Panait Istrati — Biroul de plasare

Panait Istrati 


Panait Istrati 


Biroul de plasare 


I. 

Trenul mixt l-a depus pe Adrian în Bucureşti, într-una din 
serile lui aprilie 1904. Era un tren de săraci, compus numai 
din vagoane de clasa III-a şi vagoane de marfă. I-a trebuit 
mai mult de opt ore, ca să facă cei două sute douăzeci şi 
ceva de kilometri care despart Brăila de Bucureşti, 
străbătând o nesfârşită câmpie posomorâtă şi tot părând că 
nu mai vrea să pornească după fiecare oprire prin haltele 
singuratice ale Bărăganului. Bietul tren! 

Trecând pe lângă locomotiva istovită şi asudată de opintiri, 
Adrian o privi cu milă: zice, gândi el, că şi maşinile au suflet. 
Când le oboseşti rău, gem şi ele tocmai ca fiinţele”. 

I-ar fi plăcut să depene mai departe gândul acesta al 
maşinei-vită-de-trudă, a locomotivei-animal-de-tras, dar, în 
îmbrânceala de la ieşire, faţa chinuită a unei ţărănci îi 
aduse aminte de maică-sa şi numaidecât se întristă. Iar îl 
dăscălise. lar nu voise să-l lase să plece. N-a ascultat-o. Ca 
de obicei. Dar vorbele ei îl urmăreau: „Pleci, vii... Pleci 
îmbrăcat, te întorci gol... Cât o s-o mai ţii aşa? Eşti om de 
douăzeci de ani şi n-ai şi tu, acolo, o meserie lămurită. Faci 
toate meşteşugurile, dar pe niciunul ca lumea. Ce mai vorbă 
multă: nu faci nimic! Un leneş, asta-mi eşti! Şi-un 
bagabond!” 

Adrian ştia: pentru maică-sa, ca şi pentru toată mahalaua, 
viaţă ca lumea era o viaţă asemenea aceleia a locomotivei- 
animal-de-tras. Ba el mai trebuia să se şi însoare şi să-şi 
macine oasele între o familie nenorocită şi un păcătos de 
atelier. 


Nu! Asta nu! Mai bine vagabond! Mai bine de râsul lumii! 
Nu era el stăpân pe viaţa lui? De ce să i se impună sarcina 
unei familii şi ocna unui atelier? Nu, nu! Lui îi plăcea să 
cutreiere lumea, să cunoască, să contemple. Asta era viaţa 
pe care o voia, chiar cu preţul tuturor sacrificiilor şi tuturor 
suferințelor. 

Dealtfel, o astfel de viaţă ducea şi Mihail, care era nobil! Şi 
exemplul acesta îi ajungea: era un exemplu măreț de 
voinţă, de viaţă independentă, contemplativă. Cu cinci ani 
mai mare decât el, Mihail oferea înţelegerii lui Adrian o 
experienţă care îl ajuta pe acesta să-şi controleze faptele în 
fiecare clipă, să deosebească ce e bine de ce e rău şicee 
frumos de ce e urât, pe calea ce-şi alesese. 

— Na! tresări el. Mihail mă aşteaptă în colţul străzii 
Griviței şi eu l-am uitat ca un neghiob. 

Atât îl furaseră gândurile, încât se lăsase purtat în altă 
direcţie de un val de muncitori agricoli, coborâţi din acelaşi 
tren, jalnică turmă care venea să cerşească de lucru pe 
piaţa Capitalei, cu un leu jumătate şi mâncare pentru ziua 
de lucru de paisprezece ore. Adrian, încurcat şi de bagaj, se 
smulse cu greu dintre ei, făcându-şi loc cu coatele şi 
bombănind. 

— Iată oameni fericiţi de a putea întemeia o familie şi a se 
tocmi robi pe viaţă! exclamă el, cu scârbă. Eu, o soartă ca 
asta? A, nu! Mai bine să ajung tâlhar sau să crăp acum pe 
loc! 

Bodogănea aproape cu glas tare. Mihail îl văzu de departe, 
veni fuga şi-l întâmpină cu braţele deschise. Se îmbrăţişară 
bărbăteşte, dar cu o căldură de amanți. Căci se iubeau mai 
mult chiar decât doi amanți. 

— Haide mai întâi într-o cafenea, să-ţi mai vii în fire puţin, 
zise Mihail. Pari cam furios. Ce te doare? Şi îndreaptă-ţi 
zdreanţa aia de cravată; totdeauna o porţi sucită! Dă-mi 
mie geamantanul. 

Calmul pe care şi-l impunea în toate împrejurările acel 
mare nervos care era Mihail Mihailovici Kazanski, exercita 


o influenţă binefăcătoare asupra temperamentului puţin 
cam deşuchiat al lui Adrian. Încă o dată, vorba hotărâtă a 
rusului puse ordine în nervii tânărului său amic. Totuşi, 
acesta nu se putu stăpâni să nu-şi sublinieze proasta 
dispoziţie, cu vorbe tari însoţite de gesturi largi. 

— Ce mă doare? zise el, ridicând mâinile la cer. Ei bine, 
căţeaua asta de viaţă mă doare! Şi cauza e mereu mama: 
vrea să fiu băiat model, după felul ei de a înţelege viaţa. 

Mihail se opri, puse valiza jos, privi împrejur, îşi vâri 
mâinile în buzunarele hainelor şi, despuindu-şi faţa de orice 
expresie, îl privi pe Adrian în albul ochilor. Apoi: 

— Au să creadă trecătorii că ne certăm. Şi ştii bine că nu- 
mi place s-amestec pe nimeni în intimitatea mea. Aşa că, 
uite: eu am s-o iau înainte cu geamantanul şi tu ai să mă 
urmezi la zece paşi, până îţi vei înfrâna proastele apucături 
şi porni iar în pas potrivit, cu valiza pe umărul drept. 

Adrian fu repede cuprins de o cumplită părere de rău că 
şi-a supărat marele amic. Ar fi primit bucuros două palme, 
numai ca Mihail să renunţe la cruda pedeapsă ce-i 
administra. Dar ştia că era inutil să deschidă gura. Faţă de 
recidivele lui Adrian, nobilul tătar era de o intransigenţă 
tătărească. 

„Numai pe bivoli, i-a zis el odată, trebuie să-i împingi 
mereu din urmă cu beldia. Oamenii, şi mai ales oamenii cu 
pretenţie, trebuie să înveţe repede cum să se poarte.” 

Aşa stând lucrurile, deşi mâhnit din cale-afară. Adrian a 
trebuit să se supună. Îşi urmă prietenul, cu capul plecat, ca 
un câine bătut. Întâmplarea aceasta supărătoare, ivită chiar 
în clipa în care se revedeau după o despărţire de un an, îl 
amări peste măsură. Îşi făgădui, pentru a suta oară, să 
răscumpere noua imprudenţă, supraveghindu-şi şi mai de 
aproape firea impulsivă. 

Pe Calea Griviței mişuna, încoace şi încolo, sumedenie de 
norod: olteni gură-cască, salahori fără lucru, ţărani speriaţi, 
țigani hoinari, bărbaţi şi femei, toţi cu picioarele goale şi 
îmbrăcaţi în zdrenţe. Multe femei purtau copii în braţe sau 


îi târau după ele. La tot pasul, bruftuieli şi înjurături. Cele 
mai neruşinate vorbe erau rostite în gura mare şi fără sfială 
de nimeni. Adrian n-auzea şi nu vedea nimic. Nu-l vedea 
decât pe Mihail. Se uita cu dragoste după el şi căuta să nu-l 
piardă din ochi. Ar fi vrut să-l mângâie, să-şi plimbe mâna 
pe spinarea prietenului scump, care-şi boţea haina sub 
greutatea geamantanului ce-i strivea umerii. 

De statură mijlocie şi constituţie mai mult slabă, Mihail 
înainta anevoie, mergând zigzagat printre pietonii care îşi 
făceau parcă toţi o plăcere să-l îmbrâncească. Uneori îi 
tremurau picioarele, iar pălăria sta gata să-i cadă. 

„Merit să fiu bătut”, îşi zicea Adrian, umilit. 

Simţea o nevoie nestăpânită să alerge la Mihail, să-i sărute 
umerii, spinarea şi să-i smulgă valiza din mână. Dar ce 
dandana ar fi fost atunci! Prietenul lui nu i-ar fi iertat 
niciodată o asemenea „mascaradă”, cum numea el orice 
manifestaţie sentimentală deplasată. 

Din fericire, chinul n-a fost lung. Mihail dispăru într-o 
cafenea. Adrian suspină uşurat. Luară loc la o masă aşezată 
într-un colţ retras, şi imediat rusul învălui cu o privire 
veselă pe tânărul încă năuc. 

— Gata, zise el, s-a terminat! Nu mai vorbim despre asta. 
Cât despre cearta de-acasă, totdeauna ţi-am spus: n-ai 
dreptate. Viaţa ta, ca şi a mea, e viaţă de derbedeu. O 
mamă nu poate aproba aşa ceva. Prin urmare, de ce o mai 
chinuieşti, încăpăţânânduc-te s-o faci să creadă că purtarea 
ta ar fi înţeleaptă? Nu este. Suntem nebuni. 

Mihail tăcu, mirat de mutra cuminte şi pocăită a lui Adrian. 
Amândoi, cu coatele sprijinite pe masă, îşi zâmbeau, faţă în 
faţă, ochi în ochi. Mihail purta acum barbă şi mustață, o 
bărbuţă şi o mustăcioară roşcate, care nu se prea potriveau 
cu părul lui negru ca abanosul. 

Adrian ar fi avut o poftă teribilă să-şi descoasă prietenul 
despre Manciuria şi despre războiul ruso-japonez, de pe 
unde venea, după o şedere de opt luni, dar îşi puse pofta în 
cui. Ar fi făcut o nouă nesocotinţă, deoarece Mihail îi 


scrisese să nu vorbească la nimeni de acea călătorie, destul 
de misterioasă, ca de altfel toată persoana rusului, precum 
şi originea lui, pentru care Adrian şi-ar fi dat zece ani din 
viaţă ca s-o cunoască. 

Localul în care intraseră era o cafenea de rând şi grozav 
de zgomotoasă. Hamali şi salahori, amestecați cu vagabonzi 
trăind din furtişaguri, deopotrivă de jegoşi şi de suspecți, 
urlau şi gesticulau ca surzii. Adrian ştia că Mihail alegea 
anume astfel de taverne, când voia să stea de vorbă în 
siguranţă. 

„Unde urlă toată lumea, poţi urla şi tu, zicea el.” 

Li se aduse cafele. Aprinseră curioase ţigări ruseşti, cu 
cartonul mai lung decât tutunul. Erau ultimele dintr-o cutie 
cumpărată la Odessa. Mihail le păstrase anume ca să-i ofere 
şi lui Adrian. Acesta remarcă distincţia manierelor 
prietenului său, vizibilă chiar şi atunci când el nu făcea 
decât să fumeze sau să soarbă din cafea. Cuteză să 
obiecteze: 

— Suntem nebuni, zici. Cu toate astea, viaţa noastră n-are 
nimic smintit: iubim natura, libertatea, artele. Suntem oare 
nebuni când preferăm aceste valori reale, falselor valori ale 
vieţii burgheze? Vreau... 

— Vrei! Nu ştii ce vrei! îl întrerupse Mihail, cu o vioiciune 
care surprinse pe Adrian. Lasă la o parte ce vrei şi priveşte 
ce poţi să vrei şi să ai şi nu poţi voi în acelaşi timp o mamă 
care se sacrifică pentru fiul ei şi o libertate care-şi râde de 
dragostea unei astfel de mame. Înţelegi? Este egoism 
sălbatic ce vrei tu. Apoi, s-o spunem curat: „valorile” pe 
care le proclamăm noi nu sunt, socotind bine, decât nişte 
năzbâtii... Libertate, natură, artă, gândire... Rahat! 'Toate la 
un loc nu fac cât un cămin duios, o trebuşoară regulată şi o 
sănătate doldora de optimism, valori reale pe care nu le 
poţi avea când cutreieri lumea, cele mai adeseori flămând şi 
dormind pe unde dă Dumnezeu. Nu mai tot vorbi de 
„valorile” astea. Le cunosc şi le prea cunosc. Sunt sătul de 
ele până în gât. 


Adrian se întristă. 

— Poftim! făcu el. Credeam că, dimpotrivă, ţi-s dragi. Ai 
sacrificat pentru ele, mi se pare, ceva mai mult decât un 
„cămin duios şi o trebuşoară regulată”. Şi adăugă, în vreme 
ce Mihail, părăsindu-şi brusc severitatea, îl privea 
zeflemitor, cu coada ochiului: Sunt, va să zică, pe-o cale 
greşită! Cum se face atunci că mă iubeşti, tocmai fiindcă 
sunt aşa cum sunt? Şi pentru ce n-ai rămas în lumea aceea 
de căminuri ultraduioase şi de sănătăţi care crapă de 
optimism? Nu vii de-acolo? 

Mihail simţi ca o arsură în inimă. Nu-i plăcea să i se 
amintească de trecut. I-o spusese asta lămurit lui Adrian, de 
atâtea ori. Şi Adrian aducea acum în discuţie naşterea lui. 
Naşterea aceasta, trecutul acesta, lumea din care venea, 
Mihail nu i le destăinuise, de altfel, niciodată. Cel mult dacă- 
i scăpase uneori câteva aluzii, amical indiscrete, în unele 
ceasuri de apăsătoare nostalgie. Dar, uşor putea să i se 
bănuiască originea nobilă, de către cel ce ar fi voit să-i 
observe firea aleasă şi puterea caracterului, limbile pe care 
le vorbea şi instrucţia solidă care trăda pe omul superior, 
chiar în clipele când el se silea, prin câte o expresie sau 
câte un gest voit grosolane, să deruteze pe observator. 

— Vezi tu, dragă Adrian, zise el cu melancolie în glas, tu ai 
moştenit de la maică-ta o onestitate plebeiană, multă 
sinceritate, o inimă bună - şi astea ţi-ar fi fost de-ajuns ca să 
fii fericit. Dar diavolul de tat-tu a stricat toată treaba, mai 
turnându-ţi în sânge o mare porţie de sensibilitate 
grecească şi toată cutezanţa piraţilor cefaloniţi din care 
descindea. Aşa că ai ieşit, cum se zice, fire de artist, adică 
ţigan, adică un om care ar putea cu uşurinţă să-l spânzure 
şi pe tat-su! De altfel, în istoria voastră românească, mai toţi 
domnitorii au ieşit cam dintr-un astfel de amestec şi mai toţi 
s-au suit pe tron după ce mai întâi puneau să li se ucidă taţii 
şi să li se scoată ochii fraţilor mai mari. Pe urmă înălţau câte 
o mănăstire. 

Adrian izbucni într-un hohot de râs. 


— A, nu, fii pe pace! N-am să pun să te ucidă, nici să ţi se 
scoată ochii! 

— Asta nu; dar tot revenind la trecutul meu s-ar putea 
prea bine să mă faci într-o zi să înfund Siberia! Şi acum să 
trecem la cele practice. Să vedem ce vom face la Bucureşti. 

Aprinseră iar ţigări ruseşti şi mai cerură două cafele. 
Mihail îşi întrebă prietenul, privindu-l răutăcios: 

— Facem iar pungă comună? 

De data asta se simţi Adrian atins în inimă. Lăsă ochii în 
jos, apoi îi pironi rugători într-ai lui Mihail, ca pentru a nu 
mai stărui. Căci chestiunea aceasta îşi avea povestea ei. 

Încă de la începutul idealei lor prietenii - mai întâi în 
plăcintăria lui kir Nicola din Brăila, apoi în vremea primei 
lor şederi la Bucureşti - cei doi amici băgaseră de seamă că 
banul avea pentru ei o valoare foarte relativă. Nu numai că 
nu înțelegeau să şi-l refuze unul altuia, la nevoie, dar le-ar fi 
fost aproape cu neputinţă să-l refuze chiar şi vreunui 
necunoscut sau cine ştie cărui tovarăş de mizerie, care ar fi 
venit în vreo seară la ei, să-şi mărturisească strâmtorarea. 

Aşa că punga comună se impunea de la sine. La ce bun să- 
şi închipuie că dispunea fiecare de banul lui, câtă vreme 
vieţile lor erau una, câtă vreme niciunul dintre ei n-ar fi 
putut mânca ştiindu-l pe celălalt flămând. 

Apoi, erau nedespărţiţi. Uneori lucrau chiar împreună, pe 
la hoteluri, restaurante sau binale. Şi fiindcă Adrian era de 
o risipă nesocotită, hotărâseră să fie casier Mihail. Şi-a fost, 
într-adevăr, un casier foarte socotit. Timp de doi ani de zile 
a ştiut să administreze mizeria lor cu o măiestrie, în faţa 
căreia Adrian nu putea decât să se închine, mai ales că de 
pe urma ei nici chiar „firea lui de artist” nu prea suferea. 
Deoarece Mihail, suflet gingaş, ştia bine că mizeria 
vagabonzilor e suportabilă numai cu condiţia de-a o mai 
speria din când în când cu câte un act de nebunie. 

De aceea, în tristele şi totuşi voioasele lor săptămâni de 
şomaj, când simţea el că regimul pâinii cu scrumbie sau 
chiar al pâinii goale ameninţa cu explozia „căldării”, socotea 


că sosise momentul să mai dea drumul „supapei de 
siguranţă”, adică să-i tragă un chefuleţ. 

Atunci, se duceau la o cârciumă, tocau doi lei, mai 
cheltuiau pe urmă vreun leu într-un şantan ca s-asculte 
muzică, să bea câte o cafea şi să fumeze două „Regale”. 

Uneori îşi dădeau frâu inimilor şi li se întâmpla chiar să se 
îmbete. 

Se întorceau după aceea în cocioaba lor, unde, înainte de 
culcare, măsurau proporţiile dezastrului, şi atunci începea 
iar să li se întunece sufletele. 

Era totuşi o viaţă frumoasă. Până într-o zi, când totul s-a 
stricat deodată şi era să fie despărţirea definitivă a celor doi 
prieteni. Din vina lui Adrian, fireşte. 

I s-a năzărit într-o zi lui Adrian, că de la o vreme muncea 
prea mult de unul singur ca să întreţină punga comună, pe 
când Mihail se plimba. Era adevărat. Mihail şoma de 
aproape două luni. Dar nu din vina lui. Iotuşi, Adrian, 
lăsându-se odată pradă unei mânii, pe care a regretat-o 
apoi amarnic, şi-a învinuit prietenul de lenevie. După ce i-a 
numărat pe masă, într-o sâmbătă seara, leafa toată, i-a zis 
mojiceşie: 

— Na! Şi de mâine nu mă mai duc la lucru. Cum îţi place 
ţie lenea, îmi place şi mie. Am să fiu şi eu... şomer, ca şi tine! 
I-a spus astea, răsucind tacticos o ţigare. Când a ridicat 
capul şi s-a uitat, Mihail avea faţa ca de mort. Adrian s-a 
înfricoşat: Te-am supărat rău? 

— Nu, m-ai înveselit. Mai întâi, ia-ţi banii, banii tăi... Apoi, 
află că de mâine plec din România. 

— Glumeşti! a îngânat Adrian, devenind alb ca varul şi 
tremurând. 

Pe rus l-a mişcat asta până în adâncul inimii. 

Da, dar inima aceea era o inimă de tătar. Deşi era 
încredinţat că purtarea prietenului său se datora numai 
unei clipe de năucire şi cu toate iertăciunile pe care acesta i 
le ceruse din suflet, Mihail a rămas neînduplecat: a doua zi 
dimineaţa şi-a vândut două costume noi şi un inel, ba s-a 


despărţit chiar de o rară monedă veche de aur, şi la miezul 
nopţii a luat trenul spre graniţa rusească, punctul Iţcani. 

Adrian epuiză toată gama rugăminţilor, apoi, văzând că 
totul e zadarnic, căzu într-o tăcere lungă şi suspectă, care îi 
dădu lui Mihail de gândit. Toată seara i-a dat târcoale celui 
pe care îl jignise, fără să rostească un cuvânt, oftând mereu 
şi fumând ca un nebun. Văzându-i chinul, Mihail reveni cu o 
concesie: 

— Ei bine, i-a zis, fiindcă sunt doi oameni în tine, unul care 
răneşte de moarte şi altul care suferă apoi ca un câine, mă 
dau de partea acestuia de pe urmă. Prin urmare, poftim: ne 
despărţim numai pentru câteva luni. Că, de-o despărţire, e 
neapărată nevoie. În vremea asta vei avea răgaz să-ţi faci 
un examen al conştiinţei şi, poate, să-ţi dai seama că 
prietenia nu e o otreapă cu care poţi să-ţi ştergi cizmele. 
Acum dă mâna ici: îţi făgăduiesc că am să mă întorc şi-am 
să te caut. Afară numai dacă n-oi muri. Tot eram eu pe 
jumătate hotărât să fac călătoria asta în Manciuria, să văd 
cum e un război între namila aceea tembelă de rus şi 
tenacele japonez, acest german al Extremului Orient. lar de 
s-o întâmpla ca la întoarcere să te găsesc însurat şi 
cuminţit, am să mă bucur şi eu pentru biata maică-ta. 

Adrian apucă mâna pe care i-o întinse Mihail, dar fălcile îi 
rămaseră tot încleştate. Nu era în stare să articuleze un 
singur cuvânt. Nici măcar n-a schiţat un zâmbet când, din 
ce în ce mai impresionat, Mihail i-a strâns mâna şi l-a 
mângâiat: 

— Ce păcat! O inimă aşa de bună, atâta sinceritate şi atât 
de puţină minte! N-ai să fii niciodată fericit, Adriane, băiete! 

L-a strâns puternic în braţe şi s-a suit în trenul care se 
pusese în mişcare. 

— He! la revedere! Dar zi-mi, bre, măcar la revedere! 

Nimic. Doar doi ochi de animal bătut, care se uitau lung, 
lung, la fugar şi numai la el. 

Aproape aceeaşi privire îl fixa acum pe Mihail, după ce 
acesta mai rostise: 


— Hai, zi! Facem pungă comună? 

— Cum vrei tu, a răspuns Adrian, şi s-a gândit la cât îl 
costase punga comună şi lipsa lui de caracter. 

Au râs apoi amândoi, din toată inima. 

— Eu am cam vreo treizeci de lei, zise Mihail. Aveam două 
sute acum o lună, când am sosit în Bucureşti, dar, 
negăsindu-te, mi-a fost urât rău şi mi-am făcut puţin de cap. 

— Tot eşti mai bogat decât mine. Dar, mă întreb, cum ţi-ai 
putut procura atâţia bani pentru o călătorie în Manciuria, 
ba ca să te mai şi îmbraci aşa de ghighel? 

— În Rusia, ca oriunde, cine n-are bătături în palmă 
găseşte parale uşor. Eu le-am găsit pe ale mele la nişte inşi 
care-mi erau datori; unii chiar îmi mai sunt. Nu mii-a 
procurat Ohranal, fii sigur. Mă crezi, nu-i aşa? 

Adrian făcu ochii mari: 

— Nici prin gând nu mi-a trecut să bănuiesc una ca asta. 

— Bun. Va să zică, am treizeci de lei. lu? 

— Eu? Eu am numai douăzeci. Dar mai contez pe două 
costume straşnice, făcute la Londra. 

— Zău? Te îmbraci la Londra, acum? 

— Eu, nu. Se îmbrăca la Londra bietul Bernard Thuringer. 
El mi le-a dat. Fiindcă veni vorba, în casa aia burgheză, 
socialismul meu a fost pus la grea încercare. Mi-a fost dat 
să-i văd pe bogaţii Thuringer ruinându-se şi murind sub 
ochii mei. Ce zici de asta? 

— Zic că descoperi America. 

— Nu, dar oricum e îngrozitor! Aşa ceva nu se vede în 
fiecare zi: un mare burghez crăpând de inaniţie. Vorbeai 
adineauri de „palma fără bătături”. Dac-ai şti ce soartă au 
avut palmele lor! 

Adrian povesti cu sumedenie de amănunte „drama umană” 
la care fusese martor. Mărturisi că întâmplarea aceea l-a 
turburat mult şi că se cam îndoia acum de soliditatea teoriei 
„claselor”. 

— Unde e, dar, neclintirea claselor sociale cu care ni se 
sparg urechile? Am văzut că bogatul poate să devină sărac. 


Şi asta nu e prea grav. Dar dacă săracul poate şi vrea să se- 
mbogăţească - şi care e săracul care n-ar vrea să ia locul 
bogatului? - atunci chestiunea se schimbă. Asta înseamnă 
că nu există o morală a claselor. Şi pe mine, morala 
săracului mă interesează, nu situaţia lui forţată. Căci oricât 
s-ar suprima clasele, se va găsi oricând un loc mai bun 
decât altul şi, dacă proletarul de azi n-are o conştiinţă care 
să fie o veritabilă morală de clasă, lupta pentru viaţa uşoară 
şi nedreptatea vor rămânea aceleaşi, în ciuda tuturor 
răvăşirilor sociale. Uite, aşa gândesc eu. 

— Ce să zic? Eşti un socialist original, încheie Mihail. De 
altfel, mi-a vorbit şi Cristin despre asta. 

— Cristin? 

— Da, Cristin. Care mă detestă. Şi care te detestă. Pe 
mine, pentru că nu sunt socialist. Pe tine, pentru că eşti. Îşi 
dă acum aere de corifeu socialist, face gălăgie, se zbate. 
Dar e băiat bun, are inimă. Era furios, mai ales de 
colaborarea ta de la Dimineţa. Zice că-i derutezi pe 
muncitori, făcându-i să confunde socialismul cu „nemernica 
democraţie burgheză”. Nu găsesc. Am citit toată seria 
articolelor tale privitoare la conflictul hamalilor din Brăila şi 
cred că ai fi un bun ziarist. Se vorbeşte p-aici despre tine, 
cu stimă. le sfătuiesc să stărui. Dar n-ai să faci nimic. Eşti 
prea schimbător, prea boem, chiar atunci şi mai ales când e 
vorba să-ţi vezi de interese. Păcat! Mi-a plăcut mult stilul 
tău. 

Adrian sorbi aceste complimente cu nesaţ, dar căâută să-şi 
ascundă satisfacția şi schimbă vorba. 

— Cum văd, te duci pe la Cristin. 

— Nu mă duc, ci locuiesc la el... Chiar şi lucrez la el. Dacă 
ce fac eu acolo se poate chema lucru. 

— Lucrezi la Cristin? Cum asta? Ele plăpumar! 

— Da, e plăpumar. Dar mai e, de o lună, şi copatron alunui 
birou de plasare. 

Adrian doar că n-a urlat. 


— Ce? Ce spui? Cristin, socialistul, patron al unui birou de 
plasare? Dar birourile astea sunt toate nişte cuiburi de 
copoi, nişte anticamere ale Siguranţei! 

— Al lui nu e, îţi spun eu. Toţi „agenţii” lui sunt nişte 
oameni cinstiţi, biete epave, ca de-alde mine şi tine. Ai să te 
convingi singur, căci şi tu tot acolo ai să dormi. Eu nu mai 
am cameră. Şi e foarte interesant biroul ăsta de plasare. Mă 
distrez acolo straşnic. Uneori, mă şi instruiesc. 

Tânărul era nedumerit. 

— Asta nu e o dovadă, făcu el, scârbit. Un agent care 
plasează servitori, se freacă, vrând-nevrând, cu Ohrana 
noastră, dat fiind că la noi servitorii sunt socotiți aproape 
nişte răufăcători. Poţi face tu o asemenea meserie? 

— Foarte bine. 

— Şi-adineauri spuneai că ţi-e teamă de Siberia. 

— “Tocmai! Acolo mă tem mai puţin. Sunt, aşa, ca un rac pe 
o coadă de vulpe. Dariată că mă faci să vorbesc iar despre 
lucruri care nu-mi plac. Hai, mai bine s-o ştergem! Se 
înnoptează. 

Înainte de a ieşi din cafenea, au pus bazele pungii comune. 
După ce-a plătit consumaţia, Mihail a făcut socoteala. 
„Fondul” se ridica la cincizeci şi trei de lei. Aveau cu ce trăi, 
cumpătaţi, timp de două săptămâni. 

— Mi-ai dat tot? a întrebat casierul. 

— Tot! a răspuns Adrian, dar râdea şi Mihail înţelese că, 
după un vechi obicei al lui, mai oprise totuşi vreun leu-doi. 

Nu ca să-i cheltuiască singur. Nu, n-ar fi fost în stare. Dar, 
în momentele grele, când Mihail anunţa că nu mai are nici 
un ban în casă, lui Adrian îi plăcea să-şi bucure amicul, 
scoțând din fundul vreunui buzunar câţiva gologani „uitaţi”. 
Aşa că păstrătorul tezaurului nu protesta împotriva acelor 
nevinovate pişicherlâcuri, „inerente, zicea el, firii ţigăneşti”. 

leşiră. O ploaie subţire începuse să stropească pavajul 
murdar. Tramvaiul cu doi cai, deşi arhiplin, fu asaltat de un 
norod sălbatic, egoist, fără nici o milă de bietele dobitoace, 
ale căror trupuri înfierbântate şi ude erau toate un abur. 


Zadarnic a protestat conductorul. Ba s-a ales şi cu o palmă 
de la un „domn” care se căţărase pe tampon şi pe care îl 
rugase sfios să se dea jos. Domnul era de la... Interne. 

Cei doi prieteni aşteptară tramvaiul următor. Aceeaşi 
poveste şi cu el, deoarece era ora sosirii celor mai multe 
trenuri. Ploaia se-nteţea. 

— Hai să facem lux, hotări Mihail. Să spânzurăm un leu pe- 
o birjă. Că plouă rău. Şi, cu geamantanul tău, o să ne fie 
cam greu. 

Au luat o trăsură. 

Străzile erau tixite de trecători grăbiţi şi vânzători 
ambulanți, uzi ca nişte şoareci. 

Un oltean, vânzător de cărbuni, îmbrăcat doar în cămaşe 
şi-n izmene, nu se grăbea deloc, cu toată ploaia care răpăia. 
Mergea agale, cu coşurile goale ce se legănau, uşoare, 
agăţate de cobiliţa pusă strâmb, în neştire, pe-un umăr. 
Părea fericit, dădea din cap şi cânta: 

Doamne, să nu mă omori, C-am iubit două surori Şi-o 
soacră cu trei nurori. 

II. 

Mihail opri trăsura pe strada Sfinţilor, în dosul spitalului 
Colțea, o stradă liniştită, destul de apropiată de marele 
centru al Capitalei. Intrară amândoi în biroul de plasare în 
care nu ardea încă nici o lampă, cu toate că se făcuse 
noapte de-a binelea. Adrian putu însă deosebi aproape 
limpede fiinţele şi lucrurile, graţie luminii ce se strecura 
prin fereastra de la felinarul cu gaz de-afară, care făcea 
oficiu de lună în faţa vitrinei biroului. 

Nu era în încăpere nimic din tot ce-ar fi putut tulbura un 
suflet sensibil şi, totuşi, interiorul acela prost luminat îi 
dădu lui Adrian fiori. Se cutremură, ca şi cum s-ar fi 
pomenit deodată într-un comisariat de poliţie. A încercat 
impresia aceasta, mai întâi pentru că pe jos era ciment, apoi 
pentru că pereţii erau goi, iar de-a lungul lor, cât ţinea 
imensa odaie, se înşirau aliniate nişte bănci de lemn 
sărăcăcioase. Mai era o masă şubredă, proptită parcă 


provizoriu, acolo în mijlocul „Biroului” şi lângă ea făceau 
eforturi să se ţină pe picioare două scaune la fel de 
prăpădite. Pe fotoliul din faţa mesei, stătea un bărbat cam 
de vreo cincizeci de ani, slab, ţeapăn, gălbejit, colţuros şi 
chel. Mânca. Nu se vedea, ce. Alţi doi bărbaţi - unul, tânăr, 
oacheş, cu mustăcioara răsucită, celălalt mai în vârstă, 
puţin adus de spate şi cu ţăcălie sură - măsurau tăcuţi, cu 
paşi domoli, odaia. Pe un capăt de bancă stăteau absente 
două femei cu basmale negre pe cap. 

Intrând, Mihail a strigat pe un ton de veselă ironie şi într-o 
singură frază, fără marafeturi protocolare. 

— Bună seara, domnilor, iată-l şi pe amicul nostru Adrian 
Zografi. 

Omul de la masă n-a răspuns nimic. Avea gura plină şi s-a 
mulţumit să fixeze asupra lui Adrian doi ochi holbaţi. Cel 
adus de spate a îngânat o „bună seara” cu glas cântat şi 
fără să-şi întrerupă plimbarea. 

Doar tânărul a venit spre cei doi prieteni, şi i-a strâns 
mâna lui Adrian, prezentându-se: 

— Niţă Petrescu. 

Strângerea lui de mână a fost caldă. Privirea îi era 
inteligentă, dreaptă. Apoi şi-a reluat plimbarea. După o 
clipă, se opri în faţa celor două femei şi le vorbi aproape 
răstit: 

— Ei! Ce-i de făcut cu voi? Sunteţi un caz puţin cam 
special. Vreţi să fiţi plasate amândouă la aceeaşi casă. Nu 
prea se-ntâmplă des aşa ceva. Uite, aş putea, la nevoie, să 
vă trimet în provincie. Vă duceţi? 

— No, ke tune în ea de provinţă...! 

— Atunci... n-avem nimic pentru voi. 

Erau nişte unguroaice care de-abia vorbeau româneşte. S- 
au sculat şi-au plecat. 

Biroul fu cufundat câtva timp în tăcere. Adrian sta 
nemişcat lângă Mihail, al cărui mutism i se părea destul de 
neînțeles şi parcă batjocoritor. Găsea că prietenul lui ar fi 


trebuit să vorbească, să spună ceva, să rupă gheaţa. Îi 
venea să plece. 

Dar, în lumina spectrală a odăii. Adrian surprinse la omul 
aşezat înaintea mesei, gesturi ciudate. Omul stătea cu 
amândouă mâinile vârâte până în coate în sertarul 
permanent deschis al mesei şi tot cotrobăia ferit prin fund. 
Din când în când, o mână se ridica şi ducea la gură ceva ce 
Adrian nu putea să distingă. Fără îndoială, omul mânca 
pâine goală, tăind-o tacticos cu un briceag a cărui lamă 
lucea uneori. Mânca domol dumicat după dumicat, fără să 
se uite la nimeni, nici în sertar, la ce moşmăia cu mâinile în 
cutia aceea din dreapta mesei, ferită de privirile lui Adrian. 
Se uita ţintă spre uşă, la felinarul din stradă. Se uita mereu, 
neclintit, ţeapăn ca un manechin. Ai fi zis că aştepta, cu o 
îngrijorare din ce în ce mai crescândă, să se întâmple dintr- 
o clipă într-alta cine ştie ce eveniment, ceea ce nu-l 
împiedica deloc să continue a-şi mesteca îndelung 
dumicaţii, absent la tot ce se petrecea în jurul lui. 

Adrian, nemaiputându-se stăpâni, pironi asupra insului, 
spre marele haz al lui Mihail, o privire hotărât întrebătoare. 

— Ei, e domnul Leonard, patronul nostru! rosti, ironic, 
Mihail. 

Adrian făcu feţe-feţe. Ar fi preferat să fie informat într-un 
chip mai discret. Dar celălalt îi dădu mai departe, cu 
aceeaşi ironie: 

— Şi domnu' ăla cocoşatu', care se plimbă, e domnu' 
Macovei, vechi prieten şi coşcogea fost asociat al domnului 
Leonard, într-o mare afacere de manufactură, la Călăraşi, 
cu firma „Leonard & Macovei”, azi faliţi amândoi! 

După prezentarea aceasta familiară, zeflemistă şi 
glumeaţă, domnul Leonard, deloc tulburat, duse la gură 
ultimul pătrăţel de pâine şi împinse sertarul. Închise apoi 
briceagul şi îl băgă într-un buzunar de la vestă. N-a scos o 
vorbă. Doar domnul Macovei a răspuns. S-a oprit în bătaia 
luminii, cu capul plecat, cu bărbia în piept şi a silabisit 
melodios, nostalgic: 


— Mda... Fa-liţi...! 

Tonul lui a avut darul să-l impresioneze pe Adrian. Ca şi 
frumosul lui păr cărunt şi vesela tristeţe a profilului său 
bine reliefat. 

În clipa aceasta, o ploaie de pumni violenţi prinse să 
duduie într-un perete, care era mai mult un fel de 
despărţitură de scânduri, tapetată cu hârtie vopsită şi care 
separa „Biroul” de atelierul de plăpumărie. După bocănituri 
urmă o tăcere, apoi mai multe glasuri voioase de tineri 
începură să-l strige, gălăgioase, pe Mihail. Acesta le 
răspunse: 

— Ho, că dărâmaţi şandramaua! Ce e? 

— Cum „ce e”? răbufni o voce de bas. Eşti aici de un ceas 
cu mânzu' ăla păcătos de gazetar, cu infectu' ăla de socialist 
brăilean şi nu veniţi să ne daţi bună seara? 

Adrian zâmbi, fericit. Era glasul unui prieten al lui, 
Craioveanu, dar căruia îi ziceau toţi nea Toma, fiindcă era 
cel mai în vârstă dintre tovarăşi. Socialist din vechea gardă. 
Inimă caldă, închisă de nevoi şi necazuri, dar gata oricând 
de luptă, ca şi Avramache, cizmarul de la Brăila. Prin 
cultura lui de autodidact, înalta lui conştiinţă şi temeinicia 
calităţilor lui profesionale, era socotit printre cei mai de 
frunte, în elita muncitorească socialistă, atât de puţin 
numeroasă, vai, pe acea vreme. Făcea parte din Comitetul 
Central al Partidului, în care era aproape arbitru. Impunea 
chiar faţă de autorităţi. Ţinea mult la Adrian, iar acesta îl 
adora. 

Craioveanu şi cu Cristin erau patronii atelierului de 
plăpumărie cel mai renumit din Bucureşti şi care executau 
cele mai bogate trusouri pentru fetele din înalta burghezie. 
La atelierul acela, lucrătorul care se distingea, intra după o 
bucată de vreme în asociaţie. Chiar aşa îi era şi firma: „La 
lucrătorii asociaţi”. 

Adrian se apropie de perete şi ciocăni de două ori cam în 
dreptul unde ghicea că se afla dincolo Craioveanu şi-i zise, 
drăgălaş. 


— Te salut, nene 'Tomo! 

— Salutare, Adrian! Merge, merge? 

— Aşa şi-aşa. Dar ia spune-mi, Cristin e acolo? 

— Hm! Ce-ntrebare! Dac-ar fi Cristin aici, ar fi venit de 
mult să-ţi lungească urechile! 

— De ce? Pentru că e acum de două ori copatron, şi-acolo 
şi-aici? 

— Te cam miră, hai? Ei, de, mă băiete, ce să-i faci! Aşa sunt 
vremurile azi, cu contraziceri şi amestecături! Dar, lăsând 
asta la o parte, ce zici de noua noastră instalaţie? 

— Păi, ce să zic? Ce-o fi p-acolo, nu ştiu, că n-am văzut încă 
nimic, decât aşa ce se vede pe dinafară. Cât despre Biroul 
ăsta de plasare, pare mai mult o circumscripție 
poliţienească... 

Dincolo izbucniră nişte râsete nestăpânite. Craioveanu 
însă tăcuse. Părea încurcat. Un lucrător mai tânăr glăsui: 

— Ascultă, Adrian, ai să repeţi asta şi faţă de Cristin? 

— De ce nu? Ori îi veţi fi ştiind patronului vostru şi de 
frică. Asta mi-ar place! 

Câteva şoşoteli, apoi o tăcere deplină, puseră punct 
convorbirii. 

Această scurtă ieşire din plicticosul mutism la care îl 
osândea răutăciosul de Mihail, îl mai dezgheţă puţin pe 
Adrian. Se simţea mai la largul lui, mai dispus să aştepte 
urmarea acestui început de aventură pătrunsă de mister. 
Nu-i plăceau misterele. Voia oriunde să vadă limpede şi 
repede. Mihail nu-i spusese nimic despre acest „Birou” 
glacial şi la propriu şi la figurat, în care doi oameni se 
plimbau prea mult, un al treilea stătea prea nemişcat, şi în 
care câteşitrei tăceau într-un chip cu totul neobişnuit. Furat 
de cine ştie ce banală conversaţie de circumstanţă, n-ar fi 
remarcat poate nimic, pe când aşa, debarcat aici, în 
atmosfera aceasta neamicală, aproape ostilă, se simţea ca 
străin în propria lui ţară. Şi pentru ce nu aprindeau măcar 
o lampă? Din zgârcenie? Sau zăcea, poate, atâta mizerie în 


biroul acesta de plasare? Mai degrabă, asta. Adrian era 
aproape sigur. 

Cât s-a mişcat, ducându-se să vorbească cu plăpumarii şi 
înapoindu-se la locul lui, a avut posibilitatea să examineze, 
mai de aproape şi în lumină mai bună, cele trei personaje 
cărora nu le ştia decât numele. Toţi trei aveau chipuri la fel 
de suferinde şi haine la fel de jerpelite. 

Adrian îl întrebă încet, în greceşte, pe Mihail: 

— Aici nu se mănâncă decât pâine goală? 

Mihail a dus un deget la buze şi i-a răspuns în aceeaşi 
limbă: 

— Nu e politicos să vorbeşti într-o limbă pe care cei de faţă 
n-O0 Cunosc. 

Bun. Înţelegea. Mihail îi răspundea aşa, dinadins. i 
plăceau misterele şi se amuza pe socoteala lui. 

Din fericire, plăpumăria închizându-se, Craioveanu veni 
să-i strângă mâna lui Adrian. Dădu mâna întâi cu domnul 
Leonard, care avea o mână înspăimântător de lungă, albă, 
moartă. A întins-o fără să rostească o vorbă. Adrian n-ar fi 
îndrăznit să jure dacă omul acela ştia să vorbească sau era 
mut. Apoi, prins de nelinişte şi când a mai băgat de seamă 
că şi Craioveanu, aşezându-se între el şi Mihail, părea la fel 
de dispus să stea tăcut, Adrian, a tăbărât repede pe 
plăpumar: 

— Nu zău, nene Tomo, de ce s-a băgat Cristin în afacerea 
asta sucită? Eu găsesc că meseria de patron al unui birou 
de plasare, în ţara noastră polițistă, nu se prea potriveşte 
cu calitatea de fruntaş socialist. 

Craioveanu parcă încremenise. Cu mâinile pe baston şi 
bărbia înfiptă în mâini, sta şi tăcea, uitându-se în gol. Purta 
haine curate, guler şi cravată, ca toţi muncitorii îngrijiţi 
care câştigau cât le trebuia pentru trai. Avea o înfăţişare 
decentă şi chiar o oarecare prestanţă care impunea 
respect, ceea ce se vedea rar la lucrătorul român. 

Întrebarea lui Adrian îl făcu să ridice capul, dar, înainte de 
a-i răspunde, îşi trecu mâna pe părul tuns numărul unu şi 


îşi răsuci câteva clipe mustaţa bogată şi căruntă. Gestul 
acesta îl puse pe Adrian în gardă: nea Toma îl făcea numai 
când era nemulţumit de ceva sau plictisit de cine ştie ce. 
Era ticul lui. Dovadă că şi spuse: 

— Ascultă aici la mine. Adrian, a zis cu vocea lui groasă, şi 
silindu-se s-o îndulcească. Ce spuseşi tu, nu prea face să-i 
repeţi şi lui Cristin. Că degeaba îi spui. ÎL ştii cum e: 
năbădăios, încăpățânat şi stăruitor până la absurd. Şi, până 
una alta, astea la el n-au leac. O să se sature într-o zi şi o să 
se scuture el singur de pacostea asta nouă, mai cu seamă că 
nu-i mai dă pas să-şi vadă cum trebuie de plăpumaărie, care 
e o afacere serioasă. Aşa că te povăţuiesc să-l laşi în pace. 
Altminteri, o să vă certaţi ca doi samsari. Unde mai pui, că 
ţi-o şi coace puţin. Tu, în ochii lui, eşti un element 
primejdios pentru noua mişcare socialistă. Găseşte şi el, ca 
toţi care ţi-au citit articolele, că ai mult talent, dar nu vrea 
să pui acest talent în slujba democraţiei burgheze, care ne- 
a mai răpit o dată elementele de valoare ale mişcării. 

Adrian simţi că i se strânge inima. Vedeau, va să zică, în el, 
un viitor „transfug”. Nu, n-are să fie în stare de una ca asta 
niciodată! Şi de unde venea oare bănuiala aceasta. 

— Aş vrea să ştiu care e şi părerea dumitale în chestiunea 
asta, zise Adrian. 

Craioveanu a râs şi l-a privit pe tânăr în albul ochilor. 
Părea că vrea să pătrundă până în adâncul conştiinţei lui 
Adrian, care, înţelegându-l, îşi oglindi în priviri tot adevărul 
din sufletul lui curat. Celălalt fu impresionat şi încetă să mai 
râdă. Zise: 

— Eu... de!... le apăr cât pot... 

— Lasă asta! îi tăie vorba Adrian. Faci bine că mă aperi, 
dar mă interesează mai mult să ştiu ce crezi dumneata în 
chestia asta: mă socoţi un om cinstit sau un potlogar? Asta 
să-mi spui! 

— Cred că eşti un om cinstit... 

— Ei bine, asta mi-e de-ajuns! Cât despre Cristin, poate să 
bată câmpii cât o vrea. 


Bătrânul socialist dădu din cap cu o mină gravă: 

— Ţi-o fi asta de-ajuns ţie. Dar nu le e de-ajuns şi glotaşilor 
mişcării revoluţionare care a început să crească iar şi din 
care fac parte şi eu. Problema nu e chiar aşa de simplă cum 
ţi-o închipui. Şi când îţi spun asta, nu mă gândesc deloc la 
ce trăncăneşte Cristin. Îţi spun ce gândesc eu şi ce vrei tu 
să afli. lată: poţi fi cel mai cinstit om din lume şi să faci, 
totuşi, operă de trădător. Şi invers: poţi fi un potlogar în 
faşă şi să faci, totuşi, operă de perfect socialist. Pentru că 
toată problema se reduce la o chestiune de educare a 
maselor. Înţelegi? 

— Nu, nu înţeleg. 

— Am să-ţi explic. Într-o mişcare revoluţionară, lucrul 
important nu e să ştii care dintre propagandiştii influenţi de 
azi va rămânea cinstit până la sfârşitul zilelor sale şi care va 
trăda, peste cinci, zece sau douăzeci de ani. Nu. Asta ne e 
aproape indiferent. Destinul e liber să ascundă în tine un 
hoţ şi într-o bună zi să ni-l destăinuie. Dacă până în ziua aia, 
tu slujeşti clasa muncitoare, ajutând la educarea ei 
socialistă perfectă, vei binemerita de la patria 
internaţională de mâine. Dar dacă, dimpotrivă, tu nu faci cu 
propaganda ta decât să creezi confuzia în spiritul maselor, 
vei putea tu mult şi bine să îmbătrâneşti şi să mori om 
cinstit, tot criminal se va chema c-ai fost. Ba, mai mult: cu 
cât vei fi mai cinstit şi mai înzestrat, cu atât influenţa ta va fi 
mai nefastă, deoarece e mult mai uşor să combaţi şi să 
demaşti un potlogar mediocru înzestrat, decât un om 
virtuos şi de talent, chiar când el nu calcă pe drumul cel 
drept. 

— Şi care e acest „drum drept”? 

— Aici am vrut să te-aduc! Ei bine, drumul cel drept este 
acela care învaţă clasa muncitoare că o revoluţie nu se face 
cu oameni care se scaldă în toate apele. Şi tocmai asta nu 
învaţă muncitorii de la tine! 

— EulEul! nu... 


— Da, da, tu, băiatul cinstit, care scrii articole pline de 
revoltă, acele articole care i-au scos din amorţeală pe 
hamalii din Brăila şi datorită cărora au câştigat ei lupta - tu 
faci masele să creadă că lupta aceea a fost câştigată graţie 
concursului ziarului democrat „Dimineaţa” şi intervenţiei în 
parlament a directorului ei, deputatul burghez Constantin 
Mille, socialistul transfug, graţie de asemenea şi domnului 
ministru de Interne pe care acelaşi ziar l-a complimentat 
pentru „atitudinea sa înţeleaptă” în acel conflict, care 
ministru e, şi el, tot un vechi socialist, trecut la liberali, şi 
care n-a cedat ca „vechi socialist” ci de frică; şi graţie, în 
sfârşit, câtorva armatori, ca fraţii Thuringer, unde slujeai şi 
care, de asemenea, nici ei, n-au „cedat cei dintâi” din 
bunătate de inimă, cum lăsai tu să se-nţeleagă, ci numai ca 
să-şi salveze interesele lor capitaliste... Toate astea le-ai 
spus sau ai făcut să fie crezute de muncitorii care te-au 
citit, şi uite că astea creează confuzie în creierul nu tocmai 
strălucit al muncitorimii. Ai înţeles, acum? Şi dacă ai înţeles, 
pofteşte de-mi mai spune că-ţi este de-ajuns, în condiţiile 
astea, să fii numai un om cinstit şi să contribui a căra apă la 
moara burgheziei. 

Adrian parcă intrase în pământ. Însuşi Mihail era 
emoţionat. Efectul nu-l făcuse atât fondul argumentării lui 
Craioveanu, căruia cel dojenit îi găsea multe puncte slabe, 
cât tonul convingător al acelei argumentări, credinţa 
neclintită pe care bătrânul militant o avea în acel „drum 
drept” al tacticei socialiste. Adrian tocmai se pregătea să-i 
spună obiecțiile sale, când dădu buzna în „Birou” Cristin. 

Purta un costum de catifea neagră, cu haina ca o tunică, 
încheiată până la gât, cravată roşie-foc, pălărie moale de 
fetru pluşat şi o bâtă noduroasă în mână. Era un bărbat 
înalt, slab ca un ţâr şi iute ca argintul viu. Cum a intrata 
început să ţipe: 

— lar fără lumină! lar staţi pe-ntuneric! M-aţi plictisit cu 
maniile astea ale voastre! Nu-mi place asta, domnule 


Leonard, ţi-am spus-o de o mie de ori! Aprinde lampa, Niţă! 
Parcă am fi falsificatori de bani. 

— Bo, bo, bo!... mormăi, în sfârşit, domnul Leonard, dând 
din mână alandala, ceea ce îl făcu pe Adrian să se 
încredinţeze că omul acela nu era chiar numai un mort care 
se hrănea cu pâine goală. 

Cristin azvârli pe masă o servietă grea pe care o ţinuse 
sub braţ, veni la Adrian şi-i strânse mâna, să i-o frângă, aşa 
cum avea prostul obicei să facă cu toată lumea. Adrian 
aproape că a ţipat de durere. Cristin s-a uitat mult la el, 
bolovănind nişte ochi cât pumnul, apoi a izbucnit: 

— Ai sosit, ticălosule? Am să-ţi... 

Dar Craioveanu, tunând cu vocea lui de bas, îl opri scurt, 
cu un singur „Ho!” de-au zbârnâit geamurile şi era să 
stingă lampa. 

Mihail, temându-se de o bruftuială, se ridică: 

— Prieteni, mie mi-e foame! 

— Şi mie, zise Adrian. 

— Unde vă duceţi să mâncaţi? întrebă Craioveanu, care 
era becher. Vă-nsoţesc. 

— Dacă m-aşteptaţi un minut, zise Cristin, cât să-i spun 
două vorbe domnului Leonard, viu şi eu. 

— Cu o condiţie! îi replică Mihail. Să nu te dai în spectacol, 
la restaurant. Aici vă puteţi lua de păr, dacă aveţi chef. Mi-e 
egal. Dar în public, fără gălăgie! Cel puţin, cât sunt eu de 
faţă. N-am dreptate, nene Tomo? 

— Da-a-a, burghezule, ai dreptate! 

Lampa cu picior care fusese aprinsă şi pusă pe birou, n-a 
sporit prea mult lumina, care tot de la felinar îşi trăgea 
duhul. L-a ajutat totuşi pe Adrian să-şi întindă cercetarea 
mediului în care intrase de vreo oră. Astfel, a constatat că 
domnul Leonard avea o faţă osoasă, uscată, lucie, pecetluită 
de un fel de gravitate amestecată cu o spaimă pe care o 
exprimau nişte ochi prea holbaţi. Nu era, totuşi, antipatic. 
Gura, uşor întredeschisă, părea să dezmintă orice semn de 
răutate ce se putea bănui că o are în suflet. Iar craniul chel 


îi dădea un aer de savant supt de mizerie, pe care-l trăda 
redingota decolorată şi aproape jerpelită. 

Dar mai nenorocite i s-au părut lui Adrian, celelalte două 
personaje. Niţă, deşi tânăr, avea o mutră îmbătrânită de 
hămesit ros de griji: trăsături strâmbe, frunte încreţită, 
gură amară, ochi învăluiţi de o rece resemnare, gât subţire. 
Trupul lui, pielea şi osul. Hainele, cu toate silinţele vizibile 
de-a le menţine decente, erau prea cârpite şi chiar 
murdare. Pantalonii, comic de scurţi. Mânecile la fel. Dar 
părea sprinten, energic. Apoi capul lui oacheş, cu păr 
stufos, cu sprâncene bogate, cu lungi gene melancolice şi o 
mustață graţioasă, care făcea din el un băiat frumos! 
Sărman băiat frumos! 

Domnul Macovei, cu bogatul lui păr cărunt, ondulat 
natural ca şi barba, ar fi fost un superb Ariost ca acela din 
Larousse, dacă n-ar fi avut „cocoaşa” aceea amabilă, care îi 
gârbovea bustul, şi veselia aceea sfâşietoare de pe faţa 
brăzdată de o existenţă care trebuie să fi fost plină de 
patimi. 'lot aşa de sărăcăcios îmbrăcat ca şi Niţă, Macovei 
era, dintre toţi trei, cel mai trist, şi aceasta desigur din 
pricina acelei luminoase bucurii lăuntrice în care ochii lui 
albaştri, pe jumătate închişi, şi numeroasele lui reliefuri 
faciale, duios frământate de o mână nemiloasă, se învăluiau 
dureros, fără să invoce mila, dar şi fără să ţipe vreo viaţă 
pământească fericită. Aşa că domnul Macovei deşteptă tot 
interesul lui Adrian şi îi câştigă toată simpatia, devenind 
centrul atenţiei sale. Mihail băgă de seamă şi se bucură, 
deoarece ţinea mult la fostul negustor. 

Adrian simţea nevoia să lege imediat o cât de mică 
conversaţie cu Macovei, fie şi numai ca să-i audă frumosul 
timbru femenin al glasului său, dar n-avu cum, din pricina 
lui Cristin, care, făcându-i un fel de raport asociatului său, 
domnul Leonard, zbiera întruna, ca un apucat. Aşa că toată 
lumea asculta la el. Chiar şi Mihail. 

— Uite, zicea Cristin, ziua de azi n-a fost prea rea. Am 
încasat trei plasamente ale domnilor ăstora: bucătăreasa 


plasată de domnul Macovei în strada Cuţitu-de-Argint („ce 
tâmpenie gândea Adrian, ca o stradă să nu se poată chema 
altfel decât Cuţitu-de-Argint!”); femeia la toate, plasată de 
Niţă la procurorul Stavrescu; bucătăreasa plasată de Mihail 
în strada Brutari. Şi-n sfârşit, am mai încasat două 
plasamente făcute de mine: unul la doctorul Manolescu şi 
altul la actriţa Sylvia Pralea. 

După fiecare încasare anunţată, toată lumea striga „ura!”. 
Glasul lui Macovei suna, în corul acela, ca un clopoțel. 
Adrian îl întrebă încet pe Mihail ce era cu uralele alea şi 
despre ce anume este vorba. 

— Fiecare agent, îi explică Mihail, plasează servitori. Din 
taxa reglementară de cinci lei de plasament, trei îi ia 
„Biroul” şi doi, agentul. Şi asta e toată leafa şi toată pâinea 
pe care o câştigă agentul, care n-ar fi tocmai rea, dacă ar 
merge totdeauna în plin. Numai că uite: trei sferturi din 
plasamente cad în baltă, fie că după opt zile dă servitorul 
bir cu fugiţii, dintr-un motiv sau altul, fie că îl dă afară 
stăpânul, tot din motive ce-ar fi inutil să le mai discutăm. 
Dar, cele mai adesea, nu se poate „încasa”, pur şi simplu 
pentru că stăpânii sunt necinstiţi, avari: se ascund, 
tergiversează, ba uneori chiar refuză net să plătească taxa. 
Desigur, taxa aceea e impusă de un regulament al poliţiei, 
dar ce poţi face contra rău-platnicilor? Nu sunt ei stăpânii 
țării? Aşa că, cea mai mare parte a timpului, bietul agent nu 
face decât să alerge de la un capăt la altul al Capitalei şi să- 
şi rupă pingelele, ca să se întoarcă seara târziu şi să se 
culce cu burta goală. Atunci intră în joc Cristin şi, cu gura 
lui grozavă, izbuteşte uneori să-l „execute” pe refractar. 
Azi, cum vezi, a încasat trei plasamente pe care le socoteam 
ca şi pierdute. Asta o să le mai îndulcească amarul, lui Niţă 
şi lui Macovei care, de două zile, n-au nici măcar cu ce să-şi 
cumpere tutun. Aşa că uralele izbucnesc de-a dreptul din 
aceste stomacuri ghiorăite. 

Adrian văzu limpede cruda realitate a mediului cu care 
avea să-şi împartă în curând existenţa. Vedea o groapă 


întunecoasă în care nişte epave, cum le zisese Mihail, îşi 
măcinau jalnic zilele. Dormeau pe bănci, cu câte vreo 
zdreanţă drept orice plapumă şi se hrăneau cu pâine goală, 
bucuroşi s-o aibă şi pe aceea. A, nu! Se va strădui să se 
smulgă din ghearele unei asemenea vieţi. Se va duce să-şi 
caute de lucru la zugrăvit, meseria lui, cu toată aversiunea 
ce o avea pentru şantierele cu ore lungi cât veacurile, cu 
patroni niciodată mulţumiţi şi cu camarazi intriganţi, şi de o 
inconştienţă care îl scârbea mai mult ca orice. Da, da, 
viitorul era sumbru! Se obişnuise el cu ideea asta, dar, 
oricum, pentru un fleac de zbor din cuibuşorul maternel, 
vagabondajul său atât de iubit prea îl făcea să ispăşească 
cumplit. Afurisită libertate! 

Cristin dădu fiecărui agent cei doi lei care Li se cuveneau, 
descreţind astfel nişte frunţi explicabil îngrijorate şi se 
întoarse iar la domnul Leonard ca să-i continue raportul. 

— Dar am şi veşti proaste. Rădulescu, judecătorul, nu e 
mulţumit de jupâneasa aia. E înceată, se pare. Camerista 
ministrului de Finanţe pleacă. Şi-o înţeleg. Nevasta 
ministrului ăstuia e ca o caţă fără pereche. Şi baba aia 
zgârie-brânză din Regală e mereu în voiaj. Sau s-ascunde. 
Dar cine m-a scos din sărite a fost coloneleasa. E la a patra 
bucătăreasă pe care o dă afară, în mai puţin de trei 
săptămâni. Şi cu toate astea, ultima pe care i-am 
recomandat-o e madam Bertha, o adevărată comoară! Nu, 
nu, nu mai trebuie servită putoarea asta! 

— Mititica! o compătimi Macovei. Biata coloneleasă! 

— Biata? urlă Cristin roşu de mânie. O să-i cam regulez 
treaba mă-si! puse el punct, îndulcind astfel cea mai 
populară şi mai obscenă dintre înjurăturile noastre 
româneşti. 

Atunci Adrian îl văzu pe Mihail uitându-se amuzat spre 
Macovei care, repetând o glumă ce-o ştia tot „Biroul”, s-a 
oprit din plimbarea lui, şi-a îndreptat bustul şi, făcând pe 
nevinovatul şi pe speriatul, a exclamat plin de umor, cu ochii 
spre Adrian: 


— Ce? Ce-a zis? Să-i reguleze treaba mă-si? Ti-i-i!... l-auzi 
Doamne: treaba mă-sii! Vai ce lucru gustos! 

Şi, îşi reluă plimbarea, în hazul general. Chiar domnul 
Leonard, văzându-l pe Adrian surprins de franca etalare a 
acelei obscenităţi umoristice, în izbitor contrast cu 
atmosfera mai degrabă tristă a mediului, a schiţat şi el o 
umbră de zâmbet care i-a luminat o clipă masca încordată. 

Era o glumă desul de indecentă: o gustau însă totdeauna, 
pentru că o făcea un om bătrân şi respectabil, deloc guraliv 
nici vesel, şi al cărui umor era aproape dureros. În zarva 
acelui „Birou”, veşnic înţesat de servitori în căutarea unui 
loc, Macovei, cu un tact niciodată dezminţit, ştia când şi de 
la cine să prindă din zbor acea înjurătură mereu rostită, o 
intona muzical într-un fel al lui anume şi izbutea totdeauna 
să uluiască pe câte vreo persoană mai pudică dintre cele de 
faţă, care nu cunoştea obiceiul bătrânului, devenit aproape 
un rit al casei. Şi, oricât de sinistră ar fi fost atmosfera 
acelui birou de plasare, care nu-şi hrănea oamenii, ea era 
fără greş spulberată de acel bătrân amabil care descreţea 
feţele cele mai întunecate, începând prin a se scandaliza de 
înjurătură, repetând apoi obscenitatea şi sfârşind prin a 
trage concluzia, faţă de însuşi Dumnezeu, precum că e... 
gustoasă. 

Trebuie să se ştie că în ţara românească şi chiar la toate 
popoarele din apropiatul Orient, nu există obscenitate şi în 
orice caz, nu în înjurături. A fost ucisă dintr-un început, prin 
deasa ei folosire şi prin solida sănătate a acestor popoare, 
în care „refulat”-ul e un lucru necunoscut. Adevărata 
obscenitate vine din Occident, de-acolo unde s-a inventat 
fusta care se opreşte deasupra genunchiului, de-acolo unde 
pentru întâia oară femeile care au purtat aceste fuste şi-au 
permis să-şi încalece picioarele în văzul lumii şi în aşa hal că 
toată panorama sexului lor se desfăşura sub ochii tuturor 
adolescenților, „refulaţi” de o educaţie potrivnică firii 
omeneşti. 


Aceasta e obscenitatea care strică spiritul omenesc. Nu 
putea, fireşte, să se nască decât acolo unde adolescenţa e 
lacomă să ştie ce ascunde o femeie sub rochie şi un bărbat 
în pantaloni, precum şi ce se face cu aceste lucruri care se 
ascund. Dar, de la Moscova la Atena, de la Varşovia la 
Bucureşti şi de la Constantinopol la Sofia, la Belgrad şi la 
Budapesta, până şi copiii ştiu treaba asta, şi încă amănunţit. 
Ea e mereu actuală, pentru că face parte din convorbirea 
aproape curentă. Căci omul poate rareori să stea de vorbă 
fără să se mânie şi atunci trebuie să poată să-njure cu saţ. 

Occidentul se păcătoşeşte din lipsă de înjurături 
„gustoase”, îşi înghite mâniile şi ajunge la „refulări”. 
Orientalul, care are la îndemână înjurături berechet, le 
varsă la vremea lor şi permite astfel vieţii sănătoase să-şi 
urmeze cursul ei. 

În România, numele organelor sexuale şi şi-acelea ale 
funcţiilor lor sunt în gura tuturor. Ele sunt aşa de iubite, că 
li s-a creat chiar gingaşe diminutive. Mai ales când e vorba 
de „treaba” sau „daravera” mă-si, ea e comoara limbii 
româneşti şi fericirea întregului popor. E „regulată” de 
dimineaţă până seara. De altminteri, „regulatul” acesta e 
aplicat şi tuturor sfinţilor Bisericii şi chiar Bisericii însăşi, ca 
şi întregii familii divine, pretutindeni şi chiar faţă de copii: 
în casa ţăranului, ca şi într-a ministrului, într-a popii ca şi 
într-a episcopului. Toată naţia înjură. Se spune că s-a 
întâmplat asta chiar la Curte, prin gura fostului prinţ 
moştenitor, actualul rege Carol al II-lea, care trebuie să fie 
un bărbat straşnic de sănătos. lată în ce împrejurare: 

Se pomeneşte că răposatul rege Carol I, convocând într-o 
zi Consiliul de Coroană, hotări ca să asiste la şedinţele 
acelui consiliu şi nepotul său, pe atunci copil de vreo şase 
ani, în scop de a-l familiariza de mic cu îndatoririle regale. 
În consiliu, numai bărbaţi aleşi. Unii dintre ei, din cea mai 
înaltă protipendadă. Erau de faţă, nu mai departe, membrii 
de marcă ai răposatului partid conservator: Carp, 
Maiorescu, Marghiloman. S-au dezbătut, desigur, după cum 


se cuvenea, afaceri privind fericirea poporului. Prinţul-copil 
asculta puţin cam îmbufnat. După ce s-a sfârşit consiliul, 
respectabilul rege rămânând singur cu micul moştenitor al 
tronului, l-a întrebat: 

— Ei! ce zici de domnii miniştri de-adineauri? 

— Eu zic, răspunse copilul, că ar trebui să-i dăm în 
„treaba” mamei lor pe toţi! 

Oricine îşi poate închipui uşor scandalul care-a urmat. 
Regele a ordonat o anchetă severă. Unde putuse micul 
prinţ să audă rostindu-se o asemenea grozăvie? 

S-a aflat că era foarte bun prieten cu un caporal din garda 
regală, un ţăran de ispravă. 

Regele Carol al II-lea e, prin urmare, român neaoş. 

III 

— Dragă tovarăşe Adrian Zografi, zise Cristin la sfârşitul 
mesei, te convoc la şedinţa Comitetului Executiv al 
Partidului, care va avea loc săptămâna viitoare. 

Erau cu toţii, afară de domnul Leonard, într-un birt peste 
drum de „Birou”. Mâncase fiecare o porţie sau două de 
tocană, de treizeci de bani porţia şi acum unii dintre ei 
fumau şi beau cafea. 

— Îl convoci? ripostă Craioveanu. Vorbeşti, adică, în 
numele întregului Comitet! Dar cine te-a autorizat să faci 
convocarea asta? Eu nu. Şi mai întâi, Adrian nu e în partid. 
Aşa că prea puţin poate să-i pese de convocarea ta. 

— Tocmai. Nu e în partid. Dar clasa muncitoare care-i 
citeşte articolele, crede că este. Prin urmare, din două una: 
sau se înscrie în partid şi se supune directivelor 
Comitetului, sau, altminteri, noi declarăm că e un izolat, un 
soi de anarhist. 

— Voi! Declaraţi voi! N-o să declaraţi nimic şi-o să-l lăsaţi 
pe băiat în pace. În orice caz, părerea mea asta e şi-am s-o 
spun şi-n Comitet. 

Lui Cristian îi sări ţandăra. 

— Crezi adică dumneata, nene 'Tomo, că e cuminte să li se 
permită tuturor aventurierilor să câştige încrederea 


maselor, dându-se drept socialişti? 

— Mi se pare că n-a scris nicăieri că vorbeşte în numele 
partidului. A îndemnat masele la organizare, la socialism. 
Asta, oricine e liber s-o facă. 

— Şi, pe urmă, zise Adrian, eu cred că nu sunt un 
„aventurier”. Un vagabond, da. 

— 'Totuna e! zise Cristin. 

— Nu, nu e totuna. Dar admițând că ai tu dreptate, ia să- 
mi spui mie: dacă am să deviu membru al partidului, n-am 
să mai fiu aventurier? Am să-mi schimb pielea? E-he, 
Cristine! lată mentalitatea noastră marxistă! Şi iată de ce 
partidele socialiste ascund atâţia trădători, renegaţi şi 
parveniţi. Nu vă uitaţi la inima omului, la caracterul lui. Vă 
ajunge masca lui. Masca lui bigotă, respectuoasă faţă de 
dogme. Ei bine, aveţi să ajungeţi departe cu tactica asta! 

Cristin, încurcat o clipă, reluă atacul. 

— Ei, asta ar mai lipsi, să lucrezi după capul tău! Auzi! le 
înscrii în sindicat, cum făcuşi la Brăila, plăteşti cotizaţia pe 
trei luni şi, pe urmă, salutare! Nu mai aude nimeni de 
tine!... Acum nu mai faci parte nici măcar din organizaţia ta 
de breaslă. Eşti exclus! 

— Cine m-a exclus? 

— Statutele, cine! 

— Mă scap pe statutele voastre! Revolta nu ţâşneşte din 
hârţoage, ci din inima omului asuprit, care a existat înaintea 
registrelor. Eu ţiu cu inima asta. Şi n-au să mă-mpiedice pe 
mine, de la ceea ce simt, statutele voastre! 

— Au să se-ncaiere! zise Mihail către Craioveanu. 

— Mi se pare şi mie. Aşa c-ar fi mai bine să ne ducem la 
culcare. 

Craioveanu se sculă, plictisit să mai discute fără nădejde 
de-a ajunge la vreo înţelegere. Plătind ce consumaseră, 
Niţă şi Macovei băgară de seamă imposibilitatea pentru ei 
de-a mânca „hrană caldă”. 

— Cum părăseşti regimul pâinii cu brânză, cum te costă 
aproape un leu şi rămâi repede lefter. Şi-a doua zi trebuie 


să te mulţumeşti cu pâine goală. Ba, uneori, n-ai nici pe aia. 

— Ce viaţă, ce viaţă! se văita Niţă. Într-adevăr, societatea 
omenească merită să i se dea foc numaidecât! 

— Ordinea burgheză, vrei să spui, îl îndreptă Cristin. 

— Nu ştiu! Zi-i cum vrei. 

— Păi vina e-a capitalismului. 

— Nu ştiu! O fi! Eu ştiu atât! că şi fratele muncitor, când 
poate să devină burghez şi capitalist, îşi exploatează 
aproapele şi-l apasă, ca şi cum el n-ar fi suferit niciodată. 
lată la ce trebuie să vă uitaţi. Adrian are dreptate: inima 
omului. Nu e de-ajuns să fii un revoltat, când eşti asuprit şi- 
apoi, de îndată ce împrejurările-ţi permit, să-ţi uiţi trecutul 
şi să devii la rândul tău un asupritor. 

— Tocmai, Niţă, tocmai, trebuiesc suprimate acele 
împrejurări, acele condiţii sociale care permit oricui să 
devină un exploatator al omului. O s-o facă, asta, 
socialismul. 

— Dracu” ştie ce-o să facă socialismul vostru. În Germania, 
unde e atotputernic, n-a făcut până azi decât o sumedenie 
de funcţionari. Alţi şi alţi funcţionari, care trăiesc şi se 
îngraşe pe spinarea nenorociţilor. Şi-aşa o să fie mereu! 

— Vezi, nea Tomo? ţipă Cristin. Uite influenţa drăguţului 
de Adrian! Ăsta nu seamănă decât dezordinea şi 
pesimismul! 

Dar nea Toma păşea pragul, dând din umeri. 

— Noapte bună! Pe mâine! 

Craioveanu şi Cristin au pornit împreună spre piaţa 
Sfântu-Gheorghe. Ceilalţi patru s-au oprit o clipă, să mai 
stea de vorbă, în dreptul „Biroului”. Afară era frumos, deşi 
cam răcoare. Perechi de evrei lacomi de primăvară şi 
plimbare treceau, braţ la braţ, conversând amical despre 
ultimele cărţi citite, despre mireasma salcâmilor, prea de 
vreme înfloriţi, despre „norocul lui Schroeder” care era 
„colosal”, şi mai ales râzând cu hohote de noua fustă, 
caraghios de strâmtă, care le făcea pe femei să cadă în nas 
când se dădeau jos din tramvai. 


Macovei spuse că vrea să se ducă la culcuş: 

— Mi se pare că astă-seară e rândul meu să fac pe 
jupâneasa, îl întrebă el pe Niţă. 

— Da, domnule Macovei, e rândul dumitale. 

Cei doi se înţeleseră să-şi pregătească paturile cu rândul. 
Pentru treaba asta, cel cu sarcina trecea din „Birou” în 
atelierul de alături şi de-acolo pătrundea în depozitul de 
mărfuri, furnituri şi vechituri pe care îl aveau plăpumarii în 
curtea imobilului. Depozitul acela era totdeauna plin de 
saltele şi plăpumi scoase din uz, care aşteptau să fie 
refăcute. Alegea de-acolo, după plac, ce-i convenea şi 
transforma „Biroul” într-un azil de noapte. Li se dăduse 
voie, cu recomandarea expresă să fie atenţi, la incendiu, 
uşor de provocat noaptea în depozit, deoarece casa n-avea 
lumină electrică. 

— Noi ne întoarcem peste vreo jumătate de ceas, zise 
Mihail. Dăm o raită până în Calea Victoriei, ca să se mai 
potolească torocala din stomac. Ne însoţeşti, Niţă? 

— Nu. Nu-s gătit pentru Calea Victoriei. Şi pe urmă, n-am 
nici chef. Luna asta, tot câştigul meu s-a ridicat la 
cincisprezece lei. Aproape că nu mai am o cămaşă curată de 
pus pe mine. Curând o să am şi păduchi. 

Niţă scuipă şi-i ceru lui Mihail tabacherea cu tutun. Pe 
când îşi răsucea ţigarea, gânditor, se ivi deodată, ieşind 
dintr-o străduţă întunecată, un om care da zor tăind drumul 
de-a dreptul spre ei. Lumina puternică a felinarului îl 
împresură ca o proiecţie de far. Era înalt, scheletic, cu capul 
gol şi hainele în zdrenţe. În mână avea un baston. Se repezi 
sub felinar şi dădu una cu bastonul în stâlpul de fontă. 
Lovitura răsună, prelung, în noapte. Apoi, cu urechea 
atentă la zgomotul metalic, strigă cu o voce răguşită: 

— To-ki-o-o-o! 

— Bun, zise Mihail, astă-seară e Tokio. 

Adrian credea că visează, într-atât cei doi tovarăşi ai săi nu 
păreau deloc surprinşi de acea stranie apariţie nocturnă şi 
de gestul smintit al ciudatei făpturi. Omul, după ce şi-a 


terminat isprava, s-a apropiat de grup şi-a salutat, 
imperturbabil: 

— Mefisto urează prietenilor toate bucuriile emisferei. 

— la mai du-te-n „emisfera” mă-ti! zise Niţă, fără să se uite 
la ins. 

— Dar bine, Mefisto, ai întârziat astă-seară, interveni 
Mihail, blând. 

— Foarte! Din cauza „sticleţilor”. M-au dus iar la secţie, 
pentru că am marcat „Ma-dri-i-id!” pe felinarul din faţa 
palatului prinţului Cantacuzino. Şi dacă-mi place mie 
felinarul Nababului? Constituţia nu garantează oare 
cetăţenilor exerciţiul tuturor libertăţilor inofensive? Sunt în 
dreptul meu, nu? Numai că, uite: cu tămbălăul lor, mi-am 
pierdut eu vremea. Ca să sfârşesc înconjurul pământului, 
trebuie să mai marchez, înainte de-a mă duce la culcare, 
San-Francisco, Chicago, New York şi, în sfârşit, Bucureşti. 
Şi staţiile astea sunt foarte departe una de alta. 

— Slăbeşte-ne! îl pofti Niţă. 

Omul îşi şterse faţa soioasă cu o mână murdară de noroi. 
Adrian încă nu pricepea despre ce e vorba, ceea ce pe 
Mihail îl amuza grozav. Bietul nebun era supt de tot. Avea o 
privire dusă, care îi înnobila figura comună. Un crac al 
pantalonului îi era sfâşiat de la genunchi până jos. Degetele 
picioarelor îi ieşeau din ghete. Lui Adrian îi fu milă de 
nenorocit, căruia nu-i putea ghici vârsta. 

— Ascultă! făcu nebunul, încordându-se, Cristin e-aici? 

— Nu, a plecat adineauri, răspunse Mihail. 

— N-am noroc! De alaltăieri, n-am pus o bucăţică de pâine 
în gură. Mihail îi întinse douăzeci de bani. 

— Uite, pentru pâine. Şi dă-le dracului, azi, pe celelalte 
oraşe din ocolul lumii. 

— Niciodată! strigă omul şi-o rupse imediat la fugă, fără să 
ia banii. 

Adrian îl ajunse din câteva salturi, dar celălalt scoase nişte 
urlete înspăimântătoare, ca de vită măcelărită. Sosi lângă el 
şi Mihail. 


— Lasă-l! E inutil; n-ai să-l poţi face deloc să primească 
banii acum. Dar după ce şi-o termina treaba, vine el iar în 
„emisfera” noastră. Nu-i aşa, Mefisto? 

— Natural! 

— Vezi? zise Mihail pe greceşte: este el nebun, dar când e 
vorba de „haleală”, nu-şi pierde cumpătul. 

Mihail îl duse pe Adrian spre centrul oraşului. Ucenicul de 
vagabond mergea alături de dascălul său, cu capul cam 
frământat. Nu-şi prea lămurea bine tot ce simţurile 
înregistraseră de la sosirea lui în Capitală. Frumosul şi 
urâtul, visurile roze şi negrele prevestiri se amestecau şi 
alcătuiau un tot cenuşiu, care contraria nevoia lui de-a 
vedea limpede, îi curma bucuria de-a se simţi liber. Acestei 
opacităţi a senzaţiilor, el prefera primejdia netă. Cu 
primejdia ştia să lupte vârtos, s-o învingă sau să-i plătească 
cumplitul tribut al jertfirii oricărei libertăţi, dar, într-un fel 
sau altul, să lichideze iute cu ea. Nu putea însă suferi 
incertitudinea şi tachinările soartei. 

Se înapoie la Bucureşti, după ce-i mai gustase o dată 
mizeria timp de un an. Ştia deci la ce putea să se aştepte şi 
admitea dinainte toate capcanele pe care viaţa se sileşte să 
le semene în calea vagabondului. Accepta suferinţa cu un 
elan eroic, fără meschinărie, dar îi pretindea destinului ca 
antractele acelei suferinţe să fie luminoase, reconfortabile. 

Şi iată că Mihail îi da prilejul să simtă mirosul mizeriei, 
tocmai în clipa când el îşi reclama dreptul la antractul care 
creează amintiri frumoase, menite să facă, cu putinţă de 
îndurat, nenorocirile viitoare. 

Se întoarse spre prietenul său. 

— De ce era necesar să mă vâri aşa deodată în blestematul 
acel de azil de noapte, înainte măcar de a-mi fi trăit 
săptămâna mea de soare? 

— E mai bine-aşa. 

— Cred că te-nşeli. Trebuie separate desluşit zilele plăcute 
de zilele triste. Şi tu mă faci să simt, de pe-acum, toată 
mizeria care m-aşteaptă mâine. „Biroul” acela al tău, cu 


nenorociţii, sectarii şi nebunii lui, are să fie pentru mine 
permanent izvor de chin. O fi fiind el interesant, dar mie nu- 
mi place iadul acela. Voi trăi acolo între teroarea foamei şi 
teroarea disciplinei socialiste pe care vrea să mi-o impună 
Cristin. 

Mihail nu glumea. Zise, serios: 

— M-aşteptam să te răscoli împotriva „Biroului” meu şi de 
aceea te-am luat să faci plimbarea asta. Să-ţi spun eu cum 
stau lucrurile. Nu dai acolo de „teroarea foamei” ci de 
îmblânzirea ei. Asta tu n-o ştii. Cu toată uşurinţa ta de a-ţi 
dărui banul, eşti un vagabond egoist. „Să separi zilele 
plăcute de zilele triste!” E foarte frumos! Şi pe urmă? Un 
vagabond surprins de mizerie, total izolat, e un om pierdut, 
ba chiar de două ori pierdut. Trebuie să alegi între 
cerşetorie şi inaniţia fără scăpare. 'Ţi-aduci aminte de zilele 
mele de foamete de la Brăila, când trebuia să trăiesc din 
vânzarea plumburilor de la vagoane pe care le adunam de 
pe liniile portului? Ei bine, trăiam atunci 0... „separaţie” 
după pofta inimii. Am petrecut o vară întreagă fără aproape 
să schimb o vorbă cu o fiinţă omenească şi era să sucomb 
de pe urma intoxicației de care ţi-am vorbit. Noroc cu biata 
lipoveancă. Deşi mai nenorocită decât mine, mi-a dat cu 
privirea ei îndurătoare îndemnuri noi. Nu, prietene. Există 
o solidaritate a vagabonzilor, aşa cum există o solidaritate a 
arborilor pădurii, care îi apără contra furtunilor prea 
violente. Trebuie să-ţi spun mai mult? 

Adrian se simţi puţin slăbit în repulsia lui faţă de 
spectacolul mizeriei permanente, nu însă şi convins. Ştia el 
ce ştia. 

— Da, Mihail, eşti ca totdeauna, greu de clintit. Totuşi, nu 
te înţeleg. Tu, atât de independent, atât de sălbatic, 
aproape mizantrop - cum nu e cazul meu - te complaci să 
suporţi viaţa în comun. Eu o detest: şi pe-a celor bogaţi, şi 
pe-a celor săraci. Mă dăruiesc bucuros semenilor, trup şi 
suflet. Sunt gata să împart cu ei ultima bucăţică de pâine. 
Dar ţiu să-mi păstrez neatins dreptul meu de-a fugi de ei, în 


ziua în care simt că vor să-mi tocească fantezia, imaginaţia. 
Şi masa face totdeauna operaţia asta. Masa sau numai 
omul-masă, omul care se poate multiplica la infinit fără să-şi 
schimbe vreodată faţa. Asta e o umanitate-pacoste, o 
umanitate-chin. N-o iubesc. Dacă ar avea o clipă de 
luciditate, s-ar sinucide. Existenţa ei e nulă ca şi aceea a 
deşertului. Mi-aş da viaţa ca să poată ajunge într-o zi să 
mănânce pe săturate. Şi-atât. Dar de ce să mă las tocit? 

— Bată-te de aristocrat! exclamă Mihail. Uite, de-asta ţiu 
eu la tine. Dovadă, încă o dată, că dracu' ăla de tat-tu, 
cefalonitul, a purtat în ouă o scânteie divină. Dar, în ceea ce 
priveşte „Biroul” meu, n-ai dreptate. Ai să te convingi, tu 
singur, curând. Îţi cer să ai răbdare o săptămână. Vei vedea. 
Există în iadul acela întunecat multe, multe lucruri plăcute. 
Desigur, n-ai să dai acolo de frumoasa individualitate pe 
care o cauţi pretutindeni, dar află că „umanitatea-pacoste”, 
despre care vorbeşti, e mult mai puternică decât îţi 
închipui. Dacă nu ne leagă de ea nimic particular, ne leagă 
ansamblul. Fără ea, tu n-ai exista. E pădurea care apără 
arborele falnic împotriva furtunii elementelor dezlănţuite. 

— Şi care-l înăbuşe. 

— Şi care-l înăbuşe, fireşte. Aşa-i soarta pământească. 
Puritatea culmilor Mont-Blancului n-ar exista fără poalele 
lui, care sunt murdărite de excremente. 

Mihail tăcu. Adrian nu se simţea luminat, dar nu mai avea 
nici chef să-l contrazică. Chestiunea era prea complexă. Îşi 
dădea seama că niciunul, nici altul nu putea avea dreptate 
deplină. 

Merseră o bucată de drum, tăcuţi. Pe bulevardul Carol, 
zgomotul orchestrei de la „Berăria Carpaţi” îi sili ca pe 
orice gură-cască să încetineze pasul. Adrian nu se pricepea 
deloc la muzică. Şi nici nu se prăpădea după ea. N-ar fi ştiut 
niciodată să spună ce cântă o orchestră. La fel şi cu pictura 
şi sculptura. Se uita la ele ca un vițel. Numai litera tipărită îl 
impresiona. O avea în sânge, de când se născuse. Eiîi 
ghicea sufletul. Şi-aşa se şi instruia, singur. 


— Vrei să luăm o bere? 

— Dacă vrei tu! zise Mihail. Dar cu condiţia să nu te 
ambalezi. Localul acesta e nou şi scump. 

Intrară înăuntru. Era o vastă sală pătrată, un fel de seră 
cu geamuri mari care ocupa unul din colţurile de la 
întretăierea bulevardului Carol cu strada Academiei. Era 
tixit de un public jumătate select, în care ministrul şedea 
alături de voiajorul comercial, marea actriţă lângă 
prostituata de lux şi cabotinul obraznic, bancherul evreu în 
vecinătatea funcţionarului său. Adrian se bucură că a găsit 
o măsuţă liberă lângă un cerc de scriitori, între care se 
distingeau figura nobil-suferindă a poetului Anghel şi capul 
zburlit al povestitorului Delavrancea, amândoi foarte iubiţi 
pe-atunci de public. Ultimul, iscusit vorbitor, discuta despre 
simbolism. Cel dintâi asculta cu atenţie şi replica foarte rar 
câte ceva, cu vocea lui stinsă de tuberculos. Printre mese 
foiau, graţioase, ţigănci tinere care vindeau trandafiri 
superbi. Anghel, cedând insistențelor uneia, care îi era 
favorită, alese câţiva şi îi oferi celor trei femei frumoase din 
grup, după ce o întrebase temător pe ţigăncuţă: 

— Sper că pe astea nu le-ai stropit cu apă din gură. 

Florăreasa s-a mulţumit să zâmbească şi să plece ochii cu 
cochetărie. Întrebarea era, vai, prea la locul ei! Poetul se 
plânsese odată în scrisul lui melancolic de felul cum 
țţigăncile stropeau florile cu apă din „gura lor murdară”. 

Adrian se uita discret spre grupul artiştilor şi se silea să le 
prindă gesturile şi conversaţia. În cultul său pentru 
frumoasa personalitate umană, era lacom să-i afle 
trăsăturile caracteristice şi să confrunte imaginile ce şi le 
făcea despre ea, cu documentul viu. Dar ocaziile ce i se 
ofereau, pentru acest gen de investigaţie, erau cât se poate 
de rare. Deoarece lui nu-i plăcea să se facă remarcat, 
numărându-se printre snobii şi rataţii care foiau în jurul 
câtorva adevărate valori ale epocii, importunându-i prin 
toate localurile publice, cum îi zăreau. Adrian socotea că 
poţi foarte bine să fii cineva, să ai o personalitate 


însemnată, fără să fii neapărat un artist creator, ci chiar 
numai un om care cugetă, un consumator de gust al unei 
arte oarecare. Şi îl mai oprea un motiv ca să-i curgă balele 
după artistul creator: faptul că el îi atribuia acestuia o 
menire civilizatoare, căreia generozitatea şi măreţia 
sufletească trebuiau să-i fie prima condiţie. Şi el ştia că la 
acel examen, foarte puţini dintre aşa-zişii „artişti mari” 
rezistau. Şi pe cât se bucura când artistul, şi mai ales 
scriitorul corespundea concepţiei pe care o avea el despre 
omul, mare, pe atât se întrista când realitatea îi aducea 
crude dezminţiri. 

— Eu cred, zise el către prietenul lui, că adevăratul artist 
trebuie să fie sau un apostol sau un revoltat contra tiraniei. 
Frumosul care nu e în slujba binelui e ca un soare care 
încălzeşte o planetă moartă. 

— Ai auzit de Maxim Gorki? îl întrebă Mihail. 

— Am citit doar un articol care semnala apariţia lui ca 
scriitor. Un vagabond care-i descrie admirabil pe 
vagabonzi. Aşa ceva, nu? 

— Ceva mai mult. Gorki e artistul răzvrătit pe care tu îl 
concepi. Păcat că nu ştii ruseşte. Gorki descrie lumea 
gloatelor, ca aceea din biroul nostru de plasare, de care te 
sperii tu. Desigur, arta nu e viaţa fotografiată. E ceva mai 
mult decât însăşi viaţa. Aşa, de pildă, Leonard şi Macovei 
nu-s decât doi foşti negustori de mătăsuri, azi ruinaţi şi 
nenorociţi, unul pentru că a iubit o femeie, altul pentru că a 
ţinut la un nepot. Niţă e şi mai puţin: un băiat care a vrut 
să-şi facă o carieră în armată, care s-a prezentat ca sergent 
la examenul de sergent-major şi s-a văzut respins, înlăturat 
de către examinatori, numai pentru că nu le plăceau 
domnilor acelora ochii lui. Asta e tot şi pare să nu fie nimic. 
Pentru viaţă, e numai repetarea uneia dintre milioanele ei 
de fotografii banale. Pentru că toată lumea iubeşte femei şi 
ţine la nepoți, şi toată lumea cade la examenul de sergent- 
major. Şi, din pricina acestui amor şi acestei nereuşite, 
toată lumea suferă. 


— Totuşi, mi se pare că Leonard, Macovei şi Niţă au iubit 
cam prea mult, unul femeia, celălalt pe nepotu-său şi al 
treilea galoanele de sergent-major de-au ajuns în starea în 
care sunt. Şi numai arta ar putea să ne spună cum au iubit. 
Pe ei, i-am întreba degeaba. 

— Ai să mai vezi mâine pe Vasile Adventistul şi pe moş 
Florea, tot agenţi. Doi tipi! Şi fiecare, în felul lui. 

Mihail zâmbi şi adăugă: 

— Dar eu? Crezi tu că nu par şi eu, în ochii altora, cine ştie 
ce dihanie? Dar tu? Crezi că tu, nu? Cei mai puţin 
interesanţi, pentru mine, sunt Cristin şi Craioveanu. Nu-s 
decât nişte buni socialişti. Ei mă amuză. 

— Dar nebunul? întrebă Adrian. 

— A, da, şi nebunul! Ei bine, bietul „Mefisto” are cea mai 
banală dintre poveşti. E orfanul unui boier sărac. Era doar 
un licean de optsprezece ani, când i-a fost dat să vadă pe 
tat-său, trăsura lor şi calul, sub roatele unui tren, la 
încrucişarea unei şosele cu o cale ferată. A scăpat din 
accident, fără nici o zgârietură, dar şi-a lăsat acolo 
raţiunea. Şi de-atunci, de cincisprezece ani de zile, face 
„ocolul pământului”. 

Au ieşit din berărie, pe la miezul nopţii. Înainte de-a 
ajunge la „Birou”, Mihail zise: 

— Să ştii că uneori doarme şi Leonard la „azilul” nostru. 
Atunci trebuie să fim mai respectuoşi. N-o pretinde el, dar 
aşa ne-am obişnuit. 

— Cum, zise Adrian, nici Leonard n-are adăpost? 

— Ba da. Are un apartament. Adică locuieşte în 
apartamentul unei femei pe care o întreţine. Ţi-am spus că 
e un muieratic. E, chiar când îndură mizerie. Şi, tot ca pe 
vremuri, nu alege decât târfe. Niciodată o femeie 
cumsecade! Pe acestea nici nu le ia în seamă. Aşa e el, cam 
aşa suntem toţi. Actuala, deşi sinceră, îl dă pe uşă afară de 
trei-patru ori pe săptămână. Uneori, în toiul nopţii. Căci se 
ceartă mereu. Şi-atunci ea îi aminteşte că se află la ea 
acasă. Şi-l goneşte. 


— Şi el rabdă, aşa, ca un miel? Nu ştie să-i tragă o 
trânteală? 

— Aş, niciodată! Leonard e cu adevărat un om bun. 

— Bun! Nu poţi fi bun cu năpârcile! Ştiu, am văzut şi eu 
uneori, în mahalaua noastră din Brăila, bărbaţi bătându-şi 
degeaba femeile. În cazuri de-acestea, femeia ar trebui să-i 
scoată ochii acelei brute. Dar am mai cunoscut şi femei cu 
care traiul nu era posibil decât cu condiţia să le baţi. 

— Să nu-i spui asta lui Leonard. Ar fi caraghios! Aşa cum 
este el azi, n-o să-l schimbe un mânz ca tine. I-a dat şi 
Cristin într-o zi un sfat ca al tău. I-a răspuns: „Dumitale îţi 
place să faci dragoste cu o femeie după ce mai întâi ai 
bătut-o. Mie îmi place să mă culc cu ea, după ce mai întâi 
am dezmierdat-o. Chestie de gust, amice”. 

— Şi unde doarme el, acolo, în „Birou”? 

— Pe banca de sub fereastra care dă în camera alăturată. 

— De ce nu în camera aceea? Am văzut acolo un divan 
straşnic. 

Mihail zâmbi. 

— Vrei să ştii tot din prima zi! Ei bine, camera aceea e 
închiriată numai de Cristin. Ca să ţină sfaturi cu socialiştii, 
zice-se. În realitate, pentru amorurile lui extra-conjugale. Îi 
plac teribil servitoarele frumoase. 

— Auzi, purcelul! Om însurat, cu copii, şi se ţine de-astea. 
Şi face pe socialistul virtuos? Dar n-o să-i ţiu eu din scurt. Îl 
înţeleg. Şi mie îmi plac femeile frumoase, chiar acelea care 
nu sunt servitoare. Numai că mi-e totdeauna penibil să le 
abordez. N-am deloc meşteşug. 

— Cristin, din contră, e meşter mare. Nu intră fată 
frumoasă în „Birou” să n-aibă el să-i spună ceva, dincolo, 
între patru ochi. Ce, numai divanul ştie! 

— Foarte simpatic! Îmi place dragostea. De altfel, şi ţie îţi 
place. 

— Şi, ca şi tine, mă tâmpesc imediat, în faţa celei mai 
tâmpite fete frumoase. Acum câteva zile, Cristin mi-a suflat 
o puştancă. Şi i-ar fi fost totuşi foarte uşor să mi-o lase. Dar 


mi-a spus pe urmă că... prea o „chinuiam”. Ela înghiţit-o ca 
pe-o găluşcă. 

Ajunseseră în faţa „Biroului”. Felinarul lumina slab. Pe 
stradă, de-a lungul caselor triste, se plimba gardistul. Când 
să intre, auziră voci în birou. 

— Vezi? şopti Mihail. E şi Leonard. E a treia noapte, de-a 
rândul, de când nu-l lasă târfa să doarmă la ea. Bietul om! 
Nu te amesteca în conversaţia lor. Obişnuieşte totdeauna, 
când doarme aici, să trăncănească cu Macovei, despre 
trecutul lor. 

Mihail trase uşor de capătul unei sfori şi zăvorul sări din 
loc. Uşa se deschise. Era un „sistem” care îi permitea 
locatarului iniţiat să intre noaptea, fără să aibă nevoie de 
cheie. Traversară „Biroul” tăcut, spre depozit ca să-şi 
aleagă „aşternut”. De pe banca pe care era întins, domnul 
Leonard ţipa cu o voce care îl miră pe Adrian. 

— E-e-eh! Să fi prevăzut!... Să fi prevăzut!... Iu, de ce n-ai 
prevăzut, dacă erai aşa breaz? 

În depozit, Adrian îl întrebă pe Mihail. 

— Se ceartă? 

— Nu, dimpotrivă, sunt chiar duioşi. Pun mereu pe tapet, 
iar şi iar, tot felul de chestiuni perimate, având aerul că îşi 
fac reproşuri reciproce cu privire la falimentul lor. În 
realitate, nu fac decât să evoce zile care au fost frumoase 
pentru amândoi. Mulţumeşte-te numai s-asculţi. Lor le este 
indiferent. 

— Dar se poate dormi în condiţiile astea? 

— Perfect! Mai ales când ai în picioare câţiva kilometri de 
alergătură cu servitorii. Plicticos e că se deşteaptă uneori 
noaptea, ca să-şi pună întrebările cele mai absurde. Dar 
adormi repede, că te obişnuieşti. Totul e să nu te culci cu 
burta goală. 

Mihail îi puse în braţe lui Adrian o plapumă veche, a cărei 
faţă de mătase era toată ferfeniţă. Luând şi el o saltea mare 
de paie, spuse cu trufie copilărească: 


— Asta e proprietatea mea! Am primit-o cadou. Să vezi ce 
bine se doarme pe ea. Pe bănci, e un chin. Am dormit şi eu 
câteva nopţi pe ele şi m-am simţit mai rău ca în puşcărie. 

Au stins lampa, au traversat atelierul plăpumăriei şi şi-au 
trântit poverile jos, la picioarele mesei din mijlocul 
„Biroului”, care nu mai primea acum de la felinar decât un 
slab mănunchi de raze. De-abia se zăreau cei ce dormeau. 
Foştii negustori îşi continuau povestirile. Parcă vorbea 
fiecare singur cu sine. De data asta însă cu un glas 
monoton, care îl ajută pe Mihail să adoarmă numaidecât. 
Adrian de-abia a putut închide ochii mai târziu. Îl înţepa 
salteaua. Îi intra în coaste. Peste tot numai noduri, găuri şi 
paie sâcâitoare. Pernă, deloc. Se gândea la ceilalţi care se 
mulţumeau şi cu mai puţin decât el. Dormeau îmbrăcaţi, 
ghemuiţi sub câte un palton vechi, cu capul pe câte un 
pachet de rufe murdare sau pe pantalonii făcuţi sul. Şi 
băncile acelea de lemn, înguste şi tari! Ce viaţă! Aţipi în 
fluierăturile depărtate ale gardistului, cu creierul obosit de 
o puzderie de senzaţii disparate, cu inima plină de 
presimţiri triste. Apoi, fără să ştie dacă dormise şi cât să fi 
fost ceasul, se deşteptă pe jumătate, cu pleoapele grele, 
într-un zgomot neînțeles de voci înăbuşite, ireale. 

— Hi! hi! hi! 

— Voia s-o şteargă şi ea? 

— Aş! Nici nu se sinchisea de bărbatu-său. Numai că Luţa, 
în zăpăceala ei şi din pricina obscurităţii, o zbughise luând 
cu ea şi lucruri de-ale Constanţei. Se dezbrăcaseră 
amândouă pe întuneric, aruncând totul claie peste grămadă 
pe aceeaşi masă. Când s-a bătut în uşă „în numele legii”, 
Luţa şi Ionel au fugit pe fereastră, cât ai clipi din ochi şi cu 
hainele în braţe. Tanti şi eu am stat liniştiţi, permițându-le 
acelor domni să-şi facă constatările. Dumnezeule! Ce 
noapte zbuciumată! 

— Da, da... Numai plăcută nu putea fi!... Şi care a fost 
rezultatul? 


— Ei bine, fuga celor doi n-a servit la nimic. Luţa se 
înşelase la pantofi, lăsându-i pe-ai ei şi luându-i pe-ai Tanţei. 
Bărbatu-său i-a recunoscut imediat. I-a şi zis Tanţei: „lar 
dumneavoastră, madam Stănescu, sunteţi o scroafă şi 
jumătate”. 

— O scroafă şi jumătate, a zis? Ha! ha! ha!... Şiea n-a 
răspuns nimic? 

— Ba da! „Vă rog, domnule, fără aprecieri!” şi cum 
încornoratul lua încălţăminte femeii, l-a mai rugat: „Fiţi bun 
şi spuneţi-i doamnei, soţiei dumneavoastră, să-mi trimită 
pantofii şi celelalte! M-a lăsat aici goală, ceea ce, la urma 
urmei, nu e prea rău, câtă vreme sunt lângă Gogu, puişorul 
meu!” 

— Aşa! Erai puişorul ei! Ei bine, papă acum pâinică goală 
şi fă nani pe duşumea, Gogule puişorule! Tanti aia a 
contribuit mai mult ca orice la ruina noastră! 

— Bo! bo! bo! 

— Nici un bo-bo-bo! Adu-ţi aminte. Când i-ai cumpărat ei, 
după ce-a divorţat, casa Pavelegştii, n-am putut onora cele 
mai importante creanţe. De-acolo ni s-a tras falimentul. 

— Da-a-a?! Dar partea ta, în acele creanţe, unde era? 
Dispuneai măcar tu, de partea ta? 

— Partea mea... partea mea! 

— Da, da! Partea ta! Nu înghiţiseşi peste cincizeci de mii 
de lei ca să-ţi scapi nepotul de puşcărie? Eram, prin 
urmare, în aceeaşi situaţie. Eu cu Tanti a mea, tu cu Lică al 
tău! Lasă!... Nu-mi mai vorbi. 

Mihail, trezit de mişcările pe care le făcea Adrian tot 
întorcându-se pe-o parte şi pe alta, bombăni încet. 

— Ţi-am spus: când ai insomnie, numără din vârful buzelor 
până oboseşti sau conjugă un verb franțuzesc din cele care 
te-am învăţat. Hai, zi după mine: je dors, tu dors, il dort... 

IV. 

Nu existau în toată lumea, acum vreo treizeci de ani, 
echipaje luxoase - trăsură, cai, vizitiu - ca în Rusia şi la 
Bucureşti. Nu e vorba de echipajele particulare ale 


persoanelor bogate, care pot fi văzute în orice ţară, ci de 
trăsurile publice pe care oricine voia să facă pe grozavul, le 
putea închiria cu ceasul sau cu ziua. 

Piaţa Teatrului Naţional din Bucureşti oferea pe-atunci un 
spectacol de frumuseţe pură, demn de existenţa umană, în 
ciuda cruzimilor ce constituiesc preţul cu care o parte din 
omenire plăteşte totdeauna desfătările celeilalte părţi. 

Datorită clădirilor ei, piaţa aceea a Teatrului nu merita nici 
măcar privirea unui orb. Dar numai priveliştea acelor 
trăsuri cu hamuri strălucitoare, aliniate perfect, asemenea 
cailor de curse când stau gata să pornească spre potou, 
numai ea şi merita preţul unei călătorii de la New York la 
Bucureşti. Şi nici birjarii nu erau mai prejos. Erau toţi ruşi, 
cântăreau de la o sută de kilograme în sus şi erau toţi spâni 
şi urâţi ca nişte femei bătrâne şi grase, căci aparţineau, vai, 
sectei scopiţilor. Falnici ca nişte uriaşi, gravi şi solemni ca 
nişte ţapi, stăteau pe tronurile lor într-o mândră rigiditate, 
întorşi cu spatele spre „Naţional”, care nici nu merita 
altceva. Li se zicea muscali, adică moscoviți. 

Şi un „muscal” era totul, toată averea aceea pe care o 
reprezentau un om, trăsura şi caii lui, la care nu ştiai ce să 
admiri mai mult: armonia liniilor? luciul lacurilor savante? 
fineţea hamurilor? ştiinţa purtării insului în livrea 
sclipitoare? Sau, mai degrabă, numai falnica nobleţe a 
cailor ale căror cozi atingeau pământul şi ritmul trapului lor 
impetuos, care acaparau deopotrivă privirile şi reduceau la 
puţin lucru frumuseţea semeaţă a elegantei răsturnată pe 
pernele moi ale trăsurii, ce se legăna uşor pe arcurile 
mlădioase şi luneca nesimţită pe roţile ei cauciucate? 

Nu se lua un muscal pentru a face curse lipsite de 
agrement, nu, niciodată! Era luat pentru a face „un tur la 
şosea”. Muscalul şi şoseaua se uneau ca iubirea, cu 
tinereţea. Unul era complicele celeilalte, spre fericirea atât 
a marei cât şi a micei societăţi bucureştene. Căci şoseaua 
Kiseleff, acest modest Bois de Boulogne al bucureştenilor, e 
deschisă tuturor acelora care nu jignesc bogăţia printr-o 


mizerie prea vădită. Şi un ceas de plimbare cu muscalul nu 
costa mai mult decât o masă la un restaurant bun. Muscalul 
era, cu alte cuvinte, la îndemâna tuturor pungilor. 

Dar nu era „de nasul oricui”. Se putea deosebi şi-aici omul 
serios de cel uşuratic, bogatul sau omul de lume înnăscut, 
de insul parvenit sau numai rătăcit în situaţii neobişnuite 
lui. Nimic nu ridiculiza mai crud, pe om, ca o cursă cu 
muscalul, dacă nu era la locul lui. Era de-ajuns să ocupe o 
singură dată locul acela, ca să fie cântărit. 

Adrian înţelesese asta şi se amuza într-o dimineaţă, pe la 
începutul lui iunie, să caracterizeze pe dobitocii care se 
furlandiseau în muscal, la şosea, unde pentru prima dată 
făcea şi el o plimbare foarte matinală. 

Era într-o duminică. O mică ceartă avută cu Mihail în ajun, 
îl făcuse să părăsească salteaua de cum se luminase de 
ziuă. Bărbierit proaspăt, corect îmbrăcat, a plecat spre 
şosea, fără Mihail, fapt care îl făcea să fie stingher şi destul 
de trist, dintr-o sumedenie de motive. 

De o lună întreagă, sta zilnic câte zece ore, cocoţat pe o 
scară lungă şi vopsea faţade de clădiri mari. Era cea mai 
istovitoare dintre lucrările zugrăviei şi totdeodată cea mai 
prost plătită: patruzeci de bani ora. Dar nu găsise altceva 
mai bun. Soarele, vântul, varul îl făcuseră de nerecunoscut. 
Mâinile şi faţa, brăzdate de crăpături. Picioarele înţepenite. 
Deşelat. La amiază şi seara era atât de sfârşit că nu mai 
avea poftă de mâncare. Noaptea, nu-l lăsau să doarmă 
arsurile. Nu protesta. Era în zodia rea a sorții lui. 

„Dar unde vom ajunge, îşi zicea el, de ne va merge tot aşa? 
Asta e întrebarea. Bine, înţeleg, să munceşti din greu şi să 
suferi chiar fiziceşte, ba nici să nu citeşti nimic, să nu vezi 
nimic, să nu trăieşti deloc în tot timpul cât exerciţi munca 
aceea îndobitocitoare. Dar cu o condiţie! Ca să-ţi dea 
putinţa să pui ceva deoparte, pentru câte o vacanţă de o 
durată egală cu aceea a muncii, fără de care viaţa e o 
absurditate.” Or, cum să spere el în vreo vacanţă, când cu 
un salariu de douăzeci şi patru de lei pe săptămână îi era 


imposibil să economisească un ban şi trebuia să se 
mulţumească a dormi mai departe pe-o saltea trântită pe 
ciment şi să se hrănească pe jumătate? Pentru ce, atunci, să 
mai trăiască? 

Vedea totuşi oameni, pe colegii lui, care acceptau o astfel 
de existenţă, cu animală resemnare. Afară de câteva 
excepţii, îşi suportau toţi soarta, cu o veselie a cărei 
inconştienţă îl îngrozea. Toată nădejdea lui se reducea la o 
posibilă sporire a salariului, destul de neînsemnată şi 
datorită vreunei sârguinţe, vreunei îndârjiri, vreunei 
slugărnicii sau chiar vreunor intrigi, pe care avea să le bage 
de seamă într-o zi patronul şi să le răsplătească. 

„lată clasa mea! lată de unde mă trag şi unde sunt sortit 
să putrezesc! lată sentimentul de demnitate umană, 
propriu lumii de la care se aşteaptă marea eliberare de 
mâine!” 

Mai era, desigur, socialismul. Dar el se va infiltra în spiritul 
maselor cu o viteză de melc! În stadiul în care se afla, 
aducea mai mult a fenomen, aşa ca un tigru ramolit, expus 
curiozităţii publice în vreo grădină zoologică revoluţionară. 
Revoltă cu reţetă. Speranţă oferită în pilule şi garantată de- 
o doctrină total indigestă. Îl scutea pe om de-a cugeta şi-a 
simţi. Chiar să se tâmpească şi să se-ndobitocească, n-avea 
voie decât în masă şi sub comandă. Era o chestiune de stat- 
major, o afacere de şefi cu registre. 

„Da, socialismul. Mântuirea problematică a robilor. Mare 
pricopseală!” 

Nu putea să activeze cineva şi altfel? Singur. Eschivându- 
se. Sabotând. Lucrând cât mai puţin cu putinţă, cu preţul 
celor mai crâncene privaţiuni? Ordinea, robia ordinei, iată 
duşmanul! Au dreptate anarhiştii. Societatea aceasta 
omenească, în cap cu oile ei revoluţionare, doritoare de-o 
nouă ordine - iar ordine - n-are dreptul la cel mai mic 
respect. 

„Societatea asta trebuie trasă pe sfoară. Trebuie trasă 
zilnic şi foarte cinstit!” 


Căci, în sfârşit, dacă există un ideal comun al zilei de 
mâine, îşi mai are fiecare viaţa lui cotidiană, idealul său 
zilnic pe care trebuie să şi-l realizeze cât mai deplin. Adrian 
îşi cumpărase de la anticari o mulţime de cărţi frumoase, 
dar nu avea timp să le citească. Avea însă gândurile lui 
înalte, visurile lui. 

Dar aleile acelea măreţe? Teii aceia înfloriţi? Cântecul 
păsărilor? Răcoarea? Plimbarea aceea plăcută, de 
dimineaţă, prin pădure, care îl îndemna să binecuvinteze 
existenţa lui? Trebuia oare să se resemneze să-şi plătească 
cotizaţia, să asculte discursuri şi să cânte Internaționala, 
până în vecii vecilor? 

— Adrian! 

O trăsură trecuse pe lângă el, oprise câţiva paşi mai sus şi 
din ea se dăduse jos o femeie cuviincios îmbrăcată, 
frumoasă şi tânără. Veni la el, cu amândouă mâinile întinse. 

— Lucia! 

— Ei da, eu sunt! Ce bine-mi pare că te-ntâlnesc! De când 
eşti în Bucureşti şi ce faci? Dar să nu vorbim aici. Vin- 
ncoace! Suie şi haide departe, departe! 

Adrian se năucise. I se risipiseră toate gândurile. Ochii 
mari şi negri ai femeii îi străpungeau inima. Parfumul ei îl 
ameţea. Trupul i se înfierbântase de căldura ce i-o 
transmisese strânsoarea mâinilor ei înmănuşate. 

— Hai, vino! De ce te codeşti! 

— Nu, îngâna el. Nu mă sui. Dă-i drumul muscalului. E mai 
bine pe jos. 

— Nu e rău nici „în muscal”, zău nu! 

— Se poate. Dar nu mă sui. Inutil să stăruieşti. Hai mai 
bine pe jos, pe un drum lateral. 

— Doamne, curios mai eşti! Şi ce mare plăcere aveam să 
fac plimbarea asta cu trăsura! Trebuie eu, femeie, să 
cedez? 

— Da, totdeauna. 

— Într-alt sens, dar nu pentru capricii. 

— La mine nu e un capriciu. 


— Atunci, ce e? 

— O imposibilitate. 

— Să te urci într-o trăsură? 

— Să mă urc... „într-un muscal”. 

Se strâmbă la el. Neghicindu-i turburarea, fu impresionată 
de calmul lui, dădu drumul trăsurii şi reveni, luându-l de 
braţ. 

— Te stingheresc? 

— Deloc. 

— Şi-asta-i tot? 

Lucia Niculescu, sau - pe scurt - Lucia, era frumoasă ca o 
păpuşă şi proastă ca o cizmă. Era fiica naturală a unei 
precupeţe din Brăila şi avea acelaşi număr de primăveri ca 
şi Adrian, în primii ani ai adolescenţei lor au fost vecini şi 
Lucia, zilnic bătută de beţiva de mă-sa, a avut de câteva ori 
noroc cu intervenţiile lui Adrian, ca să nu fie ucisă de-a 
binelea. Spre fericirea ei, vitrega mamă a dispărut la timp, 
lăsându-i o mică gospodărie şi oarecare economii care i-au 
permis să se-mpopoţoneze şi să iasă, în serile de vară, să-şi 
plimbe nasul pe aleile de la Monument, de pe unde a cules- 
o un bătrân moşier, milostiv, şi-a făcut-o mamă. N-avea 
atunci decât şaptesprezece ani. 

Următorii doi ani au fost crânceni pentru biata copilă- 
mamă. Tutorele ei, un unchi de acelaşi soi cu moarta, a 
făcut din ea şi din plodul ei, doi adevăraţi martiri. Într-atât 
că, într-o zi, Lucia i-a mărturisit gândul ei de-a se arunca în 
Dunăre. 

— Şi amantul tău, boierul? 

— E bolnav rău. 

— Bolnav, dar bogat şi becher! 

— Nu îndrăznesc să-l mai plictisesc. De altminteri, 
moştenitorii lui l-au înconjurat cu o gardă foarte greu de 
străbătut. 

Adrian a străbătut-o şi-a dat peste un om de înţeles. Un om 
bun, sceptic, foarte instruit şi aproape fericit că pleacă de 
pe lumea asta. Când tânărul a terminat de descris mizeria 


odraslei sale şi de mărturisit hotărârea Luciei, bătrânul a 
izbucnit în plâns. 

— Ascultă, flăcăule, i-a zis el, strângându-l la piept şi 
suflându-i în faţă o duhoare puturoasă. Ascultă: i-am şi lăsat 
Luciei ceva bani, dar dacă îmi promiţi că te însori cu ea, îi 
fac şi o mică rentă. Tu o iubeşti pe Lucia, nu-i aşa? 

— O iubesc ca pe o prietenă din copilărie, răspunse el, 
hotărât să făgăduiască orice, dar să nu se ţină de nimic. 

— Ei bine, însoară-te cu ea! Şi uite! 

Mâzgăli ceva pe-o hârtie, o puse într-un plic şi i-l întinse. 

— Du scrisoarea asta la avocatul meu. 

Zicând acestea, l-a cuprins pe Adrian pe după gât şi l-a 
sărutat părinteşte. 

După câteva luni, şi-a depus sufletul în mâinile Domnului- 
Dumnezeu al boierilor care, cât trăiesc, însărcinează câte o 
duzină de Lucii şi lasă rentă numai uneia singure. Şi chiar şi 
aceleia întâmplător. 

Fericita moştenitoare a unui venit anual de trei mii de lei îi 
propuse lui Adrian s-o ia de nevastă. Drept orice răspuns, 
acesta a fugit la Bucureşti. L-a urmărit, l-a căutat şi, 
negăsindu-l, şi-a rânduit o mică existenţă, independentă, 
plină de-o nătângă fericire, ca şi de multă prudenţă. Căci, 
cu toată nătângia ei, Lucia vedea limpede cât e lumea de 
haină cu acela care n-are decât braţele sale şi chiar cu 
aceea care n-are decât frumuseţea ei. Pe lângă asta, îşi 
adora copilul. Gândul că s-ar putea într-o zi să cadă 
amândoi din nou în acea mizerie, care îi era ei bine 
cunoscută, o îndemna să-şi socotească amănunţit toate 
cheltuielile şi să nu-şi îngăduie decât prisosuri care nu 
comportau nici un risc, şi numai după ce realizase vreo 
mică economie în bugetul ei lunar. 

Nici o prietenie feminină. Nici amanți „de inimă”. Nimeni 
nu-i cunoştea modesta locuinţă. lubea totuşi bărbatul. Îl 
iubea în afara casei şi încredinţându-se mai întâi că inima n- 
o însoțea în ştrengăriile ei. 


O singură excepţie la această regulă severă: Adrian. Lui i- 
ar fi încredinţat tot, şi inima şi renta ei, ştiindu-l de-o cinste 
fără cusur. Luni de zile i-a trimis o mulţime de scrisori, 
chemându-l drăgăstoasă la Bucureşti, numindu-l 
„salvatorul” ei, „singurul mire” al visurilor sale şi „prieten 
fără pereche”. Adrian nu i-a răspuns decât o dată, sfătuind- 
o să nu se încreadă în el mai mult decât în alţi bărbaţi. 

„Să admitem că sunt «salvatorul» tău, fiindcă am avut 
ideea de-a mă duce să-l văd pe omul care îţi datora pâinea 
ce-o mănânci azi. Dar nu mă simt în stare să fiu «mirele» 
nici unei femei, cu atât mai puţin al visurilor tale. Cât 
despre «prietenul fără pereche». Dumnezeule mare, ce te- 
ai face tu cu prietenia mea? Nu-i aşa de comodă cum ţi-o 
închipui.” 

Se temea de prostia Luciei, amintindu-şi preferința ei 
pentru lectura faptelor diverse, conversaţia ei banală, 
spiritul ei neînstare de cea mai mică înălţare, înclinarea ei 
spre frivolitate, proprie micei cocote. 

Şi avea, cu toate acestea, pentru Lucia, o reală simpatie. 
Era femeie. Femeie caldă. Alături de ea, trupul lui de bărbat 
se aprinsese adesea. Şi totdeauna o dorise. Dar, neştiind 
încă ce e dragostea, evitase toate ocaziile pe care i le oferea 
ca să i se dea. Tocmai de teamă să nu-şi destăinuie neştiinţa 
aceasta, pe care o socotea umilitoare pentru un bărbat. 

De-atunci, el trecuse prin multe, chiar şi în privinţa 
aceasta. 

Adrian era un băiat prea sincer şi prea slab faţă de femeia 
care îi aprindea simţurile. Lăsându-se condus de Lucia pe 
aleile şoselei, tăcea întruna şi nici nu asculta decât cu o 
jumătate de ureche monotona flecăreală pe care o debita 
ea fără-ncetare, cu privire la orice. Ştia dinainte tot ce-ar fi 
putut să-i spună. Nu prin mijlocul acela risca el să fie 
captivat, ci prin trupul ei tânăr, ferm, arzător, care se lipea 
de al său şi îi întuneca mintea. Simţea că toată voinţa lui, 
toate gândurile, toată fiinţa lui plină de planuri, de visuri, 
de-o infinitate de dorinţi, se topeau în vecinătatea acelei 


călduri unice, tiranice, irezistibile, pe care i-o transmitea 
Lucia. 

Şi atunci îşi punea, pentru a suta oară, teribila întrebare a 
legăturii care îl face pe bărbat rob femeii, familiei, ucigând 
în el tot restul, tot ce-ar putea fi un nobil vagabondaj prin 
universalitatea visului. 

Pentru acela care, ca şi el, îşi făcea din vagabondaj ţinta 
vieţii lui şi trebuia să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii. 
Adrian socotea familia ca pe cel mai neîmpăcat vrăjmaş. În 
regiunile visului nu se vagabondează în familie, chiar de-ar 
fi familia aceea dintre cele mai unite şi mai ideale. Şi cu atât 
mai puţin când eşti legat de „o toantă care îţi populează 
casa cu tonţi”, după cum zice o vorbă. 

„Priviţi, oameni buni - cugeta Adrian, care se simţea din ce 
în ce mai învins - priviţi pentru cât de puţin lucru trebuie să 
renunţ la toate aspiraţiunile mele spre sublim. Ascultaţi 
neroziile pe care mi le deapănă fără oboseală, de mai bine 
de două ceasuri. Priviţi, ascultați şi spuneţi-mi dacă aceasta 
merită să întorci spatele universului, ca să-ţi consacri 
existenţa unei jumătăţi de duzină de viermişori care se 
cheamă familia ta!” 

Într-adevăr, biata Lucia tocmai îi depăna: 

— Ah, dacă ai şti tu ce frumoasă e viaţa la Bucureşti! Viaţa 
mea, în orice caz. („Asta e altceva!” gândea Adrian.) Mă 
scol târziu. Îmi place atât de mult patul! („Drace! Cui nu i- 
ar plăcea?”) Sun şi mi-aduce cafeaua. („A! ai şi servitoare!”) 
Am o fetiţă, o ţărăncuţă care-mi face toată treaba şi îmi şi 
spală, fără ca să mă coste vreun ban. Hrana, adăpostul, o 
boarfă, asta-i tot! O trimit pe Marița să-mi ia Universul. („În 
care ştiu bine ce citeşti!”) Apoi se deşteaptă Coco. Puişorul 
mamei! Atunci stau cu el vreun ceas, să-l îngrijesc, să-l 
gătesc, să-l giugiulesc. 

— Câţel n-ai? 

— Nu! Au toate cocotele! („Asta-mi place!”) În sfârşit, îmi 
fac şi eu toaleta şi ies. E ora aperitivelor. 

— lei şi aperitive? 


— Foarte rar. Când sunt invitată. Şi când invitaţia nu e 
suspectă. 

— Şi cum e când e? 

— Ah, dragă! În Bucureşti, o femeie independentă ca mine 
riscă de nouăzeci de ori la sută să cadă în laba unui peşte, 
care îţi întoarce capul, cât ai bate din palme. Şi nu numai că 
tipul profită de corpul tău, dar mai caută să te şi speculeze. 
Aşa că prefer singurătatea. Mă feresc de cunoştinţele 
făcute oriunde. Şi aş putea să nu văd om în ochi. Numai că, 
uite, îmi place opereta. Iar spectacolele sunt scumpe. Îţi 
mai trebuie şi un fante să te conducă... E foarte plicticos! 
Unde e bărbatul galant, care să te ducă de două ori în şir la 
Oteteleşanu, fără ca, ieşind la miezul nopţii, să nu-ţi ceară 
să te însoţească „până la uşe”, zic ei, şi apoi să-i permiţi „să 
intre un pic”. Of, cunosc trucul! Dar nu m-a „dus” nimeni 
până acum. Nu m-a însoţit nimeni acasă. 

Stătu visătoare o clipă şi adăugă: 

— Tu vei fi singurul bărbat care îmi vei cunoaşte locuinţa. 

— De ce să faci excepţia asta? întrebă el fără convingere şi 
aproape cu părere de rău, deoarece, cu toată teama lui de 
femeia care te leagă, ar fi fost gata-gata s-o ia şi s-o strângă 
în braţe pe loc. 

— Ce-ntrebare! făcu ea, uitându-se la ceas. Pentru că te 
invit să mănânci cu mine. Sper că n-ai să mă refuzi! 

Şi, înainte ca Adrian să fi putut schiţa cea mai mică 
împotrivire, făcu semn unui muscal să oprească şi sări în 
trăsură. Adrian o urmă, cu capul în jos. Cap gol de visuri. 
Dar trup ars de dorinţa de a devora femeia! Da: de-a 
devora carnea aceea tânără şi proastă. Proastă? Ce 
tâmpenie! Parcă dragostea s-ar face cu inteligenţa! La 
urma urmei, şi dragostea face parte din „vagabondajul prin 
universalitatea visului”. Nu se simţea el în clip aceea 
transportat de fericire? Iată încă o minune! Pe femeia asta 
frumoasă, pe care atâţia bucureşteni ar vrea s-o aibă, are s- 
o aibă el curând, el care o doreşte cu toată tinereţea lui 
arzătoare, oricât ar fi ea de proastă! Şi-apoi, să fim drepţi, 


de o lună de când zugrăvea în Bucureşti, fără să se fi atins 
Chiar şi de cea mai puţin dorită dintre femei, nu simţise el 
de-atâtea ori golul pustiei lui existenţe? De ce să depărteze 
de buzele lui, de ochii lui, trupul acela care vibra lângă el? 
De ce? Ca să se ducă într-o seară în Crucea-de-Piatră, să se 
adape cu o dragoste cumpărată pe un leu? Desigur, are 
cărţile, visurile, libertatea. Ei bine, va avea toate lucrurile 
acestea... plus ce-i lipseşte acum. Nu i-a pus nici o condiţie, 
nici nu i-a pomenit măcar de căsătorie. 1 se da. Atât. S-o 
respingă? Ar fi dobitoc. Da, dar mai este şi afurisitul de 
muscal, care-i şifona democraţia. 

— Ei bine, strigă el tare, fie şi muscalul, dacă-i aşa! 

Ea îl privi drăgăstoasă: 

— De ce, dragă, „fie şi muscalul”? şi de ce „dacă-i aşa”? 

— Mă gândeam la una din convingerile mele. 

— Da, uitasem, nu-ţi plac muscalii. 

Lucia ocupa un apartament mic, dar curat, în strada 
Sălciilor. Cartier de oameni cu stare. Lui Adrian îi plăcu 
numaidecât interiorul, cu toată lipsa de gust care domnea 
într-însul. Dar, gust adevărat, n-avea nici el cine ştie ce, aşa 
că nu făcu prea mare caz. A fost totuşi izbit de mulţimea de 
cărţi poştale ilustrate, bibelouri şi statuete de ghips care 
umpleau mesele şi etajerele şi acopereau pereţii. Scene 
erotice, „nuduri”, „capete frumoase” în culori. Câini, pisici, 
papagali, „Venus”, emailate sau de alabastru. 

Îi atrase atenţia: 

— Spuneai că toate cocotele au căţei. Fleacurile astea, de 
asemenea, le poţi vedea la toate prostituatele. 

Se duse să se spele pe mâini la bucătărie. Când se-ntoarse, 
tot taleş-balmeşul de poze dispăruse. 

— Uite! făcu ea, deschizând braţele. Nu mai e nici urmă de 
„fleacuri”! 

„E uimitor, gândi Adrian, să fie oare gâsculiţa o fată aşa de 
bună”? 

O prinse de talie, îi înclină capul pe umăr şi o mângâie 
duios, spunându-şi: „Ce păcat că această parte bună a 


existenţei cuprinde atât de mari primejdii pentru un om ca 
mine! De n-ar fi asta, cine ar fi atât de nebun să se lipsească 
de o asemenea fericire?” 

Apartamentul era la etajul întâi şi avea numai două odăi, 
dar drăguţe, care dădeau într-o curte pătrată, împodobită 
de trei ulmi mari. Adrian fu încântat. Se rezemă, 
melancolic, de fereastră şi se gândi la salteaua din biroul lui 
de plasare, întunecat, ostil, ţipând de mizerie. Pe când aici: 
curăţenie caldă, cămin îmbibat de dragoste, siguranţă de 
ziua de mâine. Viaţă demn omenească, nu viaţă de câine! 

„Numai un deget să ridici, şi ai avea toate astea. Ai fi 
stăpân.” 

Lucia, îmbrăcată într-un capot frumos, se apropie de el, îi 
luă capul în mâini şi-l sărută îndelung. 

— Nu vrei să-l vezi pe Titi al meu? 

Se aflau într-o cameră care era totdeodată salonaş şi 
sufragerie. Îl conduse în camera de culcare, unde Adrian 
zări pe covor un copil dolofan de vreo doi ani şi jumătate 
care se juca singur cu o sumedenie de păpuşi şi pui de urs. 
Nu se arătă deloc mirat de apariţia necunoscutului. Se uită 
o clipă la el, cu nişte ochi mari şi albaştri, care nu semănau 
cu ai maică-si, apoi întinse mâinile spre Lucia, numind-o 
„Lola”! Ea îl luă în braţe şi-l strânse la piept. Copilul era de- 
o curăţenie desăvârşită. Adrian îi cuprinse o mânuşiţă şi i-o 
sărută uşor. Doar aşa, ca să pară amabil. Nu-i plăceau 
Copiii. 

Ea a băgat de seamă: 

— Tu nu ştii câtă fericire aduce un înger ca ăsta unei 
mame care n-are altceva pe lume. 

— Poate... Şi, mai ales, când mama are un mic venit. 

— A! pentru el aş fi în stare să mă bag şi la stăpân! 

— Dar nu să suporţi şi indiferența unui tată vitreg. 

— Asta, nu! 

— Ei bine, aş fi pentru el acel tată vitreg, aşa că ar fi 
cuminte să te fereşti de mine. 


Îi întoarse spatele, rece, şi trecu de la o mobilă la alta, 
dintr-o cameră într-alta, admirând frumoasele lucruri de 
mână care împodobeau interiorul Luciei şi erau ieşite din 
mâinile ei pricepute: dantele, broderii, ajururi. Ea îl 
urmărea din ochi, întristată. O lovise în inimă. Îi nimicea cea 
mai frumoasă nădejde de a-l dărui pe Adrian, ca tată, lui 
Titi. Ca tată adevărat, nu vitreg. Şi cu atât mai puţin un tată 
vitreg, „indiferent”. 

Biata Lucia se trânti într-un fotoliu, cu copilul în braţe, şi 
plânse în tăcere. În sufragerie, Adrian văzu nişte cărţi 
groase, între care cea mai mare parte în fascicole, rânduite 
pe o etajeră. Le cercetă, una câte una: Cei trei Muşchetari, 
Caterina a Il-a a Rusiei, Căpitanul Dreyfus în Insula 
Dracului, Rocambole. 

„Când o femeie e frumoasă nu poate citi decât ce citea şi 
madam Thuringer: Majestatea Sa Banul şi Alteța Sa 
Amorul. E un blestem!” 

Dar dădu peste Graziella. O luă şi se înapoia la Lucia pe 
care o găsi încovoiată peste copilul ei, amorţită. 

— Hai... Nu plânge... Ţi-am spus numai ce simt în clipa 
asta, dar... Ştiu eu ce poate aduce viitorul?! Omul nu e de 
piatră... Totul e cu putinţă în viaţă... 

Ea ridică fruntea. Lui Adrian îi păru rău că a fost aspru. Se 
vedea bine că nenorocita plângea sincer. Puse copilul jos şi-i 
luă mâna lui Adrian şi-o duse la buze: 

— Tu nu ştii ce se poate ascunde sub frivolitatea unei 
mame. Da, sunt o femeie uşoară. Îmi place viaţa asta leneşă 
şi independentă. Dar fericire în casa asta nu e. Lipseşte 
bărbatul. Simt lipsa lui de câte ori plec şi de câte ori mă- 
ntorc, când mă aflu la masă şi când mă deştept în toiul 
nopţii. Cred că toate femeile singure simt lipsa aceasta. Şi 
ştii de ce?... Zâmbeşti, dar faci rău, pentru că nu ştii. Da, 
ştiu că sunt proastă! Am să-ţi spun, totuşi, următoarele: 
ceea ce lipseşte mai mult unei femei nu e amorul, nici 
pâinea, şi nici măcar un tată, pentru un copil, ci o protecţie. 


Dacă o femeie este femeie cu adevărat, protectorul sau 
sprijinul e prima ei nevoie, de cum păşeşte în viaţă. 

„lată de ce prostituatele au peşti. Dintre toate femeile, ele 
sunt cele mai singure în viaţă, ele care sunt totuşi 
înconjurate numai de bărbaţi. Dar toţi acei bărbaţi nu fac 
decât să profite de tinereţea şi frumuseţea lor. Desigur, în 
ziua când tinereţea şi frumuseţea lor au zburat, peştele nu 
preţuieşte mai mult decât ceilalţi, şi nici nu e rolul lui 
acesta. El e numai tovarăşul din ceasurile triste, care sunt 
numeroase în viaţa de toate zilele a unei prostituate. 
Tovarăşul acesta, pe care cerul îl dăruie oricărei femei 
cinstite, prostituata îl cumpără, îl plăteşte. Îl vrea chiar cu 
preţul de-a fi bătută de el şi exploatată cu cruzime. Căci, 
pentru o femeie singură, mai nemiloasă decât orice canalie 
este însăşi singurătatea ei.” 

— Sunt lămurit, zise Adrian, răsfoind Graziella. Regret, 
dar nu pot fi un tovarăş, chiar dintre cei mai onorabili, 
pentru nici o femeie. 

— Nu e deloc lăudabil ce spui tu. Eşti un egoist cum n-am 
mai văzut. 

Adrian se supără: 

— Zău, tu eşti nebună! Mai întâi n-am lichidat afacerea cu 
serviciul militar. Pe urmă, n-am nici o situaţie. 

— Mofturi! De armată ai să fii scutit, pentru că eşti „unic 
fiu la mamă văduvă şi fără avere”. Cât despre situaţie, ce 
speri? Să ajungi într-o zi procuror? Nu-ţi câştigi pâinea? 
Ce-ţi mai trebuie? 

— Mi-o fi trebuind poate o femeie ca tine, cu o mică rentă! 
Tocmai s-ar potrivi, căci nu-mi place munca! Sunt un leneş! 
Mă vrei şi-aşa? 

— Da. 

Adrian o privi îndelungat. 

— Eşti nebună, Lucia! 

O voce tremurată pătrunse prin uşă: 

— Doamna e servită. 


— Na, poftim! făcu Adrian, pufnind de râs. „Doamna e 
servită!” Tu ai învăţat-o tâmpenia asta de cucoane mari? 
Biată Lucia! Te plâng... Dar să lăsăm toate chestiunile astea 
şi hai să mâncăm. Simt un miros straşnic de ardei umpluţi. 

Lucia îi sări de gât şi îl acoperi de sărutări. 

— Da, da, da! Vei fi tovarăşul meu, bărbatul meu, 
dragostea mea şi chiar tatăl adevărat al lui Titi, pentru că 
eşti cinstit, iată un om cinstit! 

N-avu puterea să se împotrivească îmbrăţişării ei. 1 se 
urcase sângele în obraji. Îi vâjâia capul. 1 se zbăteau 
tâmplele, de să-i vină rău. Ea îl simţi şi, încurajată, îl strânse 
mai tare, frângându-l cu trupul ei aprins de dorinţă. 

Atunci, el cedând propriului său îndemn vulcanic, o luă în 
braţe şi o trânti pe pat. 

— Mariţo! strigă ea. 

— Da, coniţă. 

— Pune ardeii să stea calzi. 

V, 

Adrian a părăsit cuibul de dragoste din strada Sălciilor, 
tocmai a doua zi, luni, la ceasurile patru. Lipsise deci de la 
lucru din prima zi a săptămânii. 

„Am făcut blau-montag ca toţi beţivii”, îşi zicea el, folosind 
expresia germană, comună muncitorilor români, pe care 
germanii i-au învăţat şi toate meşteşugurile, după ce i-au 
fericit cu primul rege al naţiei. 

Lucrătorul care nu se afla lunea dimineaţa pe şantier, era 
foarte sever judecat. Într-adevăr, absenţa aceasta îl 
caracteriza pe beţivul care îşi bea duminica toată simbria 
de-o săptămână, şi lunea nu se putea scula de dimineaţă. 
Era iertat o dată. A doua oară era concediat. Adrian nu-şi 
făcea sânge rău pentru concediere, dar nu voia să fie clasat 
în categoria beţivilor. Aşa că-i pierise toată bucuria. 

Căci cunoscuse o imensă bucurie senzuală, cea mai 
întreagă din tot ce frageda lui experienţă în dragoste trăise 
până atunci. Afla în Lucia o adevărată îndrăgostită, lipsită 
de orice rafinament de femeie uşoară. Era cinstită, sinceră, 


până în adâncul sufletului. Era cucerit. Şi dacă nici nu se 
gândea măcar să întrezărească vreo posibilitate de 
căsătorie, găsea în schimb că Lucia putea foarte bine să-i fie 
amantă. Va fi deci amantul ei, sincer. Nu se vor da unul 
altuia decât din dragoste. Nu va fi, în asta, nimic necinstit. 
Cât despre „situaţie”, o va lăsa la o parte, cu atât mai mult 
cu cât amanta lui îşi avea pâinea asigurată. Şi el, care n-o 
avea, nu-i va cere ei niciodată nimic. Se va descurca el. Şi 
dacă se va întâmpla într-o zi să cadă iar în mizerie, ei bine, 
ea nu va şti nimic! Va face în aşa fel, să se pară că nu-i 
lipseşte strictul necesar. lată. Iar viaţa lui va fi astfel mai 
frumoasă, decât dacă ar continua să lâncezească fără 
dragoste, cu simţurile mereu chinuite. Nici aia nu mai era 
viaţă, să alerge în fiecare sâmbătă seara, în Crucea-de- 
Piatră, să cumpere de un leu dragoste. Ticăloşie! 

În clipa când să se despartă şi atunci când se aşteptau 
amândoi mai puţin, o cerinţă a Luciei i-a aruncat iarăşi unul 
împotriva celuilalt. L-a rugat să vină să locuiască la ea. Ela 
sfătuit-o să nu se gândească la una ca asta. Alte lacrimi, pe 
care el i le-a şters repede, făgăduindu-i că va veni să 
doarmă la ea de două ori pe săptămână: miercurea şi 
duminica. 

— Mai mult, nu se poate! Risc, cu toată bunăvoința mea, să 
tot lipsesc de la lucru, ca azi. Nu degeaba se spune că 
femeia doarme totdeauna pe o poală a cămăşii bărbatului 
care, dimineaţa, nelăsându-l inima să strice un somn atât de 
scump, preferă să nu se scoale nici el. 

— Vei dormi fără cămaşă! 

— Vei găsi atunci mijlocul să-mi dormi pe braţ. Nu, nu! Să 
fim serioşi. Ne-ar costa mai scump, dac-aş rămânea fără 
ocupaţie. Asta m-ar obliga să te părăsesc. 

— Dă-mi cel puţin adresa. Unde locuieşti? 

— Într-o ocnă! 

— Unde? 

— Dă-mi voie să nu-ţi spun. Mi-e ruşine. Stau acolo numai 
pentru că vrea Mihail. 


— A, eşti cu Mihail? Va să zică s-a întors din Manciuria? 
Atunci spune-i că-l pup şi că-l invit la masă, pe duminica 
viitoare. Am să gătesc rață cu mazăre, mâncarea lui 
favorită. 

La biroul de plasare, Adrian îl găsi pe Mihail nespus de 
îngrijorat. Gândea că i se întâmplase vreun accident şi se 
pregătea să plece să întrebe la poliţie. Adrian îi povesti tot. 
Mihail exclamă: 

— Şi faci o mutră aşa de acră când vii din braţele unei 
femei frumoase? Farsorule! 

— Da, dar am făcut blau-montag, cum vezi. 

— De, asta... ce vrei! Aventurile costă scump. Şi-acum, vei 
locui la ea, nu? Desigur! 

— Niciodată! 

— Ei bravo! Eşti tare! Ie felicit pentru aventură şi pentru 
dovada de caracter ce-mi dai. Numai să dureze. Dar, ia 
spune-mi, în împrejurarea asta, n-ai avut nevoie de bani? Ai 
plecat ieri-dimineaţă cu doi lei în buzunar. 

— Îi am şi acum! Nu m-a lăsat să plătesc nici muscalul. 

— Ce fată de treabă! Păcat că n-are o soră ca ea şi pentru 
mine! Am face împreună un careu de aşi de toată 
frumuseţea. 

— Nu-i adevărat, interveni Macovei. Nu te pricepi la 
poker: într-un careu de aşi nu poţi avea două dame. 

— Eşti sigur? Adu-ţi aminte de careul vostru, altău şi al 
domnului Leonard, care era un adevărat ghiveci, căci 
cuprindea două paşale, un ienicer şi-o odaliscă costisitoare. 

— E drept, a fost o cacealma neizbutită: ne-a dus la 
faliment! 

Leonard, fără să se mişte de la birou, întoarse încet capul 
şi se uită la Macovei, cu ochii lui limpezi: 

— lenicerul” tău ne-a tăiat capetele! 

— lenicerul” meu sau „odalisca” ta costisitoare, nu ştiu. Eu 
ştiu atâta: careurile astea duc totdeauna la faliment. 
Trebuie să te fereşti de ele. 


— Paşa Macovei are dreptate, încheie Mihail, am să fiu 
atent la caniotă. 

Şi uitându-se, roată, la servitoarele aflate în „Birou”, 
adăugă: 

— Şi, cu toate astea, mie-mi plac şi „odaliscele”. Nu-i 
adevărat, lasia? 

Tasia, de fel din Transilvania şi căreia îi ziceau „frumoasa 
mocăncuţă”, era flirtul lui Mihail. Din pricina frumuseţii ei, 
se vedea dată afară numai după câteva zile, din orice loc 
unde stăpâna îşi gelozea bărbatul craidon. Dar, având 
micile ei economii, nu punea la inimă. Şi, totdeauna voioasă, 
înveselea „Biroul”, povestind tot ce ştia de prin casele în 
care slujise. 

— Odaliscă” nu ştiu ce e, răspunse ea, dar v-am auzit 
vorbind de un paşă. Şi mi-adusei aminte de o stăpână care îi 
zicea bărbatului ei „dragă paşă”. Era un ăla pitic, chel şi 
borţos, de parcă avea în burtă un butoi întreg de bere. 
Mereu se plângea cucoana de el. Ne împuiase urechile, 
bucătăresei şi mie, tot spunându-ne câte îndură cu paşa al 
ei şi cât are de furcă cu burta lui. 

Tasia pufni într-un râs semnificativ, se roşi la faţă şi urmă: 

— Dar nu de burtă îi era ei, ci de ce era sub ea: „O 
nenorocire! zicea coniţa. În loc de un instrument ca lumea, 
cum au mai toţi bărbaţii, paşa al meu de-abia are, şi el 
acolo, un ardeiaş!” Auziţi! Ha! ha, ha! Aşa zicea: „ia, acolo, 
un ardeiaş!” 

Macovei sări de la locul lui: 

— Ce, ce? Ce-a spus?! „Un ardeiaş?” Ti-i-i! Ce triste 
pentru un bărbat să aibă numai un ardeiaş! 

— Pentru un bărbat”, ziceţi dumneavoastră că e trist? 
replică Tasia. S-avem iertare! Femeia e în drept să se 
plângă, căci ea e cea păgubită. Coniţa avea dreptate! 

Tot „Biroul” râdea să se tăvălească. Încurajaţi, câţiva 
servitori îndrăzneţi începură să facă glume de prost gust. 
Leonard îi făcu să tacă, arătându-le o trăsură de casă care 
se oprise în faţa „Biroului”. El se ridică maiestuos, ca să 


primească o cucoană mare, ce intra. Gravă, băţoasă, dar 
elegantă, distinsă, vizitatoarea nu salută decât pe patron. 

— Bonjur, domnule Leonard! 

— Sărut mâinile, madam Stoenescu. Binevoiţi, vă rog, şi 
luaţi loc. E multă vreme de când nu v-am văzut. Sper că 
sunteţi mulţumită de Amalia noastră... 

— Da... Camerista asta de pe urmă, îmi convine. Dar n-o 
scot la capăt cu bucătăresele. N-ajung să pun mâna pe una 
ca lumea. 

— Oricum, doamnă, poloneza... 

— Da, e drept, îşi cunosc ele bine meseria. Dar, uite, toate 
mă fură! 

Bucătăresele prezente făcură câte o strâmbătură, repede 
ştearsă. Încurcat, Leonard se gândi mult. 

— Ce-aş putea, doamnă, să vă recomand? N-am în clipa 
aceasta nimic demn de casa dumneavoastră. Dar, aşteptaţi, 
să mă uit mai bine. 

Şi începu să se uite într-un mare registru. Dar era numai 
aşa de formă. Ştia pe dinafară şi locurile şi servitorii. 
Consultarea registrului nu făcea decât să salveze 
aparențele şi îi permitea să câştige timp. 

Îi veni în ajutor clienta: 

— Dacă nu mă înşel, aveţi un agent, dintre credincioşii 
aceştia noi, zişi adventişti. 

— Da, doamnă. Vasile. 

— Ei bine, n-ar putea să-mi dibuiască el ceva convenabil? 
Aud peste tot că servitorii adventişti nu fură şi nu mint 
niciodată. Îi opreşte, zice-se, legea lor. Aş vrea să fac şi eu o 
experienţă. 

— Ne vom sili, prea stimată doamnă, să vă găsim o 
bucătăreasă adventistă. Vasile lipseşte în momentul acesta. 
Dar va face tot posibilul ca să vă servească. Contaţi, vă rog, 
pe devotamentul nostru, pe care aţi mai avut ocazia să-l 
apreciaţi. 

Cristin intră, tocmai la timp, ca să audă ultimele cuvinte 
ale asociatului său. Salută, destul de rece, clienta care pleca 


şi se duse îmbufnat în fundul „Biroului”. Leonard îl mustră: 

— Ascultă, Cristin! Sileşte-te să fii ceva mai politicos cu 
clienţii! Ştii dumneata pe cine ai salutat aşa de 
nerespectuos? 

Cristin n-avu timp să răspundă. Câţiva dintre servitorii 
prezenţi începură să urle furioşi: 

— Ah, ticăloasa! 

— Auzi, paţachina! 

— Ea e hoaţă! 

— Vrea adventistă! 

Pe Leonard, ridicarea aceea bruscă de proteste, îl 
înmărmuri. Însuşi Cristin, care era gata să răcnească, a 
trebuit să intervină şi să-şi potolească norodul. Apoi: 

— Ştiu! O cunosc bine. Poate mai bine decât dumneata, 
dacă e să judec după ploconelile ce i le făcuşi. Am avut chiar 
nenorocirea, acum doi ani, să-i fac şi un trusou, pentru fiică- 
sa. Jumătate din bani nu i-am încasat nici până azi. E o 
scroafă! Nu plăteşte la nimeni. Nu-şi plăteşte nici furnizorii, 
nici servitorii. Deloc sau cât poate mai puţin. 1 se intentează 
câte treizeci de procese pe an, dar cine se poate lăuda că a 
câştigat vreunul? Căci, când nu e frate-său ministru, e văru- 
său prezidentul Camerii, sau cumnatu-său senator. Ca să nu 
mai vorbesc de unchi-su care e consilier la Înalta Curte de 
Casaţie, nici de bărbat-su, multimilionar, care dă iama-n 
pădurile statului şi corupe şi distruge pe oricine 
îndrăzneşte să se pună în calea nenumăratelor lui 
concesiuni forestiere. Un neam de caracatiţe! Asta e „prea 
stimata” dumitale madam Stoenescu! 

— Şi l-ai uitat, zise Macovei, pe tată-su care a făcut parte 
din comisia pentru secularizarea averilor mânăstireşti şi... 
Şi nu mai zic nimic. 

Un nenorocit de bătrân care venise cu nevastă-sa şi căuta 
un loc pentru amândoi, mărturisi, la rândul lui: 

— O cunosc şi eu. Ne-a angajat, acum un an, pe mine şi 
încă trei tovarăşi, ca să-i tăiem, să-i spargem şi să-i aranjăm 
în pivniţă două vagoane de lemne de foc. S-a tocmit atâta că 


am primit să muncim jumătate pe bani, jumătate pe 
mâncare. Şi nu numai că n-am cunoscut gustul pâinii ei, dar 
a şi refuzat, da, da. A refuzat să ne plătească aproape trei 
sferturi din suma datorată, spunându-ne că n-avem nevoie 
de „atâţia bani”. Dar asta n-a fost tot. Unul dintre tovarăşii 
mei s-a încăpățânat, ce-o fi o fi, să-şi ceară dreptul lui, şi 
într-o zi şi-a permis să-i facă puţină gălăgie la uşă. A chemat 
gardistul şi l-a dus la secţie. S-a ales, de-acolo, cu două 
coaste rupte. Scria în certificatul medical. 

— Şi n-a obţinut nimic cu certificatul? întrebă Niţă, care 
părea îngrozit de ce auzise. 

— Ce să obţină? 

— Despăgubire, dreptate. 

Bătrânul zâmbi trist: 

— Dreptate... Care dreptate? Dumneata, se vede, nu eşti 
din ţara asta? Hm! Un tăietor de lemne, ducându-se la 
tribunal şi cerând dreptate împotriva unuia de la poliţie şi a 
unei madam Stoenescu! Glumeşti! 

— Bine, dar avea omul certificat medical. 

— A, da, certificatul! Bun de şters cu el la spate. Şi Marin 
al nostru a făcut bine: l-a dat pe cinci lei unui tip care 
venise să-l vadă când a ieşit din spital. 'Tot aşa aş fi făcut şi 
eu! 

— Auzi, domnule Leonard! zise Cristin. Frumoasă speţă de 
doamnă „stimată”, clienta dumitale! Şi pentru ce-a venit? 
Ce pofteşte? 

Leonard nu răspunse. O femeie grasă râse sarcastic: 

— Ha! Ha! Vrea o bucătăreasă bisericoasă. Ca să n-o fure 
şi să n-o mintă! Ei, da, toate ciupim, dar nu din banii 
stăpânilor, ci din preţul târguielilor, pentru care ne tocmim 
de înnebunim, în piaţă, unde alergăm cu noaptea în cap. 

— Vrea o credincioasă? ţipă Cristin. Păcat că n-a dat peste 
mine! l-aş fi arătat eu, ei, credinţă! 

În clipa aceasta, apăru Vasile. Cam de vreo treizeci de ani, 
mic, palid, nervos, foarte muşchiulos şi cu nişte ochi de o 
mobilitate de maimuţă. Femeia cea grasă îl luă în primire: 


— Uite scumpetea de adventist, care-o să-i facă afacerea 
doamnei Stoenescu! Are buzunarele pline de bucătărese 
evlavioase, care nu fură şi nu spun decât adevărul. 

— Ce te-a apucat? replică Vasile, cu o voce acră, oprindu- 
se, sincer mirat, în mijlocul „Biroului” şi uitându-se roată- 
mprejur. 

Fu pus la curent cu chestiunea. Asculta pe toată lumea, 
intrigat tare, şi aprobând mereu. 

— Ei bine, încheie el, nu găsesc nimic extraordinar. Aşa e 
omul: fură, dar nu vrea să fie furat. E plin pământul de 
Stoeneşte care trăiesc numai din nedreptate. 

Bătrânul tăietor de lemne întrebă aţâţat: 

— Şi socoţi dumneata că trebuie să slujim asemenea 
cucoane? 

— Desigur că nu; nu trebuie să slujim decât pe Dumnezeu! 

— Asta e altă chestie. Şi, până la Dumnezeu, te mănâncă 
sfinţii, zice proverbul. Tot aşa mi s-a întâmplat şi mie cu 
cucoana asta. 

Îşi spuse povestea şi lui Vasile, care o ascultă până la 
sfârşit şi după aceea, spre uimirea tuturor celor de faţă, 
tăbări pe bietul bătrân: 

— Şi cine îmi spune mie că tu eşti mai bun decât bogătaşa 
aceea? Ai fost furat. Dar nu furi şi tu, la rândul tău, când 
poţi? Eşti tu mai drept ca fratele tău? Ai tu mai multă 
inimă? Căci sfântul Matei ne spune: „Împărăţia cerurilor e 
ca şi acel Domn care cheamă la el pe unul din slujitorii săi şi 
îi cere cei zece mii de talanţi pe care el îi datora stăpânului 
său. Dar slujitorul nu poate să plătească datoria aceasta. 
Atunci stăpânul vrea să vândă pe om şi femeia lui şi copiii 
săi şi toate bunurile sale. Şi slujitorul cade în genunchi şi 
cere o amânare pe care Domnul său i-o acordă pe loc. Dar, 
ieşind de la stăpânul său, slujitorul se întâlneşte cu un 
nenorocit care îi datora o sută de dinari. Îl ia de gât, îl 
trânteşte jos, îi cere pe loc datoria şi, pentru că acela nu 
poate să plătească, îl trimite la închisoare. Atunci Domnul 
său îl chemă şi-i zice: «Slujitor hain! de toată datoria ta eu 


te-am iertat, când m-ai rugat. Nu trebuia şi tu, la rândul 
tău, să ierţi datoria celuia ce-ţi cerea să-i acorzi o 
amânare?» Şi, mâniindu-se stăpânul, l-a trimes pe slujitor la 
muncă silnică, până va putea să-şi plătească datoria”. Sunt 
scrise astea în capitolul al optulea, în Evanghelia Sfântului 
Matei. Ar trebui să vedem dacă nu eşti şi tu acel slujitor 
hain. 

Mihail îi şopti lui Adrian: 

— Ştie toate Evangheliile pe de rost, dar nu pentru că le- 
ar fi citit, căci nu ştie nici să buchisească. A pus pe alţii săi 
le citească de mai multe ori şi le-a fixat în memorie. 

Cei din „Birou” care cunoşteau iluminismul lui Vasile, 
râseră de capul ce-l făcu muncitorul astfel apostrofat. Acela 
băgă de seamă şi se supără: 

— Ce-mi baţi capul cu Sfântul Matei al tău! Nu mi-e dator 
cu bani nici un sărac, şi n-am băgat în puşcărie pe nimeni! 
Dar dacă aş putea să pun mâna în gâtul câtorva bogătaşi 
care mi-au furat banul câştigat cu sudoarea frunţii mele, ei 
bine, trecând peste toate Evangheliile din lume, i-aş trimite, 
repede-repede, pe lumea cealaltă, fără nici un fel de 
amânare! 

Vasile îşi plesni palmele pe pulpe rânjind: 

— Asta e! şi asta e scrisă: „Nu vor intra în împărăţia 
Domnului toţi care-mi spun: Doamne! Doamne!” Ha, ha! 
Vorbeşti de săraci, hai? Sărac sau bogat, fiecare crede că 
face ceva pentru mântuirea sufletului său, strigând numai: 
Doamne! Doamne! 

Din ce în ce mai furios, spre marea desfătare a 
ascultătorilor lor, bătrânul replică: 

— Dar tu, adventistule, ce mare ispravă îmi faci? 

— Eu? întrebă Vasile, devenind deodată grav, eu? Ei bine, 
nu-ţi voi povesti decât un fapt şi aş vrea să văd ce cap vei 
face: fiind tânăr recrut, am refuzat până la urmă de tot să 
jur pe drapel. Căci e scris: „Vorba ta să fie da, da şi nu, nu!” 
şi le-am spus domnilor ălora de-acolo, că voi sluji cu 
credinţă drapelul, fără să depun jurământ, dar cu condiţia 


ca drapelul să nu-mi ceară nimic care să fie contra literei 
Evangheliilor. Apoi, n-am mai spus nimic. Şi dumnealor s-au 
înverşunat să-mi smulgă de pe bucile dosului, ce nu 
putuseră să-mi smulgă de pe buze. Luni de zile mi-au 
maltratat bucile, până mi le-au făcut numai o rană. Apoi, m- 
au condamnat la închisoare. După închisoare, iar bătaie şi 
pe urmă iar închisoare! A ţinut, asta, câţiva ani de zile. 
Credeam că am să mor. Dar tot n-am zis ca ei şi la urmă m- 
au gonit din cazarmă ca nedemn de serviciu. Un an întreg 
am fost bolnav şi incapabil să-mi câştig pâinea. A fost acea 
vreme în care inima mea s-a bucurat mai mult ca oricând, 
căci e scris: „Fericiţi cei ce vor fi jigniţi şi asupriţi şi 
schingiuiţi pe nedreptate, pentru mine”. 

Aici, Vasile tăcu şi, gâfâind, cu faţa schimonosită de 
spaimă, de parcă retrăise drama de la cazarmă, se uită la 
bătrân care, intimidat, zise: 

— Dacă e adevărat tot ce spuseşi tu acu, ei bine, eu n-aş 
putea să sufăr ca tine pentru Domnul. Mai întâi pentru că 
eu nu mai am buci. Am lăsat bucăţi din ele prin toate curţile 
bogaţilor pe unde am tăiat lemne. 

Bucătăreasa grasă strigă: 

— I-au mâncat bucile bogaţii! 

Adventistul, care crezuse că a aruncat sămânţa lui pe 
pământ roditor, băgă de seamă că nu făcuse decât să 
provoace o ilaritate generală. Îşi luă pălăria şi plecă. Cei 
care erau străini de „Birou” îl urmară. Începuse să se facă 
noapte. 

Leonard deschise sertarul mesei în care se afla jimbla 
lungă şi, aşa cum făcea aproape în fiecare seară, începu să 
mozolească pătrăţele de pâine, pe care le tăia cu briceagul, 
dovedind o mare grijă ca bucăţile să fie perfect simetrice. 
Puţina lumină care mai întârzia în încăpere cădea blând pe 
trăsăturile feţei lui. N-avea deloc aerul nenorocit. Nu părea 
nici măcar resemnat soartei lui, despre care cel dintâi lucru 
care se putea spune e că n-avea nimic vesel. Leonard sta cu 
ochii ţintă în stradă, pasiv, ca într-o aşteptare neutră, cu 


toată fixitatea imperioasă a privirii sale. Starea lui 
sufletească părea să fie aceea a unui om plin de griji, dar 
calm. 

Totuşi, afacerile „Biroului” mergeau prost. Nu ieşea decât 
chiria şi o slabă subzistență. Într-un cuvânt, patroni şi 
agenţi, între care şi Mihail, se vedeau puşi la regimul pâinii 
goale, afară de Cristin care nu trăia numai din beneficiile 
„Biroului”. Fireşte, patronii câştigau mai mult decât agenţii, 
dar, ca de obicei, Leonard se grăbea să dăruiască amantei 
sale orice sumă care trecea de zece lei. Când avea dublu 
sau triplu, era sărbătoare. Atunci se delecta o zi sau două în 
tovărăşia iubitei lui, după care se întorcea repede la pâine 
goală şi la banca din „Birou”, unde petrecea nopţi de 
insomnie. 

Adrian înţelese că şi în seara aceea enigmaticul personaj 
va face parte din comunitate. Băgă de seamă că Niţă şi 
Macovei nu erau deloc vorbăreţi şi se lămuri asupra stării 
pungii lor, când îi văzu ducându-se fiecare să-şi cumpere 
câte o pâine neagră de zece bani, pe care o mâncară, 
tăcuţi, stând pe bănci. 

Macovei, cu aerul lui de voios resemnat, provoca mai 
multă milă decât Niţă cu mutra lui mânioasă. 

„Celălalt suferă mai mult”, îşi zicea el, privindu-i pe furiş, îi 
făcu semn lui Mihail să-l însoţească afară. 

— Ei bine? îl întrebă el în stradă. 

— Ei bine! repetă Mihail surâzând. Uite-aşa! Rea de tot, 
săptămâna asta din urmă. Cred că numai Vasile şi moş 
Florea au scos câţiva lei, dar nu ei au nevoie mai mare, 
pentru că au neveste care muncesc şi chiar fac mici 
economii. Macovei şi Niţă nu fac decât să se îndatoreze la 
Cristin, care e destul de amabil cu ei. Nu le refuză niciodată 
o băncuţă. 

— Dar tu cum stai cu casa? 

— Douăzeci de lei, dintre care cincisprezece sunt ai tăi şi 
numai cinci ai mei. De vreo lună, partea mea scade mereu. 
Partea ta, sau ce-aduci tu, ne salvează. 


— Ce-nsemnează „partea mea”, „partea ta”? 

— Nimic. Spun cee. 

Mihail zâmbea, dar se vedea bine că era trist. 

— Vezi-ţi serios de lucru, îl sfătui el. Sileşte-te să-l păstrezi 
cât mai mult. Dacă pui şi tu de mămăligă, suntem pierduţi! 
În clipa asta, aportul meu e nul. De nu-mi va merge mai 
bine, va trebui curând să mă hrăneşti tu. Aşa că nu mai 
repeta blau-montagul de azi. 

— Ce-ai mâncat astea două zile? 

— Pâine cu brânză. Ce-o să mâncăm şi-amândoi, astă- 
seară. Nu-i o nenorocire. Mai ales pentru tine, care nu 
numai că te-ai îndopat bine, dar care te-ai mai şi regalat cu 
un articol care-mi lipseşte mai mult decât pâinea. 

— Fiindcă veni vorba: cum stai cu Iasia? 

— Sunt aproape s-o conving. Numai să n-o convingă 
Cristin înaintea mea. l-am văzut făcându-şi semne cam 
suspecte. Ai băgat de seamă că au dispărut aproape în 
acelaşi timp? Dar n-o poate avea decât în cămăruţa de 
lângă „Birou” şi atunci am să ştiu. Dacă-mi joacă festa şi de 
data aceasta, îl sugrum! 

A fost o seară mai tristă ca întotdeauna. Pe la ceasurile 
zece, pensionarii „Biroului” simțeau că zadarnic aşteptau 
unul de la altul o vorbă care să stârnească vreun subiect de 
discuţie, în stare de a-i ajuta să le treacă o parte din noapte. 
Stăteau aşa, lungiţi pe bănci, cu trupurile nemişcate şi 
chipuri pe care lumina felinarului ce se răsfrângea puţin în 
odaie le făcea ca de stafii. Numai Niţă se scula din când în 
când şi da mereu târcoale încăperii, zbătându-se ca o fiară 
în cuşcă, scuipând şi monologând blesteme nedesluşite, dar 
Leonard îl rugă politicos să se astâmpere, spunând că 
manejul lui îi dădea dureri de cap. Şi când ceasul de la 
Spitalul Colțea bătea unsprezece, „Biroul” avea iar 
înfăţişarea lui de azil de noapte, fiecare dormind sub pătură 
sau palton, la locul lui obişnuit: Niţă şi Macovei în fund de 
tot; Leonard, la dreapta, sub fereastra odăiţei lui Cristin; 
Adrian şi Mihail, pe salteaua lor, la picioarele mesei. Ultimul 


murmur, înainte de a-i prinde somnul, li-l smulse bietul 
„Mefisto”, care se năpusti asupra felinarului cu obişnuita lui 
lovitură de baston şi ţipă un lung şi sinistru: 

— Pa-ri-ii-is! 

Pentru ca să dispară numaidecât. 

Crezând că nebunul avea de gând să-i plictisească, Niţă 
ridică repede capul, gata să-l ia la goană. Apoi se vâri iar 
sub zdreanţa lui, reflectând: 

— Paris! Cine dracu poate vedea Parisul? Numai bogaţii şi 
nebunii! 

Mihail, cu gândul la Tasia, aşteptase îndelung ca vreun 
zgomot în odăiţă să-i vestească o nouă vizită nocturnă a lui 
Cristin, cu vreo nouă cucerire şi care putea să fie de data 
aceasta chiar „mocâncuţa”. Ştia că muieraticul pătrundea 
cu băgare de seamă, printr-o intrare separată, care dădea 
în curte. Dar, obosit, adormi în cele din urmă, aproape 
liniştit. Şi, odată furat de somn, rar i se întâmpla să se 
deştepte până dimineaţa. Ştia să-şi alunge, prin 
autosugestie, orice pricină de insomnie. 

Nu tot aşa se întâmpla cu Leonard, care avea mai mult 
nopţi albe. El fu cel dintâi care îl auzi pe Cristin când sosi 
după miezul nopţii. 

— Na, a venit! mormăi el morocănos. 

Timbrul sonor al vocii sale îl trezi pe Adrian, care dormea 
totdeauna foarte uşor. Nu înţelese nimic, dar deschizând 
ochii, întâlni privirea patronului. 

— Ce e? şopti el. 

— Începe Cristin „muzica”! răspunse celălalt din vârful 
buzelor. 

„Muzica” era zgomotul nunţii perechii de alături: patul 
care scârţâia foarte tare şi, adesea, suspinele şi gemetele 
muierii. Cristin era uneori întrebat: 

— Ce naiba le faci tu mânzatelor tale, de mugesc atâta? 

— Le place! răspundea el mândru. 

Plăcerea aceasta, la care se adăuga şi scârţâitul ritmic al 
patului, făcu şi în noaptea aceea să fie „muzica” nespus de 


violentă. Ştia şi Adrian, ca toţi de-acolo, despre ce era vorba 
şi ar fi vrut să se silească s-adoarmă iar, dar era curios 
acum să ştie dacă partenera nu era cumva prietena lui 
Mihail. Ascultă, cu atenţie, toată partitura, care se termină 
fără să-l fi lămurit. Somnul îi îngreuna pleoapele, când 
alături începu o nouă partidă. 

De data aceasta, se auziră adevărate ţipete şi el recunoscu 
limpede vocea 'Iasiei, care zicea: 

— Dă, dragule, dă tare! 

Încremenit, Adrian se uită la Leonard care, în aceeaşi 
clipă, ridica braţul şi ciocănea în fereastră: 

— Mai încet, Cristine, pentru numele lui Dumnezeu! 

Adrian era sigur că Mihail avea să se deştepte, să afle 
adevărul şi să provoace scandal, dar bietul pretendent 
dormea dus, fără să aibă habar de nimic. Din fericire, după 
ce i se atrase atenţia, gălăgia celor doi smintiţi se micşoră, 
treptat, până ce totul reintră în linişte. 

Totul, afară de ceva cam ciudat, ce Adrian băgă de seamă 
la Niţă, care dormea pe o bancă aşezată în imediata lui 
vecinătate. Întors cu faţa la perete, Niţă făcea nişte mişcări 
ce-l îndemnară pe zugrav să se uite mai atent. Nu bănuia 
nimic, dar intrigat de regularitatea gesturilor trădate de 
mantaua cu care se învelea Niţă, se ridică într-un cot, 
sfredeli cu privirea clar-obscurul încăperii şi înţelese. Îşi 
aduse, adică, aminte că într-o zi Mihail, înfuriat de lipsa de 
ruşine a lui Cristin, îi mărturisea: 

— Ce e mai trist, este că în timp ce Cristin face dragoste 
cu câte o femeie, Niţă face singur, săracul! Pândeşte toate 
acele momente şi nu scapă unul măcar. 

Adrian, ridicat acum în capul oaselor, vru să-şi dea seama 
dacă Macovei şi Leonard ştiau ce se petrece. Primul nici nu 
mişca. Îşi avea culcuşul pe o bancă situată în colţul cel mai 
întunecat al „Biroului”. Nu se putea şti dacă dormea sau nu. 
Desigur însă că cel de-al doilea, care dormea anevoie, ştia. 
Totuşi, cu toate că în preajma lui era destulă lumină şi cu 
toate că erau aproape unul de altul, Adrian nu putu să 


citească nimic pe figura liniştită a lui Leonard, nici chiar 
când Niţă miorlăi, la sfârşit, un suspin, destul de tare ca să 
fie auzit. Geamătul acela îi îngheţă inima lui Adrian. 

„lată şi plăcerea lui?” gândi el culcându-se iar. 

Adrian nu era chiar cu totul novice în ceea ce privea 
practica acelui soi de plăcere. Îl iniţiaseră, între 
paisprezece şi şaisprezece ani, nişte ştrengari de aceeaşi 
vârstă, dar mult mai experţi în materie. A cunoscut atunci o 
epocă în care scurta bucurie zilnică ce i-o procura vidul 
alterna cu lungi ceasuri de regret. Căci băgase de seamă că 
de când contractase obiceiul acela vătămător, constituţia lui 
fizică, robustă până la acea epocă, dădea mereu înapoi, 
făcând la urmă din el, un băieţaş slăbănog, aproape 
pirpiriu. S-a vindecat la timp, cu o energie pe care n-a 
putut-o aprecia decât mult mai târziu, graţie unei cărţi de 
educaţie sexuală care i-a dezvăluit înspăimântătoarele 
primejdii la care s-ar fi expus, dacă ar fi continuat. Dar tot 
cartea aceea care, smulgându-l din ghearele viciului, avea 
să-l îndrepte pe calea firească, l-a scârbit şi l-a mai 
înspăimântat descriindu-i, cu ajutorul unei sumedenii de 
ilustraţii, nenumăratele şi aproape nevindecabilele boli, cu 
care acea cale era semănată la mai tot pasul, pentru 
adolescent. Ceea ce l-a făcut pe el să aştepte ca, de-abia în 
pragul vârstei de nouăsprezece ani, să cunoască femeia, în 
persoana frumoasei servitoare unguroaice din casa 
Thuringer. Dar din ziua aceea a fost un tânăr sănătos, 
normal. Ştia că are nevoie de femeie, cum avea nevoie de 
pâine, de aer şi de libertate. Nu putea, desigur, s-o aibă 
oricând poftea, dar asta nu era un motiv, îşi spunea el, să se 
despăgubească revenind la acel viciu din adolescenţă, pe 
care aproape îl şi uitase. Aşa că pe Niţă nu-l pricepea. 

„Ce dracu! Din tot norodul de muieret cu care se freacă 
zilnic în «Biroul» acesta, nu găseşte el niciuna care să-l 
placă? E, totuşi, băiat drăguţ”. Dar îşi aminti că bietul Niţă 
lupta cu o mizerie prea neagră ca să mai îndrăznească să se 


apropie de-o femeie. „lată ce m-aşteaptă dacă ajung, într-o 
zi, în halul lui! Are dreptate Mihail, trebuie să mă ţiu bine!” 

Şi, cu toate astea, ştia el cu vârf şi-ndesat ce însemna 
aceea: să se ţie bine! Umilinţe fără sfârşit pe care trebuia 
să le înghită cu capul plecat. O muncă de rând şi plătită 
prost, în timpul căreia nu trăia decât pentru patron. Un 
chin zilnic. Imense dorinţi de libertate, de hoinăreală, pe 
care trebuia să şi le înfrâneze brutal. O societate 
respingătoare de tovarăşi de muncă a căror vorbărie seacă, 
a căror mentalitate imposibilă şi ale căror intrigi agresive, îi 
repugnau mai mult decât orice. Nu! N-avea comun cu 
lumea aceea decât lanţul robiei. Atât, atât! Cum i-ar fi fost 
deci cu putinţă să ţie bine, să „ţie cu dinţii” o asemenea 
robie, cât mai multă vreme, aşa cum îi recomanda Mihail? 
Ah, el nu ştia despre ce iad era vorba? 

Îi pierise somnul de tot în cadrul sinistru al acelui „Birou- 
azil”, problema existenţei i se înfăţişa într-o lumină mai 
neagră ca niciodată. 

Iar mâine? Mâine ce va fi? 

Ziua următoare, pe şantier, temerile sale se împliniră. La 
ceasurile şase dimineaţa, pe când, într-un colţ al atelierului. 
Adrian îşi schimba hainele, contramaistrul îi spuse arţăgos: 

— Nu te dezbrăca! Aşteaptă să vie patronul! 

— De ce? 

— Mai ai nas să mă mai întrebi de ce? Ei uite, ca să te 
înveţi minte! Blau-montag, hai? 

„Uite cine vrea să mă înveţe minte”, gândi Adrian, 
aşezându-se pe o ladă cu vopsele şi aprinzându-şi o ţigare. 
„Dacă jigodia asta ar fi dictator în ţară, i-ar trimete la 
spânzurătoare pe toţi aceia care fac blau-montag. , 

Adrian ştia că şeful atelierului era şi mai brută decât 
patronul, care a trebuit adesea să intervină pentru a-i 
tempera violențele verbale cu care împroşca pe lucrători şi 
să le dea dreptate acestora. Era un omuleţ uscăţiv, rău ca 
râia, foarte slab la meserie şi care purta pică oricui îl 
întrecea în pricepere. Un singur merit avea, destul de trist 


şi acela: scotea lucru mult, zorind oamenii, nepermiţându-le 
să sufle un minut, ţinându-i de rău până şi pentru timpul 
folosit ca să urineze. Asta le convenea tuturor patronilor, 
care îi plăteau pe câinii aceştia cu câte un leu mai mult pe zi 
decât cel mai bun lucrător! Pentru leul acela, 
contramaistrul era gata să-şi vândă şi sufletul, diavolului. 
Adrian îl ura de moarte. 

Lucrătorii soseau, unul după altul, gâfâind, dezbrăcându- 
se în galop, bâlbâind o scuză pentru mica întârziere de care 
se ştiau vinovaţi. Călăul îi întâmpina cu tradiționala 
bruftuială: 

— Natural, tramvaiul e de vină! Totdeauna! Sau 
depărtarea! Sau ceasul care nu vi se potriveşte niciodată cu 
al meu! Puturoşilor! Derbedeilor! Hai, hai odată, mai 
repede! E ceasu şase şi un sfert! 

Şi imediat, luând un ton glumeţ, începu să-şi bată joc de 
Adrian: 

— Uitaţi-vă, mă rog, la domnu cu ştaitf! Ce scrobit e 
dumnealui! Şi ce de dimineaţă a venit azi, doar i s-o uita 
cheful de ieri. Îşi închipuie că asta o să i se treacă aşa, ca şi 
cum nu s-ar fi-ntâmplat nimic! Vita! 

Adrian sări ca ars: 

— Vită eşti tu! Idiotule! Şi dacă nu-ţi stăpâneşti fleoanca, 
îţi arunc oala asta în cap! 

Zicând acestea, puse mâna pe o oală cu vopsea, dar totul 
se sfârşi aici, pentru că intră patronul şi primul lui cuvânt fu 
să observe că nu era încă nimeni la lucrul lui. 

— După cum vedeţi şi dumneavoastră! se linguşi 
contramaistrul. Şi-n fiecare zi, la fel! Nu ştiu ce să le mai 
fac! 

— Şi tu? îl întrebă patronul pe Adrian. Nici n-ai început să 
te dezbraci? 

— Nu l-am lăsat eu, zise şeful. Ştiţi, a lipsit ieri de la lucru. 

— Ei şi? A lipsit, mi se pare, pentru întâia oară. O 
săpuneală, şi-atât! Hai, ştergeţi-o! Nu-mi pierdeţi vremea 
cu palavre! 


Toată lumea fu îmboldită ca o turmă, în cap cu şeful, care 
nu prea mistuia încheierea neprevăzută pe care o dăduse 
patronul conflictului său cu Adrian. Ducându-l să-i dea de 
lucru, bruta îl strânse pe tânăr de braţ şi îi zise, scrâşnind 
din dinţi: 

— Ai să mi-o plăteşti tu! 

— Nu m-atinge, scârnăvie! 

Slugoiul se depărtă, laş, dar îl făcu într-adevăr să i-o 
plătească. Adrian avu o săptămână infernală. 
Contramaistrul nu i-a permis să termine niciuna din 
lucrările începute, precum era obiceiul care acorda 
lucrătorului calificat momente de răgaz la urmă, după ce îi 
impusese la început eforturile cele mai grele. Toată 
săptămâna, Adrian n-a făcut decât să răzuie, să frece şi să 
spele. Alţi lucrători veneau apoi să continue şi să termine 
un lucru pe-ndelete, curat şi uşor. 

N-a suflat un cuvânt. S-a făcut că nu bagă de seamă nimic, 
voind să vadă cât are să ţină persecuția şi hotărât să se 
plângă patronului, dacă nu-l scotea de la munca brută. 
Pentru că nu era îngăduit contramaistrului să întrebuinţeze 
pe om, plătit cu patru lei pe zi, numai la lucrări 
pregătitoare, pe care le execută ucenicii sau hamalii. Apoi, 
gândul de-a părăsi şantierul, dându-se bătut în ochii 
duşmanului care-l persecuta, ar fi însemnat să-i acorde 
acestuia o satisfacţie pe care era vădit că o urmărea! Nu! 
Mai bine să crape încovoindu-se la muncă silnică! 

Răsplata n-a întârziat să-i vină, ea singură. În ultima zi a 
săptămânii, pe când Adrian spăla cu sodă caustică vopseaua 
veche a unei uşi, l-a văzut patronul şi s-a înfuriat, chemând 
pe şef: 

— De ce îşi pierde omul acesta timpul cu asemenea 
corvezi? răcni el. E un bun „faţadier”. Pune-l imediat pe 
scara mare, la partea de răsărit a fațadei. 

Lucrau la „Hotel de France”, în Calea Victoriei. Acolo, şi 
chiar în ziua aceea, a trebuit Adrian să părăsească 
şantierul, dar într-un chip neprevăzut şi caraghios. 


Ziua era pe sfârşite. Adrian, cocoţat în vârful scării, văruia 
o porţiune de la etajul al doilea al clădirii. Dedesubt, alt 
lucrător, camarad bun, făcea „legătura” cu el. Jos de tot, un 
al treilea om spoia parterul. Între un lucrător şi altul erau 
distanţe de câte un metru sau doi. Care dintre ei trei a 
scuturat bidineaua plină cu var şi a stropit din belşug pe un 
mândru colonel care tocmai trecea pe dedesubt, încălecând 
barierele şi neţinând seamă de avertismentele placardate, 
ancheta n-a putut-o stabili. Fapt e că ofiţerul, numai var din 
cap până-n picioare, a făcut o gălăgie nemaipomenită, a 
chemat gardistul şi-a cerut să i se plătească uniforma, jalnic 
terfelită. Patron, lucrători şi colonel se transportară la 
circumscripție unde, fireşte, un atât de mare personaj nu 
putea să nu aibă câştig de cauză, cu toată constatarea 
oficială a barierelor şi a tăbliţelor cu,Atenţie la zugrăveală”, 
care înştiinţau pe trecători de lucrările în curs de 
executare. Cunoscând bine justiţia ţării şi preferând o 
înţelegere prin bună-nvoială, riscurilor şi belelelor unui 
proces costisitor, patronul a plătit pe loc o sumă anume şi 
reclamantul şi-a retras plângerea. Dar, Adrian şi camaradul 
lui de la etajul întâi au fost concediaţi chiar în acea seară. 

Adevărul în afacerea asta era cu totul altul şi Adrian îl ştia. 
Desigur, ofiţerul n-avea dreptate, căci escaladase barierele, 
dar nici n-ar fi putut să fie atât de îngrozitor stropit, chiar 
numai din nebăgare de seamă. Fusese „botezat” dinadins. 
Camaradul său de la etajul întâi, un drac de băiat, îi cam 
plăcea să facă de-astea. 

Lucrând deasupra lui, Adrian îl surprinsese de mai multe 
ori încărcând bidineaua şi descărcând-o apoi puternic în 
capul câte unui paşnic trecător. Asta era plăcerea lui şi 
pedeapsa pe care o aplica celor care nu ţineau seama de 
bariere. Odată isprava făcută, puteai jura că habar n-avea 
de nimic. Îl vedeai neturburat şi atent nevoie mare la ce 
lucra, în timp ce jos pietonul stropit răguşea ţipând în 
zadar. Apoi râdea cu hohote. 


De data aceasta, joaca lui n-a putut trece fără să aibă 
urmări. Patronul văzuse bine că nu era vorba de câteva 
picături de var căzute din întâmplare. Bietul colonel primise 
în cap o găleată întreagă de var. Dar cum lucrătorul de la 
parter fusese scos din cauză, la anchetă, Adrian n-a vrut să 
scape şi el la rândul lui, cu preţul unei denunţări a 
vinovatului, cu atât mai mult cu cât erau buni prieteni. A 
tăcut, şi-a încasat ultima plată, şi s-a dus să-i povestească lui 
Mihail hazlia întâmplare. 

Mihail i-a aprobat purtarea: 

— Nu puteai face altfel. Dar acum stăm prost. Poate o fi 
chip să găseşti de lucru într-altă parte. În sfârşit, ce-o fi să 
fie. 

Şi pentru că a doua zi, duminica, Lucia îi aştepta pe 
amândoi cu o rață pe mazăre, ei bine, nu era momentul să 
fie trişti. 

Trăiască Lucia şi... rața ei! 

VI 

„Bucureşti, 10 august 1904” 

Am primit cei cincisprezece lei pe care i-ai trimis. Eşti 
mereu bună cu mine, cu toate greşelile mele. Dar poţi 
spune matale că din răutate fug de-acasă? Nu, mamă, aşa e 
soarta mea. Şi soarta e inima noastră. Suntem mari, sau 
mici, sau mediocri, prin inima noastră, căreia ne supunem 
orbeşte. Ea ne duce şi la bine şi la râu. Unde mă va ducea 
mea? Cine poate şti? De dimineaţă până seara, nu mă 
gândesc decât la lucruri mari şi frumoase. Aş vrea să fiu de 
folos omenirii acesteia care suferă, din vina ei, datorită 
egoismului ei. Dar gândul meu se îneacă în propria mea 
mizerie. 

Azi-dimineaţă, când factorul mi-a adus mandatul tău, eram 
flămând ca un lup în toiul iernii. De o săptămână, eu şi 
Mihail mâncăm numai pâine goală, şi numai una neagră de 
zece bani, amândoi, o dată pe zi. Nu mai lucrăm deloc. 
Bucureştiul e pustiu. Bogătaşii au plecat în vilegiatură. Ne-o 


merge poate mai bine, când s-or întoarce. Până atunci, greu 
de noi! 

Dar nu moare omul de foame. Şi află că, în mizeria asta a 
mea, eu nu sunt nefericit decât pe jumătate. Aş fi total 
nenorocit dacă, chiar de-aş mânca numai pui fripţi, aş fi 
nevoit să trăiesc, călcându-mi pe suflet. 

Ce păcat că n-ai învăţat să citeşti şi să scrii! E supărător să 
corespondezi prin mijlocirea altora. O rog pe Ileana să scrie 
mai citeţ şi să nu pună decât cuvintele matale, nimic mai 
mult. Şi îţi mulţumesc. 

Te strâng în braţe şi îţi sărut mâinile arse de leşie. 


Fiul tău, Adrian, care împlineşte azi douăzeci de ani şi care 
va mânca pe săturate, graţie bunătăţii matale”. 


Destin de om generos. Nimic mai crâncen! 

Unei canalii îi sunt îngăduite toate nesocotinţele şi toate 
nebuniile: nimic nu i se va întâmpla. Va ieşi totdeauna la 
liman. Nu va cunoaşte niciodată grozăviile mizeriei. Pe când 
omului cu inima largă, cea mai mică uşurinţă ce şi-o 
îngăduie, îi aduce nenorociri şi numai nenorociri. 

Tristeţile existenţei sale de vagabond. Adrian le ascundea 
totdeauna mamei sale. Ştiind-o destul de necăjită, nu voia s- 
o mai amărască şi el, mărturisindu-i adevărata lui stare, aşa 
cum îi cerea dânsa în toate scrisorile mâzgălite de Ileana, o 
tânără vecină, aproape şi ea analfabetă. 

„Zici tu zice măta că lucrezi dar io nu te crez zice mama 
Zoiţa îmi spune mie inima în fiecare seară mi să bate tare 
ochiu stâng ş-am fost şi la Baba tinca dă mea dat în cărţi şi 
ştiu că tu sufer că nai de lucru... iadivărat am fast şi io dă 
mam uitat în cărţi”... 

Ca să-i scrie el maică-si o scrisoare atât de sfâşietoare, a 
trebuit ca mizeria lui să fie dintre cele mai negre. Şi încă 
nu-i spunea tot adevărul. Nu „de o săptămână”, ci de-o lună 
mânca el numai pâine goală, nemaivorbind de zilele în care 
Mihail şi cu el nu gustau decât apă. 


Rând pe rând, frumoasele lor haine fuseseră, toate, 
vândute - zece lei costumul - şi banii mâncaţi. Cămăşile lor 
cele mai bune fură şi ele date negustorului evreu, una câte 
una, pe un leu bucata. A fost o prăbuşire, care în mai puţin 
de două săptămâni îi făcu să atingă fundul abisului. Spunea 
Mihail: 

— Ce ni s-a întâmplat nouă, nu se poate vedea decât prin 
porturile Mediteranei, unde soarele îl face pe vagabond 
nebun de bucurie, îl ameţeşte într-atât, încât îl îndeamnă să 
făptuiască cele mai formidabile dobitocii. Aşa am cunoscut 
odată, la Smirna, un tânăr conte rus, un fluieră-vânt pe care 
familia lui îl exilase la Tobolsk şi de unde fugise după ce-a 
falsificat iscălitura lui tată-său şi a escrocat o mare sumă de 
bani. Când a debarcat la Smirna avea încă vreo mie de 
ruble, dar nici opt zile nu trecuseră, cred, şi contele meu se 
repatria, prin consulat, într-o stare de mizerie la fel cu a 
noastră. Îşi vânduse tot, ca şi noi, până la ultima cămaşă, şi 
spunea că pentru soarele Smirnei „merită să-ţi jertfeşti 
chiar şi dindărătul”! La fel ca junele conte am făcut şi noi. Şi 
recunosc că de data aceasta eu sunt marele vinovat sau, 
mai bine zis, frumoasa mea Polixenia, care fu soarele meu 
smirniot, un astm care, vai, n-a strălucit decât trei zile. Dar 
ce vrei...! 

Adrian nu „voia” nimic. Înţelegea. Totul se produse ca o 
vijelie, în duminica aceea frumoasă când fuseseră invitaţii 
Luciei, fată de treabă care, ştiindu-l pe Mihail singur, îi 
pregătise o delicioasă surpriză: pe Polixenia! 

S-au dus la Lucia devreme, gătiţi şi sclivisiţi ca nişte fanţi. 
Mihail, care încasase câteva bune „plasamente”, hotărâse 
„un mic chefuleţ”. L-a aşteptat unul mare şi cam costisitor, 
dar vina a fost a destinului. El se gândise numai la o scurtă 
şi nevinovată petrecere: 

— Casa” noastră dispune de cincizeci de lei. Nu riscăm 
deci nimic, dacă rup din ei zece ori cincisprezece, ca să-mi 
plătesc o păpuşică pe care va şti ea Lucia să mi-o afle 
printre camaradele ei. Spune şi tu dacă n-am dreptate: 


„postesc” de mai bine de-o lună. Aşa că astă-seară vreau să 
fac bairam. 

Şi ce mai bairam a fost. 

Introduşi de servitoare - să tot fi fost ceasurile unsprezece 
- rămaseră înmărmuriţi când se văzură în faţa unei tinere 
necunoscute, o adevărată frumuseţe orientală care, deloc 
turburată, părăsi divanul şi veni spre ei cu mâinile întinse: 

— Nu e, domnilor, nici o nevoie să vă prezentaţi. Vă 
aşteptam. Prietena noastră s-a dus să cumpere ceva icre şi 
nişte vin bun. Se-ntoarce numaidecât. 

Adrian şi Mihail se priviră, muţi, fâstâciţi, uluiţi. Ce era cu 
femeia aceea, cu „odalisca” aceea, care îi primea şi le 
vorbea de parcă era la ea acasă? Nu putură, în primele 
clipe, să facă altceva decât să-şi aprindă câte-o ţigare şi să 
contemple apoi covoarele, ca nişte şcolari. 

Falsa gazdă chemă servitoarea: 

— Adă ţuică şi măsline! 

Erau salvaţi! Tăbărâră pe rachiu şi dădu fiecare pe gât la 
iuţeală câte trei păhărele, unul după altul. Tânăra bău 
numai unul. Sta liniştită pe divan şi se făcea că răsfoieşte un 
jurnal de mode, dar cei doi prieteni băgară de seamă că de- 
abia îşi stăpânea un râs nebun. Adrian îşi luă inima în dinţi: 

— Oricum, doamnă, ar trebui să ne spuneţi cu cine avem 
onoarea de a... de a sta de vorbă, ca să zicem aşa, deşi 
suntem muţi ca nişte peşti. Dar e vina dumneavoastră! 

Ea izbucni, în sfârşit, şi râse până se sătură, apoi se 
apropie de Adrian: 

— Afurisit de prieten uituc! Persoana mea nu-ţi aminteşte 
de nimeni? 

Adrian încremeni în picioare, suportând greu ochii aceia 
negri, cu care necunoscuta îl sfredelea pe sub genele şi 
sprâncenele tot aşa de negre. 

— Pe nimeni! bolborosi el. 

— Nici chiar pe o anume prietenă care venea uneori în 
vizită la Lucia, în strada Griviței, la Brăila? 

Adrian dădu din cap, negativ. 


— Ce naiba! exclamă ea. Doar nu erai chiar aşa de mic! 
Aveai vreo opt-nouă ani. Ei, atunci trebuie să mă prezint. 
Îmi pare rău, pentru că nu-mi place deloc numele lui 
bărbatu-meu: Polixenia... Topolog! 

— Ah, Polixenia! strigă Adrian. Bou mai sunt! Adevărat, 
acum mi-amintesc. Dar, recunoaşte şi tu, că erai, pe-atunci, 
urâtă ca o ciumă. 

— Pe când acum? făcu ea, orgolioasă. 

— Acum? Lăsând la o parte pe... „Ilopologul” acela 
îngrozitor, eşti o păpuşă! 

— Da, o păpuşă! o păpuşică! întări Mihail, pe jumătate 
beat, beat de ţuică şi de speranţe. Şi, sculându-se, stăpân 
pe el, semeţ, ironic, luă o mână a Polixeniei, i-o sărută, apoi: 

— Permiteţi-mi: Mihail Mihailovici Kazanski, duce de 
Sahara! proclamă el şi îi sărută din nou mâna. 

Apăru Lucia: 

— Ei bravo! Merge mai repede decât... 

— Decât ce? îi tăie vorba Mihail, repezindu-se spre buna 
lui prietenă şi luând-o în braţe. Poţi spune că nu te-aşteptai? 
Şi-ncepu să se-nvârte prin odaie, apoi în cealaltă dădu de 
copil, îl acoperi cu sărutări şi sfârşi prin a urla, cu braţele la 
cer: „O, ho! dar azi e sărbătoare, copii! E bairam!” Şi mai 
goli, unul după altul, două păhărele de ţuică. 

— Nu-i aşa că ştiu să mă gândesc la toate? zise Lucia. 

Mihail se uita extaziat la tânăra orientală: 

— Polixenia... Polixenia! Asta-nseamnă, pe greceşte, mult 
strâina! Dar eu? Eu? Nu sunt, oare, şi eu mult străinul? 

— Ştiţi greceşte? întrebă Polixenia. 

— Ştiu amândoi, zise Lucia. 

Polixenia exclamă: 

— O! dacă-i aşa, am să vă cânt astă-seară: Stasso, stasso, 
emorfi micrula! 

Mihail îşi pierdu capul de tot. În picioare, aprins la faţă şi 
cu părul vâlvoi, ridică o mână: 

— Ascultaţi, copii, închipuiţi-vă că voi muri astă-seară... 


— Să mori astă-seară? zise Lucia. Nu cred! Astă-seară nu 
vei muri, ci mai degrabă te vei culca cu grecoaica asta 
frumoasă, - nu-i aşa, Polixenia? 

Grecoaica îi înlănţui gâtul: 

— Da, palicarul meu, vei muri în braţele mele, astă-seară. 

— Ascultaţi! reluă Mihail. E bairam! lau comanda! Totul 
pentru dragoste, azi! Nu-i aşa, Adrian? 

Cei doi prieteni se priviră. Şi numai ei pricepură 
semnificaţia privirilor lor. 

— Da, aprobă Adrian! Totul pentru dragoste! 

— Ce-o fi să fie, nu-i aşa, Adrian? 

— Aşa e, Mihail! 

— Şi nici un regret? 

— Niciunul! 

Mihail îşi luă pălăria: 

— Într-o jumătate de ceas, m-am întors! 

Voiră să-l oprească, dar el era deja afară. 

— Unde se duce? întrebă Lucia. 

— Ştiu eu? răspunse Adrian. Ştiu atât, că e fericit! 
Diavoliţe de femei, ce sunteţi! 

La masă, Adrian băgă de seamă că Mihail nu mai avea în 
deget inelul său de aur, împodobit cu un frumos smarald. 

„Va să zică, de-aceea mi-ai fugit ca o furtună?” gândi el. „L- 
o fi vândut sau numai l-a amanetat?” 

Mihail, trezit puţin din păhăruţele lui, îşi mânca rața pe 
mazăre şi răspundea domol la întrebări, părând că 
meditează tainic ceva. Îi pierise elanul. Şi, încă o dată, 
Adrian putu să constate distincţia acelui om care, fără să-şi 
dea cea mai mică silinţă, îşi trăda prin toată atitudinea lui, 
noblețea originei sale. 

„La masa asta, singurul binecrescut e el. Pe când noi, nişte 
bădărani.” 

— Dar de ce nu mai beţi? îndemnă Lucia. Eraţi mai veseli 
adineauri. Şi mai ales tu, Mihail, ţi-ai pierdut buna 
dispoziţie în misterioasa-ţi plimbare? Ce-ai făcut pe unde-ai 
fost? 


Mihail ocoli întrebarea: 

— Nimic care să merite o discuţie. Şi ai face mai bine să ne 
spui, lui Adrian şi mie, din ce colecţie rară de păpuşi ai ales- 
o cu atâta gust pe frumoasa noastră Polixenia. 

— A, da! Norocul tău. Bărbatul Polixeniei... 

To-po-log! urât mai sună, Doamne! 

— Sună urât, dar se poartă frumos! îşi ajută nevasta să-l 
înşele cu tine. Ei, da! Topolog e un ilustru cizmar şi şef 
socialist la Galaţi, unde are o prăvălie... 

— Cum, Polixenia vine acum de la Galaţi? 

— Da, iubite duce... de Sahara! Pentru că în aste trei zile, 
azi, mâine şi poimâine, socialiştii ţin primul lor congres. Şi 
pentru că Polixenia are aici o mătuşă bătrână pe care e 
vorba s-o moştenească, bărbatu-său nu s-a opus ca nevastă- 
sa să-l însoţească şi să-şi petreacă aceste trei zile la ea. 

— Dar nu toată vremea, zise Polixenia. Aşa, de pildă, azi la 
cinci, trebuie să mă duc să-mi întâlnesc topologul la 
serbarea câmpenească de la Băneasa, unde congresiştii din 
provincie vor căsca gura la defilarea steagurilor şi a forţelor 
socialiste din Capitală. 

— La cinci? tresări Mihail. Dacă-i aşa, sunt un om mort. 

— Nu de tot! Până atunci, vom avea timp să ne iubim de 
şase ori în şir. 

— De şase ori în şir? Dumnezeule! Eşti obişnuită cu 
asemenea Herculi? 

— lată de ce trebuie să bei! zise Lucia. Şi, din clipa asta, 
trecem la vinuri franţuzeşti. 

— Hm! făcu Mihail. Parcă cele româneşti ar fi având vreun 
cusur! De exemplu, colea, un Cotnar adevărat! 

— Nu-i nimic! Eu sunt amorezată de Franţa. Mie-mi place 
Parisul. Ah, Paris! Cui mă va duce acolo, îi voi fi sclavă un an 
de zile! 

— Cunosc eu unul care se duce în fiecare zi. Numai că 
aleargă cam prea repede. 

Adrian pufni în râs şi trebui să le spună şi femeilor 
povestea bietului „Mefisto”. 


— Oricum, zise Mihail, melancolic, nu e chiar o plăcere 
pentru noi, faptul că Polixenia ne părăseşte chiar de la cinci. 

— Numai pentru un moment, puiule. Seara, teribilii şefi 
socialişti vor avea o lungă şedinţă de Comitet, unde eu n-am 
ce căuta. 

Adrian se lovi cu palma în frunte: 

— Am o idee! Vom merge toţi la serbare. Nu sunt oare şi 
eu un fel de socialist? Ne vom face că nu ne cunoaştem. Şi, 
la sfârşit, ne vom regăsi. În felul acesta, Mihail nu-şi va 
pierde din vedere nebănuita lui comoară. 

Toată lumea găsi ideea genială. Năvăliră pe vinurile 
franţuzeşti. 

La ceasurile trei. Adrian şi Lucia plecau spre Băneasa. 

— Vom fi mereu pe lângă bufetul congresiştilor. Trăiască 
dragostea, copii! 

O serbare câmpenească socialistă, la vârsta aceea de aur a 
socialismului şi a credinţei în umanitate, era un spectacol 
care îi aprindea sângele şi celui mai blazat dintre sceptici. O 
lume întreagă de martiri ai muncii obligatorii, devenită 
insuportabilă din cauza unei crude exploatări ce se afla la 
începuturile ei, venea să-şi strige arzătoarea nădejde într-o 
eliberare pe care o voia apropiată. Pădure, soare, plin aer şi 
gălăgioasă fraternitate. Nu era chip pe care să nu fluture 
cel mai senin surâs. Nu era suflet care să nu fi fost pregătit 
pentru marea jertfă. Totala şi universala credinţă în viitorul 
umanităţii. Omul, bruta aceasta, credea în el însuşi. 

Tovarăşe! Ce eşti tu? Sondor din Câmpina? Dulgher din 
Galaţi? 'Ţesător din laşi? Hamal din Brăila? Ceferist din 
Constanţa? Vino să ciocnim un pahar! Jos capitalismul! 
Trăiască Internaționala socialistă! 

Şi-atât. Nouă creiere din zece nu ştiau nimic mai mult. Dar 
câteşinouă erau hrănite de inimi generoase, cum nu se vor 
mai afla altele vreodată. Idealismul acela şi-a trăit traiul. 
Marea eliberare va fi opera unei lumi dezamăgite. Operă 
moartă. Fiecăruia, halca lui de pâine, unsă cu fierea 


sărăciei spirituale. Acesta e destinul brutei umane 
triumfătoare. 

Crepusculul acelei zile de iunie începea să turtească 
figurile, schimonosindu-le, când, ameţiţi de vin şi istoviţi de 
petrecerea laolaltă cu toată poporănimea aceea, al cărei 
irezistibil antren îi furase, Adrian, Mihail şi Lucia se 
depărtară puţin de hărmălaie, ca să se plimbe prin pădure 
şi să respire aer curat. Se îndreptau încet spre bufet ca să 
mai schimbe o privire cu Polixenia şi să-şi stingă setea. 

Mergând aşa, Adrian văzu un bărbat care venea spre el. 
Tip de sportsman, îngrijit îmbrăcat, dar a cărui întreagă 
fiinţă trăda un gânditor. Un gânditor fără voia lui, înnăscut, 
un om care, prin toate amănuntele chipului şi atitudinii sale, 
părea a fi o inimă şi un creier, într-o roditoare activitate de 
fiece clipă. Adrian recunoscu în el pe tovarăşul Costi 
Aloman, secretarul Uniunii sindicatelor muncitoreşti, cea 
mai bună pană şi cel mai bun orator al mişcării socialiste. 
Meseriaş, decorator la Palat. Se înapoiase de la Paris, unde 
stătuse mai mulţi ani şi îşi apropiase o frumoasă cultură 
generală. Poet discret şi tot aşa de discret adorator al 
femeii, dar mai ales vorbitor de înaltă calitate: acesta era 
darul lui cel mai necontestat. Foarte sociabil şi iubit îşi 
jertfea bucuros rarele sale ceasuri libere, stăpânit de o 
singură intenţie: de-a se îmbogăţi el însuşi într-o discuţie cu 
un partener de talia lui, sau să lumineze, să convingă şi să 
scoată din greşeală un element folositor cauzei. Se putea 
spune că n-avea altă pasiune mai imperioasă, nici altă ţintă 
în viaţă. 

Afară de Mihail, Adrian nu cunoştea o inimă, o inteligenţă 
în stare să se măsoare cu frumuseţea acelui spirit, profund, 
variat, lucid, sever, tolerant şi onest, în întregime devotat 
idealului socialist, dar fără să fie molipsit de vreun 
dogmatism. Deloc. Ceea ce făcea din el un şef oarecum 
izolat de mediul celorlalţi teoreticieni ai partidului, confuzi, 
sâcâitori şi care se temeau de eclectismul său. 


Adrian nu se temea decât de logica lui, ca un sentimental 
haotic ce era. De aceea, cu toată arzăâtoarea lui dorinţă de 
a-i face cunoştinţa, se mărginise până atunci doar să-i 
asculte unele discursuri publice şi, o singură dată, într-o 
berărie, să urmărească - fără a lua parte la ea -o 
interesantă discuţie a lui Aloman cu nişte amici politici. 
leşise de-acolo cu convingerea că, pus în faţa propriei sale 
inconsecvenţe din punct de vedere socialist, Aloman n-ar 
face din el decât o înghiţitură. 

Totuşi, el îl iubea şi îl admira cu pasiune pe acest idealist, 
pe acest om superior. Şi, văzându-l acum apropiindu-se 
solitar cu intenţia vădită de-a nu-l evita. Adrian îi zâmbi, de 
departe, în semn de consimţire. Şi, de departe, Aloman rosti 
cu 0 voce fermă dar tandră: 

— Tovarăşul Adrian Zografi, nu-i aşa? 

— Salut prieteneşte pe tovarăşul Aloman! răspunse Adrian 
întinzându-i mâna, pe care celălalt o strânse cu o discretă 
efuziune. 

După ce făcu prezentările, Adrian simţi privirea vulturului 
- o privire paşnică, dar de vultur - stăruind asupra 
mieluşelei sale. Asta îi plăcu. Poţi oricând ţine piept unui om 
întreg. Şi chiar mai cu folos decât cu virtuoasele larve 
umane. 

Aloman întrebă: 

— Reuşită serbarea noastră, prieteni? Ce ziceţi de tot 
acest norod? Vă văd cam aprinşi: v-aţi amuzat, desigur, de-a 
valma cu mulţimea. 

— Mai mult decât dumneata, care îmi pari destul de 
solitar, răspunse Adrian. 

— Ceea ce dovedeşte că masa e demnă de adeziunile cele 
mai onorabile, chiar şi de acelea care îşi iubesc cu sălbăticie 
independenţa. 

— Aici mă călcaşi pe bătătură! Dar, ia spune-mi, nici 
dumneata nu admiţi decât adeziunile formale? Nu poţiiubi 
şi sluji, fără să faci parte din turmă? 


— Chestiunea complexă. Admit şi n-admit. Nu pot începe 
această controversă aici, într-o pădure, obligând o amabilă 
doamnă să ne asculte stând în picioare. 

— Ei bine, e simplu: amicii mei şi cu mine suntem gata să 
vă urmăm oriunde ţi se va părea nimerit a aborda o atare 
controversă. O asemenea discuţie cu dumneata e pentru 
mine de o importanţă capitală. 

— Adevărat? Şi dacă îţi dovedesc că teza mea e cea bună, 
îmi promiţi că vei trage din ea consecinţa cea justă? 

— Iată, deci, că-mi şi întindeţi un laţ. Vai, mie! Ce să spun? 
Vă promit să-mi pun, sub ochii dumneavoastră, inima. O 
admiteţi sau nu? 

— Ei, iată că chiar de pe acum vrei să mă prinzi cu 
faimosul dumitale cleşte! Ce să-ţi răspund? Îţi făgăduiesc să 
fiu, faţă de dumneata, cu inima în palmă! Ai s-o admiţi ori ai 
s-o refuzi, cum vei crede. 

— Ha! Ha! Adică oferi „cleştelui” meu, sinceritatea 
dumitale absolută. Îmi întinzi o cursă, dar primesc. Şi 
deocamdată nu-ţi cer nici o promisiune, sperând totuşi că 
din întâlnirea de azi vom ieşi prieteni. Sunt curios să-ţi 
cunosc inima de aproape, deşi ţi-o cunosc întrucâtva din 
strălucitele dumitale articole, cărora însă le-ar fi stat mult 
mai bine în organul partidului. 

— Unde n-ar fi găsit decât cinci sute de cititori! 

Aloman se sumeți: 

— Tovarăşe Zografi! Nu uita că omul sfinţeşte locul! 

Se duseră la bufet. Urmă o controversă calmă, deşi 
pasionată, care dură două ore. Adrian, în ciuda înfrângerii 
pe care Aloman i-o impunea treptat şi fără replică, 
binecuvânta în sinea lui minutele pe care le trăia în 
societatea acelui frumos specimen de militant socialist. Ca 
totdeauna, Aloman conducea foarte natural dezbaterea şi 
nu permitea nici o digresiune, nici o depărtare de la linia 
justă a subiectului, înainte ca el să fi fost epuizat şi 
concluzia trasă. Căci Adrian avea prostul obicei, într-o 
discuţie polemică, de-a merge pe mai multe drumuri 


deodată, pentru ca până la urmă să le încurce pe toate. 
Devia fără să vrea. Oratoria nu era darul său cel mai de 
seamă. Limpede şi stăpânitor al subiectului său, era el 
numai pe hârtie. Aloman constată aceasta şi îl scuză, 
convins de onestitatea desăvârşită a tânărului: 

— Fii atent, te abaţi mereu şi îţi zăpăceşti groaznic 
adversarul, care te-ar putea crede necinstit. Curios, 
articolele dumitale sunt atât de luminoase şi de logice! 

Dezbăteau eterna temă: conştiinţa revoluţionară a 
militantului socialist. Adrian spunea: independenţă şi 
onestitate. Aloman pleda: onestitate şi disciplină. Respingea 
părerea lui Craioveanu, după care îi era îngăduit unui 
militant să trădeze, după ce vreme îndelungată a dovedit 
consecvență faţă de principii şi, prin aceasta, a servit cauza. 

— Nu. Trădătorul e trădător. Partidul trebuie să-l evite sau 
să-l demaşte şi să-l excludă cât mai repede cu putinţă, 
pentru că lunga lui şedere şi trădarea lui finală prilejuiesc 
totdeauna mari decepţii în spiritul maselor, care dacă acele 
defecţiuni se înmulţesc, ajung până la urmă să se îndoiască 
de însăşi soliditatea învăţăturii socialiste. Totodată, nu e mai 
puţin adevărat că un partid care nu se poate bizui pe 
disciplina militanţilor săi, cade în haos şi se macină. 

— Atunci, ca să fii un bun militant, trebuie să-ţi nimiceşti 
personalitatea, ca popii. Să fii un număr din serie. 

— Exact, şi să-ţi joci rolul ca atare. Personalitate, într-o 
mişcare socialistă, are numai Revoluţia, cu ţinta ei finală: 
societatea comunistă. 

Adrian nu se convinsese şi vorbi câtva timp despre 
drepturile şi avantajele independenţei de spirit, dar Aloman 
îl încurcă şi îl impresionă când îi spuse: 

— Pretinzi că eşti generos. Incontestabil: eşti! Dar, atunci, 
cum acorzi dumneata generozitatea cu atitudinea egoistă a 
omului care nu vrea să sacrifice nimic din persoana lui? 
Căci, fără spirit de sacrificiu, generozitatea nu e decât o 
vorbă. 


Şi, numaidecât, Aloman îşi ilustră teza cu o sumedenie de 
exemple luate din istorie, care dovedeau că toate marile 
spirite n-au ajuns la ţintă decât sacrificând persoana lor 
binelui comunităţii omeneşti. 

— Chiar biserica, pe care noi o dispreţuim şi-o combatem, 
n-a ajuns să joace marele ei rol în istorie şi să-şi înalțe 
catedrale decât sacrificând pe altarul ei independenţa 
legiunilor de spirite generoase. Asta este legea oricărui 
progres. Cu cât eşti mai mare la suflet, cu atât trebuie să 
înţelegi că micile satisfacţii pe care ni le aduc meschinele 
scrupule ale conştiinţei noastre nu contează câtuşi de puţin 
faţă de suprema datorie de-a sluji omenirea suferindă, de-a 
suprima nedreptatea, de-a sili, în sfârşit, crearea ordinei 
sociale celei mai apropiate de perfecţiune. Cine vrei 
dumneata să facă această reformă, dacă nu spiritele 
generoase, prin puterea sacrificiului? Răspunde-mi! 

Adrian nu suflă un cuvânt. Îi întinse amândouă mâinile lui 
Aloman, care i le strânse afectuos, mulţumit să observe că-i 
lipsea foarte puţin băiatului aceluia, ca să poată fi „înhămat 
la rând”. 

Îl măguli puţin: 

— Eşti, fără-ndoială, un real talent şi un suflet frumos. 
Ducem grozav lipsă de asemenea elemente, căci burghezia 
atrage la ea şi recompensează toate talentele, pe când noi, 
dragă Doamne, ce le putem oferi altceva decât sărăcia 
noastră materială şi mulţumirea datoriei împlinite? 

Şi văzând că tocmai se apropia de masa lor unul din acele 
talente acaparate de burghezie, un fost socialist devenit 
redactor la Dimineaţa, Aloman adăugă: 

— Iată, de exemplu, pe blândul nostru „tovarăş” Iosif 
Nădejde. Ne-a părăsit ca să-şi pună inima lui bună şi 
talentul lui în slujba burghezului democrat Constantin Mille. 
Pariez că vine să-ţi vorbească. 

— Nu, tocmai, zise noul venit, un tânăr cu un chip senin. 
Viu, mai întâi, ca să-ţi strâng mâna ţie. Şi pentru că mă 


primeşti aşa de prost, ei bine, da, îi voi propune lui Zografi 
să-şi reia colaborarea la Dimineaţa. 

Nădejde se aşeză la masa lor. Aloman, vădit nemulţumit de 
oferta aceea, aprinse o ţigare şi începu să se uite într-altă 
parte, cu aer indiferent, dar gata să se repeadă. Îl spiona pe 
Adrian cu coada ochiului, hotărât să nu intervină decât în 
caz că mânzul, uitând tot, ar accepta oferta. 

Iosif Nădejde, ziarist democrat de rasă, înţelese situaţia şi 
nu stărui decât foarte uşor. Îi spuse lui Adrian: 

— Am aflat de-abia de curând că eşti în Bucureşti. E 
adevărat că lucrezi la zugrăvit? 

— Am lucrat. M-a concediat aseară. 

— Atunci, cad bine. Fă-ne anchete asupra condiţiilor de 
muncă şi reportaje asupra grevelor. Îţi poţi, aşa, câştiga 
viaţa. E păcat să-ţi laşi condeiul să doarmă, după un debut 
atât de fericit. Sunt mii care ar vrea să fie în locul dumitale. 
Şi, natural, nimic nu te-mpiedică să-ţi dai, la ziarul 
partidului, articolele socialiste. 

Aloman fierbea în el. Adrian, pe care-l munceau părerile 
de rău, răspunse ca un condamnat: 

— Nu... Îţi mulţumesc... Oferta dumitale mă onorează şi 
îmi face plăcere. Dar, pentru moment, nu mi-e gândul deloc 
la vreo colaborare, oriunde-ar fi ea. Şi, ca să spun drept, 
nici nu-mi place meseria de ziarist. Nu sunt decât un 
diletant. 

Nădejde mai vorbi despre altceva, apoi se sculă. Aloman îl 
părăsi şi el, la rândul lui, pe Adrian. 

— Îţi zic la revedere, pe când vei voi. Acum trebuie să mă 
duc la o şedinţă a Comitetului. 

Aloman pleca mulţumit. 

Cam pe la sfârşitul controversei cu Aloman, mai venise un 
personaj şi luase loc la masa celor trei prieteni; un avocat 
tinerel, lung şi subţire ca o prăjină, cochet şi încrezut, dar 
simpatic, cu toată obrăznicia lui: Radu Penescu. Familiar, i 
se zicea Puţi; de ce, nu se ştia; poate din pricină că vorbea 
peltic. Era filfizonul partidului: afemeiat, licheluţă, nesărat 


şi afectuos cu toată lumea. Inimă bună. Copilul răsfăţat al 
„Cercului feminin”. Nu era niciodată luat în serios. 

Adrian nu-l cunoştea decât din vedere. Penescu venise, 
chipurile, ca să facă cunoştinţă cu Adrian; în realitate, 
pentru că o văzuse pe Lucia. 

— Poftim, Puţi! zise Aloman. E unul din „avocaţii” noştri 
„fără procese”, despre care vorbeşte Marx. Repede îşi vâră 
nasul, unde vede o femeie frumoasă. 

— Pardon! Sunt avocat numai de un an şi-mi câştig deja 
pâinea. Cât despre femeile frumoase, cine nu le iubeşte? 
Tu? 

Nu-i mai dădură atenţie. Continuară dezbaterea. Spre 
bucuria fantelui, care se grăbi s-o amuze pe Lucia, de care 
ei îşi uitaseră, şi izbuti s-o facă să râdă cu hohote. Dar, 
chemat de un grup de prieteni, plecă peste puţin, nu fără a- 
i şopti ceva femeii, pe când îi săruta, galant, mâna. Lucia îl 
regretă: 

— Doamne, ce plicticoşi mai sunteţi cu vorbăria voastră! 
Uite un socialist care nu m-a pisat. 

— O! făcu Aloman, vexat. Aveţi dreptate, doamnă; n-are 
toată lumea geniul lui Puţi! 

Când rămaseră singuri, Adrian îşi întrebă prietenii ce 
program au în vedere. Lucia avea planul ei: 

— Vă invit la „Flora”! E de acord şi Polixenia. Vreau să 
tragem şi noi astă-seară un pui de chef! 

— Un pui de chef? zise Adrian. La „Flora?!” Dar bine, e 
localul de noapte al ciocoilor! 

— Ce are a face! Vom fi şi noi astă-seară ciocoi! 

Mihail îi zise lui Adrian în greceşte: 

— Aşa c-am avut dreptate să amanetez inelul? 

Se înnopta. De câteva clipe, Polixenia - al cărei bărbat bea 
de zvânta, cu banda lui, la o masă vecină - îi făcea semne 
disperate Luciei, rugând-o să mai aibă răbdare. Topologul 
ei, un om de treabă de vreo cincizeci de ani, gras şi chel, 
era beat. Intona singur Internaționala, după fiecare dintre 
pledoariile socialiste, rostite cu sughiţuri de către convivi. 


În sfârşit, fanfara răguşită a serbării urlă ea însăşi 
Internaționala, pentru plecarea generală. Topolog se 
despărţi de nevastă-sa, clătinându-se şi recomandându-i din 
mers, pentru completarea celor ce-i mai spusese: 

— Şi, dacă vrei, poţi să te culci la mătuş-ta! şi eu am să viu 
târziu. Avem multe de dezbătut în noaptea asta... 

— Uf! respiră Polixenia, venind la prieteni. Nimic mai 
plicticos decât să fii nevasta unui socialist! Noroc că-s 
mereu ocupați la şedinţele lor de comitet. S-o ştergem 
repede! 

La ceasurile trei dimineaţa erau încă la „Flora”. Socoteala, 
pe care o ceruseră de mai multe ori cu intenţia de-a pleca 
„devreme, ca nişte oameni cuminţi”, se ridica la o sută şi 
şaizeci de lei. O avere. Afară de Polixenia, toţi ceilalţi erau 
beţi morţi. 

Grecoaica bea puţin, pentru că băutura îi stârnea durerile 
de cap, de care suferea. 

Dragostea însă îi plăcea şi şi-a oferit-o chiar acolo, pe 
canapea, de câte ori Adrian şi Lucia plecau să ia aer la 
şosea. 

Acompaniată de un ţigan viorist, Polixenia a cântat până la 
miezul nopţii cântece greceşti, aplaudată şi bisată de 
prietenii ameţiţi şi transportaţi. De la miezul nopţii în sus, n- 
a mai cântat. Susţinea că recunoscuse vocea lui bărbatu- 
său, afară pe coridor, într-un grup de clienţi nou-sosiţi. 

— Dacă e el, să vedeţi ce-i fac! 

— Eşti nebună! zicea Lucia. Mai întâi că nu poate fi aici. Şi 
pe urmă, dacă este, sper că n-o să te arăţi. 

N-au putut s-o scoată din bănuiala ei. Stătea cu urechea 
atentă la toate zgomotele şi voia să iasă ca s-asculte la uşile 
celorlalte cabine. N-au lăsat-o. 

— Dar vreau să mă duc la closet! protestă ea. 

Lucia o dezarmă: 

— Aici femeile nu se duc la closet. Fac în frapieră, uite-aşa! 

Scoase sticla goală de şampanie şi îi arătă prietenei sale 
cum să facă. Apoi vărsă conţinutul pe fereastră, în grădină. 


Polixenia păru că se resemnează dar, ceva mai târziu, când 
nu se mai aştepta nimeni, se năpusti afară. Şi scandalul 
izbucni! O auzeau ţipând furioasă la uşa unei odăi vecine: 

— Aşa, hai? Asta ţi-e şedinţa de comitet? 

Topolog, încurcat, dar vesel, ieşise să-i explice: 

— Nu-s eu de vină. Ei m-au adus! Ce vrei, dragă, aşa e la 
congres! Dar, ia spune-mi, tu cum ai aflat? 

— Asta-i treaba mea. Dă-mi repede ce bani ai la tine, toţi 
banii, m-auzi? şi n-ai decât să rămâi. Aşa, aici se duc 
economiile pe care le fac eu acasă? La „Flora”, hai? Nas de 
„Flora” ai tu? Ca şi pricopsitu' ăsta de Cristin! 

Chelnerii stăteau discreţi, deoparte. 

L-a buzunărit, i-a luat banii, apoi, împingându-l de-a- 
ndăratelea până în mijlocul tovarăşilor lui, care râdeau cu 
lacrimi, i-a zis: 

— Mâine-dimineaţă plec la Galaţi! şi a ieşit, trântind uşa. 

A doua zi dimineaţa, cei patru prieteni luau cafeaua în 
strada Sălciilor. Se tăvăleau pe covoare, nebuni de bucurie. 

— Ei, nu! exclamă Polixenia. Am mai văzut-o şi pe asta. 
Socialişti la „Flora”! şi Cristin ăla care face morală la toată 
lumea! 

Nu se dumirea ea, şi pace. 

Mihail găsea că e foarte firesc: 

— De ce te miri? Nu-s şi socialiştii oameni ca toţi ceilalţi? 
Nimeni nu poate să sară mai sus decât borul pălăriei lui! 

VII. 

Toată luna august, Bucureştiul a fost un cuptor. De la 
ceasurile opt dimineaţa şi până la apusul soarelui, bolta 
cerească era un jăratec. Nici un nor. Nici cea mai mică 
adiere. Din caldarâmul încins şi din zidurile albe ale caselor 
ieşeau parcă flăcări. Văzduhul ardea neclintit. Pe stradă nu 
puteai să respiri. Salahori, hamali, zidari, părăseau lucrul, 
la fiecare pas. Toată lumea umbla pe jumătate goală. 
Cămăşile bărbaţilor, bluzele şi fustele femeilor se lipeau, 
leoarcă, de piele. La amiază, la ieşirea de la lucru, şi între 
ceasurile unu şi două, la reluare, caii de la tramvaiele prea 


încărcate cădeau trăsniţi pe linie, ca muştele. Până să fie 
sculate dobitoacele, vagoanele staţionau în dogoarea 
soarelui, vreme îndelungată, pe când înăuntru, oamenii, 
striviţi ca sardelele, se înăbuşeau şi bărbaţii se plângeau cu 
glas tare că „miros femeile, cumplit!”. 

Ferestrele erau astupate, peste tot, cu hârtie albastră. 
Adrian mai încercă de vreo două-trei ori să lucreze la nişte 
faţade, dar se dădu bătut. După câte o zi de trudă, uneori 
numai după câteva ceasuri, Mihail îl vedea apărând trist, 
plictisit, sfârşit. Îl primea întotdeauna frăţeşte: 

— Nu merge, hai? Ce să-i faci!... Nu mai stărui. N-o să 
murim de foame. Bagă şi tu mâna în grămada asta de 
servitoare şi încearcă să plasezi ceva. Uneori, mişcă. Numai 
două „taxe” pe săptămână să scoţi şi tot e bine. 

Aşa deveni şi Adrian, la rândul lui, „agent”. Şi abia atunci 
ajunse el să afle şi să preţuiască solidaritatea care domnea 
în „Biroul” acela pe care îl dispreţuise atâta. 

Cei zece bani, preţul unei lipii, sau, în cazul cel mai rău, 
măcar cinci bani, pentru cumpărarea doar a unei jumătăţi, 
se găseau aproape totdeauna şi în cel mai nemernic 
buzunar, chiar şi într-al lui moş Florea, bătrânelul avar 
care, cu ochii bulbucaţi şi făcând spume la gură, se apăra 
ca un drac, şi nu se despărţea de ban până nu se vedea 
împresurat şi hărțuit din toate părţile. Uneori, lipia sau 
numai jumătate de lipie, era căpătată şi pe datorie. Pe 
aceeaşi stradă, câteva numere mai sus, un unchiaş 
melancolic, moş Sandu, avea o baracă de scânduri, care 
alimenta cu pâine toată împrejurimea. Se ferea să vândă pe 
datorie, pentru că îl trăseseră mulţi pe sfoară, şi nu numai 
săracii, dar chiar şi oamenii cu stare. Cu toate acestea, în 
faţa rugăminţilor stăruitoare şi a unei oarecare garanţii 
morale, se îndupleca, îngânând pe sub mustaţa-i stufoasă: 

— Bine. Să te văd... Şi dacă mi-o plăteşti pe asta mâine, 
mai pupi şi altă dată. Dacă nu, adio! 

Dintre cei ce erau „jumuliţi”, Vasile Adventistul, dată fiind 
credinţa lui care izvora mai degrabă din inima-i bună, se 


lăsa aproape regulat stors de câte cinci bani. Ca şi Florea, 
nu ducea niciodată lipsă de parale; nu numai pentru că 
aveau şi unul şi celălalt „case bune” care plăteau taxele 
plasamentelor, dar şi pentru că aveau câte o nevastă care-i 
adăpostea şi-i hrănea. 

— Dă, frate, îi zicea Mihail lui Vasile, dă, şi fie trecută 
pomana ta în cartea Domnului! 

— Sigur: dă, frate! Dar e scris că din două cămăşi trebuie 
să dai una, nu pe-amândouă! 

Şi totuşi, dădea, bietul om, dădea pe capete. Dar mai des 
„jumulit” era Cristin. Nu trecea zi să nu împartă câte 
treizeci şi chiar cincizeci de bani. Dădea, după toane, când 
bucuros, când înjurând de toţi sfinţii din calendar; dar 
dădea. 

Mare chin pentru burţile goale era când Cristin, lipsind 
adesea de-acasă, mânca la „Birou” sub nasul flămânzilor 
câte vreo porţie de tocană cu cartofi sau un castron de supă 
cu rasol sau ardei umpluţi, sarmale şi atâtea alte bunătăţi 
aduse de la birtul din colţ şi ale căror mirosuri umpleau cu 
salivă gurile rămase uscate din ajun. 

Veşnic grăbit, îmbuca lacom, stând în acelaşi timp de 
vorbă cu Leonard care, el cel puţin, îşi mesteca pătrăţelele 
lui de jimblă. Ceilalţi, cu nasurile lungite de foame, îşi 
mestecau numai balele şi mestecau în sec. Atunci, băgând 
de seamă, Cristin se repezea: 

— Paştele şi Cristosul! Iar plesniţi de foame? Dar e 
îngrozitor! Ce-mi învârtiţi toată ziulica? Ştiţi numai să vă 
masturbaţi! 

Nu era o vorbă în vânt. Era adevărat. Şi adevărul acela nu- 
| privea numai pe Niţă, ci, de data aceea, şi pe Adrian şi pe 
Mihail. De vină erau mizeria, epuizarea fizică, apăsarea 
morală, care sminteau sistemul nervos. O cauză de 
permanentă excitare era prezenţa în masă a acelor femei 
murdare, care cloceau toată ziua pe bancă. Răspândeau un 
miros de nesuferit. Şi, ca o culme a nenorocirii, mai avea şi 


locuinţa două latrine care se pretau de minune să 
înlesnească şi chiar să prilejuiască practicarea acelui viciu. 

Două cabine de scânduri îşi ofereau în curte puţinul lor 
confort unei duzini şi jumătate de locatari, al căror număr 
mai era zilnic dublat de lumea „Biroului”. O mână bine 
intenţionată mânjise cu catran Femei, pe o uşă şi Bărbaţi, 
pe cealaltă. Indicaţiile erau respectate, dacă nimic nu se 
opunea. Dar cabina femeilor se afla în lumina soarelui, pe 
când a bărbaţilor era întunecoasă. Ceva mai mult, se 
făcuseră în scândură găuri care le permiteau bărbaţilor să 
se uite la femei. Puteau fi văzute de-acolo, în toată 
goliciunea lor. Şi când vedeai o tânără furişându-se din 
„Birou” înspre curte, puteai vedea şi un găligan grăbindu- 
se să se ducă să ocupe cealaltă cabină, dacă nu era cumva 
şi ocupată de vreun concurent, care o luase înainte. 

Femeile ieşeau indiferente, nebănuind nimic: bărbaţii, 
abătuţi, roşii la faţă. Pentru că, oricât de murdară şi de 
săracă ar fi ea, femeia găseşte totdeauna un om cu care să 
se împreune, pe câtă vreme bărbatul, deosebit de igiena 
corporală, nu poate să se gândească la dragoste 
dezinteresată decât atunci când ştie că are cu ce să 
plătească măcar masa şi camera necesară. Se putea vedea 
asta în fiecare seară prin cârciumile cu transilvăneni. 
Femeile veneau să joace, să mănânce şi să se dea pe câte o 
saltea, fără să le pese de nimic. Bărbatul însă plătea tot. Aşa 
că nu se ducea decât dacă ştia că putea suporta cheltuielile 
dragostei. 

Adrian şi Mihail căzuseră mai jos decât flăcăul care putea 
să suporte cheltuielile dragostei la o cârciumă de 
transilvăneni, unde, cel puţin, plăcerea omului era 
împărtăşită de consoarta sa de o clipă. Mai jos chiar de 
haimanaua care îşi putea plăti, cu un leu şi o cafea de zece 
bani, o dragoste într-unul din bordelurile din Crucea-de- 
Piatră. Moneda de un leu o vedeau rar de tot, iar arunci 
primul lor gând era să-şi achite datoria la brutar şi, pe cât 
cu putinţă, să mănânce o mâncare caldă. Cât despre 


dragostea aceea frumoasă din strada Sălciilor, ea nu durase 
decât luna iunie. Adrian o părăsi pe Lucia fără veste, de 
cum se văzu redus la mizerie. Ea îi scria şi acum la Brăila, 
scrisori disperate, cărora Adrian nu le răspundea un 
cuvânt. 

Ajunsese în fundul prăpastiei. Agent flămând al unui birou 
de plasare. Dărăpănat. Umilit. Incapabil să se hărţuiască, 
pentru a scoate taxa cu o clientă îndeobşte ţâfnoasă şi 
necinstită. Străbătând în lung şi-n lat, ca un osândit, 
nesfârşita întindere a Capitalei, pe un soare nemilostiv, el 
era cel mai adesea dezamăgit de câte o scorpie care-l 
copleşea cu sudălmi. 

— Derbedeilor! Şi voi, de-o teapă cu strânsurile voastre de 
servitori, leneşi, incapabili şi hoţi, pe care mi-i aduceţi! Unul 
mai netrebnic decât altul! Mai vreţi şi taxă! Afară! 

Sau chiar servitorul venea să se jeluiască la birou. 

— Nu! Nu stau acolo. E prea rău. Mâncarea, lături de dat 
la porci. Toate le ţine încuiate. Dimineaţa, doar o bucăţică 
de zahăr. La masă, o feliuţă de pâine. Nu. Plec. 

Şi-aşa, venea amiaza, ceasul cel mai greu din zi pentru 
cine nu se poate întrema la o masă, fie şi numai cu o ciorbă 
fierbinte şi cu un ciolan de ros. Când Adrian se ştia cu 
douăzeci de bani în buzunar, ceasul acela îl afla dând 
târcoale Pieței Mari. Ştia el pe-acolo nişte barăci care 
vindeau jumări presate. Era singurul aliment oarecum 
săţios şi plăcut, pentru că mirosea a friptură rece, care 
îngăduia să fie mâncată într-un chip mai puţin neomenos. 
Cu zece bani, luai o felie mulţumitoare. Nu era toată bună 
de mâncat. Printre firişoarele de slănină, mai găseai o 
grămadă de cocoloaşe aţoase ca lâna, cu neputinţă de 
mestecat, sau oscioare sfărâmate, zgârciuri, noduri şi şorici 
tare şi cu păr. Dar tot rămânea cu ce să-ţi înşeli burta. 

Erau, atunci, zile mai de îndurat. Mai ales pentru că 
nenorocirea altora o îndulcea puţin şi pe-a ta. De câte ori n- 
au iscat acele jumări bucuria flămânzilor din „Birou”, unde 
fiecare se întorcea la amiază şi seara, după amarnică 


alergătură, cu câte o biată coajă de pâine sau numai cu o 
mutră plouată! 

— Jumări, copii! striga câte unul. 

Şi ceilalţi dădeau năvală. Împărţeai cu cel mai nenorocit 
decât tine şi aici Niţă ţinea recordul: murea de foame, 
bietul băiat, cât era săptămâna de lungă. Şi, cu lipia în 
mână, nu înceta să măsoare odaia, amestecându-şi 
îmbucăturile cu blesteme filosofice: 

— Spuneţi-mi mie dacă nu e mai bine să fii tâlhar! Hotărât: 
mai bine ocna decât o viaţă ca asta! Cinstea e o invenţie 
diabolică a burghezilor, pentru uzul celor săraci. Ea e 
obligatorie numai pentru cei de jos. Ce este, mă rog, 
cinstea? O virtute care le oferă celor puternici mijlocul legal 
de a-i înfunda pe cei slabi la ocnă şi de a-şi rezerva lor toate 
bunurile pământului. Asta-i tot! 

— De-aceea, răspundea Cristin, trebuie să fii socialist şi să 
dărâmi într-o zi edificiul ordinei burgheze, întemeiat pe 
minciună. 

— Da. Şi când ordinea socialistă va fi întemeiată, tot vor fi 
unii care se vor duce la „Flora” şi alţii care vor rămâne în 
uzine. De ce nu? Sau vrei poate să mă faci să cred că în ziua 
aceea se va duce toată lumea la „Flora”? Frumoasă glumă 
ar fi! Se vede de pe-acuma imaginea viitoarei voastre 
ordine socialiste: Bebel nu se mai dă jos din trăsură şi 
armata lui de funcţionari duce o fermecătoare viaţă 
burgheză, după perdelele somptuoaselor ei birouri. 

Chestia aceea cu „Flora”, adăugată la poveştile care 
circulau pe socoteala birocraţiei socialiste germane, îl făcea 
pe Niţă sceptic cu privire la orice promisiune a unei 
societăţi mai bune de realizat în viitor. Adrian constata, din 
zi în zi mai mult, din nenumăratele discuţii politice asupra 
doctrinei şi moralei socialiste, ce aveau loc între tovarăşi, 
deosebirea de concepţii sau de gândire care despărţea 
oameni uniţi de aceeaşi credinţă. Se distingea limpede omul 
masei de individualist. Primul accepta fără control teorii 
clasice gata confecţionate: dezvoltarea industrială, ajunsă 


într-o zi la punctul ei culminant, va crea proletariatul şi îi va 
întipări o conştiinţă de clasă care, când va sosi clipa, îl va 
face să doboare capitalismul, pe care îl va înlocui societatea 
socialistă. Şi atunci totul va merge de minune. Să nu se aibe 
deci în vedere decât un lucru: organizarea. Individualistul 
nu le acordă acestor teorii decât un credit limitat. El 
observa pe omul destinat acelei încercări şi îi găsea 
slăbiciuni morale capitale. El susţinea că, dimpotrivă, n- 
ajunge numai organizarea pentru a săvârşi revoluţia şi că, 
chiar aşa fiind, ordinea nouă ce s-ar instaura n-ar fi prea 
diferită de cea veche, câtă vreme proletarul e tot atât de 
lacom de bună viaţă burgheză, cât şi burghezul însuşi. Ar fi, 
aceea, o societate socialistă coruptă, imorală şi nedreaptă, 
în care egalitatea ar fi numai o vorbă. Trebuiau, prin 
urmare, silinţe, mai degrabă pentru a-l moraliza pe om, 
decât doar a-l încorpora şi a-l îndopa cu teorii care nu cer 
de la el decât o solidaritate lipsită de orice obligaţie morală. 

Cam acesta era şi felul de a gândi al lui Adrian. 

Alt subiect de aprige dezbateri era rolul maşinismului în 
lumea ce va să vină. Socialiştii „gen turmă” îi atribuiau 
virtuţi de speriat şi care vor umple proletariatul de fericire. 
Acesta nu va mai executa munci grele. Totul va fi făcut de 
maşină. Chiar în societatea capitalistă condiţiile tehnice ale 
muncii constituie unul din punctele cele mai importante ale 
programului socialist. Exemplu, Germania, unde 
puternicele organizaţii muncitoreşti, cu ajutorul unei 
tehnice din ce în ce mai perfecte, i-au asigurat 
proletariatului o viaţă demnă de om. Uzinele germane sunt 
curate ca nişte farmacii. Acolo munca e uşoară. Numărul 
orelor de lucru, tot mai redus. lată idealul. 

Cristin era apologistul acestui sistem la întrunirile 
întâmplătoare care aveau loc seara, de preferinţă la 
plăpumari, unde şomerii şi flămânzii găseau regulat ceai, 
pâine şi brânză, din care se puteau înfrupta în voie. El 
proslăvea binefacerile tehnicei moderne, din ziua când 
tehnica aceasta va cădea în mâinile socialiştilor: 


— Multe dintre produsele de primă necesitate sunt astăzi 
inaccesibile muncitorului. Vom spori capacitatea de 
consumaţie a clasei muncitoare, uniformizând preţurile. Nu 
se va produce decât după cerere. Vom acorda, fără 
inconveniente, ritmul producţiei cu al consumaţiei. Nu vor 
mai fi stocuri de mărfuri care să putrezească, în vreme ce 
lipsa e aproape universală! Nu vor mai fi războaie pentru 
debuşeuri! Maşina îi va suci gâtul capitalismului şi va ajuta 
la întemeierea Ordinei comuniste. 

Aici, Adrian se despărţea de aproape toată lumea. Cu 
riscul chiar de a trece drept un primitiv, el îşi mărturisea 
ura împotriva tehnicei împinsă peste măsură. Era acuzat de 
tolstoism retrograd. Replica: 

— Nu. Nu zic că trebuie să ne întoarcem la alchimie sau la 
luminatul cu seu. Nu sunt contra drumului de fier, a 
tramvaiului electric, a telefonului şi a tuturor ştiinţelor care 
îmbunătăţesc viaţa omenească, suprimând truda, suferinţa, 
barbaria. Dar am oroare de orice tehnică al cărei rost e să 
facă din om o altă maşină, o simplă unealtă care n-are 
nevoie să cugete şi nici dreptul să se plictisească. Şi tocmai 
la asta s-ajunge cu diviziunea mecanică a muncii. 

O gheată, o haină, o cămaşă nu mai sunt executate fiecare 
în întregime de acelaşi om, ci de treizeci. În felul acesta 
dispar meseriile şi, cu ele, pofta de muncă. Lucrătorul, 
redus la rolul de supraveghetor, nu mai săvârşeşte decât 
gesturi lipsite de semnificaţie şi îndobitocitoare. Iniţiativa, 
talentul, interesul sunt stârpite. Carele devin lungi cât 
veacurile. Sub presiunea vertiginoasă a maşinii, creierul 
omului se împietreşte, moare. Omenirea mecanică va fi 
liberă într-o imbecilitate perfectă. Omul care nu va mai 
munci decât cinci sau două ore pe zi, va fi mai stupid decât 
acela care se chinuieşte azi douăsprezece sau 
patrusprezece. Nu! Eu sunt o făptură care gândeşte şi care 
e sensibilă la ceea ce face cu mâinile ei. Vreau să fiu 
interesat, absorbit, acaparat de munca mea, apărându-mă 
bineînţeles de orice exploatare. Am şi eu preferinţe. Vreau 


să-mi iubesc meseria. Sunt incapabil să execut ireproşabil 
orice. Apoi, progresul tehnic e imoral. El dă lucrul peste 
ochi, terfeleşte totul. Nimic din ce se face de maşină nu 
poate fi comparat cu ce se face de mână. O broască, pe care 
țiganul rob a făurit-o acum două sute de ani pentru locuinţa 
stăpânului său, mai funcţionează şi azi. Pe aceea care ne 
vine din uzină, şi încă de cea mai bună calitate, o schimbăm 
mai în toţi anii. O jumătate de duzină de cămăşi, ce şi-a 
cusut pentru măritiş bunică-mea, a ţinut-o până la venirea 
mea pe lume. Eu, deşi îmi cumpăr din cele mai trainice 
existente pe piaţă, o cămaşă mă ţine trei luni. Şi aşa e cu tot 
ce iese din maşină! O hoţie! Maşina te fură, te înşeală. 

În sfârşit, nu sunt de părere că trebuie înmulţite nevoile 
materiale ale omului. De ce să sporeşti masa de muncă 
omenească, născocind în fiecare zi mii de nimicuri? Aşa 
ceva îi poate conveni capitalismului care caută toate 
mijloacele, închipuite şi neînchipuite, spre a-şi crea izvoare 
de bogăţie, mereu reînnoite. Dar socialismul? El trebuie să 
însănătoşeze viaţa, să o simplifice, ca să-l elibereze pe om 
de orice trudă inutilă şi să-i îngăduie să cugete, să 
contemple Creaţia. Hotărât, sunt un rău socialist. 

Adrian se simţea singur în cugetarea lui şi dintr-alte 
pricini. Exista o „elită socialistă” - şefi şi subşefi ai fostei 
„Mişcări” şi ai actualei - care se dădea în vânt după 
marxism, economie politică şi literatură. O frecventa uneori 
şi se silea s-o priceapă. Nu izbutea decât foarte puţin. 
Oamenii aceia păreau îndopaţi cu o învăţătură doctorală, 
infailibilă şi rigidă, cu ajutorul căreia explicau totul, 
înțelegeau totul, răspundeau la orice, cu o uşurinţă şi o 
promptitudine orgolioasă şi adesea muşcătoare şi nu 
concepeau şi nu tolerau nici o contrazicere. Îndoiala, o 
ignorau, pur şi simplu. Faţă de manifestarea celui mai 
neînsemnat spirit de independenţă sau a unei deosebiri de 
temperament, simțeau o aversiune fizică. O Concepţie 
materialistă a istoriei căreia Adrian nu-i sesiza adevărul 
desăvârşit, şi mai puţin veşnicia, le oferea acelor oameni 


cheia tuturor evenimentelor sociale, tuturor acţiunilor 
omeneşti, până la cele mai mărunte fapte diverse, de la 
începuturile istoriei şi până azi. „Concepţia” aceasta 
atribuia aceeaşi cauză materială tuturor faptelor însemnate 
din toate timpurile: locuinţelor lacustre ca şi existenţei 
desenelor executate de omul cavernelor; războiului Troiei 
ca şi filosofiei lui Socrate: apariţiei lui Cezar ca şi aceleia a 
lui Christ; Cruciadelor ca şi Renaşterii. 

Printre interpretările ce se dădeau, cu ajutorul acelei 
ştiinţe, faptelor şi gesturilor omenirii, erau unele care-i 
smulgeau lui Adrian strigăte de admiraţie, atât erau de 
adevărate. Dar nu înţelegea el de ce explicau în acelaşi chip 
pe efemerul Cromwell şi pe eternul Shakespeare, maşina cu 
aburi şi pe Byron, mizeria ţăranului român şi pesimismul 
splendid al poeziei genialului boem Eminescu. 
Temperament, caracter, personalitate, arbitrar nu existau. 
Acelaşi cuplet pentru a explica totalitatea, universalitatea 
întâmplărilor vieţii. 

„Deci, îşi zicea el, dacă viu a socialism, ar fi pentru că sunt 
sărac. Ei bine, nu: tot aşa aş face şi dacă aş fi bogat. Ceva 
mai mult, în caz că socialismul n-ar schimba cu nimic 
nedreptatea dintre oameni, aş fi în stare să-i oblig 
concetăţenii să fie drepţi, bătându-i la spate. Numai să mi 
se dea puterea absolută de-a aplica dreptatea prin toate 
mijloacele. Ce-mi caută mie aici concepţia materialistă a 
istoriei? Sunt un om revoltat, nu pentru că sunt sărac, ci 
pentru că sunt generos. Îmi bat joc de toate favorurile cu 
care m-ar copleşi viaţa, din moment ce trebuie să trăiesc în 
mijlocul unei suferinţe universale! Şi dacă cutare gânditor 
sărac era pesimist, cutare altul nu era mai puţin, deşi 
domnea pe un imens imperiu”. 

De-aci, şubrezenia doctrinei socialiste, care prevedea 
dispariţia nedreptăţii în ziua în care cauzele economice ale 
acestei nedreptăţi ar dispărea. 

„Dacă inima omului egoist nu se schimbă la priveliştea 
pildei şi prin puterea educaţiei, nu există ordine socială 


care să poată schimba faţa lumii. În cea mai desăvârşită 
egalitate de drepturi, ticălosul va găsi totdeauna mijlocul 
să-l asuprească pe cel slab. Şi nu cred în bunătatea 
îngerească a clasei mele. Nu cred nici în egalitatea de 
drepturi între oameni. Cutare act se poate numi dreptate 
într-un caz şi nedreptate într-altul. N-au toţi oamenii 
aceleaşi nevoi. Nu poţi nici să le oferi şi nici să le retragi 
tuturor oamenilor mijloacele de-a avea, de exemplu, o vastă 
bibliotecă, în acelaşi spirit de dreptate cu care îi îngădui 
fiecăruia să-şi câştige pâinea şi îl opreşti să aibă palat.” 

Cutreierând Bucureştiul în lung şi-n lat, fie singur, fie 
însoţit de vreun servitor, Adrian îşi rumega cugetarea lui 
solitară. Avea o mare putere de-a medita în strâmtorare. 
Nici foamea nu izbutea să-l smulgă din visările lui. Cerinţele 
inimii sale erau mai poruncitoare decât acelea ale 
pântecului său. Şi cele dintâi aveau asupra celor din urmă 
avantajul de-a nu-i cere nici un efort. 

Cele două aspecte preferate ale vagabondajului său erau 
contactul cu natura şi contactul cu cărţile. Unul îl completa 
pe celălalt. Dar nemaiducându-se pe la Şosea de teamă să 
n-o întâlnească pe Lucia, se învârtea acum prin Cişmigiu, 
care însă îi tăia orice plăcere, pentru că era veşnic tixit de 
slugărime. Adevărata slugărnicie, cea înnăscută şi care se 
întâlneşte chiar şi printre membrii familiilor celor mai 
ilustre, alcătuieşte o castă închisă, tot atât de hâdă, tot atât 
de măcinată de metehne morale ca şi aceea care n-ar putea 
trăi dacă ar trebui să se lipsească de serviciile celeilalte. Şi 
una şi alta refuză să ia chipul obştesc al omenirii, care se 
află între aceste două extremităţi ale omului normal. De- 
aceea e atât de uşor să confuzi un valet stilat cu un 
diplomat de rasă şi invers, în clipa în care amândoi se 
prosternă în faţa aceluia care reprezintă, pentru fiecare 
dintre ei, pe stăpân. Nu pot trăi decât între platitudine şi 
aroganță, creând o atmosferă irespirabilă pentru oricine nu 
e din casta lor. 


În Cişmigiul de pe-atunci, pe care acea slugărime, în 
majoritate transilvăneană, pusese stăpânire, apariţia unui 
om liber pe vreuna din alei semăna cu aceea a unui crocodil 
în mijlocul unui cârd de păuni. Aşa cum fac în orice clipă 
aceste păsări stupide şi mândre, făcea şi toată servitorimea 
aceea, întâmpinându-l pe cel ce se plimba, cu ţipete şi 
râsete isterice. Îşi petrecea vremea descoperindu-i 
singuraticului vreo particularitate în îmbrăcăminte sau 
atitudine şi i-o ridiculiza fără nici o noimă. 

Adrian, cu capul lui prin nori şi cu miopia care îl făcea 
adesea să se împiedice de sârma câte unei pajişti, fu 
numaidecât reperat şi botezat „junele filosof”. Şi ţin-te 
râsete şi glume, dintre cele mai jignitoare! Trebui să 
renunţe, în scurt timp, la Cişmigiu, şi să se mulţumească 
numai cu plimbări spirituale prin regatul anticarilor de pe 
bulevardul Elisabeta. Toţi, bieţi evrei, ascunzându-şi cât mai 
demn cu putinţă mizeria sub un guler de celuloid şi o haină 
savant cârpită. Foarte inteligenţi, uneori instruiți, dar 
totdeauna cunoscători de oameni şi mai cu seamă de clienţi, 
pe care îi puteau identifica de departe. Adrian era pentru ei 
unul dintre acei mici cumpărători care nu se tocmesc mult 
şi nu sâcâie niciodată. Ştiau că punga lui nu-i permitea 
totdeauna să cumpere cartea care-i plăcea şi, pentru a-l 
îndatora, îl invitau uneori să ia acasă pentru o zi, opera la 
care râvnea. Refuza, mulţumindu-se să constate pentru 
experienţa lui personală că evreul nu e totdeauna un 
negustor venal, precum e socotit. Anticarii aceia simțeau o 
adevărată bucurie când vedeau că un client ştia să 
aprecieze valoarea cărţii rare sau numai interesante pe 
care o avea în mână, şi bucuria aceea nu izvora din pofta lor 
de câştig, ci din însăşi mulţumirea ce-o citeau în ochii unui 
client posibil sau probabil la descoperirea unei opere de 
seamă. 

Aşa, într-una din zilele mizeriei sale celei mai negre, 
arunci când nu mai avea para chioară, Adrian dădu peste 
Cultul eroilor a lui Carlyle, proaspăt tradusă şi destul de 


scumpă. Cartea îl mai cuceri şi prin aceea că era foarte 
curată, ca nouă. O strânse la piept şi închise ochii, 
amintindu-şi pasajele frumoase pe care le citise, reproduse 
în criticele de prin ziare. 

— Adevărat? exclamă anticarul. Îţi place atât de mult 
cartea asta? 

N-ai fi putut spune care dintre ei amândoi era mai fericit. 

— Dacă ai şti! răspunse Adrian. Sunt mai amărât că n-o 
pot cumpăra, decât aş fi de m-ar lua acum cineva să mă 
ducă la ocnă. Şi, până diseară, zboară! 

— Ţi-o păstrez. O zi, două. 

— Degeaba! N-o să am multă vreme bani. 

— Ia-o, atunci, şi adu-mi-o mâine. 

— Nu. N-aş fi în stare să mă mai despart de ea. 

Ce era de făcut? Se uitau unul la altul, mâhniţi, căci erau 
aproape prieteni. Apoi: 

— Poftim! zise Adrian. Am un portofel frumos. Mi l-a dăruit 
o femeie. Ţi-l dau în schimb! 

Era de la Lucia portofelul, căruia o monogramă de argint îi 
sporea şi mai mult valoarea. 

Negustorul nici nu-l luă în mână, dar acceptă. 

— Sincer îţi spun, nu mă interesează. Ai mei au nevoie de 
pâine, nu de portofel. Dar de vreme ce Carlyle ăsta te face 
atât de fericit, ia-l. Şi dacă într-o zi mi-l poţi plăti, îţi dau 
obiectul înapoi. 

— Nu aşa. În ziua în care voi putea să-ţi plătesc cartea, îţi 
voi lăsa dumitale portofelul, ca să-ţi dovedesc recunoştinţa 
mea pentru bucuria ce mi-o procuri azi. Plecă uşor ca un 
fulg şi plin de fericire ca un îndrăgostit ce-a îmbrăţişat 
pentru întâia oară o femeie prea mult dorită. 

Puțin mai departe, se izbi nas în nas cu un ins care îi 
barase drumul. Era un foarte tânăr concetăţean evreu, un 
soi de reporter pentru micile fapte diverse la Dimineaţa, şi 
care din pricina aceea se umfla de trufie de nu-şi mai 
încăpea în piele. Băieţaşul vedea de pe atunci mijindu-i la 
orizontul vieţii, locul de redactor-şef la acel mare cotidian 


şi, cine ştie, poate, chiar acela de director, căci era dintre 
oamenii care ştiu că totul e cu putinţă pentru cine vrea şi 
îndrăzneşte. În acest scop şi după pilda atâtor evrei, cu 
urâtul obicei de a-şi lepăda numele lor adevărat, înlocuindu- 
le cu nume băştinaşe dintre cele mai neaoşe, se „botezase” 
Negru, azvârlindu-l pe Schwartz al lui, ca pe o ruşine şi ca 
pe o năpastă. Înalt, voinic, mândru de guşa lui precoce şi de 
vocea lui, voit gravă, îl întâmpină pe Adrian cu o agresivă 
impertinenţă, care voia să treacă drept amiciţie: 

— Ho! Ho! Ho! Opreşte-te, ziarist plin de (hm!) „talent”! Şi 
care faci pe grozavul când ţi se oferă colaborări care nu 
sunt de nasul tău! Adrian, readus brutal pe acest pământ 
atât de bogat în puşlamale şi atât de sărac în Carlyle-i, simţi 
că i se urcă sângele la cap. Îi dădu tipului un brânci în 
piept: 

— Du-te-n moaş-ta, idiotule! 

Şi îşi continuă calea, grăbit. 

Biroul de plasare şi anexa lui, atelierul de plăpumărie, îi 
ofereau lui Adrian un al treilea mijloc de a-şi trăi viaţa aşa 
cum înţelegea el. Nu mai era un „iad”, ci, aşa cum îi spusese 
şi Mihail, un loc de unde puteai îmblânzi mai bine mizeria. 
Acum îşi dădea seama. Până şi acel Leonard, închis în el 
însuşi, care nu dădea şi nici nu cerea un ban nimănui, 
colabora cu partea lui de suferinţă la efortul comun 
împotriva deznădejdii. Mânca pâine goală ca şi ceilalţi, 
dormea pe o bancă în „Birou” ca şi ei, tăcea şi poate spera. 
N-avea niciodată un cuvânt de mângâiere pentru ceilalţi, 
dar nici ca să-i certe, să-şi arate nemulţumirea de 
văicărelile lor, de hărmălaia şi buclucul cu care îi umpleau 
biroul. Şi chiar atitudinea lui pasivă, fiinţa lui distrată, 
singurătatea lui în mijlocul tuturor, tăcerea lui omenesc 
îngăduitoare, alcătuia un fel de punct de sprijin în golul 
acela bântuit de o zăpăceală generală. 

Leonard era, de fapt, adevăratul patron al „Biroului”. Şi 
totdeodată tovarăşul-şef al „azilului de noapte”. Dimineaţa 
se scula cel dintâi, lăsându-i pe ceilalţi să doarmă ceva mai 


mult decât el, deoarece toaleta lui era lungă. Se săpunea de 
trei ori, se limpezea cu apă multă şi folosea un timp 
nesfârşit ca să-şi disciplineze coroniţa rară a părului de pe 
cap, ca şi pentru a-şi peria cu îngrijire redingota veche, 
slujindu-se de peria de mustăţi care îi zbura mereu din 
mână şi pe care o ridica mereu fără să se supere şi fără să 
facă măcar caz de râsetele înfundate ale somnoroşilor pe 
jumătate treziţi. Apoi, proaspăt ras şi cu aerul convins că 
noua dimineaţă va aduce negreşit vreo surpriză plăcută, 
deschidea zgomotos uşa „Biroului” şi se înfigea ţanţoş în 
prag, cu ochii la stradă, cum făcea şi altădată, când 
deschidea marele lui magazin de mătăsuri din Călăraşi. 
Momentul acela era semnalul neutru al sculării generale. Îl 
lungea până fuma o ţigare. Dacă întâmplător nu era toată 
lumea în picioare, când se întorcea şi se ducea să-şi ocupe 
locul lui la birou, ridicându-şi poalele redingotei cu o 
mişcare ireproşabilă şi familiară, rostea, simplu, încetişor, 
fără să se uite la cineva: 

— Hai... Sculaţi-vă. 

Sărea repede fiecare, îşi strângea boarfele şi le ducea în 
depozit, trăgând pe furiş cu coada ochiului la omul care se 
şi instalase pentru douăsprezece ceasuri. Nu se mai mişca 
de-acolo, toată ziua. Era mare mirare când îşi părăsea 
câteodată fotoliul o clipă şi se îndrepta grav, spre latrine. Se 
întâmpla atunci, uneori, ca Macovei să-şi permită a insinua 
discret, atingându-i cu cotul, clipind din ochi şi intonând 
melodios: 

— A-ten-ţi-u-ne! E-acolo frumoasa Aglaia! 

Când se înapoia, ştiind că în lipsa lui se râsese vârtos de 
gluma lui Macovei, străbătea „Biroul”, mut, cu ochii şi mai 
holbaţi ca de obicei, gata parcă să zică: „Asta-mi mai lipsea 
acum, să mă mai şi masturbez!” Dar n-ar fi rostit niciodată, 
aşa ceva. 

În zilele în care Macovei avea noroc la „încasări”, bunul 
bătrân îşi făcea o bucurie din a plăti, dimineaţa, câte o 
cafea turcească la toată lumea. Atunci Leonard manifesta o 


spaimă comică, deşi era mulţumit de a-şi vedea fostul 
asociat aşezându-se lângă el, duios, zâmbitor, mângâindu-şi 
cu o mână ceaşca fierbinte şi cu alta bărbuţa plină de 
amintiri: 

— Hm! 

Leonard îl privea o secundă: „Ce hm?” avea aerul să-i 
spună. 

— Hm!... Ştii, Leonard? 

— Nu, nu ştiu nimic. 

— Îmi zic, uneori, că... poate... 

— Nu-ncape nici un „poate. 

— Dacă tu ai fi vrut... 

— Nu puteam să vreau nimic. 

— Aia nu s-ar fi întâmplat. 

(„Aia” era falimentul lor. Alteori îi ziceau „chestia” sau 
„accidentul”.) 

Leonard deschidea registrul de clienţi. Macovei sorbea o 
primă înghiţitură de cafea, ţuguind buzele, ca să nu-şi 
înmoaie mustaţa. Îşi arcuia ghebul ca o pisică speriată. Şi, 
vreme îndelungată, cu faţa luminată de zâmbetul lui bun, 
sfredelea pământul cu ochii. Întorcea încet filele, trecea mai 
departe, se oprea: 

— Nu mi-ai spus dacă plasamentul tău din strada Romană 
e „încasat” sau nu. 

— Cincizeci de mii de lei ar fi ajuns, ca să ieşim a liman, şi 
de data aceasta. 

Hohote mari de râs porneau de la Mihail, Adrian şi Niţă, 
care ascultau fără să vrea: 

— Amândoi vorbiţi şi başca vă înţelegeţi! 

Sosirea celui dintâi servitor al zilei punea capăt amuzantei 
intimităţi: 

— Bună dimineaţa. 

Şi, fără să mai zică ceva, noul-venit se ducea să se aşeze 
pe o bancă. Oamenii aceia care dormeau mai mult 
îmbrăcaţi, cine ştie în ce cocioabă, în ce aşternut şi în ce 
promiscuitate, aduceau mai totdeauna cu ei, pe trup sau în 


haine, un puternic miros de şobolan sau de câine ud. 
Nimeni nu făcea vreo observaţie, căci nici cei din „Birou” nu 
miroseau mult mai plăcut. 

Când intra un servitor necunoscut, era întrebat ce loc voia. 
Cutare sau cutare loc, ceea ce n-avea nici o importanţă. Şi 
astfel, pe nesimţite, într-un ceas-două, turma de oameni 
fără lucru umplea „Biroul” şi atunci începeau destăinuirile 
din viaţa intimă a stăpânilor. 

— Da, sunt orfană. Şi, cum vă spun, mă învoisem să 
muncesc, până să mă fac mare, fără nici o simbrie, ci numai 
ca să mă înzestreze. Aveam atunci paisprezece ani. „Dacă 
stai până-mplineşti douăzeci de ani, zicea coniţa, o să-ţi dau 
o mie de franci şi-o să te mărit cu un băiat care mi-o plăcea 
mie.” Dar uite că trecusem şi de mama lui douăzeci de ani şi 
coniţa tot nu-mi găsea băiat care să-i placă şi ei. l-adusei 
atunci eu, mai mulţi de-a rândul. De fiecare zicea că nu face 
de-o „păpuşe cu zestre” ca mine. Până m-am săturat. Şi mi- 
am cerut banii, să plec. Slujisem nouă ani, fără să fi văzut în 
mâna mea o para chioară. Nouă ani mă ţinuse îmbrăcată 
numa-n zdrenţe şi înălţată numai cu catroşi. Când i-am spus 
de bani, s-a făcut că n-aude. Mai muncii câteva luni, 
cerându-i mereu leafa. La urmă ne-am certat. Şi, în sfârşit, 
într-o zi, după ce m-a făcut „scroafă” şi „târâtură”, mi-a 
aruncat în nas cinci sute de lei! Vezi bine, am făcut gură. 
Atunci a tăbărât cu fi-sa pe mine şi m-au bătut până la 
sânge. Pe urmă m-au alungat. Ei, ce ziceţi? 

— Şi cum îi zice cucoanei acesteia de ispravă? 

— Chivuleanu... Doamna văduvă Chivuleanu. 

—? 

— N-o fi cumva baborniţa aia care scrie la toate ziarele şi 
ţipă pe la toate întrunirile, reclamând o „Societate pentru 
protecţia animalelor”? 

— Chiar ea. Are casa plină de canari. Fabrică şi nişte 
cuiburi pentru păsări, pe care speră să i le cumpere într-o 
zi statul sau Primăria, ca să le atârne în copaci. Cică 
păsările din ţările civilizate nu se ouă decât în astfel de 


cuiburi. E oare cu putinţă ca oamenii civilizaţi să fie atât de 
proşti? 

— Şi atât de drăgălaşi cu păpuşile pe care le 
„înzestrează”? 

Dar trăncănelile acelea nu-l interesau pe Adrian decât 
într-o slabă măsură. Cu toată latura lor de adevăr şi de 
omenesc, nu le acorda decât un credit limitat. Spre 
dezbaterile idealiste se îndrepta pasiunea lui. În mijlocul lor 
se simţea bine. 

În fiecare seară, plăpumarii aceia de treabă primeau la ei, 
cu aceeaşi inimă bună, pe tovarăşii lor serioşi, şi pe 
licheluţele anarhiste, ca şi pe smintiţi. Atelierul acela, cu 
imensul lui pat cocoţat sus şi pe care lucrau câte patru- 
cinci, şase oameni, desfăşurându-şi frumoasele lor plăpumi, 
se potrivea de minune la aşa ceva. Când venea ora şapte, 
fiecare lucrător îşi strângea plapuma şi o atârna pe o 
frânghie întinsă aproape de divan. Patul mare, de scânduri, 
aşternut cu „foiţe” de casă, rămânea liber. Se aducea apoi 
ceai, pâine şi brânză, deoarece lucrătorii, fiind mai toţi 
neînsuraţi, preferau să întârzie acolo până la miezul nopţii, 
înfulecând câte ceva şi ascultând sau participând la 
discuţiile care erau totdeauna instructive sau hazlii. 

Cea mai mare parte dintre flăcăi venea din fundul câte 
unei provincii, de prin Oltenia, de pildă, sau Moldova. 
Bucureştiul îi înghiţea la iuţeală, făcând dintr-înşii nişte 
arivişti, dintr-alţii, nişte şnapani şi numai o mică parte era 
atinsă de flacăra idealului. Aceia care, fie plăpumari, fie 
muncitori de pe la alte meşteşuguri, purtau în ei grăuntele 
sfânt al idealismului, erau, mai curând sau mai târziu, atraşi 
de cenaclul liber al atelierului Craioveanu-Cristin, a cărui 
reputaţie era dublă: aceea a unei case de primul ordin care 
nu executa decât lucrări artistice, şi aceea a unui focar 
socialist. Unii veneau acolo să se specializeze şi după puţină 
vreme plecau. Alţii rămâneau. lar alţii nu căutau acolo 
decât căldura ideilor şi a prieteniei, ca de pildă, Mihail şi 
Adrian. 


Desigur, cei doi amfitrioni, primind tot norodul acela de 
naufragiaţi, se sileau să recruteze dintre ei, pe cât cu 
putinţă, membrii pentru partidul lor socialist, dar nu erau 
mai puţini umani, ba chiar cordiali, faţă de refractari ca 
Adrian, de neutri ca Mihail, şi chiar când se aflau în 
prezenţa vreunui anarhizat care venea să predice discordia 
şi să facă prozeliţi. Lui Cristin îi era de-ajuns să ştie că toţi 
acei idealişti lihniţi erau, în bloc, duşmani ai capitalismului. 

Dintre toţi inşii care defilau seara prin atelierul 
plăpumarilor, lui Adrian îi plăcea mai ales un oarecare 
Păcală. Nume predestinat, al ghiduşului popular, mucalit 
ce-şi râde de lume fără să-şi dea seama, iar cele mai adesea 
pisălog tragi-comic care, cu toată sinceritatea lui, nu 
izbuteşte să se înţeleagă cu nimeni şi suferă el însuşi mai 
mult decât ceilalţi. Ultima semnificaţie i se potrivea mai 
bine acestui Păcală. 

Plăpumar şi el, dar lucrător mediocru. Vechi socialist, de 
treabă. Un sfrijit. Necunoscând râsul. Figură chinuită, 
mobilă, înfrigurată. Vorbind repede şi prost. Gesticulând 
caraghios. Ochii şi mintea, mereu în căutarea unui 
contrazicător. Păcală, autodidact şi filosof confuz, silabisise, 
tocise, rosese, înghiţise, de două ori la rând, toată biblioteca 
partidului. De-aici, ca şi din caracterul lui integru, izvora 
toată nenorocirea lui şi a tovarăşilor săi. Păcală avea 
obsesia inconsecvenţei socialiste, pe care ţinea s-o 
descopere la membrii cei mai de vază ai partidului. Se 
agăța de ei şi îi apostrofa oriunde-ar fi fost: în stradă, pe 
terasa unei cafenele şi chiar când vorbeau la tribună. Cu 
fruntea încreţită, voinţa încordată, vorba şi gestul gata să 
izbucnească, îl urmărea pe orator pas cu pas, îl aproba rar, 
aplaudând pripit şi de unul singur, dar mai ales 
întrerupându-l zgomotos, şi atât într-un caz cât şi într-altul, 
primind ghionţi cu nemiluita de la vecinii apropiaţi care 
voiau să asculte. Nu le dădea nici o atenţie şi continua mai 
cu foc. 


LIA 


„Drept! Drept! Aşa e! Foarte bine! Pe-erfect!” Dar mai 
degrabă: „Iu să nu vorbeşti! Nu ţi-ai plătit cotizaţia!” Sau: 
„Eşti un burghez tu însuţi!” sau: „Îţi baţi nevasta! Te-mbeţi! 
Aiurezi!” „N-ai citit nimic!” „Nu cunoşti doctrina?” „Eşti şi 
tu un exploatator!” 

I se trăgeau pumni zdraveni în coaste şi i se striga: „Iaci, 
Păcală!” 

Îi ziceau „Păcală”, pentru că fiecare credea că poartă acel 
nume ca pe-o poreclă. Dar s-a aflat că era numele lui 
adevărat, în ziua în care, înfăţişându-se la tribunal, ca 
martor într-un proces, grefierul, necrezând posibil un 
asemenea nume, a strigat: 

— Să intre domnul... domnul... Pascal! Păcală era în sală, 
dar a tăcut. 

— Domnul Pascal! repetă aprodul. Dar Păcală nici nu se 
mişcă. Nu se mişca deloc, cu toate îndemnurile tovarăşilor 
săi care îl îmboldeau cu coatele şi se prăpădeau de râs. 

— Ce e asta? Întrebă preşedintele. 

— E un martor care... 

— Eu nu sunt „Pascal”, strigă asediatul, ridicându-se, ci 
Păcală. A râs tot tribunalul, apoi îşi dădu seama că într- 
adevăr avea a face cu un „Păcală”, căci plăpumarul declară 
mâniat că el nu jură pe cruce, ci pe „onoare şi conştiinţă”, 
deoarece era liber-cugetător. 

VIII. 

Pe la sfârşitul lunii august, o veste dintre cele mai 
ademenitoare pătrunse ca un fulger în lumea ticăloasă a 
birourilor de plasare: un domn bogat şi paralitic căuta 
servitoare frumoasă pentru străinătate, plătea regeşte. Niţă 
aduse cel dintâi vestea, după ce o verificase numai în 
avantajul lui, plasând pe sub ascuns una din acele frumoase 
servitoare şi băgând în buzunar o sumă nemaiauzită, cu 
totul neobişnuită în plasarea de servitori: treizeci de lei! 

„Biroul” rămăsese cu gura căscată. Cristin zise: 

— Treizeci de lei pentru o servitoare, când o poţi avea, 
chiar ca s-o trimiţi în străinătate, cu zece lei? Mi se pare 


foarte suspect! 

— Nu e preţ mare, zise Niţă, pentru că am bătut străzile 
mai mult de zece zile, şi i-am dus peste douăzeci de femei, 
până să găsească una care să-i fie pe plac. Vrea numai 
înalte, voinice, prezentabile, adevărate femei frumoase! 

— Nu le mai cere nimic altceva, nici o cunoştinţă în 
materie de serviciu? 

— Nimic. 

— E un proxenet! 

— Ha, ha! exclamă Niţă, triumfător. Mă aşteptam să spui 
asta. Dar iată: m-am gândit şi eu la aşa ceva şi mi-am luat 
măsurile mele de prevedere. Ei bine, inutil să fie suspectat 
acest om. Mai întâi, poartă medalia Bărbăţie şi credinţă, 
apoi, într-o zi l-am găsit prânzind între deputaţii Luca 
Tomescu şi Ştefan Covrig. Atunci aflai tot, căci am asistat la 
conversaţia lor, pe când îmi explica el cum trebuie să fie 
femeile de care are nevoie. E vorba de figurante pentru nu 
ştiu ce spectacol la Paris. Le-a spus în franţuzeşte 
prietenilor lui, deputaţii, cu care se tutuia. Şi ministrului 
nostru de Interne îi zice pe numele lui cel mic, Silică. În 
sfârşit, am aflat că e pensionar, fost inspector de Siguranţă. 
Ce vreţi mai mult? E dintre hoţomanii de sus! 

Într-adevăr, toate bănuielile căzură. Şi o întrecere nebună 
se iscă între agenţii tuturor birourilor ca şi între 
servitoarele frumoase. Totul era cine să ajungă mai repede, 
cu oferta şi speranţa lui, în faţa acelui faimos paralitic, al 
cărui nume era Răcăceanu. Toate afacerile curente fură 
aruncate pe planul al doilea. La naiba cu plasamentele de 
cinci lei! Se află curând că pentru o femeie cu adevărat pe 
placul lui, Răcăceanu plătea nu numai treizeci de lei, dar 
chiar şi îndoit şi întreit. Şi nici nu se sinchisea de 
„condicuţă”, ticăloşia aceea de carnet de la poliţie, pe care 
legea îl impunea tuturor servitorilor, pentru a-i robi mai 
bine. Şi-apoi, ce condiţii pentru angajată! Un avans de trei 
sute de lei. Garderobă nouă-nouţă. Paşaport. Voiajul plătit. 
Şi, acolo... 


Ei bine, acolo era raiul femeii cu noroc: cinci sute de franci 
pe lună, feerie, banchete şi... restul ce-o aşteaptă pe orice 
femeie frumoasă şi, fireşte, complezantă. Treaba ei! 

Vreme de o lună şi jumătate, în piaţa Sfântu-Gheorghe, 
unde birourile de plasare foiau, nu se auzi decât numele 
unui om: Răcăceanu, şi acela al locului unde stătea: strada 
Umbrei. Pe sub frumoşii arbori ai grădinii care poartă de 
asemenea numele Sfântului Gheorghe şi pe unde nu se 
vedeau până atunci decât servitori palavragii şi trişti, 
începu să înflorească o recoltă întreagă de cocote de rând, 
îngrozitor fardate şi împopoţonate, care acostau agenţii 
birourilor, cu o voce răguşită şi maniere din Crucea-de- 
Piatră: 

— Psst! Puiule! Nu crezi c-aş fi bună pentru Răcăceanu? 
Hai să încercăm! Ai o sută de franci, dacă se face! 

Şi când era văzut câte un agent, proaspăt „înţolit” cu 
vreun costum cumpărat de la „Păduchele de aur” (de la 
„Laica Lazăr”), ca Niţă, care trecea radios prin piaţa 
Sfântu-Gheorghe, auzeai spunându-se cu invidie: 

— Uite unu care a dat lovitura în strada Umbrei! 

Adrian şi Mihail se băgară şi ei în superba aventură. 
„Lucrară” împreună. Din prietenie, din necesitate practică, 
din spirit de solidaritate în caz de nenorocire. Căci Mihail 
nu împărtăşea credinţa generală cu privire la curăţenia 
morală a domnului decorat cu Bărbâăţie şi credinţă, care 
avea deputaţi la masă şi le zicea miniştrilor pe numele lor 
Mic. 

— E mai mult ca sigur, aşa cum spunea şi Cristin, că ne 
aflăm în faţa unui proxenet. Dar tipul e sprijinit de sus. Şi 
de vreme ce atâta lume se amestecă în afacere, să zicem şi 
noi că e curată, cu atât mai mult cu cât Răcăceanu ne 
preferă pe noi doi. 

Răcăceanu îi prefera pentru că se arătaseră, de la început, 
expeditivi, indulgenţi. Nu-l plictiseau cu tot felul de femei 
imposibile, ca toţi ceilalţi agenţi. Aveau meritul de a-i fi 
furnizat, una după altea, trei „superbe iepe”, cum le zicea 


el. Şi Mihail fu singurul agent care îi vorbi franţuzeşte, ceea 
ce îl măguli pe ticălos. 

Un pehlivan cu înfăţişarea grosolană. Mustăţi ca ale lui 
Wilhelm. Cărare căruntă la mijlocul capului. Uitătură 
obraznică. Îmbrăcat elegant şi acoperit tot de bijuterii 
scumpe: nenumărate inele, ac cu perlă mare la cravată, lanţ 
gros de aur, întins pe toată lărgimea pântecului. 

Primea, stând într-un jilţ. Avea lângă el, în permanenţă, o 
femeie care înfăţişa modelul a ceea ce căuta. Ea nu vorbea 
niciodată. Numai el perora, jovial şi ferm: 

— Domnule! Îi zicea el lui Mihail, pe franţuzeşte. N-ai nici 
o grijă! Am să le arăt eu ălora care mă bănuiesc de vreo 
murdărie! Pentru că plesnesc toţi de invidie, de-aia! Dar eu 
sunt un om cinstit şi mă pricep la afaceri, asta e! 

Şi, într-o zi, lansându-se într-o poveste cu Coasta de Azur, 
zise, la un moment dat: 

— M-am urcat în Pe-Le-Me şi sfârr! la Nisa! 

Vorbea de trenul „Paris-Lyon-Mediterranee”. În 
franţuzeasca lui schiloadă, inițialele „P L. M.” erau 
pronunţate pe româneşte. De-atunci, Mihail nu-i mai zicea 
decât Peleme, Pelemea şi Pieleamea. 

Şi Peleme încoace, Peleme încolo, până la jumătatea lui 
octombrie când, într-o bună dimineaţă, „sfârrr!” Peleme fu 
înşfăcat de Parchet şi trântit la gherlă, în larma nespusă a 
ziarelor care urlau împotriva Proxenetului din strada 
Umbrei. 

Dar, vai, nu fu singurul care avea să fie arestat! Îl urmară 
toţi agenţii birourilor de plasare, cu patronii în cap. În 
subsolurile prefecturii de poliţie se întâlniră, cu ocazia 
aceasta, două duzini de oameni pe care rivalităţile meseriei 
îi făceau să se urască din inimă: patroni şi agenţi, cea mai 
mare parte oameni fără onoare şi fără caracter, foşti 
poliţişti sau spioni destituiţi pentru corupţie, şantaj, fraudă. 
Se refugiau în dosul firmei, onorabilă în aparenţă, a câte 
unui Birou de Plasare, unde afacerile cu plasamente de 
servitori nu erau decât un pretext. Pe uşa din dos a 


prăvăliei intrau servitorii specializaţi în furturi de la stăpâni 
şi erau plasați pe-acolo de pe unde puteau aduce uşor 
bijuterii şi argintărie, sau chiar bani. Li se fabricau 
straşnice „certificate” de serviciu. Făceau spionaj particular 
pe seama coniţelor înşelate şi a conaşilor încornoraţi. Se 
procurau frumoase fete blenoragice, gravilor taţi de familie. 
Celor care nu erau atât de gravi, li se ofereau pe loc fete, 
contra cinci lei, pe canapeaua din odăiţă. Bineînţeles, în 
suma asta nu intra şi tratamentul medical inevitabil. Şi dacă 
se întâmpla câteodată vreun mare scandal cu furt sau 
desfrâu, care ameninţa dugheana, se descoperea totdeauna 
printre fişe câte un domn sus-pus căruia i se făcuseră 
servicii şi care salva întreprinderea. 

Amestecate cu toate acele scârnăvii se văzură, după 
arestarea în masă, şi chipurile nevinovate ale lui Leonard şi 
Macovei, cei mai de plâns dintre toţi, deoarece ei erau 
singurii din „Birou” care nu puseseră niciodată piciorul în 
strada Umbrei. Din sala mare comună, în care fusese 
grămădită toată lumea, erau chemaţi, „birou după birou”, şi 
aliniaţi în faţa unui comisar uriaş şi sălbatic, adevărat soi de 
fiară polițistă, pentru care primul act al instrucției era de-a 
năvăli asupra împricinatului şi a-i scoate măselele. 

Primiră şi Adrian şi Mihail câte două palme care îi făcură 
să se învârtească pe loc, ca nişte titirezi. Apoi, fără să ştie 
din ce motiv - deoarece bruta avea informaţii exacte asupra 
vinovăţiei sau nevinovăţiei celor arestaţi - îl înşfăcă pe 
bietul Macovei de piept şi dădu cu el de perete! 

— Pezevenghi bătrân! 

Atunci îl văzurăm pe Cristin, cu formidabila lui 
îndrăzneală, repezindu-se la telefonul de pe masa 
comisarului. Fu oprit să meargă mai departe, dar el izbi o 
dată cu pumnul în masă, de-ai fi zis că o sparge şi urlă, roşu 
de mânie: 

— Vreau să-i telefonez tovarăşului Morţun! Trebuie să afle 
şi ministrul de Interne ce se petrece în spelunca asta de 
bandiți! Da, bandiți! 


Comisarul încremeni, apoi rânji, vârând mâinile în 
buzunar: 

— A-şa! Domnul Cristin €... „tovarăş” cu domnul ministru 
de Interne! Uitasem! Bieţii miniştri „generoşi!” Cum plătesc 
ei acuma păcatele din tinereţe. „Io-va-răşi...!”. ei bine... 
căraţi-vă de aici, cu toţii! 

În stradă, Cristin regreta că plecase fără să-l fi „obligat pe 
comisar să consemneze brutalităţile într-un proces-verbal”, 
dar Mihail, care, cu un minut mai înainte se vedea „în drum 
spre Siberia”, îşi zicea: „Am scăpat uşor!”. 

Macovei mormăi, melancolic: 

— Plătiţi-mi, barem, o porţie de varză eu carne, voi ăştia 
care aţi făcut afaceri, ca să mă despăgubesc de cucuiul din 
cap! 

Afacerea din strada Umbrei fu repede înăbuşită, într-un 
cor de lătrături ale presei, din ce în ce mai slab, după cum 
se întăreau şi intervenţiile oficioase şi sporea mituiala. 
Răcăceanu, pus în libertate pe cauţiune, făcu să nu se mai 
vorbească niciodată de el. Asta e frumoasa soartă a tuturor 
„Peleme”-ilor români, care ştiu să-şi cultive relaţii 
parlamentare sau ministeriale. Şi noroc cel puţin că, în 
împrejurarea aceea, n-au plătit oalele sparte, tot cei 
nevinovaţi, cum e obiceiul! 

Dar, pe cei doi eroi ai noştri, aventura îi îngrozise, Mihail şi 
Adrian, scârbiţi, profitară de o cerere venită de a „Hotel 
English”, unde se căutau doi băieţi de etaj, şi îşi schimbară 
existenţa. Deveniseră „londonieri” de hotel. Îşi dădeau 
seama că, întorcându-se la obişnuitele plasări care nu te 
lasă nici să mori nici să trăieşti, „casa” lor repede s-ar fi 
secătuit! Ca să nu mai vorbim de vremea rea care începuse: 
ploi, vânt, frig. Aşa că cotlonul călduros de la „Hotel 
English” era binevenit. 

Leafă aveau cincisprezece lei pe lună, apoi, casă, masă şi 
bacşişuri. Fiecare „garcon” avea, ca tovarăşe de etaj, o 
femeie. Lucrul: douăzeci până la douăzeci şi cinci de 
camere de întreţinut: în plus, femeia trebuia să perie 


hainele pasagerilor, iar băiatul să le lustruiască 
încălţămintea. Lu Adrian i se dădu etajul al doilea. Lui 
Mihail al trei. Patron: Ghiţă Lemnaru, un ţigan de ispravă, 
negru ca chinorozul, îndesat, cu mustăţi mari, activ, sever, 
dar drept. Atât de drept cât poate fi un patron. Domnul 
Ghiţă n-avea nimic de zis, câtă vreme treaba mergea 
milităreşte, ca la cazarmă. De nu, o înjurătură şi un picior în 
spate. 

Hotelierul mai impunea şi prin faptul că era un părinte 
nefericit: unul dintre copii lui, o fată, era epileptică; se 
prăvălea de mai multe ori în aceeaşi zi. Priveliştea acestor 
crize, adesea publică, era una dintre cele mai sfâşietoare. 
Bietul om suferea mai mult decât bolnava, care părea, 
sărmana, o fantomă. Tot personalul compătimea cu ei şi se 
silea să-şi facă datoria. 

Dar era greu, greu! Scularea era la cinci dimineaţa. Între 
zece şi unsprezece, robii se duceau la culcuş, mizerabil 
culcuş colectiv, pentru bărbaţi, ca şi pentru femei. Şi, din 
noapte până în noapte, o imensă zi plină de-o muncă 
istovitoare, dezgustătoare şi rău plătită, care nu-ţi îngăduia 
nici să răsufli. 

Clientelă mediocră. Provinciali, avocaţi, ingineri, 
comercianţi, pensionari, militari, popi. Din când în când, 
câte o puşlama de deputat, pretenţios, arogant. După o 
săptămână întreagă de servicii făcute, mulţi dintre domnii 
aceştia o ştergeau englezeşte (nu se aflau oare la „English- 
Hotel”?), luându-şi pe furiş geamantanul. Rămânea, bietul 
„garcon”, împietrit în faţa camerei goale. Scuipa şi exclama: 

— Bun voiaj, puţin bagaj! 

În cele mai bune cazuri, aliniaţi ca nişte urangutani de 
ambele părţi ale ieşirii, în urma alarmei date de soneria 
plecărilor, se pomenea fiecare cu câte o băncuţă în palmă. 
Uneori, numai douăzeci de bani. Alteori un leu. Pentru o 
întreagă săptămână de slugăreală. lar când li se întâmpla 
să primească doi lei, violenţa plecăciunii executate făcea să 
le trosnească şira spină. 


— Mersi! Mersi! Mersi! 

Şi, în momentul plecării, se ştia dinainte dacă clientul era 
dintre cei care dau sau dintre cei care nu dau. În primul 
caz, pasagerul remarca la timp mizerabila prezenţă 
„urangutanilor”, ale căror speranţe îi barau drumul mai 
temeinic decât un fluviu de foc, număra repede capetele şi 
îşi procura de la casă monedă măruntă, potrivită. Şi când, 
cu conştiinţa împăcată, simpaticul, excelentul om se 
îndrepta spre trecătoarea arzătoare a strâmtei ieşiri, el şi 
avea banii pregătiţi în mână, sunându-i chiar, distrat, pe 
când vorbea cu patronul care, şi el, fără să pară a avea 
habar, cântărea în gând cam la cât se putea ridica suma 
destinată bacşişurilor, a cărui împărţeală nu era decât o 
chestiune de amănunt. 

Tot aşa de uşoară, dar cât de dezolantă, era constatarea 
prealabilă care se făcea în celălalt caz, a călătorului care 
ţine prea mult la banii lui. Bestia aceasta nu se îngrijeşte 
niciodată de monedă măruntă, nu se teme deloc de pasagiul 
speranţelor înflăcărate, face totdeauna pe omul grăbit care 
nu vede pe urangutani, şi vorbeşte, şi povesteşte, şi 
gesticulează, şi râde, tot plătindu-şi nota şi tot ştergându-şi 
gentilica, până ce, deodată, o zbugheşte ca o săgeată, 
înăbuşindu-şi strigătul conştiinţei. Dar gorilele îl prind la 
strâmtoare: 

— Drum bun, domnule, bun voiaj! 

— Ah, da... uitasem de voi (se caută prin toate 
buzunarele). Ce belele mai sunteţi şi voi! Na-vă câte un 
gologan... N-am mai mult de data asta. 

Secătura! Cică „de data asta” numai! 

Dar erau unii şi mai ticăloşi, „lunarii” de pildă, cei care 
locuiesc cu luna. Nu numai că-ţi ung ochii, acolo, cu un leu, 
pentru toate cele treizeci de zile, dar îşi mai transformă şi 
camera în muzeu, în bucătărie şi în spălătorie. Uneori şi în 
latrină. 

În felul acesta, etajul lui Mihail se mândrea cu o actriţă. Al 
lui Adrian, cu un poet. Dar actriţa avea cel puţin gentileţea 


să-şi facă „necesităţile inexorabile” la w.c. Pe când poetul, 
mai divin decât actriţa, se murdărea în odaie. N-ai fi crezut 
niciodată una ca asta, văzându-l dimineaţa, elegant în 
mizeria lui, îndreptându-se melancolic spre ministerele pe 
care le tapa la rând. Dar era, totuşi, un om cumsecade. Şi- 
apoi, publicul care îl citea nu cunoştea mistica intimă a 
poeziei sale. 

Da, era greu. Frecau mult, câştigau puţin, dormeau şi 
mâncau prost. Şi totuşi, cu chiu cu vai, de bine de rău, 
mergea. Pentru că, afară, nimic mai bun nu-i aştepta. Afară, 
decembrie viscolea! 

— Să ne ţinem bine! zicea Mihail. Nu ne este îngăduită nici 
un fel de greşeală. Te previn: dacă trebuie să plec din 
serviciul acesta, acum în toiul iernii, plec şi din România. 
Zbor în Egipt. Nu vreau să risc să-mi cheltuiesc economiile 
şi să mă întorc la rogojina şi la lipia de la „Birou”. S-a 
isprăvit cu „Biroul”! Nu uita că ne pândeşte pe amândoi 
tuberculoza. Suntem foarte slăbiţi. Încă vreo câteva luni de 
privaţiuni pe vremea asta câinească şi nu ne mai rămâne 
decât revolverul. Mie, cel puţin, care n-am o mamă să mă 
îngrijească. 

Erau hotărâți să se ţină bine. Soarta, însă, hotări altfel cu 
Adrian. 

Într-o seară, cu cincisprezece zile înainte de Crăciun, Niţă 
veni într-un suflet la Adrian să-i spună că judecătorul de 
instrucţie, Moangă, de la Brăila, îl cita prin mandat ca 
inculpat de „răpire de minoră”. Un poliţist arătase la 
„Birou” mandatul de aducere: 

— Am spus că nu ştim ce te-ai făcut. Dar au să te găsească. 
Aşa că şterge-o de pe-aici! 

Adrian lăsă totul baltă şi chiar în noaptea aceea plecă la 
Brăila. 

„Răpire de minoră!” îşi zicea el, în tren. „Visez! Când voi fi 
răpit sau voi ajutat eu să se răpească vreo minoră?” 

Şi gândul lui se opri la o aventură banală care nu putea, 
nici pe departe, să semene cu o răpire de minoră. Prin 


LIA 


primăvară, cu puţin înainte de a pleca la Bucureşti, fusese 
târât de nişte tovarăşi la o serată dansantă populară. Târât, 
deoarece Adrian n-avea nici în clin nici în mânecă cu 
dansul. Dar: 

— Hai, vino! Nu fi sălbatic! Ai să vezi, vin o mulţime de 
„Jagice”... uşor de răsturnat. 

Cedă. Şi, într-adevăr, în zarva „balului” i se arătă o 
fetişcană „care nu făcea fasoane”. 

— Bine, dar n-are nici cincisprezece ani, obiectă Adrian. 

— Ce-ţi pasă! s-a culcat până acum cu o duzină de tipi. la-o 
cu tine! 

O luă. Şi dimineaţa, strecurându-i o patacă, se despărţiră 
prieteni. 

„Se cheamă asta, răpire?” se întreba Adrian. 

— Da, haimana! se răsti la el judecătorul Moangă, un 
borţos care de-abia îl încăpea fotoliul. Răpire se cheamă! 
Auzi? Şi se pedepseşte cu unul până la trei ani închisoare. 
Legea e categorică. Ai răpit dintr-un bal o minoră şi ai 
necinstit-o. 

— Am necinstit-o? Mă iertaţi, domnule judecător, dar vă 
pot cita martori care vor declara că sau culcat cu ea 
înaintea mea. 

— Aşa...?! Îmi poţi cita asemenea martori? Dă-mi numele 
şi adresele lor... 

Adrian îi servi doi, pe loc. 

— Vă mai aduc alţii, mâine. Judele, pe jumătate convins, 
încetă de-a mai gesticula. Îi pierise avântul. Potolit, îl 
cântări pe Adrian din ochi. Şi atunci se petrecu una din 
acele drăguţe scene care caracterizează moravurile justiţiei 
româneşti: 

— Şi zici că eşti zugrav, hai? făcu judele, căscând. 

— Da, domnule judecător. 

— Atunci, uite, voi cita martorii ăştia care zici tu că s-au 
culcat cu minora înaintea ta, le voi lua declaraţiile şi dacă se 
dovedesc exacte, mă voi sili să dau o ordonanţă de 


neurmărire. În vremea asta, ai să-mi zugrăveşti sufrageria. 
Plătesc materialul. S-a făcut? 

— S-a... făcut, domnule judecător. 

Trebuia să se facă! Altfel, adio neurmărire! 

Ştia el bine Adrian ce însemna aia, mă voi sili. 

Mâhnit, nenorocit că se vedea obligat să mai zăbovească la 
Brăila, se duse în piaţa Poligonului să examineze sufrageria 
pe care trebuia s-o zugrăvească pe veresie. Se găsi în faţa 
unei lucrări în ulei. Ulei, iarna! O mizerie! Zile şi zile, între 
două straturi de vopsea, ca să se poată usca. Să-l ţină până 
la Crăciun. Nu, nu! O dragoste cu o minoră nu făcea chiar 
atâta. 

— Vreau, zise magistratul, s-o faci toată în roşu, un roşu 
aprins. Cu o mică bordură lângă tavan. Pereţii, în panouri. 
Trebuie s-o am gata de sărbători. Hai, curaj băiete! 

Adrian zugrăvi de zor până în ajunul Crăciunului, termină 
sufrageria şi obţinu neurmărirea. Dar procurorul Eremia 
făcu apel şi îi smulse tribunalului o condamnare de 
cincisprezece zile închisoare, de care Adrian nici nu se 
sinchisi, dar pe care trebui s-o facă, ceva mai târziu, la 
înapoierea dintr-o călătorie în Egipt. 

De ce toată această persecuție? 

Numai şi numai pentru că minora avea un unchi gardist la 
poarta locuinţei procurorului Eremia. Rugând pe acel 
amabil apărător al virtuţii femeieşti să urmărească pe 
Adrian, bietul unchi spera să-l hotărască pe tânăr să-i ia 
nepoata de nevastă. Nu izbuti decât să-l mânjească cu o 
condamnare infamantă. 

Cu toată sufrageria zugrăvită pe veresie. 

Adrian petrecu Crăciunul alături de maică-sa, care se 
arătă fericită de întâmplarea neaşteptată, în ciuda 
clevetirilor cu care mahalaua ştia să învăluiască şederea 
fiului ei la Brăila. 

„Da, auzeai în toate părţile. O să trebuiască s-o ia pe 
paţachină de nevastă. De nu, îi toarnă procurorul trei ani de 
puşcărie. Aşa-i trebuie!” 


Înapoindu-se, după Sărbători, la Bucureşti, Adrian crezu 
că se trezeşte dintr-un vis urât. 

„De ce s-or fi bucurând atâta, dacă aş fi silit să iau o târfă, 
sau că va trebui să fac puşcărie? Ce le-am făcut eu 
oamenilor acestora? O, viaţă! Unde e omenirea cea demnă 
de-a lupta şi muri pentru ea?” 

Numai la suferinţele morale ale mamei sale se gândea el, 
când nevoia de bârfeală a mahalalei punea pe tapet 
purtarea lui. Biata femeie îndura orice, afară de ideea de a- 
şi vedea idolul trecând drept un derbedeu. Dar nu se 
scursese bine luna lui ianuarie şi o altă poveste avea să 
otrăvească zilele bătrânei. 

Fu afacerea cu tulburările produse la Bucureşti, când cu 
marea manifestaţie de simpatie pentru revoluţia rusească 
din 1905 organizată de socialişti la data de 14 ianuarie, în 
sala Eforiei. În ziua aceea, în care burghezia face mare 
tărăboi naţional pentru a sărbători aniversarea Unirii 
Principatelor dunărene sub sceptrul bunului domnitor 
Cuza, la partidul socialist hotări să-şi afirme existenţa şi să- 
şi inaugureze noua activitate printr-o impunătoare 
desfăşurare de forţe muncitoreşti, care să facă ecou 
manifestaţiei cvasi-universală a Internaționalei socialiste, 
fixată tot la acea dată pentru a protesta împotriva 
masacrelor ţariste şi arestării lui Maxim Gorki. 

Înfierbântarea spiritelor, care precedă acel miting, fu de- 
aşa natură încât Adrian, ca atâţi alţi neofiţi, crezu că ultimul 
ceas al capitalismului sunase. Presa democratică era plină 
de amănunte asupra grozăviilor la care se dedase armata 
ţarului ca să-şi răzbune înfrângerea din Manciuria, 
masacrând populaţia paşnică a marilor oraşe. Portretul 
popii Gapon şi al lui Gorki erau tăiate din ziare şi păstrate 
cu religiozitate, ca nişte icoane. Gorki, mai ales, deveni în 
puţine zile figura cea mai populară dintre scriitorii 
revoluționari. O primă culegere din nuvelele sale, apărută 
sub titlul Ceva mai bun, mai omenesc, se volatiliză într-o 
săptămână. 


Se aflau în ea, printre altele, bucăţile: Cititorul, Conovalov, 
Macar Ciudra, Emilian Piliai, Celcaş. Seara, atelierul de 
plăpumărie şi „Biroul” se transformau în sală de lectură. 
Citeau şi reciteau din Gorki şi nu se mai săturau. Adrian, 
care dormea de data aceasta în atelier şi singur, contempla 
portretul scriitorului şi cugeta: „Asta, într-adevăr, e ceva 
nou în lume. Un salahor, aproape neştiutor de carte, ajuns 
la această putere de expresie artistică şi revoluţionară! lată 
o soartă cu care nu se pot mândri toţi scriitorii. Trebuie 
pentru asta, pe lângă talent, şi o mare inimă de revoltat.” 

O altă împrejurare venea să se adauge acestei exaltări 
generale şi să sporească autoritatea morală a mitingului 
proiectat. Un revoluţionar, rus sau bulgar, nu se ştie bine, 
dar care vorbea româneşte, doctorul Stanciof, sosise de 
câteva zile şi ţinea sfaturi dese şi tainice cu un mic număr 
de şefi socialişti. Printre ei, Adrian observase figura unanim 
respectată a bătrânului revoluţionar basarabean, Ramură, 
autorul cărţilor În exil şi În temniţă, povestiri ale propriei 
sale activităţi în cadrele Partidului socialist rus. Era veşnic 
însoţit de fiica lui mai mare, doctoriţa Eufrosina Ramură, ea 
însăşi revoluţionară dar, pe-atunci, ca şi tatăl ei, puţin 
distantă de noua mişcare muncitorească. Cristin, iniţiat în 
acele consfătuiri, afirma că cele trei personaje vor intra 
sigur în luptă. O vom face, deci, „lată rău”. 

Câţiva dintre obişnuiţii flămânzi ai „Biroului” şi ai 
plăpumarilor, dându-şi aere de martiri, se declarau gata să 
moară, în acea zi de „miting hotărâtor”, în care vor „dobori 
burghezia la pământ”. Niţă era pentru moarte. I se acrise. 
Adrian nu voia să moară chiar în ziua aceea, dar plecase „să 
pună şi el umărul”. Atâta pagubă pentru mamele care îşi 
iubesc prea mult fiii! 

N-a fost însă nici un mort, şi burghezia s-a ales cu 
sperietura. 

Prefect de poliţie era atunci jovialul „cneaz” Moruzi, boier 
bărbos şi burtos, care ştia totdeauna să ia lucrurile în bine 
şi care nu-şi pierdea cumpătul cu una cu două. Pe când sala 


Eforiei gemea de popor şi poliţia da în vânt, falnicul prefect 
îşi tundea barba. „Curcanii” lui, înotând prin zăpada 
terciuită, nu mai ştiau pe unde să-l caute. Şi abia după o 
crâncenă încăierare, dar numai la intrarea în sală, deoarece 
înăuntru se ronţăia năut şi se cânta Internaționala, 
„cneazul” fu descoperit la un bărbier. Apăru, legănându-se 
ca o rață, zâmbitor, voios şi sceptic: 

— Unde vedeţi voi revoluţie? Îşi întrebă el copoii. 

Câteva nasuri turtite, printre care şi Cristin cu Adrian, 
izbutiră să-şi facă drum până prefect: 

— Nu ni se dă voie să intrăm! 

— Dreptul de întrunire... 

— Constituţia... 

— Ei da, da, copii! Ioate acestea există! Dar... Hai, hai! Cu 
revoluționari de treabă, ca vechii mei prieteni Ramură şi 
doctorul Stanciof, nu se face ea revoluţia chiar azi! Vor avea 
dumnealor bunăvoința să se gândească şi la răspunderea 
mea! 

Lui Cristin nu-i prea plăcu gluma cneazului, dar vreo 
douăzeci de tovarăşi îl făcură praf, strigând, ca la întrunirile 
electorale: 

— Trăiască prefectul nostru! Trăiască cneazul Moruzi! 

Şi intrarea sălii fu luată cu asalt. 

Dar poliţiile sunt nenorocite, dacă nu pot să-şi dea dovada 
zelului lor. Cum să laşi să treacă o asemenea frumoasă 
ocazie de a-ţi justifica existenţa de poliţist? E, doară, de 
pomină replica unui prefect de poliţie model care, în faţa 
raportului cotidian al agenţilor săi afirmând mereu că nimic 
nu se petrecuse peste noapte, exclamase: „Aşa? Nu se 
petrece nimic în oraş? Totul merge strună? Atunci noi ce 
rost avem aici? Nu mai e nevoie de noi! Haideţi domnilor: 
demisiile dumneavoastră!” 

Aşa că bunii elevi ai acelui maestru poliţist hotărâră să 
facă ei revoluţia. Pe drept cuvânt: ieşind de la întrunire, 
manifestanţii păreau să-şi râdă de poliţie. Şi prea cântau 
Internaționala chiar într-o zi de sărbătoare naţională şi cam 


prea strigau „Irăiască Gorki”, acel Gorki despre care nu se 
ştia cine era şi unde se afla, ca să fie înhăţat. Îmbrânciră 
lumea, invitând-o să se împrăştie. Atât fu de-ajuns. Câţiva 
pumni ridicaţi, câteva strigăte „subversive” şi ţin-te 
matrace de gardişti şi săbii de comisari, plouând cu 
nemiluita asupra masei de capete. Apoi, fireşte, arestări. 
Vreo cincizeci, între care Niţă şi Adrian, cu faţa umflată. 
Noaptea fură pisaţi „în lege”. Şi, a doua zi, fiecare 
provincial, însoţit de câte un agent, lua drumul oraşului său 
natal. „Irimis la urma lui”. 

Numele lui Adrian apăru în ziare. Mahalalei, atât îi trebui. 
Că şi începu: „Ce spuneam eu! O haimana! Ca mâine-l vezi 
în fiare şi între baionete! Gândeşte-te şi dumneata: 
«soţialist»! Contra statului, adică! Asta-i culmea!” 

Şi biata maică-sa, care nu înţelegea nimic: „De ce te bagi 
tu în afacerile statului? Politica nu-i pentru oameni de teapa 
noastră. Cum poţi tu, când eşti sărac, să te crezi mai 
deştept decât miniştrii? Şi cum să «lupţi» tu cu mâinile 
goale contra statului, care are poliţie şi armată? Şi ce ai tu, 
Dumnezeule Doamne, de le iei apărarea muncitorilor ruşi? 
Eşti nebun! Nu ştii că ţarul e puternic şi poate veni oricând 
să ne robească, cum a mai făcut şi pe vremea bunicilor mei? 
Asta ne-ar mai lipsi acum în mizeria noastră! Sotniile de 
cazaci beţi, care fură purceii şi siluiesc femeile! Aşa că lasă 
statu-n pace şi vezi-ţi de treburile tale!” 

Singur, trist, cu economiile aproape irosite, Adrian se 
plictisi timp de două săptămâni în Brăila, dar cel puţin trecu 
prin faţa consiliului de revizie, fu găsit inapt pentru 
militărie şi scutit. Era acum liber, liber să treacă graniţa! Pe 
la jumătatea lui februarie zbură iar la Bucureşti. 

Mihail îl primi rece. Două luni de zile se războise cu 
patronul, ca să-i păstreze lui Adrian locul, punându-i mereu 
înlocuitori provizorii pe care îi instruia el însuşi şi-i ajuta, ca 
să nu sufere deloc serviciul. Acum ocupa etajul un servitor 
„definitiv”. Mihail povăţuise pe Adrian să nu participe la 
mitingul acela buclucaş. Dar el tot după capul lui a făcut. 


— Acum ce-ai să devii? 

— N-am să-ţi cer de mâncare, îi răspunse, mojic. 

Bunul Mihail se supără. Se despărţiră certaţi. Adrian se 
întoarse la „Birou”, hoinări câteva zile şi se simţi nenorocit 
de moarte. Fără Mihail, lumea era pustie: „Biroul” de o 
tristeţe care-ţi rupea inima. Aproape nimeni nu mai lucra. 
Niţă dispărut. Macovei, bolnav, zăcea în odăiţa îngheţată. 
Moş Florea şi Adventistul, plecaţi. Singur Leonard continua 
să-şi ocupe fotoliul şi să-şi molfăie pătraţii de pâine goală, 
suflându-şi în mâini sau dezmorţindu-şi-le pe un „tunuleţ” 
care mocnea lângă el. Dar ochii mari, limpezi, ai fostului 
negustor cam începeau să se închidă încet, peste 
deznădejdea vădită a unei vieţi în zadar eroică. Nu mai 
priveau spre stradă cu vajnica lor nelinişte de altădată. Nu 
mai aşteptau nimic de la strada aceea înşelătoare. Şi, lipsită 
de luminoasa lor voinţă, faţa lui era toată stinsă: fruntea 
parcă mai mică, obrajii moleşiţi, buzele îmbufnate, bărbia 
blegită, nările lipite, pielea întunecată. 

Leonard nu mai părea preocupat decât de-o singură grijă: 
să dea fuga la fiecare jumătate de ceas, să vadă „ce făcea” 
Macovei, să-i sufle şi lui în mâini sau să-i pună la picioare o 
cărămidă caldă. Uneori îi zicea lui Cristin, care se arăta rar: 

— Dă-mi câţiva gologani, să-i aduc un ceai lui Macovei. 

Şi într-o zi, pentru întâia oară, îi vorbi lui Adrian: 

— Da... Desigur... Sunt mai vinovat decât Macovei, de 
pierderea magazinului nostru. Ar fi trebuit s-o jertfesc pe 
acea ultimă femeie, care mi-a dat lovitura de graţie. Nu 
putea să-şi lase el nepotul dus la puşcărie. Băiatul acela era 
toată viaţa lui, singura lui fericire. Nu schimbi copilul, cum 
schimbi femeia. asta nu m-am gândit. Am fost orb... Acum e 
prea târziu. Nu-i mai rămâne decât să moară. Vom muri 
amândoi. Curând. 

Servitori oblojiţi deschideau din când în când uşa 
„Biroului” şi repede o închideau şi plecau. Pustiul care 
domnea acolo, nu le plăcea. Leonard, trezit o clipă din 


visurile lui, bătea din pleoapele pe jumătate închise şi 
înclina capul. 

Într-o zi, intră o femeie bătrână: 

— N-aveţi un fecior, care să vrea să îngrijească un domn 
bătrân, bolnav? 

— Ba da! răspunse Adrian. Merg eu. Dar trebuie să plătiţi 
„taxa” numaidecât. 

— Şi dacă nu stai în serviciu nici opt zile? Că, să ştii, e greu 
tare. 

— Vă garantez cincisprezece zile de încercare şi dacă 
după acest termen plec, îmi veţi reţine „taxa”. 

— Cu condiţia asta, plătesc. Cât? 

— Zece lei. 

Femeia puse banii pe birou: 

— Am o treabă undeva. Peste o oră trec pe-aici să te iau. 

— Vai, prietene dragă! zise Leonard, după ce plecă femeia. 
Dumneata nu ştii despre ce este vorba. E un bătrân 
paralitic, pe care trebuie, de două sau trei ori pe 
săptămână, să-l iei în braţe, să-l duci în baie şi să-l freci câte 
două-trei ceasuri, că mai suferă şi de o boală de piele. 
Nimeni nu stă. Femeia asta, care e jupâneasa lui, bate în 
toate lunile birourile de plasare. E ştiută. Te sfătuiesc să nu 
te duci. N-ai să rezişti. E o muncă mârşavă. 

— Nu-i nimic... Mă duc. 

— Atunci... Înţeleg, e ca să încasez eu aceşti zece lei. 

— Şi pentru că libertatea nu-mi mai spune nimic în clipa 
asta. Mă plictisesc. Vreau să fac ceva, indiferent ce. M-aş 
duce să scald şi porci. 

Gura lui Leonard schiţă o strâmbătură. Bătrânul îşi aruncă 
braţele pe masă, cu mâinile împreunate, cu palmele în jos şi 
îşi culcă, încet, fruntea pe ele. 

IX. 

Bătrânul solitar din strada general Ipătescu nu era chiar 
un bolnav. Mai degrabă un infirm. Se numea Dumitrescu. 
Boier degenerat. Bogat. Mare colecţionar de fluturi. 


Adrian văzu un bărbat respectabil, foarte în vârstă, cu o 
barbă albă, frumoasă şi chel. Era în pat, aşezat în capul 
oaselor, în cămaşă de noapte, între perne mari. Sta aşa, de 
douăzeci de ani. Cu o lupă în mână, citea ziarele. 

Bătrâna jupâneasă îl împinse pe Adrian în camera 
stăpânului şi dispăru fără o vorbă, ceea ce tânărului i se 
păru ciudat. Abia putu să îngâne o bună-ziua. 

— Apropie-te, zise infirmul, privindu-l cu ochi pătrunzători. 
Adrian făcu un pas spre pat. 

— Mai aproape: nu te mănânc. Când ajunse lângă pat, 
bătrânul îi apucă o mână, i-o trase spre el cu putere şi 
începu numaidecât să-i examineze unghiile. Într-adevăr. 
Adrian le avea lungi. Se scuză: 

— Am să le tai. Sunt prea mari. 

— Nu! Să nu le-atingi! Te opresc! Sunt tocmai unghii cum 
îmi trebuie mie. Căci treaba ta de seamă, aici, e să mă 
scarpini pe tot corpul în fiecare seară, înainte de-a mă 
culca, afară de serile din ajunul băilor, pe care le iau de 
două ori pe săptămână, la ora unu dimineaţa. Aceste băi 
durează de la două până la trei ceasuri, după îndemânarea 
ta de-a mă curăţi de pielea moartă, şi asta e a doua ta 
treabă. A treia, e să mă speli în fiecare dimineaţă pe cap, 
afară de zilele când ies din baie. Şi asta e tot, flăcăule! Şi-i 
dădu lui Adrian cu palma peste sex: Ha, ha! Ce mai 
carabojan, nu? 

„Ei, comedie! gândi Adrian, încremenit. Bună poamă de 
boier trebuie să fii.” 

După două zile, fostul fecior care n-avea să părăsească 
serviciul decât după ce-l va fi instruit pe Adrian, îi zise 
acestuia, arătându-i un tinerel care străbătea coridorul 
spre apartamentul bătrânului: 

— Uite amantul domnului Dumitrescu. E un funcţionar din 
ministerul de Interne. Vine în fiecare săptămână să-i frece 
stăpânului dindărătul, singurul loc de pe corpul lui pe care 
nu-l frecăm noi, după cum ai văzut. Dar frecatul ăsta îi 


aduce tipului, de fiecare dată, îndoitul salariului tău întreg: 
o sută de lei! 

— Frumoase obiceiuri mai sunt în casa asta! zise Adrian. 

— Stai că nu s-a isprăvit! Bătrânul are să-ţi facă şi ţie 
curte, cum mi-a făcut şi mie, căci i-ar plăcea, vezi bine, să 
aibă asemenea şedinţe cât mai des şi cât mai ieftin. 

— Mulţumesc! 

— Şi dacă n-ai să vrei, are să-ţi facă zile fripte. De-aia nici 
un fecior nu stă mai mult de-o lună. 

Viaţa de servitor la acel infirm nu era rea. Munca, deşi 
dezgustătoare, era dintr-acelea care se pot executa. 
„Scărpinatul” de seară îi cerea feciorului să stea treaz până 
la miezul nopţii, când nenorocitul de bătrân se despuia tot 
şi îşi supunea unghiilor infirmierului său toate părţile 
trupului, bucăţica cu bucăţică. Era o întreagă operaţie, care 
dura un ceas şi care cerea răbdare, iscusinţă. Dădeai, de-a 
lungul părţii tratate spate, piept, coapse sau picior - cu 
amândouă mâinile deodată, cu degetele lipite, şi nu trăgând 
spre tine, ceea ce ar prilejuit „arsuri”, ci împingând cu toate 
opt unghii, numai înainte, ceea ce potolea mâncărimea şi 
aducea uşurarea necesară somnului. Pielea pierdea astfel 
un strat de pieliţă iritantă, ca un fel de tărâţă. Până la 
sfârşitul şedinţei se strângea pe cearceaf o grămăjoară 
bună. În timpul zilei, pacientul se scărpina singur, cu bietele 
lui degete strâmbe, cu unghii enorme. Când „scărpinatul” 
era executat ireproşabil, domnul Dumitrescu gemea de 
plăcere şi binecuvânta viaţa. Atunci Adrian era răsplătit cu 
o linguriţă de dulceaţă, care îi plăcea mult. Dar erau seri în 
care operaţia nu mergea deloc în ritmul voit şi atunci 
Adrian era tratat cu violente împunsături de unghii în 
braţele-i goale. Se alegea, uneori, cu mici răni sângerânde, 
foarte veninoase. 

Băile de noapte erau obositoare, mai ales din cauza nevoii 
de somn. Se transporta cada în camera bolnavului, cu multă 
băgare de seamă ca să nu fie murdărit covorul. Era 
umplută şi golită, cu găleți. După ce era muiat corpul vreo 


jumătate de oră, începea frecatul cu unghiile, centimetru 
pătrat după centimetru pătrat. Cădea pielea după el, ca 
brânza rasă. Muncă îndelungată, plictisitoare. Moşneagul 
îşi tot pipăia corpul, arătând părticele neîndeajuns de 
curăţite: 

— Aici... Şi-aici... Încă puţin colo... 

Deoarece liniştea lui din zilele următoare atârna de felul 
cum fusese săvârşită curăţenia aceea. Adesea, vlăguiţi, cu 
năduşeala curgând pe el şiroaie, adormeau amândoi, unul 
în baie, celălalt pe scăunel, cu braţele în apă: 

— Hai! zicea pacientul, trezindu-se. N-a mai rămas decât o 
bucăţică la buci. Freacă bine. Am să-ţi dau o dulceaţă de 
caise, să te lingi pe bot! 

Spălatul capului, dimineaţa, era uşor, deşi tot atât de 
migălos. Era aşezat omul turceşte, în pat, pe muşama, cu 
ligheanul pe genunchi. Era săpunit de mai multe ori, i se 
masa pielea cheliei, obrajii, gâtul, şi era limpezit cu apă 
multă. Dar, la fiecare spălat, Adrian remarca o ciudăţenie, 
pe care el o punea pe seama caracterului bătrânului. 

Domnul Dumitrescu avea două enorme portmoneuri, tixite 
cu bani, pe care le păstra de obicei sub perne, deoarece 
plătea totul pe loc şi în monedă potrivită până la o para. 
Odată pe lună venea bancherul lui şi îi aducea suma 
trebuitoare, în hârtii de câte o sută şi de douăzeci, în piese 
de câte cinci lei, un leu şi în băncuţe, în gologani de câte 
zece, cinci şi în părăluţe de câte doi bani şi un ban. 

Când trebuia să plătească, de pildă, o jumătate de 
kilogram de carne, pentru servitori, de treizeci şi cinci de 
bani kilogramul, el scotea din pungă exact optsprezece 
bani. Era o manie a lui şi Adrian nu se arăta prea mirat. Dar 
nu ştia el, pentru care motiv, în timpul spălatului la cap, 
moşul lua de la locul lor cele două săculeţe de piele şi le 
vâra în izmene, între picioare, sub lighean. Într-o zi, 
strâmbându-se de râs, îi ceru să-l lămurească. 

— Are să te supere, îi răspunse el, dar am să-ţi spun. Uite, 
de ce: am fost furat odată! Aveam un fecior aşa ca tine, dar 


dobitoc. Mă spăla prost şi-l înţepam cu unghiile. Într-o zi, 
cum eram cu capu-n lighean şi orbit tot de săpun, 
hoţomanul mi-a şterpelit amândouă pungile pe care le 
ţineam atunci, chiar în timpul spălatului, sub perne. Ba, 
ceva mai mult: furios rău că-l înţepam, a răsturnat şi 
ligheanul cu zoi pe mine, udând tot patul, apoi a şters-o, 
lăsându-mă singur şi în starea aceea, pe mine, infirm şi 
nenorocit, şi care nu pot trăi o zi fără îngrijirea pe care o 
vezi... De-atunci, ascund banii între picioare. 

— Şi credeţi c-aş putea să vă fac şi eu la fel? 

— Nu ştiu! Nu. Nu cred. Dar acum m-am obişnuit aşa. 

Nu credea. Omul, deşi grosolan, zgârcit şi vicios, nu era 
lipsit de inteligenţă, nici de cultură. Băgase repede de 
seamă că Adrian n-avea stofă de servitor şi-i acorda o stimă 
care se traducea zilnic prin lungi convorbiri, aproape 
amicale, cu privire la literatură şi la ideile timpului, ba chiar 
prin confidenţe. Îi povesti tânărului fragmente din frumoasa 
lui viaţă de rentier liber, tinereţea lui, închinată întreagă 
dragostei sale de natură şi pasionată după fluturi, pentru 
vânarea cărora jertfise peste un sfert de veac. 

— Colecţiile, pe care le vezi colo pe pereţi, nu reprezintă 
decât a zecea parte din ce aveam. Deoarece, acum cinci ani, 
căzând grav bolnav şi crezând că am să mor, le-am împărţit 
pe toate la prieteni. Pe urmă m-am făcut bine şi mult am 
regretat că m-am despărţit de fluturii mei dragi. l-am rugat 
pe toţi să mi-i împrumute, pentru puţinii ani câţi îmi mai 
rămân de trăit, dar nu mi s-au mai înapoiat decât o mică 
parte şi nu dintre cei mai frumoşi. 

Uneori, pe neaşteptate excitat, făcea aluzii transparente la 
nevoia lui de „dragoste filială”, o dragoste filială pe care 
Adrian nu se mai silea s-o interpreteze, căci bătrânul îşi 
însoțea declaraţia sentimentală de gesturi care îi trădau 
limpede intenţii. 

— Dac-ai vrea să fii bun cu mine, să mă iubeşti puţin, să te 
ocupi de zilele mele bătrâne de biet om singur, ţi-aş lăsa la 


moartea mea o parte din avere. Şi, cu ochii ieşiţi din orbite: 
Vino, copilul meu, să te îmbrăţişez! 

Adrian, întristat, pleca fără să răspundă nimic. Şi, timp de 
câteva zile, bătrânul nu mai stăruia, dar tot nădăjduia să-şi 
ajungă ţinta. Se arăta binevoitor, drăgăstos şi chiar larg, 
sporind cheltuiala întreţinerii servitorului său şi îndopându- 
Il cu dulceaţă, după care se prăpădea. Infirmul nu se hrănea 
decât cu lapte, pâine prăjită şi fructe. Carne se cumpăra 
numai pentru personal, dar puţină şi proastă. 

Începu să se cumpere mai multă şi de calitate mai bună, 
ceea ce o miră pe bătrâna slujnică, femeie de încredere, 
foarte veche în serviciu, tăcută, rece, petrecându-şi vremea 
cu scuturatul apartamentului şi cârpitul rufelor. Mai ajuta la 
pregătirea băilor nocturne, precum şi la îmbrăcarea şi 
dezbrăcarea domnului Dumitrescu, care, aproape în fiecare 
zi, ieşea în cupeu să se plimbe la şosea. Pentru această din 
urmă treabă, de-abia ajungeau cei doi servitori, deoarece 
membrele bolnavului, anchilozate, ţepene, strâmbe, intrau 
cu greu în haine, ghete şi mănuşi. Un ceas întreg ţinea 
munca asta. În tot acest timp, el suferea, gemea, se înfuria. 
Apoi, sprijinindu-se în baston şi susţinut de subţiori, era 
condus până la trăsură. Era atunci un jalnic boier chipeş, 
învestmântat tot în negru funerar, cu respectabila-i barbă 
albă revărsată pe piept, cu privirea severă, cu ţinuta rigidă. 
Văzut din fuga cupeului, nu-i ghiceai cumplita infirmitate. 

Mai ales la înapoierea din acele plimbări, avea obicei, 
nenorocitul, odată reinstalat în pat, să-l sâcâie pe Adrian cu 
avansurile lui de „dragoste filială”. Fireşte, personalitatea 
tânărului îi impunea totdeauna invertitului şi-l făcea să 
adopte anume forme, într-atât admirabila putere a 
sufletului omenesc obligă la respect pe omul cel mai 
decăzut. Dar, vai, puterea viciului o depăşeşte pe aceea a 
sufletului şi se îndârjeşte s-o înjosească. 

Într-o zi, în clipa în care Adrian îşi încasa leafa pe prima 
lună de servici şi primea bacşiş de zece lei, bătrânul îl 
înşfăcă, brusc, cu amândouă mâinile, de dinainte şi îi strigă: 


— Lasă-mă să-ţi văd ştiuletele! Lasă-mă să-l sărut! 

Fu o scenă penibilă şi greţoasă. Adrian ameninţă că 
pleacă, fără să mai aştepte cele opt zile obligatorii. De- 
atunci, se isprăvi tot. Viaţa în casa aceea deveni pentru el 
un iad. Nimic nu mai era pe placul stăpânului, care îşi 
înţepa furios feciorul cu ghearele, făcându-i braţele numai o 
rană. Până într-atât, că-ntr-o dimineaţă, scos din sărite, 
după un spălat, Adrian îi dădu moşneagului un pumn în cap 
şi, spre nenorocirea lui, exclamă: 

— Scârnăvie! Aş fi în stare să-ţi dau foc casei şi să te fac să 
arzi ca un şoarece! 

În aceeaşi seară, chemat pe ascuns de bătrâna servitoare, 
un domn încruntat, care era comisarul circumscripţiei 
respective, era introdus în odaia infirmului. Puțin după 
aceea, Adrian apărea în faţa celor doi judecători ai săi: 

— lată pe acela care m-a lovit şi care vrea să mă facă să 
ard ca un şoarece! 

Adrian fu bătut până la sânge, în ochii stăpânului său. 
Ajunse în camera lui, clătinându-se, cu faţa şi corpul strivite 
în lovituri de pumni şi picioare. Fu bolnav mai multe zile, 
neînstare măcar să se mişte. Alt servitor, repede găsit, îl 
îngrijea acum pe bătrân. 

Vindecându-i-se, în sfârşit, rănile, îşi strânse lucrurile şi 
vru să plece, fără chiar a-şi mai cere banii ce i se cuveneau. 
Atunci, servitoarea îi strecură, mută, o bucată de hârtie. 
Moşul zicea: „Sunt un ticălos. Îţi cer iertare în genunchi. Nu 
mă părăsi fără să-mi dai iertarea ta: remuşcările m-ar face 
să-mi iau viaţa”. 

Adrian se duse la el. Cum apăru, ochii călăului său se 
umplură de lacrimi: 

— Află, copilul meu, că oamenii au făcut din mine 
scârnăvia care sunt şi cum pe drept m-ai numit. Eu, eu am 
venit pe lume, îndrăgostit de tot ce vedeam, am venit bun, 
milos şi mai ales îndrăgostit de natură. Dar un tânăr cioban 
de pe moşia noastră, pe care îl iubeam pentru poveştile şi 
snoavele lui, ştiu atât de bine să se „joace” cu mine pe când 


aveam zece-doisprezece ani, încât, curând de tot, nu mă 
mai putui lipsi de plăcerea pe care mi-o altoi în trup şi care 
deveni şi rămase pentru totdeauna cea dintâi nevoie a mea, 
mai puternică şi decât foamea... lată mizeria şi nenorocirea 
mea. Ai să-mi ierţi crima ce ţi-am făcut-o? 

Adrian, lângă uşă, rosti: 

— Ţi-o iert. 

— Şi-ai să primeşti de la mine o mică sumă de bani? 

— Asta, nu. Nu primesc decât dreptul meu. Suferinţa nu se 
plăteşte. 

Ger siberian, cu toată luna martie care înclina spre sfârşit. 
De câteva zile, o îmbelşugată zăpadă moale, măruntă, 
îngăduia săniilor să zboare, încoace şi încolo, înveselind 
spaţiul cu sunetele zurgălăilor. 

Adrian, cu geamantanul pe umăr, părăsi strada general 
Ipătescu, aşa cum părăseşti un spital când eşti tuberculos, 
cu suflet amorţit şi gol de convalescent care nu ştie dacă 
afară îl aşteaptă viaţa sau, cumva, întoarcerea bolii. 
Absenţă totală de sentimente precise. Nici dragoste, nici 
ură. Nici nădejde, nici temere. Ieşirea din cele cinci 
săptămâni de ocnă cu îngrozitoarea lor vedenie scârboasă 
de la sfârşit, îl lăsa indiferent în faţa libertăţii regăsite. Nu 
simţea nici măcar nevoia de a-l revedea pe Mihail, despre 
care nu mai ştia nimic. Şi, lucru ciudat, îi era bine aşa: 
neîmpins de nici o voinţă lăuntrică să facă într-un fel sau 
într-altul. 

Ajuns la o răscruce, sumedenia de sănii galopând ca nişte 
fantome, chiciura de pe pomi, albul orbitor al peisajului, îi 
dădură poftă să alerge şi el cu o sanie prin zăpadă. Strigă 
una şi se sui: 

— Unde mergem? 

— Unde vrei. Plimbă-mă puţin. Uite: de-a lungul cheiului 
Dâmboviţei. 

Frigul şfichiuitor îi făcu bine, fără a-l trezi. 

Dormita, cu ochii pe jumătate deschişi, cu geamantanul la 
picioare, neştiind unde va sfârşi cursa. Clădiri, şiruri de 


pomi, pietoni grăbiţi, uneori imaginea unei femei sau a unui 
bogătaş, înfofoliţi în blănuri, îi defilau iute pe dinainte în 
sens contrar, silindu-se parcă să-i fugă de sub priviri. Se 
ghemui în pătura groasă a săniei. La Cotroceni, vizitiul 
întrebă: 

— Continuăm? 

— Nu. Du-mă la o cofetărie bună, pe Calea Victoriei. 

În faţa cofetăriei se întrebă ce să facă cu geamantanul, 
care nici prea frumos nu era. 

— Aşteaptă-mă zece minute, îi spuse birjarului. 

Intră şi ceru prăjituri, luând loc la o masă în fundul 
localului. În clipa aceea chiar, se gândi la Lucia şi, după un 
minut, apăru şi ea, urmată de Puţi, avocatul de la serbarea 
câmpenească. Le întoarse repede spatele, ca să nu fie 
văzut, în timp ce în inimă simţi un junghi care îl făcu să-şi 
piardă răsuflarea. Închise ochii, cu capul proptit în piept, cu 
plumb în trup, şi rămase aşa mult după plecarea fostei sale 
ibovnice. Apoi, buzele lui rostiră amar: 

— Puţi! M-a înlocuit cu Puţi! 

Dar de ce faptul acesta îl durea aşa de tare, o durere pe 
care n-o mai cunoscuse încă? O iubea, deci, pe Lucia? Şi 
până-ntr-atât? Pentru ce, atunci, o părăsise? Biata fată îi 
scrisese îndeajuns. El nu-i răspunsese deloc. Atunci? 

„Da... Dar... Puţi!” 

Puţi sau altul, nu era totuna? 

„Nu, nu! E-ngrozitor! Puţi ăla se culcă acuma cu Lucia 
mea!” 

Lucia lui! 

Se sculă, nimicit. Sania îl lăsă în faţa „Biroului”, dar un 
lacăt mare la uşă îl vesti că prăvălia trăsese pe veci 
obloanele. Intră la plăpumari. Atelierul era în păr. Acelaşi. 
Dar chipurile nu erau vesele ca de obicei. Lucra acum şi 
Cristin. Nimeni nu păru surprins de apariţia lui Adrian. 
Schimbară doar câte un bună-ziua. Apoi Cristin zise: 

— Macovei e la morgă. 

Adrian ghicise: 


— Şi Leonard? 

— Pe jumătate nebun. Are să se omoare, cu siguranţă! 

— Şi nu se poate face nimic pentru el? 

— Ce să faci? Să-i dai o sută de lei? Două? Nici nu vrea! 
Nici nu primeşte! Şi-l înţeleg. 

— Acum unde e? 

— Dus după pregătiri pentru înmormântare... Îl îngroapă 
mâine. 

— Mihail ştie? 

— Nu l-am mai văzut de când a intrat la „English”. 

Adrian hotări să nu se ducă să-i anunţe vestea morţii lui 
Macovei. La ce bun? 

leşi. 

Gol... gol... Pustiul vieţii! 

Ei, nu! Puţi! Ah, Lucia asta, care spunea că-i e scârbă de 
de-alde Puţi. hotărât, toate femeile sunt la fel!... Da, toate 
sunt la fel, dar junghiul e tot acolo în inima lui. Se înfige din 
ce în ce mai adânc: Lucia se culcă acum cu Puţi! Dar e de 
neîndurat! Cum are să uite el asta? Tocmai în clipele astea 
când e singur. Fără Mihail. Şi Macovei, mort. Şi „Biroul”, 
mort. Şi plăpumarii, reci, tăcuţi ca nişte vrăjmaşi! 

„Dumnezeule, unde e umanitatea mea?” 

Zăpada bătătorită, înaltă de trei palme, făcea să nu se mai 
deosebească trotuarele de stradă. Nu mai ştiai pe unde 
mergi, dacă eşti pe calea ta sau alături. Sănii şi pietoni 
alergau alandala. Peste tot, ciocniri, bombăneli, înjurături. 
Toată această zăpăceală şi aceea din capul lui, îi pricinuiră 
lui Adrian necazuri la tot pasul: fu îmbrâncit de toată 
lumea, gata să fie răsturnat. 

Mergea fără să ştie încotro. Imaginea lui Mihail şi a Luciei, 
cu domiciliile lor opuse unul altuia, îi jucau mereu în minte 
şi îl făcură până la urmă să ia o direcţie contrară 
amândurora. Nu voia să se ducă să vadă pe niciuna din 
aceste două fiinţe iubite, cu toate imaginile lor ce-l obsedau. 

Nu, nu se va duce să-i vadă! În ce-o priveşte pe Lucia, ar fi 
fost umilitor pentru el şi nici nu i-ar fi slujit la nimic: ea se 


culca acuma cu Puţi. N-o mai voia. Cât despre Mihail... Ei, 
dar şi Mihail ăsta, prea făcea pe încăpăţânatul. De ce nu 
mai dăduse nici un semn de viaţă? Desigur, Adrian îl jignise, 
spunându-i că n-o să-i ceară lui „de mâncare”, vorbă urâtă, 
care nu se aruncă în obrazul unui frate bun ca Mihail. Dar 
asta era, oare, un motiv să se bosumfle pe veci? Să-i poarte 
atâta pică? Şi nu bănuia el, măcar, ce se petrecea acum în 
inima lui? Nici deznădejdea căreia îi era pradă Adrian în 
clipa aceasta? Şi care-ar putea să-l ducă la sinucidere? 

„Da, sunt în stare să mă omor. Totul e neant!” 

Se pomeni cu ochii în vitrina librăriei „Socec”. Un galantar 
întreg cu cărţi nou apărute, printre care o frumoasă ediţie a 
poeziilor lui Eminescu şi Strigoii lui Ibsen. ÎI privi aproape 
rece: „Şi voi sunteţi tot o iluzie! Frumuseţea voastră? Ea 
depinde de inima noastră. Totul depinde de inima noastră. 
Dacă suntem fericiţi, sau măcar mulţumiţi, un braţ de paie 
sub cap ne e de-ajuns ca să ne facă să binecuvântăm 
existenţa. Dar, în nenorocire, la ce ne-ar putea sluji raiul, 
aşternut la picioarele noastre!” 

Simţindu-se îmbrâncit, porni dispreţuitor, mai departe, 
înspre Poşta centrală şi dădu de-o îmbulzeală. Se interesă 
despre ce e vorba. Un domn, care avea o decorație la 
butoniera paltonului, lovise pe un nenorocit pe care acum îl 
ridicau oamenii din zăpadă. Se aflau în faţa bisericii Zlătari. 
Domnul cu decorația tocmai se oprise, ca bun creştin, să se 
închine, când cel bătut îl apostrofă cu gluma populară care 
face aluzie la păcatele celor habotnici: 

— Fă-ţi crucea mai mare, că-i dracu bătrân! 

— Dumnezeule! exclamă Adrian, uitându-se la omul care 
se ridica cu ajutorul trecătorilor. Tu eşti, Păcală? Păcală era. 
Care, fireşte, în ura lui pe bisericoşi, îşi râsese de acel 
credincios de răspântie, fără să ţină nici o seamă de 
decorație. Adrian îl smulse cu putere, din gloată, şi-l târi cu 
el. 

— Ce-ţi veni să te-agăţi de om? Păcală, numai în haină, era 
îngheţat lemn. Îşi ştergea sângele ce-i curgea din nas. Puțin 


mai departe, căzu. Adrian îl ridică şi îl ajută să meargă, 
ţinându-l de braţ. 

— Ai fost bătut aşa de rău sau eşti bolnav? 

— Nu... nu e nimic. Dar n-am mâncat de două zile. 

— Şi te-ai gândit că era chiar acum momentul să 
zeflemiseşti canaliile religioase şi să fii bătut? 

Intrară într-un birt de pe strada Brezoianu. Adrian cercetă 
lista şi ceru două fripturi de porc pe varză călită. Dar 
Păcală, în loc să mănânce, perora cu voce stinsă: 

— Trebuie să stârpim superstiţia şi ignoranţa! E de datoria 
noastră, a socialiştilor. Ele otrăvesc poporul. Biserica! Unul 
dintre cei mai mari duşmani ai eliberării maselor! Trebuie 
s-o demascăm. 

— Lasă asta acum şi mănâncă! 

— Popii sunt jandarmii unui Dumnezeu care face jocul 
capitaliştilor. Cot la cot cu adevărații jandarmi, ne ţin ţăranii 
în robie. Trebuie să... 

— Trebuie să mănânci, Păcală. Ai să vorbeşti pe urmă. 

Înghiţi câteva îmbucături şi începu iar: 

— Când vrem să luminăm masele, suntem loviți. Asta 
dovedeşte că răspândirea luminii în popor nu le convine 
stăpânitorilor luminii. Zice Karl Marx... 

— Dă-l dracului pe Marx, acum când eşti flămând! 
Mănâncă, pentru Dumnezeu! 

— Da, sunt flămând... N-are a face. Nu moare omul de 
foame. Dar trebuie să-ţi spun ce e... 

— Şi ce vrei să-mi spui? Să mă convingi, pe mine, de rolul 
funest al religiei? Depinde! În mâinile oamenilor, credinţele 
cele mai sublime devin mijloace de îndobitocire şi prigoană. 
De asta, sunt încredinţat. Bigotul care te-a lovit adineauri e 
o brută. Dar nu toţi credincioşii sunt brute: dovadă, maică- 
mea, care crede şi care e o femeie sfântă. 

Păcală mânca şi dezaproba, bodogănind: 

— Eşti un rău socialist. N-ai citit de-ajuns. Socialismul 
trebuie să măture toate credinţele burgheziei. Toate sunt 


putrede... Ei bine, află că eu nu cred în inafailibilitatea 
socialismului tău! 

— Socialismul meu! 

Păcală azvârli furculiţa, se sculă şi ieşi ca vântul, fără să-şi 
fi terminat mâncarea. 

Adrian se căi mâhnit: „Trebuia să tac şi să-l las barem să 
se sature. Săracul Păcală!” 

Comandă o cafea, fumă şi se întoarse iar la tristeţea lui. De 
ce-o lăsase el pe Lucia? Trebuia să se-nsoare cu ea, să 
accepte colaborarea regulată pe care i-o oferea Dimineaţa, 
să-şi facă un viitor, să-şi creeze un cămin, s-o facă pe maică- 
sa fericită. La ce-i servise linia de conduită ce şi-o trăsese! 
Iată-l singur, singur pe pământ şi fără nici o dorinţă de-a 
merge mai departe. Prietenie, cărţi, independenţă: vanităţi! 
A împins-o pe Lucia în braţele lui Puţi, iată rezultatul 
credinţei sale în aceste valori. Acum îşi dă el seama de 
zădărnicia lor. Lucia lui, amanta lui Puţi! 

Totul deveni negru în ochii lui. Îl durea acum inima şi 
fiziceşte. Se înăbuşea. Mai aprinse o ţigare, plăti şi ieşi. 

Viscolul îi biciui vederea. 

Rebegit de frig în vechiul lui pardesiu, istovit de trei 
ceasuri de umblet pe jumătate inconştient, de-a lungul 
cheiului Dâmboviţei, se pomeni spre seară în faţa „Halei 
Vechiturilor”. Intră. Un evreu se repezi la el: 

— Cu ce vă putem servi, mă rog? 

— Îmi trebuie un revolver. 

Negustorul se dădu înapoi: 

— Un revolve-e-e-er? Aşa ceva nu-i un articol curent. N- 
aveţi cumva nevoie şi de altceva? De exemplu: un dulap 
bun, scaune aproape ca noi, o lampă superbă... Alţi 
negustori evrei îl înconjurară: 

— Ce-ce-ce? Ce vrea? 

Primul evreu deschise braţele: 

— Vrea un revolver! Ce ziceţi de asta? 

— Pe un aşa frig! 


Adrian se duse mai în fundul halei şi găsi un revolver 
calibru 6,35. Pocni cu el de mai multe ori. Arma funcţiona 
bine. 

— Gloanţe aveţi? 

— N-am decât două. 

Cumpără revolverul, cu cele două gloanţe, pe cinci lei, şi 
ieşi prin partea cealaltă a clădirii, ca să nu se vadă luat la 
vale de primii negustori. 

În stradă, simţi o uşurare mare. Capul i se limpezi. 
Durerea fizică din inimă îi dispăru. De asemenea şi 
oboseala. Nu mai avea nimic. 

„Curios! gândi el. Cu sinuciderea e ca şi cu durerea de 
dinţi, care-ţi trece de îndată ce vezi cleştele în mâna 
dentistului. N-aş fi crezut niciodată.” 

Un singur loc rămânea încă sensibil: Lucia se culca acum 
cu Puţi! lată ce nu-i putea trece deloc. Iată ce nu va putea 
uita niciodată. Dar, de data asta, dacă-l vor năpădi iar 
durerile, se va omori. 

Adevărat? Se va omori? Va avea el curajul? Şi de ce nu? 
Sunt dureri mai crâncene decât moartea. În sfârşit... Are 
revolver. Când nu va mai putea îndura, va trage... 

Deocamdată îi era frig şi voia să bea un ceai. În jurul lui, 
copii cu năsucuri şi mâni îngheţate înfruntau viscolul, cu 
braţele încărcate cu lemne pentru încălzit. Înaintau eroic, 
strângând cu dragoste la piepturile lor fragede legăturica 
de bețe, care avea să aducă, peste câteva clipe, fericirea, în 
promiscuitatea cocioabelor lor. Ştia bine Adrian ce 
înseamnă asta: „Daţi-mi de cin'şpe bani, cinci kile de 
lemne!” strigase el, copil, de-atâtea ori, în prăvălia 
negustorului. 

„O! de ce nu poţi rămâne veşnic copil!” 

Dădu buzna într-o agitată ceainărie populară de pe Calea 
Văcăreşti. Abur ca la baia rusească. Popor evreiesc, 
vorbăreţ, ager, inteligent, spiritual, deşi crăpând de 
mizerie. Nici chip, să găsească printre ei un loc liber. Erau 
îndesaţi ca sardelele. Câte patru şi cinci guri aplecate pe 


aceeaşi porţie de ceai de douăzeci de bani, sorbeau cu 
nesaţ o apă fierbinte, fără culoare şi fără zahăr. Dar 
capetele şi ochii şi braţele lor, şi limbile lor mai ales, păreau 
posedate de o furioasă nevoie de a-şi impune părerea, de-a 
spune totul dintr-o dată, de a-l da gata pe adversar! 

Adrian primi un puternic duş de optimism şi scoase mâna 
care strângea în buzunar caraghiosul revolver. 

O, lumea aceea! Lumea aceea strivită de nevoi! Unde era 
suferinţa lui? Toate acele feţe asudate, voioase, toţi acei 
ochi strălucitori de mulţumire! 'Toţi acei oameni murdari, 
zdrenţăroşi, pe jumătate sau cu totul înfometați, care se 
întorceau spre el ca să-l vadă şi să-l identifice, sau numai ca 
să-l primească triumfători, să-i facă loc şi să-l atragă în 
larma lor, şi să-l apropie sau să-l înfunde, în orice caz, să-l 
„descoasă” şi mai ales să nu-i tolereze mutra aceea de 
înmormântare, nelalocul lui. 

Adrian străbătu mulţimea, se întoarse şi ieşi ruşinat. Acolo 
nu era loc pentru el, nici la propriu, nici la figurat. 

Se duse să-şi ia ceaiul la „Cafe Boulevard”. Lume puţină, 
oglinzi multe, alămuri şi nichel. Curăţenie ostilă. O femeie 
băţoasă, la tejghea. Chelneri care se înfrânau să nu caşte. 
Lumina electrică indiscretă, domni cu monoclu, foarte 
discreţi, care îşi priveau vecinii numai cu coada ochiului. 
Conversaţii în şoaptă, care încetau de cum apărea în local 
un client nou. 

Nici aici nu era de el. Adrian simţi că ochii cu monoclu îi 
scotocesc politicoşi gândul şi pătrund până la revolver. Îşi 
sorbi apa călduţă şi părăsi locul. 

— Duceţi-vă dracului, cu capetele voastre insuportabile! 

Era ora când, ziua sfârşită, plăpumarii luau ceaiul. Adrian 
nu vru să stea ei. N-avea nici chef de vorbă, nici de căscat 
gura. Având cheia atelierului, de la intrarea din curte, 
hotări să se întoarcă pe a ceasurile nouă, după închidere. 
Dar, până atunci, unde să-şi treacă timpul? Într-un 
restaurant? Nu-i era foame. 


Trebui totuşi să se ducă, din cauza frigului şi a dezgustului 
de alte localuri publice. 

Doamne, cât de sinistre sunt orele când deznădejdea îţi 
macină sufletul! Adrian nu ştiuse niciodată ce-nseamnă 
lungimea timpului. Dimpotrivă, pentru el, timpul fusese 
totdeauna prea scurt, chiar atunci când nu făcea nimic. Ce 
se întâmplase? Cum de-şi pierdu el solidul său echilibru? 

„Sunt poate bolnav. A spus Mihail că ne pândeşte 
tuberculoza.” 

Se poate. Şi, totuşi un fapt era precis: Lucia! Şi nu era o 
suferinţă închipuită, nu era un chin tiranic. Nu va scăpa din 
cleştele lui, fără un eveniment care să-l mântuie. Ce 
eveniment? 

Cu multe precauţiuni, ca să nu fie văzut de clienţii birtului 
în care se afla, Adrian scoase revolverul din buzunarul 
pardesiului şi îl privi, pe genunchi: „Trebuie să fie îngrozitor 
să ridici braţul, să lipeşti ţeava de tâmplă şi să apeşi pe 
trăgaci”. 

Pentru moment, nu se hotărâse la acest gest. Dar ideea că 
putea să-l facă oricând, îl liniştea. 

La ceasurile nouă pătrundea în atelier şi, fără să facă 
lumină, trecu în „Birou”. Leonard la locul lui, întins pe 
banca lui, cu chipul luminat de felinar. Pustietatea care 
sălăşluia în jur, îi îngheţă lui Adrian inima. N-avu puterea 
nici să zică o bunăseara şi nici să mai rostească vreun 
cuvânt. Se aşeză pe scaun, alături de Leonard. Acesta nu se 
răsese de mai multe zile. Era aproape de nerecunoscut. Se 
uita la Adrian, cu gura întredeschisă, cu pleoapele pe 
jumătate închise şi nemişcate. Ocii nu i se vedeau şi nu 
aveau o privire, ci mai curând o atitudine. Păreau că spun: 
„Suntem gata”. 

După câteva minute, Adrian înţelese că, de astă dată, 
cadavrul lui Macovei îl despărţea de Leonard şi făcea 
prezenţa lui de prisos lângă un om care era de asemenea 
mort. Vru să se retragă dar nu ştia cum, când stâlpul 


felinarului răsună sub lovitura de ciomag a lui Mefisto, care 
urlă, cu glas răguşit: 

— Li-vor-no-0-0! 

Adrian tresări. Se sculă, tremurând, fugi în depozitul 
atelierului şi se cocoloşi repede într-un morman de plăpumi 
vechi, unde somnul nu întârzie să vină şi să-l cufunde în 
neant. 

A doua zi, dimineaţa, trebuia să aibă loc înmormântarea 
lui Macovei. Adrian se sculă înainte de deschiderea 
atelierului şi ieşi. Cutreieră toată ziua prin muzee. Fără să 
vadă nimic. Cu sufletul mai gol ca niciodată. Seara, la şapte, 
pe când mânca într-un mic restaurant, o femeie tânără, 
vecină de masă, îi făcu cu ochiul. Acceptă invitaţia, 
numaidecât. Luară cafeaua împreună şi el ascultă, aproape 
fără să deschidă gura, o văicăreală searbădă despre iarna 
grea şi „lipsa de lucru”, iar la urmă se duse să se culce cu 
femeia într-un mic hotel de pe strada Colţei. 

Nu se atinse de ea toată noaptea. 

La ziuă, pe când îşi lua cafeaua turcească, află din ziare o 
veste înspăimântătoare: Leonard se sinucisese în ajun. 
Ziarul povestea că „D. Cristin, binecunoscutul socialist, 
neliniştit de deznădejdea morală în care se afla Leonard 
după înmormântarea fostului său asociat, s-a transportat 
aseară pe la orele opt la biroul de plasare ca să se 
intereseze despre starea sa şi l-a găsit spânzurat de chiar 
clanţa uşii interioare a biroului, deşi partea de jos a trupului 
era întinsă la pământ”. 

Adrian nu putea să creadă: „De clanţă! A trebuit, deci, să 
se târască pe jos, ca să izbutească să se spânzure! Ce 
grozăvie!”. 

Moartea aceasta îl înspăimântă. Moartea însăşi îl 
înspăimântă. O mare nevoie de-a trăi, cu orice preţ, îl 
împinse spre „Hotel English”. Să cadă în braţele lui Mihail, 
să-i ceară iertare, apoi să părăsească Bucureştiul, să plece 
împreună în străinătate, indiferent unde, dar să se bucure 
de viaţă, de soare, de libertate, chiar de mizerie! 


Fu însă numai o scurtă criză de speranţă. Noaptea îl află 
nehotărât, într-o cafenea din cartierul lui Mihail. Gândul că 
s-ar putea să-şi regăsească prietenul tot bosumflat, poate 
chiar decis la o ruptură definitivă, îl opri de mai multe ori în 
uşa hotelului. La ceasurile zece intra în culcuşul său din 
atelier. 

Veghe până dimineaţa. Clanţa şi spânzuratul care se târa 
pe pământ, îi jucară în ochi toată noaptea. 

Era duminică. Atelierul stătea închis. 

„Nu mă voi scula azi, decât îmboldit de foame”, îşi zise. 

Într-adevăr, nu se sculă decât la amiază, după ce dormise 
câteva ceasuri. Privirea îi căzu pe revolver. Îl pusese de cu 
seară, pe scaun, la căpătâi. Îmbrăcându-se şi apoi făcând 
focul în soba din atelier se tot întreba: „Care va fi, oare, 
soarta lui în zilele următoare? Se va omori, până-n cele din 
urmă, sau viaţa va birui, în ciuda morţii?” În clipa aceea, 
graţie spânzuratului, inima lui învinsese ameninţarea 
revolverului. „Şi pe urmă?” Adrian ar fi dat mult ca să ştie. 

Dădu o fugă în împrejurimi, ca să-şi ia pâine, brânză, ceai 
şi zahăr. Când se întoarse, căzu peste Mihail care, aşezat pe 
scaun, ţinea revolverul într-o mână şi cele două gloanţe în 
cealaltă. Era îmbrăcat fercheş. Alături de el, valiza. De unde 
Adrian trase încheierea că prietenul său părăsise serviciul. 
Cei doi amici se priviră o clipă, muţi: Adrian, în picioare, cu 
târguielile în braţe; Mihail stând pe scaun, unde fusese 
revolverul. Ultimul zise, arătând arma: 

— Ce e gluma asta? Adevărat, te hotărâseşi să te duci 
după Leonard? Şi maică-ta? Maică-ta, care nu trăieşte 
decât pentru un egoist tine? La ea nu te gândeai? 

Şi cum celălalt tăcea, adăugă revoltat: 

— Măgarule!... Şi eu care venisem să-ţi vorbesc despre 
Egipt, despre Grecia, despre călătorii!... Dar eşti nevrednic 
de ele! 

Mănăstirea Neamţ noiembrie 1932 


SFÂRŞIT 


1 Poliţia secretă ţaristă. (n.€.)