Burroughs Edgar Rice — V10 Tarzan si Povestile Junglei

Burroughs Edgar Rice 


Burroughs Edgar Rice 


TARZAN Și Poveștile Junglei 
sau Adolescenţa lui 1LARZAN 


Jungle Tales of Tarzan 


CUPRINS: 

CAPITOLUL I - Prima dragoste a lui Tarzan. 3 
CAPITOLUL II - Tarzan în robie. 22 
CAPITOLUL III - Lupta pentru Balu. 38 
CAPITOLUL. IV - Dumnezeul lui Tarzan. 50 
CAPITOLUL V - Tarzan şi băiatul negru. 69 
CAPITOLUL VI - Vraciul aleargă după răzbunare. 96 
CAPITOLUL VII - Moartea lui Mucava. 115 
CAPITOLUL. VIII - Leul şi pielea de leu. 127 
CAPITOLUL IX - Un vis ciudat. 142 
CAPITOLUL. X - Lupta cu cartuşele. 158 
CAPITOLUL XI - O glumă cu efect. 178 
CAPITOLUL XII - Luna şi. Salvarea ei. 195 


CAPITOLUL I - Prima dragoste a lui Iarzan. 

Întinsă alene la umbra pădurii tropicale, Tika reprezenta 
cel mai atrăgător tablou de drăgălăşie feminină. În tot 
cazul, aşa credea Tarzan al maimuţelor, care se desfăta 
privind-o de pe creanga joasă a unui copac din apropiere. 

Dar şi pe el, să-l fi văzut cocoţat în copacul uriaş secular, 
pe ramura ce se legăna uşor, cu pielea brună sub reflexul 
razelor strălucitoare ale unui soare ecuatorial, care 
pătrundea prin frunzişul de deasupra, cu trupul elegant 
croit, culcat cu capul puţin întors la o parte, ca absorbit în 
contemplare, pe când ochii lui vioi devorau visător obiectul 


adorării sale, l-ai fi luat drept reîncarnarea vreunui semizeu 
din vechime. 

Nimeni nu şi-ar fi putut închipui că, pe când era mic de tot, 
a supt la pieptul păros al unei maimuțe mari şi urâte, nici 
că, de-a lungul existenţei sale înmagazinate în memorie 
(după moartea părinţilor săi în cabina de pe malul mării, la 
marginea junglei), el nu a cunoscut alţi tovarăşi, decât pe 
maimuţoii fioroşi şi femelele arţăgoase din tribul lui Ciuk, 
marele antropoid. 

Iar, dacă cineva ar fi putut citi gândurile ce treceau prin 
creierul lui activ şi sănătos, dorul, poftele şi aspiraţiile 
insuflate la vederea Tikăi, ar fi fost înclinat să nu se 
încreadă în versiunea adevărată a originii sale. Judecând 
numai după ceea ce cugeta el, nu ar fi putut întrezări 
adevărul: el fusese născut de o frumoasă doamnă engleză, 
iar tatăl său era un nobil englez aparţinând uneia din cele 
mai vechi şi onorate familii... 

Pierdut era pentru Tarzan adevărul asupra originii sale. 
Nu avea de unde să ştie că el era John Clayton, lord de 
Greystoke, membru de drept în Camera lorzilor şi chiar de 
ar fi ştiut, tot nu ar fi înţeles ce înseamnă asta. 

Da, 'Tika era cu adevărat frumoasă! Bineînţeles că şi Kala a 
fost frumoasă o mamă nu poate fi altfel decât frumoasă - 
dar Tika avea o frumuseţe a ei, irepetabilă, indescriptibilă 
pentru Tarzan, ci numai sesizabilă în mod vag, nelămurit. 

Tarzan s-a jucat ani întregi cu Tika şi alţi pui de maimuţă, 
dar ei au început să devină posaci şi arţăgoşi; Tika, deşi de- 
o vârstă cu ei, a rămas veselă şi a continuat să se joace cu 
Tarzan. lar, dacă el s-a gândit mai serios la aceasta, 
probabil că ataşarea lui crescândă faţă de tânăra femelă a 
atribuit-o faptului că, dintre toţi tovarăşii lui de joacă de 
altădată, ea era singura care mai avea plăcerea să se joace 
ca înainte. 

Azi, însă, cum se uita la ea, a observat că este atras atât de 
frumuseţea corpului, cât şi de cea a figurii ei..., fapt pe care 
niciodată nu l-a constatat până atunci, niciuna din aceste 


calităţi neavând vreun amestec în uşurinţa ei de a alerga 
prin copaci, nici în putinţa ei de a se adapta la jocurile pe 
care creierul lui fecund le inventa. Se scarpină în cap, 
afundându-şi degetele prin bogatul păr negru care-i 
încadra atât de bine figura drăguță de băiat, se scărpină în 
ceafă şi oftă. 

Frumuseţea de curând descoperită la 'Tika era şi cauza 
disperării sale. Invidia blana frumoasă ce acoperea tot 
corpul ei. Pielea lui netedă, bronzată de arşiţa soarelui, o 
detesta, ură provenită din dezgust şi dispreţ. Cu câţiva ani 
mai înainte, nutrise speranţa vană că va fi odată acoperit 
peste tot cu păr, ca fraţii şi surorile sale. În timpul din urmă, 
speranţa realizării acestui vis delicios a început să-l 
părăsească. 

Unde mai pui dinţii ei mari ca ai băieţilor, dar destul de 
puternici şi frumoşi, pe lângă cei albi şi neputincioşi ai lui. 
Dar sprâncenele ei stufoase, dar nasul gros şi lătăreţ! Dar 
gura ei! Tarzan a încercat de multe ori să-şi rotunjească 
gura într-un cerc mic şi apoi, umflându-şi obrajii, să 
clipească repede din ochi. Dar niciodată nu a reuşit să facă 
asta atât de drăgălaş şi irezistibil ca Tika. 

Pe când se uita la ea nedumerit, observă că un tânăr 
maimuţoi, care până atunci şi-a căutat hrana când aici, 
când dincolo, a început să se dea binişor pe lângă Tika. 
Celelalte maimuțe din tribul lui Ciuk îşi vedeau fiecare de 
treburile lor, unii în căutarea hranei, alţii odihnindu-se, 
întinşi alene la umbră. 

Din când în când, s-a întâmplat ca unul sau altul să treacă 
chiar pe lângă Tika, dar Tarzan nu a dat atenţie faptului. De 
ce, aşadar şi-a încruntat sprâncenele şi şi-a încordat 
muşchii în clipa când a văzut că Tug s-a oprit lângă tânăra 
femelă şi s-a aşezat alături de ea? 

Lui Tarzan i-a plăcut Tug, întotdeauna. Încă din copilărie, 
Tug a fost unul din tovarăşii lui nedespărţiţi. Amândoi au 
făcut tot felul de boroboaţe cu Tug; amândoi l-au necăjit pe 
Numa, leul. Atunci de ce Tarzan a simţit că i se ridică părul 


de pe ceafă, pentru simplul motiv că Tug s-a aşezat lângă 
Tika? Adevărat, Tug nu mai era un pui jucăuş, ca odinioară. 
Când îşi rânjea colții şi mârâia, nimeni nu-şi mai închipuia 
că ar fi vrut să se joace, ca pe vremea când se tăvălea pe 
iarba moale, prefăcându-se că se bate cu Tarzan. Azi, Tug 
era un maimuţoi enorm, tăcut şi impunător, iar cu larzan 
nu se certase niciodată până acum. 

Au trecut câteva minute, timp în care Tarzan privea cum 
Tug se apropie din ce în ce mai mult de Tika. Dar când văzu 
că maimuţoiul întinde o labă să o mângâie pe Tika pe umăr, 
Tarzan a sărit ca o pisică din copac şi s-a apropiat de ei. 

Pe când venea spre ei, buza de sus i s-a zbârcit într-un 
rânjet de i se vedeau toţi dinţii, iar din pieptul lui puternic 
ieşea un mârâit surd şi teribil. Tug îl privi nedumerit, dar în 
privirile 'Tikăi se citea mirare şi plăcere. A ghicit ea, oare, 
cauza tulburării lui Tarzan? Cine poate şti?! În tot cazul, era 
de sex feminin, aşa că a întins o mână şi l-a scărpinat pe 
Tug după ureche. 

Tarzan observă; şi din clipa când a văzut, Tika a încetat să 
mai fie pentru el o simplă tovarăşă de joacă, ca acum un 
ceas-două, ci se metamorfoză într-un lucru minunat - cel 
mai minunat din lume - pentru deținerea căruia s-ar fi bătut 
până la moarte cu Tug şi cu oricine altul care ar fi îndrăznit 
să-i conteste dreptul la posesie. 

Aplecat de mijloc, cu muşchii încordaţi şi cu un umăr 
întors spre maimuţoi, Tarzan merse tot mai aproape. Ochii 
lui nu i-au părăsit o clipă pe ai lui Tug, iar mărâiturile se 
înteţeau, erau tot mai dese şi mai tari. S-a ridicat şi Tug în 
picioare, cu părul zburlit, cu colții rânjiţi. A început să dea 
ocol, ţeapăn de picioare şi mârâind. 

— 'Tika e a lui Tarzan, a zis viitorul Rege al junglei în 
guturalele surde, limba marilor antropoizi. 

— Tika e a lui Tug, a răspuns maimuţoiul. 

Alţi maimuţoi, Tac, Nung şi Gunt, tulburaţi de mârâiturile 
celor doi combatanți, s-au oprit din treburile lor, privind cu 
interes. Deşi le era somn, au mirosit o luptă care promitea 


să întrerupă monotonia vieţii din junglă. Tarzan avea colac 
pe umăr, funia sa de iarbă, iar în mână cuțitul de vânătoare 
al tatălui său, mort demult, tată pe care nu l-a cunoscut 
niciodată. În creierul mic al lui Tug, exista mare respect 
pentru lucioasa lamă ascuţită mânuită atât de bine de băiat. 

Cu această armă l-a ucis el pe Tug, teribilul lui tată vitreg 
şi pe Bolgani, gorila cea mare. Acestea toate le ştia bine 
Tug, aşa că se învârtea cu multă băgare de seamă în jurul 
lui Tarzan, căutând să-l surprindă (pe când acesta, foarte 
atent din cauza inferiorităţii armelor lui naturale, urma 
aceeaşi tactică). 

Câtva timp se părea că altercaţia lor se va sfârşi ca cele 
mai multe din certurile dintre membrii tribului, adică să-i 
treacă unuia din combatanți necazul şi să plece pentru a-şi 
vedea de alte treburi. 

Probabil că şi în cazul de faţă sfârşitul certei ar fi fost 
acelaşi, dacă ar fi fost un casus belii de altă natură. Tika, 
însă, era măgulită de atenţia ce i se dăduse şi de faptul că 
flăcăii tribului voiau să se bată pentru ea. Aşa ceva nu i se 
mai întâmplase până acum. Totuşi a văzut lupte între 
maimuţoi, pentru alte femele, mai în vârstă ca ea, aşa că, în 
adâncul inimii sale, a aşteptat ziua când iarba pădurii se va 
înroşi de sângele curs în timpul luptei pe viaţă şi pe moarte, 
ce s-ar fi dat de hatârul frumuseţii sale. 

Şedea rezemată într-un şold, insultând imparţial pe ambii 
admiratori. Îi aţâţa, acuzându-i şi pe unul şi pe altul de 
laşitate, ameninţându-i că-l va chema pe Mung să-i bată cu 
nuiaua...; Mung, care era atât de bătrân, încât nu se mai 
putea urca în copaci şi care se hrănea mai mult cu fructele 
găsite pe jos. Celelalte maimuțe spectatoare au început să 
râdă la auzul vorbelor Tikăi, ceea ce l-a înfuriat pe Tug, cea 
sărit deodată asupra lui larzan; acesta s-a dat la o parte, 
evitându-i cu uşurinţă atacul. 

Apoi, cu iuţeala unei pisici, a sărit iarăşi spre Tug, cu 
cuțitul ridicat, ţintind o lovitură puternică în gâtul acestuia. 
Tug, însă, s-a ferit la timp, aşa că lama ascuţită l-a izbit 


numai în umăr, făcându-i o rană uşoara. [âşnirea sângelui a 
făcut-o pe Tika să dea un țipăt de plăcere. „lată acum ceva 
la care merită să te uiţi”, gândea ea. După aceea a aruncat 
o privire mândră, în jurul ei, să se asigure dacă au văzut şi 
alţii această dovadă a valorii sale. Nici Elena a Troiei nu a 
fost mai mândră, cum se simţea 'Tika în momentul acesta. 

Dacă Tika nu ar fi fost atât de cufundată în propria ei 
vanitate, ar fi observat foşnetul frunzelor de deasupra €i..., 
foşnet ce nu era pricinuit de vânt, pentru că nu bătea vântul 
deloc. Iar, dacă s-ar fi uitat în sus, ar fi văzut un corp lung, 
pitit deasupra ei şi o pereche de ochi galbeni răutăcioşi, 
care o priveau cu lăcomie, dar Tika nu se uită în sus... 

Văzându-se rănit Tug, a început să se retragă mârâind 
cumplit. Tarzan s-a ţinut după el, ameninţându-l cu cuțitul. 
A pornit şi Tika de sub copac, căutând să se ţină cât mai 
aproape de combatanți. Creanga de deasupra Tikăi s-a 
îndoit şi s-a clătinat puţin: fiara care pândea acolo s-a întins 
de-a lungul ei. 

Tug s-a oprit acum şi se pregătea de un nou atac. Buzele-i 
erau pline de spumă, iar de pe fălci îi curgeau bale de 
furie... Stătea cu capul aplecat, cu braţele întinse, plănuind 
cum să-l înhaţe pe potrivnicul său, în carnea moale a căruia, 
când şi-o înfige ghearele, ştia bine de partea cui va fi 
victoria. El considera modul de luptă al lui Tarzan incorect, 
pentru că acesta nu se încăiera cu el, ci sărea cu uşurinţă 
departe de sfera de acţiune a ghearelor şi colţilor 
antropoidului. 

Băiatul nu a mai purtat până atunci o luptă adevărată cu 
vreun maimuţoi, numai în joacă, aşa că nu prea era sigur 
dacă ar fi fost bine să-şi pună muşchii la încercare într-o 
luptă pe viaţă şi pe moarte. 

Nu că-i era frică, pentru că Iarzan nu cunoştea frica, dar 
instinctul de conservare îl făcea să fie precaut...; atâta tot. 
EI înfrunta primejdia numai când ar fi fost strict necesar, 
dar atunci nu ezita faţă de nimic în lume şi socotea felul său 
de luptă ca pe cel mai potrivit mărimii corpului şi armelor 


sale. Dinţii lui destul de puternici şi ascuţiţi, nu erau arme 
de atac, ci foarte nepotriviţi în comparaţie cu colții puternici 
ai antropoidului. Sărind deci, în jurul acestuia, la suficientă 
distanţă de ghearele lui, îi putea pricinui mult mai multe 
răni cu ajutorul lungului şi ascuţitului său cuţit de 
vânătoare şi în acelaşi timp să scape de rănile dureroase şi 
primejdioase pe care cu siguranţă că le-ar fi căpătat, dacă 
se încăiera cu maimuţoiul. 

Tug s-a repezit la atac, mugind ca un taur, dar Ilarzan 
sărea uşor pe lângă el, aţâţându-l cu insultele din jargonul 
junglei şi înţepându-l, din când în când, cu cuțitul. În cursul 
luptei, mai aveau şi clipe de repaos, când rămâneau 
amândoi faţă în faţă suflând din greu, timp în care se 
concentrau şi-şi adunau forţele pentru un nou atac. 

S-a întâmplat ca Tug, în timpul uneia din aceste pauze, să- 
şi arunce privirile dincolo de adversarul său. Instantaneu s- 
a schimbat întreaga atitudine a maimuţoiului. Furia de pe 
trăsăturile sale a dispărut, făcând loc unei expresii de 
spaimă nemărginită. 

Scoţând un strigăt, pe care fiecare din celelalte maimuțe L- 
a recunoscut şi l-a înţeles, a întors spatele şi a fugit. Ele nu 
mai aveau nevoie să-l întrebe, nici timp de pierdut pentru 
aceasta..., strigătul lui de prevenire, vestea că sunt pe cale 
să fie atacați de un inamic ereditar. 

Tarzan a pornit şi el să se adăpostească după cum au făcut 
şi ceilalţi membrii ai tribului, dar în momentul acela a auzit 
strigătul de groază al unei pantere amestecat cu strigătul 
de groază al unei femei din trib. Tug a auzit şi el ambele 
strigăte, dar nu şi-a întrerupt fuga, nici măcar să privească 
înapoi. Dar nu s-a petrecut acelaşi lucru cu vlăstarul de viţă 
omenească. El s-a oprit să vadă de nu cumva vreun membru 
al tribului era încolţit de fiară, iar priveliştea ce i-a 
întâmpinat privirile l-a făcut să geamă de groază şi durere. 
Tika a fost cea care a strigat înspăimântată, tocmai când 
străbătea poiana cea mică, în fuga mare, deoarece după ea, 
venea repede, în sărituri uşoare şi elegante, Şita, pantera. 


Fiara avea aerul că nu se grăbeşte deloc. Hrana îi era 
asigurată, deoarece, chiar dacă maimuța ajungea la copaci 
înainte de a fi prinsă, tot nu ar fi avut timpul necesar să se 
urce destul de sus, ca să nu mai poată fi prinsă în ghearele 
ascuţite ale panterei. Tarzan ştia că Tika, va pieri şi că 
numai o minune cerească ar putea-o salva de moartea 
sigură ce o aştepta. 

Atunci îl chemă în ajutorul femelei pe Tug şi pe ceilalţi 
maimuţoi, pornind, în acelaşi timp, spre fiară, luându-şi 
repede de pe umăr funia de iarbă. Ştia el bine de ce erau 
capabili maimuţoii din trib când se înfuriau. Nu exista nici o 
fiară în junglă, nici chiar Numa, leul, care să îndrăznească 
să se măsoare cu ei, iar, dacă numai câţi au fost de faţă 
atunci ar fi atacat-o pe Şita, aceasta ar fi fugit cu coada 
între picioare, bucuroasă că scapă cu viaţă. 

Tug a auzit chemarea lui Tarzan, după cum au auzit-o şi 
ceilalţi maimuţoi, dar niciunul nu a sărit să-l ajute pe Tarzan 
la salvarea Tikăi, în timp ce fiara se apropia tot mai mult de 
prada ei. Tot alergând după panteră, Tarzan a început să 
strige, cu gândul de a o abate din drumul ei, sau cel puţin 
să-i atragă atenţia în altă parte, până când tânăra 
maimuţică va fi destul de sus, pe crengile unui copac, unde 
Şita nu ar îndrăzni să se urce. 

Pentru a-şi ajunge scopul, i-a strigat panterei tot felul de 
cuvinte urâte ce-i treceau prin minte. O provoca să stea şi 
să se bată cu el, un bărbat, nu să alerge după o femelă. Cu 
toate acestea, Şita părea că nu-l aude şi continua să alerge 
după deliciosul articol alimentar din faţa ei, pe care acum 
aproape că l-a ajuns. Tarzan nu era nici el mult în urmă, dar 
totuşi distanţa dintre fiară şi femelă era prea mică pentru a 
spera să mai poată ajunge carnivorul înainte de a o fi sfâşiat 
pe Tika. 

Cu mâna dreaptă şi tot fugind, băiatul învârtea pe 
deasupra capului funia de iarbă. Singurul lucru ce nu l-ar fi 
voit era ca tocmai atunci să dea greş, de astă dată distanţa 
fiind mult mai mare decât a aruncat el vreodată cu arcanul 


fie chiar în practica sa zilnică. Dar, cu toate că distanţa ce îl 
despărţea de fiară era tot atât de mare pe cât era şi funia 
de lungă, vedea bine că nu i-a mai rămas altceva de făcut. 
Nu mai putea să se apropie de fiară înainte ca aceasta s-o fi 
ajuns pe Tika. Prin urmare, trebuia să arunce cu arcanul 
chiar de la distanţa aceea. 

Deci, tocmai când Tika sărea să se agaţe de creanga de jos 
a unui copac uriaş şi tocmai când Şita se ridica în spatele ei 
s-o prindă, arcanul băiatului spintecă aerul ca fulgerul, 
rămânând o clipă suspendat în linie dreaptă, în timp ce laţul 
oscila deasupra capului sălbatic cu fălcile gata deschise. 
Apoi s-a aşezat aşa de bine pe gâtul galben al fiarei, parcă 
ar fi fost de când lumea acolo şi smucind repede de capătul 
din mână, a strâns laţul şi s-a înţepenit pe picioare, ca să 
reziste opintirii ce avea să vină când Şita se va azvârli să 
scape din arcan. 

Ghearele carnivorului au bătut aerul în gol, câteva degete 
mai jos de pulpele maimuţei, tocmai în clipa când laţul se 
strângea de gâtul ei, oprind-o de la săritura ce proiecta s-o 
facă... şi aceasta cu o forţă care bufni fiara cu spatele de 
pământ. Şita s-a ridicat mai repede ca fulgerul..., cu ochii 
aprinşi bătându-şi coastele furios cu coada şi fălcile căscate, 
din care a izbucnit o serie de răcnete hidoase, provocate de 
furia dezamăgirii. 

L-a văzut atunci şi pe băiat: cauza ruşinii suferite era 
numai la zece-doisprezece metri de ea şi s-a repezit la el. 
Tika a scăpat. Lui Tarzan i-a fost suficient să se asigure de 
aceasta, aruncând numai o privire spre copacul în care s-a 
refugiat ea. Şita, însă s-a repezit acum asupra lui. 

Desigur era de prisos să-şi rişte viaţa într-o luptă inegală şi 
fără rost, dar cum era să scape ca să nu se bată cu această 
pisică furioasă? Iar, dacă era nevoit să se lupte cu ea, mai 
putea spera să rămână cu viaţă? S-a văzut nevoit să admită 
că situaţia sa nu era nicidecum de invidiat. Copacii erau 
prea departe pentru a spera să-i ajungă la timp, înaintea 


fiarei. Nu-i mai rămânea nimic de făcut, decât să stea 
locului şi să întâmpine atacul aprig al panterei. 

În mâna dreaptă ţinea strâns cuțitul de vânătoare: o armă 
într-adevăr zadarnică, un fleac, pe lângă cele două şiruri de 
colţi enormi din fălcile puternice ale Şitei şi faţă de unghiile 
ei lungi şi ascuţite. 

Cu toate acestea, tânărul lord Greystoke aştepta atacul 
fiarei cu aceeaşi resemnare curajoasă, cu care probabil 
vreunul din strămoşii lui a mers la o înfrângere şi moarte 
sigură, în lupta de la Senlac Hill pe Hastings. 

Din sanctuarele lor de sus, de prin copaci, maimuţele 
urmăreau scena din poiană, strigând tot felul de insulte 
panterei şi diferite sfaturi lui Tarzan, deoarece 
premergătorii omului aveau, după cum era şi firesc, destule 
caracteristici omeneşti. Tika era foarte speriată. Striga 
întruna către maimuţoi să sară în ajutorul lui Tarzan, dar ei 
aveau acum altă treabă, să dea poveţe şi să se strâmbe. În 
tot cazul, gândeau unii, Tarzan nu era un Mangani de-al lor. 
Deci, pentru ce şi-ar risca ei vieţile în apărarea lui? 

Şita, în ultima ei săritură, aproape că l-a prins pe băiat..., 
dar băiatul nu mai era acolo. Rapidă era marea pisică, dar 
el era şi mai rapid. A sărit la o parte chiar în clipa când 
ghearele panterei erau să se înfigă în carnea lui moale; şi 
pe când Şita s-a prăbuşit bufnindu-se la pământ, Tarzan 
alerga spre cel mai apropiat copac din marginea poienii. 

Pantera îşi veni în fire instantaneu şi răsucindu-se în loc, 
porni vijelios după prada ei, pe când funia tânărului 
Tarmangani se târa pe pământ după ea. 

În reluarea goanei după Tarzan, Şita trecu pe după un 
tufiş mic. Era un amănunt fără nici o însemnătate, ce putea 
întâmpina în drum orice făptură din junglă de mărime şi 
greutatea Şitei..., bineînţeles, dacă nu avea nici o funie 
atârnându-i în urmă. 

Şita, avusese norocul acesta şi când se repezi din nou 
după Tarzan al maimuţelor, funia înconjură tufişul, se 
încurcă bine în el şi opri pantera brusc în loc. O clipă după 


aceea, Tarzan se afla în siguranţă, pe crengile cele mai de 
sus ale unui copac mic, până unde Şita nu-l putea urmări. 

Cocoţat acolo, începea să arunce cu crenguliţe în fiara 
înfuriată. Îl imitară şi ceilalţi membri ai tribului, începând 
un bombardament în toată regula, cu crengi uscate sau 
fructe tari, tot ce le cădea la îndemână, până când Şita, 
turbată de furie şi muşcând mereu frânghia de iarbă, a 
reuşit, în cele din urmă, să o rupă în două. 

Rămase apoi un moment în nedumerire, uitându-se fioros 
când la unul când la altul, din cei care o chinuiau, apoi, cu 
un ultim răcnet de furie, întoarse spatele, dispărând în 
încâlceala frunzişului din junglă. O jumătate de ceas mai 
târziu, tribul se afla din nou pe jos prin poiană, căutându-şi 
hrana, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Tarzan regăsise cea mai mare parte din funia sa şi era 
foarte ocupat cu împletirea unui laţ nou, iar Tika se aşezase 
jos lângă el: dovadă vădită că-şi făcuse alegerea. Tug se uita 
chiorâş la ei. Într-un rând, se apropiase cam mult şi Tika îşi 
rânjise colții, mârâind, iar Tarzan îl primi cu aceeaşi 
atitudine. Tug, însă, nu căută să provoace altă ceartă. Părea 
că acceptă, după cum era obiceiul neamului, hotărârea 
femelei: aceea că a fost câştigată în lupta pornită pentru 
favorurile ei. 

Ceva mai târziu, în timpul zilei, după ce-şi repară funia, 
Tarzan porni prin copaci, ducându-se la vânătoare. Simţea 
nevoia de carne cu mult mai mult decât tovarăşii săi, aşa că, 
pe când ei se mulţumeau cu fructe, ierburi şi nuci pe care le 
puteau obţine fără prea mari eforturi, Tarzan petrecea o 
bună parte umblând după vânat. Numai carnea acestora 
putea să îi satisfacă cerinţele stomacului şi să dea tărie şi 
rezistenţă enormilor săi muşchi, care creşteau zi cu zi pe 
sub pielea lui bronzată de arşiţa soarelui tropical. 

Tug îl văzu plecând. După aceea, ca şi cum ar fi făcut-o din 
întâmplare, începu să-şi caute hrana tot pe mai aproape de 
Tika, până ajunse la vreo doi metri de ea. Aruncându-i o 


privire furişă, o observă că-l cântăreşte. Din ochi şi că nu 
are nici cea mai mică urmă de mânie în expresia figurii sale. 

Îşi umflă doar enormul său piept şi se răsuci pe picioarele 
lui scurte, scoțând mârâituri ciudate din gât. De asemenea, 
îşi rânji buzele, făcând să i se vadă colții. 

Ce colţi mari şi frumoşi avea Tug! Nu se putea ca Tika să 
nu-i bage în seamă. Mai mult, începea chiar să-i admire 
sprâncenele groase, precum şi gâtul lui scurt, gros şi 
puternic. Ce fiinţă frumoasă era Tug! lar el, măgulit de 
admiraţia vădită din ochii ei, se învârtea pe lângă ea, 
mândru ca un păun. După puţin, începu a-şi face în gând 
inventarul calităţilor şi se pomeni că le compară cu acelea 
ale rivalului său. 

A mârâit cu dispreţ deoarece nu încăpea nici o 
comparaţie. Cine putea compara frumoasa lui blană cu 
urâţenia pielii goale şi netede a lui Tarzan? Cine mai putea 
găsi frumuseţe în nasul sărăcăcios al lui Tarmangani, după 
ce privise o dată nările largi ale lui Tug? Dar ochii lui 
Tarzan! Ce hidoşi, cu alb mult şi fără un pic de roşu pe 
margini! Tug ştia că ochii lui injectaţi de sânge erau 
frumoşi, deoarece îi văzuse reflectaţi în suprafaţa lucie a 
multor lacuri la care se adăpase. 

S-a apropiat şi mai mult de 'Tika şi în cele din urmă, se 
aşeză lângă ea. Când Tarzan se întoarse de la vânătoare 
după câtva timp, o văzu pe Tika scărpinând, mulţumită, 
spinarea lui Tug. Rămase dezgustat. 

Nici Tug nici Tika nu-l văzuseră când ieşise dintre copaci, 
în marginea poienii. Se opri o vreme acolo să-i privească, 
apoi, cu faţa întristată, le întoarse spatele, pierzându-se în 
frunzişul des din care apăruse câteva clipe mai înainte. 
Dorea acum să fie cât mai departe de cauza durerii sale 
sufleteşti. Suferea de cea dintâi strângere de inimă a unei 
iubiri neîmpărtăşite şi nu putea şti exact ce se petrecea cu 
el. Se gândi că poate era supărat pe Tug, dar atunci nu 
înţelegea pentru ce fugise, în loc să sară asupra lui şi să se 
bată până la moarte cu distrugătorul fericirii sale. 


Mai credea că poate era supărat pe Tika; totuşi o avea 
neîncetat înaintea ochilor, tânără şi frumoasă, aşa că nu 
putea s-o vadă decât prin prisma iubirii sale, deci, ca pe 
obiectul cel mai de dorit din lume. Băiatul era setos de 
afecţiune. Încă de pe când era mic de tot şi până când 
săgeata otrăvită a lui Long străpunse inima ei sălbatică, 
Kala a fost pentru acest vlăstar de origine engleză, singura 
fiinţă drăgăstoasă pe care o cunoscuse vreodată. 

Kala îşi iubise fiul adoptiv aşa cum ştiuse ea, în felul ei 
sălbatic şi furios de a iubi, iar Tarzan îi răsplătise iubirea cu 
o afecţiune reciprocă, deşi nu se manifesta mai mult decât 
era de aşteptat de la oricare din fiarele din junglă. 

Numai după ce o pierduse, îşi dădu seama bietul băiat, cât 
de adâncă îi fusese dragostea ce nutrise pentru mama lui..., 
căci aşa o considera el pe Kala. Văzuse în Tika, în ultimele 
câteva ceasuri, o fiinţă care ar fi putut-o substitui pe Kala..., 
cineva pentru care să se bată şi să vâneze..., cineva pe care 
să-l mângâie; dar visele lui erau acum zdruncinate din 
temelie. 

Simţea în pieptul lui ceva care-l doare. Îşi puse mâna pe 
inimă, întrebându-se ce i s-a întâmplat. În mod vag, începu 
să atribuie această durere Tikăi. Cu cât se gândea mai mult 
la ea, aşa cum o văzuse ultima oară mângâindu-l pe Tug, cu 
atât mai mult îl durea ceea ce avea în piept. Scutură din cap 
şi mârâi, apoi porni înainte şi tot înainte prin junglă şi cu cât 
mergea mai departe, cu atât se gândea mai mult la 
necazurile sale, cu atât tindea mai mult la mizantropie 
iremediabilă. 

Trecuseră două zile de când vâna singur..., îi era urât şi se 
simţea foarte nefericit, dar se hotărâse să nu se mai 
întoarcă niciodată la tribul său. Nu putea să se împace cu 
gândul de a-i vedea pe Tug şi Tika mereu împreună. Pe 
când se legăna să sară de pe o creangă mare pe alta, 
Numa, leul şi Sabor, leoaica, trecură pe dedesubtul lui şi se 
făcu că-l muşcă de obraz. Era un fel de mângâiere şi asta. 
Tarzan a oftat adânc şi a aruncat în ei cu o nucă. 


Mai târziu dădu peste mai mulţi războinici negri ai lui 
Mong. Era pe cale să arunce arcanul de gâtul unuia, care se 
găsea ceva mai departe de ceilalţi, când îşi încordă atenţia 
şi prinse interes pentru a ceea ce făceau sălbaticii. 

Construiau o cuşcă în mijlocul cărării, acoperind-o cu 
crenguţele frunzoase. După ce îşi terminară lucrarea, 
construcţia lor abia se mai putea distinge. Tarzan se miră 
foarte mult, întrebându-se care va fi fost scopul căruia ar 
putea servi aceasta, precum şi motivul pentru care negrii, 
după ce terminaseră lucrarea, plecaseră înapoi spre satul 
lor. 

Trecuse mai multă vreme de când Tarzan nu-i mai vizitase 
pe negri şi cam de mult nu mai privise el, din adăpostul 
copacului înalt care atârna peste gardul satului, la 
îndeletnicirile duşmanilor săi, printre care fusese şi 
ucigaşul Kalei. Cu toate că-i ura, pentru el era o distracţie 
să urmărească activitatea zilnică din sat, sau privind în dans 
corpurile lor goale, în timpul cât săreau şi se suceau într-un 
simulacru de război. 

Gândul de a privi acest spectacol l-a determinat şi de data 
aceasta să-i urmeze pe războinici înapoi spre satul lor, dar 
se înşelă în aşteptările sale, în seara aceea nefiind dans în 
sat. Totuşi, din ascunzişul său din copac, a văzut mici 
grupuri de negri aşezaţi în jurul foculeţelor din faţa 
colibelor, discutând evenimentele zilei. 

A mai observat că în diferite colţuri mai întunecate ale 
satului s-au retras perechi izolate, vorbind şi râzând... şi 
totdeauna perechile erau formate din câte o tânără negresă 
şi din câte un războinic tânăr. 

Îşi aplecă într-o parte capul şi rămăsese pe gânduri; mai 
înainte de a se culca în seara aceea, ghemuit în furca 
marelui copac de la marginea satului, gândurile sale erau 
numai la 'Tika şi mai târziu visele sale au fost cu ea..., 
despre ea şi despre tinerii negri glumind şi râzând cu fetele 
din satul lor. 


Tug plecase singur la vânătoare şi s-a îndepărtat de restul 
tribului. Mergea încet de-a lungul unei cărări de elefant, 
când descoperi că e blocată de tufişuri dese. 

Ajuns acum la maturitate, Tug era o brută, având o fire 
extrem de violentă. Când i se punea ceva la cale, nu avea 
decât un singur gând: să învingă prin forţă şi tenacitate. 
Aşa şi acum: cum văzu că drumul îi este blocat, se năpusti 
furios asupra piedicii frunzoase din faţă, iar, după câteva 
clipe, se trezi într-o vizuină ciudată, din care nu mai putu 
înainta, cu toată strădania lui aprigă. 

Muşcând cu colții şi izbind cu labele în obstacolul din faţa 
sa, ajunse într-o stare de furie cumplită, vecină cu nebunia, 
dar totul a fost în zadar şi în cele din urmă, s-a convins şi el 
că trebuie să pornească înapoi. 

Dar când să facă aceasta, necazul lui nu fu mai mic decât 
întâia oară, descoperind că un alt obstacol se ridicase în 
spatele lui, în vremea cât se străduise să-l înlăture pe cel 
dintâi. Era prins în cursă. S-a zbătut, s-a chinuit şi s-a luptat 
frenetic să-şi recapete libertatea, până când a căzut sleit de 
oboseală; totul fusese zadarnic. 

În zori de zi, o ceată de negri porni din satul, lui Mong în 
direcţia cursei construite cu atâta meşteşug în ziua 
precedentă, iar printre crengile copacilor, pe deasupra lor, 
un tânăr uriaş gol, plin de curiozitate îi urma să vadă ce se 
va întâmpla. 

Manu, maimuța cea mică, vocifera, ocărându-l pe Tarzan 
când trecu prin apropiere şi cu toate că nu se temea de 
băiat, cunoscându-l de multă vreme, strânse instinctiv lângă 
el şi mai mult trupul plăpând al tovarăşei vieţii sale. 

Tarzan începu să râdă la vederea mişcării speriate a lui 
Manu, dar râsul lui a fost urmat de crisparea feţei şi de un 
suspin adânc. Ceva mai încolo, o pasăre cu pene 
strălucitoare şi viu colorate se păuna sub privirile de 
admiraţie ale prietenei sale, cu exteriorul mai puţin dotat 
de natură. 


Lui Tarzan i se păru că tot ce există în junglă, complotase 
a-i aduce aminte că o pierduse pe Tika..., deşi în fiecare zi 
văzuse aceleaşi tablouri, fără a fi reflectat prea mult asupra 
lor. Când negrii ajunseră la cursa lor, Tug deveni foarte 
năbădăios. A apucat de gratiile cuştii cu labele lui puternice 
şi le zgudui îngrozitor, mârâind teribil şi scoțând răcnete ce 
ar fi îngheţat sângele în venele negrilor, dacă nu s-ar fi ştiut 
în siguranţă. 

Negrii erau încântați, pentru că, deşi nu construiseră 
cursa pentru acest om păros din copaci, totuşi captura era 
dintre cele mai bune. Tarzan ciuli urechile la auzul vocii 
maimuţoiului şi făcu numaidecât un ocol până ajunse în 
josul vântului dinspre cuşcă, adulmecând aerul în căutarea 
dârei de miros a prizonierului. 

Nu a trecut decât de două-trei ori şi nările lui sensibile 
descoperiră mirosul cunoscut care-i arătă identitatea 
captivului cu aceeaşi siguranţă cu care-l văzu pe Tug cu 
ochii. Da, era Tug şi numai el singur fusese prins. Tarzan 
rânji când se apropie de cursă, pentru a observa ceea ce 
vor face negrii prizonierului lor. Fără îndoială că-l vor ucide 
pe loc. Rânji din nou mulţumit. De acum înainte o va avea 
pe Tika numai pentru el şi nimeni nu-i va contesta dreptul 
asupra tinerei femele. 

Şi, cum sta şi îi privea pe războinicii negri, îi văzu dând la 
o parte acoperişul de crengi frunzoase de pe cuşcă, legând- 
o cu funii şi începând s-o târască pe cărare în jos, spre satul 
lor. 

Îi urmări până ce se pierdură din vedere atât negrii, cât şi 
cuşca în care se afla rivalul său zguduind gratiile închisorii 
sale şi răcnind furios tot felul de ameninţări la adresa 
negrilor, cu toate că ei nu-l înțelegeau. După aceea, tânărul 
sălbăticit se întoarse şi porni repede prin copaci, în 
căutarea tribului său şi a Tikăi. 

La un moment dat, în timpul drumului, a surprins-o pe Şita 
cu familia ei într-un tufiş dintr-o poiană în miniatură. Pisica 
cea mare stătea întinsă pe pământ, pe când tovarăşa ei cu o 


labă pe faţa stăpânului ei sălbatic îi lingea părul moale de la 
gât. 

Tarzan şi-a mărit pasul, aşa că acum aproape zbura prin 
codru şi nu a trecut mult până a găsit peste tribul 
antropoizilor printre care crescuse. 

I-a văzut cu mult mai înainte ca ei să-l poată zări. 

Pentru că, dintre toate fiinţele din junglă, nimeni nu umbla 
mai silențios decât Tarzan al maimuţelor. I-a zărit pe Kama 
şi pe soţul ei căutându-şi împreună de-ale mâncării, 
trupurile lor păroase aproape frecându-se unul de altul. A 
văzut-o pe Tika singurică, dar, de acum încolo, gândi 
Tarzan, fata nu va mai avea nevoie să-şi caute singură 
hrana. Dintr-o singură săritură, apăru în mijlocul lor. 

Apariţia lui provocă un cor de mârâituri furioase şi de 
spaimă, deoarece îi luase prin surprindere, dar nu era 
numai atât: trebuia să mai fi fost şi altceva, care să explice 
cauza pentru care maimuţoii rămaseră cu părul zburlit încă 
multă vreme după ce descoperiră identitatea noului venit. 

Tarzan a observat faptul, după cum îl observase de multe 
ori în trecut: venirea lui bruscă printre ei îi punea 
întotdeauna în stare de agitaţie şi nelinişte un timp destul 
de mare şi că simțeau nevoia, cu toţii, ca să-l miroasă de 
câteva ori spre a se încredința că e într-adevăr Tarzan, ca 
să se liniştească. 

Trecând printre ei, se îndreptă spre Tika, dar tânăra 
femelă se dete înapoi, la apropierea lui. 

— 'Tika, zise el, eu sunt Tarzan. Tu aparţii lui Tarzan. Am 
venit după tine. 

Maimuţa s-a apropiat puţin de el, examinându-l cu atenţie 
şi în cele din urmă, mirosindu-l ca şi cum ar fi vrut să-şi 
întărească impresia. 

— Unde-i Tug? întrebă ea. 

— L-au prins Gomanganii, îi răspunse Tarzan. Au să-l 
omoare. 

La aceste cuvinte, văzu în ochii femelei o mare părere de 
rău. Lika părea a fi foarte tristă de soarta lui Tug, totuşi 


veni la Tarzan şi se lipi de el, iar tânărul lord de Greystoke 
îşi trecu un braţ pe după mijlocul ei. 

În clipa când făcu aceasta, observă tresărind marea 
nepotrivire dintre braţul său neted bronzat de arşiţa 
soarelui şi blana neagră a fiinţei iubite. Îşi aminti, tot în 
clipa aceea, de laba tovarăşei Şita, pe gâtul soţului..., nu 
exista nici o nepotrivire acolo. 

S-a mai gândit la micul Manu, strângându-şi lângă el 
femeiuşcă..., o pereche atât de potrivită, parcă 
aparținuseră de când lumea unul altuia. Până şi mândrul 
păsăroi cu pene strălucitoare avea o mare asemănare cu 
tovarăşa sa mai puţin gătită ca el. lar Numa, dacă nu ar fi 
fost coama lui stufoasă, ar fi semănat leit cu Sabor, leoaica. 

Adevărat, era o diferenţă oarecare între fiarele masculine 
şi feminine de aceeaşi speţă, dar nu o deosebire atât de 
mare ca aceea care exista între Tarzan şi Tika. Tânărul 
nostru era foarte nedumerit. Trebuie să fi fost undeva o 
greşeală. Braţul lui a căzut de pe umărul Tikăi. Se trase 
încet, încet la o parte. Ea se uită la el curioasă, cu capul 
aplecat puţin într-o parte. Tarzan se ridică în toată 
înălţimea corpului său şi se bătu cu pumnul în piept. Ridică 
şi capul spre cer şi deschise gura. Din adâncul pieptului său 
s-a înălţat strigătul ciudat şi fioros al maimuţoiului victorios. 

Tribul întreg îşi întoarse privirile spre el. El nu ucisese 
nimic şi nici nu era pe acolo vreun adversar pe care l-ar fi 
putut provoca cu strigătul său sălbatic. 

De fapt, nu era nici un motiv anume pentru ceea ce făcuse 
Tarzan, aşa că ei îşi reluară fiecare treburile, dar îl pândeau 
cu coada ochiului, ca să nu fie surprinşi de o nebunie a lui 
subită. Şi cum maimuţoii îi pândeau fiecare mişcare, l-au 
văzut sărind într-un copac din apropiere şi dispărând din 
ochii lor. După aceea au uitat de elcu toţii, până şi Tika. 

Ostaşii negri ai lui Mong, gâfâind şi plini de sudoare din 
cauza muncii lor şi oprindu-se adeseori pentru a se odihni, 
înaintau foarte încet spre satul lor. De câte ori erau în 
mişcare, fiara sălbatică din cuşca primitivă, urla şi răcnea, 


izbind şi scuturând de gratii, până ce făcea spume la gură. 
Zgomotul său era din cele mai hidoase. 

În sfârşit, negrii aproape terminaseră drumul, făcând 
ultimul popas înainte de a porni mai departe, pentru a nu se 
opri decât în poiana din jurul satului lor. Nu lipseau decât 
doar câteva minute până să iasă din pădure şi fără îndoială 
că, atunci, nu s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat. 

O formă omenească trecu fără zgomot prin copaci, pe 
deasupra lor. O pereche de ochi ageri scrută cuşca şi 
numără războinicii. O minte atentă şi îndrăzneață calcula 
şansele de reuşită ale unui plan oarecare, dacă ar fi fost pus 
în execuţie. 

Tarzan îi privea pe negrii care stăteau întinşi la umbră, îi 
văzu sleiţi de oboseală; mulţi din ei adormiseră. El se 
apropie şi mai mult de ei fără să foşnească nici o frunză în 
trecerea lui printre crengi. Aşteptă apoi, cu răbdarea 
infinită a fiarei de pradă. Nu trecu mult şi numai doi 
războinici mai rămaseră să nu doarmă şi unul din ei moţăia. 

Tarzan se încordă să sară, dar în clipa aceea negrul, care 
nu dormea, s-a ridicat şi a ocolit cuşca, până în spatele ei. 
Tarzan îl urmă prin copaci. Tug pândea mişcările 
războinicului, scoțând mârâituri surde. Lui Tarzan îi era 
teamă ca nu cumva antropoidul să-i trezească cu 
mârâiturile sale pe cei care dormeau. Şi atunci, într-o 
şoaptă pe care urechile negrului nu o putea distinge, 
Tarzan şopti numele lui Tug, atenţionându-l să păstreze 
tăcerea. Mârăâiturile lui Tug încetară. 

Negrul se apropie de spatele cuştii şi examină legăturile 
de la uşă; dar, tocmai pe când făcea aceasta, omul din copac 
se aruncă în spinarea lui. În aceeaşi clipă, un rând de 
degete ca oţelul i se încleştară în gât, înăbuşind strigătul 
care pornise de pe buzele războinicului. Tot atunci i se 
înţepeniră în umăr două şiruri de dinţi puternici, pe când o 
pereche de picioare i se încolăciră de mijloc. 

Înnebunit de groază, negrul încercă să se desfacă de fiinţa 
tăcută din spatele său. Se aruncă pe jos rostogolindu-se de 


colo până colo, dar cu toate acestea degetele teribile din 
jurul gâtului îl sugrumau din ce în ce mai mult. 

Negrul a deschis gura din care-i atârna limba umflată, iar 
ochii îi i-au ieşit din orbite, dar degetele nemiloase nu 
făceau decât să mărească strânsoarea. 

Tug, martor ocular al acestei lupte, nu scotea nici un 
cuvânt. În micul lui creier sălbatic, se întreba fără îndoială 
care ar fi fost scopul lui Tarzan de-l atacase pe negru. Nu 
uitase încă lupta recentă pe care o avusese cu băiatul, 
precum nici cauza acestei lupte. A văzut că trupul 
Gomanganului se înmoaie deodată şi după o convulsie, 
rămâne nemişcat. 

Tarzan a sărit de pe victima sa, alergând către uşa cuştii, 
unde dezlegă cu degetele sale îndemânatice, cât putu mai 
repede, curelele ce o legau, ţinând-o închisă. 

Tug nu ştia cum să-i ajute..., nu era în stare să facă altceva 
decât să stea şi să-l privească pe Tarzan. Acesta împinse, 
după câteva clipe, uşa în sus şi Tug se strecură afară din 
cuşcă. La început maimuţoiul a intenţionat să se arunce 
spre negrii care dormeau, ca să-şi potolească răzbunarea 
plănuită pe când era închis, dar Tarzan nu-i permise să o 
facă. 

În schimb, a târât cadavrul negrului în cuşcă, unde l-a 
proptit cu spatele de gratiile din dreapta. După aceea, a 
coborât uşa la loc, legând curelele aşa cum au fost mai 
înainte. Un zâmbet de mulţumire însenină trăsăturile 
băiatului la operaţia aceasta, deoarece una din principalele 
sale distracţii erau şi farsele făcute negrilor din satul Mong. 

EI îşi imagina de pe acum groaza pe care o vor resimţi la 
deşteptare când vor găsi hoitul tovarăşului lor închis în 
cuşcă în locul maimuţoiului, pe care, cu câteva minute mai 
înainte, îl ştiuseră acolo. 

Tarzan şi Tug au pornit împreună prin copaci, blana 
păroasă a antropoidului frecându-se de pielea netedă a 
fiului de lord englez, în drumul ce îl făceau prin pădurea 
primitivă. 


— Du-te înapoi la Tika, zise Tarzan. Este a ta. Tarzan nu o 
vrea. 

— Tarzan şi-a găsit alta? întrebă Tug. 

Tânărul englez plictisit dădu din umeri şi răspunse: 

— Pentru orice Gomangan se găseşte câte o Gomangană; 
pentru Numa, leul, există Sabor, leoaica, pentru Şita există 
o femelă de acelaşi neam cu el; pentru Bara, cerbul; Manu 
maimuţica, pentru toate fiarele şi păsările din junglă se 
găseşte câte o tovarăşă de a lor. Numai pentru Tarzan nu 
există niciuna. Tug este maimuţă, Tika este maimuţă. Du-te 
la Tika. Tarzan este om. El va rămâne singur. 

CAPITOLUL II - Tarzan în robie. 

Războinicii negri lucrau în căldura umedă a umbrei 
înăbuşitoare a junglei. Săpaseră cu suliţele lor de război 
pământul negru de la suprafaţă, după ce dăduseră la o 
parte straturile groase de vegetaţie în putrefacție. Acum 
aruncară afară din mijlocul cărării pământul săpat, 
folosindu-se la aceasta cu degetele lor cu unghii mari. 
Munca le era întreruptă de repetate odihne, în timpul 
cărora se întindeau pe jos, vorbind şi râzând, la marginea 
gropii pe care o săpau. 

Îşi rezemaseră de trunchiurile copacilor din apropiere atât 
lungile lor scuturi ovale, de piele groasă de bivol, cât şi 
suliţele acelora care făcuseră săpătura. Sudoarea lucea pe 
pielea lor netedă şi neagră ca abanosul, sub care se vedeau 
muşchii rotunzi şi mlădioşi, în perfecțiunea naturală a 
sănătăţii robuste. 

Un cerb, păşind atent de-a lungul cărării spre apă, se opri 
în loc la izbucnirea unui râs, care ajunse la urechile sale. A 
rămas un moment ca o statuie..., nemanifestând alt semn 
de viaţă decât tremurătura nărilor lui delicate, apoi s-a 
întors şi a fugit, fără zgomot, îngrozit de prezenţa omului. 

La o distanţă mai mică de acolo, în adâncul încâlcelii de 
nepătruns a codrului, Numa, leul, a ridicat uşor capul său 
masiv. A mâncat bine înainte de a se lumina de ziuă, aşa că 
era necesar un zgomot destul de mare ca să-l trezească. 


Acum, ridicându-şi botul şi mirosind în aer, prinse atât 
mirosul rânced al cerbului, cât şi mirosul tare al omului. 

Dar, fiind sătul, scoase dezgustat un mârâit surd şi s-a 
furişat spre alte ascunzişuri. 

Din copac în copac zburau ca săgeata păsări cu vocea 
înţepată şi pene strălucitoare. Maimuţe mici trăncănind şi 
ocărându-se între ele, săreau din creangă în creangă, pe 
deasupra războinicilor. 

Negrii erau singuri, deoarece jungla, plină de 
nenumăratele vietăţi de acolo, este ca străzile pline de 
oameni ale unei capitale, cel mai singuratic loc din univers. 
Erau ei singuri, însă? Deasupra lor, legănându-se la mare 
înălţime pe una din crengile frunzoase ale copacului, un 
tânăr cu ochii căprui le pândea cu cea mai mare atenţie, 
fiecare mişcare. 

Focul urii era stăpânit de dorinţa evidentă a băiatului de a 
cunoaşte scopul muncii negrilor. Unul dintre aceştia a fost 
şi acela care a ucis-o pe mult iubita lui mamă adoptivă, 
Kala. Din partea lor, nu se putea aştepta decât la dușmănie 
şi totuşi, îi plăcea să-i privească, avid cum era de a şti cât 
mai multe din obiceiurile oamenilor. A văzut cum creştea 
adâncimea gropii până când ajunse să fie o gaură mare, 
căscată cât lărgimea cărării..., o gaură în care ar fi putut 
încăpea, la un moment dat, toţi cei şase inşi care o 
săpaseră. 

Tarzan nu avea de unde să ştie care era scopul acestei 
munci grele. Când negrii au tăiat ţăruşi lungi, ascuţiţi la un 
capăt, iar pe celălalt l-au înfipt în pământ, în fundul gropii, 
mirarea-i crescu şi mai mult, îndeosebi când i-a observat pe 
negrii, aşezând crengi subţiri peste groapă, pe care le 
acoperă apoi cu pământul pe care-l scoaseră din groapă şi 
cu frunze, ascunzând cu totul vederii groapa ce o săpaseră. 

După ce au terminat şi-au privit opera cu satisfacţie, ca şi 
Tarzan. Până şi pentru ochii săi atât de deprinşi, abia că mai 
rămânea o urmă slabă a faptului că bătrâna cărare de 
animale fusese scobită drept în mijloc. 


Atât de absorbit era în meditaţiile lui asupra acelei gropi 
acoperite, că-i lăsă pe negrii să plece spre satul lor fără să 
se mai lege de ei, după cum îi era obiceiul care-l făcuse să 
devină spaima poporului lui Mong, acordându-i-se astfel 
şansa răzbunării şi o sursă inepuizabilă de distracţie. 

Dar, oricât s-ar fi obosit el, totuşi nu era în stare să rezolve 
misterul gropii ascunse, multe din obiceiurile negrilor 
fiindu-i încă necunoscute şi străine. Ei nu au venit în jungla 
sa numai de câtva timp..., fiind cei dintâi din neamul lor 
care au înlocuit supremaţia de veacuri a fiarelor ce 
sălăşluiau acolo. 

Apucăturile oamenilor erau noi şi necunoscute lui Numa, 
leul, lui Iantor, elefantul, maimuţelor celor mari şi mici, 
precum şi tuturor celorlalte nenumărate animale din 
ţinuturi sălbatice...; ei aveau mult de învăţat de la aceste 
fiinţe negre, fără păr pe ele, care mergea pe picioarele din 
spate; învățau foarte încet şi totdeauna învăţătura era spre 
nenorocirea lor. 

Nu mult după plecarea negrilor, Tarzan a coborât uşor la 
pământ pe cărare. Mirosind bănuitor, a ocolit marginea 
gropii. Lăsându-se în genunchi, a scormonit şi a dat la o 
parte puţin pământ, până s-a văzut una din crengile 
transversale. 

O mirosi şi pe aceasta, o atinse, apoi, aplecându-şi capul la 
o parte, o contemplă serios câteva minute. După aceea, o 
acoperi din nou, aranjând pământul tot atât de bine, ca şi 
negrii. Isprăvind, s-a aruncat din nou printre copaci şi a 
pornit în căutarea amicilor săi păroşi, marile maimuțe din 
tribul Ciuk. Într-un rând a trecut pe deasupra lui Numa şi 
se opri un moment ca să arunce cu un fruct în botul lui 
rânjit, insultându-l cu epitetele ca „mâncător de stârvuri”, 
„frate cu Dango”, hiena. 

Leul, cu privirile sale aprinse de o ură cruntă, se uită în 
sus la făptura care dansa pe crengi deasupra lui. Din 
pieptul său ieşeau mârâituri surde, însă puternice, iar furia 


cea mare transmitea ondulatei sale coade o mişcare iute, ca 
a unui vârf de bici. 

Dându-şi seama, după experienţa din trecut, de zădărnicia 
unei dispute de la distanţă cu Tarzan, îi întoarse spatele, 
pornind prin vegetaţia încâlcită, care îl scoase din raza 
ochilor chinuitorului său. Acesta dând drumul unei serii 
finale de adjective puţin măgulitoare la adresa duşmanului 
care se depărta, îşi reluă drumul prin pădure. 

După vreun alt kilometru şi ceva de mers, o schimbare 
bruscă de vânt aduse până la nările sale delicate un miros 
foarte cunoscut, emanând foarte de aproape, iar după 
câteva clipe a apărut înaintea ochilor săi o masă enormă, 
cenuşie, care îşi croia drum încet prin pădure. 

Tarzan rupse o crenguliţă, iar la auzul acelei trosnituri 
atât de neaşteptate făptura enormă se opri brusc, ciulind o 
pereche de urechi cât toate zilele, pe când o trompă lungă 
şi scurtă fu repezită înainte, bălăbănind în toate părţile, în 
căutarea mirosului vreunui inamic. În acelaşi timp, doi ochi 
mici, cu vederea slabă, se uitau bănuitor de jur împrejur, 
căutându-l inutil pe autorul acelui zgomot care-i tulburase 
drumul liniştit. 

Tarzan a început să râdă cu hohot şi s-a apropiat şi mai 
mult, până a ajuns chiar deasupra pachidermului. 

— Tantor! Tantor! strigă el. Până şi Bara, cerbul, e mai 
puţin fricos decât tine... Tantor, elefantule, cel mai mare 
dintre toate animalele din junglă. Tu, care eşti mai tare 
decât Numa de mai multe ori de câte degete am eu la 
picioare şi la mâini, tu, Tantor care poţi dezrădăcina copaci 
mari, începi să tremuri de frică la zgomotul unei crenguţe 
rupte. 

Singurul răspuns a lui Tantor fu un sunet huruit, care 
putea fi luat ca semn de dispreţ sau de uşurare, mai ales că 
trompa urechile şi codiţa îşi reluară poziţiile lor normale...; 
totuşi, ochii tot se mai învârteau în căutarea lui Tarzan. 

Pachidermul, însă nu fu lăsat să aştepte mult, căci numai o 
clipă mai târziu, tânărul sări uşor pe ceafa lată a vechiului 


său prieten. Apoi, culcându-se de-a lungul spinării 
animalului, începu să bată toba cu vârful degetelor de la 
picioare pe pielea groasă, iar cu degetele de la mâini îl 
scărpina pe sub urechi, vorbindu-i şi povestindu-i ce se mai 
întâmplase prin junglă, ca şi cum animalul acesta enorm ar 
fi înţeles fiecare cuvânt rostit. 

Mult îl mai putea face Tarzan pe Tantor să înţeleagă! Cu 
toate acestea, deşi convorbirea animalelor sălbatice era mai 
presus de această namilă din junglă, totuşi, sta clipind din 
ochi şi legănându-şi uşor trompa, ca şi cum ar fi sorbit 
fiecare cuvânt cu cel mai mare interes. 

Adevărul era că-i făcea plăcere vocea prietenoasă şi 
mâinile ce-l mângâiau după urechi, ca şi prezenţa lângă ela 
aceluia pe care îl purtase pe spate adeseori, pe când 
Tarzan, copilaş, se apropiase fără teamă de el, presupunând 
şi din partea elefantului aceeaşi prietenie de care inima lui 
era plină. La chemarea lui Tarzan, pachidermul ar fi venit 
de la distanţe mari..., de oricât de departe, urechile sale 
agere ar fi putut distinge ţipătul de chemare al tânărului 
englez... iar, când Tarzan stătea aşezat pe ceafa lui, Tantor 
ar fi mers prin junglă în orice direcţie i-ar fi poruncit acesta 
care-l călărea. 

Aceasta nu era decât puterea de dominare a omului 
asupra animalului şi era tot atât de completă şi cu efect ca 
şi cum amândoi ar fi înţeles perfect de bine originea ei, cu 
toate că niciunul nu o înţelegea. 

Tarzan rămase pe spinarea lui Iantor mai bine de 
jumătate de oră. Timpul nu era o noţiune a existenţei lor. 
Viaţa, după concepţia lor, consta mai mult în a-şi menţine 
stomacurile pline. 

În această privinţă, munca lui Tarzan era cu mult mai 
uşoară decât a lui Tantor, stomacul băiatului fiind mai mic şi 
fiind omnivor, putea să-şi găsească hrana mai repede. Dacă 
nu găsea un tip de mâncare, erau multe altele la îndemână. 
Mai mult încă. Nu era atât de cusurgiu la mâncare ca 
Tantor, care nu ar fi mâncat decât coaja unor anume copaci 


şi lemnul lor, pe când de la alţii nu-i plăcea decât frunzele, 
preferinţe acordate ciclului anotimpurilor. 

Tantor era nevoit să-şi petreacă cea mai bună parte din 
viaţă cu ghiftuirea imensului său stomac, pentru 
satisfacerea cerinţelor puternicilor săi muşchi. Acelaşi lucru 
se petrece cu toate celelalte ordine inferioare: vieţile lor 
sunt atât de ocupate, fie în căutarea hranei, fie cu procesul 
de digerare, că au prea puţină vreme pentru alte 
consideraţii. Fără îndoială că această piedică i-a ţinut în loc 
şi nu au progresat atât de repede ca omul. Care a avut mult 
mai multă vreme pentru cultivarea gândirii. 

Totuşi aceste chestii nu prea îl tulburau pe Tarzan iar pe 
Tantor absolut deloc. Ceea ce ştia băiatul era că se simţea 
fericit în tovărăşia elefantului. Nu ştia de ce. Nu ştia că fiind 
o fiinţă omenească - normală şi pe deplin sănătoasă, simţea 
nevoia unei alte fiinţe vii asupra căreia să-şi reverse 
simpatia. Colegii de joacă din copilărie, maimuţele lui Ciule, 
deveniseră acum nişte brute enorme şi posomorâte. Nu 
simțeau şi nici nu inspirau decât foarte puţină afecţiune. Cu 
maimuţoii mai tineri, Tarzan se mai juca uneori. Îi iubea 
chiar în felul său sălbatic, dar ei erau departe de a fi 
tovarăşi satisfăcători, printre care să se simtă liniştit. 

Tantor era un munte mare de calm şi stabilitate. Putea 
găsi odihnă şi mulţumire întins pe spatele lui şi gemând, în 
urechile sale mari, speranţe şi aspirații mai vagi..., în acele 
urechi pe care animalul le bătea alene, ca şi cum ar fi 
înţeles totul. Dintre toate animalele din junglă. Tantor 
acaparase cea mai mare dragoste a lui Tarzan de când Kala 
dispăruse dintre cei vii. Uneori Tarzan se întreba cu mirare 
dacă această simpatie era reciprocă. Era însă un fapt greu 
de ştiut. 

Nu a fost decât chemarea stomacului - cea mai insistentă 
şi mai impunătoare dintre toate chemările pe care le 
cunoaşte jungla - care îl făcu pe Tarzan să apuce din nou 
prin copaci, în căutarea hranei, lăsând pe Tantor să-şi 
continue într-o direcţie opusă, călătoria întreruptă. 


Căutările lui Tarzan durară mai bine de un ceas. Un cuib 
înalt îi dădu câteva ouă proaspete. Fructe, coacăze şi câteva 
rădăcini de plante, îşi găsiră locul în meniul său, în ordinea 
în care au fost găsite, deoarece el nu căuta o astfel de 
mâncare. Carne, carne, carne! Aceasta era ceea ce vâna 
Tarzan al maimuţelor întotdeauna, dar uneori carnea îl 
ocolea, după cum se întâmplase şi azi. Dar, pe când 
cutreiera jungla, creierul lui activ nu era ocupat nu numai 
cu vânătoarea, ci şi cu multe alte subiecte. Avea obiceiul să- 
şi amintească, adeseori, evenimentele petrecute în ziua sau 
orele precedente. 

Retrăi deci, clipele în care a fost împreună cu Tantor, se 
gândi şi la negrii care săpaseră şi asupra rostului acoperirii 
gropii şi a părăsirii ei. 

Se întreba întruna cu mirare, care să le fi fost scopul. 
Compara percepțiile şi ajungea la raționamente. Compara 
raţionamentele şi ajungea la concluzii nu totdeauna din cele 
mai exacte, e adevărat aceasta, dar cel puţin îşi întrebuința 
creierul pentru scopul orânduit de Cel de Sus, ceea ce lui îi 
era mai puţin greu, nefiind împiedicat de raţionamentele 
altora de mâna a doua şi de obicei, greşite. 

Pe când stătea pe gânduri, a apărut deodată pe ecranul 
minţii sale, o vedenie: o făptură enormă, de culoare cenuşiu 
închisă, mergând greoi pe cărarea de animale din junglă. 

Instantaneu şi-a încordat atenţia. Dar, cum hotărârea şi 
punerea în execuţie se întâmplau, de regulă, simultan, a 
pornit printre crengile copacilor, mai înainte ca rezolvarea 
misterului groazei să se fi lămurit bine în mintea lui. 

Sărind din creangă în creangă, s-ar putea zice că zbura pe 
terasa mijlocie pe unde copacii creşteau mai apropiaţi unii 
de alţii. Alteori sărea jos pe pământ, alergând cu uşurinţă 
pe urme de vegetaţie în putrezire, apoi din nou prin copaci, 
pe acolo pe unde tufişurile de dedesubt îi împiedicau 
mersul rapid pe jos. 

În graba şi neliniştea lui, îşi pierdu prudenţa. Precauţia 
inerentă fiarei nu mai exista în faţa impulsivităţii omului, 


aşa că se şi întâmplă să intre într-o poiană mare, fără să se 
mai gândească la ce ar putea să fie acolo sau de partea 
cealaltă. 

Aproape pe la jumătatea poienii, în drumul său şi numai la 
câţiva metri mai încolo, văzu zburând din nişte bălării înalte 
câteva păsăruici care ciripeau cu îndârjire. Tarzan apucă 
imediat într-o parte, ştiind prea bine care era animalul a 
cărui prezenţă o proclamau acele santinele micuţe. 'Tot în 
acelaşi timp, însă Butto, rinocerul, se ridică greoi pe 
scurtele sale picioare şi atacă furios. 

Butto atacă întotdeauna la întâmplare. Vederea lui slabă 
nu-l ajută să distingă decât la distanţe mici şi ar fi greu de 
spus dacă impetuozităţile lui fără rost sunt datorate panicii 
sau fricii, când încearcă să scape sau sunt datorate 
temperamentului violent care i se atribuie în general. 

În tot cazul chestia aceasta, ar avea destulă importanţă 
pentru cel atacat, dacă nu s-ar întâmpla să fie prins şi 
azvârlit în aer când, cu foarte rare excepţii, nu îl va mai 
interesa nimic după aceea. Azi se întâmplă ca Butto să 
pornească în direcţia lui Tarzan ca să străbată cei câţiva 
metri de iarbă înaltă care-i despărţea. Întâmplarea îl 
îndrepta spre băiat, apoi când l-a văzut, a pornit furios la 
atac, însoţit de o serie de sforăituri puternice. 

Păsărelele fâlfâiau din aripi, dând ocol uriaşului animal 
care le procura involuntar o parte din hrana lor. Printre 
crengile copacilor de la marginea luminişului, vreo douăzeci 
şi mai bine de maimuțe clănţăneau şi ocărau, refugiindu-se 
speriate în vârful copacilor, la auzul sforăiturilor fiarei. 

Numai larzan părea indiferent. 

S-a oprit drept în drumul atacantului. Nu a avut timp să-şi 
caute adăpost în copacii de partea cealaltă a poienii, dar 
nici nu-i trecea prin gând să-şi întârzie drumul din cauza lui 
Butto. A mai avut el de-a face cu acest animal stupid mai 
înainte, aşa că nutrea pentru el un dispreţ formidabil. 

Acum Butto îl şi ajunsese, cu capul aplecat în jos şi cu 
cornu-i lung şi puternic înclinat pentru opera îngrozitoare 


pentru care îl crease natura. Însă, când izbi în sus, arma-i 
zgârie aerul, căci Tarzan se căţărase repede sus, cu o 
săritură pisicească ce îl duse pe deasupra cornului 
ameninţător, până pe spatele lat al rinocerului. O altă 
săritură şi fu jos pe pământ în spatele fiarei, alergând ca o 
căprioară spre copaci. 

Butto, furios şi mistificat de dispariţia ciudată a prăzii sale, 
se întoarse şi atacă cu furie în altă direcţie, care, de astă 
dată, se întâmplă să nu fie aceea în care fugise Tarzan. 
Astfel băiatul putu ajunge fără grijă până la copaci şi să-şi 
continue drumul prin pădure. La o distanţă oarecare, 
Tantor înainta hotărât pe cărarea bătătorită, iar în altă 
direcţie, un războinic întins cu urechea la pământ, asculta 
cu atenţie în mijlocul cărării. 

După puţin, a auzi şi sunetul aşteptat: pârâitul crengilor şi 
foşnetul care anunţa apropierea unui elefant. Alţi războinici 
pândeau în dreapta, în stânga şi în alte părţi ale pădurii. Un 
semnal uşor, trecând de la unul la altul, înştiinţa până şi pe 
cel mai îndepărtat că vine vânatul. Porniră atunci spre 
cărare, luând poziţii în copaci, în josul vântului, de la 
punctul pe unde trebuia să treacă Tantor. 

După aceea, aşteptară în tăcere şi nu a trecut mult până 
ce răbdarea le-a fost răsplătită de apariţia unui elefant cu 
colţi mari, a căror cantitate de fildeş le-a făcut inimile să 
palpite de lăcomie. 

De abia trecuse elefantul de posturile unde se cocoţaseră 
negrii, când aceştia au coborât la pământ. Acum nu mai 
păstrau tăcere, ci băteau din palme şi strigau cât puteau. 
Tantor s-a oprit o clipă, cu trompa şi coada ridicată şi cu 
urechile lui ciulite, apoi a pornit în josul cărării cât putu mai 
repede, drept către groapa acoperită, în fundul căreia erau 
înfipţi ţăruşi cu vârful ascuţit în sus. 

În urma lui veneau războinicii zbierând şi silindu-l să-şi 
păstreze ritmul rapid, care nu i-ar fi îngăduit o examinare 
atentă a terenului din faţa lui Iantor, elefantul, care s-ar fi 
putut întoarce să-şi împrăştie adversarii dintr-un singur 


atac, dar, fugea acum ca o căprioară speriată... lar în 
spatele tuturor, venea Tarzan, alergând cu iuţeala şi 
agilitatea unei veveriţe, deoarece a auzit strigătele 
războinicilor şi le-a interpretat exact. Într-un rând, a scos şi 
el un strigăt prelung şi pătrunzător, care a făcut să răsune 
pădurea, dar 'Iantor, în panica ce-l stăpânea, ori nu auzea 
ori că, auzind, nu îndrăznea să se oprească, pentru a 
asculta avertismentul. 

Uriaşul pachiderm nu era decât la câţiva metri de moartea 
ascunsă care-i pândea drumul, iar negrii, siguri de succes, 
ţipau şi dansau în urma lui, învârtind suliţele pe deasupra 
capetelor, ca şi cum ar fi celebrat cu anticipație câştigul 
fildeşului splendid al prăzii lor. Fără să mai pomenim de 
carnea de elefant cu care se vor sătura în noaptea aceea. 
Atât de intensă le era bucuria, încât niciunul nu a observat 
trecerea unei alte fiare pe deasupra capetelor lor. Nici 
Tantor nu a văzut-o şi nici nu a auzit-o, cu toate că Iarzan i- 
a strigat de câteva ori să se oprească. 

Câţiva paşi încă şi Tantor se va prăbuşi în ţăruşii ascuţiţi 
din groapă. Tarzan aproape că zbura printre copaci, până 
când a venit în dreptul animalului care fugea, apoi a trecut 
dincolo de el; iar, pe marginea gropii, băiatul s-a lăsat pe 
pământ. În centrul cărării. Tantor aproape că era să-l calce 
în picioare, când ochii lui slabi au putut distinge şi 
recunoaşte pe vechiul său prieten. 

— Stai! strigă Tarzan. 

Animalul uriaş s-a oprit în faţa palmei ridicate a băiatului. 

Tarzan s-a întors puţin în loc şi a izbit cu piciorul în 
pământul ce acoperea groapa, îndepărtând o parte din el. 
Tantor a văzut şi a înţeles totul într-o clipă. 

— La luptă! i-a strigat Tarzan. Uite-i că vin! 

Însă Tantor elefantul este un morman de nervi, iar acum 
era covârşit de spaimă. Înaintea lui se căsca groapa. La 
dreapta şi la stânga era jungla primitivă, neatinsă de 
nimeni. Prin urmare, scoțând sunete furioase din trompă, 


enormul animal s-a întors deodată la stânga, pornind prin 
vegetaţia încâlcită care ar fi oprit pe oricine, altcineva. 

Tarzan a rămas pe marginea gropii şi zâmbea, văzând fuga 
ruşinoasă a lui Tantor. Dar negrii vor sosi în curând la faţa 
locului. Deci, cel mai bun lucru era să dispară în arenă. 

A întins piciorul drept, să facă un pas dincolo de marginea 
gropii, dar, cum şi-a lăsat greutatea corpului pe piciorul 
stâng, pământul s-a scufundat sub el. A făcut un singur 
efort să se arunce înainte, dar era prea târziu. A pornit pe 
spate şi în jos, fără să se mai poată opri, spre ţăruşii ascuţiţi 
din fundul gropii... 

Când, după un minut-două, s-au apropiat şi negrii, au 
văzut de la distanţă că Tantor le-a scăpat, deoarece gaura 
din acoperământul gropii era prea mică să fi putut trece 
corpul unui elefant. La început au crezut că prada lor, după 
ce a pus un picior pe acoperământ, a observat primejdia şi 
s-a retras, dar când s-au apropiat de marginea gropii şi s-au 
uitat înăuntru, au rămas cu ochii holbaţi de uimire, pentru 
că în fundul gropii zăcea în nesimţire un uriaş alb, gol. 

Unii au avut prilejul să-l zărească pe acest zeu al pădurii şi 
s-au dat în lături cu groază, smeriţi faţă de acela de care au 
crezut că posedă puterile miraculoase ale unui demon, dar 
ceilalţi care mai erau acolo au trecut în faţă. Gândindu-se 
numai că au prins un inamic. Tot dintre aceştia au fost şi 
aceia care au sărit în groapă şi l-au scos pe Tarzan. 

Nu era nici o rană pe corpul lui. Niciunul din ţăruşii 
ascuţiţi nu a intrat în el..., numai un locşor umflat la baza 
craniului arăta natura loviturii sale. Căzând pe spate, s-a 
lovit de latura unui ţăruş, pierzându-şi cunoştinţa. 

Negrii au descoperit aceasta numaidecât şi nu şi-au 
pierdut vremea, ci s-au grăbit să-l lege de mâini şi de 
picioare mai înainte ca prizonierul lor să-şi poată veni în 
fire, deoarece au învăţat să poarte respect acestui om bizar 
care trăia la un loc cu oamenii păroşi de prin copaci. 

Nu au apucat să-l ducă decât o distanţă scurtă, când 
genele lui Tarzan au început să fluture deschizându-se. În 


primul moment s-a uitat mirat în jurul lui. Revenindu-şi 
complet în fire şi-a dat seama de seriozitatea nenorocirii 
sale. Obişnuit din copilărie să nu depindă decât de propriile 
sale resurse, nu a căutat nici acum ajutor din exterior, ci şi- 
a concentrat toată gândirea pentru căutarea posibilităţilor 
de scăpare care se aflau în limita puterilor sale. 

Nu îndrăznea să încerce tăria legăturilor în timpul cât 
negrii îl duceau pe sus, temându-se ca nu cumva să înceapă 
a bănui ceva şi apoi să i le întărească. După puţin, au 
descoperit că şi-a venit în fire. Neavând nici o poftă să 
poarte pe sus un om atât de greu pe căldura sufocantă din 
junglă, l-au pus pe picioare silindu-l la drum, prin 
împunsături de sulițe, deşi toate mişcările lor erau 
smerenia superstiţioasă pe care le-o inspira. 

La descoperirea că împunsăturile lor nu provocau nici o 
suferinţă, smerenia lor a crescut într-atâta, încât nu i-au 
mai făcut nimic, crezând pe jumătate că acest uriaş alb era 
o fiinţă supranaturală şi imună la dureri. Când s-au mai 
apropiat de sat, au început să scoată strigătele lor de 
victorie ale războinicilor învingători, aşa că atunci când au 
ajuns la poartă, dansând şi mişcându-şi lăncile, o mulţime 
mare de bărbaţi, femei şi copii s-au adunat acolo, ca să-i 
întâmpine şi să audă povestea aventurii lor. 

Când privirile sătenilor au căzut asupra prizonierului, au 
rămas cu gura căscată, neputând să-şi creadă ochilor. Luni 
de zile au trăit într-o groază permanentă de acest demon 
îngrozitor, pe care puţini din ei au putut să-l vadă şi să mai 
trăiască după aceea, pentru a-l putea descrie şi altora. 

Au dispărut ostaşi de pe drumuri, aproape din ochii 
întregului sat şi din mijlocul tovarăşilor lor atât de misterios 
şi de complet, ca şi cum i-ar fi înghiţit pământul, iar mai 
târziu, în timpul nopţii, cadavrele lor cădeau ca din ceruri, 
în mijlocul străzii satului. Această creatură 
înspăimântătoare a apărut noaptea prin colibele din sat, 
unde a omorât şi a dispărut, lăsând în urma lor printre 


colibe, alături de morţi, dovezi bizare şi îngrozitoare că 
posedă un umor de neînchipuit. 

Acum îl aveau în mâinile lor. De acum nu-i va mai îngrozi. 
Încet-încet şi-au dat seama şi de aceasta. Cu un strigăt 
furios, o femeie s-a repezit şi l-a lovit pe Tarzan în obraz. 
Încă una o imită şi după aceea alta şi alta, până când Tarzan 
al maimuţelor a fost înconjurat de o mulţime de indigeni, 
aproape bătându-se între ei care de care să-l lovească sau 
să-l zgârie mai mult. 

Atunci, Mong, şeful satului, a venit şi a început a-i ciomăgi 
cu coada suliţei, gonindu-i de lângă victimă. 

— Îl vom păstra până la noapte, zise el. 

În timpul acesta, Tantor departe de tot în junglă, după ce 
se linişti de spaima care a tras-o, a rămas locului cu 
urechile ciulite şi cu trompa ondulând-o nervos. 

Ce trecea oare prin circumvoluţiile creierului său sălbatic? 
Nu cumva se gândea să-l caute pe Tarzan? Dar era el în 
stare să-şi amintească şi să măsoare serviciul pe care il-a 
făcut tânărul? Despre aceasta nu încăpea nici o îndoială. 
Simţea el vreo recunoştinţă? Şi-ar fi riscat propria lui viaţă 
ca să-l scape pe Tarzan, dacă ar fi ştiut primejdia ce-l 
aştepta pe prietenul său? 

Este foarte îndoielnic. Oricine cunoaşte elefanții se vor 
îndoi de aceasta. Englezii care au vânat destul de multă 
vreme cu elefanţi prin India, vor spune că nu au auzit 
niciodată vreun exemplu în care unul din aceste animale să 
se fi dus în ajutorul unui om în primejdie, chiar dacă acela i- 
ar fi arătat întotdeauna prietenie. De aceea, e îndoielnic că 
Tantor ar fi încercat să-şi învingă frica instinctivă de negri şi 
să caute a veni în ajutorul lui Tarzan. 

Ţipetele negrilor furioşi au ajuns slab şi de departe la 
urechile sale atât de simţitoare, iar Tantor s-a întors ca şi 
cum ar fi fost îngrozit şi se gândea să fugă... l-a oprit însă 
ceva necunoscut. S-a întors din nou şi ridicând trompa, a 
dat drumul unui sunet pătrunzător. După aceea ascultă cu 
nerăbdare. În satul îndepărtat unde Mong a făcut ordine, 


vocea răsunătoare a lui Tantor abia a fost auzită de negri, 
dar pentru urechile agere ale lui Tarzan acel strigăt avea o 
semnificaţie aparte. 

Aceia care l-au prins îl duceau spre colibă, unde ar fi putut 
să fie închis şi păzit până la noapte, când avea să înceapă 
orgia ce-l va duce la moarte prin tortură. 

Auzind însă notele îndepărtate ale lui Tantor, Tarzan s-a 
oprit, înălţându-şi capul şi dând drumul unui răcnet atât de 
înspăimântător, că prin spinarea negrilor care-l păzeau, 
fiind atât de superstiţioşi, au trecut fiori de spaimă şi s-au 
îndepărtat în grabă de el, cu toate că braţele prizonierului 
erau strâns legate la spate. 

S-au oprit în jurul lui, cu suliţele ridicate, gata să-l 
străpungă, până când a trecut momentul în care el ascultă 
un răspuns...: din depărtare s-a auzit alt strigăt, iar Tarzan. 
Satisfăcut, a pornit din nou spre coliba unde trebuia să fie 
închis provizoriu. 

După-amiaza trecea încet de tot. Tarzan auzea zgomotul 
pregătirilor ce se făceau în satul pentru ospăț. Pe uşa 
colibei putea vedea femeile aprinzând focurile şi umplându- 
şi căldările cu apă... mai presus însă de toate, auzul său era 
încordat să prindă din junglă zgomotul sosirii lui Tantor. 
Deşi nu prea credea în venirea lui. 

Îl cunoştea el bine. Mai bine decât se cunoştea Tantor 
însuşi. Ştia ce inimă timidă bate în pieptul acela uriaş. 
Cunoştea panica pe care mirosul Gomanganilor îl inspira 
enormului animal, aşa că odată cu apropierea nopţii, a 
dispărut şi această speranţă din inima lui Iarzan, care cu 
stoicismul calm al fiarei sălbatice care era, s-a resemnat 
aşteptându-şi în linişte soarta. 

Toată după-amiaza s-a străduit întruna cu legăturile de la 
încheieturile mâinilor. Tari erau şi strâns le-au legat negrii, 
dar sub sforţările lui necontenite începeau să slăbească 
încet. 

Va putea deci să-şi elibereze mâinile înainte de a veni să-l 
ducă la căsăpit şi în această eventualitate şi-a lins buzele cu 


anticipație, zâmbind rece şi posomorât. Avea destulă 
imaginaţie să-şi închipuie carnea moale prinsă în degetele 
sale ca oţelul şi cum i s-ar înfunda dinţii în creierul 
duşmanului. Avea de gând să-i facă să guste din furia lui de 
mai înainte de a-l putea copleşi ei. 

În sfârşit, au venit să-l ia - războinici machiaţi pe faţă şi cu 
pene în cap - mai urâţi decât a avut intenţia natura să-i 
facă. Au venit şi l-au împins afară, unde sosirea lui a fost 
întâmpinată cu strigătele sălbatice ale sătenilor adunaţi în 
faţa colibei să-l vadă. 

După aceea, l-au condus spre stâlpul de tortură: pe când îl 
împingeau cu brutalitatea care preceda legarea victimei 
pentru dansul morţii ce în curând avea să înceapă în jurul 
său. El şi-a încordat puternicii săi muşchi şi cu o singură 
smucitură puternică, a rupt curelele de la mâini, desfăcute 
pe jumătate de mai înainte. Ca şi gândul a fost repeziciunea 
cu care a sărit printre războinicii mai aproape de el. O 
lovitură şi un negru s-a rostogolit la pământ, iar omul-fiară, 
mârâind şi scrâşnind, sări în pieptul altuia. 

Colţii i s-au înfipt imediat în beregata adversarului, apoi 
jumătate din negrii au sărit asupra lui, doborându-l la 
pământ. Izbind, sfâşiind şi muşcând, aşa cum l-a învăţat să 
se bată lumea sa adoptivă, ca o fiară încolţită. Puterea, 
agilitatea, curajul şi inteligenţa sa îl făceau egalul a 
doisprezece negri, în lupta piept la piept... totuşi. Tarzan nu 
putea spera să-i înfrunte cu succes. 

Încet, încet, îl dovedea cu toate că vreo douăzeci din ei 
sângerau din răni grele, iar doi zăceau nemişcaţi călcaţi în 
picioare sau dedesubtul combatanţilor care se rostogoleau 
de dintr-o parte în alta. L-au învins, dar au fost ei în stare 
să-l ţină aşa până să-l lege? O jumătate de oră de încercări 
disperate i-a convins că nu o puteau face, aşa că Mong, ca 
un bun rege ce era, a dat ocol luptei de departe, strigă un 
ostaş să-l străpungă cu lancea. Ostaşul a pătruns, puţin câte 
puţin, în învălmăşeala aceea grozavă, apropiindu-se de 
victima sa. Stătea cu sulița gata, deasupra capului, 


aşteptând momentul care va expune o parte vulnerabilă a 
trupului băiatului, ca să poată da împunsătura fără să 
primejduiască pe vreun negru. 

Ostaşul cu lancea se apropia, urmând mişcările şi 
răsucelile combatanţilor. Mârâiturile tânărului crescut 
printre maimuțe făceau să-i treacă fiori reci prin şira 
spinării, îndemnându-l să aibă grijă, ca nu cumva să nu-l 
nimerească la prima lovitură, să se pomenească la 
îndemâna atacului acelor mâini puternice şi a colţilor 
nemiloşi. 

În sfârşit, a găsit momentul prielnic, ridică sulița şi-a 
încordat muşchii sub pielea ca abanosul şi a auzit din junglă 
chiar de lângă sat, un zgomot puternic de crengi, de parcă 
s-ar fi apropiat un tanc al armatei modeme, cu iuţeala unui 
tren accelerat. Mâna cu sulița s-a oprit în aer, iar negrul a 
aruncat o privire rapidă spre locul de unde s-a auzit 
zgomotul, după cum au făcut şi negrii care nu luptau cu 
uriaşul alb. 

La lumina slabă a focurilor, au văzut o masă enormă, mai 
înaltă decât gardurile satului. Au mai văzut gardul 
încovoindu-se înăuntru, rupându-se, ca şi cum ar fi fost de 
trestie şi apărând prin deschizătura produsă de elefant, 
care venea de zor spre ei. S-au împrăştiat în dreapta şi în 
stânga, cuprinşi de groază. Unii, care erau mai la marginea 
câmpului de luptă cu Tarzan, au auzit şi au văzut de ce era 
vorba şi au putut să scape, dar vreo şapte sau opt erau atât 
de înfierbântaţi de luptă, că nici idee nu aveau de sosirea şi 
atacul puternicului elefant. 

Tantor s-a repezit asupra lor. S-a oprit chiar deasupra lor 
şi a întins trompa-i sensibilă printre ei ca un şarpe, căutând 
până a dat de Tarzan, plin de sânge, dar încă viu. 

Un războinic şi-a ridicat privirile. Deasupra lui a apărut 
trupul pachidermului, ai cărui ochi mici scânteiau 
reflectând flacăra foculeţelor... ochi răi, înfiorători, teribili. 
Războinicul scoase un strigăt, iar în clipa aceea trompa 


elastică îl încercui, l-a ridicat sus de tot, de la pământ şi l-a 
aruncat departe, după cei care fugeau. 

Încă unul şi încă unul smuci Tantor pe deasupra lui Tarzan, 
aruncându-i în dreapta şi în stânga, unde rămâneau sau 
gemând greu şi nemişcaţi, după cum şi moartea îi ajungea 
mai repede sau mai încet. 

În depărtare, Mong şi-a strâns războinicii, îmbărbătându-i. 
Ochii lui lacomi au observat marii colţi de fildeş ai 
elefantului. Deoarece a trecut prima clipă de panică, acum 
îşi îndemna oamenii să atace elefantul cu suliţele, dar pe 
când ei se îndreptară spre atac, Tantor l-a aruncat pe 
Tarzan pe ceafa lui cea lată, apoi, răsucindu-se în loc, a 
pornit spre junglă prin ruptura pe care a făcut-o în palisada 
satului. Vânătorii de elefanţi, poate că au dreptate când 
susţin că acest animal nu ar fi făcut un asemenea serviciu 
unui om, dar pentru Tantor, Tarzan nu era om..., nu era 
decât un animal, un tovarăş de junglă. Tantor şi-a plătit 
obligaţia faţă de Tarzan, cimentând şi mai mult prietenia ce 
exista între ei încă de când Tarzan, băieţaş cu pielea 
bronzată de soare, călărea pe spatele enorm al lui Iantor 
prin jungla luminată de lună, sub stelele ecuatoriale. 

CAPITOLUL III - Lupta pentru Balu. 

Tika a devenit mamă. Pe Tarzan îl interesa foarte mult 
faptul, în realitate chiar mai mult decât pe Tug, tatăl. 

Tarzan ţinea foarte mult la Tika. Chiar grijile unei 
maternităţi în perspectivă nu au pus capăt vieţii fără grijă a 
tinereţii, iar 'Tika a rămas aceeaşi tovarăşă veselă de joacă 
de odinioară, chiar la o vârstă în care alte femele din tribul 
lui Ciuk se învestmântau în demnitatea posomorâtă a 
vârstei. Tika tot mai simţea plăcere în jocurile primitive 
„dea ascunselea” şi „de-a prinselea”, pe care mintea fertilă 
le inventa. 

Jocul „de-a prinselea” prin vârful copacilor era tot ce poate 
fi aţăţător. Tarzan găsea o mare plăcere în acest joc, dar 
maimuţoii cu care a copilărit au părăsit de mult asemenea 
ocupaţii copilăreşti. Tikăi însă, i-a făcut plăcere acest joc, 


până nu i-a sosit puişorul... dar odată cu acest eveniment şi 
ea se schimbă. 

Evidenţa acestei schimbări nu numai că l-a surprins pe 
Tarzan, dar l-a şi necăjit în mare măsură. Într-o dimineaţă a 
văzut-o pe Tika aşezată pe creanga groasă şi joasă a unui 
copac, strângând ceva la sânul ei păros, ceva micuţ de tot 
care scâncea şi se frământa într-una. 'larzan s-a apropiat, 
cuprins de acea curiozitate comună tuturor creaturilor 
înzestrate cu creier, trecute dincolo de stadiul microscopic. 

Tika şi-a întors ochii în direcţia lui şi l-a strâns şi mai tare 
la piept pe mititelul care scâncea. Tarzan s-a dat mai 
aproape. Tika s-a îndepărtat, rânjindu-şi colții. În toate 
episoadele ce l-a legat de Tika, niciodată nu i s-a întâmplat 
să-şi rânjească colții la el. Decât doar în joc. Dar acum ea nu 
avea nicidecum aerul că s-ar juca. 

Tarzan şi-a trecut gânditor degetele prin părul negru şi 
des şi-a aplecat puţin capul într-o parte şi privea ţintă 
înainte. Apoi s-a dat mai aproape, întinzându-şi gâtul ca să 
poată vedea mai bine ceea ce Tika strângea la sân Ea se 
dădu din nou la o parte, rânjindu-şi buza de sus, într-un 
mârâit prevenitor. Tarzan însă a întins o mână binişor, ca să 
atingă obiectul din braţele Tikăi, iar ea cu un mârăit teribil 
s-a repezit asupra lui. 

Colţii ei s-au înfipt adânc în carnea antebraţului său, mai 
înainte ca Tarzan să-l fi putut trage înapoi şi ea îl urmări o 
mică distanţă, pe când el se retrăgea printre copaci, dar ea, 
ducându-şi şi puiul în braţe, nu l-a mai putut ajunge. 

La o distanţă oarecare unde era mai în siguranţă, el s-a 
oprit şi s-a întors, uitându-se cu o mirare vădită la tovarăşa 
lui de joc de mai înainte. Ce s-a întâmplat oare ca săo 
schimbe pe delicata şi drăgălaşa Tika într-atât? 

Ea a acoperit atât de mult ceea ce ţinea în braţe, că 
Tarzan nu a fost în stare să vadă ceea ce era, dar acum 
când ea nu îl mai urmărea, a văzut bine lucrul din braţele 
ei. Şi atunci a început a zâmbi cu toată durerea şi 
întristarea sa, pentru că a mai văzut maimuţoaica tânără 


ajunse mamă. După câteva zile Tika va fi mai puţin 
bănuitoare în privinţa atenţiilor lui. Totuşi, Tarzan se simţea 
jignit, Tika nu trebuia să se teamă de el. Cum nu ştia ea că, 
pentru nimic în lume, el nu i-ar fi făcut vreun rău şi nici 
micului ei „balu”! 

Şi acum, mai presus de durerea braţului său rănit şi 
mândria sa mai mult rănită, se ridica dorinţa lui cea mare 
ca să se apropie şi să-l examineze pe fiul lui Tug. Desigur 
că, oricine s-ar mira pentru ce Tarzan, luptător cum era, el 
fugea de o femelă iritată sau mai şovăia să se înapoieze sau 
nu pentru a-şi satisface curiozitatea când ar fi putut-o 
învinge cu uşurinţă pe mamă cu forţele slăbite de un pui de 
curând născut, însă nu-i nimic de mirat în toate acestea. 

Explicaţia constă într-aceea că la maimuțe, numai când pe 
vreuna din ele o apucă nebunia, o ataci, altfel pedepsele 
bărbaţilor date femelelor sunt foarte blânde. Bineînţeles 
erau şi cazuri rare. Când se găseau şi printre maimuţoi 
tipuri de acelea cum există uneori în lumea civilizată, 
cărora să le facă plăcere să-şi bată soţia, ea fiind mai mică 
şi mai slabă ca el... sau cazuri când jumătatea lui devenea 
una şi jumătate. Atrăgându-şi pedeapsa bine meritată. 

Tarzan se apropie acum din nou de tânăra mamă... dar cu 
multă băgare de seamă şi gata de fugă. Ca şi mai înainte 
Tika mârâi feroce spre el. Tarzan a încercat să-i explice: 

— Tarzan al maimuţelor nu va face nici un râu lui „balu” al 
Tikăi, zise el. Lasă-mă să-l văd şi eu. 

— Fugi de aici, îi porunci Tika. Fugi de aici că te omor. 

— Lasă-mă să-l văd, insistă Tarzan. 

— Fugi de aici! Repetă femela. Uite vine Tug. Are să te 
facă el să fugi. Tug te va ucide. E „balu” allui Tug. 

Un mârâit sălbatic aproape de spatele lui Tarzan, îl 
înştiinţă de sosirea lui Tug şi mai ales despre faptul că 
maimuţoiul a auzit de prevenirea şi amenințările soţiei sale 
şi acum venea în ajutorul ei. Tug, ca şi Tika au fost amici de 
joacă ai lui Tarzan, pe când maimuţoiul era destul de tânăr 
ca să mai vrea să se joace. Într-un rând chiar, Tarzan i-a 


scăpat viaţa lui Tug, dar, memoria maimuţelor nu durează 
prea mult şi nici recunoştinţa lor nu este mai presus de 
instinctele părinteşti. 

Într-alt rând, Tarzan şi Tug şi-au măsurat forţele şi Tarzan 
a ieşit victorios din luptă. Se putea prea bine ca Tug să-şi fi 
amintit de aceasta, dar, chiar aşa, mai curând ar fi înfruntat 
orice înfrângere pentru puiul său..., dacă s-ar fi întâmplat 
să o ceară situaţia. 

După mârâiturile sale hidoase, care se înteţeau din ce în 
ce în tărie şi volum, Tug părea a fi în toane rele. Lui Tarzan 
nu-i era frică de Tug şi nici legea nescrisă a junglei nu-i 
cerea să fugă din luptă, din faţa vreunui maimuţoi, în afară 
de cazul că îi convenea să o facă din motive personale. 

Tarzan îl iubea pe Tug. Nu avea nimic împotriva lui, iar 
mintea lui de om îi spunea ceea ce mintea unei maimuțe, nu 
ar fi dedus-o niciodată, că atitudinea lui Tug nu indica 
nicidecum ură. Nu era decât insistența naturală a 
instinctului soţului de a-şi apăra copilul şi soţia. Tarzan nu 
avea deloc poftă să se bată cu Tug, nici sângele strămoşilor 
săi englezi nu fierbea la gândul unei lupte Totuşi, când 
maimuţoiul atacă, Tarzan a sărit uşor la o parte, iar Tug 
încurajat de gest, se repezi nebun la atac. 

Poate că-l îndemnase şi amintirea înfrângerii de mai de 
mult suferită de la Tarzan. Poate chiar faptul că Tika, fiind 
acolo şi uitându-se la el, să-i fi stârnit dorinţa de a-l învinge 
pe Iarzan sub privirile ei. Nu ar fi fost de mirare, deoarece 
în pieptul fiecărui animal mascul din junglă zace un egoism 
foarte mare, care-şi găseşte manifestarea în săvârşirea de 
acte îndrăzneţe în faţa publicului de sex opus. 

La şoldul lui Tarzan atârna lunga funie de iarbă - jucăria 
de ieri, arma de zi, iar, când Tug atacă a doua oară, Iarzan 
ridică pe deasupra capului colacii de funie, scuturând cu 
îndemânare afară laţul cu nodul arcanului. În acelaşi timp, 
evită din nou o ciocnire cu maimuţoiul şi mai înainte ca 
acesta să se fi putut repezi din nou la el, Tarzan s-a şi urcat 
într-un copac. 


Tug, îndârjit la nebunie, l-a urmărit. Tika se uită printre 
crengi, la ei. Ar fi greu de spus de era interesată şi în ce 
sens. Tug nu putea să se urce pe crengi atât de repede ca 
Tarzan, aşa că acesta a ajuns sus de tot, unde maimuţoiul 
mai greu nu se putea urca. S-a oprit acolo şi se uita în jos, 
la urmăritorul lui, făcându-i feţe şi strigându-i tot felul de 
nume ce treceau prin mintea lui fertilă. Când l-a văzut pe 
Tug, făcând spume la gură de furie şi că aproape dansa pe 
creanga pe care s-a urcat, Tarzan a repezit mâna în jos 
ochiul arcanului se lărgi, căzând prin aer, apoi cu o 
smucitură bruscă, l-a prins pe Tug împrejurul genunchilor, 
o smucitură care a făcut lanţul să se strângă puternic pe 
picioarele antropoidului. 

Tug, greoi la pricepere şi-a dat seama prea târziu de 
intenţia celui care-l aţâţase. S-a străduit să scape, dar 
Tarzan a dat funiei o smucitură atât de puternică, încât îl 
răsturnă pe Tug de pe creangă, aşa că maimuţoiul, a rămas 
atârnat cu capul în jos, la zece metri deasupra terenului. 

Tarzan legă funia bine de o creangă tare şi s-a coborât 
aproape de Tug, până la nivelul acestuia. 

— Tug, zise el, eşti tot atât de stupid ca şi Butto, rinocerul. 
Am să te las să stai spânzurat până când are să-ţi mai vină 
mintea la cap. Stai spânzurat şi priveşte cum mă duc şi 
vorbesc cu Tika. 

Tug a început să bolborosească o mulţime de ameninţări, 
dar Tarzan i-a rânjit în faţă şi s-a coborât mai jos, unde 
încercă să se apropie din nou de Tika, dar şi de astă dată a 
fost primit tot cu colții rânjiţi şi cu mârâituri amenințătoare. 

A încercat să o împace, insistând asupra intenţiilor sale 
amicale şi şi-a întins gâtul, să vadă mai bine puişorul Tikăi. 
Maimuţa nu s-a lăsat înduplecată de asigurarea lui că nu ar 
voi să-i facă nici un rău puiului ei. Maternitatea sa era prea 
nouă ca judecata să poată convinge instinctul. 

Văzând zădărnicia încercărilor ei de a prinde şi pedepsi pe 
Tarzan, a căutat să scape de atenţiile lui prin fugă. A 
coborât deci la pământ şi a pornit prin poiană, unde erau 


mai mulţi maimuţoi din trib odihnindu-se sau căutându-şi 
hrana. Tarzan, la rândul lui, s-a plictisit pentru moment şi o 
lăsă în pace, nemai căutând să o convingă să-i dea voie să 
examineze puişorul mai de aproape. Iotuşi, i-ar fi făcut 
mare plăcere să-l ţină şi el puţin în braţe. Vederea acelui 
pui a stârnit în pieptul său un dor ciudat şi tainic. Ar fi voit 
să mângâie puiul de maimuţă, mai ales că era al Tikăi, 
asupra căreia şi-a revărsat odată, toată dragostea. 

Acum însă vocea lui Tug i-a atras întreaga atenţie. 
Ameninţările care păreau că nu mai iau sfârşit în gura 
maimuţoiului, s-au transformat în rugăminţi. Laţul prea 
strâns de la picioare îi oprea circulaţia sângelui în acele 
membre ale corpului... Tug a început să sufere. 

Mai multe maimuțe şedeau prin apropierea lui. Foarte 
curioase de nenorocirea tovarăşului lor. Se exprimau chiar 
foarte puţin politicos la adresa lui. Pentru că fiecare a avut 
prilejul să simtă labele şi colții puternici ai lui Tug. Acum se 
desfătau, răzbunaţi de toate. 

Tika, văzându-l pe Tarzan pornind înapoi spre copaci, se 
opri şi ea în centrul poienii şi a rămas acolo, strângându-şi 
în braţe puişorul şi aruncând priviri bănuitoare dintr-o 
parte în alta. 

Odată cu naşterea copilului, viaţa fără grijă a likăi s-a 
populat de foarte mulţi duşmani. Până şi în Tarzan. Care i-a 
fost întotdeauna cel mai bun prieten, nu vedea decât un 
duşman neîmpăcat. Chiar şi sărmanul Mong, pe jumătate 
orb şi ştirb cu totul, care abia îşi mai căuta hrana prin 
poiană, nu era pentru Tika decât un spirit răuvoitor. Însetat 
după sângele puilor de maimuţă. 

Păzindu-şi puiul cu atâta ardoare faţă de primejdiile 
închipuite, 'Tika nu a observ at doi ochi fioroşi galben- 
verzui, care o priveau ţină în spatele ei dintr-un tufiş de 
răchită, de partea cealaltă a luminişului. Aproape moartă de 
foame. Şita se uita cu lăcomie la carnea ispititoare atât de 
aproape de ea, dar pe care prezenţa maimuţoilor o făcea să 
fie atât de departe. 


— Ah, gândea fiara, de s-ar mai apropia puţin maimuţoaica 
cu puiul, ce bine ar face! 

Desigur, i-ar fi fost de ajuns o săritură bună, ar fi înhăţat 
puiul şi ar fi dispărut printre tufişurile junglei mai înainte ca 
să o poată opri maimuţoii. 

Vârful cozii sale se mişca în bătăi mici, ca apucată de 
convulsii, falca inferioară îi atârna în jos, făcând să se vadă 
o limbă lungă, roşie şi un rând de colţi galbeni Dar Tika nu 
a văzut toate acestea, după cum niciunul din maimuţoii din 
jurul ei nu au văzut nimic, nici chiar Tarzan. 

Auzind insultele pe care maimuţoii le turnau cu găleata 
asupra nenorocitului de Tug, s-a urcat repede printre ei. 
Unul chiar se tot îndesa, întinzându-şi mâna ca să-l înhaţe 
pe spânzurat. 

S-a autosugestionat într-o furie atât de mare. Amintindu-şi 
de păruiala care a mâncat-o nu de mult de la Tug. Că acum 
nu-l mai preocupa decât răzbunarea. I-ar fi fost de ajuns să- 
l poată apuca pe Tug cu laba. Deoarece fălcile nu i-ar mai fi 
fost atunci departe. 

Tarzan a văzut toate acestea şi s-a supărat. Cum lui îi 
plăcea o luptă dreaptă se revoltă de ceea ce vedea că 
urmăreşte maimuţoiul De aceea, când o mână păroasă îl 
înhăţă pe bietul Tug. Tarzan a scos un mârâit de protest şi a 
sărit pe creangă lângă maimuţoiul care l-a atacat pe 
spânzurat şi dându-i câteva lovituri, l-a aruncat jos. 

Surprins şi înfuriat, maimuţoiul se agăţă cu disperare de 
creangă dar alunecă pe alături. Totuşi, printr-o mişcare 
ageră, a reuşit să se prindă de altă creangă de mai jos. Găsi 
un sprijin solid acolo, se îndreptă apoi a început să se urce 
numaidecât, pentru a se răzbuna pe Tarzan. 

Acesta însă era ocupat cu altceva şi nu dorea să fie 
întrerupt. El îi explica lui Tug cât de adâncă îi era 
ignoranţa, scoțând în relief faptul că cu cât mai mare şi mai 
puternic era Tarzan decât Tug sau oricare altul din ei. 

Da, îi va da drumul lui Tug, dar numai după ce Tug îşi va 
da seama de inferioritatea lui. În momentul acela 


maimuţoiul înfuriat, cel trântit de pe creangă, l-a ajuns pe 
Tarzan gata de luptă, dar Tarzan se transformă într-o clipă, 
din binevoitor şi glumeţ cum era faţă de Tug, într-o fiară 
care mârâia fioros, faţă de celălalt maimuţoi. 

Părul de pe faţă i s-a ridicat, iar buza de sus i s-a rânjit, 
lăsând să i se vadă colții gata de a intra în acţiune. Nici nu 
aşteptă să îl ajungă maimuţoiul, în a cărui înfăţişare şi voce 
era ceva care-i stârnea în pieptul său o furie pe care nu şi-o 
putea stăpâni. Cu un răcnet în care nu era nimic omenesc. 
A sărit drept în gâtul adversarului său. Forţa acestui act, 
greutatea şi inerția corpului l-a trântit pe maimuţoi pe 
spate, poziţie în care căută să se agaţe de ceva, pentru a se 
sprijini prin frunzişul copacului. 

Mai bine de cinci metri au căzut amândoi, timp în care 
colții lui Tarzan erau înfipţi în beregata adversarului, apoi o 
creangă groasă le-a întrerupt căderea. Maimuţoiul se izbi 
din plin în moalele capului, atârnă o clipă acolo cu Tarzan 
pe pieptul lui, apoi s-a rostogolit în jos pe pământ. 

Tarzan a simţit relaxarea instantanee a corpului de sub el, 
aproape în acelaşi timp cu lovitura de creangă, aşa că în 
momentul când adversarul său s-a rostogolit şi a pornit în 
jos spre pământ, a întins o mână şi s-a agăţat bine de 
creangă, tocmai la timp ca să nu cadă şi el, interval în care 
maimuţoiul cădea ca plumbul la rădăcina copacului. 

Tarzan a privit un moment în jos la trupul nemişcat al 
răposatului său adversar, apoi s-a înălţat cât era de lung şi- 
a umflat pieptul, s-a izbit cu pumnul încleştat şi a scos 
răcnetul înfiorător al maimuţoiului victorios. 

Chiar Şita, pantera, pitită, pregătită să sară de la 
marginea micii poieni, a tresărit neliniştită la răsunetul prin 
junglă al strigătului acela neînchipuit de fioros. S-a uitat 
nervoasă la dreapta şi la stânga, ca şi cum ar fi vrut să se 
asigure dacă i-a mai rămas vreo cale de scăpare. 

— Sunt Tarzan al maimuţelor, se lăuda el, mare vânător, 
mare luptător! Nimeni din junglă nu este atât de mare ca 
Tarzan. 


După aceea a pornit înapoi spre Tug. Tika s-a uitat la tot 
ce s-a întâmplat în copac. Ba chiar şi-a lăsat preţiosul ei 
puişor pe iarbă şi a venit mai aproape, ca să vadă mai bine 
tot ce se petrecea sus, printre crengile copacilor. 

Oare în adâncul inimii sale îl mai stima pe Tarzan, flăcăul 
cu pielea netedă? Se mai umfla oare de mândrie pieptul ei 
sălbatic, de victoria lui contra maimuţoiului? Asupra acestor 
fapte trebuie să o întrebaţi pe Tika. 

Şita, pantera, a observ at că tânăra femelă şi-a lăsat puiul 
singur pe iarbă. Mişcă din nou din vârful cozii, ca şi cum 
mişcarea aceasta i-ar fi stimulat curajul pierdut. 

Mai era încă sub influenţa strigătului teribil al lui Tarzan. 
Trebuiau să mai treacă încă câteva minute până să se simtă 
în stare să atace în faţa acestor antropoizi uriaşi. 

Şi pe când fiara îşi reculegea forţele, Tarzan a ajuns lângă 
Tug şi urcându-se până unde era legată funia, o dezlegă şi l- 
a coborât încet pe maimuţoi, legănându-l până ce acesta a 
putut să se agaţe cu mâinile mai bine de o creangă. 

Maimuţoiul s-a tras apoi sus, numaidecât, desfăcându-şi 
laţul de după picioare. În inima lui turba de furie nu mai era 
loc pentru recunoştinţă faţă de Tarzan. Îşi amintea numai 
faptul că a fost supus la o asemenea înjosire, de Tarzan, o 
înjosire dureroasă. Avea intenţia să se răzbune, însă în 
momentul de faţă picioarele îi erau atât de amorţite şi capul 
atât de ameţit, că trebuia să-şi amâne dorinţa de a obţine 
satisfacția răzbunării. 

Tarzan îşi reîncolăcea arcanul, tot dăscălindu-l în privinţa 
zădărniciei de a-şi măsura micile lui forţe fizice şi 
intelectuale cu ale altora mai de soi ca el. Tika a venit şi ea 
până dedesubtul copacului şi privea în sus, la amândoi. 

Şita se furişa încet înainte, cu pântecul lipit de pământ, 
încă un moment şi va ieşi din tufiş, gata pentru un atac 
fulgerător şi o retragere tot atât de iute, care va sfârşi 
existenţa scurtă a puişorului Tikăi. 

S-a întâmplat ca atunci Tarzan să-şi ridice ochii şi să se 
uite prin poiană. Imediat a părăsit atitudinea pompoasă de 


bunăvoință pe care o avea. S-a coborât la pământ în tăcere 
şi iute ca o săgeată. Tika, văzându-l că vine şi se duce din 
nou spre puiul ei, a început să-şi zburlească şira spinării, 
pregătindu-se de luptă. Tarzan a trecut repede pe lângă ea, 
iar când l-a urmărit cu privirile a văzut şi ea cauza coborârii 
lui repezi şi a lansării sale ca fulgerul prin poiană. 

Acolo, în plină vedere, era Şita, înaintând încet spre 
puişorul care se zvârcolea, scâncind uşor prin iarbă, la 
câţiva metri mai încolo. Tika a scos un țipăt de groază şi de 
alarmă şi a pornit în goană după Tarzan. Şita l-a văzut şi ea 
pe Tarzan venind. A văzul puişorul femelei în faţa sa şi a 
crezut că celălalt era intenţiona să-i fure prada. 

Atunci, cu un mârâit de furie atacă. Tug, înştiinţat de 
strigătul Tikăi, s-a dat jos din copac cum a putut mai bine. 
Câţiva maimuţoi dintre ceilalţi, mârâind şi strigând, au venit 
spre centrul luminişului, dar erau mult mai departe de 
„balu” şi de panteră decât era Tarzan al maimuţelor. 

Astfel Şita şi cu flăcăul nostru au ajuns aproape simultan 
lângă micuțul Tikăi şi au rămas câte unul din fiecare parte a 
lui, rânjindu-şi colții şi mârâind sălbatic unul la altul, 
contestându-şi dreptul asupra puişorului din faţa lor. 

Şita se temea să înhaţe puiul, căci ar fi dat în felul acesta 
lui Tarzan prilej să o atace. La rândul lui, Tarzan ezita din 
acelaşi motiv să ia puiul de sub nasul panterei, pentru că 
dacă s-ar fi aplecat să facă aceasta, fiara ar fi sărit într-o 
clipă asupra lui. 

Stăteau nemişcaţi, în timp ce Tika traversa poiana, 
mergând mai încet pe măsură ce se apropia de panteră, 
deoarece chiar şi dragostea ei de mamă cu greu putea 
stăvili groaza instinctivă de inamicul natural al neamului ei. 

În spatele ei venea Tug, cu băgare se seamă şi cu multe 
pauze şi mult zgomot inutil, iar la urmă veneau şi ceilalţi 
maimuţoi, mârâind cu ferocitate şi scoțând răcnetele lor de 
provocare. Ochii galbeni-verzui ai Şitei aruncau priviri 
veninoase către Tarzan, iar dincolo de Tarzan aruncau 
priviri piezişe la maimuţele lui Ciuk, care înaintau împotriva 


ei. Precauţia o îndemna să o şteargă de acolo, dar foamea şi 
faptul că o bucăţică atât de bună era atât de aproape de ea 
o făcea să rămână. 

A întins deci cu lăcomie o labă spre „balu”, dar, în clipa 
când a făcut aceasta, Tarzan s-a şi aruncat asupra ei, cu un 
mârâit sălbatic. Pantera s-a ridicat pe labele din spate, ca să 
întâmpine atacul omului. A repezit, în acelaşi timp, o 
lovitură aprigă spre Tarzan, care i-ar fi smuls faţa din loc, 
dacă l-ar fi nimerit, dar nu-l nimeri deoarece Tarzan s-a 
ferit pregătind lungul lui cuţit. 

Puiul de maimuţă a fost uitat de Şita. Singurul ei gând era 
acum. Să-şi sfâşie adversarul în bucăţi cu puternicele ei 
gheare, să-şi înfigă colții ei cei mari în carnea moale a 
flăcăului; dar şi Tarzan s-a mai bătut până acum cu animale 
cu gheare din junglă. 

S-a mai bătut el cu monştri cu colţi mari şi puternici şi 
totdeauna a ieşit din luptă aproape neatins. A ştiut 
primejdia în care se arunca, dar Tarzan. Obişnuit să vadă 
durere şi moarte, nu se ferea de niciuna, pentru că de 
niciuna nu se temea. În clipa în care s-a dat pe sub lovitura 
Şitei, a sărit şi în spatele fiarei, apoi drept în spinarea ei, 
înfigându-şi adânc dinţii în gâtul ei, încleştându-şi 
totdeodată degetele unei mâini în blana de la gât. Iar cu 
cealaltă mână plouând lovituri puternice de cuţit în coastele 
fiarei. 

Şita se rostogoli pe iarba din poiană, de colo până colo, 
mârâind şi urlând, zgâriind şi muşcând în sec, într-o forţare 
nebună de a se desface de adversarul ei, sau să poată 
aduce o parte din corpul acestuia acolo unde l-ar fi putut 
ajunge cu colții sau cu ghearele. Când Tarzan a sărit să se 
încaiere cu pantera, Tika s-a repezit şi-şi înhăţase puiul, 
retrăgându-se apoi sus pe o creangă, unde îl strângea în 
braţe, mângâindu-l cum ştia ea mai bine. După câteva clipe 
i-a îndemnat pe Tug şi pe ceilalţi maimuţoi să ia parte la 
lupta contra fiarei. 


Maimuţoii s-au apropiat mărind zgomotul lor infernal, dar 
Şita era acum prea ocupată ca să-i mai bage în seamă..., 
nici nu i-a auzit măcar. 

La un moment dat, a reuşit să-l desfacă puţin pe Tarzan 
din spinarea ei. Ela alunecat o clipă prin faţa ghearelor 
fiarei. Acest interval, destul de scurt, a fost suficient ca 
pantera să-i dea o lovitură, care i-a sfâşiat piciorul de la şold 
până la genunchi. Probabil că vederea şi mirosul sângelui l- 
au întărâtat şi mai mult pe maimuţoi, dar, răspunzător de 
ceea ce a făcut, nu a fost altul decât Tug. EL, care cu un 
moment mai înainte, era plin de ură şi de furie împotriva lui 
Tarzan, se găsea alături de cei doi combatanți, cu ochii lui 
însângeraţi, ţintă la ei. 

Ce se petrecea în creierul lui sălbatic? Nu cumva se 
bucura de situaţia atât de tristă a aceluia de care a fost 
chinuit mai adineaori? Dorea el s-o vadă pe Şita înfigându-şi 
colții adânc în gâtul flăcăului? Ori poate că îşi dădea seama 
de curajul dezinteresat care l-a împins să alerge cu 
pericolul vieţii sale, în ajutorul puiului Tikăi..., al micului pui 
a lui Tug? Am putea răspunde la toate acestea, dacă am fi 
siguri că recunoştinţa este numai apanajul omului, dar 
poate că o posedă şi animalele de ordin mai inferior. 

Tug a răspuns la aceste chestiuni, odată cu vărsarea 
sângelui lui Tarzan. S-a aruncat cu toată greutatea corpului 
său, scrâşnind înfiorător, asupra Şitei. Colţii lui puternici s- 
au înfipt adânc în gâtul fiarei, iar cu braţele sale enorme a 
cărat lovitură după lovitură, pe când ghearele i se înfigeau 
în blana panterei, de făcea să zboare prin poiană numai 
bucăţi de păr. Ceilalţi maimuţoi i-au urmat exemplul şi au 
atacat fiara, îngropând-o sub ghearele lor ascuţite şi făcând 
pădurea să răsune de răcnete. 

A fost o privelişte minunată şi ispititoare... această luptă 
primitivă a strămoşilor omenirii cu inamicul lor de veacuri, 
Şita, pantera cea fioroasă. Tika, în culmea fericirii, aproape 
că dansa pe creanga pe care s-a cocoţat şi care se îndoia 
puternic sub greutatea ei, timp în care îi îndemna pe 


maimuţoi la luptă. Tot aşa făcea de altfel, Tika, Munga şi 
Koma şi alte femele din tribul lui Ciuk, mărind cu strigătele 
lor zgomotul asurzitor din poiana în care se dădea lupta. 
Muşcată şi muşcând, sfâşiată şi sfâşiind, Şita se lupta acum 
pe viaţă şi pe moarte, dar cântarul soartei era împotriva 
ei... 

Până şi Numa, leul, ar fi ezitat să atace un număr egal de 
maimuţoi de-ai lui Ciuk...; iar acum, la vreun kilometru mai 
încolo, auzind zgomotul acestei lupte teribile, regele 
animalelor s-a ridicat neliniştit de unde-şi făcea siesta de 
peste zi şi s-a furişat prin junglă, departe de primejdie. 

După un timp, corpul sfâşiat de sânge al panterei încetă 
sforţările lui titanice. S-a înţepenit în spasme şi a rămas 
nemişcat; totuşi maimuţoii au continuat să-l sfâşie până l-au 
făcut numai bucăţi. 

În sfârşit, s-au oprit sleiţi de oboseală, iar în mijlocul 
învălmăşelii s-a ridicat corpul uriaş şi drept ca o săgeată, 
dar plin de sânge de sus până jos al lui Tarzan. Punând un 
picior pe cadavrul panterei şi-a ridicat faţa plină de sânge 
spre cerul albastru şi senin şi a dat drumul fiorosului răcnet 
al maimuţoiului victorios. 

Unul după unul, camarazii lui păroşi din tribul lui Ciuk i-au 
urmat exemplul. Au venit apoi şi femelele de pe crengile 
unde s-au refugiat şi izbind resturile panterei, au început să 
o blesteme în limbajul lor primitiv. La rândul lor, puii au 
redat lupta între ei, maimuţărind pe bătrânii lor. 

Tika a venit acum chiar lângă Tarzan care, întorcând 
capul, a văzut-o strângându-şi puişorul la pieptul ei păros. A 
întins mâinile să-l ia pe „balu” din braţele ei, aşteptându-se, 
fireşte ca ea să-şi rânjească colții şi să sară chiar asupra lui. 
Dar nu se întâmplă aceasta, ci Tika a aşezat binişor puiul în 
braţele flăcăului şi dându-se mai aproape de ela început să- 
i lingă rănile. 

După puţin, a venit şi Tug, care a scăpat numai cu câteva 
zgârieturi şi s-a aşezat lângă Tarzan, uitându-se la el aşa 
cum se găsea cu micuțul „balu”, apoi s-a aplecat şi el lângă 


Tika, ajutându-i la curățirea şi vindecarea rănilor vlăstarului 
omenesc. 

CAPITOLUL IV - Dumnezeul lui Tarzan. 

Printre cărţile răposatului său tată, în cabina cea mică de 
lângă golfuleţul de pe malul oceanului, Tarzan a găsit o 
mulţime de obiecte, în privinţa cărora era foarte nedumerit. 

După multă muncă şi ajutat de o răbdare infinită, dar fără 
a-i arăta nimeni, a descoperit rostul micilor semne 
„gândăcei”, cum le zice el, care umpleau paginile tipărite. 

A învăţat că în multele combinaţii pe care le găsea, îi 
vorbeau într-o limbă tăcută, o limbă ciudată, spunându-i 
multe lucruri minunate, din care unele nu avea, bietul băiat, 
cum să le înţeleagă pe deplin, dar care îi stârneau 
curiozitatea. Stimulându-i imaginaţia şi umplându-i sufletul 
de un dor puternic să înveţe mai mult. 

A găsit şi un dicţionar enciclopedic, care a fost pentru el o 
magazie dintre cele mai minunate de informaţii, după mai 
mulţi ani de încercări neobosite, a rezolvat misterul şi 
scopul acestei cărţi, aflând şi modul cum putea fi 
întrebuințat. A învăţat să extragă din el un fel de joc, 
ţinându-se de urma unei noi gândiri, prin labirintul atâtor 
definiţii pe care fiecare cuvânt nou îi cerea să le consulte. 
Era întocmai ca şi cum ar fi urmărit un vânat prin junglă..., 
era o vânătoare adevărată, dar de cuvinte, iar Tarzan a fost, 
este şi va fi un vânător neobosit. 

Erau bineînţeles şi unele cuvinte care îi stârneau 
curiozitatea cu mult mai mult decât altele, cuvinte care. 
Dintr-un motiv sau altul, îi aţâţau imaginaţia. 

Era unul, de exemplu, al cărui înţeles era foarte greu de 
pătruns. Era cuvântul Dumnezeu. A fost atras de acest 
cuvânt mai întâi, fiindcă era scris cu literă mare - începea 
cu „gândăcelul” D, mai mare decât celelalte de care era 
urmat... un „gândăcel” bărbat (sau masculin) îl numea 
Tarzan, pentru a-l deosebi de literele mici care, pentru el 
erau „gândăcei”, femei (sau feminine). 


Alt fapt care l-a atras către acest cuvânt a fost şi numărul 
mare de definiţii, începând toate cu un „gândăcel” 
masculin: Zeitate supremă. Creator, Atotputernic etc. 
Desigur, socoti Tarzan, că trebuie să fie un cuvânt foarte 
important, aşa că trebuia să-l cerceteze mai de aproape, 
ceea ce a şi făcut, cu toate că după luni întregi de gândire şi 
de studiu, cuvântul tot îl nedumerea. 

Cu toate acestea, nu considera un timp pierdut cel pe care 
îl consacra expediției ciudate de „vânătoare” în domeniile 
rezervate ştiinţei şi învăţăturii, deoarece fiecare cuvânt şi 
fiecare definiţie îl duceau în locuri şi mai ciudate. În lumi 
noi unde de nenumărate ori, întâlnea feţe vechi şi 
cunoscute. Totdeauna însă, adăuga câte puţin la 
cunoştinţele sale. 

Dar, despre înţelesul cuvântului Dumnezeu era încă în 
îndoială. Într-un rând. A crezut că îl avea...; Dumnezeu era 
un mare comandant, rege al tuturor Manganilor. Sigur de 
tot, însă nu era. Deoarece acest lucru ar fi însemnat că 
Dumnezeu este mai mare decât Tarzan..., ceva ce nu-i 
convenea flăcăului, care considera că în toată jungla nu 
există nimeni care să-l poată egala şi nici să-l întreacă. Însă, 
în toate cărţile pe care le avea acolo, nu găsea nicăieri 
chipul lui Dumnezeu, cu toate că a găsit multe noţiuni care 
să-l întărească în credinţa că Dumnezeu trebuie să fi fost o 
persoană mare. Atotputernică. 

A văzut însă gravuri reprezentând locurile unde era slăvit 
Dumnezeu, dar nici urmă de Dumnezeu. În sfârşit, a 
început să se întrebe cu mirare de nu cumva Dumnezeu era 
vreo formă de fiinţă deosebită de el şi în cele din urmă a 
pornit în căutarea Lui. A început prin a o întreba pe Munga, 
o maimuţoaica foarte bătrână, care a văzut multe lucruri 
care mai de care mai ciudate, în lunga ei viaţă, dar Munga, 
ne fiind decât maimuţă, avea proprietatea de a-şi aminti 
lucruri neînsemnate. Atunci când Gunt s-a înşelat, punând 
mâna pe viespe şi crezând-o bună de mâncare, a băgat-o 
repede în gură, a făcut mai multă impresie asupra lui 


Munga decât toate manifestările nenumărate ale măreției 
lui Dumnezeu văzute de ea. Dar pe care desigur nu le-a 
înţeles. 

Nung, auzind întrebările lui Tarzan, a reuşit să-şi schimbe 
câtva timp atenţia de la căutatul puricilor, pentru a emite o 
părere proprie a lui: cum că puterea care producea 
fulgerul, ploaia şi tunetul era de la Goro, luna. Spunea că 
ştie aceasta, pentru că dum-dumul se dansa totdeauna la 
lumina lui Goro. 

Această judecată, deşi perfect satisfăcătoare pentru Nung 
şi Munga, nu a reuşit să-l convingă pe deplin pe Tarzan. Şi-a 
procurat o temelie pentru cercetări într-o nouă direcţie, s-a 
hotărât, prin urmare, să facă o anchetă în privinţa lunii. 

În seara aceea, aşadar, s-a urcat până în vârful celui mai 
înalt dintre copacii uriaşi ai junglei. Era lună plină, o lună 
ecuatorială, enormă. În picioare, pe o creangă subţire care 
se clătina sub el, Tarzan şi-a ridicat faţa pentru satelitul de 
argint al pământului. Acum, după ce a urcat până la cel mai 
înalt punct în care putea ajunge, a descoperit, spre marea 
lui surpriză, că Goro era tot atât de departe de el ca şi când 
s-a uitat la ea, de jos de pe pământ. A crezut că Goro, 
încearcă să scape de el. 

— Haide, Goro! Strigă el. Tarzan al maimuţelor nu-ţi va 
face nici un rău. 

Luna se ţinea într-una la distanţă. 

— Spune-mi, continuă el, dacă tu eşti regele cel puternic 
care-l trimite pe Ara, fulgerul, care face zgomotul cel mare 
şi vânturile cele tari şi dă drumul să curgă în jos peste 
lumea din junglă, când zilele devin reci şi întunecoase. 
Spune-mi, Goro, dacă tu eşti Dumnezeu! 

Bineînţeles că Tarzan nu a pronunţat cuvântul Dumnezeu, 
aşa cum l-ar pronunţa vreunul din noi, pentru că el nu ştia 
nimic despre limba engleză vorbită de predecesorii săi. 
Avea însă un nume după propria lui invenţie, pentru fiecare 
literă din care se compune alfabetul. Spre deosebire de 
maimuțe, el nu se mulțumea numai cu o pictură mintală a 


lucrurilor pe care le ştia, ci trebuia să aibă şi un cuvânt 
descriptiv pentru fiecare. 

Când citea, prindea cu ochii cuvântul în întregimea lui, dar 
când pronunţa cuvintele pe care le-a învăţat din cărţile 
tatălui său, le pronunţa pe fiecare conform numelor pe care 
el le-a dat diverşilor „gândăcei” din aceste cuvinte, dându-le 
de regulă şi prefixul genului fiecăruia. 

Astfel din cuvântul God (Dumnezeu), a făcut un cuvânt cât 
se poate de impozant. Pronumele personal masculin El, la 
maimuțe, servind totodată un prefix, este „bu”, iar cel care 
era descris de genul feminin este „Mu”, iar litera g era 
numită de Tarzan La, litera „O” o pronunţa Iu, iar „d” era 
Mo. Prin urmare, cuvântul God evoluţionă în Bula-Mutu- 
Mumo într-un cuvânt în traducere liberă, ar fi fost El-g, ea- 
o, ea-d. În felul acesta, a ajuns la o ortografie a numelui său, 
atât de ciudată, pe cât de minunată. Cuvântul Tarzan 
provine din două cuvinte din limba antropoizilor: Tar şi Zan, 
însemnând Piele-Albă. Acest nume i-a fost dat de mama sa 
adoptivă, Kala. 

Când Tarzan şi-a transpus numele pentru prima oară în 
limba scrisă a semenilor săi, nu a dat încă nici peste alb nici 
peste piele în dicţionar. A văzut însă în cartea de citire 
chipul unui băiat (boy), aşa că şi-a scris numele Bu-mude- 
muto-muro, sau El-băiat. 

Pentru a urmări însă sistemul ciudat de scris al lui Tarzan, 
ar fi tot atât de ostenitor, pe cât de zadarnic. De aceea ne 
vom mărgini în viitor, după cum am făcut şi în trecut, să 
rămânem strict la formele gramaticale învăţate de noi în 
şcoală. 

Ar fi foarte obositor ca cineva să-şi tot amintească că Do 
însemna b, că Tu însemna O şi Ro însemna Y şi pentru a 
spune El Boy (băiat), trebuie pus prefixul masculin 
maimuţesc de „bu” înaintea întregului cuvânt, precum şi 
prefixul feminin de „mu” înaintea fiecărei litere mici din 
cuvântul Boy... aceasta v-ar obosi numaidecât. 


În sfârşit, pentru a reveni la subiect, Tarzan a încercat să 
ia interogatoriul lunii, iar când a văzut că Goro nu-i 
răspunde s-a înfuriat. Şi-a umflat pieptul puternic şi-a rânjit 
colții şi aruncă în faţa mortului satelit răcnetul de sfidare al 
antropoidului. 

— Tu nu eşti Bulamutumumo! a strigat el. Nu eşti regele 
tuturor fiinţelor din junglă. Nu eşti atât de mare ca Tarzan, 
luptător şi vânător renumit! Nimeni nu-i mai mare decât 
Tarzan! De-ar exista vreun Bulamutumumo, Tarzan ar fi în 
stare să-l ucidă. Dă-te jos de-acolo, Goro, laş ce eşti şi te 
bate cu Tarzan. Am de gând să te ucid, pentru că sunt 
Tarzan ucigătorul. 

Dar luna nu a răspuns laudelor lui, iar când un nora 
acoperit faţa lui Goro. Tarzan a crezut că îi era frică de el şi 
că din această cauză se ascundea. S-a dat deci jos din copac 
şi l-a sculat pe Nung. Spunându-i cât de mare era Tarzan... 
cum l-a speriat pe Goro de pe cer şi l-a făcut să tremure. 
Vorbea despre lună ca despre El. Deoarece tot ce era 
impunător era masculin pentru poporul lui Ciuk. 

Nung nu s-a impresionat deloc. Însă era foarte somnoros, 
aşa că l-a poftit să plece de acolo şi să-şi lase bătrânii în 
pace. 

— Dar unde am să-l găsesc pe Dumnezeu? insistă Tarzan. 
Tu eşti foarte bătrân, aşa că dacă există vreun Dumnezeu, 
tu trebuie să-l fi văzut. Cum arată? Unde stă? 

— Eu sunt Dumnezeu! răspunse Nung. Acum du-te de te 
culcă şi nu mă mai supăra. 

Tarzan s-a uitat la Nung câteva minute în şir, cu capul 
puţin între umeri şi cu bărbia împinsă în afară. Apoi, 
scoțând un mârâit surd. A sărit asupra bătrânului maimuţoi 
înfigându-şi colții în umărul lui. 

Numai de două ori l-a scuturat bine. Apoi, dându-i drumul, 
l-a întrebat: 

— Tu eşti Dumnezeu? 

— Nu, s-a văicărit Nung, nu sunt decât un maimuţoi 
bătrân. Lasă-mă în pace. Du-te şi întreabă-i pe Gomangani. 


Ei sunt fără păr şi foarte înţelepţi, ca şi tine. Ei vor şti ce 
vrei tu să afli. 

Tarzan l-a lăsat în pace pe Nung şi a plecat de acolo. Ideea 
ca să-i consulte pe negrii a prins rădăcină şi cu toate că 
relaţiile sale cu poporul şefului Mong, erau antiteza 
prieteniei, putea cel puţin să-şi spioneze inamicii şi să 
descopere dacă aveau sau nu relaţii cu Dumnezeu. 

În felul acesta, s-a întâmplat ca Tarzan să pornească 
printre copaci, spre satul negrilor, plin de avânt, faţă de 
perspectiva Fiinţei Supreme, a Creatorului tuturor 
lucrurilor. Pe drum, făcea în gând inventarul armamentului 
pe care-l poseda, situaţia în care se afla cuțitul său de 
vânătoare, numărul săgeţilor, tăria noii sale coarde de la 
arc şi pipăind sulița cea grea de război, care odată a fost 
mândria unui războinic negru din tribul Mong. 

Dacă îl întâlnea cumva pe Dumnezeu, trebuia să fie 
pregătit. Nu ar fi putut spune care din toate ar fi fost mai 
eficace contra unui duşman necunoscut: funia de iarbă, 
sulița, sau vreo săgeată din cele înveninate. 

Tarzan, era destul de mulţumit; dacă Dumnezeul ar fi voit 
să se bată, flăcăul nu era în nici o îndoială asupra 
rezultatului luptei. Erau multe întrebările pe care dorea să 
le pună Creatorului Universului şi se legăna în speranţa ca 
Dumnezeu să fie un Dumnezeu beligerant. Însă, experienţa 
vieţii şi apucăturile diferitelor fiinţe l-au învăţat, că orice 
creatură cu mijloace de atac şi apărare, poate prea bine să 
provoace o luptă, dacă o apucă pofta de aşa ceva. 

Când a ajuns în satul lui Mong, soarele apusese şi se 
întunecase bine. Şi-a căutat, tot atât de tăcut ca şi umbra 
tăcută a nopţii, locul său obişnuit printre crengile copacului 
cel mare ce atârna peste gard în interiorul satului. 
Dedesubtul lui, pe strada satului, a văzut un număr de 
bărbaţi şi femei. Bărbaţii erau vopsiți în mod ciudat, mai 
urât ca de obicei. Printre ei circula o figură bizară şi 
grotescă: o matahală înaltă, care mergea pe două picioare 
de om şi totuşi, avea capul de bivol sălbatic. La spate îi 


atârna o coadă până la genunchi, într-o mână avea altă 
coadă de zebră, iar în cealaltă ţinea strâns un mănunchi de 
săgeți mici. 

Tarzan era ca şi electrizat. Nu cumva întâmplarea l-a 
ajutat să aibă atât de curând prilejul de a-l vedea pe 
Dumnezeu? Vedea bine că fiinţa aceea nu era nici om, nici 
fiară, aşa că nu putea fi altceva decât Creatorul Universului. 
Pândea fiecare acţiune şi mişcare a acestei făpturi ciudate, 
i-a văzut pe negri, atât bărbaţi, cât şi femei, dându-se înapoi 
în apropierea ei, ca şi cum le-ar fi fost frică de puterile-i 
misterioase. 

După puţin, a descoperit că zeitatea vorbea şi că toţi 
ascultau în tăcere cuvintele sale. Era sigur că nimeni altul 
decât Dumnezeu nu ar fi putut inspira atâta smerenie şi 
evlavie în inimile Gomanganilor, închizându-le gurile atât de 
binE. Fără a recurge la suliță sau săgeți. 

De multă vreme îi dispreţuia el pe negri, mai ales din 
cauza vorbăriei lor. Maimuţele cele mici trăncăneau într- 
una. Dar fugeau speriate de duşman. Maimuţoii cei mari ai 
lui Ciuk vorbeau puţin dar se luau la bătaie, la cea mai mică 
provocare. Numa, leul nu era deloc vorbăreţ, dar din toată 
jungla, puţini erau aceia care să se fi bătut mai bine decât 
el. 

Ciudate lucruri a mai văzut şi Tarzan în noaptea aceea, dar 
pe niciunul nu le-a înţeles şi probabil pentru că erau bizare, 
a crezut că sunt în legătură cu Dumnezeul pe care el nu-l 
putea înţelege. A văzut trei tineri care îşi primeau prima lor 
suliță de război printr-o ceremonie bizară pe care grotescul 
vraci se străduia cu succes s-o facă cât se poate de 
impresionantă şi fioroasă. 

Interesat, a privit înţeparea celor trei braţe şi schimbarea 
sângelui cu Mong, şeful satului, în riturile ceremoniei 
„frăţiei de sânge”. A văzut coada de zebră înmuiată într-o 
căldare de apă, deasupra căreia vraciul a făcut semne 
magice, cabalistice, tot dansând şi sărind în sus, stropind, 


după aceea, frunţile celor trei debutanţi în arta războiului 
cu aşa-zisul lichid fermecat. 

Dacă Tarzan ar fi cunoscut scopul acestui act, care 
cuprindea intenţia de a-i face pe noii războinici invulnerabili 
la atacurile inamice şi fără teamă în faţa oricărei primejdii, 
ar fi sărit imediat în mijlocul străzii satului, însuşindu-şi 
coada de zebră, precum şi o bună parte din conţinutul 
căldării. Dar nu ştia, ci se minuna, dar nu numai de ceea ce 
vedea, ci şi de senzațiile ciudate pe care le simţea 
umblându-i în susul şi în josul şirei spinării, senzaţii produse 
fără îndoială de aceeaşi influenţă hipnotică ce-i ţinea şi pe 
spectatorii negrii într-o smerenie încordată, gata să se 
transforme într-o izbucnire isterică. 

Cu cât privea mai mult, cu atât Tarzan se încredința mai 
temeinic că se uită chiar la Dumnezeu şi odată cu 
convingerea s-a născut şi hotărârea să schimbe câteva 
cuvinte cu această zeitate, iar la Tarzan, a gândi echivala cu 
a intra în acţiune. Poporul lui Mong era încordat până la cel 
mai înalt grad de surescitare isterică. Nu le trebuia decât 
foarte puţin să sloboadă presiunea acumulată a forţei 
statice nervoase, în care i-a pus maimuţăriile de teroare ale 
vraciului. 

Un leu a răcnit pe neaşteptate şi puternic undeva pe 
aproape, înafara palisadei satului. Negrii au tresărit nervos, 
rămânând într-o tăcere din cele mai mari, în aşteptare să se 
repete vocea atât de cunoscută, dar totdeauna atât de 
înfiorătoare. Până şi vraciul s-a oprit în mijlocul paşilor unui 
dans, rămânând un moment rigid ca o statuie. El însă îşi 
sonda creierul isteţ, în găsirea unei idei cu care să profite 
mai bine în situaţia spectatorilor săi şi de această 
întrerupere atât de nimerită. 

Ziua a fost destul de bogată pentru el. Trebuia să 
primească trei ţapi pentru iniţierea celor trei tineri ca 
războinici deplini. În afară de aceasta, mai avea de primit o 
mulţime de cadouri mici: grâne, mărgele şi bucăţi de sârmă 


şi aramă de la mulţimea admiratoare a spectatorilor. Aşa că 
voia să le dea şi el ceva în schimb, sub forma de senzaţie. 

Răcnetul lui Numa tot se mai repeta asupra nervilor 
încordaţi, când râsul unei femei strident şi pătrunzător, a 
întrerupt tăcerea satului. Şi tocmai acest moment era şi 
acela ales de Tarzan să coboare din copac în strada satului. 
Stătea fără teamă în mijlocul inamicilor săi, mai înalt cu un 
cap decât mulţi dintre cei mai înalţi războinici ai lui Mong şi 
drept ca cele mai drepte săgeți ale lor..., cu muşchi 
puternici ca ai lui Numa, leul. În clipele cât Tarzan stătea şi 
se uita ţintă la vraci, privirile tuturor negrilor erau pironite 
spre el, totuşi nici o mână nu s-a ridicat asupra lui; paralizia 
groazei l-a țintuit în loc. Tarzan a întrerupt monotonia 
momentului şi cu o mişcare din cap, a pornit drept spre 
urâta înfăţişare a celui de sub capul de bivol sălbatic. 

Dar nervii negrilor nu au mai putut suporta tensiunea. De 
luni întregi de zile i-a stăpânit groaza ce le-o inspira acest 
zeu alb, din junglă. Săgeţile lor au fost furate chiar din 
mijlocul satului, războinicii lor au fost ucişi pe tăcute pe 
cărările din junglă, iar trupurile aruncate misterios, 
noaptea, în sat, ca şi cum ar fi căzut din cer. Se aflau între 
ei, unu sau doi care a zărit făptura acestui demon nou, aşa 
că acum, după descrierea lor, întreg satul l-a recunoscut ca 
autor al multor necazuri de-ale lor. În alte împrejurări şi în 
timpul zilei, fără îndoială că războinicii s-ar fi năpustit 
asupra lui. Acum însă, în timpul nopţii şi tocmai în noaptea 
aceasta, când i-a adus într-o stare de groază nervoasă, arta 
vraciului, stăteau neputincioşi lipsiţi de voinţă. 

Au întors spatele aproape cu toţii şi au pornit la fugă, 
împrăştiindu-se spre colibele lor, pe măsură ce Tarzan 
înainta. În primul moment, unul dar numai unul singur - şi 
acesta era vraciul - a rămas să-l înfrunte pe noul sosit. 
Aproape auto-hipnotizat în a crede în propria sa şarlatanie, 
voia să împiedice înaintarea demonului care ameninţa să 
submineze veche şi mănoasa lui profesie. 

— Tu eşti Dumnezeu? întrebă Tarzan. 


Vraciul, neavând măcar idee de înţelesul cuvintelor 
celuilalt, a făcut câţiva paşi ciudaţi de dans, a sărit odată 
sus prin aer, a făcut o piruetă şi a căzut, ca şi cum ar fi 
căzut jos cu picioarele depărtate şi cu capul înainte spre 
Tarzan. A rămas în felul acesta o clipă, mai înainte de a ieşi 
din gura lui un „Buu...” tare de tot, urmărind probabil 
scopul de a-l speria pe Tarzan, dar în realitate neavând nici 
un efect asupra flăcăului. 

Acesta nu s-a oprit. Şi-a propus să se apropie de 
Dumnezeu şi să-l examineze, aşa că nimic de pe suprafaţa 
pământului nu l-ar fi putut opri Vraciul, văzând că 
gimnastica lui nu are nici o influenţă asupra musafirului, a 
încercat altă vrăjitorie. Scuipând pe coada de zebră, pe 
care tot o mai ţinea în mână, descria cercuri pe deasupra ei 
cu săgețile din mâna cealaltă, retrăgându-se binişor, între 
timp, din faţa lui Iarzan şi vorbind confidenţial moţului cozii 
din mână. 

Dar şi această vrăjitorie trebuie să fi fost de calitate 
proastă şi fără efect, deoarece fiinţa din faţa lui - zeu sau 
demon ce era - înainta mereu, micşorând distanta care-i 
despărţea. Cercurile au fost deci puţine şi repezi, iar când 
le-a terminat, vraciul luă o atitudine de aşa natură ca să 
inspire evlavie şi smerenie. Apoi, mişcând coada de zebră, 
prin faţă lui, a tras o linie imaginară între el şi Tarzan. 

— Nu poţi trece peste această linie, deoarece vraja mea 
este puternică! strigă el. Opreşte-te sau ai să cazi mort 
îndată ce piciorul ţi se va atinge de acest loc sfinţit de mine. 
Mama mea a fost vrăjitoare, iar tatăl meu năpârcă. Trăiesc 
numai cu inimi de leu şi cu bojoci de panteră. La dejun 
mănânc copii, iar demonii din junglă sunt robii mei. Sunt cel 
mai puternic vraci din lume. Nu mă tem de nimic deoarece 
sunt nemuritor. Eu... 

Dar mai departe nu apucă să spună, deoarece a întors 
spatele şi a fugit, de cum l-a văzut pe Tarzan trecând peste 
linia magică mortală şi tot mai trăind. Văzându-l că fuge 
Tarzan şi-a pierdut aproape cu totul răbdarea. Aşa ceva nu 


era îngăduit lui Dumnezeu, cel puţin nu Dumnezeul pe care 
l-a conceput larzan. 

— Înapoi! a strigat el. Vino înapoi, Dumnezeule, că nu-ţi 
fac nimic. 

Vraciul însă era acum în plină retragere, drept spre coliba 
lui, sărind peste tot ce întâlnea în cale, fără să mai aleagă 
drumul. Frica i-a dat aripi, dar totul era zadarnic: larzan 
venea din urmă cu iuţeala lui Bara, cerbul. 

Tocmai la intrarea în colibă, vraciul a simţit o mână grea 
pe umăr, care l-a înhăţat şi l-a tras înapoi. Tarzan l-a apucat 
însă de o porţiune a pielii de bivol, scoţându-i vraciului 
masca urâtă de pe cap. Tarzan a văzut atunci că acela care 
îi scăpa din mână şi se ascundea în întunericul din colibă nu 
era decât un biet negru în pielea goală. 

Asta era, deci, ceea ce a crezut el că ar putea fi 
Dumnezeu! Buza de sus i s-a zbârcit într-un rânjet furios, a 
sărit apoi în colibă după îngrozitul vraci al satului. L-a găsit 
îndată tremurând, ghemuit într-un colţ, în întuneric şi l-a 
scos afară, la lumina relativă a unei nopţi cu lună. 

Vraciul a căutat să scape, muşcând şi zgâriind, dar câţiva 
pumni peste cap l-au făcut să-şi dea seama cât de zadarnică 
îi era orice rezistenţă. La lumina lunii Tarzan îl ţinea de 
ceafă în picioare, pe negrul tremurând de groază, 
dăscălindu-l: 

— Va să zică, tu eşti Dumnezeu! Dacă tu eşti Dumnezeu, 
atunci Tarzan este mai mare decât Dumnezeu... 

De aceasta era chiar convins flăcăul. 

— Eu sunt Tarzan, strigă el în urechea negrului. În jungla 
întreagă, ori pe deasupra ei, sau în apele ce aleargă, sau în 
cele ce dorm, nimeni nu-i mai mare decât Tarzan. El este 
mai mare decât Mangani, mai mare decât Gomangani. A 
ucis cu mâinile goale lei şi pantere şi nimeni nu-i mai mare 
decât Tarzan, pentru că Tarzan este mai mare decât 
Dumnezeu. Uite...! 

Şi odată cu acestea, a sucit gâtul negrului până când 
acesta ţipă de durere, apoi s-a rostogolit leşinat la pământ. 


Punându-şi piciorul pe vraciul căzut, Tarzan şi-a întors faţa 
spre lună şi a dat drumul zbieratului lung şi pătrunzător al 
antropoidului învingător. După aceea s-a aplecat şi smucind 
coada de zebră din mâna negrului leşinat, a pornit înapoi 
pe unde a venit, fără a mai arunca în urmă o singură 
privire. 

Din mai multe uşi de colibe îl priveau perechi de ochi 
îngroziţi. Mong, şeful satului era unul dintre aceia care a 
văzut ce s-a petrecut în faţa colibei vraciului şi era foarte 
îngrijorat. Bătrân şi priceput în ocârmuire, el nu a crezut 
nici pe jumătate în vraci, sau mai bine zis şi-a pierdut 
credinţa, cu cât înţelepciunea îi creştea, odată cu vârsta. Ca 
şef, însă, trebuia să fie convins de puterea vraciului, ca braţ 
al guvernului şi Mong se folosea adeseori de temerile 
superstiţioase ale poporului său, pentru a-şi ajunge 
scopurile cu ajutorul presupusului vrăjitor din sat. 

A lucrat de multe ori împreună cu acesta împărțind 
câştigul. Acum însă „trecerea” vraciului era pierdută, dacă 
a mai văzut cineva ceea ce a văzut şi Mong; iar generaţia 
actuală nu va mai avea aceeaşi credinţă oarbă în nici un alt 
vraci. Trebuia ca Mong să facă ceva care să contracareze 
influenţa rea a victoriei demonului din junglă asupra 
vraciului. Şi-a ridicat deci, greaua lui suliță şi a pornit încet 
din colibă, pe urma paşilor flăcăului. 

Acesta traversa satul prin mijlocul uliţei, tot atât de 
nepăsător şi cu aceeaşi fermitate ca şi cum nu ar fi fost 
înconjurat decât de maimuţoii din tribul lui Ciuk, iar nu de 
un sat întreg de inamici înarmaţi. 

Indiferenţa lui era însă numai aparentă, deoarece 
simţurile bine exercitate erau tot atât de agere şi la pândă 
ca oricând. Mong, care ştia cum se urmăreşte vânatul ager 
de ureche din junglă, se apropia aproape fără nici un 
zgomot. Nici Bara, cerbul, cu urechile lui mari, nu ar fi 
putut şti după zgomot, că Mong s-a apropiat. Negrul însă, 
nu-l urmărea acum pe Bara, ci un om aşa că nu căuta decât 
să evite zgomotul. 


Se apropia din ce în ce mai mult de flăcăul care mergea 
încet spre porţile satului. Şi-a ridicat chiar sulița, dând 
mâna dreaptă departe pe spate, pe deasupra umărului său. 
Acum, o dată pentru totdeauna, se va scăpa atât pe el cât şi 
pe poporul său, de primejdia acestui inamic cumplit. Şi va 
ochi bine, nu va greşi lovitura, iar când va repezi sulița, o va 
face cu atâta putere că va sfârşi pentru totdeauna cu acest 
demon. 

Dar, cu toată siguranţa şi-a greşit socotelile. Putea el mult 
şi bine să creadă că-l urmărea un om..., nu ştia însă că acest 
om era dotat cu simţuri aparţinând ordinelor inferioare de 
animale. Tarzan, când a întors spatele duşmanilor săi şi a 
pornit să iasă din sat, a notat ceea ce Mong nu s-ar fi gândit 
niciodată să ia în seamă la o vânătoare de om... adică 
vântul. Acesta bătea în aceeaşi direcţie în care mergea şi 
Tarzan, ducând la nările lui delicate mirosurile care se 
ridicau în urma lui. 

Astfel, Tarzan ştia că e urmărit, deoarece chiar în puterea 
emanată de satele africane, el era în stare să deosebească 
un miros de altul şi să ştie cu precizie locul de unde emana. 
Ştia deci că e urmărit de un negru care se apropia, iar 
raţiunea îl înştiinţa şi despre scopul urmăritorului Prin 
urmare, când Mong a ajuns la distanţa necesară aruncării 
cu sulița, flăcăul s-a întors brusc spre el..., atât de brusc. 
Încât sulița a pornit cu o fracțiune de secundă mai înainte 
decât a plănuit Mong. 

Tot din acest motiv, sulița a trecut cu cinci centimetri mai 
sus, iar Tarzan s-a aplecat lăsând-o să-i treacă pe deasupra 
capului, apoi a sărit asupra şefului. Mong nu a aşteptat să-l 
întâmpine, ci s-a întors şi a fugit spre una din colibele din 
apropiere, strigând războinicilor să sară asupra străinului şi 
să-l ucidă. Dar putea Mong să strige mult şi bine după 
ajutor, căci Tarzan tânăr şi iute a străbătut distanţa dintre 
el şi negru numai din câteva sărituri şi cu iuţeala unui leu 
când atacă. Mârâi de asemenea, aproape la fel cu Numa. 


Mong l-a auzit şi sângele îngheţă în el. Putea chiar să 
simtă cum i se face părul măciucă şi-i trec fiori reci prin şira 
spinării. Moartea a sosit să-i mângâie cu degetele ei reci, 
spinarea. L-au mai auzit şi alţii pe Tarzan, ba chiar l-au şi 
văzut din interiorul colibelor lor... războinici îndrăzneţi cu 
toţii, zugrăviți urât pe faţă şi strângând nervos grelele lor 
sulițe cu mâna. 

Împotriva lui Numa, leul ar fi sărit fără frică la atac. S-ar 
mai fi repezit pentru apărarea şefului lor, chiar împotriva 
unui duşman în număr cu mult mai mare ca al lor, dar acest 
demon ciudat din junglă, le insufla o spaimă nespusă. 

Nu era nimic omenesc în mârâiturile bestiale care ieşeau 
din adâncul său piept, nimic omenesc în colții lui rânjiţi, 
precum nici în săriturile sale ca de pisică. Războinicii lui 
Mong erau îngroziţi... prea îngroziţi ca să renunţe la 
siguranţa aparentă a colibelor lor, iar în timpul acesta fiara 
omenească a sărit în spinarea bătrânului lor căpitan. Mong 
a căzut la pământ, cu un țipăt de groază, dar prea îngrozit 
ca să încerce să se mai apere. A rămas ca paralizat de 
spaimă, sub trupul adversarului său, ţipând însă, cât îl lua 
gura. 

Tarzan s-a ridicat pe jumătate şi a pus un genunchi pe 
pieptul negrului. Apoi, a împins cu mâna de bărbia acestuia, 
făcând să se vadă tot gâtul gol al lui Mong. După aceea şi-a 
tras din teacă cuțitul... lungul şi ascuţitul lui cuţit de 
vânătoare, pe care John Clayton, lord Greystoke. L-a adus 
din Anglia cu mulţi ani în urmă. 

L-a ridicat repede deasupra gâtului negrului. Bătrânul a 
început să tremure. A început chiar să se roage de iertare... 
dar într-o limbă necunoscută lui TarzaN. Pe care acesta nu 
o înţelegea. Era pentru prima oară că flăcăul avea prilejul 
să-l vadă de aproape pe şef. Nu a văzut decât un bătrân, un 
om foarte bătrân, cu un gât lung şi faţa zbârcită... o faţă 
uscată ca pergamentul, semănând mai mult cu a micilor 
maimuțe pe care Tarzan le cunoştea atât de bine. 


A mai văzut însă şi groaza din ochii bătrânului... niciodată 
nu a mai văzut atâta spaimă în ochii vreunui animal, ori o 
rugăminte atât de jalnică pentru iertare pe figura vreunei 
fiinţe. Ceva a oprit mâna flăcăului o clipă. Şi s-a întrebat 
asupra cauzei pentru care a ezitat să-l ucidă, pentru că nui 
s-a mai întâmplat o astfel de zăbavă. 

Bătrânul părea că se usucă şi scade cât un sac cu oscioare 
sub ochii lui. Atât de slab, neputincios şi îngrozit părea, că 
Tarzan a simţit un mare dispreţ pentru el. Totuşi, mai avea 
şi altă senzaţie... ceva nou pentru Tarzan în ceea ce 
priveşte duşmanii săi. Era milă... milă faţă de sărmanul 
bătrân atât de înfricoşat. 

S-a ridicat de jos şi a plecat, lăsându-l pe Mong, şeful 
satului, neatins. Apoi, a trecut prin sat cu capul în sus, s-a 
aruncat pe crengile copacului care atârna peste palisadă şi 
a dispărut din ochii sătenilor. Tot drumul, înapoi până la 
terenul străbătut de maimuțe, a căutat o explicaţie pentru 
acea putere ciudată care i-a oprit mâna şi l-a împiedicat să-l 
ucidă pe Mong. A fost ca şi cum cineva mai mare decât eli-a 
poruncit să nu ia viaţa bătrânului. Nu putea înţelege cum s- 
a petrecut faptul, deoarece nu concepea nimic, sau pe 
nimeni, cu astfel de autoritate ca să-i dicteze ce trebuie să 
facă sau de la ce trebuie să se abţină. 

Era târziu de tot când Tarzan a ajuns şi s-a aşezat să 
doarmă la bifurcația unor crengi dintr-un copac, unde 
dormeau maimuţele lui Ciuk. Totuşi, era încă absorbit în 
căutarea soluţiei ciudatei sale probleme, când a adormit. 

S-a trezit târziu, după ce soarele a ajuns de trei sulițe pe 
cer. Maimuţele erau de mult sculate şi erau în căutarea 
hranei zilnice. Tarzan le privea alene de sus, din copac cum 
scormoneau în tapetul putred de vegetaţie după gândaci şi 
altele, sau căutau printre frunzele crengilor cuiburi de ouă 
sau omizi grase şi gustoase... pentru ele! 

O orhidee, atârnând în apropierea capului său şi-a deschis 
încet, petalele delicate la căldura şi lumina soarelui, care a 
pătruns cu câteva minute mai înainte în locul retras al florii. 


Tarzan a fost martor la acest miracol de frumuseţe de mii 
de ori, dar acum a stârnit în el un interes dintre cele mai vii, 
deoarece începea acum să-şi pună întrebări despre 
nenumăratele minunăţii pe care înainte le accepta aşa cum 
i se prezentau. 

Ce făcea oare floarea să se deschidă? Ce-o făcea să 
crească dintr-un bobocel, într-o floare mare? La urma 
urmei, care era cauza existenţei ei? Pentru ce exista chiar 
el? De unde a venit Numa, leul? Cine a plantat primul 
copac? Cum s-a făcut de a ajuns Goro sus acolo, pe cerul 
întunecat al nopţii, pentru a risipi prin lumina ei dulce, 
întunericul grozav al junglei? Dar soarele? Întâmplarea l-a 
pus sus pe cer? Apoi pentru ce nu erau toate fiinţele din 
junglă copaci? Şi de ce copacii nu erau şi ei altceva? De ce 
se deosebea Tarzan de Tug, de Bara, iar Bara nu era la fel 
cu Şita, nici cu Butto? În tot cazul de unde şi cum au venit 
toţi aceştia pe lume: copacii, insectele, florile şi 
nenumăratele fiinţe din junglă? 

Prin capul lui Tarzan, a trecut pe neaşteptate o idee. 
Urmărind multe sinonime din dicţionar ale definiţiei lui 
Dumnezeu, a dat şi peste cuvintele „a crea”, „a forma ceva 
din nimic”, „a face să aibă existenţă”. Iarzan aproape că a 
înţeles ceva, când un țipăt îndepărtat l-a făcut să revină din 
preocupările sale la realitatea prezentului. Țipătul s-a auzit 
din junglă, de la o distanţă spre apus de unde se afla el. Era 
țipătul unui „balu”. 

Tarzan l-a recunoscut imediat. Era vocea lui Gazan, 
puişorul Tikăi. Maimuţele l-au numit Gazan, pentru că părul 
lui moale avea o culoare neobişnuit de roşie, iar Gazan 
înseamnă pe limba lor piele roşie. Ţipătul puişorului a fost 
urmat de un adevărat strigăt de groază, scos din fundul 
plămânilor. Tarzan, parcă electrizat, s-a pus instantaneu în 
mişcare. A pornit ca o săgeată din arc, prin copaci în 
direcţia de unde a auzit ţipătul. 

Înaintea lui a auzit a mârâitul sălbatic al unei maimuțe 
femele. Era Tika. Alerga să-şi salveze puiul. Prin urmare, 


primejdia trebuia să fie reală. Tarzan putea afirma aceasta 
după intonaţia de furie şi de frică din vocea maimuţoaicei. 

Alergând de-a lungul unor crengi ce se încovoiau, sărind 
dintr-un copac în altul, flăcăul nostru alerga spre terasa de 
mijloc, spre sunetul care acum a luat proporţii asurzitoare. 
Maimuţele lui Ciuk alergau din toate părţile, ca răspuns la 
apelul mamei micului „balu” şi pe când veneau, jungla 
răsuna de răcnetele lor. 

Tarzan, mai rapid decât marii lui camarazi, i-a întrecut pe 
toţi. El a fost acela care a ajuns primul la faţa locului. Ceea 
ce vedea, a făcut, să-i treacă un fior rece prin tot corpul, 
deoarece inamicul era cel mai urât şi cel mai dezgustător 
dintre toate creaturile din junglă. 

Histah, şarpele, enorm, greu şi alunecos, era împletit 
printre crengile unui mare copac, iar în îmbrăţişarea lui 
mortală era puişorul Tikăi, micul ei „balu” Gazan. 

Nimic nu exista în junglă care să inspire în pieptul lui 
Tarzan ceva ce semăna atât de mult cu teama, ca urâtul 
Histah. Şi maimuţelor le era scârbă de îngrozitoarea 
reptilă, de care purtau frică mai mult decât de Şita sau de 
Numa. Dintre toţi inamicii lor, nu era niciunul căruia să-i 
dea ocol atât de mare ca acela pe care îl dădea lui Histah, 
şarpele. 

Tarzan ştia că Tika are o groază deosebită de acest 
duşman tăcut şi atât de respingător, iar când priveliştea i-a 
izbit ochii, a fost tocmai într-un moment în care acţiunea 
Tikăi l-a umplut de cea mai mare mirare. A văzut-o 
repezindu-se asupra corpului lucitor al şarpelui, iar, când 
colacurile acestuia au înconjurat-o şi pe ea, ca şi pe puiul ei, 
nu a făcut nici o sforţare să scape, ci numai s-a apucat de 
capul alunecos şi rece al şarpelui, într-un efort zadarnic 
pentru a-şi salva puiul. 

Tarzan ştia prea bine cât de înrădăcinată era spaima Tikăi 
de Histah, aşa că abia a putut crede ceea ce vedea, mai ales 
că a văzut-o alergând de bună voie în îmbrăţişarea mortală 
a reptilei. Dar nici frica înnăscută a Tikăi nu era cu mult mai 


mare decât a lui Tarzan, care niciodată nu ar fi atins de 
bună voie un şarpe. Nu putea spune pentru ce, căci nu 
admitea frica de nimic; nici frică nu era, ci mai curând o 
repulsie instinctivă, lăsată lui moştenire de multe generaţii 
de strămoşi civilizaţi în spatele cărora erau probabil 
nenumărate milioane de inşi la fel cu Tika, în pieptul căruia 
sălăşluia aceeaşi groază fără nume faţă de reptile. 

Totuşi, Tarzan nu a şovăit o clipă măcar mai mult decât 
Tika, ci a sărit asupra lui Histah, cu toată iuţeala şi 
impetuozitatea ce ar fi întrebuinţat-o dacă ar fi sărit asupra 
lui Bara, cerbul, când avea nevoie de hrană. Zguduit în felul 
acesta, şarpele se sucea şi răsucea oribil, dar nici un 
moment măcar nu şi-a slăbit strânsoarea în care îşi ţinea 
victimele, mai ales că l-a prins în recea lui îmbrăţişare şi pe 
flăcăul nostru. 

Agăţat de copac, enormul şarpe îi susţinea pe toţi trei, ca 
şi cum ei ar fi fost fără nici o greutate, căutând însă tot 
timpul, să zdrobească viaţa din ei. Tarzan şi-a tras cuțitul, 
pe care l-a înfipt cu repeziciune în corpul inamicului, dar 
colacii şarpelui păreau că-i vor stinge viaţa mai repede ca el 
să fi putut da reptilei o lovitură mortală. 

Se lupta mereu, fără să încerce să scape de moartea 
oribilă care îl privea în faţă, singura lui ţintă fiind să-l ucidă 
pe Histah şi să o elibereze pe Tika împreună cu micul ei 
„balu”. Fălcile căscate ale pitonului - acesta fiind specia de 
şarpe atacată de Tarzan - s-au aplecat acum deasupra lui. 
Gura aceea elastică în care ar fi putut încăpea un iepure de 
casă, sau un ied cu aceeaşi uşurinţă, s-a căscat acum ca să-i 
prindă capul cu totul. 

Întorcându-şi atenţia asupra lui Tarzan, Histah şi-a întors 
capul acolo unde l-ar fi putut ajunge şi cuțitul flăcăului. 
Instantaneu cu mişcarea reptilei, o mână arsă de soare a 
zburat în sus, prinzând gâtul monstrului, pe când cealaltă 
mână a înfipt tăişul cuţitului de vânătoare în creierul 
aceluia. 


Histah s-a cutremurat convulsiv şi s-a relaxat..., s-a 
încordat şi s-a relaxat din nou, biciuind şi izbind aerul cu 
trupul, dar, fără să mai simtă nimic. Erau spasmurile din 
clipa morţii, dar, chiar aşa mort cum era, ar fi putut să 
expedieze pe lumea cealaltă, odată cu el vreo şapte-opt 
maimuţoi. 

Tarzan o luă imediat pe Tika şi-o desfăcu de colacii 
şarpelui, dându-i drumul jos la pământ. După aceea a 
desprins şi puişorul, aruncându-l mamei lui. Histah tot mai 
biciuia aerul, atârnat în jurul lui Tarzan şi de o creangă, dar 
Tarzan după câteva sforţări, a reuşit să se descurce şi a 
sărit jos pe pământ, fugind din faţa convulsiilor teribile ale 
reptilei muribunde. 

Câteva maimuțe s-au strâns roată în jurul scenei ce o 
forma această luptă, dar îndată ce l-au văzut pe Tarzan 
scăpat de duşman, au pornit în tăcere să-şi reia fiecare 
ocupaţia ce le-a fost întreruptă. A pornit şi Tika după ei, 
uitând pe moment de tot şi de toate. În afară de pruncul ei 
şi de faptul că înainte de această întâmplare, a descoperit 
un cuib de păsări, ascuns cu ingeniozitate în care se aflau 
trei ouă proaspete. 

Tarzan tot atât de indiferent faţă de o luptă care s-a 
terminat, a mai aruncat o privire de despărţire trupului, 
care tot se mai zbătea, al lui Histah şi a pornit spre un 
locuşor la care se adăpa tribul când se afla prin locurile 
acestea. Ciudat însă, că nu a scos strigătul de victorie 
asupra învinsului Histah. El singur nu ar fi putut spune de 
ce, decât doar că pentru el, Histah nu era un animal. Se 
deosebea în unele puncte capitale de ceilalţi locuitori ai 
junglei. Atât ştia Tarzan: îl ura. 

Ajuns la lac, a băut până s-a săturat, apoi s-a aşezat pe 
iarba verde şi moale de la umbra unui copac. Gândurile i s- 
au întors la lupta purtată cu Histah. 1 se părea foarte ciudat 
că 'Tika a intrat cu atâta uşurinţă în colacii şarpelui. De cea 
făcut ea oare aceasta? Dar de ce a făcut-o şi el? Tika nu era 
a lui, precum nici puiul Tikăi. Amândoi aparţineau lui Tug. 


Atunci pentru ce s-a implicat în lupta aceasta? Mai ales 
când monstrul acela oribil nici nu-i folosea ca hrană, fiind 
UCIS. 

Când se gândea la toate acestea, avea impresia că nu a 
avut nici un motiv pe lume ca să fi făcut ceea ce a făcut, dar 
după puţin şi-a amintit că acţiunea lui a fost aproape 
involuntară..., aşa cum a fost şi aceea când i-a lăsat viaţa 
bătrânului Gomangani în ajun. Dar ce l-a împins pe ella 
asemenea gesturi? Trebuie să fi fost cineva mai puternic ca 
el care îl îndemna uneori, ce să facă. 

— Atotputernic”, se gândea Tarzan. Gândăceii îmi spun că 
Dumnezeu este atotputernic. El trebuie să mă fi îndemnat 
la aceste fapte, pe care nu le-am săvârşit niciodată de la 
mine. Tot elă făcut-o pe Lika să se arunce asupra şarpelui. 
Tika nu s-ar fi apropiat de Histah din propria ei voinţă. 
Dumnezeu a fost acela care mi-a reţinut cuțitul de la gâtul 
bătrânului Gomangani. Dumnezeu face lucruri ciudate 
pentru că El este „atotputernic”. Nu-l pot vedea, dar ştiu că 
Dumnezeu poate să facă asemenea lucruri, nici un 
Mangani, nici un Gomangani şi nici un Tarmangani nu le-ar 
putea face. 

Dar florile... cine le face să crească? Ah, acum totul se 
explică! Florile, copacii, luna, soarele şi fiecare creatură, 
chiar el, Tarzan, au fost făcute de Dumnezeu din nimic; 
„create”, aşa spun gândăceii. Dar ce era Dumnezeu? Cum 
arăta el? La aceste două întrebări, Tarzan nu-şi putea 
răspunde, nu avea nici o concepţie, însă era sigur că tot ce 
era bun venea de la Dumnezeu: fapta sa cea miloasă care l- 
a oprit să-l ucidă pe sărmanul bătrân neputincios, iubirea 
Tikăi care a aruncat-o în acea îmbrăţişare a morţii, 
devotamentul lui către Tika, care l-a tăcut să-şi pună viaţa 
în primejdie pentru a o salva pe a ei. 

Florile şi copacii erau mari şi frumoşi. Dumnezeu i-a făcut. 
El a mai făcut şi celelalte fiinţe, aşa ca fiecare din ele să 
aibă cu ce se hrăni. A făcut-o pe Şita, pantera cu frumoasa 


ei blană, pe Numa leul cu frumosul lui cap şi coama 
pletoasă. L-a făcut şi pe Bara, cerbul drăguţ şi elegant. 

Da, Tarzan al maimuţelor l-a găsit pe Dumnezeu şi şi-a 
petrecut toată ziua atribuindu-i Lui, tot ce era bun şi frumos 
în natură. Era însă un lucru care îl tulbura, un amănunt 
care nu se împăca deloc cu concepţia lui despre nou-găsitul 
său Dumnezeu: Cine l-a făcut pe Histah, şarpele? 

CAPITOLUL V - Tarzan şi băiatul negru. 

Tarzan şedea jos la rădăcina unui copac mare, împletindu- 
şi o nouă funie de iarbă. Lângă el se găseau resturile cele 
vechi, rupte şi zdrenţuite de colții şi ghearele Şitei, pantera. 

Abia jumătate din funia originală i-a rămas, restul fiind dus 
de panteră, sărind prin junglă cu laţul atârnând de gâtul ei 
sălbatic, iar căpătâiul liber târându-se printre tufişuri. 
Tarzan a zâmbit când şi-a amintit de furia cea mare a fiarei, 
de eforturile ei disperate să scape din laţ şi de ţipetele ei de 
neînchipuit, care erau în parte mânie şi groază. Zâmbea 
amintindu-şi de păţania inamicului şi anticipând o altă zi, 
mai adăugă un fir la împletitura funiei. 

Acum voia să o facă şi mai tare, cea mai tare funie pe care 
Tarzan a împletit-o vreodată. I-a trecut prin minte o 
vedenie: Numa smucindu-se furios şi zadarnic din laţul cel 
tare de acum şi zâmbea din nou, încântat. Era chiar şi 
mulţumit pe deplin, deoarece atât creierul cât şi mâinile 
sale erau ocupate. Mulţumiţi erau, de asemenea şi tovarăşii 
săi din tribul lui Ciuk, ocupați cu căutarea hranei prin 
poiană sau copacii din jurul ei. Mintea lor nu era încărcată 
de nici un gând de nedumerire asupra viitorului şi numai 
rareori aveau şi câte o amintire vagă despre trecut. Ei era 
stimulaţi spre un fel de mulţumire brutală de munca 
delicioasă de a-şi umple stomacurile, iar apoi dormeau. 

Se poate chiar ca ei să se fi bucurat de viaţa lor mai mult 
decât noi de a noastră, pentru că cine ar putea spune că 
fiarele din junglă nu îşi îndeplinesc mai bine scopul pentru 
care au fost create, decât omul cu multele lui ţinuturi 
străine şi cu multele contravenţii la legile naturii? Şi ce 


poate da o satisfacţie mai mare şi o fericire mai deplină 
decât îndeplinirea unui destin? 

Pe când Tarzan lucra la funia sa, Gazan, micuțul pui al 
Tikăi, se juca pe lângă el, timp în care mama sa îşi căuta de 
mâncare, de partea cealaltă a poienii. Acum nici Tika nici 
Tug nu mai suspectau intenţiile lui Tarzan asupra primului 
lor născut. 

Nu a înfruntat el moartea ca să-l scape pe Gazan al lor din 
ghearele şi colții Şitei? Nu-l mângâia pe mititel cu aceeaşi 
dragoste ca şi propria lui mamă? lemerile lor au dispărut, 
iar Tarzan era adeseori, în rolul de guvernantă a micului 
antropoid: sarcină care nu-i displăcea, Gazan fiind o 
fântână nesecată de surprize şi distracţii. 

Puişorul de maimuţă a început să-şi dezvolte acele 
tendinţe arboreale, care aveau să-i servească destul de 
mult în anii tinereţii, când o fugă repede şi la timp sus în 
copaci e de mare importanţă decât valoarea muşchilor săi 
nedezvoltaţi sau colții neîncercaţi încă la luptă. 

Dându-se înapoi, cinci-şase metri de la trunchiul copacului 
sub care lucra Tarzan, Gazan dădea fuguliţa şi se căţăra pe 
trunchi, până la crengile de mai jos. Acolo stătea un 
moment, mândru de ceea ce a făcut, apoi se cobora din nou 
la pământ. Câteodată, de fapt destul de des, pentru că nu 
era o maimuţă, atenţia era distrată şi de alte lucruri: o 
lăcustă, o omidă, sau un şoricel de câmp şi pornea în 
urmărirea lor. Omizile le prindea întotdeauna şi uneori 
reuşea să prindă şi câte o lăcustă, dar şoricei nu a putut 
încă să prindă. 

Acum a descoperit coada funiei la care lucra Tarzan. 
Apucând-o în una din micuţele sale labe, o luă la fugă. 
Sărind ca o minge însufleţită şi smucind-o cu totul din mâna 
lui. Tarzan a sărit în picioare într-o clipită, pornind după 
Gazan. Dar pe figura sa şi vocea sa nu era nici urmă de 
supărare când striga ştrengarului de „balu” să dea drumul 
funiei. 


Gazan alerga drept spre mama sa, iar după el venea cu 
paşi mari, Tarzan. Tika se uită în sus de unde mânca şi în 
primul moment, nevăzând decât că Gazan fugea urmărit de 
cineva, s-a zburlit şi şi-a rânjit colții... Însă cum a observat 
că acela care îi urmărea fiul era Tarzan şi-a văzut înainte de 
treabă. 

Flăcăul l-a prins pe „balu” chiar la picioarele ei şi cu toate 
că puiul ţipa şi se zbătea când îl prindea Tarzan, mama sa 
nu a făcut altceva decât să se uite puţin într-acolo. Acum 
nu-i mai era frică că primul ei născut va păţi ceva din partea 
lui Tarzan. Nu i-a scăpat el viaţa în două rânduri? 

Recăpătându-şi funia, Tarzan s-a întors la umbra copacului 
său, reluându-şi lucrul întrerupt, dar a trebuit să fie tot 
mereu de pază, din cauza ştrengarului care, acum nu se 
gândea decât să fure tot ce aparţinea uriaşului său văr cu 
pielea albă, când acesta nu ar observa. Cu toate aceste 
greutăţi. Tarzan tot a isprăvit de împletit funia, o armă 
lungă, elastică, mai tare decât oricare a făcut-o până atunci. 
Bucata din funia cea veche şi care nu-i mai trebuia, i-a dat-o 
lui Gazan să se joace cu ea, în intenţia ce o avea pentru a-l 
iniţia pe puiul Tikăi în cunoştinţele lui când va fi destul de 
mare şi de puternic ca să profite de învăţătură. 

În prezent, însă, aptitudinea înnăscută a puiului de 
maimuţă ca să imite, era de ajuns ca să-l obişnuiască cu 
apucăturile şi armele lui Tarzan, aşa că atunci când acesta a 
pornit prin copaci cu noua lui funie încolăcită pe umăr, 
micul Gazan sărea prin poiană, târând cu bucurie bucata de 
funie veche. În drumul său, Tarzan a împărţit căutarea după 
hrană cu cea după vânat destul de nobil, asupra căruia să-şi 
încerce noua sa armă. În acelaşi timp, gândurile i se 
întorceau, adeseori şi la Gazan. 

Flăcăul purta o afecţiune puternică pentru puiul Tikăi, mai 
întâi pentru că aparţinea femelei care a fost obiectul primei 
sale dragoste şi pentru că puiul era destul de drăgălaş, apoi 
mai era şi dorul omenesc a lui Tarzan după o fiinţă cu suflet, 
asupra căreia să-şi reverse afecțiunile naturale ale 


sufletului său: afecţiuni inerente tuturor membrilor normali 
ai lui GENUS HOMO. 

Tarzan o invidia pe Tika. Adevărat că Gazan dădea dovezi 
destule, că împărtăşea iubirea lui Tarzan, preferându-l 
chiar propriul său tată, însă tot la Tika alerga, când îl durea 
ceva, se speria de ceva, sau când îi era foame. În momentul 
acela Tarzan se simţea singur de tot pe lume. Era cuprins 
de un dor cumplit, dorind cu disperare să aibă şi el pe 
cineva care să alerge la el mai întâi pentru ajutor şi 
protecţie. 

Tug o avea pe Tika, Tika îl avea pe Gazan, iar aproape 
fiecare maimuţoi sau maimuţă din trib, avea pe cineva, unul 
sau mai mulţi, ca să-i iubească şi să fie iubiţi. Bineînţeles că 
Tarzan nu putea formula aceste gânduri precis sub altă 
formă... el ştia numai că îi este dor de ceva pe care nu 
putea să-l aibă, de ceva care părea că este reprezentat prin 
relaţii ca acelea care existau între Tika şi „balu” ei. O invidia 
pe Tika şi dorea să aibă şi el un „balu”, allui. 

A văzut-o pe Şita cu femela acestuia împreună cu mica lor 
familie de trei, iar mai în interior, spre dealurile stâncoase 
unde cineva putea să stea în timpul căldurii zilei, în umbra 
bună a unui tufiş încâlcit, alături de faţa unei stânci reci 
proiectate în afară, Tarzan a dat şi peste vizuina lui Numa, 
leul şi a lui Sabor, leoaica. Aici i-a privit el de mai multe ori 
pe amândoi, jucându-se cu micii lor „balu”, ghemuleţele de 
pufuşor cu pete ca leopardul şi care nu mai isprăveau 
jucându-se. 

În alt rând l-a văzut pe Bara, cerbul, cu delicatul lui pui, 
apoi pe Butto, rinocerul, cu un pui urât ca şi el. Fiecare 
creatură din junglă îşi avea pe „ai săi”, în afară de Tarzan. 
Constatarea aceasta îl făcea să se întristeze... era trist şi-i 
era urât. După puţin, mirosul de vânat a înlăturat din 
tânăra lui minte orice altă preocupare şi s-a furişat pe 
creanga copacului, până deasupra cărării care ducea la 
locul de adăpat al erbivorelor din această lume sălbatică. 


De mii de ori, această creangă mare şi bătrână a susţinut 
greutatea oricărei fiinţe sălbatice sau a unui vânător însetat 
de sânge proaspăt, în timpul lungilor ani în care ea îşi 
întindea ramurile în toate părţile, deasupra cărării 
bătătorite! Tarzan, Şita şi Histah o cunoşteau prea bine. 

Ei au fost aceia care i-au lustruit scoarţa pe partea de 
deasupra. lar acela care a veni la apă pe cărare spre 
pândarul de pe creangă, a fost Horta, mistrețul, ai cărui 
colţi formidabili şi al cărui temperament îndrăcit îl apărau 
aproape de toţi carnivorii, în afară de cele mai mari din ele. 
Pentru Tarzan, însă carnea era carne, nimic care era gustos 
şi de mâncare nu ar fi putut să treacă în pace pe lângă el, 
când era flămând. Ca şi în luptă, întrecea în ferocitate, când 
era flămând, pe cei mai îngrozitori locuitori ai junglei. 

El nu ştia ce este frica, nici mila, în afară numai de cazurile 
rare, când o forţă ciudată şi neexplicabilă îi oprea mâna, o 
forţă inexplicabilă, poate, pentru el din cauza ignoranței 
sale în domeniul propriei sale origini şi al tuturor forţelor 
de omenie şi civilizaţie, moştenire naturală a lui, tocmai din 
cauza originii sale. 

Astfel, astăzi, în loc să se stăpânească până îşi face apariţia 
vreun vânat mai puţin formidabil decât Horta, a aruncat 
arcanul în gâtul mistreţului. Era şi o încercare excelentă, 
pentru tăria funiei sale în acelaşi timp. Horta, înfuriat, a 
sărit încoace şi încolo, dar de flecare dată funia cea nouă îl 
ţinea în loc. Tarzan a legat-o pentru mai multă siguranţă, 
sus de trunchiul copacului în care se găsea când a aruncat 
arcanul. 

Mistreţul a atacat şi grohăia. Sfâşiind bătrânul copac din 
junglă, cu colții lui puternici până când coaja acestuia a 
început să zboare în toate direcţiile. Tarzan s-a coborât la 
pământ în spatele fiarei. Ţinea în mână lungul şi ascuţitul 
lui cuţit, care i-a fost întotdeauna constant din ziua aceea 
de demult, când întâmplarea a îndreptat vârful armei spre 
inima lui Bolgani, gorila, salvându-l în felul acesta pe băiat 
de la o moarte sigură. 


Tarzan a mers spre Horta, care s-a întors acum cu faţa 
către inamicul său. Puternic şi musculos era flăcăul nostru, 
dar ar fi fost nebunie curată să înfrunte o creatură atât de 
formidabilă ca Horta, înarmat numai cu un biet cuţit de 
vânătoare. Aşa i s-ar fi părut cuiva care l-ar fi cunoscut pe 
Horta cât de puţin, iar pe Tarzan deloc. Horta a rămas un 
moment nemişcat, uitându-se la Tarzan. Ochii lui răi, în 
fundul capului, scăpărau scântei de furie. Apoi a scuturat 
din capul pe care-l ţinea aplecat pentru atac. 

— Mâncător de nămol! îi strigă Tarzan. Tăvălitule prin 
gunoaie! Până şi carnea îţi miroase, dar este suculentă şi-l 
întăreşte pe Tarzan. Azi, am să-ţi mănânc inima, domn al 
colţaţilor, inimă care o să mi-o facă pe a mea şi mai 
sălbatică. 

Horta, neînţelegând nimic din ce îi spunea Tarzan, nu era 
mai puţin furios. Înaintea lui nu vedea decât un om gol, fără 
păr şi neputincios, care încerca să înfrunte sălbăticia lui 
neînvinsă. De aceea s-a şi repezit furios la atac. 

Tarzan a aşteptat până când aruncătura în sus a râtului cu 
colţi puternici i-ar fi sfâşiat pulpa până la os, apoi a făcut o 
mişcare... puţin la o parte, dar atât de repede că fulgerul se 
părea, încet în comparaţie cu ea, iar în timpul cât a făcut 
această mişcare, s-a aplecat în jos şi cu întreaga putere ce o 
avea în braţul drept, a înfipt lunga lamă a cuţitului de 
vânătoare, rămas de la tatăl său, în pieptul lui Horta, 
mistrețul. 

O săritură rapidă la o parte, l-a scos din zona spasmurilor 
de moarte ale victimei sale, iar după câteva clipe ţinea în 
mână inima lui Horta, caldă încă, din care mai picura sânge. 
După ce şi-a potolit foamea, nu a mai căutat un loc de 
dormit, după cum făcea uneori, ci a continuat să meargă 
prin junglă după aventuri, fără a simţi nevoia de odihnă. 
Astfel s-a întâmplat să-şi îndrepte paşii spre satul lui Mong, 
şeful negrilor pe al cărui popor l-a batjocorit fără 
remuşcare din ziua de când Long, fiul şefului, a ucis-o pe 
Kala. 


Un râu curgea prin apropierea satului negrilor. Tarzan s-a 
apropiat de el într-un loc ceva mai jos de luminişul în care 
se aflau colibele de stuf ale negrilor. Viaţa de râu, 
întotdeauna l-a fascinat pe Tarzan. Găsea plăceri să 
privească mişcările stângace ale lui Duro, hipopotamul, 
precum şi în sportul de a-l sâcâi pe neîndemânaticul Gimla, 
crocodilul, pe când se prăjea afară la soare. 

Apoi mai erau şi femeile împreună cu copiii Gomanganilor, 
pe care-i speria, femeile cu puţinele lor rufe la spălat şi 
copiii cu jucăriile lor primitive. Azi, a nimerit peste o femeie 
cu un băieţaş, care se aflau mai departe, în josul râului, ca 
de obicei. Cea dintâi era în căutarea unui fel de scoici care 
se găseau în nămolul de pe marginea apei. Era o negresă 
tânără de vreo treizeci de ani. 

Avea dinţii piliţi ascuţit, deoarece neamul ei mânca şi 
carne de om. Buza de jos o avea spintecată, ca să poată 
atârna de ea o bucată de aramă, pe care a purtat-o atâţia 
ani, că i s-a lăsat lungă în jos, făcând să i se vadă până şi 
gingiile fălcii inferioare. Şi nasul îi era spintecat, iar prin 
spintecătură era băgată o aşchie lustruită de lemn. De 
urechi îi atârnau găteli de metal, iar pe frunte, pe obraji, pe 
bărbie şi pe vârful nasului era tatuată în culori pe care 
timpul le-a mai schimbat. 

Era cu totul goală, doar o ghirlandă de iarbă îi atârna de 
mijloc, până aproape de genunchi. După aprecierea ei, era 
o femeie destul de frumoasă, ba chiar şi după aprecierea 
bărbaţilor din tribul Mong, deşi ea era din alt trib: un trofeu 
de război, prinsă de fetiţă de către un ostaş de-al lui Mong. 

Copilul ei era un băiat de vreo zece ani, ager, bine făcut şi 
ca negru, destul de frumos. Tarzan îi privea pe amândoi din 
ascunzişul unui tufiş din apropiere. Era cât pe aici să le sară 
înainte şi să scoată un strigăt înfiorător, ca să poată petrece 
la spectacolul groazei lor şi a fugii însoţită de căzături şi 
țipete. O idee nouă i-a trecut prin minte. 

Avea în faţa lui un „balu” după forma şi asemănarea sa 
proprie. Bineînţeles că pielea îi era neagră, dar ce era cu 


asta? Tarzan nu a mai văzut niciodată un alb. Pe cât putea 
să ştie, el era singurul reprezentant al acestei forme 
ciudate de viaţă. Băiatul negru ar fi putut să fie pentru 
Tarzan, un „balu” excelent, pentru că el nu avea nici un 
„balu”. Îl va îngriji bine, îl va hrăni bine şi-l va apăra aşa 
cum numai Tarzan şi-ar putea apăra pe ai lui. Îl mai învăţa 
din domeniul cunoştinţelor sale pe jumătate omeneşti şi pe 
jumătate de fiară, toate tainele junglei de le rădăcina 
copacilor până la vârful înalt al acestora. 

Şi-a desfăcut arcanul şi a scuturat laţul să se desfacă. Cei 
doi din faţa lui nici măcar nu visau de apropierea lui, ci şi-au 
continuat preocuparea, căutând scoicile pe care le scoteau 
la iveală, din nămol, folosindu-se fiecare pentru aceasta de 
un băț scurt. Tarzan a ieşit din junglă în spatele lor, cu 
lanţul arcanului întins pe pământ, lângă el. A făcut o 
mişcare rapidă cu mâna dreaptă şi laţul s-a ridicat elegant 
în aer, plutind o clipă pe deasupra capului băiatului, apoi s-a 
aşezat. lar când a cuprins corpul în dreptul braţelor 
băiatului, Tarzan a tras repede la capătul funiei pe care îl 
avea în mână, legându-i braţele pe lângă coaste. 

Un țipăt de groază a izbucnit din pieptul tânărului negru, 
iar când mama sa s-a întors, speriată de strigătul lui l-a 
văzut târât repede spre un uriaş alb, care stătea sub umbra 
unui copac din apropiere, la zece, doisprezece metri de ea. 
Cu un strigăt groaznic de teroare şi de furie, s-a repezit 
fără frică asupra lui Tarzan. Acesta a văzut în atitudinea 
femeii hotărârea şi curajul care nu s-ar da la o parte nici 
chiar din faţa morţii. Negresa era urâtă şi 
înspăimântătoare, chiar când figura ei era lină, dar crispată 
de pasiune, expresia ei avea ceva diabolic. Până şi Tarzan s- 
a retras din fata ei, dar mai mult de dezgust, iar nu de 
frică... căci frica nu o cunoştea. 

Băiatul negru muşca şi se zbătea din răsputeri. Tarzan 
însă, l-a pus la subţioară şi a dispărut printre crengile 
copacului, tocmai când furioasa negresă s-a repezit să se 
bată cu el, pentru fiul ei. Şi pe când se topea în adâncul 


junglei, el medita asupra posibilităţilor care ar exista în 
valoarea Gomanganilor, dacă şi ei ar fi tot atât de 
formidabili ca şi femeile. Ajuns odată departe de mama 
frustrată în acest fel, acolo de unde nu-i mai putea auzi 
ţipetele şi amenințările, s-a oprit să-şi examineze prada, 
care acum era tot atât de înfricoşată, încât a încetat orice 
ţipete şi încercări de scăpare. 

Bietul copil speriat şi-a întors ochii cu groază spre acela 
care l-a prins, până nu i s-a mai văzut decât albul ochilor. 

— Eu sunt Tarzan al maimuţelor, i-a zis Tarzan în graiul 
antropoizilor. Nu-ţi voi face nici un rău. Tu vei fi „balu” a lui 
Tarzan, iar Tarzan te va apăra şi te va hrăni. lot ce-i mai 
bun în junglă va fi pentru „balu” a lui Tarzan, pentru că 
Tarzan este un mare vânător. Nu trebuie să te temi de 
nimic, nici chiar de Numa, pentru că Tarzan este un mare 
luptător. Nimeni nu-i atât de mare ca Tarzan, fiul Kalei. Nu 
ai teamă! 

Copilul însă scâncea şi tremura, pentru că nu înţelegea 
limba maimuţelor, iar vocea lui Tarzan i se părea ca şi 
lătratul şi mârâitul unei fiare. În afară de aceasta a mai 
auzit o mulţime de poveşti despre acest zeu răutăcios din 
pădure. 

EI a fost acela care l-a ucis pe Long şi pe alţi războinici ai 
lui Mong. El era acela care intra noaptea hoţeşte în sat cu 
vrăji, ca să fure suliţele şi săgețile otrăvite şi să sperie 
femeile şi copiii şi chiar pe războinici. Nu încăpea nici o 
îndoială că acest zeu ticălos se hrănea cu băieţaşi. Oare nu 
i-a spus aşa mama lui când nu asculta? Nu l-a ameninţat că 
o să-l dea zeului cel alb din junglă, dacă nu se poartă bine? 
Micul Tib tremura. 

— 'Ţi-e frig, Go-bu-balu? a întrebat Tarzan întrebuinţând 
echivalentul maimuţesc pentru „bebe”-ul negru, în locul 
unui alt nume mai bun. De ce tremuri? Nu vezi că arde 
soarele? 

Tib nu putea să înţeleagă, dar plângea după mama sa şi se 
ruga de acest zeu mare, alb, să-i dea drumul promițând că 


de acum încolo, va fi băiat cuminte, dacă i se împlineşte 
rugămintea. Tarzan clătină din cap. Nici el nu putea să 
înţeleagă ce spunea băiatul. Aceasta era o barieră 
stingheritoare. Trebuia să-l înveţe pe „Go-bu-balu” o limbă 
care să semene a vorbire. Tarzan era cât se poate de sigur 
că ce spunea Go-bu-balu nu era vorbire deloc. Nu suna oare 
ca un fel de trâncăneală fără nici un sens, ca a unor păsări? 

Cel mai bun lucru, cugetă Tarzan, ar fi să-l ducă 
numaidecât în tribul lui Ciuk, unde ar putea să audă cum 
vorbesc Manganii între ei. În felul acesta băiatul va învăţa 
repede o formă de înţeles a graiului. 

Tarzan s-a ridicat în picioare, pe creanga pe care s-a oprit 
sus de tot de la pământ şi i-a făcut semn băiatului să-l 
urmeze. 'Tib însă s-a prins şi mai tare de trunchiul copacului 
şi începu să plângă Fiind băiat şi mai ales indigen din Africa, 
s-a urcat, bineînţeles de nenumărate ori prin copaci, iar 
ideea să alerge prin pădure, sărind dintr-o creangă pe alta, 
după cum, spre marea lui groază, a făcut acela care l-a 
furat de lângă mama sa, umplea de spaimă inima lui de 
copil. 

Tarzan oftă adânc. Noul său „balu” avea după cum se 
vede, multe de învăţat. Era de plâns ca un băiat de mărimea 
şi puterea lui să fie atât de înapoiat. A încercat să-l 
ademenească ca să-l urmeze, dar Tib nu îndrăznea să se 
mişte. Atunci, Tarzan l-a luat pe sus şi a pornit cu el în 
spate. Tib nu mai mişca şi nici nu mai zgâria. Orice scăpare 
i se părea acum imposibilă. Ştia bine că de i s-ar fi dat acum 
drumul jos pe pământ, ar fi avut cea mai mare greutate să 
găsească drumul înapoi la satul lui Mong. Dar chiar dacă ar 
fi fost în stare să o facă, mai erau leii, leoparzii şi hienele, pe 
care le-ar fi putut întâlni în drum, dar Tib ştia bine că 
fiecare fiară de aceasta iubea foarte mult carnea micilor 
băieţi de negru. 

Până acum, însă, teribilul zeu alb nu a căutat să-i facă nici 
un rău. De la monştri cu ochii galbeni-verzui, care mâncau 
oameni, nu se putea aştepta nici la atâta. Deci, dintre două 


rele cel mai mic ar fi fost să-l lase pe zeul alb să-l ducă, fără 
ca el, băiatul să încerce să-l muşte sau zgâria, după cum a 
făcut la început. 

Şi pe când Tarzan trecea cu iuţeală prin copaci, 
aruncându-se din creangă în creangă, micul Tib a închis 
ochii îngrozit, în loc să se uite sub abisul ce se deschidea 
dedesubtul lui. Niciodată, în toată viaţa lui nu a mai fost 
atât de speriat, totuşi, pe când uriaşul alb alerga cu el prin 
junglă, copilul a început să fie cuprins de o senzaţie 
inexplicabilă de siguranţă, văzând cât de precise erau 
săriturile lui Tarzan şi cât de fără greş se prindea de crengi. 
În afară de aceasta printre crengile copacilor, erau apăraţi 
de primejdia fiarelor care mişunau pe jos. 

În sfârşit, Tarzan a ajuns şi în poiana unde se găsea tribul, 
căutându-şi de-ale mâncării. S-a coborât printre maimuțe 
cu noul său „balu” ţinându-se strâns de umerii lui. Era 
aproape în mijlocul lor înainte ca Tib să fi observat pe 
vreunul din păroşii din jur, sau mai înainte ca vreo maimuţă 
să fi observat că Tarzan nu a venit singur. Când l-au văzut 
pe micul Gomangani din spatele lui Tarzan, câţiva maimuţoi 
s-au apropiat din curiozitate, dar mârâind şi cu colții rânjiţi. 

Acum vreun ceas, Tib ar fi putut spune că cunoştea până şi 
cele mai mari adâncimi ale fricii. Acum însă când era 
înconjurat de aceste fiare grozave şi-a dat seama că 
teroarea prin care a trecut mai înainte era nimic în 
comparaţie cu momentele de faţă. Dar pentru ce stătea aici 
atât de nepăsător marele uriaş alb? Pentru ce nu fugea mai 
înainte ca aceşti oameni păroşi din copaci să fi sărit asupra 
lui să-l sfâşie în bucăţi? 

Tib şi-a amintit atunci în mod vag despre ceva. De altfel nu 
era decât un zvon pe care l-a auzit trecând din gură în 
gură, cu groază, de poporul lui Mong: că acest demon alb 
din junglă nu ar fi nimic altceva decât o maimuţă fără păr, 
nu a fost el oare văzut în tovărăşia acestora? Tib nu putea 
să privească decât cu ochii holbaţi de groază la maimuţoii 
care se apropiau. Le-a văzut sprâncenele stufoase, colții cei 


mari şi ochii fioroşi. A mai observat şi muşchii lor puternici 
sub blana lor păroasă. Fiecare mişcare şi expresie din 
atitudinea lor erau o ameninţare. 

Tarzan a văzut şi el toate acestea, aşa că l-a strâns pe Tib 
la pieptul său. 

— Acesta este „Go-bu-balu” lui Tarzan, i-a vestit el. Nu vă 
atingeţi de el căci mă supăraţi, iar Tarzan ucide. 

Şi zicând acestea, Tarzan şi-a rânjit colții, scrâşnind spre 
maimuţoiul care se găsea mai aproape. 

— Nu-i decât un Gomangani, a răspuns maimuţoiul. Să-l 
ucidem. Este Gomangani. Gomanganii sunt duşmanii noştri. 
Hai să-l ucidem! 

— Pleacă de aici, a scrâşnit Tarzan din nou. Nu înţelegi, 
Gunt ce îţi spun? Este „balu” a lui Tarzan. Du-te de aici dacă 
nu vrei să te ucid! A sfârşit, flăcăul făcând un pas 
ameninţător spre Gunt. 

Acesta s-a dat la o parte foarte ţeapăn şi îndărătnic, după 
cum face un câine când întâlneşte un altul şi este prea 
fricos ca să se bată şi prea mândru ca să-i întoarcă spatele 
şi să fugă. După aceea a venit şi Tika, împinsă de 
curiozitate. Alături de ea, mergea micul Gazan. Se mirau 
amândoi ca şi ceilalţi, dar Tika nu şi-a rânjit colții. A 
observai şi Tarzan aceasta şi i-a făcut semn să se apropie. 

— Tarzan are un „balu” acum, zise el. O să se joace cu 
„balu” al Tikăi. 

— Asta-i Gomangani curat, răspunse Tika. O să-mi ucidă 
puiul. Du-l de aici, Tarzan! 

— Nu-i în stare să se atingă nici măcar de un şoricel, a 
spus Tarzan râzând. Nu-i decât un copilaş. Lasă-l să se 
joace cu Gazan! 

Tika tot mai purta frică, deoarece cu toată ferocitatea lor 
cea mare, antropoizii sunt animale timide. În cele din urmă, 
încurajată de încrederea pe care i-o arăta Tarzan, l-a împins 
pe Gazan spre băiatul de negru. Mica maimuţă, condusă de 
instinct s-a tras înapoi spre mama sa, rânjii micii ei colţi şi 
ţipă speriată şi furioasă. 


De asemenea nici Tib nu dădea nici un semn că dorea să 
facă cunoştinţă mai de aproape cu Gazan, aşa că Tarzan nu 
a mai insistat în ideea lui. În timpul săptămânii ce a urmat, 
Tarzan era foarte ocupat. „Balu” pe care îl avea acum îi 
dădea o răspundere mai mare decât s-a aşteptat. Nu 
îndrăznea să îl lase singur nici un moment, pentru că, din 
tot tribul numai în Tika putea avea încredere că nu îl va 
ucide pe negru, dacă nu ar fi stat el în permanentă pază. 

Când pleca la vânătoare, trebuia să-l ducă şi pe „Go-bu- 
balu” cu el. Nu numai că era lucru plicticos, dar micul 
negru i se părea atât de stupid şi de fricos! Era cu totul 
neputincios şi faţă de cele mai mici creaturi din junglă. 
Tarzan s-a întrebat cu mirare cum de a mai putut trăi 
băiatul până acum. A încercat să îl înveţe şi a întrezărit o 
rază de speranţă în faptul că „Go-bu-balu” a prins câteva 
vorbe din limbajul antropoizilor şi că putea să se agaţe deo 
creangă şi mai înaltă, fără să-şi spargă plămânii ţipând de 
spaimă. 

Totuşi, băiatul avea ceva care îl îngrijora foarte mult pe 
Tarzan, mai ales când făcea o comparaţie cu ceea ce a văzut 
în sat, pe când stătea şi-i privea pe negrii. Copiii lor se jucau 
adeseori şi în majoritatea cazurilor, râdeau între ei. Însă 
micul „Go-bu-balu” nu râdea niciodată. Zâmbea uneori 
posomorât, dar era ca şi străin râsului. Altfel, socotea 
Tarzan ar fi trebuit să râdă, deoarece şi Gomanganii 
râdeau. 

A mai văzut, de asemenea, că băiatul a refuzat adeseori 
mâncarea şi slăbea văzând cu ochii. Uneori l-a surprins 
plângând în tăcere. A încercat atunci să-l mângâie, după 
cum a fost şi el mângâiat de fioroasa Kala, dar nu i-a ajutat 
la nimic. „Go-bu-balu” a ajuns să nu se maiteamă de 
Tarzan... dar atâta numai. Îi era frică însă, de altă vietate 
din junglă, îi era frică de zilele din junglă cu lungile lor 
excursii pe înălțimile ameţitoare din vârful copacilor. Îi era 
frică de nopţile din junglă cu culcuşurile primejdioase, prea 


sus deasupra pământului şi pe sub care umblau tuşind şi 
mârâind carnivorele mari. 

Tarzan nu ştia ce să facă. Sângele englez din venele sale îl 
împiedica de să se gândească măcar să-şi părăsească 
proiectul, cu toate că se vedea nevoit să admită că micul 
său „balu” nu era ceea ce a sperat. 

Cu toate că era credincios sarcinii pe care şi-a impus-o 
singur, ba chiar a observat că a început să ţină mult la „Go- 
bu-balu”, nu putea să se înşele şi să creadă că simţea 
pentru băiatul negru aceeaşi afecţiune pasionată pe care 
Tika o arăta faţă de Gazan sau pe care negresa mamă oa 
arătat-o pentru „Go-bu-balu”. Băiatul a trecut gradat faţă 
de Tarzan, de la cea mai mare groază la deplină încredere 
şi admiraţie. Nu a avut decât bunătate din partea acestui 
demon alb şi totuşi, a văzut că acela care l-a prins putea fi 
de o ferocitate extremă faţă de alţii. 

L-a văzut o dată sărind asupra unui maimuţoi care insista 
în încercările sale de a ucide şi a-l prinde pe „Go-bu-balu”. 
A văzut dinţii lui Tarzan înfigându-se în beregata 
adversarului său, iar muşchii încordaţi de luptă. A Auzit şi 
mârâiturile şi scrâşnetele sălbatice din timpul încăierării şi 
şi-a dat seama cutremurându-se, că nu ar fi putut să se 
deosebească cele ale bunului său gardian de ale părosului 
maimuţoi. L-a mai văzut pe Tarzan doborând un cerb, tot 
cum ar fi făcut şi Numa, leul sărind în spatele ierbivorului şi 
încleştându-şi dinţii în beregată. 

Tib s-a cutremurat la această privelişte, dar în acelaşi timp 
i-a şi plăcut şi pentru prima oară, a trecut prin mintea lui 
greoaie de negru o dorinţă vagă să-l imite pe tatăl său 
adoptiv. Dar Tib, băiat negru nu poseda scânteia divină care 
i-a permis lui Tarzan, băiatul alb, să se folosească de 
apucăturile din junglă. 

Imaginaţia era ceea ce-i lipsea negrului, ea fiind un alt 
nume pentru suprainteligenţă. Imaginaţia este aceea care 
construieşte podurile, oraşele şi imperiile. Animalele nu o 
cunosc, negrii au numai o idee slabă despre ea, iar unuia 


dintr-o sută de mii, i s-a dat ca un dar ceresc, pentru ca 
omul să nu piară de pe suprafaţa pământului. 

Pe când Tarzan studia problema viitorului băiatului negru, 
soarta se pregătea să ia din mâinile lui întreaga 
preocupare. Mome, mama lui Tib, zdrobită de durere din 
cauza pierderii fiului ei, a consultat vraciul din trib, dar fără 
nici un rezultat. Vrăjile făcute de el nu au fost bune, 
deoarece, deşi a plătit două capre pentru ele, totuşi nui l- 
au adus pe Tib înapoi, nici nu i-a indicat măcar unde ar fi 
putut să-l caute cu o scânteie de speranţă, că l-ar putea 
găsi. 

Fiind fire nervoasă şi aparţinând altui trib, Mome avea 
foarte puţin respect pentru vraciul din tribul soţului ei, aşa 
că, atunci când ela emis ideea că o plată adițională de doi 
ţapi graşi, pentru o vrajă mai puternică, muierea a dat 
drumul limbii sale cu atâta efect, că vraciul a fost bucuros 
să scape de acolo cu coada-i de zebră şi cu oala de vrăji. 

După plecarea vraciului, Mome a reuşit să se mai 
stăpânească puţin şi a început să se frământe, cum a mai 
făcut de atâtea ori de când i-a fost luat Tib, cu speranţa că 
va da în cele din urmă, peste vreun mijloc ca să-l găsească, 
sau să se asigure cel puţin dacă este viu sau mort. Negrii 
ştiau cu toţii că Tarzan nu mănâncă niciodată carne de om, 
deoarece a omorât destui negrii şi nu a gustat din carnea 
nici unuia. De asemenea, cadavrele au fost găsite 
întotdeauna, uneori căzute ca din ceruri, tocmai în centrul 
satului. Corpul lui Tib, nefiind găsit, Mome a socotit că 
băiatul trebuie să fie încă în viaţă. Dar unde? 

Atunci şi-a amintit de ceva uitat, de Mucava, leprosul, care 
locuia într-o peşteră din dealurile stâncoase de la nord şi 
despre care ştia bine că trăieşte cu dracii la un loc, în 
vizuina sa. Puţini erau aceia, dacă se mai găsea cumva 
vreunul, care să aibă curajul de a-l vizita pe bătrânul 
Mucava: mai întâi de frica vrăjitorilor lui şi a celor două 
hiene de care era nedespărţit şi care erau socotite ca 
diavoli deghizați, al doilea din cauza bolii dezgustătoare 


care l-a făcut să fugă din sat: o boală care-i mânca încet 
toată faţa. 

Negresa a început să-şi facă socoteala, cu destulă isteţime, 
că dacă ar exista cineva care să ştie pe unde se află Tib, 
acela nu putea fi decât Mucava, prieten cu demonii şi zeii, 
deoarece şi acela care i-a răpit băiatul era un zeu sau un 
demon. Însă, cu toată iubirea ei maternă, îi venea foarte 
greu să pornească prin junglă spre nord, către dealurile 
îndepărtate unde se găsea locuinţa leprosului Mucava şi a 
demonilor săi. 

Iubirea de mamă este una din pasiunile omeneşti care se 
înalţă în demnitatea ei cu forţe irezistibile. Ea împinge 
muşchii delicaţi ai unei femei slabe la fapte de natură 
eroică. Mome nu era nici delicată, nici slabă, dar nu era 
decât o femeie, o negresă ignorantă şi superstiţioasă din 
Africa. Credea în draci, în leacuri şi vrăjitorii. Jungla era 
locuită după cum credea Mome, de făpturi cu mult mai 
îngrozitoare ca leii şi leoparzii... de făpturi îngrozitoare fără 
nume, care posedau puterea de a face mult rău sub diferite 
forme inofensive. 

Mama lui Tib a aflat de la un războinic din sat, care a dat 
peste culcuşul lui Mucava, drumul pe care să apuce ca să 
ajungă până acolo..., lângă un izvor de apă ce pornea dintr- 
un capăt de trecătoare stâncoasă între două dealuri, din 
care cel dinspre răsărit se putea recunoaşte uşor după un 
bolovan enorm de granit, de sus de pe muche. Dealul 
dinspre apus era mai scund decât celălalt şi aproape lipsit 
de vegetaţie, purtând doar povara unui copac de mimoză, 
care creştea ceva mai jos de culmea acestui deal. 

Ambele dealuri, aşa i-a spus negrul, puteau fi văzute de la 
o distanţă constituiau călăuza sigură până la destinaţie. 
Totuşi, o sfătuia să renunţe la această aventură nebună şi 
primejdioasă, explicându-i, ceea ce ştia şi ea destul de bine, 
că, dacă scăpa cumva din ghearele demonilor lui Mucava, 
se putea prea bine să nu fie atât de norocoasă în ceea ce 


priveşte carnivorele din jungla pe care trebuia să o străbată 
şi dus şi întors. 

Mai mult încă, negrul s-a dus şi a comunicat totul soţului 
negresei, care, avea prea puţină autoritate asupra năpârcii 
pe care alese de soţia lui, s-a dus la Mong, şeful satului. 
Acesta a chemat-o pe Mome şi a ameninţat-o cu pedeapsă 
corporali dacă va îndrăzni să plece într-o astfel de călătorie 
nepermisă. 

Interesul bătrânului şef în această afacere era legat de 
vechea alianţă care există între biserică şi stat. Vraciul 
local, cunoscându-şi propriile leacuri mai bine decât le-ar fi 
cunoscut oricare altul, era gelos pe toţi pretendenţii la 
vrăjitorie. El a auzit de mult despre puterea lui Mucava şi 
se temea ca nu cumva acela să reuşească a reda negresei 
copilul şi astfel o bună parte din clientela şi beneficiile din 
sat să ia drumul leprosului. Şi fiindcă, Mong, ca şef, primea 
oarecare cotă din plata vraciului, însă de la Mucava nu se 
putea aştepta la nimic, era firesc ca atât raţiunea, cât şi 
sufletul său să fie adânc legate de biserica din satul său. 

Dar, dacă Mome se putea gândi cu tot curajul la o 
asemenea excursie prin junglă, precum şi la o vizită a 
temutului sălaş al lui Mucava, bineînţeles că nu 
amenințările lui Mong, pe care îl ura în secret, aveau să o 
oprească din drum. Totuşi s-a prefăcut că se supune 
ordinelor lui şi s-a înapoiat liniştită în colibă. 

Ar fi preferat să pornească la drum în timpul zilei dar 
despre aceasta nu mai putea fi vorba, acuma, deoarece 
trebuia să ia cu ea hrană pe mai multă vreme, precum şi 
vreo armă oarecare, lucruri cu care nu putea să iasă din sat 
ziua, fără să nu provoace priviri şi întrebări curioase şi ca 
vestea să nu ajungă imediat la urechile lui Mong. 

Prin urmare, a trebuit să aştepte până se va înnopta şi să 
se strecoare, cu puţin înainte de a se închide, pe porţile 
satului, în întunericul din junglă. Îi era frică straşnic, dar se 
îndreptă cu hotărâre spre nord şi cu toate că se oprea 
adesea să asculte, fără să răsufle măcar, de nu se apropia 


de ea vreuna din pisicile cele mari, cea mai mare spaimă a 
ei deocamdată, totuşi a continuat să meargă mai multe 
ceasuri în şir, până când o miorlăitură surdă ceva mai în 
urmă şi mai spre dreapta, a făcut-o să se oprească brusc. 

Negresa aştepta cu inima palpitând, abia îndrăznind să 
respire, apoi foarte slab şi foarte clar pentru urechile ei 
agere, s-a auzit trosnetul crenguţelor şi al ierbii uscate sub 
mersul unor labe moi. De jur împrejur, creşteau copacii 
uriaşi ai junglei tropicale, îmbăcsiţi cu muşchi şi iederă. S-a 
agăţat de cel mai aproape şi a început să se caţere ca 
maimuţele spre crengile de sus. Dar tocmai în acest timp un 
corp enorm s-a repezit în urma ei, răsună un răcnet de s-a 
cutremurat pădurea, apoi ceva greu s-a izbit prin iedera de 
care s-a agăţat ea... ceva mai jos. 

Mome s-a tras în sus, în adăpostul sigur oferit de crengile 
copacului şi mulţumi prevederii care a făcut-o să ia cu ea 
urechea uscată de om, care îi atârna de o sfoară, la gât. A 
ştiut ea de mult că vraja aceea era bună. I-a fost dată de 
când era fată de vraciul din propriul trib şi nu semăna deloc 
cu vrăjile proaste şi fără efect ale vraciului lui Mong. 

Toată noaptea a stat agăţată de creangă. Deşi leul a plecat 
de acolo în căutarea altei prăzi, Mome nu a îndrăznit să 
coboare şi să meargă înainte prin întuneric, de teamă să nu 
dea peste alt leu. Cum s-a luminat de ziuă, a coborât, 
reluându-şi calea spre Mucava. 

Tarzan, s-a convins că „balu” al său nu înceta să dea dovezi 
de spaimă în prezenţa maimuţelor din trib şi că majoritatea 
adulţilor erau o primejdie constantă pentru viaţa lui „Go-bu- 
balu”. Nu îndrăznea să-l lase singur nici un moment cu ei. A 
început să vâneze din ce în ce mai departe de locurile pe 
care maimuţoii le frecventau, luându-l pe tânărul negru cu 
el. 

Puțin câte puţin, absenţele lui din trib s-au prelungit, tot 
depărtându-se de ei, până când, într-o bună zi, s-a 
îndepărtat mai mult decât o făcuse vreodată. Însă aflându- 
se pe acolo destulă apă şi vânat din abundență nu avea nici 


un motiv care să-l facă să se întoarcă numaidecât la tribul 
lui Ciuk. 

Micul „Go-bu-balu” manifesta un interes ce varia în 
proporţie directă cu distanţa la care se găsea de antropoizi. 
Acum alerga bucuros după Tarzan, când acesta găsea de 
cuviinţă să meargă pe jos. lar prin copaci se silea din toate 
puterile să-l imite şi să-l urmeze pe tatăl său adoptiv. Băiatul 
încă mai era trist şi suferea de dor. 

Corpul lui subţire şi delicat slăbise şi mai mult de când a 
venit printre maimuțe pentru că, deşi canibal, la începutul 
carierei şi aderent al dietei ciudate, nu găsea pe placul său 
hrana care îi satisfăceau poftele. Ochii lui mari şi negrii 
păreau acum cu mult mai mari. Obrajii i-au intrat în fălci, 
iar coastele îi puteau fi numărate. Probabil că starea lui 
fizică se datora tot atât de mult fricii constante, cât şi a 
hrănii nepotrivite. Tarzan a observat această schimbare şi 
era îngrijorat. A sperat să-l vadă pe „balu” crescând 
puternic şi gras, aşa că dezamăgirea sa era destul de mare. 

Numai într-o singură privinţă părea „Go-bu-balu” că face 
progrese: învăţa repede limbajul maimuţelor. Acum putea 
întreţine cu Tarzan un dialog destul de satisfăcător, 
completând vorbirea săracă a antropoizilor cu semne. Însă 
cea mai mare parte din timp „Go-bu-balu” nu vorbea, 
mărginindu-se să răspundă întrebărilor ce i se puneau. 

Marea lui durere era prea proaspătă şi prea adâncă 
pentru a putea fi înlăturată, măcar temporar. Îi era dor 
întruna de Mome...; oricât de urâtă şi repulsivă ni s-ar fi 
părut nouă, pentru Tib era mama lui, întruparea acelei 
iubiri care nu cunoaşte egoismul şi care nu se consumă 
niciodată de propriul foc. În timp ce vânau amândoi, sau 
mai bine zis pe când vâna Tarzan, iar „Go-bu-balu” se ţinea 
după el, flăcăul nostru observă multe lucruri, care i-au dat 
destule subiecte de meditaţie. 

Odată au dat peste Sabor gemând adânc printre ierburile 
înalte de lângă o poiană. În jurul ei se jucau două 
ghemuleţe de blană, dar ochii ei mari erau aţintiţi asupra 


aceluia care se afla între labele ei din faţă dar care nu se 
juca: acela care nu se va mai juca niciodată. Tarzan a înţeles 
exact durerea şi suferinţa pisicii mame. A avut intenţia să o 
chinuiască puţin. În acest scop, a dat un ocol prin copac 
ajungând aproape în dreptul ei, deasupra, dar s-a oprit - 
fără să ştie cum - îndată ce a văzut leoaica plângându-şi 
puişorul mort. 

Odată cu achiziţia lui „Go-bu-balu”, Tarzan a început să-şi 
dea seama de răspunderea şi grijile paternităţii, dar fără 
bucuriile acestui sentiment. A simţit că i se rupe inima 
pentru Sabor, fapt ce nu i s-ar fi întâmplat cu câteva 
săptămâni mai înainte. Cum stătea şi se uita la carnivor, s-a 
ridicat nepoftită, înaintea sa o vedenie: Mome cu aşchia de 
lemn prin nările nasului, cu buza inferioară atârnând ca un 
pendul de greutatea care o trăgea în jos, Tarzan nu i-a 
văzut urâţenia, ci numai aceeaşi durere ca şi la Sabor şi a 
tresărit. 

Apoi acea funcţionare stranie a minţii, care uneori este 
numită asociaţie de idei, i-a adus brusc pe Tika şi pe Gazan 
pe ecranul său mintal. Ce ar fi dacă ar veni cineva să-l ia pe 
Gazan de la Tika? Tarzan a scos un mârâit surd şi înfiorător, 
ca şi cum Gazan ar fi fost propriul său fiu. „Go-bu-balu” se 
uita îngrijorat încoace şi încolo, crezând că Tarzan a 
descoperit vreun inamic. 

Sabor, la rândul ei, a sărit în picioare, cu ochii galbeni- 
verzui scăpărând, dând puternic din coadă, ciulindu-şi 
urechile şi ridicându-şi botul în aer să miroasă primejdia. 
Cei doi puişori care s-au jucat până atunci, au alergat lângă 
ea şi ascunzându-se sub trupul ei, se uitau curioşi printre 
picioarele ei din faţă, cu urechile în sus şi cu capetele 
aplecate când într-o parte, când într-alta. 

Tarzan, clătinând dezamăgit şi nedumerit din cap şi-a 
reluat vânătoarea, pornind în altă direcţie. Toată ziua însă 
se ridicau unul după altul, peste pragul minţii sale 
obiective, tablouri evocatoare, cu Sabor, cu Mome şi cu 


Tika: o leoaică, o canibală şi o femelă antropoidă. Totuşi, 
pentru el, toate trei erau identice: erau mame. 

Tocmai a treia zi pe la amiază, a ajuns şi Mome să vadă 
peştera lui Mucava, contaminatul. Bătrânul vraci şi-a 
construit o poartă de nuiele împletite, pentru a închide 
peştera, ferindu-se astfel de fiarele de pradă. Acum era 
deschisă, iar caverna întunecoasă de dincolo de ea se căsca 
misterioasă şi respingătoare. 

Mome s-a cutremurat, ca şi cum ar fi ajuns-o vântul rece 
din sezonul ploioS. Nici un semn de viaţă nu se vedea prin 
peşteră. Totuşi a avut senzaţia ciudată că nişte ochi 
nevăzuţi o privesc cu răutate. S-a cutremurat din nou. A 
încercat să-şi silească picioarele înainte, spre peşteră, când 
a auzit din adâncul grotei, un sunet de neînchipuit care nu 
era nici de animal, nici de om... un sunet bizar ce semăna a 
râs hodorogit, fără pic de veselie în el. 

A scos un țipăt înăbuşit, s-a întors şi a fugit înapoi în 
pădure. A fugit mai bine de o sută de metri, până a putut 
să-şi stăpânească spaima. După aceea s-a oprit şi a ascultat. 
Cum, după toată osteneala ei şi toate grozăviile şi 
primejdiile prin care a trecut, să se aleagă cu nimic? 

S-a convins să se întoarcă la peşteră, dar frica a cuprins-o 
din nou. Atunci, întristată şi descurajată şi-a îndreptat din 
nou paşii pe cărarea care ducea spre satul lui Mong. Tinerii 
ei umeri, drepţi, până mai adineaori, erau acum aplecaţi în 
jos, ca aceia ai unei bătrâne care duce povara grea a multor 
ani, împreună cu durerile şi grijile lor la un loc. Mergea 
acum cu paşi obosiţi, tărăgănaţi. Spiritul tinereţii o părăsea. 

A mai mers astfel încă vreo sută de metri, în tristul ei 
drum, cu creierii paralizaţi de groază şi suferinţă mută. 
Apoi, deodată i-a revenit în minte un tablou, reprezentând 
un copilaş care a supt nu de mult la sânul ei. Şi imediat, s-a 
mai gândit şi la un băieţaş care alerga, jucându-se şi râzând 
în jurul ei... dar amândoi aceştia erau Tib. Da! Tib alei! 

Şi-a îndreptat umerii şi-a scuturat capul ei sălbatic, parcă 
gonind şovăirea. Apoi s-a întors şi a pornit cu îndrăzneală 


înapoi, spre peştera lui Mucava, a lui Mucava, vraciul, încă 
o dată a mai auzit din interiorul peşterii râsul acela 
înspăimântător. De astă dată, Mome l-a recunoscut drept 
ceea ce era într-adevăr: strigătul bizar al unei hiene. Acum 
negresa nu s-a mai cutremură, ci şi-a ţinut sulița gata de 
apărare, strigându-l tare pe Mucava să iasă afară. 

În locul lui Mucava, a apărut capul respingător al unei 
hiene. Mome l-a pocnit cu sulița şi fiara urâcioasă s-a dat 
înapoi, mârâind. Mome l-a strigat din nou pe Mucava şi de 
astă dată a primit răspuns nişte mormăituri ceva mai 
omeneşti ca acelea ale fiarei. 

— Cine îl caută pe Mucava? întrebă o voce. 

— Mome, răspunse negresa, Mome din satul şefului Mong. 

— Şi ce vrei? 

— Vreau un leac bun, un leac mai bun ca acela pe care îl 
face vraciul Mong, răspunse Mome. Zeul cel mare alb din 
junglă, mi l-a furat pe Tib şi vreau să vrăjeşti ceva care să 
mi-l aducă înapoi, ori să aflu unde este ascuns, să mă duc 
să-l iau. 

— Cine-i Tib? întrebă Mucava. 

Mome i-a spus. 

— Vrâjile lui Mucava sunt foarte tari, se auzi vocea. Cinci 
capre şi o rogojină nouă abia dacă ajung pentru a plăti o 
vrajă de-a lui Mucava. 

— Două capre sunt destul, răspunse Mome, deoarece 
spiritul tocmelii este foarte puternic la negri. 

Plăcerea de a se târgui asupra preţului a avut destulă 
putere de atracţie ca să-l aducă pe Mucava până la intrarea 
peşterii. Lui Mome, i-a părut rău când a văzut că vraciul nu 
a rămas înăuntru. Sunt unele lucruri prea oribile, prea 
urâte, prea repulsive pentru a fi descrise..., iar faţa lui 
Mucava era unul dintre aceştia. Când Mome l-a văzut, a 
înţeles pentru ce vraciul abia putea vorbi. Lângă el erau 
cele două hiene, despre care s-a zvonit că sunt singurii şi 
nedespărţiţii lui tovarăşi. Făceau împreună un trio 


excelent...; cele mai odioase fiare cu cea mai respingătoare 
fiinţă omenească. 

— Cinci capre şi o rogojină nouă, mormăi Mucava. 

— Două capre grase şi o rogojină, a început Mome, mai 
lăsând puţin din tocmeală. 

Dar Mucava a rămas neînduplecat. Vraciul nu voia să ştie 
decât de cinci capre şi de o rogojină, prelungind tocmeala 
mai bine de o jumătate de oră, în timp ce hienele mârâiau la 
picioarele lui. Mome era hotărâtă să-i dea tot ce ar fi 
pretins, dacă nu reuşea să-l convingă să accepte mai puţin, 
dar tocmitul este o a doua natură pentru negri. Astfel, după 
o oră de ciorovăială, a avut satisfacția să ajungă la un 
compromis: trei capre grase, o rogojină nouă şi o bucată de 
sârmă de aramă. 

— Întoarce-te la noapte, zise Mucava, la două ceasuri după 
răsăritul lunii. Am să-ţi fac atunci o vrajă puternică prin 
junglă; trei capre, o rogojină, iar firul de aramă să aibă 
lungimea antebraţului unui om mare, nu uita! 

— Nu pot să le aduc, răspunse Mome. Trebuie să vii tu 
după ele. După ce mi-l vei aduce pe Tib, le vei primi pe 
toate în satul lui Mong. 

Mucava dădea din cap supărat. 

— Nu fac nici o vrajă până nu primesc caprele, rogojina şi 
bucata de sârmă de aramă. 

Mome s-a rugat, a ameninţat, dar totul în zadar. În sfârşit, 
s-a întors şi a pornit prin junglă, spre satul lui Mong. Cum 
putea scoate din sat, apoi să treacă prin junglă până la 
peştera lui Mucava trei capre şi o rogojină, ea singură nu 
ştia, dar era sigură că, într-un fel sau altul va reuşi să o 
facă...; ori va reuşi, ori va muri încercând să reuşească. Îşi 
dorea copilul cu orice preţ! 

Tarzan, trecând alene prin junglă împreună cu micul „Go- 
bu-balu”, a prins din aer mirosul lui Bara, cerbul. Îi era dor 
de carne de cerb. Nimic nu i se părea mai delicios, dar ca 
să-l urmărească pe Bara cu „Go-bu-balu” după el nu era 
posibil. L-a ascuns pe băiat în bifurcația unui copac, unde 


era apărat de frunzişul cel des, apoi a plecat repede, fără 
zgomot după urmele lăsate de Bara. 

Tib, rămas singur, era mai îngrozit decât era printre 
maimuțe. Primejdii reale şi vizibile sunt mai puţin 
deconcertante decât acelea pe care ni le închipuim şi numai 
Dumnezeul poporului său ştia cât de multe lucruri putea să- 
şi închipuie Tib. 

Nu a stat decât puţin în ascunzătoarea în care l-a lăsat 
Tarzan, când a auzit că se apropie ceva din junglă. S-a pitit 
şi mai mult de creangă şi s-a rugat ca protectorul lui să se 
întoarcă mai repede. Ochii mari ai băiatului cercetau 
desişul junglei în direcţia de unde se auzea zgomotul. 

Ce-ar fi fost dacă era vreun leopard care l-a mirosit? Ar fi 
sărit într-un minut asupra lui. Lacrimi fierbinţi au început 
să curgă din ochii mari ai lui Tib. Perdeaua grea de ierburi 
din junglă a foşnit din nou, aproape de tot. Fiara nu era 
decât la câţiva paşi de copac. Ochii bietului Tib aproape că 
au ieşit din orbite, tot privind să vadă cum apare fiinţa 
temută care, în câteva clipe îşi va îndrepta către el faţa 
zbârcită de printre iederă şi buruieni. 

Perdeaua de ierburi s-a desfăcut deodată şi a apărut o 
femeie. Tib, cu un suspin de uşurare şi de mare surpriză, a 
sărit din copac şi a alergat spre ea. Mome a făcut un pas 
brusc înapoi şi ridică sulița, dar după o clipă o aruncă la o 
parte şi a prins băiatul în braţele ei puternice. Strângându-l 
la sân, plângea şi râdea în acelaşi timp, iar lacrimile ei 
amestecate cu lacrimile lui Tib curgeau în jos, pe dunga 
dintre sâni. 

Tulburat de un zgomot atât de apropiat, Numa, leul, s-a 
trezit din somn, într-un tufiş vecin. Uitându-se printre 
buruienele încâlcite din jur, a văzut o negresă cu băiatul ei. 
Şi-a lins buzele şi a măsurat distanţa până la ei. Un atac 
scurt şi o săritură bună vor fi de ajuns să-i înhaţe pe 
amândoi. Pleznea din vârful cozii şi ofta adânc. O adiere 
îndărătnică de vânt s-a schimbat în altă direcţie, ducând 
mirosul lui Tarzan până la nările sensibile ale lui Bara Nu a 


fost decât o încordare rapidă de muşchi, o ciulire de urechi, 
o pornire rapidă în galop... şi Tarzan a rămas fără prânzul 
aşteptat. 

Supărat, a scuturat din cap şi a pornit spre locul unde îl 
lăsase pe „Go-bu-balu”. Venea încet aşa cum obişnuia, când 
nimic nu îl silea să se grăbească. Înainte de a ajunge acolo, 
a auzit sunete ciudate, vocea unei femei plângând şi a unei 
femei râzând, ambele ale aceleaşi persoane. Aceste sunete 
erau amestecate cu suspinele convulsive ale unui băiat. 

Tarzan a început să se grăbească; iar când Tarzan era 
grăbit, numai păsările şi vântul mergeau mai repede ca el. 
Tot apropiindu-se, a mai auzit ceva: un oftat adânc. Mome 
nu l-a auzit, nici Tib, însă urechile lui Tarzan erau tot atât 
de agere, ca şi ale lui Bara. Ela auzit oftatul şi a ştiut ce 
este. Şi-a desprins sulița de la spate. 

Numa, leul nu a pornit nebuneşte la atac. A mai stat o 
clipă să chibzuiască, iar judecata i-a spuse că prada era ca 
şi a lui. Şi-a trecut, deci, marele său trup prin frunziş şi 
stătea să se uite la hrana lui sigură, cu priviri fixe şi lacome. 

Mome l-a văzut şi a scos un țipăt, strângându-l şi mai mult 
pe 'Tib la piept. Ce îngrozitor! Să-şi găsească fiul şi să-l 
piardă, în acelaşi moment! Şi-a ridicat sulița, dând mâna 
dreaptă cât a putut mai mult pe spate. Numa răcnea şi 
păşea încet înainte. Mome şi-a aruncat arma, dar nu a atins 
decât umărul fiarei, făcându-i o rană uşoară, în carne, care 
a stârnit toată bestialitatea teribilă a carnivorului. În 
aceeaşi clipă s-a repezit asupra negresei. 

Mome a încercat să închidă ochii, dar nu a putut. A văzut 
iuţeala fulgerătoare a enormei maşini de distrugere ce 
venea asupra ei, dar a mai văzut şi altceva: un alb gol, 
puternic, căzând ca din cer în drumul leului. A văzut 
muşchii unui braţ uriaş, încordându-se în lumina soarelui 
ecuatorial ale cărui raze pătrundeau prin frunzişul de 
deasupra. A mai observat şi sulița grea de vânătoare 
repezită în aer să întâmpine fiara în momentul săriturii. 


Numa, trântit la pământ, pe şolduri, răcnea teribil şi izbea 
cu laba coada suliţei, ieşită aproape de un cot din pieptul 
lui. Loviturile lui puternice au îndoit şi aproape au rupt 
arma. Tarzan, pe pitite, aplecat de mijloc în jos, cu cuțitul 
său de vânătoare în mână, dădea fiarei înnebunite ocol cu 
multă atenţie. Mome, cu ochii holbaţi, a rămas ţintuită 
locului, privind ca fermecată scena ce se desfăşura înaintea 
ei. 

Numa, într-un ceas brusc de furie, s-a aruncat asupra lui 
Tarzan, dar flăcăul ager a evitat atacul prostesc al leului, 
păşind la o parte cu iuţeală, ca în clipa următoare să se 
arunce asupra fiarei. De două ori lama cuţitului luci prin 
aer. De două ori nimeri în spatele lui Numa, care a început 
să se înmoaie din cauza rănilor provocate de suliță atât de 
aproape de inima lui. A doua lovitură de cuţit a pătruns 
adânc prin şira spinării fiarei care cu o ultimă opintire a 
labelor dinainte, într-o încercare de a-şi ajunge adversarul, 
s-a prăvălit la pământ, paralizat şi pe moarte. 

Între timp Mucava, de teamă să nu piardă orice 
recompensă din partea negresei care l-a vizitat, a pornit 
după Mome cu iuţeală, dorind s-o convingă să-i lase ca 
amanet ornamentele de aramă şi de fier, până îi va aduce 
plata pentru vrajă. Mucava, ca şi unii avocaţi, cunoştea prea 
bine valoarea vrăjilor sale şi ştia că este bine să încaseze 
cât mai mult înainte..., căci - ce-i în mână nu-i minciună. 

Vraciul a ajuns la faţa locului tocmai în momentul când 
Tarzan a sărit să întâmpine atacul leului. A văzut tot şi s-a 
minunat, ghicind imediat că acesta trebuie să fie ciudatul 
demon alb în privinţa căruia a auzit nişte zvonuri vagi, 
înainte ca Mome să fi venit după vrăjile sale. 

Mome, acum când leul nu-i mai putea face nici un rău, nici 
ei nici fiului ei, privea cu groază la Tarzan. Ela fost acela 
care l-a furat pe Tib. Fără îndoială că va încerca să-l fure 
din nou. Mome şi-a strâns băiatul şi mai tare la sân. De astă 
dată era hotărâtă să moară ca să-l împiedice să i-l ia pe Tib. 
Tarzan îi privea în tăcere. Priveliştea băiatului agăţându-se 


suspinând de mama sa, a stârnit în pieptul lui sălbatic un 
dor melancolic. Nu era nimeni care să se agaţe şi de 
Tarzan, de Tarzan care ardea după iubirea cuiva, sau a 
ceva. 

În sfârşit, Tib, simțind tăcerea junglei, s-a uitat în jur şi l-a 
văzut pe Tarzan. 

— Curios lucru, gândi Mome. Tib nu se teme de demonul 
alb. 

— Tarzan, a început băiatul cu voce rugătoare şi 
exprimându-se în limbajul marilor antropoizi, nu mă mai lua 
de la Mome, mama mea. Nu mă mai duce pe la oamenii 
păroşi de prin copaci. Mi-e frică de Tug şi de Gunt. Lasă-mă 
cu Mome! 

Şi, pentru că Tarzan nu a răspuns imediat, „Go-bu-balu” a 
continuat: 

— O, Tarzan, mare zeu din junglă! Lasă-mă să rămân cu 
Mome, mama mea şi te vom binecuvânta până în ultimele 
momente ale zilelor noastre. Vom pune mâncare la porţile 
satului lui Mong, ca să nu fi niciodată flămând. 

Tarzan a oftat din adâncul sufletului. 

— Du-te, a zis el, înapoi în satul lui Mong. Tarzan însă, te 
va urma, să vadă că nu ţi s-a întâmplat nimic până acolo. 

Tib, a tradus aceste cuvinte mamei sale şi amândoi au 
întors spatele lui Tarzan, pornind spre casă. În inima lui 
Mome se cuibărise o mare frică, dar şi multă mândrie, 
deoarece niciodată nu a umblat însoţită de Dumnezeu şi 
niciodată nu a fost atât de fericită. L-a strâns pe Tib ceva 
mai mult lângă ea, mângâindu-l pe obraji. Tarzan a văzut 
gestul şi oftă din nou: 

— Pentru Tika, este un „balu” al Tikăi, a început să se 
dăscălească el singur. Pentru Sabor sunt puişorii ei, ca şi 
pentru Gomangana aceasta, pentru Bara, pentru Manu şi 
pentru toţi. Numai pentru Tarzan nu este nimeni... nici O 
femelă, nici un „balu”. Tarzan al maimuţelor este om şi 
probabil că oamenii trebuie să umble singuri pe lume. 


Mucava i-a văzut plecând şi a început să mormăie prin 
faţa-i mâncată de boală, făcând un mare jurământ: ca tot 
să-şi capete cele trei capre grase, rogojina cea nouă şi 
bucata de sârmă de aramă. 

CAPITOLUL. VI - Vraciul aleargă după răzbunare. 

Lordul Greystoke vâna, sau ca să fim mai exacţi, împuşca 
fazani la Chamston-Hedding. Lord Greystoke era îmbrăcat 
modem, după toate cerinţele... era la modă, până la cel mai 
mic amănunt. Desigur, era aşezat în rândul din faţă, nefiind 
considerat puşcaş în lumea sportivă. Îi lipsea în 
îndemânarea, dar a ştiut să o completeze cu alte avantaje. 

După vânătoare li se vor atribui destule păsări, deoarece 
avea două puşti şi era om iute la încărcat... poate mai multe 
păsări decât ar putea să mănânce într-un an dacă ar fi fost 
flămând chiar, ceea ce nu era, pentru că abia s-a ridicat de 
la masă după un dejun copios. 

Hăitaşii - în număr de douăzeci şi trei, toţi în jachete albe - 
tocmai au alungat păsările într-un petic de pârloagă şi 
acum le dădeau ocol pe partea cealaltă, ca să le îndrepte 
spre puşcaşi. Lord Greystoke era destul de aţâţat, atât pe 
cât îndrăznea să se arate că este. Era o oarecare plăcere în 
acest sport, plăcere ce nu se putea tăgădui. Simţea că îl 
furnică sângele prin vene pe măsură ce hăitaşii se apropiau 
din ce în ce mai mult cu păsările. 

Simţea într-un mod nelămurit şi stupid, după cum a simţit 
întotdeauna în asemenea ocazii, o senzaţie care semăna cu 
o întoarcere la tipul preistoric: cum prin vene îi curge 
sângele unui strămoş din trecut, un strămoş pe jumătate 
gol, trăind numai prin vânătoare. 

Iar, departe de tot, într-o junglă deasă, ecuatorială, vâna 
alt lord Greystoke, dar adevăratul lord Greystoke. Conform 
criteriilor cunoscute lui, era şi el la modă..., identic 
strămoşului său primitiv înaintea primei goniri din rai. Ziua 
fiind înăbugşitoare, pielea de leopard a fost lăsată (să mai 
răsufle) pe creanga unui arbore. 


Adevăratul lord Greystoke nu avea două puşti. De fapt, nu 
avea niciuna şi nici om rapid la încărcat nu avea. Însă avea 
ceva infinit mai eficace decât puşti sau oameni la încărcat, 
ba chiar şi decât cei douăzeci şi trei de hăitaşi în jachete 
albe: avea o poftă de mâncare bună, cunoştinţe miraculoase 
despre pădure, precum şi muşchi de oţel. 

În seara aceleiaşi zile, în Anglia, un lord Greystoke mânca 
cu belşug din ceva care nu a fost vânat de el şi bea din 
altceva care a fost în sticle înfundate, însoţite de zgomot 
lung. Îşi tampona buzele cu un şervet de olandă, ca zăpada, 
pentru a şterge urmele slabe ale cinei sale, fără să ştie că 
adevăratul posesor al nobilului său titlu îşi sfârşea şi el cina 
în Africa îndepărtată. 

Acesta însă nu întrebuința olandă ca zăpada. El trecea 
dosul antebraţului său ars de soare peste gură şi-şi ştergea 
de pulpe degetele-i pline de sânge. După aceea pornea 
încet prin junglă, spre un vad cu apă, unde, pe brânci, bea 
ca şi ceilalţi tovarăşi ai săi, fiarele din junglă. 

În timpul cât îşi potolea setea, un alt locuitor al junglei 
posomorâte se apropia de pârâu, pe cărare, în urma 
flăcăului. Era Numa, leul, roşcat la trup şi cu coama neagră, 
încruntat şi sinistru, scoțând mârâituri surde. Tarzan l-a 
auzit cu mult înainte de a-l vedea, dar continuă să bea apă 
până se sătură. După aceea s-a ridicat încet, cu uşurinţa şi 
graţia unei fiinţe din sălbăticie şi cu toată demnitatea la 
care avea drept prin naştere. 

Numa s-a oprit la vederea unui om care stătea tocmai în 
locul unde el, regele, a venit să bea. Stătea cu fălcile 
deschise şi privirile aprinse. Apoi, mârâi şi a început să 
înainteze încet. Omul, a mârâit şi el dându-se încet înapoi şi 
pândind nu faţa leului, ci coada lui. Dacă începea coada să 
se mişte într-o parte şi alta, în mişcări repezi şi nervoase, 
nu strica să fie cineva atent, iar dacă se înţepenea deodată, 
dreaptă, una din două: ori o fugă grabnică, ori o luptă cu 
fiara. Nu s-a întâmplat niciuna nici alta, aşa că Tarzan a 
continuat să se retragă, pe măsură ce leul venea la apă, 


unde a început să bea numai la douăzeci de metri de locul 
unde se afla flăcăul. Mâine, însă, se putea prea bine să sară 
unul la gâtul celuilalt... dar exista una din acele pauze 
ciudate şi inexplicabile care se văd adeseori prin fiarele din 
junglă. 

Mai înainte ca Numa să fi sfârşit de băut, Tarzan a 
dispărut în pădure, mergând prin copaci, în direcţia satului 
lui Mong, şeful canibalilor. A trecut cel puţin o lună de zile 
de când nu i-a mai vizitat pe Gomangani, de atunci de când 
a avut mărinimia să-l redea pe Tib mamei sale. Incidentul 
cu adoptarea unui „balu” era un capitol închis din viaţa lui. 
A căutat să găsească ceva asupra cui să-şi reverse iubirea, 
după cum făcea Tika cu puiul ei, dar scurta experienţă cu 
băiatul negru i-a arătat lămurit că nu pot exista asemenea 
sentimente între ei. 

Faptul că l-a tratat un timp pe negru ca şi cum şi-ar fi 
tratat propriul său „balu” nu a schimbat cu nimic 
sentimentele de răzbunare pe care le nutrea împotriva 
ucigaşilor Kalei. Gomanganii erau inamicii lui de moarte şi 
nu puteau fi altceva. Azi se aştepta să aibă o oarecare 
uşurare a monotoniei existenţei sale, în surescitarea pe 
care ar fi putut-o naşte din hărţuiala negrilor. Încă nu se 
întunecase când a ajuns aproape de sat, reluându-şi locul în 
copacul cel mare ale cărui crengi atârnau până dincolo de 
palisada satului. 

De jos, din interiorul unei colibe din apropiere, se auzeau 
bocetele unei femei. Zgomotul a atins neplăcut urechile lui 
Tarzan... era iritant, zgâria. Neplăcându-i, s-a hotărât să 
plece, cu speranţa că va înceta după un timp oarecare; cu 
toate că a fost plecat vreo două trei ore, vaietele erau în 
continuare când s-a întors. Cu intenţia de a pune un sfârşit 
violent acestor sunete plictisitoare, alunecă fără zgomot din 
copac, în umbra de dedesubtul acestuia. Apoi, furişându-se 
binişor şi ţinându-se tot în dreptul colibelor, s-a apropiat şi 
de aceea din care se auzeau bocetele. La intrare, ardea un 
foc viu, de altfel, ardea în faţa tuturor celorlalte colibe din 


sat. Câteva negrese şedeau jos, în jurul focului, adăugând 
câte un bocet la acelea ale artistului dinăuntru. 

Un zâmbet uşor s-a răspândit pe figura lui Tarzan la 
gândul consternării ce va urma după săritura sa ca fulgerul, 
care îl va duce printre femei, în plina lumină a focului După 
aceea în timpul panicii acelora se va repezi în colibă, îl va 
sugruma pe şeful bocitorilor şi o va şterge în junglă, înainte 
să-şi poată aduna negrii şi curajul necesar pentru atac. 

De multe ori s-a purtat el în felul acesta în satul canibalului 
Mong. Misterioasele şi neaşteptatele sale apariţii umpleau 
totdeauna sufletele sărmanilor negri superstiţioşi de 
teroare. Se părea că niciodată nu s-ar obişnui cu vederea 
lui; groaza lor era ceea ce dădea oarecare savoare 
aventurilor şi distracţiei căutate de mintea omenească a lui 
Tarzan. A ucide pur şi simplu nu era de ajuns. Obişnuit cu 
priveliştea morţii, nu mai găsea plăcere în ea. Era mut de 
când a răzbunat moartea Kalei, dar făcând aceasta a 
descoperit aţâţarea şi plăcerea ce puteau deriva din 
hărţuiala negrilor şi de jocul acesta nu obosea niciodată. 

Tocmai când era să facă săritura, însoţită de un răcnet 
sălbatic, a apărut în uşa colibei o făptură. Era a celui care 
se bocea şi pe căruia ela vrut să-i închidă gura: o femeie 
tânără cu o aşchie de lemn prin zgârciul nasului, cu un 
ornament greu de metal atârnând de buza inferioară 
tatuată pe frunte, obraji şi piept, iar pe cap având o coafură 
de sârmă lipită cu noroi. 

Fâlfâiala unei flăcări vii a scos puternic în relief figura 
grotească a femeii, iar Tarzan a recunoscut-o imediat pe 
Mome. Mama lui Tib. Flacăra a mai trimis câteva raze şi 
spre umbra unde se găsea Tarzan, arătându-l şi pe el clar 
de tot în ochii celor de lângă foc. Mome l-a văzut şi l-a 
recunoscut. Scoţând un țipăt ascuţit, a sărit înaintea lui 
Tarzan, care se apropia de ea. Celelalte femei, uitându-se 
acolo, l-au văzut şi ele, dar nu s-au apropiat de el. Din 
contră s-au ridicat şi ţipând, au fugit. Mome s-a aruncat la 
picioarele lui Tarzan, ridicând spre el mâini rugătoare şi 


scoțând printre buzele ei mutilate o adevărată cascadă de 
vorbe, din care Tarzan nu înţeles nimic. 

S-a uitat un moment în jos la figura înfricoşată a femeii. A 
venit să ucidă dar discursul acela torențial l-a umplut de 
consternare şi de temeri. S-a uitat îngrijorat în jur, apoi din 
nou la negresă. O schimbare de sentiment a început să-l 
stăpânească. Nu putea s-o ucidă pe mama micului Tib şi nici 
nu putea să rabde avalanşa verbală a femeii. Făcând un 
gest rapid de nerăbdare, înciudat că i s-a stricat petrecerea 
din seara aceea, s-a întors şi a dispărut în întuneric. După 
câteva clipe alerga prin copacii junglei, urmărit de bocetele 
din ce în ce mai slabe ale negresei din sat. 

Răsuflă uşurat când a ajuns într-un loc de unde nu le mai 
putea auzi. A găsit o creangă comodă sus de tot, printre 
copaci, s-a instalat să doarmă un somn fără vise, deşi pe sub 
el miorlăia şi tuşea un leu; departe, în Anglia, celălalt lord 
Greystoke se dezbrăcă cu ajutorul unui valet şi se băga 
între cearceafuri fără pată, iritat că o pisicuţă miorlăia pe la 
fereastră. A doua zi de dimineaţă, pe când se ţinea după 
urma proaspătă a lui Horta, mistrețul, a dat şi de urmele a 
doi Gomangani, unul mare şi altul mic. Obişnuit să 
cerceteze mai de aproape tot ce cădea în preajma 
simţurilor sale, se opri să citească povestea scrisă în 
pământul moale al cărării din pădure. Erau nenumărate 
amprente una peste alta, într-o confuzie de nedescris. 
Pentru Tarzan, însă, fiecare îşi avea povestea sa. Tantor, 
elefantul, a trecut pe acolo de aproape trei zile. Numa a 
vânat noaptea trecută, iar Horta mistrețul, a mers încet pe 
cărare cu vreun ceas mai înainte. 

Ceea ce însă îi ţinea atenţia încordată lui Tarzan era ceea 
ce-i spuneau urmele Gomanganilor. Cu o zi înainte, un 
bătrân a mers spre nord, cu un băieţel însoţit şi de două 
hiene. Tarzan se scărpină în cap nedumerit şi cu 
neîncredere. Putea să vadă bine după suprapunerea 
urmelor că cele două fiare nu i-a urmărit pe Gomangani, 


deoarece când una era înainte şi alta înapoi, când 
amândouă înainte, sau amândouă în urmă. 

Era foarte ciudat şi destul de inexplicabil, mai ales că 
urmele arătau că hienele, pe unde cărarea era mai largă, 
au mers una de o parte şi alta de partea cealaltă a perechii 
omeneşti şi chiar alături de ei. Apoi, Tarzan a citit în urmele 
micuţului Gomangani o mare fereală de fiara de lângă el, în 
timp ce în urmele bătrânului nu vedea că acestuia i-ar fi fost 
frică. La început, a fost preocupat numai de juxtapunerea 
exactă a urmelor lui Dango şi ale Gomanganilor. Acum însă, 
privirile lui agere au descoperit ceva în urmele micului 
Gomangani. Care l-a făcut să se oprească brusc. 

— Go-bu-balu”! exclamă Tarzan. 

Numaidecât apăru pe ecranul amintirilor sale atitudinea 
rugătoare a Momei, când s-a aruncat la picioarele lui, în 
seara precedentă, în satul Lui Mong. Totul se explică 
instantaneu..., bocetele şi ruga negresei mame, precum şi 
vaietele de simpatie ale femeilor de pe lângă foc. Micul „Go- 
bu-balu” a fost furat din nou, de astă dată de altcineva 
decât Tarzan. Fără îndoială că mama a crezut că el se află 
din nou în mâinile lui Tarzan şi de aceea l-a rugat în 
genunchi să-i dea înapoi copilaşul. 

Da, totul era acum clar ca lumina zilei; dar cine a putut 
oare să-l fure pe „Go-bu-balu” de data aceasta? Tarzan se 
întreba cu mirare, după cum se mai mira şi de prezenţa lui 
Dango. Trebuia negreşit să facă o anchetă. Urma era acolo 
de o zi şi mergea spre nord. Iarzan a pornit după ea. 

În unele locuri era ştearsă cu totul de trecerea multor 
animale, iar pe unde era drumul stâncos, până şi Tarzan era 
încurcat. 'Totuşi a mai rămas puţină emanaţie a urmelor 
omeneşti, pe care numai simţurile prea deprinse ale lui 
Tarzan o mai putea distinge. 

Totul i s-a întâmplat lui Tib fulgerător şi pe neaşteptate, în 
urmă cu două zile. Mai întâi, a venit Mucava, vraciul... 
Mucava, leprosul, cu ciotul lui de nas. Care tot mai atârna 
de faţa în putrefacție. A venit singur în timpul zilei pe malul 


râului, acolo unde Mome mergea zilnic să se scalde şi să-l 
spele pe micul ei Tib. A apărut, deodată, de după un tufiş 
din apropierea Momei, speriindu-l pe Tib, astfel că băiatul a 
alergat, ţipând, în braţele mamei sale. 

Mome, deşi destul de speriată, s-a întors să înfrunte fiinţa 
îngrozitoare cu toată ferocitatea sălbatică a unei tigroaice 
încolţite. Când a văzut însă cine era, a scos un suspin de 
uşurare, deşi pe Tib tot îl mai ţinea în braţe. 

— Am venit, a început Mucava fără preliminarii, după cele 
trei capre grase, rogojina cea nouă şi o bucată de sârmă de 
aramă, lungă cât braţul unui om înalt. 

— Nu am capre pentru tine, izbucni Mome cu o voce ca 
biciul. Nu am nici rogojină, nici sârmă. Nu mi-ai făcut nici o 
vrajă. Zeul cel alb din junglă mi l-a dat înapoi pe Tib... Tu nu 
ai avut nici un amestec în aceasta. 

— Ba da, mormăi Mucava printre fălcile lui lipsite de came. 
Eu i-am comandat zeului alb din junglă să ţi-l dea înapoi pe 
Tib. 

— Mincinosule! i-a strigat Mome, râzând batjocoritor. Du- 
te înapoi la puturoasa ta vizuină şi la hienele tale. Du-te şi-ţi 
ascunde faţa împuţită în burta dealului, ca să nu o vadă 
soarele şi să se ascundă după un nor. 

— Am venit, a început Mucava din nou, după cele trei 
capre grase, o rogojină nouă şi o bucată de sârmă de 
aramă, lungă cât braţul unui om înalt, pe care trebuie să mi 
le plăteşti pentru înapoierea lui Tib. 

— Sârma era să fie numai de lungimea antebraţului unui 
om, l-a corectat Mome, dar nu ai să capeţi nimic, hoţ 
bătrân! Nu ai vrut să-mi faci vraja până nu-ţi plăteam 
înainte, dar, pe când m-am întors în sat, marele zeu alb din 
junglă mi l-a înapoiat pe Tib..., mi l-a dat salvându-l din 
colții lui Numa. Vrăjile lui sunt adevărate vrâji..., ale tale 
sunt mincinoase, ca ale unui moş cu o gaură în loc de nas. 

— Am venit, a reînceput Mucava cu răbdare, după cele 
trei... 


Dar Mome nu a mai aşteptat să audă încă o dată ceea ce 
ştia pe de rost. Strigându-l pe Tib lângă ea, l-a luat de mână 
şi au pornit repede spre satul întărit al lui Mong, şeful 
canibal. Iar a doua zi pe când Mome lucra în ogoare, 
împreună cu alte femei din trib, iar micul Tib se juca pe 
lângă marginea pădurii, aruncând în ţintă cu o suliță mică, 
în anticiparea zilei încă departe, când va fi războinic în 
toată regula, Mucava s-a întors din nou. 

Tib a văzut o veveriţă urcându-se repede pe trunchiul unui 
copac mare din apropiere. În mintea lui copilărească, o 
transformă în făptura amenințătoare a unui războinic 
inamic. Şi-a ridicat sulița lui, cu inima cuprinsă de pofta 
sângeroasă a rasei sale, zugrăvindu-şi orgia nocturnă când 
va dansa în jurul omului ucis de el, iar femeile din trib vor 
prepara carnea pentru ospăţul ce va urma. 

Când a aruncat cu sulița, nu a nimerit nici veverița, nici 
măcar copacul, pierzându-şi arma în tufişurile încâlcite ale 
junglei. Totuşi nu putea să fi ajuns numai la câţiva paşi mai 
încolo în labirintul „interzis”. Femeile erau toate pe ogor. 
Dintre războinici nu era în apropiere niciunul pe care să-l fi 
strigat, aşa că şi micul Tib a pornit curajos în junglă. 

Chiar în spatele ecranului de iederă şi a covorului de 
frunziş, stăteau ascunse trei figuri oribile: un om bătrân de 
tot, negru ca tăciunele, cu faţa mâncată pe jumătate de 
lepră, cu dinţii de canibal piliţi ascuţit şi reieşind galbeni, 
dezgustători prin gaura unde au fost o dată nasul şi gura. 
Iar lângă el, tot atât de hidoase, erau două hiene 
puternice...; mâncătorii de stârvuri întovărăşeau stârvul. 
Tib nu i-a văzut până când, cu capul aplecat şi-a făcut drum 
vreo doi metri printre ierburi, în căutarea suliţei sale... dar 
atunci a fost prea târziu. Când a ridicat ochii şi a zărit faţa 
lui Mucava, bătrânul vraci l-a şi înhăţat, înăbuşindu-i 
strigătele cu palma, Tib s-a zbătut voiniceşte, dar în zadar. 

După câteva clipe, s-a trezit dus prin jungla întunecată şi 
teribilă, bătrânul urât înăbuşindu-i ţipetele, iar cele două 
hiene mergeau pe lângă ei, când alături, când înainte, 


mârâind mereu, dând să muşte şi ceea ce era mai rău, 
râzând fioros. Pentru micul Tib, care în scurta lui existenţă, 
a trecut prin experienţe mai puţin comune, călătoria spre 
nord a fost un adevărat coşmar. Se gândea acum la timpul 
cât a fost cu marele zeu alb din junglă şi se ruga, din tot 
sufleţelul său, ca să poată fi din nou cu acel uriaş alb, care 
trăia cu oamenii lui păroşi din copaci. Speriat a fost el 
atunci dar împrejurările acelea nu au fost nimic în 
comparaţie cu ceea ce îndura el acum. 

Bătrânul i se adresa foarte rar, cu toate că ziulica întreagă 
îşi mormăi necontenit. Tib a prins câteva cuvinte care se 
refereau la copac, rogojină şi sârmă de aramă. 

— Zece capre grase, zece capre grase, îşi mormăia 
bătrânul negru întruna. 

Micul Tib a înţeles că preţul răscumpărării lui s-a ridicat. 
Zece capre grase? De unde avea să găsească mama sa zece 
capre grase, sau chiar slabe ca să-şi recapete copilul? Mong 
nu i le-ar fi dat niciodată, iar despre tatăl său Tib ştia foarte 
bine că nu a avut niciodată mai mult de trei capre. 

Zece capre? Tib a început să plângă. Acum ştia bine că 
moşneagul îl va ucide şi îl va mânca, deoarece caprele nu le 
va căpăta niciodată. Mucava îi va arunca oasele la hiene. 
Micul negru se cutremură şi l-a cuprins un acces aşa de 
mare de slăbiciune, că aproape a căzut din picioare. 
Mucava i-a dat vreo două după ceafa şi l-a împins înainte. 
După un timp care i-a părut lui Tib o eternitate, au ajuns la 
intrarea unei peşteri dintre două dealuri stâncoase. 
Deschizătura era joasă şi îngustă. O targă de nuiele legate 
între ele cu piele crudă, închidea intrarea de fiare de pradă. 

Mucava a împins la o parte poarta primitivă şi l-a introdus 
pe Tib înăuntru. Hienele, mârâind, au trecut în goană pe 
lângă el, pierzându-se în întunericul din interior. Mucava a 
aşezat uşa la loc şi apucându-l pe Tib cu brutalitate de braţ, 
l-a tras de-a lungul unui pavaj îngust şi stâncos. Podeaua 
era relativ netedă, deoarece gunoiul gros de pe ea a fost 


călcat în picioare şi bătătorit până când nu au mai rămas 
decât puţine inegalităţi. 

Trecătoarea avea multe cotituri, foarte întunecoase, iar 
pereţii era aspri şi stâncoşi. Tib căpătă o mulţime de lovituri 
dureroase şi de zgărieturi în timpul parcursului. Mucava 
mergea tot atât de repede prin întuneric cum altcineva ar 
traversa în timpul zilei o cărare cunoscută. Ştia fiecare colţ 
şi întorsătură, după cum o mamă cunoaşte trăsăturile 
copilului ei şi părea grăbit. Îl smucea pe sărmanul Tib, 
probabil puţin mai aspru decât era nevoie, chiar şi faţă de 
iuţeala paşilor săi, dar bătrânul vraci, gonit de societatea 
omenească, bolnav, ocolit, urât şi temut, era departe de a 
poseda o fire îngerească. Natura i-a dat puţine din 
caracteristicile bune ale omului, iar soarta i le-a luat cu 
totul şi pe acestea. Isteţ, şiret, crud şi răzbunător era 
Mucava, vraciul. 

Se şopteau poveşti îngrozitoare, despre torturile crude, la 
care îşi supunea victimele. Copiii erau speriaţi şi îndemnați 
să fie cuminţi prin simpla evocare a numelui său. lib a fost 
speriat în felul acesta de multe ori şi acum secera recolta de 
groază, ale cărei seminţe le-a semănat mama sa destul de 
inocent. Întunericul, prezenţa temutului vraci, durerea 
loviturilor de pereţi, o presimţire urâtă asupra viitorului şi 
spaima de hiene, toate se amestecau, aşa încât băiatul era 
paralizat. Se împiedica şi se clătina, până când, în cele din 
urmă, Mucava aproape că îl târa, în loc să-l mai conducă. 

În sfârşit, Tib a văzut o lumină slabă înaintea lor şi după 
puţin au intrat într-o încăpere aproape rotundă, în care 
lumina pătrundea pe o crăpătură din tavanul stâncos. 
Hienele erau acolo, înaintea lor, aşteptându-i. Când Mucava 
a intrat cu Tib, fiarele s-au furişat spre ei, rânjindu-şi 
galbenii lor colţi. Erau flămânde. Veneau mai ales spre Tib 
şi una a vrut să-l muşte de picior. 

Mucava a înhăţat o bâtă noduroasă de pe pardoseală şi a 
început să izbească fiara cu furie, mormăind în acelaşi timp 
o serie de înjurături. Hiena s-a ferit, fugind în partea 


cealaltă a încăperii, unde s-a oprit mârâind. Mucava a făcut 
un pas spre fiară. Aceasta s-a zburlit de furie la apropierea 
lui, iar din ochii ei răutăcioşi ieşeau scântei de ură şi 
spaimă. Din fericire pentru Mucava, frica era sentimentul 
predominant. Văzându-se neobservată, a doua fiară a dat 
năvală spre Tib. Copilul a ţipat şi a alergat spre vraci, care 
şi-a întors atenţia asupra celei de a doua hiene, pe care a 
ajuns-o cu bâta, izbind-o de câteva ori şi gonind-o lângă zid. 
Ajunse acolo, mâncătoarele de stârvuri au început să dea 
ocol încăperii, în timp ce stârvul de om, stăpânul lor, 
cuprins de furie drăcească, alerga încoace şi încolo căutând 
să le ajungă, izbindu-le cu bâta şi biciuindu-le cu limba. Le 
blestema invocând asupra lor răzbunarea şi descriind, în 
cuvinte scârboase, ruşine strămoşilor lor. 

De mai multe ori, când una, când cealaltă fiară se oprea 
să-l înfrunte pe vraci şi atunci 'Tib îşi ţinea răsuflarea de 
groază, pentru că niciodată, în scurta sa viaţă, nu a văzut 
atâta ură aprigă zugrăvită pe figura vreunui animal sau 
fiară, întotdeauna frica învingea ura sălbaticelor creaturi, 
aşa că îşi reluau fuga mârâind, cu colții rânjiţi, tocmai în 
momentul când Tib era convins că vor sări la gâtul lui 
Mucava. 

În sfârşit, vraciul s-a obosit de goana lui zadarnică. 
Scrâşnind o dată tot atât de bestial ca şi fiarele, s-a întors 
spre Tib. 

— Mă duc să încasez cele zece capre grase, două rogojini 
şi două bucăţi de sârmă de aramă, ce mi le va plăti mama ta 
pentru vraja ce o voi face să te aduc înapoi la ea, a zis el. Tu 
ai să stai aici, iar acolo am să las hienele. De cauţi să scapi, 
au să te mănânce. 

Vraciul a aruncat băţul apoi şi-a chemat fiarele. Au venit 
amândouă, mârâind supuse, cu capul în jos şi cu coada între 
picioare. Mucava le-a condus până lângă pavajul îngust, 
unde l-a împins înăuntru. Apoi a închis intrarea cu portiţa 
de nuiele şi a ieşit din cameră. 


— Asta, zise el, arătând şubreda despărţitură de nuiele, le 
va opri până mă întorc eu. Iar, dacă nu primesc cele zece 
capre grase cu restul lucrurilor, vor avea şi ele câteva oase 
de-ale tale, după ce mă voi sătura eu. 

Zicând acestea a plecat lăsându-l pe băiat să se gândească 
la înţelesul prea sugestivelor lui cuvinte. După ce a plecat 
vraciul, Tib s-a aruncat pe pământul gol, izbucnind în 
suspine de copil îngrozit şi singur. Ştia că mama sa nu avea 
de unde să dea zece capre grase, aşa că Mucava 
întorcându-se în peşteră, îl va ucide şi-l va mânca. Cât timp 
a stat întins pe jos, nu avea cum să ştie, dar l-a trezit din 
starea lui mârâitul hienelor. S-au întors prin trecătoare şi 
acum se holbau la el dincolo de portiţă. Putea să le vadă 
bine ochii galbeni scânteind prin întuneric. Uite-le, se 
ridicau în două labe şi rodeau bariera! 

Tib s-a înfiorat şi s-a retras tocmai în partea opusă a 
încăperii. A văzut portiţa de nuiele clătinându-se şi 
îndoindu-se la atacul fiarelor. Se aştepta din moment în 
moment să cadă gardul şi să fie atacat de hiene. Orele 
îngrozitoare treceau încet şi cu greu. A sosit şi noaptea iar 
Tib a dormit o bucată de vreme, însă fiarele flămânde 
păreau lipsite de somn. Nu făceau altceva decât să stea 
dincolo de portiţă, mârâind şi lătrând necontenit. 

Pe deschizătura îngustă a tavanului stâncos de deasupra 
lui Tib, se puteau zări câteva stele, iar după un timp a 
trecut şi luna pe deasupra. În sfârşit, a venit şi dimineaţa. 
Tib era foarte flămând şi i s-au uscat buzele de sete, 
deoarece nu a pus nimic în gură, din dimineaţa trecută, 
decât puţină apă, din care vraciul l-a lăsat să bea în timpul 
drumului. Cu toate acestea, atât foamea, cât şi setea au fost 
ignorate în comparaţie cu grozăvia situaţiei. 

Numai după ce s-a luminat de ziuă, băiatul a descoperit o 
a doua deschizătură în zidurile acelei încăperi subterane, 
aproape opusă aceleia la care stăteau hienele, uitându-se 
flămânde la el. Nu era decât o crăpătură îngustă în peretele 
de stâncă. Se putea să nu aibă decât câţiva metri lungime, 


dar aceasta putea să-l ducă spre libertate! Tib s-a apropiat 
de ea şi s-a uitat înăuntru. Nu a putut vedea nimic. A întins 
braţul în întuneric, dar mai departe nu a îndrăznit să se 
aventureze. Mucava nu ar fi lăsat niciodată deschisă vreo 
cale de scăpare, s-a gândit Tib. Prin urmare, trecătoarea 
aceasta ori nu ducea nicăieri, ori ducea la vreo primejdie şi 
mai mare. 

La spaima băiatului de primejdiile ce îl amenințau - cele 
două hiene ale lui Mucava - superstiţia mai adăugă alte 
nenumărate şi tot atât de oribile chiar rostite. Pentru negrii, 
prin penumbra junglei şi ororile negre ale nopţii de junglă, 
zboară forme ciudate şi fantastice, populând pădurile, deja 
ticsite de figuri amenințătoare: lei, pantere, şerpi, hiene şi 
nenumărate insecte veninoase ca şi cum bestiile nu ar fi fost 
de ajuns să bage groaza în inimile sărmanelor fiinţe atât de 
simple pe care soarta le-a aruncat în cel mai îngrozitor loc 
de pe suprafaţa pământului... 

De aceea micul Tib se temea nu numai de primejdii reale, 
dar şi de cele închipuite. Îi era frică să încerce un drum prin 
care ar fi putut scăpa de teamă ca Mucava să nu ar fi lăsat 
acolo cumva de pază vreun demon îngrozitor din junglă. 
Totuşi primejdiile reale le-au gonit pe cele imaginare din 
mintea băiatului, pentru că, odată cu sosirea zilei, hienele 
aproape moarte de foame şi-au reînnoit forţa în scopul de a 
rupe bariera, care le împiedica să ajungă la prada lor. 
Ridicându-se pe picioarele din spate, muşcau din uşă şi se 
izbeau de ea. Tib le-a văzut cu priviri aproape încremenite, 
cum se clatină şi se îndoaie înăuntru, de mijloc. Ştia bine că 
ea nu va rezista prea multă vreme atacurilor acestor fiare 
puternice şi hotărâte. 

lată, un colţ a şi ieşit de după unghiul de piatră de la 
intrare în care se sprijinea portiţa. O labă păroasă pătrunse 
în cameră. Tib tremura ca în friguri, ştiind acum, că 
sfârşitul îi este aproape. S-a retras lipit cu spatele de 
peretele opus, cât a putut să ajungă mai departe de fiare. A 
văzut corpul uneia pătrunzând dincolo de portiţă, cu botul 


rânjit şi fălcile deschise spre el. Încă o clipă două şi şubreda 
portiţă va cădea, iar cele două fiare vor sări asupra lui, 
sfâşiindu-i carnea, rozând până şi oasele şi bătându-se între 
ele care să-i mănânce măruntaiele. 

Mucava a dat peste Mome dincolo de bariera din satul lui 
Mong, lângă palisadă. La vederea lui, negresa s-a retras cu 
scârbă, apoi s-a repezit la el să-l înşface în gheare, dar 
Mucava ameninţând-o cu sulița, a ţinut-o la distanţă. 

— Unde-mi este copilaşul? strigă ea. Unde e micul meu 
Tib? 

Mucava a deschis ochii mari, simulând mirare. 

— Copilaşul tău? exclamă el. De unde vrei să ştiu eu unde 
se află? Eu atâta ştiu că ţi l-am scăpat de demonul alb din 
junglă şi că încă nu mi-am primit plata. Am venit să-mi dai 
caprele, rogojina şi o bucată de sârmă de aramă cât braţul 
unui om înalt, de la umăr până la vârful degetelor. 

— Stârv pentru hiene! strigă Mome. Copilul meu a fost 
furat din nou, iar tu, rămăşiţă puturoasă de om, tu eşti 
acela care l-ai luat. Dă-mi-l înapoi ori îţi scot ochii şi-ţi dau 
inima la porcii sălbatici să o mănânce! 

Mucava ridică pur şi simplu din umeri. 

— Ce pot şti eu de copilul tău? întrebă el. 

Apoi după o pauză scurtă: 


— Nu l-am luat eu. Dacă-i furat din nou. Mucava nu a avut 
nici un amestec. Tot Mucava l-a luat şi înainte? [i l-a furat 
demonul alb din junglă şi dacă l-a furat o dată, l-a mai furat 
şi a doua oară. Pe mine nu mă priveşte nimic. Eu ţi l-am 
înapoiat o dată şi acum vin după plată. Dar, dacă este dus 
din nou şi vrei să îl recapeţi, Mucava poate face o vrajă care 
să îl aducă înapoi... pentru zece capre grase, două rogojini 
noi şi două fire de aramă. Învoieşte-te şi Mucava te iartă de 
plata cealaltă pentru prima vrajă. 

— Zece capre grase! ţipă Mome. Nu aş putea să-ţi dau în 
zece ani atâtea capre. De ce să iei neapărat zece capre 
grase? 

— Acesta este preţul, repetă Mucava. Zece capre grase, 
două rogojini noi şi două bucăţi de... 

Mome îl opri cu un gest de nerăbdare. 

— Stai! îi strigă ea. Nu am capre. Îţi strici gura degeaba. 
Aşteaptă puţin aici să-l chem pe bărbatul meu. Adevărat că 
nu are decât trei capre, totuşi s-ar putea face ceva. 
Aşteaptă! 

Mucava s-a aşezat la umbra unui copac. Acum era 
mulţumit, ştiind că va avea ori plată, ori răzbunare. Nu se 
temea de nici un rău din partea acestui trib, cu toate că era 
convins că îl urau tot atât pe cât se temeau de el. Era de 
ajuns lepra lui ca să-i oprească să se atingă de el, iar pe de 
altă parte reputaţia lui de vraci, îl făcea de două ori imun 
atacurilor lor. Acum plănuia cum să-i silească să mâne ei 
singuri turma de zece capre grase până la intrarea în 
peştera sa. Întoarcerea lui Mome i-a întrerupt gândurile. 
Odată cu Mome, au venit şi trei războinici: Mong, şeful, 
Rabi Keg, vraciul satului şi Ibet, tatăl lui Tib. Nu erau 
oameni frumoşi nici în împrejurări obişnuite, dar acum, cu 
feţele schimonosite de supărare, ar fi inspirat groază oricui. 
Însă, dacă Mucava s-a speriat cumva şi-a ascuns bine frica. 

El i-a întâmpinat pe toţi cu o privire insolentă, în intenţia 
de a le impune. Ei s-au aşezat jos în semicerc, la o distanţă 
mică de bătrânul vraci. 


— Unde-i fiul lui Ibet? întrebă Mong. 

— De unde să ştiu eu? a răspuns Mucava. Sigur că l-a luat 
din nou demonul cel alb. Dacă mă plătiţi vă voi face o vrajă 
bună şi vom şti unde este fiul lui Ibet şi-l veţi putea aduce 
înapoi. Tot vrăjile mele l-au adus şi rândul trecut înapoi, dar 
nu am fost plătit încă. 

— Am propriul vraci pentru întocmirea vrăjilor, a răspuns 
Mong cu demnitate. 

Mucava se rânji fioros şi se ridică în picioare. 

— Foarte bine, zise el. Să-şi facă vraja şi să vedem dacă îl 
aduce înapoi pe fiul lui Ibet. 

A făcut câţiva paşi, îndepărtându-se de ei, apoi s-a întors 
mânios înapoi. 

— Vraja lui nu va aduce copilul înapoi... asta o ştiu eu bine 
şi mai ştiu că, atunci când îl veţi găsi, va fi prea târziu 
pentru orice vrajă, pentru că va fi mort. Uite, acum am aflat 
aceasta. Stafia surorii tatălui meu s-a apropiat de mine şi 
mi-a spus. 

Acum Mong şi Rabi Keg nu prea puneau temei pe vrăjile 
lor, iar în privinţa vrăjilor altuia, chiar erau cam sceptici. 
Totuşi, se putea să fie „ceva” şi adevărat, mai ales că nu era 
vraja lor. Nu se ştia, oare, în toată lumea că Mucava 
vorbeşte cu demonii şi că doi din ei trăiau cu el în peşteră, 
sub formă de hiene? Nu trebuiau să accepte imediat 
propunerea lui. Mai trebuia luat în seamă şi preţul, iar 
Mong nu prea avea de gând să se despartă atât de uşor de 
zece capre în schimbul unui singur băieţaş care putea să 
moară de pojar, cu mult mai repede de a ajunge în vârstă. 

— Aşteaptă, zise Mong. Arată-ne mai întâi ceva din magia 
ta, să vedem dacă sunt bune vrăjile. După aceea vom 
discuta şi plata. Va face şi Rabi Keg puţină magie. Vom 
vedea atunci care face mai bine. Şezi jos, Mucava. 

— Vraja mea costă zece capre..., capre grase, două 
rogojini noi şi două fire de aramă cât braţul unui războinic, 
de la umăr până la vârful degetelor. Plata înainte şi caprele 
duse până la peşteră. Atunci vă fac o vrajă tare şi se va 


întoarce la mama sa a doua zi. Nu se poate mai repede, 
pentru că asemenea vrăji iau vreme mai multă. 

— Fă-ne acum o vrajă, zise Mong. Să vedem ce ştii să faci. 

— Aduceţi-mi foc, răspunse Mucava şi am să vă fac magie. 

Mome a fost trimisă după foc şi în timp ce ea era dusă, 
Mong se tocmi cu Mucava asupra preţului vrăjii. Zece 
capre, argumenta Mong, este un preţ prea mare, chiar 
pentru un războinic, darmite pentru un copil. l-a mai atras 
atenţia lui Mucava că el, Mong, e sărac şi poporul său foarte 
sărac şi că zece capre sunt cu opt mai mult decât se 
cuvenea, fără a mai socoti rogojinile şi sârmele de aramă. 

Mucava însă, a rămas neclintit. Susţinea că vrăjile lui sunt 
foarte costisitoare şi că cel puţin cinci capre trebuie să le 
dea zeului care îl ajută la vrajă. Erau în pline negocieri când 
s-a întors Mome cu jăratecul. Mucava a răsturnat câţiva 
cărbuni aprinşi pe pământ în faţa lui, apoi a presărat pe 
deasupra, cât intra între două burice de degete, nişte praf 
pe care l-a scos dintr-o pungă de la brâu. Un noruleţ de fum 
alb s-a înălţat după un mic „Puff!” A închis ochii şi se legăna 
înainte şi înapoi. Apoi a făcut câteva figuri cu mâna prin aer 
şi s-a prefăcut că leşină. Mong şi ceilalţi erau foarte 
impresionați. 

Rabi Keg a devenit nervos. Vedea cu ochii că i se ducea 
reputaţia. În vasul în care Mome a adus jăratecul au mai 
rămas câţiva tăciuni. A aruncat imediat deasupra o mână de 
frunze uscate într-un moment când nimeni nu se uită la el, 
după care a scos un țipăt puternic, atrăgând atenţia celor 
prezenţi, asupra lui. 

S-a întâmplat că şi pe Mucava îl trezi în mod miraculos din 
leşin, dar când bătrânul vraci a văzut care era cauza 
tulburării, a recăzut în nesimţire, mai înainte ca cineva să-i 
fi observat greşeala. Rabi Keg, văzând că se bucură de 
atenţia lui Mong, a lui Ibet şi a Momei, a început să sufle în 
vasul de pământ, iar rezultatul a fost că frunzele au început 
să ia foc şi să iasă un fum gros pe gura ulciorului. Rabi Keg 


avea grijă să îl ţină în aşa fel, încât nimeni să nu vadă 
frunzele uscate. 

Ochii tuturor s-au deschis larg, la o demonstraţie atât de 
adevărată a puterilor vraciului satului. Acesta, încântat de 
reuşită şi-a dat drumul. A început să strige, să sară în sus şi 
în jos, în strâmbături oribile. După aceea şi-a lipit faţa de 
gura vasului, având aparenţa că comunică cu spiritele 
dinăuntru. Tocmai când era ocupat în felul acesta şi-a venit 
şi Mucava în fire, nemaiputând să reziste curiozităţii de 
care era cuprins. Nimeni însă nu-i dădea nici cea mai mică 
atenţie. Clipi de câteva ori mânios din singurul său ochi pe 
care îl avea apoi a scos un răcnet îngrozitor. 

Cum s-a asigurat că Mong şi-a întors privirea spre el, s-a 
înţepenit deodată şi a făcut câteva mişcări, ca apucat de 
spasmuri, cu mâinile şi cu picioarele. 

— Îl văd, strigă el, îl văd! Este departe. Nu l-a luat 
demonul alb. Este singur şi în mare primejdie. Dar, adăugă 
el repede, dacă mi se plătesc cele zece capre grase şi 
celelalte lucruri, tot mai este timp să-l scăpăm. 

Rabi Keg s-a oprit să asculte. Mong se uită la el nedumerit. 
Nu ştia ale cui vrăji sunt mai bune. 

— 'Ţie ce îţi spune magia? îl întrebă el pe Rabi Keg. 

— Şi eu îl văd, ţipă Rabi Keg. Dar nu este acolo unde 
spune Mucava că ar fi. Este mort în fundul râului. 

La auzul acestora, pe Mome o cuprinse disperarea şi 
începu să plângă. 

Tarzan s-a ţinut de urma bătrânului, a celor două hiene şi 
de a micului negru până la gura peşterii din trecătoarea 
stâncoasă dintre cele două dealuri. Acolo s-a oprit un 
moment înaintea barierei de nuiele făcute de Mucava, 
ascultând la mârâiturile şi scrâşnetele ce se auzeau slab din 
adâncul cavernei. După puţin însă, amestecat cu ţipetele 
fiarelor, a ajuns la urechile agere ale lui Tarzan şi geamătul 
de agonie al unui copil. Nu a mai stat atunci pe gânduri. Cu 
o singură smucitură a împins uşa cât colo şi a intrat în 
întunericul cavernei. Strâmt şi întunecos era coridorul, dar 


s-a servit prea mult de ochii săi, obişnuiţi cu întunericul 
cumplit al nopţilor din junglă. Mergea repede şi cu mare 
atenţie; era întuneric şi nu cunoştea locul în care se afla. 
Însă cu cât înainta, cu atât auzea mai tare mârâiturile celor 
două hiene, amestecate cu râcâiturile şi zgârieturile 
ghearelor lor pe lemn. 

Gemetele copilului au crescut în volum şi Tarzan a 
recunoscut în ele vocea micuţului „balu” al său. Nu era nici 
o grabă isterică în înaintarea lui. Era prea obişnuit cu 
moartea din junglă, ca să se emoţioneze în faţa morţii unui 
cunoscut, dar pofta de luptă îl silea să meargă mai repede. 
Nu era decât o fiară sălbatică, iar inima lui de fiară, bătea 
puternic, anticipând conflictul. 

În încăperea stâncoasă din centrul dealului, micul Tib s-a 
ghemuit lângă zid, cât a putut mai departe de fiarele 
înnebunite de foame. A văzut gărduţul de nuiele slăbind sub 
atacurile lor disperate. Ştia că în câteva minute viaţa i se va 
stinge, într-o moarte oribilă sfâşiat de colții galbeni ale 
acestor animale dezgustătoare. La impulsurile puternice ale 
celor două corpuri grele, portiţa s-a îndoit înăuntru, până 
când s-a rupt trosnind, dând drumul ambelor carnivore 
asupra băiatului. Tib aruncă spre ele o ultimă privire de 
spaimă, apoi a închis ochii, îngropându-şi faţa în mâini şi 
plângând de ţi se rupea inima. 

În primul moment, hienele s-au oprit, ţinute în loc de 
prudenţă şi laşitate. După ce au stat puţin astfel, privindu-şi 
prada, au început să înainteze pe furiş spre băiat, pitindu-se 
pe brânci. În poziţia aceasta a dat Tarzan peste ele când a 
pătruns în cameră rapid şi fără zgomot... ca urechile agere 
ale fiarelor să nu fi înregistrat sosirea lui. S-au întors de la 
Tib şi cu mârâituri furioase, au sărit asupra lui Tarzan, care 
mergea spre ele zâmbind. 

Repezindu-se la fiară, a apucat-o de ceafă tocmai când 
voia să scape trecând pe lângă el şi a aruncat-o dincolo de 
cavernă, lângă tovarăşa ei. Apoi, Tarzan l-a ridicat pe Tib de 
jos, iar când copilul a simţit mâini omeneşti pe el, în loc de 


labele şi colții hienelor, a deschis ochii şi s-a uitat în sus, 
surprins şi neîncrezător. Când a constatat că lângă el este 
Tarzan, din pieptul lui de copil a ieşit un suspin de uşurare 
şi s-a agăţat cu mâinile de salvatorul său, ca şi cum demonul 
cel alb nu ar fi fost cea mai temută creatură din junglă. 

Când Tarzan a ajuns la ieşirea din peşteră, hienele nu se 
mai vedeau nicăieri. Şi atunci, după ce l-a lăsat pe Tib să 
bea apă de la un izvor din apropiere, până se sătură, l-a luat 
pe umeri şi a pornit cu el prin junglă, în trap, hotărât să o 
liniştească pe Mome cât mai repede, deoarece a ghicit că 
lipsa mititelului ei era cauza atâtor bocete ale negresei. 

— E mort în fundul râului! Ha! Ha! îl batjocori Mucava pe 
vraciul satului. Ce ştie omul acesta despre secretele 
magiei? Şi mai întâi, cine este el care să îndrăznească a 
spune că vrăjile lui Mucava nu sunt bune? Mucava îl vede 
pe fiul Momei. Este departe, singur, în mare primejdie. 
Grăbiţi-vă cu cele zece capre grase, căci altfel... 

Dar nu a mers mai departe. A venit o întrerupere de sus, 
chiar din crengile copacului sub care stăteau s-a auzit un 
zgomot, iar când cei cinci negri s-au uitat în sus, aproape că 
au leşinat de spaimă văzându-l pe marele zeu alb uitându- 
se în jos la ei. Mai înainte de a avea timp să fugă, au mai 
văzut şi altă faţă, aceea a micului Tib, vesel şi fericit. 

Tarzan a sărit fără frică în mijlocul lor, cu băiatul în 
spinare, depunându-l la picioarele mamei sale. Mome, Ibet, 
Rabi Keg şi Mong s-au îngrămădit toţi în jurul băiatului, 
încercând să-i pună cu toţii întrebări, deodată. Apoi, 
deodată, Mome s-a repezit cu ferocitate să-l sfâşie pe 
Mucava, deoarece băiatul i-a spus tot ce a suferit din partea 
crudului bătrân. Mucava însă, nu mai era acolo. Nu i-a 
trebuit să mai recurgă la vrăjitorie, ca să se încredinţeze că 
pe aproape de Mome, nu era tocmai sănătos să mai stea, 
după ce Tib şi-ar fi spus povestea. Aşa că alerga acum prin 
junglă, pe cât de iute îl duceau picioarele sale bătrâne, 
îndreptându-se spre îndepărtata lui vizuină unde ştia că 
negrii nu vor îndrăzni să-l urmărească. 


Tarzan a dispărut şi el, după cum avea obiceiul să facă, 
spre completa mistificare a negrilor. Privirile Momei au 
alunecat apoi spre Rabi Keg. Vraciul satului a văzut în ochii 
negresei ceva care nu anunţa nimic bun şi s-a dat înapoi. 

— Aşa, hai? 'Tib al meu e mort în fundul râului? A început 
să strige negresa. E departe, singur şi mare primejdie, nu-i 
aşa? Vrajă! Ptiu! 

Dispreţul pe care Mome îl îngrămădi în acest singur 
cuvânt ar fi făcut onoare şi celui mai mare actor mondial. 

— Vrajă, da, vrajă! ţipă ea. Stai să-ţi arăt eu o vrajă de-a 
mea! 

Şi, zicând acestea, a pus mâna pe un băț şi a început să-l 
croiască pe Rabi Keg pe spate şi în cap. Bietul vraci a 
încercat să fugă scoțând ţipete de durere. Mome îl urmări 
lovindu-l din când în când, până la porţile satului, apoi pe 
toată lungimea potecii, până când negrul s-a ascuns în 
coliba sa..., spre marele haz al războinicilor, al femeilor şi 
copiilor. Aşa s-a întâmplat că Tarzan a mai câştigat doi 
duşmani. 

Cele mai grozave planuri de răzbunare ale lor se 
prăbuşeau în faţa fricii şi a smereniei ce o simțeau, numai 
gândindu-se la acest alb puternic şi misterios. Tânărul lord 
Greystoke nu ştia că ei plănuiesc împotriva lui, dar, chiar 
dacă ar fi ştiut, nu s-ar fi sinchisit. Dormi bine în noaptea 
aceea, după cum a mai dormit şi în alte nopţi şi cu toate că 
nu avea nici un acoperiş deasupra şi nici uşi a dormit cu 
mult mai bine decât nobila sa rudă din Anglia, care a 
mâncat în seara aceea cam mult „homar” şi a băut la cină 
puţin vin tare. 

CAPITOLUL VII - Moartea lui Mucava. 

Pe când nu era decât un flăcău, Tarzan a învăţat, printre 
alte lucruri, să împletească funii din iarba fibroasă de prin 
pădure şi junglă. 

Erau tari şi rezistente funiile împletite de Tarzan, micul 
Tarmangani. Chiar tatăl său vitreg, Tub, ar fi putut să jure, 
ba ar fi putut spune şi multe altele; ar fi fost destul să 


încerci să-l mituieşti cu o mână plină de amide grase şi şi-ar 
fi dezlegat limba îndeajuns să povestească câteva istorioare 
despre multele necazuri pe care Tarzan i le-a făcut cu funia 
lui. E drept însă, că în momentele acelea îl apuca o furie 
atât de mare - numai gândindu-se mai mult la funie sau la 
Tarzan - că nu ar fi fost tocmai bine să se afle cineva prin 
apropierea lui, ca să-l audă ce avea de spus. 

Laţul, ca un şarpe al arcanului, a căzut de atâtea ori pe 
neaşteptate peste capul lui Tub, făcându-l să se poticnească 
dureros, fără să se mai poată ridica, tocmai atunci când se 
aştepta mai puţin, că nu-i de mirare că în inima lui sălbatică 
nu mai era loc de iubire pentru fiul său vitreg cu pielea albă 
şi netedă, sau simpatie pentru născocirile nesfârşite ale 
acestuia. 

Se mai întâmpla ca Tub, să spânzure neputincios în aer, 
laţul arcanul strângându-i-se de gât şi moartea privindu-l în 
faţă, în timp ce micul Tarzan juca de bucurie pe vreo 
creangă din apropiere, aţâţându-l cu diverse expresii şi 
strâmbându-se la el. 

A mai fost şi altă împrejurare când funia a jucat un rol din 
cele mai însemnate: singura împrejurare, de altfel, despre 
care Tub îşi amintea cu plăcere. Tarzan, tot atât de activ la 
creier ca şi la corp. Înventa întruna diferite jocuri, deoarece 
în copilăria lui a învăţat foarte multe prin intermediul 
jocurilor. În acea zi a mai învăţat ceva, iar faptul că nu şi-a 
pierdut viaţa pe când a învăţat era o mare surpriză pentru 
el, iar pentru Tub un izvor de plăcere şi de amintiri dulci. 

Băiatul, aruncând cu arcanul după un tovarăş de joc care 
se găsea într-un copac, nu a nimerit, dar laţul s-a prins de o 
creangă mare şi încercând să o recupereze, s-a strâns şi 
mai tare. Atunci a început să se urce pe ea, ca să o poată 
dezlega de creangă. Pe când era la jumătatea drumului, un 
pui de maimuţă mai jucăuş ca ceilalţi, a apucat capătul de 
funie ce atârna şi a fugit cu el până unde a putut să ajungă 
lungimea acestuia. Tarzan i-a strigat să se oprească şi 
maimuţoiul dând drumul funiei puţin o smuci repede spre 


el, îndărătnic, nevoind să asculte de ceea ce îi spunea 
Tarzan. 

Aceasta a generat o mişcare de balans a corpului care i-a 
distrat atât pe maimuţă, cât şi pe băiat. Atunci Tarzan a 
insistat ca maimuța să continue mişcarea, legănându-l în 
toate părţile. Distanţa, nefiind prea mare, deoarece 
creanga nu era prea sus de la pământ, nu putea să dea 
băiatului fiorii necesari care fac parte din petrecerile 
noastre din copilărie. 

S-a urcat deci, pe creanga unde s-a încurcat laţul, l-a 
desfăcut şi a trecut pe o creangă mare şi groasă, mult mai 
departe de pământ decât prima. Acolo a legat bine laţul, 
apoi luând în mână celălalt capăt al funiei, a coborât în aer 
printre crengi, atât cât i-a permis lungimea funiei de jos, 
apoi a început să se legene, sucindu-şi şi răsucindu-şi corpul 
ca un pendul, la vreo zece metri deasupra ierbii din poiană. 

Ah, ce plăcut era! Un joc neînchipuit de frumos. Tarzan 
era ca fermecat. A mai descoperit că, după câteva minute, 
torsionându-şi corpul la timpul potrivit şi aşa cum trebuia, 
putea să micşoreze sau să accelereze oscilaţia după 
dorinţă. Deci, nefiind decât un băiat fără griji, a preferat, 
fireşte, să mărească oscilaţia. După puţin se legăna 
puternic înainte şi înapoi, pe când în poiană, maimuţele din 
tribul lui Ciuk se uitau la el aproape uimite. 

Dacă legănându-se de capul funiei, ar fi fost oricare alt 
copil normal în locul lui Tarzan, nu s-ar fi întâmplat ceea ce 
s-a întâmplat cu el, deoarece nici un alt copil nu s-ar fi 
legănat atâta timp, cât să înlesnească acea întâmplare. 

Tarzan se simţea aproape tot atât de bine legănându-se 
atârnat de mâini, ca şi cum ar fi stat în picioare pe teren 
solid. În tot cazul, el nu s-a simţi obosit decât mult mai 
târziu, când altui copil i-ar fi amorţit mâinile de tot, de 
încordare fizică. Aceasta a fost spre nenorocirea lui Tarzan. 

Tub îl privea împreună cu ceilalţi membrii ai tribului. 
Dintre toate fiinţele din junglă nu era niciuna pe care Tub 
să o fi urât din toată inima, aşa cum ura această caricatură 


de maimuţă: o fiinţă fără păr, cu pielea albă, netedă, fiinţă 
hidoasă sub toate aparențele. 

Dacă nu ar fi fost agerimea lui Tarzan şi paza neîncetată a 
dragostei materne a sălbaticei Kala, Tub s-ar fi scăpat de 
multă vreme de această pată pe blazonul familiei sale. A 
trecut atâta timp de când Tarzan a devenit membru al 
tribului, că Tub a uitat împrejurările intrării orfanului din 
junglă în familia sa, iar acum Tub îl credea pe Tarzan fiul 
său, ceea ce îi amplifica ciuda. 

Tarzan se legăna cât putea mai tare, până când tocmai 
când a ajuns pe punctul cel mai înalt al arcului descris de 
funie, acesta rozându-se repede de scoarţa aspră a 
copacului, s-a rupt pe neaşteptate. Toate maimuţele care îl 
priveau, l-au văzut pe Tarzan zburând înainte şi în sus, apoi 
în jos, ca o bucată de plumb. Tub a sărit în aer, emițând 
ceea ce, la o fiinţă omenească ar fi fost o exclamaţie de 
deliciu. Acum se va sfârşi cu Tarzan şi cu mai multe din 
necazurile lui Tub. 

De acum încolo putea să-şi trăiască restul vieţii în linişte şi 
siguranţă. 

Tarzan a căzut de la o înălţime de vreo cincisprezece 
metri, întins pe spate, într-un tufiş. Kala a ajuns prima lângă 
el...; ferocea, urâta şi iubitoarea Kala. A mai văzut ea o 
dată, cu mulţi ani înainte, stingându-se viaţa micului ei 
„balu” tocmai printr-o astfel de cădere. 

Era oare dat să-l piardă şi pe acesta tot aşa? L-a găsit pe 
Tarzan zăcând nemişcat şi înfundat adânc în tufiş. l-a 
trebuit bietei femele câteva minute până să-l poată 
descurca şi scoate de acolo, dar băiatul nu a murit din 
cauza căzăturii. Nu a fost nici chiar grav rănit. 

Crengile de mai sus ale tufişului au atenuat forţa căderii, 
dar la ceafa avea o tăietură care arăta că s-a izbit de tulpina 
groasă a răchitei, explicând, în felul acesta şi pierderea 
cunoştinţei. După un sfert de oră, însă era tot atât de activ 
ca şi înainte. Tub era furios şi în furia lui, a vrut să-l muşte 
pe un tovarăş, fără să se uite mai întâi cine era, aşa că 


mâncă o bătaie zdravănă pentru că a ales să-şi răcorească 
necazul tocmai pe un maimuţoi tânăr, în plina vigoare a 
vârstei. 

Tarzan a învăţat ceva nou şi anume că frecarea continuă 
poate roade firele funiei sale. Totuşi, au trecut mulţi ani 
până să aibă prilejul să se folosească de această experienţă 
la altceva decât ca pe un avertisment în jocul cu funia. A 
sosit însă şi ziua când acelaşi fapt, care aproape că l-a ucis 
să devină mijlocul de salvare a vieţii sale. 

Nu mai era copil, ci flăcău în toată puterea cuvântului. 
Acum nu mai era nimeni care să vegheze cu grijă asupra 
lui, dar nici nu avea nevoie de aşa ceva. Kala a murit ca şi 
Tub. Odată însă, cu moartea Kalei a pierdut-o pe singura 
fiinţă de care a fost iubit cu adevărat până atunci, pe câtă 
vreme moartea lui Tub a lăsat în urmă destui maimuţoi care 
să îl urască. 

Tarzan nu era mai crud sau mai sălbatic decât inamicii săi, 
deşi putea fi tot atât de crud şi de sălbatic după cum erau şi 
fiarele care îl însoțeau, însă, adeseori putea fi şi duios, ceea 
ce ei nu erau niciodată. Nu, nu acesta era motivul care l-a 
făcut să piardă iubirea mai multor maimuţoi din trib ci 
faptul că poseda şi practica o caracteristică pe care ei nu 
numai că nu o înțelegeau, dar nici nu ar fi putut să o 
înţeleagă, chiar dacă ar fi vrut... era latura de umor 
inerentă fiinţei omeneşti. 

Posibil, însă ca la Tarzan să fi fost puţin mai dezvoltată 
manifestându-se prin glume dureroase şi brutale asupra 
prietenilor săi şi hărţuieli ale inamicilor. Însă duşmănia lui 
Mucava nu o datora nici unuia din aceste motive. Mucava, 
vraciul, vrăjitorul, locuia într-o peşteră între două dealuri, 
departe de satul şefului Mong. Vraciul era gelos pe Tarzan 
şi nefiind om care să uite uşor, era cât pe-aci să fie cauza 
pieirii lui. 

Au trecut luni întregi de zile de când Mucava trăia numai 
cu ură iar răzbunarea i se părea atât de departe, încât nu 
avea să se mai întâmple niciodată, Tarzan trăind prin alte 


părţi ale junglei, despărțite de mulţi kilometri de vizuina lui 
Mucava. Numai o dată a avut prilejul să-l vadă pe demonul 
alb, cum îi ziceau adesea flăcăului negrii şi tocmai atunci, 
Tarzan l-a frustrat de o plată grasă, făcându-l şi mincinos, 
ba chiar arătând că vrăjitoriile lui nu au nici o valoare. 

Aceste lucruri nu le putea uita Mucava, cu toate căi se 
părea că nu va mai avea niciodată ocazia să se răzbune. Şi 
totuşi, prilejul acesta s-a ivit într-o bună zi, pe neaşteptate. 

Tarzan era la vânătoare, departe, spre nord. S-a depărtat 
de trib după cum făcea din ce în ce mai des, pe măsură ce 
se apropia de maturitate, ca să vâneze singur câteva zile. 

În copilărie s-a distrat foarte mult alergând şi jucându-se 
cu puii de maimuţă, dar aceşti amici de joacă s-au 
transformat acum în nişte brute posomorâte, nervoase, 
bănuitoare şi arţăgoase peste măsură. 

În timp ce vâna, cerul începea să se înnoreze. Norii rupţi 
în bucăţi şi mânaţi de un vânt puternic, treceau repede pe 
deasupra vârfurilor copacilor, amintindu-i lui Tarzan de 
antilopele speriate de atacul unui leu flămând. Dar, cu toate 
că norii alergau atât de repede pe bolta cerească, pădurea 
era nemişcată nici o frunză nu tremura, iar liniştea apăsa ca 
o greutate insuportabilă. Până şi insectele păreau că au 
amorţit în aşteptarea îngrijorătoare a unui eveniment 
îngrozitor, iar fiinţele mai mari din junglă nu scoteau nici un 
sunet. 

Tot aşa trebuie să fi fost şi jungla la început, în era 
neînchipuit de îndepărtată, mai înainte ca Dumnezeu să fi 
populat lumea cu vietăţi, iar pe deasupra mai domnea şi o 
lumină palidă, gălbuie, prin care se strecurau norii, 
alergând odată cu vântul care îi împingea din urmă. 

Tarzan a văzut aceste stări atmosferice de mai multe ori, 
dar niciodată nu a putut să se scuture de un sentiment 
ciudat care îl cuprindea de fiecare dată în asemenea 
împrejurări. Nu cunoştea ce este frica, dar faţă de 
manifestarea elementelor cu puteri nemăsurate şi 


nemiloase ale Naturii, se simţea foarte mic şi singur. Din 
depărtare se auzea un geamăt surd. 

— Leii îşi caută prada, murmură el, uitându-se sus, la norii 
veşnic în mişcare. 

Geamătul crescu în volum şi în forţă aproape un adevărat 
muget de data aceasta. 

— Iată-i că vin, a zis Tarzan, căutând un adăpost sub 
frunzişul des al unui copac. 

Deodată copacii şi-au încovoiat simultan vârfurile ca şi 
cum Dumnezeu ar fi întins o mână din ceruri, apăsându-şi 
palma în jos asupra lumii. 

— Iată-i că trec! Trec leii! îşi şopti Tarzan. 

După aceea s-au pornit flăcările vii ale fulgerelor, urmate 
de tunete asurzitoare. 

— Au sărit leii, strigă Tarzan şi acum răcnesc pe cadavrele 
victimelor lor! 

Copacii se clătinau acum sălbatic în toate direcţiile, în timp 
ce un vânt îndrăcit bătea fără milă prin pădure. În mijlocul 
acestuia a sosit şi ploaia... nu aşa cum vine peste noi în 
ţinuturile nordice, ci subit, un potop înăbuşitor, orbitor. 

— Sângele celor ucişi, interpretă Tarzan fenomenul, 
lipindu-se şi mai tare de trunchiul copacului sub care se 
adăpostea. 

Nu era însă departe de marginea pădurii şi cu puţin 
înainte de a începe vijelia a văzut în apropiere două dealuri, 
dar acum nu mai putea vedea nimic. 

Se distra privind cum cade ploaia, căutând cu ochii cele 
două dealuri. Îşi închipuia că ploaia va înceta curând, că 
soarele va ieşi din nou şi că totul va fi cum a fost mai 
înainte, în afară de câteva crengi căzute ici-colea, sau că 
vreunul din bătrânii copaci din junglă, putred, să se fi 
prăbuşit, îngrăşând pământul din care s-a hrănit de secole 
întregi. 

Peste tot în jurul lui, văzduhul era plin de crengi şi frunze 
care cădeau la pământ, smulse din rădăcină de furia 
vântului şi de greutatea apei care le izbea. 


Un copac s-a clătinat şi a căzut la câţiva metri de el, dar el 
era ferit de toate aceste primejdii de crengile întinse ale 
unui copac tânăr şi solid sub care l-a îndreptat instinctul 
fiarei din junglă. Aici nu era decât într-o singură primejdie 
şi aceasta foarte îndepărtată. S-a nimerit să fie, pentru că 
stejarul care l-a ocrotit a fost trăsnit pe neaşteptate, iar 
când a apărut soarele din nou, Tarzan zăcea întins cu faţa în 
jos, printre sfărâmăturile uriaşului care l-ar fi ocrotit. 

Mucava a ieşit la intrarea peşterii sale, după ce au trecut 
furtuna şi ploaia şi a privit scena din faţa lui. Putea să vadă 
bine cu singurul său ochi teafăr..., însă chiar dacă ar fi avut 
mai mulţi ochi, tot nu ar fi putut considera că aspectul 
junglei este frumos. Faţă de asemenea amănunte, din 
punctul de vedere al firii sale, creierul său nu ar fi 
reacţionat. Chiar dacă ar mai fi posedat nasul, pe care de 
mulţi ani nu îl mai avea, tot nu ar fi simţit plăcere în aerul 
de curând spălat. 

De fiecare parte a leprosului se afla câte unul din tovarăşii 
lui nedespărţiţi: cele două hiene care miroseau cu botul în 
sus prin aer. Una a scos un mârâit surd, apoi, cu capul în 
jos, a pornit repede spre junglă, urmată imediat şi de 
cealaltă. Mucava, curios de atitudinea fiarelor, a pornit 
după ele, ţinând în mână noduroasa lui bâtă. 

Hienele s-au oprit la câţiva metri de trupul lui Tarzan 
întins pe jos, mirosind şi mârâind. Apoi a sosit şi Mucava, 
neputând să creadă ceea ce vedea cu proprii săi ochi. 

Când s-a dezmeticit şi a văzut că era, într-adevăr, 
demonul, furia sa nu a mai cunoscut margini, în 
convingerea că e mort, iar el Mucava, frustrat de 
răzbunarea la care visa de atâta vreme. Hienele s-au 
apropiat de Tarzan cu colții rânjiţi. Scoţând un țipăt de 
neînțeles, Mucava s-a năpustit asupra lor izbind cu putere 
în dreapta şi în stânga, în speranţa vagă că ar mai fi rămas 
puţină viaţă în corpul pe care toate aparențele îl arătau fără 
viaţă. 


Fiarele, căutând să-l muşte şi mârâind răguşit de furie, 
aproape că au sărit să-l sfâşie, dar frica infiltrată în ele de 
atâta vreme le-a reţinut şi de data aceasta departe de gâtul 
în putrefacție al aceluia care le chinuia. S-au retras câţiva 
metri mai încolo, aşezându-se pe şoldurile din spate, cu 
ochii scăpărând de ură şi de foame pe care nu şi-au putut-o 
potoli. 

Mucava s-a aplecat şi şi-a aplecat urechea în dreptul inimii 
lui Tarzan. Bătea încă. Atunci în sluţenia lui s-a ivit, pe cât 
era posibil aceasta, o urmă de plăcere. Lângă Tarzan se 
găsea lunga sa funie de iarbă Mucava l-a făcut imediat 
prizonier, legându-i braţele la spate, apoi l-a ridicat pe 
umăr, deoarece, deşi bătrân şi plin de răni, i-a mai rămas 
destulă putere. 

S-a îndreptat spre peşteră, iar hienele au pornit lângă el, 
urmându-l prin coridorul întunecos. Negrul continua să-şi 
ducă sarcina, clătinându-se sub greutatea ei, spre fundul 
dealului, trecând prin camere subterane, legate între ele 
prin coridoare întortocheate, până când, la o cotitură 
bruscă, a ajuns într-o încăpere rotundă unde pătrundea 
lumina zilei. 

S-a oprit acolo, adânc de tot în malul dealului, în ceea ce 
părea a fi fost craterul unui vulcan vechi, unul din acelea 
care nu ajung niciodată la demnitatea de munte şi nu sunt 
decât nişte scobituri adânci, încadrate de lavă, mult mai 
apropiate de suprafaţa pământului decât un adevărat 
vulcan. 

Cavitatea aceasta era încadrată între pereţi drepţi şi 
prăpăstioşi. Singura ieşire era trecătoarea prin care a 
intrat Mucava. Pe fundul stâncos al craterului, au răsărit pe 
vremuri doi-trei copaci piperniciţi, dar, la vreo patruzeci de 
metri în sus se puteau vedea marginile dinţate ale acestei 
gropi moarte, reci şi infernale. 

Mucava l-a proptit pe Tarzan de trunchiul unui copac, 
legându-l cu propria sa funie de iarbă dar cu toate că i-a 
lăsat mâinile libere, a făcut nodurile în aşa fel că Tarzan nu 


ar fi putut ajunge până la ele. Hienele se învârteau încoace 
şi încolo, mârâind fioros. Mucava le ura din tot sufletul, dar 
şi ele îl urau pe el. Vraciul ştia că ele nu aşteaptă decât 
momentul când el va deveni neputincios, sau până când ura 
lor va ajunge să depăşească teama ce o simțeau faţă de el. 

În adâncul inimii sale se temea şi el foarte mult de aceste 
fiare, aşa că avea întotdeauna grijă să fie bine hrănite. Vâna 
adeseori pentru ele, atunci când căutările lor după hrană 
nu dădeau rezultate satisfăcătoare. Totuşi era foarte crud 
cu ele, manifestând cruzimea unui creier îngust, bolnav, 
bestial şi primitiv. 

După ce l-a legat pe Tarzan s-a dus din nou în coridor, 
gonind şi hienele înaintea lui. Apoi aşeză transversal cu 
intrarea, o portiţă de crengi împletite, care închidea 
intrarea din coridor în crater în timpul nopţii, astfel ca 
Mucava să doarmă liniştit; în acest mod hienele erau izolate 
ca nu cumva să sară asupra vraciului pe când dormea. 

Mucava a ieşit din peşteră a umplut un vas cu apă de la 
izvorul ce se prelingea dintr-o stâncă din apropiere şi s-a 
întors în crater. Hienele se uitau cu lăcomie printre gratiile 
portiţei, la Tarzan. Au mai fost ele hrănite în felul acesta şi 
altă dată. Vraciul s-a apropiat cu apă de Tarzan, aruncându- 
i în faţă o parte din conţinutul vasului. Observă o fluturare a 
pleoapelor, iar apoi, Tarzan a deschis ochii şi s-a uitat în 
jurul lui. 

— Demone! strigă Mucava. Eu sunt cel mai mare vraci. 

Vrâjile mele sunt puternice. Ale tale sunt slabe. Dacă nu ar 
fi aşa, ai sta tu oare legat ca un ied, când este pus să atragă 
leii? 

Tarzan nu a înţeles nimic din ce a spus vraciul, aşa cănua 
răspuns, ci se uita ţintă la el cu o privire rece, 
pătrunzătoare. În timpul acesta hienele s-au apropiat de 
Tarzan pe la spate. Le-a auzit mârâitul, dar nici nu a întors 
capul măcar. Era şi el tot o fiară, însă cu creier de om. Fiara 
din el refuza să arate frica în faţa unei morţi pe care mintea 
lui umană o considera inevitabilă. 


Mucava, nefiind pregătit să-şi predea victima hienelor, s-a 
repezit cu bâta la ele. A fost o mică învălmăşeală în 
detrimentul fiarelor, după cum se întâmpla de regulă. 

Când a văzut scena, Tarzan şi-a dat seama de ura ce exista 
între cele două animale şi hidosul simulacru de om care le 
stăpânea. 

După ce hienele au fost stăpânite, Mucava s-a întors 
pentru a-l batjocori mai departe pe Tarzan, dar, văzând că 
nu înţelege nimic din ce îi spune, renunţă la sportul acesta. 
S-a retras în coridorul pe care l-a închis cu portiţa de 
crengi împletite. Apoi şi-a aşternut o rogojină alături, 
dincolo de portiţă, ca să poată şedea întins şi să privească 
derularea savuroasei scene. 

Hienele se apropiau câte puţin, pe furiş, dând ocol 
flăcăului. Tarzan întinse o clipă de legăturile sale, dar a 
înţeles imediat că funia pe care a împletit-o el să-l ţină pe 
Numa, îl putea susţine şi pe el tot atât de bine. 

Nu voia să moară, însă putea să privească şi acum 
moartea în faţă după cum a făcut-o de atâtea ori, fără să 
clipească măcar. 

În clipa când a întins o funie, a simţit-o frecându-se de 
scoarţa copacului pipernicit pe după care era trecută. 
Instantaneu, s-au zugrăvit în memoria vizuală a flăcăului 
amănuntele unei scene din viaţa sa de copil. S-a văzut cum 
era cu câţiva ani în urmă suspendat în aer de capătul unei 
funii. A văzut o mulţime de maimuţoi privindu-l de jos, apoi 
funia rupându-se şi băiatul prăbuşindu-se la pământ. 

Tarzan a început să zâmbească, dar odată cu aceasta, a 
început să tragă repede de funie, încoace şi încolo, strâns 
de coaja aspră a copacului. Hienele căpătând curaj, s-au 
apropiat şi mai mult. Acum îl miroseau pe la picioare, dar 
când el plezni cu mâinile libere, s-au retras din nou. Tarzan 
ştia că odată ce vor deveni flămânde, îl vor şi ataca. 

De aceea, rece, metodic şi fără grabă şi-a frecat funia de 
scoarţa zgrunţuroasă a copacului de care era legat. Mucava 


a adormit la intrarea în crater, dincolo de uşa de nuiele care 
îl apăra de hiene. 

S-a gândit că va trece un timp până ce hienele vor 
flămânzi, ca să aibă destul curaj să-l atace pe demonul legat 
şi neputincios din faţa lor. Atunci mârâiturile lor şi strigătele 
victimei îl vor deştepta. Între timp nu strica să doarmă, 
ceea ce a şi făcut. Astfel ziua trecea, hienele, nefiind 
flămânde, iar funia cu care era legat Tarzan era mai tare 
decât cea din copilărie. Totuşi, pe măsură ce foamea punea 
stăpânire pe fiare, firele funiei se slăbeau. 

În timpul acesta. Mucava dormea dus. Era târziu, după- 
amiază, când una din fiare, iritată de dorinţa de a se hrăni, 
s-a repezit mârâind la Tarzan. Zgomotul fiarei l-a deşteptat 
pe Mucava. Ridicându-se, privea la ceea ce se petrecea în 
grotă. 

A văzut una din hienele flămânde atacându-l pe flăcău şi 
repezindu-se la gâtul lui gol. A mai văzut însă, că 
prizonierul întinde o mână şi prinde fiara, care mârâia 
groaznic. 

A văzut a doua hienă sărind în umărul „demonului”. Apoi, 
s-au încordat în noduri sub pielea lui..., flăcăul s-a împins 
înainte cu toată puterea, legăturile s-au rupt şi toate trei 
fiarele s-au rostogolit pe podeaua craterului, mârâind, 
muşcând şi scâncind. 

Mucava a sărit în picioare. Era oare cu putinţă ca 
„demonul” să iasă biruitor în lupta cu fiarele? Imposibil! 

Fiinţa aceasta era neînarmată şi s-au rostogolit pe jos cu 
două hiene deasupra lui. Mucava nu îl cunoştea pe Tarzan. 

Flăcăul şi-a încleştat degetele în beregata unei hiene şi s-a 
ridicat într-un genunchi, cu toate că fiara cealaltă se căznea 
din răsputeri să-l doboare. Ţinând-o pe una din ele în frâu 
cu o singură mână Tarzan a întins şi mâna cealaltă şi a tras 
spre el fiara a doua. 

Atunci, Mucava, văzând că lupta se întoarce împotriva 
forţelor sale, alergă în cavernă cu bâta ridicată; Tarzan l-a 
văzut venind şi ridicându-se în picioare, cu câte o hienă în 


fiecare mână a aruncat una în capul vraciului, rostogolindu- 
se amândoi pe pardoseală. 

A aruncat şi a doua fiară într-un colţ al craterului, pe când 
prima muşca din faţa putredă a stăpânului ei. Faptul însă nu 
era pe placul flăcăului, care izbind fiara cu piciorul, a 
trimis-o după tovarăşa ei. S-a aplecat, l-a prins pe Mucava 
de umăr şi l-a smucit în picioare. 

Vraciul, conştient încă, a citit în ochii flăcăului moartea 
rapidă şi teribilă care îl aştepta, aşa că s-a întors asupra lui 
cu dinţii şi unghiile, ca o fiară încolţită. Flăcăul s-a 
cutremurat la apropierea acestei figuri de a sa. Hienele, 
sătule de ce au păţit, au dispărut din coridorul care ducea 
afară din peşteră. 

Tarzan nu a întâmpinat nici o dificultate să-l stăpânească şi 
să-l lege pe Mucava. După aceea, l-a dus până la copacul de 
care l-a legat pe el, dar a avut grijă ca Mucava să nu mai 
poată scăpa aşa cum a scăpat el..., apoi, l-a părăsit. 

Când a trecut prin coridorul întortocheat al acestui 
apartament subteran, folosit de Mucava, nu a văzut hienele 
nicăieri, dar nu s-a mirat. 

— Se vor întoarce şi-a zis. 

În crater, între pereţii înalţi ai acestuia, îngheţat de 
spaimă şi tremurând ca de friguri, şedea Mucava legat de 
copac, gândindu-se la răzbunarea sa! 

— Se vor întoarce! a mai strigat Tarzan, referindu-se la 
hiene. 

Da, s-au întors la Mucava. 

CAPITOLUL. VIII - Leul şi pielea de leu. 

Numa, leul, s-a pitit după un tufiş de mărăcini, aproape de 
o cotitură a râului. Aici era un vad mare, iar de o parte şi de 
alta a apei malurile erau adânc săpate de un drum 
bătătorit, destul de larg la marginea apei, unde, de 
nenumărate secole, animalele sălbatice din junglă şi din 
câmpie, veneau să se adape; carnivorele cu îndrăzneală şi 
mândrie, erbivorele timide şi ezitând. 


Numa, leul. Era flămând..., chiar foarte flămând, aşa că 
aştepta în adâncă tăcere. În drumul său către vad, gemând, 
mârâind şi răcnind destul, dar pe măsură ce se apropia de 
locul unde l-a pândit pe Bara, cerbul, sau Horta, mistrețul, 
sau pe oricare altul din animalele cu carnea fragedă şi 
gustoasă care veneau să se adape, devenea tot mai tăcut. 
Această tăcere posomorâtă şi teribilă o dezminţeau numai 
privirile lui feroce şi zvâcniturile nervoase din vârful cozii. 

Pacco, zebra a fost prima care a sosit la vad, iar Numa, 
abia şi-a putut reţine un răcnet de furie, pentru că dintre 
toate erbivorele din câmpie, niciunul nu-i atât de sensibil ca 
Pacco, zebra. În spatele acestui armăsar vărgat, venea o 
mică herghelie de vreo treizeci-patruzeci din aceste 
animale mici, atât de asemănătoare calului. Conducătorul 
lor, apropiindu-se de râu, ciulindu-şi urechile şi ridicându-şi 
botul, a mirosit adierea uşoară care îi putea da de veste 
despre apropierea carnivorelor. 

Numa, devenind puţin nervos, a făcut o mişcare uşoară, 
trăgându-şi sub el picioarele din spate, pregătindu-se astfel 
pentru săritura bruscă primul pas al atacului său sălbatic. 
Ochii îi aruncau scântei, iar muşchii săi enormi tremurau de 
excitarea momentului. Pacco a făcut câţiva paşi mai 
aproape, s-a oprit, sforăi şi o luă la goană. S-a auzit apoi un 
ropot de copite şi întreaga herghelie a dispărut. Numa însă 
nu s-a mişcat. Ştia prea bine că Pacco se va întoarce, cu 
toate că o va lua la fugă de mai multe ori, până va avea 
destul curaj ca să-şi conducă haremul şi vlăstarii săi la 
adăpat. 

Se putea prea bine ca Pacco să se sperie serios. Numa a 
mai văzut şi în alte dăţi întâmplându-se aceasta, aşa că s-a 
înţepenit ca un lemn, de teamă ca nu cumva să fie tocmai el 
acela care i-ar fi trimis înapoi la câmpie. 

Pacco şi familia lui s-au întors, s-au întors de mai multe ori 
la rând la apă şi tot de atâtea ori au tras şi o goană rapidă 
înapoi. De fiecare dată, însă veneau tot mai aproape de apă, 
până când, în cele din urmă, botul moale ca şi catifeaua al 


grăsuţului armăsar se afundă uşor în apa rece şi limpede a 
râului. 

Celelalte zebre i-au urmat exemplul şi s-au apropiat de 
apă, păşind cu multă băgare de seamă până alături de 
conducătorul lor. Numa şi-a ales o mânză grasă la care se 
uita cu lăcomie, deoarece nimic nu-i place lui Numa mai 
mult, decât carnea lui Pacco. Probabil că dintre toţi 
carnivorii, zebrele sunt cele mai greu de vânat de carnivori. 

Leul s-a ridicat încet, o idee numai, ca să sară, dar în clipa 
aceea trosni o crenguliţă sub apăsarea uneia din enormele 
labe ale fiarei. Atunci, ca şi un proiectil dintr-un turn, leul s- 
a năpustit asupra mânzei, dar şi crenguţa care s-a frânt a 
fost destul să-i sperie fricosul vânat, aşa că, în acelaşi timp 
cu atacul lui Numa, vânatul a pornit-o să fugă. 

Armăsarul a rămas cel din urmă, iar leul, făcând o săritură 
disperată, s-a aruncat prin aer ca să îl prindă. Crenguţa l-a 
frustrat pe Numa de prânzul lui, pentru că cu toate 
ghearele lui puternice au lăsat câteva dungi roşii pe 
frumoasa blană a zebrei. Numa s-a îndepărtat atunci de 
râu, intrând în pădure furios, flămând şi mai primejdios ca 
oricând pentru tot ce ar fi întâlnit în cale. Până şi Dango, 
hiena, nu ar fi avut norocul să fie curățată acum. În aceste 
toane era Numa când dădu peste maimuţele din tribul lui 
Ciuk. 

În junglă, nimeni nu se aşteaptă să se întâlnească decât 
foarte rar cu Numa, aşa de devreme dimineaţa. De regulă 
el doarme sătul într-un tufiş alături chiar de resturile 
vânatului de peste noapte. Numa însă, nu a vânat nimic în 
noaptea trecută, aşa că era acum tot la vânătoare, mai 
flămând ca oricând. 

Antropoizii îşi pierdeau vremea prin poiană, după ce şi-au 
satisfăcut dorinţa matinală a stomacului lor flămânzit. 
Numa i-a mirosit cu mult mai înainte de a-i vedea. De 
obicei, s-ar fi îndepărtat de ei, ducându-se în căutarea altui 
vânat, pentru că şi Numa avea respect faţă de muşchii 
puternici, de colții cei mari şi de ghearele teribile ale 


maimuţoilor din tribul lui Ciuk. A pornit drept spre ei, cu 
botul rânjit într-un mârâit puternic şi sălbatic. 

Fără nici o clipă de şovăire, atacă din momentul când a 
ajuns într-un loc de unde maimuţele i-au venit în raza 
ochilor. Se aflau într-o poieniţă mai bine de o duzină din 
aceste fiinţe păroase, care semănau cu omul. 

Pe creanga unui copac, la câţiva paşi de maimuţoi, se afla 
un tânăr cu pielea bronzată de arşiţa soarelui. El a văzut 
atacul impetuos al leului, a văzut şi maimuţele luând-o la 
goană, maimuţoii călcând în fuga lor pe puişori. Numai una 
singură a rămas să înfrunte atacul, o femelă tânără sub 
suflul noii ei maternităţi, pentru a face sacrificiul suprem ca 
micul ei „balu” să poată scăpa. 

Tarzan a sărit jos de pe creangă zbierând şi ocărându-i pe 
maimuţoii care fugeau şi pe aceia care se găseau la adăpost 
prin copaci. Dacă maimuţoii ar fi arătat împotrivire, Numa 
nu şi-ar fi terminat atacul, decât dacă era împins de cea mai 
cumplită foame. Dar chiar atunci nu ar fi scăpat neatins, 
dacă se întâmpla să scape. 

Nu se ştie dacă maimuţoii l-au auzit pe Tarzan. În tot 
cazul, de l-au auzit cumva, au fost foarte domoli în 
răspunsul lor, pentru că leul a prins-o pe tânăra mamă şi a 
târât-o în desişul pădurii mai repede ca bărbaţii adulţi din 
trib să se reculeagă îndeajuns pentru a-şi aduna curajul de 
a-şi apăra prietena. 

Supărarea din vocea lui Tarzan a izbutit să stârnească în 
pieptul lor, un sentiment asemănător. Măârâind puternic, au 
pornit să-l urmărească pe Numa. În labirintul de frunze 
unde fiara căuta să se ascundă de ei. Flăcăul era în frunte, 
mergând repede, dar şi cu mare grijă, bizuindu-se pe auz şi 
miros, mai mult decât pe ochi, ca să îl găsească pe Numa. 

Urma însă, era uşor de ţinut, deoarece corpul victimei, dus 
târâş, a lăsat urme clare de sânge pe unde a trecut, pe 
lângă mirosul puternic al fiarei... ca un fir de aţă albă. 
Pentru Tarzan, urma lui Numa era tot atât de distinctă, ca şi 
trotuarul străzilor din oraşe pentru noi. Tarzan a ştiut că se 


apropie de carnivor, cu mult înainte de a-i auzi mârâiturile 
furioase de prevenire. 

Strigând maimuţelor să facă ca el, s-a urcat repede într-un 
copac, după câteva clipe, Numa era înconjurat de un cerc 
de fiare aţâţate, destul de sus ca el să nu le poată ajunge cu 
ghearele, dar în plina lui vedere. 

Carnivorul stătea pitit cu labele din faţă pe pieptul 
victimei. Tarzan putea să vadă că era moartă, dar ceva din 
forul său interior îl îndemna să-i salveze cadavrul din 
ghearele fiarei, ca o pedepsire a ei. Strigând în cor tot felul 
de insulte, care mai de care mai teribile, au rupt crengi din 
jurul lor, aruncându-le asupra leului..., acesta, bineînţeles, 
în urma exemplului dat de Tarzan, ca iniţiator al 
bombardamentului. 

Numa a început să răcnească cu furie. Era flămând, dar în 
condiţiile acestea nu se putea hrăni. 

Maimuţele dacă ar fi fost lăsate în voia lor s-ar fi plictisit în 
curând şi l-ar fi lăsat pe leu să se bucure de tovarăşa lor 
moartă. Ele tot nu mai puteau să o învie, aruncând cu bețe 
în Numa şi deci, se foloseau pierzându-şi timpul în care 
fiecare şi-ar fi putut căuta liniştit de hrană? 

Tarzan avea cu totul altă concepţie. El socotea că Numa 
trebuia pedepsit şi gonit de acolo. Trebuia să i se 
administreze lecţia că nu are voie să mănânce un Mangani, 
chiar dacă a reuşit să îl ucidă. 

Mintea lui omenească îmbrăţişa şi viitorul, pe când 
maimuţoii nu puteau zări decât prezentul imediat. Ei se 
mulţumeau să scape azi de primejdia lui Numa, pe când 
Tarzan vedea nevoia, precum şi mijloacele, de a fi apăraţi şi 
în zilele ce vor mai urma. 

De aceea a insistat ca antropoizii să îşi continue atacul, 
astfel că ploaia de proiectile îl făcea pe Numa să-şi ferească 
necontenit capul şi să răcnească întruna. Totuşi, de flămând 
ce era, nu se îndura să-şi părăsească prada. 

Tarzan însă şi-a dat seama în curând, că crengile aruncate 
de Numa nu-i pricinuiau fiarei nici o rană, nici nu o dureau 


prea tare, când se întâmpla să o nimerească, aşa că se uită 
prin jur după proiectile mai cu efect. Nu i-a trebuit multă 
vreme să găsească ceea ce îi trebuia. La vreo treizeci de 
metri de Numa ieşeau din pământ câteva vârfuri de stâncă 
de un granit descompus în bucăţi mari şi mici, insuflând 
flăcăului ideea unui fel de muniții mai eficace. 

Comunicând maimuţoilor ca să-l observe bine, s-a lăsat jos 
din copac şi adună un braţ întreg de pietre de toate 
dimensiunile, atâtea cât putea duce cu el. Ştia că îndată ce 
maimuţoii îl vor vedea ce face, îl vor imita imediat, 
înțelegând chiar ceea ce aveau de făcut, mai repede decât 
le-ar fi dat instrucţiile necesare în această privinţă. 

De altfel, dacă le-ar fi cerut să facă ceea ce au făcut după 
câteva minute, s-ar fi putut prea bine ca maimuţoii să nu-l 
asculte, pentru că Tarzan nu a ajuns încă regele tribului 
Ciuk. Aceasta a fost câţiva ani mai târziu. Deocamdată nu 
era decât un tânăr, care a reuşit să capete un loc de onoare 
în consiliile acestor fiare sălbatice, printre care o soartă 
ciudată l-a aruncat. Maimuţoii, posomorâţi din generaţia 
mai veche, tot îl urau, după cum fiarele îi urăsc pe toţi aceia 
în care nu au încredere şi al căror miros le este străin. 

Maimuţoii mai tineri, aceia care au crescut din copilărie 
odată cu el, s-au obişnuit cu mirosul lui ca şi acela al 
oricărui membru de trib. Ei nu aveau în el mai puţină 
încredere ca în oricare altul din camarazii lor. Totuşi, nu îl 
iubeau pentru că în afară de sezonul împerecherii, nu 
iubeau pe nimeni, iar animozităţile iscate între maimuţoi în 
timpul acestui sezon durau de multe ori tot anul, până în 
sezonul următor. Nu erau decât o bandă de fiare 
posomorâte şi uşor iritabile. 

Într-adevăr, se găsea printre ei şi câte unul în care să 
încolţească primele seminţe ale omenirii..., un fel de 
rememorare a omului care a făcut primii paşi spre 
umanism, atunci când a început să umble mai mult şi mai 
des pe picioarele din spate şi a descoperit că se mai poate 
servi şi la altceva de labele anterioare. 


De aceea şi Iarzan le-a arătat prin exemple ceea ce voia el 
să facă ei şi nu avea încă dreptul să le comande. Ela 
descoperit de mult înclinarea maimuţelor spre imitație şi a 
învăţat că se poate folosi de ea. Prin urmare, umflându-şi 
braţele cu fragmente de granit, s-a urcat din nou în copac şi 
a rămas satisfăcut când a văzut că maimuţoii îi urmează 
imediat exemplul. 

În timpul scurtei pauze acordate leului, interval în care 
maimuţoii şi-au adunat muniții, el s-a pregătit să mănânce, 
dar abia a apucat să-şi întindă prada pentru ospăț şi să ia o 
poziţie mai comodă, că a şi fost izbit în obraz de o piatră 
colţuroasă pe care mâna experimentală a flăcăului a 
aruncat-o cu putere. Răcnetul lui brusc de durere şi de 
furie, aproape că a fost înăbuşit de o salvă de pietroaie din 
partea maimuţelor care au văzut actul lui Tarzan. Numa şi-a 
scuturat capul său masiv şi se uita furios în sus la aceia care 
îl chinuiau. 

Mai bine de jumătate de oră l-au urmărit cu pietre şi bețe 
rupte din pomi, dar, cu toate că leul şi-a târât prada până în 
cele mai dese tufişuri, era descoperit mereu şi proiectilele 
găseau drum până la el, fără să-i dea răgaz să se hrănească 
gonindu-l înainte. Maimuţa aceea albă şi fără păr, care 
mirosea a om, era cea mai rea dintre toate, pentru că a 
ajuns cu îndrăzneala până acolo că venea aproape de 
regele animalelor, pentru a arunca cu mai multă precizie 
fragmentele colţuroase de granit şi bucăţile grele de lemn. 

Numa s-a repezit la el de câteva ori - atacuri bruşte, 
îngrozitoare - dar agera fiinţă care îl chinuia a fost 
întotdeauna în stare să-l evite, cu o uşurinţă insolentă, încât 
leul uita de foamea lui în locul furiei ce-l consuma, lăsându- 
şi prada singură de multe ori, minute întregi, în efortul 
zadarnic pe care îl făcea să-şi prindă inamicul. 

Maimuţele şi Tarzan l-au urmărit până la o poiană mai 
mare, unde Numa s-a hotărât să se opună pentru ultima 
dată, aşezându-se în centrul poienii, destul de departe de 
oricare copac, pentru a fi imun la aruncările 


neîndemânatice ale maimuţelor. Tarzan îl nimerea acum 
mult mai des şi cu mai bun efect. Distanţa nu îi prea 
convenea lui Tarzan, pentru că Numa suferea izbiturile 
ocazionale numai cu câte o mârâitură şi s-a şi instalat la 
dejunul întârziat atât de mult. 

Tarzan se scărpina în ceafă, gândindu-se la o metodă mai 
eficace de atac, fiind hotărât să-l împiedice cu orice preţ pe 
Numa de a se alege cu vreun profit în urma atacului asupra 
tribului. Mintea lui de om se gândea la viitor, pe când 
păroasele maimuțe nu se gândeau decât la ura lor din 
prezent împotriva inamicului secular... Tarzan înţelegea că 
dacă Numa găseşte că este uşor să fure, când îi este foame, 
pe când unul din tribul lui Ciuk, nu va trece mult şi 
existenţa maimuţelor va fi un coşmar necontenit. 

Numa deci, trebuia să capete lecţia că uciderea unei 
maimuțe aduce după sine o pedeapsă imediată şi nici o 
recompensă. Nu era nevoie decât de câteva lecţii din 
acestea şi siguranţa de odinioară a tribului era pentru 
totdeauna asigurată. 

Probabil că leul acesta era vreun leu bătrân, ale cărui 
forţe şi agilitate fiind în descreştere, l-au silit să se agaţe de 
prima pradă pe care a putut-o prinde. Era de ajuns un 
singur leu, de era lăsat în voia lui să extermine tribul, sau 
cel puţin să-i facă existenţa atât de precară şi de îngrozită 
ca să nu mai fie de trăit. 

— Să vâneze pe Gomangani, reflectă Tarzan. Ei sunt pradă 
şi mai uşoară. Dar trebuie învăţat că printre Mangani nu 
are voie să vâneze. 

Prima chestiune pe care o avea de rezolvat era cum să 
smulgă corpul victimei din ghearele fiarei. A găsit, în cele 
din urmă un plan. Oricărei alte persoane, în afară de 
Tarzan, acest plan i s-ar fi părut foarte riscant. Poate chiar 
şi lui Tarzan i s-a părut astfel, dar lui tocmai, îi plăceau 
foarte mult situaţiile care conţineau şi primejdii. În tot 
cazul, e de presupus că niciunul din noi nu am fi ales un 


astfel de plan pentru a juca o festă leului acela furios şi 
flămând. 

Tarzan avea nevoie de ajutor pentru ducerea la îndeplinire 
a planului pe care l-a conceput, iar asistentul lui trebuia să 
fie tot atât de curajos şi aproape tot atât de ager ca şi el. 

Privirile flăcăului au căzut asupra lui Tug, tovarăşul său de 
joc din copilărie, rivalul primei sale iubiri, care acum dintre 
toţi maimuţoii din trib, era singurul despre care putea 
crede că poate nutri în creierul lui sălbatic, pentru Tarzan, 
un sentiment identic cu acela pe care noi, oamenii îl 
descriem cu cuvântul „prietenie”. Tarzan ştia că Tug este 
curajos, agil şi tânăr, cu o musculatură minunată. 

— Tug! strigă Tarzan. 

Marele maimuţoi şi-a întors privirea de pe o creangă 
groasă pe care încerca să o rupă şi se uită la Tarzan. 

— Tug, du-te mai aproape de Numa şi necăjeşte-l, adăugă 
Tarzan. Necăjeşte-l până se dă la tine. După aceea fugi în 
partea cealaltă, aşa ca el luându-se după tine să se 
îndepărteze cât mai mult de corpul Mukăi. Ţine-l aşa, dacă 
poţi mai multă vreme. 

Tug, a dat afirmativ din cap şi a pornit, făcând ocolul 
poienii prin copaci, până de partea opusă lui Tarzan. Înainte 
de a cobori, a rupt o creangă groasă şi înainta spre Numa 
ocărându-l cum îi venea la gură. 

Leul, destul de supărat până acum, s-a uitat prima dată la 
Tug, apoi se ridică în picioare. 'Tot în acelaşi timp, coada i s- 
a înălţat dreaptă, întărindu-se ca băţul, iar Tug a pornit la 
fugă cunoscând prea bine semnalul de prevenire ce 
preceda atacul. 

Tarzan a alergat spre locul unde zăcea Muka. Numa, cu 
ochii ţintă la Tug, nu a avut cum să îl vadă pe Tarzan, aşa că 
a pornit după maimuţoiul care a luat-o la fugă, tocmai la 
timp, pentru că a ajuns la cel mai apropiat copac cu vreo 
doi metri înaintea demonului de care era urmărit. Bietul 
antropoid, cu toată greutatea lui, s-a urcat de astă dată ca 


pisicile, pe trunchiul sanctuarului său. Câţiva centimetri 
erau suficienţi să-l ajungă ghearele lui Numa. 

Leul s-a oprit un moment sub copac, privind cu furie spre 
Tug şi scoțând răcnete de se cutremura pământul. După 
puţin, a vrut să se întoarcă la prada lui şi făcând aceasta 
coada ţeapănă i-a zvâcnit din nou şi a atacat cu mai multă 
atenţie ca şi până acum Ceea ce a văzut el, flăcăul care 
alerga spre copacii opuşi, ducând pe umărul lui uriaş 
cadavrul prăzii lui Numa. 

Maimuţele spectatori de prin copaci ai acestei întreceri pe 
viaţă şi pe moarte, ţipau cât le ţinea gura, insulte la adresa 
leului şi avertismente pentru Tarzan. Soarele, fierbinte şi 
strălucitor, cădea ca un reflector puternic asupra actorilor 
din poiană scoţându-i în relief faţă de spectatorii din umbra 
copacilor din jur. Se vedea bine corpul brun al tânărului, 
aproape ascuns de corpul păros, plin de sânge, al maimuţei 
ucise. După el venea leul îngrozitor cu coama neagră cu 
capul aplecat, cu coada întinsă, cursar de rasă din junglă 
alergând prin poiana luminată de soare. 

Ah, asta este viaţa! Cu moartea la câţiva paşi în urmă 
Tarzan gusta plăcerea unui astfel de trai în toată 
splendoarea lui. Va ajunge el la copaci înaintea morţii care îl 
gonea? 

Gunt, atârnat de o creangă s-a aplecat în faţa lui strigând 
sfaturile ce se pricepea să le dea. 

— Prinde-mă! striga Tarzan, sărind cu sarcina din spinare 
cu tot, spre maimuţoiul care atârna acolo de picioare şi de o 
labă. Gunt l-a prins - atât pe Tarzan, cât şi cadavrul femelei 
ucise - i-a prins cu o labă mare şi păroasă făcându-le vânt în 
sus, unde şi degetele lui Tarzan s-au încleştat de o altă 
creangă din apropiere. 

Sub ei, Numa a făcut o săritură enormă, dar Gunt greu şi 
neîndemânatic în aparenţă, era tot atât de rapid ca şi 
Manu, maimuța cea mică, aşa că ghearele leului abia l-au 
atins, lăsând în urma lor o dâră de sânge, sub unul din 
braţele păroase ale maimuţoiului. 


Tarzan a dus cadavrul Mukăi până la furca unei crengi 
înalte, unde nici Şita. Pantera, nu l-ar fi putut ajunge. Numa 
păşea înfuriat încoace şi încolo, pe sub copac, răcnind 
îngrozitor. A fost frustrat atât de pradă, cât şi de răzbunare. 

Era, într-adevăr, sălbatic de tot, dar şi aceia care i-au luat 
prada de sub nas erau sus de tot, unde nu-i putea ajunge 
Maimuţele, după ce au mai aruncat cu câte ceva în fiară, s- 
au îndepărtat prin copaci dispărând din ochii ei. 

Tarzan s-a gândit mult la mica aventură din seara aceea. 
El a prevăzut ce s-ar putea întâmpla dacă marii carnivori 
din junglă, ar da o atenţie serioasă tribului lui Ciuk... dar s- 
a mai gândit şi la spaima şi la fuga rapidă a maimuţelor, 
când leul s-a repezit asupra lor, la început. 

În junglă domnea foarte puţin umor şi atunci când se 
întâmpla să fie era de natură posomorâtă, aproape fioros. 
Fiarele ori nu au, ori au un simţ prea dezvoltat al umorului, 
dar tânărul vlăstar englez vedea cu haz multe lucruri care 
tovarăşilor săi, nu le păreau deloc hazlii. Încă din fragedă 
copilărie a căutat, cum s-a priceput mai bine, să scoată în 
evidenţă partea glumeaţă a lucrurilor, ba încă să o şi 
născocească de multe ori, spre marele necaz al maimuţelor 
din trib. 

De aceea şi acum a găsit prilej de râs, în marea spaimă a 
maimuţelor, precum şi în furia dezamăgitului Numa... chiar 
în această aventură tristă în care Muka şi-a pierdut viaţa, 
punând în primejdie şi alţi membrii ai tribului în acelaşi 
timp. Nu au trecut decât câteva săptămâni de când Şita, 
repezindu-se, deodată printre membrii tribului, a prins un 
„balu” de pe creanga unui copac, unde l-a lăsat mama lui ca 
să-şi caute hrana mai încolo. Şita s-a depărtat neatinsă de 
nimeni, cu mica sa pradă în fălci. Gândurile acestea îl 
indispuneau mult pe Tarzan. A vorbit cu maimuţele, 
explicându-le uşurinţa cu care Numa şi Şita, într-o singură 
lună, au ucis pe doi membrii ai tribului. 

— Ne vor mânca pe toţi, striga el. Noi vânăm prin junglă 
după voie, fără grijă de inamicii care se apropie de noi. Nici 


Manu nu face asta. Doi sau trei din tribul lui sunt totdeauna 
de pază. Tot aşa şi Pacco, zebra şi Wapi, antilopa: au paznici 
în jurul hergheliei sau cirezii, în timp ce restul este la 
păscut. Numai noi, Manganii, îi lăsăm pe Numa, Sabor şi pe 
Şita să vină să fure, ducând cu ei pe oricare din noi, mai 
ales pe micii „balu”. 

— Gr-r-r-r, începu Nung iritat de sugestivul tablou. 

— Dar ce putem face? a întrebat Tug, mai inteligent. 

— Să avem şi noi paznicii noştri, doi, trei, care să 
semnaleze apropierea lui Numa sau a Şitei, prevenindu-i 
astfel pe acei care şi-ar căuta hrana atunci în linişte. Nici 
Histah nu ar putea să se strecoare, cu toate că vine ascuns 
prin iarbă. 

lată, deci că maimuţele lui Ciuk, au început să pună 
santinele în jurul tribului, care să-i păzească pe când ceilalţi 
îşi căutau hrana, mai grupaţi acum. Tarzan însă, a pornit 
singur prin junglă, pentru că era om şi căuta să se distreze 
sau să guste din aventurile pe care jungla posomorâtă şi 
groaznică le oferea celor care o cunoşteau şi cărora nu le 
era frică de ea... cu umor fantastic, cu ochi aprinşi şi plini 
de sânge de multe ori. 

Astfel, pe când alţii căutau de mâncare, Tarzan căuta să îşi 
petreacă în acelaşi timp. Se amuza sărind de pe o creangă 
de-a supra satului lui Mong, canibalul din jungla primitivă 
L-a văzut, după cum l-a văzut de atâtea ori pe vraciul Rabi 
Keg, cu capul băgat şi acoperit în pielea lui Gorgo, bivolul. 
Spectacolul acesta nu i-a sugerat nimic, până ce nu a văzut 
şi o blană de leu, cu cap cu tot, întinsă pe unul din pereţii 
aplecaţi ai colibei lui Mong. Atunci un zâmbet de mare 
satisfacţie s-a răspândit pe frumoasa faţă a flăcăului din 
junglă. 

După aceea a pornit înapoi prin junglă, până când, 
întâmplarea, agilitatea, puterea şi isteţimea lui, sprijinite de 
puterea minunată de percepţie a simţurilor sale, i-au 
procurat o cină bună. Dacă simţea că lumea îi datorează 
mijloacele de trai. Îşi dădea seama că era numai de datoria 


lui să le încaseze, dar nici nu a existat vreodată un încasator 
mai bun decât acest fiu al unui lord englez, care ştia mai 
puţin despre apucăturile strămoşilor lui decât pe ei înşişi, 
ceea ce echivala cu nimic. 

S-a întunecat bine de tot când s-a întors în satul lui Mong, 
reluându-şi locul de pe creanga lustruită care atârna 
asupra palisadei, în partea de apus a acestui sat bine 
întărit. Cum nu era nimic important la ordinea zilei, satul 
era liniştit şi foarte puţină lume frecventa uliţa principală a 
satului. Numai câte o orgie de carne sau de bere indigenă îi 
putea atrage afară din colibe, noaptea, pe oamenii lui 
Mong. Acum, majoritatea lor dormeau, doar câţiva bătrâni 
stăteau la taifas pe lângă foculeţele din faţa colibelor, pe 
când cei mai tineri dispăreau, perechi, perechi, prin umbră. 

Tarzan a coborât uşor din copac şi furişându-se prin 
umbra colibelor, s-a apropiat de coliba şefului, unde a găsit 
imediat ceea ce căuta. 

Prin apropiere, se aflau câţiva războinici, dar niciunul nu 
ştia că temutul demon cu pielea albă s-a furişat atât de 
aproape de ei, nici că a pus în stăpânire ceea ce a vrut să 
aibă, aşa că nu l-au simţit nici când s-a depărtat de acolo, 
tot atât de discret precum a venit. 

Ceva mai târziu, tot în noaptea aceea, pe când se ghemuia 
să doarmă la furca unui copac, a rămas mai multă vreme cu 
ochii deschişi, fără să îl cuprindă somnul, uitându-se la 
stelele sclipitoare, la planetele de pe cer, la lună şi zâmbi. 
Şi-a amintit cât au fost de caraghioşi maimuţoii când au 
luat-o la fugă, o fugă nebună spre adăpostul sigur ce îl 
ofereau copacii, în ziua când Numa a apărut printre ei şi a 
prins-o pe Muka. 

Îi ştia, totuşi, fioroşi şi foarte curajoşi. De fapt, prima 
impresie a surprizei a fost aceea care le-a creat panică dar 
şi-a dat bine seama de acest amănunt. A adormit cu faţa 
înseninată de un zâmbet. Manu, maimuța cea mică l-a 
deşteptat dimineaţa, aruncându-i în faţă boabele uscate din 
păstaia unei plante, de pe o creangă mai înaltă ca şi aceea 


unde dormea. Flăcăul s-a uitat în sus şi a zâmbit din nou, 
pentru că în felul acesta a mai fost trezit din somn, de multe 
ori de această maimuţă neastâmpărată, Manu. 

Erau prieteni buni, o prietenie întemeiată pe reciprocitate. 
Uneori Manu venea repede, de dimineaţă şi îl trezea, 
spunându-i că Bara este prin apropiere, sau că Horta 
doarme într-o groapă cu nămol, nu prea departe. În schimb. 
Tarzan îi spărgea nucile prea tari, sau îi speria pe Şita şi pe 
Histah, gonindu-i din apropierea micului său prieten. 

Soarele era de câteva sulițe pe cer, iar tribul lui Ciuk a 
pornit de mult în căutarea hrănii. Manu, i-a indicat lui 
Tarzan, făcând din mână şi scoțând câteva sunete ascuţite 
din vocea lui subţire, direcţia urmată de maimuţele mari. 

— Hai cu mine, Manu, i-a zis Tarzan. Haide să vezi ceva 
care te va face să leşini de râs. Vino cu mine, dacă vrei să 
petreci bine azi. 

Cu aceste cuvinte, a pornit în direcţia indicată de Manu, 
care sărea uşurel din creangă în creangă, pe deasupra 
flăcăului, trăncănind întruna. Tarzan avea peste umeri 
blana de leu pe care a furat-o în ajun din satul lui Mong. 
Tribul îşi vedea de treburi în pădure, prin jurul poienii în 
care Tug, Gunt şi Tarzan l-au chinuit în aşa hal pe Numa 
încât i-au smuls din gheare fructul vânătorii. 

Unele maimuțe se aflau chiar în poiană. Se hrăneau toate 
liniştite şi mulţumite, deoarece erau păzite de câteva 
santinele. Tarzan le-a învăţat aceasta, dar cu toate că el 
lipsea de mai multe zile, fiind dus singur la vânătoare după 
cum făcea adesea - sau poate că era dus să viziteze mica lui 
colibă de la malul mării - maimuţele nu au uitat încă nimic. 
Mai mult încă de mai continuau câteva zile să tot pună 
santinele, ar fi devenit un obicei al tribului, perpetuându-se 
la infinit. 

Tarzan, care-i cunoştea mai bine decât se cunoşteau ei pe 
ei, avea toată convingerea că au încetat să mai pună 
paznici, imediat cum a plecat el. A plănuit să se distreze 
acum, pe socoteala lor dându-le, în acelaşi timp, o lecţie în 


ceea ce priveşte pregătirea, care este o chestiune destul de 
vitală atât în junglă cât şi oriunde. Faptul că noi existăm azi 
nu poate fi datorat decât „pregătirii” vreunuia din 
antropoizii erei oligocene. Desigur, maimuţele lui Ciuk erau 
totdeauna bine pregătite, din punctul lor de vedere. 

Gunt stătea în partea de nord a poienii. Şedea în furca 
unui copac de unde putea să vadă o bună distanţă din 
junglă. El a fost acela care a descoperit inamicul. Un foşnet 
prin tufişuri i-a atras atenţia, iar după puţin a văzut o parte 
din coama stufoasă şi spatele roşcat al fiarei. Numai în 
treacăt a zărit, prin frunzişul de sub el, dar a fost destul ca 
să scoată din adâncul plămânilor un „Va-a-arda!”, care în 
limba maimuţelor înseamnă: „fiţi atenţi”, sau „primejdie”. 

Imediat membrii tribului au început să strige unul după 
altul „Vaaarda” până când maimuţele s-au înghesuit sus în 
copaci, iar maimuţoii cei mari au alergat în direcţia lui 
Gunt. Tot atunci a apărut în poiană şi Numa, leul, păşind 
maiestuos şi încrezut - din al cărui piept s-a auzit pe rând o 
tuse, un geamăt prelung şi un răcnet atât de grozav că a 
făcut să se zburlească părul pe toată lungimea spinărilor 
păroşilor maimuţoi. Numa s-a oprit aproape de mijlocul 
poienii, iar în clipa aceea a căzut deasupra lui, din copacii 
din faţă, o adevărată ploaie de pietre şi bețe. A fost lovit de 
vreo zece ori, poate şi mai mult în cursul 
bombardamentului, apoi maimuţoii s-au coborât repede din 
copaci şi adunând alte pietre au continuat să-l bombardeze 
fără milă. 

Numa căuta atunci să fugă dar drumul i-a fost împiedicat 
de altă salvă de proiectile, iar când aproape să iasă din 
poiană, Tug l-a întâmpinat cu un pietroi mare. 

Regele animalelor a căzut sub lovitura ameţitoare a 
bolovanului colţuros. Cu strigăte şi răcnete de furie, 
maimuţele din tribul lui Ciuk s-au repezit asupra leului 
doborât. În labele lor din faţă aveau ciomege şi pietre cu 
care să-l lovească. Încă câteva clipe şi înainte de a-şi veni în 
fire, Numa va fi ciomăgit şi sfâşiat până când nu va mai 


rămâne decât o masă de carne şi oase sfărâmate, 
amestecate cu păr şi bucățele de blană, din ceea ce a fost 
cu puţin înainte una din cele mai temute fiinţe din junglă. 

Când ciomegele s-au ridicat să-l izbească şi pietrele să-l 
zdrobească, iar colții erau gata să-l sfâşie. În momentul 
acela s-a repezit ca glonţul de sus din copaci, un Manu 
bătrân, cu laba lungă şi faţa zbârcită. S-a coborât pe corpul 
lui Numa, iar odată acolo începu să danseze şi să ţipe, 
ameninţându-i pe marii maimuţoi ai lui Ciuk. Aceştia s-au 
oprit în primul moment, ca şi paralizaţi de minunea ce o 
vedeau înaintea ochilor. 

Cum, Manu, maimuța cea mică? Manu, fricosul şi laşul, 
îndrăznea să înfrunte furia şi ferocitatea Manganilor! Manu 
dansând pe corpul în nesimţire a lui Numa, leul şi 
ameninţându-i pe maimuţoii lui Ciuk, să nu se mai atingă de 
leu. 

Era ceva de necrezut! Iar când maimuţele s-au oprit, 
Manu s-a aplecat şi l-a apucat pe Numa de o ureche, 
începând să-l tragă şi să-l smucească de cap până când 
acesta a căzut de partea cealaltă ca o mască legată, scoțând 
la iveală părul negru, ciufulit şi profilul delicat a lui Tarzan. 

Câteva maimuțe au declarat însă că trebuie, mai ales în 
cazul de faţă, să termine ceea ce au început, dar Tug, 
posomorâtul şi puternicul Tug, a sărit imediat lângă flăcăul 
maimuţelor şi stând deasupra peste trupul în nesimţire al 
acestuia; îi goni pe aceia care s-ar fi atins de prietenul său 
din copilărie. 

Tika soţia lui, a venit şi ea luând loc alături de Tug, cu colții 
rânjiţi şi mârâind. Au mai fost şi alţii care le-au urmat 
exemplul, până când, după câteva minute. Tarzan a fost 
înconjurat de un cerc de camarazi, care nu ar fi permis 
nimănui, nici în ruptul capului să se apropie de el. 

Iar când Tarzan a deschis ochii după vreo cinci minute, 
dezmeticindu-se din leşin, avea un aer foarte surprins, 
simțind totuşi, bine durerea loviturilor primite. Se uită în 
jurul lui precum şi la maimuţele de care era înconjurat şi 


atunci a înţeles tot ce s-a petrecut. Încet-încet, un zâmbet îi 
însenină figura. 

Loviturile primite erau multe şi unele din ele îl dureau, dar 
rezultatul bun al aventurii sale merita tot ce l-a costat. A 
descoperit, de exemplu, că maimuţele lui Ciuk au ascultat 
de învăţătura lui şi mai află că are prieteni printre aceste 
fiare arţăgoase pe care le-a socotit lipsite de orice 
sentiment. Mai află că micul şi fricosul Manu şi-a riscat viaţa 
în apărarea lui. Îi părea bine de aceste constatări, dar se 
roşea ca bujorul când se gândea şi la lecţia pe care a primit- 
0. 

EI totdeauna a fost glumeţ... singura persoană glumeaţă 
printre posomorâţii lui prieteni, dar acum când era întins, 
pe jumătate mort, de loviturile primite, a făcut un jurământ 
solemn: să se lase pentru totdeauna de glume pe seama 
altora. 

CAPITOLUL IX - Un vis ciudat. 

Negrii din satul lui Mong, şeful, se ospătau, în timp ce 
deasupra lor, într-un copac mare, stătea Tarzan... 
posomorât, îngrozitor, flămând şi invidios. Ziua aceea a fost 
foarte săracă în vânat, pentru că până şi pentru cel mai 
mare vânător din junglă, există zile slabe ca şi zile 
abundente. 

De multe ori se întâmpla ca Tarzan să umble flămând câte 
douăzeci şi patru de ore în şir. Mai mult, a avut chiar 
săptămâni întregi în care abia a fost în stare să gonească 
foametea de la uşă. Dar, împrejurări din acestea erau şi 
vremelnice şi destul de rare. 

Într-un timp a venit o molimă peste ierbivore, încât 
câmpiile au rămas aproape fără vânat câţiva ani în şir, pe 
lângă aceasta numărul marilor pisici a crescut atât de 
repede, de mişunau prin partea locului, iar prada lor ca şi a 
lui Tarzan bineînţeles, a fost speriată de acolo pentru multă 
vreme. 

Totuşi, în majoritatea cazurilor era bine hrănit mai 
întotdeauna. Acum a rămas flămând datorită unor 


împrejurări nefericite care s-au succedat cu o iuţeală tot 
atât de mare pe cât de repede a fost el în stare să dea de 
urma vânatului. Aşa că acum pe când stătea cocoţat în 
copac, simţea toate junghiurile foamei, iar ura contra 
veşnicilor lui duşmani, clocotea şi mai puternic în pieptul 
lui. 

Păreau într-adevăr, chinurile lui Tantal, să stea acolo 
flămând, pe când Gomanganii aceia să se îndoape de 
mâncare până când stomacurile lor erau gata să crape... şi 
încă cu friptură de elefant. 

Adevărat că Tarzan şi lantor erau cei mai buni prieteni şi 
că el nu a gustat, până acum carne de elefant, dar evident 
că Gomanganii au omorât vreunul şi acum se ospătau din 
carnea vânatului lor, nici un cod moral nu l-ar fi putut opri 
pe Tarzan să facă la fel ca ei, dacă ar fi avut prilejul. 

Însă dacă ar fi ştiut că elefantul acesta a murit de boală 
acum câteva zile, înainte să-i descopere negrii cadavrul, nu 
ar fi fost atât de pofticios să ia parte la ospăț, pentru că 
Tarzan nu mânca stârvuri. Foamea, însă ar putea amorţi 
gusturile cele mai epicuriene, iar Iarzan nu era tocmai un 
epicur în felul lui. 

În momentul acesta nu era nimic altceva decât o fiară 
flămândă pe care numai prudenţa îl ţinea în frâu, pentru că 
căldarea cea mare de gătit din mijlocul satului era 
înconjurată de mulţi războinici negri, printre care nici 
Tarzan nu putea spera că o să treacă neatins. 

Prin urmare ar fi fost necesar pentru el, să stea acolo 
flămând până când negrii se vor sătura încât să cadă în 
amorţire. Apoi de ar mai fi rămas ceva firimituri, să se 
sature cum va putea cu ele. Însă, nerăbdătorului Tarzan i se 
părea că lacomii negri ar crăpa mai curând decât să 
părăsească ospăţul înainte de a fi devorat până şi ultima 
bucată de came. 

După un timp au întrerupt monotonia mâncării, pentru a 
executa părţi din dansurile de vânătoare, o manevră care le 
stimula digestia îndeajuns ca să poată reveni la mâncare cu 


forţe noi, dar după ce au consumat o cantitate de speriat de 
carne de elefant şi de bere indigenă, au început să fie prea 
grei şi incapabili pentru un efort fizic, unii ajungând atât de 
rău încât nu se mai puteau ridica de jos, ci stăteau întinşi 
comod, lângă căldare, îndopându-se până-şi pierdeau 
cunoştinţa. 

Trecuse demult de miezul nopţii, când Tarzan a fost, în 
sfârşit, în măsură să întrezărească sfârşitul orgiei. Negrii 
adormeau acum repede, unul după altul, numai câţiva mai 
rezistau. Faţă de starea în care se aflau acum, Tarzan ar fi 
putut să intre cu uşurinţă în sat şi să fure o mână de carne 
de sub nasul lor, dar o mână de carne nu era ceea ce voia 
el. Nimic mai puţin decât o burtă plină ar fi putut potoli 
golul ce îl simţea în el. 

Prin urmare, trebuia să aibă timp destul ca să poată lua 
câtă carne va vrea. În sfârşit nu a mai rămas decât un 
singur războinic credincios idealurilor sale: un bătrân a 
cărui burtă încreţită de vârstă s-a făcut acum netedă şi 
întinsă ca pielea de pe tobă. Dând dovezi că nu îi este bine, 
ba chiar că are şi dureri, se târa până la căldare, apoi se 
ridica cu mare greutate în genunchi, poziţie din care 
întindea mâna şi înhăţa o bucată de came. 

După aceea se rostogolea pe spate şi gemea greu, 
rămânând întins, vârând în acelaşi timp carnea printre 
dinţi, apoi silind-o să coboare în stomacul lui încărcat. 

Tarzan s-a gândit că bătrânul va mânca până va muri sau 
până ce nu va mai rămâne carne în căldare. Gândul acesta 
l-a făcut să clatine din cap dezgustat. Ce fiinţe murdare mai 
erau şi Gomanganii aceştia! 

Cu toate acestea ei erau singurii din întreaga junglă, care 
semănau mai aproape cu el la chip şi la timp. Iarzan era 
om, aşa că şi ei trebuie să fi fost tot un fel de oameni, după 
cum micile şi marile maimuțe împreună cu Bolgani, gorila, 
evident că erau din aceeaşi familie mare, cu toate că se 
deosebeau în mărime, în înfăţişare şi în obiceiuri. 


Lui Tarzan a început să-i fie ruşine, pentru că dintre toate 
fiarele din junglă, omul era atunci cel mai dezgustător, omul 
şi Dango, hiena. 

Tarzan l-a văzut o dată pe Dango mâncând din stârvul unui 
elefant, până a pătruns înăuntru, apoi continuă să mănânce 
atât de mult, că nu a mai fost în stare să iasă pe gaura pe 
care a intrat în stârv. 

Acum ar fi putut crede cu uşurinţă că dacă i s-ar da şi 
omului prilejul acesta, ar face la fel. Omul mai era de 
asemenea, cea mai urâtă fiinţă, cu picioarele lui subţiri, cu 
stomacul lui mare, dinţii piliţi şi buzele groase şi roşii. Omul 
era dezgustător, iar privirile lui Tarzan erau aţintite în 
momentul acela asupra războinicului care se tăvălea prin 
murdăria din preajma căldării. 

Ilată-l! Se căznea acum să se ridice din nou în genunchi, ca 
să ia altă bucată de carne. Gemea cât putea de tare de 
durere şi totuşi, căuta să mănânce, să mănânce, să 
mănânce întruna. Tarzan nu mai putea să rabde nici de 
foame, nici să suporte dezgustul de care era cuprins. A 
coborât la pământ încetişor, aşa ca trunchiul copacului să 
fie între el şi negrul care tot mai mânca. 

Individul era încă în genunchi, îndoit de mijloc, de durere, 
în faţa căldării. Era întors cu spatele spre Tarzan, care se 
apropia repede şi fără zgomot. Nici când degetele sale ca 
oţelul au încercuit gâtul negrului, nu s-a auzit nici un 
zgomot. Lupta a fost scurtă, pentru că negrul era bătrân şi 
pe jumătate în nesimţire de efectele îndopării cu bere. 

Tarzan a dat drumul masei inerte din mâinile sale şi 
căutând prin oală a scos mai multe bucăţi mari de carne... 
destul pentru a satisface foame lui cea grozavă apoi a 
ridicat stârvul negrului şi l-a înfundat în căldare. 

— Când negrii ceilalţi se vor trezi, vor avea la ce să 
mediteze! Şi-a spus rânjind. 

Iar când a fost să pornească spre copac, cu carnea luată, a 
pus mâna şi pe un vas cu bere, pe care l-a dus la buze, dar 


de la primele picături pe care le-a gustat, a scuipat scârbit 
şi a aruncat departe de el vasul primitiv. 

Era sigur că nici Dango nu ar bea o băutură cu un gust şi 
miros atât de murdar, iar disprețul lui pentru om a crescut 
odată cu această convingere. 

A pornit prin junglă şi umblă un kilometru şi mai bine 
înainte să se oprească să mănânce ceea ce a furat de la 
negri. 

A observat că acea carne avea un miros ciudat şi neplăcut, 
dar a presupus că aceasta se datora faptului că a stat într- 
un vas cu apă deasupra focului. Bineînţeles că Tarzan nu 
era obişnuit cu carne gătită. 

Nu-i plăcea dar era foarte flămând şi a apucat să mănânce 
o parte bună din carne, până când să-şi dea seama cât era 
de scârboasă. I-a trebuit cu mult mai mult decât şi-a 
închipuit el că va fi necesar ca să-i potolească foamea. 

Aruncând restul jos, s-a ghemuit între crengile unui copac, 
căutând să doarmă, dar somnul părea că îi va veni greu. De 
regulă adormea tot atât de repede ca şi un câine după ce se 
face colac în faţa focului din sobă. 

Acum, însă, se sucea şi se răsucea, pentru că în adâncul 
stomacului său, simţea ceva ciudat care semăna cu o 
încercare din partea fragmentelor de carne de elefant de 
acolo, să iasă în căutarea elefantului, dar Tarzan era 
neînduplecat, scrâşnea din dinţi şi le ţinea în el. Doar nu era 
el să fie frustrat de ceea ce a mâncat, tocmai acum după ce 
a aşteptat atâta timp ca să poată pune mâna pe acea 
mâncare. 

A reuşit să aţipească, însă răcnetul unui leu l-a trezit din 
somn. S-a ridicat şi a văzut că era ziuă în toată regula. S-a 
frecat la ochi. Nu cumva a dormit cu adevărat? Nu se 
simţea încă destul de odihnit. 

Un zgomot i-a atras atenţia şi uitându-se în jos, a văzut un 
leu la rădăcina copacului, privindu-l cu lăcomie. Se strâmbă 
în faţa regelui animalelor şi atunci Numa, spre marea lui 
mirare, a început să se urce în copac spre el. 


Acum Tarzan nu a mai văzut lei să se caţere în copaci, ştia 
că nu se poate, dar totuşi, dintr-un motiv neexplicabil, nu 
era chiar atât de surprins ca tocmai acest leu să procedeze 
astfel. 

Pe măsură ce leul se urca încet spre el, Tarzan îşi căuta 
refugiu în crengile de mai sus, dar spre necazul lui a 
descoperit că nu se mai putea urca decât cu cea mai mare 
greutate. 

Aluneca mereu, pierzând distanţa pe care a câştigat-o, în 
timp ce leul înainta într-una, apropiindu-se din ce în ce mai 
mult de el. 

Tarzan putea să vadă bine acum scânteierea flămândă din 
ochii galbeni-verzui ai fiarei. Mai putea să vadă cum îi 
curgeau balele de pe fălcile căscate, precum şi colții cei 
mari gata să-l sfâşie şi să-l distrugă. 

În sfârşit, după mare efort, băiatul a reuşit să câştige puţin 
din distanţă, faţă de urmăritorul lui. A ajuns acum pe crengi 
mai subţiri, sus de tot, unde ştia bine că leul nu va putea 
ajunge şi totuşi, diavolul de Numa se urca mereu după el. 
Era ceva de necrezut dar vedea cu ochii că este adevărat. 

Ceea ce îl mira şi mai mult era că deşi îşi dădea seama de 
imposibilitatea fenomenului, îl accepta ca ceva normal, mai 
întâi ca un leu să se poată urca în copaci şi al doilea ca să 
poată ajunge atât de sus unde nici Şita, pantera, animal mai 
uşor, nu îndrăznea să se aventureze. Tarzan s-a străduit să 
ajungă în vârful copacului, dar Numa venea după el 
gemând şi scâncind că trebuie să tot urce. 

În sfârşit Tarzan a ajuns sus de tot deasupra pădurii, în 
vârful copacului pe o creangă care se tot clătina şi încovoia 
sub greutatea lui. Mai departe nu putea să meargă. Sub el, 
leul se urca mereu, iar Tarzan s-a convins că i-a sosit 
sfârşitul. 

Nu se putea bate cu Numa pe o creangă atât de subţire, 
mai ales cu un astfel de Numa, pentru care crengile de la 
şaptezeci de metri înălţime erau un teren tot atât de bun de 
mers ca şi pământul de jos. 


Leul se apropia acum din ce în ce mai mult încă o clipă şi 
va putea întinde labele sale enorme, trăgându-l în fălcile lui 
îngrozitoare. 

Un zgomot huruitor deasupra capului său l-a făcut pe 
Tarzan să se uite îngrijorat în sus. O pasăre mare dădea 
ocol în zbor pe deasupra lui. Nu a mai văzut până acum în 
toată viaţa lui, o pasăre atât de mare ca aceea şi totuşi, o 
recunoscu imediat. 

Nu a văzut-o el de atâtea ori într-una din cărţile din 
cabana de lângă golful înconjurat de pământ..., cabana pe 
care a crescut muşchi şi al cărui conţinut era singura 
moştenire rămasă de la răposatul şi necunoscutul lui tată? 

În cartea ilustrată, pasărea era arătată că zboară departe 
de pământ cu un copilaş în ghearele sale, pe când pe 
pământ, o mamă disperată stă cu mâinile în sus. 

Leul a întins laba lui cu gheare să-l înhaţe, când pasărea a 
coborât repede şi şi-a înfipt în spatele lui Tarzan un rând de 
gheare tot atât de formidabile ca şi ale leului. 

Durerea a fost amorţitoare, totuşi, Tarzan a simţit o mare 
uşurare când a fost smucit din ghearele teribile ale lui 
Numa Cu un fâlfâit puternic din aripi, pasărea s-a ridicat 
repede, până când pădurea a rămas departe în jos. 

Tarzan s-a simţit rău şi i-a venit ameţeală uitându-se în jos 
de la o înălţime atât de mare, aşa că a închis ochii strâns, 
reţinându-şi răsuflarea. 

Pasărea enormă care îl ţinea în gheare se urca din ce în ce 
mai sus. Tarzan a deschis ochii, jungla era atât de departe 
că abia putea să o mai vadă ca pe ceva nelămurit, de 
culoare verde, dar deasupra lui şi foarte aproape era 
soarele. 

A întins mâinile la soare, să se încălzească simţindu-le reci 
şi atunci l-a apucat pe neaşteptate un acces de furie faţă de 
situaţia în care se găsea. Unde îl ducea oare pasărea? 
Trebuia el să se lase atât de liniştit, în voia poftei unei fiinţe 
înaripate, oricât de enormă ar fi fost ea? Trebuia oare, ca 


el, Tarzan luptător puternic, să moară fără să dea măcar o 
singură lovitură pentru propria lui apărare? 

Niciodată! 

A scos din teacă lungul lui cuţit de vânătoare şi l-a înfipt de 
două on deasupra, în pieptul păsării Puternicele aripi îi mai 
fâlfăiră spasmodic de câteva ori, strânsoarea ghearelor ei 
slăbi, iar Tarzan s-a simţit căzând prin spaţiu în jos, spre 
jungla atât de îndepărtată. 

I s-a părut flăcăului că nu mai termină de căzut, că au 
trecut nenumărate minute până când a ajuns să se izbească 
de vârful copacilor. 

Crengile mai subţiri s-au rupt sub greutatea lui, dar i-au 
încetinit căderea, aşa că a ajuns să se oprească o clipă, 
chiar pe creanga pe care s-a culcat aseară. 

În primul moment s-a oprit acolo, căutând cu disperare să 
îşi restabilească echilibrul, dar nu a reuşit şi şi-a continuat 
căderea, dar întinzând rapid mâinile apucă o creangă şi s-a 
lăsat atârnat de ea. 

A deschis încă o dată ochii, pentru că i-a închis la 
momentul căderii. Cu agilitate a urcat înapoi, în furca de 
unde s-a rostogolit. 

Un leu răcni sub el şi uitându-se în jos, Tarzan a văzut 
ochii galben-verzui ai fiarei, strălucind în lumina lunii, 
uitându-se lacom în sus la el, prin întunericul nopţii din 
junglă Tarzan a deschis gura după aer, să răsufle adânc. O 
sudoare rece îi ieşea din toţi porii, iar în stomac simţea o 
durere mare... larzan a visat primul său vis. 

A stat mai multă vreme să se uite la Numa, aşteptându-l să 
se urce în copac după el şi ascultând să audă zgomotul 
aripilor făcute de pasărea de sus, pentru că pentru larzan, 
visul era realitate. 

Nu-i venea să creadă ceea ce a văzut şi totuşi, văzând 
acele lucruri de necrezut, nu putea să nu creadă dovezilor 
propriilor sale simţiri. Niciodată în toată viaţa lui nu l-au 
înşelat simţurile sale atât de rău, aşa că era firesc să aibă 
încredere în ele. 


Fiecare simţire care a fost transmisă până acum creierului 
său a fost întotdeauna cu toată varietatea, o simţire 
adevărată. El nu putea concepe posibilitatea ca să treci, 
numai în aparenţă, printr-o aventură, atât de ciudată, în 
care să nu fie nici un pic de adevăr. 

Un stomac deranjat de carne veche de elefant, un leu 
răcnind în junglă, o carte cu poze şi somnul ar fi putut să 
zugrăvească, cu atâta exactitate, până şi cele mai mici 
amănunte, a ceea ce, după toate aparențele, i s-a întâmplat. 

Ştia bine că Numa nu se poate urca în copac, ştia că nu 
există în junglă nici o pasăre ca aceea pe care a văzut-o şi 
mai ştia că nu ar fi putut să cadă nici o parte din distanţa de 
la care i-a dat drumul pasărea şi să mai trăiască după 
aceea. 

Ca să încheiem, Tarzan era într-o stare de mare 
nedumerire, când s-a instalat încă o dată să doarmă... o 
persoană foarte nedumerită, e drept, dar care simţea şi o 
greață mare. Şi cum se gândea adânc asupra întâmplărilor 
ciudate de peste noapte, mai asistă şi la o altă întâmplare 
remarcabilă. 

Era într-adevăr de neînchipuit şi totuşi a văzut cu proprii 
lui ochi, nici mai mult nici mai puţin decât pe Histah, 
şarpele, târându-se încolăcit, cu trupul lui alunecos, în sus 
pe trunchiul copacului... 

Un Histah cu capul bătrânului pe care Tarzan l-a îndesat în 
căldare cu capul şi cu burta lui rotundă, neagră, întinsă ca 
pe tobă. 

Când figura îngrozitoare a bătrânului, cu ochii peste cap 
ficşi şi sticloşi, a ajuns aproape de Tarzan şi şi-a deschis 
fălcile să îl prindă. 

Flăcăul a lovit cu furie în faţa aceea hidoasă, iar în clipa 
când a izbit-o, umbra a dispărut Tarzan s-a ridicat în 
picioare tremurând din fiecare mădular, cu ochii holbaţi şi 
gâfâind. 

S-a uitat de jur-împrejur cu ochii lui ageri, dar nu a văzut 
nici urmă de bătrân cu corpul lui Histah, şarpele. A văzut 


numai o omidă pe pulpa lui goală căzută de pe o creangă de 
deasupra lui. Făcând o strâmbătură, a pleznit-o cu degetul 
şi a văzut-o căzând în întunericul de jos. 

În felul acesta a trecut noaptea: vis după vis, coşmar după 
coşmar, până când bietul Tarzan a ajuns să tresară, ca o 
căprioară speriată, până şi de foşnetul frunzelor din copac, 
sau să sară în picioare, când râsul spart al vreunei hiene 
întrerupea tăcerea junglei. 

În sfârşit, a venit şi dimineaţa, care părea că nu mai vine, 
iar Iarzan bolnav şi cu febră, a pornit abătut prin desişul 
junglei să caute apă de băut. I se părea că întregul său corp 
e în flăcări şi că i se usucă gâtul ca scoarţa unui copac. 

A văzut pe o cărare o încâlceală de tufişuri aproape de 
nepătruns şi se strecură acolo, pentru a muri singur şi 
nevăzut, ferit de atacurile carnivorilor. 

Dar nu a murit. A dorit el destulă vreme să moară însă 
după un timp natura şi un stomac ultragiat s-au uşurat 
după propriul lui sistem de terapie, iar Tarzan a avut un 
şoc, apoi a căzut într-un somn normal şi netulburat, care a 
durat până târziu, după-amiază. Când s-a trezit nu mai era 
bolnav, dar se simţea foarte slăbit. 

Iarăşi căută apă şi după ce a băut bine, a pornit încet spre 
cabina de lângă mare. A luat de mult obiceiul, ca în 
momente de singurătate sau când era necăjit, să caute 
acolo liniştea şi odihna pe care nu le găsea nicăieri. 

Când a ajuns lângă cabină şi a ridicat veriga elementară 
pe care a făcut-o tatăl său cu atâţia ani în urmă, doi ochi 
mici injectaţi de sânge, au început să îl pândească din 
ascunzişul unui tufiş de la marginea junglei. 

Îl priveau cu răutate, pe sub sprâncene groase şi stufoase 
şi încă cu cea mai mare curiozitate. El a intrat, în timpul 
acesta, în cabină, închizând uşa. 

Aici, departe de toată lumea, putea visa fără teamă că va fi 
întrerupt. Se putea ghemui sus pe masă şi să se uite la 
chipurile din acele lucruri ciudate care erau cărţi Mai avea 
şi putinţa să dezlege înţelesul cuvintelor tipărite pe care a 


învăţat acum să le citească, fără să cunoască limba vorbită 
pe care o reprezentau. 

În felul acesta putea să trăiască într-o lume minunată, 
despre care nu avea altă idee decât că era cuprinsă între 
scoarţele iubitelor sale cărţi. 

Numa şi Sabor puteau să cutreiere mult şi bine în 
apropierea lui, elementele naturii puteau bântui în toată 
furia lor, dar aici Tarzan putea să nu mai fie în pază ci într-o 
delicioasă discordare, care îi reda toate facultăţile pentru 
urmărirea neîntreruptă a uneia din cele mai mari plăceri 
ale sale. 

A răsfoit până a ajuns la chipul acelei păsări mari care îl 
ducea în gheare pe micul Tarmangani. Şi examinând poza 
tipărită din faţa lui şi-a încreţit fruntea. 

Da, era chiar pasărea care a zburat cu el, cu o zi înainte... 
pentru că visul a fost pentru Tarzan o realitate în toată 
puterea cuvântului, la care el tot se mai gândea, deşi a 
trecut o zi şi o noapte de când a dormit în copacul acela. 

Dar, cu cât se gândea mai mult la această chestie cu atât 
pierdea din certitudinea în adevărul aventurii prin care a 
trecut..., dar nu era nicidecum în stare să determine unde 
înceta realul şi unde începea irealul. 

A fost el oare sau nu în satul negrilor, l-a ucis sau nu pe 
bătrânul Gomangani, a mâncat sau nu a mâncat carne de 
elefant, a fost sau nu bolnav? 

Tarzan s-a scărpinat în părul lui negru şi s-a minunat de 
toate pentru că erau foarte ciudate. A ştiut, totuşi, că nu l-a 
văzut niciodată pe Numa urcându-se în copaci, precum nici 
pe Histah cu capul şi burta unui negru bătrân ucis de el mai 
înainte. În cele din urmă a scos un oftat şi a renunţat. Nua 
mai încercat să afle ceea ce nu putea afla. Cu toate acestea, 
în adâncul inimii lui ştia bine că i s-a întâmplat ceva despre 
care nu a mai avut experienţă până atunci... o altă viaţă 
care exista când dormea şi despre care putea să-şi 
amintească şi după ce se trezea din somn. 


Şi atunci, a început să se întrebe cu uimire, dacă vreuna 
din acele creaturi ciudate, pe care le întâlnea în somn, nu l- 
ar ucide cumva. În momentele acelea, Tarzan părea să fie 
alt Tarzan, timid, neîndemânatic şi molatic. Dorind să fugă 
de duşmani, după cum fugea Bara cel mai fricos dintre 
animale. 

Astfel, odată cu visul a venit şi prima nuanţă uşoară de 
frică, ceva ce Tarzan nu a mai simţit niciodată când era 
treaz, dar poate că trecea acum prin ceea ce au trecut şi 
premergătorii lui la începutul omenirii şi pe care ei au 
transmis-o posterităţii, mai întâi sub formă de superstiție, 
iar mai târziu ca religie. Şi aceasta pentru că în ei Tarzan a 
văzut noaptea, în somn. Lucruri pe care nu şi le putea 
explica după criteriile simţirilor şi judecății din timpul zilei. 

Astfel, au găsit pentru ei o explicaţie ciudată. În care se 
cuprindeau forme groteşti, posedând puteri ciudate şi de 
neînchipuit şi cărora le-au atribuit, în cele din urmă. Toate 
fenomenele inexplicabile ale naturii care îi umpleau de 
smerenie, de uimire şi de groază. 

Pe când Tarzan şi-a concentrat mintea asupra 
„gândăceilor” de pe paginile tipărite din faţa lui, 
reamintirea activă a ciudatelor aven tun. A început să se 
contopească cu textul pe care îl citea: o povestire despre 
Bolgani, gorila, în captivitate. 

Avea în faţa lui o ilustrație în culori, mai mult sau mai puţin 
aproape de realitate, a unui Bolgani într-o cuşcă, iar o 
mulţime de Tarmangani rezemaţi de o balustradă, se uitau 
curioşi la fiara care le mârâia în faţă. 

Tarzan se mira destul de mult, după cum, de altfel, o făcea 
întotdeauna, despre penele colorate, atât de curioase şi 
fără rost cu care aceşti Iarmangani erau acoperiţi de sus 
până jos. Îi venea întotdeauna să zâmbească când se uita la 
aceste fiinţe ciudate. Se întreba dacă ei îşi acopereau 
corpul de ruşine că sunt fără păr. Sau pentru că credeau că 
aceste lucruri ciudate măresc frumuseţea înfăţişării lor. 


Îl distrau în special gătelile ciudate de pe capul 
persoanelor din ilustraţii. Se mira cum de izbuteau unele 
femele să le poată ţine drepte pe cap... dar când a privit la 
caraghioasele lucruri mici şi rotunde pe care bărbaţii le 
aveau pe cap, a fost aproape să izbucnească într-un hohot 
de râs, cum nu a mai râs vreodată. 

Continua să dezlege încet înţelesul diferitelor combinaţii 
de litere de pe acea pagină, dar în timp ce citea gândăceii. 
Pentru că întotdeauna socotise ca atare literele, au început 
să alerge prin faţa lui foarte confuz. Încurcându-i vederea şi 
gândurile. 

De două ori s-a frecat apăsat pe ochi cu dosul palmei, dar 
nu a fost în stare să-i aducă pe gândăcei înapoi la o formă 
coerentă şi inteligibilă decât numai câteva clipe de fiecare 
dată. 

A dormit rău cu o noapte înainte şi acum era istovit de 
nesomn, de boală şi de febra uşoară ce-l scuturase, aşa că i- 
a fost din ce în ce mai greu să-şi fixeze atenţia sau să îşi ţină 
ochii deschişi. 

Şi-a dat seama că adoarme, dar tocmai pe când se 
lămurea de aceasta şi se decidea să se supună înclinării 
care acum a luat proporţia unei dureri fizice, a fost 
deşteptat de zgomotul deschiderii uşii cabanei. 

Întorcând repede capul într-acolo. A rămas uimit pentru 
un moment, văzând cât era uşa de mare trupul enorm şi 
păros al unui Bolgani, gorilă fioroasă. 

Dacă era vreun locuitor al junglei cu care nu ar fi vrut să 
fie în încăperea cea mică a cabanei, acela era Bolgani. 

Totuşi, nu îi era frică, deşi privirile lui agere au descoperit 
că fiara era în covulsiunele acelei nebunii de junglă care se 
abate asupra atâtor maimuţoi fioroşi. 

De obicei, gorilele evită conflictul, se ascund de alte 
animale din junglă şi în general sunt cei mai buni vecini. 
Când, însă, sunt atacați, sau când îi apucă nebunia, nu 
există fiinţă în junglă suficient de îndrăzneață şi de feroce 
ca să caute de bună voie ceartă între ele. 


Tarzan însă nu avea cum să evite aceasta. Bolganii îl 
priveau în ochii lui răutăcioşi, injectaţi de sânge. Nu va 
trece nici o clipă şi se va năpusti asupra flăcăului, pentru a-l 
înhăţa. 

Tarzan a întins mâna după cuțitul de vânătoare aflat pe 
masă, lângă el, dar cum degetele lui nu au găsit imediat 
arma, îşi roti privirea în căutarea cuţitului. 

Făcând acesta, privirile i-au căzut asupra ilustraţiei cu 
Bolgani. Îşi găsi cuțitul dar nu a făcut altceva decât să-l 
pipăie alene, zâmbind în direcţia fiarei care înainta spre el. 

Nu va mai fi el înşelat din nou de lucruri goale care veneau 
pe când dormea! Fără îndoială că, după o clipă, Bolgani se 
va transforma în Pambo, şobolanul, cu capul lui Tantor, 
elefantul. 

Tarzan a avut destule halucinaţii în zilele de febră, pentru 
a avea o idee la ce s-ar putea aştepta. De data aceasta, 
Bolgani nu şi-a schimbat forma, ci venea încet spre el. Deşi 
era puţin cam nedumerit, Tarzan nu simţea dorinţa să 
alerge după vreun loc de adăpost, după cum a fost senzaţia 
cea mai certă în celelalte aventuri ale lui atât de noi şi 
stranii. Se simţea acum acelaşi ca întotdeauna, gata să se 
bată la nevoie..., dar era convins că în faţa lui nu se află o 
gorilă în carne şi oase. 

Socoti că era timpul ca apariţia să se fi topit în aerul curat, 
sau să se fi schimbat până acum în altceva. Dimpotrivă, 
însă, era tot acolo, distinctă ca şi Bolgani în persoană, în 
blana lui neagră magnifică, lucind vie în lumina unei raze 
de soare cum se răsfrângea în cabană pe fereastra de la 
spatele lordului Greystoke. 

Aceasta era cea mai reală din aventurile somnului său, 
gândi Tarzan, aşteptând impasibil incidentul amuzant ce 
credea că va urma. 

Gorila s-a repezit la atac. Două mâini puternice cu pielea 
îngroşată, îl înhăţară pe flăcău, din pieptul adânc al fiarei 
ieşi un mârâit hidos, iar pe obraji, Tarzan îi simţi răsuflarea 
fierbinte. Şi totuşi, a rămas zâmbind. 


O dată sau de două ori putea fi înşelat Tarzan, dar nu de 
atâtea ori consecutiv! Era convins că acest Bolgani nu e o 
gorilă reală pentru că dacă ar fi fost, nu ar fi putut intra 
niciodată în cabană deoarece numai el, Tarzan, ştia cum să 
umble cu clanţa aceea. 

La rândul ei, gorila era nedumerită de pasivitatea ciudată 
a acestei maimuțe fără păr. Se opri o clipă cu fălcile 
deschise şi cu colții rânjiţi aproape de beregata flăcăului, 
apoi părea că a ajuns, deodată, la o hotărâre. 

L-a aruncat pe Iarzan pe unul din umerii lui păroşi şi a 
pornit, ieşind pe uşă, spre copacii mai mari din apropiere. 

Tarzan şi acum era sigur că totul era o aventură din somn, 
aşa că zâmbea cu poftă când gorila ucigaşă îl ducea de 
acolo fără să întâmpine nici o rezistenţă. 

Peste puţin timp, considera Tarzan, se va trezi şi se va 
vedea înapoi în cabană acolo unde a adormit. A privit înapoi 
şi a crezut că a văzut că uşa cabanei a rămas deschisă. 

Asta nu îi convenea! El a avut grijă să o închidă 
întotdeauna, ca nu cumva să intre cineva acolo. Manu, 
maimuța cea mică i-ar răvăşi grozav comorile, dacă s-ar 
întâmpla să intre acolo măcar pentru câteva minute. 

Acest gând l-a încurcat. Unde se sfârşea aventura 
somnului şi unde începea realitatea? Tot ce vedea în jurul 
lui era destul de normal..., nimic din exagerarea grotescă a 
aventurilor din somn. 

În acest caz, ar fi fost mai bine să ştie că lucrurile sunt 
cum trebuie, să se asigure că uşa cabanei este într-adevăr 
închisă nu ar fi stricat aceasta, chiar dacă totul părea că se 
întâmplă sau se întâmpla real. 

A încercat să se dea jos de pe umărul lui Bolgani, dar fiara 
nu a făcut decât să mârâie înfiorător şi să-l ţină şi mai 
strâns. Făcând un efort puternic, Tarzan a reuşit să se 
desfacă din strânsoare, dar cum a ajuns jos pe pământ, 
gorila s-a repezit furioasă spre el, înhăţându-l din nou şi 
înfigându-şi colții în umărul lui pârlit de soare. 


Zâmbetul de umor a dispărut de pe buzele lui Tarzan când 
durerea şi sângele fierbinte au deşteptat în el instinctele de 
luptă. 

Adormit sau treaz, afacerea aceasta nu mai era o glumă! 
Muşcând, sfâşiind şi mârâind. Amândoi se rostogoliră pe jos 
pe pământ. Gorila era cuprinsă de înverşunarea unei furii 
nebune. 

Mereu îşi slăbea colții din umărul flăcăului. Încercând să-i 
încleşteze în beregata lui. Dar şi Tarzan s-a mai bătut cu 
fiinţe care ţintesc în locul fatal, aşa că se ferea de fiecare 
dată într-o parte, căutând el să-şi înhaţe adversarul de gât. 
A reuşit. 

Puternicii lui muşchi s-au încordat şi s-au înnodat sub 
pielea lui netedă, străduindu-se să scuture de pe el corpul 
păros al fiarei. 

În timp ce îl sugruma pe Bolgani şi-l împingea cu greu la o 
parte, strecura încet mâna cealaltă printre ei. Până când 
vârful cuţitului de vânătoare ajunse în dreptul inimii 
sălbatice a fiarei... 

A fost suficientă o mişcare rapidă a pumnului de oţel, cu 
lama ascuţită să pătrundă până la ţintă. Bolgani, gorila, nu 
scoase decât un singur răcnet, după care se desfăcu din 
strânsoarea lui Tarzan, se ridică în picioare, făcu câţiva paşi 
clătinându-se, apoi a căzut întinsă. 

După câteva mişcări în spasmele morţii, a rămas ţeapănă. 

Tarzan stătea şi privea fiara pe care tocmai a răpus-o, tot 
trecând degetele, nedumerit prin părul lui negru După 
puţin, s-a aplecat şi a atins cadavrul. 

Sângele gorilei i-a murdărit degetele. Le-a ridicat până la 
nas şi le mirosi. Apoi clătină din cap şi porni spre cabană. 
Uşa era lot deschisă. 

A închis-o şi a tras zăvorul de lemn. S-a întors apoi la 
cadavrul gorilei, s-a oprit şi s-a scărpinat în ceafă. Dacă 
aceasta era o aventură din somn, atunci care era 
realitatea? Cum să le distingă una de cealaltă? 


Cât de real şi cât de ireal era tot ce i s-a întâmplat până 
acum în toată viaţa lui? A pus atunci un picior pe corpul 
întins jos şi nemişcat al adversarului lui şi întorcându-şi faţa 
spre ceruri, a lansat strigătului pe care obişnuia să-l 
folosească atunci când ucidea. 

Un leu i-a răspuns de departe de tot. Era ceva foarte real 
şi totuşi, nu era sigur. Nedumerit, porni înainte prin junglă. 

Nu. Nu ştia ce este şi ce nu este real, dar un lucru ştia 
bine de tot: că niciodată nu va mai mânca din carnea lui 
Tantor, elefantul. 

CAPITOLUL X - Lupta cu cartuşele. 

Era o zi senină, ideală. O adiere răcoroasă tempera 
căldura soarelui ecuatorial. În trib domnise pacea de 
săptămâni întregi şi nici un duşman nu a pătruns de afară 
în locurile lui rezervate. 

Toate acestea, în mintea maimuţelor erau o dovadă că şi 
viitorul va fi identic cu trecutul apropiat. Santinelele, 
devenite acum. Dintr-o simplă regulă un obicei definitiv al 
tribului, ori îşi neglijau vigilenţa, ori dezertau cu totul de la 
posturi, după cum le venea pofta. 

Tribul era foarte împrăştiat în căutarea hranei. Aşa pot 
submina pacea şi prosperitatea, siguranţa celei mai 
primitive comunităţi ca şi pe cea a celei civilizate. 

Până şi persoanele deosebite devin mai puţin prudente şi 
slăbesc paza, aşa că cineva ar fi socotit că Numai, Sabor şi 
Şita au uitat cu totul de ei. 

Femelele şi puii alergau ne păziţi prin jungla posomorâtă, 
în timp ce maimuţoii lacomi, le-au luat-o cu mult înainte. 
Aşa se întâmplă că Tika şi Gazan, micul ei „balu”, să vâneze 
în marginea extremă a tribului fără să se afle nici un 
maimuţpoi prin apropiere. 

Cu mult mai la sud. Trecea prin junglă o făptură sinistră: 

Un maimuţoi antropoid enorm, aproape nebun din cauza 
singurătăţii şi a înfrângerii recent suferite. 

Cu o săptămână înainte a intrat în dispută pentru domnia 
unui trib îndepărtat şi acum, bătut bine şi îndurerat, 


rătăcea prin junglă alungat din trib. 

S-ar fi putut întoarce mai târziu în propriul trib şi să se 
supună voinţei brutei păroase pe care a încercat să o 
detroneze. În momentul de faţă, însă, nu îndrăznea să o 
facă, pentru că, nu numai că a umblat după coroana 
aceluia, ci şi după nevestele lui. 

Va trebui să treacă cel puţin o lună până să fie uitat şi 
iertat de acela în faţa căruia a greşit. Din această cauză, 
Meg rătăcea prin junglă singur, furios şi plin de ură. 

În această stare sufletească se afla el când a dat, pe 
neaşteptate peste o femelă tânără căutându-şi singură 
hrana prin junglă: o femelă străină, mlădioasă, voinică şi 
incomparabil de frumoasă. 

Meg, fără să sufle măcar, se furişă de o parte a cărării, 
unde frunzişul des al tufişurilor tropicale îl ascundea de 
Tika, fără însă să-l poată împiedica să-şi desfete ochii la 
drăgălăşenia ei. 

Dar privirile lui nu se ocupau numai de Tika în momentul 
acela, ci cercetau şi prin jur, ca nu cumva să fie pe acolo 
vreun „balu” mai mare, sau mai ales, maimuţoi adulţi din 
tribul ei. 

Când cineva râvneşte la o femelă dintr-un trib străin, 
trebuie să ţină seamă şi de gardienii fioroşi şi puternici ai 
femelelor, care foarte rar se întâmplă să fie departe de ele 
şi care s-ar bate cu un străin până la moarte, în apărarea 
soţiei sau a puiului unui camarad. 

Meg nu vedea nici urmă de altă maimuţă, doar această 
femelă străină şi un „balu” mic jucându-se prin apropiere. 
Tot uitându-se la femelă, ochii lui răi şi injectaţi s-au închis 
pe jumătate, cât despre „balu”, o muşcătură a fălcilor lui 
puternice în mica lui ceafă îl va reduce la cea mai deplină 
tăcere. 

Meg, era un maimuţoi frumos şi mare, semănând mult cu 
Tug, soţul Tikăi. Amândoi erau în floarea vârstei, amândoi 
cu musculatura perfectă, colţi mari şi tot atât de feroce, aşa 
cum ar dori să fie cea mai pretențioasă femelă. 


Dacă Meg ar fi fost din tribul ei, Tika ar fi cedat tot atât de 
uşor ca şi lui Tug, când i-ar fi fost timpul de împerechere... 
acum, însă, îi aparţinea lui Tug şi nici un alt maimuţoi nu ar 
fi putut avea pretenţii asupra ei mai înainte să îl învingă pe 
Tug în luptă piept la piept. 

În cazul acesta, Tika avea dreptul să se hotărască. Dacă nu 
favoriza de pretendent, putea lua parte la luptă alături de 
soţul ei şi să-şi facă datoria, descurajându-l pe acela care o 
doreşte. 

Pentru aceasta putea fi de ajutor soţului ei, pentru că deşi 
avea ghearele şi colții mai mici ca ai unui maimuţoi adult, se 
putea servi de ele cu foarte mult efect. Chiar în momentele 
acestea era ocupată în neobosita căutare a unor lăcuste, 
uitând de toate. 

Nici nu observase cât de mult s-a îndepărtat, împreună cu 
puiul ei, Gazan, de restul tribului şi nici simţurile ei nu erau 
în gardă, aşa cum ar fi trebuit să fie. 

Lunile de siguranţă şi linişte sub paza protectoare a 
santinelelor, le-a infiltrase tuturor un sentiment de 
siguranţă paşnică, întemeiată pe ideea greşită, care a 
distrus multe comunităţi luminate în trecut şi va continua să 
distrugă şi altele în viitor, că, dacă nu au fost atacați până 
acum, nu vor mai fi niciodată. 

Meg, convingându-se că numai femela şi puiul ei se aflau 
prin preajmă, ieşi hoţeşte la iveală. Tika era cu spatele 
întors spre el, când ela dat năvală asupra ei. 

Simţurile ei s-au deşteptat până la urmă, vestind-o de 
primejdie şi se întoarse să-l întâmpine pe maimuţoiul străin, 
cu câteva clipe mai repede ca el să o fi ajuns. 

Meg se opri la câţiva paşi de ea. Mânia i-a dispărut faţă de 
farmecul feminin aşa de seducător al străinei. 

A făcut câteva zgomote prietenoase - o serie de 
plescăituri, cu buzele sale mari şi groase - care nu erau 
departe de a semăna cu acelea care ar fi fost produse de o 
sărutare în aer. 


Tika însă. Nu i-a răspuns decât printr-o rânjire a buzelor şi 
un mârâit de prevenire. Micul Gazan a început să alerge 
spre mama sa. Dar ea îl preveni printr-un „Kriiig” să nu se 
apropie, poruncindu-i să se urce într-un copac înalt. 

Evident că Tika nu a fost impresionată favorabil de noul ei 
admirator. Meg şi-a dat seama de aceasta, aşa că îşi 
schimbă procedeele. 

Îşi umflă pieptul uriaş şi se bătu în el cu pumnii noduroşi, 
legănându-se încoace şi încolo. 

— Eu sunt Meg, se lăudă el. Uită-te la colții mei. Uită-te la 
braţele mele cât sunt de mari şi ce picioare puternice am. 
Cu o singură muşcătură, aş putea ucide pe cel mai mare 
dintre maimuţoii voştri. Singur am ucis-o pe Şita. Eu sunt 
Meg. Meg te vrea pe tine. 

Apoi aşteptă să vadă efectul vorbelor sale, dar nu a avut 
mult de aşteptat. Tika se răsuci cu o iuţeală care dezminţi 
greutatea ei şi a plecat în direcţie opusă. 

Scoţând un mârâit de supărare, Meg a urmărit-o, dar 
femela mai mică şi mai uşoară, era prea rapidă pentru el. O 
goni câteva zecimi de metri, apoi făcând spume la gură, se 
opri şi începu să bată cu pumnii în pământ. 

Micul Gazan privea de sus din copac şi asista la supărarea 
maimuţoiului străin. Fiind prea tânăr şi văzându-se în 
siguranţă, mai sus decât unde ar fi putut ajunge 
maimuţoiul, aruncă, ţipând o insultă, aceluia care îl necăjea. 
Meg s-a uitat spre el. 

Tika s-a oprit la o mică distanţă...; nu putea să se 
îndepărteze prea mult de puiul ei. Meg repede şi-a dat 
seama de acest lucru şi s-a hotărât să profite de ocazie. A 
observat că pomul în care s-a urcat Gazan era izolat şi puiul 
nu ar fi putut trece în altul fără să nu se dea jos din acesta. 

Meg o va obţine aşadar, pe mamă prin dragostea acesteia 
pentru puiul ei. Maimuţoiul se aruncă în crengile de jos ale 
copacului. 

Micul Gazan încetă să-l mai insulte; expresia 
ştrengărească de pe figura lui se schimbă în una de 


îngrijorare, care a fost repede urmată de frică îndată ce 
Meg a început să urce spre el. 

Tika îi striga să se urce mai sus şi micul „balu” alergă sus 
printre crengile subţirele, care nu ar fi suportat greutatea 
marelui maimuţoi. 

Cu toate acestea, Meg a continuat să se urce. Tikăi nu-i 
era frică. Ştia că Meg nu putea să urce destul de sus ca să-l 
ajungă pe Gazan, aşa că stătea la oarecare distanţă de 
copac şi-i striga maimuţoiului toate ocările din junglă. Fiind 
de sex feminin nu încape îndoială că era neîntrecută în 
această artă. 

Ea însă nu cunoştea isteţimea la rele a micului creier din 
ţeasta lui Meg. Era convinsă că maimuţoiul se va urca cât 
mai sus după Gazan. Apoi, văzând că nu-l va putea ajunge, 
va relua goana după ea, despre care ştia că va fi de 
asemenea fără rezultat. 

Era atât de convinsă de siguranţa puiului ei şi capacitatea 
de a-şi purta de grijă că nu mai scoase strigătul de ajutor 
care ar fi adus imediat pe ceilalţi membri ai tribului în 
ajutor. 

Meg a mers încet, până unde îndrăznea să rişte să se urce 
cu greutatea lui cea mare pe crengile cele subţiri. Gazan, 
însă era cu patru-cinci metru mai sus decât el. Maimuţoiul 
se înţepeni pe picioare, apucă în mâinile lui vânjoase 
creanga principală din mijloc - partea de sus a trunchiului 
copacului - se încordă şi a început să o scuture cu violenţă. 
Tika se îngrozi A înţeles imediat ce şi-a pus Meg în gând. 

Gazan se atârnase de vârful unei crengi lungi. De la prima 
scuturătură şi-a pierdut echilibrul. Nu a căzut însă ci se 
ţinea agăţat, cu toate cele patru mâini ale lui. Meg îşi îndoi 
sforţările, iar în urma zguduiturilor sale teribile creanga de 
care atârna puiul se frânse cu o trosnitură puternică. 

Tika a văzut prea bine care era rezultatul şi uitând de 
propria ei primejdie, împinsă de iubirea de mamă, alerga să 
se urce în copac şi să se bată cu acea creatură îngrozitoare 
care ameninţa viaţa mititelului ei. 


Înainte de a ajunge la trunchiul copacului, Meg reuşise cu 
zguduituri violente, să-l desprindă pe Gazan de creangă. 
Puiul de maimuţă dând un strigăt de spaimă porni să cadă 
printre crengile înfrunzite, căutând zadarnic să se agaţe 
din nou de altă creangă. 

Fără să reuşească în încercarea lui disperată a căzut cu o 
bufnitură surdă la picioarele mamei sale, unde a rămas 
nemişcat. Tika s-a aplecat să ridice în braţele ei trupul care 
nu mai dădea semne de viaţă, dar tot în acelaşi timp, Mega 
sărit asupra ei. 

Zbătându-se şi muşcând, se luptă să scape, dar muşchii ei 
nu se puteau împotrivi prea mult muşchilor uriaşi ai acelui 
maimuţoi enorm. Meg, o lovea întruna înăbuşind-o, până 
când, în cele din urmă, pe jumătate în nesimţire, femela a 
căzut într-o quasi-supunere. Meg o aruncă atunci pe umăr 
şi porni pe cărare, spre sud, de unde a venit. 

Întins jos pe pământ zăcea micul Gazan, nemişcat. Nu 
gemea, nu se mişca. Soarele se ridica încet spre meridian. 
O fiară scârboasă ridicând din când în când botul să 
miroasă adierea de vânt, din junglă, se strecura prin 
tufişurile dese de sub copaci. Era Dango, hiena. 

După puţin, urâciosul ei cap a pătruns prin frunziş şi ochii 
ei cruzi s-au oprit asupra lui Gazan. 

În aceeaşi zi, de dimineaţă Tarzan s-a dus la cabana lui de 
pe malul mării, unde îşi petrecea câteva ceasuri din zi, mai 
ales când tribul se afla prin vecinătate. 

Pe podeaua camerei era întins un schelet de om -totcea 
mai rămas din fostul lord Greystoke - zăcea aşa cum a 
căzut, acum vreo douăzeci de ani când Ciuk, maimuţoiul cel 
mare l-a aruncat la podea, luându-i viaţa. 

De multă vreme oasele lui bine făcute de englez au fost 
curăţite până şi de cea mai mică bucăţică de carne de pe 
ele. De ani de zile, Tarzan vedea acest schelet, dar fără să-i 
dea prea multă atenţie decât a acordat nenumăratelor mii 
de oase împrăştiate în toate părţile prin junglă. 


Pe pat se odihnea un alt schelet, mai mic; iar tânărul îl 
ignora şi pe acesta, după cum l-a ignorat şi pe celălalt. De 
unde putea el să ştie că unul a fost tatăl lui iar celălalt 
mama sa? 

Grămăjoara de oase din tabăra primitivă făcut cu atâta 
dragoste de fostul lord Greystoke, nu însemna nimic pentru 
el...; dar într-o zi ţeasta aceea mititică va fi dovada 
dreptului său la un titlu mândru. 

Pentru Tarzan nu erau decât oase. Nu-i trebuiau, pentru 
că nu a mai rămas carne pe ele şi nici nu erau în drumul lui, 
pentru că nu cunoştea nevoia unui pat, iar peste scheletul 
de pe pardoseală putea păşi cu uşurinţă. 

Acum se simţea neliniştit. A răsfoit paginile unei cărţi, apoi 
pe ale alteia. S-a uitat la ilustratele pe care le ştia pe de 
rost, apoi le aruncă la o parte. 

După aceea a cotrobăit a mia oară prin dulap. A scos de 
acolo un săculeţ care conţinea mai multe piese mici, 
rotunde, de metal. S-a jucat de multe ori cu ele, în decursul 
anilor, dar întotdeauna le-a pus la loc în pungă, iar punga în 
dulap, pe raftul unde o descoperise la început. 

Ciudat mai era şi modul cum se manifesta ereditatea lui 
Tarzan. Născut dintr-o rasă ordonată, el fiind o persoană 
ordonată, fără să ştie pentru ce. 

Maimuţele lăsau de multe ori să le cadă din mână lucrurile 
când îşi pierdeau interesul pentru el€e..., le dădeau drumul 
în iarbă sau din crengile înalte ale copacilor. Uneori le 
găseau din întâmplare, dar cu Tarzan nu era tot aşa. 

Printre puţinele lucruri ce îi aparţineau avea un loc şi 
punea înapoi fiecare obiect, după ce termina ce avea de 
făcut cu el. Bucăţile rotunde, de metal din pungă îl 
interesau întotdeauna. De fiecare parte a lor erau în relief 
figuri al căror înţeles el nu îl putea cuprinde. 

Piesele erau curate şi luceau. Se distra alcătuindu-le la 
diferite figuri de masă. S-a jucat cu ele în felul acesta de 
sute de ori. Acum însă, pe când se juca a scăpat o bucată 
drăguță şi galbenă - o liră sterlină de aur - care a alunecat 


sub patul în care zăcea tot ce a fost muritor din frumoasa 
lady Alice de odinioară. 

Potrivit obiceiului, Tarzan s-a lăsat imediat pe brânci, 
căutând sub pat piesa de aur pe care a pierdut-o. O găsi, 
dar a mai găsit şi altceva: o cutie mică de lemn şi un capac 
care se ridica cu totul. 

Le-a scos pe amândouă, după ce a pus lira la loc în 
punguliţă şi punguliţa pe raft în dulap, a început să 
cerceteze cutia. Conţinea un număr de bucăţi cilindrice, de 
metal sub formă de con la un capăt şi late la celălalt, nişte 
cartuşe de armă de vânătoare aproape ieşite din uz. Erau 
verzi de tot. Nelustruite, acoperite de rugina depusă pe ele 
de ani de zile. Tarzan luă din cutie câteva şi le examină. 

Frecându-le una de alta. Descoperi că verdele se ia, lăsând 
o suprafaţă lucitoare pe două treimi din lungime şi un gri 
închis în partea conică. A luat atunci un beţişor şi a frecat 
între ele cilindrele, pentru a se convinge pe deplin. 

La şold îi atârna o pungă, pe care a luat-o de la unul din 
numeroşii războinici negri ucişi de el. A pus în ea vreo două 
duzini din noile lui jucării, cu gândul să le lustruiască în voie 
când va avea chef să o facă. 

După aceea a pus cutia la loc sub pat şi nemaigăsind nimic 
care să îl distreze, a ieşit din cabină pornind înapoi în 
direcţia tribului. 

Cu puţin mai înainte de a ajunge de acolo, a auzit un 
freamăt, ţipete de femele şi de „balu”, precum şi mârâituri 
sălbatice de adulţi. Imediat şi-a iuţit paşii pentru că „Kriiig”- 
urile pe care le auzea, l-au înştiinţat că se întâmpla ceva 
grav. Mai înainte, când Tarzan era ocupat cu lucrurile din 
cabana tatălui lui, Tug, puternicul soţ al Tikăi, vâna cam la 
doi kilometri mai la nord de trib. După ce şi-a potolit 
foamea, a pornit alene, înapoi spre poiană, unde a lăsat 
tribul cu un ceas două înainte. 

După puţin timp, s-a întâlnit cu membrii tribului, 
împrăştiaţi câte unul sau doi. Trei la un loc. Nu o vedea însă 


pe 'Tika. Nici pe Gazan. Aşa că a început să-i întrebe despre 
ei. Nimeni însă, nu i-a văzut de mai multă vreme. 

Tot ce ştia el era că vrea să o găsească pe TikA. Ca să-l 
scarpine în spate, pe când îşi digera dejunul. Dar cu toate 
că o strigă o căută şi i-a întrebat pe toţi pe care i-a întâlnit, 
nu a putut da de nicio urmă. A început să se supere şi 
aproape s-a hotărât să o pedepsească pe Tika, pentru că s-a 
îndepărtat atât de mult de trib, tocmai atunci când el avea 
nevoie de ea. A apucat pe o cărare care mergea la sud. lar, 
când a ajuns într-o poiană mică prin care trecea poiana, o 
observă de partea cealaltă pe Dango, hiena. Fiara 
mâncătoare de stârvuri nu l-a văzut pe Tug, pentru că nu 
mai avea ochi pentru nimic altceva, decât pentru ceea ce se 
găsea în faţa ei, în iarba de sub un copac ceva de care se 
apropia pe furiş, după cum era obiceiul fiarelor din junglă. 

Tug, precaut ca întotdeauna, după cum se şi cuvine acelor 
care cutreieră jungla şi doresc să trăiască mai mult, s-a 
urcat fără zgomot într-un copac, putând în felul acesta să 
vadă mai bine ce se petrecea în poiană. Nu îi era frică de 
Dango. Dar dorea să vadă ce pândea hiena. De fapt, Tug 
era împins mai mult de curiozitate decât de precauţie. 

Ajungând într-un loc printre crengi de unde putea vedea 
fără nici o piedică, o zări pe Dango mirosind ceva jos în 
iarbă... ceva ce Tug a recunoscut imediat că este micul său 
Gazan, nemişcat şi fără viaţă. Scoţând un strigăt atât de 
bestial şi de îngrozitor că orice mişcare a hienei a fost 
paralizată pentru câteva clipe, iar maimuţoiul se aruncă 
asupra fiarei Aceasta, surprinsă de atacul neaşteptat al lui 
Tug. S-a întors scrâşnind şi mârâind, asupra lui ca să-l 
sfâşie, dar era ca şi cum o v rabie ar ataca un uliu. 

Degetele noduroase ale lui Tug s-au şi înfipt în gâtul 
hienei, apoi numai dintr-o singură muşcătură a fălcilor lui 
puternice, i-a rupt beregata şi-i aruncă la o parte cadavrul, 
cu dispreţ. Ridicându-se în picioare a scos strigătul de 
chemare a maimuţoiului către femela sa. Neprimind nici un 
răspuns s-a aplecat din nou, cu capul în iarbă mirosind 


corpul lui Gazan. În pieptul acestei fiare sălbatice şi urâte 
bătea o inimă care era mişcată cât de puţin, de aceleaşi 
emoţii de iubire paternă. 

Chiar dacă nu avea nici o dovadă despre aceasta, trebuie 
să ne închipuim că există deoarece numai astfel se poate 
explica supraviețuirea rasei umane, în care gelozia şi 
egoismul masculilor ar fi distrus puii în primele stadii ale 
rasei, tot aşa de repede cum erau aduşi pe lume, dacă 
Dumnezeu nu ar fi sădit în pieptul lor acea dragoste 
paternă care se arată destul de puternică prin instinctul 
protector al masculului. Iar Tug, s-a dezvoltat nu numai în 
instinctul protector într-un grad înalt, dar şi iubirea pentru 
vlăstarul lui. Aceasta, din cauză că Tug era un specimen 
neobişnuit de inteligent, printre maimuţele acelea mari, 
antropoide, despre care localnicii din ţinutul Gabiei vorbesc 
numai în şoapte, dar pe care nici un alb nu le-a văzut 
vreodată sau dacă le-a văzut nu a apucat să trăiască şi să ne 
spună şi nouă despre ele, până la venirea lui Tarzan printre 
ele. 

De aceea şi Tug s-a întristat, după cum s-ar fi întristat 
oricare alt tată când îşi pierde copilul. 

Tug, mirosi câteva clipe trupul inert al fiului său. După 
aceea a început să-l mângâie şi să-i netezească părul 
ciufulit cu botul şi limba. De pe buzele lui sălbatice ieşi un 
geamăt surd, dar imediat durerea lui a fost urmată de o 
dorinţă mistuitoare de răzbunare. Sărind în picioare, a dat 
drumul unei salve de „Kriiig”-uri, printre care intercala şi 
strigătul maimuţoiului înfuriat, Tug nemaifiind acum decât 
un antropoid predominat de răzbunare şi de pofta de a 
vărsa sânge. La strigătele lui, s-au asociat strigătele 
celorlalţi membri ai tribului, care alergau prin copaci. 

Acestea au fost strigătele pe care le-a auzit Tarzan, când 
se întorcea în cabana lui. Imediat şi-a ridicat vocea şi a dat 
răspunsul necesar, alergând, în acelaşi timp acolo, cu o 
repeziciune uimitoare. Când a ajuns, în cele din urmă, în 
locul unde se afla tribul, i-a văzut aproape pe toţi membrii 


acestuia strânşi în jurul lui Tug şi a încă ceva care zăcea 
întins pe pământ. Coborând printre ei, Tarzan s-a apropiat 
până în mijlocul cetei de maimuţoi. 

Tug tot mai răcnea, dar, cum l-a văzut pe Tarzan, încetă şi 
aplecându-se, îl ridică pe Gazan în braţele sale, întinzându-l 
să-l vadă şi el. Dintre toţi maimuţoii din trib, numai pe 
Tarzan îl iubea Tug, iar Tarzan avea încredere, socotindu-l 
mai înţelept şi mai isteţ. Tot lui i s-a adresat şi acum. 

Cum a văzut trupul nemişcat în braţele lui Tug, de pe 
buzele lui Tarzan a ieşit un mârâit surd de durere. 

— Cine a făcut asta? întrebă el. Unde este Tika? 

— Nu ştiu, răspunse Tug. L-am găsit întins aici şi Dango 
era să-l mănânce, dar nu a fost Dango acela care i-a făcut 
aceasta...; nu văd urme de colţi. 

Tarzan s-a apropiat şi şi-a lipit urechea de pieptul lui 
Gazan. 

— Nu-i mort, a zis. Poate că nu o să moară. 

Cu aceste cuvinte, a trecut printre maimuţoi şi a făcu de 
două ori ocolul cetei, examinând terenul pas cu pas. 
Deodată, s-a oprit, mirosind cu patos, apoi a sărit în 
picioare şi a scos un strigăt ciudat, la auzul căruia Tug şi 
ceilalţi maimuţoi s-au apropiat de el, pentru că au înţeles că 
vânătorul a dat de urma vânatului. 

— Un maimuţoi străin a fost pe aici, a zis Tarzan. L-a bătut 
pe Gazan şi a furat-o pe Tika. 

Atunci Tug şi ceilalţi adulţi din trib au începu să răcnească 
şi să-l amenințe pe hoţ, dar nu au mai făcut nimic altceva. 
Dacă maimuţoiul străin ar fi fost pe undeva, pe aproape, în 
ochii lor, l-ar fi rupt în bucăţi, dar niciunul nu s-a gândit să îl 
urmărească. 

— Dacă santinelele ar fi păzit teritoriul tribului, lucrul 
acesta nu s-ar fi întâmplat, îi dojeni Tarzan. Dar aşa o să se 
întâmple mereu, atâta timp cât nu ţineţi sentinele să vă 
păzească de inamici. Jungla este plină de duşmani şi totuşi, 
voi vă lăsaţi femelele şi puii să umble după hrană pe unde 


vor ei. Tlarzan se duce acum, continuă el după o mică pauză, 
să o găsească pe Tika şi să o aducă înapoi în tribul ei. 

Această idee le plăcu şi celorlalţi maimuţoi. 

— Mergem şi noi cu toţii! au strigat ei. 

— Nu se poate, a răspuns Tarzan. Să mergem cu toţii. Nu 
putem lua cu noi femelele şi puii, când plecăm la vânătoare 
şi la luptă. Trebuie să rămâneţi să le păziţi, pentru că altfel, 
îi pierdem pe toţi. 

Maimuţoii se scărpinară gânditori în ceafă. Începeau să 
priceapă acest sfat înţelept, dar la început au fost încântați 
de ideea cea nouă, ideea de a urmări un inamic, de a-l 
prinde şi a-l pedepsi. Instinctul comunităţii a fost 
înrădăcinat în firea lor de veacuri întregi de datină. 

În timpuri grele, instinctul comunităţii, îi trimitea 
grămadă, aşa că maimuţoii, prin unirea forţelor şi 
ferocitatea lor, se puteau apăra foarte bine de duşmani. Dar 
ideea de a se despărţi pentru a se război cu duşmanul nu 
le-a trecut încă prin minte..., era cu totul străină obiceiului, 
prea departe de interesele comunităţii. 

Simţurile lui îi spuneau că atacul asupra Tikăi nu a fost 
făcut decât de un singur maimuţoi. Deci pentru un singur 
inamic nu era nevoie de tot tribul ca să-l pedepsească. Doi 
maimuţoi l-ar fi ajuns repede, salvând-o pe Tika. În trecut 
nimeni nu s-a gândit să pornească în căutarea femelelor 
furate, uneori, din trib. Dacă se întâmpla ca Numa, Sabor 
sau Şita, sau chiar vreun maimuţoi străin, să ducă vreo fată 
sau femelă din trib, fără să fi observat cineva, afacerea era 
terminată: femela era pierdută pentru ei, nimic mai mult. 

Soţul păgubit, în cazul când victima avea soţ. Mormăia 
supărat o zi-două. Apoi dacă era destul de voinic îşi lua altă 
tovarăşă din trib, sau pornea prin junglă cu gândul să poată 
fura şi el una din femelele altor triburi. Tarzan s-a învoit în 
trecut cu aceste obiceiuri, din cauză că cei furaţi nu au 
prezentat nici un interes pentru el. Acum însă, era altceva. 
Tika a fost prima lui dragoste, iar pe Gazan, puiul Tikăi, îl 
iubea tot atât de mult ca şi cum ar fi fost al lui. 


S-a mai întâmplat odată mai de mult, ca Tarzan să fi 
intenţionat să pornească în căutarea cuiva pentru a se 
răzbuna. Aceasta a fost atunci, de mult, când fiul lui Mong, 
Long o ucise pe Kala. Singur a pornit atunci în urmărire şi 
s-a răzbunat. Acum, deşi într-un grad mai mic, era 
îndemnat de aceeaşi pasiune. 

Însufleţit de aceste gânduri, i-a vorbit astfel lui Tug: 

— Lasă-l pe Gazan cu Muga. E bătrână, cu colții rupţi şi nu 
mai este bună de nimic, dar îl va îngriji bine pe Gazan, până 
ne înapoiem cu Tika. 

Apoi s-a adresat Mugăi: 

— Să ştii că te ucid, dacă îl găsim cumva pe Gazan mort 
când ne întoarcem. 

— Unde mergem? întrebă Tug. 

— Ne ducem să o aducem pe Tika, a răspuns el, apoi să-l 
ucidem pe maimuţoiul care a furat-o. Haide! 

Şi a pornit imediat pe urma maimuţoiului străin - urmă pe 
care el o vedea destul de bine - a pornit fără să se uite dacă 
Tug îl urmează sau nu. Acesta îl depuse pe Gazan în braţele 
Mugăi, zicându.-i: 

— Dacă moare, larzan te va ucide! 

Apoi se luă după tovarăşul lui, care în timpul acesta alerga 
de-a lungul cărării din junglă. 

Nici un maimuţoi din tribul lui Ciuk nu era în stare să 
urmărească vânatul cu atâta îndemânare ca Tarzan, ale 
cărui simţuri dezvoltate erau ajutate de o inteligenţă 
deosebită. Rațiunea i-a arătat drumul pe care l-a urmat, iar 
urmele lăsate de Meg erau distincte pentru el. 

Maimuţoiul enorm şi păros a urmat de aproape silueta 
elegantă a flăcăului. Mergeau în tăcere, ca două umbre, 
printre numeroasele umbre din junglă. Urma era 
proaspătă, iar acum, după ce au trecut de locul unde 
mirosul tribului era mai tare, îi era foarte uşor să-l 
urmărească pe Meg şi pe Tika după miros. 

Mirosul Tikăi, binecunoscut lui Tarzan şi lui Tug, le 
spuneau amândurora că sunt pe urmele ei. În curând şi 


mirosul lui Meg le deveni tot atât de cunoscut. Înaintau 
destul de repede, când cerul se acoperi pe neaşteptate cu 
nori. larzan se grăbi. Acum aproape că zbura pe cărarea 
din junglă sau printre copaci. Îl urmărea cu îndemânare, ca 
o veveriţă, pe drumul cotit printre crengi, sărind din copac 
în copac, după cum a făcut şi Meg cu puţin înaintea lor... 
Înaintau mult mai repede decât Meg, pentru că ei nu erau 
împiedicaţi de o sarcină ca a aceluia. 

Tarzan se gândi că trebuie să fie foarte aproape de acela 
pe care îl urmărea şi că, din moment în moment, avea să 
dea peste el, mirosul devenind din ce în ce mai pronunţat. 
Deodată, însă jungla a fost străbătută de fulgere, după care 
au urmat imediat zgomotul asurzitor al tunetului, răsunând 
prin ceruri şi pădure, de se cutremura întreg pământul. 
După aceea a început să plouă. 

Ploaia a făcut tocmai ceea ce Tarzan ştia bine că va face: a 
înlăturat orice urmă a vânatului de pe faţa pământului. 
Torentele de apă au căzut într-una mai bine de o jumătate 
de oră, apoi soarele a apărut din nou, împodobind pădurea 
cu milioanele de pietre scumpe, strălucitoare, dar Tarzan, 
deşi întotdeauna sensibil la minunăţiile variate ale junglei, 
astăzi nu mai avea ochi pentru ele. Numai la un singur 
lucru se mai gândea acum: ploaia a şters orice urmă a Tikăi 
şi a răpitorului ei. 

Până şi printre crengi există cărări bătătorite, întocmai ca 
cele de jos, de pe pământ, dar cele de prin copaci se bifurcă 
şi se întretaie cu mult mai des decât cele de jos, drumul 
fiind mai deschis decât printre tufişurile dese de sub copaci. 
După ce a încetat ploaia, Tarzan şi Tug şi-au urmat drumul 
pe una din aceste cărări, presupunând că era drumul urmat 
de hoţ; ajunşi la prima răspântie, s-au găsit în mare 
încurcătură, pentru că nu ştiau pe unde să apuce. 

S-au oprit aici, iar Tarzan a început să examineze fiecare 
copac şi frunză care ar fi putut fi atinsă în trecere de 
maimuţoiul fugar. A mirosit chiar şi trunchiul copacului, pe 
când ochii lui ageri cercetau coaja pentru a găsi cel mai mic 


indiciu de urma vânatului. Era o lucrare înceată şi 
anevoioasă, iar Tarzan ştia că în timpul pierdut de el, 
maimuţoiul din tribul străin se îndepărta într-una cu prada, 
câştigând poate timpul necesar să ajungă undeva, la loc 
sigur, înainte de a putea fi prins. 

În sfârşit, după vreo jumătate de oră de căutări, din partea 
amândurora, nasul ager al lui Tarzan a prins mirosul lui 
Meg, slab de tot şi aproape imperceptibil, sub o frunză 
unde umărul păros al dușmanului s-a atins în trecerea lui, 
de crengi. Au pornit deci, încă o dată la drum, dar încet şi 
cu multe pauze, care îi descurajau, pentru că în unele locuri 
urma părea pierdută. După aceste indicii şi după altele, 
Tarzan a înţeles că hoţul tot o mai ducea cu el pe Tika. 
Adâncimea urmelor picioarelor arăta că acela care le-a 
făcut ducea o sarcină, în plus, se sprijinea numai într-un 
singur pumn, mâna cealaltă fiind ocupată cu altă treabă: 
aceea de a-şi ţine prizoniera pe umăr. 

În unele locuri, Tarzan a putut observa chiar schimbarea 
sarcinii de pe un umăr pe celălalt, indicată prin adâncimea 
urmei de partea greutăţii şi schimbarea urmei pumnului 
dintr-o parte în alta a cărării. Pe distanţe destul de mari se 
putea observa că maimuţoiul a mers drept, numai pe 
picioarele din spate, aşa cum merge un om. Însă aceste 
urme ar fi putut fi făcute de orice alt antropoid de specia 
aceea, pentru că spre deosebire de cimpanzei şi gorile, 
indivizii acelei specii umblau cu uşurinţă, fără ajutorul 
mâinilor. 

Amănuntele de felul acesta le serveau lui Tug şi lui Tarzan 
la identificarea hoţului, iar mirosul caracteristic al acestuia, 
întipărit în memoria lor, le înlesnea să-l recunoască imediat 
ce ar fi dat peste el, chiar dacă ar fi lăsat-o pe Tika undeva. 
L.ar fi recunoscut mai repede şi mai sigur decât toate 
fotografiile şi tot sistemul Bertillon prin care detectivii 
moderni, recunosc pe cei din lumea civilizată care fug azi 
de justiţie. 


Dar cu toate simţurile lor atât de acute, cei doi membri din 
tribul lui Ciuk: Tarzan vlăstar omenesc şi Tug maimuţoiul, 
au avut destul necaz şi destule pauze să se ţină de urma lui 
Meg, aşa că nici a doua zi pe la amiază nu au prins hoţul. 
Acum însă, mirosul acestuia era puternic, pentru că a fost 
lăsat după ploaie, iar Tarzan ştia că nu va trece mult şi-l va 
ajunge pe fugar cu prada lui. 

Pe deasupra lor, pe când se furişau înainte prin junglă, 
erau o mulţime de Manu pălăvrăgind între ei. Mai erau şi 
mii de păsări cu pene strălucitoare, ciripind sau ţipând prin 
frunziş, în timp ce nenumărate insecte bâzâiau şi zbârnâiau 
prin iarbă şi prin aer. 

Un Manu cu barbă albă, îi văzu trecând şi se opri din 
ocara ce i-o făcea femelei sale. După ce i-a privit câteva 
clipe, a pornit prin copaci cu o iuţeală ce te făcea să 
bănuieşti că ar fi urmărit de Şita... În aparenţă, Manu nu 
era decât o maimuţică foarte speriată fugind să-şi salveze 
viaţa..., nu se vedea nimic suspect în acţiunea lui. 

Dar 'Tika ce a făcut în tot timpul acesta? 

Se resemnase, oare şi-l însoțea pe noul ei soţ cu toată 
umilinţa şi dragostea unei soţii supuse? O singură privire ar 
fi dat răspunsul cel mai satisfăcător. Tika era zgâriată şi 
plină de sânge, din cauza multelor răni făcute de furiosul 
Meg, în sforţările lui zadarnice de a o aduce la supunere. 
Dar şi el era destul de zgâriat şi muşcat. Cu o ferocitate 
încăpăţânată Meg nu slăbea din mână prada lui 
nefolositoare. 

Îşi făcea drum prin junglă, în direcţia terenului ce 
aparţinea tribului său în nădejdea că regele îi va uita 
trădarea iar de nu era hotărât să se resemneze, orice 
soartă era mai bună faţă de suferinţa de a fi singur în junglă 
cu această femelă îngrozitoare. În afară de aceasta se 
gândea să-şi arate tovarăşilor lui captiva şi dacă i-ar fi cu 
putinţă să-şi înduplece regele să o primească în dar. 

În sfârşit, a ajuns într-un loc unde a văzut doi maimuţoi din 
tribul său. Era o poiană frumoasă, cu copaci răzleţi, tufişuri 


şi bolovani enormi, întocmai ca un parc, însă un parc 
natural, bolovanii şi urmele ghețarilor preistorici fiind 
mărturia mută, pe aici pe unde un soare arzător îşi aruncă 
razele asupra unei jungle tropicale. Ambii maimuţoi, văzând 
de la distanţă apropierea lui Meg şi-au rânjit colții 
puternici, zburlindu-şi părul de pe şira spinării. Meg, însă, 
recunoscându-i, le strigă: 

— Este Meg. Meg care aduce o femelă nouă. 

Maimuţoii au aşteptat până când Meg a venit aproape de 
ei. Tika s-a întors să-i privească, cu colții rânjiţi şi mârâind. 
Nu era nicidecum plăcută la vedere şi totuşi cu tot sângele 
de pe ea şi cu toată expresia de ură de pe figura ei, 
maimuţoii şuşoteau, în semn că Tika e frumoasă şi au 
invidiat norocul lui Meg... dar, din nefericire nu ştiau cu 
cine îşi făceau de lucru. 

Şi cum stăteau şi se uitau unii la alţii, înainte de a vorbi 
ceva, au văzut venind spre ei un maimuţoi din neamul lui 
Manu, foarte agitat, care se opri pe o creangă deasupra lor. 

— Vin doi maimuţoi străini, anunţă el; unul este un 
Mangani şi celălalt este un antropoid urât, fără păr pe el. 
Se ţineau de urmele lui Meg. L-am văzut cu ochii mei! 

— Haide, îl sfătui unul din tovarăşii lui Meg, să aşteptăm 
sosirea străinilor, ascunşi în tufişul des de acolo, de la 
marginea poienii. 

Au pornit să traverseze poiana. Maimuţa cea mică nu îşi 
mai putea stăpâni bucuria. Sărea înfierbântată, în sus şi în 
jos, printre crengi. Cea mai de seamă petrecere din viaţa ei 
era să provoace lupte sângeroase între locuitorii mai mari 
din junglă, timp în care stătea sus la adăpost, să privească 
spectacolul. 

Da, Manu era lacom după bătăi, oricât de sângeroase ar fi 
fost, atâta vreme cât se băteau alţii; iar nu el... maimuţoiul 
acesta gri, cu barba lungă, era un adevărat fanatic după 
asemenea spectacole. Maimuţoii s-au ascuns în tufişul de 
lângă cărarea pe unde trebuiau să treacă cei doi maimuţoi 
străini. 


Tika tremura de agitată ce era. Auzise şi ea vestea lui 
Manu şi ştia că maimuţoiul fără păr nu putea fi altul decât 
Tarzan şi fără îndoială, că celălalt era Tug. Nu s-a aşteptat 
la un ajutor de felul acesta, nici nu a îndrăznit să prevadă o 
astfel de eventualitate. Singurul gând a fost să scape şi să 
fugă înapoi la tribul lui Ciuk, dar chiar această eventualitate 
i se părea absolut imposibilă, atât de straşnic o păzea Meg. 

Când Tug şi Tarzan au ajuns în poiana în care Meg şi-a 
găsit prietenii, mirosul de maimuţă a devenit atât de 
pătrunzător, că amândoi au ştiut că străinul trebuie să fie 
pe undeva prin apropiere. Înaintau cu mai multă atenţie, 
dorind să se apropie de hoţ pe la spate şi dacă era cu 
putinţă să-l atace înainte ca el să le simtă prezenţa. 

Nu ştiau că maimuţica cu barbă le-a luat-o înainte şi nici 
că trei perechi de ochi sălbatici le pândeau mişcările, 
aşteptându-i să ajungă la îndemâna ghearelor şi colţilor lor. 
Astfel, au trecut înainte prin poiană, apucând pe cărarea ce 
ducea spre desişul de partea cealaltă când au auzit deodată 
de foarte aproape, strigătul cunoscut „Kriiig” şi au 
recunoscut vocea Tikăi. Meg şi tovarăşii lui, slabi la minte, 
nu au prevăzut că Tika i-ar fi putut trăda, aşa că au izbucnit 
în accese de furie. Meg a lovit-o, apoi toţi trei s-au repezit 
să se bată cu Tarzan şi cu Tug. În timpul acesta, Manu 
dansa sus pe crenguţa ei, ţipând de bucurie. Într-adevăr, 
avea pentru ce să se bucure, pentru că lupta era una dintre 
cele mai frumoase. 

Cei patru maimuţoi împreună cu Tarzan au intrat în luptă. 
S-au rostogolit pe jos, pe cărare, prin iarbă. Se muşcau, se 
izbeau şi se zgâriau întruna, însoţind scena cu mârâituri şi 
răcnete. După cinci minute de luptă toţi cinci erau plini de 
sânge, iar cel cu barba gri din copac era aproape să cadă 
jos, de atâta emoție. Ţipa cât îl ţinea gura, strigându-le 
„bravo” în limba lui, când unuia, când altuia. 

Manu voia să vadă un antropoid ucis. Nu-i păsa dacă îi era 
prieten sau duşman. Sânge voia el, sânge... şi moarte. Tuga 
fost atacat de Meg şi de unul din tovarăşii săi, iar Tarzan de 


unul dintre maimuţoii din urmă... o brută enormă cu o 
putere de taur. Acela care s-a năpustit asupra lui Tarzan nu 
a mai avut niciodată prilejul să se lupte cu o fiinţă atât de 
ciudată ca această maimuţă alunecoasă, fără păr. 

Corpul brun al lui Tarzan era plin de sânge şi de sudoare. 
A scăpat de nenumărate ori din ghearele marelui maimuţoi, 
tot încercând mereu să-şi scoată cuțitul din teacă, unde s-a 
înţepenit, el singur nu ştia cum. Dar a reuşit...; o mână 
brună, rapidă ca fulgerul, a prins fiara de gât pe când 
cealaltă era pregătită pe mânerul cuţitului. Nu a fost nevoie 
decât de trei lovituri repezi, puternice şi maimuţoiul a scos 
un geamăt adânc şi a căzut în nesimţire sub adversarul lui. 

Tarzan s-a desfăcut imediat din ghearele maimuţoiului 
mort şi a sărit în ajutorul lui Tug. Meg îl văzuse venind şi s-a 
repezit să-l întâmpine. Din cauza forţei cu care s-au izbit, 
Tarzan a scăpat cuțitul şi aşa fără armă a continuat atacul 
asupra fiarei. Lupta era acum egală - doi contra doi - iar 
Tika, care şi-a venit în fire din lovitura ce a trântit-o la 
pământ, căuta cum să-şi ajute prietenii. A văzut cuțitul lui 
Tarzan şi ridicându-l de jos, se uită puţin speriată la el, 
pentru că ea nu a folosit niciodată aşa ceva, dar ştia cum îl 
folosea Tarzan. Întotdeauna i-a fost frică de acest obiect 
care răspândea moartea. 

Mai văzu punga de la şoldul lui Tarzan, ruptă şi căzută în 
iarbă şi cuprinsă de curiozitatea înnăscută a maimuţelor - 
curiozitate pe care nici primejdia, nici lupta nu o puteau 
potoli - a ridicat şi punga. 

Maimuţoii erau acum faţă în faţă..., un armistițiu de un 
moment. De pe coastele lor, de pe piept, de pe faţă, le 
curgea sângele şiroaie. Iar sus în copac, Manu era 
fascinată; uitase să mai sară şi să mai strige, ci stătea 
înlemnită de plăcerea pe care o gusta din acest spectacol. 

Tarzan şi Tug şi-au forţat adversarii să se retragă 
străbătând poiana până în marginea ei. Tika îi urma încet, 
de aproape. Abia dacă ştia ce trebuie să facă. Şchiopăta, o 
dureau rănile şi se simţea cu puterile aproape sleite, după 


chinurile grozave prin care a trecut. Avea încredere în forţa 
şi îndemânarea soţului ei, precum şi a lui Tarzan... Ei nu 
aveau nevoie de ajutorul unei femele în lupta cu aceşti doi 
maimuţoi străini, aşa cugeta Tika. 

Răcnetele şi urletele combatanţilor răsunau prin jungla 
întreagă, până în depărtare. Din gâtul adversarului lui 
Tarzan ieşeau o serie de „Kriiiguri” şi acum se auzi în urma 
lor, răspunsul la care maimuţoiul se aşteptase, iar în poiană, 
răcnind şi mârâinD. Au sosit vreo douăzeci de maimuţoi 
enormi..., luptători din tribul lui Meg. Tika a fost aceea care 
i-a văzut prima şi cu un strigăt anume îi preveni pe Tarzan 
şi pe Tug. Apoi, a fugit pe lângă ei, tocmai de partea 
cealaltă a poienii, pentru că în primul moment, a fost 
cuprinsă de frică... 

Spre ei veneau maimuţoii cei mari. După un moment, 
Tarzan şi Tug vor urma să fie făcuţi bucăţi, ca apoi să 
servească ca „articol principal” al orgiei dum-dumului. Tika 
se întoarse şi a privit înapoi. A constatat care era soarta ce-i 
aştepta pe apărătorii ei, iar în pieptul ei sălbatic s-a aprins 
scânteia martirului. 

Dând un strigăt prelung şi pătrunzător, se repezi spre 
combatanți, care acum se rostogoleau într-o masă 
compactă, lângă una din stâncile mari ce împestriţau 
poiana. Nu a putut să se folosească de cuţit, din cauza 
puterii sale mai slabe... ce ar fi putu să facă? 

L-a văzut pe Tarzan aruncând cu pietre şi alte obiecte 
vârtoase şi a învăţat de la el cum să arunce cu ea. Acest 
gând o făcu să caute ceva cu care să poată arunca cu efect 
în duşmanii ei. Degetele ei s-au atins de obiectele tari. Din 
punga ce a căzut de la şoldul lui Tarzan. 

Deschizând punga, a scos o mână din acele cilindre 
înguste, lucitoare şi grele..., destul de grele pentru 
mărimea lor şi bune de aruncat cu ele. Apoi le aruncă din 
toate puterile în maimuţele care se băteau lângă bolovanul 
de granit. Rezultatul acestui act o surprinse pe Tika tot atât 
de mult ca şi pe maimuţoi. Se auzi o detunătură puternică, 


ce aproape îi asurzi pe luptători şi se văzu un noruleţ de 
fum, cu miros urât şi înecăcios. 

Niciunul nu a mai auzit până atunci un astfel de zgomot. 
Ţipând de groază, maimuţoii străini au sărit în picioare, 
fugind spre poiana lor obişnuită, iar Tug şi Iarzan s-au 
dezmeticit cu încetul şi s-au ridicat şchiopătând şi 
sângerând. Ar fi fugit şi ei, dacă nu ar fi văzut-o pe Tika 
stând înaintea lor cu cuțitul într-o mână şi cu punga în 
cealaltă. 

— Ce a fost asta? întrebă Tarzan. 

Tika a dat din cap în semn că nu înţelege. 

— Am aruncat cu astea în maimuţoii ceilalţi, explică ea, 
arătându-le încă un pumn din acele cilindre conice din 
metal. 

Tarzan s-a uitat la ele şi s-a scărpinat nedumerit în ceafa. 

— Ce sunt acestea? întrebă Tug. 

— Nu ştiu, a răspuns Tarzan. Le-am găsit şi eu. 

Manu, mica maimuţă cu barba gri, s-a oprit printre crengi, 
la vreo doi kilometri, îngrozit cu desăvârşire. 

Nu ştia ticălosul de Manu că răposatul tată al lui Tarzan a 
întins o mână din mormânt după douăzeci de ani pentru a 
scăpa viaţa fiului lui. Dar nici Tarzan, lord de Greystoke, nu 
ştia aceasta... 

CAPITOLUL XI - O glumă cu efect. 

Foarte rar se întâmpla ca Tarzan să se plictisească. Chiar 
acolo unde faptele se asemănau, tot nu putea fi monotonie, 
când cea mai mare parte din această similaritate consta în a 
evita moartea. 

Acum era în floarea tinereţii, avea graţia unui zeu grec din 
mitologie şi muşchii unui taur. De asemenea, după toate 
rânduielile antropoide, ar fi trebuit să fie posomorât şi 
răutăcios, dar nu era. 

Firea lui părea că nu îmbătrâneşte deloc. Era tot copilul 
jucăuş, spre marele necaz al, celorlalte maimuțe care nu-l 
puteau înţelege. Ajunseseră la maturitate, uitau repede de 
copilărie şi de petrecerile din timpul ei. Dar nici Tarzan nu 


putea să înţeleagă. I se părea foarte ciudat, de exemplu, că 
Tug, cu care s-a jucat şi s-a trântit acum câteva luni de zile, 
nu mai voia să ştie azi de glumele lui şi se repezea supărat 
la el, ori de câte ori încerca să îl provoace la joc. 

Bineînţeles că şi Tarzan îi evita atacul, iar mânia lui Tug 
dispărea repede, fără să fie înlocuită cu veselia şi pofta de 
joc de mai înainte. Tarzan a înţeles atunci, că Tug nu era 
nici încântat de glumele sale, nici nu mai ştia să-i distreze 
pe alţii. Se părea că maimuţoiul îşi pierduse tot simţul 
umorului. Cu un mormăit de neplăcere, tânărul lord 
Greystoke şi-a îndreptat atenţia spre ceva mai interesant. 

O şuviţă de păr negru îi căzu peste ochi. Această 
întâmplare îi sugeră o idee, aşa că s-a dus după tolba cu 
săgeți pe care a ascuns-o în scorbura unui copac trăsnit. 
Scoţând săgețile din tolbă, a întors-o cu gura în jos şi din ea 
a căzut micul său tezaur. Printre acestea se aflau o bucată 
de piatră lată şi o scoică pe care le adunase de pe plaja de 
lângă cabana tatălui său. 

A început cu multă grijă să frece marginea scoicii de 
piatră, până când o ascuţi bine. Lucrarea lui se potrivea cu 
aceea a bărbierului când îşi ascute briciul pe piatră. 

Fără să-i fi arătat cineva, a inventat un mijloc prin care să 
subţieze scoica; a încercat-o pe vârful degetului cel mare, 
iar, când a fost destul de ascuţită a prins între degetul 
arătător şi cel mare de la mâna stângă şuviţele de păr ce îi 
cădeau în ochi şi frecă ascuţişul scoicii până tăie toate firele 
de păr din şuviţă. 

A făcut această operaţie de jur împrejurul frunţii, până pe 
după urechi, apoi îl tăie cum putu şi de la ceafă, tunzându- 
se în felul acesta destul de neregulat, dar cu scurt breton în 
frunte. Nu prea îi păsa lui de aspectul părului său. 'Iot ce 
voia, era siguranţă şi confort. O singură şuviţă de păr, dacă 
i-ar fi căzut pe ochi, la un moment nepotrivit, ar fi însemnat 
o mare tragedie. Tot aşa şi cu şuviţele de la spate, care erau 
destul de incomode, mai ales când se udau de ploaie sau de 
transpiraţie. 


În timp ce se chinuia tăindu-şi părul, mintea lui activă mai 
era ocupată cu multe alte probleme. Îşi aminti de lupta sa 
recentă cu Bolgani, gorila şi de rănile care abia s-au 
vindecat. Mai cugetă şi la aventurile ciudate din somnul cu 
primele sale vise şi a zâmbit, amintindu-şi durerosul 
rezultat al farsei ce a vrut să o joace tribului când, îmbrăcat 
în pielea lui Numa, năvălise urlând asupra lor, iar ei, 
maimuţoii pe care el i-a învăţat cum să se apere de un atac 
al duşmanului, au sărit asupra lui şi aproape l-au ucis în 
bătaie. 

În sfârşit, terminând cu tunsul şi văzând că nu are nici o 
posibilitate să se distreze în trib, porni alene prin copaci, 
spre cabană. Pe la jumătatea drumului, atenţia i-a fost 
atrasă de un miros puternic ce venea dinspre nord de el. 
Era miros de Gomangani. Curiozitatea, sentiment dezvoltat 
atât la om cât şi la maimuţă, l-a îndemnat pe Tarzan 
întotdeauna să facă cercetări, mai ales când era vorba de 
Gomangani. 

Era ceva la ei care întotdeauna îi punea imaginaţia în 
mişcare, probabil din cauza varietăţii activităţii şi interesele 
lor. 

Maimuţele trăiau ca să mănânce, să doarmă şi să se 
înmulțească... după cum făceau toate celelalte vietăţi din 
junglă, exceptând Gomanganii. 

Aceşti indivizi negri dansau şi cântau, scormoneau 
pământul defrişat, observau cum cresc plantele, iar când 
acestea se coceau, le tăiau şi le păstrau în colibe. Ei făceau 
sulițe, arcuri cu săgeți, precum şi otravă pentru acestea. 
Confecţionau oale şi obiecte din metal, cu care se 
împodobeau. 

Dacă nu ar fi fost feţele lor negre şi figurile lor desfigurate 
atât de urât, precum şi faptul că unul dintre ei o ucisese pe 
Kala, poate că Tarzan ar fi dorit să fie şi el unul de-al lor. Cel 
puţin aşa se gândea el uneori, dar la acest gând simţea 
întotdeauna o scârbă ciudată pe care nu căuta nici să o 
înţeleagă, nici să-i afle cauza. Atât ştia, că-i urăşte pe 


Gomangani şi că mai curând ar fi preferat să fie Histah. 
Şarpele, decât vreunul din aceştia. 

Obiceiurile lor erau însă foarte interesante, iar Tarzan nu 
se plictisea niciodată spionându-i cu toate că scopul său 
principal era să găsească mijloace noi pentru a le face viaţa 
insuportabilă. 

A observat că negrii sunt foarte aproape de el şi în număr 
mare. Şi-a continuat drumul cu multă atenţie. Mergea spre 
negrii, trecând (ară zgomot prin iarba fină şi moale din 
poieni, iar pe unde pădurea era deasă, zbura din creangă în 
creangă, ori sărea uşor peste copacii căzuţi şi peste tufişuri. 

Astfel, după puţin, i-a văzut pe războinicii negri ai lui 
Mong. Erau ocupați cu o lucrare pe care Tarzan o cunoştea 
puţin, pentru că i-a mai văzut şi altă dată la această 
îndeletnicire. 

Aşezau o capcană pentru Numa, leul. Cursa consta dintr-o 
cuşcă mare pe roate, în care au legat un ied, în aşa fel că 
atunci când leul înhăţa prada, uşa cuştii cădea în spatele 
lui, prinzându-l. Aceste amănunte le-au învăţat în fosta lor 
locuinţă, înainte de a se fi refugiat prin jungla de nepătruns 
până la satul lor. 

Înainte au locuit în Congo-ul belgian, până când cruzimile 
opresorilor fără inimă i-au gonit ca să-şi caute liniştea şi 
siguranţa în singurătăţile neexplorate de dincolo de 
domeniile lui Leopold. Pe atunci, au prins în cursă, adeseori, 
tot felul de animale pentru agenţii negustorilor europeni şi 
au învăţat de la ei oarecare stratageme, ca aceea cu 
ajutorul căreia puteau să-l prindă de viu pe Numa, fără să-i 
pricinuiască vreo rană şi să-l transporte fără primejdie, 
până în satul lor. 

Acum însă, nu mai aveau cui să vândă vânatul. Mai întâi 
erau împinşi la aceasta, de nevoia de a curăţi jungla de 
carnivorii mâncători de oameni şi numai după un număr 
mare de prădăciuni din partea acestor fiare, se organiza 
câte o vânătoare de leu. 


Pe lângă aceasta voiau o justificare pentru orgia unei 
celebrări a succesului vânătorii, mai ales că asemenea 
sărbători erau mult mai plăcute dacă prada era prinsă de 
vie şi ucisă încet, prin tortură. 

Tarzan a avut mai de mult prilejul să vadă unele din aceste 
rituri crude. Fiind mai sălbatic, decât sălbaticii războinici ai 
Gomanganilor, nu prea era emoţionat de cruzimea 
acestora, cum ar fi trebuit să fie. El nu putea să înţeleagă 
acest sentiment ciudat de dezgust care-l stăpânea în 
asemenea momente. Nu ţinea deloc la Numa, leul, dar 
tremura de furie când negrii se năpusteau asupra fiarei cu 
acea cruzime pe care numai mintea unuia, făcut după 
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu o poate concepe. 

L-a scăpat pe Numa de două ori din cursă, mai înainte ca 
negrii să se fi întors pentru a se convinge de reuşita sau 
nereugşita încercării lor. Va face şi azi acelaşi lucru..., aşa a 
hotărât imediat ce şi-a dat seama de natura intenţiilor 
negrilor. 

Războinicii, lăsând capcana în mijlocul cărării largi de 
elefant, în apropiere de lacul unde se adăpau fiarele, au 
pornit înapoi spre satul lor. A doua zi, dimineaţa sau mai 
târziu, aveau să se întoarcă din nou. Tarzan s-a uitat după ei 
cu un zâmbet imperceptibil de batjocură, o moştenire a 
castei pe care nu o cunoştea îi văzu pe negri înşirându-se 
pe cărare, atingând cu umerii lor ca abanosul de flori 
încântătoare pe care natura a găsit de cuviinţă să le 
răspândească din belşug cât mai departe de ochiul omului. 

În timp ce Tarzan privea printre genele întredeschise cum 
războinicii dispar până la unul pe după o cotitură, întreaga 
lui expresie s-a schimbat, sub îndemnul unui gând nou. Un 
zâmbet strâmb a apărut pe buzele lui. A privit spre bietul 
ied care behăia, anunţându-şi prezenţa şi neputinţa de a 
scăpa. 

Sărind la pământ, Tarzan s-a apropiat de cuşcă şi a intrat 
în ea. Apoi, fără să mişte coarda care declanşa căderea uşii 
la timpul cuvenit, a dezlegat iedul, l-a luat sub braţ şi a ieşit. 


După aceea, a tras cuțitul de vânătoare din teacă şi a liniştit 
animalul, tăindu-i beregata. Apoi, l-a târât pe cărare până la 
locul de adăpat, cu figura lui serioasă, iluminată de 
zâmbetul acela crud. S-a oprit la marginea apei, a spintecat 
iedul şi i-a scos intestinele. Deoarece nu mânca această 
parte a corpului animalului, o îngropă într-o groapă săpată 
cu cuțitul şi aruncând carnea pe umăr, a pornit din nou prin 
copaci. 

A mers o bucată de drum pe urma negrilor, apoi a coborât 
să îngroape carnea într-un loc unde ştia că va fi ferită de 
căutările lui Dango, hiena şi de-ale altor fiare sau păsări 
mâncătoare de carne din junglă. Era şi el flămând. Dacă nu 
ar fi fost decât o fiară, s-ar fi apucat să mănânce, dar 
mintea lui de om putea să se plece unei nevoi mai mari ca 
acelea ale stomacului, iar acum era stăpânit de ideea ce-i 
aducea zâmbetul pe buze şi-i făcea ochii să strălucească. 
Era o idee care îl făcea să uite aproape cu totul că era 
flămând. 

După ce şi-a ascuns carnea bine, a pornit repede pe 
cărarea de elefant după Gomangani. l-a ajuns la vreo cinci 
kilometri mai încolo, după care apucă prin copaci, ţinându- 
se după ei, când la spate, când înaintea lor, pândind prilejul 
oportun. Printre aceşti negri era şi Rabi Keg, vraciul. 
Tarzan îi ura pe toţi, dar pe Rabi Keg îl ura nespus. 

Pe când negrii înaintau pe cărarea şerpuită, Rabi Keg, 
fiind leneş, a rămas în urmă. Tarzan a observat aceasta şi |- 
a cuprins o mare satisfacţie...; întregul lui trup radia de 
mulţumire. Acum plana pe deasupra negrului. Rabi Keg, 
ştiind că satul nu este decât la o mică distanţă, s-a aşezat pe 
iarbă, să se odihnească. Odihneşte-te bine, Rabi Keg! E 
pentru ultima oară! 

Tarzan s-a strecurat pe furiş printre crengile copacului de 
deasupra vraciului cel satisfăcut de sine. Nu a făcut însă 
nici un zgomot pe care urechile omeneşti l-ar fi putut 
distinge de fâşâitul frunzelor, produs la adierea uşoară de 
vânt, care bătea; când a ajuns aproape deasupra negrului, 


s-a oprit bine ascuns de creanga frumoasă pe care s-a 
aşezat. 

Rabi Keg, stătea rezemat cu spatele de trunchiul 
copacului, chiar în faţa lui Tarzan. Poziţia lui, nu era însă 
aceea pe care ar fi dorit-o o fiară de pradă, aşa că, cu 
răbdarea nesfârşită a vânătorului, Tarzan a aşteptat 
nemişcat şi tăcut, ca un chip sculptat, până când fructul a 
fost bun de cules. O insectă otrăvitoare s-a ivit, zbârnâind 
supărată. Zbura, dându-i târcoale spre figura lui Tarzan. 

EI o văzu şi o şi recunoscu. Puterea înţepăturii sale 
însemna moartea pentru multe fiinţe mai mici ca el..., iar 
pentru el ar fi însemnat zile întregi de dureri grozave. 
Totuşi, nu a făcut nici o mişcare. Ochii lui strălucitori, după 
ce l-au observat pe ucigaşul înaripat, au rămas fixaţi asupra 
lui Rabi Keg. Auzea şi urmărea mişcările insectei, numai cu 
urechile-i agere, apoi o simţi că i se pune pe fruntE. Nici un 
muşchi nu i se mişcă, deoarece muşchii unuia ca el sunt 
supuşi creierului. 

Musca îngrozitoare a coborât peste faţa lui... peste nas, 
buze şi bărbie. S-a oprit pe gât, apoi a pornit încet înapoi, 
cam tot pe unde a venit. Tarzan îl privea pe Rabi Keg. Nici 
ochii măcar nu îi mai mişca. Atât de nemişcat stătea, încât 
numai moartea l-a fi putut aduce în această stare. Insecta 
mergea acum în sus spre obraz şi s-a oprit atingându-se cu 
antenele ei lungi, de geana pleoapei de jos. 

Dacă insecta ar fi păşit chiar pe pupila ochiului lui Tarzan, 
e de crezut că el ar fi rămas şi atunci cu ochiul deschis şi 
ţeapăn, dar insecta nu a făcut aceasta. A rămas câteva clipe 
lângă pleoapa de jos, apoi şi-a luat zborul. Drumul ei a dus- 
o zbârnâind spre Rabi Keg. Negru a auzit-o, a lovit-o şi a 
fost înţepat în obraz înainte să o ucidă. 

S-a ridicat dintr-o săritură, a scos un răcnet de durere şi 
de mânie şi a vrut să pornească pe cărarea ce ducea spre 
satul lui Mong. În clipa aceea a întors spatele său lat spre 
fiinţa tăcută şi nemişcată care pândea deasupra. lar când a 


pornit i-a sărit de sus, din frunziş, o făptură ageră drept în 
spate. Forţa izbiturii l-a trântit la pământ. 

În jurul gâtului a simţit un şir de degete ca otelul şi falei 
puternice muşcându-l de beregată. Puternicul negru s-a 
zbătut să scape, dar în mâinile adversarului, acesta era ca 
un copil. După puţin, Tarzan a dat drumul gâtului negrului, 
dar de câte ori Rabi Keg, a încercat să ţipe, degetele crude 
îl înăbuşeau dureros. 

Tarzan s-a ridicat puţin şi a pus un genunchi în spatele 
victimei sale, iar, când Rabi Keg s-a zbătut să se ridice din 
nou, Tarzan l-a împins cu faţa în jos, în praful de pe cărare. 
După aceea a legat mâinile negrului bine, la spate, cu 
bucata de funie cu care a fost legat iedul. Apoi îşi ridică 
prizonierul în picioare, îl întoarse cu faţa în jos pe cărare, 
după care l-a împins înainte. 

Abia după ce s-a ridicat în picioare, a putut şi Rabi Keg să-l 
vadă pe agresor. Şi când a văzut că este „demonul alb” 
inima i s-a făcut cât un purice şi genunchii au început să-i 
tremure. Totuşi, pe când mergea pe cărare, înaintea aceluia 
care l-a făcut prizonier, văzând că nu-i mai face nimic şi că 
nu e rănit defel, a începu să mai prindă puţină inimă. 

Se putea, gândea el, ca demonul alb, după toate acelea să 
nu-l ucidă. Nu l-a avut în puterea lui, zile întregi pe Tib, fără 
să-i facă nici un rău? Nu a lăsat-o el în viaţă pe Mome, 
mama lui Tib, când putea prea bine să o ucidă? Au ajuns în 
sfârşit până la cuşca pe care Rabi Keg şi războinicii din 
satul lui Mong au întocmit-o pentru Numa. Rabi Keg, a 
văzut că iedul nu mai e acolo, cu toate că nu era nici un leu 
în cuşcă şi nici uşa nu a căzut să o închidă. 

A văzut aceasta şi l-a cuprins atât mirarea cât şi o 
îngrijorare mare. În creierul lui îngust a pătruns 
priceperea, că această asociaţie de împrejurări are legătură 
cu aflarea lui aici ca prizonier al „demonului alb”. Şi nu 
greşea deloc. Tarzan l-a împins cu cruzime în cuşcă şi după 
câteva clipe, vraciul a înţeles totul. 


Din fiecare por al corpului său au ieşit broboane de 
sudoare..., tremura acum ca apucat de friguri, deoarece 
Tarzan l-a legat bine chiar în locul unde a fost iedul înainte. 
Vraciul şarlatan, s-a rugat mai întâi, să fie lăsat cu viaţă, 
apoi pentru o moarte mai puţin crudă, dar apoi a considerat 
că este mai bine să-şi păstreze rugăciunile pentru Numa, 
mai ales că nici acum nu le făcea decât tot către o fiară, 
care nu-i înţelegea nici măcar un cuvânt. 

Trăncăneala lui necontenită nu numai că îl plictisea pe 
Tarzan. Care-şi făcea treaba în tăcere, dar îi insuflă ideea că 
negrul ar putea să strige după ajutor. Aşa că a ieşit din 
cuşcă, a adunat o mână de iarbă, a rupt o bucată de 
creangă şi întorcându-se în cuşcă, a îndesat iarba în gura 
lui Rabi Keg, iar băţuli l-a pus ca un căluş între dinţi. Acum 
vraciul nu mai putea face nimic altceva decât să-şi 
rostogolească ochii. În năduşelile care îl treceau, iar Tarzan 
l-a lăsat acolo. 

S-a întors acolo unde a îngropat carnea de ied. 
Dezgropând-o, s-a urcat într-un copac Să-şi potolească 
foamea. Ceea ce i-a mai rămas a îngropat-o din nou, apoia 
pornit printre copaci până la vadul de adăpat de le pârâu. 
Acolo a căutat un loc unde apa se strecura limpede şi a băut 
cu sete. Alte fiare ar fi intrat cu picioarele în apă şi ar fi 
băut de acolo chiar apă stătută, dar pe Tarzan l-ar fi 
dezgustat una ca asta. 

În multe privinţe, Tarzan avea obiceiul de care cu greu s- 
ar fi dezbărat. De exemplu, după ce a băut bine, a început 
să-şi bălăcească mâinile în apă şi să le frece până când a 
dispărut şi cea mai mică urmă de miros de Gomangani. 
După aceea îşi spălă faţa de sângele din carnea de ied. 
Ridicându-se în picioare, s-a întins alene, cum ar face un 
motan mare, apoi s-a adăpostit între crengile unui copac şi 
a adormit. 

Când s-a trezit era întuneric, cu toate că la orizontul de 
apus se zărea o dâră îngustă de lumină. Un leu a gemut şia 
tuşit, în drumul lui prin junglă spre apă. Se apropia de locul 


de adăpat. Tarzan a zâmbit cu cruzime şi-a schimbat poziţia 
şi a adormit din nou. 

Când negrii lui Mong, au ajuns în sat, au descoperit că 
Rabi Keg nu era printre ei. După ce au trecut câteva 
ceasuri, s-au gândit că trebuie să i se fi întâmplat ceva, iar 
speranţa celor mai mulţi din trib era ca tocmai din acest 
impas să nu mai poată scăpa. Negrii nu-l iubeau pe vraci. 
Iubirea şi teama foarte rar fac sat împreună, dar un 
războinic este tot războinic, aşa că Mong a organizat un 
grup care să meargă în căutarea vraciului. 

Dar, cum durerea lui nu era de neconsolat, că a rămas 
acasă şi s-a culcat. Tinerii războinici au rămas credincioşi 
scopului lor mai bine de o jumătate de oră, când, din 
nenorocire pentru Rabi Keg - adesea de câte un lucru 
neînsemnat depinde soarta unui om - o pasăre numită 
pasărea mierei. A atras atenţia cercetaşilor, conducându-i 
aiurea la depozitul delicios pe care ea l-a găsit şi în acest 
mod s-a pecetluit şi soarta lui Rabi Keg. 

Când cercetaşii s-au întors cu mâinile goale, Mong s-a 
înfuriat, dar când a văzut cantitatea aceea de miere pe care 
au adus-o cu ei, îi mai trecu supărarea. De altfel, se şi 
prepara succesiunea, căci în timpul acesta tânărul Tabi, 
ager şi drăcos cu faţa vopsită urât, făcea descântece unui 
copil bolnav, în speranţa că va urma în funcţia lui Rabi şi îl 
va moşteni. În noaptea aceasta femeile din familia vraciului 
îl vor plânge şi se vor necăji. A doua zi va fi uitat. 

A doua zi după dispariţia lui Rabi Keg, războinicii au pornit 
împreună cu Mong, să verifice cursa destinată lui Numa. Cu 
mult mai înainte de a ajunge la cuşcă au auzit răcnetele 
unui leu mare şi au înţeles că încercarea lor a reuşit. S-au 
apropiat cu strigăte de locul unde trebuiau să-şi găsească 
captivul. Da! lată-l, un specimen măreţ..., un leu enorm cu 
coama neagră. 

Războinicii au fost cuprinşi de un deliciu extraordinar. 
Săreau în sus scoțând strigăte sălbatice de victorie. Însă 
strigătele le-au amuţit pe buze şi ochii li s-au deschis mari, 


lăsând să se vadă tot albul din jurul luminilor, iar buzele de 
jos le atârnau lungi de tot, semnul propriu celei mai mari 
dezamăgiri la acest popor. 

S-au retras cu groază din faţa cadavrului mutilat al celui 
care a fost ieri Rabi Keg, vraciul. Leul, prins în cuşcă, a fost 
prea înverşunat şi prea speriat ca să se hrănească din ceea 
ce a ucis, dar şi-a revărsat asupra cadavrului o mare parte 
din furie, până când acesta a ajuns să prezinte 
îngrozitoarea privelişte pe care au văzut-o negrii. 

De pe creanga unui copac de pe care s-a cocoţat, Tarzan - 
Lord de Greystoke, pe drept - se uita la războinicii negrii şi 
râdea. Încă o dată s-a dovedit credinţa lui că a fost un 
adevărat farsor. Pofta lui de farse, în amorţire un timp, în 
urma bătăii primite de la maimuţele lui Ciuk când, îmbrăcat 
în pielea lui Numa a vrut să le sperie, dar de data aceasta, 
repurtase un adevărat succes. 

După câteva minute, în care au stat stăpâniţi de o groază 
nespusă, negrii s-au apropiat de cuşcă, cu frica înlocuită de 
furie... şi de curiozitate. Cum s-a întâmplat, oare, de Rabi 
Keg a ajuns în cuşcă? Unde era iedul? Nu se vedea nici cea 
mai mică urmă. S-au uitat mai de aproape şi au văzut spre 
noua lor groază, că cel ucis a fost legat în cuşcă chiar cu 
funia cu care ei au legat iedul. 

Cine ar fi putut face aceasta? S-au uitat unul la altul 
nedumeriţi. Primul care a luat cuvântul a fost Tabi. Ela 
venit împreună cu războinicii, nutrind în suflet o mare 
speranţă. Trebuia să dea undeva peste dovezi certe despre 
moartea lui Rabi. Acum, după ce le-a găsit, a dat şi 
explicaţia pe care o credea necesară. 

— Demonul cel alb, şopti el. Aici este mâna demonului alb 
din junglă. 

Nimeni nu l-a contrazis, pentru că cine altul putea fi? Cine 
le putea inspira frica? Astfel, ura lor pentru Tarzan a 
crescut pe măsură ce creştea teama de el. În timpul acesta, 
Tarzan şedea sus în copac şi-şi strângea mâinile, felicitându- 
se. 


Niciunul din negrii care erau prezenţi nu simţea vreun 
regret pentru moartea lui Rabi, dar fiecare a simţit o teamă 
instinctivă de moartea ingenioasă care putea găsi pentru 
fiecare din ei. O moarte tot atât de oribilă ca aceea a 
vraciului. Deci, în ceata care târa cuşca cu leul spre sat nu 
erau decât oameni tăcuţi, posomorâţi şi cu frica în sân. 

Când au ajuns la destinaţie, au scos cu toţii un oftat de 
uşurare şi nu s-au simţit siguri decât după ce au închis 
porţile satului în urma lor. Fiecare a avut senzaţia că i se 
spionează toate mişcările din momentul plecării cu cuşca 
din locul unde a fost prins leul... cu toate acestea nimeni nu 
a auzit sau văzut ceva care să le dea motiv vădit de temere. 

La vederea corpului din cuşca cu leul, femeile şi copiii din 
sat s-au pornit pe nişte văicăreli îngrozitoare, montându-se 
încet într-o stare de veselie isterică, ce întrecea cu mult 
mulţumirea meschină a semenilor lor mai civilizaţi, care par 
că nu au altceva mai bun de făcut decât să-şi împartă timpul 
între cinematograf şi funerarii. 

Dintr-un copac, ale cărui crengi atârnau până peste gard, 
Tarzan pândea tot ce se petrecea în sat. Le-a văzut pe 
femeile nebune de necaz şi de bucurie, înnebunindu-l la 
rândul lor pe leu, cu înţepături de bețe lungi şi pietre. 
Cruzimea negrilor faţă de captivii lor, îl îndârjea 
întotdeauna împotriva Gomanganilor, făcându-l să-i şi 
dispreţuiască. 

Dacă ar fi încercat să analizeze acest sentiment, ar fi fost o 
încercare grea, deoarece toată viaţa sa a fost obişnuit cu 
spectacolul cruzimii şi al suferinţei. El însuşi era crud. Toate 
fiarele din junglă erau crude, dar cruzimea negrilor era de 
altă natură. Era cruzimea torturii laşe faţă de cel fără 
apărare, pe când cruzimea lui Tarzan şi a celorlalte fiare 
din junglă era cruzimea necesităţii şi a pasiunii. 

Poate că, dacă ar fi ştiut aceasta, ar fi pus pe seama 
eredității acest sentiment de repulsie, la vederea suferinţei 
inutile..., sau pe seama simțului de dreptate al englezului, 
lăsat lui moştenire de către tatăl şi mama sa. Nu ştia 


aceasta şi tot mai credea că mama lui a fost Kala, femela 
antropoidă. 

Pe măsură ce îi creştea ura pentru Gomangani, simpatia sa 
trecea de partea lui Numa leul, pentru că deşi Numa era 
duşmanul întregii sale vieţi, nu era nici ură, nici dispreţ în 
sentimentele lui Tarzan faţă de această fiară. În mintea lui 
s-a născut hotărârea de a-i frustra pe negri şi a elibera 
leul... Trebuia să o facă în aşa fel, încât să le pricinuiască 
Gomanganilor o mare supărare şi descurajare. 

Şi cum stătea sus pe creangă, privind la cele ce se 
petreceau sub el, văzu din nou războinicii punând mâna pe 
cuşcă şi împingând-o la o parte, între două colibe. El ştia că 
ea va rămâne acolo până seara, că negrii plănuiau un ospăț 
şi o orgie pentru celebrarea vânătorii lor reuşite. Cum a 
văzut lângă cuşcă postați doi războinici gonind femeile şi 
copiii care, evident, l-ar fi torturat pe Numa până la moarte 
şi-a dat seama că leul va fi în siguranţă până când negrii vor 
avea nevoie de el pentru petrecerea de seară, petrecere în 
timpul căreia fiara va fi torturată cu tot mai multă cruzime 
şi meşteşug, în instruirea întregului grup. 

Tarzan prefera să-şi bată joc de ei printr-o înscenare 
teatrală generată de imaginaţia lui fertilă ar fi putut să o 
născocească. Avea în cap o concepţie vagă asupra temerilor 
lor superstiţioase şi a spaimei lor nocturne, aşa că se hotări 
să aştepte până se va întuneca şi ei se vor aţâţa bine, 
dansând şi executând riturile lor şi numai atunci să încerce 
să-l elibereze pe Numa. 

Spera că între timp îi va veni o idee potrivită 
împrejurărilor ce le-ar aduce diferiţii factori în joc. Şi într- 
adevăr că nu a avut mult de aşteptat până i-a venit această 
idee. A pornit prin junglă după hrană când i-a venit ideea. 
La început l-a făcut să zâmbească puţin, apoi să stea la 
îndoială, pentru că tot mai avea o amintire vie despre 
nefastul rezultat obţinut când a aplicat o altă manieră 
minunată identică cu aceasta. 


După câteva clipe uitând până şi de hrană, zbura din 
creangă în creangă cu mare repeziciune spre tribul lui 
Ciuk. După cum îi era obiceiul a sărit în mijlocul cetei de 
maimuţoi, fără să-şi anunţe apropierea decât printr-un țipăt 
puternic, în momentul când apărea printre crengi. Fericite 
sunt maimuţele lui Ciuk că neamul lor nu este supus 
atacului de inimă, pentru că metodele lui Tarzan îi 
supuneau la lovituri aspre una după alta, dar nici nu puteau 
să se obişnuiască în felul ciudat de a glumi a lui Tarzan. 

Acum, după ce au văzut cine era, s-au mulţumit să mârâie 
supăraţi o clipă, apoi şi-au continuat ocupațiile respective 
pe care el le-a întrerupt. Satisfăcut că i-a reuşit gluma, s-a 
dus la scorbura unui copac unde îşi păstra obiectele 
preţioase din comoara sa, ascunse bine de privirile curioase 
şi de degetele amicilor săi, precum şi de drăcosul de Manu, 
maimuța cea mică. 

A scos din scorbură o piele strâns împachetată, o piele de 
leul cu cap cu tot. Tăbăcită şi montată primitiv, dar cu multă 
îndemânare şi care a fost proprietatea vraciului Rabi, până 
când Tarzan a găsit de cuviinţă să i-o fure din sat. Luând 
pielea cu ela pornit din nou în junglă spre satul negrilor, 
oprindu-se în drum să vâneze şi să mănânce, ba chiar să şi 
fure un somn de vreun ceas, după ce mânca. Astfel, când a 
ajuns lângă copacul ale cărui crengi atârnau peste palisada 
satului, s-a şi întunecat. 

De pe creanga pe care era urcat, putea vedea bine în tot 
satul. Observă că Numa era încă viu şi că negrii de gardă 
moţăiau lângă cuşcă. Un leu nu este mare noutate pentru 
un negru care trăieşte în ţara leilor, aşa că după cei-a 
trecut puţin pofta pentru a-l necâji, sătenii nu-i mai dădeau 
atenţie, preferând să aştepte marele eveniment de seara. Şi 
nici nu a trecut mult până s-a întunecat, ca să-i înceapă 
sărbătoarea. 

Un singur războinic în bătaia tam-tam-urilor, e pitit, pe 
jumătate îndoit de mijloc şi a sărit în lumina focurilor în 
mijlocul cercului format de ceilalţi războinici, în spatele 


cărora s-au aşezat femeile şi copiii din sat. Dansatorul era 
vopsit şi înarmat ca pentru vânătoare, iar mişcările şi 
gesturile sale îţi dădeau impresia că este în căutarea 
vânatului. Îndoindu-se de mijloc, uneori odihnindu-se câte o 
clipă pe câte un genunchi, cerceta terenul să dea de urme, 
după aceea poza ca o statuie, stând să asculte. 

Războinicul era tânăr, ager, cu forme elegante. Avea 
muşchii bine dezvoltați şi era drept ca bradul. Lumina 
focului se răsfrângea pe corpul lui negru ca abanosul, 
scoțând bine în relief desenele groteşti de pe faţă, piept şi 
abdomen. După un timp s-a aplecat la pământ, apoi a sărit 
în sus, în aer. Fiecare trăsătură a figurii lui arăta că a dat de 
urma vânatului. 

Imediat a sărit spre cercul de războinici din jurul lui. 
Vorbindu-le despre ceea de a găsit. Totul se petrecea în 
pantomimă, dar atât de bine redat, că Tarzan putea urmări 
totul până la cel mai mic amănunt. Îi văzu pe ceilalţi 
războinici punând mâna pe suliţele lor şi luând parte la acel 
„dans al pândei” executat cu multă precizie de negrii. Era 
foarte interesant, dar Iarzan şi-a dat seama că, dacă dorea 
să-şi ducă planul la îndeplinire, trebuia să intre cât mai 
curând în acţiune. A mai văzut dansuri de felul acesta. Ştia 
deci, că după pândă, vine jocul „încolţirii”, iar după aceea 
uciderea, în timpul cărora Numa va fi înconjurat de 
războinici şi deci, fără chip să se mai apropie altcineva de 
el. 

Şi atunci, ţinând pielea de leu la subţioară, a sărit la 
pământ în umbra deasă a copacului. Apoi a luat-o pe după 
colibe, până a ajuns în spatele cuştii în care Numa păşea 
nervos de colo până colo. Cuşca era acum nepăzită. Ajuns în 
spatele cuştii, Tarzan s-a îmbrăcat cu pielea leului întocmai 
cum a făcut şi cu acea ocazie neuitată, când maimuţele lui 
Ciuk, neputând să-i pătrundă deghizarea, au tăbărât pe el 
să îl omoare. 

După aceea pornind pe brânci, s-a strecurat înainte, ieşind 
dintre cele două colibe şi oprindu-se la câţiva paşi în spatele 


negrilor a căror întreagă atenţie era concentrată asupra 
dansatorilor din faţa lor. I-a văzut pe negri ajunşi acum în 
culmea agitaţiei şi gata să o isprăvească cu leul. După o 
clipă, cercul spectatorilor se va desface, undeva mai 
aproape de cuşcă iar victima va fi transportată în centrul 
cercului. 

Acesta era momentul pe care îl aştepta Tarzan. La un 
semnal dat de Mong, şeful, femeile şi copiii din dreptul lui 
Tarzan s-au ridicat în picioare şi s-au dat la o parte, lăsând 
un drum larg pentru războinici spre cuşca leului. În acelaşi 
moment, Tarzan a scos un răcnet răguşit de leu înfuriat şi a 
pornit încet cu capul în jos, prin deschizătură, spre 
dansatorii îngheţaţi locului. O femeie l-a văzut şi a scos un 
țipăt de groază. Numaidecât a izbucnit o panică în 
vecinătatea imediată a voinicului nostru. Lumina flăcării 
puternice a focului cădea asupra capului leului, iar negrii 
au conchis, după cum şi larzan ştia că vor face. Că captivul 
lor a scăpat din cuşcă. 

Dând un alt răcnet, ela pornit înainte. Războinicii care 
dansau s-au oprit numai o clipă. Au vânat un leu bine legat 
într-o cuşcă tare. lar acum, când era liber printre ei, chestia 
lua cu totul altă înfăţişare pentru ei. Nervii lor nu erau în 
stare să reziste unor astfel de împrejurări. Copiii şi femeile 
au căutat să se ascundă în refugiul lor problematic al 
colibelor din apropiere şi nu le trebui mult nici războinicilor 
ca să le urmeze exemplul, aşa că după puţin Iarzan a fost 
lăsat în stăpânirea străzii satului. 

Nu însă, pentru multă vreme. Căci nu voia să fie lăsat 
singur în felul acesta. Nu s-ar fi potrivit deloc cu planurile 
sale. După puţin a apărut un cap în uşa colibei din 
apropiere, apoi altul şi altul, până când au fost mai bine de 
douăzeci de războinici care îl priveau. În aşteptarea celor 
ce va face, întrebându-se dacă leul va ataca sau va încerca 
să scape din sat. Stăteau gata cu suliţele în mână, fie 
împotriva unui eventual atac, fie faţă de o încercare pentru 
libertate... şi iată că leul se ridică pe picioarele din spate, 


blana galbenă roşcată alunecă jos de pe el, iar în lumina 
focurilor, negrii au avut înaintea ochilor făptura tânără 
dreaptă şi înaltă a „demonului alb”. Numai o clipă au rămas 
negrii atât de încremeniţi de frică încât le-a fost cu 
neputinţă să facă vreo mişcare ostilă. Se temeau de această 
apariţie mai mult decât de Numa şi totuşi, l-ar fi ucis 
bucuros pe Tarzan, dacă ar fi putut numai să-şi vină destul 
de repede în fire. Frica însă, superstiţia şi o elaborare lentă 
a raţionamentelor, firească neamului lor, i-a ţinut paralizaţi 
în timpul cât Tarzan se apleca şi-şi lua de jos pielea de leu. 

L-au văzut apoi întorcându-se şi plecând în umbra de 
partea cealaltă a satului, opusă porţii. Abia atunci şi-au 
făcut puţin curaj ca să-l poată urmări, dar când au venit cu 
toţii mişcându-şi suliţele pe deasupra capului, vânatul lor a 
şi dispărut, nici o clipă nu a rămas Tarzan în copac. 
Aruncând pielea de leu pe o creangă, a sărit înapoi în sat, 
pe partea unde era cuşca leului. Acolo, a sărit deasupra şi a 
tras de coarda ce ridica uşa. Nu i-a trebuit leului decât o 
singură clipă ca să-şi reia libertatea, un leu mare, în toată 
vigoarea tinereţii, sări din cuşcă în sat. 

Războinicii, întorcându-se din căutarea zadarnică a lui 
Tarzan, l-au văzut păşind majestuos în lumina focului. 

— Ah! Uite-l! 

— lar a venit demonul cel alb cu farsele sale! Nu cumva 
crede el că poate prosti de două ori pe rând aşa de repede, 
pe oamenii lui Mong? Lasă că îi arătăm noi! 

De mult aşteptau ei prilejul acesta să se scape pentru 
totdeauna de îngrozitorul demon alb. Alergau ca unul 
singur, cu suliţele ridicate. Femeile şi copiii au ieşit în faţa 
colibelor să asiste la spectacolul uciderii demonului. 

Leul se uita la ei cu priviri aprinse, apoi s-a întors către 
războinicii care înaintau spre el. Scoţând strigăte de 
bucurie sălbatică şi de triumf, veneau cu toţii spre leu, 
ameninţându-l cu suliţele. Al lor era acum demonul cel alb! 
Şi atunci, cu un răcnet îngrozitor, Numa leul, atacă ceata 
negrilor. Oamenii lui Mong îl întâmpinară pe Numa cu 


suliţele gata şi cu ţipete de batjocură. Îi aşteptau sosirea 
într-o masă compactă de muşchi şi totuşi, sub exteriorul lor 
curajos, dăinuia o frică ascunsă de acest demon... o teamă 
că în cele din urmă rezultatul nu va fi favorabil..., că 
această făptură putea prea bine să fie invulnerabilă faţă de 
armele lor şi să aplice o mare pedeapsă pentru îndrăzneala 
ce o arătau. 

Prea părea normal leul care i-a atacat..., au văzut aceasta 
din primul moment al atacului, dar ştiau că sub blana lui 
roşcată, se ascunde carnea moale a albului, carne care nu 
putea rezista atâtor sulițe de război. În fruntea lor se afla 
un războinic tânăr, de o statură enormă, cu toată aroganţa 
puterii şi tinereţii sale. 

Îi era frică? Nu lui, altora poate. Începu să râdă când 
Numa s-a repezit la el, a râs şi şi-a pregătit lancea, 
aşezându-i vârful aşa ca să vină în pieptul puternic al fiarei. 
Dar chiar atunci, leul a sărit asupra lui. Cu una din labele 
lui enorme, aruncă sulița cât colo sfărâmând-o. Încă o 
lovitură şi negrul a căzut întins la pământ, cu craniul 
sfărâmat în bucăţi. În clipa următoare, leul a fost în mijlocul 
războinicilor, zgăriind şi sfâşiind în dreapta şi în stânga. 

Negrii nu au rezistat mult, dar vreo duzină din ei tot au 
fost răniţi până ce ceilalţi să poată scăpa de acele gheare 
cumplite şi colţi teribili. Sătenii fugeau îngroziţi pe unde 
apucau. Colibele nu mai erau un refugiu sigur când în 
interiorul palisadei se găsea un Numa furios. Negrii fugeau 
plini de groază de la o colibă la alta, în timp ce Numa stătea 
în mijlocul satului, mârâind deasupra cadavrelor. 

În sfârşit, un sătean a deschis porţile satului, căutând 
adăpost printre crengile copacilor, din pădurea de dincolo 
de porţi. Ceilalţi l-au urmat ca oile, până când leul a rămas 
singur în sat. Oamenii lui Mong, aceia care se aflau prin 
copacii mai apropiaţi, au văzut un leul aplecându-şi capul şi 
înhăţând de umăr una din victimele sale. L-au mai văzut 
apoi, pornind agale spre poarta satului, dispărând în 
pădure. 


Au văzut toate acestea şi s-au cutremurat adânc, iar din alt 
copac, Tarzan admira spectacolul şi zâmbea. A trecut mai 
bine de o oră de la dispariţia leului în pădure cu dejunul lui, 
până când negrii să aibă curajul să se coboare din copaci şi 
să se întoarcă în sat. Privirile lor dilatate se întorceau când 
într-o parte când în alta, iar pielea şi carnea de pe corpul 
lor gol, se încreţea mai mult de îngheţul spaimei decât din 
cauza răcarii nopţii. 

— Ela fost, murmură un negru. De la început până la 
sfârşit nu a fost altul decât demonul alb din junglă. 

— S-a schimbat un leu în om şi după aceea, din om în leu, 
şopti altul. 

— Şi l-a luat pe Mez cu el în junglă, unde îl mănâncă, zise 
al treilea înfiorându-se. 

— Nu mai suntem în siguranţă aici, se văicărea un al 
patrulea. Mai bine să ne luăm ce avem şi să ne căutăm alt 
sat, departe de locurile acestui demon îngrozitor. 

Odată cu dimineaţa, însă, le reveni curajul, aşa că păţania 
de peste noapte nu a avut alt efect decât accentuarea urii 
împotriva lui Tarzan şi întărirea convingerii asupra obârşiei 
lui supranaturale. Şi aşa s-a întins faima şi puterea lui 
Tarzan prin ţinuturile misterioase ale junglei în care 
domnea el, ca rege al lor, cea mai puternică dintre fiarele 
de acolo, pentru că poseda un creier omenesc, care îi 
conducea muşchii puternici şi curajul fără seamăn. 

CAPITOLUL XII - Luna şi... salvarea ei. 

Luna strălucea pe un cer fără nori, o lună mare, umflată, 
care părea atât de aproape de pământ, că te mirai cum de 
nu se atinge de vârfurile copacilor. Era noapte, iar Tarzan a 
pornit prin junglă... Tarzan mare luptător, mare vânător. 

Pentru ce se arunca din creangă în creangă, prin umbra 
întunecoasă a junglei, nici el singur nu ar fi putut-o spune. 
Nu o făcea pentru că îi era foame, a mâncat bine de cu ziuă, 
iar într-un loc ascuns se afla restul vânatului său, gata 
oricând i-ar fi venit poftă să mănânce. Poate că a fost împins 
să cutreiere pădurea numai de dragul de a se simţi în 


acţiune. Vigoarea lui îl făcea să-şi măsoare muşchii şi 
simţurile cu noaptea din junglă... În afară de aceasta mai 
era şi dorinţa lui necurmată de a asimila tot mai multe 
cunoştinţe. 

Jungla peste care domneşte Kudu, soarele, este o junglă cu 
totul deosebită, decât aceea a lui Goro, luna Jungla de zi are 
alt aspect, luminile şi umbrele sale anumite, păsările, florile 
şi fiarele sale, zgomotele, sunt zgomotele zilei. Umbrele şi 
luminile junglei de noapte sunt atât de variate cum ne-am 
putea închipui de deosebite luminile şi umbrele dintr-o altă 
lume în comparaţie cu cel din lumea noastră: fiarele, florile 
şi păsările ei nu sunt ale junglei Kudu, soarele. 

Din cauza acestor deosebiri, lui Tarzan îi plăcea să 
cerceteze jungla şi în timpul nopţii. Nu numai că viaţa era o 
altă viaţă, dar era mai bogată în număr şi mai romantică 
era mai bogată în primejdii chiar, iar pentru Tarzan, 
primejdia era miezul vieţii. 

Zgomotele junglei în noapte, răcnetul leului, urletul 
leopardului, râsul hidos a lui Dango, erau o melodie pentru 
urechile lui Tarzan. Paşii moi ai atâtor picioare ce nu se 
puteau vedea, foşnetul frunzelor şi al ierbii la trecerea 
fiarelor sălbatice, luciul ochilor, ca opalul în întuneric, 
milioanele de sunete care dovedeau prezenţa vietăţilor ce 
se puteau simţi şi auzi, dar rareori să se vadă, constituiau 
tot ce ispitea plimbarea nocturnă a lui Tarzan. 

În noaptea aceasta a făcut un ocol mare..., mai întâi spre 
răsărit, apoi spre miazăzi şi acum se întorcea înapoi spre 
miazănoapte. Ochii, urechile şi mirosul lui ager, erau tot 
timpul în gardă. Amestecate cu sunetele pe care le 
cunoştea el, mai erau alte sunete ciudate... sunete pe care 
nu le auzea niciodată până când Kudu nu intra în culcuşul 
său dincolo de apa cea mare..., sunete care aparţineau lui 
Goro, luna şi a intervalului misterios al supremaţiei lui Goro. 
Aceste sunete îl îndemnau adeseori pe Tarzan la meditări 
profunde. Îl nedumereau pentru că el credea că îşi 


cunoaşte jungla atât de bine, încât nimic nu-i era acolo 
necunoscut. 

Uneori considera că după cum culorile şi formele par că se 
deosebesc în timpul nopţii de aspectul lor obişnuit de peste 
zi, tot aşa se schimbă şi sunetele odată cu apusul soarelui şi 
răsăritul lunii..., iar aceste gânduri îi stârneau în suflet o 
propunere vagă că Goro şi Kudu influenţează aceste 
schimbări Deci. Ce era mai firesc ca să ajungă eventual, să 
atribuie lunii şi soarelui personalităţi tot atât de reale ca şi 
a lui? Soarele era o făptură vie care domnea în timpul zilei. 
Luna înzestrată cu creier şi puteri miraculoase, domnea în 
timpul nopţii. Astfel funcţiona mintea aceea omenească 
neîncercată dibuind prin întunericul beznei ignoranței 
pentru o lămurire a lucrurilor pe care nu le putea atinge, 
mirosi sau auzi şi despre forţele mari şi necunoscute ale 
naturii pe care nu o putea vedea. 

Plecând spre nord, în ocolul pe care l-a făcut Tarzan a 
simţit miros de Gomangani amestecat cu mirosul iute de 
fum. A pornit repede în direcţia de unde mirosul era adus 
spre el de o adiere uşoară a vântului de noapte. Nu a trecut 
mult şi a zărit strecurându-se prin frunzişul din faţa lui, 
lumina puternică a unui foc mare şi oprindu-se într-un 
copac mare din apropiere, a văzut o ceată de războinici 
negri tolăniţi aproape de focurile lor. 

Evident că era o echipă de vânătoare din satul lui Mong, 
rămasă în pădure după ce s-a înnoptat. Împrejurul lor, în 
formă de cerc şi destul de rudimentar au construit un gard 
de mărăcini, despre care sperau că împreună cu focul, vor 
descuraja şi vor opri înaintarea carnivorelor mari. Dar cum 
această speranţă nu era o convingere, se cunoştea bine 
după groaza vădită cu care s-au ghemuit, tremurând lângă 
foc, pentru că se auzeau Numa şi Sabor prin junglă 
făcându-şi drum spre ei. 

Mai erau şi alte fiinţe în întunericul de dincolo de lumina 
focului. Tarzan putea să le vadă ochii strălucind în întuneric. 
Au văzut şi negrii şi s-au cutremurat. Unul din ei s-a aplecat 


şi luând o creangă aprinsă din foc, o aruncă cu putere spre 
ochii aceia care au dispărut imediat. După aceea negrul s-a 
aşezat din nou lângă foc. 

Tarzan a observat urmările şi a văzut că au trecut câteva 
minute până ochii să reapară în întuneric câte doi şi câte 
patru deodată. 

După aceea, a sosit Numa, leul şi Sabor, soţia sa. Ceilalţi 
ochi s-au răspândit la dreapta şi la stânga, faţă de 
mârâiturile amenințătoare ale marilor pisici şi din întuneric 
nu au mai lucit decât orbitele celor doi mâncători de carne 
omenească. 

Câţiva negri s-au trântit, gemând cu feţele la pământ, dar 
acela care a azvârlit creanga aprinsă, aruncă acum altă 
creangă chiar în faţa leilor flămânzi, care au dispărut după 
cum au dispărut şi fiarele mici înaintea lor. 

Tarzan era foarte interesat. A mai văzut un motiv pentru 
care negrii aprindeau focurile noaptea, unul nou pe lângă 
acelea cu lumina, căldura şi posibilitatea gătitului. Fiarele 
din junglă se temeau de foc, astfel, focul era într-o măsură, 
ca un scut pentru negri. Chiar Tarzan avea respect pentru 
foc. O dată, a vrut să cerceteze un foc abandonat din satul 
negrilor şi a luat în mână un cărbune aprins. De atunci s-a 
ţinut la distanţă respectuoasă de toate focurile pe care le-a 
mai văzut. I-a fost de ajuns o singură experienţă. 

Au trecut câteva minute de când negrul a aruncat 
tăciunele aprins, până să-i apară ochii din nou. Tarzan însă 
auzea tot timpul zgomotul labelor moi de jur împrejurul lui. 
Apoi a văzut cele două puncte gemene de foc, care 
însemnau întoarcerea regelui animalelor, iar după o clipă, 
la câteva degete mai jos, au apărut şi a lui Sabor leoaica. 

Un timp au rămas nemişcate, imobile - o constelație de 
stele fioroase în noaptea din junglă, apoi leul a înaintat 
încet spre gard, unde toţi negrii, excluzându-l pe unul 
singur, şedeau ghemuiţi lângă foc, tremurând de groază. 
Când singurul paznic dintre ei l-a văzut pe Numa 
apropiindu-se din nou, aruncă în el cu un alt tăciune aprins, 


iar Numa, ca şi mai înainte, s-a retras împreună cu Sabor, 
de astă dată însă nu atât de departe şi nici pentru atâta 
vreme îndelungată ca prima oară. 

Aproape imediat, după ce s-au dat înapoi, s-au întors şi au 
început să dea ocol gardului, cu privirile îndreptate 
necontenit spre lumina focului, pe când din gâtlejul lor 
ieşeau mârâituri surde, manifestând o ciudă în creştere. 
Dincolo de lei, străluceau ochii înflăcăraţi ai sateliților mai 
mici, înmulţindu-se din ce în ce, până când întunericul din 
junglă a fost împestriţat cu puncte mici de foc. 

Războinicul negru arunca întruna, la mici intervale, cu 
tăciuni întregi aprinşi, în cele două pisici, dar Tarzan 
observă că Numa dădea acestor atacuri prea puţină 
atenţie, ba chiar deloc. El cunoştea după vocea lui Numa că 
e flămând şi în mod firesc, a presupus că leul s-a hotărât să 
se hrănească cu carne de Gomangani. Va îndrăzni el oare să 
vină atât de aproape de flăcările acestea atât de temute? 
Dar, chiar pe când acest gând trecea prin mintea lui Tarzan, 
Numa s-a oprit din mersul lui neliniştit şi a rămas cu 
privirea aţintită spre bomă. 

A stat astfel vreo jumătate de minut... nemişcat, în afară că 
şi-a îndoit nervos coada de sus. După aceea a pornit hotărât 
înainte, în timp ce leoaica păşea fără odihnă, în locul unde a 
fost lăsată. 

Negrul a strigat camarazilor lui că se apropie leul, dar 
erau prea îngroziţi ca să mai facă altceva decât să se 
ghemuiască lângă foc şi să geamă şi mai tare decât înainte. 
Războinicul a luat o ramură aprinsă şi a aruncat-o în faţa 
lui. S-a auzit un răcnet de furie, urmat de atacul imediat al 
fiarei. 

Carnivorul înfuriat a trecut dintr-o singură săritură, peste 
gardul de mărăcini, interval în care, cu o agilitate aproape 
egală cu a fiarei, negrul a sărit de partea opusă şi 
preferând primejdiile probabile care îl pândeau în 
întuneric, a fugit spre copacul cel mai apropiat. 


Numa a ieşit dintre mărăcini, aproape tot atât de repede 
cum a intrat, dar la plecare, când a sărit înapoi peste gard, 
a luat cu sine un negru care urla cât îl ţinea gura. 

Târându-şi victima pe pământ, a mers măreț spre Sabor, 
care îl întâmpină, după care amândoi s-au pierdut în 
întuneric. Nu s-au mai auzit câteva minute decât 
mârâiturile lor sălbatice, amestecate cu ţipetele 
pătrunzătoare ale negrului condamnat să piară de o moarte 
fioroasă. 

La o anumită distanţă de gardul de mărăcini, leii s-au 
oprit, mârâiturile lor s-au întețit şi după câteva clipe, în 
urma unui răcnet puternic al fiarei, au încetat şi gemetele 
negrului pe vecie. 

După puţin, leul s-a întors din nou în lumina focului. A mai 
sărit o dată în gard şi tragedia fioroasă de mai înainte s-a 
repetat cu altă victimă omenească. Tarzan s-a ridicat în 
picioare pe creanga lui şi s-a întins alene. Spectacolul 
începea să-l plictisească. Căscă şi porni liniştit spre poiana 
în care dormeau liniştiţi maimuţoii din tribul lui Ciuk. 

Însă, chiar după ce şi-a găsit locul lui obişnuit în copac şi 
se aşeză să doarmă, somnul tot nu-l cuprindea. A stat deci 
multă vreme, cu ochii deschişi, pe jumătate gândindu-se şi 
pe jumătate visând. Uitându-se în sus pe cer, a văzut luna şi 
stelele şi s-a întrebat cu mirare: ce erau acestea şi ce 
putere le ţinea acolo să nu cadă? 

El avea o minte iscoditoare. Era întotdeauna copleşit de 
întrebări asupra a tot ce se petrecea în jurul lui, dar nu 
avea pe nimeni care să-i dea răspuns la întrebările sale. 

Încă din copilărie a vrut să afle şi fiindcă îi era răpită 
aproape orice posibilitate de a asimila cunoştinţe, era chiar 
acum când a crescut mare, cuprins de o curiozitate 
nesatisfăcută a unui copil. El nu era mulţumit niciodată 
numai cu constatarea că lucrurile se întâmplă..., dorea să 
ştie de ce se întâmplau. Dorea să ştie şi cauza acestor 
întâmplări, cine sau ce forţă le îndeplinea. 


Taina vieţii îl interesa imens de mult. Nu putea măsura 
deloc miracolul morţii. În nenumărate rânduri a examinat 
mecanismul intern al celor ucişi de el şi o dată sau de două 
ori, a deschis pieptul victimei la timp, ca să vadă inima încă 
bătând. 

A învăţat din experienţă că o împunsătură de cuţit prin 
acest organ, producea o moarte imediată la nouă din zece, 
pe câtă vreme îşi putea împunge adversarul de nenumărate 
ori în alte locuri, fără măcar să-l scoată din luptă. 

Astfel, a ajuns să creadă că inima, sau „lucrul roşu care 
răsuflă”, cum îi zicea el, este centrul şi originea vieţii. 
Despre creier şi funcţionarea lui nu înţelegea nimic. Cum 
percepțiile sale erau transmise la creier şi aici lămurite, 
clasificate şi etichetate, era ceva mai presus de putinţa lui 
de pricepere. El credea că degetele sale ştiu când ating 
ceva, că ochii ştiu când văd, urechile când aud şi nasul când 
miroase. 

Considera gâtul, epiderma şi părul capului ca cele trei 
centre principale ale emoţiei. Când a fost ucisă Kala, simţea 
în gât o senzaţie ciudată de înecăciune, contactul cu Histah, 
şarpele, dădea pielii sale de pe tot corpul o senzaţie 
neplăcută, iar apropierea unui duşman făcea ca perii de pe 
ceafa să-i stea drept. 

Închipuiţi-vă, dacă vă este posibil, un copil plin de 
minunăţiile naturii, nemai contenind cu întrebările şi 
înconjurat numai de fiarele junglei, cărora chestiunile sale 
le sunt tot atât de străine ca limba chineză. Dacă l-ar fi 
întrebat cumva pe Gunt despre proveniența ploii, bătrânul 
antropoid nu ar fi făcut altceva decât să-l privească mut de 
uimire, o clipă, apoi să-şi reia ocupaţia, destul de 
interesantă, a căutării puricilor. 

Iar, dacă ar fi întrebat-o pe Munga, care era foarte 
bătrână şi ar fi trebuit să fie înţeleaptă, despre unele flori 
care se închideau după ce Kudu dispărea de pe cer, iar 
altele se deschideau în timpul nopţii, ar fi rămas surprins să 
vadă că Muga nu a observat niciodată aceste fenomene 


interesante, cu toate că ea ar fi putut spune cu precizie, 
până la un centimetru, unde se află ascuns vreun gândac 
gras sub crengi sau butuci căzuţi. 

Pentru Tarzan, aceste lucruri erau adevărate minuni. Ele îi 
puneau în jos intelectul şi imaginaţia. Vedea florile că se 
închid şi se deschid, vedea unele sucindu-se mereu cu faţa 
către soare, vedea cum se mişcă frunzele când nu bate nici 
cea mai mică adiere de vânt, vedea vrejii plantelor 
agăţătoare pornind ca nişte lucruri vii peste trunchiurile şi 
peste crengile copacilor, iar pentru Tarzan florile, viţele şi 
copacii erau făpturi vii. Şi le vorbea adeseori după cum îi 
vorbea lui Goro, luna şi lui Kudu, soarele şi întotdeauna 
rămânea dezamăgit că nu-i răspundeau. 

Le punea întrebări, dar nu-i puteau răspunde, cu toate că 
ştia că şoaptele frunzelor sunt limba frunzelor. Vântul îl 
atribuia copacilor şi ierbii. Credea că acestea se mişcă într- 
o parte şi în alta, dând fiinţă vântului. Nu a găsit alt chip 
prin care să îşi dea seama de acest fenomen. 

În sfârşit, ploaia o atribuia stelelor, lunii şi soarelui, dar 
ipoteza lui nu era deloc poetică şi delicată. Şi cum stătea 
acum pe creanga copacului, meditând, imaginaţia lui 
bogată a găsit o explicaţie şi pentru stele şi pentru lună. În 
apropierea lui, pe o altă creangă, dormea Tug, iar Tarzan s- 
a dus repede acolo. 

— Tug! strigă el. 

Maimuţoiul se trezi imediat, zburlindu-se, deoarece simţea 
primejdie în această chemare nocturnă. 

— Uită-te, Tug! exclamă Tarzan, arătând spre stele. Uite 
ochii lui Numa, a lui Sabor, ai Şitei şi ai lui Dango. L-au 
înconjurat pe Goro şi aşteaptă să sară asupra ei şi să o 
ucidă. Uite ochii, nasul şi gura lui Goro. Lumina care 
străluceşte pe faţa ei este lumina focului cel mare pe care l- 
a făcut ca să-l sperie pe Numa, Dango, Şita şi Sabor. De jur 
împrejurul ei sunt numai ochi, Tug, îi vezi şi tu! Dar nu se 
apropie de foc... vezi, sunt puţini ochi aproape de Goro. Le 
e frică de foc! Numai focul o scapă pe Goro de Numa. Îi vezi 


Tug? Într-o noapte Numa va fi flămând şi furios şi atunci va 
sări peste gardul de mărăcini din jurul lui Goro şi nu vom 
mai avea lumină, după ce Kudu intră în culcuşul său... 
noaptea va fi neagră ca atunci când Goro este leneşă şi 
doarme până târziu, sau când rătăceşte ziua prin cer, 
uitând de jungla ei. 

Tug, se uită stupid la cer, apoi la Tarzan. În clipa aceea a 
căzut un meteor, trăgând o urmă luminoasă pe cer. 

— Uite! strigă Tarzan. Goro a aruncat cu o creangă 
aprinsă în Numa. 

Tug începu să mormăie. 

— Numa este jos, zise el. Numa nu vânează pe sus pe 
deasupra copacilor. 

Totuşi, privea curios şi cu teamă la stelele luminoase de 
deasupra lui, ca şi cum le-ar fi văzut pentru prima dată. De 
fapt, era pentru prima dată când Tug vedea stelele, cu toate 
că au fost tot timpul pe cer. Pentru Tug, stelele erau ca şi 
florile cele mai frumoase...; neputându-le mânca, nici nu 
voia să ştie de ele. A rămas acum neliniştit şi nervos. O bună 
parte din noapte s-a zbătut în insomnie, uitându-se la 
stele..., la ochii înflăcăraţi ai fiarelor de pradă care-l 
pândeau pe Goro, la a cărei lumină dansau maimuţele, 
bătând în tobele lor de pământ. 

Dacă Goro va fi mâncat de Numa, nu vor mai putea fi dum- 
dum-uri. Pe Tug îl copleşi gândul acesta. Se uită cu teamă la 
Tarzan. De ce era oare prietenul lui atât de deosebit de 
ceilalţi din trib? Nimeni dintre toţi pe care i-a cunoscut Tug 
nu a avut niciodată gânduri atât de ciudate ca ale lui 
Tarzan. Se scărpină în ceafa şi se întrebă nedumerit dacă 
Tarzan nu are cumva un duşman primejdios. Apoi îşi aminti 
încet, printr-o anevoioasă muncă mintală, că Tarzan l-a 
ajutat mai mult decât oricare altă maimuţă, mai bine chiar 
decât cei mai puternici şi mai deştepţi maimuţoi din trib. 

Tarzan a fost acela care l-a eliberat de la negri, tocmai 
când el, Tug, credea că Tarzan o vrea pe Tika. Tarzan a fost 
acela care a salvat viaţa micului „balu”. Tot Tarzan a fost 


acela care a conceput şi a dus la îndeplinire planul de a-l 
urmări pe răpitorul Tikăi şi a o salva. 

Tarzan s-a luptat şi i-a curs sângele de atâtea ori ajutându- 
Il pe Tug, încât acestuia, deşi era numai un maimuţoi brutal, 
i se întipărise în minte un devotament neţărmurit, pe care 
nimic nu l-ar fi putut clinti. Prietenia lui pentru Tarzan a 
devenit un obicei, aproape o tradiţie care avea să dureze, 
atâta timp cât ar fi trăit şi Tug. 

Faţă în faţă însă, nu arăta nici un semn de afecţiune... 
mârâia la Tarzan după cum mârâia la oricare alt maimuţoi 
care se apropia prea mult de el când mânca: totuşi, ar fi 
murit pentru Tarzan. 

De data aceasta, Tug era foarte neliniştit şi a adormit, 
gândindu-se la cuvintele prietenului lui. A doua zi s-a gândit 
din nou la ele şi apoi fără nici o intenţie de trădare 
împotriva lui Tarzan. Îi pomeni lui Gunt despre ceea ce-i 
sugerase în privinţa ochilor care îl înconjurau pe Goro. l-a 
mâi povestit şi despre posibilitatea că, mai repede sau mai 
târziu, Numa va ataca luna şi o va devora. 

La maimuțe, toate lucrurile mai mari din natură sunt de 
sex masculin, aşa că şi Goro, fiind cea mai mare făptură 
nocturnă de pe cer, era pentru ei de sex masculin... Gunt şi- 
a smuls cu colții un ghimpe dintr-un deget şi aminti de 
faptul că Tarzan a afirmat că copacii vorbesc unii cu alţii. 
Mai aminti şi despre Goz, care a povestit că l-a văzut 
dansând singur cu Şita, pantera, la lumina lunii. 

Ei nu ştiau că Tarzan a prins fiara cu arcanul şi că a legat- 
o de un copac, înainte de a cobori şi ţinea să o incite cu 
săriturile ce le făcea în jurul ei. Alţii au mai declarat că l-au 
văzut călărind pe ceafa lui Tantor, elefantul. 

Au mai amintit şi de faptul că au adus în trib un băiat 
negru, apoi despre lucrurile misterioase pe care le făcea în 
ciudata lui vizuină de pe malul mării. 

Ei nu au înţeles niciodată rostul cărţilor lui: iar după ce le- 
a arătat la unul sau doi din trib şia văzut că nici gravurile 


de acolo nu-i impresionează, a renunţat să le mai arate 
ceva. 

— Tarzan nu este maimuţă, conchise Gunt. Îl va aduce pe 
Numa să ne mănânce, după cum îl aduce pe Numa s-o 
mănânce pe Goro. Să-l omoram mai bine. 

— Să-l omorâţi pe Tarzan? Mai întâi trebuie să mă omorâţi 
pe mine, a zis el ameninţător şi a pornit în căutarea hranei. 

Au mai venit şi alţi maimuţoi să mărească numărul acelora 
care complotau. S-au gândit la multe lucruri pe care le-a 
făcut Tarzan..., lucruri pe care maimuţele nu puteau şi nici 
nu aveau cum să le înţeleagă. 

Gunt şi-a exprimat din nou opinia că larmangani, maimuța 
cea albă, trebuie ucisă, iar ceilalţi, cuprinşi de groază din 
cauza poveştilor pe care le-au auzit şi socotind că Tarzan 
plănuieşte să o ucidă pe Goro, au primit propunerea cu 
mârâituri de aprobare. 

Printre ei era şi Tika, ascultând cu amândouă urechile, dar 
nu ridică vocea să aprobe acest plan, nici să-l combată. Se 
zburli numai şi-şi rânji colții, după care porni să-l caute pe 
Tarzan. Dar nu l-a putut găsi, pentru că el cutreiera jungla 
prea departe de trib. 

L-a găsit pe Tug, căruia i-a povestit ce plănuiesc ceilalţi, 
iar marele maimuţoi a început să bată pământul furios cu 
picioarele şi să răcnească îngrozitor de ciudă. Ochii lui 
injectaţi de sânge străluceau de mânie, buza de sus i s-a 
rânjit teribil, lăsând să se vadă colții fioroşi, iar părul de pe 
şira spinării îi stătea ţeapăn. 

Un iepuraş trecu repede prin luminiş, iar Tug s-a repezit 
după el. Părea că a uitat într-o clipă totul şi că i-a trecut 
supărarea împotriva duşmanilor prietenului său... Câţiva 
kilometri mai departe, Tarzan se legăna pe ceafa lată a lui 
Tantor, elefantul. Îl scărpina uşor pe sub una din urechile lui 
mari, cu vârful unui băț şi-i vorbea enormului pachiderm 
despre tot ce-i trecea prin cap. 

Tantor înţelegea foarte puţin, poate chiar nimic din tot ce-i 
spunea, însă ştia să asculte. Se legăna într-o parte şi în alta, 


petrecând în compania prietenului său, prieten pe care îl 
iubea. 

Numa a prins din aer mirosul de om şi pândea cu 
îndemânare până a ajuns să-şi vadă prada pe ceafa 
enormului animal cu colții de fildeş. Le-a întors atunci 
spetele mârâind şi a pornit în căutarea altei prăzi, prin 
locuri mai potrivite. 

Elefantul a simţit şi el mirosul de leu, adus până la nările 
sale de adierea unui vânt şi ridicându-şi trompa a scos 
câteva note puternice de protestare. Tarzan s-a întins alene 
pe spate, în toată lungimea lui pe pielea groasă care-l 
fascina. Muştele îi mişunau în jurul feţei, dar el le arunca cu 
o crenguţă stufoasă. 

— Tantor, îi zice el, ce bine e să trăieşti! Ce bine este să 
stai la umbra răcoroasă! Ce bine este să priveşti verdeaţa 
copacilor şi culorile luminoase ale florilor... să priveşti la tot 
ce Dumnezeu a pus în lume pentru noi. Ele foarte bun cu 
noi, Tantor! El ţi-a dat frunze şi coajă fragedă şi iarba, 
suculentă de mâncat, mie mi l-a dat pe Bara, pe Horta şi pe 
Pisah, fructele, nucile şi rădăcinile. El prevede şi procură 
fiecăruia hrana care îi place mai mult. Tot ceea ce ne cere 
este să fim destul de tari şi de isteţi să o putem lua de unde 
este. Da, Tantor, e bine să trăieşti. Nu mi-ar plăcea să mor. 

Tantor a scos un sunet uşor din gâtul lui şi şi-a întors 
trompa în sus, ca să poată mângăia obrazul omului din... 
spinarea lui cu vârful lungului său nas. 

— Tantor, zise Tarzan după puţină vreme. Întoarce-te şi 
caută-ţi hrana în direcţia tribului lui Ciuk, maimuţoiul cel 
mare, aşa ca Tarzan să poată merge acasă călare pe ceafa 
ta groasă, fără să se ostenească. 

Colosul s-a întors şi a pornit încet de-a lungul unei cărări 
late pe sub o boltă de crengi de copaci, oprindu-se uneori 
să culeagă vreo crenguţă fragedă, sau să jupoaie coaja de 
pe vreun copac din drumul său. 

Tarzan s-a întins cu faţa în jos pe spatele animalului, cu 
câte un picior atârnând de fiecare parte, capul sprijinit în 


palme şi coatele rezemate de ceafa groasă a pachidermului. 
Şi-au continuat în felul acesta, încet, drumul către poiana în 
care se aduna tribul. 

Tocmai când ajungeau la trib dinspre nord, o altă făptură 
ajungea acolo dinspre sud: un războinic negru vânjos şi 
bine făcut, care păşea cu grijă prin junglă, cu fiecare simţ 
încordat împotriva multelor primejdii ce l-ar fi putut 
ameninţa în drum. Totuşi, trecu pe lângă santinela cea mai 
de la sud, care s-a postat într-un copac înalt, de unde putea 
să vadă departe în lungul cărării. 

Maimuţoiul l-a lăsat pe Gomangani să treacă neatins, 
pentru că l-a văzut singur, dar îndată ce războinicul a 
pătruns în poiană, s-a auzit din urma lui un „Kriiig”, urmat 
imediat de un cor de strigăte din toate direcţiile, ca răspuns 
la alarma dată de camaradul lor. 

Negrul s-a oprit de la primul strigăt şi s-a uitat în jurul lui. 
Nu a putut vedea pe nimeni, dar a recunoscut vocea 
oamenilor păroşi din copaci, de care el şi neamul lui se 
fereau, nu numai din cauza puterii şi ferocităţii acestor 
fiinţe sălbatice, dar şi din cauza unei groaze superstiţioase 
produsă de înfăţişarea aproape omenească a acestor 
maimuțe. 

Dar Bant nu era laş. Le auzi pe maimuțe peste tot în jurul 
său şi ştiu, că scăparea este probabil, imposibilă. Totuşi, s-a 
oprit cu sulița pregătită în mână iar pe buze îi tremură un 
strigăt de război. Îşi va vinde scump viaţa, Bant! 

Tarzan şi Tantor erau la o distanţă foarte mică când 
răsună în tăcerea junglei primul strigăt al maimuţelor. 

Voinicul nostru a sărit ca fulgerul din spinarea elefantului 
într-un copac din apropiere, pornind în direcţia luminişului 
înainte de a se fi stins ecoul primului „Kriiig”. Cum a ajuns 
acolo, a văzut vreo zece maimuţoi dând ocol unui singur 
Gomangani. 

Scoţând un strigăt ce ţi-ar fi îngheţat sângele, Tarzan s-a 
repezit la atac. Îi ura pe negri mai mult decât pe maimuțe şi 
acum avea prilej să ucidă piept la piept. Dar ce a făcut oare 


acest Gomangani? A ucis pe cineva din trib? Îl întrebă pe 
cel mai aproape maimuţoi. 

— Nu, a răspuns acesta. Gomangani nu a făcut rău 
nimănui. Goz, fiind de pază l-a văzut trecând prin junglă şi a 
înştiinţat tribul... atâta tot. 

Tarzan a trecut prin cercul de maimuţoi; dintre care 
niciunul nu s-a montat îndeajuns pentru atac şi a ajuns 
destul de aproape ca să-l poată vedea bine pe negru. L-a 
recunoscut imediat. 

Abia în noaptea precedentă l-a văzut înfruntând ochii din 
întuneric, pe când tovarăşii lui se tăvăleau la pământ, prea 
îngroziţi ca să se apere măcar. lată deci, un om curajos, iar 
Tarzan avea o mare admiraţie pentru temerari. 

Nici chiar ura sa faţă de negri nu era o pasiune atât de 
covârşitoare ca admiraţia sa pentru curaj. 

Ar fi avut o mare plăcere să se lupte cu vreun războinic 
negru, oricând, dar pe acesta nu voia să-l omoare... simţea 
în mod vag, că omul acesta şi-a câştigat dreptul la viaţă prin 
apărarea din noaptea trecută...; dar, nici primejdia 
înfruntată de acest războinic singuratic nu-i scăpă din 
vedere lui Tarzan. S-a întors către maimuțe şi le-a zis: 

— Întoarceţi-vă la hrana voastră. Lăsaţi-l pe acest 
Gomangani să-şi vadă de drum în pace! El nu ne-a făcut nici 
un rău, iar noaptea trecută l-am văzut luptându-se singur în 
junglă cu Sabor şi Numa, servindu-se doar de foc. Este un 
om curajos. Pentru ce să ucidem pe cineva care este brav şi 
nu ne-a făcut nici un rău? Lăsaţi-l în pace! 

Maimuţele mormăită. Nu le plăcea deloc planul lui Tarzan. 

— Ucide-l pe Gomangani! strigă una. 

— Da, răcni alta, să-i ucidem pe Gomangani şi pe 
Tarmangani deodată! 

— Ucide-ţi maimuța albă! ţipă Goz. Nu-i deloc maimuţă ci 
tot un Gomangani cu pielea albă. 

— Ucideţi-l pe Tarzan! răcnea Gunt. Ucide! Ucide! Ucide! 

Maimuţoii, erau incitaţi acum până la nebunia de a ucide, 
dar mai mult contra lui Tarzan decât a negrului. Atunci o 


matahală păroasă a trecut printre ei. Îmbrâncindu-i pe 
aceia cu care a venit în contact, după cum un om mare ar 
împrăştia nişte copii. Era Tug..., enormul şi sălbaticul Tug. 

— Cine spune „Ucideţi pe Tarzan”? întrebă el. Cine îl ucide 
pe Tarzan, trebuie să-l ucidă şi pe Tug. Cine îl poate ucide 
pe Tug? Tug îi va sfâşia intestinele şi le va da de mâncare 
lui Dango. 

— Vă putem ucide pe toţi, răspunse Gunt. Noi suntem mai 
mulţi şi voi mai puţini. 

Avea dreptate. Tarzan ştia că Gunt are dreptate. Acest 
lucru îl ştia şi Tug, dar niciunul nu voia să admită o 
asemenea posibilitate. Nu intra în obiceiul maimuţoilor. 

— Eu sunt Tarzan! strigă voinicul nostru. Sunt Tarzan. 
Mare vânător, mare luptător. În toată jungla nu există altul 
mai mare decât Tarzan. 

Atunci, unul câte unul, maimuţoii adversari au povestit 
virtuțile şi vitejia lor. În timpul acesta combatanții se 
apropiau tot mai mult unii de alţii. Aşa se incită maimuţoii 
până ajung să poată începe lupta pe viaţă şi pe moarte. 

Gunt a venit ţeapăn pe picioare până aproape de Tarzan şi 
l-a mirosit cu colții rânjiţi. Tarzan a scos un mormăit, surd, 
ameninţător. Ei ar fi repetat această tactică de zece- 
douăsprezece ori, dar mai curând sau mai târziu un 
maimuţoi s-ar fi încăierat cu altul, după care întreaga ceată 
ar fi început sfâşierea prăzii. 

Bant, negrul, a rămas cu ochii mari, minunându-se, când |- 
a văzut pe Tarzan apropiindu-se printre maimuțe. A auzit 
destule despre acest demon care umbla cu oamenii păroşi 
din copaci, dar nu l-a văzut niciodată la lumina zilei. Îl 
cunoştea destul de bine după descrierea acelor care l-au 
văzut şi pentru că l-au zărit de câteva ori cu prilejul intrării 
lui în satul negrilor, noaptea numai, când le făcea una 
dintre afurisitele lui farse. 

Desigur că Bant nu putea înţelege nimic din ceea ce se 
discuta între Tarzan şi maimuțe, dar l-a văzut împreună cu 


unul dintre cei mai mari maimuţoi, certându-se parcă cu 
restul tribului. 

I-a văzut pe amândoi stând cu spatele între el şi ceilalţi 
maimuţoi, aşa că îşi închipui, cu toate că i se părea de 
necrezut, că ei l-ar fi apărat. Ştia că Tarzan l-a lăsat într-un 
rând în viaţă pe Mong şi că i-a ajutat pe Tib şi pe Mome, 
mama acestuia. 

Deci, nu era imposibil să-l ajute şi pe Bant, dar cum era să 
facă aceasta, Bant nu avea nici cea mai mică idee, iar de 
fapt Tarzan nu avea idee despre aceasta, deoarece forţele 
ce i se opuneau erau prea mari ca să i le poată dovedi, nici 
chiar el însuşi nu putea găsi o soluţie. 

Gunt şi ceilalţi îi împingeau încet pe Tug şi pe Tarzan 
înapoi spre Bant. Voinicul nostru şi-a amintit de vorbele pe 
care le-a spus lui Tantor cu puţin mai înainte: 

— Da, Tantor, e bine să trăieşti. Mi-ar părea rău să mor! 

Şi acum ştia că nu avea mult până să moară, deoarece 
furia maimuţelor creştea repede contra lui. Cei mai mulţi l- 
au urât întotdeauna şi toţi, fără excepţie, se fereau de el. Îl 
ştiau că este altfel. 

Tarzan era conştient de aceasta şi se bucura că este altfel, 
că este OM, a învăţat aceasta din cartea lui cu gravuri şi se 
simţea mândru de această distincţie. După puţin, va fi 
totuşi, om mort. 

Gunt se pregătea de atac. Tarzan cunoştea semnele. Ştia 
că restul tribului va ataca odată cu Gunt şi atunci totul se va 
termina repede. În verdeață pe partea cealaltă a poienii, se 
mişca ceva. 

Tarzan a văzut mişcarea tocmai în clipa în care Gunt, cu 
un răcnet sălbatic, sărea înainte. Tarzan a scos din buze un 
sunet ciudat şi s-a încordat ca să întâmpine atacul. 

Tug se încordă şi el, iar Bant, încredinţat acum că aceştia 
doi se luptau pentru el, îşi pregăti sulița şi a sărit între 
amândoi, ca să primească şi el izbirea primului atac al 
inamicului. 


În acelaşi timp a apărut în poiană, în spatele maimuţoilor, 
un colos elefant, care, cu trompa în sus, scotea sunete 
îngrozitoare, la auzul cărora maimuţoii s-au răspândit ca 
puii de potârniche, căutându-şi scăparea prin copacii din 
jur. Tug a fugit cu ei. 

Numai Tarzan şi Bant au rămas în loc. Acesta din urmă îşi 
părăsi poziţia, pentru că au văzut că nici demonul nu a fugit 
şi pentru că avea curajul să înfrunte o moarte sigură şi 
îngrozitoare, alături de acela care, după toate aparențele, a 
înfruntat moartea pentru el. 

Dar a rămas foarte surprins, când a văzut puternicul 
elefant oprindu-se brusc în faţa omului şi mângâindu-l cu 
trompa lui cea lungă. Tarzan s-a întors spre negru. 

— Du-te! i-a zis în limba maimuţelor, arătând cu mâna în 
direcţia satului lui Mong. 

Bant, deşi nu i-a înţeles vorba, a priceput gestul şi nu a 
pierdut vreme multă ca să asculte de ceea ce i s-a poruncit. 
Tarzan s-a uitat după el până a dispărut. Ştia că maimuţele 
nu îl vor urmări. După aceea s-a adresat elefantului: 

— Ridică-mă! Tarzan se duce la culcuşul său de lângă apa 
cea mare! strigă el adresându-se maimuţelor din copaci. 
Sunteţi toţi, în afară de Tug şi de Tika, mai proşti decât 
Manu. Tug şi Tika pot veni să mă vadă, dar ceilalţi să nu 
cumva să îndrăznească! Tarzan a isprăvit cu tribul lui Ciuk. 

După aceea l-a împins la drum, cu călcâiul, pe Tantor, iar 
animalul docil, a traversat câmpia sub privirile maimuţoilor, 
până ce a dispărut în desişul junglei. 

Înainte de a se înnopta, în aceeaşi zi, Tug l-a ucis pe Gunt, 
provocând o ceartă cu el din cauza atacului asupra lui 
Tarzan. 

O lună de zile tribul nu mai văzu şi nu mai auzi nimic 
despre Tarzan. Probabil că mulţi nici nu se mai gândeau la 
el, dar erau printre ei care îi simțeau lipsa mai mult decât 
îşi închipuia Tarzan. Adeseori, Tug şi Tika doreau ca el să 
vină înapoi, iar Tug s-a hotărât de zece ori să se ducă să-l 


viziteze la vizuina lui de lângă mare, dar era împiedicat 
când de o împrejurare, când de alta. 

Într-o noapte, pe când Tug stătea întins, fără să doarmă şi 
se uita la cerul înstelat şi-a amintit lucrurile ciudate ce i le-a 
spus Tarzan: că punctele luminoase erau ochii mâncătorilor 
de oameni, aşteptând în întunericul junglei, de pe cer, să 
sară asupra lui Goro, luna şi să o devoreze. Cu cât se 
gândea mai mult la aceasta, cu atât neliniştea îi sporea. Şi 
atunci s-a petrecut un fapt foarte ciudat. 

Chiar pe când Tug se uita la Goro, a văzut că dispare o 
bucăţică din marginea acesteia, ca şi cum cineva ar fi ros 
din ea. 

Tot mai largă şi mai largă devenea gaura din coastele lui 
Goro. Tug a sărit în picioare, lansând un răcnet puternic. 
Apoi „Kriiig”-urile sale disperate i-a adus spre elpe 
maimuţoii îngroziţi şi clănţănind din dinţi. 

— Priviţi! Le-a strigat Tug, arătându-le luna. Priviţi! S-a 
întâmplat după cum a spus Tarzan. Numa a sărit printre 
copaci şi acum o devorează pe Goro. Voi l-aţi ocărât şi l-aţi 
gonit din trib, dar abia acum vedeţi cât de înţelept a fost. Să 
se ducă unul dintre aceia care îl urau pe Tarzan. S-o ajute 
pe Goro. Vedeţi ochii prin junglă, peste tot, în jurul lui 
Goro? Este în mare primejdie şi nimeni dintre voi nu o 
poate scăpa..., nimeni, numai Tarzan. Goro va fi în curând 
devorată de Numa şi nu vom mai avea lumină după ce Kudu 
se culcă. Cum vom mai putea dansa dum-dum fără lumina 
lui Goro? 

Maimuţoii tremurau şi scânceau. Oricare manifestare a 
puterilor naturii îi umplea de groază, pentru că nu puteau 
să o înţeleagă. 

— Duceţi-vă şi aduceţi-l pe Tarzan! strigă unul. 

— Tarzan, aduceţi-l pe Tarzan! Au începu să strige cu toţii. 

— Da, da, Tarzan! El o va scăpa pe Goro. Dar cine se va 
duce noaptea prin întuneric să îl aducă? 

— Eu mă voi duce, se oferi Tug. 


Şi, zicând acestea, curajosul maimuţoi porni prin 
întunericul aproape de nepătruns al junglei, spre cabina 
cea mică de lângă golf. 

În acest timp, tribul aştepta, urmărind devorarea înceată a 
lunii. Numa a mâncat până acum o mare bucată 
semicirculară. Desigur că Goro va fi mâncat cu totul înainte 
de a se întoarce Kudu. 

Maimuţele se cutremurau la gândul că noaptea vor fi 
totdeauna în întuneric. Nici nu puteau să doarmă de aceste 
gânduri. Se mişcau fără odihnă de colo până colo, printre 
crengile copacilor, privind la Numa de pe cer şi la ospăţul 
sinistru al acestuia şi trăgând cu urechea, să audă 
întoarcerea lui Tug. Împreună cu Tarzan. 

Goro era aproape mâncat cu totul când maimuţoii au auzit 
trosnind crengile copacilor pe unde soseau cei doi inşi atât 
de aşteptaţi. După puţin au apărut amândoi. 

Voinicul nostru nu şi-a pierdut vremea cu vorbe zadarnice. 
Într-o mână ţinea arcul, iar la spate îi atârna tolba cu 
săgeți... săgeți otrăvite furate din satul negrilor, odată cu 
arcul. 

S-a urcat imediat într-unul din cei mai înalţi copaci, sus de 
tot. Aproape de vârf, până acolo unde crengile abia îi mai 
susțineau greutatea. De aici avea o imagine limpede a 
cerului. 

A văzut-o pe Goro şi bucata cea mare mâncată de Numa. 
Ridicându-şi faţa spre lună, a lansat cel mai înfricoşător 
strigăt de provocare pe care l-a scos vreodată. Slab şi 
foarte de departe se auzi răcnetele unui leu răspunzându-i. 
Maimuţoii s-au cutremurat. Numa din cer i-a răspuns lui 
Tarzan. 

Tarzan a pus o săgeată în arc şi întinzând coarda, a tras în 
inima lui Numa, acolo unde acesta se afla, în cer, devorând- 
o pe Goro. S-a auzit un zbârnâit puternic când săgeata a 
fost slobozită spre cerul întunecos. 

Tarzan a aruncat una după alta mai multe săgeți, răcnind 
de fiecare dată. În timp ce maimuţoii din tribul lui Ciuk 


şedeau ghem la un loc, tremurând de groază. În sfârşit se 
auzi un strigăt din partea lui Tug. 

— Uite! Uite! strigă el. Numa este ucis. Tarzan l-a ucis pe 
Numa. Vedeţi? Goro iese din stomacul lui Numa. 

Şi chiar aşa, luna începea să iasă gradat din ceea ce ar fi 
mâncat-o: fie Numa. Leul, fie umbra pământului. Dar, dacă 
ar fi încercat cineva să convingă vreo maimuţă din tribul lui 
Ciuk că a fost altcineva şi nu Numa, acela care aproape 
devorase cu totul pe Goro, sau că altceva, nu Tarzan, l-a 
salvat de la moarte pe acest zeu strălucitor al riturilor lor 
misterioase, ar fi avut destul de îndurat., poate chiar o luptă 
cu maimuța respectivă. 

lată cum s-a întors Tarzan la maimuţele din tribul Ciuk, iar 
prin reîntoarcerea lui a făcut un pas mare către conducerea 
tribului pe care, în cele din urmă şi-a asumat-o. Maimuţele 
privindu-l, de acum încolo, ca pe o fiinţă cu mult superioară 
lor. Însă în tot tribul, exista o singură făptură care nu 
credea deloc în legenda salvării atât de miraculos a lui 
Goro. Această făptură oricât de curios ar părea, era Tarzan. 

Am văzut apoi, apărând în calea vieţii lui Tarzan pe 
frumoasa Jane Porter şi am fost martori la peripeţiile prin 
care au trecut datorită puternicului sentiment de iubire pe 
care-l simţea pentru ea. 

lar, dacă astăzi mai trăieşte şi vom găsi vrednice de 
povestit episoadele cărora le-a fost erou, o vom face, mai 
târziu, din dorinţa de a produce plăcere admiratorilor lui. 


SFÂRŞIT