Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1942_051_0004

i Li Bă 
C > 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 MO Ea RI E să REDACȚIA ȘI ADMINISTRATIA APARE SĂPTĂMÂNAL SAMBATA 24 lanuatie 1942 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN -OPESCU Preta d $00 ». BUCUREŞTI | Str, Brezolanu 23-25 PRE Ş 
Inscrisă sub No. 163 Trib. Lltev eat heiai et TEI e ŢUL 5 LEI Redactor responsabil ; MIHAI NICULESCU 





——_.———.———— 











SINE MACKINNON 





—— De ci i ia 


Știința dragostei 


Maestrul Fabricio era unul dintre cei mai 
eruaiți proitsuri ai UDiVErsuvaţii an Bulogna, 
unde preda dialectica ; înțelegea în chip atât 
de minunat această știință, încât fusese su- 
pranumit „rege al silogismelor“. Dar el nu 
se pricepea numai în dialectică: parcursese 
toi cercul cunoștințelor umane şi stăpinea la 
periecţie şi trivium şi guadrivium. Partea 
cea mai inţeresantă era că adâncimea nemă+ 
surată a ştiinţii sale nu se manitesia numai 
în cazuri grave, ci și în cele mai neinsem- 
pate împrejurări ale vieţii zilnice, Studenţii 
povesteau că, într'o zi, având de scris pe 0 
icrisoare adiesa ; Padova, piața Vihuiui,. par- 
tumeria Lunii“. Fabricio, distrat cum era, & 
pus: Nella cită Antenorea, in sul foro di 
Baccho, all aromataria deila Dea Triforme, 
adica; In oraşul lui Antenor, în forul lui 
Baccus, parfumeria Zeiţei întreitei forme. 
Vorbea atât de des şi atât de pertect limba 
lui Tullius, încât îşi uitase aproape cu desă- 
vârşire limba maternă, fapt care nu-l supără, 
de altfel, pentrucă îl socotea mai prejos de 
demnitatea sa. Când era prost dispus, îşi ex- 
prima părerea că „Divina Comtuit“, in acest 
secol al adevăratei elocvenţe ciceroniene, nu 
era bună decât ca să servească de hârtie de 
impachetat la cârnăţării. In schimb, când 
Fabricio lămurea cum trebue scris cuvântul 
consomprum — cu sau iără p — inaintea 
ochilor auditorilor uimiţi se deschidea o ast- 
tel de comoară de știință, încât un val de 
spaimă sacră făcea să se cutremure până și 
cei mai ușuratici şi ignoranţi oameni, 

Fabricio era mic, plăpând şi slăbit, pen- 
trucă excesul continuu de muncă îi sleise 
trupul. Faţa lui era însă gravă şi severă. 
privirea adâncă, sprâncenele dese și negre, 
iar mersul măreț şi încet. Nimeni nu ştia să 
poarte cu mai multă demnitate mantaua de 
profesor, de cuw'oarea smeurei, căptușită cu 
blană de veveriță, şi enorma pălărie care 
semăna cu o prăjitură din acelea pe care 
gospodinele le fac pentru copii, de Sfântu- 
Ion. 

Pe vremea aceea, printre studenţii univer- 
sității din Bo'ogna figurau doi nobili şi bo- 
gaţi tineri din Roma, aparţinâna ilustrei case 
di Savelli şi legaţi printr'o strânsă prietenie. 
Unul din ei, Bucciolo, studia dreptui canonic, 
celălalt, Pietro Paolo, dreptul c.vil. Dar, 


dreptul canonic fiind „după cum se ştie, mai 
puţin vast decât cel civil, Bucciolo îşi ispră- 
vise studiile înaintea lui Pietro Paolo. Când 
işi luă licența, hotări să se întoarcă la pă- 
rinții săi și spuse prietenului său: 

— Dragă Paolo, mi-am luat licenţa. Am 





de DMITRI MEREJEOWSKY 


de gând să mă întorc acasă. 

Paolo răspunse: 

— Te rug să nu mă laşi deal: aici, în ţară 
străină. Mai așteaplă iarna asta. La primă- 
vară voi ltrrmina şi eu şi vom putea să ple- 
căm împreună. Pân'a.unci, ca să nu-ţi pierzi 
tivapul degeaba, ocupă-te şi tu de o ştiinţă 
varecare, după gustul tău. 

Bucc0.o primi, iă.âdui prie:enului său să-l 
aşlepte şi, ducându-se la profesoru, său, Fa- 
bric:o, ii vorbi astfel : 

— Am hotărit să-mi aştept prietenul. De 
aceea, vă rog, maestre, să mă iniţiaţi in altă 
ştiinţă. 

— Bine, răspunse profesorul. Alege ce-ţi 
place. Te voi ajula cu plăcere, 

Atunci Bucciolo spuse: 

— Maestre, dacă n'aveţi nimic împotrivă, 
aș vrea să studiez ştiinţa dragostei. 

Auzind această rugăminte, Fabricio ridică 
sprâncenele și vru să-l certe pe acest dis- 
cipol obraznic în aşa fel ca să-i piară pofta 
de a-și bate joc de profesorul său. Privindu-l 
însă pe Bucciolo, văzu o faţă atât de fragedă 
şi trandafirie, o privire atâ! de naivă și în- 
crezătoare, un zâmbet atât de modest şi res- 
pectuos, încâţ blestemele latinești îi muriră 
pe buze. O amintire depărtată, dulce și ve- 
selă, care n'avea nici o legătură cu silogis- 
mele, nici cu gramatica lui Priscien, îi re- 
veni în memorie ; zâmbi-la rândul său şi 
răspunse sțudentului : 

— Foarte bine. N'ai fi putut să alegi o 
știință care să fie mai mult pe gustul meu. 
Du-te în piaţă, Duminică dimineață, la ora 
când se adună toate cucoanele din oraş şi 
caută de vezi dacă nu găseşti printre ele vre- 
una care să-ţi placă. Dacă găsești vreuna, 
urmăreşte-o de departe ca să vezi unde stă; 
apoi vino la mine. Aceasta e prima lecţie. 
Execut-o punctual. 

Bucciolo făcu ceeace il învățase profesorul 
său. Se duse în piaţă şi privi cu luare-aminte 


feţele femeilor venite acolo în număr destul' 


de mare. 

Mai mult decât toate îi plăcu o doamnă 
frumoasă și -şireată. Când aceasta plecă din 
piață, Bucoioio o urmă şi observă casa în 
care stătea. Doamna își dete seama că stu- 
dentul vrea să-i facă curte. 

Acesta veni la profesorul său și-i spuse? 

—.Am executat pr.ma lecţie şi mi-am găsit 
o cucoană care-mi place. 

Toate acestea îl amuzară mult pe Fabricio, 
care, în sinea lui, râdea de naivitatea lui 
Bucciolo și de ştiinţa pe care acesia voia s'o 
studieze. 


Astfel, profesorul spuse cu aer grav și 
semnificativ : 
— Acum, trebue să treci, ziua, de vreo 


două-trei ori, pe sub fereastra ei. Să ai însă 
o mutră modestă și cinstită. Priveşte-o pe 
ascuns, ca să nu te observe nimeni şi ca nu- 
mai cucoana să poată înțelege că eşti indră- 
gostit u:: ea. După aceea, vino iar ia mine, 
Asta-i lecţia a doua. 

Bucciolo se despărți de maestru, se duse 
în strada unde locuia iubita sa și începu să 
se plimbe încolo şi încoace, prin faţa casei 
ei, păstrând o înţeleaptă prudenţă, dar, totuşi, 
în aşa fel ca doamna să poată pricepe că a 
venit pentru ea. Cucoana îl văzu. Bucciolo o 
salută de câteva ori, politicos. Ea îl salută 
la rândul ei, de unde studentul trase concu- 
zia că e bine privit. Se duse numaidecât la 
profesorul său, care, după ce îl ascultă, îi 
spuse : 

— Foarte bine. Sunt mulțumit de tine. 
Totul merge ca pe roate. Acum, trebue să 
trimiți la ea pe una din precupețele care 
vând la Bologna dantele, pungi pentru bani, 


panglici şi alte zorzoane la modă. Ea trebue . 


să i spună cucoanei că ești gata să faci totul 
pentru dânsa, oricari ar fi dorințele ei, că nu 
există pe lume altcineva pe care să-l iubeşti 
mai mult şi că, de azi înainte, ești robul ei 
credincios. Așteaptă răspunsul, ps urmă vino 
la mine. Am să te învăţ ce ai de făcut după 
aceea. 





(Urmare în pag. 89-a) 


El Pai ip ei a-i n 0 E ae ae, pet 





DESPRE CUBISM 


Il de ION FRUNZETTI 


„Slavă Domnului — exclamă nu știu când Andre 
Lhote, pictor cubist el însuși — Cubismul nu e o 
școală”. 

Când, în articolul precedent consacrat acestui su- - 
biect, încercam a-l defini prin raport la circumstan- 
țele lui istorice și genetice, ne-am dat seama cât de 
dificil este a-l defini dimpotrivă, neraportându-l 
decât la el însuşi. 

Structura Cubismului e greu de redus la unitate, 
pentru singurul motţiv că nu există un Cubism, ci 
tot atâtea cubisme câţi cubiști, exact aşa cum nu 
există „Arta” altfel decâţ ca realitate de gândire, 
ideală, artiștii migălindu-i fiecare o înfăţişare pe 
modelul cătimei lor de putinţe demiurgice. In 'trea- 
căt fie zis, nici n'ar mai fi interesantă o mişcare 
artistică, ale cărei caractere ar fi acelea, ale unei 
stări de drept. Cubismul, codificat, legiferat, este 
o aberaţie. Pentrucă el nu există decât în calitaţe 
de aspirație, de orientare spirituală, 

Cine a formulat, dintre cei vechi, că „geometria 
este limbajul zeilor”, acela poate fi socotit pe drept 
cuvânt fondatorul  Cubismului: este cel care a 
aruncat în vânt sămânța gândului că  abstracţia 
cuprinde mai multă realitate decât realitatea con- 
cretă însăși. Pnterea gândului asupra naturii, pu- 
terea intelectului asupra simţurilor, este implicată 
în fraza citată, fără ca arta să însemneze un ra- 
ţionalism terre-â-terre. 

A te încrede în calităţile formei cristalizate, în 
loc de a-i urmări dibuirile până la stadiul de cristal, 
este a prefera de fiecare dată numărătoarea  indi- 
viduală a unităţilor, uria câte una, pe degete sau 
pe răboj, în loc de a apela la tablele lui Pithagora: 
Geometria pe care o reclamă cubismul, inițial, nu 
este a realităţii,“ei-a” limbajului expresiv. Din pri- 
cina aceasta, cine socotește sărac universul omului 


modern de până mai azi, pentru simplul fapt că 


se exprimă geometric, acela greșește confundând 
semnificația internă cu semnul exterior, intuiţia 
lumii cu formula ei algebrică, acordul armonic din- 
tr'o simfonie de Beetţhoven, cu proporţia numerică 
prin care se poate reprezenta. 

Canonul „Tăieturii de aur” reînviat de cubism nu 
este un pat al lui - Procust, corectiv pentru realitate, 
ci o categorie manentă a văzului, o lege a opticului 
pur, care, ca şi vesţita inimă a lui Pascal, „a des 
raisons que la. Râison. ne connait point”. A „socati că 
ochiul smrogistreiiză “pasiv, este a comite în optică 
aceeași greșeală pe care, în teoria SAPE - (8) 
săvârșeau filosofii anteriori lui Kant. 

Tabula rasa nu este conștiința înainte de actui 
intenţional al cunoașterii, așa cum tabula rasa nu 
e nici retina. Văzul are apriorismul său, categoriile 
sale transcendentale, legile sale- de organizare, pre- 
sensoriale, dacă se poate spune. 

Critica modernă a purei vizibilităţi are obligaţia 
— şi simte nevoia — să se întrebe asupra, preterin- 
ţelor formale ale văzului uman, în genere, ca și asu- 
pra particularităţilor lui, după viziunea realizată 
felurit de fiecare ins, în parte sau înlăuntrul tipului 
său, a compartimentului său tipologic. 


(Urmare în pag. 2-a) 


Dmitri Merejkowsky 


Dmitri 
kowsky s'a născut 
grad în ziua de 2 August 1866, 
fiind fiul unui intendent al pa- 


Serghievici - Merej- 


la Petro-  ricești cu ale raţiunei. 


Activitatea lui 





țele opuse ale ortodoxiei bise- 


literară s'a 
desfășurat progresiv, până la 


latelor imperiale. Tctăl său, un 
om sever, l-a făcut foarte mult 
să sufere în copilărie. In schimb 
mama lui, de o bunătate înge- 
rească l-a ajutat totdeauna. 

Și-a făcut studiile liceale în- 
tr'o epocă în care clasicismul 
era o pasiune pentru toată Eu- 
ropa — astfel se explică ten- 
dințele ulterioare în opera lui. 
A intrat la Universitate în 
1884, urmând istoria și filo- 
zofia. 

Participând la o asociaţie 
clandestină, a fost aproape de o 
deportare în Siberia. 

A început să scrie de tânăr, 
publicând primele lui versuri 
la vârsta de 22 ani. De atunci 
încă se presimțea spiritul său 
profund religios. 

In 1889 se însoară cu Leii 
Zenaida Hippins. 

In acelaș an îşi pierde mama, 
pe care o iubea foarte mult. 
Acest eveniment l-a influențat 
adânc. Spiritul său mistic, cu 
toate tatonările pe care le fă- 
cea, nu putea găsi o explicaţie 
mulțumitoare a morţii. De- 
acum. încolo întreaga sa acti- 
vitate se va resimți de aceste 
preocupări. 

In 1890 apar primele lui lu- 
crări în proză. 

In 1891 apare un studiu asu- 
pra lui Dostoiewsky şi Tolstoi, 
în care încearcă să pună în 
paralel. pe primul, om al.sufle- 
tului, cu al doilea, materialist 
încercat. 

In jurul lui încep să se adu- 
ne diverși gânditori și poeți 
ruşi, cari toți erau preocupați 
de aceleași probleme. Impreu- 
nă tipăresc revista : Calea nouă 
a cărei ţintă era să unească 
într'o eintesă supremă tendin- 


revoluția din 1917. Pentru el, 
această catastrofă a fost o grea 
încercare. Speranța lui era că 
această. mișcare va fi o renaş- 
tere creștină şi va marca înce- 
putul unei noui. vieți. 

Evenimentele au-luat însă. o 
altă înfăţişare şi Merejkowsky, 
după ce întâi refugiat la Var- 
şovia simpatiza cu partizanii 
antibolşevici, s'a retras la Pa- 
ris cu trista convingere că de- 
zastrul rusesc era de lungă du- 
rată, 

Aici, în Franţa, va rămâne el 
până la sfârşitul vieţii care a 
avut loc zilele trecute, când 
atinsese vznerabila vârstă de 
75 ani. 

Dintre lucrările lui cităm : 
Iulian Apostatul, Leonardo da 
Vinci —- lucrarea lui de căpe- 
tenie —- Petre şi Alexis, for- 
mând o trilogie istorică, un ro- 
man de proporții imense, Mi- 
chel „Ange, Napoleon, Sfârşi- 
tul lui Alexandru I, etc., po- 
vestiri şi romane cari toate 
pun problema luptei dintre 
misticism şi rațiune. 

Preocuparea fundamentală a 
lui Merejkowsky este religia 
viitorului şi fiecare pagină a 
scrierilor lui este un document 
al neliniştei ce-l frământă în 
fața marilor şi catastrofalelor 
schimbări ale humii. 

Rupt depe teritoriul de baş- 
tină, Merejkowksy n'a mai scris 
nimic. In fața tragediei țării 
sale, a rămas în neputinţă de a 
închega un rând. Speranța lui, 
insă, într'o lume a binelui şi a 
frumosului, pe care o aştepta 
cu atâta pasiune, n'a fost în- 
frântă decât de moartea sa, la 
începutul unor frământări gi- 
gantice, cari, poate, vor aduce 
un răspuns pesimiamulul său. 








MIRCEA LĂZĂRESCU 








Pai 


| $ 


Rândurile modice ale acas- 
tui fișier nu sunt deloc sortite 
să aducă vreo îndreptare. 
Dealtfel, rostul și înţelesul fișie- 
rului nu este decât acela pe 
care l-am precizat cu câteva 
numere în -urmă. O simplă e 
nunţare de impresiuni, o ne- 
voe de a destăinui și altora 
gândul răsărit pe marginea 
vreunei lecturi. Deaceea, doar, 
în acest domeniu restrâns tre- 
bussc privite afirmaţiile lui, 
dacă se pot numi afirmaţii, 
chiar dacă de astă dată do- 
meniul ar părea mai lărgit, 
mai demn de a îi considerat 
critic. Dar fiindcă, haina face pe 
om, vom ruga pe cititorii noş- 
tri să-l considere precum este 
însemnat în capul acestor co- 
locme: un simplu fişier, fără a 
cenceta cauzele unor atacuri 
împotriva umei instituţii pe 
care o stimăm cu toții, desigur 
şi pentru care autorul acestor 
rânduri are o reală admiraţie. 


Cred că este chiar momon- 
tul după această foarte lungă 
introducere care, față de pu- 
ținele concluzii ce vom trage, 
ar îndemna pe gititori să spu- 
nă împreună cu bătrânul Ho- 
rațiu —  parturiunt montes. 
nascitur ridiculus muz —, să 
fim mai clari, numind 'institu- 
ţia a cărei stimă c avem ne- 
zdruncinată și exprimându-ne 
părerea noastră prea umilă 
asupra unor laturi atât de lip- 
site de importanţă, încât nici 
singuri nu le-am luat ssama, 
ci doar urmărind în prețioasa 
lucrare, Opera lu Caragiale, 
apărută în mai multe vohime 
sub îngrijirea dlui Șerban 
Cioculescu la editura Funda- 
țiilor regale, articolele admi- 
rabilului critic al 'slăbiciunilor 
românești, ne-am gândit la e- 
temitatea românească, (trist, 
dar adevărat), al observaţii- 
lor lui Caragiale. 

Observaţiunile critice cari 
îndreptăţeau atitudinea lui 
violentă porneau dela un 
fapt foarte simplu şi  bomal, 
a cărul simplă şi banală 
repetire astăzi, (ce este mai 


ss 


ă 

grav : fără întrerupere de 
la vremea publicării săgeţilor 
nu puţin înveninate ale eriti. 
cului sus numit), ne permite, 
mu să îndnăznim a ne ase 
mănă, prin atitudime, unei 
personalităţi atât de străluci- 
toare, precum a sa, ci de a 
readuce în conștiința publicu- 
lui, sublinierea. lui. 

Caragiale ss arăta revoltat, 
ecasta e cuvântul, faţă de pro- 
gramul teatrelor noastre, care 
fără excepție, parcă  ferme- 
cate, aveau în reportoriul lor 
înscrise, omi dearândul (emli 
ce au urmat au adus dovada 
că farmecul a durat şi în 
unma observaţiilor lui), aveau 
înscrise, zic, o majoritate a- 
proape absolută ds „locali- 
zări”. Erau mânate de pa 
siunea transformării în ara- 
bă printr'o schimbare ds nu- 
me și de. haine, fără niclo 
arije la timpul când s'ar fi ju- 
cat acea piesă şi dacă conve- 
nea mentalității noastre. 

Aducea Caragiale, o pildă 
demnă de remarcat: - Dacă, 
zicea el, s'ar pune pa ua pa 
rete portreul Papsi C:emenit al 
Vil-lea, scriindu-se dedesubi: 
acesia este po:tretul mitropo- 
Jitului Dosoiteiu localizat de... 
(numele nu mai importă fiind 
un atac personal), oare sar 
ajunge la um rezultat aprecia: 
bil? Nu vom imsista mai mult 
asupra spuselor lui Caragiale, 
evidența atinmaţiiior  susţinân- 
du-se prin ea însăși; exemplul 
unei piese citate da Caragiale 
în care, un Domnitor român 
de prin leartul 1500. acordă un 
brevet S. G. D. G. unui fost 
oştean al său, aceasta pentru 
sprijimirea industriei naționale, 
este poate tot atât de reușită 
ca şi atâtea alte „piese de 
astăzi, pe care nu le numim, 
nevoind să facem personall- 
tăţi, dar dorim prin mode 
tele noastre cuvinte să atra- 
gem atenția asupra acestui 
nefericit sistem, lipsit de noi- 
mă şi pe deasupra indecent. 

DIMITRIE POPESCU 





(Urmare în pag. 2-a) 


In numărul viitor vom începe pu- 


blicarea unei admirabile nuvele: 


„CÂND DOARME PĂMÂNTUL, 
de MIHAIL ŞERBAN 





| 


A ADI DINCOLOsDE TA MDA 





MIŞU FOTINO 








Cronica dramatică 


COMEDIA: 
„PAPA LEBONNARD“ 


Cronica aceasta vine, poate, 
ceva cam târziu, după ce majari- 
tatea criticilor dramatici și-au 
spus părerea atât despre această 
nouă versiune a străvechiului 
„Papa Lebonnard“, cât gi despre 
interpretarea pe care ay înţeles 
să i-o dea aotorii teatrului Co- 
media. 

Ceeace am remaroat mai ales 
în ultimile cronici dramatice — 
le citim și noi, fără să avem, 
intenția să facem o „cronică a 
cronicilor gramatice“ — au fost 
aunoștinţele pe cari au dovedit 
că le au domnii cronicari dra- 
matioi în ceeace priveşte textul 
iniția] al lui Jean Aicard, cât şi 
transformările pe cari le-a su- 
feriţ de-alungul anilor, 

EAte foarte explicabilă această 
gilință care şi-au dat-o domnii 
critici de a lămuri rolul pe care 
l-a jucat un confrate, d. Mircea 
Ştefănescu în această foarte do- 
mestică melo-dramă, 

S'a putut autfâl constata că tex- 
tul (în versuri) al tui Jean Ai- 
card a fosţ intăturat, d. Mircea 
Şietănescu, folosindu-se pentru 
realizarea acestui nou tătic, mai 
ales de textul mult rovăzaţ ai 
lui Novelu. 

Ceeace u păstrat aproape ne- 
schimbat, d. Mircea Ştefănescu 
fin acest text, este finalul acta- 
lui II (cludat lucru, toomai cea 
mal aplaudată parie a piesei). 

Acesi final de act, se bizue mal 
ales, pe scena tare a explicaţiiler 
dintre tată şi fia. 

De altfel marele neoret ai suc- 
ecsului de pe timpuri, realiza, de 


majoritatea melodramelor, este 
tocmai această scenă, puternică 
şi explicativă, aşezată de prete- 
rință în finalul penuitimului act, 

Până la această scenă, acțiunea 
piesei se scurge, lin și onest 
fără prea mari complicaţii. Pe 
scurt, aceste  melodrame sunt, 
până la scena cu pricina, uşor 
plăcut plictisitoare, 

Publicul, preveniţ, asistă docil. 
Se pregătește pentru scena mare... 
Care nu întârzie să vină, să im- 
presioneze până la lacrămi și să 
smulgă ropote de aplauze. Apoi, 
cortina cade şi când se ridică, 
din nou, acţiunea îşi reia gursul 
normal, adică domol 

Așa, cel puţin, se petreceau 
lucrurile în alte vremuri. Iar suc- 
cesul dobândit  aotuialmente de 
Papa Lebonard dovedeşte că 
publicul nu s'a schimbat prea 
mult, Bine înţeles, ne întrebăm 
dacă spectatorii ar fi reacționat 
la fel de favorabil şi în faţa tex- 
tului lui Novelli. Pentru asta, de 
altfel 's'a recurs l4 d. Mircea Şte- 
fănescu. Acestia a păstrat scena 
tare (aceea care-i place atât de 
mu4 publicului), transformând 


“cu desăvârșire restul piesei. Și 


aceasta, măi ales pentru ca toc- 
mai scena cu pricina să pară ve- 
rosimilă. 

D. Mircea Şietănescu a cerut 
greaua misiune de a convinge pu- 
blicul că în vremurile actuale 
probiema bastarzilor mai poate îi 
o piedică în valea m doui tineri 
cari se iubesc. 

Care a fos procedeul său? A 
luat un tătic oarecare şi i-a dus 
la teatru — pe vremuri, explică 
dânsul — să vadă Papa Lebonard. 

Tăticul e văzut şi a ţinut minie 








tot. Iar atunci, câng i-a convenit, 
şi-a adus aminte de tot ce văzuse 
şi a procedat la fe! ca Papa Le- 
bonnard. Bine înţeles, la început 
sa dat în suilelul lui 9 mică 
luptă, 

Nu putea să-și închipue dânsul 
ca lumea, astăzi să mai aibe ace- 
leaşi concepţii învechite, din 
trecut. 

La sfârșit, însă, îşi dă tăticul 
seama că nimic nu se schimbă pe 
lumea aceasta, etcaetera, etcaetera 
etcaetera.,, 

Bine inţeles mâna d-lui Ştefă- 
nescu se simte în tot timpul pie- 
sei. De cele mai muite ori cu 
folos. 

Și nu supără, chiar atunoi când 
nevasta lui tătiou vorbegie, Ia fel 
ca atâtea surori ale sate din alte 
piese românești, prost franţuzeşte. 

Ș ioricât de modemi am fi, ne 
pune ușor pe gânduri batjocori- 
rea poerului Costake, de către 
tăticul ceasornicar, 

Boer Costake nu mai este, ca 
eroii din „Papa se lustruește“, un 
parvenit. 

Este un autentic boer de viţă 
veche şi nu ni-l închipuim batjo- 
corit de un ceasornicar... Dar s'ar 
putea să ne înșelăm. 

Rolul principal a foaţ înter- 
pretat ae d. Mişu Fotino. 

Auziserăm că dânsul a fost 
mare în Fraâcul. Şi noi nu-l ve- 
deam, în ultimul timp, decât in 
rouri de-a doua mână. 

A trebuit Isă fie scos la lumină 
„Papa Lebonnard“ pentru ca să 
ne dăm seâma că d. Fot'no esie 
un ac'or de nebănuite, până acum, 
resurse dramaţice. 

Prea este lăudată în ultimul 
timp orice actriţă de revistă, pen. 
tru ca să mai găsim acum cuvinte 
potrivite pentru a exprima admi- 
raţia noastră. Un simplu sfaţ pen- 
tra cititorii noștri: duceți-vă să-l 
vedeţi pe a. Mişu Fotino în „Papa 
Leborinard“. 

D-sa Silvia Fulda a interpretat 
cu mult haz un rol potriviţ ţem- 
peramentului său. 

D. Ion Aurel Manolescu a fost 
în linia justă a rolului. 

D-ra Virg'nica Popescu a do- 
vedit că este o elevă silitoare. A 
învățăt pe de rost rolul! încre- 
dinţat. Atât şi numai atât. 

D. Al. Alexondrescn, un ele- 
menţ tânăr al Teatrului Naţional, 
sa acomodat iute cu scena mică 
a tea'rului Comedia. 

Ne amintim să fi scris, cu oca- 
zia examenelor dela conservator, 
în termeni buni despre eleva Ya- 
rodara Nigrim. Nu acelaș lucru 
putem să-l sorim astăzi şi despre 
actrița cu acelaş nume. Avem, 
însă, răbdare. 

D. Hociung, foarte reuşit în- 
tr'un rol episodic. 

La fel ca și interpretele celor 
două mătuși, 

In decorul reuşit al d-nei Cella 
Voinescu, plesa a fost pusă în 
scenă de d. Sică Alexandrescu. 
Care a dat câteva interesante su- 
gestii (interesantă, bătaia în con- 
tratimo, la ora 10, a ceasornicelor 
din perete). 


TRAIAN LALESCU 








— G ONG == 


ELIZA PETRĂCHESCU 


a cărei apariţie pe scena Stu- 
dioului, în „Copiii pământului”, 
a însemnat o categorică consa- 
crare, face parte acum din dis- 
inibuţia piesei „Fascinaţie” care 
se repetă la Studio, sub direcția 
de scenă a d-lui Soare Z. Soare, 

Alături de  d-nele Marietta 
Deculescu, Nataşa Alexandra, de 
d-nii George Vraca şi Mihai Po- 
pescu — Eliza Petrăchescu se va 
înfățișa de astădată publicului 
întrun rol cu totul deosebit de 
cel pe care la interpretat în 
„Copiii pământului”. Publicul va 
avea astfel prilejul să-şi verifice 
buna impresie lăsată de jocul 
julburător al Leanei Târziu. 


În ce a unui 
GEORGE VOINESCU... 


„Lucrează febril. Pentru primăva- 
că, pregăteşte o vastă... „istorie a 
omenirii”, texţ şi desene, în care 

ă... nebunia autorului lui „Ha- 
lamuc-Palace-Hotel” va avea pri- 
aj do largă destăgurare. 





In afară de această operă... 
științifică, George Voinescu mai 
pregăteşte două cărţi de humor: 
prima, în colaborare cu aprecia- 
tul humorist Virgiliu Slăvescu, 
se va întitula „Picant-Palace-Ho- 
tel” şi promite să fie o surpriză 
senzaţională... cel puţin ca pre- 
zentare tehnică (asupra căreia cei 
doi păstrează cel mai profund se- 
cret). 

In sfârşit, a treia care, care va 
apare cât de_ curând, scrisă şi 
llustrată de George Voinescu, se 
va intitula sugestiv: „Dragoste 
în pes alecgătoc”. 


MYA APOSTOLEŞSCU 


care zece ani a rămas credincioa- 
să teatrului de revistă, se va lăsă 
pare-se ispitită să abordeze rolul 
care a consacrat în film pe cele- 
bra vedetă germană Marllene 
Dietrich. 

Nu suntem încă în măsură să 
dăm amănunte asupra acestui 
spectacol prin care Aurel Maican 
si Puiu Maximilian, năzuesc să 
urce câteva trepte în erarhia ar- 
tistică a Capitalei. 

Putem afirma insă, cu toată 
convingerea pe care ne-o dă o 
îndelungată experiență teatrală, 
că fosta balerină a Operei Ro- 
mâne, ajunsă la rangul de primă 
vedelă a scenelor de revistă, își 
poate ingădui să joace orice, fără 
a se teme de vreun eșec. 

Fiindcă Mya Apostolescu este 
o actriță de autentică vocație. 


PROTEŞTUL 


pe care câţiva foşţi ucenici şi 
admiratori ai d-lui Victor Ion 
Popa l-au făcut la ministerul 
muncii, pențru a dovedi câţ de 
nedreaptă a fost salarizarea lor 
cu prilejul  încadrărilor făcute 
recent la Teatrul „Muncă şi Lu- 
mină”, este comenta de revista 
„Galeria” cu e evidenţă bună- 
voinţă, 

In așteptarea anchetei, soli- 
citată de reclamanţi, vom obser- 
va numai că cel puţin unul din 
argumentele „Galeriei”, nu se 
cuvenea folosit. 

Faptul că d-na Maria Mohor 
obţine la alt teatru, unde a fost 
invitată să joace în reprezen- 
taţii, un gaj de 2000 lei pentru 
fiecare spectacol, demonstrează 
cu prisosință că însușirile artis- 
tice ale domniei-sale nu sunt 
apreciate numai „in familie”, de 


vreme ce salariul acordaţ soției 
sale, de d. Victor Ion Popa, nu 
atinge decât abea jumătate din 
ceiace i se oferă d-nei Mobhor, în 
alţ teatru. 

Noi nu vrem să luăm aci apă- 
rarea nimănui, 

Dar o cauză nu se poate câş- 
tiga prin acuzaţii nedrepte. 

8, »D. 





GALA DE DANSURI CROATE 


Publicul nostru este îndeajuns 
de familiarizat cu dansul d-nei 
Mercedes Pavelic, încă din anii 
trecuţi, şi nu putem spune că 
spectacolul acesta a adus idei noi. 
Impresia generală este că dansa- 
toarea croată nu se realizează 
semnificativ decât în dansuri ţă- 
răneşţi; ni s'a părut că dincolo de 
acestea nu izbuteşte să depăşească 
o pantomină lipsită de adânci- 
me dramatică. Mai remarcabile 
au fost „Dansul Ciobanilor Ro- 
mâni” de o puritate, de o noble- 
țe fermecătoare şi „Fetele din 
Dalmația” ce evoca în stil şi co- 
stum vechile dansuri persane. 

O adevărată revelaţie a tost ta- 
lentțul bogat de promisiuni al 
d-rei Ida Proşteanu. In mai toate 
țemele executate (menţionăm 


 „băiatu”) d-sa a interpretat cu 


prospeţime cu accente de nespus 
umor, cu o senzualițate sănătoasă 
(în „tânăra ţigancă”)  aneodota 
propusă, D-ra Ida Proşteanu a 
realizat cu tinereţea şi farmecul 
d-sale plastic un acompaniament 
deosebitd_ nei Mercedes Pavelic. 
D-ra Inge de Galzigna se pare 
că-şi va găsi realizarea cea mai 
desăvârşită ca şi Mercedes Pa- 
velic tot pe linia dansurilor popu- 
lare în care a adus forţă, vervă și 
graţie totdeodată. 
E pi pP.L 


d 


UNIVERSUL LITERAR 








Ecranul 


CINEMA ARO; 
La Sud de Pago Pago 

Un film de aventuri ce păcă- 
tuește printr'un final de ope- 
retă, i 

Întâlnim dealungul calor opt 
sau zece acte, toate elementele 
ce pot asigura un succes de pu- 
blic. Acţiunea ne transportă în- 
tr'o fermecătoare insulă, fabrti- 
cată în studio, unde avem oca- 
zie de a face cunoştinţă cu niş- 
te oameni foarte cumsecade, 
malaezi de origină, cari îşi 
permit să trăiască încă departe 
de civilizaţia lumei europene. 
Una din distracţiile lor prefe- 
rate este pescuitul perlelor; 
graţie aptitudinilor lor de scu- 
fundători își permit să înfrunte 
pentru acestea adâncul ocea- 
nului. 

Aţi ghicit, desigur, că în 
această minunată insulă vor 
poposi niște oameni albi, lipsiţi 
de scupule şi dornici de rapidă 
îmbogăţire, din a căror cauză, 
bieţii malaezi vor avea mult 
de suferit. 

În sfârşit, fumul este închi- 
nat nevinovăţiei oamenilor cari 
trăesc departe de restul lumei. 
Fiind însă mult praa bătătoare 
la ochi, diferențierea se face 


astfel între  personagiile . fil- 
mului: albii, oamenii răi, şi 
malaezii, oamenii buni. Dar, 


pentru ca spectatorii albi să nu 





TEATRUL DE AZI 


(= 


i A 
= 





CLEO HURMUZ 
o. amntiată de mâine 





fie prea mul răniți în amore 
lor propriu, apare pe ecran şi 
0 femeie albă obişnuită 
amestec, vampă şi, totuşi fe- 
meie cumsecaule — care, după 
un invidiat popas alături de un 
prinţ malaez, îşi dă 'seama de 
mocirla în care se bălăcea şi 
moare frumos şi demn, salvân- 
du-și iubitul şi făcându-ne să 
ne gândim la finalul ultimului 
film cu Marlene Dietrich: 
„Destry”. 

Bineinţales, această reprezen- 
tantă a sexului slab nu uită 
să spună, înainte de a muri, 
câteva fraze ce par a conține 
secretul fericirii semenelor ei. 

Deasemenea, filmul fiind 
foarte moral, toți oamenii răi 
sunt pedepsiţi (adică omorîți) 
lucru pe care publicul îl re- 
gretă puțin, fiindcă oricâtă si- 
linţă şi-ar da Victor Mc. Lag- 
len să pară rău, este totuși 
foarte simpatic (mai ales în 
scenele în cari pumnii săi pu- 
ternici au un rol important în 
bătăile deslănţuite). 

Intorcându-ne la malaezi, 
vom remarca un fapt: cu toa- 
te că dânşii trăiau departe de 
civilizație, aceasta nu-i împie- 
dică să vorbească perfect en- 
glezeşie şi să se poarte după 
ultimul cod al 'manierelor ele- 
gante, găsibil în marile libră- 
rii ale New-Yorkului. 

In afară de Victor Mc. Lag- 
len, a mai apărut în film şi 
John Hall. Scenariul ne lasă să 
înțelegem că femeia fatală 
(Frances Farmer) a fost impre- 
sionată de sufletul lui curat. 
Bănuim că nici fizicul junelui 
„dandy” malaez nu a lăsat-o cu 
desăvârşire indiferentă. 

Apetisanta Frances Farmer 
îşi face în acest film datoria, 
adică : spune textul. 

Oiimpe Bnadna e foarte dră- 
guță şi tot foarte puţin talen- 
tată. 

Exterioarele, în cari regă- 
sim atmosfera Ciclului Malaez 
al lui Somerset Maugham, sunt 
o încântare pentru ochii spec- 
tatorilor, întotdeauna gata de 
a trece cu vederea neverosimi- 
ul în astfal de împrejurări. 

ADRIANA NICOARĂ 





DESPRE 


CUBISM 


Urmare din pag. I-a] 


Cubismul reunește sub acest nume viziuni de lume 
şi viaţă foarte deosebite între ele, şi vederi, fiziolo- 
gic vorbind, tot atât de diverse. S'a aruncat asupra 
Cubismului un văl de nemeritat desinteres şi po- 
negrire, din pricina legei specifice a mediocrităţii 
care cere să înjuri tot ceeace nu intră în grătarul 


cerebelului propriu. 


Cine condamnă Cubismul, uiţă că graţie lui avem 


astăzi o pictură care ne scuteşte de 


neplăcerile 


infinite ale prestigiditaţiilor tehnice neoneste, ale 
școalei posi-neo-impresioniste, pastişă enervanţă a 
unei viziuni picturale cu multţ şi original miez pe 
vremea, generaţiei Monet-Sisley-Pissarro. Cubismul 
nu poaie fi înjurat îără să fie cunoscut, după cum 


nu poatţe îi condamnat 


plein-airismul pentrucă 8 


permis bolovanii de lumină nevibrantă ai lui Ipolit 
Strâmbu, Orice teză se bagatelizează odată şi odată, 
și un mare poet român avea dreptate, de curând, 
să scrie într'un „foișor” al său, că jumătatea spe- 
cifică de ton propriu, nimerită de un artist înţr'o 
viaţă, dar numai a lui, şi nouă, devine curând popu- 
lară graţie bâlbâielilor mărunţeilor care-au scoba- 
rât-o de-agata în arpegiile lor școlăreşti. Cubismul 
pe care l-am cunoscut noi, în România, era exage- 
rat, ostențativ şi obstrucţionist, pe cât de lipsit de 
sensuri adânci şi de suportul unui veritabil talent. 


Cine a avut însă prilejul 


să privească, la ele acasă, 


un Bracque, un Delannay, un Picasso ori un Roger 
de la Fresnaye, un Gleizes, un Lâger ori un Juan 
Gris, un Marcel Grommaire, ori numai un Duiresne, 
acela nu mai poate face caz comun cu onorabilul 
„Monsieur 'Tout-le-Monde”. | 

Dacă respectabilul Domn, care la noi se îndoctri- 


nează cultural ca Ipingescu, din „Vocea patriotuiui 
naţionale”, ar afla că de cubism sunt suspecți, (în 


afară de Cezanne, care e de obiceiu numit părinte 
al acestui curent), El Greco şi uneori seraficul Fra 
Angelico,de-o-potrivă cu Paolo Ucello și Pierro della 


Francesca, desigur că.... 


„Desigur că știrea nu i-ar schimba părerea, pen- 


trucă prea 


bine informatul și 


a-toate-ştiutorui 


Domn ,„Toată-Lumea”, până azi, „n'a avut onoa- 


rea”... 


Vom încerca să împlinim această formalitate de- 


alunguli articolelor viitoare. Și nu 


ne îndoim că 


„numiţii”, se vor simţi măguliţi, să-l cunoască pe 
Domnul „Tout-le-Monde”. : 


ION FRUNZETTI 





Da 


24  lanuarie 1942 


na 





i 


a AI 
i 


VIBRGINICA POPESCB 





nica 





Sl 











WILHELM EEMPFF 


Nu întotdeauna penţru ace- 
leaşi motive un pianist este con. 
siderat mare, în arta căreia s'a 
dedicaţ, 

Unii şi-au câștigat titlui în faţa 
lumii în măsură să aprecieze şi 
să infiuenţeze asupra „cotării“, 
prin personalitate, Alţii prin 
proporțiile virtuosităţii. Repre- 
sențanţii unei rase, prin abili- 
tate, 1a pian și mai ales în crea. 
rea sistematţică a unor mituri, 
Insfârșit, şi, dacă scriem acest 
cuvânt, ne referim numai la ar- 
ticoiul mostru, iar nu la toate 
cauzele care au câștigat celevri- 
tăţi şi care s'ar mai putea cerceta 
indelung, unii interpreţi au fost 
consacrați de clasă mare pen- 
tru exemple de adevărate ape- 
cializări în interpretare, 

Cei mai mulţi din cei cu ade- 
vărat mari, su întrunit chiar 
mai- multe din punctele citate 
mai aus, în afară de cal de al 
treilea care  represintă metode 
iar mu daruri şi virtuți în artă 
și care a fost exploatat de pia- 
niştii semiţi, a căror faimă dacă 
a fost laborios alimentată de şot 
felul de interesaţi sau de influ- 
enţabili, n'a putut totuş face pe 
nici un adevăra şi cinstit înțe- 
legător de Artă să-i apropie, în 
trecut de un Mozart, Scarlatti, 
Chopin, Lisxi, mai aproape de 
zilele noastre de un d'Albert sau 
Busoni, astăzi de Cortot, de Gie- 
sekimg, de Hicardo Vinies. 

Printre marile individualități 
antistice ale pianului, nu numai 
actuale, dar desigur printre cele 
mai surprinzătoare pe care a pu- 
tut să le întâlnească cândva mă- 
estria pianului, aceea lui Wil- 
helm MKempit reprezintă într'a- 
devăr un fenomen de supunere a 
sunetului, o culminare în stăpâ- 
nihea şi evoluarea, după voie, a 
expresiei. Wilhelm Kempift de. 
pășeşte totalmente ceeace şco- 


muzicală 





, lile şi mmeșteşugul cel înalt esi_ 


guraţ de ele pot oferi unui oon- 
certist, chiar astăzi când pre- 
gresale îm acest domeniu au a 
juns uimitoare, 

In primul rând, se poate spune 
că Wilhelm Kemp?f a descuperit 
secretul penumbrei sonore, e- 
cretul adoptării la lumea tonu- 
rilor muzicale a celei mai subtile 
tehnici de clarobscur pictural. 
Sunetele, când pianistul o de- 
zreşte, se învălue într'o super- 
delicată vaporizare, creând cou- 
tururi de o discreţie, un înti.. 
mism, o guavitate poetică, extra- 
ordinară, In această pastă priel- 
nică celor mai țainice şi mai 
lăuntrice mărturisiri de gând 
şi nuanţă a emoţiai, Wiihohm 
Kempti plămădeșie o lume cu 
totul nouă şi fără incetare re- 
imoită de sugestii sonore, de in- 
flexiuni cu totul neaşteptate faţă 
de rigiditatea presupusă a mi- 
cuţelor ciocănaşe, față de relati- 
vul automatism at pianului. 

Este un caz de educare mus- 
culară a mijloacelor manuale, 
dusă la un grad excepțional. 
Este rezultatul unui joc de pe 
dală ajuns la o virtuozitate a 
„degrade“-ului, a pluralizării e- 
fectului a complexității și de_ 
sajului, iarăşi de necrezut. 

Dar este gi dovada unti na- 
turi muzicale cu totul privile- 
giate, al unei facultăţi de ri- 
ziune poetțică, de pătrundere psi- 
hică a muzicii, într'adevăr de e 
configurație aparte, de un cu_ 
prins artistic, de e inepuizabilă 
bogăţie. 

Și, nu este decâţ o trăsătură 
caracteristică din acelea al că- 
ror mănunchiu îmbelşugat fae 
din Wilhelm Kampff pianistul 
de spusele căruia nimeni nu se 
va simți vreodată obosit şi na 
va putea avea vreodată impre- 
sia că le-a mai auzit, umdeva, 


ROMEO ALEXANDRESCU 





FISIER 


(Urmare din pag. I-a) 


De ce oare să fim nevoiţi, a- 
t&ţia ani sourși dela invective- 
lo lui Caragiale, să subliniem 
că de aiunci, apromps nicio 
piesă româmească na ţinut 
atișul timp îndelungat, că mai 
puţine s'au bucurat de lumina 
umui număr cal puţin îndoit de 
sezoane, dacă nu mai mult, 
iar autori al căror efort să fi 
fost încununat de un imeri:at 
succes, nu prea cunoaștem, 

Triste observaţii asupra 
dramaturgiei noastre, pe care 


“din nefericire le poate ob- 


serva oricine circulând pe 
stradă și citind afişele teatre- 
lor pline de localizări dubi- 
oase, despre alți autori dubi.- 
oși de duzină. 

Nu am vrut să fim pedamți, 
cu toate că sperăm cât mai 
curând să revenim asupra a- 
castei chestiuni și nici nu voim 
să recomondăm o reluare a 
tragediilor lui Sophocle sau 
0 reprezentare a misterelor 
medievale, în locul localiză- 
rilor. Trecerea ar fi prea vio- 
lentă, prea inexplicabilă prea 
imutilă şi chiar prea ridicolă, 

Dar nu ne-am putut împie- 
dica, urmărind  savuroasele 
fraze ale lui Caragiale să nu 
ne dâmdim la adâncimea, şi 
din nefericire juslețea tuturor 
biciuirilor sale. O readucere în 
actualitate a lui astăzi, ne a- 
pare o dreaptă prețuire a u- 
nuia ce a putut, printre puțini., 
„ține atșul' vreme indelunga- 





tă, bucurânduse în acelaș 
timp de harul divin caro i-a 
luminat activitatea în așa fel 
încât să se poată mândri de 
a fi observat unele eterna slă- 
biciuni românești, în epoca 
genminaţiei lor. 

* 

Dacă zilele noastre l-ar fi 
cunoscut pe Caragiale, aute- 
rul acestor rânduri s'ar îi vă 
zut molestat, cred, de acssta 
pentru blândețea cu care face 
unele observații, iar tocul fiin- 
du-i smuls din mână, cu totul 
în dit sens, și nu greșim con- 
turând cu mai multă  precă- 
zinme, mai violent, ar îi purces 
acastea ler serisi 

DIMITRIE POPESCU 





IEATRUL COMRDIA 





ION AUREL MANOLESCY 


are o interesantă apariție 
fa „Papa Leboanand“ 


ma 24 


flanuarie 1942 








UNIVERSUL LITERAR 





3 Îi isa 


Note germane Octavian Goga POPA-/UR.I 


FĂRĂ SĂ VREI 


te gândeşti la Luceafărul lui 
Eminescu  cețind Des Sultans 
Tăchterlein und der Meister der 
Blumen (Fata sultanului şi meş- 
terul florilor), balada care des- 
chide  remarcabilul cuprins al 
cărții Des Knaben Wunderhorn 
vechi cântece nemțeşti adunate 
de A. v. Arnim şi Clemens Bren- 
tano. (Ediţia la care ne referim 
este cea din 1845, apărută la Eg- 
bent Bauer în Chartottenburg). 

Să fie la mijloc numai tetra- 
podia iambică şi structura stro- 
fei ? 

Să fie, oarecum, şă asemănarea 
dintre teme ? 

Izvoarele Luceafărului sunt 
prea bine cunoscute. Insuşi Poe- 
ta l-a îmdicat pe R(ichard) E(u- 
nisch). Ar fi, deci, absurdă 0 
apropiere, în acest sens, a Lu 
cealfănului de Fata Suitanului. 

Ne permitem, totuși, să oităm 
cinci strofe : 

„Da kam zu îhr um Mitternacit 

Ein heller Mann gegangen, 

— Thu auf, thu auf, viel schâne 
Magd, 

Mit Lieb bin ich umfangen. 

— Woher, woher, o Jiingling 
schân ? 

im meines Vaters Reichen 
Mag keiner dir zu Seite gehn, 
Sich keiner dir vergleichen. 


— Viel schâne Magăd. du 
dachtest mein, 
Um dich bin ich gekommven 
Aus meines Vaters Konigreich, 
Ich bin der Meister der 
Blumen. 


O Herr, o Herr, ue weit, wie 
weit 
ISts zu des Vaters Garten? 
Dort mocht ich wohi în 
Ewigkeit 
Der schonen Blumen warten. 


— Mein Garten liegt in 
Ewigheit 
Und noch viel tausend  Meilen, 
Da uri! ich dir zum 
Brantyeschmeid 
Ein Krănzlein roth ertheilen“. 


(„De unde, de unie vii, fru- 
mosule tânăr? In împărățiile 
tatătui meu nici unul nu-ţi poate 
merge alături, nici unul să ţi se 
asemene, — Mulţ firnimoasă fată, 
te-ai gândit la mine — şi pentru 
tine am venit din țara tatălui 
meu, — eu sunt meşterul flori- 
ilor, — O Doamne, o Doamne, cât 
de -sjeparie, cât de departe e 
până la grădina tatălui? Acolo 
Aş vrea să îngrijesc, pe veci, de 
frumoasele flori. — Grăgina mea 
se găsește în veșnicie și încă 
multe mii de mile mai departe, 
acolo vreau să-ți ofer, ca po- 
doabă de mireasă, o cunună ro- 
gie“). 

Subiectul e interesant. Megte- 
rul florilor fiind însuși Lisus 
Hristos, fata Sultanului îl ur- 
mează şi e primită în sânul 
raiului, 





M. EMINESCU 


Ultimele patru din cele 24 de 
strofe ale baladei sunt de o fru- 
museţe unică, iară strofele 21 și 
22 de o frumuseţe deadrepiul e- 
minesciană, 

Să fi cunoseuț Eminescu acest 
cântec vechi? Exclus nu este. 
Să-i fi luat schema metrică ? Nu 
putem face nici o concluzie, cu 
toate că şi din acest punct de 
vedere Luceafărul Său stă unic 
în întreaga-i operă. 


CARȚILE CARI NE VORBESC 


Despre depărtatele peregrinări 
dle oamenilor destinații să cu- 
noască și alte zone decât pe acea. 
sta a noastră, sunt şi vor fi plă- 
cută zăbavă pentru toate catego- 
riile de cetitori. 

Nu înzădar am fost Robinson: 
su Bobinson şi Guliveri cu pe 
rând uriașul şi piticul naufragiat 
la țărmurile ciudatului Liliiput şi 
al impresionantului  Brobdignac. 
Atât De Foe cât şi Swift şi-au 
dat perfect de bine seama că 
opera lor nu poate fi altceva de- 
cât călătorie şi numai călătorie. 
Voiaj în basm sau realitate, dar 
călătorie. 

in fond, orice drum se pierde 
în zări magice şi, la urma urme- 
lor, orice carfe bumă e explorare, 
succesiune de căi interesante, 
peregrinare cu ţel anumit sau 
migrare din instinct. 

Pe lângă acestea, fiecare dintre 
noi purtăm ceruri deschisa 'n 


priviri şi un rudiment de aripi la 
glezne. 

Un :mpuls ancestral ni se tre- 
zește, din când în când, în su” 
îlet. Ca un glas de cocori sau ca 
îndepărtările, dela țărm, ale băr- 
cilor cu vele. 

Deaceea şi porțiunea de memo- 
rie în oare ni se înscriu lecturile 
despre mari călătorii, păstrează 
ceva de miraculos şi intim tot- 
odată. 

Fiecă-! urmărim pe un Nansen 
pierdut între gheţurile nordului, 
fiecăl vedem pe Stanley cufun- 
dat în pădurile continentului ne- 
gru, atenţia ne e la fel de încor- 
dată. 





ARNIM 


AM DAT, zilele trecute, peste 
trei cărți de călătorie. Le-am luat 
mai mult într'o doară: Gari-Gari, 
Leben und Abenteuer bei den 
Negern zwischen Nil und Kongo 


„(Gari-Gari, viaţă și aventură la 


negrii dintre Nil şi Congo); Ge- 
heimnisvolle Inseln Tropen-Afri- 
kas, Frauenstaat umd  Mutterre- 
cht der Bidyogo (Insule misite- 
rioase ale Africei tropicale, Sta- 
tul femeese şi matriareatul la 
Bidyogo) şi Siidsee (Mare de sud). 

Autorul acestor trei cănți, epă- 
rute întro ediție de mult bun 
gust, la DBG (Deutsche Buchge- 
meinschett), în anii 1930, 1933 și 
1934 este 


HUGO ADOLY BERNATZIK, 


nume pe care l-am citit pentru 
prima dată, silabisindu-l spre a 
nu-l pune pe k în locul lui i. 

Bernatzik, pasionat vânător 
şi sportiv cu undița e chinuit, 
«mi de zile, de dorul de a vâna 
în Africa. In cele din urmă, în- 
drăzni „saltul dela cerbii şi ur- 
șii transilvămeni, la marele vâ- 
nat african”. 

Dar tocmai acum se petrecu 
ceva  meobicinuit în sufletul 
său. Sutele de antilope şi tur- 
mele de girafe pe cari le în- 
tâlneşte la hotarul Abisiniei îl 
transformă. Pasiunea-i cinege- 
tică dispare și face loc altei pa- 
siuni. Nu cu arma vrea să mai 
vâneze, ci cu aparatul de fil- 
mat. Și, încetul cu încetul, îl 
vedem vrăjit de tot ce apar- 
ține continentului pe solul că- 
ruia călcase. Faună, aşezare o- 
menească, om, abiceiurite şi da- 
tinile lui, — ale acestui om ne- 


ENRICO PANZACCHI 
Se leagă uncori ciudate prie- 
contra- 


între oameni cu veşnic 
dictorii puncte de vedere. 


în ciuda complet diferitelor lor 
poziții față de viață și literatură. 
nedesptirțiți tovarăşi de chefuri 
ieșene şi de emoționante măr- 
turisiri făcute pe prispa boj- 
deucei proaspătului răspopit. 
Duhul țărănesc al lui Creangă 
regenera sensibilitatea  ceiuilalt. 
lar  Eniinescu izbutea să com- 
pleieze oarecum lacunele  lăsaic 
în cultura lui Creangă, de „fa- 
brica de popi din Folticeni”. 
Imposibilă în aparență, ca şi 
aceasta, a fost prietenia dinire 
marele Giohie Carducci și Enrico 
Panzacchi. 


La universitatea din Bologna 
fu mumit, către 1860, un tânăr 
profesor de literatură ituliană, 


care se impuse în scurt timp Ca: 
profesor, noei și critic; era Car- 
ducci. 

Se strânse în jurul lui un grup 
de tineri literați, dintre care 
Panzacehi era cel mai dotat, El 
e fondatorul, în 1867, al revistei 
„Rivista bolognese”, unde cola- 
borează însuși Carducci. „Liila- 
lico vate“ era atunci în epoca 
ceiei mai aprige forțe creatoare, 
când s'a închegat celebra culege- 
re „Giambi ed Epodi“, Se spune 
că nu de puţine ori, Carducci ar 
fi citit din vijelioasele învective, 
Lliândului lui prieten. 

Panzacchi era un suflet sette- 
centist rătăcit în plin secol al 
XIX-lea. Fizic și psihic, Pan- 
zacchi era reversul lui Carducci, 

In bunătatea și armonia îinte- 
rioară a lui  Panzacehi, găsea 





tenii, între temperamente opuse, 


Creangă și Eminescu au fost, tat 


greu, — care e frumos, cinstit, 
sincer și trăiește, din vremuri 
imemorabile, în dimensiunea 
unei culturi specifice şi salva- 
toare pentru dânsul. 

Va să zică primitivul pe care 
noi l-am numit, din neînţele- 
gere sau comoditate, sau inte- 
res, indigem sălbatec nu e :ceea- 
ce ne-a convenit să-l numim. 
Și Bernatzik restabilește lu- 
crurile şi restabilește adevărul, 
în pofida șefului englez şi 
spre rușinea prea mărginitului 
misionar alb. 

Dar nu numai africanul ci şi 
polineziamul, şi totul ce e, pen- 
tru noi feţe palide, om colorat, 
a putut trăi, bine rău, — dar 
mai muult bine decât rău, — şi 
fără de funesta noastră civili- 
zație. 

Cărțiie lui Bernatzik mărtu- 
risesc o frățească dramqoste a 
omului pentru om, mărturisesc 
un mare respect omenesc pen- 
tru tainele, pretutindeni  ace- 
leași, din cari izvoresc, în mod 
necesar, toate culturile omene- 
şti, — şi spum, răspicat, câtă 
nedreptate le-am pricinuit noi, 
a!'bii, tuturor popoarelor pe 
cari am ținut să le civilizăm cu 
forta. 

Hustrate bogat cu fotografii 
documentare, Gari-Gari, Ges- 
heimnisvolle Inseln şi Siidsee, 
sunt o pe cât de plăcută, pe 
atâta de înstructivă și, deseori 
revelatoare lectură. 


CU PREMIUL JOHANN 
PETER HEBEL, 


— unul din marile premii germa- 
ne, — a fost distins, pe 1941, ro- 
mancierul Emil Strauss. Sirauss 
împlinise, în 1941, 75 de ani. 





BRENTANO 


Reinhold Bulgrin a publicat, în 
editura West Ost din Berlin o 
carte despre celebrul autor al Al 
binei Maja şi aventurilor ei. 

Titlul cănţii lui Bulgrin este : 

Waldemar Bonsels, ein  deut- 
scher Dichter. 

* 

In 1941 s'au vândut, în Germa- 
nia, cărți în valoare de 1150 de 
mii de RM. Socotind au 60 de lei 
marca germană, rezultă că cifra 
arătată se ridică la 69 de mi- 
lioane lei. 


TRAIAN CHELARIU 


poate Carducri 0 compensație a 
caracterului său furtunos. 

Din prietenia aceasta, Punzac- 
chi a câștigat mult. Cum singur 
mărturisește, în unul din  volu- 
mele sale, dela Carducci a învă- 
„mai ales respectul pentru 

„Poesia sacră”. 

im 1872 apare primul său vo- 
lum, „Piccolo Romanziere“.  In- 
trun articol publicat în „Nuova 
Antologia“, Carducci face elogiul 
noului scriitor și Panzacchi  de- 
vine celebru. 

Celebritatea însă, dacă e ușor 
de câștigat, «e foarte greu de 
menținut. Panzacchi reușeşte şi 
acesta graţie talentului său de 
orator. 

Avea o extraordinară facilita- 
te de improvizație, o voce pro- 
pice nuanţărilor şi un fizic plă- 
cut care ar fi fost suficiente pen- 
tru succesul! unui vorbitor, Dar 
Panzacchi poseda şi o temeinică 
cultură. Literatura, muzica, ar- 
tele figurative, erau pentru el 
domenii egal de cunoscute. Un 
gust sigur și o mobilitate de spi- 
rit îl ajutau să găsească totdea- 
una nota justă și inedite cores- 
pondențe. 

Intre timp, fondă tot la Bolog- 
ma, în 1889, ziarul „Lettere e 
acti“ şi colaboră la nenumărate 
veviste, iar culegerile de  ver- 
suri nu încetau să apară; „Lyri- 
ca“, „,Vecchio ideale“, „Racconti 
e Liriche”, „Nuove liriche”, „Ri- 
me novelle“, etc. 

Panzacchi n'a fost un mare 
poet; dar a fost totuși un poet. 
Departe de nota gravă și largă 
a poeziei carducciene, poezia lui 
Panzacchi poartă marca unei 
imefabile grații, a unei muzica- 
lități interioare ușor aplecată 
spra melantolie. O poesia înde- 


Cădelniţut de îloriie grădinii cu 
miresme sfinţite de lacrima ste- 
lcjor, acolo pe costişa de plai, 
can poveşti, îşi împânzeşte pri- 
vitile în zarea de cleştar peste 
întinderi de veac si văi ritmate 
de dealuri. Se închină cu sme- 
renie, copleşit de vraja aminti- 
rilor cuvioase, din casa copilă- 
riei, a părintelui losif şi schi- 
țând largi semne de cruce or- 


todoxă,  şoptește pentru sine, 
grai de rugăciune: 
„Ce milostiv cești Doamne! 


Mi-ai miruit cu sirăluoirea în- 
făpturii minunate rodnicia visu- 
Tilor meie, 

„Peste veacuri m'a purtat Du- 
hul Tău, Părinte, şi orânduin- 
du-mi  cărarea ai despicat cu 
fulgerile dreptăţii Tale negura 
ce înghiţea zarea pașilor mei IS: 
toviţi. Cu dărnicie cerească a 
hărăzit cuvântului meu  hazu: 
sfinte şi puterea de farmec de a 
se sălăşiui înviforat în  brază 
sufletului, umedă da roua păt. 
mirilor, a fraţilor mei  înfrăţiţ 
cu glia. Din ea a odrăzlit belşu: 
de lumină și pornirea neogoită â 
jertfei sfinte. 

„Ce minunat mi-ai limpezi îs” 
vorul vieţii, din care mi-am adă- 
pat sufletul însetat, ca cerbi 
după unda limpede şi sub dulce 
povară a poveţii înțelepte mi-ar; 
pironit în veci privirea spre c: 
rămaşi cu glia'n braţe, cei osâ; 
diţi să plângă și să tacă, cu iai 
în vatra sufletului și cu sărăci: 
în prispa casei. Milostiv, mi-ai 
înflorit în fiinţă mugurii dra- 
gostei deapururi pentru clăcaşii, 
oşienii fără nume, poporul meu 
de umbre obosite și m'ai logodit 
împărăteşte cu firea împodobită 
cu frumuseți nebiruite, sărutate 
de raza soarelui de vară, care mi 


sa  furişat  binefăcătoare sub 
pleoapa-mi ostenită. 
„Cu raza înţelepciunii Tale, 


mi-ai deslegat taina şi farmecele 
firii şi m'ai învăţat să torn în 
braţele neamului, umilit şi chi- 
nuit, tăria urii şi a iubirii. Și 
ucigându-mi patima din sânge, 
am strâns în potirul inimii mele 
jalea şi lacrimile celor îngenun- 
chiaţi de obidă, acelo în vatra 
pământului strămoşesc. 

„Cu  povața Ta, Milostive. 
mi-am încins sufletul şi am se- 
mănat harnic din traista lui, sto- 
lurile dorurilor fără leac, fie în 
bătătura horilor, fie în tinda șe- 
zătorilor sfătoase, ca ele să tre- 
mire veşnic în sufletul feciorilor 
la coasă şi al fetelor, la seceră, 
asemenea stelelor pe cer. Cu ele 
am deslănțuit voiniceşte  neim- 
păcatul vifor, în care urlă şi 
sem robiile de veacuri, 

„ până în tăriile 
cerului şi am descleștat de acolo, 
de sus, din bolta lui aprinsă, în 
smalţ de fulgere atbastre, chiotul 
de luptă răzbunătoare a tuturor 
pătimirilor noastre. 

„Da, Miostive Părinte, am se- 
mănat spornic în largul zărilor 
strămoşeşti furtuna protestărilor 
de veacuri, pregătind ceasul, pe 
care l-ai poruncit să vie şi în 
care să se sfarme jalea lanurilor 
noastre şi să se sdrobească car- 
tea legilor nedrepte. 

„Și visul meu alintat, drag şi 
sfânt, cu dorul căruia ne-au mu- 
riţ și moșii şi părinţii, mi-a fost 
stâlp de foc in negurile otrăvite 
de ura păgânului. Pentru înfăp- 
tuirea lui, peniru învestmânta- 
rea lui în haină de mare sărbă- 
toare, am luptat cântând şi am 
cântat lăcrimând, înfrățindu-mă 
cu toate stihiile şi farmecele firii, 





Note italiene 


aproape înrudită cu literatura e- 
legantă, a veacului al XVIII-lea. 
De o sensibilitate puțin pro- 
fundă, dar de o delicateţe rară, 
Panzacchi a reușit în unele poe- 
zii redarea unei adevărate  în- 
cântări impresioniste : 
„„Del colle i sentier lieti 
la nova luna imbianca; 
dei virenti querceti 
le foglie odo stormir... 
Magggio, bel magg:o maggio 
amor dei fiori, 
desio, r:so, petgor della na'ura; 
piovan dolcissime parole, 
dai nidi, e van le rondini sul 
lago, 
e i! bel rarnarro pe la piepe, al 
sole, 
mi guarda loi lucenti occhi di 
drago. 
(Magz.o) 
Din dea!, tăcuteie cărări 
le înăibeşte luna nouă; 
aud cum foşnesc frunzzie 
marilor stejari. 
Mai, frumosule Mai, Mai 
dragostea flo-ilor, 
Dar, bucurie, strălucirea naturii; 
Plouă dutei ciripituri 
din cuiburi, şi rângunelele stor 
spre lac; 
pe gard, în soare, frumoasa şo- 
pârlă mă priveşte cu  lucitori 
ochi de drac. 
(Mai) 
Cu ocazia centenarului naște- 
rii lui Enrico  Panzacchi  (1840- 
1940), Giuseppe Liparini u în- 
grițit un volum de poezii alese 
— (Enrico  Panzacchi,  Poesie 
scelte a cura di  Guiseppe Li- 
parini, editore  Zanichalli  Bo- 
logna, 1940)— cu scopul dea 
îmbunătăți poziţia poetului uitat? 
aproape astăzi. 


SORACTES 


pentru ca ele vijel:o2se să se răs- 
coale la luptă sfântă alături de 
fiii neamului meu, întru mărirea 
şi înfăptuirea idealului ce ne 
sfințește ființa de neam româ- 
nesc. 

Molitve!nicul şi ceaslovul, pâr- 
&hiile credinţei, dela botez pâ- 
nă'n prohod, m'au îndemnat pă- 
rinteşte la smerită închinare în 
faţa a'tarelor ce nd-au străjuit 
drumurile înfurtunate de urgia 
dumnezeiască a nădăjduirii noa” 
stre deapururi. 

„Mormintele din ograda bise- 
Ticii au fost pentru mine focuri 
de veghe neadormită 2 oștirilor 
tăcute ce aşteaptă  infrigurate 
ziua cea mare a Invierii. 


za 








OCTAVIAN GOGA 


„Și şinarila de pe şură, smulsă 
de aripa vântului, puiul de cio- 
cârlie de pe cumpăna fântânii și 
nevăstuicile din căpiţa de otavă, 
florile de lămâiţă, muşcaia din 
grădină şi macul din fereastră, 
porumbiștile sărenţuite de vân- 
turile toamnei, nucii şi plopii, 
străjeri credincioşi ai satului, 
costişa ce-l adăpostește sub Bea” 
na de pădure, pâraete şi ureușu- 
vile îndrăzneţe ale stâncilor din 
munte, toate le-am însuileţit şi 


le-am animat, orânduindu-le 
puterile de farmec, în câmpia 
luptelar ncogoite întru învest- 


mântarea visului sfânt în haina 
cezarilor străbuni. 

„Şi chiotul meu de chemare a 
crescut îndrăzneț şi voiniceşte 
prin plaiuri largi şi în munţii ce 
străpung norii, prin văi şi ră- 
zoare, trezină străfundurile pă 
mârtului și rumenind zările al- 
bastre, Codrii verzi de brad, îa- 
gii şi stciarii, luncile cu podoaba 


florilor nenumărate şi roiurile 
de fluturi sau înşiruit viteji, 
prin vraja cuvântului înaripat, 


în rânduri nenumărate de bătac 
şi faptă voinicească întru slava 
de peste vremuri a neamului. 

„Părintele sziului, au apostol 
siânt al vremurilor ce vor Sâ 
vină, şi-a strâns în Dumineci Și 
sărbători, întovărăşit de dascăl 
şi dăscăliță, toţi credircioşii 1n 
jurul potmolului spre a le ceti 
din răbojul vremii evanghelia 
pătimirilor şi a răsptătirilor 
drepte. Şi se înşiruiau cu lumina 
nădejdiilor în suflet clăcâşii se 
cerii şi ai coasei, iar Lae Chio- 
rul le înflorea nădejdiile pentru 
a le topi în vitor năpraznic cu 
braţe de flăcări, doar cântecele 
imi desferecate din cele două 
strune fermecate, plângeau in 
ochii tuturora. 

„Da, bietul Lae! ce soartă grea 
a purtat pe umerii vieţii! Să nu 
aibă el parte, copleșit de sărăcie, 
în raza nici unei singure tumi- 
niţe, dar întâia himinare care i-a 
intrat în colibă i-a fost menită 
să-i ardă la căpătâi. L-am povă- 
țuit b ând, ca un frate, acolo la 
căpătâi, sub raza luminării, adu- 


să pe furiș de fata primarului, 
să-şi ia şi lăuta cu dânsul în v-ş- 
nicie, spre a cânta în zările de 
mărgărint la  picoarele Tale, 
Doamne, durerea şi dorurile noa- 
stre, să Te înduioşeze şi pe Tine, 
Părinte. Poate se va furișa de 
sub sfinţenia pleoapei Tale o la- 
crimă dumnezeiască;  răsto- 
golindu-se prin zările argintate, 
să se oprească în inima norodu- 
lui de stele, ca şi neamul nostru 
să atbă o stea. 

„Și nu m'am smerit să ridic 
pe fătul băian, ce adumbriţ de 
Spice se trezise pe asprul aşter- 
mut de glugă, pe fiul oștenilor 
fără nume, ce duc războiul mare 
al tuiurora, în înaltul cerului 
spre a-l înfrăți în strălucirea ar- 
şiței dim slavă, în razele ce cad 
dogoritoare, cu vu:turui măreț din 
zare şi logodindu-l cu doina din 
dumtravă să fie solul siânt, iîn- 
fricoșatul crainic, izbăvitor al 
tuturor durerilor străbune. 

„Şi acum, aici în costişa plaiu- 
lui de munie, lunca odhnelor 
mele, privesc fermecaţ minunata 
rotunzire a visului inveșimâniat 
în măreţia hainei de mare săr- 
bătoare, a Invierii biruitoare. 

„Neamuri fără lege şi fără 
Dumnezeu, flămânde şi leneşe, 
orbie de trufie se vor ispiti să 
calce inflorirea Gummezeiască & 
idealului, să muşte în chip de 
vârcolac din trupul pământului 
strămoșesc. Să ştie însă, că în- 
treaza fire a întinderii gliei ro - 
mâneşti se va răsvrăti şi învifo- 
rată va iinvolbura zările şi va 
inteți valul urii împotriva duş- 
manilor co'ropitori. Brazda s.ră- 
moşească va fi una cu feciorii 
neamululi meu şi ei vor sfărârra 
orice încercare păgână şi haină, 
luminaţi de cred.mţa că unde pă- 
mântul e unit îrăeşte cu cei ce 
îl umezesc cu sudoarea muncii 
lor şi îl îngraşe cu sângele şi 0a- 
sele lor, Tu Doamme, ieşi ală- 
turi şi sporind vitejia şi fapta 
voiniceaacă întru libertate şi ne- 
murire, 


&. SANDU 


FILĂ BASARABEANĂ 


Insemin aici, sub zdrenţuită sară, 
Că sufletul în fund e tulburat 

Și foarte ochii mi Sau lăcrămat 
De ce văzură 'n ieste părți de ţară. 


Degeaba spicul grâului uroat-a 

Spre cer mustăți şi icre de bănet: 
Cu el zidiră alţii acaret, — 

Doar băniți goale trudei grele plata... 


Fundul Sărățicăi, 21 Iuli2 1941. 


SOMN 


Numai sânge, numai sânge... 
Drumul, valea, dealul, apa. 
Nopţilor li-i arsă pleoapa 
De cât chin pustiul strânge. 


Sânge tânăr, tânăr sânge. 
Tremur stâns de vânt pe zare. 
Singur, singur Carul Mare 
Peste frunţi de sloiuri plânge... 


Manaș, 28 Iulie 1941. 


Treci călare și te pierzi, 
Mâna de-o ridici nu poate 
Printatât belșug să 'nnoate 
Și să 'ntreacă spice verzi. 


Ca 'ntr'un codru: foșnet lung 
Vatra pieptului s'o împle; 
Cresc răcori suind spre tâmple, 
Inţintaţi ştiuleţi te 'mpung... 


Kagariyk, 21 August 1941. 


SVON DE TOAMNĂ 


Noroiu până 'n osii şi drumuri ser 

i opoase 
Mari clopote, sure, de vânturi spre baltă ; i 
Convoiul — omidă — coboară și saltă 
Prin soarele umed, prin clipele joase. 


Rămân lângă noapte — fii, inimă, tare! — 
Sergenţii N. Frunză şi Radu Arhire ; 
Pustiul le toamă cenușă 'n privire 
Şi-i cinge cu brâuri de soma şi uitare... 
Belieaevca, 8 Septembrie 1941. 
LANGA APE 
Stă 'n genunchi pe maluri şi se 'nchină 
Dimineaţă jefuită "n foi, 
Cu obrajii vineţi, nehodină. 
Du-mă, umbră, du-mă printre ploi, 
De lumini mă scutură! Detacuma 
Numai noi prieteni, numai noi, — 
Ţine pumnii, uite “curge bruma... 
Odesa, 20 Octombrie 1941. 


TEODOR AL. MUNTEANU 





d Li L] 
Zămistire 
Păstrează-mă, mâine nu voi mai fi... 
Adună-mă din fiecare clipă ce trece, 


Ochii aceștia nu te vor mai privi 
Când căpruiul lor o să sece. 


Deschide-ţi inima, — sunt eu 
Rodul sânului tău binecuvântat, 
Că de nu, mă vei aștepța mereu... 
Nu se mai întoarce cine a plecat. 


Primește-mă, ca să nu te miri mai târziu, 
Inţelege-mă, clipa marei voluptăţi vine, 
Mâine va fi în zadar, va fi în pustiu 

Să mă ceri şi să mă vrei lângă tine. 


Sărută-mă fruntea este senină, 
In curând stigmatul o va înfiera.., 
Când oglinda nopţii va să vină, 
Mă vei urî şi mă vei blestema. 


Dă-mi marele secret şi-apoi 
Oftează şi plângi, așa-i bine, 
Pentruca cel ce va odrăsli din noi 
Să fie vesel şi frumos ca tine. 


GEORGE PĂUN 





Le poliția orașului este mare fierbere 
de câteva zile. Servitorii, împreună cu 
vardiștii şi arestații, nu mai prididesc tot 
spălâni geamurile, șiergânăd tablourile: 
de praf și frecând podelele și clențele 
ușilor, Amploiaţii de toate categoriile — 
până şi diurniştii cari nu se prea omoară 
cu slujba — nu-și mai văd capul de atâ 
ta treabă, făcându-și de lucru prim bi- 
rouri, rânduind veg:strele, străduindu-se 
să pună toate lusrările în ordine în ve- 
derea evenimentului așteptat cu înfrigu- 
Ore. 

Da: cel mai ocupat și mai turburat se 
arată să fie și de aziă dată tot d. comi. 
sar Rică Anghimott, cel mai onest şi mai 
conştiincios funcționar al poliției urbei. 

Cu toată munca sa fără preget în aâ- 
ţia 'ani de serviciu, se pare, însă, că ne- 
cazurile, grijile și oboseala l-au cam co- 
pleșit de data aceasia. 

Cu vestonul descheiat, cu gulerul as- 
vârlit, undeva, printre registre şi cu chi. 
piul așezat „în derivă” pe cap, omul no- 
stru nu-şi mal vine în fire de câieva zile 
Ca să fim drepți și „imparţiali”, d. cozi. 
san Rică Anghimoit are, la urma urme- 
loz, şi motive de ce să fie enervat. In cei 
25 de ani de cânt slujeşte dumnealui ca 
polițist țara, cu abnegaţie și devotament, 
niciodată nu s'au abătut asupra lui ai. 
tea belele şi daraveri. 

— Maror îmi este Dumnezeu, — îşi 
vorbeşie ieși d. Rică privind inspăimân- 
tat maidărele de dosare, ordine și circu- 
lzre de pe biroul său de lucru, — am a- 
vut destule îmsărcinări în cariera mea, 
dar nu miau scos sufieiul ca asia. Sia- 
vă Domnului, au vsnit aicea şi minișiri 
și directorul Siguranţei și... prințul Suz- 
diei, tot figu:i simamdicoase și au mers 
țoate sirumă, 

Dar acum ? Să vină, odată, nenișorule 
și să-și ia postul în primire, că mi-au eșit 
peri cibil... Ce-z eu do vină să mă fi. 
bă atâta ? Poitim, zice el, uitânduze la 
calendar — azi e Joi și dumnealui tre- 
buia să sosească taman de Luni. Trea. 
băi asta ? 

Dar întrerupându.și puțin parorația şi 
aruncândurşii ach'i pe hârtiile din față, — 
pe cara le firunzăreşte nervos, d-iui Anghi. 
moft i sa cpreşte privirea pe o teegramă. 

— Na, acum altă belea. Naţi-o frântă 
că ţi-am dreso.Scu vorba ăluia : picpă 
sură-ți trebuia, că cea neagră nu mer- 
gea?" Nu mi-era destul că am atâtea an- 
garale cu venirea noului polițai | Acum 
altă trăznae, se supără d, Rică, aruncâm- 
duși cu ciudă chipiul de tavan. Apoi, li- 
niștindurse câteva clipe, își pune ochela- 


(ORE st 


Căpitanul George Neamţu 


întrebă într'un tărziu coinandantul coinpaniei 
pe sublocotenentui Niculescu Alexandru, unul din subaiternii lui. 
— Este timpul, domnule căp.tan. Trebue să se întoarcă. 


— Sia intors patrula ?, 


— Și nici o informaţie? 


Un zâmbet amar crispă întreaga faţă a căpitanului. Se scursese a- 
proape o zi fără ca patrula de recunoaştere să trimită vre-o veste, 
Detașamentul de atac se formase și conacul Kogarlâc trebuia oucer.i. 
Aşezat pe o colină de deal, înconjurat de ziduri şi case, conacui se 
înfipsese ca un cuțit în inima atacului diviziei de gardă. 
Trebuia cu orice preţ lichidat, altfel aripa stângă a diviziei 
îi ameninţată mereu de probabilele rezistențe comuniste din această re- 


„giune. 


Şi recunoaşterea nu se mai întoarse! Ochii căpitanului cercetau di- 
recţia pe care Se scursese în faptul zilei puternica patru.ă do rzcunoaştere, 


a plutonieruiui major Bobic Ion. 
Din, 


ştiu 


pe nepuză masă, Biinel 





re apus, soarele mărta orizontul câmpiei ukrainiene, 
când regiunea conacului Kogarlâc într'o mare cenuş:e, 

Păduricea din spatele conacului părea o pată neagră, în care cona- 
cul se saufunda, împins din faţă de razele soarelui în agonie. 

Pe drumul conacului Kogarlâc, plutonul lui Bobic ajunsese în apro- 
piere de Hutor Dobrojanskaia, lângă păduricea de salcâmi. In spre răsăr.t 
satul Seremberkova inchidea latura unui bastion natural, 
ce capriciu omenesc, pe comunicația Vigoda-Beliaevka. 











Le HA 


- Schiţă E mosiaitea inedită — 


rii pe nas şi citește textul telegramei cu 
glas tare : 

„Fiorosul bemdi! Mialcă evadat. Stop. 
Seamnalat prin regiunea județului Dv. 
Siop. Luaţi măsuri urgente pentru prin- 
derea și arestarea lui. Stop. instituit pre- 
miu pe capul lui Miaică 50 mii lei. Stop”. 

— Fi, acum ce ie faci, cum te descurti, 
pe undo scoţi cămașa Anyhimoatie ? — 
sa întreabă el copleșit de atâtea poveri, 
lăsând săi cală, încet, depeșa din 
mână, 

N'ajungea peniru urbea asia um eve- 
nimeni; ne trebuia musai două, face Rică, 
băt&nd cu dosul palmei în masă, Pe ăla 
care-l aşteptăm noi nu vrea să vină, iar 
pe ăsta la care nici nu ne gândim pică 
Se mon'ează 
curajosul comisar, dacă e aşa, le aran.- 
em noi cum se cuvine, 

Dar amintindu-și de telegruma cu pri- 
cind, poliiciul îi recitezie stârșitul, cu un 
azr vădit inveresurt, 

— Ei, barim, dacă l-aș dibăci pe Mial- 
că ăsta, ar mai merge. Mi-as mai scoate 
din pâreală. De, 50 de mii de lei, nui 
de colea. Apoi, unde mai pui numele și 
poza la jumale şi, cine ştie. mai pică şi 
vreo dizoraţie ? zice el puțin înveselit. 

Dar amintindu-și, iar, de noul polițai 
care trebue să sosească, se înciudează 
din nou şi bufneşta: 

— Da' să vină, neiculiță, și să mă sca- 
pe de dandanalele astea! Ce, eu sunt 
Christos să le fa pe toate? Ufl, face 


nenea Rică Anghimoit, lăsându-se greu 
2 scaun, cu cele 400 de kg. ale sale, 





După câteva minute de odihnă şi de 
meditare, vajnicul polițist sare ca înțepat 


si sumă lung. 


şi altceva. 


putea 


ca şi noi. 


Usa se deschide şi apare un gardian 
încrlt, mustăcios, cu ochii de bou speriat, 

— Ordinaţi, dom șăf |! 

— Mă, să pofiească la mime toți agen- 
ţii la raport. Ai înţeles ? 

— Țeles, străiți, dom șăt, — şi ieşind 
afară, coboară în grabă tropotind pe niş- 
te scări, îndrepiându-sa spre camera 
agenților, cari, în așteptarea vreunui or. 
din nou, joacă „barbu... 

După cam un sfert de ceas, vre-o opt 
agenți secreţi pot îi văzuli cum ies din 
camera lui Anghimeoii, şopiindu-și şi fă- 
cându-și socoteli. 

— Came io agăța, norocul lui | S'a'n- 
vâstit de premiu, Ce, 20 de mii de lei, e 
glumă ? Ai văzt ce-a zis dom șăt, porni 
a vorbi unul tare, scănpinându-se, gândi. 
tor, după ureche... 

După câteva ceasuri și mai bine de a- 
lergătură, timp în care au cercetat, cu 
Geamănuniul, fiecae văgăună, casate, 
podurile şi pivnițele gazdeiior de hoţi de 
prin mahalale, polițiști s'au reîntâlnit, 
rupți de oboseală, în inima târgului. 

In vreme ce poliția se perpeleşte pe 
jar, scommonind toate ungherele urbei, 
iără putinţa să dea de umnele primeidio- 
sului tălhaz refugiat prin locurile acestea, 
un individ între două vârste, cu barbă 
neagră, — coboară dealul dela gară, în- 
cst şi ferit. Când so apuce, însă, spre 
cantru, cstățecmul se dă după um colț 
mai dosnic și după ce privește în jur, 
spra a se asigura că nul zărește nimeni, 
își scoate o. oglinjoară si-si examinează 
barba cu atenție. 

Apoi, surâzând mulțumit, pornește mai 
dspaite, cmestecându-se prin mulțimea 
de pe strada principală şi privind vitri- 
nele luminoase ala bijuiierilor, blămarilor 
și băncilor, 

Cetăjeamul cu barbă se opreşte în 
d:aptul unei catenela din marginea pieţii 
cu mușiezii deochiaţi, cazi între două 
partide de „stos” sau „caranbolaș” pun 
ia cale vreo nouă ispravă, Cum intră în 
local, necunoscutul se strecoară aproa- 
pe neobserval de gioata dinnăuntm — 
care ţipă, înjură, se amenință, şi râde, 
ca întrun iamiareic, — cerută o masă 
măi retragă şi comandă o cafea, şi-şi 
scoate apoi un ziar din, buzunar. Dar 
n'apucă să-și arunce bine ochii pe ga- 
zetă, că în aceiaș ckpă câțiva găligani 
— apăruţi ca din pământ în pragul ușii, 
după ce.și rotesc privirile prin cafenea, 





De ce tocmai lui i-a dat ordin să-şi trimită: oamenii ? 
Dacă ar îi plecat cu toţii, atunci jocul era altul, 
mana cui mergeuu. Dar sşa! Bobic era viteaz, o ştia el, dar... 


Intervenţia subalternilor îi curmă gândurile. 
— Domnule căpitan, se va întoarce Bobic. Ştie el să iasă din toate 
incurcăturile, Până mâine dimineaţă e timp destul, Suntem 
ln August şi nopţile par luminate ca ziua. 
—— Jacă bună | Imi ghicirăți gândurile. 
— Știm noi, că numic nu vă poate frământa inima mai 
grija de oamenii dumneavoastră. Și acest lucru îl ştiu şi ei, tot aşa de bine 


Vorbele camarazilor îi readuseră voia bună, Işii puse pătura jos, în 
mijlocul ostașilor lui și începu cu voce idomoală să vorbească din inimă, ce- 


lor cărora le câștizase inimile. 


îmbră- 


azezaţ din nu 


ză Patria. 


In faţa lor, Bobic se opri. Păduricea îi încurca socotelile. Elemeniei» 


inaintate îi raportară prezenţa unei coloane inamice ce se scu:gea 
spre Carstal Seremberkova şi poate chiar spre  Vakarjana. 

i se prinse'în mints, 
prea mulţi Rușii, aproape un abtalion şi Bobic n'avea mai muit decât plu- 


Un gând năstrușnic 


tonul lui, 


Işi chemă sergenţii, cu inima sirânsă de puterea urei hotăriri în faţa 


căreia cugetul singur e prea slab. 
— Ce facem Apetre:? Ne dăm la ei? 


— Ne-om da, domn' Majur, dar vorba e că mis:unea noastră e aita 


tăcută 


Să înceapă lupta? Erau 


Şi domnul căpitan așteapiă veştile despre conacul Kogarlâc. Și mi-e teamă 


că nu suntem prin partea locului. 


— Ba, eu zic că da. Busola vorbește bine și locurile sunt la fel cu 


cele de pe hartă. 


— Ar îi, că aumneavoastră știți mai bine descânta pe buchea hăr- 
ților şi aparatelor, dar mie tot mi-e teamă că n'om fi prin partea pe un- 


de ne-a trimis domnul căpitan. 
Seara începea 


pământul. 


Şi  Bobie nu se mai întoarce. Cu mâinile la spate, căpitanul George 
Neamţu îşi plimbă trupul în lungul companiei, căutând să alunge 


rile negre ce-i veneau în minte. 


Niciodată nu-l văzuseră oamenii lui atât de preocupat, atât de în- 
gândurat. Veselia i se dusese pe drumul lui Bobic și nu avea decât pre- 


simţiri stranii, 


Dacă Bobic o fi căzut în vreo cursă? Un tremur uşor îl făcu să-și 
ducă mâinile în lături. înăiţă capul, privindu-şi oamenii pe rând. In bă- 
taia lunii, chipurile soldaților păreau de ceară. Nişte biete figuri 
aruncate de jocu) destinului omenesc pe masa pătrată de şah! 

Incepu să vorbească cu oamenii lui, cum făcea de obiceiu în răgazul 


luptelor. 


Reluă firul gândurilor ,fără să poată închega nimic. 
perindau, unul după altul, chipurile ostașilor din plutonul lui Bobic. l-ar 
fi viut pe toţi strânşi lângă el, să-i cuprindă cu inima lui bună, în lanţul 


fără de sfârșit al sufletului său. 


să se aștearnă peste întinsul câmpiei. Largile ondu- 
laţiuni, caracteristice stepei ucrainiene, se pierdeau în întuneric, dlipă după 
clipă, lăsând ochiului îimpresia că o mână nevăzută arunca mantia neagră 
a nopţii, bucată cu bucată, înghițind în pântecu! nestăvilit al nopții, întreg 


Şi când Patria este în pericol, 

cu noi când eram mici. 
Și somnul îi cuprindea in dulcea statornicie a faptelor. Se vreau os- 
neînfricoșaţi şi moartea le era dragă. 
căpitanul George Neamţu rămase cu gâmdurile lui. Ceruse să 
front cu primul regiment care intra în foc. Al lui rămăsese pe 
lângă București. 

Se văzu printre vânătorii de gardă, cu inima strânsă. 
alți oameni decât cei din regimentul lu:! Sau poate ca și frumza aruncată 
de vânt, plutea printre nouii lui camarazi, fără statornicia dăltuită din 
lezăturile mai vechi. 

Trecerea Prutului şi Dealul Țiganca îi luminase mintea. 

Câţă voinicie şi câtă mărinimie stau ascunse, comoară omenească, 
lui! Și cum s'au legat de inima lui, din prima zi, când 
români, iu- 
că suflet au 


taşi 


plece pe 


gându- 


a ajuns 


! 
destul. 
mandant ! 


ae lemn 


colaescu. 


In minte i se 


cioase copiilor. Si când copiii sunt miri, 
nisita casei. Mai multe jemilii formează satul, maj multe sate un judeţ și 
asa mai departe, până când toţi cei de-o lege, vorbă. şi sânge, 


Numai 


în inima ostaşilor 
regimentul 
Ditori de vorbă bună şi de sfat. Să le lumineze întâi capul, 
Apoi s'or bate așa cum cere comandantul. Dar să fie întâi co- 


Ooboseala îi prinse gânduriie adormite lângă cei dragi, pentru care 
îşi jertfeau viața ca să p apere pe a lor. 

Aşa le spusese căpitanul. 

Patria este o tamilie, Tata munceşte din zori să aducă cele trebuin- 
se strâng în jurul iui, pentru ago- 





pe Prut! Sunt la fel ca pretutindeni: 


Sentinela îi curmă amintirile. 
— Domnule căpitan, vă 


chiamă domnul 


— facă, sunt gata Prună. O fi venit vreun ordin. Doar aşa, mai scă- 


păm de toropeaia aveasta, 
— Aşa-i, domnule căpitan. De-o săptămână nu facem altceva decât 


mergem, fără să re mai batem. Parcă nu mai sunt Ruși! P'ici, p'i colea câte 
o pocnitură şi fug. 


Știau 


la mijlocul 


sar toţi s'o apere, așa cum făcea iaica 


Parcă erau 


locotenent-colonel Ni- 


de PAUL I. DANIEL 


— spre panica mușteriilor şi le ţinteac 
asupra cetățeamului suzpec!, care, calm 
și impasibil, stă cu nasul în juma, 





Cei opt găligani cari umăriseră pe ce- 
tățecmul cu barbă în vreme ce privea cu 
luare crminte vitrinele cu mărfuri scum- 
pe, se repsd la el și-l şi umilă. 

Dar cetățeanul nu se lasă ușor şi caută 
să scape din mâinie acestora, trânlind 
cu picioarele, lovind cu mâinile şi pro- 
testând, cu voce tare, 

În învălimășallă „onestul“ cetățean îşi 
pierde podoaba de barbă, fapt care întă- 
rește convingerea zeloşilor polițiști că au 
pu3 mâma pe temulul ascsin. 

Dar pentruca fHorcsul criminal să fie 
demascat complaci, — în vreme ce ace- 
sta mai caută să-și dovedească nevino. 
văţia cerând intervenția publicului, — un 
agent trage cu gest teatral de mustăţile 
celui arestat. Spre mirarea mulţimii şi 
stupefacția polițiștilor, mustața nu cedea- 
ză cu toate insistențele: repetate ale zelo- 
sului „gabăr”, 

— Mizei... barbari... Tâlhari de drumul 
mare... strigă cu  dizperare arestaiul, 
mângâindhua-și mustața însângerată, 

Gloata de pe stradă care sporeşte me- 
reu, după ce urmăriss acest spectacol 
neobișnuit, plaacă însă mai departe, 
mulțumindu-se să ridice nepăsătoare din 
umeri, | 

După multe peripeții, alaiul ajumge, în- 
sfârșit, în fața poliției. Aci agenţii soco- 
tesc că e nimerit să imobilizeze pe ares- 
tat, ferecându-i strașnic mâinile, 

Dar câmd această întâmplare părea că 
s'a isprăvit cu bine și că aproape nu mai 


ve 


Atâta-i tot! 


fi destulă... 


oamenii pe 


A urmează, 
mai trebue 








— Ei! Ai răbdare Prună. 
tență pe undeva. De asta, nu scăpăm noi! Voinicie să fie, că luptă va 


lanuarie 1942 mmm 





prezintă nici um interes, lucrurile iau o 
întorsătură neașteptată, 

Amintinduși de premiu, cei opt vaj- 
nici polițiști socotesc, fiecare, că lui i se 


cuvine răsplata și încearcă să prezinte, 
el, trofeul, 
— Eu l-am prins. 


— Eu l-am văzut întâiu, 

— Eu i-am dat jos barba. 

— Ba eu... 

— Și eu... 

Iși traga fiecare, spuza pe turtă Şi 
cum xiimic nu este de făcut spre a îm- 
păca spiritele, găliganii încep să tragă 
fiscare de biehal cetăţean, căutând să-l 
prezinte d-lui comisar Rică Anghimofi, 
care aștacptă cu «er solemn întâlnirea 
cu faimosul tâlhar, 

Câmd ușa se deschide, fiorosul asusin 
e aruncat la picioarele comisarului, ur- 
mat de gloata de agenţi cari cad si ei 
clae peste grămadă, 

— Cine-i nenorocilul ? întrebă Anghi- 
mot văzând acest ghemotoc care abia-și 
mai trage suflatul. 

— Asasinul, dom'șăf... Eu l-am prins... 

— Ba eu... 

— Şi eu. 

Pentru a face cercetările de rigoare, 
Anghimoit socotește necesar să rămână 
singur cu asasinul, 

Criminalul, cu tața schimonosită şi în- 
sâmgerată, cu hainele siâșiate şi vânzo- 
kts de noroiu, zace acum întins pe o ca 
napea si geme greu, 

Rică se așeză lu birou și cu o înfăți. 
șare marțială de judecător de inatrucţie, 
după ce priveşte atent pe criminal, tună: 

— Cine, eşti, mă, bemditule ? 

— Cine, ești, mă, iălharul tâlharilor. 
răspunde, răcnește din nou comisarul, 

După câteva clipe de tăcere adâmcă 
arestatul, respirând greu abea poate 
răspumde : 

— Noul polițai al orașului... 

Din roşie ca sfeclu, fața lui Anghimoit 
devine albă ca hârtia, 

Neisbutind să rostească nici un cu: 
vânt, comisarul se ridică de pe scaun, 
își încinge centura, își pune chipiul ps 
cap şi sxlutând reglementar îngăimă : 

— Domnule polițai, dați-mi voe, ca în 
numele orașului şi al personalului poli- 
ției intotdeuna la datorie să vă spun: 

Bine-uţi venit SR 

„Prin ferestrele deschise, se aud vocile 
țigănușilor cari străbat până sus: 

—  Spicicdă.. Prinderea asasinului 
Miaică, Mărturizirile tiorogului bandit... 
Spictauilaa 1... 





Mai pregătec ei, comuniștii, vreo rezis- 


— Te-am sculat din somn, George, i se adresă colonelul, 
Am primit un ordin și trebue să ne 


luminăm asupra celor ce 


După câte ai să vezi, detașamentul meu va trebui să manevreze pe 
la Nord regiunea conacului Kogarlâk. Rezistenţele inamice au fost verifi- 


cate de avantgărzile diviziei, aşa că lucrurile sau limpezit. Conacul 
bue lichidat. Este v situaţie grea și foarte delicată, 
— Să-mi revie, domnule Colonel. De altfel, eu am şi trimis un pluton 


tre- 


în recunoaștere chiar în regiunea aceasta. Aştept să se întoarcă. 


mulţ decât 


Spre ziuă, 
dca de conacul XKogarlâk. 


— Bine, George. Ştiam eu că şi aci trebue să contez tot pe tine. Va 
fi greu, chiar foarte greu, dar cu atât mai fructuoasă va fi izbânda. 
Bobic se întoarse cu vreo douăzeci de prizonieri, fără să 


—Ne-a eşit în cale, domnule căpitan, un batalion de bolșevici. Și 
i-am, atacat prin surprindere. Unii au fugit, alții au mai căzut și pe aceștia 


i-am prins. Spun că se îndreptau spre Vakarjana, dar mai mult nu ştiu 


nici cu, dar nici ei. 


— Bine. Dar oamenij tă! ? Şi ochii lui străfulgerară ochii plutonie- 


rului-major  Bobic. 


formea- 


Ca nişte torţe vii, 


menii lui, 


colinei spre Kogarlâk. 


George îi îndeamnă mereu. — Sunt aci lângă voi. 
Cade şi sublocotenentul Constantinescu Mihai. 

Se uită în jurul lui. Răniţi şi morţi, mulţi, mulți de tot. 
Se îndreaptă către unul. Sergentul Apetrei. 


— Sunt toţi, domnule căpitan, Ştiam eu ce pățesc dacă viu fără ei. 

I.upta începu în zorii zilei următoare. Pe tăcute. Așa cum îi obişnuise 
căpitanul. Infiltrare pe grupe, ascunși de vederile dușmane. 

'Puriurile prinseră să bubue către sud de conac. Clinchetu! mitraliere- 
lor înfigeau în ureche ţepuşe pocnitoare. Mintea începu să se 
Cchii căuiau prin fumul stârnit de obuze, trupul vrăjmaș. 

Obuz după obuz, cădeau în jurul conacului. O salvă puternică se 
opri în zidurile casei. Cincentrarea deveni haotică. Loviturile cădeau în 
plin, transformând conacul într'o ceaţă deasă, albu:ie. 

Căpiţele cu pae â.n curtea conacului se aprinseră. 
comuniștii ascunși în căpiţe, alergau înnebuniţi, 
spre locu:ile companiei lui Neamţu. 

Ardeau de vii! Focul îi m:stu'se înainte de a ajunge lângă oa- 


tulbure.: 


Artileria lungi tragerea. Mitralierele începură să țăcăne. Infanteria 
porni, iute ia început, apoi din ce în Ce mai domol, mai greoi. 

Focuriie pocneau din toate părţile. Și cât a bătut artileria !! De unde 
or mai trage? Doamne, că mulți mai sunt! 

Subiocotenentul Nicolescu Alexandru cade ce] dintâi. 

Căpitanul își întărește stânga cu Bobic, dar cade și el, 

Rând pe rând, oamenii se înșiruiau dela linia de plecare, pe 'ntinsul 


Inainie! 


— Tu eşti, Apetrei ? Ai nevoe de ceva? 
— Eu, domnule căpitan. De nimic. Doar conacul să-l luăm, domnule 


căpitan, că așa a fost ordinul, 
— Il vom lua, Apetrei. Stai liniștit. 
Se întoarse către linia focului. 
și grupul de comandă, apoi le spuse: 
şi i-am ușurat sarcina. Cumine, ultimul efont. Conacul trebue cucerit“. 


Strânse oamenii în jurul! lui, aduse 
„Mai este puțin. Divizia merge bine 


Si se avântă cel dintâi peste zidurile conacului. 
Gloanţele vuiau, desghiocând pământul cu furie. O singură mitra- 


lieră duşmană mai rămăsese printre ruinele conacului. Ultima rafală a ei 


se opri în pieptul căpitanulu;i George Neamţu. 


Muribund, ochiti căutau în ruinele conacului, umbrele oamenilor lui. 


Și căzu cu zâmbetu-i duios în colțul gurii, așa cum a fost întotdea- 


ună, cu fața luminată de seninătatea sufletului lui, 


CORNELIU PENESCU 


mame 24 fanuarie 1942 








Cronica literară 


Noi dela bombardament, de Gr. Olimp loan 


jurnal de războiu 


(Editura „Ofar“, București, 1941) 


„In noul Paradis“, de Lucia Dem. Bălăceseu 
(Editura Naţională Gh. Mecu) 


Grigore Olimp Toan şi-a 


intitula; jurnalul de război, 
ilustrat cu foarte sugestive 
fotografii, „Noi dela bombar- 
damenţ“. Acest posesiv, noi, 
N ptiu, l-au trăit desigur, toți 
cari au fost.pe front. Amin- 
şirile de război ale ceea, 
departe de-a fi un fel de 
refugiu în subiectivitate, 
înseamnă  dimpoirivă, șansă 
unică poate de a tea simţi so- 
lidar prin destin cu acei cari 
împreună infruntau aceleași 
riscuri, într'o intimitate ce 
făcea aproape de prisos folo- 
sirea obișnuitelor semne de 
exterigrizare. 

Grigore loan scrie 1a o pa- 
gină a cărţii despre acel lu- 
Cru rar, aproape nejntalnit 
în viața „civilă“, care este pe 
front camaraderia, sincroni- 


zarea morală desăvârşită a 


oamenilor legaţi prin aceeași 
soartă, Cu o discreție care-l 
egalează distincţia sufietea- 
scă, generozitatea — întrun 
cuvânt: omenia, autorul spu- 
ne de el însuşi, despre ispră- 
vile lui, dar fără preocuparea 
de-a 6e identifica şi indivi- 
dualisa mereu prin fiecare 
re doi ce i se întâmplă Li 
dă 
munice impreună cu alţii, 
prin voluptatea acelei senzaţii 

i grena ti ogeric 

, re cu fiece 
de inima, camarazilor din 
carlinga avionului sau de pe 
creasta șanțului de unde aș- 

. teptai- -semnalu parmirii la 
atac, 

De a trăi cu o intimitate, 
cred, unică, sentimentul unei 
răspunderi împărțite, egale 
— cu aceleași riscuri, — 8pu- 
nând moi, fără ca totuşi eul 
să se simtă cumva instrăinat 

+ prin această colectivizare său 

) pluralizare a lui. 

„Noi dela bombardament“ 
ne apare astfel ca un blazon 
distanotiv pentru  nobiețea 
morală a celui care e'a făcut 
preinie să-l cucerească. 

Cea dintâi îindatorire & 
gcriitorului, în această îm- 
prejurare, era să nu trișeze, 
să spună adevărat. Cea mai 
prețioașă calitate a jurnalu- 
ui de război, „Nol dela 
bombardament“, e desigur 
sinceritatea. Cred că răzbuiul 
nu l-a dorit nici Grigore 
Ioan, cum nu l-au dorit cei 
mai mulţi din câţi l-au fă- 
cutţ. Dar odată intrați în el, 
am încercat fiecare să facem 
cum e mai bine, cu acea ab- 
sorbire pasionată și desinte- 
resarea de consecinţe a celui 
care se joacă. 

Cartea lui Grigore Ioan € 

un documenţ de război și o- 
menesc în acelaș timp, de o 
însemnătate deosebită. Cel 
dintă! aspect îl vor sublinia şi 
preţui mai ales acei cari au 
cunoscut frontul. Autorul are 
simţul amănuntului tehnic 
necesar, pe care-l dozează cu 
fineță şi cu o precizie fâră 
greș, Celălalt aspect al ex- 
perienţei lui Grigore Ioan, 
acela pur şi simplu omenesc, 
va fi desigur accesibil tutu- 
ror cititorilor fără deosebire. 
Iată o pagină de pură senso- 
rialitate, de simplă înregis- 
trare a senzaţiilor pe măsu- 
ra receptării lor, fără acom- 
paniament de conștiință, și 
iipsită de coloratură morali- 
aantă ca si de intenţie gene- 
ralizatoare aforistică, De no- 
at, suocesiunea rapidă a fil- 
mului de imagini care se pe- 
tindă în această pagină, cu 
viteza unui... avion de bom- 
bardamenţ : 
„„dntr'o curte sunţ doi cai 
deshămaţi lângă un tun. Pe 
un ţol pământiu stă un co- 
pilaș în cămașă soioasă. 

Un băețandru s'a aruncat 
prin fața mitralierei mele ca 
şă-l ia în brate, 

Nam 'tras. Nici mitraliorul 
n'a tras. 

Sburăm șherână a moarte 
mai departe, fără gânduri și 


fără nervi. Oraşul s'a ter- 
miaat. 

Suntem iarăşi la câteva 
palme de crestele panazate 


se păpuşoiniui. 


Sorin îmi strigă sugrumat: 

—— Uite! 

Bolșevicii fug înebuniţi de 
groază prin păpuşol. 

Eu trag. 

Dintr'odată apare a miriș- 
te, o miriște vastă de colhoz, 
semănată toată cu soldaţi. 

Mulţi se rostogolesc. Alţii 
aleargă curbați din șale, unti 
se aruncă la , 

In taţa noastră un grup în- 
treg ridică mâinile în sus. Al- 
tul manevrează spre n0i 0 
mitralieră. 

Eu trag mereu. 

Miriștile se  succeg între- 
tăiate e lanurile de porumb. 
Trag în toate. 

Mirosul de pulbere arsă din 
carlingă imi dă un uesaţ de 
toc nemai întâinir. 

Trag. Pe un colț de pajiște 
stă aplecat un tractor. Trag 
în el. Dar decorul ge sfârșește. 

Intr'un colţ de câmp un că- 

jăreţ cu manta fluturândă 
fuge gesticulânidi nebuneşie. 
Intr'altul un bătrân ne salută 
scoţându-și politicos șapcă, 
fără să se clintească. 

E nebun“, 

Mai toate paginile Jurna- 
lului de război sunt de cali- 
tatea acelea pe care am tran- 
S006-0. Ceeace fii se comuni- 
că prin iecvura 10f, nu suni 
lucruri  răstrânte, refiactăte, 
ci lucruri trâite, pe care ci- 
titorul le actualizează lesne, 
cu un interes niciodată slăbit. 
Fraza autorului e sprintenă, 
colorată, —cu o mlădiere i 0 
famibarităve care-yi uau mal 
de grabă impresia unei. po- 
vestiri orale, ia al cărei far- 
mec ești „sensibil grație tim- 
brului şi infiexiumilar glasu- 
Lui unui prieten, 

e 


Visul din copilărie al d-nei 
Lucia Dem, Bălăcescu a fost 
— cu propriiie-i cuviiite —s5ă 
Scrie și să musireze o Carte, 
Inraptuurea visuiut sg chiamă 
„in noul Parads”, amințiri 
penibile — cum era de âș- 
teptat — din vremea cedării 
Basarabiei, când auroarea, 
surprinsă de unprejurări în 
sanatonul dela mugaz a pu- 
ut cunoaşte fie chiar Vre- 
meinic și, sub o formă tranzi- 
torie, atenuată, ceva din con- 
strângerile regimului Comu- 
nist, pânăce, după istovitoare 
suierințe — Ma. ales UV †
— a isbutiţ să se repatzieze 
în România Lberă, 

Fără preocupâri de compo- 
ziţie şi ţinută hterară, fară 
un plan de progresie şi de in- 
lănțuire  lăuntrică necesară, 
amintirile d-nei Lucia Dem. 


Bălăcescu se desfășoară ur-, 


mând doar firul aparent al 
cronologiei, cu o spontanei- 
tate mereu captivantă și 0 
bruscheță uneori încântătoa- 
re, tiacand vraiște suutaxa 
Umbii române, ca să nu mai 
vorbim de ortografie — arbi- 
trară, sau de punctuație — 
tantezistă și, cred, inegala- 
bilă, 
" De fapt „ln noul Paradis” 
nu este ceea ce înțelegem o 
carte ci un capriciu, o toană, 
dar un capriciu de artist — 
d-na Lucia Dem. Bălăcescu e 
pictoriță — și o conversaţie 
de un farmec neindoelnic, de- 
alungul căreia o femee ageră 
la minte gi sprintenă Ja vor- 
bă, care ştie să vadă și să re- 
țină esenţialul, cu ochiul tor- 
mat al artistului, spune cu 
umor şi cu umoare, ce a pă- 
ţiţ în timp de o lună şi jumă- 
tate cât a fost sub ocupaţie 
bolșevică, în Başarabia, 
Lipsa de elaborare, câre sar 
resimţi supărăţor în cazul 
unui roman sâu al unei nu- 
vele contribuie în măsura cea 
myai însemnată să tacă atră- 
ra cartea d-nej Lucia 
Dem. Bălăcescu. Simpatiile şi 
antipatiile a-sale pentru fiin- 
ţele omenești cu care facem 
cunoștință dealungul lecțurii 
sunt accentuate întrun eon- 
trast paralei, după un crite- 
riu — dacă poate fi astfel 
aumit — temperamenial 


Conflictele repetate ale po- 
vestitoarei cu invățătoarea 
din Pleniţa, sau scena din sa- 
natoriu cu Mussia Novicor, 
ajunsă „la putere” prin in- 
trarea ruşilor în Bugaz, sunt 
redate cu un umor de cea 


mai autentică esenţă ferml- : 


nină. 

Ar fi greu, cred, dacă nu 
chiar cu neputinţă să-i fixăm 
locul acestei cărţi, care nu 
seamănă cu nimic din ce se 
poate citi, in literatură. Nu 
seamănă, pentrucă stilui 
„Noului Paradis“ e lipslt de 
acea spec.ficare ce ne-ar pu- 
tea îndreptăți să-i spunem 
expresie literară, — fiind pur 
și simplu exprimare, un fel 
de a fi omenesc și de a co- 
muniea direct, care întâm- 
plătar foloseşte mijlocul de 
a se materializa al Lliteratu- 
rii : scrierea, 

Hiustraţia cărţii e cel puţin 
tot atât de personală şi de 
intim necesară la desăvârşi- 
rea portretului sufietesc al 
autoarei, pe cât este bogatul 
material de observaţie al a- 
mintirilor povestite într'o for- 
mă spontană, lipsită de pre- 
medltarea lucrului artistic. 
Un singur exemplu va, fi de- 
ajuns pentru cititos ca să a- 
precieze darul de a 
remarcabili, al d-nei Lucia 
Dem. Bălăcescu. Iată întăţi- 
șarea unui camuşar al poporu- 
lui venit în misiune de pro- 
pagandă printre  ucrainie- 
nele şi evreicele aflate în sa- 
natoriul dea Bugaz: „duc= 
mal când se îngana ziua CU 
noaptea, apăru un individ 
îmaut, imbracat îm uniformă 
neagră cu insigne roșii — mie 
imi părură ca pete de sânge 
— şi se tndreptă către salo- 
nul respectiv. Cand se apio- 
pie şi întoarse capul spre noi, 
mă vrecu un fior. Ciupiy de 
vărsat, cu craniul ras, avea 
un aspect siniscru. Ne grau- 
îică cu un zâmbet drăcesc, lu- 
minat de dinţi răşchiraţi ca 
niște degete și cu o licărire 
în ochi, am descoperit, că a- 


această fosforescență a ochilor 


și a surasuiui suni O Catatte- 
ristică sovietţică”, 

La un moment dat, din şi- 
rul întâmplărilor povestite, 
d-na Lucia Dem. Bălăcescu, 
socotind că soarta clor cu 
cari avea să se inapoieze în 
țară ajunsese de nesuportat, 
din cauza formalităţilor în- 
târzietoare născocite de au- 
Voritățile SoVievice, are ateas- 
tă exciamaţie a unuia care 
se simte ajuns la sfârşitul re- 
zistenței morale: „Ah! Sun- 
tem pierduţi |” După care 
cițim mai departe : „Atunci 
vocea îinvăţătoarei din Pleni- 
ţa, vocea aceea spartă şi as- 
pră, ca tăişul unei secure, în 
auzul tuturor strigă răspicat: 
„Ia mai țaci odată, nu te vezi 
că ești femee bătrână”. 

La această supremă mojicie, 
autoarea desigur că nu şi-a 
mai găsit cuvintele, pierzân- 
du-și pentru moment, graiul. 
A aflat totuși replica, fără în- 
târziere. Drept orice răspuns 
și-a desenat chipul, cu aceas- 
tă explicaţie dedesubt:  fe- 
meea bătrână ! 

Replica e, intr'adevăr, cum 

nu se poate mai plină de duh. 
De sub căpița de.păr rotundă 
care adăpostește un chip bu- 
călat de adolescentă, dot achi 
privesc cu o maliţie  iscodi- 
toare şi amuzată, pe deasu- 
pra ochelarilor de bunică, a- 
șezaţi în glumă parcă, pe 
paş în mijlocul feței, care e 
toată un zâmbet şi o destă- 
tare, 
Dealtfei, toate chipurile tn- 
tâlnite în paginile cărţii, ca 
şi siluetele conturate cu o li- 
nig hotărită, sunţ de neuitat 
ca puţere expresivă, lăsând 
să se întrevadă lesne disgo- 
zițiile sufleteşti ale artiştei 
pentru modelul fixat, Dar 
trebuie citit „In noul Para- 
dis“, E în acele o 
zenţă omenească, vie, ciuda 
de atrăgătoare, 


MIHAIL NICULESCU 


URNE SUL - LITERAI at tt taie - s 


Sfârşit de elegie 


Harta durerilor întoarse în laţ 
O descifrăm — stâşiați — tot numat moi. 
Sa redeschis cloatricea depe „ţurloi“ 


Supurânid înfrângerea 


destinului durut... 


Aceeaş toamnă... Mangalia, o plajă 

Cu sanatoriul departe ge oraș. 

Eu, Petru Homoceanul, poetul nevoiaș, 
Veghez lângă amurg mușcat de atâta vrajă... 


Dar gândindu-mă la lanarile de porumb: 
Grele tristeți mă despică în os... 
Șesul amintirii e vast şi frumos. 
Sufietul ani-e pasăre cu aripi de plumb... 


Bal sfârşit 


PETRU HOMOCEANUL 


inaite lampadare în aer — somn opac. 
Pe lucii colonade lumini de aur trist, 
Mai stărue bolnave culori de ametist 
Pe lucii colomade, când valsurila. tac. 


In noaptea lin crescută din netede palori 
Fecioarele dansară sub nuferi mari de vis. 
Aevea, peste ape, plutiră 'n sbor întins 


Fecioarele iubite, cu trupuri de viori. 


De smalţ.când dimineața e fum de omăgiri, 
Amesteci lacrimi, zâmbet, prin florile de eri. 
Mimunile din tine prefă-le 'n tăceri 

Și etrânge-te sub semnul intâiei fericiri. 


N. VERONESCU 


/“ângă la6loul toamnei 


Năucă, despletită și bizară, 
Cwn zâmbet straniu închegat pe faţă, 


Priveşte toamna, fata 


asta rară, 


Cu sânit-ascunși în vâluri mari de ceaţă. 


Ii vezi în ochi vumâniie 'nvrăjbite, 
De dincolo de vis şi de țărână, 


Şi 'n trup svâcniri de 


dor înmărmurăte 


De cine ştie ce maliestră mână ? 


Aşa am cunoscut-o, dragă frate, 
Intr'un- oraş pustiu, rămas în vreme, 
Am râs de ea, sau am iubit-o poate, 
Căoi pentru ea am scris întâi poeme. 


(/Itimul drum 


Pe scrumul de zăpadă las pas lângă pas. 

E un loc pe unde n'a mai trecut nimeni niciodată, 
Nimeni n'a avut viaţă și nimeni glas, 

Dar pe unde toți au să treacă odată, 


Gândurile mi-s de fum și mâinile reci, 

Ca apere reci şi liniștite-ale frunților. 

Doamne, cum aș vrea să urc cu tăcenile pe poteci, 
Până sus, în creerii munţilor, 


A -— 





Ă UPTON SINCLAIR: „IN 
CAUTAREA ADEVARULUI“ 
— Român — 


In U. S. A. Upton Sinclair este 
privit ca un pioner, desțelenitor 
aventuros, care a croit cu lovi- 
turi de secure nouilor generaţii 
americane calea prin jungla pre- 
judecăților puritane. Literatura 
americană se bucură azi de o li- 
bertata uimitoare, datorită în cea 
mai mare măsură acestuj serii- 
tor, care-i departe de a simţi 
apăsându-i pe umeri povara ani- 
tor, căci Upton Sinclair a înce- 
put lupta în contra ipocriziei tra- 
diționale și a dus-o cu temei 
tocmai: în clipa dând loviturile 
erau mai periculoase. Prin îndă- 
rătnicie şi curaj a reușit să se 
impună, 

Iată dece editura „Cultura Ro- 
mânească“ a socotitţ nimerit să 
dea la iveală, — azi, când Ame- 
rica se află în centrul atenției 
generale, o nouă tălmăcire din 
acesţ, autor şi anume „În cău- 
tarea adevărului“, versiunea ro- 
mânească  datorindu-se d-lui 
Constantin Apostol. 

Mai mut decât un roman, „în 
căutarea adevărului“ este o şar- 
jă aspră îndreptată contra ace- 
lei țări atât de mari, atât de mă- 
noase, atâţ de înfloritoare, atât 
de libere, contra ţării atât de 
desăvârşit guvernată, motoriza- 
tă, electrificată, cu muzică și sex- 
apea! la toate etajele, o sinteză 
a uzinii, ultima expresie a mo- 
dei și a parcului de atracții, un 
rai pământesc, ediție rovăzută și 
îndreptată pe. scurt, contra țării 
atât de fericite încât nimeni nu 
mai poate trăi în ea, am numit 
America. 


Dar mai presus de toate, Up- 
ton Sinclair, în acest ultim ro- 
man al său, a reușit de minune 
să descrie și să ne înfăţișeze nu 
o naţiune, Ștatele Unite, ci o 
instituţie, capitalismul american 
cu toate relele ce le cășunează 
ţării sale. ' 

"Puterea de analiză și clarita- 
tea de viziune ale lui Upton Sin- 
clair î! situiază cu acest nou ro- 
man „In căutarea adevărului“ în 
rândul întâi al acelora cari s'au 
străduit să desprindă din spec- 
tacolul multiform şi schimbăcios 
al vieții americane marile linii și 
schema abstractă cari numai ele 
singure ne îngăduie să înțelegem, 
într'o oarecare măsură, Americă. 


L AGÂRBICEANU : 
„„Domnișoara Ana“ 


Cu romanul „Domnișoara Ana“ 
d. Agârbiceanu dovedește — da- 
că mai era nevoe — că este unul 
din puținii noștri scriitori cari 
Cumasc ediânc media bogat în 


ION 1. VINTILA 


FLORIN LUCESCU 


ECPoe Rita et 
ete 


CANTECE NOUI 


Debutantul Şi diletantul 


Atâtea plicuri pe săptămână 
— în plus şi câteva vizite — şi 
din toate se poate desprinde 
câte o nouă învățătură, din 
fiecare se poate lua câte un 
înțeles, aşa încât o mapă care 
ar cuprinde aceste experienţe, 
ar fi un bucru din cale afară 
de interesant. Oamenii care se 
adresează redacţiai unei foi Li- 
terare, vim, fiecare, cu câte o 
pretenţie, cu câte o întrebare 
şi nu odată ni se întâmplă să 
ne lovim în cuprinsul acelor 
scrisori de un car de invecti- 
ve, din care nu înțelegem prea 
mare lucru, 

Dace oare? Stând şi între- 
bându-ne asupra acestei pro- 
bleme, care nu e chiar atât de 
neinsemmaită cum s'ar părea la 
prima vedere, am ajuns la com- 
oluzii pe cane, deocamdată, este 
mai bine să le ţinem în arhi- 


vele memoriei, sau să le în- 


semnăm pe câte o răsleață filă 
de hârtie, pe care s'o înfun- 
dăm apoi într'um sertar şi'n 
uitare. Incercarea critică asa- 
pra experienţelor nebămuit de 
stufoasa, pe care ni le-au pri- 
lejuit până în clipa de faţă a- 
cBste „cântece noui“, va tre- 
bui scrisă, odată şi odată, și ea. 
Nu ştim dacă împrejurările ne 
var îngădui să facem acest lu- 
cru aşa cum îl avem acum în 
fața ochilor, dar oricum ar fi, 
ne dăm seama că momentul de 
astăzi e încă pretimpariu. 

O fişe din cele multe, tot 
vom extrage pentru ziua de 
azi, 

Mali ieri am Siat de vorbă 
cu um domn, care urcase cele 
multe scări ale redacţiei, nu- 
mai şi numai spre a ne înmâna 
câteva manuscrise, pe care le 
dorea cetite şi, se înţelege dela 
sine, publicate, Am luat hâr- 
tiile. asupra noastră, făgăduin- 
Qu-i tofdeodată că în timpul 
cel mai scurt le vom ceti. Nu 
ştim cât de mult prețusște 
„păreraa critică“ a unui tânăr 
plin de sbucium, de zăpăceli şi 
de' experiențe personale, dar 
ținem să mărturisim în public, 
că ori dacâteori ni se cere a- 
cest lucru; purcedem la lec- 
tură cu simpatia şi respectul 
cu câre trebue să je apropii de 
munca oricărui om. Domnul 
ne cerea deci o părere, critică, 
bine înţeles. Și, inainte de a 


ase cm 





Note românești 


culoare și mereu proaspăt ai pă- 
ture; rurale dela noi. 

A scrie despre lumea întâlnită 
în acest mediu, fără să apelezi 
la dulcegării și clișee demodate, 
iată un merit pe care nu-l pot 
reclama cu adevărat decât vreo 
câțiva dintre romancierii noş- 
tri și printre aceștia socotim și 
Pe d. |. Agârbiceanu. Poezia să: 
nătoasă ce se desprinde din pa- 
ginile romanului „Domnișoara 
Ana“, planurile solid alcătuite 
pe care se sprijină acțiunea a 
cărei conducere este firesc dusă 
fac din cartea susnumită p lec- 
tură dintre cele mai plăcute. 

Volumul a apărut, în remar- 
cabile condiții "tehnice, în editu- 
ra „Naționala-Gh. Mecu“, 


LYDIA LILIACOVEANU : 
Lumină dintrun început 


Apăniţ de sub teascurile ţipo- 
grafiei „Cartea Românească”, 
acest. curat ca înfățișare volum de 
versuri aduce darui unei tinereţi 
ce se 0compiâ6e în gunetele piă- 
cme ale poeziei „ale cărei coarde 
le încearcă, dar cu destulă stin- 
găcie; este ceva cu sdevărat 
„dlintr”un început”, 

Datele ce insoțeso versurile 
d-nei Litiacoveanu ne fac să cre- 
dem că ele au tost alcătuite a- 
tunci când tinăra autoare nu 
gândea incă să le Strângă în vo- 
lum, Oricum, apariția cărţii ace- 
steia, dovedeşte că, în pofida yre- 
murilor, dragostea de poezie n'a 
înceta) o clipă să ardă în sufle- 
tele vameniior, mai ales în ale 
celar ee cochetează cu muzale! 


„ANI”, ANUAR DE CULTURĂ 
ARMEANĂ, DE H. DJ. SIRUNI 


Anuarul de cultură armeană 
„Ani“ (București 1941), apărut 
sub îngrijirea d-lui H, Di. Siruni, 
este închinat memoriei lui Nicolae 
Iorga, marele prieten al culturii 
armene. In paginile extrase din 
studiile sau conferințele pe care 
marele dispăru le-a consacrat 
armenilor și pe care d. Siruni le 
reproduce la începutul acestui 
volum -omagial, Nicolae Iorga 
face între altele, aceste aprecieri 
despre poporul armean în rapor= 
turile cu Românii, pe care ne 
vom îngădui să le transcriem aici, 
ca una dim cete mai autorizate 
mărturii : 


— 

gg REEE” 

ata NS > 
E ai 


Ei 


„Armenii din România cunosc 
-greaua şi delicaţa artă de a uni 
două îndatoriri, o datorie față de 
religie şi națiunea lor pe care 
mau uitat-o deloc, și o datorie 
față de acea . țară în care «ei, 
strămoșii lor sau stabilit din 
timpuri foarte indepărtate. Pen- 
tru noi ei ne suni Jraţi, Jraţi no- 
bili, fiind în acelaș timp copiii 
aleși ai vechii lor pațrii. beci, nu 
este o mai mare laudă ce să se 
poată aduce unu; popor mare şi 
nejericit, căre păstrând întreaga 
sa comoară morală, este în ne- 
putință de a creea din nou și de 
a ridica patria sa la o așa înâl- 
fime la care rasa ar fi fost în 
stare“, , A 

in cele peste cinci sute de pa- 
gini ale anuarului, impodobite cu 
iustrațiuni de un mare interes, 
găsim studii și articole informa- 
live în care viața armenilor ne 
este înfățișată sub toate aspec- 
tele, din cel ma: îndepărtat tre- 
cut îstoric și până în actualitate. 
Caputolele sau părțile principale 
ale anuarului cuprind materialul 
repartizat astjel : Partea I: „Ar- 
menii în cultura lor“, partea [I: 
„Armenij în cultura altor popoa- 
re“; partea lili: „Armenii şi Ro 
mânii“; partea IV: „Cuitura ar- 
meană În ritmul vieții, 

Anuarul de cultură armeană 
„Ani“ constitue astfel, o prezen- 
tare compietă și autorizată a ca- 
jităților cu care este înzestrat 
poporul armean, îngăduindu-ne 
să-l putem cunoaște și prețui la 
adevărata lui vaioare, aşa cum ea 
ne este înfațișată prin conţribu- 
pile unor savanți şi cercetători 
de valoarea celor ce au contribuit 
ta alcătuirea acestui bogat volum 
festiv, ii 


NEAGU RĂDULESCU: 
„PĂŢANIILE SOLDATULUI 
NEAȚĂ” 


A apărut în vitrinele libră- 
ridor o carte pentru tineret: 
„PĂȚANIILE SOLDATULUI 
NEAȚĂ”, scrisă și desenată de 
d. Neagu Rădulescu, cunoscu- 
tul și apreciatul scriitor şi ca- 
ricaturist, i 

Popularul erou, soldatul 
Neaţă, creat de d. Neagu Ră- 
dulescu reușește să smulgă din 
plin zâmbetul de satisfacție al 
cetitorilor.  Pățaniile acestui 
năzdrăvan soldat, trebuie citite 
nu numai însă pentru savuro= 
sul lor humor dar şi pentru 
frumoasa lor ținută. Cartea 
conține pe lângă text, trei sute 
de caricaturi şi o admirabilă 
copertă în cwlori. 

După succesele obținute cu 
„Turnul Babel” și romanul de 
humor „Sunt soldat şi călăreț”, 
„Pățaniile soldatului  Neaţă” 
sunt ia jel de bime primite de 


ne despărți, a ţinut să ne asl- 
gure ca e „un biet debuant“, 
uace „biet, am îndrâsnit să-l 
învrebam noi, dar dânsul a ţre- 
Cut peste cuvintele ce i le a- 
dresasem, adăugând că a mai 
Publicat  pocune „ocazionale“ 
dun an în paşte şi că poesia e 
pentru el numai o dia.racție. 
„A. vasăzică sunteţi un dale-, 
tant“, — dădui să-i spun eu, 

dar nici de astă dată întrery- 
parea mea nu sa bucurat 
de-un succes prea mara De 
butantul care pubilcă din timp 
în timp sote ocazionale nu 

vroia să-mi dee dreptate cu nici 
un preţ, și tiimrică îi priveam 

uluit, şi-a Muat rămas bun, 1ă- 

sându-mă cu poeziile în mână. 

Am desiăcat foile cu băgare 

de seamă şi am văzut că era 

vorba de anul nou şi de Sfân- 

tul Viasile. Omul meu avusese, 

deci, dreptate:  „debutamiaul“ 

era pur şi simplu un debutant. 

Sau viceversa, sau nicicum. 

Chestie de vocabulâr | 

La câteva ziie după acest 
Mi „accident“ răsfoiam un 
ziar, când un tânăr licaean 
intră pe ușe cu un caet. După 
şaâpcă şi obraz, putea să tie 
cam în clasa a patra sau a qin- 
cea secundară, Mi-am adus 
dintr'odată aminte de atâtea 
dulci începuturi, iar îm alipa 
în care tânărul începu să vor- 
hească, am oprit gândurile. Imi 
Spumea că aces.ea sunţ pri- 
mele lui poesii şi că, în corse- 
cinţă, cere să fie cercetate cu 
ţoaa u„ingăduiala“. Când am 
vrut să-i pun mâna pe umăr, 
să-l simt lângă mine, el a tre- 
sărit puțin ş a ţinut de cu- 
viinţă să-mi spună că el e „un 
simplu diletant“. „Dar eşti înr 
că la epoca debutului!“ i-am 
Shus eu, aducându-mi aminte 
de poemele cu Sfântul Vasile, 
şi văzând totul ca printr'o ma= 
re oglindă răsturnată. „Da, se 
poate, mai spuse el, dar vă rog 
din nou să fiți îngăduivar, căci 
eu nu-s decât un diletant”. 
Nici 4uma nu-mi dau seama 
ce fir ascuns m'a impiedicat 
să-i spun, pe şleau, toată po- 
vastea pe care incepusem so 
trăesc, Am luat caetul, am foi- 
letat puţin; era vorba, aici, de 
„Duze fierbinți”, de „păcate 
cereşti”, de „febre” şi „moar- 
te”. Când am ridicat ochii. de 
pe file, tânărul dispăruse. Mi-a 
părut nespus de rău că l-am 
comtraz-s: era un diletant, un 
mare diletant şi imcă în epoca 
debutului, gândii eu puțin a- 
muzât. 

De-aţunci au trecut câteva 
săptămâni, mi se pare. Port în 
mine câteva fișe, câteva sbu- 
ciumări noui, dar pe deasupra 
lor, s'a încuibat şi o timiditate» 
o stângăcie, um gând ascunsa, 
pe care aproape că nu mi le 
pot explioa, Poatecă aabutan- 
tul și diletamtul mă sfâșie dis 
zi în zi cu uluitoarale lar. com 
tradicţii, vrând să-mi dovedea- 
soă astfel că nu e numai e 
chestie de vocabular! 


ŞTEFAN BACIU 


N. B. — Manuscrisele se fmimit 
la redacție, mențonându-se pe 
plic: pentru ştefan Baciu. Și cu- 
vimtele de răspuns: Vagvary Al, 
Gheorghiu Gh, Pușe. GQ. N, N. 
Tăchesou, Didi C. Al, Amnion 
V. 8, U. Paul laşi, Pipp 8, Rada 
Dim., G.orge Sib., Tăkiţă N. M, 
1. Bârz., Gelo Conta C., Melinte 
V. A: Nu! 'T. Boer: Proză nu, 
Cons. I. C., Vs. Top. N. Ang, 
C. C. Mih, loa Iosit Şt: Altele, 
poate. E. DL, loanichie 0, Miha 
Pr, Livia B: Cava da 


Î iai iC A Ci ie O o 
SBURĂM SPRE RĂSĂRIT 


După volumul de hotărit sue 
ces NOI DELA BOMBARDA- 
MENT de d. Grigore Olimp loan, 
tânăra şi energica editură OFAR - 
anunță, pentru primeie zile ale 
lunii Februarie, cartea domnului 
Ladm-ss Andreescu intitulată sim- 
bolic SBURĂM SPRE RĂŞĂRIT. 
Scrisă de un om al aripilor ro- 
mânești dublat de un scriitor cu 
reale catităţi, volumul SBURĂM 
SPRE RĂSĂRIT va  constiţul 
surpriza cărţilor de războiu, 
Cartea va apare ilustrată de 
SION, în deosebite condiţii gra- 


DAPHNE DU MAURIER: 
N'AȘ VREA SĂ MAI FIU 
TÂNĂR 


Printre traducerile care au 
obținut, în ultimul mp, un suc= 
ces deosebit în stima cititorilor a 
fost desigur, și romanul „Rebec- 
ca” al scriitoarei Daphne du 
Maurier. Valoarea acestei lucrări 
a legitimat speranța întâlnirii 
lectorului cu autoarea „Rebeocăi” 
într'o carte de aceeași calitate. 

Cine a citit romanul apărut de 
curând la „Cultura Românească” 
N'aq vrea să nai fiu tânăr regă- 
sește pe aceeaşi fermecătoare cu- 
noscătoare a sufletului femenin cu 
toate cutele lui ascunse, dar și 
duioşie rară şi Înțelegerea va 
care autoarea îi privezte, 

Traducerea d-lui Const. Adi 
tol. qa şi cete preoeriente, bună. 


-——— 6 


Știința 


dragostei 


(Urmare din pagina I-a) 


Bucriolo plecă îndată şi găsi o bătrână 
binevoitoare şi foarte pricepută în asemenea 
lucruri. Ei îi spuse; 

— Vrei să-mi faci un mare serviciu? Am 
să te râspiaiesc, a a că ai să tii roulțumită. 

Precupeaţa îi răspunse: 

— Am să fac toi ce vreți, pentrucă trăesc, 
ca o femeie cinstită ce sunt, din munca mâi- 
uilor mele, 

Atunci Bucciolo îi 
spuse ; 

— Du-te, te rog, în sirada Mascarella, unde 
stă o tânără doamnă, pe nume madonna Gio- 
vanna, de care sumt îndrăgostit, Spune-i că 
sunt robul ei credincios și că sunt gata să-i 
indeplinesc orice dorință, Spune-i asta cu 
cuvintele cele mai duioase şi cele mai con- 
vingătoare ce poţi găsi. 

— Ştiu, știu, răspunse bătrâna, Cu ajutorul 
lui Dumnezeu şi al Siintei Fecioara Maria, 
vom duce la bun sfârșit şi această mică afa- 
cere, aşa că veţi fi muițumii şi veţi mai veni 
ia mine. Dar trebue găsi timpul potrivit. Iu 
orice caz, lăsaţi pe mine. 

Du-te, Qar, spune Bucriolo. Am să te aş- 
tepi aici. 

* 


 Precupeaţa se duse cu coșul ei în strada 
Viascareila, văzu pe madonna Giovanna stând 
la poartă, îi dădu bună ziua şi-i spuse: 

—— Madonna, printre lucrurile ce vând nn 
e nici unul care să vă placă? Luaţi fără 
siiaa 1oţ ce duriţi, 

Aşezându-se lângă madonna Giovanna, 
bătrâna incepu să-i arate pangiici, gaz pen- 
tru rochii, pungi pentru bani, coidoane, foar- 
feci, oglimzi şi a.te lucruri ce ac.st soi. Gio- 
vanuia le privi lung; o pungă îi plăcu în 
mod deosebit. 

— Dacă aş avea bani, spuse, aş cumpăra 
bucuroasă această pungă. 

Bătrâna răspunse : 

— Madonna, pentru ce să vă gândiţi la 
astfel de nimicuri? Luaţi toţ ce vă place. 
Sunţ plătită. 

Uimită, Qoamna vru să știe cui datora a- 
mabilitatea acestei bătrâne, 

— Ce vrei să spui lemeie? o întrebă. Ce 
însemnează cuvintele astea ? 

Atunci precupeața îi ţinu, cu glas dulce, 
următoarea cuvântare : 

— Ara să-ți spun, madonna. Un tânăr, anu- 


dete doi florini şi-i 


me Bucc:olo, ma irimis la dvs, Vă iubește şi . 


vă este devotat din foată inima. Nu este pe 
lusae hici un lucru, fie el cât de greu si 
primejdios, pe care să nu-l facă, numai ca 
Să vă facă pe plac, Dacă ar bimevoi, zice, 
să-mi noruncească ceva, mar pulea să.mi 
îacă o plăctre mai mare, Și plânge cu la- 
crimi fierbinţi și vă iubeşte atât şi se to- 
beș.e ca o lumânare. Să mă bată Dumpezeu 
dacă vă mint când Spun că n'am văzut un 
tinăr aşa de frumos și de nobil! 

Când Giovanna auzi accate cuvinte, faţa ei 
Se roși de indignare, 

— vV, dacu su mar împiedica modesţia, 
ți-aş răspunde după cum meriţi, vrăji- 
toare bătrană! Cum inarăsneşti să vii cu 
asemenca propuneri la o femeie cinstită? 
Dutunezeu să je pedepsească cum ştie mai 
bine ! 

Şi, îuând de după poartă un par care 
servea la inchiderea ei, vru să dea în bă- 
trână care, auunându-şi muarfa, fugi mân- 
când păraântul. Nu se simți in siguranţă 
decât atunci cand se văzu lângă Bucciolo. 

— Hai, spune, cum a fost? inţrebă aces- 
ta, pe precupeaţă, 

— Vai, cunașule, nici nu se putea mai 
rău! De când sunt n'am mai păţit aşa 
ceva. Dacă n'o luam din loc, vasele mele 
bătrâne gustau parul. Nu ştiu, domnule 
Bucciuly, ce aveți de gând să faceţi, Eu însă 
nu Hhă mai duc la lemeia aceea și vă sfă- 
tuesc şi pe dv. să faceţi la fel. 

Foarte necăjit, Bucciolo se duse numai- 
decât la bătrânul său profesor și-i povesti 
gcle frpiar plate. 

— Linişteşie-te Bucciolo, în spuse Fabri- 
cio. Nici un copac nu cade dela prima lovitu- 
ră. Mai țreci odală pe sub fercastra ei. Să 
vedem ce mutră o să îacă. Pe urmă, vino 
la mine, 

Lueciolo se duse spre casa iubitei: sale. De 
indată ce-l văzu, aceasta îşi chemă sluj- 
aica. 

— Uliva, — îi porunci, — îl vezi pe lână- 
rut ăsta... Du-te după el şi spune-i să vină 
negieşii la mine, diseară, 

Uliva se apropie de Bucciolo şi-i spuse: 

— Womnulc, madonna  Giovanua vă 
raază să veniţi neapărat diseară la dum- 
ueaci, pentrucă doreşte să vă vorbeastă, 

Bucciolo nu mai şiia ce să creadă. Totuşi, 
răspunse : 

— Bine. Spune stăpânei ţale că am să vin 
bucuros. 

Pe urmă, se întoarse la Fabricio. Surprins 
el însuși, profesorul întrebă: 

— In ce stragă stă cucoana? 

— în strada Xascarella, 

— Și cum o chiamă pe stujnică? 

—- Nu şiiu, E înaltă, slabă, negricioasă şi 
schiouătează de piciorul stâng. 

— Dutenozule, e Uliva, borabăni printre 
dinţi profesorul si se făcu roșu ca racul. 

— te aţi spus, imaestre? întrebă Buc- 
cioto. 

Lui Fabricio î se păru că pământul se 
coschide sub picicarele lui şi că fața lui 
Bucciolo se destăcea in două, Fiindu-i tea- 
mă că acesta ar putea să rostească numele 
madonnei Giovanna, propria lui soţie, şi 
nesimiindu-se tare ca să poală suporta o 
nouă lovitură, nu îinarăzni să înirebe de 
numele doamnei, Marna, profesorul dormea 
la facultate ca să poată citi şi noaptea, pe 
când madonna Giovanna rămânea acasă 
singură, cu slujnica ei, 

— Te duci la întâlnire, Bucciolo? 

— Fireşte! 

— Te rog să treci pe la mine când ai să 
fii gata, 

Bucciolo spuse „bine“ și plecă. După atl- 


aura e e eotnacgi ama rata ar air Brian fair rr FI Rac 











N 


tudinea și cuvintele tânărului, profesorul 
trase concluzia să acela nu știa nimic. 

„Nu vreau deloc, gândi Fabricio, ca el să 
studieze această ştiinţă pe socoteala mea“. 

Seara, Bucciolo veni, după cum promisese. 

— Maestre, e timpul să mă duc. 

—— Du-te şi fii cu băgare de seamă. 

— 9, puteţi fi sigur de mine, 

Avea zale groase pe piept, o sabie ascu- 
ţită Ia subţioară şi un pumnal lung la şolă, 
întrun cuvânt, luase toate măsurile de pre- 
“auţiune. Când Bucciolo ieşi, Fabricio îl ur- 
mă cu atâta prudenţă, încât tânărul nu-l 
simţi. Acesta ajunse la ușa iubitei sale şi, 
de îndată ce bătu în ea, cucoana îi deschise 
şi-l introduse înăuntru, Convingându-se cu 
ochii săi că iubita lui Bucciolo era, în a- 
devăr, madonna Giovanna, propria lui so- 
ţie, fu cuprins de o furie de nedescris. 

— 0, Minerva, nu mai încape îndoială: el 
se instrueşte pe socoteala mea! 

Fabricio se întoarse fuga la universitate, 
luă o sabie, un pumnal şi reveni în strada 
Mascarella, cu gândul de a-l surprinde pe 
Bucciolo. Ajuns acasă, bătu în ușă. In clipa 
aceea, madonna Giovanna stătea cu priete- 
nul ei lângă cămin. Auzind că cineva bate 
în uşă, ghici că e Fabric'o. L.uându-i pe 
Bucciolo de mână, îl conduse în odaia de 
alături și-l ascunse sub o grămadă de rufe 
ude ce se găsea sub o masă, lângă fereastră. 
Pe urmă, fugi la ușă şi întrebă: 

— Cine e? 

Maestrul strigă: 

— Dar deschide odată, ticăloaso, deschide ! 

Giovanna deschise și, văzându-l pe pro- 
tesor inarmat, îăcu: 





, 


— Dumnezule, dar ce ţi-a venit, Fabri- 
<to ? 

Profesorul însă, în loc să se liniştească, 
strigă şi mai tare: 

— Jur pe Apollo că-l cunosc pe acela ca- 
re-i aici! 

— Vai, nenorocita de mine, strigă Glo- 
vanna, ce tot spui? Caută prin toată casa 
şi dacă găseşti pe cineva, poţi să mă supui 
supliciului roatei. O, Doamne, ce rușine, ce 
rușine! Cât e de dureros să fii femeie cre- 
dincioasă ! Intreabă-i pe vecini dacă au 
ceva de spus despre modestia şi virtutea 
mea. Deunăzi, venise o bătrână., Dar la ce 
bun să-ți mai vorbesc despre asta! Nu-ţi 
rămâne decât să faci rugăciuni, pentrucă 
necuratul vrea să-ţi prăpădească sufletul. 

9 

Profesorul aprinse o lumânare şi căută în 
pivniţă, printra butoaie, pe urmă cercetă 
odăile, se uită sub pat, străpunse cu sabia 
salteaua, în mai multe locuri; întrun cu- 
vânt, nu rămase necercetată nici gaură de 
şoarece. Bucciolo însă nu fu găsit. Giovanna 
îl urma pe profesor, cu lumânarea în mână 
şi spunea: 

— Te rog, vino-ţi în fire, fă-ţi cruce, pen- 
trucă îmi dau bine seama, acum, că dia- 
volul ie-a făcut să vezi lucruri la care eu 
nu îndrăznesc nici măcar .să mă gândesc. Să 
ştii că dacă așa ceva mi-ar fi trecut mă- 
car prin gână, mi-aş îi pus capăt vieţii. Te 
conjur, nu te lăsa învins de diavol! 

Negăsindu-l pe Bucciolo şi obsedat de 
neincetatele îndemnuri ale soţiei sale, pe 
care aproape că o credea, profesorul se în- 
toarse la universitate, 


UNIVERSUL ÎNTERAR => 24 tanuarie 1942 


Madonna Giovanna trase numaidecât ză- 
vorul la uşă, îşi scoase prietenul de suh 
mufe, tăcu foc mare în cămin, fripse un pur- 
ccl de iapte şi aduse din pivniţă câteva 
sticle de vinuri alese. Ei mâncară și băură, 
şi noaptea trecu, pentru ei, în voie bună şi 
desmierdări. Când veni dimineaţa, Bucciolo 


— Madonna, trebue să mă despart de tine. 
Nu vrei să-mi porunceşti ceva? 

— Ba da, răspunse femeia, îmbrăţișân- 
du-l cu duioșie, îţi poruncesc să vii din nou, 
astă seară, 

Buceiola făgădui să revină, apoi se duse 
la universiiate şi spuse profesorului său: 

— Vreau să vă spun ceva care o să vă 
amuze, 

— Vorbeşte, te ascult. 

— Aseară, începu Bucciolo, pe când mă 
găseam în casa iubitei mele, bărbatul ei a 
venit pe neaştepiate, a răscolit toată casa, 
dar nu ma găsit. ka mă ascunsese sub un 
morman de rule ude și ştiu să-l ducă aşa 
de bine pe soţ, incât bietul prostânac a 
cezut-a şi a plecat. Rămaşi singuri, am mân- 
cat un purcei de lapte şi am băut v.nuri 
delicioase. Pot să vă asigur, maestre, că am 
petrecut toarte bine. Arta aceasta a dra- 
gostei mi se pare cea mai frumoasă şi a- 
trăgătoare din câte am cunoscut. Nici nu 
ştiu cum să vă mulţumesc, Şi-acum, cu voia 
dv. mă duc să mă odihnesc puţin, pentru- 
că n'am dormit toată noaptea şi am promis 
madonnei Giovanna să vin la ea diseară. 

fatricio spuse: 

— Când ai să fii gata, treci pela mine. 

—- Cu plăcere, răspunse Bucciolo şi se 
duse să se cuice, 

Profesorul, pe care mânia îl scosese din 
sărite, încercă să-și facă cursul, dar, în lac 
de silogisme, spunea asemenea prostii, incât 
pretextă că e boinav și cobozi depe catedră. 
Inima lui era roasă de gelozie şi, în cursul 
zilei, nu visa decâ la mijloacele de a-l 
prinde pe Buociolo şi a-i pedepsi. Se duse 
la un bătrân care ţinea într'o ulicioară din 
apropie:e o prăvălie de amme şi luă cu 
chirie zale ruginite şi un coif vechi de câ- 
teva veacuri. 

e dă 

Seara, Bucciolo, lipsit de griji, veni la 
Tabricio şi-l anunţă: 

— Mă duc. | 

— Du-te, du-te, răspunse profesorul, şi 
nu uita să vii mâine dimineaţă să-mi spui 
cele ce se vor întâmpla. 

— N'aveţi nici o teamă, voi veni, — spuse 
Bucciolo și porni spre iubita sa. 

Punându-şi zalele şi coiful, profesorul se 
luă după discipolul său, hotărind să pună 
mâna pe el la ușa casei, Dar Giovanna, care 
işi aştepta prietenul, îi dădu drumul numai- 
decât şi închise ușa, Fabricio, venind ime- 
diat după el, incepu să facă gălăgie mare, 
Atunci Giovanna stinse lumânarea, se așeză 
inaintea prietenului său, acoperindu-l în în- 
tregime și deschise uşa. Inlănțuindu-şi cu 
un braţ bărbatul, cu celalt îi făcu vânt Jui 
Bucciolo, cu atâta dibăcie şi repeziciune, în- 
cât soţul nu observă nimic; pe urmă începu 
să ţipe: 

—— Ajutor, săriţi, profesorul a înebunit! 





Dumnezeu să-l ierte! 


— sehiţă — 





Eram în linia doua, adică 
la câteva sute de metri îna- 
poia frontului. Intro vâlcea, 
cu arbuști ţepoșşi și ciuruită 
de adăposturi săpate de ve- 
chii locatari cari s'au retras, 
aşteptam ordine, când pe 
înserate vine la grupa noa- 
stră domnul căpitan al cora- 
paniei întâia, Ţinea în mână 
un plic galben și auzim că-l 
chiamă pe majorul nostru. 

— D-ta, domnule Tăbârcă, 
-—— i se adresează cu o-poli- 
teţe deosebiţă domnul câpi- 
tan — vei ști-că batalionul 
nostru îţi încredințează as- 
tăzi o mare misiune... 

—— Inţeles, domnule căpi- 
tan! — răspunde livid la 
iaţă majorul, care nu se aş- 
tepta ja acest duş rece. 

—. Vei duce în liniu întâia. 
unde e frontul nostru înain- 
tat şi gata să ne înconjoare 
inamicul, un ordin  secretţ. 
Dus și 'ntors. Atâta tot. 

— Am înțeles, doranule că- 
pitan, — e răspunsul majo- 
rului electrizat, ale cărui pi- 
cioare stăteau să strice po- 
ziţia de drepţi. 

— Domnul maior dorește 
să ajungă acest ordin la Qe- 
stinaţie. O echipă de câţiva 
soldaţi cu armele, asigură 
paza. S'ajungeţi în noaptea 
asta, fără doar şi poate, chiar 
dacă  ironţul s'a deplasat. 
Cum vă'ntoarceţi, vă prive- 
şte,. i 

Domnul major Tăbârcă ia, 
plicul, pe care-l pune pe piep- 
tul vestonului şi se'nvârieşte 
în loc ca să comande: 

— Să vie cinci oameni la 
mine, fuga-mMarş ! 





d i 


Tocmai se lăsa: noaptea și 
plecarea, trebuia să aibă loc 
imediat. S'au ales câţi tre- 
buiau dintre noi și sub pro- 
tecţia nopţii pornim. Jumă- 
tatea de lună de pe cer ne-a 
luminat drumul și ne-am 
îndeplinit misiunea fără ni- 
cio peripeție. In mers toți 
eram „fraţii“ şi „băeţii“ dom- 
nului major și poveşteam de- 
spre faptele noastre de arme 
și despre vitejiile unora din- 
tre noi, mai ieftin sau mai 
scump plătite. Tot așa de 
vorbă am râmas peste noaâp- 
te la comanda unde am avut 
ordin să mergem, şi numai a 
doua zi, la revărsatul zorilor, 
o pornim Înapoi la compania 
noastră. 

Nu călcăm mulţ, când gă- 
sim o brancarâă inamică, 
aruncată în cărare. 

— Dom” major, so luăm cu 
noi, e un trofeu! — spune 
unul. 

— E captură de război — 
întărește altul. 

— Ce să facem cu 
avem două la unitate! 

— O să mă culc eu în ea— 
reia Postârnac, cel mai glu- 
meţ din toți — m'acoper cu 
foaia de cort şi fraţii s'o ţină 
că sunt mort. Să facem o 
glumă, ce-i viața omului pe 
front ?! — spune el făcând 
cu ochiul către ceilalii. Saud 
și eu câţi zir: „Dumnezeu 
să-l ierte !” 

— Măi Postârnace, bine 
țe-ai gândit | Tu ai tăcut 
toată noaptea şi cum ţi-a 
venit ţie asta în cap? Uite 
ce-i: eu sunt ăla mortu. 
Voi să mă duceţi pe sus. Dar 
băgaţi de seamă, să fiți oa- 
meni serioşi, Uitaţi-vă drept 
ia mine !, Dacă 'ntreabă ci- 
neva : „Pe cine duceti voi 
acolo, măi băeţi?” — voi ce-o 
să ziceţi ? Ai?! 


ea ? 


— Pe dom' major Tăbâr- 


că! — răspunde prompt la 
ordin, tot Postârnac. 

— Așa mă leat, spuse el 
„îraţilor” de aseară, și toţi 
să vă rugaţi „Dumnezeu să-l 
ierte !“ oridecâte or! e cazul, 
Gar tare, să se-audă bine! 








Zis şi făcut. Domnul maâ-. 


or s'a tolănit voios pe targa 
rău cioplită a rusnaculor cari 


au renunţat la povara ei şi 
păeţii noștri făceau haz, 


căci jocul acesta de-a scarlo- 


“ janul trebuia să le evoce a- 


mintiri din copilărie. 

Deabia cocoţat pe  bran- 
carda căzută ca din senin, 
scutit de altă grije, se gân- 
dea și se tot gândea în sinea 
ui : 

— Când vor trece pe lângă 
mine atâţia și vor auzi cine 
sunt eu mortu pentru Patrie, 
vor lăcrăma și vor zice și ei: 
„Dumnezeu să-l ierte!” De 
milă am să plâng și eu. Dar 
păcat că n'am batistă. Am 
uitat-o în buzunarul man- 
tăil. 

— Mă, care ai o batistă? 
—— a strigat cu glas tare. 

— HU, dom' major, — Tăs- 
punde unul și-i întinde la 
comandă batista lui de po- 
doabă, una străvezie, de mă- 
tase, care curgea ca argin- 
tul viu printre degete. 

— Alta mare, mă! ce?! 
vi s'a făcut ae joacă vouă ?i 

Atunci Postârnac îi aruncă 
la cap sub foaia de cort un 
prosop care ar fi fost bun și 
de turban pe frontul sudic, 
ca să-l poată, bietul, umple 
cu lacrimi și plânge din plin 
propria-i moarte, când ţrecă- 
torii vor inireba c.ne e şi 
când vor auzi ce mândreţe 
de om a luat Dumnezeu. 
Dacă trăia, mari vitejii fă- 
cea. 

Pe când mergeam așa şi 
brancardierii noştri ae cir- 
cumstanţă făceau cu schim- 
bul doi câte doi, își . făcu 
apariţia dinspre linia fron- 
tului un roiu de avioane cu 
seceri și ciocane zugrăvite pe 
aripi. Dom major le-a auzit. 

— Au galben la coadă, mă 
„iraţilor” 2? — întrebă el pe 
„leatul” de adineaori — sau 
sunt de-alea roşii ? 

— Roşii, dom” major! 

— Lăsaţi de grabă patul 
jos! 

Intre timp, brancarda lui 


de om teafăr se pretăcuse în 
năsălie. 

— Și să fugiți - din şosea 
colom mărăcini ! - 

Dupăce e depusă sarcina, 
când a fost la sculat, dom 


major la repezeală a intrat 


cu mâna într'o aşchie a 
brancardei  crăpate la un 
capăt şi când să dea să 


meargă, fiind puţin amorţit, 
a călcat în gol și și-a scrântit 
un picior. 

Dacă n'a fost moarte, să 
fie un caz de rănire, o fi zis 


soarta. Dacă nu-l durea 
capul, ce-i trebuia să se 
lege ? — se "'ntrebau frații. 


Fapt e că Dumnezeu nu l-a 
iertaţ. 


In câteva clipe avioanele 
au schimbat direcţia și au 


dispărut. Micul convoiu fu- 
nebru, transformat acum în 


societate de salvare, se 'n- 


truneşte din nou, din acest 
moment pentru un caz real. 

Domnul major, in loc de 
un pansament mic și simplu, 
şi-a înfășurat prosopul pe 
după toată mâna, l-a dat 
odată și după gât și sprijinit 
de Postârnac s'a așezat, of- 
tând, în targă, trăgându-şi 
binişor piciorul cu vinele su- 
cite. 

— Yac'aşa davine la ata- 
curile aeriene din avion, — 
reilectează mintea doranului 
major. Când nici nu te gân- 
dești ! Ce ştiţi voi?! Uitaţi- 
vă la mine:,voi n'o să fiți 
niciodată eroi! Eu puteam 
să și mor! Acum mișcă, pa- 
sul, mă leat! Nu vedeţi cum 
devine cazul ?! 

— Așa-i dom” major, ne: 
așteaptă cu ceaiul! 


M. CERNEA 


(ai 


-. 





ŞI-L ţinea bine, ca să nu-i scape. Bucctolo 
ni-l recunoscu pe Fabricio, pentrucă cozoro- 
cul coifului îi acoperea faţa. Vecinii, veniţi 
la strigăte, văzându-l pe profesor îmbrăcat 
cu zale şi cu coif și auzind pe soția lui stri- 
gând: „ţineţi-l! a înebunit de prea multă 
muncă !“, crezură că Fabricio işi pierduse 
mințile, Il înconjurară cu compătimire şi-i 
spuseră : ' 

—— Vai, domnule, ce va venit? Culcaţi-vă 
repede, odihniţi-vă cum trebue şi cău- 
taţi să nu vă obosiţi creierul în viitor, Noi 
suntem niște proști, dar vă sfătuim din toată 
inima : liniştiţi-vă, domnule, 

— Cum, să mă liniştesc, uria Fabricio, 
când am văzut-o cu ochii mei pe ticăloasa 
asta lăsând să intre în casă pe amantul ei, 

— Un amant! făcu Giovanna. Vai, neno- 
rocita de mine! Dar întreabă-i pe oamenii 


ăștia dacă au observat ceva rău în purta-: 


rea mea! ă 

Atunci toate femeile şi toţi bărbaţii răs- 
punseră intrun Singur glas: 

— Domnule, uitaţi prostiile” astea, pen- 
trucă n'a fost şi nu va îi niciodată femeie 
mai modestă şi mai cinstită decât soţia av. 
Suntem siguri de asta! 

— Voi nu sunteţi siguri de nimic! strigă 
profesorul. Eu vă spun că i-am văzut a- 
mantul cu propriii mei ochi, şi că în clipa 
asta e în casa mea, 

: L] 

In vremea aceasta, veniră cei doi frați ai 

madonnei Giovanna, Văzându-i, aceasta în- 
cepu să plângă şi mai tare. 
„«— Dragii mei, le spuse, bărbatul meu şi-a 
pierduţ minţile și vrea să mă omoare. Pre- 
tinde că am lăsat să intre în casă pe a- 
mantul meu. Ce spuneţi despre asta? Știţi 
bine că nu sunt o femeie de felul ăsta şi că 
mam fost crescută ca să rabd asemenea 
jigniri, 

Atuuci, fraţii spuseră : 

— Ne miră că indrăzneşti să ţe porţi ast- 
fel cu sora noastră. Sunt câţivu ani de când 
trăiţi în bună înţelegere. Ce ţi-a venit astăzi 
şi dece te-ai supărat in aşa hal pe ea? 

— L-am văzut pe amantul ei, repeta Fa- 
bricio, l-am văzu cu ochii mei. 

— Bine, spuseră fraţii, să-l căutăm şi dacă 
il găsim, îi dăm o corecție ca să fii mulțu- 
mit, 

Unul din ei, lmându-şi sora la o parte, o 
întrebă : 

— Spune drept, e vreun bărbat în casă? 

-— Ce spui! făcu madonna Giovanna, nu 
ţi-e ruşine să-mi pui astfei de întrebări? 
Ma ferit Dumnezeu de așa murdărie! Mai 
bine să mor de o mie de ori decât să săvâr- 
gesc astă faptă sau măcar să mă gândesc 
la ea! 

Complet asiguraţi de aceste cuvinte, fraţii 
începură să caute prin casă, impreună -cu 
Fabricio. Soţul, observând mormanul de 
rufe, se aruncă peste el și-l străpunse cu sa- 
bia cu atâta furie, ca şi cum ar fi fost Buc- 
ciolo în persoană, pentrucă credea că acesta 
din urmă e ascuns acolo. 

— Vedeţi?! făcu madonna Giovanna, ri- 
dicând 'mâinile spre cer. Nu este o nebunie 
să bagi sabia în aceste rute inofensive, care 
sunt ale lui? 

irații răscoliră toată casa şi, negăsind ni- 
mic, rămaseră cu convingerea că cumnatul 
lor şi-a pierdut minţile. 

Unul din ei spuse: 

— E nebun. 

Celalt adăogă: 

— Recunoaște dragă maestre, că n'ai avut 
dreptate când ai tratat-o pe sora noastră ca 
pe o femeie necinstită. 

Auzind aceste cuvinte, profesorul îu cu- 
prinş de furie, căci nu putea să se îndoiasci 
de ceeace vazuse cu ocnii lui, Incepu să-și 
înjure cumnaţii, agitându-şi sabia scuasă din 
teacă. Atunci, tăbârânăd pe el, fraţii îi dezar- 
mară, îl legară de miăini şi de picioare și, 
jasănuu-i aşa wală noaptea, se duseră să 
se culce ca şi madonna uiovanna, de altfel. 
A doua zi dimineaţă, chemară un medic. A- 
cesta prescrise o dootorie, puse o compresă 
rece pe capul bolnavului, îi luă sânge şi 
recomandă ca nimeni să nu-i vorbească, 
nici să-i răspundă la întrebări şi ca să ţină 
dietă până câng se va simţi mai bine. To- 
tul iu exculat intocmai. 

in Bologna se răspândi trista veste că 
Yabricio, vestitul doctor in dialectică, „re- 
gele  silogismelor“, şi-a pierdut minţile. 
Foată lumea îl compălimea. Studenţii vor- 
beau între ei: | 

— Am observat de ieri că proiesorul nun 
era într'ale lui. Vă aduceţi aminte că n'a 
putut să-și termine cursul şi că a avut » 
mulră ciudată ? 

Unii spuneau, bucurându-se : 

— Iată ce păţeşti când eşti prea învăţaţ, 

Studenţii hotarină să se ducă să-şi vadă 
profesorul belnav. Kucciolo, care nu știa 
nimic, se duse la universitate ca să-i po- 
vestească lui Fabricio ustimeie sale aven- 
turi. Dar acolo fu anunţat că maestrul a 
înebunit. Surprins și tuarte necăjit, Buc- 
ciolo se duse cu colegii săi să-l vadă pe 
boinav. Dar când văzu casa în care urma să 
intre, uimirea sa, apoi spaima sa n'avură 
margini. inţelegând totul, era cât pe-aci să-şi 
piardă cunuşiinţa, dar, temându-se că zăpă- 
ceala lui ar putea ji observată, intră în casă 
împreună cu colegii săi şi-l văzu pe maes- 
“rul kabricio culcat, acoperit cu comprese 
reci, legat de mâini şi de picioare, cu fața 
vânătă. Unul după altul, studenţii se apro- 
piară de profesor şi-i spuseră câleva cuvinte 
de mângâiere. Când îi veni rândul lui Buc- 
ciolo, acesta se apropie de Fabricio și spuse: 

— Scumpe maestre, vă iubesc și vă sţi- 
mez ca pe un părinte. Dacă aș putea să fac 
un lucru care var face plăcere, n'aveţi decât 
să-mi porunciţi: vă voi asculta ca un fiu. 

Profesorul, văzând sincera lui pocăință, 
îi răspunse cu bunătate: 

— Bucciolo, Buceiolo, du-te în pace. Te-ai 
instruit destul pe socoteala mea, deşi îre- 
bue să recunosc că m'ai instruit şi tu pe 
mine, 

Atunci madonna Giovanna spuse repede: 

— Nu daţi atenţie la ceeace spune: e în 
delir. 

Iar Bucciolo se grăbi să-și ia rămas bun, 
se duse la Pietro Paolo și-i spuse: 

—Frate, fii fericit. Am invăţat atâta 
aici, incât am pierduţ dorinţa de a mai 
studia, 

După aceste cuvinte, își părăsi prietenul, 
se pregăti de plecare şi sosi cu bine la 
Roma. 


Traducere de R. DONICI 





TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOLANU 33 Taxa poștală plăţiță în anmerar center aprobări) dir. G-le P. 7. 7, Nr. 24464984 


ţi 


e