Panait Istrati — Mihail

PANAII ISIRAII 


PANAII ISIRAII 


ADOLESCENŢA LUI ADRIAN 
ZOGRAFI 


MIHAIL 


MIHAIL. 

Pe la ora nouă dimineaţa, bătrânul poştaş al mahalalei 
bătu cu bastonul în poartă şi strigă: 

— Adrian Zografi! 

— Aşteaptă-mă puţin, moş Gavrilă; sunt dezbrăcat! 
răspunse Adrian. 

„la te uită, cugetă poştaşul, pasărea călătoare s-a 
reîntors”. Şi păşind în curte, dădu la o parte familiar, cu 
vârful bastonului, perdeaua de la fereastra deschisă a odăii 
lui Adrian, încărcată de ghivece cu muşcate, crăiţe şi 
busuioc. Moş Gavrilă ştia că, ori de câte ori tânărul se 
brodea să fie acasă, niciodată nu lua o scrisoare din mâna 
lui, fără să-i dea doi bani, „să bea o ţuică”. lar dacă se 
întâmpla să se reîntoarcă dintr-una din acele hoinăreli ce 
ridicau mahalaua în picioare, bacşişul era „regesc”. 

Ceea ce se întâmpla şi acum. Adrian întinse braţul pe 
fereastră, fără să-şi arate chipul, apucă scrisoarea şi-i dădu 
cincizeci de bani (o băncuţă de argint din timpurile trecute, 
căci lui îi erau tare dragi poştaşii, socotindu-i „nişte 
năpăstuiţi ai instituţiilor noastre democratice, cărora le 
încredinţăm bucuriile şi tristeţile noastre şi pe care statul îi 
împinge la cerşetorie”. 

Moş Gavrilă, deşi prea mulţumit de bacşiş, rămase puţin 
nedumerit: pentru prima oară, Adrian nu-i strângea mâna, 
nici nu-i povestea la repezeală, cum şi pe unde hoinărise, 


toate câte-i făceau atâta plăcere, mai mult chiar decât 
bacşişul. 

— E supărat pe mine? o întrebă în şoaptă pe mama lui 
Adrian, care tocmai ieşea, să stea pe prispă, în bătaia 
soarelui primăvăratic. 

— Nu pe matale e supărat, ci pe mine! răspunse bună 
mamă. Ne-am ciorovăit încă de aseară, când s-a înapoiat 
acasă. Oh! dracii de copii! Ar fi mai bine să nu-i ai,. 

Ca să-i dea dreptate mamei Joița, fără să-l audă însă 
Adrian, moş Gavrilă făcu câteva semne şi gesturi, tare 
complicate, pe care biata femeie le urmărea cu interes şi 
care păreau să-i spună: „Da... da... te cred... Ah! copiii... 
Sunt mâncat de ei... Trece...” 

Tocmai atunci apăru Adrian: un ştrengar de optsprezece 
ani, puţin cam slăbuţ, oacheş, păr des, ochii căprui umbriţi 
de sprâncene dese şi negre, faţă prelungă şi palidă, gură 
cărnoasă de flăcău. Purta o vestă gri, cămaşă din zefir, 
guler şi cravată fără cusur, pantaloni în dungi şi papuci. O 
ceşcuţă cu cafea turcească într-o mână, iar în cealaltă o 
ţigare pe care o puse în colţul gurii, ca să strângă mâna 
poştaşului. 

— Bună ziua, moş Gavrilă! 

— Bine ai venit, Adriene! Bre, bre ce chipeş eşti! Ai spune, 
un fecior de bani gata. Asta trebuie să coste scump... 

Mama, care ştia săraca ceva, aruncă o uitătură poştaşului: 
„Mai încape vorbă?” Şi spuse: 

— Barem de mi-ar asculta poveţele... Dar totdeauna face 
cum îl taie capul! Şi tot el se îmbufnează! 

Adrian înlănţui gâtul maicii sale şi o îmbrăţişă, apoi spuse: 

— Eu nu mă îmbufnez, mamă! Mă apăr... Şi adresându-se 
poştaşului: 

— Închipuieşte-ţi, moş Gavrilă... Mama ţine morţiş să mă 
însoare! Găseşti că-i drept asta? 

Mama Joița se înfurie: 

— De ce nu-l întrebi pe moş Gavrilă dacă e mai drept s-o 
ştergi întruna de acasă şi să te înapoiezi ca un cerşetor? 


La care bătrânul găsi că-i mai înţelept să nu-şi vâre 
degetul între ciocan şi nicovală, şi se îndepărtă, înălţând din 
umeri. 

Ceartă veche între mamă şi singurul ei fecior, dureroasă 
ca o rană nevindecabilă. Adrian, potrivnic la tot ceea ce o 
mamă săracă aşteaptă de la copilul ei, refuza, din instinct, 
să calce pe drumul obişnuit oricărui tânăr care vrea să-şi 
facă o „situaţie” în viaţă. Destoinic, sârguincios şi chiar 
descurcăreţ, dădea totuşi dovadă unei nestatornicii, care o 
dispera pe maică-sa, făcând-o de râsul mahalalei, care, 
departe de-a fi mai brează decât el, îi plăcea să bârfească 
pe socoteala altora. Trebuie să recunoaştem, însă, că şi 
viaţa lui Adrian se preta de minune la aşa ceva. 

De la doisprezece ani, de când intră voiniceşte la stăpân şi 
până în clipa de faţă, nu puteai deloc număra slujbele ce le 
încercase în şase ani. Colac peste pupăză, părăsea regulat 
oraşul - fără voia maicii sale sau a mahalalei, - îşi pierdea 
urmă câteva luni şi aflai deodată că într-o noapte s-a 
reîntors, zdrenţăros ca un cerşetor. Atunci, gurile rele se 
simțeau la largul lor. 

— E un derbedeu! Se vede cât de colo, că mă-sa l-a adus 
de contrabandă... Nimic bun n-o să iasă din băiatul ăsta. Şi 
Joița, barem, nu l-a lepădat! E o pedeapsă... 

Adrian era cu totul altceva decât un derbedeu. Maică-sa îl 
„adusese” ca orice femeie, care naşte un copil, din mila 
Domnului, chiar dacă lipseşte uneori - ca în cazul lui Adrian 
- binecuvântarea bisericii. Cât despre prezicerile 
răutăcioase ale mahalalei sau despre „pedeapsa” ce-o 
meritase maică-sa, mahalaua aşteptând ca cerul să-şi 
rostească voinţa, izbutea să-şi impună spusele. Fapt ce 
smulgea lacrimi fierbinţi sărmanei văduve, care, auzind 
numai vorbe rele, ajunsese şi ea să-şi creadă feciorul un 
derbedeu. 

Credea, dar se împotrivea în faţa străinilor. Băiatul ei? 
Spunea adesea: 


— Doamne, care-i crima lui? Nu bea, nu se bate, nici nu 
fură ca ai lor! Afemeiat nu-i câtuşi de puţin. Citeşte. Cu 
nasul în cărţi întruna. Atât! Acum c-o fi nesupus, că-şi 
schimbă stăpânii ca pe cămaşă şi că hoinăreşte peste munţi 
şi văi, da, e adevărat! Dar de asta sufăr numai eu! De ce 
oare se amestecă şi alţii? Fiecare să-şi vadă, mai degrabă, 
de bârna din ochi... 

Cuvinte drepte... Înţelepciune de femeie simplă... Dar ce 
ştie biata lume despre dreptate, despre înţelepciune? Le 
dispreţuieşte şi se predă, bezmetică, nedreptăţii ei, ceea ce 
nu împiedeca deloc pe Adrian să-şi urmeze calea. 

Care drum? Ar fi tare greu de precizat, cu atât mai mult 
cu cât feciorul Joiţei „spălătoreasa” nu şi l-a ales niciodată. 
El se lăsa, mai de grabă, - condus, împins, aproape azvârlit. 
Şi o pornea pătimaş, neînțeles, singuratic, din această 
mahala a Brăilei - ca dintr-o Sahară a spiritului omenesc - 
fără o călăuză, fără un prieten, singur să se tânguiască, 
singur să se bucure. A da din coate, pentru a-şi face un rost 
bun în viaţă, i se părea un gând comun, josnic, aproape 
smintit, o luptă nesăbuită ce preocupă toată puiţa 
omenească, dar pe el nu-l putea atinge. 

Îi spunea mamei: 

— Un rost bun în viaţă? Adică să nu trăieşti decât ca să 
devii un mare patron, un mare negustor? Oare pe lumea 
asta numai îmbuibarea şi bunăstarea să conteze? Acele 
sărmane fiinţe, cu tine la un loc, să nu vreţi altceva decât 
să-mi omor toate orele, toate zilele, toată viaţa, numai ca să 
învăţ cum se face avere, ba chiar, până la urmă, să şi fac 
una? Atunci m-aţi stima... Dar eu ţin să vă spun, că prea 
puţin îmi pasă de stima voastră şi că averea mă lasă rece. 

Am în faţă viaţa nesuferită a celor înstăriți. Îi văd cum 
trăiesc, ce iubesc, ce-i pasionează. Ei bine, nu-i invidiez. 
Pentru nimic în lume, n-aş schimba sentimentele mele cu 
ale lor. Ăştia sunt viermii omeneşti. Măreţia vieţii le scapă 
pe de-a-ntregul... 

Neînţelegându-l, mama îi obiectă: 


— Ce dracu' înţelegi tu prin „măreţia vieţii”, când eşti un 
pârlit ca şi noi? E oare o „măreţie” să te speteşti muncind 
pentru doi lei pe zi şi mâncare, aşa cum mă vezi că fac? Ţie, 
care stai toată ziua cu nasu-n cărţi - de parcă ai fi popă - 
ce-ţi aduce citania asta? Ilie băcanul abia ştie să se 
iscălească şi e milionar. Fă ca el mai bine. Sileşte-te mai 
întâi să nu fi un zilier fără viitor şi p-ormă citeşte cât oi 
vrea... 

— Cu neputinţă, mamă, îi striga Adrian. Nu pot sluji, în 
acelaşi timp, pe Dumnezeu şi pe dracul! 

— Dar, Doamne, care-i dumnezeul tău, săraca de mine! 
Unde vrei să ajungi? Ce scop urmăreşti? 

— Niciunul! Trăiesc în legea mea, cerând tot mai puţin 
pentru burtă, - mult, cât mai mult cu putinţă, pentru 
sufletul şi mintea mea... 

— Şi ce ceri tu pentru sufletul şi mintea ta? 

Până aici... 

Aici se oprea, totdeauna, veşnica lor ceartă. La această 
întrebare a mamei, fiul se închidea în sine. Zid chinezesc. 
Barieră de netrecut... 

Degeaba încercase Adrian, timp îndelungat, să explice 
mamei lui cum înţelegea viaţa: să iubeşti artele şi 
libertatea; să guşti frumuseţile pământului; să nu fii în 
rândul celor ce exploatează pe oameni; să te mulţumeşti 
băneşte numai cu strictul necesar; să trăieşti în dreptate şi 
frăţie; să adori un prieten scump; să faci cât mai mult bine 
în jurul tău... 

Până aici... Mama Joița, deşi miloasă şi cu suflet darnic, ea, 
care muncea „cincisprezece ore în şir, pe zi, pentru doi lei şi 
mâncare”, ştia din păţite că viaţa hotărăşte altfel. 

Tristă, fără o vorbă, îşi privea feciorul. Şi uneori îi spunea: 

— Parcă aş fi găina care a clocit pui de rață: nu pot să-mi 
urmez copilul pe acolo unde trebuie să ştii să-noţi! 

Nu se putea ţine după un „pui de rață”, în apele cristaline 
ale idealului, unde el plutea în voie. În schimb, rămasă pe 
mal, umilă, nu-şi pierdea din ochi ciudatul pui hoinar, care 


se deda la năzdrăvănii, de unde se înapoia totdeauna cu 
maţele chiorăinde, căci acele ape scânteietoare nu-l 
hrăneau deloc; ba, îl costau chiar scump, ca să se scalde 
deseori în ele. 

Adrian nu-şi da seama deloc, asemenea păsărilor cerului, 
care cânta şi ciugulesc ce găsesc.,Pasărea” lui moş Gavrilă 
nu găsea însă nimic, oricât ar fi fost de puţin pretențioasă. 
Atunci, mama-cloşcă, care nu iubea aceste „bălăceli”, 
scormonea pământul pentru amândoi, înzecindu-şi 
sforţările ca să-şi hrănească bezmeticul adus pe lume. 

Mahalaua fierbea, măcar că purtarea ei era oarecum 
ciudată. Ea găsea firesc, ca un băiat „de familie bună” să 
stea pe spinarea societăţii până la vârsta de douăzeci şi 
cinci de ani, dacă se putea lăuda cu o biată diplomă. Se 
bucura din răsputeri: („Ah! feciorul şefului nostru de gară, 
o să vedeţi, o să devie procuror!”), se îmbăta cu o fericire 
clădită pe propria-i mizerie, exact ca şi mulţimea 
alegătorilor care strigă „ura” şi ţopăie de bucurie, când îşi 
vede şefii bând şampanie în sănătatea ei! Dar dacă se 
întâmpla ca unui copil, născut din nenorocire într-un 
bordei, să i se aprindă în inimă dorinţa sinceră de-a învăţa 
şi că acest copil să aibe curajul de-a se împotrivi soartei 
sale, atunci gura mahalalei tăbăra pe el, înverşunată: 
„Cum? Ce?... Ce are ăla de se grozăveşte atâta? Ce se 
pretinde că ştie? Nu-i mai breaz ca altul de teapa lui! 
Haide, haide...!”. 

Adrian nu făcea pe grozavul, însă în ochii mahalalei orice 
încercare de-a te izola este socotită semeţie, dacă nu şi mai 
rău. Adrian nu răspundea niciodată acestor nerozii. Tăcut, 
îşi spunea sieşi: „Ei, da am pretenţia că înţeleg mai multe 
decât alţii ca voi. Şi că-mi poate pielea mult mai mult decât 
viitorul vostru procuror!”. 

Lovitura pe care Adrian o primise în faţa poştaşului, îl 
durea vădit. Reintră în odaia lui şi începu să-şi cerceteze 
conştiinţa. 


Desigur, lăsând la o parte bârfeala propriu-zisă, mahalaua 
avea un pic de dreptate. Jumătate din timp, el bătea 
drumurile sau citea, zi şi noapte, ceea ce însemna acelaşi 
lucru pentru nişte oameni simpli. Aceştia nu cereau decât 
să te comporţi ca feciorul şefului de gară, adică „să citeşti, 
ca să devii procuror”, sau şi mai bine, să rămâi în turmă, să 
munceşti, să te însori, să faci copii şi să mori. Foarte 
limpede! 

Ceea ce făcea însă Adrian, nu era câtuşi de puţin limpede: 
nu sta locului, cutreiera ţara în lung şi în lat, se închipuia 
învăţat, nu se încârduia cu nimeni şi toca ultimele economii 
ale maică-sii, strânse cu preţul atâtor renunţări. Mai ales, 
nu i se iertau aventurările păgubitoare, la Galaţi, Buzău şi 
Giurgiu sau din regiuni mai îndepărtate, de unde se înapoia 
totdeauna fără o cămaşă, cu hainele în zdrenţe şi mort de 
foame. Reîntors acasă, găsea un schimb nou, pe care mama 
Joița îl cususe noaptea, plângând. 

Da, aşa era! O recunoştea el însuşi, pe faţă. Dar... „Cu ce 
sunt eu de vină, Doamne, dacă aşa sunt clădit?” 

Şi cum se înduioşa de sine însuşi, îşi acordă circumstanţe 
atenuante. N-a dat el, oare, dovadă de cuminţenie, încă de 
la doisprezece ani? Nu s-a dus, singur-singurel, să intre la 
stăpân la vârsta aceea? întâi, la Kir Nicola, plăcintarul de- 
alături; apoi, la o mare băcănie; pe urmă ucenic la 
Atelierele docurilor, hamal în port, băiat de alergătură la un 
armator, iar în ultimii doi ani să înveţe, în sfârşit, meseria de 
zugrav, la care se oprise. 

E drept că hoinărelile şi cărţile - băi de lumină pentru 
suflet şi minte - îi înghiţeau repede toate slabele câştiguri, 
aruncându-l iarăşi în spinarea bietei sale mame. Dar... 

Ah! acest „dar”, care-i revenea pe buze neîncetat, ca o 
supremă scuză, cui să-l spună? Pe ce piept de prieten să-şi 
culce capul, plângând şi gemând încetişor: „Dar iubesc 
acele lucruri... Ele îmi sunt toată viaţa. Şi dacă cineva mi le 
ia, viaţa nu mai are nici un sens pentru mine; sufletul mi s- 
ar cufunda într-o beznă de nepătruns...!”. 


Singur în camera sa, cu capul între mâini, Adrian se 
întreba în gând: „Cui s-o spui? Unde-i prietenul, prietena, 
fiinţa omenească în stare să m-asculte şi să mă-nţeleagă? 
Sau, poate, nu cumva sunt nebun?” 

Se ridică greoi, se încălţă şi ieşi, în curte, liliacul în floare 
îmbălsăma aerul. Îşi afundă faţa într-un buchet mare, 
închise ochii, sorbindu-i adânc mireasma. 

Mamă-sa era încă pe prispă şi-şi privea mâinile arse de 
leşie. Adrian i le luă încetişor şi le sărută. 

— 'Ţi-e ciudă tare pe mine? 

— Nu... Nu pe tine... Ci pe soarta noastră. Tu nu eşti rău, o 
Ştiu... 

— Îţi făgăduiesc să muncesc fără întrerupere. Mă împac 
cu zugrăvitul. Sunt mai liber. De altfel, uite, din ultimul 
drum în Dobrogea, am adus cincizeci de lei, pe care i-am 
pus deoparte în mai puţin de trei săptămâni. Aseară, nu mi- 
ai dat răgaz să-ţi spun. Iată-i. Pentru mine nu păstrez decât 
un leu. 

Mişcată, mama cuprinse capul fiului şi-i sărută ochii. 

— Da! simt că eşti băiatul meu! 

O voce răguşită răspunse acestei revărsări de dragoste a 
două inimi: 

— Oh! îndrăgostiţii! N-a greşit cine a spus că nu trebuie să 
te bagi între părinţi şi copii, când se ciorovăiesc... 
Totdeauna sfârşesc prin a face pace. 

Era mama loana, proprietăreasa casei, o biată 
proprietăreasă a şase odăiţe, înşirate ca nişte cutii şi spoite 
cu var, care-i aduceau douăzeci de lei pe lună. Văduvă, 
spălătoreasă ca şi mama lui Adrian, părăsită de copii şi 
muncind din greu ca să-şi ducă zilele, mama Ioana îşi oprise 
o cămăruţă în fundul curţii, unde să-şi plângă bătrâneţea. 
Dar şi ea avea o speranţă: Leana, fata ei, ultima dintr-o liotă 
de copii, croitoreasă iscusită, care lucra de doi ani la 
Bucureşti, ca să înveţe mai bine meseria. Fusese în 
copilărie prietenă de joacă a lui Adrian şi, după dorinţa 
părinţilor, logodnica lui de mâine. De altfel, se şi spunea că 


odinioară cei doi copii se îndrăgiseră foarte mult, fiind de 
aceeaşi vârstă şi temperament năvalnic. De atunci, însă, 
cursese multă apă pe Dunăre, aşa că azi nu se ştia precis ce 
poţi să mai crezi despre dragostea lor de ieri. 

Cu ocazia sărbătorilor ultimului Crăciun, în timpul unui 
scurt popas în casa părintească, Leana se rostise împotriva 
căsătoriei cu un vagabond. Adrian îi dase dreptate, puţin 
mâhnit, deşi nu se gândea deloc la însurătoare. Mama Joița 
care se gândea, chiar foarte mult, era tare amărâtă din 
pricina asta. Sărmana femeie îşi pusese toate speranţele în 
această căsătorie, care avea să-i adune feciorul de pe 
drumuri, creându-i un cămin. Cât priveşte pe mama Ioana, 
starea de nehotărâre şi rezerva ei faţă de nestatornicia lui 
Adrian, spuneau mult. 

Şi iată că situaţia trebuia, chiar azi, să se limpezească, 
prin sosirea Leanei. Ea îşi înştiinţase mama şi pe Adrian că 
părăsea definitiv Bucureştii şi venea să se aşeze, pe cont 
propriu, la Brăila. Lucru hotărât, de altfel, de multă vreme. 
Scrisoarea primită de Adrian în dimineaţa aceea (destul de 
prietenoasă, deşi cam rezervată), aducea numai vestea 
sosirii ei la amiază. 

Mai mult ca să facă plăcere prietenei de altădată, decât s-o 
hotărască la măritiş, Adrian apăru „scos ca din cutie”. 

Veselă, mândră de „domnişoara” ei, pe care o şi poreclise 
„bucureşteanca”, mama Ioana îl întrebă: 

— Ei, te duci s-o întâmpini la gară? 

— E ceea ce vreau să fac, dacă dumneata n-ai nimic 
împotrivă, răspunse Adrian. 

— Dacă o să fii cuminte, poţi să te duci. 

— Totuşi, îmi dai voie s-o sărut? 

— Cu băgare de seamă... 

„Zece Mai”, mare sărbătoare naţională! Cum mai avea o 
oră până la sosirea trenului, Adrian făcu un lung înconjur 
pe strada Carantinei şi bulevardul Cuza - drumul său 
preferat când mergea în oraş, de când maică-sa se mutase 
în urâta strada Griviței, cale dreaptă spre deocheata 


Comorofca, pe care o egala în crime şi murdărie, fără să se 
mândrească însă cu un „Codin”. 

Pe bulevard, paradă mare, defilare de cavalerie, cu săbii 
sclipind în bătaia soarelui, trompete, piepturi înzorzonate 
cu decoraţii. Adrian îşi întoarse ochii cu dezgust: faţă de 
atari manifestaţiuni, se simţea mai străin chiar de s-ar fi 
petrecut pe lună. Dar, dezgustul său se preschimbă în 
revoltă, când văzu, puţin mai încolo, o bandă de liceeni 
maimuţărind pasul militar, cântând imnul regal şi strigând 
dinaintea unor magazine: „Jos jidanii!”. 

De pe trotuarul unde se afla, Adrian zări printre 
manifestanți un fost coleg din şcoala primară, acum „elev 
într-a şasea” şi pleşcar notoriu. Vru s-o şteargă repede, dar 
celălalt, desprinzându-se din grup, se apropie de Adrian şi-i 
strigă, cu ochii injectaţi: 

— Hai, Adriane, vino cu noi! 

— Ce să fac? întrebă el, mirat. 

— Pe dracu! E „Zece Mai”! Oricine trebuie să arate că 
simte româneşte! 

— Şi tu o arăţi strigând: „Jos jidanii?” 

— Desigur... Ca orice bun patriot! 

— Atunci eu nu ţin să fiu „bun patriot”, conchise Adrian. 

Liceanul se depărta, urlând: 

— Afară cu fanarioţii! 

Presupusul fanariot era Adrian, al cărui tată fusese grec. 
Zâmbi, gândindu-se că „patriotul” era bulgar, după mamă, o 
bulgăroaică sărmană şi cumsecade, pe care bărbatu-său, un 
beţivan „român get-beget”, o bătea în fiecare zi. 

Sosind prea devreme la gară, Adrian se retrase la bufet, 
ceru o cafea, aprinse o ţigare şi se gândi la prietena sa. 

Îi era dor de ea, mai mult decât de însurătoare. Îşi aducea 
aminte de copilăria lor voluptoasă, când, mamele plecate la 
muncă, Adrian se furişa în odaia Leanei, îi citea Paul şi 
Virginia, şi o mânca din ochi. Leana, încă în pat, se lăsa 
mâncată, jucând comedia nevinovăţiei. Dar Adrian, care nu 
se prefăcea, îşi adulmeca prada timpurie. Acest băiat nu 


cunoscuse deloc inocenţa, puritatea, - dacă prin asta se 
înţelege ignoranţa bănuielii trupului. La vârsta de zece ani, 
văzuse şi ghicise tot; la cincisprezece, era bărbat în toată 
puterea cuvântului. Asta nu i-a dăunat, dimpotrivă, deveni 
şi mai sănătos. Şi descătuşat de tulburarea cărnii, care 
copleşeşte fiinţa omenească şi-o împiedică să se 
împlinească, el îşi luase zborul către înălțimile care ne cer, 
spre a fi înţelese, un suflet pe de-a-ntregul descotorosit de 
această povară bolnăvicioasă. 

Adrian, impulsiv, sălbatic, străin la morala ce i se făcuse şi 
supus orbeşte legilor creaţiunii, se purta, în toate 
împrejurările, fără să se sinchisească de ceva. Aci se află 
întreaga sa inocenţă - barbară - pe care o dovedi, îndată ce 
Leana cobori din tren. 

N-o mai revăzuse de doi ani. O simţi femeie pe măsură şi 
numaidecât se aprinse. Mintea i se tulbură, inima-i zvâcni 
ca unui leu turbat într-o cuşcă strâmtă, iar sângele 
clocotind îşi plimbă torţa aprinsă, din creştetul capului 
până-n vârful picioarelor. 

Avea şi de ce. Blestemata de Leana - o mânză născută 
dintr-o româncă şi un tătar, amândoi din flori - era făcută 
mai mult pentru dragoste, decât pentru croitorie, cu trupul 
ei modelat în iadul dorinţei, talia suplă ca de şarpe şi figură 
de indiană, cu ochi oblici, ale căror luminiţe ucigătoare 
ţintuiau locului pe trecător. 

Bietul băiat - cu gura chinuită de dorinţa de-a muşca, cu 
ochii împăinjeniţi de un abur dens, din pricina fierbinţelii 
nebune ce-l apucase - nu scoase o vorbă. Împinse pe Leana 
cu bagajul ei într-o trăsură şi, îndată ce ajunse pe străzile 
întortocheate ale mahalalei, pustii la acea oră, sări de gâtul 
prietenei şi o muşcă însetat. 

„Bucureşteancă” - aşa cum se credea - Leana uită de 
birjar şi-i trase un nechezat, cum numai la Brăila se poate 
auzi, în bărcile care alunecă seara pe Dunăre sau la umbra 
duzilor, în după-amiezile cu arşiţă. Asta nu înseamnă că nu-i 
plăcuse, (nici unei femei sănătoase nu-i displace aşa ceva), 


însă o duruse tare. Şi ca să-i dovedească originea brăileană, 
ea îi cârpi îndată o palmă, ca pe la noi. 

— Na! să te înveţi minte, altă dată să mai dai buzna. 

— Dacă-i numai pentru atât - se amestecă birjarul - apoi o 
să te ia mai domol, dar sigur... 

Birjarul însuşi fusese îndrăgostit de Leana, pe vremuri. 
Acum se însurase şi avea copii. Ea i-o reaminti, cu asprime: 

— Caută-ţi de drum, păcătosule, uiţi că eşti înhămat? 

— Fiecare la rândul său. Ca mâine o să pui şaua pe Adrian. 

— Pe başbuzucul ăsta? Niciodată! Mai întâi c-ar fi un 
bărbat foarte rău. Cel mult, l-aş putea iubi... 

— Norocoaso! Pe mine nu m-ai vrut. 

— Tu, tu nu eşti decât unul din cei ce fac burtă mare la 
fete. Ca tine, puzderie pe toate drumurile, ca urzicile! 

Adrian n-auzea nimic, îi lăsă să trăncănească, şi, ca un 
câine, tăcea şi adulmeca. 

Pe strada Griviţa, uruitul trăsurii strânse toate cotarlele, 
toate mahalagioaicele, care tocmai prânzeau în curte. 
Năvăliră la porţi, mestecând ultimul dumicat, ştergându-şi 
buzele cu poala şorţului, de grăsimea fripturii de miel. 

Coborând din trăsură, Adrian auzi pe una dintre cumetre 
spunând: 

— Oricum, ar fi o pereche minunată... Păcat că el e o mare 
haimana...! 

Câteva ore mai târziu, Adrian se scula furios: 

— Nu, nu! Viaţă-i asta, tot învârtindu-ne neîncetat în jurul 
aceleiaşi chestiuni otrăvitoare? Eu o să plec într-o zi, de-a 
binelea! 

leşi trântind poarta de la stradă, spre marea curiozitate a 
cumetrelor, care, pe vine, dinaintea caselor, ronţăiau 
seminţe de floarea-soarelui. 

„Chestiunea otrăvitoare” care-l silise pe Adrian să plece 
glonţ, o cunoaştem. 

După îmbrăţişări, după o masă îmbelşugată, luată laolaltă 
în curtea stropită şi măturată, cele două mame şi tânăra 
„bucureşteancă” deschiseseră asupra lui Adrian tirul 


încrucişat al bateriilor lor, întâi mai domol, apoi fără răgaz, 
ca o mitralieră: 

— Trebuie să te-astâmperi... Să-ţi faci un rost... Fiece 
lucru la timpul său... De-ajuns cu atâta haimanalâc... Scutit 
de serviciul militar (fiu unic la mamă văduvă), în curând 
însurătoarea... Leana e colea, oricând gata... Destoinică... 
La optsprezece ani, şi-a croit un drum în viaţă... Fată 
cumsecade... Îşi întreţine mama... Câştigă mai mult decât 
un bărbat... O partidă bună. 

Leana, la rândul ei: 

— Şi la ce bun atâta citanie, atâta umblet prin ţară? La 
Bucureşti, oamenii nu citesc decât jurnalele, şi doar e 
Capitală!... E primejdios să ştii prea multe, - se spune pe- 
acolo, la Bucureşti... Cică asta te împinge să visezi la un 
ideal. Ori, nu există un ideal. O spun eu, care mă întorc din 
Capitală!... Învaţă-ţi bine meseria, fă-te patron şi câştigă 
bănet, iată idealul! 

Adrian îşi plimbă privirea de la una la alta, zicându-şi: 
„Doamne, cât de urâtă e lumea!”. 

Şi neputând să mai rabde, se duse, lăsându-le pe toate trei 
într-o înţelegere cordială. 

Afară, fermecătoarea stradă Griviţa, cu pietre colţuroase 
ce-ţi găureau tălpile; nor de praf ce-ţi ardea ochii; ciorchine 
de mahalagii de toate culorile, în faţa porţilor, care-şi 
aruncau epitete; soare urât; cer spălăcit. Salcâmii în floare 
păreau că ei înşişi se tânguiesc. 

Cu mâinile-n buzunar, privirea aţintită în vârful pantofilor 
(spre a nu fi obligat să salute în dreapta şi stânga), Adrian 
se îndrepta agale spre Comorofca: „Ah, dacă l-aş avea 
barem pe Codin! M-aş duce cu el în baltă... Aş uita puţin de 
mine... Dar, vai! nici un Codin. Nici un prieten!” 

Apoi: „Lii! L-am uitat pe kir Nicola”... 

Şi brusc o cârmi pieziş spre dugheana plăcintarului, pe 
care nu-l mai văzuse de-o lună. Ca să-i facă plăcere fostului 
stăpân şi cum se afla în cele patruzeci de zile de după Paşti, 
Adrian îl salută cu un „Christos a înviat!” pe greceşte. 


— Adevărat c-a înviat!... cu tine odată... răspunse kir 
Nicola, vesel. Ce-ai devenit, bre Adriani? De-o bună bucată 
de vreme, nu te-am mai văzut... 

— Am fost în Dobrogea, kir Nicola. Ah, acolo e un adevărat 
colţ de Orient! 

— Fi, merge cumva mica ta meserie de zugrav? 

— Da, cum nu! Cred, însă, că n-o să ajung niciodată să 
zugrăvesc catedrale; nu sunt tare la desen... 

Voind să se aşeze, observă: 

— "Totul e plin de făină, la tine... 

— Ei, da! pulaki-mu (puişorul meu), ca într-o plăcintărie de 
„albanez puturos”! Şi tu eşti fercheş, ca un domnişor de pe 
strada Regală. Se vede că „bucureşteanca” te-a scos din 
minţi... Mă duc să-ţi caut un scaun. 

Abia în clipa aceea Adrian observă că în plăcintărie se mai 
afla cineva: un om care citea stând pe-o bancă şi a cărui 
figură, aplecată asupra paginilor, era cu desăvârşire 
ascunsă de şapcă. 

Un om! Există oare o fiinţă mai banală decât un om? Ie 
poate interesa cutare lucru, mai puţin decât un om? 

Te poţi îndoi de orice ar fi, mai mult decât un om? Chiar 
dacă-i un om care citeşte. Toată lumea citeşte. Urmează că 
trebuie să prinzi de umeri pe un om care citeşte, să-l 
ţintuieşti de zid şi să-i spui: „Rămâi aşa, să te privesc în 
ochi?”. 

Oh, a privi un om în ochi, nu-i un lucru dintre cele mai 
uşoare. Ochi ca aceştia poţi întâlni mii şi mii. Privirile lor se 
încrucişează cu a ta, pe durata unei clipe şi apoi trec mai 
departe, la dreapta ori la stânga ta, nemaivăzându-i 
niciodată, ca şi privirile acestor cirezi de boi mânate la 
abator. 

Şi printre aceşti ochi, printre aceste priviri se află desigur 
cele ce pot privi în inima ta, înţelegând-o. Dar ei trec pe de 
lături. Şi tu treci... Şi, în răstimpul unei clipe, ne-am pierdut 
un prieten care ne era hărăzit, prietenul unic pe care viaţa 
îl sorteşte oricărei fiinţe omeneşti, oricât de josnică ar fi, 


prietenul care vine să-ţi dea bogăţia inimii sale, 
despovărând-o pe-a ta. L-am pierdut. Căci suntem mai 
prejos decât câinii, care se întâlnesc în drum, se miros şi-şi 
spun: „Stai puţin să te privesc! Eşti un biet animal, care-mi 
semeni: poate ai ceva să-mi spui, un lucru vesel sau trist, 
dar care mă priveşte deopotrivă, fiindcă sunt din acelaşi 
neam cu tine”. 

Un om? Poate să vorbească treizeci şi şase de limbi, 
inclusiv esperanto, dar, atunci când ar vrea să se adreseze 
altuia, el nu este sigur că o să fie înţeles. Nu are nici măcar 
curiozitatea câinelui. Pentru ce să te apropii de-un om? El 
poate să n-aibe aceiaşi părere cu a ta (fiindcă oamenii au 
păreri) şi atunci trebuie să-l omori sau să-l laşi singur, ceea 
ce în fond e acelaşi lucru. 

Adrian îl privea pe omul care citea, dar acesta nu se uita la 
el. Ştia că nu merită osteneală să priveşti un om, mai ales 
un om care era „dichisit ca un domnişor de pe strada 
Regală”, în timp ce el... 

El era aproape în zdrenţe, cu ghetele peticite şi pline de 
noroi, o cămaşă într-un hal fără hal, iar părul în laţe mari, 
pe tâmple şi la ceafă, întocmai acelor derbedei de pe stradă 
pe care nu catadicseşti nici măcar să-i scuipi. Se opreşte 
oare vreodată cineva la asemenea năpăstuiţi? 

Desigur, nu putea fi vorba de un om, în asemenea zdrenţe, 
chiar dacă ţinea o carte în mână! 

Şi apoi, presupunând că vrei să vorbeşti unui atare 
necunoscut, nu ai cum s-o faci. Buna-cuviinţă te opreşte să 
te duci de-a dreptul la el şi să-i spui: „lertaţi-mă, domnule, 
aş vrea să văd ce citiţi”. 

Şi după ce ai văzut: „Ah, dumneata citeşti cartea asta? Dar 
o carte ca aceea pe care o ţii dumneata în mâini, nu se 
citeşte nici în strada Griviței, decât într-o familie de oameni 
extraordinari! Astfel de oameni, eu îi socotesc nişte aştri, 
eu... Dumneata eşti un astru, domnule! Şi pentru că sunt 
singurul în stare să te înţeleagă aici, în mahalaua Brăilei, 


facem parte din aceeaşi familie. Binevoieşti, deci, să-mi spui 
cine eşti şi ce gândeşti despre starea jalnică în care te afli?” 

Nu. Nu poţi vorbi atât de nepoliticos. Trebuie să te 
recomande cineva. Dar cine aţi vrea să slujească de 
mijlocitor, între doi aştri. Un al treilea astru? 

Ştii că ai haz! Dumneata crezi că aştrii cresc, la Brăila, ca 
ciupercile? 

Adrian, care nu era politicos din fire, se apropie cu 
îndemânare de omul care citea cu cartea pe genunchi şi 
aruncă o uitătură de lup pe paginile deschise. Foarte 
necinstit din parte-i. Dar merită să fii, câteodată, necinstit 
în viaţă... 

Cartea era o operă, în franţuzeşte, ilustrată: Jack de 
Alphonse Daudet. Şi pe umărul cititorului, Adrian zări, în 
acelaşi timp, o altă ilustrație mult mai strălucită: un 
păduche mare care mergea ca un răţoi ghiftuit... 

„Oare numai pentru atâta lucru m-ai pregătit până acum?” 
va spune cutare cititor. „Da, prietene! Ca să ajung aici, te- 
am pregătit. Dar când asta nu-i o închipuire literară, ci viaţa 
însăşi - viaţa frumoasă, viaţa urâtă, viaţa feroce - crezi că-i 
puţin lucru? Văzut-ai, oare, multe cazuri asemănătoare? 
Cunoscut-ai mulţi oameni care devorau arta, în timp ce îi 
devorau păduchii? Cât despre mine, după ce am hoinărit, 
timp de treizeci de ani, din Orient spre Occident, după ce 
am trăit în mii de chichineţe şi mi-am frecat coatele de toate 
neamurile pământului, după ce am căzut în mii de bezne şi 
am primit mii de scuipaţi în faţă, eu n-am descoperit decât 
omul ăsta, care preţuieşte cât universul întreg!” 

Ceea ce dezlănţuieşte pasiunea prietenească a lui Adrian - 
pasiune ce mocnea în fundul inimii sale - fu că acest 
păduchios citea în franţuzeşte şi ce autor! Acelaşi pe care-l 
descoperise şi el tot cu ajutorul duiosului şi omenescului 
Jack, atât de mizerabil tradus în româneşte. 

Să fii o slugă nenorocită, cu cincisprezece lei pe lună, la un 
plăcintar îngălat, din strada Griviţa, în vecinătatea acelui 
cuib de apaşi, unde pe atunci era o fală pentru orice 


flăcăiandru să spintece burta primului concetăţean care 
cutezase să-l contrazică; să fii o fiinţă umană înghițită de 
întunecimile mocirloase ale mlaştinilor sociale, zdrobit de 
nedreptate şi mizerie, şi să citeşti în franţuzeşte, în faţa lui 
Adrian, care îşi avea experienţa proprie, - asta era o 
minune. Nu-i venea să creadă. De-aceea şi spuse: 

— Dumneata citeşti această carte sau te uiţi la poze? Omul 
ridică încetişor capul, ca şi cum s-ar fi întors din abisuri 
interplanetare, unde-i bine să te desfătezi, se uită la Adrian 
cu o privire stinsă, ce venea de la mii de leghe depărtare de 
orice privire dumnezeiesc de prietenoasă, şi-i răspunse într- 
o românească tare schilodită, cu un uşor surâs pe buzele-i 
crăpate: 

— Uitat poze. 

Apoi, clipind de două sau trei ori, fără să vadă sau să 
presimtă ceva - fără să ghicească fratele, prietenul, propria 
sa umbră ce-l căuta de când lumea - îşi lăsă capul în jos şi 
se cufundă din nou în Elizeele tainice ale oricărui paria, 
care se adapă, se îmbată şi trăieşte cu arta. Dar privirea lui 
Adrian - privire de prieten singuratic, care niciodată nu se 
îndoise de existenţa prieteniei, pentru care se născuse şi pe 
care o aştepta aşa cum mugurul aşteaptă soarele ca să 
îmbobocească - privirea lui Adrian rupsese dintr-o dată 
vălul greu ce-i acopereau ochii şi înapoia acestui văl el 
surprinse zvâcnetul văpăii pe care nici o deznădejde n-ar fi 
ştiut s-o stingă. Pentru prima oară, Adrian se simţi arzând 
de focul Dragostei, care depăşeşte viaţa şi supravieţuieşte 
morţii. 

Prietenul, prietenul lui se afla acolo. 

Kir Nicola, întorcându-se cu scaunul şi prinzând frântură 
de conversaţie românească între Adrian şi sluga sa, strigă 
pe greceşte: 

— Măi, Adriani, el nu ştie româneşte, cunoaşte însă bine 
limba tatălui tău. Vorbeşte-i greceşte. lată unul cu care ai să 
te înţelegi de minune; e din rasa ta. 


Această destăinuire, pornită de la un om cumsecade, nu 
mărea cu nimic siguranţa lui Adrian, care rămăsese pe 
gânduri, aproape nepăsător. Nu acelaşi lucru se întâmpla 
cu cel care citea. La rândul lui, avea presentimentul unei 
furtuni pasionale, ce se apropia, mai ales când kir Nicola i- 
se adresă, spunând: 

— Uite, Mihaile! Asta-i tânărul care se hrăneşte cu visuri şi 
de care ţi-am pomenit zilele trecute. 

Îi vorbise despre el? Şi ce crezuse Mihail? Ce încredere ar 
putea să acorde prizonierul condamnat la muncă silnică pe 
viaţă, spuselor unei fantome care i-ar intra în celulă şi i-ar 
spune: „leşi de-aici!... „Eşti liber...!” 

Mihail închise încetişor cartea, însemnând pagina cu un 
băț de chibrit. Apoi, fără să se mişte din loc sau să rostească 
ceva, cam plictisit de întrerupere, cercetă pe Adrian cu o 
privire mai vioaie, surâzându-i prietenos. Dar atât privirea, 
zâmbetul, cât şi înfăţişarea lui păreau să răspundă, 
categoric:,...Un tânăr din rasa celor care se hrănesc cu 
visuri?... Nu-mi vine să cred...” 

Adrian nu dădu nici o atenţie acestei comportări sceptice. 
O înţelegea. Cu mâinile în buzunar, umbla încoace şi încolo 
prin plăcintărie. Îşi privea când picioarele, când strada. O 
senzaţie de fericire şi de teamă îl furnică, în acelaşi timp. 
Instinctiv, era încredinţat de valoarea descoperirii făcute, 
simţea alături omul din „rasa” sa, prietenul pe care soarta i- 
| trimisese de departe, Dumnezeu ştie de unde, şi pe care 
răutatea omenească îl urâţise, spre a-i ascunde mai bine 
virtuțile, întocmai ca în basmul în care vrăjitoarea prefăcea 
armăsarii „cu douăzeci şi patru de aripi”, în gloabe 
răpănoase, că nu cumva să-i recunoască Făt-Frumos. 

Se gândea: „Ce pot să-i spun acestui om? Cum să-l înhaţ?” 

Şi stingherit, trase cu coada ochiului la costumul lui nou, 
nepotrivire strigătoare în faţa mizeriei lui Mihail. 

Apoi, cum doi albanezi, prieteni ai plăcintarului, năvâăliseră 
în dugheană, râzând în gura mare şi glumind, Adrian 
profită de tărăâboi şi o şterse afară, fără să scoată o vorbă. 


Alergă cât îl ţineau picioarele spre casă, care se afla cu 
două numere mai jos de plăcintărie, năvăli în bucătărie şi-şi 
schimbă hainele bune cu o bluză murdară şi pantaloni de 
lucru, o şapcă pătată de var şi nişte pantofi scâlciaţi, care se 
asortau cu restul. 

Văzându-l plecând în halul ăsta, Leana îl crezu nebun: 

— Ce te-a apucat, Adriene? 

— Vin îndată. M-am întâlnit cu stăpânul meu şi are nevoie 
de-o mână de ajutor. Mă întorc într-un ceas; o să mergem 
astă-seară să vedem focul de artificii. Spune-i şi mamei. 

Şi o zbughi, fără să aştepte răspunsul. 

Reintră în plăcintărie, cu un aer liniştit. Kir Nicola, care 
ciocnea un pahar de vin cu prietenul lui, pufni în râs: 

— Ei bine, ce înseamnă îmbrăcămintea asta caraghioasă? 

Adrian răspunse, aprinzându-şi o ţigare: 

— lată ce-i: trebuie să car nişte material la lucrarea care 
se începe mâine şi am venit să te rog ca să-mi dai pe omul 
tău, ca să m-ajute o clipă. 

Mihail, care-şi reîncepuse cititul, ridică mirat capul. 

— Cu dragă inimă, strigă kir Nicola. Azi e sărbătoare, n- 
are ce face. Du-te Mihail. 

leşiră împreună. Adrian luă direcţia portului. 

La acea oră, mahalaua, intrând în zodia dezmăţului 
naţional, îşi urla bucuria turbată, trufia ucigătoare şi prea 
plinul de viaţă dornică de încăierări, prin mii de guri şi sute 
de instrumente cu coarde şi de suflat. Cântece, pocnitori, 
flaşnete, viori, zbierete şi înjurături porcoase se înălţau de 
pretutindeni şi mai ales din Comorofca, ca nişte blesteme 
asurzitoare pentru sensibilitatea lui Adrian. Ei îşi astupa 
urechile şi închidea ochii, spunându-şi în sine că seara nu se 
va sfârşi fără câţiva morţi şi răniţi, cum se întâmpla deobicei 
în zilele de sărbătoare. În faţa cârciumelor tixite, flăcăi şi 
haimanale cu priviri aţâţătoare se făleau cu cuţitele băgate 
în teacă, atârnate la brâu, cu o crenguţă de liliac sau o 
muşcată la ureche sau între dinţi, cu un picior pe scăunel, 


ochii ieşiţi din cap, lovind întruna cu pumnii în masă, cerând 
vin, ţuică, otravă. 

Ca să scape de acest iad ce-l jignea, Adrian se îndreptă cu 
paşi hotărâți spre Vadul Dunării. Mihail îşi vârâse cartea 
într-unul din buzunarele hainei şi mergea la stânga lui 
Adrian, cu paşi mici, anevoioşi, din pricina cizmelor 
butucănoase. Era mic de statură, îndesat, căpăţânos, faţa 
rotundă, părul negru şi mustaţa blondă. Să tot fi avut vreo 
douăzeci şi cinci de ani. Abia ajungea la umărul lui Adrian, 
care profită de situaţie şi-l spiona în taină, ca să se 
încredinţeze că avea de-a face cu un om binecrescut, 
simplu, natural, căruia doar zdrenţele de haimana de pe el 
îi dădeau o înfăţişare jalnică. 

Îndată ce se aflară în singurătatea Vadului, Adrian îşi 
încetini paşii şi-i oferi lui Mihail tabacherea cu tutun. Acesta 
o primi cu un gest uşor de sfială. Răsucindu-şi ţigarea, un 
zâmbet, puţin zeflemisit, lumină trăsăturile regulate ale 
chipului nordic al lui Mihail. Adrian îl observă şi-l întrebă 
făţiş: 

— La ce te gândeşti acum? 

Mihail aţinti asupra curiosului ochii săi căprui, cu pleoape 
mari: 

— "Ţii atât de mult să ştii? 

— Mult, dacă nu ţi-e peste mână! 

— Nu ştiu dacă o să te bucure! 

— N-are a face! Dă-i drumul! stărui Adrian, dând din cap. 
Ah! cât ar fi dorit să primească o lovitură de pumn, drept 
în piept, de la Mihail, un cuvânt aspru, ceva care să-i alunge 
temerile că acest om ar fi total nepăsător, să întrezărească 
posibilitatea unei confruntări, în care se simţea de pe-acum 
învingător. Cerşea această confruntare, cu o privire însetată 
de prietenie. Mihail îi ieşi în întâmpinarea dorinţei. 
Oprindu-se ca să-şi lipească ţigarea, căzu o clipă pe 

gânduri, apoi surâzând întruna: 

— Ei bine, gândesc că în ţara voastră, înşişi „visătorii” cer 
patronului ajutorul slugii sale, ca şi cum ar fi vorba de un 


cal sau măgar, adică fără să le pese dacă sluga primeşte sau 
nu... Exact cum ai procedat în cazul meu. 

— E adevărat! răspunse Adrian, foarte calm. Am însă o 
scuză, care mă salvează: l-am minţit! 

Mihail, care-şi aprindea ţigarea de la Adrian, se dădu 
îndărăt mirat: 

— Cum l-ai minţit? 

— Foarte bine: nu e vorba de cărat nici un material. Voiam 
cu tot dinadinsul să mă plimb puţin cu dumneata şi i-am 
jucat festa. Dar, să mergem! O să ne ducem în port, că-i 
pustiu astăzi. 

Mihail rămase cu gura căscată. Spuse: 

— Nu nu merg într-acolo. De ce vrei să te plimbi cu mine? 

— Şi de ce nu? 

— Pentru că nu se aleg oameni ca mine, atunci când vrei 
să te plimbi. 

Şi rostind aceste vorbe, îşi desfăcu braţele, cu un gest care 
oglindea halul strigător în care se afla. Adrian simţi cum i se 
strânge inima. Îl apucă de braţ. 

— Prietene, te-am ales ca să mă plimb cu dumneata, 
fiindcă mă interesezi ca om. Nu cred să fii ceea ce... 

— Nu te mai osteni cu ceea ce aş putea fi sau nu. Înainte 
de toate, nu sunt un obiect de curiozitate! 

— Nici nu te iau ca atare; dimpotrivă, ca pe un om pe care- 
l admir... 

Mihail încrucişă braţele, cu violenţă: 

— Dacă nu-i o glumă, ceea ce-mi spui, te întreb: ce admiri 
la mine? Păduchii! 

Adrian fu cât pe-aci să plângă de ciudă. Drept în faţa lui, 
cu braţele încrucişate, cinstit în împotrivirea sa, sărmanul 
Mihail se apăra de propriul său bine, nevrând să înţeleagă 
ceva. Adrian, cu deznădejdea în suflet, se rezemă de-un 
copac şi încercă să pătrundă misterul acestui om deştept, 
care-şi închidea ochii, să nu vadă că afară e ziuă. De n-ar fi 
fost sinceritatea-i sfâşietoare ce i se citea pe figură, Adrian 
l-ar fi învinuit de cinism. Dar Mihail avea şi el tot dreptul să 


se pună la adăpost, ştiind prea bine că nu întâlneşti la orice 
colţ de stradă ochi în stare să vadă ce se ascunde sub nişte 
zdrenţe pline cu păduchi. De aceea prefera să rămână mai 
degrabă singur, în contemplarea rănilor inimii sale, decât să 
admită privirile iscoditoare ale primului venit, chiar de-ar fi 
fost ele ale vreunui băiat plin de bunăvoință. 

Mihail avea avantajul că se exprima cu uşurinţă în 
greceşte, pe când Adrian era silit să-şi caute cuvintele, mai 
ales într-un dialog neobişnuit. Totuşi, nu se dădu bătut. îi 
spuse brutal: 

— Mihaile, degeaba te prefaci: te recunosc! Celălalt 
tresări: 

— Ce recunoşti? Visezi... 

— Ba da, recunosc un alt om, sub zdrenţele puturoase în 
care viaţa te-a înghesuit. 

Şi-l trase brusc de haină. 

Încolţit, nobilul strigat pe numele său, tremură sub 
veştmintele vagabondului. Păli, ca un vinovat în faţa 
judecătorului de instrucţie, care-l bănuie. Dar asta îl îndârji 
şi mai mult în refuzul de-a fi recunoscut într-o situaţie pe 
care o socotea înjositoare. 

Şi Mihail continuă, silindu-se să-şi ascundă tulburarea: 

— Dumneata nu m-ai întrebat, dacă ţi-aş fi îngăduit să-mi 
vorbeşti cu atâta nesocotinţă! 

— Nu aveam nevoie de îngăduinţa dumitale. Am folosit un 
drept... 

— Şi care-i acest drept? 

— Acela de-a nu rămâne nepăsător în faţa nedreptăţii. 

— Dar eu nu-ţi cer nici un act de dreptate. Mă aflu aci, 
lângă dumneata, trimes de patronul meu, ca să te ajut în 
muncă. Sunt gata s-o fac şi nimic mai mult. 

— Nu, Mihaile! Mă vei ajuta într-o muncă mult mai 
înţeleaptă: aceea de-a mă ajuta ca să te înţeleg şi să învăţ 
de la dumneata ceea ce vei fi ştiind în chip strălucit. lar mie 
îmi rămâne să te slujesc şi să te iubesc. 


Această replică îl puse pe Mihail pe gânduri. Se căzni să 
ocolească privirea iscoditoare a lui Adrian, care, crezându- 
se victorios, făcu prostia de a fi lipsit de tact - ca de altfel 
totdeauna în viaţa sa, când fu vorba de prietenie - şi forţă 
lucrurile. Se aruncă asupra prăzii, adăugind: 

— Vei părăsi de îndată văgăuna înfiorătoare, unde am 
slujit eu însumi, acum patru ani, şi vei veni cu mine... Îţi voi 
arăta cum se trăieşte în mod liber... 

— Eşti nebun! strigă Mihail, privindu-l drept în faţă... 
Habar n-am cine eşti. 

— Încă nu mă cunoşti? 

— Cum „încă”? Nu te cunosc deloc... Nu poţi cunoaşte un 
om, într-un ceas. 

— Păcat! făcu Adrian, trist, plecându-şi capul. Gândeam că 
pentru a iubi un om, timpul n-are însemnătate. 

— Da, dar ca să iubeşti un om, trebuie mai întâi să-l 
cunoşti. 

— 'Tocmai contrariul trebuie spus: ca să poţi cunoaşte un 
om, trebuie mai întâi să-l iubeşti. Cei care ne interesează, 
se fac iubiţi, şi prin asta ei se predau nouă, ni se fac 
cunoscuţi. Cred că numai dragostea deschide toate inimile. 

Mihail îl măsură pe Adrian cu o aruncătură de ochi 
afectuoasă şi neliniştită. Deodată îl întrebă, gâfâind: 

— Cine te-a învăţat toate astea? 

— Nimeni... răspunse Adrian cu naturaleţe. 

— Unde le-ai citit? 

— Mai întâi în inima mea. 

Mihail se uită la Adrian cu o uimire vecină cu uluirea, îi 
spuse: 

— Presupunând că ai simţi într-adevăr ceea ce rosteşti, ce 
vrei de la mine? 

— Vreau să te prezint mamei, care-i bună şi acceptă tot ce- 
i cer. Apoi, îţi vei părăsi locul şi vom trăi laolaltă, muncind 
ceva mai uşor, dar mai bine plătit şi mai liber decât eşti în 
clipa de faţă. Şi vom fi prieteni. Dumneata eşti singur pe 
lume. Eu, la fel, deşi o am pe mama. O să fii al doilea copilal 


ei, fratele meu mai mare. lată ce vreau! lată ce nu-mi dă 
pace. 

De astă dată, Mihail crezu că Adrian aiurează. Surâse cu 
bunătate şi răspunse: 

— Îţi mulţumesc pentru frumoasele sentimente ce-ţi 
inspiră mizeria mea, dar eşti un romantic care îşi ia iluziile 
drept realitate. Pe asta, dumneata n-o cunoşti şi nu-ţi 
doresc să începi s-o cunoşti pe propria-ţi piele. Haide, lasă- 
mă să-mi regăsesc „văgăuna”. 

Şi-i întinse mâna, adăugând: 

— Oricum, îţi voi păstra o frumoasă amintire. Adrian îi luă 
mâna într-ale sale. Şi el simţi, de îndată, mâna-prietenă, 
mâna pe care-ţi place s-o păstrezi cât mai multă vreme, o 
veşnicie, - mâna pe care o deosebeşti, cu ochii închişi, dintr- 
o mie: fluidul ce-l degajă neînşelându-te niciodată. 
Niciodată! El o păstră îndelung, cu capul plecat, ochii pe 
jumătate închişi, ca şi cum ar fi ascultat ordinele unei forţe 
nemaipomenite, superioară celei omeneşti. Apoi, revenind 
la nesuferita clipă a momentului de faţă, spuse: 

— 'Te las, Mihaile, să te înapoiezi la starea jalnică în care te 
afli, de vreme ce gândirea dumitale este atât de întunecată 
de mizerie, încât nu poţi să mai crezi în izbăvire prin 
Dragoste; dar să ştii că nu mizeria este aceea care naşte în 
mine sentimentele descifrate de dumneata. Mizeria 
materială a unei fiinţe omeneşti nu-mi provoacă decât milă, 
în timp ce pentru dumneata eu am resimţit, din prima clipă, 
dragoste şi admiraţie. În ochii mei nu eşti un strivit de viaţă, 
ci un puternic. Şi chiar dacă te-aş fi întâlnit sub înfăţişarea 
fastuoasă a unui prinţ, te-aş fi revendicat ca pe ceva cuvenit 
mie, fiindcă eu nu recunosc decât o singură obârşie, o 
singură frăţie: aceea a oamenilor însufleţiţi de sentimente 
asemănătoare, atât la bine cât şi la rău. Acum du-te şi fii 
sigur că nu mai eşti singur. 

Adrian rămase pironit locului. Îl urmări cu privirea pe 
Mihail, care-şi târa bocancii, înfiorători ca o protestare a 
dreptului său sfânt la o viaţă mai bună. Când ajunse în 


colţul Vadului Dunării, Mihail întoarse capul spre Adrian şi - 
în răstimpul a trei secunde şi a o sută de paşi ce despărţeau 
doi viitori prieteni - două priviri se încrucişară, două priviri 
ce exprimau o îndoială şi o certitudine: 

— Eu cred. Sunt sigur! spunea una, cu ardoarea 
vizionarului. 

— E oare cu putinţă? se întreba cealaltă, tulburată în 
dureroasa-i certitudine. 

Dintre toate sentimentele pe care Creatorul le-a sădit în 
inima noastră, Prietenia este cel pe care nu-l putem explica, 
oricât de puţin; singurul care deosebeşte pe om de animal, 
cu excepţia câinelui care are sentimentul dragostei 
dezinteresate, într-un grad vecin cu sacrificiul, neputând 
supravieţui uneori morţii stăpânului său. 

Ne iubim părinţii şi copiii, pentru că sunt ai noştri. Ne 
iubim, de asemeni, fraţii şi surorile, tot pentru că sunt ai 
noştri. lubim o femeie, care şi ea ne iubeşte de la o anumită 
vârstă încolo, - Dumnezeule! tu ştii mai bine ca noi pentru 
ce. Şi toate aceste dragoste le lăsăm să se spulbere brusc, 
în ziua când nici o rațiune nu ne sileşte să le continuăm. 

În privinţa asta, nici animalele nu fac altfel. Deci, n-avem 
cu ce să ne fălim. 

Dar pentru ce îndrăgim un om, un necunoscut, un străin, 
câteodată, cu care nu izbutim nici să ne înţelegem? De ce 
ne pornim să-l iubim nebuneşte şi chiar să nu putem trăi 
fără el? Te uiţi în ochii lui, care sunt ca şi ai tăi şi zăreşti 
într-înşii nesfârşitul dorințelor tale. Ţi-e dor să-i cuprinzi 
faţa îmbujorată în mâinile tale. Iar pe-ale lui, care se 
odihnesc uneori pe masă, ca lăbuţele unui câine cuminte, 
abia te împotriveşti nevoii de a-ţi culca când obrajii, când 
fruntea înfierbântată, fiindcă acest fel de dragoste e numai 
flacără, singura flacără care rezistă furtunilor vieţii, singura 
care se hrăneşte cu un ulei pe care Dumnezeu l-a creat fără 
să se gândească la „rău”. 

O prietenie ca asta nu se întâlneşte decât o singură dată în 
viaţă. Şi ea îţi apare la începutul ei sau niciodată. Cine a 


cunoscut-o, atinge nemărginirea; viaţa poate să-l adape cu 
amărăciunea ei, oricât o vrea, tot bun va rămâne. lar 
nefericitul care nu a cunoscut-o, adică n-a fost în stare s-o 
cunoască, va reveni aici pe pământ, până ce inima îi va fi 
mistuită de ea, după care îşi va dobândi locul în viaţa 
veşnică sau veşnica neființă. 

Adrian se înapoie acasă transfigurat şi cam buimăcit. În 
ciuda împotrivirilor lui Mihail, primise confirmarea propriei 
sale firi. Da, acum vedea limpede: lumea nu era numai 
această desfrânare de materialism vulgar, pe care de la un 
oraş întreg şi până la biata lui mamă se încăpăţânau să i-o 
demonstreze. Nu! Se afla, de asemeni, şi lumea lui, lumea 
cărţilor şi visurilor lui de totdeauna, lumea inimii lui. 
Această lume era restrânsă, aproape de negăsit, dar 
înzestrată cu o putere şi o influenţă de neînvins în faţa 
forţelor oarbe ale neştiinţei. Adrian primise dovada 
nezdruncinată, cu iuţeala fulgerului: Mihail, prăpădit, în 
aparenţă învins, se adeverea singura fiinţă omenească, din 
toate câte cunoscuse până atunci, care-i răvăşea crunt 
măruntaiele. 

Însemnaseră ceva vorbele schimbate împreună, 
înfruntarea verbală avută cu Mihail? Vorbe în vânt? Pentru 
el era principal că la atingerea acestui păduchios, care citea 
pe Jack în franţuzeşte, inima i se învăpăiase ca niciodată, 
întreaga-i făptură vibrase cu o emoție necunoscută până 
atunci, care nu se asemăna nici cu aceea ce-o încercase 
pentru maică-sa, nici aceleia produse de Leana, nici uneia 
dintre emoţiile care-i zguduiseră inima, - şi numai 
Dumnezeu ştia cât erau de numeroase, întreaga lui viaţă 
fiind o înlănţuire de emoţii. 

Mihail n-avea decât să se burzuluiască împotriva realităţii, 
să se ascundă după deget şi să se lepede de sine însuşi: 
toate acestea erau în ochii lui Adrian ca pornite din cauze 
tot aşa de neînţelese, ca şi căderea unui bolovan în capul 
unui om drept. Asta nu era treaba lui. Mihail putea să-l 
bată, să-l gonească cu lovituri de picior, să-i urle în ureche 


toate tăgăduielile din lume. Adrian, surd şi orb, şi-ar fi 
ascultat doar inima, care îi şoptea:;Continuă-ţi drumul tot 
aşa! Sunteţi din aceeaşi rasă sufletească. El însă a fost 
nevoit să-şi schimbe de mii de ori felul, până să ajungă în 
strada Griviței. Asta-l sălbăticeşte pe om. Cu toate acestea, 
Mihail e o parte din viaţa ta, iar tu dintr-a lui”. 

Când fu să treacă pe dinaintea plăcintăriei, Adrian sări în 
lături, se lipi de un gard din faţă, de unde contemplă 
îndelung dugheana lui kir Nicola. Acum i se părea un 
templu, iar pe fostul său patron, marele om care îl 
înţelesese pe Mihail, îl adăpostise ca să-l dea lui Adrian, 
prietenia lor fiind predestinată. Fiindcă niciodată nu-i 
trecuse prin minte să-şi zică de ce nu se ducea mai bine să 
se împace cu mahalaua unde se născuse, să urle în cor cu 
ea, trăind aceeaşi viaţă de suferinţe meschine şi bucurii 
caraghioase? Şi Mihail, la rândul lui, de ce eşuase tocmai în 
acea dugheană îngălată din Brăila, la doi paşi de locuinţa 
lui? De ce nu-l observase şi preţuise mai de mult, dacă e 
adevărat ce se spune, că lumea este bogată în oameni care 
ştiu să vadă şi să iubească? Nu, nu! Se află aici o mână 
misterioasă, care călăuzeşte paşii oamenilor. 

Fericit, departe de ceea ce se petrecea în jurul său, Adrian 
îşi închise pleoapele, ca să desluşească mai lămurit chipul 
lui Mihail, aşezat pe o bancă, cu picioarele încrucişate, 
citind tot pe Jack, în „original”, împovărat de misterul 
drumurilor străbătute până să ajungă aci. Din când în când, 
se abătea asupra lui privirea caldă a lui kir Nicola, care 
suspina în tăcere după Albania sa. Adrian mângâie această 
imagine, în veci de neuitat, dar deodată zări grozavul 
păduche, ce se legăna pe umărul prietenului său. Şi inima i 
se chirci, amorţită de durere. Ah! Nici o piedică nu-l va opri 
ca să-l scoată pe Mihail din halul ăsta, chiar de-ar trebui să 
răstoarne casa şi să-şi pună mama pe jeratic. (La crâncena 
opunere a lui Mihail, nu se mai gândea.) 

În acel moment, o ţâşnitură de sifon îl atinse, de departe. 
Râsete izbucniră în hărmălaia flaşnetelor, viorilor şi 


răgetelor beţivilor. O voce de femeie răsună: 

— Şi-a găsit sacul peticul! 

Era mahalaua, care intervenea cu „tandreţe” în visurile 
lui. Adrian îi răspunse în gând, în timp ce traversa strada, 
ca să intre în casă: „Bine grăişi, dragă mahala! Ai o 
dreptate dumnezeiască!” 

Cu sufletul în slava cerului, Adrian păşi pragul casei 
părinteşti. Îi găsi pe-ai săi atât de micşoraţi, încât se simţi 
cuprins, pe loc, de pofta de-a se arunca în braţele lui Mihail, 
spunându-i: „Numai tu, singurul, ai fi în stare să înţelegi că 
sunt tot aşa de străin, ca şi tine, în propria-mi ţară, ca şi în 
casa părintească”. 

Dar dragostea pentru mamă-sa îl readuse de îndată la 
sentimente mai bune. Scena ce i se înfăţişa ochilor era, de- 
altminteri, plină de duioşie. Mama Ioana şi unul din copiii ei, 
amândoi gata de plecare, nu aşteptau decât sfârşitul 
„toaletei” mamei Joița, ferchezuită de mâinile iscusite ale 
Leanei. Mândră de ştiinţa ei, îşi coafa „viitoarea soacră”, 
arătându-i o grijă exagerată. 

Era vorba să meargă toţi cinci la o plimbare în Grădina 
Publică, înainte de apusul soarelui. Auzindu-i, în timp ce se 
îmbrăca în odaia lui, Adrian avu o tresărire. Presimţea un 
complot ce se urzea împotriva lui; o afişare, în ochii lumii, 
care trebuia să se termine cu căsătoria, o primă „ieşire cu 
logodnica, soacra şi cumnăţelul”... Se împotrivi, ca un 
turbat: 

— Nu merg cu turma în Grădina Publică, ziua-n amiaza 
mare, când toţi ofiţeraşii şi-au dat întâlnire acolo! 

Leana răspunse, atinsă: 

— Ah, aşa ştii tu să ne faci o plăcere? Noi suntem pentru 
tine „o turmă”! O să-mi aduc aminte de vorba asta, în ziua 
logodnei! 

— Nu te necăji, Leano! zice mama Joița. E mult mai supus 
decât crezi. O să meargă. 

Cum să te împotriveşti unei inimi bune, de mamă? Adrian, 
după ce se dichisi, se duse în odaia alăturată ca să le ia. 


Leana era încă la cutele fişiului mamei lui: 

— Vezi tu, Adriane, îi spuse ea pe un ton drăgăstos. Dacă o 
să-mi aduci o noră aşa de drăguță ca Leana, o să fiu fericită 
că voi îmbătrâni în mijlocul vostru. 

— Bine, mamă. Dacă sunteţi toate de aceeaşi părere, o să- 
ţi aduc una chiar de mâine! strigă Adrian, totdeauna gata, 
când era vorba de îndeplinit ceva care-i mergea la inimă. 

Şi confundând o „noră” cu o „amantă”, îşi completă 
gândul, cu ochii pe drăcoasa de Leana: 

— Da! n-are decât să locuiască la noi cu începere de 
mâine. Îmi convine. 

— Nu... Nu chiar de mâine, îl domoli maică-sa. Mai întâi 
trebuie să fii în stare să ne hrăneşti. 

Adrian sări ca ars: „Asta e! Iar începe!” Şi ieşi, fără să 
răspundă. 

După câteva minute, toţi cinci treceau prin faţa „văgăunii” 
lui Mihail. Adrian lăsă capul în jos. O ruşine bruscă îi 
îngheţă spatele. Se simţea vinovat, din cauza fericirii 
familiale, în vreme ce prietenul său stătea acolo, străin, fără 
nici o nădejde. O voce lăuntrică îi striga „Orice ai spune, tu 
ai o familie, în timp ce el, el n-are pe nimeni pe lume, decât 
pe Jack”. 

Şi pe deasupra, mahalaua în păr, râzând în hohote la 
trecerea acestui grup, compus dintr-un tânăr „îmbrăcat ca 
un domn de pe strada Regală”, o „bucureşteancă” spilcuită, 
cu nasu-n vânt, fratele acesteia, mahalagiu în straie de 
duminică, care se sufoca în guleru-i strâmt, şi două mame, 
deopotrivă de mândre de copiii lor, grozav de stingherite în 
rochiile lor demodate care răspândeau un miros puternic 
de naftalină. 

Grădina Publică din Brăila te ajută să-ţi închipuieşti 
faimoasele grădini suspendate ale Semiramidei, fiindcă şi 
ea e suspendată perpendicular pe marginea platoului, care 
domină majestuoasa Dunăre şi Delta cu bălțile ei fără 
pereche. 


În întregime împrejmuită, înspre oraş, de case boiereşti, 
pare a fi fost cândva un parc minunat, rezervat numai 
bogătaşilor. Dar astăzi, graţie afurisitului „regim 
democratic” care a stricat orice „frumuseţe pură”, nimic nu 
mai este respectat şi de aceea, mai ales în zilele de 
sărbătoare, aleile grădinii sunt năpădite de mulţimea 
pestriță a mahalalelor, care aduc odată cu ea pitorescul 
violent al culorilor, flecărelile iscoditoare şi toate mirosurile 
posibile şi imaginabile într-un cartier de soiul Comorofcei. 

Astfel, vrând-nevrând, vechii boieri au trebuit să cedeze 
locul năvălitorilor neaşteptaţi. Rareori se mai poate vedea 
încă silueta de mops a cutărui rege al porumbului sau capul 
albit al armatorului grec, cu faţa gravă din pricina averii 
agonisite, târându-şi, şi unul şi celălalt, picioarele gutoase, 
pe nisipul fin al aleilor. 

Adrian, fără să fie un rege al porumbului sau un armator 
grec, alegea ca şi ei, pentru plimbarea în Grădină, orele şi 
zilele când era pustie. (Extremele se ating.) Se poate, deci, 
închipui furia lui, când, de acest 10 Mai patriotic, sosi aci, 
cam pe la ora cinci, cu „turma” sa, şi găsi liniştita grădină 
ticsită de soldăţime şi corporaţiile muncitoreşti din oraş. Se 
trase înapoi speriat, dinaintea valurilor năprasnice de 
oameni, care se mişcau greoi sub ploaia de confeti şi a 
serpentinelor, urlând, zbătându-se, asudând ca fierarii şi 
mirosind a picioare şi subsori. 

— Asta să-mi fie învăţătură de minte pentru viitor, ca să nu 
mă mai iau după voi, ca un prost, strigă el furios, croindu-şi 
o trecere prin gloată. 

Şi odată ajuns pe terasa bufetului care dădea spre 
Dunăre, se pironi locului, promiţându-şi să nu se clintească 
din loc. Ceilalţi protestară în cor: 

— A, nu, n-am venit aici ca să ne instalăm la masă, ca 
babalăcii! 

Maică-sa îl dojeni: 

— Haide! Nu face pe ursul... Du-te şi cumpără confeti şi 
distreaz-o puţin pe Leana. Cât eşti tânăr, e bine să-ţi trăieşti 


timpul! 

Iar Leana îl dădu gata: 

— Nu mai eşti iepuraşul meu, dacă-mi refuzi această 
plăcere! Ce vrei, sunt femeie şi-mi place să mă văd 
înconjurată! 

Adrian cedă, ca să-i facă plăcere şi pentru că voia să se 
mândrească cu frumoasa lui: 

— Dar, spuse el, ai să vezi câtă dreptate are proverbul 
care spune: „Când te bagi în tărâţe, te mănâncă porcii”. 

Fu profet. 

Îndată ce se amestecară în mulţime, îi înconjurară braţe 
încărcate cu confeti, haite de subofiţeri şi civili cu gurile 
rânjite. Cele două mame fură strivite. Adrian, Leana şi 
fratele ei se apărară din răsputeri, dar sfârşindu-se 
„muniţiile”, nu le rămase până la urmă decât să-şi acopere 
ochii cu palmele şi „să bată în retragere, fortăreaţa fiind 
luată cu asalt”. Aceşti termeni militari, la modă în ziua 
aceea, fură împinşi peste marginile bunei-cuviinţe şi Leana, 
ţinta tuturor poftelor nemăsurate, trebui să îndure măscări 
şi să audă complimente care o făcură să regrete, nu numai 
o dată, de-a fi căutat atari „anturaje”. Mâini îndrăzneţe - nu 
se poate şti cui aparţineau - o apucă de mijloc, de gât, îi 
băgară confeti în sân şi chiar o ciupiră, în timp ce tovarăşii 
ei erau izolaţi şi orbiţi de alţii. 

Cam aceasta era situaţia „partidei de plăcere”, când, 
deodată, un luptător neînfricat şi providenţial se desprinse 
din mulţimea care-i încercuia şi se alătură lor, tunând cu o 
voce puternică: 

— Ho! bandiţilor! Ce va să zică disproporţia asta de forţe? 
Curaj, Adriene! 

Şi cărând pumni de confeti din punga sa, se vâri singur în 
bătălie. Bucăţelele de hârtie colorată poposeau câte odată 
pe feţele asediatorilor, în acelaşi timp cu mâna-i grea, aşa 
ca din întâmplare şi fără voie. Lovea cu o iuţeală irezistibilă, 
mitralia, orbea, dădea de-a berbeleacul pe cei mai 
îndrăzneţi şi făcu, într-o clipită, loc gol împrejurul său. 


Scăpaţi, Adrian şi Leana erau plini de recunoştinţă adâncă 
faţă de acest om, pe care nu-l cunoşteau. Adrian şi-amintea 
să-l fi văzut la ceainic, bându-şi ceaiul de seară. Şi totuşi, 
dăduseră peste unul din oamenii cei mai simpatici din oraş, 
cel mai cunoscut şi mai iubit de tineretul din epocă: Samoilă 
Petrov, de meserie modest antreprenor sobar, pictor cu 
vocaţie, sportiv de rasă şi mare iubitor de literatură. De 
naţionalitate rus, devenise român prin adopţiune. Făcuse 
armata la geniu, ieşise sergent, strălucit notat de superiorii 
lui. 

Înalt, mult mai înalt decât Adrian, bine legat şi muşchiulos, 
graţie unui exerciţiu continuu - scrima şi înotul - purta cu 
mândrie pe umeri un cap de adevărată frumuseţe 
bărbătească, unică la Brăila: figura încadrată de-o bărbuţă 
neagră şi cârlionţată tare, păr castaniu bogat, pe care 
vedeai din depărtare o frumoasă panama, vara sau o 
pălărie de fetru, cu boruri mari, iarna. Samoilă Petrov 
întruchipa în acest oraş cosmopolit tipul desăvârşit al 
artistului de altădată, expansiv, generos, foarte inteligent, 
fermecător vorbitor, dornic să se instruiască şi să placă 
femeilor, care alergau după el ca viespele. Afară de asta, 
era un lucrător fără pereche în meseria lui şi un talent 
viguros în pictura sa, de un colorit straniu, turmentat, - 
admirat de cunoscători, care vedeau într-însul un artist cu 
viitor. 

Buimăciţi de bătălie, fugiră afară din grădină. Adrian luă 
mâna lui Petrov şi-i spuse: 

— Îţi mulţumim, domnule, pentru intervenţia dumitale 
neaşteptată şi atât de eficace. Nu aveam onoarea de-a vă 
cunoaşte decât din vedere. Cine sunteţi? 

Întrebatul răspunse: 

— Sunt Samoilă Petrov. 

Şi scoţându-şi pălăria, strânse călduros mâna la toată 
lumea. 

— Mi se pare că te-am văzut la ceainic, la Procop din piaţa 
Galaţi, îi spuse Adrian. 


— Exact. Pe-acolo veneai şi dumneata, uneori, cu maistrul 
Petrache, patronul dumitale. Adesea trăgeam cu urechea la 
convorbirea dumneavoastră, care mi-a părut totdeauna 
interesantă. Am întrebat pe cei din jur şi am aflat numele 
dumitale. Şi de predilecţia pentru cărţi, care-i şi a mea. 

— Oh! îţi sunt dragi cărţile? 

— Mult. Sunt cei mai buni prieteni ai mei până azi. De- 
atunci, am tot căutat să te cunosc şi iată că, întâmplarea mi- 
a fost prielnică astă-seară, într-un chip destul de banal. Mă 
ierţi că te-am strigat pe nume; voiam să se creadă că 
suntem prieteni. 

— Putem fi pe viitor, dacă o doreşti, răspunse Adrian, 
deoarece prietenii care iubesc arta sunt puţin numeroşi. 
Poţi să continui a mă striga pe nume şi de acum înainte. Cu 
dragă inimă, voi face la fel, strigându-te, pur şi simplu, 
Samoilă. Îţi place? 

— Minunat! strigă Petrov. Şi, fiindcă nu faci nazuri în 
prietenie, merg mai departe: te poftesc să mă vezi, oricând 
vei vrea, la atelierul meu de pictură, înainte de ora nouă. 
După ora asta nu mai sunt acasă, afară de zilele când n-am 
de lucru afară. De altfel, sper că de-acum încolo o să luăm 
ceaiul în doi, la Procop. 

Şi oferindu-i cartea sa de vizită, Petrov îi dădu, cu un 
entuziasm sincer, o sumedenie de amănunte asupra vieţii 
lui intime: greaua sa muncă manuală, pictura, lectura, 
sportul, felul cum înţelege el prietenia şi neputinţa de-a găsi 
una care să-i meargă la inimă. 

Adrian îl asculta de un sfert de oră, cu atenţia încordată, 
privindu-i iscoditor ochii jucăuşi, cutele feţei pe care o 
oboseală lăuntrică părea că o împietrise, înregistra 
mlădierile vocii lui tandre şi nu voia să-şi creadă ochilor. Se 
întreba: „Cum de-am trăit până acum în Brăila, fără să-l 
descopăr?” 

Fermecat dintr-o dată, nu mai vru să glăsuiască nimic faţă 
de ai lui şi-i dădu lui Petrov, cu simplitate, o întâlnire la 


ceainic. Dar, când se despărţiră la colţul bulevardului Maica 
Domnului, Adrian simţi că şi deveniseră prieteni. 

— Ce băiat încântător, rosti Leana. 

— Da! cred că nu mi-am pierdut ziua degeaba! spuse 
Adrian, răspunzându-şi mai mult sieşi decât ei. 

Şi gândul îi alergă la Mihail. Îl vedea întorcându-se în 
culcuşul său puturos, sceptic în faţa braţelor deschise ale 
prieteniei, nevrând să creadă în minunile vieţii, chircindu-se 
în neagra sa mizerie. Şi în faţa acestui simbol al 
neîncrederii tenace, plămădită în durere, Adrian îl văzu pe 
Petrov, ridicându-se strălucind de entuziasm, de viaţa 
năvalnică şi speranţe nebune. Două prietenii diferite, care 
răsăreau în calea paşilor lui în aceeaşi zi. Ce recoltă 
frumoasă! 

— E 10 Mai, astăzi! murmură el. 

Confetile i se desprindeau de pe îmbrăcăminte şi cădeau 
pe drum. Soarele, la asfinţit, sclipea în geamuri şi aurea 
caldarâmul. 

A doua zi, pe la cinci şi jumătate dimineaţa, Adrian dormea 
adânc, când maică-sa, gata de plecare la muncă, intră ca de 
obicei să-l sărute şi să-i aducă cafeaua turcească, însoţită de 
nelipsita linguriţă cu dulceaţă. 

— Vremea se anunţă urâtă în dimineaţa asta, spuse ea. 
Trebuie să plec repede, dacă nu vreau să mă apuce ploaia. 

Şi faţa-i slăbită, cu fruntea brăzdată de griji, se aplecă 
deasupra ochilor somnoroşi ai feciorului ei, care primi 
sărutarea maternă şi adulmecă, în acelaşi timp, mirosul 
gustoasei cafele, rămas pe buzele ei. 

În curte, îşi strigă tovarăşa de necazuri, mama Leanei, şi 
amândouă văduvele ieşiră, trântind zgomotos poarta de la 
stradă, a cărei fierărie deşurubată hodorogea, în zori, cu o 
tristeţe ce-şi prelungea un lung ecou în inima lui Adrian. 

„Of, ce viaţă! îşi zise el, aprinzând o ţigare. Trage la jug, de 
când m-am născut. N-are nici măcar dreptul să zacă de 
urât, într-o zi de lucru.” Dar, numaidecât se posomori, 
gândindu-se că din cauza lui se chinuia atât, deşi era la o 


vârstă când putea să-i vină în ajutor. El cheltuia toate 
economiile sărmanei sale mame. Făcând această 
constatare, faptul îi displăcu, mai mult decât că toată lumea 
cunoştea situaţia. Dar se resemnă în faţa realităţii. „Iotuşi, 
nu sunt nici beţiv, nici cartofor, se gândea el. Citesc, asta-i 
tot. Şi e adevărat că îmi place să hoinăresc uneori”. 

A hoinări... Nu-i oare o cale de-a trăi puternic, hoinărind 
din când în când? Să n-ai oare dreptul „să zaci de urât”, din 
când în când rămânând acasă, într-o zi de lucru? Atunci, 
oare ce-i viaţa? 

Adrian îşi plimbă privirea pe pereţii văruiţi ai camerei şi 
iarăşi simţi cât era de singur, înțelegând viaţa astfel. Din 
vraful de cărţi, rânduite pe masa lui, una singură părea că 
se desprinde, scoţându-şi titlul în evidenţă: Ce-i de făcut? 
de Cernâşevschi. 

Da, ce-i de făcut? Dragoste de mamă, dragoste de 
logodnică, dragoste de egoiste, care voiau să facă din el un 
om aşezat, un bun fiu, un soţ bun şi tată. Mulţumesc! Şi 
dacă aşa ceva nu-mi place? Trebuie să mă mulţumesc cu 
felul vostru de-a înţelege viaţa? Dar poţi face ca un peşte să 
trăiască pe uscat? 

Îmbrăcându-se ca să se ducă la lucru, Adrian cugeta: „Şi 
ce-o să zică ele, când îl voi aduce pe Mihail aici? O să fie 
nostim de tot!” La gândul că maică-sa s-ar putea împotrivi 
acestei dorinţe, se pomeni strigând cu voce tare: „Pentru 
numele lui Dumnezeu! Numai să încerce! Mai degrabă, voi 
pleca în lume cu Mihail!” 

Da, Adriene, tu ai dreptate: fiindcă trebuie să trăieşti după 
legea vieţii tale, supunându-te doar soartei tale, şi cum asta 
nu se poate decât tăind în carne vie, loveşte, dragul meu 
băiat! 

Începe prin a lovi, mai întâi, în aceea care ţi-a dat viaţă. N- 
o să te coste prea mult astăzi... 

Când să pornească la lucru, Adrian zări în curte pe micul 
Serafim, ucenicul lipovean al patronului său. Cu mâinile în 
buzunare, nasu-n vânt, ca un câine ce latră la lună, 


ştrengarul strigă în faţa ferestrei, cu accentul său puternic 
rusesc: 

— Domnu' Adrian! Mastoro Petrache a zis că s-a pilit 
aseară mai tare ca de obicei şi că n-o să fie de lucru la bină, 
în dimineaţa asta. 

— Şi când o să fie? 

— Poate pe la unu, a zis el. 

— Bine, Serafime... Înţeles... 

Şi numaidecât se gândi la Mihail: „E ora şase... Cam pe- 
acum el iese cu marfa la vândut. Îl voi prinde, înainte să 
plece”. 

Dar, trecând prin dreptul ferestrelor de la frumoasa 
cameră ocupată de Leana, la stradă, nu se putu stăpâni să 
n-arunce o privire de vulpoi înăuntru. 

— Intră! îi strigă ea, încă în pat. Unde te duci, dacă tot nu 
lucrezi azi? 

— Ah! l-ai auzit pe Serafim? spuse, închizând uşa. 

Şi nu mai ştiu ce să mai născocească, s-o mintă. Îl zăpăcise 
brusc mirosul de femeie şi dezordinea senzuală ce domnea 
în odaia ei de fată tânără. Leana pricepu şi-şi trase 
cuvertura mai sus. 

— Unde te duci aşa devreme? 

— Mă duc... Trebuie să mă duc... pentru... 

Capul i se învârtea ca o morişcă, în timp ce cu ochii şi cu 
nasul adulmeca talmeş-balmeşul din odaie, atât de 
frumoasă era Leana în pat, în dimineaţa aceea. 

— Haide, haide! Nu căuta să mă minţi! Spune-mi drept: 
unde te duci la ora asta? 

Împietrit în mijlocul camerei, cu şapca în mână, o privi 
drept în faţă. Adevărul? Da dacă i l-ar spune? Poate că 
sufletul ei tânăr, entuziast, l-ar înţelege. Bietul Mihail n-ar 
avea decât de câştigat. Şi, pe neaşteptate, o întrebă, 
mângâindu-i părul: 

— la spune-mi, Lenuţo, dacă aş avea un frate, l-ai iubi? 

— Depinde! rosti ea cu răutate. Dar despre ce frate vrei 
să-mi vorbeşti? De Samoilă Petrov? 


— Nu... Nu de el... Pe Samoilă e uşor să-l iubeşti: e fericit. 
Pe când prietenul care mi-e foarte drag mie şi pe care aş 
vrea să ţi-l prezint, nu arată aşa de bine, fiindcă-i nenorocit. 

— Cine e? Mă faci curioasă! 

— E sluga lui kir Nicola, rosti Adrian, atât de liniştit de 
parcă ar fi spus: „E feciorul şefului de gară, viitorul 
procuror”. 

De uimire, Leana uită că a dat la o parte cuvertura şi 
ridicându-şi frumoasele braţe, goale, spre cer, exclamă 
exasperată: 

— Doamne! Păduchiosul ăla? Nu cumva ai înnebunit, 
Adriene? 

Adrian primi insulta răutăcioasă adresată prietenului său, 
tocmai în clipa când urmărea cu privirea mişcările acestei 
comori trupeşti, dată la iveală fără voie. Şi o astfel de 
împerechere a frumuseţii cu urâtul îi apăru ca un blestem 
al unei zeițe vulgare. Dintr-o dată, se nărui planul unei vieţi 
fericite, alături de maică-sa, Lenuţa şi Mihail, plan ce 
începuse să-l nutrească! 

„Păduchiosul!” 

O greutate zdrobitoare îl apăsă. Fără să scoată o vorbă, se 
îndreptă mătăhăind spre uşă. Leana îl strigă. El n-auzi. 
Capul său, plin până mai adineauri de această cameră 
voluptoasă, unde i-ar fi plăcut să trăiască o eternitate, era 
plin acum de imaginea lui Mihail, când îl privise ultima dată, 
înainte de-a se despărţi şi când păruse că-i spune: „Nu pot 
crede într-atâta bunătate...” 

Dar disperarea nu-i fu lungă. În stradă, Adrian îşi regăsi 
echilibrul. Dacă Leana nu-l vrea pe Mihail, ce-are a face, e 
destul că-l vrea el. 

Trecu prin faţa plăcintăriei şi nu văzu coşurile cu plăcintă 
şi covrigi, la locul lor, pe cuptor. Mihail era, deci, plecat. 
Alergă cât îl ţinură picioarele spre port, ca şi cum o 
primejdie ar fi ameninţat viaţa prietenului său. 

La primul coborâş şovăi, întrebându-se dacă trebuia s-o ia 
pe acest drum sau următorul; apoi, o porni totuşi pe el, 


socotindu-l cel mai scurt. Când ajunse în labirintul 
vagoanelor de cereale, avu plăcerea să-l zărească pe Mihail, 
înaintând agale printre liniile pustii. Simţi plăcere, dar şi 
durere, fiindcă Mihail îi apărea ca însuşi simbolul 
resemnării, cu spinarea cocoşată sub greutatea celor circa 
cincisprezece kilograme de marfă, cureaua coşului 
petrecută după gât, mătăhăind la fiecare pas. Îl strigă de 
departe: 

— Mihail! 

Acesta se întoarse încetişor şi, la vederea lui Adrian, puse 
coşul jos. Adrian îl ajunse dintr-o săritură: 

— Bună ziua, Mihaile! spuse, dându-i mâna. Am venit să-ţi 
ţin de urât la vânzare. Mă pricep. 

— Ai făcut bine! răspunse Mihail zâmbind, întinzându-i 
mâna. 

Adrian simţi curgând balsam pe rana făcută de Leana. 
Vorba lui Mihail era caldă, strângerea mâinii la fel; obrazul 
lui, îmbujorat de oboseală, radia bucuria prin ochii ce-i 
străluceau, privind deschis la ochii lui Adrian. Îşi regăsea 
prietenul, mai puţin neînduplecat decât la prima lor 
întâlnire. 

— Dar ştii, adăugă Mihail, nu putem întârzia prea mult 
locului, căci dacă ajung cu marfa răcită, hamalii o să mă 
înjure. 

— Ai dreptate, întări Adrian. Trebuie să te scapi de ea cât 
mai repede. Şi eu făceam la fel. 

Şi spunând acestea, înhaţă coşul, îşi trecu cureaua pe unul 
din umere şi o şterse. Mihail, luat pe nepregătite, n-avu 
timp să-l oprească. Porni după el, la repezeală, târşâindu-şi 
bocancii şi protestând: 

— Nu, nu vreau ca tu să-mi duci coşul! Asta-i treaba mea! 

Dar celălalt, mai lung în picioare şi mai sprinten, mergea 
de zor: 

— Nu-i nimic! O să-l iei mai încolo! 

— Dă-mi-l numaidecât! Aşteaptă-mă! 


— Îndată! Numai o bucată, până ce mai răsufli puţin. 
Cureaua ţi-a făcut o dungă roşie la gât. Şi apoi, sunt mai 
voinic decât dumneata. Fii cu judecată! 

Adrian mergea aproape gonind, Mihail se resemnă să-l 
urmeze de departe. 

Când să ajungă la dana nr. 6, unde un furnicar de oameni, 
în cămăşi, încărca un vapor olandez, Adrian se opri şi trecu 
coşul lui Mihail: 

— Ia-l acum! Cred că n-am făcut nimic rău. Uneori poţi 
face asta, chiar cu un necunoscut. 

Mihail îi prinse mâinile şi-i spuse cu o francheţă şi 
sinceritate, de care Adrian îşi aduse aminte tot timpul 
prieteniei lor: 

— Desigur, Adriene, sunt nevoit să văd în dumneata un om 
cu inima cinstită, o inimă de prieten oriental. Totuşi, să nu 
mai mă constrângi la ceea ce nu-mi place. 

Adrian, fără să-i pese de mustrare, fu atât de mişcat de 
întâia lui biruinţă, încât se simţi atât de puternic, să ia în 
braţe un vagon şi să-l răstoarne. 

La dana nr. 6, unde Mihail îşi vindea marfa în mai puţin de- 
o oră, hamalii tăbărâră pe coş, îndată ce-l zăriră. Îl luară cu 
asalt, câtă vreme marfa era caldă, fiindcă covrigii reci n-au 
nici un gust, iar plăcinta învârtoşată nu-i bună decât la 
câini. Cum munceau cu bucata, nimeni nu putea să-i 
împiedice de-a mânca, dar câtă jale să-i vezi mestecând şi 
înghițind, cu sacul de cincizeci până la o sută de kilograme 
pe umărul gol, prăpădit, cămaşa leoarcă de sudoare, gâtul 
ţeapăân! 

Totdeauna grăbiţi, dădeau buzna peste vânzător. Mihail 
era nevoit să-şi apere coşul de pungaşi, ţinându-şi marfa 
acoperită cu un sac şi cerând banul înainte. Asta nu-l 
împiedica, după ce golea coşul şi număra banii lui kir 
Nicola, să constate paguba. 

Adrian îl ajută pe Mihail, cum putea mai bine. Strigă la 
hamalii pe care îi cunoştea, să nu-l fure niciodată pe acest 
tovarăş, deoarece este un străin, de cu totul altă stare 


socială, dar că necunoaşterea limbii române şi mizeria 
actuală îl silesc să-şi câştige pâinea astfel. 

Apoi, vânzarea terminată şi Mihail mulţumit că-şi vede 
coşul legănându-se gol pe umăr şi cutiuţa plină cu gologani, 
Adrian întrebă: 

— Îţi plac haimanalele portului nostru, clienţii dumitale? 

— Mă distrează, exclamă Mihail, cu privirea pierdută în 
apa Dunării. 

— Te distrează? Nu totdeauna... Când făceam meseria 
dumitale, în faţa cazărmii, nu găseam nimic distractiv, căci 
mă furau şi trebuia să dau socoteală lui kir Nicola. 

— Şi eu o dau pe-a mea, dar kir Nicola ştie că muşterii mei 
sunt în stare „să fure ouăle de sub cloşcă, fără să simtă”. 
Supraveghez, pe cât pot, totuşi ei mă fură. Asta mă 
distrează. Cum să nu te distrezi, când ai de-a face cu 
oameni care sunt, în majoritate, toţi cu familie, apărători de 
ţară? Ei depun mărturie în faţa justiţiei, aleg primari şi 
deputaţi şi când vin la coşul meu se dedau la tot felul de 
tertipuri posibile, ca la urmă să-mi şterpelească un ban. Şi 
notează, câteodată observ furtul la timp, dar e făcut cu 
atâta stângăcie, încât mă dezarmează: gestul în sine ar 
merita mai mult decât un ban. Şi atunci mă întreb: de ce 
atâta osteneală pentru un rezultat atât de slab. Nu sunt 
atât de săraci, încât să nu-şi poată plăti o bucăţică bună. Nu 
sunt nici măcar hoţi, ci muncitori care câştigă, în zilele 
frumoase, berechet. Şi dacă hoţul de meserie n-are ce să te 
mire, în schimb omul cinstit, care-şi câştigă pâinea şi se 
dezonorează pentru un biet bănuţ, este un paradox pe care 
eu nu-l pricep. Dumneata îl pricepi? întrebă Mihail, cu aerul 
cel mai serios din lume. 

— Nu m-am gândit niciodată la lucrurile astea, răspunse 
Adrian. 

— Ei bine, gândeşte-te de-acum încolo. Sunt ciudăţenii ale 
firii omeneşti. Cugetând asupra lor, ai să descoperi natura 
distracţiei mele. 

— Şi nu încerci să iei înapoi marfa furată? întrebă Adrian. 


— Nu încerc. Nici nu trebuie să-ţi treacă prin minte aşa 
ceva: mai degrabă te-ar spinteca, decât să recunoască 
furtişagul. Atunci, omul cinstit din ei se revoltă şi e gata de 
crimă, ca să-şi salveze onoarea. Din cauza unor asemenea 
greşeli, unii dintre ei devin mai târziu hoţi sadea. Câţi 
oameni cinstiţi, liberi azi, ar fi de multă vreme la ocnă, dacă 
li s-ar fi dat trei luni de închisoare pentru câteva plăcinte 
furate. Odată însemnat cu fierul nemilos al justiţiei, cel mai 
bun dintre oameni pierde gustul cinstei. 

Adrian nu s-ar fi săturat, ascultându-l până seara, dar 
Mihail se opri ca să scotocească prin coş: 

— 'Ţi-ar plăcea să mănânci o bucată de plăcintă sau, mai 
degrabă, un covrig? întrebă el. 

— "Ţi-a mai rămas? 

— Îmi păstrez porţia zilnică: aproape o jumătate de 
kilogram de plăcintă şi trei covrigi, din care nu mănânc 
decât jumătate. 

— Şi de ce nu vinzi restul, ca să ai bani? 

— Pentru că îmi place mai bine să le dau copiilor drăguţi. 

— "Totuşi, ţi-ai scoate tutunul. 

— Tutunul şi mâncarea sunt treaba lui kir Nicola. 

— Ei bine, ai fi mai câştigat. Alături de cei cincisprezece lei 
pe lună, cu acest rest ai avea douăzeci şi cinci. 

— Am mai mult decât douăzeci şi cinci, poate chiar mai 
mult decât dublul lui douăzeci şi cinci! rosti Mihail, oarecum 
misterios în privire. 

Şi văzând că Adrian se căznea să priceapă, îl apucă uşurel 
de braţ (prima intimitate, sensibilă inimii celui care o 
primea!) şi îi spuse: 

— Nu-ţi obosi mintea! O să ajungem îndată acolo. Osă mă 
înţelegi şi o să-mi dai dreptate. 

Tot vorbind, niciunul nici celălalt n-avu poftă de mâncat. 
Mihail aruncă coşul pe spate şi continuă să meargă de-a 
lungul Dunării, spre moara de făină „Violatos”, în direcţia 
opusă casei. Adrian se bucură. Se temuse, în fiece clipă, de 
înapoierea prietenului direct la dugheană. Ştia, de altfel, că 


Mihail era stăpân pe timpul său până la prânz - ora 
somnului - dat fiindcă muncea fără întrerupere, de la două 
noaptea, la fabricarea şi vânzarea mărfii. Mihail, însă, nu 
era obişnuit să doarmă la acele ore şi îşi petrecea 
totdeauna timpul citind sau hoinărind. Avea raitele şi 
preferinţele sale, pe care nimeni nu le cunoştea, în ciuda 
stăruitoarelor iscoade ale lui kir Nicola. Apoi, după masă - 
după ce stăpân şi slugă îşi făcuseră somnuleţul - un nou 
cuptor din „locomotiva îngălatului albanez”, o nouă vânzare 
avea loc între cinci şi şase, când ziua de muncă, fiind 
terminată, Mihail era liber. Atunci, mânca de seară şi se 
culca, uneori înainte de ora opt. 

Aceeaşi viaţă, ca pe vremea când Adrian slujise acolo. Se 
bucura acum, văzându-şi prietenul că nu se gândea deloc să 
se înapoieze acasă; părea fericit, îşi târa cu nepăsare 
bocancii pe caldarâm şi se apropia din ce în ce de acel loc 
dunărean unde începe poezia sălbatică a malurilor, iar 
moţul portului pătrunde ca un zvon... 

În curând, moara de făină fu lăsată în urmă, puţin mai 
încolo, mahalaua grecească Carachioi îşi prelungea ultimele 
căscioare, sus de tot, până la marginea podişului pe care 
este clădită Brăila. Talia ei de fată într-adevăr frumoasă se 
lăsa aici înlănţuită de amantul infidel, Dunărea cea cu trup 
de argint şi coama verde, şi prea îndatoritor cu 
nenumăratele-i amante, răzleţite în lunga lui cale, din 
munţii Pădurea Neagră şi până la Sulina, unde primeşte 
ultimul sărut. 

Cine va cânta vreodată bucuriile şi tânguielile acestui 
Carachioi, azi dispărut, - cuib de levantini gen kir Nicola? 
Burlaci sau însuraţi; bărbaţi, femei şi chiar copii purtând cu 
toţii, în glas şi privire, nostalgia neuitatei lor patrida, - cine 
ne-ar putea descrie beţia sfâşietoare, suspinele şi lacrimile 
lor când se auzeau trataţi drept „nație spurcată”, ori de 
câte ori ieşeau pe stradă? Cine ne va spune, pentru ce toţi 
coborau în acest Carachioi, cocoţat deasupra Dunării şi 
pădurea-i de catarge? De ce se înghesuiau unii într-alţii, 


claie peste grămadă, ca să-şi capete un locşor pentru a-şi 
înjgheba acele curţi aeriene, susţinute de o împletitură de 
bârne ce-ţi dădeau fiori privindu-le? 

Vai!... Cine ne-ar putea spune vreodată, de ce inima 
omenească închide laolaltă ura şi dragostea? 

Printr-o coincidenţă care trebuia să le pecetluiască 
prietenia, făcându-i să uite deosebirile de păreri de mai 
târziu, amestecându-le vieţile şi făcându-i de nedespărţit, 
Mihail se întâlnea cu Adrian, în neţărmurita dragoste 
pentru natură; uriaş jet de lumină care întunecă toate 
opiniile noastre meschine, bietele noastre idei şi jalnicele 
noastre judecăţi. Sosind în acel colţ pitoresc, amândoi se 
simţiră cuprinşi de acea plăcere mută, ce se oglindeşte în 
privire, atunci când descoperi aceeaşi pasiune în ochii celui 
pe care-l iubeşti. Paşii lor, conduşi de aceeaşi voinţă, se 
opriră aci, maşinal, şi Mihail fu primul care se trânti pe 
nămolul învârtoşat al malului. Adrian, înduioşat de 
amintirile iubitului său Carachioi, îşi ridică privirea, spre 
locuinţele cuibărite pe malul platoului şi spuse: 

— Acolo, sus, am învăţat limba greacă, acum şase ani, cu 
preţul unor suferinţe de neuitat. 

— Orice cucerire adevărată se obţine cu preţul suferinţei, 
răspunse Mihail, care se căznea acum să taie plăcinta în 
cinci părţi foarte egale. 

Adrian vru să-l întrebe pentru ce făcea asta cu atâta 
migală, când nişte strigăte de copii, vorbind greceşte, 
răsunară în susul platoului. 

— 'Tiii! Mihail a şi venit! ţipă unul dintre ei; 

— Ci-i-i-ne? strigă un altul, de departe. 

— Mihail, vânzătorul de plăcinte. 

Apoi, câteva nume greceşti, strigate cât îi ţineau gura. 

— Hristos! Stamati! Vasili! Veniţi iute! 

— Uite-mi prietenii, spuse Mihail, ridicându-se. 

Micii greci coborau potecile abrupte ale malului, ca nişte 
căprioare, înconjurară pe Mihail - feţe vesele, nasu-n vânt, 


ochi sfredelitori - înghioldindu-l cu pumnişorii lor, ca să-şi 
arate puterile: 

— N-ai venit ieri, îi reproşa cel mai mare, şeful bandei. 

— Nu! A fost sărbătoare! se scuză Mihail, zâmbind, tare 
fericit să-i revadă. 

— Oh! sărbătoare, ce sărbătoare? se schimonosi băiatul. 

— O maschera! exclamă un altul. 

Primul băiat, zărind pe Adrian că se uita la ei şi curios de 
această familiaritate, îl arătă cu capul lui Mihail şi-l întrebă: 

— Cine-i ăla de colo? 

— Un prieten. 

— Ah, acum ai un prieten? 

— Da! dar nu-i plac plăcintele mele! Mihail ţintise unde 
trebuie. Micuţul, nemaivăzând un concurent în Adrian, 
merse de-i strânse mâna: 

— Vorbeşti greceşte? îl întrebă. 

— Da. 

— Dar tu nu eşti grec! 

— Nu, sunt român. 

— Păcat! rosti micul naţionalist. 

— De ce „păcat”? întrebă Adrian. 

— Pentru că noi suntem o naţiune mare, ripostă copilul. 
Adrian vru să-l necăjească: 

— Da! întări el. Voi sunteţi o mare naţiune, dar tu ai venit 
totuşi să mănânci mămăliga noastră! 

— Niciodată! strigă furios ştrengarul. E bună numai la 
porci! 

— Ai dreptate, Iani, spuse Mihail. Nici mie nu-mi place. Şi 
începu să împartă plăcinta, în timp ce privirile copiilor 
cântăreau la iuţeală bucăţile. 

— Astăzi sunteţi cinci, în loc de patru, ca de obicei, adăugă 
Mihail, dar o să vă dau şi porţia mea, ca toată lumea să fie 
mulţumită. 

Cel mai vârstnic lămuri, lingându-şi buzele: 

— Ştii tu, Mihaile, cine este noul-venit? 

— Nu! 


— Hristodulos despre care ţi-am vorbit, băiatul sărmanei 
Caliopi, pe care bărbatu-său o bate în fiecare seară... 

Cel astfel prezentat interveni ca să-i îndulcească spusele. 
— Totuşi, ieri-seară, tata s-a întors într-un hal de beţie, că 
n-a fost în stare s-o bată pe mama; dar a spart lampa cu gaz 

şi era cât p-aci să ardem. 

— E un progres! rosti Mihail, privindu-l pe Adrian cu ochi 
trişti. 

Puțin mai apoi, după plecarea copiilor, cei doi prieteni îşi 
reluară drumul prin noroi. Mihail spuse, cu o voce copleşită 
de emoție: 

— Vezi, Adriene, unde îmi depun economiile? Copiii ăştia 
sunt toată familia mea, în frumoasa voastră ţară. Ei sunt 
singurii care mă iubesc cu adevărat, singurii care mă 
aşteaptă cu plăcere. Ei m-au iubit şi aşteptat, cu mult 
înainte de a fi fost vânzător de plăcinte şi când, abia sosit în 
Brăila, dam târcoale prin port, crăpând de foame. Ei sunt 
singurii care nu-mi strigă „păduchiosul”, ca toată strada 
Griviței, de cincisprezece zile de când mă cunosc. 

Neputând să-şi stăpânească lacrimile, Adrian îşi acoperi 
faţa cu mâinile, ca şi cum şi-ar fi apărat ochii de soarele ce 
ieşise brusc din nori. Şi plânse în tăcere. Presimţise totul, 
înainte ca prietenul să-i fi vorbit. Spovedania zguduitoare a 
lui Mihail îi zdrobise inima. Cuvântul „păduchios” îi reaminti 
de Leana şi de scena de dimineaţă. Fu lovitura de graţie. 

Apucă mâna lui Mihail şi-i spuse, printre hohote de plâns: 

— Sărmane prieten... Îţi cer iertare... Înţeleg tot ce se 
petrece cu dumneata... 

Dinaintea acestui val de sinceritate, lui Mihail îi tremura 
glasul, înecat în lacrimi: 

— Haide, Adriene, să fim tari... Să nu plângem niciodată 
decât în inima noastră. Viaţa nu-i demnă de lacrimile 
noastre... 

Dar Adrian plânse pe săturate. Vedea în Mihail un om 
împovărat groaznic de nedreptate. Primul prieten 


descoperit de inima sa era un om zdrobit. Mizerie şi ocară, 
iată ce rezervase oraşul lui natal acestui om. 

Ar fi vrut să-l scoată numaidecât din bârlogul lui murdar, 
să-l aducă acasă, să-i dea tot ce avea. Dar îşi reaminti că în 
Mihail se afla o voinţă tenace, clădită în nenorocire, de care 
trebuia să ţii seamă, să fii prudent, cu multă sinceritate şi 
dragoste, dacă voiai să-l îndupleci. 

Mihail fu nespus de mişcat de acest semn de bunătate. Îi 
păru chiar o adevărată revelaţie. Cu tot zidul ce-l ridicase 
între el şi lume, în ciuda scepticismului său, Mihail era prea 
deştept, prea bogat de viaţă intensă, ca să nu fie convins că 
nu există nici o gheaţă care să poată rezista la focul 
dragostei. Desigur, Adrian nu-l cucerise încă, dar 
întâmplarea aceasta neaşteptată contribui de minune la 
croirea unei spărturi în neîncrederea lui Mihail, lăsând să 
pătrundă prin ea flacăra ce avea să-i încălzească inima 
atinsă de cumplita iarnă a zădărniciei. 

Aşa că, văzând pe Adrian nemişcat, cu faţa în palme, îl 
atinse uşor pe umăr: 

— Ei bine, uite... Mărturisesc, Adriene, că prezenţa 
dumitale îmi face bine. Mă simt mai puţin singur... Şi-ţi 
făgăduiesc că pe viitor o să mă întâlnesc bucuros cu 
dumneata. Este adevărat că nu credeam, că mă îndoiam, 
dar acum văd că eşti într-adevăr un prieten, un prieten... 

Adrian îl privea cu faţa scăldată în lacrimi: 

— Dacă-ţi sunt un prieten, spuse el, cum vrei să rămân 
nepăsător faţă de nenorocirea dumitale? Cum aş putea să 
mă despart acum de dumneata, să mă duc la ai mei, unde 
găsesc dragoste, un pat şi o masă curată, ştiind că te 
reîntorci la cocioaba şi singurătatea dumitale? Dacă am fi 
fost amândoi nişte pârliţi, atunci da. Pe când aşa, eu în 
bunăstare, iar dumneata în nenorocire, asta nu! Acest fel de 
prietenie nu este şi nu va fi niciodată al meu. Dar 
dumneata, care mă sileşti la această nepăsare, eşti nedrept 
cu mine, eşti crud. E îngrozitor... Îngrozitor... Dac-ai şti cât 
rău îmi faci... 


Adrian avea dreptate. Mihail era nedrept cu el. Şi într- 
adevăr îngrozitor. 

Stând aşa, lângă Adrian, în mâini cu o şapcă, adunată 
parcă din gunoi, la fel cu cămaşa-i murdară, cu haina 
sfâşiată peste tot, gulerul slinos, mânecile prea lungi, 
sumese; cu pantalonii petec lângă petec; cu bocancii 
scorţoşi şi scâlciaţi; cu păduchii care apăreau şi dispăreau; 
cu braţele părăsite între picioare, într-o atitudine de 
delăsare - şi în mijlocul acestei mizerii nesfârşite, doi ochi 
ce-ţi răscoleau inima şi mintea, care reaminteau privirea 
blândă a animalului şi glăsuiau cu convingere sufletului 
deschis prieteniei - cunoaşteţi oare, o, prieteni! o imagine 
mai lamentabilă a nedreptăţii? 

(Prietene învins de singurătate, oriunde te afli pe lumea 
aceasta, dezmeticeşte-te şi fii mare, ca bucuria sau durerea, 
în faţa necunoscutului care-ţi dăruie îndată inima sa! Nu 
negustori comoara pe care o ascunzi, aceluia ce ţi se oferă! 
Oricare ar fi furtunile ce au putut să-ţi nimicească 
speranţele, fii nobil, fii încrezător, nu te îndoi niciodată de 
căldura sufletului tău şi n-o refuza niciodată însetatului care 
ţi-o cerşeşte. De vreme ce o simţi în tine însuţi, poţi să fii 
sigur că nu eşti singurul care o posedă - fiindcă nimeni nu 
are monopolul vieţii frumoase - şi este mai bine să fii înşelat 
de-o sută de ori într-un ceas, decât să faci o nedreptate 
unui singur prieten din stirpea ta! 

Era ora nouă dimineaţa, când razele călduţe ale soarelui 
alungară norii de pe cer şi răcoarea dimineţii. Apa Dunării 
deveni sclipitoare. Pădurea de sălcii plângătoare de pe 
malul celălalt prinse viaţă, iar departe, pierduţi în zare, se 
profilau munţii melancolici ai Dobrogei. 

Cei doi prieteni tăceau, stăpâniţi de aceeaşi teamă 
religioasă în faţa lucrurilor ce nu se exprimă, fiecare însă cu 
sentimente diferite. 

Adrian, cu inima grea, ochii buimaci, privea ţintă la 
freamătul valurilor ce sărutau nisipul; el încerca să adune 
câteva idei, să le înlănţuie şi să găsească o soluţie care să-l 


ajute de-a învinge împotrivirea lui Mihail la planurile sale 
generoase. 

Mihail era şi el tulburat, dar nu-şi da nici o osteneală să 
vadă limpede. Ştia ce voia Adrian şi, în sinea sa, nu-i 
reproşa decât faptul că-i dorea binele, fără voia lui, adică 
într-un fel care-i rănea amorul propriu. 

Văzându-l potolit, îl întrebă; 

— Lucrezi în dimineaţa asta? 

— Nu! Abia de la unu! 

— Ei bine, vrei să petrecem, o clipă împreună, pe malul 
celălalt al fluviului? O să ne facă bine la amândoi. 

Adrian deschise ochii mari: dacă i s-ar fi anunţat că tatăl 
său a înviat, n-ar fi fost atât de fericit. 

— Adevărat? Nu glumeşti? şopti cu inima tresăltând de 
bucurie. 

Chipul său trăda o speranţă atât de copilăroasă, încât 
Mihail fu cuprins de remuşcări. 

— Odată ce-ţi spun, sigur că nu glumesc. Mă crezi un urs? 

— Ai unele asemănări. 

— Desigur, când vreau; dar crezi că degeaba? 

— Ghicesc multe lucruri... 

— Aici nu e vorba de ghicit, pentru că atunci ar însemna s- 
o nimereşti alături de adevăr... E vorba să vezi ceea ce 
există. Şi-acum, du-te şi caută o barcă şi un vâslaş care să 
nu ştie o boabă în greceşte. 

Când Adrian se întoarse cu barcagiul, Mihail îl întrebă: 

— Te-ai încredinţat că nu înţelege ceea ce vorbim? 

— Da. 

— Cum? 

— I-am cerut, în greceşte, să mă treacă fluviul şi n-a 
înţeles nimic. 

Mihai reflectă: „Nu-i prost flăcăul nostru 

Şi sări primul, voios, aşezându-se cu spatele spre 
barcagiu. Adrian luă loc la pupă, în faţa prietenului său, pe 
care-l privea cu oarecare sfială, după acest scurt examen de 
perspicacitate. Spuse: 


LLA 


— Ce bine este să vorbeşti o limbă străină, când ai în jur 
urechi curioase. 

— Şi e mult mai bine să poţi vorbi cât mai multe, fiindcă 
greceasca e arhicunoscută la Brăila, completă Mihail. 

— Dumneata cunoşti multe? 

— Câteva... 

— Care? întrebă Adrian, atins la una din marile lui dorinţe: 
aceea de-a şti mai multe limbi. 

Mihail surâse încurcat, - adorabila tulburare ce-i revenea, 
ori de câte ori era descusut prea pe faţă despre cultura sau 
viaţa lui. Răspunse: 

— Ai văzut, franceza. Pe celelalte, când se va ivi ocazia. 

Acest răspuns ar fi fost de-ajuns oricui, afară de Adrian 
care-i întoarse întrebarea, crezând c-o pune mai discret: 

— Nu eşti grec...? 

— Nu... răspunse Mihail, cu faţa îmbujorată de-o umbră de 
pudoare ce ar fi trebuit să-l dezarmeze pe Adrian, dacă ar fi 
avut puţină experienţă în ale vieţii. Cum însă nu avea, 
stărui: 

— Francez? 

— Nicidecum... spuse Mihail, privind fundul bărcii. Şi 
ridicându-şi capul, pe neaşteptate, cu o privire aspră, aplică 
stângaciului prima muştruluială prietenească: 

— Dacă prietenia mea te interesează şi vrei s-o câştigi, te 
sfătuiesc, Adriene, ca pe viitor să nu mai fii atât de indiscret 
cu mine. Sunt lucruri pe care le tăinuiesc spre binele 
amândurora. Pentru altele, nu-ţi cer decât un pic de 
răbdare şi o să le afli. Când vreau să vorbesc, nu-i nevoie să 
mă tragi de limbă. Vorbesc de la sine... Şi acum, să trecem 
la altceva. 

Adrian înţelese mai bine decât te-ai fi aşteptat de la o fire 
ca a lui. 

Traversară fluviul. Acum barca plutea de-a lungul malului 
drept, la vale, strecurându-se prin rămurişul sălciilor, ca o 
suveică de la un război de ţesut. Deşi obişnuit cu acest fel 
de plimbare, Adrian nu fusese niciodată atât de mişcat ca 


acum; pentru prima oară în viaţă se simţea în sfârşit 
aproape de-o fiinţă umană ce-l înţelegea, prietenul care se 
predă inimii tale, cu o forţă ce-ţi răscoleşte întreaga 
existenţă. 

Cu echilibrul sufletesc restabilit, Mihail îşi abordă direct 
tovarăşul: 

— Adriene, ia să-mi explici: adineauri, când mi-ai spus că 
am fost „nedrept” cu dumneata şi că ţi-am făcut „rău“, la ce 
te gândeai? Cum mă vezi dumneata? 

— Dar... te văd într-o situaţie nepotrivită cu demnitatea 
dumitale şi cred că asta te face să suferi... răspunse Adrian, 
temându-se că şi-ar fi jignit prietenul. 

— De unde ştii că sufăr? [i-am spus eu ceva? 

— Nu! dar presupun. Mizeria nu-i ceva plăcut. Am gustat 
şi eu din ea. 

— Şi eşti sigur că sunt în mizerie? 

Această întrebare paradoxală îl dădu gata pe Adrian. Nu 
mai pricepea nimic. Căscă nişte ochi miraţi. Şi făcu o mutră, 
că Mihail izbucni într-un hohot de râs, scurt, voios, ceea ce 
zăpăci şi mai mult pe celălalt. Adrian nu ştia ce să mai 
creadă despre acest om, pe care-l socotea printre cei mai 
nenorociţi şi care-şi râdea de propria-i stare, din toată 
inima. 

Mihail îl dezarmase, dintr-o dată, cu uşurinţă. Dar confuzia 
firească a lui Adrian, sincera lui dezamăgire în faţa oricărei 
răsturnări de adevăruri consacrate, îl cuceriră sufleteşte pe 
Mihail mai repede decât cel mai frumos act de generozitate. 
Acesta avea să fie, mai târziu, una din desfătările sale. 

— Deci, după dumneata, zise el, abia stăpânindu-şi râsul, 
nu ar exista o altă stare mai jalnică decât a mea. 

— Afară de boală şi puşcărie. 

— Ei bine, deschide-ţi bine ochii. Mizeria adevărată - 
aceea care face viaţa de nesuferit - nu este sărăcia lucie şi 
murdăria în care m-ai găsit, ci teribila situaţie a omului care 
posedă toate mijloacele de trai de care are nevoie pentru a 
gusta din plin viaţa care-i place, şi care nu-i e cu putinţă s-o 


facă. Am cunoscut această situaţie şi am fost într-adevăr 
nenorocit. Azi sunt fericit: mă bălăcesc ca un răţoi în ape 
care nu-mi erau îngăduite altădată. Nu bagi de seamă? 

Adrian îl privi prosteşte, fără să crâcnească, în timp ce lui 
Mihail îi râdeau ochii. Apoi, cu o mişcare a braţului ce voia 
să zică „să lăsăm asta”, îi puse mâna pe genunchi, 
spunându-i: 

— Aş vrea să te întreb ceva. 

— Vorbeşte... Întreabă tot ce vrei... N-am secrete faţă de 
dumneata... strigă Adrian înciudat, ceea ce-l înveseli nespus 
pe Mihail. 

— Ai prieteni interesanţi? 

— Nu. N-am decât cunoscuţi. Prietenia, aşa cum o înţeleg 
eu, încă nu am întâlnit-o. 

— Şi cum înţelegi dumneata prietenia? Adrian răspunse 
degajat: 

— Foarte simplu: să iubeşti arta pe care o înţelegi, natura 
şi omul, până la sacrificiu. 

— Până la sacrificiu! exclamă Mihail, cu oarecare tristeţe. 
Ăsta este idealul! Numai că viaţa nu încape cu totul în 
cercul pe care dumneata îl tragi. 

— Şi de ce nu? strigă Adrian, înflăcărat. Cel care iubeşte 
tot ceea ce-i frumos, nu poate să nu fie o fiinţă generoasă. 

— Nu totdeauna! Dar, admițând concepţia dumitale, asta 
nu-i totul. Mai sunt deosebirile adânci de rasă şi educaţie, 
care împiedică uneori pe cei mai buni dintre oameni să se 
înţeleagă. Citit-ai oare ceva despre caracterele, 
temperamentele şi natura sensibilităţilor omeneşti? 

— Nu, n-am citit nimic! 

— Atunci, ce citeşti? 

— Literatură. Numai pe asta o pricep. 

— Care sunt autorii dumitale preferaţi? 

— Balzac, Dostoievski şi cei care le seamănă. 

— Cine te-a îndreptat spre dânşii? 

— Inima mea. 


— E foarte mult, dacă spui adevărul. Dar numai literatura 
nu ajunge, deoarece, îmbătându-ne, ne împiedică să ne 
cultivăm. Ea este pentru sufletul nostru ceea ce sunt aripile 
pentru o pasăre; dacă zboară fără poticneli este graţie 
privirii ei agere, nu aripilor. Poezia este melodia unei ore de 
tihnă sufletească; şi, prin poezie, eu înţeleg toate 
frumuseţile pământeşti, toate manifestările artei, tot ce se 
poate iubi. Totuşi, vai! după ce ai visat, trebuie să trăieşti. Şi 
a trăi înseamnă a lupta împotriva vieţii. 

— Glumeşti! zise Adrian. 

— Ascultă mai departe, continuă Mihail, foarte serios, 
închipuieşte-ţi viaţa ca pe o maşină formidabilă, foarte 
complicată, însă demontată. Piesele ei reprezintă facultăţile 
şi instinctele noastre, pasiunile şi nevoile noastre. Ca să o 
faci să funcţioneze perfect, ar trebui să fie montată perfect 
şi asta nu se poate, fiindcă tehnicianul ei încă nu s-a născut, 
de-aceea toate cunoştinţele noastre nu fac doi bani. De 
pildă, eu aş vrea s-o fac să funcţioneze pe suporţii 
sociabilităţii şi uneori chiar în cadrul intim al unei vieţi care 
vrea să se lipsească de societate. 

Piesele acestei maşini se pun la unison, ca să ne 
păcălească: nu contează felul cum le ajustezi, ele te ascultă, 
totul se pune în mişcare, îşi ia avânt, se mulţumesc cu ce le 
dai sau le laşi, la fel ca şi omul căruia poţi să-i iei picioarele, 
braţele, ochii, urechile, nasul, să-i desfigurezi faţa, să-l laşi 
surd, slut, neputincios, - el va voi şi va putea să trăiască 
mereu, căci nu-i decât o picătură din această eternitate 
care se mulţumeşte cu puţin. 

Acest mecanism se numeşte lumea. În orele de odihnă face 
poezie: într-o odaie, în doi; într-un teatru, o mie; pe un 
stadion, o sută de mii, prezentând o unitate, o armonie 
aproape perfectă. Numai că în aceste momente nu trăieşti, 
ci visezi. De pildă: cumătra bârfitoare care varsă lacrimi de 
bucurie pe un roman cu deznodământ fericit; prietenii care 
se sărută la colţ de stradă; poporul care jubilează şi se 
înfrăţeşte în bătaia tobelor; mulțimile de alegători ce-şi 


poartă în triumf demagogii lor. Nu-i nimic de zeflemisit aici. 
Primul stâlp al vieţii, chiar a celei mai josnice, e dorinţa 
binelui, înclinarea spre generozitate, spre ideal. Dar asta 
nu-i decât visul... 

Îndată ce sărmana maşină omenească încetează de-a visa, 
îndată ce începe să trăiască, totul se încurcă, totul 
trosneşte, se rupe şi vezi scuipându-se în faţă pe cei ce s-au 
sărutat în ajun. Este poezia care învecinează mocirla. Este 
visul încolţit de antagonismele vieţii. E maşina socială pe 
care un nimic o face să meargă, dar pe care nici un 
tehnician nu-i în stare s-o facă să funcţioneze ideal. 

Fereşte-te, Adriene, să nu te prindă prea mult între roţile 
ei. Îmi îngădui să ţi-o spun, fiindcă mi-eşti drag şi pentru că 
îmi pari să fii dintre acei care ies striviţi din aceste roţi. 

Adrian simţi că un balsam îi umple inima, auzindu-l pe 
Mihail mărturisindu-şi dragostea pentru el. 

— Dar, replică el, cred că prin dragoste oamenii s-ar putea 
înţelege. 

— Viaţa nu îngăduie altă dragoste, afară de aceea care se 
raportează la propriul ei egoism, răspunse Mihail, rece. 
Restul, visuri... 

— Cum? strigă Adrian. Află că dragostea mea e altruistă; 
că mi-aş împărţi până şi sângele, ca să trăiesc lângă 
dumneata şi alţii care îţi seamănă. 

— Se poate! însă dumneata nu însemni nimic în viaţă. 

— Şi totuşi, aş socoti acest fel de-a fi drept cea mai bună 
parte a vieţii. 

— Desigur... Numai că noi, eu şi dumneata, sau Petre şi 
Paul, înseamnă în viaţă, ceea ce este un fir de păr pe trupul 
omului: poţi să te lipseşti de el, viaţa merge înainte. Creând 
omenirea, îmi închipui că Dumnezeu a trebuit să procedeze 
în felul următor: mai întâi a aruncat în copaie aluatul 
omenesc aşa cum îl vedem noi, adică putând să-şi ducă 
zilele lipsit de toate simţurile şi membrele. Dar, hotărându-l 
unui atare destin, mormanul de argilă n-ar fi avut decât să 
vibreze la anumite ore. Şi atunci, creatorul a găsit că-i 


nostim să-i adauge grăuncioare de frumuseţe, câteva 
grăunţe de talent, un fleac de generozitate, câteva fire de 
inteligenţă, de asemeni, - ca la pateul de ficat, căruia i se 
adaugă o fărâmă de trufe; apoi, după ce s-a înstărit destul 
aluatul, Dumnezeu şi-a croit creaturile, la întâmplare, cu 
cuțitul. Ceea ce a dat naştere la încurcături, la nelinişti, 
deoarece toate aceste valori omeneşti nu erau asimilabile. 
Ca şi trufele în pateu, ele au rămas solitare şi nemistuibile. 
Ceea ce n-a împiedicat ca iluzia parfumului să reuşească. 
lată de ce această interpretare greşită este sfâşietoare. 

Aceste cuvinte, contrare credinţei sale, îl întristară pe 
Adrian. Privirea i se îndreptă instinctiv spre oraş, unde 
încercă să vadă lumea cu ochii lui Mihail. Nu desluşi însă 
nimic. Îi veneau în gând necazurile sale, truda mamei, 
dragostea pentru Leana, al cărei spirit practic îl îngheţa. Şi 
încercă să vadă totul în sumbra lumină proiectată de 
prietenul lui. Nici o concluzie precisă nu se desprinse din 
judecăţile sale. 

Îi lipsea experienţa. Până atunci, îndurase cu nervii de oţel 
ai adolescentului care uită lesne relele, muncit neîncetat de 
nevoia de-a iubi. Nu înţelese deloc concepţia de viaţa a lui 
Mihail. Dar cum îl respecta mult, socotindu-l acum un stoic, 
Adrian îşi dădu seama de inutilitatea a tot ce pretindea că 
învățase până atunci şi se dispreţui. Asta-l făcu să se 
zăvorască şi mai mult, deplin încrezător în sentimentele 
sale. Acolo, totul era limpede: îşi iubea mama, logodnica şi 
chiar lumea. Şi ierta oricărui „lut împănat” că-l înţelegea 
anapoda. 

Pentru Mihail, care îl înţelegea, resimțea o dragoste şi mai 
puternică şi se hotări să-l câştige cu orice preţ. Acest străin 
se revela prietenul viselor sale. N-avea să-i scape. 

Un vapor care se îndrepta spre Galaţi, trecu cu mare 
viteză prin mijlocul fluviului. Valuri năvalnice se sparseră de 
mal, izbindu-le barca la babord. Dansă timp de câteva 
minute ca o coajă de nucă, tocmai în clipa când Mihail, cu 
tabacherea pe genunchi, răsucea o ţigare. Adrian observă 


tutunul prost, de douăzeci de bani pachetul şi-l opri, 
zicându-i: 

— Nu fuma mahorcă aia puturoasă. la-l pe ăsta al meu că-i 
mai bun. 

Şi-i întinse, stăruitor, tutunul său de cincizeci de bani, 
douăzeci de grame. Mihail, vădit contrariat dar mereu cu 
un zâmbet îngăduitor pe buze, trebui să se supună, ca să fie 
pe placul acestui copil mare, apoi, după ce îşi aprinseră 
țigările, rosti: 

— Adriene, cred că într-o zi o să fim prieteni. Dar până s- 
ajungem acolo, n-ar trebui s-o începem prin a ne lua la 
bătaie? 

— Să ne batem? strigă Adrian. Şi de ce? 

— Pentru că printre atâtea alte cusururi ce vei fi având, eu 
observ unul care-i greu de suportat pentru anumite 
persoane: anume, acela de-a voi să dai cuiva ceva, fără să-l 
întrebi dacă doreşte; ceea ce-i îngrozitor, fiindcă e mai 
dureros să nu poţi primi ceva de la cineva pe care-l stimezi, 
decât să te vezi deposedat cu forţa de un bun al tău. 
Generozitatea cu de-a sila este cea mai dureroasă dintre 
toate câte nu poţi suferi. Şi oricât de paradoxal ţi-ar părea, 
asta se întâmplă. 

— Dar, spuse Adrian nedumerit, eu aş primi de la un 
prieten, cu aceeaşi uşurinţă! Chiar i-aş cere, dacă aş avea 
nevoie. 

— E în întregime posibil, la firi ca a dumitale; e 
contraponderea capacităţii dumitale de-a da. Dar, sărmane 
prieten, te plâng, dacă ai venit pe lume prea plin de această 
impulsivitate. O să te strici într-o zi cu toţi oamenii, prieteni 
sau nu! 

Adrian se aprinse, roşu de mânie: 

— Atunci, la dracu'! Ce-i oare prietenia, dacă nu iubirea de 
aproapele? Şi poţi oare concepe o dragoste care să nu ne 
împingă să dăm tot ceea ce avem, de la bani, care sunt cel 
mai uşor de dat şi până la viaţă, care e bunul nostru 
suprem? Să nu fie pe lume decât prietenia de la cârciumă, 


unde fiecare îşi plăteşte consumaţia? Nu simţi oare aceeaşi 
bucurie reciprocă de-a da, decât numai de-a primi? Sau vrei 
să mă convingi că sunt nebun? 

Ghemuit pe genunchi - poziţia sa favorită, ori de câte ori 
asculta - Mihail privea ţintă fundul bărcii şi se căznea să 
scuture mucul ţigării, cu riscul de a-şi arde degetul mic. Nu 
răspunse nimic. Nebănuind la ceea ce se gândea, Adrian 
reveni cu insistenţă: 

— Să nucţi închipui că, vorbindu-mi astfel, o să scapi de 
mine sau că ai să clinteşti cu o iotă ceea ce am simţit că-mi 
bate totdeauna în piept. Orice s-ar întâmpla şi în ciuda 
prezicerilor ce-mi faci, nu, nu, nu dau îndărăt! Aşa simt. Şi 
de s-ar afla pe lume doar un singur om căruia să-i placă 
prietenia mea, mie mi-ar fi de-ajuns, ar preţui pentru mine 
cât omenirea întreagă. Ca să-l descopăr, voi răsturna 
pământul şi dacă n-o să-l întâlnesc niciodată, voi crede 
totuşi în existenţa lui, voi crede, voi crede...! 

Mihail îşi aruncase ţigarea şi acum, cu mâna în apă, privea 
nemișcat la dâra pe care o lăsa în urmă. Se ferea să-l 
privească pe Adrian în ochi. Totuşi, atitudinea sa dovedea 
că-l asculta cu cea mai mare atenţie. 

Adrian, tot voind să-l convingă că „afară e ziuă”, reîncepu: 

— Dacă-mi dai voie să trec la cazul nostru, mi-ar fi mai 
uşor să mă explic. Imediat ce te-am văzut, am simţit că mă 
ataşez de dumneata. Acum ştiu că eşti un om instruit, deci 
nu m-am înşelat, deoarece am bănuit-o încă de ieri, când ţi- 
ai încrucişat privirea cu a mea, în timp ce citeai pe Jack şi 
nu presimţeai nimic. Mai cred că ai o inimă afectuoasă, de 
prieten adevărat, aşa cum îl înţeleg eu. Asta e credinţa mea 
şi e zadarnic să mă descoşi de ce cred astfel. De ce n-am 
crezut-o şi faţă de alţii? Fiindcă eu caut prieteni, din ziua 
când m-am simţit nenorocit să tot gust singur, atâtea 
frumuseți pe care Dumnezeu le-a creat ca să fie 
împărtăşite. Dar cu cine să le împărtăşesc, Doamne! când 
nici mama mea, nici aceea pe care o cred logodnică, niciuna 
din cunoştinţele mele n-au habar despre ce e vorba? Şi cine 


altul, mai bine decât dumneata, ar putea să priceapă cât de 
greu este să te simţi străin în oraşul tău, în familia ta, 
mâhnit să te vezi categorisit drept o haimana, tocmai 
pentru că porţi în tine o lume de pasiuni, o lume de visuri, 
cele mai puternice bucurii ale vieţii? Am clipe când fug de 
aceste făpturi pe care le iubesc şi mă furişez aici, singur, să- 
mi urlu aleanul în faţa acestui fluviu, cerându-i un prieten, o 
haimana ca mine? 

Şi când lucrurile stau astfel, ai vrea să mă port faţă de 
dumneata calculat, meschin, egoist? Dar m-ai face fericit şi 
m-ai onora, dacă m-ai lăsa să iau parte la suferinţa dumitale 
şi ai face dreptate prieteniei, dacă ai primi ajutorul unui 
prieten, ca pe ceva cuvenit. E singura generozitate cinstită 
pe care o cunosc; toate celelalte sunt interesate. 

Să-ţi împarţi bunul tău cu părinţii, care nu sunt decât 
părinţi sau să te despoi pentru o femeie, care nu-i decât o 
femeie, spune-mi: ce legătură de sânge am eu cu aceşti 
oameni care sunt milostivi cu ei înşişi? Nu! singura fiinţă 
care ar avea drept la viaţa mea, va fi aceea căreia m-aş 
dărui şi mi s-ar dărui din prietenie. Restul e demn de-o 
brută. 

Barca plutea de-a lungul unui ostrov pustiu, puţin cam 
înalt şi plin de sălcii. Mihail se ridică deodată, făcu semn 
barcagiului să tragă la mal şi, fără să mai aştepte atingerea 
cu uscatul, sări în apă adâncă până la glezne. 

— Spune omului să ne aştepte! murmură cu o voce abia 
şoptită. 

Din graba prietenului, Adrian ghici că emoția îl gâtuia. 
Cobori, la rându-i, şi-l urmă. 

Mihail merse până la malul unei bălți mici, acoperită peste 
tot cu nuferi mari şi albi sau mai de grabă de frunzele lor 
imense şi late, covor nesfârşit care zăcea pe suprafaţa apei 
adormite. Jur împrejur un gard viu de trestie împrejmuia 
aceste perle acvatice, pitite în singurătatea mlăştinoasă. 
Adrian se apropie şi rămase uluit în faţa petalelor de 
hermină catifelată, care-şi înălţau cu sfială corolele 


sprijinite pe o fărâmă de lujer abia vizibil. Se aplecă şi 
apucă un boboc înflorit. Un lujer lung, din ce în ce mai gros, 
de un verde frumos, ieşi din apă. Mihail, care privea în 
tăcere, cu mâinile în buzunar, spuse prietenului: 

— Nu-l rupe... Acolo e frumos; a-l lua cu tine, înseamnă să- 
| pângăreşti... 

Adrian îi dădu drumul încetişor. Nu-şi amintea să mai fi 
atins aceşti frumoşi crini sălbatici, din vremea îndepărtată, 
când, copil, îl însoțea pe moş Dumitru la tăiat pe ascuns 
papură, şi pe Codin la vânătoare de rațe sălbatice. 

Cei doi prieteni se aşezară pe iarba cărnoasă, care 
crescuse pe dealurile formate din vechi aluviuni, hrănită din 
belşug de umezeală permanentă. 

Priveau şi tăceau. Mihail sta încovoiat, ca îngropat în 
pământ. Adrian îşi înfundase mâna în iarbă şi râcâia uşor 
pământul moale, ca să-i simtă răcoarea. 

Dinaintea lor, balta se scălda în razele călduţe revărsate 
de soare, O mulţime de gâze roiau ca scoase din minţi. Pe 
ochiuri, nu mai mari ca o farfurie, unde apa nu era 
acoperită de frunzele nuferilor, musculiţe fără formă, ca 
nişte seminţe de cânepă, se învârteau locului cu o iuţeală 
ce-ţi da ameţeală. Păianjenii de apă alunecau, în lung şi în 
lat, fără rost, în timp ce roiul de țânțari, înnebuniţi de 
plăcere, ţopăiau deasupra bălții cu o furie de-ai fi zis că o să 
se urce unii peste alţii. Din când în când, bărzăunii şi tăunii 
inspectau, în treacăt, regiunea şi plecau băzâind 
nemulţumiţi. 

Privirile celor doi spectatori alergau de la o privelişte la 
alta, dar ceea ce le plăcu mai mult fu înfăţişarea şi mişcările 
broaştelor. Câteva se prăjeau la soare, căţărate pe plante, 
confundându-se cu ele, din pricina culorii galben-verzuie; 
altele scoteau capul din apă, priveau o clipă, cu un aer 
prostesc, la cei doi inşi de pe mal şi se afundau sperioase. 
Câteva broscuţe râioase nu se sfiau deloc să-şi urmeze 
vânătoarea de țânțari, pe care îi înghiţeau lacome, scoțând 
după fiecare înghiţitură un „oac!” de satisfacţie. Iscodindu- 


le, cei doi prieteni schimbară, în treacăt, o privire, în care 
licărea o plăcere nesfârşită. 

Adesea, tăcerea era sfâşiată de un muget îndepărtat sau 
de lătratul câinilor de pe la moşiile învecinate. Câteodată, 
strigăte scoase din piepturi zdravene, chemări pe nume, 
frânturi de convorbiri în româneşte, greceşte sau turceşte - 
strigăte de pe un mal la celălalt „braţ al Dunării vechi” - 
clinchetul pompelor pe şlepuri şi caice, ca şi şuieratul 
asurzitor al sirenelor, tulburau brutal pacea acestei 
contopiri cu natura, reamintind celor doi prieteni că 
oamenii şi viaţa lor nu erau prea departe de dânşii. În 
deplinătatea sufletelor lor contopite, aceste zgomote 
cădeau ca nişte picături mari de ploaie pe suprafaţa netedă 
a unui lac. 

În mod sigur şi fără să-şi dea seama, Adrian atinsese în 
chip magic şi biruise rezistenţa încuietorii secrete, care 
împiedica intrarea oricărei afecţiuni noi în templul unde 
Mihail veghea neînduplecat la căpătâiul dragostei sale 
rănite. În acel moment, privirile inimii lui convalescente 
întâmpinau cu un zâmbet cald cele două mâini întinse de 
Adrian. Şi într-adevăr: tulburarea lui Mihail, tăcerea-i 
sfiicioasă, calmul neliniştit, o dovedeau cu prisosinţă. Şi 
Adrian, care presimţea totul, tăcea chitic, ca un vinovat. 

Dar cel care e păstrătorul dragostei universale, care ştie 
să lecuiască orice rană şi să pună ordine în toate, fără să ne 
ceară rugăciuni, nici tămâie, acela pricepu tot aşa de bine şi 
sinceritatea ofrandei de care era plină inima unuia dintre 
ei, cât şi dorinţa de-a trăi, de care celălalt se arăta însetat. 

Şi în acest colţ de natură, nepângărit de om, stăpânul Firii 
le dădu binecuvântarea ce avea să-i unească într-o 
prietenie de opt ani; o prietenie care avea să fie pusă la 
toate încercările ingrate ale unei existenţe vitrege; care 
trebuia să îndure toate chinurile unei vieţi de hoinăreală, 
târâtă prin mizeria mai multor ţări şi care - de-o sută de ori 
rănită în carnea ei, de vulgaritatea omenească, de-o sută de 
ori sufocată de duhoarea propriei sale imperfecţiuni - ştiu 


să iasă la liman din toate potopurile ce-o năpădeau, ştiu să- 
şi ţină fruntea sus în vijeliile ce-o trântiră deseori la pământ, 
izbutind să rostească până la sfârşit cele două cuvinte 
sfinte, însuşi esenţa ei: Dragoste şi Artă. 

Doar moartea îi despărţi, cu o lovitură de sabie, trimițând 
pe unul din cei doi îndrăgostiţi, acolo unde, ne vom duce cu 
toţii, iar pe celălalt, singur de-acum încolo, îl lăsă să 
cutreiere lumea în căutarea adevărului personal necesar 
oricărui suflet puternic, jeluind timpurile petrecute 
odinioară împreună şi cerşind, cu stăruinţă, la toate 
orizonturile ivite în cale, un pic de prietenie care să semene 
cu prima. 

Mihail rupse tăcerea, tânguitor. Vocea-i era scăzută, 
tremurândă de emoție, ca a unei tinere femei ce-a plâns 
mult. Bogata muzicalitate a limbii greceşti dădea gândirii 
lui un înţeles adânc. Adrian îl asculta pentru prima oară şi 
se înfioră. Rareori, în cursul prieteniei, mai avu ocazia. 

— Adriene, rosti el, fără să clipească, cu privirea mereu în 
baltă. Nu te cunosc decât foarte puţin... Nu ştiu ce idei ai, 
vreau să spun, felul dumitale de-a vedea lumea, şi-ţi 
descifrez destul de greu caracterul. Firea omenească, cu 
cât e mai înzestrată, cu atât ascunde în adâncul cutelor ei 
realităţi necunoscute adesea chiar nouă înşine, şi ale căror 
izbucniri neaşteptate, în aventurile din viaţă, nu rămân 
totdeauna nevătămătoare. Am în privinţa aceasta 
experienţe triste. Şi dacă unii îndură cu stoicism aceste 
surprize, eu nu mă împac deloc cu ele: din ciocnirea pe care 
am avut-o cu oamenii cei buni, eu sunt cel care am ieşit 
strivit. Mă adresez acum inimii dumitale. 

Ştiu că eşti dornic să mă cunoşti, să afli cine sunt. E foarte 
natural, de vreme ce mă iubeşti. Şi ai avea tot dreptul, dar 
nu se poate... Ceea ce voi putea să-ţi spun, vei afla pe 
măsură ce-mi vei câştiga încrederea. Dar află acum, odată 
pentru totdeauna, că niciodată, niciodată n-ai să-mi cunoşti 
tot trecutul, chiar de-ai fi zeul dragostei sau al tăcerii. Ăsta-i 
felul meu de a fi. De altfel, faptul acesta nu va avea nici o 


urmare pentru prietenia noastră... Sunt încă destul de 
tânăr şi dacă dumneata eşti demn de a fi iubit, te voi iubi ca 
nimeni altul pe lume, mai mult chiar decât maică-ta. 

Şi apoi, închipuieşte-ţi că m-am născut chiar în ziua când 
ne-am întâlnit. N-am trecut, e mort. L-am îngropat, să-l 
uităm şi să ne vedem de viaţă... 

Ţi-am spus că te cunosc încă destul de puţin. Dar puţinul 
ăsta mi-ajunge pentru început. Ca şi dumneata, mai mult 
decât dumneata - deoarece sunt ajutat de-o experienţă 
mult mai bogată decât a dumitale - şi eu mă călăuzesc cu 
antenele sentimentelor mele, iar întâlnirea cu dumneata îmi 
pare fericită. 

Aşa că, pentru a-ţi dovedi încrederea mea, îţi destăinui că 
sunt născut undeva, în lume, din părinţi care n-au fost 
săraci. Unde? Poate vei afla-o într-o zi, odată cu 
naționalitatea care nu reiese nici din hârtiile mele şi nici din 
accentul meu, deoarece vorbesc şase limbi, dintre care trei 
tot atât de bine ca şi limba maternă. 

Copilăria mea a fost senină, fericită; adolescenţa însă mi-a 
fost tulburată de idei politice, urâte de părinţii mei, pe care 
eu însumi le-am urât mai apoi - pentru că m-au costat cele 
mai frumoase iluzii - şi, în sfârşit, prima mea tinereţe fu 
zdrobită de zbuciumul inimii mele... N-o să-ţi depăn toată 
povestea. 

Am călătorit... Şi viaţa mi s-a părut urâtă. În realitate, este 
şi nu este, dar pasionaţii sunt foarte puţin conduşi de 
rațiune şi era cât pe-aci să mă prăbuşesc. Fusei salvat 
printr-un miracol încântător şi frumos, pe care am să ţi-l 
povestesc altă dată. 

lată tot ce pot să-ţi spun acum... Păstrează-l pentru 
dumneata. Dacă te descoase cineva, fă pe niznaiul; 
minciuna e scuzabilă şi necesară, atunci când trebuie să 
menajezi susceptibilitatea altora, să le salvezi onoarea sau 
viaţa. Şi-acum să trecem la ceva mai important, pentru care 
fac apel la inteligenţa dumitale. 


Dumneata gândeşti că sufăr. Desigur, mă vezi în mizerie - 
ceea ce-i adevărat - şi arzi de dorinţa de a-mi sări într- 
ajutor. E foarte frumos. Mai mult decât frumos: în viaţa 
mea, eşti primul exemplu de dragoste creştinească, unită cu 
inteligenţa unui om modern. Dar, dragul meu, Adrian, fii 
sigur că suferinţa şi mizeria mea îţi fac mai mult rău 
dumitale decât mie. Şi numai ca să-ţi răsplătesc osteneala 
sinceră, m-am hotărât adineauri să ies din carapacea mea, 
într-un fel mult mai pronunţat decât avusesem intenţia pe 
malul celălalt al fluviului. 

Astfel, află că am avut zile de sărbătoare în viaţa mea, 
frumoase zile scăldate în lumina tuturor bucuriilor. 
Obţineam tot ceea ce, omeneşte şi cu mintea întreagă, poţi 
cere vieţii. Şi cum am o inimă simţitoare - mult mai 
simţitoare în acest moment - şi o inteligenţă destul de 
vioaie - mult mai vioaie azi - mă bucuram până la suferinţă. 
Dar asta a fost nenorocirea mea: am crezut, tare ca o 
stâncă de oţel, că viaţa mea nu era, nu trebuia să fie decât 
plăcere. Or nenorocirea, grabnică şi teribilă ca un fulger, nu 
întârzie să-mi dea, în plină fericire, una din acele lovituri de 
măciucă, doborându-te, când nici nu te aştepţi. 

Ei bine, te rog să mă crezi, când îţi voi spune că, după ce 
am ieşit jumulit din iadul unde mi-am răscumpărat trufia şi 
unde era cât pe-aci să-mi las pielea, mă aflu acum înaintea 
dumitale cu aceleaşi pofte de plăceri ca-n vremea când n- 
aveam decât să apăs pe un buton şi să am, zece minute mai 
apoi, calul meu, frumosul meu roib, singura fiinţă care mă 
întoarce spre trecut, singura care-mi dă uneori doruri 
nebune de a pleca, cu capul înainte, cu ochii închişi, spre 
locurile de fericire josnică, pe care nu le voi mai revedea 
niciodată. 

Da! prietene, viaţa face astfel de minuni: am rămas 
neschimbat. Ba, mai mult, am descoperit alte izvoare de 
fericire, unele nebănuite, mai bogate, rămase ascunse în 
timpul vieţii mele de belşug, care era ca o lumină puternică 


ce te orbeşte: toate amănuntele - care fac viaţa frumoasă şi 
arta adevărată - îţi scapă. 

Credeam că simţeam arta şi minunăţiile naturii, dar 
ascultam doar muzica cea mai ameţitoare, înlănţuind gâtul 
femeilor; le citeam cele mai frumoase pagini, ca să admire 
mai degrabă talentul meu la citit; şi când treceam călare pe 
sub ramurile aleilor, cravaşam frunzele care cădeau 
sfârtecate. 

Durerea, care fu fizică şi morală - deopotrivă de nemiloasă 
- aruncă peste această fericire confuză lumina ei discretă, 
care întreţine uleiul nepreţuit al vieţii, ce se cheamă 
sinceritate. Mizeria trecu apoi buretele ei arzător pe pieliţa 
fină a vanităţii mele şi şterse orice urmă de bucurii 
resimţite printr-o sensibilitate bolnăvicioasă. Şi acum, că nu 
mai e nimeni să-mi spioneze mişcările - care trebuiau să fie 
perfecte - nici să linguşească o ştiinţă pe care mi-o 
apropiasem pentru falsa lor admiraţie, acum admir această 
baltă pentru frumuseţea ei sălbatică, citesc o carte pentru 
valoarea ei adevărată şi nu mai fac un gest, nu mai rostesc 
o vorbă pentru ochii cutărei frumoase sau viclenia 
duşmanilor mei. Numai acum gust bucuria. 

Stă scris: mizeria şi durerea fac pe om sincer. Merg mai 
departe: suferinţa creează bucurii. Perfidia fericirii uşoare, 
laşitatea plăcerii gratuite, beatitudinea sentimentală gen 
Narcis, ne obosesc nervii, privează pe om de ceea ce viaţa 
conţine mai bogat omenesc şi secătuiesc plăpândele izvoare 
ale vieţii unilaterale, de care dispune orice fiinţă care n-a 
cunoscut marile dureri. Aceste izvoare sunt toate asemenea 
izvoarelor de apă vie care, ca să poată funcţiona bine, ca să- 
şi mărească debitul, au nevoie să fie îngrijite, lărgite, 
adâncite. Ei bine, nu-i decât o singură cale în stare să 
primească debitul izvoarelor noastre de bucurie: suferinţa. 
Da, numai ea e în stare să ne facă sinceri, dar cu condiţia ca 
omul, copleşit de ea, să nu fie, de data asta, admirat de-a- 
ndoaselea, căci atunci, dacă e vorba să rămâie uşuratic 
toată viaţa, mai bine să simtă uşurinţa aurului care trece, 


decât urma păduchilor care rămân. Nu sunt un admirator 
al mizeriei şi mai ales nici un ahtiat după suferinţa stupidă 
pe care ţi-o dă, dar odată căzut în apele ei nesfârşite, îmi 
place mai mult să mă afund către adâncuri, decât să mă 
bălăcesc la suprafaţă într-o deznădejde caraghioasă. Iată 
de unde vine această pasivitate, acest calm, această 
acceptare pe care o vezi la mine şi te înspăimântă. 

Spuneai adineauri ceva unde era vorba de demnitatea 
mea. Demnitatea e una din acele valori care nu pot fi 
pierdute decât atunci când te temi că ai să rămâi fără ele. 
Nimeni nu poate să se atingă de demnitatea unui om, afară 
de cazul când o încredinţează unui suflet vulgar, care 
îndată va scuipa pe ea. Demnitatea este cristalul cel mai 
curat al personalităţii noastre şi ar însemna să fii nebun ca 
să-l arăţi la fiece pas. Aşa că, închipuieşte-ţi, ori de câte ori 
un hamal mă trage de nas sau îmi dă un bobârnac, eu m-aş 
apuca să-i spun, scuturându-mă de praful mizeriei mele: 
„Ei! drept cine mă iei? Dar uiţi, oare, că sunt X... fiul 
domnului X, născut în castelul X, aşa vânzător de plăcintă 
cum mă vezi?” Nu, să nu faci niciodată una ca asta. le vei 
alege numai cu râsetele. 

Dar se întâmplă ca un oarecare să-ţi strige 
„păduchiosule!” cum mi se întâmpla şi mie adesea. Ei bine, 
dacă ai păduchi, n-a spus decât adevărul; dacă n-ai, s-a 
păcălit. Şi într-un caz şi-n celălalt a vrut să fie răutăcios. 
Repet: „a vrut”, căci foarte adesea aceştia sunt oameni 
cumsecade, suflete bune care au în maşinăria lor vreo 
doagă lipsă, deoarece, după cum ţi-am spus, nu s-a născut 
mecanicul perfect al maşinii omeneşti. Dar să zicem că sunt 
într-adevăr răi, ce înseamnă asta, dacă nu faptul că n-au 
încă experienţa vieţii? 

Deci, nu te chinui deloc pentru mine. Mă simt bine. Am şi 
atins fundul acestei mări, acum un an, sosind la Brăila. 
Acum urc iarăşi la suprafaţă. Vrei să mă ajuţi să mă sui pe 
mal? Primesc, cu condiţia neapărată ca nimeni să nu 
observe ce ai pescuit, adică ce fel de peşte ai prins. Sunt şi 


vreau să rămân pentru toată lumea, ceea ce lumea 
gândeşte despre mine: un vânzător de plăcintă, sluga lui kir 
Nicola, care, între noi fie-zis, întrece cu mii de coţi o bună 
parte din prietenii mei de odinioară. 

Desigur, mulţi se vor ocupa de prietenia noastră, căci cea 
mai mare plăcere a omului de rând este să se preocupe de 
treburile altora. Sileşte-te să nu afle că am o rană: ar sări 
îndată să pună degetul pe ea. 

Şi-acum, s-o ştergem. 

Adrian observă că o cută verticală, foarte adâncă şi care-i 
da un aer aspru, se formase între sprâncenele lui Mihail, pe 
când vorbea. Această cută şi asprimea ce o da feţii, Adrian 
le găsea în izbitoare contrazicere cu blândeţea pe care 
Mihail o punea în glas, în sobrietatea gesturilor şi 
cumpăneala vorbelor. Nu totdeauna avea să fie aşa şi îndată 
cunoscu un Mihail care ştia să-i arate ce avea să însemne 
pentru viitor, dacă acea grozavă cută va reapărea pe viitor 
din cauza lui Adrian. 

Barca se îndreptă spre intrarea în Docuri. Cei doi prieteni 
nu-şi adresară o vorbă, tot timpul traversării fluviului spre 
malul stâng şi barcagiul îi crezu certaţi. Când privirile li se 
întâlneau, aveau aerul să spună: „Ce frumos e ceea ce ştim 
acum! Dar, nici o vorbă!” 

Coborâră la pescărie. 

Mihail, cu cureaua coşului după gât, sări primul şi îşi 
scoase cutia cu gologani ca să plătească barcagiului. Adrian 
îl opri cu o privire de reproş. Şi cum în jur nu se afla lume 
care ar putea să-i înţeleagă pe greceşte, îi şopti: 

— Vrei să plăteşti dumneata? 

— Da! răspunse Mihail, zâmbind prietenos, dar cu un aer 
vinovat. 

— Atunci, aşa ne-a fost vorba? făcu Adrian, cu mânia în 
priviri. 

Mihail nu crâcni, puse cutia la loc şi plecă ochii ruşinat, cu 
un aer de nobleţe. 


(Ban ticălos! Ai şi apărut? Ai început să pângăreşti mâinile 
prieteniei şi să otrăveşti viaţa a două fiinţe omeneşti, care 
te dispreţuiesc? Ai vrea, de pe acum, să zămisleşti cearta în 
acest cuib al frăţiei născânde, să arăţi că tu eşti începutul şi 
sfârşitul oricărei legături între oameni, că nimic nu-i mai 
presus de dominaţia ta? Tu, murdară născocire a unui 
creier mediocru! Nemernicie care te făleşti cu dreptatea! 
Ehei, Adriene, atenţie!) 

Fericiţi cei a căror inimă cunoaşte pasiunea prieteniei. 
Numai ea ştie să ne facă singurătatea mai puţin ucigătoare 
şi viaţa suportabilă. 

Adrian se despărţi de Mihail într-o stare de toropeală atât 
de puternică, încât nu se putea gândi la ceea ce se 
petrecuse. Nici chip să prindă o idee. Totul fugea, îi alunecă 
printre degete, ca argintul viu. La drept vorbind, ideile erau 
poate prea numeroase, dar atât de fluide, prea pline de 
bucurie, aşa cum se întâmpla ori de câte ori inima ne 
stăpâneşte mintea, spre fericirea noastră, deoarece 
creierul, singur, este un biet instrument de care Dumnezeu 
ar fi trebuit să ne scutească. 

Aceste idei voioase care-i jucau în cap sau în inimă ca roiul 
de musculiţe deasupra bălții, Adrian le cântărea cu un ochi 
îngăduitor şi leneş, în timp ce se îndrepta spre bină, 
mergând cu pas şovăitor pe marele bulevard Carol - 
Champs-Elysees-ul Brăilei - a cărui pustietate la ora aceea 
nu era tulburată decât de strigătele unui bătrân găzar 
ovrei: 

— Gaz, ga-a-az! 

Adrian, văzându-l cocoşat sub povara celor două garniţe 
atârnate de-o cobiliţă, îşi zise în sine: „Dragul meu, ca să 
poţi răbda viaţa asta, desigur că iubeşti şi tu pe cineva, aşa 
cum îl iubesc eu pe Mihail”. 

Şi deodată, şi-aduse aminte că mai iubea şi pe maică-sa, şi 
pe Leana. Foarte uşor împăcă pe toate trei dragostele. Erau 
oare adevărate? 

Da, în inima sa! 


După-amiaza şi-o petrecu în această toropeală fericită. 
Norocul lui că lucrul lâncezea, adică cei doi lucrători şi 
însuşi patronul nu erau mai cu tragere de inimă decât 
Adrian, însă cu totul din alte cauze: chefuiseră în ajun şi cu 
tot blau-montag-ul de dimineaţă, nu-şi reveniseră din 
mahmureală, îl crezură şi pe Adrian la fel: 

— Ah, dragul meu, îi spuse maistrul Petrache, în zadar te 
sileşti să caşti ochii mai mult decât noi, văd cât de colo că 
pleoapele îţi sunt la fel de grele ca ale noastre. Du-te! Şi te 
înţeleg, vezi bine! Munca neavând nimic atrăgător, cei 
bogaţi au dăruit-o gratis nouă, ăstora, dezmoşteniţilor, ca să 
nu pierim de urât. 

Patronul se aşezase pe o cutie cu alb de zinc şi n-avea chef 
să-şi pună salopeta. Ceilalţi doi lucrători şi le îmbrăcaseră, 
dar se uitau la unelte ca la nişte şerpi veninoşi. Doar micul 
Serafim, ucenicul, părea mai viteaz: desena purcei, cu 
cărbunele, pe un zid părăsit. 

Binaua era o lucrare veche, părăsită în timpul execuţiei, 
din cauza clientului. Acesta încetase să mai dea aconturi în 
bani şi meşterul Petrache îi spusese la revedere, până la noi 
ordine. Acum lucrul reîncepuse, deoarece „cârcotaşul 
sfârşise prin a da gologanii”. Şi cei care cunosc necazurile 
acestor întreruperi, înţeleg melancolia meseriaşilor noştri. 
Matei, decoratorul, nu mai regăsea tonurile miozotiselor, 
iar Ițic, asul ciubucelor false, nu mai izbutea să le îmbine. 
Adrian, cel mai umil dintre toţi, începu să umple 
„câmpurile” câtorva panouri. Cât despre patron, se căznea 
să continue o imitație de lambriuri de lemn, abandonate 
acum trei săptămâni. 

Maistorul Petrache nu strălucea în meseria sa, dar era 
descurcăreţ şi bun organizator. Drept, generos, afectuos şi 
înţelegător cu sufletul muncitorului - acest suflet care n-are 
„drept la lene” - se făcea iubit până şi de lucrătorii cei mai 
ursuzi. Era o namilă de om, uscat ca o scândură. Faţa lui, de 
asemeni, n-avea pereche în tot oraşul: un oval prelung, 
capul chel şi ascuţit în formă de ou, o pătlăgea vânătă în loc 


de nas, două buze care deveneau cât patru la cel mai mic 
zâmbet, bărbia ca o roşie a cărei gropiţă da de furcă 
bărbierului şi nişte urechi atât de blegi că „atestau - spunea 
el - originea rasei sale”. Şi totuşi, niciodată un om urât n-a 
fost mai simpatic ca maistorul Petrache, nu numai pentru că 
râdea cu ochi ce exprimau toată veselia inimii sale, cu 
adevărat bună, dar chiar furiile sale, devenite proverbiale, 
contribuiau să facă dintr-însul omul cel mai iubit de la 
ceainăria lui Procop, unde era ţinta tuturor zeflemelilor 
prieteneşti şi nerăutăcioase, datorită fizicului. 

Aproape totdeauna, după una din teribilele-i furii ivite în 
timpul lucrului, maistorul Petrache pleca valvârtej, spre a se 
înapoia numaidecât cu o trăsură şi un ţigan lăutar, îi încărca 
pe lucrători şi-i târa cu sine, claie peste grămadă. Un chef 
straşnic, care dura până în zori, aducea calmul pentru o 
săptămână întreagă şi împăcarea cu toată lumea. 

Adrian îl cunoscuse în împrejurări, când frumuseţea 
sufletească a acestui om răsărise din urâţenia sa fizică, cu 
spontaneitatea soarelui de vară străpungând norii. 

Prima dată, li se încrucişară paşii într-o casă de export, 
unde Adrian era băiat de alergăturăl. Zugravul venise într- 
o zi să repare câte ceva. La capătul zilei, după ce cucerise 
toată casa cu veselia lui, asistă la o ceartă violentă între 
stăpână şi jupâneasa, care fu aruncată sălbatic în stradă. 
Maistorul Petrache îşi adună sculele, o luă pe servitoarea 
scăldată în lacrimi şi-o dădu în grija neveste-si, tot aşa de 
cumsecade ca şi el, ca s-o plaseze altundeva, în condițiuni 
foarte bune. Adrian însemnă în inima lui un punct în 
favoarea acestui om. N-avea să-l mai întâlnească decât 
peste un an. 

Era prima perioadă dureroasă când, fără lucru, de luni 
întregi, se zbătea în căutarea oricărei munci cu ziua. Într-o 
zi, un lăcătuş îl tocmi la instalarea unei uşi din fier forjat. 
Adrian se regăsi cu maistorul Petrache la aceeaşi lucrare. 
Amândoi fură mulţumiţi, băură ceaiul împreună, la Procop, 
şi flecăriră fără ocolişuri. 


Într-o seară, când Adrian fusese concediat din lipsă de 
lucru, zugravul îl întrebă deodată, din curiozitate 
prietenească: 

— Într-un cuvânt, ce faci acum? Eşti lăcătuş? 

— Nu, răspunse Adrian. Nu-s lăcătuş... Şi adăugă cu 
ciudă: 

— Sunt o nimica toată! 

Această sinceritate născu un sentiment de compătimire în 
inima bună a maistorului Petrache, care privi pe tânăr cu 
interes: 

— N-ai nici o meserie? 

— Din nenorocire, nu. 

— Şi n-ai încercat să înveţi vreuna? 

— Ba da, mecanică, în atelierul Docurilor, dar a trebuit să 
renunţ la sfârşitul anului, din lipsă de mijloace căci eram cu 
totul pe spinarea mamei. 

Se aflau la ceainic, la Procop, unde comuniunea 
sufletească se închega repede, datorită atmosferei 
supraîncălzite. Maistorul Petrache sorbea pahar după 
pahar din băutura răcoritoare şi îşi ştergea faţa de zor. 
Întrebă iarăşi: 

— Şi nu ţi-ar plăcea să înveţi o meserie? 

— Eh! prea târziu... răspunse Adrian, adânc mâhnit. 

— Câţi ani ai? 

— Aproape optsprezece. 

— Şi crezi că-i târziu la optsprezece ani?... Uite, eu am 
luat pensula în mână pentru prima oară când aveam 
douăzeci şi patru. Şi totuşi, vezi bine, nu merge prea rău. 
Numai că, dacă „meşteşugul e brățară de aur” pentru 
meseriaş, gâtlejul este de asemenea o pâlnie de argint! 
glumi el, parodiind proverbul românesc, care spune că 
meseriaşul îşi câştigă bine existenţa, dar că bea şi mai bine. 

Adrian petrecu două ore în tovărăşia acestui om şi râse cu 
lacrimi, fără oprire, fără a bănui că va urma ceva, când, 
rămaşi singuri, zugravul îl întrebă: 

— Cât câştigi pe zi? 


— Doi lei. 

— Ei bine, făcu celălalt, dacă gura mea nu te sperie prea 
mult, ţi-i dau eu, cu începere de mâine dimineaţă... Vino... O 
să vezi că „dracul nu-i aşa de negru, cum îl fac zugravii”... 

Uimirea lui Adrian fu atât de mare, că-l podidiră lacrimi de 
recunoştinţă. Avea şi de ce: în acea vreme, leafa unui ucenic 
începea cu cincizeci de bani, nu cu doi lei. 

De-atunci trecuseră şase luni, Adrian se dovedise demn de 
mărinimia patronului-prieten, învățând cu uşurinţă, iar 
acum, dovedind îndemânare în lucrările încredințate, leafa i 
se urcase la trei lei pe zi, în vreme ce lucrătorii cei mai buni 
n-aveau mai mult de cinci. 

Etajul de sus al clădirii, unde se afla lucrarea reîncepută, 
era locuit de familia clientului. Servitoarea lor, o unguroaică 
tânără şi expansivă, căzu pe neaşteptate în mijlocul 
zugravilor cu mutre de înmormântare şi le strigă într-o 
românească stricată: 

— Aha, mastoro Patrachi! Aşe lucrezi la voi? Haideţi! La 
treaba! 

Patronul făcu pe speriatul, sări în sus până-n tavan şi 
ridicându-şi braţele, strigă cu o disperare care înveseli 
toate feţele: 

— O! Marişka, Marişka! Frumoasă fată a „ţării 
papricaşului”, care-ţi băşică gura şi aprinde inima 
bărbatului! O! zâna tuturor mâzgălitorilor descurajaţi, 
spune-mi: îţi plac zugravii? 

Întrebând-o, se încovrigă, ca gâtul unei berze. Nas în nas, 
Marişka răspunse voioasă: 

— Da, mosiu Patrachi! lubeşte Marişka la zugrave ca 
chinte bine, băieţi buni, lucrezi puţin! 

— Bravo Marişka! urlă maistrul Petrache, înşfăcând 
servitoarea de mijloc şi făcând o piruetă cu ea. Ei bine, dacă 
vrei să ne vezi lucrând ca nişte zmei, şterge-o iute şi fă-ne 
patru cafele cu caimac, groasă, nu prea dulce şi fierbinte să 
ne ardă în... teremtete! 


Servitoarea se smulse din braţele sale şi o luă la goană, 
strigând: 

— Mintenaş, mastoro Patrachi! 

Lucrătorii, dezmorţiţi, se strâmbau de râs. Peste puţin 
timp, servitoarea, cumsecade, le aduse pe-o tavă patru ceşti 
cu cafea, la care adăugase tot atâtea linguriţe cu dulceaţă şi 
pahare cu apă - politeţe elementară oricărei ospitalităţi 
româneşti, prea puţin cunoscută în Occident, unde semenii 
te lasă să mori de sete şi de pofta de-a bea o cafea (a lor nu 
e niciodată turcească, ci, vai! o biată zeamă de umbrelă). 

Cu moralul ridicat de trataţia gustoasă, cei patru îşi luară 
inima în dinţi. Matei şi Ițic, amândoi ocupați cu tavanele, se 
avântară pe scări, mergând ca pe picioroange, unul pentru 
a-şi semăna miozotisele, celălalt pentru a trage ciubucele. 
(Minunată metodă de lucru, în treacăt fie zis, născocită de 
germani, cu totul necunoscută în Franţa şi care cruţă 
muncitorului oboseala de-a cobori neîncetat pe scară ca s-o 
mute din loc în loc, iar patronului o mare pierdere de timp.) 

Meşterul Petrache şi Adrian începură şi ei lucrul, primul să 
prepare „ultimul strat” de ulei pentru verandă, celălalt să 
imprime pe zidurile unei odăi un şablon reprezentând 
scene de vânătoare. 

Pălăvrăgeala era în toi. Vocile şi râsetele izbucneau unele 
după altele. În timpul lucrului, fiecare povestea peripeţiile 
chefului din ajun. Patronul, jos, pe duşumea, cu o găleată 
între picioare, dădea tonul hărmălaiei şi asmuţea elanul 
lucrătorilor, în timp ce-şi întindea zugrăveala, adăugind 
când culoare, când ulei, sicativ sau terebentină, pe care i le 
da Serafim. Adrian, din odaia lui, asculta nimicurile, râdea 
din toată inima şi acoperea pereţii cu păduri, vânători, câini 
şi cerbi, - toţi verzi. 

Dar încetul cu încetul, vocile slăbiră, istovite; răspunsurile 
şi râsetele se răriră; piepturile obosite scoteau nişte sunete 
hodorogite şi, după un ceas, o tăcere aproape generală 
domnea în bină. Din timp în timp, ritmul unei scări în mers 
din loc în loc, o tuse scurtă, seacă, un oftat de nemulţumire 


sau vocea abătută a patronului care cerea ucenicului: 
„Albastru de Prusia”... „Verde închis”... „Ia-o dracului de- 
aici, p-asta!” - cădeau solitare, în mijlocul tăcerii generale. 
Apoi Adrian nu mai auzi nimic, somnolenţa şi amorţeala 
zilelor posomorâte învăluiră totul într-o toropeală, binaua 
pieri din ochii lui Adrian şi gândurile lui se înapoiară pe 
tărâmul nuferilor albi, al cerului albastru (nu albastru de 
Prusia) şi mai ales la ideea fixă de a-l revedea pe Samoilă 
Petrov şi de a-l câştiga planului său de a-l libera pe Mihail. 

Maşinaliceşte, visând mereu, aplica şablonul pe perete, 
trecea pensula pe deasupra desenelor croite în tipar, ridica 
şablonul şi repeta operaţia, mecanic, mai departe, când, 
smulgându-se din visare, observă că tocmai aplicase 
şablonul cu cartonul desenat întors pe dos. Mizerie!... Cu 
cartonul într-o mână, pensula în cealaltă, Adrian privea 
amărât pădurea cu rădăcinile copacilor în sus, vânătorii cu 
capetele în jos, cerbii şi câinii cu labele în aer. Şi 
necunoscând vigurosul cuvânt al lui Cambronne, prompt pe 
malurile Senei în cazuri asemănătoare, trase printre dinţi o 
înjurătură românească, în stare să-l înspăimânte chiar pe 
Cambronne, deoarece orientalii sunt neîntrecuţi la 
înjurături. 

Dacă Adrian înjura aproape în gând, ca să nu fie auzit, în 
schimb o altă înjurătură răsună alături, zbârnâind 
geamurile. Maistorul Petrache urla furios: 

— Pe toţi sfinţii martiri ai bisericii!... Cine a băgat roşu de 
Berlin în cutia cu verde Van Dyck? Am prăpădit două chile 
de ulei! 

Nimeni nu crâcni. Serafim, cu vocea lui monotonă, că „e 
din cauză că, în ziua încetării lucrului, a fost aruncat totul 
claie peste grămadă în ladă şi acum trebuie verificat totul 
înainte de-a fi întrebuințat”. 

Adrian, mulţumit că nu-i singur în pagubă, spălă în linişte 
panoul greşit şi-i trase un strat de vopsea, în timp ce 
patronul, necăjit de confuzie, aruncă o privire asupra 


lucrului făcut de cei doi lucrători ocupați cu tavanul. 
Nemulțumit, le spuse: 

— Dragii mei, fiţi aşa de buni şi coborâţi-vă de pe scări. 
Miozotisele tale, Matei, sunt moarte, vestejite; iar falsele 
tale ciubuce, Ițic, n-au nici un relief... 

— Iar eu, interveni Adrian la rândul lui, am pus şablonul cu 
sus-n jos! 

Bietul meşter sări în sus: 

— Peste tot peretele? întrebă el. 

— Nu! numai o singură foaie, răspunse Adrian. 

— Bine! S-o lăsăm baltă! S-o ştergem! strigă zugravul. Azi 
toţi avem privirea tulbure. Ne vom scoate pârleala mâine. 
Jumătatea asta de zi vi-o plătesc. Strângeţi uneltele! 

Toată lumea fu satisfăcută. ÎI încredinţară pe patron că 
mâine fiecare va munci „ca un turbat”, ca să câştige cele 
trei ore pierdute. Şi plecară. 

În stradă, Adrian îşi scoase ceasul, era patru şi jumătate, 
îşi zise: „Samoilă nu poate să fie aşa devreme la ceainic”. 

Şi se îndreptă, la voia întâmplării, spre casa sobarului - 
artist-pictor, din strada Zidari. Un cartier liniştit, de mici 
burghezi. La nr. 7 al susnumitei străzi, văzu o locuinţă 
modestă; bătu la poarta de lemn a curţii şi-o întredeschise 
cu grijă, de frica vreunui câine. O femeie de vreo patruzeci 
şi cinci de ani, foarte grasă, pieptănată şi îmbrăcată 
ruseşte, ieşi din bucătărie şi-l întâmpină, zâmbindu-i 
prietenos, ca unei cunoştinţe. Adrian salută şi întrebă: 

— Domnul Samoilă Petrov aici stă? 

— Da, domnule, intraţi numai! Vă aşteaptă de azi- 
dimineaţă şi m-a întrebat de dumneata de trei ori până 
acum. 

— Cum se poate asta? făcu Adrian, mirat. Dumneata nici 
nu mă cunoşti! 

— E adevărat, dar toată ziulica mi-a vorbit de întâlnirea 
de-aseară cu dumneata, în Grădina Publică. Ţine mult la 
dumneata şi-mi pare bine că te cunosc şi eu. 


În acel moment, Samoilă ţâşni dintr-o cameră din fundul 
curţii şi năvăli spre Adrian, cu braţele întinse. Purta o 
rubaşcă albă, guler moale şi lavalieră neagră, sclipind de 
graţie şi tinereţe, plin de exuberanţă, de viaţă, de mândrie, 
de încredere în sine şi nădejdile sale. Apucându-l de braţ şi 
conducându-l pe Adrian spre atelierul său, revărsă asupra 
lui un potop de cuvinte drăgăstoase: 

— În sfârşit, iată-te! De azi-dimineaţă te aştept, cu 
nerăbdare. Închipuie-ţi, un cunoscut de-al meu te-a zărit, 
pe la ora opt, plimbându-te în port, în compania unui 
vânzător de plăcinte. Persoana asta a fost de faţă la bătaia 
cu confeti de ieri, te cunoaşte din vedere şi s-a rostit cu 
oarecare dispreţ asupra plimbării dumitale. Poţi să-ţi 
închipui, cum l-am pus repede la punct! Cu ocazia asta, am 
aflat că nu lucrezi azi şi bazându-mă pe sinceritatea 
promisiunii de ieri-seară, eram sigur de vizita dumitale. Am 
şi prevenit-o pe mama, să te roage să mă aştepţi puţin, dacă 
ai fi venit cumva în lipsa mea... 

Din pragul uşii de la intrare, strigă maică-sii, cu un glas de 
copil răzgâiat: 

— Mamă! Vrei tu să pregăteşti samovarul? 

Intrară în casă, unde Adrian văzu două încăperi, curate, 
modest mobilate: o cameră de culcare şi atelierul-cabinet 
de lectură al lui Samoilă, unde domnea o mare dezordine 
de artist, care-l impresionă şi încântă pe Adrian. Vreo 
cincizeci de pânze, de toate mărimile, acopereau pereţii, 
din temelie până-n tavan. Peisajul domina, ici-colo câteva 
capete de studiu şi două compoziţii cu subiecte religioase. 
Numeroase reproduceri în alb-negru şi cromolitografii 
după capodoperele lui Rembrandt, favoritul lui Petrov, 
precum şi numeroase portrete ale maeştrilor penelului, 
muzicii şi literaturii, prinse cu ace aproape peste tot. Pe 
biroul său, încărcat cu vrafuri de cărţi, trona Tolstoi, flancat 
de Puşkin, Vereşaghin, Lermontov, o fotografie a măştii lui 
Beethoven, Eminescu, toate talmeş-balmeş. Lângă 


fereastră, şevaletul care adăpostea o pânză mare, aproape 
gata, care atrase atenţia vizitatorului. 

— Recunoşti priveliştea asta? îl întrebă Samoilă. 

— Cum, nu! Mi-e familiară! zise Adrian. Ce nume i-ai dat? 

— Cum ai boteza-o dumneata? 

— Pe cuvântul meu... l-aş spune Dunărea în faţa Brăilei. 

— Ei bine, aşa să fie! exclamă pictorul. Mă gândeam s-o 
intitulez Balta Dunării. 

— Nu prea se potriveşte, opina Adrian. Bălţile sunt pe al 
doilea plan, în timp ce fluviul, cu măreţia detaliilor, domină 
totul. Încolo, îţi mărturisesc că nu mă pricep deloc. Iubesc 
pictura, la fel cu toate artele - cu excepţia literaturii - adică 
fără s-o adâncesc. Încă dibuiesc. 

— Atunci, ne vom completa unul pe altul. Eu îţi voi vorbi 
despre pictură, iar dumneata mie despre literatură. Acolo 
eşti mai la largul dumitale decât mine. 

— Nu ştiu până unde pot pătrunde taina literelor, dar să 
spui că eu m-aş pricepe, e prea mult. Desigur, totdeauna m- 
am scăldat în această lumină binefăcătoare, am privit fără 
răgaz în inima ei, dar domeniul este atât de vast, că-mi 
sperie dorinţa de-a mă instrui. Îmi lipsesc atâtea... 

— Ştii vreo limbă străină? 

— Ei, vezi? Ai şi pus degetul pe una din ignoranţele mele. 
Nu cunosc decât greaca modernă şi asta, cum! Dar aş 
schimba-o, de bunăvoie, cu franceza, de pildă, în ciuda 
ironiei dumitale... La nevoie, aş adăuga, pe deasupra, şi 
româna. 

— Oh, cum ni se potrivesc dorurile! suspină Samoilă. Şi eu 
ard de dorinţa de-a cunoaşte franceza, Franţa, Parisul cu 
capodoperele sale! 

— Totuşi, dumneata stăpâneşti rusa, care-i cu totul altceva 
decât greaca mea şchioapă. 

— N-are a face, nu-i o limbă universală. Şi, ca şi dumneata, 
tânjesc să zbor spre marile înălţimi. 

Petrov avea în conversaţie unele familiarităţi şi o mimică 
ce-i plăcură lui Adrian. Plimbându-l prin faţa tablourilor sale 


şi dându-i o sută de explicaţii asupra subiectelor, desenului, 
coloritului, expresiei, mai mult sau mai puţin reuşită a 
gândirii sale, Samoilă îi strângea braţul, îl bătea pe umăr, 
făcea glumele cele mai caraghioase. Ascultându-l, Adrian îl 
compară cu Mihail şi-şi zicea: „Ce diferenţă uriaşă! 

Şi totuşi se simţea atras de acest om, vibrând în întregime 
de entuziasm, cu aceeaşi putere ca în întâlnirile lui cu 
Mihail. Acest fapt îi păru ceva nou şi minunat. Doi oameni... 
Descoperise doi oameni. Primul se apropia cu greu; al 
doilea, în goană mare. 

Samovarul în clocote, cu armurile scânteietoare, fu adus 
de mama lui Petrov, cu graţia şi îndemânarea proprie 
ruşilor. Pe tavă, două ceşti mari, cu farfurioare adânci, 
zahăr, lămâie, rom şi pesmeciori. Adrian nu fusese niciodată 
atât de bine servit. 

Buna mamă a lui Petrov îl întrebă: 

— Pictezi şi dumneata? 

— Da, doamnă: spoiesc pereţii! glumi Adrian. Samoilă, 
care turna ceaiul, protestă: 

— Nu-l crede, mami! Adrian este un băiat desăvârşit. De 
câteva săptămâni mă căznesc să pui mâna pe el. Dar, de- 
acum, am şi devenit prieteni vechi. Nu-i aşa, Adriane? 

Rămânând iar singuri, sorbind zgomotos ceaiul, Petrov 
întrebă: 

— Ai prieteni? 

— Nu-ţi răspund acum, spuse Adrian, şi te întreb la rândul 
meu: dar dumneata eşti bogat în direcţia asta? 

Limba pictorului plescăi: 

— Am o sumedenie de cunoştinţe, dintre care unele îmi 
sunt apropiate. Am fost militar, practic sportul şi vizitez 
multă lume. Dar, lucru curios, fără să fiu mai citit decât 
prietenii mei, mă despart totdeauna de ei cu o stare de 
emoție, încă neîmpărtăşită, ca la un spectacol care nu-ţi 
satisface dorinţele. Nu prea mă potrivesc frivolităţii lor, cu 
toate că pornim uneori la „vânătoare de femei”, chefuri şi 
nesăbuinţe destul de jalnice. Totuşi - nu ştiu cum să-ţi explic 


- s-ar zice că în anumite momente nu sunt acelaşi om. 
Câteodată, reîntorcându-mă după o seară petrecută cu cei 
mai buni dintre ei, mă simt doborât de tristeţe: îmi rămâne 
un gust de amărăciune, care trebuie să provină din efortul 
meu de-a obţine maximum de plăcere de la viaţă. Şi 
notează, e vorba de plăcerea ce ţi-o dă emoția artistică: pe 
asta vreau s-o împărtăşesc unora dintre ei şi s-o văd licărind 
în ochii lor. Asta ar fi pentru mine adevărata fericire, atunci 
m-aş simţi pe de-a-ntregul înţeles. Ei bine, această 
scânteiere de bucurie am văzut-o într-o seară în ochii 
dumitale. 

— Când asta? făcu Adrian surprins. 

— Acum câtva timp... Mai înainte, te ascultasem de mai 
multe ori de la masa mea. În mijlocul hărmălaiei din 
ceainărie, cum citeai meşterului Petrache şi-i tălmăceai 
anumite pagini din cărţi: o dată era vorba de scena unde 
Rascolnicov cade la picioarele Soniei, în Crimă şi pedeapsă, 
şi lămureai înflăcărat patronului dumitale măreţia acestei 
scene. Bunul om te urmărea cu greutate - pricepând pe ici- 
colo - dar dumneata o porniseşi în goană mare, fără să iei 
seama că tovarăşul era adesea foarte stânjenit de 
entuziasmul dumitale. 

— Mi-aduc aminte, zise Adrian, încurcat. 

— Nu-i totul. Te-am surprins, de asemenea, pe cale să te 
entuziasmezi de unul singur şi atunci am putut să-mi dau 
seama de măsura sincerităţii dumitale, în bucuria de a 
gusta arta... 

— Dar tocmai dumneata faci pe polițistul?! strigă Adrian. 

— Deloc. Pui prinsoare că ai vederea slabă. 

— Da! sunt cam miop, mai ales când se înnoptează. 

— Ei bine, într-o seară ai intrat la Procop cu un pacheţel. 
Nu se aflau acolo decât vreo cinci-şase persoane, printre 
care şi eu, într-un colţ puţin luminat. Aşteptam un lucrător. 
Ai desfăcut pacheţelul, ai scos două cărţi, ai tăiat câteva 
pagini şi citeai cu înfrigurare, răsfoiai, apoi te cufundai din 
nou în lectură. După aceea, sprijinindu-ţi bărbia în podul 


palmelor, ai pornit în lumea visurilor, dar cu privirea înfiptă 
drept în ochii mei, care strigau făţiş: „Dar spune-mi, despre 
ce e vorba!” E drept că în timp ce d-ta stăteai în lumină, eu 
nu. Şi atunci am putut vedea în voie licăririle bucuriei, pe 
care n-o poţi gusta decât singur, în clipa când n-ai în faţă 
oglinda prieteniei de care-ţi pomeneam. La urmă, 
atingându-mă în treacăt de masa dumitale, ca să ies, am 
văzut că erai în tovărăşia lui Sienkiewicz şi Balzac. Hannia 
şi Moş Goriot. 

— Şi de ce n-ai trântit un pumn în masa mea, ţinându-mi 
de îndată discursul ăsta? făcu Adrian cu melancolie. 

— Ah! suspină Samoilă. Nu poţi cădea din senin peste 
cineva. Dacă am făcut-o ieri-seară, în Grădina Publică, e 
pentru că aveam două pahare cu vin în nas. 

— Nu-i adevărat, Samoilă! protestă Adrian. Poţi să dai 
buzna peste un om, să-i dăruieşti elanurile tale, cerându-i-le 
pe ale lui, fără să bei ceva. Cea mai bună băutură pentru 
oameni ca noi este dragostea care ne umple inima şi care 
dospeşte în noi de la facerea lumii. Beţia şi veselia ei sunt 
singurele pe care le cunosc, eu care n-am băut niciodată vin 
scump. Şi e bine că această dragoste mi-a dat brânci - nu 
mai târziu decât ieri şi azi-dimineaţă - căzând brusc şi 
brutal peste un om amorţit de mizerie şi nedreptate, şi că 
am izbutit totuşi să reînsufleţesc jăraticul aţipit al propriei 
sale dragoste, pe care nerecunoştinţa omenească aproape o 
ucisese. Petrov, am venit la dumneata cu gândul de a-ţi 
vorbi despre acest om şi de-a ne uni strădaniile ca să-l 
câştigăm pentru noi şi pentru viaţă, care-i place. Sunt 
fericit să-ţi mărturisesc c-am găsit în dumneata mai mult 
decât ceea ce nădăjduiam, prietenul care ştie să răspundă 
cu elan unei atari încercări... 

— Cine-i omul ăsta? strigă Samoilă, zburlindu-şi 
sprâncenele şi sărind de pe scaun. Dacă este demn de 
prietenia dumitale, voi fi fericit să aspir la a lui. Cere-mi 
orice îmi stă în putere şi sunt gata să execut: înainte de 
toate, uite punga mea şi casa mea, dacă el e în nevoie! 


În picioare, cu braţele deschise, frumoasa-i barbă răvăşită, 
ochii aruncând flăcări de dragoste, Samoilă Petrov întrecea, 
în ochii lui Adrian, valoarea celei mai frumoase capodopere 
de artă: „Ăsta, îşi spuse privindu-l, ăsta nu mai e o născocire 
ieşită din creierul unui mare artist: ăsta este o bucată de 
om vărsată din măruntaiele lui Dumnezeu. Şi este a mea!”. 

Prinzându-l de mână, îi zise cu adâncă părere de rău: 

— Bunul meu Samoilă! Dumneata cinsteşti prietenia şi mă 
copleşeşti, arătându-mi această măreție sufletească. Dar, în 
cazul nostru, a da, n-ajunge, trebuie să izbuteşti ca să ţi se 
primească. Deşi sunt sărac, fără altă avere decât braţele, 
am făcut acelaşi gest ca şi dumneata, cu aceeaşi 
spontaneitate, şi m-am lovit de un refuz de granit. 

— Dar cine-i oare fiinţa asta ciudată? Nu cumva, din 
întâmplare, e aceea cu care ai fost văzut, azi-dimineaţă, 
prin port? 

— El este! 

— Vânzătorul de plăcintă? 

— Exact. Acest vânzător de plăcintă este primul meu 
prieten, descoperit ieri la ora două, ca să descopăr, trei ore 
mai târziu, prietenia dumitale, pe care o doream şi o 
hrăneam în sufletul meu, de atâta amar de vreme. Pe 
amândoi v-am descoperit din întâmplare. Gândeşte-te, deci, 
Samoilă, în ce ocean de neştiinţă trăim. 

Pictorul, vădit tulburat, rămase încremenit, cu privirea 
agăţată de ochii lui Adrian, în care încerca să prindă 
imaginea lui Mihail, care-i scăpa. 

— E român? întrebă, ca şi cum s-ar fi trezit din vis. 

— Nu, nu e român. 

— Din ce ţară vine? 

— Nu ştiu. 

— Trebuia să-l întrebi. 

— Am făcut prostia asta şi m-a repezit. 

— Tii, ce pasăre grozavă! exclamă Samoilă. Vorbeşte 
româneşte? 


— Foarte puţin. Ne înţelegem în greceşte, dar mi-a spus 
apoi că ştie şase limbi. L-am văzut chiar eu citind 
franţuzeşte. 

— Franţuzeşte? sări Petrov. 

— Da, prietene. Şi omul ăsta se află într-o mizerie, de unde 
nici păduchii nu lipsesc. 

Pictorul îşi acoperi ochii. 

— Nu se poate... nu se poate! gemu el. Şi cine ştie ce 
valoare omenească o fi reprezentând! 

— Nu e vorba aici de „cine ştie”, spuse Adrian cu 
fermitate. Sunt sigur de asta. Am petrecut câteva ore cu el 
şi m-am simţit ca un ţânţar pe lângă un elefant. 

Petrov îl înhaţă pe Adrian de umeri: 

— S-alergăm într-ajutorul lui! strigă el. Trebuie să-l găsim, 
să-i vorbim înţelept, prieteneşte, să-l batem, la nevoie, dar 
să-l scoatem de-acolo cu orice preţ! 

Adrian zâmbi trist. 

— Regăsesc în dumneata primul meu val de generozitate, 
dar asta nu foloseşte la nimic sau cel mult, va servi să-l 
îndepărteze de noi. 

— Atunci, ce-i de făcut? 

— M-am întrebat şi eu şi am întocmit un plan. 

— Ce plan? Cum să facem? se repezi pictorul. 

— Ei bine, trebuie să te porţi cu el aşa cum fac marii artişti 
necunoscuţi în faţa gloriei: o lasă să vie la ei singură, 
slujind-o în acelaşi timp cu sinceritate, dragoste şi pasiune. 
Să ne mulţumim, pentru un moment, să fim doi prieteni 
care vor binele lui Mihail şi să-l iubim, pe tăcute, căci unui 
om, mi-a spus într-o zi mama, poţi să-i iei ceva cu sila, dar 
nu poţi să-i dai cu sila. 

Apoi Adrian strânse voiniceşte mâna lui Samoilă şi-l părăsi, 
spunându-i: 

— Pe curând! 

Cei doi conspiratori ai prieteniei n-aveau să se revadă aşa 
de curând. A treia zi de la vizită, Petrov fu nevoit să plece 
foarte departe, la ţară, ca să facă nişte sobe de teracotă în 


locuinţa bogată a unui moşier, unde întârzie şase 
săptămâni. 

În acest timp, viaţa lui Adrian nu fu deloc veselă. A mamei 
sale, cu atât mai puţin. lar Mihail suferi o nouă lovitură. 

Era şi natural să se întâmple astfel. Mai întâi, fiindcă 
Leana îşi luase însărcinarea să repete, în gura mare, 
scandaloasa întrebare prin care Adrian o rugase să-i spună 
dacă putea să-l iubească pe Mihail! Şi să-l aducă acolo pe 
„păduchios!” 

— Ce spui de asta! se vâita către prietenele ei. Poate fi ăla 
o relaţie pentru „oameni bine? „Numai p-ăla l-a găsit 
drăguţ în tot oraşul, ca să mi-l prezinte mie, care la 
Bucureşti n-am avut decât cunoştinţe simandicoase? Ah! 
nu! Asta-i culmea! Mă întreb dacă nu-i puţin nebun... 

— Şi eu mă întreb, sări o prietenă, dacă prietenia lor nu 
ţine de dragostea turcească sau grecească... În sfârşit, ceva 
curat nu e, dimpotrivă, dă de bănuit. (Prietena nu ştia că 
„dragostea”, presupusă de ea între cei doi, poate „depinde” 
pur şi simplu de bărbatul care se naşte într-o hasna, şi-o 
proclamă azi, în cărţi foarte elogiate şi apreciate, la Paris şi 
aiurea!) 

Şi pentru că bănuielile prietenelor Leanei şi „culmea” ei să 
fie îndreptăţite, Adrian le dădu o mână de ajutor: tot timpul 
liber şi-l petrecu numai cu „păduchiosul”. Surd şi orb, cu 
capul sfidător ca un animal frumos, în zori, la prânz, seara, 
pe ploaie, şi pe timp frumos, duminica sau în zi de lucru, 
Adrian tăbăra pe cel ce întruchipa pasiunea vieţii sale. 
(Binecuvântată să fie această pasiune, în vecii vecilor, căci 
dacă lumea va deveni într-o zi mai bună, asta numai graţie 
ei va fi!) 

Erau zile când, sculat prea devreme, nu îndrăznea să-l 
stânjenească pe Mihail la lucru. Ca să-i strângă mâna, 
Adrian se postă în faţa plăcintăriei, din care ieşeau aburi de 
plăcintă coaptă. Şi acolo, ghemuit pe un trunchi de salcâm, 
cu nasul într-o carte, pândea ieşirea slugii geniale, marele 
său prieten. Treceau hamalii şi căruţaşii portului. Treceau 


fetele şi femeile care cârpeau sacii. Trecea toată suflarea 
matinală a mahalalei harnice. Adrian nu vedea, n-auzea 
nimic! Şi, Doamne! ar fi avut ce, fiindcă lui îi erau destinate, 
strâmbături de văzut şi răutăţi de auzit, Şi pe unele, şi pe 
altele, viaţa ni le oferă din plin, în aceiaşi măsură cu 
dragostea. 

„„ Naivule, care-l iubeşti pe Mihail cu o tandreţe 
„suspectă”, mergi înainte surd şi orb, continuă-ţi drumul.” 

Calm, sincer, neclintit în singurătatea sa, de neabătut în 
consemnul său, Mihail accepta avalanşa pasională a 
„nebunului”, se apăra cum putea mai bine şi-l înţelegea, 
înţelegea că n-are nici o vină, că el era totul în cabala pe 
care strada Griviţa o urzea împotriva amândurora, doar 
pentru că Adrian îi arăta o dragoste, veche de când lumea, 
fără să se sinchisească de ochii răi ce-i pândeau. Era 
precum copacul care-şi înalţă ramurile în prea plină lumină 
a cerului, fără a roşi de înflorirea lui. 

Şi, aproape egal de fericiţi, cei doi prieteni se dăruiau 
arzătoarelor discuţii sentimentalo-filozofice, lăsându-le pe 
cumetre să clevetească, în spate, despre „ailaltă haimana, 
venită de peste nouă mări şi nouă ţări, oploşită în dugheana 
albanezului, încă şi mai murdară decât patronul ei şi tot aşa 
de lacom să facă avere la noi, ca să nu mai pomenim de 
relaţiile cu feciorul spălătoresei, care aleargă după el ca 
purceaua în călduri după vier!” 

Cât despre biata spălătoreasă, ea - la fel ca şi Mihail - se 
ţinea dreaptă şi înfrunta grindina ce cădea aproape de 
peste tot; dar când se întâmpla ca „grindina” să pornească 
de la propriul ei fiu, atunci, încovoiată, plângea cu coatele 
pe genunchi şi cu amândouă mâinile acoperindu-şi capul, ca 
şi cum s-ar fi apărat. Căci Adrian, crunt ca toţi inocenţii şi 
nemilos ca orice copil răsfăţat, cerea, zi şi noapte, mamei 
sale, să-l primească pe Mihail acasă la ei, să-l considere „ca 
băiatul cel mare”. Numai atât! 

Sărmana mamă acceptase cu dragă inimă să spele şi să 
repare rufăria sărăcăcioasă, pe care Adrian i-o aducea fără 


ştirea lui Mihail; ba îl şi îmbogăţise cu câteva cămăşi 
purtate, căpătate de prin casele înstărite şi se oferea să-l 
recomande călduros, pentru o slujbă mai bună la stăpânii 
ei. Dar ca să-i dea adăpost în căminul ei? 

— Ehei, copile! îi spunea lui Adrian, nu ştiu cum să mă 
dezvinovăţesc în ochii oamenilor, că te-am adus pe lume pe 
tine, singura mea avere, şi tu ai vrea ca eu să adopto nouă 
comoară de teapa ta? Fie-ţi milă, băiatul meu! 

Adrian, răspundea: 

— Puțin îmi pasă! Eu nu trăiesc cu „oameni*, ci cu tine şi 
oameni ca Mihail. Oamenii? Să-i ia ciuma! Dacă s-ar ocupa 
de mine, cât mă ocup eu de ei, aş fi desigur mai mulţumit 
să-i văd sătui şi să-i ştiu la adăpost, decât crăpând de 
mizerie. Asta-i toată omenia mea faţă de cei care nu cer 
decât atât de la viaţă. Şi fie că li-e sau nu pe plac, eu nu mă 
despart de Mihail. 

— Şi Leana? îl întrebă maică-sa. Ai să vezi c-o să fugă de la 
tine. 

— N-are decât! Bocancii lui Mihail îmi sunt mai scumpi 
decât ea. 

— Dar Mihail nu este decât un prieten. O să ai nevoie de-o 
femeie. 

— Am întâlnit o sută până acum şi o să mai găsesc o mie, 
mâine; numai să consimt a fi măgarul lor. Arată-mi o femeie 
care să fie dublată de un Mihail şi sunt gata să înghit un chil 
de gaz! Cât despre rest, voi face tot ce vrei, dacă poţi să-mi 
arăţi un al doilea Mihail. 

Oţeliţi în nevinovata lor pasiune, cei doi prieteni 
continuară să se întâlnească, la fel ca doi îndrăgostiţi, 
înfruntând limbile clevetitoare, ochii duşmănoşi şi chiar 
ocările în faţă. 

Dar, într-o dimineaţă, tare devreme, pe când Adrian îl 
întovărăşea pe Mihail în cei două sute de paşi, obişnuiţi 
înainte de despărţire, îi surprinse, chiar la cotitura străzii 
Griviţa, un uruit de trăsură, cântec de vioară şi urlete 
răguşite de beţivi. Şi în clipa când se opriră din mers ca să 


vadă cine erau cheflii matinali, aceştia săriră brusc din 
trăsură: cei trei fraţi Scatiu, trei turbaţi, care se năpustiră 
asupra celor doi prieteni, pe muteşte, fără o vorbă sau 
înjurătură. Mihai şi Adrian abia avură timpul, unul să se 
debaraseze de coşul său, celălalt să pună mâna pe-o piatră, 
că se şi treziră la pământ, complet năuciţi de lovituri de 
pumni şi picioare, marfa răsturnată în țarină, tăbăcită 
înadins cu picioarele de cei trei haidamaci, care, satisfăcuţi, 
se urcară în trăsură şi-şi luară tălpăşiţa, fără să sufle măcar 
o vorbă. 

Totul dură un minut. Chelfăneală neînsemnată la Brăila, 
fiindcă nu cursese sânge şi nici vreo coastă ruptă. Ceea ce-l 
făcu pe Adrian, adunându-se de jos, să tune împotriva 
slăbiciunii sale fizice: 

— Of, Doamne! dacă mi-ai fi trimis în clipa asta un deget 
de-al lui Codin, mi-ar fi fost de-ajuns să răpun pe ceitrei 
borfaşi. 

Mihail, adunând ceea ce rămăsese nestricat din marfă, 
obiectă filosofic: 

— Paguba nu-i mare, dacă cei trei geloşi or fi măcar 
satisfăcuţi... Şi dacă noi o să fim în stare, numai cu atât să 
ne răscumpărăm dreptul la împământenire, tot noi trebuie 
să le mulţumim. 

În primele zile ale lunii august, Petrov se întoarse de la 
ţară, negru ca un ţigan şi triumfător ca un războinic 
victorios. Se dedase vieţii ţărăneşti şi îşi neglijase adesea 
lucrul, ca să dea o mână de ajutor celor împovăraţi de 
munca câmpului; cunoscu o bună parte din acele nedreptăţi 
administrative, care rămân nepedepsite pentru totdeauna, 
iar seara se adăpase la dulcea poezie populară, în tovărăşia 
greierilor şi a furnicilor îndrăgostite. 

Pus la curent de Adrian, despre câinoşeria mahalalei care-i 
umilise, pe el şi pe Mihail, luându-i la bătaie, Petrov deveni 
furios şi vru să plece îndată în căutarea fraţilor Scatiu. 

— Îi ştiu ce le poate pielea, spuse el; ăştia sunt plevuşca 
portului. Şi n-o să-mi fie greu, nici trei contra unu, ca să le 


rup coastele. 

Adrian îl potoli: 

— Asta ar naşte răzbunări şi ne-ar sili să trăim viaţa lor de 
răfuieli neîncetate. Nu ţin deloc la aşa ceva. Iar Mihail şi 
mai puţin. N-o să mai vrea să te cunoască. 

— I-ai şi vorbit despre mine? 

— Mult. 

— Ei bine, se-arată dornic să-i fiu prezentat? 

— Nu arată nimic. Nu mi-a răspuns o vorbă, la tot ceea ce 
i-am spus despre dumneata. Dar asta nu înseamnă nimic, la 
un om ca el. Nimic nu ne împiedică să mergem numaidecât 
în port, să-l găsim, cu condiţia de-a fi discret, prudent. 

— Dar cum o să mă înţeleg cu el? Ca orice brăilean de 
baştină, cunosc limba greacă, dar mi-e greu s-o vorbesc. 

— Mi se pare că el vorbeşte şi rusa, opină Adrian. 

— Oh, atunci, strigă Petrov, sunt călare pe situaţie. 

— Fereşte-te să nu dai în gropi. Şi lasă-mi mie sarcina 
periculoasă de a-l face să vorbească fără voia lui sau să 
accepte cutare propunere, care nu-i spune mare lucru. 

Într-o după-amiază fierbinte, când se afla acasă la 
Samoilă, Adrian hotări să prezinte pictorului pe Mihail. 
Acesta, tot pălăvrind, desena în cărbune, sub privirea 
distrată a lui Adrian, care cerceta - fără să-şi dea seama - 
sufletul pictorului, spre a se încredința de sinceritatea sa. 

Observând înfăţişarea spilcuită a lui Petrov, îi spuse: 

— Ştii, nu trebuie să fii în contrast prea izbitor cu 
zdrenţele lui Mihail... O simplă măsură de prevedere. 

— Vrei să mă gătesc cu salopetă de sobar? Mi se întâmplă 
adesea să ies astfel, atunci când îmi car materialul necesar. 

— Nu! spuse Adrian. Pune-ţi, pur şi simplu, nişte haine mai 
purtate, ca ale mele. 

Samoilă se execută. Nu-şi mai puse guler, la fel ca Adrian, 
şi ieşiră. 

Afară, arşiţa soarelui îi sili să cotească drept prin Grădina 
Publică, care le reaminti cu duioşie de prima lor întâlnire, 


dar trebui să părăsească iute marea alee, ca să evite două 
cunoştinţe ale lui Petrov, ce flecăreau pe-o bancă. 

— Ăştia-s nişte „pisălogi”', lămuri pictorul, târându-l pe 
Adrian pe o potecă singuratică, - sectari închistaţi în 
formule mai rigide decât o stâncă. Nu-mi plac, îşi trec viaţa 
fără să dea ceva din ei, te ciupesc de bani fără ruşine şi îţi 
compromit cele mai frumoase năzuinţi omeneşti. 

— N-am relaţii cu ei, răspunse Adrian. Şi ei mă lasă-n 
pace. Fă ca mine. Sectarismului, oricare ar fi el, îi lipseşte 
bunătatea, chiar când o monopolizează. E contrariul vieţii 
care n-are nimic exclusivist, nici chiar în moarte, al cărui 
soroc e adesea amânat. De asemeni, mă străduiesc să 
înţeleg şi să tolerez tot şi toate, cu condiţia să nu mi se 
impună ceea ce-i potrivnic felului meu de-a fi. Altminteri, 
devin violent. 

— Suntem făcuţi ca să ne înţelegem! strigă Petrov. O să 
facem tustrei o frumoasă trinitate, dacă şi Mihail o fi ca noi. 
— El e mai dihai decât noi, spuse Adrian, voind să revină 

asupra celor spuse. Dar pictorul îi reteză urmarea, cu o 
exclamaţie bruscă, în faţa priveliştii ce se oferea ochilor în 
acea clipă, ca o încântare, la picioarele lor: 

— O-o-oh! priveşte, Adriene, ce peisaj e astăzi! Ai crede un 
relief pictat de-un artist impresionist şi mai aproape de noi, 
cum nu l-am văzut niciodată! Toate amănuntele parcă sunt 
sculptate cu dalta. 

— Ai impresia asta, fiindcă se apropie furtuna, observă 
Adrian, absorbit de priveliştea portului şi a deltei nesfârşite. 

Deşi obişnuiţi din copilărie cu această panoramă, duioşii 
noştri hoinari fură pe deplin cuceriţi, dar fiecare în felul 
său. Samoilă, pictor, necunoscând vreodată mizeria, 
distingea mai degrabă latura decorativă, în timp ce Adrian 
nu putea dezlipi frumuseţea unei imagini de amintirea ei 
dramatică. Astfel, bălțile cu stufărişe de papură, pajiştile cu 
sălcii plângătoare, brăzdate de acele canale naturale ce 
sclipeau ca argintul viu, îi reamintea pe Codin şi sfârşitul 
său dramatic, pe moş Dumitru şi înjunghierea frumosului 


armăsar. Priveliştea minunată a portului îi producea, de 
asemenea, o emoție ciuruită de tristeţe. Aceste şiruri 
nesfârşite de oameni în cămaşe, mergând cu paşi mărunți 
să-şi deşerte sacii în pântecul vapoarelor; acei vlăjgani care 
ţopăiau cu povara în spate şi îşi puneau piedici în glumă, 
care fredonau voioşi, aruncau măscări femeilor şi păcăleau 
pe cel ce-i privea, cu buna lor dispoziţie, Adrian îi cunoştea. 
El ştia că la începutul zilei, în timpul formării echipelor, 
aceşti tovarăşi sumbri, feroci, gata de omor, îşi dispută 
dreptul la viaţă, cu cuțitul în mână. Câte neveste, câte 
mame deznădăjduite nu văzuse el, alergând de-a lungul 
cheiurilor, smulgându-şi părul în faţa băltoacei de sânge 
închegat al bărbatului sau fiului, căzut pe celălalt „câmp de 
onoare” al civilizaţiei moderne. 

lată de ce, arătându-i lui Petrov, Adrian spuse cu tristeţe: 

— Vezi oamenii aceia de colo? Ai crede că-s la nuntă. 
Tocmai asta mă întristează. Văzut-ai vreodată un cal 
ţopăind, în timp ce-şi trage povara istovitoare? Oricât de 
uitucă şi de căptuşită cu veselie ieftină ar fi inima 
animalului-om, eu nu înţeleg totuşi această putere de-a 
îndura, care-i justifică sclavia milenară. Este adevărat că 
munca trebuie făcută cu inima voioasă. Dar ce muncă? În 
nici un caz aceea pe care o obţii cu şişul, dând apoi pe 
brânci. Acest fel de muncă ar trebui să-i pună pe oameni 
puţin pe gânduri... 

Privindu-i apoi pe lopătari, care uscau cerealele, 
vânturându-le cu lopeţi de lemn, Adrian adăugă: 

— Mi-s dragi mai mult lopătarii... Ei nu lucrează la bucată. 
Se vlăguiesc din greu pentru doi lei pe zi, dar vezi cel puţin 
că-şi dau seama de truda lor. Sunt nişte biete animale de 
povară, care nu cunosc bucuria şi-şi blesteamă viaţa. 

— Tocmai la ei mă uitam, de când sunt aici, răspunse 
Samoilă. Nu mă satur niciodată de priveliştea muncii lor; e 
cea mai bogată în mişcări frumoase, în colorit şi cea mai 
curată dintre muncile portului. Îmi reaminteşte scenele pe 
care le văd în fiecare an la ţară, în vremea treieratului. 


Lui Adrian îi reaminteau altceva miile de hectolitri de 
grâu, răspândite pe rogojini uriaşe şi vânturate de lopătar. 
Îi reaminteau munca cea mai ucigătoare şi mai prost plătită 
din port; munca întâmplătoare, ce greva adesea până la 
ruină preţul de cost al mărfii, ameninţată de încingere. Era 
considerată o muncă uşoară, o pacoste neaşteptată, ce 
cădea peste un câştig sigur. Nici un om tânăr şi în putere 
nu se grăbea s-o caute. Dar într-o societate clădită pe 
nedreptate, orice trudă îşi găseşte omul ei. Astfel, lopătarii 
se recrutau dintre bătrânii uitaţi de moarte, printre 
prăpădiţii din cauza băuturii, femeile fără căpătâi şi nici un 
dumnezeu, copiii vagabonzi, gălbejiţi, ce nu-şi mai amintesc 
să fi rostit vreodată cuvintele mamă şi tată. Toţi sunt plătiţi 
cu o leafă de mizerie, ştiindu-se că munca asta n-are 
importanţă cine o execută. 

Doamne! Nu-i o muncă de titan, să iei cerealele cu o lopată 
de lemn şi să le vânturi. Într-adevăr, ai spune că-i o joacă: 
lopeţile înşfacă grăunţele, într-un elan ritmat şi le aruncă 
spre cerul de foc. Praf de aur care arde în soare. Grămada 
din stânga scade; cea din dreapta se măreşte. Şi desigur, 
priveliştea nu-i lipsită de frumuseţe, dar lopătarul nu vede, 
nu simte nimic. El vântură, vântură întruna, vagoane 
întregi, pe zi. Şi dacă i se întâmplă să vadă şi să simtă ceva, 
este astrul zilei care înaintează cu paşi de melc; e ochiul 
supraveghetorului atunci când vrea să pună lopata jos, ca 
să scuipe în palme; sunt braţele sale de plumb, însăşi viaţa 
inutilă a bietului lopătar. 

— E ora patru, spuse Adrian, scoţându-şi ceasul. Haide să-l 
căutăm pe Mihail. 

Abia se urniră din loc, că un vânt rece îi izbi în faţă. Cerul 
se întunecase deodată. Nori negri, grei, se roteau deasupra 
lor, ameninţători. Fapt obişnuit vara, în zilele de arşiţă 
mare. Trecând prin faţă casei unui cantonier, auziră o voce 
de femeie care striga în curte: 

— Să strângem iute rufele! O să avem furtună... 


O sută de paşi mai încolo, picături mari de ploaie, grele şi 
reci, le şfichiui faţa. 

— Asta ne trebuia acum! zise Adrian. O să-l scăpăm pe 
Mihail. 

Îşi ridicară gulerul de la haine, îşi traseră şepcile pe urechi 
şi o luară la picior. În labirintul magaziilor, cu liniile ferate 
blocate de vagoane cu cereale, ploaia cădea cu găleata. 
Biciuită de vânt, se transformă îndată în vijelie. 

Furişându-se de-a lungul zidurilor, trecând deseori de-a 
buşelea pe sub vagoanele ce le tăiau calea, sărind peste 
băltoace mari de apă şi şuvoaie spumegânde, care le barau 
trecerea pe la toate răspântiile, cei doi prieteni ajunseră în 
sfârşit în piaţa portului şi se urcară într-un vagon gol, la 
adăpost. Erau uzi ca nişte şobolani ieşiţi din apă şi atât de 
obosiţi, încât abia că nu-şi puteau trage răsuflarea. 

Se priviră unul pe altul şi izbucniră în hohote de râs 
zgomotos. Samoilă, mai ales, cu vocea lui puternică, 
acoperea zgomotul furtunii. De sub şapca neagră a lui 
Adrian, decolorată de ploaie, o apă negricioasă îi şuruia pe 
faţă, prelingându-se pe cămaşa îngrozitor de murdară, în 
timp ce din barba lui Petrov, ascuţită, ca de ţap, apa se 
scurgea ca dintr-o streaşină. Înfăţişarea pictorului era de 
nerecunoscut. 

— Nu s-ar putea spune acum, că am avea nevoie de 
umbrelă! urlă Samoilă. 

— Şi nici c-am fi venit aci să căutăm un vânzător de 
covrigi, într-o piaţă neacoperită, adăugă Adrian, care se 
căznea să vadă prin perdeaua de apă impresionantul 
spectacol ce se înfăţişa ochilor. 

Într-adevăr, acest spectacol merita să fie văzut, fiindcă nu 
se asemăna deloc cu ceea ce contemplaseră până mai acum 
o oră. 

În piaţa portului, largă de câteva hectare şi spălată de 
trâmbele de apă furioase, un imens talmeş-balmeş, de 
oameni, căruţe şi cai, se luptau în furtună, cu un tragi-comic 


vrednic de milă sau se lăsa copleşit, neputincios, de forţa 
maiestuoasă a naturii dezlănţuite. 

Furnicarul de hamali alerga acum cu paşi de struţ, în 
căutarea unui adăpost, fiecare vrând să-şi apere cu ajutorul 
unui sac, mai degrabă hainele decât trupul aproape gol. 
Circa cinci sute de căruţaşi, grămădiţi claie peste grămadă 
cu căruţa lor cu un cal (ghioci), se zvârcoleau într-o mişcare 
greoaie de mulţime apucată de spaimă, urlau, înjurau, 
biciuiau animalele orbite de potopul biciuitor; 
desprinzându-se în pâlcuri o ştergeau din loc. 

Se mai aflau apoi cei care se mişcau greoi, încet, 
resemnaţi, ca de pildă vânzătorii ambulanți, împovăraţi de 
marafeturile lor, vânzătorii de fructe, pepeni, băuturi 
răcoritoare; bucătari care frigeau pe grătare ambulante 
peşte mărunt sau bucăţi de ficat şi măruntaie, gustări pe 
care le ofereau muncitorilor, la orice oră din zi. 

Dar, ceea ce reţinea mai mult privirile celor doi prieteni 
era lupta înverşunată a sărmanilor lopătari, singurii 
muncitori din port siliţi să uite de apărarea propriei lor piei, 
până ce nu adăposteau aurul fragil ce li se încredinţase, să-l 
acopere grijuliu cu prelate priponite la colţuri cu bolovanii 
mari şi, numai după aceea, să se pună şi ei la adăpost. Ori, 
pe vijelia asta, osteneala lor era o muncă de-a surda, o 
muncă de Sisif. 

La vreo sută de metri de vagonul în care se refugiaseră cei 
doi spectatori ai noştri, o pereche de lopătari părea 
deosebit de greu încercată de furtună. Bărbatul şi femeia 
trebuiau să se descurce singuri cu piramidele de porumb. 
Nimeni nu le sărea în ajutor. 

Petrov îi arătă lui Adrian: 

— Ia priveşte la cei doi de colo. Câtă trudă, ca să menţină 
prelata. 

În bătaia vântului, prelata, foarte mare şi grea ca plumbul, 
se îngreunase şi mai mult din cauza apei căzute; abia 
priponită într-o parte, le scăpa îndată din mâini, se umfla şi 
se ridica în aer ca un balon. Şi bietele braţe, istovite de 


oboseală, de vârstă, de nemâncare, se căzneau într-un chip 
jalnic s-o întindă deasupra boabelor înecate de apă. 

Bărbatul urla de mânie, femeia, cu fusta lipită de picioare, 
cădea în genunchi de zece ori pe minut. La un moment dat, 
vântul îi smulse prelata din mâini şi o aruncă peste bărbat, 
care dispăru sub ea. 

În faţa acestei scene hazlii, Samoilă se porni pe un râs cu 
hohote. Adrian nu-l imită, zâmbi doar uşor, temându-se de-o 
urmare oribilă. Şi într-adevăr, bărbatul ieşi de sub prelată, 
luă un bolovan de râu şi-l azvârli asupra roabei sale. Izbită 
drept în piept, nenorocita se prăbuşi. 

Această sălbăticie smulse celor doi prieteni un strigăt de 
groază. Dintr-un salt, Petrov cobori din vagon, străbătu 
distanţa cu paşi mari şi aruncându-se asupra bărbatului 
hain, îl culcă la pământ cu un pumn tot atât de greu, ca şi 
pietroiul primit de femeie. Adrian îl ajunse îndată şi 
amândoi ajutară pe nenorocita care sângera pe gură şi pe 
nas. 

Portul era acum gol. Vijelia bântuia cu furie. Dunărea şi 
bălțile nu se mai zăreau, înghiţite de perdeaua ceţoasă de 
apă care cădea în cascade pulverizate de furtună. Şi aici, 
patru nenorociţi doborâţi de-o tristeţe pe care n-o bănuia 
nimeni. 

Nesinchisindu-se de ploaia torențială, Adrian şi Petrov 
reuşiră să oprească hemoragia femeii, care părea moartă. 
Pictorul, ameninţător ca un arhanghel bărbos, se răsti la 
bărbat, promiţându-i că o să-l dea pe mâna jandarmilor. Dar 
bietul om, căzut în băltoacă, se resemnase în faţa 
nenorocirii şi se uita binevoitor la Petrov. 

— Ia priveşte, îi zise, arătându-i marfa înecată, ai putea 
barem să te osteneşti ca s-acoperi porumbul ăsta, fiindcă ai 
crezut că nu-mi erau de-ajuns furtuna şi prelata şi că-mi 
mai trebuia şi pumnul tău pe deasupra. 

— Puțin îmi pasă de porumbul tău, brută! îi strigă Samoilă. 
Nu vezi că ţi-ai omorât femeia? 


— Nu te prăpădi cu firea pentru ea, îl linişti bărbatul. A 
văzut ea altele şi mai dihai, şi n-a crăpat. „Femeia, ca şi 
pisicile, are şapte suflete”. 

La auzul acestor cuvinte, nevasta scoase un urlet sălbatic, 
se ridică sprintenă, ca şi cum nu i s-ar fi întâmplat nimic. 
Apucând o lopată care înota în apă, o ridică să-şi lovească 
bărbatul, dar alunecă şi căzu grămadă, plângând peste el, 
peste lopată şi peste o întreagă viaţă de mizerie. 

— Vedeţi? făcu omul, râzând. Nu v-am spuseu că n-a 
murit? 

Apoi, revenind la datoria sa, zise: 

— Daţi-mi o mână de ajutor ca să acopăr acest terci şi p- 
ormă o ştergem de-aici. 

Adrian şi Petrov apucară prelata, cu braţele lor viguroase, 
şi o propti, cu bolovani mari, din lava vulcanică, ce se 
folosesc la pietruirea străzilor. Lopătarul adună cele două 
lopeţi, îşi pescui din apă catrafusele şi strigă femeii, care 
plângea întruna: 

— Aide, scoal' d-acolo, vacă! N-o să crăpăm aşa de curând, 
nici eu, nici tu! Hai, mişcă-te! Mai avem încă mult porumb 
de vânturat împreună, pân' să ajungem la capătul 
chinurilor. 

Acest fel de mângâiere înduioşă pe Samoilă. Viaţa 
înfricoşătoare a celor două făpturi îi apăru în toată 
grozăvia. Avu remuşcări că-l lovise pe bărbat. Văzându-l 
îndepărtându-se cu femeia lui, reflectă: „Cu ce i-am venit 
într-ajutor? În loc să sar la timp, m-am distrat, privindu-l 
cum se lupta cu nenorocirea lui şi nu m-am urnit din locul 
meu decât ca să-l pocnesc. A avut dreptate să mi-o spună”. 

Apoi, către Adrian care mergea gheboşat: 

— Hai să-i poftim la un pahar cu noi! 

Alergară după lopătari, ajungându-i. Petrov li se adresă: 

— Ascultaţi: credem că după o astfel de baie, n-o să fie 
greu să beţi împreună cu noi o juma' de ţuică... Haideţi... 
Ploaia nu pare s-aibe chef de stat. Dacă o să iasă soarele, ne 
înapoiem cu toţii la „terciul” vostru. 


La această invitaţie, figura lopătarului se lumină. Faţa lui 
mare, scofâlcită şi brăzdată de cute adânci, tresări de 
bucurie. Zise: 

— Ah! ai vorbit mai frumos decât sfântu Ion Gură-de-Aur! 
Domnul să te binecuvânteze! Muream de poftă ca să pun un 
strop de rachiu pe limbă, dar n-am decât un singur gologan, 
cu care aş putea să-mi plătesc un pâhărel... Da! vedeţi 
dumneavoastră, n-aş putea să beau de unul singur şi 
muierea să stea colo în faţa mea, privindu-mă şi înghițind în 
sec. E destul de amărâtă, ca s-o mai oropsesc şi eu. 

— Îţi place mai bine să-i arunci un bolovan în cap! zise 
Petrov. 

Omul îşi ridică lopata spre cer: 

— Eh, da, dom'le! Asta ţi se pare poate caraghios, nu? Dar 
intră te rog în pielea mea, timp de opt zile: ai plesni acolo, 
ca un pui de broască pe care-l striveşti sub talpă: poc...! 

Râseră toţi patru. Femeia, încă plină de noroi şi sânge, îşi 
aprobă bărbatul: 

— Da, domnule! aţi fi crăpat, cu siguranţă! Grupul se 
îndreptă spre intrarea în Docuri, unde cârciumile 
muncitoreşti sunt aşezate în faţa pescăriei. Privindu-i din 
urmă, ai fi zis: patru naufragiaţi scoşi acum din apă. În 
umbletul lor, bălăbănindu-şi braţele, trupurile păreau 
schiloade, iar picături de apă murdare li se scurgeau de pe 
mâini şi din mânecile hainelor. 

În mai puţin de-o jumătate de ceas, furtuna înecase ţinutul 
şi dispăruse. Pe cerul de-un albastru sclipitor, nu zăreai 
decât câteva frânturi de nori alburii, resfiraţi ca nişte 
zdrenţe. Soarele reapăru arzător. Munţii Marinului erau 
mascaţi de aburi, care se ridicau greoi, fumurii, ca şi cum 
nişte căldări uriaşe ar fi clocotit undeva în vale. O oboseală 
generală stăruia asupra naturii, vlăguită de furtună. 

Pe pământul încă acoperit de apă, sute de broscuţe, nu 
mai mari decât un bob, ţopăiau încoace şi încolo, riscând la 
orice pas să le striveşti: poc! sub talpă. 


Portul, spălat, împrospătat, reînvia. Un furnicar de oameni 
se ivi buluc prin uşile vagoanelor şi dughenelor, sau 
revărsaţi din adâncul vapoarelor şi şlepurilor, ca albinele 
din stupul lor. Cei care se udaseră şi trebuiau să lucreze, se 
dezbrăcau până la cămaşă, îşi întindeau vestmintele la 
soare şi reîncepeau munca întreruptă. 

Lopătarii alergară primii la grămezile lor de cereale. 
Perechea care întovărăşea pe Adrian şi Petrov, alergă, la 
rândul ei, urmată de aceştia şi vorbind cu glas tare. Prelata 
fu ridicată, porumbul întins într-un strat mare şi subţire, pe 
care începură apoi să-l vânture neîncetat cu lopeţile. 

Tot trudind, bărbatul vorbea singur, neobosit, în timp ce 
cei doi prieteni - tot sperând întruna să-l vadă pe Mihail 
apărând din vreun cotlon - îl ascultau şi se prăjeau la soare: 

— Nu trebuie să ai necaz pe mine, dar asta e... spunea el. 
E bine să te înfurii, să loveşti un necunoscut şi să-i zici: 
bestie!... dintr-o pricină sau alta... Dar încearcă să te pui în 
locul lui... De pildă, să vânturi ca mine porumbul şi sărăcia, 
timp de treizeci de ani... Da, treizeci de ani! şi atunci ai 
vedea... Hm!... pe dracu... Nu eşti de piatră... Ţii cât ţii, 
până-ntr-o zi, când plesneşti ca o cămaşă argăsită. Dar 
cămaşa o arunci, pe când pielea... eh, păstrezi totdeauna un 
pic de milă pentru ea, oricât de urâtă şi tăbăcită ar fi... 

Şi-apoi, ce? N-am fost şi eu băiat tânăr şi frumos? N-am 
crezut şi eu c-am s-apuc cu mâna luna de pe cer? N-aibi 
teamă: nimănui nu-i place răul... Eşti împins la rău, asta-i 
totul... 

Tata era fierar şi eu am vrut, din toată inima, să devin 
fierar, căci gologanii picau la fiecare bătaie de baros pe 
nicovală: Dar, of! of!... Barosul lui nu cădea numai pe 
nicovală, ci şi asupra mea, feciorul lui, un ştrengar de 
unsprezece ani. Aha, te miri? Ei bine, toate oasele-mi sunt 
zdrelite de barosul tatii. Şi afurisit să fie numele lui 
Dumnezeu, dacă tata n-a avut milă de oscioarele mele, cum 
vrei mata, ca lumea să aibe mai multă? 


Uite, mata, care m-ai dat peste cap adineauri cu un pumn, 
nu eşti om rău şi totuşi mi-ai făcut un rău. De ce? Pentru că- 
mi lovisem femeia... Dar ştii de ce am făcut asta? Nu pentru 
că era vinovată, nu! loată vina noastră e că suntem nişte 
bieţi oameni sărmani. Atâta! 

Vina e mai întâi a tatii, care mi-a rupt oasele, la o vârstă 
când alţi copii sunt ajutaţi să se îmbrace. A trebuit să fug 
de-acasă, să hoinăresc prin port, să rup plumbii la vagoane, 
să fur grâu şi să trăiesc... Da! Să trăiesc! Aci, alţii mi-au 
rupt coastele, înainte de-a mă băga la închisoare. 

Apoi urmară ani lungi, când nu ştiui ce înseamnă să te 
culci într-un pat, ci numai prin hambare, în poduri cu 
şoareci morţi care puţeau, sau cu alţii vii care-mi alergau 
noaptea pe piept... În sfârşit, milităria: trei ani... Şi-aci mi- 
au rupt coastele... Nimic de zis, trebuie să-ţi aperi ţara şi 
tot aşteptând să fie atacată, eşti snopit cu bătaia în fiecare 
zi! 

De-atunci, iată au trecut treizeci de ani de „lopată” şi 
sărăcie; mereu înghițind praf, mereu încovoiat, mereu borş 
de fasole şi mămăligă rece, şi cămaşa jegoasă, şi casă ca un 
grajd, şi ţuica păcătoasă. 

Şi mai ce încă? 

(Omul se opri din lucru, se sprijini în lopată şi privi pe 
Adrian şi Petrov, sfidător.) 

Ce? Venit-a cineva să mă întrebe: „la spune-mi, nu cumva 
te doare rău, când ţi se rup coastele?” Nimeni! Sau, ba da: 
muierea aia de colo, pe care era s-o omor adineauri... 
Adesea, ea m-a tras pe şale cu oţet şi usturoi. E bună, 
destoinică... lată de ce nu mă lasă inima să beau singur un 
păhăruţ de ţuică, ci mereu împreună... Nu-i aşa, Stano! 

— Aşa e, aşa e, loadere! bolborosi femeia. Da' să nu mai 
arunci cu bolovani în mine...! 

Cei doi prieteni se departară. 

Înainte să dispară în labirintul magaziilor, se uitară pentru 
ultima dată la lopătari. Lopeţile lor aruncau grăunţele de 
aur, tot mai sus, spre soare. 


Mergeau agale, tăcuţi şi cam dezamăgiţi, cotind printre 
magaziile cu cereale, amândoi în cămaşă, cu hainele pe 
mână, ude, pantalonii lipiţi de coapse. Temându-se de 
răceală, Adrian spuse: 

— Să mergem la Procop, să ne încălzim cu un ceai cu rom 
şi să ne uscăm hainele. 

Tot vorbind, era cât pe-aici să calce pe o pereche de 
picioare încălţate, care ieşeau în afară pe trotuarul strâmt; 
era Mihail! Cu hainele uscate, liniştit ca un paşă, silabisea 
un ziar românesc, de seară, tolănit cât era de lung pe una 
din acele scări scurte şi foarte înclinate ce se află la 
intrarea magaziilor. 

Adrian trase un chiot scurt de plăcere, asemănător cu al 
rândunelelor buimăcite şi se repezi la mâinile lui Mihail, în 
timp ce Samoilă fremăta ca un armăsar nebun, cu ochii 
mari deschişi. 

— Na! asta-i bună! Vorbeam de lup şi lupul era la uşă! 
exclamă Adrian. 

Aceste dovezi de prietenie nu produseră asupra lui Mihail 
alt efect, decât că se răsturnă mai bine pe spate şi zâmbi în 
felul său sceptic, voluptuos, cu pleoapele întredeschise, 
apărându-se parcă de soarele strălucitor care scălda strada 
singuratică. 

— Ce faci acolo? întrebă Adrian. 

— Aştept... răspunse Mihail cu o lene nemăsurată: 

— Şi ce aştepţi? Sfârşitul lumii? 

— Nu... Aştept să se scurgă apa. 

— Ce apă? 

— Apa de ploaie... Colo, la răspântie, e o băltoacă mare 
care împiedică trecerea. 

Petrov, cu privirile aţintite setos pe Mihail, turba că nu se 
putea amesteca în vorbirea lor grecească. Adrian îi pricepu 
neastâmpărul şi văzându-şi prietenul bine dispus, îl atacă 
făţiş: 

— Ştii cine-i omul ăsta? făcu, misterios. 


În loc de răspuns, Mihail ridică uşor din umeri, cu un aer 
ce voia să spună: „Lu descoperi oamenii ca balegile pe o 
păşune”. 

În faţa acestei neîncrederi, Adrian se aprinse. Încreţi 
sprâncenele, îşi umflă pieptul şi înaintă spre Mihail ca un 
berbec, ceea ce nu displăcea deloc celuilalt. Cu pasiune, 
abia trăgându-şi sufletul, îi reaminti pe scurt tot ce-i vorbise 
despre pictor: sinceritatea lui, entuziasmul şi dragostea 
pentru toate artele, marea-i sete pentru prietenie şi 
arzătoarea dorinţă de a-l cunoaşte şi iubi pe Mihail. 

Totul nu dură nici trei minute. Dar, din clipă în clipă, şi fără 
să se smulgă din nepăsare, ochii întredeschişi ai lui Mihail 
se făceau mari, pe măsură ce torentul cuvintelor se 
rostogolea în căldura mocnită de pe buzele lui Adrian. Şi 
când acesta conchise, spunând convins, cu credinţă: 

— Pun capul jos, dacă o să regreţi vreodată că i-ai dat 
mâna! 

Ai fi putut vedea că din dolce-farniente-le lui Mihail nu mai 
rămăsese decât voinţa de granit, ce-i pironea trupul pe 
trepte, în timp ce în pupilele ochilor săi mari strălucea 
mărturia: simt, văd, înţeleg. 

O clipă de şovâială, o clipă de sforţare (oh, numai să 
cocheteze cu pesimismul său învins!) şi iată-l pe Mihail că-şi 
urneşte frumosul tors (ca şi cum l-ar fi smuls dintr-o 
strânsoare neplăcută), se ridică încetinel, drept în faţa lui 
Samoilă (care crapă de fericire), îi întinde mâna sincer, cu 
privirea înfiptă în ochii lui, apoi... 

Apoi Adrian nu mai înţelese nici un cuvânt care ar fi putut 
să trădeze ce-şi spuneau. Urechile lui auziră o duioasă 
învălmăşeală de cuvinte ruseşti, debitate melodios de 
buzele cărnoase a doi oameni şi care i se aşternea ca un 
balsam pe inimă. Rezemat alene de zid, cu ochiul atent 
(gata să sară la cel mai mic semn de neînțelegere), Adrian 
le transmitea efluviile acelei pasiuni care sudează sufletele 
şi de care inima sa era arhiplină. Ochii lui neînduplecaţi 
mângâiau cele două figuri prietene; a lui Petrov, îmbrăţişată 


de flacăra soarelui şi de flacăra propriei sale inimi: a lui 
Mihail, aurită de acelaşi torent de flăcări roşietice, dar 
imobilizată de binecuvântata stăpânire a sufletului său 
îmblânzit. 

Şi în timp ce Mihail şi Petrov se certau unul cu altul, într-o 
limbă de neînțeles, el, Adrian, desluşea în această primă 
comuniune forţa atotputernică a prieteniei, care se 
descoperă prin ea însăşi şi se oglindeşte în propriu-i chip. În 
orice colţ al pământului ar apărea, prietenia biruie zidurile 
cele mai de nepătruns, simțindu-se atrasă de cel care 
preţuieşte dragostea şi căruia ea îi este lege şi regat. 

Prietenie... Nu încerc să te explic; aş vrea să te cânt... 

După acest grabnic şi scurt schimb de tatonări afectuoase, 
Mihail, care-şi ştia prietenii uzi până la piele, înhaţă coşul 
gol şi se îndreptă spre „Vadul Comorofcei”, unde ajunseră 
aproape în fugă. Aici se afla mahalaua lipovenilor. Căscioare 
şi cocioabe nesănătoase, îngrămădite unele peste altele, se 
caţără pe povârniş, de unde se prelungesc până în faţa 
ultimelor case de pe strada Griviţa şi chiar în Comorofca, cu 
care n-au nimic comun; bravii lipoveni - toţi pescari şi 
hamali cu apucături potolite. Este drumul obişnuit, la 
înapoiere, al lui Mihail, după vânzarea de seară. Aici, 
vânzătorul de plăcinte împarte micilor lipoveni resturile 
rămase în coşul său, tot aşa cum o face şi cu copiii greci, în 
cealaltă extremitate a portului. 

Îi şi văzu cum se distrau, bălăcindu-se în apa nisipoasă, 
care şerpuia din vârful coastei surpată de ploaie. În 
zdrenţe, cu capul şi picioarele goale, murdari, îl 
întâmpinară pe Mihail cu strigăte de bucurie; mai timizi 
decât grecii, aproape se fâstâciră când îl văzură însoţit de 
doi străini. 

Mihail îşi rugă prietenii să stea mai la o parte, de teamă să 
nu-i sperie. Şi se duse să împartă resturi de covrigi şi 
grămăjoarele de foi grase şi dulci, căzute de la plăcintă. ÎI 
încercuiră şi tot mâncând, răspundeau prietenului lor care-i 
chestiona. Un băieţel de vreo opt ani se bucura îndeosebi 


de favorurile lui Mihail. Era un gălbejit, cu părul blond şi 
lins. Când îşi ridica căpşorul, vedeai doi ochi verzi, suferinzi. 
Vocea îi era atât de înceată, încât Mihail îi cerea uneori să-i 
vorbească la ureche, ca să-l audă. La urmă, dispărură 
amândoi într-o colibă din chirpici, acoperită cu trestie, 
povârnită toată şi împestriţată cu crăpături adânci. Mihail 
întârzie câteva minute înăuntru. Se întoarse singur, nu 
dădu nici o explicaţie şi începu să urce, urmat de Adrian şi 
Samoilă, care nu îndrăzniră să-l întrebe nimic. Observară, 
însă, că se căznea să-şi ascundă o tulburare şi-i respectară 
tăcerea. 

În capul „Vadului”, Mihail intră într-o băcănie, unde ceru, 
pe socoteala stăpânului, brânză, untură şi zahăr. În timp ce- 
| servea, puse coşul jos şi se retrase într-un colţ, ce părea 
să-i fie familiar. Acolo, aşezat pe-o ladă, începu să 
răscolească în voie într-un morman mare de cărţi vechi 
aruncate alandala, foarte prăfuite şi majoritatea făcute 
ferfeniţă. 

Adrian şopti la urechea lui Samoilă: 

— Pun rămăşag că-şi consultă biblioteca. 

— Cum asta: biblioteca lui? 

— Cred că de-aici îşi procură cărţile. 

Într-adevăr, Mihail reveni cu o carte. Văzându-i zâmbind, 
pricepu că ghiciseră. 

— Sunteţi două iscoade. 

— Da! două iscoade care te admiră. 

— N-aveţi nimic de admirat. 

Şi când fură afară, cu coşul greu în spate, îi lămuri: 

— Dacă-i ceva de admirat, apoi e numai prostia acestui 
băcan, care înveleşte de doi bani măsline, în pagina unui 
autor celebru. Mă înţelegeţi ce vreau să spun: omul 
cumsecade a cumpărat, Dumnezeu ştie de unde, sute de 
kilograme de cărţi şi terfeloage, ca să-şi facă pungi. Cum 
cele mai multe cărţi sunt în limbi străine şi foarte murdare, 
nimănui nu-i arde să le trieze şi să le revândă. Sunt sigur că 
maldărul ăla de cărţi ascunde cel puţin o sută de cărţi 


valoroase, în bună stare. Am citit până acum peste douăzeci 
de lucrări de mâna întâi. 

— Le cumperi? întrebă Adrian. 

— Nu... Plătesc cinci bani de fiecare carte citită, pe care i- 
o înapoiez. 

— Ce carte ai în mână? 

Mihail le-o arătă. Petrov îşi vâri îndată nasul în paginile ei; 
şi cei doi înfometați de carte silabisiră: Honore de Balzac: 
Un menage de garcon! titlu pe care fură foarte fericiţi să-l 
poată descifra. Dar când încercară să meargă mai departe, 
să mai citească câteva rânduri, se aleseră cu o bâlbâială de 
neînțeles, ceea ce-i întărâtă. Lăsând pe Adrian să 
buchisească singur, Petrov se adresă singur lui Mihail. 

— Cât trebuie să fii de fericit, că poţi citi în franţuzeşte! 

— Da, sunt într-adevăr fericit... Măcar atât!... Atunci, 
cuprins de-o curiozitate febrilă şi uitând consemnul dat de 
Adrian, pictorul vru să afle totul şi-l întrebă cu însufleţire. 

— Şi de ce citeşti dumneata? 

— Şi de ce mă-ntrebi dumneata? răspunse întrebatul, 
baricadat în eterna-i teamă faţă de întrebările indiscrete. 

Adrian, ocupat cu Balzac-ul lui indescifrabil şi 
necunoscând limba rusă, habar n-avea de gafa făcută de 
Petrov. Totuşi, uitându-se mai bine, îl văzu pe Mihail 
împotrivindu-se, iar pe celălalt plecându-se smerit, speriat 
de greşeala să. 

— Iartă-mă, domnule Mihail, spuse Petrov. Te-am întrebat, 
nicidecum să te jignesc... dar... voiam să vă înţeleg... 

Atins de accentul lui sincer, Mihail îşi îndulci vorba: 

— Ce fel de întrebare e şi asta? De ce citesc... Dumneata 
citeşti şi Adrian, de asemenea... Toată lumea citeşte... 

— Ce s-a întâmplat? sări Adrian, amestecându-se în vorbă. 

Şi cum amândoi tăceau, se adresă lui Mihail, cu un aer 
morocănos. 

— Nu trebuie să fii răutăcios! Du-te şi descotoroseşte-te de 
coş şi înapoiază-te în mare grabă. Vom merge să luăm un 
ceai la Procop. 


Fu aproape un ordin. Mihail înţelese că pornea din inimă. 
Surâse cu bunătate. 

— Mă supun... 

— Erai cât pe-aici să strici totul! îi spuse Adrian lui 
Samoilă, când rămaseră singuri. Te prevenisem că nu 
trebuie să-l bruschezi. 

— Ah, ce om! ce om! strigă pictorul. De unde ne vine 
pasărea asta? Dac-ai şti ce rusească perfectă vorbeşte! Nu! 
Nu e de teapa noastră. 

— Şi eu cred la fel, că nu este de teapa noastră. Dar este 
din aceeaşi rasă cu noi. Stăpânul său mi-a spus, poate fără 
să-şi dea seama. 

— Cum asta: „din aceeaşi rasă cu noi”? 

— Da, din rasa celor care iubesc aceleaşi lucruri. 

— Crezi, oare, că există o atare rasă? 

— Vezi, bine: ieri nici nu ne cunoşteam; mâine vom fi 
prieteni nedespărţiţi. 

— E adevărat, întări Samoilă. Trebuie să existe o rasă de 
oameni care şterge diferenţele de condiţie socială. 

Se aflau în colţul străzii Griviţa. Mihail ieşi din dugheana 
lui, cu ţigara în gură, aer ştrengăresc, fericit ca un sticlete 
pe-o cracă. Ai fi zis că tocmai închisese în casa de bani un 
câştig gras, agonisit în acea zi. Spuse în greceşte: 

— Ştiţi că mahalaua a şi aflat că suntem trei şi ne-a 
poreclit frumuşel: cei trei ţicniţi?! 

— E perfect, răspunse Adrian. Nouă ne place ţicneala 
asta! 

Şi îndreptându-se împreună spre Procop, care-şi avea 
ceainăria în piaţa Galaţi, îl lăsă pe Mihail în seama lui Petrov 
(„ca să se iubească prieteneşte, în voie”), iar el îi urmă, la 
câţiva paşi, silabisind întruna pe muteşte din Balzac. Dar îi 
supraveghea, cu urechea aţintită la tonul convorbirii pe 
care o reîncepuse Mihail de îndată, foarte dispus în seara 
aceea. Îi spuse pictorului: 

— Dumneata nu greşeşti, când te arăţi destul de 
nedumerit asupra lecturilor asidue ale unui om ca mine. 


Vina îţi este însă mare, când mă iei drept ceea ce nu sunt. 

Iar celălalt: 

— Dumneata ştii că atunci când citeşti, trebuie să fii, dacă 
nu fericit, cel puţin mulţumit. Cu alte cuvinte, să ai strictul 
necesar... Ce dracu! Doar n-o să susţii că poţi să citeşti şi 
când ţi-e foame! 

— Ba da... 

— Ei, atunci nu mai pricep nimic. 

— Ai să pricepi numaidecât. Ce-i lectura pentru 
dumneata? 

— O fericire. 

— Nu-i destul. Pentru mine este o hrană. 

Petrov rămase încremenit. Mihail reluă: 

— Să ştii că arta nu e gustată în acelaşi fel de toată lumea. 
Sunt unii care se folosesc de ea, ca de-un lichior care să le 
uşureze digestia... 

— Nu-s din ăştia! întrerupse cu vioiciune Petrov. 

— Desigur că nu! Eşti mai presus de ei, de vreme ce vrei 
să tragi un profit sufletesc; dar ca să ajungi acolo, ai încă 
mult drum de străbătut. 

— Care drum? 

— Acela al suferinţei liber-consimţite, chemată aproape ca 
o salvare. Şi dumneata, la fel ca Adrian, n-aţi suferit de- 
ajuns. 

— A privi suferinţa, nu-i acelaşi lucru cu a suferi tu însuţi. 

— Nu, nu! Deloc. 

Samoilă nu vru să se dea bătut. Alese exemplul lopătarilor. 
Povesti scena petrecută în timpul furtunii, îşi destăinui 
brutalitatea faţă de lopătar, adăugind: 

— Dar când am aflat trista viaţă a nefericitei perechi, 
povestea copilului, fierar la unsprezece ani, tot calvarul lui 
de-atunci încoace, ah! asta mi-a săgetat inima şi m-am căit 
amarnic că-l lovisem. 

— Pariez, spuse Mihail, că i-ai plătit apoi un kilogram de 
vin, ca să-l despăgubeşti. 


— Chiar aşa, i-am dus la o cârciumă! mărturisi pictorul, 
ruşinat. 

— Vezi? Eşti pradă celor mai mici mânii, a celor mai mici 
emoţii. Stăpânirea de sine îţi lipseşte cu totul. 

— Aşa-i felul meu. Nu pot altfel. 

— Ba poţi. Trebuie să poţi. Firea noastră se schimbă. 

— Cum? 

— Trăgând cel mai bun profit, din ceea ce ne învaţă cărţile 
şi mai ales viaţa. Şi asta, muşcând pământul de durere. 

— Dar citesc şi observ în jur, cu toată atenţia de care sunt 
în stare. 

— Nu faci nimic din ceea ce ar trebui. Îţi spargi capul şi 
pierzi vremea degeaba. Fă mai degrabă sobe! 

Foarte susceptibil, Samoilă schiţă o strâmbătură, de parcă 
l-ai fi stropit cu apă rece. 

— Aha, nu-ţi place? adăugă Mihail. E şi natural. Dar aici e 
buba oricărei prietenii adevărate. 'Ți-ar place mai bine să-ţi 
spun că eşti un pictor mare. Da! ai fire de artist; şi fără să-ţi 
văd pânzele, pot să-ţi spun că pe ele nu se află decât 
gunguritul unui copil fericit, şi poate chiar dotat. Cazul 
dumitale se întâlneşte la nouă din zece artişti din lumea 
întreagă. Poate chiar la mai mulţi: vibrezi puţin (poate mai 
puţin decât o muscă la soare), râzi sau plângi uşor, repede 
te înveseleşti sau te întristezi şi apoi pictezi, sculptezi, 
compui, scrii... şi iată arta! Dar asta valorează mai puţin 
decât să ai talent, o inimă simţitoare şi chiar să fii un 
revoltat... 

— Cum? strigă Petrov. Nu-s toate astea calităţi? 

— Ba da, calităţile oţelului care nu-i călit. Nu poţi sfărâma 
granitul cu degetul şi nici măruntaiele maşinăriei omeneşti 
cu bunăvoința. Numai artistul este în stare să facă asta, 
numai asta. Trebuie să meargă acolo unde nimeni nu 
îndrăzneşte să pună piciorul; să lărgească potecile 
bolovănoase ale vieților de mâine, să le netezească, 
făcându-le practicabile, lăsând pe drum fâşii sângerânde 
din carnea sa, căci adevăratul artist este generos şi 


nepăsător, ca soarele. Dacă nu este aşa ceva, jos mutrele! 
Muncitorul care coboară în mină şi scoate cărbuni ca să ne 
încălzim dindărătul, e mult mai folositor omenirii. 

lată de ce îţi spuneam că trebuie să suferi. Suferinţa - 
aceea care este mută, neştiută - ascunde o mare comoară: 
calmul. Este cea mai solidă încercare pe care o putem 
smulge vieţii, care ucide. Asta nu se obţine dintr-o dată (ar 
însemna moartea, dacă s-ar întâmpla aşa), ci treptat. Ori, ia 
priveşte ce faci dumneata: vezi un om biciuit de furtună - 
de afară şi din lăuntrul său - şi în loc să afunzi într-însul 
sonda marii înţelegeri, să-i pătrunzi drama, să afli tot ce-ţi 
poate povesti şi dincolo de vorbele lui, dumneata te porţi ca 
primul birjar ce-ar fi trecut pe-acolo: îl dai peste cap cu o 
lovitură de pumn. Desigur, nu mă îndoiesc c-ai fi plâns pe 
cadavrul lui, dacă-l omorai. 

Un alt exemplu: mă întâlneşti pe mine, pentru că mă 
căutai. Ce vrei de la mine? 

— Să te cunosc... bolborosi Petrov. 

— Şi m-ai cunoscut? 

— Nu încă... 

— Şi nu ai să mă cunoşti niciodată cu mijloacele de care 
dispui astăzi, pentru că, adineauri, în loc să pătrunzi ceea 
ce se află sub zdrenţele mele, dumneata nu le vezi decât pe 
ele şi începi să gemi deasupra lor, luându-mă drept un 
nenorocit. Ba mergi până acolo încât să crezi că starea mea 
actuală m-ar împiedeca să gust o carte sau razele soarelui 
şi vrei să-mi sari într-ajutor, fără voia mea, la fel ca şi Adrian 
care te-a chemat. Nu-i aşa? Voi nu ştiţi că dacă e cineva - 
dintre noi, trei - care să aibe nevoie de ajutor, apoi acela 
eşti dumneata sau Adrian. Ar trebui să vă dau mâna, ca să 
vă ajut să coborâţi în noroiul şi întunecimile de unde 
preţuieşti mai bine lumina. Sau dacă ai stofă de artist, 
afundă-te în acest ulei coroziv, care este durerea omului 
singuratic, şi de unde te înapoiezi cu fălci în stare să 
mestece gresia. Dar ca să se întâmple aşa ceva, trebuie să 


faci parte dintre cei care se încing peste măsură, având mai 
înainte pică pe Dumnezeu, pe lume şi pe sine însuşi. 

Dar să nu mergem prea departe. lată-ne ajunşi la 
gospodin-Procop, unde se zice că ceaiul este fără pereche. 

„Se zice...!”. Cum putea fi Mihail' atât de sceptic, să pună 
la îndoială până şi faima universală, la Brăila, a ceainicului 
sau ceainăriei gospodinului Procop? Fiindcă această faimă 
nu privea numai calitatea ceaiului, care la Procop era 
„Poppoff veritabil” (atunci când îl cereai anume, adăugând 
gologanul suplimentar). Nu privea în plus nici zahărul, - 
acest motiv de eternă discordie, care făcea pe mulţi clienţi 
credincioşi să schimbe brusc localul, pentru că le servise 
„zahăr făinos”. De aceea sunt obligat să fac aci o mică 
abatere de la subiect. 

De ce se fereau clienţii, ca de ciumă, de „zahărul fâinos”? 
Fiindcă, la Brăila, după exemplul sfintei Rusii, nu se bea 
ceaiul ca la Paris sau ca la Londra. Liber, prin alte părţi, să- 
ţi îndulceşti licoarea călduţă; sau s-o „mânjeşti” cu o 
picătură sau mai multe de lapte; sau să nu faci nimic din 
toate astea şi să-l înghiţi - ghiorţ! - cum ai înghiţi o sare 
amară; sau să-l şi primeşti „ca să faci plăcere” şi să pleci - 
cu un „mulţumesc” - fără să-l fi atins. În cel de-al doilea 
port dunărean al României, localnicii beau ceaiul cu totul 
altfel. Fie că sunt băştinaşi get-beget sau lipoveni 
pravoslavnici - cu bărbi ca a lui Tristan Bernard, cu cizme 
de vidanjori sau sumane largi, în al căror buzunar ţin 
nelipsitul pahar greu ca de piatră, de care se slujeşte 
fiecare să bea vodcă pură, în cârciumi murdare, după ce s-a 
închinat mai întâi, din belşug - aceşti localnici sunt, înainte 
de toate, mari băutori de ceai. Îl beau de dimineaţa până 
seara, pentru nenumăratele lui însuşiri: aperitiv, nutritiv, 
digestiv, laxativ, constipant, excitant, calmant, diuretic. Îl 
beau iarna, ca să se încălzească; vara, ca să se răcorească. 
Şi aşa se soarbe, între doi până la patru litri pe zi, ca un 
nimic. Dar veţi spune, ce se face cu această cantitate de apă 
în stomac? Ei bine, se bea în deplină linişte, pahar după 


pahar, apoi tot aşa de liniştit şi de nevinovat se iese în 
stradă şi-şi face nevoia pe trotuar, ştergându-şi sudoarea de 
pe frunte şi câteodată întorcându-se cu spatele, la trecerea 
vreunei persoane, tocmai în momentul acela. Astfel, 
termosifonul funcţionează după dorinţă. Maţele spălate din 
belşug pe dinăuntru, sunt pişcate de foame, iar plămânii, 
adesea de frig, când ies afară în plină iarnă, „ca să facă 
găurele de chihlimbar în zăpada imaculată”. 

Şi ca să poţi bea economicos atâta ceai, având în vedere 
preţul exagerat al zahărului şi câştigul mic, a trebuit să se 
recurgă la un mijloc de scăpare: zahărul a fost prefăcut în 
bucățele minuscule cu ajutorul unui cleştuţ, numit sifci; 
bucăţica de zahăr e muiată întâi în lămâie, apoi fixată cu 
dibăcie între fălci şi obraz, unde rezistă vitejeşte 
sorbiturilor de ceai fierbinte, care o ating în treacăt, fără s- 
o topească dintr-o dată, şi în felul acesta ajungi la fundul 
paharului, păstrând încă în gură o vagă senzaţie de dulce. E 
ceea ce se cheamă la Brăila: a bea ceaiul pricuţc. lată de ce 
toată lumea ocoleşte zahărul tos, pe care ceaiul îl topeşte la 
iuţeală, „ca şi cum ar fi griş” şi este căutat cel „de 
căpăţână”, sticlos şi fosforescent noaptea, ca acele 
chibrituri întrebuințate odinioară de sinucigaşi. 

Cele două bucăţi care se serveau la o „jumătate porţie” 
(circa cincizeci de grame), sunt tăiate cu un fierăstrăiaş, de 
însuşi patronul, dintr-o căpăţână de zahăr de cinci 
kilograme: căci trebuie să ai ochiul format şi rară 
îndemânare de-a tăia bucăţelele de-o egalitate aproape 
perfectă, înlăturând astfel ca unele din ele să pară, cutărui 
client, mai mici decât ale vecinilor de masă. Şi aşa e încă 
izvor de nemulţumire, inepuizabil. Căpăţâna de zahăr, fie ea 
triplu rafinată, nu e mai puţin adevărat că „spre vârf” e mai 
sticloasă, şi mai „făinoasă” la bază. Şi bietul băiat de 
prăvălie trebuie să facă naveta, în goană, de la muşteriul 
arţăgos la stăpâna de la casă, care nu mai ştie unde-i este 
capul: 

— Cu-coa-a-a-nă! Domnul X... vrea o bucată „de la vârf”! 


— Dar domnule X-? Dumneavoastră ştiţi bine că o 
căpăţână de zahăr n-are numai „vârf!”. 

— Da, cucoană, dar n-o fi având numai „dindărăt”? 

La auzul acestora, gospodin Procop, care vede şi înţelege 
tot, intervine îndată, scotoceşte, găseşte şi dă muşteriului o 
bucăţică „din partea de la vârf”; el ştie că omul are 
dreptate şi-l mulţumeşte, căci uneori se întâmpla să dea şi 
pe unii pe uşă afară... 

Dar la fel cu ceaiul, care este fără pereche, chiar când nu-i 
musai „Poppoff*, toate celelalte chestiuni care privesc 
zahărul (excelent), serviciul şi materialul (fără reproş), 
prăvălia (mare, curată şi luminoasă), apa (provenind din 
două căldări, dintre care una fierbând încontinuu), toate 
aceste avantaje la un loc nu contribuie atât la renumele 
ceainic-ului Procop, cât persoana însăşi a lui gospodin 
Procop. 

Şi omul sfinţeşte locul... 

Omul - până la cel mai ordinar - e un animal care poartă 
în sine, inconştient, germenul perfecțiunii universale, către 
care umanitatea se îndreaptă fără voia ei. lată pentru ce 
hamalul necioplit, care se mulţumeşte cu un colţişor de 
masă la Procop, ştie că uriaşul lipovean, cu privirea limpede 
şi barba frumos pieptănată, face o deosebire straşnică între 
clienţii săi. Ştie că preţul şi calitatea consumaţiei sunt 
aceleaşi pentru toată lumea. Dar nu şi salutul patronului: 
Or, la asta râvneşte mai mult hamalul necioplit, în asprimea 
vieţii sale, sub înrâurirea nobilului grăunte al cărui purtător 
inconştient este. 

Acest hamal necioplit se teme de Procop, în aceeaşi 
măsură cu care îl iubeşte şi cerşeşte o fărâmă din stima sa, 
fiindcă l-a văzut pe mândrul lipovean părăsindu-şi 
tejgheaua - unde stă în picioare, drept ca un judecător, 
lângă nevastă-sa, aşezată pe un scaun - şi ducându-se să 
strângă mâna cutărui client care intrase, să-l conducă la un 
loc bun, să-i şteargă masa el însuşi, din simplă politeţă - 
deoarece mesele sunt curate - să se întreţină cu el un minut 


şi apoi să comande cu vocea-i de patron, ceea ce ştie că 
muşteriul ia de obicei: 

— O jumătate pentru domnul X! 

Asta înseamnă - pentru urechile băiatului de la bufet, 
pentru toate urechile din local - mai întâi consideraţie, apoi 
câteva nimicuri: serviciu neciobit, zahăr şi felie de lămâie 
acătării. 

Dar asta vrea să spună, mai ales, că muşteriul care se 
bucură astfel de consideraţia lui gospodin Procop, nu face 
nimic din ceea ce face el, necioplitul de veacuri: nu 
şterpeleşte jurnalul ce i se dă să citească; nu scuipă pe jos; 
nu spune măscări faţă de femei; nu bate în masă, ca un 
mitocan, atunci când vrea să cheme băiatul; nu-şi face 
nevoile pe stradă; nu încearcă să fure şifciul sau să-şi 
însuşească banul lăsat la plecare, pe masă, de un 
consumator vecin; sau să dispară, fără să plătească, 
simulând „o nevoie urgentă”, ca să poată ieşi în curte. 

Pe când el, omul fără ruşine, el le face toate astea. Nu se 
poate dezbăra de ele, căci sunt păcate ce-i aparţin numai 
lui, precum exploatarea neruşinată şi crima colectivă 
aparţin numai celuilalt om fără ruşine, aflat în capul scării 
sociale, ce-l asupreşte cu toată cruzimea. Deşi ţinut în mod 
sălbatic în ignoranță, pradă jalnică instinctelor şi niciodată 
ajutat să-şi revină în fire, el se ajută cum poate. Nu, nu se 
ajută, el se supune. Freamătă sub clocotul plămadei care 
dospeşte în sufletul său. Şi când îl vede pe gospodin Procop 
cum onorează omul corect, curat, delicat, - bietul amărât 
deschide ochii, admiră liniştit, surâde, clipeşte, scuipă de 
plăcere şi se resemnează în colţul său: stima aceea nu e 
pentru el, dar se bucură totuşi, deoarece el este astăzi 
strămoşul necioplit al acelei omeniri corecte, curate, 
delicate de mâine. El nu-şi dă seama. Iar Procop, care-i un 
pionier al progresului, nici el nu-şi dă seama ce reprezintă. 
Nici el nu face decât să se supună legii lui de precursor. 

Cu capul sus şi privirea dispreţuitoare, proptit pe 
picioarele-i zdravene, în mijlocul duzinilor de mese înşirate 


pe trotuar şi gemând de lume, Procop priveşte vara 
spectacolul ce-l oferă terasele ceainăriilor înconjurătoare: 
muşterii care înjură, îşi bat bucile, pârţâie zgomotos, se 
apucă de prohap, insultă femeile, - toate astea sub ochii 
jupânului care face haz. În aceste momente, Procop îşi 
cântăreşte influenţa ce-o exercită asupra micii sale lumi, 
întorcându-şi doar capul, cu vădită stăpânire de-a scuipa cu 
dezgust, adresându-se cu nobleţe unui client pe care-l 
preţuieşte: 

— Uneori, îmi vine să cred că Dumnezeu a pus omul pe 
pământ, numai ca să dovedească animalelor că sunt mai 
cinstite şi mai delicate decât el! 

Doar atât spune şi face Procop. Îndată, hamalul de rând se 
simte fericit că se află pe terasa acestui lipovean drept, în 
loc să fie amestecat în gloată celor dispreţuiţi de el, cărora 
nici nu le îngăduie să-i calce pragul ceainăriei. 

Iar duminică, când Procop pleacă la biserica rusă, pentru 
liturghie, îmbrăcat cu rubaşca-i neagră, imensă ca şi el şi 
înconjurat de nevasta-i rotofeie şi cei şase copii - bucălaţi şi 
solemni în straiele lor împestriţate cu roşu-cărămiziu, 
galben ca lămâia şi albastru-marin - Samoilă Petrov, ateul 
convins, se ridica de pe scaun la trecerea cinstitei familii, se 
înclina cucernic, simțind în sinea lui o poftă de neînvins de 
a-l imita pe gospodin Procop, urmându-l chiar acolo unde n- 
a mai călcat din copilărie. 

lată din ce se încheagă atracţia ceainăriei Procop: ea e 
întemeiată nu pe „zahăr sticlos” şi ceai „Poppoff”, ci pe-o 
frumoasă credinţă omenească. Nu toţi îşi dau seama de ea, 
dar i se supun. Această credinţă sapă fără preget în stânca 
ticăloşiei noastre, provoacă încolţirea acelei lumi noi, care 
apropie - cu paşi de broască ţestoasă - îndepărtatele 
abisuri cereşti. Ca să-şi îndeplinească destinul, ea n-are 
nevoie de predici: obligă pe unii să dea exemplul şi pe alţii 
să-i urmeze. Mijloacele ei sunt simple, ca şi lumina zilei; 
gospodin Procop nu ţine conferinţe dulcege, nu face 
reproşuri amare; el trăieşte, mai întâi, cu demnitate, apoi îşi 


arată stima faţă de cei care îi respectă casa. Le-o arată în 
felul cel mai simplu, dându-le o bineţe mai afectuoasă, 
arătându-le mai multă atenţie. 


De pildă, văzând că apare statura înaltă a lui Samoilă - 
care, curtenitor, lăsase pe Mihail şi Adrian să intre înaintea 
lui - gospodin Procop le ieşi în întâmpinare şi-i spuse lui 
Petrov: 

— Acum un minut l-am întrebat pe băiatul care vă 
serveşte, dacă aţi luat ceaiul de seară. 

Şi privindu-i cu atenţie: 

— Dar v-aţi udat până la piele! 

— De asta şi vrem, spuse pictorul, să-ţi cer, pentru o oră, 
cămăruţa de lângă cazane. Luându-ne ceaiul, hainele se vor 
usca. 

Apoi adăugă în ruseşte: 

— Vă recomand pe gospodin Mihail. Dacă o să vină aici, 
singur sau însoţit de Adrian, pe care-l cunoşti, te rog să te 
porţi cu dânsul, ca şi când aş fi eu. 

Procop se înclină după obiceiul rusesc, strânse mâna lui 
Mihail şi nu dădu nici o atenţie înfăţişării lui sărăcăcioase. 
Apoi, ducându-i spre camera cerută, strigă cu vocea-i 
gravă: 

— O porţie „Poppoff” la trei (pahare), pentru domnul 
Samoilă! 

Şi toată lumea îşi întoarse capul. 

Aceste evenimente se petreceau pe vremea războiului 
ruso-japonez. Înfrângerea ruşilor se întrevedea limpede şi 
numeroşii pravoslavnici, ca şi alţi cetăţeni din Brăila, îşi 
cheltuiau scuipatul ca să susţină, prin ceainării, moralul 
„tătucului”, ţarul, care trimetea armatei sale din Manciuria 
câte o icoană pentru fiecare soldat, în loc de muniții, în timp 
ce duşmanul de la Tokio răspundea cu orez, obuze şi 
vestminte. 

Nume de oraşe, cetăţi şi generali, de care brăilenii habar 
n-avuseseră până în ajun, deveniseră atât de populare, de 
familiare, încât copiii, jucându-se de-a soldaţii, îşi rupeau 
pingelele, strigând: „Ku-ro-pat-kin, Port-Ar-thur!” 

Ziarele de mare tiraj îşi întreiseră numărul cititorilor, 
cârciumile şi ceainăriile, pe al mugşteriilor. Capi cumsecade 


de familie care n-aveau obiceiul şi nici mijloacele să 
consume vreo băutură în afara casei, îi zăreai aproape în 
fiecare seară poposind dinaintea unui pahar cu ceai. „ca să 
asculte pe unde a ajuns războiul”, să citească ziarul şi să 
pălăvrească despre „ce se petrecea la celălalt capăt al 
lumii”. 

În seara aceea, deşi venise ora mesei, discuţiile continuau 
pătimaşe şi nimeni nu se gândea că ai săi îl aşteaptă acasă 
cu masa gata. Era din pricina unei veşti mari, pe care o 
adusese telegraful din Extremul Orient şi pe care ziarele o 
ofereau turmei umane, ca un adevărat regal: distrugerea 
marelui cuirasat rus Petropavlovsk, de către japonezi. 

Ah! Ce straşnică „ediţie specială” trânteşti cu o atare 
veste! Asta merită osteneala să fii directorul-proprietar al 
unui „mare organ!” Păcat însă că nu se află în toţi aniiun 
război şi, în fiece săptămână, un cuirasat scufundat, n-are a 
face unde şi de cine! Cât despre felul de interpretare a 
evenimentului, nu e o problemă care să pună la încurcătură 
pe un gazetar: dacă paguba e suferită de națiunea 
antipatizată, o înconjură cu imnuri de bucurie; dacă atinge 
„poporul” cu care simpatizezi, urli răzbunarea, revanşa, 
aţâţi urile. Şi într-un caz, ca şi-n celălalt, ziarul se vinde, 
tirajul creşte şi odată cu el preţul publicităţii şi mai ales 
„porţia” din bugetul guvernelor. 

În odăiţa retrasă, a cărei fereastră dă spre ceainic, cei trei 
tovarăşi îşi aşteptau ceaiul. Mihail descifrând ziarul de 
seară, ceilalţi doi perpelindu-se la zidul încins al cazanelor. 
Erau mulţumiţi că-s singuri. Hărmălaia localului îi 
stingherea puţin. Ca toată lumea, se interesau, la rândul lor, 
de mersul războiului, dar cu nepăsarea oamenilor 
preocupaţi de ei înşişi, înainte de orice lucru de afară. 

Profitând de singurătatea lor de-o clipă, Samoilă rezumă 
pe şoptite lui Adrian conversaţia ce-o avusese pe drum cu 
Mihail, îi proslăvi inteligenţa, însă, la urmă, îşi mărturisi şi 
rezervele: 


— Haide! haide! Adriene! Să nu-mi spui că omul ăsta, cu 
toate cunoştinţele şi limbile ştiute, nu e în stare să facă 
altceva decât să vândă plăcintele, pe care le coace noaptea 
în murdărie şi păduchi. Uite: dacă ar vrea, mâine l-aş 
îmbrăca din cap până-n picioare şi i-aş căuta o meserie 
demnă de el. Asta nu e viaţă! Fuge de lume şi lumea îl 
ocoleşte. Cauţi azi un om, ca pe vremea cinicului Diogene, şi 
când îl descoperi eşti nevoit să te cobori până la mizeria lui, 
în loc să-l ridici la o stare mai bună. Trebuie să te îmbraci în 
zdrenţe ca şi el şi să-ţi fie teamă să-i apuci braţul, ca să nu 
te alegi cu unul dintre pensionarii lui. Ehei! nu cumva să-mi 
spui că ăsta e idealul! 

Băiatul intră cu o tavă încărcată cu un întreg „arsenal” din 
porțelan fin, bogat pictat şi aurit, căpăcelele jucând în 
ceainicele clocotinde, farfurioarele zâăngănind ca bronzul, 
ceai „Popoff”, zahăr „de la vârf”, - totul pentru şaizeci de 
bani. 

Petrov, care murea de sete, se repezi la serviciu, opări 
paharele, le împărţi, turnă, apoi, cu şifciul în mână, îşi 
întrebă prietenii: 

— Pricuţc? 

— Pricuţc, i se răspunse. 

Cât ai clipi din ochi, cele cinci bucățele de zahăr, de 
diferite forme şi armonios geometrice, fură prefăcute într-o 
grămăjoară de boabe de porumb. După care, golind 
jumătate din pahar în farfurioară, fiecare o duse la buze, cu 
mai multă, sau mai puţină graţie, dar toţi sorbind zgomotos 
din cauza fierbinţelii lichidului, singura pricină, de altfel, 
care-i sileşte pe băutor să-l verse în farfurioara întinsă. 

În felul acesta, ajunseră la al cincilea pahar, asudând, 
ştergându-se, chemând neîncetat băiatul - cu un tac-tac 
metalic în căpăcelul ceainicului - ca să le aducă mereu, 
mereu, apă fiartă (tot pentru cei şaizeci de bani!), când, 
aruncând o privire pe ziarul lui Mihail, Adrian strigă: 

— Ce grozăvie! Vereşaghin a fost omorât în explozia 
blestematului cuirasat Petropavlovsk! 


— Nu se poate! gemu Samoilă, sărind de pe scaun. Şi 
smulgând foaia din mâinile lui Adrian, citi, tremurând, 
telegrama care anunţa catastrofa vasului-amiral şi, cu litere 
groase, moartea pictorului. Vru să spună ceva, dar ochii îi 
fură năpădiţi de lacrimi şi-şi lăsă fruntea să cadă pe braţele- 
i încrucişate pe masă. 

(Zece ani mai târziu, la 31 iulie 1914, Adrian va vedea sute 
de muncitori de rând alergând pe cheiul portului, strigând: 
„Jaures a fost asasinat!... Jaures a murit!” Şi mulţi dintre ei, 
cu ochii scăldaţi în lacrimi, deşi nu-l cunoscuseră sau îl 
auziseră vorbind vreodată.) 

Vereşaghin se relevase tineretului idealist român din acea 
vreme, cu ocazia războiului ruso-japonez. Între altele, două 
opere ale sale, inspirate de măcelul din 1904 şi reproduse 
pe mii de cărţi poştale, deveniseră foarte cunoscute: 
Piramida craniilor şi Santinela, înghițită de zăpadă, la 
datorie. Le întâlneai în orice casă, prinse în ace, şi influenţa 
lor era cu atât mai mare cu cât Vereşaghin, nobil între 
nobilii ruşi, îşi primejduise viaţa (până la sacrificiu, cum o 
dovedea telegrama din ziua aceea), ca să slujească 
omenirea, luptând împotriva celui mai mare flagel al ei. 

Petrov nutrea o adevărată venerație faţă de această inimă 
mare de artist. Moartea lui tragică îl aruncă într-o 
deznădejde egală aceleia care lovi atâtea suflete cumsecade 
de pe întreg pământul, în ziua când marea viaţă a lui Jaures 
sfârşi sub gloanţele unui zănatic. 

Împărtăşindu-i durerea, Adrian îi mângâia prieteneşte 
mâna. Cât despre Mihail, această făptură tainică nu trăda 
nimic. Cu coatele sprijinite pe masă, tăcea chitic, netulburat 
şi fuma. 

Samoilă, ridicându-şi capul şi ştergându-se la ochi, rosti, 
sugrumat: 

— Nu mi-aş fi dat o singură zi, ca să lungesc viaţa tatii; dar 
mi-aş fi dat jumătate din cât mai am de trăit, numai să-l 
reînvii pe Vereşaghin...! 


Şi în tăcerea care urmă acestor cuvinte, continuă să se 
văicărească, privind întruna, funesta telegramă: 

— Ah! Ce valoare pierdută! Cine ştie câte capodopere s-au 
dus odată cu el! O adevărată catastrofă pentru artă! Şi de 
nereparat! 

— Bunul meu Petrov, obiectă blând Mihail, orice viaţă care 
se stinge, în chip tragic sau nu, poate fi o tragedie pentru 
cineva. 

— Da, dar prin asta nu pierde arta? 

— Nu numai arta suferă pierderi dureroase şi de 
nereparat. De când ne-am aşezat la această masă, sute de 
fiinţe omeneşti au murit pe suprafaţa pământului, unii 
natural, alţii înecaţi în mări sau zdrobiţi în uzine, striviţi în 
mine, înjunghiaţi de gelozie sau de ură, ori s-au sinucis din 
disperare. Gândeşte-te că aceste morţi constituie nişte 
catastrofe. Şi ştim noi, oare, cine sunt, mama, bărbatul, 
femeia, copilul, logodnicul, logodnica, prietenul, care jelesc 
aceste pierderi, mult mai ireparabile pentru cei care le 
suferă, decât pierderea resimţită de artă prin moartea lui 
Vereşaghin? 

— Oh! exclamă pictorul, făptuieşti un sacrilegiu, vorbind 
astfel! 

— Nu... Nu făptuiesc nici un sacrilegiu. L-am cunoscut pe 
Vereşaghin, cu mult înainte de-a se fi auzit despre ella 
Brăila, şi-mi place arta lui generoasă. Dar arta nu-i decât o 
viaţă fictivă, a cărei pierdere nu provoacă niciodată drame, 
în timp ce viaţa adevărată fiind foarte bogată în drame, 
pentru ea pierderile sunt în mod diferit nereparabile. 

Samoilă se întărâtă în faţa acestui fel de-a judeca: 

— Deci, pentru dumneata, moartea marelui artist şi a 
micului marinar care a murit odată cu el, sunt egale în 
urmări! 

— Pentru mine pot sau nu să fie egale. Dar nu de mine 
este vorba, nici de dumneata, care mergem la culcare astă- 
seară, mai mult sau mai puţin liniştiţi, în ciuda catastrofei 
lui Petropavlovsk. Îţi vorbesc de acei care la pierderea unei 


vieţi se trântesc la pământ şi nu se mai scoală: pentru 
aceştia, „marele pictor” şi „micul marinar” sunt vorbe 
goale. 

Petrov nu fu convins. Îl luă pe Adrian ca arbitru. Acesta, 
mirosind apropierea unei „şedinţe pasionate”, se prefăcu că 
împărtăşeşte părerea pictorului, spre a-i da ghes la vorbă 
lui Mihail: 

— Desigur, niciodată nu m-am gândit la una ca asta. Cred 
şi eu că vieţile nu sunt toate la fel. 

Atunci, Mihail, scoţându-şi pieptul în afară, cu figura 
iluminată de-o flacără lăuntrică, rosti deodată: 

— Luaţi aminte, prieteni! 

(Vorbi în greceşte; observase că Samoilă o înţelege destul 
de bine, în timp ce Adrian nu pricepea o boabă ruseşte): 

Sosisem la Brăila - patria voastră - oraş frumos, fără 
îndoială. Veneam de undeva (asta nu vă interesează), să 
zicem că veneam din... Rusia, această Rusie formidabilă a 
lui Vereşaghin. Şi n-aveam nici un gologan în buzunar, nici 
calabalăc de vânzare, căci totul fusese vândut la Odesa. 

Cea mai simplă dintre înţelepciuni mă sfătui să schimb 
hainele frumoase, ce le purtam atunci, cu cinstitele zdrenţe 
ce le vedeţi pe mine, şi cu câştigul încropit să mut mai 
departe pionii vieţii mele. 

Pe vremea aceea, nu căutam de lucru. Făceam pe 
rentierul, cu pâine, măsline şi castraveți muraţi, alimente 
preţioase, foarte ieftine, pe care le vedeam în mâna 
oamenilor ce descărcau poveri grele. Cum eu nu descărcam 
decât amintiri puţin plăcute, adoptai hrana lor, fără să ştiu o 
boabă românească; arătam marfa cu degetul, dam 
gologanul şi plecam să-mi gust, pe malul Dunării, pâinea, 
măslinele şi castraveţii. 

Şi asta fu o viaţă dulce şi voluptoasă, viaţă plină de emoţii, 
viaţă cunoscută numai de oamenii în stare să schimbe nişte 
straie frumoase cu jerpelituri, să ronţăie netulburaţi 
câştigul realizat prin acest schimb, şi să nu se gândească 
deloc, în acest răstimp, să-şi caute de lucru. Da! aşa am 


făcut. Şi asta se cheamă a privi în faţă, cu gentileţe, viaţa 
care se pregăteşte să te sfâşie. Dar câtă vreme am putut 
trăi astfel? Nu-mi amintesc: poate o lună, două, apoi... 

Apoi începui să flămânzesc... Desigur, nu-i plăcut. Două 
zile în şir n-am înghiţit decât apă chioară. A treia zi, cum mă 
plimbam, cu mâinile în buzunar, găsesc un ban pe chei şi-mi 
cumpăr o bucată de pâine neagră, care-mi căzu la stomac 
mai greu decât plumbul. Avui crampe, de crezui că mă 
otrăvisem. Şi n-aveam chef să mor, nu! încă o clipă, - încă o 
clipă din acest soare preţios şi această gândire la fel de 
prețioasă omului singur pe lume, omului tare ca stânca. 
Fiindcă mă gândeam - dacă ţi-e îngăduit s-o faci când eşti 
lihnit - la o sumedenie de lucruri care nu pot fi simţite decât 
în ziua când eşti convins că pământul e un pustiu. 

Mă târâi cum putui la „vagonul meu”, căci, uitasem să vă 
spun, de la sosirea în frumosul vostru oraş, nu mă culcam 
decât în vagoanele de marfă ce staţionau goale pe liniile din 
port. Era pe la sfârşitul lui martie, vremea fiind încă destul 
de rece. Mă refugiai deci în apartamentul meu, mă lungesc 
pe podeaua de scânduri, cu burta-n sus, nemişcat. Buna 
dispoziţie nu-mi pieri şi nici durerile, care oricum mai mă 
lăsaseră... 

Ah! neuitatele clipe de speranţă în viaţă, alternate cu 
oribilele viziuni ale morţii, în acea seară când, cu privirea 
îndreptată spre asfinţitul soarelui - ce mă saluta din rece-ai 
eternitate - mă vedeam atât de singur în vagon, atât de 
părăsit şi neştiut de semenii mei, ca nimeni altul pe acest 
pământ! Clipe mai preţioase decât toate comorile 
universului... Cine nu le-a trăit niciodată, este un om sărac 
şi incomplet, chiar de-ar fi regele aurului şi prinţul gândirii, 
căci totul este relativ în existenţa noastră, în afară de 
deznădejdea morţii, de chinuitoarea ei incertitudine şi 
meschina-i certitudine, - moartea care se înfăţişează pe 
neaşteptate şi-ţi spune în mod stupid, în timp ce tu te zbaţi 
cu suferinţa, ca să-i smulgi încă o clipă de gândire 
frumoasă, încă o clipă de soare generos: 


— Haide! 

— Imediat? 

— Numaidecât! 

— Nici chip să mai zăboveşti puţin? 

— Nu! 

Şi te smulge gândului neisprăvit, luându-te cu dânsa. În 
mod stupid. 

În sfârşit, adormii, după câteva ceasuri de canon, când 
deodată o zguduitură puternică îmi tulbură mintea şi 
măruntaiele, părându-mi atât de îngrozitoare, de crezui c- 
am murit. Apoi, şuierături de locomotivă... şi iată-mă plecat 
în călătorie de nuntă cu foamea, într-o direcţie 
necunoscută... Ah! îmi spusei, numai plăcerea asta îmi 
lipsea din colecţie; da, în sfârşit, e mai bine să călătoreşti cu 
burta goală, pe lumea asta, decât cu ea plină, pe lumea 
cealaltă... 

Mă deşteptai de-a binelea. Durerile fizice şi morale îmi 
pieriseră, ca prin farmec. Fără să mă mişc de pe podeaua 
vagonului - unde mă simţeam tot aşa de bine ca într-un 
vagon cu pături - încep să urlu, cu toată puterea stomacului 
chiorăind, un cântec de dragoste al lui Puşkin, simţindu-mă, 
în acest vagon de vite, mult mai fericit decât în clipa când îl 
învăţasem şi mă credeam unul din fericiţii pământului. 

După vreo jumătate de oră de bălăbăneală, când într-o 
parte, când într-alta, trenul meu special se opri în gara 
centrală, unde fusei tras pe-o linie liberă. 

Toate astea nu-s decât introducerea. lată acum povestea. 

A doua zi, la prânz, revenit în port şi leşinat ca o pisică 
bătută, mă aşezasem pe platforma unui vagon de marfă şi 
mestecam boabe de grâu, pe care le ciuguleam cu degetele 
ca o pasăre, cu gândul numai la soarele care încă îmi 
perpelea spatele. 

Mă credeam singur, dar deodată zării o lipoveancă; mă 
fixa prin crăpătura uşii unui vagon de marfă, de pe-o linie 
din faţă, în care se închisese, ca să-l măture şi să adune 
gozuri. Ne privirăm lung în ochi, fără să ne clintim niciunul, 


nici celălalt, ca două animale blânde, apoi, nu ştiu de ce, 
începui să râd (ah, da! râdeam de ochii ei miraţi), dar biata 
femeie se porni pe plâns, ca o Maria Magdalena. 

Mă înţelegeţi: cu înfăţişarea ce-oi fi avut şi văzându-mă 
mâncând boabe de grâu, îşi uitase propriile-i nenorociri, ca 
să se înduioşeze de ale mele. Oh! asta-mi topi inima: deci 
eram atât de sărman, că puteam îneca în lacrimi fiinţele 
cele mai împietrite de mizerie? 

Sării de pe platformă şi mă apropiai: 

— Nu mai plânge, îi zisei în ruseşte, nici tu nu eşti mai 
fericită. 

Dar lipoveanca, în loc să-mi răspundă, scotoci în sac - 
unde avea gozurile, mătura şi făraşul - scoase un codru de 
pâine şi mi-l întinse, cu un gest ce spunea: „Na, mănâncă-l!” 

Cu pâinea pe genunchi, lipoveanca plângea sincer, 
lacrimile i-alunecau din ochii-i ficşi şi picau pe pâine. Apoi o 
auzii vorbind, ca un miorlăit: 

— Dacă nu vrei să mănânci, atunci nu eşti un bun creştin! 

Ei bine, prieteni, am mâncat în faţa ei acea pâine 
blagoslovită, ca să fiu, măcar o dată „un bun creştin”, în 
viaţa mea de păgân. Şi ne-am cunoscut apoi mai bine, adică 
eu am fost acela care am avut de învăţat de la dânsa, căci 
aflaţi că această femeie în zdrenţe m-a scos din nepăsarea 
de până atunci şi m-a redat speranţei, dorinţei, activităţii — 
singurele pârghii ale vieţii. 

— De ce, mi-a spus ea, n-aduni plumbii ăştia care-i vezi pe 
pământ? Cad de la vagoanele desplumbuite dimineaţa şi 
într-o zi ai putea să aduni cam două chile, adică optzeci de 
bani; poţi trăi cu ei, sperând la mai bine. Multă vreme am 
făcut şi eu asta, dar acum câştig mai mult măturând 
vagoanele, de unde scot de unu sau doi lei gozuri. Mai 
târziu, când o să fii în stare să-ţi cumperi uneltele necesare: 
sac, mătură, făraş, ciur, o să faci şi tu ca mine. Atunci n-o să 
mai fii atât de chinuit. 

Priveam la această ruină omenească, cu faţa jigărită, 
mâinile şi picioarele crăpate, pline de noroi, dar cu sufletul 


tare şi mă ruşinai de slăbiciunea mea. De trecutul meu, de 
asemenea. Niciodată, în viaţa mea de tânăr înfumurat, nu 
mă îndoisem că „sufletele simple” (acei „simpli”, cărora nu 
le catadicseam cinstea unui răspuns la bineţea lor) fuseseră 
posesorii celei mai frumoase bogății pământeşti, aceea de a- 
ţi uita nenorocirile, în faţa celui învins, de-a te arăta cu 
sufletul vânjos dinaintea celui mai slab decât tine şi de a-l 
ajuta să se ridice. Aici stă întreaga superioritate a omului 
asupra animalului. Restul nu-i decât deşertăciune. N-am 
ştiut-o, în ciuda studiilor mele. A trebuit să mă rostogolesc 
în drojdia societăţii, pentru că unul din aceşti năpăstuiţi să- 
mi arate drumul adevăratei vieţi, fără de care nu există 
decât haos şi bestialitate. 

Aşa că, graţie acestei făpturi, ce-mi vorbea cu puterea 
exemplului, mă ridicai drept în picioare, îmi câştigai pâinea 
fără osteneală, fără scârbă, ferit de orice chin moral, trăind 
ca o pasăre. Izbutii, în sfârşit, să-mi cumpăr tutun şi să nu 
mai fumez chiştoace, căci, colac peste pupăză, sunt o 
pasăre care fumează cu pasiune. 

Dormeam mereu în vagoanele mele şi uneori capriciul 
mecanicilor încerca să mă târască iarăşi în călătorii fără 
voie; acum, însă, săream iute din camera mea pe roate şi, 
pe jumătate somnoros, îmi căutam un alt „apartament”. 

În felul acesta, eu cu plumbii, ea cu gozurile, ne-am 
împrietenit. Era o femeie de vreo patruzeci de ani, înaltă şi 
îngrozitor de slabă. Mergea cocoşată, tuşea întruna şi era 
predispusă la ore de lungă tristeţe şi chiar de lacrimi. Ca s- 
o înveselesc puţin, s-o fac să râdă, îi istoriseam tot felul de 
poveşti, bune să distreze pe cei „simpli”, cu care ne 
întâlneam în fiecare zi în jurul aceloraşi vagoane. Şi o dată, 
atâta o făcui să râdă, că-şi deschise inima şi-mi povesti 
istoria vieţii sale, care, după cum o să vedeţi, nu pornea 
dintr-o inimă tocmai veselă. 

Lipoveanca mea nu fusese totdeauna atât de nenorocită. 
Bărbatul ei fusese pescar, pe cont propriu. Cu cel mai 
vârstnic din cei trei copii - „un băiat de cincisprezece ani, 


puternic ca un taur” - pleca în fiecare seară la pescuit pe 
Dunăre şi se reîntorcea în zori, cu peştele vândut şi 
gologanii în buzunar. Şi tatăl, şi fiul erau cumsecade: nu 
beau şi încredinţau toţi banii babuşcei lor. Nu erau mulţi, 
dar o zi mai mult, alta mai puţin, treaba mergea. Şi într- 
adevăr, totul merse târâş-grăpiş, „până-n ziua de înălţare, 
anul trecut”, când iţele se încurcară, căci în acea 
„dimineaţă blestemată” băiatul bătu în geam pe la două din 
noapte şi când îi deschise, abia fu în stare să rostească: 
„Mamă! El s-a înecat!” şi căzu pe pământul odăii. 

Barca se răsturnase din pricina valurilor mari. Tatăl, 
încălţat cu bocanci grei, făcuse pe dracu în patru ca să se 
menţină la suprafaţă, în timp ce fecioru-său, cu picioarele 
goale, se lupta din răsputeri să-i scoată „bocancii fatali”, 
singura piedică mare pentru aceşti înotători înnăscuţi; dar, 
bătrân şi istovit, tatăl căzu la fund, în clipa când unul din cei 
doi bocanci rămase în mâinile băiatului. Acesta îl auzi 
strigând, cu puţin înainte de-a pieri în valuri: „Petruşca! 
Salvează-te şi fii bun cu maică-ta!” 

Petruşca fu bun cu maică-sa, care era aproape să moară 
de durere. „Dar nu mori cu una, cu două, când eşti sărac!” 
Cine ştie? „Poate trebuie să trăieşti ca să ispăşeşti niscaiva 
nelegiuiri ale taţilor şi bunicilor?” 

Gospodăria îşi reveni din suferinţă, graţie sforţărilor 
viguroase ale băiatului, care deveni într-adevăr cap de 
familie pentru frăţiorii săi mici şi pentru maică-sa, 
„îmbătrânită cu zece ani, în şase luni”. Petruşca făcu 
minuni, ca să câştige atât, încât mizeria să nu-şi arate colții 
la uşa căminului. Dar degeaba. Intrau de trei ori mai puţini 
bani decât în vremea tatălui, deşi băiatul se înhămase la cea 
mai grea şi mai prost plătită dintre toate muncile portului: 
descărcatul vagoanelor de grâu. De la şase dimineaţa până 
la opt seara, mântuia între zece şi cincisprezece tone de 
cereale, cărate pe umerii lui de şaisprezece anişori. Şi 
totuşi n-ajungea ca să hrănească patru guri, fiindcă n-avea 


de lucru în toate zilele. Lipoveanul Petruşca era iute 
alungat de românii „care aveau cuțite mari, cam aşa”. 

Atunci, sărmana babuşca trebui să lase grija casei în 
mâinile fetiţei sale de doisprezece ani şi să se amestece 
printre nenorocitele care cutreieră din vagon în vagon, să 
adune gozuri şi țarină, şi odată cu ele şi înjurături, ca să 
câştige încă un leu sau doi pe zi. 

Şi într-una din acele zile, de la începutul meseriei sale 
umilitoare, într-o după-amiază, văzu „lumea alergând şi o 
mare gloată de hamali adunându-se la un post de lucru, nu 
prea departe de locul unde mătura un vagon. Nu vru să se 
ducă să vadă ce se petrece acolo, ştiind că hamalii „se 
înjură şi se încaieră din nimic”, când, deodată, „ochiul drept 
începu să i se bată foarte repede şi foarte tare”, iar bătăile 
inimii i se răriră... Şi atunci, aruncă sacul, mătura şi tot, şi 
alergă cât o ţinură picioarele, ca să vadă „pe cine puneau 
pe targă să-l ducă”? 

N-avu nevoie s-ajungă aproape, ca să se încredinţeze că 
era chiar fiu-său, Petruşca, tânărul despre care tovarăşii 
spuneau „că-i fusese prins pieptul între tampoane şi turtit 
ca o farfurie”, căci zărise de departe „brâu-i lat, din lână 
verde, care atârna cu un capăt în afară de pe targă”. Atunci 
i se înnegurară ochii, îşi pierdu judecata şi îndată nu mai 
ştiu nimic... 

O ridicară de jos şi-o transportară într-o farmacie, unde se 
trezi cu dureri groaznice de cap. Farmacistul se dovedi om 
cumsecade, o ajută cum putu mai bine; dar ea fu un timp 
mirată, trezindu-se într-un pat curat, ea, femeie săracă. 
Apoi, deodată, îi flutură pe dinaintea ochilor capătul de 
brâu ce atârna peste targa, memoria îi reveni şi se ridică, 
urlând „ca o vită înjunghiată”, vru să se repeadă în stradă, 
dar căzu în pragul farmaciei. Bunul om o ridică, o culcă 
într-o odaie din spatele farmaciei, o mângâie frăţeşte, 
telefonă la spital, de unde i se răspunse că „nu era nimic 
grav”, Petruşca neavând decât un umăr strivit, dar că totul 
se va drege la loc. 


Din nenorocire, acestea nu fură decât mângâieri de 
circumstanţă, şi răspunsul celor de la spital o minciună 
plină de omenie! Adevărul, nefericita mamă nu-l cunoscu 
decât la comisariat, unde omenia nimereşte rareori şi acest 
adevăr fu nemilos, aşa cum îl presimţise inima şi ochiul 
drept, care începuse să i se bată: da! Petruşca îşi „zdrobise 
şi turtise frumosul piept, ca o farfurie!” 

— Dar, barem Petruşca are un mormânt, spuse nefericita, 
sfârşindu-şi spovedania. Lipovenii au alergat, care cu un 
leu, care cu doi şi nu l-au lăsat la spital, „unde morţii sunt 
ciopârţiţi şi-i îngroapă unul peste altul”. A fost îngropat la 
cimitirul lipovenesc, „cu popă şi slujbă, ca un bun creştin 
ce-a fost în viaţă”. 

Mereu aceeaşi poveste! Sărmana femeie avea nevoie de-o 
mângâiere şi şi-o găsi în mormântul feciorului, ca şi în mine 
de altfel, după ce îşi descărcase inima de povara 
necazurilor. Şi asta ne făcu bine la amândoi. Îmi spunea: 
„Nu sunt chiar atât de nefolositoare pe lumea asta!” 

Ne întâlneam în fiece dimineaţă, ca doi vechi prieteni. Îmi 
zâmbea, de departe, arătându-mi sacul ce-l umpluse cu 
gozuri; şi eu îi arătam punga cu plumbi, legată cu o sfoară 
la gât, pungă pe care mi-o dăduse într-o zi, ca să nu mai 
pun plumbii în buzunare. 

Şi această făptură, pe care educaţia de odinioară mi-o 
arătase demnă de dispreţ, îmi deveni atât de scumpă, că, 
uneori, neîntâlnind-o la prânz, o căutam de la un capăt la 
celălalt al portului, printre sutele de vagoane şi furnicarul 
de trăsuri. O găseam, îi spuneam lucruri plăcute şi alergam 
până la cea mai apropiată bucătărie ambulantă, de unde îi 
aduceam bucăţi de ficat fript şi pâine. 

Dar într-o zi n-o mai găsii, deşi răscolisem tot portul. A 
doua zi şi în cele următoare, nici o urmă. Ah! mă simţeam 
cel mai nenorocit dintre nenorociţi! Eram sigur că e 
bolnavă. Tuberculoza o rodea cu încetul. Dar nu ştiam unde 
locuia. Nu-i cunoşteam măcar numele, fiindcă ne spusesem 
totdeauna; ea mie „batiuşca”; eu ei „babuşca”. 


Într-a cincea zi de lipsă, începui să răscolesc mahalaua 
lipovenească, intrând din casă în casă, întrebând pe 
localnici şi dându-le ca semnalmente propria ei poveste. 

Şi o descoperii. Niciodată fericirea şi nenorocirea nu au 
fost în mai bună tovărăşie. Am fost fericit, cum n-am fost şi 
nu voi fi niciodată, de parcă cineva mi-ar fi dat un regat. 
Dar cine va şti care-mi fu inima, când o regăsii pierdută fără 
scăpare? 

În cocioaba ei, culcată pe un pat de scânduri, pironea cu 
ochi sticloşi de febră numeroasele icoane adunate în colţul 
dinspre răsărit. Alături, ţinându-i mâinile, fiică-sa şi un 
băieţaş, amândoi atinşi de boala care nu iartă. Pe masă, 
resturile unei ciorbe de fasole adusă de vecini. Şi în faţa 
acestei privelişti, eu, neputincios ca un ocnaş în fiare! 

Văzându-mă apărând, avu o izbucnire de bucurie atât de 
vie pe faţa-i pământie, c-am îmbrăţişat-o cu o frenezie de 
care nu m-aş fi crezut în stare şi am plâns din adâncul inimii 
mele, devenită omenească... 

M-am zbătut. 

Ceea ce n-am făcut pentru mine, pentru tata şi mama, 
ceea ce n-am făcut pentru soarele şi libertatea mea, am 
făcut pentru acest soare al suferinţei: m-am vândut, ca 
servitor. 

Spre fericirea mea, am dat peste un om. Un om care m-a 
înţeles fără să-i destăinuiesc ceva şi mi-a dat banii înainte, 
fără condiţie şi palavre. Acest om e kir Nicola, faţă de care 
am o datorie, de care n-o să mă plătesc niciodată. 

Acum, prieteni, cine-i femeia asta? 

Adrian şi Petrov deschiseră ochii mari, umezi de lacrimi: 

— E desigur... acolo... unde... 

— Perfect... Acolo unde m-aţi văzut intrând adineauri, cu 
micuțul blond, în josul Vadului Comorofcei. 

— Ah! strigă Samoilă, mâine, dis-de-dimineaţă, iau un 
doctor, o trăsură şi zbor la ea! 

— Ar fi un gest de bunătate, spuse Mihail. Dar află, bunul 
meu Samoilă, că pentru această nenorocită nu mai există 


„dis-de-dimineaţă”, nici doctor, nici bunătate, care ar putea 
să-i vină într-ajutor cu folos, fiindcă este lovită de 
Ireparabil! 

Ireparabilul, de care spuneaţi adineauri că a lovit arta prin 
moartea lui Vereşaghin, încă mai poate fi reparat prin alţi 
Vereşaghini, care ar putea chiar să-l întreacă. Dar, dintre 
toate tristeţile vieţii omeneşti, ireparabilul care a doborât-o 
pe babuşca mea e cel mai dureros, cel mai sfâşietor, cel mai 
sângeros, căci aci nu-i vorba de pânze care nu vor mai fi 
pictate niciodată, ci de viaţa însăşi - care este scopul 
suprem al Creaţiei - această viaţă care ne pustieşte cu 
sânge rece, nepăsătoare c-ar fi vorba de propria ei soartă 
sau a noastră. 

Şi acest ireparabil se săvârşeşte pe toată suprafaţa 
pământului, în fiecare clipă din zi şi din noapte: când 
muncim, când ne odihnim, când dormim, când hoinărim, 
când cântăm, sau când plângem. El se săvârşeşte cu 
certitudine şi va continua să se săvârşească, atâta vreme 
cât va dura viaţa pe pământ, deoarece răul este însăşi 
existenţa. Împotriva lui, n-avem nici o şansă. Ce poţi face 
pentru copacul care creşte şi pe care furtuna îl ciunteşte? 

Şi atunci? 

Linişte. Linişte... Să chemăm liniştea, ca pe un balsam 
suprem al rănilor noastre, veşnic sângerânde... Numai ea 
singură, cu luminoasa şi aparenta-i indiferenţă, ne poate 
ajuta să privim limpede în opera complexă a Creatorului, s- 
o putem pătrunde, s-o facem în sfârşit mai puţin crudă. 

În timpul celor trei zile care urmară acelei după-amieze de 
ploaie cu găleata, de prietenie pasionantă şi de spovedanie 
neaşteptată, în casa mamei Joiţa fu jale şi aproape doliu. 
Adrian era cât p-aci să moară de pneumonie. 

Se întorsese acasă seara, tremurând de frig, nu mâncă şi 
se culcă. La miezul nopţii, toate păturile din casă nu mai 
ajungeau să-l încălzească. Pe la patru dimineaţa, maică-sa îi 
plimba pe piept un gălbenugş de ou proaspăt, ca să afle locul 
junghiului ce-i tăia respiraţia. Afurisitul de junghi fu găsit 


tocmai deasupra sânului stâng, unde gălbenuşul de ou „se 
sparse cu totul”. Îl întinse pe toată partea bolnavă, îi 
presără sare şi piper şi-l obloji pe deasupra cu o bucată de 
pânză subţire. Dar degeaba: două ore mai târziu - chiar în 
momentul când biata femeie trebuia să plece la muncă - 
Adrian ardea ca un cuptor şi-şi pierdu cunoştinţa. În 
uşoara-i aiurare, un singur cuvânt îi revenea pe buze: 

— Mihail... Mihail... Mihail... 

Îşi aruncă toate păturile la pământ. Înnebunită, plângând 
cu lacrimi fierbinţi, nenorocita mamă uită îndată ocările din 
trecut şi alergă la plăcintărie, unde deschise uşa cu atâta 
putere, încât clopoţelul sări din loc, izbindu-se de perete: 

— Mihaile! strigă ea, într-un suflet, Adrian moare şi te 
cheamă! Ah! mi-am pierdut băiatul! 

Mihail tocmai îşi încărca coşul, gata să plece. La apariţia 
fulgerătoare a deznădăjduitei mame şi la auzul cuvintelor ei 
îndurerate, rostite într-o grecească perfectă, se răsuci pe 
călcâie, maşinal, păli şi o întrebă uşor: 

— Adrian moare, spui dumneata? Apoi către kir Nicola, 
care era de faţă: 

— Acum, descurcă-te singur! 

Şi întorcându-se spre mama lui Adrian, spuse: 

— Să mergem, iute! 

În faţa lui Adrian, care nu mai recunoştea pe nimeni, Mihai 
îşi dădu seama de gravitatea primejdiei, dar îşi impuse 
liniştea de care vorbise în ajun: 

— Îmi trebuie apă rece de la puț şi un cearceaf, zise, 
scoţându-şi haina. 

I se aduse. Mihail rugă pe toată lumea să se retragă, 
deoarece, pe lângă Leana şi mamă-sa, în cameră se aflau şi 
alţi vecini care şedeau ciorchine în pragul uşii deschise. 

Dintr-o singură mişcare, procedă la prima compresă rece, 
care deveni curând fierbinte şi fu repetată. Apoi Mihail 
intră la mama bolnavului, în bucătărie, unde plângea: 

— Aveţi un termometru? o întrebă, mereu senin. 

— N-am avut niciodată! răspunse mama, suspinând. 


— Îmi trebuie unul neapărat... Şi cum nu vreau să-l las pe 
Adrian singur, aleargă mata până la farmacie să cumperi 
unul. Cu această ocazie, cred c-ar fi bine să chemi un 
doctor. 

Mama Joița stropi câteva străzi cu lacrimile ei şi se 
întoarse cu termometrul şi doctorul. Termometrul era 
stricat, doctorul îl uimi, însă, pe Mihail. Era un evreu 
tinerel, sărăcuţ, cam slăbuţ, mărunt, oacheş, cu ochi şi 
mişcări de veveriţă. Înainte să-l vadă pe bolnav, remarcase 
sărăcia căminului şi a îngrijitorului, care-l întâmpină, 
luându-i piuitul, cu aceste cuvinte în franţuzeşte: 

— Dacă veţi găsi cazul îngrijorător, vă rog să nu vă daţi de 
gol! 

Doctorul adânci în ochii lui Mihail o privire călduros- 
cercetătoare, luă temperatura lui Adrian şi o găsi de 
patruzeci de grade. Apoi, luându-şi bastonul, zise: 

— Continuă cu compresele, e singurul lucru pe care-l 
putem recomanda ca folositor în atari cazuri. Dă-i să 
mănânce lapte, supă de carne şi puţin vin. Şi fiindcă nu 
aveţi termometru, vi-l las pe-al meu. 

După ce rosti acestea în franţuzeşte, se întoarse spre 
mamă, care se ghemuise într-un colţ cu faţa acoperită de 
şorţ, îi puse mâna pe umeri şi i se adresă. 

— Băiatul dumitale va birui boala şi-ţi garantez că, va da 
încă de furcă iubitelor sale. În orice caz, sunt la dispoziţia 
dumitale. La revedere. 

Şi ieşi. 

— Dar, făcu mama, alergând în urma lui, îţi datorez vizita, 
dom'le doctor. 

— Nu-mi datorezi nimic, măicuţă bună. Dumnezeu îmi 
datorează mai mult. Haide, fii sănătoasă! 

Femeia rămase uluită în mijlocul curţii. Mihail, care 
înţelesese totul, îl ajunse din urmă, la poartă. 

— Doctore, iartă-mă, pot să-ţi strâng mâna? 

— Iat-o! 


Şi cei doi oameni se priviră, gândind unul despre celălalt 
tot felul de lucruri care nu se pot exprima. 

Trei zile şi trei nopţi, Mihail nu închise deloc ochii şi nu 
încetă cu compresele, decât atât cât îi trebuia să alerge la 
puț, ca să scoată apă proaspătă. După care, Adrian deschise 
ochii mari şi înlănţui cu aceeaşi mişcare gâtul mamei sale şi 
al lui Mihail. De bucurie, îl podidiră lacrimile. Mihail spuse: 

— Acum, te cred scăpat dragul meu. Şi începând de azi, ne 
vom tutui, în semn de sărbătoare! 

Samoilă, prezent, fu de aceeaşi părere, ţopăi prin toată 
curtea, îmbrăţişă pe toată lumea care intră, inclusiv Leana, 
şi aduse de la târg o pulpă de vacă şi o căruţă de zarzavat 
pentru supă lui Adrian. Dar bolnavul nu se vindecase încă. 
Alte cinci zile de îngrijiri, cu răstimpuri de odihnă, se 
alăturară primelor trei, în care timp, Petrov aproape se 
bătu cu Mihail, ca să-i cedeze locul. Acesta îşi petrecuse 
nopţile pe o saltea trântită la picioarele patului lui Adrian, 
cu un ochi mereu deschis. Abia atunci mahalaua pricepu că 
prietenia acestor oameni era cu totul altceva decât 
„dragoste turcească”, iar Mihail un alt om decât acela 
arătat de zdrenţele sale. Şi în faţa mamei, care spunea: 
„Dumnezeu să-l păzească! Numai el mi-a scăpat pe Adrian! 
Acum am doi feciori şi sunt fericită”... Mahalaua, 
înduplecată, răspundea: „Da, Joiţo, am fost răi cu acest biet 
străin.” 

Şi pacea se încheie. Chiar Leana veni într-o zi ca o pisică şi 
i se adresă lui Mihail, sub privirea surâzătoare a lui Adrian: 

— Tare mult mi-ar place să am un catalog de mode de la 
Paris, dar nu mă pricep cum să procedez. Poate ştii 
dumneata, care cunoşti limba franceză?! 

Mihail luă un toc, însemnă câteva cuvinte către o mare 
casă din Paris şi, după opt zile, Leana se pomeni cu un 
kilogram de hârtie ilustrată. Dar ceea ce o făcu să-şi piardă 
cumpătul, fu numele ei, tipărit pe plicuri. 

Şi cei doi prieteni o auziră, strigând buimăcită, în curte: 

— Sunt aşa de mulţumită, că l-aş săruta, dacă... 


— Aproape totdeauna e un „dacă”, de care atârnă virtutea 
unei femei, spuse Mihail. 

Adrian scăpă de pneumonie, după cincisprezece zile de 
zăcere în pat, o săptămână de convalescenţă şi peste nouă 
kilograme pierdute pentru totdeauna. Terenul pentru 
tuberculoza de mâine era de-acum pregătit. Dar, în prima zi 
a ieşirii în oraş, după zdravăna chelfăneală ce-i trăsese 
dragostea lui puternică de viaţă, putea merge cel puţin cu 
fruntea sus între Mihail şi Petrov, privirea lui încă 
înfrigurată spunând limpede: „E dreptul meu! L-am plătit!”. 

Mihail lucra acum cu Petrov, kir Nicola fiind nevoit să-l 
înlocuiască, pe loc. Pentru locuinţă, refuzase până la urmă 
să împartă odaia lui Adrian, aşa cum mama şi fiu îl 
invitaseră. Se mulţumi cu un culcuş înjghebat într-un chioşc 
de vară, aflat în partea dreaptă a curţii, drept în faţa odăii 
lui Adrian. 

Desigur, Mihail a trebuit să înghită pe ascuns multe 
noduri, acceptând acest adăpost şi nu-i ascunse lui Adrian 
stinghereala de a-şi „freca coatele” de Leana şi de chiriaşii 
ei. 

Dar şi aici soarta interveni încă o dată cu sabia ei, 
aruncând pe amândoi - dintr-o lovitură - dincolo de strada 
Griviței, trimiţându-i să-şi „frece coatele” în lumea întreagă. 

Această aventură neaşteptată începu astfel: 

Era prin septembrie, lună darnică, vreme blândă. Lui 
Adrian, refăcut complet, Petrov îi propusese să încerce, pe 
cont propriu, zugrăvirea câtorva odăi din locuinţa unui 
popă dintr-un sat apropiat, unde tocmai construia nişte 
sobe, ajutat de Mihail. Adrian sări în sus de bucurie. 

— Vezi, visul meu începe să se realizeze, spuse el. Să 
muncim tustrei laolaltă, nesupăraţi de nimeni, e primul pas 
spre fericirea la care avem dreptul, ca prieteni liberi. 

Se duse să vadă lucrarea. Târgul se încheie pe loc. Chiar în 
aceeaşi seară, după ce băură aldămaşul, se înapoiară acasă, 
cântând, clătinându-se pe picioare. 

Şi o viaţă frumoasă dură trei săptămâni... 


Din Brăila şi până în satul popii aveau de mers cinci 
kilometri, în zorii zilei şi pe înserat, la ultimele pâlpâiri ale 
asfinţitului. Mergeau pe jos - ca nişte tineri adevăraţi - o 
oră, care li se părea scurtă, când erau în întârziere sau 
cerul nu le spunea nimic, sau când „ucenicul sobar” avea o 
cută verticală între sprâncene; o oră lungă (uneori cât 
două!), când cerul, pământul şi sufletele li se contopeau în 
acelaşi elan, care stăvileşte viaţa din mers şi o soarbe dintr- 
o înghiţitură. O sorbeau şi ei adesea, în felul acesta fiind 
demnă de inimile noastre, când aurora smălţează cu 
flăcările ei jumătate din bolta cerească şi când pământul 
geme sub povara porumbiştilor înalte de peste doi metri şi 
nesfârşite ca apa oceanului. Porumbişti ce-şi oferă, pe cele 
două laturi ale drumului lung şi singuratic, ştiuleţii săi 
pietroşi şi lăptoşi, ca sânii tinerelor femei ce-i culeg. 
Pierdute în pădurea nesfârşită de coceni, culegătoarele 
cheamă Dragostea în cântecele lor tânguioase şi care se 
plimbă nestânjenită, în ciuda strădaniilor omului de a-i tăia 
aripile. 

În atari momente, lui Mihail îi pierea cuta urâtă ce-i cresta 
fruntea, deasupra nasului şi nu mai alerga ca gonit de lupi. 
În capul gol, pieptul scos în afară, poalele hainei mototolite 
fluturânde în vânt şi cămaşa desfăcută la gât, lăsând zefirul 
să-i mângâie pieptul păros, abia atingea cu picioarele țarina 
groasă şi pufoasă, părând că vrea să încetinească scurgerea 
vremii. Mereu la stânga lui Adrian, mereu, la dreapta lui 
Petrov, Mihail simţea uneori cât era de fermecat între cei 
doi paznici ai dragostei şi asta nu-i plăcea deloc. Ca să-i 
„înveţe să trăiască”, se fereca într-un mutism absolut, cu 
faţa voioasă, ochii scânteind de-o plăcere zeflemitoare; 
putea merge aşa o oră întreagă, fără să scoată o vorbă, 
obosind şi cei doi paznici şi distrându-se grozav pe seama 
aşteptării lor zadarnice. Căci aşa-i ciudăţenia firii omeneşti: 
un om prea atent, căruia n-ai chef a-i spune nimic, este tot 
atât de plictisitor ca şi un flecar, care nu se mai opreşte şi 
care-ţi taie pofta să-l asculţi. 


Astfel fu începutul curselor între Brăila şi casa popii, dar 
cei doi prieteni se vindecară, fără prea multă suferinţă. 
Văzând mereu pe Mihail ocupat tot lungul drumului, ca să 
atingă cu degetul roua dimineţii ce atârna ca nişte boabe de 
diamant pe foile aspre de porumb, sau mângâind mătasea 
blondă ce ieşea din ştiuleţi, sau aruncând cu pietricele în 
înaltul cerului, sfârşiră prin a face şi ei la fel. Şi n-o brodiră 
rău. Şi când stinghereala decepţiilor îndurate în timpul 
primelor duceri şi întoarceri fu uitată cu desăvârşire; când, 
mai târziu, Mihail se trezi întrecut de prietenii săi în tot 
felul de zburdălnicii de-a lungul porumbiştelor fără sfârşit - 
de unde ieşeau gâfâind de oboseală, cu faţa în flăcări, 
obrajii zgâriaţi de foile tăioase ale porumbului şi sărind ca 
nişte copoi după prepeliţele care zburau speriate - el le 
spuse într-o dimineaţă, când radiau de bucurie: 

— Vedeţi voi, dragi prieteni? Niciodată, nici cel mai 
interesant om, nu-i mai demn de mai multă atenţie decât 
ceea ce se află uneori în jurul său, chiar de n-ar fi vorba 
decât doar de porumbişti, de un drum şi un cer deasupra... 

Astfel, scăpat de curiozitatea celor doi prieteni care-l 
pândeau ca pe-un oracol, Mihail se simţi, la largul său, atât 
de bine, că într-o seară începu să îndruge „prostii”. 

Faptul se întâmpla în ziua terminării lucrului la popă şi din 
cauza unui „pahar”, cu „Cotnari” bun, un pahar mereu 
acelaşi, dar puţin cam prea des umplut. 

Eu arunc vina pe vin. Dar, în realitate, adevăratul vinovat 
fu popa, care, mulţumit de lucrarea executată şi de „popia” 
sa, dădu „nitroglicerina” din sfintele-i butoaie pe seama 
drăceştilor limbi ale celor trei meseriaşi. Deşi ţăranul 
nostru se fereşte de „popă roşcovan” şi îşi face nod la 
batistă când îi iese în cale, acesta era totuşi cumsecade, şi 
ca popă, şi ca om, poate puţin cam prea bogat pentru o 
comună atât de săracă. Gurile rele ale oamenilor din sat 
aveau pică pe el, pentru că în acest ţinut locuit de-o 
populaţie oacheşe, apăreau, din când în când, în unele case, 
mici capete blonde ca de îngeri şi care semănau, ca două 


picături de apă, cu copiii preotului. Bărbaţii erau furioşi, iar 
preoteasa nu mai puţin. Silită de bărbatul ei să explice 
acest fenomen, femeia care aducea pe lume „o astfel de 
ruşine”, răspundea liniştită: 

— Bărbate, tu ştii de la părinţii noştri că femeia 
însărcinată e uneori impresionată de ceea ce vede... Ăsta 
lucrează asupra fătului. Poate că m-oi fi uitat cu ochi prea 
curioşi la popă, duminica la liturghie şi la zi-întâi când vine 
cu botezul... Şi... de! Ştiu eu?... Poate că m-am uitat prea 
mult la el... 

— Cum femeie? întorcea vorba bărbatul. Tu nu-l vezi pe 
popă decât duminică şi la zi-întâi şi dai zor că poate l-ai 
privit prea mult? Dar pe mine, care mă vezi în fiece zi, nu 
puteai să mă priveşti oleacă? 

Atari scene se petreceau în casele ţărăneşti. Într-a popii 
era iadul. Era iadul, căci căminul popii simboliza într-un fel 
Maternitatea bisericii, unde preoteasa ţinea să aibe numai 
ea monopolul divin de-a fabrica popi mici. Şi dacă din 
partea ţăranilor, bietul slujitor al Domnului se alegea cu un 
nod la batistă, din partea preotesei înghiţea alte lucruri, 
care adesea îi rămâneau în gâtlej şi, ca să le urnească din 
loc, avea nevoie de-o „duşcă din băutura sfântă”. Această 
„licoare” era desigur vinul, pe care preotul era obligat să-l 
aibe pentru împărtăşanii. Dar şi aici ţăranii erau cârtitori: 

— În timp ce noi îl gustăm cu linguriţa, popa îl gustă acasă 
cu sticla! strigau ei. 

Nu era adevărat. Cei trei prieteni văzuseră cu ochii lor că 
preotul nu bea „cu sticla”, ci cu paharul. Îl văzură şi chiar 
participară la libaţiile lui, căci nenorocitul, totdeauna în 
luptă cu necazurile casnice, fugea adesea de nevasta-i 
cicălitoare - cu părul şi barba vâlvoi, râzând cu toată faţa 
lui mare şi roşcovană - şi venea să se împărtăşească 
împreună cu meşterii, să uite lângă ei ocările nelegiuite ce i 
le azvârlea preoteasa. 

Aşa că, în acea zi de toamnă frumoasă şi de trândăvie 
voluptoasă, cei trei tovarăşi auziră deodată un zgomot mare 


de crătiţi, încărcat cu blesteme. Ca de obicei, pricepură că e 
vorba de-o scenă de gelozie; dar îl văzură pe bietul popă 
ţâşnind din bucătărie ca din iad, urmat numaidecât de 
potcap, care i se rostogolea printre picioare. În acelaşi 
timp, sfânta nevastă striga din răsputeri: 

— Na! la-ţi ţucalul! Lua-te-ar dracii şi nu te aş mai vedea 
în ochii mei! 'Ţap blestemat, marş! 

— Auziţi, feţii mei? suspină nenorocitul, adunându-şi 
„țucalul” de pe jos şi ştergându-l cu mâna. Ah! să nu vă fie 
cu mirare! Toate femeile sunt la fel, fie ele preotese sau 
diavoliţe. Cum te-nsori cu ele, te omoară cu fidelitatea lor, 
ţi-o impun şi-ţi fac viaţa de nesuferit. Dar, Doamne 
Dumnezeule! Dacă aş rămâne măcar văduv! Atunci, da! ar 
mai fi de trăit, căci noi, popii ăştia, odată văduvi, nu mai 
avem, din fericire, dreptul să ne recăsătorim. lată o lege 
făcută de un înţelept. Cu siguranţă că şi ăsta a fost însurat. 

Apoi alergă la beci şi se întoarse cu un urcior de 
„chihlimbar de „Cotnari” şi un ghiudem mare. 

— Haideţi, fraţilor, zise popa, ridicând paharul, să mâncăm 
şi să bem! Din fericire, ne rămâne încă sângele lui lisus 
Christos, care n-a fost otrăvit cu veninul căsătoriei! 

— Dar, părinte, obiectă Samoilă, totuşi în Sfânta Scriptură 
scrie că „oamenii trebuie să se înmulțească, ca nisipul 
mării”. 

— Da, răspunse preotul, sugându-şi mustaţa muiată în vin. 
Da! „să se înmulțească”, dar să nu se însoare... Şi apoi, 
Cărţile sfinte nu sunt decât nişte cărţi; vreau să spun că 
virtutea lor e tot aşa de uşoară, ca şi a femeilor lehuze. 

Petrov izbucni într-un hohot de râs formidabil, care zgudui 
geamurile. Popa se sperie: 

— Nu mai râde aşa tare, fiule! „Blestemata” ar putea să 
pice peste noi şi să-mi arunce în cap cu una din oalele 
voastre. 

Şi se sculă ca să încuie uşa. 

Pe nesimţite, urciorul de cinci kilograme se golea, pe 
măsură ce dispărea şi ghiudemul. Figura preotului devenea 


din ce în ce mai roşie, dar se ţinea bine. Prietenii noştri 
începură să se ameţească. Petrov, care voia să-şi transporte 
toate sculele în acea zi, plecă să caute un ţăran cu căruţă. 

Puţin mai apoi, călare pe şevaletele sale, lua drumul 
Brăilei, trăgându-se de barbă şi strâmbându-se la Mihail şi 
Adrian, care, ca să scape de zdruncinăturile căruţei, 
preferară să-l urmeze pe jos. Poate şi pentru că voiau să se 
simtă puţin mai singuri, cu ocazia acestei ultime 
reîntoarceri acasă. 

Soarele ardea însă destul de puternic, deşi era „târât spre 
asfinţit de-un iepure şchiop”. 

Îndată ce trecură de casa cantonierului, ce domină valea 
Siretului, drumul îi înghiţi în marea de porumb pe care o 
despica în două câmpuri fără sfârşit. Pe acest drumeag, 
flăcăul din sat îşi încetineşte pasul - ca şi strămoşii lui, 
haiducii - îşi descheie haina şi îşi aprinde ţigara. Aici, 
pierdut în singurătatea mişcătoare, îşi deschide stăvilarele 
bucuriei sau cele ale necazurilor şi îşi încredinţează 
vânturilor spovedania împătimită sau strigătul răzbunător 
al urii sale. Numai aici, toate sufletele pătimaşe ce străbat 
această mare a belşugului, se aruncă încet în valurile ei. Şi 
Mihail, care era unul din aceste suflete, nu i se împotrivi 
mult. Ochii lui întredeschişi se acoperiră cu un văl duios de 
amintiri, umerii îi căzură striviţi sub greutatea zilelor trăite 
în suferinţă. 

Adrian n-avu nevoie să-l privească, pentru a presimţi totul. 
Ah, dacă am fi avut numai privirea, ca să vedem lucrurile, 
ar fi fost destul de trist pentru sărmanele noastre suflete! 
Dar când simţi că tovarăşul de alături e preocupat mai mult 
de ţigara sa; că îşi întoarce deseori capul, în partea 
cealaltă, ca să respire; sau că îşi priveşte prea mult 
picioarele, ca şi cum cărarea ar fi semănată cu capcane, oh! 
lasă-l atunci în pace, dacă vrei să te proslăvească în 
imnurile sufletului său! 

Ca să-l lase pe Mihail în pace, Adrian se dădu la felurite 
comportări, de-o naivitate copilărească şi care măriră 


dragostea ce-i nutrea Mihail. Să nu fie oare o plăcere, ca să 
prinzi lăcuste şi greieri şi să-i priveşti îndelung, rămânând 
mai în urmă? Sau să zăboveşti pe lângă ştiuleţii de porumb, 
să-i crestezi cu unghia, ca să vezi cât au crescut? 

Mihail îl opri pe Adrian ca să-şi aprindă ţigara de la el şi, 
cu această ocazie, îl fixă până în albul ochilor. Dar pe buzele 
sale se şi schiţase zâmbetul blând al liniştii lăuntrice, 
recâştigate de un convalescent. Îl întrebă: 

— Nu ţi-e frig, Adriene? 

— Deloc! Aş putea chiar să mă culc aci, dacă aş avea o 
ghebă. 

— Atunci, să ne odihnim oleacă. 

Şi se trânti, ca un butuc, în iarba înaltă, care tivea drumul. 
Apoi zise: 

— Vezi tu, prietenii visători nu sunt totdeauna plăcuţi, ei 
doresc, câteodată, să viseze singuri, întovărăşiţi fiind de 
fraţi ca tine. Poţi găsi asta cam egoist, dar egoismul este şi 
el una din sevele care hrănesc pomul vieţii, cu condiţia ca 
să ajute la coacerea fructului bun. Deci, tu n-ai pică pe 
mine? 

— De ce aş avea? Dealtfel, n-am observat nimic la tine. 

— Taci, dragul meu urâcios, i-o reteză Mihail. Vrei să vinzi 
castraveți la grădinar? 

Adrian râse şi mărturisi: 

— Da, ai dreptate! Te-am simţit absent, dar am preferat să 
revii singur la realitate, decât să te aduc eu cu trompeta 
prieteniei. 

— În sfârşit! Aşa te vreau. Dacă-ţi dai seama de adevărul 
celor spuse, ei bine! vom fi prieteni buni. Şi-acum, vreau să 
te răsplătesc pentru gingăşia ta, arătându-ţi de ce te-am 
lăsat singur jumătate din drum. 

Adineauri, lângă casa cantonierului, am văzut două vrăbii 
ce se zbenguiau, în felul lor, sărind una peste alta. Şi să mă 
ia dracul - cu vinul ăsta afurisit în cap - vrăbiile mi-au 
reamintit, deodată, o poveste veche, un fapt neplăcut sau 
nu, cum vrei să-l iei. Nu ştiu, Adriene, dacă ai cunoscut clipa 


când tristeţea se înfrăţeşte cu bucuria... E ceva foarte rău... 
Te descompune. În sfârşit, am mai văzut, cândva două vrăbii 
zbenguindu-se. 

Mă aflam într-o curte mare, împrejmuită de ziduri înalte, 
foarte înalte. Nici un om nu fusese în stare vreodată ca să 
sară peste ele! Şi eu mă aflam acolo de câteva zile. Când 
eşti în asemenea locuri, nu-i decât o singură cale de 
scăpare: să te gândeşti la viaţa trăită până atunci şi s-o 
retrăieşti. Aşa-i tot! Cine n-o poate face, e pierdut. Mă 
strădui cum putui mai bine. 

Cum vremea era blândă, îmi petreceam tot timpul în curte, 
fie plimbându-mă, fie tolănit pe caldarâm, mai mult însă 
tolănit. Mi se-ntâmpla uneori să nu înţeleg cum se poate 
explica existenţa soarelui, a vântului şi ploii, singurele 
evenimente ce se desfăşurau sub ochii mei şi care-mi 
păreau tot atât de puţin libere şi stupide, ca şi existenţa 
mea în acel loc... 

Mihail se opri, răsuci o ţigare şi afundându-şi privirea în 
ochii lui Adrian, îl întrebă deodată: 

— Ţi-ai pierdut vreodată libertatea? 

— Nu, niciodată! 

— Îţi urez s-o pierzi într-o zi, pentru o clipă, o clipă grea... 
o necesitate vitală pentru oameni ca noi: cel care nu şi-a 
părăsit niciodată ţara, nu cunoaşte nici ţara lui, nici pe 
celelalte; cel care nu şi-a pierdut niciodată libertatea, nu-şi 
cunoaşte nici resursele sufletului, nici slăbiciunile lui. Ah! 
nu toate sunt bine alcătuite pe acest pământ blestemat, dar 
e bine să simţi orice, până nu înnebuneşti! 

Eu eram cât pe-aci! Când soseşte nebunia, simţi ca un 
zgomot, un freamăt în spaţiu, asemănător celui pe care 
ţăranii cred că-l aud înaintea unui cutremur de pământ şi 
despre care dau amănunte. Odată cu acest zgomot, îţi simţi 
capul devenind mai uşor, dar cu o apăsare nemaipomenită 
pe creştet. Chipurile iubite se perindă atunci, cu iuţeală, pe 
retină, apoi dispar înapoia capului, unde ochii se întorc şi ei, 
ca şi cum le-ar urmări, în timp ce braţele îşi caută un sprijin 


undeva, deşi sunt în realitate sprijinite pe ceva. Totul e 
treabă de-o clipă, apoi... Apoi una din două: nebunia sau 
revenirea la loc. Eu am fost readus la loc de două vrăbii, ca 
acelea de-adineauri. 

În clipa când am fost uşor atins, în treacăt, de fuga raţiunii 
mele, mă aflam în acea curte, în locul preferat, cu spatele 
pe caldarâm, picioarele sprijinite cât mai sus pe zid şi cu 
ochii spre cer, căznindu-mă de un ceas să aflu cine eram, 
rostindu-mi neîncetat numele. Chiar în momentul când 
percepui zgomotul şi primii lovitura de ciocan care-mi 
uşura capul şi când bătui lespezile cu amândouă mâinile, 
văzui trecând în goană, una după alta, două păsări negre, 
uriaşe, care întunecară cerul... Erau, în realitate, doar două 
vrăbii, mărite şi înnegrite de dezechilibrul minţii mele. Dar 
trecerea lor fu de-ajuns ca judecata mea să-şi vină în fire. 

Vrui atunci să mă scol. N-avui nici măcar putere să mă 
clintesc şi trebui să aştept. Abia în momentul acela îmi 
dădui seama de ciudăţenia vedeniei mele de mai-înainte: 
cele două vrăbii se aşezaseră pe muchea zidului; ceea ce fu 
pentru mine un prilej să le văd zbenguindu-se atât de 
zglobii. Una sărea pe cealaltă. Săriră de unsprezece ori la 
rând. Era oare vorba, acolo, de-o adevărată virilitate - în 
cazul ăsta de necrezut - sau pur şi simplu o zburdălnicie? 

Habar n-am, atât de ea, cât şi de restul poveştii mele. 

Şi ridicându-se să plece, adăugă: 

— Eh! astea-s prostii! Uită această poveste cu vrăbiile şi 
virilitatea lor, asemănătoare celei cu al nostru popă 
roşcovan! 

Parcurseră restul drumului într-o tăcere desăvârşită. 
Mihail deveni îndată rece, mut, un mutism fără duioşie, fără 
revenire, feroce. 

În oraş, trecând prin faţa felinarelor, el cercetă ochii lui 
Adrian, cu o privire răutăcioasă. Cuta grozavă de la frunte 
era mai adâncită decât oricând. Adrian se înfricoşa. Nu ştia 
dacă trebuie să vorbească, sau să tacă în continuare. Şi 
totuşi n-avea nimic să-şi reproşeze: nu-i pusese nici o 


întrebare curioasă, nici nu-l zgândărise să-i istorisească 
povestea cu vrăbiile. 

Ajungând acasă, Mihail refuză să mănânce de seară, 
merse drept la chioşcul său şi se culcă îmbrăcat, fără măcar 
să aprindă lampa. Rugăminţile lui Adrian fură retezate 
scurt: 

— Când îţi spun să mă laşi în pace, trebuie să înţelegi. N- 
am obiceiul să fac nazuri. 

Mama Joița îi ceru lui Adrian s-o dumirească: 

— L-oi fi jignit? 

— Nu, mamă, ţi-o jur. 

Se duse la Mihail, îi mângâie capul, pe întuneric şi-i spuse: 

— Haide, nu fi supărat! Dacă s-a purtat urât cu tine, o să-i 
lungesc urechile! Numai spune-mi... 

Mihail îi luă mâna şi i-o sărută: 

— Mamă bună... Mamă sfântă... Te asigur că Adrian n-are 
nici o vină în amărăciunea mea. Vina e a mea, dar nu chiar a 
mea: mi-am adus aminte de lucruri ce-mi fac rău. le rog să 
mă laşi singur! Nimeni nu m-ar putea alina, în clipa asta. 
Aşa sunt eu... O să-mi treacă. 

Să fi fost miezul nopţii? Să fi fost înainte sau după? 

Adrian n-ar fi putut-o spune, când se trezi din ghearele 
unui coşmar: Mihail se izbea cu capul de zidurile unei 
fortărețe şi vorbea vrăbiilor, care ciripeau pe metereze. 

Fericit că totul nu a fost decât un vis urât, cu pleoapele 
grele de somn, Adrian adormi din nou. 

Dar iată-l că se deşteaptă iarăşi, cu această întrebare 
răspicată în faţa ochilor: „Oare Mihail o fi barem acolo?” 

Cu o mişcare bruscă, sări din pat şi aprinse lampa, ca să se 
uite la ceas. Era ora cinci. Îşi trase pantalonii, micşoră 
lumina şi ieşi pe fereastră, ca să nu-şi deştepte mama. Afară 
era frumos. Cer înstelat. Dinspre partea Levantului, ziua îşi 
arăta faţa albicioasă. 

Adrian alergă cu inima zvâcnindu-i, ca să se încredinţeze 
că Mihail se află încă în pat: chioşcul era gol! Bâjbâi ca să-i 
găsească traista. Nimic! 


O clipă, nu voi să creadă o atare crimă împotriva 
prieteniei. Apoi îşi aduse aminte de un proverb pe care 
Mihail i-l spusese într-o zi: „Câtă vreme ţii o taină în tine, ea 
e Sclava ta. Cum ai spus-o altuia, eşti tu sclavul ei”. 

Asta era: Mihail nu iubea nici un fel de sclavie... 

Ai fi putut vedea, în zorii acelei zile de septembrie, un 
tânăr care ieşea prin bariera Galaţilor şi alerga ca vântul, 
cu capul şi picioarele goale şi în cămaşă. 

Ciobanii, care păşteau oile în câmpia ciulinilor şi 
zarzavagiii, care veneau la Brăila, cu legume, îşi făceau 
cruce, văzându-l şi scuipau în urma lui: „Un apucat...!”. 

„Da! sunt...!”. se gândea Adrian, auzindu-i. 

Animale şi păsări speriate: măgari, oi, corbi, şi sticleţi; cât 
pe-aci să-l sfâşie câinii şi să dea peste un tren care zgudui 
aerul, trecând la doi paşi de el. 

Apoi, departe tare, acolo unde nu-i decât cer auriu şi 
câmpie cenuşie, Adrian zări, la câteva sute de paşi înaintea 
lui, un omuleţ care înainta legănându-se, cu traista lovindu-i 
şoldurile - un om mărunt, cu inimă mare, care se ducea fără 
să-i pese de ceva şi care şi catalogase Brăila şi pe Adrian 
printre amintirile ce trebuiau să-i umple cândva ochii cu 
lacrimi. 

Ah! prietene răutăcios, care fugi de prietenie! Meriţi prea 
bine o îmbrăţişare! 

Încă vreo câteva salturi de ogar. Apoi: 

— Mi-ha-i-i-l...! 

Şi Adrian se prăbuşi în țarina rece. Ca lovit de un glonte, 
Mihail se răsuci locului şi înălţă braţele spre cer: 

— Nu se poate!... Nu se poate...! 

Alergă, se aruncă asupra trupului fierbinte al prietenului 
său, acoperindu-i faţa cu sărutări: 

— lartă-mă, Adriene! lartă-mă! Nu merit o atare prietenie! 

— Ba da! făcu celălalt din cap. 

Mihail îi scoase cămaşa udă-leoarcă, îi dădu o alta din 
traista lui, precum şi propria-i haină. Apoi, în picioare, îl 
apucă de mână: 


— S-o ştergem acum, s-o ştergem cât mai repede cu 
putinţă. Altfel o să mori! 

Dar Adrian: 

— Nu moartea!... Ci viaţa!... Căci noi gonim împreună pe 
acelaşi drum! 

Astfel părăsiră Brăila, pentru lumea largă... 


SFÂRŞIT 


1 Vezi Casa Thuringer, în vol. Viaţa lui Adrian Zografi, 
Editura Minerva, Bucureşti, 1983 (n. e.)