Edgar Rice Burroughs — b10 Tarzan si povestile junglei

pa a "A A aS T) ICE D BUR DD D OUGH L] 
pa | paa s É | 4 | A N 
4 d LS kos E Aan L SST ) tri | o W 
s z a p~ Sa i) a > 
” Y F Ps i a] N 
4 N á A i 7 E S A Á > 
| | € a 4 i y = b N ; N | 
i w d Pa îi | | 
g > T y N | | 4 
| ii | ki N | | Ă 
A b Á = md i d ` 
« N E e a E A S db a 
l l " i s P 
4 E X 
- 


Burroughs Edgar Rice 


Seria TARZAN 


V0 


TARZAN 
ŞI 


Poveştile junglei 


Sau 
Adolescenţa lui TARZAN 
Jungle Tales of Tarzan 


llustraţia copertei: 
Neal Adams 


Text reprodus după volumul apărut la 
EDITURA EURO PONTIC CLUJ-NAPOCA, 1996 


CAPITOLUL I - Prima dragoste a lui 
Tarzan. 


Întinsă alene la umbra pădurii tropicale, Tika reprezenta cel 
mai atrăgător tablou de drăgălăşie feminină. In tot cazul, aşa 
credea Tarzan al maimutelor, care se desfăta privind-o de pe 
creanga joasă a unui copac din apropiere. 

Dar şi pe el, să-l fi văzut cocoţat în copacul uriaş secular, pe 
ramura ce se legăna uşor, cu pielea brună sub reflexul razelor 
strălucitoare ale unui soare ecuatorial, care pătrundea prin 
frunzişul de deasupra, cu trupul elegant croit, culcat cu capul 
puţin întors la o parte, ca absorbit în contemplare, pe când ochii 
lui vioi devorau visător obiectul adorării sale, l-ai fi luat drept 
reîncarnarea vreunui semizeu din vechime. 

Nimeni nu şi-ar fi putut închipui că, pe când era mic de tot, a 
supt la pieptul păros al unei maimute mari şi urâte, nici că, de-a 
lungul existenţei sale înmagazinate în memorie (după moartea 
părinţilor săi în cabina de pe malul mării, la marginea junglei), el 
nu a cunoscut alţi tovarăşi, decât pe maimuţoii fioroşi şi 
femelele arţăgoase din tribul lui Ciuk, marele antropoid. 

lar, dacă cineva ar fi putut citi gândurile ce treceau prin 
creierul lui activ şi sănătos, dorul, poftele şi aspiraţiile insuflate 
la vederea Tikăi, ar fi fost înclinat să nu se încreadă în versiunea 
adevărată a originii sale. judecând numai după ceea ce cugeta 
el, nu ar fi putut întrezări adevărul: el fusese născut de o 
frumoasă doamnă engleză, iar tatăl său era un nobil englez 
aparţinând uneia din cele mai vechi şi onorate familii... 

Pierdut era pentru Tarzan adevărul asupra originii sale. Nu 
avea de unde să ştie că el era John Clayton, lord de Greystoke, 
membru de drept în Camera lorzilor şi chiar de ar fi ştiut, tot nu 


3 


ar fi înţeles ce înseamnă asta. 

Da, Tika era cu adevărat frumoasă! Bineînţeles că şi Kala a 
fost frumoasă o mamă nu poate fi altfel decât frumoasă - dar 
Tika avea o frumuseţe a ei, irepetabilă, indescriptibilă pentru 
Tarzan, ci numai sesizabilă în mod vag, nelămurit. 

Tarzan s-a jucat ani întregi cu Tika şi alţi pui de maimuţă, dar 
ei au început să devină posaci şi arţăgoşi; Tika, deşi de-o vârstă 
cu ei, a rămas veselă şi a continuat să se joace cu Tarzan. lar, 
dacă el s-a gândit mai serios la aceasta, probabil că ataşarea lui 
crescândă faţă de tânăra femelă a atribuit-o faptului că, dintre 
toţi tovarăşii lui de joacă de altădată, ea era singura care mai 
avea plăcerea să se joace ca înainte. 

Azi, însă, cum se uita la ea, a observat că este atras atât de 
frumuseţea corpului, cât şi de cea a figurii ei..., fapt pe care 
niciodată nu l-a constatat până atunci, niciuna din aceste calităţi 
neavând vreun amestec în uşurinţa ei de a alerga prin copaci, 
nici în putinţa ei de a se adapta la jocurile pe care creierul lui 
fecund le inventa. Se scarpină în cap, afundându-şi degetele 
prin bogatul păr negru care-i încadra atât de bine figura drăguță 
de băiat, se scărpină în ceafă şi oftă. 

Frumuseţea de curând descoperită la Tika era şi cauza 
disperării sale. Invidia blana frumoasă ce acoperea tot corpul ei. 
Pielea lui netedă, bronzată de arşiţa soarelui, o detesta, ură 
provenită din dezgust şi dispreţ. Cu câţiva ani mai înainte, 
nutrise speranţa vană că va fi odată acoperit peste tot cu păr, 
ca fraţii şi surorile sale. În timpul din urmă, speranţa realizării 
acestui vis delicios a început să-l părăsească. 

Unde mai pui dinţii ei mari ca ai băieţilor, dar destul de 
puternici şi frumoşi, pe lângă cei albi şi neputincioşi ai lui. Dar 
sprâncenele ei stufoase, dar nasul gros şi lătăreţ! Dar gura ei! 
Tarzan a încercat de multe ori să-şi rotunjească gura într-un 
cerc mic şi apoi, umflându-şi obrajii, să clipească repede din 
ochi. Dar niciodată nu a reuşit să facă asta atât de drăgălaş şi 
irezistibil ca Tika. 


4 


Pe când se uita la ea nedumerit, observă că un tânăr 
maimuţoi, care până atunci şi-a căutat hrana când aici, când 
dincolo, a început să se dea binişor pe lângă Tika. Celelalte 
maimuțe din tribul lui Ciuk îşi vedeau fiecare de treburile lor, 
unii în căutarea hranei, alţii odihnindu-se, întinşi alene la umbră. 

Din când în când, s-a întâmplat ca unul sau altul să treacă 
chiar pe lângă Tika, dar Tarzan nu a dat atenţie faptului. De ce, 
aşadar şi-a încruntat sprâncenele şi şi-a încordat muşchii în clipa 
când a văzut că Tug s-a oprit lângă tânăra femelă şi s-a aşezat 
alături de ea? _ 

Lui Tarzan i-a plăcut Tug, întotdeauna. Incă din copilărie, Tug 
a fost unul din tovarăşii lui nedespărţiţi. Amândoi au făcut tot 
felul de boroboaţe cu Tug; amândoi l-au necăjit pe Numa, leul. 
Atunci de ce Tarzan a simţit că i se ridică părul de pe ceafă, 
pentru simplul motiv că Tug s-a aşezat lângă Tika? Adevărat, 
Tug nu mai era un pui jucăuş, ca odinioară. Când îşi rânjea colții 
şi mârâia, nimeni nu-şi mai închipuia că ar fi vrut să se joace, ca 
pe vremea când se tăvălea pe iarba moale, prefăcându-se că se 
bate cu Tarzan. Azi, Tug era un maimuţoi enorm, tăcut şi 
impunător, iar cu Tarzan nu se certase niciodată până acum. 

Au trecut câteva minute, timp în care Tarzan privea cum Tug 
se apropie din ce în ce mai mult de Tika. Dar când văzu că 
maimuţoiul întinde o labă să o mângâie pe Tika pe umăr, Tarzan 
a sărit ca o pisică din copac şi s-a apropiat de ei. 

Pe când venea spre ei, buza de sus i s-a zbârcit într-un rânjet 
de i se vedeau toţi dinţii, iar din pieptul lui puternic ieşea un 
mârâit surd şi teribil. Tug îl privi nedumerit, dar în privirile Tikăi 
se citea mirare şi plăcere. A ghicit ea, oare, cauza tulburării lui 
Tarzan? Cine poate şti?! În tot cazul, era de sex feminin, aşa că 
a întins o mână şi l-a scărpinat pe Tug după ureche. 

Tarzan observă; şi din clipa când a văzut, Tika a încetat să 
mai fie pentru el o simplă tovarăşă de joacă, ca acum un ceas- 
două, ci se metamorfoză într-un lucru minunat - cel mai 
minunat din lume - pentru deținerea căruia s-ar fi bătut până la 


5 


moarte cu Tug şi cu oricine altul care ar fi îndrăznit să-i conteste 
dreptul la posesie. 

Aplecat de mijloc, cu muşchii încordaţi şi cu un umăr întors 
spre maimuţoi, Tarzan merse tot mai aproape. Ochii lui nu i-au 
părăsit o clipă pe ai lui Tug, iar mârâiturile se înteţeau, erau tot 
mai dese şi mai tari. S-a ridicat şi Tug în picioare, cu părul 
zburlit, cu colții rânjiţi. A început să dea ocol, ţeapăn de picioare 
şi mârâind. 

— Tika e a lui Tarzan, a zis viitorul Rege al junglei în 
guturalele surde, limba marilor antropoizi. 

— Tika e a lui Tug, a răspuns maimuţoiul. 

Alţi maimuţoi, Tac, Nung şi Gunt, tulburaţi de mâărâiturile celor 
doi combatanți, s-au oprit din treburile lor, privind cu interes. 
Deşi le era somn, au mirosit o luptă care promitea să întrerupă 
monotonia vieţii din junglă. Tarzan avea colac pe umăr, funia sa 
de iarbă, iar în mână cuțitul de vânătoare al tatălui său, mort 
demult, tată pe care nu l-a cunoscut niciodată. In creierul mic al 
lui Tug, exista mare respect pentru lucioasa lamă ascuţită 
mânuită atât de bine de băiat. 

Cu această armă l-a ucis el pe Tug, teribilul lui tată vitreg şi 
pe Bolgani, gorila cea mare. Acestea toate le ştia bine Tug, aşa 
că se învârtea cu multă băgare de seamă în jurul lui Tarzan, 
căutând să-l surprindă (pe când acesta, foarte atent din cauza 
inferiorităţii armelor lui naturale, urma aceeaşi tactică). 

Câtva timp se părea că altercaţia lor se va sfârşi ca cele mai 
multe din certurile dintre membrii tribului, adică să-i treacă 
unuia din combatanți necazul şi să plece pentru a-şi vedea de 
alte treburi. 

Probabil că şi în cazul de faţă sfârşitul certei ar fi fost acelaşi, 
dacă ar fi fost un casus belii de altă natură. Tika, însă, era 
măgulită de atenţia ce i se dăduse şi de faptul că flăcăii tribului 
voiau să se bată pentru ea. Aşa ceva nu i se mai întâmplase 
până acum. Totuşi a văzut lupte între maimuţoi, pentru alte 
femele, mai în vârstă ca ea, aşa că, în adâncul inimii sale, a 


6 


aşteptat ziua când iarba pădurii se va înroşi de sângele curs în 
timpul luptei pe viaţă şi pe moarte, ce s-ar fi dat de hatârul 
frumuseţii sale. 

Şedea rezemată într-un şold, insultând imparţial pe ambii 
admiratori. Îi aţâţa, acuzându-i şi pe unul şi pe altul de laşitate, 
ameninţându-i că-l va chema pe Mung să-i bată cu nuiaua..;; 
Mung, care era atât de bătrân, încât nu se mai putea urca în 
copaci şi care se hrănea mai mult cu fructele găsite pe jos. 
Celelalte maimuțe spectatoare au început să râdă la auzul 
vorbelor Tikăi, ceea ce l-a înfuriat pe Tug, ce a sărit deodată 
asupra lui Tarzan; acesta s-a dat la o parte, evitându-i cu 
uşurinţă atacul. 

Apoi, cu iuţeala unei pisici, a sărit iarăşi spre Tug, cu cuțitul 
ridicat, ţintind o lovitură puternică în gâtul acestuia. Tug, însă, s- 
a ferit la timp, aşa că lama ascuţită l-a izbit numai în umăr, 
făcându-i o rană uşoara. Ţâşnirea sângelui a făcut-o pe Tika să 
dea un țipăt de plăcere. „lată acum ceva la care merită să te 
uiţi”, gândea ea. După aceea a aruncat o privire mândră, în jurul 
ei, să se asigure dacă au văzut şi alţii această dovadă a valorii 
sale. Nici Elena a Troiei nu a fost mai mândră, cum se simţea 
Tika în momentul acesta. 

Dacă Tika nu ar fi fost atât de cufundată în propria ei vanitate, 
ar fi observat foşnetul frunzelor de deasupra ei..., foşnet ce nu 
era pricinuit de vânt, pentru că nu bătea vântul deloc. lar, dacă 
s-ar fi uitat în sus, ar fi văzut un corp lung, pitit deasupra ei şi o 
pereche de ochi galbeni răutăcioşi, care o priveau cu lăcomie, 
dar Tika nu se uită în sus.. 

Văzându-se rănit Tug, a început să se retragă mârâind 
cumplit. Tarzan s-a ţinut după el, ameninţându-l cu cuțitul. A 
pornit şi Tika de sub copac, căutând să se ţină cât mai aproape 
de combatanți. Creanga de deasupra Tikăi s-a îndoit şi s-a 
clătinat puţin: fiara care pândea acolo s-a întins de-a lungul ei. 

Tug s-a oprit acum şi se pregătea de un nou atac. Buzele.-i 
erau pline de spumă, iar de pe fălci îi curgeau bale de furie... 


7 


Stătea cu capul aplecat, cu braţele întinse, plănuind cum să-l 
înhaţe pe potrivnicul său, în carnea moale a căruia, când şi-o 
înfige ghearele, ştia bine de partea cui va fi victoria. El 
considera modul de luptă al lui Tarzan incorect, pentru că 
acesta nu se încăiera cu el, ci sărea cu uşurinţă departe de sfera 
de acţiune a ghearelor şi colţilor antropoidului. 

Băiatul nu a mai purtat până atunci o luptă adevărată cu 
vreun maimuţoi, numai în joacă, aşa că nu prea era sigur dacă 
ar fi fost bine să-şi pună muşchii la încercare într-o luptă pe 
viaţă şi pe moarte. 

Nu că-i era frică, pentru că Tarzan nu cunoştea frica, dar 
instinctul de conservare îl făcea să fie precaut...; atâta tot. El 
înfrunta primejdia numai când ar fi fost strict necesar, dar atunci 
nu ezita faţă de nimic în lume şi socotea felul său de luptă ca pe 
cel mai potrivit mărimii corpului şi armelor sale. Dinţii lui destul 
de puternici şi ascuţiţi, nu erau arme de atac, ci foarte 
nepotriviţi în comparaţie cu colții puternici ai antropoidului. 
Sărind deci, în jurul acestuia, la suficientă distanţă de ghearele 
lui, îi putea pricinui mult mai multe răni cu ajutorul lungului şi 
ascuţitului său cuţit de vânătoare şi în acelaşi timp să scape de 
rănile dureroase şi primejdioase pe care cu siguranţă că le-ar fi 
căpătat, dacă se încăiera cu maimuţoiul. 

Tug s-a repezit la atac, mugind ca un taur, dar Tarzan sărea 
uşor pe lângă el, aţâţându-l cu insultele din jargonul junglei şi 
înţepându-l, din când în când, cu cuțitul. În cursul luptei, mai 
aveau şi clipe de repaos, când rămâneau amândoi faţă în faţă 
suflând din greu, timp în care se concentrau şi-şi adunau forţele 
pentru un nou atac. 

S-a întâmplat ca Tug, în timpul uneia din aceste pauze, să-şi 
arunce privirile dincolo de adversarul său. Instantaneu s-a 
schimbat întreaga atitudine a maimuţoiului. Furia de pe 
trăsăturile sale a dispărut, făcând loc unei expresii de spaimă 
nemărginită. 

Scoţând un strigăt, pe care fiecare din celelalte maimuțe l-a 


8 


recunoscut şi l-a înţeles, a întors spatele şi a fugit. Ele nu mai 
aveau nevoie să-l întrebe, nici timp de pierdut pentru aceasta..., 
strigătul lui de prevenire, vestea că sunt pe cale să fie atacați 
de un inamic ereditar. 

Tarzan a pornit şi el să se adăpostească după cum au făcut şi 
ceilalţi membrii ai tribului, dar în momentul acela a auzit 
strigătul de groază al unei pantere amestecat cu strigătul de 
groază al unei femei din trib. Tug a auzit şi el ambele strigăte, 
dar nu şi-a întrerupt fuga, nici măcar să privească înapoi. Dar nu 
s-a petrecut acelaşi lucru cu vlăstarul de viţă omenească. El s-a 
oprit să vadă de nu cumva vreun membru al tribului era încolţit 
de fiară, iar priveliştea ce i-a întâmpinat privirile l-a făcut să 
geamă de groază şi durere. Tika a fost cea care a strigat 
înspăimântată, tocmai când străbătea poiana cea mică, în fuga 
mare, deoarece după ea, venea repede, în sărituri uşoare şi 
elegante, Şita, pantera. 

Fiara avea aerul că nu se grăbeşte deloc. Hrana îi era 
asigurată, deoarece, chiar dacă maimuța ajungea la copaci 
înainte de a fi prinsă, tot nu ar fi avut timpul necesar să se urce 
destul de sus, ca să nu mai poată fi prinsă în ghearele ascuţite 
ale panterei. Tarzan ştia că Tika, va pieri şi că numai o minune 
cerească ar putea-o salva de moartea sigură ce o aştepta. 

Atunci îl chemă în ajutorul femelei pe Tug şi pe ceilalţi 
maimuţoi, pornind, în acelaşi timp, spre fiară, luându-şi repede 
de pe umăr funia de iarbă. Ştia el bine de ce erau capabili 
maimuţoii din trib când se înfuriau. Nu exista nici o fiară în 
junglă, nici chiar Numa, leul, care să îndrăznească să se 
măsoare cu ei, iar, dacă numai câţi au fost de faţă atunci ar fi 
atacat-o pe Şita, aceasta ar fi fugit cu coada între picioare, 
bucuroasă că scapă cu viaţă. 

Tug a auzit chemarea lui Tarzan, după cum au auzit-o şi 
ceilalţi maimuţoi, dar nici unul nu a sărit să-l ajute pe Tarzan la 
salvarea Tikăi, în timp ce fiara se apropia tot mai mult de prada 
ei. Tot alergând după panteră, Tarzan a început să strige, cu 


9 


gândul de a o abate din drumul ei, sau cel puţin să-i atragă 
atenţia în altă parte, până când tânăra maimuţică va fi destul de 
sus, pe crengile unui copac, unde Şita nu ar îndrăzni să se urce. 

Pentru a-şi ajunge scopul, i-a strigat panterei tot felul de 
cuvinte urâte ce-i treceau prin minte. O provoca să stea şi să se 
bată cu el, un bărbat, nu să alerge după o femelă. Cu toate 
acestea, Şita părea că nu-l aude şi continua să alerge după 
deliciosul articol alimentar din faţa ei, pe care acum aproape că 
l-a ajuns. Tarzan nu era nici el mult în urmă, dar totuşi distanţa 
dintre fiară şi femelă era prea mică pentru a spera să mai poată 
ajunge carnivorul înainte de a o fi sfâşiat pe Tika. 

Cu mâna dreaptă şi tot fugind, băiatul învârtea pe deasupra 
capului funia de iarbă. Singurul lucru ce nu l-ar fi voit era ca 
tocmai atunci să dea greş, de astă dată distanţa fiind mult mai 
mare decât a aruncat el vreodată cu arcanul fie chiar în practica 
sa zilnică. Dar, cu toate că distanţa ce îl despărţea de fiară era 
tot atât de mare pe cât era şi funia de lungă, vedea bine că nu i- 
a mai rămas altceva de făcut. Nu mai putea să se apropie de 
fiară înainte ca aceasta s-o fi ajuns pe Tika. Prin urmare, trebuia 
să arunce cu arcanul chiar de la distanţa aceea. 

Deci, tocmai când Tika sărea să se agaţe de creanga de jos a 
unui copac uriaş şi tocmai când Şita se ridica în spatele ei s-o 
prindă, arcanul băiatului spintecă aerul ca fulgerul, rămânând o 
clipă suspendat în linie dreaptă, în timp ce laţul oscila deasupra 
capului sălbatic cu fălcile gata deschise. Apoi s-a aşezat aşa de 
bine pe gâtul galben al fiarei, parcă ar fi fost de când lumea 
acolo şi smucind repede de capătul din mână, a strâns laţul şi s- 
a înţepenit pe picioare, ca să reziste opintirii ce avea să vină 
când Şita se va azvârli să scape din arcan. 

Ghearele carnivorului au bătut aerul în gol, câteva degete mai 
jos de pulpele maimuţei, tocmai în clipa când laţul se strângea 
de gâtul ei, oprind-o de la săritura ce proiecta s-o facă... şi 
aceasta cu o forţă care bufni fiara cu spatele de pământ. Şita s- 
a ridicat mai repede ca fulgerul..., cu ochii aprinşi bătându-şi 


10 


coastele furios cu coada şi fălcile căscate, din care a izbucnit o 
serie de răcnete hidoase, provocate de furia dezamăgirii. 

L-a văzut atunci şi pe băiat: cauza ruşinii suferite era numai la 
zece-doisprezece metri de ea şi s-a repezit la el. Tika a scăpat. 
Lui Tarzan i-a fost suficient să se asigure de aceasta, aruncând 
numai o privire spre copacul în care s-a refugiat ea. Şita, însă s- 
a repezit acum asupra lui. 

Desigur era de prisos să-şi rişte viaţa într-o luptă inegală şi 
fără rost, dar cum era să scape ca să nu se bată cu această 
pisică furioasă? lar, dacă era nevoit să se lupte cu ea, mai putea 
spera să rămână cu viaţă? S-a văzut nevoit să admită că situaţia 
sa nu era nicidecum de invidiat. Copacii erau prea departe 
pentru a spera să-i ajungă la timp, înaintea fiarei. Nu-i mai 
rămânea nimic de făcut, decât să stea locului şi să întâmpine 
atacul aprig al panterei. 

In mâna dreaptă ţinea strâns cuțitul de vânătoare: o armă 
într-adevăr zadarnică, un fleac, pe lângă cele două şiruri de colţi 
enormi din fălcile puternice ale Şitei şi faţă de unghiile ei lungi şi 
ascuţite. 

Cu toate acestea, tânărul lord Greystoke aştepta atacul fiarei 
cu aceeaşi resemnare curajoasă, cu care probabil vreunul din 
strămoşii lui a mers la o înfrângere şi moarte sigură, în lupta de 
la Senlac Hill pe Hastings. 

Din sanctuarele lor de sus, de prin copaci, maimuţele 
urmăreau scena din poiană, strigând tot felul de insulte panterei 
şi diferite sfaturi lui Tarzan, deoarece premergătorii omului 
aveau, după cum era şi firesc, destule caracteristici omeneşti. 
Tika era foarte speriată. Striga întruna către maimuţoi să sară în 
ajutorul lui Tarzan, dar ei aveau acum altă treabă, să dea 
poveţe şi să se strâmbe. In tot cazul, gândeau unii, Tarzan nu 
era un Mangani de-al lor. Deci, pentru ce şi-ar risca ei vieţile în 
apărarea lui? 

Şita, în ultima ei săritură, aproape că l-a prins pe băiat..., dar 
băiatul nu mai era acolo. Rapidă era marea pisică, dar el era şi 


11 


mai rapid. A sărit la o parte chiar în clipa când ghearele panterei 
erau să se înfigă în carnea lui moale; şi pe când Şita s-a prăbuşit 
bufnindu-se la pământ, Tarzan alerga spre cel mai apropiat 
copac din marginea poienii. 

Pantera îşi veni în fire instantaneu şi răsucindu-se în loc, porni 
vijelios după prada ei, pe când funia tânărului Tarmangani se 
târa pe pământ după ea. 

În reluarea goanei după Tarzan, Şita trecu pe după un tufiş 
mic. Era un amănunt fără nici o însemnătate, ce putea 
întâmpina în drum orice făptură din junglă de mărime şi 
greutatea  Şitei..., bineînţeles, dacă nu avea nici o funie 
atârnându-i în urmă. 

Şita, avusese norocul acesta şi când se repezi din nou după 
Tarzan al maimuţelor, funia înconjură tufişul, se încurcă bine în 
el şi opri pantera brusc în loc. O clipă după aceea, Tarzan se afla 
în siguranţă, pe crengile cele mai de sus ale unui copac mic, 
până unde Şita nu-l putea urmări. 

Cocoţat acolo, începea să arunce cu crenguliţe în fiara 
înfuriată. Îl imitară şi ceilalţi membri ai tribului, începând un 
bombardament în toată regula, cu crengi uscate sau fructe tari, 
tot ce le cădea la îndemână, până când Şita, turbată de furie şi 
muşcând mereu frânghia de iarbă, a reuşit, în cele din urmă, să 
o rupă în două. 

Rămase apoi un moment în nedumerire, uitându-se fioros 
când la unul când la altul, din cei care o chinuiau, apoi, cu un 
ultim răcnet de furie, întoarse spatele, dispărând în încâlceala 
frunzişului din junglă. O jumătate de ceas mai târziu, tribul se 
afla din nou pe jos prin poiană, căutându-şi hrana, ca şi cum nu 
s-ar fi întâmplat nimic. 

Tarzan regăsise cea mai mare parte din funia sa şi era foarte 
ocupat cu împletirea unui laţ nou, iar Tika se aşezase jos lângă 
el: dovadă vădită că-şi făcuse alegerea. Tug se uita chiorâş la ei. 
Într-un rând, se apropiase cam mult şi Tika îşi rânjise colții, 
mârâind, iar Tarzan îl primi cu aceeaşi atitudine. Tug, însă, nu 


12 


căută să provoace altă ceartă. Părea că acceptă, după cum era 
obiceiul neamului, hotărârea femelei: aceea că a fost câştigată 
în lupta pornită pentru favorurile ei. 

Ceva mai târziu, în timpul zilei, după ce-şi repară funia, 
Tarzan porni prin copaci, ducându-se la vânătoare. Simţea 
nevoia de carne cu mult mai mult decât tovarăşii săi, aşa că, pe 
când ei se mulţumeau cu fructe, ierburi şi nuci pe care le puteau 
obţine fără prea mari eforturi, Tarzan petrecea o bună parte 
umblând după vânat. Numai carnea acestora putea să îi 
satisfacă cerinţele stomacului şi să dea tărie şi rezistenţă 
enormilor săi muşchi, care creşteau zi cu zi pe sub pielea lui 
bronzată de arşiţa soarelui tropical. 

Tug îl văzu plecând. După aceea, ca şi cum ar fi făcut-o din 
întâmplare, începu să-şi caute hrana tot pe mai aproape de Tika, 
până ajunse la vreo doi metri de ea. Aruncându.-i o privire furişă, 
o observă că-l cântăreşte. Din ochi şi că nu are nici cea mai 
mică urmă de mânie în expresia figurii sale. 

Işi umflă doar enormul său piept şi se răsuci pe picioarele lui 
scurte, scoțând mârâituri ciudate din gât. De asemenea, îşi rânji 
buzele, făcând să i se vadă colții. 

Ce colţi mari şi frumoşi avea Tug! Nu se putea ca Tika să nu-i 
bage în seamă. Mai mult, începea chiar să-i admire sprâncenele 
groase, precum şi gâtul lui scurt, gros şi puternic. Ce fiinţă 
frumoasă era Tug! lar el, măgulit de admiraţia vădită din ochii 
ei, se învârtea pe lângă ea, mândru ca un păun. După puţin, 
începu a-şi face în gând inventarul calităţilor şi se pomeni că le 
compară cu acelea ale rivalului său. 

A mârâit cu dispreţ deoarece nu încăpea nici o comparaţie. 
Cine putea compara frumoasa lui blană cu urâţenia pielii goale 
şi netede a lui Tarzan? Cine mai putea găsi frumuseţe în nasul 
sărăcăcios al lui Tarmangani, după ce privise o dată nările largi 
ale lui Tug? Dar ochii lui Tarzan! Ce hidoşi, cu alb mult şi fără un 
pic de roşu pe margini! Tug ştia că ochii lui injectaţi de sânge 
erau frumoşi, deoarece îi văzuse reflectaţi în suprafaţa lucie a 


13 


multor lacuri la care se adăpase. 

S-a apropiat şi mai mult de Tika şi în cele din urmă, se aşeză 
lângă ea. Când Tarzan se întoarse de la vânătoare după câtva 
timp, o văzu pe Tika scărpinând, mulţumită, spinarea lui Tug. 
Rămase dezgustat. 

Nici Tug nici Tika nu-l văzuseră când ieşise dintre copaci, în 
marginea poienii. Se opri o vreme acolo să-i privească, apoi, cu 
faţa întristată, le întoarse spatele, pierzându-se în frunzişul des 
din care apăruse câteva clipe mai înainte. Dorea acum să fie cât 
mai departe de cauza durerii sale sufleteşti. Suferea de cea 
dintâi strângere de inimă a unei iubiri neîmpărtăşite şi nu putea 
şti exact ce se petrecea cu el. Se gândi că poate era supărat pe 
Tug, dar atunci nu înţelegea pentru ce fugise, în loc să sară 
asupra lui şi să se bată până la moarte cu distrugătorul fericirii 
sale. 

Mai credea că poate era supărat pe Tika; totuşi o avea 
neîncetat înaintea ochilor, tânără şi frumoasă, aşa că nu putea 
s-o vadă decât prin prisma iubirii sale, deci, ca pe obiectul cel 
mai de dorit din lume. Băiatul era setos de afecţiune. Încă de pe 
când era mic de tot şi până când săgeata otrăvită a lui Long 
străpunse inima ei sălbatică, Kala a fost pentru acest vlăstar de 
origine engleză, singura fiinţă drăgăstoasă pe care o cunoscuse 
vreodată. 

Kala îşi iubise fiul adoptiv aşa cum ştiuse ea, în felul ei 
sălbatic şi furios de a iubi, iar Tarzan îi răsplătise iubirea cu o 
afecţiune reciprocă, deşi nu se manifesta mai mult decât era de 
aşteptat de la oricare din fiarele din junglă. 

Numai după ce o pierduse, îşi dădu seama bietul băiat, cât de 
adâncă îi fusese dragostea ce nutrise pentru mama lui..., căci 
aşa o considera el pe Kala. Văzuse în Tika, în ultimele câteva 
ceasuri, o fiinţă care ar fi putut-o substitui pe Kala..., cineva 
pentru care să se bată şi să vâneze..., cineva pe care să-l 
mângâie; dar visele lui erau acum zdruncinate din temelie. 

Simţea în pieptul lui ceva care-l doare. Îşi puse mâna pe 


14 


inimă, întrebându-se ce i s-a întâmplat. În mod vag, începu să 
atribuie această durere Tikăi. Cu cât se gândea mai mult la ea, 
aşa cum o văzuse ultima oară mângâindu-l pe Tug, cu atât mai 
mult îl durea ceea ce avea în piept. Scutură din cap şi mârâi, 
apoi porni înainte şi tot înainte prin junglă şi cu cât mergea mai 
departe, cu atât se gândea mai mult la necazurile sale, cu atât 
tindea mai mult la mizantropie iremediabilă. 

Trecuseră două zile de când vâna singur..., îi era urât şi se 
simţea foarte nefericit, dar se hotărâse să nu se mai întoarcă 
niciodată la tribul său. Nu putea să se împace cu gândul de a-i 
vedea pe Tug şi Tika mereu împreună. Pe când se legăna să 
sară de pe o creangă mare pe alta, Numa, leul şi Sabor, leoaica, 
trecură pe dedesubtul lui şi se făcu că-l muşcă de obraz. Era un 
fel de mângâiere şi asta. Tarzan a oftat adânc şi a aruncat în ei 
cu o nucă. 

Mai târziu dădu peste mai mulţi războinici negri ai lui Mong. 
Era pe cale să arunce arcanul de gâtul unuia, care se găsea 
ceva mai departe de ceilalţi, când îşi încordă atenţia şi prinse 
interes pentru a ceea ce făceau sălbaticii. 

Construiau o cuşcă în mijlocul cărării, acoperind-o cu 
crenguţele  frunzoase. După ce îşi terminară lucrarea, 
construcţia lor abia se mai putea distinge. Tarzan se miră foarte 
mult, întrebându-se care va fi fost scopul căruia ar putea servi 
aceasta, precum şi motivul pentru care negrii, după ce 
terminaseră lucrarea, plecaseră înapoi spre satul lor. 

Trecuse mai multă vreme de când Tarzan nu-i mai vizitase pe 
negri şi cam de mult nu mai privise el, din adăpostul copacului 
înalt care atârna peste gardul satului, la îndeletnicirile 
duşmanilor săi, printre care fusese şi ucigaşul Kalei. Cu toate că- 
i ura, pentru el era o distracţie să urmărească activitatea zilnică 
din sat, sau privind în dans corpurile lor goale, în timpul cât 
săreau şi se suceau într-un simulacru de război. 

Gândul de a privi acest spectacol l-a determinat şi de data 
aceasta să-i urmeze pe războinici înapoi spre satul lor, dar se 


15 


înşelă în aşteptările sale, în seara aceea nefiind dans în sat. 
Totuşi, din ascunzişul său din copac, a văzut mici grupuri de 
negri aşezaţi în jurul foculeţelor din faţa colibelor, discutând 
evenimentele zilei. 

A mai observat că în diferite colţuri mai întunecate ale satului 
s-au retras perechi izolate, vorbind şi râzând... şi totdeauna 
perechile erau formate din câte o tânără negresă şi din câte un 
războinic tânăr. 

Îşi aplecă într-o parte capul şi rămăsese pe gânduri; mai 
înainte de a se culca în seara aceea, ghemuit în furca marelui 
copac de la marginea satului, gândurile sale erau numai la Tika 
şi mai târziu visele sale au fost cu ea..., despre ea şi despre 
tinerii negri glumind şi râzând cu fetele din satul lor. 

Tug plecase singur la vânătoare şi s-a îndepărtat de restul 
tribului. Mergea încet de-a lungul unei cărări de elefant, când 
descoperi că e blocată de tufişuri dese. 

Ajuns acum la maturitate, Tug era o brută, având o fire 
extrem de violentă. Când i se punea ceva la cale, nu avea decât 
un singur gând: să învingă prin forţă şi tenacitate. Aşa şi acum: 
cum văzu că drumul îi este blocat, se năpusti furios asupra 
piedicii frunzoase din faţă, iar, după câteva clipe, se trezi într-o 
vizuină ciudată, din care nu mai putu înainta, cu toată strădania 
lui aprigă. 

Muşcând cu colții şi izbind cu labele în obstacolul din faţa sa, 
ajunse într-o stare de furie cumplită, vecină cu nebunia, dar 
totul a fost în zadar şi în cele din urmă, s-a convins şi el că 
trebuie să pornească înapoi. 

Dar când să facă aceasta, necazul lui nu fu mai mic decât 
întâia oară, descoperind că un alt obstacol se ridicase în spatele 
lui, în vremea cât se străduise să-l înlăture pe cel dintâi. Era 
prins în cursă. S-a zbătut, s-a chinuit şi s-a luptat frenetic să-şi 
recapete libertatea, până când a căzut sleit de oboseală; totul 
fusese zadarnic. 

În zori de zi, o ceată de negri porni din satul, lui Mong în 


16 


direcţia cursei construite cu atâta meşteşug în ziua precedentă, 
iar printre crengile copacilor, pe deasupra lor, un tânăr uriaş gol, 
plin de curiozitate îi urma să vadă ce se va întâmpla. 

Manu, maimuța cea mică, vocifera, ocărându-l pe Tarzan când 
trecu prin apropiere şi cu toate că nu se temea de băiat, 
cunoscându-l de multă vreme, strânse instinctiv lângă el şi mai 
mult trupul plăpând al tovarăşei vieţii sale. 

Tarzan începu să râdă la vederea mişcării speriate a lui Manu, 
dar râsul lui a fost urmat de crisparea feţei şi de un suspin 
adânc. Ceva mai încolo, o pasăre cu pene strălucitoare şi viu 
colorate se păuna sub privirile de admiraţie ale prietenei sale, 
cu exteriorul mai puţin dotat de natură. 

Lui Tarzan i se păru că tot ce există în junglă, complotase a-i 
aduce aminte că o pierduse pe Tika..., deşi în fiecare zi văzuse 
aceleaşi tablouri, fără a fi reflectat prea mult asupra lor. Când 
negrii ajunseră la cursa lor, Tug deveni foarte năbădăios. A 
apucat de gratiile cuştii cu labele lui puternice şi le zgudui 
îngrozitor, mârâind teribil şi scoțând răcnete ce ar fi îngheţat 
sângele în venele negrilor, dacă nu s-ar fi ştiut în siguranţă. 

Negrii erau încântați, pentru că, deşi nu construiseră cursa 
pentru acest om păros din copaci, totuşi captura era dintre cele 
mai bune. Tarzan ciuli urechile la auzul vocii maimuţoiului şi 
făcu numaidecât un ocol până ajunse în josul vântului dinspre 
cuşcă, adulmecând aerul în căutarea dârei de miros a 
prizonierului. 

Nu a trecut decât de două-trei ori şi nările lui sensibile 
descoperiră mirosul cunoscut care-i arătă identitatea captivului 
cu aceeaşi siguranţă cu care-l văzu pe Tug cu ochii. Da, era Tug 
şi numai el singur fusese prins. Tarzan rânji când se apropie de 
cursă, pentru a observa ceea ce vor face negrii prizonierului lor. 
Fără îndoială că-l vor ucide pe loc. Rânji din nou mulţumit. De 
acum înainte o va avea pe Tika numai pentru el şi nimeni nu-i 
va contesta dreptul asupra tinerei femele. 

Şi, cum sta şi îi privea pe războinicii negri, îi văzu dând la o 


17 


parte acoperişul de crengi frunzoase de pe cuşcă, legând-o cu 
funii şi începând s-o târască pe cărare în jos, spre satul lor. 

Îi urmări până ce se pierdură din vedere atât negrii, cât şi 
cuşca în care se afla rivalul său zguduind gratiile închisorii sale 
şi răcnind furios tot felul de ameninţări la adresa negrilor, cu 
toate că ei nu-l înțelegeau. După aceea, tânărul sălbăticit se 
întoarse şi porni repede prin copaci, în căutarea tribului său şi a 
Tikăi. 

La un moment dat, în timpul drumului, a surprins-o pe Şita cu 
familia ei într-un tufiş dintr-o poiană în miniatură. Pisica cea 
mare stătea întinsă pe pământ, pe când tovarăşa ei cu o labă pe 
faţa stăpânului ei sălbatic îi lingea părul moale de la gât. 

Tarzan şi-a mărit pasul, aşa că acum aproape zbura prin codru 
şi nu a trecut mult până a găsit peste tribul antropoizilor printre 
care crescuse. 

l-a văzut cu mult mai înainte ca ei să-l poată zări. 

Pentru că, dintre toate fiinţele din junglă, nimeni nu umbla 
mai silențios decât Tarzan al maimuţelor. l-a zărit pe Kama şi pe 
soţul ei căutându-şi împreună de-ale mâncării, trupurile lor 
păroase aproape frecându-se unul de altul. A văzut-o pe Tika 
singurică, dar, de acum încolo, gândi Tarzan, fata nu va mai 
avea nevoie să-şi caute singură hrana. Dintr-o singură săritură, 
apăru în mijlocul lor. 

Apariţia lui provocă un cor de mărâituri furioase şi de spaimă, 
deoarece îi luase prin surprindere, dar nu era numai atât: 
trebuia să mai fi fost şi altceva, care să explice cauza pentru 
care maimuţoii rămaseră cu părul zburlit încă multă vreme după 
ce descoperiră identitatea noului venit. 

Tarzan a observat faptul, după cum îl observase de multe ori 
în trecut: venirea lui bruscă printre ei îi punea întotdeauna în 
stare de agitaţie şi nelinişte un timp destul de mare şi că 
simțeau nevoia, cu toţii, ca să-l miroasă de câteva ori spre a se 
încredința că e într-adevăr Tarzan, ca să se liniştească. 

Trecând printre ei, se îndreptă spre Tika, dar tânăra femelă se 


18 


dete înapoi, la apropierea lui. 

— Tika, zise el, eu sunt Tarzan. Tu aparţii lui Tarzan. Am venit 
după tine. 

Maimuţa s-a apropiat puţin de el, examinându-l cu atenţie şi 
în cele din urmă, mirosindu-l ca şi cum ar fi vrut să-şi întărească 
impresia. 

— Unde-i Tug? întrebă ea. 

— L-au prins Gomanganii, îi răspunse Tarzan. Au să-l omoare. 

La aceste cuvinte, văzu în ochii femelei o mare părere de rău. 
Tika părea a fi foarte tristă de soarta lui Tug, totuşi veni la 
Tarzan şi se lipi de el, iar tânărul lord de Greystoke îşi trecu un 
braţ pe după mijlocul ei. 

În clipa când făcu aceasta, observă tresărind marea 
nepotrivire dintre braţul său neted bronzat de arşiţa soarelui şi 
blana neagră a fiinţei iubite. Îşi aminti, tot în clipa aceea, de 
laba tovarăşei Şita, pe gâtul soţului..., nu exista nici o 
nepotrivire acolo. 

S-a mai gândit la micul Manu, strângându-şi lângă el 
femeiuşcă..., o pereche atât de potrivită, parcă aparținuseră de 
când lumea unul altuia. Până şi mândrul păsăroi cu pene 
strălucitoare avea o mare asemănare cu tovarăşa sa mai puţin 
gătită ca el. lar Numa, dacă nu ar fi fost coama lui stufoasă, ar fi 
semănat leit cu Sabor, leoaica. 

Adevărat, era o diferenţă oarecare între fiarele masculine şi 
feminine de aceeaşi speţă, dar nu o deosebire atât de mare ca 
aceea care exista între Tarzan şi Tika. Tânărul nostru era foarte 
nedumerit. Trebuie să fi fost undeva o greşeală. Braţul lui a 
căzut de pe umărul Tikăi. Se trase încet, încet la o parte. Ea se 
uită la el curioasă, cu capul aplecat puţin într-o parte. Tarzan se 
ridică în toată înălţimea corpului său şi se bătu cu pumnul în 
piept. Ridică şi capul spre cer şi deschise gura. Din adâncul 
pieptului său s-a înălţat strigătul ciudat şi fioros al maimuţoiului 
victorios. 

Tribul întreg îşi întoarse privirile spre el. El nu ucisese nimic şi 


19 


nici nu era pe acolo vreun adversar pe care l-ar fi putut provoca 
cu strigătul său sălbatic. 

De fapt, nu era nici un motiv anume pentru ceea ce făcuse 
Tarzan, aşa că ei îşi reluară fiecare treburile, dar îl pândeau cu 
coada ochiului, ca să nu fie surprinşi de o nebunie a lui subită. Și 
cum maimuţoii îi pândeau fiecare mişcare, l-au văzut sărind într- 
un copac din apropiere şi dispărând din ochii lor. După aceea au 
uitat de el cu toţii, până şi Tika. 

Ostaşii negri ai lui Mong, gâfâind şi plini de sudoare din cauza 
muncii lor şi oprindu-se adeseori pentru a se odihni, înaintau 
foarte încet spre satul lor. De câte ori erau în mişcare, fiara 
sălbatică din cuşca primitivă, urla şi răcnea, izbind şi scuturând 
de gratii, până ce făcea spume la gură. Zgomotul său era din 
cele mai hidoase. 

În sfârşit, negrii aproape terminaseră drumul, făcând ultimul 
popas înainte de a porni mai departe, pentru a nu se opri decât 
în poiana din jurul satului lor. Nu lipseau decât doar câteva 
minute până să iasă din pădure şi fără îndoială că, atunci, nu s- 
ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat. 

O formă omenească trecu fără zgomot prin copaci, pe 
deasupra lor. O pereche de ochi ageri scrută cuşca şi numără 
războinicii. O minte atentă şi îndrăzneață calcula şansele de 
reuşită ale unui plan oarecare, dacă ar fi fost pus în execuţie. 

Tarzan îi privea pe negrii care stăteau întinşi la umbră, îi văzu 
sleiţi de oboseală; mulţi din ei adormiseră. El se apropie şi mai 
mult de ei fără să foşnească nici o frunză în trecerea lui printre 
crengi. Aşteptă apoi, cu răbdarea infinită a fiarei de pradă. Nu 
trecu mult şi numai doi războinici mai rămaseră să nu doarmă şi 
unul din ei moţăia. 

Tarzan se încordă să sară, dar în clipa aceea negrul, care nu 
dormea, s-a ridicat şi a ocolit cuşca, până în spatele ei. Tarzan îl 
urmă prin copaci. Tug pândea mişcările războinicului, scoțând 
mârâituri surde. Lui Tarzan îi era teamă ca nu cumva 
antropoidul să-i trezească cu mârâiturile sale pe cei care 


20 


dormeau. Şi atunci, într-o şoaptă pe care urechile negrului nu o 
putea distinge, Tarzan şopti numele lui Tug, atenţionându-l să 
păstreze tăcerea. Mărâiturile lui Tug încetară. 

Negrul se apropie de spatele cuştii şi examină legăturile de la 
uşă; dar, tocmai pe când făcea aceasta, omul din copac se 
aruncă în spinarea lui. In aceeaşi clipă, un rând de degete ca 
oţelul i se încleştară în gât, înăbuşind strigătul care pornise de 
pe buzele războinicului. Tot atunci i se înţepeniră în umăr două 
şiruri de dinţi puternici, pe când o pereche de picioare i se 
încolăciră de mijloc. 

Innebunit de groază, negrul încercă să se desfacă de fiinţa 
tăcută din spatele său. Se aruncă pe jos rostogolindu-se de colo 
până colo, dar cu toate acestea degetele teribile din jurul 
gâtului îl sugrumau din ce în ce mai mult. 

Negrul a deschis gura din care-i atârna limba umflată, iar ochii 
îi i-au ieşit din orbite, dar degetele nemiloase nu făceau decât 
să mărească strânsoarea. 

Tug, martor ocular al acestei lupte, nu scotea nici un cuvânt. 
În micul lui creier sălbatic, se întreba fără îndoială care ar fi fost 
scopul lui Tarzan de-l atacase pe negru. Nu uitase încă lupta 
recentă pe care o avusese cu băiatul, precum nici cauza acestei 
lupte. A văzut că trupul Gomanganului se înmoaie deodată şi 
după o convulsie, rămâne nemişcat. 

Tarzan a sărit de pe victima sa, alergând către uşa cuştii, 
unde dezlegă cu degetele sale îndemânatice, cât putu mai 
repede, curelele ce o legau, ţinând-o închisă. 

Tug nu ştia cum să-i ajute..., nu era în stare să facă altceva 
decât să stea şi să-l privească pe Tarzan. Acesta împinse, după 
câteva clipe, uşa în sus şi Tug se strecură afară din cuşcă. La 
început maimuţoiul a intenţionat să se arunce spre negrii care 
dormeau, ca să-şi potolească răzbunarea plănuită pe când era 
închis, dar Tarzan nu-i permise să o facă. 

In schimb, a târât cadavrul negrului în cuşcă, unde l-a proptit 
cu spatele de gratiile din dreapta. După aceea, a coborât uşa la 


21 


loc, legând curelele aşa cum au fost mai înainte. Un zâmbet de 
mulţumire însenină trăsăturile băiatului la operaţia aceasta, 
deoarece una din principalele sale distracţii erau şi farsele 
făcute negrilor din satul Mong. 

El îşi imagina de pe acum groaza pe care o vor resimţi la 
deşteptare când vor găsi hoitul tovarăşului lor închis în cuşcă în 
locul maimuţoiului, pe care, cu câteva minute mai înainte, îl 
ştiuseră acolo. 

Tarzan şi Tug au pornit împreună prin copaci, blana păroasă a 
antropoidului frecându-se de pielea netedă a fiului de lord 
englez, în drumul ce îl făceau prin pădurea primitivă. 

— Du-te înapoi la Tika, zise Tarzan. Este a ta. Tarzan nu o 
vrea. 

— Tarzan şi-a găsit alta? întrebă Tug. 

Tânărul englez plictisit dădu din umeri şi răspunse: 

— Pentru orice Gomangan se găseşte câte o Gomangană; 
pentru Numa, leul, există Sabor, leoaica, pentru Şita există o 
femelă de acelaşi neam cu el; pentru Bara, cerbul; Manu 
maimutica, pentru toate fiarele şi păsările din junglă se găseşte 
câte o tovarăşă de a lor. Numai pentru Tarzan nu există niciuna. 
Tug este maimuţă, Tika este maimuţă. Du-te la Tika. Tarzan 
este om. El va rămâne singur. 


CAPITOLUL II - Tarzan în robie. 


Războinicii negri lucrau în căldura umedă a umbrei 
înăbuşitoare a junglei. Săpaseră cu suliţele lor de război 
pământul negru de la suprafaţă, după ce dăduseră la o parte 
straturile groase de vegetaţie în putrefacție. Acum aruncară 
afară din mijlocul cărării pământul săpat, folosindu-se la aceasta 
cu degetele lor cu unghii mari. Munca le era întreruptă de 
repetate odihne, în timpul cărora se întindeau pe jos, vorbind şi 
râzând, la marginea gropii pe care o săpau. 


22 


Îşi rezemaseră de trunchiurile copacilor din apropiere atât 
lungile lor scuturi ovale, de piele groasă de bivol, cât şi suliţele 
acelora care făcuseră săpătura. Sudoarea lucea pe pielea lor 
netedă şi neagră ca abanosul, sub care se vedeau muşchii 
rotunzi şi mlădioşi, în perfecțiunea naturală a sănătăţii robuste. 

Un cerb, păşind atent de-a lungul cărării spre apă, se opri în 
loc la izbucnirea unui râs, care ajunse la urechile sale. A rămas 
un moment ca o statuie..., nemanifestând alt semn de viaţă 
decât tremurătura nărilor lui delicate, apoi s-a întors şi a fugit, 
fără zgomot, îngrozit de prezenţa omului. 

La o distanţă mai mică de acolo, în adâncul încâlcelii de 
nepătruns a codrului, Numa, leul, a ridicat uşor capul său masiv. 
A mâncat bine înainte de a se lumina de ziuă, aşa că era 
necesar un zgomot destul de mare ca să-l trezească. 

Acum, ridicându-şi botul şi mirosind în aer, prinse atât mirosul 
rânced al cerbului, cât şi mirosul tare al omului. 

Dar, fiind sătul, scoase dezgustat un mărâit surd şi s-a furişat 
spre alte ascunzişuri. 

Din copac în copac zburau ca săgeata păsări cu vocea 
înţepată şi pene strălucitoare. Maimuţe mici trăncănind şi 
ocărându-se între ele, săreau din creangă în creangă, pe 
deasupra războinicilor. 

Negrii erau singuri, deoarece jungla, plină de nenumăratele 
vietăţi de acolo, este ca străzile pline de oameni ale unei 
capitale, cel mai singuratic loc din univers. Erau ei singuri, însă? 
Deasupra lor, legănându-se la mare înălţime pe una din crengile 
frunzoase ale copacului, un tânăr cu ochii căprui le pândea cu 
cea mai mare atenţie, fiecare mişcare. 

Focul urii era stăpânit de dorinţa evidentă a băiatului de a 
cunoaşte scopul muncii negrilor. Unul dintre aceştia a fost şi 
acela care a ucis-o pe mult iubita lui mamă adoptivă, Kala. Din 
partea lor, nu se putea aştepta decât la duşmănie şi totuşi, îi 
plăcea să-i privească, avid cum era de a şti cât mai multe din 
obiceiurile oamenilor. A văzut cum creştea adâncimea gropii 


23 


până când ajunse să fie o gaură mare, căscată cât lărgimea 
cărării..., o gaură în care ar fi putut încăpea, la un moment dat, 
toţi cei şase inşi care o săpaseră. 

Tarzan nu avea de unde să ştie care era scopul acestei munci 
grele. Când negrii au tăiat ţăruşi lungi, ascuţiţi la un capăt, iar 
pe celălalt l-au înfipt în pământ, în fundul gropii, mirarea-i 
crescu şi mai mult, îndeosebi când i-a observat pe negrii, 
aşezând crengi subţiri peste groapă, pe care le acoperă apoi cu 
pământul pe care-l scoaseră din groapă şi cu frunze, ascunzând 
cu totul vederii groapa ce o săpaseră. 

După ce au terminat şi-au privit opera cu satisfacţie, ca şi 
Tarzan. Până şi pentru ochii săi atât de deprinşi, abia că mai 
rămânea o urmă slabă a faptului că bătrâna cărare de animale 
fusese scobită drept în mijloc. 

Atât de absorbit era în meditaţiile lui asupra acelei gropi 
acoperite, că-i lăsă pe negrii să plece spre satul lor fără să se 
mai lege de ei, după cum îi era obiceiul care-l făcuse să devină 
spaima poporului lui Mong, acordându-i-se astfel şansa 
răzbunării şi o sursă inepuizabilă de distracţie. 

Dar, oricât s-ar fi obosit el, totuşi nu era în stare să rezolve 
misterul gropii ascunse, multe din obiceiurile negrilor fiindu-i 
încă necunoscute şi străine. Ei nu au venit în jungla sa numai de 
câtva timp..., fiind cei dintâi din neamul lor care au înlocuit 
supremaţia de veacuri a fiarelor ce sălăşluiau acolo. 

Apucăturile oamenilor erau noi şi necunoscute lui Numa, leul, 
lui Tantor, elefantul, maimuţelor celor mari şi mici, precum şi 
tuturor celorlalte nenumărate animale din ţinuturi sălbatice...; ei 
aveau mult de învăţat de la aceste fiinţe negre, fără păr pe ele, 
care mergea pe picioarele din spate; învățau foarte încet şi 
totdeauna învăţătura era spre nenorocirea lor. 

Nu mult după plecarea negrilor, Tarzan a coborât uşor la 
pământ pe cărare. Mirosind bănuitor, a ocolit marginea gropii. 
Lăsându-se în genunchi, a scormonit şi a dat la o parte puţin 
pământ, până s-a văzut una din crengile transversale. 


24 


O mirosi şi pe aceasta, o atinse, apoi, aplecându-şi capul la o 
parte, o contemplă serios câteva minute. După aceea, o acoperi 
din nou, aranjând pământul tot atât de bine, ca şi negrii. 
Isprăvind, s-a aruncat din nou printre copaci şi a pornit în 
căutarea amicilor săi păroşi, marile maimuțe din tribul Ciuk. Intr- 
un rând a trecut pe deasupra lui Numa şi se opri un moment ca 
să arunce cu un fruct în botul lui rânjit, insultându-l cu epitetele 
ca “mâncător de stârvuri”, “frate cu Dango”, hiena. 

Leul, cu privirile sale aprinse de o ură cruntă, se uită în sus la 
făptura care dansa pe crengi deasupra lui. Din pieptul său 
ieşeau mârâituri surde, însă puternice, iar furia cea mare 
transmitea ondulatei sale coade o mişcare iute, ca a unui vârf 
de bici. 

Dându-şi seama, după experienţa din trecut, de zădărnicia 
unei dispute de la distanţă cu Tarzan, îi întoarse spatele, 
pornind prin vegetaţia încâlcită, care îl scoase din raza ochilor 
chinuitorului său. Acesta dând drumul unei serii finale de 
adjective puţin măgulitoare la adresa duşmanului care se 
depărta, îşi reluă drumul prin pădure. 

După vreun alt kilometru şi ceva de mers, o schimbare bruscă 
de vânt aduse până la nările sale delicate un miros foarte 
cunoscut, emanând foarte de aproape, iar după câteva clipe a 
apărut înaintea ochilor săi o masă enormă, cenuşie, care îşi 
croia drum încet prin pădure. 

Tarzan rupse o crenguliţă, iar la auzul acelei trosnituri atât de 
neaşteptate făptura enormă se opri brusc, ciulind o pereche de 
urechi cât toate zilele, pe când o trompă lungă şi scurtă fu 
repezită înainte, bălăbănind în toate părţile, în căutarea 
mirosului vreunui inamic. În acelaşi timp, doi ochi mici, cu 
vederea slabă, se uitau bănuitor de jur împrejur, căutându-l 
inutil pe autorul acelui zgomot care-i tulburase drumul liniştit. 

Tarzan a început să râdă cu hohot şi s-a apropiat şi mai mult, 
până a ajuns chiar deasupra pachidermului. 

— Tantor! Tantor! strigă el. Până şi Bara, cerbul, e mai puţin 


25 


fricos decât tine... Tantor, elefantule, cel mai mare dintre toate 
animalele din junglă. Tu, care eşti mai tare decât Numa de mai 
multe ori de câte degete am eu la picioare şi la mâini, tu, Tantor 
care poţi dezrădăcina copaci mari, începi să tremuri de frică la 
zgomotul unei crenguţe rupte. 

Singurul răspuns a lui Tantor fu un sunet huruit, care putea fi 
luat ca semn de dispreţ sau de uşurare, mai ales că trompa 
urechile şi codiţa îşi reluară poziţiile lor normale...; totuşi, ochii 
tot se mai învârteau în căutarea lui Tarzan. 

Pachidermul, însă nu fu lăsat să aştepte mult, căci numai o 
clipă mai târziu, tânărul sări uşor pe ceafa lată a vechiului său 
prieten. Apoi, culcându-se de-a lungul spinării animalului, începu 
să bată toba cu vârful degetelor de la picioare pe pielea groasă, 
iar cu degetele de la mâini îl scărpina pe sub urechi, vorbindu-i 
şi povestindu-i ce se mai întâmplase prin junglă, ca şi cum 
animalul acesta enorm ar fi înţeles fiecare cuvânt rostit. 

Mult îl mai putea face Tarzan pe Tantor să înţeleagă! Cu toate 
acestea, deşi convorbirea animalelor sălbatice era mai presus 
de această namilă din junglă, totuşi, sta clipind din ochi şi 
legănându-şi uşor trompa, ca şi cum ar fi sorbit fiecare cuvânt 
cu cel mai mare interes. 

Adevărul era că-i făcea plăcere vocea prietenoasă şi mâinile 
ce-l mângâiau după urechi, ca şi prezenţa lângă el a aceluia pe 
care îl purtase pe spate adeseori, pe când Tarzan, copilaş, se 
apropiase fără teamă de el, presupunând şi din partea 
elefantului aceeaşi prietenie de care inima lui era plină. La 
chemarea lui Tarzan, pachidermul ar fi venit de la distanţe 
mari..., de oricât de departe, urechile sale agere ar fi putut 
distinge ţipătul de chemare al tânărului englez... iar, când 
Tarzan stătea aşezat pe ceafa lui, Tantor ar fi mers prin junglă în 
orice direcţie i-ar fi poruncit acesta care-l călărea. 

Aceasta nu era decât puterea de dominare a omului asupra 
animalului şi era tot atât de completă şi cu efect ca şi cum 
amândoi ar fi înţeles perfect de bine originea ei, cu toate că nici 


26 


unul nu o înţelegea. 

Tarzan rămase pe spinarea lui Tantor mai bine de jumătate de 
oră. Timpul nu era o noţiune a existenţei lor. Viaţa, după 
concepţia lor, consta mai mult în a-şi menţine stomacurile pline. 

În această privinţă, munca lui Tarzan era cu mult mai uşoară 
decât a lui Tantor, stomacul băiatului fiind mai mic şi fiind 
omnivor, putea să-şi găsească hrana mai repede. Dacă nu găsea 
un tip de mâncare, erau multe altele la îndemână. Mai mult 
încă. Nu era atât de cusurgiu la mâncare ca Tantor, care nu ar fi 
mâncat decât coaja unor anume copaci şi lemnul lor, pe când de 
la alţii nu-i plăcea decât frunzele, preferinţe acordate ciclului 
anotimpurilor. 

Tantor era nevoit să-şi petreacă cea mai bună parte din viaţă 
cu ghiftuirea imensului său stomac, pentru satisfacerea 
cerinţelor puternicilor săi muşchi. Acelaşi lucru se petrece cu 
toate celelalte ordine inferioare: vieţile lor sunt atât de ocupate, 
fie în căutarea hranei, fie cu procesul de digerare, că au prea 
puţină vreme pentru alte consideraţii. Fără îndoială că această 
piedică i-a ţinut în loc şi nu au progresat atât de repede ca 
omul. Care a avut mult mai multă vreme pentru cultivarea 
gândirii. 

Totuşi aceste chestii nu prea îl tulburau pe Tarzan iar pe 
Tantor absolut deloc. Ceea ce ştia băiatul era că se simţea 
fericit în tovărăşia elefantului. Nu ştia de ce. Nu ştia că fiind o 
fiinţă omenească - normală şi pe deplin sănătoasă, simţea 
nevoia unei alte fiinţe vii asupra căreia să-şi reverse simpatia. 
Colegii de joacă din copilărie, maimuţele lui Ciule, deveniseră 
acum nişte brute enorme şi posomorâte. Nu simțeau şi nici nu 
inspirau decât foarte puţină afecţiune. Cu maimuţoii mai tineri, 
Tarzan se mai juca uneori. Îi iubea chiar în felul său sălbatic, dar 
ei erau departe de a fi tovarăşi satisfăcători, printre care să se 
simtă liniştit. 

Tantor era un munte mare de calm şi stabilitate. Putea găsi 
odihnă şi mulţumire întins pe spatele lui şi gemând, în urechile 


27 


sale mari, speranţe şi aspirații mai vagi..., în acele urechi pe 
care animalul le bătea alene, ca şi cum ar fi înţeles totul. Dintre 
toate animalele din junglă. Tantor acaparase cea mai mare 
dragoste a lui Tarzan de când Kala dispăruse dintre cei vii. 
Uneori Tarzan se întreba cu mirare dacă această simpatie era 
reciprocă. Era însă un fapt greu de ştiut. 

Nu a fost decât chemarea stomacului - cea mai insistentă şi 
mai impunătoare dintre toate chemările pe care le cunoaşte 
jungla - care îl făcu pe Tarzan să apuce din nou prin copaci, în 
căutarea hranei, lăsând pe Tantor să-şi continue într-o direcţie 
opusă, călătoria întreruptă. 

Căutările lui Tarzan durară mai bine de un ceas. Un cuib înalt 
îi dădu câteva ouă proaspete. Fructe, coacăze şi câteva rădăcini 
de plante, îşi găsiră locul în meniul său, în ordinea în care au 
fost găsite, deoarece el nu căuta o astfel de mâncare. Carne, 
carne, carne! Aceasta era ceea ce vâna Tarzan al maimutelor 
întotdeauna, dar uneori carnea îl ocolea, după cum se 
întâmplase şi azi. Dar, pe când cutreiera jungla, creierul lui activ 
nu era ocupat nu numai cu vânătoarea, ci şi cu multe alte 
subiecte. Avea obiceiul să-şi amintească, adeseori, 
evenimentele petrecute în ziua sau orele precedente. 

Retrăi deci, clipele în care a fost împreună cu Tantor, se gândi 
şi la negrii care săpaseră şi asupra rostului acoperirii gropii şi a 
părăsirii ei. 

Se întreba întruna cu mirare, care să le fi fost scopul. 
Compara percepțiile şi ajungea la raționamente. Compara 
raţionamentele şi ajungea la concluzii nu totdeauna din cele mai 
exacte, e adevărat aceasta, dar cel puţin îşi întrebuința creierul 
pentru scopul orânduit de Cel de Sus, ceea ce lui îi era mai puţin 
greu, nefiind împiedicat de raţionamentele altora de mâna a 
doua şi de obicei, greşite. 

Pe când stătea pe gânduri, a apărut deodată pe ecranul minţii 
sale, o vedenie: o făptură enormă, de culoare cenuşiu închisă, 
mergând greoi pe cărarea de animale din junglă. 


28 


instantaneu şi-a încordat atenţia. Dar, cum hotărârea şi 
punerea în execuţie se întâmplau, de regulă, simultan, a pornit 
printre crengile copacilor, mai înainte ca rezolvarea misterului 
groazei să se fi lămurit bine în mintea lui. 

Sărind din creangă în creangă, s-ar putea zice că zbura pe 
terasa mijlocie pe unde copacii creşteau mai apropiaţi unii de 
alţii. Alteori sărea jos pe pământ, alergând cu uşurinţă pe urme 
de vegetaţie în putrezire, apoi din nou prin copaci, pe acolo pe 
unde tufişurile de dedesubt îi împiedicau mersul rapid pe jos. 

In graba şi neliniştea lui, îşi pierdu prudenţa. Precauţia 
inerentă fiarei nu mai exista în faţa impulsivităţii omului, aşa că 
se şi întâmplă să intre într-o poiană mare, fără să se mai 
gândească la ce ar putea să fie acolo sau de partea cealaltă. 

Aproape pe la jumătatea poienii, în drumul său şi numai la 
câţiva metri mai încolo, văzu zburând din nişte bălării înalte 
câteva păsăruici care ciripeau cu îndârjire. Tarzan apucă imediat 
într-o parte, ştiind prea bine care era animalul a cărui prezenţă 
o proclamau acele santinele micuţe. Tot în acelaşi timp, însă 
Butto, rinocerul, se ridică greoi pe scurtele sale picioare şi atacă 
furios. 

Butto atacă întotdeauna la întâmplare. Vederea lui slabă nu-l 
ajută să distingă decât la distanţe mici şi ar fi greu de spus dacă 
impetuozităţile lui fără rost sunt datorate panicii sau fricii, când 
încearcă să scape sau sunt datorate temperamentului violent 
care i se atribuie în general. 

In tot cazul chestia aceasta, ar avea destulă importanţă 
pentru cel atacat, dacă nu s-ar întâmpla să fie prins şi azvârlit în 
aer când, cu foarte rare excepţii, nu îl va mai interesa nimic 
după aceea. Azi se întâmplă ca Butto să pornească în direcţia lui 
Tarzan ca să străbată cei câţiva metri de iarbă înaltă care-i 
despărţea. Intâmplarea îl îndrepta spre băiat, apoi când l-a 
văzut, a pornit furios la atac, însoţit de o serie de sforăituri 
puternice. 

Păsărelele fâlfâiau din aripi, dând ocol uriaşului animal care le 


29 


procura involuntar o parte din hrana lor. Printre crengile 
copacilor de la marginea luminişului, vreo douăzeci şi mai bine 
de maimuțe clănţăneau şi ocărau, refugiindu-se speriate în 
vârful copacilor, la auzul sforăiturilor fiarei. 

Numai Tarzan părea indiferent. 

S-a oprit drept în drumul atacantului. Nu a avut timp să-şi 
caute adăpost în copacii de partea cealaltă a poienii, dar nici nu- 
i trecea prin gând să-şi întârzie drumul din cauza lui Butto. A 
mai avut el de-a face cu acest animal stupid mai înainte, aşa că 
nutrea pentru el un dispreţ formidabil. 

Acum Butto îl şi ajunsese, cu capul aplecat în jos şi cu cornu-i 
lung şi puternic înclinat pentru opera îngrozitoare pentru care îl 
crease natura. Însă, când izbi în sus, arma-i zgârie aerul, căci 
Tarzan se căţărase repede sus, cu o săritură pisicească ce Îi 
duse pe deasupra cornului ameninţător, până pe spatele lat al 
rinocerului. O altă săritură şi fu jos pe pământ în spatele fiarei, 
alergând ca o căprioară spre copaci. 

Butto, furios şi mistificat de dispariţia ciudată a prăzii sale, se 
întoarse şi atacă cu furie în altă direcţie, care, de astă dată, se 
întâmplă să nu fie aceea în care fugise Tarzan. Astfel băiatul 
putu ajunge fără grijă până la copaci şi să-şi continue drumul 
prin pădure. La o distanţă oarecare, Tantor înainta hotărât pe 
cărarea bătătorită, iar în altă direcţie, un războinic întins cu 
urechea la pământ, asculta cu atenţie în mijlocul cărării. 

După puţin, a auzi şi sunetul aşteptat: pârâitul crengilor şi 
foşnetul care anunţa apropierea unui elefant. Alţi războinici 
pândeau în dreapta, în stânga şi în alte părţi ale pădurii. Un 
semnal uşor, trecând de la unul la altul, înştiinţa până şi pe cel 
mai îndepărtat că vine vânatul. Porniră atunci spre cărare, luând 
poziţii în copaci, în josul vântului, de la punctul pe unde trebuia 
să treacă Tantor. 

După aceea, aşteptară în tăcere şi nu a trecut mult până ce 
răbdarea le-a fost răsplătită de apariţia unui elefant cu colţi 
mari, a căror cantitate de fildeş le-a făcut inimile să palpite de 


30 


lăcomie. 

De abia trecuse elefantul de posturile unde se cocoţaseră 
negrii, când aceştia au coborât la pământ. Acum nu mai păstrau 
tăcere, ci băteau din palme şi strigau cât puteau. Tantor s-a 
oprit o clipă, cu trompa şi coada ridicată şi cu urechile lui ciulite, 
apoi a pornit în josul cărării cât putu mai repede, drept către 
groapa acoperită, în fundul căreia erau înfipţi ţăruşi cu vârful 
ascuţit în sus. 

În urma lui veneau războinicii zbierând şi silindu-l să-şi 
păstreze ritmul rapid, care nu i-ar fi îngăduit o examinare atentă 
a terenului din faţa lui Tantor, elefantul, care s-ar fi putut 
întoarce să-şi împrăştie adversarii dintr-un singur atac, dar, 
fugea acum ca o căprioară speriată... lar în spatele tuturor, 
venea Tarzan, alergând cu iuţeala şi agilitatea unei veverite, 
deoarece a auzit strigătele războinicilor şi le-a interpretat exact. 
Intr-un rând, a scos şi el un strigăt prelung şi pătrunzător, care a 
făcut să răsune pădurea, dar Tantor, în panica ce-l stăpânea, ori 
nu auzea ori că, auzind, nu îndrăznea să se oprească, pentru a 
asculta avertismentul. 

Uriaşul pachiderm nu era decât la câţiva metri de moartea 
ascunsă care-i pândea drumul, iar negrii, siguri de succes, ţipau 
şi dansau în urma lui, învârtind suliţele pe deasupra capetelor, 
ca şi cum ar fi celebrat cu anticipație câştigul fildeşului splendid 
al prăzii lor. Fără să mai pomenim de carnea de elefant cu care 
se vor sătura în noaptea aceea. Atât de intensă le era bucuria, 
încât nici unul nu a observat trecerea unei alte fiare pe 
deasupra capetelor lor. Nici Tantor nu a văzut-o şi nici nu a 
auzit-o, cu toate că Tarzan i-a strigat de câteva ori să se 
oprească. 

Câţiva paşi încă şi Tantor se va prăbuşi în ţăruşii ascuţiţi din 
groapă. Tarzan aproape că zbura printre copaci, până când a 
venit în dreptul animalului care fugea, apoi a trecut dincolo de 
el; iar, pe marginea gropii, băiatul s-a lăsat pe pământ. In 
centrul cărării. Tantor aproape că era să-l calce în picioare, când 


31 


ochii lui slabi au putut distinge şi recunoaşte pe vechiul său 
prieten. 

— Stai! strigă Tarzan. 

Animalul uriaş s-a oprit în faţa palmei ridicate a băiatului. 

Tarzan s-a întors puţin în loc şi a izbit cu piciorul în pământul 
ce acoperea groapa, îndepărtând o parte din el. Tantor a văzut 
şi a înţeles totul într-o clipă. 

— La luptă! i-a strigat Tarzan. Uite-i că vin! 

Insă Tantor elefantul este un morman de nervi, iar acum era 
covârşit de spaimă. Înaintea lui se căsca groapa. La dreapta şi la 
stânga era jungla primitivă, neatinsă de nimeni. Prin urmare, 
scoțând sunete furioase din trompă, enormul animal s-a întors 
deodată la stânga, pornind prin vegetaţia încâlcită care ar fi 
oprit pe oricine, altcineva. 

Tarzan a rămas pe marginea gropii şi zâmbea, văzând fuga 
ruşinoasă a lui Tantor. Dar negrii vor sosi în curând la faţa 
locului. Deci, cel mai bun lucru era să dispară în arenă. 

A întins piciorul drept, să facă un pas dincolo de marginea 
gropii, dar, cum şi-a lăsat greutatea corpului pe piciorul stâng, 
pământul s-a scufundat sub el. A făcut un singur efort să se 
arunce înainte, dar era prea târziu. A pornit pe spate şi în jos, 
fără să se mai poată opri, spre ţăruşii ascuţiţi din fundul gropii... 

Când, după un minut-două, s-au apropiat şi negrii, au văzut 
de la distanţă că Tantor le-a scăpat, deoarece gaura din 
acoperământul gropii era prea mică să fi putut trece corpul unui 
elefant. La început au crezut că prada lor, după ce a pus un 
picior pe acoperământ, a observat primejdia şi s-a retras, dar 
când s-au apropiat de marginea gropii şi s-au uitat înăuntru, au 
rămas cu ochii holbaţi de uimire, pentru că în fundul gropii 
zăcea în nesimţire un uriaş alb, gol. 

Unii au avut prilejul să-l zărească pe acest zeu al pădurii şi s- 
au dat în lături cu groază, smeriţi faţă de acela de care au 
crezut că posedă puterile miraculoase ale unui demon, dar 
ceilalţi care mai erau acolo au trecut în faţă. Gândindu-se numai 


32 


că au prins un inamic. Tot dintre aceştia au fost şi aceia care au 
sărit în groapă şi l-au scos pe Tarzan. 

Nu era nici o rană pe corpul lui. Nici unul din ţăruşii ascuţiţi nu 
a intrat în el..., numai un locşor umflat la baza craniului arăta 
natura loviturii sale. Căzând pe spate, s-a lovit de latura unui 
ţăruş, pierzându-şi cunoştinţa. 

Negrii au descoperit aceasta numaidecât şi nu şi-au pierdut 
vremea, ci s-au grăbit să-l lege de mâini şi de picioare mai 
înainte ca prizonierul lor să-şi poată veni în fire, deoarece au 
învăţat să poarte respect acestui om bizar care trăia la un loc cu 
oamenii păroşi de prin copaci. 

Nu au apucat să-l ducă decât o distanţă scurtă, când genele 
lui Tarzan au început să fluture deschizându-se. În primul 
moment s-a uitat mirat în jurul lui. Revenindu-şi complet în fire 
şi-a dat seama de seriozitatea nenorocirii sale. Obişnuit din 
copilărie să nu depindă decât de propriile sale resurse, nu a 
căutat nici acum ajutor din exterior, ci şi-a concentrat toată 
gândirea pentru căutarea posibilităţilor de scăpare care se aflau 
în limita puterilor sale. 

Nu îndrăznea să încerce tăria legăturilor în timpul cât negrii îl 
duceau pe sus, temându-se ca nu cumva să înceapă a bănui 
ceva şi apoi să i le întărească. După puţin, au descoperit că şi-a 
venit în fire. Neavând nici o poftă să poarte pe sus un om atât 
de greu pe căldura sufocantă din junglă, l-au pus pe picioare 
silindu-l la drum, prin împunsături de sulițe, deşi toate mişcările 
lor erau smerenia superstiţioasă pe care le-o inspira. 

La descoperirea că împunsăturile lor nu provocau nici o 
suferinţă, smerenia lor a crescut într-atâta, încât nu i-au mai 
făcut nimic, crezând pe jumătate că acest uriaş alb era o fiinţă 
supranaturală şi imună la dureri. Când s-au mai apropiat de sat, 
au început să scoată strigătele lor de victorie ale războinicilor 
învingători, aşa că atunci când au ajuns la poartă, dansând şi 
mişcându-şi lăncile, o mulţime mare de bărbaţi, femei şi copii s- 
au adunat acolo, ca să-i întâmpine şi să audă povestea aventurii 


33 


lor. 

Când privirile sătenilor au căzut asupra prizonierului, au 
rămas cu gura căscată, neputând să-şi creadă ochilor. Luni de 
zile au trăit într-o groază permanentă de acest demon 
îngrozitor, pe care puţini din ei au putut să-l vadă şi să mai 
trăiască după aceea, pentru a-l putea descrie şi altora. 

Au dispărut ostaşi de pe drumuri, aproape din ochii întregului 

sat şi din mijlocul tovarăşilor lor atât de misterios şi de complet, 
ca şi cum i-ar fi înghiţit pământul, iar mai târziu, în timpul nopţii, 
cadavrele lor cădeau ca din ceruri, în mijlocul străzii satului. 
Această creatură înspăimântătoare a apărut noaptea prin 
colibele din sat, unde a omorât şi a dispărut, lăsând în urma lor 
printre colibe, alături de morţi, dovezi bizare şi îngrozitoare că 
posedă un umor de neînchipuit. 
_ Acum îl aveau în mâinile lor. De acum nu-i va mai îngrozi. 
Incet-încet şi-au dat seama şi de aceasta. Cu un strigăt furios, o 
femeie s-a repezit şi l-a lovit pe Tarzan în obraz. Încă una o imită 
şi după aceea alta şi alta, până când Tarzan al maimuţelor a fost 
înconjurat de o mulţime de indigeni, aproape bătându-se între ei 
care de care să-l lovească sau să-l zgârie mai mult. 

Atunci, Mong, şeful satului, a venit şi a început a-i ciomăgi cu 
coada suliţei, gonindu-i de lângă victimă. 

— İl vom păstra până la noapte, zise el. 

In timpul acesta, Tantor departe de tot în junglă, după ce se 
linişti de spaima care a tras-o, a rămas locului cu urechile ciulite 
şi cu trompa ondulând-o nervos. 

Ce trecea oare prin circumvoluţiile creierului său sălbatic? Nu 
cumva se gândea să-l caute pe Tarzan? Dar era el în stare să-şi 
amintească şi să măsoare serviciul pe care i l-a făcut tânărul? 
Despre aceasta nu încăpea nici o îndoială. Simţea el vreo 
recunoştinţă? Şi-ar fi riscat propria lui viaţă ca să-l scape pe 
Tarzan, dacă ar fi ştiut primejdia ce-l aştepta pe prietenul său? 

Este foarte îndoielnic. Oricine cunoaşte elefanții se vor îndoi 
de aceasta. Englezii care au vânat destul de multă vreme cu 


34 


elefanţi prin India, vor spune că nu au auzit niciodată vreun 
exemplu în care unul din aceste animale să se fi dus în ajutorul 
unui om în primejdie, chiar dacă acela i-ar fi arătat întotdeauna 
prietenie. De aceea, e îndoielnic că Tantor ar fi încercat să-şi 
învingă frica instinctivă de negri şi să caute a veni în ajutorul lui 
Tarzan. 

Ţipetele negrilor furioşi au ajuns slab şi de departe la urechile 
sale atât de simţitoare, iar Tantor s-a întors ca şi cum ar fi fost 
îngrozit şi se gândea să fugă... l-a oprit însă ceva necunoscut. S- 
a întors din nou şi ridicând trompa, a dat drumul unui sunet 
pătrunzător. După aceea ascultă cu nerăbdare. In satul 
îndepărtat unde Mong a făcut ordine, vocea răsunătoare a lui 
Tantor abia a fost auzită de negri, dar pentru urechile agere ale 
lui Tarzan acel strigăt avea o semnificaţie aparte. 

Aceia care l-au prins îl duceau spre colibă, unde ar fi putut să 
fie închis şi păzit până la noapte, când avea să înceapă orgia ce- 
| va duce la moarte prin tortură. 

Auzind însă notele îndepărtate ale lui Tantor, Tarzan s-a oprit, 
înălţându-şi capul şi dând drumul unui răcnet atât de 
înspăimântător, că prin spinarea negrilor care-l păzeau, fiind 
atât de superstiţioşi, au trecut fiori de spaimă şi s-au îndepărtat 
în grabă de el, cu toate că braţele prizonierului erau strâns 
legate la spate. 

S-au oprit în jurul lui, cu suliţele ridicate, gata să-l străpungă, 
până când a trecut momentul în care el ascultă un răspuns...: 
din depărtare s-a auzit alt strigăt, iar Tarzan. Satisfăcut, a pornit 
din nou spre coliba unde trebuia să fie închis provizoriu. 

După-amiaza trecea încet de tot. Tarzan auzea zgomotul 
pregătirilor ce se făceau în satul pentru ospăț. Pe uşa colibei 
putea vedea femeile aprinzând focurile şi umplându-şi căldările 
cu apă... mai presus însă de toate, auzul său era încordat să 
prindă din junglă zgomotul sosirii lui Tantor. Deşi nu prea credea 
în venirea lui. 

Îl cunoştea el bine. Mai bine decât se cunoştea Tantor însuşi. 


35 


Ştia ce inimă timidă bate în pieptul acela uriaş. Cunoştea panica 
pe care mirosul Gomanganilor îl inspira enormului animal, aşa 
că odată cu apropierea nopţii, a dispărut şi această speranţă din 
inima lui Tarzan, care cu stoicismul calm al fiarei sălbatice care 
era, s-a resemnat aşteptându-şi în linişte soarta. 

Toată după-amiaza s-a străduit întruna cu legăturile de la 
încheieturile mâinilor. Tari erau şi strâns le-au legat negrii, dar 
sub sforţările lui necontenite începeau să slăbească încet. 

Va putea deci să-şi elibereze mâinile înainte de a veni să-l 
ducă la căsăpit şi în această eventualitate şi-a lins buzele cu 
anticipație, zâmbind rece şi posomorât. Avea destulă imaginaţie 
să-şi închipuie carnea moale prinsă în degetele sale ca oţelul şi 
cum i s-ar înfunda dinţii în creierul duşmanului. Avea de gând 
să-i facă să guste din furia lui de mai înainte de a-l putea copleşi 
ei. 

În sfârşit, au venit să-l ia - războinici machiaţi pe faţă şi cu 
pene în cap - mai urâţi decât a avut intenţia natura să-i facă. Au 
venit şi l-au împins afară, unde sosirea lui a fost întâmpinată cu 
strigătele sălbatice ale sătenilor adunaţi în faţa colibei să-l vadă. 

După aceea, l-au condus spre stâlpul de tortură: pe când îl 
împingeau cu brutalitatea care preceda legarea victimei pentru 
dansul morţii ce în curând avea să înceapă în jurul său. El şi-a 
încordat puternicii săi muşchi şi cu o singură smucitură 
puternică, a rupt curelele de la mâini, desfăcute pe jumătate de 
mai înainte. Ca şi gândul a fost repeziciunea cu care a sărit 
printre războinicii mai aproape de el. O lovitură şi un negru s-a 
rostogolit la pământ, iar omul-fiară, mârâind şi scrâşnind, sări în 
pieptul altuia. 

Colţii i s-au înfipt imediat în beregata adversarului, apoi 
jumătate din negrii au sărit asupra lui, doborându-l la pământ. 
Izbind, sfâşiind şi muşcând, aşa cum l-a învăţat să se bată 
lumea sa adoptivă, ca o fiară încolţită. Puterea, agilitatea, 
curajul şi inteligenţa sa îl făceau egalul a doisprezece negri, în 
lupta piept la piept... totuşi. Tarzan nu putea spera să-i înfrunte 


36 


cu succes. 

Incet, încet, îl dovedea cu toate că vreo douăzeci din ei 
sângerau din răni grele, iar doi zăceau nemişcaţi călcaţi în 
picioare sau dedesubtul combatanţilor care se rostogoleau de 
dintr-o parte în alta. L-au învins, dar au fost ei în stare să-l ţină 
aşa până să-l lege? O jumătate de oră de încercări disperate i-a 
convins că nu o puteau face, aşa că Mong, ca un bun rege ce 
era, a dat ocol luptei de departe, strigă un ostaş să-l străpungă 
cu lancea. Ostaşul a pătruns, puţin câte puţin, în învălmăşeala 
aceea grozavă, apropiindu-se de victima sa. Stătea cu sulița 
gata, deasupra capului, aşteptând momentul care va expune o 
parte vulnerabilă a trupului băiatului, ca să poată da 
împunsătura fără să primejduiască pe vreun negru. 

Ostaşul cu lancea se apropia, urmând mişcările şi răsucelile 
combatanţilor. Mâărâiturile tânărului crescut printre maimuțe 
făceau să-i treacă fiori reci prin şira spinării, îndemnându-l să 
aibă grijă, ca nu cumva să nu-l nimerească la prima lovitură, să 
se pomenească la îndemâna atacului acelor mâini puternice şi a 
colţilor nemiloşi. 

În sfârşit, a găsit momentul prielnic, ridică sulița şi-a încordat 
muşchii sub pielea ca abanosul şi a auzit din junglă chiar de 
lângă sat, un zgomot puternic de crengi, de parcă s-ar fi 
apropiat un tanc al armatei modeme, cu iuţeala unui tren 
accelerat. Mâna cu sulița s-a oprit în aer, iar negrul a aruncat o 
privire rapidă spre locul de unde s-a auzit zgomotul, după cum 
au făcut şi negrii care nu luptau cu uriaşul alb. 

La lumina slabă a focurilor, au văzut o masă enormă, mai 
înaltă decât gardurile satului. Au mai văzut gardul încovoindu-se 
înăuntru, rupându-se, ca şi cum ar fi fost de trestie şi apărând 
prin deschizătura produsă de elefant, care venea de zor spre ei. 
S-au împrăştiat în dreapta şi în stânga, cuprinși de groază. Unii, 
care erau mai la marginea câmpului de luptă cu Tarzan, au auzit 
şi au văzut de ce era vorba şi au putut să scape, dar vreo şapte 
sau opt erau atât de înfierbântaţi de luptă, că nici idee nu aveau 


37 


de sosirea şi atacul puternicului elefant. 

Tantor s-a repezit asupra lor. S-a oprit chiar deasupra lor şi a 
întins trompa-i sensibilă printre ei ca un şarpe, căutând până a 
dat de Tarzan, plin de sânge, dar încă viu. 

Un războinic şi-a ridicat privirile. Deasupra lui a apărut trupul 
pachidermului, ai cărui ochi mici scânteiau reflectând flacăra 
foculeţelor... ochi răi, înfiorători, teribili. Războinicul scoase un 
strigăt, iar în clipa aceea trompa elastică îl încercui, l-a ridicat 
sus de tot, de la pământ şi l-a aruncat departe, după cei care 
fugeau. 

Incă unul şi încă unul smuci Tantor pe deasupra lui Tarzan, 
aruncându-i în dreapta şi în stânga, unde rămâneau sau 
gemând greu şi nemişcaţi, după cum şi moartea îi ajungea mai 
repede sau mai încet. 

In depărtare, Mong şi-a strâns războinicii, îmbărbătându-i. 
Ochii lui lacomi au observat marii colţi de fildeş ai elefantului. 
Deoarece a trecut prima clipă de panică, acum îşi îndemna 
oamenii să atace elefantul cu suliţele, dar pe când ei se 
îndreptară spre atac, Tantor l-a aruncat pe Tarzan pe ceafa lui 
cea lată, apoi, răsucindu-se în loc, a pornit spre junglă prin 
ruptura pe care a făcut-o în palisada satului. Vânătorii de 
elefanţi, poate că au dreptate când susţin că acest animal nu ar 
fi făcut un asemenea serviciu unui om, dar pentru Tantor, 
Tarzan nu era om..., nu era decât un animal, un tovarăş de 
junglă. Tantor şi-a plătit obligaţia faţă de Tarzan, cimentând şi 
mai mult prietenia ce exista între ei încă de când Tarzan, 
băieţaş cu pielea bronzată de soare, călărea pe spatele enorm 
al lui Tantor prin jungla luminată de lună, sub stelele 
ecuatoriale. 


CAPITOLUL III - Lupta pentru Balu. 


Tika a devenit mamă. Pe Tarzan îl interesa foarte mult faptul, 


38 


în realitate chiar mai mult decât pe Tug, tatăl. 

Tarzan ţinea foarte mult la Tika. Chiar grijile unei maternităţi 
în perspectivă nu au pus capăt vieţii fără grijă a tinereţii, iar Tika 
a rămas aceeaşi tovarăşă veselă de joacă de odinioară, chiar la 
o vârstă în care alte femele din tribul lui Ciuk se învestmântau în 
demnitatea posomorâtă a vârstei. Tika tot mai simţea plăcere în 
jocurile primitive „dea ascunselea” şi „de-a prinselea”, pe care 
mintea fertilă le inventa. 

Jocul “de-a prinselea” prin vârful copacilor era tot ce poate fi 
aţâţător. Tarzan găsea o mare plăcere în acest joc, dar 
maimuţoii cu care a copilărit au părăsit de mult asemenea 
ocupaţii copilăreşti. Tikăi însă, i-a făcut plăcere acest joc, până 
nu i-a sosit puişorul... dar odată cu acest eveniment şi ea se 
schimbă. 

Evidenţa acestei schimbări nu numai că l-a surprins pe 
Tarzan, dar l-a şi necăjit în mare măsură. Într-o dimineaţă a 
văzut-o pe Tika aşezată pe creanga groasă şi joasă a unui 
copac, strângând ceva la sânul ei păros, ceva micuţ de tot care 
scâncea şi se frământa într-una. Tarzan s-a apropiat, cuprins de 
acea curiozitate comună tuturor creaturilor înzestrate cu creier, 
trecute dincolo de stadiul microscopic. 

Tika şi-a întors ochii în direcţia lui şi l-a strâns şi mai tare la 
piept pe mititelul care scâncea. Tarzan s-a dat mai aproape. 
Tika s-a îndepărtat, rânjindu-şi colții. In toate episoadele ce l-a 
legat de Tika, niciodată nu i s-a întâmplat să-şi rânjească colții la 
el. Decât doar în joc. Dar acum ea nu avea nicidecum aerul că s- 
ar juca. 

Tarzan şi-a trecut gânditor degetele prin părul negru şi des şi- 
a aplecat puţin capul într-o parte şi privea ţintă înainte. Apoi s-a 
dat mai aproape, întinzându-şi gâtul ca să poată vedea mai bine 
ceea ce Tika strângea la sân Ea se dădu din nou la o parte, 
rânjindu-şi buza de sus, într-un mârâit prevenitor. Tarzan însă a 
întins o mână binişor, ca să atingă obiectul din braţele Tikăi, iar 
ea cu un mârâit teribil s-a repezit asupra lui. 


39 


Colţii ei s-au înfipt adânc în carnea antebraţului său, mai 
înainte ca Tarzan să-l fi putut trage înapoi şi ea îl urmări o mică 
distanţă, pe când el se retrăgea printre copaci, dar ea, ducându- 
şi şi puiul în braţe, nu l-a mai putut ajunge. 

La o distanţă oarecare unde era mai în siguranţă, el s-a oprit 
şi s-a întors, uitându-se cu o mirare vădită la tovarăşa lui de joc 
de mai înainte. Ce s-a întâmplat oare ca să o schimbe pe 
delicata şi drăgălaşa Tika într-atât? 

Ea a acoperit atât de mult ceea ce ţinea în braţe, că Tarzan 
nu a fost în stare să vadă ceea ce era, dar acum când ea nu ÎI 
mai urmărea, a văzut bine lucrul din braţele ei. Şi atunci a 
început a zâmbi cu toată durerea şi întristarea sa, pentru că a 
mai văzut maimuţoaica tânără ajunse mamă. După câteva zile 
Tika va fi mai puţin bănuitoare în privinţa atenţiilor lui. Totuşi, 
Tarzan se simţea jignit, Tika nu trebuia să se teamă de el. Cum 
nu ştia ea că, pentru nimic în lume, el nu i-ar fi făcut vreun rău 
şi nici micului ei „balu”! 

Şi acum, mai presus de durerea braţului său rănit şi mândria 
sa mai mult rănită, se ridica dorinţa lui cea mare ca să se 
apropie şi să-l examineze pe fiul lui Tug. Desigur că, oricine s-ar 
mira pentru ce Tarzan, luptător cum era, el fugea de o femelă 
iritată sau mai şovăia să se înapoieze sau nu pentru a-şi 
satisface curiozitatea când ar fi putut-o învinge cu uşurinţă pe 
mamă cu forţele slăbite de un pui de curând născut, însă nu-i 
nimic de mirat în toate acestea. 

Explicaţia constă într-aceea că la maimuțe, numai când pe 
vreuna din ele o apucă nebunia, o ataci, altfel pedepsele 
bărbaţilor date femelelor sunt foarte blânde. Bineînţeles erau şi 
cazuri rare. Când se găseau şi printre maimuţoi tipuri de acelea 
cum există uneori în lumea civilizată, cărora să le facă plăcere 
să-şi bată soţia, ea fiind mai mică şi mai slabă ca el... sau cazuri 
când jumătatea lui devenea una şi jumătate. Atrăgându-şi 
pedeapsa bine meritată. 

Tarzan se apropie acum din nou de tânăra mamă... dar cu 


40 


multă băgare de seamă şi gata de fugă. Ca şi mai înainte Tika 
mârâi feroce spre el. Tarzan a încercat să-i explice: 

— Tarzan al maimuţelor nu va face nici un rău lui “balu” al 
Tikăi, zise el. Lasă-mă să-l văd şi eu. 

— Fugi de aici, îi porunci Tika. Fugi de aici că te omor. 

— Lasă-mă să-l văd, insistă Tarzan. 

— Fugi de aici! Repetă femela. Uite vine Tug. Are să te facă el 
să fugi. Tug te va ucide. E „balu” al lui Tug. 

Un mârâit sălbatic aproape de spatele lui Tarzan, îl înştiinţă 
de sosirea lui Tug şi mai ales despre faptul că maimuţoiul a 
auzit de prevenirea şi amenințările soţiei sale şi acum venea în 
ajutorul ei. Tug, ca şi Tika au fost amici de joacă ai lui Tarzan, pe 
când maimuţoiul era destul de tânăr ca să mai vrea să se joace. 
Într-un rând chiar, Tarzan i-a scăpat viaţa lui Tug, dar, memoria 
maimuţelor nu durează prea mult şi nici recunoştinţa lor nu este 
mai presus de instinctele părinteşti. 

Într-alt rând, Tarzan şi Tug şi-au măsurat forţele şi Tarzan a 
ieşit victorios din luptă. Se putea prea bine ca Tug să-şi fi 
amintit de aceasta, dar, chiar aşa, mai curând ar fi înfruntat 
orice înfrângere pentru puiul său..., dacă s-ar fi întâmplat să o 
ceară situaţia. 

După mârâiturile sale hidoase, care se înteţeau din ce în ce în 
tărie şi volum, Tug părea a fi în toane rele. Lui Tarzan nu-i era 
frică de Tug şi nici legea nescrisă a junglei nu-i cerea să fugă din 
luptă, din faţa vreunui maimuţoi, în afară de cazul că îi 
convenea să o facă din motive personale. 

Tarzan îl iubea pe Tug. Nu avea nimic împotriva lui, iar mintea 
lui de om îi spunea ceea ce mintea unei maimute, nu ar fi 
dedus-o niciodată, că atitudinea lui Tug nu indica nicidecum ură. 
Nu era decât insistența naturală a instinctului soţului de a-şi 
apăra copilul şi soţia. Tarzan nu avea deloc poftă să se bată cu 
Tug, nici sângele strămoşilor săi englezi nu fierbea la gândul 
unei lupte Totuşi, când maimuţoiul atacă, Tarzan a sărit uşor la 
o parte, iar Tug încurajat de gest, se repezi nebun la atac. 


41 


Poate că-l îndemnase şi amintirea înfrângerii de mai de mult 
suferită de la Tarzan. Poate chiar faptul că Tika, fiind acolo şi 
uitându-se la el, să-i fi stârnit dorinţa de a-l învinge pe Tarzan 
sub privirile ei. Nu ar fi fost de mirare, deoarece în pieptul 
fiecărui animal mascul din junglă zace un egoism foarte mare, 
care-şi găseşte manifestarea în săvârşirea de acte îndrăzneţe în 
faţa publicului de sex opus. 

La şoldul lui Tarzan atârna lunga funie de iarbă - jucăria de 
ieri, arma de zi, iar, când Tug atacă a doua oară, Tarzan ridică 
pe deasupra capului colacii de funie, scuturând cu îndemânare 
afară laţul cu nodul arcanului. In acelaşi timp, evită din nou o 
ciocnire cu maimuţoiul şi mai înainte ca acesta să se fi putut 
repezi din nou la el, Tarzan s-a şi urcat într-un copac. 

Tug, îndârjit la nebunie, l-a urmărit. Tika se uită printre crengi, 
la ei. Ar fi greu de spus de era interesată şi în ce sens. Tug nu 
putea să se urce pe crengi atât de repede ca Tarzan, aşa că 
acesta a ajuns sus de tot, unde maimuţoiul mai greu nu se 
putea urca. S-a oprit acolo şi se uita în jos, la urmăritorul lui, 
făcându-i feţe şi strigându-i tot felul de nume ce treceau prin 
mintea lui fertilă. Când l-a văzut pe Tug, făcând spume la gură 
de furie şi că aproape dansa pe creanga pe care s-a urcat, 
Tarzan a repezit mâna în jos ochiul arcanului se lărgi, căzând 
prin aer, apoi cu o smucitură bruscă, l-a prins pe Tug împrejurul 
genunchilor, o smucitură care a făcut lanţul să se strângă 
puternic pe picioarele antropoidului. 

Tug, greoi la pricepere şi-a dat seama prea târziu de intenţia 
celui care-l aţâţase. S-a străduit să scape, dar Tarzan a dat 
funiei o smucitură atât de puternică, încât îl răsturnă pe Tug de 
pe creangă, aşa că maimuţoiul, a rămas atârnat cu capul în jos, 
la zece metri deasupra terenului. 

Tarzan legă funia bine de o creangă tare şi s-a coborât 
aproape de Tug, până la nivelul acestuia. 

— Tug, zise el, eşti tot atât de stupid ca şi Butto, rinocerul. Am 
să te las să stai spânzurat până când are să-ţi mai vină mintea 


42 


la cap. Stai spânzurat şi priveşte cum mă duc şi vorbesc cu Tika. 

Tug a început să bolborosească o mulţime de ameninţări, dar 
Tarzan i-a rânjit în faţă şi s-a coborât mai jos, unde încercă să se 
apropie din nou de Tika, dar şi de astă dată a fost primit tot cu 
colții rânjiţi şi cu mârâituri amenințătoare. 

A încercat să o împace, insistând asupra intenţiilor sale 
amicale şi şi-a întins gâtul, să vadă mai bine puişorul Tikăi. 
Maimuţa nu s-a lăsat înduplecată de asigurarea lui că nu ar voi 
să-i facă nici un rău puiului ei. Maternitatea sa era prea nouă ca 
judecata să poată convinge instinctul. 

Văzând zădărnicia încercărilor ei de a prinde şi pedepsi pe 
Tarzan, a căutat să scape de atenţiile lui prin fugă. A coborât 
deci la pământ şi a pornit prin poiană, unde erau mai mulţi 
maimuţoi din trib odihnindu-se sau căutându-şi hrana. Tarzan, la 
rândul lui, s-a plictisit pentru moment şi o lăsă în pace, nemai 
căutând să o convingă să-i dea voie să examineze puişorul mai 
de aproape. Totuşi, i-ar fi făcut mare plăcere să-l ţină şi el puţin 
în braţe. Vederea acelui pui a stârnit în pieptul său un dor ciudat 
şi tainic. Ar fi voit să mângâie puiul de maimuţă, mai ales că era 
al Tikăi, asupra căreia şi-a revărsat odată, toată dragostea. 

Acum însă vocea lui Tug i-a atras întreaga atenţie. 
Ameninţările care păreau că nu mai iau sfârşit în gura 
maimuţoiului, s-au transformat în rugăminţi. Laţul prea strâns 
de la picioare îi oprea circulaţia sângelui în acele membre ale 
corpului... Tug a început să sufere. 

Mai multe maimuțe şedeau prin apropierea lui. Foarte 
curioase de nenorocirea tovarăşului lor. Se exprimau chiar 
foarte puţin politicos la adresa lui. Pentru că fiecare a avut 
prilejul să simtă labele şi colții puternici ai lui Tug. Acum se 
desfătau, răzbunaţi de toate. 

Tika, văzându-l pe Tarzan pornind înapoi spre copaci, se opri 
şi ea în centrul poienii şi a rămas acolo, strângându-şi în braţe 
puişorul şi aruncând priviri bănuitoare dintr-o parte în alta. 

Odată cu naşterea copilului, viaţa fără grijă a Tikăi s-a populat 


43 


de foarte mulţi duşmani. Până şi în Tarzan. Care i-a fost 
întotdeauna cel mai bun prieten, nu vedea decât un duşman 
neîmpăcat. Chiar şi sărmanul Mong, pe jumătate orb şi ştirb cu 
totul, care abia îşi mai căuta hrana prin poiană, nu era pentru 
Tika decât un spirit răuvoitor. Însetat după sângele puilor de 
maimuţă. 

Păzindu-şi puiul cu atâta ardoare faţă de primejdiile 
închipuite, Tika nu a observ at doi ochi fioroşi galben-verzui, 
care o priveau ţină în spatele ei dintr-un tufiş de răchită, de 
partea cealaltă a luminişului. Aproape moartă de foame. Şita se 
uita cu lăcomie la carnea ispititoare atât de aproape de ea, dar 
pe care prezenţa maimuţoilor o făcea să fie atât de departe. 

— Ah, gândea fiara, de s-ar mai apropia puţin maimuţoaica cu 
puiul, ce bine ar face! 

Desigur, i-ar fi fost de ajuns o săritură bună, ar fi înhăţat puiul 
şi ar fi dispărut printre tufişurile junglei mai înainte ca să o 
poată opri maimuţoii. 

Vârful cozii sale se mişca în bătăi mici, ca apucată de 
convulsii, falca inferioară îi atârna în jos, făcând să se vadă o 
limbă lungă, roşie şi un rând de colţi galbeni Dar Tika nu a văzut 
toate acestea, după cum nici unul din maimuţoii din jurul ei nu 
au văzut nimic, nici chiar Tarzan. 

Auzind insultele pe care maimuţoii le turnau cu găleata 
asupra nenorocitului de Tug, s-a urcat repede printre ei. Unul 
chiar se tot îndesa, întinzându-şi mâna ca să-l înhaţe pe 
spânzurat. 

S-a autosugestionat într-o furie atât de mare. Amintindu-şi de 
păruiala care a mâncat-o nu de mult de la Tug. Că acum nu-l 
mai preocupa decât răzbunarea. l-ar fi fost de ajuns să-l poată 
apuca pe Tug cu laba. Deoarece fălcile nu i-ar mai fi fost atunci 
departe. 

Tarzan a văzut toate acestea şi s-a supărat. Cum lui îi plăcea 
o luptă dreaptă se revoltă de ceea ce vedea că urmăreşte 
maimuţoiul De aceea, când o mână păroasă îl înhăţă pe bietul 


44 


Tug. Tarzan a scos un mârâit de protest şi a sărit pe creangă 
lângă maimuţoiul care l-a atacat pe spânzurat şi dându-i câteva 
lovituri, l-a aruncat jos. 

Surprins şi înfuriat, maimuţoiul se agăţă cu disperare de 
creangă dar alunecă pe alături. Totuşi, printr-o mişcare ageră, a 
reuşit să se prindă de altă creangă de mai jos. Găsi un sprijin 
solid acolo, se îndreptă apoi a început să se urce numaidecât, 
pentru a se răzbuna pe Tarzan. 

Acesta însă era ocupat cu altceva şi nu dorea să fie întrerupt. 
El îi explica lui Tug cât de adâncă îi era ignoranţa, scoțând în 
relief faptul că cu cât mai mare şi mai puternic era Tarzan decât 
Tug sau oricare altul din ei. 

Da, îi va da drumul lui Tug, dar numai după ce Tug îşi va da 
seama de inferioritatea lui. În momentul acela maimuţoiul 
înfuriat, cel trântit de pe creangă, l-a ajuns pe Tarzan gata de 
luptă, dar Tarzan se transformă într-o clipă, din binevoitor şi 
glumeţ cum era faţă de Tug, într-o fiară care mărâia fioros, faţă 
de celălalt maimuţoi. 

Părul de pe faţă i s-a ridicat, iar buza de sus i s-a rânjit, lăsând 
să i se vadă colții gata de a intra în acţiune. Nici nu aşteptă să îl 
ajungă maimuţoiul, în a cărui înfăţişare şi voce era ceva care-i 
stârnea în pieptul său o furie pe care nu şi-o putea stăpâni. Cu 
un răcnet în care nu era nimic omenesc. A sărit drept în gâtul 
adversarului său. Forţa acestui act, greutatea şi inerția corpului 
l-a trântit pe maimuţoi pe spate, poziţie în care căută să se 
agaţe de ceva, pentru a se sprijini prin frunzişul copacului. 

Mai bine de cinci metri au căzut amândoi, timp în care colții 
lui Tarzan erau înfipţi în beregata adversarului, apoi o creangă 
groasă le-a întrerupt căderea. Maimuţoiul se izbi din plin în 
moalele capului, atârnă o clipă acolo cu Tarzan pe pieptul lui, 
apoi s-a rostogolit în jos pe pământ. 

Tarzan a simţit relaxarea instantanee a corpului de sub el, 
aproape în acelaşi timp cu lovitura de creangă, aşa că în 
momentul când adversarul său s-a rostogolit şi a pornit în jos 


45 


spre pământ, a întins o mână şi s-a agăţat bine de creangă, 
tocmai la timp ca să nu cadă şi el, interval în care maimuţoiul 
cădea ca plumbul la rădăcina copacului. 

Tarzan a privit un moment în jos la trupul nemişcat al 
răposatului său adversar, apoi s-a înălţat cât era de lung şi-a 
umflat pieptul, s-a izbit cu pumnul încleştat şi a scos răcnetul 
înfiorător al maimuţoiului victorios. 

Chiar Şita, pantera, pitită, pregătită să sară de la marginea 
micii poieni, a tresărit neliniştită la răsunetul prin junglă al 
strigătului acela neînchipuit de fioros. S-a uitat nervoasă la 
dreapta şi la stânga, ca şi cum ar fi vrut să se asigure dacă i-a 
mai rămas vreo cale de scăpare. 

— Sunt Tarzan al maimutelor, se lăuda el, mare vânător, mare 
luptător! Nimeni din junglă nu este atât de mare ca Tarzan. 

După aceea a pornit înapoi spre Tug. Tika s-a uitat la tot ce s- 
a întâmplat în copac. Ba chiar şi-a lăsat preţiosul ei puişor pe 
iarbă şi a venit mai aproape, ca să vadă mai bine tot ce se 
petrecea sus, printre crengile copacilor. 

Oare în adâncul inimii sale îl mai stima pe Tarzan, flăcăul cu 
pielea netedă? Se mai umfla oare de mândrie pieptul ei sălbatic, 
de victoria lui contra maimuţoiului? Asupra acestor fapte trebuie 
să o întrebaţi pe Tika. 

Şita, pantera, a observ at că tânăra femelă şi-a lăsat puiul 
singur pe iarbă. Mişcă din nou din vârful cozii, ca şi cum 
mişcarea aceasta i-ar fi stimulat curajul pierdut. 

Mai era încă sub influenţa strigătului teribil al lui Tarzan. 
Trebuiau să mai treacă încă câteva minute până să se simtă în 
stare să atace în faţa acestor antropoizi uriaşi. 

Şi pe când fiara îşi reculegea forţele, Tarzan a ajuns lângă Tug 
şi urcându-se până unde era legată funia, o dezlegă şi l-a 
coborât încet pe maimuţoi, legănându-l până ce acesta a putut 
să se agaţe cu mâinile mai bine de o creangă. 

Maimuţoiul s-a tras apoi sus, numaidecât, desfăcându-şi laţul 
de după picioare. În inima lui turba de furie nu mai era loc 


46 


pentru recunoştinţă faţă de Tarzan. Îşi amintea numai faptul că 
a fost supus la o asemenea înjosire, de Tarzan, o înjosire 
dureroasă. Avea intenţia să se răzbune, însă în momentul de 
faţă picioarele îi erau atât de amorţite şi capul atât de ameţit, că 
trebuia să-şi amâne dorinţa de a obţine satisfacția răzbunării. 

Tarzan îşi reîncolăcea arcanul, tot dăscălindu-l în privinţa 
zădărniciei de a-şi măsura micile lui forţe fizice şi intelectuale cu 
ale altora mai de soi ca el. Tika a venit şi ea până dedesubtul 
copacului şi privea în sus, la amândoi. 

Şita se furişa încet înainte, cu pântecul lipit de pământ, încă 
un moment şi va ieşi din tufiş, gata pentru un atac fulgerător şi 
o retragere tot atât de iute, care va sfârşi existenţa scurtă a 
puişorului Tikăi. 

S-a întâmplat ca atunci Tarzan să-şi ridice ochii şi să se uite 
prin poiană. Imediat a părăsit atitudinea pompoasă de 
bunăvoință pe care o avea. S-a coborât la pământ în tăcere şi 
iute ca o săgeată. Tika, văzându-l că vine şi se duce din nou 
spre puiul ei, a început să-şi zburlească şira spinării, pregătindu- 
se de luptă. Tarzan a trecut repede pe lângă ea, iar când l-a 
urmărit cu privirile a văzut şi ea cauza coborârii lui repezi şi a 
lansării sale ca fulgerul prin poiană. 

Acolo, în plină vedere, era Şita, înaintând încet spre puişorul 
care se zvârcolea, scâncind uşor prin iarbă, la câţiva metri mai 
încolo. Tika a scos un țipăt de groază şi de alarmă şi a pornit în 
goană după Tarzan. Şita l-a văzut şi ea pe Tarzan venind. A 
văzul puişorul femelei în faţa sa şi a crezut că celălalt era 
intenţiona să-i fure prada. 

Atunci, cu un mârâit de furie atacă. Tug, înştiinţat de strigătul 
Tikăi, s-a dat jos din copac cum a putut mai bine. Câţiva 
maimuţoi dintre ceilalţi, mârâind şi strigând, au venit spre 
centrul luminişului, dar erau mult mai departe de „balu” şi de 
panteră decât era Tarzan al maimutelor. 

Astfel Şita şi cu flăcăul nostru au ajuns aproape simultan 
lângă micuțul Tikăi şi au rămas câte unul din fiecare parte a lui, 


47 


rânjindu-şi colții şi mârâind sălbatic unul la altul, contestându-şi 
dreptul asupra puişorului din faţa lor. 

Şita se temea să înhaţe puiul, căci ar fi dat în felul acesta lui 
Tarzan prilej să o atace. La rândul lui, Tarzan ezita din acelaşi 
motiv să ia puiul de sub nasul panterei, pentru că dacă s-ar fi 
aplecat să facă aceasta, fiara ar fi sărit într-o clipă asupra lui. 

Stăteau nemişcaţi, în timp ce Tika traversa poiana, mergând 
mai încet pe măsură ce se apropia de panteră, deoarece chiar şi 
dragostea ei de mamă cu greu putea stăvili groaza instinctivă 
de inamicul natural al neamului ei. 

In spatele ei venea Tug, cu băgare se seamă şi cu multe 
pauze şi mult zgomot inutil, iar la urmă veneau şi ceilalţi 
maimuţoi, mârâind cu ferocitate şi scoțând răcnetele lor de 
provocare. Ochii galbeni-verzui ai Şitei aruncau priviri veninoase 
către Tarzan, iar dincolo de Tarzan aruncau priviri piezişe la 
maimuţele lui Ciuk, care înaintau împotriva ei. Precauţia o 
îndemna să o şteargă de acolo, dar foamea şi faptul că o 
bucăţică atât de bună era atât de aproape de ea o făcea să 
rămână. 

A întins deci cu lăcomie o labă spre „balu”, dar, în clipa când 
a făcut aceasta, Tarzan s-a şi aruncat asupra ei, cu un mârâit 
sălbatic. Pantera s-a ridicat pe labele din spate, ca să întâmpine 
atacul omului. A repezit, în acelaşi timp, o lovitură aprigă spre 
Tarzan, care i-ar fi smuls faţa din loc, dacă l-ar fi nimerit, dar nu- 
| nimeri deoarece Tarzan s-a ferit pregătind lungul lui cuţit. 

Puiul de maimuţă a fost uitat de Şita. Singurul ei gând era 
acum. Să-şi sfâşie adversarul în bucăţi cu puternicele ei gheare, 
să-şi înfigă colții ei cei mari în carnea moale a flăcăului; dar şi 
Tarzan s-a mai bătut până acum cu animale cu gheare din 
junglă. 

S-a mai bătut el cu monştri cu colţi mari şi puternici şi 
totdeauna a ieşit din luptă aproape neatins. A ştiut primejdia în 
care se arunca, dar Tarzan. Obişnuit să vadă durere şi moarte, 
nu se ferea de niciuna, pentru că de niciuna nu se temea. În 


48 


clipa în care s-a dat pe sub lovitura Şitei, a sărit şi în spatele 
fiarei, apoi drept în spinarea ei, înfigându-şi adânc dinţii în gâtul 
ei, încleştându-şi totdeodată degetele unei mâini în blana de la 
gât. lar cu cealaltă mână plouând lovituri puternice de cuţit în 
coastele fiarei. 

Şita se rostogoli pe iarba din poiană, de colo până colo, 
mârâind şi urlând, zgâriind şi muşcând în sec, într-o forţare 
nebună de a se desface de adversarul ei, sau să poată aduce o 
parte din corpul acestuia acolo unde l-ar fi putut ajunge cu colții 
sau cu ghearele. Când Tarzan a sărit să se încaiere cu pantera, 
Tika s-a repezit şi-şi înhăţase puiul, retrăgându-se apoi sus pe o 
creangă, unde îl strângea în braţe, mângâindu-l cum ştia ea mai 
bine. După câteva clipe i-a îndemnat pe Tug şi pe ceilalţi 
maimuţoi să ia parte la lupta contra fiarei. 

Maimuţoii s-au apropiat mărind zgomotul lor infernal, dar Şita 
era acum prea ocupată ca să-i mai bage în seamă..., nici nu i-a 
auzit măcar. 

La un moment dat, a reuşit să-l desfacă puţin pe Tarzan din 
spinarea ei. El a alunecat o clipă prin faţa ghearelor fiarei. Acest 
interval, destul de scurt, a fost suficient ca pantera să-i dea o 
lovitură, care i-a sfâşiat piciorul de la şold până la genunchi. 
Probabil că vederea şi mirosul sângelui l-au întărâtat şi mai mult 
pe maimuţoi, dar, răspunzător de ceea ce a făcut, nu a fost altul 
decât Tug. El, care cu un moment mai înainte, era plin de ură şi 
de furie împotriva lui Tarzan, se găsea alături de cei doi 
combatanți, cu ochii lui însângeraţi, ţintă la ei. 

Ce se petrecea în creierul lui sălbatic? Nu cumva se bucura de 
situaţia atât de tristă a aceluia de care a fost chinuit mai 
adineaori? Dorea el s-o vadă pe Şita înfigându-şi colții adânc în 
gâtul flăcăului? Ori poate că îşi dădea seama de curajul 
dezinteresat care l-a împins să alerge cu pericolul vieţii sale, în 
ajutorul puiului Tikăi..., al micului pui a lui Tug? Am putea 
răspunde la toate acestea, dacă am fi siguri că recunoştinţa 
este numai apanajul omului, dar poate că o posedă şi animalele 


49 


de ordin mai inferior. 

Tug a răspuns la aceste chestiuni, odată cu vărsarea sângelui 
lui Tarzan. S-a aruncat cu toată greutatea corpului său, 
scrâşnind înfiorător, asupra Şitei. Colţii lui puternici s-au înfipt 
adânc în gâtul fiarei, iar cu braţele sale enorme a cărat lovitură 
după lovitură, pe când ghearele i se înfigeau în blana panterei, 
de făcea să zboare prin poiană numai bucăţi de păr. Ceilalţi 
maimuţoi i-au urmat exemplul şi au atacat fiara, îngropând-o 
sub ghearele lor ascuţite şi făcând pădurea să răsune de 
răcnete. 

A fost o privelişte minunată şi ispititoare... această luptă 
primitivă a strămoşilor omenirii cu inamicul lor de veacuri, Şita, 
pantera cea fioroasă. Tika, în culmea fericirii, aproape că dansa 
pe creanga pe care s-a cocoţat şi care se îndoia puternic sub 
greutatea ei, timp în care îi îndemna pe maimuţoi la luptă. Tot 
aşa făcea de altfel, Tika, Munga şi Koma şi alte femele din tribul 
lui Ciuk, mărind cu strigătele lor zgomotul asurzitor din poiana în 
care se dădea lupta. Muşcată şi muşcând, sfâşiată şi sfâşiind, 
Şita se lupta acum pe viaţă şi pe moarte, dar cântarul soartei 
era împotriva ei... 

Până şi Numa, leul, ar fi ezitat să atace un număr egal de 
maimuţoi de-ai lui Ciuk...; iar acum, la vreun kilometru mai 
încolo, auzind zgomotul acestei lupte teribile, regele animalelor 
s-a ridicat neliniştit de unde-şi făcea siesta de peste zi şi s-a 
furişat prin junglă, departe de primejdie. 

După un timp, corpul sfâşiat de sânge al panterei încetă 
sforţările lui titanice. S-a înţepenit în spasme şi a rămas 
nemişcat; totuşi maimuţoii au continuat să-l sfâşie până l-au 
făcut numai bucăți. 

In sfârşit, s-au oprit sleiţi de oboseală, iar în mijlocul 
învălmăşelii s-a ridicat corpul uriaş şi drept ca o săgeată, dar 
plin de sânge de sus până jos al lui Tarzan. Punând un picior pe 
cadavrul panterei şi-a ridicat faţa plină de sânge spre cerul 
albastru şi senin şi a dat drumul fiorosului răcnet al 


50 


maimuţoiului victorios. 

Unul după unul, camarazii lui păroşi din tribul lui Ciuk i-au 
urmat exemplul. Au venit apoi şi femelele de pe crengile unde s- 
au refugiat şi izbind resturile panterei, au început să o blesteme 
în limbajul lor primitiv. La rândul lor, puii au redat lupta între ei, 
maimuţărind pe bătrânii lor. 

Tika a venit acum chiar lângă Tarzan care, întorcând capul, a 
văzut-o strângându-şi puişorul la pieptul ei păros. A întins 
mâinile să-l ia pe „balu” din braţele ei, aşteptându-se, fireşte ca 
ea să-şi rânjească colții şi să sară chiar asupra lui. Dar nu se 
întâmplă aceasta, ci Tika a aşezat binişor puiul în braţele 
flăcăului şi dându-se mai aproape de el a început să-i lingă 
rănile. 

După puţin, a venit şi Tug, care a scăpat numai cu câteva 
zgârieturi şi s-a aşezat lângă Tarzan, uitându-se la el aşa cum se 
găsea cu micuțul „balu”, apoi s-a aplecat şi el lângă Tika, 
ajutându-i la curățirea şi vindecarea rănilor vlăstarului omenesc. 


CAPITOLUL IV - Dumnezeul lui Tarzan. 


Printre cărţile răposatului său tată, în cabina cea mică de 
lângă golfuleţul de pe malul oceanului, Tarzan a găsit o mulţime 
de obiecte, în privinţa cărora era foarte nedumerit. 

După multă muncă şi ajutat de o răbdare infinită, dar fără a-i 
arăta nimeni, a descoperit rostul micilor semne „gândăcei”, cum 
le zice el, care umpleau paginile tipărite. 

A învăţat că în multele combinaţii pe care le găsea, îi vorbeau 
într-o limbă tăcută, o limbă ciudată, spunându-i multe lucruri 
minunate, din care unele nu avea, bietul băiat, cum să le 
înţeleagă pe deplin, dar care îi stârneau curiozitatea. 
Stimulându-i imaginaţia şi umplându-i sufletul de un dor 
puternic să înveţe mai mult. 

A găsit şi un dicţionar enciclopedic, care a fost pentru el o 


51 


magazie dintre cele mai minunate de informaţii, după mai mulţi 
ani de încercări neobosite, a rezolvat misterul şi scopul acestei 
cărţi, aflând şi modul cum putea fi întrebuințat. A învăţat să 
extragă din el un fel de joc, ţinându-se de urma unei noi gândiri, 
prin labirintul atâtor definiţii pe care fiecare cuvânt nou îi cerea 
să le consulte. Era întocmai ca şi cum ar fi urmărit un vânat prin 
junglă..., era o vânătoare adevărată, dar de cuvinte, iar Tarzan a 
fost, este şi va fi un vânător neobosit. 

Erau bineînţeles şi unele cuvinte care îi stârneau curiozitatea 
cu mult mai mult decât altele, cuvinte care. Dintr-un motiv sau 
altul, îi aţâţau imaginaţia. 

Era unul, de exemplu, al cărui înţeles era foarte greu de 
pătruns. Era cuvântul Dumnezeu. A fost atras de acest cuvânt 
mai întâi, fiindcă era scris cu literă mare - începea cu 
„gândăcelul” D, mai mare decât celelalte de care era urmat... 
un „gândăcel” bărbat (sau masculin) îl numea Tarzan, pentru a-l 
deosebi de literele mici care, pentru el erau „gândăcei”, femei 
(sau feminine). 

Alt fapt care l-a atras către acest cuvânt a fost şi numărul 
mare de definiţii, începând toate cu un „gândăcel” masculin: 
Zeitate supremă. Creator, Atotputernic etc. Desigur, socoti 
Tarzan, că trebuie să fie un cuvânt foarte important, aşa că 
trebuia să-l cerceteze mai de aproape, ceea ce a şi făcut, cu 
toate că după luni întregi de gândire şi de studiu, cuvântul tot îl 
nedumerea. 

Cu toate acestea, nu considera un timp pierdut cel pe care îl 
consacra expediției ciudate de „vânătoare” în domeniile 
rezervate ştiinţei şi învăţăturii, deoarece fiecare cuvânt şi 
fiecare definiţie îl duceau în locuri şi mai ciudate. În lumi noi 
unde de nenumărate ori, întâlnea feţe vechi şi cunoscute. 
Totdeauna însă, adăuga câte puţin la cunoştinţele sale. 

Dar, despre înţelesul cuvântului Dumnezeu era încă în 
îndoială. Intr-un rând. A crezut că îl avea...; Dumnezeu era un 
mare comandant, rege al tuturor Manganilor. Sigur de tot, însă 


52 


nu era. Deoarece acest lucru ar fi însemnat că Dumnezeu este 
mai mare decât Tarzan..., ceva ce nu-i convenea flăcăului, care 
considera că în toată jungla nu există nimeni care să-l poată 
egala şi nici să-l întreacă. Însă, în toate cărţile pe care le avea 
acolo, nu găsea nicăieri chipul lui Dumnezeu, cu toate că a găsit 
multe noţiuni care să-l întărească în credinţa că Dumnezeu 
trebuie să fi fost o persoană mare. Atotputernică. 

A văzut însă gravuri reprezentând locurile unde era slăvit 
Dumnezeu, dar nici urmă de Dumnezeu. In sfârşit, a început să 
se întrebe cu mirare de nu cumva Dumnezeu era vreo formă de 
fiinţă deosebită de el şi în cele din urmă a pornit în căutarea Lui. 
A început prin a o întreba pe Munga, o maimuţoaica foarte 
bătrână, care a văzut multe lucruri care mai de care mai 
ciudate, în lunga ei viaţă, dar Munga, ne fiind decât maimuţă, 
avea proprietatea de a-şi aminti lucruri neînsemnate. Atunci 
când Gunt s-a înşelat, punând mâna pe viespe şi crezând-o bună 
de mâncare, a băgat-o repede în gură, a făcut mai multă 
impresie asupra lui Munga decât toate manifestările 
nenumărate ale măreției lui Dumnezeu văzute de ea. Dar pe 
care desigur nu le-a înţeles. 

Nung, auzind întrebările lui Tarzan, a reuşit să-şi schimbe 
câtva timp atenţia de la căutatul puricilor, pentru a emite o 
părere proprie a lui: cum că puterea care producea fulgerul, 
ploaia şi tunetul era de la Goro, luna. Spunea că ştie aceasta, 
pentru că dum-dumul se dansa totdeauna la lumina lui Goro. 

Această judecată, deşi perfect satisfăcătoare pentru Nung şi 
Munga, nu a reuşit să-l convingă pe deplin pe Tarzan. Şi-a 
procurat o temelie pentru cercetări într-o nouă direcţie, s-a 
hotărât, prin urmare, să facă o anchetă în privinţa lunii. 

În seara aceea, aşadar, s-a urcat până în vârful celui mai înalt 
dintre copacii uriaşi ai junglei. Era lună plină, o lună ecuatorială, 
enormă. În picioare, pe o creangă subţire care se clătina sub el, 
Tarzan şi-a ridicat faţa pentru satelitul de argint al pământului. 
Acum, după ce a urcat până la cel mai înalt punct în care putea 


53 


ajunge, a descoperit, spre marea lui surpriză, că Goro era tot 
atât de departe de el ca şi când s-a uitat la ea, de jos de pe 
pământ. A crezut că Goro, încearcă să scape de el. 

— Haide, Goro! Strigă el. Tarzan al maimutelor nu-ţi va face 
nici un rău. 

Luna se ţinea într-una la distanţă. 

— Spune-mi, continuă el, dacă tu eşti regele cel puternic care- 
| trimite pe Ara, fulgerul, care face zgomotul cel mare şi 
vânturile cele tari şi dă drumul să curgă în jos peste lumea din 
junglă, când zilele devin reci şi întunecoase. Spune-mi, Goro, 
dacă tu eşti Dumnezeu! 

Bineînţeles că Tarzan nu a pronunţat cuvântul Dumnezeu, aşa 
cum l-ar pronunţa vreunul din noi, pentru că el nu ştia nimic 
despre limba engleză vorbită de predecesorii săi. Avea însă un 
nume după propria lui invenţie, pentru fiecare literă din care se 
compune alfabetul. Spre deosebire de maimuțe, el nu se 
mulțumea numai cu o pictură mintală a lucrurilor pe care le ştia, 
ci trebuia să aibă şi un cuvânt descriptiv pentru fiecare. 

Când citea, prindea cu ochii cuvântul în întregimea lui, dar 
când pronunţa cuvintele pe care le-a învăţat din cărţile tatălui 
său, le pronunţa pe fiecare conform numelor pe care el le-a dat 
diverşilor „gândăcei” din aceste cuvinte, dându-le de regulă şi 
prefixul genului fiecăruia. 

Astfel din cuvântul God (Dumnezeu), a făcut un cuvânt cât se 
poate de impozant. Pronumele personal masculin El, la 
maimute, servind totodată un prefix, este „bu”, iar cel care era 
descris de genul feminin este „Mu”, iar litera g era numită de 
Tarzan La, litera „O” o pronunţa Tu, iar „d” era Mo. Prin urmare, 
cuvântul God evoluţionă în Bula-Mutu-Mumo într-un cuvânt în 
traducere liberă, ar fi fost El-g, ea-o, ea-d. In felul acesta, a 
ajuns la o ortografie a numelui său, atât de ciudată, pe cât de 
minunată. Cuvântul Tarzan provine din două cuvinte din limba 
antropoizilor: Tar şi Zan, însemnând Piele-Albă. Acest nume i-a 
fost dat de mama sa adoptivă, Kala. 


54 


Când Tarzan şi-a transpus numele pentru prima oară în limba 
scrisă a semenilor săi, nu a dat încă nici peste alb nici peste 
piele în dicţionar. A văzut însă în cartea de citire chipul unui 
băiat (boy), aşa că şi-a scris numele Bu-mude-muto-muro, sau 
El-băiat. 

Pentru a urmări însă sistemul ciudat de scris al lui Tarzan, ar fi 
tot atât de ostenitor, pe cât de zadarnic. De aceea ne vom 
mărgini în viitor, după cum am făcut şi în trecut, să rămânem 
strict la formele gramaticale învăţate de noi în şcoală. 

Ar fi foarte obositor ca cineva să-şi tot amintească că Do 
însemna b, că Tu însemna O şi Ro însemna Y şi pentru a spune 
El Boy (băiat), trebuie pus prefixul masculin maimuţesc de „bu” 
înaintea întregului cuvânt, precum şi prefixul feminin de „mu” 
înaintea fiecărei litere mici din cuvântul Boy... aceasta v-ar 
obosi numaidecât. 

În sfârşit, pentru a reveni la subiect, Tarzan a încercat să ia 
interogatoriul lunii, iar când a văzut că Goro nu-i răspunde s-a 
înfuriat. Şi-a umflat pieptul puternic şi-a rânjit colții şi aruncă în 
faţa mortului satelit răcnetul de sfidare al antropoidului. 

— Tu nu eşti Bulamutumumo! a strigat el. Nu eşti regele 
tuturor fiinţelor din junglă. Nu eşti atât de mare ca Tarzan, 
luptător şi vânător renumit! Nimeni nu-i mai mare decât Tarzan! 
De-ar exista vreun Bulamutumumo, Tarzan ar fi în stare să-l 
ucidă. Dă-te jos de-acolo, Goro, laş ce eşti şi te bate cu Tarzan. 
Am de gând să te ucid, pentru că sunt Tarzan ucigătorul. 

Dar luna nu a răspuns laudelor lui, iar când un nor a acoperit 
faţa lui Goro. Tarzan a crezut că îi era frică de el şi că din 
această cauză se ascundea. S-a dat deci jos din copac şi l-a 
sculat pe Nung. Spunându-i cât de mare era Tarzan... cum l-a 
speriat pe Goro de pe cer şi l-a făcut să tremure. Vorbea despre 
lună ca despre El. Deoarece tot ce era impunător era masculin 
pentru poporul lui Ciuk. A 

Nung nu s-a impresionat deloc. Insă era foarte somnoros, aşa 
că l-a poftit să plece de acolo şi să-şi lase bătrânii în pace. 


55 


— Dar unde am să-l găsesc pe Dumnezeu? insistă Tarzan. Tu 
eşti foarte bătrân, aşa că dacă există vreun Dumnezeu, tu 
trebuie să-l fi văzut. Cum arată? Unde stă? 

— Eu sunt Dumnezeu! răspunse Nung. Acum du-te de te culcă 
şi nu mă mai supăra. 

Tarzan s-a uitat la Nung câteva minute în şir, cu capul puţin 
între umeri şi cu bărbia împinsă în afară. Apoi, scoțând un 
mârâit surd. A sărit asupra bătrânului maimuţoi înfigându-şi 
colții în umărul lui. 

Numai de două ori l-a scuturat bine. Apoi, dându-i drumul, l-a 
întrebat: 

— Tu eşti Dumnezeu? 

— Nu, s-a văicărit Nung, nu sunt decât un maimuţoi bătrân. 
Lasă-mă în pace. Du-te şi întreabă-i pe Gomangani. Ei sunt fără 
păr şi foarte înţelepţi, ca şi tine. Ei vor şti ce vrei tu să afli. 

Tarzan l-a lăsat în pace pe Nung şi a plecat de acolo. Ideea ca 
să-i consulte pe negrii a prins rădăcină şi cu toate că relaţiile 
sale cu poporul şefului Mong, erau antiteza prieteniei, putea cel 
puţin să-şi spioneze inamicii şi să descopere dacă aveau sau nu 
relaţii cu Dumnezeu. 

In felul acesta, s-a întâmplat ca Tarzan să pornească printre 
copaci, spre satul negrilor, plin de avânt, faţă de perspectiva 
Fiinţei Supreme, a Creatorului tuturor lucrurilor. Pe drum, făcea 
în gând inventarul armamentului pe care-l poseda, situaţia în 
care se afla cuțitul său de vânătoare, numărul săgeţilor, tăria 
noii sale coarde de la arc şi pipăind sulița cea grea de război, 
care odată a fost mândria unui războinic negru din tribul Mong. 

Dacă îl întâlnea cumva pe Dumnezeu, trebuia să fie pregătit. 
Nu ar fi putut spune care din toate ar fi fost mai eficace contra 
unui duşman necunoscut: funia de iarbă, sulița, sau vreo 
săgeată din cele înveninate. 

Tarzan, era destul de mulţumit; dacă Dumnezeul ar fi voit să 
se bată, flăcăul nu era în nici o îndoială asupra rezultatului 
luptei. Erau multe întrebările pe care dorea să le pună 


56 


Creatorului Universului şi se legăna în speranţa ca Dumnezeu să 
fie un Dumnezeu beligerant. Însă, experienţa vieţii şi apucăturile 
diferitelor fiinţe l-au învăţat, că orice creatură cu mijloace de 
atac şi apărare, poate prea bine să provoace o luptă, dacă o 
apucă pofta de aşa ceva. 

Când a ajuns în satul lui Mong, soarele apusese şi se 
întunecase bine. Şi-a căutat, tot atât de tăcut ca şi umbra tăcută 
a nopţii, locul său obişnuit printre crengile copacului cel mare ce 
atârna peste gard în interiorul satului. Dedesubtul lui, pe strada 
satului, a văzut un număr de bărbaţi şi femei. Bărbaţii erau 
vopsiți în mod ciudat, mai urât ca de obicei. Printre ei circula o 
figură bizară şi grotescă: o matahală înaltă, care mergea pe 
două picioare de om şi totuşi, avea capul de bivol sălbatic. La 
spate îi atârna o coadă până la genunchi, într-o mână avea altă 
coadă de zebră, iar în cealaltă ţinea strâns un mănunchi de 
săgeți mici. 

Tarzan era ca şi electrizat. Nu cumva întâmplarea l-a ajutat să 
aibă atât de curând prilejul de a-l vedea pe Dumnezeu? Vedea 
bine că fiinţa aceea nu era nici om, nici fiară, aşa că nu putea fi 
altceva decât Creatorul Universului. Pândea fiecare acţiune şi 
mişcare a acestei făpturi ciudate, i-a văzut pe negri, atât 
bărbaţi, cât şi femei, dându-se înapoi în apropierea ei, ca şi cum 
le-ar fi fost frică de puterile-i misterioase. 

După puţin, a descoperit că zeitatea vorbea şi că toţi ascultau 
în tăcere cuvintele sale. Era sigur că nimeni altul decât 
Dumnezeu nu ar fi putut inspira atâta smerenie şi evlavie în 
inimile Gomanganilor, închizându-le gurile atât de bine. fără a 
recurge la suliță sau săgeți. 

De multă vreme îi dispreţuia el pe negri, mai ales din cauza 
vorbăriei lor. Maimuţele cele mici trăncăneau într-una. Dar 
fugeau speriate de duşman. Maimuţoii cei mari ai lui Ciuk 
vorbeau puţin dar se luau la bătaie, la cea mai mică provocare. 
Numa, leul nu era deloc vorbăreţ, dar din toată jungla, puţini 
erau aceia care să se fi bătut mai bine decât el. 


57 


Ciudate lucruri a mai văzut şi Tarzan în noaptea aceea, dar pe 
nici unul nu le-a înţeles şi probabil pentru că erau bizare, a 
crezut că sunt în legătură cu Dumnezeul pe care el nu-l putea 
înţelege. A văzut trei tineri care îşi primeau prima lor suliță de 
război printr-o ceremonie bizară pe care grotescul vraci se 
străduia cu succes s-o facă cât se poate de impresionantă şi 
fioroasă. 

Interesat, a privit înţeparea celor trei braţe şi schimbarea 
sângelui cu Mong, şeful satului, în riturile ceremoniei „frăţiei de 
sânge”. A văzut coada de zebră înmuiată într-o căldare de apă, 
deasupra căreia vraciul a făcut semne magice, cabalistice, tot 
dansând şi sărind în sus, stropind, după aceea, frunţile celor trei 
debutanţi în arta războiului cu aşa-zisul lichid fermecat. 

Dacă Tarzan ar fi cunoscut scopul acestui act, care cuprindea 
intenţia de a-i face pe noii războinici invulnerabili la atacurile 
inamice şi fără teamă în faţa oricărei primejdii, ar fi sărit imediat 
în mijlocul străzii satului, însuşindu-şi coada de zebră, precum şi 
o bună parte din conţinutul căldării. Dar nu ştia, ci se minuna, 
dar nu numai de ceea ce vedea, ci şi de senzațiile ciudate pe 
care le simţea umblându-i în susul şi în josul şirei spinării, 
senzaţii produse fără îndoială de aceeaşi influenţă hipnotică ce-i 
ţinea şi pe spectatorii negrii într-o smerenie încordată, gata să 
se transforme într-o izbucnire isterică. 

Cu cât privea mai mult, cu atât Tarzan se încredința mai 
temeinic că se uită chiar la Dumnezeu şi odată cu convingerea 
s-a născut şi hotărârea să schimbe câteva cuvinte cu această 
zeitate, iar la Tarzan, a gândi echivala cu a intra în acţiune. 
Poporul lui Mong era încordat până la cel mai înalt grad de 
surescitare isterică. Nu le trebuia decât foarte puţin să sloboadă 
presiunea acumulată a forţei statice nervoase, în care i-a pus 
maimuţăriile de teroare ale vraciului. 

Un leu a răcnit pe neaşteptate şi puternic undeva pe aproape, 
înafara palisadei satului. Negrii au tresărit nervos, rămânând 
într-o tăcere din cele mai mari, în aşteptare să se repete vocea 


58 


atât de cunoscută, dar totdeauna atât de înfiorătoare. Până şi 
vraciul s-a oprit în mijlocul paşilor unui dans, rămânând un 
moment rigid ca o statuie. El însă îşi sonda creierul isteţ, în 
găsirea unei idei cu care să profite mai bine în situaţia 
spectatorilor săi şi de această întrerupere atât de nimerită. 

Ziua a fost destul de bogată pentru el. Trebuia să primească 
trei tapi pentru iniţierea celor trei tineri ca războinici deplini. În 
afară de aceasta, mai avea de primit o mulţime de cadouri mici: 
grâne, mărgele şi bucăţi de sârmă şi aramă de la mulţimea 
admiratoare a spectatorilor. Aşa că voia să le dea şi el ceva în 
schimb, sub forma de senzaţie. 

Răcnetul lui Numa tot se mai repeta asupra nervilor încordaţi, 
când râsul unei femei strident şi pătrunzător, a întrerupt tăcerea 
satului. Şi tocmai acest moment era şi acela ales de Tarzan să 
coboare din copac în strada satului. Stătea fără teamă în 
mijlocul inamicilor săi, mai înalt cu un cap decât mulţi dintre cei 
mai înalţi războinici ai lui Mong şi drept ca cele mai drepte 
săgeți ale lor..., cu muşchi puternici ca ai lui Numa, leul. În 
clipele cât Tarzan stătea şi se uita ţintă la vraci, privirile tuturor 
negrilor erau pironite spre el, totuşi nici o mână nu s-a ridicat 
asupra lui; paralizia groazei l-a țintuit în loc. Tarzan a întrerupt 
monotonia momentului şi cu o mişcare din cap, a pornit drept 
spre urâta înfăţişare a celui de sub capul de bivol sălbatic. 

Dar nervii negrilor nu au mai putut suporta tensiunea. De luni 
întregi de zile i-a stăpânit groaza ce le-o inspira acest zeu alb, 
din junglă. Săgeţile lor au fost furate chiar din mijlocul satului, 
războinicii lor au fost ucişi pe tăcute pe cărările din junglă, iar 
trupurile aruncate misterios, noaptea, în sat, ca şi cum ar fi 
căzut din cer. Se aflau între ei, unu sau doi care a zărit făptura 
acestui demon nou, aşa că acum, după descrierea lor, întreg 
satul l-a recunoscut ca autor al multor necazuri de-ale lor. În alte 
împrejurări şi în timpul zilei, fără îndoială că războinicii s-ar fi 
năpustit asupra lui. Acum însă, în timpul nopţii şi tocmai în 
noaptea aceasta, când i-a adus într-o stare de groază nervoasă, 


59 


arta vraciului, stăteau neputincioşi lipsiţi de voinţă. 

Au întors spatele aproape cu toţii şi au pornit la fugă, 
împrăştiindu-se spre colibele lor, pe măsură ce Tarzan înainta. In 
primul moment, unul dar numai unul singur - şi acesta era 
vraciul - a rămas să-l înfrunte pe noul sosit. Aproape auto- 
hipnotizat în a crede în propria sa şarlatanie, voia să împiedice 
înaintarea demonului care ameninţa să submineze veche şi 
mănoasa lui profesie. 

— Tu eşti Dumnezeu? întrebă Tarzan. 

Vraciul, neavând măcar idee de înţelesul cuvintelor celuilalt, a 
făcut câţiva paşi ciudaţi de dans, a sărit odată sus prin aer, a 
făcut o piruetă şi a căzut, ca şi cum ar fi căzut jos cu picioarele 
depărtate şi cu capul înainte spre Tarzan. A rămas în felul 
acesta o clipă, mai înainte de a ieşi din gura lui un „Buu...” tare 
de tot, urmărind probabil scopul de a-l speria pe Tarzan, dar în 
realitate neavând nici un efect asupra flăcăului. 

Acesta nu s-a oprit. Şi-a propus să se apropie de Dumnezeu şi 
să-l examineze, aşa că nimic de pe suprafaţa pământului nu l-ar 
fi putut opri Vraciul, văzând că gimnastica lui nu are nici o 
influenţă asupra musafirului, a încercat altă vrăjitorie. Scuipând 
pe coada de zebră, pe care tot o mai ţinea în mână, descria 
cercuri pe deasupra ei cu săgețile din mâna cealaltă, 
retrăgându-se binişor, între timp, din faţa lui Tarzan şi vorbind 
confidenţial moţului cozii din mână. 

Dar şi această vrăjitorie trebuie să fi fost de calitate proastă şi 
fără efect, deoarece fiinţa din faţa lui - zeu sau demon ce era - 
înainta mereu, micşorând distanta care-i despărţea. Cercurile au 
fost deci puţine şi repezi, iar când le-a terminat, vraciul luă o 
atitudine de aşa natură ca să inspire evlavie şi smerenie. Apoi, 
mişcând coada de zebră, prin faţă lui, a tras o linie imaginară 
între el şi Tarzan. 

— Nu poţi trece peste această linie, deoarece vraja mea este 
puternică! strigă el. Opreşte-te sau ai să cazi mort îndată ce 
piciorul ţi se va atinge de acest loc sfinţit de mine. Mama mea a 


60 


fost vrăjitoare, iar tatăl meu năpârcă. Trăiesc numai cu inimi de 
leu şi cu bojoci de panteră. La dejun mănânc copii, iar demonii 
din junglă sunt robii mei. Sunt cel mai puternic vraci din lume. 
Nu mă tem de nimic deoarece sunt nemuritor. Eu... 

Dar mai departe nu apucă să spună, deoarece a întors spatele 
şi a fugit, de cum l-a văzut pe Tarzan trecând peste linia magică 
mortală şi tot mai trăind. Văzându-l că fuge Tarzan şi-a pierdut 
aproape cu totul răbdarea. Aşa ceva nu era îngăduit lui 
Dumnezeu, cel puţin nu Dumnezeul pe care l-a conceput Tarzan. 

— Înapoi! a strigat el. Vino înapoi, Dumnezeule, că nu-ţi fac 
nimic. 

Vraciul însă era acum în plină retragere, drept spre coliba lui, 
sărind peste tot ce întâlnea în cale, fără să mai aleagă drumul. 
Frica i-a dat aripi, dar totul era zadarnic: Tarzan venea din urmă 
cu iuţeala lui Bara, cerbul. 

Tocmai la intrarea în colibă, vraciul a simţit o mână grea pe 
umăr, care l-a înhăţat şi l-a tras înapoi. Tarzan l-a apucat însă de 
o porţiune a pielii de bivol, scoţându-i vraciului masca urâtă de 
pe cap. Tarzan a văzut atunci că acela care îi scăpa din mână şi 
se ascundea în întunericul din colibă nu era decât un biet negru 
în pielea goală. 

Asta era, deci, ceea ce a crezut el că ar putea fi Dumnezeu! 
Buza de sus i s-a zbârcit într-un rânjet furios, a sărit apoi în 
colibă după îngrozitul vraci al satului. L-a găsit îndată 
tremurând, ghemuit într-un colţ, în întuneric şi l-a scos afară, la 
lumina relativă a unei nopţi cu lună. 

Vraciul a căutat să scape, muşcând şi zgâriind, dar câţiva 
pumni peste cap l-au făcut să-şi dea seama cât de zadarnică îi 
era orice rezistenţă. La lumina lunii Tarzan îl ţinea de ceafă în 
picioare, pe negrul tremurând de groază, dăscălindu-l: 

— Va să zică, tu eşti Dumnezeu! Dacă tu eşti Dumnezeu, 
atunci Tarzan este mai mare decât Dumnezeu... 

De aceasta era chiar convins flăcăul. 

— Eu sunt Tarzan, strigă el în urechea negrului. În jungla 


61 


întreagă, ori pe deasupra ei, sau în apele ce aleargă, sau în cele 
ce dorm, nimeni nu-i mai mare decât Tarzan. El este mai mare 
decât Mangani, mai mare decât Gomangani. A ucis cu mâinile 
goale lei şi pantere şi nimeni nu-i mai mare decât Tarzan, pentru 
că Tarzan este mai mare decât Dumnezeu. Uite!... 

Şi odată cu acestea, a sucit gâtul negrului până când acesta 
ţipă de durere, apoi s-a rostogolit leşinat la pământ. Punându-şi 
piciorul pe vraciul căzut, Tarzan şi-a întors faţa spre lună şi a dat 
drumul  zbieratului lung şi pătrunzător al antropoidului 
învingător. După aceea s-a aplecat şi smucind coada de zebră 
din mâna negrului leşinat, a pornit înapoi pe unde a venit, fără a 
mai arunca în urmă o singură privire. 

Din mai multe uşi de colibe îl priveau perechi de ochi îngroziţi. 
Mong, şeful satului era unul dintre aceia care a văzut ce s-a 
petrecut în faţa colibei vraciului şi era foarte îngrijorat. Bătrân şi 
priceput în ocârmuire, el nu a crezut nici pe jumătate în vraci, 
sau mai bine zis şi-a pierdut credinţa, cu cât înţelepciunea îi 
creştea, odată cu vârsta. Ca şef, însă, trebuia să fie convins de 
puterea vraciului, ca braţ al guvernului şi Mong se folosea 
adeseori de temerile superstiţioase ale poporului său, pentru a- 
şi ajunge scopurile cu ajutorul presupusului vrăjitor din sat. 

A lucrat de multe ori împreună cu acesta împărțind câştigul. 
Acum însă „trecerea” vraciului era pierdută, dacă a mai văzut 
cineva ceea ce a văzut şi Mong; iar generaţia actuală nu va mai 
avea aceeaşi credinţă oarbă în nici un alt vraci. Trebuia ca Mong 
să facă ceva care să contracareze influenţa rea a victoriei 
demonului din junglă asupra vraciului. Şi-a ridicat deci, greaua 
lui suliță şi a pornit încet din colibă, pe urma paşilor flăcăului. 

Acesta traversa satul prin mijlocul uliţei, tot atât de nepăsător 
şi cu aceeaşi fermitate ca şi cum nu ar fi fost înconjurat decât 
de maimuţoii din tribul lui Ciuk, iar nu de un sat întreg de 
inamici înarmaţi. 

Indiferenţa lui era însă numai aparentă, deoarece simţurile 
bine exercitate erau tot atât de agere şi la pândă ca oricând. 


62 


Mong, care ştia cum se urmăreşte vânatul ager de ureche din 
junglă, se apropia aproape fără nici un zgomot. Nici Bara, 
cerbul, cu urechile lui mari, nu ar fi putut şti după zgomot, că 
Mong s-a apropiat. Negrul însă, nu-l urmărea acum pe Bara, ci 
un om aşa că nu căuta decât să evite zgomotul. 

Se apropia din ce în ce mai mult de flăcăul care mergea încet 
spre porţile satului. Şi-a ridicat chiar sulița, dând mâna dreaptă 
departe pe spate, pe deasupra umărului său. Acum, o dată 
pentru totdeauna, se va scăpa atât pe el cât şi pe poporul său, 
de primejdia acestui inamic cumplit. Şi va ochi bine, nu va greşi 
lovitura, iar când va repezi sulița, o va face cu atâta putere că 
va sfârşi pentru totdeauna cu acest demon. 

Dar, cu toată siguranţa şi-a greşit socotelile. Putea el mult şi 
bine să creadă că-l urmărea un om..., nu ştia însă că acest om 
era dotat cu simţuri aparţinând ordinelor inferioare de animale. 
Tarzan, când a întors spatele duşmanilor săi şi a pornit să iasă 
din sat, a notat ceea ce Mong nu s-ar fi gândit niciodată să ia în 
seamă la o vânătoare de om... adică vântul. Acesta bătea în 
aceeaşi direcţie în care mergea şi Tarzan, ducând la nările lui 
delicate mirosurile care se ridicau în urma lui. 

Astfel, Tarzan ştia că e urmărit, deoarece chiar în puterea 
emanată de satele africane, el era în stare să deosebească un 
miros de altul şi să ştie cu precizie locul de unde emana. Ştia 
deci că e urmărit de un negru care se apropia, iar raţiunea îl 
înştiinţa şi despre scopul urmăritorului Prin urmare, când Mong 
a ajuns la distanţa necesară aruncării cu sulița, flăcăul s-a întors 
brusc spre el..., atât de brusc. Incât sulița a pornit cu o fracțiune 
de secundă mai înainte decât a plănuit Mong. 

Tot din acest motiv, sulița a trecut cu cinci centimetri mai sus, 
iar Tarzan s-a aplecat lăsând-o să-i treacă pe deasupra capului, 
apoi a sărit asupra şefului. Mong nu a aşteptat să-l întâmpine, ci 
s-a întors şi a fugit spre una din colibele din apropiere, strigând 
războinicilor să sară asupra străinului şi să-l ucidă. Dar putea 
Mong să strige mult şi bine după ajutor, căci Tarzan tânăr şi iute 


63 


a străbătut distanţa dintre el şi negru numai din câteva sărituri 
şi cu iuţeala unui leu când atacă. Mârâi de asemenea, aproape 
la fel cu Numa. 

Mong l-a auzit şi sângele îngheţă în el. Putea chiar să simtă 
cum i se face părul măciucă şi-i trec fiori reci prin şira spinării. 
Moartea a sosit să-i mângâie cu degetele ei reci, spinarea. L-au 
mai auzit şi alţii pe Tarzan, ba chiar l-au şi văzut din interiorul 
colibelor lor... războinici îndrăzneţi cu toţii, zugrăviți urât pe faţă 
şi strângând nervos grelele lor sulițe cu mâna. 

Împotriva lui Numa, leul ar fi sărit fără frică la atac. S-ar mai fi 
repezit pentru apărarea şefului lor, chiar împotriva unui duşman 
în număr cu mult mai mare ca al lor, dar acest demon ciudat din 
junglă, le insufla o spaimă nespusă. 

Nu era nimic omenesc în mărâiturile bestiale care ieşeau din 
adâncul său piept, nimic omenesc în colții lui rânjiţi, precum nici 
în săriturile sale ca de pisică. Războinicii lui Mong erau 
îngroziţi... prea îngroziţi ca să renunţe la siguranţa aparentă a 
colibelor lor, iar în timpul acesta fiara omenească a sărit în 
spinarea bătrânului lor căpitan. Mong a căzut la pământ, cu un 
țipăt de groază, dar prea îngrozit ca să încerce să se mai apere. 
A rămas ca paralizat de spaimă, sub trupul adversarului său, 
tipând însă, cât îl lua gura. 

Tarzan s-a ridicat pe jumătate şi a pus un genunchi pe pieptul 
negrului. Apoi, a împins cu mâna de bărbia acestuia, făcând să 
se vadă tot gâtul gol al lui Mong. După aceea şi-a tras din teacă 
cuțitul... lungul şi ascuţitul lui cuţit de vânătoare, pe care John 
Clayton, lord Greystoke. L-a adus din Anglia cu mulţi ani în 
urmă. 

L-a ridicat repede deasupra gâtului negrului. Bătrânul a 
început să tremure. A început chiar să se roage de iertare... dar 
într-o limbă necunoscută lui Tarzan. pe care acesta nu o 
înţelegea. Era pentru prima oară că flăcăul avea prilejul să-l 
vadă de aproape pe şef. Nu a văzut decât un bătrân, un om 
foarte bătrân, cu un gât lung şi faţa zbârcită... o faţă uscată ca 


64 


pergamentul, semănând mai mult cu a micilor maimute pe care 
Tarzan le cunoştea atât de bine. 

A mai văzut însă şi groaza din ochii bătrânului... niciodată nu 
a mai văzut atâta spaimă în ochii vreunui animal, ori o 
rugăminte atât de jalnică pentru iertare pe figura vreunei fiinţe. 
Ceva a oprit mâna flăcăului o clipă. Şi s-a întrebat asupra cauzei 
pentru care a ezitat să-l ucidă, pentru că nu i s-a mai întâmplat 
o astfel de zăbavă. 

Bătrânul părea că se usucă şi scade cât un sac cu oscioare 
sub ochii lui. Atât de slab, neputincios şi îngrozit părea, că 
Tarzan a simţit un mare dispreţ pentru el. Totuşi, mai avea şi 
altă senzaţie... ceva nou pentru Tarzan în ceea ce priveşte 
duşmanii săi. Era milă... milă faţă de sărmanul bătrân atât de 
înfricoşat. 

S-a ridicat de jos şi a plecat, lăsându-l pe Mong, şeful satului, 
neatins. Apoi, a trecut prin sat cu capul în sus, s-a aruncat pe 
crengile copacului care atârna peste palisadă şi a dispărut din 
ochii sătenilor. Tot drumul, înapoi până la terenul străbătut de 
maimute, a căutat o explicaţie pentru acea putere ciudată care 
i-a oprit mâna şi l-a împiedicat să-l ucidă pe Mong. A fost ca şi 
cum cineva mai mare decât el i-a poruncit să nu ia viaţa 
bătrânului. Nu putea înţelege cum s-a petrecut faptul, deoarece 
nu concepea nimic, sau pe nimeni, cu astfel de autoritate ca să-i 
dicteze ce trebuie să facă sau de la ce trebuie să se abţină. 

Era târziu de tot când Tarzan a ajuns şi s-a aşezat să doarmă 
la bifurcația unor crengi dintr-un copac, unde dormeau 
maimuţele lui Ciuk. Totuşi, era încă absorbit în căutarea soluţiei 
ciudatei sale probleme, când a adormit. 

S-a trezit târziu, după ce soarele a ajuns de trei sulițe pe cer. 
Maimuţele erau de mult sculate şi erau în căutarea hranei 
zilnice. Tarzan le privea alene de sus, din copac cum 
scormoneau în tapetul putred de vegetaţie după gândaci şi 
altele, sau căutau printre frunzele crengilor cuiburi de ouă sau 
omizi grase şi gustoase... pentru ele! 


65 


O orhidee, atârnând în apropierea capului său şi-a deschis 
încet, petalele delicate la căldura şi lumina soarelui, care a 
pătruns cu câteva minute mai înainte în locul retras al florii. 
Tarzan a fost martor la acest miracol de frumuseţe de mii de ori, 
dar acum a stârnit în el un interes dintre cele mai vii, deoarece 
începea acum să-şi pună întrebări despre nenumăratele 
minunăţii pe care înainte le accepta aşa cum i se prezentau. 

Ce făcea oare floarea să se deschidă? Ce-o făcea să crească 
dintr-un bobocel, într-o floare mare? La urma urmei, care era 
cauza existenţei ei? Pentru ce exista chiar el? De unde a venit 
Numa, leul? Cine a plantat primul copac? Cum s-a făcut de a 
ajuns Goro sus acolo, pe cerul întunecat al nopţii, pentru a risipi 
prin lumina ei dulce, întunericul grozav al junglei? Dar soarele? 
Întâmplarea l-a pus sus pe cer? Apoi pentru ce nu erau toate 
fiinţele din junglă copaci? Şi de ce copacii nu erau şi ei altceva? 
De ce se deosebea Tarzan de Tug, de Bara, iar Bara nu era la fel 
cu Şita, nici cu Butto? În tot cazul de unde şi cum au venit toţi 
aceştia pe lume: copacii, insectele, florile şi nenumăratele fiinţe 
din junglă? 

Prin capul lui Tarzan, a trecut pe neaşteptate o idee. Urmărind 
multe sinonime din dicţionar ale definiţiei lui Dumnezeu, a dat şi 
peste cuvintele „a crea”, „a forma ceva din nimic”, „a face să 
aibă existenţă”. Tarzan aproape că a înţeles ceva, când un țipăt 
îndepărtat l-a făcut să revină din preocupările sale la realitatea 
prezentului. Ţipătul s-a auzit din junglă, de la o distanţă spre 
apus de unde se afla el. Era ţipătul unui „balu”. 

Tarzan l-a recunoscut imediat. Era vocea lui Gazan, puişorul 
Tikăi. Maimuţele l-au numit Gazan, pentru că părul lui moale 
avea o culoare neobişnuit de roşie, iar Gazan înseamnă pe limba 
lor piele roşie. Ţipătul puişorului a fost urmat de un adevărat 
strigăt de groază, scos din fundul plămânilor. Tarzan, parcă 
electrizat, s-a pus instantaneu în mişcare. A pornit ca o săgeată 
din arc, prin copaci în direcţia de unde a auzit ţipătul. 

Înaintea lui a auzit a mârâitul sălbatic al unei maimuțe 


66 


femele. Era Tika. Alerga să-şi salveze puiul. Prin urmare, 
primejdia trebuia să fie reală. Tarzan putea afirma aceasta după 
intonaţia de furie şi de frică din vocea maimuţoaicei. 

Alergând de-a lungul unor crengi ce se încovoiau, sărind dintr- 
un copac în altul, flăcăul nostru alerga spre terasa de mijloc, 
spre sunetul care acum a luat proporţii asurzitoare. Maimuţele 
lui Ciuk alergau din toate părţile, ca răspuns la apelul mamei 
micului „balu” şi pe când veneau, jungla răsuna de răcnetele 
lor. 

Tarzan, mai rapid decât marii lui camarazi, i-a întrecut pe toţi. 
El a fost acela care a ajuns primul la faţa locului. Ceea ce vedea, 
a făcut, să-i treacă un fior rece prin tot corpul, deoarece 
inamicul era cel mai urât şi cel mai dezgustător dintre toate 
creaturile din junglă. 

Histah, şarpele, enorm, greu şi alunecos, era împletit printre 
crengile unui mare copac, iar în îmbrăţişarea lui mortală era 
puişorul Tikăi, micul ei „balu” Gazan. 

Nimic nu exista în junglă care să inspire în pieptul lui Tarzan 
ceva ce semăna atât de mult cu teama, ca urâtul Histah. Şi 
maimuţelor le era scârbă de îngrozitoarea reptilă, de care 
purtau frică mai mult decât de Şita sau de Numa. Dintre toţi 
inamicii lor, nu era nici unul căruia să-i dea ocol atât de mare ca 
acela pe care îl dădea lui Histah, şarpele. 

Tarzan ştia că Tika are o groază deosebită de acest duşman 
tăcut şi atât de respingător, iar când priveliştea i-a izbit ochii, a 
fost tocmai într-un moment în care acţiunea Tikăi l-a umplut de 
cea mai mare mirare. A văzut-o repezindu-se asupra corpului 
lucitor al şarpelui, iar, când colacurile acestuia au înconjurat-o şi 
pe ea, ca şi pe puiul ei, nu a făcut nici o sforţare să scape, ci 
numai s-a apucat de capul alunecos şi rece al şarpelui, într-un 
efort zadarnic pentru a-şi salva puiul. 

Tarzan ştia prea bine cât de înrădăcinată era spaima Tikăi de 
Histah, aşa că abia a putut crede ceea ce vedea, mai alescăa 
văzut-o alergând de bună voie în îmbrăţişarea mortală a reptilei. 


67 


Dar nici frica înnăscută a Tikăi nu era cu mult mai mare decât a 
lui Tarzan, care niciodată nu ar fi atins de bună voie un şarpe. 
Nu putea spune pentru ce, căci nu admitea frica de nimic; nici 
frică nu era, ci mai curând o repulsie instinctivă, lăsată lui 
moştenire de multe generaţii de strămoşi civilizaţi în spatele 
cărora erau probabil nenumărate milioane de inşi la fel cu Tika, 
în pieptul căruia sălăşluia aceeaşi groază fără nume faţă de 
reptile. 

Totuşi, Tarzan nu a şovăit o clipă măcar mai mult decât Tika, 
ci a sărit asupra lui Histah, cu toată iuţeala şi impetuozitatea ce 
ar fi întrebuinţat-o dacă ar fi sărit asupra lui Bara, cerbul, când 
avea nevoie de hrană. Zguduit în felul acesta, şarpele se sucea 
şi răsucea oribil, dar nici un moment măcar nu şi-a slăbit 
strânsoarea în care îşi ţinea victimele, mai ales că l-a prins în 
recea lui îmbrăţişare şi pe flăcăul nostru. 

Agăţat de copac, enormul şarpe îi susţinea pe toţi trei, ca şi 
cum ei ar fi fost fără nici o greutate, căutând însă tot timpul, să 
zdrobească viaţa din ei. Tarzan şi-a tras cuțitul, pe care l-a înfipt 
cu repeziciune în corpul inamicului, dar colacii şarpelui păreau 
că-i vor stinge viaţa mai repede ca el să fi putut da reptilei o 
lovitură mortală. 

Se lupta mereu, fără să încerce să scape de moartea oribilă 
care îl privea în faţă, singura lui ţintă fiind să-l ucidă pe Histah şi 
să o elibereze pe Tika împreună cu micul ei „balu”. Fălcile 
căscate ale pitonului - acesta fiind specia de şarpe atacată de 
Tarzan - s-au aplecat acum deasupra lui. Gura aceea elastică în 
care ar fi putut încăpea un iepure de casă, sau un ied cu aceeaşi 
uşurinţă, s-a căscat acum ca să-i prindă capul cu totul. 

Întorcându-şi atenţia asupra lui Tarzan, Histah şi-a întors 
capul acolo unde l-ar fi putut ajunge şi cuțitul flăcăului. 
Instantaneu cu mişcarea reptilei, o mână arsă de soare a zburat 
în sus, prinzând gâtul monstrului, pe când cealaltă mână a înfipt 
tăişul cuţitului de vânătoare în creierul aceluia. 

Histah s-a cutremurat convulsiv şi s-a relaxat..., s-a încordat şi 


68 


s-a relaxat din nou, biciuind şi izbind aerul cu trupul, dar, fără să 
mai simtă nimic. Erau spasmurile din clipa morţii, dar, chiar aşa 
mort cum era, ar fi putut să expedieze pe lumea cealaltă, odată 
cu el vreo şapte-opt maimuţoi. 

Tarzan o luă imediat pe Tika şi-o desfăcu de colacii şarpelui, 
dându-i drumul jos la pământ. După aceea a desprins şi 
puişorul, aruncându-l mamei lui. Histah tot mai biciuia aerul, 
atârnat în jurul lui Tarzan şi de o creangă, dar Tarzan după 
câteva sforţări, a reuşit să se descurce şi a sărit jos pe pământ, 
fugind din faţa convulsiilor teribile ale reptilei muribunde. 

Câteva maimute s-au strâns roată în jurul scenei ce o forma 
această luptă, dar îndată ce l-au văzut pe Tarzan scăpat de 
duşman, au pornit în tăcere să-şi reia fiecare ocupaţia ce le-a 
fost întreruptă. A pornit şi Tika după ei, uitând pe moment de 
tot şi de toate. În afară de pruncul ei şi de faptul că înainte de 
această întâmplare, a descoperit un cuib de păsări, ascuns cu 
ingeniozitate în care se aflau trei ouă proaspete. 

Tarzan tot atât de indiferent faţă de o luptă care s-a terminat, 
a mai aruncat o privire de despărţire trupului, care tot se mai 
zbătea, al lui Histah şi a pornit spre un locuşor la care se adăpa 
tribul când se afla prin locurile acestea. Ciudat însă, că nu a 
scos strigătul de victorie asupra învinsului Histah. El singur nu ar 
fi putut spune de ce, decât doar că pentru el, Histah nu era un 
animal. Se deosebea în unele puncte capitale de ceilalţi locuitori 
ai junglei. Atât ştia Tarzan: îl ura. 

Ajuns la lac, a băut până s-a săturat, apoi s-a aşezat pe iarba 
verde şi moale de la umbra unui copac. Gândurile i s-au întors la 
lupta purtată cu Histah. I se părea foarte ciudat că Tika a intrat 
cu atâta uşurinţă în colacii şarpelui. De ce a făcut ea oare 
aceasta? Dar de ce a făcut-o şi el? Tika nu era a lui, precum nici 
puiul Tikăi. Amândoi aparţineau lui Tug. Atunci pentru ce s-a 
implicat în lupta aceasta? Mai ales când monstrul acela oribil 
nici nu-i folosea ca hrană, fiind ucis. 

Când se gândea la toate acestea, avea impresia că nu a avut 


69 


nici un motiv pe lume ca să fi făcut ceea ce a făcut, dar după 
puţin şi-a amintit că acţiunea lui a fost aproape involuntară..., 
aşa cum a fost şi aceea când i-a lăsat viaţa bătrânului 
Gomangani în ajun. Dar ce l-a împins pe el la asemenea gesturi? 
Trebuie să fi fost cineva mai puternic ca el care îl îndemna 
uneori, ce să facă. 

— „Atotputernic”, se gândea Tarzan. Gândăceii îmi spun că 
Dumnezeu este atotputernic. El trebuie să mă fi îndemnat la 
aceste fapte, pe care nu le-am săvârşit niciodată de la mine. Tot 
el ă făcut-o pe Tika să se arunce asupra şarpelui. Tika nu s-ar fi 
apropiat de Histah din propria ei voinţă. Dumnezeu a fost acela 
care mi-a reţinut cuțitul de la gâtul bătrânului Gomangani. 
Dumnezeu face lucruri ciudate pentru că El este „atotputernic”. 
Nu-l pot vedea, dar ştiu că Dumnezeu poate să facă asemenea 
lucruri, nici un Mangani, nici un Gomangani şi nici un 
Tarmangani nu le-ar putea face. 

Dar florile... cine le face să crească? Ah, acum totul se 
explică! Florile, copacii, luna, soarele şi fiecare creatură, chiar 
el, Tarzan, au fost făcute de Dumnezeu din nimic; „create”, aşa 
spun gândăceii. Dar ce era Dumnezeu? Cum arăta el? La aceste 
două întrebări, Tarzan nu-şi putea răspunde, nu avea nici o 
concepţie, însă era sigur că tot ce era bun venea de la 
Dumnezeu: fapta sa cea miloasă care l-a oprit să-l ucidă pe 
sărmanul bătrân neputincios, iubirea Tikăi care a aruncat-o în 
acea îmbrăţişare a morţii, devotamentul lui către Tika, care l-a 
tăcut să-şi pună viaţa în primejdie pentru a o salva pe a ei. 

Florile şi copacii erau mari şi frumoşi. Dumnezeu i-a făcut. Ela 
mai făcut şi celelalte fiinţe, aşa ca fiecare din ele să aibă cu ce 
se hrăni. A făcut-o pe Şita, pantera cu frumoasa ei blană, pe 
Numa leul cu frumosul lui cap şi coama pletoasă. L-a făcut şi pe 
Bara, cerbul drăguţ şi elegant. 

Da, Tarzan al maimuţelor l-a găsit pe Dumnezeu şi şi-a 
petrecut toată ziua atribuindu-i Lui, tot ce era bun şi frumos în 
natură. Era însă un lucru care îl tulbura, un amănunt care nu se 


70 


împăca deloc cu concepţia lui despre nou-găsitul său 
Dumnezeu: Cine l-a făcut pe Histah, şarpele? 


CAPITOLUL V - Tarzan şi băiatul negru. 


Tarzan şedea jos la rădăcina unui copac mare, împletindu-şi o 
nouă funie de iarbă. Lângă el se găseau resturile cele vechi, 
rupte şi zdrenţuite de colții şi ghearele Şitei, pantera. 

Abia jumătate din funia originală i-a rămas, restul fiind dus de 
panteră, sărind prin junglă cu laţul atârnând de gâtul ei sălbatic, 
iar căpătâiul liber târându-se printre tufişuri. Tarzan a zâmbit 
când şi-a amintit de furia cea mare a fiarei, de eforturile ei 
disperate să scape din laţ şi de ţipetele ei de neînchipuit, care 
erau în parte mânie şi groază. Zâmbea amintindu-şi de păţania 
inamicului şi anticipând o altă zi, mai adăugă un fir la 
împletitura funiei. 

Acum voia să o facă şi mai tare, cea mai tare funie pe care 
Tarzan a împletit-o vreodată. l-a trecut prin minte o vedenie: 
Numa smucindu-se furios şi zadarnic din laţul cel tare de acum 
şi zâmbea din nou, încântat. Era chiar şi mulţumit pe deplin, 
deoarece atât creierul cât şi mâinile sale erau ocupate. 
Mulţumiţi erau, de asemenea şi tovarăşii săi din tribul lui Ciuk, 
ocupați cu căutarea hranei prin poiană sau copacii din jurul ei. 
Mintea lor nu era încărcată de nici un gând de nedumerire 
asupra viitorului şi numai rareori aveau şi câte o amintire vagă 
despre trecut. Ei era stimulaţi spre un fel de mulţumire brutală 
de munca delicioasă de a-şi umple stomacurile, iar apoi 
dormeau. 

Se poate chiar ca ei să se fi bucurat de viaţa lor mai mult 
decât noi de a noastră, pentru că cine ar putea spune că fiarele 
din junglă nu îşi îndeplinesc mai bine scopul pentru care au fost 
create, decât omul cu multele lui ţinuturi străine şi cu multele 
contravenţii la legile naturii? Şi ce poate da o satisfacţie mai 


71 


mare şi o fericire mai deplină decât îndeplinirea unui destin? 

Pe când Tarzan lucra la funia sa, Gazan, micuțul pui al Tikăi, 
se juca pe lângă el, timp în care mama sa îşi căuta de mâncare, 
de partea cealaltă a poienii. Acum nici Tika nici Tug nu mai 
suspectau intenţiile lui Tarzan asupra primului lor născut. 

Nu a înfruntat el moartea ca să-l scape pe Gazan al lor din 
ghearele şi colții Şitei? Nu-l mângâia pe mititel cu aceeaşi 
dragoste ca şi propria lui mamă? Temerile lor au dispărut, iar 
Tarzan era adeseori, în rolul de guvernantă a micului antropoid: 
sarcină care nu-i displăcea, Gazan fiind o fântână nesecată de 
surprize şi distracţii. 

Puişorul de maimuţă a început să-şi dezvolte acele tendinţe 
arboreale, care aveau să-i servească destul de mult în anii 
tinereţii, când o fugă repede şi la timp sus în copaci e de mare 
importanţă decât valoarea muşchilor săi nedezvoltaţi sau colții 
neîncercaţi încă la luptă. 

Dându-se înapoi, cinci-şase metri de la trunchiul copacului 
sub care lucra Tarzan, Gazan dădea fuguliţa şi se căţăra pe 
trunchi, până la crengile de mai jos. Acolo stătea un moment, 
mândru de ceea ce a făcut, apoi se cobora din nou la pământ. 
Câteodată, de fapt destul de des, pentru că nu era o maimuţă, 
atenţia era distrată şi de alte lucruri: o lăcustă, o omidă, sau un 
şoricel de câmp şi pornea în urmărirea lor. Omizile le prindea 
întotdeauna şi uneori reuşea să prindă şi câte o lăcustă, dar 
şoricei nu a putut încă să prindă. 

Acum a descoperit coada funiei la care lucra Tarzan. Apucând- 
o în una din micuţele sale labe, o luă la fugă. Sărind ca o minge 
însufleţită şi smucind-o cu totul din mâna lui. Tarzan a sărit în 
picioare într-o clipită, pornind după Gazan. Dar pe figura sa şi 
vocea sa nu era nici urmă de supărare când striga ştrengarului 
de „balu” să dea drumul funiei. 

Gazan alerga drept spre mama sa, iar după el venea cu paşi 
mari, Tarzan. Tika se uită în sus de unde mânca şi în primul 
moment, nevăzând decât că Gazan fugea urmărit de cineva, s-a 


72 


zburlit şi şi-a rânjit colții... Însă cum a observat că acela care îi 
urmărea fiul era Tarzan şi-a văzut înainte de treabă. 

Flăcăul l-a prins pe „balu” chiar la picioarele ei şi cu toate că 
puiul ţipa şi se zbătea când îl prindea Tarzan, mama sa nu a 
făcut altceva decât să se uite puţin într-acolo. Acum nu-i mai era 
frică că primul ei născut va păţi ceva din partea lui Tarzan. Nu i- 
a scăpat el viaţa în două rânduri? 

Recăpătându-şi funia, Tarzan s-a întors la umbra copacului 
său, reluându-şi lucrul întrerupt, dar a trebuit să fie tot mereu 
de pază, din cauza ştrengarului care, acum nu se gândea decât 
să fure tot ce aparţinea uriaşului său văr cu pielea albă, când 
acesta nu ar observa. Cu toate aceste greutăţi. Tarzan tot a 
isprăvit de împletit funia, o armă lungă, elastică, mai tare decât 
oricare a făcut-o până atunci. Bucata din funia cea veche şi care 
nu-i mai trebuia, i-a dat-o lui Gazan să se joace cu ea, în intenţia 
ce o avea pentru a-l iniţia pe puiul Tikăi în cunoştinţele lui când 
va fi destul de mare şi de puternic ca să profite de învăţătură. 

În prezent, însă, aptitudinea înnăscută a puiului de maimuţă 
ca să imite, era de ajuns ca să-l obişnuiască cu apucăturile şi 
armele lui Tarzan, aşa că atunci când acesta a pornit prin copaci 
cu noua lui funie încolăcită pe umăr, micul Gazan sărea prin 
poiană, târând cu bucurie bucata de funie veche. În drumul său, 
Tarzan a împărțit căutarea după hrană cu cea după vânat destul 
de nobil, asupra căruia să-şi încerce noua sa armă. In acelaşi 
timp, gândurile i se întorceau, adeseori şi la Gazan. 

Flăcăul purta o afecţiune puternică pentru puiul Tikăi, mai 
întâi pentru că aparţinea femelei care a fost obiectul primei sale 
dragoste şi pentru că puiul era destul de drăgălaş, apoi mai era 
şi dorul omenesc a lui Tarzan după o fiinţă cu suflet, asupra 
căreia să-şi reverse afecțiunile naturale ale sufletului său: 
afecţiuni inerente tuturor membrilor normali ai lui GENUS 
HOMO. 

Tarzan o invidia pe Tika. Adevărat că Gazan dădea dovezi 
destule, că împărtăşea iubirea lui Tarzan, preferându-l chiar 


73 


propriul său tată, însă tot la Tika alerga, când îl durea ceva, se 
speria de ceva, sau când îi era foame. In momentul acela Tarzan 
se simţea singur de tot pe lume. Era cuprins de un dor cumplit, 
dorind cu disperare să aibă şi el pe cineva care să alerge la el 
mai întâi pentru ajutor şi protecţie. 

Tug o avea pe Tika, Tika îl avea pe Gazan, iar aproape fiecare 
maimuţoi sau maimuţă din trib, avea pe cineva, unul sau mai 
mulţi, ca să-i iubească şi să fie iubiţi. Bineînţeles că Tarzan nu 
putea formula aceste gânduri precis sub altă formă... el ştia 
numai că îi este dor de ceva pe care nu putea să-l aibă, de ceva 
care părea că este reprezentat prin relaţii ca acelea care existau 
între Tika şi „balu” ei. O invidia pe Tika şi dorea să aibă şi el un 
„balu”, al lui. 

A văzut-o pe Şita cu femela acestuia împreună cu mica lor 
familie de trei, iar mai în interior, spre dealurile stâncoase unde 
cineva putea să stea în timpul căldurii zilei, în umbra bună a 
unui tufiş încâlcit, alături de faţa unei stânci reci proiectate în 
afară, Tarzan a dat şi peste vizuina lui Numa, leul şi a lui Sabor, 
leoaica. Aici i-a privit el de mai multe ori pe amândoi, jucându- 
se cu micii lor „balu”, ghemuleţele de pufuşor cu pete ca 
leopardul şi care nu mai isprăveau jucându-se. 

În alt rând l-a văzut pe Bara, cerbul, cu delicatul lui pui, apoi 
pe Butto, rinocerul, cu un pui urât ca şi el. Fiecare creatură din 
junglă îşi avea pe „ai săi”, în afară de Tarzan. Constatarea 
aceasta îl făcea să se întristeze... era trist şi-i era urât. După 
puţin, mirosul de vânat a înlăturat din tânăra lui minte orice altă 
preocupare şi s-a furişat pe creanga copacului, până deasupra 
cărării care ducea la locul de adăpat al erbivorelor din această 
lume sălbatică. 

De mii de ori, această creangă mare şi bătrână a susţinut 
greutatea oricărei fiinţe sălbatice sau a unui vânător însetat de 
sânge proaspăt, în timpul lungilor ani în care ea îşi întindea 
ramurile în toate părţile, deasupra cărării bătătorite! Tarzan, 
Şita şi Histah o cunoşteau prea bine. 


74 


Ei au fost aceia care i-au lustruit scoarţa pe partea de 
deasupra. lar acela care a veni la apă pe cărare spre pândarul 
de pe creangă, a fost Horta, mistrețul, ai cărui colţi formidabili şi 
al cărui temperament îndrăcit îl apărau aproape de toţi 
carnivorii, în afară de cele mai mari din ele. Pentru Tarzan, însă 
carnea era carne, nimic care era gustos şi de mâncare nu ar fi 
putut să treacă în pace pe lângă el, când era flămând. Ca şi în 
luptă, întrecea în ferocitate, când era flămând, pe cei mai 
îngrozitori locuitori ai junglei. 

El nu ştia ce este frica, nici mila, în afară numai de cazurile 
rare, când o forţă ciudată şi neexplicabilă îi oprea mâna, o forţă 
inexplicabilă, poate, pentru el din cauza ignoranței sale în 
domeniul propriei sale origini şi al tuturor forţelor de omenie şi 
civilizaţie, moştenire naturală a lui, tocmai din cauza originii 
sale. 

Astfel, astăzi, în loc să se stăpânească până îşi face apariţia 
vreun vânat mai puţin formidabil decât Horta, a aruncat arcanul 
în gâtul mistreţului. Era şi o încercare excelentă, pentru tăria 
funiei sale în acelaşi timp. Horta, înfuriat, a sărit încoace şi 
încolo, dar de flecare dată funia cea nouă îl ţinea în loc. Tarzan 
a legat-o pentru mai multă siguranţă, sus de trunchiul copacului 
în care se găsea când a aruncat arcanul. 

Mistreţul a atacat şi grohăia. Sfâşiind bătrânul copac din 
junglă, cu colții lui puternici până când coaja acestuia a început 
să zboare în toate direcţiile. Tarzan s-a coborât la pământ în 
spatele fiarei. Ţinea în mână lungul şi ascuţitul lui cuţit, care i-a 
fost întotdeauna constant din ziua aceea de demult, când 
întâmplarea a îndreptat vârful armei spre inima lui Bolgani, 
gorila, salvându-l în felul acesta pe băiat de la o moarte sigură. 

Tarzan a mers spre Horta, care s-a întors acum cu faţa către 
inamicul său. Puternic şi musculos era flăcăul nostru, dar ar fi 
fost nebunie curată să înfrunte o creatură atât de formidabilă ca 
Horta, înarmat numai cu un biet cuţit de vânătoare. Aşa i s-ar fi 
părut cuiva care l-ar fi cunoscut pe Horta cât de puţin, iar pe 


75 


Tarzan deloc. Horta a rămas un moment nemişcat, uitându-se la 
Tarzan. Ochii lui răi, în fundul capului, scăpărau scântei de furie. 
Apoi a scuturat din capul pe care-l ţinea aplecat pentru atac. 

— Mâncător de nămol! îi strigă Tarzan. Tăvălitule prin 
gunoaie! Până şi carnea îţi miroase, dar este suculentă şi-l 
întăreşte pe Tarzan. Azi, am să-ţi mănânc inima, domn al 
colţaţilor, inimă care o să mi-o facă pe a mea şi mai sălbatică. 

Horta, neînţelegând nimic din ce îi spunea Tarzan, nu era mai 
puţin furios. Inaintea lui nu vedea decât un om gol, fără păr şi 
neputincios, care încerca să înfrunte sălbăticia lui neînvinsă. De 
aceea s-a şi repezit furios la atac. 

Tarzan a aşteptat până când aruncătura în sus a râtului cu 
colţi puternici i-ar fi sfâşiat pulpa până la os, apoi a făcut o 
mişcare... puţin la o parte, dar atât de repede că fulgerul se 
părea, încet în comparaţie cu ea, iar în timpul cât a făcut 
această mişcare, s-a aplecat în jos şi cu întreaga putere ce o 
avea în braţul drept, a înfipt lunga lamă a cuţitului de 
vânătoare, rămas de la tatăl său, în pieptul lui Horta, mistrețul. 

O săritură rapidă la o parte, l-a scos din zona spasmurilor de 
moarte ale victimei sale, iar după câteva clipe ţinea în mână 
inima lui Horta, caldă încă, din care mai picura sânge. După ce 
şi-a potolit foamea, nu a mai căutat un loc de dormit, după cum 
făcea uneori, ci a continuat să meargă prin junglă după 
aventuri, fără a simţi nevoia de odihnă. Astfel s-a întâmplat să-şi 
îndrepte paşii spre satul lui Mong, şeful negrilor pe al cărui 
popor l-a batjocorit fără remuşcare din ziua de când Long, fiul 
şefului, a ucis-o pe Kala. 

Un râu curgea prin apropierea satului negrilor. Tarzan s-a 
apropiat de el într-un loc ceva mai jos de luminişul în care se 
aflau colibele de stuf ale negrilor. Viaţa de râu, întotdeauna l-a 
fascinat pe Tarzan. Găsea plăceri să privească mişcările 
stângace ale lui Duro, hipopotamul, precum şi în sportul de a-l 
sâcâi pe neîndemânaticul Gimla, crocodilul, pe când se prăjea 
afară la soare. 


76 


Apoi mai erau şi femeile împreună cu copiii Gomanganilor, pe 
care-i speria, femeile cu puţinele lor rufe la spălat şi copiii cu 
jucăriile lor primitive. Azi, a nimerit peste o femeie cu un 
băieţaş, care se aflau mai departe, în josul râului, ca de obicei. 
Cea dintâi era în căutarea unui fel de scoici care se găseau în 
nămolul de pe marginea apei. Era o negresă tânără de vreo 
treizeci de ani. 

Avea dinţii piliţi ascuţit, deoarece neamul ei mânca şi carne 
de om. Buza de jos o avea spintecată, ca să poată atârna de ea 
o bucată de aramă, pe care a purtat-o atâţia ani, că i s-a lăsat 
lungă în jos, făcând să i se vadă până şi gingiile fălcii inferioare. 
Şi nasul îi era spintecat, iar prin spintecătură era băgată o 
aşchie lustruită de lemn. De urechi îi atârnau găteli de metal, iar 
pe frunte, pe obraji, pe bărbie şi pe vârful nasului era tatuată în 
culori pe care timpul le-a mai schimbat. 

Era cu totul goală, doar o ghirlandă de iarbă îi atârna de 
mijloc, până aproape de genunchi. După aprecierea ei, era o 
femeie destul de frumoasă, ba chiar şi după aprecierea 
bărbaţilor din tribul Mong, deşi ea era din alt trib: un trofeu de 
război, prinsă de fetiţă de către un ostaş de-al lui Mong. 

Copilul ei era un băiat de vreo zece ani, ager, bine făcut şi ca 
negru, destul de frumos. Tarzan îi privea pe amândoi din 
ascunzişul unui tufiş din apropiere. Era cât pe aici să le sară 
înainte şi să scoată un strigăt înfiorător, ca să poată petrece la 
spectacolul groazei lor şi a fugii însoţită de căzături şi ţipete. O 
idee nouă i-a trecut prin minte. 

Avea în faţa lui un „balu” după forma şi asemănarea sa 
proprie. Bineînţeles că pielea îi era neagră, dar ce era cu asta? 
Tarzan nu a mai văzut niciodată un alb. Pe cât putea să ştie, el 
era singurul reprezentant al acestei forme ciudate de viaţă. 
Băiatul negru ar fi putut să fie pentru Tarzan, un „balu” 
excelent, pentru că el nu avea nici un „balu”. Îl va îngriji bine, îl 
va hrăni bine şi-l va apăra aşa cum numai Tarzan şi-ar putea 
apăra pe ai lui. II mai învăţa din domeniul cunoştinţelor sale pe 


77 


jumătate omeneşti şi pe jumătate de fiară, toate tainele junglei 
de le rădăcina copacilor până la vârful înalt al acestora. 

Şi-a desfăcut arcanul şi a scuturat laţul să se desfacă. Cei doi 
din faţa lui nici măcar nu visau de apropierea lui, ci şi-au 
continuat preocuparea, căutând scoicile pe care le scoteau la 
iveală, din nămol, folosindu-se fiecare pentru aceasta de un băț 
scurt. Tarzan a ieşit din junglă în spatele lor, cu lanţul arcanului 
întins pe pământ, lângă el. A făcut o mişcare rapidă cu mâna 
dreaptă şi laţul s-a ridicat elegant în aer, plutind o clipă pe 
deasupra capului băiatului, apoi s-a aşezat. lar când a cuprins 
corpul în dreptul braţelor băiatului, Tarzan a tras repede la 
capătul funiei pe care îl avea în mână, legându-i braţele pe 
lângă coaste. 

Un țipăt de groază a izbucnit din pieptul tânărului negru, iar 
când mama sa s-a întors, speriată de strigătul lui l-a văzut târât 
repede spre un uriaş alb, care stătea sub umbra unui copac din 
apropiere, la zece, doisprezece metri de ea. Cu un strigăt 
groaznic de teroare şi de furie, s-a repezit fără frică asupra lui 
Tarzan. Acesta a văzut în atitudinea femeii hotărârea şi curajul 
care nu s-ar da la o parte nici chiar din faţa morţii. Negresa era 
urâtă şi înspăimântătoare, chiar când figura ei era lină, dar 
crispată de pasiune, expresia ei avea ceva diabolic. Până şi 
Tarzan s-a retras din fata ei, dar mai mult de dezgust, iar nu de 
frică... căci frica nu o cunoştea. 

Băiatul negru muşca şi se zbătea din răsputeri. Tarzan însă, l- 
a pus la subţioară şi a dispărut printre crengile copacului, 
tocmai când furioasa negresă s-a repezit să se bată cu el, 
pentru fiul ei. Şi pe când se topea în adâncul junglei, el medita 
asupra posibilităţilor care ar exista în valoarea Gomanganilor, 
dacă şi ei ar fi tot atât de formidabili ca şi femeile. Ajuns odată 
departe de mama frustrată în acest fel, acolo de unde nu-i mai 
putea auzi ţipetele şi amenințările, s-a oprit să-şi examineze 
prada, care acum era tot atât de înfricoşată, încât a încetat 
orice ţipete şi încercări de scăpare. 


78 


Bietul copil speriat şi-a întors ochii cu groază spre acela care l- 
a prins, până nu i s-a mai văzut decât albul ochilor. 

— Eu sunt Tarzan al maimuţelor, i-a zis Tarzan în graiul 
antropoizilor. Nu-ţi voi face nici un rău. Tu vei fi „balu” a lui 
Tarzan, iar Tarzan te va apăra şi te va hrăni. Tot ce-i mai bun în 
junglă va fi pentru „balu” a lui Tarzan, pentru că Tarzan este un 
mare vânător. Nu trebuie să te temi de nimic, nici chiar de 
Numa, pentru că Tarzan este un mare luptător. Nimeni nu-i atât 
de mare ca Tarzan, fiul Kalei. Nu ai teamă! 

Copilul însă scâncea şi tremura, pentru că nu înţelegea limba 
maimuţelor, iar vocea lui Tarzan i se părea ca şi lătratul şi 
mârâitul unei fiare. In afară de aceasta a mai auzit o mulţime de 
poveşti despre acest zeu răutăcios din pădure. 

El a fost acela care l-a ucis pe Long şi pe alţi războinici ai lui 
Mong. El era acela care intra noaptea hoţeşte în sat cu vrăji, ca 
să fure suliţele şi săgețile otrăvite şi să sperie femeile şi copiii şi 
chiar pe războinici. Nu încăpea nici o îndoială că acest zeu 
ticălos se hrănea cu băieţaşi. Oare nu i-a spus aşa mama lui 
când nu asculta? Nu l-a ameninţat că o să-l dea zeului cel alb 
din junglă, dacă nu se poartă bine? Micul Tib tremura. 

— Ţi-e frig, Go-bu-balu? a întrebat Tarzan întrebuinţând 
echivalentul maimuţesc pentru „bebe”-ul negru, în locul unui alt 
nume mai bun. De ce tremuri? Nu vezi că arde soarele? 

Tib nu putea să înţeleagă, dar plângea după mama sa şi se 
ruga de acest zeu mare, alb, să-i dea drumul promițând că de 
acum încolo, va fi băiat cuminte, dacă i se împlineşte 
rugămintea. Tarzan clătină din cap. Nici el nu putea să înţeleagă 
ce spunea băiatul. Aceasta era o barieră stingheritoare. Trebuia 
să-l înveţe pe „Go-bu-balu” o limbă care să semene a vorbire. 
Tarzan era cât se poate de sigur că ce spunea Go-bu-balu nu era 
vorbire deloc. Nu suna oare ca un fel de trăncăneală fără nici un 
sens, ca a unor păsări? 

Cel mai bun lucru, cugetă Tarzan, ar fi să-l ducă numaidecât 
în tribul lui Ciuk, unde ar putea să audă cum vorbesc Manganii 


79 


între ei. În felul acesta băiatul va învăţa repede o formă de 
înţeles a graiului. 

Tarzan s-a ridicat în picioare, pe creanga pe care s-a oprit sus 
de tot de la pământ şi i-a făcut semn băiatului să-l urmeze. Tib 
însă s-a prins şi mai tare de trunchiul copacului şi începu să 
plângă Fiind băiat şi mai ales indigen din Africa, s-a urcat, 
bineînţeles de nenumărate ori prin copaci, iar ideea să alerge 
prin pădure, sărind dintr-o creangă pe alta, după cum, spre 
marea lui groază, a făcut acela care l-a furat de lângă mama sa, 
umplea de spaimă inima lui de copil. 

Tarzan oftă adânc. Noul său „balu” avea după cum se vede, 
multe de învăţat. Era de plâns ca un băiat de mărimea şi 
puterea lui să fie atât de înapoiat. A încercat să-l ademenească 
ca să-l urmeze, dar Tib nu îndrăznea să se mişte. Atunci, Tarzan 
l-a luat pe sus şi a pornit cu el în spate. Tib nu mai mişca şi nici 
nu mai zgâria. Orice scăpare i se părea acum imposibilă. Ştia 
bine că de i s-ar fi dat acum drumul jos pe pământ, ar fi avut 
cea mai mare greutate să găsească drumul înapoi la satul lui 
Mong. Dar chiar dacă ar fi fost în stare să o facă, mai erau leii, 
leoparzii şi hienele, pe care le-ar fi putut întâlni în drum, dar Tib 
ştia bine că fiecare fiară de aceasta iubea foarte mult carnea 
micilor băieţi de negru. 

Până acum, însă, teribilul zeu alb nu a căutat să-i facă nici un 
rău. De la monştri cu ochii galbeni-verzui, care mâncau oameni, 
nu se putea aştepta nici la atâta. Deci, dintre două rele cel mai 
mic ar fi fost să-l lase pe zeul alb să-l ducă, fără ca el, băiatul să 
încerce să-l muşte sau zgâria, după cum a făcut la început. 

Şi pe când Tarzan trecea cu iuţeală prin copaci, aruncându-se 
din creangă în creangă, micul Tib a închis ochii îngrozit, în loc să 
se uite sub abisul ce se deschidea dedesubtul lui. Niciodată, în 
toată viaţa lui nu a mai fost atât de speriat, totuşi, pe când 
uriaşul alb alerga cu el prin junglă, copilul a început să fie 
cuprins de o senzaţie inexplicabilă de siguranţă, văzând cât de 
precise erau săriturile lui Tarzan şi cât de fără greş se prindea 


80 


de crengi. În afară de aceasta printre crengile copacilor, erau 
apăraţi de primejdia fiarelor care mişunau pe jos. 

In sfârşit, Tarzan a ajuns şi în poiana unde se găsea tribul, 
căutându-şi de-ale mâncării. S-a coborât printre maimuțe cu 
noul său „balu” ţinându-se strâns de umerii lui. Era aproape în 
mijlocul lor înainte ca Tib să fi observat pe vreunul din păroşii 
din jur, sau mai înainte ca vreo maimuţă să fi observat că 
Tarzan nu a venit singur. Când l-au văzut pe micul Gomangani 
din spatele lui Tarzan, câţiva maimuţoi s-au apropiat din 
curiozitate, dar mărâind şi cu colții rânjiţi. 

Acum vreun ceas, Tib ar fi putut spune că cunoştea până şi 
cele mai mari adâncimi ale fricii. Acum însă când era înconjurat 
de aceste fiare grozave şi-a dat seama că teroarea prin care a 
trecut mai înainte era nimic în comparaţie cu momentele de 
faţă. Dar pentru ce stătea aici atât de nepăsător marele uriaş 
alb? Pentru ce nu fugea mai înainte ca aceşti oameni păroşi din 
copaci să fi sărit asupra lui să-l sfâşie în bucăţi? 

Tib şi-a amintit atunci în mod vag despre ceva. De altfel nu 
era decât un zvon pe care l-a auzit trecând din gură în gură, cu 
groază, de poporul lui Mong: că acest demon alb din junglă nu 
ar fi nimic altceva decât o maimuţă fără păr, nu a fost el oare 
văzut în tovărăşia acestora? Tib nu putea să privească decât cu 
ochii holbaţi de groază la maimuţoii care se apropiau. Le-a văzut 
sprâncenele stufoase, colții cei mari şi ochii fioroşi. A mai 
observat şi muşchii lor puternici sub blana lor păroasă. Fiecare 
mişcare şi expresie din atitudinea lor erau o ameninţare. 

Tarzan a văzut şi el toate acestea, aşa că l-a strâns pe Tib la 
pieptul său. 

— Acesta este „Go-bu-balu” lui Tarzan, i-a vestit el. Nu vă 
atingeţi de el căci mă supăraţi, iar Tarzan ucide. 

Şi zicând acestea, Tarzan şi-a rânjit colții, scrâşnind spre 
maimuţoiul care se găsea mai aproape. 

— Nu-i decât un Gomangani, a răspuns maimuţoiul. Să-l 
ucidem. Este Gomangani. Gomanganii sunt duşmanii noştri. Hai 


81 


să-l ucidem! 

— Pleacă de aici, a scrâşnit Tarzan din nou. Nu înţelegi, Gunt 
ce îţi spun? Este „balu” a lui Tarzan. Du-te de aici dacă nu vrei 
să te ucid! A sfârşit, flăcăul făcând un pas ameninţător spre 
Gunt. 

Acesta s-a dat la o parte foarte ţeapăn şi îndărătnic, după 
cum face un câine când întâlneşte un altul şi este prea fricos ca 
să se bată şi prea mândru ca să-i întoarcă spatele şi să fugă. 
După aceea a venit şi Tika, împinsă de curiozitate. Alături de ea, 
mergea micul Gazan. Se mirau amândoi ca şi ceilalţi, dar Tika 
nu şi-a rânjit colții. A observai şi Tarzan aceasta şi i-a făcut semn 
să se apropie. 

— Tarzan are un „balu” acum, zise el. O să se joace cu „balu” 
al Tikăi. 

— Asta-i Gomangani curat, răspunse Tika. O să-mi ucidă puiul. 
Du-l de aici, Tarzan! 

— Nu-i în stare să se atingă nici măcar de un şoricel, a spus 
Tarzan râzând. Nu-i decât un copilaş. Lasă-l să se joace cu 
Gazan! 

Tika tot mai purta frică, deoarece cu toată ferocitatea lor cea 
mare, antropoizii sunt animale timide. În cele din urmă, 
încurajată de încrederea pe care i-o arăta Tarzan, l-a împins pe 
Gazan spre băiatul de negru. Mica maimuţă, condusă de instinct 
s-a tras înapoi spre mama sa, rânjii micii ei colţi şi ţipă speriată 
şi furioasă. 

De asemenea nici Tib nu dădea nici un semn că dorea să facă 
cunoştinţă mai de aproape cu Gazan, aşa că Tarzan nu a mai 
insistat în ideea lui. În timpul săptămânii ce a urmat, Tarzan era 
foarte ocupat. „Balu” pe care îl avea acum îi dădea o 
răspundere mai mare decât s-a aşteptat. Nu îndrăznea să îl lase 
singur nici un moment, pentru că, din tot tribul numai în Tika 
putea avea încredere că nu îl va ucide pe negru, dacă nu ar fi 
stat el în permanentă pază. 

Când pleca la vânătoare, trebuia să-l ducă şi pe „Go-bu-balu” 


82 


cu el. Nu numai că era lucru plicticos, dar micul negru i se părea 
atât de stupid şi de fricos! Era cu totul neputincios şi faţă de 
cele mai mici creaturi din junglă. Tarzan s-a întrebat cu mirare 
cum de a mai putut trăi băiatul până acum. A încercat să îl 
înveţe şi a întrezărit o rază de speranţă în faptul că „Go-bu- 
balu” a prins câteva vorbe din limbajul antropoizilor şi că putea 
să se agaţe de o creangă şi mai înaltă, fără să-şi spargă 
plămânii ţipând de spaimă. 

Totuşi, băiatul avea ceva care îl îngrijora foarte mult pe 
Tarzan, mai ales când făcea o comparaţie cu ceea ce a văzut în 
sat, pe când stătea şi-i privea pe negrii. Copiii lor se jucau 
adeseori şi în majoritatea cazurilor, râdeau între ei. Însă micul 
„Go-bu-balu” nu râdea niciodată. Zâmbea uneori posomorât, dar 
era ca şi străin râsului. Altfel, socotea Tarzan ar fi trebuit să 
râdă, deoarece şi Gomanganii râdeau. 

A mai văzut, de asemenea, că băiatul a refuzat adeseori 
mâncarea şi slăbea văzând cu ochii. Uneori l-a surprins 
plângând în tăcere. A încercat atunci să-l mângâie, după cum a 
fost şi el mângâiat de fioroasa Kala, dar nu i-a ajutat la nimic. 
„Go-bu-balu” a ajuns să nu se mai teamă de Tarzan... dar atâta 
numai. li era frică însă, de altă vietate din junglă, îi era frică de 
zilele din junglă cu lungile lor excursii pe înălțimile ameţitoare 
din vârful copacilor. li era frică de nopţile din junglă cu 
culcuşurile primejdioase, prea sus deasupra pământului şi pe 
sub care umblau tuşind şi mârâind carnivorele mari. 

Tarzan nu ştia ce să facă. Sângele englez din venele sale îl 
împiedica de să se gândească măcar să-şi părăsească proiectul, 
cu toate că se vedea nevoit să admită că micul său „balu” nu 
era ceea ce a sperat. 

Cu toate că era credincios sarcinii pe care şi-a impus-o singur, 
ba chiar a observat că a început să ţină mult la „Go-bu-balu”, nu 
putea să se înşele şi să creadă că simţea pentru băiatul negru 
aceeaşi afecţiune pasionată pe care Tika o arăta faţă de Gazan 
sau pe care negresa mamă o a arătat-o pentru „Go-bu-balu”. 


83 


Băiatul a trecut gradat faţă de Tarzan, de la cea mai mare 
groază la deplină încredere şi admiraţie. Nu a avut decât 
bunătate din partea acestui demon alb şi totuşi, a văzut că 
acela care l-a prins putea fi de o ferocitate extremă faţă de alţii. 

L-a văzut o dată sărind asupra unui maimuţoi care insista în 
încercările sale de a ucide şi a-l prinde pe „Go-bu-balu”. A văzut 
dinţii lui Tarzan înfigându-se în beregata adversarului său, iar 
muşchii încordaţi de luptă. A Auzit şi mâărâiturile şi scrâşnetele 
sălbatice din timpul încăierării şi şi-a dat seama cutremurându- 
se, că nu ar fi putut să se deosebească cele ale bunului său 
gardian de ale părosului maimuţoi. L-a mai văzut pe Tarzan 
doborând un cerb, tot cum ar fi făcut şi Numa, leul sărind în 
spatele ierbivorului şi încleştându-şi dinţii în beregată. 

Tib s-a cutremurat la această privelişte, dar în acelaşi timp i-a 
şi plăcut şi pentru prima oară, a trecut prin mintea lui greoaie 
de negru o dorinţă vagă să-l imite pe tatăl său adoptiv. Dar Tib, 
băiat negru nu poseda scânteia divină care i-a permis lui Tarzan, 
băiatul alb, să se folosească de apucăturile din junglă. 

Imaginaţia era ceea ce-i lipsea negrului, ea fiind un alt nume 
pentru suprainteligenţă. Imaginaţia este aceea care construieşte 
podurile, oraşele şi imperiile. Animalele nu o cunosc, negrii au 
numai o idee slabă despre ea, iar unuia dintr-o sută de mii, i s-a 
dat ca un dar ceresc, pentru ca omul să nu piară de pe 
suprafaţa pământului. 

Pe când Tarzan studia problema viitorului băiatului negru, 
soarta se pregătea să ia din mâinile lui întreaga preocupare. 
Mome, mama lui Tib, zdrobită de durere din cauza pierderii fiului 
ei, a consultat vraciul din trib, dar fără nici un rezultat. Vrăjile 
făcute de el nu au fost bune, deoarece, deşi a plătit două capre 
pentru ele, totuşi nu i l-au adus pe Tib înapoi, nici nu i-a indicat 
măcar unde ar fi putut să-l caute cu o scânteie de speranţă, că l- 
ar putea găsi. 

Fiind fire nervoasă şi aparţinând altui trib, Mome avea foarte 
puţin respect pentru vraciul din tribul soţului ei, aşa că, atunci 


84 


când el a emis ideea că o plată adițională de doi ţapi graşi, 
pentru o vrajă mai puternică, muierea a dat drumul limbii sale 
cu atâta efect, că vraciul a fost bucuros să scape de acolo cu 
coada-i de zebră şi cu oala de vrăji. 

După plecarea vraciului, Mome a reuşit să se mai stăpânească 
puţin şi a început să se frământe, cum a mai făcut de atâtea ori 
de când i-a fost luat Tib, cu speranţa că va da în cele din urmă, 
peste vreun mijloc ca să-l găsească, sau să se asigure cel puţin 
dacă este viu sau mort. Negrii ştiau cu toţii că Tarzan nu 
mănâncă niciodată carne de om, deoarece a omorât destui 
negrii şi nu a gustat din carnea nici unuia. De asemenea, 
cadavrele au fost găsite întotdeauna, uneori căzute ca din 
ceruri, tocmai în centrul satului. Corpul lui Tib, nefiind găsit, 
Mome a socotit că băiatul trebuie să fie încă în viaţă. Dar unde? 

Atunci şi-a amintit de ceva uitat, de Mucava, leprosul, care 
locuia într-o peşteră din dealurile stâncoase de la nord şi despre 
care ştia bine că trăieşte cu dracii la un loc, în vizuina sa. Puţini 
erau aceia, dacă se mai găsea cumva vreunul, care să aibă 
curajul de a-l vizita pe bătrânul Mucava: mai întâi de frica 
vrăjitorilor lui şi a celor două hiene de care era nedespărţit şi 
care erau socotite ca diavoli deghizați, al doilea din cauza bolii 
dezgustătoare care l-a făcut să fugă din sat: o boală care-i 
mânca încet toată faţa. 

Negresa a început să-şi facă socoteala, cu destulă isteţime, că 
dacă ar exista cineva care să ştie pe unde se află Tib, acela nu 
putea fi decât Mucava, prieten cu demonii şi zeii, deoarece şi 
acela care i-a răpit băiatul era un zeu sau un demon. Însă, cu 
toată iubirea ei maternă, îi venea foarte greu să pornească prin 
junglă spre nord, către dealurile îndepărtate unde se găsea 
locuinţa leprosului Mucava şi a demonilor săi. 

lubirea de mamă este una din pasiunile omeneşti care se 
înalţă în demnitatea ei cu forţe irezistibile. Ea împinge muşchii 
delicaţi ai unei femei slabe la fapte de natură eroică. Mome nu 
era nici delicată, nici slabă, dar nu era decât o femeie, o 


85 


negresă ignorantă şi superstiţioasă din Africa. Credea în draci, în 
leacuri şi vrăjitorii. Jungla era locuită după cum credea Mome, 
de făpturi cu mult mai îngrozitoare ca leii şi leoparzii... de 
făpturi îngrozitoare fără nume, care posedau puterea de a face 
mult rău sub diferite forme inofensive. 

Mama lui Tib a aflat de la un războinic din sat, care a dat 
peste culcuşul lui Mucava, drumul pe care să apuce ca să 
ajungă până acolo..., lângă un izvor de apă ce pornea dintr-un 
capăt de trecătoare stâncoasă între două dealuri, din care cel 
dinspre răsărit se putea recunoaşte uşor după un bolovan 
enorm de granit, de sus de pe muche. Dealul dinspre apus era 
mai scund decât celălalt şi aproape lipsit de vegetaţie, purtând 
doar povara unui copac de mimoză, care creştea ceva mai jos 
de culmea acestui deal. 

Ambele dealuri, aşa i-a spus negrul, puteau fi văzute de lao 
distanţă constituiau călăuza sigură până la destinaţie. Totuşi, o 
sfătuia să renunţe la această aventură nebună şi primejdioasă, 
explicându-i, ceea ce ştia şi ea destul de bine, că, dacă scăpa 
cumva din ghearele demonilor lui Mucava, se putea prea bine să 
nu fie atât de norocoasă în ceea ce priveşte carnivorele din 
jungla pe care trebuia să o străbată şi dus şi întors. 

Mai mult încă, negrul s-a dus şi a comunicat totul soţului 
negresei, care, avea prea puţină autoritate asupra năpârcii pe 
care alese de soţia lui, s-a dus la Mong, şeful satului. Acesta a 
chemat-o pe Mome şi a ameninţat-o cu pedeapsă corporali dacă 
va îndrăzni să plece într-o astfel de călătorie nepermisă. 

Interesul bătrânului şef în această afacere era legat de 
vechea alianţă care există între biserică şi stat. Vraciul local, 
cunoscându-şi propriile leacuri mai bine decât le-ar fi cunoscut 
oricare altul, era gelos pe toţi pretendenţii la vrăjitorie. El a auzit 
de mult despre puterea lui Mucava şi se temea ca nu cumva 
acela să reuşească a reda negresei copilul şi astfel o bună parte 
din clientela şi beneficiile din sat să ia drumul leprosului. Şi 
fiindcă, Mong, ca şef, primea oarecare cotă din plata vraciului, 


86 


însă de la Mucava nu se putea aştepta la nimic, era firesc ca 
atât raţiunea, cât şi sufletul său să fie adânc legate de biserica 
din satul său. 

Dar, dacă Mome se putea gândi cu tot curajul la o asemenea 
excursie prin junglă, precum şi la o vizită a temutului sălaş al lui 
Mucava, bineînţeles că nu amenințările lui Mong, pe care îl ura 
în secret, aveau să o oprească din drum. Totuşi s-a prefăcut că 
se supune ordinelor lui şi s-a înapoiat liniştită în colibă. 

Ar fi preferat să pornească la drum în timpul zilei dar despre 
aceasta nu mai putea fi vorba, acuma, deoarece trebuia să ia cu 
ea hrană pe mai multă vreme, precum şi vreo armă oarecare, 
lucruri cu care nu putea să iasă din sat ziua, fără să nu provoace 
priviri şi întrebări curioase şi ca vestea să nu ajungă imediat la 
urechile lui Mong. 

Prin urmare, a trebuit să aştepte până se va înnopta şi să se 
strecoare, cu puţin înainte de a se închide, pe porţile satului, în 
întunericul din junglă. Îi era frică straşnic, dar se îndreptă cu 
hotărâre spre nord şi cu toate că se oprea adesea să asculte, 
fără să răsufle măcar, de nu se apropia de ea vreuna din pisicile 
cele mari, cea mai mare spaimă a ei deocamdată, totuşi a 
continuat să meargă mai multe ceasuri în şir, până când o 
miorlăitură surdă ceva mai în urmă şi mai spre dreapta, a făcut- 
o să se oprească brusc. 

Negresa aştepta cu inima palpitând, abia îndrăznind să 
respire, apoi foarte slab şi foarte clar pentru urechile ei agere, s- 
a auzit trosnetul crenguţelor şi al ierbii uscate sub mersul unor 
labe moi. De jur împrejur, creşteau copacii uriaşi ai junglei 
tropicale, îmbâcsiţi cu muşchi şi iederă. S-a agăţat de cel mai 
aproape şi a început să se caţere ca maimuţele spre crengile de 
sus. Dar tocmai în acest timp un corp enorm s-a repezit în urma 
ei, răsună un răcnet de s-a cutremurat pădurea, apoi ceva greu 
s-a izbit prin iedera de care s-a agăţat ea... ceva mai jos. 

Mome s-a tras în sus, în adăpostul sigur oferit de crengile 
copacului şi mulţumi prevederii care a făcut-o să ia cu ea 


87 


urechea uscată de om, care îi atârna de o sfoară, la gât. A ştiut 
ea de mult că vraja aceea era bună. l-a fost dată de când era 
fată de vraciul din propriul trib şi nu semăna deloc cu vrăjile 
proaste şi fără efect ale vraciului lui Mong. 

Toată noaptea a stat agăţată de creangă. Deşi leul a plecat de 
acolo în căutarea altei prăzi, Mome nu a îndrăznit să coboare şi 
să meargă înainte prin întuneric, de teamă să nu dea peste alt 
leu. Cum s-a luminat de ziuă, a coborât, reluându-şi calea spre 
Mucava. 


Tarzan, s-a convins că „balu” al său nu înceta să dea dovezi 
de spaimă în prezenţa maimuţelor din trib şi că majoritatea 
adulţilor erau o primejdie constantă pentru viaţa lui „Go-bu- 
balu”. Nu îndrăznea să-l lase singur nici un moment cu ei. A 
început să vâneze din ce în ce mai departe de locurile pe care 
maimuţoii le frecventau, luându-l pe tânărul negru cu el. 

Puțin câte puţin, absenţele lui din trib s-au prelungit, tot 
depărtându-se de ei, până când, într-o bună zi, s-a îndepărtat 
mai mult decât o făcuse vreodată. Însă aflându-se pe acolo 
destulă apă şi vânat din abundență nu avea nici un motiv care 
să-l facă să se întoarcă numaidecât la tribul lui Ciuk. 

Micul „Go-bu-balu” manifesta un interes ce varia în proporţie 
directă cu distanţa la care se găsea de antropoizi. Acum alerga 
bucuros după Tarzan, când acesta găsea de cuviinţă să meargă 
pe jos. lar prin copaci se silea din toate puterile să-l imite şi să-l 
urmeze pe tatăl său adoptiv. Băiatul încă mai era trist şi suferea 
de dor. 

Corpul lui subţire şi delicat slăbise şi mai mult de când a venit 
printre maimute pentru că, deşi canibal, la începutul carierei şi 
aderent al dietei ciudate, nu găsea pe placul său hrana care îi 
satisfăceau poftele. Ochii lui mari şi negrii păreau acum cu mult 
mai mari. Obrajii i-au intrat în fălci, iar coastele îi puteau fi 
numărate. Probabil că starea lui fizică se datora tot atât de mult 
fricii constante, cât şi a hrănii nepotrivite. Tarzan a observat 


88 


această schimbare şi era îngrijorat. A sperat să-l vadă pe „balu” 
crescând puternic şi gras, aşa că dezamăgirea sa era destul de 
mare. 

Numai într-o singură privinţă părea „Go-bu-balu” că face 
progrese: învăţa repede limbajul maimutelor. Acum putea 
întreţine cu Tarzan un dialog destul de satisfăcător, completând 
vorbirea săracă a antropoizilor cu semne. Însă cea mai mare 
parte din timp „Go-bu-balu” nu vorbea, mărginindu-se să 
răspundă întrebărilor ce i se puneau. 

Marea lui durere era prea proaspătă şi prea adâncă pentru a 
putea fi înlăturată, măcar temporar. Îi era dor întruna de 
Mome...; oricât de urâtă şi repulsivă ni s-ar fi părut nouă, pentru 
Tib era mama lui, întruparea acelei iubiri care nu cunoaşte 
egoismul şi care nu se consumă niciodată de propriul foc. In 
timp ce vânau amândoi, sau mai bine zis pe când vâna Tarzan, 
iar „Go-bu-balu” se ţinea după el, flăcăul nostru observă multe 
lucruri, care i-au dat destule subiecte de meditaţie. 

Odată au dat peste Sabor gemând adânc printre ierburile 
înalte de lângă o poiană. În jurul ei se jucau două ghemuleţe de 
blană, dar ochii ei mari erau aţintiţi asupra aceluia care se afla 
între labele ei din faţă dar care nu se juca: acela care nu se va 
mai juca niciodată. Tarzan a înţeles exact durerea şi suferinţa 
pisicii mame. A avut intenţia să o chinuiască puţin. In acest 
scop, a dat un ocol prin copac ajungând aproape în dreptul ei, 
deasupra, dar s-a oprit - fără să ştie cum - îndată ce a văzut 
leoaica plângându-şi puişorul mort. 

Odată cu achiziţia lui „Go-bu-balu”, Tarzan a început să-şi dea 
seama de răspunderea şi grijile paternităţii, dar fără bucuriile 
acestui sentiment. A simţit că i se rupe inima pentru Sabor, fapt 
ce nu i s-ar fi întâmplat cu câteva săptămâni mai înainte. Cum 
stătea şi se uita la carnivor, s-a ridicat nepoftită, înaintea sa o 
vedenie: Mome cu aşchia de lemn prin nările nasului, cu buza 
inferioară atârnând ca un pendul de greutatea care o trăgea în 
jos, Tarzan nu i-a văzut urâţenia, ci numai aceeaşi durere ca şi 


89 


la Sabor şi a tresărit. 

Apoi acea funcţionare stranie a minţii, care uneori este 
numită asociaţie de idei, i-a adus brusc pe Tika şi pe Gazan pe 
ecranul său mintal. Ce ar fi dacă ar veni cineva să-l ia pe Gazan 
de la Tika? Tarzan a scos un mârâit surd şi înfiorător, ca şi cum 
Gazan ar fi fost propriul său fiu. „Go-bu-balu” se uita îngrijorat 
încoace şi încolo, crezând că Tarzan a descoperit vreun inamic. 

Sabor, la rândul ei, a sărit în picioare, cu ochii galbeni-verzui 
scăpărând, dând puternic din coadă, ciulindu-şi urechile şi 
ridicându-şi botul în aer să miroasă primejdia. Cei doi puişori 
care s-au jucat până atunci, au alergat lângă ea şi ascunzându- 
se sub trupul ei, se uitau curioşi printre picioarele ei din faţă, cu 
urechile în sus şi cu capetele aplecate când într-o parte, când 
într-alta. 

Tarzan, clătinând dezamăgit şi nedumerit din cap şi-a reluat 
vânătoarea, pornind în altă direcţie. Toată ziua însă se ridicau 
unul după altul, peste pragul minţii sale obiective, tablouri 
evocatoare, cu Sabor, cu Mome şi cu Tika: o leoaică, o canibală 
şi o femelă antropoidă. Totuşi, pentru el, toate trei erau 
identice: erau mame. 


Tocmai a treia zi pe la amiază, a ajuns şi Mome să vadă 
peştera lui Mucava, contaminatul. Bătrânul vraci şi-a construit o 
poartă de nuiele împletite, pentru a închide peştera, ferindu-se 
astfel de fiarele de pradă. Acum era deschisă, iar caverna 
întunecoasă de dincolo de ea se căsca misterioasă şi 
respingătoare. 

Mome s-a cutremurat, ca şi cum ar fi ajuns-o vântul rece din 
sezonul ploios. nici un semn de viaţă nu se vedea prin peşteră. 
Totuşi a avut senzaţia ciudată că nişte ochi nevăzuţi o privesc 
cu răutate. S-a cutremurat din nou. A încercat să-şi silească 
picioarele înainte, spre peşteră, când a auzit din adâncul grotei, 
un sunet de neînchipuit care nu era nici de animal, nici de om... 
un sunet bizar ce semăna a râs hodorogit, fără pic de veselie în 


90 


el. 

A scos un țipăt înăbuşit, s-a întors şi a fugit înapoi în pădure. A 
fugit mai bine de o sută de metri, până a putut să-şi 
stăpânească spaima. După aceea s-a oprit şi a ascultat. Cum, 
după toată osteneala ei şi toate grozăviile şi primejdiile prin 
care a trecut, să se aleagă cu nimic? 

S-a convins să se întoarcă la peşteră, dar frica a cuprins-o din 
nou. Atunci, întristată şi descurajată şi-a îndreptat din nou paşii 
pe cărarea care ducea spre satul lui Mong. Tinerii ei umeri, 
drepţi, până mai adineaori, erau acum aplecaţi în jos, ca aceia ai 
unei bătrâne care duce povara grea a multor ani, împreună cu 
durerile şi grijile lor la un loc. Mergea acum cu paşi obosiţi, 
tărăgănaţi. Spiritul tinereţii o părăsea. 

A mai mers astfel încă vreo sută de metri, în tristul ei drum, 
cu creierii paralizaţi de groază şi suferinţă mută. Apoi, deodată i- 
a revenit în minte un tablou, reprezentând un copilaş care a 
supt nu de mult la sânul ei. Şi imediat, s-a mai gândit şi la un 
băieţaş care alerga, jucându-se şi râzând în jurul ei... dar 
amândoi aceştia erau Tib. Da! Tib alei! 

Şi-a îndreptat umerii şi-a scuturat capul ei sălbatic, parcă 
gonind şovăirea. Apoi s-a întors şi a pornit cu îndrăzneală înapoi, 
spre peştera lui Mucava, a lui Mucava, vraciul, încă o dată a mai 
auzit din interiorul peşterii râsul acela înspăimântător. De astă 
dată, Mome l-a recunoscut drept ceea ce era într-adevăr: 
strigătul bizar al unei hiene. Acum negresa nu s-a mai 
cutremură, ci şi-a ţinut sulița gata de apărare, strigându-l tare 
pe Mucava să iasă afară. 

In locul lui Mucava, a apărut capul respingător al unei hiene. 
Mome l-a pocnit cu sulița şi fiara urâcioasă s-a dat înapoi, 
mârâind. Mome l-a strigat din nou pe Mucava şi de astă dată a 
primit răspuns nişte mormăituri ceva mai omeneşti ca acelea 
ale fiarei. 

— Cine îl caută pe Mucava? întrebă o voce. 

— Mome, răspunse negresa, Mome din satul şefului Mong. 


91 


— Şi ce vrei? 

— Vreau un leac bun, un leac mai bun ca acela pe care îl face 
vraciul Mong, răspunse Mome. Zeul cel mare alb din junglă, mi l- 
a furat pe Tib şi vreau să vrăjeşti ceva care să mi-l aducă înapoi, 
ori să aflu unde este ascuns, să mă duc să-l iau. 

— Cine-i Tib? întrebă Mucava. 

Mome i-a spus. 

— Vrăjile lui Mucava sunt foarte tari, se auzi vocea. Cinci 
capre şi o rogojină nouă abia dacă ajung pentru a plăti o vrajă 
de-a lui Mucava. 

— Două capre sunt destul, răspunse Mome, deoarece spiritul 
tocmelii este foarte puternic la negri. 

Plăcerea de a se târgui asupra preţului a avut destulă putere 
de atracţie ca să-l aducă pe Mucava până la intrarea peşterii. Lui 
Mome, i-a părut rău când a văzut că vraciul nu a rămas 
înăuntru. Sunt unele lucruri prea oribile, prea urâte, prea 
repulsive pentru a fi descrise..., iar faţa lui Mucava era unul 
dintre aceştia. Când Mome l-a văzut, a înţeles pentru ce vraciul 
abia putea vorbi. Lângă el erau cele două hiene, despre care s-a 
zvonit că sunt singurii şi nedespărţiţii lui tovarăşi. Făceau 
împreună un trio excelent...; cele mai odioase fiare cu cea mai 
respingătoare fiinţă omenească. 

— Cinci capre şi o rogojină nouă, mormăi Mucava. 

— Două capre grase şi o rogojină, a început Mome, mai lăsând 
puţin din tocmeală. 

Dar Mucava a rămas neînduplecat. Vraciul nu voia să ştie 
decât de cinci capre şi de o rogojină, prelungind tocmeala mai 
bine de o jumătate de oră, în timp ce hienele mârâiau la 
picioarele lui. Mome era hotărâtă să-i dea tot ce ar fi pretins, 
dacă nu reuşea să-l convingă să accepte mai puţin, dar tocmitul 
este o a doua natură pentru negri. Astfel, după o oră de 
ciorovăială, a avut satisfacția să ajungă la un compromis: trei 
capre grase, o rogojină nouă şi o bucată de sârmă de aramă. 

— Întoarce-te la noapte, zise Mucava, la două ceasuri după 


92 


răsăritul lunii. Am să-ţi fac atunci o vrajă puternică prin junglă; 
trei capre, o rogojină, iar firul de aramă să aibă lungimea 
antebraţului unui om mare, nu uita! 

— Nu pot să le aduc, răspunse Mome. Trebuie să vii tu după 
ele. După ce mi-l vei aduce pe Tib, le vei primi pe toate în satul 
lui Mong. 

Mucava dădea din cap supărat. 

— Nu fac nici o vrajă până nu primesc caprele, rogojina şi 
bucata de sârmă de aramă. 

Mome s-a rugat, a ameninţat, dar totul în zadar. În sfârşit, s-a 
întors şi a pornit prin junglă, spre satul lui Mong. Cum putea 
scoate din sat, apoi să treacă prin junglă până la peştera lui 
Mucava trei capre şi o rogojină, ea singură nu ştia, dar era 
sigură că, într-un fel sau altul va reuşi să o facă...; ori va reuşi, 
ori va muri încercând să reuşească. Işi dorea copilul cu orice 
preţ! 

Tarzan, trecând alene prin junglă împreună cu micul „Go-bu- 
balu”, a prins din aer mirosul lui Bara, cerbul. Îi era dor de carne 
de cerb. Nimic nu i se părea mai delicios, dar ca să-l urmărească 
pe Bara cu „Go-bu-balu” după el nu era posibil. L-a ascuns pe 
băiat în bifurcația unui copac, unde era apărat de frunzişul cel 
des, apoi a plecat repede, fără zgomot după urmele lăsate de 
Bara. 

Tib, rămas singur, era mai îngrozit decât era printre maimute. 
Primejdii reale şi vizibile sunt mai puţin deconcertante decât 
acelea pe care ni le închipuim şi numai Dumnezeul poporului 
său ştia cât de multe lucruri putea să-şi închipuie Tib. 

Nu a stat decât puţin în ascunzătoarea în care l-a lăsat 
Tarzan, când a auzit că se apropie ceva din junglă. S-a pitit şi 
mai mult de creangă şi s-a rugat ca protectorul lui să se întoarcă 
mai repede. Ochii mari ai băiatului cercetau desişul junglei în 
direcţia de unde se auzea zgomotul. 

Ce-ar fi fost dacă era vreun leopard care l-a mirosit? Ar fi sărit 
într-un minut asupra lui. Lacrimi fierbinţi au început să curgă din 


93 


ochii mari ai lui Tib. Perdeaua grea de ierburi din junglă a foşnit 
din nou, aproape de tot. Fiara nu era decât la câţiva paşi de 
copac. Ochii bietului Tib aproape că au ieşit din orbite, tot 
privind să vadă cum apare fiinţa temută care, în câteva clipe îşi 
va îndrepta către el faţa zbârcită de printre iederă şi buruieni. 

Perdeaua de ierburi s-a desfăcut deodată şi a apărut o 
femeie. Tib, cu un suspin de uşurare şi de mare surpriză, a sărit 
din copac şi a alergat spre ea. Mome a făcut un pas brusc înapoi 
şi ridică sulița, dar după o clipă o aruncă la o parte şi a prins 
băiatul în braţele ei puternice. Strângându-l la sân, plângea şi 
râdea în acelaşi timp, iar lacrimile ei amestecate cu lacrimile lui 
Tib curgeau în jos, pe dunga dintre sâni. 

Tulburat de un zgomot atât de apropiat, Numa, leul, s-a trezit 
din somn, într-un tufiş vecin. Uitându-se printre buruienele 
încâlcite din jur, a văzut o negresă cu băiatul ei. Şi-a lins buzele 
şi a măsurat distanţa până la ei. Un atac scurt şi o săritură bună 
vor fi de ajuns să-i înhaţe pe amândoi. Pleznea din vârful cozii şi 
ofta adânc. O adiere îndărătnică de vânt s-a schimbat în altă 
direcţie, ducând mirosul lui Tarzan până la nările sensibile ale lui 
Bara Nu a fost decât o încordare rapidă de muşchi, o ciulire de 
urechi, o pornire rapidă în galop... şi Tarzan a rămas fără 
prânzul aşteptat. 

Supărat, a scuturat din cap şi a pornit spre locul unde îl lăsase 
pe „Go-bu-balu”. Venea încet aşa cum obişnuia, când nimic nu îl 
silea să se grăbească. Înainte de a ajunge acolo, a auzit sunete 
ciudate, vocea unei femei plângând şi a unei femei râzând, 
ambele ale aceleaşi persoane. Aceste sunete erau amestecate 
cu suspinele convulsive ale unui băiat. 

Tarzan a început să se grăbească; iar când Tarzan era grăbit, 
numai păsările şi vântul mergeau mai repede ca el. Tot 
apropiindu-se, a mai auzit ceva: un oftat adânc. Mome nu l-a 
auzit, nici Tib, însă urechile lui Tarzan erau tot atât de agere, ca 
şi ale lui Bara. El a auzit oftatul şi a ştiut ce este. Şi-a desprins 
sulița de la spate. 


94 


Numa, leul nu a pornit nebuneşte la atac. A mai stat o clipă să 
chibzuiască, iar judecata i-a spuse că prada era ca şi a lui. Şi-a 
trecut, deci, marele său trup prin frunziş şi stătea să se uite la 
hrana lui sigură, cu priviri fixe şi lacome. 

Mome l-a văzut şi a scos un țipăt, strângându-l şi mai mult pe 
Tib la piept. Ce îngrozitor! Să-şi găsească fiul şi să-l piardă, în 
acelaşi moment! Şi-a ridicat sulița, dând mâna dreaptă cât a 
putut mai mult pe spate. Numa răcnea şi păşea încet înainte. 
Mome şi-a aruncat arma, dar nu a atins decât umărul fiarei, 
făcându-i o rană uşoară, în carne, care a stârnit toată 
bestialitatea teribilă a carnivorului. În aceeaşi clipă s-a repezit 
asupra negresei. 

Mome a încercat să închidă ochii, dar nu a putut. A văzut 
iuţeala fulgerătoare a enormei maşini de distrugere ce venea 
asupra ei, dar a mai văzut şi altceva: un alb gol, puternic, 
căzând ca din cer în drumul leului. A văzut muşchii unui braţ 
uriaş, încordându-se în lumina soarelui ecuatorial ale cărui raze 
pătrundeau prin frunzişul de deasupra. A mai observat şi sulița 
grea de vânătoare repezită în aer să întâmpine fiara în 
momentul săriturii. 

Numa, trântit la pământ, pe şolduri, răcnea teribil şi izbea cu 
laba coada suliţei, ieşită aproape de un cot din pieptul lui. 
Loviturile lui puternice au îndoit şi aproape au rupt arma. 
Tarzan, pe pitite, aplecat de mijloc în jos, cu cuțitul său de 
vânătoare în mână, dădea fiarei înnebunite ocol cu multă 
atenţie. Mome, cu ochii holbaţi, a rămas ţintuită locului, privind 
ca fermecată scena ce se desfăşura înaintea ei. 

Numa, într-un ceas brusc de furie, s-a aruncat asupra lui 
Tarzan, dar flăcăul ager a evitat atacul prostesc al leului, păşind 
la o parte cu iuţeală, ca în clipa următoare să se arunce asupra 
fiarei. De două ori lama cuţitului luci prin aer. De două ori nimeri 
în spatele lui Numa, care a început să se înmoaie din cauza 
rănilor provocate de suliță atât de aproape de inima lui. A doua 
lovitură de cuţit a pătruns adânc prin şira spinării fiarei care cu 


95 


o ultimă opintire a labelor dinainte, într-o încercare de a-şi 
ajunge adversarul, s-a prăvălit la pământ, paralizat şi pe 
moarte. 

Între timp Mucava, de teamă să nu piardă orice recompensă 
din partea negresei care l-a vizitat, a pornit după Mome cu 
iuţeală, dorind s-o convingă să-i lase ca amanet ornamentele de 
aramă şi de fier, până îi va aduce plata pentru vrajă. Mucava, ca 
şi unii avocaţi, cunoştea prea bine valoarea vrăjilor sale şi ştia 
că este bine să încaseze cât mai mult înainte..., căci - ce-i în 
mână nu-i minciună. 

Vraciul a ajuns la faţa locului tocmai în momentul când Tarzan 
a sărit să întâmpine atacul leului. A văzut tot şi s-a minunat, 
ghicind imediat că acesta trebuie să fie ciudatul demon alb în 
privinţa căruia a auzit nişte zvonuri vagi, înainte ca Mome să fi 
venit după vrăjile sale. 

Mome, acum când leul nu-i mai putea face nici un rău, nici ei 
nici fiului ei, privea cu groază la Tarzan. El a fost acela care l-a 
furat pe Tib. Fără îndoială că va încerca să-l fure din nou. Mome 
şi-a strâns băiatul şi mai tare la sân. De astă dată era hotărâtă 
să moară ca să-l împiedice să i-l ia pe Tib. Tarzan îi privea în 
tăcere. Priveliştea băiatului agăţându-se suspinând de mama sa, 
a stârnit în pieptul lui sălbatic un dor melancolic. Nu era nimeni 
care să se agaţe şi de Tarzan, de Tarzan care ardea după 
iubirea cuiva, sau a ceva. 

În sfârşit, Tib, simțind tăcerea junglei, s-a uitat în jur şi l-a 
văzut pe Tarzan. 

— Curios lucru, gândi Mome. Tib nu se teme de demonul alb. 

— Tarzan, a început băiatul cu voce rugătoare şi exprimându- 
se în limbajul marilor antropoizi, nu mă mai lua de la Mome, 
mama mea. Nu mă mai duce pe la oamenii păroşi de prin 
copaci. Mi-e frică de Tug şi de Gunt. Lasă-mă cu Mome! 

Şi, pentru că Tarzan nu a răspuns imediat, „Go-bu-balu” a 
continuat: 

— O, Tarzan, mare zeu din junglă! Lasă-mă să rămân cu 


96 


Mome, mama mea şi te vom binecuvânta până în ultimele 
momente ale zilelor noastre. Vom pune mâncare la porţile 
satului lui Mong, ca să nu fi niciodată flămând. 

Tarzan a oftat din adâncul sufletului. 

— Du-te, a zis el, înapoi în satul lui Mong. Tarzan însă, te va 
urma, să vadă că nu ți s-a întâmplat nimic până acolo. 

Tib, a tradus aceste cuvinte mamei sale şi amândoi au întors 
spatele lui Tarzan, pornind spre casă. In inima lui Mome se 
cuibărise o mare frică, dar şi multă mândrie, deoarece niciodată 
nu a umblat însoţită de Dumnezeu şi niciodată nu a fost atât de 
fericită. L-a strâns pe Tib ceva mai mult lângă ea, mângâindu-l 
pe obraji. Tarzan a văzut gestul şi oftă din nou: 

— Pentru Tika, este un „balu” al Tikăi, a început să se 
dăscălească el singur. Pentru Sabor sunt puişorii ei, ca şi pentru 
Gomangana aceasta, pentru Bara, pentru Manu şi pentru toţi. 
Numai pentru Tarzan nu este nimeni... nici o femelă, nici un 
„balu”. Tarzan al maimutelor este om şi probabil că oamenii 
trebuie să umble singuri pe lume. 

Mucava i-a văzut plecând şi a început să mormăie prin faţa-i 
mâncată de boală, făcând un mare jurământ: ca tot să-şi capete 
cele trei capre grase, rogojina cea nouă şi bucata de sârmă de 
aramă. 


CAPITOLUL VI - Vraciul aleargă după 
răzbunare. 


Lordul Greystoke vâna, sau ca să fim mai exacţi, împuşca 
fazani la Chamston-Hedding. Lord Greystoke era îmbrăcat 
modem, după toate cerinţele... era la modă, până la cel mai mic 
amănunt. Desigur, era aşezat în rândul din faţă, nefiind 
considerat puşcaş în lumea sportivă. Îi lipsea în îndemânarea, 
dar a ştiut să o completeze cu alte avantaje. 

După vânătoare li se vor atribui destule păsări, deoarece avea 


97 


două puşti şi era om iute la încărcat... poate mai multe păsări 
decât ar putea să mănânce într-un an dacă ar fi fost flămând 
chiar, ceea ce nu era, pentru că abia s-a ridicat de la masă după 
un dejun copios. 

Hăitaşii - în număr de douăzeci şi trei, toţi în jachete albe - 
tocmai au alungat păsările într-un petic de pârloagă şi acum le 
dădeau ocol pe partea cealaltă, ca să le îndrepte spre puşcaşi. 
Lord Greystoke era destul de aţâţat, atât pe cât îndrăznea să se 
arate că este. Era o oarecare plăcere în acest sport, plăcere ce 
nu se putea tăgădui. Simţea că îl furnică sângele prin vene pe 
măsură ce hăitaşii se apropiau din ce în ce mai mult cu păsările. 

Simţea într-un mod nelămurit şi stupid, după cum a simţit 
întotdeauna în asemenea ocazii, o senzaţie care semăna cu o 
întoarcere la tipul preistoric: cum prin vene îi curge sângele unui 
strămoş din trecut, un strămoş pe jumătate gol, trăind numai 
prin vânătoare. 

lar, departe de tot, într-o junglă deasă, ecuatorială, vâna alt 
lord Greystoke, dar adevăratul lord Greystoke. Conform 
criteriilor cunoscute lui, era şi el la modă..., identic strămoşului 
său primitiv înaintea primei goniri din rai. Ziua fiind 
înăbuşitoare, pielea de leopard a fost lăsată (să mai răsufle) pe 
creanga unui arbore. 

Adevăratul lord Greystoke nu avea două puşti. De fapt, nu 
avea niciuna şi nici om rapid la încărcat nu avea. Insă avea ceva 
infinit mai eficace decât puşti sau oameni la încărcat, ba chiar şi 
decât cei douăzeci şi trei de hăitaşi în jachete albe: avea o poftă 
de mâncare bună, cunoştinţe miraculoase despre pădure, 
precum şi muşchi de oţel. 

In seara aceleiaşi zile, în Anglia, un lord Greystoke mânca cu 
belşug din ceva care nu a fost vânat de el şi bea din altceva 
care a fost în sticle înfundate, însoţite de zgomot lung. Işi 
tampona buzele cu un şervet de olandă, ca zăpada, pentru a 
şterge urmele slabe ale cinei sale, fără să ştie că adevăratul 
posesor al nobilului său titlu îşi sfârşea şi el cina în Africa 


98 


îndepărtată. 

Acesta însă nu întrebuința olandă ca zăpada. El trecea dosul 
antebraţului său ars de soare peste gură şi-şi ştergea de pulpe 
degetele-i pline de sânge. După aceea pornea încet prin junglă, 
spre un vad cu apă, unde, pe brânci, bea ca şi ceilalţi tovarăşi ai 
săi, fiarele din junglă. 

In timpul cât îşi potolea setea, un alt locuitor al junglei 
posomorâte se apropia de pârâu, pe cărare, în urma flăcăului. 
Era Numa, leul, roşcat la trup şi cu coama neagră, încruntat şi 
sinistru, scoțând mârâituri surde. Tarzan l-a auzit cu mult înainte 
de a-l vedea, dar continuă să bea apă până se sătură. După 
aceea s-a ridicat încet, cu uşurinţa şi graţia unei fiinţe din 
sălbăticie şi cu toată demnitatea la care avea drept prin 
naştere. 

Numa s-a oprit la vederea unui om care stătea tocmai în locul 
unde el, regele, a venit să bea. Stătea cu fălcile deschise şi 
privirile aprinse. Apoi, mârâi şi a început să înainteze încet. 
Omul, a mârâit şi el dându-se încet înapoi şi pândind nu faţa 
leului, ci coada lui. Dacă începea coada să se mişte într-o parte 
şi alta, în mişcări repezi şi nervoase, nu strica să fie cineva 
atent, iar dacă se înţepenea deodată, dreaptă, una din două: ori 
o fugă grabnică, ori o luptă cu fiara. Nu s-a întâmplat niciuna 
nici alta, aşa că Tarzan a continuat să se retragă, pe măsură ce 
leul venea la apă, unde a început să bea numai la douăzeci de 
metri de locul unde se afla flăcăul. Mâine, însă, se putea prea 
bine să sară unul la gâtul celuilalt... dar exista una din acele 
pauze ciudate şi inexplicabile care se văd adeseori prin fiarele 
din junglă. 

Mai înainte ca Numa să fi sfârşit de băut, Tarzan a dispărut în 
pădure, mergând prin copaci, în direcţia satului lui Mong, şeful 
canibalilor. A trecut cel puţin o lună de zile de când nu i-a mai 
vizitat pe Gomangani, de atunci de când a avut mărinimia să-l 
redea pe Tib mamei sale. Incidentul cu adoptarea unui „balu” 
era un capitol închis din viaţa lui. A căutat să găsească ceva 


99 


asupra cui să-şi reverse iubirea, după cum făcea Tika cu puiul 
ei, dar scurta experienţă cu băiatul negru i-a arătat lămurit că 
nu pot exista asemenea sentimente între ei. 

Faptul că l-a tratat un timp pe negru ca şi cum şi-ar fi tratat 
propriul său „balu” nu a schimbat cu nimic sentimentele de 
răzbunare pe care le nutrea împotriva ucigaşilor Kalei. 
Gomanganii erau inamicii lui de moarte şi nu puteau fi altceva. 
Azi se aştepta să aibă o oarecare uşurare a monotoniei 
existenţei sale, în surescitarea pe care ar fi putut-o naşte din 
hărţuiala negrilor. Încă nu se întunecase când a ajuns aproape 
de sat, reluându-şi locul în copacul cel mare ale cărui crengi 
atârnau până dincolo de palisada satului. 

De jos, din interiorul unei colibe din apropiere, se auzeau 
bocetele unei femei. Zgomotul a atins neplăcut urechile lui 
Tarzan... era iritant, zgâria. Neplăcându-i, s-a hotărât să plece, 
cu speranţa că va înceta după un timp oarecare; cu toate că a 
fost plecat vreo două trei ore, vaietele erau în continuare când 
s-a întors. Cu intenţia de a pune un sfârşit violent acestor 
sunete plictisitoare, alunecă fără zgomot din copac, în umbra de 
dedesubtul acestuia. Apoi, furişându-se binişor şi ţinându-se tot 
în dreptul colibelor, s-a apropiat şi de aceea din care se auzeau 
bocetele. La intrare, ardea un foc viu, de altfel, ardea în faţa 
tuturor celorlalte colibe din sat. Câteva negrese şedeau jos, în 
jurul focului, adăugând câte un bocet la acelea ale artistului 
dinăuntru. 

Un zâmbet uşor s-a răspândit pe figura lui Tarzan la gândul 
consternării ce va urma după săritura sa ca fulgerul, care îl va 
duce printre femei, în plina lumină a focului După aceea în 
timpul panicii acelora se va repezi în colibă, îl va sugruma pe 
şeful bocitorilor şi o va şterge în junglă, înainte să-şi poată 
aduna negrii şi curajul necesar pentru atac. 

De multe ori s-a purtat el în felul acesta în satul canibalului 
Mong. Misterioasele şi neaşteptatele sale apariţii umpleau 
totdeauna sufletele sărmanilor negri superstiţioşi de teroare. Se 


100 


părea că niciodată nu s-ar obişnui cu vederea lui; groaza lor era 
ceea ce dădea oarecare savoare aventurilor şi distracţiei 
căutate de mintea omenească a lui Tarzan. A ucide pur şi simplu 
nu era de ajuns. Obişnuit cu priveliştea morţii, nu mai găsea 
plăcere în ea. Era mut de când a răzbunat moartea Kalei, dar 
făcând aceasta a descoperit aţâţarea şi plăcerea ce puteau 
deriva din hărţuiala negrilor şi de jocul acesta nu obosea 
niciodată. 

Tocmai când era să facă săritura, însoţită de un răcnet 
sălbatic, a apărut în uşa colibei o făptură. Era a celui care se 
bocea şi pe căruia el a vrut să-i închidă gura: o femeie tânără cu 
o aşchie de lemn prin zgârciul nasului, cu un ornament greu de 
metal atârnând de buza inferioară tatuată pe frunte, obraji şi 
piept, iar pe cap având o coafură de sârmă lipită cu noroi. 

Fâlfâiala unei flăcări vii a scos puternic în relief figura 
grotească a femeii, iar Tarzan a recunoscut-o imediat pe Mome. 
Mama lui Tib. Flacăra a mai trimis câteva raze şi spre umbra 
unde se găsea Tarzan, arătându-l şi pe el clar de tot în ochii 
celor de lângă foc. Mome l-a văzut şi l-a recunoscut. Scoţând un 
țipăt ascuţit, a sărit înaintea lui Tarzan, care se apropia de ea. 
Celelalte femei, uitându-se acolo, l-au văzut şi ele, dar nu s-au 
apropiat de el. Din contră s-au ridicat şi ţipând, au fugit. Mome 
s-a aruncat la picioarele lui Tarzan, ridicând spre el mâini 
rugătoare şi scoțând printre buzele ei mutilate o adevărată 
cascadă de vorbe, din care Tarzan nu înţeles nimic. 

S-a uitat un moment în jos la figura înfricoşată a femeii. A 
venit să ucidă dar discursul acela torențial l-a umplut de 
consternare şi de temeri. S-a uitat îngrijorat în jur, apoi din nou 
la negresă. O schimbare de sentiment a început să-l 
stăpânească. Nu putea s-o ucidă pe mama micului Tib şi nici nu 
putea să rabde avalanşa verbală a femeii. Făcând un gest rapid 
de nerăbdare, înciudat că i s-a stricat petrecerea din seara 
aceea, s-a întors şi a dispărut în întuneric. După câteva clipe 
alerga prin copacii junglei, urmărit de bocetele din ce în ce mai 


101 


slabe ale negresei din sat. 

Răsuflă uşurat când a ajuns într-un loc de unde nu le mai 
putea auzi. A găsit o creangă comodă sus de tot, printre copaci, 
s-a instalat să doarmă un somn fără vise, deşi pe sub el miorlăia 
şi tuşea un leu; departe, în Anglia, celălalt lord Greystoke se 
dezbrăcă cu ajutorul unui valet şi se băga între cearceafuri fără 
pată, iritat că o pisicuţă miorlăia pe la fereastră. A doua zi de 
dimineaţă, pe când se ţinea după urma proaspătă a lui Horta, 
mistrețul, a dat şi de urmele a doi Gomangani, unul mare şi altul 
mic. Obişnuit să cerceteze mai de aproape tot ce cădea în 
preajma simţurilor sale, se opri să citească povestea scrisă în 
pământul moale al cărării din pădure. Erau nenumărate 
amprente una peste alta, într-o confuzie de nedescris. Pentru 
Tarzan, însă, fiecare îşi avea povestea sa. Tantor, elefantul, a 
trecut pe acolo de aproape trei zile. Numa a vânat noaptea 
trecută, iar Horta mistrețul, a mers încet pe cărare cu vreun 
ceas mai înainte. 

Ceea ce însă îi ţinea atenţia încordată lui Tarzan era ceea ce-i 
spuneau urmele Gomanganilor. Cu o zi înainte, un bătrân a 
mers spre nord, cu un băieţel însoţit şi de două hiene. Tarzan se 
scărpină în cap nedumerit şi cu neîncredere. Putea să vadă bine 
după suprapunerea urmelor că cele două fiare nu i-a urmărit pe 
Gomangani, deoarece când una era înainte şi alta înapoi, când 
amândouă înainte, sau amândouă în urmă. 

Era foarte ciudat şi destul de inexplicabil, mai ales că urmele 
arătau că hienele, pe unde cărarea era mai largă, au mers una 
de o parte şi alta de partea cealaltă a perechii omeneşti şi chiar 
alături de ei. Apoi, Tarzan a citit în urmele micuţului Gomangani 
o mare fereală de fiara de lângă el, în timp ce în urmele 
bătrânului nu vedea că acestuia i-ar fi fost frică. La început, a 
fost preocupat numai de juxtapunerea exactă a urmelor lui 
Dango şi ale Gomanganilor. Acum însă, privirile lui agere au 
descoperit ceva în urmele micului Gomangani. Care l-a făcut să 
se oprească brusc. 


102 


— „Go-bu-balu”! exclamă Tarzan. 

Numaidecât apăru pe ecranul amintirilor sale atitudinea 
rugătoare a Momei, când s-a aruncat la picioarele lui, în seara 
precedentă, în satul Lui Mong. Totul se explică instantaneu..., 
bocetele şi ruga negresei mame, precum şi vaietele de simpatie 
ale femeilor de pe lângă foc. Micul „Go-bu-balu” a fost furat din 
nou, de astă dată de altcineva decât Tarzan. Fără îndoială că 
mama a crezut că el se află din nou în mâinile lui Tarzan şi de 
aceea l-a rugat în genunchi să-i dea înapoi copilaşul. 

Da, totul era acum clar ca lumina zilei; dar cine a putut oare 
să-l fure pe „Go-bu-balu” de data aceasta? Tarzan se întreba cu 
mirare, după cum se mai mira şi de prezenţa lui Dango. Trebuia 
negreşit să facă o anchetă. Urma era acolo de o zi şi mergea 
spre nord. Tarzan a pornit după ea. 

In unele locuri era ştearsă cu totul de trecerea multor 
animale, iar pe unde era drumul stâncos, până şi Tarzan era 
încurcat. Totuşi a mai rămas puţină emanaţie a urmelor 
omeneşti, pe care numai simţurile prea deprinse ale lui Tarzan o 
mai putea distinge. 

Totul i s-a întâmplat lui Tib fulgerător şi pe neaşteptate, în 
urmă cu două zile. Mai întâi, a venit Mucava, vraciul... Mucava, 
leprosul, cu ciotul lui de nas. Care tot mai atârna de faţa în 
putrefacție. A venit singur în timpul zilei pe malul râului, acolo 
unde Mome mergea zilnic să se scalde şi să-l spele pe micul ei 
Tib. A apărut, deodată, de după un tufiş din apropierea Momei, 
speriindu-l pe Tib, astfel că băiatul a alergat, ţipând, în braţele 
mamei sale. 

Mome, deşi destul de speriată, s-a întors să înfrunte fiinţa 
îngrozitoare cu toată ferocitatea sălbatică a unei tigroaice 
încolţite. Când a văzut însă cine era, a scos un suspin de 
uşurare, deşi pe Tib tot îl mai ţinea în braţe. 

— Am venit, a început Mucava fără preliminarii, după cele trei 
capre grase, rogojina cea nouă şi o bucată de sârmă de aramă, 
lungă cât braţul unui om înalt. 


103 


— Nu am capre pentru tine, izbucni Mome cu o voce ca biciul. 
Nu am nici rogojină, nici sârmă. Nu mi-ai făcut nici o vrajă. Zeul 
cel alb din junglă mi l-a dat înapoi pe Tib... Tu nu ai avut nici un 
amestec în aceasta. 

— Ba da, mormăi Mucava printre fălcile lui lipsite de came. Eu 
i-am comandat zeului alb din junglă să ţi-l dea înapoi pe Tib. 

— Mincinosule! i-a strigat Mome, râzând batjocoritor. Du-te 
înapoi la puturoasa ta vizuină şi la hienele tale. Du-te şi-ţi 
ascunde faţa împuţită în burta dealului, ca să nu o vadă soarele 
şi să se ascundă după un nor. 

— Am venit, a început Mucava din nou, după cele trei capre 
grase, o rogojină nouă şi o bucată de sârmă de aramă, lungă cât 
braţul unui om înalt, pe care trebuie să mi le plăteşti pentru 
înapoierea lui Tib. 

— Sârma era să fie numai de lungimea antebraţului unui om, 
l-a corectat Mome, dar nu ai să capeţi nimic, hoţ bătrân! Nu ai 
vrut să-mi faci vraja până nu-ţi plăteam înainte, dar, pe când m- 
am întors în sat, marele zeu alb din junglă mi l-a înapoiat pe 
Tib..., mi l-a dat salvându-l din colții lui Numa. Vrăjile lui sunt 
adevărate vrăji..., ale tale sunt mincinoase, ca ale unui moş cu o 
gaură în loc de nas. 

— Am venit, a reînceput Mucava cu răbdare, după cele trei... 

Dar Mome nu a mai aşteptat să audă încă o dată ceea ce ştia 
pe de rost. Strigându-l pe Tib lângă ea, l-a luat de mână şi au 
pornit repede spre satul întărit al lui Mong, şeful canibal. lar a 
doua zi pe când Mome lucra în ogoare, împreună cu alte femei 
din trib, iar micul Tib se juca pe lângă marginea pădurii, 
aruncând în ţintă cu o suliță mică, în anticiparea zilei încă 
departe, când va fi războinic în toată regula, Mucava s-a întors 
din nou. 

Tib a văzut o veveriţă urcându-se repede pe trunchiul unui 
copac mare din apropiere. In mintea lui copilărească, o 
transformă în făptura amenințătoare a unui războinic inamic. Şi- 
a ridicat sulița lui, cu inima cuprinsă de pofta sângeroasă a rasei 


104 


sale, zugrăvindu-şi orgia nocturnă când va dansa în jurul omului 
ucis de el, iar femeile din trib vor prepara carnea pentru ospăţul 
ce va urma. 

Când a aruncat cu sulița, nu a nimerit nici veverița, nici măcar 
copacul, pierzându-şi arma în tufişurile încâlcite ale junglei. 
Totuşi nu putea să fi ajuns numai la câţiva paşi mai încolo în 
labirintul  „interzis”. Femeile erau toate pe ogor. Dintre 
războinici nu era în apropiere nici unul pe care să-l fi strigat, aşa 
că şi micul Tib a pornit curajos în junglă. 

Chiar în spatele ecranului de iederă şi a covorului de frunziş, 
stăteau ascunse trei figuri oribile: un om bătrân de tot, negru ca 
tăciunele, cu faţa mâncată pe jumătate de lepră, cu dinţii de 
canibal piliţi ascuţit şi reieşind galbeni, dezgustători prin gaura 
unde au fost o dată nasul şi gura. lar lângă el, tot atât de 
hidoase, erau două hiene puternice...; mâncătorii de stârvuri 
întovărăşeau stârvul. Tib nu i-a văzut până când, cu capul 
aplecat şi-a făcut drum vreo doi metri printre ierburi, în 
căutarea suliţei sale... dar atunci a fost prea târziu. Când a 
ridicat ochii şi a zărit faţa lui Mucava, bătrânul vraci l-a şi 
înhăţat, înăbuşindu-i strigătele cu palma, Tib s-a zbătut 
voiniceşte, dar în zadar. 

După câteva clipe, s-a trezit dus prin jungla întunecată şi 
teribilă, bătrânul urât înăbuşindu-i ţipetele, iar cele două hiene 
mergeau pe lângă ei, când alături, când înainte, mârâind mereu, 
dând să muşte şi ceea ce era mai rău, râzând fioros. Pentru 
micul Tib, care în scurta lui existenţă, a trecut prin experienţe 
mai puţin comune, călătoria spre nord a fost un adevărat 
coşmar. Se gândea acum la timpul cât a fost cu marele zeu alb 
din junglă şi se ruga, din tot sufleţelul său, ca să poată fi din nou 
cu acel uriaş alb, care trăia cu oamenii lui păroşi din copaci. 
Speriat a fost el atunci dar împrejurările acelea nu au fost nimic 
în comparaţie cu ceea ce îndura el acum. 

Bătrânul i se adresa foarte rar, cu toate că ziulica întreagă îşi 
mormăi necontenit. Tib a prins câteva cuvinte care se refereau 


105 


la copac, rogojină şi sârmă de aramă. 

— Zece capre grase, zece capre grase, îşi mormăia bătrânul 
negru întruna. 

Micul Tib a înţeles că preţul răscumpărării lui s-a ridicat. Zece 
capre grase? De unde avea să găsească mama sa zece capre 
grase, sau chiar slabe ca să-şi recapete copilul? Mong nu i le-ar 
fi dat niciodată, iar despre tatăl său Tib ştia foarte bine că nu a 
avut niciodată mai mult de trei capre. 

Zece capre? Tib a început să plângă. Acum ştia bine că 
moşneagul îl va ucide şi îl va mânca, deoarece caprele nu le va 
căpăta niciodată. Mucava îi va arunca oasele la hiene. Micul 
negru se cutremură şi l-a cuprins un acces aşa de mare de 
slăbiciune, că aproape a căzut din picioare. Mucava i-a dat vreo 
două după ceafa şi l-a împins înainte. După un timp care i-a 
părut lui Tib o eternitate, au ajuns la intrarea unei peşteri dintre 
două dealuri stâncoase. Deschizătura era joasă şi îngustă. O 
targă de nuiele legate între ele cu piele crudă, închidea intrarea 
de fiare de pradă. 

Mucava a împins la o parte poarta primitivă şi l-a introdus pe 
Tib înăuntru. Hienele, mârâind, au trecut în goană pe lângă el, 
pierzându-se în întunericul din interior. Mucava a aşezat uşa la 
loc şi apucându-l pe Tib cu brutalitate de braţ, l-a tras de-a 
lungul unui pavaj îngust şi stâncos. Podeaua era relativ netedă, 
deoarece gunoiul gros de pe ea a fost călcat în picioare şi 
bătătorit până când nu au mai rămas decât puţine inegalităţi. 

Trecătoarea avea multe cotituri, foarte întunecoase, iar pereţii 
era aspri şi stâncoşi. Tib căpătă o mulţime de lovituri dureroase 
şi de zgârieturi în timpul parcursului. Mucava mergea tot atât de 
repede prin întuneric cum altcineva ar traversa în timpul zilei o 
cărare cunoscută. Ştia fiecare colţ şi întorsătură, după cum o 
mamă cunoaşte trăsăturile copilului ei şi părea grăbit. II smucea 
pe sărmanul Tib, probabil puţin mai aspru decât era nevoie, 
chiar şi faţă de iuţeala paşilor săi, dar bătrânul vraci, gonit de 
societatea omenească, bolnav, ocolit, urât şi temut, era departe 


106 


de a poseda o fire îngerească. Natura i-a dat puţine din 
caracteristicile bune ale omului, iar soarta i le-a luat cu totul şi 
pe acestea. Isteţ, şiret, crud şi răzbunător era Mucava, vraciul. 

Se şopteau poveşti îngrozitoare, despre torturile crude, la 
care îşi supunea victimele. Copiii erau speriaţi şi îndemnați să 
fie cuminţi prin simpla evocare a numelui său. Tib a fost speriat 
în felul acesta de multe ori şi acum secera recolta de groază, ale 
cărei seminţe le-a semănat mama sa destul de inocent. 
Întunericul, prezenţa temutului vraci, durerea loviturilor de 
pereţi, o presimţire urâtă asupra viitorului şi spaima de hiene, 
toate se amestecau, aşa încât băiatul era paralizat. Se împiedica 
şi se clătina, până când, în cele din urmă, Mucava aproape că îl 
târa, în loc să-l mai conducă. 

În sfârşit, Tib a văzut o lumină slabă înaintea lor şi după puţin 
au intrat într-o încăpere aproape rotundă, în care lumina 
pătrundea pe o crăpătură din tavanul stâncos. Hienele erau 
acolo, înaintea lor, aşteptându-i. Când Mucava a intrat cu Tib, 
fiarele s-au furişat spre ei, rânjindu-şi galbenii lor colţi. Erau 
flămânde. Veneau mai ales spre Tib şi una a vrut să-l muşte de 
picior. 

Mucava a înhăţat o bâtă noduroasă de pe pardoseală şi a 
început să izbească fiara cu furie, mormăind în acelaşi timp o 
serie de înjurături. Hiena s-a ferit, fugind în partea cealaltă a 
încăperii, unde s-a oprit mârâind. Mucava a făcut un pas spre 
fiară. Aceasta s-a zburlit de furie la apropierea lui, iar din ochii ei 
răutăcioşi ieşeau scântei de ură şi spaimă. Din fericire pentru 
Mucava, frica era sentimentul predominant.  Văzându-se 
neobservată, a doua fiară a dat năvală spre Tib. Copilul a ţipat şi 
a alergat spre vraci, care şi-a întors atenţia asupra celei de a 
doua hiene, pe care a ajuns-o cu bâta, izbind-o de câteva ori şi 
gonind-o lângă zid. Ajunse acolo, mâncătoarele de stârvuri au 
început să dea ocol încăperii, în timp ce stârvul de om, stăpânul 
lor, cuprins de furie drăcească, alerga încoace şi încolo căutând 
să le ajungă, izbindu-le cu bâta şi biciuindu-le cu limba. Le 


107 


blestema invocând asupra lor răzbunarea şi descriind, în cuvinte 
scârboase, ruşine strămoşilor lor. 

De mai multe ori, când una, când cealaltă fiară se oprea să-l 
înfrunte pe vraci şi atunci Tib îşi ţinea răsuflarea de groază, 
pentru că niciodată, în scurta sa viaţă, nu a văzut atâta ură 
aprigă zugrăvită pe figura vreunui animal sau fiară, întotdeauna 
frica învingea ura sălbaticelor creaturi, aşa că îşi reluau fuga 
mârâind, cu colții rânjiţi, tocmai în momentul când Tib era 
convins că vor sări la gâtul lui Mucava. 

În sfârşit, vraciul s-a obosit de goana lui zadarnică. Scrâşnind 
o dată tot atât de bestial ca şi fiarele, s-a întors spre Tib. 

— Mă duc să încasez cele zece capre grase, două rogojini şi 
două bucăţi de sârmă de aramă, ce mi le va plăti mama ta 
pentru vraja ce o voi face să te aduc înapoi la ea, a zis el. Tu ai 
să stai aici, iar acolo am să las hienele. De cauţi să scapi, au să 
te mănânce. 

Vraciul a aruncat băţul apoi şi-a chemat fiarele. Au venit 
amândouă, mârâind supuse, cu capul în jos şi cu coada între 
picioare. Mucava le-a condus până lângă pavajul îngust, unde l-a 
împins înăuntru. Apoi a închis intrarea cu portita de nuiele şi a 
ieşit din cameră. 

— Asta, zise el, arătând şubreda despărţitură de nuiele, le va 
opri până mă întorc eu. lar, dacă nu primesc cele zece capre 
grase cu restul lucrurilor, vor avea şi ele câteva oase de-ale tale, 
după ce mă voi sătura eu. 

Zicând acestea a plecat lăsându-l pe băiat să se gândească la 
înţelesul prea sugestivelor lui cuvinte. După ce a plecat vraciul, 
Tib s-a aruncat pe pământul gol, izbucnind în suspine de copil 
îngrozit şi singur. Ştia că mama sa nu avea de unde să dea zece 
capre grase, aşa că Mucava întorcându-se în peşteră, îl va ucide 
şi-l va mânca. Cât timp a stat întins pe jos, nu avea cum să ştie, 
dar l-a trezit din starea lui mârâitul hienelor. S-au întors prin 
trecătoare şi acum se holbau la el dincolo de portiţă. Putea să le 
vadă bine ochii galbeni scânteind prin întuneric. Uite-le, se 


108 


ridicau în două labe şi rodeau bariera! 

Tib s-a înfiorat şi s-a retras tocmai în partea opusă a încăperii. 
A văzut portiţa de nuiele clătinându-se şi îndoindu-se la atacul 
fiarelor. Se aştepta din moment în moment să cadă gardul şi să 
fie atacat de hiene. Orele îngrozitoare treceau încet şi cu greu. A 
sosit şi noaptea iar Tib a dormit o bucată de vreme, însă fiarele 
flămânde păreau lipsite de somn. Nu făceau altceva decât să 
stea dincolo de portiţă, mârâind şi lătrând necontenit. 

Pe deschizătura îngustă a tavanului stâncos de deasupra lui 
Tib, se puteau zări câteva stele, iar după un timp a trecut şi luna 
pe deasupra. În sfârşit, a venit şi dimineaţa. Tib era foarte 
flămând şi i s-au uscat buzele de sete, deoarece nu a pus nimic 
în gură, din dimineaţa trecută, decât puţină apă, din care vraciul 
l-a lăsat să bea în timpul drumului. Cu toate acestea, atât 
foamea, cât şi setea au fost ignorate în comparaţie cu grozăvia 
situaţiei. 

Numai după ce s-a luminat de ziuă, băiatul a descoperit o a 
doua deschizătură în zidurile acelei încăperi subterane, aproape 
opusă aceleia la care stăteau hienele, uitându-se flămânde la el. 
Nu era decât o crăpătură îngustă în peretele de stâncă. Se 
putea să nu aibă decât câţiva metri lungime, dar aceasta putea 
să-l ducă spre libertate! Tib s-a apropiat de ea şi s-a uitat 
înăuntru. Nu a putut vedea nimic. A întins braţul în întuneric, dar 
mai departe nu a îndrăznit să se aventureze. Mucava nu ar fi 
lăsat niciodată deschisă vreo cale de scăpare, s-a gândit Tib. 
Prin urmare, trecătoarea aceasta ori nu ducea nicăieri, ori ducea 
la vreo primejdie şi mai mare. 

La spaima băiatului de primejdiile ce îl amenințau - cele două 
hiene ale lui Mucava - superstiţia mai adăugă alte nenumărate 
şi tot atât de oribile chiar rostite. Pentru negrii, prin penumbra 
junglei şi ororile negre ale nopţii de junglă, zboară forme ciudate 
şi fantastice, populând pădurile, deja ticsite de figuri 
amenințătoare: lei, pantere, şerpi, hiene şi nenumărate insecte 
veninoase ca şi cum bestiile nu ar fi fost de ajuns să bage 


109 


groaza în inimile sărmanelor fiinţe atât de simple pe care soarta 
le-a aruncat în cel mai îngrozitor loc de pe suprafaţa 
pământului.. 

De aceea micul Tib se temea nu numai de primejdii reale, dar 
şi de cele închipuite. li era frică să încerce un drum prin care ar 
fi putut scăpa de teamă ca Mucava să nu ar fi lăsat acolo cumva 
de pază vreun demon îngrozitor din junglă. Totuşi primejdiile 
reale le-au gonit pe cele imaginare din mintea băiatului, pentru 
că, odată cu sosirea zilei, hienele aproape moarte de foame şi- 
au reînnoit forţa în scopul de a rupe bariera, care le împiedica să 
ajungă la prada lor. Ridicându-se pe picioarele din spate, 
muşcau din uşă şi se izbeau de ea. Tib le-a văzut cu priviri 
aproape încremenite, cum se clatină şi se îndoaie înăuntru, de 
mijloc. Ştia bine că ea nu va rezista prea multă vreme atacurilor 
acestor fiare puternice şi hotărâte. 

lată, un colţ a şi ieşit de după unghiul de piatră de la intrare în 
care se sprijinea portita. O labă păroasă pătrunse în cameră. Tib 
tremura ca în friguri, ştiind acum, că sfârşitul îi este aproape. S- 
a retras lipit cu spatele de peretele opus, cât a putut să ajungă 
mai departe de fiare. A văzut corpul uneia pătrunzând dincolo 
de portiţă, cu botul rânjit şi fălcile deschise spre el. Încă o clipă 
două şi şubreda portiţă va cădea, iar cele două fiare vor sări 
asupra lui, sfâşiindu-i carnea, rozând până şi oasele şi bătându- 
se între ele care să-i mănânce măruntaiele. 

Mucava a dat peste Mome dincolo de bariera din satul lui 
Mong, lângă palisadă. La vederea lui, negresa s-a retras cu 
scârbă, apoi s-a repezit la el să-l înşface în gheare, dar Mucava 
ameninţând-o cu sulița, a ţinut-o la distanţă. 

— Unde-mi este copilaşul? strigă ea. Unde e micul meu Tib? 

Mucava a deschis ochii mari, simulând mirare. 

— Copilaşul tău? exclamă el. De unde vrei să ştiu eu unde se 
află? Eu atâta ştiu că ţi l-am scăpat de demonul alb din junglă şi 
că încă nu mi-am primit plata. Am venit să-mi dai caprele, 
rogojina şi o bucată de sârmă de aramă cât braţul unui om înalt, 


110 


de la umăr până la vârful degetelor. 

— Stârv pentru hiene! strigă Mome. Copilul meu a fost furat 
din nou, iar tu, rămăşiţă puturoasă de om, tu eşti acela care l-ai 
luat. Dă-mi-l înapoi ori îţi scot ochii şi-ţi dau inima la porcii 
sălbatici să o mănânce! 

Mucava ridică pur şi simplu din umeri. 

— Ce pot şti eu de copilul tău? întrebă el. 

Apoi după o pauză scurtă: 

— Nu l-am luat eu. Dacă-i furat din nou. Mucava nu a avut nici 
un amestec. Tot Mucava l-a luat şi înainte? ŢI l-a furat demonul 
alb din junglă şi dacă l-a furat o dată, l-a mai furat şi a doua 
oară. Pe mine nu mă priveşte nimic. Eu ţi l-am înapoiat o dată şi 
acum vin după plată. Dar, dacă este dus din nou şi vrei să îl 
recapeţi, Mucava poate face o vrajă care să îl aducă înapoi... 
pentru zece capre grase, două rogojini noi şi două fire de aramă. 
Invoieşte-te şi Mucava te iartă de plata cealaltă pentru prima 
vrajă. 

— Zece capre grase! ţipă Mome. Nu aş putea să-ţi dau în zece 
ani atâtea capre. De ce să iei neapărat zece capre grase? 

— Acesta este preţul, repetă Mucava. Zece capre grase, două 
rogojini noi şi două bucăți de... 

Mome îl opri cu un gest de nerăbdare. 

— Stai! îi strigă ea. Nu am capre. lţi strici gura degeaba. 
Aşteaptă puţin aici să-l chem pe bărbatul meu. Adevărat că nu 
are decât trei capre, totuşi s-ar putea face ceva. Aşteaptă! 

Mucava s-a aşezat la umbra unui copac. Acum era mulţumit, 
ştiind că va avea ori plată, ori răzbunare. Nu se temea de nici un 
rău din partea acestui trib, cu toate că era convins că îl urau tot 
atât pe cât se temeau de el. Era de ajuns lepra lui ca să-i 
oprească să se atingă de el, iar pe de altă parte reputaţia lui de 
vraci, îl făcea de două ori imun atacurilor lor. Acum plănuia cum 
să-i silească să mâne ei singuri turma de zece capre grase până 
la intrarea în peştera sa. Întoarcerea lui Mome i-a întrerupt 
gândurile. Odată cu Mome, au venit şi trei războinici: Mong, 


111 


şeful, Rabi Keg, vraciul satului şi Ibet, tatăl lui Tib. Nu erau 
oameni frumoşi nici în împrejurări obişnuite, dar acum, cu feţele 
schimonosite de supărare, ar fi inspirat groază oricui. Insă, dacă 
Mucava s-a speriat cumva şi-a ascuns bine frica. 

El i-a întâmpinat pe toţi cu o privire insolentă, în intenţia de a 
le impune. Ei s-au aşezat jos în semicerc, la o distanţă mică de 
bătrânul vraci. 

— Unde-i fiul lui Ibet? întrebă Mong. 

— De unde să ştiu eu? a răspuns Mucava. Sigur că l-a luat din 
nou demonul cel alb. Dacă mă plătiţi vă voi face o vrajă bună şi 
vom şti unde este fiul lui Ibet şi-l veţi putea aduce înapoi. Tot 
vrăjile mele l-au adus şi rândul trecut înapoi, dar nu am fost 
plătit încă. 

— Am propriul vraci pentru întocmirea vrăjilor, a răspuns 
Mong cu demnitate. 

Mucava se rânji fioros şi se ridică în picioare. 

— Foarte bine, zise el. Să-şi facă vraja şi să vedem dacă îl 
aduce înapoi pe fiul lui Ibet. 

A făcut câţiva paşi, îndepărtându-se de ei, apoi s-a întors 
mânios înapoi. 

— Vraja lui nu va aduce copilul înapoi... asta o ştiu eu bine şi 
mai ştiu că, atunci când îl veţi găsi, va fi prea târziu pentru orice 
vrajă, pentru că va fi mort. Uite, acum am aflat aceasta. Stafia 
surorii tatălui meu s-a apropiat de mine şi mi-a spus. 

Acum Mong şi Rabi Keg nu prea puneau temei pe vrăjile lor, 
iar în privinţa vrăjilor altuia, chiar erau cam sceptici. Totuşi, se 
putea să fie „ceva” şi adevărat, mai ales că nu era vraja lor. Nu 
se ştia, oare, în toată lumea că Mucava vorbeşte cu demonii şi 
că doi din ei trăiau cu el în peşteră, sub formă de hiene? Nu 
trebuiau să accepte imediat propunerea lui. Mai trebuia luat în 
seamă şi preţul, iar Mong nu prea avea de gând să se despartă 
atât de uşor de zece capre în schimbul unui singur băieţaş care 
putea să moară de pojar, cu mult mai repede de a ajunge în 
vârstă. 


112 


— Aşteaptă, zise Mong. Arată-ne mai întâi ceva din magia ta, 
să vedem dacă sunt bune vrăjile. După aceea vom discuta şi 
plata. Va face şi Rabi Keg puţină magie. Vom vedea atunci care 
face mai bine. Şezi jos, Mucava. 

— Vraja mea costă zece capre..., capre grase, două rogojini 
noi şi două fire de aramă cât braţul unui războinic, de la umăr 
până la vârful degetelor. Plata înainte şi caprele duse până la 
peşteră. Atunci vă fac o vrajă tare şi se va întoarce la mama sa 
a doua zi. Nu se poate mai repede, pentru că asemenea vrăji iau 
vreme mai multă. 

— Fă-ne acum o vrajă, zise Mong. Să vedem ce ştii să faci. 

— Aduceţi-mi foc, răspunse Mucava şi am să vă fac magie. 

Mome a fost trimisă după foc şi în timp ce ea era dusă, Mong 
se tocmi cu Mucava asupra preţului vrăjii. Zece capre, 
argumenta Mong, este un preţ prea mare, chiar pentru un 
războinic, darmite pentru un copil. l-a mai atras atenţia lui 
Mucava că el, Mong, e sărac şi poporul său foarte sărac şi că 
zece capre sunt cu opt mai mult decât se cuvenea, fără a mai 
socoti rogojinile şi sârmele de aramă. 

Mucava însă, a rămas neclintit. Susţinea că vrăjile lui sunt 
foarte costisitoare şi că cel puţin cinci capre trebuie să le dea 
zeului care îl ajută la vrajă. Erau în pline negocieri când s-a 
întors Mome cu jăratecul. Mucava a răsturnat câţiva cărbuni 
aprinşi pe pământ în faţa lui, apoi a presărat pe deasupra, cât 
intra între două burice de degete, nişte praf pe care l-a scos 
dintr-o pungă de la brâu. Un noruleţ de fum alb s-a înălţat după 
un mic „Puff!” A închis ochii şi se legăna înainte şi înapoi. Apoi a 
făcut câteva figuri cu mâna prin aer şi s-a prefăcut că leşină. 
Mong şi ceilalţi erau foarte impresionati. 

Rabi Keg a devenit nervos. Vedea cu ochii că i se ducea 
reputaţia. În vasul în care Mome a adus jăratecul au mai rămas 
câţiva tăciuni. A aruncat imediat deasupra o mână de frunze 
uscate într-un moment când nimeni nu se uită la el, după carea 
scos un țipăt puternic, atrăgând atenţia celor prezenţi, asupra 


113 


lui. 

S-a întâmplat că şi pe Mucava îl trezi în mod miraculos din 
leşin, dar când bătrânul vraci a văzut care era cauza tulburării, a 
recăzut în nesimţire, mai înainte ca cineva să-i fi observat 
greşeala. Rabi Keg, văzând că se bucură de atenţia lui Mong, a 
lui Ibet şi a Momei, a început să sufle în vasul de pământ, iar 
rezultatul a fost că frunzele au început să ia foc şi să iasă un 
fum gros pe gura ulciorului. Rabi Keg avea grijă să îl ţină în aşa 
fel, încât nimeni să nu vadă frunzele uscate. 

Ochii tuturor s-au deschis larg, la o demonstraţie atât de 
adevărată a puterilor vraciului satului. Acesta, încântat de 
reuşită şi-a dat drumul. A început să strige, să sară în sus şi în 
jos, în strâmbături oribile. După aceea şi-a lipit faţa de gura 
vasului, având aparenţa că comunică cu spiritele dinăuntru. 
Tocmai când era ocupat în felul acesta şi-a venit şi Mucava în 
fire, nemaiputând să reziste curiozităţii de care era cuprins. 
Nimeni însă nu-i dădea nici cea mai mică atenţie. Clipi de câteva 
ori mânios din singurul său ochi pe care îl avea apoi a scos un 
răcnet îngrozitor. 

Cum s-a asigurat că Mong şi-a întors privirea spre el, s-a 
înţepenit deodată şi a făcut câteva mişcări, ca apucat de 
spasmuri, cu mâinile şi cu picioarele. 

— ÎI văd, strigă el, îl văd! Este departe. Nu l-a luat demonul 
alb. Este singur şi în mare primejdie. Dar, adăugă el repede, 
dacă mi se plătesc cele zece capre grase şi celelalte lucruri, tot 
mai este timp să-l scăpăm. 

Rabi Keg s-a oprit să asculte. Mong se uită la el nedumerit. Nu 
ştia ale cui vrăji sunt mai bune. 

— Ţie ce îţi spune magia? îl întrebă el pe Rabi Keg. 

— Şi eu îl văd, ţipă Rabi Keg. Dar nu este acolo unde spune 
Mucava că ar fi. Este mort în fundul râului. 

La auzul acestora, pe Mome o cuprinse disperarea şi începu 
să plângă. 

Tarzan s-a ţinut de urma bătrânului, a celor două hiene şi de a 


114 


micului negru până la gura peşterii din trecătoarea stâncoasă 
dintre cele două dealuri. Acolo s-a oprit un moment înaintea 
barierei de nuiele făcute de Mucava, ascultând la mărâiturile şi 
scrâşnetele ce se auzeau slab din adâncul cavernei. După puţin 
însă, amestecat cu ţipetele fiarelor, a ajuns la urechile agere ale 
lui Tarzan şi geamătul de agonie al unui copil. Nu a mai stat 
atunci pe gânduri. Cu o singură smucitură a împins uşa cât colo 
şi a intrat în întunericul cavernei. Strâmt şi întunecos era 
coridorul, dar s-a servit prea mult de ochii săi, obişnuiţi cu 
întunericul cumplit al nopţilor din junglă. Mergea repede şi cu 
mare atenţie; era întuneric şi nu cunoştea locul în care se afla. 
Insă cu cât înainta, cu atât auzea mai tare mârâiturile celor 
două hiene, amestecate cu râcâiturile şi zgârieturile ghearelor 
lor pe lemn. 

Gemetele copilului au crescut în volum şi Tarzan a recunoscut 
în ele vocea micuţului „balu” al său. Nu era nici o grabă isterică 
în înaintarea lui. Era prea obişnuit cu moartea din junglă, ca să 
se emoţioneze în faţa morţii unui cunoscut, dar pofta de luptă îl 
silea să meargă mai repede. Nu era decât o fiară sălbatică, iar 
inima lui de fiară, bătea puternic, anticipând conflictul. 

In încăperea stâncoasă din centrul dealului, micul Tib s-a 
ghemuit lângă zid, cât a putut mai departe de fiarele înnebunite 
de foame. A văzut gărduţul de nuiele slăbind sub atacurile lor 
disperate. Ştia că în câteva minute viaţa i se va stinge, într-o 
moarte oribilă sfâşiat de colții galbeni ale acestor animale 
dezgustătoare. La impulsurile puternice ale celor două corpuri 
grele, portita s-a îndoit înăuntru, până când s-a rupt trosnind, 
dând drumul ambelor carnivore asupra băiatului. Tib aruncă 
spre ele o ultimă privire de spaimă, apoi a închis ochii, 
îngropându-şi faţa în mâini şi plângând de ţi se rupea inima. 

In primul moment, hienele s-au oprit, ţinute în loc de prudenţă 
şi laşitate. După ce au stat puţin astfel, privindu-şi prada, au 
început să înainteze pe furiş spre băiat, pitindu-se pe brânci. În 
poziţia aceasta a dat Tarzan peste ele când a pătruns în cameră 


115 


rapid şi fără zgomot... ca urechile agere ale fiarelor să nu fi 
înregistrat sosirea lui. S-au întors de la Tib şi cu mârâituri 
furioase, au sărit asupra lui Tarzan, care mergea spre ele 
zâmbind. 

Repezindu-se la fiară, a apucat-o de ceafă tocmai când voia 
să scape trecând pe lângă el şi a aruncat-o dincolo de cavernă, 
lângă tovarăşa ei. Apoi, Tarzan l-a ridicat pe Tib de jos, iar când 
copilul a simţit mâini omeneşti pe el, în loc de labele şi colții 
hienelor, a deschis ochii şi s-a uitat în sus, surprins şi 
neîncrezător. Când a constatat că lângă el este Tarzan, din 
pieptul lui de copil a ieşit un suspin de uşurare şi s-a agăţat cu 
mâinile de salvatorul său, ca şi cum demonul cel alb nu ar fi fost 
cea mai temută creatură din junglă. 

Când Tarzan a ajuns la ieşirea din peşteră, hienele nu se mai 
vedeau nicăieri. Şi atunci, după ce l-a lăsat pe Tib să bea apă de 
la un izvor din apropiere, până se sătură, l-a luat pe umeri şi a 
pornit cu el prin junglă, în trap, hotărât să o liniştească pe Mome 
cât mai repede, deoarece a ghicit că lipsa mititelului ei era 
cauza atâtor bocete ale negresei. 

— E mort în fundul râului! Ha! Ha! îl batjocori Mucava pe 
vraciul satului. Ce ştie omul acesta despre secretele magiei? ŞI 
mai întâi, cine este el care să îndrăznească a spune că vrăjile lui 
Mucava nu sunt bune? Mucava îl vede pe fiul Momei. Este 
departe, singur, în mare primejdie. Grăbiţi-vă cu cele zece capre 
grase, căci altfel... 

Dar nu a mers mai departe. A venit o întrerupere de sus, chiar 
din crengile copacului sub care stăteau s-a auzit un zgomot, iar 
când cei cinci negri s-au uitat în sus, aproape că au leşinat de 
spaimă văzându-l pe marele zeu alb uitându-se în jos la ei. Mai 
înainte de a avea timp să fugă, au mai văzut şi altă faţă, aceea 
a micului Tib, vesel şi fericit. 

Tarzan a sărit fără frică în mijlocul lor, cu băiatul în spinare, 
depunându-l la picioarele mamei sale. Mome, lbet, Rabi Keg şi 
Mong s-au îngrămădit toţi în jurul băiatului, încercând să-i pună 


116 


cu toţii întrebări, deodată. Apoi, deodată, Mome s-a repezit cu 
ferocitate să-l sfâşie pe Mucava, deoarece băiatul i-a spus tot ce 
a suferit din partea crudului bătrân. Mucava însă, nu mai era 
acolo. Nu i-a trebuit să mai recurgă la vrăjitorie, ca să se 
încredinţeze că pe aproape de Mome, nu era tocmai sănătos să 
mai stea, după ce Tib şi-ar fi spus povestea. Aşa că alerga acum 
prin junglă, pe cât de iute îl duceau picioarele sale bătrâne, 
îndreptându-se spre îndepărtata lui vizuină unde ştia că negrii 
nu vor îndrăzni să-l urmărească. 

Tarzan a dispărut şi el, după cum avea obiceiul să facă, spre 
completa mistificare a negrilor. Privirile Momei au alunecat apoi 
spre Rabi Keg. Vraciul satului a văzut în ochii negresei ceva care 
nu anunţa nimic bun şi s-a dat înapoi. 

— Aşa, hai? Tib al meu e mort în fundul râului? A început să 
strige negresa. E departe, singur şi mare primejdie, nu-i aşa? 
Vrajă! Ptiu! 

Dispreţul pe care Mome îl îngrămădi în acest singur cuvânt ar 
fi făcut onoare şi celui mai mare actor mondial. 

— Vrajă, da, vrajă! ţipă ea. Stai să-ţi arăt eu o vrajă de-a mea! 

Şi, zicând acestea, a pus mâna pe un băț şi a început să-l 
croiască pe Rabi Keg pe spate şi în cap. Bietul vraci a încercat 
să fugă scoțând ţipete de durere. Mome îl urmări lovindu-l din 
când în când, până la porţile satului, apoi pe toată lungimea 
potecii, până când negrul s-a ascuns în coliba sa..., spre marele 
haz al războinicilor, al femeilor şi copiilor. Aşa s-a întâmplat că 
Tarzan a mai câştigat doi duşmani. 

Cele mai grozave planuri de răzbunare ale lor se prăbuşeau în 
faţa fricii şi a smereniei ce o simțeau, numai gândindu-se la 
acest alb puternic şi misterios. Tânărul lord Greystoke nu ştia că 
ei plănuiesc împotriva lui, dar, chiar dacă ar fi ştiut, nu s-ar fi 
sinchisit. Dormi bine în noaptea aceea, după cum a mai dormit 
şi în alte nopţi şi cu toate că nu avea nici un acoperiş deasupra 
şi nici uşi a dormit cu mult mai bine decât nobila sa rudă din 
Anglia, care a mâncat în seara aceea cam mult „homar” şi a 


117 


băut la cină puţin vin tare. 


CAPITOLUL VII - Moartea lui Mucava. 


Pe când nu era decât un flăcău, Tarzan a învăţat, printre alte 
lucruri, să împletească funii din iarba fibroasă de prin pădure şi 
junglă. 

Erau tari şi rezistente funiile împletite de Tarzan, micul 
Tarmangani. Chiar tatăl său vitreg, Tub, ar fi putut să jure, ba ar 
fi putut spune şi multe altele; ar fi fost destul să încerci să-l 
mituieşti cu o mână plină de amide grase şi şi-ar fi dezlegat 
limba îndeajuns să povestească câteva istorioare despre 
multele necazuri pe care Tarzan i le-a făcut cu funia lui. E drept 
însă, că în momentele acelea îl apuca o furie atât de mare - 
numai gândindu-se mai mult la funie sau la Tarzan - că nu ar fi 
fost tocmai bine să se afle cineva prin apropierea lui, ca să-l 
audă ce avea de spus. 

Laţul, ca un şarpe al arcanului, a căzut de atâtea ori pe 
neaşteptate peste capul lui Tub, făcându-l să se poticnească 
dureros, fără să se mai poată ridica, tocmai atunci când se 
aştepta mai puţin, că nu-i de mirare că în inima lui sălbatică nu 
mai era loc de iubire pentru fiul său vitreg cu pielea albă şi 
netedă, sau simpatie pentru născocirile nesfârşite ale acestuia. 

Se mai întâmpla ca Tub, să spânzure neputincios în aer, laţul 
arcanul strângându-i-se de gât şi moartea privindu-l în faţă, în 
timp ce micul Tarzan juca de bucurie pe vreo creangă din 
apropiere, aţâţându-l cu diverse expresii şi strâmbându-se la el. 

A mai fost şi altă împrejurare când funia a jucat un rol din cele 
mai însemnate: singura împrejurare, de altfel, despre care Tub 
îşi amintea cu plăcere. Tarzan, tot atât de activ la creier ca şi la 
corp. Inventa întruna diferite jocuri, deoarece în copilăria lui a 
învăţat foarte multe prin intermediul jocurilor. În acea zi a mai 
învăţat ceva, iar faptul că nu şi-a pierdut viaţa pe când a învăţat 


118 


era o mare surpriză pentru el, iar pentru Tub un izvor de plăcere 
şi de amintiri dulci. 

Băiatul, aruncând cu arcanul după un tovarăş de joc care se 
găsea într-un copac, nu a nimerit, dar laţul s-a prins de o 
creangă mare şi încercând să o recupereze, s-a strâns şi mai 
tare. Atunci a început să se urce pe ea, ca să o poată dezlega de 
creangă. Pe când era la jumătatea drumului, un pui de maimuţă 
mai jucăuş ca ceilalţi, a apucat capătul de funie ce atârna şi a 
fugit cu el până unde a putut să ajungă lungimea acestuia. 
Tarzan i-a strigat să se oprească şi maimuţoiul dând drumul 
funiei puţin o smuci repede spre el, îndărătnic, nevoind să 
asculte de ceea ce îi spunea Tarzan. 

Aceasta a generat o mişcare de balans a corpului care i-a 
distrat atât pe maimuţă, cât şi pe băiat. Atunci Tarzan a insistat 
ca maimuța să continue mişcarea, legănându-l în toate părţile. 
Distanţa, nefiind prea mare, deoarece creanga nu era prea sus 
de la pământ, nu putea să dea băiatului fiorii necesari care fac 
parte din petrecerile noastre din copilărie. 

S-a urcat deci, pe creanga unde s-a încurcat laţul, l-a desfăcut 
şi a trecut pe o creangă mare şi groasă, mult mai departe de 
pământ decât prima. Acolo a legat bine laţul, apoi luând în 
mână celălalt capăt al funiei, a coborât în aer printre crengi, 
atât cât i-a permis lungimea funiei de jos, apoi a început să se 
legene, sucindu-şi şi răsucindu-şi corpul ca un pendul, la vreo 
zece metri deasupra ierbii din poiană. 

Ah, ce plăcut era! Un joc neînchipuit de frumos. Tarzan era ca 
fermecat. A mai descoperit că, după câteva minute, 
torsionându-şi corpul la timpul potrivit şi aşa cum trebuia, putea 
să micşoreze sau să accelereze oscilaţia după dorinţă. Deci, 
nefiind decât un băiat fără griji, a preferat, fireşte, să mărească 
oscilaţia. După puţin se legăna puternic înainte şi înapoi, pe 
când în poiană, maimuţele din tribul lui Ciuk se uitau la el 
aproape uimite. 

Dacă legănându-se de capul funiei, ar fi fost oricare alt copil 


119 


normal în locul lui Tarzan, nu s-ar fi întâmplat ceea ce s-a 
întâmplat cu el, deoarece nici un alt copil nu s-ar fi legănat atâta 
timp, cât să înlesnească acea întâmplare. 

Tarzan se simţea aproape tot atât de bine legănându-se 
atârnat de mâini, ca şi cum ar fi stat în picioare pe teren solid. În 
tot cazul, el nu s-a simţi obosit decât mult mai târziu, când altui 
copil i-ar fi amorţit mâinile de tot, de încordare fizică. Aceasta a 
fost spre nenorocirea lui Tarzan. 

Tub îl privea împreună cu ceilalţi membrii ai tribului. Dintre 
toate fiinţele din junglă nu era niciuna pe care Tub să o fi urât 
din toată inima, aşa cum ura această caricatură de maimuţă: o 
fiinţă fără păr, cu pielea albă, netedă, fiinţă hidoasă sub toate 
aparențele. 

Dacă nu ar fi fost agerimea lui Tarzan şi paza neîncetată a 
dragostei materne a sălbaticei Kala, Tub s-ar fi scăpat de multă 
vreme de această pată pe blazonul familiei sale. A trecut atâta 
timp de când Tarzan a devenit membru al tribului, că Tub a uitat 
împrejurările intrării orfanului din junglă în familia sa, iar acum 
Tub îl credea pe Tarzan fiul său, ceea ce îi amplifica ciuda. 

Tarzan se legăna cât putea mai tare, până când tocmai când 
a ajuns pe punctul cel mai înalt al arcului descris de funie, 
acesta rozându-se repede de scoarţa aspră a copacului, s-a rupt 
pe neaşteptate. Toate maimuţele care îl priveau, l-au văzut pe 
Tarzan zburând înainte şi în sus, apoi în jos, ca o bucată de 
plumb. Tub a sărit în aer, emițând ceea ce, la o fiinţă 
omenească ar fi fost o exclamaţie de deliciu. Acum se va sfârşi 
cu Tarzan şi cu mai multe din necazurile lui Tub. 

De acum încolo putea să-şi trăiască restul vieţii în linişte şi 
siguranţă. 

Tarzan a căzut de la o înălţime de vreo cincisprezece metri, 
întins pe spate, într-un tufiş. Kala a ajuns prima lângă el...; 
ferocea, urâta şi iubitoarea Kala. A mai văzut ea o dată, cu mulţi 
ani înainte, stingându-se viaţa micului ei „balu” tocmai printr-o 
astfel de cădere. 


120 


Era oare dat să-l piardă şi pe acesta tot aşa? L-a găsit pe 
Tarzan zăcând nemişcat şi înfundat adânc în tufiş. l-a trebuit 
bietei femele câteva minute până să-l poată descurca şi scoate 
de acolo, dar băiatul nu a murit din cauza căzăturii. Nu a fost 
nici chiar grav rănit. 

Crengile de mai sus ale tufişului au atenuat forţa căderii, dar 
la ceafa avea o tăietură care arăta că s-a izbit de tulpina groasă 
a răchitei, explicând, în felul acesta şi pierderea cunoştinţei. 
După un sfert de oră, însă era tot atât de activ ca şi înainte. Tub 
era furios şi în furia lui, a vrut să-l muşte pe un tovarăş, fără să 
se uite mai întâi cine era, aşa că mâncă o bătaie zdravănă 
pentru că a ales să-şi răcorească necazul tocmai pe un 
maimuţoi tânăr, în plina vigoare a vârstei. 

Tarzan a învăţat ceva nou şi anume că frecarea continuă 
poate roade firele funiei sale. Totuşi, au trecut mulţi ani până să 
aibă prilejul să se folosească de această experienţă la altceva 
decât ca pe un avertisment în jocul cu funia. A sosit însă şi ziua 
când acelaşi fapt, care aproape că l-a ucis să devină mijlocul de 
salvare a vieţii sale. 

Nu mai era copil, ci flăcău în toată puterea cuvântului. Acum 
nu mai era nimeni care să vegheze cu grijă asupra lui, dar nici 
nu avea nevoie de aşa ceva. Kala a murit ca şi Tub. Odată însă, 
cu moartea Kalei a pierdut-o pe singura fiinţă de care a fost iubit 
cu adevărat până atunci, pe câtă vreme moartea lui Tub a lăsat 
în urmă destui maimuţoi care să îl urască. 

Tarzan nu era mai crud sau mai sălbatic decât inamicii săi, 
deşi putea fi tot atât de crud şi de sălbatic după cum erau şi 
fiarele care îl însoțeau, însă, adeseori putea fi şi duios, ceea ce 
ei nu erau niciodată. Nu, nu acesta era motivul care l-a făcut să 
piardă iubirea mai multor maimuţoi din trib ci faptul că poseda 
şi practica o caracteristică pe care ei nu numai că nu o 
înțelegeau, dar nici nu ar fi putut să o înţeleagă, chiar dacă ar fi 
vrut... era latura de umor inerentă fiinţei omeneşti. 

Posibil, însă ca la Tarzan să fi fost puţin mai dezvoltată 


121 


manifestându-se prin glume dureroase şi brutale asupra 
prietenilor săi şi hărţuieli ale inamicilor. Insă duşmănia lui 
Mucava nu o datora nici unuia din aceste motive. Mucava, 
vraciul, vrăjitorul, locuia într-o peşteră între două dealuri, 
departe de satul şefului Mong. Vraciul era gelos pe Tarzan şi 
nefiind om care să uite uşor, era cât pe-aci să fie cauza pieirii 
lui. 

Au trecut luni întregi de zile de când Mucava trăia numai cu 
ură iar răzbunarea i se părea atât de departe, încât nu avea să 
se mai întâmple niciodată, Tarzan trăind prin alte părţi ale 
junglei, despărțite de mulţi kilometri de vizuina lui Mucava. 
Numai o dată a avut prilejul să-l vadă pe demonul alb, cum îi 
ziceau adesea flăcăului negrii şi tocmai atunci, Tarzan l-a 
frustrat de o plată grasă, făcându-l şi mincinos, ba chiar arătând 
că vrăjitoriile lui nu au nici o valoare. 

Aceste lucruri nu le putea uita Mucava, cu toate că i se părea 
că nu va mai avea niciodată ocazia să se răzbune. Şi totuşi, 
prilejul acesta s-a ivit într-o bună zi, pe neaşteptate. 

Tarzan era la vânătoare, departe, spre nord. S-a depărtat de 
trib după cum făcea din ce în ce mai des, pe măsură ce se 
apropia de maturitate, ca să vâneze singur câteva zile. 

În copilărie s-a distrat foarte mult alergând şi jucându-se cu 
puii de maimuţă, dar aceşti amici de joacă s-au transformat 
acum în nişte brute posomorâte, nervoase, bănuitoare şi 
arţăgoase peste măsură. 

În timp ce vâna, cerul începea să se înnoreze. Norii rupţi în 
bucăţi şi mânaţi de un vânt puternic, treceau repede pe 
deasupra vârfurilor copacilor, amintindu-i lui Tarzan de 
antilopele speriate de atacul unui leu flămând. Dar, cu toate că 
norii alergau atât de repede pe bolta cerească, pădurea era 
nemişcată nici o frunză nu tremura, iar liniştea apăsa ca o 
greutate insuportabilă. Până şi insectele păreau că au amorțit în 
aşteptarea îngrijorătoare a unui eveniment îngrozitor, iar fiinţele 
mai mari din junglă nu scoteau nici un sunet. 


122 


Tot aşa trebuie să fi fost şi jungla la început, în era neînchipuit 
de îndepărtată, mai înainte ca Dumnezeu să fi populat lumea cu 
vietăţi, iar pe deasupra mai domnea şi o lumină palidă, gălbuie, 
prin care se strecurau norii, alergând odată cu vântul care îi 
împingea din urmă. 

Tarzan a văzut aceste stări atmosferice de mai multe ori, dar 
niciodată nu a putut să se scuture de un sentiment ciudat care îl 
cuprindea de fiecare dată în asemenea împrejurări. Nu cunoştea 
ce este frica, dar faţă de manifestarea elementelor cu puteri 
nemăsurate şi nemiloase ale Naturii, se simţea foarte mic şi 
singur. Din depărtare se auzea un geamăt surd. 

— Leii îşi caută prada, murmură el, uitându-se sus, la norii 
veşnic în mişcare. 

Geamătul crescu în volum şi în forţă aproape un adevărat 
muget de data aceasta. 

— lată-i că vin, a zis Tarzan, căutând un adăpost sub frunzişul 
des al unui copac. 

Deodată copacii şi-au încovoiat simultan vârfurile ca şi cum 
Dumnezeu ar fi întins o mână din ceruri, apăsându-şi palma în 
jos asupra lumii. 

— lată-i că trec! Trec leii! îşi şopti Tarzan. 

După aceea s-au pornit flăcările vii ale fulgerelor, urmate de 
tunete asurzitoare. 

— Au sărit leii, strigă Tarzan şi acum răcnesc pe cadavrele 
victimelor lor! 

Copacii se clătinau acum sălbatic în toate direcţiile, în timp ce 
un vânt îndrăcit bătea fără milă prin pădure. In mijlocul acestuia 
a sosit şi ploaia... nu aşa cum vine peste noi în ţinuturile 
nordice, ci subit, un potop înăbuşitor, orbitor. 

— Sângele celor ucişi, interpretă Tarzan fenomenul, lipindu-se 
şi mai tare de trunchiul copacului sub care se adăpostea. 

Nu era însă departe de marginea pădurii şi cu puţin înainte de 
a începe vijelia a văzut în apropiere două dealuri, dar acum nu 
mai putea vedea nimic. 


123 


Se distra privind cum cade ploaia, căutând cu ochii cele două 
dealuri. Işi închipuia că ploaia va înceta curând, că soarele va 
ieşi din nou şi că totul va fi cum a fost mai înainte, în afară de 
câteva crengi căzute ici-colea, sau că vreunul din bătrânii copaci 
din junglă, putred, să se fi prăbuşit, îngrăşând pământul din 
care s-a hrănit de secole întregi. 

Peste tot în jurul lui, văzduhul era plin de crengi şi frunze care 
cădeau la pământ, smulse din rădăcină de furia vântului şi de 
greutatea apei care le izbea. 

Un copac s-a clătinat şi a căzut la câţiva metri de el, dar el era 
ferit de toate aceste primejdii de crengile întinse ale unui copac 
tânăr şi solid sub care l-a îndreptat instinctul fiarei din junglă. 
Aici nu era decât într-o singură primejdie şi aceasta foarte 
îndepărtată. S-a nimerit să fie, pentru că stejarul care l-a ocrotit 
a fost trăsnit pe neaşteptate, iar când a apărut soarele din nou, 
Tarzan zăcea întins cu faţa în jos, printre sfărâmăturile uriaşului 
care l-ar fi ocrotit. 

Mucava a ieşit la intrarea peşterii sale, după ce au trecut 
furtuna şi ploaia şi a privit scena din faţa lui. Putea să vadă bine 
cu singurul său ochi teafăr..., însă chiar dacă ar fi avut mai mulţi 
ochi, tot nu ar fi putut considera că aspectul junglei este frumos. 
Faţă de asemenea amănunte, din punctul de vedere al firii sale, 
creierul său nu ar fi reacţionat. Chiar dacă ar mai fi posedat 
nasul, pe care de mulţi ani nu îl mai avea, tot nu ar fi simţit 
plăcere în aerul de curând spălat. 

De fiecare parte a leprosului se afla câte unul din tovarăşii lui 
nedespărţiţi: cele două hiene care miroseau cu botul în sus prin 
aer. Una a scos un mărâit surd, apoi, cu capul în jos, a pornit 
repede spre junglă, urmată imediat şi de cealaltă. Mucava, 
curios de atitudinea fiarelor, a pornit după ele, ţinând în mână 
noduroasa lui bâtă. 

Hienele s-au oprit la câţiva metri de trupul lui Tarzan întins pe 
jos, mirosind şi mârâind. Apoi a sosit şi Mucava, neputând să 
creadă ceea ce vedea cu proprii săi ochi. 


124 


Când s-a dezmeticit şi a văzut că era, într-adevăr, demonul, 
furia sa nu a mai cunoscut margini, în convingerea că e mort, iar 
el Mucava, frustrat de răzbunarea la care visa de atâta vreme. 
Hienele s-au apropiat de Tarzan cu colții rânjiţi. Scoţând un țipăt 
de neînțeles, Mucava s-a năpustit asupra lor izbind cu putere în 
dreapta şi în stânga, în speranţa vagă că ar mai fi rămas puţină 
viaţă în corpul pe care toate aparențele îl arătau fără viaţă. 

Fiarele, căutând să-l muşte şi mârâind răguşit de furie, 
aproape că au sărit să-l sfâşie, dar frica infiltrată în ele de atâta 
vreme le-a reţinut şi de data aceasta departe de gâtul în 
putrefacție al aceluia care le chinuia. S-au retras câţiva metri 
mai încolo, aşezându-se pe şoldurile din spate, cu ochii 
scăpărând de ură şi de foame pe care nu şi-au putut-o potoli. 

Mucava s-a aplecat şi şi-a aplecat urechea în dreptul inimii lui 
Tarzan. Bătea încă. Atunci în sluţenia lui s-a ivit, pe cât era 
posibil aceasta, o urmă de plăcere. Lângă Tarzan se găsea lunga 
sa funie de iarbă Mucava l-a făcut imediat prizonier, legându-i 
braţele la spate, apoi l-a ridicat pe umăr, deoarece, deşi bătrân 
şi plin de răni, i-a mai rămas destulă putere. 

S-a îndreptat spre peşteră, iar hienele au pornit lângă el, 
urmându-l prin coridorul întunecos. Negrul continua să-şi ducă 
sarcina, clătinându-se sub greutatea ei, spre fundul dealului, 
trecând prin camere subterane, legate între ele prin coridoare 
întortocheate, până când, la o cotitură bruscă, a ajuns într-o 
încăpere rotundă unde pătrundea lumina zilei. 

S-a oprit acolo, adânc de tot în malul dealului, în ceea ce 
părea a fi fost craterul unui vulcan vechi, unul din acelea care 
nu ajung niciodată la demnitatea de munte şi nu sunt decât 
nişte scobituri adânci, încadrate de lavă, mult mai apropiate de 
suprafaţa pământului decât un adevărat vulcan. 

Cavitatea aceasta era încadrată între pereţi drepţi şi 
prăpăstioşi. Singura ieşire era trecătoarea prin care a intrat 
Mucava. Pe fundul stâncos al craterului, au răsărit pe vremuri 
doi-trei copaci piperniciţi, dar, la vreo patruzeci de metri în sus 


125 


se puteau vedea marginile dinţate ale acestei gropi moarte, reci 
şi infernale. 

Mucava l-a proptit pe Tarzan de trunchiul unui copac, 
legându-l cu propria sa funie de iarbă dar cu toate că i-a lăsat 
mâinile libere, a făcut nodurile în aşa fel că Tarzan nu ar fi putut 
ajunge până la ele. Hienele se învârteau încoace şi încolo, 
mârâind fioros. Mucava le ura din tot sufletul, dar şi ele îl urau 
pe el. Vraciul ştia că ele nu aşteaptă decât momentul când el va 
deveni neputincios, sau până când ura lor va ajunge să 
depăşească teama ce o simțeau faţă de el. 

In adâncul inimii sale se temea şi el foarte mult de aceste 
fiare, aşa că avea întotdeauna grijă să fie bine hrănite. Vâna 
adeseori pentru ele, atunci când căutările lor după hrană nu 
dădeau rezultate satisfăcătoare. Totuşi era foarte crud cu ele, 
manifestând cruzimea unui creier îngust, bolnav, bestial şi 
primitiv. 

După ce l-a legat pe Tarzan s-a dus din nou în coridor, gonind 
şi hienele înaintea lui. Apoi aşeză transversal cu intrarea, o 
portiţă de crengi împletite, care închidea intrarea din coridor în 
crater în timpul nopţii, astfel ca Mucava să doarmă liniştit; în 
acest mod hienele erau izolate ca nu cumva să sară asupra 
vraciului pe când dormea. 

Mucava a ieşit din peşteră a umplut un vas cu apă de la 
izvorul ce se prelingea dintr-o stâncă din apropiere şi s-a întors 
în crater. Hienele se uitau cu lăcomie printre gratiile portiţei, la 
Tarzan. Au mai fost ele hrănite în felul acesta şi altă dată. 
Vraciul s-a apropiat cu apă de Tarzan, aruncându-i în faţă o 
parte din conţinutul vasului. Observă o fluturare a pleoapelor, 
iar apoi, Tarzan a deschis ochii şi s-a uitat în jurul lui. 

— Demone! strigă Mucava. Eu sunt cel mai mare vraci. 

Vrăjile mele sunt puternice. Ale tale sunt slabe. Dacă nu ar fi 
aşa, ai sta tu oare legat ca un ied, când este pus să atragă leii? 

Tarzan nu a înţeles nimic din ce a spus vraciul, aşa că nu a 
răspuns, ci se uita ţintă la el cu o privire rece, pătrunzătoare. In 


126 


timpul acesta hienele s-au apropiat de Tarzan pe la spate. Le-a 
auzit mârâitul, dar nici nu a întors capul măcar. Era şi el tot o 
fiară, însă cu creier de om. Fiara din el refuza să arate frica în 
faţa unei morţi pe care mintea lui umană o considera 
inevitabilă. 

Mucava, nefiind pregătit să-şi predea victima hienelor, s-a 
repezit cu bâta la ele. A fost o mică învălmăşeală în detrimentul 
fiarelor, după cum se întâmpla de regulă. 

Când a văzut scena, Tarzan şi-a dat seama de ura ce exista 
între cele două animale şi hidosul simulacru de om care le 
stăpânea. 

După ce hienele au fost stăpânite, Mucava s-a întors pentru a- 
| batjocori mai departe pe Tarzan, dar, văzând că nu înţelege 
nimic din ce îi spune, renunţă la sportul acesta. S-a retras în 
coridorul pe care l-a închis cu portiţa de crengi împletite. Apoi și- 
a aşternut o rogojină alături, dincolo de portiţă, ca să poată 
şedea întins şi să privească derularea savuroasei scene. 

Hienele se apropiau câte puţin, pe furiş, dând ocol flăcăului. 
Tarzan întinse o clipă de legăturile sale, dar a înţeles imediat că 
funia pe care a împletit-o el să-l ţină pe Numa, îl putea susţine şi 
pe el tot atât de bine. 

Nu voia să moară, însă putea să privească şi acum moartea în 
faţă după cum a făcut-o de atâtea ori, fără să clipească măcar. 

În clipa când a întins o funie, a simţit-o frecându-se de scoarţa 
copacului pipernicit pe după care era trecută. Instantaneu, s-au 
zugrăvit în memoria vizuală a flăcăului amănuntele unei scene 
din viaţa sa de copil. S-a văzut cum era cu câţiva ani în urmă 
suspendat în aer de capătul unei funii. A văzut o mulţime de 
maimuţoi privindu-l de jos, apoi funia rupându-se şi băiatul 
prăbuşindu-se la pământ. 

Tarzan a început să zâmbească, dar odată cu aceasta, a 
început să tragă repede de funie, încoace şi încolo, strâns de 
coaja aspră a copacului. Hienele căpătând curaj, s-au apropiat şi 
mai mult. Acum îl miroseau pe la picioare, dar când el plezni cu 


127 


mâinile libere, s-au retras din nou. Tarzan ştia că odată ce vor 
deveni flămânde, îl vor şi ataca. 

De aceea, rece, metodic şi fără grabă şi-a frecat funia de 
scoarţa zgrunţuroasă a copacului de care era legat. Mucava a 
adormit la intrarea în crater, dincolo de uşa de nuiele care îl 
apăra de hiene. 

S-a gândit că va trece un timp până ce hienele vor flămânzi, 
ca să aibă destul curaj să-l atace pe demonul legat şi 
neputincios din faţa lor. Atunci mărâiturile lor şi strigătele 
victimei îl vor deştepta. Între timp nu strica să doarmă, ceea ce 
a şi făcut. Astfel ziua trecea, hienele, nefiind flămânde, iar funia 
cu care era legat Tarzan era mai tare decât cea din copilărie. 
Totuşi, pe măsură ce foamea punea stăpânire pe fiare, firele 
funiei se slăbeau. 

În timpul acesta. Mucava dormea dus. Era târziu, după- 
amiază, când una din fiare, iritată de dorinţa de a se hrăni, s-a 
repezit mârâind la Tarzan. Zgomotul fiarei l-a deşteptat pe 
Mucava. Ridicându-se, privea la ceea ce se petrecea în grotă. 

A văzut una din hienele flămânde atacându-l pe flăcău şi 
repezindu-se la gâtul lui gol. A mai văzut însă, că prizonierul 
întinde o mână şi prinde fiara, care mârâia groaznic. 

A văzut a doua hienă sărind în umărul „demonului”. Apoi, s-au 
încordat în noduri sub pielea lui..., flăcăul s-a împins înainte cu 
toată puterea, legăturile s-au rupt şi toate trei fiarele s-au 
rostogolit pe podeaua craterului, mârâind, muşcând şi scâncind. 

Mucava a sărit în picioare. Era oare cu putinţă ca „demonul” 
să iasă biruitor în lupta cu fiarele? Imposibil! 

Fiinţa aceasta era neînarmată şi s-au rostogolit pe jos cu două 
hiene deasupra lui. Mucava nu îl cunoştea pe Tarzan. 

Flăcăul şi-a încleştat degetele în beregata unei hiene şi s-a 
ridicat într-un genunchi, cu toate că fiara cealaltă se căznea din 
răsputeri să-l doboare. Ţinând-o pe una din ele în frâu cu o 
singură mână Tarzan a întins şi mâna cealaltă şi a tras spre el 
fiara a doua. 


128 


Atunci, Mucava, văzând că lupta se întoarce împotriva forţelor 
sale, alergă în cavernă cu bâta ridicată; Tarzan l-a văzut venind 
şi ridicându-se în picioare, cu câte o hienă în fiecare mână a 
aruncat una în capul vraciului, rostogolindu-se amândoi pe 
pardoseală. 

A aruncat şi a doua fiară într-un colţ al craterului, pe când 
prima muşca din faţa putredă a stăpânului ei. Faptul însă nu era 
pe placul flăcăului, care izbind fiara cu piciorul, a trimis-o după 
tovarăşa ei. S-a aplecat, l-a prins pe Mucava de umăr şi l-a 
smucit în picioare. 

Vraciul, conştient încă, a citit în ochii flăcăului moartea rapidă 
şi teribilă care îl aştepta, aşa că s-a întors asupra lui cu dinţii şi 
unghiile, ca o fiară încolţită. Flăcăul s-a cutremurat la apropierea 
acestei figuri de a sa. Hienele, sătule de ce au păţit, au dispărut 
din coridorul care ducea afară din peşteră. 

Tarzan nu a întâmpinat nici o dificultate să-l stăpânească şi 
să-l lege pe Mucava. După aceea, l-a dus până la copacul de 
care l-a legat pe el, dar a avut grijă ca Mucava să nu mai poată 
scăpa aşa cum a scăpat el..., apoi, l-a părăsit. 

Când a trecut prin coridorul întortocheat al acestui 
apartament subteran, folosit de Mucava, nu a văzut hienele 
nicăieri, dar nu s-a mirat. 

— Se vor întoarce şi-a zis. 

În crater, între pereţii înalţi ai acestuia, îngheţat de spaimă şi 
tremurând ca de friguri, şedea Mucava legat de copac, 
gândindu-se la răzbunarea sa! 

— Se vor întoarce! a mai strigat Tarzan, referindu-se la hiene. 

Da, s-au întors la Mucava. 


CAPITOLUL VIII - Leul şi pielea de leu. 


Numa, leul, s-a pitit după un tufiş de mărăcini, aproape de o 
cotitură a râului. Aici era un vad mare, iar de o parte şi de alta a 


129 


apei malurile erau adânc săpate de un drum bătătorit, destul de 
larg la marginea apei, unde, de nenumărate secole, animalele 
sălbatice din junglă şi din câmpie, veneau să se adape; 
carnivorele cu îndrăzneală şi mândrie, erbivorele timide şi 
ezitând. 

Numa, leul. Era flămând..., chiar foarte flămând, aşa că 
aştepta în adâncă tăcere. În drumul său către vad, gemând, 
mârâind şi răcnind destul, dar pe măsură ce se apropia de locul 
unde l-a pândit pe Bara, cerbul, sau Horta, mistrețul, sau pe 
oricare altul din animalele cu carnea fragedă şi gustoasă care 
veneau să se adape, devenea tot mai tăcut. Această tăcere 
posomorâtă şi teribilă o dezminţeau numai privirile lui feroce şi 
zvâcniturile nervoase din vârful cozii. 

Pacco, zebra a fost prima care a sosit la vad, iar Numa, abia 
şi-a putut reţine un răcnet de furie, pentru că dintre toate 
erbivorele din câmpie, nici unul nu-i atât de sensibil ca Pacco, 
zebra. În spatele acestui armăsar vărgat, venea o mică 
herghelie de vreo treizeci-patruzeci din aceste animale mici, 
atât de asemănătoare calului. Conducătorul lor, apropiindu-se 
de râu, ciulindu-şi urechile şi ridicându-şi botul, a mirosit adierea 
uşoară care îi putea da de veste despre apropierea carnivorelor. 

Numa, devenind puţin nervos, a făcut o mişcare uşoară, 
trăgându-şi sub el picioarele din spate, pregătindu-se astfel 
pentru săritura bruscă primul pas al atacului său sălbatic. Ochii 
îi aruncau scântei, iar muşchii săi enormi tremurau de excitarea 
momentului. Pacco a făcut câţiva paşi mai aproape, s-a oprit, 
sforăi şi o luă la goană. S-a auzit apoi un ropot de copite şi 
întreaga herghelie a dispărut. Numa însă nu s-a mişcat. Ştia 
prea bine că Pacco se va întoarce, cu toate că o va lua la fugă 
de mai multe ori, până va avea destul curaj ca să-şi conducă 
haremul şi vlăstarii săi la adăpat. 

Se putea prea bine ca Pacco să se sperie serios. Numa a mai 
văzut şi în alte dăţi întâmplându-se aceasta, aşa că s-a înţepenit 
ca un lemn, de teamă ca nu cumva să fie tocmai el acela care i- 


130 


ar fi trimis înapoi la câmpie. 

Pacco şi familia lui s-au întors, s-au întors de mai multe ori la 
rând la apă şi tot de atâtea ori au tras şi o goană rapidă înapoi. 
De fiecare dată, însă veneau tot mai aproape de apă, până 
când, în cele din urmă, botul moale ca şi catifeaua al grăsuţului 
armăsar se afundă uşor în apa rece şi limpede a râului. 

Celelalte zebre i-au urmat exemplul şi s-au apropiat de apă, 
păşind cu multă băgare de seamă până alături de conducătorul 
lor. Numa şi-a ales o mânză grasă la care se uita cu lăcomie, 
deoarece nimic nu-i place lui Numa mai mult, decât carnea lui 
Pacco. Probabil că dintre toţi carnivorii, zebrele sunt cele mai 
greu de vânat de carnivori. 

Leul s-a ridicat încet, o idee numai, ca să sară, dar în clipa 
aceea trosni o crenguliţă sub apăsarea uneia din enormele labe 
ale fiarei. Atunci, ca şi un proiectil dintr-un turn, leul s-a năpustit 
asupra mânzei, dar şi crenguţa care s-a frânt a fost destul să-i 
sperie fricosul vânat, aşa că, în acelaşi timp cu atacul lui Numa, 
vânatul a pornit-o să fugă. 

Armăsarul a rămas cel din urmă, iar leul, făcând o săritură 
disperată, s-a aruncat prin aer ca să îl prindă. Crenguţa l-a 
frustrat pe Numa de prânzul lui, pentru că cu toate ghearele lui 
puternice au lăsat câteva dungi roşii pe frumoasa blană a 
zebrei. Numa s-a îndepărtat atunci de râu, intrând în pădure 
furios, flămând şi mai primejdios ca oricând pentru tot ce ar fi 
întâlnit în cale. Până şi Dango, hiena, nu ar fi avut norocul să fie 
curățată acum. In aceste toane era Numa când dădu peste 
maimuţele din tribul lui Ciuk. 

În junglă, nimeni nu se aşteaptă să se întâlnească decât 
foarte rar cu Numa, aşa de devreme dimineaţa. De regulă el 
doarme sătul într-un tufiş alături chiar de resturile vânatului de 
peste noapte. Numa însă, nu a vânat nimic în noaptea trecută, 
aşa că era acum tot la vânătoare, mai flămând ca oricând. 

Antropoizii îşi pierdeau vremea prin poiană, după ce şi-au 
satisfăcut dorinţa matinală a stomacului lor flămânzit. Numa i-a 


131 


mirosit cu mult mai înainte de a-i vedea. De obicei, s-ar fi 
îndepărtat de ei, ducându-se în căutarea altui vânat, pentru că 
şi Numa avea respect faţă de muşchii puternici, de colții cei 
mari şi de ghearele teribile ale maimuţoilor din tribul lui Ciuk. A 
pornit drept spre ei, cu botul rânjit într-un mârâit puternic şi 
sălbatic. 

Fără nici o clipă de şovăire, atacă din momentul când a ajuns 
într-un loc de unde maimuţele i-au venit în raza ochilor. Se aflau 
într-o poieniţă mai bine de o duzină din aceste fiinţe păroase, 
care semănau cu omul. 

Pe creanga unui copac, la câţiva paşi de maimuţoi, se afla un 
tânăr cu pielea bronzată de arşiţa soarelui. El a văzut atacul 
impetuos al leului, a văzut şi maimuţele luând-o la goană, 
maimuţoii călcând în fuga lor pe puişori. Numai una singură a 
rămas să înfrunte atacul, o femelă tânără sub suflul noii ei 
maternităţi, pentru a face sacrificiul suprem ca micul ei „balu” 
să poată scăpa. 

Tarzan a sărit jos de pe creangă zbierând şi ocărându-i pe 
maimuţoii care fugeau şi pe aceia care se găseau la adăpost 
prin copaci. Dacă maimuţoii ar fi arătat împotrivire, Numa nu și- 
ar fi terminat atacul, decât dacă era împins de cea mai cumplită 
foame. Dar chiar atunci nu ar fi scăpat neatins, dacă se 
întâmpla să scape. A 

Nu se ştie dacă maimuţoii l-au auzit pe Tarzan. In tot cazul, de 
l-au auzit cumva, au fost foarte domoli în răspunsul lor, pentru 
că leul a prins-o pe tânăra mamă şi a târât-o în desişul pădurii 
mai repede ca bărbaţii adulţi din trib să se reculeagă îndeajuns 
pentru a-şi aduna curajul de a-şi apăra prietena. 

Supărarea din vocea lui Tarzan a izbutit să stârnească în 
pieptul lor, un sentiment asemănător. Mârâind puternic, au 
pornit să-l urmărească pe Numa. În labirintul de frunze unde 
fiara căuta să se ascundă de ei. Flăcăul era în frunte, mergând 
repede, dar şi cu mare grijă, bizuindu-se pe auz şi miros, mai 
mult decât pe ochi, ca să îl găsească pe Numa. 


132 


Urma însă, era uşor de ţinut, deoarece corpul victimei, dus 
târâş, a lăsat urme clare de sânge pe unde a trecut, pe lângă 
mirosul puternic al fiarei... ca un fir de aţă albă. Pentru Tarzan, 
urma lui Numa era tot atât de distinctă, ca şi trotuarul străzilor 
din oraşe pentru noi. Tarzan a ştiut că se apropie de carnivor, cu 
mult înainte de a-i auzi mârâiturile furioase de prevenire. 

Strigând maimuţelor să facă ca el, s-a urcat repede într-un 
copac, după câteva clipe, Numa era înconjurat de un cerc de 
fiare aţâţate, destul de sus ca el să nu le poată ajunge cu 
ghearele, dar în plina lui vedere. 

Carnivorul stătea pitit cu labele din faţă pe pieptul victimei. 
Tarzan putea să vadă că era moartă, dar ceva din forul său 
interior îl îndemna să-i salveze cadavrul din ghearele fiarei, ca o 
pedepsire a ei. Strigând în cor tot felul de insulte, care mai de 
care mai teribile, au rupt crengi din jurul lor, aruncându-le 
asupra leului..., acesta, bineînţeles, în urma exemplului dat de 
Tarzan, ca iniţiator al bombardamentului. 

Numa a început să răcnească cu furie. Era flămând, dar în 
condiţiile acestea nu se putea hrăni. 

Maimuţele dacă ar fi fost lăsate în voia lor s-ar fi plictisit în 
curând şi l-ar fi lăsat pe leu să se bucure de tovarăşa lor moartă. 
Ele tot nu mai puteau să o învie, aruncând cu bețe în Numa şi 
deci, se foloseau pierzându-şi timpul în care fiecare şi-ar fi putut 
căuta liniştit de hrană? 

Tarzan avea cu totul altă concepţie. El socotea că Numa 
trebuia pedepsit şi gonit de acolo. Trebuia să i se administreze 
lecţia că nu are voie să mănânce un Mangani, chiar dacă a 
reuşit să îl ucidă. 

Mintea lui omenească îmbrăţişa şi viitorul, pe când maimuţoii 
nu puteau zări decât prezentul imediat. Ei se mulţumeau să 
scape azi de primejdia lui Numa, pe când Tarzan vedea nevoia, 
precum şi mijloacele, de a fi apăraţi şi în zilele ce vor mai urma. 

De aceea a insistat ca antropoizii să îşi continue atacul, astfel 
că ploaia de proiectile îl făcea pe Numa să-şi ferească 


133 


necontenit capul şi să răcnească întruna. Totuşi, de flămând ce 
era, nu se îndura să-şi părăsească prada. 

Tarzan însă şi-a dat seama în curând, că crengile aruncate de 
Numa nu-i pricinuiau fiarei nici o rană, nici nu o dureau prea 
tare, când se întâmpla să o nimerească, aşa că se uită prin jur 
după proiectile mai cu efect. Nu i-a trebuit multă vreme să 
găsească ceea ce îi trebuia. La vreo treizeci de metri de Numa 
ieşeau din pământ câteva vârfuri de stâncă de un granit 
descompus în bucăţi mari şi mici, insuflând flăcăului ideea unui 
fel de muniții mai eficace. 

Comunicând maimuţoilor ca să-l observe bine, s-a lăsat jos 
din copac şi adună un braţ întreg de pietre de toate 
dimensiunile, atâtea cât putea duce cu el. Ştia că îndată ce 
maimuţoii îl vor vedea ce face, îl vor imita imediat, înțelegând 
chiar ceea ce aveau de făcut, mai repede decât le-ar fi dat 
instrucţiile necesare în această privinţă. 

De altfel, dacă le-ar fi cerut să facă ceea ce au făcut după 
câteva minute, s-ar fi putut prea bine ca maimuţoii să nu-l 
asculte, pentru că Tarzan nu a ajuns încă regele tribului Ciuk. 
Aceasta a fost câţiva ani mai târziu. Deocamdată nu era decât 
un tânăr, care a reuşit să capete un loc de onoare în consiliile 
acestor fiare sălbatice, printre care o soartă ciudată l-a aruncat. 
Maimuţoii, posomorâţi din generaţia mai veche, tot îl urau, după 
cum fiarele îi urăsc pe toţi aceia în care nu au încredere şi al 
căror miros le este străin. 

Maimuţoii mai tineri, aceia care au crescut din copilărie odată 
cu el, s-au obişnuit cu mirosul lui ca şi acela al oricărui membru 
de trib. Ei nu aveau în el mai puţină încredere ca în oricare altul 
din camarazii lor. Totuşi, nu îl iubeau pentru că în afară de 
sezonul împerecherii, nu iubeau pe nimeni, iar animozităţile 
iscate între maimuţoi în timpul acestui sezon durau de multe ori 
tot anul, până în sezonul următor. Nu erau decât o bandă de 
fiare posomorâte şi uşor iritabile. 

Într-adevăr, se găsea printre ei şi câte unul în care să 


134 


încolţească primele semințe ale omenirii..., un fel de 
rememorare a omului care a făcut primii paşi spre umanism, 
atunci când a început să umble mai mult şi mai des pe 
picioarele din spate şi a descoperit că se mai poate servi şi la 
altceva de labele anterioare. 

De aceea şi Tarzan le-a arătat prin exemple ceea ce voia el să 
facă ei şi nu avea încă dreptul să le comande. El a descoperit de 
mult înclinarea maimuţelor spre imitație şi a învăţat că se poate 
folosi de ea. Prin urmare, umflându-şi braţele cu fragmente de 
granit, s-a urcat din nou în copac şi a rămas satisfăcut când a 
văzut că maimuţoii îi urmează imediat exemplul. 

În timpul scurtei pauze acordate leului, interval în care 
maimuţoii şi-au adunat muniții, el s-a pregătit să mănânce, dar 
abia a apucat să-şi întindă prada pentru ospăț şi să ia o poziţie 
mai comodă, că a şi fost izbit în obraz de o piatră colţuroasă pe 
care mâna experimentală a flăcăului a aruncat-o cu putere. 
Răcnetul lui brusc de durere şi de furie, aproape că a fost 
înăbuşit de o salvă de pietroaie din partea maimuţelor care au 
văzut actul lui Tarzan. Numa şi-a scuturat capul său masiv şi se 
uita furios în sus la aceia care îl chinuiau. 

Mai bine de jumătate de oră l-au urmărit cu pietre şi bețe 
rupte din pomi, dar, cu toate că leul şi-a târât prada până în cele 
mai dese tufişuri, era descoperit mereu şi proiectilele găseau 
drum până la el, fără să-i dea răgaz să se hrănească gonindu-l 
înainte. Maimuta aceea albă şi fără păr, care mirosea a om, era 
cea mai rea dintre toate, pentru că a ajuns cu îndrăzneala până 
acolo că venea aproape de regele animalelor, pentru a arunca 
cu mai multă precizie fragmentele colţuroase de granit şi 
bucăţile grele de lemn. 

Numa s-a repezit la el de câteva ori - atacuri bruşte, 
îngrozitoare - dar agera fiinţă care îl chinuia a fost întotdeauna 
în stare să-l evite, cu o uşurinţă insolentă, încât leul uita de 
foamea lui în locul furiei ce-l consuma, lăsându-şi prada singură 
de multe ori, minute întregi, în efortul zadarnic pe care îl făcea 


135 


să-şi prindă inamicul. 

Maimuţele şi Tarzan l-au urmărit până la o poiană mai mare, 
unde Numa s-a hotărât să se opună pentru ultima dată, 
aşezându-se în centrul poienii, destul de departe de oricare 
copac, pentru a fi imun la aruncările neîndemânatice ale 
maimuţelor. Tarzan îl nimerea acum mult mai des şi cu mai bun 
efect. Distanţa nu îi prea convenea lui Tarzan, pentru că Numa 
suferea izbiturile ocazionale numai cu câte o mârâitură şi s-a şi 
instalat la dejunul întârziat atât de mult. 

Tarzan se scărpina în ceafă, gândindu-se la o metodă mai 
eficace de atac, fiind hotărât să-l împiedice cu orice preţ pe 
Numa de a se alege cu vreun profit în urma atacului asupra 
tribului. Mintea lui de om se gândea la viitor, pe când păroasele 
maimute nu se gândeau decât la ura lor din prezent împotriva 
inamicului secular... Tarzan înţelegea că dacă Numa găseşte că 
este uşor să fure, când îi este foame, pe când unul din tribul lui 
Ciuk, nu va trece mult şi existenţa maimuţelor va fi un coşmar 
necontenit. 

Numa deci, trebuia să capete lecţia că uciderea unei maimuțe 
aduce după sine o pedeapsă imediată şi nici o recompensă. Nu 
era nevoie decât de câteva lecţii din acestea şi siguranţa de 
odinioară a tribului era pentru totdeauna asigurată. 

Probabil că leul acesta era vreun leu bătrân, ale cărui forţe şi 
agilitate fiind în descreştere, l-au silit să se agaţe de prima 
pradă pe care a putut-o prinde. Era de ajuns un singur leu, de 
era lăsat în voia lui să extermine tribul, sau cel puţin să-i facă 
existenţa atât de precară şi de îngrozită ca să nu mai fie de 
trăit. 

— Să vâneze pe Gomangani, reflectă Tarzan. Ei sunt pradă şi 
mai uşoară. Dar trebuie învăţat că printre Mangani nu are voie 
să vâneze. 

Prima chestiune pe care o avea de rezolvat era cum să 
smulgă corpul victimei din ghearele fiarei. A găsit, în cele din 
urmă un plan. Oricărei alte persoane, în afară de Tarzan, acest 


136 


plan i s-ar fi părut foarte riscant. Poate chiar şi lui Tarzan i s-a 
părut astfel, dar lui tocmai, îi plăceau foarte mult situaţiile care 
conţineau şi primejdii. În tot cazul, e de presupus că nici unul 
din noi nu am fi ales un astfel de plan pentru a juca o festă 
leului acela furios şi flămând. 

Tarzan avea nevoie de ajutor pentru ducerea la îndeplinire a 
planului pe care l-a conceput, iar asistentul lui trebuia să fie tot 
atât de curajos şi aproape tot atât de ager ca și el. 

Privirile flăcăului au căzut asupra lui Tug, tovarăşul său de joc 
din copilărie, rivalul primei sale iubiri, care acum dintre toţi 
maimuţoii din trib, era singurul despre care putea crede că 
poate nutri în creierul lui sălbatic, pentru Tarzan, un sentiment 
identic cu acela pe care noi, oamenii îl descriem cu cuvântul 
„prietenie”. Tarzan ştia că Tug este curajos, agil şi tânăr, cu o 
musculatură minunată. 

— Tug! strigă Tarzan. 

Marele maimuţoi şi-a întors privirea de pe o creangă groasă 
pe care încerca să o rupă şi se uită la Tarzan. 

— Tug, du-te mai aproape de Numa şi necăjeşte-l, adăugă 
Tarzan. Necăjeşte-l până se dă la tine. După aceea fugi în partea 
cealaltă, aşa ca el luându-se după tine să se îndepărteze cât 
mai mult de corpul Mukăi. [Ţine-l aşa, dacă poţi mai multă 
vreme. 

Tug, a dat afirmativ din cap şi a pornit, făcând ocolul poienii 
prin copaci, până de partea opusă lui Tarzan. Înainte de a 
cobori, a rupt o creangă groasă şi înainta spre Numa ocărându-l 
cum îi venea la gură. 

Leul, destul de supărat până acum, s-a uitat prima dată la 
Tug, apoi se ridică în picioare. Tot în acelaşi timp, coada i s-a 
înălţat dreaptă, întărindu-se ca băţul, iar Tug a pornit la fugă 
cunoscând prea bine semnalul de prevenire ce preceda atacul. 

Tarzan a alergat spre locul unde zăcea Muka. Numa, cu ochii 
ţintă la Tug, nu a avut cum să îl vadă pe Tarzan, aşa că a pornit 
după maimuţoiul care a luat-o la fugă, tocmai la timp, pentru că 


137 


a ajuns la cel mai apropiat copac cu vreo doi metri înaintea 
demonului de care era urmărit. Bietul antropoid, cu toată 
greutatea lui, s-a urcat de astă dată ca pisicile, pe trunchiul 
sanctuarului său. Câţiva centimetri erau suficienţi să-l ajungă 
ghearele lui Numa. 

Leul s-a oprit un moment sub copac, privind cu furie spre Tug 
şi scoțând răcnete de se cutremura pământul. După puţin, a 
vrut să se întoarcă la prada lui şi făcând aceasta coada ţeapănă 
i-a zvâcnit din nou şi a atacat cu mai multă atenţie ca şi până 
acum Ceea ce a văzut el, flăcăul care alerga spre copacii opuşi, 
ducând pe umărul lui uriaş cadavrul prăzii lui Numa. 

Maimuţele spectatori de prin copaci ai acestei întreceri pe 
viaţă şi pe moarte, ţipau cât le ţinea gura, insulte la adresa 
leului şi avertismente pentru Tarzan. Soarele, fierbinte şi 
strălucitor, cădea ca un reflector puternic asupra actorilor din 
poiană scoţându-i în relief faţă de spectatorii din umbra 
copacilor din jur. Se vedea bine corpul brun al tânărului, 
aproape ascuns de corpul păros, plin de sânge, al maimuţei 
ucise. După el venea leul îngrozitor cu coama neagră cu capul 
aplecat, cu coada întinsă, cursar de rasă din junglă alergând 
prin poiana luminată de soare. 

Ah, asta este viaţa! Cu moartea la câţiva paşi în urmă Tarzan 
gusta plăcerea unui astfel de trai în toată splendoarea lui. Va 
ajunge el la copaci înaintea morţii care îl gonea? 

Gunt, atârnat de o creangă s-a aplecat în faţa lui strigând 
sfaturile ce se pricepea să le dea. 

— Prinde-mă! striga Tarzan, sărind cu sarcina din spinare cu 
tot, spre maimuţoiul care atârna acolo de picioare şi de o labă. 
Gunt l-a prins - atât pe Tarzan, cât şi cadavrul femelei ucise - i-a 
prins cu o labă mare şi păroasă făcându-le vânt în sus, unde şi 
degetele lui Tarzan s-au încleştat de o altă creangă din 
apropiere. 

Sub ei, Numa a făcut o săritură enormă, dar Gunt greu şi 
neîndemânatic în aparenţă, era tot atât de rapid ca şi Manu, 


138 


maimuța cea mică, aşa că ghearele leului abia l-au atins, lăsând 
în urma lor o dâră de sânge, sub unul din braţele păroase ale 
maimuţoiului. 

Tarzan a dus cadavrul Mukăi până la furca unei crengi înalte, 
unde nici Şita. Pantera, nu l-ar fi putut ajunge. Numa păşea 
înfuriat încoace şi încolo, pe sub copac, răcnind îngrozitor. A fost 
frustrat atât de pradă, cât şi de răzbunare. 

Era, într-adevăr, sălbatic de tot, dar şi aceia care i-au luat 
prada de sub nas erau sus de tot, unde nu-i putea ajunge 
Maimuţele, după ce au mai aruncat cu câte ceva în fiară, s-au 
îndepărtat prin copaci dispărând din ochii ei. 

Tarzan s-a gândit mult la mica aventură din seara aceea. Ela 
prevăzut ce s-ar putea întâmpla dacă marii carnivori din junglă, 
ar da o atenţie serioasă tribului lui Ciuk... dar s-a mai gândit şi la 
spaima şi la fuga rapidă a maimuţelor, când leul s-a repezit 
asupra lor, la început. 

In junglă domnea foarte puţin umor şi atunci când se întâmpla 
să fie era de natură posomorâtă, aproape fioros. Fiarele ori nu 
au, ori au un simţ prea dezvoltat al umorului, dar tânărul vlăstar 
englez vedea cu haz multe lucruri care tovarăşilor săi, nu le 
păreau deloc hazlii. Incă din fragedă copilărie a căutat, cum s-a 
priceput mai bine, să scoată în evidenţă partea glumeaţă a 
lucrurilor, ba încă să o şi născocească de multe ori, spre marele 
necaz al maimuţelor din trib. 

De aceea şi acum a găsit prilej de râs, în marea spaimă a 
maimutelor, precum şi în furia dezamăgitului Numa... chiar în 
această aventură tristă în care Muka şi-a pierdut viaţa, punând 
în primejdie şi alţi membrii ai tribului în acelaşi timp. Nu au 
trecut decât câteva săptămâni de când Şita, repezindu-se, 
deodată printre membrii tribului, a prins un „balu” de pe 
creanga unui copac, unde l-a lăsat mama lui ca să-şi caute 
hrana mai încolo. Şita s-a depărtat neatinsă de nimeni, cu mica 
sa pradă în fălci. Gândurile acestea îl indispuneau mult pe 
Tarzan. A vorbit cu maimuţele, explicându-le uşurinţa cu care 


139 


Numa şi Şita, într-o singură lună, au ucis pe doi membrii ai 
tribului. 

— Ne vor mânca pe toţi, striga el. Noi vânăm prin junglă după 
voie, fără grijă de inamicii care se apropie de noi. Nici Manu nu 
face asta. Doi sau trei din tribul lui sunt totdeauna de pază. Tot 
aşa şi Pacco, zebra şi Wapi, antilopa: au paznici în jurul 
hergheliei sau cirezii, în timp ce restul este la păscut. Numai noi, 
Manganii, îi lăsăm pe Numa, Sabor şi pe Şita să vină să fure, 
ducând cu ei pe oricare din noi, mai ales pe micii „balu”. 

— Gr-r-r-r, începu Nung iritat de sugestivul tablou. 

— Dar ce putem face? a întrebat Tug, mai inteligent. 

— Să avem şi noi paznicii noştri, doi, trei, care să semnaleze 
apropierea lui Numa sau a Şitei, prevenindu-i astfel pe acei care 
şi-ar căuta hrana atunci în linişte. Nici Histah nu ar putea să se 
strecoare, cu toate că vine ascuns prin iarbă. 

lată, deci că maimuţele lui Ciuk, au început să pună santinele 
în jurul tribului, care să-i păzească pe când ceilalţi îşi căutau 
hrana, mai grupaţi acum. Tarzan însă, a pornit singur prin 
junglă, pentru că era om şi căuta să se distreze sau să guste din 
aventurile pe care jungla posomorâtă şi groaznică le oferea 
celor care o cunoşteau şi cărora nu le era frică de ea... cu umor 
fantastic, cu ochi aprinşi şi plini de sânge de multe ori. 

Astfel, pe când alţii căutau de mâncare, Tarzan căuta să îşi 
petreacă în acelaşi timp. Se amuza sărind de pe o creangă de-a 
supra satului lui Mong, canibalul din jungla primitivă L-a văzut, 
după cum l-a văzut de atâtea ori pe vraciul Rabi Keg, cu capul 
băgat şi acoperit în pielea lui Gorgo, bivolul. Spectacolul acesta 
nu i-a sugerat nimic, până ce nu a văzut şi o blană de leu, cu 
cap cu tot, întinsă pe unul din pereţii aplecaţi ai colibei lui Mong. 
Atunci un zâmbet de mare satisfacţie s-a răspândit pe frumoasa 
faţă a flăcăului din junglă. 

După aceea a pornit înapoi prin junglă, până când, 
întâmplarea, agilitatea, puterea şi isteţimea lui, sprijinite de 
puterea minunată de percepţie a simţurilor sale, i-au procurat o 


140 


cină bună. Dacă simţea că lumea îi datorează mijloacele de trai. 
Işi dădea seama că era numai de datoria lui să le încaseze, dar 
nici nu a existat vreodată un încasator mai bun decât acest fiu 
al unui lord englez, care ştia mai puţin despre apucăturile 
strămoşilor lui decât pe ei înşişi, ceea ce echivala cu nimic. 

S-a întunecat bine de tot când s-a întors în satul lui Mong, 
reluându-şi locul de pe creanga lustruită care atârna asupra 
palisadei, în partea de apus a acestui sat bine întărit. Cum nu 
era nimic important la ordinea zilei, satul era liniştit şi foarte 
puţină lume frecventa uliţa principală a satului. Numai câte o 
orgie de carne sau de bere indigenă îi putea atrage afară din 
colibe, noaptea, pe oamenii lui Mong. Acum, majoritatea lor 
dormeau, doar câţiva bătrâni stăteau la taifas pe lângă 
foculeţele din faţa colibelor, pe când cei mai tineri dispăreau, 
perechi, perechi, prin umbră. 

Tarzan a coborât uşor din copac şi furişându-se prin umbra 
colibelor, s-a apropiat de coliba şefului, unde a găsit imediat 
ceea ce căuta. 

Prin apropiere, se aflau câţiva războinici, dar nici unul nu ştia 
că temutul demon cu pielea albă s-a furişat atât de aproape de 
ei, nici că a pus în stăpânire ceea ce a vrut să aibă, aşa că nu l- 
au simţit nici când s-a depărtat de acolo, tot atât de discret 
precum a venit. 

Ceva mai târziu, tot în noaptea aceea, pe când se ghemuia să 
doarmă la furca unui copac, a rămas mai multă vreme cu ochii 
deschişi, fără să îl cuprindă somnul, uitându-se la stelele 
sclipitoare, la planetele de pe cer, la lună şi zâmbi. Şi-a amintit 
cât au fost de caraghioşi maimuţoii când au luat-o la fugă, o 
fugă nebună spre adăpostul sigur ce îl ofereau copacii, în ziua 
când Numa a apărut printre ei şi a prins-o pe Muka. 

li ştia, totuşi, fioroşi şi foarte curajoşi. De fapt, prima impresie 
a surprizei a fost aceea care le-a creat panică dar şi-a dat bine 
seama de acest amănunt. A adormit cu faţa înseninată de un 
zâmbet. Manu, maimuța cea mică l-a deşteptat dimineaţa, 


141 


aruncându-i în faţă boabele uscate din păstaia unei plante, de 
pe o creangă mai înaltă ca şi aceea unde dormea. Flăcăul s-a 
uitat în sus şi a zâmbit din nou, pentru că în felul acesta a mai 
fost trezit din somn, de multe ori de această maimuţă 
neastâmpărată, Manu. 

Erau prieteni buni, o prietenie întemeiată pe reciprocitate. 
Uneori Manu venea repede, de dimineaţă şi îl trezea, spunându-i 
că Bara este prin apropiere, sau că Horta doarme într-o groapă 
cu nămol, nu prea departe. În schimb. Tarzan îi spărgea nucile 
prea tari, sau îi speria pe Şita şi pe Histah, gonindu-i din 
apropierea micului său prieten. 

Soarele era de câteva sulițe pe cer, iar tribul lui Ciuk a pornit 
de mult în căutarea hrănii. Manu, i-a indicat lui Tarzan, făcând 
din mână şi scoțând câteva sunete ascuţite din vocea lui 
subţire, direcţia urmată de maimuţele mari. 

— Hai cu mine, Manu, i-a zis Tarzan. Haide să vezi ceva care 
te va face să leşini de râs. Vino cu mine, dacă vrei să petreci 
bine azi. 

Cu aceste cuvinte, a pornit în direcţia indicată de Manu, care 
sărea uşurel din creangă în creangă, pe deasupra flăcăului, 
trăncănind întruna. Tarzan avea peste umeri blana de leu pe 
care a furat-o în ajun din satul lui Mong. Tribul îşi vedea de 
treburi în pădure, prin jurul poienii în care Tug, Gunt şi Tarzan |- 
au chinuit în aşa hal pe Numa încât i-au smuls din gheare fructul 
vânătorii. 

Unele maimuțe se aflau chiar în poiană. Se hrăneau toate 
liniştite şi mulţumite, deoarece erau păzite de câteva santinele. 
Tarzan le-a învăţat aceasta, dar cu toate că el lipsea de mai 
multe zile, fiind dus singur la vânătoare după cum făcea adesea 
- sau poate că era dus să viziteze mica lui colibă de la malul 
mării - maimuţele nu au uitat încă nimic. Mai mult încă de mai 
continuau câteva zile să tot pună santinele, ar fi devenit un 
obicei al tribului, perpetuându-se la infinit. 

Tarzan, care-i cunoştea mai bine decât se cunoşteau ei pe ei, 


142 


avea toată convingerea că au încetat să mai pună paznici, 
imediat cum a plecat el. A plănuit să se distreze acum, pe 
socoteala lor dându-le, în acelaşi timp, o lecţie în ceea ce 
priveşte pregătirea, care este o chestiune destul de vitală atât 
în junglă cât şi oriunde. Faptul că noi existăm azi nu poate fi 
datorat decât  „pregătirii”  vreunuia din antropoizii erei 
oligocene. Desigur, maimuţele lui Ciuk erau totdeauna bine 
pregătite, din punctul lor de vedere. 

Gunt stătea în partea de nord a poienii. Şedea în furca unui 
copac de unde putea să vadă o bună distanţă din junglă. El a 
fost acela care a descoperit inamicul. Un foşnet prin tufişuri i-a 
atras atenţia, iar după puţin a văzut o parte din coama stufoasă 
şi spatele roşcat al fiarei. Numai în treacăt a zărit, prin frunzişul 
de sub el, dar a fost destul ca să scoată din adâncul plămânilor 
un „Va-a-arda!”, care în limba maimuţelor înseamnă: „fiţi 
atenţi”, sau „primejdie”. 

Imediat membrii tribului au început să strige unul după altul 
„Vaaarda” până când maimuţele s-au înghesuit sus în copaci, iar 
maimuţoii cei mari au alergat în direcţia lui Gunt. Tot atunci a 
apărut în poiană şi Numa, leul, păşind maiestuos şi încrezut - 
din al cărui piept s-a auzit pe rând o tuse, un geamăt prelung şi 
un răcnet atât de grozav că a făcut să se zburlească părul pe 
toată lungimea spinărilor păroşilor maimuţoi. Numa s-a oprit 
aproape de mijlocul poienii, iar în clipa aceea a căzut deasupra 
lui, din copacii din faţă, o adevărată ploaie de pietre şi bețe. A 
fost lovit de vreo zece ori, poate şi mai mult în cursul 
bombardamentului, apoi maimuţoii s-au coborât repede din 
copaci şi adunând alte pietre au continuat să-l bombardeze fără 
milă. 

Numa căuta atunci să fugă dar drumul i-a fost împiedicat de 
altă salvă de proiectile, iar când aproape să iasă din poiană, Tug 
l-a întâmpinat cu un pietroi mare. 

Regele animalelor a căzut sub lovitura ameţitoare a 
bolovanului colţuros. Cu strigăte şi răcnete de furie, maimuţele 


143 


din tribul lui Ciuk s-au repezit asupra leului doborât. În labele lor 
din faţă aveau ciomege şi pietre cu care să-l lovească. Încă 
câteva clipe şi înainte de a-şi veni în fire, Numa va fi ciomăgit şi 
sfâşiat până când nu va mai rămâne decât o masă de carne şi 
oase sfărâmate, amestecate cu păr şi bucățele de blană, din 
ceea ce a fost cu puţin înainte una din cele mai temute fiinţe din 
junglă. 

Când ciomegele s-au ridicat să-l izbească şi pietrele să-l 
zdrobească, iar colții erau gata să-l sfâşie. În momentul acela s- 
a repezit ca glonţul de sus din copaci, un Manu bătrân, cu laba 
lungă şi faţa zbârcită. S-a coborât pe corpul lui Numa, iar odată 
acolo începu să danseze şi să tipe, ameninţându-i pe marii 
maimuţoi ai lui Ciuk. Aceştia s-au oprit în primul moment, ca şi 
paralizaţi de minunea ce o vedeau înaintea ochilor. 

Cum, Manu, maimuța cea mică? Manu, fricosul şi laşul, 
îndrăznea să înfrunte furia şi ferocitatea Manganilor! Manu 
dansând pe corpul în nesimţire a lui Numa, leul şi ameninţându-i 
pe maimuţoii lui Ciuk, să nu se mai atingă de leu. 

Era ceva de necrezut! lar când maimuţele s-au oprit, Manu s-a 
aplecat şi l-a apucat pe Numa de o ureche, începând să-l tragă 
şi să-l smucească de cap până când acesta a căzut de partea 
cealaltă ca o mască legată, scoțând la iveală părul negru, 
ciufulit şi profilul delicat a lui Tarzan. 

Câteva maimuțe au declarat însă că trebuie, mai ales în cazul 
de faţă, să termine ceea ce au început, dar Tug, posomorâtul şi 
puternicul Tug, a sărit imediat lângă flăcăul maimutelor şi stând 
deasupra peste trupul în nesimţire al acestuia; îi goni pe aceia 
care s-ar fi atins de prietenul său din copilărie. 

Tika soţia lui, a venit şi ea luând loc alături de Tug, cu colții 
rânjiţi şi mărâind. Au mai fost şi alţii care le-au urmat exemplul, 
până când, după câteva minute. Tarzan a fost înconjurat de un 
cerc de camarazi, care nu ar fi permis nimănui, nici în ruptul 
capului să se apropie de el. 

lar când Tarzan a deschis ochii după vreo cinci minute, 


144 


dezmeticindu-se din leşin, avea un aer foarte surprins, simțind 
totuşi, bine durerea loviturilor primite. Se uită în jurul lui precum 
şi la maimuţele de care era înconjurat şi atunci a înţeles tot ce 
s-a petrecut. Încet-încet, un zâmbet îi însenină figura. 

Loviturile primite erau multe şi unele din ele îl dureau, dar 
rezultatul bun al aventurii sale merita tot ce l-a costat. A 
descoperit, de exemplu, că maimuţele lui Ciuk au ascultat de 
învăţătura lui şi mai află că are prieteni printre aceste fiare 
arţăgoase pe care le-a socotit lipsite de orice sentiment. Mai află 
că micul şi fricosul Manu şi-a riscat viaţa în apărarea lui. li părea 
bine de aceste constatări, dar se roşea ca bujorul când se 
gândea şi la lecţia pe care a primit-o. 

El totdeauna a fost glumeţ... singura persoană glumeaţă 
printre posomorâţii lui prieteni, dar acum când era întins, pe 
jumătate mort, de loviturile primite, a făcut un jurământ solemn: 
să se lase pentru totdeauna de glume pe seama altora. 


CAPITOLUL IX - Un vis ciudat. 


Negrii din satul lui Mong, şeful, se ospătau, în timp ce 
deasupra lor, într-un copac mare, stătea Tarzan... posomorât, 
îngrozitor, flămând şi invidios. Ziua aceea a fost foarte săracă în 
vânat, pentru că până şi pentru cel mai mare vânător din junglă, 
există zile slabe ca şi zile abundente. 

De multe ori se întâmpla ca Tarzan să umble flămând câte 
douăzeci şi patru de ore în şir. Mai mult, a avut chiar săptămâni 
întregi în care abia a fost în stare să gonească foametea de la 
uşă. Dar, împrejurări din acestea erau şi vremelnice şi destul de 
rare. 

Într-un timp a venit o molimă peste ierbivore, încât câmpiile 
au rămas aproape fără vânat câţiva ani în şir, pe lângă aceasta 
numărul marilor pisici a crescut atât de repede, de mişunau prin 
partea locului, iar prada lor ca şi a lui Tarzan bineînţeles, a fost 


145 


speriată de acolo pentru multă vreme. 

Totuşi, în majoritatea cazurilor era bine hrănit mai 
întotdeauna. Acum a rămas flămând datorită unor împrejurări 
nefericite care s-au succedat cu o iuţeală tot atât de mare pe 
cât de repede a fost el în stare să dea de urma vânatului. Aşa că 
acum pe când stătea cocoţat în copac, simţea toate junghiurile 
foamei, iar ura contra veşnicilor lui duşmani, clocotea şi mai 
puternic în pieptul lui. 

Păreau într-adevăr, chinurile lui Tantal, să stea acolo flămând, 
pe când Gomanganii aceia să se îndoape de mâncare până când 
stomacurile lor erau gata să crape... şi încă cu friptură de 
elefant. 

Adevărat că Tarzan şi Tantor erau cei mai buni prieteni şi că 
el nu a gustat, până acum carne de elefant, dar evident că 
Gomanganii au omorât vreunul şi acum se ospătau din carnea 
vânatului lor, nici un cod moral nu l-ar fi putut opri pe Tarzan să 
facă la fel ca ei, dacă ar fi avut prilejul. 

Însă dacă ar fi ştiut că elefantul acesta a murit de boală acum 
câteva zile, înainte să-i descopere negrii cadavrul, nu ar fi fost 
atât de pofticios să ia parte la ospăț, pentru că Tarzan nu mânca 
stârvuri. Foamea, însă ar putea amorţi gusturile cele mai 
epicuriene, iar Tarzan nu era tocmai un epicur în felul lui. 

În momentul acesta nu era nimic altceva decât o fiară 
flămândă pe care numai prudenta îl ţinea în frâu, pentru că 
căldarea cea mare de gătit din mijlocul satului era înconjurată 
de mulţi războinici negri, printre care nici Tarzan nu putea spera 
că o să treacă neatins. 

Prin urmare ar fi fost necesar pentru el, să stea acolo flămând 
până când negrii se vor sătura încât să cadă în amorţire. Apoi de 
ar mai fi rămas ceva firimituri, să se sature cum va putea cu ele. 
Însă, nerăbdătorului Tarzan i se părea că lacomii negri ar crăpa 
mai curând decât să părăsească ospăţul înainte de a fi devorat 
până şi ultima bucată de came. 

După un timp au întrerupt monotonia mâncării, pentru a 


146 


executa părţi din dansurile de vânătoare, o manevră care le 
stimula digestia îndeajuns ca să poată reveni la mâncare cu 
forţe noi, dar după ce au consumat o cantitate de speriat de 
carne de elefant şi de bere indigenă, au început să fie prea grei 
şi incapabili pentru un efort fizic, unii ajungând atât de rău încât 
nu se mai puteau ridica de jos, ci stăteau întinşi comod, lângă 
căldare, îndopându-se până-şi pierdeau cunoştinţa. 

Trecuse demult de miezul nopţii, când Tarzan a fost, în sfârşit, 
în măsură să întrezărească sfârşitul orgiei. Negrii adormeau 
acum repede, unul după altul, numai câţiva mai rezistau. Faţă 
de starea în care se aflau acum, Tarzan ar fi putut să intre cu 
uşurinţă în sat şi să fure o mână de carne de sub nasul lor, daro 
mână de carne nu era ceea ce voia el. Nimic mai puţin decât o 
burtă plină ar fi putut potoli golul ce îl simţea în el. 

Prin urmare, trebuia să aibă timp destul ca să poată lua câtă 
carne va vrea. In sfârşit nu a mai rămas decât un singur 
războinic credincios idealurilor sale: un bătrân a cărui burtă 
încreţită de vârstă s-a făcut acum netedă şi întinsă ca pielea de 
pe tobă. Dând dovezi că nu îi este bine, ba chiar că are şi dureri, 
se târa până la căldare, apoi se ridica cu mare greutate în 
genunchi, poziţie din care întindea mâna şi înhăţa o bucată de 
came. 

După aceea se rostogolea pe spate şi gemea greu, rămânând 
întins, vârând în acelaşi timp carnea printre dinţi, apoi silind-o 
să coboare în stomacul lui încărcat. 

Tarzan s-a gândit că bătrânul va mânca până va muri sau 
până ce nu va mai rămâne carne în căldare. Gândul acesta l-a 
făcut să clatine din cap dezgustat. Ce fiinţe murdare mai erau şi 
Gomanganii aceştia! 

Cu toate acestea ei erau singurii din întreaga junglă, care 
semănau mai aproape cu el la chip şi la timp. Tarzan era om, 
aşa că şi ei trebuie să fi fost tot un fel de oameni, după cum 
micile şi marile maimuțe împreună cu Bolgani, gorila, evident că 
erau din aceeaşi familie mare, cu toate că se deosebeau în 


147 


mărime, în înfăţişare şi în obiceiuri. 

Lui Tarzan a început să-i fie ruşine, pentru că dintre toate 
fiarele din junglă, omul era atunci cel mai dezgustător, omul şi 
Dango, hiena. 

Tarzan l-a văzut o dată pe Dango mâncând din stârvul unui 
elefant, până a pătruns înăuntru, apoi continuă să mănânce atât 
de mult, că nu a mai fost în stare să iasă pe gaura pe care a 
intrat în stârv. 

Acum ar fi putut crede cu uşurinţă că dacă i s-ar da şi omului 
prilejul acesta, ar face la fel. Omul mai era de asemenea, cea 
mai urâtă ființă, cu picioarele lui subțiri, cu stomacul lui mare, 
dinții piliţi şi buzele groase şi roşii. Omul era dezgustător, iar 
privirile lui Tarzan erau aţintite în momentul acela asupra 
războinicului care se tăvălea prin murdăria din preajma căldării. 

lată-l! Se căznea acum să se ridice din nou în genunchi, ca să 
ia altă bucată de carne. Gemea cât putea de tare de durere şi 
totuşi, căuta să mănânce, să mănânce, să mănânce întruna. 
Tarzan nu mai putea să rabde nici de foame, nici să suporte 
dezgustul de care era cuprins. A coborât la pământ încetişor, 
aşa ca trunchiul copacului să fie între el şi negrul care tot mai 
mânca. 

Individul era încă în genunchi, îndoit de mijloc, de durere, în 
faţa căldării. Era întors cu spatele spre Tarzan, care se apropia 
repede şi fără zgomot. Nici când degetele sale ca oţelul au 
încercuit gâtul negrului, nu s-a auzit nici un zgomot. Lupta a fost 
scurtă, pentru că negrul era bătrân şi pe jumătate în nesimţire 
de efectele îndopării cu bere. 

Tarzan a dat drumul masei inerte din mâinile sale şi căutând 
prin oală a scos mai multe bucăţi mari de carne... destul pentru 
a satisface foame lui cea grozavă apoi a ridicat stârvul negrului 
şi l-a înfundat în căldare. 

— Când negrii ceilalţi se vor trezi, vor avea la ce să mediteze! 
Şi-a spus rânjind. 

lar când a fost să pornească spre copac, cu carnea luată, a 


148 


pus mâna şi pe un vas cu bere, pe care l-a dus la buze, dar de la 
primele picături pe care le-a gustat, a scuipat scârbit şi a 
aruncat departe de el vasul primitiv. 

Era sigur că nici Dango nu ar bea o băutură cu un gust şi 
miros atât de murdar, iar disprețul lui pentru om a crescut odată 
cu această convingere. 

A pornit prin junglă şi umblă un kilometru şi mai bine înainte 
să se oprească să mănânce ceea ce a furat de la negri. 

A observat că acea carne avea un miros ciudat şi neplăcut, 
dar a presupus că aceasta se datora faptului că a stat într-un 
vas cu apă deasupra focului. Bineînţeles că Tarzan nu era 
obişnuit cu carne gătită. 

Nu-i plăcea dar era foarte flămând şi a apucat să mănânce o 
parte bună din carne, până când să-şi dea seama cât era de 
scârboasă. l-a trebuit cu mult mai mult decât şi-a închipuit el că 
va fi necesar ca să-i potolească foamea. 

Aruncând restul jos, s-a ghemuit între crengile unui copac, 
căutând să doarmă, dar somnul părea că îi va veni greu. De 
regulă adormea tot atât de repede ca şi un câine după ce se 
face colac în faţa focului din sobă. 

Acum, însă, se sucea şi se răsucea, pentru că în adâncul 
stomacului său, simţea ceva ciudat care semăna cu o încercare 
din partea fragmentelor de carne de elefant de acolo, să iasă în 
căutarea elefantului, dar Tarzan era neînduplecat, scrâşnea din 
dinţi şi le ţinea în el. Doar nu era el să fie frustrat de ceea cea 
mâncat, tocmai acum după ce a aşteptat atâta timp ca să poată 
pune mâna pe acea mâncare. 

A reuşit să aţipească, însă răcnetul unui leu l-a trezit din 
somn. S-a ridicat şi a văzut că era ziuă în toată regula. S-a frecat 
la ochi. Nu cumva a dormit cu adevărat? Nu se simţea încă 
destul de odihnit. 

Un zgomot i-a atras atenţia şi uitându-se în jos, a văzut un leu 
la rădăcina copacului, privindu-l cu lăcomie. Se strâmbă în faţa 
regelui animalelor şi atunci Numa, spre marea lui mirare, a 


149 


început să se urce în copac spre el. 

Acum Tarzan nu a mai văzut lei să se caţere în copaci, ştia că 
nu se poate, dar totuşi, dintr-un motiv neexplicabil, nu era chiar 
atât de surprins ca tocmai acest leu să procedeze astfel. 

Pe măsură ce leul se urca încet spre el, Tarzan îşi căuta 
refugiu în crengile de mai sus, dar spre necazul lui a descoperit 
că nu se mai putea urca decât cu cea mai mare greutate. 

Aluneca mereu, pierzând distanţa pe care a câştigat-o, în timp 
ce leul înainta într-una, apropiindu-se din ce în ce mai mult de 
el. 

Tarzan putea să vadă bine acum scânteierea flămândă din 
ochii galbeni-verzui ai fiarei. Mai putea să vadă cum îi curgeau 
balele de pe fălcile căscate, precum şi colții cei mari gata să-l 
sfâşie şi să-l distrugă. 

In sfârşit, după mare efort, băiatul a reuşit să câştige puţin din 
distanţă, faţă de urmăritorul lui. A ajuns acum pe crengi mai 
subţiri, sus de tot, unde ştia bine că leul nu va putea ajunge şi 
totuşi, diavolul de Numa se urca mereu după el. Era ceva de 
necrezut dar vedea cu ochii că este adevărat. 

Ceea ce îl mira şi mai mult era că deşi îşi dădea seama de 
imposibilitatea fenomenului, îl accepta ca ceva normal, mai întâi 
ca un leu să se poată urca în copaci şi al doilea ca să poată 
ajunge atât de sus unde nici Şita, pantera, animal mai uşor, nu 
îndrăznea să se aventureze. Tarzan s-a străduit să ajungă în 
vârful copacului, dar Numa venea după el gemând şi scâncind 
că trebuie să tot urce. 

In sfârşit Tarzan a ajuns sus de tot deasupra pădurii, în vârful 
copacului pe o creangă care se tot clătina şi încovoia sub 
greutatea lui. Mai departe nu putea să meargă. Sub el, leul se 
urca mereu, iar Tarzan s-a convins că i-a sosit sfârşitul. 

Nu se putea bate cu Numa pe o creangă atât de subţire, mai 
ales cu un astfel de Numa, pentru care crengile de la şaptezeci 
de metri înălţime erau un teren tot atât de bun de mers ca şi 
pământul de jos. 


150 


Leul se apropia acum din ce în ce mai mult încă o clipă şi va 
putea întinde labele sale enorme, trăgându-l în fălcile lui 
îngrozitoare. 

Un zgomot huruitor deasupra capului său l-a făcut pe Tarzan 
să se uite îngrijorat în sus. O pasăre mare dădea ocol în zbor pe 
deasupra lui. Nu a mai văzut până acum în toată viaţa lui, o 
pasăre atât de mare ca aceea şi totuşi, o recunoscu imediat. 

Nu a văzut-o el de atâtea ori într-una din cărţile din cabana de 
lângă golful înconjurat de pământ..., cabana pe care a crescut 
muşchi şi al cărui conţinut era singura moştenire rămasă de la 
răposatul şi necunoscutul lui tată? 

În cartea ilustrată, pasărea era arătată că zboară departe de 
pământ cu un copilaş în ghearele sale, pe când pe pământ, o 
mamă disperată stă cu mâinile în sus. 

Leul a întins laba lui cu gheare să-l înhaţe, când pasărea a 
coborât repede şi şi-a înfipt în spatele lui Tarzan un rând de 
gheare tot atât de formidabile ca şi ale leului. 

Durerea a fost amorţitoare, totuşi, Tarzan a simţit o mare 
uşurare când a fost smucit din ghearele teribile ale lui Numa Cu 
un fâlfâit puternic din aripi, pasărea s-a ridicat repede, până 
când pădurea a rămas departe în jos. 

Tarzan s-a simţit rău şi i-a venit ameţeală uitându-se în jos de 
la o înălţime atât de mare, aşa că a închis ochii strâns, 
reţinându-şi răsuflarea. 

Pasărea enormă care îl ţinea în gheare se urca din ce în ce 
mai sus. Tarzan a deschis ochii, jungla era atât de departe că 
abia putea să o mai vadă ca pe ceva nelămurit, de culoare 
verde, dar deasupra lui şi foarte aproape era soarele. 

A întins mâinile la soare, să se încălzească simţindu-le reci şi 
atunci l-a apucat pe neaşteptate un acces de furie faţă de 
situaţia în care se găsea. Unde îl ducea oare pasărea? Trebuia el 
să se lase atât de liniştit, în voia poftei unei fiinţe înaripate, 
oricât de enormă ar fi fost ea? Trebuia oare, ca el, Tarzan 
luptător puternic, să moară fără să dea măcar o singură lovitură 


151 


pentru propria lui apărare? 

Niciodată! 

A scos din teacă lungul lui cuţit de vânătoare şi l-a înfipt de 
două on deasupra, în pieptul păsării Puternicele aripi îi mai 
fâlfăiră spasmodic de câteva ori, strânsoarea ghearelor ei slăbi, 
iar Tarzan s-a simţit căzând prin spaţiu în jos, spre jungla atât 
de îndepărtată. 

| s-a părut flăcăului că nu mai termină de căzut, că au trecut 
nenumărate minute până când a ajuns să se izbească de vârful 
copacilor. 

Crengile mai subţiri s-au rupt sub greutatea lui, dar i-au 
încetinit căderea, aşa că a ajuns să se oprească o clipă, chiar pe 
creanga pe care s-a culcat aseară. 

In primul moment s-a oprit acolo, căutând cu disperare să îşi 
restabilească echilibrul, dar nu a reuşit şi şi-a continuat căderea, 
dar întinzând rapid mâinile apucă o creangă şi s-a lăsat atârnat 
de ea. 

A deschis încă o dată ochii, pentru că i-a închis la momentul 
căderii. Cu agilitate a urcat înapoi, în furca de unde s-a 
rostogolit. 

Un leu răcni sub el şi uitându-se în jos, Tarzan a văzut ochii 
galben-verzui ai fiarei, strălucind în lumina lunii, uitându-se 
lacom în sus la el, prin întunericul nopţii din junglă Tarzan a 
deschis gura după aer, să răsufle adânc. O sudoare rece îi ieşea 
din toţi porii, iar în stomac simţea o durere mare... Tarzan a 
visat primul său vis. 

A stat mai multă vreme să se uite la Numa, aşteptându-l să se 
urce în copac după el şi ascultând să audă zgomotul aripilor 
făcute de pasărea de sus, pentru că pentru Tarzan, visul era 
realitate. 

Nu-i venea să creadă ceea ce a văzut şi totuşi, văzând acele 
lucruri de necrezut, nu putea să nu creadă dovezilor propriilor 
sale simţiri. Niciodată în toată viaţa lui nu l-au înşelat simţurile 
sale atât de rău, aşa că era firesc să aibă încredere în ele. 


152 


Fiecare simţire care a fost transmisă până acum creierului său 
a fost întotdeauna cu toată varietatea, o simţire adevărată. El 
nu putea concepe posibilitatea ca să treci, numai în aparenţă, 
printr-o aventură, atât de ciudată, în care să nu fie nici un pic de 
adevăr. 

Un stomac deranjat de carne veche de elefant, un leu răcnind 
în junglă, o carte cu poze şi somnul ar fi putut să zugrăvească, 
cu atâta exactitate, până şi cele mai mici amănunte, a ceea ce, 
după toate aparențele, i s-a întâmplat. 

Ştia bine că Numa nu se poate urca în copac, ştia că nu există 
în junglă nici o pasăre ca aceea pe care a văzut-o şi mai ştia că 
nu ar fi putut să cadă nici o parte din distanţa de la care i-a dat 
drumul pasărea şi să mai trăiască după aceea. 

Ca să încheiem, Tarzan era într-o stare de mare nedumerire, 
când s-a instalat încă o dată să doarmă... o persoană foarte 
nedumerită, e drept, dar care simţea şi o greață mare. Şi cum 
se gândea adânc asupra întâmplărilor ciudate de peste noapte, 
mai asistă şi la o altă întâmplare remarcabilă. 

Era într-adevăr de neînchipuit şi totuşi a văzut cu proprii lui 
ochi, nici mai mult nici mai puţin decât pe Histah, şarpele, 
târându-se încolăcit, cu trupul lui alunecos, în sus pe trunchiul 
copacului... 

Un Histah cu capul bătrânului pe care Tarzan l-a îndesat în 
căldare cu capul şi cu burta lui rotundă, neagră, întinsă ca pe 
tobă. 

Când figura îngrozitoare a bătrânului, cu ochii peste cap ficşi 
şi sticloşi, a ajuns aproape de Tarzan şi şi-a deschis fălcile să îl 
prindă. 

Flăcăul a lovit cu furie în faţa aceea hidoasă, iar în clipa când 
a izbit-o, umbra a dispărut Tarzan s-a ridicat în picioare 
tremurând din fiecare mădular, cu ochii holbaţi şi gâfâind. 

S-a uitat de jur-împrejur cu ochii lui ageri, dar nu a văzut nici 
urmă de bătrân cu corpul lui Histah, şarpele. A văzut numai o 
omidă pe pulpa lui goală căzută de pe o creangă de deasupra 


153 


lui. Făcând o strâmbătură, a pleznit-o cu degetul şi a văzut-o 
căzând în întunericul de jos. 

În felul acesta a trecut noaptea: vis după vis, coşmar după 
coşmar, până când bietul Tarzan a ajuns să tresară, ca o 
căprioară speriată, până şi de foşnetul frunzelor din copac, sau 
să sară în picioare, când râsul spart al vreunei hiene întrerupea 
tăcerea junglei. 

În sfârşit, a venit şi dimineaţa, care părea că nu mai vine, iar 
Tarzan bolnav şi cu febră, a pornit abătut prin desişul junglei să 
caute apă de băut. | se părea că întregul său corp e în flăcări şi 
că i se usucă gâtul ca scoarţa unui copac. 

A văzut pe o cărare o încâlceală de tufişuri aproape de 
nepătruns şi se strecură acolo, pentru a muri singur şi nevăzut, 
ferit de atacurile carnivorilor. 

Dar nu a murit. A dorit el destulă vreme să moară însă după 
un timp natura şi un stomac ultragiat s-au uşurat după propriul 
lui sistem de terapie, iar Tarzan a avut un şoc, apoi a căzut într- 
un somn normal şi netulburat, care a durat până târziu, după- 
amiază. Când s-a trezit nu mai era bolnav, dar se simţea foarte 
slăbit. 

larăşi căută apă şi după ce a băut bine, a pornit încet spre 
cabina de lângă mare. A luat de mult obiceiul, ca în momente de 
singurătate sau când era necăjit, să caute acolo liniştea şi 
odihna pe care nu le găsea nicăieri. 

Când a ajuns lângă cabină şi a ridicat veriga elementară pe 
care a făcut-o tatăl său cu atâţia ani în urmă, doi ochi mici 
injectaţi de sânge, au început să îl pândească din ascunzişul 
unui tufiş de la marginea junglei. 

Îl priveau cu răutate, pe sub sprâncene groase şi stufoase şi 
încă cu cea mai mare curiozitate. El a intrat, în timpul acesta, în 
cabină, închizând uşa. 

Aici, departe de toată lumea, putea visa fără teamă că va fi 
întrerupt. Se putea ghemui sus pe masă şi să se uite la chipurile 
din acele lucruri ciudate care erau cărţi Mai avea şi putinţa să 


154 


dezlege înţelesul cuvintelor tipărite pe care a învăţat acum să le 
citească, fără să cunoască limba vorbită pe care o reprezentau. 

În felul acesta putea să trăiască într-o lume minunată, despre 
care nu avea altă idee decât că era cuprinsă între scoarţele 
iubitelor sale cărţi. 

Numa şi Sabor puteau să cutreiere mult şi bine în apropierea 
lui, elementele naturii puteau bântui în toată furia lor, dar aici 
Tarzan putea să nu mai fie în pază ci într-o delicioasă 
discordare, care îi reda toate facultăţile pentru urmărirea 
neîntreruptă a uneia din cele mai mari plăceri ale sale. 

A răsfoit până a ajuns la chipul acelei păsări mari care îl 
ducea în gheare pe micul Tarmangani. Şi examinând poza 
tipărită din faţa lui şi-a încreţit fruntea. 

Da, era chiar pasărea care a zburat cu el, cu o zi înainte... 
pentru că visul a fost pentru Tarzan o realitate în toată puterea 
cuvântului, la care el tot se mai gândea, deşi a trecut o zi şi o 
noapte de când a dormit în copacul acela. 

Dar, cu cât se gândea mai mult la această chestie cu atât 
pierdea din certitudinea în adevărul aventurii prin care a 
trecut..., dar nu era nicidecum în stare să determine unde înceta 
realul şi unde începea irealul. 

A fost el oare sau nu în satul negrilor, l-a ucis sau nu pe 
bătrânul Gomangani, a mâncat sau nu a mâncat carne de 
elefant, a fost sau nu bolnav? 

Tarzan s-a scărpinat în părul lui negru şi s-a minunat de toate 
pentru că erau foarte ciudate. A ştiut, totuşi, că nu l-a văzut 
niciodată pe Numa urcându-se în copaci, precum nici pe Histah 
cu capul şi burta unui negru bătrân ucis de el mai înainte. In 
cele din urmă a scos un oftat şi a renunţat. Nu a mai încercat să 
afle ceea ce nu putea afla. Cu toate acestea, în adâncul inimii lui 
ştia bine că i s-a întâmplat ceva despre care nu a mai avut 
experienţă până atunci... o altă viaţă care exista când dormea şi 
despre care putea să-şi amintească şi după ce se trezea din 
somn. 


155 


Şi atunci, a început să se întrebe cu uimire, dacă vreuna din 
acele creaturi ciudate, pe care le întâlnea în somn, nu l-ar ucide 
cumva. In momentele acelea, Tarzan părea să fie alt Tarzan, 
timid, neîndemânatic şi molatic. Dorind să fugă de duşmani, 
după cum fugea Bara cel mai fricos dintre animale. 

Astfel, odată cu visul a venit şi prima nuanţă uşoară de frică, 
ceva ce Tarzan nu a mai simţit niciodată când era treaz, dar 
poate că trecea acum prin ceea ce au trecut şi premergătorii lui 
la începutul omenirii şi pe care ei au transmis-o posterităţii, mai 
întâi sub formă de superstiție, iar mai târziu ca religie. Şi 
aceasta pentru că în ei Tarzan a văzut noaptea, în somn. Lucruri 
pe care nu şi le putea explica după criteriile simţirilor şi judecății 
din timpul zilei. 

Astfel, au găsit pentru ei o explicaţie ciudată. În care se 
cuprindeau forme groteşti, posedând puteri ciudate şi de 
neînchipuit şi cărora le-au atribuit, în cele din urmă. Toate 
fenomenele inexplicabile ale naturii care îi umpleau de 
smerenie, de uimire şi de groază. 

Pe când Tarzan şi-a concentrat mintea asupra „gândăceilor” 
de pe paginile tipărite din faţa lui, reamintirea activă a 
ciudatelor aven tun. A început să se contopească cu textul pe 
care îl citea: o povestire despre Bolgani, gorila, în captivitate. 

Avea în faţa lui o ilustrație în culori, mai mult sau mai puţin 
aproape de realitate, a unui Bolgani într-o cuşcă, iar o mulţime 
de Tarmangani rezemaţi de o balustradă, se uitau curioşi la fiara 
care le mârâia în faţă. 

Tarzan se mira destul de mult, după cum, de altfel, o făcea 
întotdeauna, despre penele colorate, atât de curioase şi fără 
rost cu care aceşti Tarmangani erau acoperiţi de sus până jos. Îi 
venea întotdeauna să zâmbească când se uita la aceste fiinţe 
ciudate. Se întreba dacă ei îşi acopereau corpul de ruşine că 
sunt fără păr. Sau pentru că credeau că aceste lucruri ciudate 
măresc frumuseţea înfăţişării lor. 

II distrau în special gătelile ciudate de pe capul persoanelor 


156 


din ilustraţii. Se mira cum de izbuteau unele femele să le poată 
tine drepte pe cap... dar când a privit la caraghioasele lucruri 
mici şi rotunde pe care bărbaţii le aveau pe cap, a fost aproape 
să izbucnească într-un hohot de râs, cum nu a mai râs vreodată. 

Continua să dezlege încet înţelesul diferitelor combinaţii de 
litere de pe acea pagină, dar în timp ce citea gândăceii. Pentru 
că întotdeauna socotise ca atare literele, au început să alerge 
prin faţa lui foarte confuz. Încurcându-i vederea şi gândurile. 

De două ori s-a frecat apăsat pe ochi cu dosul palmei, dar nu 
a fost în stare să-i aducă pe gândăcei înapoi la o formă coerentă 
şi inteligibilă decât numai câteva clipe de fiecare dată. 

A dormit rău cu o noapte înainte şi acum era istovit de 
nesomn, de boală şi de febra uşoară ce-l scuturase, aşa că i-a 
fost din ce în ce mai greu să-şi fixeze atenţia sau să îşi ţină ochii 
deschişi. 

Şi-a dat seama că adoarme, dar tocmai pe când se lămurea 
de aceasta şi se decidea să se supună înclinării care acum a luat 
proporţia unei dureri fizice, a fost deşteptat de zgomotul 
deschiderii uşii cabanei. 

Întorcând repede capul într-acolo. A rămas uimit pentru un 
moment, văzând cât era uşa de mare trupul enorm şi păros al 
unui Bolgani, gorilă fioroasă. 

Dacă era vreun locuitor al junglei cu care nu ar fi vrut să fie în 
încăperea cea mică a cabanei, acela era Bolgani. 

Totuşi, nu îi era frică, deşi privirile lui agere au descoperit că 
fiara era în covulsiunele acelei nebunii de junglă care se abate 
asupra atâtor maimuţoi fioroşi. 

De obicei, gorilele evită conflictul, se ascund de alte animale 
din junglă şi în general sunt cei mai buni vecini. Când, însă, sunt 
atacați, sau când îi apucă nebunia, nu există fiinţă în junglă 
suficient de îndrăzneață şi de feroce ca să caute de bună voie 
ceartă între ele. 

Tarzan însă nu avea cum să evite aceasta. Bolganii îl priveau 
în ochii lui răutăcioşi, injectaţi de sânge. Nu va trece nici o clipă 


157 


şi se va năpusti asupra flăcăului, pentru a-l înhăţa. 

Tarzan a întins mâna după cuțitul de vânătoare aflat pe masă, 
lângă el, dar cum degetele lui nu au găsit imediat arma, îşi roti 
privirea în căutarea cuţitului. 

Făcând acesta, privirile i-au căzut asupra lustraţiei cu 
Bolgani. Işi găsi cuțitul dar nu a făcut altceva decât să-l pipăie 
alene, zâmbind în direcţia fiarei care înainta spre el. 

Nu va mai fi el înşelat din nou de lucruri goale care veneau pe 
când dormea! Fără îndoială că, după o clipă, Bolgani se va 
transforma în Pambo, şobolanul, cu capul lui Tantor, elefantul. 

Tarzan a avut destule halucinaţii în zilele de febră, pentru a 
avea o idee la ce s-ar putea aştepta. De data aceasta, Bolgani 
nu şi-a schimbat forma, ci venea încet spre el. Deşi era puţin 
cam nedumerit, Tarzan nu simţea dorinţa să alerge după vreun 
loc de adăpost, după cum a fost senzaţia cea mai certă în 
celelalte aventuri ale lui atât de noi şi stranii. Se simţea acum 
acelaşi ca întotdeauna, gata să se bată la nevoie..., dar era 
convins că în faţa lui nu se află o gorilă în carne şi oase. 

Socoti că era timpul ca apariţia să se fi topit în aerul curat, 
sau să se fi schimbat până acum în altceva. Dimpotrivă, însă, 
era tot acolo, distinctă ca şi Bolgani în persoană, în blana lui 
neagră magnifică, lucind vie în lumina unei raze de soare cum 
se răsfrângea în cabană pe fereastra de la spatele lordului 
Greystoke. 

Aceasta era cea mai reală din aventurile somnului său, gândi 
Tarzan, aşteptând impasibil incidentul amuzant ce credea că va 
urma. 

Gorila s-a repezit la atac. Două mâini puternice cu pielea 
îngroşată, îl înhăţară pe flăcău, din pieptul adânc al fiarei ieşi un 
mârâit hidos, iar pe obraji, Tarzan îi simţi răsuflarea fierbinte. Și 
totuşi, a rămas zâmbind. 

O dată sau de două ori putea fi înşelat Tarzan, dar nu de 
atâtea ori consecutiv! Era convins că acest Bolgani nu e o gorilă 
reală pentru că dacă ar fi fost, nu ar fi putut intra niciodată în 


158 


cabană deoarece numai el, Tarzan, ştia cum să umble cu clanţa 
aceea. 

La rândul ei, gorila era nedumerită de pasivitatea ciudată a 
acestei maimute fără păr. Se opri o clipă cu fălcile deschise şi cu 
colții rânjiţi aproape de beregata flăcăului, apoi părea că a 
ajuns, deodată, la o hotărâre. 

L-a aruncat pe Tarzan pe unul din umerii lui păroşi şi a pornit, 
ieşind pe uşă, spre copacii mai mari din apropiere. 

Tarzan şi acum era sigur că totul era o aventură din somn, 
aşa că zâmbea cu poftă când gorila ucigaşă îl ducea de acolo 
fără să întâmpine nici o rezistenţă. 

Peste puţin timp, considera Tarzan, se va trezi şi se va vedea 
înapoi în cabană acolo unde a adormit. A privit înapoi şi a crezut 
că a văzut că uşa cabanei a rămas deschisă. 

Asta nu îi convenea! El a avut grijă să o închidă întotdeauna, 
ca nu cumva să intre cineva acolo. Manu, maimuța cea mică i-ar 
răvăşi grozav comorile, dacă s-ar întâmpla să intre acolo măcar 
pentru câteva minute. 

Acest gând l-a încurcat. Unde se sfârşea aventura somnului şi 
unde începea realitatea? Tot ce vedea în jurul lui era destul de 
normal..., nimic din exagerarea grotescă a aventurilor din somn. 

În acest caz, ar fi fost mai bine să ştie că lucrurile sunt cum 
trebuie, să se asigure că uşa cabanei este într-adevăr închisă nu 
ar fi stricat aceasta, chiar dacă totul părea că se întâmplă sau 
se întâmpla real. 

A încercat să se dea jos de pe umărul lui Bolgani, dar fiara nu 
a făcut decât să mâărâie înfiorător şi să-l ţină şi mai strâns. 
Făcând un efort puternic, Tarzan a reuşit să se desfacă din 
strânsoare, dar cum a ajuns jos pe pământ, gorila s-a repezit 
furioasă spre el, înhăţându-l din nou şi înfigându-şi colții în 
umărul lui pârlit de soare. 

Zâmbetul de umor a dispărut de pe buzele lui Tarzan când 
durerea şi sângele fierbinte au deşteptat în el instinctele de 
luptă. 


159 


Adormit sau treaz, afacerea aceasta nu mai era o glumă! 
Muşcând, sfâşiind şi mârâind. Amândoi se rostogoliră pe jos pe 
pământ. Gorila era cuprinsă de înverşunarea unei furii nebune. 

Mereu îşi slăbea colții din umărul flăcăului. Încercând să-i 
încleşteze în beregata lui. Dar şi Tarzan s-a mai bătut cu fiinţe 
care ţintesc în locul fatal, aşa că se ferea de fiecare dată într-o 
parte, căutând el să-şi înhaţe adversarul de gât. A reuşit. 

Puternicii lui muşchi s-au încordat şi s-au înnodat sub pielea 
lui netedă, străduindu-se să scuture de pe el corpul păros al 
fiarei. 

În timp ce îl sugruma pe Bolgani şi-l împingea cu greu la o 
parte, strecura încet mâna cealaltă printre ei. Până când vârful 
cuţitului de vânătoare ajunse în dreptul inimii sălbatice a fiarei... 

A fost suficientă o mişcare rapidă a pumnului de oţel, cu lama 
ascuţită să pătrundă până la ţintă. Bolgani, gorila, nu scoase 
decât un singur răcnet, după care se desfăcu din strânsoarea lui 
Tarzan, se ridică în picioare, făcu câţiva paşi clătinându-se, apoi 
a căzut întinsă. 

După câteva mişcări în spasmele morţii, a rămas ţeapănă. 

Tarzan stătea şi privea fiara pe care tocmai a răpus-o, tot 
trecând degetele, nedumerit prin părul lui negru După puţin, s-a 
aplecat şi a atins cadavrul. 

Sângele gorilei i-a murdărit degetele. Le-a ridicat până la nas 
şi le mirosi. Apoi clătină din cap şi porni spre cabană. Uşa era lot 
deschisă. 

A închis-o şi a tras zăvorul de lemn. S-a întors apoi la cadavrul 
gorilei, s-a oprit şi s-a scărpinat în ceafă. Dacă aceasta era o 
aventură din somn, atunci care era realitatea? Cum să le 
distingă una de cealaltă? 

Cât de real şi cât de ireal era tot ce i s-a întâmplat până acum 
în toată viaţa lui? A pus atunci un picior pe corpul întins jos şi 
nemişcat al adversarului lui şi întorcându-şi faţa spre ceruri, a 
lansat strigătului pe care obişnuia să-l folosească atunci când 
ucidea. 


160 


Un leu i-a răspuns de departe de tot. Era ceva foarte real şi 
totuşi, nu era sigur. Nedumerit, porni înainte prin junglă. 

Nu. Nu ştia ce este şi ce nu este real, dar un lucru ştia bine de 
tot: că niciodată nu va mai mânca din carnea lui Tantor, 
elefantul. 


CAPITOLUL X - Lupta cu cartuşele. 


Era o zi senină, ideală. O adiere răcoroasă tempera căldura 
soarelui ecuatorial. In trib domnise pacea de săptămâni întregi 
şi nici un duşman nu a pătruns de afară în locurile lui rezervate. 

Toate acestea, în mintea maimuţelor erau o dovadă că şi 
viitorul va fi identic cu trecutul apropiat. Santinelele, devenite 
acum. Dintr-o simplă regulă un obicei definitiv al tribului, ori îşi 
neglijau vigilenţa, ori dezertau cu totul de la posturi, după cum 
le venea pofta. 

Tribul era foarte împrăştiat în căutarea hranei. Aşa pot 
submina pacea şi prosperitatea, siguranţa celei mai primitive 
comunităţi ca şi pe cea a celei civilizate. 

Până şi persoanele deosebite devin mai puţin prudente şi 
slăbesc paza, aşa că cineva ar fi socotit că Numai, Sabor şi Şita 
au uitat cu totul de ei. 

Femelele şi puii alergau ne păziţi prin jungla posomorâtă, în 
timp ce maimuţoii lacomi, le-au luat-o cu mult înainte. Aşa se 
întâmplă că Tika şi Gazan, micul ei „balu”, să vâneze în 
marginea extremă a tribului fără să se afle nici un maimuţoi prin 
apropiere. 

Cu mult mai la sud. Trecea prin junglă o făptură sinistră: 

Un maimuţoi antropoid enorm, aproape nebun din cauza 
singurătăţii şi a înfrângerii recent suferite. 

Cu o săptămână înainte a intrat în dispută pentru domnia unui 
trib îndepărtat şi acum, bătut bine şi îndurerat, rătăcea prin 
junglă alungat din trib. 


161 


S-ar fi putut întoarce mai tărziu în propriul trib şi să se supună 
voinţei brutei păroase pe care a încercat să o detroneze. In 
momentul de faţă, însă, nu îndrăznea să o facă, pentru că, nu 
numai că a umblat după coroana aceluia, ci şi după nevestele 
lui. 

Va trebui să treacă cel puţin o lună până să fie uitat şi iertat 
de acela în faţa căruia a greşit. Din această cauză, Meg rătăcea 
prin junglă singur, furios şi plin de ură. 

In această stare sufletească se afla el când a dat, pe 
neaşteptate peste o femelă tânără căutându-şi singură hrana 
prin junglă: o femelă străină, mlădioasă, voinică şi incomparabil 
de frumoasă. 

Meg, fără să sufle măcar, se furişă de o parte a cărării, unde 
frunzişul des al tufişurilor tropicale îl ascundea de Tika, fără însă 
să-l poată împiedica să-şi desfete ochii la drăgălăşenia ei. 

Dar privirile lui nu se ocupau numai de Tika în momentul 
acela, ci cercetau şi prin jur, ca nu cumva să fie pe acolo vreun 
„balu” mai mare, sau mai ales, maimuţoi adulţi din tribul ei. 

Când cineva râvneşte la o femelă dintr-un trib străin, trebuie 
să ţină seamă şi de gardienii fioroşi şi puternici ai femelelor, 
care foarte rar se întâmplă să fie departe de ele şi care s-ar bate 
cu un străin până la moarte, în apărarea soţiei sau a puiului unui 
camarad. 

Meg nu vedea nici urmă de altă maimuţă, doar această 
femelă străină şi un „balu” mic jucându-se prin apropiere. Tot 
uitându-se la femelă, ochii lui răi şi injectaţi s-au închis pe 
jumătate, cât despre „balu”, o muşcătură a fălcilor lui puternice 
în mica lui ceafă îl va reduce la cea mai deplină tăcere. 

Meg, era un maimuţoi frumos şi mare, semănând mult cu Tug, 
soţul Tikăi. Amândoi erau în floarea vârstei, amândoi cu 
musculatura perfectă, colţi mari şi tot atât de feroce, aşa cum ar 
dori să fie cea mai pretențioasă femelă. 

Dacă Meg ar fi fost din tribul ei, Tika ar fi cedat tot atât de 
uşor ca şi lui Tug, când i-ar fi fost timpul de împerechere... 


162 


acum, însă, îi aparţinea lui Tug şi nici un alt maimuţoi nu ar fi 
putut avea pretenţii asupra ei mai înainte să îl învingă pe Tug în 
luptă piept la piept. 

În cazul acesta, Tika avea dreptul să se hotărască. Dacă nu 
favoriza de pretendent, putea lua parte la luptă alături de soţul 
ei şi să-şi facă datoria, descurajându-l pe acela care o doreşte. 

Pentru aceasta putea fi de ajutor soţului ei, pentru că deşi 
avea ghearele şi colții mai mici ca ai unui maimuţoi adult, se 
putea servi de ele cu foarte mult efect. Chiar în momentele 
acestea era ocupată în neobosita căutare a unor lăcuste, uitând 
de toate. 

Nici nu observase cât de mult s-a îndepărtat, împreună cu 
puiul ei, Gazan, de restul tribului şi nici simţurile ei nu erau în 
gardă, aşa cum ar fi trebuit să fie. 

Lunile de siguranţă şi linişte sub paza protectoare a 
santinelelor, le-a infiltrase tuturor un sentiment de siguranţă 
paşnică, întemeiată pe ideea greşită, care a distrus multe 
comunităţi luminate în trecut şi va continua să distrugă şi altele 
în viitor, că, dacă nu au fost atacați până acum, nu vor mai fi 
niciodată. 

Meg, convingându-se că numai femela şi puiul ei se aflau prin 
preajmă, ieşi hoţeşte la iveală. Tika era cu spatele întors spre el, 
când el a dat năvală asupra ei. 

Simţurile ei s-au deşteptat până la urmă, vestind-o de 
primejdie şi se întoarse să-l întâmpine pe maimuţoiul străin, cu 
câteva clipe mai repede ca el să o fi ajuns. 

Meg se opri la câţiva paşi de ea. Mânia i-a dispărut faţă de 
farmecul feminin aşa de seducător al străinei. 

A făcut câteva zgomote prietenoase - o serie de plescăituri, 
cu buzele sale mari şi groase - care nu erau departe de a 
semăna cu acelea care ar fi fost produse de o sărutare în aer. 

Tika însă. Nu i-a răspuns decât printr-o rânjire a buzelor şi un 
mârâit de prevenire. Micul Gazan a început să alerge spre 
mama sa. Dar ea îl preveni printr-un „Kriiig” să nu se apropie, 


163 


poruncindu-i să se urce într-un copac înalt. 

Evident că Tika nu a fost impresionată favorabil de noul ei 
admirator. Meg şi-a dat seama de aceasta, aşa că îşi schimbă 
procedeele. 

Îşi umflă pieptul uriaş şi se bătu în el cu pumnii noduroşi, 
legănându-se încoace şi încolo. 

— Eu sunt Meg, se lăudă el. Uită-te la colții mei. Uită-te la 
braţele mele cât sunt de mari şi ce picioare puternice am. Cu o 
singură muşcătură, aş putea ucide pe cel mai mare dintre 
maimuţoii voştri. Singur am ucis-o pe Şita. Eu sunt Meg. Meg te 
vrea pe tine. 

Apoi aşteptă să vadă efectul vorbelor sale, dar nu a avut mult 
de aşteptat. Tika se răsuci cu o iuţeală care dezminţi greutatea 
ei şi a plecat în direcţie opusă. 

Scoţând un mârâit de supărare, Meg a urmărit-o, dar femela 
mai mică şi mai uşoară, era prea rapidă pentru el. O goni câteva 
zecimi de metri, apoi făcând spume la gură, se opri şi începu să 
bată cu pumnii în pământ. 

Micul Gazan privea de sus din copac şi asista la supărarea 
maimuţoiului străin. Fiind prea tânăr şi văzându-se în siguranţă, 
mai sus decât unde ar fi putut ajunge maimuţoiul, aruncă, 
ţipând o insultă, aceluia care îl necăjea. Meg s-a uitat spre el. 

Tika s-a oprit la o mică distanţă...; nu putea să se îndepărteze 
prea mult de puiul ei. Meg repede şi-a dat seama de acest lucru 
şi s-a hotărât să profite de ocazie. A observat că pomul în care 
s-a urcat Gazan era izolat şi puiul nu ar fi putut trece în altul 
fără să nu se dea jos din acesta. 

Meg o va obţine aşadar, pe mamă prin dragostea acesteia 
pentru puiul ei. Maimuţoiul se aruncă în crengile de jos ale 
copacului. 

Micul Gazan încetă să-l mai insulte; expresia ştrengărească de 
pe figura lui se schimbă în una de îngrijorare, care a fost repede 
urmată de frică îndată ce Mega început să urce spre el. 

Tika îi striga să se urce mai sus şi micul „balu” alergă sus 


164 


printre crengile subţirele, care nu ar fi suportat greutatea 
marelui maimuţoi. 

Cu toate acestea, Meg a continuat să se urce. Tikăi nu-i era 
frică. Ştia că Meg nu putea să urce destul de sus ca să-l ajungă 
pe Gazan, aşa că stătea la oarecare distanţă de copac şi-i striga 
maimuţoiului toate ocările din junglă. Fiind de sex feminin nu 
încape îndoială că era neîntrecută în această artă. 

Ea însă nu cunoştea isteţimea la rele a micului creier din 
teasta lui Meg. Era convinsă că maimuţoiul se va urca cât mai 
sus după Gazan. Apoi, văzând că nu-l va putea ajunge, va relua 
goana după ea, despre care ştia că va fi de asemenea fără 
rezultat. 

Era atât de convinsă de siguranţa puiului ei şi capacitatea de 
a-şi purta de grijă că nu mai scoase strigătul de ajutor care ar fi 
adus imediat pe ceilalţi membri ai tribului în ajutor. 

Meg a mers încet, până unde îndrăznea să rişte să se urce cu 
greutatea lui cea mare pe crengile cele subţiri. Gazan, însă era 
cu patru-cinci metru mai sus decât el. Maimuţoiul se înţepeni pe 
picioare, apucă în mâinile lui vânjoase creanga principală din 
mijloc - partea de sus a trunchiului copacului - se încordă şi a 
început să o scuture cu violenţă. Tika se îngrozi A înţeles 
imediat ce şi-a pus Meg în gând. 

Gazan se atârnase de vârful unei crengi lungi. De la prima 
scuturătură şi-a pierdut echilibrul. Nu a căzut însă ci se ţinea 
agăţat, cu toate cele patru mâini ale lui. Meg îşi îndoi sforţările, 
iar în urma zguduiturilor sale teribile creanga de care atârna 
puiul se frânse cu o trosnitură puternică. 

Tika a văzut prea bine care era rezultatul şi uitând de propria 
ei primejdie, împinsă de iubirea de mamă, alerga să se urce în 
copac şi să se bată cu acea creatură îngrozitoare care ameninţa 
viaţa mititelului ei. 

Inainte de a ajunge la trunchiul copacului, Meg reuşise cu 
zguduituri violente, să-l desprindă pe Gazan de creangă. Puiul 
de maimuţă dând un strigăt de spaimă porni să cadă printre 


165 


crengile înfrunzite, căutând zadarnic să se agaţe din nou de altă 
creangă. 

Fără să reuşească în încercarea lui disperată a căzut cu o 
bufnitură surdă la picioarele mamei sale, unde a rămas 
nemişcat. Tika s-a aplecat să ridice în braţele ei trupul care nu 
mai dădea semne de viaţă, dar tot în acelaşi timp, Meg a sărit 
asupra ei. 

Zbătându-se şi muşcând, se luptă să scape, dar muşchii ei nu 
se puteau împotrivi prea mult muşchilor uriaşi ai acelui 
maimuţoi enorm. Meg, o lovea întruna înăbuşind-o, până când, 
în cele din urmă, pe jumătate în nesimţire, femela a căzut într-o 
quasi-supunere. Meg o aruncă atunci pe umăr şi porni pe cărare, 
spre sud, de unde a venit. 

Întins jos pe pământ zăcea micul Gazan, nemişcat. Nu gemea, 
nu se mişca. Soarele se ridica încet spre meridian. O fiară 
scârboasă ridicând din când în când botul să miroasă adierea de 
vânt, din junglă, se strecura prin tufişurile dese de sub copaci. 
Era Dango, hiena. 

După puţin, urâciosul ei cap a pătruns prin frunziş şi ochii ei 
cruzi s-au oprit asupra lui Gazan. 

În aceeaşi zi, de dimineaţă Tarzan s-a dus la cabana lui de pe 
malul mării, unde îşi petrecea câteva ceasuri din zi, mai ales 
când tribul se afla prin vecinătate. 

Pe podeaua camerei era întins un schelet de om - tot ce a mai 
rămas din fostul lord Greystoke - zăcea aşa cum a căzut, acum 
vreo douăzeci de ani când Ciuk, maimuţoiul cel mare l-a aruncat 
la podea, luându-i viaţa. 

De multă vreme oasele lui bine făcute de englez au fost 
curăţite până şi de cea mai mică bucăţică de carne de pe ele. 
De ani de zile, Tarzan vedea acest schelet, dar fără să-i dea 
prea multă atenţie decât a acordat nenumăratelor mii de oase 
împrăştiate în toate părţile prin junglă. 

Pe pat se odihnea un alt schelet, mai mic; iar tânărul îl ignora 
şi pe acesta, după cum l-a ignorat şi pe celălalt. De unde putea 


166 


el să ştie că unul a fost tatăl lui iar celălalt mama sa? 

Grămăjoara de oase din tabăra primitivă făcut cu atâta 
dragoste de fostul lord Greystoke, nu însemna nimic pentru el...; 
dar într-o zi ţeasta aceea mititică va fi dovada dreptului său la 
un titlu mândru. 

Pentru Tarzan nu erau decât oase. Nu-i trebuiau, pentru că nu 
a mai rămas carne pe ele şi nici nu erau în drumul lui, pentru că 
nu cunoştea nevoia unui pat, iar peste scheletul de pe 
pardoseală putea păşi cu uşurinţă. 

Acum se simţea neliniştit. A răsfoit paginile unei cărţi, apoi pe 
ale alteia. S-a uitat la ilustratele pe care le ştia pe de rost, apoi 
le aruncă la o parte. 

După aceea a cotrobăit a mia oară prin dulap. A scos de acolo 
un săculeţ care conţinea mai multe piese mici, rotunde, de 
metal. S-a jucat de multe ori cu ele, în decursul anilor, dar 
întotdeauna le-a pus la loc în pungă, iar punga în dulap, pe 
raftul unde o descoperise la început. 

Ciudat mai era şi modul cum se manifesta ereditatea lui 
Tarzan. Născut dintr-o rasă ordonată, el fiind o persoană 
ordonată, fără să ştie pentru ce. 

Maimuţele lăsau de multe ori să le cadă din mână lucrurile 
când îşi pierdeau interesul pentru ele..., le dădeau drumul în 
iarbă sau din crengile înalte ale copacilor. Uneori le găseau din 
întâmplare, dar cu Tarzan nu era tot aşa. 

Printre puţinele lucruri ce îi aparţineau avea un loc şi punea 
înapoi fiecare obiect, după ce termina ce avea de făcut cu el. 
Bucăţile rotunde, de metal din pungă îl interesau întotdeauna. 
De fiecare parte a lor erau în relief figuri al căror înţeles el nu îl 
putea cuprinde. 

Piesele erau curate şi luceau. Se distra alcătuindu-le la diferite 
figuri de masă. S-a jucat cu ele în felul acesta de sute de ori. 
Acum însă, pe când se juca a scăpat o bucată drăguță şi 
galbenă - o liră sterlină de aur - care a alunecat sub patul în 
care zăcea tot ce a fost muritor din frumoasa lady Alice de 


167 


odinioară. 

Potrivit obiceiului, Tarzan s-a lăsat imediat pe brânci, căutând 
sub pat piesa de aur pe care a pierdut-o. O găsi, dar a mai găsit 
şi altceva: o cutie mică de lemn şi un capac care se ridica cu 
totul. 

Le-a scos pe amândouă, după ce a pus lira la loc în punguliţă 
şi punguliţa pe raft în dulap, a început să cerceteze cutia. 
Conţinea un număr de bucăţi cilindrice, de metal sub formă de 
con la un capăt şi late la celălalt, nişte cartuşe de armă de 
vânătoare aproape ieşite din uz. Erau verzi de tot. Nelustruite, 
acoperite de rugina depusă pe ele de ani de zile. Tarzan luă din 
cutie câteva şi le examină. 

Frecându-le una de alta. Descoperi că verdele se ia, lăsând o 
suprafaţă lucitoare pe două treimi din lungime şi un gri închis în 
partea conică. A luat atunci un beţişor şi a frecat între ele 
cilindrele, pentru a se convinge pe deplin. 

La şold îi atârna o pungă, pe care a luat-o de la unul din 
numeroşii războinici negri ucişi de el. A pus în ea vreo două 
duzini din noile lui jucării, cu gândul să le lustruiască în voie 
când va avea chef să o facă. 

După aceea a pus cutia la loc sub pat şi nemaigăsind nimic 
care să îl distreze, a ieşit din cabină pornind înapoi în direcţia 
tribului. 

Cu puţin mai înainte de a ajunge de acolo, a auzit un freamăt, 
ţipete de femele şi de „balu”, precum şi mârâituri sălbatice de 
adulţi. Imediat şi-a iuţit paşii pentru că „Kriiig”-urile pe care le 
auzea, l-au înștiințat că se întâmpla ceva grav. Mai înainte, când 
Tarzan era ocupat cu lucrurile din cabana tatălui lui, Tug, 
puternicul soţ al Tikăi, vâna cam la doi kilometri mai la nord de 
trib. După ce şi-a potolit foamea, a pornit alene, înapoi spre 
poiană, unde a lăsat tribul cu un ceas două înainte. 

După puţin timp, s-a întâlnit cu membrii tribului, împrăştiaţi 
câte unul sau doi. Trei la un loc. Nu o vedea însă pe Tika. Nici pe 
Gazan. Aşa că a început să-i întrebe despre ei. Nimeni însă, nu i- 


168 


a văzut de mai multă vreme. 

Tot ce ştia el era că vrea să o găsească pe Tika. ca să-l 
scarpine în spate, pe când îşi digera dejunul. Dar cu toate că o 
strigă o căută şi i-a întrebat pe toţi pe care i-a întâlnit, nu a 
putut da de nici o urmă. A început să se supere şi aproape s-a 
hotărât să o pedepsească pe Tika, pentru că s-a îndepărtat atât 
de mult de trib, tocmai atunci când el avea nevoie de ea. A 
apucat pe o cărare care mergea la sud. lar, când a ajuns într-o 
poiană mică prin care trecea poiana, o observă de partea 
cealaltă pe Dango, hiena. Fiara mâncătoare de stârvuri nu l-a 
văzut pe Tug, pentru că nu mai avea ochi pentru nimic altceva, 
decât pentru ceea ce se găsea în faţa ei, în iarba de sub un 
copac ceva de care se apropia pe furiş, după cum era obiceiul 
fiarelor din junglă. 

Tug, precaut ca întotdeauna, după cum se şi cuvine acelor 
care cutreieră jungla şi doresc să trăiască mai mult, s-a urcat 
fără zgomot într-un copac, putând în felul acesta să vadă mai 
bine ce se petrecea în poiană. Nu îi era frică de Dango. Dar 
dorea să vadă ce pândea hiena. De fapt, Tug era împins mai 
mult de curiozitate decât de precauţie. 

Ajungând într-un loc printre crengi de unde putea vedea fără 
nici o piedică, o zări pe Dango mirosind ceva jos în iarbă... ceva 
ce Tug a recunoscut imediat că este micul său Gazan, nemişcat 
şi fără viaţă. Scoţând un strigăt atât de bestial şi de îngrozitor 
că orice mişcare a hienei a fost paralizată pentru câteva clipe, 
iar maimuţoiul se aruncă asupra fiarei Aceasta, surprinsă de 
atacul neaşteptat al lui Tug. S-a întors scrâşnind şi mârâind, 
asupra lui ca să-l sfâşie, dar era ca şi cum o v rabie ar ataca un 
uliu. 

Degetele noduroase ale lui Tug s-au şi înfipt în gâtul hienei, 
apoi numai dintr-o singură muşcătură a fălcilor lui puternice, i-a 
rupt beregata şi-i aruncă la o parte cadavrul, cu dispreţ. 
Ridicându-se în picioare a scos strigătul de chemare a 
maimuţoiului către femela sa. Neprimind nici un răspuns s-a 


169 


aplecat din nou, cu capul în iarbă mirosind corpul lui Gazan. În 
pieptul acestei fiare sălbatice şi urâte bătea o inimă care era 
mişcată cât de puţin, de aceleaşi emoţii de iubire paternă. 

Chiar dacă nu avea nici o dovadă despre aceasta, trebuie să 
ne închipuim că există deoarece numai astfel se poate explica 
supraviețuirea rasei umane, în care gelozia şi egoismul 
masculilor ar fi distrus puii în primele stadii ale rasei, tot aşa de 
repede cum erau aduşi pe lume, dacă Dumnezeu nu ar fi sădit 
în pieptul lor acea dragoste paternă care se arată destul de 
puternică prin instinctul protector al masculului. lar Tug, s-a 
dezvoltat nu numai în instinctul protector într-un grad înalt, dar 
şi iubirea pentru vlăstarul lui. Aceasta, din cauză că Tug era un 
specimen neobişnuit de inteligent, printre maimuţele acelea 
mari, antropoide, despre care localnicii din ţinutul Gabiei 
vorbesc numai în şoapte, dar pe care nici un alb nu le-a văzut 
vreodată sau dacă le-a văzut nu a apucat să trăiască şi să ne 
spună şi nouă despre ele, până la venirea lui Tarzan printre ele. 

De aceea şi Tug s-a întristat, după cum s-ar fi întristat oricare 
alt tată când îşi pierde copilul. 

Tug, mirosi câteva clipe trupul inert al fiului său. După aceea 
a început să-l mângâie şi să-i netezească părul ciufulit cu botul 
şi limba. De pe buzele lui sălbatice ieşi un geamăt surd, dar 
imediat durerea lui a fost urmată de o dorinţă mistuitoare de 
răzbunare. Sărind în picioare, a dat drumul unei salve de 
„Kriiig”-uri, printre care intercala şi strigătul maimuţoiului 
înfuriat, Tug nemaifiind acum decât un antropoid predominat de 
răzbunare şi de pofta de a vărsa sânge. La strigătele lui, s-au 
asociat strigătele celorlalţi membri ai tribului, care alergau prin 
copaci. 

Acestea au fost strigătele pe care le-a auzit Tarzan, când se 
întorcea în cabana lui. Imediat şi-a ridicat vocea şi a dat 
răspunsul necesar, alergând, în acelaşi timp acolo, cu o 
repeziciune uimitoare. Când a ajuns, în cele din urmă, în locul 
unde se afla tribul, i-a văzut aproape pe toţi membrii acestuia 


170 


strânşi în jurul lui Tug şi a încă ceva care zăcea întins pe 
pământ. Coborând printre ei, Tarzan s-a apropiat până în 
mijlocul cetei de maimuţoi. 

Tug tot mai răcnea, dar, cum l-a văzut pe Tarzan, încetă şi 
aplecându-se, îl ridică pe Gazan în braţele sale, întinzându-l să-l 
vadă şi el. Dintre toţi maimuţoii din trib, numai pe Tarzan îl 
iubea Tug, iar Tarzan avea încredere, socotindu-l mai înţelept şi 
mai isteţ. Tot lui i s-a adresat şi acum. 

Cum a văzut trupul nemişcat în braţele lui Tug, de pe buzele 
lui Tarzan a ieşit un mârâit surd de durere. 

— Cine a făcut asta? întrebă el. Unde este Tika? 

— Nu ştiu, răspunse Tug. L-am găsit întins aici şi Dango era 
să-l mănânce, dar nu a fost Dango acela care i-a făcut 
aceasta...; nu văd urme de colţi. 

Tarzan s-a apropiat şi şi-a lipit urechea de pieptul lui Gazan. 

— Nu-i mort, a zis. Poate că nu o să moară. 

Cu aceste cuvinte, a trecut printre maimuţoi şi a făcu de două 
ori ocolul cetei, examinând terenul pas cu pas. Deodată, s-a 
oprit, mirosind cu patos, apoi a sărit în picioare şi a scos un 
strigăt ciudat, la auzul căruia Tug şi ceilalţi maimuţoi s-au 
apropiat de el, pentru că au înţeles că vânătorul a dat de urma 
vânatului. 

— Un maimuţoi străin a fost pe aici, a zis Tarzan. L-a bătut pe 
Gazan şi a furat-o pe Tika. 

Atunci Tug şi ceilalţi adulţi din trib au începu să răcnească şi 
să-l amenințe pe hoţ, dar nu au mai făcut nimic altceva. Dacă 
maimuţoiul străin ar fi fost pe undeva, pe aproape, în ochii lor, l- 
ar fi rupt în bucăţi, dar nici unul nu s-a gândit să îl urmărească. 

— Dacă santinelele ar fi păzit teritoriul tribului, lucrul acesta 
nu s-ar fi întâmplat, îi dojeni Tarzan. Dar aşa o să se întâmple 
mereu, atâta timp cât nu ţineţi sentinele să vă păzească de 
inamici. Jungla este plină de duşmani şi totuşi, voi vă lăsaţi 
femelele şi puii să umble după hrană pe unde vor ei. Tarzan se 
duce acum, continuă el după o mică pauză, să o găsească pe 


171 


Tika şi să o aducă înapoi în tribul ei. 

Această idee le plăcu şi celorlalţi maimuţoi. 

— Mergem şi noi cu toţii! au strigat ei. 

— Nu se poate, a răspuns Tarzan. Să mergem cu toţii. Nu 
putem lua cu noi femelele şi puii, când plecăm la vânătoare şi la 
luptă. Trebuie să rămâneţi să le păziţi, pentru că altfel, îi 
pierdem pe toţi. 

Maimuţoii se scărpinară gânditori în ceafă. Începeau să 
priceapă acest sfat înţelept, dar la început au fost încântați de 
ideea cea nouă, ideea de a urmări un inamic, de a-l prinde şi a-l 
pedepsi. Instinctul comunităţii a fost înrădăcinat în firea lor de 
veacuri întregi de datină. 

În timpuri grele, instinctul comunităţii, îi trimitea grămadă, 
aşa că maimuţoii, prin unirea forţelor şi ferocitatea lor, se 
puteau apăra foarte bine de duşmani. Dar ideea de a se 
despărţi pentru a se război cu duşmanul nu le-a trecut încă prin 
minte..., era cu totul străină obiceiului, prea departe de 
interesele comunităţii. 

Simţurile lui îi spuneau că atacul asupra Tikăi nu a fost făcut 
decât de un singur maimuţoi. Deci pentru un singur inamic nu 
era nevoie de tot tribul ca să-l pedepsească. Doi maimuţoi l-ar fi 
ajuns repede, salvând-o pe Tika. În trecut nimeni nu s-a gândit 
să pornească în căutarea femelelor furate, uneori, din trib. Dacă 
se întâmpla ca Numa, Sabor sau Şita, sau chiar vreun maimuţoi 
străin, să ducă vreo fată sau femelă din trib, fără să fi observat 
cineva, afacerea era terminată: femela era pierdută pentru ei, 
nimic mai mult. 

Soţul păgubit, în cazul când victima avea soţ. Mormăia 
supărat o zi-două. Apoi dacă era destul de voinic îşi lua altă 
tovarăşă din trib, sau pornea prin junglă cu gândul să poată fura 
şi el una din femelele altor triburi. Tarzan s-a învoit în trecut cu 
aceste obiceiuri, din cauză că cei furaţi nu au prezentat nici un 
interes pentru el. Acum însă, era altceva. Tika a fost prima lui 
dragoste, iar pe Gazan, puiul Tikăi, îl iubea tot atât de mult ca şi 


172 


cum ar fi fost al lui. 

S-a mai întâmplat odată mai de mult, ca Tarzan să fi 
intenţionat să pornească în căutarea cuiva pentru a se răzbuna. 
Aceasta a fost atunci, de mult, când fiul lui Mong, Long o ucise 
pe Kala. Singur a pornit atunci în urmărire şi s-a răzbunat. 
Acum, deşi într-un grad mai mic, era îndemnat de aceeaşi 
pasiune. 

Insufleţit de aceste gânduri, i-a vorbit astfel lui Tug: 

— Lasă-l pe Gazan cu Muga. E bătrână, cu colții rupţi şi nu mai 
este bună de nimic, dar îl va îngriji bine pe Gazan, până ne 
înapoiem cu Tika. 

Apoi s-a adresat Mugăi: 

— Să ştii că te ucid, dacă îl găsim cumva pe Gazan mort când 
ne întoarcem. 

— Unde mergem? întrebă Tug. 

— Ne ducem să o aducem pe Tika, a răspuns el, apoi să-l 
ucidem pe maimuţoiul care a furat-o. Haide! 

Şi a pornit imediat pe urma maimuţoiului străin - urmă pe 
care el o vedea destul de bine - a pornit fără să se uite dacă Tug 
îl urmează sau nu. Acesta îl depuse pe Gazan în braţele Mugăi, 
zicându-i: 

— Dacă moare, Tarzan te va ucide! 

Apoi se luă după tovarăşul lui, care în timpul acesta alerga de- 
a lungul cărării din junglă. 

Niciun maimuţoi din tribul lui Ciuk nu era în stare să 
urmărească vânatul cu atâta îndemânare ca Tarzan, ale cărui 
simţuri dezvoltate erau ajutate de o inteligenţă deosebită. 
Rațiunea i-a arătat drumul pe care l-a urmat, iar urmele lăsate 
de Meg erau distincte pentru el. 

Maimuţoiul enorm şi păros a urmat de aproape silueta 
elegantă a flăcăului. Mergeau în tăcere, ca două umbre, printre 
numeroasele umbre din junglă. Urma era proaspătă, iar acum, 
după ce au trecut de locul unde mirosul tribului era mai tare, îi 
era foarte uşor să-l urmărească pe Meg şi pe Tika după miros. 


173 


Mirosul Tikăi, binecunoscut lui Tarzan şi lui Tug, le spuneau 
amândurora că sunt pe urmele ei. În curând şi mirosul lui Meg le 
deveni tot atât de cunoscut. Inaintau destul de repede, când 
cerul se acoperi pe neaşteptate cu nori. Tarzan se grăbi. Acum 
aproape că zbura pe cărarea din junglă sau printre copaci. Il 
urmărea cu îndemânare, ca o veveriţă, pe drumul cotit printre 
crengi, sărind din copac în copac, după cum a făcut şi Meg cu 
puţin înaintea lor... Înaintau mult mai repede decât Meg, pentru 
că ei nu erau împiedicaţi de o sarcină ca a aceluia. 

Tarzan se gândi că trebuie să fie foarte aproape de acela pe 
care îl urmărea şi că, din moment în moment, avea să dea peste 
el, mirosul devenind din ce în ce mai pronunţat. Deodată, însă 
jungla a fost străbătută de fulgere, după care au urmat imediat 
zgomotul asurzitor al tunetului, răsunând prin ceruri şi pădure, 
de se cutremura întreg pământul. După aceea a început să 
plouă. 

Ploaia a făcut tocmai ceea ce Tarzan ştia bine că va face: a 
înlăturat orice urmă a vânatului de pe faţa pământului. 
Torentele de apă au căzut într-una mai bine de o jumătate de 
oră, apoi soarele a apărut din nou, împodobind pădurea cu 
milioanele de pietre scumpe, strălucitoare, dar Tarzan, deşi 
întotdeauna sensibil la minunăţiile variate ale junglei, astăzi nu 
mai avea ochi pentru ele. Numai la un singur lucru se mai 
gândea acum: ploaia a şters orice urmă a Tikăi şi a răpitorului 
ei. 

Până şi printre crengi există cărări bătătorite, întocmai ca cele 
de jos, de pe pământ, dar cele de prin copaci se bifurcă şi se 
întretaie cu mult mai des decât cele de jos, drumul fiind mai 
deschis decât printre tufişurile dese de sub copaci. După ce a 
încetat ploaia, Tarzan şi Tug şi-au urmat drumul pe una din 
aceste cărări, presupunând că era drumul urmat de hoţ; ajunşi 
la prima răspântie, s-au găsit în mare încurcătură, pentru că nu 
ştiau pe unde să apuce. 

S-au oprit aici, iar Tarzan a început să examineze fiecare 


174 


copac şi frunză care ar fi putut fi atinsă în trecere de maimuţoiul 
fugar. A mirosit chiar şi trunchiul copacului, pe când ochii lui 
ageri cercetau coaja pentru a găsi cel mai mic indiciu de urma 
vânatului. Era o lucrare înceată şi anevoioasă, iar Tarzan ştia că 
în timpul pierdut de el, maimuţoiul din tribul străin se îndepărta 
într-una cu prada, câştigând poate timpul necesar să ajungă 
undeva, la loc sigur, înainte de a putea fi prins. 

In sfârşit, după vreo jumătate de oră de căutări, din partea 
amândurora, nasul ager al lui Tarzan a prins mirosul lui Meg, 
slab de tot şi aproape imperceptibil, sub o frunză unde umărul 
păros al duşmanului s-a atins în trecerea lui, de crengi. Au pornit 
deci, încă o dată la drum, dar încet şi cu multe pauze, care îi 
descurajau, pentru că în unele locuri urma părea pierdută. După 
aceste indicii şi după altele, Tarzan a înţeles că hoţul tot o mai 
ducea cu el pe Tika. Adâncimea urmelor picioarelor arăta că 
acela care le-a făcut ducea o sarcină, în plus, se sprijinea numai 
într-un singur pumn, mâna cealaltă fiind ocupată cu altă treabă: 
aceea de a-şi ţine prizoniera pe umăr. 

In unele locuri, Tarzan a putut observa chiar schimbarea 
sarcinii de pe un umăr pe celălalt, indicată prin adâncimea 
urmei de partea greutăţii şi schimbarea urmei pumnului dintr-o 
parte în alta a cărării. Pe distanţe destul de mari se putea 
observa că maimuţoiul a mers drept, numai pe picioarele din 
spate, aşa cum merge un om. Insă aceste urme ar fi putut fi 
făcute de orice alt antropoid de specia aceea, pentru că spre 
deosebire de cimpanzei şi gorile, indivizii acelei specii umblau 
cu uşurinţă, fără ajutorul mâinilor. 

Amănuntele de felul acesta le serveau lui Tug şi lui Tarzan la 
identificarea  hoţului, iar mirosul caracteristic al acestuia, 
întipărit în memoria lor, le înlesnea să-l recunoască imediat ce 
ar fi dat peste el, chiar dacă ar fi lăsat-o pe Tika undeva. L-ar fi 
recunoscut mai repede şi mai sigur decât toate fotografiile şi tot 
sistemul Bertillon prin care detectivii moderni, recunosc pe cei 
din lumea civilizată care fug azi de justiţie. 


175 


Dar cu toate simţurile lor atât de acute, cei doi membri din 
tribul lui Ciuk: Tarzan vlăstar omenesc şi Tug maimuţoiul, au 
avut destul necaz şi destule pauze să se ţină de urma lui Meg, 
aşa că nici a doua zi pe la amiază nu au prins hoţul. Acum însă, 
mirosul acestuia era puternic, pentru că a fost lăsat după ploaie, 
iar Tarzan ştia că nu va trece mult şi-l va ajunge pe fugar cu 
prada lui. 

Pe deasupra lor, pe când se furişau înainte prin junglă, erau o 
mulţime de Manu pălăvrăgind între ei. Mai erau şi mii de păsări 
cu pene strălucitoare, ciripind sau ţipând prin frunziş, în timp ce 
nenumărate insecte bâzâiau şi zbârnâiau prin iarbă şi prin aer. 

Un Manu cu barbă albă, îi văzu trecând şi se opri din ocara ce 
i-o făcea femelei sale. După ce i-a privit câteva clipe, a pornit 
prin copaci cu o iuţeală ce te făcea să bânuieşti că ar fi urmărit 
de Şita... In aparenţă, Manu nu era decât o maimuţică foarte 
speriată fugind să-şi salveze viaţa..., nu se vedea nimic suspect 
în acţiunea lui. 

Dar Tika ce a făcut în tot timpul acesta? 

Se resemnase, oare şi-l însoțea pe noul ei soţ cu toată 
umilinţa şi dragostea unei soţii supuse? O singură privire ar fi 
dat răspunsul cel mai satisfăcător. Tika era zgâriată şi plină de 
sânge, din cauza multelor răni făcute de furiosul Meg, în 
sforţările lui zadarnice de a o aduce la supunere. Dar şi el era 
destul de zgâriat şi muşcat. Cu o ferocitate încăpăţânată Meg nu 
slăbea din mână prada lui nefolositoare. 

Işi făcea drum prin junglă, în direcţia terenului ce aparţinea 
tribului său în nădejdea că regele îi va uita trădarea iar de nu 
era hotărât să se resemneze, orice soartă era mai bună faţă de 
suferinţa de a fi singur în junglă cu această femelă îngrozitoare. 
In afară de aceasta se gândea să-şi arate tovarăşilor lui captiva 
şi dacă i-ar fi cu putinţă să-şi înduplece regele să o primească în 
dar. 

În sfârşit, a ajuns într-un loc unde a văzut doi maimuţoi din 
tribul său. Era o poiană frumoasă, cu copaci răzleţi, tufişuri şi 


176 


bolovani enormi, întocmai ca un parc, însă un parc natural, 
bolovanii şi urmele ghețarilor preistorici fiind mărturia mută, pe 
aici pe unde un soare arzător îşi aruncă razele asupra unei 
jungle tropicale. Ambii maimuţoi, văzând de la distanţă 
apropierea lui Meg şi-au rânjit colții puternici, zburlindu-şi părul 
de pe şira spinării. Meg, însă, recunoscându-i, le strigă: 

— Este Meg. Meg care aduce o femelă nouă. 

Maimuţoii au aşteptat până când Meg a venit aproape de ei. 
Tika s-a întors să-i privească, cu colții rânjiţi şi mârâind. Nu era 
nicidecum plăcută la vedere şi totuşi cu tot sângele de pe ea şi 
cu toată expresia de ură de pe figura ei, maimuţoii şuşoteau, în 
semn că Tika e frumoasă şi au invidiat norocul lui Meg... dar, din 
nefericire nu ştiau cu cine îşi făceau de lucru. 

Şi cum stăteau şi se uitau unii la alţii, înainte de a vorbi ceva, 
au văzut venind spre ei un maimuţoi din neamul lui Manu, foarte 
agitat, care se opri pe o creangă deasupra lor. 

— Vin doi maimuţoi străini, anunţă el; unul este un Mangani şi 
celălalt este un antropoid urât, fără păr pe el. Se ţineau de 
urmele lui Meg. L-am văzut cu ochii mei! 

— Haide, îl sfătui unul din tovarăşii lui Meg, să aşteptăm 
sosirea străinilor, ascunşi în tufişul des de acolo, de la marginea 
poienii. 

Au pornit să traverseze poiana. Maimuţa cea mică nu îşi mai 
putea stăpâni bucuria. Sărea înfierbântată, în sus şi în jos, 
printre crengi. Cea mai de seamă petrecere din viaţa ei era să 
provoace lupte sângeroase între locuitorii mai mari din junglă, 
timp în care stătea sus la adăpost, să privească spectacolul. 

Da, Manu era lacom după bătăi, oricât de sângeroase ar fi 
fost, atâta vreme cât se băteau alţii; iar nu el... maimuţoiul 
acesta gri, cu barba lungă, era un adevărat fanatic după 
asemenea spectacole. Maimuţoii s-au ascuns în tufişul de lângă 
cărarea pe unde trebuiau să treacă cei doi maimuţoi străini. 

Tika tremura de agitată ce era. Auzise şi ea vestea lui Manu şi 
ştia că maimuţoiul fără păr nu putea fi altul decât Tarzan şi fără 


177 


îndoială, că celălalt era Tug. Nu s-a aşteptat la un ajutor de felul 
acesta, nici nu a îndrăznit să prevadă o astfel de eventualitate. 
Singurul gând a fost să scape şi să fugă înapoi la tribul lui Ciuk, 
dar chiar această eventualitate i se părea absolut imposibilă, 
atât de straşnic o păzea Meg. 

Când Tug şi Tarzan au ajuns în poiana în care Meg şi-a găsit 
prietenii, mirosul de maimuţă a devenit atât de pătrunzător, că 
amândoi au ştiut că străinul trebuie să fie pe undeva prin 
apropiere. Inaintau cu mai multă atenţie, dorind să se apropie 
de hoţ pe la spate şi dacă era cu putinţă să-l atace înainte ca el 
să le simtă prezenţa. 

Nu ştiau că maimuţica cu barbă le-a luat-o înainte şi nici că 
trei perechi de ochi sălbatici le pândeau mişcările, aşteptându-i 
să ajungă la îndemâna ghearelor şi colţilor lor. Astfel, au trecut 
înainte prin poiană, apucând pe cărarea ce ducea spre desişul 
de partea cealaltă când au auzit deodată de foarte aproape, 
strigătul cunoscut „Kriiig” şi au recunoscut vocea Tikăi. Meg şi 
tovarăşii lui, slabi la minte, nu au prevăzut că Tika i-ar fi putut 
trăda, aşa că au izbucnit în accese de furie. Meg a lovit-o, apoi 
toţi trei s-au repezit să se bată cu Tarzan şi cu Tug. În timpul 
acesta, Manu dansa sus pe crenguţa ei, ţipând de bucurie. Într- 
adevăr, avea pentru ce să se bucure, pentru că lupta era una 
dintre cele mai frumoase. 

Cei patru maimuţoi împreună cu Tarzan au intrat în luptă. S- 
au rostogolit pe jos, pe cărare, prin iarbă. Se muşcau, se izbeau 
şi se zgăriau întruna, însoţind scena cu mârâituri şi răcnete. 
După cinci minute de luptă toţi cinci erau plini de sânge, iar cel 
cu barba gri din copac era aproape să cadă jos, de atâta emotie. 
Ţipa cât îl ţinea gura, strigându-le „bravo” în limba lui, când 
unuia, când altuia. 

Manu voia să vadă un antropoid ucis. Nu-i păsa dacă îi era 
prieten sau duşman. Sânge voia el, sânge... şi moarte. Tug a 
fost atacat de Meg şi de unul din tovarăşii săi, iar Tarzan de unul 
dintre maimuţoii din urmă... o brută enormă cu o putere de taur. 


178 


Acela care s-a năpustit asupra lui Tarzan nu a mai avut 
niciodată prilejul să se lupte cu o fiinţă atât de ciudată ca 
această maimuţă alunecoasă, fără păr. 

Corpul brun al lui Tarzan era plin de sânge şi de sudoare. A 
scăpat de nenumărate ori din ghearele marelui maimuţoi, tot 
încercând mereu să-şi scoată cuțitul din teacă, unde s-a 
înţepenit, el singur nu ştia cum. Dar a reuşit...; o mână brună, 
rapidă ca fulgerul, a prins fiara de gât pe când cealaltă era 
pregătită pe mânerul cuţitului. Nu a fost nevoie decât de trei 
lovituri repezi, puternice şi maimuţoiul a scos un geamăt adânc 
şi a căzut în nesimţire sub adversarul lui. 

Tarzan s-a desfăcut imediat din ghearele maimuţoiului mort şi 
a sărit în ajutorul lui Tug. Meg îl văzuse venind şi s-a repezit să-l 
întâmpine. Din cauza forţei cu care s-au izbit, Tarzan a scăpat 
cuțitul şi aşa fără armă a continuat atacul asupra fiarei. Lupta 
era acum egală - doi contra doi - iar Tika, care şi-a venit în fire 
din lovitura ce a trântit-o la pământ, căuta cum să-şi ajute 
prietenii. A văzut cuțitul lui Tarzan şi ridicându-l de jos, se uită 
puţin speriată la el, pentru că ea nu a folosit niciodată aşa ceva, 
dar ştia cum îl folosea Tarzan. Întotdeauna i-a fost frică de acest 
obiect care răspândea moartea. 

Mai văzu punga de la şoldul lui Tarzan, ruptă şi căzută în iarbă 
şi cuprinsă de curiozitatea înnăscută a maimuţelor - curiozitate 
pe care nici primejdia, nici lupta nu o puteau potoli - a ridicat şi 
punga. 

Maimuţoii erau acum faţă în faţă..., un armistițiu de un 
moment. De pe coastele lor, de pe piept, de pe faţă, le curgea 
sângele şiroaie. lar sus în copac, Manu era fascinată; uitase să 
mai sară şi să mai strige, ci stătea înlemnită de plăcerea pe care 
o gusta din acest spectacol. 

Tarzan şi Tug şi-au forţat adversarii să se retragă străbătând 
poiana până în marginea ei. Tika îi urma încet, de aproape. Abia 
dacă ştia ce trebuie să facă. Şchiopăta, o dureau rănile şi se 
simţea cu puterile aproape sleite, după chinurile grozave prin 


179 


care a trecut. Avea încredere în forţa şi îndemânarea soţului ei, 
precum şi a lui Tarzan... Ei nu aveau nevoie de ajutorul unei 
femele în lupta cu aceşti doi maimuţoi străini, aşa cugeta Tika. 

Răcnetele şi urletele combatanţilor răsunau prin jungla 
întreagă, până în depărtare. Din gâtul adversarului lui Tarzan 
ieşeau o serie de „Kriiiguri” şi acum se auzi în urma lor, 
răspunsul la care maimuţoiul se aşteptase, iar în poiană, răcnind 
şi mârâind. au sosit vreo douăzeci de maimuţoi enormi..., 
luptători din tribul lui Meg. Tika a fost aceea care i-a văzut prima 
şi cu un strigăt anume îi preveni pe Tarzan şi pe Tug. Apoi, a 
fugit pe lângă ei, tocmai de partea cealaltă a poienii, pentru că 
în primul moment, a fost cuprinsă de frică... 

Spre ei veneau maimuţoii cei mari. După un moment, Tarzan 
şi Tug vor urma să fie făcuţi bucăţi, ca apoi să servească ca 
„articol principal” al orgiei dum-dumului. Tika se întoarse şi a 
privit înapoi. A constatat care era soarta ce-i aştepta pe 
apărătorii ei, iar în pieptul ei sălbatic s-a aprins scânteia 
martirului. 

Dând un strigăt prelung şi pătrunzător, se repezi spre 
combatanți, care acum se rostogoleau într-o masă compactă, 
lângă una din stâncile mari ce împestriţau poiana. Nu a putut să 
se folosească de cuţit, din cauza puterii sale mai slabe... ce ar fi 
putu să facă? 

L-a văzut pe Tarzan aruncând cu pietre şi alte obiecte 
vârtoase şi a învăţat de la el cum să arunce cu ea. Acest gând o 
făcu să caute ceva cu care să poată arunca cu efect în duşmanii 
ei. Degetele ei s-au atins de obiectele tari. Din punga ce a căzut 
de la şoldul lui Tarzan. 

Deschizând punga, a scos o mână din acele cilindre înguste, 
lucitoare şi grele..., destul de grele pentru mărimea lor şi bune 
de aruncat cu ele. Apoi le aruncă din toate puterile în maimuţele 
care se băteau lângă bolovanul de granit. Rezultatul acestui act 
o surprinse pe Tika tot atât de mult ca şi pe maimuţoi. Se auzi o 
detunătură puternică, ce aproape îi asurzi pe luptători şi se văzu 


180 


un noruleţ de fum, cu miros urât şi înecăcios. 

Nici unul nu a mai auzit până atunci un astfel de zgomot. 
Ţipând de groază, maimuţoii străini au sărit în picioare, fugind 
spre poiana lor obişnuită, iar Tug şi Tarzan s-au dezmeticit cu 
încetul şi s-au ridicat şchiopătând şi sângerând. Ar fi fugit şi ei, 
dacă nu ar fi văzut-o pe Tika stând înaintea lor cu cuțitul într-o 
mână şi cu punga în cealaltă. 

— Ce a fost asta? întrebă Tarzan. 

Tika a dat din cap în semn că nu înţelege. 

— Am aruncat cu astea în maimuţoii ceilalţi, explică ea, 
arătându-le încă un pumn din acele cilindre conice din metal. 

Tarzan s-a uitat la ele şi s-a scărpinat nedumerit în ceafa. 

— Ce sunt acestea? întrebă Tug. 

— Nu ştiu, a răspuns Tarzan. Le-am găsit şi eu. 

Manu, mica maimuţă cu barba gri, s-a oprit printre crengi, la 
vreo doi kilometri, îngrozit cu desăvârşire. 

Nu ştia ticălosul de Manu că răposatul tată al lui Tarzan a 
întins o mână din mormânt după douăzeci de ani pentru a scăpa 
viaţa fiului lui. Dar nici Tarzan, lord de Greystoke, nu ştia 
aceasta... 


CAPITOLUL XI - O glumă cu efect. 


Foarte rar se întâmpla ca Tarzan să se plictisească. Chiar 
acolo unde faptele se asemănau, tot nu putea fi monotonie, 
când cea mai mare parte din această similaritate consta în a 
evita moartea. 

Acum era în floarea tinereţii, avea graţia unui zeu grec din 
mitologie şi muşchii unui taur. De asemenea, după toate 
rânduielile antropoide, ar fi trebuit să fie posomorât şi răutăcios, 
dar nu era. 

Firea lui părea că nu îmbătrâneşte deloc. Era tot copilul 
jucăuş, spre marele necaz al, celorlalte maimuțe care nu-l 


181 


puteau înţelege. Ajunseseră la maturitate, uitau repede de 
copilărie şi de petrecerile din timpul ei. Dar nici Tarzan nu putea 
să înţeleagă. | se părea foarte ciudat, de exemplu, că Tug, cu 
care s-a jucat şi s-a trântit acum câteva luni de zile, nu mai voia 
să ştie azi de glumele lui şi se repezea supărat la el, ori de câte 
ori încerca să îl provoace la joc. 

Bineînţeles că şi Tarzan îi evita atacul, iar mânia lui Tug 
dispărea repede, fără să fie înlocuită cu veselia şi pofta de joc 
de mai înainte. Tarzan a înţeles atunci, că Tug nu era nici 
încântat de glumele sale, nici nu mai ştia să-i distreze pe alţii. 
Se părea că maimuţoiul îşi pierduse tot simţul umorului. Cu un 
mormăit de neplăcere, tânărul lord Greystoke şi-a îndreptat 
atenţia spre ceva mai interesant. 

O şuviţă de păr negru îi căzu peste ochi. Această întâmplare îi 
sugeră o idee, aşa că s-a dus după tolba cu săgeți pe care a 
ascuns-o în scorbura unui copac trăsnit. Scoţând săgețile din 
tolbă, a întors-o cu gura în jos şi din ea a căzut micul său tezaur. 
Printre acestea se aflau o bucată de piatră lată şi o scoică pe 
care le adunase de pe plaja de lângă cabana tatălui său. 

A început cu multă grijă să frece marginea scoicii de piatră, 
până când o ascuţi bine. Lucrarea lui se potrivea cu aceea a 
bărbierului când îşi ascute briciul pe piatră. 

Fără să-i fi arătat cineva, a inventat un mijloc prin care să 
subţieze scoica; a încercat-o pe vârful degetului cel mare, iar, 
când a fost destul de ascuţită a prins între degetul arătător şi 
cel mare de la mâna stângă şuviţele de păr ce îi cădeau în ochi 
şi frecă ascuţişul scoicii până tăie toate firele de păr din şuviţă. 

A făcut această operaţie de jur împrejurul frunţii, până pe 
după urechi, apoi îl tăie cum putu şi de la ceafă, tunzându-se în 
felul acesta destul de neregulat, dar cu scurt breton în frunte. 
Nu prea îi păsa lui de aspectul părului său. Tot ce voia, era 
siguranţă şi confort. O singură şuviţă de păr, dacă i-ar fi căzut 
pe ochi, la un moment nepotrivit, ar fi însemnat o mare 
tragedie. Tot aşa şi cu şuviţele de la spate, care erau destul de 


182 


incomode, mai ales când se udau de ploaie sau de transpiraţie. 

In timp ce se chinuia tăindu-şi părul, mintea lui activă mai era 
ocupată cu multe alte probleme. Îşi aminti de lupta sa recentă 
cu Bolgani, gorila şi de rănile care abia s-au vindecat. Mai 
cugetă şi la aventurile ciudate din somnul cu primele sale vise şi 
a zâmbit, amintindu-şi durerosul rezultat al farsei ce a vrut să o 
joace tribului când, îmbrăcat în pielea lui Numa, năvălise urlând 
asupra lor, iar ei, maimuţoii pe care el i-a învăţat cum să se 
apere de un atac al duşmanului, au sărit asupra lui şi aproape l- 
au ucis în bătaie. 

In sfârşit, terminând cu tunsul şi văzând că nu are nici o 
posibilitate să se distreze în trib, porni alene prin copaci, spre 
cabană. Pe la jumătatea drumului, atenţia i-a fost atrasă de un 
miros puternic ce venea dinspre nord de el. Era miros de 
Gomangani. Curiozitatea, sentiment dezvoltat atât la om cât şi 
la maimuţă, l-a îndemnat pe Tarzan întotdeauna să facă 
cercetări, mai ales când era vorba de Gomangani. 

Era ceva la ei care întotdeauna îi punea imaginaţia în mişcare, 
probabil din cauza varietăţii activităţii şi interesele lor. 

Maimuţele trăiau ca să mănânce, să doarmă şi să se 
înmulțească... după cum făceau toate celelalte vietăţi din 
junglă, exceptând Gomanganii. 

Aceşti indivizi negri dansau şi cântau, scormoneau pământul 
defrişat, observau cum cresc plantele, iar când acestea se 
coceau, le tăiau şi le păstrau în colibe. Ei făceau sulițe, arcuri cu 
săgeți, precum şi otravă pentru acestea. Confecţionau oale şi 
obiecte din metal, cu care se împodobeau. 

Dacă nu ar fi fost feţele lor negre şi figurile lor desfigurate 
atât de urât, precum şi faptul că unul dintre ei o ucisese pe Kala, 
poate că Tarzan ar fi dorit să fie şi el unul de-al lor. Cel puţin aşa 
se gândea el uneori, dar la acest gând simţea întotdeauna o 
scârbă ciudată pe care nu căuta nici să o înţeleagă, nici să-i afle 
cauza. Atât ştia, că-i urăşte pe Gomangani şi că mai curând ar fi 
preferat să fie Histah. Şarpele, decât vreunul din aceştia. 


183 


Obiceiurile lor erau însă foarte interesante, iar Tarzan nu se 
plictisea niciodată spionându-i cu toate că scopul său principal 
era să găsească mijloace noi pentru a le face viaţa 
insuportabilă. 

A observat că negrii sunt foarte aproape de el şi în număr 
mare. Şi-a continuat drumul cu multă atenţie. Mergea spre 
negrii, trecând (ară zgomot prin iarba fină şi moale din poieni, 
iar pe unde pădurea era deasă, zbura din creangă în creangă, 
ori sărea uşor peste copacii căzuţi şi peste tufişuri. 

Astfel, după puţin, i-a văzut pe războinicii negri ai lui Mong. 
Erau ocupați cu o lucrare pe care Tarzan o cunoştea puţin, 
pentru că i-a mai văzut şi altă dată la această îndeletnicire. 

Aşezau o capcană pentru Numa, leul. Cursa consta dintr-o 
cuşcă mare pe roate, în care au legat un ied, în aşa fel că atunci 
când leul înhăţa prada, uşa cuştii cădea în spatele lui, 
prinzându-l. Aceste amănunte le-au învăţat în fosta lor locuinţă, 
înainte de a se fi refugiat prin jungla de nepătruns până la satul 
lor. 

Înainte au locuit în Congo-ul belgian, până când cruzimile 
opresorilor fără inimă i-au gonit ca să-şi caute liniştea şi 
siguranţa în singurătăţile neexplorate de dincolo de domeniile 
lui Leopold. Pe atunci, au prins în cursă, adeseori, tot felul de 
animale pentru agenţii negustorilor europeni şi au învăţat de la 
ei oarecare stratageme, ca aceea cu ajutorul căreia puteau să-l 
prindă de viu pe Numa, fără să-i pricinuiască vreo rană şi să-l 
transporte fără primejdie, până în satul lor. 

Acum însă, nu mai aveau cui să vândă vânatul. Mai întâi erau 
împinşi la aceasta, de nevoia de a curăţi jungla de carnivorii 
mâncători de oameni şi numai după un număr mare de 
prădăciuni din partea acestor fiare, se organiza câte o 
vânătoare de leu. 

Pe lângă aceasta voiau o justificare pentru orgia unei 
celebrări a succesului vânătorii, mai ales că asemenea sărbători 
erau mult mai plăcute dacă prada era prinsă de vie şi ucisă 


184 


încet, prin tortură. 

Tarzan a avut mai de mult prilejul să vadă unele din aceste 
rituri crude. Fiind mai sălbatic, decât sălbaticii războinici ai 
Gomanganilor, nu prea era emoţionat de cruzimea acestora, 
cum ar fi trebuit să fie. El nu putea să înţeleagă acest sentiment 
ciudat de dezgust care-l stăpânea în asemenea momente. Nu 
ţinea deloc la Numa, leul, dar tremura de furie când negrii se 
năpusteau asupra fiarei cu acea cruzime pe care numai mintea 
unuia, făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu o poate 
concepe. 

L-a scăpat pe Numa de două ori din cursă, mai înainte ca 
negrii să se fi întors pentru a se convinge de reuşita sau 
nereuşita încercării lor. Va face şi azi acelaşi lucru..., aşa a 
hotărât imediat ce şi-a dat seama de natura intenţiilor negrilor. 

Războinicii, lăsând capcana în mijlocul cărării largi de elefant, 
în apropiere de lacul unde se adăpau fiarele, au pornit înapoi 
spre satul lor. A doua zi, dimineaţa sau mai târziu, aveau să se 
întoarcă din nou. Tarzan s-a uitat după ei cu un zâmbet 
imperceptibil de batjocură, o moştenire a castei pe care nu o 
cunoştea îi văzu pe negri înşirându-se pe cărare, atingând cu 
umerii lor ca abanosul de flori încântătoare pe care natura a 
găsit de cuviinţă să le răspândească din belşug cât mai departe 
de ochiul omului. 

În timp ce Tarzan privea printre genele întredeschise cum 
războinicii dispar până la unul pe după o cotitură, întreaga lui 
expresie s-a schimbat, sub îndemnul unui gând nou. Un zâmbet 
strâmb a apărut pe buzele lui. A privit spre bietul ied care 
behăia, anunţându-şi prezenţa şi neputinţa de a scăpa. 

Sărind la pământ, Tarzan s-a apropiat de cuşcă şi a intrat în 
ea. Apoi, fără să mişte coarda care declanşa căderea uşii la 
timpul cuvenit, a dezlegat iedul, l-a luat sub braţ şi a ieşit. După 
aceea, a tras cuțitul de vânătoare din teacă şi a liniştit animalul, 
tăindu-i beregata. Apoi, l-a târât pe cărare până la locul de 
adăpat, cu figura lui serioasă, iluminată de zâmbetul acela crud. 


185 


S-a oprit la marginea apei, a spintecat iedul şi i-a scos 
intestinele. Deoarece nu mânca această parte a corpului 
animalului, o îngropă într-o groapă săpată cu cuțitul şi aruncând 
carnea pe umăr, a pornit din nou prin copaci. 

A mers o bucată de drum pe urma negrilor, apoi a coborât să 
îngroape carnea într-un loc unde ştia că va fi ferită de căutările 
lui Dango, hiena şi de-ale altor fiare sau păsări mâncătoare de 
carne din junglă. Era şi el flămând. Dacă nu ar fi fost decât o 
fiară, s-ar fi apucat să mănânce, dar mintea lui de om putea să 
se plece unei nevoi mai mari ca acelea ale stomacului, iar acum 
era stăpânit de ideea ce-i aducea zâmbetul pe buze şi-i făcea 
ochii să strălucească. Era o idee care îl făcea să uite aproape cu 
totul că era flămând. 

După ce şi-a ascuns carnea bine, a pornit repede pe cărarea 
de elefant după Gomangani. l-a ajuns la vreo cinci kilometri mai 
încolo, după care apucă prin copaci, ţinându-se după ei, când la 
spate, când înaintea lor, pândind prilejul oportun. Printre aceşti 
negri era şi Rabi Keg, vraciul. Tarzan îi ura pe toţi, dar pe Rabi 
Keg îl ura nespus. 

Pe când negrii înaintau pe cărarea şerpuită, Rabi Keg, fiind 
leneş, a rămas în urmă. Tarzan a observat aceasta şi l-a cuprins 
o mare satisfacţie...; întregul lui trup radia de mulţumire. Acum 
plana pe deasupra negrului. Rabi Keg, ştiind că satul nu este 
decât la o mică distanţă, s-a aşezat pe iarbă, să se odihnească. 
Odihneşte-te bine, Rabi Keg! E pentru ultima oară! 

Tarzan s-a strecurat pe furiş printre crengile copacului de 
deasupra vraciului cel satisfăcut de sine. Nu a făcut însă nici un 
zgomot pe care urechile omeneşti l-ar fi putut distinge de 
fâşâitul frunzelor, produs la adierea uşoară de vânt, care bătea; 
când a ajuns aproape deasupra negrului, s-a oprit bine ascuns 
de creanga frumoasă pe care s-a aşezat. 

Rabi Keg, stătea rezemat cu spatele de trunchiul copacului, 
chiar în faţa lui Tarzan. Poziţia lui, nu era însă aceea pe care ar 
fi dorit-o o fiară de pradă, aşa că, cu răbdarea nesfârşită a 


186 


vânătorului, Tarzan a aşteptat nemişcat şi tăcut, ca un chip 
sculptat, până când fructul a fost bun de cules. O insectă 
otrăvitoare s-a ivit, zbârnâind supărată. Zbura, dându-i târcoale 
spre figura lui Tarzan. 

El o văzu şi o şi recunoscu. Puterea înţepăturii sale însemna 
moartea pentru multe fiinţe mai mici ca el..., iar pentru el ar fi 
însemnat zile întregi de dureri grozave. Totuşi, nu a făcut nici o 
mişcare. Ochii lui strălucitori, după ce l-au observat pe ucigaşul 
înaripat, au rămas fixaţi asupra lui Rabi Keg. Auzea şi urmărea 
mişcările insectei, numai cu urechile-i agere, apoi o simţi că i se 
pune pe frunte. nici un muşchi nu i se mişcă, deoarece muşchii 
unuia ca el sunt supuşi creierului. 

Musca îngrozitoare a coborât peste faţa lui... peste nas, buze 
şi bărbie. S-a oprit pe gât, apoi a pornit încet înapoi, cam tot pe 
unde a venit. Tarzan îl privea pe Rabi Keg. Nici ochii măcar nu îi 
mai mişca. Atât de nemişcat stătea, încât numai moartea l-a fi 
putut aduce în această stare. Insecta mergea acum în sus spre 
obraz şi s-a oprit atingându-se cu antenele ei lungi, de geana 
pleoapei de jos. 

Dacă insecta ar fi păşit chiar pe pupila ochiului lui Tarzan, e 
de crezut că el ar fi rămas şi atunci cu ochiul deschis şi ţeapăn, 
dar insecta nu a făcut aceasta. A rămas câteva clipe lângă 
pleoapa de jos, apoi şi-a luat zborul. Drumul ei a dus-o 
zbârnâind spre Rabi Keg. Negru a auzit-o, a lovit-o şi a fost 
înţepat în obraz înainte să o ucidă. 

S-a ridicat dintr-o săritură, a scos un răcnet de durere şi de 
mânie şi a vrut să pornească pe cărarea ce ducea spre satul lui 
Mong. În clipa aceea a întors spatele său lat spre fiinţa tăcută şi 
nemişcată care pândea deasupra. lar când a pornit i-a sărit de 
sus, din frunziş, o făptură ageră drept în spate. Forţa izbiturii l-a 
trântit la pământ. 

În jurul gâtului a simţit un şir de degete ca otelul şi falei 
puternice muşcându-l de beregată. Puternicul negru s-a zbătut 
să scape, dar în mâinile adversarului, acesta era ca un copil. 


187 


După puţin, Tarzan a dat drumul gâtului negrului, dar de câte ori 
Rabi Keg, a încercat să ţipe, degetele crude îl înăbuşeau 
dureros. 

Tarzan s-a ridicat puţin şi a pus un genunchi în spatele 
victimei sale, iar, când Rabi Keg s-a zbătut să se ridice din nou, 
Tarzan l-a împins cu faţa în jos, în praful de pe cărare. După 
aceea a legat mâinile negrului bine, la spate, cu bucata de funie 
cu care a fost legat iedul. Apoi îşi ridică prizonierul în picioare, îl 
întoarse cu faţa în jos pe cărare, după care l-a împins înainte. 

Abia după ce s-a ridicat în picioare, a putut şi Rabi Keg să-l 
vadă pe agresor. Şi când a văzut că este „demonul alb” inima i 
s-a făcut cât un purice şi genunchii au început să-i tremure. 
Totuşi, pe când mergea pe cărare, înaintea aceluia care l-a făcut 
prizonier, văzând că nu-i mai face nimic şi că nu e rănit defel, a 
începu să mai prindă puţină inimă. 

Se putea, gândea el, ca demonul alb, după toate acelea să 
nu-l ucidă. Nu l-a avut în puterea lui, zile întregi pe Tib, fără să-i 
facă nici un rău? Nu a lăsat-o el în viaţă pe Mome, mama lui Tib, 
când putea prea bine să o ucidă? Au ajuns în sfârşit până la 
cuşca pe care Rabi Keg şi războinicii din satul lui Mong au 
întocmit-o pentru Numa. Rabi Keg, a văzut că iedul nu mai e 
acolo, cu toate că nu era nici un leu în cuşcă şi nici uşa nu a 
căzut să o închidă. 

A văzut aceasta şi l-a cuprins atât mirarea cât şi o îngrijorare 
mare. În creierul lui îngust a pătruns priceperea, că această 
asociaţie de împrejurări are legătură cu aflarea lui aici ca 
prizonier al „demonului alb”. Şi nu greşea deloc. Tarzan l-a 
împins cu cruzime în cuşcă şi după câteva clipe, vraciul a înţeles 
totul. 

Din fiecare por al corpului său au ieşit broboane de sudoare..., 
tremura acum ca apucat de friguri, deoarece Tarzan l-a legat 
bine chiar în locul unde a fost iedul înainte. Vraciul şarlatan, s-a 
rugat mai întâi, să fie lăsat cu viaţă, apoi pentru o moarte mai 
puţin crudă, dar apoi a considerat că este mai bine să-şi 


188 


păstreze rugăciunile pentru Numa, mai ales că nici acum nu le 
făcea decât tot către o fiară, care nu-i înţelegea nici măcar un 
cuvânt. 

Trăncăneala lui necontenită nu numai că îl plictisea pe 
Tarzan. Care-şi făcea treaba în tăcere, dar îi insuflă ideea că 
negrul ar putea să strige după ajutor. Aşa că a ieşit din cușcă, a 
adunat o mână de iarbă, a rupt o bucată de creangă şi 
întorcându-se în cuşcă, a îndesat iarba în gura lui Rabi Keg, iar 
băţul i l-a pus ca un căluş între dinţi. Acum vraciul nu mai putea 
face nimic altceva decât să-şi rostogolească ochii. În năduşelile 
care îl treceau, iar Tarzan l-a lăsat acolo. 

S-a întors acolo unde a îngropat carnea de ied. Dezgropând-o, 
s-a urcat într-un copac Să-şi potolească foamea. Ceea ce i-a mai 
rămas a îngropat-o din nou, apoi a pornit printre copaci până la 
vadul de adăpat de le pârâu. Acolo a căutat un loc unde apa se 
strecura limpede şi a băut cu sete. Alte fiare ar fi intrat cu 
picioarele în apă şi ar fi băut de acolo chiar apă stătută, dar pe 
Tarzan l-ar fi dezgustat una ca asta. 

In multe privinţe, Tarzan avea obiceiul de care cu greu s-ar fi 
dezbărat. De exemplu, după ce a băut bine, a început să-şi 
bălăcească mâinile în apă şi să le frece până când a dispărut şi 
cea mai mică urmă de miros de Gomangani. După aceea îşi 
spălă faţa de sângele din carnea de ied. Ridicându-se în 
picioare, s-a întins alene, cum ar face un motan mare, apoi s-a 
adăpostit între crengile unui copac şi a adormit. 

Când s-a trezit era întuneric, cu toate că la orizontul de apus 
se zărea o dâră îngustă de lumină. Un leu a gemut şi a tuşit, în 
drumul lui prin junglă spre apă. Se apropia de locul de adăpat. 
Tarzan a zâmbit cu cruzime şi-a schimbat poziţia şi a adormit 
din nou. 

Când negrii lui Mong, au ajuns în sat, au descoperit că Rabi 
Keg nu era printre ei. După ce au trecut câteva ceasuri, s-au 
gândit că trebuie să i se fi întâmplat ceva, iar speranţa celor mai 
mulţi din trib era ca tocmai din acest impas să nu mai poată 


189 


scăpa. Negrii nu-l iubeau pe vraci. lubirea şi teama foarte rar fac 
sat împreună, dar un războinic este tot războinic, aşa că Monga 
organizat un grup care să meargă în căutarea vraciului. 

Dar, cum durerea lui nu era de neconsolat, că a rămas acasă 
şi s-a culcat. Tinerii războinici au rămas credincioşi scopului lor 
mai bine de o jumătate de oră, când, din nenorocire pentru Rabi 
Keg - adesea de câte un lucru neînsemnat depinde soarta unui 
om - o pasăre numită pasărea mierei. A atras atenţia 
cercetaşilor, conducându-i aiurea la depozitul delicios pe care ea 
l-a găsit şi în acest mod s-a pecetluit şi soarta lui Rabi Keg. 

Când cercetaşii s-au întors cu mâinile goale, Mong s-a înfuriat, 
dar când a văzut cantitatea aceea de miere pe care au adus-o 
cu ei, îi mai trecu supărarea. De altfel, se şi prepara 
succesiunea, căci în timpul acesta tânărul Tabi, ager şi drăcos 
cu faţa vopsită urât, făcea descântece unui copil bolnav, în 
speranţa că va urma în funcţia lui Rabi şi îl va moşteni. În 
noaptea aceasta femeile din familia vraciului îl vor plânge şi se 
vor necăji. A doua zi va fi uitat. 

A doua zi după dispariţia lui Rabi Keg, războinicii au pornit 
împreună cu Mong, să verifice cursa destinată lui Numa. Cu mult 
mai înainte de a ajunge la cuşcă au auzit răcnetele unui leu 
mare şi au înţeles că încercarea lor a reuşit. S-au apropiat cu 
strigăte de locul unde trebuiau să-şi găsească captivul. Da! lată- 
|, un specimen măreţ..., un leu enorm cu coama neagră. 

Războinicii au fost cuprinşi de un deliciu extraordinar. Săreau 
în sus scoțând strigăte sălbatice de victorie. Insă strigătele le-au 
amuţit pe buze şi ochii li s-au deschis mari, lăsând să se vadă 
tot albul din jurul luminilor, iar buzele de jos le atârnau lungi de 
tot, semnul propriu celei mai mari dezamăgiri la acest popor. 

S-au retras cu groază din faţa cadavrului mutilat al celui care 
a fost ieri Rabi Keg, vraciul. Leul, prins în cuşcă, a fost prea 
înverşunat şi prea speriat ca să se hrănească din ceea cea ucis, 
dar şi-a revărsat asupra cadavrului o mare parte din furie, până 
când acesta a ajuns să prezinte îngrozitoarea privelişte pe care 


190 


au văzut-o negrii. 

De pe creanga unui copac de pe care s-a cocoţat, Tarzan - 
Lord de Greystoke, pe drept - se uita la războinicii negrii şi 
râdea. Incă o dată s-a dovedit credinţa lui că a fost un adevărat 
farsor. Pofta lui de farse, în amorţire un timp, în urma bătăii 
primite de la maimuţele lui Ciuk când, îmbrăcat în pielea lui 
Numa a vrut să le sperie, dar de data aceasta, repurtase un 
adevărat succes. 

După câteva minute, în care au stat stăpâniţi de o groază 
nespusă, negrii s-au apropiat de cuşcă, cu frica înlocuită de 
furie... şi de curiozitate. Cum s-a întâmplat, oare, de Rabi Keg a 
ajuns în cuşcă? Unde era iedul? Nu se vedea nici cea mai mică 
urmă. S-au uitat mai de aproape şi au văzut spre noua lor 
groază, că cel ucis a fost legat în cuşcă chiar cu funia cu care ei 
au legat iedul. 

Cine ar fi putut face aceasta? S-au uitat unul la altul 
nedumeriţi. Primul care a luat cuvântul a fost Tabi. El a venit 
împreună cu războinicii, nutrind în suflet o mare speranţă. 
Trebuia să dea undeva peste dovezi certe despre moartea lui 
Rabi. Acum, după ce le-a găsit, a dat şi explicaţia pe care o 
credea necesară. 

— Demonul cel alb, şopti el. Aici este mâna demonului alb din 
junglă. 

Nimeni nu l-a contrazis, pentru că cine altul putea fi? Cine le 
putea inspira frica? Astfel, ura lor pentru Tarzan a crescut pe 
măsură ce creştea teama de el. In timpul acesta, Tarzan şedea 
sus în copac şi-şi strângea mâinile, felicitându-se. 

Nici unul din negrii care erau prezenţi nu simţea vreun regret 
pentru moartea lui Rabi, dar fiecare a simţit o teamă instinctivă 
de moartea ingenioasă care putea găsi pentru fiecare din ei. O 
moarte tot atât de oribilă ca aceea a vraciului. Deci, în ceata 
care târa cuşca cu leul spre sat nu erau decât oameni tăcuţi, 
posomorâţi şi cu frica în sân. 

Când au ajuns la destinaţie, au scos cu toţii un oftat de 


191 


uşurare şi nu s-au simţit siguri decât după ce au închis porţile 
satului în urma lor. Fiecare a avut senzaţia că i se spionează 
toate mişcările din momentul plecării cu cuşca din locul unde a 
fost prins leul... cu toate acestea nimeni nu a auzit sau văzut 
ceva care să le dea motiv vădit de temere. 

La vederea corpului din cuşca cu leul, femeile şi copiii din sat 
s-au pornit pe nişte văicăreli îngrozitoare, montându-se încet 
într-o stare de veselie isterică, ce întrecea cu mult mulţumirea 
meschină a semenilor lor mai civilizaţi, care par că nu au 
altceva mai bun de făcut decât să-şi împartă timpul între 
cinematograf şi funerarii. 

Dintr-un copac, ale cărui crengi atârnau până peste gard, 
Tarzan pândea tot ce se petrecea în sat. Le-a văzut pe femeile 
nebune de necaz şi de bucurie, înnebunindu-l la rândul lor pe 
leu, cu înţepături de bețe lungi şi pietre. Cruzimea negrilor faţă 
de captivii lor, îl îndârjea întotdeauna împotriva Gomanganilor, 
făcându-l să-i şi dispreţuiască. 

Dacă ar fi încercat să analizeze acest sentiment, ar fi fost o 
încercare grea, deoarece toată viaţa sa a fost obişnuit cu 
spectacolul cruzimii şi al suferinţei. El însuşi era crud. Toate 
fiarele din junglă erau crude, dar cruzimea negrilor era de altă 
natură. Era cruzimea torturii laşe faţă de cel fără apărare, pe 
când cruzimea lui Tarzan şi a celorlalte fiare din junglă era 
cruzimea necesităţii şi a pasiunii. 

Poate că, dacă ar fi ştiut aceasta, ar fi pus pe seama eredității 
acest sentiment de repulsie, la vederea suferinţei inutile..., sau 
pe seama simțului de dreptate al englezului, lăsat lui moştenire 
de către tatăl şi mama sa. Nu ştia aceasta şi tot mai credea că 
mama lui a fost Kala, femela antropoidă. 

Pe măsură ce îi creştea ura pentru Gomangani, simpatia sa 
trecea de partea lui Numa leul, pentru că deşi Numa era 
duşmanul întregii sale vieţi, nu era nici ură, nici dispreţ în 
sentimentele lui Tarzan faţă de această fiară. In mintea lui s-a 
născut hotărârea de a-i frustra pe negri şi a elibera leul... 


192 


Trebuia să o facă în aşa fel, încât să le pricinuiască 
Gomanganilor o mare supărare şi descurajare. 

Şi cum stătea sus pe creangă, privind la cele ce se petreceau 
sub el, văzu din nou războinicii punând mâna pe cuşcă şi 
împingând-o la o parte, între două colibe. El ştia că ea va 
rămâne acolo până seara, că negrii plănuiau un ospăț şi o orgie 
pentru celebrarea vânătorii lor reuşite. Cum a văzut lângă cuşcă 
postați doi războinici gonind femeile şi copiii care, evident, l-ar fi 
torturat pe Numa până la moarte şi-a dat seama că leul va fi în 
siguranţă până când negrii vor avea nevoie de el pentru 
petrecerea de seară, petrecere în timpul căreia fiara va fi 
torturată cu tot mai multă cruzime şi meşteşug, în instruirea 
întregului grup. 

Tarzan prefera să-şi bată joc de ei printr-o înscenare teatrală 
generată de imaginaţia lui fertilă ar fi putut să o născocească. 
Avea în cap o concepţie vagă asupra temerilor lor superstiţioase 
şi a spaimei lor nocturne, aşa că se hotărî să aştepte până se va 
întuneca şi ei se vor aţâţa bine, dansând şi executând riturile lor 
şi numai atunci să încerce să-l elibereze pe Numa. 

Spera că între timp îi va veni o idee potrivită împrejurărilor ce 
le-ar aduce diferiţii factori în joc. Şi într-adevăr că nu a avut mult 
de aşteptat până i-a venit această idee. A pornit prin junglă 
după hrană când i-a venit ideea. La început l-a făcut să 
zâmbească puţin, apoi să stea la îndoială, pentru că tot mai 
avea o amintire vie despre nefastul rezultat obţinut când a 
aplicat o altă manieră minunată identică cu aceasta. 

După câteva clipe uitând până şi de hrană, zbura din creangă 
în creangă cu mare repeziciune spre tribul lui Ciuk. După cum îi 
era obiceiul a sărit în mijlocul cetei de maimuţoi, fără să-şi 
anunţe apropierea decât printr-un țipăt puternic, în momentul 
când apărea printre crengi. Fericite sunt maimuţele lui Ciuk că 
neamul lor nu este supus atacului de inimă, pentru că metodele 
lui Tarzan îi supuneau la lovituri aspre una după alta, dar nici nu 
puteau să se obişnuiască în felul ciudat de a glumi a lui Tarzan. 


193 


Acum, după ce au văzut cine era, s-au mulţumit să mărâie 
supăraţi o clipă, apoi şi-au continuat ocupațiile respective pe 
care el le-a întrerupt. Satisfăcut că i-a reuşit gluma, s-a dus la 
scorbura unui copac unde îşi păstra obiectele preţioase din 
comoara sa, ascunse bine de privirile curioase şi de degetele 
amicilor săi, precum şi de drăcosul de Manu, maimuța cea mică. 

A scos din scorbură o piele strâns împachetată, o piele de leul 
cu cap cu tot. Tăbăcită şi montată primitiv, dar cu multă 
îndemânare şi care a fost proprietatea vraciului Rabi, până când 
Tarzan a găsit de cuviinţă să i-o fure din sat. Luând pielea cu el 
a pornit din nou în junglă spre satul negrilor, oprindu-se în drum 
să vâneze şi să mănânce, ba chiar să şi fure un somn de vreun 
ceas, după ce mânca. Astfel, când a ajuns lângă copacul ale 
cărui crengi atârnau peste palisada satului, s-a şi întunecat. 

De pe creanga pe care era urcat, putea vedea bine în tot 
satul. Observă că Numa era încă viu şi că negrii de gardă 
moţăiau lângă cuşcă. Un leu nu este mare noutate pentru un 
negru care trăieşte în ţara leilor, aşa că după ce i-a trecut puţin 
pofta pentru a-l necăji, sătenii nu-i mai dădeau atenţie, 
preferând să aştepte marele eveniment de seara. Şi nici nu a 
trecut mult până s-a întunecat, ca să-i înceapă sărbătoarea. 

Un singur războinic în bătaia tam-tam-urilor, e pitit, pe 
jumătate îndoit de mijloc şi a sărit în lumina focurilor în mijlocul 
cercului format de ceilalţi războinici, în spatele cărora s-au 
aşezat femeile şi copiii din sat. Dansatorul era vopsit şi înarmat 
ca pentru vânătoare, iar mişcările şi gesturile sale îţi dădeau 
impresia că este în căutarea vânatului. Îndoindu-se de mijloc, 
uneori odihnindu-se câte o clipă pe câte un genunchi, cerceta 
terenul să dea de urme, după aceea poza ca o statuie, stând să 
asculte. 

Războinicul era tânăr, ager, cu forme elegante. Avea muşchii 
bine dezvoltați şi era drept ca bradul. Lumina focului se 
răsfrângea pe corpul lui negru ca abanosul, scoțând bine în 
relief desenele groteşti de pe faţă, piept şi abdomen. După un 


194 


timp s-a aplecat la pământ, apoi a sărit în sus, în aer. Fiecare 
trăsătură a figurii lui arăta că a dat de urma vânatului. 

Imediat a sărit spre cercul de războinici din jurul lui. Vorbindu- 
le despre ceea de a găsit. Totul se petrecea în pantomimă, dar 
atât de bine redat, că Tarzan putea urmări totul până la cel mai 
mic amănunt. li văzu pe ceilalţi războinici punând mâna pe 
suliţele lor şi luând parte la acel „dans al pândei” executat cu 
multă precizie de negrii. Era foarte interesant, dar Tarzan şi-a 
dat seama că, dacă dorea să-şi ducă planul la îndeplinire, 
trebuia să intre cât mai curând în acţiune. A mai văzut dansuri 
de felul acesta. Ştia deci, că după pândă, vine jocul „încolţirii”, 
iar după aceea uciderea, în timpul cărora Numa va fi înconjurat 
de războinici şi deci, fără chip să se mai apropie altcineva de el. 

Şi atunci, ţinând pielea de leu la subţioară, a sărit la pământ 
în umbra deasă a copacului. Apoi a luat-o pe după colibe, până a 
ajuns în spatele cuştii în care Numa păşea nervos de colo până 
colo. Cuşca era acum nepăzită. Ajuns în spatele cuştii, Tarzan s- 
a îmbrăcat cu pielea leului întocmai cum a făcut şi cu acea 
ocazie neuitată, când maimuţele lui Ciuk, neputând să-i 
pătrundă deghizarea, au tăbărât pe el să îl omoare. 

După aceea pornind pe brânci, s-a strecurat înainte, ieşind 
dintre cele două colibe şi oprindu-se la câţiva paşi în spatele 
negrilor a căror întreagă atenţie era concentrată asupra 
dansatorilor din faţa lor. l-a văzut pe negri ajunşi acum în 
culmea agitaţiei şi gata să o isprăvească cu leul. După o clipă, 
cercul spectatorilor se va desface, undeva mai aproape de 
cuşcă iar victima va fi transportată în centrul cercului. 

Acesta era momentul pe care îl aştepta Tarzan. La un semnal 
dat de Mong, şeful, femeile şi copiii din dreptul lui Tarzan s-au 
ridicat în picioare şi s-au dat la o parte, lăsând un drum larg 
pentru războinici spre cuşca leului. În acelaşi moment, Tarzan a 
scos un răcnet răguşit de leu înfuriat şi a pornit încet cu capul în 
jos, prin deschizătură, spre dansatorii îngheţaţi locului. O femeie 
l-a văzut şi a scos un țipăt de groază. Numaidecât a izbucnit o 


195 


panică în vecinătatea imediată a voinicului nostru. Lumina 
flăcării puternice a focului cădea asupra capului leului, iar negrii 
au conchis, după cum şi Tarzan ştia că vor face. Că captivul lor 
a scăpat din cuşcă. 

Dând un alt răcnet, el a pornit înainte. Războinicii care dansau 
s-au oprit numai o clipă. Au vânat un leu bine legat într-o cuşcă 
tare. lar acum, când era liber printre ei, chestia lua cu totul altă 
înfăţişare pentru ei. Nervii lor nu erau în stare să reziste unor 
astfel de împrejurări. Copiii şi femeile au căutat să se ascundă în 
refugiul lor problematic al colibelor din apropiere şi nu le trebui 
mult nici războinicilor ca să le urmeze exemplul, aşa că după 
puţin Tarzan a fost lăsat în stăpânirea străzii satului. 

Nu însă, pentru multă vreme. Căci nu voia să fie lăsat singur 
în felul acesta. Nu s-ar fi potrivit deloc cu planurile sale. După 
puţin a apărut un cap în uşa colibei din apropiere, apoi altul şi 
altul, până când au fost mai bine de douăzeci de războinici care 
îl priveau. În aşteptarea celor ce va face, întrebându-se dacă 
leul va ataca sau va încerca să scape din sat. Stăteau gata cu 
suliţele în mână, fie împotriva unui eventual atac, fie faţă de o 
încercare pentru libertate... şi iată că leul se ridică pe picioarele 
din spate, blana galbenă roşcată alunecă jos de pe el, iar în 
lumina focurilor, negrii au avut înaintea ochilor făptura tânără 
dreaptă şi înaltă a „demonului alb”. Numai o clipă au rămas 
negrii atât de încremeniţi de frică încât le-a fost cu neputinţă să 
facă vreo mişcare ostilă. Se temeau de această apariţie mai 
mult decât de Numa şi totuşi, l-ar fi ucis bucuros pe Tarzan, 
dacă ar fi putut numai să-şi vină destul de repede în fire. Frica 
însă, superstiţia şi o elaborare lentă a raţionamentelor, firească 
neamului lor, i-a ţinut paralizaţi în timpul cât Tarzan se apleca 
şi-şi lua de jos pielea de leu. 

L-au văzut apoi întorcându-se şi plecând în umbra de partea 
cealaltă a satului, opusă porţii. Abia atunci şi-au făcut puţin 
curaj ca să-l poată urmări, dar când au venit cu toţii mişcându-şi 
suliţele pe deasupra capului, vânatul lor a şi dispărut, nici o 


196 


clipă nu a rămas Tarzan în copac. Aruncând pielea de leu pe o 
creangă, a sărit înapoi în sat, pe partea unde era cuşca leului. 
Acolo, a sărit deasupra şi a tras de coarda ce ridica uşa. Nu i-a 
trebuit leului decât o singură clipă ca să-şi reia libertatea, un leu 
mare, în toată vigoarea tinereţii, sări din cuşcă în sat. 

Războinicii, întorcându-se din căutarea zadarnică a lui Tarzan, 
l-au văzut păşind majestuos în lumina focului. 

— Ah! Uite-l! 

— lar a venit demonul cel alb cu farsele sale! Nu cumva crede 
el că poate prosti de două ori pe rând aşa de repede, pe 
oamenii lui Mong? Lasă că Îi arătăm noi! 

De mult aşteptau ei prilejul acesta să se scape pentru 
totdeauna de îngrozitorul demon alb. Alergau ca unul singur, cu 
suliţele ridicate. Femeile şi copiii au ieşit în faţa colibelor să 
asiste la spectacolul uciderii demonului. 

Leul se uita la ei cu priviri aprinse, apoi s-a întors către 
războinicii care înaintau spre el. Scoţând strigăte de bucurie 
sălbatică şi de triumf, veneau cu toţii spre leu, ameninţându-l cu 
suliţele. Al lor era acum demonul cel alb! Şi atunci, cu un răcnet 
îngrozitor, Numa leul, atacă ceata negrilor. Oamenii lui Mong îl 
întâmpinară pe Numa cu suliţele gata şi cu ţipete de batjocură. 
Îi aşteptau sosirea într-o masă compactă de muşchi şi totuşi, 
sub exteriorul lor curajos, dăinuia o frică ascunsă de acest 
demon... o teamă că în cele din urmă rezultatul nu va fi 
favorabil... că această făptură putea prea bine să fie 
invulnerabilă faţă de armele lor şi să aplice o mare pedeapsă 
pentru îndrăzneala ce o arătau. 

Prea părea normal leul care i-a atacat..., au văzut aceasta din 
primul moment al atacului, dar ştiau că sub blana lui roşcată, se 
ascunde carnea moale a albului, carne care nu putea rezista 
atâtor sulițe de război. În fruntea lor se afla un războinic tânăr, 
de o statură enormă, cu toată aroganţa puterii şi tinereţii sale. 

Îi era frică? Nu lui, altora poate. Începu să râdă când Numa s-a 
repezit la el, a râs şi şi-a pregătit lancea, aşezându-i vârful aşa 


197 


ca să vină în pieptul puternic al fiarei. Dar chiar atunci, leul a 
sărit asupra lui. Cu una din labele lui enorme, aruncă sulița cât 
colo sfărâmând-o. Incă o lovitură şi negrul a căzut întins la 
pământ, cu craniul sfărâmat în bucăţi. În clipa următoare, leul a 
fost în mijlocul războinicilor, zgăriind şi sfâşiind în dreapta şi în 
stânga. 

Negrii nu au rezistat mult, dar vreo duzină din ei tot au fost 
răniţi până ce ceilalţi să poată scăpa de acele gheare cumplite 
şi colţi teribili. Sătenii fugeau îngroziţi pe unde apucau. Colibele 
nu mai erau un refugiu sigur când în interiorul palisadei se 
găsea un Numa furios. Negrii fugeau plini de groază de la o 
colibă la alta, în timp ce Numa stătea în mijlocul satului, 
mârâind deasupra cadavrelor. 

In sfârşit, un sătean a deschis porţile satului, căutând adăpost 
printre crengile copacilor, din pădurea de dincolo de porţi. 
Ceilalţi l-au urmat ca oile, până când leul a rămas singur în sat. 
Oamenii lui Mong, aceia care se aflau prin copacii mai apropiaţi, 
au văzut un leul aplecându-şi capul şi înhăţând de umăr una din 
victimele sale. L-au mai văzut apoi, pornind agale spre poarta 
satului, dispărând în pădure. 

Au văzut toate acestea şi s-au cutremurat adânc, iar din alt 
copac, Tarzan admira spectacolul şi zâmbea. A trecut mai bine 
de o oră de la dispariţia leului în pădure cu dejunul lui, până 
când negrii să aibă curajul să se coboare din copaci şi să se 
întoarcă în sat. Privirile lor dilatate se întorceau când într-o parte 
când în alta, iar pielea şi carnea de pe corpul lor gol, se încreţea 
mai mult de îngheţul spaimei decât din cauza răcarii nopţii. 

— El a fost, murmură un negru. De la început până la sfârşit 
nu a fost altul decât demonul alb din junglă. 

— S-a schimbat un leu în om şi după aceea, din om în leu, 
şopti altul. 

— Şi l-a luat pe Mez cu el în junglă, unde îl mănâncă, zise al 
treilea înfiorându-se. 

— Nu mai suntem în siguranţă aici, se văicărea un al patrulea. 


198 


Mai bine să ne luăm ce avem şi să ne căutăm alt sat, departe de 
locurile acestui demon îngrozitor. 

Odată cu dimineaţa, însă, le reveni curajul, aşa că păţania de 
peste noapte nu a avut alt efect decât accentuarea urii 
împotriva lui Tarzan şi întărirea convingerii asupra obârşiei lui 
supranaturale. Şi aşa s-a întins faima şi puterea lui Tarzan prin 
ţinuturile misterioase ale junglei în care domnea el, ca rege al 
lor, cea mai puternică dintre fiarele de acolo, pentru că poseda 
un creier omenesc, care îi conducea muşchii puternici şi curajul 
fără seamăn. 


CAPITOLUL XII - Luna şi... salvarea ei. 


Luna strălucea pe un cer fără nori, o lună mare, umflată, care 
părea atât de aproape de pământ, că te mirai cum de nu se 
atinge de vârfurile copacilor. Era noapte, iar Tarzan a pornit prin 
junglă... Tarzan mare luptător, mare vânător. 

Pentru ce se arunca din creangă în creangă, prin umbra 
întunecoasă a junglei, nici el singur nu ar fi putut-o spune. Nuo 
făcea pentru că îi era foame, a mâncat bine de cu ziuă, iar într- 
un loc ascuns se afla restul vânatului său, gata oricând i-ar fi 
venit poftă să mănânce. Poate că a fost împins să cutreiere 
pădurea numai de dragul de a se simţi în acţiune. Vigoarea lui îl 
făcea să-şi măsoare muşchii şi simţurile cu noaptea din junglă... 
In afară de aceasta mai era şi dorinţa lui necurmată de a asimila 
tot mai multe cunoştinţe. 

Jungla peste care domneşte Kudu, soarele, este o junglă cu 
totul deosebită, decât aceea a lui Goro, luna Jungla de zi are alt 
aspect, luminile şi umbrele sale anumite, păsările, florile şi 
fiarele sale, zgomotele, sunt zgomotele zilei. Umbrele şi luminile 
junglei de noapte sunt atât de variate cum ne-am putea închipui 
de deosebite luminile şi umbrele dintr-o altă lume în comparaţie 
cu cel din lumea noastră: fiarele, florile şi păsările ei nu sunt ale 


199 


junglei Kudu, soarele. 

Din cauza acestor deosebiri, lui Tarzan îi plăcea să cerceteze 
jungla şi în timpul nopţii. Nu numai că viaţa era o altă viaţă, dar 
era mai bogată în număr şi mai romantică era mai bogată în 
primejdii chiar, iar pentru Tarzan, primejdia era miezul vieţii. 

Zgomotele junglei în noapte, răcnetul leului, urletul 
leopardului, râsul hidos a lui Dango, erau o melodie pentru 
urechile lui Tarzan. Paşii moi ai atâtor picioare ce nu se puteau 
vedea, foşnetul frunzelor şi al ierbii la trecerea fiarelor sălbatice, 
luciul ochilor, ca opalul în întuneric, milioanele de sunete care 
dovedeau prezenţa vietăţilor ce se puteau simţi şi auzi, dar 
rareori să se vadă, constituiau tot ce ispitea plimbarea nocturnă 
a lui Tarzan. 

In noaptea aceasta a făcut un ocol mare..., mai întâi spre 
răsărit, apoi spre miazăzi şi acum se întorcea înapoi spre 
miazănoapte. Ochii, urechile şi mirosul lui ager, erau tot timpul 
în gardă. Amestecate cu sunetele pe care le cunoştea el, mai 
erau alte sunete ciudate... sunete pe care nu le auzea niciodată 
până când Kudu nu intra în culcuşul său dincolo de apa cea 
mare..., sunete care aparţineau lui Goro, luna şi a intervalului 
misterios al supremaţiei lui Goro. Aceste sunete îl îndemnau 
adeseori pe Tarzan la meditări profunde. Îl nedumereau pentru 
că el credea că îşi cunoaşte jungla atât de bine, încât nimic nu-i 
era acolo necunoscut. 

Uneori considera că după cum culorile şi formele par că se 
deosebesc în timpul nopţii de aspectul lor obişnuit de peste zi, 
tot aşa se schimbă şi sunetele odată cu apusul soarelui şi 
răsăritul lunii..., iar aceste gânduri îi stârneau în suflet o 
propunere vagă că Goro şi Kudu influenţează aceste schimbări 
Deci. Ce era mai firesc ca să ajungă eventual, să atribuie lunii şi 
soarelui personalităţi tot atât de reale ca şi a lui? Soarele era o 
făptură vie care domnea în timpul zilei. Luna înzestrată cu creier 
şi puteri miraculoase, domnea în timpul nopţii. Astfel funcţiona 
mintea aceea omenească neîncercată dibuind prin întunericul 


200 


beznei ignoranței pentru o lămurire a lucrurilor pe care nu le 
putea atinge, mirosi sau auzi şi despre forţele mari şi 
necunoscute ale naturii pe care nu o putea vedea. 

Plecând spre nord, în ocolul pe care l-a făcut Tarzan a simţit 
miros de Gomangani amestecat cu mirosul iute de fum. A pornit 
repede în direcţia de unde mirosul era adus spre el de o adiere 
uşoară a vântului de noapte. Nu a trecut mult şi a zărit 
strecurându-se prin frunzişul din faţa lui, lumina puternică a 
unui foc mare şi oprindu-se într-un copac mare din apropiere, a 
văzut o ceată de războinici negri tolăniţi aproape de focurile lor. 

Evident că era o echipă de vânătoare din satul lui Mong, 
rămasă în pădure după ce s-a înnoptat. Împrejurul lor, în formă 
de cerc şi destul de rudimentar au construit un gard de 
mărăcini, despre care sperau că împreună cu focul, vor 
descuraja şi vor opri înaintarea carnivorelor mari. Dar cum 
această speranţă nu era o convingere, se cunoştea bine după 
groaza vădită cu care s-au ghemuit, tremurând lângă foc, 
pentru că se auzeau Numa şi Sabor prin junglă făcându-şi drum 
spre ei. 

Mai erau şi alte fiinţe în întunericul de dincolo de lumina 
focului. Tarzan putea să le vadă ochii strălucind în întuneric. Au 
văzut şi negrii şi s-au cutremurat. Unul din ei s-a aplecat şi 
luând o creangă aprinsă din foc, o aruncă cu putere spre ochii 
aceia care au dispărut imediat. După aceea negrul s-a aşezat 
din nou lângă foc. 

Tarzan a observat urmările şi a văzut că au trecut câteva 
minute până ochii să reapară în întuneric câte doi şi câte patru 
deodată. 

După aceea, a sosit Numa, leul şi Sabor, soţia sa. Ceilalţi ochi 
s-au răspândit la dreapta şi la stânga, faţă de mârâiturile 
amenințătoare ale marilor pisici şi din întuneric nu au mai lucit 
decât orbitele celor doi mâncători de carne omenească. 

Câţiva negri s-au trântit, gemând cu feţele la pământ, dar 
acela care a azvârlit creanga aprinsă, aruncă acum altă creangă 


201 


chiar în faţa leilor flămânzi, care au dispărut după cum au 
dispărut şi fiarele mici înaintea lor. 

Tarzan era foarte interesat. A mai văzut un motiv pentru care 
negrii aprindeau focurile noaptea, unul nou pe lângă acelea cu 
lumina, căldura şi posibilitatea gătitului. Fiarele din junglă se 
temeau de foc, astfel, focul era într-o măsură, ca un scut pentru 
negri. Chiar Tarzan avea respect pentru foc. O dată, a vrut să 
cerceteze un foc abandonat din satul negrilor şi a luat în mână 
un cărbune aprins. De atunci s-a ţinut la distanţă respectuoasă 
de toate focurile pe care le-a mai văzut. l-a fost de ajuns o 
singură experienţă. 

Au trecut câteva minute de când negrul a aruncat tăciunele 
aprins, până să-i apară ochii din nou. Tarzan însă auzea tot 
timpul zgomotul labelor moi de jur împrejurul lui. Apoi a văzut 
cele două puncte gemene de foc, care însemnau întoarcerea 
regelui animalelor, iar după o clipă, la câteva degete mai jos, au 
apărut şi a lui Sabor leoaica. 

Un timp au rămas nemişcate, imobile - o constelație de stele 
fioroase în noaptea din junglă, apoi leul a înaintat încet spre 
gard, unde toţi negrii, excluzându-l pe unul singur, şedeau 
ghemuiţi lângă foc, tremurând de groază. Când singurul paznic 
dintre ei l-a văzut pe Numa apropiindu-se din nou, aruncă în el 
cu un alt tăciune aprins, iar Numa, ca şi mai înainte, s-a retras 
împreună cu Sabor, de astă dată însă nu atât de departe şi nici 
pentru atâta vreme îndelungată ca prima oară. 

Aproape imediat, după ce s-au dat înapoi, s-au întors şi au 
început să dea ocol gardului, cu privirile îndreptate necontenit 
spre lumina focului, pe când din gâtlejul lor ieşeau mârâituri 
surde, manifestând o ciudă în creştere. Dincolo de lei, 
străluceau ochii înflăcăraţi ai sateliților mai mici, înmulţindu-se 
din ce în ce, până când întunericul din junglă a fost împestriţat 
cu puncte mici de foc. 

Războinicul negru arunca întruna, la mici intervale, cu tăciuni 
întregi aprinşi, în cele două pisici, dar Tarzan observă că Numa 


202 


dădea acestor atacuri prea puţină atenţie, ba chiar deloc. El 
cunoştea după vocea lui Numa că e flămând şi în mod firesc, a 
presupus că leul s-a hotărât să se hrănească cu carne de 
Gomangani. Va îndrăzni el oare să vină atât de aproape de 
flăcările acestea atât de temute? Dar, chiar pe când acest gând 
trecea prin mintea lui Tarzan, Numa s-a oprit din mersul lui 
neliniştit şi a rămas cu privirea aţintită spre bomă. 

A stat astfel vreo jumătate de minut... nemişcat, în afară că 
şi-a îndoit nervos coada de sus. După aceea a pornit hotărât 
înainte, în timp ce leoaica păşea fără odihnă, în locul unde a fost 
lăsată. 

Negrul a strigat camarazilor lui că se apropie leul, dar erau 
prea îngroziţi ca să mai facă altceva decât să se ghemuiască 
lângă foc şi să geamă şi mai tare decât înainte. Războinicul a 
luat o ramură aprinsă şi a aruncat-o în faţa lui. S-a auzit un 
răcnet de furie, urmat de atacul imediat al fiarei. 

Carnivorul înfuriat a trecut dintr-o singură săritură, peste 
gardul de mărăcini, interval în care, cu o agilitate aproape egală 
cu a fiarei, negrul a sărit de partea opusă şi preferând 
primejdiile probabile care îl pândeau în întuneric, a fugit spre 
copacul cel mai apropiat. 

Numa a ieşit dintre mărăcini, aproape tot atât de repede cum 
a intrat, dar la plecare, când a sărit înapoi peste gard, a luat cu 
sine un negru care urla cât îl ţinea gura. 

Târându-şi victima pe pământ, a mers măreț spre Sabor, care 
îl întâmpină, după care amândoi s-au pierdut în întuneric. Nu s- 
au mai auzit câteva minute decât mâărâiturile lor sălbatice, 
amestecate cu ţipetele pătrunzătoare ale negrului condamnat 
să piară de o moarte fioroasă. 

La o anumită distanţă de gardul de mărăcini, leii s-au oprit, 
mârâiturile lor s-au întețit şi după câteva clipe, în urma unui 
răcnet puternic al fiarei, au încetat şi gemetele negrului pe 
vecie. 

După puţin, leul s-a întors din nou în lumina focului. A mai 


203 


sărit o dată în gard şi tragedia fioroasă de mai înainte s-a 
repetat cu altă victimă omenească. Tarzan s-a ridicat în picioare 
pe creanga lui şi s-a întins alene. Spectacolul începea să-l 
plictisească. Căscă şi porni liniştit spre poiana în care dormeau 
liniştiţi maimuţoii din tribul lui Ciuk. 

Însă, chiar după ce şi-a găsit locul lui obişnuit în copac şi se 
aşeză să doarmă, somnul tot nu-l cuprindea. A stat deci multă 
vreme, cu ochii deschişi, pe jumătate gândindu-se şi pe 
jumătate visând. Uitându-se în sus pe cer, a văzut luna şi stelele 
şi s-a întrebat cu mirare: ce erau acestea şi ce putere le ţinea 
acolo să nu cadă? 

El avea o minte iscoditoare. Era întotdeauna copleşit de 
întrebări asupra a tot ce se petrecea în jurul lui, dar nu avea pe 
nimeni care să-i dea răspuns la întrebările sale. 

Încă din copilărie a vrut să afle şi fiindcă îi era răpită aproape 
orice posibilitate de a asimila cunoştinţe, era chiar acum când a 
crescut mare, cuprins de o curiozitate nesatisfăcută a unui copil. 
El nu era mulţumit niciodată numai cu constatarea că lucrurile 
se întâmplă..., dorea să ştie de ce se întâmplau. Dorea să ştie şi 
cauza acestor întâmplări, cine sau ce forţă le îndeplinea. 

Taina vieţii îl interesa imens de mult. Nu putea măsura deloc 
miracolul morţii. În nenumărate rânduri a examinat mecanismul 
intern al celor ucişi de el şi o dată sau de două ori, a deschis 
pieptul victimei la timp, ca să vadă inima încă bătând. 

A învăţat din experienţă că o împunsătură de cuţit prin acest 
organ, producea o moarte imediată la nouă din zece, pe câtă 
vreme îşi putea împunge adversarul de nenumărate ori în alte 
locuri, fără măcar să-l scoată din luptă. 

Astfel, a ajuns să creadă că inima, sau „lucrul roşu care 
răsuflă”, cum îi zicea el, este centrul şi originea vieţii. Despre 
creier şi funcţionarea lui nu înţelegea nimic. Cum percepțiile 
sale erau transmise la creier şi aici lămurite, clasificate şi 
etichetate, era ceva mai presus de putinţa lui de pricepere. El 
credea că degetele sale ştiu când ating ceva, că ochii ştiu când 


204 


văd, urechile când aud şi nasul când miroase. 

Considera gâtul, epiderma şi părul capului ca cele trei centre 
principale ale emoţiei. Când a fost ucisă Kala, simţea în gât o 
senzaţie ciudată de înecăciune, contactul cu Histah, şarpele, 
dădea pielii sale de pe tot corpul o senzaţie neplăcută, iar 
apropierea unui duşman făcea ca perii de pe ceafa să-i stea 
drept. 

Inchipuiţi-vă, dacă vă este posibil, un copil plin de minunăţiile 
naturii, nemai contenind cu întrebările şi înconjurat numai de 
fiarele junglei, cărora chestiunile sale le sunt tot atât de străine 
ca limba chineză. Dacă l-ar fi întrebat cumva pe Gunt despre 
proveniența ploii, bătrânul antropoid nu ar fi făcut altceva decât 
să-l privească mut de uimire, o clipă, apoi să-şi reia ocupaţia, 
destul de interesantă, a căutării puricilor. 

lar, dacă ar fi întrebat-o pe Munga, care era foarte bătrână şi 
ar fi trebuit să fie înţeleaptă, despre unele flori care se 
închideau după ce Kudu dispărea de pe cer, iar altele se 
deschideau în timpul nopţii, ar fi rămas surprins să vadă că 
Muga nu a observat niciodată aceste fenomene interesante, cu 
toate că ea ar fi putut spune cu precizie, până la un centimetru, 
unde se află ascuns vreun gândac gras sub crengi sau butuci 
căzuţi. 

Pentru Tarzan, aceste lucruri erau adevărate minuni. Ele îi 
puneau în jos intelectul şi imaginaţia. Vedea florile că se închid 
şi se deschid, vedea unele sucindu-se mereu cu faţa către 
soare, vedea cum se mişcă frunzele când nu bate nici cea mai 
mică adiere de vânt, vedea vrejii plantelor agăţătoare pornind 
ca nişte lucruri vii peste trunchiurile şi peste crengile copacilor, 
iar pentru Tarzan florile, vitele şi copacii erau făpturi vii. Şi le 
vorbea adeseori după cum îi vorbea lui Goro, luna şi lui Kudu, 
soarele şi întotdeauna rămânea dezamăgit că nu-i răspundeau. 

Le punea întrebări, dar nu-i puteau răspunde, cu toate că ştia 
că şoaptele frunzelor sunt limba frunzelor. Vântul îl atribuia 
copacilor şi ierbii. Credea că acestea se mişcă într-o parte şi în 


205 


alta, dând fiinţă vântului. Nu a găsit alt chip prin care să îşi dea 
seama de acest fenomen. 

În sfârşit, ploaia o atribuia stelelor, lunii şi soarelui, dar 
ipoteza lui nu era deloc poetică şi delicată. Şi cum stătea acum 
pe creanga copacului, meditând, imaginaţia lui bogată a găsit o 
explicaţie şi pentru stele şi pentru lună. In apropierea lui, pe o 
altă creangă, dormea Tug, iar Tarzan s-a dus repede acolo. 

— Tug! strigă el. 

Maimuţoiul se trezi imediat, zburlindu-se, deoarece simţea 
primejdie în această chemare nocturnă. 

— Uită-te, Tug! exclamă Tarzan, arătând spre stele. Uite ochii 
lui Numa, a lui Sabor, ai Şitei şi ai lui Dango. L-au înconjurat pe 
Goro şi aşteaptă să sară asupra ei şi să o ucidă. Uite ochii, nasul 
şi gura lui Goro. Lumina care străluceşte pe faţa ei este lumina 
focului cel mare pe care l-a făcut ca să-l sperie pe Numa, Dango, 
Şita şi Sabor. De jur împrejurul ei sunt numai ochi, Tug, îi vezi şi 
tu! Dar nu se apropie de foc... vezi, sunt puţini ochi aproape de 
Goro. Le e frică de foc! Numai focul o scapă pe Goro de Numa. li 
vezi Tug? Într-o noapte Numa va fi flămând şi furios şi atunci va 
sări peste gardul de mărăcini din jurul lui Goro şi nu vom mai 
avea lumină, după ce Kudu intră în culcuşul său... noaptea va fi 
neagră ca atunci când Goro este leneşă şi doarme până târziu, 
sau când rătăceşte ziua prin cer, uitând de jungla ei. 

Tug, se uită stupid la cer, apoi la Tarzan. In clipa aceea a 
căzut un meteor, trăgând o urmă luminoasă pe cer. 

— Uite! strigă Tarzan. Goro a aruncat cu o creangă aprinsă în 
Numa. 

Tug începu să mormăie. 

— Numa este jos, zise el. Numa nu vânează pe sus pe 
deasupra copacilor. 

Totuşi, privea curios şi cu teamă la stelele luminoase de 
deasupra lui, ca şi cum le-ar fi văzut pentru prima dată. De fapt, 
era pentru prima dată când Tug vedea stelele, cu toate că au 
fost tot timpul pe cer. Pentru Tug, stelele erau ca şi florile cele 


206 


mai frumoase...; neputându-le mânca, nici nu voia să ştie de ele. 
A rămas acum neliniştit şi nervos. O bună parte din noapte s-a 
zbătut în insomnie, uitându-se la stele..., la ochii înflăcăraţi ai 
fiarelor de pradă care-l pândeau pe Goro, la a cărei lumină 
dansau maimuţele, bătând în tobele lor de pământ. 

Dacă Goro va fi mâncat de Numa, nu vor mai putea fi dum- 
dum-uri. Pe Tug îl copleşi gândul acesta. Se uită cu teamă la 
Tarzan. De ce era oare prietenul lui atât de deosebit de ceilalţi 
din trib? Nimeni dintre toţi pe care i-a cunoscut Tug nu a avut 
niciodată gânduri atât de ciudate ca ale lui Tarzan. Se scărpină 
în ceafa şi se întrebă nedumerit dacă Tarzan nu are cumva un 
duşman primejdios. Apoi îşi aminti încet, printr-o anevoioasă 
muncă mintală, că Tarzan l-a ajutat mai mult decât oricare altă 
maimuţă, mai bine chiar decât cei mai puternici şi mai deştepţi 
maimuţoi din trib. 

Tarzan a fost acela care l-a eliberat de la negri, tocmai când 
el, Tug, credea că Tarzan o vrea pe Tika. Tarzan a fost acela 
care a salvat viaţa micului „balu”. Tot Tarzan a fost acela care a 
conceput şi a dus la îndeplinire planul de a-l urmări pe răpitorul 
Tikăi şi a o salva. 

Tarzan s-a luptat şi i-a curs sângele de atâtea ori ajutându-l 
pe Tug, încât acestuia, deşi era numai un maimuţoi brutal, i se 
întipărise în minte un devotament neţărmurit, pe care nimic nu 
l-ar fi putut clinti. Prietenia lui pentru Tarzan a devenit un obicei, 
aproape o tradiţie care avea să dureze, atâta timp cât ar fi trăit 
şi Tug. 

Faţă în faţă însă, nu arăta nici un semn de afecţiune... mârâia 
la Tarzan după cum mărâia la oricare alt maimuţoi care se 
apropia prea mult de el când mânca: totuşi, ar fi murit pentru 
Tarzan. 

De data aceasta, Tug era foarte neliniştit şi a adormit, 
gândindu-se la cuvintele prietenului lui. A doua zi s-a gândit din 
nou la ele şi apoi fără nici o intenţie de trădare împotriva lui 
Tarzan. Îi pomeni lui Gunt despre ceea ce-i sugerase în privinţa 


207 


ochilor care îl înconjurau pe Goro. l-a mâi povestit şi despre 
posibilitatea că, mai repede sau mai târziu, Numa va ataca luna 
şi o va devora. 

La maimuțe, toate lucrurile mai mari din natură sunt de sex 
masculin, aşa că şi Goro, fiind cea mai mare făptură nocturnă de 
pe cer, era pentru ei de sex masculin... Gunt şi-a smuls cu colții 
un ghimpe dintr-un deget şi aminti de faptul că Tarzan a afirmat 
că copacii vorbesc unii cu alţii. Mai aminti şi despre Goz, care a 
povestit că l-a văzut dansând singur cu Şita, pantera, la lumina 
lunii. 

Ei nu ştiau că Tarzan a prins fiara cu arcanul şi că a legat-o de 
un copac, înainte de a cobori şi ţinea să o incite cu săriturile ce 
le făcea în jurul ei. Alţii au mai declarat că l-au văzut călărind pe 
ceafa lui Tantor, elefantul. 

Au mai amintit şi de faptul că au adus în trib un băiat negru, 
apoi despre lucrurile misterioase pe care le făcea în ciudata lui 
vizuină de pe malul mării. 

Ei nu au înţeles niciodată rostul cărţilor lui: iar după ce le-a 
arătat la unul sau doi din trib şi a văzut că nici gravurile de acolo 
nu-i impresionează, a renunţat să le mai arate ceva. 

— Tarzan nu este maimuţă, conchise Gunt. Il va aduce pe 
Numa să ne mănânce, după cum îl aduce pe Numa s-o mănânce 
pe Goro. Să-l omoram mai bine. 

— Să-l omorâţi pe Tarzan? Mai întâi trebuie să mă omorâţi pe 
mine, a zis el ameninţător şi a pornit în căutarea hranei. 

Au mai venit şi alţi maimuţoi să mărească numărul acelora 
care complotau. S-au gândit la multe lucruri pe care le-a făcut 
Tarzan..., lucruri pe care maimuţele nu puteau şi nici nu aveau 
cum să le înţeleagă. 

Gunt şi-a exprimat din nou opinia că Tarmangani, maimuța 
cea albă, trebuie ucisă, iar ceilalţi, cuprinşi de groază din cauza 
poveştilor pe care le-au auzit şi socotind că Tarzan plănuieşte să 
o ucidă pe Goro, au primit propunerea cu mârâituri de aprobare. 

Printre ei era şi Tika, ascultând cu amândouă urechile, dar nu 


208 


ridică vocea să aprobe acest plan, nici să-l combată. Se zburli 
numai şi-şi rânji colții, după care porni să-l caute pe Tarzan. Dar 
nu l-a putut găsi, pentru că el cutreiera jungla prea departe de 
trib. 

L-a găsit pe Tug, căruia i-a povestit ce plănuiesc ceilalţi, iar 
marele maimuţoi a început să bată pământul furios cu picioarele 
şi să răcnească îngrozitor de ciudă. Ochii lui injectaţi de sânge 
străluceau de mânie, buza de sus i s-a rânjit teribil, lăsând să se 
vadă colții fioroşi, iar părul de pe şira spinării îi stătea ţeapăn. 

Un iepuraş trecu repede prin luminiş, iar Tug s-a repezit după 
el. Părea că a uitat într-o clipă totul şi că i-a trecut supărarea 
împotriva duşmanilor prietenului său... Câţiva kilometri mai 
departe, Tarzan se legăna pe ceafa lată a lui Tantor, elefantul. ÎI 
scărpina uşor pe sub una din urechile lui mari, cu vârful unui băț 
şi-i vorbea enormului pachiderm despre tot ce-i trecea prin cap. 

Tantor înţelegea foarte puţin, poate chiar nimic din tot ce-i 
spunea, însă ştia să asculte. Se legăna într-o parte şi în alta, 
petrecând în compania prietenului său, prieten pe care îl iubea. 

Numa a prins din aer mirosul de om şi pândea cu îndemânare 
până a ajuns să-şi vadă prada pe ceafa enormului animal cu 
colții de fildeş. Le-a întors atunci spetele mărâind şi a pornit în 
căutarea altei prăzi, prin locuri mai potrivite. 

Elefantul a simţit şi el mirosul de leu, adus până la nările sale 
de adierea unui vânt şi ridicându-şi trompa a scos câteva note 
puternice de protestare. Tarzan s-a întins alene pe spate, în 
toată lungimea lui pe pielea groasă care-l fascina. Mugştele îi 
mişunau în jurul feţei, dar el le arunca cu o crenguţă stufoasă. 

— Tantor, îi zice el, ce bine e să trăieşti! Ce bine este să stai 
la umbra răcoroasă! Ce bine este să priveşti verdeaţa copacilor 
şi culorile luminoase ale florilor... să priveşti la tot ce Dumnezeu 
a pus în lume pentru noi. El e foarte bun cu noi, Tantor! El ţi-a 
dat frunze şi coajă fragedă şi iarba, suculentă de mâncat, mie 
mi l-a dat pe Bara, pe Horta şi pe Pisah, fructele, nucile şi 
rădăcinile. El prevede şi procură fiecăruia hrana care îi place 


209 


mai mult. Tot ceea ce ne cere este să fim destul de tari şi de 
isteţi să o putem lua de unde este. Da, Tantor, e bine să trăieşti. 
Nu mi-ar plăcea să mor. 

Tantor a scos un sunet uşor din gâtul lui şi şi-a întors trompa 
în sus, ca să poată mângâia obrazul omului din.. spinarea lui cu 
vârful lungului său nas. 

— Tantor, zise Tarzan după puţină vreme. Întoarce-te şi 
caută-ţi hrana în direcţia tribului lui Ciuk, maimuţoiul cel mare, 
aşa ca Tarzan să poată merge acasă călare pe ceafa ta groasă, 
fără să se ostenească. 

Colosul s-a întors şi a pornit încet de-a lungul unei cărări late 
pe sub o boltă de crengi de copaci, oprindu-se uneori să culeagă 
vreo crenguţă fragedă, sau să jupoaie coaja de pe vreun copac 
din drumul său. 

Tarzan s-a întins cu faţa în jos pe spatele animalului, cu câte 
un picior atârnând de fiecare parte, capul sprijinit în palme şi 
coatele rezemate de ceafa groasă a pachidermului. Şi-au 
continuat în felul acesta, încet, drumul către poiana în care se 
aduna tribul. 

Tocmai când ajungeau la trib dinspre nord, o altă făptură 
ajungea acolo dinspre sud: un războinic negru vânjos şi bine 
făcut, care păşea cu grijă prin junglă, cu fiecare simţ încordat 
împotriva multelor primejdii ce l-ar fi putut ameninţa în drum. 
Totuşi, trecu pe lângă santinela cea mai de la sud, care s-a 
postat într-un copac înalt, de unde putea să vadă departe în 
lungul cărării. 

Maimuţoiul l-a lăsat pe Gomangani să treacă neatins, pentru 
că l-a văzut singur, dar îndată ce războinicul a pătruns în 
poiană, s-a auzit din urma lui un „Kriiig”, urmat imediat de un 
cor de strigăte din toate direcţiile, ca răspuns la alarma dată de 
camaradul lor. 

Negrul s-a oprit de la primul strigăt şi s-a uitat în jurul lui. Nu a 
putut vedea pe nimeni, dar a recunoscut vocea oamenilor păroşi 
din copaci, de care el şi neamul lui se fereau, nu numai din 


210 


cauza puterii şi ferocităţii acestor fiinţe sălbatice, dar şi din 
cauza unei groaze superstiţioase produsă de înfăţişarea aproape 
omenească a acestor maimuțe. 

Dar Bant nu era laş. Le auzi pe maimute peste tot în jurul său 
şi ştiu, că scăparea este probabil, imposibilă. Totuşi, s-a oprit cu 
sulița pregătită în mână iar pe buze îi tremură un strigăt de 
război. Îşi va vinde scump viaţa, Bant! 

Tarzan şi Tantor erau la o distanţă foarte mică când răsună în 
tăcerea junglei primul strigăt al maimuţelor. 

Voinicul nostru a sărit ca fulgerul din spinarea elefantului într- 
un copac din apropiere, pornind în direcţia luminişului înainte de 
a se fi stins ecoul primului „Kriiig”. Cum a ajuns acolo, a văzut 
vreo zece maimuţoi dând ocol unui singur Gomangani. 

Scoţând un strigăt ce ţi-ar fi îngheţat sângele, Tarzan s-a 
repezit la atac. li ura pe negri mai mult decât pe maimute şi 
acum avea prilej să ucidă piept la piept. Dar ce a făcut oare 
acest Gomangani? A ucis pe cineva din trib? Îl întrebă pe cel mai 
aproape maimuţoi. 

— Nu, a răspuns acesta. Gomangani nu a făcut rău nimănui. 
Goz, fiind de pază l-a văzut trecând prin junglă şi a înştiinţat 
tribul... atâta tot. 

Tarzan a trecut prin cercul de maimuţoi; dintre care nici unul 
nu s-a montat îndeajuns pentru atac şi a ajuns destul de 
aproape ca să-l poată vedea bine pe negru. L-a recunoscut 
imediat. 

Abia în noaptea precedentă l-a văzut înfruntând ochii din 
întuneric, pe când tovarăşii lui se tăvăleau la pământ, prea 
îngroziţi ca să se apere măcar. lată deci, un om curajos, iar 
Tarzan avea o mare admiraţie pentru temerari. 

Nici chiar ura sa faţă de negri nu era o pasiune atât de 
covârşitoare ca admiraţia sa pentru curaj. 

Ar fi avut o mare plăcere să se lupte cu vreun războinic negru, 
oricând, dar pe acesta nu voia să-l omoare... simţea în mod vag, 
că omul acesta şi-a câştigat dreptul la viaţă prin apărarea din 


211 


noaptea trecută...; dar, nici primejdia înfruntată de acest 
războinic singuratic nu-i scăpă din vedere lui Tarzan. S-a întors 
către maimuțe şi le-a zis: 

— Întoarceţi-vă la hrana voastră. Lăsaţi-l pe acest Gomangani 
să-şi vadă de drum în pace! El nu ne-a făcut nici un rău, iar 
noaptea trecută l-am văzut luptându-se singur în junglă cu 
Sabor şi Numa, servindu-se doar de foc. Este un om curajos. 
Pentru ce să ucidem pe cineva care este brav şi nu ne-a făcut 
nici un rău? Lăsaţi-l în pace! 

Maimuţele mormăită. Nu le plăcea deloc planul lui Tarzan. 

— Ucide-l pe Gomangani! strigă una. 

— Da, răcni alta, să-i ucidem pe Gomangani şi pe Tarmangani 
deodată! 

— Ucide-ţi maimuța albă! ţipă Goz. Nu-i deloc maimuţă ci tot 
un Gomangani cu pielea albă. 

— Ucideţi-l pe Tarzan! răcnea Gunt. Ucide! Ucide! Ucide! 

Maimuţoii, erau incitaţi acum până la nebunia de a ucide, dar 
mai mult contra lui Tarzan decât a negrului. Atunci o matahală 
păroasă a trecut printre ei. Îmbrâncindu-i pe aceia cu care a 
venit în contact, după cum un om mare ar împrăştia nişte copii. 
Era Tug..., enormul şi sălbaticul Tug. 

— Cine spune „Ucideţi pe Tarzan”? întrebă el. Cine îl ucide pe 
Tarzan, trebuie să-l ucidă şi pe Tug. Cine îl poate ucide pe Tug? 
Tug îi va sfâşia intestinele şi le va da de mâncare lui Dango. 

— Vă putem ucide pe toţi, răspunse Gunt. Noi suntem mai 
mulţi şi voi mai puţini. 

Avea dreptate. Tarzan ştia că Gunt are dreptate. Acest lucru îl 
ştia şi Tug, dar nici unul nu voia să admită o asemenea 
posibilitate. Nu intra în obiceiul maimuţoilor. 

— Eu sunt Tarzan! strigă voinicul nostru. Sunt Tarzan. Mare 
vânător, mare luptător. În toată jungla nu există altul mai mare 
decât Tarzan. 

Atunci, unul câte unul, maimuţoii adversari au povestit 
virtuțile şi vitejia lor. În timpul acesta combatanții se apropiau 


212 


tot mai mult unii de alţii. Aşa se incită maimuţoii până ajung să 
poată începe lupta pe viaţă şi pe moarte. 

Gunt a venit ţeapăn pe picioare până aproape de Tarzan şi l-a 
mirosit cu colții rânjiţi. Tarzan a scos un mormăit, surd, 
ameninţător. Ei ar fi repetat această tactică de zece- 
douăsprezece ori, dar mai curând sau mai târziu un maimuţoi s- 
ar fi încăierat cu altul, după care întreaga ceată ar fi început 
sfâşierea prăzii. 

Bant, negrul, a rămas cu ochii mari, minunându-se, când l-a 
văzut pe Tarzan apropiindu-se printre maimuțe. A auzit destule 
despre acest demon care umbla cu oamenii păroşi din copaci, 
dar nu l-a văzut niciodată la lumina zilei. II cunoştea destul de 
bine după descrierea acelor care l-au văzut şi pentru că l-au 
zărit de câteva ori cu prilejul intrării lui în satul negrilor, noaptea 
numai, când le făcea una dintre afurisitele lui farse. 

Desigur că Bant nu putea înţelege nimic din ceea ce se 
discuta între Tarzan şi maimute, dar l-a văzut împreună cu unul 
dintre cei mai mari maimuţoi, certându-se parcă cu restul 
tribului. 

l-a văzut pe amândoi stând cu spatele între el şi ceilalţi 
maimuţoi, aşa că îşi închipui, cu toate că i se părea de necrezut, 
că ei l-ar fi apărat. Ştia că Tarzan l-a lăsat într-un rând în viaţă 
pe Mong şi că i-a ajutat pe Tib şi pe Mome, mama acestuia. 

Deci, nu era imposibil să-l ajute şi pe Bant, dar cum era să 
facă aceasta, Bant nu avea nici cea mai mică idee, iar de fapt 
Tarzan nu avea idee despre aceasta, deoarece forţele ce i se 
opuneau erau prea mari ca să i le poată dovedi, nici chiar el 
însuşi nu putea găsi o soluţie. 

Gunt şi ceilalţi îi împingeau încet pe Tug şi pe Tarzan înapoi 
spre Bant. Voinicul nostru şi-a amintit de vorbele pe care le-a 
spus lui Tantor cu puţin mai înainte: 

— Da, Tantor, e bine să trăieşti. Mi-ar părea rău să mor! 

Şi acum ştia că nu avea mult până să moară, deoarece furia 
maimutelor creştea repede contra lui. Cei mai mulţi l-au urât 


213 


întotdeauna şi toţi, fără excepţie, se fereau de el. Îl ştiau că este 
altfel. 

Tarzan era conştient de aceasta şi se bucura că este altfel, că 
este OM, a învăţat aceasta din cartea lui cu gravuri şi se simţea 
mândru de această distincţie. După puţin, va fi totuşi, om mort. 

Gunt se pregătea de atac. Tarzan cunoştea semnele. Ştia că 
restul tribului va ataca odată cu Gunt şi atunci totul se va 
termina repede. În verdeață pe partea cealaltă a poienii, se 
mişca ceva. 

Tarzan a văzut mişcarea tocmai în clipa în care Gunt, cu un 
răcnet sălbatic, sărea înainte. Tarzan a scos din buze un sunet 
ciudat şi s-a încordat ca să întâmpine atacul. 

Tug se încordă şi el, iar Bant, încredinţat acum că aceştia doi 
se luptau pentru el, îşi pregăti sulița şi a sărit între amândoi, ca 
să primească şi el izbirea primului atac al inamicului. 

În acelaşi timp a apărut în poiană, în spatele maimuţoilor, un 
colos elefant, care, cu trompa în sus, scotea sunete îngrozitoare, 
la auzul cărora maimuţoii s-au răspândit ca puii de potârniche, 
căutându-şi scăparea prin copacii din jur. Tug a fugit cu ei. 

Numai Tarzan şi Bant au rămas în loc. Acesta din urmă îşi 
părăsi poziţia, pentru că au văzut că nici demonul nu a fugit şi 
pentru că avea curajul să înfrunte o moarte sigură şi 
îngrozitoare, alături de acela care, după toate aparențele, a 
înfruntat moartea pentru el. 

Dar a rămas foarte surprins, când a văzut puternicul elefant 
oprindu-se brusc în faţa omului şi mângâindu-l cu trompa lui cea 
lungă. Tarzan s-a întors spre negru. 

— Du-te! i-a zis în limba maimuţelor, arătând cu mâna în 
direcţia satului lui Mong. 

Bant, deşi nu i-a înţeles vorba, a priceput gestul şi nu a 
pierdut vreme multă ca să asculte de ceea ce i s-a poruncit. 
Tarzan s-a uitat după el până a dispărut. Ştia că maimuţele nu îl 
vor urmări. După aceea s-a adresat elefantului: 

— Ridică-mă! Tarzan se duce la culcuşul său de lângă apa cea 


214 


mare! strigă el adresându-se maimuţelor din copaci. Sunteţi toţi, 
în afară de Tug şi de Tika, mai proşti decât Manu. Tug şi Tika pot 
veni să mă vadă, dar ceilalţi să nu cumva să îndrăznească! 
Tarzan a isprăvit cu tribul lui Ciuk. 

După aceea l-a împins la drum, cu călcâiul, pe Tantor, iar 
animalul docil, a traversat câmpia sub privirile maimuţoilor, 
până ce a dispărut în desişul junglei. 

Înainte de a se înnopta, în aceeaşi zi, Tug l-a ucis pe Gunt, 
provocând o ceartă cu el din cauza atacului asupra lui Tarzan. 

O lună de zile tribul nu mai văzu şi nu mai auzi nimic despre 
Tarzan. Probabil că mulţi nici nu se mai gândeau la el, dar erau 
printre ei care îi simțeau lipsa mai mult decât îşi închipuia 
Tarzan. Adeseori, Tug şi Tika doreau ca el să vină înapoi, iar Tug 
s-a hotărât de zece ori să se ducă să-l viziteze la vizuina lui de 
lângă mare, dar era împiedicat când de o împrejurare, când de 
alta. 

Într-o noapte, pe când Tug stătea întins, fără să doarmă şi se 
uita la cerul înstelat şi-a amintit lucrurile ciudate ce i le-a spus 
Tarzan: că punctele luminoase erau ochii mâncătorilor de 
oameni, aşteptând în întunericul junglei, de pe cer, să sară 
asupra lui Goro, luna şi să o devoreze. Cu cât se gândea mai 
mult la aceasta, cu atât neliniştea îi sporea. Şi atunci s-a 
petrecut un fapt foarte ciudat. 

Chiar pe când Tug se uita la Goro, a văzut că dispare o 
bucăţică din marginea acesteia, ca şi cum cineva ar fi ros din 
ea. 

Tot mai largă şi mai largă devenea gaura din coastele lui 
Goro. Tug a sărit în picioare, lansând un răcnet puternic. Apoi 
„Kriiig”-urile sale disperate i-a adus spre el pe maimuţoii 
îngroziţi şi clănţănind din dinţi. 

— Priviţi! Le-a strigat Tug, arătându-le luna. Priviţi! S-a 
întâmplat după cum a spus Tarzan. Numa a sărit printre copaci 
şi acum o devorează pe Goro. Voi l-aţi ocărât şi l-aţi gonit din 
trib, dar abia acum vedeţi cât de înţelept a fost. Să se ducă unul 


215 


dintre aceia care îl urau pe Tarzan. S-o ajute pe Goro. Vedeţi 
ochii prin junglă, peste tot, în jurul lui Goro? Este în mare 
primejdie şi nimeni dintre voi nu o poate scăpa..., nimeni, numai 
Tarzan. Goro va fi în curând devorată de Numa şi nu vom mai 
avea lumină după ce Kudu se culcă. Cum vom mai putea dansa 
dum-dum fără lumina lui Goro? 

Maimuţoii tremurau şi scânceau. Oricare manifestare a 
puterilor naturii îi umplea de groază, pentru că nu puteau să o 
înţeleagă. 

— Duceţi-vă şi aduceţi-l pe Tarzan! strigă unul. 

— Tarzan, aduceţi-l pe Tarzan! Au începu să strige cu toţii. 

— Da, da, Tarzan! El o va scăpa pe Goro. Dar cine se va duce 
noaptea prin întuneric să îl aducă? 

— Eu mă voi duce, se oferi Tug. 

Şi, zicând acestea, curajosul maimuţoi porni prin întunericul 
aproape de nepătruns al junglei, spre cabina cea mică de lângă 
golf. 

În acest timp, tribul aştepta, urmărind devorarea înceată a 
lunii. Numa a mâncat până acum o mare bucată semicirculară. 
Desigur că Goro va fi mâncat cu totul înainte de a se întoarce 
Kudu. 

Maimuţele se cutremurau la gândul că noaptea vor fi 
totdeauna în întuneric. Nici nu puteau să doarmă de aceste 
gânduri. Se mişcau fără odihnă de colo până colo, printre 
crengile copacilor, privind la Numa de pe cer şi la ospăţul 
sinistru al acestuia şi trăgând cu urechea, să audă întoarcerea 
lui Tug. Împreună cu Tarzan. 

Goro era aproape mâncat cu totul când maimuţoii au auzit 
trosnind crengile copacilor pe unde soseau cei doi inşi atât de 
aşteptaţi. După puţin au apărut amândoi. 

Voinicul nostru nu şi-a pierdut vremea cu vorbe zadarnice. 
Într-o mână ţinea arcul, iar la spate îi atârna tolba cu săgeți... 
săgeți otrăvite furate din satul negrilor, odată cu arcul. 

S-a urcat imediat într-unul din cei mai înalţi copaci, sus de tot. 


216 


Aproape de vârf, până acolo unde crengile abia îi mai susțineau 
greutatea. De aici avea o imagine limpede a cerului. 

A văzut-o pe Goro şi bucata cea mare mâncată de Numa. 
Ridicându-şi faţa spre lună, a lansat cel mai înfricoşător strigăt 
de provocare pe care l-a scos vreodată. Slab şi foarte de 
departe se auzi răcnetele unui leu răspunzându-i. Maimuţoii s-au 
cutremurat. Numa din cer i-a răspuns lui Tarzan. 

Tarzan a pus o săgeată în arc şi întinzând coarda, a tras în 
inima lui Numa, acolo unde acesta se afla, în cer, devorând-o pe 
Goro. S-a auzit un zbârnâit puternic când săgeata a fost 
slobozită spre cerul întunecos. 

Tarzan a aruncat una după alta mai multe săgeți, răcnind de 
fiecare dată. În timp ce maimuţoii din tribul lui Ciuk şedeau 
ghem la un loc, tremurând de groază. In sfârşit se auzi un 
strigăt din partea lui Tug. 

— Uite! Uite! strigă el. Numa este ucis. Tarzan l-a ucis pe 
Numa. Vedeţi? Goro iese din stomacul lui Numa. 

Şi chiar aşa, luna începea să iasă gradat din ceea ce ar fi 
mâncat-o: fie Numa. Leul, fie umbra pământului. Dar, dacă ar fi 
încercat cineva să convingă vreo maimuţă din tribul lui Ciuk că a 
fost altcineva şi nu Numa, acela care aproape devorase cu totul 
pe Goro, sau că altceva, nu Tarzan, l-a salvat de la moarte pe 
acest zeu strălucitor al riturilor lor misterioase, ar fi avut destul 
de îndurat.., poate chiar o luptă cu maimuța respectivă. 

lată cum s-a întors Tarzan la maimuţele din tribul Ciuk, iar 
prin reîntoarcerea lui a făcut un pas mare către conducerea 
tribului pe care, în cele din urmă şi-a asumat-o. Maimuţele 
privindu-l, de acum încolo, ca pe o fiinţă cu mult superioară lor. 
Însă în tot tribul, exista o singură făptură care nu credea deloc 
în legenda salvării atât de miraculos a lui Goro. Această făptură 
oricât de curios ar părea, era Tarzan. 

Am văzut apoi, apărând în calea vieţii lui Tarzan pe frumoasa 
Jane Porter şi am fost martori la peripeţiile prin care au trecut 
datorită puternicului sentiment de iubire pe care-l simţea pentru 


217 


ea. 

lar, dacă astăzi mai trăieşte şi vom găsi vrednice de povestit 
episoadele cărora le-a fost erou, o vom face, mai târziu, din 
dorinţa de a produce plăcere admiratorilor lui. 


SFÂRŞIT 

CUPRINS 
CAPITOLUL I - Prima dragoste a lui Tarzan....................... 3 
CAPITOLUL II - Tarzan în robie... eee 22 
CAPITOLUL III - Lupta pentru Balu..................meeeee. 38 
CAPITOLUL IV - Dumnezeul lui Tarzan............................. 50 
CAPITOLUL V - Tarzan şi băiatul negru............00.00.0000000100 69 
CAPITOLUL VI - Vraciul aleargă după răzbunare............ 96 
CAPITOLUL VII - Moartea lui Mucava.............................. 115 
CAPITOLUL VIII - Leul şi pielea de leu............................ 127 
CAPITOLUL IX - Un vis ciudat... eee 142 
CAPITOLUL X - Lupta cu cartuşele..................cceeeeeeeeee 158 
CAPITOLUL XI - O glumă cu efect.................meeeeeeeeee. 178 
CAPITOLUL XII - Luna şi... salvarea €i............................. 195 
CUPRINS eiren tii i ae aa ei dot dai aa ate tipe 214 


"A JUNGLE TALES OF 


Ta: rZalŌl A 


EDGAR RICE BURROUGHS 


THE ONLY AUTHORIZED EDITION, COMPLETE AND UNABRIDGED 


Pe eee ph 
n ad 


220