Jasper DeWitt — Pacientul

Jasper Hewitt 


PACIEN TUL 


Jasper DeWitt 


PACIENTUL 


Original: The Patient (2020) 


Traducere din limba engleza de: 


ALEXANDRU CORMOS 
virtual-project.eu 


LITERA" 


2020 


VP - 


2 


Următorul manuscris a fost publicat pe 
fragmente la sectiunea „De ce am fost gata 
să ma las de medicină” de pe 
MDconfessions.com, un forum online dedicat 
cadrelor medicale care a încetat să fie activ 
în 2012 și care acum nu mai există. Unul 
dintre prietenii mei, absolvent al Universității 
Yale, promoția 2011, si pasionat de medicină, 
l-a arhivat din curiozitate și, știind cât sunt de 
interesat de poveștile de groază care 
chipurile sunt adevărate, mi l-a trimis și mie. 
După cum se poate observa, autorul de drept 
l-a scris folosind un pseudonim, și toate 
încercările de a descoperi adevărata 
identitate a lui sau a celorlalti participanti la 
poveste au fost zadarnice, fiindcă se pare că 
a schimbat mai multe informatii care altfel ar 
fi putut să ajute la identificarea lor, ca să nu 
se dea în vileag. 


VP-3 


13 martie 2008 


Scriu asta fiindcă până în acest moment nu mi-am dat încă 
seama dacă am cunoștință de un secret îngrozitor sau daca eu 
însumi am luat-o razna. Imi dau seama că, din poziţia mea de 
medic psihiatru practicant, acesta ar fi, evident, un lucru rău 
pentru mine, atât din punct de vedere etic, cât și din punct de 
vedere profesional. Cu toate acestea, având în vedere că nu-mi 
vine să cred că m-am smintit, public această poveste pentru că 
voi sunteți probabil singurii oameni cărora ar putea să li se pară 
verosimilă. In ceea ce mă privește, consider că e un gest de 
responsabilitate față de omenire. 

Inainte de a începe, dati-mi voie să spun ca mi-as dori să fiu 
mai precis cu privire la numele și locurile pe care le-am 
menţionat aici, dar trebuie să-mi păstrez slujba și nu-mi permit 
să fiu văzut drept oaia neagră din domeniul medical și al 
sănătăţii mintale, drept unul care dă în vileag pe unde apucă 
secretele pacienților, indiferent de cât de deosebit e cazul. De 
aceea, chiar dacă întâmplările pe care le descriu în această 
relatare sunt adevărate, numele și locurile a fost necesar să fie 
schimbate, ca să nu-mi periclitez cariera și ca să încerc să nu-mi 
pun cititorii în primejdie. 

Există niște mici informații pe care le pot oferi, cum ar fi: 
întâmplarea pe care o povestesc a avut loc la începutul anilor 
2.000, la un spital de stat de psihiatrie din Statele Unite. Jocelyn, 
logodnica mea, beneficiară a unui fond fiduciar și o femeie 
deosebit de scrupuloasa si absolut fermecătoare, de o 
inteligenţă ștrengărească, ce se îndeletnicea în timpul liber cu 
cercetarea operelor lui Shakespeare, înainta greoi cu lucrul la 
teza ei de doctorat despre femeile din Regele Lear. Din cauza 
lucrării ei și fiindcă îmi doream să fiu cât mai aproape de ea, mă 
hotărâsem să încerc să-mi găsesc de lucru doar la spitale din 
Connecticut. 

Pe de o parte, fiind un absolvent al uneia dintre cele mai 
prestigioase facultăţi de medicină din New England și 
beneficiind de pe urma unui rezidenţiat la fel de solicitant si de 
bine văzut, mentorii mei au fost cu atât mai neinduplecati cu 


VP -4 


privire la pasul următor din cariera mea. Numirile la spitale 
necunoscute și subfinantate erau potrivite pentru muritorii de 
rând din locuri la fel de mediocre, nu pentru doctori pe a căror 
diplomă scria Lux et Veritas, si cu atât mai putin pentru doctori 
care se descurcaseră la fel de bine pe cât mă descurcasem eu la 
studii și la formarea medicală. 

Pe de altă parte, pe mine nu mă interesa deloc să am un 
avantaj fata de ceilalţi. Copil fiind, m-am confruntat cu partea 
neplăcută a sistemului de sănătate mintală atunci când mama, 
care suferea de schizofrenie paranoidă, a fost internată, iar 
acest lucru m-a făcut să fiu mult mai interesat de repararea 
deficienţelor medicinei decât de a mă cuibări în rangurile ei 
înalte și liniștitor de funcţionale. 

Dar chiar și la cel mai jalnic spital aveam nevoie de scrisori de 
recomandare ca să primesc o slujbă, ceea ce însemna că 
prejudecățile facultăţii aveau să joace un rol în decizia pe care 
urma s-o iau. Un doctor deosebit de acru, la ajutorul căruia am 
apelat, se întâmpla s-o cunoască pe directoarea medicală de la 
un spital de stat din apropiere de pe vremea când fusese la 
facultate. Cel puţin, sub oblăduirea uneia cu formarea ei nu 
aveam să dobândesc obiceiuri proaste, și probabil că, fiind 
amândoi „exagerat de altruiști”, ne potriveam de minune, mi-a 
zis el. Am fost numaidecât de acord, în parte doar ca să primesc 
recomandarea lui și în parte deoarece spitalul pe care-l 
recomandase profesorul meu - un loc mic și mohorât pe care-l 
voi numi Azilul de Stat din Connecticut (ASC), ca nu cumva să 
fiu dat în judecată - s-a potrivit cum nu se putea mai bine cu 
ceea ce-mi doream, fiind unul dintre cele mai slab finanţate și 
mai rău famate din sistemul sanitar al Connecticutului. 

Dacă nu mi-aş fi asumat mentalitatea științifică ce refuză să 
atribuie însușiri omenești fenomenelor naturale, aproape că aș fi 
zis că însăși atmosfera încerca să mă avertizeze atunci când am 
făcut primul drum către spital, pentru interviu. Dacă aţi fost 
vreodată în New England în timpul primăverii, știți că vremea se 
schimbă dintr-odată, fără să te pună în gardă, deoarece, cu 
scuzele de rigoare către Forrest Gump, clima din New England e 
ca o cutie cu căcat: indiferent ce se află în ea, va puti. 

Dar chiar și după standardele din New England, ziua aceea a 
fost una rea. Vântul vuia prin copaci și se izbea de mine și de 
mașina mea cu forța navalnica a unui taur care atacă. Ploaia se 


VP-5 


izbea de parbriz. Drumul, pe care ștergătoarele nu reușeau să-l 
dezvăluie decât parţial, semăna mai mult cu o cărare întunecată 
din cărbune care ducea către purgatoriu decât cu o șosea, fiind 
demarcat doar de liniile galbene de pe el și de mașinile 
găunoase, conduse de șoferii care aduceau mai mult a fantome 
decât a oameni în întinderea umedă și gri. Ceața sufoca aerul cu 
lujerii ei dușmănoși care se întindeau pe trotuar, poftind călătorii 
să se avânte pe riscul lor în pustietatea drumului de ţară. 

De îndată ce s-a ivit din ceață semnul care indica ieșirea pe 
care trebuia s-o iau, am cotit de pe drumul principal și am urcat 
pe prima dintr-un labirint de benzi de circulaţie sufocate de 
ceaţă. Dacă nu m-aș fi putut baza pe indicaţiile de pe MapQuest! 
pe care le scosesem la imprimantă, aș fi rătăcit probabil ore-n 
șir încercând să găsesc calea pe diversele drumeaguri de munte 
care duceau în sus, pe coline, către Azilul de Stat din 
Connecticut, cu o sinuozitate leneșă care-l șicanau și-l 
batjocoreau pe călător. 

Dar dacă drumul până la acel loc a părut rău prevestitor, a 
pălit în comparaţie cu neliniștea care m-a izbit când am intrat în 
parcare și am văzut campusul Azilului de Stat din Connecticut 
cum se labarta pentru prima oară înaintea ochilor mei. În 
cuvinte cât se poate de politicoase, locul mi-a lăsat o impresie 
puternică și neplăcută. Complexul era surprinzător de întins 
pentru un loc ce era atât de subfinantat și emana senzația 
aceea de paragină caracteristică unei instituţii ce fusese un 
reper odinioară și care era acum desfigurată de neglijenţă. Pe 
măsură ce am trecut cu mașina pe lângă șiruri de ruine 
abandonate, unele din cărămidă roșie, acum sfărâmată și 
ștearsă, altele din gresie feruginoasă mâncată de vreme și de 
iederă, cu placaje din lemn care astupau ferestrele, unde 
trebuie să fi funcţionat pe vremuri secţii medicale, cu greu mi- 
am putut imagina cum ar fi putut cineva să lucreze, darămite să 
locuiască în acele cavouri bântuite care formau imensul 
monument lăsat de izbeliște care era acest Azil de Stat din 
Connecticut. 

Din mijlocul complexului se înălța, eclipsându-și fraţii dati 
uitării, singura clădire ce reușise să rămână deschisă în ciuda 
tăierilor de buget: corpul principal al spitalului. Chiar dacă, în 
comparaţie cu celelalte construcţii, era într-o stare funcţională, 


1 Serviciu american gratuit de hărţi online, deţinut de Verizon Media. 
VP -6 


arătarea aceea monstruoasă din cărămidă roșie părea să fi fost 
ridicată pentru oricare alt scop în afară de cel al alungării 
nălucilor minţii. Forma ei impunătoare, dominată de unghiuri 
drepte, autoritare, cu toate ferestrele ca niște găuri 
dreptunghiulare cu gratii, părea concepută să cultive disperarea 
și să înmulțească himerele. Până și treptele albe și enorme care 
duceau către ușile de la intrare - singura concesie decorativă 
făcută de acel loc - păreau mai degrabă că fuseseră albite cu 
clor decât vopsite astfel. În timp ce mă holbam la ea, am simţit 
cum plutea în aer izul fantomatic al soluţiilor dezinfectante. 
Nicio altă clădire pe care am văzut-o de atunci n-a părut să 
întruchipeze într-o asemenea măsură liniile aspre și nefaste ale 
luciditatii impuse în mod arbitrar. 

Paradoxal, interiorul clădirii era surprinzător de curat și de 
îngrijit, chiar dacă era tern și auster. Un receptioner cu un aer 
plictisit m-a îndrumat către biroul directorului medical, aflat la 
ultimul etaj. Liftul a bazait blând pret de câteva clipe, așa cum 
te-ai aștepta, după care s-a oprit brusc, cu o smucitură, la etajul 
al doilea. În timp ce ușile s-au deschis glisând încet în lateral, 
mă așteptam să intre un alt pasager. Dar n-a fost doar unul 
singur. Erau trei asistente strânse în jurul unei tărgi pe care se 
afla un bărbat. Chiar dacă omul era legat, mi-am dat seama 
dintr-o privire că nu era un pacient. Era îmbrăcat în uniformă de 
infirmier. Și urla. 

— Da-ţi-mi drumul! a zbierat acesta. N-am terminat-o cu el! 

Fără să-i răspundă, două dintre asistente au împins targa în 
lift, unde a treia - o femeie mai în vârstă care avea părul negru 
prins într-un coc ridicol de strâns - l-a urmat, cloncănind, în timp 
ce apăsa și ea pe butonul pentru etajul al treilea. 

— Gata, gata, Graham, i-a spus pe un ton vioi, trădând un 
ușor accent irlandez, e a treia oară luna asta. Nu ţi-am spus 
oare să nu mai calci în încăperea aceea? 

Când am auzit schimbul ăsta de vorbe, am crezut, în 
naivitatea mea, că acesta era un spital care avea într-adevăr 
nevoie urgentă de știința și dedicarea mea. De aceea, nu am 
fost surprins cand mi s-a oferit slujba pe loc, desi dr. G. - 
directoarea medicală a instituţiei - m-a supus unui interogatoriu 
straniu de riguros în timpul interviului. 

Probabil că nu vă va surprinde că munca într-un spital de 
psihiatrie, îndeosebi într-unul care duce lipsă de personal, e 


VP -7 


deopotrivă fascinantă și plictisitoare. Majoritatea pacienţilor 
noștri se aflau acolo fie pe termen scurt, fie erau pacienți 
ambulatori, iar problemele pe care le aveau variau de la abuz și 
dependenţă de droguri la tulburări de dispoziţie, suferind în 
special de depresie sau de probleme provocate de anxietate, 
precum și de schizofrenie sau psihoze; aveam până și un grup 
restrâns de pacienţi cu tulburări de alimentaţie. Fiind o instituţie 
de stat, eram nevoiţi să oferim ajutor tuturor celor care ne 
calcau pragul, iar de obicei oamenii aceștia ajungeau la noi la 
capătul răbdării și al posibilităţilor lor financiare, dupa ce 
fuseseră deja plimbaţi încoace și-ncolo de către alte instituţii ale 
sistemului medical. Schimbările, atât politice, cât și economice, 
pe care le-a suferit sistemul de sănătate mintală au făcut ca noi 
să nu avem decât o secție mică dedicată pacienţilor internați pe 
termen lung. Majoritatea firmelor de asigurări nu acoperă 
cheltuielile îngrijirilor de lungă durată, asa că aceștia sunt 
pacienţi care-și plătesc singuri cheltuielile sau care se află în 
îngrijirea statului. 

Intre pereţii acelor secţii întâlnești oameni ale căror viziuni 
asupra lumii ar avea un umor negru dacă nu ar provoca atât de 
multă durere. De pildă, unul dintre pacienţii mei a încercat din 
răsputeri să mă convingă că un club de studenți de la o anumită 
universitate prestigioasă ţinea un soi de monstru imens care 
mânca oameni, cu un nume imposibil de pronunţat, la subsolul 
unui restaurant din apropiere, și că membrii aceluiași club îi 
dăduseră iubita acelui monstru, s-o mănânce. În realitate, 
individul suferise un episod psihotic și și-a ucis chiar el iubita. 
Intre timp, un alt pacient era convins că un personaj de desene 
animate se îndrăgostise de el, și a fost internat pe termen scurt 
după ce a fost arestat fiindcă îl urmărea pe artist. În primele luni 
am învățat pe pielea mea că nu e bine să le indici oamenilor 
care suferă de halucinaţii care e realitatea. Nu ajută cu nimic și 
doar se enervează. 

Apoi, erau cei trei domni în vârstă, fiecare dintre ei crezând că 
el era lisus, lucru care îi făcea să strige unii la alţii de fiecare 
dată când se aflau în aceeași încăpere. Unul dintre ei avea 
pregătire de teolog și era profesor la un seminar teologic. Din 
când în când răcnea citate la nimereală din Sfântul Toma de 
Aquino către ceilalţi, de parcă asta i-ar fi dat mai multă 
autoritate revendicării identităţii Mântuitorului. Repet, ar fi fost 


VP-8 


amuzant dacă situaţiile lor n-ar fi fost cu desăvârșire lipsite de 
speranţă. 

Dar fiecare spital, chiar și unul cu astfel de pacienţi, are 
măcar unul care iese în evidență ca fiind ciudat până și într-o 
secție de psihiatrie. Mă refer la acel tip de individ pe care până 
și medicii l-au lăsat în plata Domnului și de care toţi se feresc, 
indiferent cât sunt de pricepuţi. Acest tip de pacient este, în 
mod limpede, dement, dar nimeni nu știe cum a ajuns în starea 
aceasta. Ceea ce știi însă cu certitudine e că o vei lua tu însuți 
razna încercând să-ţi dai seama ce s-a petrecut. 

Al nostru era deosebit de bizar. Pentru început, fusese 
internat de mic copil, și reușise cumva să rămână spitalizat 
vreme de peste douăzeci de ani, în ciuda faptului că nimeni nu 
reușise să-i pună vreun diagnostic. Il chema într-un fel, dar mi s- 
a zis că nimeni din spital nu-și amintea cum, deoarece cazul lui 
era atât de netratabil, încât nimeni nu s-a obosit să-i mai 
citească dosarul. Când oamenii trebuiau să vorbească despre el, 
i se spunea „Joe”. 

M-am exprimat astfel fiindcă nimeni nu vorbea cu e/. Joe nu 
ieșea niciodată din camera lui, nu participa niciodată la terapia 
de grup, nu avea niciodată ședințe individuale de terapie cu 
nimeni din personalul psihiatric sau terapeutic si cam tuturor li 
se spunea să stea departe de el, fără alte detalii. Se părea că 
orice fel de interacţiune umană, chiar și aceea cu medici 
specialiști, îi inrautatea starea. Singurii oameni care îl vedeau în 
mod regulat erau  infirmierii care trebuiau să-i schimbe 
așternuturile, să-i ducă sau să recupereze tăvile cu mâncare și 
asistenta care se asigura că-și lua medicamentele. Aceste vizite 
se desfășurau, de regulă, într-o tăcere stranie, iar la finalul lor 
membrii personalului medical arătau mereu de parcă ar fi fost 
gata să dea pe gât tot alcoolul care le-ar fi ieșit în cale. Am aflat 
mai târziu că Graham, infirmierul pe care îl văzusem legat de 
targă în ziua în care am fost la interviu, doar ce ieșise atunci din 
camera lui Joe. Având în vedere că numai ce intrasem în rândul 
personalului din spital ca medic psihiatru, am avut acces la fișa 
medicală și la retetele prescrise lui Joe, dar n-am aflat mare 
lucru. A fost surprinzător de subţire, părea să conţină doar 
informaţiile din ultimul an și părea să fie un raport oarecare 
despre prescrierea unor antidepresive și sedative ușoare. Lucrul 
care mi s-a părut cel mai ieșit din comun a fost că numele lui 


VP-9 


întreg a fost omis de pe fișele la care mi s-a permis accesul, 
porecla lui concisă, „Joe”, fiind singura după care puteam să-l 
identific. 

Fiind un doctor tânăr și ambițios, cu note mari și orgoliu pe 
măsură, am fost fascinat de acest pacient misterios și de îndată 
ce am aflat de el, mi-am propus ca eu să fiu cel care avea să-l 
vindece. La început am menţionat doar în treacăt planul meu, ca 
pe un soi de glumă, iar cei care m-au auzit au râs de mine, 
punându-l pe seama unui entuziasm simpatic și tineresc. 

Totuși, era o asistentă căreia i-am destainuit dorința mea cu 
toată seriozitatea, aceeași pe care am văzut-o îngrijindu-l pe 
Graham, infirmierul. Din consideraţie pentru ea și pentru familia 
ei, îi voi spune Nessie, iar odată cu ea începe cu adevărat și 
povestea. 

Ar trebui să spun câteva lucruri despre Nessie și despre 
motivul pentru care i-am spus ei despre planurile mele. Nessie 
lucrase la spital de când emigrase din Irlanda, în anii '70, ca 
asistentă ce tocmai terminase studiile. Teoretic era asistenta- 
șefă și nu lucra decât în timpul zilei, dar practic era mereu acolo 
atunci când aveai nevoie de ea, de ai fi zis că locuia la spital. 

Nessie era o sursă imensă de liniște pentru mine și ceilalţi 
doctori și terapeuti, deoarece conducea totul cu o mână de fier 
și își exercita autoritatea atât asupra asistentelor, cât și asupra 
infirmierilor și a personalului de întreținere. Nessie părea să știe 
cum să rezolve cam orice problemă care ar fi putut să apară. 
Dacă un pacient furibund trebuia să fie calmat, Nessie avea să 
fie prezentă, cu părul ei negru strâns într-un coc ce transmitea 
că nu-i ardea de glumă și cu ochii verzi și vioi scânteind din 
chipul ei tras. Dacă un pacient ezita să-și ia medicamentele, te 
puteai baza pe Nessie să-l convingă s-o facă. Dacă unul dintre 
angajaţi lipsea dintr-un motiv nejustificat, Nessie părea să fie 
mereu gata să-l suplinească. Dacă întreaga clădire ar fi fost 
mistuită de un incendiu, sunt destul de sigur că Nessie ar fi fost 
cea care i-ar fi spus arhitectului cum s-o reclădească. 

Cu alte cuvinte, dacă voiai să afli cum stăteau lucrurile, sau 
dacă iti doreai să primesti orice fel de sfat, apelai la Nessie. 
Chiar dacă aceste motive ar fi fost suficiente pentru mine să-i 
spun despre ambiția mea destul de naivă, am mai avut un altul 
dincolo de tot ce-am spus până acum, și anume că Nessie era 
asistenta care fusese însărcinată cu administrarea 


VP - 10 


medicamentelor lui Joe și era, din acest motiv, unul dintre puținii 
oameni care interactionau cu el cu un fel de regularitate. 

Îmi amintesc clar discuţia. Nessie se afla în cantina spitalului 
și ţinea în mâinile surprinzător de ferme un pahar din carton plin 
cu cafea. Mi-am dat seama că era într-o dispoziţie bună fiindcă 
avea părul despletit, iar Nessie părea să respecte regula care 
conditiona felul în care-și purta părul de starea în care se afla. 
Faptul că și-l lăsase despletit însemna că era cât se poate de 
relaxată. 

Mi-am turnat și eu o ceașcă de cafea, după care m-am așezat 
vizavi de ea. Când m-a observat, chipul i s-a destins într-un 
zâmbet rar și original și m-a salutat, înclinând din cap. 

— Salut, Parker. Cum se mai simte copilul nostru minune? m-a 
întrebat cu vocea ei care mai păstra un pic din vioiciunea 
accentului irlandez care o făcea atât de liniștitoare. 

l-am zâmbit și eu. 

— Se pare că are tendinţe suicidare. 

— Aoleu, zise ea, prefăcându-se îngrijorată. Să-ţi prescriu 
atunci o doză de antidepresive? 

— Ah, nu, nu e cazul, i-am răspuns, râzând. Nu, când spun de 
„tendinţe suicidare” mă refer la faptul că mă gândesc să fac 
ceva despre care toată lumea va crede probabil că e o prostie. 

— Și fiindcă e vorba de o prostie, vii și stai de vorbă cu 
bătrâna nechibzuită din secție. Am înţeles eu care e treaba. 

— N-am vrut să sune așa! 

— Firește, băiete. la-o ușurel, mi-a zis ea, făcându-mi semn să 
mă calmez. Bun, și la ce scamatorie te gândești? 

M-am aplecat către ea și, după ce am făcut o pauză pentru un 
efect dramatic, i-am răspuns pe un ton conspirativ: 

— Vreau să încerc niște ședințe de terapie cu Joe. 

Nessie, care se aplecase și ea ca să audă ce urma să-i spun, 
s-a lăsat pe spate atât de brusc și de speriată, încât ai fi zis că 
fusese intepata. Paharul ei cu cafea s-a lovit cu zgomot de 
podea. Și-a făcut cruce, parcă din reflex. 

— Dumnezeule, a zis, recăpătându-și suflul, după care a 
continuat cu un accent irlandez mult mai pronunțat. Nici în 
glumă să nu zici așa ceva, prostănacule. Nu te-a învăţat maică- 
ta să nu bagi în sperieti bătrânici neajutorate? 

— Nu glumesc, Nessie, i-am zis. Chiar vreau. 

— Ba ai face bine să glumești și să nu faci nimic altceva. 


VP-11 


Ochii ei verzi străfulgerau nervoși, dar uitându-mă la ea mi- 
am dat seama că nu era supărată pe mine. Semana cu o 
ursoaică ce tocmai își ferise puiul de un pericol. l-am atins mâna 
cu blandete. 

— Imi pare rau, Nessie. N-am vrut sa te sperii. 

Privirea i s-a inmuiat, dar expresia de pe chipul ei a ramas 
aceeasi. Acum parea doar ostenita. Si-a pus mana peste a mea. 

— Nu e vina ta, băiete, mi-a zis, accentul disparandu-i pe 
măsură ce-și alunga teama, însă n-ai nici cea mai mică afurisită 
de idee despre ce vorbești și e mai bine să nici nu afli vreodată. 

— De ce? am întrebat-o cu blandete. Ce problema are? 

Pe urmă, știind că probabil nu avea să-mi răspundă, am 
adăugat: 

— Nessie, știi că sunt prea deștept pentru propriu-mi bine. 
Nu-mi plac puzzle-urile pe care nu le pot rezolva. 

— Asta nu e vina mea, mi-a răspuns pe un ton rece, iar 
privirea i s-a înăsprit din nou. Dar fie, am să-ţi spun de ce, dacă 
asta te va opri. Pentru că de fiecare dată când trebuie să intru la 
el în cameră să-i duc medicamentele... încep să mă întreb dacă 
n-ar fi mai bine să mă-nchid în spitalul ăsta ca să nu fiu nevoită 
să mai fac așa ceva vreodată. De-abia pot să dorm din cauza 
coșmarurilor pe care le am uneori. Așa că ascultă-mă bine, 
Parker, dacă ești atât de deștept pe cât te crezi, vei sta departe 
de el. Altfel s-ar putea să i te alături. Și nimeni nu-și dorește să 
se-ntâmple una ca asta. _ 

Mi-aș dori să pot spune că nu și-a răcit gura de pomană. Insă 
în realitate cuvintele ei n-au făcut decât să-mi atate si mai mult 
curiozitatea, deși evident că aceea a fost ultima oară când am 
mai discutat în mod deschis cu vreunul dintre angajaţi despre 
ambiția de a vindeca pacientul misterios. Dar acum aveam un 
motiv și mai bun: dacă aș fi putut să-l vindec, Nessie și toţi 
ceilalţi care trebuiau să interacţioneze cu el aveau să piardă 
ceea ce părea să fie sursa principală de suferinţă din vieţile lor. 
Trebuia să găsesc dosarul lui și să văd dacă aș fi putut să-i pun 
un diagnostic. 

Acum s-ar putea sa vă întrebaţi de ce n-am cerut informaţii 
despre pacient de la șefa mea și de ce am recurs la subterfugii 
ca să pun mâna pe dosar. Spitalul acesta era organizat în așa fel 
încât o vedeam rareori pe dr. G., directoarea medicală care mă 
angajase. Șeful meu de zi cu zi era un bărbat pe nume dr. P., și, 


VP - 12 


din păcate, mi-am dat seama de când l-am cunoscut în prima 
mea zi că aveam să ne contrăm. Era un individ care părea tot 
timpul agasat, masiv, cu pieptul lat, capul ras și o barbă atât de 
stufoasă, încât părea să ascundă în ea câteva cadavre de 
animale mici. Avea niște ochi porcini și o privire plictisită care 
emana o acreală atât de implacabilă, încât mă îndoiesc că s-ar fi 
bucurat chiar și dacă ar fi câștigat la loto. La început mi-a făcut 
zile fripte, dar mi-am dat curând seama că n-a făcut asta decât 
ca să se impună în fata mea. Pe urmă am aflat că era îngrozitor 
de leneș și că de-abia-și îndeplinea atribuţiile - felul în care se 
îngrijea de toți pacienţii era să bage în ei medicamente până 
când îi amortea de tot -, lucru care mi-a îngăduit să amo 
libertate imensă de a-mi face treaba. Din fericire, își dorea să 
avem o relaţie în care îi vorbeam rareori, nu-i ceream deloc 
sfaturi, și nu era nevoie ca cineva să-i vorbească despre mine. 
De obicei, de-abia dacă participa la întâlnirile obișnuite cu 
echipa - ședințe scurte care aveau loc aproape zilnic, în care toţi 
medicii evaluau planurile de îngrijire a pacienţilor. Nu-l vedeam 
decât rareori părăsindu-și biroul în care părea să se ascundă 
într-o spaimă posacă. 

Bun, revenind la misiunea de a pune mâna pe dosarul lui Joe. 
Ca să am acces la dosarul unui pacient care fusese internat 
înainte de anul 2000, trebuia să-l rog pe funcţionarul de la 
arhivă să-l caute folosind ca reper numele de familie al 
pacientului. Acest lucru era necesar deoarece, înainte de anul 
2000, spitalul nu digitalizase nimic altceva decât numele 
pacienţilor și datele la care fuseseră internaţi. Teoretic se putea 
căuta folosind prenumele sau data internării, dar mi s-a 
recomandat să evit să le cer funcţionarilor de la arhivă să 
procedeze așa, ca să nu-mi poarte pică apoi. 

În cele din urmă, norocul mi-a scos în cale o soluţie. M-am 
uitat pe furiș la registrul de tratament și îndatoriri ale lui Nessie, 
într-unul dintre rarele momente în care l-a lăsat 
nesupravegheat. Spre marea mea mulțumire, acest document 
părea să fie singurul loc în care era trecut numele complet al lui 
Joe: Joseph E.M. Sperând să-l evit pe funcţionarul guraliv de la 
arhivă din timpul săptămânii care era mereu tafnos chiar si când 
mă duceam să consult dosare din motive întemeiate, am mers 
la finalul săptămânii, când în încăperea arhivei se afla Jerry, un 
alcoolic de-abia funcţional. Mi-a dat drumul înăuntru, mi-a arătat 


VP - 13 


unde trebuia să merg și mi-a zis, bălmăjit „să faci bine să pui 
dracului dosarul la loc” când aveam să termin, după care s-a 
târâit înapoi la scaunul lui. 

Și așa am pus mâna pe el. Joseph E.M. fusese internat pentru 
prima oară în 1973, la vârsta de șase ani, și era notat ca 
aflându-se încă în custodia spitalului. Dosarul era atât de prăfuit, 
încât mă îndoiam că-l mai deschisese cineva în ultimii zece ani, 
și era atât de gros, încât părea să plesnească. 

Dar notele clinice se aflau acolo, într-o condiţie surprinzător 
de bună, alături de o fotografie neretușată, alb-negru, a unui 
băiat blond care se uita cu ochii cascati la aparatul foto, 
aruncându-i o privire sălbatică. Imaginea m-a neliniștit când m- 
am uitat la ea. Mi-am ferit privirea și mi-am concentrat atenţia 
pe fișe, începând să le citesc cu repeziciune. 

Pe măsură ce le-am citit, mi-am dat seama că zvonurile cum 
că boala lui Joe nu fusese diagnosticată denaturaseră adevărul 
într-o oarecare măsură. Problema nu era că nu exista vreun 
diagnostic. Problema era că existaseră câteva, însă simptomele 
lui Joe păreau să se fi schimbat în mod imprevizibil. Și totuși, cel 
mai surprinzător lucru era că Joe chiar fusese externat la un 
moment dat, la începutul vieţii lui petrecute în sistemul de 
sănătate mintală, după ce petrecuse doar patruzeci și opt de ore 
în spital. lată observaţiile complete ale doctorului din vremea 
aceea: 


5 iunie 1973 
Pacientul Joseph M. e un băiat în vârstă de șase ani care 
suferă de terori nocturne acute, incluzând halucinații 
vizuale ale unui soi de creatură care trăiește în pereții 
camerei sale și care iese noaptea să-l sperie. Părinţii lui 
Joseph l-au adus la spital dupa un episod deosebit de 
violent în urma căruia braţele sale au prezentat lovituri și 
zgârieturi serioase. Pacientul susţine că ele au fost făcute 
de ghearele creaturii. S-ar putea să indice tendinţe de 
automutilare. | s-au prescris 50 mg de Trittico, precum și 
niște ședințe de terapie de bază. 


6 iunie 1973 

Pacientul a fost cooperant la ședința de terapie. Sufera 
de entomofobie acută și de posibile halucinaţii auditive și 
vizuale. N-a suferit tulburări ale somnului noaptea trecută, 
dar a explicat că asta se datorează doar faptului că 


VP - 14 


monstrul „nu locuiește aici”. Totuși, când i s-a prezentat 
teoria că monstrul era parte a minţii sale, pacientul a fost 
foarte receptiv, ceea ce sugerează că nu suferă de nimic 
mai mult decât de temeri firești ale copilăriei. Le-am propus 
părinţilor să mai monitorizăm pacientul alte 24 de ore, cu 
posibilitatea de a-i prescrie o cură ușoară de antipsihotice 
dacă halucinatiile recidiveaza. Au fost receptivi. 


Aproape că am râs. Mi s-a părut caraghios că un șir atât de 
scurt de înregistrări aveau să devină preludiul unor decenii de 
groază. Cu toate acestea, am continuat să citesc. Notitele au 
indicat că Joe a fost externat după celelalte 24 de ore, așa cum 
se promisese. Se făcea referire la o casetă audio care 
înregistrase ședința de terapie a lui Joe, al cărei număr am avut 
grijă să-l notez în carnetelul pe care-l adusesem cu mine. 

Cu toate acestea, optimismul medicului după prima internare 
a lui Joe fusese în mod evident eronat, fiindcă Joe s-a întors în 
ziua următoare, de data aceasta, cu niște tulburări mult mai 
grave. lar de data aceasta, el n-a mai fost externat. Notitele de 
la a doua internare sunt următoarele: 


8 iunie 1973 

Pacientul Joseph M. e un băiat în vârstă de șase ani care 
a mai fost internat din cauza terorilor nocturne. l-au fost 
prescrise sedative și câteva tehnici de coping de bază. De 
atunci, starea pacientului s-a schimbat semnificativ. Nu mai 
dă semne de entomofobie sau posibile halucinaţii. In 
schimb, pacientul pare să fi regresat la o stare preverbală. 

In plus, pacientul dă dovadă de o înclinaţie puternică 
înspre violență si sadism. Pacientul a atacat mal multi 
angajaţi și a trebuit să fie imobilizat. In ciuda faptului că e 
relativ tânăr, pacientul pare să cunoască în mod intuitiv 
care părţi ale corpului omenesc sunt cele mai vulnerabile 
sau mai sensibile la durere. Asta s-ar putea să fie adevărat 
până și la un nivel strict individual. Pacientul a lovit-o pe 
una dintre asistentele mai în vârstă în tibie, unde se 
operase de curând. Aceasta a trebuit să fie transportată de 
la locul faptei într-un scaun cu rotile. 

Pacientul nu mai dă dovadă de cooperare la ședințele de 
terapie. In loc să vorbească, clicăie și zgârie si nu mai e 
capabil să meargă în două picioare. Continuă să aibă un 
comportament violent și a trebuit să fie imobilizat și 
îndepărtat după ce a încercat să-l atace pe dr. A. 


VP-15 


9 iunie 1973 

Starea pacientului s-a schimbat din nou. Când asistenta 
Ashley N. i-a spus acestuia că era „un băieţel rău pentru că 
lovea și pocnea atât de mult”, pacientul a început brusc să 
vorbească. A început s-o insulte pe doamna N., numind-o „o 
ucigașă de Hristos cu nasul mare”, o „curvă proastă” etc. 
Doamna N. a fost deosebit de afectată și, ca urmare, a 
cerut să plece, motivând ca insultele pacientului i-au 
declanșat amintiri traumatizante. 

Violenţa fizică, abuzul verbal și comportamentul 
antisocial selective ale pacientului indică o formă de 
tulburare de personalitate antisocială care e în mod obișnuit 
prea rafinată pentru cineva de vârsta lui. Nu s-au găsit încă 
explicaţii pentru anumite cunoștințe de ordin intim pe care 
le are pacientul despre alţii. 


10 iunie 1973 

Starea pacientului continuă să se înrăutățească. Când a 
fost dus la evaluare, pacientul nu și-a dat interesul să 
coopereze, ci a început să-l insulte pe medicul psihiatru. L-a 
numit, printre altele, ,betivan bun de nimic”, „asexuat 
frigid” și „curist efeminat”. Toate aceste insulte corespund 
cu atacuri pe care medicul psihiatru le-a suferit anterior, 
când sănătatea sa mintală fusese una deosebit de șubredă. 
Am întrebat pacientul de ce a ales aceste insulte. A refuzat 
să răspundă. Am întrebat pacientul dacă îi vorbise cineva în 
felul acesta. A refuzat să răspundă. Am întrebat pacientul 
de ce alegea să insulte oamenii în felul acesta. Mi-a răspuns 
că era nevoit, fiindcă era un „băiețel rău”. L-am întrebat 
dacă putea să înceteze să fie un băieţel rău. Pacientul m-a 
întrebat ce cred eu. L-am întrebat care e părerea lui. 

A refuzat să răspundă. Pacientul a ieșit de la terapie. Ca 
observaţie personală, doresc doar să remarc că o singură 
ședință de terapie cu acest băiat m-a tentat mai mult decât 
orice altceva din vremea aceea să încalc jurământul de 
douăzeci de ani pe care l-am depus la Alcoolicii Anonimi. 
Drept urmare, cer ca un alt medic psihiatru să preia acest 
caz. 


Aceasta a fost ultima fișă despre tratamentul lui Joe. Se pare 
că autorului îi ajunsese o singură ședință ca să renunțe, 
dezgustat. Am clătinat din cap. Până și un spital în criză de 
personal ar trebui să depună mai mult efort pentru așa ceva. 


VP - 16 


Singura altă hârtie din același an era un bilet scurt, scris de 
directorul medical, prin care le ordona angajaţilor să-l ţină pe 
Joe izolat de restul pacienţilor. N-am mai găsit nimic care să 
documenteze următorii patru ani. 


VP - 17 


15 martie 2008 


Mamă! Sincer, nu mă așteptam ca prima mea postare să 
stârnească atât de mult interes. Chiar mă aşteptam să credeți 
că exagerez. Și, mda, știu că aceasta a fost reacţia unora (mă 
refer la tine, DrHouse1982), dar răspunsul în general pozitiv de 
până acum m-a copleșit cu adevărat. 

De asemenea, nu m-am așteptat să fie atât de dificil să scriu 
toate acestea, deși mă linişteşte întrucâtva să vad că sunteți cu 
toţii dispuși să credeţi ce spun și chiar să speculati cu privire la 
ceea ce se întâmpla. V-am citit comentariile și, deși vă pot 
spune de pe-acum că niciunul dintre voi nu are absolut deloc 
habar cât de ticnit era acest pacient (nu știți nici măcar 
jumătate din cele petrecute), e plăcut să văd că oamenii vor 
trata cu seriozitate o astfel de relatare. Poate că mai există 
totuși speranță. 

In fine, unde rămăsesem? Ah, da, la dosarul lui Joe și la faptul 
că timp de patru ani nu fusese documentat nimic. 

Dosarul se relua în 1977. De data aceasta, fiecare rubrică 
avea secţiuni cenzurate, fapt anunţat de dinainte de o notă care 
zicea că pentru observaţiile necenzurate era nevoie să se 
apeleze la dr. G. Se pare că tăierea fondurilor a determinat 
personalul medical să pună mai mulţi pacienţi în aceeași 
cameră. Ca atare, există un bilet prin care dr. A., noul director 
medical, instruia personalul medical să-i găsească lui Joe colegi 
de camera care păreau putin probabil să-i declanșeze boala. 

In mod evident, angajaţii n-au reușit să facă asta. 

Notita următoare care avea ceva scris pe ea era, de 
asemenea, de la dr. A., și îi era adresată doctoritei G., pe care o 
cunoșteam ca fiind directoarea medicală. lată ce era scris: 


14 decembrie 1977 

Nu știu a cui a fost ideea de a-l muta pe Philip A. în 
camera lui Joe, dar vreau ca acea persoană să fie dată 
afară. Era evident că n-avea să iasă nimic bun din mutarea 
unui individ adult cu asemenea dificultăți în a-și stăpâni 
furia într-o cameră cu un băiat care are o nevoie atât de 
puternică de a-i călca pe alţii pe nervi. Așa că acum se pare 


VP-18 


că avem cel puţin un pacient a cărui familie ar putea să 
facă plângere la poliție dacă ar afla vreodată prin ce-a 
trecut fiul lor. Banuiesc că ati auzit deja poveștile despre 
cum Philip a trebuit să fie sedat înainte să-și ducă la 
îndeplinire promisiunea de a-l ucide „pe monstrul ăla mic și 
nenorocit”. Nu știu ce efect va avea asta asupra stării lui 
Joe, dar nu-mi închipui că va fi unul benefic. 


Se pare că Joe a fost transferat la un spital obișnuit, având un 
brat rupt, coastele invinetite, o contuzie și o fractură craniană. 
După acest prim dezastru, dosarul indica faptul că atunci când 
Joe s-a întors, a fost pus în cameră cu cineva de vârsta lui: un 
băiat de opt ani care fusese internat pentru probleme asociate 
autismului său sever. Acest lucru a dus la un rezultat mult mai 
rău. 


16 decembrie 1977 
Asigurătorul nostru nu va fi încântat dacă ne vom mai 
băga în astfel de belele precum cea cu Will A. Singurul 
aspect pozitiv, presupun, e că autopsia nu indică semne ale 
unui act criminal. Tendintele violente ale lui Joe trebuie să 
se fi calmat întrucâtva. Dar chiar și dacă autopsia ne va 
absolvi, probabil, de orice vină, îmi fac griji că un avocat 
priceput va despica firul în patru la tribunal. Când s-a 
întâmplat ultima oară ca un băiat de opt ani să moară de 
insuficienţă cardiacă? Verifică cu asistenta și roagă-te să 
nu-i fi dat lui Will o doză prea mare de ceva. 


Următorul coleg de cameră al lui Joe a fost un băiat de șase 
ani, care fusese internat cu sindrom posttraumatic rezultat în 
urma abuzurilor sexuale ale tatălui său. Lângă noul aranjament 
locativ era un biletel care instruia infirmierii și asistentele să-i 
verifice periodic pe cei doi, deoarece băiatul avea tendinţa să 
devină violent. După cum s-a dovedit, el a fost cel care a 
beneficiat de protecție. 


18 decembrie 1977 

Pacientul Nathan |. a împărţit aceeași cameră cu 
pacientul Joseph M. La 10 p.m., ușa de la camera lor a fost 
încuiată fiindcă s-a dat stingerea. La 1:34 a.m., pacientul 
Nathan a putut fi auzit plângând si ţipând. La 1:36 a.m., 
infirmierul Byron R. intră în cameră și-l găsește pe Joe 
deasupra lui Nathan, agresându-l sexual. Pacientul Nathan 


VP-19 


e scos din încăpere, iar pacientul Joe e imobilizat și dus la 
izolare. Pacientul Nathan are multiple vânătăi și mușcături 
pe suprafaţa corpului, precum și o fisură anală ușoară. A 
fost transferat la o altă instituţie pentru tratament medical. 
Pacientul Joe va fi ţinut la izolare o săptămână. intregului 
personal medical i se va aminti să nu discute chestiuni de 
ordin sexual în preajma pacienţilor minori. Recomand 
insistent desfacerea contractelor de muncă ale tuturor 
infirmierilor, în afară de R. 


Ultimul coleg de cameră al lui Joe care a fost ales din 
rândurile pacienţilor cu probleme mintale a fost un adolescent 
dependent de metamfetamină, care ajunsese să sufere o formă 
severă de tulburare de personalitate paranoidă, nominalizat, 
probabil, fiindcă dacă Joe ar fi încercat să-l atace, ar fi putut să-l 
doboare cu ușurință. Mai mult, ca o măsură suplimentară de 
protecţie în fata unui astfel de atac, cei doi au fost duși într-o 
cameră unde puteau să fie imobilizati non-stop, ca să nu-și facă 
rău unul altuia. Cu toate acestea, rezultatele nu au fost mai 
bune. 


E 20 decembrie 1977 

In primul rând, pune pe cineva să se intereseze de 
cumpărarea unor chingi mai rezistente pentru paturile 
noastre. După ce s-a petrecut aseară cu Claude Y., și după 
toate celelalte care s-au întâmplat în această ultimă 
săptămână, trebuie să dăm asigurări publicului că nimic de 
genul acesta nu va mai avea vreodată loc. De asemenea, 
pune infirmierii să mai cerceteze o dată camera, fiindcă, 
sincer, nu-mi vine să cred explicaţia pe care ne-o oferă. Nu- 
mi pasă cât era Claude de paranoic; nu există nimic în acea 
cameră care să-l fi speriat într-o asemenea măsură încât să 
roadă cu dinţii mai multe curele de piele și să se arunce pe 
geam. Acestea ar fi trebuit să fie îndeajuns de rezistente 
chiar și pentru un individ dominat de adrenalină. Dar să 
reușească să deschidă cu forţa un geam cu gratii? Trebuie 
să fi fost ceva în neregulă cu gratiile, cu patul sau cu 
geamul. 

Intr-un fel sau altul, trebuie totuși să aflu ce face copilul 
acela de provoacă astfel de accidente. Pune un infirmier, pe 
oricine dorești, să stea cu el mâine-noapte. Asigură-te că va 
avea orice îi trebuie ca să se apere. 

Tratează asta ca pe un caz de pacient nebun criminal, 


VP - 20 


chiar dacă în afară de incidentul cu Nathan, nu putem să 
dovedim că s-a petrecut ceva de o asemenea amploare. A, 
și pune-l pe infirmier să ia cu el un reportofon. Chiar și dacă 
ticălosul ăla mic nu face nimic altceva decât să respire, 
vreau să se poată analiza asta. 


Era o alta menţiune care indica unde se găsea caseta audio 
care a rezultat în urma acestui ordin. Am notat și numărul ei. 
Mai era o ultimă notă de la dr. A. despre Joe, iar în ea am găsit, 
în final, chiar dacă parţial, motivul pentru care personalului 
medical îi era atât de groază să diagnosticheze și să trateze 
acest pacient. Insă spre deosebire de documentele anterioare, 
aceasta nu era o notita. Era o foaie scrisă de mână, care, din 
câte se părea, fusese păstrată de dr. G. 


Dragă Rose, 

Tocmai am terminat de vorbit cu Frank. Având în 
vedere starea în care e, cred că se poate spune că nu 
va fi pregătit să se întoarcă la lucru cel putin o lună de 
zile de-acum încolo. Și știi ceva? Il voi lăsa să ceară 
concediu medical pentru perioada asta, fiindcă e vina 
mea că a ajuns în felul acesta. Nu poti să pedepsesti 
pe cineva care ţi-a urmat ordinele. Și ascultă la mine, 
dacă la finalul acestei luni nu se simte mai bine, va 
trebui să-l tinem aici. 

De asemenea, am ajuns la o concluzie: oricare ar fi 
afecțiunea de care suferă Joe, sunt convins că n-o 
putem vindeca. Nici nu cred că suntem în stare s-o 
diagnosticăm. Este evident că nu se regăsește în 
DSM?. Și ținând cont de efectul pe care-l are asupra 
altora, încep să mă-naoiesc că ar fi cineva în stare să-i 
pună un diagnostic. A 

Știi ce? Mă pripesc. In primul rând, hai să discutăm 
despre ce mi-a spus Frank. Mi-a spus că Joe doar i-a 
vorbit în șoaptă toată noaptea. Atât. l-a vorbit în 
soapta. Dar n-a avut vocea obișnuită a unui copil. 
Băiatul a reușit cumva să-și facă glasul să sune gutural 
și răgușit, și a încercat să-i aducă aminte lui Frank de 
lucruri pe care le făcuseră impreună - de parcă îl 


2 Manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale. 
VP -21 


cunoștea de undeva. 

Dar fii atentă, Rose, știi ce erau acele lucruri pe care 
încerca Joe să i le amintească lui Frank? Toate erau 
coșmaruri pe care le-a avut Frank când era mic. A zis 
că a fost ca și cum monstrul din toate acele coșmaruri 
fi vorbise in șoaptă toată noaptea, spunându-i cât îi era 
de dor să-l vâneze, să-l prindă și să-l mănânce. 

A sunat bizar. De unde poate să știe un băiat atât de 
tânăr despre visele pe care obișnuia să le aibă un 
infirmier de 40 de ani? Asa ca am ascultat caseta. Și 
nu pot să trag nicio altă concluzie decât aceea că și-a 
închipuit toate acestea. N-am auzit niciun sunet, iar 
microfonul a fost dat la maximum. Mai mult, Joe a fost 
imobilizat tocmai în celălalt capăt al încăperii, așa că 
dacă scotea vreun zgomot îndeajuns de puternic încât 
Frank să-l fi putut auzi, microfonul l-ar fi înregistrat. Nu 
cred că ar fi putut să evite asta decât dacă i-ar fi soptit 
direct la ureche lui Frank, ceea ce e, firește, imposibil. 

Mai ciudat de-atât, după putin timp, l-am auzit pe 
Frank cum răsufla din greu. lar respirația fi era 
neregulată. Suna ca și cum ar fi hiperventilat. Ca și 
cum ar fi avut un atac de panică, de fapt. Dar am 
ascultat caseta în repetate rânduri și n-am mai auzit 
alte sunete. Deloc. Așa că habar n-am la ce se referă 
Frank. 

După sedinta aceasta și după cea pe care am avut-o 
cu Joe, știu cu siguranță că nu-l putem vindeca. Ar fi 
nevoie de un medic mai priceput decât mine care să-l 
descifreze, si nu pot decât să vă urez succes să găsiți 
pe cineva care ar fi dispus să vină să lucreze în 
dărăpănătura asta. Poate că aici îi vor putrezi oasele. 
Dar n-avem ce să facem. 

Rose, într-o bună zi vei deveni director medical. O 
știm amândoi. Am discutat la nesfârșit despre asta. 
Știu că ai impresia că e vina ta. Știu ca-ti vei dori să 
încerci noi proceduri cu el. N-o face. Ține-l pur si 
simplu aici pe cheltuiala alor lui și spune-le orice vor ei 
să audă. Au destui bani încât să-și permită ca el să fie 
îngrijit pe viata. Chiar dacă se va întâmpla să rămână 
fara bani, fă cumva să-l tii pe cheltuiala spitalului. Nu 


VP - 22 


mi-aș ierta-o să știu că a fost în grija mea, că a fost 
cumva externat și că iscă necazuri în lumea de afară 
cu problemele pe care le are, doar fiindcă am dat noi 
greș. Promite-mi asta, Rose. 

Thomas 


După scrisoarea asta, n-a mai urmat decât un document 
oficial care specifica faptul că toate ședințele de terapie cu Joe 
aveau să înceteze. Urma să fie ţinut într-o cameră doar a lui, 
însă avea să fie ţinut închis în ea douăzeci și patru de ore din 
douăzeci și patru, șapte zile pe săptămână. Doar câţiva 
infirmieri aleși pe sprânceană urmau să aibă acces la el ca să-i 
schimbe așternuturile și să-i ducă de mâncare, și doar cea mai 
pricepută asistentă urma să aibă datoria de a-i administra 
tratamentul medicamentos. Tuturor membrilor personalului 
avea să li se spună să stea departe de el. Cei care trebuiau să 
vorbească despre el erau obligaţi s-o facă folosindu-i doar 
numele prescurtat, care nu spunea mai nimic, așa încât cei care 
și-ar fi dorit să afle mai multe despre el să nu fi știut de unde să 
înceapă. Pe scurt, s-au luat toate măsurile pe care le-am 
observat de când am ajuns la noul meu loc de muncă. 

Chiar și-așa, eram mai curios ca niciodată. Exista posibilitatea 
de a descoperi o afecţiune care nu mai fusese documentată 
până atunci - nu doar ceva derivat dintr-o altă afecţiune care 
era deja în DSM, ci ceva complet nou! Și aveam pacientul zero 
sub acoperișul acestui spital. Incepea sa mi se pară că alesesem 
locul unde să-mi fac rezidentiatul ghidat de o voinţă divină. Mai 
aveam de făcut un singur lucru: să ascult casetele audio pe care 
le văzusem menţionate în dosar. 

M-am întors numaidecât la funcţionarul de la arhivă și i-am 
arătat numerele casetelor, așteptându-mă să le primesc repejor. 
Și totuși, spre surprinderea mea, după ce introdusese numerele 
lor în computer, a părut dezorientat; s-a încruntat și s-a întors în 
încăperea arhivelor fără să sufle o vorbă. După vreo zece 
minute, s-a întors și mai încurcat. 

— Nu există nimic cu numerele alea, doctore, mi-a zis. N-a 
existat niciodată. Ești sigur că le-ai notat cum trebuie? 

Eram destul de sigur că le trecusem corect, și oricum nu 
doream să-l rog să caute din nou, ca nu cumva să-și dea seama 
la care dosar mă uitasem. În plus, dacă se aflaseră acolo 


VP - 23 


vreodată, se putea foarte bine să fi fost distruse sau scoase din 
arhivă, având în vedere că îl priveau pe cel mai problematic 
pacient al spitalului. Am mimat un zâmbet larg și obosit și am 
clătinat din cap, uitându-mă la funcţionar. 

— Mi-a jucat careva o festa, i-am zis. Scuză-mă că ţi-am irosit 
timpul. 

Am ieșit din arhivă și am părasit discret spitalul. Mi-am dat 
seama că aveam nevoie să mă gândesc la lucrurile pe care le 
citisem, așa că în drum spre casă m-am oprit la o cafenea. Cât 
timp am stat acolo, mi-am pus în ordine notițele pe care le 
luasem în grabă, ca să-mi păstrez informaţia proaspătă în minte 
pentru o analiză ulterioară. Aceste notițe au stat la baza 
dosarului pe care l-am refăcut în paginile precedente. 

Era evident că Joe suferise la început de un soi de tulburare 
de empatie, care fusese probabil agravată de lovitura la cap 
pricinuită de primul lui coleg de cameră. Dacă ar fi fost doar un 
copil obraznic căruia îi plăcea să calce oamenii pe nervi în mod 
aleatoriu, ar fi fost un caz de tulburare de personalitate 
antisocială ca la carte. 

Dar problema era că dificultăţile de empatie ale lui Joe păreau 
să se manifeste în direcţii diferite și totodată extreme. Empatia 
sa emoţională - cu alte cuvinte, capacitatea de a simţi ceea ce 
simt alti oameni - lipsea în mod evident cu desăvârșire, având 
în vedere că îi determinase pe oameni să se sinucidă și că a 
încercat să violeze un băiat înainte să fi știut măcar ce era 
violul. Însă empatia lui cognitivă - abilitatea de a identifica ceea 
ce simt alţii - trebuie să fi fost ieșită din comun. Aproape 
supraomenească. Dincolo de faptul că era capabil să recunoască 
nesigurantele altcuiva, putea să prezică cu exactitate cum să le 
exploateze în așa fel încât să provoace un disconfort maxim. Era 
genul de abilitate pe care m-aș fi așteptat s-o regăsesc la un 
anchetator CIA specializat, și nu una pe care s-o fi dobândit 
spontan un copil. 

Și mai enigmatică fusese schimbarea aparentă de tactică 
imediat după contactul dezastruos pe care l-a avut cu primul 
coleg de cameră. Înainte de acela, mulţimea de foi de 
observaţie din dosar indica faptul că abordarea lui preferată era 
să inducă victimelor sale stări de furie sau ură de sine. Și totuși, 
imediat după, trecuse la inducerea unei temeri atât de extreme, 
încât declanșa un răspuns de tipul „luptă sau fugi”, de parcă 


VP - 24 


modul lui de operare se modificase. De ce își schimbase atât de 
brusc modul de abordare? Ce se petrecuse de îi schimbase 
simptomele? Și cine putea să spună cu siguranţă că el era cel 
care declanșase acele sentimente de teamă? Cum rămânea cu 
faptul că înregistrarea contactului pe care l-a avut infirmierul cu 
el n-a surprins niciun fel de zgomot? 

În noaptea aceea am avut din nou unul dintre cosmarurile 
mele din copilărie, declanșat probabil de legătura pe care am 
făcut-o cu experienţa negativă a infirmierului. În mod normal n- 
aș zăbovi asupra lui, deoarece îmi aduce aminte de niște lucruri 
îngrozitoare, dar are importanță pentru ceea ce s-a întâmplat 
mai târziu, așa că ar fi mai bine să explic. 

Când aveam zece ani, mama a fost internată în spital, 
suferind de schizofrenie paranoidă. Tatăl meu o dusese acolo 
după ce se trezise într-o noapte și o găsise aplecată peste 
chiuveta din bucătărie, cu una dintre încheieturi străpunsă de 
cel mai ascuţit cuţit pe care-l aveam, bolborosind despre insecte 
malefice pe care diavolul i le băgase în urechi ca să audă 
tipetele osanditilor. A crezut că dacă avea să se taie, insectele s- 
ar fi scurs din ea și ar fi încetat să audă acele voci. In acel 
moment, eu nu știam nimic din toate astea. Tata mi-a spus că 
se asigurase să nu fiu prin casă de fiecare dată când mama 
avea un astfel de episod, ceea ce, privind în urmă, explică de ce 
m-a lăsat cu așa ușurință sa dorm deseori la prietenii mei acasă. 
Dar chiar și la vârsta aceea, știam că ceva era în neregulă, și n- 
am fost surprins când, într-o dimineață, după ce m-am trezit, |- 
am găsit pe tatăl meu stând la masa din bucătărie, unde mi-a 
explicat, trist, dar neînduplecat, că mama a trebuit să plece. 

Firește însă că mi-era dor de mama și că am început să-l rog 
cu ardoare pe tata să mă ducă s-o văd. A refuzat mult timp să 
facă asta, dar în cele din urmă a cedat și m-a dus la Sfânta 
Christina, spitalul unde ajunsese în cele din urmă mama. Acea 
singură vizită aproape că m-a dat peste cap cu totul și mi-a stins 
cu desăvârșire orice dorinţă aș fi avut s-o mai văd pe mama din 
nou. 

Ca să vă ofer o imagine de ansamblu, Sfânta Christina e un 
spital dintr-acelea orășenești, sărace, care a fost dintotdeauna 
subfinantat și in care pana în ziua de azi se raportează abuzuri 
săvârșite asupra pacienţilor. În ochii autorităţilor locale era, în 
esenţă, o groapă de gunoi pentru resturi umane, iar orașul din 


VP - 25 


care vin nu-și face prea multe griji cu privire la confortul celor 
care sunt percepuți drept gunoaie. 

Din fericire, tata avea o slujbă bună și și-a putut permite să 
aibă grijă de mama așa încât să nu ajungă pe străzi, împingând 
un cărucior și zbierând la oameni, dar n-a putut să facă mai 
mult. Așa că Sfânta Christina a fost singura noastră opţiune. 
Fiind copil, nu înţelegeam că unele spitale erau mai bune decât 
altele. Până la acea vizită. 

Mama era cazată într-o clădire secundară micuță, unde erau 
ținuți majoritatea pacienţilor care nu erau îndeajuns de înstăriți, 
și cu mult înainte să ajung la camera ei mi-am dat seama că nu 
aveam deloc ce să caut acolo. Locul era străjuit de două uși 
masive, urâte și gri, care se deschideau cu un bazait ce părea să 
fi fost proiectat să-ți perturbe mintea înainte să intri. 
Anticamera, în schimb, era ceva mai mare decât un cub soios, 
cu niște scaune pe care nici măcar plosnitele nu s-ar fi înjosit sa 
le atingă. 

Unii dintre pacienţi, fiecare îmbrăcat în haine de spital 
identice și mizerabile, se plimbau în voie pe holurile dimprejur, 
holbându-se îngroziţi la vizitatorii sănătoși la cap și scoțând 
niște bodogăneli nelumești. Chiar și la vârsta de zece ani am 
putut să simt furia și teama din ochii lor, care păreau să zbiere 
din priviri. De ce te afli aici, printre cei blestemati, biet copil 
tampit? Nu ti-a spus mama ta că n-ai ce căuta aici? 

Dar mama era una dintre cei osanditi. Am descoperit asta de 
îndată ce am ajuns la camera ei, iar infirmierul a deschis usa. In 
clipa aceea, am fost copleșit de mirosul de urină și de sânge, și 
până și infirmierul s-a ţinut de nas cu un gest reflex dezgustat 
înainte să-și cheme colegii. Fără să-mi dau seama că ceva era în 
neregulă, am pășit în cameră pe podeaua umedă. 

Mama stătea ghemuită și sprijinită de zid, iar halatul îi era 
înmuiat în propria urină, care se întindea încet sub forma unei 
pete. 

Tinea strâns în mână un cuţit micut, improvizat, pe care și-l 
înfipsese pe jumătate în încheietura din care i se scurgea o dâră 
roșu-aprins de sânge. Trebuie să fi simţit privirea mea asupra ei, 
fiindcă s-a întors către mine în timp ce mă holbam, iar gura i s-a 
crăpat într-un zâmbet atât de larg, încât am fost surprins că nu i 
s-au despicat obrajii. Pe frunte avea o vânătaie urâtă, purpuriu- 
închis, probabil de la cum se lovea cu capul de pereți. 


VP - 26 


— Parker, copile, a murmurat ea. Haide și ajută-mă cu asta. 
Nenorocitii ăștia de viermi nu vor să se târască afară din mine, 
puiule. 

N-am știut ce să zic. N-am știut nici măcar ce să gândesc. Am 
stat acolo și m-am holbat la monstruozitatea aceea care fusese 
odată mama mea. Văzând expresia de pe chipul meu, care 
trebuie să fi fost una de șoc și repulsie, zâmbetul i-a dispărut și 
a scăpat din mână cuțitul. Cu încheietura încă sângerând, și-a 
ridicat faţa către tavan și a scos un urlet ca de animal, care s-a 
transformat, încetul cu încetul, în hohote de râs. Sau de plâns. 
Sincer, n-am putut să-mi dau seama. 

Pe urmă a început să se târască încet înspre mine, iar sângele 
din încheietură s-a amestecat cu urina de pe podea, formând o 
zeamă hidoasă, maro-roșcat, în jurul ei. O parte din ea trebuie 
să-și fi amintit că era mamă și că băiatului ei îi era teamă, 
deoarece a început să fredoneze domol un cântec de leagăn cu 
o voce ragusita de luni de amărăciune. 

— Nani, nani, puisor, nani, nani, dormi ușor, a zis ea cu vocea 
ragusita. Că mama te-o legana si din gură ţi-o c-c- 
adaantaaaaa... 

Am auzit venind din spate zgomot de pasi greoi, iar doi 
infirmieri au trecut grăbiţi pe lângă mine, unul dintre ei ţinând în 
mână o seringă. Ea cânta încă - și râdea - când au imobilizat-o 
și au trântit-o în pat. 

— Si din gură ţi-o canta! a tipat ea. Nani, na... 

Seringa i-a străpuns pielea și ea a tăcut. M-am întors și am 
fugit în braţele tatălui meu, care m-a ţinut cât timp am plâns cu 
o groază primitivă, neinteleasa. 

Trebuie să știți asta fiindcă e nevoie să intelegeti că în ziua 
aceea m-am hotărât să devin medic psihiatru. Și nu doar orice 
medic psihiatru, ci unul care nu ar trata niciodată un pacient ca 
pe un obiect bun de aruncat, indiferent de cât de lipsit de 
speranţă sau de imposibil de iubit ar părea. 

Asta mă aduce din nou la coșmarul pe care l-am avut după ce 
am citit dosarul lui Joe. Unul dintre efectele cele mai putin 
surprinzătoare pe care le produce o experienţă traumatizantă e 
să ai pe urmă coșmaruri despre acea trăire, îndeosebi atunci 
când creierul e atât de nedezvoltat precum fusese al meu în 
timpul întâlnirii aceleia cruciale cu mama. După cum probabil că 
vă puteți imagina când citiţi asta, încă mă lupt cu senzaţia că e 


VP - 27 


de datoria mea să ajut orice om si pe toţi cei care au fost lăsați 
să sufere din cauza bolilor lor mintale, pur și simplu deoarece o 
parte din mine încă se întreabă dacă nu cumva e vina mea că 
mama a înnebunit. Adevărat, e irațional să arunc vina pe mine 
în felul ăsta, dar copiii - și adulţii care încă procesează traume 
din timpul copilăriei - nu se invinovatesc doar din cauza unei 
dorinţe ascunse de ură fata de ei înșiși. Dau vina pe ei înșiși ca 
să simtă că dețin controlul asupra unei situaţii care pare 
neverosimilă, deoarece singurul mod prin care o pot procesa 
este acela de a revendica răspunderea, chiar și când asta 
înseamnă să se tnvinovateasca pentru ceva asupra căruia nu au 
avut niciun fel de control. 

Îmi place să cred că pe măsură ce m-am maturizat, am 
devenit mai capabil să fac fata traumei acelei experiențe fara să 
simt nevoia să stabilesc niște standarde față de mine care sunt 
imposibil de atins ca să am impresia că deţin controlul. Insă asta 
nu s-a aplicat de la bun început, lucru care a provocat, cel mai 
probabil, coșmarul pe care urmează să-l descriu. 

În vis, totul începea la fel ca în realitate. Am intrat în spitalul 
Sfânta Christina și am luat loc pe unul dintre scaunele din 
anticamera deprimantă. Atât doar că nu aveam pe nimeni 
alături. De fapt, în vis știam cumva că în întreaga clădire nu se 
mai afla nimeni în afară de mine. Și de arătarea aceea. Făptura 
căreia obișnuiam să-i spun „mama”. 

Îi simţeam prezenţa în clădire fără ca măcar s-o văd sau s-o 
aud. Sentimentul acela îngrozitor, traumatizant, că ceva era în 
neregulă vibra în fiecare fibră a pereţilor, scaunelor și 
covoarelor roase pe care le vedeam. Și chiar dacă aș fi dat orice 
ca să mă ridic și să fug de ea și afară din acel monument jalnic 
și dărăpănat al infernurilor lăuntrice ale sufletelor frânte, ceea 
ce-mi doream să fac și ceea ce-mi îngăduia visul să fac erau 
două lucruri complet diferite. Așa că în loc să fug, am simţit cum 
mă ridic în picioare ca și cum aș fi fost vrăjit, și cum mă îndrept 
încet, pas cu pas, către camera în care se afla mama, mergând 
pe podeaua acoperită cu linoleum gri pătat. 

O auzeam cum râde chiar de dinainte să ajung acolo. Era un 
raset ascuţit, lipsit de veselie, de om osândit, care suna aproape 
ca o jelanie și care făcea pereţii să pară că se strâng în jurul 
meu asemenea stomacului unui boa constrictor. Cu cât mă 
apropiam de cameră, cu atât mă luptam mai din răsputeri să mă 


VP - 28 


întorc, și cu cat mă chinuiam mai tare, cu atât mă forţa visul să 
mă apropii mai repede. Când am ajuns la pragul dincolo de care 
trauma mea din copilărie bolborosea rapid și fără noimă, mirosul 
de urină și sânge mi-a intrat în nas și mi-a tăiat respiraţia în 
timp ce visul m-a obligat, cu o forţă implacabilă, nemiloasă, să 
mă uit la sursa acelor sunete și mirosuri. 

Mama stătea, la fel ca în realitate, ghemuită și sprijinită de 
peretele barlogului său, cu veșmintele de spital lipite de piele si 
înmuiate de la talie în jos în balta de urină care se întindea încet 
sub ele. Când am intrat în celulă, mi-a simţit prezenţa și și-a 
ridicat fata, holbându-se la mine. 

lar aici subconstientul meu a reușit cumva sa transforme 
amănuntele deja înspăimântătoare ale acelei amintiri în 
elemente halucinatorii și demne de coșmaruri. Zâmbetul mamei 
nu era doar larg și maniacal - era atât de larg, încât obrajii i se 
despicaseră, dezvelind gingii care sângerau în mod hidos în jos, 
pe bărbie și halat. Bratele nu-i mai erau doar transate în tăieturi 
grosolane si zimtate de la cuțitul improvizat; rănile erau 
putrezite și în ele colcăiau viermi. lar în timp ce în realitate 
mama păruse înaltă doar în comparaţie cu statura mea de copil, 
cea din coșmar era atât de înaltă încât nu putea să stea dreaptă 
în celulă, ci stătea aplecată deasupra mea, încovoiată sub 
tavan, la fel ca un păianjen îmbuibat cu sângele muștei 
traumatizate din plasa lui. 

Apoi a urlat. În mod normal, nu-i auzeam tipatul prea mult, 
fiindcă tipam la rândul meu și astfel mă trezeam. Însă nu știu 
exact de ce, dar în noaptea în care am găsit dosarul lui Joe, 
mintea nu mi-a lăsat gâtul să producă sunetul necesar. În 
schimb, am fost forţat sa scot niște sunete ragusite și 
înspăimântate în timp ce urletul nesfârșit de creatură adusă la 
pierzanie mi-a răsunat în fiecare ungher al urechilor. N-aș putea 
să spun câtă vreme a durat asta, fiindcă timpul din vis nu se 
supune rigorilor ceasurilor, însă disconfortul mintal a fost atât de 
puternic, încât se poate la fel de bine să fi durat ore-n șir. 

Și totuși, asta n-a fost singura surpriză îngrozitoare pe care 
subconștientul mi-a pregătit-o. Mai era o oroare noua-nouta. În 
timp ce mă uitam la mama din coșmar cum ţipă la mine, mocirla 
de sub picioarele ei a început dintr-odată să scoată bulbuci, de 
parcă dăduse în clocot. Apoi, brusc, din adâncimile acelei bălți 
murdare și sordide a tasnit o pereche de antene ca de insectă 


VP - 29 


care s-a înfășurat în jurul mamei, strângând-o cu o forță 
înspăimântătoare. Antenele păreau să fie făcute din păr negru, 
împletit, și din piele pătată cu sânge, dar se mișcau și se 
smuceau ca niște tentacule atașate de vreo creatură subterană 
cumplită. Pe măsură ce o trăgeau pe mama din coșmar în jos, 
fortand-o să cadă în genunchi și scufundând-o în noroiul de jos, 
silueta ei a început să se micșoreze, rănile i s-au vindecat, iar pe 
chip i s-a așternut expresia aceea de iubire frustrată pe care 
mama - mama mea adevărată - o avusese când încerca să mă 
liniștească. 

— Ah, scumpul meu, a început să fredoneze ea. Puiul meu... 

Visul nu mi-a permis să ajut în vreun fel. În schimb, am fost 
forțat să privesc cum perechea aceea îngrozitoare de antene 
tepoase îmi trăgea mama în ceea ce acum semăna cu un lac 
făcut din propriile-i excremente. Când capul i-a ajuns în cele din 
urmă la suprafață, am auzit un sunet teribil: un râset bolborosit, 
sacadat, ce răsuna din străfundul bălții și care se înteţea cu un 
sadism din ce în ce mai dement în vreme ce antenele o trăgeau 
mai departe în jos pe mama până când n-am mai zărit nimic din 
ea. Cumva, imaginea a determinat creierul să-mi elibereze gâtul 
și am strigat către ea. 

— Mami! Mami! Întoarce-te! Ma... 

— Parker! Parker! 

Am simtit ca ma scutura cineva si, ca si Cum ai pocni din 
degete, visul mi-a iesit din minte si m-am trezit uitandu-ma fix 
în ochii somnorosi, înspăimântați si totuși extraordinar de 
drăgăstoși ai lui Jocelyn. 


VP - 30 


18 martie 2008 


Salut, oameni buni. Mă bucur să văd că sunteţi din ce în ce 
mai mulţi cititori. Și vă mulţumesc pentru feedback. Nu, nu mai 
pot face nimic pentru ea. Mama a murit pe vremea când eu 
eram încă destul de mic, lucru care alimentează cu atât mai 
mult inabilitatea de a o ajuta. Și chiar nu despre ea e povestea 
aceasta. Aveam, doar, nevoie să cunoasteti aceasta parte a 
vieții mele. 

Din fericire, visul nu s-a mai repetat în noaptea aceea, și 
aproape că am uitat de el când m-am întors la spital. Având în 
vedere că citisem dosarul, aveam de gând să aflu dacă exista 
vreo modalitate prin care să am o întâlnire cu misteriosul nostru 
pacient problemă. Mă gândeam cum puteam să fac asta fără 
aprobarea șefului, fiindcă știam că avea să-mi interzică acest 
lucru. Când îmi făcuse turul incintei, care făcea parte din orele 
introductive, nici măcar n-am mers până la capătul coridorului, 
unde se afla camera lui Joe, evitând în mod intenţionat să 
trecem pe-acolo. Când l-am întrebat de ce a făcut-o, mi-a 
retezat-o scurt și mi-a spus să-mi vad de pacienţii mei și sa nu 
mă amestec niciodată în treaba altui medic psihiatru fără să mi 
se ceară asta. „Nu poţi să-i ajuţi pe toț/”. Așa că aveam nevoie 
de un motiv ca să nu-i cer permisiunea. Dar când am ajuns la 
spital, mi-a ieșit în cale o nouă ocazie. 

In jurul intrării principale în spital se adunase o mulţime de 
oameni, inclusiv destul de multi pe care camerele de filmat și 
microfoanele îi dădeau negreșit de gol ca fiind reporteri. Am fost 
numaidecât curios să aflu ce se petrecea, așa că mi-am croit 
drum prin mulţime si am văzut că într-una dintre dubitele 
poliției era urcată o targă ce căra pe ea un sac de transportat 
cadavre. Ingrijorat, m-am uitat cu atenţie prin grămada de lume 
ca să găsesc un chip cunoscut și am zărit un infirmier pe care-l 
văzusem lucrând în aceeași secție cu mine. Am ajuns cu greu la 
el și l-am întrebat ce se întâmplase. 

— Nessie a murit. Vocea i-a sunat spart, de parcă venea de la 
un milion de kilometri depărtare. Se spune că s-a aruncat azi- 
noapte de pe acoperiș, după ce și-a terminat tura. Nimeni nu 


VP - 31 


știe de ce, dar unul dintre pacienţi zice că a făcut-o după ce 
terminase... știi tu, cu e/. 

Acum eram la fel de îngrozit ca si colegul meu, pe care l-am 
îmbrățișat scurt, ca să-l asigur că mai era cineva care simțea 
același lucru ca el. N-a reacţionat. Aparent, șocul era încă destul 
de puternic. 

Și iată cum nevoia mea de a-l vindeca pe Joe a devenit o 
chestiune personală. 

Observație: Următoarea dată când voi scrie va fi vineri. Ne 
apropiem de lucrurile despre care mi-e foarte greu să vorbesc, 
așa că ritmul în care voi scrie probabil că va scădea. 


VP - 32 


21 martie 2008 


Ah, frate, știam că urma să stârnesc o mulţime de reacţii cu 
ultimul lucru pe care l-am publicat, dar nu mă așteptam la asta. 
Pentru numele lui Dumnezeu, moderatorii au dus postarea mea 
în vârful listei de pe forum! Nu m-am așteptat niciodată ca mica 
mea mărturisire să aibă parte de atât de multă atenţie sau 
dragoste, și n-am cuvinte să vă spun cât sunt de recunoscător 
pentru asta. De asemenea, m-au distrat destul de mult toate 
încercările voastre de a-l diagnostica pe Joe, chiar dacă niciunul 
dintre voi nu se află câtuși de putin aproape de adevăr. Insă 
după ce am citit comentariile voastre, mi-a fost mai ușor să-mi 
amintesc toate rahaturile pe care alţi doctori le-au exclus, iar 
astfel mi-am amintit mai multe amănunte cu o mai mare 
ușurință. 

N-am ajuns încă la partea care mă face să mă îndoiesc de 
propria sănătate mintală, și deja amintirile mă fac să mă simt de 
parcă am nevoie să beau din ce în ce mai mult doar ca să pot să 
mă așez și să scriu. Soţia mea își face griji pentru mine, dar 
odată ce i-am spus despre ce e vorba, a înţeles. Ea e singura 
căreia i-am povestit ce s-a întâmplat, și mă crede, fie din iubire, 
fie fiindcă e deschisă la minte. Inca mă bucur să vad ca și multi 
dintre voi mă credeți, și dupa ultima parte, unii dintre voi par, 
cel putin, să se apropie de adevăr. Cu toate acestea, nu cred ca 
ar putea cineva să-și dea seama de întreaga chestiune. Nu 
acum. Pur și simplu nu aveţi destule informaţii. 

În fine, rămăsesem la suicidul lui Nessie și cum fapta a șocat 
atâţia oameni. 

Sincer, așa și trebuia. Chiar dacă nu mă aflasem acolo decât 
de puţină vreme, știam că pierderea unei asistente ca Nessie 
avea să se resimtă ani de zile de-atunci încolo. În zilele care au 
urmat după incidentul îngrozitor, s-a văzut cât se poate de clar 
că secția la care lucram de-abia funcţiona în absenţa lui Nessie, 
care părea să fi dus în spate majoritatea volumului de muncă. 
Nici poliția n-a ajutat, fiindcă s-a încăpățânat să ia la întrebări 
fiecare membru al personalului, fapt care ne-a încetinit și mai 
mult și a ridicat o mulţime de suspiciuni neliniștitoare cu privire 


VP - 33 


la vreo mână criminală. În cele din urmă însă, cazul a fost clasat 
ca suicid și ne-au lăsat în pace. 

Dorind să păstreze ordinea pe secţie, dr. P. n-a avut de ales și 
a trebuit să preia iniţiativa și să se ocupe mai de-aproape de 
personalul pe care teoretic îl superviza deja. Și-a manifestat 
noua lui implicare într-un fel agresiv, strigând la mine să nu mai 
pierd vremea cu ședințe de psihoterapie cu pacienţii, că pentru 
asta există terapia de grup, și să le dau doar medicamente, ca 
să-și tina gura. Eu nu mă las ușor intimidat, așa ca nu m-am 
supus ordinului dat de el. L-am rugat în schimb pe dr. P. să 
meargă în vizită la pacienţii mei, dacă era de părere că 
metodele mele nu dădeau roade, fiindcă altfel aș fi dat în scris 
că îmi ceruse să fac ceva ineficient. Când a auzit ce-am spus, s- 
a înfuriat din cale-afară și m-a făcut în toate felurile, dar în cele 
din urmă a cedat, fiindcă știa că pacienţilor pe care-i aveam în 
grijă li se prescriseseră niște tratamente mai aplicate si 
beneficiau de mai multă atenţie din partea mea. 

— Te-ai făcut înţeles, a mârâit el. Însă toată lumea trebuie să 
pună mai mult osul la treabă, acum, că Nessie a murit. Dacă nu 
poţi să-ţi adaptezi metodele la situaţia nouă, atunci gaseste-ti 
de lucru altundeva. 

Avea dreptate când zicea că „toată lumea trebuie să pună 
mai mult osul la treabă”, și m-am cam sabotat când am bravat 
și i-am trimis, fără să-mi ceară, o înştiinţare în care explicam că 
urma să preiau în plus alţi pacienţi, precum și atribuţii cu privire 
la triaj pe care doream să mi le aloc, ca să-i mai ușurez munca. 
Am amintit de alţi doi pacienţi care sufereau de depresie severă 
și, mai important, am inclus pe lista mea și numele „Joseph M”. 

În ziua următoare am sosit devreme și, observând că 
ajunsesem la spital înaintea doctorului P., am strecurat pe sub 
ușa lui plicul din carton manila care conţinea lista mea. Două 
ore mai târziu, dr. P. a sosit la spital, prost dispus ca de obicei, a 
deschis ușa de la biroul său și a intrat cu pași mari în el, fără să-i 
bage deloc în seamă pe ceilalți membri ai personalului. Am auzit 
cum a mototolit niște hârtii și l-am văzut cum a ezitat ușor 
înainte să se aplece să ridice ceva de pe podea. M-am 
îndepărtat degrabă și m-am cufundat într-o îndatorire. Indiferent 
care urma să fie reacţia lui, voiam să-i acord măcar câteva 
minute înainte să îndur un: 

— Parker al dracului H.! 


VP - 34 


Vocea i-a sunat ca un schelălăit. Aoleu, urma să fie interesant. 
Am auzit tropăit de pași nervoși care veneau către biroul meu, 
apoi chipul șocat și stacojiu de nervi al doctorului P. s-a itit în 
pragul ușii. 

— Treci la mine în birou, copil-minune! Acum! 

M-am ridicat, încercând să-mi păstrez calmul, și l-am urmat, 
simțind cum începeau să-mi transpire palmele. Am strâns 
pumnii și m-am așezat la biroul doctorului P., vizavi de el, 
dându-mi silinta să par întru totul liniștit. 

A ridicat lista mea cu pacienţi noi și apoi a azvarlit-o pe birou, 
către mine. 

— Ce-i asta? a întrebat, împungând numele „Joseph M”. Cu 
degetul său gras. Ce dracu' e asta?! 

Am ridicat din umeri. 

— Mi-ati cerut să preiau mai multe sarcini. Mă ofer voluntar. 

Respirația doctorului P. s-a transformat într-un suier din cauză 
că se străduia să-și păstreze calmul. 

— Cum ai obţinut numele acesta? m-a întrebat, rostind apăsat 
cuvintele. Cine ţi-a spus că avem un pacient cu numele acesta? 
Ai habar cine e? 

— Da, știu cine e. Am aflat de la Nessie. 

Lucru care, teoretic, era adevărat. 

Ochii doctorului P. s-au subtiat în două dungi nervoase. 

— Ştii ceva despre acest pacient? 

— Da, și vreau să-l tratez. 

— Nu! Nu știi nimic și nici nu-l vei trata, la dracu'! Nu știi 
nimic despre el. Nu vrei decât să dovedești că ești Regele Căcat 
al Muntelui Durerii-n Cur. Ei bine, ai întrecut orice limită, Parker. 
Uite ce-are să se întâmple mai departe. Te vei căra din acest 
birou. Nu vei mai vorbi niciodată despre asta. Niciodată. Sau mă 
voi asigura personal că vei fi dat dracului afară și trimis înapoi la 
spitalele acelea din New Haven de pe vremea lui Reagan, cu 
coada între picioare, a; priceput?! 

— Ajunge, Bruce. 

Am tresărit. Vocea calmă și tăioasă care se auzise din pragul 
ușii din spatele meu venea de la nimeni altcineva decât dr. G. 
Dr. P., care se aplecase deasupra biroului ca să mă amenințe 
mai abitir, a pălit brusc și s-a prăbușit înapoi în scaunul lui. 

— Rose, a zis. Ce faci... adică e mereu o plăcere să te avem în 
secţie, dar de ce... 


VP - 35 


— Pentru că trebuie să vad pe cineva, a răspuns dr. G. cu un 
calm desăvârșit, pășind în birou cu o eleganţă glacială. Asta, 
desigur, dacă ai terminat să-i oferi un motiv ca să te reclame la 
departamentul de resurse umane. 

— A, a spus dr. P. Ei bine... de fapt... 

— leși, Bruce! 

— Eu doar voiam să... 

— N-am cuvinte ca să-ţi spun cat de mult nu-mi pasă. Afară! 

— Stai... aici... aici e biroul meu. 

— Si am nevoie de el câteva minute. 

Descumpanit, dr. P. s-a ridicat și s-a îndreptat către ușă. Si 
totuși, în drum spre ieșire, ceva părea să-l roadă pe dinăuntru, 
așa că s-a întors către mine și mi-a aruncat o privire încărcată 
de furie și milă. 

— Copil afurisit și tâmpit, a mârâit. Încerc să te protejez. Ai 
făcut treabă bună aici. Detest s-o recunosc, dar așa e. Renunta 
la asta înainte să fie prea... 

— leși, Bruce! Acum. 

Dr. P. mi-a aruncat o ultimă privire îndurerată, apoi a ieșit din 
biroul lui. Am rămas singur cu dr. G., care a traversat încăperea 
către biroul doctorului P. și a luat loc la el, aruncându-mi o 
privire curioasă și circumspectă. Când s-a așezat, a zărit lista cu 
pacienţii noi pe care îi propusesem, iar gura i s-a transformat 
într-un zâmbet sumbru când a citit-o. 

Imi dau seama că n-am descris-o încă pe dr. G. Luându-mă 
după datele din dosarul pe care-l citisem, trebuia să aibă măcar 
cincizeci și un pic de ani, dar nu i-ai fi dat mai mult de patruzeci, 
avea păr castaniu care-i ajungea până la umeri, ochi verzi 
sfredelitori și un chip rotund și ușor supt. De asemenea, era 
foarte înaltă - era mai înaltă decât mine, având în picioare 
pantofii aceia eleganti și negri cu toc - și era deosebit de suplă, 
silueta ei părând să aparţină mai degrabă unei sportive olimpice 
decât unei doctorite. Dacă as fi fost mai în vârstă, aș fi fost 
probabil atras de ea, însă la cum stăteau lucrurile, ochii ei de 
șoim mă făceau doar conștient de cât de cumplit de tânăr și de 
lipsit de experienţă eram. Mă simțeam de parcă eram 
radiografiat de o mașinărie care mă judeca. 

După câteva clipe în care m-a privit cu luare-aminte, a vorbit. 

— Presupun că era o chestiune inevitabilă. Așadar, spune-mi. 
De ce vrei să practici psihoterapia pe un pacient nevindecabil? 


VP - 36 


— Ei bine, i-am zis, nu sunt întru totul convins că e 
nevindecabil. 

— De unde știi? Ai vorbit cu el? 

— Nu. 

— De ce nu? 

Am rămas cu gura cascata. 

— Păi, am presupus că aș fi fost concediat până si pentru 
intenţia de a face asta, având în vedere că am fost ameninţat să 
stau deoparte. 

— Cine te-a ameninţat? 

— Ei bine... dr. P., după cum ati văzut. Si Nessie. 

— A, a făcut dr. G. Ei bine, chiar dacă a preluat numeroase 
sarcini, iti spun cu siguranţă că Nessie O’S. nu avea autoritatea 
să dea pe nimeni afară. Ai fi putut să iei cheia și să-l fi vizitat pe 
Joe oricând ai fi vrut. 

Am clipit. 

— Vreti să spuneţi că nu există vreo procedură specială? 

— A, ba da, ca să-l tratezi, a răspuns dr. G. Dar ca să intri pur 
și simplu la el în cameră? Nu. Cred că majoritatea oamenilor 
sunt ținuți la depărtare de un soi de combinație de teamă de 
Bruce, teamă de Nessie și teamă de poveștile care circulă pe 
seama lui Joe însuși. Aceia care chiar merg rareori rămân acolo 
mai mult de câteva minute dacă nu e nevoie de asta, iar cei 
care sunt nevoiţi să rămână... ei bine, ai văzut ce-a patit Nessie. 

— Mda, i-am răspuns. Am văzut. 

Și-a aplecat capul către mine. 

— Si asta nu te descurajează? Nu ţi-e teamă c-ai să patesti și 
tu același lucru? 

— Nu, i-am zis. Dimpotrivă, ceea ce i s-a întâmplat mă face s- 
o iau personal. 

— Înţeleg, a spus dr. G. Bun, următoarea întrebare, atunci. N- 
ai vorbit cu Joe. l-ai văzut dosarul? 

— Nu, am răspuns pe nerăsuflate, însă ceva din ceea ce am 
spus trebuie să-mi fi trădat minciuna, fiindcă s-a uitat urât la 
mine. 

— Am lucruri mai bune de făcut decât să ascult un doctor 
începător cum mă minte. Data viitoare încearcă să spui 
adevărul, altfel întâlnirea s-a încheiat. 

Am înghiţit în sec. 

— Bine, am zis. Da. 


VP - 37 


— Mai bine. Deci dacă l-ai citit și încă îţi dorești să lucrezi cu 
el, înseamnă că te-ai gândit la un diagnostic. Esti drăguţ să-mi 
aduci la cunoștință ce anume ai observat care ne-a scăpat 
celorlalţi după douăzeci de ani de cercetări? 

Era o capcană. 

— Nu cred că v-a scăpat nimic, am răspuns cu precauţie. Dar 
conform dosarului, a fost tratat ultima oară la finalul anilor '70. 
DSM-ul a fost actualizat de-atunci, dupa cum știți prea bine. 

— Nu mă mai lua de sus și treci la subiect. 

Mi s-a pus un nod în gât. 

— Cred că e posibil ca diagnosticul pe care l-aţi pus prima 
dată sa fi fost corect și se poate să avem doar de-a face cu un 
sociopat din cale-afară de rafinat. Mai rafinat decât se credea în 
anii '70 că pot să fie. E clar că suferă și de o tulburare de 
personalitate sadică și e posibil să aibă un soi de progerie 
psihologică ce-l face să pară mai matur. Aspectul cel mai ciudat 
e abilitatea lui de a le provoca halucinații celor din jurul său, 
ceea ce e rar, dar posibil. O altă sugestie ar fi să probati daca 
suferă de vreo tulburare a felului în care reproduce emoțiile 
celorlalți... 

A ridicat o mână ca să mă oprească. 

— Greșit. Nu-ţi reprosez că ai încercat, dar tot te înșeli. Si, 
dacă e să fiu sinceră, oricum n-ai fi putut să nimerești răspunsul. 
N-ai văzut dosarul. 

Am ridicat dintr-o sprânceană. 

— Nu m-ati facut adineauri să mărturisesc că l-am citit? 

— Dosarul pe care l-ai văzut nu e cel complet. Nu sunt fraiera. 
Știu că oamenii găsesc o dată la câţiva ani metode prin care să 
păcălească sistemul și să se uite la ce se află acolo. Așa că în 
loc să elimin dosarul, am lăsat acolo un calup incomplet de 
documente, știind ca ar urma să-i sperie pe aproape toţi cei care 
ar avea acces la ele din curiozitate. N-ai văzut decât ceea ce am 
vrut eu să vezi. Nimic mai mult. 

Am clipit năuc. 

— Cât mai este din dosar? 

— Celelalte documente sunt ceva mai punctuale și mai 
tehnice decât cele pe care le-ai văzut. Apoi mai sunt, desigur, și 
cele două casete audio. Că veni vorba, mulțumită lor mi-am dat 
seama că mă minţi. Fiindcă de fiecare dată când cineva întreabă 
de acele numere din dosar, toţi funcţionarii noștri de la arhivă 


VP - 38 


știu că trebuie să mă anunțe. Nu au habar de ce e nevoie sa 
facă asta, dar sunt convinsă că tu iti dai seama. 

— Singura cale prin care ar ști cineva de acele numere ar fi să 
vadă dosarul înainte, am spus descumpănit. 

A incuviintat. 

— Ceea ce înseamnă că știam că l-ai citit înainte să fi intrat în 
biroul ăsta. 

S-a lăsat pe spate în scaunul doctorului P. și mi-a aruncat o 
privire mulțumită și sfredelitoare. M-am întrebat dacă așa se 
simțea un șoarece la care se holba o pisică. 

— Bun, a spus ea cu repeziciune, acum, că am stabilit că din 
această încăpere eu sunt cea care are acces la majoritatea 
informaţiilor, dincolo de faptul că ai presupus că am fost prea 
tâmpiţi ca să observăm ceva doar fiindcă nu era consemnat încă 
în DSM sau că n-am luat în considerare posibilitatea de a suferi 
de o combinaţie de afecţiuni rare pe care oricine le-ar fi respins 
după douăzeci de ani... de ce te-aș lăsa să te apropii de un 
pacient pe care l-am izolat de restul personalului din subordinea 
mea? Și, te rog, de data asta pleacă de la presupunerea că 
motivele mele sunt unele /nte/igente. 

— Cred... am făcut o pauză ca să-mi adun gândurile. Cred că 
nu prea are sens să întreb doar care sunt, de fapt, acele motive. 

— Nu, m-aș bucura să întrebi, mi-a răspuns și, spre 
surprinderea mea, a zâmbit. Să presupunem că deocamdată nu 
are rost, dar apreciez că ai pus o întrebare în loc să te pripești 
să dai un răspuns de data asta. Primești un punct în plus. Totuși, 
aș vrea să ghicești care e răspunsul, iar dacă nu e destul de 
perspicace, poate iti voi spune. 

Am stat să mă gândesc. 

— Ei bine, sunt unele aspecte ale felului în care e tratat care 
nu prea se leagă. Voi presupune că ele sunt de la sine înţelese, 
asa că dati-mi voie să vad dacă pot folosi asta drept punct de 
plecare. 

N-a spus nimic, dar nici n-a încetat să zâmbească. Fie mă 
aflam pe drumul cel bun, fie mă înșelam într-așa hal încât era 
amuzant. 

— Să pornim de la faptul ca mi-ati spus că oricine poate să 
vorbească cu el dacă își dorește, dar nimeni n-o face, am zis. Cu 
toate acestea, i-am mărturisit doctorului P. că vreau să încerc 
niște ședințe de psihoterapie cu Joe și și-a pierdut cumpătul. 


VP - 39 


Teoretic, acestea nu ar putea fi nimic altceva decât un dialog cu 
pacientul, însă dacă oricui îi e permis să vorbească cu el, atunci 
asta înseamnă că socotiți că el are nevoie de altceva decât 
psihoterapie și medicamente, sau cel puţin că, pe lângă 
acestea, ar mai fi nevoie de un supliment. De unul care cere din 
partea spitalului mai multe resurse decât timpul acordat de un 
medic sau decât o prescripţie medicală. 

— Nu ești pe calea cea bună, a zis ea, clătinând ușor din cap. 

Străduindu-mă să nu mă crispez, am început din nou. 

— Bun, poate că e suficient să fie tratat doar cu psihoterapie 
și medicamente, am spus, vorbind mai rar de data aceasta, ca și 
cum aș fi încercat să pun cap la cap toate informaţiile. Cu toate 
acestea, tot vă luptati din răsputeri să descurajati oamenii să 
vorbească cu el, așa că pun pariu că până și asta e o activitate 
periculoasă. Însă chiar dacă interacţiunile scurte cu el nu fac 
niciun rău, psihoterapia presupune mai mult decât niște 
conversații aiurea cu un pacient. Pot să mă duc la un pacient 
care suferă de catatonie și să încep să vorbesc cu el, dar asta 
nu-l face pacientul meu. Nu sunt răspunzător doar fiindcă am 
încercat să vorbesc cu el. Insă dacă îl preiau în mod oficial ca 
pacient, atunci îmi asum mult mai multă responsabilitate, atât 
pentru tratamentul pe care îl ia, cât și pentru eficacitatea 
acestuia. Poate că familia lui ne-ar putea da în judecată dacă 
am face ceva cu adevărat grav. Pe de alta parte... 

Începea să dea semne că voia să mă întrerupă, așa că 
ultimele patru cuvinte pe care le-am rostit au sunat, poate, mai 
panicate decât ar fi trebuit, însă au avut efectul dorit. Și-a închis 
gura și a continuat să mă asculte. Am expirat ușor. 

— Pe de altă parte, am continuat, credeţi deja că e 
nevindecabil, deci presupun că alti doctori au apelat deja la 
toate metodele pe care le-au avut la îndemână pentru a-l trata 
și n-a fost încă luat din grija dumneavoastră, așa că nu cred că 
vă faceți griji cu privire la eventualele nemulțumiri din partea 
familiei lui. Ceea ce înseamnă că protejaţi pe altcineva. 

Dintr-odată, mi-a picat fisa. 

— Trebuie să fie altcineva! Fiindcă în dosarul lui e o notă de la 
ultimul director medical, adresată dumneavoastră, în care zice 
că și în cazul în care familia lui ar înceta să-i mai plătească 
spitalizarea, el ar trebui să fie ţinut aici pe cheltuiala spitalului, 
ca să feriti lumea de afară de el. Insă asta tot nu explică de ce 


VP - 40 


încercaţi din răsputeri să împiedicaţi alti doctori să-l preia ca 
pacient. E de datoria noastră să ne ocupăm de lucruri cu care 
majoritatea oamenilor nu s-ar descurca. 

Vorbeam cu un așa zel, încât mă îndoiesc că ar fi putut să mă 
oprească chiar dacă și-ar fi dorit s-o facă. Dar n-a dat niciun 
semn c-ar fi vrut. Dimpotrivă, părea aproape mândră. 

— Doar daca problema nu e cumva chiar mai periculoasă în 
ceea ce ne privește, am continuat. Caz în care nu e o problemă 
cu care sa te confrunti în mod obișnuit la un pacient cu 
probleme psihice, dar e destul de des întâlnită atunci când ai 
de-a face cu cineva care e plasat în carantină din cauză că 
suferă de o boală extrem de contagioasă. Accesul la acei 
pacienţi chiar este interzis tuturor, cu excepţia celor care 
urmează procedurile corespunzătoare pentru a-i trata în 
siguranţă, din cauza riscului ridicat care provine de la o 
expunere îndelungată. La fel cum dacă doar te afli timp de 
câteva minute în aceeași încăpere cu un pacient bolnav de 
Ebola nu înseamnă neapărat că te vei imbolnavi, dar dacă-ţi 
petreci câteva ore acolo încercând să-l tratezi fără să respecţi 
măsurile care trebuie urmate, te condamni, practic, la moarte. 

In mod asemănător, judecând după felul în care aţi organizat 
totul, probabil că nu e niciun pericol dacă cineva vorbește doar 
câteva minute cu pacientul acesta. Dar am văzut ce au patit 
Graham, infirmierul, și Nessie. Ea a fost expusă la pacient în 
fiecare noapte și a sfârșit prin a se sinucide. Ceea ce înseamnă 
că vă faceţi griji ca nu cumva să-l preluăm ca pacient, fiindcă 
asta înseamnă că vom fi expuși perioade îndelungate, iar asta 
crește riscul ca el să ne determine să facem ceva asemănător 
cu ce a făcut Nessie. 

M-am oprit brusc și am simţit cum mă trece un fior neplăcut. 

— Doamnă doctor G., dacă au mai fost și alţii care l-au 
tratat... Adda... pot să întreb ce s-a întâmplat cu ei? 

Și-a ridicat mâinile și a bătut lent din palme. 

— Ei bine, /ată o întrebare la care pot să răspund. A rostit 
cuvintele cu blandete. Nu mai avea un ton dur, ci unul sumbru. 
Pentru asta, va trebui să vii cu mine. 

S-a ridicat și a ieșit cu pași repezi din biroul doctorului P., fără 
să se uite dacă o urmam. Am părăsit biroul în fugă și am ajuns-o 
din urmă la ascensor. Am urcat în liniște la ultimul etaj, după 
care am mers la ea în birou. După ce a descuiat un sertar, a 


VP - 41 


scos de acolo un dosar gros din carton și l-a deschis. 

— Dr. A. i-a pus, firește, primul diagnostic, sau, mă rog, cel 
putin a încercat să facă asta, mi-a zis. Dar probabil că ai 
observat pauza de patru ani care a urmat după aceea. Ei bine, 
mă crezi sau nu, nu l-am lăsat pe Joe complet singur în tot acel 
timp. Au fost oameni care chiar au încercat să-l trateze. De 
fapt... 

A înghiţit în sec. 

— Eu am fost prima dintre ei. La fel ca tine, abia începusem 
munca la spital, iar dr. A. m-a trimis să fac o încercare. 
Absolvisem prima din anul meu, am avut rezultate excelente la 
rezidenţiat și la supraspecializarea pe care mi-o alesesem, iar 
spitalele de psihiatrie erau mai bine finanţate pe-atunci, așa că 
și-au permis să aducă cei mai buni oameni. Nu ești singurul 
acuzat adesea că ești cel mai deștept din încăpere. 

A aruncat o privire în partea dreaptă, iar eu mi-am ridicat 
ochii și i-am zărit diplomele. Diplomă de doctor în medicină și 
specialist. Veritas. În plus, îşi făcuse rezidentiatul la cel mai bun 
spital din ţară, urmase un curs de specializare și avea două 
licenţe de practică distincte. Era o savantă adevărată. 

— Dr. A. avea dreptate. Eram cea mai desteapta din încăpere. 
Dar asta nu m-a împiedicat să înghit un flacon cu pastile din 
biroul asistentei la doar patru luni de când începusem 
tratamentul lui Joe. După aceea, dr. A. m-a retras și mi-a acordat 
concediu medical obligatoriu pe motive psihologice, plătit, ca să 
pot să mă duc la psihoterapie și să mă recuperez după acea 
experiență. Mi-am mai petrecut câteva luni la o clinică privată, 
pe urmă m-am întors și n-am mai fost pusă să interactionez 
vreodată cu Joe. Doctorul care a urmat după mine și-a petrecut 
un an încercând să-l trateze. Perioada s-a încheiat când acesta 
n-a mai venit la lucru. A fost găsit două zile mai târziu, după ce 
l-am dat dispărut în mod oficial. Poliţiştii l-au descoperit 
ascunzându-se în casă, suferind, din câte înţeleg, de ceea ce 
trebuie să fi fost efectele secundare ale unui episod psihotic. Zic 
„din câte înțeleg” deoarece în clipa când au intrat la el în casă, 
s-a năpustit la ei înarmat cu un cuţit, iar aceștia n-au avut de 
ales și l-au împușcat mortal. 

S-a oprit din vorbit, mi-a aruncat o privire plină de înțeles, pe 
urmă a continuat. 

— Următoarea doctorita care l-a tratat pe Joe a rezistat doar 


VP - 42 


șase luni, după care a început să sufere de catatonie și a trebuit 
să fie internată aici. Aș zice că ai fi putut s-o tratezi fără să știi, 
doar că a reușit să pună cumva mâna pe un obiect ascuţit și și-a 
tăiat gâtul cam cu o lună înainte să fi venit tu. În fine, după ea, 
am alocat pe cineva un pic mai aspru care să se ocupe de cazul 
lui Joe. Avea pregătire în domeniul militar și a venit la noi de la 
un spital unde își concentrase eforturile asupra criminalilor 
bolnavi psihic. A rezistat optsprezece luni înainte să ne trimită o 
scrisoare pe care scrisese o singură frază și prin care și-a dat 
demisia, după care și-a tras un glonţ în cap. 

A ajuns la capătul paginii și a oftat din greu. 

— După aceea, Thomas, pardon, dr. A. a decis să preia el 
însuși cazul. Și, spre cinstea lui, chiar a supraviețuit experienţei. 
Cu toate acestea, tot a oprit tratamentul după opt luni. lar 
câţiva ani mai târziu, înainte să-și dea demisia din funcţia de 
director medical, s-a alăturat consiliului ca să se asigure că toți 
ceilalți care urmau să ocupe funcţia de director medical în urma 
lui aveau să semneze un contract prin care promiteau să nu 
aloce altcuiva cazul lui Joe înainte să intervieveze ei înșiși 
fiecare doritor, ca să vadă dacă era potrivit. La fel ca 
predecesorii mei, m-am supus și am refuzat să-i aloc doctori lui 
Joe în lipsa unui astfel de test. Fiindcă ai dreptate. Nebunia lui e 
contagioasă. Am văzut cum mi-a distrus colegii și chiar pe omul 
care mi-a fost mentor și care m-a pregătit pentru slujba pe care 
o am azi. lar pe mine aproape că m-a nimicit. 

l-am întâlnit privirea, iar pentru o clipă am zărit ceva dincolo 
de femeia distantă și aprigă pe care o cunoscusem. Am văzut o 
doctorita tânără, supărată, înfrântă, care crezuse ca era 
strălucită, așa cum credeam și eu, și care nu putuse să facă 
altceva decât să privească neajutorată în timp ce un pacient a 
distrus atât viaţa ei, cât și pe a celor din jurul ei. 

— Mă testati, am spus cu o voce scăzută. 

A incuviintat. 

— Doamnă doctor G., ce anume le face oamenilor? Dacă 
nebunia lui e atât de contagioasă, mi-ar plăcea să știu de ce 
anume ar trebui să-mi fie teamă. Poate aș putea să mă feresc. 

A ridicat brusc din sprâncene și mi-a aruncat un zâmbet amar. 

— Mi-e teamă că nu am niciun răspuns la întrebarea asta, 
Parker, mi-a zis. Din păcate, e o întrebare la care doar tu poți să 
răspunzi, și ai câștigat dreptul acesta, oricât aș detesta ideea de 


VP - 43 


a pune pe altcineva în pericol. Dar ai dat dovadă de îndeajuns 
de multă minte ca să lași impresia că s-ar putea, probabil, sa fii 
capabil să faci ceva cu el. Așa că dă-mi voie să te-ntreb - de ce 
anume ţi-e cel mai frică? 

— Aaa... 

Am încercat să mă gândesc, dar nu mi-a venit nimic în minte. 

— Nu... nu știu. 

— Îmi pare rău, nu merge așa, mi-a spus. Dacă vei încerca 
psihoterapia cu el, va trebui ca, înainte, să cunoști răspunsul la 
întrebarea aceasta. E prima ta linie de apărare. De fapt, dacă-l 
vei trata, va fi și prima mea linie de apărare, deoarece dacă nu 
cunosc răspunsul la întrebarea aceasta, nu voi ști ce anume va 
sta la pândă prin secţia mea după prima ședință de psihoterapie 
pe care o vei avea cu el. Incearca din nou. Nu te pripi. 

M-a trecut un fior din cap până-n picioare. 

— Vreti să spuneți că poate pur și simplu să-și dea seama de 
orice... i 

— Răspunde. La. Intrebare. 

Nu urma să primesc un răspuns afirmativ mai concret de-atat. 
Așa că m-am gândit. M-am gândit câteva minute bune, într-o 
liniște desăvârșită, fără ca dr. G. să mă fi întrerupt în vreun fel. 
Pe cât eram eu de încurcat de răspunsul pe care aveam să-l 
ofer, pe-atât părea ea de fascinată de acesta. M-am gândit la 
toate variantele obișnuite, desigur - teama de înec, de insecte, 
de foc -, dar un lucru a continuat să se insinueze cu forța în 
mintea mea: imaginea mamei din camera ei de spital. Nu era 
decât un răspuns pe care puteam să-l dau. 

— Cel mai teamă mi-e de neputinta de a-i proteja pe cei la 
care tin, am spus într-un sfârșit. Cea mai mare temere a meae 
să nu am cum să salvez pe cineva. 

Dr. G. a ridicat din sprâncene cu adevărat surprinsă. 

— Interesant, mi-a zis. În momentul de faţă există cineva 
dintre oamenii mei la care ţii într-o asemenea măsură încât ai 
suferi dacă ar fi să moară? Nu te obosi să fii politicos. 

Simtindu-ma iritat în ciuda ultimei ei observaţii, am clătinat 
din cap. Ea a tncuviintat. 

— Mă gândeam eu. Nici n-ai ajuns aici de multă vreme, mi-a 
zis. Fii cu băgare de seamă să nu te atașezi de cineva în vreun 
fel în perioada următoare. 

Fără să mai adauge ceva, a luat o foaie goală de hârtie de la 


VP - 44 


ea de pe birou, a mâzgălit ceva pe ea, s-a semnat și mi-a 
înmânat-o. 

— Du-i asta doctorului P. De-acum încolo, tu ești noul doctor 
al lui Joe, mi-a spus. Îţi voi lua cazul dacă-mi vei cere asta, cu o 
singură condiţie. Trebuie să stabilești o întâlnire cu mine și să- 
mi spui în cele mai mici si mai precise detalii pe care mi le poți 
oferi ce anume a făcut de te-a condus la concluzia că nu ești 
potrivit să-i fii medic psihiatru. 

A cotrobăit printr-un sertar, a scos cele două casete audio și 
mi le-a îndesat în palmă, alături de restul documentelor lipsă din 
dosarul pacientului. 

— Ah, și... Parker? Încearcă să nu te sinucizi înainte de asta, 
mi-a zis, privindu-mă în ochi. Acum vezi unde s-a ascuns Bruce 
de îmbufnare și dă-i biletelul ăsta. 

L-am găsit pe dr. P. șezând pe unul dintre scaunele din 
anticamera secţiei, arătând profund nemulţumit și îngrozitor de 
obosit. Când m-am apropiat de scaunul pe care ședea, a mărâit 
indispus ca să-mi dea de înțeles că mă observase, dar nu s-a 
întors către mine. 

— Acum ce mai e, copil-minune? m-a întrebat. Ai terminat 
discuţia intima dintre tine și şefă? Ai venit să-ţi strângi 
catrafusele? 

N-am știut cum să reactionez, asa că i-am întins biletelul 
peste umăr. L-a luat, l-a citit și s-a cocârjat în scaun ca unul care 
tocmai aflase că o rudă apropiată îi fusese ucisă. Pe urmă s-a 
întors să mă privească, și pentru prima oară expresia lui n-a fost 
una ostilă sau furioasă. În schimb, în privirea lui nu se puteau 
citi decât înfrângere și teamă. 

— Mai să fie, a zis el, expirând lung. Rose trebuie să creadă ca 
ești atât de deștept pe cât te dai. Păcat. Fiindcă știu că ești cel 
mai tampit si mai ticnit nenorocit din secţia asta din cauză ca 
vrei să-ncerci așa ceva. Ei bine, acum vom afla cu exactitate cât 
de prost ești. Să ai doar grijă ca nu cumva ciudatul tau nou-nout 
să te facă să rămâi în urmă cu celelalte îndatoriri ale tale. Mă 
aștept să te ţii de toate cele pe care mi le-ai propus. 

Am incuviintat. 

— Desigur. Mai sunt alte lucruri pe care doriţi să le discutăm, 
referitoare la lista cu noii pacienţi și orele de lucru pe care v-am 
propus-o? 

A râs cu un glas spart. 


VP - 45 


— Nu, puștiule, nu, nu doresc. Acum nu-mi mai irosi timpul și 
du-te să te ocupi de noile tale îndatoriri. Chiar și de Joe. 

Mi-a aruncat un zâmbet crispat și sec. 

— Mă gândesc că n-ai nevoie să te îndrume cineva către 
camera lui, nu? 

Avea dreptate. N-aveam nevoie. 


VP - 46 


24 martie 2008 


Uau! Bun, trebuie să scriu rapid partea asta, fiindcă altfel n- 
am s-o termin niciodată. O să mă trezesc al naibii de mahmur, 
dar mă doare-n cur de asta. E un fel de chimioterapie pentru 
suflet să astern toate astea pe hârtie. Doare al dracu’ de tare, 
dar mă purifică de ceva mult mai rau. Oricum aș lua-o, n-are 
rost s-o mai amân, așa că hai să discutăm despre prima mea 
întâlnire cu Joe. Și da, am încercat să scriu episodul acesta exact 
așa cum mi-l amintesc, însă n-am avut, evident, un reportofon la 
mine, așa că dacă va fi nevoie să parafrazez puţin în anumite 
locuri ca să nu sune incoerent, mă gândesc că nu mă veţi 
tnvinovati. 

Camera lui Joe nu întrunea aproape deloc caracteristicile 
cliseelor din filmele de groaza, chiar daca ocupantul ei inspira 
atât de multă teamă si era atât de dispretuit de restul 
personalului din spital. Intr-adevar, se afla la capătul unui 
coridor lung, ceea ce făcea ca fiecare om care se îndrepta către 
ea să aibă destulă vreme ca să chibzuiască cu groază crescândă 
la ceea ce făcea, însă sunt convins că fusese pus acolo în mod 
intenţionat. Având în vedere ceea ce conţinea până și varianta 
restrânsă a dosarului său, era logic ca Joe să fie ţinut cât mai 
departe de ceilalți pacienţi, iar fiindcă foarte puţini membri ai 
personalului din spital aveau contact cu el, avea cu atât mai 
mult sens ca el să fie ţinut izolat. Și ţinând cont de faptul că în 
dosarul lui era menţionat că avea părinţi înstăriți, poate că i se 
dăduse una dintre cele mai spatioase și mai bine iluminate 
camere din spital din consideraţie, în ciuda faptului că spitalul 
suferea frecvent de lipsă de paturi și spațiu. 

Chiar și-așa, dacă aveţi impresia că motivele astea mi-au 
calmat întrucâtva neliniștea care m-a cuprins când am făcut 
primii pași pe acel coridor, vă inselati cumplit. Până în acel 
punct, Joe fusese doar un puzzle intelectual îndepărtat, bun de 
imaginat și de emis teorii pe marginea lui. Însă acum eram în 
mod oficial doctorul lui. Si desi era poate prea târziu pentru o 
judecată lucidă, m-am impacientat dintr-odată la gândul primei 
întâlniri cu un pacient care făcuse victime nu doar printre ceilalți 


VP - 47 


pacienţi, ci si printre cei pregătiţi să facă fata nebuniei fara să le 
fie teamă. In mintea mea continuau să se învârtă vorbele pe 
care mi le spusesera dr. G., dr. P. si mai cu seamă Nessie. In 
clipa când am ajuns la ușa lui, aproape că mă așteptam să fiu 
electrocutat atunci când am introdus cheia spitalului în broască 
și am apăsat clanta. Dar nu s-a întâmplat nimic de genul acesta. 

La cât îi mersese faima, Joe nu arăta deloc periculos. Nu cred 
că avea mai mult de un metru șaptezeci și era cât se putea de 
slab fără să pară subnutrit. Avea o pleată blondă și dezordonată 
care nu părea să mai fi fost pieptănată de ani întregi și care-i 
cădea peste faţă. 

Sedea cu spatele la mine pe unul dintre scaunele acelea 
ieftine pe care le întâlnești în spitale, iar când s-a ridicat și s-a 
întors, m-am așteptat ca chipul lui să aibă imprimat pe el vreun 
soi de teroare neașteptată. Dar am fost dezamăgit până și în 
privinţa asta. Avea un chip prelung, palid și osos, cu o barbie 
moale și căzută, cu pometi înalți și dinţi ușor ingalbeniti. Ochii 
săi de un albastru palid păreau să arunce o privire pierdută și 
aproape la fel de absentă precum a unora dintre pacienţii aflaţi 
în stări mai avansate de catatonie pe care-i văzusem. 

Ne-am holbat unul la altul câteva clipe, după care am vorbit. 

— Joe? m-am adresat, folosindu-mă de cel mai profesionist 
ton al meu. Eu sunt dr. H. Dr. G. m-a alocat pe mine pentru 
ședințele de psihoterapie cu tine, sper că e în regulă și pentru 
tine. 

N-a spus nimic. N-a reacţionat în niciun fel. 

— Dacă am nimerit într-un moment prost, pot să vin... 

— Ești tânăr. 

Avea un o voce subţire, joasă și ragusita, de parcă de-abia ar 
fi folosit-o. Ar fi fost ușor neliniștitoare dacă n-ar fi fost înecată 
în amărăciune, lucru care îl făcea să pară și mai demn de milă. 

Am incuviintat și i-am zâmbit ușor. 

— Sunt, i-am zis pe un ton calm. Te deranjează asta? 

A ridicat din umeri. 

— Ceilalţi nu erau la fel de tineri ca tine. Ar trebui să fiu 
impresionat? 

Am clipit. 

— Impresionat? De ce anume? 

— Păi, trebuie să fi scos pe cineva din pepeni într-un mare fel 
dacă ai fost trimis aici la vârsta ta. 


VP - 48 


Fără să mă gândesc, am zâmbit. Mă pregătisem pentru ce era 
mai rău când am intrat în camera aceasta. Mă așteptasem să fiu 
abuzat verbal, provocat, să mi se recite fantezii neliniștitoare, 
ba chiar să fi încercat să le fi reprodus. Singurul lucru la care nu 
mă așteptasem era ca Joe să facă o glumă, și nicidecum să fie 
amuzant. 

— S-ar putea să ai dreptate, dar de ce te-ar impresiona așa 
ceva? 

Joe a ridicat din umeri. 

— Mă impresionează oricine enervează oamenii care lucrează 
aici. Mă face să cred că ne asemanam. Mai mult, orice vei fi 
făcut care i-a determinat să mă aloce pe mine ca pacient al tău 
trebuie să fi fost a/ dracului de nasol. 

Chipul i s-a întunecat. 

— Fie e ăsta motivul, fie ea s-a acrit si mai tare odată cu 
vârsta. Sau a devenit mai disperată. 

— Cine? 

— Stii tu cine, mi-a zis si a zâmbit cu amărăciune. Ea. Cea 
care mă ţine încuiat aici. De ce nu face bine să-mi taie și gâtul 
atunci? Pun pariu că le-a făcut asta multor altora. 

— Dacă vorbesti despre dr. G., eu... 

— Ah, doctore, doctore, doctore, a zis Joe cu o voce înceată. 

Apoi a plesnit peretele dintr-odată și a horcăit dezgustat. 

— Ei bine, e o doctorita de tot rahatul. Nu poate să vindece un 
pacient, așa că mă incuie aici, unde, zeci de ani la rând, de-abia 
dacă am avut cu cine să schimb o vorbă, apoi trimite pe cineva 
ca tine, care de-abia a scos capul din găoace. Lasă-mă să 
ghicesc. Ești cel mai strălucit doctor nou de prin preajmă și au 
impresia că poate tu, si doar tu, ai putea să mă vindeci? 

N-ar fi trebuit să fiu surprins că-și dăduse seama de niște 
informaţii pe care eu le crezusem personale, dar am fost. Șocul 
trebuie să mi se fi citit pe chip, fiindcă a chicotit dispretuitor. 

— Nu e ca și cum a trebuit să fiu magician ca să deduc asta, 
mi-a zis. Curva aia n-ar trimite pe cineva aici decât dintr-un 
singur motiv: fiindcă ar vrea să-l dea afară pe acel om. Ştii că 
probabil mă aflu aici de pe vremea când tu erai în scutece, și 
de-atunci nimeni n-a avut habar ce să facă cu mine. Iti dai 
seama că știe că nu sunt „vindecabil”. Ești doar un miel trimis la 
sacrificat, care-i va oferi niște informaţii pe care să le poată 
raporta părinţilor mei buni de nimic, ca ei să continue să trimită 


VP - 49 


bani, iar ea să se poată descotorosi de orice fete tinere și 
strălucite care ar putea s-o pună într-o lumină proastă. 

Am fost șocat. Felul în care se comporta cel mai temut 
pacient din spital nu era deloc așa cum îmi închipuisem. Da, era 
acru și nemulțumit, dar părea remarcabil de lucid, ba chiar în 
toate minţile. Nu arăta deloc ca și cum ar fi putut să provoace 
confuzie și teroare pret de mai bine de douăzeci de ani, ca sa nu 
mai vorbim de faptul că nu părea că ar fi trebuit să fi rămas în 
grija spitalului. Mai mult, observaţiile sale mi-au lăsat un gust 
amar și m-au făcut să mă îndoiesc de ceea ce mi se spusese. Se 
putea ca toate poveștile care circulau pe seama lui să fi fost 
într-adevăr doar o mascaradă ingenioasă prin care sa se 
păstreze un venit sigur pentru spital? Am ridicat o sprânceană. 

— Joe, nu crezi că e nimic în neregulă cu tine? 

— De unde dracu' să știu? a izbucnit el. Din câte-mi dau 
seama, toţi ceilalţi din jurul meu sunt cei care o iau razna! S-a 
întâmplat atât de des, încât mă întreb uneori dacă nu o fac 
cumva intenționat, doar ca să mă facă să înnebunesc naibii și eu 
ca ei, anticipând ce căcat urmează să facă cineva. 

Felul în care a spus-o a sunat prea sincer ca să fi minţit și, în 
ciuda a tot ceea ce aflasem, a început sa mi se facă milă de el. 
Totuși, unele povești pe care le auzisem îmi făcuseră o impresie 
îndeajuns de puternică încât să fiu precaut, așa că nu i-am 
raspuns imediat. Era mai bine dacă l-aș fi ţinut de vorbă. 

— Bun, hai, spune ce ai de spus, mi-a zis, râzând cu 
amărăciune. Sunt convins că, fără să-mi dau seama, am făcut 
ceva în ultimele câteva minute, ceva care te-a scos din fire. 

Am scuturat din cap. 

— Nu. 

— Păi, să-mi bag piciorul de nu-i ditamai minunea. Dar vad 
cum ti se învârt rotitele în căpșorul acela deștept al tău. Haide, 
dă-i drumul. Ce te face să te schimonosești în halul ăsta? 

Am ridicat din umeri. 

— Sincer, nu știu ce să cred, Joe. Nu pari să fii vreun monstru, 
dar dosarul tău conţine câteva chestii tulburătoare. 

— Ah, da? a rânjit el. Trebuie s-o aud pe-asta. Ca de exemplu? 

— Păi, nu cred că un om normal ar încerca să violeze un 
băiețel de șase ani în prima noapte în care împart aceeași 
cameră, i-am răspuns. 

Joe a horcăit. 


VP - 50 


— Asta scrie în dosar că a patit Nathan? 

A trebuit să-mi ascund uluirea. Cineva atât de malefic și de 
lipsit de remușcări precum fusese descris Joe nu-și amintea de 
obicei numele unor victime anume după atât de mult timp. Ar fi 
putut să-și aducă aminte faptele, însă în general victimele erau 
atât de dezumanizate în minţile lor, încât nu se oboseau să le 
tina minte numele. 

— Ce s-a întâmplat mai exact cu Nathan, Joe? l-am întrebat. 
Ce-ar fi să-mi prezinti versiunea ta a întâmplării? 

Nu mi-a răspuns la început, ci s-a lăsat pe spate pe patul său, 
cu un gest de dezgust. După câteva momente de liniște, m-a 
măsurat din cap până-n picioare. 

— Înainte să-ţi spun, mi-a zis, trebuie să te întreb un lucru. 

— Da? 

— N-ai cumva niște gumă de mestecat? Mi-a aruncat un 
zâmbet larg și strâmb. Nessie îmi dădea din când în cand. Imi 
tine un pic mintea ocupată. Mă face sa suport mai bine 
plictiseala. 

S-a întâmplat să am un pachet vechi și foarte scofâlcit de 
gumă într-un buzunar. L-am pescuit afară și i-am întins o lamelă. 
A luat-o, a desfăcut-o și și-a aruncat-o în gură cu o plăcere 
nedisimulată, după care mi-a zâmbit strâmb din nou. 

— Multam, doctore, mi-a zis. Poate ca ești totuși de treabă. 

l-am zâmbit si eu, chiar dacă eram confuz. 

— Deci... Nathan? 

— Corect, Nathan. Joe mesteca gânditor. Păi, știu că asta 
spune o grămadă de lume, dar chestia e că... el s-a dat la mine. 

— Îmi vine greu să cred una ca asta, joc. Avea șase ani. Tu 
aveai zece. 

— Mda, mda, știu, e prea tânăr, mi-a răspuns enervat Joe, 
fluturând din mână de parcă ar fi vrut să alunge afirmaţia mea 
ca pe o muscă, dar crezi că știa asta? Taică-su i-o trăgea de 
când învățase să meargă. Cred ca doar avea impresia ca era 
vorba despre iubire. În fine, mi-a spus că nu putea să adoarmă 
decât dacă „o băga cineva în el” înainte, și mi-a cerut s-o fac. Ei 
bine, eram copil și nu m-a dus capul mai mult de-atât. Nu e ca și 
cum ti se explică cum stau lucrurile cu sexul într-un loc ca ăsta, 
știi ce zic? Așa ca am făcut-o. Dar fiindcă nu știam ce făceam și 
n-am avut nimic la îndemână ca s-o fac să intre mai ușor, a 
început să tipe. Infirmierii se aflau chiar lângă ușă, asa că n-am 


VP-51 


avut când să mă ridic de pe el. Si crezi că erau dispuși să mă 
asculte după ceea ce credeau că văzuseră? 

Și-a dat ochii peste cap. 

— Bănuiesc că n-ar trebui să mă plâng, fiindcă măcar nu voi 
muri virgin. Nu e tocmai felul în care aș fi ales să-mi pierd 
virginitatea, dar nu le putem avea pe toate. 

Deși contravenea logicii mele, a trebuit să recunosc că 
povestea părea plauzibilă. Cu toate acestea, erau prea multe în 
dosarul acela, ca toate să fi fost nimic altceva decât 
neînțelegeri. Am insistat mai departe. 

— Chiar dacă te cred, Joe, i-am zis, nu e ca și cum ăsta ar fi 
singurul lucru. Doctorii tăi mor sau înnebunesc încontinuu. 

— Și crezi că eu sunt vinovat pentru asta? m-a întrebat Joe. A 
gesticulat arătând exasperat către corpul lui. Ti se pare că sunt 
amenintator, doctore? 

— Nu, am răspuns, însă dacă te joci cu nervii lor?... 

— Dacă fac ce? 

Corect, s-ar putea ca noţiunea să nu-i fi fost cunoscută. Mă- 
ndoiesc că i-a arătat cineva filmul. 

— Vreau să zic dacă încerci în mod intenţionat să-i 
înnebunești. 

A pufnit dispretuitor. 

— Niste porcării. Nu s-au sinucis fiindcă eram eu nebun. S-au 
sinucis deoarece ei, și toţi ceilalţi care au lucrat vreodată la 
cazul meu, știau că eram în toate minţile. 

Am rămas cu gura căscată înainte să apuc să mă controlez. 
Când m-a văzut, Joe a izbucnit într-un hohot de râs. 

— Ah, știu, știu, sună ridicol, dar crede-mă, e adevărat. Și a 
fost adevărat de când m-au lăsat aici pentru a doua oară 
nenorocitii aia de părinţi ai mei ca sa se descotorosească de 
mine, pentru ca nu știau ce să facă cu mine si au instruit 
doctorii să nascoceasca un motiv pentru care sa ma tina aici. Ei 
bine, cum astia erau niste nenorociti lacomi, au inventat tot felul 
de rahaturi, dar măcar știau la început că totul nu era decât o 
mare farsă, înainte să vină ea. 

A scos un mârâit gutural și a scuipat pe podea, după care a 
continuat. 


3 Termenul din engleză gaslighting înseamnă să manipulezi pe cineva prin mijloace 
psihologice, astfel încât să ajungă să se îndoiască de propria luciditate. Provine de la 
piesa din 1938 și adaptarea cinematografică din 1944 numite Gaslight. 


VP - 52 


— Doctore, știi ce urma eu să fiu înainte ca scumpa ta dr. G. 
să lucreze aici? Urma să fiu cazul târfă. Ticălosul ăla înfumurat 
de doctor A. a impus o regulă mai mult sau mai puţin oficială ca 
doar cei mai slabi doctori să fie numiţi să lucreze cu mine, 
fiindcă nimeni nu-și dorea să facă psihoterapie cu un pacient în 
toate minţile care era ţinut aici doar pentru că părinţii ceruseră 
acest lucru. Pune-o pe seama ghinionului meu că dr. G. a fost 
prima care a primit sarcina asta. Fiindcă dă-mi voie să-ţi spun 
un lucru: Dr. G? Ea era mult prea ambițioasă ca să-și irosească 
timpul cu asta. Așa că ce face? Nascoceste o povestioară despre 
cât de înspăimântător este să-i fiu pacient, apoi lasă un bilet de 
adio cu privire la asta acolo unde îl vor găsi ceilalţi doctori, și ce 
să vezi, intră în concediu medical, are posibilitatea să lucreze cu 
pacienţi adevăraţi când se întoarce, iar eu trec de la a fi cazul 
de care nu-i pasă nimănui la cazul despre care nimeni nu 
îndrăznește să vorbească. Așa că ce fac ei? Incep să-mi trimită 
doctori pe care vor să-i dea afară, fiindcă asta le va oferi o scuză 
ca Sa scape de acei bieti idioţi. lar doctorii aceia știau ca daca 
nu reușeau să mă vindece, târfa aceea și mentorul ei frigid s-ar 
fi asigurat că n-ar mai fi putut să profeseze în veci, dar de îndată 
ce au stat de vorbă cu mine, și-au dat seama că nu aveau cum 
să facă una ca asta, deoarece nu aveau ce să vindece. Cei care 
au rezistat cel mai mult au fost aceia care au putut să se 
convingă să căpușeze numai de ciudă locul ăsta. Cu cât au 
putut să trăiască mai mult cu gândul acesta, cu atât au rămas 
mai mult prin preajmă. Și a trebuit să fiu martor la felul în care 
singurii oameni cărora le-a păsat câtuși de puţin de mine și-au 
pierdut minţile în procesul acesta. 

Încă aveam îndoieli, dar dintr-un oarecare motiv, cu cât 
vorbea Joe mai mult, cu-atât empatizam mai mult cu el. Dacă 
trebuia să ghicesc ce anume îl făcea atât de simpatic, aș zice că 
era comportamentul lui. Nu prea reușesc să ilustrez asta aici, 
dar chiar dacă, teoretic, el se apăra, glasul lui tot suna spart și 
resemnat, de parcă știa că chiar dacă l-aș fi crezut, n-ar fi ajutat 
cu nimic. De parcă își lua apărarea pe pilot automat. Și fiindcă 
felul în care vorbea era atât de lipsit de speranță, am fost mai 
dispus să cred că era sincer. Privind în urmă, ar fi trebuit să-mi 
dau seama că asta ar fi putut la fel de bine să fi fost o tehnică 
de manipulare a unui psihopat, însă având în vedere cât de 
nepregătit mă prinsese și cât de lipsit de experienţă eram, am 


VP-53 


fost probabil mult mai ușor impresionabil decât ar fi trebuit să 
fiu. 

Acestea fiind spuse, nu eram complet naiv. 

Știam că orice pacient care nu suferă de forme acute de 
iluzionare sau catatonie poate să lase o foarte bună primă 
impresie. Așa că pentru următoarele patruzeci și cinci de minute 
am încercat să conduc discuţia în așa fel încât să observ dacă 
Joe ar fi indicat semnele vreunei boli psihice latente severe, 
unele pe care doar un profesionist le-ar fi observat. Dar și-aici 
m-am lovit de o fundătură. Joe n-a dat niciun semn de boală 
mintală în afară de forme ușoare de depresie și agorafobie, 
amândouă fiind de așteptat din partea unui pacient care fusese 
ținut încuiat mai bine de douăzeci de ani și care-a avut de-a face 
cu doctori a căror sănătate mintală s-a deteriorat treptat. 

E adevărat, un psihopat foarte priceput ar fi putut să simuleze 
toate astea, dar Joe n-a dat de bănuit că ar fi fost cazul de așa 
ceva. De pildă, îmi amintesc că în timpul primei noastre discuţii 
o pasăre s-a izbit de geamul lui și a rămas nauca. Un psihopat n- 
ar fi reacționat deloc, dar Joe a mers la fereastră și s-a uitat 
îngrijorat, cu faţa lipită de geam, până când pasărea și-a revenit 
și și-a luat zborul. Mi-ar fi fost greu să-mi închipui un semnal mai 
clar că omul era capabil să empatizeze într-un mod sănătos. 

Concluzia a fost că atunci când am închis ușa camerei lui Joe 
după prima noastră întâlnire, mi-a fost greață, însă nu dintr-un 
motiv pe care-l anticipasem. Adevărul era că în ciuda tuturor 
poveștilor îngrozitoare care se aflau în dosarul lui, n-am văzut 
absolut nicio dovadă ca acest om era altceva decât un tap 
ispășitor cumplit de singur, abandonat de părinţi și transformat 
în principala ciudatenie a unui spital subfinantat care ducea 
lipsă de personal. Date fiind condiţiile, în mod normal i-aș fi 
recomandat superiorului meu să-l externeze, însă dacă fie și 
numai o parte din ceea ce spusese Joe era adevărat, aceasta ar 
fi fost cu siguranţă o decizie proastă. Dacă avea dreptate, atunci 
spitalul n-avea să-i dea drumul unei astfel de mașinării de făcut 
bani, chiar daca era în toate mințile. 

Pe de altă parte, nu avuseserăm decât o ședință, iar acuzaţiile 
care i se aduceau erau numeroase. M-am hotărât să ţin astfel de 
ședințe cu el timp de o lună, înainte să decid să fac ceva radical. 
Poate că-l nimerisem pur și simplu într-o pasă bună, iar în scurt 
timp avea să se transforme în bestia aceea născătoare de 


VP - 54 


coșmaruri care era descrisă în dosar. În plus, nu ascultasem încă 
acele casete audio din dosarul său complet, și nici nu citisem 
notele necenzurate de la medicii Curanti, pe care mi le dăduse 
dr. G. 

N-ar trebui să recunosc asta, însă am luat dosarul lui cu mine 
acasă. Dacă dr. G. îl ţinea încuiat într-un sertar din biroul ei, 
care era, de asemenea, încuiat de obicei, nu m-aș fi simţit liniștit 
dacă l-aș fi lăsat la mine în cabinet. Biroul meu ponosit nu putea 
fi încuiat, și se știa că nu-mi luam cine știe ce măsuri de 
precauţie fata de cabinetul meu, fiindcă toate dosarele mai noi 
ale pacienţilor erau digitalizate și nu lăsam la vedere nimic care 
să fi fost confidential sau valoros. 

N-am putut să mă pun pe citit imediat ce-am ajuns acasă. 
Noaptea aceea a fost extrem de dificilă pentru mine și Jocelyn. 
Nu apucaserăm să mai petrecem mult timp împreună din cauză 
că eu aveam o slujbă nouă, care includea obsesia pe care o 
dezvoltasem pentru Joe, iar ea era consumată de proiectul la 
care lucra. Cred că a fost săptămâna în care a cedat și mi-a spus 
că profesorul ei îi făcuse zob partea din lucrare la care scrisese 
de un an de zile. Mentorii trebuiau să-și sprijine masteranzii, dar 
acest membru al comitetului era un ticălos neînduplecat care-i 
critica încontinuu și munca, dar și pe ea. Bănuiesc că și-ar fi 
dorit să se culce cu ea, sau cel putin că se simțea intimidat de 
ea. Sau poate că așa credea el că era normal, având în vedere 
că o mulţime de programe dintr-acestea de specializare au niște 
tradiții ciudate de abuzuri prin care toată lumea trebuie să 
treacă, un fel de „a te cali”. 

Ne-am certat, dar n-am stat mult timp supăraţi unul pe 
celălalt. M-a îndemnat să vorbesc despre coșmarul pe care-l 
avusesem și care o trezise, iar eu am îndemnat-o să-mi spună 
despre problemele pe care le avea cu profesorul ei. La final, am 
fost amândoi atât de obosiţi, încât am adormit culcusiti unul 
lângă celălalt și n-am mai lucrat niciunul în seara aceea. 

Nu m-am apucat de materialul despre Joe decât în noaptea 
următoare, și am decis să încep cu casetele audio. Mi-am zis că 
prima ședință de psihoterapie cu Joe - cea în care părea ca 
suferă doar de coșmaruri - ar fi putut să-mi ofere niște indicii 
care să le fi scăpat celorlalţi doctori din cauza banalitatii ei 
aparente. 

Caseta audio cu înregistrarea primei ședințe cu Joe era veche, 


VP -55 


sunetul se auzea destul de distorsionat, și mi-a fost teamă că n- 
avea să se-audă nimic atunci când am introdus-o în casetofon. 
Totuși, după ce a zbarnait și a huruit un pic, bobinele au început 
să se învârtă, iar din boxe a început să se audă sunetul slab al 
vocii unui bărbat cu accent de pe Coasta de Est. 


Bună, Joe, numele meu e dr. A. Părinţii tăi îmi spun că al 
probleme cu somnul. 


A fost un interval scurt în care mi-am închipuit că Joe trebuie 
să fi incuviintat, fiindcă dr. A. a continuat să vorbească. 


Poti să-mi spui de ce se-ntampla asta? 


A mai urmat o pauză scurtă, dupa care a răspuns o voce de 
copil. 


Nu mă lasă chestia din perete. 

A: înțeleg. Imi pare rău să aud asta. Ai putea să-mi 
povestești despre chestia din pereţii tai? 

J: E scârboasă. 

A: Scârboasă? Cum așa? 

J: E pur și simplu scârboasă. Și îngrozitoare. 

A: Ceea ce vreau să te întreb e: poţi s-o descrii? 

J: E mare si păroasă. Are ochi de muscă și două mâini mari 
și superputernice de păianjen, cu niște degete foarte 
lungi. Are corp de vierme. 


M-am cutremurat fără să vreau. Era o imagine mentală destul 
de urâtă chiar și pentru un puști cu o imaginaţie bogată. Chiar 
și-așa, Joe fusese diagnosticat cu entomofobie severă, așa că 
asta părea o exprimare firească a acelei temeri. Până acum nu 
aveam niciun motiv să cred că era altceva mai mult decât un 
copil obișnuit de sperios. Se părea că și dr. A. fusese de aceeași 
părere. 


A: Chiar sună înspăimântător. Și cât e de mare? 

J: E mare! mai mare decât mașina lui tata! 

A: Înţeleg. Și părinţii tăi au văzut-o vreodată? 

J: Nu. Se ascunde înapoi în pereţi atunci când vin ei. 

A: Incape ceva atât de mare în pereţii tăi? Nu se sparg? 

J: Se topește. Ca inghetata. Arata de parcă e în perete. 

A: Inteleg. Și arătarea asta ţi-a lăsat semnele acelea pe 


VP - 56 


braţe? 

J: Da. Am încercat să-mi acopăr fata ca să n-o văd. Mi-a dat 
mâinile la o parte și m-a făcut să-mi deschid ochii cu 
degetele ei. 

A: De ce a făcut asta? 

J: li place când mă simt rău. De aceea nu mă lasă să dorm. 

A: Ce vrei să spui? 

J: Mănâncă gândurile rele. 


Uufff! Dacă n-ar fi fost încuiat într-un spital, puștiul ăsta ar fi 
putut deveni un autor de horror formidabil. 

Era, de asemenea, complet obișnuit, spre marea mea 
nemulțumire. Pe măsură ce am ascultat, am zâmbit, gândindu- 
mă cât de curajos era puștiul ăsta. Am observat, de asemenea, 
că informaţia de pe casetă corespundea în mare parte cu 
observaţiile din dosar și că nimic din timpul ședinței nu prefigura 
sub nicio formă ororile pe care băiatul acesta avea să le 
provoace în spital după a doua lui internare. De fapt, dacă era 
să judec strict după casetă, tot ce a urmat după ședința aceea 
părea imposibil. Ceva nu se lega la povestea asta, lucru care mi- 
a stârnit bănuiala neplăcută că ceea ce-mi spusese Joe adultul 
despre faptul că i se înscenase totul putea să fi fost adevărat. 
Chiar și-așa, acesta nu era decât un set de informaţii. Ca să 
încerc să înțeleg ce anume devenise în mod limpede Joe în 
timpul captivitatii, trebuia să apelez la a doua casetă, cea 
înregistrată de infirmierul care petrecuse o noapte cu el. 

La o primă privire, am observat într-adevăr ceva ce părea 
neobișnuit. Pe casetă fusese lipită o fâșie îngustă care părea să 
fi fost o bandă izolatoare foarte veche, pe care erau trecute 
următoarele cuvinte: „3 dimineaţa - 4 dimineața”. Am fost 
nedumerit. De ce să fi înregistrat doar o oră? apoi mi-a picat 
fisa. Dosarul menţiona că înregistrarea nu surprinsese nimic 
majoritatea timpului. Aceasta trebuie să fi fost singura casetă 
care conţinea ceva de interes. Altfel, de ce ar fi păstrat-o? 
Ciulindu-mi urechile ca să surprind ceva în următoarea oră, am 
introdus caseta și am apăsat pe play. 

După cum bănuiam, în primele douăzeci de minute nu s-a 
auzit aproape nimic în afară de o liniște completă, și de mai 
multe ori mi-am pierdut concentrarea și a trebuit să ma fortez 
să fiu din nou atent. În cele din urmă, am început să număr în 
șoaptă secundele, uitându-mă la ceasul de mână la intervale 


VP - 57 


regulate de timp, ca să mă asigur că eram atent să surprind 
ceva. Când am ajuns la minutul douăzeci, caseta a părut să 
prindă viata, și am auzit într-adevăr ceva. 

În primul rând, am auzit cum respira cineva, așa cum 
văzusem că scria și în dosar. Dr. A. nu exagerase: era, fără 
îndoială, sunetul cuiva care suferea un atac de panică. Am 
ascultat respiraţia timp de aproximativ treizeci de secunde, 
după care am auzit cum s-a foit ceva, iar pe urmă... 

Pași. Pași grăbiţi, de parcă alerga cineva, urmat de plesnitul 
unui obiect moale de unul tare. Pe fundal am auzit în continuare 
o respiraţie greoaie, posibil a persoanei care tocmai alergase, 
apoi o voce răgușită care mormăia aceleași câteva înjurături din 
nou și din nou, pe un ton din ce în ce mai îngrozit. Apoi am auzit 
sunet de pași care s-au foit și, dintr-odată, la minutul treizeci, 
înregistrarea părea să se fi întrerupt cu totul. 

Enervat, am derulat-o înapoi. Era evident ce auzisem. 
Infirmierului i se făcuse în mod clar frică să rămână până la 
finalul nopţii, așa că o zbughise de-acolo - asta, presupunând că 
observaţiile erau corecte. Se putea să fi decis să plece acasă și 
să se prefacă speriat, ca să păstreze vie legenda lui Joe. Totuși, 
pentru siguranţă, mi-am zis să mai ascult încă o dată cele zece 
minute de activitate, ca să mă asigur că nu intelesesem ceva 
greșit. De data aceasta, am luat o pereche de căşti, le-am 
conectat la casetofon și am dat volumul cât de tare am putut, 
fără să-mi rănesc însă urechile. 

Din nou, aceleași sunete. Respirația neliniștită, la foc 
automat. Sunetul unui corp care se foia. Sunetul de pași grăbiţi. 
Înjurăturile.  Râsetul. Sunetul pasilor care se îndepărtau 
împleticiţi. la stai un pic. Râset? Pe-acesta nu-l auzisem înainte. 
Am derulat din nou caseta înapoi și am ascultat. 

La un volum mai mic, sunetul ar fi putut fi confundat cu 
ușurință cu un zgomot de fundal. Dar cu volumul în căști dat 
atât de tare, nu încăpea îndoială. În timp ce infirmierul înjura în 
microfon, mi s-a părut că auzeam pe fundal, în pauzele dintre 
cuvinte, sunetul jos și gutural al unui chicotit, de parcă ar fi fost 
înregistrat de la o distanță mare. Dar chiar si de la distanță mi- 
am dat seama că sunetul trebuie să fi fost în realitate mult mai 
puternic dacă microfonul l-a fi putut înregistra. In cazul în care 
calitatea înregistrării n-ar fi fost așa de slabă, lucru care m-a 
făcut să mă îndoiesc de acuratețea ei, probabil că aș fi fost 


VP - 58 


îndeajuns de înspăimântat încât să renunţ pe loc la acel caz. 

Vedeţi voi, râsetul acela nu semăna cu niciun sunet pe care ar 
putea să-l scoată un om. Era prea ragusit, prea grav, prea 
gutural, de parcă cineva ar fi luat sunetul pe care îl scotea un 
ghețar care se prăbușea și i-ar fi imprimat ritmul unui râs 
omenesc. Pe de altă parte, era foarte îndepărtat, iar 
înregistrarea era foarte veche, așa că se putea foarte bine să fi 
fost ceva inofensiv din fundal care fusese distorsionat după ani 
de zile în care caseta n-a fost folosită. Am scos caseta, 
spunându-mi că nu mai aveam nimic de ascultat din ea, și am 
început sa mă uit peste notițe. 

Pe-acestea nu mă voi obosi să le transcriu, din următorul 
motiv: dacă înainte să le citesc crezusem să Joe se înșela când 
zicea că îi fuseseră alocati cei mai slabi doctori din spital, m-am 
lămurit pe urmă că avea dreptate. Aceste observaţii au fost 
unele dintre cele mai dezlânate, inutile și, sincer, incoerente pe 
care le-am citit în viata mea. Treceau de la un diagnostic la 
altul, de la un tratament la altul, schimbându-se brusc, până 
când am început să mă întreb dacă Joe n-a fost pur și simplu 
înnebunit încetul cu încetul de la numeroasele efecte secundare 
diferite. Unele făceau referire la faptul că fusese imobilizat, ba 
chiar că i se pusese botnita inclusiv în timpul sedintelor de 
psihoterapie, lucru care mi s-a părut complet contraintuitiv. 
Care mai e rostul psihoterapiei dacă pacientul nu poate să 
vorbească? In fine, la final eram aproape întru totul convins că 
acești oameni își defulau frustrările acumulate din cauza 
propriilor incapacitati medicale pe un pacient neajutorat, și m-a 
trecut un fior când m-am gândit câte procese de malpraxis ar fi 
putut să fie intentate pe baza a ceea ce citisem. 

Singurele note pe care am putut să le urmăresc într-o 
oarecare măsură erau cele scrise de dr. G., care, chit că indicau 
eforturi depuse de un doctor deosebit de priceput, n-au făcut 
decât să-mi confirme, în cele din urmă, teoria lui Joe. 
Observațiile doctoritei G. au fost foarte dispretuitoare la început, 
și aproape că puteam să simt ranchiuna din fiecare frază pe 
care a scris-o despre el. Era evident că credea că pacientul era 
cu totul sub demnitatea ei și își dorea cu disperare să i se aloce 
alt caz. Și totuși, continuând să-i citesc notele, tonul ei părea să 
se golească de resentimente și să facă loc unui sentiment imens 
de triumf. În același timp, au devenit din ce în ce mai 


VP - 59 


telegrafice, de parcă era din ce în ce mai convinsă că nu urma 
să aibă nevoie de ele, fiindcă acel caz era pe punctul de a fi 
rezolvat. Acesta e un exemplu grăitor: 


Joe răspunde bine la tratamentul final. Verific din nou 
într-o săptămână, asta, dacă procesul se va întinde atât de 
mult. 


Ei bine, indiferent care fusese „tratamentul final” la care se 
referise, acesta dăduse, cu siguranţă, niste rezultate. Vedeți voi, 
după exact o săptămână, biletelul ei scurt și aproape superficial 
a fost urmat de ultima ei notificare, al cărei ton era uluitor de 
diferit. O voi transcrie aici. 


Începând de mâine, imi dau demisia de la ASC. Mi-am 
dezamăgit pacienții, colegii și pe mine însămi. Nu există 
cale să-mi răscumpăr greșelile. Va rog să nu vă obosiţi să- 
mi trimiteţi ultimul cec, fiindcă nu-l merit și nu cred că voi 
avea nevoie de el. Va multumesc că mi-ati oferit ocazia să 
lucrez cu dumneavoastră și imi pare rău că v-am dezamăgit 
atât de cumplit. Imi pare rău. Atât de rău. 

Rose 


Nu-i nevoie să spun că mi s-a părut ceva suspect aici. E 
adevărat, se putea ca dr. G. să fi ales doar un tratament final 
dezastruos de nepotrivit, dar în lumina a ceea ce citisem și 
auzisem, părea mult mai probabil că-și dorise ca acesta să fie 
tratamentul final pe care ea i l-ar fi oferit lui Joe, deoarece 
plănuise să-și însceneze suicidul. Altfel de ce ar fi fost notele ei 
atât de sărace în amănunte despre tratamentul care, în 
aparenţă, fusese un succes? 

In opinia mea, aceasta era cam ultima dovadă că teoria 
„pacientului misterios pe care nu-l putea vindeca nimeni” putea 
să fie demontată cu ușurință. Deși tot eram hotărât să-l ţin pe 
Joe o lună sub observaţie, incepeam deja să mă întreb de ce 
anume aș fi avut nevoie ca să-i demonstrez unei autorități 
medicale mai înalte din domeniul medicinei exact în ce măsură 
fusese abuzat acest biet individ aflat în mâinile unui doctor atât 
de lipsit de inimă și de etică precum era dr. G. Dacă atunci când 
auzisem râsetul nepământean crezusem că era posibil să-mi fi 
scăpat ceva, acum mă întrebam dacă nu cumva caseta fusese 
măsluită în vreun fel, având în vedere că dr. G. fusese cea care 

VP - 60 


o păstrase. În orice caz, din felul în care vedeam eu lucrurile, Joe 
era cel care trăise un coșmar, nu infirmierii și doctorii săi. 

Nu e de mirare că dr. P. a urlat la mine când i-am propus să-l 
preiau pe Joe ca pacient. De fapt, nu era deloc de mirare că dr. 
P. mai ocupa încă nu doar poziţia de doctor, ci și pe aceea de 
supervizor. Nu fusese numit la conducerea acelei secții ca să 
vindece pe cineva; fusese pus acolo să facă pe gardianul pentru 
singura sursă sigură de venit a spitalului. Și-a dovedit lipsa de 
empatie de fiecare dată când a lipsit de la vreo întâlnire sau 
când mi-a spus „să-i îndop cu medicamente până amortesc de 
tot”. Normal că l-a deranjat că cineva ca mine apăruse la el în 
secţie, dorindu-și să ajute oamenii. Tocmai acel imbold era o 
ameninţare îndreptată înspre felul în care își păstra slujba. 
Doctorii care erau mai puţin pricepuţi decât mine și care aveau 
nevoie de o slujbă în secţia lui puteau să fie obligaţi să i se 
supună dacă erau ameninţaţi că altfel și-ar fi pierdut locurile de 
muncă, dar pedigriul meu mă făcea intangibil, lucru care trebuie 
să-l fi înfuriat pe acel bătăuș imatur chiar mai mult decât faptul 
că cineva cu o pregătire asemănătoare cu a lui îl depășise în 
cursa pentru postul de director medical. Și când mă gândeam că 
încercase să pretindă că îmi făcea o favoare atunci când mă 
tinea departe de Joe. Ce abureli! Ticălosul încercase să-și 
salveze propria piele. 

Mai rau de-atât, toată treaba asta punea suicidul lui Nessie 
într-o lumină cu totul nouă: femeia aceea amabilă trebuie să-și fi 
dat seama ce se petrecea. Cum ar fi putut să nu bage de seamă 
mascarada, când fusese asistenta lui Joe de pe vremea cand 
acesta era un copil? Probabil că acesta îi fusese ca un fiu, și iată, 
totuși, i se cerea să-l chinuie cu medicamente, cu izolare și să-l 
prostească de cap de mai bine de treizeci de ani. Nu era de 
mirare că nu-și dorea să mai lucreze altcineva cu el; probabil că 
avea impresia că ea era singura care s-ar fi putut gândi să fie 
bună cu el. Si poate că dr. G. si dr. P. i-au îngăduit să facă asta 
deoarece credeau că ea n-ar fi putut să se desprindă de spitalul 
care-i fusese ca un cămin pentru atât de mult timp. Dar se pare 
că fusese prea mult până și pentru ea, așa că se sinucisese din 
vinovăţie. Ceea ce explica de ce a încercat să-i tina pe toți 
ceilalți departe de Joe, chiar și pe oamenii în care avea 
încredere, ca nu cumva să fie si ei măcinaţi de aceleași 
remușcări. 


VP - 61 


Totul, fiindcă o femeie nemiloasă fusese pur și simplu mult 
prea arogantă și ambițioasă ca să accepte că primul caz care-i 
fusese alocat fusese unul fals. 

Chiar și-așa, într-un fel mă simţeam ușurat. Era, într-adevăr, o 
poveste de groază, dar măcar părea că monstrul din ea era 
uman. lar dacă bănuiala avea să mi se confirme și dr. G. era 
într-adevăr un monstru, atunci mi-am jurat că aveam să-i înfig, 
în cele din urmă, un tarus în inimă. 


VP - 62 


27 martie 2008 


Bun, dacă ati citit până aici, înseamnă că nu e nevoie sa vă 
dădăcesc și să vă fac un rezumat a ceea ce s-a întâmplat până 
acum. Stiti că am ramas la prima mea ședință de psihoterapie 
cu un pacient despre care se spunea că era nevindecabil, în 
urma căreia am descoperit că se putea ca el să fi fost în toate 
minţile. Să nu mai irosim timpul și să mergem mai departe. 

După cum v-aţi aștepta, a fost destul de dificil să mă întorc la 
spital în ziua următoare. Acum, că începeam să bănuiesc că ar fi 
trebuit să o sfidez pe fata pe însăși doamna director medical la 
prima mea slujbă adevărată după atâţia ani de practică, o 
mulţime dintre lucrurile pe care le făcusem până atunci din 
rutină mi s-au părut dintr-odată sinistre. Am studiat 
comportamentul diverșilor medici terapeuti la întâlnirile de 
dimineaţă în care discutam despre îngrijirea pacienţilor. Am 
revăzut fiecare reţetă pe care mă gândisem s-o prescriu, 
întrebându-mă dacă aveam să fiu scos tap ispășitor pentru 
eventuale efecte negative. M-am uitat la asistente cum își 
îndeplineau, pe rând, sarcinile. 

Odată ce am început să caut tipare, a fost cât se poate de 
evident că eram urmărit de doi infirmieri, titanii spitalului. 
Marvin, unul dintre ei, era un uriaș chel și palid, înalt de cel 
puţin doi metri, a cărui uniformă de spital stătea să-i plesnească 
peste pieptul lat și braţele tatuate. Celălalt, Hank, era un colos 
de culoare cu dreaduri, care era aproape pe-atât de lat pe cât 
era Marvin de înalt, și părea că ar fi putut să ridice de două ori 
propria greutate cu mare ușurință. Chiar și cineva complet 
distrat ar fi putut să-i observe, însă pentru mine, prezenţa lor 
constantă în fundal mi se părea un act evident de rea-vointa. Nu 
că s-ar fi dat în vreun fel în vileag. Nu, îi ducea îndeajuns de 
mult capul încât să dea impresia că munceau de fiecare dată 
când îi spionam, fie că verificau fișa vreunui pacient sau că 
duceau munţi de echipamente către dulapuri. La început a fost 
doar îngrijorător, dar în următoarele zile mi-am dat seama că 
mă nelinișteau profund. Dr. G. păruse să fi fost de acord să-l 
preiau pe Joe, așa că faptul că mă pusese sub observaţie 


VP - 63 


contrazicea acest lucru și m-a făcut bănuitor în ceea ce o privea. 

Bun, revenind la tratamentul pe care-l pregătisem pentru Joe. 
Terapia psihodinamică, sau psihoterapia, după cum îi spunem 
adesea, presupune de obicei una sau două vizite pe săptămână. 
În punctul acela, îmi doream să încep asta cât mai repede cu el 
și să vorbim cât mai repede despre cât mai multe lucruri din 
trecutul lui. Aveam destul de multe pe cap, având în vedere că- 
mi luasem sarcini suplimentare, însă cum abia terminasem 
rezidentiatul - toată lumea știe că doctorii sunt nedormiti si 
storși de muncă în acei primi ani -, eram pregătit să fac faţă 
situaţiei. Cu alte cuvinte, la o zi după ce ascultasem acele 
casete audio, m-am întors în camera lui pentru o altă ședință de 
psihoterapie. 

L-am găsit pe Joe tolănit pe pat, având în fata lui un joc de 
Solitaire pe care-l terminase pe jumătate. Trebuie să recunosc 
că am fost ușurat să văd asta. Dacă era atât de lucid pe cât 
sustinea, ar fi fost un act de cruzime chiar și din partea celor 
mai lipsiţi de etică doctori să nu-i ofere măcar niște modalitati 
prin care să-și petreacă vremea. 

Mă privea cu același zâmbet larg și strâmb pe care-l avusese 
în ziua precedentă. 

— Salut, doctore, mi-a zis. Mă bucur să te văd din nou. Se 
pare că nu te-am speriat totuși de prima oară. 

l-am zâmbit politicos. 

— Bună, Joe. 

Joe s-a așezat pe pat într-o altă poziţie, încrucișându-și 
picioarele, și a arătat cu degetul către un scaun rabatabil din 
colt. 

— Ei, nu sta chiar așa, în picioare. la un loc. 

Am tras scaunul în mijlocul încăperii, cu fata la Joe, și m-am 
făcut comod. 

— Bun, ţi-am citit aseară dosarul complet. 

— Ah, serios? Și-a ridicat sprâncenele. Și? Cât de nebun și 
periculos spun ei că sunt? 

— Cred că știi răspunsul la întrebarea asta. 

Expresia de pe chip i s-a întunecat. 

— Mda, îl cunosc. Întrebarea e: tu îi crezi? 

— Nu știu ce să cred. Îmi dau seama că doctorii pe care i-ai 
avut înainte n-au fost tocmai niște modele de profesionalism în 
medicină, dar sunt multe lucruri care nu au sens. 


VP - 64 


— Ah, da? Ei bine, doctore, am tot timpul din lume, a răspuns 
Joe cu o voce înceată, după care s-a aplecat și a mutat niște 
cărţi de la o coloană la alta. Haide, întreabă-mă. 

— Bine, i-am zis. Să presupunem că spui adevărul. Să zicem 
că ești ţinut aici doar pentru ca spitalul să poată cere în 
continuare bani de la ai tăi. Lor chiar nu le-ar păsa deloc dacă ar 
ști asta? 

Joe a pufnit. 

— Bineînţeles că nu le-ar păsa. Părinţii mei sunt foarte bogați 
și nu le-a păsat de mine decât atunci când îi făceam să arate 
bine în rolul de băiat perfect. Odată ce și-au dat seama că nu 
eram ca ei, probabil că și-au zis că merita să mă încuie aici doar 
ca să nu le ofere vecinilor un pretext să bârfească. 

— Ce te face să fii atât de sigur? l-am întrebat. Nu e posibil ca 
ei să nu știe pur și simplu că ești ținut aici ca sursă de venit 
pentru spital? Nu e posibil să creadă că ai într-adevăr nevoie de 
ajutor? 

Joe a scos un râset răgușit. 

— Nu fi fraier. Nu le-ar păsa oricum. 

— Ce te face să spui asta? 

Joe, care muta din nou cărți de la o coloană la alta, s-a oprit si 
mi-a aruncat o privire intensă. Vocea nu i-a tremurat, însă 
fiecare silabă a fost încărcată cu durere. 

— Dacă alor mei le-ar păsa câtuși de putin de mine, de ce nu 
m-au vizitat? 

Mi-am păstrat o expresie neutră, ca nu cumva să-l supăr sau 
să pară că mușc din momeală. 

— Tuturor li se spune să stea departe de tine, Joe, inclusiv 
doctorilor. Nu e neverosimil ca și ei Sa creadă aceleași lucruri 
care ni se spun și nouă. 

— Nu e ca și cum le cer să vină până aici în pas de dans, cu 
un pulover tricotat de fiecare Crăciun. Dar cine zice că n-ar 
putea să vină măcar să se uite naibii prin geamul de la ușa mea 
măcar o dată în treizeci de ani? Sau să se intereseze cine mă 
tratează? Niciunul dintre doctorii pe care i-am avut în cușca asta 
nu mi-a spus vreodată că au întrebat de mine. l-am întrebat 
direct pe puţinii oameni care vin aici, pe infirmieri și pe alţii, și 
toți au spus că nimeni din afară nu se interesează de mine. S-o 
recunoaștem, doctore, m-au lăsat să-mi putrezească oasele aici. 
Nu le pasă unde sunt, atâta vreme cat nu sunt cu ei. 


VP - 65 


Probabil că nu am părut suficient de convins sau poate că 
atinsesem vreo coardă mai sensibilă, fiindcă frustrarea lui a 
prins avânt. 

— Hai să-ţi spun o poveste, doctore, și vei înţelege ce oameni 
de căcat și lipsiţi de inimă sunt părinţii mei. 

Pe vremea când aveam cinci ani, cu doar un an înainte să se 
hotărască să scape de mine, am întâlnit o pisică maidaneză în 
pădurea de pe domeniul alor mei. Dar nu era o pisică maidaneză 
ca oricare alta. Era prietenoasă și blândă și m-a lăsat să mă joc 
cu ea, ba chiar s-o ţin în braţe. l-am spus Floare din Fibră de 
Lemn, sau Fibră, pe scurt, fiindcă tata își făcuse averea în 
domeniul textilelor, așa că l-am auzit folosind termenul de „fibră 
de lemn”. Și era frumoasă, așa că mi s-a părut potrivit s-o 
numesc floare. Vezi tu, eram un puști, așa că mi se părea în 
regulă să combin cuvintele. Ei bine, în cele din urmă a încetat să 
se ascundă în pădure și a început să vină pe domeniul alor mei 
să mă viziteze. Obișnuiam să-i las afară resturi din mâncarea pe 
care n-o mâncam, și ne-am apropiat cât de cât. Asta, până când 
au aflat părinţii mei. 

A strâns din pumni. 

— Tata avea alergie la pisici. Si de îndată ce a aflat că 
adusesem pe furiș una la noi pe domeniu, s-a înfuriat. Am 
încercat să-i spun că aveam să fiu cuminte, că n-aș fi lăsat-o să-l 
supere, că era o pisică de treabă si ca era prietena mea, dar lui 
tata nu i-a păsat. A dat buzna afară din casă și a mers în locul în 
care stătea Fibră. Ei bine, ea era obișnuită ca oamenii să se 
comporte frumos cu ea, așa că firește că n-a fugit. Imi doresc 
însă s-o fi făcut. Fiindcă atunci când a ajuns la ea, a ridicat-o și /- 
a tras un șut până în nenorocita de pădure, după care mi-a spus 
că dacă aveam să mă mai apropii vreodată de ea, ar fi făcut la 
fel cu mine. Apoi m-a bătut cu nuiaua și pe urmă m-a încuiat în 
camera mea. N-am mai văzut-o niciodată. 

A făcut o pauză și a privit în jos către cărţi. Apoi și-a ridicat 
capul și s-a uitat lung la mine. 

— Ah, probabil că te-ntrebi unde era mama cât timp eu tipam 
și plângeam în curte când mă plesnea cu nuiaua pe spatele gol. 

A făcut o pauză. Oricare ar fi fost motivul pentru care ezita, 
părea să fie tulburat de ceea ce urma să dezvăluie. 

— Mama îi zicea tatălui meu să se oprească fiindcă, spunea 
ea, „poate aud vecinii”. lar tata a beștelit-o. „O să vorbească 


VP - 66 


vecinii? Martha, Joseph a adus o pisică pe furiș la noi în casa. O 
afurisită de pisică. Știi cum fac atunci când sunt în preajma lor. 
Vrei să mor, Martha? Vrei să mor dracului doar ca să nu 
vorbească vecinii?” Apoi i-a tras una peste fata atât de tare, 
încât s-a prăbușit la pământ. După aceea, nu l-a mai înfruntat 
niciodată. Si chiar dacă bătaia pe care am primit-o a fost urâtă, 
a fost și mai rău s-o văd pe mama cu ochiul umflat și negru- 
albăstrui în următoarea săptămână. De fiecare dată când mă 
gândesc la motivul pentru care mă aflu aici, îmi amintesc cum 
se plimba prin casă cu ochiul în halul ăla. Cred că a dat vina pe 
mine și, sincer, și eu mă cam invinovatesc că am fost atât de 
fraier. Încă o visez cum se uită insistent la mine cu ochiul acela 
vânăt, iar uneori când mă trezesc, mă gândesc că faptul că mă 
aflu aici e pedeapsa pe care am primit-o fiindcă am făcut-o pe 
mama să treacă prin asta. Știu, e o tâmpenie să gândesc așa, 
însă când ești copil si-ti dorești cu disperare să fii iubit, vei crede 
că orice e din vina ta, dacă asta iti va face părinţii să te 
iubească din nou. Păcat că asta e imposibil în cazul meu. 

A fost o poveste care mi-a întors stomacul pe dos. M-am uitat 
în ochii lui și i-am zis: 

— Te cred. 

lar expresia de pe chipul lui Joe s-a schimbat într-un mod 
uluitor; și-a ridicat privirea către mine și mi-a zâmbit ușurat. 


VP - 67 


3 aprilie 2008 


Sa nu ma-ntelegeti greșit, dar n-am mai văzut niciodată atât 
de multe comentarii în același loc care să mă facă prost șisă mă 
implore în același timp să ofer mai multe informaţii. Semnale 
amestecate, nu? Ei, înțeleg. Povestea asta e al naibii de 
asemănătoare cu un film și presupun că observaţiile voastre 
despre judecata mea reflectă cât de mult v-a prins. Parcă 
sunteți spectatorii unui film de groază, care strigă la bonă să nu 
coboare la subsol. Păi, destul de rău, treaba e deja consumată. 
lată ce s-a întâmplat mai departe. 

Compasiunea pe care am simtit-o fata de Joe dupa ce i-am 
auzit povestea tulburătoare mi-a rămas întipărită in suflet multă 
vreme după ce am ieșit din camera lui, în acea a doua zi fatidică 
a întâlnirilor noastre. De fapt, a influenţat în mod permanent 
felul în care m-am raportat la slujba mea. Dacă la început 
decizia de a lucra la ASC îmi păruse o încercare abstractă de a 
salva pacienți de care societatea își dorea să se 
descotorosească, așa cum fusese pe vremuri mama, acum 
hotărârea de a rămâne a devenit una profund personală. Joe 
avea nevoie de mine, fie ca să demonstrez că era în toate 
minţile, așa cum în acel moment eram aproape convins că era 
cazul, fie ca să smulg din mintea acestui paria singuratic și 
abuzat orice urme de nebunie latentă care sălășluiseră între 
timp acolo. Adevărat, până și cel mai sufletist doctor are datoria 
de a trata vorbele pe care le rostesc pacienţii care suferă de boli 
mintale cu o anumită doză de scepticism, dar felul în care 
relatase incidentul cu pisica aceea, cu Floare din Fibră de Lemn 
- atât de clar, cu o sinceritate emoţională debordantă -, sugera 
că era fie o halucinație deosebit de minuţios construită - lucru 
care n-ar fi împiedicat-o să fi avut o oarecare legătură cu 
realitatea -, fie o amintire autentică. În orice caz, am 
interpretat-o ca pe un indiciu care ar fi putut să mă ajute să 
sondez profunzimile minţii lui Joe. 

Mai mult, povestea mi-a oferit un plan de bătaie pentru luna 
pe care urma s-o petrec evaluându-l pe Joe și stabilind dacă 
puteam sau nu să-i dau crezare. Chiar dacă n-aș fi putut să-l 


VP - 68 


tratez pentru bolile nemaipomenite care-i fuseseră atribuite în 
dosar, suferea de alte afecţiuni de care aș fi putut să mă ocup. 
De pildă, era limpede că suferea de depresie - și pe bună 
dreptate -, iar abuzurile la care fusese supus de către părinţii 
săi, ca să nu mai vorbim de toate celelalte pe care le patise, îl 
determinaseră să se încreadă cu greu în oameni. 

Evident, trebuia să-i citesc din nou dosarul, de data asta însă, 
cu mai mult scepticism. Deși cea mai mare parte din el părea 
acum să fi fost inventat, am observat câteva amănunte pe care 
persoana care scrisese acele rapoarte nu se obosise să le 
ascundă. Poate cel mai important dintre ele era că Joe fusese 
internat de tutorii lui, ceea ce însemna, teoretic, că ar fi putut să 
se externeze de unul singur, având în vedere că împlinise de 
multă vreme vârsta de optsprezece ani. Mi-am propus să 
abordez subiectul la următoarea noastră ședință. 

Mare greșeală. 

— De ce nu pleci pur și simplu? l-am întrebat pe Joe, în a doua 
săptămână de terapie, în timp ce jucam cărți. Dacă părinţilor tăi 
nu le pasă deloc unde te afli, de ce să nu pleci? Se consideră că 
ești internat voluntar și acum ești un adult din punct de vedere 
legal. Poţi să nu iei în considerare recomandările medicale și să 
pleci. 

— Tu mi-ai citit măcar dosarul? m-a întrebat pe o voce stinsă. 

Dintr-odată, aerul din încăpere a părut că îngheață. 

— Da. Pe tot. De ce... 

— Atunci de ce mă întrebi, dacă știi deja răspunsul? 

— Eu... nu fac asta, i-am răspuns rostind cuvintele rar. Joe, 
dacă e ceva anume care te ţine aici, eu nu știu nimic despre așa 
ceva. 

A oftat din rarunchi. 

— Am încercat să plec de când am împlinit optsprezece ani. 
Dar cine mi-ar da drumul dacă ar vedea ce se află în dosarul 
meu? Pe vremuri obișnuiau să trimită un doctor nou o dată la 
doi ani, ca să întrețină minciuna, dar când doctorilor li s-a făcut 
prea frică, au început să inventeze tot felul de rahaturi. Băga- 
mi-aş. Dă-mi gumă, te rog. 

Mă obișnuisem să am gumă la mine, fiindcă mă așteptam să- 
mi ceară atunci când ne întâlneam. Am scos o lamelă și l-am 
privit cum o mesteca furios. Părând să se liniștească întrucâtva, 
a continuat. 


VP - 69 


— Aproape că am crezut că aș fi putut să scap pe vremea 
când îmi aducea Nessie medicamentele în fiecare seară. 

L-am privit țintă. 

— Nessie? l-am întrebat, simtindu-mi gura uscată. Ce legătură 
avea Nessie cu asta? 

Mi-a aruncat o privire încărcată de milă. 

— Deci ai cunoscut-o pe Nessie, mi-a spus, cu un glas plin de 
amărăciune. Ei bine, atunci lămurește-mă cu o chestie, doctore. 
Ti se pare ca Nessie avea stofă de gardian? 

N-a trebuit să cuget la asta. Am scuturat din cap. A zâmbit cu 
tristeţe. 

— Pai, ai dreptate. Nu avea, mi-a zis. Știa ce se petrecea și o 
măcina pe dinăuntru. Pe de altă parte, până și eu știam că nu 
puteau s-o dea afară, iar ea nu-și dorea să plece. Singurul motiv 
pentru care n-am putut s-o conving să dea totul în vileag era că 
se atașase atât de mult de locul ăsta. Asta, până în ultima seară 
în care am văzut-o. Stii doar, cea în care „s-a sinucis”. 

— Doar nu vrei să spui că... 

— Că au ucis-o din cauza asta? Nu, nu spun asta, mi-a zis. 
Pentru că n-aș putea s-o dovedesc, chiar dacă mi-aș dori s-o 
spun. În orice caz, mi-a pierit orice speranţă că as putea să scap 
de aici chiar înainte să apari tu. 

Psihiatrul din mine striga că acesta trebuia să fie un efect al 
izolării lui Joe, care se putea foarte bine să-l fi făcut paranoic, ba 
chiar să-i fi dat și iluzii cu privire la posibilitatea de a fi scăpat. 
Dacă ar fi fost vorba despre oricare alt pacient, tocmai asta mi- 
aș fi spus și nu mi-aș fi făcut nopţi albe din cauza asta. Dar cazul 
ăsta era deja atât de neobișnuit, încât această explicaţie părea 
aproape rizibil de lacunară. Joe părea să fie atât de lucid cu 
privire la toate celelalte, încât era foarte greu de crezut că o 
astfel de închipuire ar fi putut să fie îngropată sub acea faţadă. 
Mai mult, dacă totul era doar o închipuire, cum s-ar fi explicat 
moartea lui Nessie? O văzusem cu puţin timp înainte să moară. 
Păruse, într-adevăr, obosită și nesigură pe sine, dar de-acolo 
până la a-i fi trecut măcar prin gând să se sinucidă era cale 
lungă. Si, oricum, în cazul putin probabil în care Joe nu era 
paranoic, asta ar fi trecut cu mult de malpraxisul medical și ar fi 
însemnat conspirație criminală. Mă înspăimânta gândul la ce s- 
ar fi putut întâmpla dacă aș fi încercat să mă bag unde nu-mi 
fierbea oala, dar eram și mai hotărât să nu fiu complice. Timpul 


VP - 70 


pe care-l petrecusem tratându-l pe Joe mă făcuse să-mi pese de 
el în aceeași măsură în care mi-ar fi păsat de oricare alt pacient, 
dacă nu chiar mai mult. 

În orice caz, nu părea să aibă rost să-mi fac speranţe, fiindcă 
orice aș fi putut să încerc să fac ar fi însemnat să încalc legea. 
Dacă m-aș fi adresat autorităţilor - poliţiei sau consiliului 
medical -, aș fi sfârșit probabil prin a fi eu însumi internat, 
deoarece aș fi susținut că un istoric medical de boli mintale de 
mai bine de treizeci de ani era doar rezultatul unei ample 
conspirații, bazându-mă doar pe spusele unui pacient bolnav 
mintal al cărui dosar conţinea o listă înspăimântătoare de 
pacienţi și angajaţi ai spitalului care fuseseră răniţi, se 
sinuciseseră sau muriseră. Dacă mi-aș fi dat demisia în semn de 
protest, l-aș fi lăsat pe Joe la mila unuia cu mai puţine scrupule 
decât mine. Și mi-am promis solemn că sub nicio formă n- 
aveam să iau parte de bunăvoie la tratarea în halul acesta de 
dispretuitor și inuman a unui pacient. Studiasem medicina ca sa 
opresc soiul acesta de comportament. Puteam, bineînţeles, să 
continui să-l tratez pe Joe ca pe un oricare alt pacient, să încerc 
să fiu la fel de bun cu el pe cât bănuiam că fusese Nessie, și să- 
mi dau în general silinta să-i fac captivitatea continuă plăcută, în 
măsura în care se putea una ca asta. Dar chiar și genul acela de 
participare pasivă mă umplea de amărăciune. Câţi oameni se 
convinsesera să trateze cu cruzime alti pacienţi ,problema”, 
pacienţi precum mama mea, fiindcă fuseseră ademeniti de 
salariu sau fiindcă nu-și doriseră să tulbure apele, și au devenit 
astfel complici? 

Toată situaţia era nedreaptă, iar opţiunile mele se 
împuţinaseră și mai mult. 

Nu exista decât o singură soluţie. Trebuia să găsesc o cale să- 
| scap în secret de-acolo. Dacă încercarea ar fi dat greș, mi-am 
zis, trebuia să sper că cel mai rău lucru care putea să mi se 
întâmple ar fi fost să fiu dat afară. Firește, dacă spitalul ar fi 
depus plângere, ar fi putut să mi se retragă dreptul de a mai 
profesa vreodată, dar dacă dr. G. ar fi fost într-atât de 
răzbunătoare încât să caute să facă asta, aș fi putut măcar să- 
mi încerc norocul să dau în vileag toată chestiunea înainte să 
reușească, având în vedere că nu urma să mai am nimic de 
pierdut. Și da, știu la ce vă gândiţi, ţinând cont de ceea ce se 
întâmplase cu Nessie. Era posibil să apeleze la măsuri mai 


VP-71 


radicale, dar mă gândeam că aș fi găsit vreo cale prin care să 
mă feresc. 

lar dacă aș fi reușit? Ei bine, i-aș fi permis accesul înapoi în 
societate unui pacient întrucâtva paranoic, dar în esenţă stabil, 
și aș fi putut să continui să lucrez la spital cu conștiința 
impacata și știind că se sfârșise întreaga conspirație. 

Inainte să fi făcut ceva, m-am consultat cu Jocelyn. Dacă ceva 
n-ar fi mers bine, întreaga mea viaţă ar fi fost afectată, lucru 
care s-ar fi răsfrânt asupra vieţii ei. Mi-a pus fel de fel de 
întrebări ca să afle cât eram de sigur că Joe nu reprezenta vreun 
pericol. Apoi m-a întrebat dacă aveam încredere în propriul 
discernământ. N-am prea știut cum să-i răspund; întrebarea mă 
prinsese pe picior greșit. Așa că a zis: „Dacă n-ai încredere în 
tine însuţi, cum te poţi aștepta ca oricine altcineva, fie că e 
vorba de pacienţii tai, de colegii tai sau chiar de mine, să aibă 
încredere în tine?” 

Așadar, iată situaţia în care mă găseam. La doar o lună după 
ce primisem acces la pacientul despre care eram convins că 
avea să-mi încununeze cariera odată ce aș fi identificat 
afecțiunea de care suferea, nedescoperită până atunci, eram pe 
cale să-mi distrug cariera eliberandu-l. 

Nu că ar fi fost floare la ureche să scot pe ascuns un pacient 
dintr-un spital de psihiatrie oarecare, cu atât mai mult din 
acesta. Locul era destul de împânzit de camere de 
supraveghere, iar personalul medical ţinea o evidenţă atentă a 
persoanelor care aveau acces la secţiile sau saloanele închise cu 
cheia. Dacă voiam să fac asta și să încerc măcar să-mi apăr 
spatele, trebuia să pară că a fost un accident. Planul meu ar fi 
avut sorți de izbândă doar dacă în spital aveau să fie puţini 
angajaţi, așa că am ales să lucrez până seara târziu în 
săptămânile de dinaintea încercării. Asta mi-ar fi îngăduit să-mi 
dau seama într-o oarecare măsură cine era prin preajmă în 
afara orelor obișnuite de lucru și, mai important de-atat, n-aș fi 
dat de bănuit dacă aș fi fost văzut prin spital la orele acelea. Si 
pentru că fusesem de acord să preiau atât de multe sarcini 
suplimentare după ce a murit Nessie, chiar aveam nevoie să 
petrec mai mult timp acolo. 

Cât despre planul propriu-zis, presupunea să-mi las halatul (și 
cheile) la Joe în cameră, chipurile din greșeală, și apoi, tot din 
greșeală, să declanșez alarma de incendiu, care ar fi făcut ca 


VP- 72 


majoritatea personalului medical să evacueze clădirea, dându-i 
lui Joe ocazia să scape. De asemenea, m-am asigurat că Joe știa 
pe unde să iasă deoarece am pus un plan al spitalului, marcând 
toate ieșirile de incendiu mai putin folosite, înăuntrul unui 
pachet cu gumă de mestecat pe care i l-am dat apoi. 

Privind în urmă, a fost un plan incredibil de ușor de sabotat, 
iar Joe însuși mi-a atras atenţia asupra acestui aspect cand i l- 
am descris. 

— Doctore, esti mai ticnit decât mine, mi-a zis, zâmbindu-mi 
strâmb ca de obicei. Dacă planul ăsta funcţionează, poţi să-mi 
zici Mickey Mouse. 

— Va funcţiona, i-am zis. Angajaţii sunt leneși, tu nu ai 
antecedente de felul acesta, și nimeni nu se va aștepta ca 
cineva să te ajute să scapi. Nu după ceea ce s-a întâmplat cu 
Nessie. 

A clătinat sumbru din cap, însă în privirea lui era o strălucire 
care mi-a spus că se poate să-i fi dat prima fărâmă de speranţă 
pe care o avusese de când fusese internat. 

— Păi, pentru siguranță, n-am să-mi planific nicio călătorie, a 
spus el cu un umor sec. Dar dacă mă vor prinde și mă vor 
azvârli din nou aici, n-am să le spun că a fost ideea ta. Ah, încă 
ceva, doctore. Să-ţi dea Dumnezeu sănătate că încerci asta. 
Dacă va funcţiona, n-am sa uit ca-ti datorez o viata întreagă de 
libertate. 

Și asta a fost tot. Nu mai rămânea decât să duc planul la 
capăt. Și iată-mă, trei săptămâni mai târziu, fiindu-mi un pic 
greață din cauza anxietatii, cu palmele transpirate, mergând pe 
coridor către camera lui Joe. Bombanelile și bazaconiile pe care 
le auzeam în fundal venind de la pacienţii despre care știam că 
sunt bolnavi psihic reflectau aproape întru totul nebunia 
propriilor mele gânduri împrăștiate. 

Dacă m-ar fi prins pe mine sau dacă l-ar fi prins pe el, oare nu 
mi-ar fi făcut nimic altceva decât să mă dea afară? 

Sau ar fi vrut să facă din mine un exemplu pentru oricine 
altcineva care cunoștea secretul sau care a cercetat prea 
amănunţit trecutul lui Joe? 

Poate că moartea lui Nessie nu transmisese un mesaj 
îndeajuns de clar. 

Poate că aveau o nevoie disperată de a transmite un mesaj 
oricărui alt om care ar fi avut îndoieli. 


VP-73 


Până una-alta, o cunoscusem pe dr. G. și nu părea genul de 
om care să lase treburile neîncheiate. 

Chiar nu era nevoie să fac asta, nu-i așa? 

Puteam să fac cale întoarsă și să las totul baltă acum. 

Ar fi trebuit să mă întorc și să abandonez totul. Aveam o 
logodnică. O viaţă întreagă înainte. Asta nu era treaba mea. Nu 
era nevoie să fac asta, nu-i așa? 

Dar nu, știam că trebuia s-o fac. Era ceea ce trebuia să fie 
făcut, și n-aveam de gând să fiu complice la ceva ce degenerase 
deja în răpire și crimă doar fiindcă mă temeam prea mult pentru 
propria piele. În plus, nu era mai nimeni la lucru, iar în 
momentul în care s-ar fi declanșat alarma de incendiu, n-ar mai 
fi fost aproape nimeni prin preajmă care să-l fi împiedicat pe Joe 
să plece. Planul meu nu avea cum să dea greș. Totul avea să fie 
bine. 

În momentul în care am ajuns la ușa camerei lui Joe, am auzit 
sunetul unor pași grei, iar când m-am întors l-am zărit pe Hank, 
infirmierul, care mergea agale pe coridor, cărând la subrat 
asternuturi. 

Băga-mi-aş! Dacă știa ce aveam de gând? Nu, n-avea cum. 
Nu era posibil să-mi fi cunoscut cineva planul. Trebuia doar să 
rămân in camera lui Joe până cand Hank ar fi trecut de coridor. 
Probabil că i-aș fi putut auzi pașii până și prin ușa de la camera 
lui Joe. Avea să fie bine. Totul avea să fie bine. 

Am căutat să rămân calm. N-ar fi ajutat la nimic dacă aș fi 
arătat neliniștit. Apoi am descuiat ușa de la camera lui Joe, am 
intrat, am închis-o cu grijă în urma mea, după care m-am întors 
către el. Stătea cu spatele la mine, uitându-se pe geam, și mai 
că nu l-am băgat în seamă cât timp m-am batait să-mi dau jos 
halatul pe care l-am pus apoi pe pat; pe urmă m-am așezat și 
am ascultat pașii lui Hank. 

— Doctore? 

M-am întors și am văzut că Joe se uita la mine. Avea o privire 
înfometată și jinduitoare, aceea a unui om lihnit care știe că e 
pe cale să se înfrupte și care nu mai are răbdare. Am ridicat din 
sprâncene. 

— Da, Joe? 

— Multam, mi-a zis Joe într-o șoaptă răgușită. Exact de asta 
aveam nevoie. 

Felul în care a spus-o mi s-a părut un pic ciudat, dar nu m-am 


VP - 74 


gândit prea mult la asta. l-am zâmbit. 

— Cu plăcere. 

Și, zicând asta, am deschis ușa și am pășit pe coridor. Eram 
pe cale să mă întorc și s-o închid la loc, când, dintr-odată, două 
mâini la fel de mari ca o pereche de mănuși de baseball m-au 
prins de umeri. 

— Nu cumva ai uitat ceva, Parker? a tunat vocea joasă a lui 
Hank, venind din lateralul ușii. 

Am  înlemnit, iar mintea a început să-mi lucreze febril. 
Infirmierul mi-a chicotit în ureche. 

— Pentru un puștan atât de deștept, faci niște tâmpenii cât 
casa. 

Apoi am auzit din spatele meu vocea harsaita a doctorului P. 

— Seara bună, copil-minune. 

Ah, futu-i! 

— Măi, măi. E prima oară când ai rămas fără piuit. 

Dr. P. l-a înconjurat pe Hank din cale-afară de fericit, tot 
numai un zâmbet macabru. S-a apropiat de mine îndeajuns de 
mult încât să simt duhoarea de whisky din respiraţia lui. 

— Bun, voi trimite pe cineva să-ţi ia halatul din camera, dar tu 
și cu mine? Urmează să vorbim cu dr. G. și ai să-i povestești 
totul despre ce plănuiai să faci astă-seară acolo cu noul tău 
pacient. 

La auzul acelor vorbe, am început să mă zbat în strânsoarea 
lui Hank, dar în zadar, fiindcă era ca și cum aș fi tras de niște 
gratii de fier. 

— Dă-mi drumul! N-am ridicat vocea. Hank, nu știu ce ti-au 
spus, dar nu înţelegi ce se-ntampla. Tin un om în toate minţile 
acolo! Si e așa o sursă de bani pentru spitalul ăsta, încât 
nimănui nu-i pasă că e sănătos! Se poate ca ea s-o fi ucis pe 
Nessie ca să păstreze secretul, Hank. Dă-mi drumul și vorbește 
cu el și te vei convinge. Iti jur că te vei convinge. 

Dr. P. a zâmbit batjocoritor. Hank n-a făcut la fel, dar nu și-a 
slăbit strânsoarea. 

— Mda, a zis că vei spune ceva de genul. Scuze, puștiule. Nu 
se poate. 

Am simţit dintr-odată întreaga greutate zdrobitoare a eșecului 
pe care-l suferisem și tremuram deja la gândul neliniștitor că 
făcusem ceva ce știam că era ilicit. Mă străduiam să nu scot un 
geamăt de frustrare atunci când am auzit ceva ce m-a băgat în 


VP-75 


sperieti. 

Cineva râdea în camera lui Joe. Dar nu era el; nu putea sa fie 
el. Nu suna deloc omenesc, in schimb, ce s-a auzit venind din 
camera era un chicotit sepulcral, îmbibat, sacadat, care suna de 
parcă izvora dintr-un gâtlej putred. Era o voce pe care o mai 
auzisem înainte, același râset care se ridicase din băltoaca 
aceea fetidă de sânge și urină din visul meu, pe măsură ce o 
trăgea pe mama în adâncimile ei. 

M-a trecut un fior, dar nici Hank, nici dr. P. n-au reacționat. Nu 
mi-era limpede dacă ei îl auziseră măcar, și n-am avut prezenţa 
de spirit să întreb. N-am putut decât să mă holbez la ușa lui Joe 
în timp ce Hank a început să mă tragă de-acolo, cu sunetul 
acela răgușit, de coșmar, străbătând culoarul și învârtindu-mi-se 
în cap. 


VP - 76 


10 aprilie 2008 


În partea aceasta a poveștii lucrurile încep să devină cu 
adevărat dificile și, sincer, ar fi mult mai ușor să mă opresc aici 
pur și simplu. Dar, într-un fel, faptul că scriu asta, chiar și la 
câţiva ani după evenimente, e un proces purificator. Însă nu vă 
voi plictisi cu suferința pe care mi-o provoacă. 

Dr. P. a jubilat tot drumul până la ultimul etaj și până la biroul 
directorului medical. 

— Stau cu ochii pe tine din clipa în care te-au angajat. Când 
am auzit că aduceau un înfumurat din Ivy League să lucreze în 
echipa mea, am știut că vei provoca necazuri. l-am spus că totul 
mergea ca pe roate, că nu trebuia să dea totul peste cap 
aducând un doctor cu caș la gură care se crede buricul 
pământului. Dar nu, voia să-i facă un favor unui prieten vechi și 
te-a luat aici. Și când mă gândesc că, la urma urmei, te-ai 
descurcat de fapt binișor cu ceilalţi pacienţi ai tăi. Băi, voi, 
rasfatatii ăștia cu nasul pe sus, credeţi mereu că ati pus coada 
la prună, așa că ea chiar a crezut că ai putea să scoţi ceva din 
Joe. Dar acum va fi atât de dezamăgită. Te-am avertizat, 
nenorocitule. Sa nu uiţi asta. Dacă ai fi ascultat de mine, ai fi 
fost încă baietasul de aur. Dar a trebuit să te încurci cu ceva pe 
care pur și simplu nu-l înţelegi naibii. Necopt arogant ce ești... 

Vorbesc serios, a tinut-o așa toate cele zece minute cat a 
durat ca să ajungem la biroul doctoritei G. 

N-aveam habar ce urma să mi se întâmple și nu pricepeam ce 
anume dăduse greș. Presupun că simţeam și un fel de ușurare 
că fusesem prins, ţinând cont că printre telurile mele 
profesionale nu se numărau minciuna și subterfugiile, dar mă 
chinuia gândul că Joe rămăsese captiv. Totodată... ce naiba 
auzisem venind din camera lui Joe? Mă gândeam întruna la 
lucrurile pe care le spusese Joe, apoi mă întorceam mereu și 
mereu la avertismentele primite de la dr. G. cu privire la 
nebunia lui despre care se zicea că e contagioasă, întrebându- 
mă ce anume era adevărat. Sau mă mintisera pur și simplu cu 
toţii în tot acest timp? 

Simtisem acel râset nepământean până în măduva oaselor. 


VP - 77 


Se putea ca teama de a fi prins să mă fi făcut să cedez? Sau, 
dacă eram în toate minţile, atunci cum reprodusese Joe un râset 
smuls din cele mai negre coșmaruri ale copilăriei mele? 

Șirul aiuritor și învălmășit de gânduri mi-a fost întrerupt când 
Hank a deschis brusc usa de la biroul doctoritei G. și m-a împins 
înăuntru fără să scoată o vorbă. Aproape că am dat cu nasul de 
podea și mi-a luat o clipă să-mi recapăt echilibrul și să mă 
concentrez asupra celor aflaţi în încăpere. 

Da, oameni buni. Dr. G. era acolo, desigur, stătea în fata 
biroului și mă privea furioasă, cu o expresie care m-a făcut să 
mă gândesc la un șoim care se uită la un cadavru putrezit și 
care hotărăște că nu merită să-l mănânce. lar pe fotoliul 
somptuos din piele din spatele ei, care era în mod normal 
rezervat directorului medical, sedea un bărbat zbarcit, bătrân și 
obosit, îmbrăcat cu o jachetă sport foarte peticită, care se uita 
neîndurător la mine pe deasupra unor ochelari uzati, cu ramă 
argintie. Nu știam cine era acest individ, însă dacă dr. G. îl lăsa 
să stea pe scaunul ei, însemna că era cineva important. Părea 
mult prea bătrân ca să fi fost un detectiv în haine de civil, 
fiindcă chipul plin de riduri și părul argintiu și subțire indicau ca 
nu putea să aibă mai puţin de șaptezeci sau optzeci de ani. Dar 
cine ar fi putut să fie? 

Dr. G. s-a întors către Hank și dr. P., care își închisese, din 
fericire, gura, deși încă jubila, și le-a zis: 

— Domnilor, vă mulțumesc. Mă ocup eu de aici. 

Apoi a venit către mine și a închis cu grijă ușa în urma lor 
când aceștia s-au întors să plece. 

Bărbatul mai în vârstă care se afla cu noi în încăpere și-a dres 
glasul și a vorbit cu un accent de pe Coasta de Est care mi-a 
sunat ciudat de cunoscut, deși nu-mi dădeam seama de unde 
anume. 

— Deci, Rose, acesta e ultimul dintre ei, nu-i așa? 

Dr. G. n-a răspuns, ci s-a mărginit să incuviinteze. Gestul mi s- 
a părut numaidecât unul neobișnuit, și mi-am dat seama de 
îndată de ce. Când incuviintase, expresia ei n-a avut nimic din 
aerul tăios și arogant pe care-l manifestase fata de mine. In 
schimb, era blândă și plină de deferenta. Nu mi-a păsat care era 
cauza acestei schimbări de atitudine și, bucuros că am simţit 
slăbiciunea, m-am ridicat brusc în picioare si am arătat-o 
acuzator cu degetul. 


VP - 78 


— Bun, nu știu dacă aveţi de gând să mă concediati sau să-mi 
faceţi ceva mai rău, dar înainte de asta, vreau niște afurisite 
de... 

— Parker, a început dr. G., dar am continuat să vorbesc peste 
ea. 

— ... răspunsuri! Aveati impresia că mă puteţi duce de nas cu 
privire la un pacient și că aș fi acceptat totul fără să zic nici pâs? 
Toate porcăriile din dosarul lui Joe sunt acolo doar ca să-l ţineţi 
în spital? 

— Parker... 

— Si chiar daca nu sunt puse aiurea acolo, de ce ati pus doua 
matahale sa ma spioneze cu fiecare ocazie daca nu aveti nimic 
de ascuns? De ce l-aţi pus pe unul dintre ei sa mă aducă aici cu 
forța, de parca aș fi vreun prizonier? Si de cât timp ma spionati, 
dacă stiati că urma să... 

— PARKER! 

Vocea clocotind de furie a doctoritei G. a umplut încăperea si, 
aproape din instinct, am tăcut. Bătrânul de la birou a chicotit. 

— E bătăios rau. Imi aduce aminte de altcineva, Rose, i-a zis. 

Expresia îndurerată de pe chipul doctoritei G. mi-a dat pe 
moment un alt imbold. 

— Si asta e o altă chestie. Cine naiba vă... 

— Parker, ai face bine să taci si să stai jos chiar acum, înainte 
să spui ceva ce vom regreta amândoi. 

Pe tocuri, dr. G. nu era cu mult mai înaltă decât mine, însă 
aspectul taios și postura dreaptă o făceau să pară nimicitoare. 
N-am vrut să-mi fortez norocul, așa că am căutat din priviri cel 
mai apropiat scaun și am luat loc pe el numaidecât. A oftat 
prelung și s-a sprijinit de biroul ei. 

— Bun, Parker, hai să lămurim un lucru înainte să trecem mai 
departe, a zis. N-am de gând să-ţi fac vreun rău. Si, deși in acest 
punct ţi-ai forțat norocul foarte mult, nici n-am de gând să te 
dau afară. 

Am rămas cu gura căscată. A râs. 

— Observ că acum taci. Bun. Tine-ti gura în continuare, 
deoarece până în momentul de fata, n-ai spus nimic care să 
sugereze că ai făcut ceva greșit și, prin urmare, putem să 
trecem amândoi cu vederea orice a; fi putut plănui să faci astă- 
seară în camera lui Joe. 

Mi-a aruncat o privire plină de subinteles înainte să continue. 


VP - 79 


— Acum, ca să-ţi răspund atât la întrebările implicite, cât și la 
cele explicite, mi-am pus infirmierii să te supravegheze pentru 
că asta e procedura standard care a fost aplicată din 1973 
pentru toți doctorii pe care i-a avut Joe. În mod normal, îi 
trimitem să supravegheze doar o dată la câteva săptămâni, dar 
reacţia pe care ai avut-o dupa prima ședință de terapie cu el m- 
a convins că trebuia să te ţinem sub o supraveghere mai 
constantă. 

M-am pornit să-i pun o întrebare, dar și-a ridicat mâna atât de 
repede ca să mă oprească, încât mi-am închis imediat gura la 
loc. — 

— In primul rând, ai stat aproape de două ori mai mult în 
camera lui Joe decât oricine altcineva la prima lor ședință de 
psihoterapie, în al doilea rând, n-ai părut înspăimântat, cât mai 
degrabă tngretosat și confuz, ceea ce a indicat că nu avusesesi 
parte de aceeași experienţă prin care au trecut ceilalți doctori ai 
lui. De fapt, cu cât te-am supravegheat mai mult, cu atât te-ai 
comportat mai diferit de ceilalţi doctori ai lui. În primul rând, ai 
continuat să petreci la fel de mult timp la ședințele de terapie, 
iar uneori ai părut chiar fericit sau ușurat când ai ieșit din 
cameră. Pentru infirmieri sau pentru mine, asta n-avea nicio 
logică. Așa că am procedat cum procedează orice medic care se 
confruntă cu un mister. Am cerut o a doua părere. 

— Aici am intrat eu în ecuaţie, a spus individul bătrân. 

— Ajung și la tine. 

Dr. G. i-a aruncat o privire plină de repros peste umăr. Apoi s- 
a întors către mine. 

— Presupun că acesta e un moment la fel de potrivit ca 
oricare altul ca să vă fac cunoștință. Parker, acesta este dr. 
Thomas A., primul om care l-a tratat pe Joe și primul mentor pe 
care l-am avut ca medic psihiatru. 

Brusc, mi-am dat seama de ce i-am recunoscut vocea. Era o 
versiune îmbătrânită și ușor gâjâită a aceleia pe care o auzisem 
pe caseta pe care era înregistrată prima ședință de terapie a lui 
Joe. Aproape că nu mi-a venit să cred. Dacă dr. A. mai trăia încă, 
trebuia să fi fost destul de bătrân. Și totuși, părea lucid, ba chiar 
vioi. | se putea citi asta până și-n privire. După ce m-a măsurat 
pret de o clipă, bătrânul a tncuviintat. 

— Mă bucur să te cunosc, Parker. Deși chiar nu pot să spun că 
mi-ai făcut impresia pe care mi-am dorit-o. S-ar putea să fi 


VP - 80 


câștigat titlul de cel mai slab doctor pe care l-a avut vreodată 
Joe, având în vedere ceea ce se pare că încercai să faci când te- 
am prins. 

Vorbele lui m-au ars ca acidul pe care l-ai turna peste o rană 
deschisă. Și mi-au fost adresate cu o răceală atât de 
impersonală. Trebuie să fi arătat din cale-afară de descumpanit, 
fiindcă bătrânul mi-a aruncat o privire și mai tăioasă. 

— Observ că nu ești obișnuit să ti se spună ca esti un 
gogoman, mi-a zis el. Ei bine, să știi că ești, și slavă cerului că 
ești unul previzibil. Altfel, idiotenia de care ai dat dovadă ar fi 
putut provoca pagube serioase. Și acum îţi dorești să afli cum 
de-am știut. Rose mi-a spus că cea mai mare temere a ta este 
să nu poţi să salvezi pe cineva la care ţii. De asemenea, mi-a 
spus că nimeni din personalul medical n-a mai contat pentru 
tine dupa Nessie, și că toți ceilalţi la care ţii se află la o distanță 
considerabilă fata de oricine e închis în spitalul acesta. Prin 
urmare, avea sens ca Joe să te chinuie facandu-te să-ţi pese de 
el, ca mai apoi să nu reușești să-l salvezi. 

S-a întors către dr. G. 

— Nu te învinovățesc că nu ţi-ai dat seama de asta, Rose. 
Dacă-mi amintesc corect, și tu ai căzut într-o capcană 
asemănătoare. 

Dr. G. s-a înroșit, ceea ce l-a făcut pe dr. A. să-și dea ochii 
peste cap. 

— Da, știu, detești la fel de mult ca băiatul ăsta de-aici să se 
vorbească despre naivitatea prostească de care ai dat dovadă, 
dar erai tânără. Te-ai maturizat și ai învăţat. 

S-a întors din nou către mine. 

— Ceea ce va trebui să faci și tu cât de repede cu putinţă 
după isprava din seara asta, Parker. La fel ca Bruce P., și eu te- 
aș fi dat afară. Individul acela e un tolomac, dar știe cum să 
protejeze această instituţie. Norocul tău e că Rose iti pretuieste 
inteligenţa și crede că ai putea să ne oferi niște informaţii 
despre molima aceea mintală pe două picioare căreia îi spunem 
pacient. 

— Ajunge, Thomas, a spus dr. G. Te dai mare și nu vreau să-l 
faci pe bietul puștan să-și dea încă demisia. In plus, există mai 
multe invataminte care pot să fie trase din patania asta. 

Parker, fac încontinuu referire în termeni cât mai impreciși cu 
putinţă la ceea ce plănuiai să faci, ca să poţi să negi că ai 


VP - 81 


acţionat cu bună știință. Avem o singură persoană care susţine 
că te-a auzit când ţi-ai mărturisit intenţiile și, având în vedere 
cine e aceasta, putem să n-o luăm în seamă atâta vreme cât nu 
spui nimic explicit prin care să mărturisești. Bun, îţi voi spune 
cine este martorul nostru, însă înainte de a face asta, trebuie să- 
mi promiti că n-ai să spui ceva prostesc care să confirme acuza. 
Ne-am înţeles? 

Eram de-a dreptul uluit, dar am încuviinţat încet. În punctul 
acela, încă nu-mi revenisem complet deoarece mă simţeam atât 
de ușurat și de recunoscător faţă de efortul supraomenesc pe 
care-l depunea ca să mă ajute să-mi păstrez slujba. 

— Bun. Parker, te-am adus aici deoarece unul dintre infirmierii 
lui Joe ne-a adus la cunoștință că fusese înștiințat că plănuiai să- 
| ajuţi pe Joe să fugă din spital. Omul care i-a spus asta a fost 
chiar Joe. 

Chiar dacă mi-aș fi dorit să mărturisesc, n-aș fi putut s-o fac. 
Am rămas ca trăsnit când am auzit vestea; m-a trecut un fior 
rece ca gheaţa pe șira spinării; aveam gura uscată; și simţeam 
că aș fi vomitat dacă aș fi încercat să vorbesc. Văzând expresia 
de pe chipul meu, dr. G. a deschis un sertar al biroului ei și a 
scos o sticlă cu whisky și un pahar. A turnat o cantitate 
generoasă de băutură în el și mi l-a înmânat. 

— Pare că ai nevoie de el. La recomandarea medicului. 

In ciuda faptului că mi se întorcea stomacul pe dos, am făcut 
așa cum mi-a spus. La început mi-a fost mai rău, dar pe urmă 
creierul mi-a fost cuprins de o amorteala plăcută si am simţit 
cum mușchii mi se relaxează întrucâtva. A fost o ușurare bine- 
venită după ceea ce tocmai aflasem. Dr. G. mi-a aruncat o 
privire înţelegătoare. În schimb, dr. A. arăta la fel de 
neîndurător. 

— Rose, ticălosul ăsta nu are nevoie de consolare. Trebuie să 
fie supus unui interogatoriu. Se poate să fi petrecut mai mult 
timp de vorbă cu Joe decât majoritatea celorlalţi. Trebuie să ne 
spună ce s-a întâmplat cu Joe în timpul sedintelor. 

Poate că eram încă sub imperiul șocului provocat de veștile 
pe care tocmai le aflasem, poate că a fost mânia de care 
căutam să mă descarc după ce tocmai fusesem lipsit de toate 
cele care o motivaseră, sau poate că a fost din cauza whisky- 
ului, dar mi-a sărit tandara. Eram sătul sa mi se vorbească pe un 
ton atât de dispretuitor, de parcă as fi fost un copil obraznic 


VP - 82 


care nici măcar nu se afla în cameră. Eram sătul să fiu 
bombardat cu revelatiile astea fără să fi avut măcar ocazia sa 
cuget la ele. Dar pusesem cap la cap unele lucruri și, mai mult 
decât orice, eram scârbit de gândul că se putea ca eșecul meu 
să fi fost plănuit de la bun început. 

M-am uitat furios la doctorul A., încărcându-mi privirea cu 
îndeajuns de multă sfidare încât să-i depășesc însutit căutătura 
rece și plină de dispreț. 

— Nici vorbă, bătrâne. Din ce am înţeles, tu și cu „studenta” 
dumitale de-aici m-ati pus să mă confrunt cu cineva la care v-aţi 
așteptat să-mi facă rau și nu mi-ati spus tot ce era de spus 
înainte să fac asta. Nu se presupunea că aveam să-l vindec, nu-i 
așa? N-am fost decât un șoarece de laborator pentru tine și 
pentru ea, fiindcă aţi vrut să vedeţi ce avea să-mi facă. Ei bine, 
m-am săturat. Dacă vreţi să cunoasteti ce am aflat de la el, 
atunci va trebui să-mi spuneți ce știți. Totul. Ca, de pildă, de ce 
a încercat ea să se sinucidă, sau de ce ai renunţat dracului să-l 
tratezi, sau de ce ai continuat să pui în pericol pacienţi 
vulnerabili cu mult timp după ce ai aflat de ce era în stare. 

Doctorul A. nu părea șifonat, deși îmi dădeam seama că de 
îndată ce încetasem să vorbesc, aerul afabil pe care încercase 
să-l adopte îl părăsise întru totul. Rezultatul m-ar fi pus cu botul 
pe labe dacă n-as fi fost atât de plin de o furie indreptatita. Ma 
simtisem precum un animal mic care nu-și putea lua privirea de 
la un animal de pradă când am confruntat-o pe dr. G., dar când 
am întâlnit privirea rece și lipsită de sentimente a bătrânului 
aceluia gârbovit, aproape că nu m-am mai simţit om. M-am 
simţit mai degrabă ca o statistică ce a avut îndrăzneala să-l 
contrazică. Dar nu m-am lasat intimidat. l-am susţinut privirea 
pret de un moment îndelungat și teribil, înainte să se lase într- 
un final pe spate în scaun și să pufnească iritat. 

— Pai, probabil că nu face niciun rău să-ţi dăm mai multe 
informaţii, mi-a zis. Dumnezeu mi-e martor că oricum n-am 
nimic de făcut în seara asta. Dar bagă la cap următorul lucru, 
Parker. Dacă vrei să afli toate amănuntele, atunci începe prin a 
înţelege asta: nu există leac pentru oroarea aia de la parter. Nu 
poți decât să-l tii închis. 

— Eu sunt doctorul lui, am spus. Eu voi stabili dacă e adevărat 
sau nu. 

— Da, presupun că asa vei proceda, mi-a răspuns încet. Dar 


VP - 83 


așa cum s-a întâmplat și mai devreme în seara asta, te înșeli în 
legătură cu un aspect foarte important: nu tu ești doctorul lui. 
Tu ești și ai fost mereu doar o unealtă ca să obţinem informaţii 
despre el. Eu sunt doctorul lui, și mi-am purtat crucea din prima 
zi în care a pășit în spitalul acesta. Mi-a răpit cariera și are să-mi 
răpească și pensionarea. E munca mea de-o viata. Ar fi a lui 
Rose atunci când nu voi mai fi prin preajmă, dar nu intentionez 
să las problema nerezolvată atât de mult timp. Tu nu înţelegi și 
nici nu vei înțelege vreodată cum e să fii singurul om care stă 
între Joe și o lume care nu e capabilă să-l priceapă sau să-i facă 
fata. Așa că păstrează un ton civilizat de-acum încolo la tine-n 
cap sau te vei trezi fără slujbă. 

Am fost tentat să-i răspund cu furie, dar o parte din mine știa 
că ar fi fost o idee foarte proastă. Asta era singura concesie pe 
care avea să mi-o facă acest om acru și mândru și era mai mult 
decât aș fi putut să sper. Așa că mi-am înghiţit frustrarea și am 
incuviintat cat de respectuos am putut. A părut să-i fie pe plac. 

— In cazul acesta, a zis el, Rose, de ce nu-i povestești despre 
ultimul doctor deștept și încăpățânat care a încercat să trateze 
monstrul casei? 

Am ridicat privirea către dr. G. și, spre surprinderea mea, nu 
se uita la mine în felul acela distant în care o făcuse mai 
devreme. In schimb, avea ochii plini de tristeţe si de mila. 

— Îmi pare atât de rău, a mișcat ea din buze, în așa fel încât 
doar eu să văd asta. 

Apoi a început să vorbească pe tonul rece și limpede al unui 
om de știință care-și prezintă descoperirile. 

— Când am început să-l tratez pe Joe, n-avea decât șase ani și 
fusese internat în spital cu doar o lună înainte să-mi fie alocat. 
După cum ai aflat din lectura notitelor pe care le-am luat, la 
momentul acela ipoteza mea era una simplă: manifesta 
simptomele unei tulburări de personalitate sadică și ale 
sociopatiei cauzate de stres posttraumatic rezultat în urma unor 
ani de zile în care terorile nocturne de care suferea n-au fost 
tratate, și reușeau să-l tulbure într-o asemenea măsură din 
cauză că, în aparenţă, suferea de paralizie comorbidă în timpul 
somnului și de entomofobie acută. Progeria de ordin psihologic 
evidentă era pur și simplu un mecanism de autoapărare menit 
să-i dea impresia că avea mai mult control asupra situaţiei decât 
avea în mod real, iar comportamentul său monstruos avea 


VP - 84 


scopul de a-l face să fie mai încrezător în sine când se confrunta 
cu monstrul pe care și-l închipuia. Sincer, după cum probabil că 
ţi-ai dat seama din notițele mele, toată chestiunea mi se părea 
rușinos de facilă și o pierdere de vreme. 

A făcut o pauză să-și adune gândurile, apoi a continuat. 

— Tratamentul pe care l-am propus era să-l determin să 
înfrunte trauma provocată de terorile nocturne printr-o 
combinaţie de hipnoterapie, psihoterapie și folosirea sedativelor 
în timpul somnului, care să împiedice coșmarurile să se 
manifeste. Cunosti deja lucrurile astea din notițele mele. Ceea 
ce s-ar putea însă să nu știi este că tratamentul meu a dat 
roade. In mod spectaculos, Joe părea ca nu mai suferă aproape 
deloc de bolile despre care auzisem că fuseseră consemnate în 
diagnosticul iniţial pus de dr. A., după primele două zile. În 
schimb, s-a manifestat altceva. S-a atașat foarte... mult de 
mine. 

A înghiţit în sec și mi-am dat seama că amintirile îi provocau 
încă suferință. 

— Nu exagerez când spun că Joe a început să se raporteze la 
mine ca și cum i-aș fi fost o mamă-surogat. Îmi dădusem deja 
seama că părinţii lui nu erau deosebit de afectuoși, având în 
vedere că absenţa lor de la spital bătea la ochi, așa că asta nu 
m-a surprins în cine știe ce măsură. Si totuși, cu cât era mai 
atașat de mine, cu atât părea să se vindece mai mult și cu atât 
devenea mai devotat. Părea să semene din ce în ce mai puţin cu 
un protosociopat și să aducă din ce în ce mai mult cu un copilaș 
înspăimântat. 

Vocea i-a pălit. 

— Inainte să continui, trebuie să înţelegi un lucru. Si eu 
avusesem o relaţie foarte rece cu părinţii încă din copilărie, și n- 
am avut aproape deloc prieteni, nici chiar când am ajuns la 
facultate. N-am mers decât rareori la întâlniri cu băieţi, nu m-am 
căsătorit vreodată și nici n-am avut copii fiindcă, dacă am de 
ales, pur și simplu nu las oamenii să se apropie de mine. Si 
totuși... ceva din felul în care Joe se raporta la mine mi-a trezit 
toate instinctele materne. Pentru prima oară în viață am simţit 
că cineva are nevoie de mine și că mă iubește necondiționat, și 
deși am încercat să păstrez o distanţă profesională, ceva din 
felul lui de-a fi a făcut ca mecanismele mele de autoapărare în 
fata afecțiunii să se topească. Si cu cât am devenit mai 


VP - 85 


afectuoasă, cu atât părea să i se îmbunătăţească starea. 

Acum i se vedeau în mod clar lacrimile din ochi, iar ea a 
încercat să le alunge clipind degrabă, în timp ce vocea a început 
să i se frângă din cauza efortului. 

— Eram convinsă că aveam să reușesc să-l externez după 
aproximativ patru luni de când îmi fusese alocat ca pacient, așa 
că i-am îngăduit să aibă un animal de companie, ca un 
experiment final prin care să-i testez capacitatea de a empatiza. 
O pisicuta, fiindcă avusesem pisici în copilărie, și am crezut ca 
ar fi putut să se înţeleagă cu ele așa cum făcusem și eu, 
amândurora fiindu-ne greu în preajma altor oameni. Nu-mi aduc 
aminte ce nume i-a pus. Parcă ceva cu o floare. 

— Floare din Fibra de Lemn, am răspuns cu o voce stinsă. 

A căscat ochii și s-a uitat la mine. 

— Da. Da, exact. Cum de... 

— Rose, termină de povestit, i-a zis dr. A. Vom putea să aflăm 
mult mai repede ce știe odată ce-ai încheiat istorisirea. 

Dr. G. a tras adânc aer în piept, a tncuviintat și a încercat să-și 
ascundă vulnerabilitatea de dinainte folosindu-se de o faţadă 
tăioasă ca de o mască foarte uzată. 

— În fine, i-am dat-o pe Floare din Fibră de Lemn și l-am 
convins pe dr. A. că dacă ar fi fost în stare să aibă grijă de ea 
cum se cuvenea timp de o săptămână, asta ar fi dovedit că 
fusese vindecat de impulsurile sale antisociale. 

Chipul i s-a întunecat, însă de data asta de supărare, nu de 
tristeţe. 

— S-a purtat îngerește cu biata pisică timp de șase zile, iar pe 
urmă, în ultima zi, când am pășit în cameră, i-am găsit cadavrul 
întins pe jos, cu capul smuls. Și chiar deasupra cadavrului 
acesteia, desenase cu sângele ei o săgeată pe care scria 
„pentru Rosie Năsoasa”. 

Vocea îi căpătase o duritate de fier. 

— Ideea e că nimeni nu mi-a mai spus „Rosie Nasoasa” de 
când eram de vârsta lui și am fost tachinată pe terenul de joacă, 
și nu cred c-a auzit pe nimeni care sa mă fi strigat pe numele 
mic. N-ar fi avut cum să ghicească porecla. Dar o făcuse. Si 
imediat ce am intrat, a început să râdă. Și pot să bag mâna în 
foc chiar și-acum, după toţi acești ani, că râsetul lui a sunat 
întocmai ca râsetul unui copil anume care obișnuia să mă 
chinuie când eram de vârsta lui. Și din cauza vocii ăleia și a 


VP - 86 


grămezii însângerate ce fusese odată o pisicuta drăgălașă pe 
care acest copil o mutilase... am cedat. Am fugit din cameră, mi- 
am dat demisia și... ei bine, știi și tu mai departe. 

Era plină de mânie și durere. Mi-am întins braţul s-o liniștesc 
dintr-un gest reflex de empatie, dar mi l-a respins înainte să 
apuc s-o ating, cu o expresie care zicea că indiferent cât de mult 
o durea să-și aducă aminte de episodul acela, avea încă orgoliul 
ei și nu avea de gând să accepte un gest de milă din partea unui 
subaltern. M-am mărginit la a-i arunca o privire încărcată de 
înţelegere și respect. 

Apoi am auzit vocea doctorului A. venind din spatele ei. 

— Deci, Parker, mai crezi că-l poţi vindeca pe acest ticălos 
mic? Ai dori să propui un diagnostic pentru cineva care a fost în 
stare să scoată pur și simplu din joben o veche poreclă de la 
școală ca să-și bată joc de o femeie căreia i-a ghicit ca prin 
farmec vulnerabilitatile? Ei bine? 

Am clătinat din cap neajutorat și frustrat. 

— Habar n-aveam. Nu... nu știu. 

— Firește că nu știi. 

Am simţit satisfacția din glasul bătrânului. 

— Habar n-ai ce anume e-n neregulă cu el. Mai mult, ai pus 
botul la toate legendele care circulă pe seama lui fiindcă ești 
tânăr, ești ușor de impresionat și n-ai deloc experienţă. De 
aceea nu ești tu doctorul lui. Eu sunt doctorul lui. Și eu chiar știu 
mai multe decât tine. 


VP - 87 


20 aprilie 2008 


Salut, oameni buni, îmi pare rău că mi-a luat mai mult timp să 
vin cu informaţii noi, dar chiar a trebuit să mă asigur că îmi 
amintesc cât se poate de exact următorul șir de evenimente, 
fiindcă altfel ceea ce urmează să fac de-acum încolo n-ar avea 
niciun sens. Sper că am reușit. 

După ce-a rostit aceste vorbe, dr. A. s-a sprijinit de fotoliu și s- 
a ridicat încet și cu grijă, de parcă fiecare os din corpul lui s-ar fi 
sfaramat dacă s-ar fi mișcat prea repede. In ciuda vârstei, îmi 
dădeam seama că trebuie să fi avut o postură impunătoare pe 
vremuri. Chiar dacă era un pic adus de spate, părea să aibă cel 
puţin un metru nouăzeci, și probabil că ar fi fost cu cel puţin trei 
centimetri mai înalt dacă ar fi stat drept. S-a prins cu o mână de 
marginea biroului ca să-și recapete echilibrul, iar pe cealaltă a 
întins-o către dr. G., care s-a aplecat și a ridicat un baston 
decorat din lemn închis la culoare, care avea capul din bronz 
sculptat în forma unui șoim. L-a luat de la ea și a înconjurat 
biroul încet, venind către mine. Am văzut că ţinea strâns în 
mână un dosar gros și prăfuit, care trebuie să fi fost o copie a 
documentelor pe care le văzusem. S-a sprijinit de birou și mi-a 
aruncat o altă privire tăioasă. 

— Înainte să continui, trebuie să pricepi un lucru, a început el. 
Dacă am dreptate cu privire la ce e în neregulă cu Joe, atunci 
noi chiar facem un favor atât lumii de-afară, cât și lui Joe însuși 
prin faptul că-l ţinem aici. Dacă părinţii lui n-ar fi fost atât de 
înstăriți si de influenți, am fi făcut mult mai multe până acum. 
Având însă în vedere suspiciunile pe care le-aș trezi dacă s-ar 
raporta așa ceva, nu ne permitem să se deschidă un proces 
împotriva noastră. Așa că facem singurul lucru ce ne stă în 
putinţă și-l ţinem aici. Ai băgat la cap? 

De data asta am incuviintat cu un respect sincer. Drept 
răspuns, mi-a zâmbit scurt. Apoi a deschis dosarul lui Joe la 
prima pagină, cu un gest teatral și sumbru. 

— Prima oară când l-am întâlnit pe Joe - a început, bătând cu 
degetele pe fotografia alb-negru a unui copil slabanog -, părea 
să fie un băiat ca oricare altul care suferea de terori nocturne. 


VP - 88 


Dar, desigur, impresia mea a fost una greșită. Cumplit de 
greșită. Când s-a întors, era violent și nu mai știa să vorbească. 
Am rămas perplex. Habar n-aveam cu ce greșisem. Mai mult, nu 
știam nicicum de ce tacticile lui continuau să se schimbe. 
Trebuie să fi observat și tu asta. A trecut de la a-i face pe 
oameni să se simtă de nimic la a-i face să le fie prea frică să 
stea cu el în aceeași cameră. Ei bine, când mi-am dat demisia 
din funcţia de director medical, nu avansasem deloc cu găsirea 
unei explicaţii pentru comportamentul lui. Dar după ce m-am 
pensionat, am avut timp berechet să verific notițele din dosar, și 
cu cât le-am citit mai mult, cu atât au început să capete sens, 
încetul cu încetul. 

A dat câteva pagini și a împuns dosarul cu degetul. 

— Am făcut prima descoperire când mi-am dat seama de ce 
halucinatiile lui se schimbau încontinuu. Se schimbă de fiecare 
dată când cineva îi spune într-un fel urât. De exemplu, când |- 
am internat. Nici nu voia să vorbească. Dar apoi o asistentă i-a 
zis că e un „băiat rău”, așa că a început brusc să-și bată joc de 
oameni. S-ar putea să ti se pară că asta nu înseamnă cine știe 
ce, dar m-am dus în vizită la psihoterapeutii care i-au tratat pe 
toți cei care i-au supravieţuit în acei primi ani, și știi ce mi-au zis 
cu toţii? Toţi pacienţii lor, inclusiv Rose, au spus același lucru: i-a 
insultat folosindu-se de poreclele care le fuseseră date în 
copilărie de bătăuși sau alţi copii obraznici. Niciuna dintre ele nu 
era foarte clară, dar părea să știe care dintre tachinările de pe 
terenul de joacă ar fi funcţionat cel mai bine pentru fiecare om 
în parte. Acum înţelegi? Cineva îi spune că e un „băiat rău”, așa 
că încearcă diverse porecle batjocoritoare până când isi dă 
seama cum s-ar comporta cel mai rău băiat de pe pământ în 
cazul fiecărui om, după care se comportă exact așa. 

A dat mai multe pagini. 

— Acum privește aici. După ani de zile în care i-a batjocorit pe 
oameni în felul acesta, întâlnește în cele din urmă un pacient 
violent care nu-i înghite prostiile. Dar ce face acel pacient? Il 
bate mai să-l omoare și îi spune că e un „monstru nenorocit”. Și, 
ce să vezi, începe să se comporte ca monstrul care obișnuia să-l 
urmărească în vise pe unul dintre infirmierii noștri, și probabil ca 
monștrii care obișnuiau să-i bage în sperieti pe ceilalţi colegi de 
cameră ai lui. De aceea primul copil a făcut stop cardiac, de 
aceea a încercat să violeze victima unor agresiuni sexuale și de 


VP - 89 


aceea a putut să sperie pe cineva într-un asemenea hal încât să- 
| facă să smulgă gratiile de fier de la fereastra lui. Pentru că 
dacă are să fie un monstru, atunci va fi cel mai cumplit monstru 
pe care și l-ar putea închipui fiecare victimă a sa. În loc să le 
facă să se simtă la fel de prost cum s-au simţit în cele mai rele 
momente ale vieţii lor, acum le va provoca cele mai îngrozitoare 
spaime pe care le-au trăit vreodată. 

Și-a coborât ochelarii și m-a privit o clipă, înainte să continue. 

— Bun, acum cu siguranţă că un rezident cu așa o minte 
sclipitoare ca a ta și-a dat seama că genul acesta de 
comportament ne spune că putem să concluzionăm că e 
deosebit de influentabil, dincolo de orice altceva ar putea să fie 
în neregulă la Joe. In cel mai fericit caz, asta dă de înţeles că a 
patit ceva extrem de neplăcut în copilărie, deoarece copiii de 
vârsta lui nu sunt de obicei atât de dispuși să interiorizeze 
reacţiile negative decât dacă au fost astfel conditionati de 
părinţii lor. Și avem dovezi solide din prima mea ședință de 
psihoterapie cu el, care sprijină ipoteza că Joe a suferit un abuz 
cumplit. Rose, mă ajuţi, te rog? 

Dr. G. a deschis un alt sertar și a scos un casetofon și două 
casete audio. Mi-am dat seama că erau copii ale celor pe care le 
aveam. A introdus una din ele în aparat și a apăsat play. Vocea 
doctorului A. a început să se audă din difuzoare. Ascultasem 
ședința înainte, dar în contextul a ceea ce tocmai auzisem, 
vorbele au căpătat o semnificaţie sinistră. 


Dr. A.: Bună, Joe, numele meu e dr. A. Părinţii tăi îmi spun 
că ai probleme cu somnul. Poţi să-mi spui de ce se- 
ntâmplă asta? 

Joe: Nu mă lasă chestia din perete. 

A: Inteleg. Imi pare rău să aud asta. Ai putea să-mi 
povestesti despre chestia din pereţii tai? 

J: E scârboasă. 

A: Scârboasă? Cum așa? 

J: E pur și simplu scârboasă. Și îngrozitoare. 

A: Ceea ce vreau să te întreb e: poţi s-o descrii? 

J: E mare si păroasă. Are ochi de muscă și două mâini mari 
și superputernice de păianjen, cu niște degete foarte 
lungi. Are corp de vierme. 


Dr. A. a apăsat butonul de pauză. 


VP - 90 


— Bun, ochii muștelor, dincolo de faptul că arată ca niște ochi 
de extraterestru, nu clipesc. lar însușirile principale pe care le 
atribuie braţelor creaturii sunt acelea că sunt mari și puternice, 
posibil păroase, de unde aluzia la păianjeni. Și are corp de 
vierme. Cu alte cuvinte, un falus. Așa că avem o siluetă falică cu 
braţe mari, puternice și păroase și cu ochi care nu clipesc. Oare 
ce-ar putea să fie? 

A apăsat din nou pe butonul de p/ay. Vocile au început din 
nou să se audă. 


A: Chiar sună înspăimântător. Și cât e de mare? 
J: E mare! mai mare decât mașina lui tata! 


S-a auzit din nou butonul de pauză. 

— Bun, acum de ce ar compara-o doar cu „mașina lui tata”? 

— Păi, părinţii lui sunt îndeajuns de bogaţi încât să-și permită 
să-l ţină aici din anii șaptezeci, am răspuns fără să mă gândesc. 
E posibil ca fiecare dintre părinţi să fi avut propria mașină. 

— Greșit, a izbucnit dr. A. M-am interesat, nu aveau decât o 
singură mașină și o foloseau amândoi. Așa că de ce să se 
raporteze tocmai la ea ca să descrie mărimea monstrului? Aș 
zice că e o asociere liberă destul de precisă. Bun, de ce ar crea 
Joe o asociere liberă cu tatăl lui după ce a vorbit despre ceva 
falic cu braţe păroase care l-a țintuit la pat și care s-a holbat la 
el? Din ce în ce mai curios. Dar să nu punem carul înaintea 
boilor. Să vedem, în primul rând, cum au reacţionat părinţii lui la 
acest presupus intrus. 


A: Înţeleg. Și părinţii tăi au văzut-o vreodată? 

J: Nu. Se ascunde înapoi în pereţi atunci când vin ei. 

A: Incape ceva atât de mare în pereţii tăi? Nu se sparg? 
J: Se topește. Ca inghetata. Arată de parcă e în perete. 


— Deci părinţii nu sunt conștienți că arătarea asta există, a zis 
dr. A. Oare de ce? Dacă urmărești șirul gândurilor mele, aș zice 
că tatăl are un motiv evident pentru care nu vede un monstru. 
Dar mama? Poate că a refuzat pur și simplu să accepte ceea ce 
făcea tatăl lui Joe, chiar și dacă acesta stătea chiar lângă pat. 
Joe n-ar fi putut să accepte că mama lui nega ceea ce se 
întâmpla, așa că singura concluzie logică a fost aceea că tatăl 
lui trebuie s-o fi păcălit pe mama sa că el, tatăl, făcea parte din 


VP-91 


perete. S-ar potrivi. Acum, hai să trecem la partea cu adevărat 
ofertantă. 


A: Înţeleg. Și arătarea asta ţi-a lăsat semnele acelea pe 
brațe? 

J: Da. Am încercat să-mi acopăr fata ca să nu pot s-o văd. 
Mi-a dat mâinile la o parte și m-a făcut să-mi deschid 
ochii cu degetele ei. 

A: De ce a făcut asta? 

J: li place când mă simt rău. De aceea nu mă lasă să dorm. 

A: Ce vrei să spui? 

J: Mănâncă gândurile rele. 


— Răspunsul se afla la îndemâna noastră în tot acest timp. 

Dr. A. privea ţintă casetofonul cu o fascinatie lipsită de 
consolare. 

— Pur și simplu nu fusesem destul de atent. Joe ne spunea că 
era abuzat sexual. A descris senzaţia de a fi imobilizat la pat și 
violat de tatăl său în contextul unui monstru care are toate 
atributele unui bărbat adult ce violează un băiețel. Ne-a oferit 
până și un indiciu că tatăl lui era un sadic atunci când ne-a spus 
că monstrul se hrănea cu gândurile rele, lucru pe care ar putea 
să-l facă un sadic care se delectează cu propria cruzime asupra 
unui copil. Mai mult, pasivitatea iniţială de care a dat Joe dovadă 
și pe urmă faptul că s-a dovedit a fi extrem de influentabil 
atunci când i se spunea în diverse feluri urâte coincid cu 
comportamentul unui copil deosebit de abuzat înainte și după 
un episod psihotic. 

A oftat. În punctul acesta, părea să vorbească la fel de mult 
cu el însuși precum vorbea cu mine. 

— Bineînţeles, asta tot nu explică de ce Joe ar fi mimat 
sadismul de care a dat dovadă tatăl lui atunci când l-am 
internat. Ei bine, asta ne aduce la ultima parte a casetei. 


A: Înţeleg. Ei bine, în cazul acesta, s-ar putea să știu cum 
putem să scăpăm de el. 

J: Serios?! 

A: Da. Dacă mănâncă gândurile rele, atunci vreau să nu ai 
decât gânduri bune în cap atunci când vine. 

J: Dar cum să fac asta? Mă sperie! N 

A: Cred că își dorește ca tu să crezi asta despre el, Joe. Insă 
știi ce? Nu e așa. E doar imaginaţia ta. Știi ce e 


VP - 92 


imaginația? 

J: Oarecum. 

A: Atunci știi că e partea aceea din tine care născocește 
idei. Uneori sunt bune, alteori sunt înspăimântătoare. Si 
ideile pot să pară periculoase. Dar Joe, chiar dacă ideile 
pe care le ei pot să pară înspăimântătoare, ele sunt tot 
ale tale. Și imaginaţia ta nu te poate speria cu ele decât 
dacă o lași să facă asta. 

J: Deci o pot controla? 

A: Corect, Joe. 

J: Cum stiti una ca asta? 

A: Vezi tu, asta e slujba mea. Puterea mea specială e să-i 
fac pe oameni să nu se mai teamă. De aceea oamenii vin 
aici, ca să nu le mai fie frică. Și știi ceva, Joe? Pe toţi acei 
oameni nu-i sperie decât niște idei. Din cauza unor parti 
din ei pe care nu și le pot controla. 

J: Uau! 

A: Da. Acum pun pariu că ești un băiat mare care nu mai 
face pipi în pat, nu-i așa, Joe? 

J: Scârbos! Clar! 

A: Ei bine, gândește-te la monstrul acela mare și terifiant ca 
la a face pipi în pat. E doar o parte din tine pe care ai 
lăsat-o să-ţi scape de sub control. 

J: Ce ciudat. Monstrul e pipi pe care-l fac. 

A: Nu tocmai. Dar ambele sunt lucruri pe care le poți 
controla fiindcă fac parte din tine, Joe. Bun, acum ti se 
mai pare atât de înspăimântător acest monstru? 

J: Nu! Sunt doar eu care mă sperii pe mine însumi. Si am să- 
i spun că știu asta data viitoare când o să-l văd. 


Dr. A. a oprit caseta, și mi-am dat seama că acele ultime 
momente îl storseseră de tot. 

— De-asta n-am să pot să renunţ vreodată la cazul acesta. 
Vocea îi era o idee mai puternică decât o șoaptă. Fiindcă cred 
că, din cauza arogantei mele, am creat problemele pe care le 
are acum. Cred că între cele două ședințe, din cauza a ceea ce i- 
am spus, Joe a trecut de la a crede că era ţinta unui monstru 
care se hrănea cu psihozele oamenilor la a crede ca era 
monstrul. Gândește-te cum ar afecta asta un copil care a fost 
victima unui abuz sexual. Sunt deja mai predispuși la disociere. 
Ceea ce i-am spus lui Joe... s-ar putea să-i fi declanșat o 
tulburare de personalitate disociativă, fiindcă nu ar fi putut să 
suporte gândul că era responsabil pentru abuzul la care fusese 


VP - 93 


supus. Așa că a creat o personalitate „monstru” secundară, pe 
care s-o învinuiască pentru asta, care reproduce sadismul pe 
care l-a experimentat din partea tatălui său. Și pentru că n-am 
observat asta, acum acea personalitate „monstru” a căpătat un 
control atât de deplin asupra psihicului său, încât mintea și 
comportamentul au început să se adapteze la ea ca să-i 
îndeplinească nevoile imaginare. Ar fi fost suficient de rău să fi 
crezut numai că era un monstru, fiindcă asta l-ar fi transformat 
probabil în cel mai sadic psihopat din istoria psihiatriei. Dar 
cazul lui e mai grav. Acest monstru crede cu adevărat că trebuie 
să fie expus încontinuu la gânduri rele ca să supravieţuiască, la 
fel cum eu sau tu avem nevoie de mâncare. Drept rezultat, 
simțul empatiei i s-a dezvoltat ca să fie capabil să-și dea seama 
la câteva secunde după ce cunoaște pe cineva cum să-i inducă 
un episod psihotic. 

Și nu e doar asta, deoarece poate să declanșeze la comandă 
diferite forme de suferință din cauză că a rămas încă atât de 
influentabil. Cu alte cuvinte, halucinatiile sale sunt atât de 
puternice, încât i-au determinat mintea să poată să facă niște 
lucruri pe care nicio minte omenească n-ar trebui să fie capabilă 
să le facă. Bun, e posibil ca toți oamenii care spun că i-a facut 
să-și aducă aminte de cele mai neplăcute amintiri și de cele mai 
chinuitoare temeri să sufere, în fond, de aceeași halucinație, sau 
se poate să fi uitat că au dezvăluit amănunte esenţiale când au 
vorbit cu el. Dar chiar și dacă ar fi adevărat, nu se poate nega 
următorul lucru: a dezvoltat o abilitate de le-a induce gânduri 
suicidare oamenilor ca un mecanism de autoapărare, într-un 
mod foarte asemănător cu acela în care personalitatea lui 
originară „a murit” ca să-i facă loc celei monstruoase. Și a 
funcționat fără cusur. Până acum. 

A închis dosarul și mi-a aruncat o privire intensă. 

— De aceea avem nevoie de tine. Nu ai murit și ai 
experimentat pe propria piele scamatoriile lui. S-ar putea să fii 
singurul martor pe care-l avem, în afară de Rose, care l-a tratat 
pe vremea când era mult mai puţin sofisticat și care a făcut asta 
cu atât de multă vreme în urmă, încât nu putem să fim siguri că 
ceea ce ne-ar relata ar fi încă întru totul exact. Ești singurul om 
care ne poate spune foarte precis și cu lux de amănunte cum 
anume te-a manipulat. 

Zicând asta, mi-a luat bărbia în mâna lui subţire, însă 


VP - 94 


surprinzător de puternică, și mi-a ţinut capul nemișcat cât timp 
a rostit următoarele cuvinte: 

— Așa că, Parker, te mai întreb încă o dată. Spune-mi, dacă 
nu de dragul meu, atunci de dragul lui Joe, ce s-a întâmplat între 
voi doi? 

În acel moment, n-am mai avut niciun motiv să tăinuiesc cele 
petrecute. Așa că le-am povestit. Le-am spus despre luciditatea 
aparentă a lui Joe, despre explicaţia extrem de plauzibilă a 
motivului pentru care era închis, și despre cum mi-a povestit 
mie despre incidentul cu Floare din Fibră de Lemn. Le-am zis că, 
așa cum si eu mă simtisem odată responsabil pentru problemele 
mamei mele, a născocit o poveste fără cusur despre cum și el se 
simţea vinovat pentru rănile pe care le suferise mama lui. Le-am 
povestit cât de inteligent a exploatat durerea pe care am simtit- 
o în urma morţii lui Nessie. Le-am spus până și cum 
avertismentele doctorului P. de a nu mă osteni să încerc să-l 
vindec și încercările sale brutale de intimidare m-au făcut să-l 
cred pe Joe cu asemenea ușurință. Au ascultat cu atenţie toată 
istorisirea, iar când încheiasem, dr. A. părea copleșit de povara 
vârstei pe care o avea. 

— Deci sa-nteleg că nu s-a bazat pe niciun aspect al vieții 
tale, a zis el. Și-a dat pur și simplu seama că erai o persoană 
empatică și s-a folosit de asta. Cel mai probabil e o coincidenţă 
că a ales ceva despre mama lui ce mimează acea 
responsabilitate pe care ai simtit-o tu însuți fata de mama ta. 
Majoritatea băieţilor au o slăbiciune pentru mamele lor. Mai 
mult, a dat vina pe tatăl lui pentru felul urât în care a fost 
tratată pisica lui, fiindcă aceea era personalitatea vinovată. Așa 
că a putut în cele din urmă să vorbească deschis despre mânia 
acumulată în urma abuzului la care fusese supus, chiar dacă 
într-un mod indirect. Se prea poate să fi rezolvat totuși acest caz 
în cele din urmă, Parker. Mulţumesc. Rose, cred că am rezolvat 
acest mister. Desigur, nu putem să le spunem părinţilor lui Joe 
ceea ce știm, așa că informează-i că am ajuns la concluzia că 
boala lui chiar nu are leac, și că va trebui să rămână aici pentru 
o perioadă nedeterminată pentru propriul bine. Cât despre 
Parker, ia-i cazul. 

— Nu! 

Ceva din explicaţia doctorului A. mi se părea profund greșit. 
Bătrânul s-a întors către mine, fără să-i vină să creadă. 


VP - 95 


— Nu? a întrebat el. Parker, cazul e rezolvat. Tocmai ne-ai 
confirmat ipoteza și, chiar dacă n-ai fi făcut-o, crede-mă că ar fi 
nevoie de un medic psihiatru cu mult mai multă experiență 
decât tine ca să încerce măcar să-l vindece pe-acel biet om. 
Chiar dacă aș mai fi practicat... 

— Dar nu mai practicati. V-aţi pensionat. Si nu cred ca ati 
nimerit-o. Ceva nu se leaga. 

— Cum îndrăznești? Doar ce... 

— Calmeaza-te, Thomas, a zis dr. G. Daca Parker are o alta 
idee, vreau s-o aud. Nu strică să auzim o a doua părere. 

Dr. A. a bombănit și mi-a făcut un semn iritat cu mâna, 
îngăduindu-mi să continui. 

Am început să mă simt din nou agitat, așa că mi-am dres 
glasul și am început să vorbesc înainte ca emoţiile să mă 
oprească. 

— Înainte de a-mi expune teoria, doresc să pun mai multe 
întrebări, ca să mă asigur că am înţeles corect unele amănunte, 
am zis. 

— Of, pentru numele lui... a început să zică dr. A., dar dr. G.a 
ridicat mâna. 

— Da, Parker? 

— Vreau să încep cu terorile nocturne, am zis. Le-a mai 
menţionat Joe vreodată după ce a revenit? 

Dr. A. părea să fie gata să dea un răspuns usturător, dar apoi 
pe chipul lui s-a așternut o expresie gânditoare. 

— Acum, că ai adus asta în discuţie, nu, mi-a răspuns. Deși se 
poate ca până în acel punct să fi fost prea târziu. În plus, era 
sedat, și probabil că tatălui său nu-i făcea plăcere dacă pe el nu- 
| durea. 

— Se poate, am zis, întorcându-mă către dr. G. Dar nu sunt 
convins că această explicaţie a originilor „monstrului” e cea 
corectă. Dr. G., nu spuneati că Joe suferea de entomofobie? 

Dr. G. a incuviintat lent. Nu părea să înțeleagă unde voiam să 
ajung cu asta. 

— Da, părinţii lui au vorbit în treacăt despre asta când l-au 
adus aici prima oară. 

— Și îi era frică de insecte atunci când l-aţi tratat? 

— Nu în mod deosebit, mi-a răspuns. Am încercat câteva 
ședințe de terapie prin expunere, dar n-a reacţionat ca și când 
ar fi suferit de afecțiunea asta. 


VP - 96 


— E evident că entomofobia era doar un surogat pentru ceea 
ce credea că i se întâmplă, a zis dr. A. Rose, pe bune... 

— Dr. A., i-am zis, se poate, vă rog, să ascultăm din nou felul 
în care Joe descrie monstrul din zid? 

Dr. A. s-a uitat lung la mine cu niște ochi obosiţi, dar s-a 
conformat și a derulat caseta până când a ajuns la partea 
relevantă. 


E mare și păroasă. Are ochi de muscă și două mâini mari 
și superputernice de păianjen, cu niște degete foarte lungi. 
Are corp de vierme. 


— Asta ar neliniști pe cineva care suferă de entomofobie mai 
mult decât orice altceva, nu credeţi? am întrebat. 

— Repet, nu m-ar surprinde ca entomofobia să fi fost un 
rezultat a ceea ce credea că îi făcea rău, a pufnit dispretuitor dr. 
A. 

— Adevărat, am spus. Dar mai e ceva. Puteţi să sariti la 
partea în care spuneţi că monstrul e o născocire a imaginaţiei 
lui? 

Dr A. a oftat și a derulat caseta înainte. 


A: Ei bine, gândește-te la monstrul acela mare și terifiant ca 
la a face pipi în pat. E doar o parte din tine pe care ai 
lăsat-o să-ţi scape de sub control. 

J: Ce ciudat. Monstrul e pipi pe care-l fac. 

A: Nu tocmai. Dar ambele sunt lucruri pe care le poți 
controla fiindcă fac parte din tine, Joe. Bun, acum ti se 
mai pare acest monstru atât de înspăimântător? 

J: Nu! Sunt doar eu care mă sperii pe mine însumi. Si am să- 
i spun că știu asta data viitoare când o să-l văd. 


Caseta s-a oprit. Dr. A. părea din ce în ce mai enervat, iar dr. 
G. părea tot nedumerită. 

— Nu vorbește ca victima unui viol căreia tocmai i s-a spus că 
e vina ei, nu-i așa? Pare ușurat. Pare fericit. Nu e o reacţie la 
care te-ai aștepta din partea cuiva care suferă un episod 
disociativ. Si dacă ar fi fost atât de influentabil pe cât spuneţi, 
de ce n-a început să se comporte chiar atunci de parcă ar fi fost 
monstrul? De ce să-și fi păstrat încă vechea identitate? 

— Probabil că mintea lui nu procesase încă toată informaţia, a 
murmurat dr. A., fără să fie foarte atent. 

VP - 97 


— Sau, i-am răspuns, n-a existat niciun episod disociativ. De 
fapt, dacă n-a existat niciun abuz din partea părinţilor, ba chiar 
nici terori nocturne? Dacă Joe chiar era chinuit de ceva care știa 
cum Să-i exploateze entomofobia și care știe cum să exploateze 
cu la fel de multă pricepere temerile tuturor celorlalți? Și dacă 
atunci cand i-ati zis că e o parte din el, acest ceva a devenit a 
doua personalitate despre care credeţi că a rezultat în urma 
abuzului? Dacă a adus cu el monstrul aici atunci când s-a întors? 

— Ah, da, și sunt convins că-și poate roti capul de jur-împrejur 
și Ca scuipă supă de mazăre, a pufnit dispretuitor dr. A., 
începând să se enerveze cu adevărat. Băiete, încetează să 
vorbești de parcă ai fi un fan prea entuziasmat al filmelor de 
groază și revino-ti. Esti un om de știință, pentru numele lui 
Dumnezeu. 

— Ascultati-ma, i-am zis. Înainte de seara asta, nici eu n-as fi 
crezut așa ceva, dar chestia e că... 

Mi-am dat seama că am început să respir sacadat. 

— Uitaţi cum stă treaba, știu că doriţi sa puneţi toate 
cunoștințele pe care le are despre ceilalți oameni pe seama unei 
coincidente rare sau pe seama faptului că oamenii nu-și aduc 
aminte ce i-au spus, dar știu că asta nu se aplică în cazul meu. 
Când Hank mă trăgea afară din camera lui, a început să râdă cu 
același glas pe care-l mai aud uneori în coșmarurile mele. Și vă 
garantez că, după avertismentele doamnei doctor G., nu i-am 
spus niciodată nimic despre problemele mele sau despre 
lucrurile care mă înspăimântă. Așa că de unde a știut cu 
exactitate ce ton și ce timbru să folosească? 

— Ai auzit ceea ce voiai să auzi, a izbucnit dr. A. Te-ai 
așteptat să auzi vocea unui monstru. Mintea ta a reacționat, 
pretinzând că îl auzea pe cel care trebuia. 

— Dar tocmai asta e ciudat - nu m-am așteptat. Amintiti-va ca 
eu credeam că e un pacient lucid și maltratat atunci când Hank 
a pus mâna pe mine, și totuși am auzit vocea aceea. Tocmai în 
momentul când mă așteptam ce/ mai puțin la un eveniment 
supranatural, și tot a avut loc. Și dacă ceilalți, la fel ca dr. G., nu 
mint? Dacă nu i-au zis într-adevăr nimic niciodată, și a știut, cu 
toate acestea, cum să-i sperie? 

— Are dreptate, Thomas. Chiar dacă nu am notițe prin care să 
dovedesc asta, habar nu am cum ar fi putut Joe să afle că 
oamenii îmi spuneau „Rosie Năsoasa”. Nu-mi amintesc să fi 


VP - 98 


adus vreodată în discuţie subiectul în vreun loc în care ar fi 
putut să-l audă din întâmplare. Nici nu cred ca mi-aș mai fi 
amintit porecla asta dacă n-aş fi zărit-o manjita pe peretele din 
camera lui. 

— Rose, se poate să-ţi fi auzit din întâmplare numele rostit de 
altcineva și s-o fi ghicit din noroc! a izbucnit dr. A. Nu sunt multe 
cuvinte urâte care să rimeze cu numele tău. Nu e dificil pentru 
un copil să-și dea seama de așa ceva. 

— Tocmai tu n-ar trebui să respingi niște simptome numindu- 
le coincidente ca să-ţi salvezi teoria, Thomas, a zis dr. G. cu o 
voce stinsă. 

Dr. A. spumega de furie. 

— Fie, a zis el cu un sarcasm usturător. Să presupunem că 
aveţi amândoi dreptate, chiar dacă asta face praf și pulbere tot 
angajamentul pe care ni l-am luat fata de știință. În cazul 
acesta, ce tratament propuneţi pentru a vindeca o persoană 
posedată de baubau? Îi facem spălături stomacale? li dăm o 
gaură în cap ca să scoatem demonul din el? Iluminati-ma. 

— Ati spus că nu luaserati în calcul alte variante, am 
continuat. Mă gândesc că nu ati adus pe cineva care să-l 
exorcizeze, nu-i așa? 

— Ce fel de netot crezi că sunt, să... 

— Ah, încetează să pretinzi că ești cel mai neprihănit om de 
știință din încăpere, Thomas, a izbucnit dr. G. Firește, în mod 
oficial nu s-a aflat nimic, dar știm amândoi că ai încercat câteva 
tehnici neconvenţionale cu Joe. 

Dr. A. nu i-a răspuns, dar pentru prima oară în seara aceea a 
părut să fie vizibil stingherit. 

— Thomas, dacă n-ai să-i spui tu, am s-o fac eu. 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu, Rose, am exclus 
tâmpeniile acelea, după cum știi prea bine. De ce să-i dăm apă 
la moară acestui tanc indisciplinat si cu imaginaţie bogată, 
oferindu-i informaţii nefolositoare? 

— Deci ati încercat să-l exorcizati, am spus cu răceală. Ce s-a 
întâmplat? 

— Exact ceea ce ţi-ai închipui că s-ar putea întâmpla, având în 
vedere că e vorba despre pacostea asta de Joe, a mugit dr. A. 
Preotul a intrat, a început ritualul și n-a funcţionat absolut deloc. 
Tot ce-a făcut Joe a fost să-l ia peste picior tot timpul, zicându-i 


4 În original, porecla e Nosy Rosie. 
VP - 99 


că el era un înger trimis pe pământ de către mâna dreaptă a lui 
Hristos, și că preotul își trăda propriul Dumnezeu. Tocmai genul 
de lucruri pe care le-ar spune oricine ca să pună în încurcătură 
un om credincios. 

— Si pun pariu că l-a pus într-o mare încurcătură pe acel 
preot, nu-i așa? am insistat. Pun rămășag că nici măcar n-a fost 
în stare să-și termine ritualul, corect? 

— A... a plecat repede, da, mi-a răspuns dr. A. Unde vrei să 
ajungi? 

— Si n-aţi încercat să înregistrați întâmplarea? 

— Bineînţeles că nu, s-a ratoit dr. A. N-am vrut să afle nimeni 
că am încurajat genul ăsta de bazaconii. 

— Păcat, i-am zis. Fiindcă pun pariu pe ce doriţi că dacă ati fi 
înregistrat, nu l-aţi fi auzit pe Joe spunând nimic. Fiindcă 
pacientul pe care-l aveţi acolo - Joe însuși - nu e cel care face 
toate astea. Arătarea care l-a însoţit aici e responsabilă, și-l 
folosește drept tap ispasitor. 

— Chiar crezi că un soi de baubau stă gratis la noi în spital? 
m-a întrebat dr. A., cu vocea preschimbată într-un râset 
dispretuitor. Rose, poate-ar fi bine să-l chemi înapoi pe Hank și 
să-i zici să vină cu o cămașă de forță. Cred ca acest surogat de 
Mesia a luat-o razna la rândul lui. 

— S-ar putea să existe o cale prin care să aflu dacă am 
dreptate, am spus, adresându-mă doctoritei G., care părea să fie 
mai receptivă. Știu că e o ipoteză ciudată, dar dacă mi-ati 
îngădui să strâng destule informaţii și s-ar dovedi ca mă înșel, 
puteţi să-mi luaţi cazul. 

Dr. G. și-a apropiat degetele de la mâini unele de altele și s-a 
uitat gânditoare la mine preţ de câteva clipe. Părea că nu-și 
putea înfrâna curiozitatea. În cele din urmă, a făcut un semn cu 
mâna. 

— Zi mai departe. 

Am inspirat adânc. 

— Cu permisiunea dumneavoastră, aș vrea să-mi iau liber 
mâine, ca să pot să mă duc și să vorbesc cu singurii oameni 
care pot confirma sau infirma ambele ipoteze pe care le-am 
discutat, chiar și indirect. Aș vrea să le fac o vizită părinţilor lui 
Joe și să arunc o privire prin camera în care s-a petrecut asta. 

— Ah, da, totul va merge de minune, a zis dr. A. cu un rânjet 
batjocoritor. Ce ai de gând să spui? „lertaţi-mă, domnule M., dar 


VP - 100 


v-a excitat să vă molestati băiatul și să-l auziti cum ţipă? Când 
ati cumpărat casă, v-a avertizat cineva că s-ar putea să fie 
infestată cu o insectă uriașă?” 

— Știm amândoi că există moduri mai subtile prin care putem 
să descoperim indicii ale sadismului unor indivizi, i-am răspuns, 
încercând să evit să mușc din momeală. Și, oricum, nu încerc 
decât să aflu dacă ipoteza mea are vreun fundament, or, asta 
nu le va trezi suspiciuni de niciun fel. Se vor simţi pe deplin în 
largul lor, asa că dacă părinţii lui Joe sunt, în secret, niște sadici, 
asta ar trebui sa se vadă cu destul de multă ușurință. lar daca 
există vreo dovadă că ceva supranatural a locuit la el în pereţi, 
sau că acea casă a fost bântuită în orice fel, ar trebui să se 
observe și asta destul de ușor. 

L-am privit ţintă pe dr. A. 

— Si știți ce? Chiar daca nu găsesc nicio dovadă că părinţii lui 
sunt tacaniti, dacă, de asemenea, nu voi găsi nicio dovadă că s- 
a petrecut ceva supranatural acolo, atunci voi recunoaște că aţi 
avut dreptate și că mi-am umplut capul cu prostii care n-au nicio 
treabă cu știința. E bine așa? 

Din nou, ne-am uitat unul la altul vreme îndelungată, și mi-am 
dat seama că, în cele din urmă, se împăcase cu propunerea 
mea, chiar dacă nu putea să se convingă să mă respecte fiindcă 
o sustinusem. Apoi, cu coada ochiului, am zărit mișcare, așa că 
m-am întors și am văzut că dr. G. își scosese un stilou și 
însemna ceva în calendarul ei. Și-a ridicat privirea către mine. 

— Da, poţi să-ţi iei liber. Indiferent de ceea ce spune Thomas, 
vreau să știu ce descoperi. Nu-ţi face griji, îi voi spune lui Bruce 
că faci ceva pentru mine. Nu cred că părinții lui s-au mutat între 
timp, așa că folosește adresa din dosarul acesta. Acum du-te 
acasă și culcă-te, dacă poţi. Avem nevoie să fii odihnit mâine. 


VP - 101 


24 aprilie 2008 


Am subestimat cât de dificil urma să-mi fie să scriu povestea 
asta pe măsură ce am intrat în miezul ei. Credeti-ma că mi-as fi 
dorit să public mai devreme această parte a ei, însă după cum 
cred că veţi observa, mi-a fost imposibil să fac asta din cauza 
subiectului. Vă jur că nu încerc s-o lungesc fără să fie nevoie. 
Chiar mi-e foarte dificil să-mi amintesc și să descriu, să mă 
întorc cu mintea la acele momente. Astea fiind spuse, atunci 
când mă așez, totuși, și încep să scriu, povestea curge de la 
sine. Cam ca o bubă infectată care tocmai a fost spartă. Chiar 
mă simt semnificativ mai bine de fiecare dată când public. 

Dacă mă citiţi de la bun început, vă mulţumesc pentru 
răbdare. Daca doreati să aflați răspunsul la misterul acestei 
povești, atunci asta este partea poveștii pe care probabil că aţi 
așteptat-o. 

Mi-aș dori sa pot spune că am urmat sfatul doctoritei G. și că 
am dormit neîntors cand am ajuns acasă în noaptea aceea, dar 
adevărul e că lucrurile pe care le aflasem m-au ţinut treaz. 
Mintea îmi lucra febril și mă miram că eram din ce în ce mai 
dispus să susţin niște teorii haotice și absurde. În urmă cu doar 
o săptămână, eram convins că Joe era un om lucid care era ţinut 
prizonier de un grup de doctori nelegiuiti. Am fost prins 
încercând să-l e/iberez. lar acum urma să plec într-o excursie ca 
să văd dacă puteam să găsesc dovezi că fusese posedat de... ce 
anume? De un demon? De un spirit însetat de răzbunare? De 
baubau? Nu cred toţi nebunii că ei sunt cei cu capul pe umeri? Si 
nu era posibil sa fi cedat și eu psihic, așa cum patisera toți 
ceilalţi doctori ai lui Joe? Nu se putea ca oamenii din subordinea 
doctoritei G. să mă aștepte cu o cămașă de forţă pregătită când 
aveam să mă întorc, în cele din urmă, la spital? Dacă stăteam să 
mă gândesc mai bine, nu i-aș fi invinovatit pentru una ca asta. 

Și, dincolo de toate cele, sunetul râsetului aceluia pe care-l 
auzisem venind din camera lui Joe îmi bubuia în urechi la fel de 
tare ca inima. 

Din păcate, Jocelyn n-a fost acasă în seara aceea, ca să mă 
ajute să înțeleg toate astea sau să-mi distragă atenţia de la ele. 


VP - 102 


Îmi lăsase un biletel în bucătărie, pe care mi-a scris că avea să 
rămână până târziu la bibliotecă, să poată avansa cu lucrarea. l- 
am trimis un mesaj ca s-o anunţ că eram acasă, iar ea m-a 
sunat, nerăbdătoare să afle dacă îmi păstrasem slujba sau dacă 
polițiștii aveau să bată la ușă din clipă în clipă. N-am vrut să 
intru în prea multe detalii la telefon, așa că am asigurat-o că 
totul era bine și că aveam să-i povestesc tot ce se întâmplase 
când urma să ne vedem. 

Dorindu-mi cu disperare să adorm, am luat, în cele din urmă, 
câteva pastile pentru anxietate pe care le-am băut cu o 
cantitate generoasă de vin, iar combinaţia de chimicale m-a 
făcut, cumva, să adorm într-un final. Totuși, sunetul alarmei de 
dimineaţă, care a părut că s-a declanșat imediat după ce 
închisesem ochii, n-a făcut decât să îmbine lucrurile îngrozitoare 
din seara trecută cu o durere de cap cumplită. 

Cu toate acestea, după ce am făcut duș, după ce am luat 
ibuprofen si am băut o cantitate imensă de cafea, m-am simţit 
destul de capabil să conduc. Așa că am scotocit după 
exemplarul meu din dosarul lui Joe și am căutat pe prima pagină 
a acestuia adresa familiei sale. 

Domiciliul trecut acolo a explicat de îndată cum de părinţii lui 
Joe și-au permis să-l ţină în spital sub tratament mai bine de 
douăzeci și cinci de ani. Se afla într-o parte a statului atât de 
vestită pentru averile rezidentilor săi, încât până și numele ei 
evoca imagini cu mașini placate cu aur, locuințe imense și 
familii care deţineau iahturi. Mai mult, o scurtă privire aruncată 
hărţii de pe MapQuest indica faptul că părinţii lui Joe locuiau în 
mijlocul unui domeniu care avea acces la ocean. In oricare alte 
circumstanţe, aș fi fost măcar un pic curios să aflu cum arăta o 
astfel de opulenţă văzută de-aproape, dar în cazul acesta, 
singurul lucru care mi-a sărit în ochi a fost cât era de izolat acel 
loc și, prin urmare, cât de departe de ajutor trebuie să fi fost 
oricine acolo, cu precădere un copil. Singurul aspect pozitiv era 
că se afla la doar o ora și jumătate de mers cu mașina de New 
Haven, poate și mai puţin dacă drumul nu avea să fie 
aglomerat. Așa că am pus pe scaunul din dreapta direcţiile 
oferite de MapQuest ca sa mă pot orienta cu ușurință si am 
pornit la drum, să aflu ce anume mă aștepta la locul unde luase 
ființă nebunia lui Joe, dacă acesta era, într-adevăr, lucrul de care 
suferea. 


VP - 103 


Dacă aș fi crezut că natura are simţul ironiei, atunci drumul 
până acolo ar fi fost o dovadă clară a acestui fapt. A fost o zi de 
toamnă superba și răcoroasă, genul de vreme pe care ţi-ai dori- 
o an de an, traficul a fost cât se poate de lejer, iar cireașa de pe 
tort a fost că Jocelyn mi-a trimis un SMS prin care îmi ura o zi 
bună și-mi spunea că avea să fie acasă în seara aceea, ca să ne 
punem la curent unul pe celălalt. Pe scurt, în oricare alte 
circumstanţe ar fi fost o zi perfectă, ceea ce a făcut ca drumul 
până la echivalentul secular al porţilor iadului să fie cu atât mai 
neliniștitor. 

Peisajul pitoresc, desprins parcă dintr-o vedere, a părții 
statului în care locuiau părinţii lui Joe nu făcea decât să 
amplifice aceasta disonanta cognitivă. Trebuie să fi trecut pe 
lângă sute de conace imense, însă desenate cu bun-gust, de 
genul celor pe care doar familiile vechi și înstărite le-ar fi putut 
construi, și fiecare dintre ele părea mai degrabă desprins dintr- 
un roman de Jane Austen, decât ceva ce ai întâlni în Statele 
Unite. Puţinii locuitori pe care i-am zărit pe drum păreau să fi 
fost culeși din cataloagele Brooks Brothers sau J. Press°, fiecare 
dintre ei fiind îmbrăcat în niște haine care costau cât salariul 
meu pe câteva luni și având ceasuri de mână care valorau pe 
puţin cât câștig eu într-un an întreg. Fordul meu Taurus, relativ 
modest, dar bine întreţinut, trebuie să fi fost vizibil nelalocul lui 
printre armatele de Mercedesuri, Audi-uri și Bentley-uri. Am fost 
surprins că cineva dintr-un orășel ca acesta ar putea să 
sfârșească într-un spital, cu atât mai mult la Azilul de Stat din 
Connecticut. Acesta era genul de loc în care durerea, indiferent 
de felul ei, era fie eliminată cu medicamente și programări la 
medici psihiatri scumpi, fie ţinută la o distanţă respectabilă cu 
prețul unor cheltuieli exorbitante. Pe scurt, era un loc unde orice 
neplăcere, și cu precădere orice oroare supranaturală, fusese 
izgonită fara mila din văzul și minţile oamenilor, ca să nu 
perturbe imaginea plăcută a zonei. 

Numai când am ajuns cu mașina în faţa porții grele, din fier 
forjat, prinsă într-un zid gros și înalt din piatră care străjuia 
moșia părinţilor lui Joe, am început să am un presentiment urât 
fata de locul in care mă aflam. Desi asta se poate să se fi 
datorat în parte paznicului solid care a ridicat glasul la mine, și 
care părea mai potrivit de trimis într-o misiune finanțată de 


5 Firme prestigioase de haine bărbătești elegante. 
VP - 104 


Blackwater® decât să păzească rezidența unei familii liniștite. N- 
am dorit să par excesiv de neliniștit, așa că i-am explicat pe cel 
mai profesionist ton de care eram capabil - unul pe care-l 
rezervam de regulă pacienţilor - că eram un doctor care venise 
să vorbească cu locatarii despre fiul lor. 

A făcut stânga-mprejur cu o precizie militărească și s-a 
îndreptat batos către cabina lui, unde a format un număr pe 
panoul de-acolo. Din microfon s-a auzit un glas de femeie, 
impregnat cu genul acela de accent politicos și rigid pe care-l 
auzi de obicei doar în vorbele rostite de membrii mai în vârstă ai 
cluburilor de iahturi, iar după o discuţie scurtă cu individul acela 
milităros care mă oprise în drum, a fost de acord să mi se 
permită accesul înăuntru. Paznicul a încheiat cu eleganţă 
conversaţia și a apăsat un buton care a făcut ca poarta să se 
deschidă într-o liniște aproape desăvârșită. Mi-am continuat 
drumul, simțind cum stomacul mi se zvârcolea din cauza 
emoţiilor pe care încercasem să le înăbuș de când plecasem de 
dimineaţă de-acasă. 

Aleea care ducea către casa părinţilor lui Joe urca o colină 
întreținută cu o grijă obsesivă, înconjurată de o pădurice de 
artari argintii si de stejari roșii la fel de bine îngrijiţi. În vârful 
colinei se afla casa, un conac din piatră în stil neogotic 
înconjurat de fagi, care părea să transforme razele soarelui într- 
un luciu radiant și pastelat. Am parcat mașina în faţa ei, i-am 
înmânat cheile unui valet batos care a părut chinuit la gândul de 
a intra într-o mașină atât de modestă ca a mea, și m-am 
pregătit să înfrunt orice pregătise casa pentru mine. 

Cu toate acestea, cu cât mă holbam mai mult la ea, cu atât 
mă simțeam mai tulburat. Sincer, dacă părinţii lui Joe ar fi locuit 
într-un castel construit din pietre negre ca smoala, decorat cu 
gargui urlând drăcește și luminat în permanenţă în fundal de 
fulgere, cred că m-aș fi simţit mai în apele mele. Casa era 
imensă: era atât de mare încât ar fi putut să găzduiască o 
școală întreagă și tot ar fi părut spațioasă. Sunt convins că 
suprafața ei era comparabilă cu aceea a clădirii principale a 
ASC. Felul în care era ornamentată era plăcut la o primă privire, 
cu o mulţime de trandafiri și cupidoni sculptați în piatră ce 
zâmbeau de la numeroasele pervazuri și metereze, ca să nu mai 
zic de multitudinea de grilaje cioplite și de vitraliile generoase. 


6€ Companie militară privată americană. 
VP - 105 


Dar chiar și pentru un neavizat ca mine, aceste podoabe păreau 
să fi fost o mască sclipicioasă montată pe ceea ce era, în 
esenţă, o clădire spartană și intimidantă, care aducea mai 
degrabă cu o fortăreață, având peste tot unghiuri ascuţite, 
turnuri intepatoare și contraforți agresivi. M-am întrebat ce fel 
de arhitect a proiectat o astfel de casă și ce fel de oameni și-au 
dorit iniţial să locuiască acolo. Nu era de mirare că dintre 
zidurile acestei imitații de Bastilie în stilul casei de pe 
Strawberry Hill” tasnise un pacient bolnav mintal cu neputinţă 
de vindecat. 

În timp ce urcam scările sclipitoare din calcar, ușa de la 
intrare s-a deschis și de după ea s-a itit o femeie subțire care a 
ieșit să mă întâmpine și al cărei chip părea să fie însăși expresia 
îmbătrânirii gratioase și fermecătoare. Trebuie să recunosc că 
primul gând care mi-a trecut prin minte când am văzut-o a fost 
că nu părea să fie deloc genul de persoană despre care mi-aș fi 
putut închipui că ar fi ţinut secretă molestarea unui copil, chiar 
și din refuzul de a accepta așa ceva. Avea o bunătate intrinsecă, 
dominată însă de o duritate aristocratică atât de firească, încât 
mi-am închipuit că se născuse sunând din clopoțel ca să cheme 
servitorii. 

— Dr. H., mi-a spus cu același accent sofisticat pe care-l 
auzisem la interfon, bine ati venit! Dr. G. m-a sunat sa mă 
anunţe că urmează să sosiți astăzi și trebuie să recunosc ca m- 
am simţit ușurată. Ce mai face băiatul meu? Mi-am făcut atât de 
multe griji în legătură cu bietul meu Joseph și n-am mai auzit 
aproape nimic din partea spitalului în ultimii ani - în afară de 
vești despre cheltuieli, desigur așa că vă puteţi închipui cât mă 
bucur că ati dorit să veniţi. Vă rog, poftiti înăuntru. 

— Vă mulțumesc, doamnă M., i-am spus cu amabilitate, dând 
mâna cu ea și sperând că mă comportam cu un profesionalism 
corespunzător. Mă bucur foarte mult că v-am găsit acasă, având 
în vedere că voiam să vorbesc cu părinţii lui Joe. 

— Ei bine, mă tem că va trebui să vă mulţumiţi cu mine, mi-a 
spus cu o urmă de tristeţe în voce. Tatăl lui Joseph a murit în 
urmă cu zece ani. Cu toate acestea, vă stau la dispoziţie cu 
orice aș putea să vă ajut. Haideţi, vă rog, în salon și vom discuta 
acolo. 


7 Referire la Strawberry Hill House, vilă în stil neogotic construită în Twickenham, 
Londra, de Horace Walpole (1717-1797). 


VP - 106 


„Salonul” era de fapt o încăpere cu tavan înalt și boltit, 
mobilată din belșug cu piese din mahon sau din lemn de cireș și 
decorată cu câteva capete împăiate de animale care păreau să 
fie adevărate. Neobișnuit cu astfel de decoraţiuni caracteristice 
unei vieți înstărite, m-am trezit, firește, uitându-mă fascinat prin 
jur, atunci când un obiect anume m-a împins să sar speriat 
înapoi și să scot un icnet mic. 

Pe scurt, era capul unei arătări pe care n-o mai văzusem până 
atunci și pe care nu-mi doresc s-o mai văd vreodată. Dacă mi s- 
ar fi spus că era real, aș fi avut probabil coșmaruri tot restul 
vieții. Era un cap bulbos, aproape amorf, care ieșea în afara 
plăcii în care era încrustat, avea în jur de treizeci de centimetri 
lungime, niște ochi imenși și compuși, de un galben bolnăvicios, 
și câteva șiruri de clești care păreau să fi fost plini cu venin. Mai 
rău de-atat, taxidermistul își propusese, în mod evident, să-l 
facă să pară cât se poate de aievea, fiindcă ochii încă îi licăreau 
cu un sadism răutăcios, iar cleștii i se iteau din fata cu o 
agresivitate furioasă, de parcă creatura era pe cale să 
strivească în orice clipă capul oricărei fiinţe inocente care i-ar fi 
ieșit în cale. Între clești și ochi se vedea o gură căscată și plină 
de colti, care părea parcă desprinsă de pe cea mai mare 
lipitoare din lume, gata sa eviscereze orice ar fi intrat in ea. 

Văzând groaza de pe chipul meu, doamna M. s-a uitat către 
capul pe care-l priveam și s-a cutremurat. : 

— O chestie absolut îngrozitoare, nu-i așa? m-a întrebat. Insă 
nu m-am putut îndura niciodată s-o dau jos. Nu-ţi face griji, nu e 
decât o reprezentare artistică - nu e nimic real. Charles - tatăl 
lui Joseph - a fost un vânător destul de iscusit, iar când Joseph a 
început să sufere pentru prima oară de terori nocturne, s-a 
gândit că ar fi putut să ajute dacă am fi pretins că prinsese si 
ucisese acea creatură, așa că i-a montat capul în această 
cameră. Am angajat un artist care să studieze desenele lui 
Joseph și să obţină chiar de la el o descriere a felului în care 
arăta creatura. Asta e ceea ce a creat. 

A pufnit cu amărăciune. 

— Bineînţeles, hidosenia asta nu l-a liniștit pe Joseph. 
Dimpotrivă, bănuiesc că l-a speriat mai mult. Dar de când a fost 
internat, am păstrat-o aici, în parte fiindcă voiam să-mi 
amintesc cât de mult și-a dorit Charles să-l vadă pe Joseph 
vindecat, și în parte ca pe un simbol al speranţei pe care o 


VP - 107 


nutresc ca Joseph să înfrângă într-o buna zi boala mintală care l- 
a făcut să-și închipuie de la bun început această arătare oribilă. 

Copleșit încă de dezgust și fascinatie, mi-a fost destul de greu 
să-mi smulg privirea de la reprezentarea aceea monstruoasă a 
baubaului închipuit de un puști de șase ani. Cu toate acestea, 
faptul că mama lui a adus vorba de terorile nocturne mi-a adus 
aminte de scopul pentru care mă dusesem acolo și m-am întors 
către ea. 

— Doamnă M., terorile nocturne ale lui Joe m-au adus de fapt 
aici, am zis, și mi-am început discursul pe care-l repetasem de 
câteva ori în mașină. Chiar dacă am încercat numeroase 
tratamente cu fiul dumneavoastră, am început să ne întrebăm 
dacă nu cumva psihoza lui mai îndelungată ar putea să aibă 
vreo legătură cu terorile nocturne de care a suferit la început. 
Nu le-am cercetat niciodată în amănunt când a venit prima oară 
la noi, și poate ca am fi putut să aflăm ceva din ele daca am fi 
cerut atunci mai multe amănunte. 

Mama lui Joe mi-a aruncat o privire pătrunzătoare și pentru 
prima oară m-a izbit faptul că, în ciuda aerului ei deosebit de 
rafinat, părea să aștepte cu neliniște și chiar cu disperare niște 
vești bune. 

— Dr. H., în primul rând, spuneti-mi Martha, mi-a zis. Dacă 
aveţi intenţii serioase cu privire la recuperarea fiului meu după 
atâţia ani, atunci ar trebui cel puţin să ne spunem pe numele 
mic. Intrebati-ma ce doriţi. Dacă voi ști răspunsul, vi-l voi oferi. 

Am incuviintat. 

— Mulţumesc, doamnă M... Martha. 

Știam ca trebuia să cer mai multe amănunte despre 
coşmaruri, însă observând opulenta din jurul meu, în minte mi-a 
venit un alt gând. 

— În primul rând... ei bine, trebuie să vă întreb asta. De ce l- 
ati adus pe Joe la spitalul nostru? 

Martha a râs ușor. 

— Credeţi că spitalul vostru e prea de rând pentru unii ca noi? 
Ei bine, bănuiesc că n-aţi avut de-a face cu procesul de înscriere 
în învăţământul primar, nu-i așa? 

Am clătinat din cap. 

— Ne-a fost teamă ca dacă l-am fi dus pe Joseph la un spital 
sau la un doctor cunoscut din comunitatea noastră, stigmatul 
problemelor mintale ar fi reprezentat o piedică în calea înscrierii 


VP - 108 


lui la școală și i-ar fi sabotat întreaga viaţă. Soţul meu și Thomas 
A. fuseseră colegi de clasă la Choate®. Ca o favoare personală, a 
fost de acord să păstreze secretul asupra sedintelor de terapie 
ale lui Joseph de la ASC. Firește, după câţiva ani a fost clar că 
măsurile de precauţie fuseseră zadarnice. Dar Charles a insistat 
să-l ţinem pe Joseph în grija lui Thomas. Aveam încredere în 
priceperea și în grija pe care i-o arăta fiului nostru. 

— Care au fost primele simptome? Si când le-aţi observat? 

— Joseph avea în jur de cinci ani, a răspuns Martha. Ne 
mutaserăm în casa aceasta și am hotărât că sosise vremea să 
aibă camera lui. La vremea aceea eram însărcinată cu surioara 
lui, Eliza, și deși am fi putut să spargem câteva ziduri ca să 
extindem creșa, toţi prietenii noștri ne-au spus că la cinci ani era 
prea mare ca să doarmă într-o cameră pentru bebeluși - n-ar fi 
fost drept faţă de un băieţel în creștere să fie nevoit să suporte 
plânsetele unui nou-născut. Așa că am angajat un decorator să 
vină și să remodeleze unul dintre apartamentele mai mici de la 
ultimul etaj în cel mai fermecător dormitor pentru băieţei pe 
care ţi l-ai putea închipui, după care l-am mutat pe Joseph acolo. 
Și i-a plăcut nespus noua lui cameră atunci când a văzut-o, iar 
bona lui aproape c-a trebuit să-l ia cu forţa de-acolo ca să 
coboare la cină. Insă în noaptea aceea... 

A înghiţit în sec și a ridicat o mână. 

— Dr. H., sper că nu vă deranjează dacă-mi voi turna un 
pahar înainte să continui. Doriţi și dumneavoastră unul? 

— Parker, vă rog, i-am zis. Și nu, mulţumesc. 

S-a ridicat si a mers cu pași repezi către un bar tip glob 
pământesc sculptat de mână și și-a turnat o cantitate generoasă 
de lichid chihlimbariu într-un pahar delicat din cristal, pe care l-a 
agitat câteva clipe înainte să soarbă prima înghiţitură. Părând să 
fi prins curaj, s-a așezat la loc și a continuat să vorbească. 

— În noaptea aceea... Parker, nu-ţi poți închipui cât a fost de 
cumplit. La doar o oră după ce l-am dus la culcare, Joseph a 
început să tipe de parcă era omorât. lar cand am mers la el, ne- 
a spus că o insectă imensă i-a prins capul între clești și avea să-i 
facă rău. Așternuturile n-au indicat niciun fel de stricăciune, iar 
chipul îi era complet neatins, așa că am pus totul pe seama 
faptului că avusese un coșmar din cauză că dormea pentru 


8 Choate Rosemary Hall din Wallingford, Connecticut, una dintre cele mai prestigioase 
zece școli din Statele Unite ale Americii. 


VP - 109 


prima oară într-o cameră nouă. Am crezut că aveau să dispară 
după acea seară, dar n-a fost așa. S-au repetat. 

A mai luat o înghiţitură din băutură, de data asta una mai 
lungă și mai îndurerată. 

— Am încercat de toate, a spus ea cu emfază. La început am 
crezut că imaginaţia îi juca feste, dar reacţiile lui erau atât de 
clare și de expresive. Am întins capcane în apropierea zidului de 
unde zicea că vine. Dar ele nu s-au declanșat niciodată atunci 
când începea să tipe, și nimic de mărimea arătării aceleia pe 
care o descria n-ar fi avut cum să le evite. Am rugat bona să-l 
epuizeze în timpul zilei cu diverse activităţi fizice, în speranţa că 
ar fi dormit mai adânc. Dar apoi... 

A făcut o pauză, rememorând ceva ce în mod limpede o uluia. 

— Apoi bona a început să se comporte ciudat, ba chiar într-un 
asemenea hal încât am fost nevoiţi s-o concediem. Da, îmi 
amintesc acum. La început, când am angajat-o, la scurtă vreme 
după ce ne-am mutat, părea să fie o dădacă atât de dulce și de 
afectuoasă. Aveam nevoie de cineva care să fi știut să aibă grijă 
de un băieţel și să fi fost de asemenea în stare să fie o asistentă 
zi și noapte pentru bebeluș, atunci când s-a născut Eliza. Dar 
apoi, câteva săptămâni mai târziu, am auzit-o cum striga și-l 
înjura pe Joe, în timp ce el stătea ghemuit într-un colt. Banuiesc 
că problemele lui trebuie s-o fi epuizat și pe ea, însă indiferent 
de motivul care i-a provocat proasta dispoziţie, nu puteam să-i 
permitem să se descarce pe el. Până la urmă, am dat-o afară și 
am angajat o persoană mai în vârstă. Care avea mai multă 
experienţă. Am sperat că nu avea să-și piardă cumpătul cu 
energia unui băiețel. Din păcate, după o vreme nici ea nu s-a 
mai comportat exemplar. A devenit apatică și lentă. Atunci când 
a sosit s-a descurcat cum trebuie cu Eliza, lucru care presupun 
că a contat cel mai mult la vremea aceea, dar n-a putut 
niciodată să tina pasul cu Joseph. Așa că mi-am dat silinta să-l 
epuizez înainte să mă ocup de Eliza. 

In fiecare zi îi ziceam lui Joseph că „făceam curăţenie și ne 
descotoroseam de monstru”, aruncându-l afară, dar insista că 
acesta se afla încă acolo. Am încercat să-l mutăm în alte 
dormitoare de pe acel etaj, dar asta n-a ajutat. La început, timp 
de o lună, l-am adus la noi în dormitor, dar Charles n-a fost de 
acord cu asta. Pentru început, Joseph tot nu-și găsea liniștea și 
tot avea coșmaruri, deși nu erau nici pe departe la fel de 


VP - 110 


puternice, apoi trebuia să înveţe să doarmă de unul singur. Să 
se maturizeze. La un moment dat, am început să-l sedăm, lucru 
care a părut să-i ofere câteva ore de odihnă înainte să ne 
trezească pe toţi urlând la primele ore ale dimineţii. 

Apoi soțul meu a angajat un sculptor care să creeze chestia 
aceea pe care ai văzut-o când am intrat în cameră, și a pretins 
că o ucisese pentru Joseph, dar nici asta n-a ajutat în vreun fel. 
Ne-am zis că probabil Joseph vedea insecte în jurul casei și că 
asta era de fapt problema, fiindcă era atât de înspăimântat de 
ele, încât simplul fapt că le vedea îi declanșa o criză de isterie. 
Așa că am angajat un exterminator să vină zi de zi și i-am cerut 
să treacă prin toată casa - și în special prin dormitorul lui Joseph 
- în fiecare zi, ca să omoare orice insectă care ar fi intrat. Nimic 
n-a dat roade. A insistat că monstrul îl trezea frecandu-i fata cu 
ghearele sale și tinandu-i capul între clești în fiecare noapte. 

Martha a luat o înghiţitură din băutură. 

— Charles a insistat că avea să treacă în cele din urmă peste 
toate astea, că toţi baieteli suferă de coșmaruri recurente sau 
că vad tot soiul de monștri, și că ceea ce patea Joseph nu era cu 
nimic diferit. Își făcea griji că dacă l-ar fi dus pe Joseph la 
ședințe de psihoterapie sau dacă l-ar fi internat într-o secţie de 
psihiatrie, asta l-ar fi marcat mai mult decât ceea ce vedea el în 
fiecare noapte. Și era convins că i-ar fi compromis șansele de a 
intra la o școală gimnazială bună. 

Dar după nouă luni, a început să se înrăutăţească. Joseph 
devenise apatic. Dacă un băiat de șase ani poate să sufere de 
depresie, atunci aș zice că era deprimat. Nu mai vorbea la fel de 
mult despre asta, iar în unele nopţi îl auzeam doar cum plânge. 
Însă pe urmă... Pe urmă a venit la micul dejun cu vânătăi. Mi-a 
luat câteva zile să-mi dau seama despre ce era vorba; aveam 
impresia că erau de la năzbâtiile pe care le făcea cu prietenii lui. 
Dar apoi au început să apară și zgârieturi, pe toată lungimea 
braţelor. Mi-am dat seama că nu mai puteam să suport situaţia 
și l-am pus pe Charles să-l sune pe Thomas, care ne-a zis să-l 
aducem la ASC. 

Și-a terminat băutura și, străduindu-se în mod limpede să-și 
păstreze calmul, a făcut o pauză și s-a dus la decantor. Cu 
spatele la mine, și-a umplut din nou paharul, iar eu n-am 
întrerupt-o. Am intuit că își folosea toate resursele lăuntrice ca 
să spună această poveste. 


VP-111 


— A rămas acolo. Parcă o noapte sau două, nu-mi amintesc. 
Dar, Parker, atunci când s-a întors acasă, n-ai fi zis că băiatului 
aceluia îi fusese vreodată teamă de ceva. A sporovăit încântat 
tot drumul către casă că nu-i mai era teamă de monstru. Că 
acum era mai curajos și că monstrul nu era decât el speriindu-se 
pe el însuși. „Nu mi-e frică de mine, mămico, așa că n-are de ce 
să-mi fie frică de el! Doctorul din castelul pentru oameni speriați 
a zis asta! Asta a tot repetat”. 

A zâmbit crispată. 

— Părea să fie o variaţie a ceea ce-i spunea Charles de ani de 
zile - că nu era adevărat, că nu există monștri, că totul se 
petrecea în imaginaţia lui -, dar bănuiesc că faptul că-i zisese 
Thomas asta a avut un alt efect asupra lui. Efectul unui doctor 
deosebit. În fine, am vrut să-i dăm sedative în noaptea aceea, 
dar a insistat că nu avea nevoie de ele. A zis că-și dorea să 
înfrunte monstrul și să-i spună că nu-l mai putea speria. 

Cand a sorbit o altă înghiţitură din pahar, am observat ca 
mâinile îi tremurau. 

— Ei bine, a tipat la început, dar s-a liniștit înainte să ajungem 
la ușa de la dormitorul lui. Am crezut că asta însemna că-și 
înfrunta temerile și că ceea ce-i spusese doctorul dădea roade. 
Și cum n-a mai zis nici pâs în noaptea aceea, am presupus că 
reușise să adoarmă liniștit într-un final. 

Însă în dimineaţa următoare l-am găsit pe Joseph ghemuit 
într-un colt. Începuse să scoată niște zgomote îngrozitoare si 
să... să ne arunce un fel de ocheade neplăcute. Felul în care s-a 
uitat la mine m-a făcut să nu-l recunosc. A fost îngrozitor. 

Așa că l-am dus direct înapoi la Thomas, a continuat ea. Și 
știu că trebuie să sune foarte urât din partea mea că spun asta, 
dar de îndată ce am părăsit spitalul, am simţit cum ni se ridică o 
povară de pe umeri. Și știu că asta nu e poate nimic altceva 
decât nevoia mea disperată de a nu mă simţi atât de 
neputincioasă, dar... dar mi-am facut mult timp griji că am dat 
vina pe băieţelul meu pentru ceea ce i se întâmpla. Că nu l-am 
iubit destul ca să-l sprijin, în această perioadă dificilă. Și că de- 
aceea e... așa cum e. 

În ceea ce privește teoria mea, lucrurile pe care mi le spusese 
nu mă ajutau să trag nicio concluzie, dar am conștientizat pe 
deplin cât era de tragică situaţia când am ascultat-o povestindu- 
mi-le cu detalii atât de sumbre. 


VP - 112 


— Nu cred că ar trebui să vă invinovatiti. E limpede că-l iubiţi 
și bănuiesc că și soţul dumneavoastră l-a iubit, i-am zis. 

Apoi am întrebat-o pe un ton mai delicat: 

— Mi-ati putea spune, dacă nu vă deranjează, de ce nu l-aţi 
vizitat pe Joe de când a fost internat? 

Martha mi-a aruncat o privire îndurerată. 

— Ne-am dorit asta, Parker, a spus ea cu o voce atât de 
stinsă, încât aproape că a sunat ca o șoaptă. Crede-mă că ani la 
rând n-a fost ceva ce să ne fi dorit cu mai multă ardoare. Dar 
Thomas nu ne-a permis asta cu niciun chip. Ne-a spus că 
prezenţa noastră acolo l-ar fi deranjat pe Joseph, și că Joseph 
era prea instabil ca să fie astfel perturbat. Am continuat să-l 
întrebăm când am fi putut, totuși, să-l vizităm, până când 
Thomas și-a pierdut în cele din urmă răbdarea cu noi. A zbierat 
la noi că Joseph - dragul meu Joey - era un tacanit periculos. 
Instabil. Violent. Ne-a spus că ne tinea în siguranţă atât pe noi, 
cât si pe Joseph, tinandu-ne departe unii de alţii. Ne-a zis că 
dacă situaţia avea să se îmbunătăţească, urma să ne spună. Dar 
au trecut zeci de ani și... nu s-a ameliorat. In final, am 
abandonat orice urmă de speranţă. Cred că asta l-a distrus pe 
Charles... Dar acum ai venit tu. 

A încercat să-și ascundă disperarea, însă aceasta era evidentă 
în ciuda faptului că fusese crescută într-o familie protestantă 
înstărită, cu valori rigide care au invatat-o ce însemna 
stoicismul. 

Ascultând-o, m-am simţit dintr-odată foarte prost fiindcă am 
crezut că ceea ce suspectase dr. A. ar fi putut să fie adevărat, și 
mi-am dorit cu ardoare să-i dovedesc Marthei că nu spera în 
zadar. 

— Martha, trebuie să-ţi cer o favoare. S-ar putea să ajute la 
tratamentul lui Joe. 

— Da, aincuviintat. Orice. 

— Suntem de părere că lui Joe s-ar putea să-i fi venit ideea că 
monstrul era o parte din el, și nu un produs al imaginaţiei sale, i- 
am zis. Asta înseamnă că trebuie să aflăm cât de multe putem 
despre originile acestuia și să determinăm orice factori de 
mediu care ar fi putut să existe. Într-una din înregistrările audio 
pe care le avem de la ședințele de terapie ale lui Joe, el zice că 
monstrul a ieșit din perete. Dacă nu te deranjează, aș vrea să 
văd camera și, cu permisiunea ta, aș dori să cercetez acel 


VP - 113 


perete ca să aflu dacă e ceva straniu la el. Poate dovada vreunei 
infestări care se poate să-i fi scăpat exterminatorului? 

Martha n-a părut să aibă nevoie să se gândească la 
propunerea mea. A dat pe gât restul paharului, apoi s-a ridicat și 
a ieșit din încăpere. Observând că eu nu mă mișcasem, a făcut 
nerăbdătoare un semn din cap. 

— Ei bine, ce mai aștepți? Sunt de acord. Haide cu mine. 

Am urcat patru rânduri lungi de trepte printr-o casă 
impunătoare, însă mobilată și decorată impecabil. Etajele 
inferioare erau finisate în principal cu parchet din lemn și în 
nuanţe somptuoase de verde și auriu pe care le asociam cu anii 
'90, în timp ce coridorul mai îngust și mochetat de la ultimul etaj 
înfățișa ochilor nuanțele roșietice și pământii și maroul intens al 
anilor '70. Am bănuit că toate renovările care s-au făcut în anii 
ce au urmat după plecarea lui Joe s-au petrecut la etajele 
inferioare. Cât despre camera acestuia, de îndată ce am pășit 
înăuntrul ei, mi-a fost clar că trecuse multă vreme de când nu 
mai locuise sau chiar intrase cineva în ea. Toate suprafeţele 
erau acoperite cu un strat gros de praf, iar unele dintre jucăriile 
vechi din încăpere păreau să fi ruginit. Chiar și-așa, era o 
cameră care ar fi trebuit să-l liniștească și pe cel mai speriat 
copil. Peste tot erau împrăștiate jucării, de la figurine la animale 
de pluș si șine de trenulet care se întindeau prin toată camera. 
Zidurile erau văruite cu o culoare albastră intensă și relaxantă, 
cu excepţia unuia pe care fusese pictată până în cele mai mici 
detalii o mașină imensă de curse deosebit de realistă, de un 
roșu aprins. Patul cu baldachin semăna mai puţin a pat și mai 
mult a nor căruia i se dăduse o formă solidă, fiindcă era complet 
acoperit cu perne și cu o plapumă pufoasă. lar podeaua era 
acoperită cu un covor moale și luxuriant de aceeași culoare 
albastră pe care o avea și restul camerei. 

Cu toate acestea, Martha s-a codit să intre și a rămas în prag, 
de parcă până și vederea camerei i-a zguduit hotărârea. Apoi, 
cu o privire otelita, a intrat și mi-a făcut semn să vin către o 
porţiune de zid de trei metri de lângă pat. L-a arătat cu degetul, 
iar pe chip i s-a așternut o expresie dezgustată. 

— De aici zicea Joseph că venea arătarea aceea. Complet 
imposibil, bineînţeles. Chiar dacă aș fi crezut că acest monstru 
ar fi putut să existe, nu s-ar fi putut ascunde acolo. E unul dintre 
zidurile cele mai ieșite în afară din această parte a casei. E 


VP - 114 


complet plat, iar de cealaltă parte a lui nu există nimic altceva 
decât aer. 

Privirea i-a fugit peste tot prin cameră. A făcut un mic gest de 
neputinţă și s-a uitat la mine. 

— Mulţumesc, Martha, i-am zis. 

A incuviintat într-un fel rigid, dar politicos. 

— Avem un interfon pe coridor, chiar lângă ușă. Presupun că 
încă funcţionează, așa că dacă ai nevoie de mine, poţi să mă 
chemi. 

A ieșit degrabă din cameră și a închis ușa în urma ei. 

lar acum nu-mi mai rămăsese nimic de făcut decât să 
cercetez camera. Am început prin a lua la rând grămezile 
interminabile de jucării, jocuri și cărţi. Era evident că dintre ele 
lipseau cu desăvârșire toate cele care ar fi putut să aibă 
caracteristici câtuși de putin asemănătoare cu cele ale 
insectelor sau care ar fi abordat subiecte de acest gen; n-am 
găsit nimic care să semene cu chestia aceea oribilă care fusese 
imortalizată la parter într-o sculptură. N-am găsit nimic demn de 
luat în seamă la lucrurile lui Joe, în afară de faptul că erau foarte 
multe. Erau taman genul de lucruri pe care te-ai fi așteptat să le 
găsești în camera unui copil bogat, deși jocurile și cărţile erau în 
mod clar învechite, fiind de la începutul anilor '70. 

Pe urmă am verificat dulapurile și sertarele, scormonind 
printre hainele de băieţi. Și am verificat patul, deși cu mare 
grijă, fiindcă altfel praful pe care l-aș fi stârnit m-ar fi putut 
sufoca de tot. Mirosul de mucegai și de degradare din cameră 
nu era de neglijat. Mi-era de folos că nimeni nu părea să se fi 
atins defel de acel loc de când plecase joc, dar nu dădusem 
peste nimic semnificativ. 

Ei bine, aproape nimic. A fost ceva care mi s-a părut un pic 
ciudat. Majoritatea copleșitoare a jucăriilor lui Joe erau stricate. 
Asta era cu atât mai evident în cazul animalelor de pluș, ceea ce 
părea să sfideze logica, fiindcă de obicei acestea sunt cele 
proiectate să reziste la abuzuri din partea copiilor. Și totuși, 
majoritatea celor pe care le-am găsit aveau semne clare că 
fuseseră cusute pe alocuri la loc, sau mai aveau încă tăieturi pe 
unde ieșea afară umplutura. Acestea ar fi putut să fie, teoretic, 
făcute de un copil, dar ar fi necesitat o imaginaţie bogată. 

Cu atât mai mult cu cât n-am văzut jucării sau obiecte care să 
fi fost îndeajuns de ascuţite sau de rezistente încât să fi fost 


VP-115 


folosite la tăiere. Și nici părţile animalelor de pluș care fuseseră 
despicate nu corespundeau cu zonele de care ar fi tras un copil 
sau pe care le-ar fi apăsat prea tare - urechi, gâturi, cozi -, lucru 
care m-a făcut să mă întreb cine sau ce despicase aceste jucării, 
în primul rând. Să fi fost Joe? Să fi fost tatăl lui? Un act de 
sadism menit să rănească lucrurile la care tinea copilul cel mai 
mult? Mi-a venit în minte teoria doctorului A. Dar aveam nevoie 
de mai multe dovezi. Trebuia să verific și acel zid. 

La o primă privire, nu părea suspect. M-am strecurat între zid 
și pat și am început să-l ating, să-l apăs și să bat în el cu 
pumnul, căutând locuri în care ar fi fost mai moale sau unde ar fi 
fost deteriorat. L-am analizat ca să găsesc urme de insecte sau 
de alti dăunători. 

Am cercetat zidul, apoi am străbătut cu privirea podeaua și 
m-am uitat la vechiul pat al lui Joe, pe urmă m-am uitat din nou 
la zid... și am observat că erau două locuri unde covorul nu 
părea să stea tocmai drept. Patul era ridicat cu vreo treizeci de 
centimetri de la podea, așa că am putut să mă uit dedesubt. 

Intrebându-mă daca îmi jucau ochii feste din cauza felului în 
care cădea lumina, m-am lăsat în genunchi și mi-am întins mâna 
să pipăi covorul acolo unde nu părea să stea întins, ca să 
descopăr că acesta fusese smuls partial de pe podea în ambele 
locuri și pus în grabă înapoi la loc. 

Intrigat, am tras de ceea ce părea să fie punctul unde se 
rupsese și am desprins de pe podea o bucată lungă de covor, 
trăgând de ea la fel de ușor cum aș fi tras de un așternut. Atunci 
am observat că podeaua de dedesubt nu era făcută din același 
mahon de calitate din care era făcută în alte părţi ale casei, ci 
dintr-un parchet de o calitate mai slabă și de o culoare mai 
deschisă, peste care fusese tras covorul, cu intenţia de a-l 
ascunde. 

Mentionez acest lucru fiindcă doar datorită culorii mai 
deschise a lemnului am putut să observ un șir de pete mici și 
maronii care urmau traiectoria covorului smuls și care se opreau 
la peretele dinapoia mea. Dacă avusesem vreo îndoială cu 
privire la ce anume erau, aceasta a fost imediat spulberată 
atunci când am descoperit niște mici așchii dintr-un material dur 
în apropiere de piciorul patului, pe care priceperea mea 
medicală mi-a permis să le identific de îndată ca fiind unghiile 
unui copil. Un copil se agăţase atât de tare de covor, încât 


VP - 116 


unghiile îi fuseseră smulse atunci când covorul însuși se 
rupsese, lăsând o dâră de sânge care se oprea la zid. 

M-am ridicat și m-am holbat mult timp la perete, apoi m-am 
dus la interfon si am chemat-o pe mama lui Joe. Cand a venit, i- 
am arătat covorul smuls și petele de sânge de pe podea și am 
întrebat-o dacă le observase până atunci. Neștiind că acel covor 
fusese smuls, a înlemnit când a văzut sângele și n-a știut ce să 
creadă. Ochii au urmărit dâra de sânge și apoi s-au holbat 
înspăimântați la zid. 

A trebuit să-i fac un semn cu mâna ca să-i recapăt atenţia. 

— Martha, aș vrea să arunc o privire înăuntrul acelui zid. Ar fi 
în regulă? 

— Aaa... da. De ce ai nevoie? 

— Ai un topor? 

Zece minute mai târziu, Martha găsise un topor-târnăcop cu 
coadă într-o cutie păstrată sub o fereastră din camera 
bebelușului, de pe coridor. Arma se afla lângă o scară de 
incendiu de modă veche, făcută din frânghie. După ce mi-a 
înmânat-o, am îndemnat-o să mă aștepte pe coridor; nu știam 
câtă dezordine aveam să fac sau ce urma să găsesc. Am prins 
toporul cu ambele mâini și mi-am început atacul, lovind cu toată 
forța de care eram capabil. Grinzile din ipsos și lemn au opus 
rezistență, dar lama ascuţită a toporului, mânuită cu atâta 
disperare, le-a străpuns și am dislocat o bucată din perete. Când 
s-a întâmplat asta, oroarea desăvârșită pe care am zărit-o în 
spatele ei m-a făcut să mă întreb dacă îmi pierdusem deja 
minţile sau dacă urma s-o iau razna. O duhoare îngrozitoare a 
plutit către mine. 

Am continuat atacul și am dărâmat ipsosul și bucăţi de grinzi 
din lemn până când din perete s-a desprins o bucată mare de 
vreo jumătate de metru de ipsos care a căzut înspre mine, 
dezvăluind un cotlon în spatele ei. lar în interiorul acelui spațiu 
se afla craniul micut al unui copil, înconjurat de o bucată de 
lemn care era sculptat în jurul lui atât de meticulos, încât părea 
să fi fost cioplit în interiorul zidului. 

îngrozit, a trebuit să mă îndepărtez de zid și să-mi acopăr 
gura ca să nu vomit atunci când mirosul de zeci de ani de 
descompunere ascuns de acel mormânt cioplit mi-a pătruns în 
nas. Mai rău a fost însă că nu-mi venea să cred. Ceea ce 
miroseam și vedeam părea imposibil. Nu era posibil să fi 


VP - 117 


sculptat cineva un loc măsurat atât de precis, care să fi ascuns 
atât de bine cadavrul unui copil într-un zid tare încât să 
trebuiască să dărâmi zidul ca să-l găsești. N-avea niciun sens! 
Niciun rost! Apoi, cu o groază paroxistică, cumplită și subită, le- 
am pus pe toate cap la cap. 

„Nu mi-e frică de mine, mămico, așa că n-are de ce să-mi fie 
frică de el! Doctorul din castelul pentru oameni speriaţi a zis 
asta! Asta a tot repetat”. 

„Mi-am dat seama de ce halucinaţiile lui se schimbau 
încontinuu. Se schimbă de fiecare dată când cineva îi spune într- 
un fel urât”. 

„Se ascunde înapoi în pereţi atunci când vin ei. Se topește. Ca 
tnghetata. Arată de parcă e în perete”. 

„O să-i spun că nu mă sperie data viitoare când o să-l văd!” 

Șirul febril de gânduri care mi-a izbit dintr-odată mintea a fost 
atât de înfiorător, încât nu m-am putut abtine să nu urlu. Fiindcă 
în clipa aceea mi-am dat seama că ceea ce se întâmplase era 
mult mai rău decât am fi putut să presupunem eu, Rose sau 
Thomas. 

Adevăratul Joe fusese mort încă din noaptea după ce s-a 
întors prima oară de la spital. Fusese sufocat într-un mormânt 
creat de niște mâini care puteau să treacă, topindu-se, printr-un 
zid tare, de mâinile Arătării care îl chinuise. Apoi, după ce i s-a 
spus că era Joe, monstrul care trăia hrănindu-se din teama și 
suferinţa lui i-a preluat forma și a pornit-o către „castelul nostru 
pentru oameni speriaţi”, care trebuie să i se fi părut un adevărat 
bufet suedez. Acolo torturase mai bine de douăzeci de ani 
pacienţi bolnavi mintal, personal medical și doctori, fără ca 
nimeni să bănuiască nimic. Se ghiftuise în urma anilor de 
consumat gânduri rele pe care de-abia daca-si dăduse silinta să 
le provoace. Și cu fiecare încercare pe care am făcut-o de a 
„vindeca” parazitul acela malefic și nenumit, îi trimiseserăm o 
victimă nouă. Această revelaţie a distrus orice fărâmă de 
încredere pe care o mai păstrasem până atunci în puterile 
vindecătoare ale științei și medicinei. 

Însă indiferent cât a fost ea de dureroasă, a avut beneficiul de 
a arunca un soi de lumină rece asupra faptelor. Când mama lui 
Joe, Martha, a dat buzna pe ușă, mi-am dat seama că trebuia să 
găsesc o cale prin care să-i fac dreptate bietului băiat ucis 
căruia tocmai îi deshumasem cadavrul. 


VP - 118 


Când Martha s-a uitat la gaura din perete, cred că prima oară 
mintea ei a refuzat să accepte ceea ce se afla acolo. Pentru că 
n-a fost în stare de nimic altceva decât să se holbeze - cu ochii 
cascati, confuzi - la scheletul miniatural care fusese îngropat în 
camera aceea blestemată pentru atât de multă vreme. 

Când și-a smuls în cele din urmă privirea de acolo, a fost ca să 
se uite la mine cu o expresie copilărească ce părea să mă 
implore pe mine, doctorul, să găsesc o explicaţie raţională. 

— Ce vrea să însemne asta? 

N-am putut să încropesc vreun răspuns, așa că nici n-am 
încercat. In schimb, i-am răspuns cu o altă întrebare. 

— Doamnă M., aș putea să păstrez toporul acesta? 

A incuviintat cu lentoare, privindu-mă încă cu un amestec de 
frică și neînțelegere. 


VP - 119 


27 aprilie 2008 


Ei bine, oameni buni, acum e-acum. Sfârșitul poveștii pe care 
am tinut-o secretă mai bine de zece ani. Voi dezvălui, în cele din 
urmă, un adevăr care aproape că mi-a spulberat pentru 
totdeauna interesul fata de medicină și psihiatrie, aproape că 
mi-a frânt inima și m-a înnebunit, și a răvășit vieţile mai multor 
oameni care au fost asociaţi cu Azilul de Stat din Connecticut. 
Sincer, partea aceasta a poveștii ar fi trebuit să fie cea mai greu 
de istorisit, însă datorită reacţiilor pozitive pe care le-aţi avut, n- 
am simţit decât ușurare că am ocazia s-o relatez. Imi dau seama 
că multi dintre voi nu interpretati la fel ca mine descoperirea pe 
care am făcut-o în zidul acela din casa în care a copilărit Joe, dar 
cred că veţi înțelege odată ce veţi citi această ultimă parte. 

Orele care au urmat descoperirii înfiorătoare pe care am 
făcut-o s-au scurs într-o ceaţă totală. l-am sugerat fără tragere 
de inimă Marthei să sune la poliţie, dar părea să fie prea șocată 
ca să mă fi auzit. În orice caz, am simţit că trebuia să plec din 
casa ei, îndeosebi având în vedere că-i spulberasem, probabil, 
orice urmă de speranţă ar mai fi avut că și-ar fi putut recupera 
fiul, în timp ce o făcusem să-și pună întrebări incomode și 
înnebunitoare despre ce anume tinuse în spital, pe banii ei, în 
ultimii mai bine de douăzeci și cinci de ani. Mi-am spus că ar fi 
fost mai bine să nu fi fost eu primul medic psihiatru cu care să fi 
vorbit după acel incident, așa că mi-am luat la revedere și m-am 
îndreptat către mașină. 

Îmi amintesc că era în jur de patru după-amiaza când am ieșit 
din acel conac blestemat, cu toporul în mână, și am condus 
numaidecât către spital. Dar nu m-am dus direct acolo. Dacă 
exista vreo posibilitate s-o fac pe acea Arătare care își zicea 
„Joe” să recunoască ceea ce făcuse, voiam să profit de ea, așa 
că m-am oprit la un Radio Shack? aflat în apropierea spitalului și 
am cumpărat un reportofon micut și o casetă goală care-mi 
încăpeau în buzunar. Mi-am spus că dacă n-ar fi avut habar că 
aveam caseta, poate aș fi prins-o pe picior greșit și aș fi putut să 
înregistrez asta. 


? Lant de magazine americane fondat în 1921. 
VP - 120 


Apoi am mers la spital. 

Am ajuns pe la șase fără un sfert și mi-a trecut prin minte să 
iau toporul din portbagaj ca să pun capăt problemei o dată 
pentru totdeauna, dar n-am făcut-o, deoarece cunoșteam care 
erau procedurile standard ale personalului. Aveau să fie prea 
multi oameni prin preajmă ca să fi încercat ceva acum, si desi 
voiam sa mă razbun în vreun fel sau altul pe acel monstru, nu 
voiam să fiu închis pentru asta. 

În acel punct, scopul meu nu era să-l omor pe „Joe”, ci să 
obţin niște răspunsuri din partea lui. Indiferent de creatura care 
se putea să fi fost, era totuși un prizonier aflat la cheremul 
omului care avea cheia de la camera lui. Am dat buzna în spital 
și după ce am făcut un mic ocol pe la mine prin birou ca să-mi 
iau halatul, m-am dus direct la bârlogul creaturii blestemate. 
Odată ajuns la ușa camerei, am introdus caseta în reportofon, 
am apăsat pe butonul de înregistrare și am ascuns aparatul în 
buzunarul halatului. Apoi am băgat cheia în broască si am 
deschis-o furios, fiindcă supărarea îndreptăţită pe care o 
simţeam a învins orice urmă de teamă pe care aș fi putut s-o 
simt fata de înfruntarea acestei manifestări necunoscute a 
groazei. 

Când am intrat în cameră, „Joe” și-a ridicat privirea. Văzând 
că eram eu, fata i s-a despicat în zâmbetul lui obișnuit, larg si 
strâmb, de parcă nu se întâmplase nimic de când am încercat în 
zadar să-l eliberez de-acolo. Când a vorbit, a făcut-o cu aceeași 
voce răgușită pe care o folosise când se prefăcuse că era în 
toate minţile. 

— Măi, măi, măi, doctore, ce mult a trecut de când nu te-am 
văzut! 

— Termină cu tâmpeniile, m-am răstit la el. Ce anume ești? 

— Ce sunt? Frate, chiar te-a dus de nas într-un mare hal, nu-i 
asa? Ti-am zis, sunt un tip sănătos pe care-l tin aici pentru ba... 

— Nu indrazni sa mai minti dracului, am urlat la el. Tocmai am 
fost la casa lui Joe cel adevărat. Am văzut ce era în interiorul 
zidului. Te mai întreb o dată: știu că nu ești om, așa că ce 
anume ești? 

Ezit să povestesc ultima parte așa cum mi-o amintesc. Am 
petrecut ani de zile încercând să mă conving - cu toate uneltele 
pe care le poate pune psihiatria la dispoziţie - că ceea ce îmi 
amintesc s-a petrecut doar în închipuirea mea. Cu toate 


VP - 121 


acestea, amintirile refuză să se schimbe. Drept urmare, dacă e 
să vă descriu pericolul despre care simt că e de datoria mea să 
vă avertizez, trebuie să-i ofer experienţei prin care am trecut 
credibilitatea pe care o merită și s-o istorisesc așa cum mi-o 
amintesc, chiar dacă mi se pare mai liniștitor să mă prefac că 
mintea mea a abandonat, pentru moment, luciditatea. 

„Joe” s-a holbat la mine o bucată bună de timp. Era evident că 
nu se așteptase ca eu să știu una ca asta. S-a ridicat și și-a 
întins mâinile către mine, dezvelindu-și antebratele. La 
încheieturi i s-au deschis niște răni, cojindu-se ușor, ca prin 
farmec. Dar din ele n-a curs sânge, ci un torent de viermi care 
se zvarcoleau hamesiti. Zâmbetul i s-a lărgit si a continuat sa i 
se lărgească până când obrajii i s-au despicat și s-au 
transformat într-un rictus însângerat. La picioarele lui a început 
să se strângă o baltă urâtă, de un galben toxic, în mijlocul căreia 
pluteau niște fâșii stacojii. Picioarele și trupul i s-au lungit până 
când s-a aplecat autoritar deasupra mea și m-a fixat cu o privire 
rautacioasa și amuzată, desprinsă dintr-un coșmar. 

Când Arătarea care își spunea „Joe” și-a deschis din nou gura, 
din gingii a început să i se scurgă sânge și a râs în felul acela 
astmatic, îmbibat și putred pe care-l auzeam în coșmarurile 
mele. 

— Parker... puiul mamei, a  fredonat într-o parodie 
distorsionată și detestabilă a vocii mamei mele. Ajută-mă! 

Pe moment am încremenit de frică. Dacă aș fost un om mai 
slab de înger, dacă n-aș fi văzut craniul și oasele micute din 
perete și dacă n-aș fi aflat toate cele care mi se dezvăluiseră în 
acea zi, poate c-aș fi rămas locului. Poate c-aș fi ieșit în fugă din 
cameră, bâiguind, doar ca să fiu eu însumi legat fedeleș de o 
targa. Dar anii de zile în care suferisem de vina 
supravietuitorului și de o mânie cumplită fata de nedreptatile pe 
care le suferise mama mea dăduseră, într-un final, roade și am 
știut în acel moment că dacă m-aș fi temut de acea Arătare, i-aș 
fi făcut pe plac. Și nu puteam, nu voiam să fac una ca asta. 
Teama s-a preschimbat într-o furie oarbă și am scuipat chipul 
acela mutilat și malefic al Arătării care-și zicea „Joe”. 

— Du-te naibii! Vorbești ca maica-mea fiindcă ai impresia că 
sunt prea speriat ca să ripostez. La fel cum ai știut că dacă ai fi 
luat înfățișarea unei insecte imense, aveai să-l sperii pe 
adevăratul Joe. 


VP - 122 


Din gura mutilată a Arătării n-a venit niciun răspuns, ci a 
tasnit doar mai mult sânge. Cu toate acestea, părea că voia să 
comunice ceva. A trebuit să mă folosesc de toată puterea de 
autoconvingere să nu dau nici măcar un pas înapoi atunci când 
s-a aplecat câtre mine ca să-i simt respiraţia fetidă, mișcare ce 
n-a părut să preceada un atac. Și-a ridicat una din mâinile 
lungulete de păianjen și a apăsat cu ea tocmai pe buzunarul 
unde dosisem reportofonul. Apoi, cu un alt râset jilav, a clătinat 
dintr-un deget și m-a dojenit în batjocură. Mi-era clar ce voia să- 
mi spună: asta n-are să-ți folosească la nimic. 

M-a trecut un alt fior. L-am ignorat și pe acesta, deși cu mai 
mare dificultate. 

— Ce ești? Trebuie să știu. 

Falca Arătării părea că stă să cadă, iar de data asta vocea 
umedă și descompusă a reușit să îngaime: 

— Tu... ce... crezi? 

Era o capcană. Voia să-i dau un alt rol pe care să-l joace. 

— Cred că esti un iepuras pufos, i-am răspuns batjocoritor. 
Cred c-am să-ţi spun Pufosenie. 

Arătarea a râs din nou în felul ei oribil și hârșâit. 

— Nu... crezi... 

A făcut o pauză mai lungă decât de obicei, răstimp în care pe 
bărbie i s-a scurs mai mult sânge. 

—... asa... ceva. 

l-am aruncat o privire cumplită. 

— Poate că nu, dar n-am de gând să-ţi ofer un rol nou pe tavă. 
Știu cum functionezi, i-am zis. Dar iti voi spune ce știu. Știu că l- 
ai omorât pe Joe. L-ai omorât și i-ai luat locul. 

N-a răspuns. Vreme de câteva secunde, n-a reacţionat deloc. 
Apoi, cu un alt chicotit îmbibat în sânge, a incuviintat sacadat 
din cap. M-am străduit să nu ma-nfior. 

— De ce? l-am întrebat, mai mult din reflex, decât din 
curiozitate. 

Arătarea s-a oprit și a părut să se gândească cu seriozitate la 
întrebarea pe care i-am pus-o. Când și-a deschis din nou gura să 
vorbească, era atât de aproape de mine, încât aproape că m-am 
sufocat din cauza duhorii respirației. 

— Nici 0... altă... creatură... ca... mine... n-a... avut... 
vreodată... șansa... să... fie... 

— Să ia o forma omenească? am completat eu, cu o soapta 


VP - 123 


joasă, cuprins de groază. 

A clătinat din nou din deget, scuturând din cap într-un mod 
exagerat de atotștiutor. 

— Să... fie... pradă... a încheiat ea, subliniind ultimul cuvânt. 

Am simţit că mi se face rău, dar m-am forțat să înfrunt 
situația cu cât mai multă detaşare. Era zeflemitoare, dar măcar 
era sinceră. 

— Dar de ce-ai rămas aici? Ai fi putut să fii liberă în toţi acești 
ani. Ai fi putut să chinui oameni fără să fii ţinută prizonieră. De 
ce ai petrecut atât timp aici? 

— N-am... stiut... cum... Să... fiu... pradă... a șuierat Aratarea. 
Aici... atât de multă mâncare. Aici... siguranță. Aici... învăţ... 
cum... gândește... prada. 

A indicat cu degetul către pieptul ei, apoi către mine. 

— Curioasă... a gemut ea. Ca... tine. 

Din reflex, am făcut un pas înapoi, scandalizat de ceea ce 
voia să spună cu asta. 

— Eu nu seman deloc cu... cu ceea ce ești tu! m-am rastit la 
ea fără să mă pot controla. 

l-am auzit râsetul sacadat și șuierător în urechi. 

— Ba... da. Amândoi... ne... hrănim... cu... nefericire. Tu... 
profiti. Eu... mănânc. 

— Taci din gură, i-am zis, încercând să strig la ea, dar vocea 
mi-a ieșit tremurătoare și spartă. 

Arătarea se aplecase atât de aproape de mine acum, încât 
simţeam un soi de intimitate grotescă. 

— Pot... să te ajut. Pot... să-ți arăt... de ce se teme... altă... 
pradă. 

Mă simţeam atât de rău, încât a trebuit să mă sprijin de 
perete, dar am sfidat-o în continuare. Am înfruntat-o cu tot 
curajul de care am putut să dau dovadă. 

— Nu, i-am zis. Știu ce faci. Stii ca cea mai mare temere a 
mea este aceea de a nu putea să salvez oameni. Mă faci doar să 
cred ca mă poţi ajuta să salvez oameni, ca să poţi să vezi cum 
dau greș și să te poţi hrăni și din suferinţa mea. 

Expresia - dacă putea fi astfel numită - de pe chipul mutilat al 
Arătării s-a întunecat pe moment. Cu toate acestea, după o 
clipă, zâmbetul i se labartase la loc și, odată cu el, a scos si un 
hohot de râs ca o cascadă de acid. 

— Nu... te... poți... împotrivi... mi-a zis cu o horcăială hidoasă. 


VP - 124 


Pradă idioată. Ești... neajutorată. 

— Mai fraieră ești tu, i-am răspuns cu un curaj nesăbuit în 
glas. Tu ești cea care ești neajutorată, în halul în care te afli 
acum. Nu poţi decât să născocești trucuri ieftine prin care să 
încerci să sperii oamenii, dar dacă dai greș, ai dat de belea. 

__— Atunci... de ce nu... încerci să mă omori? la... toporul. 
Intoarce-te. Incearcă. De-abia... aștept. 

Topor? N-am știut ce să spun pe moment și am început să 
simt cum intimidarea mi se insinua în minte. Apoi mi-a trecut 
brusc un gând prin minte și i-am întors rânjetul batjocoritor și 
sadic. 

— N-am nevoie să încerc să te ucid, i-am zis cu o voce 
scăzută. Tot ce trebuie să fac e să-i conving pe toţi cei de-aici să 
înceteze să-ţi acorde atenţie. Ceea ce voi putea face acum, că 
am văzut ce i-ai făcut adevăratului Joe. Si asta te-ar ucide într- 
adevăr, nu-i așa? Dacă nu-ţi vom mai trimite infirmieri, asistente 
și doctori, nu vei mai avea victime. Vei muri de foame aici. Ei 
bine, bucură-te de orice gânduri rele ai putea să scoţi din mine, 
parazit nenorocit ce ești, fiindcă vor fi ultimele pe care le vei 
mânca vreodată. Îţi promit. 

M-am întors și eram gata să plec când am auzit Arătarea 
vorbind din nou, de data aceasta într-un ritm normal și folosind 
vocea obișnuită a lui Joe. Și cumva asta a făcut ca ultimele ei 
cuvinte să fie mai disonante - și neliniștitoare. 

— Doctore. Ascultă caseta! Pentru binele tău, ascult-o înainte 
să încerci să faci orice. Te rog! 

M-am întors, chit că nu voiam să fac asta. „Joe” mă privea cu 
o expresie înspăimântată. Toate urmele de sânge și de mutilare 
dispăruseră de pe chipul și de pe hainele lui, iar el revenise la 
fațada pacientului. Podeaua nu mai era plină de miasme, de 
parcă încetasem să halucinez. N-am așteptat ca priveliștea să 
mă sperie. M-am întors, am trântit ușa în urma mea și am 
părăsit spitalul spumegând de furie. Când am ajuns înapoi în 
mașină, am scos reportofonul pe care-l luasem cu mine și am 
derulat caseta. Apoi, în drum spre casă, am apăsat pe play ca să 
aflu dacă înregistrase ceva. Mi-aș dori să pot spune că 
anticipasem asta, dar, din nefericire, până și eu nutrisem o 
oarecare speranţă că aș fi putut strânge dovezi de netăgăduit că 
nu o luasem razna. Probabil că aţi ghicit ceea ce am auzit: 
propria mea voce și propriile împotriviri furioase s-au înregistrat 


VP - 125 


clar pe casetă. Dar răspunsurile batjocoritoare și zeflemitoare 
ale Arătării care-și zicea Joe nu se auzeau deloc. In schimb, tot 
ce-am putut să aud a fost pledoaria înspăimântată a vocii 
cunoscute a unui om slabanog, ragusita de la faptul că n-o 
folosea prea des, dar altfel complet obișnuită. 

Firește, atunci când am ajuns acasă am zdrobit caseta cu un 
ciocan și am aruncat-o. Eram blocat. Nu puteam să spun 
nimănui ceea ce aflasem. Mă păcălise fără niciun pic de efort. 
Fără să fi putut dovedi că era un monstru supranatural care se 
hrănea cu temerile și suferințele tuturor oamenilor cu care 
interactiona, nu mă puteam aștepta ca spitalul să înceteze să-l 
hrănească și să-l îngrijească. Cu cât treceau mai multe ore, cu 
atât începeam să mă îndoiesc că ceea ce se întâmplase fusese 
aievea, dacă e să fiu cinstit. Nici măcar nu mai eram sigur că 
eram în toate mințile. 

Îmi dau seama că în filme mi-aș învinge, într-un final, 
îndoielile și m-aș întoarce să înfrunt monstrul care-și spunea Joe, 
nimicindu-l printr-un gest dramatic precum înfigerea lamei 
toporului în cap. Dar, din păcate, deși povestea asta a avut cu 
siguranţă momentele ei de psihodramă de groază în stil 
hollywoodian, ea nu se încheie astfel. 

Nu m-am întors la spital în noaptea aceea. De fapt, nu știu cu 
siguranţă dacă m-am mai întors vreodată în camera lui Joe, însă 
nu din motivul pe care l-aţi bănui. De ce spun că nu știu cu 
siguranţă? Ei bine, asta este ultima parte ciudată a acestei 
povești. 

Când am ajuns acasă de la spital după vizita pe care i-am 
făcut-o Arătării care-și zicea Joe, Jocelyn mă aștepta. Și-a dat 
seama de îndată că ceva nu era în regulă și că nu eram pregătit 
să vorbesc despre asta. Așa că mi-a turnat câteva pahare cu 
băutură și apoi m-a ţinut în braţe până când am putut să adorm. 

lar în noaptea aceea am visat că m-am întors la spital, dar 
acesta nu era iluminat în felul în care ar fi trebuit să fie în timpul 
nopții. Toate ferestrele erau negre ca smoala și, dacă aș fi fost 
treaz, n-aș fi avut deloc habar cum să mă orientez prin el. Insă 
se pare că visul știa încotro mă îndreptam, deoarece simțeam 
cum o forţă neînduplecată mă mâna înainte. In mod evident, 
subconștientul meu cunoștea spitalul mai bine decât mine, 
fiindcă n-am intrat pe ușa principală. În schimb, m-am strecurat 
printr-o ieșire în caz de incendiu puţin cunoscută, o ușă care 


VP - 126 


fusese cumva lăsată deschisă. În mod obișnuit, aș fi fost 
complet dezorientat și m-aș fi împiedicat urcând pe întuneric 
șirul de trepte despre care nu aveam habar unde duceau, dar și 
de data aceasta, partea aceea a minţii mele care construia totul 
părea să știe calea și nu m-am împiedicat deloc. După cum 
probabil aţi ghicit, destinaţia mea era camera ce aparținea 
Arătării care-și zicea Joe. Dar drumul până acolo nu mi s-a părut 
a fi cel normal. Poate că din cauză că eram descult în vis, dar mi 
s-a părut că podeaua era mult prea alunecoasă. Aproape udă, 
de parcă omul de serviciu tocmai o spălase cu mopul. Dar nu 
asta a fost partea care a semănat cel mai mult cu un vis. Pe 
aceea am întâlnit-o când am ajuns efectiv la cameră, când am 
auzit sunetul facut de clanta si am văzut cum ușa se deschide 
de una singură. 

Am auzit ecoul înspăimântător de cunoscut al unei voci care 
chicotea înăuntru, apoi din deschizătură a început să tasneasca 
un lichid. S-a scurs din cameră ca și când aș fi deschis ușa unui 
acvariu sigilat și a măturat coridorul ca un torent, însoţit de 
sunetul harsait si funest al unui râset asurzitor. Lichidul mirosea 
a fier, sânge și urină, era aceeași duhoare îngrozitoare care-mi 
bântuise coșmarurile încă din vremea copilăriei. S-ar putea ca 
visul să fi continuat, dar senzaţia umedă și rece pe care am 
simtit-o pe piele mi s-a părut atât de aievea, încât m-am trezit 
brusc și mi-am dat seama că Jocelyn mă scutura înnebunită. Se 
pare că o sculasem din somn când am început să bolborosesc 
cu o voce joasă și răgușită care a speriat-o atât de tare încât a 
trebuit să mă trezească. 

Mai mult, trebuie să fi fost leoarca de transpiratie, fiindcă 
atunci când m-am trezit aș fi putut stoarce hainele de pe mine. 
Cel puţin asta îmi spun, că am transpirat puternic, deoarece 
cealaltă variantă e pur și simplu mult prea neliniștitoare. In ziua 
următoare, când m-am dus la spital s-o văd pe dr. G. și să-i spun 
ce descoperisem la casa lui Joe, am dat peste furgoneta unui 
electrician și peste câteva mașini de poliţie care se aflau în 
parcare. M-am gândit că se întâmplase ceva grav și atunci când 
am urcat în fugă către biroul directorului medical, situat la 
ultimul etaj, am observat că personalul medical și pacienții 
păreau să fie cu toţii zguduiti. Am găsit-o într-o întâlnire cu 
câţiva membri din personalul spitalului, dar i-a poftit pe toţi 
afară din birou și m-a rugat să intru ca să vorbim între patru 


VP - 127 


ochi. 

— Vreau să aflu ce s-a întâmplat ieri cât timp ai fost plecat, 
mi-a zis cu o încordare evidentă în voce. Dar înainte de asta 
trebuie să știi... Se pare că azi-noapte s-a spart o ţeavă la secția 
de la etajul doi, iar apa a inundat un panou de electricitate din 
apropiere. Acesta este amplasat central și în interior fiindcă este 
o parte esenţială a sistemului și n-ar trebui să fie expus 
intemperiilor sau dezastrelor. Electricianul a putut să vină și să-l 
repare, dar întregul spital a fost în pană de curent undeva între 
nouăzeci de minute și două ore. lar în timpul penei de curent, 
cineva a intrat prin efractie în spital si a descuiat usa de la 
camera unui pacient - de la camera lui Joe -, precum și ușile de 
la secție. 

— Le-a descuiat? Cineva i-a dat drumul? Vocea mi-era spartă. 
l-aţi prins? L-aţi prins pe Joe? 

Expresia i s-a schimbat într-un fel aproape insesizabil, de 
parcă în acel moment se lămurise asupra unui lucru. 

— Da, cineva l-a ajutat să scape. Nu, nu i-am prins. Din 
nefericire, pana de curent a afectat camerele de supraveghere. 
Și nu, nu l-am prins. Joe a scăpat. 


VP - 128 


30 aprilie 2008 


Îmi dau seama că ultima parte pe care am publicat-o a fost 
mai scurtă. După ce am scris acele ultime cuvinte, „Joe a 
scăpat”, am lăsat deoparte computerul și n-am mai intrat pe net 
o vreme. În acea zi s-au întâmplat niște lucruri care încă mă 
bântuie și pe care mi-e deosebit de greu să le împărtășesc. Nici 
nu eram sigur că aveam s-o fac, în special având în vedere 
reacţiile pe care le-am primit - vad că multi dintre voi nu vă sfiiti 
să vă aratati dezaprobarea cu privire la ultima parte a poveștii 
pe care am publicat-o -, dar cred că trebuie să fiu cât se poate 
de sincer cu voi, indiferent de ceea ce veți alege să credeți. Ati 
aflat care era esenţa misterului, dar și concluzia e revelatoare. 

Firește, poliția m-a interogat în calitate de suspect în cazul 
evadării lui. Înregistrările camerelor de supraveghere au indicat 
că mă aflasem în camera lui Joe timp de douăzeci de minute în 
seara dinaintea evenimentului, în jurul orei șase, iar Hank, 
infirmierul pe care dr. G. îl pusese să mă supravegheze, 
declarase că mă aflasem în camera lui Joe și că mă auzise că mă 
certam cu el. Hank se uitase prin geamul ușii, dar orice o fi 
văzut înăuntru l-a asigurat că nu eram în pericol de a ne răni 
unul pe celălalt, ceea ce-mi spunea că n-a văzut nimic din 
transformarea lui Joe. Pe lângă asta, dr. P. declarase, în calitate 
de martor, că era posibi/ să fi încercat să-l ajut pe Joe să 
evadeze cu o zi înainte. Dar Jocelyn mi-a confirmat alibiul că am 
mers la culcare împreună în noaptea de dinainte și, după cum 
am aflat la mult timp după aceea, dr. G. a declarat în sprijinul 
meu că acțiunile pe care le săvârșisem în timpul încercării 
anterioare de „evadare” fuseseră parte a unui studiu asupra 
pacientului, făcut cu aprobarea ei. Prin urmare, la scurt timp 
după aceea n-am mai fost considerat suspect. Angajatii 
spitalului, îndeosebi infirmierii Marvin și Hank, n-au crezut cu la 
fel de multă ușurință în inocenta mea, dar eram mult prea 
ocupat ca să-mi pese de asta atunci când îmi aruncau priviri 
piezișe. 

In mod ironic, poliția credea că cineva își propusese să-i facă 
rău lui Joe. Regulile spitalului dictează că fuga unui pacient, 


VP - 129 


chiar și a unuia care s-a internat voluntar, trebuie raportată 
autorităţilor. Acestea își făceau griji că cineva dorea să-i joace o 
festă sau să-i facă ceva mai rău. Joe n-avea antecedente penale; 
din punctul de vedere al polițiștilor, nu era violent. Și chiar dacă 
majoritatea oamenilor din spital nu-l puteau suferi pe Joe și se 
ţineau departe de el, nu se aflau acolo de suficient de multă 
vreme încât să fi știut despre abuzurile pe care le făptuise pe 
vremea când era copil. Pacienţii și personalul spitalului care 
auziseră zvonuri despre Joe - că oamenii înnebuneau în preajma 
lui - n-au vorbit din teama de a nu fi râs lumea de ei. Politistii 
caută un bărbat adult despre care cred că nu se simte bine și că 
are nevoie de îngrijiri medicale. 

Habar nu au. 

Discutia din ziua aceea cu dr. G. a fost întreruptă de vestea că 
i se întâmplase ceva mentorului ei, dr. A. A trebuit să plece 
degrabă, așa că n-am avut ocazia să-i spun ce aflasem când am 
vizitat casa lui Joe M. și să-i povestesc despre scheletul pe care-l 
descoperisem în zidul din dormitorul lui. N-am apucat să-i spun 
nici de confruntarea pe care am avut-o seara cu arătarea aceea 
înfiorătoare ce-mi confirmase ceea ce aflasem, dar a cărei 
mărturie n-am putut s-o înregistrez. În orice caz, dr. G. a fost de 
neconsolat și n-a mai dat pe la spital în săptămânile care au 
urmat, așa că n-am mai avut ocazia să vorbesc cu ea vreodată. 
Se pare că dr. A. suferise un atac de cord la el acasă. L-a găsit o 
menajeră în dimineața următoare, întins pe podeaua din 
bucătărie, iar autorităţile sunt de părere că infarctul a fost unul 
violent și deosebit de dureros. Un scaun fusese răsturnat, iar 
lângă trupul neînsufleţit se aflau o cană spartă și ziarele pe care 
trebuie să le fi citit. 

După aproximativ o săptămână, am primit un mesaj din 
partea directorului medical, transmis prin dr. P., care, spre 
surprinderea tuturor, devenise ciudat de bine dispus și de 
înviorat după plecarea pacientului pe care-l știuse cu numele de 
Joe. Era ca si cum facuseram schimb de roluri. Mă simţeam 
dezorientat și stors de energie, nu mai eram convins că 
eforturile pe care le depuneam cu toţii aveau vreun sens în fata 
distrugerilor pe care le vedeam la tot pasul, în timp ce dr. P. era 
animat de un suflu proaspăt de energie. Măcar nu mai zbiera la 
mine și nu mă mai făcea în toate felurile, așa că am acceptat 
schimbarea cu seninătate. Mesajul pe care mi l-a transmis de la 


VP - 130 


dr. G. era un raport care spunea că doamna M., mama lui Joe, se 
sinucisese. Un grădinar a găsit-o la două sau trei zile după ce a 
murit dr. A. Se pare că a sărit pe fereastra din camera fiului ei. 
Nu era raportat nimic suspect care să se fi găsit în casă sau în 
dormitor. Nu se spunea nimic despre o gaură săpată într-un 
perete sau despre o criptă pentru oasele fiului ei. Nu știu ce 
concluzie să trag din asta, și cum n-am mai văzut-o pe dr. G. de 
atunci, n-am putut să-i cer părerea. 

În următoarele două săptămâni spitalul s-a întors la o 
oarecare stare de normalitate, dar eu nu-mi mai găseam 
liniștea. În ciuda faptului că eram cunoscut drept unul dintre 
doctorii care scapasera nevatamati după ce se ocupaseră de 
Joe, eram ultimul ratat. Și mai urma să se petreacă o calamitate. 

La două săptămâni după ce a dispărut fiara, am fost trezit de 
un telefon din partea poliţiei campusului și chemat la spitalul 
universităţii, unde am găsit-o pe Jocelyn învineţită și plină de 
sânge. Din clipa în care am zărit-o, am știut că totul era rău. 
Ochii ei, care erau în mod normal de un verde strălucitor și 
expresiv, erau sticloși și aruncau priviri absente. Părul îi era 
dezordonat și încâlcit. Expresia de pe chipul ei era maniacală și 
frântă, într-un fel care m-a șocat. Când am încercat s-o iau în 
braţe și s-o liniștesc, a tresărit și s-a tras de lângă mine, de 
parcă până și gândul de a fi atinsă i-ar fi făcut rău. Apoi, încetul 
cu încetul, s-a înmuiat în braţele mele, cu un zâmbet strâmb și 
trist care mi-a dat de înțeles cât se poate de limpede că trecuse 
printr-o experienţă deosebit de traumatizantă. 

Politistii au explicat că Jocelyn fusese atacată în seara aceea, 
după ce plecase de la bibliotecă. Când a fost întrebată cum 
arăta atacatorul, a descris, după cum probabil că aţi ghicit deja, 
un om subtirel cu părul blond și dezordonat si cu o privire 
pierdută - cu alte cuvinte, mi-am zis, forma omenească pe care 
o lua Arătarea aceea care-și zicea Joe. Nu pot decât să presupun 
că mă urmărise în vreun fel până în oraș. 

Când am auzit asta, a trebuit să fac un efort supraomenesc să 
nu-mi pierd minţile. Cum se putea ca eu, care mă apucasem să 
studiez medicina fiindcă n-am putut să suport să văd cum cea 
mai importantă femeie din viata mea, mama mea, a fost 
distrusă din neglijenţă, sa fi permis ca altă fiinţă nepretuita să 
fie zguduită într-un fel asemănător din cauza mea? Era chinuitor 
să mă gândesc la asta, cu atât mai mult cu cât o iubeam nespus 


VP - 131 


pe Jocelyn și cu cât vedeam, cumplit de îndurerat, că fusese 
rănită într-un fel atât de primitiv și de ireversibil. Dacă n-ar fi 
suferit răni grave și dacă n-ar fi avut nevoie de îngrijiri medicale, 
cred că aș fi fugit departe de New Haven, departe de ea și de 
toată viata mea de adult chiar în acea clipă, știind că singurul 
scop cu care fusesem trimis pe lumea asta - să vindec și să 
protejez oamenii - provocase rău unui om pe care-l iubeam. Imi 
dau seama cat de putin rezonabil sună asta, dar eram, pe bună 
dreptate, o epavă emoţională. Nu era cu putinţă de tăgăduit 
pericolul în care o pusesem, fără să-mi fi dorit, pe Jocelyn - și 
lumea întreagă - chiar si pret de-o clipă, și aproape la fel de 
chinuitoare era și /ipsa completă de logică a întregii situații. 
Crezusem că am înțeles bestia, dar m-a prins din nou pe picior 
greșit. Crezusem că-și dorea să stea închisă, înconjurată de 
amaratii de bolnavi psihic din spitalul nostru, asa că de ce-a 
evadat acum? Trăise fără griji zeci de ani în secţia aceea și 
neutralizase cu ușurință ameninţarea pe care o reprezentasem. 
De ce să-și fi încercat norocul afară? 

Din păcate, am găsit în cele din urmă o explicaţie drept 
răspuns la această ultimă întrebare, una care m-a umplut de 
îndată de vinovăţie. Rememorând ultima discuţie dintre mine și 
Arătare, mi-am amintit că motivul pentru care a rămas în spital 
era că „nu știa cum să fie pradă”, cu alte cuvinte, că nu știa 
cum sa se comporte ca un om. Mai mult, nu și-a schimbat forma 
ca răspuns atunci când am tachinat-o cu „iepuraș pufos” pentru 
că „n-am crezut în asta”. 

Pe lângă asta, chiar dacă toate aceste modalităţi prin care îi 
tortura psihologic pe ceilalţi se bazau pe niște cunoștințe pe 
care un om nu le-ar fi putut avea, tot erau niște tactici pe care 
le-ar fi putut folosi un om. Prin urmare, singura concluzie la care 
am putut ajunge e că atâta vreme cât tot personalul medical se 
raporta la Arătarea aceea ca la un om, trebuia să se conformeze 
felului în care era percepută. 

Așa că în felul lui groaznic de trist, micuțul Joe o intemnitase 
prin faptul că o obliga să se prefacă om. Intr-adevar, un pacient 
îi spusese „monstru nenorocit”, dar trebuie să fi simţit că se 
referea la unul metaforic, nu la unul adevărat. Pacientul a crezut 
că era om, așa că nu s-a putut schimba. Și cât timp nimeni 
altcineva n-a demascat-o, a fost închisă în acea formă. 

Dar apoi a trebuit să vin eu să-i spun că, mai presus de faptul 


VP - 132 


că nu credeam că era om, știam că nu era om. Ceea ce însemna 
că trebuie să-i fi îngăduit să preia cea mai potrivită formă, fie că 
era vorba de un monstru, de un om sau de valul acela de urină 
și sânge pe care-l simtisem în vis. lar odată ce și-a recuperat 
abilitatea de a-și schimba forma, n-a mai avut nevoie să se 
bazeze pe spitalul nostru ca pe un sanctuar unde oamenii erau 
antrenați să nu creadă în monștri. 

Aceasta era, și este, teoria mea referitoare la motivul pentru 
care a evadat. Din păcate, se prea poate să nu existe vreun fel 
în care s-o probez, ceea ce înseamnă că o voi avea pe 
conștiință, nerezolvată, pentru totdeauna. 


VP - 133 


1 mai 2008 


Credeam că ceea ce am scris pe 30 aprilie avea să fie cu 
adevărat ultima mea postare pe subiectul acesta, dar chiar nu 
pot să las lucrurile într-o lumină atât de pesimistă. Vreau să știți 
cum suntem acum și ce am făcut în încercarea de a îndrepta 
greșelile în lumea asta. 

Jocelyn a fost puternic traumatizată de atac. A petrecut două 
zile în spital, apoi s-a retras în dormitorul nostru ca să continue 
recuperarea și a suferit o depresie cumplită. Când a început să 
insiste că nu-și mai dorea să termine lucrarea de doctorat, 
mergând până-ntr-acolo încât și-a distrus computerul și CD-urile 
de rezervă în fata mea, i-am propus să ne mutam. Aveam și noi 
nevoie să evadăm. 

Jocelyn a renunţat la programul universitar, iar eu am decis să 
lucrez în sectorul privat. Relaţiile de pe vremea rezidenţiatului și 
facultăţii ne-au permis să ne mutăm. Recunosc că am părăsit 
acea regiune, dar nu doresc să spun unde am plecat. Atacurile 
și traumele lasă urme adânci asupra unei persoane. O perioadă 
lungă mi s-a părut că n-o mai recunosc pe Jocelyn, și banuiesc 
că si ea a simţit același lucru fata de mine. Cu toate acestea, 
iubirea dintre noi a rezistat, așa că ne-am căsătorit după 
aproximativ optsprezece luni. Cu fiecare zi, ne-am redescoperit 
unul pe celălalt. Suntem încă marcați, și o văd pe Jocelyn cum 
se luptă încă cu depresia. Faţă de mine se arată fericită, dar a 
devenit o casnică devotată și n-are niciun interes în a-și face 
prieteni noi. Zice că nu are nevoie decât de mine. 

In ceea ce mă privește, am simţit dintotdeauna nevoia de a 
avea o contribuţie mai însemnată. Poate din cauză că nu am 
crescut cocoloșit așa cum a crescut Jocelyn, sau poate din cauză 
că știu că o parte din vina din povestea aceasta îmi aparţine, îmi 
voi petrece restul anilor răscumpărându-mi greșelile. 

In scopul acesta, mă folosesc de cunoștințele pe care le-am 
acumulat de la acel pacient cât pot eu de bine. Am deschis un 
cabinet de psihiatrie specializat în tratarea copiilor care suferă 
de halucinații paranoide sau tulburări de panică. Unele cazuri au 
fost destul de obișnuite, în timp ce altele au presupus tulburări 


VP - 134 


psihotice induse, precum băiatul ai cărui părinţi credeau că era 
bântuit de stafia surorii născută moartă. 

Din când în când, nimeresc câte un copil care-mi povestește 
despre un monstru care nu-l lasă să doarmă. Uneori iese din 
pereţi. Alteori din dulap. Alteori de sub pat. Dar indiferent de 
unde se ivesc, iau mereu înfățișarea lucrului de care le e cel mai 
teamă. Insă acum mai există un amănunt, unul care face 
somnul să vină cu greu chiar și-n cazul meu: uneori monștrii își 
provoacă victimele, spunându-le că sunt doar niște copii care au 
fost transformați în monștri și cerându-le copiilor pe care-i 
chinuie să-i „elibereze”, zicându-le că și ei sunt oameni. Mai rău, 
uneori nici nu știu cu siguranţă dacă acei copii chiar îmi cer 
ajutorul sau dacă sunt într-adevăr copii. Poate că sunt niște 
bestii asemenea lui Joe, care se umflă în pene dovedindu-și 
măiestria in fata singurului om care ar ști ce sunt si care ar ști 
cum să-i oprească. Câteodată cred că-mi râd în fata dinapoia 
ochilor acelora înspăimântați și în aparenţă inocenți de copii. 

Dar indiferent de motivul pentru care copiii aceștia îmi 
povestesc despre ce anume îi terorizează în timpul nopţii, ideea 
e că unii dintre ei sunt cu siguranţă oameni adevărați. lar acești 
prunci lipsiţi de apărare și disperaţi, precum și familiile lor sunt 
oamenii pentru care am hotărât să practic medicina. Fiindcă, 
spre deosebire de alti doctori, eu știu care e miza. Poate sunt și 
eu paranoic, însă îmi amintesc vorbele monstrului. Îmi aduc 
aminte cum a tresăltat de bucurie când a zis că nici o altă 
creatură ca mine n-a avut vreodată șansa să fie pradă, iar 
înțelesul primelor șase cuvinte mă face să mă cutremur, 
deoarece știu ce înseamnă: „Joe” nu era singura arătare de 
genul acesta. S-ar putea să fie o întreagă specie de astfel de 
creaturi care trăiesc pe lângă noi și care doar acum își dau 
seama că pot să trăiască printre noi. 

Ei bine, am să mă opun din răsputeri ca o altă astfel de 
creatură să mai răpească viaţa unui copil. Și cred că bănuielile 
mele sunt de obicei indreptatite, deoarece copiii pe care-i tratez, 
care chiar suferă de astfel de vizite nocturne, rareori au nevoie 
de o a doua sesiune de terapie după ce-i tratez. 

Până acum, doar Jocelyn mai cunoștea povestea asta. Și ea 
mă crede. Mi-a zis răspicat că trebuie s-o povestesc și altcuiva, 
și a insistat într-o asemenea măsură, încât uneori cred că simte 
o nevoie viscerală să fac asta. Până de curând, am refuzat-o 


VP - 135 


mereu. 

Însă acum doar câteva luni, înainte de a începe să scriu asta, 
mi-a zis că e însărcinată. lar de data asta, când mi-a cerut să 
istorisesc întâmplarea asta mai multor oameni, a avut un motiv 
cât se poate de bun. 

— Parker, vreau să-ţi aduci aminte ce om bun ești, mi-a zis. 
Nu înţelegi că ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat 
vreodată. Nu pricepi cât de liberă mă simt alături de tine. Cât de 
mult îmi place felul în care sunt când sunt cu tine, în ciuda a tot 
ceea ce s-a întâmplat. Si poate că n-ai să înţelegi vreodată. Dar 
dacă nu știi că ești un om bun, atunci cum poţi să știi că ai să fii 
un tată bun pentru copiii noștri? Cine știe? Poate dacă ai să spui 
povestea asta, vei fi în stare să te ierti. În plus, un om bun n-ar 
spune oare lumii ceea ce-a descoperit, punând-o astfel în gardă, 
în loc s-o lase la fel de neștiutoare? 

Când am auzit-o pe Jocelyn vorbind astfel, am zărit-o, pret de 
o clipă, pe femeia de care mă îndrăgostisem, ascunsă după 
zâmbetul acela maniacal și strâmb pe care-l are de când a 
trecut prin acel chin. lar cu această străfulgerare de 
recunoaștere, mi-am dat seama că nu puteam s-o refuz. 

Așa că iată-mă tastând toate astea și rugându-mă să mă 
credeţi. Dacă n-o veţi face, e în regulă. Nici eu nu știu dacă cred, 
sau dacă nu cumva e totul un episod dintr-o criză psihotică mai 
mare, care mă va face într-o bună zi să-mi pierd minţile, la fel ca 
pacienţii mei. Dar dacă voi înșivă sunteţi părinţi sau medici 
psihiatri, și dacă aveţi copii sau pacienţi care va spun povești 
precum aceea pe care a istorisit-o adevăratul Joe, atunci acesta 
e avertismentul pe care domeniul în care profesez și bunul meu 
simt mă obligă să vi-l dau: 

Orice faceţi, nu le spuneţi copiilor voștri că monștrii pe care-i 
văd sunt doar niște lucruri născocite de imaginaţia lor. Fiindcă 
dacă fie și o mică parte din povestea asta e adevărată, s-ar 
putea să le semnaţi condamnarea la moarte. 

Mersi că aţi citit. 

Toate cele bune, 

Parker. 


VP - 136 


Jasper Dewit 
PACIEMT UL. 


VP - 137