoie de permisiunea dumneavoastră ca să 
spun cu glas tare ceea ce gândesc toţi, de fapt, continuă 
doamna Zeldoff, pe care nimic n-o mai putea opri. Formaţi 
o pereche pe cinste voi doi, rasista și cronicarul plin de 
fiere de la un canal de propagandă care cultivă ura. Doi 
șerpi veninoși. 

Dar surprizele nu se terminaseră. 

— Nepotul lui Deepak nu-i hoţul vostru! interveni 
domnul Groomlat, făcând să se aștearnă liniștea. 

— De unde știți? întrebă inspectorul. 

— Credeţi că aș fi permis angajarea cuiva fără să mă 
informez în prealabil? Drept cine mă luaţi? Şi eu am 

226 


- MARC LEVY - 


desfășurat o anchetă, mai ales după ce am fost considerat 
neglijent din cauza afurisitului de mecanism. 

— Ce mecanism? 

— Nu contează, am comandat altul. Important e ce-am 
descoperit. Tânărul pe care doamna Williams îl acuză pe 
nedrept nu avea niciun motiv să-i șterpelească doamnei 
Collins colierul! 

— Să-i șterpelească? se indignă doamna Williams. Să fim 
serioşi, e un colier de jumătate de milion de dolari! 

— Adevărat, însă nepotul lui Deepak valorează cincizeci 
de milioane; e mai bogat decât noi toţi la un loc. Știu ce 
spun, eu vă întocmesc declaraţiile de venit. De ce un om 
atât de înstărit s-a pretat la un asemenea circ, asta habar 
n-am, dar cum aranjamentul vă convenea tuturor... 

Soții Williams, soţii Clerc, doamna Collins și domnul 
Morrison, domnul și doamna Zeldoff, inspectorul Pilguez, 
toți rămăseseră fără glas, dar mai ales Chloe. Când 
întoarseră capul spre pupitrul de la recepţie, constatară că 
Deepak dispăruse. 


XXX 


Inspectorul plecă promițându-le că n-a terminat cu ei. 
Domnul Williams întrebă dacă trebuia s-o ducă pe Chloe 
înapoi, la etajul opt. Abătut, profesorul o căută din ochi și 
descoperi că și fiica lui se făcuse nevăzută. 

— Foarte bine! exclamă domnul Morrison. Mă duc să-mi 
termin somnul. Să nu fiu trezit decât dacă plouă cu 
whisky! 


x kx * 
Mobilul lui Sanji vibră și un mesaj apăru pe ecran. 


Unde sunteți? 
Dorm. 


227 


- O FATĂ CA EA - 
Nu acum. Trebuie să vă vorbesc. 


De ce nu mă sunati? 
Vreau să vă văd! Ne întâlnim la ceainăria noastră. 
Am stabilit la cină! 
Pot să vin în Spanish Harlem. 
Am plecat de acolo când Deepak s-a întors. 
Si unde sunteți? 
La Plaza. 
Ce faceți la Plaza? 
Compensez un deficit de somn destul de mare. 
Ce cameră? 
722 


XXX 


Doamna Collins ciocăni în ușa camerei domnului Rivera. 


Intră în încăpere și se așeză pe pat. Domnul Rivera puse 
cartea pe noptieră și o mângâie pe obraz. 


— Ţi-au spus medicii că mai am de trăit doar câteva ore, 


de arăţi așa întoarsă pe dos? 


— Medicii nu-mi spun nimic, fiindcă nu sunt soţia ta. 
Rivera o privi cu tristeţe. 

— Tu ai fost, nu-i așa? 

— Da, de data asta, infirmiera n-are nicio legătură, 


răspunse doamna Collins. 


— De ce-ai făcut-o? 
228 


- MARC LEVY - 


— Pentru că totul e din vina mea. Accidentul tău, soţia 
ta care era singură în timp ce noi ne iubeam, îngrijirile ei 
medicale pe care n-o să le mai poţi plăti. Mă simt foarte 
vinovată. 

— Că mi-ai oferit tandreţea după care tânjeam sau că 
mi-ai redat pofta de viaţă? Am șaptezeci și unu de ani, îţi 
închipui că la vârsta mea nu știu ce fac? Nevastă-mea a 
uitat că exist, de câte ori mă duc s-o văd, crede că sunt 
zugravul sau instalatorul, uneori, doctorul ei, când e 
binedispusă. Fără tine, n-aş fi rezistat. E timpul să-ți 
mărturisesc un mare secret. Te-am iubit din ziua când am 
intrat în acest imobil. Dacă ai ști de câte ori am coborât 
seara în hol, turbând de furie că nu sunt eu soțul pe care 
tocmai îl condusesem la etajul cinci! lar când ai rămas 
văduvă, am așteptat mult înainte de a îndrăzni... 

— S-a întâmplat într-o zi de martie, pe 21. Mi-ai spus: 
„Doamnă Collins, sunteți fermecătoare.” Tocmai 
împlinisem șaizeci și cinci de ani, îţi dai seama că-mi 
amintesc. Dacă ai ști de câte ori seara aș fi vrut să fii tu cel 
care se întoarce acasă de la birou și-mi spune: „Bună 
seara, draga mea.” Viaţa întârzie uneori, dar important e 
că până la urmă sosește, nu-i așa? Sunt atât de lașă, parcă 
am paralizat când l-au arestat pe tânărul acela și n-am 
reacţionat deloc. După mărturisirea lui Deepak, deopotrivă 
curajoasă și grotescă, mă hotărâsem să mărturisesc totul 
la poliție. Apoi vecinii mei s-au denunţat și am crezut că 
nebunia care m-a apucat o să ne scoată într-un final din 
necaz. Inspectorul nu și-a spus însă ultimul cuvânt și am 
cauzat destule probleme și așa. Am venit să-mi iau la 
revedere, e timpul să mă predau la poliţie. 

— Ştii ce mi-a zis Deepak deunăzi? Că ar fi ceva original 
ca un roman poliţist să se termine fără să fie prins 
vinovatul. Pe moment, i-am răspuns că ar fi stupid, însă 
poate că are dreptate, nu-i o idee prea proastă. 


XXX 


229 


- O FATĂ CA EA - 


Sanji o aștepta pe Chloe la Piaza. 

— Aţi renunţat la Spanish Harlem? 

— Nu chiar. După ce l-au eliberat pe Deepak, am dus-o 
pe Lali acasă. Când el a sunat s-o anunţe că vine, am 
preferat să-i las singuri. 

Chloe ridică ochii spre faţada somptuoasă a hotelului. 

— De ce aţi pretins că sunteţi liftier? 

— Ca să fiu aproape de dumneavoastră noaptea fără să 
vă deranjez. In plus, sunteţi convinsă că oamenii nu văd 
decât scaunul dumneavoastră, dar și eu am destule motive 
să mă tem. 

— Să vă temeţi de ce anume? 

— Eu n-am pretins nimic, dumneavoastră nu m-aţi 
crezut. 

— Vă temeaţi că o să vă judec? 

— Mă temeam că o femeie ca dumneavoastră n-ar putea 
iubi un bărbat ca mine. 

— Ce înseamnă un bărbat ca dumneavoastră? 

— Un străin care trăiește la celălalt capăt al lumii, un 
bărbat care e mereu în întârziere, la toate întâlnirile, mai 
ales când e vorba de dragoste, și care n-a mai simţit asta 
niciodată înainte să vă cunoască. 

— N-a mai simţit ce? 

— Cum o să vă întoarceţi acasă? Vreţi să vă însoțesc? 
Mai pot pretinde măcar o dată că sunt liftier? 

— N-am chef să mă întorc acasă. 


230 


- MARC LEVY - 


Ziua când am dormit într-un hotel de lux 


Sanji m-a luat în brațe și m-a sărutat. S-a întins lângă 
mine în pat și m-a dezbrăcat. Îi simțeam pentru prima dată 
dorința. Buzele lui alunecau pe pielea mea, pe sâni, pe 
pântec, forța și blândețea lui erau minunate, el știe. Mi-a 
sărutat coapsele și am făcut dragoste. 

Am rămas în cameră până în dimineața următoare. L-am 
sunat pe tata și am pretextat că, până la întoarcerea lui 
Deepak, îmi găsisem adăpost la un prieten. Nu mi-a pus 
întrebări și a fost mai bine așa, nu pot să-l mint. 


XXX 


Am luat micul dejun în pat. Cada de la hotel era așa de 
mare, încât am făcut baie împreună. 

Nu aveam haine de schimb, iar Sanji a vrut să rezolve 
problema. E ciudat cât bun-gust are pentru un om care 
face atât de puțin caz de înfățișarea lui. Ne-am plimbat pe 
Madison Avenue; el a ales o rochie, o fustă lungă, o bluză, 
Chiar și un set de lenjerie intimă, iar eu nu m-am 
împotrivit. 

Am râs adesea de scenele din filme în care tinerii amanți 
trăiesc primele emoții. Mare greșeală, ca s-o citez pe Julia 
Roberts, foarte mare greșeală. Totuși, patinoarul din 
Central Park era peste posibilitățile mele, așa că am mers 
cu barca pe lacul cel mare. Sanji era imposibil de stăpânit, 
ținea cu orice preț să hrănească lebedele. Cum zărea una, 
se îndrepta spre ea. Cu picioarele întinse, cu mușchii 
încordați, trăgea brațele la piept, provocându-mi o 
încântare greu de negat, iar barca aluneca pe apă de 
parcă eram la o competiție de canotaj. Așezaţi pe iarbă, 
am devorat ce mai rămăsese din prânzul nostru, niște 
sandviciuri fără pâine, întrucât cu ea se ospătaseră 
lebedele. Ne-am imbrățișat sub pledul meu, căldura era 


231 


- O FATĂ CA EA - 


insuportabilă și ne-am rumenit sub razele soarelui de 
primăvară. 

Am băut un ceai la Blue Box Cafe, la Tiffany. În acest 
salon de un albastru unic, aș fi vrut să port o rochiță 
neagră cu bretele divine, să știu să fredonez cuvinte 
banale într-o decapotabilă, să cred pentru o clipă să sunt 
Audrey Hepburn, chiar dacă nu l-aș fi schimbat pentru 
nimic în lume pe Sanji cu George Peppară”. 

Sanji voia neapărat să vadă New Yorkul de pe Empire 
State Building. Nu arătam chiar ca într-o carte poștală și 
am trecut înaintea tuturor fără a mai sta la coadă. Trebuie 
ca și viața mea să aibă din când în când avantajele ei. 

La căderea nopții, ne-am dus în South Sea Port, ca să ne 
îmbarcăm pe un taxi acvatic. De pe fluviul Hudson, 
imaginea cartierului de afaceri al Manhattanului dezvăluie 
capodopere de arhitectură modernă. Sanji aproape că a 
făcut un torticolis când am trecut pe sub podul Brooklyn și 
era fascinat ca un copil când ne-am apropiat de Statuia 
Libertăţii. Mi-a promis că într-o zi o să-mi arate 
minunăţiile Mumbaiului. Eu mi-am plecat privirea și n-am 
zis nimic. Nu voiam să mă gândesc la ziua următoare. 

Am cinat la Mimi, un restaurant franțuzesc din SoHo, cu 
o bucătărie excepțională. Am ţinut să plătesc eu; Sanji a 
obiectat că era împotriva principiilor lui, dar a acceptat 
până la urmă, de teamă să nu pară de modă veche. 

Ne-am întors la Plaza la miezul nopții, Sanji m-a 
informat că a doua zi iși va relua serviciul. Nu puteam 
rămâne veșnic prizonieră în casă din cauza unui ascensor. 
Și cum tata pleca să țină o conferință în Texas, i-am 
propus lui Sanji să vină la mine după ce toți proprietarii se 
vor fi întors în apartamentele lor. 

Ne-am gQhemuit unul într-altul și, până să mă cuprindă 
somnul, am înțeles ce-mi lipsise poate mai mult decât 
picioarele: tandrețea. 


t Partenerul lui Audrey Hepburn din filmul Mic dejun la Tiffany (1961), 
film la care face trimitere întreaga frază. (N.t.). 
232 


- MARC LEVY - 


25. 


Luni dimineaţă, totul părea că revine la normal. La 6:15, 
Deepak intră în imobilul de pe Fifth Avenue nr. 12, pe ușa 
de serviciu. Își puse uniforma, se pieptănă, își potrivi 
chipiul și aruncă o privire în oglinjoara agăţată pe ușa 
boxei. Apoi urcă la parter pentru a lustrui cabina. Mai 
întâi, lemnul, cu o cârpă moale și cu ceară, apoi, cu altă 
cârpă, maneta de cupru. 

Ora de vârf se desfășură într-o tăcere nemaiîntâlnită în 
treizeci și nouă de ani. La fiecare cursă, se auzea doar 
torsul motorului, șuierul contragreutăţii și scârțâitul slab 
al grilajului, pe care totuși îl unsese. 

Această zi de luni se anunţa ca stând sub semnul unor 
hotărâri, iar Deepak și-o declară primul pe a sa. 

Cu puţin înainte de ora 10, sună la ușa domnului 
Groomlat și-și prezentă demisia. 

— Voi rămâne la post până când kitul va fi recepționat și 
instalat, zise el fără urmă de emoție. 

Contabilul citi scrisoarea înmânată de Deepak. 

— Şi recordul dumneavoastră? 

— Ştiţi de el? 

— Toată lumea știe. 

— Soţia mea este cea care a dat un sens vieţii mele, 
restul a fost doar orgoliu, răspunse Deepak, pregătindu-se 
să iasă. Vă cer doar un lucru: dacă le vine vreo idee, 
sfătuiți-i să nu organizeze o petrecere de adio, nu-mi 
doresc așa ceva. 

Nu mult după ora 10, Chloe apăru în hol, îmbrăcată cu o 
rochie frumoasă în care Deepak n-o mai văzuse niciodată. 
O complimentă, apoi îi mărturisi că își părăsește slujba 
peste cel mult șase săptămâni. De astă dată, el o luă pe ea 
de mână. 

— Vom păstra amintiri minunate, domnişoară, aţi 
însemnat mult pentru mine. N-o să uit niciodată ce-aţi 
făcut. 


233 


- O FATĂ CA EA - 


Dar, văzând că ochii lui Chloe se umplu de lacrimi, 
Deepak nu mai adăugă nimic. 


XXX 


Și Sanji îi împărtăși hotărârea sa lui Sam, care-l ascultă 
fără să-l întrerupă. 

— Ai terminat? zise el la final. 

— Cred că ţi-am explicat tot. 

— O întrebare mă chinuie din ziua când mi-ai dat să 
mănânc hamburgerul ăla infect. Te droghezi? 

— Nu-i deloc amuzant. 

— Amuzant e că vrei să mă trimiţi să administrez 
societatea ta din India, iar tu să conduci filiala americană. 

— O idee logică. Aici totul așteaptă să fie dezvoltat, 
acolo... 

— Cu alte cuvinte, voi deveni patronul tău? 

— Cu alte cuvinte, da! 

— E tentant. Şi întrucât vorbesc hindi fluent, să conduc 
o firmă cu o sută de angajaţi ar fi chestia cea mai firească 
din lume. Mă și văd la o ședință de lucru! 

— Toată lumea e bilingvă la Mumbai. 

— Da, pentru cei care înţeleg engleza voastră. Și, 
evident, fata pe care ai cunoscut-o n-are nicio legătură cu 
decizia ta. 

— Are foarte mare legătură cu decizia mea. La fel și 
Lali. 

— Mătusșa ta? De unde până unde? 

— E o poveste lungă. Deci ești de acord? 

— Prima sarcină în calitate de patron este să-ţi cer să 
mă lași liniștit, du-te și plimbă-te. Sau mai bine nu, zise el, 
mâzgălind o adresă pe o foaie de hârtie, du-te să vezi 
birourile astea. Sunt de închiriat și chiria mi se pare 
rezonabilă. Trebuie să mă gândesc. Înainte să pleci, nu 
uita să semnezi contractele domnului Mokimoto. O să ţi le 
dea Gerald. 

— Gerald? 

234 


- MARC LEVY - 


— Viitorul meu asistent. Biroul lui e în capătul 
culoarului, n-ai cum să-l ratezi. 

Sam se postă la fereastră și aşteptă să-l vadă pe Sanji 
urcându-se în taxi. Il trimisese la Ikea, în New Jersey, și, 
până o să-și dea seama prietenul lui de cacealma, avea la 
dispoziţie toată dimineaţa. 


XXX 


La ora 11, Sam intră în holul clădirii de la numărul 12, 
de pe Fifth Avenue, și ceru să meargă la etajul opt. 

— Sunteţi așteptat? își făcu griji Deepak. 

— Sunt un prieten de-ai lui Sanji, răspunse Sam. 


XXX 


Pe drumul de întoarcere din New Jersey, Sanji îi lăsă un 
mesaj incendiar lui Sam. Dacă nu era capabil să-i 
comunice o adresă corectă de la marginea New Yorkului, 
atunci o să aibă probleme serioase în Mumbai! În ciuda 
circulaţiei intense, ajunse chiar la fix la întâlnirea cu 
maestrul Woolward, avocatul său. 


XXX 


La ora 19:00, Sanji se duse să-l schimbe pe unchiul său, 
care-l anunţă ce hotărâre luase. 

— Nu mai ai nicio obligaţie și doar tu alegi în ce seară te 
oprești. Aș prefera, din corectitudine, ca proprietarii să fie 
informaţi cu patruzeci și opt de ore înainte. Niciodată n-o 
să-ți pot mulțumi îndeajuns că ai făcut asta pentru noi. Mă 
rog, mai mult pentru mine. Nu știu cum m-aș putea 
revanșa vreodată. 

— Ştiu eu cum, răspunse Sanji. Cunosc pe cineva care ar 
putea să mă înveţe lovitura lui inimitabilă la crichet. 

Deepak se uită la el cu o mândrie evidentă. 

— Vorbești serios? 

235 


- O FATĂ CA EA - 


— De acord, cer mult, dar cine nu riscă nu câștigă. 

— Duminică, pe peluză, la 14:30. Şi să vii într-o ţinută de 
jucător demn de acest nume, altfel, n-o să fie nicio lecţie, 
ne-am înţeles? 

— Lali știe că aţi demisionat? 

— Ştia dinainte să iau eu decizia. 

— Şi ascensiunea, Nanda Devi? 

— Până la urmă, m-am gândit că numărul anilor în care 
am visat la ea dă o oarecare valoare renunțării. Dar să nu-i 
spui lui Lali, i-am jurat că n-o să devin niciodată pe deplin 
adult. 

Deepak îl bătu pe Sanji pe umăr, după care, copleșit de 
o emotie bruscă, îl îmbrăţișă. 

Apoi se despărţi de nepotul său și se duse la spital. 


XXX 


— Ai făcut ce trebuia, îl aprobă cu convingere domnul 
Rivera. 

— Zici așa fiindcă nu ţi-am lăsat de ales. Ar fi trebuit să 
mă consult cu tine înainte, dar nu s-ar fi schimbat nimic. 

— Încăpăţânat cum te știu, bănuiesc că nu. Și-apoi, vezi 
că sunt ușurat. Aseară m-am decis și eu să mă pensionez. 
Acum, când cheltuielile cu îngrijirea soției sunt asigurate, 
pot să-mi permit asta. 

— Dacă poţi, de ce nu? răspunse Deepak pe un ton 
detașat, luând ziarul care zăcea la piciorul patului. 

Indiferența lui îl exasperă pe Rivera în asemenea 
măsură, încât se săltă în capul oaselor și-i smulse ziarul 
din mâini. 

— Nu mă întrebi cum de am mijloacele necesare? 

Deepak se uită la ceas și afișă un zâmbet ironic. 

— Credeam că vei rezista măcar cinci minute. O s-o pun 
pe seama medicamentelor. 

— Am un secret să-ţi dezvălui, dar trebuie să rămână 
între noi. Promiţi? 

— Păi, cam ăsta-i principiul secretelor, nu? 

236 


- MARC LEVY - 


— Ti-am spus că lovitura a fost dată din interior... 

— Ăsta-i marele tău secret? îl întrerupse Deepak oftând. 

— Lasă-mă să termin! Colierul n-a fost furat niciodată, e 
o escrocherie cu asigurarea. Ea a riscat pentru mine și 
vreau să mă dedic ei în întregime. 

— Mulţumesc pentru încredere, dar m-am prins de mult. 

— Vezi să nu te cred! rânji domnul Rivera. Ce orgolios 
poţi să fii! 

— Un proverb indian spune așa: „Cine fură un ou nu 
întârzie să mănânce găina.” Vrei un secret veritabil? Iubita 
ta a sabotat kitul, domnișoara Chloe i-a fost complice, iar 
eu am scăpat de dovezi. 

Sub privirea perplexă a colegului său, Deepak se aplecă 
să ia ziarul de la piciorul patului și se ridică. 

— Puţină lectură pentru metrou. Te las cu romanele tale 
polițiste, mă duc la soţia mea. 


XXX 


Sanji așteptă miezul nopţii ca să încuie ușa imobilului. 
Cu câteva minute înainte, îl condusese sus pe domnul 
Morrison și, când acesta încercase să lege o conversaţie în 
ascensor, Sanji îi urlase în ureche pentru a-l împiedica să 
aţipească intempenstiv. 

De trei ori urcă la opt și sună la Chloe, însă ușa rămase 
închisă. Contrariat, trase concluzia că întârziase prea mult 
și ea trebuie să fi adormit. Cobori să-și petreacă noaptea în 
holul de la intrare, trist că ea nu-i dăduse niciun mesaj. 


XXX 


Dimineaţa, după sosirea lui Deepak, Sanji plecă la prima 
întâlnire a zilei. Când ieși din imobil, ridică ochii spre 
ferestrele de la etajul opt, sperând să zărească silueta 
femeii de care îi era deja dor. 


237 


- O FATĂ CA EA - 


Maestrul Woolward îl aștepta așezat la masă, într-o 
cafenea din apropierea biroului său. Avea vești pe care el, 
unul, le considera excelente. 

— Unchii dumneavoastră au răspuns imediat la e-mailul 
pe care l-am trimis. Se tem așa de tare să vă vadă în 
consiliul de administraţie de la Mumbai Palace Hotel, încât 
vă propun un târg: 5% din partea ce vă revine, și ei sunt 
gata să vă finanţeze proiectele din America. 

— Spuneţi-le că refuz, răspunse Sanji. 

— Nu vreţi să vă mai gândiţi? 

— N-are rost, ei vor război, le ofer două. Acum se tem 
cel mai tare de procedura de restituire a moștenirii pe 
care am demarat-o în India. Peste câteva luni, mătușa mea 
va primi ceea ce i se cuvine și împreună vom forma un 
acţionariat cu părți egale cu escrocii ăștia bătrâni. 

Sanji îi mulțumi lui Woolward și plecă la a doua întâlnire 
a zilei, în Spanish Harlem. 

A treia întâlnire o avea cu un agent imobiliar din SoHo. 

Sanji voia să închirieze un loft cu vedere spre fluviul 
Hudson. 

Ultima întâlnire îl aduse pe Fifth Avenue, la numărul 12. 


XXX 


— Ai venit mult prea devreme! exclamă Deepak dând cu 
ochii de nepot. 

— Niciodată mulţumit! N-am venit la muncă, urc la opt. 

— Ea nu-i acolo, răspunse Deepak. 

— N-are nimic, o să aștept. 

Deepak își drese glasul și deschise sertarul de sub 
pupitru. 

— Domnișoara Chloe mi-a cerut să-ţi dau asta, zise el 
întinzându-i o scrisoare. 

— Mai bine mai târziu decât niciodată! E un pic cam 
veche, dar știu ce conţine. 

— Mă îndoiesc, oftă Deepak. Mi-a lăsat-o azi-dimineaţă. 
Sanji luă plicul și ieși sub copertină. 

238 


- MARC LEVY - 


Sanji, 

Dintre noi doi, eu sunt cea egoistă, nu te-am 
întrebat despre trecutul tău, despre motivele care te- 
au adus la New York. Nu știam nimic despre copilăria 
ta, nici despre drumul pe care l-ai parcurs. Sam a 
venit la mine dimineaţă. Să nu-i reproșezi că s-a 
purtat ca un adevărat prieten. Decizia pe care ai luat- 
o, proiectul nebunesc pe care i-l oferi, este cu totul în 
avantajul lui și trebuie să ai o inimă cinstită ca să-l 
expui așa cum a făcut-o el. 

Noi doi n-am vorbit niciodată despre ce mi s-a 
întâmplat, asta mi-a plăcut. N-am discutat cu nimeni, 
nici măcar cu terapeuta care m-a învățat meserie. 
Esenţial este să te reconstruiești. Dar episodul fericit 
pe care l-am trăit de când ni s-au încrucișat drumurile 
în parc merită să mă destăinuiesc ție. Da, mi-ai plăcut 
din clipa când te-ai așezat pe bancă, altfel crezi că as 
fi intrat în vorbă cu tine atât de spontan? Am avut 
dreptate, întotdeauna există o melodie ce marchează 
momentul unei întâlniri. 

Așa că iată povestea zilei în care ceasul meu s-a 
oprit. 


Eram cu miile la linia de start. Și când te gândești 
că trebuia să fi zburat spre Florența cu câteva 
săptămâni înainte! Dar viata a hotărât altceva. 
Dimineaţa se anunța frumoasă, cerul era de un 
albastru strălucitor, briza ușoară avea să-mi fie aliat. 
Unii alergau pentru diferite asociații, alții, pentru a-și 
bucura familia sau, ca mine, pentru a-și dovedi că sunt 
capabili să depășească nu atât alți concurenți, cât pe 
ei înșiși. Acesta e spiritul maratonului. 

La 14:47, Commonwealth Avenue, un viraj la 
dreapta, pe Hereford, un altul la stânga. 

La 14:46, intram în sfârsit pe Boylston Street, 
ultima linie dreaptă. Drapelele tuturor țărilor fluturau 

239 


- O FATĂ CA EA - 
în spatele barierelor, publicul ne striga încurajări, 


7 


„bravo”, „mai ai o sută de metri”, „mai ai cincizeci”, 
„Poți s-o faci”, „o să reusesti”, „suntem cu tine”... 

La 14:49, mă clătinam, dar continuam să îÎnaintez, la 
capătul puterilor, ca o marionetă dezarticulată, dar 
hotărâtă să nu abandonez atât de aproape de capăt. 
M-am apropiat de bariere să-mi trag sufletul fără a-i 
încurca pe cei din spatele meu, și brusc... 

La 14:50, o bombă a explodat și m-a ridicat de la 
pământ. 


Un fum înțepător plutea peste trotuarul unde mă 
aruncase suflul exploziei. Câteva secunde, n-am crezut 
că sângele în care mă scăldam era al meu, apoi un 
bărbat s-a repezit spre mine, scoțându-și cureaua. Nu 
înțelegeam ce voia de la mine. Gura lui articula 
cuvinte pe care nu le distingeam, asurzită de un țiuit 
strident. M-am ridicat în capul oaselor și l-am văzut 
punându-mi un garou deasupra genunchilor, strigând 
la cineva să apese cu toată forța pe carnea mea 
sfârtecată. Sângele țâșnea în ritmul bătăilor inimii 
mele. Am întors capul și am văzut corpuri 
dezmembrate pe care hainele ardeau, am auzit urlete, 
gemete și m-am gândit că o să mor curând și că n-o să 
vizitez niciodată Florența. Apoi n-am mai avut ochi 
decât pentru alţii, nu din curaj, ci pentru că vederea 
ororii din jurul meu mă făcea să cred că nimic nu era 
adevărat, iar asta mă ținea în viață. M-au transportat 
cu o targă, oamenii alergau în toate direcțiile, o 
femeie a zis că mi se albăstreau buzele, că pierdusem 
prea mult sânge, un văl întunecat s-a așternut peste 
mine, m-am simtit aspirată în propriul corp, apoi n-a 
mai fost nimic. 

În mod ciudat, cea mai pregnantă amintire e 
imaginea părinților mei împreună, când m-am trezit la 
spital, și lacrimile tatei. 


240 


- MARC LEVY - 


Sanji așa cum nu am vrut să renunt la această 
cursă, nu pot să te las să renunti la ce ai construit. 

E nevoie de foarte puțin timp pentru a cunoaște 
valoarea unui om ca tine. M-ai întrebat într-o zi, ca o 
provocare, dacă distanța dintre noi e cât un ocean sau 
cât opt etaje. E mult mai mare, patruzeci de 
centimetri, mai precis. 


A venit timpul să văd Florența. Când vei citi această 
scrisoare, eu voi fi decolat spre Italia. Sunt atâtea 
lucruri pe care mi-am promis să le fac! Asta datorită 
ție sau din vina ta, fiindcă, în camera de la Plaza în 
care ne-am iubit, mi-ai readus libertatea și mi-ai dat 
aripi. 

Există atâţia oameni care se ratează din motive 
stupide, tu m-ai învățat, însă noi am făcut exact 
contrariul, iar momentele de fericire de care tu 
pomeneai, noi le-am trăit. Le păstrez în mine, așa cum 
voi păstra mereu și o parte din tine. 

Iartă-mă că-ți scriu, în loc să-ți spun totul prin viu 
grai, nu mă prea pricep la despărțiri. 

Cândva, o să mă plimb pe străzile din Mumbai, o să 
respirăm același aer și știu deja că asta mă va face 
fericită. Cine știe, poate o să ne întâlnim într-un parc. 

Cu tandrete și pentru totdeauna, 

Chloe 


XXX 


— A plecat de dimineaţă, cu o valiză. M-a pus să jur că 
nu te sun, îi explică Deepak, venind lângă Sanji, sub 
copertină. 

Sanji împături scrisoarea și o strecură în buzunar. 

— Am fost un tâmpit. 

— Trei reguli, ţi-am cerut să respecţi doar trei reguli. 
Era atât de greu? 

— Da, răspunse Sanji. 

241 


- O FATĂ CA EA - 


— Așteaptă-mă aici, mă întorc imediat. 

Deepak reapăru în hainele de oraș. 

— Haide, Lali ne așteaptă cu masa. Şi fiindcă 
domnișoara Chloe nu mai are nevoie de serviciile mele, 
ceilalţi n-au decât s-o ia pe scări. 

Sanji strigă după un taxi, însă Deepak era un om care 
ținea la obiceiurile lui, așa că ajunseră în Spanish Harlem 
cu metroul. 


Lali pusese trei tacâmuri și pregătise felul preferat al 
soţului ei. 

Mâncară o vreme în tăcere, dar, sub privirea iscoditoare 
a mătușii sale, Sanji se destăinui într-un final. 

— Tu ar fi trebuit să-i vorbești, nu Sam! îl dojeni Lali. Tu 
ar fi trebuit să-i spui că vrei să fii cu ea mai mult decât 
orice pe lume. 

— Ce-ar fi schimbat asta? 

— Totul, prostule. N-ai reţinut nimic din ce ţi-am 
povestit? 

— Pot să știu ce i-ai povestit? întrebă inocent Deepak. 

Lali continuă să i se adreseze nepotului de parcă soţul ei 
nici n-ar fi existat. 

— Şi de ce-ar funcţiona asta mereu într-o singură 
direcţie? De ce-ar trebui să fim noi aceia care lasă totul și 
se duc să trăiască în altă ţară? se aprinse ea. 

— Lali, vezi-ţi de treburile tale, interveni Deepak. 

— Şi soarta nepotului nu-i treaba mea? Când eram de 
vârsta lui, nu ţi-ar fi plăcut să ne sprijine cineva din 
familiile noastre? 

— E mare Florenţa? întrebă Sanji. 

Lali se întoarse cu un aer autoritar spre soţul ei. 

— Nici nu mă gândesc! exclamă Deepak. 

— Îţi acord un minut! rosti ea apăsat, confiscându-i 
farfuria. 

Deepak se șterse la gură, trânti șervetul pe masă și, 
pentru prima dată în treizeci și nouă de ani, își încălcă 
regula cea mai sfântă. 

242 


- MARC LEVY - 


— Domnișoara Chloe e la mama ei, în Connecticut. Și ca 
să știi și tu, după ce-am îndemnat-o pe mătușa ta să 
trăiască fără mine, m-am răzgândit și i-am propus să 
plecăm undeva, să ne facem o viaţă împreună, dar cui îi 
pasă de sfaturile unui bătrân liftier? Și fiindcă toate o iau 
razna, mă duc să mă culc. 


243 


- O FATĂ CA EA - 


244 


- MARC LEVY - 


26. 


Zorii răsăreau peste Merrit Parkway. 

Când mașina ajunse la Greenwich, farurile încă luminau 
șoseaua în trandafiriul palid al zilei. 

La capătul unui drum lung, o casă din lemn se ivi din 
spatele pinilor-albi. 

Doamna Bronstein deschise ușa și-l văzu pe Sanji pe 
terasă. El își ceru iertare că e atât de matinal. Ea scoase 
un pachet de ţigări din buzunarul halatului și, până să dea 
cu mâna de brichetă, îl întrebă dacă avea un foc. 

Trase un fum și se uită din nou la el. 

— Nu foarte matinal. Ne-am petrecut noaptea stând de 
vorbă în salon. Puteţi să vă duceţi la ea, eu rămân aici, 
fiica mea îmi interzice să fumez înăuntru. 


Jarul arunca sclipiri roșietice în șemineu. Sanji o întrebă 
pe Chloe dacă să mai pună un buștean, însă ea preferă ca 
el să vină și să se așeze lângă ea. 

Nimeni nu asistă la discuţia lor, deși doamna Bronstein 
își făcu apariţia curând și îi sugeră fiicei să se ducă mai 
bine să viziteze Mumbaiul câteva săptămâni decât să 
lâncezească pe canapeaua ei. 

Două-trei săptămâni de fericire, ce avea de pierdut? 

Şi cum nu-i lipseau cunoștințele, cită un proverb indian 
înainte de a merge la culcare: „În dragoste, cerșetorii și 
regii sunt egali.” 


245 


- O FATĂ CA EA - 


- MARC LEVY - 


Epilog 


Lali și Deepak au părăsit Spanish Harlem. Lali ocupă un 
loc în consiliul de administraţie al Mumbai Palace Hotel. 
Deepak a preluat comanda unei echipe de liftieri și 
veghează la întreţinerea perfectă a trei ascensoare 
manuale. Și-a realizat recordul la șase luni după sosire și 
acum visează la Kangehenjunga, care atinge 8.586 de 
metri. 

Domnul Rivera s-a instalat la o altitudine mai modestă, 
la etajul cinci, pe Fifth Avenue nr. 12. Dorind să 
oficializeze relaţia lor, doamna Collins i-a vorbit despre ea, 
în cel mai mare secret, doamnei Zeldoff. 

Când vecinii îl întâlnesc în ascensor, toţi așteaptă 
respectuoși ca el să apese pe buton. 

Cât despre Chloe și Sanji... 


Mumbai, 24 mai 2020 


Tatăl tău m-a ținut de mână când te-am adus pe lume. 

Mă trezesc pe un pat de spital unde, pentru a doua oară, 
existența mea e complet bulversată. 

Toți avem drumuri în viață făcute din suișuri și 
coborâșuri, cum nu uită să spună în fiecare dimineață 
unchiul tău, Deepak. 

Am învățat un lucru pe care nu-l bănuiam. Chiar și când 
ajungem într-o situație pe care o credem cea mai rea, viața 
ascunde o minune surprinzătoare: ea însăși... Și tu ești 
dovada. 

Acest jurnal este pentru tine. 

Mama ta 


P.S. Luni, 15 aprilie, la 14:50... De ce anume, n-o să 
înțeleg niciodată. Dar „Long live Boston”. 


247 


- O FATĂ CA EA - 


Mulţumiri 


Pauline, Louis, Georges și Clea 
Raymond, Daniele și Lorraine 


Susanna Lea 

Emmanuelle Hardouin 

Cecile Boyer-Runge, Antoine Caro 

Caroline  Babulle, Élisabeth  Villeneuve, Laetitia 
Beauvillain, Sylvie Bardeau, Lydie Leroy, Joel Renaudat, 
Celine Chiflet, toate echipele de la Editions Robert Laffont 

Pauline Normand, Marie-Eve Provost, Jean Bouchard, 
Leonard Anthony, Sebastien Canot, Danielle Melconian, 
Mark Kessler, Xaviere Jarty, Julien Saltet de Sablet 
d'Estieres, Carole Delmon 

Laura Mamelok, Noa Rosen, Kerry Glencorse 

Brigitte Forissier, Sarah Altenloh 

Tom Haugomat 


Și restaurantului Mimi, unde am observat atâţia 
newyorkezi. 


248 


x 
i 
AY 


La Editura Trei au apărut următoarele 
romane ale lui Marc Levy: 


a 
_ 


În altă viață 

Te voi revedea 

Unde ești 

Prietenii mei, iubirile mele 
Şapte zile pentru o eternitate... 
Toate acele lucruri pe care nu 
ni le-am spus 

Copiii libertății 

Prima zi 

Prima noapte 

Strania călătorie a domnului Daldry 
Hoţul de umbre 

Și dacă aş mai trăi o dată 

Mai puternic decât frica 

Şi dacă e adevărat... 

Un alt fel de fericire 

Ea & El 

Orizontul răsturnat 

Ultima din clanul Stanfield 


249 


- O FATĂ CA EA - 


250 


- MARC LEVY - 


251