Clare Mackintosh — Lasa-ma sa mint

CLARE 


MACKINTOSH 


„NU ÎNCAPE NICIUN 


DUBIU, O SCRIITOARE 
Ea. MA = re e a HA pa 


| „N Capu AA i 

INTERNATIONALE TELAS SĂ PLEC 
0 

ŞI TE VAD | 


COMNECTIOA 


TREI 


CLARE MACKINTOSH 
LASĂ-MĂ SĂ MINT 


Original: Let Me Lie (2018) 


Traducere din limba engleză: 
MIHAELA IONESCU 


y 


virtual-project.eu 


Pentru Rob, care le face pe toate. 


Trei persoane pot ține un secret doar dacă două 
dintre 

ele sunt moarte. 
Benjamin Franklin 


Partea întâi 


Capitolul 1 


Moartea nu-mi vine bine. O port ca pe o haină de- 
mprumut; îmi alunecă de pe umeri şi atârnă pe jos. Nu mi 
se potriveşte. Mă strânge. 

Aş vrea să scap de ea; s-o arunc în dulap şi să-mi pun din 
nou hainele mele croite pe măsură. N-am vrut să-mi 
părăsesc vechea viaţă, dar am speranţe pentru cea nouă - 
nutresc că voi deveni o persoană frumoasă şi plină de 
energie. Deocamdată, sunt captivă. 

Între vieți. 

În purgatoriu. 

Se spune că despărțirile neaşteptate sunt mai uşoare. 
Mai puţin dureroase. Greşit. Orice durere scutită de un 
rămas-bun obositor pe care-l presupune o boală ce pare să 
nu se mai încheie este contrabalansată de oroarea unei 
vieţi curmate din senin. O viaţă încheiată în mod violent. In 
ziua morţii mele am mers pe sârmă între cele două lumi, 
cu plasa de siguranţă de sub mine făcută zdrenţe. Incoace 
siguranţă; încolo pericol. 

Am păşit. 

Am murit. 

Obişnuiam să glumim pe tema morţii - când încă mai 
eram îndeajuns de tineri, îndeajuns de plini de viaţă ca să 
ni se pară că moartea era ceva ce li se putea întâmpla doar 
altora. 

— Cine crezi c-o să se ducă primul? ai întrebat într-o 
noapte când terminaserăm tot vinul şi stăteam în faţa 
şemineului electric din apartamentul meu închiriat din 
Balham. O mână care-mi mângâia leneş coapsa ţi-a mai 
îndulcit cuvintele. Am răspuns imediat. 

— Tu, desigur. 

Mi-ai aruncat o pernă în cap. 

Eram împreună de o lună; bucurându-ne unul de trupul 
celuilalt, vorbind despre viitor ca şi cum ar fi aparținut 
altcuiva. Fără  legăminte, fără promisiuni - doar 
posibilități. 


e 6» 


— Femeile trăiesc mai mult, am zâmbit eu larg. E un 
fapt bine cunoscut. Ține de genetică. Supravieţuirea celui 
mai bine adaptat. Bărbaţii nu se descurcă singuri. 

Ai devenit serios. Mi-ai luat faţa în palme şi m-ai făcut să 
mă uit la tine. În penumbră, ochii tăi erau negri; grătarul 
incandescent al şemineului se reflecta în pupilele tale. 

— Adevărat. 

M-am întins să te sărut, dar degetele tale m-au oprit; am 
simţit presiunea degetului tău mare pe obraz. 

— Dacă ţi s-ar întâmpla ceva, nu ştiu ce m-aş face. 

Am simtit un fior scurt, în ciuda căldurii puternice a 
focului. Mi s-a făcut pielea de găină. 

— Las-o baltă. 

— Aş muri şi eu, ai insistat tu. 

Atunci am pus punct dramatismului tău tineresc, 
încercând să-ţi îndepărtez mâna şi să-mi eliberez bărbia. 
Păstrându-mi degetele împletite cu ale tale, pentru ca 
gestul să nu pară unul brutal. Sărutându-te, mai delicat la 
început, apoi din ce în ce mai pătimaş, până când te-ai 
lăsat pe spate şi eu am fost deasupra ta, cu părul meu 
acoperindu-ne feţele ca o cortină. 

Ai muri pentru mine. 

Relaţia noastră era la început; o scânteie care se putea 
stinge la fel de repede cum ar fi putut să se transforme în 
flăcări. N-aveam de unde să ştiu că vei înceta să mă 
iubeşti; că eu nu te voi mai iubi. N-am putut să nu fiu 
încântată de profunzimea sentimentelor tale, de 
intensitatea din privirea ta. 

Ai muri pentru mine şi, în clipa aceea, m-am gândit că şi 
eu aş putea muri pentru tine. 

Nu am crezut însă că vreunul dintre noi va fi nevoit s-o 
facă. 


Capitolul 2 


Anna 


Ella are opt săptămâni. Are ochii închişi, gene lungi şi 
întunecate, pomeţi ca două mere care se mişcă în sus şi-n 
jos când mănâncă. O mânuţă stă răsfirată pe sânul meu, ca 
o stea de mare. Stau jos, lipită de canapea, şi mă gândesc 
la toate lucrurile pe care aş putea să le fac câtă vreme ea 
suge. Să citesc. Să mă uit la televizor. Să fac cumpărături 
de la o băcănie online. 

Dar nu azi. 

Azi nu e o zi pentru lucruri banale. 

Mă uit la fiica mea, şi după o vreme ridică pleoapele şi 
mă fixează cu ochii ei de un albastru-marin, solemnă şi 
plină de încredere. Pupilele ei sunt ca două lacuri adânci 
de dragoste necondiționată; reflexia mea în ele e mică, dar 
neclintită. 

Ella suge mai încet acum. Ne uităm una la alta şi mă 
gândesc la faptul că maternitatea este cel mai bine păstrat 
secret: la faptul că toate cărţile din lume, toate filmele, 
toate sfaturile nu te pot pregăti vreodată pentru 
sentimentul copleşitor că eşti totul pentru o fiinţă 
minusculă. Sau că acea fiinţă reprezintă totul pentru tine. 
Păstrez şi eu secretul, nu-l spun nimănui, cui aş putea să-l 
destăinui? La mai puţin de zece ani de la terminarea şcolii, 
prietenele mele îşi împart patul cu iubiţi, nu cu bebeluşi. 

Ella se uită în continuare la mine, dar, treptat, atenţia 
din ochii ei se tulbură, la fel cum ceața dimineţii învăluie 
priveliştea. Pleoapele i se închid o dată, de două ori, apoi 
rămân închise. Suptul - întotdeauna atât de feroce la 
început, apoi din ce în ce mai ritmic, relaxat - încetineşte 
până când între două înghiţituri trec câteva secunde bune. 
Se opreşte. Adoarme. 

Ridic mâna şi apăs uşor cu arătătorul pe sân, rupând 
sigiliul dintre sfârcul meu şi buzele Ellei, apoi îmi aranjez 
la loc sutienul pentru alăptat. Guriţa Ellei continuă să se 


e 3 


mai mişte o vreme, apoi somnul o cuprinde din ce în ce mai 
adânc, cu buzele îngheţate parcă într-o perfectă literă O. 

Ar trebui s-o pun în pătuţ. Să profit la maximum de 
perioada în care doarme. Zece minute? O oră? Suntem 
încă departe de orice fel de rutină. Rutină. Cuvântul-cheie 
pentru fiecare proaspătă mamă; singurul subiect de 
conversaţie la cafeaua din dimineţile de după naştere, la 
care asistenta la care suntem arondate mă obligă să iau 
parte. Doarme deja fără intreruperi? Ar trebui să încerci 
metoda plânsului controlat. Ai citit Gina Ford? 

Dau din cap şi zâmbesc, spunând O s-o caut, apoi 
gravitez către una dintre celelalte proaspete mămici. 
Cineva diferit. Cineva mai puţin rigid. Pentru că mie puţin 
îmi pasă de rutină. Nu vreau s-o las pe Ella să plângă în 
timp ce eu stau la parterul casei şi postez pe Facebook 
despre „coşmarul de a fi părinte”. 

Doare să plângi după o mamă care nu se mai întoarce. 
Ella nu trebuie să ştie lucrul ăsta deocamdată. 

Se foieşte în somn, iar nodul din gâtul meu, mereu 
prezent, creşte. Când e trează, Ella e fiica mea. Când 
prietenii îmi arată în ce privinţe semănăm sau cât de mult 
seamănă cu Mark, nu reuşesc să văd aceste lucruri. Mă uit 
la Ella şi o văd, pur şi simplu, pe ea. Dar când doarme... 
când doarme, o văd pe mama mea. Sub obrăjorii aceia 
umflaţi de bebeluş se ascunde o faţă în formă de inimă, iar 
linia părului este atât de asemănătoare, că ştiu deja că, în 
anii ce vor urma, fiica mea îşi va petrece ore întregi în faţa 
oglinzii, încercând să îmblânzească singura şuviţă care 
creşte complet diferit de restul. 

Oare bebeluşii visează? Despre ce ar putea ei să viseze, 
având atât de puţină experienţă a lumii? O invidiez pe Ella 
pentru somnul ei, nu doar pentru că sunt obosită cum n-am 
fost niciodată înainte să am un copil, ci şi pentru că, atunci 
când îmi vine somnul, aduce cu el coşmaruri. Visele îmi 
arată lucruri pe care nu am cum să le ştiu. Supoziţii din 
rapoartele poliţiei şi din documentele medicilor legişti. Îmi 
văd părinţii cu feţele umflate şi desfigurate de apă. Văd 
spaima de pe chipurile lor, când cad de pe stâncă. Le aud 


e 9» 


tipetele. 

Câteodată subconştientul e blând cu mine. Nu-i văd de 
fiecare dată pe părinții mei căzând; uneori îi văd zburând. 
li văd păşind în gol, desfăcându-şi braţele şi planând 
aproape de suprafaţa unei mări albastre, din care sar 
stropi pe feţele lor vesele. Atunci mă trezesc domol, cu un 
zâmbet care-mi întârzie pe faţă până când deschid ochii şi- 
mi dau seama că totul este la fel cum era atunci când i-am 
închis. 

Cu nouăsprezece luni în urmă, tatăl meu a luat o maşină 
- cea mai nouă şi cea mai scumpă - din curtea din faţă a 
firmei sale. A condus cele zece minute de la Eastbourne 
până la Beachy Head, unde a lăsat maşina în parcare, cu 
portiera descuiată, şi s-a îndreptat către stânci. Pe drum, a 
adunat pietre care să-l îngreuneze. Apoi, când mareea şi-a 
atins punctul maxim, s-a aruncat în gol de pe stânci. 

Şapte luni mai târziu, măcinată de durere, mama mea l-a 
urmat, cu o acuratețe atât de devastatoare, încât ziarul 
local a descris incidentul ca fiind o „sinucidere la indigo”. 

Ştiu toate acestea pentru că, în două rânduri, l-am 
ascultat pe medicul legist care ne-a relatat evenimentele, 
pas cu pas. Eram cu unchiul Billy când am ascultat 
concluziile blânde, dar dureroase a două misiuni de salvare 
eşuate. Mă uitam în jos în timp ce experţii expuneau păreri 
despre valuri, rata de supravieţuire, statistici mortuare. Şi 
am închis ochii când medicul legist a înregistrat verdictul 
de sinucidere. 

Părinţii mei au murit la un interval de şapte luni unul de 
celălalt, dar morţile lor atât de conectate au făcut ca 
anchetele să fie ţinute în aceeaşi săptămână. Am aflat o 
grămadă de lucruri în acele două zile, dar nu şi singurul 
lucru care conta. 

De ce au făcut-o. 

Dacă într-adevăr au făcut-o. 

Faptele erau dincolo de orice îndoială. Doar că părinţii 
mei nu erau genul sinucigaş. Nu erau deprimati, anxioşi, 
nu aveau temeri. Erau ultimii oameni de la care te-ai fi 
aşteptat să renunţe la viaţă. 


e 10 - 


— Bolile mintale nu sunt întotdeauna evidente, spune 
Mark când deschid subiectul, fără ca vocea lui să trădeze 
vreun strop de iritare că discuţia ajunge, din nou, în acest 
punct. Chiar şi cei mai capabili, cei mai activi oameni pot 
suferi de depresie. 

Pe parcursul ultimului an am învăţat să-mi păstrez 
teoriile pentru mine; să nu mai dau glas cinismului care 
zace dincolo de suprafaţa durerii mele. Nimeni altcineva 
nu are dubii. Nimeni altcineva nu simte că ceva e în 
neregulă. 

Dar, pe de altă parte, poate că nimeni altcineva nu i-a 
cunoscut pe părinţii mei la fel ca mine. 

Sună telefonul. Las robotul să răspundă, dar persoana 
care sună nu lasă niciun mesaj. Imediat, îmi simt telefonul 
mobil vibrând în buzunar şi ştiu chiar înainte să mă uit că 
este Mark. 

— Eşti cumva sub un bebeluş care doarme? 

— Cum ai ghicit? 

— Ce face? 

— Suge la fiecare jumătate de oră. Tot încerc să mă 
apuc de cină, dar nu prea-mi iese. 

— Nu-ţi bate capul - pot să mă ocup eu când ajung 
acasă. Tu cum eşti? 

O uşoară schimbare de ton, pe care nimeni altcineva n- 
ar detecta-o, se simte în vocea lui. Un subînţeles. Tu cum 
eşti azi, în ziua asta în mod special? 

— Sunt bine. 

— Pot să vin acasă... 

— Sunt bine. Serios. 

Lui Mark i-ar displăcea profund să plece la jumătatea 
cursului. Adună atestate aşa cum adună alţii suporturi 
pentru bere sau monede străine; are atât de multe litere 
care îi indică titlurile, încât abia încap după numele lui. La 
fiecare câteva luni trebuie să-şi imprime cărţi de vizită noi, 
iar literele cel mai puţin importante cad în uitare. Cursul 
de azi poartă numele „Valoarea empatiei în relaţia client- 
consilier psihologic”. Nu are nevoie de cursul ăsta; 
empatia lui a fost evidentă din clipa în care i-am trecut 


e 11» 


pragul. 

M-a lăsat să plâng. A împins o cutie cu şerveţele către 
mine şi mi-a spus să nu mă grăbesc. Să încep când sunt 
pregătită, nicio clipă mai devreme. lar când am încetat să 
mai plâng, dar tot nu mi-am putut găsi cuvintele, mi-a 
vorbit despre stadiile durerii - negare, furie, negociere, 
depresie, acceptare - şi mi-am dat seama că nu trecusem 
de prima etapă. 

Făcuserăm deja patru şedinţe când Mark a tras adânc 
aer în piept şi mi-a spus că nu mă mai putea trata, iar eu 
am întrebat dacă era din cauza mea, şi el a răspuns că era 
vorba de un conflict de interese şi că era îngrozitor de 
neprofesionist, dar totuşi nu aş vrea să ieşim împreună la 
cină cândva? 

Era mai în vârstă decât mine - mai apropiat de anii 
mamei mele decât de ai mei -, cu o siguranţă de sine în 
contradicţie cu emoţiile pe care atunci le-am văzut ieşind 
la suprafaţă. 

Nu am ezitat. 

— Mi-ar plăcea foarte mult. 

Mai târziu mi-a spus că s-a simţit mai vinovat pentru 
faptul că-mi întrerupsese şedinţele de consiliere decât 
pentru încălcarea regulilor de etică referitoare la ieşitul cu 
un pacient. Fost pacient, am subliniat eu. 

Încă nu e complet împăcat cu asta. Oamenii se întâlnesc 
în tot felul de locuri, îi reamintesc eu. Părinţii mei s-au 
cunoscut într-un club de noapte londonez; ai lui, la raionul 
de produse congelate din Marks Spencer. Iar eu şi el ne- 
am cunoscut în apartamentul său de la etajul şapte din 
Putney, într-o cameră de consultaţii cu scaune de piele, şi 
cuverturi moi de lână, şi un semn pe uşă pe care scria 
MARK HEMMINGS, CONSILIERE PSIHOLOGICĂ. DOAR 
CU PROGRAMARE 

— Bine, dacă eşti sigură. Dă-i Ellei un pupic din partea 
mea. 

— Pa. 

Închid prima şi ştiu că are căştile lipite de buze, aşa cum 
face atunci când este îngândurat. Probabil că a ieşit afară 


e 12 + 


ca să mă sune, renunțând la cafea, la socializare sau la 
orice altceva or face treizeci de psihologi când ies în pauză 
de la cursuri. În câteva clipe li se va alătura celorlalţi şi va 
uita de mine pentru câteva ore, timp în care va exersa 
exprimarea empatiei pentru cine ştie ce problemă 
inventată. O presupusă stare de anxietate. Un doliu 
ficțional. 

l-ar plăcea să se ocupe de al meu. Dar nu-l las. Am 
renunţat să mai văd un psihoterapeut atunci când mi-am 
dat seama că tot vorbitul din lume nu avea să-i aducă 
înapoi pe părinţii mei. Ajungi la un punct în care durerea 
pe care o simţi pe dinăuntru devine pur şi simplu tristeţe. 
Iar pentru asta nu există leac. 

Tristeţea e complicată. Vine în valuri şi curge şi are atât 
de multe feţe încât s-o desluşesc îmi provoacă dureri de 
cap. Pot să treacă zile întregi în care să nu plâng, pentru 
ca apoi abia să fiu în stare să respir din cauza hohotelor 
care-mi zguduie trupul. Într-o clipă pot să râd cu unchiul 
Billy de vreo prostie pe care a făcut-o tatăl meu cândva; 
pentru ca în următoarea să fiu plină de furie din cauza 
egoismului pe care l-a dovedit. Dacă tata nu s-ar fi sinucis, 
nici mama n-ar fi făcut-o. 

Furia este partea cea mai rea din toată povestea asta. 
Mânia dezlănţuită şi pură şi sentimentul inevitabil de 
vinovăţie care-i urmează. 

De ce-au făcut-o? 

Am analizat zilele care au precedat moartea tatălui meu 
de un milion de ori; m-am întrebat dacă aş fi putut face 
ceva care să împiedice ce s-a întâmplat. 


Tatăl tău a dispărut. 


M-am încruntat când am primit mesajul, aşteptând 
poanta. Locuiam cu părinţii mei, dar lipsisem de-acasă 
peste noapte, fiind la o conferinţă în Oxford, unde 
pălăvrăgeam cu o colegă din Londra la cafeaua de 
dimineaţă. Mi-am cerut scuze, ca să-i telefonez mamei 
mele. 


e 13 


— Cum adică a dispărut? 

Mama nu părea să aibă nicio logică. Abia rostea 
cuvintele, de parcă le scotea cu forţa. Se certaseră cu o 
seară înainte; tata plecase în grabă la pub. Până aici, nimic 
neobişnuit. Ajunsesem să accept de mult relaţia furtunoasă 
a părinţilor mei; vijeliile treceau la fel de repede pe cât 
apăreau. Doar că, de data asta, tata nu se mai întorsese 
acasă. 

— Am crezut că poate a dormit la Bill, a zis mama, dar 
acum sunt la serviciu şi Bill zice că nu l-a văzut. Simt că- 
nnebunesc, Anna! 

Am plecat imediat de la conferinţă. Nu pentru că aş fi 
fost îngrijorată din pricina tatălui meu, ci pentru că-mi 
făceam probleme pentru mama. Erau atenţi să-mi ascundă 
motivele disputelor dintre ei, dar de prea multe ori îmi 
dădusem seama care erau problemele. Tata îşi lua 
tălpăşiţa - la serviciu, pe terenul de golf, la pub. Mama se 
ascundea în casă, prefăcându-se în faţa mea că nu 
plânsese. 

Până când am ajuns acasă, totul se încheiase deja. 
Poliţia era în bucătărie, cu caschetele în mâini. Mama 
tremura atât de tare, că a fost nevoie să fie chemat un 
paramedic s-o trateze pentru şoc. Unchiul Billy era palid 
de suferinţă. Laura, fina mamei mele, făcuse ceai şi uitase 
să pună lapte. Fără ca vreunul dintre noi să observe. 

Am citit mesajul pe care l-a trimis tata. 


Nu mai pot face asta. Lumea va fi un loc mai bun fără 
mine. 


— Tatăl dumneavoastră a luat o maşină de la serviciu. 

Polițistul era cam de vârsta tatălui meu, şi m-am întrebat 
dacă avea copii. Dacă şi ei credeau că ştiu totul despre el. 

— Camerele de supraveghere arată că s-a îndreptat spre 
Beachy Head aseară târziu. 

Mama a lăsat să-i scape un geamăt înfundat. Am văzut 
cum Laura s-a dus s-o consoleze, dar eu n-am putut să fac 
la fel. Eram paralizată. Nu voiam să aud, dar, în acelaşi 


e 14» 


timp, mă forţam să ascult. 

— Ofițerii de serviciu au răspuns la un apel în dimineaţa 
asta, pe la ora zece. 

Polițistul Pickett se uita la notițele sale. Am bănuit că 
era mai uşor decât să se uite la noi. 

— O femeie a anunţat că a văzut un bărbat umplându-şi 
rucsacul cu pietre şi apoi punându-şi telefonul şi portofelul 
pe jos, înainte să se arunce de pe marginea stâncii. 

— Şi nu a încercat să-l oprească? 

Nu intenţionasem să ţip, iar unchiul Billy mi-a pus o 
mână pe umăr. Am îndepărtat-o. M-am întors către ceilalţi. 

— Pur şi simplu s-a uitat la el cum sare? 

— Totul s-a petrecut foarte repede. Femeia care ne-a 
sunat era foarte necăjită, după cum vă puteţi imagina. 

Polițistul Pickett şi-a dat seama prea târziu că spusese o 
replică nepotrivită. 

— Ea era necăjită, care va să zică? Şi cum credea că s-o 
fi simţit tatăl meu? 

M-am întors, căutând sprijin pe feţele din jurul meu, 
apoi fixându-i cu privirea pe poliţişti. 

— Aţi interogat-o? 

— Anna, a spus Laura încet. 

— De unde ştiţi că nu ea l-a împins? 

— Anna, asta nu e de folos nimănui. 

Eram pe punctul să-i răspund, dar apoi am văzut-o pe 
mama, sprijinindu-se de Laura, gemând încet. Spiritul 
combativ m-a părăsit. Sufeream, dar mama suferea şi mai 
mult. Am traversat încăperea şi am îngenuncheat lângă ea, 
căutându-i mâna şi simţindu-mi lacrimile pe obraz înainte 
să-mi dau seama că începusem să plâng. Părinţii mei erau 
împreună de douăzeci şi şase de ani. Trăiau împreună - şi 
munceau împreună - şi, în ciuda tuturor turbulenţelor, se 
iubeau. 

Polițistul Pickett şi-a dres glasul. 

— Descrierea se potriveşte cu domnul Johnson. Am ajuns 
la faţa locului în câteva minute. Maşina lui a fost 
recuperată din parcarea de la Beachy Head, iar la 
marginea stâncii am găsit... 


e 15» 


A încheiat arătând spre o pungă transparentă pentru 
colectare de probe, care se afla în mijlocul mesei din 
bucătărie şi în care am putut vedea telefonul mobil şi 
portofelul de piele maronie al tatălui meu. Din senin mi-a 
venit în minte gluma pe care unchiul Billy o zicea mereu, 
despre moliile din buzunarele de la haina tatălui meu, şi 
pentru o clipă am crezut c-o să izbucnesc în râs. În loc de 
asta, am plâns şi nu m-am putut opri trei zile. 

Braţul meu drept, strivit sub Ella, a amorţit. Îl trag afară 
şi-mi mişc degetele, simțind furnicături pe măsură ce 
sângele se pune din nou în mişcare spre extremităţi. 
Cuprinsă dintr-odată de energie, mă extrag de sub 
trupuşorul adormit al Ellei, cu o abilitate de a mă strecura 
demnă de manevrele Marinei Regale, nou dobândită graţie 
maternității, şi o baricadez pe canapea cu perne. Mă ridic, 
întinzându-mă ca să alung înţepeneala instalată de la prea 
mult stat jos. 

Tatăl meu nu a suferit niciodată de depresie sau 
anxietate. 

— Dar ţi-ar fi spus, chiar dacă ar fi fost aşa? m-a întrebat 
Laura. 

Stăteam în bucătărie - eu, mama şi Laura. Poliţia, 
vecinii, toată lumea plecase, iar noi am rămas amorţite în 
bucătărie, cu o sticlă de vin care ne părea acru. Laura avea 
un punct de vedere valid, chiar dacă eu nu voiam să ţin 
seama de el. Tata provenea dintr-o lungă linie de bărbaţi 
care considerau că a vorbi despre „sentimente” însemna 
că erai un „fătălău”. 

Oricare ar fi fost motivul, sinuciderea lui picase ca din 
senin şi ne aruncase pe toţi în suferinţă. 

Mark - ca şi înlocuitorul său, de îndată ce a fost găsit 
unul - mă încurajase să înfrunt furia pe care o resimţeam 
vizavi de moartea tatălui meu. Am profitat de câteva 
cuvinte spuse de medicul legist. 

Fără să fie în deplinătatea facultăţilor mintale. 

Acestea m-au ajutat să separ omul de act; m-au ajutat să 
înţeleg că sinuciderea tatălui meu nu a însemnat intenţia 


e 16 


de a-i răni pe cei pe care-i lăsa în urma lui. Mai degrabă, 
ultimul său mesaj sugera credinţa sinceră că noi aveam să 
fim mai fericiţi fără el. Nimic nu putea fi mai departe de 
adevăr. 

Chiar mai greu decât să mă împac cu sinuciderea tatălui 
meu a fost ce s-a întâmplat după aceea. Să încerc să 
înţeleg de ce - asta după ce experimentasem la prima 
mână durerea doliului provocat de o sinucidere; după ce 
mă văzuse plângându-mi tatăl iubit - mama mea m-a făcut 
în mod conştient să mai trec încă o dată prin toate astea. 

Presiunea îmi zumzăie în urechi ca o viespe captivă care 
se izbeşte de un geam. Mă duc în bucătărie şi beau un 
pahar cu apă, repede, apoi îmi lipesc palmele de blatul de 
granit şi mă aplec deasupra chiuvetei. O aud pe mama 
care cântă în timp ce spală vasele; bătându-l pe tata la cap 
să strângi şi tu măcar o dată după tine. Nori de făină în 
timp ce fac prăjituri stângace în bolul greoi de ceramică al 
mamei. Mâinile ei în jurul meu - modelând biscuiţi, făcând 
aluaturi. Şi apoi, mai târziu, când m-am întors acasă să 
locuiesc cu ei, făcând cu rândul la cuptor, în timp ce 
cealaltă pregătea cina. Tata era în birou sau se uita la 
televizor în camera de zi. lar noi, femeile, la bucătărie - 
pentru că aşa voiam, nu pentru că era obligatoriu. 
Pălăvrăgind în timp ce găteam. 

În încăperea asta mă simt cel mai aproape de mama. 
Aici doare cel mai tare. 

Astăzi se împlineşte un an. 

Văduvă îndurerată plonjează spre moarte, s-a scris în 
Gazette. Capelanul solicită ca presa să nu mai aibă acces 
la locul devenit cel mai popular pentru sinucideri, anunţa 
deloc amuzant un titlu din Guardian. 

„Ştiai”, şoptesc, convinsă că a vorbi cu voce tare nu e 
tocmai semnul unei minţi sănătoase, cu toate astea 
incapabilă să mă mai abţin. „Ştiai cât de mult doare şi, cu 
toate astea, tot ai făcut-o.” 

Ar fi trebuit să-l ascult pe Mark şi să planific ceva pentru 
astăzi. Ceva care să-mi distragă atenţia. Aş fi putut s-o sun 
pe Laura. Să luăm prânzul împreună. Să mă duc la 


e 17 œ» 


cumpărături. Orice care să nu implice mersul de colo-colo 
prin casă, rumegând poveşti vechi şi gândindu-mă obsesiv 
la aniversarea morţii mamei mele. Nu există niciun motiv 
logic pentru care ziua de azi ar trebui să fie mai dificilă 
decât oricare altă zi. Mama nu e mai moartă decât a fost 
ieri; nici decât va fi mâine. 

Şi totuşi... 

Trag adânc aer în piept şi încerc să ies din starea asta. 
Pun paharul în chiuvetă şi mă dojenesc singură, de parcă o 
admonestare cu voce tare ar schimba lucrurile. O s-o scot 
pe Ella în parc. Putem s-o luăm pe drumul lung, ca să mai 
treacă timpul, iar la întoarcere o să cumpărăm ceva pentru 
cină. Şi, înainte să-mi dau seama, Mark o să ajungă acasă 
şi ziua va fi trecut. Această înşelătorie abruptă este un truc 
familiar, dar funcţionează. Durerea din inimă slăbeşte, iar 
presiunea din spatele ochilor se estompează. 

Prefă-te până-ţi iese cum vrei, spune Laura mereu. 
Îmbracă-te pentru slujba pe care vrei s-o obţii, nu pentru 
cea pe care o ai deja - e o altă zicală favorită a ei. Se 
referă la cum te îmbraci la serviciu (ar trebui să asculţi 
foarte atent ca să te prinzi că accentul ei de şcoală publică 
este deprins, nu înnăscut), dar principiul este acelaşi. 
Prefă-te că eşti bine şi o să te simţi bine. Până să-ţi dai 
seama, chiar o să fii bine. 

Încă mai lucrez la această ultimă parte. 

Aud scâncetul care-mi spune că Ella este trează. Sunt 
deja la jumătatea holului când zăresc ceva blocat în fanta 
pentru scrisori. Ori a fost adus de cineva în persoană, ori a 
rămas acolo de când a trecut poştaşul. Oricum, n-am 
observat-o când am luat corespondenţa azi-dimineaţă. 

Este o cartolină. Am mai primit două azi-dimineaţă - 
ambele de la colegi de şcoală care gestionează mai bine de 
la distanţă situaţiile neplăcute - şi sunt impresionată de 
numărul de persoane care marchează datele în felul 
acesta. De aniversarea sinuciderii tatălui meu, cineva a 
lăsat o caserolă cu mâncare pe pragul uşii, cu cel mai scurt 
bilet posibil. 

Pune-o în congelator sau încălzeşte-o. Mă gândesc la 


e 18 + 


tine. 

Nu ştiu nici acum de la cine a fost. Mare parte dintre 
cartolinele de condoleanţe care au sosit după moartea 
părinţilor mei au venit însoţite de poveştile maşinilor pe 
care ei le vânduseră de-a lungul anilor. Chei înmânate 
unor adolescenţi cu prea multă siguranţă de sine şi părinţi 
exagerat de neliniştiţi. Maşini sport cu două locuri 
schimbate cu maşini serioase de familie. Maşini care să 
celebreze  promovări, aniversări importante, ieşiri la 
pensie. Părinţii mei au jucat un rol în multe poveşti 
diferite. 

Adresa este tipărită pe un autocolant, iar ştampila poştei 
- o mâzgălitură în colţul din dreapta-sus. Cartolina este 
groasă şi scumpă - trebuie s-o smulg din plic. 

Mă uit la imagine. 

Culori vii dansează pe pagină: o margine sinistră cu 
trandafiri roz, cu tije şi frunze  verzi-strălucitoare 
intercalate. În mijloc, două pahare de şampanie ciocnindu- 
se unul de altul. Cartolina este embosată şi presărată cu 
sclipici. 

Aniversare fericită! 

Fac un pas în spate, de parcă aş fi fost lovită. E o glumă 
proastă? O greşeală? Vreo cunoştinţă binevoitoare, dar 
îngustă la minte, care a ales greşit misiva? Deschid 
cartolina. 

Mesajul este tipărit. Tăiat de pe o hârtie ieftină şi lipit în 
interior. 

Nu e o greşeală. 

Îmi tremură mâinile, iar cuvintele par să înoate în faţa 
ochilor mei. Viespea din urechi începe să bâzâie mai tare. 
Îl citesc din nou. 


Sinucidere? Mai gândeşte-te. 


<e 19 


Capitolul 3 


Nu aşa am vrut să mă duc. Nu a fost modul în care mi- 
am imaginat mereu c-o să mor. 

Când mă gândeam la moartea mea, îmi închipuiam o 
cameră întunecată. Dormitorul nostru. Perne umflate în 
spatele meu; un pahar cu apă imi atingea buzele odată ce 
mâinile mele deveniseră prea neputincioase să-l ţină 
singure.  Morfină care să facă durerea suportabilă. 
Vizitatori mergând în şir indian, în vârful degetelor, veniţi 
să-şi ia rămas-bun,; tu, cu ochii roşii, dar stoic, absorbindu- 
le cuvintele amabile. 

Și eu; treptat, mai mult adormită decât trează, până 
când într-o dimineaţă nu m-am mai trezit deloc. 

Obişnuiam să spun în glumă că în următoarea viață mi- 
aş dori să mă reîncarnez într-un câine. 

Se pare că nu prea ai de ales. 

lei ce ţi se dă, chiar dacă ţi se potriveşte sau nu. O 
femeie, exact la fel ca tine. Mai bătrână, mai urâtă. Asta 
sau nimic. Mi se pare ciudat să fiu fără tine. 

Cu douăzeci şi şase de ani în urmă, eram împreună. 
Căsătoriţi de aproape tot atâta timp. La bine şi la rău. Tu, 
la costum, eu, cu o rochie cu talie empire, aleasă ca să 
ascundă un pântece de gravidă în cinci luni. O viaţă nouă 
împreună. 

Și acum am rămas doar eu. Singură. Speriată. 
Neputincioasă în umbra unei vieţi pe care cândva am trăit- 
o din plin. 

Nimic nu a ieşit aşa cum am crezut c-o să iasă. 

Și acum asta. 

Sinucidere? Mai gândeşte-te. 

Cuvintele nu poartă nicio semnătură. Anna nu va şti de 
la cine sunt. 

Dar eu ştiu. Mi-am petrecut tot anul trecut aşteptând ca 
lucrul acesta să se întâmple, păcălindu-mă că tăcerea 
înseamnă siguranţă. 

Nu-i aşa. 


e 20 - 


Pot să văd speranța pe chipul Annei; promisiunea unor 
răspunsuri la întrebările care o ţin trează. O cunosc pe 
fiica noastră. N-ar fi crezut niciodată că tu şi cu mine am fi 
păşit de pe stânca aceea de bunăvoie. 

Avea dreptate. 

Văd şi eu, cu o limpezime dureroasă, ce se va întâmpla 
acum. Anna se va duce la poliţie. Va cere să se facă o 
anchetă. Va lupta să afle adevărul, fără să ştie că adevărul 
nu ascunde altceva decât alte minciuni. Mai mult pericol. 

Sinucidere? Mai gândeşte-te. 

Ce nu ştii nu te poate răni. Trebuie s-o opresc pe Anna, 
să nu o las să meargă la poliție. Trebuie s-o împiedic să 
afle adevărul înainte să fie rănită. 

Credeam că am încheiat socotelile cu vechea mea viaţă 
în ziua în care am condus spre Beachy Head, dar cred că 
m-am înşelat. 

Trebuie să pun punct poveştii ăsteia. 

Trebuie să mă dau din nou la fund. 


e 21 œ» 


Capitolul 4 


Anna 


Îl sun înapoi pe Mark. Îi las un mesaj despre cartolină, 
care are atât de puţin sens, că trebuie să mă opresc, să 
respir adânc şi apoi s-o iau de la capăt. 

— Sună-mă de îndată ce primeşti mesajul, închei eu. 

Sinucidere? Mai gândeşte-te. 

Sensul este clar. 

Mama mea a fost omorâtă. 

Încă am părut de pe ceafă sculat şi mă întorc uşor, să 
verific scările largi din spatele meu, uşile deschise de pe 
fiecare parte a casei, cu geamurile înalte cât încăperea. Nu 
e nimeni acolo. Bineînţeles că nu e. Dar cartolina pe care o 
ţin în mână m-a pus pe jar, de parcă cineva ar fi pătruns în 
casa mea şi mi-ar fi pus-o direct în braţe, şi am senzaţia că 
eu şi Ella nu mai suntem singure în casă. 

Îndes cartolina înapoi în plic. Trebuie să ies de-aici. 

— Rita! 

Se aude agitaţie din bucătărie, urmată de zgâriat de 
gheare pe pardoseală. Recuperată de la altă familie, Rita 
este o corcitură de caniş cipriot cu alte rase. Are nişte laţe 
castanii care-i cad pe ochi şi în jurul botului, iar vara, când 
este tunsă, petele albe din blana ei arată ca zăpada. Mă 
linge fericită. 

— leşim la plimbare. 

Nefiind genul căreia să trebuiască să-i ceri de două ori 
asta, Rita se repede la uşa de la intrare, unde dă din cap şi 
se uită la mine nerăbdătoare. Căruciorul e pe hol, băgat 
sub casa scării, şi împing cartolina anonimă în coşul de 
cumpărături de dedesubt, acoperind-o cu o păturică, de 
parcă faptul că nu o mai văd schimbă cumva realitatea că 
se află acolo. O ridic pe Ella chiar când starea ei se 
schimbă de la mulţumire la ţâfnă. 

Sinucidere? Mai gândeşte-te. 

Ştiam eu. Întotdeauna am ştiut. Mama mea avea o tărie 


e 22 œ» 


din care mi-ar fi plăcut să moştenesc măcar a zecea parte - 
o încredere de sine la care încă râvnesc. Nu renunţa 
niciodată. Nu ar fi renunţat la viaţă. 

Ella îmi caută din nou sânul, dar nu avem timp. Nu mai 
vreau să stau niciun minut în casă. 

— Hai să luăm nişte aer curat, vrei? 

Găsesc geanta cu schimburi în bucătărie, verific să am 
toate cele necesare - scutece, şerveţele umede, feşe - şi 
arunc înăuntru şi poşeta mea şi cheile de la casă. Acesta 
este momentul când, de obicei, Ella îşi udă scutecul sau 
regurgitează şi are nevoie de un schimb de hăinuţe curate. 
O adulmec atentă la funduleţ şi ajung la concluzia că e 
totul în regulă. 

— În regulă, să mergem! 

Sunt trei trepte de piatră de la uşa de la intrare până la 
pietrişul dintre casă şi trotuar. Fiecare treaptă este mai 
scobită pe mijloc, acolo unde nenumărați paşi au călcat de- 
a lungul anilor. Când eram mică, săream de pe treapta cea 
mai de jos, curajul crescându-mi odată cu anii până când - 
însoţită de cuvintele mamei „fii atentă!” - am reuşit să sar 
de pe treapta de sus şi să aterizez la un metru pe trotuar, 
cu braţele ridicate în faţa unor aplauze invizibile. 

Cu Ella într-o mână, aplec căruciorul pe trepte înainte s- 
o aşez înăuntru şi s-o învelesc bine cu păturicile. Gerul nu 
pare să se ridice, iar pavajul străluceşte îngheţat. Pietrişul 
scoate un sunet înfundat pe măsură ce bucăţi îngheţate sar 
de sub picioarele mele. 

— Anna! 

Vecinul nostru, Robert Drake, stă de cealaltă parte a 
balustradei negre care separă casele noastre. Cele două 
proprietăţi sunt identice: o casă cu două etaje în stil 
georgian, cu o grădină lungă în spate şi cu alei exterioare 
înguste, care străbat spaţiul dintre case din faţă până în 
spate. 

Părinţii mei s-au mutat la Eastbourne în 1992, când 
apariţia mea neaşteptată le-a scurtat şederea în Londra şi 
i-a lansat în viaţa de cuplu. Bunicul meu, care a murit, a 
cumpărat casa - la două străzi de locul în care a copilărit 


e 23» 


tata - cu bani gheaţă („este singura valută de care ascultă 
oamenii, Annie”) şi a dat mult mai puţin, îmi închipui, 
decât a plătit Robert când a cumpărat proprietatea vecină, 
cincisprezece ani mai târziu. 

— M-am gândit la tine, spune Robert. Azi e, nu-i aşa? 

Imi zâmbeşte cu înţelegere şi-şi lasă capul într-o parte. 
Gestul îmi aminteşte de Rita, cu excepţia faptului că ochii 
Ritei sunt blânzi şi încrezători, în timp ce ai lui Robert... 

— Mama ta, adaugă el, în caz că n-am înţeles; are un 
strop de nelinişte în voce, de parcă ar trebui să mă arăt 
mai recunoscătoare pentru compasiunea lui. 

Robert este chirurg şi, chiar dacă a fost tot timpul 
prietenos cu noi, are o privire intensă, aproape clinică, 
care mă face să mă simt de parcă m-aş afla pe masa de 
operaţie. Locuieşte singur, pomenindu-şi nepoatele şi 
nepoţii care-l vizitează din când în când cu detaşarea unui 
om care n-a avut şi nici nu şi-a dorit copiii săi. 

Infăşor lesa Ritei de mânerul căruciorului. 

— Da, astăzi e. Amabil din partea ta să-ţi aminteşti. 

— Comemorările sunt de fiecare dată dificile. 

Nu mai pot asculta alte platitudini. 

— Tocmai o scoteam pe Ella la o plimbare. 

Lui Robert pare să-i convină că am schimbat subiectul. 
Se uită printre zăbrele. 

— Dar ce-a crescut! 

Sunt atât de multe păturici în jurul Ellei, că sigur nu are 
cum s-o vadă, dar sunt dispusă să-i împărtăşesc ce 
dimensiuni are acum, detalii pe care, probabil, nu ţinea 
neapărat să le afle. 

— Excelent, grozav! Ei bine, vă las să vă continuaţi 
drumul. 

Aleea pentru maşini e lată cât casa, dar nu mai lungă 
decât un autovehicul. Porţile de fier, niciodată închise de 
când mă ştiu, se întind de-a lungul balustradelor. Îmi iau la 
revedere, apoi împing căruţul pe poartă şi ajung pe 
trotuar. 

Dincolo de stradă este un parc, un spaţiu pentru oameni 
mari, cu aranjamente complicate şi semne că este interzis 


e 24» 


să calci pe iarbă. Părinţii mei o duceau cu rândul pe Rita la 
plimbare acolo, ultimul lucru pe care-l făceau seara, şi ea 
mă trage de lesă într-acolo, dar eu o strunesc şi împing 
căruciorul înspre oraş. La capătul rândului de case, fac 
dreapta. Mă uit în spate către Oak View şi, când fac asta, 
îmi dau seama că Robert se află încă pe alee. Se uită în 
altă parte şi se duce înapoi în casă. 

Mergem de-a lungul Chestnut Avenue, unde garduri 
lucioase flanchează mai multe case cu ferestre de o parte 
şi de alta a uşii principale; cu leandrii ca nişte santinele 
îmbrăcate cu ghirlande de luminiţe strălucitoare. Una sau 
două dintre casele mai mari de pe bulevard au fost 
transformate în blocuri de apartamente, dar marea 
majoritate sunt intacte, cu uşile lor largi lipsite de 
înghesuiala de cutii poştale şi sonerii. Brazii de Crăciun 
sunt aşezaţi în dreptul ferestrelor cu bovindou şi surprind 
din când în când activitate în încăperile cu tavane înalte 
din spatele lor. În prima, un adolescent leneveşte pe o 
canapea; în a doua, copii mici se aleargă în jurul camerei, 
animați de veselia festivă. La numărul 6, un cuplu de 
vârstnici citeşte ziarul. 

Uşa de la numărul 8 este deschisă. O femeie - aproape 
de cincizeci de ani, presupun - stă în holul de culoare gri, 
cu o mână odihnindu-se uşor pe uşă. Dau din cap în semn 
de salut, dar deşi ridică o mână să răspundă, zâmbetul ei 
larg este îndreptat către un trio care se ciondăneşte uşor 
luptându-se să care un brad de Crăciun de la maşină în 
casă. 

— Cu grijă, o să-l scăpaţi! 

— Un pic mai la stânga. Ai grijă la uşă! 

Adolescenta râde; fratele ei nepriceput aruncă un 
zâmbet forţat. 

— Va trebui să-l ridicaţi peste gard. 

Şi tatăl, care dă indicaţiile. Incurcându-i. Mândru de 
copiii lui. 

Pentru o clipă, simt o durere atât de puternică, încât 
abia mai pot să respir. Strâng cu putere pleoapele. Mi-e 
atât de dor de părinţii mei, în momente atât de diferite şi 


e 25» 


în feluri pe care nu le-aş fi putut prevedea vreodată. Cu 
două Crăciunuri în urmă, în locul oamenilor acestora am fi 
fost eu şi tata; şi mama s-ar fi prefăcut că ne dojeneşte de 
la uşă. Am fi avut peste tot cutii cu bomboane de ciocolată, 
prea multă băutură şi destulă mâncare cât să hrănim o 
armată. Laura, ajungând cu un teanc de cadouri, de parcă 
tocmai şi-ar fi găsit un nou loc de muncă; scuze şi „rămân 
datoare” dacă ar fi omis pe cineva. Tata şi unchiul Billy 
contrazicându-se de la cine ştie ce fleac; dând cu banul ca 
să consfinţească vreun pariu. Mama care s-ar fi emoţionat 
şi ar fi pus CD-ul cu melodia Driving Home for Christmas. 

Mark ar spune că văd trecutul într-un mod ideal, dar nu 
pot fi singura care-şi doreşte să rememoreze timpurile 
bune de odinioară. Şi, idealizând sau nu, viaţa mea s-a 
schimbat pentru totdeauna când părinţii mei au murit. 

Sinucidere? Mai gândeşte-te. 

Nu sinucidere. Crimă. 

Cineva mi-a furat viaţa pe care o aveam. Cineva mi-a 
omorât mama. Şi dacă au omorât-o pe mama, asta 
înseamnă că nici tata nu s-a sinucis. Părinţii mei au fost 
omorâţi. 

Prind mai bine mânerul căruciorului Ellei, dezechilibrată 
de valul de vinovăţie pentru lunile în care mi-am vărsat 
furia pe părinţii mei pentru faptul că au ales calea cea mai 
uşoară - pentru că s-au gândit la ei înşişi mai mult decât s- 
au gândit la cei pe care-i lăsau în urmă. Poate că am greşit 
judecându-i. Poate că faptul că m-au părăsit nu a fost 
alegerea lor. 

Showroomul de maşini Johnson se află la colţul dintre 
Victoria Road şi Main Street, un far călăuzitor în punctul în 
care magazinele şi saloanele de înfrumusețare fac loc 
blocurilor şi caselor de la marginea oraşului. Steagul 
fluturând pe care mi-l amintesc din copilărie a dispărut 
demult, şi Dumnezeu ştie ce-ar fi zis bunicul de iPadurile 
strecurate sub braţele agenţilor de vânzări sau de ecranul 
uriaş pe care rulează oferta specială a săptămânii. 

Traversez curtea din faţă, conducând căruciorul Ellei 


e 26 - 


printre un Mercedes elegant şi un Volvo la mâna a doua. 
Uşile de sticlă se deschid fără zgomot când ne apropiem, 
iar aerul cald dinăuntru ne ademeneşte să intrăm. Din 
boxele scumpe se aud cântece de Crăciun. In spatele 
ghişeului, acolo unde stătea mama, o fată atrăgătoare cu 
piele de culoare caramel şi şuviţe asortate bate în 
tastatură cu unghiile ei false. Imi zâmbeşte şi zăresc 
sclipirea unui diamant lipit pe unul dintre dinţi. Nici c-ar 
putea fi mai diferită ca stil de cum era mama. Poate de 
aceea a şi angajat-o unchiul Billy; nu poate să-i fie uşor să 
vină la serviciu zi de zi. E acelaşi lucru, şi totuşi diferit. 
Aşa cum este şi casa mea. Sau viaţa mea. 

— Annie! 

Intotdeauna Annie. Niciodată Anna. 

Unchiul Billy este fratele tatălui meu şi e definiţia 
burlacului. Are câteva prietene, mulţumindu-se cu cine de 
vineri seara şi excursii ocazionale până la Londra la vreun 
spectacol, precum şi cu partida regulată de poker cu 
băieţii din prima zi de miercuri a fiecărei luni. 

Din când în când, îi sugerez ca Bev, Diana sau Shirley să 
ni se alăture să bem ceva împreună. Răspunsul lui Billy 
este de fiecare dată acelaşi. 

— Nu prea cred, Annie dragă. 

Întâlnirile pe care le are nu devin niciodată ceva mai 
serios de-atât. Cina este întotdeauna doar cină; un pahar 
de ceva este exact asta. Şi chiar dacă face rezervări la cele 
mai drăguţe hoteluri când merge la Londra şi îşi regalează 
însoţitoarea aleasă cu tot felul de cadouri minunate, 
întotdeauna vor trece luni întregi până când o va vedea din 
nou. 

— De ce le ţii pe toate la distanţă? am întrebat eu odată, 
după prea multe pahare de ceea ce în familia noastră este 
cunoscut drept „Johnson gin & tonic”. 

Billy mi-a făcut cu ochiul, dar tonul vocii sale era serios. 

— Pentru că, în felul acesta, nimeni nu are de suferit. 

Îl îmbrăţişez şi inspir amestecul familiar de aftershave şi 
tutun, împreună cu ceva nedefinit care mă face să-mi 


e 27» 


îngrop faţa în puloverul lui. Miroase ca bunicul. Cum 
mirosea şi tata. Ca toţi bărbaţii Johnson. Din care doar 
Billy a mai rămas acum. 

Mă desprind din îmbrăţişare. Hotărăsc să spun lucrurile 
pur şi simplu. 

— Mama şi tata nu s-au sinucis. 

Pe faţa unchiului Billy văd o urmă de resemnare. Am mai 
avut discuţia asta. 

— Of, Annie... 

Doar că de data asta este diferit. 

— Au fost ucişi. 

Se uită la mine fără să spună nimic - ochii lui neliniştiţi 
cercetându-mi faţa cu atenţie -, apoi mă trage în biroul lui, 
departe de clienţi, şi mă aşază în scaunul scump de piele 
care a fost aici dintotdeauna. 

Cât dai atâta face, spunea tata. 

Rita se aşază pe podea. Mă uit la picioarele mele. Îmi 
aduc aminte cum se bălăngăneau de marginea scaunului şi 
cum, încet-încet, s-au lungit şi au ajuns până la podea. 

Am făcut aici practică, odată. 

Aveam 15 ani. Încurajată să mă gândesc să preiau 
afacerea familiei, până a devenit clar că mie mi-ar fi greu 
şi să vând apă în Sahara. Tata se pricepea de minune la 
asta. Cum se spune? Le-ar fi putut vinde gheaţă 
eschimoşilor. Mă uitam la el cum măsoară clienţii - 
perspectivele, cum îi numea el. Era atent la maşinile pe 
care le conduceau, la hainele pe care le îmbrăcau şi apoi îl 
vedeam  alegându-şi abordarea potrivită, ca dintr-un 
meniu. Era acelaşi întotdeauna - mereu Tom Johnson -, 
dar accentul lui se modifica uşor într-un fel sau altul, sau 
se declara un fan înfocat al clubului de fotbal Watford, al 
trupei The Cure, al labradorilor ciocolatii... puteai să-ţi dai 
seama imediat când se producea conexiunea; care era 
momentul acela în care clientul hotăra că el şi tata erau pe 
aceeaşi lungime de undă. Că Tom Johnson era un om de 
încredere. 

Eu n-aş putea s-o fac. Am încercat să-l imit pe tata, am 
încercat să lucrez cu mama la ghişeu şi să copiez felul în 


e 28 œ 


care le zâmbea ea clienţilor şi-i întreba ce le mai fac copiii, 
dar chiar şi în urechile mele sunam fals. 

— Nu cred că Annie a noastră e făcută pentru vânzări, a 
spus unchiul Billy - şi nu cu răutate - când am terminat 
stagiul de practică. Nimeni nu l-a contrazis. 

Partea nostimă e că am sfârşit în cele din urmă prin a 
face exact asta: vânzări. La urma urmei, la asta se reduce 
în final activitatea caritabilă. Vinzi donaţii lunare; 
sponsorizări pentru copii; legate şi dispoziţii testamentare. 
Vinzi sentimentul de vinovăţie celor care dispun de 
mijloacele să ajute. Am lucrat cu organizaţia Salvaţi Copiii 
de când am terminat universitatea şi niciodată nu mi s-a 
părut că ceea ce făceam era fals. Se pare că pur şi simplu 
nu mă pasiona vânzarea de maşini. 

Billy poartă un costum bleumarin cu dungi, iar şosetele 
roşii şi bretelele îi dau un aer de Wall Street, pe care ştiu 
că-l cultivă în mod intenţionat. Billy nu face nimic la 
întâmplare. Pe oricine altcineva aş găsi împopoţonatul ăsta 
grosolan, dar lui Billy i se potriveşte - chiar dacă bretelele 
stau cam întinse peste burta lui - într-un mod hazliu, care 
îl face mai degrabă simpatic decât excesiv de ferchezuit. E 
doar cu doi ani mai tânăr decât tata, dar linia părului nu dă 
niciun semn de început de calviţie, iar şuviţele cărunte de 
pe la tâmple sunt retuşate cu grijă. Billy ţine la fel de mult 
la înfăţişarea lui cum ţine şi la showroom. 

— Ce-i cu povestea asta, Annie? 

Imi vorbeşte cu blândeţe, la fel cum făcea de fiecare 
dată când cădeam sau când îmi făceam câte-un zbenghi pe 
terenul de joacă. 

— Ai avut o zi grea? Nici eu n-am fost în apele mele azi. 
Sincer să fiu, o să mă bucur când se va termina. 
Comemorările, ehe... pline de amintiri. 

Sub tonul său direct se ascunde o vulnerabilitate care 
mă face să jur că-mi voi petrece mai mult timp cu el. 
Inainte veneam tot timpul pe la showroom, dar de când au 
murit mama şi tata caut tot timpul scuze, chiar şi faţă de 
mine însămi. Sunt prea ocupată, Ella e prea mică, vremea 
e prea urâtă... Adevărul este că e dureros să fiu acolo. Dar 


e 29 œ 


nu e corect. 

— Vii mâine seară la cină? 

Billy ezită. 

— Te rog! 

— Sigur, mi-ar plăcea. 

Geamul dintre biroul lui Billy şi showroom este sablat pe 
o parte şi, de partea cealaltă, îl văd pe unul dintre agenţii 
de vânzări dând mâna cu un client. Se uită către birou, 
sperând că şeful lui îl vede. Billy dă din cap aprobator, 
făcându-şi o notiţă mentală de luat în seamă la următoarea 
evaluare a angajaţilor. Îl privesc, încercând să-l descifrez, 
să-i citesc gândurile. 

Afacerea mergea greoi. Tata era motorul, iar moartea lui 
l-a lovit pe unchiul Billy din plin. Când s-a dus şi mama, a 
fost un moment în care am crezut c-o să se prăbuşească. 

Abia aflasem despre venirea pe lume a Ellei şi venisem 
la showroom ca să-l văd pe unchiul Billy, doar ca să găsesc 
locul întors pe dos. Biroul era gol şi pahare de cafea de 
unică folosinţă erau împrăştiate pe măsuţele joase din sala 
de aşteptare. Clienţi neînsoţiţi se plimbau printre maşinile 
din curtea din faţă. La recepţie, Kevin - un agent de 
vânzări mai nou cu un păr roşcat, şocant - stătea pe 
marginea biroului şi flirta cu recepţionista, o angajată 
temporară care începuse serviciul în săptămâna de după 
Crăciun. 

— Dar el unde e? 

Kevin a ridicat din umeri. 

— N-a venit azi. 

— Şi nu te-ai gândit să-l suni? 

În maşină, în drum spre casa lui Billy, am încercat să 
ignor panica care-mi creştea în piept. Îşi luase o zi liberă, 
atâta tot. Nu dispăruse. Nu mi-ar fi făcut una ca asta. 

Am sunat la uşă. Am bătut. Şi chiar când scotoceam în 
geantă după telefonul mobil, buzele mele alcătuind deja 
cuvintele devenite familiare după ancheta părinţilor mei - 
există motive de îngrijorare privind integritatea corporală 
- Billy a deschis uşa. 

Linii roşii subţiri îi brăzdau albul ochilor. Era descheiat 


e 30 - 


la cămaşă; sacoul era suficient de boţit cât să-mi dau 
seama că dormise îmbrăcat. Un damf de alcool m-a izbit şi 
am sperat că era din seara precedentă. 

— Cine se ocupă de afacere, unchiule Billy? 

S-a uitat pe lângă mine pe stradă, unde un cuplu de 
vârstnici mergeau încet pe caldarâm, trăgând de un 
cărucior de cumpărături. 

— Nu pot s-o fac. Nu pot să fiu acolo. 

Am simţit cum mă cuprindea furia. Nu-şi închipuise că şi 
eu aş fi vrut să renunţ? Credea că doar lui i se părea prea 
grea chestia asta? 

Inăuntru, în casă, era o harababură de nedescris. O 
peliculă unsuroasă acoperea tăblia de sticlă a măsuţei de 
cafea din camera de zi. Farfurii murdare umpleau toată 
bucătăria; în frigider, nimic, cu excepţia unei sticle de vin 
alb pe jumătate goală. Nu era ceva neobişnuit să nu 
găseşti mâncare gătită în casa unchiului Billy - considera 
mâncatul în oraş avantajul primordial al vieţii de burlac -, 
dar nu avea nici lapte, nici pâine. Nimic. 

Mi-am ascuns şocul. Am pus farfuriile în chiuvetă, am 
şters blaturile şi am luat corespondenţa de pe podeaua din 
hol. 

Mi-a zâmbit obosit. 

— Eşti o fată bună, Annie. 

— Te descurci singur cu hainele murdare - nu-ţi spăl 
chiloţii. 

Îmi trecuse furia. Nu era vina lui Billy. Nu era vina 
nimănui. 

— Îmi pare rău. 

— Ştiu. 

L-am îmbrăţişat. 

— Cu toate astea, trebuie să te întorci la serviciu, Billy. 
Nu sunt decât nişte puşti acolo. 

— Ce rost are? Ieri am avut şase clienţi. Toţi nişte gură- 
cască. 

— Gură-cască ăia sunt doar nişte cumpărători care încă 
n-au aflat asta. 

Zicala favorită a tatălui meu mi-a pus un nod în gât. Billy 


e 31 œ» 


m-a strâns de braţ. 

— Era atât de mândru de tine. 

— Era mândru şi de tine. Mândru de ceea ce aţi reuşit 
împreună să faceţi din afacerea asta, am spus şi apoi am 
aşteptat o clipă. Nu-l dezamăgi. 

Billy s-a întors la birou înainte de ora prânzului, unde l-a 
luat pe fugă pe Kevin şi a promis o sticlă de şampanie 
primului agent care încheia o vânzare. Ştiam că va fi 
nevoie de mai mult de o sticlă de şampanie ca să aducă 
Johnson's Cars din nou pe linia de plutire, dar cel puţin 
Billy era din nou la cârmă. 

Tata a fost acela care a pus să fie instalat geamul sablat, 
la câteva săptămâni după ce s-a pensionat bunicul, iar el şi 
cu Billy s-au mutat în birou, fiecare cu pupitrul său, de o 
parte şi de alta a încăperii. 

— Îi ţine în priză. 

— Mai degrabă nu-i lasă să vadă cum mai tragi tu câte- 
un pui de somn. 

Mama ştia bine ce le poate pielea fraţilor Johnson. 
Întotdeauna ştiuse. 

Billy îşi îndreaptă din nou atenţia către mine. 

— Aş fi zis că bărbatul ăla al tău o să-şi ia o zi liberă azi. 

— Îl cheamă Mark, nu bărbatul ăla. Aş vrea să-i dai o 
şansă. 

— Aşa voi face. De îndată ce te ia de nevastă. 

— Nu mai suntem în anii '50, Billy. 

— Nu mai zic de faptul că te-a lăsat singură azi. 

— S-a oferit să stea acasă. Eu i-am zis că sunt bine. 

— Evident. 

— Chiar eram bine. Înainte să ajungă asta. 

Pescuiesc în coşul de sub căruciorul Ellei după cartolină 
şi i-o dau lui Billy. Îi urmăresc reacţia în timp ce analizează 
cartolina aniversară şi mesajul tipărit lipit înăuntru. Se 
lasă o tăcere lungă, apoi pune cartolina înapoi în plic. I se 
încleştează maxilarul. 

— Ce oameni nenorociţi! 

Înainte să-l pot opri, rupe cartolina în două, apoi repetă 


e 32» 


gestul. 

— Ce faci? 

Sar de pe scaun şi îi smulg bucăţile rupte. 

— Trebuie s-o ducem la poliţie. 

— La poliţie? 

— Mai gândeşte-te. E un mesaj. Sugerează că mama a 
fost împinsă. Poate şi tata, la fel. 

— Annie, draga mea, am mai trecut prin asta de o sută 
de ori. Doar nu crezi în mod serios că părinţii tăi au fost 
ucişi? 

— Ba da. 

Buza de sus îmi tremură şi o prind între dinţi pentru o 
clipă, ca să-mi recapăt controlul. 

— Ba chiar asta cred. Intotdeauna am crezut că ceva era 
în neregulă. N-am crezut niciodată că vreunul dintre ei era 
capabil de sinucidere, cu atât mai puţin mama, mai ales 
când ştia cât de mult ne-a afectat pe toţi moartea tatei. Şi 
acum... 

— Cineva vrea să răscolească rahatul, Annie! Vreun 
cretin care crede că e amuzant să ia la rând necrologurile 
şi să chinuie nişte familii îndurerate. Ca nenorociţii ăia 
care urmăresc anunţurile de înmormântare ca să vadă 
când pot da lovitura în casele respective. Probabil că au 
trimis o mulţime de genul ăsta în acelaşi timp. 

Chiar dacă ştiu că expeditorul cartolinei l-a înfuriat aşa, 
mă simt de parcă mânia lui este îndreptată către mine. Mă 
ridic în picioare. 

— Cu atât mai mult am motive s-o duc la poliţie, atunci. 
Ca să descopere cine a trimis-o. 

Tonul meu este defensiv. Ori asta, ori izbucnesc în 
lacrimi. 

— Familia asta n-a obişnuit niciodată să dea fuga una, 
două la poliţie. Am fost învăţaţi să ne rezolvăm singuri 
problemele. 

— Probleme? 

Nu înţeleg de ce Billy este atât de obtuz. Nu înţelege că 
asta schimbă totul? 

— Asta nu este o problemă, Billy. Nu e vreo neînțelegere 


e 33 


pe care poţi s-o rezolvi în spatele pubului. Ar putea fi 
crimă. Şi mie-mi pasă ce s-a întâmplat cu mama mea, chiar 
dacă pe tine nu te interesează. 

Era prea târziu să-mi retrag cuvintele. Billy se întoarce 
cu spatele, dar nu înainte să apuc să văd că l-am rănit. 
Rămân în picioare, neputincioasă pentru o vreme, uitându- 
mă la spatele lui şi încercând să-i spun că-mi pare rău, dar 
cuvintele parcă nu vor să iasă. 

Împing căruciorul Ellei afară din birou, lăsând uşa larg 
deschisă. Dacă Billy nu vrea să mă ajute, o să mă duc 
singură la poliţie. 

Cineva mi-a omorât părinţii şi o să aflu cine a fost. 


e 34» 


Capitolul 5 


Murray 


Murray MacKenzie învârtea un pliculeţ de ceai într-un 
pahar de unică folosinţă. 

— Lapte? 

Deschise frigiderul şi mirosi pe furiş trei cutii înainte să 
găsească una pe care s-o poată oferi în siguranţă unei 
persoane străine aflate într-o stare deplorabilă. Iar Anna 
Johnson era în mod cert într-o astfel de stare. Avea ochii 
uscați acum, dar Murray era destul de sigur că plânsese, 
lucru care-l făcea să nu se simtă tocmai în largul lui. Nu 
reacţiona bine la lacrimi. Nu ştiuse niciodată dacă era mai 
bine să nu le bage în seamă sau să ţină cont de ele sau 
dacă a oferi cuiva o batistă bine călcată mai era în zilele 
noastre un gest considerat potrivit. 

Murray auzi un murmur care ar fi putut prevesti un 
suspin. Potrivit sau nu, dacă doamna Johnson nu avea un 
şerveţel la îndemână, el avea să-i sară în ajutor. De fapt, el 
nu folosea batiste, dar avea întotdeauna una cu el, aşa cum 
purta şi tatăl lui, tocmai pentru genul acesta de ocazii. 
Murray îşi pipăi buzunarul, dar când se întoarse - cu 
paharul de unică folosinţă plin ochi în mână - îşi dădu 
seama că scâncetul provenea de la bebeluş, nu de la 
doamna Johnson. 

Sentimentul de uşurare al lui Murray fu de scurtă 
durată, căci Anna Johnson scoase cu precizie copila din 
căruciorul ei, o aşeză culcată în poala sa, înainte să-şi 
ridice bluza şi să înceapă s-o alăpteze. Murray simţi cum 
roşeşte, ceea ce-l făcu să se îmbujoreze şi mai tare. Nu că 
ar fi avut o problemă cu femeile care alăptau, dar pur şi 
simplu nu ştiuse niciodată unde să se uite în timp ce-o 
făceau. Odată, într-o cafenea aflată deasupra unui magazin 
M&S, adoptase ceea ce el considera a fi un zâmbet 
încurajator adresat unei mame, rezultatul fiind o privire 
fioroasă a femeii, în timp ce se acoperea de parcă el ar fi 


e 35» 


fost cine ştie ce pervers. 

În timp ce punea ceaiul jos cu atâta curtoazie, că ai fi zis 
că-l servea în ceşti de porțelan, îşi fixă privirea undeva 
deasupra sprâncenei stângi a doamnei Johnson. 

— Mă tem că nu am găsit şi biscuiţi. 

Pe măsură ce îmbătrânise, Murray devenise din ce în ce 
mai puţin capabil să-şi dea seama de vârsta interlocutorilor 
săi, acum când toată lumea care avea în jur de patruzeci 
de ani i se părea tânără, dar în privinţa Annei Johnson era 
sigur - aceasta nu împlinise încă treizeci de ani. 

Era o tânără atractivă, cu părul de culoare castaniu- 
deschis, tuns bob la nivelul umerilor, ondulându-se uşor 
când îşi mişca capul. Era palidă şi pe chipul ei se vedeau 
efectele maternității recente, pe care Murray îşi amintea 
că le văzuse şi la sora lui atunci când nepoţii săi erau mici. 

Stăteau în spaţiul îngust din spatele ghişeului din secţia 
de poliţie Lower Meads, unde fusese instalată o chicinetă, 
pentru ca Murray şi colegii săi să-şi petreacă pauzele de 
prânz fiind, în acelaşi timp, cu un ochi pe cei care ar fi 
trecut pragul secţiei. Persoanele neautorizate nu ar fi 
trebuit să fie de partea aceasta a ghişeului, dar în secţie nu 
se întâmpla mare lucru şi puteau trece ore întregi până să 
apară careva care să raporteze dispariţia vreunui câine 
sau să semneze vreun formular pentru cauţiune. Murray 
avea destul timp să stea singur cu gândurile sale acasă; nu 
avea nevoie de linişte şi la serviciu. 

Se întâmpla rar să apară pe-acolo cineva cu gradul mai 
mare de sergent, la o distanţă atât de mare de secţia 
principală, aşa că Murray lăsase orice precauţie la o parte 
şi o condusese pe doamna Johnson în sanctuarul lor privat. 
Nu era nevoie să fii detectiv ca să-ţi dai seama că ghişeul 
de melamină, lung de un metru, nu favoriza în mod special 
o atitudine relaxată din partea martorilor. Nu că doamna 
Johnson avea să fie vreodată relaxată, dat fiind scopul 
vizitei sale. 

— Cred că mama mea a fost ucisă, spusese ea cânda 
ajuns. 

S-a uitat la Murray cu un aer hotărât, de parcă el tocmai 


e 36 - 


ar fi fost pe punctul de a o contrazice. Murray a simţit cum 
îl cuprinde un val de adrenalină. O crimă. Cine era 
detectivul de serviciu în ziua aceea? Oh... detectivul 
inspector Robinson. Avea să fie dureros să-i raportezi unui 
mucos căruia abia îi mijea mustaţa şi care era novice în 
meserie. Dar, apoi, Anna Johnson a explicat că mama ei 
murise deja de un an şi că, de fapt, medicul legist se 
pronunţase în privinţa morţii ei şi hotărâse că era vorba 
despre o sinucidere. Acela fusese momentul în care 
Murray deschisese uşiţa laterală a ghişeului şi o invitase 
pe doamna Johnson înăuntru. Bănuise că toată povestea 
avea să le ia destul de mult timp. Un căţel tropăia 
ascultător pe lângă picioarele ei, părând să nu fie deranjat 
de mediul în care se afla. 

Acum, Anna Johnson, care se răsucise deja într-un fel 
ciudat spre spate, scoase o mână de hârtii din cărucior. 
Când făcu asta, tricoul i se ridică şi i se văzu o bucăţică din 
abdomenul moale, iar Murray tuşi tare şi se uită hotărât în 
jos, întrebându-se cât de mult durează să hrăneşti un 
bebeluş. 

— Astăzi este aniversarea morţii mamei mele. 

Vorbi pe un ton hotărât, cu o forţă despre care Murray 
presupunea că era o încercare de a depăşi emoţiile. li 
făcea vocea să pară ciudat de lipsită de pasiune, în 
neconcordanţă cu ochii ei tulburaţi. 

— Am primit asta prin poştă. 

Îi încredinţă teancul de hârtii lui Murray. 

— O să iau nişte mănugşi. 

— Amprente! Nu m-am gândit... oare am distrus toate 
probele? 

— Haideţi să vedem mai întâi ce avem, doamnă Johnson, 
da? 

— De fapt, sunt domnişoara Johnson. Dar puteţi să-mi 
spuneţi Anna. 

— Anna. Hai să vedem ce avem aici. 

Murray se întoarse la scaunul lui şi-şi puse mănuşile din 
latex pe mâini, cu un gest atât de familiar, că era de-a 
dreptul reconfortant. După ce aşeză o pungă mare de 


e 37 -- 


plastic pentru colectare de probe pe masa dintre ei, întinse 
bucăţile de hârtie. Era o cartolină, ruptă brutal în patru. 

— Nu a venit aşa. Unchiul meu... ezită Anna. Cred că era 
cam supărat. 

— Fratele mamei tale? 

— Al tatălui meu. Billy Johnson. De la Johnson's Cars, în 
colţul lui Main Street? 

— E magazinul unchiului tău? 

Murray îşi cumpărase maşina lui Volvo de acolo. Încercă 
să şi-l amintească pe bărbatul care i-o vânduse; îi veni în 
minte un tip bine îmbrăcat, cu părul aranjat cu grijă peste 
o porţiune de chelie. 

— Acela era bunicul meu. Tata şi unchiul Billy şi-au făcut 
ucenicia cu el, dar apoi au plecat să lucreze în Londra. 
Acolo s-au cunoscut părinţii mei. Când bunicul s-a 
îmbolnăvit, tata şi unchiul Billy s-au întors să-l ajute, iar 
când el s-a pensionat, ei au preluat afacerea. 

— Şi acum afacerea îi aparţine unchiului tău? 

— Da. Ei, bine, şi mie, dacă mă gândesc. Chiar dacă e cu 
dus şi-ntors. 

Murray aşteptă ca ea să continue. 

— Nu e cel mai bun moment pentru comerţ acum. 

Ridică din umeri, atentă să nu deranjeze bebeluşul din 
braţele ei. Murray îşi notă în minte să se întoarcă la 
detaliul privind cine ce moştenise de la părinţii Annei. 
Deocamdată voia să examineze cartolina. 

Separă bucăţelele de cartolină de secţiunile din plic şi le 
aşeză împreună. Observă imaginea festivă de pe faţa 
cartolinei; juxtapunerea crudă cu mesajul anonim din 
interior. 

Sinucidere? Mai gândeşte-te. 

— Ai idee cine ar fi putut să trimită asta? 

Anna dădu din cap în semn că nu. 

— Cât de cunoscută este adresa ta? 

— Locuiesc în aceeaşi casă de când mă ştiu. Eastbourne 
e un orăşel mic; nu sunt greu de găsit. 

Mută cu precizie bebeluşul dintr-o parte în cealaltă. 
Murray examină din nou cartolina, până când ajunse la 


e 38 - 


concluzia că era în regulă să se uite din nou spre femeie. 

— După ce a murit tata, am primit o mulţime de mesaje 
prin poştă. O mulţime de cartoline de condoleanţe, o 
mulţime de oameni care-şi aminteau de maşinile pe care li 
le vânduse el de-a lungul anilor, spuse Anna şi apoi chipul 
ei deveni mai dur. Câteva dintre ele n-au fost prea drăguţe. 

— In ce sens? 

— Cineva a trimis o scrisoare care spunea că tata va 
arde în focurile iadului pentru că şi-a luat viaţa; alta 
spunea, pur şi simplu, „Călătorie sprâncenată”. Toate 
anonime, desigur. 

— Probabil că au fost extrem de supărătoare pentru tine 
şi pentru mama ta. 

Anna ridică din nou din umeri, dar de data asta fu 
neconvingătoare. 

— Mizerii. Oameni ofticaţi pentru maşini care n-au 
funcţionat. 

Prinse apoi privirea lui Murray. 

— Tata n-a vândut niciodată vreun hârb. Câteodată mai 
ai ghinion, atâta tot. Oamenii au nevoie de cineva pe care 
să dea vina. 

— Nu ai păstrat scrisorile acelea? Am putea să le 
comparăm cu asta de-acum. Să ne dăm seama dacă e de la 
cineva care încă mai poartă ranchiună. 

— Le-am aruncat direct la coş. Mama a murit şapte luni 
mai târziu şi... 

Anna s-a uitat la Murray, cu şirul gândurilor întrerupt de 
ceva mai presant. 

— Am venit să văd dacă veţi redeschide ancheta în cazul 
„morţilor” părinţilor mei. 

— Mai e şi altceva care te face să suspectezi că au fost 
ucişi? 

— De ce altceva mai aveţi nevoie? spuse Anna, arătând 
către cartolina făcută bucăţi. 

De probe, îi trecu lui Murray prin cap. Luă o gură de 
ceai, să mai câştige nişte timp. Dacă i-ar fi pasat acum 
cazul detectivului Robinson, avea să fie închis până la 
sfârşitul zilei. Cei de la Departamentul de Investigaţii 


e 39 œ 


Criminale erau băgaţi până peste cap în anchete curente; 
era nevoie de mai mult de un bilet anonim şi de o senzaţie 
ciudată pentru a redeschide un caz clasat. 

— Vă rog, domnule MacKenzie, trebuie să ştiu sigur. 

Stăpânirea de sine de care dăduse dovadă Anna Johnson 
tot timpul cât vorbise era pe punctul de a se sfărâma. 

— N-am crezut niciodată că părinţii mei s-ar sinucide. 
Erau plini de viaţă, plini de ambiţii. Aveau planuri mari 
pentru afacerea lor. 

Bebeluşul termină de supt. Anna sprijini fetiţa de un 
genunchi, cu o mână ţinând-o de sub bărbie şi cu cealaltă 
desenându-i cercuri pe spate. 

— Şi mama ta lucra tot acolo? 

— Se ocupa de acte şi de relaţia cu clienţii. 

— Cu adevărat o afacere de familie. 

Murray era însufleţit de gândul că încă mai exista aşa 
ceva. 

Anna confirmă din cap. 

— Când mama era însărcinată cu mine, ea şi tata s-au 
mutat în Eastbourne, ca să fie mai aproape de părinţii 
tatălui meu. Bunicul nu se simţea prea bine şi n-a durat 
mult până când tata şi unchiul Billy să preia toată 
povestea. Şi mama, la fel. 

Obosit acum, bebeluşul îşi dădu ochii peste cap aidoma 
beţivilor din arest într-o seară de sâmbătă. 

— Şi când nu era la serviciu, strângea bani pentru 
fundaţia sa caritabilă pentru ajutorarea animalelor sau 
organiza campanii. 

— Campanii pentru ce? 

Anna râse scurt. Ochii ei străluciră. 

— Pentru orice. Amnesty Internațional, drepturile 
femeilor. Chiar şi pentru linii noi de autobuz - chiar dacă 
nu cred că a mers vreodată în viaţa ei cu autobuzul. Când 
se apuca de ceva, făcea ca lucrul acela să se întâmple. 

— Pare o femeie minunată, spuse Murray încet. 

— Mai demult a apărut un reportaj la ştiri. Cu ani în 
urmă. Eram acasă cu părinţii mei şi pe fundal se derula 
povestea respectivă. Un tânăr care căzuse cu motocicleta 


e 40 - 


de pe Beachy Head. Recuperaseră motorul, dar nu şi 
trupul lui, şi o arătau pe mama lui la televizor, plângând 
pentru că nu putea să-l înmormânteze cum trebuie. 

Bebeluşul se foi nemulţumit; Anna îi schimbă poziţia şi o 
bătu uşor pe spate. A 

— Am vorbit despre chestia aia. Imi aduc aminte că 
mama a urmărit ştirea cu mâinile la gură, în timp ce tata 
era furios că băiatul îşi făcuse părinţii să treacă prin aşa 
ceva. 

Se opri, întrerupându-şi mângâierile ritmice, ca să se 
uite intens la Murray. 

— Au văzut ce i-a făcut băiatul acela mamei lui; ei nu mi- 
ar fi făcut asta mie niciodată, nici într-o mie de ani. 

Lacrimile izvorâră în colţurile ochilor Annei, ajungând 
apoi la linia nasului şi scurgându-se în tandem spre bărbie. 
Murray îşi scoase batista, iar ea o acceptă recunoscătoare, 
apăsându-şi-o pe faţă de parcă doar cu forţa brută şi-ar fi 
putut reţine lacrimile. 

Murray rămase nemişcat. Erau multe lucruri pe care le 
putea spune despre impactul tentativelor de sinucidere, 
dar bănuia că n-ar fi ajutat-o pe Anna. Se întrebă dacă 
primise sprijinul necesar atunci, cu multe luni în urmă. 

— Ar fi trebuit să primeşti un pliant de la poliţiştii care 
s-au ocupat de moartea părinţilor tăi. Sunt tot felul de 
organizaţii caritabile care sprijină oamenii îndureraţi de 
sinuciderea cuiva. Grupuri de suport la care poţi merge; 
oameni pe care îi poţi vedea pentru discuţii între patru 
ochi. 

Unora, împărtăşirea acestui tip de experienţe li se părea 
un colac de salvare. Le mergea de minune în şedinţele de 
terapie de grup, de la care plecau mai puternici şi mai bine 
pregătiţi să-şi gestioneze emoţiile. O problemă 
împărtăşită... 

Dar grupurile de suport pentru sinucideri nu erau de 
folos tuturor. 

Pe Murray nu-l ajutaseră. 

— Am fost la un consilier specializat în gestionarea 
durerii. 


e 41» 


— Şi a fost de ajutor? 

— Am făcut un copil cu el. 

Anna Johnson suspină şi râse în acelaşi timp. Murray se 
trezi râzând odată cu ea. 

— Ei bine, se pare că ai primit cu adevărat ajutor. 

Lacrimile încetiniră. Zâmbetul Annei era firav, dar 
persistent. 

— Vă rog, domnule Mackenzie. Părinţii mei nu s-au 
sinucis. Au fost omorâţi, spuse Anna arătând către 
cartolina ruptă. lar chestia asta o dovedeşte. 

Nu o dovedea. Nu dovedea nimic. 

Dar ridica un semn de întrebare. lar Murray nu fusese 
niciodată genul care să ignore o întrebare rămasă fără 
răspuns. Poate că era posibil să investigheze puţin de unul 
singur. Să scoată dosarele originale, să se uite puţin pe 
rapoartele medicului legist. Şi când - dacă - era ceva de 
anchetat, putea să dea cazul mai departe. La urma urmei, 
avea abilităţile necesare. Treizeci de ani în serviciu, dintre 
care cea mai mare parte la Departamentul de Investigaţii 
Criminale. Nu-ţi predai şi cunoştinţele odată cu 
legitimatia. 

Se uită la Anna Johnson. Obosită şi cuprinsă de emoții, 
dar şi hotărâtă, totodată. Dacă Murray n-o ajuta, cine-ar fi 
făcut-o? Nu era genul care să renunţe. 

— O să solicit dosarele în după-amiaza asta. 

Murray avea abilităţile şi avea şi timpul necesar. O 
mulţime de timp. 


e 42 >» 


Capitolul 6 


Nu ţi se permite să te întorci. Îi necăjeşte pe oameni. 
Dacă ar exista un manual, asta ar fi prima regulă - nu te 
întorci niciodată - urmată imediat de regula numărul doi: 
nu te laşi văzut niciodată. 

Trebuie să mergi mai departe. 

Dar e greu să mergi mai departe când eşti o non- 
persoană; când ai lăsat în urmă viaţa pe care o ştiai şi încă 
nu ai început una nouă. Când eşti blocat în teritoriul 
nimănui dintre viaţa asta şi următoarea. Când eşti mort. 

Am respectat regulile. 

Am dispărut în Ssimulacrul ăsta de viaţă, singură şi 
plictisită. 

Mi-e dor de vechea mea existentă. Mi-e dor de casa 
noastră: de grădină, de bucătărie, de maşina de cafea pe 
care ai cumpărat-o dintr-un capriciu. Şi, oricât de frivol ar 
suna, mi-e dor de mers la manichiură şi la vopsit părul 
şuviţe la fiecare şase săptămâni. Mi-e dor de hainele mele; 
de dulapul meu de haine în care puteai intra, de costumele 
mele călcate şi de bluzele impăturite, din caşmir. Mă 
întreb ce-o fi făcut Anna cu toate - dacă poartă ceva din 
ele. 

Mi-e dor de Anna. 

Mi-e dor de fiica noastră. 

Mi-am petrecut ultimul ei an de şcoală înspăimântată de 
gândul primului an de facultate. Mi-era teamă de golul pe 
care plecarea ei avea să-l lase; de influenţa pe care n-a 
ştiut niciodată că o are asupra noastră, a amândurora. Mi- 
era teamă de singurătate. Să fiu de una singură. 

Oamenii obişnuiau să spună că-mi seamănă leit, şi atunci 
ne întorceam una către cealaltă şi râdeam, fără să vedem 
asemănarea. Eram atât de diferite. Mie imi plăceau 
petrecerile; Anna le detesta. Mie îmi plăcea să merg la 
cumpărături; fiica mea era chibzuită, făcându-şi singură 
lucruri şi reparându-le. Aveam aceeaşi culoare de păr, ca 
blana de şoarece - n-am înţeles niciodată de ce nu se 


e 43» 


vopsea blondă - şi aceeaşi constituție, cu o tendinţă de 
îngrăşare care mă deranja mai mult pe mine decât pe ea. 
Îmi port bine noua imponderabilitate, cred, chiar dacă 
recunosc că-mi lipsesc complimentele prietenilor. 

Călătoria spre lumea de dincolo durează mai mult decât 
anticipasem, dar oboseala îmi dispare în clipa în care 
păşesc pe un teritoriu cunoscut. Ca un prizonier eliberat 
condiționat, absorb împrejurimile, minunându-mă cât de 
mult s-au schimbat pentru mine, şi, totuşi, cât de mult au 
rămas la fel. Aceiaşi copaci, tot fără frunze; o scenă în aşa 
măsură identică cu cea pe care am părăsit-o, că pare că 
am lipsit doar o clipă. Aceleaşi străzi aglomerate şi aceiaşi 
şoferi de autobuz temperamentali. Il zăresc pe Ron Dyer, 
fostul profesor al Annei, şi mă fac mică înapoi în umbră. 
Nu ar fi trebuit să-mi bat capul - se uită direct prin mine. 
Oamenii văd ceea ce vor să vadă, nu-i aşa? 

Merg încet de-a lungul străzilor liniştite, bucurându-mă 
de libertatea ilicită pe care mi-am luat-o. Fiecare acţiune 
are consecințe; nu am încălcat regulile cu uşurinţă. Dacă 
sunt prinsă, risc să-mi pierd următoarea viaţă, să rămân 
captivă în purgatoriu. O temniţă pe care mi-am construit-o 
singură. Dar bucuria de a te întoarce este greu de ignorat. 
Îmi gâdilă toate simţurile după atâta timp petrecut departe 
şi, când dau colţul pe următoarea stradă, simt cum îmi 
bate cu putere inima în piept. E 

Sunt aproape acasă. Acasă. Mă corectez. Imi amintesc 
că acum e casa Annei. Mă aştept să fi făcut modificări. 
Întotdeauna i-a plăcut dormitorul din spate, cu tapetul cu 
crenguțe albastre, dar presupun că e caraghios să mi-o 
imaginez acum acolo. Trebuie să se fi instalat în dormitorul 
nostru. 

Pentru o clipă, sistemul meu de apărare dispare şi-mi 
amintesc ziua în care am fost să vedem împreună Oak 
View. Proprietarii de dinainte, un cuplu mai în vârstă, 
refăcuseră sistemul electric şi conectaseră casa la 
sistemele principale de gaze şi de canalizare, înlocuind 
costisitorul boiler şi neplăcuta fosă septică îngropată încă 
în grădina noastră. Tatăl tău făcuse deja o ofertă. Tot ce 


e 44» 


mai aveam noi de făcut era să însufleţim locul; să scoatem 
la lumină uşile originale şi şemineele şi să eliberăm 
ferestrele înţepenite. 

Încetinesc pasul. Acum că sunt aici, sunt agitată. Mă 
concentrez pe cele două lucruri pe care trebuie să le fac: s- 
o împiedic pe Anna să se ducă la poliţie şi să mă asigur că 
toate dovezile indică o sinucidere, nu o crimă. 

Dar cum? 

Un cuplu, mergând braţ la braţ, coteşte pe strada din 
faţa mea. Păşesc spre o intrare, aştept până trec, folosind 
timpul ăsta ca să mă liniştesc. Trebuie s-o fac pe Anna să 
înțeleagă pericolul la care se expune dacă începe să pună 
la îndoială ceea ce crede că ştie. Cum pot face asta 
rămânând în acelaşi timp invizibilă? Mă gândesc la o 
fantomă din desene animate, care face să zornăie lanţuri şi 
bântuie în crucea nopții. Ridicol. Imposibil. Şi, totuşi, cum 
altfel să-i transmit un mesaj? 

Am ajuns. În faţa casei noastre - a Annei. Mă retrag pe 
partea opusă a străzii şi, când chiar şi asta mi se pare prea 
aproape, mă mut spre parcul îngrădit din mijlocul piaţetei, 
pândind de după crengile zbârlite ale unui vâsc. Dar dacă 
nu-i acasă? Nu e ca şi cum aş fi putut suna înainte să 
verific. Dacă toate riscurile pe care mi le-am asumat ca să 
vin aici au fost în zadar? Aş putea pierde totul. Din nou. 

Un zgomot de pe stradă mă face să mă retrag şi mai 
mult în spatele tufişului. Trag cu ochiul spre stradă, prin 
aerul ceţos. O femeie cu un cărucior. Vorbeşte la telefon, 
mergând încet. Neatentă. Mă uit în continuare la casă, 
scrutând fiecare fereastră, ca să zăresc vreun semn de 
activitate. 

Roțile căruciorului scot un zgomot ritmic pe caldarâmul 
ud. Îmi amintesc cum împingeam şi eu căruciorul Annei în 
curtea din fața showroomului familiei Johnson, printre 
maşini, aşteptând ca somnul s-o cuprindă. Eram doar nişte 
copii la rândul nostru, abia descurcându-ne cu ceea ce 
tatăl tău considera potrivit să ne plătească. Căruciorul era 
o monstruozitate la mâna a doua, cu un cadru săltăreţ care 


e 45» 


o trezea pe Anna imediat dacă treceam peste vreo 
denivelare. Nici pomeneală să semene vreun pic cu chestia 
asta modernă şi elegantă pe care-o are femeia de acum. 

Se opreşte lângă casă, iar eu o admonestez de una 
singură, nerăbdătoare ca ea să se mişte de-acolo, în caz că 
ratez vreo mişcare în spatele draperiilor trase. 

Dar femeia nu trece mai departe. Și acum văd că nu e 
singură. Are cu ea un câine, tropăind în umbră, în urma ei. 
Simt o gheară în piept. 

Este...? 

Rotile căruciorului scrâşnesc pe pietriş când femeia 
trece de porti şi se îndreaptă spre uşa de la intrare. Becul 
de pe hol aruncă o lumină de un roşu-delicat prin geamul 
pictat al uşii. 

Chiar este. 

Femeia îşi încheie convorbirea şi-şi pune telefonul înapoi 
în buzunar. Scoate o cheie şi, când face asta, îşi dă la o 
parte gluga şi văd, în lumina de deasupra uşii, părul ca 
blana de şoarece şi trăsăturile delicate deasupra unei guri 
gata oricând să zâmbească, doar că acum femeia nu 
zâmbeşte, şi simt că-mi bubuie capul, căci femeia aceea 
Chiar este ea. 

E Anna. 

Și un bebeluş. 

Fiica noastră are un copil. 

Se întoarce să tragă în sus căruciorul pe trepte, spre 
hol, şi, pentru o clipă, aruncă o privire spre parc şi am 
impresia că se uită direct la mine. Lacrimi îi sclipesc pe 
obraji. Se iînfioară, trage bebeluşul în siguranţă pe hol şi 
închide uşa. 

Anna are un copil. 

Am un nepot. 

Și chiar dacă ştiu că nimeni n-ar fi putut să-mi spună - 
că nimic nu întrerupe canalele de comunicare cum o face 
un certificat de deces - simt un val de mânie pentru că 
etapa aceasta a tranziției de la mamă la bunică s-a 
petrecut fără ca eu să ştiu. 

Anna are un copil. 


e 46 - 


Asta schimbă totul. O va schimba pe Anna. Maternitatea 
o va face să pună la îndoială tot ceea ce credea că ştie; o 
va face să-şi examineze viaţa, relaţiile. 

Moartea mea. A ta. 

Faptul că are un copil o face pe Anna vulnerabilă. Acum 
are ceva ce iubeşte mai mult decât orice pe lumea asta. Si, 
când cineva ştie lucrul ăsta, il poate folosi împotriva ta. 

Nu mai căuta răspunsuri, Anna. Nu-ţi va plăcea ce vei 
găsi. 

Dacă se duce la poliţie, şi ea, şi copilul vor fi în pericol. 
Va pune în mişcare ceva ce nu mai poate fi oprit. 


e 47» 


Capitolul 7 


Anna 


Eram acasă de jumătate de oră când s-a auzit soneria. 
Laura mă îmbrăţişează. 

— M-a sunat Mark. Nu voia să fii singură cât eşti 
supărată. 

Mă mai strânge o dată, apoi se retrage uşor şi se uită la 
mine, să vadă cât de gravă e starea în care mă aflu. Mă 
cuprinde vinovăția. Nu ar fi trebuit să-i las mesajul lui 
Mark - oricum nu avea ce să facă, iar acum o să-şi 
petreacă toată după-amiaza făcându-şi griji, neatent la 
curs şi nici la drum atunci când se va întoarce acasă. 

— Sunt bine. 

— Nu prea se vede. Putem intra? E ca naiba de frig aici. 

Aşa e Laura, directă - e mică de statură şi slabă, are 
părul lung şi blond şi o faţă de copil din cauza căreia încă i 
se cere actul de identitate atunci când vrea să cumpere 
alcool, chiar dacă are peste treizeci de ani. 

O strig pe Rita, care stă pe alee şi latră la ceva invizibil. 

— Ce-o fi cu ea? 

— Veveriţe invizibile. Aşa a făcut toată ziua. Rita! 

Fără prea multă convingere, câinele se întoarce în casă, 
iar eu pot să închid uşa. Observ că Laura e îmbrăcată cu 
blugi, în locul uniformei îngrozitoare maro cu portocaliu pe 
care o poartă la banca la care s-a angajat cu o lună în 
urmă. 

— N-ar trebui să fii la serviciu? 

— N-a mers treaba. 

Ridică din umeri când îmi citeşte îngrijorarea din priviri. 

— E în regulă, serios. Nu-mi plăcea deloc. Să pun de 
ceai? 

Când e gata ceaiul, stăm în bucătărie, la blatul din 
mijloc, şi-i arăt Laurei fotografiile cartolinei anonime. Le- 
am făcut la poliţie, fără să-mi fi trecut prin cap s-o fac mai 


e 48 - 


înainte, iar lumina se reflectă în luciul pungii pentru probe, 
făcând conţinutul dificil de citit. 

— Şi asta e tot ce scrie? 

— Doar rândul acesta. 

— Şi poliţia l-a luat în serios? 

— Cred că da, spun eu şi-i surprind privirea. Nu crezi c- 
ar trebui? 

— Sigur c-ar trebui! Uită-te doar la ea. Uită-te la tine - 
trebuie să fi fost cu adevărat deranjant, spune Laura, apoi 
face o pauză. Nu ai primit ceva asemănător când a murit 
tatăl tău? 

— Era altceva. Oamenii ăia erau nebuni. 

Ridică o sprânceană. 

— Şi asta ţi se pare opera cuiva întreg la minte? 

O vreme, mă uit pe fereastră. Mă gândesc la căutările pe 
care tata le-a făcut pe telefonul lui. Când era momentul 
maxim al fluxului, care era locul cel mai bun de pe care să 
sari de pe stânci. Mă gândesc la capelanul care a ascultat- 
o pe mama plângând atunci când soţul ei s-a sinucis. Mă 
gândesc la părinţii mei care au căzut în gol o sută cincizeci 
de metri înainte să lovească apa rece ca gheaţa. Şi mă 
întreb dacă cineva i-a împins. 

— Nu vreau altceva decât nişte răspunsuri, Laura. 

Se uită multă vreme la ceaiul ei înainte să spună ceva. 

— Câteodată nu sunt răspunsurile pe care ţi le doreşti. 

Aveam zece ani când a murit mama Laurei. Am fugit să 
răspund la telefon, alunecând cu şosetele mele până la 
genunchi pe podeaua de pe hol. 

— Pot să vorbesc cu mama ta? 

— Laura! Când mai vii pe la noi? 

Fiind fina mamei mele, Laura era sora mai mare pe care 
n-am avut-o niciodată. Cu şapte ani mai în vârstă decât 
mine, fiind tot ce-mi doream eu să fiu, la vremea la care 
consideram lucrurile acelea importante. Grozavă, la modă, 
independentă. 

— Azi am primit premiul Cea mai bună din clasă 
săptămâna asta şi... 


e 49 œ 


— Trebuie să vorbesc cu mama ta, Anna. 

N-o mai auzisem niciodată pe Laura vorbind aşa. 
Serioasă. Cumva supărată, m-am gândit eu, chiar dacă 
după aceea mi-am dat seama că încerca pur şi simplu să se 
stăpânească. I-am dus mamei telefonul. 

Hohotele de plâns ale mamei mele erau punctate de 
accese de furie. 

Am auzit-o ţipând la tata când eram în pat - şi ar fi 
trebuit, teoretic, să dorm deja. 

— Nenorocitul ăla de apartament. Igrasie în fiecare 
cameră. Alicia trebuie să le fi spus celor de la asociaţie de 
nenumărate ori. A găsit ciuperci în baie. Ciuperci! Astmul 
ei era grav când eram la şcoală, dar... ciuperci, pentru 
numele lui Dumnezeu! Nu-i de mirare că s-a agravat. 

Apoi tatăl meu. Încercând s-o consoleze. Vorbind prea 
încet ca să-l pot auzi. 

— Adică, au zis deja c-o vor muta pe Laura într-o clădire 
nouă. Dacă nici asta nu e o recunoaştere a vinovăţiei, 
atunci nu ştiu ce este. 

Doar că n-a fost aşa. Asociaţia de proprietari a negat cu 
fermitate orice vină. Medicul legist a declarat că moartea a 
avut cauze naturale; astmul Aliciei a fost un factor care a 
contribuit în mod nefericit la asta. 

— Încă-ţi mai este dor de ea? o întreb eu pe Laura acum, 
deşi nu e cu adevărat o întrebare. 

— În fiecare zi, răspunde Laura şi se uită în ochii mei. Aş 
vrea să-ţi spun că devine mai uşor, dar nu-i aşa. 

Mă întreb cum mă voi simţi şi eu peste şaisprezece ani. 
Cu siguranţă durerea asta ascuţită şi crudă din pieptul 
meu n-o să mă mai sufoce după atâta timp, nu? Trebuie să 
mai slăbească. Coşmarurile se vor estompa, împreună cu 
sentimentul nou de pierdere, de vid, de fiecare dată când 
intru într-o încăpere şi-mi dau seama că locul tatălui meu e 
gol. Va fi mai uşor, nu? 

Mă ridic şi apoi mă ghemuiesc lângă leagănul Ellei. 
Doarme, dar trebuie să-mi distrag atenţia de la valul de 
emoţii care mă cuprinde. Asta este soluţia. Să găsesc 
elemente care să-mi distragă atenţia. Când a murit Alicia, 


e 50 - 


Laura n-a avut parte de aşa ceva. Eu o am pe Ella, îl am pe 
Mark. Mark, care ştie întotdeauna ce să spună; 
întotdeauna ştie cum să mă facă să mă simt mai bine. 

Părinţii mei mi l-au trimis pe Mark. Ştiu că sună absurd, 
dar cred că anumiţi oameni intră în viaţa ta exact în 
momentele în care ai nevoie de ei, iar Mark este tot ceea 
ce n-am ştiut vreodată că-mi trebuie. 

La câteva zile după ce a murit mama, m-am dus cu 
maşina până la Beachy Head. Refuzasem să merg în locul 
acela după moartea tatălui meu, chiar dacă mama şi-a 
petrecut ore întregi acolo, plimbându-se printre stânci, 
stând în locul din care el a fost văzut plonjând în gol. 

Când a murit şi mama, am vrut să văd ce văzuseră şi 
părinţi mei - am vrut să încerc să înţeleg ce le-a trecut 
prin cap. Am parcat maşina şi am mers până la marginea 
stâncii; m-am uitat la marea care se spărgea de stânci. Am 
simţit cum mă cuprinde o ameţeală provocată de vertij, 
combinată cu o dorinţă terifiantă şi iraţională de a sări. Nu 
cred în viaţa de apoi, dar în clipa aceea m-am simţit 
aproape de părinţii mei pentru prima dată după moartea 
lor şi mi-am dorit să ştiu, fără echivoc, că mă voi întâlni din 
nou cu ei în ceruri. Dacă aş şti asta, m-am gândit atunci, n- 
aş sta pe gânduri. 

Medicul legist a spus că moartea mamei mele era de 
înţeles - în măsura în care orice moarte poate fi înţeleasă. 
Îi lipsea tatăl meu. 

Moartea tatei o scosese din minţi pe mama. Devenise 
agitată şi paranoică, tresărind la orice zgomot şi refuzând 
să mai răspundă la telefon. Coboram la parter în toiul 
nopţii să iau un pahar cu apă şi găseam casa goală, pentru 
că mama ieşea să se plimbe la ore târzii. 

— Am fost să-l văd pe taică-tu. 

O piatră funerară din curtea bisericii, printre multe alte 
însemne ale altor vieţi pierdute. Am plâns gândindu-mă la 
ea, cum stătea singură lângă mormântul lui. 

— Ar fi trebuit să mă trezeşti. Data viitoare, aşa să faci. 

Nu a făcut-o niciodată. 


e 51 œ» 


La Beachy Head, toată lumea era cu ochii-n patru. Mai 
ales în ajunul Crăciunului, la mai puţin de o săptămână 
după ce în toată presa s-a scris despre sinuciderea la 
indigo. Mă holbam încă la pietre când capelanul s-a 
apropiat de mine, calm şi fără prejudecăţi. 

— Nu aveam de gând să sar, i-am spus după aceea. 
Voiam doar să ştiu cum trebuie să se fi simţit. 

Nu era acelaşi capelan care stătuse de vorbă cu mama, 
acolo, sus, în vârful stâncii. Bărbatul acesta era mai în 
vârstă, mai înţelept decât capelanul tânăr care venise la 
secţia de poliţie cu şase zile în urmă, tremurând în 
mocasinii săi în timp ce descria rucsacul mamei mele, plin 
cu pietre; felul în care poşeta şi telefonul ei fuseseră 
aşezate cu grijă pe iarbă, la fel cum făcuse şi tatăl meu cu 
câteva luni înainte cu telefonul şi cu portofelul lui. 

Capelanul mai că izbucnise în lacrimi. 

— Ea... ea spunea că s-a răzgândit. 

Îşi ferea în mod evident privirea de mine. 

— M-a lăsat s-o conduc înapoi la maşină. 

Dar mama mea era o femeie încăpăţânată. O oră mai 
târziu, avea să se întoarcă la stânci, să-şi pună din nou 
poşeta şi telefonul deoparte şi - aşa cum avea să 
stabilească medicul legist - să se sinucidă. 

Capelanul care a stat de vorbă cu mine la Beachy Head 
anul trecut, în ajunul Crăciunului, nu voia să-şi asume 
niciun risc. A sunat la poliţie şi a aşteptat până când ei m- 
au luat cu blândeţe de-acolo; până când şi-a putut termina 
tura ştiind că nimeni n-a murit câtă vreme a fost el acolo, 
să vegheze lucrurile. Am fost recunoscătoare pentru 
intervenţia lui. Când mi-am dat seama că suntem cu toţii la 
un pas de un gest necugetat, m-am înspăimântat. 

Nu aveam de gând să sar, îi spusesem eu. Dar adevărul 
este că nu puteam fi sigură de asta. 

Când m-am întors acasă, în cutia poştală am găsit 
îndesat un pliant. Servicii de psihoterapie. Cum să te laşi 
de fumat, tratarea fobiilor, cum să capeți mai multă 
încredere în tine. Mediere în caz de divorț. Consiliere în 
caz de deces. Fără doar şi poate, pliantul fusese distribuit 


e 52 œ» 


pe toată strada, dar, cu toate astea, mi s-a părut că este un 
semn. Am sunat înainte să mă răzgândesc. 

Mi-a plăcut imediat de Mark. M-am simţit mai bine 
înainte să apuce să spună ceva. Este înalt fără să fie 
copleşitor, lat în umeri fără să pară ameninţător. Are riduri 
în colţurile ochilor săi închişi la culoare, ca un semn de 
înţelepciune, iar când te ascultă, are un aer gânditor, 
interesat; îşi scoate ochelarii de parcă asta l-ar ajuta să te 
audă mai bine. La început nu mi-ar fi trecut prin cap că o 
să ajungem să ne combinăm. Că vom avea un copil. Tot ce 
ştiam era că Mark mă făcea să mă simt în siguranţă. Şi aşa 
a rămas de-atunci. 

Laura îşi termină ceaiul şi-şi duce cana la chiuvetă, unde 
o clăteşte şi o pune cu gura-n jos, în scurgătorul de vase. 

— Cum s-a obişnuit Mark cu rolul de tată? 

Mă îndrept de spate. 

— E obsedat de ea. Nici nu-şi dă haina jos când se 
întoarce de la serviciu - se duce direct la Ella şi o preia. 
Bine măcar că bărbaţii nu pot alăpta, că altfel nici nu s-ar 
mai uita la mine. 

Dau ochii peste cap, dar sigur că nu mă plâng. E grozav 
că Mark e atât de implicat. N-ai de unde să ştii ce fel de 
tată va fi un om, nu-i aşa? Se spune că, în mod instinctiv, 
căutăm anumite caracteristici la un partener: onestitate, 
tărie, dragoste. Dar n-ai de unde să ştii dacă partenerul 
tău se va duce la ora trei dimineaţa să-ţi caute gemul de 
coacăze de care ţi-e poftă sau dacă face cu rândul la turele 
de hrănit copilul în timpul nopţii, iar la momentul în care 
afli, e deja prea târziu ca să mai dai înapoi. Sunt norocoasă 
să-l am pe Mark. Recunoscătoare că e cu noi. 

Tatăl meu n-a schimbat un scutec în viaţa lui şi, din câte 
ştiu, mama nici nu i-a cerut asta. Pur şi simplu aşa stăteau 
lucrurile pe-atunci. Mi-l imaginez pe tata uitându-se la cum 
o face Mark pe Ella să regurgiteze sau cum schimbă ca un 
expert un scutec murdar cu unul curat şi ştiu că ar avea 
ceva de comentat despre „bărbaţii din ziua de azi”. Alung 
imaginea asta. Dacă e să fiu sinceră, trebuie să recunosc 


e 53 


că nu ştiu dacă tata l-ar fi plăcut pe Mark. 

N-ar trebui să aibă vreo importanţă. Nu are importanţă. 
Mark este un tată minunat pentru Ella şi asta e tot ce 
contează. 

La prima noastră întâlnire am băut prea mult. Mă făcea 
să mă simt mai puţin agitată şi atenua cumva sentimentul 
de vinovăţie pentru că ieşeam în oraş şi mă simţeam bine 
la mai puţin de două luni de la moartea mamei. 

— De obicei nu fac asta, am spus eu când ne-am întors în 
apartamentul lui Mark din Putney, iar cafeaua promisă a 
fost abandonată în favoarea unui alt pahar de vin, iar turul 
casei s-a încheiat abrupt în dormitor. 

Părea să fie o replică studiată, dar nu era aşa. Nu m-am 
culcat niciodată cu cineva de la prima întâlnire. Sau la a 
doua. Sau la a treia. Dar în seara aceea mă simţeam de 
nestăpânit. Viaţa era prea scurtă ca să nu iei taurul de 
coarne. 

De fapt, eram beată, nu călare pe situaţie. Imprudentă, 
nu spontană. Mark - probabil ceva mai puţin ameţit, 
probabil încă destul de conştient de linia etică subţire pe 
care o încălcam - a încercat să tempereze lucrurile, dar n- 
am putut fi deturnată. 

A doua zi dimineaţa a năvălit sentimentul de vinovăţie. O 
ruşine arzătoare care mi-a sfâşiat tot respectul de sine şi 
m-a împins din patul lui Mark înainte ca el să se trezească. 

M-a găsit la uşa de la intrare, în timp ce mă încălţam. 

— Pleci? Mă gândeam că poate mergem să luăm micul 
dejun împreună. 

Am ezitat. Nu arăta ca un bărbat care şi-a pierdut orice 
urmă de respect pentru mine, dar amintirea nopţii care 
trecuse m-a făcut să dau înapoi. Mi-am adus aminte dintr- 
odată cum mi-am dat jos chiloţii, într-un spectacol ieftin de 
striptease care s-a încheiat când m-am dezechilibrat şi am 
căzut pe pat. 

— Trebuie să plec. 

— Ştiu un loc grozav chiar după colţ. E încă devreme. 

Intrebarea nerostită - unde trebuia să ajung atât de 


e 54» 


urgent într-o duminică dimineaţă la ora opt? - m-a făcut să 
accept. 

Pe la nouă, mahmureala mea se estompase, odată cu 
stânjeneala. Dacă Mark nu se simţea aiurea, de ce aş fi 
făcut-o eu? Am căzut de acord asupra unui lucru, totuşi: se 
întâmplase totul un pic mai rapid decât anticipase fiecare 
dintre noi. 

— Să mai încercăm o dată? a sugerat Mark. Noaptea 
trecută a fost grozavă, dar... poate putem să avem din nou 
o primă întâlnire. Să ne cunoaştem unul pe celălalt. 

Au mai trecut cinci săptămâni până când am făcut sex 
din nou. La vremea aceea nu ştiam, dar eram deja 
însărcinată. 

— Să trimit chestia asta la ziare? o întreb acum pe 
Laura. 

— S-ar putea să te arunci cu capul înainte, spune ea şi 
apoi se strâmbă când îşi dă seama de alegerea nefericită 
de cuvinte. Îmi pare rău. 

— Au scris un articol când a murit mama. S-ar putea să 
facă o continuare. Un apel către cei care pot oferi 
informaţii, spun eu, cu cartolina în minte. 

Sinucidere? Mai gândeşte-te. 

— Nimeni n-a zis nimic atunci, dar dacă mama a fost cu 
cineva în ziua aceea - cineva care a împins-o de pe stâncă 
-, trebuie să se fi întâlnit şi cu alţi oameni. 

— Anna, capelanul a văzut-o pe mama ta. 

Nu mai spun nimic. 

— A convins-o să se îndepărteze de margine. Ea i-a spus 
că vrea să se sinucidă. 

Aş vrea să-mi bag degetele în urechi. La, la, la, la, la. 

— Şi, cu toate astea, n-a fost acolo când ea chiar s-a 
aruncat, nu? N-a văzut dacă era sau nu singură când s-a 
întors. 

După o clipă de tăcere, Laura spune: 

— Deci, Caroline e la Beachy Head. E gata să sară. 
Capelanul vorbeşte cu ea, o convinge să renunţe, apoi, o 
oră mai târziu, altcineva o omoară? 

Nu trebuie să-mi atragă atenţia cât de absurd sună. 


e 55» 


— Poate că încerca să fugă de cineva. Gândindu-se că 
sinuciderea era mai bună decât să fie ucisă. Doar că n-a 
putut s-o facă, iar când capelanul credea că era în 
siguranţă, nu făcea altceva decât s-o împingă în calea... 

Mă opresc; mila din ochii Laurei e mai mult decât pot să 
îndur. 

— În calea cui? 

Ella s-a trezit. Scoate nişte sunete ca de pisoiaş şi îşi 
îndeasă pumnii strânşi în guriţă. 

— Cine a omorât-o, Anna? Cine ar fi vrut-o pe Caroline 
moartă? 

Îmi ronţăi buza de jos. 

— Nu ştiu - unul din idioţii ăia care-i învinovăţesc pe 
ceilalţi când li se strică maşina? 

— De genul celor care au trimis scrisorile anonime după 
ce a murit tatăl tău? 

— Exact! 

Sunt triumfătoare, gândindu-mă că mi-a dovedit teoria, 
apoi îi văd figura şi-mi dau seama că de fapt eu i-am 
confirmat-o pe a ei. Mieunăturile Ellei devin vaiete în toată 
regula. O scot din leagăn şi-i dau să mănânce. 

— Uită-te la tine, ai devenit o profesionistă deja, 
zâmbeşte Laura. 

La început, nu puteam alăpta decât dacă stăteam într-un 
anumit fotoliu, cu un aranjament anume de perne în jurul 
meu şi fără să mai fie altcineva în încăpere care să-i 
distragă Ellei atenţia de la mine. Acum o alăptez ţinând-o 
cu o singură mână. În picioare, dacă trebuie. 

N-o las pe Laura să schimbe subiectul. Intrebarea ei este 
importantă. Cine ar fi vrut ca mama să moară? Câţiva 
dintre distribuitorii de maşini cu care s-au intersectat de-a 
lungul timpului unchiul Billy şi părinţii mei nu au făcut 
nicio încercare să-şi ascundă practicile dubioase. Ar fi 
putut fi moartea părinţilor mei rezultatul unei afaceri care 
a mers prost? 

— Mă ajuţi să mă uit prin biroul alor mei? 

— Acum? 

— E vreo problemă? Trebuie să pleci? 


e 56 » 


Dacă Laura nu mă poate ajuta, mă descurc singură. Mă 
întreb dacă nu cumva campaniile mamei au fost problema. 
Când eram adolescentă, s-a implicat într-un protest contra 
testelor făcute pe animale la Universitatea din Brighton, 
ceea ce s-a soldat cu un val de corespondenţă plină de ură 
din partea angajaţilor şi a familiilor lor. Nu-mi amintesc ca 
în ultimii ani să fi făcut campanie pentru ceva mai 
controversat decât autorizaţii de construcţie şi piste de 
biciclete, dar poate găsesc în birou ceva care să sugereze 
contrariul. 

— Nu asta voiam să spun - adică... eşti sigură că vrei să 
faci asta acum? 

— Laura, ţi-ai petrecut mare parte din an bătându-mă la 
cap s-o fac! 

— Doar pentru că mi se părea ridicol să lucrezi la masa 
din bucătărie când ai fi putut folosi biroul acela drăguţ. Şi 
nu te-am bătut la cap. Chiar dacă eu cred că ar fi fost 
eliberator, indiferent de ce ar spune Mark. 

Răspund relaxat. 

— Dar ştii că fix cu asta se ocupă el, da? 

— Şi ce e sănătos în a ignora totul şi a te preface că nu 
s-a întâmplat? 

— Dar nu mi-a spus să mă prefac că nu s-a întâmplat, 
doar că trebuie să mă confrunt cu asta când mă simt 
pregătită. 

— Când o să-ţi spună elcă eşti pregătită? 

— Nu. Când eu o să mă simt în stare, răspund acum pe 
un ton mai ferm. 

Ştiu că, la fel ca unchiul Billy, Laura are în primul rând 
în vedere binele meu, dar mi-aş dori ca amândoi să fie mai 
puţin protectori. 

S-a întâmplat totul prea repede, asta a fost problema. 
Sunt cu Mark de mai puţin de un an şi bebeluşul nostru 
are deja opt săptămâni. Încă mai descoperim unul la altul 
mâncărurile, cărţile, filmele preferate. Am întâlnit-o pe 
mama lui doar de două ori. Suntem ca doi adolescenţi care 
au păţit-o de prima dată când au făcut sex, doar că eu am 
26 de ani, iar Mark are 40. 


e 57» 


Şi asta e o parte din problemă. 

— E destul de bătrân cât să-ţi fie tată, a spus Billy când 
l-am pus la curent cu situaţia, în urmă cu mai bine de un 
an. Sunt cu cineva, o să ne mutăm împreună şi, apropo, 
copilul nostru se va naşte în octombrie. 

— La limită. Şi tata era cu zece ani mai mare decât 
mama. 

— Şi uite unde-au ajuns. 

— Ce vrea să însemne asta? 

Dar nu a muşcat momeala, iar eu am fost bucuroasă, în 
secret. Nu voiam să ştiu. Nu voisem niciodată să ştiu. Când 
eşti mic, crezi că părinţii tăi sunt perfecţi. Poate că ţipă ei 
la tine un pic cam des sau nu-ţi mai dau bani de buzunar 
până când nu-ți faci curat în cameră, dar sunt părinţii tăi. 
Te iubesc. Şi tu îi iubeşti pe ei. 

Eram la facultate când mi-am dat seama că nu toţi 
părinţii sunt ca ai mei. Că nu toate mamele şi toţi taţii au 
discuţii care se termină cu urlete; că nu toate mamele şi 
toţi taţii fac excursii zilnice la tomberonul pentru sticle 
goale. Ştiam destule - nu aveam nevoie de mai mult. Nu 
voiam să aflu în ce stadiu era căsnicia alor mei. Dacă 
funcţiona. Nu era treaba mea. 

Ca şi în restul camerelor de la parter, ferestrele de la 
birou sunt înalte cât toată încăperea, cu obloane vopsite 
care, folosite atât de rar, acum nici nu se mai închid. Un 
birou dublu din centrul încăperii făcea posibil ca părinţii 
mei să poată lucra în acelaşi timp, deşi singurele dăţi când 
făceau asta erau atunci când calculau deducerile de TVA, 
operaţiune suficient de stresantă cât să iste o ceartă. 

— Anna, roagă-l pe tatăl tău să-mi dea capsatorul, mi-a 
spus mama odată, într-o sâmbătă, când am deschis uşa 
biroului să văd dacă mai au mult de lucru. 

I-am dat eu mamei capsatorul şi am plecat să mă plimb 
cu bicicleta până când au terminat. 

De cele mai multe ori, părinţii mei lucrau târziu cu 
rândul la showroom, până când eu am fost destul de mare 
ca să mă alătur lor la serviciu după şcoală sau să vin acasă 


e 58 - 


singură. 

Cu mâna pe mânerul uşii, trag adânc aer în piept. Nu 
folosesc această cameră. Nu intru acolo. Mă prefac că nu 
există. 

— Nu trebuie să faci asta. Deja s-a trecut prin toate 
documentele importante. 

Este o aluzie la ziua lungă pe care Laura şi-a petrecut-o 
sortând cu răbdare hârtiile legate de serviciu de cele 
personale ale părinţilor mei, pentru ca mai apoi să 
petreacă o altă zi întreagă la telefon în locul meu, ca să 
schimbe numele de pe contractele de utilităţi şi să anuleze 
zeci de abonamente făcute pe numele părinţilor mei. 
Gratitudinea mea e dublată de vinovăţie. Cine făcuse asta 
pentru Laura atunci când a murit Alicia? Mi-am imaginat o 
Laura de 17 ani, în noua ei locuinţă modernă deţinută de 
stat, sortând hârtiile mamei ei, iar inima mi s-a frânt. 

— E timpul, spun. 

Vreau să ştiu totul despre vieţile părinţilor mei. Tot ceea 
ce am ignorat; tot ceea ce am sperat că nu era adevărat. 
Trebuie să aflu tot. Cine erau prietenii părinţilor mei? Cine 
le erau duşmanii? 

Cine i-a omorât? 


e 59 œ 


Capitolul 8 


Murray 


Dennis Thompson, tipul de la arhivă, era deja la limita 
obezității încă de pe vremea când el şi Murray patrulau 
împreună. Acum, Dennis e tot atât de lat pe cât de înalt, cu 
o chelie lucioasă în creştetul capului şi cu două perechi de 
ochelari deasupra sprâncenelor. 

— Nu mă descurc cu lentilele varifocale. 

Işi puse din nou ochelarii de citit, proptindu-i pe 
rădăcina nasului, apoi se uită la coperta celor două dosare 
pe care le găsise pentru Murray. 

— Tom Johnson. Caroline Johnson. 

Faptul că felicitarea anonimă fusese livrată chiar în ziua 
când se împlinea un an de la decesul lui Caroline Johnson 
sugera că acolo era ceva suspect, dar cum moartea ei 
fusese atât de strâns legată de a soţului, Murray avea de 
gând să înceapă cu începutul. 

— Astea sunt. Mulţam. 

Dennis împinse un registru format A4 peste tejghea. Pe 
fiecare pagină erau coloane ordonate adunând semnături 
pentru fiecare dosar scos din arhivă, împreună cu data la 
care fuseseră returnate. Murray luă pixul, apoi ezită. Se 
uită la fostul său partener. 

— Nu cred că... 

— La secret? 

— Te rog. Le aduc înapoi cât ai zice peşte. 

Uneori, concluzionă Murray în timp ce părăsea sala 
arhivei cu dosarele, existau nişte avantaje ale faptului că 
fusese de atâţia ani în serviciu. 

Ar fi vrut să se uite din nou în dosarul de caz în autobuz, 
în drum spre casă, dar erau doi ofiţeri operativi - cu 
cravatele şi cu epoleţii ascunşi sub gecile marca North 
Face - care stăteau chiar în spatele lui. Ei nu-l observaseră 
(e caraghios cât de invizibil devii odată ce te-ai pensionat), 


e 60 - 


dar Murray nu avea de gând să atragă atenţia asupra lui şi 
a dosarelor obţinute în mod ilicit din arhiva poliţiei. În 
schimb, se uită pe geam şi se întrebă ce ar crede Sarah 
despre cazul familiei Johnson. 

Cea mai mare parte a carierei sale, Murray îşi luase 
problemele de la lucru acasă. În primii ani ai căsniciei lor, 
Sarah se chinuise cu tot felul de slujbe prost plătite. 
Fiecare necesitase un anumit nivel de punctualitate, 
politeţe şi atitudine pozitivă, care se dovediseră imposibil 
de susţinut de către ea, şi fiecare job declanşase lungi 
perioade de depresie atunci când încetase prematur. În 
cele din urmă, Sarah cedase propunerii pe care Murray i-o 
făcuse de la bun început: ca ea să stea acasă şi el să aducă 
banii. A fost o uşurare pentru amândoi. 

Murray începuse să împărtăşească fărâme din ziua lui cu 
Sarah. Era conştient de limitele de confidenţialitate în 
cadrul cărora opera, dar ştia, totodată, că în zilele în care 
Sarah nu se simţea în stare să iasă din casă, privirea 
aceasta aruncată către lume era la fel de importantă 
pentru ea pe cât era de interesantă. Spre surpriza lui, 
ajunsese să se bazeze pe aceste schimburi de idei la fel de 
mult cum o făcea şi Sarah, culegând beneficiile unei 
perspective noi, neatinse de prejudecățile gândirii 
poliţieneşti. Abia aştepta să-i povestească soţiei despre 
Tom şi Caroline Johnson. 

Autobuzul opri la capătul străzii lui Murray, o fundătură 
cu locuinţe tip cabană construite în anii '60 şi ocupate de 
un mix de proprietari aflaţi la prima lor casă, familii şi 
pensionari. Unele dintre bungalow-uri se extinseseră atât 
de mult, că acum erau case de sine stătătoare, destul de 
grandioase, cu etaj şi cu grădina din spate amenajată 
pentru grătare pe timp de vară. Cu excepţia unor covoare 
noi şi a câtorva straturi de vopsea la fiecare câţiva ani, 
casa lui Murray arăta exact cum fusese în 1984, când o 
cumpăraseră el şi Sarah, anul în care îşi încheiase 
perioada de probă şi fusese numit ofiţer de poliţie. 

Murray nu se dădu jos din autobuz. Rămase acolo încă 
cinci staţii, mulţumindu-i şoferului şi apoi străbătând pe 


e 6l- 


jos distanţa scurtă până la Highfield. Cândva un conac 
grandios, clădirea clasificată drept monument istoric 
fusese construită în 1811 şi fusese folosită de sistemul 
naţional de sănătate încă de la începutul anilor '50. 
Inconjurată de grădini minunate, aerul istoric al clădirii 
era umbrit cumva de construcţiile tip conteiner şi de cele 
ieftine, cu acoperiş plat, ridicate ca să adăpostească 
departamentul în creştere de care era nevoie pentru a 
asigura asistenţa necesară pacienţilor. 

Pacienţi ca Sarah. 

Murray cunoştea destul de bine cele mai multe părţi din 
Highfield. Era un centru de primire bine întreţinut, unde 
se puteau face tot felul de activităţi, o cafenea unde lucrau 
chiar pacienţii şi un grup de suport pentru aparţinători. 
Existau o clinică ambulatorie, servicii de consiliere şi 
cursuri de gătit pentru pacienţii cu afecţiuni legate de 
alimentaţie. Pentru pacienţii cu diverse probleme mintale 
erau şi secţii speciale, în funcţie de nivelul de sprijin de 
care aceştia aveau nevoie, inclusiv o secţie de înaltă 
securitate, unde Sarah îşi petrecuse zece zile în 2007 şi pe 
unde Murray nu mai putea să treacă fără să-şi amintească 
ziua îngrozitoare în care îi rugase pe doctori să-i interneze 
soţia. 

Sarah fusese foarte deschisă în privinţa diagnosticului ei 
de prima dată când s-au întâlnit, la prânzul tip bufet 
pregătit după parada de intrare în serviciu a lui Murray. 
Fratele ei mai mare, Karl, făcea parte din acelaşi 
detaşament şi, deşi cei doi bărbaţi nu erau prieteni, 
Murray fusese atras de fata plină de viaţă care stătea cu 
familia lui Karl. Se întrebase dacă era prietena lui Karl; 
fusese uşurat să descopere că nu era. 

— Ştii că sunt bolnavă cu capul, da? aruncase Sarah 
bomba ca pe o provocare. 

Purta nişte cercei rotunzi enormi, din argint, care se 
clătinau când râdea, şi un pulover cu mâneci largi, într-un 
roz-luminos care-i lua ochii lui Murray. 

El nu a râs atunci. Pe de o parte pentru că o atitudine 
corectă făcea parte din educaţia lui cu mult înainte să 


e 62 œ» 


devină standard în limbajul polițienesc, dar mai ales 
pentru că nu putea împăca expresia aceea cu femeia care 
se afla în faţa lui. Avea atât de multă energie, că nu putea 
sta locului, iar ochii îi străluceau de parcă s-ar fi bucurat 
de orice lucru din jurul ei. Nu era nimic în neregulă cu 
capul lui Sarah. 

— Tulburare de personalitate borderline, spuse ea 
zâmbind larg din nou. Sună mai rău decât e de fapt, te 
asigur. 

TPB. Acele trei litere aveau să catalogheze relaţia lor 
încă de atunci. Murray avea să descopere puţin câte puţin 
că strălucirea aceea apărea doar în zilele bune ale lui 
Sarah şi că, între acele momente luminoase, durerea şi 
spaima din ochii ei cenușii aveau să fie insuportabile. 

La momentul de faţă, Sarah era pacient voluntar într-o 
secţie unde Murray îi ştia pe toţi după nume. Existau 
restricţii în privinţa orelor de vizită, dar personalul era 
înţelegător vizavi de turele din programul lui Murray, aşa 
că îşi trecu numele în registru şi aşteptă în camera pentru 
aparţinători ca cineva să se ducă s-o aducă pe Sarah. 

Camerele pentru aparţinători erau diferite în fiecare 
spital sau clinică. În unele, te simţi de parcă ai fi în centrul 
pentru vizite al unei închisori, cu pereţi fără ferestre şi cu 
membri ai personalului în uniforme, supraveghindu-te. În 
alte locuri sunt mai relaxaţi, cu canapele şi televizor şi cu 
personal îmbrăcat atât de comun, încât eşti nevoit să te 
uiţi la numele de pe ecusoane ca să te asiguri că nu sunt 
pacienţi. 

Camera pentru vizite de la Highfield era undeva la 
mijloc. Era împărţită în două secţiuni. În prima, o masă 
pentru activităţi era plină de hârtii colorate şi vase cu 
creioane cu vârf moale. Abţibilduri complicate erau puse la 
dispoziţia copiilor şi a părinţilor lor, ca să-şi împodobească 
cartolinele făcute acasă, fără riscurile prezentate de rolele 
furate de bandă adezivă. Foarfecele erau acoperite cu 
plastic şi aveau vârfurile rotunjite. În a doua secţiune a 
încăperii, unde Murray se aşezase, erau canapele şi 
măsuţe joase de cafea, pe care se aflau împrăştiate reviste 


e 603 - 


vechi de câteva luni. 

Sarah îl cuprinse cu braţele şi îl strânse cu putere. 

— Cum te simţi? 

Sarah strâmbă din nas. 

— În camera de lângă mine este o fată nouă care se dă 
cu capul de pereţi când e stresată, spuse ea, apoi adaugă, 
după o scurtă pauză: se stresează cam mult. 

— Nu poţi să dormi? 

Sarah dădu din cap. 

— Ai avea mai multă linişte acasă... 

Murray zări licărul de panică în privirea ei. Nu insistă. 
Trecuseră trei săptămâni de când Sarah se tăiase atât de 
tare, că avusese nevoie de cusături la ambele încheieturi. 
Un strigăt după ajutor, spusese asistenta de la urgente, 
când s-a aflat că Sarah chemase deja ambulanţa; într-o 
geantă pe hol erau împachetate cele câteva lucruri de care 
avea nevoie la Highfield. 

— Am simţit c-o să se întâmple din nou chestia aia, îi 
spusese ea lui Murray, care depăşise orice limită de viteză 
ca să ajungă la spital. 

Chestia aia. O prezenţă nedefinită, copleşitoare în vieţile 
lor. Chestia aia o împiedica pe Sarah să iasă din casă. 
Chestia aia o împiedica să-şi facă prieteni şi, mai mult, să-i 
păstreze. Chestia aia ardea mocnit sub vieţile lor. Mereu 
acolo, mereu în aşteptare. 

— De ce nu l-ai sunat pe domnul Chaudhury? întrebase 
Murray. 

— Nu m-ar fi internat. 

Murray o susţinuse, încercând să empatizeze, dar fiindu- 
i imposibil să fie pe aceeaşi lungime de undă cu o logică 
conform căreia trebuia să-ţi faci singur rău pentru a 
ajunge să fii în siguranţă. 

— Am avut o zi interesantă, spuse el acum. 

Ochii lui Sarah se luminară. Stătea pe canapea cu 
picioarele încrucişate, cu spatele rezemat de braţ. Murray 
n-o văzuse niciodată pe soţia lui stând cum trebuie pe o 
canapea. Ba stătea pe jos, ba îşi ţinea capul atârnat de 
marginea şezutului şi picioarele întinse astfel încât să 


e 64» 


atingă peretele cu degetele de la picioare. În ziua aceea, 
Sarah purta o rochie lungă de in, gri, combinată cu un 
hanorac portocaliu-aprins, cu mânecile trase peste mâini 
atât de des, încât părea că aşa era modelul. 

— O femeie a venit la secţie să anunţe că sinuciderile 
părinţilor ei au fost, de fapt, crime. 

— Şi o crezi? 

Ca de obicei, Sarah trecu direct la subiect. 

Murray ezită. O credea? 

— Sincer, nu ştiu. 

li povesti lui Sarah despre Tom şi Caroline Johnson, 
despre  rucsacurile lor umplute cu pietre, despre 
declaraţiile martorilor, despre intervenţia capelanului. In 
final, îi povesti şi despre cartolina aniversară anonimă şi 
despre insistența cu care Anna Johnson îi ceruse să 
redeschidă cazul şi să ancheteze din nou moartea 
părinţilor ei. 

— Avea vreunul dintre părinţii ei tendinţe sinucigaşe? 

— Nu, potrivit Annei Johnson. Caroline Johnson nu a 
avut un istoric cu elemente de depresie înainte de moartea 
soţului ei, iar sinuciderea lui a picat ca din senin. 

— Interesant. 

In ochii lui Sarah era o scânteie, iar Murray simţea cum 
îl cuprinde o căldură plăcută. Când Sarah nu se simţea 
bine, lumea ei se micşora. Îşi pierdea interesul în legătură 
cu orice care nu avea vreo conexiune cu viaţa ei, afişând 
un egoism care era în totală contradicţie cu femeia care 
era de fapt. Interesul ei pentru povestea familiei Johnson 
era un semn bun - un semn grozav - şi Murray era de două 
ori mai bucuros că hotărâse să arunce un ochi asupra 
cazului. 

Nu-şi făcuse probleme că subiectul în chestiune ar fi 
putut fi nepotrivit pentru o femeie cu un lung istoric de 
episoade în care se rănise singură; nu se purtase niciodată 
cu mănuşi în preajma lui Sarah, aşa cum făceau cei mai 
mulţi dintre prietenii lor. 

Odată beau o cafea împreună cu un coleg al lui Murray, 
când, pe Radio 4, a început o discuţie despre rata 


e 65 


sinuciderilor la tineri. Alan alergase într-un suflet în partea 
cealaltă a bucătăriei, ca să închidă radioul, în timp ce 
Murray şi Sarah schimbau priviri amuzate. 

— Sunt bolnavă, spusese Sarah cu blândeţe când Alan s- 
a aşezat din nou pe scaun şi în bucătărie s-a făcut linişte. 
Asta nu înseamnă că nu putem vorbi despre probleme 
legate de sănătatea mintală sau despre suicid. 

Alan s-a uitat atunci la Murray, ca să se asigure că aşa 
era, iar Murray a refuzat ferm să-i întoarcă privirea. Nimic 
nu putea deranja mai mult echilibrul fragil în care trăia 
Sarah decât credinţa că era judecată. Că se vorbea despre 
ea pe la spate. 

— În orice caz, boala mă face mai interesată decât 
oamenii care nu ştiu nimic despre asta, continuase Sarah. 
Şi, la drept vorbind, îi spuse ea lui Alan cu un zâmbet larg, 
dacă cineva e expert în sinucideri printre noi, atunci eu 
sunt aceea. 

Oamenilor le place să categorisească, concluzionase 
atunci Murray. Erai bolnav sau erai sănătos. Nebun sau 
întreg la minte. Problema cu Sarah era că nu se încadra în 
nicio categorie şi oamenii nu ştiau cum să abordeze 
situaţia asta. 

— Ai dosarele cu tine? întrebă Sarah, uitându-se după 
servieta lui. 

— N-am apucat să mă uit încă prin ele. 

— Le aduci mâine? 

— Sigur, spuse Murray şi se uită la ceas. Ar trebui să 
plec. Sper să apuci să dormi puţin în noaptea asta. 

Sarah îl conduse la uşă şi-l îmbrăţişă de rămas-bun, iar 
Murray zâmbi continuu până când ieşi din raza ei vizuală. 
Uneori, când Sarah avea o zi proastă, era mai uşor s-o lase 
la Highfield. Era mai uşor să plece acasă când ea stătea 
ghemuită în pat, pentru că ştia că se afla în locul cel mai 
bun cu putinţă. Că avea să fie în siguranţă; îngrijită. Dar 
când Sarah era calmă - fericită, chiar - fiecare pas care îl 
îndepărta de ea părea un pas făcut în direcţia greşită. Cum 
putea fi Highfield, cu mirosul lui de spital şi camerele ca 
nişte celule, mai bun decât căsuţa lor confortabilă şi 


e 66 - 


intimă? Cum putea Sarah să se simtă mai în siguranţă într- 
un spital decât acasă? 

Mai târziu, după ce-şi curăţă farfuria şi spălă tigaia în 
care-şi făcuse omletă, Murray se aşeză la masă şi deschise 
dosarele familiei Johnson. Parcurse lista apelurilor 
telefonice, declaraţiile martorilor şi rapoartele poliţiei. 
Examină fotografiile probelor şi citi textul mesajului trimis 
de fiecare dintre cei doi înaintea morţii. Analiză rezumatul 
fiecărei investigaţii şi verdictul de sinucidere dat de 
medicul legist. 

Murray întinse totul pe masa din bucătărie, împreună cu 
punga pentru colectare de probe în care se afla cartolina 
anonimă trimisă Annei Johnson, pe care o aşezase în 
mijloc, între dosarele părinţilor ei. După ce mai citi încă o 
dată rapoartele medicului legist, le puse în partea de sus a 
mesei şi deschise un carneţel nou: un gest deopotrivă 
simbolic şi practic. Dacă mama Annei fusese ucisă, atunci 
Murray trebuia să abordeze această anchetă de parcă era 
una nouă, iar asta însemna s-o ia cu începutul, cu 
sinuciderea lui Tom Johnson. 

Murray devenise detectiv în 1989, când dosarele se mai 
scriau încă de mână, iar rezolvarea unei crime presupunea 
multă muncă de teren, nu anchete făcute în spatele 
calculatorului. În 2012, când Murray s-a pensionat, slujba 
lui se schimbase dincolo de orice închipuire şi, pe lângă 
sentimentul de pierdere a ceva avut atunci când şi-a 
predat legitimaţia, exista şi un fel de uşurare cu greu 
recunoscută. Îi venise extrem de dificil să se obişnuiască 
cu noua tehnologie şi încă mai prefera să-şi scrie 
declaraţiile cu stiloul gravat pe care-l primise cadou de la 
Sarah când intrase în echipa celor de la Investigaţii 
Criminale. 

Pentru o clipă, Murray simţi că încrederea lui de sine se 
cam clatină. Cine se credea el, ca să găsească în dosarele 
acelea ceva ce nu fusese observat mai înainte? Avea 60 de 
ani. Pensionat din serviciu, lucra acum în calitate de civil, 
îşi petrecuse ultimii cinci ani verificând permise de 


e 607 œ» 


conducere şi înregistrând plângeri în legătură cu obiecte 
pierdute. 

Ezită cu stiloul în mână. Îşi trecu degetul peste textul 
gravat. Detectiv Mackenzie. Trăgând de mânecă până îi 
acoperi palma, frecă materialul argintiu al stiloului până 
sclipi. Şi-ar fi dorit ca Sarah să fi fost acolo. 

Îţi aduci aminte de jaful de la oficiul poştal? şi-a 
închipuit-o el spunând. Nu exista nicio pistă. Nicio probă. 
Nimeni nu avea nicio idee. Nimeni în afară de tine. 

Erau pe punctul să închidă cazul, dar Murray nu voia să- 
l lase baltă. O luase pe străzi, bătuse la uşi, scuturase toată 
comunitatea. Îi înghesuise pe cei din reţeaua lui de 
informatori şi, în cele din urmă, un nume ieşise la iveală. 
Tipul acela intrase la puşcărie pentru paisprezece ani. 

Asta a fost cu mult timp în urmă, îi şopti o voce în cap. 
Murray o alungă. Îşi luă stiloul. Poate că slujba s-o fi 
schimbat, dar criminalii nu. Murray fusese un detectiv 
bun. Unul dintre cei mai buni. Asta nu se schimbase. 


e 68 œ» 


Capitolul 9 


Anna şi Laura scotocesc prin viața pe care am lăsat-o în 
urmă. Nu-mi place asta. Vreau să intervin - să le opresc să 
mai deschidă sertare şi să mai umble prin carneţele şi cărţi 
şi cutii cu fotografii. 

Consecințele unui deces sunt un cadou nedorit lăsat 
celor dragi. Copiii, soții, prietenii noştri sunt cei care 
trebuie să încheie socotelile şi să îndepărteze rămăşiţele 
unei plecări intempestive. Am făcut-o şi eu pentru părinții 
mei, în casa lor din Essex; tu ai făcut la fel pentru ai tăi 
aici, în Eastbourne. Anna o face acum pentru mine. Pentru 
amândoi. 

O urmăresc pe Laura ridicând un vas de ceramică în 
care odinioară era o plantă suculentă - cu urme de pământ 
uscat în ea - şi aruncând-o. Două grămezi distincte se 
formează de o parte şi de alta a biroului şi mă întreb cine e 
motorul acestei eficienţe. Anna? Sau Laura? Oare ea a 
făcut-o pe Anna să ne sorteze azi lucrurile rămase? Laura e 
cea care o împinge involuntar către pericol? 

Discută. Sunt prea departe ca să aud ce spun. Raza mea 
vizuală este îngustă, scena este obturată. Mă frustrează 
pentru că, dacă nu ştiu ce se întâmplă acum, cum pot 
influenţa ce se va întâmpla în continuare? 

Nepoţica noastră e culcată pe o păturică căptușită, sub o 
arcadă de care atârnă animăluțe în culori vii. Dă din 
picioruşe şi Anna îi zâmbeşte. Pentru o clipă, mi se taie 
respirația imaginându-mi că aş putea fi o mamă care ar 
putea intra pe uşă ca şi cum n-ar fi plecat niciodată. O 
mamă care n-a ratat un an din viaţa cuiva; sau naşterea 
altcuiva. 

Casa nu este împodobită, nu sunt ghirlande cu luminiţe 
pe balustrada scării şi nici coroniţă pe uşă. Mai sunt patru 
zile până la Crăciun şi mă întreb dacă aşteaptă Ajunul - 
stabilind noi tradiţii de familie - sau dacă absența 
elementelor festive este intenţionată. Dacă nu cumva Anna 
nu Suportă să vadă beteală şi alte mărunțişuri ieftine. 


e 69 œ» 


Laura se uită prin agenda mea. O văd pe Anna privind-o; 
muşcându-şi buza de jos ca şi cum ar vrea să se abţină de 
la vreun comentariu. Ştiu la ce se gândeşte. 

Fram deja de un an la Oak View când a avut loc tâlhăria. 
Hoţii n-au luat mare lucru - nici nu era cine ştie ce de luat 
— dar au răscolit toată casa, făcând prăpăd în urma lor. 
Opera unor hoţi dezordonați, după cum a spus poliția. A 
durat câteva săptămâni până când casa a arătat din nou 
normal şi au trecut câteva luni bune până m-am simţit din 
nou în siguranţă. Vieţile noastre nu aveau niciun secret— 
nu pe-atunci - dar tot m-am simţit furioasă că cineva ştia 
atâtea lucruri despre mine, când eu nu ştiam nimic despre 
ei. 

Trăiesc acelaşi sentiment de furie uitându-mă la Laura 
cum  răsfoieşte paginile agendei mele. Nu e nimic 
important acolo, dar intruziunea este greu de suportat. 
Incetează, aş vrea să strig. Nu-mi mai căuta prin lucruri, 
ieşi afară din casa mea! 

Doar că nu mai este casa mea. Este a Annei. Şi ea râde 
la o remarcă făcută de Laura, şi zâmbeşte trist când Laura 
îi arată ceva ce eu nu pot vedea. Sunt lăsată pe dinafară. 
Dar râsul Annei e scurt. Politicos. Nu zâmbeşte şi cu ochii. 
Nu vrea să facă asta. 

Laura seamănă cu mama ei. Am fost colegă de şcoală cu 
Alicia; singura persoană căreia i-a spus atunci când, cu o 
săptămână înainte să împlinească 16 ani, şi-a dat seama că 
era gravidă. Slabă ţâr, sarcina a început să se vadă când 
avea opt săptămâni şi s-a trezit alungată la scurt timp, 
când salopeta largă pe care începuse s-o poarte nu o mai 
putea păcăli pe mama ei. 

Când am terminat şcoala, doi ani mai târziu, şi slujba 
mea de asistent personal abia acoperea chiria unui 
apartament cu lift şi spălătorie comună, rămânându-mi 
suficienți bani pentru cChipsurile şi vinul din weekend, 
Alicia trăia din ajutorul social într-un bloc cu multe etaje 
din Battersea. 

Le-am dus în vacanţă. Am petrecut trei nopţi într-o 
pensiune din Derbyshire, împărțind un pat dublu, cu Laura 


e 70 - 


dormind între noi. 

— Ar trebui să ne luăm o casă impreună, a spus Alicia în 
ultima zi. Ne-am distra de minune. 

Cum aş fi putut să-i spun că nu asta îmi doream pentru 
mine în viaţă? Că am fost atentă să nu rămân însărcinată; 
că-mi plăcea viața mea de una singură şi prietenii mei, şi 
slujba mea? Cum puteam să-i spun că nu vreau să trăiesc 
într-un apartament plin de igrasie şi că - oricât de mult mi- 
ar fi plăcut să-mi petrec timpul cu ea şi cu Laura - nu 
voiam să trăiesc cu copilul altcuiva? 

— De minune, am aprobat eu şi apoi am schimbat 
subiectul. 

Ar fi trebuit s-o ajut mai mult. 

Anna îngenunchează pe covor şi trage sertarul de jos de 
la birou. Se deschide cu mai multă forţă decât se aştepta şi 
ea cade pe spate, cu sertarul în poală. O văd pe Laura 
uitându-se la Anna, să se asigure că n-a pățit nimic; o văd 
apoi pe Anna râzând de propria ei neîndemânare. Laura se 
întoarce la teancul meu de agende, iar Anna ridică sertarul 
ca să-l pună înapoi în locaşul lui, dar ceva o opreşte. A 
văzut ceva. 

Anna pune sertarul deoparte şi bagă o mână la baza 
biroului. O văd uitându-se la Laura, să vadă dacă e atentă 
şi, când văd cum se măresc de uimire ochii Annei, ştiu, clar 
ca şi cum aş putea vedea-o, că mâna ei se strânge în jurul 
unei sticle netede de votcă. 

Pe faţa ei se citeşte dezamăgirea. 

Cunosc şi eu sentimentul. 

Îşi retrage mâna de-acolo fără să scoată nimic, pune 
sertarul la loc şi lasă sticla în ascunzătoarea ei. Nu-i spune 
nimic Laurei, iar senzaţia că am fost lăsată pe dinafară 
dispare, grație acestei mici complicităţi de care Anna nici 
măcar nu este conştientă. Sunt secrete care nu trebuie 
împărtăşite în afara familiei. 

Iar altele nu trebuie împărtăşite deloc. 


e 71 œ» 


Capitolul 10 


Anna 


O surprind pe Laura uitându-se la ceas. Triază un teanc 
de hârtii, selectând jumătate din ele într-o grămadă pentru 
maşina de tocat documente. Chestia asta mă nelinişteşte. 
Tot ce este legat de afacere ar trebui să se afle la 
showroom, dar dacă din greşeală distruge ceva important? 
Sunt unul dintre managerii firmei - chiar dacă unul destul 
de pasiv. Nu pot să arunc pur şi simplu hârtii fără să le 
verific mai înainte. 

Greutatea privirii mele o face pe Laura să-şi ridice ochii. 

— Totul în regulă? 

— Ar trebui să pleci. Mark se va întoarce în curând. 

— Am promis c-o să rămân până vine acasă. 

Mai pune un rând de hârtii în grămada pentru tocat. 

— Dă vina pe mine. 

Mă ridic şi întind o mână s-o ajut şi pe Laura. 

— Dar n-am terminat de sortat partea asta. 

— Am făcut o groază de treabă. Aproape c-am terminat. 

E o exagerare grosolană. Grămezile Laurei cu chestii 
„de păstrat” şi „de aruncat” s-au amestecat, iar eu nu mai 
sunt sigură dacă păstrez un ghem gigantic de benzi 
elastice pentru că sunt sentimentală, pentru că sunt 
folositoare sau pentru că pur şi simplu au alunecat dintr-o 
parte în alta. 

— E un dezastru! 

— Asta se rezolvă foarte uşor, spun şi o ridic pe Ella, o 
zoresc pe Laura din încăpere şi închid uşa biroului. Ta 
daaa! 

— Anna! Credeam că am fost de acord că nu aşa 
rezolvăm lucrurile. 

Tu ai fost de acord, îmi trece prin cap, apoi mă simt 
imediat nedreaptă. A fost ideea mea să sortăm lucrurile 
din biroul părinţilor mei. Eu am fost cea care-a rugat-o pe 
Laura să mă ajute. 


e 72 œ» 


— Dar nu le ignor pentru că mă deranjează. Le ignor 
pentru că nu mai vreau să fac ordine acum. E cu totul şi cu 
totul altceva. 

Laura mijeşte ochii la mine, fără să fie convinsă de tonul 
meu entuziast. 

— Şi ce ai de gând să faci în legătură cu cartolina? 

— Probabil că ai dreptate. Vreun nebun care face glume 
proaste, ca să-mi macine creierii. 

— Bine. 

Tot nu e sigură dacă ar trebui să mă lase de capul meu. 

— Sunt bine, te asigur. Te sun mâine. 

li dau haina şi aştept răbdătoare până îşi caută cheile. 

— Dacă eşti sigură... 

— Sunt. 

Ne îmbrăţişăm şi rămân în prag până ajunge la maşină, 
cu o mână ţinând zgarda Ritei, ca s-o împiedic să fugă 
după veveriţe. 

Maşina Laurei scoate un sunet înfundat, apoi motorul 
moare. Laura se strâmbă. Încearcă încă o dată, 
accelerând-o cu putere, ca să nu se oprească din nou, apoi 
dă cu spatele de pe alee, făcându-mi cu mâna prin geamul 
deschis. 

Când nu mai aud sunetul maşinii ei, mă întorc în birou. 
Mă uit prin teancurile de hârtii, felicitări aniversare, pixuri 
şi agrafe de prins documente, post-it-uri. Nu sunt 
răspunsuri acolo, numai amintiri. 

Amintiri pe care vreau să le păstrez. 

Scot capacul unei cutii cu fotografii şi răscolesc printre 
ele. Deasupra sunt şase sau şapte fotografii cu mama mea 
şi mama Laurei, Alicia. Într-una sunt pe terasa însorită a 
unui pub; în alta, într-o cafenea, la un ceai cu lapte. Altă 
poză a fost făcută dintr-un unghi ciudat, de parcă aparatul 
de fotografiat a fost proptit în ceva şi a alunecat într-o 
parte. Mama şi Alicia stau în pat, întinse pe burtă, iar 
Laura e între ele. Are vreo doi anişori, ceea ce înseamnă că 
mama şi Alicia trebuie să fi avut nu mai mult de 18. Erau şi 
ele tot nişte copii. 

Sunt multe alte zeci de fotografii în cutie, dar toate - din 


e 73» 


câte îmi dau seama - sunt cu tata, cu showroomul, cu mine 
bebeluş. 

_ Am o mulţime de poze cu tata, dar doar câteva cu mama. 
Intotdeauna în spatele aparatului foto, niciodată în obiectiv 
- ca atât de multe alte femei de îndată ce-şi întemeiază o 
familie. Aşa de hotărâte să înregistreze vieţile copiilor lor 
înainte să se facă prea mari, că nu le mai trece prin cap să 
arhiveze şi propria lor viaţă. Că într-o bună zi copiii lor vor 
vrea să se cufunde în imagini ale unei vremi pe care erau 
prea mici ca să şi-o amintească. 

In intervalul scurt de timp dintre dispariţia mamei şi 
catalogarea oficială a morţii ei drept sinucidere, le-am dat 
celor de la poliţie singura fotografie clară pe care o aveam 
cu ea, care stătea într-o ramă de argint pe poliţa 
şemineului din camera de zi. Au pus-o imediat în circulaţie, 
iar când vestea despre moartea ei s-a aflat, ziarele au 
folosit aceeaşi fotografie ca să-şi ilustreze povestea. Poliţia 
mi-a dat înapoi poza înrămată, dar de fiecare dată când mă 
uitam la ea, vedeam titlurile din presă. In cele din urmă, a 
trebuit s-o ascund. 

In afară de fotografia de la nuntă, unde abia se vede de 
pălăria cu boruri largi care era la modă pe-atunci, nu sunt 
alte poze de-ale mamei la vedere. Pun deoparte fotografiile 
cu ea şi Alicia, ca să înrămez vreo câteva mai târziu. 

Deschid agenda mamei din 2016. E o agendă groasă 
format A4, fiecare zi acoperind două pagini: întâlnirile pe 
stânga şi un spaţiu gol pentru notițe pe partea cealaltă. Nu 
e vreo agendă sofisticată - un obiect promoţional primit de 
la un producător de maşini -, dar îmi trec degetele peste 
sigla embosată cu auriu şi simt greutatea paginilor în timp 
ce-o răsfoiesc. Peste tot e scrisul mamei, iar cuvintele sunt 
greu de citit până clipesc intens, ca să nu mai înoate în 
lacrimi. Fiecare zi e plină. Întâlniri cu furnizori. 
Programări la service pentru fotocopiator, aparatul de 
cafea, răcitorul de apă. Pe partea dreaptă, lista cu lucruri 
de făcut în fiecare zi, cu sarcinile bifate atent odată 
îndeplinite. Dacă vrei să se rezolve un lucru, cere-i-l unei 
persoane ocupate - nu aşa spunea ea? Mama n-ar fi putut 


e 74» 


să-şi mai ia vreo sarcină în plus pe cap nici dacă ar fi 
încercat, dar, cu toate astea, n-am auzit-o niciodată să se 
plângă că are prea multe de făcut. Când mama ei - o 
femeie capricioasă care-şi raţionalizase afecțiunea mai 
ceva ca zahărul în vreme de război - a fost internată într- 
un azil, mama a mers cu maşina în fiecare zi de la 
Eastbourne la Essex, întorcându-se acasă numai după ce 
bunica adormea. 

Abia după aceea am aflat eu şi tata despre nodulul pe 
care mama şi-l descoperise la unul dintre sâni; aşteptarea 
agitată prin care a trecut până să afle că era totul în 
regulă. 

„Nu am vrut să vă faceţi voi griji”, a fost tot ce a avut de 
spus. 

Amestecul de sarcini legate de casă şi de serviciu din 
agendă mă ia prin surprindere. Bilete la Adele pentru ziua 
lui A? E înghesuit între notiţa care-i amintea s-o sune pe o 
oarecare Katie Clements în legătură cu un test drive şi 
numărul de telefon al postului local de radio. Îmi apăs 
ochii cu podul palmelor. Aş vrea să mă fi uitat prin 
lucrurile părinţilor mei mai devreme; aş vrea să fi ştiut de 
ziua mea ce cadou s-a gândit să-mi facă. 

Nu mă pot abţine - dau pagina la 21 decembrie şi mă uit 
la ziua în care a murit. Sunt programate două întâlniri şi o 
listă întreagă de sarcini rămasă necompletată. La spatele 
agendei, sunt îndesate o mână de cărţi de vizită, pliante şi 
bileţele mâzgălite. Agenda e ca o disecţie a vieţii mamei, la 
fel de revelatoare ca o autobiografie şi tot atât de 
personală ca un jurnal. Strecor fotografiile înăuntru şi ţin 
agenda la piept pentru o clipă, după care încep să pun la 
loc toate lucrurile. 

Fac ordine pe birou, punând la loc şi prespapierul pe 
care l-am făcut din lut şi apoi l-am vopsit când eram în 
şcoala primară. Inainte stătea pe dulapul din bucătărie, 
ținând la un loc mulţimea de hârtii venite de la şcoală. 

Imi trec degetele peste crăpătura lipită cu adeziv, care îl 
împarte exact în două, şi apoi îmi vine în minte dintr-odată 


e 75» 


o amintire intensă a sunetului pe care l-a scos când s-a 
lovit de perete. 

Au urmat scuze. 

Lacrimi. Ale mele, ale mamei. 

— E ca nou, a spus tata, de îndată ce s-a uscat lipiciul. 

Dar nu a fost aşa, cum n-a fost nici pata de pe perete, 
acolo unde tata a umplut gaura şi a zugrăvit pe deasupra 
într-o nuanţă care nu se potrivea întocmai cu cea de 
dinainte. N-am vorbit cu el câteva zile. 

Trag sertarul de jos al biroului şi scot din nou sticla de 
votcă. E goală. Cele mai multe dintre ele aşa erau. Peste 
tot. În spatele şifonierului; în rezervorul vasului de toaletă; 
învelite într-un prosop în adâncul dulapului de vase. Le 
găsesc, vărs conţinutul şi arunc sticla la fundul găleţii de 
gunoi. 

Dacă or fi fost sticle şi înainte să plec eu la facultate, au 
fost ascunse mai bine. Sau eu nu le-am observat. M-am 
întors acasă într-o viaţă care se alterase în lipsa mea. Oare 
părinţii mei beau mai mult sau ochii mei se deschiseseră 
dincolo de îngustul câmp vizual al copilăriei? După ce am 
găsit prima sticlă, a părut că sunt sute - ca atunci când 
înveţi un cuvânt nou şi apoi îl vezi peste tot. 

Un fior involuntar îmi străbate şira spinării. Simt că-mi 
dansează cineva pe mormânt, obişnuia să spună mama. 
Afară e întuneric. Zăresc cu coada ochiului ceva mişcându- 
se prin grădină. Îmi tresaltă inima, dar când mă uit mai 
bine, văd reflexia propriului meu chip palid, uitându-se la 
mine, distorsionat de geamul vechi. 

Un zgomot de afară mă face să tresar. Vino-ți în fire, 
Anna. 

E vina camerei ăsteia. E plină de amintiri, niciuna 
plăcută. Mă agită. Îmi închipui lucruri. O figură 
fantomatică în fereastră, paşi afară. 

Dar stai: chiar aud paşi... 

Mişcându-se încet şi atent, de parcă cel care păşeşte nu 
vrea să se facă auzit. Un scrâşnet uşor de pietriş pe care 
calcă cineva. 

E cineva afară. 


e 76 - 


La etaj nu sunt lumini aprinse, nici aici, la parter, cu 
excepţia veiozei de pe birou. De afară, casa trebuie să pară 
într-un întuneric aproape total. 

Să fie oare un hoţ? Pe strada asta sunt destule 
proprietăţi de valoare, pline ochi de antichităţi şi tablouri 
cumpărate atât ca să fie expuse, cât şi ca investiţii. Când 
firma a început să meargă bine, părinţii mei au cheltuit 
banii pe tot felul de lucruri frumoase, dintre care multe pot 
fi văzute cu uşurinţă prin geamurile de jos. Poate că o fi 
trecut careva mai devreme, când eu şi Ella eram la secţia 
de poliţie, şi apoi s-a hotărât să se întoarcă la adăpostul 
întunericului. Poate că - un nod de spaimă mi se pune în 
gât - m-au observat pentru o vreme. N-am scăpat toată 
ziua de senzaţia că sunt urmărită, iar acum mă întreb dacă 
nu cumva instinctele mele au fost corecte. 

Când eram mică, ştiam codul alarmei cu mult înainte să 
pot memora numărul nostru de telefon, dar alarma nu a 
mai fost pornită de când s-a mutat Mark aici. Nu era 
obişnuit să trăiască într-o casă cu alarmă. O declanşa de 
fiecare dată când venea acasă, înjurând frustrat în timp ce 
se chinuia cu tastatura. 

— Rita e cu siguranţă un element care să sperie hoţii, 
nu? a spus el, după ce le-a comunicat celor de la compania 
de securitate că da, era încă o alarmă falsă. 

M-am dezobişnuit şi eu s-o mai pornesc, iar acum, că 
stau toată ziua acasă cu Ella, am încetat cu totul s-o mai 
folosim. 

Mă gândesc s-o activez acum, dar ştiu că n-o să fiu în 
stare să-mi dau seama, pe întuneric, cum s-o potrivesc, iar 
gândul de a mă afla acolo, lângă uşa de la intrare, în timp 
ce un hoţ încearcă să intre în casă, îmi face pielea de 
găină. 

Ar trebui s-o duc pe Ella sus. Pot să trag în faţa uşii 
comoda cu sertare din camera ei. Pot să ia ce vor ei de-aici 
de jos - nu contează. Mă uit de jur împrejurul camerei de 
zi cu un ochi critic, întrebându-mă ce caută. Televizorul, 
presupun, şi lucruri evidente, ca bolul pentru punci care a 
fost cândva al străbunicii mele şi în care sunt acum violete 


e 77 œ» 


africane. Pe poliţa şemineului sunt două păsări de 
porțelan, pe care le-am cumpărat pentru părinţii mei de 
aniversarea lor. Nu sunt valoroase, dar arată ca şi cum ar 
fi. Să le iau cu mine? Dacă iau păsările, ce altceva să mai 
iau? Sunt atât de multe amintiri în casa asta; atât de multe 
lucruri după care aş suferi. E imposibil să le iau pe toate. 

E greu să-mi dau seama cu exactitate de unde se aud 
paşii. Sunetul înfundat al pietrişului devine mai puternic, 
de parcă prădătorul a mers mai întâi pe o latură a casei şi 
acum se întoarce pe cealaltă. Imi iau telefonul mobil de 
lângă monitorul pentru bebeluşi. Să sun oare la poliţie? 
Sau un vecin? 

Iau telefonul şi derulez numerele din agendă, până ajung 
la cel al lui Robert Drake. Ezit, pentru că n-aş vrea să-l 
sun, dar ştiu că e cel mai logic lucru pe care l-aş putea 
face. E chirurg, deci ar trebui să se descurce în situaţii de 
urgenţă, şi dacă e încă acasă, în casa vecină, ar putea să 
iasă afară să verifice sau pur şi simplu să aprindă luminile 
exterioare şi să sperie pe oricine o fi acolo... 

Are telefonul închis. 

Zgomotul paşilor pe pietriş se aude din ce în ce mai tare, 
la fel ca vâjâitul sângelui care-mi şuieră în urechi. Aud un 
sunet ca de obiect târât. O scară oare? 

Pe o latură a casei, între aleea cu pietriş din faţă şi 
grădina îngrijită din spate, este o fâşie îngustă de pământ 
cu o magazie şi un mic spaţiu de depozitare pentru lemne. 
Aud un sunet înfundat, care ar putea fi uşa magaziei. Imi 
bate inima şi mai tare. Mă gândesc la cartolina anonimă, la 
graba cu care am dus-o la poliţie. Oare am greşit? Era 
cartolina un avertisment - că ceea ce i se întâmplase 
mamei mi s-ar putea întâmpla şi mie? 

Poate că nu e un hoţ afară. 

Poate că cel care a ucis-o pe mama mă vrea moartă şi pe 
mine. 


e 78 - 


Capitolul 11 


Murray 


Tom Johnson lipsea de cincisprezece ore când soţia lui, 
Caroline Johnson - în vârstă de 48 de ani, cu zece ani mai 
tânără decât soţul ei - a sunat la poliţie. Nu-l mai văzuse 
pe Tom de când avuseseră ceea ce numea ea o 
„ciondăneală stupidă” când plecaseră de la serviciu cu o zi 
înainte. 

— A spus că se duce la pub, a declarat femeia. Când nu 
a venit acasă, m-am gândit că poate s-a dus la fratele lui să 
doarmă la el. 

Fiica lor, Anna, care locuia în casa părinţilor ei, era 
plecată la Londra, la o conferinţă a organizaţiei de caritate 
pentru copii, la care lucra încă de când terminase 
facultatea. 

A doua zi, Tom Johnson nu a venit la serviciu. 

Murray găsi declaraţia lui Billy Johnson, fratele lui Tom 
şi partenerul său de afaceri, care nu era îngrijorat de 
faptul că Tom lipsea. 

— Am presupus că e mahmur. E partener la firmă. Ce 
era să fac? Să-i dau un avertisment? 

Chiar şi în declaraţia aceea seacă şi simplă, Billy 
Johnson avusese o atitudine defensivă. Era o reacţie 
naturală pentru mulţi oameni; un fel de a-şi dilua 
sentimentul de vinovăţie dat de faptul că nu se 
preocupaseră suficient de mult atunci când fusese 
important. 

Raportul pentru persoane dispărute fusese completat de 
un agent de poliţie în uniformă şi fusese catalogat cu risc 
scăzut. Murray se uită la numele poliţistului, dar nu-l 
recunoscu. Nicio informaţie din etapa respectivă nu sugera 
că Tom Johnson s-ar fi aflat în pericol, dar asta nu avea de 
ce să împiedice întrebările care aveau să se ridice după ce 
s-a aflat despre sinuciderea sa; nu i-ar fi împiedicat pe 
ofiţerii responsabili să-şi pună la îndoială felul în care au 


e 79 œ 


judecat lucrurile. Dacă situaţia ar fi fost clasificată drept 
una de mare risc, s-ar fi schimbat cu ceva lucrurile? Era 
imposibil de ştiut. Nimic legat de dispariţia lui Tom 
Johnson nu trezise motive serioase de îngrijorare. Era un 
om de afaceri de succes, bine-cunoscut în tot oraşul. Un 
familist fără un istoric cunoscut de depresie. 

Primul mesaj venise la 9:30 a.m. 


Îmi pare rău. 


Ca o ironie a sorții, Caroline Johnson răsuflase uşurată. 

— Am crezut că-şi cerea scuze pentru disputa pe care 
am avut-o, declarase ea. Ţipase la mine - spusese câteva 
lucruri care mă necăjiseră. Era un tip temperamental, dar 
întotdeauna şi-a cerut scuze după aceea. Când a venit 
mesajul, m-am gândit că cel puţin era bine. 

Era un tip temperamental. 

Murray sublinie aceste cuvinte. Cât de temperamental 
fusese Tom Johnson? Ar fi putut să se ia la ceartă cu cineva 
în seara aceea, la pub? Să se ia la bătaie? Investigaţiile 
făcute în barurile pe unde-şi făcea veacul de obicei Tom n- 
au dat niciun rezultat. Oriunde s-o fi dus să-şi înece amarul 
în seara de dinaintea morţii sale, nu fusese în localul său 
obişnuit. 

O solicitare din partea celui care se ocupase de caz, în 
legătură cu verificarea convorbirilor de pe telefonul lui 
Tom, fusese respinsă, deoarece la momentul acela nu 
exista nicio dovadă concretă că viaţa lui ar fi fost în 
pericol. Murray se strâmbă gândindu-se la superiorul care 
luase acea hotărâre. Era o decizie care avea să se schimbe 
rapid când Caroline a primit un al doilea mesaj de la soţul 
ei. 

— Cred că are de gând să se sinucidă... 

Murray ascultă înregistrarea apelului telefonic făcut de 
Caroline Johnson la Urgenţe. Închise ochii, simțind cum 
panica femeii îl traversa şi pe el, de parcă ar fi fost propria 
lui teamă. O auzi citind mesajul pe care-l primise de la 
soţul ei; îi atrase atenţia răspunsul calm al operatorului, în 


e 80 - 


timp ce o întreba pe Caroline care era numărul de telefon 
al soţului ei şi o ruga să păstreze acel mesaj. 


Nu mai pot face asta. Lumea va fi un loc mai bun fără 
mine. 


Ce nu mai putea face? 

Era genul acela de comentariu pe care-l face toată 
lumea în vâltoarea momentului. Putea să nu însemne nimic 
sau putea să însemne totul. 

Nu mai pot face asta. 

Să rămână căsătorit? Să aibă o aventură? Să mintă? 

Ce anume făcuse Tom Johnson care să genereze un 
asemenea val de vinovăţie? 

Nu mai veniseră şi alte mesaje. Telefonul mobil al lui 
Tom Johnson suna. Triangulaţia îl plasase undeva în 
apropiere de Beachy Head. Camerele de supraveghere 
arătau maşina pe care o luase de la serviciu îndreptându- 
se spre acelaşi loc şi mai mulţi poliţişti fură direcţionaţi 
într-acolo. Chiar dacă Murray ştia cum se încheiaseră 
evenimentele, tot mai simţea un bubuit în piept în timp ce 
citea paginile din dosar, imaginându-şi cum trebuie să se fi 
simţit poliţiştii implicaţi într-o cursă pentru salvarea unei 
vieţi. 

O persoană oarecare - Diane Brent-Iaylor - sunase să 
anunţe că văzuse un bărbat punându-și pietre în rucsac. I 
s-a părut ceva ciudat pentru un om îmbrăcat în costum, 
aşa că a stat şi l-a urmărit cum se apropia de marginea 
stâncii. lIngrozită, l-a văzut scoţându-şi din buzunar 
portofelul şi telefonul, înainte să facă un pas în faţă şi să 
dispară. Murray citi transcrierea convorbirii telefonice. 

— Este flux acum. Nu e nimic acolo jos. Nu pot să-l văd. 

Cei de la paza de coastă fuseseră în apă în câteva 
minute, dar era deja prea târziu. Nici urmă de Tom 
Johnson. 

Murray trase aer în piept, să se liniştească puţin. Se 
întrebă cum se descurca Ralph Metcalfe, medicul legist, 
care auzea zi de zi poveşti despre morţi. Se întrebă dacă se 


e 381 œ» 


obişnuise cu asta sau dacă se ducea acasă şi îşi amorţea 
simţurile cu o sticlă de băutură. 

Poliţiştii izolaseră zona în care spusese doamna Brent- 
Taylor că-l văzuse pe Tom aruncându-se. li găsiră telefonul 
şi portofelul, ecranul mobilului fiind plin cu mesajele 
disperate de la soţia sa. 


Unde eşti? 
Nu face asta. 
Avem nevoie de tine... 


Poliţia o anunţase de moartea soţului său pe Caroline 
Johnson în bucătăria acesteia, unde era înconjurată de 
familie. O notiţă fotocopiată din carneţelul agentului 
Woodward cuprindea numele, ocupaţia şi datele de contact 
ale membrilor familiei şi ale prietenilor care se adunaseră 
să-i ofere sprijin lui Caroline. 

William (Billy) Johnson. Director la Johnson's Cars. 
Cumnat. 

Robert Drake. Chirurg, Royal Sussex. Vecin. 

Laura Barnes. Recepţioneră la Hard as Nails. Fină. 

Datele Annei Johnson - coordonator regional la Salvaţi 
Copiii. Fiică - fuseseră notate câteva pagini mai încolo, 
sugerând că ajunsese după ce agentul Woodward adunase 
datele iniţiale. 

În zilele de după moartea lui Tom Johnson avuseseră loc 
nenumărate anchete, în timp ce detectivii de la Investigaţii 
Criminale pregăteau un dosar pentru medicul legist. 
Fusese extras conţinutul telefonului lui Tom, inclusiv 
căutările pe internet pe care le făcuse acesta în primele 
ore ale zilei de 18 mai: Joc pentru sinucideri Beachy Head 
şi orele fluxului Beachy Head. 

Murray observă că mareea atingea punctul ei maxim la 
10:04 a.m., iar apelul de la Diane Brent-Taylor venise doar 
un minut mai târziu. La momentul acela, apa trebuie să fi 
avut şase metri adâncime. Suficient cât să înghită un 
bărbat îngreunat de pietre, curentul de dedesubt 
trăgându-l dincolo de linia fluxului. Dacă trupul avea să fie 


e 382 œ» 


recuperat vreodată, ce mai rămânea din el, nouăsprezece 
luni mai târziu? Mai era acolo ceva care să poată spune 
dacă Tom Johnson fusese singur pe marginea stâncii în 
acea dimineaţă? 

Martorul, Diane Brent-Ilaylor, nu văzuse pe nimeni 
împreună cu Tom. Refuzase să dea o declaraţie sau să 
participe la anchetă. După câteva conversatii telefonice, în 
timpul cărora Diane fusese evazivă până la punctul de 
obstrucţionare a justiţiei, cel care se ocupase de caz din 
partea poliţiei stabilise, în cele din urmă, că Diane se afla 
la Beachy Head cu un bărbat însurat cu care avea o 
aventură. Cuplul clandestin era la fel de dornic să păstreze 
secretul pe cât era şi poliţia să obţină o declaraţie, aşa că 
nimic n-a putut s-o convingă pe Diane să-şi pună numele 
pe vreo hârtie. 

Carneţelul lui Murray cuprindea acum cronologia 
completă a evenimentelor. Investigația cu privire la 
moartea lui Tom Johnson se încheiase în două săptămâni, 
dosarul fusese închis şi Departamentul de Investigaţii 
Criminale se ocupase de alte cazuri. Se produsese o 
întârziere de câteva luni, timp în care a fost nevoie să se 
obţină aprobarea pentru deschiderea unei investigaţii în 
lipsa existenţei unui cadavru, dar din punctul de vedere al 
anchetei, treaba era încheiată. Sinucidere. Tragic, dar fără 
motive de suspiciune. Punct. 

Însă chiar aşa să fi fost? 

La dosar existau câteva CD-uri cu înregistrări ale 
camerelor de supraveghere, reţinute imediat ce au apărut 
motive de îngrijorare în legătură cu dispariţia lui Tom 
Johnson. Nu părea să fi fost vizionate şi Murray se gândi 
că, la momentul când au apărut CD-urile, fuseseră trase 
deja concluziile triste în ceea ce priveşte cazul, iar poliţiştii 
nu au mai avut ocazia să se uite la multele ore de 
înregistrări pe care acele CD-uri probabil că le conţineau. 
Era oare posibil ca aceste CD-uri să deţină dovada unei 
crime atât de bine mascate că nu fusese niciodată 
considerată drept una? 

Maşina Audi nou-nouţă, luată de Tom Johnson din 


e 383» 


showroom-ul său în ziua dispariţiei, fusese analizată, dar 
cum toate indiciile duceau către o sinucidere, nu o crimă, 
nu a fost alocat un buget pentru teste criminalistice. La fel 
ca în cazul înregistrărilor de pe camerele de supraveghere, 
totuşi, şi aceste dovezi fuseseră sigilate şi păstrate, şi 
Murray se întrebă dacă avea rost să trimită la analize 
beţişoarele cu tampoane criminalistice şi firele de păr 
prelevate din maşină. 

Dar ce avea să dovedească asta? Nu exista niciun 
suspect cu care să fi putut compara probele, iar maşina 
fusese una dintre atracțiile showroomului. Cine ştie câte 
test drive-uri găzduise? 

Un argument chiar mai pertinent era legat de cum avea 
Murray să obţină semnătura pe o astfel de cerere de 
analize, când el nici măcar n-ar fi trebuit să se ocupe de 
aşa ceva? Până în punctul acela, nimic din ceea ce găsise 
nu părea să-i indice lui Murray că ceva era în neregulă cu 
verdictul de sinucidere pus de medicul legist. 

Poate că dosarul lui Caroline Johnson avea să se 
dovedească mai interesant. 

Răspunsul poliţiei la apelul făcut de Anna Johnson fusese 
rapid şi amplu. Adresa familiei era deja marcată în baza de 
date şi, de data asta, nu se mai pusese problema ca 
dispariţia lui Caroline Johnson să nu fie considerată una cu 
potenţial ridicat de risc. 

— Moartea tatălui meu a afectat-o foarte tare, declarase 
Anna Johnson. Am început să lucrez de-acasă ca s-o pot 
supraveghea - eram cu adevărat îngrijorată. Nu mânca, 
era ca pe ace de fiecare dată când suna telefonul şi, în 
unele zile, nici nu se dădea jos din pat. 

Până aici, nimic anormal, îşi spuse Murray. Durerea 
afecta pe fiecare în parte într-un anumit fel, iar durerea 
provocată de sinuciderea cuiva era şi mai împovărătoare. 
Sentimentul de vinovăţie - oricât de nepotrivit - apăsa 
greu asupra oricui. 

Pe 21 decembrie, Caroline Johnson îi spusese fiicei sale 
că voia să ia puţin aer. 

— Fusese cu capul în nori toată ziua, spusese Anna 


e 384» 


ulterior. O tot surprindeam uitându-se la mine şi de două 
ori mi-a spus că mă iubeşte. Se comporta ciudat, dar am 
pus-o pe seama faptului că ne temeam amândouă de ideea 
primului Crăciun fără tata. 

La prânz, Caroline a ieşit să cumpere lapte. 

— A luat maşina. Ar fi trebuit să-mi dau seama imediat 
că ceva nu era în regulă - întotdeauna cumpărăm lapte de 
la magazinul din capătul străzii. Ajungi mai repede pe jos. 
Imediat ce mi-am dat seama că maşina nu mai este acolo, 
am ştiut că ceva îngrozitor avea să se petreacă. 

Poliţia a fost sunată la 3:00 p.m. Un ofiţer de serviciu, 
care ştia istoricul familiei şi care avusese prea multe 
intervenţii la Beachy Head ca să fie optimist, a sunat la 
biroul capelanului. De mai mulţi ani, organizaţia de 
caritate ajutase cu intervenţii pe timp de criză, patrule de 
voluntari activi şi echipe de căutare, toate având ca scop 
reducerea numărului deceselor care aveau loc anual la 
Beachy Head. Un capelan amabil a spus că da, într-adevăr, 
văzuse o femeie care corespundea descrierii, dar că 
polițistul putea sta liniştit, femeia nu se aruncase. 

Murray puse deoparte declaraţia Annei Johnson şi găsi 
nota din jurnalul de apeluri în care agentul de poliţie Grey, 
cu indicativul 956, adăugase: 

CAPELANUL A DECLARAT CĂ A AVUT O DISCUŢIE 
LUNGĂ PE MARGINEA STÂNCII CU O FEMEIE ÎN JUR DE 
50 DE ANI. SUBIECTUL SE AFLA ÎNTR-O STARE DE 
AGITAȚIE, PĂREA SUPĂRATĂ ŞI PURTA UN RUCSAC 
PLIN CU PIETRE. SUBIECTUL A SPUS CĂ SE NUMEŞTE 
CAROLINE ŞI CĂ ŞI-A PIERDUT DE CURÂND SOŢUL, 
CARE S-A SINUCIS. 

Capelanul o convinsese pe Caroline să se îndepărteze de 
marginea stâncii. 

— Am aşteptat până când şi-a scos pietrele din rucsac, a 
declarat el. Ne-am întors în parcare. l-am spus că 
Dumnezeu este mereu dispus să ne asculte. Să ne ierte. Că 
nimic nu putea fi atât de rău încât nici Dumnezeu să nu ne 
mai poată ajuta. 

Murray îi admira pe cei cărora credinţa le asigura o 


e 385» 


asemenea linişte sufletească. Îşi dorea să aibă şi el 
sentimente atât de fierbinţi de fiecare dată când intra într- 
o biserică, dar erau prea multe lucruri îngrozitoare pe 
lume, ca el să poată accepta că acestea făceau parte din 
planul lui Dumnezeu. 

Oare credinţa capelanului fusese zguduită de ceea ce s-a 
întâmplat apoi? Se rugase el oare să poată accepta 
împăcat ceea ce s-a întâmplat? 

A fost distribuită fotografia lui Caroline, iar la Beachy 
Head au fost trimise patrule suplimentare. Paza de coastă 
lucrase în colaborare cu poliţia şi cu cei de la capelă, aşa 
cum se întâmpla adeseori. Voluntari şi salariaţi lucrând cot 
la cot. Oameni din medii diferite, cu pregătire diferită, dar 
având acelaşi scop. S-o găsească pe Caroline Johnson vie. 

Telefonul lui Caroline a fost depistat la sau în apropiere 
de Beachy Head şi, la scurt timp după 5:00 p.m., poşeta şi 
telefonul ei mobil au fost descoperite de un om care-şi 
plimba câinele la marginea stâncii. În ziua aceea, punctul 
maxim al mareei fusese înregistrat la ora 4:33 p.m. 

Un BMW din parcarea de la Beachy Head, cu cheile încă 
în contact, fusese identificat rapid ca aparţinând firmei 
Johnson's Cars, unde Billy Johnson a confirmat că 
descrierea făcută de capelan corespundea cumnatei sale, 
Caroline Johnson, colegă la Jonson's Cars şi văduva 
recentă a fratelui său, Tom Johnson. 

Cu excepţia mesajelor sinucigaşe - Caroline nu trimisese 
niciunul -, era o copie la indigo a sinuciderii lui Tom 
Johnson, care avusese loc cu şapte luni în urmă. Cum 
trebuie să se fi simţit Anna deschizând uşa unui alt poliţist 
cu cascheta în mână? Stând în bucătărie cu aceiaşi 
prieteni şi rude adunate în jurul său? O altă investigaţie, o 
altă înmormântare, o altă anchetă. 

Murray puse dosarul deoparte şi lăsă să-i scape un 
suspin. De câte ori încercase Sarah să se sinucidă? 

De prea multe ori ca să mai ţină socoteala. 

Prima tentativă venise la doar câteva săptămâni de când 
erau împreună, când Murray se dusese să joace squash cu 
un coleg, în loc să se întâlnească cu Sarah. Când s-a întors 


e 86 - 


acasă, a găsit şapte mesaje pe robotul telefonic, fiecare 
mai disperat decât cel de dinainte. 

Murray se panicase atunci. Şi data următoare. Uneori 
treceau luni întregi între tentative; alteori, Sarah încerca 
de câteva ori pe zi să-şi ia viaţa. Acelea erau situaţiile când 
se ajungea de fiecare dată la Highfield. 

În timp, şi-a dat seama că cea mai stringentă nevoie pe 
care o avea Sarah era ca el să rămână cât se poate de 
calm. Prezent. Să nu o judece, să nu intre în panică. Aşa că 
venea acasă şi o ţinea în braţe, iar dacă nu era nevoie s-o 
ducă la spital - de cele mai multe ori aşa se întâmpla -, 
Murray îi curăța braţele şi o pansa cu delicateţe, 
asigurând-o că nu pleca nicăieri. Şi abia când Sarah era 
deja în pat - cu ridurile de pe frunte netezite de somn -, 
Murray îşi punea capul în palme şi plângea. 

Murray se frecă pe faţă. Concentrează-te! Cazul acesta 
ar fi trebuit să-i umple timpul. Să-l facă să nu se mai 
gândească la Sarah. Să-l facă să nu mai retrăiască amintiri 
pe care îşi dorea să nu le fi avut. 

Se uită la carneţelul lui, acoperit acum de un scris 
îngrijit. Nimic nu părea să fi fost în neregulă. Şi atunci de 
ce ar pune cineva la îndoială moartea lui Caroline? Ca să 
genereze probleme? S-o supere pe Anna? 

Sinucidere? Mai gândeşte-te. 

Ceva se petrecuse în ziua aceea, ceva ce nu se regăsea 
în dosarele poliţiei. Ceva ce le scăpase investigatorilor. Se 
mai întâmpla. Nu des, dar se mai întâmpla. Detectivi 
neglijenţi sau pur şi simplu prea ocupați. Dând prioritate 
altor cazuri; închizând situaţiile care nu duceau nicăieri, 
când poate - doar poate - ar mai fi trebuit puse nişte 
întrebări. Căutate mai multe răspunsuri. 

Murray ridică ultimul teanc de documente: diverse hârtii 
neaşezate într-o ordine anume - o fotografie a lui Caroline 
Johnson, o copie a listei contactelor din agenda ei 
telefonică şi o copie a asigurării de viaţă a lui Tom 
Johnson. 

Murray se uită la ultimul document. Şi apoi se mai uită o 
dată. 


e 387 œ» 


Tom Johnson valorase o sumă considerabilă de bani. 

Murray nu văzuse casa Annei, dar ştia strada - o stradă 
liniştită, la mare căutare, cu propriul său parc privat - şi 
proprietăţile din zona aceea nu erau tocmai ieftine. Murray 
presupuse că locuinţa fusese proprietatea comună a soţilor 
Johnson, moştenită prin urmare de fiica lor, tot la fel cum 
se întâmplase, presupunea el, şi cu suma încasată de pe 
urma poliţei de asigurare de viaţă. Şi toate astea fără să 
mai pună la socoteală afacerea familiei, pe care Anna o 
controla şi ea acum. 

Oricum ai fi privit lucrurile, Anna Johnson era o femeie 
extrem de bogată. 


e 88 - 


Capitolul 12 


Anna 


Orbecăi cu telefonul, căutând apeluri recente, şi apăs pe 
numărul lui Mark, în timp ce merg în vârful degetelor în 
hol şi apoi spre scară, cu Ella în braţe. O implor din ochi să 
nu scoată niciun zgomot. 

Şi apoi trei lucruri se întâmplă. 

Scrâşnetul pietrişului sub picioare se transformă în paşi, 
pe treptele de la uşă. 

Sunetul subţire al telefonului lui Mark la urechea mea 
este dublat de o versiune mai puternică, care se aude din 
afara casei. 

Şi uşa de la intrare se deschide. 

Când Mark intră în casă, ţinând în mână telefonul mobil 
care încă mai suna, mă găseşte stând în hol, cu ochii măriţi 
de groază şi agitată de la adrenalina pompată în sânge. 

— Aţi sunat, domniţă? spune el şi-mi zâmbeşte larg în 
timp ce respinge apelul. 

Imi îndepărtez încet telefonul de la ureche, bătăile inimii 
mele refuzând să accepte faptul că pericolul a trecut. Râd 
stânjenită, tot atât de ameţită de sentimentul de uşurare 
pe cât fusesem mai devreme din cauza spaimei pe care am 
tras-o. 

— Am auzit pe cineva mergând pe lângă casă. Am crezut 
că vrea să intre. 

— Cineva chiar aşa a făcut. Eu. 

Mark vine să mă sărute, cu Ella strivită între noi. Îi dă şi 
ei un pupic pe frunte şi mi-o ia din braţe. 

— Ai dat târcoale. De ce n-ai venit direct, prin faţă? 

Tonul meu iritat este nedrept, un produs al panicii care 
mi se disipează încet în sânge. 

Mark îşi lasă capul într-o parte şi se uită la mine cu mai 
multă răbdare decât merită asprimea mea. 

— Am scos tomberoanele afară. Mâine se ridică gunoiul, 
spune el şi apoi îi cântă Ellei: Nu-i aşa? Ba aşa e! 


e 89 œ» 


Strâng din ochi o clipă. Zgomotul ca de scară târâtă. 
Sunetul înfundat făcut de uşa de la magazia unde ţinem 
tomberoanele. Zgomote atât de familiare, că ar fi trebuit 
să-mi dau seama imediat ce erau. Îl urmez pe Mark în 
camera de zi, unde aprinde luminile şi o aşază pe Ella în 
leagănul ei. 

— Unde e Laura? 

— Am trimis-o acasă. 

— Dar mi-a spus c-o să rămână cu tine. Aş fi venit mai 
devreme... 

— Nu am nevoie de o dădacă. Sunt bine. 

— Chiar? 

Îmi ia ambele mâini în ale lui şi-mi ţine braţele larg 
deschise. Evit inspecția la care mă supune. 

— Da. Nu. Nu chiar. 

— Aşadar, unde-i cartolina aia? 

— Am predat-o poliţiei. 

li arăt aceleaşi fotografii pe care i le-am arătat şi Laurei 
şi-l văd cum măreşte imaginea, ca să înţeleagă mesajul. Îl 
citeşte cu voce tare. 

— Sinucidere? Mai gândeşte-te. 

— Vezi? Mama mea a fost omorâtă. 

— Şi totuşi nu asta spune mesajul. 

— Dar asta implică, nu? 

Mark mă priveşte gânditor. 

— E posibil să fi fost un accident. 

— Un accident? întreb eu şi e clar că nu cred aşa ceva. 
Atunci de ce n-a zis aşa? De ce mesajul ăsta sinistru? Şi 
cartolina asta penibilă. 

Mark se aşază cu un oftat, care cred - sper - că e mai 
puţin legat de mine şi mai mult de faptul că a fost nevoie 
să-şi petreacă întreaga zi într-o sală de cursuri plină. 

— Poate cineva încearcă să arate cu degetul. Mai 
degrabă neglijenţă decât un act deliberat. Cine e 
responsabil pentru securitatea de la marginea stâncii? 

Nu spun nimic, iar când continuă, vocea lui Mark este 
mai blândă. 

— Inţelegi totuşi ce vreau să spun. E destul de ambiguu. 


e 90 œ» 


— Presupun că da. Doar că mama şi-a lăsat poşeta şi 
telefonul pe marginea stâncii, ceea ce ar fi ciudat să se 
întâmple dacă ai cădea accidental... 

— Numai dacă nu le-a pus mai întâi acolo. Nu le-a 
scăpat. Se uita peste margine, sau încerca să salveze o 
pasăre, iar marginea s-a sfărâmat şi... 

Mă aşez greoi lângă Mark. 

— Chiar crezi că a fost un accident? 

Se întoarce către mine, aşa că putem să ne privim direct 
în ochi. Când vorbeşte, are un ton amabil şi nu-şi ia ochii 
de la mine. 

— Nu, iubita mea, cred că mama ta a fost disperat de 
nefericită după ce a murit tatăl tău. Cred că era cu mult 
mai deprimată decât şi-ar fi putut imagina cineva. Şi, se 
opreşte el, asigurându-se că-l ascult, cred că şi-a luat viaţa. 

Nimic din ce-mi spune nu e nou pentru mine şi, cu toate 
astea, mi se strânge inima şi îmi dau seama cât de mult mi- 
am dorit ca alternativa prezentată de el să fi fost 
adevărată. Cât de repede sunt gata să sar după un colac de 
salvare care nici măcar n-a fost aruncat. 

— Tot ce vreau să zic este că orice este deschis 
interpretărilor, inclusiv cartolina. 

Îmi pune telefonul cu ecranul în jos pe măsuţa de cafea, 
ca să nu se mai vadă imaginile. 

— Oricine ţi-a trimis-o vrea să te zăpăcească de cap. 
Sunt nişte oameni bolnavi. Care vor o reacţie. Nu le face 
hatârul. 

— Bărbatul de la secţia de poliţie a pus-o într-o pungă 
pentru colectare de probe. Mi-a spus că vor verifica să 
vadă dacă sunt amprente. 

Ei iau treaba asta în serios, aş fi vrut eu să adaug. 

— Ai stat de vorbă cu un detectiv? 

— Nu, era doar tipul care lucra la recepţie. A fost 
detectiv mare parte a carierei sale, apoi, când s-a 
pensionat, s-a întors să lucreze ca civil. 

— Asta înseamnă să fii un om dedicat. 

— Este, nu-i aşa? Închipuie-ţi cum e să-ţi placă ceea ce 
faci atât de mult, încât să nu vrei să renunti. Nici măcar 


e 91 œ» 


după ce te-ai pensionat. 

— Sau ţi-a intrat atât de mult în sânge sistemul că nu te 
poţi imagina făcând altceva? 

Mark cască, ducându-şi mâna prea târziu la gură ca să 
ascundă asta. Din faţă, dinţii lui sunt de un alb perfect, dar 
din unghiul în care stau pot să văd plombele care-i umplu 
molarii superiori. 

— Oh, eu n-am văzut lucrurile din perspectiva asta. 

Mă gândesc la Murray Mackenzie, cu atitudinea sa 
grijulie şi comentariile pertinente şi, din cine ştie ce motiv, 
mă bucur că mai lucrează încă pentru poliţie. 

— Oricum, a fost foarte amabil. 

— Foarte bine. Intre timp, cel mai bun lucru pe care poţi 
să-l faci este să nu te mai gândeşti la asta. 

Se aşază în colţul canapelei, cu picioarele întinse şi 
ridică un braţ, invitându-mă lângă el. Mă strecor în poziţia 
noastră îndelung exersată, cuibărindu-mă sub braţul său 
stâng, în timp ce el îşi sprijină uşor bărbia de creştetul 
capului meu. Miroase a aer rece şi a încă ceva ce reuşesc 
să identific... 

— Ai fumat? 

Sunt doar curioasă, dar chiar şi eu detectez tonul 
inchizitorial de dincolo de cuvintele mele. 

— Am tras câteva fumuri după ce am terminat. Scuze, 
miros îngrozitor? 

— Nu, eu doar... nu ştiam că fumezi. 

Inchipuiţi-vă cum e să nu ştii că partenerul tău fumează. 
Dar nu l-am văzut niciodată cu o ţigară. Nici măcar nu l-am 
auzit pomenind de aşa ceva. 

— M-am lăsat de fumat cu ani în urmă. Terapie prin 
hipnoză. De fapt, asta m-a determinat să mă apuc să fac 
consiliere psihologică. Nu ţi-am povestit? Oricum, la 
fiecare câteva luni aprind o ţigară, trag câteva fumuri şi 
apoi o sting. Imi aduce aminte de faptul că eu controlez 
asta, spune el şi zâmbeşte larg. Te asigur că toată chestia 
are o logică. Şi nu-ţi face griji - n-aş face asta niciodată în 
preajma Ellei. 

Mă cuibăresc la loc lângă el. Îmi spun că e incitant că 


e 92 œ 


încă mai descoperim lucruri noi unul la celălalt - ce avem 
în comun; ce ne desparte -, dar în perioada asta misterul e 
ultima chestie de care am nevoie în viaţa mea. Aş vrea ca 
eu şi Mark să ne ştim unul pe altul pe dinafară. Să fi fost 
iubiţi din copilărie. Aş vrea să mă fi cunoscut înainte să 
moară mama şi tata. Eram o altă persoană pe-atunci. 
Curioasă. Amuzată. Amuzantă. Mark nu o ştie pe Anna 
aceea. O ştie pe Anna, îndurerata; Anna, însărcinata; Anna, 
mama. Uneori, când Laura sau Billy sunt prin preajmă, mă 
pierd într-o vreme de dinaintea morţii părinţilor mei şi mă 
simt din nou ca mine cea de odinioară. Nu se întâmplă însă 
suficient de des. 

Schimb subiectul. 

— Cum a fost cursul? 

— O mulţime de interpretări de roluri diverse, spune 
Mark şi-l aud cum se strâmbă. Nu-i place deloc genul 
acesta de lucruri. 

— Ai venit mai târziu decât mă aşteptam. 

— Am trecut pe la apartament. Nu-mi place să-l las aşa, 
gol. _ 

Când l-am cunoscut pe Mark, locuia în Putney. Îşi vedea 
pacienţii într-o încăpere a apartamentului său de la etajul 
şapte şi-şi petrecea o zi pe săptămână la un cabinet din 
Brighton - acelaşi cabinet care a împărţit pliantele în zona 
Eastbourne chiar în momentul când aveam eu mai multă 
nevoie de aşa ceva. 

l-am spus Laurei despre testul de sarcină înainte chiar 
să-i dau vestea lui Mark. 

— Ce-o să mă fac? 

— Păi, presupun c-o să faci un bebeluş, a zâmbit Laura 
larg. Nu aşa se întâmplă de obicei? 

Stăteam într-o cafenea din Brighton, vizavi de salonul de 
manichiură unde lucrase Laura. Îşi găsise o slujbă nouă ca 
operator la un call center pentru o companie de comerţ 
online, dar am văzut-o uitându-se la fetele care râdeau în 
salonul de manichiură şi m-am întrebat dacă nu-i lipsea 
cumva cleveteala aceea. 


e 93 - 


— Nu pot să am un copil. 

Nu mi se părea ceva real. Nu mă simţeam însărcinată. 
Dacă n-ar fi fost cele şase teste de sarcină pe care le 
făcusem şi absenţa menstruatiei, aş fi putut să jur că nu 
era decât un vis urât. 

— Sunt şi alte opţiuni, a spus Laura încet, chiar dacă nu 
era nimeni care să ne audă. 

Am scuturat din cap. Două vieţi pierdute erau deja prea 
mult. 

— Ei bine, atunci, felicitări, mămico! a spus Laura, 
ridicând cana de cafea într-un toast închipuit. 

În seara aceea, la cină, i-am spus şi lui Mark. Am 
aşteptat până când s-au umplut toate mesele din jurul 
nostru, ca să fiu protejată de compania persoanelor 
străine. 

— Îmi pare rău, am zis după ce am aruncat bomba. 

Pe faţa lui am putut citi confuzia pentru o clipă. 

— Îţi pare rău? Dar e grozav! Adică... nu-i aşa? a 
întrebat el, uitându-se la mine cu atenţie. Tu nu crezi asta? 

Încercase să fie serios, dar un zâmbet larg i se instala 
încet pe faţă şi se uita de jur împrejur prin restaurant de 
parcă s-ar fi aşteptat la o rundă de aplauze din partea 
tovarăşilor noştri de cină, complet neştiutori. 

— Eu... eu nu eram sigură. 

Dar apoi mi-am pus mâinile pe burta mea încă plată şi 
m-am gândit că, după cât de îngrozitor fusese anul 
precedent, acolo era ceva bun. Ceva miraculos. 

— Bine, poate că e un pic mai rapid decât ne-am fi 
dorit... 

— Un pic. 

Nu puteam număra săptămânile de când eram 
împreună. 

— ...dar este ceea ce ne-am dorit. 

S-a uitat la mine căutând aprobare, iar eu am dat din 
cap vehement că da. Aşa era. Ba chiar şi vorbiserăm 
despre asta, surprinzându-ne unul pe altul prin inocenţă. 
Mark avea 39 de ani când ne-am cunoscut, rănit după o 
relaţie pe termen lung despre care crezuse că avea să fie 


e 94 œ 


pentru totdeauna şi resemnat la gândul că era posibil să 
nu aibă niciodată familia pe care şi-o dorise. Eu aveam 
doar 25 de ani, dar eram dureros de conştientă de cât de 
scurtă este viaţa. Moartea părinţilor mei ne adusese 
împreună; iar bebeluşul acesta avea să fie lipiciul care să 
ne ţină uniţi. 

Treptat, Mark şi-a redus activitatea de la cabinetul din 
Londra şi a început să lucreze mai mult la sediul din 
Brighton, apoi s-a mutat cu mine şi şi-a închiriat 
apartamentul din Putney. Părea soluţia perfectă. Chiria 
acoperea rata ipotecii şi-i mai rămâneau şi ceva bani, iar 
chiriaşii păreau mulţumiţi să se ocupe de tot ce nu mergea 
cum trebuie. Sau cel puţin aşa am crezut, până când am 
primit un telefon de la comisia pentru mediu, care ne-a 
informat că vecinii de la etajele de deasupra se plânseseră 
de un anumit miros. Până când am apucat să ajungem 
acolo, chiriaşii au plecat, datorându-ne chiria pe o lună şi 
banii de garanţie şi lăsând locul într-o stare atât de 
avansată de degradare, că nu mai putea fi închiriat 
imediat. Mark repara treptat stricăciunile. 

— Cum mai arată? 

— Sumbru. Am găsit pe cineva care să redecoreze, dar 
sunt ocupați în altă parte până la jumătatea lui ianuarie, 
aşa că abia prin februarie o să avem din nou ocazia să 
primim un depozit de la noii chiriaşi. 

— Nu contează. 

— Ba da. 

Tăcem amândoi, niciunul dintre noi nefiind dispus să se 
ia la ceartă. Nu avem nevoie de venitul din chirie. Nu 
acum. Nu stăm noi în doi-trei bănuţi, cum ar spune bunicul 
Johnson. 

Aş da înapoi toţi banii dacă asta ar însemna să mai amo 
zi în plus cu părinţii mei, dar adevărul este acesta: 
moartea lor m-a lăsat bine aranjată. Graţie bunicului 
Johnson, casa nu a fost ipotecată niciodată şi o combinaţie 
dintre economiile tatălui meu şi poliţele de asigurare de 
viaţă ale părinţilor mei înseamnă că acum la bancă, în 
contul meu de economii, e o suma trecută puţin de un 


e 95 - 


milion de lire sterline. 

— O să vând apartamentul. 

— De ce? Ai avut doar un pic de ghinion, atâta tot. 
Schimbă agenţiile - alege una cu recomandări mai bune. 

— Poate că ar trebui să vindem ambele case. 

Pentru o clipă nu înţeleg la ce se referă. Să vând Oak 
View? 

— E ditamai casa şi grădina ia o grămadă de timp pentru 
întreţinere şi niciunul dintre noi nu se pricepe la aşa ceva. 

— O să angajăm un grădinar. 

— Casa Sycamore a fost pusă în vânzare cu opt sute 
cincizeci, şi are doar patru dormitoare. 

Vorbeşte serios. 

— Nu vreau să mă mut, Mark. 

— Am putea cumpăra ceva împreună. Ceva care să ne 
aparţină amândurora. 

— Dar Oak View ne aparţine amândurora. 

Mark nu spune nimic, dar ştiu că nu e de acord. S-a 
mutat definitiv la sfârşitul lui iunie, când eram însărcinată 
în patru luni şi el nu-şi mai petrecuse o noapte în 
apartamentul lui de săptămâni întregi. 

— Simte-te ca acasă, am zis eu atunci, veselă, dar 
simplul fapt că am spus asta a întărit ideea că proprietatea 
îmi aparţinea mie. 

Au trecut zile bune până când nu mi-a mai cerut 
permisiunea să facă un ceai; săptămâni până când a 
încetat să mai stea ţeapăn pe canapea, ca un musafir. 

Aş vrea să iubească şi el casa asta la fel de mult ca mine. 
Cu excepţia celor trei ani la universitate, am locuit doar 
aici; toată viaţa mea e cuprinsă între aceşti patru pereţi. 

— Gândeşte-te la asta. 

Ştiu că el crede că sunt prea multe fantome aici. Că-mi 
este greu să dorm în dormitorul care a aparţinut părinţilor 
mei. Poate că e complicat şi pentru el. 

— Poate. 

Dar, de fapt, răspunsul este negativ. Nu vreau să mă 
mut. Oak View e tot ce mi-a rămas de la părinţii mei. 


e 96 œ» 


Ella se trezeşte fix la ora şase. Şase dimineaţa însemna 
devreme, dar când ai trecut prin săptămâni de treziri 
repetate în timpul nopţii şi te-ai resemnat cu gândul că-ţi 
începi ziua la cinci, ora şase pare deja că ai stat prea mult 
în pat. Mark face ceai şi o iau pe Ella cu noi în pat şi ne 
petrecem o oră împreună, ca o familie, înainte ca Mark să 
trebuiască să intre la duş, iar eu şi Ella să coborâm la 
micul dejun. 

Jumătate de oră mai târziu, Mark e încă în baie - aud 
zăngănitul ţevilor şi bătaia ritmică care asigură 
acompaniamentul muzical din duşul nostru. Am schimbat-o 
pe Ella, dar eu sunt încă în pijamale, dansând în jurul 
bucătăriei ca s-o fac să râdă. 

Zgomotul de pe pietriş, de afară, mă face să mă gândesc 
la seara trecută. Pe măsură ce lumina dimineţii se 
strecoară în bucătărie, mă simt jenată de felul în care m- 
am ambalat. Sunt uşurată că telefonul lui Robert era 
închis, făcându-l pe Mark singurul martor al crizei mele 
paranoice. Data viitoare când mai sunt singură acasă 
seara, o să ascult muzică dată tare, o să aprind luminile, o 
să mă plimb prin casă trântind uşile. N-o să mai stau pitită 
într-o singură încăpere, construind o poveste care nu 
există. 

Aud zgomotul metalic făcut de fanta pentru scrisori, 
fâsâitul delicat al corespondenţei care cade pe preşul de 
dedesubt şi apoi o bătaie delicată cu degetele, care mă 
anunţă că poştaşul mi-a lăsat ceva pe verandă. 

Când Ella avea cinci săptămâni şi era în perioada de 
colici, poştaşul mi-a adus o carte pe care o comandase 
Mark. Îmi luase o oră întreagă s-o liniştesc şi, în cele din 
urmă, a adormit când poştaşul a bătut la uşă atât de tare, 
că s-au zguduit şi corpurile de iluminat. Am deschis uşa 
într-o stare de furie postnatală, dublată de lipsa de somn, 
şi l-am făcut pe bietul om cu ou şi cu oţet. După aceea, 
când furia s-a stins şi tipetele mele nu au mai rivalizat cu 
ale Ellei, poştaşul mi-a sugerat ca pe viitor să lase 
pachetele la uşă, ca să nu mai existe riscul să ne 
deranjeze. Se pare că nu eram singura casă din zonă care 


e 97 œ» 


prefera acest mod de operare. 

Aştept până când paşii părăsesc aleea noastră, căci nu 
vreau să apar în faţa omului în pijamale şi sunt încă extrem 
de jenată de lacrimile mele din ziua aceea, apoi mă duc pe 
hol să iau corespondenţa. Anunţuri, alte facturi, o 
scrisoare cu aspect oficial, într-un plic cu burduf, adresată 
lui Mark. Iau cheile din cârligul lor de sub pervaz şi descui 
uşa de la intrare. E puţin înţepenită şi trag tare s-o 
deschid. 

Dar nu forţa necesară ca să deschid uşa mă face să mă 
dau un pas în spate, nici aerul rece ca gheaţa care 
pătrunde în holul călduros. Nu e nici pachetul care stă pe o 
stivă de lemne într-o parte a verandei. 

Este sângele întins pe prag şi grămada de intestine de 
pe treapta superioară. 


e 98 œ» 


Capitolul 13 


Se spune că banul este sursa tuturor relelor. 

Cauza tuturor crimelor. 

Sunt şi alţii ca mine - alți oameni orbecăind în existenţa 
lor dintre două lumi - şi toți sunt aici din cauza banilor. N- 
au avut deloc; au avut prea mulți. 

Au râvnit la ai altora; altcineva a râvnit la ai lor. 
Rezultatul? 

O viaţă luată. 

Dar nu se va încheia aici. 


e 99 œ» 


Capitolul 14 


Anna 


Iepurele este pe treapta de sus, cu burta tăiată într-o 
linie continuă, precisă. O masă gelatinoasă de carne şi 
maţe se revarsă dinăuntru. Ochii sticloşi se holbează spre 
stradă, deasupra unei guri deschise care scoate la iveală 
dinţi albi şi ascuţiţi. 

Dau să strig, dar parcă nu am aer în plămâni şi în 
schimb fac un pas în spate, prinzându-mă de cuierul de 
lângă uşa de la intrare. Simt cum începe să mi se scurgă o 
dâră de lapte din piept, nevoia de a-mi hrăni copilul 
apărând ca o reacţie instinctivă la pericol. 

Îmi recapăt răsuflarea şi cuvintele explodează din minte 
ca gloanţele. 

— Mark! Mark! Mark! 

Continui să strig, incapabilă să-mi iau ochii de la mizeria 
aceea însângerată de pe pragul uşii noastre. Gerul de 
dimineaţă a cuprins animalul şi sângele lui într-o pojghiţă 
de sclipici argintiu, iar efectul acesta face spectacolul cu 
atât mai macabru, ca o decoraţiune de Crăciun gotică. 

— Mark! 

Mark coboară aproape alergând şi la capătul scărilor se 
loveşte la un deget de la picior şi înjură cu voce tare. 

— Ce naib... Isuse... 

Nu are pe el decât un prosop şi tremură involuntar în 
faţa uşii deschise, holbându-se la trepte. Picături de apă 
stau agăţate în firele rare de păr de pe pieptul lui. 

— Cine ar fi făcut ceva atât de oribil? strig eu acum, 
cuprinsă de uşurarea de după şoc, când îţi dai seama că 
eşti în siguranţă. 

Mark se uită la mine, confuz. 

— Cine? Nu vrei să spui mai degrabă ce? Probabil că o 
vulpe. Bine măcar că e ger, altfel ar puţi deja. 

— Crezi că un animal a făcut asta? 

— E un ditamai parcul dincolo de stradă şi alege tocmai 


e 100 œ» 


pragul nostru. Pun ceva pe mine şi apoi scap eu de mizeria 
asta. g 

Ceva nu are logică. Incerc să-mi dau seama ce, dar îmi 
scapă. 

— Dar de ce nu l-a mâncat vulpea? Uită-te la toată 
carnea, zic eu, înghiţindu-mi greața care mă ameninţă, şi 
la maţele astea. De ce să-l omoare şi să nu-l mănânce după 
aia? 

— Păi asta fac ele, nu? Vulpile astea urbane se hrănesc 
din tomberoane. Omoară doar de plăcere. Dacă ajung într- 
un coteţ cu găini, decimează toată poiata, dar nu mănâncă 
nici măcar una. 

Ştiu că are dreptate. Cu ani în urmă, tata s-a gândit să 
ţină nişte gâşte, adunate într-un coteţ în fundul grădinii. 
Nu cred că eram mai mare de cinci, şase ani, dar îmi 
amintesc cum îmi puneam cizmuliţele şi alergam să adun 
ouăle şi să arunc grăunţe pe iarba înnămolită. In ciuda 
sorții care le aştepta de Crăciun, mama mea le-a dat nume 
la toate, strigându-le pe fiecare când le aduna seara la 
culcare. Preferata ei - şi, prin urmare, desigur că şi a mea 
- era o pasăre vioaie, cu pene cu vârfurile gri, pe care 
mama o numise Piper. În timp ce restul se înfoiau şi 
hâsâiau dacă te apropiai prea mult, Piper mânca din mâna 
mamei. Docilitatea ei a costat-o viaţa. Vulpea - atât de 
îndrăzneață că n-a mai aşteptat căderea întunericului - a 
fost respinsă de suratele mai temperamentale ale lui Piper, 
care şi-a văzut gâtul prins între fălcile animalului, 
rămânând fără cap; iar eu şi mama n-am mai găsit decât 
trupul ei decapitat în acea seară. _ 

— Mizerabile animale, spune Mark. IÎnţelegi acum de 
unde pasiunea asta pentru vânătoarea de vulpi, nu? 

Nu prea înţeleg. N-am văzut niciodată o vulpe pe câmp, 
dar am văzut destule în oraş, hoinărind pe mijlocul străzii, 
îndrăzneţe cât cuprinde. Sunt atât de frumoase, că nu-mi 
pot imagina cum să le terorizezi printr-o pedeapsă aplicată 
pentru propriile lor instincte de vânătoare. 

În timp ce mă uit la iepurele mutilat, îmi dau seama ce 
nu-mi dădea pace. Vorbesc încet, cuvintele căpătând 


e 101 œ» 


contur odată cu gândurile mele. 

— E prea mult sânge. 

E o ditamai băltoaca sub iepurele fără suflare şi încă şi 
mai mult pe cele trei trepte care coboară spre alee. Mark 
ia un aer amuzat când aude ce spun. 

— Îmi amintesc când am disecat broaşte la biologie în 
clasa a patra. Dar n-am disecat niciodată un iepure. Cât 
sânge ar trebui să fie? 

Sarcasmul lui mă deranjează. De ce nu vede şi el ce văd 
eu? 

Incerc să rămân calmă. 

— Să presupunem că o vulpe a făcut asta. Şi să 
presupunem că e destul sânge într-un iepuraş cât să lase 
în urmă toată mizeria asta. Dar s-a şters pe labe de 
celelalte trepte? 

Mark râde, dar eu nu glumesc. 

— Şi-a folosit coada ca să ne mânjească scara? 

Pentru că aşa arată; ca şi cum cineva ar fi luat o 
pensulă, a înmuiat-o în iepure şi ne-a acoperit treptele cu 
urme neregulate de sânge. Arată ca scena unei crime, îmi 
dau eu seama cu o claritate instantanee. 

Mark ia un aer serios. Mă prinde bine cu un braţ şi se 
foloseşte de cealaltă mână ca să închidă uşa, apoi mă 
întoarce cu faţa spre el. 

— Spune-mi, spune-mi cine-a făcut asta. 

— Nu ştiu cine a făcut-o. Dar sigur are legătură cu faptul 
că m-am dus la poliţie. Cineva ştie ceva despre moartea 
mamei şi vrea să mă împiedice să aflu mai multe. 

Faptul că dau glas teoriei mele nu o face să pară mai 
puţin fantasmagorică. 

Mark rămâne calm, chiar dacă simt o urmă de 
îngrijorare. 

— Iubito, nu are nicio logică. 

— Crezi că aşa ceva e normal? Ieri o cartolină anonimă 
şi acum asta? 

— Bine, hai să analizăm lucrurile. Să presupunem că 
mesajul de ieri nu a fost de la cineva care poartă 
ranchiună... 


e 102 œ» 


— Nu a fost. 

— Ce-ar avea de câştigat punând la îndoială moartea 
mamei tale? Şi ce-ar avea de câştigat speriindu-te pe tine 
cu animale moarte puse pe pragul uşii? 

Înţeleg punctul lui de vedere. Pare că ceva nu se leagă. 
De ce să mă trimită la poliţie şi după aceea să mă sperie ca 
să nu mă mai duc? 

Mark ia tăcerea mea ca pe o înfrângere. 

— A fost o vulpe, iubita mea, spune el şi face un pas în 
faţă să mă sărute pe frunte. Te asigur. Nu vrei mai bine să 
am eu grijă de Ella cât îţi faci tu o baie relaxantă? Azi nu 
am niciun pacient până la unsprezece. 

Îl las pe Mark să mă conducă sus şi să-mi pregătească o 
baie, punând în cadă câteva dintre sărurile aromatice 
exagerat de scumpe pe care mi le-a cumpărat când s-a 
născut Ella şi pe care n-am avut niciodată timp să le 
folosesc. Mă scufund sub bulele de spumă, gândindu-mă la 
vulpi, iepuri, sânge. Întrebându-mă dacă nu cumva sunt 
paranoică. 

Îmi vine în minte cartolina anonimă; mi-l imaginez pe 
expeditor punând-o într-un plic, apoi la poştă. Oare aceeaşi 
persoană a secţionat un iepure cu o precizie chirurgicală? 
A mânjit cu sânge treptele casei mele? 

Pulsul nu vrea să-mi scadă. Bate într-un ritm susţinut în 
tâmplele mele şi mă scufund şi mai mult în cadă, lăsând 
susurul apei să-mi cuprindă urechile în loc. Cineva vrea să 
mă sperie. 

Mă întreb dacă între cele două acţiuni nu există într- 
adevăr nicio legătură. Am luat cartolina anonimă ca pe o 
chemare la acţiune, o indicație să investighez moartea 
mamei mele. Dar dacă nu a fost vorba de o indicație, ci de 
un avertisment? 

Mai gândeşte-te. 

Un avertisment că moartea mamei n-a fost ce a părut. 
Că cineva acolo a vrut răul familiei mele. Că încă mai vrea 
asta. 

Închid ochii şi văd sânge. Atât de mult sânge. Deja 
memoria îmi joacă feste. Cât de mare era iepurele? Oare 


< 103 >» 


chiar era atât de mult sânge? 

Fotografii. 

Gândul îmi vine brusc şi mă ridic, stropind cu apă pe 
lângă cadă. O să fac nişte poze şi după aceea o să i le duc 
lui Murray Mackenzie, la secţia de poliţie, ca să văd dacă 
şi el crede că a fost o vulpe la mijloc. 

O voce firavă mă întreabă dacă fac asta ca să-l conving 
pe Mark sau poliţia. O alung, scot dopul de la cadă şi ies, 
ştergându-mă cu atâta grabă, că hainele mi se lipesc de 
pielea umedă. Îmi găsesc telefonul şi cobor în fugă scările, 
dar Mark a luat deja iepurele mort şi a spălat pragul uşii 
cu înălbitor. Când deschid uşa de la intrare nu mai este 
nimic acolo. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat niciodată. 


e 104 œ» 


Capitolul 15 


Murray 


Soarele iernatic pătrundea prin draperiile de la dormitor 
în timp ce Murray se îmbrăca. Puse pilota sub perne şi 
netezi toate cutele de pe pat înainte să aranjeze pernuţele 
deasupra, aşa cum ştia că-i place lui Sarah. Când trase 
draperiile, văzu norii grei şi cenuşii care se rostogoleau 
dinspre nord şi-şi puse un pulover cu anchior peste 
cămaşă. 

Puțin mai târziu, după ce porni maşina de spălat vase şi 
dădu cu aspiratorul, iar prima încărcătură de rufe era deja 
întinsă la uscat, Murray se aşeză la masa din bucătărie cu 
o ceaşcă de ceai şi un biscuite cu ciocolată. Era nouă şi 
jumătate. Avea multe ore libere înaintea lui. Îşi aminti o 
vreme în care o dimineaţă liberă era plină de promisiuni şi 
aşteptări. 

Bătu cu degetele în masă. Avea să se ducă s-o vadă pe 
Sarah. Să-şi petreacă dimineaţa cu ea - poate reuşea s-o 
convingă să meargă la cafenea sau la o plimbare prin jurul 
conacului - şi apoi avea să se ducă la serviciu direct de- 
acolo. 

Îi deschise Jo Dawkins, îngrijitoarea lui Sarah, care lucra 
la Highfield de zece ani. 

— Îmi pare rău, dragule. Are o zi proastă. r 

O zi proastă însemna că Sarah nu voia să-l vadă. In mod 
normal, Murray s-ar fi dus direct acasă, acceptând faptul 
că oricine are momente în care vrea să fie singur. Dar azi 
era altfel. Îi era dor de Sarah. Voia să vorbească cu ea 
despre cazul Johnson. 

— Nu vrei să mai încerci o dată? Spune-i că nu stau 
mult. 

— Văd ce pot să fac. 

Jo îl lăsă la recepţie, în spaţiul care fusese odinioară 
holul conacului de ţară. Fusese convertit în recepţie într- 
un mod stângaci, cu mult înainte ca monumentele istorice 


e 105 - 


să devină un bun care merita protejat. Uşi solide 
antiincendiu, toate cu acces pe bază de cod, conduceau 
către saloane şi birouri, şi un tapet urât ca o tencuială 
veche acoperea ambii pereţi şi tavanul. 

Când Jo se întoarse, era clar de pe figura ei că nimic nu 
se schimbase. 

— A spus de ce? 

TPB, acela era motivul. 

Jo ezită. 

— Nu chiar. 

— N-a spus, nu-i aşa? Haide, Jo, ştii că pot să suport. 

Asistenta l-a privit drept, cântărindu-l din ochi. 

— Bine. Crede că ar trebui să - îşi ridică mâinile imitând 
ghilimele imaginare, disociindu-se de ceea ce urma - ţi-o 
tragi cu altele şi să nu-ţi mai iroseşti viaţa iubind o nebună. 

Murray se înroşi. Faptul că soţia lui îi ordona s-o 
părăsească (şi apoi încerca să se sinucidă din cauza unei 
asemenea posibilități) fusese o temă recurentă pe 
parcursul căsniciei lor, dar asta nu diminua stânjeneala 
provocată de faptul că trebuia să audă aşa ceva prin 
intermediul unui terţ. 

— Îi spui, te rog - şi ridică şi el mâinile, oglindind 
ghilimelele lui Jo - că „să iubesc o nebună” este ceea ce-mi 
place cel mai mult? 

Murray stătea în parcarea de la Highfield, rezemat cu 
capul de tetieră. Ar fi trebuit să ştie mai bine cum stăteau 
lucrurile când încerca s-o surprindă pe Sarah. Era 
imprevizibilă în cele mai bune momente, dar previzibilă în 
privinţa asta dimineaţa. Avea să încerce din nou când se 
întorcea de la serviciu. 

Şi acum ce să facă? 

Mai avea două ore până când intra în tură şi nicio 
dorinţă să se întoarcă într-o casă goală şi să aştepte să 
treacă minutele unul câte unul. Frigiderul era plin, grădina 
îngrijită şi casa curată. Murray se gândi la ce variante 
avea. 

— Da, spuse el cu voce tare, cum avea obiceiul să facă. 


< 106 œ» 


De ce nu? 

Timpul lui liber îi aparţinea. Putea să facă ce voia cu el. 

Se îndreptă în afara oraşului, dincolo de Downs, apăsând 
pedala de acceleraţie ca să se bucure un pic de viteză, 
lucru de care nu avea niciodată parte în autobuz. Lipsa 
unui număr suficient de locuri de parcare la secţie 
însemna că, de cele mai multe ori, era mai convenabil să ia 
transportul în comun spre serviciu, dar lui Murray îi plăcea 
să conducă şi dădu drumul la radio, fredonând o melodie 
pe care o ştia numai pe jumătate. Ploaia care ameninţa nu- 
şi făcuse încă apariţia, dar norii atârnau jos deasupra 
dealurilor, iar când în faţă apăru marea, era presărată cu 
vârfuri albe înspumate, furioase. 

Parcarea era aproape goală, erau doar vreo şase maşini, 
iar Murray pescui optzeci de pence din mărunţişul pe care 
îl păstra în scrumiera altfel inutilă şi luă tichetul. Un semn 
mare de lângă aparatul de taxare a parcării indica numărul 
unei organizaţii de caritate şi, când traversă spre cărarea 
de coastă, Murray trecu pe lângă un şir de alte semne 
asemănătoare. 

Ajută să vorbeşti cu cineva. 

Nu eşti singur. 

Putea oare un astfel de semn să schimbe lucrurile? Era 
posibil ca o persoană hotărâtă să se sinucidă să se 
oprească şi să asculte un astfel de mesaj destinat ei? 

Nu eşti singur. 

Pentru fiecare persoană care a plonjat spre moarte de 
pe Beachy Head, existau alte zeci care nu o făcuseră. 
Altele care şi-au pierdut curajul, s-au răzgândit, s-au 
întâlnit cu unul dintre voluntarii care patrulau pe coastă şi 
au fost de acord, cu reticenţă, să-i însoţească la o cană de 
ceai, în loc să-şi ducă până la capăt planurile morbide. 

Şi, cu toate astea, nu se încheia acolo, nu? 

O intervenţie este o virgulă, nu un punct. Tot ceaiul, 
toată conversaţia, tot sprijinul din lume s-ar fi putut să nu 
schimbe cu nimic ce avea să se întâmple a doua zi. Sau a 
treia. 

Lui Murray îi veni în minte bietul capelan care a găsit-o 


e 107 œ 


pe Caroline Johnson pe stânci, cu rucsacul plin de pietre. 
Cum trebuie să se fi simţit el când a aflat că femeia pe care 
tocmai o convinsese să nu se sinucidă s-a întors exact în 
acelaşi loc şi tot a sărit în gol? 

Oare fusese ea cu cineva în ziua aceea? Fusese 
capelanul atât de preocupat în a o salva pe Caroline, că 
neglijase să mai observe o siluetă ascunsă, rămasă în 
urmă? 

Fusese împinsă mama Annei? Poate că nu fizic, dar 
reuşise cineva s-o forţeze pe Caroline să-şi ia viaţa? 

Creasta se ridica în faţa lui Murray, fiecare pas 
ducându-l mai sus deasupra nivelului mării. Folclorul local 
pomenea de cărări fantastice primejdioase care se 
întâlneau la Beachy Head, atrăgându-i pe cei care credeau 
în aşa ceva către moarte. 

Murray nu avea nicio înclinaţie spre magie şi mister, dar 
era greu să ignori puterea locului. Fâşia de iarbă se 
termina abrupt în stânci albe şi strălucitoare, contrastul 
fiind estompat de ceața care înfăşura în rotocoale farul de 
dedesubt. Când norii îşi schimbară poziţia, Murray văzu 
imagini ale mării cenuşii şi simţi cum îl cuprinde ameţeala, 
după care făcu un pas în spate, chiar dacă era la mai bine 
de trei metri de marginea sfărâmicioasă a stâncii. 

Caroline venise aici să moară. Măcar atâta fusese clar 
din mărturia capelanului. Cu toate astea, insinuările din 
cartolina aniversară erau limpezi: sinuciderea ei nu era 
ceea ce părea. 

Murray şi-o imagină pe Caroline stând acolo unde se afla 
el acum. Oare își dorise să moară? Fusese dispusă să 
moară? Era o deosebire subtilă, dar importantă. Dispusă să 
moară pentru ca altcineva să fie cruțat? Fiica ei? Poate că 
Anna însăşi era cheia poveştii. Era posibil să-şi fi luat 
Caroline Johnson viaţa pentru că cineva ameninţase c-o va 
răni pe fiica ei dacă nu făcea asta? 

Departe de a-l lămuri, Beachy Head stârnea mai multă 
confuzie în mintea lui Murray. 

În mijlocul unui petic de iarbă bine bătătorită, era un 
piedestal de piatră pe care se afla o placă de ardezie. 


< 108 >» 


Murray citi inscripţia, cu buzele mişcându-i-se încet. 


MAI PUTERNIC DECÂT VUIETUL MULTOR APE, 
MAI PUTERNIC DECAT VALURILE MARII 
DOMNUL DE SUS ESTE ATOTPUTERNIC! 


Sub psalm, un memento final: Dumnezeu este 
întotdeauna mai mare decât toate necazurile tale. 

Murray simţi cum ceva se ridica înăuntrul fiinţei sale. Se 
întoarse brusc cu spatele la placă, se mai uită o ultimă 
oară spre zona în care stâncile făceau loc uitării, apoi 
merse înapoi spre parcare, supărat că lăsase lucrul acesta 
să-l copleşească. Venise aici ca să cerceteze zona, îşi 
spuse, nu ca să devină melancolic. Venise să vadă unde au 
murit părinţii Annei Johnson. Să-şi fixeze scena în minte, 
gândindu-se că poate se schimbase de când fusese el 
ultima oară aici. 

Nu se schimbase. 

Unul dintre voluntarii din patrulă o găsise pe Sarah. 
Stătea pe marginea stâncii, cu picioarele atârnându-i spre 
neant. Nu avea de gând să se sinucidă, îi spusese ea 
capelanului; pur şi simplu nu mai voia să fie o parte din 
lumea asta. Era o diferenţă, insistase ea. Murray înţelesese 
asta. Nu ar fi schimbat-o pe soţia lui pentru nimic în lume, 
dar ar fi vrut atât de mult să schimbe lumea ei. 

Murray răspunsese la telefon, plecase de la serviciu şi 
condusese până la pubul de la Beachy Head, unde Sarah 
stătea cu o femeie al cărei guler preoţesc era oricum, 
numai ascuns nu sub hainele de ploaie. Proprietarul era un 
tip tăcut, meditativ, experimentat când venea vorba de 
diferenţa dintre o băută zdravănă şi una ca să-ţi faci curaj, 
gata să cheme de îndată poliţia dacă ultima dintre variante 
părea că s-ar putea încheia urât. Se retrăsese discret către 
celălalt capăt al pubului, în timp ce Sarah plângea pe 
umărul lui Murray. 

Beachy Head nu se schimbase. Nu avea s-o facă 
niciodată. Era - şi aşa avea să fie întotdeauna - un loc 
atrăgător, tulburător, chinuitor. Deopotrivă capabil să te 


< 109 œ» 


înalțe sau să te distrugă. 

Murray parcă maşina pe strada din spatele secţiei de 
poliţie, verifică cât era ceasul şi-şi scoase cardul de acces. 
Vreo doi agenţi de serviciu alergau pe coridor, mulţumind 
din cap când Murray le ţinu uşa deschisă, înainte să ajungă 
într-o parcare cu locurile marcate, în curtea din spate. În 
câteva secunde ieşeau pe poartă, apoi cotiră în viteză la 
colţul străzii. Murray aşteptă până când sunetul sirenei 
aproape se stinse, cu un zâmbet abia schiţat pe faţă. Nimic 
nu-ţi punea sângele în mişcare ca o urmărire cu sirena 
pornită şi girofarul aprins. 

Departamentul pentru Investigaţii Criminale - DIC - se 
afla la capătul unui coridor lung. Pe vremea lui Murray, 
erau câte cinci-şase birouri mici pe fiecare parte, dar deja 
la momentul la care se pensionase, mare parte din pereţii 
interiori fuseseră demolaţi, ca să se creeze spaţii de lucru 
deschise. Acum aşteptarea era ca poliţiştii să-şi împartă 
biroul, Murray ştia asta, şi era recunoscător pentru faptul 
că acest concept nu fusese pus în practică pe vremea când 
el încă mai lucra în acest departament. Cum să rezolvi un 
puzzle când trebuie să împachetezi tot timpul piesele? 

Detectivul sergent James Kennedy îşi ridică privirea 
când intră Murray, iar pe chipul lui se citi o bucurie 
sinceră. Îi strânse mâna cu putere bărbatului. 

— Ce naiba mai faci? Tot la recepţie? La secţia Lower 
Meads, nu? 

— Exact. 

— Mai bine tu decât eu, spuse James şi se cutremură. 
Imediat ce primesc dreptul de pensionare, m-am cărat de- 
aici. Nu mă prinzi nici cu arcanul. Să lucrezi de Crăciun în 
loc să-i vezi pe copii cum îşi desfac cadourile? Treabă de 
fraier, nu? 

James Kennedy abia împlinise 30 de ani. Venise la DIC 
cu două luni înainte ca Murray să se pensioneze şi acum 
ajunsese să coordoneze o echipă şi era, fără îndoială, unul 
dintre cei mai experimentați ofiţeri din departament. O 
crede el că la pensie - până când mai avea ani buni - o să 


< 110 œ» 


scape de uniformă, dar o să vadă el, îşi spuse Murray în 
gând. Treizeci de ani lăsau un gol greu de umplut. 

James văzu că Murray era încă în civil. 

— Ai venit mai devreme? Eşti conştiincios. 

— Eram doar în trecere. M-am gândit să intru să văd 
cum merge treaba. 

O clipă de ezitare, timp în care realitatea completă a 
golului din viaţa lui Murray atârnă în spaţiul dintre ei, 
înainte ca James să intervină. 

— Ei, bine, mă bucur c-ai făcut asta, îmi face plăcere să 
te văd. Pun de ceai. 

În timp ce James zăngănea ceva într-un colţ al biroului, 
unde un fierbător de apă şi o tăviţă pentru ceai puse 
deasupra unui frigider alcătuiau o aşa-zisă chicinetă, 
Murray se uită la cazurile în desfăşurare trecute pe tabla 
albă. 

— Văd că Owen Healey este încă nerezolvat? 

James puse două căni de ceai pe birou, cu pliculeţele 
încă în ele. Murray îl scoase pe al său şi-l aruncă în coşul 
de gunoi de la picioare. 

— Umbla tot timpul cu fraţii Matthews când erau copii - 
trăiau în zona din spate de la Wood Green. Sunt încă la fel 
de apropiaţi. 

Se lăsă o tăcere stânjenitoare. 

— Ah! Ha! Corect. Mai bine să verificăm şi chestia asta, 
atunci. Bine c-ai trecut pe-aici! spuse James şi-l bătu pe 
Murray pe umăr cu o jovialitate sporită, iar Murray îşi dori 
să nu fi spus nimic. N 

O fi fost el la pensie, dar încă lucra pentru poliţie. Incă 
mai auzea tot felul de lucruri; încă mai ştia tot felul de 
lucruri. Nu avea nevoie să i se facă vreun hatâr. Oamenii 
făceau mereu asta. Nu pentru că era bătrân, ci pentru că... 

— Ce mai face Sarah? 

Asta era. Capul, plecat într-o parte. Privirea care spunea 
„slavă Domnului că nu mi se întâmplă mie” din ochii lui 
James. Soţia acestuia era acasă, având grijă de cei doi 
copii ai lor. Nu era într-un spital de boli mintale pentru a 
suta oară. James nu trebuia să fugă acasă de la serviciu 


e 111 œ» 


pentru că soţia lui îngenunchease în bucătărie şi-şi băgase 
capul în cuptor. Murray se adună. Nimeni nu ştia ce se 
întâmplă în spatele uşilor închise. 

— E bine. Ar trebui să se întoarcă acasă în curând. 

Murray habar n-avea dacă aşa ceva era adevărat sau nu. 
Renunţase demult să mai întrebe, văzând în schimb 
şederile frecvente ale lui Sarah la Highfield - fie ele 
voluntare sau nu - drept o ocazie pentru ca el să-şi adune 
puterile s-o primească înapoi acasă. Un răgaz. 

— De fapt, dacă tot sunt aici, aş vrea să te întreb ceva 
despre un caz. 

James păru uşurat să se întoarcă pe teritoriu familiar. 

— Te-ascult, amice. 

— Echipa ta s-a ocupat de nişte sinucideri la Beachy 
Head în mai şi în decembrie anul trecut. Tom şi Caroline 
Johnson. Soţ şi soţie. Femeia s-a sinucis în acelaşi loc ca 
soţul ei. 

James se uită la biroul lui, bătând cu degetele în el în 
timp ce încerca să-şi amintească despre caz. 

— Johnson's Cars, nu-i aşa? 

— Exact. Îţi aminteşti ceva despre ei? 

— Au fost două morţi identice. Sinucidere la indigo. De 
fapt, ne-am temut atunci puţin că vor atrage şi alte cazuri - 
ziarele au făcut mare tămbălău despre asta -, dar, bat în 
lemn, a fost linişte pe frontul ăla. Ultimul care s-a aruncat 
a făcut-o cu vreo două săptămâni în urmă. S-a lovit de 
stânci în cădere, a spus James şi s-a strâmbat înfiorat. 

— Altceva care să ţi se fi părut ciudat? 

Murray avea de gând să nu devieze de la subiect. 

— Despre cei doi Johnson? La ce te referi? Doi oameni 
care se aruncă de pe stânci la Beachy Head nu reprezintă 
tocmai ceva neobişnuit. Din câte-mi amintesc, raportul 
legistului a fost destul de clar şi la obiect. 

— Aşa a fost. Doar că m-am gândit... ştii cum ai uneori 
un sentiment ciudat legat de un caz? Ceva nu se leagă - de 
parcă adevărul s-ar ascunde la vedere, doar că nu poţi să 
pui degetul pe rană. 

— Sigur că ştiu. 


e 112 œ» 


James dădu politicos din cap, dar nu părea să fie de 
acord. Detectivii din generaţia lui nu lucrau pe bază de 
instincte. Se bazau pe fapte. Pe dovezi. Nu era vina lor - 
nici instanţele de judecată nu se bazau prea mult pe 
intuiţie. Murray, în schimb, făcea asta. Din experienţa lui, 
dacă ceva nu mirosea a bine, în mod cert era ceva putred 
acolo. Chiar dacă aparent nu era aşa. 

— Dar în cazul ăsta n-ai avut astfel de instincte? 

— Chestii de rutină, amice. Ambele anchete s-au 
încheiat în câteva săptămâni, spuse James şi se aplecă spre 
Murray, vorbind mai încet, chiar dacă nu mai era altcineva 
în birou. Nu tocmai o treabă pe care să cheltui banii 
departamentului, nu-i aşa? 

Murray zâmbi politicos. Presupuse că o sinucidere 
destul de clară nu reprezenta cine ştie ce provocare pentru 
o echipă de detectivi ambiţioşi cu biroul plin de dosare de 
viol şi jafuri. Pentru Murray lucrurile nu stătuseră aşa. Pe 
el îl motivaseră întotdeauna oamenii, nu infracțiunile. 
Victimele, martorii, infractorii - toţi îl fascinau. Se simţise 
- încă se mai simţea - obligat să ancheteze misterele 
vieților lor. Cât şi-ar fi dorit să se afle el la birou în locul lui 
James atunci când se petrecuseră sinuciderile celor doi 
Johnson. 

Murray se răsuci. 

— Ar trebui să plec. 

— Treburi de făcut, oameni de văzut, nu? îl bătu James 
din nou pe umăr. Dar de unde interesul pentru cazul 
Johnson? 

Acela era momentul la care Murray ar fi trebuit să-i 
arate lui James cartolina anonimă primită de Anna 
Johnson. Momentul în care ar fi trebui să predea în mod 
oficial cazul celor de la DIC şi să se întoarcă la slujba lui la 
recepţie. 

Murray se uită la lista cazurilor de pe tablă şi la teancul 
de dosare în lucru de pe biroul fiecărui detectiv. Avea oare 
James să-l facă pe acesta prioritar? Un caz fără răspunsuri 
clare, pe care i-l adusese un fost poliţist? 

— Fără motiv, spuse Murray, înainte să apuce să se 


e 113» 


gândească prea bine la răspuns. Simplă curiozitate. Le-am 
văzut numele într-un document mai vechi. Am cumpărat o 
maşină de la ei acum câţiva ani. 

— Aha, în regulă. 

James îşi mută ochii la ecranul computerului său. 

— Te las să-ţi faci treaba, atunci. Crăciun fericit! 

Anna Johnson era vulnerabilă. Într-un an şi un pic, îşi 
pierduse ambii părinţi şi dăduse viaţă unui copil. Se simţea 
ameninţată şi confuză, iar dacă acest caz trebuia 
investigat, avea nevoie de atenţia potrivită, nu de o privire 
superficială înainte să fie închis din nou. 

— Mă bucur că te-am văzut, amice. Ţine-o tot aşa! spuse 
James ridicându-se doar pe jumătate în timp ce Murray 
ieşea din birou. 

Se aşeză la loc înainte ca bătrânul să ajungă la uşă, 
cazul Johnson fiind deja istorie. 

Murray avea să ancheteze discret moartea lui Caroline 
Johnson şi avea să se întoarcă la detectivul sergent 
Kennedy doar când avea să obţină dovezi concrete că 
lucrurile nu fuseseră tocmai în regulă. 

Până atunci, era pe cont propriu. 


e 114 


Capitolul 16 


Anna 


— Doar că mi se pare un pic exagerat, asta e tot ce spun. 

— Mie, nu. 

Stăm în dreptul uşii deschise, cu scaunul de maşină în 
care este Ella între noi. Mark se uită la ceas, chiar dacă 
tocmai a mai făcut asta. 

— Nu trebuie să vii. Mă poţi lăsa la secţia de poliţie şi 
după aia te duci la serviciu, dacă preferi. 

— Nu fi prostuţă, sigur că vin. 

— Prostuţă? N-aş zice că un iepure mort... 

— Nu m-am referit la iepure! Isuse, Anna! Am vrut să 
zic: „Nu fi prostuţă, nu te las să te duci singură la poliţie”, 
spune Mark şi pufneşte în timp ce mă priveşte direct în 
ochi. Sunt de partea ta, ştii? 

— Ştiu. Imi pare rău. 

De la uşa alăturată, se aude un strigăt: 

— 'Neaţa! 

Robert Drake stă în faţa casei lui, cu mâna pe gardul 
dintre cele două alei pentru maşini. 

— Un pic cam devreme, nu-i aşa? răspunde Mark, care-şi 
intră rapid în rolul vecinului jovial, coborând treptele să 
dea noroc cu Robert. 

— Prima dimineaţă liberă în şase ani - am de gând să 
profit la maximum. 

— Te înţeleg. Şase ani! 

Îi văd cum dau mâna printre zăbrelele gardului. 

— Rămâne valabil să ne vedem pentru un pahar de 
Crăciun la mine? 

— Absolut, răspunde Mark, cu mai mult entuziasm decât 
aş putea aduna eu. 

În fiecare an, Robert găzduieşte o petrecere. Anul trecut 
a anulat-o, din respect pentru moartea părinţilor mei, dar 
invitaţia pentru petrecerea de anul acesta a fost strecurată 
prin fanta de scrisori a casei noastre cu câteva săptămâni 


<e 115» 


în urmă. Se presupune că perioada mea de doliu s-a 
încheiat. 

— Ce să aducem? 

— Doar pe voi. Asta dacă nu cumva vreţi băuturi 
răcoritoare. Nu vor fi prea multe de genul ăsta. Ha! 

Tata şi Billy jucau golf cu Robert din când în când, dar 
mama nu li s-a alăturat niciodată. Spunea că Robert e 
înfumurat. Mă uit acum la el - la cămaşa lui scumpă şi la 
postura lui plină de siguranţă de sine - şi cred că avea 
dreptate. Robert Drake are aroganţa înnăscută a cuiva 
aflat atât de sus în domeniului său de activitate, că simte 
nevoia să adopte aceeaşi atitudine şi în viaţa privată. 

Du-te dracului, Robert. 

Vocea din capul meu e atât de limpede, că pentru o clipă 
cred că am spus cuvintele cu glas tare. Imi imaginez 
expresia de pe faţa lui Mark, apoi de pe a lui Robert, şi-mi 
înăbuş un râset care erupe Dumnezeu ştie de unde. Cred 
că o iau razna, cum a făcut mama după moartea tatei. 
Râzând la lucruri care nu erau nostime, plângând la cele 
care nu erau triste. Lumea mea pare întoarsă pe dos, iar 
bărbatul ăsta de lângă casa noastră, cu felicitările lui 
vesele de Crăciun şi cu glumiţele despre băuturi 
răcoritoare, mi se pare nu doar insignifiant, ci de-a dreptul 
inoportun după evenimentele din ultimele douăzeci şi 
patru de ore. 

Mama mea a fost ucisă, aş vrea să-i spun. Și acum 
cineva mă ameninţă pe mine. 

Sigur că nu fac asta. Dar îmi trece prin cap că Robert, 
cu plăcerea lui de a umbla pe-afară ca să-şi salute vecinii, 
ar fi putut vedea ceva de folos. Mă alătur lui Mark lângă 
gard. 

— Ai văzut pe cineva pe lângă casa noastră în dimineaţa 
asta? 

Robert se opreşte dintr-odată, veselia lui festivă 
diminuându-se sub intensitatea privirii mele. 

— Nu, din câte îmi amintesc. 

E un bărbat înalt, dar nu şi lat în umeri, ca Mark. Se 
înclină uşor şi mi-l imaginez aplecat deasupra mesei de 


e 116 >» 


operaţii, cu bisturiul în mână. Mă cutremur. Îmi imaginez 
aceeaşi mână deschizând burta unui iepure... 

— Ai fost tu pe lângă casă aseară? 

Intrebarea mea pusă atât de abrupt este urmată de o 
tăcere stânjenitoare. 

Robert se uită la Mark, chiar dacă eu am fost cea care a 
pus întrebarea. 

— Ar fi trebuit să fiu? 

— Cineva a pus un iepure pe pragul uşii noastre, îi 
explică Mark. Era sânge pe fiecare treaptă. Ne întrebam 
dacă ai văzut cumva ceva. 

— Dumnezeule! Un iepure? Ce lucru ciudat. Dar de ce? 

Il privesc cu atenţie, analizându-l, căutând un semn că 
se preface. 

— N-ai văzut pe nimeni? 

Chiar când pun întrebarea, nu sunt sigură ce răspuns 
aştept. Da, am văzut pe cineva punând un iepure mutilat în 
fața casei voastre, dar nu m-am gândit să întreb ce naiba 
făcea. Sau: Da, eu l-am pus acolo, în glumă. Ha, ha. Un 
cadou de Crăciun în avans. 

— Aseară nu m-am întors decât foarte târziu... Maşinile 
voastre erau, ambele, pe alee, dar luminile din casă erau 
stinse. Şi mă tem că în dimineaţa asta am stat mai mult în 
pat. Sunt liber până de Anul Nou. Ştiu: sunt un norocos, 
nu? 

E de-a dreptul caraghios. Robert Drake e genul de 
persoană care organizează echipe de voluntari pentru 
patrula cartierului şi raportează orice personaj suspect. 
Dacă ar fi văzut pe cineva punând un iepure pe treptele 
casei noastre, ne-ar fi spus. Cât despre varianta s-o fi făcut 
chiar el... omul e doctor, nu psihopat. 

Mă întorc către Mark. 

— Ar trebui să mergem. 

— Sigur. 

Ridică scaunul Ellei şi îl duce la maşina lui, unde îl 
fixează în centuri fără să se grăbească. Mă aşez în spate, 
lângă ea. 

Nu cred că Mark ia prea în serios ceea ce s-a întâmplat. 


e 117 œ» 


Părinţii mei au fost ucişi. Ce dovadă îi mai trebuie? 
Cartolina anonimă. Iepurele mort. Nu sunt lucruri 
normale. 

Rămâne un timp lângă portiera închisă a maşinii, apoi se 
îndepărtează. Aud cum scrâşneşte pietrişul sub picioarele 
lui. O mângâi pe Ella pe obraz cu un deget şi aştept ca 
Mark să încuie uşa de la intrare. Îmi vine brusc în minte o 
imagine cu mine aşteptându-mi părinţii în maşină, stând în 
spate, ca acum, în timp ce tata bătea cu degetele în volan, 
iar mama se repezise înapoi în casă după ceva ce uitase. 

— Aş vrea să-i fi cunoscut şi tu, îi spun Ellei. 

Când am terminat facultatea, mi-am dorit cu disperare 
un loc al meu. Gustasem independenţa - descoperisem o 
lume dincolo de Eastbourne - şi mi-a plăcut. Dar sectorul 
caritabil este construit pe ideea de satisfacţie a ceea ce 
faci, nu pe atingerea unor țeluri financiare, iar şansa de a 
avea casa mea a rămas cu încăpățânare dincolo de 
posibilităţi, aşa că m-am mutat înapoi acasă şi nu am mai 
plecat. 

Tatălui meu îi plăcea să-mi reamintească că nici nu ştiu 
cât de norocoasă sunt. 

— Pe mine m-au trimis de-acasă de la şaişpe ani, să învăţ 
meserie. Nu l-ai fi văzut niciodată pe bătrânu' să ne spele 
rufele mie şi lui Billy după ce am trecut de adolescenţă. 

Eram destul de sigură că bunicul Johnson nu se 
apropiase de o maşină de spălat rufe în viaţa lui, nevastă- 
sa fiind genul acela de femeie căreia îi făcea cu adevărat 
plăcere să se ocupe de treburile casnice şi alunga orice 
intrus din bucătăria ei. 

— Am muncit câte douăsprezece ore pe zi ani la rând. 
Când eram de vârsta ta, aveam un apartament în Soho şi 
portofelul plin cu bani. 

Am făcut un schimb de priviri amuzate cu mama. 
Niciuna dintre noi n-a subliniat că bunicul a fost cel care i- 
a aranjat tatălui meu să lucreze ca ucenic în service-ul 
auto al unui prieten, iar bunica era cea care trimitea 
pachete cu mâncare cu şoferii de la firmă. Ca să nu mai zic 
de faptul că în 1983 puteai să-ţi cumperi un apartament în 


< 118 + 


Londra cu cincizeci de mii. Am schimbat subiectul înainte 
să pretindă că a fost coşar în anii de şcoală. 

N-am fost niciodată o persoană studioasă, dar am 
moştenit etica muncii de la părinţii mei. li admiram pe 
amândoi pentru orele pe care le petreceau ca să 
transforme afacerea familiei într-una de succes şi m-am 
străduit din răsputeri să mă comport la fel ca ei. 

— Găseşte-ţi o slujbă care ţi-e dragă, îi plăcea tatălui 
meu să spună, şi n-o să munceşti nici măcar o zi în viaţa ta. 

Problema era că nu ştiam ce vreau să fac. Am intrat la 
Warwick să studiez sociologia, am avut nişte rezultate 
mediocre şi am ieşit de-acolo fără să am o idee mai clară. 
Primul meu pas în carieră a fost unul accidental. M-am 
angajat la Salvaţi Copiii, m-am înarmat cu o geacă roşie şi 
cu un clipboard şi am luat străzile la picior, bătând din 
uşă-n uşă. Unii oameni erau amabili, alţii mai puţin, dar 
curând mi-am dat seama că moştenisem totuşi ceva din 
şarmul părinţilor mei. Am recrutat în acea primă lună mai 
mulţi donatori periodici decât restul echipei la un loc. O 
promovare temporară pe poziţia de supervizor regional s-a 
încheiat când un post la nivel naţional a devenit disponibil 
şi m-am trezit la un birou care era la o distanţă 
astronomică de sălile de examinare în care o adolescentă 
cu dislexie nediagnosticată nu avea să conteze vreodată. 

— Aşchia nu sare departe de trunchi, spunea tata. 

Am lucrat îndeaproape cu echipa de strângere de 
fonduri, am venit cu idei noi pentru a creşte gradul de 
conştientizare şi am avut grijă de echipa mea de trei sute 
de oameni care umblau din uşă-n uşă peste tot în ţară. I- 
am apărat aprig împotriva plângerilor de hărţuire venite 
de la clasa de mijloc şi am lăudat fiecare membru al 
echipei în parte pentru contribuţia adusă la bunăstarea 
copiilor din lumea întreagă. Îmi plăcea la nebunie slujba pe 
care mi-o găsisem. Dar nu era bine plătită. Singura opţiune 
a fost să mă mut înapoi acasă. 

În plus, oricât de nasol ar suna, îmi plăcea să stau cu ai 
mei. Nu pentru serviciile de curăţenie şi mâncarea gătită 
sau pentru celebra pivniţă cu vinuri a tatălui meu, ci 


< 119 + 


pentru că îmi plăcea cu adevărat compania părinţilor mei. 
Mă făceau să râd. Erau interesanţi şi interesaţi. Stăteam la 
palavre până noaptea târziu despre planuri de viitor, 
politică, oameni. Ne împărtăşeam problemele. Nu aveam 
secrete. Sau cel puţin aşa pretindeau ei. 

Mă gândesc la sticla de votcă de sub biroul lor; la 
celelalte secrete de prin casă. La masa din bucătărie plină 
cu sticle de vin goale, dar pe care o găseam apoi 
întotdeauna lună când mă trezeam dimineaţa. 

Spre sfârşitul primului meu semestru la Warwick, am 
petrecut un weekend cu Sam, o prietenă din cămin, acasă 
la părinţii ei. Mi s-a părut ciudat că nu aveam vin la cină, 
ca şi cum puseseră masa fără cuțite şi furculiţe. Câteva 
săptămâni mai târziu, am întrebat-o pe Sam dacă pe 
părinţii ei îi deranja că ea bea. 

— De ce i-ar deranja? 

— Nu sunt abstinenţi? 

Sam a început să râdă. 

— Abstinenţi? Ar trebui s-o vezi pe mama cu sticla de 
sherry de Crăciun. 

Imi ardeau obrajii. 

— Am crezut că... dar n-au băut nimic când am venit la 
voi în vizită. 

Sam a ridicat din umeri. 

— N-aş putea spune c-am observat. Câteodată beau, 
câteodată nu. Ca majoritatea oamenilor, presupun. 

— Da, cred că ai dreptate. 

Majoritatea oamenilor nu beau în fiecare seară. Nu-şi 
pregătesc un gin & tonic când vin acasă de la serviciu, 
spunând că „undeva trebuie să fie ora şase, nu?”. 

Majoritatea oamenilor. 

— Eşti gata? 

Mark se urcă în maşină şi-şi pune centura de siguranţă. 
Se uită la mine în oglinda retrovizoare, apoi se întoarce să 
mă vadă mai bine. Işi drege glasul, un gest subconştient pe 
care îl recunosc de la primele noastre întâlniri. E ca un 
semn de punctuație. Un punct între ceea ce s-a spus şi 
ceea ce urmează să spună. Un fel de a zice: „Acum ascultă- 


e 120 œ» 


mă: e ceva important”. 

— După ce mergem la poliţie... ezită el. 

— Da? 

— Putem face o programare pentru tine, să începi să 
vezi pe cineva. 

Ridic o sprânceană. Să vezi pe cineva. Eufemismul clasei 
mijlocii pentru du-te la psiholog - ai luat-o razna. 

— Nu am nevoie să văd alt psiholog. 

— Aniversările pot avea efecte ciudate. 

— De-a dreptul hilare, glumesc eu, dar Mark nu 
zâmbeşte. Se întoarce şi porneşte maşina. 

— Măcar gândeşte-te la asta. 

Nu am la ce să mă gândesc. Am nevoie de poliţie, nu de 
psiholog. 

Dar când ieşim de pe alee, trag adânc aer în piept şi mă 
aplec lângă Ella, să pun o mână pe geam. Poată că am 
nevoie de un psiholog. Pentru o clipă, femeia aceea care 
trece... Nu e mama, desigur, dar sunt şocată de 
intensitatea dezamăgirii mele, de simplul fapt că o parte 
din mine a crezut că ar putea fi. leri, de aniversarea morţii 
ei, i-am simţit prezenţa cu atâta forţă, că astăzi invoc 
spirite acolo unde nu au existat niciodată. 

Şi totuşi, am o senzaţie foarte ciudată... 

Cine spune că fantomele nu există? 

Doctorii? Psihiatrii? 

Mark? 

Poate că e posibil să invoci morţii. Sau poate că se întorc 
după cum vor ei. Poate - doar poate - mama mea are un 
mesaj pentru mine. 

Nu-i spun nimic din toate astea lui Mark. Dar mă uit pe 
geam în timp ce mergem spre secţia de poliţie, 
îndemnându-mă să văd fantome, să văd vreun semn. 

Dacă mama încearcă să-mi spună ce s-a întâmplat cu 
adevărat în ziua în care a murit, o ascult. 


e 121 œ» 


Capitolul 17 


Sunt aici de prea mult timp. Cu cât stau mai mult, cu 
atât cresc şansele ca cineva să mă vadă. 

Dar trebuie să fac asta acum - s-ar putea să fie singura 
mea şansă. 

Mark fixează bebeluşul în partea din spate a maşinii, iar 
Anna se aşază în scaunul de lângă. Mark închide portiera. 
Rămâne câteva secunde cu palmele lipite pe acoperişul 
maşinii. Din poziţia aceasta, Anna nu-l poate vedea, dar eu 
zăresc anxietatea de pe faţa lui. E îngrijorat pentru Anna? 
Pentru bebeluş? Sau din altă cauză? 

Se duce din nou pe lângă casă, unde Robert trage de 
timp, prefăcându-se că mută nişte ghivece de colo-colo. 
Simt cum în mine creşte panica, chiar dacă Mark nu mă 
poate atinge, nici măcar nu mă poate vedea. Cei doi 
bărbaţi vorbesc pe un ton scăzut prin gard şi mă întreb 
dacă Anna poate auzi aceleaşi frânturi ca mine. 

„... încă mai suferă... foarte dificil... o urmă de depresie 
postnatală...” 

Aştept. 

Mark şi Anna pleacă. Robert îşi lasă baltă ghivecele cu 
plante şi se intoarce în casă. 

Și apoi vine momentul. 

O fracțiune de secundă mai târziu, trec prin uşa încuiată 
şi intru în hol. Sunt brusc copleşită de senzații, asaltată de 
amintiri care nu m-aş fi gândit niciodată c-or să dăinuie. 

Eu,  vopsind  lambriurile, aplecată greoi deasupra 
pântecului meu în creştere. Adunând pilote de pat la 
capătul scărilor, pentru ca o Anna cât un dopuşor să 
alunece pe balustradă ca pe tobogan, cu tine ocrotind-o cu 
braţele, iar eu cu mâinile la ochi, să nu văd. 

Jucându-ne de-a familia fericită. Ascunzând ce simţeam 
cu-adevărat. 

Cât de uşor se schimbă viaţa. Cât de uşor se 
dezintegrează fericirea. 

Băutura. Scandalul. Certurile. 


e 122 œ» 


Am ascuns totul de Anna. Măcar atât puteam face 
pentru ea. 

Mă îmbărbătez. A trecut vremea pentru melancolie; e 
prea târziu acum să mai trăim în trecut. 

Mă mişc repede şi silențios prin casă, uşoară ca o pană. 
Nu las dezordine, nici amprente. Fără urme. Vreau să văd 
hârtiile pe care Anna le-a pus deoparte. Agenda mea. 
Fotografiile care spun o poveste doar atunci când ştii cum 
se termină. Caut cheia care va spune tuturor de ce a 
trebuit să mor. 

Nu găsesc nimic. 

In birou, caut cu eficienţă prin sertare. Ignor înțepătura 
nostalgiei care mă împunge tot mai adânc cu fiecare 
mărunțiş şi carneţel pe care pun mâna. Nu poți să iei nimic 
cu tine, aşa se spune. Imi amintesc un vechi proiect pentru 
şcoală al Annei, despre „bunurile pentru mormânt” alese 
de egiptenii antici, menite să facă mai uşoară trecerea 
celor morți în viaţa de dincolo. Anna şi-a petrecut 
săptămâni întregi pictând un sarcofag, înconjurat de 
imagini desenate cu atenţie ale celor mai preţioase obiecte 
pe care le poseda ea. IPodul ei. Chipsuri cu sare şi oțet - 
şase pungi. Portrete pe care ni le desenase mie şi ţie. O 
eşarfă preferată, în caz că i se făcea frig. Zâmbesc când 
îmi amintesc de asta şi mă gândesc la ce aş fi luat eu, dacă 
ar fi fost posibil; ce ar fi făcut mai suportabilă trecerea 
mea în viaţa de apoi. . 

Nu e nicio cheie. În niciuna dintre gențile împrăştiate 
peste tot la parter, nici în sertarul comodei de pe hol, unde 
se adună tot ceea ce nu are un loc bine stabilit. 

Ce-o fi făcut Anna cu ea? 


e 123 


Capitolul 18 


Murray 


— Am găsit agenda de anul trecut a mamei. 

Anna îi înmână un caiet gros format A4. 

— M-am gândit c-o să fie de folos ca să-i punem 
mişcările cap la cap. 

Stăteau în chicineta din spatele pupitrului de la recepţia 
secţiei de poliţie Lower Meads, unde vorbise Murray prima 
dată cu Anna Johnson. Partenerul Annei, Mark, era cu ea, 
şi împreună au raportat una dintre cele mai ciudate 
întâmplări pe care a trebuit s-o investigheze vreodată 
Murray. 

Mark Hemmings avea părul brunet şi des şi ochelari pe 
care acum îi purta ridicaţi pe frunte. Stătea cu spatele 
rezemat în scaun, cu o gleznă sprijinită pe genunchiul 
celuilalt picior. Braţul drept se odihnea pe spătarul 
scaunului pe care stătea Anna. 

Anna Johnson ocupa jumătate din spaţiul partenerului ei. 
Stătea pe marginea scaunului ei, aplecată în faţă şi cu 
picioarele încrucişate, cu mâinile împreunate, de parcă ar 
fi fost la biserică. 

Între paginile agendei erau tot felul de pliante şi cărţi de 
vizită, iar când Murray deschise coperta din faţă, de acolo 
căzu o fotografie. 

Anna se întinse s-o ia. 

— Scuze. Am pus-o acolo ca să nu se boţească. Aveam de 
gând s-o înrămez. 

— Mama ta? 

— Cea în rochie galbenă. lar aceasta este prietena ei, 
Alicia. A murit în urma unei crize de astm, când avea 33 de 
ani. Fiica ei, Laura, este fina mamei mele. 

Murray îşi aminti notiţa din carnetul agentului de 
serviciu. Laura Barnes. Fină. Femeile - nişte fetiţe, de fapt 
- din fotografie râdeau în faţa unui pub, cu braţele 
înlănţuite de parcă erau una extensia celeilalte. În fundalul 


e 124 œ» 


imaginii se zărea o masă la care erau bărbaţi tineri, dintre 
care unul se uita cu admiraţie la Alicia şi la Caroline. 
Murray mai văzu şi desenul cu o căruţă cu cai pe semnul 
care atârna de clădirea în faţa căreia se aflau. 

— Ciudat loc pentru o vacanţă - atât de departe de mare 
pe cât se putea -, dar mama spunea că s-au distrat de 
minune. 

— Frumoasă fotografie. Nu i-ai cunoscut pe părinţii 
Annei, nu-i aşa, domnule Hemmings? 

— Din păcate, nu. Au murit înainte să ne cunoaştem. De 
fapt, tocmai din cauza asta ne-am şi cunoscut. 

Instinctiv, atât Mark, cât şi Anna se uitară la fiica lor, 
care, presupuse Murray, n-ar fi existat fără ca tragedia să 
lovească familia Annei. 

— O să vorbesc cu un criminalist despre iepure, dar fără 
să-l examinăm... 

— Îmi pare rău. Nu ne-am gândit, spuse Anna 
aruncându-i o privire partenerului ei. 

— Data viitoare îl las acolo, vrei? spuse Mark. 

Vorbise pe un ton blând, dar se subînţelegea cumva din 
tonul lui că mai avuseseră conversaţia asta cel puţin o 
dată. 

— O să las muştele să-şi facă de cap cu el. 

— Acum nu mai avem ce să facem. Am dat cartolina 
criminaliştilor. O s-o verifice să vadă dacă găsesc 
amprente sau urme de ADN şi vor încerca să mărească 
ştampila poştală, ca să ne facem o idee mai clară de unde a 
venit. Şi o să mă uit şi prin agenda asta, mulţumesc. 

Murray îi dădu Annei fotografia înapoi, dar ea nu şi-o 
puse în geantă. O ţinu cu ambele mâini, uitându-se fix la 
imagine, de parcă ar fi putut s-o trezească la viaţă. 

— Mi se tot pare c-o văd. 

Ridică privirea. Mark îşi mută braţul de pe spătarul 
scaunului pe umerii ei. Strângea din buze în timp ce Anna 
încerca să explice. 

— Adică... nu că o văd pe ea. Dar o simt. Cred... cred că 
încearcă să-mi spună ceva. Sună nebuneşte? 

Mark răspunse încet, deopotrivă pentru Murray şi 


< 125» 


pentru Anna. 

— E ceva foarte obişnuit pentru oamenii aflaţi în 
suferinţă să-şi imagineze că văd persoanele iubite. E o 
manifestare a emoţiilor; îţi doreşti atât de mult să-i vezi că 
ai impresia... 

— Dar dacă nu-mi imaginez? 

Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Murray se simţea de 
parcă era cumva în plus şi se gândi dacă n-ar fi fost mai 
bine să inventeze un motiv ca să-i lase pe cei doi singuri. 
Înainte să apuce să se mişte, Anna se întoarse spre el. 

— Dumneata ce crezi? Crezi în fantome? In viaţa de 
apoi? 

Prin natura lor, poliţiştii erau o specie cinică. De-a 
lungul anilor cât fusese în serviciu, Murray îşi păstrase 
pentru el ideile despre fantome, evitând ironiile pe care le- 
ar fi generat. Chiar şi acum, nu-şi dezvăluia gândurile. 
Credinţa cuiva sau scepticismul în legătură cu 
supranaturalul erau chestiuni personale - la fel ca religia 
şi simpatiile politice -, nu subiect de dezbatere într-o 
anexă a unei secţii de poliţie. 

— Sunt deschis la astfel de lucruri. 

Shakespeare spusese că sunt mai multe lucruri în ceruri 
şi pe pământ decât şi-ar fi putut imagina cineva, dar asta 
nu făcea sarcina lui Murray mai uşoară. Nu putea să 
meargă la DIC cu un raport cum că Anna Johnson era 
bântuită de fantoma unei rude moarte. Se aplecă în faţă. 

— Ai vreo idee cam ce ar putea încerca să-ţi spună? 

Murray ignoră atitudinea critică aproape tangibilă pe 
care o simţea din partea lui Mark Hemmings. 

— Îmi pare rău. E doar 0... senzaţie. 

Era nevoie de mai mult de o senzaţie ca să-i convingă pe 
cei de la Departamentul de Investigaţii Criminale că Tom 
şi Caroline Johnson fuseseră omorâţi. 

Nisha Kaur era criminalist încă de pe vremea când erau 
numiţi „ofiţeri însărcinaţi cu analiza locului faptei”. 

— Aceeaşi Mărie cu altă pălărie, spunea ea veselă. Mai 
aşteaptă doar zece ani şi o altă minte luminată de la 


<e 126 » 


etajele superioare o să ne boteze din nou la fel. 

Nu că ea avea să mai fie acolo peste zece ani. Era nouă 
pe post când Murray era şi el un tânăr detectiv, Nisha 
alăturându-se poliţiei cu o specializare în fotografie, un 
stomac tare şi capacitatea de invidiat de a se înţelege bine 
cu toată lumea. Treizeci de ani mai târziu, era criminalist- 
şef, responsabilă pentru întreaga echipă şi numărând cât i- 
a mai rămas până la pensie. 

— Fotografii cu animale de companie, a răspuns ea când 
Murray o întrebase despre planurile de viitor şi a râs când 
i-a văzut figura surprinsă. Uniforma arată mai bine, e mai 
puţin sânge şi, în plus, ai încercat vreodată să fii deprimat 
cu o pisicuţă lângă tine? Pot să-mi aleg clienţii - nu mai am 
parte de nenorociţi - şi-mi aranjez programul cum vreau 
eu. Totul foarte discret. Mai mult un hobby decât o slujbă. 

Stăteau în cafeneaua închisă, unde un triptic de maşini 
automate serveau lucrătorii de weekend. 

— Pare un plan bun. 

Personal, Murray se îndoia că Nish era în stare să facă 
ceva, orice, discret. In cel mult optsprezece luni după 
pensionare, avea să lucreze din greu iarăşi. 

— Ce faci de Crăciun? 

— Sunt de serviciu. Tu? 

— Nimic deosebit. Va fi unul destul de liniştit. Ştii, tu. 

— Sarah e...? întrebă Nish, fără să facă gestul cu 
aplecatul capului. 

— La Highfield. A fost dorinţa ei, de data asta. E bine. 

Cuvintele îi păreau nesincere chiar şi lui Murray. Te-ai fi 
gândit că avea să ia mai uşor internările lui Sarah odată cu 
trecerea timpului, dar ultimele câteva ocazii îl secătuiseră 
mai mult decât înainte. Presupunea că e din cauză că 
îmbătrânea; îi venea mai greu să se adapteze la stres. 

— De ce-ai vrut să ne întâlnim? întrebă Nish, perspicace 
ca de obicei, schimbând subiectul. 

— Cât de mult sânge este într-un iepure? 

Varietatea legată de slujba lui Nish, precum şi vasta ei 
experienţă făceau întrebarea deloc surprinzătoare. 

— Vreo câteva sute de mililitri, dacă o fi şi-atâta. 


e 127 œ» 


Conţinutul unui pahar mic, adăugă ea văzând privirea 
goală a lui Murray. 

— Destul cât să acoperi trei trepte cu el? 

Nish se scărpina în bărbie. 

— Va trebui să-mi dai mai multe amănunte ca să-ţi pot 
spune. 

La început, Murray nu pomeni de sinucideri. Îi povesti 
descrierea făcută de Anna şi de Mark şi faptul că Anna era 
convinsă că iepurele nu fusese adus acolo de un alt animal. 

— Aş spune că s-ar putea să aibă dreptate. 

Murray se aplecă în faţă nerăbdător, iar Nish ridică un 
deget de avertizare. 

— Asta e complet neoficial şi pe de-a-ntregul ipotetic, 
da? Fără fotografii şi fără să văd locul faptei, e imposibil să 
emit o concluzie profesionistă. 

— Dar? 

— Sângele - în cantitatea despre care vorbim - nu curge 
dintr-un iepure întins. Se prelinge. Se coagulează. Aşadar, 
chiar dacă o sută cincizeci de mililitri vărsaţi pe podea pot 
face multă mizerie - ai vărsat vreodată un pahar de vin? - 
aceeaşi cantitate care se scurge dintr-un iepure se va 
închega cu mult înainte să picure pe treapta de dedesubt. 
Cea mai mare parte ar rămâne în blană. 

— Corect. Aşadar, cineva a turnat sânge în mod 
intenţionat pe celelalte trepte, pentru a face scena mai 
impresionantă? 

— Aşa se pare. Întrebarea importantă este de ce? spuse 
Nish cu ochii la Murray şi capul aplecat uşor într-o parte. 
Aici s-au petrecut mai multe, e ceva ce nu-mi spui. 

Nu era o întrebare. 

— Anul trecut au avut loc două sinucideri la Beachy 
Head. Tom şi Caroline Johnson - cei doi deţineau 
showroomul de pe Main Street. 

Nish îşi pocni degetele. 

— A lăsat un Audi negru în parcare? Cu rucsacul plin de 
pietre, nu? 

— Eşti bună. Ăsta a fost Tom Johnson. Soţia lui, 
Caroline, a murit şapte luni mai târziu - exact cu un an în 


< 128 » 


urmă. Acelaşi loc, metodă identică. Anna Johnson este fiica 
lor. 

Murray îi întinse lui Nish o pungă de plastic pentru 
colectare de probe în care se afla cartolina anonimă, 
împreună cu o fotografie a bucăţilor lipite la un loc. 

— Sinucidere? citi Nish cu voce tare. Mai gândeşte-te. 
Foarte dramatic, spuse ea privind la Murray. Sugestia fiind 
că a fost ucisă? 

— În mod cert aşa o interpretează Anna Johnson. Azi 
dimineaţă a deschis uşa şi a găsit iepurele întins pe treapta 
de sus a casei. 

— Mai tare decât rahatul de câine băgat prin fanta 
pentru scrisori. 

— Ce crezi? 

— Pe lângă faptul că e o risipă de posibilă plăcintă cu 
iepure? Cred că e ceva putred aici. Cei de la DIC ce zic? 

— Nu mare lucru. 

Nish îl cunoştea pe Murray de multă vreme. 

— Of, Murray... 

— Fac munca de cercetare, atâta tot. Ştii cum sunt 
detectivii de la DIC astăzi. Băgaţi până peste cap. O să 
împachetez cazul frumos pentru inspector de îndată ce 
apare ceva concret de anchetat. Amprente, de exemplu. 

li zâmbi victorios lui Nish şi împinse spre ea punga cu 
probe. 

Nish o împinse înapoi. 

— Nu fără un cod pentru buget, mă tem. 

— N-ai putea s-o ataşezi la cazul original? 

— Ştii că nu am voie să fac asta. 

— Şi-a pierdut ambii părinţi, Nish. E proaspătă mămică, 
încercând cu disperare să ţină lucrurile sub control fără 
mama ei lângă ea s-o sprijine. 

— Te-ai înmuiat cu bătrâneţea. 

— Spre deosebire de tine, care eşti tare ca piatra, 
desigur. Ce ziceai de pisicuţele alea? 

Impinse punga cu probe din nou pe masă. 

De data asta, femeia o luă. 


< 129 + 


Capitolul 19 


Balansoarul a fost cadou de nuntă de la părinţii mei. Are 
spătarul înalt şi braţe fine şi curbate, amplasate la 
înălțimea perfectă pentru momentele somnoroase de 
alăptat din timpul nopții. A venit cu o fundă roşie, două 
perne moi şi un bileţel pe care scria „pentru camera 
copiilor”. 

Am petrecut ore întregi în scaunul acesta. Tu nu te-ai 
trezit niciodată - pe vremea aceea bărbaţii nu făceau aşa 
ceva - şi mi-era teamă să aprind lumina, ca să nu o ţină pe 
Anna trează, aşa că mă legănam înainte  şi-napoi, 
îndemnând-o să adoarmă. 

Când Anna s-a mutat din camera copiilor, am adus 
balansoarul la parter, unde îşi împărțea timpul între 
bucătărie şi camera de zi. Dar acum s-a întors acolo, în 
camera Annei. 

În camera nepoatei noastre. 

Încăperea este spațioasă. Extravagantă pentru un 
bebeluş, mai ales pentru unul care deocamdată doarme în 
camera părinţilor, dacă e să mă iau după coşuleţul de 
răchită de lângă partea de pat a Annei. Deasupra pătuțului 
alb este o ghirlandă alb cu roz, cu numele Ella scris cu 
verde-pal. 

Lângă pătuţ este o comodă cu sertare, iar pe peretele 
opus, un dulap din acelaşi set şi o măsuţă de înfăşat cu 
coşuleţe căptuşite cu pânză în pătrăţele, pline cu scutece 
şi pudră de talc. 

Vreau doar să arunc un ochi - mă îndoiesc că ar putea fi 
acolo cheia -, dar picioarele mă poartă de-a lungul 
covorului moale şi gri, către balansoar. Balansoarul meu. 

Înainte şi-napoi. Înainte şi-napoi. În lumina difuză. Şi 
aceeaşi privelişte spre acoperişuri cum era şi cu douăzeci 
şi şase de ani în urmă. Cu Anna în braţele mele. 

La vremea aceea îi spuneau tristeţea naşterii. Era mai 
mult de-atât. Eram copleşită. Speriată. Aş fi vrut s-o sun pe 
Alicia - singura dintre prietenele mele care m-ar fi înţeles - 


< 130 - 


dar nu mă simțeam în stare să pun mâna pe telefon. Eu 
aveam tot ceea ce ei îi lipsea: un soţ, o casă mare, bani. Ce 
drept aveam să mă plâng? 

Am stat prea mult aici. Trebuie să merg mai departe. 
Trebuie să ies. 

La parter mă uit în bucătărie, unde aranjez din reflex 
prosoapele atârnate de maşina de gătit. Pe masă este un 
teanc de reviste şi un vraf de corespondenţă abandonat în 
coşul de fructe gol de pe blatul de bucătărie. Nu găsesc 
cheia pe care o caut. Se aude zgomot de lăbuţe care zgârie 
la uşa de la debara. 

Rita. 

Mi se opreşte respirația şi, chiar dacă nu fac niciun 
zgomot, o aud cum schiaună. Simte că sunt aici. 

Mă opresc, cu degetele odihnindu-se uşor pe mânerul 
uşii. Cu siguranţă faptul că te-a văzut un câine nu e totuna 
cu a fi văzut de un om, nu? Rita schelălăie iar. Ştie că sunt 
aici - să plec acum ar fi o cruzime din partea mea. 

Un salut scurt şi apoi mă duc. Ce e rău în asta? Nu poate 
să spună nimănui c-a văzut o stafie. 

Abia întredeschid uşa un centimetru, când se dă la o 
parte forţat, împinsă de un ghemotoc de blană care se 
mişcă aşa de repede, că se împiedică şi se rostogoleşte pe 
gresie înainte să stea din nou pe patru picioare. 

Rita! 

Sare în spate, cu părul de pe ceafă şi coada ridicate, de 
parcă nu ar şti ce ar trebui să simtă. Latră o dată. De două 
ori. Sare înainte şi-napoi. Îmi amintesc cum mârâia la 
umbre în tufişuri în timpul plimbărilor noastre nocturne şi 
mă întreb ce vedea atunci când eu spuneam că nu-i nimic. 

Mă las în genunchi şi întind o mână. Îmi ştie mirosul, dar 
înfăţişarea mea o descumpăneşte. 

— Hai, fetițo, hai, Rita! 

Scâncetul din glas mă ia prin surprindere. Rita ridică 
urechile în semn de recunoaştere, iar părul de pe spate, 
până acum sculat, se netezeşte la loc. Dă din coadă şi din 
fund în acelaşi timp. Și schelălăie din nou. 

— Da, eu sunt, Rita. Bravo, fetițo! Hai încoace! 


e 131 œ» 


Nu trebuie s-o chem de două ori. Satisfăcută de faptul 
că, în ciuda primei impresii, stăpâna ei chiar este în 
bucătărie, se aruncă spre mine, lingându-mă cu entuziasm 
pe faţă şi lăsându-se pe mine atât de tare, că trebuie să mă 
sprijin într-o mână ca să-mi recapăt echilibrul. 

Stau jos cu ea, uitând să mai caut în timp ce-mi îngrop 
faţa în blana ei. Simt şiroiul de lacrimi şi înghit cu putere 
şi refuz să le las să se prelingă. Când Rita a venit din 
Cipru, stătuse deja într-un adăpost comunitar opt luni. Era 
afectuoasă şi blândă, dar suferea atât de tare de anxietate 
de separare, că era greu şi să putem pleca din cameră. 
Prima oară când am ieşit în oraş, a urlat atât de tare, că 
încă o mai puteam auzi din capătul străzii şi a trebuit să 
mă întorc acasă şi să te las să te duci singur. 

In timp, Rita a înțeles că nu aveam s-o abandonăm. Că 
dacă plecam de-acasă, ne întorceam cu ceva bunătăţi 
pentru că fusese o fetiță atât de curajoasă. Incă ne mai 
întâmpina la întoarcere cu entuziasm şi uşurare, dar 
urletele au încetat şi s-a transformat într-un câine fericit şi 
calm. 

Sentimentul de vinovăţie mă cuprinde în timp ce-mi 
imaginez cum trebuie să se fi simţit în ziua în care nu m- 
am mai întors acasă. Oare a aşteptat lângă uşa de la 
intrare? Alergând de colo-colo pe hol aşteptând să mă 
vadă? Oare Anna o fi mângâiat-o? Asigurând-o că aveam să 
mă întorc curând? Intrebându-se ea însăşi în tot răstimpul 
acesta ce s-o fi întâmplat. La fel de îngrijorată ca Rita. Sau 
Chiar mai mult. 

Dintr-odată, Rita se ridică, cu botul în aer şi urechile 
alerte. IÎnţepenesc. A auzit ceva. O secundă mai târziu, fără 
dubii, aud şi eu acelaşi lucru. Zgomot pe pietriș. Voci. 

O cheie în broasca de la uşă. 


e 132 + 


Capitolul 20 


Anna 


Mark insistă să intre cu noi în casă în loc să ne lase 
lângă bordură. 

— Deci, chiar eşti îngrijorat? spun, în timp ce el cară în 
casă scaunul de maşină cu Ella în el. Acum că ştii că n-a 
fost o vulpe cea care a lăsat iepurele. 

Pe hol e răcoare şi deschid termostatul până când aud 
căldura care porneşte. 

— De fapt, a spus că nici ei nu pot fi siguri dacă aşa s-a 
întâmplat. 

— Fără fotografii, vrei să spui? 

— Fără dovezi. 

Îmi aruncă o privire care mă face să-mi înghit o 
eventuală replică. Ciondăneala nu ne-ajută cu nimic. 

— Dar da, sunt îngrijorat, spune el pe un ton serios. 

Infantil, mă simt răzbunată, dar Mark n-a terminat. 

— Îmi fac griji pentru tine, spune şi închide uşa. Ce ai 
spus la poliţie... despre sentimentul că mama ta e 
prezentă... nu-şi încheie fraza, şi nici eu nu-l ajut. E o parte 
perfect normală a suferinţei, dar poate fi şi un semn că nu 
te-ai adaptat la situaţie. Şi mai sunt şi Ella, şi toţi hormonii 
implicaţi atunci când devii mamă... 

Aştept câteva secunde. 

— Crezi c-am luat-o razna. 

— Nu, nu cred asta. 

— Dar dacă îmi place sentimentul ăsta că mama e încă 
aici? 

Mark dă din cap gânditor şi-şi trece un deget peste 
buze, în timp ce cu degetul mare se ţine de bărbie. Figura 
lui când ascultă ceva. Mă face să mă simt ca un pacient, nu 
ca partenera lui. Un studiu de caz, nu mama copilului său. 

— Dar dacă eu vreau să văd fantome? Scuze - dar dacă 
eu vreau să am experienţe halucinatorii posttraumă? 

Corecţia este sarcastică şi văd în ochii lui că se 


e 133 + 


consideră jignit, dar am trecut de punctul în care mă mai 
pot calma. 

— Ne vedem mai târziu. 

Nu mă sărută de rămas-bun şi nici nu-l condamn. 
Închide uşa şi aud zăngănitul cheilor sale când încuie de 
două ori. Mă întreb în treacăt dacă crede că ţine pericolul 
în afară sau îl închide înăuntru. 

— Mama ta e o idioată, îi spun Ellei. 

Fetiţa clipeşte la mine. De ce a trebuit să fiu aşa 
nesuferită? Mark este îngrijorat, atâta tot. Personal şi 
profesional. Nu tocmai compasiunea lui m-a atras la el? 
Acum văd aceeaşi trăsătură ca pe un defect. 

Tremur. Mă aplec să pun mâna pe calorifer. Se 
încălzeşte, dar e încă destul de frig aici. Râd din toată 
inima - acum ies la suprafaţă toate clişeele legate de 
fantome -, dar neconvingător, chiar şi faţă de mine, căci 
nu numai temperatura mă face să simt că mai e cineva în 
încăpere. 

Simt parfumul mamei. 

Addict, de la Dior. Vanilie şi iasomie. Atât de discret, că 
aş zice că-mi închipui. Chiar îmi închipui. Pentru că, chiar 
şi când stau la capătul treptelor, cu ochii închişi, îmi dau 
seama că nu pot să-l simt deloc. 

— Hai încoace! 

O desfac pe Ella din scaun. Faptul că-i vorbesc cu voce 
tare îmi domoleşte senzaţia ameţitoare din stomac, de 
parcă o mie de fluturi ar fi prinşi într-o plasă. 

În ciuda maşinii de gătit, şi în bucătărie e foarte frig. Se 
simte un miros de aer rece, proaspăt. Un iz de iasomie pe 
care mă străduiesc să-l ignor. Rita schelălăie din debara. 
Deschid uşa şi dau s-o mângâi, dar mă ignoră şi fuge în 
bucătărie, unde adulmecă cu botul în cercuri pe podea. 
Face ture de colo-colo şi mă face să zâmbesc fără să vreau. 

— Câine prostuţ! îi spun Ellei. Nu-i un câine prostuţ? 

Găsesc o bucată de os şi, fără prea multă tragere de 
inimă, Rita abandonează urmărirea unor iepuri imaginari 
şi îl duce la culcuşul ei de lângă aragaz, unde îl roade 
mulţumită. 


e 134 œ» 


Experienţe halucinatorii posttraumă. Un mod atât de 
clinic de a descrie ceva atât de magic. Atât de inexplicabil. 

— Unii oameni pretind că au avut conversații întregi cu 
persoanele iubite, a spus Mark la poliţie. Adesea aşa ceva 
face parte dintr-un proces de suferinţă necontrolată, 
cunoscut ca suferinţă patologică, dar uneori poate fi un 
simptom pentru ceva mai grav. 

Simptome. Procese. Afecţiuni. 

Denumiri pentru lucruri pe care nu le înţelegem, pentru 
că ne temem de ce ar putea însemna. De ce ne-ar putea 
face. 

Conversaţii întregi... 

Aş da orice să aud din nou vocile părinţilor mei. Am 
câteva filmuleţe cu ei: discursuri de la zile de naştere; 
amintiri de demult din vacanțe de vară; o înregistrare de la 
festivitatea mea de absolvire, frânturi surprinse de-a 
lungul zilei, apoi puse cap la cap. Părinţii mei sunt de 
partea greşită a camerei - o ţin mândri, îndreptată spre 
mine -, dar microfonul a înregistrat fiecare cuvânt pe care 
l-au şoptit stând în primul rând al sălii Butterworth de la 
Warwick Arts Centre. 

— Fetiţa noastră... 

— Nu-mi vine să cred. 

— Uită-te la tipul ăla în blugi - te-ai fi aşteptat să-şi pună 
pe el o pereche de pantaloni ca lumea. 

— Tu vorbeşti - arăţi de parcă ai fi grădinărit în ăia. 

— Ce prostie din partea mea - am crezut că ziua asta 
este dedicată Annei! Dacă aş fi ştiut că e o paradă a modei 
pentru părinţi... 

M-au scos la prânz la Tailors, unde tata a devenit mai 
mândru - şi mai vocal - cu fiecare fel, iar mama îşi ştergea 
lacrimile emoţionată în timp ce împărtăşea altcuiva 
rezultatele mele mediocre. Când am ajuns la desert, eram 
deja disperată s-o şterg de-acolo, dar nu puteam să-i privez 
de acest moment. Eram unicul lor copil. Primul din familia 
Johnson care a mers la universitate. Meritau să 
sărbătorească. 

M-am uitat la filmuleţele astea de atâtea ori, că îl ştiu pe 


e 135» 


fiecare pe de rost, dar nu-i acelaşi lucru. N-ar putea fi 
niciodată acelaşi lucru. 

Închid ochii. Ridic capul. Un impuls mă face să-mi întind 
braţele, cu palmele deschise, gândindu-mă că dacă cineva 
s-ar uita acum la mine prin fereastră, n-aş putea şterge 
vreodată impresia creată. Dar dacă aş putea s-o simt pe 
mama, să-i miros parfumul... 

— Mamă? Tată? 

Vocea mea pare stinsă şi firavă în bucătăria goală. 

— Dacă mă auziţi... 

De afară se aude cum bate vântul, cum foşnesc copacii 
din grădină. Rita schiaună, un geamăt slab şi ascuţit care 
se pierde în neant. 

Când aveam 11 ani, Laura m-a învăţat cum să folosesc o 
tablă Ouija, explicându-mi cum putem invoca morţii cu 
nimic mai mult decât vreo două lumânări aprinse strategic 
şi o tablă pe care am trecut cu grijă literele alfabetului. M- 
a pus să jur că păstrez secretul şi am aşteptat până 
următoarea dată când a stat cu mine într-o seară, ca să 
pregătim totul. 

Laura a redus intensitatea luminilor. A scos un CD din 
geanta ei şi a pus o melodie pe care n-am recunoscut-o, 
cântată de un muzician de modă veche de care nu mai 
auzisem. 

— Eşti gata? 

Cu degetele pe o mică bucată de lemn din centrul 
tăbliţei, am aşteptat. Şi am aşteptat. Am chicotit. Laura 
avea ochii închişi, cu faţa schimonosită de atâta 
concentrare. Eu mă plictiseam. Mă aşteptasem la o seară 
de distracţie cu Laura, speriindu-ne una pe alta cu poveşti 
cu fantome, aşa cum făceam cu prietenele mele când 
dormeam toate în casa uneia dintre noi. 

Am împins bucata de lemn. 

Laura a deschis ochii brusc. M-am prefăcut la fel de 
surprinsă ca ea. 

— Ai simţit asta? 

Am dat hotărâtă din cap. A mijit ochii la mine. 

— Tu ai mişcat-o? Jură-mi că n-ai mişcat-o. 


e 136 » 


— Jur. 

Laura a închis din nou ochii. 

— E cineva aici? 

Încet, am mişcat bucata de lemn. Da. 

Şi apoi mi-am dorit să n-o fi făcut. Pentru că faţa Laurei 
s-a boţit ca o foaie de hârtie şi lacrimi i-au ţâşnit de sub 
pleoape şi i-au rămas prinse de gene. 

— Mama? 

Mi-a venit şi mie să plâng. Nu-i puteam spune Laurei că 
făcusem o glumă, dar nici nu puteam continua un joc pe 
care ea nu-l juca, de fapt. Degetele ei tremurau, dar bucata 
de lemn nu s-a mişcat. A durat o eternitate până şi-a retras 
mâinile. 

— Nu vrei să ne jucăm de-a altceva, mai degrabă? 

— Eşti bine? 

Ezitasem, dar Laura îşi înghiţise deja lacrimile. A stins 
lumânările şi m-a provocat la o partidă de Monopoly. 

Mulţi ani mai târziu, i-am mărturisit. Beam împreună o 
sticlă de vin şi mi-a venit dintr-odată în minte imaginea cu 
noi două aplecate deasupra tăbliţei Ouija, când m-a 
cuprins o nevoie bruscă de a-mi uşura conştiinţa. 

— Ştiu, a spus ea, după ce mi-am luat povara de pe 
suflet. 

— Ştii? 

— Ei bine, am presupus. Nu ştiai deloc să minţi când 
aveai unşpe ani. 

A zâmbit larg şi a ţintit un pumn spre umărul meu, apoi 
mi l-a îndreptat în faţă. 

— Nu-mi spune că te-a frământat în tot timpul ăsta! 

Nu era aşa, dar m-am simţit uşurată să constat că nu 
fusese o apăsare nici pentru ea. 

Acum simt că mă mănâncă pielea, mi se ridică părul pe 
ceafă, fir cu fir. Simt o undă de iasomie în nări. 

Şi apoi... 

Nimic. 

Deschid ochii şi-mi las braţele să cadă, pentru că e 
absurd. Ridicol. Părinţii mei au murit şi nu-i pot invoca din 
bucătărie, cum nu pot nici să-mi întind braţele şi să zbor. 


e 137 œ» 


Nu există niciun mesaj. Nu mă bântuie nimeni. Nu există 
viaţa de apoi. 
Mark are dreptate. Totul e doar în capul meu. 


e 138 œ» 


Capitolul 21 


Murray 


— Bănuiesc că soţul ei nu crede în fantome, spuse 
Sarah. 

Stăteau pe canapeaua din piele neagră din camera 
pentru vizitatori de la Highfield, unde Murray se întâlnise 
cu Sarah în pauza de patruzeci şi cinci de minute destinată 
mesei de seară. 

— Partenerul. Nu, spune că sunt doar nişte experienţe 
halucinatorii posttraumă. 

— Casper va fi extrem de trist. 

Uşa de la camera pentru vizitatori se deschise şi o fată 
tânără intră. Era atât de slabă, încât capul îi părea 
disproporționat, şi un zigzag de eşarfe fine îi acoperea 
braţele de la încheietură până la umeri. Nu-i băgă în 
seamă pe Murray şi pe Sarah, nu făcu altceva decât să ia o 
revistă de pe măsuţa de cafea, apoi ieşi din încăpere. 

— După părerea lui Mark Hemmings, aproximativ 
şaizeci la sută din persoanele aflate în doliu declară că i-au 
văzut pe cei dragi după moartea acestora sau că le-au 
simţit prezenţa într-un fel sau altul. 

— Şi care-i diferenţa dintre aşa ceva şi o fantomă? 
întrebă Sarah în timp ce frunzărea prin agenda lui 
Caroline Johnson. 

Cinaseră devreme la Highfield, cum li se serveşte 
copiilor masa de seară la ora 5, iar acum Sarah stătea cu 
picioarele încrucişate pe canapea, în timp ce Murray îşi 
mânca sendvişurile. 

— Habar n-am. 

— O să te bântui după ce mor. 

— Nu începe. 

— De ce nu? Aş fi zis c-o să te bucuri să mă vezi. 

— Nu m-am referit la asta. Am vrut să zic... Of, las-o 
baltă. 

Nu vorbi despre moarte, voise să spună. Se uită afară pe 


< 139 + 


fereastră. Cerul era senin şi pe el puzderie de stele, iar lui 
Murray îi veni dintr-odată în minte o amintire cu el şi 
Sarah stând întinşi pe iarbă în parc, la prima lor întâlnire, 
arătând constelaţiile pe care le ştiau şi inventând nume 
pentru cele pe care nu le cunoşteau. 

— Ăla e Carul Mare. 

— lar aia e constelația Porc spinos. 

— Eşti un prost! 

— Cine zice ăla este! 

Făcuseră dragoste pe iarba udă, mişcându-se de-acolo 
abia când stomacurile lor le amintiră că nu mâncaseră 
nimic de la prânz. 

— Ai chef de-o plimbare? întrebă Murray acum. O tură în 
jurul clădirii? 

De îndată sclipirea din ochii lui Sarah fu înlocuită de 
anxietate. Îşi duse genunchii la piept, îmbrăţişându-i cu 
putere, strângând cu degetele agenda lui Caroline, de 
parcă i-ar fi fost lipită de mâini. 

Teama aceasta de spaţiul exterior era ceva nou. Nu era 
vorba despre agorafobie - nu potrivit părerii psihologului 
ei -, ci doar de o altă părticică din mozaicul anxietăţii pe 
care îl reprezenta frumoasa, simpatica, extrem de 
complexa soţie a lui Murray. 

— Nicio problemă. 

Bărbatul alungă ideea cu o fluturare a braţului, 
eliminând în acelaşi timp şi orice speranţă că Sarah era 
pregătită să se întoarcă acasă. Paşi mici, îşi spuse el. Era 
vineri. Crăciunul era abia luni. Mai era destul timp s-o 
aducă acasă. 

— Ţi-a sărit ceva în ochi? întrebă el arătând spre 
agendă. 

Incetişor, acum că el nu mai sugera să plece de-acolo, 
muşchii lui Sarah începură să se detensioneze. Deschise 
carnetul, căutând o dată anume. 

— Fiica ei a spus ceva despre o contestaţie la o 
autorizaţie de construcţie? 

— Nu-mi amintesc. 

Sarah îi arătă pagina, cu o lună înaintea morţii lui 


e 140 œ» 


Caroline, pe care fusese notat un număr de înregistrare, 
sub textul contestaţie la autorizaţia de construcție. 

— Oamenii se aprind foarte tare când vine vorba despre 
autorizaţiile de construcţie. 

— Destul cât să omoare pe cineva? 

— Tot felul de ciudaţi pe lume. 

Murray deschise portalul pentru autorizații de 
construcţie pentru zona Eastbourne pe telefonul său mobil 
şi aruncă un ochi la numărul de înregistrare de pe agendă, 
tastându-l cu degetul pe ecran. 

— E o cerere de autorizaţie pentru o extindere. 

Găsi şi numele celui care depusese cererea. 

— Domnul Robert Drake. 

Murray îşi aminti de lista celor care fuseseră prezenţi s- 
o consoleze pe Caroline în ziua morţii soţului ei. 

— E vecin cu Anna Johnson. 

Murray trecu prin rezumatul cererii. 

— A fost respinsă. Deşi se pare că încearcă din nou 
acum, văd că există un apel legat de asta. 

— Vezi? Uite-ţi şi motivul, Poirot! 

— Au fost treizeci şi patru de respingeri. Mai bine verific 
dacă nu cumva toţi cei în cauză au fost eliminaţi. 

Sarah ridică o sprânceană. 

— Sigur, ia în râs teoriile mele... tu pe ce pariezi, 
domnule detectiv? 

Murray nu era genul care să pună pariuri. Erau şi-aşa 
destule variabile în viaţă, fără să mai fie nevoie să cauţi şi 
altele, iar tabloul anchetei din cazul Johnson era departe 
de a fi limpezit. 

Sinucidere? Mai gândeşte-te! 

— Sinuciderea lui Caroline Johnson a fost o copie la 
indigo a morţii soţului ei, spuse el, atât pentru Sarah, cât 
şi pentru sine însuşi. Similitudinile au adăugat greutate 
verdictului dat de medicul legist, nu în ultimul rând pentru 
că detaliile morţii lui Tom Johnson nu au fost dezvăluite 
niciodată presei. 

Ziarul Gazette publicase un necrolog după moartea lui 
Tom. Familia era bine-cunoscută pe plan local, cu afacerea 


e 141 œ 


lăsată moştenire din generaţie în generaţie. Se pomenise 
ceva despre obiectele personale lăsate pe marginea 
stâncii, despre maşina abandonată în parcare, dar nimic 
despre rucsacul pe care Tom îl umpluse cu pietre. Singurii 
care avuseseră acces la acea informaţie fuseseră cei din 
familie şi femeia care asistase la sinuciderea lui Tom: 
Diane Brent-Taylor. 

Murray se gândi la cartolina anonimă care-i fusese 
trimisă Annei, la iepurele trântit pe treptele casei sale. Se 
gândi la cât de convenabilă era o sinucidere produsă în 
momentul punctului maxim al fluxului, care să nu aducă la 
liman cadavre gata să dezvăluie secrete păstrate pe trupul 
neînsufleţit. Atât Tom, cât şi Caroline căutaseră orarul 
mareelor, dar ce importanţă ar mai fi avut pentru oricare 
dintre ei dacă trupurile le-ar fi fost descoperite? Totul 
părea prea bine pus la punct. Prea... regizat. 

Sarah observă figura gânditoare a soţului ei. 

— Ce e? 

— N-am nicio dovadă... 

— Mai întâi instinctul, apoi dovezile. Nu aşa spuneai tu? 

Murray râse. Lucrase după acest principiu cea mai mare 
parte a carierei sale şi până acum nu fusese dezamăgit. 
Era departe de a şti cu siguranţă de ce muriseră Tom şi 
Caroline Johnson, dar toate instinctele sale indicau într-o 
singură direcţie. 

— Crezi că a fost omorâtă, nu-i aşa? 

Încetişor, Murray dădu din cap. 

— Cred că amândoi au fost omorâţi. 

Sarah părea căzută pe gânduri. Se întoarse la agenda lui 
Caroline, frunzărind pliantele şi cărţile de vizită îndesate la 
finalul agendei. Luă una şi o ridică în dreptul ochilor. 

— Credeam c-ai spus că Mark Hemmings nu-i cunoştea 
pe cei doi Johnsoni. 

— Nu-i ştia; cei doi au murit înainte ca el şi Anna să se 
cunoască. 

— Nu şi potrivit ăsteia. 

Murray luă pliantul pe care Sarah îl ridicase. Mark 
Hemmings, licenţiat în Logopedie, licenţiat în Statistică, 


e 142 œ» 


Master în Psihologie, membru acreditat al Colegiului 
Psihoterapeuţilor din Marea Britanie, membru al Asociaţiei 
britanice pentru Psihoterapie şi consiliere în caz de 
traume. Întoarse pliantul invers. Cu acelaşi scris de mână 
pe care îl recunoscuse din nenumăratele liste făcute de 
Caroline Johnson în agenda ei, era trecută o notiţă. 
Miercuri, 16 noiembrie, ora 2:30 p.m. 

Sarah dădu paginile până la data cu pricina din agenda 
lui Caroline, unde aceeaşi întâlnire fusese notată din nou. 
Se uită la Murray. 

— Minte. 


e 143 + 


Capitolul 22 


Anna 


La ora 6 sună soneria. Deschid uşa şi-l găsesc în prag pe 
unchiul Billy, cu o sticlă de vin în mână. Mă uit la el ca şi 
cum n-aş pricepe nimic. 

— N-ai uitat, nu? 

— Sigur că nu! Eram cu gândul în altă parte. Mă bucur 
tare să te văd, spun eu şi-l îmbrăţişez ca să-mi ascund 
minciuna. Îmi pare rău că am plecat aşa, ca din puşcă, ieri. 

Ridică din umeri ca să-mi dea de înţeles că nu e nevoie 
să-mi cer scuze. 

— Te-a luat valul. Nici nu te mai gândi la asta. Ia zi-mi, 
unde-i superba mea nepoată? 

Ne ducem la bucătărie şi i-o dau pe Ella lui Billy, care o 
tine în braţe neîndemânatic, ca şi cum ar cântări un 
dovleac la un concurs agricol. Fetiţa se tot întinde către 
nasul lui, ceea ce-l face să râdă, iar amândoi arată atât de 
drăguţ împreună, că-mi iau telefonul să le fac o fotografie. 
Văd un mesaj de la Mark. 


Întârzii, îmi pare rău. x 

Trimit un răspuns rapid. 

Nicio problemă. Billy a venit la cină. x 
Grozav. 


Las telefonul deoparte şi-i zâmbesc senin lui Billy. 

— Mark o să ajungă şi el curând. Abia aşteaptă să te 
vadă. 

Billy zâmbeşte, dar se vede că nu o face din toată inima. 

— Super! 

Îmi torn un pahar mare de vin. Sarcina şi alăptatul au 
întrerupt obiceiurile legate de băutură încetăţenite de 


e 144 œ 


părinţii mei, dar în seara asta cred că am nevoie de aşa 
ceva. 

Lui tata îi plăcea la nebunie să spună povestea despre 
cum - la vârsta de şase ani, pe când învăţam să spun câte 
ceasul - am fost pusă la încercare de prietenii alor mei, 
veniţi în vizită să bea un pahar. 

— Cât e ora, Anna? 

— E ora de un vin, am ciripit eu. 

Eu nu-mi amintesc de faza asta; nici măcar nu sunt 
sigură dacă nu cumva era una dintre poveştile inventate 
ale tatălui meu, deşi are cumva o aură de adevăr. 

E trecut de şapte când ajunge şi Mark acasă, cerându-şi 
întruna scuze şi aducând cu el un buchet mare de crini 
imperiali Stargazer. 

— Îmi pare rău, spune el când mi-i dă şi ştiu că nu se 
referă la faptul că a întârziat. 

— Şi mie, îi răspund încet. 

— Mă bucur să te văd. 

Mark îi strânge mâna lui Billy cu entuziasm. Zăbovesc 
lângă ei, iar obrajii mă dor de la efortul de a zâmbi larg. 

— Şi eu. Sper că ai grijă de ea. 

— Billy, pot să am şi singură grijă de mine. 

Mark îmi face cu ochiul. Las-o baltă. 

— Mă străduiesc, Billy. Cum merge treaba la serviciu? 

— Mai bine ca niciodată. 

În timp ce Billy o ia înainte spre camera de zi, Mark îmi 
aruncă o privire confuză. Clatin din cap. 

De când a murit tata, profiturile au scăzut, iar Billy se 
chinuie cu compania. Jumătatea din firmă a tatălui meu i-a 
rămas mai întâi moştenire mamei, apoi mi-a revenit mie, 
dar nici măcar n-am început să desluşesc cum stau 
lucrurile acolo. Mi-am spus că perioada concediului de 
maternitate este perfectă ca să mă aşez şi să iau totul la 
verificat - să învăţ cum se desfăşoară activitatea -, dar se 
pare că am subestimat nevoile unui bebeluş. Am noroc şi 
dacă apuc să citesc eticheta unei cutii cu cereale. Cunosc 
doar în mare rezultatele, care nu arată bine deloc. A 

Dar acum nu este momentul să-l contrazic pe Billy. Il las 


e 145» 


pe Mark să se ocupe de băuturi şi mă retrag la bucătărie. 
Când mă întorc, cei doi bărbaţi stau fără să spună nimic. 
Îmi storc creierii să mă gândesc la ceva ce Mark şi Billy ar 
putea avea în comun, în afară de mine. 

— Oh! Povesteşte-i lui Billy despre dansul Elei, îl 
îmboldesc pe Mark, care mă priveşte perplex. Când ai pus 
Guns N' Roses? zic eu şi mă opresc, dar Mark tot 
percutează. Şi noi ne-am întors şi ea dădea din mânuţe şi 
din picioruşe pe ritmul muzicii, ca şi cum ar fi dansat? 

— Ah, da! Corect. Ei bine, cam asta e fost. Părea că 
dansează. 

Billy râde de complezenţă. E îngrozitor. Sunetul soneriei 
vine ca o uşurare. Mark sare în sus, dar eu ajung prima la 
uşă. 

— Aici e ca pe Piccadilly Circus! spun eu veselă. 

N-am fost niciodată atât de uşurată să văd pe cineva 
cum sunt acum, când o văd pe Laura. 

— Am trecut doar să văd ce mai faci, după ziua de ieri, 
spune ea şi mă analizează cu atenţie. Eşti bine? Pari cam 
agitată. 

O trag înăuntru şi apoi în bucătărie, închizând uşa în 
urma noastră. 

— Trebuie să rămâi la cină. 

— Nu pot, am alte planuri. _ 

— Laura, te rog! Trebuie să mă salvezi. Îl iubesc mult pe 
unchiul Billy şi-l iubesc şi pe Mark - evident -, dar încep să 
ajung repejor la concluzia că ei doi nu pot fi simultan în 
acelaşi loc. 

— Doar nu se ceartă din nou? 

— Nu încă, dar e o chestiune de timp. 

Laura râde. 

— O să te coste. 

Ridic într-o mână sticla de vin şi în cealaltă un pahar gol. 

— S-a făcut. 

Desigur, când ne întoarcem în camera de zi, cei doi sunt 
în toiul disputei. 

— Pe vremea mea nu se discuta atât despre sănătatea 
mintală.  Psihoterapeuţi, consilieri psihologici, toată 


e 146 - 


maimuţăreala asta. Trebuia pur şi simplu să faci faţă la 
ceea ce ţi se întâmpla. 

— Probabil că acesta este şi motivul pentru care vedem 
acum o reacţie adversă atât de puternică la adresa acestor 
lucruri. 

— Crezi că piloţii din Al Doilea Război Mondial sunau să 
spună că nu vin la serviciu din cauza stresului? Sau pentru 
că se simțeau deprimaţi? 

— Cred că abia acum începem să înţelegem... 

— Nişte mimoze închipuite. 

Intervin. 

— Uite pe cine-am găsit! 

O prezint pe Laura de parcă tocmai ar fi ieşit din tort. 

— Acum putem vorbi despre o adevărată masă în 
familie. 

— Laura! Stai cu noi de Crăciun, drăguţo? 

— Anul ăsta nu. Mi-am programat un prânz bine stropit 
cu alcool cu nişte prietene. Patru Bridget Jones şi cât de 
mult Prosecco putem duce. 

Se strâmbă, dar ştiu că abia aşteaptă momentul. Se 
aşază pe canapea lângă Billy. 

— Spune-mi despre maşini. A mea e pe moarte şi n-am 
nicio idee cu ce s-o schimb. 

— Am o Skoda de trei ani pe care aş putea să ţi-o dau la 
un preţ bun. 

Laura strâmbă din nas. 

— Nu e tocmai la ce mă gândeam eu. 

— Mai este un MX-5, care arată mai bine pe stradă, dar 
depinde de bugetul tău. Uite ce-ţi propun - încearcă vreo 
câteva să vezi ce dimensiuni îţi convin. la Skoda o zi sau 
două, şi orice altceva îţi mai place, şi vezi cum se conduce 
fiecare. 

Acum, că am reuşit să deviem conversaţia de la valoarea 
ocupaţiei lui Mark, sau mai degrabă lipsa ei, mă întorc în 
bucătărie. 

Vinul netezeşte asperităţile din comentariile pe care le 
fac Mark şi Billy, iar când terminăm de mâncat, pot în 
sfârşit să mă relaxez. 


e 147 œ 


— Văd că vecinul tău solicită din nou o autorizaţie de 
construcţie, spune Billy pe un ton moale, fără să mai 
încerce să-i dea peste nas lui Mark, lucru pentru care le 
sunt recunoscătoare amândurora. 

— A mai făcut ceva schimbări de când a fost refuzat 
prima oară. Acum nu mai e chiar ca la TV, în emisiunea 
Grand Designs. 

— Pe Caroline o îngrijora problema luminii. 

Laura arată spre fereastră, unde felinarul de afară 
luminează terasa şi gardul dintre grădina noastră şi cea a 
lui Robert. 

— O să vă umbrească de tot grădina. Ar trebui să depui 
o contestaţie. 

— N-aş vrea să mă cert cu Robert. 

O fi el enervant, dar a fost foarte amabil când au murit 
mama şi tata şi nu vreau să generez situaţii stânjenitoare. 

— Regulile sunt făcute cu un scop, spune Laura. Nu 
trebuie să fie ceva personal. Completezi pur şi simplu un 
formular şi spui de ce conteşti planurile. 

Mark se încruntă. 

— Poate că ar trebui s-o facem, Anna. O extindere de 
proporţii ar întuneca de tot spaţiul de-aici. Ar putea afecta 
serios valoarea de piaţă. 

— Dar nu vindem, spun eu. 

Nu-mi pasă de planurile de extindere ale vecinului. Când 
Robert a depus prima dată cererea, mama s-a certat cu el 
pe tema asta. Tata murise de numai o lună, iar reacţiile 
mamei în orice situaţie erau - de înţeles - un pic 
exagerate. Când la magazinul din colţ s-a terminat pâinea, 
mama s-a lansat într-o tiradă care a făcut-o pe biata fată 
din spatele tejghelei să tremure. Am luat-o pe mama de- 
acolo şi am băgat-o în pat. Fata de la magazin a fost foarte 
înţelegătoare când m-am întors să-mi cer scuze. Toată 
lumea a fost la fel. Şi Robert. Mama a făcut o obsesie 
pentru planurile lui de extindere. S-a agăţat de chestia 
asta ca şi cum ar fi fost o barcă de salvare, citind despre 
zonele protejate şi clădirile istorice şi adunând declaraţii 
de sprijin din partea altor proprietari de pe stradă. Nici 


< 148 >» 


măcar nu ştiu cât de mult îi păsa cu adevărat de extindere. 
Pentru ea era un alt proiect de care să tragă şi cu dinţii, 
cum a fost şi cazul strângerii de fonduri pentru salvarea 
adăpostului de animale din Cipru sau mitingurile anti- 
Brexit la care a participat. Când mama prelua un proiect, 
se ocupa cu adevărat de el. Mie nu mi-ar fi păsat nici dacă 
Robert ar fi construit un stadion de fotbal în grădina din 
spatele casei sale. Fiecare reacţionează în felul lui când 
suferă. 

— Nu vindem acum, dar în cele din urmă... 

— Niciodată! spun şi-mi împing scaunul în spate cu o 
forţă de care nu ar fi fost nevoie. 

Ar fi urmat o tăcere stânjenitoare dacă nu ar fi intervenit 
Ella, scâncind în leagănul ei, care-şi schimonoseşte 
feţişoara şi lasă să-i scape un pârţ extrem de zgomotos şi 
de urât mirositor. Toată lumea râde, iar momentul dificil 
trece. 

— Cred c-ar trebui s-o ducem la culcare, spune Mark, 
fără să facă vreo mişcare în sensul acesta. 

— Las-o. Nu cred că mai contează prea mult unde dormi 
când ai doar două luni. 

— Deja două luni! spune Billy. 

— Ştiu, trec atât de repede. 

— Ar cam fi timpul să faci o femeie cinstită din Anna, nu- 
i aşa, Mark? 

Incep să strâng farfuriile. 

— Nu că n-am încercat deja. 

— Nu e nicio grabă, unchiule Billy. Avem un copil 
împreună - e genul de legătură mai puternică decât o 
verighetă. 

— Ştiţi ce? spune Billy, cu buzele pătate purpuriu de la 
vinul roşu, cred că o nuntă mare este tocmai ce trebuie 
acum acestei familii, după toate câte s-au întâmplat. 
Plătesc eu pentru asta. 

— Nu vrem banii tăi, Bill. 

Laura îmi vede expresia şi intervine. 

— Mai bine ţi-ai face cont pe Tinder, Billy, dacă eşti atât 
de disperat după o nuntă. O să-ţi fim domnişoare de 


e 149 œ 


onoare, nu-i aşa, Anna? 

Îi arunc o privire recunoscătoare. 

— O idee simpatică, dar nu cred că e o piaţă prea vastă 
pentru un vânzător de maşini supraponderal şi trecut de 
prima tinereţe. 

— Oh, haide, unchiule Billy - ba eşti chiar burlacul 
numai bun de ales. Ai o casă drăguță, o afacere care merge 
bine, toţi dinţii în gură... sunt toţi ai tăi, nu-i aşa? 

Îi las râzând şi încep să pun vasele în maşina de spălat. 

Prima dată când Mark m-a cerut în căsătorie a fost în 
seara în care i-am spus că sunt însărcinată. Am refuzat. Nu 
trebuia să facă asta. 

— Nu e pentru că trebuie, ci pentru că vreau. Vreau să 
fiu cu tine. Tu nu vrei să fii cu mine? 

Am evitat întrebarea. Voiam - sigur că voiam şi eu -, dar 
îmi doream ca el să mă vrea pentru mine, nu de dragul 
copilului nostru. 

M-a mai cerut de nevastă de două ori în timpul sarcinii 
şi apoi încă o dată, după ce s-a născut Ella. Aproape că am 
zis da atunci, învăluită în strălucirea de după naştere, 
îndopată cu medicamente şi sub efectul euforiei de a fi 
creat o viaţă minusculă care îmi dormea în braţe. 

— În curând, i-am promis. 

Ca toate femeile, şi eu mi-am imaginat cum avea să fie 
nunta mea. Identitatea mirelui se schimbase de câteva ori 
de-a lungul anilor - de la Joey Matthews, când aveam şase 
ani în şcoala primară, trecând printr-o serie de iubiţi 
nepotriviţi, la vreo câţiva aproape numai buni -, dar 
anturajul meu a rămas constant. Prieteni. Billy. Laura. 

Mama şi tata. 

Când mă gândesc la căsătoria cu Mark, nu-mi trece 
altceva prin cap decât care sunt persoanele care ar lipsi de 
la un astfel de eveniment. E 

Când Laura şi Billy pleacă, s-a făcut deja târziu. li 
conduc şi le fac cu mâna la plecare, bucuroasă că aerul 
rece îmi limpezeşte un pic mintea ameţită de la vin. Mă 
cuprind cu braţele şi rămân pe trotuar, uitându-mă în 
spate, spre casă. Mă gândesc la sugestia lui Mark - s-o 


<e 150 - 


vindem şi s-o luăm de la zero - şi chiar dacă ştiu că are 
dreptate, gândul de a părăsi Oak View mă doare. 

Arunc o privire la casa de alături. Sunt aprinse luminile 
de la parter şi de la ceea ce cred că este spaţiul dintre 
etaje. Planurile de construcţie pe hârtie roz pe care le-a 
văzut Billy sunt prinse de poartă cu cabluri din plastic, iar 
o notiţă tipărită mărunt explică procesul prin care se poate 
depune o contestaţie. Presupun că va exista o perioadă de 
consultări, o invitaţie pentru ceilalţi proprietari să scrie şi 
ei dacă au obiecţii la planuri. 

Nu pot să nu simt că sunt bătălii mai importante de dus 
decât cea legată de faptul că extinderea lui Robert Drake 
ar bloca lumina din bucătăria noastră. Spre deosebire de 
părinţii mei, cărora părea să le priască o confruntare, pe 
mine ideea de a mă lansa într-o dispută cu un vecin mă 
umple de oroare. Poate fiindcă am fost copil unic la părinţi, 
fără fraţi sau surori care să mă întărească în conflicte, dar 
ideea unei confruntări are şanse mai mari să mă facă să 
izbucnesc în lacrimi decât să mă pregătească pentru o 
ripostă. 

Tocmai mă îndrept către casă, când aud un zgomot 
puternic şi sunetul de sticlă care se sparge. Aerul nopţii 
mă  dezorientează, nu-mi dau seama de unde provine 
zgomotul. Când deschid uşa de la intrare, îl zăresc pe 
Mark care aleargă la etaj. Câteva secunde mai târziu, mă 
strigă. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? 

În camera Ellei se simte un curent de aer rece, iar 
draperiile trase flutură în încăpere, cu fereastra din 
spatele lor făcută bucăţi. Îmi scapă un strigăt. 

Mark arată către pătuţul Ellei. E acoperit cu cioburi care 
sclipesc în lumina de pe tavan, iar în mijlocul salteluţei 
este o cărămidă. O bandă elastică fixează un bilet pe ea. 

Fără să-şi dea seama, Mark ridică bucata de cărămidă. 

— Amprente! îmi aduc eu aminte. 

Ţine hârtia de un singur colţ şi-şi suceşte capul ca să 
citească mesajul tipărit. 


e 151 œ» 


Fără poliție. Opreşte-te înainte să pățeşti ceva. 


e 152 » 


Capitolul 23 


Murray 

Anna Johnson avea un aer obosit. Cercuri negre îi 
înconjurau ochii şi, chiar dacă zâmbi politicos când 
deschise uşa, nu mai avea nimic din hotărârea pe care 
Murray o văzuse la ea în ziua precedentă. Îl conduse în 
bucătărie, unde Mark Hemmings curăța masa după micul 
dejun. A 

Lui Murray dinamica aceasta i se părea interesantă. În 
ciuda tăriei sale, când cei doi erau împreună, Anna părea 
că-l lasă pe Mark să preia frâiele. Murray se întrebă dacă 
aşa stăteau lucrurile pur şi simplu sau era o alegere 
conştientă. Oare să fi fost Mark cel care lua deciziile în 
relaţia lor? Oare minţise cu adevărat când spusese că nu o 
cunoscuse pe Caroline Johnson? 

— Îmi cer scuze - v-am deranjat? 

— Deloc. Suntem puţin în întârziere azi, după 
evenimentele de aseară. 

— Evenimentele de aseară? 

Pe scurgătorul de vase erau mai multe pahare de vin 
puse cu gura în jos. Murray zâmbi, vrând să elimine din 
tensiunea pe care n-o înţelegea pe deplin. 

— A, aţi petrecut bine? 

Se uită la Anna, apoi la Mark, iar zâmbetul îi păli. Anna 
îl privea cu ochi mari, gata să spună ceva. 

— Dacă am petrecut bine? Ce naib... 

Mark traversă încăperea şi-şi trecu un braţ în jurul soţiei 
sale. 

— E în regulă. 

Apoi, adresându-se lui Murray, continuă: 

— Cineva a aruncat o cărămidă prin fereastra de la 
camera fiicei noastre, cu un bilet prins de ea. Ar fi putut s- 
o omoare. 

Murray îşi scoase carneţelul. 

— La ce oră s-a întâmplat asta? 

— În jur de miezul nopţii, spuse Anna. Eram... 


< 153 + 


Mark o întrerupse. 

— Trebuie să trecem din nou prin toate astea? Am stat 
treji până la două dimineaţa ca să dăm declaraţii. 

Abia atunci observă Murray toate hârtiile de pe masa 
din bucătărie. Cartolina cu datele de contact de la Centrul 
pentru investigaţii al poliţiei, pliantul destinat victimelor, 
cu numărul de telefon capsat de el. Işi puse înapoi 
carneţelul. 

— Nu, sigur că nu. O să verific cu agenţii care s-au 
ocupat de caz şi-o să fiu atent să nu le fi scăpat ceva. 

Mark miji ochii. 

— Ne-au întrebat dacă avem un număr de declaraţie. 

Undeva în străfundul stomacului, Murray simţi o 
senzaţie familiară. 

— De la celălalt caz - cel cu cartolina aniversară. 

La vremea la care Murray se ocupa de înregistrarea 
probelor, fuşerise un caz ale cărui urmări veniseră să-l 
bântuie în cele din urmă. Sergentul - un tip isteţ din 
Glasgow - îl strigase pe Murray la el în birou ca să-l 
întrebe de ce nu se făcuse nimic în legătură cu un caz 
„care mie mi se pare mai mult decât evident, băiete”, după 
care îl repartizase pe Murray rapid la brigada rutieră. 
Stătuse în ploaie, cu apa curgându-i pe caschetă, simțind 
cum i să făcea rău de la stomac. Era de trei săptămâni la 
post şi deja o încurcase. Asta să fi fost tot? Oare şeful său 
avea să-l dea afară pe motiv de incompetenţă? 

Nu era cazul, iar şeful său nu făcu una ca asta. Dare 
posibil să se fi întâmplat aşa şi pentru că, din acel moment, 
Murray jurase să trateze fiecare victimă cu toată 
consideraţia pe care o merita şi să facă totul ca la carte. 

De data asta nu procedase la fel. 

— Nicio grijă, spuse el, pe cât de senin reuşi. O să 
lămuresc eu lucrurile la secţie. 

— Dar de ce nu avem un număr de reclamaţie? întrebă 
Anna, care luă copilul din leagăn şi se îndreptă spre 
Murray. Investigaţi lucrurile aşa cum trebuie, nu? 

Un „da” cu mâna pe inimă - doar metaforic; Murray a 
confirmat printr-o înclinare a capului. 


e 154» 


— Vă asigur că da. 

Mai bine decât dacă ar fi predat direct cazul către 
Departamentul pentru Investigaţii Criminale. Cu toate 
acestea, ghemul de nelinişte din stomacul lui nu dispăru şi 
se întrebă dacă nu cumva, chiar atunci, careva de la secţia 
de poliţie se întreba de ce oare Murray Mackenzie, un fost 
ofiţer de poliţie pensionat, care lucra acum ca civil la 
recepţia secţiei Lower Meads, ancheta o posibilă dublă 
omucidere. 

— De fapt, voiam să verific ceva, spuse Murray. 

Băgă mâna în buzunar după pliantul pe care Sarah îl 
găsise în agenda lui Caroline Johnson, ţinându-l 
deocamdată în mână. 

— Domnule Hemmings, nu i-aţi întâlnit niciodată pe 
părinţii Annei? 

— Corect. V-am spus asta şi ieri. Tocmai din cauza 
morţii lor a venit Anna la mine. 

— În regulă. Aşadar, când aţi întâlnit-o pe Anna, a fost 
prima oară când aţi auzit de... Murray căuta cuvântul 
potrivit, recunoscându-şi stângăcia în faţa Annei cu un 
zâmbet empatic... situaţia ei? 

— Da. 

În răspunsul lui Mark detectă o urmă de nerăbdare. 

Nerăbdare? Sau altceva? Ceva ce încerca să ascundă? 
Murray scoase pliantul. 

— Vă aparţine, domnule Hemmings? 

— Da, dar nu sunt sigur că înţeleg... 

Murray îi întinse pliantul, întorcându-l invers când făcu 
gestul. Curioasă, Anna se apropie să vadă scrisul de mână, 
care se observa clar pe spatele foii. Trase o singură dată 
aer în piept, apoi căpătă o expresie evident confuză. 

— E scrisul mamei. 

Murray spuse cu blândeţe: 

— L-am găsit în agenda mamei tale. 

Mark dădu să spună ceva, dar cuvintele nu păreau să-i 
iasă. Flutură pliantul. 

— Şi... ce-i cu asta? Nu ştiu de ce-l avea. 

— Se pare că avea o întâlnire cu dumneavoastră, 


< 155» 


domnule Hemmings. 

— O întâlnire? Mark, ce se-ntâmplă? Mama mea a fost... 
unul dintre pacienţii tăi? 

Anna făcu un pas în spate, distanţându-se în mod 
inconştient de pliant şi de tatăl copilului ei. 

— Nu! Dumnezeule, Anna! i-am spus, nu ştiu de ce 
pliantul meu era printre lucrurile ei. 

— În regulă. Voiam doar să verific. 

Murray întinse mâna înapoi după pliant. Bărbatul mai 
tânăr ezită, apoi îl puse în palma deschisă a lui Murray cu 
o lipsă de direcţie atât de deliberată, încât Murray fu forţat 
să-l prindă înainte să cadă pe podea. Murray zâmbi 
politicos. 

— Atunci, eu vă las. 

Aprinde hârtia de turnesol şi stai deoparte, îşi spuse el 
în timp ce ieşea din casă. Mark Hemmings avea nişte 
explicaţii de dat. 


<e 156 » 


Capitolul 24 


Anna 


— Te-ai fi gândit că ştia ce s-a întâmplat aseară, nu? 

Mark începe din nou să curețe masa, punând 
castroanele pentru cereale în maşina de spălat vase. 

— Nu ştie dreapta ce face stânga - e ridicol. 

Se apleacă să aranjeze iar vasele, stivuind ce se afla deja 
în maşina de spălat din seara precedentă. Îmi trece prin 
cap că trage de timp în mod deliberat, că evită intenţionat 
să mă privească. 

— Ai cunoscut-o pe mama? 

— Ce? 

Pune lingurile în suport. Una, două. 

— Mark, uită-te la mine! 

Se îndreaptă încet, ia un prosop de bucătărie şi se 
şterge tacticos pe mâini, apoi îl împătureşte şi-l pune 
înapoi pe blatul de bucătărie. 

— N-am întâlnit-o niciodată pe mama ta, Anna. 

Dacă eu şi Mark am fi fost împreună de zece ani - dacă 
ne-am fi cunoscut în adolescenţă şi am fi crescut împreună 
- mi-aş da seama dacă minte. Dacă am fi trecut prin genul 
de încercări prin care trec alte cupluri - suişuri şi 
coborâşuri, despărţiri şi împăcări - aş şti dacă minte. 

Dacă l-aş cunoaşte mai bine... 

Nu pot citi nimic pe chipul lui, cu ochii nedezlipiţi de ai 
mei. 

— Dar a stabilit o întâlnire cu tine. 

— Mulţi oameni stabilesc întâlniri cu mine, Anna. Şi tu ai 
stabilit o întâlnire cu mine. Am împrăştiat pliante prin tot 
Eastbourne-ul, pentru numele lui Dumnezeu! 

Işi desprinde privirea de la mine, se întoarce spre 
maşina de spălat vase, chiar dacă nu a mai rămas nimic de 
pus acolo. 

— Dar nu-ţi aminteşti să fi vorbit cu ea? 

— Nu. Uite, unii oameni stabilesc programări direct cu 


e 157 œ» 


mine, alţii o fac prin Janice. E posibil să nu fi avut 
niciodată vreun fel de contact cu ea. 

Janice stă la recepţia din holul clădirii de birouri în care 
se află şi cabinetul lui Mark din Brighton, împreună cu o 
mulţime de alte firme mici care nu au nevoie - sau nu-şi 
permit - să aibă un spaţiu dedicat exclusiv lor sau angajaţi 
proprii. Ea se ocupă de agenda lor, primeşte clienţii şi 
răspunde la telefon, potrivindu-şi salutul în funcţie de ce 
linie telefonică este apelată la momentul respectiv. 

Centrul de înfrumusețare Serenity, cu ce vă pot ajuta? 

Design interior Brighton, cu ce vă pot ajuta? 

— Important e că nu a venit niciodată la programare. 

— De unde ştii? 

Cuvintele parcă nu au tonul meu obişnuit. Sunt dure şi 
acuzatoare. Mark scoate un sunet de parcă dintr-un 
cauciuc ar scăpa dintr-odată aer: exasperat, iritat. E prima 
oară când ne certăm. De-adevăratelea, ca acum, răstindu- 
ne unul la altul, întorcându-ne ca să ne dăm ochii peste 
cap către un public invizibil, de parcă am încerca să 
invocăm un fel de sprijin. 

— Mi-aş fi amintit. 

— Dar nu ţi-ai amintit că a stabilit întâlnirea. 

Trece un timp înainte să răspundă. 

— Trebuie să fie în sistem. Janice aduce programările la 
zi pe măsură ce apar. 

— Aşadar, poţi să verifici? 

— Pot să verific. 

Îi întind telefonul mobil. 

Lasă să-i scape un râset scurt, lipsit de haz. 

— Vrei s-o fac chiar acum? 

Mă întreb dacă aşa e când crezi că te înşală soţul, dacă 
în genul acesta de persoană te transformi. Am devenit tipul 
de femeie pe care l-am disprețuit întotdeauna: o 
cotoroanţă cu braţele încrucişate şi cu buzele strânse, 
pretinzând răspunsuri pe loc de la un bărbat care nu mi-a 
dat niciodată vreun motiv să mă îndoiesc de el. 

Şi totuşi, pliantul lui se afla în agenda mamei mele. 

Îşi caută prin contacte şi apelează numărul de la 


< 158 + 


cabinet. Aud la celălalt capăt al firului glasul ca de cântec 
al lui Janice şi ştiu ce spune, chiar dacă nu pot să 
desluşesc cuvintele. 

Centrul de sănătate holistică, cu ce vă pot ajuta? 

— Janice, eu sunt. Te superi dacă te rog să verifici ceva 
în sistem? Miercuri, 16 noiembrie, anul trecut. La 2:30. 
Caroline Johnson. 

Bravada pe care am afişat-o cu un moment în urmă se 
transformă încet în incertitudine. Dacă Mark ar fi minţit, n- 
ar fi verificat chiar acum, în faţa mea. Ar fi spus că trebuie 
să vadă cum stau lucrurile la birou, sau că arhivele sale nu 
erau atât de detaliate. Dar nu minte. Ştiu că nu minte. 

— Şi nu a reprogramat? 

Îmi fac de lucru culegând de pe jos jucăriile Ritei şi 
punându-le în coş. 

— Mulţumesc, Janice. Cum arată următoarele zile? A 
anulat careva? 

Ascultă, apoi râde. 

— Înseamnă că nu avem nicio şansă de un Ajun liber, 
atunci. 

Îşi ia la revedere şi încheie convorbirea. 

Acum e rândul meu să-i evit privirea. Ridic un fazan de 
jucărie din care Rita a scos umplutura. 

— Îmi pare rău. 

— A fost înregistrată ca fiind o întâlnire la care nu s-a 
prezentat. Nu a făcut o altă programare. 

Mark traversează bucătăria şi vine în faţa mea, făcându- 
şi cu blândeţe degetele cârlig sub bărbia mea, pe care o 
ridică până când mă face să mă uit la el. 

— Nu am întâlnit-o niciodată, Anna. Aş fi vrut s-o fi 
făcut. 

Îl cred. De ce ar minţi? 


< 159 + 


Capitolul 25 


Murray 


— Acum putem intra? 

Murray o strânse pe Sarah de mână. 

— Hai să mai facem o tură. 

Se plimbau în jurul reşedinţei Highfield, suficient de 
aproape pentru ca Sarah să poată atinge zidăria din 
cărămidă, ancorându-se în felul acesta de clădire. 

— Bine. 

Murray auzi cum i se precipită respiraţia. Sarah încerca 
să se grăbească - să termine odată cu plimbarea -, dar el 
păstră acelaşi ritm pe care-l avuseseră şi la cele două ture 
anterioare în jurul clădirii. Se strădui cât putu să-i distragă 
atenţia. 

— Testamentul lui Tom Johnson stabilea că proprietatea 
casei îi revenea soţiei sale, împreună cu partea sa din 
companie şi cu toate bunurile lui, mai puţin o sută de mii 
de lire sterline, pe care i le-a lăsat Annei. Plata poliţei sale 
de asigurare de viaţă i-a revenit tot lui Caroline. 

— Chiar dacă a fost sinucidere? 

— Chiar şi aşa. 

Murray ştia acum mult mai multe decât şi-ar fi dorit 
despre asigurări de viaţă şi sinucideri. Majoritatea 
companiilor aveau o clauză în „caz de sinucideri” inclusă în 
poliţele lor, care presupunea că nu avea să fie făcută nicio 
plată în cazul în care poliţa fusese încheiată cu mai puţin 
de douăsprezece luni înainte să se petreacă nefericitul 
eveniment. Avea scopul de a-i împiedica pe oameni să se 
sinucidă pentru a scăpa de datorii, după cum îi explicase 
doamna amabilă de la Aviva atunci când Murray îi 
telefonase. Polita de asigurare a lui Tom Johnson fusese 
încheiată cu mulţi ani în urmă; plata către soţia lui fusese 
făcută de îndată ce-i fusese eliberat certificatul de deces. 

— Şi testamentul lui Caroline? 

Sarah urmărea încă linia zidului cu o mână, dar acum 


e 160 » 


Murray vedea că avea palma deschisă şi degetele răsfirate 
pe cărămidă. Continuă să-i vorbească. 

— O mică sumă s-a dus către fina ei, un legat de zece mii 
către un adăpost pentru animale din Cipru, iar restul către 
Anna. 

— Aşadar, Anna s-a ales cu o sumă frumuşică. Eşti sigur 
că nu ea le-a făcut felul la amândoi? întrebă Sarah şi-şi 
desprinse mâna de zid. 

— Şi şi-a trimis singură cartolina aniversară? 

Sarah se gândea. 

— Poate că a fost de la cineva care ştie că ea i-a omorât 
pe amândoi. Anna intră în panică şi aduce cartolina la 
poliţie pentru că asta ar face o persoană normală, care nu 
a ucis pe nimeni. Dublă cacealma. 

Murray zâmbi larg. Sarah era de departe mult mai plină 
de imaginaţie decât oricare dintre detectivii cu care 
lucrase el vreodată. 

— Ceva amprente? 

— Mai multe. Nish lucrează la asta chiar acum. 

După moartea lui Tom Johnson, din maşina sa fuseseră 
prelevate amprente şi fuseseră luate seturi eliminatorii de 
la fiica lui şi de la angajaţii de la Johnson's Cars. Cartolina 
anonimă avea pe ea amprente complete aparţinând Annei 
şi unchiului ei Billy, care o rupsese bucăţi înainte ca Anna 
să-l poată opri, precum şi amprente parţiale care ar fi 
putut proveni de oriunde - inclusiv de la magazinul de 
unde fusese cumpărată cartolina. Niciuna dintre amprente 
nu se potrivise cu vreo înregistrare din baza de date 
naţională a poliţiei. 

La auzul numelui prietenei lor, Sarah se lumină la faţă. 
Mâna ei se relaxă puţin în a lui Murray. 

— Ce mai face Nish? 

— E bine. A întrebat de tine. A propus să luăm cina 
împreună când o să te simţi în stare. 

— Poate. 

Poate era un lucru bun. Poate era mai bine decât nu. A 
doua zi era Ajunul Crăciunului, iar consilierul lui Sarah, 
domnul Chaudhury, hotărâse că Sarah trebuia externată. 


e 161 œ» 


Sarah nu era de aceeaşi părere. 

— Nu sunt bine, spusese ea, uitându-se cu îngrijorare la 
mânecile ei zdrenţuite. 

Oamenilor care se proclamă cunoscători în probleme de 
sănătate mintală le place să le compare pe acestea cu 
afecţiuni fizice. 

— Dacă Sarah şi-ar fi rupt piciorul, am fi fost de acord cu 
toţii că trebuie să se vindece, îi spusese lui Murray şeful 
său, când Murray îşi ceruse scuze pentru că-şi luase ceva 
timp liber ca să se ocupe de soţia sa. Căsuţa diversităţii 
fusese bifată în mod corespunzător. 

Doar că nu era vorba de un afurisit de picior rupt. Un 
picior rupt poate fi reparat. Radiografii, ghips, poate o tijă 
metalică. Câteva săptămâni de purtat cârje. Odihnă, 
fizioterapie. Şi apoi - ce? Poate un junghi ciudat, dar 
piciorul ar fi fost vindecat. Ar fi fost mai bine. Sigur, s-ar fi 
putut rupe mai repede data următoare când ai fi căzut de 
pe bicicletă, sau ai fi călcat greşit pe vreo treaptă şi te-ai fi 
împiedicat, dar nu ar fi pocnit pur şi simplu spontan. Nu ar 
fi îngheţat de groază la ideea că trebuie să deschizi uşa şi 
nici nu s-ar fi făcut bucăţi dacă cineva ti-ar fi şoptit ceva la 
ureche. 

Tulburarea de personalitate borderline nu era la fel ca 
un picior rupt. 

Nu, Sarah nu era bine. Şi nici nu avea să fie vreodată. 

— Sarah, tulburarea de personalitate borderline nu este 
ceva ce vom putea vindeca, spusese Chaudhury, al cărui 
accent de Oxford era dublat de o pronunție nazală din zona 
Birmingham. Ştii asta. Ştii mai multe despre boala ta decât 
oricine altcineva. Dar o ţii bine sub control şi vei continua 
să faci la fel şi acasă. 

— Vreau să stau aici, răspunse Sarah cu faţa 
schimonosită de lacrimi; părea mai degrabă un copil căruia 
îi este dor de casă decât o femeie de 58 de ani. Nu-mi 
place acasă. Aici sunt în siguranţă. 

Murray arborase un zâmbet, ca să ascundă junghiul din 
partea dreaptă pe care îl simţea în stomac. Domnul 
Chadhury rămăsese neclintit. 


e 162 » 


— O să fii în siguranţă şi acasă. Pentru că în ultimele zile 
nu noi am fost cei care ţi-am oferit siguranţă. 

Făcu o pauză şi se aplecă spre Sarah, arătând cu 
degetele către ea. 

— Tu eşti cea care a făcut asta. O să continuăm cu 
întâlnirile noastre zilnice, apoi o să trecem la şedinţe 
săptămânale. Paşi mici. Principala prioritate este să te 
ducem înapoi acasă, la soţul tău. 

Murray aşteptă să-şi facă apariţia şi junghiul din partea 
stângă. Dar Sarah dădu uşor din cap şi fu de acord, nu fără 
reticenţă, că a doua zi avea să plece acasă. Şi apoi îl 
surprinse pe Murray fiind de acord să iasă la o plimbare. 

Murray se opri. 

— Aşa, cu asta am făcut trei. 

Sarah părea uşurată să vadă din nou uşa de la intrare, 
odată ce toate cele trei ture de clădire fură încheiate. 

— Vin să te iau mâine-dimineaţă, da? 

Femeia se încruntă. 

— Mâine-dimineaţă avem sesiunea de grup. 

— Atunci vin la prânz. 

— Bine. 

Murray o sărută şi o luă pe alee spre parcare. La 
jumătatea drumului, se întoarse să-i facă cu mâna, dar 
Sarah intrase deja înăuntru. 

Murray îşi petrecu următoarea oră curăţând ceea ce era 
deja o casă foarte ordonată, pregătindu-se pentru 
întoarcerea lui Sarah. Schimbă  aşternuturile din 
dormitorul lor şi făcu şi patul din dormitorul de oaspeţi, 
punând flori în ambele camere, în cazul în care ar fi vrut să 
fie singură. Când totul strălucea de curăţenie, se urcă în 
maşină şi plecă la serviciu. 

Faptul că Diane Brent-Taylor - martorul care sunase la 
poliţie să anunţe sinuciderea lui Tom Johnson - nu 
participase la anchetă îl deranja pe Murray. Femeia 
pretinsese că se afla pe plajă în acea dimineaţă cu amantul 
ei şi că nu-şi putea asuma riscul ca soţul ei să afle unde 
fusese. Cei de la Investigaţii Criminale încercaseră de 
câteva ori s-o convingă, dar fără succes. Nu aveau datele 


e 163 + 


ei de contact - doar un număr de telefon mobil -, iar când 
acesta fusese scos din uz, renunţaseră. La urma urmelor, 
era o investigaţie a unei sinucideri. Nu o crimă. Cel puţin 
nu la momentul acela. 

Murray nu avea de gând să renunţe. 

Erau destule persoane cu numele Taylor sau Brent în 
computerele cu baza de date a poliţiei şi în arhiva 
electronică, dar nicio Diane Brent-Taylor. Murray nu avu 
prea mult succes nici cu platformele cu acces public - 
Facebook, Twitter, LinkedIn -, deşi era primul care trebuia 
să fie de acord cu faptul că nu era tocmai un expert în 
domeniu. Punctul lui forte era soluţionarea problemelor 
prin metode mai puţin ortodoxe. Bătu darabana cu 
degetele pe birou, apoi îşi reîncepu căutările, de data asta 
punând o foaie nouă de hârtie lângă tastatură. Exista, fără 
îndoială, un sistem care ar fi făcut treaba asta mult mai 
repede, dar hârtia şi stiloul nu-l dezamăgiseră niciodată pe 
Murray până atunci. În plus, dacă ar fi făcut o astfel de 
solicitare celor de la departamentul de IT, ar fi ridicat 
destule semne de întrebare la care nu voia să răspundă 
încă. 

Pe partea stângă a foii, notă toate adresele celor cu 
numele Brent aflaţi într-o rază de patruzeci de kilometri de 
Eastbourne. Dacă era nevoie să-şi lărgească zona de 
căutare, avea s-o facă, dar deocamdată pleca de la premisa 
că martorul fusese localnic. Apoi, Murray începu o listă 
nouă cu toate adresele persoanelor care purtau numele 
Taylor. 

Trecu jumătate de oră până când avu o potrivire. 

Bingo. 

24 Burlington Close, Newhaven. Locuinţa unui domn 
Gareth 'Taylor şi a unei doamne Diane Brent. 

Murray privi în sus cu un zâmbet larg pe faţă. Singura 
persoană de acolo care să-l vadă era John, colegul 
morocănos al lui Murray, care afişase un aer confuz când îl 
văzuse apărând la serviciu cu o oră în urmă. 

— Credeam că eşti în concediu până de Anul Nou? 

— Mai am câteva completări de făcut la raportul de 


e 164 œ» 


autoevaluare. 

John păru şi mai confuz. Nimeni nu lucra din proprie 
iniţiativă la raportul de autoevaluare, exceptând cazul în 
care căuta o nouă slujbă sau ţintea vreo promovare. Cât 
despre a face aşa ceva în timpul liber... 

Acum John se uita la Murray cu şi mai multă uimire. 

— N-am mai văzut pe nimeni aşa de fericit că lucrează la 
raportul de autoevaluare. 

— Îmi place ceea ce fac, atâta tot, John. Murray ieşi 
fluierând din secţia de poliţie. 

24 Burlington Close era o liniştită străduţă înfundată 
care pornea din Southwitch Avenue în Newhaven, la 
jumătatea distanţei dintre Eastbourne şi Brighton. Murray 
aşteptă un moment înainte să sune la uşă, observând cu 
atenţie ghivecele îngrijite cu flori din jurul intrării şi 
semnul „nu sunaţi fără programare” pus pe fereastra 
îngheţată. O umbră se îndreptă spre el când se întinse 
către soneria de plastic alb şi-şi dădu seama că doamna 
Brent-Taylor trebuie să-l fi văzut când trăsese maşina pe 
alee şi aştepta deja în hol. Deschise uşa înainte ca primul 
zăngănit al clopoţelului să se stingă. Un câine lătră de 
undeva din casă. 

Murray se prezentă. 

— Anchetez un caz cu care cred că aveţi o legătură. Pot 
să intru? 

Doamna Brent-Taylor miji ochii. 

— Trebuie să mă pregătesc să plec la fiica mea. E rândul 
ei să găzduiască masa de Crăciun. 

— Nu durează mult. 

Femeia făcu un pas în spate din pragul uşii. 

— Nu vă pot oferi decât jumătate de oră. 

Cât despre felul în care fusese întâmpinat, Murray 
avusese parte şi de experienţe mai neplăcute. Zâmbi şi-i 
întinse mâna femeii într-un fel care făcea imposibil un 
refuz. Femeia se uită de jur împrejur, de parcă vecinii ei 
începuseră deja să comenteze. 

— Mai bine aţi intra. 


e 165 - 


Holul era îngust şi întunecat. Erau acolo un stand pentru 
umbrele şi două perechi de pantofi pe jos şi un panou de 
plută pe care Murray văzu tot felul de pliante şi notițe 
prinse cu ace. Ceva îi atrase atenţia când trecu pe lângă 
tăbliță, dar fu ghidat mai departe, către interiorul casei. 

La început fu nedumerit când i se indică un rând de 
scări, dar se lămuri când ajunse sus şi descoperi un spaţiu 
deschis, o cameră de zi cu ferestre înalte cât toată 
încăperea, care dădeau spre mare. 

— Oau! 

Diane Brent-Taylor apăru în capul scărilor la un minut 
după Murray. Părea puţin înmuiată de complimentul lui, 
umbra unui zâmbet apărându-i în colţurile gurii. 

— Sunt foarte norocoasă. 

— Locuiţi aici de multă vreme? 

— Se fac douăzeci şi şase de ani în martie. Dacă mă mut 
acum, va fi într-un bungalow. 

Făcu semn către o canapea de culoare muştar şi se 
aşeză pe scaunul de lângă ea. Se cufundă în el expirând 
zgomotos. 

Murray ezită. Pe drumul către casa femeii, îşi rafinase 
interogatoriul, începând cu identitatea amantului doamnei 
Brent-Taylor. La urma urmelor, era pe deplin posibil ca 
doamna Brent-Taylor să fi refuzat să dea o declaraţie nu 
doar din dorinţa de a fi ascuns activitatea sa 
extraconjugală, ci şi pentru că ea - sau amantul ei - ar fi 
putut fi implicaţi în moartea lui Tom Johnson. Oare proteja 
ea pe cineva? 

Dar acum lui Murray i se părea că era pe picior greşit. 

Doamna Brent-laylor avea spre optzeci de ani. Poate 
chiar trecuse de această vârstă. Purta genul acela de 
pantaloni pe care mama lui i-ar fi caracterizat drept „de 
cerşetor”, combinaţi cu o bluză cu un model mult mai vesel 
decât persoana care o îmbrăcase. Părul ei cu reflexe 
albăstrii era aranjat în bucle rigide, aproape de cap, iar 
unghiile erau pictate într-un corai-deschis. 

Era, desigur, posibil ca doamna Brent-Taylor să fi avut 
un amant. Dar ţinând cont de cât de mult îi luase să urce 


e 166 » 


scările şi de bastonul pe care Murray îl zărise proptit în 
spatele fotoliului, acum poliţistului i se părea puţin 
probabil ca femeia să se furişeze de colo-colo pe la Beachy 
Head împreună cu el. 

— Hmmm, soţul dumneavoastră este acasă? 

— Sunt văduvă. 

— Îmi pare rău. De curând? 

— În septembrie s-au făcut cinci ani. Pot să vă întreb 
despre ce este vorba? 

Devenea din ce în ce mai limpede că ori Murray 
încurcase casa, ori... Era o singură modalitate prin care 
putea să afle. 

— Doamnă  Brent-Taylor, numele Tom şi Caroline 
Johnson vă spun ceva? 

Femeia se încruntă. 

— Ar trebui? 

— Tom Johnson a murit la Beachy Head pe 18 mai, anul 
trecut. Soţia lui, Caroline, a murit în exact acelaşi loc pe 
21 decembrie. 

— Sinucidere? întrebă femeia şi luă tăcerea lui Murray 
ca pe o confirmare. Ce îngrozitor! 

— Moartea lui Tom Johnson a fost raportată la poliţie de 
un martor care s-a prezentat cu numele dumneavoastră. 

— Cu numele meu? 

— Diane Brent-Taylor. 

— Ei bine, nu am fost eu. Adică, am fost la Beachy Head, 
desigur - am trăit în zona aceea toată viaţa mea -, dar n- 
am văzut niciodată pe nimeni sărind. Slavă Domnului! 
murmură ea ultimele cuvinte mai mult pentru sine. 

Care ar fi fost şansele să existe două persoane cu 
numele Diane Brent-Taylor în zona Eastbourne? 

— E un nume neobişnuit. 

— De fapt nu este un nume dublu, ştiţi, spuse defensiv 
doamna Brent-Taylor. Soţului meu îi plăcea cum sună 
numele noastre împreună. Zicea că dădeau bine pe terenul 
de golf. 

— În regulă. 

Murray se îmbărbătă. Era clar că azi umblase după 


e 167 œ» 


potcoave de cai morţi, dar nu şi-ar fi făcut meseria cum 
trebuia dacă n-ar fi bifat toate variantele posibile. 

— Aşadar, doar ca să lămurim lucrurile, în mod cert n-aţi 
sunat dumneavoastră la 999 pe 18 mai 2016, raportând că 
aţi văzut un bărbat care s-a aruncat de pe stânci la Beachy 
Head. 

Doamna Brent-Taylor miji ochii. 

— Poate că nu mai sunt în putere, tinere, dar sunt încă 
în deplinătatea facultăţilor mintale. 

Murray aproape că se strădui să nu fie tentat să-i 
mulţumească pentru complimentul ieşit din tipare. 

— Un ultim lucru - şi-mi cer scuze dacă par impertinent 
-, e posibil ca pe data de 18 mai să vă fi aflat la Beachy 
Head împreună cu soţul altei persoane? 

În câteva secunde, Murray se trezi stând în faţa casei de 
la numărul 24 Burlington Close, cu uşa trântită ferm în 
nas. Ce-i drept, îşi spuse el, Diane Brent-Taylor se mişca 
destul de repede când voia. 


e 168 » 


Capitolul 26 


Anna 


Picioarele mele scot un zgomot plăcut pe asfaltul ud 
când alerg. Pantofii mei de sport îmi par ciudaţi după ce şi- 
au petrecut aproape un an în dulapul de sub scară, colanţii 
mă strâng în dreptul cărnii moi de sub talie, dar mişcarea 
îmi face bine. În lipsa unei rutine în ultima vreme, mi-am 
uitat căştile, dar sunetul propriei mele respiraţii ritmice 
este hipnotizant. Reconfortant. 

Joan, mama lui Mark, a venit în vizită de Crăciun şi, de 
îndată ce a sosit, în dimineaţa aceasta devreme, ea şi Mark 
aproape că m-au încolţit s-o las s-o scoată ea pe Ella la 
plimbare. 

— O să fie o ocazie bună pentru ea să se obişnuiască cu 
mine. 

— O mică pauză o să-ţi prindă bine, iubito. 

— Şi să nu îndrăzneşti să te apuci să faci treabă prin 
casă. Stai cu picioarele-n sus şi citeşte o revistă. 

— Culcă-te la loc, dacă vrei. 

Fără prea multă tragere de inimă, i-am pregătit geanta 
de scutece Ellei şi laptele praf, i-am dat lui Joan o listă cu 
instrucţiuni pe care eram convinsă că avea să le ignore şi 
m-am plimbat prin casă, căutând fantome. 

Casa era prea tăcută, iar fantomele, doar în capul meu. 
M-am adus singură în pragul nebuniei adulmecând aerul în 
căutare de parfum de iasomie; strângând ochii într-un 
efort de a auzi mai bine voci care nu erau acolo. În niciun 
caz nu puteam să dorm sau măcar să stau puţin liniştită cu 
o revistă, aşa că m-am dus sus să mă îmbrac cu 
echipamentul pentru alergat. La etaj era mai întuneric 
decât de obicei, placa de lemn din dreptul ferestrei de la 
camera copilului blocând lumina. 

Alerg pe lângă un şir de magazine, cu lumini colorate 
atârnând ca nişte ghirlande de-a lungul străzii. 

Mâine este Crăciunul. Aş vrea să mă duc în seara asta la 


e 169 œ» 


culcare şi să mă trezesc pe 26 decembrie. Anul trecut pe 
vremea asta, mama murise deja de patru zile. N-am mai 
sărbătorit Crăciunul. Nimeni nici măcar nu s-a prefăcut că 
încearcă. Anul acesta greutatea aşteptărilor apasă cu 
putere pe umerii mei. Primul ciorăpel pentru cadouri al 
Ellei, prima oară când va sta pe genunchii Moşului. Primul 
nostru Crăciun ca o familie. Ne construim amintiri, dar 
fiecare dintre ele este dulce-amară. 

— Chiar trebuie să te duci la serviciu astăzi? l-am 
întrebat pe Mark de dimineaţă. 

— Îmi pare rău, Crăciunul este o perioadă dificilă pentru 
mulţi oameni. 

Aşa e, aş fi vrut să spun. Pentru mine, de exemplu. 

Simt cum îmi ard plămânii, deşi nu am alergat mai mult 
de un kilometru şi ceva. Cu doi ani în urmă, am parcurs 
Great South Run; acum nu-mi imaginez nici măcar cum ar 
fi să ajung până la plajă fără să mă prăbuşesc. 

Strada principală este înţesată de cumpărători stresaţi 
care caută cadouri de ultim moment. O iau pe carosabil, ca 
să evit coada de la măcelărie, unde clienţii şerpuiesc de-a 
lungul trotuarului în aşteptarea curcanilor şi a cârnaţilor. 

Nu am fost atentă la traseu, dar, când dau colţul, văd 
Johnson's Cars la capătul străzii. Ritmul meu slăbeşte. Îmi 
pun o mână pe junghiul puternic pe care-l simt într-o 
parte. 

În Ajunul Crăciunului, mama şi tata închideau 
întotdeauna showroomul la ora prânzului. Încuiau uşile şi 
adunau toţi angajaţii, iar eu umpleam pahare lipicioase cu 
vin fiert, în timp ce tata şi unchiul Billy împărțeau cecurile 
cu primele de Crăciun, iar melodia Z Wish It Could Be 
Christmas Everyday se auzea în boxe. 

Aş putea să mă întorc. S-o iau pe străduţa paralelă din 
stânga şi să alerg înapoi până acasă. Să mi-i scot din minte 
pentru încă vreo câteva ore pe mama, pe tata, ancheta 
poliţiei şi geamul spart de la camera copilului. 

Aş putea. 

Dar nu o fac. 


e 170 œ 


— Aleargă, Annie, aleargă! 

Billy traversează din faţă. Dă din mâini ca şi cum ar 
sprinta, iar eu râd pentru că arată caraghios, dar lui nu-i 
pasă. Se opreşte la câţiva paşi de mine şi face câteva 
sărituri înainte să se oprească brusc. 

— Sper ca băieţii să nu pună chestia asta pe Youlube, 
spune el şi se şterge cu dosul palmei pe frunte. Isuse, n-am 
mai făcut aşa ceva de când era la modă Green Goddess!. 

— Poate c-ar trebui. YouTube? întreb eu şi mă întind, 
simțind cum îmi ard muşchii coapselor când fandez. 

— Televiziune cu circuit închis, spune Billy şi face un 
semn arătând peste tot în jurul nostru. Înainte erau false, 
doar de decor, dar acum compania de asigurări a insistat 
să avem camere adevărate. Şi dispozitive de urmărire pe 
maşini după ce... 

Se întrerupe, înroşindu-se. După ce doi dintre partenerii 
de la firmă au şters-o cu maşini noi-nouţe, pe care le-au 
abandonat în parcarea de la Beachy Head. 

— Billy, cineva a aruncat o cărămidă prin geamul de la 
camera Ellei aseară, după ce ai plecat. 

— O cărămidă? 

Un cuplu care se plimbă de colo-colo prin curte ridică 
ochii spre noi, aşa că Billy coboară vocea. 

— Isuse... Ella e bine? 

— Era încă jos, cu noi. Deocamdată doarme cu noi 
oricum, dar am fi putut s-o schimbăm chiar atunci sau s-o 
fi pus să tragă un pui de somn sau... nu mai are sens să ne 
gândim la asta. Poliţia a venit imediat. 

— Şi cred că vor fi în stare să afle cine a făcut asta? 

— Ştii cum sunt. „O să ne străduim, domnişoară 
Johnson”. 

Billy scoate un sunet exprimând nemulţumire. 

— Mi-e teamă, Billy. Cred că mama şi tata au fost ucişi şi 
mai cred că oricine a făcut asta vrea să ne oprească să 
descoperim mai multe. Nu ştiu ce să fac. 

Vocea mi se frânge, iar unchiul Billy desface larg braţele 
şi mă cuprinde într-o îmbrăţişare ca un urs. 


1 Pe numele sau real Diana Moran, guru fitness din anii '80. 
e 171 œ» 


— Annie, draga mea, te chinui singură. 

Mă desprind de el. 

— Crezi că eu sunt de vină? 

— Poliţia a anchetat moartea părinţilor tăi - au spus că a 
fost vorba de sinucidere. 

— S-au înşelat. 

Ne uităm unul la altul timp de câteva secunde. Billy dă 
încet din cap. 

— Atunci sper că ştiu ce fac de data asta. 

Arăt către un Porsche Boxster negru, care ocupă locul 
de onoare în curte. 

— Drăguţă maşină. 

— Am preluat-o ieri. Nu e perioada potrivită pentru aşa 
ceva, desigur - probabil că n-o să se dea până la primăvară 
-, dar sper că va atrage nehotărâţii. 

Are o privire îngrijorată. 

— Cât de gravă e situaţia, unchiule Billy? 

Pentru o bună bucată de vreme, nu spune nimic, apoi, în 
cele din urmă, vorbeşte, cu ochii lipiţi de Porsche. 

— E rău. 

— Banii pe care ţi i-a lăsat tata... 

— S-au dus, râde Billy amar. Au rezolvat descoperirea de 
cont, dar nimic din împrumut. 

— Ce împrumut? 

Tăcere, din nou. 

— Billy, ce împrumut? 

De data asta se uită la mine. 

— Tatăl tău a contractat un împrumut pentru firmă. 
Comerţul a mers prost o vreme, dar noi ne-am descurcat 
binişor. Trebuie să accepţi şi părţile mai puţin bune în 
genul acesta de business. Dar Tom voia să reamenajeze 
spaţiul. Să-i facă pe agenţi să folosească iPaduri în loc de 
clipboarduri; să aranjeze curtea din faţă. Ne-am certat pe 
tema asta. Până să-mi dau seama, banii erau deja în cont. 
Tatăl tău a mers mai departe şi a făcut împrumutul oricum. 

— Of, Billy... 

— Am rămas în urmă cu plata ratelor şi apoi... Billy se 
opreşte, dar aud restul poveştii în mintea mea. Apoi tatăl 


e 172 œ» 


tău şi-a făcut felul şi m-a lăsat pe mine cu datoria. 

Pentru prima dată în ultimele nouăsprezece luni, 
sinuciderea tatălui meu pare să aibă o logică. 

— De ce nu mi-ai spus despre asta mai înainte? 

Billy nu-mi răspunde. 

— Cât este împrumutul? O să-l plătesc eu. 

— Nu iau bani de la tine, Annie. 

— Sunt banii lui tata. E corect să-i ai tu. j 

Billy se întoarce ca să fie cu fața complet spre mine. Işi 
pune ambele mâini pe umerii mei şi mă ţintuieşte bine 
locului. 

— Prima regulă în afaceri, Annie: ţine banii firmei 
separat de banii personali. 

— Dar sunt unul dintre directori! Dacă vreau să salvez 
compania... 

— Nu aşa funcţionează lucrurile, Anna. O firmă trebuie 
să stea pe picioarele ei, iar dacă nu poate... ei bine, atunci 
trebuie să iasă de pe piaţă. Imi întrerupe încercarea de a-l 
contrazice. Şi-acum, ce zici de un test drive? spune el şi 
arată spre Boxster; conversaţia noastră s-a încheiat. 

Am învăţat să conduc pe un Ford Escort („Incepe cu 
ceva rezonabil, Anna”), dar, odată ce mi-am luat permisul 
de conducere, n-am mai avut limite. In schimbul faptului 
că parcam maşinile clienţilor în fiecare weekend, puteam 
să împrumut maşini din parcarea firmei, ştiind că riscam 
să-i înfurii zdravăn pe tata şi pe unchiul Billy dacă nu le 
returnam în cele mai bune condiţii. N-am avut niciodată 
pasiunea pentru viteză a mamei, dar am învăţat să mă 
descurc binişor şi cu maşini rapide. 

— S-a făcut. 

Carosabilul ud face ca spatele Boxsterul să derapeze 
uşor în curbe. Mă îndrept în afara oraşului, ca să văd ce 
poate maşina. Zâmbesc larg către Billy, bucurându-mă de 
libertatea pe care ţi-o dă o maşină fără scaun pentru copil 
pe bancheta din spate. Sesizez o privire îngrijorată pe faţa 
lui. 

— Nu am decât vreo sută de kilometri la oră. 

Şi apoi îmi dau seama că nu viteza este cea care-l 


e 173 + 


îngrijorează pe Billy, ci indicatorul către Beachy Head. Nu 
m-am gândit încotro o luăm; m-am bucurat de reacţia unui 
motor serios şi a unui volan care tresare ca o fiinţă vie sub 
mâinile mele. 

— Îmi pare rău, n-am făcut-o cu intenţie. 

Billy n-a mai fost la Beachy Head de când au murit 
mama şi tata. Când are vreun test drive, duce clienţii în 
cealaltă direcţie, către Bexhill şi Hastings. Arunc o privire 
cu colţul ochiului şi văd că obrazul îi este palid şi ridat. Imi 
iau piciorul de pe acceleraţie, dar nu întorc. 

— Nu vrei să facem o plimbare? Să păstrăm un moment 
de reculegere. 

— Of, Annie, drăguţo, nu ştiu... 

— Te rog, unchiule Billy. Nu vreau să mă duc acolo 
singură. 

Se lasă o tăcere grea, apoi e de acord. 

Conduc până la parcarea în care mama şi tata şi-au lăsat 
maşinile. Nu e nevoie să caut fantome pe-aici; sunt peste 
tot în jurul nostru. Cărarea pe care au străbătut-o, 
indicatoarele pe lângă care au trecut. 

Ultima oară am fost aici de ziua mamei, simţindu-mă mai 
aproape de ea aici decât în colţul din cimitir unde două 
plăcuţe funerare marchează vieţile părinţilor mei. Stâncile 
arată la fel, dar întrebările din mintea mea sunt altele. Nu 
mă mai întreb „de ce”, ci „oare cine”. Cu cine o fi fost 
mama în ziua aceea? Ce făcea tata aici? 

Sinucidere? Mai gândeşte-te. 

— Eşti bine? 

Billy dă din cap hotărât. 

Încui maşina şi-l iau de braţ. Se relaxează puţin şi 
mergem spre marginea stâncilor. Ne concentrăm pe 
vremurile bune, îmi spun. 

— Îţi aduci aminte când tu şi tata v-aţi îmbrăcat ca cei 
doi Krankies la petrecerea de vară? 

Billy râde. 

— Ne-am contrazis care dintre noi să fie Wee Jimmy. Şi 
am câştigat, pentru că eram ăla mai mic de statură, pe- 
atunci... 


e 174 + 


— După care v-aţi supărat şi v-aţi mai certat o tură. 

Izbucnim în râs la amintirea cu Wee Jimmy şi tata 
rostogolindu-se pe podeaua showroomului. Tata şi unchiul 
Billy se certau în felul în care doar fraţii se ceartă: aprig şi 
furios şi terminau de îndată ce începeau. 

Rămânem amândoi tăcuţi în timp ce ne plimbăm, o 
tăcere întreruptă din când în când de câte un bufnit vesel 
pe măsură ce Billy îşi reaminteşte seara cu povestea celor 
doi Krankies. Mă strânge de braţ. 

— Mulţumesc că m-ai convins să vin aici. Era şi timpul 
să înfrunt situaţia. 

Acum stăm pe culmea stâncii, la o distanţă sigură de 
margine. 

Niciunul dintre noi nu are îmbrăcămintea potrivită, iar 
ploaia bate din toate direcţiile, făcându-mi fleaşcă jacheta 
pentru alergat. 

Departe pe mare, o mică ambarcaţiune cu pânzele roşii 
taie apa cenuşie şi învolburată. Mă gândesc la mama, 
stând în acelaşi loc în care ne aflăm noi acum. O fi fost 
speriată? Sau se afla aici cu cineva în care avea încredere? 
Cineva pe care-l considera prieten. Poate chiar un amant - 
chiar dacă gândul acesta îmi provoacă greață. E posibil ca 
mama să fi avut o aventură? 

— Crezi că ştia? 

Billy nu zice nimic. 

— Când a venit aici sus. Crezi că ştia că avea să moară? 

— Anna, nu începe. 

Billy o ia înapoi spre parcare. 

Alerg să-l prind din urmă. 

— Nu vrei să afli ce s-a întâmplat cu adevărat? 

— Nu. Dă-mi cheile - conduc eu înapoi. 

Ploaia i-a lipit lui Billy părul de cap. Întinde mâinile, dar 
eu rămân locului, sfidătoare, cu cheile între noi. 

— Nu înţelegi? Dacă mama şi tata au fost omorâţi, asta 
schimbă totul. Înseamnă că nu ne-au părăsit; că nu au 
renunţat la viaţă. Poliţia îl va căuta pe cel care i-a ucis. O 
să găsească nişte răspunsuri pentru noi, Billy! 

Ne holbăm unul la altul, iar apoi, spre groaza mea, văd 


e 175 


că Billy plânge. Gura lui se mişcă, dar fără să scoată 
sunete, ca atunci când pui televizorul pe mute iar apoi 
sunetul revine şi-mi doresc din tot sufletul să fi condus mai 
degrabă spre Hastings. 

— Nu vreau răspunsuri, Annie. Nu vreau să mă gândesc 
cum au murit. Vreau să mă gândesc la cum au trăit. Vreau 
să-mi aduc aminte de vremurile bune, de vremurile vesele, 
de serile petrecute la pub. 

Vocea îi devine din ce în ce mai puternică, până când 
ajunge să ţipe la mine, vântul aruncându-mi cuvintele în 
faţă ca şi cum m-ar biciui. Lacrimile s-au oprit, dar nu l-am 
mai văzut niciodată în halul acesta pe Billy. Nu l-am mai 
văzut să-şi piardă controlul. Are pumnii strânşi cu putere şi 
se mută de pe-un picior pe altul, de parcă se pregăteşte să 
se bată. 

— Mama a fost ucisă! Sigur vrei să afli cine-a făcut-o! 

— N-o să schimbe cu nimic lucrurile. N-o s-o aducă 
înapoi! 

— Dar ni se va face dreptate. Cineva va plăti pentru ce-a 
făcut. 

Billy se întoarce cu spatele şi pleacă. Alerg după el, 
trăgându-l înapoi de un umăr. 

— Nu vreau decât răspunsuri, unchiule Billy. Am iubit-o 
atât de mult! 

Se opreşte, dar nu se uită la mine şi văd pe faţa lui o 
combinaţie de durere şi mânie din altă cauză, ceva confuz. 
Înţeleg despre ce-i vorba cu o fracțiune de secundă înainte 
să vorbească, atât de încet încât vântul aproape că poartă 
cuvintele înainte ca eu să le pot auzi. Aproape, dar nu de 
tot. 

— Şi eu. 

Stăm în maşină în parcare, uitându-ne la ploaia care 
cade pe parbriz. Din când în când, câte o rafală de vânt 
clatină maşina şi mă bucur că am coborât de pe stânci 
când am făcut-o. 

— Mi-aduc aminte de prima oară când am văzut-o, spune 
Billy, iar eu ar trebui să mă simt ciudat, dar nu e aşa, 
pentru că el nu e cu adevărat aici. Nu stă cu nepoata lui 


e 176 œ» 


într-un Porsche Boxter la Beachy Head. E în cu totul altă 
parte. Amintindu-şi. 

— Eu şi Tom locuiam la Londra. Tom făcuse nu ştiu ce 
ispravă grozavă la serviciu şi ieşiserăm să sărbătorim la 
Amnesia. Aveam locuri VIP, tot tacâmul. Era o seară 
importantă. Tom a băut şampanie toată noaptea; şi-a 
petrecut tot timpul pe canapea cu o mulţime de fete. Am 
impresia că se credea Peter Strigfellow?. 

Billy îmi aruncă o privire dintr-o parte. Se înroşeşte şi-mi 
fac griji că se va închide iarăşi în el, dar continuă să 
povestească. 

— Era în 1989. Mama ta era acolo cu o prietenă. Nici nu 
s-au uitat la zona VIP - au stat toată noaptea pe ringul de 
dans. Era uimitoare, mama ta. Din când în când, mai 
apărea câte un tip pe lângă ele, încercând să intre în 
vorbă, dar ele nu păreau interesate. Ieşire între fete, ne-a 
spus Caroline mai târziu. 

— Ai vorbit cu ea? 

— Nu atunci. Dar i-am dat numărul meu de telefon. Mi- 
am făcut curaj toată noaptea, apoi dintr-odată se luau 
ultimele comenzi şi toată lumea a început să plece şi m-am 
gândit că ratez ocazia. 

Aproape că am uitat că vorbeşte despre mama. Sunt 
captivată de expresia feţei sale; nu l-am mai văzut 
niciodată aşa. _ 

— Şi apoi, iat-o. În colţul de la garderobă. Mi-am zis: 
dacă n-o fac acum... aşa că am făcut-o. Am întrebat-o dacă 
pot să-i dau numărul meu de telefon. Să mă sune. Dar nu 
aveam niciun pix şi ea a râs şi a zis că sunt genul de tip 
care-şi uită mereu şi portofelul, iar prietena ei a găsit un 
creion dermatograf şi mi-am scris numărul pe braţul lui 
Caroline. 

Pot să văd totul foarte limpede. Mama în hainele ei din 
anii '80 - cu părul tapat şi colanţi neon -, unchiul Billy 
stângaci şi asudat tot de emoție. Mama trebuie să fi avut 
21 de ani pe-atunci, ceea ce înseamnă că unchiul Billy avea 
28, tata fiind cu trei ani mai mare ca el. 


2 Celebru proprietar de cluburi de noapte din Marea Britanie. 
e 177 œ» 


— Şi te-a sunat? 

Billy dădu din cap, confirmând. 

— Am ieşit să bem ceva. Câteva zile mai târziu, am scos- 
o la cină. Am dus-o să vadă Simply Red la Royal Albert 
Hall, apoi... Billy se opreşte. 

— Ce s-a întâmplat? 

— l-am făcut cunoştinţă cu Tom. 

Rămânem o vreme în tăcere şi mă gândesc la bietul 
unchi Billy şi mă întreb cum mă simt acum, că ştiu că 
părinţii mei i-au frânt inima. 

— Mi-am dat seama imediat. A râs de ceva ce am spus 
eu, apoi... m-am dus să iau băuturile şi când m-am întors 
am rămas în pragul uşii uitându-mă la ei. 

— Of, Billy, doar nu cumva ei... 

— Nu, nu, nimic de genul ăsta. Nu pentru multă vreme. 
Nu înainte de a vorbi amândoi cu mine, cerându-şi scuze şi 
spunându-mi că nu avuseseră niciodată intenţia să mă 
rănească. Dar aveau aşa, un fel de chimie... am ştiut de- 
atunci c-o s-o pierd. 

— Dar după aia aţi ajuns să lucraţi toţi trei împreună. 
Cum ai suportat asta? 

Billy râde amar. 

— Şi ce era să fac? Să-l pierd şi pe Tom? La vremea la 
care bunicul tău s-a îmbolnăvit şi eu şi Tom am preluat 
afacerea, fiecare avea drumul lui şi totul fusese dat uitării. 

Se scutură ca de o amintire şi se întoarce spre mine cu 
jovialitatea lui caracteristică. Doar că eu ştiu că se preface 
şi mă întreb de câte ori am mai fost păcălită înainte. 

Mă întreb dacă mama şi tata s-au lăsat păcăliţi şi ei. 

— Te iubesc, unchiule Billy. 

— Şi eu te iubesc, draga mea. Acum hai să te ducem 
înapoi la bebeluşul ăla al tău, ce zici? 

Ne întoarcem amorţiţi, Billy luând virajele cu Boxsterul 
de parcă ar conduce o Toyota Yaris. Mă lasă în faţă la Oak 
View. 

— Încă o seară, spune el, la fel cum făcea când eram 
copil. Ne vedem mâine-dimineaţă. 

— O să petrecem un Crăciun minunat. 


e 178 » 


Spun asta din toată inima. Billy nu a lăsat trecutul să-i 
dicteze viitorul şi nici eu nu pot face asta. Mama şi tata s- 
au dus şi, indiferent de circumstanţele morţii lor, nimic nu 
poate schimba asta. 

Joan nu se întoarce cu Ella decât peste încă o oră. 
Ignorând umezeala care mi se scurge din hainele de 
alergat, îmi pun un şorţ şi fac două porţii de plăcintă cu 
fructe. Umplu vasul slow cooker cu vin roşu, felii de 
portocală şi condimente, torn o cantitate generoasă de 
coniac şi-l pornesc la cea mai joasă treaptă. Sună soneria 
şi mă clătesc pe mâini şi caut un prosop. Sună din nou. 

— Bine, vin acum! 

Rita latră, o singură dată, şi o prind de zgardă, pe de o 
parte ca s-o ţin, pe de alta ca s-o liniştesc. Lasă să-i scape 
o serie de mârâituri înfundate, ca un motor care toarce, 
dar nu mai latră încă o dată. Coada ei care se mişcă 
încontinuu îmi spune că nu e nimic în neregulă. 

Uşa noastră de la intrare este vopsită în alb, cu un 
panou de sticlă colorată în jumătatea de sus, prin care 
intră soarele după-amiezii, aruncând reflexe colorate pe 
podeaua din gresie. Când vin musafiri, siluetele lor se 
întind deasupra pardoselii, întrerupând curcubeul. Când 
eram copil, mergeam în vârful degetelor pe marginea 
holului când răspundeam la uşă. Mi se părea că dacă 
păşesc pe umbra cuiva e ca şi cum aş păşi pe un mormânt. 

Soarele de iarnă e jos, iar conturul vizitatorului se 
întinde firav precum reflexia dintr-o oglindă de carnaval, 
capul aproape atingând baza balustradei. Ca în copilărie, o 
iau pe lângă perete către uşă. Rita nu are genul acesta de 
rezerve. Se năpusteşte direct peste umbră, zgâriind cu 
ghearele şi alunecă oprindu-se fix în faţa uşii. 

Întorc cheia. Deschid uşa. 

Şi apoi lumea amuţeşte şi tot ce mai pot să aud este 
sângele care-mi bubuie în cap. Văd o maşină trecând pe 
stradă, dar nu scoate niciun zgomot, pentru că bubuitul 
din urechile mele se aude din ce în ce mai puternic şi 
întind o mână să mă sprijin, dar nu e de-ajuns, iar 
genunchii mi se înmoaie sub mine şi nu e posibil - nu poate 


<e 179 + 


fi posibil. 

Şi totuşi e acolo, pe trepte. Cumva diferită. Şi totuşi la 
fel. 

Acolo, pe trepte, fără doar şi poate în viaţă, este mama 
mea. 


< 180 - 


Partea a doua 


e 181 œ» 


Capitolul 27 


Anna 


Mi-am pierdut abilitatea de a vorbi. Şi pe cea de a 
raţiona. O mie de gânduri îmi trec de-a valma prin minte şi 
mă întreb dacă nu cumva am luat-o razna. Dacă îmi 
imaginez că mama mea - mama mea moartă - stă pe 
treptele casei mele. 

Părul ei - lung şi menţinut blond-cenuşiu de când mă 
ştiu - a fost vopsit negru, iar lungimea scurtată sever până 
deasupra bărbiei. Poartă nişte ochelari cu ramă groasă, 
care nu i se potrivesc deloc, şi o rochie lălâie, diformă, 
care nu seamănă cu nimic din ce am văzut-o purtând până 
acum. 

— Mamă? şoptesc, fiindu-mi teamă că dacă vorbesc mai 
tare voi rupe vraja şi că mama mea - această versiune 
nouă şi ciudată a ei - se va evapora la fel de repede cum a 
apărut. 

Dă să spună ceva, dar se pare că nu sunt singura care a 
rămas fără cuvinte. Văd cum lacrimile i se înghesuie 
deasupra genelor de jos, iar când se preling, simt cum şi 
obrajii mei sunt umezi. 

— Mamă? zic, mai tare de data asta, dar tot ezitând. 

Nu ştiu ce se întâmplă, dar nici nu vreau să-mi pun prea 
multe întrebări. Mama s-a întors la mine. Mi s-a datoa 
doua şansă. Simt cum mă strânge ceva în piept şi pare 
imposibil pentru coastele mele să poată susţine bătaia 
frenetică a inimii. li dau drumul Ritei, pentru că nu pot să 
respir şi trebuie să am braţele libere; trebuie să-mi pipăi 
faţa cu mâinile, să simt că sunt reală, pentru că aşa ceva 
nu poate fi posibil. 

Nu poate fi posibil. 

Rita ţâşneşte înainte şi sare la mama, lingându-i mâinile 
şi strecurându-se printre picioarele ei, schelălăind şi dând 
din coadă cu putere. Mama, a cărei figură împietrită a 
oglindit-o până acum pe-a mea, se apleacă s-o mângâie, iar 


e 182 » 


mişcarea familiară îmi provoacă un geamăt involuntar, de 
parcă tocmai am ieşit de sub apă. 

— Eşti... spun fiecare cuvânt de parcă acum l-aş rosti 
pentru prima oară. Chiar eşti aici? 

Mama se îndreaptă de spate. Trage aer în piept. 
Lacrimile nu-i mai curg, dar e atâta nelinişte în ochii ei, de 
parcă ea a fost cea care a jelit după mine. Simt cum îmi 
fuge pământul de sub picioare şi nu mai ştiu ce este real şi 
ce nu. Sunt înţepenită de paranoia. Oare anul care a trecut 
a fost doar un coşmar? Oare eu sunt cea care-a murit? Aşa 
mi se pare. Mi se învârte capul şi mă clatin de ameţeală, 
iar mama face un pas înainte, îngrijorată. 

Eu însă fac un pas în spate, buimăceala provocându-mi 
teamă, iar mama îşi retrage mâna, în ochii ei citindu-se 
durerea. Încep să plâng zgomotos şi ea se uită peste umăr, 
înspre stradă. Fiecare mişcare pe care o face este dureros 
de familiară. Fiecare mişcare face ca toate astea să fie şi 
mai greu de înţeles, pentru că înseamnă că lucrurile nu se 
petrec doar în imaginaţia mea. Nu am invocat o viziune a 
mamei mele; n-am înnebunit. Nu e o fantasmă. Chiar e 
aici. Vie, respirând. 

— Ce se întâmplă? Nu înţeleg. 

— Pot să intru? 

Vocea mamei, joasă şi calmă, este vocea din copilăria 
mea. Vocea poveştilor de seară şi a liniştirii de după vreun 
coşmar nocturn. Cheamă câinele, care a obosit să tot dea 
târcoale în jurul ei şi acum adulmecă pietrişul de la capătul 
treptelor. Rita se supune imediat, intrând în casă. Mama se 
mai uită încă o dată de jur împrejur, cu atenţie. Ezită în 
prag; aşteptând să fie invitată. 

Mi-am imaginat clipa asta în fiecare zi a anului trecut. 

Am visat la aşa ceva. Am avut tot felul de fantezii despre 
asta. Cum veneam acasă şi-i găseam pe părinţii mei 
văzându-şi de-ale lor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 
Ca şi cum toată povestea n-ar fi fost decât un vis teribil. 

Mi-am imaginat cum primesc un telefon de la poliţie, 
care-mi spunea că tata a fost scos din mare. Că a fost 
salvat de o barcă de pescuit; că şi-a pierdut memoria. Că 


e 183 >» 


mama a supravieţuit căzăturii. Că se întorceau la mine. 

În visele mele, mă arunc în braţele părinţilor mei. Ne 
agăţăm cu disperare unii de alţii; ne îmbrăţişăm, ne 
atingem. Ne asigurăm că suntem împreună. Şi apoi stăm 
de vorbă, iar cuvintele se rostogolesc unele peste altele. 
Întrerupându-ne, plângând, cerându-ne iertare, făcând 
promisiuni. În visele mele este gălăgie, fericire şi bucurie 
pură. 

Eu şi mama stăm în pragul uşii, fără să spunem nimic. 

Ceasul cu pendulă vâjâie, pregătindu-se să anunţe ora 
fixă. Rita, căreia nu i-a plăcut niciodată sunetul acesta, 
dispare în bucătărie, părând satisfăcută de faptul că 
stăpâna ei se află aici. Că e reală. 

Pendula ceasului bate. Când tata a adus acasă ceasul 
acesta, cumpărat la o licitaţie în anul în care am început 
cursurile gimnaziale, toţi trei ne-am uitat unii la alţii când 
a bătut ora fixă. 

— N-o să mai reuşim să dormim din cauza ăstuia! a zis 
mama, pe jumătate amuzată, pe jumătate îngrozită. Chiar 
şi ticăitul era deranjant, ca un ecou zgomotos al fiecărei 
secunde care trecea prin holul gol. Dar am dormit totuşi şi, 
nu după mult timp, observam ceasul numai când i se oprea 
mecanismul, iar absenţa ticăitului său făcea ca toată casa 
să pară goală. 

Acum ne uităm una la alta, eu şi mama, pe măsură ce 
sunetul fiecărei ore scurse se aude ca un ecou în spaţiul 
dintre noi. Doar când se opreşte şi ultima bătaie s-a stins, 
mama vorbeşte. 

— Ştiu că trebuie să fie un şoc. 

A existat vreodată o frază mai nepotrivită într-o astfel de 
situaţie? 

— Avem multe de vorbit. 

Îmi recapăt glasul. 

— Nu ai murit. 

Sunt atât de multe întrebări, dar aceasta - adevărul 
fundamental - este cea care-mi dă cel mai mult de furcă. 
Nu a murit. Nu e o fantomă. 

Face semn din cap că nu-i aşa. 


e 184 - 


— Noi n-am murit. 

Noi. Îmi ţin respiraţia. 

— Tata? 

Trece o fracțiune de secundă. 

— Draga mea, sunt multe lucruri pe care trebuie să le 
afli. 

Încet, îmi forţez creierul să analizeze ceea ce aud. Tata 
trăieşte. Părinţii mei n-au murit la Beachy Head. 

— Atunci, a fost un accident? 

Ştiam eu. Eram sigură de asta. Părinţii mei n-ar fi 
încercat niciodată să se sinucidă. 

Dar... un accident. Nu crimă; un accident. 

Două accidente? 

Gândurile îmi trec prin cap ca pe bandă rulantă în timp 
ce aplic acest nou fir narativ scenelor pe care nu le-am 
înţeles niciodată. Două accidente. Greşeala martorilor 
oculari. Au căzut, nu s-au aruncat. 

Două căzături identice? 

Banda rulantă se opreşte. 

Mama oftează. Resemnată. Obosită. Se foieşte, dându-şi 
o şuviţă de păr negru după ureche, într-un gest inutil, 
acum că are părul atât de scurt. Face un semn înspre 
bucătărie. 

— Pot să intru? 

Dar banda rulantă s-a blocat. Se suceşte în noduri în 
mintea mea pentru că ceea ce-mi închipui eu nu are logică. 

Nu se potriveşte. 

— Tata ţi-a trimis un mesaj. 

Urmează o pauză lungă, cea mai lungă. 

— Da, spune mama şi-mi susţine privirea. Te rog, putem 
să stăm jos, înăuntru? E complicat. 

Dar dintr-odată pare simplu. Iar pământul care-mi fugea 
de sub picioare încremeneşte şi lumea înclinată începe să 
se învârtă din nou. Nu există decât o singură explicaţie. 

— V-aţi înscenat moartea. 

Îmi dau seama cât sunt de calmă, de parcă aş fi gata să 
intru pe scenă; mă felicit pentru prezenţa de spirit. Dar 
chiar şi pe măsură ce rostesc cuvintele - chiar şi când îmi 


e 185 


dau seama fără urmă de îndoială că am dreptate -, mă rog 
să mă înşel. Pentru că este îngrozitor. Ilegal. Imoral. Şi 
mai mult decât atât, pentru că este o cruzime. Pentru că 
faptul că m-au părăsit mi-a frânt inima şi a continuat să 
rupă fărâme din ea în fiecare zi, iar faptul că aş şti că 
părinţii mei au făcut asta în mod deliberat mi-ar face-o 
bucăţi cu totul. 

Faţa mamei se boţeşte ca o coală de hârtie. Lacrimi cad 
pe treapta de piatră. 

Un singur cuvânt. 

— Da. 

Mâna pe care o mişc ar putea fi a altcuiva. Ating 
marginea uşii uşor, cu două degete. 

Şi-i trântesc cu putere uşa în faţă. 


e 186 œ» 


Capitolul 28 


Murray 


Etajul al doilea al secţiei de poliţie părea părăsit. 
Majoritatea personalului de birou nu lucra în weekend, iar 
cei care o făceau erau deja în concediu. Doar biroul 
inspectorului principal era ocupat, cu şeful însuşi de 
serviciu şi asistenta sa personală bătând la calculator un 
raport fără să arunce o singură privire la degetele ei. 

Avea beteală în păr şi nişte cercei ca nişte decoraţiuni 
albastre, care sclipeau distrăgând atenţia. 

— Şeful are nevoie de nişte rapoarte dactilografiate, îi 
explicase ea lui Murray când acesta o întrebase ce făcea la 
serviciu într-o duminică dimineaţa, pe deasupra şi în 
Ajunul Crăciunului. Vrea ca totul să fie pus la punct înainte 
de vacanţă. 

— Faci ceva drăguţ mâine? spuse ea acum. 

— Doar un Crăciun liniştit acasă, răspunse Murray, 
adăugând după o pauză, când deveni evident că femeia 
aştepta să fie întrebată şi ea: Dar tu? 

— Mă duc la ai mei. 

Se opri din scris şi-şi aplecă braţele deschise spre birou. 

— Toţi avem încă ciorăpeii pregătiţi, chiar dacă fratele 
meu are douăzeci şi patru de ani. Mai întâi ne desfacem 
cadourile, apoi mâncăm somon afumat şi ouă jumări şi bem 
Buck's Fizz’. 

Murray zâmbi şi dădu din cap, în timp ce fata îi povesti 
despre tradiţiile de Crăciun ale familiei sale. Se întrebă cât 
avea să dureze muştruluiala lui. 

Uşa de la birou se deschise. 

— Murray! îmi pare rău că te-am făcut să aştepţi. 

— Nicio problemă, spuse Murray, omiţând adresarea 
„domnule”, nu doar pentru că acum era civil şi nu mai 
trebuia să ţină cont de grade, ci pentru că atunci când Leo 
Griffiths fusese agentul însărcinat cu înregistrarea 


3 Cocteil pe bază de şampanie. 
e 187 œ» 


probelor, iar Murray şeful său, bărbatul mai tânăr fusese 
un dobitoc de primă mână. 

În biroul lui Leo erau două scaune confortabile, dar 
inspectorul se aşeză la birou, aşa că Murray luă loc pe 
scaunul din lemn din faţa lui. Intre cei doi se afla o 
suprafaţă largă din lemn lustruit, pe care Leo împrăştiase 
dosarele care-i justificau salariul. 

Leo îşi împreună degetele şi se lăsă pe spate în scaunul 
său. 

— Sunt puţin nedumerit. 

Nu era, desigur, dar inspectorului îi plăcea să-şi arate 
eforturile de a rezolva o problemă, ceea ce tărăgăna întreg 
procesul cumva. 

— Ofițerii din schimbul de noapte au fost chemaţi ieri la 
un incident, chiar înainte de miezul nopţii, unde au stat de 
vorbă cu un domn Mark Hemmings şi cu partenera 
acestuia, domnişoara Anna Johnson. 

Aha, deci nu se înşelase, era într-adevăr ceva legat de 
cazul Johnson. 

— O cărămidă le-a fost aruncată prin geamul de la un 
dormitor. Avea un bilet de ameninţare ataşat de ea. 

— Am auzit. Câteva case din zona aceea au propriile 
camere de supraveghere. Ar merita să... 

— Ne-am ocupat de asta, mulţumesc, îl întrerupse Leo 
direct. Sunt mai îngrijorat de faptul că domnişoara Johnson 
a raportat incidentul ca fiind parte dintr-o serie în 
desfăşurare, spuse el, apoi făcu o pauză pentru a spori 
efectul dramatic. O serie de alte incidente în desfăşurare, 
anchetată de... tine. 

Murray nu spuse nimic. Puteai să te încurci şi mai tare 
în iţele poveştii dacă spuneai ceva doar ca să te afli în 
treabă. Completând spaţiile goale. Pune o întrebare, Leo. 
Apoi îţi răspund. 

Pauza păru să dureze o veşnicie. 

— Şi ceea ce mă nedumereşte, Murray, este faptul că eu 
aveam impresia că eşti un agent de birou. Un agent de 
birou civil. Şi că te-ai pensionat de la DIC - şi de fapt din 
poliţie - cu câţiva ani în urmă. 


e 188 œ» 


Niciun comentariu. 

O urmă de iritare se strecurase în vocea lui Leo. Trebuia 
să se străduiască mai mult decât de obicei. 

— Murray, anchetezi o serie de infracţiuni care au 
legătură cu două sinucideri deja clasate? 

— Nu, nu fac asta. 

Erau crime, nu sinucideri. 

— Şi atunci ce anume ai făcut, mai precis? 

— Anna Johnson a venit joi la secţie să discute despre 
câteva semne de întrebare pe care le avea în legătură cu 
morţile subite ale părinţilor ei, ambele având loc anul 
trecut. Am petrecut ceva timp răspunzându-i la întrebări, 
spuse Murray şi-i zâmbi inocent lui Leo. Unul dintre 
obiectivele mele din raportul de autoevaluare este să 
asigur o calitate cât mai înaltă a serviciilor. Domnule. 

Leo miji ochii. 

— Cei din schimbul de noapte mi-au spus că femeia a 
primit un mesaj răutăcios. 

— O cartolină anonimă, livrată cu ocazia aniversării 
morţii mamei sale. 

— În sistem nu apare nimic despre asta. De ce nu ai 
făcut un raport pentru această infracţiune? 

— Dar care ar fi fost infracţiunea? întrebă Murray 
politicos. În cartolină nu era nicio ameninţare. Niciun 
abuz. Era deranjantă, desigur, dar nimic ilegal. 

Urmă o pauză lungă, timp în care Leo digeră informaţia. 

— O cărămidă aruncată prin geam... 

— Este un act criminal, îl întrerupse Murray prompt, şi 
sunt convins că agenţii care se ocupă de caz vor face o 
treabă foarte bună. 

— Domnişoara Johnson pare să creadă că sinuciderea 
mamei sale a fost, de fapt, crimă. 

— Aşa am înţeles şi eu, zâmbi Murray politicos. Desigur, 
echipa DIC de aici s-a ocupat de caz anul trecut. 

Leo se uită la Murray, încercând să stabilească dacă 
insinuarea acestuia fusese făcută cu intenţie. Dacă l-ar fi 
mustrat pe Murray pentru că nu se dusese cu informaţia la 
DIC, asta presupunea o critică implicită la adresa modului 


< 189 + 


în care fusese condusă ancheta iniţială. 

Murray aşteptă. 

— Pune pe hârtie implicarea ta de până acum şi predă 
totul celor de la DIC, ca să arunce o privire cum trebuie 
peste caz. S-a înţeles? 

— Perfect, spuse Murray şi se ridică, fără să mai aştepte 
să i se spună că era liber. Crăciun fericit! 

— Aşa să fie. Şi, Murray? 

— Da? 

— Vezi-ţi de treaba ta. 

Murray nu-l minţise încă pe inspector şi nici nu avea de 
gând să înceapă acum. 

— Nu-ţi face griji, Leo, zise el zâmbind vesel. N-o să fac 
nimic din ce nu am pregătirea să fac. 

Jos, Murray găsi goală o sală unde se făceau rapoartele 
şi închise uşa înainte să se autentifice la computer. 
Predase laptopul de serviciu când se pensionase şi mai 
erau câteva lucruri pe care voia să le verifice înainte să 
plece acasă pentru Crăciun. Dacă lui Leo Griffiths îi trecea 
prin cap să se uite la activitatea din sistem a lui Murray, 
aceasta ar fi putut fi uşor explicată: căutase informaţii 
necesare raportului pe care trebuia să-l întocmească 
pentru cei de la DIC. 

Căută Oak View în sistemul de Comandă şi Control care 
înregistra toate apelurile primite de poliţie. Această 
cercetare de bază trebuia să fi fost făcută deja de către 
agenţii care anchetaseră incidentul iniţial, dar nu erau 
documente tipărite în dosarul arhivat, iar Murray voia să 
facă lucrurile ca la carte. Căută intrări prin efracţie, 
agresiuni, activităţi suspecte legate de Oak View sau de 
familia Johnson. Orice lucru care ar fi putut indica faptul 
că Tom şi Caroline Johnson fuseseră ţinte înainte de 
moartea lor. 

Oak View apărea în arhivă de câteva ori de când se 
păstrau dosare electronice. De la această adresă se sunase 
de două ori la 999 fără ca apelantul să spună ceva. De 
fiecare dată, dispeceratul sunase înapoi şi primise aceeaşi 
explicaţie. 


e 190 œ» 


Persoanele care locuiesc la această adresă îşi cer scuze. 
Copilul mic s-a jucat cu telefonul. 

Murray verifică data din jurnal. 10 februarie 2001. Copil 
mic? Anna Johnson trebuie să fi avut zece ani. Prea mare 
ca să mai dea telefoane din greşeală. Să fi fost un alt copil 
mic în casă sau apelul silențios la 999 fusese un strigăt 
deliberat după ajutor? 

In 2008, dispeceratul primise un apel de la un vecin, 
Robert Drake, care raportase că se aude scandal la vecinii 
de-alături. Murray se uită peste înregistrarea din jurnal. 

APELANTUL SPUNE CĂ AUDE ŢIPETE. ZGOMOT DE 
STICLĂ SPARTĂ. POSIBIL CONFLICT DOMESTIC. A FOST 
TRIMIS UN ECHIPAJ. 

Nu fusese înregistrată nicio infracţiune. 

LA SOSIRE ERA LINIŞTE. AU FOST LUATE DATELE DE 
IDENTIFICARE. AMBII  OCUPANŢI NEAGĂ ORICE 
DISPUTĂ DOMESTICĂ. 

Caroline Johnson păruse „agitată”, observă Murray, dar 
nu erau prea multe detalii în nota din jurnalul apelului şi, 
fără să dea de urma ofiţerilor care fuseseră prezenţi - cu 
speranţa că şi-ar fi putut aminti un incident care se 
petrecuse cu mai bine de zece ani înainte -, cam asta era 
tot ce avea. 

Era destul. Murray începuse să-şi facă o idee despre 
familia Johnson şi nu era cea pe care i-o prezentase fiica 
acestora. Poate că fratele lui Tom, Billy Johnson, putea să 
arunce mai multă lumină asupra situaţiei reale. Murray se 
uită la ceas. La naiba cu Leo Griffiths şi predica sa. Avea 
să întârzie la Highfield s-o ia pe Sarah dacă nu pleca chiar 
atunci. Şi-aşa avea să fie destul de agitată; chiar şi cea mai 
mică schimbare de planuri putea s-o dea peste cap. 

— Vin cu tine. 

Murray ajunsese fix la timp, iar Sarah întrebă imediat de 
cazul Johnson şi insistase să-l însoţească să-l vadă pe Billy 
Johnson. 

— Poate să aştepte până după Crăciun. 

Murray băgă maşina în viteză şi conduse încet dincolo 


e 191 œ» 


de domeniul Highfield. Era bine s-o aibă pe Sarah în 
maşină cu el. Să ştie că nu se întorcea acasă la o locuinţă 
goală. 

— E în regulă, serios. Oricum e practic în drumul nostru. 

Murray aruncă o privire pe furiş la soţia lui. Nici măcar 
în maşină nu stătea cum trebuie. Laba unui picior era 
băgată sub genunchiul celuilalt. Cu o mână îşi ţinea 
centura de siguranţă departe de gât, cotul sprijinindu-se 
de partea de jos a geamului. 

— Dacă eşti sigură... 

— Sunt sigură. 

Johnson's Cars avusese parte de un tratament de 
înfrumusețare de când Murray îşi cumpărase Volvo-ul. 
Încă mai exista colecţia de rable de dat la schimb în partea 
din spate, dar aproape întreaga curte din faţă era plină de 
maşini strălucitoare, modele de Jaguar, Audi, BMW, dintre 
care cele mai scumpe erau expuse pe rampe care făceau 
maşinile să pară că sunt gata de plecare. 

— Zece minute, spuse Murray. 

— Nu e nicio grabă. 

Sarah îşi desfăcu centura de siguranţă şi-şi deschise 
cartea. Murray îşi puse cheile în buzunar, cercetând din 
reflex maşina, să nu existe vreun obiect cu potenţial de 
risc. A fost externată, îşi reaminti el în timp ce se 
îndepărtă. Linişteşte-te. 

Se uită în urmă în timp ce traversă curtea, dar Sarah era 
cufundată în cartea ei. Agenţi de vânzări cu un aer 
ferchezuit dădeau târcoale precum rechinii, doi 
întâmpinându-l din direcţii opuse, cu gândul la posibilul 
comision. Un puşti vesel cu un ciuf de păr roşcat fu primul 
care ajunse la el, colegul său îndreptându-se rapid către 
un cuplu bine îmbrăcat, plimbându-se de mână printre 
maşinile decapotabile. Un pariu mult mai sigur, îşi spuse 
Murray. 

— Billy Johnson? 

— E în biroul lui, îi răspunse băiatul roşcat, arătând cu 
capul în direcţia respectivă. Dar poate vă ajut eu? 


e 192 œ» 


Zâmbetul lui era larg, dar fals. Îşi lăsă capul într-o parte, 
făcând un spectacol din a-l evalua pe Murray. Cântărindu- 
l. 

— Fan Volvo, nu-i aşa? 

Având în vedere că Murray tocmai coborâse dintr-o 
astfel de maşină, această observație era mai puțin 
impresionantă decât ar fi trebuit să fie. Murray merse mai 
departe. 

— Pe-aici? 

Roşcatul ridică din umeri, zâmbetul său strălucitor 
stingându-se odată cu şansa unui comision. 

— Mda. Shaneen de la recepție o să-l cheme pentru 
dumneavoastră. 

Shaneen avea pielea feței cu vreo două nuanțe mai 
întunecată decât cea de pe gât şi buzele atât de lucioase, 
încât Murray îşi putea vedea reflexia în ele. Stătea în 
spatele unui birou curbat la recepţie, cu beteala prinsă pe 
o parte, şi punea pahare pe o tavă pentru cheful din Ajun 
de Crăciun. Zâmbi când Murray se apropie. 

— Bine aţi venit la Johnson's Cars. Cu ce vă pot ajuta? 
turui ea atât de repede, că Murray trebui să se oprească o 
clipă ca să înregistreze ceea ce tocmai auzise. 

— Aş vrea să-l văd pe Billy Johnson, vă rog. Sunt de la 
Poliţia din Sussex. 

— Verific dacă este disponibil. 

Se undui pe nişte pantofi cu toc, deschişi în faţă, care nu 
aveau cum să aibă aceeaşi formă cu a picioarelor ei, 
clicăind pe pardoseala lustruită către biroul şefului. 
Geamul sablat îl împiedica pe Murray să vadă ce se 
petrecea înăuntru, aşa că în schimb se uită pe geamul 
uriaş al showroomului, dorindu-şi să fi putut parcă maşina 
sa Volvo un pic mai aproape. Din unghiul acela nu putea s- 
o vadă pe Sarah. Se uită la ceas. Trecuseră deja trei din 
cele zece minute pe care i le promisese. 

— Poftiţi, domnule... Shaneen apăru în pragul uşii, 
ezitând când îşi dădu seama că uitase să-l întrebe pe 
Murray cum îl cheamă. 

— Mackenzie. Murray Mackenzie. 


< 193 + 


Murray zâmbi când fata de la recepţie trecu pe lângă el 
şi intră într-un birou impresionant care găzduia două 
pupitre mari. Billy Johnson se ridică. li strălucea fruntea, 
iar când îi strânse mâna lui Murray, era caldă şi umedă. 
Nu zâmbi şi nu-i propuse lui Murray să ia loc. 

— DIC, aşadar? 

Murray nu-l corectă. 

— Cărui fapt îi datorez plăcerea? Ultima spargere la noi 
a fost dată cu şase luni în urmă, aşa că e puţin târzie 
reacţia dumneavoastră, chiar şi după standardele poliţiei. 

Zâmbetul implica gluma pe care cuvintele n-o 
conţinuseră. 

Billy Johnson era un tip bine-făcut. Mai degrabă solid 
decât gras şi nu lipsit de farmec, presupunea Murray, deşi 
ce ştia el? Purta un costum bine croit, pantofi bine lustruiţi 
şi o cravată galben-aprins, care se asorta cu dungile de la 
cămaşa sa cu guler lat. Aerul său defensiv era datorat fără 
doar şi poate stresului, nu agresivităţii şi, cu toate acestea, 
Murray rămase la o distanţă considerabilă de uşă. 

— Dacă nu are legătură cu TVA-ul... 

— Nu are. 

Billy se relaxă puţin. 

— Anchetez moartea fratelui şi a cumnatei 
dumneavoastră. 

— Dumneavoastră sunteţi ofiţerul cu care a tot vorbit 
Anna? 

— Sunteţi unchiul ei, presupun? 

Cu toate neplăcerile lui Billy, afecțiunea lui pentru Anna 
era evidentă. Ochii i se înmuiară şi dădu de câteva ori din 
cap, de parcă gestul ar fi întărit acest fapt. 

— E o fată atât de minunată! Toate astea au fost extrem 
de dificile pentru ea. 

— Pentru toată lumea, sugeră Murray. 

— Da, da, desigur. Dar pentru Annie... Billy îşi scoase o 
batistă mare şi albă din buzunar şi se şterse pe frunte. Îmi 
cer scuze - a fost o dimineaţă destul de încărcată cu 
emoţii. Vă rog, luaţi loc. 

Billy se aşeză în scaunul său rotativ din piele. 


e 194 œ» 


— L-a intrat în cap că Tom şi Caroline au fost ucişi. 

Murray făcu o pauză înainte să spună: 

— Cred că are dreptate. 

— Isuse! 

Prin geamul din spatele lui Billy, Murray zări o siluetă 
familiară plimbându-se printre maşini. Sarah. La douăzeci 
de metri în urma ei, roşcatul mergea cât de încet putea. 

— Aţi fost apropiat de Tom, domnule Johnson? întrebă 
Murray rapid, cu un ochi la curtea din faţă. 

Billy se încruntă. 

— Am fost fraţi. 

— Vă înţelegeaţi bine? 

Părea iritat de această întrebare. 

— Am fost fraţi. Am avut grijă unul de celălalt, dar ne- 
am şi enervat reciproc, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Aţi fost şi parteneri de afaceri, după câte înţeleg. 

Billy dădu din cap, confirmând. 

— Tata a avut demenţă şi nu s-a mai putut ocupa de 
afacere, aşa că am preluat-o eu şi Tom, în 1991. Eramo 
familie, mai adăugă el, de parcă asta ar fi explicat totul. 

În faţa lui era un carnet de cecuri deschis, alături de un 
teanc de plicuri şi de o listă. Strânse plicurile la un loc fără 
să fie nevoie; arătă către carnetul de cecuri. 

— Primele de Crăciun. Mai mici decât de obicei, dar 
asta-i viaţa. 

— Cum v-aţi înţeles cu Caroline? 

Un val de roşeaţă îşi făcu loc pe gâtul bărbatului. 

— Ea se ocupa de birou. Tom se ocupa de partea asta de 
afacere. Eu aveam în grijă echipa de vânzări. 

Murray băgă de seamă că Billy nu-i răspunsese la 
întrebare. Nu insistă. Nici n-ar fi trebuit să se afle acolo; 
ultimul lucru de care avea nevoie era o altă plângere 
adresată lui Leo Griffiths. Încercă o altă abordare. 

— Cei doi se înțelegeau bine? 

Billy se uită afară pe geam, de parcă s-ar fi hotărât dacă 
să împărtăşească sau nu ce-i trecea prin cap. Roşcatul o 
conducea pe Sarah către un Defender cu un semn „Preţ la 
cerere” atârnat de oglinda retrovizoare. Murray spera ca 


<e 195» 


ea să se simtă bine. Ca roşcatul să nu spună ceva care s-o 
scoată din minţi. 

Billy se întoarse către Murray. 

— Nu se purta cu ea cum ar fi trebuit. A fost fratele meu 
şi l-am iubit, dar nu era suficient de bun pentru ea. 

Murray aşteptă. În mod cert era o poveste în spatele 
acestei fraze. 

— Îi plăcea să bea. Ei bine, tuturor ne place, dar... Billy 
clătină din cap. Nu e corect. Să-i vorbeşti de rău pe morţi. 
Nu e bine. 

— Sugeraţi că Tom avea o problemă cu alcoolul, 
domnule Johnson? 

Urmă o pauză lungă înainte ca Billy să răspundă. Se uită 
din nou pe geam. 

— Caroline a încercat să-l acopere, dar nu sunt nici eu 
prost. Chiar dacă Tom credea c-aş fi. 

Ultima parte fusese rostită cu amărăciune, murmurată 
mai mult sieşi decât lui Murray. 

În spatele lui, Murray îl văzu pe roşcat deschizând 
portiera şoferului de la Defender. Pe Sarah aşezându-se la 
volan şi potrivindu-şi scaunul. Roşcatul avea s-o ia la un 
test drive dacă Murray nu pleca în curând de-acolo. Se 
ridică. 

— Mi-aţi fost de mare ajutor, domnule Johnson. Vă 
mulţumesc. 

Murray se simţi prost să-l lase pe bărbatul acela 
prăbuşit la biroul său, vizibil dat peste cap de amintirile pe 
care el îl obligase să le confrunte. Dar prioritatea lui era 
Sarah. 

Care venea spre el când ieşi în curte. Roşcatul stătea 
lângă Defender, cu mâinile băgate în buzunare, nefericit. 

— Eşti bine? întrebă Murray când Sarah ajunse în 
dreptul lui. 

Părea foarte liniştită şi bărbatul răsuflă uşurat că 
roşcatul nu o supărase cu nimic. 

— Cum nu se poate mai bine, spuse ea, cu un zâmbet 
şiret pe faţă, iar Murray se uită din nou la roşcat care avea 
un aer de parcă tocmai fusese anunţat că nu mai primeşte 


e 196 œ» 


prima de Crăciun. 

— Ce-a păţit? 

— l-am spus că mă interesa cel mai nou model. 

— Aşa... 

— Că voiam ceva foarte special, cu o mulţime de 
extraopţiuni şi că voiam să cumpăr ceva astăzi. 

— În regulă... 

Sarah zâmbi iarăşi larg. 

— Şi-apoi i-am spus că totuşi rămân la bicicleta mea. 


e 197 œ» 


Capitolul 29 


Anna 


Mama sună imediat la uşă, apoi din nou, fără să ia mâna 
de pe sonerie, şi din nou, şi din nou şi din nou. Rita aleargă 
pe hol, alunecă pe gresie, apoi sare la uşă. Se uită înapoi 
spre mine, apoi în sus la silueta mamei, încadrată de 
panoul de sticlă colorată. Schelălăie nedumerită. 

Simt cum mă strânge pieptul, iar faţa îmi este amorţită. 
Nu pot face asta. Îmi tremură mâinile fără să le pot 
controla, iar pe măsură ce soneria continuă să sune, mă 
cuprinde panica. 

— Anna! 

Mă întorc cu spatele. Mă forţez să păşesc. Mă îndrept 
încet către capătul scării. 

— Trebuie să vorbim despre asta. Trebuie să te fac să 
înţelegi. Anna! 

Vocea ei este calmă, dar mă imploră, disperată. Stau cu 
o mână pe balustradă, cu un picior pus pe prima treaptă. 
Părinţii mei trăiesc. Nu asta este tot ce mi-am dorit anul 
trecut? Bunici pentru Ella, socri pentru Mark. Pe mama şi 
pe tata. Familia. 

— Anna, nu plec până nu te fac să înţelegi. Nu am de 
ales! 

Şi dintr-odată mă hotărăsc. Urc câte două trepte 
deodată, alergând din hol, departe de implorările ei. De 
scuzele pe care mama încearcă să le găsească pentru ceva 
ce nu se poate ierta. 

Nu are de ales? 

Eu n-am avut de ales. N-am avut altă alegere decât să-mi 
jelesc părinţii. N-am avut altă alegere decât să văd poliţia 
intrând în vieţile noastre; să stau în anticamera unui medic 
legist în timp ce morţile lor erau disecate; să organizez o 
slujbă de înmormântare şi să telefonez prietenilor lor ca să 
aud aceleaşi platitudini repetate la nesfârşit. N-am avut 
altă alegere decât să trec prin perioada sarcinii, prin 


< 198 » 


travaliu, primele săptămâni de maternitate pline de 
anxietate, fără sprijinul mamei mele. 

Eu n-am avut de ales. 

Ei da. 

Părinţii mei au ales să mă păcălească nu doar când au 
dispărut, ci şi în fiecare zi de-atunci. 

Soneria sună iar, şi iar, şi iar. Mama ţine degetul apăsat 
pe buton, iar clopoţelul sună, ascuţit şi insistent, prin toată 
coloana vertebrală a casei. 

Îmi pun mâinile pe urechi şi mă ghemuiesc în pat, dar 
tot pot s-o mai aud. Mă ridic. Stau în picioare. Mă mişc de 
colo-colo prin dormitor. 

Mă duc în baia alăturată şi dau drumul la duş, stând pe 
marginea căzii în timp ce încăperea se umple de abur şi 
oglinda dispare în ceaţă. Apoi îmi dau jos hainele de 
alergat, păşesc în cabină şi reglez temperatura apei până 
când este atât de fierbinte că doare. Sub duş nu mai pot 
auzi soneria. Ridic capul, lăsând apa să-mi umple urechile, 
nasul, gura, până când simt că mă înec. Dau drumul 
lacrimilor care şi-au făcut apariţia când am văzut-o pe 
mama şi au îngheţat în clipa în care mi-am dat seama că a 
ales să stea deoparte. Plâng cu o intensitate pe care n-am 
mai trăit-o până acum, dublată de suspinele care-şi croiesc 
drum din străfundul stomacului. 

Când am plâns atât de tare că mă simt prea slăbită să 
mai stau în picioare, mă aşez şi-mi prind genunchii cu 
braţele, cu apa curgând pe capul meu plecat şi 
strângându-mi-se în poală. Plâng până la epuizare. Până 
când apa e rece ca gheaţa şi mi se face pielea de găină. 

Când închid robinetul de la duş, cu membrele înţepenite 
şi reci, ascult cu atenţie. 

Linişte. 

A plecat. 

Junghiul ascuţit mă ia prin surprindere. Mă pedepsesc 
pentru slăbiciunea pe care o indică. Am trăit fără părinţii 
mei mai bine de un an. Am supravieţuit. O să 
supraviețuiesc. Nimic din ceea ce mi-ar putea spune acum 
nu mi-ar câştiga iertarea. E prea târziu. 


< 199 + 


Găsesc alinare într-o pereche moale de pantaloni de 
trening şi un tricou uzat, pe care le iau din partea de dulap 
a lui Mark. Şosete groase de caşmir. Îmi usuc părul cu un 
prosop şi îl prind într-un coc lejer. 

Chiar când încep să mă simt dacă nu mai bine, măcar 
mai stăpână pe mine, se aude soneria. 

Rămân pe loc. Un minut întreg. 

Sună din nou. 

Hotărârea pe care obişnuiam s-o admir - aproape s-o 
invidiez - la mama mea, acum mă chinuie. Nu va renunţa. 
Aş putea să stau aici toată ziua, ea tot va suna şi va striga. 
O furie pură îşi face loc prin spoiala de calm, despre care 
m-am convins singură că ar fi reală, şi mă năpustesc din 
dormitor pe scări în jos. Cum îndrăzneşte? 

Un an întreg. 

Gândul îmi trece prin cap ca o bilă într-un aparat de 
pinball, trasă la întâmplare. Timp de un an întreg m-a 
minţit. Pe mine şi pe toată lumea. 

Ajung atât de repede în hol, cu atât de puţin control, că- 
mi alunecă şosetele sub picioare şi cad pe spate; mi se taie 
atât de rapid răsuflarea încât, când mă ridic, mă doare de 
parcă aş fi căzut din capul scărilor. 

Soneria sună iarăşi. Rita nu e nicăieri. Chiar şi câinele a 
încetat să mai spere că voi deschide uşa, dar când mama 
îşi pune ceva în minte, e neobosită. 

Un an întreg. 

Dacă cineva mi-ar fi spus, cu şase luni în urmă - ba chiar 
şi în dimineaţa aceasta - că, într-o bună zi, îi voi spune 
mamei să mă lase în pace, aş fi zis că e nebun. Dar exact 
asta am de gând să fac. Trecutul nu poate fi schimbat; nu 
poţi să minţi pe cineva şi apoi să-ţi faci apariţia din nou în 
viaţa lui sperând că vei fi iertat. Unele minciuni sunt prea 
mari pentru aşa ceva. 

Un an întreg de minciuni. 

Deschid uşa brusc. 

— Iată-te! M-am gândit eu că trebuie să fii sus. Va trebui 
să aduci tu căruţul înăuntru, draga mea. Nu-mi place să 
fac asta cu bebeluşul în el, în caz că alunecă. 


e 200 » 


Joan mă priveşte cu un aer curios. 
— Eşti bine, draga mea? Arăţi ca şi cum ai fi văzut o 
fantomă. 


e 201 œ» 


Capitolul 30 


Murray 


Sarah dădea cu mopul în bucătărie. Nu era o reacţie la 
eforturile lui Murray din ziua precedentă, ci mai degrabă o 
indicație a anxietăţii în creştere a lui Sarah. Schimbarea 
fusese bruscă, ca atunci când soarele dispare după un nor. 
Murray încercase să se agaţe de starea de bine pe care o 
avusese în timp ce condusese în drum spre casă de la 
Johnson's Cars, râzând de vânzarea ratată a roşcatului, dar 
- ca atunci când încerci să evoci temperaturi de vară în 
miezul iernii - nu reuşea deloc. 

Murray nu era sigur care fusese catalizatorul. Uneori 
nici măcar nu exista unul. 

— Stai jos şi bea o ceaşcă de ceai. 

— Vreau să şterg ferestrele mai întâi. 

— E Ajunul Crăciunului. 

— Şi? 

Murray se uită prin Radio Times cu gândul să găsească 
ceva care să le distragă atenţia amândurora. It's a 
Wonderful Life nu era probabil alegerea ideală. 

— Într-un minut începe The Snowman. 

— Ce surpriză! spuse ea şi lăsă mopul în găleată. Pun 
pariu că până şi Aled Jones“ s-a săturat de asta. 

Murray ar fi ripostat, dar sprâncenele lui Sarah erau 
încruntate într-un V adânc când se uită sub chiuvetă, după 
detergentul de geamuri şi o cârpă, aşa încât lăsă totul 
baltă fără să mai spună nimic. Murray se pricepea să 
citească semnele, să preia el controlul de la altcineva şi să 
le oglindească oamenilor reacţiile. O făcuse ani de zile cu 
infractorii, înainte ca limbajul non-verbal să fie ceva ce 
trebuia să înveţi într-o sală de clasă. Făcuse chestia asta 
ani la rând acasă la el. 

Era însă obositor şi, nu pentru prima dată, Murray îşi 
dori să fi avut copii cu Sarah, copii care să fi diluat 


4 Cântăreț galez, personalitate TV şi radio din Marea Britanie. 
e 202 œ» 


asperităţile bolii sale. El şi-i dorise - cu disperare chiar -, 
dar Sarah fusese prea înspăimântată de idee. 

— Şi dacă mă moştenesc pe mine? 

Bărbatul se făcu că nu înţelege, în mod intenţionat. 

— Atunci vor fi cei mai norocoşi copii de pe pământ. 

— Dar dacă-mi moştenesc capul? Capul meu varză, 
nenorocit, de tot rahatul? 

Începuse să plângă, iar Murray o luase în braţe ca ea să 
nu poată vedea că şi din ochii lui curgeau lacrimi. 

— Sau nasul meu? spuse el blând. 

Se auzi un râset tuşit dintre cutele puloverului său, iar 
apoi femeia se desprinse din îmbrăţişare. 

— Dar dacă le fac rău? 

— Nu ai face aşa ceva. Nu ţi-ai făcut rău decât ţie. 

Toate asigurările lui Murray rămăseseră fără ecou. 
Sarah a ajuns terorizată de gândul că ar fi putut rămâne 
însărcinată - refuzând să mai aibă raporturi intime cu 
Murray. Intră apoi într-o spirală paranoică care implicase 
săptămâni întregi de teste de sarcină inutile, în cazul puţin 
probabil în care Eastbourne fusese ales ca următorul loc 
pentru producerea unei noi concepţii imaculate. In cele din 
urmă, medicul lor de familie fu de acord s-o direcţioneze 
pe Sarah către o procedură de sterilizare, de dragul 
sănătăţii ei mintale. 

Ceea ce însemna că acum erau doar Murray şi Sarah. Ar 
fi putut să-şi petreacă Crăciunul împreună cu fratele lui 
Sarah şi familia acestuia, dar internarea recentă a lui 
Sarah însemna că nu se făcuseră planuri în acest sens. 
Murray îşi dorea să nu fi coborât deja pomul de Crăciun 
din pod sau spera că ar fi putut avea inspiraţia să nu fi 
cumpărat unul deja decorat. Cel puţin, i-ar fi dat ceva de 
făcut acum. 

Altceva decât curăţenie. 

Sarah stătea în genunchi pe scurgător, ca să şteargă 
geamul de la bucătărie, iar Murray căuta o altă cârpă - nu- 
i rămânea altceva decât să se facă şi el util -, când auzi pe 
cineva cântând afară, lângă uşa lor. 

— Suntem cei trei crai de la Răsărit/ Unul în taxi, unul în 


e 203 >» 


maşină/ Unul pe scuter, sunând din claxon... 

Cântecul se opri şi fu înlocuit de un râs răguşit. 

— Ce Dumnezeu... 

Sarah fu destul de curioasă cât să lase spray-ul de 
geamuri şi să i se alăture lui Murray la uşa de la intrare. 

— Crăciun fericit! 

Gill, partenerul de viaţă al lui Nish, îi întinse lui Murray 
o sticlă de vin. 

— Şi bine-ai venit acasă! 

Nish îi dădu lui Sarah o pungă mare de cadou, cu o 
felicitare uriaşă ataşată. 

— Tu nu primeşti nimic, îi spuse ea lui Murray, pentru 
că eşti un moş nenorocit, zâmbi ea larg. Nu ne inviţi 
înăuntru? Colindătorii adevăraţi primesc plăcintă şi vin 
fiert. 

— Cu plăcinta cred că ne descurcăm, spuse Murray, 
deschizând uşa larg. 

Sarah ţinea punga de cadou cu ambele mâini, cu ochii 
strălucind. 

— Eu doar... 

Se uită spre bucătărie, de parcă ar fi plănuit s-o ia la 
fugă. 

Murray simţi cum i se îneacă corăbiile. Se uită la ea şi se 
întrebă cum s-o facă să înţeleagă că el chiar avea nevoie 
de asta. De prieteni veniţi în vizită în Ajun de Crăciun. De 
plăcintă cu fructe şi de vin fiert. De colinde. De 
normalitate. 

Sarah ezită, apoi schiţă un zâmbet. 

— Eu tocmai pregăteam totul pentru Crăciun. Poftiţi 
înăuntru! 

Murray scoase prăjitura cu fructe cumpărată de la 
Waitrose, pe care o păstrase pentru a doua zi şi pregăti 
pahare pentru vinul pe care-l aduseseră Nish şi Gill. Găsi 
un CD cu colindele de la King's College, iar apoi Nish mai 
pescui unul cu top zece hituri de Crăciun. Sarah îşi 
desfăcu darul şi îmbrăţişă pe toată lumea pentru 
petrecerea ad-hoc, iar Murray îşi spuse că Nish şi Gill nu 
aveau să ştie niciodată ce dar perfect îi făcuseră lui. 


e 204 œ» 


— Mi-a şoptit o păsărică c-ai fost în bârlogul Leului în 
dimineaţa asta... spuse Nish. 

Nici nu-i luase mult. 

— Leul? 

Gill umplea paharele tuturor. Sarah i-l întinse pe-al ei, 
iar Murray încercă să nu lase să i se citească pe faţă ceea 
ce gândea. Un pic de alcool o făcea pe Sarah să plutească. 
Fericită. Mai mult, avea exact efectul contrar. 

— Inspectorul Leo Griffiths, explică Nish. Îi place să 
urle. 

— Şi oare păsărică aceea care ţi-a spus avea beteală în 
păr şi nişte cercei ca două globuri strălucitoare? 

— Habar n-am - mi-a trimis un mesaj. Să-nţeleg că 
planul tău de a rezolva de unul singur cazul crimelor din 
trecut a fost zădărnicit? 

Murray luă o gură de vin. 

— Ba dimpotrivă, sunt mai hotărât ca oricând să aflu ce 
s-a întâmplat cu familia Johnson, mai ales acum că 
lucrurile au luat-o razna. 

Nish dădu din cap. 

— Cărămida a fost trimisă la analize suplimentare. Mă 
tem că n-am găsit amprente - e o suprafaţă imposibilă şi 
oricine o fi înfăşurat hârtia în jurul ei a fost suficient de 
atent să poarte mănuşi. Dar pot să-ţi spun că biletul prins 
de cărămidă a fost tipărit pe un alt tip de hârtie decât cea 
folosită pentru cartolină. Și că a fost folosită o altă 
imprimantă. 

Sarah îşi puse paharul jos. 

— Adică au venit de la persoane diferite? 

— Nu obligatoriu, dar e posibil. 

— Are logică, spuse Sarah uitându-se la Murray. Nu-i 
aşa? O persoană o împinge pe Anna să cerceteze trecutul; 
alta o avertizează să se ţină deoparte. 

— Poate. 

Asemeni lui Nish, nici Murray nu se grăbea să confirme 
sau să infirme vreo teorie, dar ajungea şi el destul de 
repede la aceeaşi concluzie: nu aveau de-a face cu o 
singură persoană, ci cu două. Cartolina aniversară venise 


e 205 » 


de la cineva care ştia ce s-a întâmplat cu Caroline Johnson 
şi voia ca Anna să pună întrebări. Biletul din seara 
precedentă era o altă poveste. O instrucţiune. O 
ameninţare. 

Fără poliție. Opreşte-te înainte să pățeşti ceva. 

— De ce să trimiţi un avertisment, dacă nu eşti 
criminalul? 

Murray n-avea cum să nu aprobe logica lui Sarah. 

Oricine era persoana care aruncase cărămida prin 
geamul de la casa Annei era responsabil pentru moartea 
lui Tom şi Caroline Johnson şi părea că nu-şi încheiase încă 
socotelile cu familia Johnson. Murray trebuia să 
lămurească acest caz înainte ca Anna - sau fetiţa ei - să 
păţească ceva. 


e 206 » 


Capitolul 31 


Anna 


Mark şi Joan stau de vorbă, dar îi aud de parcă aş fi sub 
apă. Din când în când, unul dintre ei îmi aruncă o privire 
îngrijorată, înainte să-mi ofere un ceai sau nişte vin sau 
dar de ce nu dormi tu puţin? 

Nu de somn am nevoie. Ci să înţeleg ce naiba se 
întâmplă. 

Unde au fost părinţii mei tot anul trecut? Cum şi-au 
înscenat sinuciderile atât de convingător, încât n-a bănuit 
nimeni nimic? Şi - cel mai important - de ce au făcut-o? 

Nu are nicio logică. Nu am găsit dovada vreunei datorii, 
nimic care să sugereze că părinţii mei au mutat sume mari 
de bani din conturile lor înainte să dispară. Când s-a dat 
citire testamentelor, totul - mai mult sau mai puţin - mi-a 
revenit mie. Tata a împrumutat bani pentru firmă, dar abia 
după ce a murit el - şi Billy s-a prăbuşit - afacerea lor a 
început să aibă probleme. Părinţii mei nu erau faliţi - nu se 
poate să fi făcut asta din motive financiare. 

Mi se învârte capul. 

— Trebuie să vorbim, spun, când Joan iese din cameră. 

— Da, trebuie, spune Mark având un aer serios. După 
Crăciun, de îndată ce mama pleacă înapoi acasă la ea, să 
chemăm pe cineva să stea cu copilul şi să ieşim la cină. Să 
discutăm cum trebuie despre toate. M-am gândit: 
psihoterapeutul nu trebuie să fie cineva cunoscut mie, 
dacă asta este ceea ce te deranjează - pot să obţin o 
recomandare. 

— Nu, dar... 

Joan se întoarce cu un joc de Scrabble. 

— Nu eram sigură dacă aveţi unul, aşa că l-am adus pe- 
al meu. Vreţi să facem o partidă acum? 

Se uită la mine cu capul plecat într-o parte. 

— Cum te mai simţi, drăguţo? Ştiu că-ţi este foarte greu. 

— Sunt bine. 


e 207 œ» 


Minciună prin omisiune; las să pară că starea mea 
ciudată se datorează durerii. Un alt Crăciun fără părinţii 
mei. Biata Anna! Îi este atât de dor de ei. 

Pun literele de la joc pe suport, în faţa mea, incapabilă 
să văd combinaţiile chiar şi pentru cele mai simple cuvinte. 
Ce-o să fac? Ar trebui să sun la poliţie? Mă gândesc la 
amabilul, serviabilul Murray Mackenzie şi simt cum mă 
cuprinde un nou val de ruşine. El m-a crezut. A fost 
singura persoană care a fost de acord că ceva nu era 
tocmai în regulă. Singura persoană care a fost de acord cu 
faptul că părinţii mei ar fi putut fi ucişi. 

Şi, în tot acest timp, n-a fost decât o minciună. 

— Jukebox! spune Joan. Şaptezeci şi şapte. 

— Dar sunt două cuvinte, nu? 

— În mod cert e unul singur. 

Îmi zboară gândul de la disputa lor relaxată. 

În ultimele nouăsprezece luni, de mai multe ori, durerea 
a fost înlocuită de un alt sentiment. 

Furie. 

— E perfect normal să simţi furie când îţi moare cineva 
drag, mi-a spus Mark la prima noastră şedinţă de 
consiliere. Mai ales când simţim că persoana care a murit 
a ales în mod conştient să ne părăsească. 

A ales în mod conştient. 

Mâna mea - ţinând litera E pe care am luat-o din 
grămada de pe mijlocul mesei - începe să tremure violent. 
Las litera pe suport şi-mi pun mâinile în poală, strângându- 
le între genunchi. Mi-am petrecut anul care s-a scurs 
încercând „să gestionez” - ca să folosesc vocabularul lui 
Mark - „furia generată de sinuciderile părinţilor mei”. S-a 
dovedit că era pe deplin justificată. 

Fiecare secundă în care trebuie să ţin acest secret îmi 
provoacă mai multă greață. Aş vrea ca Joan să nu fie aici. 
O întâlnesc abia a treia oară; cum aş putea s-o împovărez 
cu aşa ceva? Şi pe deasupra mai e şi Ajunul Crăciunului... 

Mark pune jos două litere. 


— Nouă, spune Joan. 
<e 208 » 


— Cred că o să-ţi dai seama că am puncte de la două 
cuvinte. 

— Ups! Greşeala mea. Optsprezece. 

— Fii cu ochii pe ea, iubito. Trişează îngrozitor. 

— Nu-l asculta, Anna. 

Hei, ştiţi ce? Se pare că totuşi părinţii mei nu au murit - 
doar s-au prefăcut. 

Nu mi se pare real. 

Gândul acesta pune stăpânire pe mine. Dar dacă aşa e? 

În ultimele două zile mi-am imaginat atât de tare 
prezenţa mamei, încât i-am simţit până şi parfumul; am 
văzut-o în parc. Dar dacă am invocat pur şi simplu o 
fantasmă? Dacă acea conversaţie pe care am avut-o pe 
treptele casei n-a fost decât o halucinație posttraumă prin 
care Mark a insistat atât de mult că pot trece? 

Înnebunesc. Mark avea dreptate. Trebuie să merg la un 
specialist. 

Dar a părut atât de real. 

Nici nu mai ştiu ce să cred. 

SR 

Puțin după ora unsprezece, ne pregătim pentru slujba de 
la miezul nopţii. În hol se învălmăşesc haine, umbrele, 
căruciorul Ellei, iar eu mă gândesc la toţi oamenii pe care 
o să-i văd la biserică, toţi cei care-mi vor face urări de bine 
şi-mi vor spune că s-au gândit la mine şi vor zice cât de 
greu trebuie să fie fără Tom şi Caroline. 

Şi nu pot. Pur şi simplu nu sunt în stare. 

Stăm în prag, pe jumătate în casă, pe jumătate afară. 
Laura opreşte maşina pe stradă - nu mai este loc pe alee, 
cu maşina lui Joan înghesuită lângă a mea şi a lui Mark - şi 
sare din ea, înfăşurându-şi un fular în jurul gâtului. Se 
îndreaptă spre noi. 

— Ajun fericit! 

Se fac prezentările - mamă, ea este Laura, Laura, ea 
este Joan - şi în tot timpul ăsta inima îmi bate să-mi sară 
din piept şi mă holbez la pardoseală, în cazul în care ceea 
ce-mi trece prin cap mi s-ar putea citi pe faţă. 

— Ce mai faci, frumoaso? mă strânge Laura de umăr, 


< 209 » 


mai mult din solidaritate decât din compasiune. 

Crede că ştie prin ce trec. Cum mă simt. Vina îmi 
întoarce intestinele pe dos. Mama Laurei a murit. A mea a 
minţit. 

— De fapt, nu mă simt prea grozav. 

Un val de îngrijorare. 

— Ce-i drept, arăţi un pic ciudat. 

— Crezi că ai mâncat ceva ce nu ţi-a priit? 

— E o perioadă atât de dificilă - e de înţeles. 

Intervin. 

— Cred c-o să rămân aici, dacă nu vă supăraţi. 

— Rămânem cu toţii acasă, spune Mark. 

Se preface că nu e mare lucru, chiar dacă ştiu că el şi 
familia lui nu au ratat niciodată slujba din Ajun de Crăciun. 

— Oricum n-am putut să ţin niciodată pasul când se 
cântă Gloria. 

— Nu, voi duceţi-vă. Eu şi Ella o să ne culcăm devreme. 

— Dacă eşti sigură, draga mea... spune Joan, care se află 
deja pe aleea cu maşini. 

— Sunt sigură. 

— Rămân eu să am grijă de ea, spune Laura şi urcă 
treptele, iar în ochi i se citeşte îngrijorarea. 

— Sunt bine. 

Nu vreau să fac o scenă. Zâmbesc firav, în semn de 
scuze. 

— Îmi pare rău. Mă doare capul. Adică, aş prefera să fiu 
singură. 

Cei trei schimbă priviri între ei. Îl văd pe Mark cântărind 
în minte dacă este în regulă să mă lase singură; dacă voi fi 
în siguranţă de capul meu. 

— Sună dacă te răzgândeşti. Vin să te iau. 

— Să te faci bine cât mai repede, spune Laura şi mă 
îmbrăţişează cum trebuie de data asta, părul ei gâdilându- 
mi obrazul. Crăciun fericit! 

— Bucuraţi-vă de seara de Ajun! 

Închid uşa şi mă lipesc cu spatele de ea. Pretextul că mi- 
ar fi rău este doar pe jumătate fals. Mă doare capul şi am 
membrele înţepenite de la tensiune. 


e 210 - 


Îi desfac Ellei costumul matlasat de iarnă şi o ridic din 
cărucior, apoi o iau în camera de zi s-o hrănesc. 

Ochii Ellei dau să se închidă când aud un zgomot din 
bucătărie. Rita tresare. Expir încet, încercând să-mi 
controlez bătăile inimii, care-mi bubuie în piept, apoi o iau 
pe Ella de la sân şi-mi aranjez bluza. 

Cu grijă, cu o mână de zgarda Ritei, traversez holul. Din 
bucătărie aud hârşâitul unui scaun pe gresie. 

Deschid uşa. 

Mirosul delicat de iasomie mă avertizează că nu trebuie 
să ţip. 

Mama stă la masă. Ţine mâinile în poală, cu două degete 
sucind materialul aceleiaşi rochii ieftine de lână pe care o 
purta şi mai devreme. Are haina pe ea, chiar dacă maşina 
de gătit degajă o căldură care face ca hainele groase să fie 
complet nepotrivite înăuntru şi e cumva ciudat s-o văd 
stând ca un musafir în bucătăria care a fost cândva a ei. 

E singură. Simt un val de furie la gândul că tatăl meu nu 
a avut curajul să dea ochii cu mine direct; că a trimis-o pe 
mama prima, să atenueze lovitura. Tatăl meu. Atât de sigur 
pe el în afaceri. Plin de ironii în faţa clienţilor. Aproape 
arogant cu agenţii de vânzări, care îi sorbeau cuvintele, 
însetaţi să dobândească ideile lui înțelepte care i-ar fi făcut 
să aibă propriul lor nume atârnat într-o bună zi deasupra 
unui showroom. Şi totuşi nu are îndrăzneala să dea ochii 
cu fiica lui. Să recunoască ce-a făcut. 

Mama nu spune nimic. Mă întreb dacă nu cumva şi ei i-a 
pierit curajul, apoi îmi dau seama că este transfigurată cu 
ochii la Ella. 

Vorbesc ca să rup vraja. 

— Cum ai intrat? 

Tăcere. 

— Am păstrat o cheie de la uşa din spate. 

Îmi pică fisa. 

— Ieri, în bucătărie, ţi-am simţit parfumul. 

Dă din cap. 

— Am pierdut noţiunea timpului. Aproape că m-ai prins. 

— Credeam că-mi pierd minţile! 


e 211 œ» 


Strigătul meu o sperie pe Ella şi încerc să mă calmez, de 
dragul ei. 

— Îmi pare rău. 

— Ce-ai căutat aici? 

Mama închide ochii. Are un aer obosit şi pare mult mai 
bătrână decât înainte... înainte să moară, ar vrea mintea 
mea să spună. 

— Am venit să te văd. Voiam să-ţi spun totul. Dar nu erai 
singură - am intrat în panică. 

Mă întreb de câte ori şi-o fi folosit cheia, intrând şi 
ieşind din casă ca o fantomă. Gândul acesta mă face să mă 
cutremur. O mut pe Ella de pe un şold pe altul. 

— Unde ai fost? 

— Am închiriat un apartament în nord. E - face o 
grimasă - modest. 

Mă gândesc la sentimentul de nelinişte pe care l-am avut 
în ultimele câteva zile. 

— Când te-ai întors? 

— Am venit joi. 

Joi. Pe 21 decembrie. Aniversarea... zilei în care nu a 
murit. Nu a murit. Îmi repet asta, încercând să înţeleg. 

— Stau la Hope de-atunci, spune ea şi roşeşte uşor. 

Hope este un hostel susţinut de biserică, aflat lângă 
mare. Se ocupă de banca de alimente, colectează donaţii în 
haine şi obiecte de igienă şi oferă găzduire temporară 
femeilor nevoiaşe, în schimbul efectuării unor treburi 
domestice. Îmi vede expresia feţei. 

— Nu e chiar aşa de rău. 

Mă gândesc la hotelurile de cinci stele de care s-au 
bucurat părinţii mei şi mi-o închipui pe mama în genunchi, 
spălând WC-uri în schimbul unui pat într-un dormitor 
comun, alături de alte femei lipsite de noroc. 

Mama se uită la Ella. 

— E frumoasă. 

Îmi încolăcesc braţele în jurul fiicei mele, protector, de 
parcă dacă aş ascunde-o din faţa ochilor ei aş putea s-o 
feresc de minciunile bunicii sale, dar Ella se arcuieşte de 
spate şi se împotriveşte îmbrăţişării mele. Se suceşte să 


e 212 » 


vadă persoana străină din bucătăria noastră, această 
femeie subţirică, neîngrijită, care se uită la ea cu ochi 
înceţoşaţi, de care eu nu vreau să ţin cont. 

Nu vreau. 

Şi totuşi simt o durere în piept care nu are nicio legătură 
cu moartea părinţilor mei şi totul are de-a face cu durerea 
pe care o văd pe faţa mamei. Cu dragostea. O dragoste 
atât de tangibilă, că face arc între noi; atât de tangibilă, că 
sunt convinsă că şi Ella o simte. Întinde o mânuţă dolofană 
către bunica ei. 

Un an întreg, îmi reamintesc eu. 

Fraudă. Conspiraţie. Minciuni. 

— Aş putea s-o ţin în braţe? 

Îndrăzneala ei îmi taie răsuflarea. 

— Te rog, Anna. Doar o dată. E nepoata mea. 

Sunt atât de multe lucruri pe care le-aş putea spune. Că 
mama a renunţat la orice drepturi legate de familie în 
noaptea în care şi-a înscenat moartea. Că un an de 
minciuni înseamnă că nu merită recompensa mânuţei 
dolofane a Ellei în mâna sa, a căpşorului său proaspăt 
spălat, mirosind a pudră de talc. Că a ales să fie moartă şi, 
cel puţin în privinţa fiicei mele, aşa va şi rămâne. 

În loc să spun toate astea, mă îndrept către mama şi-i 
dau copilul. 

Pentru că este un moment de genul acum ori niciodată. 

De îndată ce poliţia va afla ce-a făcut, o vor lua oricum. 
Un proces. Închisoare, circul mediatic. I-a pus pe poliţişti 
să-l caute pe tata, când tot timpul acela ea a ştiut că el nu 
păţise nimic. A pretins banii de asigurare. Furt, fraudă, 
timpul poliţiei folosit aiurea... Îmi vâjâie capul la gândul 
tuturor infracţiunilor pe care le-au comis şi la teama nou 
apărută că acum sunt şi eu complice la ele. 

Părinţii mei şi-au făcut asta cu mâna lor. 

Dar eu nu sunt parte din povestea asta. Şi nici Ella. 

Fiica mea n-ar trebui pedepsită pentru faptele altor 
oameni. Singurul lucru pe care i-l pot oferi este o 
îmbrăţişare din partea bunicii pe care nu o va cunoaşte 
niciodată. 


e 213 + 


Mama o ia atât de delicat, de parcă ar fi făcută din 
sticlă. Cu uşurinţa dată de experienţă, o cuibăreşte în pliul 
braţului ei şi analizează fiecare mic detaliu. 

Stau la câţiva paşi distanţă, simțind mâncărimi pe tot 
corpul. Unde este tata? De ce s-a întors mama acum? De 
ce s-a întors, de fapt? O sută de întrebări îmi trec prin cap 
şi nu mai pot să suport. O iau pe Ella înapoi atât de rapid, 
că scoate un țipăt, surprinsă. O liniştesc în braţe, apăsând- 
o pe pieptul meu când încearcă să se întoarcă din nou spre 
bunica ei, care oftează încet - nu ca o mustrare, ci mai 
degrabă de mulţumire. Ca şi cum nepoata ei ar fi tot ce 
contează. 

Pentru o clipă, eu şi mama ne privim în ochi; cel puţin 
suntem de acord asupra acestui lucru. 

— Trebuie să pleci. Acum. 

Cuvintele sună mai aspru decât am intenţionat, dar nu 
mai am încredere în mine să mă ţin de ce mi-am propus. 
Faptul că am văzut-o pe fiica mea în braţele mamei mi-a 
înmuiat inima. Simt că încep să ezit. 

M-a minţit. 

Trebuie să fac ceea ce este corect. Trebuie să-i spun lui 
Mark, celor de la poliţie. 

Dar e mama mea... 

— Zece minute. Vreau să-ţi spun ceva şi, dacă mai ai 
aceeaşi părere după... 

— Nu e nimic ce mi-ai putea spune care să... 

— Te rog. Doar zece minute. 

Linişte. Aud pendula din hol, strigătul unei bufniţe în 
grădină. Apoi mă aşez. 

— Cinci. 

Se uită la mine şi dă din cap. Trage adânc aer în piept şi 
apoi expiră încet. 

— Eu şi tatăl tău n-am mai fost fericiţi împreună de 
foarte mulţi ani. 

Cuvintele se potrivesc de parcă le-aş fi anticipat. 

— Şi n-aţi putut să vă despărțiți, cum fac oamenii 
normali? 

O mulţime dintre prietenii mei au părinţi divorţaţi. Două 


e 214 œ» 


case, două vacanțe, două rânduri de cadouri... nimeni nu-şi 
doreşte ca părinţii săi să se separe, dar chiar şi un copil 
poate învăţa să înţeleagă că nu e sfârşitul lumii. M-aş fi 
descurcat. 

— Nu e atât de simplu. 

Imi amintesc că m-am ascuns odată în camera mea cu 
iPodul pornit la maximum ca să acopăr certurile de la 
parter. Întrebându-mă dacă acolo se încheiau lucrurile; 
dacă aveau să divorţeze. Apoi, dimineaţă, când am 
coborât, totul era calm. Tata îşi bea cafeaua. Mama 
fredona ceva în timp ce mai punea nişte pâine prăjită pe 
masă. Se prefăceau că totul e bine. Şi la fel am făcut şi eu. 

— Te rog, Anna, lasă-mă să-ţi explic. 

O s-o ascult. Iar apoi, când Mark se va întoarce acasă, o 
să-i spun. La naiba cu ce-o să creadă Joan. O să sun şi la 
poliţie. Pentru că, odată ce toată lumea va şti, o să mă pot 
distanţa şi eu de schema nebunească pusă la cale de 
părinţii mei ca alternativă preferabilă la divorţ. 

— Ai găsit o sticlă de votcă sub pupitrul din birou. 

M-a urmărit. 

Şi eu care credeam că înnebunesc. Că văd fantome. 

— Ai mai găsit şi altele? 

Vocea ei este calmă. Se uită fix la masa din faţa ei. 

— Erau ale tatei, nu-i aşa? 

Ochii ei îi fixează pe ai mei. Mă cercetează cu privirea şi 
mă întreb dacă nu cumva îmi poartă pică pentru că nu mi- 
am dat seama de asta mai devreme, pentru că am lăsat-o 
să poarte povara asta singură. 

— Dar de ce le ascundea? Nu era un secret pentru 
nimeni că-i plăcea să bea. 

Mama închide ochii pentru o clipă. 

— E o diferenţă între a-ţi plăcea să bei şi a avea nevoie 
să bei, spune mama, apoi ezită. Se pricepea să ascundă 
asta, la fel ca majoritatea alcoolicilor. Avea grijă să 
ascundă lucrul ăsta de tine, de Billy. 

— Unchiul Billy nu ştia? 

Mama râde amar. 

— Femeia de serviciu a găsit o sticlă de votcă ascunsă în 


e 215» 


coşul de gunoi de sub biroul tatălui tău. I-a dus-o lui Billy, 
în caz că ajunsese acolo din greşeală. Am intrat în panică. 
I-am spus lui Billy că era a mea. Am spus că am cumpărat 
marca greşită şi că nimeni n-ar fi băut-o, aşa că am 
aruncat-o. Nu m-a crezut, dar nici n-a insistat. Presupun că 
nu voia să ştie. 

Se opreşte şi se uită la mine, cu lacrimi în ochi. 

— Aş vrea să-mi fi spus că ştii că tata bea. N-ar fi trebuit 
să treci prin aşa ceva de una singură. 

Ridic din umeri, purtându-mă iar ca o adolescentă 
obtuză. Nu vreau să-i împărtăşesc secrete. Nu acum. 
Adevărul este că n-aş fi spus nimic niciodată. Detestam 
faptul că ştiam. Voiam să trăiesc în bula mea de fericire, 
prefăcându-mă că totul era perfect şi să nu iau în seamă 
niciodată miile de semne care-mi spuneau că lucrurile nu 
stăteau chiar aşa. 

— Ei bine, spune mama şi trage din nou adânc aer în 
piept, când era beat - şi numai atunci - se grăbeşte să 
insiste asupra acestui fapt, de parcă ar fi mare diferenţă; 
de parcă ceva din toate astea ar face vreo nenorocită de 
diferenţă având în vedere tot ce-au făcut - mă lovea. 

Lumea mea începe să se învârtă. 

— Nu a intenţionat niciodată să facă asta - întotdeauna 
îi părea atât de rău. Îi era atât de ruşine de ceea ce făcuse. 

Ca şi cum asta ar fi îndreptat cu ceva situaţia. 

Cum poate fi atât de calmă? Atât de detaşată? Mi-l 
imaginez pe tata - râzând, necăjindu-ne în glumă - şi 
încerc să-mi reprim amintirile. Mă gândesc la certurile 
care se încheiau abrupt când mă întorceam eu acasă; la 
schimbările din aer pe care mă chinuiam să le ignor. Mă 
gândesc la prespapierul făcut bucăţi; la sticlele ascunse 
prin casă. L-am văzut mereu pe tata ca pe un rebel 
adorabil. Un bărbat locvace, jovial, generos. Căruia îi 
plăcea să bea, din când în când mai grosolan, dar 
fundamental bun. Un om de treabă. 

Cum am putut să mă înşel atât de tare? 

Dau să zic ceva, dar mama mă opreşte. 

— Te rog, lasă-mă să termin. Dacă nu spun tot acum, nu 


e 216 » 


ştiu dacă mai am puterea s-o mai fac. 

Aşteaptă, iar eu confirm încetişor din cap. 

— Sunt atât de multe lucruri pe care nu le ştii, Anna - şi 
nici nu vreau să le afli. Măcar de atâta lucru te pot scuti. 
Ajunge să spun că mi-era frică de el. Foarte, foarte frică. 

Se uită afară pe fereastră. Lumina din grădină e aprinsă, 
iar umbrele de pe terasă pâlpâie când o pasăre trece în 
zbor deasupra felinarului. 

— Tom a dat-o-n bară la serviciu. A făcut un împrumut în 
numele firmei fără să-i spună lui Billy şi nu au mai fost în 
stare să plătească ratele. Compania a început s-o ia la vale 
- da, ştiu că Billy trebuie să-ţi fi spus că totul era în regulă, 
dar aşa era unchiul tău. Tom era îngrozit - trei generaţii şi 
el băgase firma în datorii. A născocit un plan nebunesc. A 
vrut să-şi însceneze moartea. Avea să dispară, eu ceream 
să mi se plătească poliţa de asigurare de viaţă, iar apoi, 
după vreun an, avea să apară din nou la un spital, 
pretinzând că avea amnezie. 

— Şi tu ai fost de acord cu aşa ceva? Nici nu-mi pot... 

— M-am gândit că era răspunsul la rugăciunile mele, 
spune ea râzând fals. În cele din urmă, aveam să fiu liberă. 
Ştiam că aveau să fie repercusiuni când avea să se 
întoarcă, dar nu mă puteam gândi decât la cum ar fi fost să 
nu-mi mai fie teamă. 

Mă uit la ceas. Cât durează slujba de la miezul nopţii? 

— Aşa că ai fost de acord. Tata a dispărut. 

Aş vrea să ştiu cum a făcut să pară că a fost o 
sinucidere, dar detaliile mai pot aştepta până când aflu 
cum se încheie toată povestea. 

— Erai în siguranţă. Şi apoi m-ai... 

M-ai părăsit şi tu, aş vrea să spun, dar nu o fac. Ţin 
emoţiile departe de toate astea; tratez totul ca pe un 
studiu de caz de la serviciu. O poveste îngrozitoare, 
şocantă, care i s-a întâmplat altcuiva. 

— Doar că nu eram în siguranţă, spune mama. Am fost 
naivă să cred că aşa va fi. El continua să mă sune. Ba chiar 
a şi venit acasă, o dată. Voia bani pentru un paşaport fals. 
Documente. Chirie. Spunea că asigurarea de viaţă era a 


e 217 œ» 


lui; că eu i-am furat-o. S-a răzgândit în ceea ce priveşte 
pretinsa amnezie; spunea că n-o să ţină. Voia bani ca să 
înceapă o nouă viaţă. Spunea c-o să-mi facă rău dacă nu 
plătesc. Am început să-i dau sume mici de bani, dar voia 
tot mai mulţi. 

Se apleacă în faţă şi întinde mâinile către mine. Mă uit 
la ele, dar nu fac nicio mişcare să o iau de mâini. 

— Banii erau pentru viitorul tău - erau moştenirea ta 
atunci când noi nu aveam să mai fim pe lume. Am vrut să-i 
ai tu. Nu era corect să-i ia el. 

Mă simt amorţită. Mă tot chinui să pun în balanţă 
această versiune a tatălui meu cu bărbatul care am crezut 
eu că era. 

— Nu ştii de ce este în stare, Anna, spune mama. Sau 
cât de înspăimântată am fost. Tatăl tău a murit ca să-şi 
plătească datoriile. Eu am murit ca să scap de el. 

— Şi atunci de ce te-ai întors? întreb, iar cuvintele mele 
sunt pline de amărăciune. Ai obţinut ce-ai vrut. [i-ai 
căpătat libertatea. De ce te-ai întors? 

Mama lasă între noi o tăcere care mă face să mă 
cutremur înainte chiar să aud răspunsul. 

— Pentru că m-a găsit. 


e 218 œ» 


Capitolul 32 


Sunt o persoană temperamentală. Nu e toată lumea la 
fel? 

Nu sunt nici mai mult, nici mai puţin gata să-mi pierd 
controlul decât tine; nici mai mult, nici mai puţin predispus 
să-mi sară ţandăra decât eşti tu. Totul ţine de declanşatori. 

Toţi avem câte unul. Doar pentru că tu încă nu l-ai găsit 
pe-al tău nu înseamnă că nu este acolo. Mai bine să ştii de 
el, altfel într-o bună zi altcineva o să-ţi apese butonul şi 
ceața roşie te va învălui. 

Cunoaşte-ţi declanşatorul şi-l vei putea stăpâni. Cel 
puţin, asta zice teoria. 

Al meu este alcoolul. 

Nu sunt beţivul stereotipic. N-o să mă găseşti dormind 
în pragul uşii, cu pantalonii uzi şi cu o cutie de bere 
Tennet's Extra într-o mână. N-o să mă preling pe stradă, 
urlând la trecători. Luându-mă la bătaie. 

Sunt ceea ce se cheamă alcoolic funcţional. 

Port costume elegante. Întotdeauna am părut pieptănat 
şi aranjat. Fac glume cu clienţii, pălăvrăgesc cu ei. Le 
zâmbesc angajaţilor. Un pahar la prânz? De ce nu? - am 
încheiat o vânzare grozavă! 

Banii uşurează mult lucrurile. Uitaţi-vă la publicul de la 
cursele de cai, uitaţi-vă la tinerii cu pălăriile lor elegante, 
fâţâindu-se de colo-colo cu un pahar de şampanie în fiecare 
mână. E distractiv, nu-i aşa? Dar ia schimbaţi pălăriile 
elegante cu căciuli murdare şi vinul spumant cu coniac 
pentru gătit şi-o să traversaţi strada ca să vă ţineţi departe 
de aşa ceva. 

Banii înseamnă butelcuţe argintii de buzunar la un 
eveniment sportiv în curtea şcolii, când sticlele de whiskey 
ascunse în pungi de hârtie maronie ar genera stupoare. 
Banii înseamnă că poţi să bei câteva Bloody Mary în 
dimineţile de duminică, gin & tonic după serviciu, Pimm's 
de fiecare dată când apare soarele şi nimeni nu se va uita 
strâmb la tine. 


e 219 œ» 


Aveam şi eu stimulentele mele, desigur. Nu poţi să bei 
un Bloody Mary când eşti la un test drive, dar poţi să sorbi 
dintr-o sticlă de apă în care ai pus votcă. Poţi să tragi o 
duşcă din ceva ascuns în birou, într-un ghiveci de flori sau 
sub scară. 

Când am început să beau, o făceam de plăcere. 

Mai târziu, beam pentru că nu mă puteam opri. 

Undeva pe drum, mi-am pierdut direcţia. 

Copilul m-a prins în capcană. Tu îţi doreai căsătorie, 
casă, excursii cu familia la grădina zoologică. Eu voiam 
vechea mea viaţă. Imi era dor de Londra. Mi-era dor de 
nopţi zgomotoase petrecute prin baruri, unde agăţam pe 
cineva pentru câte o aventură de-o noapte, fără să-mi pese 
că patul era rece când mă trezeam. Mi-era dor să iau acasă 
cecul de salariu fără să-mi fac griji dacă afacerea şi-l putea 
permite sau nu. Mi-era dor de libertatea mea. 

Asta m-a făcut să fiu o persoană răutăcioasă. Una 
ranchiunoasă. Una furioasă. Lucruri cu care mă puteam 
descurca - câtă vreme nu intervenea băutura. 

Declanşatorul meu este alcoolul. 

Alcoolul mă face să-mi pierd controlul. Mă amorţeşte şi 
nu-mi mai dau seama de consecinţele acţiunilor mele. Imi 
face pumnii să zboare. 

Ştiu o mulţime de lucruri despre alcoolicii funcționali. 
Acum ştiu o mulţime şi despre furie. 

Ştiam multe şi pe-atunci. 

Mai puţin cum să mă opresc. 


e 220 » 


Capitolul 33 


Anna 


Mama scoate o bucată de hârtie din buzunar şi o 
despătureşte. E o copie alb-negru a interiorului unei 
cartoline. 

Sinucidere? Mai gândeşte-te. 

Cartolina care mi-a fost trimisă mie. 

Mă gândesc la cât de dificilă a fost ziua aceea; cum m- 
am trezit cu o durere strângându-mi inima şi cum fiecare 
minut mi s-a părut a fi o oră. Mă gândesc la pumnul în 
stomac pe care l-am simţit când am scos cartolina şi am 
văzut urarea Aniversare fericită şi la greaţa care m-a 
cuprins când am citit mesajul din interior. 

Pe copia mamei, sub mesajul tipărit şi subliniat cu un 
marker roşu, mai este un rând. 

Aş putea să-i spun totul... 

— Tata a trimis-o? 

Dă încet din cap, ezitând. 

— Dar de ce? 

— Ca să-mi arate că nu puteam scăpa aşa uşor? Că mă 
putea controla, chiar şi de dincolo de mormânt? Spune 
mama şi lacrimile îi curg pe obraji. Am crezut c-am fost 
aşa deşteaptă. M-am dus undeva unde n-am fost niciodată 
împreună - undeva unde nu mai fusesem de ani de zile. Am 
închiriat un apartament oribil pentru că era singurul loc în 
care proprietarul nu-mi ceruse referinţe. Am curăţat 
toalete pentru bani plătiţi la negru, nu am intrat pe 
internet, n-am avut niciun contact cu nimeni, chiar dacă 
mi-aş fi dorit - Anna, mi-am dorit atât de mult! Şi tot m-a 
găsit. 

E prea mult să pot asimila ce se întâmplă. 

— Va trebui s-o iei cu începutul. Nu înţeleg cum a reuşit 
tata să facă asta - a existat un martor... femeia aceea l-a 
văzut sărind. 

Mama nu zice nimic, dar ochii ei vorbesc de la sine. 


e 221 œ» 


Mi se învârte capul. 

— Tu ai sunat la 999. Diane Brent-Taylor. Tu ai fost. 

Poate că oi fi fost eu prima persoană din familie care a 
mers la universitate, dar asta nu m-a făcut mai isteaţă 
decât generaţiile anterioare. Am ştiut dintotdeauna că 
mama e o tipă deşteaptă - mult prea deşteaptă ca să 
lucreze la recepţie la Johnson's Cars -, dar şiretenia... e 
greu de acceptat. 

— A planificat totul timp de câteva săptămâni. Nu 
vorbea despre nimic altceva. M-a obligat să repet, la 
nesfârşit, şi de fiecare dată când făceam o greşeală, mă 
rănea. Mi-a dat un telefon mobil de pe care să sun; m-a 
făcut să-l ţin afară, în bătaia vântului, cât am vorbit, aşa 
încât vocea mea să fie distorsionată. S-a gândit la toate. 

— Ar fi trebuit să te duci la poliţie. 

Zâmbeşte trist. 

— Uşor de zis acum. Dar când cineva deţine controlul 
asupra ta în felul acela... e mai greu. 

Mă gândesc la meseria mea, la toţi copiii din jurul 
globului pe care mă străduiesc atât de aprig să-i apăr. Atât 
de mulţi dintre ei sunt abuzati, intimidaţi, obligaţi să facă 
tot felul de lucruri. Atât de mulţi dintre ei ar putea să 
spună despre asta unui profesor, unui prieten. Şi totuşi, 
atât de puţini o fac. 

— M-am tot gândit că n-o să meargă cu planul până la 
capăt. Că era doar o fantezie. Şi apoi, într-o bună zi s-a 
trezit şi-a spus: „Astăzi. O fac astăzi. Cât e Anna plecată”. 

Îmi amintesc dimineaţa aceea. 

— Să te distrezi, mi-a spus el. 

Eram în întârziere, scotocind prin geantă după chei, cu o 
bucată de pâine prăjită în mâna liberă. Tata stătea la 
insula din bucătărie, citind ziarul Daily Mail şi bând o 
cafea neagră şi tare. Era nevoie de două ceşti să-l ridice 
din pat; trei, înainte să poată face conversaţie; o a patra 
când ajungea la birou, ca să-i tureze toate motoarele. 

— Munceşte din greu, dar să te şi distrezi pe măsură, 
mi-a spus el şi mi-a făcut cu ochiul. 

Şi asta a fost tot. Nu m-a îmbrăţişat, nu mi-a zis că mă 


e 222 œ» 


iubeşte şi nici nu mi-a dat vreun sfat înţelept pe care să-l 
preţuiesc mai târziu. Doar munceşte din greu, dar să te şi 
distrezi pe măsură. 

În lunile de după moartea lui am hotărât că-mi părea 
bine că lipsise orice urmă de ceremonial. Insemna că nu 
plănuise să se sinucidă, am decis eu. Dacă ar fi ştiut că 
aceea era ultima oară când avea să mă vadă, lucrurile ar fi 
stat altfel. 

Dar ştia. Doar că nu-i păsase. 

— Ziua aceea a fost îngrozitoare, spune mama. S-a luat 
la ceartă cu toată lumea. Cu Billy, cu agenţii de vânzări, cu 
mine. Credeam că se preface - că voia să facă sinuciderea 
să pară mai convingătoare -, dar mă întreb dacă nu cumva 
erau emoţiile la mijloc. l-am spus că nu era prea târziu să 
se răzgândească - că aveam să găsim o cale să înapoiem 
banii pe care-i datoram -, dar îl ştii pe tatăl tău. A fost 
întotdeauna încăpățânat. 

Oare chiar îl ştiu pe tata? Nu mai sunt convinsă de asta. 

— Când s-au terminat orele de program, am plecat 
fiecare separat. El a luat un Audi de la serviciu, spunându-i 
lui Billy că voia să vadă cum se conduce. Aia a fost ultima 
oară când l-am văzut. 

Nu mai pot să stau locului. Mă duc la fereastră şi mă uit 
în grădină, la dafinul mare din ghiveci şi la trandafirii pe 
care mama i-a direcționat să crească pe gardul dintre casa 
noastră şi cea a lui Robert. Arunc o privire în sus, spre 
casa lui Robert, şi mă gândesc la planurile sale de 
extindere şi la ideile mele iraționale cum că ar fi avut ceva 
de-a face cu iepurele care a apărut pe treptele casei 
noastre. 

Trag draperiile. 

— Şi ce s-a întâmplat după aia? 

— Înțelegerea a fost să nu aud nimic de el până la zece 
dimineaţa. El trebuia să caute orarul mareelor; ştia că la 
flux, dacă un trup este îngreunat de ceva, poate fi târât în 
larg, în adâncurile mării. Că e posibil să nu fie găsit 
niciodată, spune mama şi se cutremură. Dar la nouă 
jumate mi-a trimis un mesaj în care-mi spunea că-i pare 


e 223 + 


Tău. 

Faţa mamei se schimonoseşte de durere şi văd că se 
chinuie să nu plângă. 

— Şi nu ştiam dacă-i pare rău pentru ceea ce mă obliga 
să fac, pentru toate acele dăţi când m-a rănit sau dacă era 
pur şi simplu o altă părticică din planul lui. 

Traversez din nou bucătăria şi pun fierbătorul de apă pe 
maşina de gătit, apoi mă răzgândesc şi-l iau de-acolo. Scot 
două pahare şi sticla de whiskey rezervată pentru punciuri 
fierbinţi şi-mi torn un deget din lichidul gros, de culoarea 
chihlimbarului. Mă uit la mama şi ridic sticla, dar ea dă din 
cap că nu vrea. Eu îl sorb pe-al meu şi-l ţin în gură până 
când simt că mă arde. 

— La zece a venit al doilea mesaj. Nu mai pot face asta. 
Am început să cred că într-adevăr avea să se sinucidă. Am 
hotărât că trebuie să merg mai departe cu planul. Că 
nimeni nu putea dovedi că aş fi ştiut ceva despre asta. Am 
făcut ceea ce-mi spusese el să fac. Am răspuns la mesajul 
lui, apoi am sunat la poliţie. Te-am sunat pe tine. 

Un val subit de mânie. 

— Ai idee cât de înspăimântător a fost telefonul acela? 

Nici nu-mi mai amintesc cum am condus înapoi până 
acasă; îmi amintesc doar panica oarbă la gândul că tata nu 
avea să mai fie găsit. Că vom ajunge prea târziu. 

— Ar fi trebuit să-mi spui! 

— Am comis o infracţiune! spune mama şi se ridică. 

Când se îndreaptă spre mine, fac un pas înapoi. N-aş 
vrea - picioarele se mişcă ca şi cum ar avea voinţă proprie 
-, dar asta o opreşte în loc, iar în ochi i se citeşte durerea. 

— Am fi putut să ajungem la închisoare - încă mai e 
posibil! N-am vrut să-ţi distrugem şi ţie viaţa cum am făcut 
cu a noastră. 

Nu mai spunem nimic. Mai iau o gură de whiskey. E 
trecut de miezul nopţii. Mark şi Joan se vor întoarce acasă 
în curând. 

— Am ţinut o slujbă de înmormântare pentru voi, spun 
eu încet. Laura s-a ocupat de tot. Billy a ţinut o cuvântare. 

Mă gândesc la tânărul capelan care a plâns la anchetă. 


e 224 œ» 


Care m-a căutat după aceea şi mi-a luat mâinile în ale sale 
şi mi-a spus că-i pare rău că acţiunile lui n-au fost de-ajuns 
ca s-o salveze pe mama de sine însăşi. 

Un gând îmi trece prin minte. 

— Aseară cineva a aruncat o cărămidă prin geamul de la 
camera Ellei. 

— O cărămidă? întreabă mama şi se uită îngrozită la 
Ella. 

— N-a păţit nimic. Era jos cu Mark. Era şi un bilet prins 
de cărămidă, avertizându-ne să nu ne ducem la poliţie. Să 
încetăm înainte să păţim ceva. 

Mă uit la mama, care şi-a acoperit gura cu mâinile, cu 
degetele răsfirate peste ochi. 

— Nu. Nu, nu, nu. 

Mă cuprinde teama. 

— Tata a făcut aşa ceva? 

Tăcere. 

Mă ridic. 

— Trebuie să pleci. 

— Anna, te rog... 

— Mark se va întoarce în curând. 

— Sunt atât de multe lucruri despre care trebuie să 
vorbim. 

Mă urmează pe hol, încercând să vorbească cu mine, dar 
nu vreau s-o ascult. Nu mai pot să ascult. Deschid uşa, 
verific că nu e nimeni pe stradă, apoi o împing afară în 
frig, şi, pentru a doua oară astăzi, îi închid mamei uşa în 
faţă. 

Mă reazem cu spatele de panoul de sticlă colorată. Mă 
întreb dacă va bate şi va suna la fel cum a făcut azi- 
dimineaţă. Linişte pentru câteva clipe, apoi îi aud paşii pe 
trepte, pe pietriş. Tăcere. 

Mintea mea se învârte. Tatăl meu a fost un bărbat 
violent. Atât de crud cu mama, că ea şi-a înscenat moartea 
ca să scape de el. 

Şi acum el vine după mine. 


e 225» 


Capitolul 34 


Murray 


Când Murray se trezi în dimineaţa de Crăciun, partea de 
pat a lui Sarah era rece. În timp ce o căuta prin casă, simţi 
gheara familiară a panicii care-l cuprindea. Uşa din spate 
era descuiată şi Murray se blestemă că lăsase cheia afară, 
dar când deschise uşa grăbit şi fugi în grădină, o găsi pe 
Sarah stând tăcută pe bancă. 

Era desculţă, umezeala de pe bancă strecurându-se în 
halatul de bumbac pe care-l purta peste cămaşa de noapte. 
Îşi cuprinsese cu braţele ei subţiri genunchii strânşi la 
piept, iar o cană de ceai îi încălzea mâinile, înnegrite de la 
pământ. 

Ignorând umezeala, Murray se aşeză pe bancă lângă ea. 
Gradina era îngustă, cu un strat de legume cândva bine 
îngrijit la un capăt, unde mai erau şi o mică seră şi o fâşie 
rectangulară de gazon între cele două paturi vegetale 
înălțate cu traverse de lemn ca cele pentru calea ferată. 
Mai aproape de casă, unde stăteau el şi Sarah, era o terasă 
pătrată, mărginită de ghivece. Murray le uda în rarele 
ocazii în care clima britanică nu asigura suficientă ploaie, 
dar nu ştia ce să taie din ele şi ce să păstreze, aşa încât 
treptat culoarea dispăruse de pe terasă. 

— Uite! 

Murray urmări privirea lui Sarah către cel mai mare 
ghiveci, în care fusese înfiptă o împletitură conică de 
salcie, pe post de arac. La un moment dat creşteau nişte 
plante acolo, îşi aminti Murray, cu flori de un roz-pal, la fel 
de fine ca şerveţelele din hârtie, înainte să se usuce şi să 
moară, din care nu mai rămăseseră decât nişte bețe uscate 
agăţate de salcie. Beţele erau acum pe jos, iar pământul - 
curăţat de buruieni şi proaspăt săpat. 

— Arată cu mult mai îngrijit. 

— Da, dar uite! 

Murray se uită. Într-un colţ al împletiturii, unde salcia 


e 226 » 


era înfiptă în pământ, se zărea un mic colţişor verde 
deschis. Murray simţi un licăr de speranţă când Sarah îşi 
strecură mâna într-a lui. 

— Crăciun fericit! 

Cina consta din piept de curcan cu tot felul de garnituri. 

— Tu stai acolo, spuse Sarah, împingându-l pe Murray 
spre canapea. Relaxează-te. 

Era greu să te relaxezi când o auzeai pe Sarah înjurând 
pentru că mai multe oale au început să fiarbă în acelaşi 
timp, iar altceva s-a dovedit a fi „ca naiba de fierbinte”. 
După o vreme, Murray băgă curios capul pe uşă. 

— Ai nevoie de ajutor? 

— Mă descurc. 

Erau tigăi peste tot, chiar şi pe jos câteva, iar una stătea 
într-un echilibru instabil pe pervazul ferestrei. 

— Dar suntem doar noi doi, nu? 

— O să ne rămână resturi şi pentru mâine. 

Şi pentru următoarele trei săptămâni, îşi spuse Murray 
în sinea lui. 

— Of, rahat, am ars sosul cu pesmet şi usturoi’. 

— Detest sosul cu pesmet şi usturoi. 

Murray desfăcu şorţul de pe Sarah. O împinse cu 
blândeţe pe un scaun. 

— Stai aici. Relaxează-te. 

În timp ce amesteca în sos, simţea că Sarah îl priveşte. 
Se întoarse spre ea. 

Îşi rodea o pieliţă de pe marginea unei unghii. 

— Spune-mi adevărul: e mai simplu când sunt la 
Highfield? 

Murray n-o minţise niciodată. 

— Mai simplu? Da. La fel de plăcut? Nici pe departe. 

Sarah digeră răspunsul lui. 

— Mă întreb dacă-l interesează banii ei. 

Trecu ceva până când Murray să înţeleagă la cine se 


> Sos alb tipic englezesc, preparat în special pentru Crăciun, având 
printre ingrediente lapte, unt, mascarpone, usturoi, ceapă şi 
condimente. 


e 227 œ» 


referea. 

— Mark Hemmings? 

— Anna crede că Mark nu i-a cunoscut niciodată părinţii, 
dar noi ştim că mama ei, Caroline, avea stabilită o întâlnire 
cu el. Şi mai ştim că Tom şi Caroline valorau o grămadă de 
bani împreună. 

Sarah îşi turnă o porţie mică de vin şi se ridică să umple 
şi paharul lui Tom. 

— Caroline se duce să-l vadă pe Mark când este distrusă 
de moartea soţului ei. li mărturiseşte că valorează ceva de 
genul câteva milioane de lire. Mark îi face felul şi se mută 
cu fiica ei. Bum! 

Murray părea sceptic. 

— Presupun că e o teorie puţin mai convingătoare decât 
teoria ta conform căreia Caroline ar fi fost omorâtă pentru 
că a depus o contestaţie la planurile de extindere ale 
vecinului ei. 

— N-am eliminat de tot nici varianta aceea. Dar cred că 
banii sunt un motiv mai bun. 

— Mark şi Anna nu sunt căsătoriţi. Nu o va moşteni în 
mod automat. 

— Da, spuse Sarah pe un ton sinistru, dar lucrează la 
asta. Şi de îndată ce pune mâna pe bani şi pe casă... 

Făcu un semn, trecându-şi un singur deget peste gât, 
scoțând şi un sunet melodramatic, ca şi cum s-ar fi înecat. 

Murray râse de mima macabră a lui Sarah şi începu să 
pregătească farfuriile, acoperind cu sos bucăţile de cartof 
ars, dar gândul că Anna Johnson ar fi putut fi în pericol îl 
făcu să se cutremure. 

— Imediat ce se termină vacanţa, o să văd ce pot face 
cei de la Criminalitate Informatică cu numărul de pe care a 
sunat cea care pretindea că este Diane Brent-Taylor. Pun 
pariu că persoana care a aruncat cărămida prin geamul de 
la casa Annei Johnson este aceeaşi cu cea care a dat 
telefon, iar persoana care a dat telefon ştie şi cum a murit 
Tom Johnson. 

Puse o farfurie plină cu mâncare în faţa soţiei lui şi se 
aşeză vizavi de ea. 


e 228 œ» 


— Trebuie să fie cineva apropiat de familie, ascultă ce-ţi 
spun eu, spuse Sarah, în timp ce-şi luă cuțitul şi furculiţa, 
întotdeauna e aşa. 

Murray gândi că Sarah avea probabil dreptate - şi nu 
era pentru prima oară când se întâmpla asta. 

Dar cine să fie? 


e 229 + 


Capitolul 35 


Anna 


N-am ţinut-o pe Ella în braţe deloc toată seara. A fost 
pasată de la unul la altul ca un pachet, părând să-i placă 
toată această atenţie şi fără să se opună braţelor străinilor 
prietenoşi. Petrecerea de Crăciun a lui Robert este ultimul 
loc în care aş vrea să fiu acum, dar cel puţin mi-a oferit un 
răgaz de la analiza atentă la care mă tot supun Mark şi 
mama lui, a cărei înţelegere manifestată pentru mine în 
seara de Ajun s-a mai diminuat până azi la prânz. Mă 
străduiam - desfăcând ciorăpelul pe care-l umplusem cu 
daruri pentru Ella cu doar câteva ore în urmă, sorbind un 
cocteil Bellini la micul dejun -, dar fiecare conversaţie era 
un adevărat efort. Fiecare cuvânt îmi părea o minciună. 

— Ar putea să se străduiască şi ea puţin. E primul 
Crăciun al Ellei, la urma urmelor. 

Era în jur de ora trei, iar Mark şi Joan spălau vasele 
după prânz. M-am oprit pe trepte şi mi-am înfipt degetele 
încălţate în şosete în covor. Nu trăgeam cu urechea, 
doar... ascultam. 

— Suferă, mamă. 

— Şi eu am suferit când a murit taică-tu, dar nu am 
renunţat, nu? M-am aranjat, mi-am pus şorţul şi m-am 
ocupat în continuare de voi toţi. 

Mark a spus ceva ce n-am auzit, iar eu am coborât mai 
departe spre hol, călcând intenţionat pe placa de lemn 
desprinsă pe care de obicei încerc s-o evit. Vocile din 
bucătărie tac dintr-odată, iar când intru şi eu, cei doi spală 
vasele în tăcere. 

— Iat-o! Uite-o pe mami! spune Joan cu o falsă veselie. 
Ai dormit bine, draga mea? 

Nu am dormit deloc. Cum aş fi putut? Dar am profitat de 
invitaţia de a face asta, ca să scap de îngrijorarea de-a 
dreptul înfiorătoare a lui Mark şi de iritarea crescândă a 
lui Joan că nu am fost sufletul petrecerii. Am stat întinsă în 


e 230 œ» 


pat, cu ochii în tavan, în timp ce mintea mea a gonit 
întruna. 

Şi încă o mai face. Unde e mama acum? Şi-a petrecut 
Crăciunul la Hope? E în siguranţă? De ce-mi pasă? Gândul 
că Ella ar fi putut să se afle în camera ei când cărămida 
aceea a aterizat prin geam este oribil. Mama a adus 
problemele astea la uşa noastră, la fel de vinovată ca şi 
cum ar fi aruncat ea însăşi cărămida. 

Cum pot s-o iert pentru aşa ceva? 

Şi de ce, ştiind ceea ce-a făcut tatăl meu, o parte din 
mine încă mai vrea să-l vadă? 

În ultimele douăzeci şi patru de ore, am rememorat 
povestea copilăriei mele, privind-o prin filtrul dat de faptul 
că acum ştiam că tatăl meu nu era omul pe care mi-l 
imaginasem eu. Viaţa mea se prăbuşeşte din cauza 
fundaţiei construite pe minciuni. 

Să-ţi înscenezi moartea nu e o decizie pe care s-o iei cu 
uşurinţă. Mama trebuie să fi fost disperată. 

Are nevoie de mine. 

Nu pot s-o iert. 

Eu am nevoie de ea. 

Simt cum mă învârt într-un cerc vicios. 

Camera de oaspeţi a lui Robert este plină de vecini. Sunt 
şi câţiva copii aici, chiar dacă majoritatea vecinilor sunt 
mai în vârstă decât noi, iar copiii lor au crescut deja şi au 
familiile lor. Ştiu pe toată lumea din încăpere, cu excepţia 
cuplului de lângă şemineu, care trebuie să fie noii ocupanţi 
ai casei Sycamore - am văzut acolo, săptămâna trecută, un 
camion al unei companii care se ocupă cu mutatul 
lucrurilor. 

Mark este cufundat într-o discuţie despre terapii 
alternative cu Ann şi Andrew Booth, vecinii de la două case 
mai jos de noi, iar Joan şi-a găsit un locşor confortabil pe 
canapea şi nu se mişcă de-acolo. Merg încet dintr-o 
încăpere în alta. Sunt grupuri de oameni în bucătărie, pe 
hol şi în camera de oaspeţi, iar eu trec de la unii la alţii, cu 
o farfurie cu mâncare într-o mână şi o băutură în cealaltă, 
de parcă m-aş duce către locul meu. Nimeni nu mă 


e 231 œ» 


opreşte. Nu vreau să stau într-un colţ şi să-i oblig pe 
oameni să vină să verifice dacă mă simt bine. Nu vreau să 
vorbesc. 

În seara asta toată lumea mi-a transmis condoleanţe, 
chiar dacă toţi au făcut exact acelaşi lucru la slujba de 
pomenire a părinţilor mei. Mă iau căldurile când îmi 
amintesc de lacrimile care s-au vărsat atunci, de 
discursurile ţinute, de amabilitatea unor persoane aproape 
străine care şi-au făcut timp să-mi scrie câteva rânduri, să- 
mi trimită un vas cu mâncare sau flori. 

Ce-ar spune dacă ar şti? 

Fiecare platitudine binevoitoare, spusă din toată inima, 
îmi provoacă greață pe fondul vinovăţiei pe care o simt, 
aşa că mă plimb dintr-o încăpere în alta, evitând contactul 
vizual, fără să mă opresc. Trec pe lângă Robert, care se 
conversează cu surorile mai în vârstă care locuiesc în casa 
de pe colţ. Nu chiar pe strada noastră, dar cele două fac 
nişte cârnaţi în aluat fantastici, ceea ce le asigură invitaţii 
la fiecare petrecere din cartier. 

— „proiectată cu grijă. M-aş bucura să vă arăt 
planurile, dacă vreţi. 

Unul câte unul, Robert câştigă sprijinul tuturor pentru 
extinderea sa. Nu l-a câştigat încă şi pe Mark de partea lui, 
dar n-am nicio îndoială c-o va face. 

— Aş fi, desigur, bucuros să vă ofer compensaţii pentru 
orice inconvenient, spusese Robert când a venit la noi să 
ne arate planurile, care presupun să eliminăm temporar 
gardurile dintre curţile noastre şi să dezgropăm fosa 
septică şi canalizarea scoase din uz. O să mă asigur că 
orice plantă distrusă va fi înlocuită şi că un strat de gazon 
nou-nouţ va fi instalat de îndată ce lucrările se încheie. 

— Sunt îngrijorat doar din cauza luminii, i-a răspuns 
Mark din nou. 

S-ar fi înţeles bine cu mama. S-ar fi alăturat campaniei ei 
de stopare a lucrărilor la grădina din spatele casei, ar fi 
ascultat argumentele ei cu privire la impactul asupra 
mediului şi integrităţii clădirilor istorice. Pentru o clipă, îi 
văd împreună complotând, aplecaţi deasupra mesei din 


e 232 + 


bucătărie, şi trebuie să înghit în sec, cu greu, ca să nu 
încep să plâng. Lui Mark i-ar plăcea de mama - ştiu că aşa 
ar fi. Şi ea l-ar plăcea pe el; ar plăcea pe oricine ar avea 
grijă de mine aşa cum are el. 

Îmi vine dintr-odată în minte imaginea lui Murray 
Mackenzie ţinând în mână pliantul lui Mark, cu scrisul 
mamei mele pe verso. O alung. 

Nu s-au întâlnit niciodată. Mark spune că nu s-au 
cunoscut şi nu are niciun motiv să mintă. Am încredere în 
el. 

Am încredere în el, dar nu-i pot spune adevărul despre 
mama. În clipa în care o fac, va suna la poliţie. Pentru 
Mark nu există jumătăţi de măsură; e totul sau nimic. Imi 
plăcea asta la el. Încă-mi mai place; doar că... acum e 
complicat. Mă duc înapoi la bucătărie. Un vecin care stă la 
câteva case distanţă îmi surprinde privirea de dincolo de 
încăpere şi, fără să-mi dau seama, zâmbesc. Mă uit în altă 
parte, dar e prea târziu; se îndreaptă spre mine, iar soţia 
lui îl urmează. 

— l-am spus lui Margaret că trebuie să te prindem 
înainte să plecăm, nu-i aşa, Margaret? 

— Bună, Don. Bună, Margaret. 

Când ajunge la mine, Don face intenţionat un pas în 
spate, ca să mă analizeze din cap până-n picioare, ca un 
unchi care a lipsit ceva vreme. Mă întreb dacă are de gând 
să spună cât de mult am crescut, dar, în loc de asta, 
oftează. 

— E leită ea, nu-i aşa, Margaret? 

— Da, seamănă ca două picături de apă. 

Mă chinui să zâmbesc. Nu vreau să fiu ca mama. 

— Ce mai faci? 

— Bine, mulţumesc. 

Don are un aer evident dezamăgit. 

— Totuşi, trebuie să-ţi fie foarte greu. 

— Acum, că e Crăciunul, intervine şi Margaret, în caz că 
am uitat ce zi e astăzi. 

În ciuda faptului că mi-am petrecut ultimele 
nouăsprezece luni suferind, dintr-odată sunt paralizată de 


e 233 + 


nesiguranţă. Ar trebui să plâng? Ce aşteaptă oamenii ăştia 
de la mine? 

— Sunt bine, repet eu. 

— Tot nu mi se pare că e adevărat, spune Don. Vreau să 
zic... amândoi - e aşa păcat. 

— Mare păcat, se aude Margaret ca un ecou. 

Acum vorbesc unul cu altul - prezenţa mea este 
irelevantă - şi am sentimentul deloc confortabil că am fost 
folosită drept un catalizator pentru propria lor distracţie. 
Pentru plăcerea sinistră care derivă din a vorbi despre cei 
mai puţin norocoşi. Mă uit prin bucătărie să văd la cine 
este Ella, ca să-mi pot pregăti o scăpare pe motiv de 
alăptat. 

— Am avut impresia c-am văzut-o ieri în parc. 

Înlemnesc. 

— E caraghios ce feste poate să-ţi joace mintea. 

Margaret râde melodios. Se uită de jur împrejur — ca un 
povestitor în mijlocul acţiunii - şi râsul îi dispare brusc 
când privirea ei o întâlneşte pe-a mea. la o mină care 
exprimă mai degrabă înţelegere. 

— Adică, atunci când m-am uitat mai atent, nu semăna 
deloc cu Caroline. Era mai în vârstă, cu părul negru - 
foarte diferită. Avea nişte haine pe care Caroline nu le-ar fi 
purtat nici moartă... 

Prea târziu îşi dă seama de gafa pe care a făcut-o. 

— Mă scuzaţi? spun eu. Fetiţa... 

Nici măcar nu mă mai obosesc să-mi termin propoziţia. 
O recuperez pe Ella din braţele altui vecin şi-l găsesc pe 
Mark în birou cu Robert, uitându-se peste planurile de 
extindere. 

— O duc acasă pe Ella. E obosită. Atâta agitaţie! 

Îi zâmbesc lui Robert. 

— Mulţumesc pentru o petrecere minunată. 

— Vin şi eu cu tine. Cred că şi mama vrea să meargă la 
culcare. Am terminat aici, nu? 

Cei doi bărbaţi îşi strâng mâna şi mă întreb ce-or fi 
discutat, dar am plecat deja în căutarea lui Joan. Ca de 
obicei, durează o veşnicie până plecăm, căci trebuie să ne 


e 234 œ» 


luăm la revedere şi să le urăm Crăciun fericit tuturor celor 
pe care-i vedem oricum în fiecare zi pe stradă sau în parc. 

— Ne vedem duminică! strigă cineva în timp ce ieşim în 
stradă. 

Aştept până nu ne mai poate auzi nimeni şi întreb. 

— Duminică? 

— l-am invitat pe vecini la noi de Anul Nou. 

— O petrecere? 

Mark îmi vede expresia feţei. 

— Nu, nu o petrecere. Doar câteva pahare să 
întâmpinăm Noul An. 

— O petrecere. 

— Poate o mică petrecere. Ei, haide! Oricum n-am găsi 
pe cineva să stea cu copilul de Anul Nou. În felul acesta 
putem să rămânem acasă, dar să ne şi distrăm. Câştig pe 
toată linia. Dă-i un mesaj Laurei, vezi dacă şi-a făcut 
planuri. Şi lui Bill, desigur. 

Mai sunt câteva zile până atunci, îmi spun. Am alte 
lucruri mai urgente pentru care să-mi fac griji. 

— I-am spus lui Robert că o să-l sprijinim cu planurile de 
extindere, spune Mark, când Ella este în coşuleţul ei şi eu 
şi el ne pregătim de culcare. 

— Ce te-a făcut să te răzgândeşti? 

Mark zâmbeşte cu gura plină de pastă de dinţi. 

— Treizeci de mii. 

— Treizeci de mii? Dar n-o să coste atât să reparăm 
gazonul şi să înfigem câteva plante la loc. 

Mark scuipă şi clăteşte chiuveta cu apă. 

— Dacă atâta valorează pentru el, n-am de gând să-l 
contrazic. 

Se şterge la gură, lăsând o dâră albă pe prosopul de 
mâini. 

— Acum nu mai trebuie să-mi fac griji că apartamentul 
va fi gol pentru încă o vreme. 

— Nu trebuia să-ţi faci griji pentru asta oricum, doar ți- 
am spus. 

Imi dă un sărut mentolat şi se duce în pat. 

Mă holbez în oglindă. Încă nu am riduri pe faţă, dar 


e 235» 


oasele pe care pielea mea le îmbracă sunt fără îndoială ale 
mamei mele. 

Margaret crede că i s-a părut că a văzut-o pe mama în 
parc ieri. Ea nu ştie, dar probabil că aşa a şi fost. E doaro 
chestiune de timp până când cineva chiar o va recunoaşte; 
până când cineva o să sune la poliţie. 

Aş putea pune capăt poveştii ăsteia chiar acum, spunând 
adevărul. 

Şi atunci de ce n-o fac? Ştiu de mai bine de douăzeci şi 
patru de ore că părinţii mei sunt în viaţă; că tata şi-a 
înscenat moartea ca să scape de datorii şi că mama a 
înscenat-o pe-a ei ca să scape de tatăl meu. M-a trădat. M- 
a minţit. De ce nu sun la poliţie? 

Figura mea mă priveşte din oglindă, iar răspunsul este 
scris în ochii mei. 

Pentru că este mama mea şi pentru că este în pericol. 


e 236 » 


Capitolul 36 


— Un copil? întreb eu. Dar ne-am protejat. 

— Pilulele sunt sigure doar în proporţie de 98%. 

N-am crezut. Am şi spus asta. 

— Verifică şi tu. 

Linia albastră şi subţire era fermă. La fel am fost şi eu. 

Nu voiam un copil. 

Existau şi alte opţiuni, desigur, dar am primit un 
tratament demn de un monstru pentru simplul fapt că am 
îndrăznit să sugerez aşa ceva. 

— Cum ai putut? 

— E doar o aglomerare de celule. 

— E un copil. Copilul nostru. 

Părinţii noştri au fost încântați. S-au cunoscut într-o 
după-amiază la un ceai, la început mai stingheri, dar apoi 
au descoperit că se înțelegeau de minune. 

Şi părinţii mei, şi ai tăi considerau că era şi timpul să ne 
aşezăm la casa noastră - fuseseră şi unii, şi alţii îngrijoraţi 
de „viaţa noastră sălbatică”, suspicioşi în privinţa stilului 
nostru londonez de a trăi. Ce grozav că ne găsiserăm unul 
pe celălalt; ce miracol era copilul acesta! 

N-am mai avut niciun cuvânt de spus după aceea. 

A urmat o nuntă fulger. O casă nouă („Mult mai potrivită 
pentru o familie decât apartamentul acela îngrozitor”), o 
slujbă nouă („Mult mai puţină agitaţie decât în zona 
financiară a Londrei”), o mutare lângă nenorocita aia de 
mare („Aerul e mult mai curat”)... 

În viaţa mea nu m-am simţit prins în capcană mai mult 
decât atunci. 

Cu toate astea, mi-a fost imposibil să n-o iubesc pe Anna 
când a venit pe lume. Era inteligentă şi frumoasă şi extrem 
de curioasă. Dar era imposibil, în acelaşi timp, să nu-i port 
pică. Mai erau atât de multe lucruri de experimentat 
undeva, acolo, care mă aşteptau şi, în loc să le îmbrăţişez 
cu totul, eu rămăsesem pe loc cu un copil în braţe. Visam 
să plec. Îmi spuneam că un părinte lipsă era de preferat 


e 237 œ» 


unuia care nu-şi dorea să fie acolo. Dar n-am plecat. Am 
făcut ceea ce făceam întotdeauna când viaţa era prea grea. 
Am băut. 


e 238 » 


Capitolul 37 


Murray 


A doua zi de Crăciun fusese întotdeauna o zi cu 
probleme. Când Murray era poliţist în uniformă, ziua aceea 
însemna cazuri de violenţă domestică pe bandă rulantă, în 
vreme ce mahmurelile erau drese cu şi mai multă băutură, 
tensiunile familiale explodând după cele douăzeci şi patru 
de ore petrecute împreună de Crăciun. 

Pentru cineva ca Sarah, care simţea totul atât de acut, 
degradarea era şi mai rea. Era deja miezul zilei când 
cobori la parter, şi atunci doar ca să ia ceaiul pe care 
Murray i-l făcuse, pentru ca apoi să se retragă înapoi în 
pat. Murray făcu ordine în bucătărie, îşi pregăti ceva 
pentru prânz şi se întrebă ce să facă în continuare. Nu voia 
s-o lase pe Sarah singură, nu când era în halul acesta, dar 
simţea că pereţii casei începeau să se strângă în jurul lui. 

Scoase dosarul Johnson şi împrăştie conţinutul pe masa 
din bucătărie. Tom Johnson căutase pe internet, de mai 
multe ori, informaţii despre sinucidere, Beachy Head şi 
orarul mareelor. Toate între miezul nopţii de 17 mai şi a 
doua zi dimineaţă. Perfect plauzibil pentru un bărbat care 
ia în calcul sinuciderea - ceea ce se presupunea că 
hotărâseră ofiţerii care se ocupaseră de anchetă -, dar, în 
contextul tabloului pe care Murray îl construise acum, 
căutările acelea erau prea exacte. Prea convenabile. 
Fuseseră făcute în mod cert de cel care-i omorâse pe soţii 
Johnson şi care le orchestrase falsele sinucideri. 

Cine avea acces la telefonul lui Tom? Era o întrebare la 
care era imposibil de răspuns fără să ştii unde fusese 
bărbatul în dimineaţa aceea, înainte de moartea sa. Cei de 
la DIC făcuseră câteva încercări de a-i reface traseul, dar, 
după ce maşina Audi fusese reperată pe camera video de 
supraveghere a traficului de lângă Beachy Head, nu se mai 
făcuse nimic altceva. Nu mai era nevoie. 

Unde se aflase Tom peste noapte? Cu cine fusese în 


e 239 + 


dimineaţa aceea? Murray acoperi trei pagini din carnetul 
său cu posibile direcţii de interogatoriu, frustrat că se 
aflau în perioada sărbătorilor, ceea ce însemna că nimeni 
din cei cu care ar fi putut sta de vorbă nu era la serviciu. 

Era aproape seară când Murray puse o mână pe pilota 
ca o movilă şi-i spuse lui Sarah că poate s-ar fi simţit mai 
bine dacă făcea un duş şi se îmbrăca. Aerul din dormitor 
era închis, iar cana de ceai pe care i-o pusese aproape cu 
forţa în mâini lui Sarah era neatinsă, o peliculă lucioasă 
formându-se deasupra. 

— Vreau doar să mă întorc înapoi la Highfield. 

— O să te vezi vineri cu domnul Chaudhury. 

Sarah plângea, îngropându-se sub pilotă ca să nu audă 
ce spune. 

— Nu vreau să fiu aici. Vreau la Highfield. 

— Vrei să luăm pilota jos cu noi? Putem să lâncezim pe 
canapea şi să ne uitam la filme alb-negru. 

— Pleacă! 

Dacă Sarah s-ar fi văzut de sub pilota ei, Murray ar fi 
încercat să-şi ascundă durerea în spatele zâmbetului de soţ 
înţelegător. Şi, într-adevăr, puse o mână acolo unde 
presupunea că se afla umărul femeii şi dădu să spună 
cuvintele de care avea nevoie. Cuvintele de care ea avea 
nevoie. Doar că se simţi dintr-odată copleşit, extrem de 
obosit. Nimic nu conta. Nimic din ce ar fi spus sau ar fi 
făcut nu avea s-o ajute pe Sarah. 

Se ridică şi ieşi din încăpere, închizând uşa în urma lui. 
Rămase pe podestul scării şi se uită vizavi, unde casele 
erau împodobite cu luminiţe de Crăciun, iar familiile aflate 
înăuntru jucau tot felul de jocuri sau se certau pe 
telecomandă. 

— Revino-ţi, Mackenzie, murmură el. 

Jos, Murray îşi puse două felii de pâine cu brânză pe 
grătar. Avea s-o sune pe Anna Johnson. La naiba cu 
sărbătorile legale. Femeia îşi jelea părinţii; cineva îi 
aruncase o cărămidă prin geam. Nu erau tocmai vremuri 
normale. Fusese disperată încercând să-l convingă să 
redeschidă ancheta şi - în ciuda faptului că-l îmbârligase 


e 240 œ» 


pe Leo Griffiths -, Murray ştia că cei de la DIC aveau să 
preia investigația curând. Era timpul să-i spună Annei 
Johnson ce aflase. 

Dădu grătarul mai încet şi luă telefonul. 

— Alo? 

— Alo? Sunt Murray Mackenzie. De la poliţie, adăugă el 
când Anna nu spuse nimic. 

— Da. De fapt, nu e un moment prea bun... 

— Îmi cer scuze că te deranjez chiar astăzi. Voiam doar 
să-ţi spun că eu cred că ai dreptate. Moartea părinţilor tăi 
are mai multe dedesubturi decât s-ar zice la prima vedere. 

Cuvintele îi ieşiră în viteză, ceea ce fu deopotrivă bine 
atât pentru Murray, cât şi pentru Anna. Simţi cum 
greutatea din piept i se mai uşurase puţin. Şi-o imagină pe 
Anna cu o mână dusă la gât; poate şi câteva lacrimi de 
uşurare că cineva în sfârşit o ascultase şi pe ea. Aşteptă. 
Se auzi un zgomot subţirel la celălalt capăt al firului şi apoi 
nimic. 

Murray sună înapoi. 

— Cred că s-a întrerupt. M-am gândit că am putea să ne 
vedem mâine. Dacă eşti liberă? Pot să-ţi spun ce am aflat şi 
putem discuta... 

— Nu! 

Fu rândul lui Murray să rămână fără cuvinte. Nici măcar 
nu era sigur dacă această comandă bruscă, rostită cu 
hotărâre, îi era adresată lui sau altcuiva din casa Annei. 
Partenerului ei? Unui câine? Copilului? 

— M-am răzgândit. 

Annei îi tremura vocea, dar continuă să vorbească, din 
ce în ce mai tare, de parcă ar fi fost nevoită să scoată 
cuvintele cu forţa. 

— Trebuie să merg mai departe. Să accept ce s-a 
întâmplat. Să accept verdictele. 

— Asta spun şi eu, Anna. Cred că ai dreptate. Cred că 
părinţii tăi au fost ucişi. 

Anna scoase un sunet care trăda frustrarea. 

— Nu mă ascultați. Uitaţi, îmi pare rău că v-am irosit 
timpul, dar nu mai vreau să continuăm. Nu mai vreau să 


e 241 œ» 


răscoliţi trecutul. Nu mai vreau să faceţi nimic. 

Timbrul vocii ei se schimbă şi Murray îşi dădu seama că 
plângea. 

— Vă rog să lăsaţi totul baltă! 

De data asta, clicul de la capătul liniei fu mai puternic. 
Anna Johnson închisese telefonul. 

Greutatea din pieptul lui Murray reapăru şi bărbatul îşi 
înghiţi impulsul ridicol de a plânge. Rămase pe scaun fără 
să se mişte, cu telefonul în mână, şi abia când alarma de 
fum străpunse aerul nemişcat îşi dădu seama că cina lui 
luase foc. 


e 242 œ» 


Capitolul 38 


Anna 


Miercuri, în ziua de după sărbătoarea Boxing Day“, Joan 
pleacă acasă. Se fac pachete cu ce a mai rămas de 
mâncare şi promisiuni că vom merge s-o vizităm şi câteva 
comentarii cum că a fost minunat să ne petrecem timpul 
împreună în familie, dar în cele din urmă e în maşină, iar 
noi rămânem pe alee, făcându-i cu mâna în semn de 
rămas-bun. 

E perioada aceea curioasă dintre Crăciun şi Anul Nou, 
când trebuie să te uiţi în calendar ca să verifici ce dată 
este şi fiecare zi pare să fie una liberă. Mark scoate afară 
gunoiul reciclabil, iar eu stau întinsă cu Ella pe podeaua 
camerei de zi. E fascinată de paginile încreţite ale unei 
cărţi alb-negru pe care i-am dat-o de Crăciun, iar eu le 
întorc pentru ea, una câte una, repetând numele 
animalelor de pe fiecare pagină. Căţel. Pisică. Oaie. 

Au trecut trei zile de când s-a întors mama. Mi-am 
promis că după Crăciun - după ce pleacă Joan - o să-i spun 
lui Mark şi vom merge împreună la poliţie. 

Iar acum Crăciunul a trecut. 

Mă întreb dacă eşecul meu de a mărturisi totul este un 
act criminal şi dacă pentru genul acesta de infracţiune 
trecerea timpului constituie un factor agravant. Oare 
douăzeci şi patru de ore sunt considerate un termen 
rezonabil, dar şaptezeci şi două devin deja un caz de adus 
în faţa instanţei? Există vreo circumstanţă atenuantă 
pentru oricare o fi infracţiunea pe care o comit? Bifez 
mental motivele pentru care păstrez acest secret. 

Mi-e teamă. De titlurile din ziare, de presa adunată în 
faţa uşii, de privirile vecinilor. Internetul înseamnă că 
acum nu mai este valabilă povestea cu ştirile din ziarele de 
azi care vor fi uitate mâine; Ella va trebui să suporte 
consecinţele poveştii ăsteia pentru totdeauna. 


€ A doua zi de Crăciun, sărbătoare originară din Marea Britanie. 
e 243 + 


Şi mai este o teamă mai presantă, mai urgentă. Teama 
de tatăl meu. Am aflat de la mama de ce este în stare; am 
întrezărit eu însămi destul din comportamentul lui cât să 
iau chestiunea în serios. Dacă mă duc la poliţie cu tot ce 
ştiu, am nevoie ca ei să se mişte rapid: să-l aresteze pe tata 
şi să se asigure că nu ne poate face rău. Dar dacă nu-l pot 
găsi? Ce e în stare să ne facă? 

Îmi fac griji pentru ce va spune Mark. Pentru ce va face. 
Mă iubeşte, dar relaţia noastră este încă la început, 
fragilă. Dacă aşa ceva este prea mult? Incerc să-mi dau 
seama ce aş face eu dacă lucrurile ar sta invers, dar 
gândul că Joan cea raţională, corectă şi-ar putea înscena 
moartea mi se pare ridicol. Dar aş rămâne cu el, nu? Nul- 
aş părăsi niciodată pe Mark din cauza a ceva ce au făcut 
părinţii lui. Cu toate astea, tot îmi fac griji. Toată perioada 
în care eu şi Mark am fost împreună, durerea mea a fost 
prezentă ca o a treia persoană în relaţia noastră. Mark s-a 
chinuit să se adapteze, a făcut concesii. Dacă scoatem asta 
din ecuaţie... în cele din urmă pun degetul pe rană şi 
recunosc de ce mă tem de fapt. De gândul că, fără durerea 
care ne-a apropiat, s-ar putea să începem să ne 
îndepărtăm unul de celălalt. 

Dau pagina pentru Ella. Fetiţa apucă un colţ cu pumnul 
ei mic şi strâns şi-l duce la gură. Mai este un motiv pentru 
care nu m-am dus la poliţie. 

Mama. 

Nu mă pot obişnui cu ce-a făcut, dar pot să-nţeleg de ce 
a plecat. Îmi doresc din toată inima să fi procedat altfel, 
dar faptul că m-aş duce acum la poliţie nu ar schimba cu 
nimic lucrurile. Alegerea pe care o fac acum fie o va 
arunca în închisoare, fie o va ţine departe de ea. 

Nu pot să-mi arunc propria mamă după gratii. 

În ultimele câteva zile le-am urmărit pe Joan şi pe Ella şi 
am văzut bucuria unei relaţii dincolo de generaţii. l-am 
făcut împreună băiţă Ellei, ne-am plimbat prin parc, 
împingând căruţul pe rând. Aş vrea să fac toate aceste 
lucruri cu mama. Aş vrea ca Ella să-şi cunoască ambele 
bunici. 


e 244 œ» 


Mama s-a întors şi mi-aş dori atât de mult s-o păstrez în 
viaţa mea. E 

Trebuie să-mi limpezesc gândurile. Il găsesc pe Mark. 

— O scot pe Ella la o plimbare. 

— O idee bună. Dacă mai stai cinci minute, vin cu voi. 

Ezit. 

— Te superi dacă mergem doar noi două? Cu Joan aici şi 
cu petrecerea de-acasă de la Robert, am senzația că nu am 
mai avut nicio clipă pentru mine. 

Figura lui îmi spune că-mi cântăreşte rugămintea. Am 
nevoie de ceva timp singură pentru că-mi trebuie un pic de 
linişte sau pentru că sunt pe punctul să cedez? 

În ciuda a aceea ce simt pe dinăuntru, nu arăt ca şi cum 
aş fi un pericol pentru mine însămi - sau pentru Ella -, 
pentru că-l văd că zâmbeşte. 

— Sigur că nu. Ne vedem mai târziu. 

Mă îndrept spre oraş. Vântul - care între case abia se 
simţea - se înteţeşte şi biciuie de-a lungul malului mării. 

Mă opresc să prind apărătoarea din plastic peste căruţ. 
Şindrila de pe case este întunecată şi lucioasă de la ploaia 
din timpul nopţii trecute şi e linişte, majoritatea 
magazinelor fiind încă închise în perioada de sărbători, dar 
pe plajă şi pe esplanadă sunt oameni care se plimbă. Toată 
lumea pare să fie într-o dispoziţie bună - însufleţiţi de 
spiritul festiv şi bucuroşi de încă o zi liberă -, dar poate că 
doar mi se pare din cauza agitaţiei din capul meu. Toată 
lumea are necazuri, îmi spun, deşi cred că e puţin probabil 
ca altcineva să mai aibă de-a face cu problema unor părinţi 
întorşi din morţi. 

Nu intenţionam să merg la Hope, deşi bănuiesc că era 
ceva inevitabil. Picioarele mele îşi găsesc parcă singure 
drumul într-acolo şi eu nu mă împotrivesc. 

E o clădire deloc atrăgătoare, tencuită cu pietriş de 
culoare gri şi mai mult lată decât înaltă. Sun la uşă. 

Femeia care vine să-mi deschidă este calmă şi amabilă. 
Are o alură de balerină, cu picioarele în poziţia întâi de 
dans şi mâinile împreunate în dreptul taliei. 

— Mă întrebam dacă aş putea s-o văd pe Caroline... ezit, 


e 245» 


hotărâtă să nu-i folosesc numele de familie. Stă la 
dumneavoastră. 

— Aşteaptă aici, te rog. 

Zâmbeşte şi închide uşa, cu blândeţe, dar fermă. 

Mă întreb dacă aici vin tot felul de oameni răi. Soţi 
abuzivi, care vor ca soțiile lor să se întoarcă acasă. Mă 
îndoiesc că femeia aceasta zâmbeşte în astfel de situaţii. 
Mă întreb dacă tata a căutat-o pe mama aici. Mă uit de jur 
împrejur. Oare m-a urmărit? Trebuie s-o fi făcut dacă ştie 
că m-am dus la poliţie. Încep să tremur, iar degetele mi se 
agaţă de mânerul căruciorului Ellei. 

— Mă tem că nu este nimeni cu numele acesta aici. 

Femeia s-a întors atât de repede, că mă întreb dacă 
chiar a fost să verifice sau doar a stat pur şi simplu un 
minut în faţa uşii. Poate că acesta este un răspuns generic, 
dat indiferent dacă persoana care poartă numele respectiv 
se află sau nu în casă. 

Abia când uşa se închide din nou îmi dau seama de 
greşeala mea. Mama nu şi-ar folosi în niciun caz numele 
real - nici numele, nici prenumele -, nu câtă vreme se 
presupune că a murit. Mă îndepărtez, întrebându-mă dacă 
n-ar trebui să mă întorc şi s-o descriu; întrebându-mă dacă 
nu e un lucru bun că n-am găsit-o. Dacă aşa e scris să se 
întâmple. 

— Anna! 

Mă întorc. Mama iese pe uşă, purtând aceleaşi haine pe 
care le avea pe ea şi în Ajunul Crăciunului. Îşi trage gluga 
de la haină pe cap. 

— Sora Mary a spus că cineva căuta o femeie pe nume 
Caroline. 

— E călugăriţă? 

— E o femeie grozavă. Extrem de protectoare - ar fi spus 
nu, indiferent ce nume i-ai fi dat. _ 

— Chiar mă întrebam dacă aşa stau lucrurile. Imi pare 
rău - nu m-am gândit. 

— Nu contează. 

Ne-am potrivit paşii şi ne îndreptăm spre malul mării. 

— Angela. 


e 246 » 


Mă uit la ea, nedumerită pe moment. 

— Numele pe care-l folosesc acum. Angela. 

— A, da. 

Mergem în tăcere. Nu m-am dus la Hope cu un discurs 
pregătit sau cu vreun plan. Mă simt ciudat. De parcă am 
limba legată. lau mâinile de pe mânerul căruciorului şi mă 
dau la o parte; fără un cuvânt, mama îmi ia locul şi 
lucrurile sunt atât de simple - atât de fireşti -, că-mi vine 
să plâng. 

Nu pot s-o trimit la închisoare. O vreau - am nevoie de 
ea - în viaţa mea. În viaţa Ellei. 

Pe ponton sunt mai mulţi oameni. Copiii aleargă în sus 
şi-n jos, eliberându-se de energie după atâtea zile 
petrecute în casă. Văd cum mama îşi trage şi mai bine 
gluga şi-şi ţine capul aplecat. Ar fi trebuit să ne plimbăm 
undeva unde era mai multă linişte - dacă ne întâlnim cu 
cineva cunoscut? 

Toboganul de bâlci este acoperit; coliba din coajă de 
nucă de cocos, închisă pe perioada iernii. Mergem până la 
capătul pontonului şi ne uităm la mare. Valuri cenușii se 
izbesc de picioarele pontonului. 

Amândouă căutăm un subiect de discuţie. 

Mama vorbeşte prima. 

— Cum aţi petrecut de Crăciun? 

E o întrebare atât de ridicol de comună, că simt că-mi 
vine să râd. Surprind privirea mamei şi începe şi ea să 
râdă şi, dintr-odată, plângem şi râdem amândouă, 
îmbrăţişându-ne. Mirosul ei este dureros de familiar. Câte 
îmbrăţişări am primit de la mama? Nu destule. Niciodată 
n-ar putea fi destule. 

Când suspinele se sting, ne aşezăm pe o bancă şi tragem 
căruţul Ellei aproape. 

— O să spui totul la poliţie? întreabă mama încet. 

— Nu ştiu. 

O vreme nu spune nimic. Când vorbeşte din nou, 
rosteşte cuvintele foarte repede. 

— Dă-mi câteva zile. Până de Anul Nou. Lasă-mă să 
petrec puţin timp cu Ella - să am ocazia s-o cunosc. Nu lua 


e 247 œ» 


nicio hotărâre până atunci. Te rog. 

E uşor să fiu de acord. Să-mi amân decizia. Stăm pe 
bancă în tăcere, uitându-ne la mare. 

Mama îşi trece un braţ pe după al meu. 

— Povesteşte-mi despre cum a fost perioada de sarcină. 

Zâmbesc. Pare că a trecut o viaţă de-atunci. 

— Am avut nişte greţuri matinale îngrozitoare. 

— Moştenire de familie, mă tem. Şi mie mi-a fost 
îngrozitor de rău cu tine. Iar arsurile la stomac... 

— Oribile! La final ajunsesem să iau Gaviscon direct cu 
flaconul. 

— Pofte? 

— Bucăţi de morcov înmuiate în sos de ciocolată. 

Expresia de pe faţa ei mă face să râd. 

— Nu spune nu până nu încerci. 

Simt o lumină călduţă care mă învăluie pe dinăuntru, în 
ciuda vântului care şuieră peste ponton. Când femeile din 
grupul nostru de gravide se plângeau de sfaturile nedorite 
primite de la mamele lor, eu mă gândeam cât de mult 
tânjeam după câteva sugestii înțelepte de la mama mea. 
Cum nu mi-ar fi păsat aşa de tare dacă s-ar fi amestecat; 
cum aş fi prețuit fiecare vizită a ei, fiecare telefon, fiecare 
ofertă de ajutor. 

— Cât am fost gravidă cu tine, nu mi-a fost poftă decât 
de măsline. Nu mă mai săturam de ele. Tata spunea că o să 
semeni cu una când te vei naşte. 

Zâmbetul îmi îngheaţă pe buze, iar mama schimbă 
repede subiectul. 

— Şi Mark - se poartă bine cu tine? 

— E un tată minunat. 

Mama se uită la mine curioasă. Nu i-am răspuns la 
întrebare. Nu sunt sigură că pot. Se poartă bine cu mine? 
E amabil şi atent. Mă ascultă, mă ajută cu treburile 
casnice. Da, se poartă bine cu mine. 

— Sunt foarte norocoasă, îi spun. 

Mark nu era obligat să rămână cu mine când i-am spus 
că sunt însărcinată. Mulţi bărbaţi n-ar fi făcut-o. 

— Mi-ar plăcea să-l cunosc. 


e 248 » 


Sunt gata să spun ce grozav ar fi dacă aşa ceva ar fi 
posibil, când îi văd faţa. E foarte serioasă. 

— Nu poţi vorbi... nu e posibil. 

— Nu? l-am putea spune că sunt o verişoară îndepărtată. 
Că n-am mai ţinut legătura, că ne-am înstrăinat, sau... 

Nu mai spune nimic, renunțând la idee. 

Văd mişcare în apa agitată de sub ponton. Un braţ. Un 
cap. E cineva în apă. Sunt aproape în picioare când îmi dau 
seama că omul respectiv înoată, nu se îneacă. Mă trec fiori 
gândindu-mă la persoana respectivă şi mă trântesc la loc 
pe bancă. 

Termenul-limită pe care mi l-am impus singură îmi oferă 
patru zile cu mama înainte ca fie să spun totul la poliţie, fie 
s-o las pe mama să dispară undeva unde nu poate s-o 
recunoască nimeni. Oricum ar fi, mai am patru zile înainte 
să trebuiască să-mi iau rămas-bun de la mama pentru a 
doua oară. 

Patru zile în care să mă bucur de ceva ce mi-am dorit de 
când s-a născut Ella. Familie. Mark, Ella, mama şi cu mine. 

Mă întreb dacă ar fi posibil. 

Nu seamănă deloc cu cea din fotografiile pe care le-a 
văzut Mark. E mai slabă, mai bătrână, are părul negru şi o 
tunsoare care îi schimbă cumva forma feţei. 

Oare am putea? 

— Şi eşti sigură că nu l-ai întâlnit niciodată? 

Mama ridică din sprâncene la întrebarea mea bruscă. 

— Ştii că nu. 

— Poliţia a găsit unul din pliantele lui Mark în agenda ta. 

Încerc să păstrez un ton neutru, dar tot pare că aş 
formula o acuzaţie. 

— Ai stabilit o întâlnire cu el. 

Îi observ sprâncenele împreunate a mirare, mişcarea 
mandibulei care trădează îngrijorare când îşi mişcă buza 
de jos. Se uită fix la traversele de lemn de sub picioarele 
noastre, la persoana care înoată, care taie cu forţă valurile. 

— Oh! exclamă şi se întoarce spre mine, cu uşurare pe 
faţă, acum că a rezolvat misterul. Serviciile de consiliere 
psihologică. Brighton. 


e 249 œ 


— Da. Ai făcut o programare la el. 

— Acela era Mark? Mark al tău? Dumnezeule, e 
extraordinar. 

Trage de o pieliţă uscată de lângă unghie. 

— Am găsit pliantul băgat sub uşă a doua zi după cea 
plecat tatăl tău. Nu puteam să dorm; tresăream la cel mai 
mic zgomot. Nu aveam cu cine să stau de vorbă. Trebuia 
să spun cuiva - să-mi iau greutatea de pe inimă -, aşa că 
am făcut programarea. 

— Dar nu te-ai mai dus. 

Dă din cap. 

— Credeam că orice aş fi spus ar fi fost confidenţial. Ca 
la confesiune, am presupus. Dar când m-am uitat mai bine, 
am observat că textul scris mărunt pe pliant spunea că 
discreţia este garantată numai în cazul în care viaţa 
clienţilor n-ar fi fost în pericol sau dacă nu dezvăluiau 
cumva comiterea unei infracţiuni. 

— Corect. 

Mă întreb dacă Mark a trădat vreodată încrederea 
vreunui client ducându-se la poliţie şi dacă mi-ar fi spus 
dacă ar fi făcut aşa ceva. 

— Aşa că nu m-am mai dus. 

— El nu-şi mai aduce aminte. 

— Probabil că are de-a face cu o mulţime de oameni. 

Îmi ia mâinile şi le freacă cu degetele. 

— Lasă-mă să fac parte din familia ta, Anna. Te rog. 

O bătaie de inimă. 

— O să-şi dea seama că eşti tu. 

— N-o să-şi dea seama. Oamenii cred ceea ce vor să 
creadă, spune mama. Cred ceea ce le spui. Ai încredere în 
mine. 

Am încredere. 


e 250 œ» 


Capitolul 39 


Poveste adevărată. De Crăciun mor mai mulţi oameni 
decât în orice altă perioadă a anului. 

Vremea rece le vine de hac. Spitalele nu au suficiente 
resurse. Singurătatea îi face să apeleze la câteva pastile, 
un cuţit, o funie. 

Sau cad direct într-un pumn. 

Am dat primul meu pumn pe 25 decembrie 1996. 

Crăciun fericit! 

Anna avea cinci ani. Stătea lângă brad într-o mare de 
hârtie de împachetat, agăţată cu o încântare nedisimulată 
de o jucărie Buzz Lightyear”. 

— S-au dat de peste tot, ştii, a spus Billy, cu un pic mai 
multă îngâmfare decât era cazul. N-ai crede ce-a trebuit să 
fac ca să pun mâna pe asta. 

Lângă Anna, abandonată pe jos, era o păpuşă Barbie. 
Avea păr care creştea, fard de ochi care-şi schimba 
culoarea. Avea încheieturi flexibile, la naiba! O păpuşă 
Barbie pentru care muncisem, pe care o alesesem, 
plătisem. Anna s-a uitat la ea o singură dată - a văzut cum 
o rotiţă din spate putea să-i facă părul să crească - şi apoi 
a abandonat-o pe podea. Nu cred c-a mai ridicat-o din nou 
Crăciunul acela. 

Atunci mi-am turnat primul pahar. Am simţit perechea 
de ochi mustrători în timp ce l-am dat pe gât, aşa că mi-am 
mai turnat unul, pentru că aşa am avut chef. M-am aşezat. 
Şi am fiert la foc mic. 

Ai dat-o în bară cu prânzul de Crăciun. Ai gătit curcanul 
prea mult şi varza de Bruxelles prea puţin. Ai băut şi tu 
ceva. Credeai că e amuzant. Eu nu eram de aceeaşi părere. 

Ai încercat să-l convingi pe Billy să mai stea. Nu voiai să 
rămâi doar cu mine. Când el a insistat să plece, l-ai condus 
la uşă şi l-ai îmbrăţişat într-un fel în care pe mine nu mă 
mai îmbrăţişai. Am băut şi mai mult. Şi am continuat să 
fierb. 


7 Personaj din filmul de animaţie Povestea jucăriilor. 
e 251 » 


— Să-i spunem Aliciei să vină la noi Crăciunul viitor? ai 
întrebat. Mă gândesc cu groază la ele două singure în 
apartamentul ăla oribil. 

Am spus că da, dar fără prea multă convingere. La drept 
vorbind, nu mi-o puteam imagina pe Alicia aici, în casa 
noastră. Era diferită de noi. Vorbea altfel, se îmbrăca 
altfel. Aparţinea lumii ei, nu lumii noastre. 

Am lăsat la urmă cadourile noastre. Anna era în pat, iar 
curcanul - învelit în folie (chiar dacă nu avea cum să se 
usuce mai mult decât era deja) - şi tu ai insistat să ne 
aşezăm pe jos, ca şi cum am fi avut din nou cinci ani. 

— Mai întâi tu, am spus şi ţi-am dat un cadou. 

Plătisem ca să fie împachetat frumos, dar tu ai desfăcut 
panglica fără să te uiţi la ea măcar şi mi-am spus că data 
următoare n-o să-mi mai bat capul cu aşa ceva. 

— Imi place la nebunie. 

Ştiam c-o să-ţi placă. Camera foto o surprinsese pe Anna 
chiar când leagănul ei ajunsese în punctul cel mai înalt. 
Râdea, dând din picioare şi cu părul fluturând în aer. Rama 
era din argint. Scumpă. Era un cadou grozav. 

— Acum e rândul tău. 

Mi-ai pus cadoul în mână, cu un aer agitat. 

— E aşa de greu să aleg ceva pentru tine! 

Cu grijă, am desfăcut banda de scotch, am tras pachetul 
afară din hârtia alb cu roşu. Bijuterie? Mănuşi? 

Era un CD. 

Muzică uşoară: o compilaţie a celor mai mari hituri din 
lume. Trebuie doar să vă relaxaaaați... 

În colţul carcasei era o pată lipicioasă, în locul din care 
descojiseşi eticheta. 

Mă simţeam de parcă cineva îmi furase douăzeci de ani 
din viaţă. Mă dusese într-un magazin C&A şi mă pusese să 
îmbrac pantaloni de culoare bej cu talie elastică. M-am 
gândit la viaţa mea de dinainte de a te cunoaşte; de 
dinainte de venirea pe lume a Annei. La petreceri, la 
cocaină, la partidele de sex, la distracţie. 

Şi acum, ce era acum viaţa mea? 

Un CD cu muzică uşoară. 


e 252 + 


Ai fi zis că s-ar fi întâmplat rapid, dar pentru mine a fost 
exact pe dos. Timpul şi-a încetinit ritmul. Am simţit cum 
degetele mi se strâng în pumn; mi-am simţit unghiile în 
carnea moale din palmă. Am simţit tremurul tensiunii 
trecând de la încheietură la umăr, oprindu-se sus şi apoi 
trecând înapoi în jos. Crescând, crescând, crescând, 
crescând. 

Vânătaia se întindea de la tâmplă la gât. 

— Îmi pare rău, am spus. 

Chiar îmi părea rău. Mi-era ruşine. Era puţin 
înspăimântător - chiar dacă n-am recunoscut niciodată - 
ceea ce eram în stare să fac. 

— Uită de asta. 

N-am uitat, desigur, şi nici tu n-ai uitat. Dar ne-am 
prefăcut că uitaserăm. 

Până data următoare. 

Întâmplarea m-a speriat suficient cât să mă facă să nu 
mai beau o vreme. Dar eu nu aveam probleme cu alcoolul, 
îţi aduci aminte? Asta îmi spuneam. Aşa că nu era nevoie 
să renunţ de tot la băutură. O bere rece o dată, un pahar 
de vin, altă dată... n-a durat mult până când aveam nevoie 
de un pahar cu mult înainte de ora şase. 

Nu ştii niciodată ce se petrece în spatele uşilor închise. 
Din zece prieteni, doi sunt implicaţi în relaţii cu violenţă. 
Doi. Câţi prieteni aveam noi? Nu se poate să fi fost singurii 
în situaţia asta. 

Într-un fel, găseam gândul ăsta reconfortant. Nu eram 
singurii. 

Am ţinut totul secret, desigur. Dacă n-am fi făcut asta, n- 
ar fi durat atât de mult povestea. Dar nimeni nu se 
mândreşte cu o căsnicie eşuată. Nimeni nu e bucuros să fie 
o victimă. 

Nu ai spus nimic şi nici eu n-am făcut-o. 

Aş vrea să spun că-mi pierdusem controlul. La urma 
urmelor, te-am lovit numai când eram sub influenţa 
alcoolului; cu siguranţă asta trebuie să mă absolve de ceva 
responsabilităţi, nu? 

Nu m-ai confruntat niciodată pe tema asta, dar ştiai - şi 


e 253 


eu ştiam - că trebuie să fi avut cel puţin o mică măsură de 
control. Nu am izbucnit niciodată când Anna era în 
încăpere sau când - atunci când a fost destul de mare cât 
să priceapă nuanțele unei relaţii între adulţi - era acasă. 
Era ca şi cum prezenţa ei ar fi avut o influenţă liniştitoare; 
elementul care amintea cum se comportă o persoană 
raţională. 

Asta, plus faptul că mi-era prea ruşine s-o las să mă vadă 
în halul acela. 

De fiecare dată când s-a întâmplat ţi-am spus că-mi pare 
rău. De fiecare dată am spus că „pur şi simplu s-a 
întâmplat”, că nu plănuisem nimic, că nu am fost în stare 
să mă abţin. Acum mă urăsc pe mine pentru minciunile pe 
care le-am rostit atunci. Ştiam exact ce făceam. Şi după 
acea primă dată, oricât de mult alcool aş fi băut - oricâtă 
furie aş fi adunat -, nu te-am mai lovit niciodată într-un loc 
în care vânătaia să fie vizibilă. 


e 254 œ» 


Capitolul 40 


Murray 


Departamentul de Criminalitate Informatică era la vreun 
kilometru şi ceva depărtare de cea mai apropiată secţie de 
poliţie, în mijlocul unei zone industriale. Maşinile cu 
însemne şi poliţiştii în uniformă nu aveau ce căuta acolo şi 
nimic din clădirea cu numărul 12 nu sugera că în 
construcţia de beton cenuşiu se aflau zeci de specialişti IT 
care  desfăceau laptopuri, analizau  hard-drive-uri şi 
extrăgeau cele mai îngrozitoare tipuri de pornografie din 
fişiere codate. 

În ziua aceea, parcarea era goală, cu excepţia unei 
singure maşini. Murray apăsă pe butonul interfonului şi se 
uită în sus spre camera de supraveghere. 

— Cum, n-ai fes de Moş Crăciun? se auzi o voce 
distorsionată, urmată de bâzâitul aspru al interfonului şi 
de clicul uşii care se deschisese. 

Sean Dowling avea genul acela de personalitate care îl 
preceda cu o secundă înainte să intre într-o încăpere. Lat 
în umeri şi îndesat, încă mai juca rugby în fiecare sâmbătă, 
în ciuda faptului că avea aproape 60 de ani; acum, 
deasupra nasului lui se întindea o vânătaie destul de 
serioasă. Îi strânse cu putere mâna lui Murray. 

— Ne-ar fi prins bine ajutorul tău săptămâna trecută 
contra celor de la Park House. 

Murray râse. 

— A trecut mult timp de când m-am retras, amice. Nu 
ştiu de unde mai ai tu energie pentru aşa ceva. 

— Mă ţine tânăr, zâmbi Sean larg în timp ce ţinea uşa 
deschisă. Ai petrecut bine de Crăciun? 

— A fost liniştit. Îmi pare rău că te-am scos din casă de 
sărbători. 

— Glumeşti? Mama lui Tracy e la noi - eram aproape 
ieşit pe uşă înainte să închizi telefonul. 

În timp ce mergeau, povestiră ce-au mai făcut, 


< 255» 


promiţându-şi să se întâlnească la o bere şi întrebându-se 
cu voce tare de ce lăsaseră să treacă atât de mult timp de 
la ultima. Era atât de simplu, se gândi Murray, când lucrai 
la un caz. Atât de uşor să socializezi, să-ţi faci prieteni noi 
şi să ţii legătura cu cei pe care-i aveai deja. Întorcându-se 
la o slujbă de civil după ce ieşise la pensie, sperase ca 
această componentă a meseriei sale pe care o iubea atât 
de mult să supravieţuiască nevătămată, dar, pe măsură ce 
tot mai mulţi dintre colegii din generaţia lui se 
pensionaseră şi ei, şi berile de după program se răriseră 
până aproape de dispariţie. Murray se îndoia că oricare 
dintre agenţii de la Lower Meads ştia măcar că colegul lor 
civil de la recepţie fusese unul dintre cei mai respectaţi 
detectivi din Sussex. 

Sean îl conduse pe Murray în colţul unui spaţiu deschis, 
de mari dimensiuni. Aparatele de aer condiţionat - 
instalate din cauza mulţimii nenumărate de computere, 
mai degrabă decât de dragul utilizatorilor lor - huruiau 
într-o parte şi în cealaltă a încăperii, iar ferestrele înalte 
din podea până în tavan erau acoperite de jaluzele, 
împiedicând trecătorii să se uite înăuntru. 

Doar spaţiul de lucru al lui Sean era folosit, iar haina 
groasă de doc, verde-închis, era atârnată de spătarul 
scaunului. Pe birou erau trei cutii cu probe, fiecare plină 
cu pungi transparente pentru păstrarea dovezilor, sigiliile 
lor din plastic roşu fiind vizibile din fiecare unghi. Sub 
birou mai erau alte două cutii, pline şi acelea. În fiecare 
pungă se afla câte un telefon mobil. 

— Suntem puţin în urmă cu treaba. 

— Nu, serios! 

Sean trase un al doilea scaun şi deschise un dosar mare, 
negru. În partea de sus a paginii era numărul de telefon 
mobil al persoanei care sunase şi spusese că se numeşte 
Diane Brent-Taylor. 

— Cârdul SIM a fost preplătit, deci va trebui să lucrăm 
direct asupra aparatului. A fost activ încă şase luni după 
incident, chiar dacă nu au mai fost făcute alte apeluri. 

Sean răsuci pixul între degete, ca pe un baston de 


e 256 » 


poliţist. 

— Avem vreo şansă să aflăm unde s-ar putea afla 
aparatul acum? 

— Nu, cu excepţia cazului în care martorul - sau oricine 
îl are acum - îl deschide. 

O răsucire prea îndrăzneață făcu pixul să zboare de 
cealaltă parte a încăperii, direct sub un fişet cu dosare. Cu 
mintea în altă parte, Sean luă un alt pix şi începu din nou 
aceleaşi mişcări bine exersate. Murray se întrebă câte 
pixuri s-or fi aflând sub fişet. 

— Ce putem face acum este să extragem datele legate 
de apeluri şi să aflăm IMEL-ul... 

— În engleză, te rog? 

Sean zâmbi larg. 

— Fiecare aparat are un număr unic alcătuit din 
cincisprezece cifre: IMEL-ul. Este ca un fel de amprentă 
pentru telefoane mobile. Dacă putem lega apelul 
martorului tău de aparat, putem merge înapoi de-acolo 
până aflăm de unde a fost cumpărat. 

lar de acolo, îşi spuse Murray, avea o şansă să 
descopere persoana care sunase, mai ales dacă folosise un 
card bancar ca să plătească telefonul. 

— Cât de repede mi-ai putea da un răspuns? 

— Ştii că-mi face întotdeauna plăcere să fac o favoare 
unui vechi tovarăş, dar... 

Sean se uită la cutiile cu dovezi din faţa lui şi se frecă pe 
faţă, uitând de vânătaie şi gemând din această cauză. 

— Dar care-i graba cu cazul ăsta, oricum? 

— Nu e nicio grabă, spuse Murray, mai relaxat decât era 
de fapt. Fiica lor a venit să exprime câteva îngrijorări în 
legătură cu verdictul şi analizez eu puţin cazul pentru ea. 

— În timpul liber? Sper că apreciază asta. 

Murray îşi mută privirea spre birou. Încerca să nu dea 
prea multă atenţie ultimei sale convorbiri telefonice cu 
Anna Johnson. O prinsese într-un moment nepotrivit, asta 
era tot. Era normal să fie ceva neplăcut; era perfect 
normal ca ea să aibă îndoieli. De îndată ce el avea să 
obţină dovezi clare că ceva suspect li se întâmplase 


e 257 œ» 


părinţilor ei, Anna avea să fie recunoscătoare că el 
insistase cu investigația, în ciuda a ceea ce-i spusese ea. 
Cu toate astea, încă îi mai răsuna în urechi sunetul sec al 
telefonului care-i fusese închis brusc. 

Sean oftă, interpretând greşit expresia lui Murray drept 
dezamăgire la adresa lui. 

— Uite, o să văd ce pot să fac. 

— Apreciez asta. 

— Mai important, scoate-ţi agenda şi hai să vedem când 
programăm berea aia. Ştii că altfel n-o să se întâmple 
niciodată. 

Sean deschise un calendar pe computerul său, 
propunând date pentru ca imediat să-şi dea seama că erau 
deja programate alte chestii în zilele respective. Murray 
dădu cu răbdare paginile agendei sale de buzunar până 
când Sean găsi o fereastră liberă, apoi împrumută un pix 
şi-şi notă data pe o pagină goală. 

Fredonă melodia care se auzea la radio pe drumul înapoi 
din zona industrială, cu soarele de iarnă bătându-i în ochi. 
Cu puţin noroc, Sean avea să-l sune cu ceva informaţii 
chiar în ziua aceea, ceva mai târziu. Sărbătorile îi ofereau 
lui Murray un motiv suficient pentru întârzierea în 
pregătirea raportului pe care trebuia să-l predea celor de 
la DIC şi, dacă putea obţine un rezultat în privinţa 
telefonului înainte să predea raportul, poate că îl putea 
duce cu tot cu numele unui posibil suspect. 

Pe lângă analiza telefonului, mai era ceva ce nu-i dădea 
pace încă de când fusese în vizită la doamna Diane Brent- 
Taylor. Nu era vorba despre Diane însăşi - Murray se 
mândrea cu faptul că se pricepea să judece destul de 
corect caracterul oamenilor, iar dacă pensionara cu colier 
de perle era ucigaşul, el îşi înghiţea pălăria. 

Dar cu siguranţă era ceva în neregulă. 

Ceva ce văzuse pe panoul de plută de la intrarea în casă. 
Un pliant? O carte de vizită? Il enerva că nu reuşea să-şi 
aducă aminte, iar cum Diane se pregătea să plece în ziua 
în care Murray o vizitase, nu putea face nimic ca să-şi 
împrospăteze memoria. 


e 258 œ» 


Ajuns acasă, zăbovi în faţa uşii, cu cheia băgata în 
broască, simțind cum anxietatea familiară îi cuprindea 
pieptul. Pauza aceea reprezenta ultimele câteva secunde în 
care avea control asupra vieţii sale; când ştia cum stăteau 
lucrurile. De partea cealaltă a uşii îl putea aştepta orice. 
De-a lungul anilor, Murray îşi perfecţionase un salut 
neutru în timp ce aştepta să vadă în ce dispoziţie era Sarah 
- ce aştepta ea de la el -, dar avusese întotdeauna nevoie 
de cele trei secunde de dinaintea celor două jumătăţi ale 
vieţii sale. 

— Sunt acasă! 

Sarah era la parter - deja o îmbunătăţire. Draperiile 
erau în continuare trase, iar când Murray le deschise, 
Sarah se strâmbă şi-şi acoperi ochii cu mâinile. 

— Cum te simţi? 

— Obosită. 

Sarah dormise douăsprezece ore, dar arăta de parcă nu 
închisese un ochi toată noaptea. Cearcăne adânci îi 
înconjurau ochii, iar pielea ei era cenuşie şi lipsită de 
strălucire. 

— Îţi pregătesc ceva de mâncare. 

— Nu mi-e foame. 

— O cană de ceai? 

— Nu vreau. 

Cu blândeţe, Murray încercă să tragă pilota, ca s-o 
scuture, dar Sarah se prinse de ea şi se afundă şi mai 
adânc pe canapea. Televizorul era pe mute, iar pe ecran se 
vedea un desen animat pentru copii, cu animale de la zoo. 

Murray rămase o vreme în picioare. Să fi pregătit ceva 
de mâncare oricum? Sarah se răzgândea uneori când 
mâncarea era efectiv în faţa ei. La fel de des însă nu o 
făcea. La fel de des, o mânca Murray sau o dădea lao 
parte sau o acoperea cu folie alimentară, în speranţa că 
avea să i se facă poftă ei mai târziu. Murray se uită la 
grămada alcătuită din pilotă şi soţia lui, care reuşise să se 
aşeze cât mai departe de el posibil, fără să fie nevoie să 
plece de pe canapea. _ 

— Atunci, să ştii că sunt pe-aici. În caz că ai nevoie de 


e 259 + 


ceva. 

Nu primi niciun semn că Sarah l-ar fi auzit. 

Murray aduse din grădină o cutie goală pentru deşeuri 
reciclabile. Metodic, deschise fiecare sertar din bucătărie, 
de unde scoase cuţitele ascuţite, foarfecile, lamele de la 
robotul de bucătărie. Scoase folia de aluminiu din dulap şi 
trase cu grijă rola de metal zimţat din carcasa ei de carton. 
Luă produsele caustice de curăţenie de sub chiuveta din 
bucătărie şi medicamentele care se eliberau fără reţetă din 
sertarul din comodă. Trecuse ceva vreme de când simţise 
nevoia să facă asta şi nu voia să se gândească de ce i se 
păruse că ar fi nevoie de aşa ceva acum. In schimb, mai 
trecu o dată mental prin toate etapele vizitei sale la Diane 
Brent-Taylor, în speranţa că avea să-şi amintească ce 
anume îi atrăsese atenţia pe panoul de plută al femeii. 

Partea exterioară a uşii de la intrare era din PVC alb, iar 
preşul de la uşă - o combinaţie de fibre de nucă de cocos şi 
cauciuc. Înăuntru, pardoseala holului era din parchet 
laminat, iar pereţii văruiţi cu roşu-închis făceau ca parterul 
deja întunecat să pară şi mai sinistru. Panoul era în partea 
stângă, deasupra unui raft cu o amestecătură pestriță de 
obiecte. Ce era acolo? O perie de păr. O vedere. Chei. 
Vizualiză fiecare secţiune a raftului, până când obiectele 
căpătară contur, o versiune matură a jocului pe care îl juca 
în copilărie. 

Murray puse totul în cutia pentru deşeuri reciclabile, pe 
care o duse jos, în fundul grădinii. Deschise uşa de la 
magazie şi începu să îngroape cutia în spatele unor foi 
decorative prăfuite. 

În timp ce făcea asta, gândurile i se întoarseră la panoul 
de plută. Ce era pe el? Alte vederi - cel puţin trei. Una cu 
Table Mountain (îşi amintea de ea pentru că Cape Town se 
afla pe lista destinaţiilor lui de vis). Un pliant de la un 
salon de înfrumusețare. O listă cu numere de telefon. Oare 
recunoscuse vreun nume de pe listă? Asta era ceea ce-l 
preocupa? 

— Ce faci? 


e 260 œ» 


Murray n-o văzuse pe Sarah venind în grădină, iar vocea 
ei fix în spatele lui îl făcu să se comporte stângaci. Se 
adună înainte să se întoarcă. Sarah tremura, iar buzele îi 
erau deja vinete după doar câteva minute departe de 
căldură. Era desculţă şi îşi ţinea braţele în jurul trupului, 
fiecare mână băgată în mâneca celeilalte. Degetele i se 
mişcau ritmic şi Murray ştia că-şi scărpina pielea deja 
înroşită de la acelaşi gest. 

li atinse cu mâinile ambele braţe şi mişcarea aceea 
încetă. 

— Chiar îmi e foame. 

— Îţi pregătesc ceva. 

Murray o conduse înapoi prin grădină, îi găsi papucii şi 
o aşeză pe un scaun în bucătărie. Sarah nu spuse nimic în 
timp ce el îi pregăti un sendviş cu un cuţit bont, care mai 
mult sfâşia pâinea, ea mâncă cu poftă, iar Murray 
consideră asta drept o victorie. 

— Am mai lucrat la cazul Johnson. 

Murray căută o licărire de interes în ochii ei, dar nu găsi 
niciuna. Simţi cum îl părăsesc puterile. Femeia făcuse 
testul cu hârtia de turnesol, iar rezultatele confirmau ceea 
ce el ştia deja: că Sarah intra într-o nouă perioadă dificilă. 
Se simţea de parcă ar fi dat din mâini în apă adâncă, la 
jumătatea Canalului Mânecii, fără asistenţa unei bărci de 
salvare. 

— Nu că ar mai avea prea mare rost acum, adăugă el, şi 
n-ar fi putut spune dacă vorbea despre faptul că Anna se 
răzgândise sau că ancheta nu părea să mai fie colacul de 
salvare pentru el şi Sarah, aşa cum păruse odată. 

Sarah se opri din mâncat. Riduri adânci îi brăzdară 
fruntea în timp ce se uită la el. 

— Anna Johnson nu mai vrea să continui investigația, 
spuse Murray încet, prefăcându-se că nu-i văzuse reacţia, 
că vorbea cu sine însuşi. 

Se uita fix la un punct din dreapta farfuriei lui Sarah. 

— Aşa că nu văd de ce mi-aş mai petrece timpul liber... 

— De ce nu mai vrea să continui ancheta? 

— Nu ştiu. Mi-a spus să las totul baltă. Era nervoasă. Mi- 


e 261 œ» 


a închis telefonul. 

— Nervoasă? Sau speriată? 

Murray se uită la Sarah. 

— Pentru că dacă e speriată, poate să pară că e 
nervoasă. Ca şi cum n-ar mai vrea să mergi mai departe. 

— În mod cert a fost foarte fermă în privinţa asta, spuse 
Murray, amintindu-şi felul în care Anna îi trântise 
telefonul. Nu mai vrea ajutorul meu. 

Sarah căzuse pe gânduri. 

— Se poate să nu-l mai vrea, spuse ea şi-şi luă sendvişul, 
apoi îl împinse deoparte şi se uită la Murray. Dar poate că 
are nevoie de el. 


e 262 » 


Capitolul 41 


Anna 


Ecoul soneriei telefonului fix răsună în hol. Sună rar - 
amândoi ne folosim telefoanele mobile -, iar când se 
întâmplă este de obicei vreun agent de vânzări sau vreun 
fals agent de asigurări, care încearcă să ne uşureze de 
nişte bani. Mark dă să se ridice, dar eu sar mai iute în 
picioare. Au trecut două zile de când i-am închis telefonul 
lui Murray Mackenzie şi de atunci stau ca pe ghimpi, 
aşteptând ca el să mă sune din nou. 

— Răspund eu. 

Nu i-am povestit lui Mark despre asta. Ce-aş putea 
spune? Chiar dacă tratase cartolina aniversară ca pe o 
glumă proastă şi nimic mai mult, cărămida aruncată prin 
geam a fost o ameninţare pe care n-a mai putut s-o ignore. 
A vorbit în fiecare zi la telefon cu poliţiştii care se ocupă 
de anchetă. 

— Se pare că „fac tot ce pot”, mi-a spus el, după ultima 
convorbire. Ceea ce nu pare să fie mare lucru. 

— Au putut lua amprente? 

Poliţia are ADN-ul părinţilor mei şi amprentele lor. Le-au 
colectat de pe obiecte personale de acasă şi de la birou, în 
speranţa că - dacă vreun cadavru ieşea la suprafaţă -, ar fi 
fost capabili să-l identifice. Mă întreb dacă tata ştia chestia 
asta, dacă a fost cumva neatent cu amprentele sale. Ce se 
întâmplă dacă i le găsesc? Vor şti că n-a murit; îşi vor da 
seama că nici mama nu e moartă. Ei doi sunt indisolubil 
legaţi; dacă unul merge la închisoare, şi celălalt va păţi la 
fel, cu siguranţă. 

Asta este ceea ce vreau? 

— Nimic pe bilet şi se pare că suprafaţa cărămizii nu e 
cea mai bună pentru păstrat amprente. 

Uşurarea pe care o simt mă ia prin surprindere. 

— Aşteaptă rezultatele ADN-ului recoltat de pe banda 
elastică. 


e 263 + 


Mark a ridicat apoi din umeri, eliminând din start orice 
speranţă că vom avea o concluzie în acest sens. Între timp, 
fereastra de la camera Ellei a fost reparată şi am făcut 
comandă pentru lumini de siguranţă, amplasate în faţa şi 
în spatele casei. 

— Alo? spun eu. 

Nu se aude nimeni pe fir. 

— Alo? simt cum frica îmi strânge stomacul. 

Tăcere. Nu, de fapt nu chiar tăcere. Un foşnet. O 
respiraţie. 

Tata? 

Nu o spun. Nu pot. Nu doar pentru că Mark ascultă, ci şi 
pentru că mi-e teamă că mă va trăda vocea. Că furia care- 
mi umple inima şi capul pentru ceea ce tata i-a făcut 
mamei - şi mie - va fi depăşită în clipa în care încep să 
vorbesc. Că frica şi ura care s-au revărsat peste mine în 
ultima săptămână vor fi anulate de douăzeci şi şase de ani 
de dragoste. 

Douăzeci şi şase de ani de minciuni, îmi amintesc 
singură, întărindu-mi inima şi închizându-mi mintea în faţa 
amintirilor care mă iau cu asalt: tata, care sună să spună 
că întârzie; să-mi ureze La mulţi ani, când el şi Billy erau 
plecaţi cu treabă; să-mi aducă aminte să recapitulez 
materia la şcoală; să vadă dacă avem nevoie de ceva; să 
mă roage să înregistrez Planeta Pământ. 

Reîmprospătez imaginile; văd ceea ce ştiu acum că este 
adevărul. Tata, dând de perete, într-o criză de furie, cu 
prespapierul făcut de mine; bazându-se pe băutură să-l 
ajute să treacă prin programul fiecărei zile; ascunzând 
sticle prin casă; lovind-o pe mama. 

Nu pot să închid. Stau pe loc, cu picioarele înţepenite, 
cu receptorul lipit de ureche. Aşteptând cu disperare ca el 
să zică ceva şi, totodată, îngrozită de ce ar putea spune. 

Dar nu zice nimic. 

Se aude un clic rapid şi conexiunea se întrerupe. 

— Nu era nimeni, spun când mă întorc în camera de zi, 
ca răspuns la privirea curioasă a lui Mark. 

— Asta e puţin îngrijorător. Ar trebui să le spunem celor 


e 264 œ» 


de la poliţie. Ar putea să vadă de unde a fost dat telefonul. 

Ar putea? Vreau s-o facă? Nu pot gândi limpede. Dacă 
poliţia îl arestează pe tata, noi vom fi în siguranţă. Mama 
va fi în siguranţă. Falsa lui sinucidere va fi scoasă la iveală 
şi va merge la închisoare. Şi mama va avea probleme, dar 
cu siguranţă abuzul domestic trebuie să fie o circumstanţă 
atenuantă, nu? Alte femei au fost achitate pentru fapte şi 
mai grave în împrejurări asemănătoare. 

Dar. 

Poate tata a sunat dintr-o cabină telefonică. Poate au 
fost camere de supraveghere. Poate că poliţia va descoperi 
de unde a fost dat telefonul; vor vedea imaginile. Vor şti că 
tata este încă în viaţă, dar va fi la distanţă sigură, după 
gratii. Poate că n-o să ajungă niciodată după gratii. 
Sinuciderea falsă a mamei va fi descoperită şi tata va fi în 
continuare undeva, acolo. Încă liber. Incă o ameninţare. 

— Era cineva de la un call center, spun. l-am auzit pe 
ceilalţi operatori în fundal. 

Se pare că odată ce începi să minţi, e uşor să continui. 

E ora opt când vine mesajul. La televizor se dă în reluare 
un film clasic cu Richard Briers, la care niciunul dintre noi 
nu se uită. Suntem amândoi cu ochii în telefoane, trecând 
prin actualizări de Facebook fără importanţă şi dăm like la 
fiecare a doua notificare. Am telefonul pe silențios, iar 
mesajul apare pe ecranul meu de la un număr pe care l-am 
salvat în memorie ca aparţinând unei persoane numite 
„Angela”. 


Acum? 


Inima îmi bate cu putere. Mă uit pe furiş la Mark, dar el 
nu e atent. Tastez un răspuns. 


Nu sunt convinsă de asta. 
Te rog, Anna. Nu ştiu cât de mult timp mai pot risca să 
rămân aici. 
e 265 - 


Tastez un alt mesaj. Îl şterg; scriu altul; îl şterg şi pe 
acela. 

Cum de mi-a trecut prin cap ideea de a o aduce pe 
mama aici, ca să i-o prezint lui Mark? Ar trebui să fie 
moartă. Bine, are părul altfel; e mai slabă, pare mai 
bătrână decât este. Dar e tot mama mea. 

Mark o să-şi dea seama. 


Îmi pare rău - nu pot face asta. 


Tastez mesajul, dar în timp ce apăs pe butonul „trimite”, 
sună cineva la uşă, clar şi fără ezitări. Ridic privirea, cu 
ochii măriţi de panică. Mark s-a ridicat deja, iar eu mă 
împleticesc urmându-l pe hol, unde este evident, după 
silueta care se conturează prin panoul de sticlă colorată, 
că la uşă este chiar ea. 

Mark deschide uşa. 

Dacă mama are emoţii, le ascunde bine. 

Îl priveşte în ochi. 

— Tu trebuie să fii Mark. 

O scurtă pauză înainte de răspunsul lui. Mă duc lângă el, 
chiar dacă sunt sigură că va fi în stare să-mi audă inima 
bubuind şi, în timp ce el aşteaptă politicos o explicaţie, ştiu 
că nu am de ales şi trebuie să merg mai departe cu şarada. 

— Angela! Mark, ea este verişoara de-a doua a mamei 
mele. Ne-am întâlnit ieri pe stradă şi mi-a spus că i-ar 
plăcea foarte mult să vă cunoască pe tine şi pe Ella, aşa 
că... nu mai continui. 

Povestea pe care am inventat-o împreună cu mama când 
ne-am plimbat pe malul mării mi se pare acum ridicolă, iar 
minciunile pe care i le turnăm lui Mark îmi întorc stomacul 
pe dos. 

Dar minciunile sunt menite să-l protejeze. Nu pot să-l 
implic pe Mark în infracțiunile părinţilor mei. Nu o s-o fac. 

Face un pas în spate, arborând zâmbetul larg al unui 
bărbat obişnuit cu musafiri care apar nepoftiţi. Mă întreb 


e 266 » 


dacă mama observă - aşa cum fac eu - îngrijorarea din 
spatele fațadei sale vesele. Ingrijorare pentru că nu am 
mai pomenit până acum de vreo verişoară? Sau pentru că 
soţia lui, instabilă emoţional, a uitat din nou, după cum se 
pare, să-i spună că a invitat pe cineva în vizită? De data 
asta sper să fie valabilă ultima variantă. 

Îi cercetez faţa, căutând un semn de suspiciune, o 
tresărire în semn c-a recunoscut-o. Dar nu văd nimic. 

Abia acum îmi dau seama cât de deranjată am fost de 
scrisul mamei pe pliantul lui Mark; că aveam nevoie de 
confirmarea aceasta, în ciuda faptului că ambele părţi mă 
asiguraseră că nu s-au întâlnit. 

— Bună. Sunt Mark. 

Îi întinde o mână, apoi dă din cap şi râde de cât de 
formal este, păşind în faţă s-o tragă pe mama într-o 
îmbrăţişare călduroasă. 

— Mă bucur să te cunosc. 

Răsuflu uşurată. 

— Eu şi Caroline ne-am distanțat dintr-un motiv stupid, 
spune mama după ce ne-am instalat în camera de zi, cu 
pahare de vin în mâini. Nici măcar nu-mi mai amintesc 
despre ce-a fost vorba, dar n-am mai vorbit ani buni şi... se 
întrerupe, iar eu cred că i s-a uscat gura, dar ea înghite în 
sec şi continuă: şi acum e prea târziu. 

Mark îşi sprijină un cot de unul din braţele canapelei. Cu 
degetul mare pe bărbie, îşi trece uşor arătătorul peste 
buza de sus. Ascultând. Analizând. Oare i se pare ciudat că 
„Angela” a apărut dintr-odată în Eastbourne, la un an de la 
moartea mamei? Ochii îmi trec de la Mark la mama. Ea îmi 
întâlneşte privirea preţ de o clipă, apoi se uită în altă 
parte. Caută un şerveţel. 

— Nu putem schimba trecutul, spune Mark blând. Putem 
schimba doar felul în care ne raportăm la el şi la felul în 
care ne afectează viitorul. 

— Ai dreptate. 

îşi suflă nasul şi-şi îndeasă şerveţelul în mânecă cu un 
gest atât de familiar, că trece o clipă până când sunt din 


e 267 œ» 


nou în stare să respir. Rita stă cât de aproape poate de 
mama, sprijinindu-se atât de tare de picioarele ei, încât, 
dacă mama s-ar mişca, câinele s-ar rostogoli. 

— Eşti primită cu onoruri, spune Mark. De obicei e 
foarte reticentă cu străinii. 

Nu îndrăznesc să mă uit la mama. 

— E minunat să cunosc pe cineva din familia Annei. Îl 
ştiu pe Bill, desigur, şi o mai ştiu şi pe fina lui Caroline, 
Laura, care face, practic, parte din familie. 

Mark îmi aruncă o privire piezişă, făcându-mi cu ochiul 
ca să neutralizeze ce urmează să spună. 

— Încă cineva cu loc la masa de onoare. 

— Vă căsătoriţi? 

— Nu, spun eu şi râd, pentru că asta face şi Mark, şi mă 
foiesc pe scaun. 

— Poate reuşeşti tu s-o convingi, Angela - eu nu prea am 
noroc. 

E un comentariu aruncat aşa, în glumă. 

— Dar eşti atât de tânără, Anna! 

— Am 26 de ani, spun eu de parcă n-ar şti, de parcă nu 
m-ar fi purtat în pântec nouă luni când era mai tânără 
chiar decât sunt eu acum. 

— N-ar trebui să vă grăbiţi. 

Se lasă o tăcere deloc confortabilă. Mark tuşeşte. 

— Tu eşti căsătorită, Angela? 

— Ne-am separat, spune ea şi se uită la mine. N-a mers. 

O altă pauză stânjenitoare, timp în care eu şi mama ne 
gândim la cum s-a petrecut separarea aceea, iar Mark se 
gândeşte la... ce? Faţa unui bun consilier psihologic nu 
trădează nimic. 

— Cât timp vrei să rămâi la Eastbourne? întreb eu. 

— Nu prea mult. Doar până de Anul Nou. Suficient cât 
să mă văd cu toţi cei care contează şi să-i evit pe cei care 
nu, zice mama şi râde. 

Mark zâmbeşte larg. 

— Unde stai? 

Un val de roşeaţă colorează obrajii mamei. 

— La Hope. 


e 268 » 


Expresia lui Mark rămâne impasibilă, dar jena mamei se 
intensifică. 

— Sunt un pic cam strâmtorată şi... oricum, e doar 
pentru câteva nopţi. E în regulă. 

— De ce nu stai la noi? întreabă Mark şi se uită la mine, 
căutând acceptul, chiar dacă a făcut deja oferta. Avem 
destul spaţiu şi ar fi grozav pentru Ella să-şi petreacă ceva 
timp cu tine. 

— Oh, n-aş putea... 

— Insistăm, nu-i aşa? 

Nu îndrăznesc să mă uit la mama ca să văd dacă panica 
din ochii ei o oglindeşte pe-a mea. Credea că e în 
siguranţă. Credea că tata n-o să-i dea niciodată de urmă. 
Dacă află că e aici... 

— Sigur că da, mă aud zicând, pentru că altfel ce 
explicaţie aş putea da, în cazul în care m-aş opune? 

— De fapt, mi-ai face o mare favoare. Am câteva 
programări pe care nu le pot anula şi ar fi grozav să ştiu că 
nu las fetele singure. 

Se referă la mine. E îngrijorat că aş avea un fel de 
cădere nervoasă. Nu e departe de adevăr. 

— Ei bine, dacă sunteţi siguri... 

— Suntem siguri, spune Mark în numele amândurora. 

— Atunci, mi-ar plăcea foarte mult. Vă mulţumesc. 

Mark se întoarce către mine. 

— Poate că ar putea şi Laura să vină pe la noi. Angela, o 
cunoşti pe Laura? 

În ciuda zâmbetului lipit pe faţă, mama e albă ca hârtia. 

— Eu... nu, nu cred că ne-am întâlnit. 

Încerc să zâmbesc la fel ca ea. Să-mi spun că totul va fi 
bine. Mark o să fie la serviciu. Pot să-i spun că Laura are o 
slujbă nouă sau că este plecată cu nişte prieteni. Câtă 
vreme pot s-o ţin pe mama în casă, nu există niciun motiv 
pentru care cineva să bănuiască ceva. 

Şi tata? 

Mi se accelerează pulsul. 

Încerc să-mi spun că n-ar veni aici, unde alţi oameni l-ar 
putea recunoaşte. Mama se ascunde undeva în nord - 


e 269 » 


acolo a găsit-o. O caută probabil acolo. 

Doar că... 

Sinucidere? Mai gândeşte-te. 

El a trimis cartolina. El a aruncat cărămida. Ştie ce-a 
făcut mama. Ştie că am fost la poliţie. Cumva, poate să 
vadă exact ce se întâmplă în casa asta. Dacă încă nu ştie 
că mama e la Oak View, n-am dubii că va afla în curând. 

Acum inima îmi bate şi mai tare. Oare tata a sunat 
pentru că ştia că mama e aici? Spera să răspundă ea la 
telefon? Să-i ofere confirmarea de care avea nevoie? 

Dacă mama s-ar fi dus la poliţie când tata a pomenit 
pentru prima oară de sceneta asta absurdă, nimic din toate 
astea nu s-ar fi întâmplat. Mama n-ar mai fi simţit că 
singurul mod prin care putea scăpa era o sinucidere 
trucată, iar eu nu m-aş afla acum aici, adăpostind un 
infractor. N-ar fi trebuit să facă aşa ceva niciodată. 

N-ar fi trebuit să-l ajute să dispară. 


e 270 œ» 


Capitolul 42 


Aş fi făcut totul fără să am nevoie de ajutor dacă ar fi 
fost posibil. 

Dar n-a fost. 

Chestiunile concrete făceau ca toată povestea să fie prea 
greu de pus în practică de către o singură persoană. O 
maşină care trebuia lăsată la Beachy Head, alta care să ne 
aducă înapoi. Martori de inventat, urme de şters, dovezi de 
distrus. A fost o provocare chiar şi pentru doi oameni. 

I-am fi putut cere ajutorul Annei. I-am fi putut spune 
totul, promiţându-i marea cu sarea dacă minţea pentru noi. 
Dar eu n-am vrut s-o implicăm; n-am vrut să-i dăm viaţa 
peste cap aşa cum eu am făcut cu a mea. 

Acum e deja băgată-n povestea asta până-n gât. 

E speriată. Nu-mi place, dar nu am altă soluţie. 
Minciunile mele se destramă şi, dacă poliţia nu face un pas 
în spate, tot ce-am făcut va fi în paginile tuturor ziarelor, 
iar eu mă voi îndrepta direct către o celulă de închisoare - 
dacă mă vor putea găsi. 

Am crezut că nu am altă alegere decât să implic pe 
altcineva. 

Aş vrea să mă fi străduit mai mult. 

Dacă aş fi făcut totul de capul meu, nu ar fi trebuit să mă 
încred în altă persoană. N-ar mai fi trebuit să stau cu ochii 
pe pereţi toată noaptea, întrebându-mă dacă secretele vor 
fi dezvăluite. 

Dacă aş fi făcut totul de capul meu, aş fi putut păstra 
banii. 


e 271 œ» 


Capitolul 43 


Murray 


Murray se trezi în sunetul radioului. Deschise ochii şi se 
rostogoli pe spate, clipind cu ochii în tavan până când 
ceața din privire i se limpezi şi fu treaz de-a binelea. În 
seara de dinainte, Sarah adormise pe canapea şi, chiar 
dacă ştia că soţia lui nu avea să reuşească să ajungă la 
etaj, tot fu dezamăgit să vadă că jumătatea ei de pat era 
neatinsă. 

Radioul era dat tare. Cineva îşi spăla maşina sau îşi 
făcea curat prin grădină, fără să-i pese prea mult dacă 
altcineva de pe stradă avea sau nu chef să-l asculte pe 
Chris Evans. Murray îşi trecu picioarele peste marginea 
patului. 

Şi camera de oaspeţi era goală, iar pilota era încă jos, pe 
canapea. În ziua aceea Sarah avea o întâlnire programată 
la Highfield. Murray voia să încerce să vorbească cu 
doctorul Chaudhury între patru ochi. Să-i povestească 
despre starea lui Sarah din ultimele două zile. 

Era la jumătatea scărilor când îşi dădu seama că radioul 
se auzea de la ei din casă. În camera de zi draperiile 
fuseseră trase, iar pilota lui Sarah era împăturită cu grijă 
pe canapea. Din bucătărie, Chris Evans râdea de propriile 
sale glume. 

— Labagiule, cântă ceva. 

Murray se însufleţi. Dacă Sarah se lua de crainicii de la 
radio, asta însemna că asculta ce spuneau aceştia. Să 
asculte însemna să iasă din lumea ei şi să intre în lumea 
altcuiva. Ceva ce nu făcuse cu o zi sau două mai înainte. 

— Nu sunt labagii la Radio Patru. 

Murray i se alătură în bucătărie. Femeia purta încă 
hainele din ziua precedentă şi un iz uşor de transpiraţie o 
învăluia. Părul ei cărunt era slinos, iar pielea - tot ternă şi 
obosită. Dar era trează. In picioare. Făcea ouă jumări. 

— Dar ce zici de Nick Robinson? 


e 272 œ 


— Îmi place Nick Robinson. 

— Şi totuşi e un labagiu. 

— E un conservator. Nu-i acelaşi lucru. 

Murray se aşeză lângă aragaz şi o întoarse pe Sarah cu 
faţa spre el. 

— Ei, bine, nu întotdeauna. Cum se arată ziua de azi? 

Femeia ezită, de parcă n-ar fi vrut să se angajeze la 
ceva, apoi dădu încet din cap. 

— Astăzi pare c-o să fie bine. 

Timid, zâmbi la el, iar Murray se apropie s-o sărute. 

— De ce nu mă laşi să mă ocup eu mai departe aici cât 
te duci tu să faci un duş? 

— Put? 

— Miroşi un pic. 

Murray zâmbi larg când Sarah dădu să obiecteze, apoi 
îşi dădu ghiduşă ochii peste cap şi se îndreptă către baie. 

Murray tocmai termina de vorbit la telefon când îşi făcu 
apariţia Sarah. Îşi puse telefonul mobil în buzunar şi 
scoase cele două farfurii din cuptor, unde fuseseră ţinute 
la cald. 

— Bănuiesc că nu te simţi în stare să mergem la 
cumpărături, nu? 

Figura lui Sarah se albi şi buzele i se strânseră, în ciuda 
faptului că încerca să fie cooperantă. 

— O să fie aglomerat. 

Murray evita de obicei magazinele în perioada dintre 
Crăciun şi Anul Nou şi, judecând după reclamele de la 
televizor, reducerile erau deja în toi. 

— Da. 

— Te superi dacă rămân aici? spuse Sarah şi apoi văzu 
figura lui Murray şi ridică bărbia. Nu am nevoie să mă 
dădăcească cineva, dacă la asta te gândeşti. Nu o să-mi fac 
felul. 

Murray încercă să nu reacționeze la referirea atât de 
naturală la nenumăratele cazuri în care ea încercase să-şi 
ia viaţa. 

— Nu m-am gândit la asta. 


e 273 a 


Dar o făcuse. Sigur c-o făcuse. 

— Mă duc altă dată. 

— Ce-ţi trebuie? 

— Sean, de la Criminalitate Informatică”, mi-a trimis un 
e-mail. Telefonul folosit de persoana care a anunţat 
sinuciderea lui Tom Johnson a fost cumpărat de la 
Fones4All, în Brighton. 

— Crezi că au păstrat vreo informaţie despre persoana 
care l-a cumpărat? 

— Aşa sper. 

— Du-te! spuse Sarah şi-şi flutură furculiţa în aer. 
Gândeşte-te numai: ai putea rezolva cazul ăsta înainte ca 
cei de la DIC să afle ce şi cum. 

Murray râse, chiar dacă acelaşi gând îi trecuse şi lui 
prin minte. Nu că ar fi putut aresta pe cineva, desigur, dar 
putea pune lucrurile cap la cap şi apoi... Apoi ce? Să se- 
apuce de investigat alt caz nerezolvat? Să se amestece în 
ancheta altcuiva? 

Când cei treizeci de ani de activitate ai lui Murray s-au 
încheiat, nu era pregătit să se pensioneze. Nu era pregătit 
să-şi părăsească familia din cadrul poliţiei, să renunţe la 
satisfacția dată de un serviciu care chiar contează. Dar nu 
putea rămâne acolo la nesfârşit. La un moment dat, tot 
trebuia să facă un pas înapoi; chiar avea de gând să 
aştepte până când avea să fie bătrân şi bolnav? Până când 
avea să fie prea decrepit ca să se mai poată bucura de 
ultimii săi ani de viaţă? 

Murray se uită la Sarah şi, în clipa aceea, ştiu cu 
siguranţă ce avea să facă odată ce cazul Johnson ar fi fost 
închis. Avea să se pensioneze. De data asta de- 
adevăratelea. 

Sarah avea zile bune şi zile proaste. Murray nu voia să 
mai rateze niciuna dintre cele bune. 

— Eşti sigură că te descurci? 

— Mă descurc. 

— Te sun din jumătate în jumătate de oră. 

— Fugi! 

Murray plecă. 


e 274 œ» 


În magazinul de telefoane mobile, un panou uriaş 
atârnat de tavan făcea reclamă la ultimul model de căşti 
Bluetooth, iar cumpărătorii se înghesuiau la standuri, cu o 
mină perplexă când încercau să-şi dea seama de 
diferenţele dintre modele. 

Murray trecu fix prin mijlocul magazinului şi se aşeză 
lângă un raft care etala cele mai noi - şi cele mai scumpe - 
modele de iPhone, ştiind că era cea mai sigură cale pentru 
a atrage atenţia unui vânzător. Şi, într-adevăr, în câteva 
clipe, un puşti abia ieşit de pe băncile şcolii apăru lângă el. 
Costumul lui bleu-deschis era prea larg la umeri, 
pantalonii făcând cute adânci deasupra pantofilor sport. Pe 
ecusonul lui auriu-strălucitor era trecut numele „Dylan”. 

— Frumoase, nu-i aşa? spuse el arătând cu capul către 
standul cu telefoane iPhone. Ecran de 5,5 inch, încărcător 
wireless, display OLED, complet rezistent la apă. 

Murray fu pentru moment distras de singura trăsătură 
care conta pentru cineva căruia îi căzuse de două ori 
telefonul - mult mai ieftin, dar la fel de vital - din 
buzunarul de la spate în toaletă. Se chinui să se 
concentreze, arătându-i lui Dylan legitimaţia de poliţist. 

— Aş putea să vorbesc cu managerul, te rog? 

— Eu sunt. 

Murray îşi transformă exclamaţia de surpriză într-una 
entuziastă. 

— Grozav! În regulă. Păi, anchetez cumpărarea din acest 
magazin a unui telefon, cândva înainte de mai 2016. 

Se uită în sus, unde două camere de supraveghere aflate 
la vedere erau îndreptate către coada de clienţi. Alte două 
camere surprindeau intrarea în magazin. 

— Cât timp păstraţi înregistrările? 

— Trei luni. Câţiva colegi de-ai dumneavoastră au venit 
la noi cu câteva luni în urmă, cu o grămadă de telefoane 
furate. Am putut dovedi că au fost cumpărate de-aici, dar 
fuseseră şterpelite cu mai bine de şase luni în urmă, aşa că 
nu mai aveam înregistrările de pe camerele de 
supraveghere. 


e 275 a 


— Păcat. Putem să verificăm casa de marcat, ca să 
vedem cum a plătit suspectul pentru telefonul în cauză? 

Dylan nu se strădui prea tare să-şi ascundă lipsa de 
entuziasm pentru această sarcină. 

— Suntem foarte ocupați. 

Se uită la casele de marcat. 

— E vacanţa de Crăciun, adăugă el, de parcă asta ar fi 
trebuit să fie o noutate pentru Murray. 

Murray se aplecă în faţă, străduindu-se să imite cât mai 
bine un detectiv de la TV. 

— Vorbim despre anchetarea unei crime. Dacă-mi 
găseşti tranzacţia asta, Dylan, s-ar putea să rezolvăm 
cazul. _ 

Tânărul făcu ochii mari. Îşi îndreptă nodul de la cravată 
făcut cu grijă, aruncând priviri de jur împrejur, de parcă 
exista riscul ca criminalul să se afle lângă ei chiar în acel 
moment. 

— Mai bine să mergem în biroul meu. 

„Biroul” lui Dylan era un dulap în care cineva înghesuise 
un pupitru de la Ikea şi un scaun rotativ stricat, cu 
spătarul înclinat într-o parte, ca un beţiv. Mai multe 
diplome prinse pe un panou situat deasupra computerului 
certificau faptul că fusese numit în repetate rânduri 
angajatul lunii. 

Dylan îi oferi cu mărinimie scaunul lui Murray, 
aşezându-se pe o cutie de depozitare care ajungea la 
jumătatea scaunului şi se întinse să introducă parola pe o 
tastatură murdară. Murray se uită politicos în altă parte. 
Pe perete era o fotografie cu şase bărbaţi şi două femei, 
toţi îmbrăcaţi elegant şi zâmbind larg şi entuziast la 
cameră. Dylan era al doilea din stânga, purtând acelaşi 
costum bleu-deschis pe care-l avea pe el şi acum. Pe 
suportul de carton scria „Fones4All, Curs Managerial 
2017”. 

— Care este IMEL-ul? 

Murray citi codul din cincisprezece cifre pe care i-l 
dăduse Sean. 

— A fost o plată cash. 


e 276 œ» 


Cu un singur cuvânt, Dylan aduse din nou investigația 
lui Murray într-un punct mort. Băiatul se uită neliniştit la 
Murray. 

— Asta înseamnă că nu-l putem înhăţa pe făptaş? 

Murray îşi îngădui un zâmbet ironic la adresa jargonului 
tânărului, împrumutat direct din serialele polițiste 
americane. Ridică din umeri. 

— Nu în felul acesta, mă tem. 

Dylan arăta ca şi cum primise chiar el o lovitură. Oftă, 
apoi se uită la Murray, cu gura întredeschisă, ca şi cum 
ceva tocmai îi trecuse prin cap. 

— Asta dacă nu cumva... 

Se întoarse la ecran şi bătu în tastatura lui fără să mai 
spună nimic, apoi se întinse către mouse şi parcurse 
ecranul. Murray se uita la el, cu gândul la Sean şi la 
întrebarea dacă mai era ceva ce specialistul în IT ar fi 
putut face pentru a da de urma tranzacţiei. Fără 
identitatea celui care telefonase, nu prea mai avea cum să 
continue investigația. 

— Da! 

Dylan lovi cu pumnul în aer cu un gest reflex, apoi 
întoarse mâna, gata să bată palma cu Murray. 

— Suntem buni! spuse el, iar Murray ridică şi el mâna şi 
bătu palma cu cel mai entuziast manager de la Fones4All. 

— Cardul de loialitate, îi explică Dylan, zâmbind atât de 
larg, că Murray putu să-i vadă plombele. Fiecare manager 
este evaluat după câte înscrieri are în magazin în fiecare 
lună - câştigătorul primeşte un Samsung Galaxy S8. Eu am 
câştigat de trei ori, pentru că dau premiul persoanei din 
echipa mea care vinde cele mai multe carduri de loialitate. 

— Drăguţ din partea ta. 

— Sunt nişte telefoane de căcat Samsungurile. Oricum, 
echipa mea e foarte competitivă, nu? Nu lasă pe nimeni să 
intre fără să-i convingă să se înscrie. lar făptaşul 
dumneavoastră nu a făcut excepţie, spuse tânărul 
întorcându-se la ecranul lui. 

— Avem şi un nume? 

— Şi o adresă. 


e 277 œ» 


Dylan prezentă informaţia cu mişcarea unui magician 
sigur că va primi aplauze. 

— Deci, cine e? întrebă Murray şi se aplecă spre ecran 
să citească numele, dar Dylan i-o luase înainte. 

— Anna Johnson. 

Probabil că auzise greşit. Anna Johnson? 

Murray citi toate detaliile singur: Anna Johnson, Oak 
View, Cleveland Avenue, Eastbourne. 

— Aşadar, ea este criminalul nostru? 

Murray dădu să răspundă că nu, că nu ea era persoana 
pe care o căuta, că era fiica victimei; dar oricât de plin de 
solicitudine fusese Dylan, rămânea un reprezentant al 
publicului şi, prin urmare, trebuia să mai fie ţinut o vreme 
departe de adevăr. 

— Poţi să scoţi la imprimantă toate astea pentru mine? 
Mi-ai fost de mare ajutor. 

Murray îşi spuse să ţină minte să-i scrie şefului lui Dylan 
când toate acestea aveau să se termine. Poate că aveau să- 
i trimită şi altceva în afară de un Samsung Galaxy 8. 

Copia părea să-i ardă buzunarul în timp ce se îndrepta, 
mai repede de data asta, spre ieşirea din centrul comercial 
şi înapoi către The Lanes. 

Anna Johnson? 

Anna Johnson cumpărase telefonul folosit pentru apelul 
dat de un aşa-zis martor care confirmase sinuciderea 
tatălui ei. 

Murray era din ce în ce mai nedumerit. Nimic legat de 
cazul acesta nu avea vreo logică. 

Să fi împrumutat Tom Johnson telefonul fiicei sale? 
Cercetările lui Sean scoseseră la iveală faptul că apelul 
falsului martor, care pretinsese a fi Diane Brent-Taylor, era 
primul efectuat de pe acel aparat. Era posibil ca Anna 
Johnson să fi cumpărat telefonul pentru motive inocente, 
iar Tom să-l fi luat în aceeaşi zi, cu câteva ore înainte să 
moară? 

Murray se întoarse la maşina lui, făcând acum abstracţie 
de mulţimea din jur. 

Dacă Tom Johnson nu se dusese la Beachy Head ca să se 


e 278 + 


sinucidă, atunci de ce ajunsese acolo? Să se întâlnească cu 
cineva? Cineva care plănuise în secret să-l omoare? 

În drum spre casă, Murray făcu tot felul de scenarii în 
minte. O aventură clandestină descoperită de un soţ gelos; 
o încăierare care se terminase cu Tom zburând peste 
stânci. Să fi folosit ucigaşul, pentru apelurile false la 
poliţie, telefonul pe care Tom îl împrumutase de la fiica 
lui? Amantul? De ce să fi ales numele lui Diane Brent- 
Taylor ca alias? 

Murray dădu din cap nerăbdător. Criminalul n-ar fi avut 
la el o cartelă SIM decât dacă uciderea lui Tom Johnson ar 
fi fost premeditată. Iar dacă a fost premeditată, criminalul 
şi-ar fi cumpărat propriul telefon de neînregistrat, nu ar fi 
folosit unul găsit din întâmplare în buzunarul victimei sale. 
Nimic nu părea să aibă vreo logică. Era totul atât de... 
Murray se străduia să găsească cuvântul potrivit. 

Regizat. Asta era. 

Nu părea să fi fost real. 

Dacă scotea apelul martorului din ecuaţie, cu ce 
rămânea? O persoană dispărută. Un text sinucigaş de pe 
telefonul lui Tom, pe care l-ar fi putut scrie oricine. Cu 
greu putea fi luat aşa ceva în considerare ca dovadă a unei 
crime. 

Cu greu dovada unei sinucideri... 

Şi moartea lui Caroline: existau mai multe fapte? Totul 
părea să indice sinuciderea, dar nimeni n-o văzuse. 

Capelanul - bietul de el - o condusese înapoi în 
siguranţă. Cine putea să spună că revenise? Un bărbat 
care-şi plimba câinele îi găsise poşeta şi telefonul pe 
marginea stâncii, aşezate în mod convenabil în locul în 
care capelanul o descoperise pe Caroline în depresie. 
Dovezi  circumstanţiale, sigur, dar în niciun caz 
concludente. Şi, ca şi în cazul dispariţiei soţului ei, cumva 
totul era prea regizat. Morţile adevărate erau complicate. 
Erau tot felul de fire care nu duceau nicăieri, piese care nu 
se potriveau. Sinuciderile soţilor Johnson erau mult prea 
ordonate. 

Când Murray trase maşina pe aleea din faţa casei, era 


e 279 œ» 


sigur. 

Nu existase niciun martor la moartea lui Tom. Nu 
avusese loc nicio crimă. Şi nici vreo sinucidere. 

Tom şi Caroline Johnson erau încă în viaţă. 

Iar Anna Johnson ştia asta. 


e 280 œ» 


Capitolul 44 


Anna 


Mi se pare ciudat s-o văd pe mama din nou la Oak View. 
Ciudat şi minunat. E agitată, dar n-aş putea spune dacă e 
din cauză că se teme să nu fie descoperită de Mark sau de 
tata. Oricum ar fi, tresare la auzul celui mai mărunt 
zgomot de afară şi participă foarte puţin la discuţie dacă 
nu este întrebată ceva în mod direct. Rita o urmează ca o 
umbră peste tot şi mă întreb cum o va afecta de data asta 
plecarea mamei. _ 

Pentru că asta a fost înţelegerea. Încă trei zile petrecute 
ca o familie - chiar dacă o familie plină de secrete - şi apoi 
se încheie totul. 

— Nu trebuie să pleci. 

Suntem în grădină, iar cuvintele mi se transformă în 
aburi în clipa în care îmi ies din gură. E o zi uscată azi, dar 
e atât de frig, că mă doare faţa. Ella este în leagănul ei, în 
bucătărie, cu faţa spre fereastră, ca s-o pot supraveghea. 

— Ba da. 

Mama m-a implorat să ieşim în grădina ei iubită. Se vede 
în grădină dintr-o singură parte - gardurile vii înalte de pe 
celelalte două laturi protejându-ne de priviri curioase -, 
dar chiar şi-aşa stau cu sufletul la gură. Mama îşi îngrijeşte 
trandafirii - nu tăiatul profesionist de care va fi nevoie în 
primăvară, dar scurtează cam o treime din tulpinile lor, 
pentru ca vânturile de iarnă să nu le afecteze mugurii. Am 
neglijat grădina - mândria şi bucuria mamei -, iar 
trandafirii sunt înalţi şi inegali. 

— O să mă vadă cineva dacă rămân. E prea riscant. 

Se uită încontinuu spre casa lui Robert, singurul loc din 
care poate fi văzută, chiar dacă l-am zărit plecând cu 
maşina azi-dimineaţă, încărcat cu daruri târzii de Crăciun 
pentru rudele de undeva din nord. Mama poartă haina de 
grădinărit a lui Mark şi o căciulă de lână trasă peste 
urechi. 


e 281 œ» 


— Ar fi trebuit să tai liliacul ăsta acum câteva luni. Iar 
laurul are nevoie să fie acoperit. 

Dă din cap spre gardul dintre grădina noastră şi cea a 
lui Robert, arătând trandafirii agăţători şi tufa de clematite 
pe care ar fi trebuit să le curăţ după înflorire. 

Deja arată totul mai bine, chiar dacă o aud pe mama 
dezaprobând din când în când din buze şi bănuiesc că lipsa 
mea de grijă a făcut ca o parte din plante să nu mai poată 
fi salvate. 

— În bucătărie este o carte unde o să găseşti ce 
operaţiuni trebuie să faci în fiecare lună. 

— O să mă uit pe ea, promit. 

Mi se pune un nod în gât. Chiar vorbeşte serios în 
legătură cu plecarea. Şi cu faptul că nu se va mai întoarce. 

Am citit undeva că primul an după pierderea cuiva este 
cel mai greu. Primul Crăciun, prima aniversare. Un şir 
întreg de anotimpuri de înfruntat de unul singur, înainte ca 
noul an să aducă o nouă speranţă. E adevărat că a fost 
greu. Mi-am dorit să le spun părinţilor mei despre Ella, să 
împărtăşesc mamei poveşti din timpul sarcinii şi să-i trimit 
pe Mark şi pe tata la pub, să bea în cinstea venirii pe lume 
a copilului. Am vrut să plâng fără motiv, în timp ce mama 
ar fi împachetat lucruşoare minuscule de bebeluş şi mi-ar 
fi spus că toată lumea suferă de depresie postnatală. 

Primul an a fost greu, dar ştiu că urmează vremuri şi 
mai grele de-acum încolo. Finalitatea morţii nu se poate 
pune în discuţie, dar părinţii mei nu au murit. Cumosămă 
împac cu asta? Mama o să mă părăsească pentru că aşa 
alege, pentru că se teme prea mult să fie aici, unde tata o 
va găsi; prea speriată să se afle într-un loc în care poate fi 
recunoscută, iar faptele ei scoase la iveală. N-o să mai fiu 
orfană, dar voi fi tot fără părinţii mei, iar suferinţa pe care 
o simt este la fel de reală ca cea pe care aş simţi-o dacă aş 
fi cu-adevărat în doliu. 

— Robert plăteşte pentru ca grădina să fie reamenajată 
de îndată ce lucrările lui de extindere se vor încheia. 
Plantele care cresc pe gard vor supravieţui transplantării? 

Îmi dau seama prea târziu că nu ar fi trebuit să 


e 282 » 


pomenesc despre extindere. 

— Ai depus o contestaţie? Trebuie. O să vă întunece 
bucătăria extrem de tare şi n-o să mai aveţi niciun fel de 
intimitate pe terasă. 

Începe să înşire motivele pentru care extinderea casei 
lui Robert este de fapt o înşelăciune, vorbind pe un ton mai 
ridicat decât până acum, şi aş vrea s-o întreb de ce o mai 
interesează, câtă vreme a spus destul de clar că nu se va 
mai întoarce aici. Dar apoi mă gândesc la felul în care 
îngrijeşte trandafirii pe care n-o să-i mai vadă înflorind. 
Suntem programaţi să ne pese multă vreme după ce mai 
este cu adevărat necesar. 

Scot câteva sunete vagi, în acord cu ea, şi nu pomenesc 
despre banii pe care Mark i-a negociat drept compensație 
pentru neplăcerile provocate de lucrările de construcţie. 

— Ajută-mă să mut asta. 

Mama a terminat de învelit laurul. Stă într-un vas mare 
de teracotă, deasupra unei guri de canal acoperite. 

— Trebuie să stea undeva mai ferit. 

Trage de ghiveci, dar nu se mişcă niciun centimetru. Mă 
duc s-o ajut. Muncitorii lui Robert îl vor muta când vor 
începe săpăturile la canalizare pentru fundaţia lui, dar nu 
vreau s-o stârnesc din nou pe mama. Împreună, tragem 
ghiveciul dincolo de terasă, către partea opusă a grădinii. 

— Aşa. Am făcut treabă bună în dimineaţa asta. 

O iau pe mama de braţ şi ea mă strânge tare, oprindu- 
mă pe loc. 

— Nu pleca. 

Am reuşit să nu plâng până acum, dar vocea mi se 
frânge şi ştiu că e o bătălie pierdută. 

— Trebuie. 

— Putem veni să te vedem? Ella şi cu mine? Dacă tu nu 
poţi să vii aici, putem să te vizităm noi? 

Clipa de tăcere îmi spune că răspunsul nu este cel pe 
care vreau să-l aud. 

— Nu ar fi sigur. 

— Dar n-aş spune nimănui. 

— 'Ţi-ar scăpa. 


e 283 + 


— N-aş face-o! 

Îmi trag braţul înapoi, iar lacrimi fierbinţi de frustrare 
îmi înţeapă ochii. 

Mama se uită la mine şi oftează. 

— Dacă poliţia află că eu şi Tom chiar suntem în viaţă şi 
că tu ai ştiut asta - că ai ascuns infracțiunile pe care le-am 
comis, că m-ai adăpostit - o să te aresteze. Ai putea ajunge 
la închisoare. 

— Nu-mi pasă! 

Mama vorbeşte încet şi rar, cu ochii lipiţi de-ai mei. 

— Tom nu va lăsa lucrurile aşa, Anna. În mintea lui, l-am 
tras pe sfoară. Mi-am bătut joc de el. Nu-şi va găsi liniştea 
până când nu va afla unde sunt şi tu eşti cea pe care o va 
folosi ca să ajungă la mine. 

Aşteaptă, lăsând cuvintele să-şi facă efectul. 

Lacrimile îşi fac apariţia, căzând în tăcere pe obrajii mei 
amorţiţi de frig. Câtă vreme ştiu unde se află mama, sunt 
în pericol. Şi la fel şi Mark, şi Ella. Mă uit înapoi spre casă, 
unde Ella a adormit în leagănul ei. Nu pot să permit ca ea 
să sufere. 

— Este singura cale. 

Mă forţez să dau din cap, acceptând că aşa stau 
lucrurile. Este singura cale. Dar este calea cea grea. 
Pentru toată lumea. 


e 284 œ» 


Capitolul 45 


Murray 


— Crezi că a fost implicată de la bun început? întrebă 
Nish în timp ce-şi zgândărea un semn din genunchii 
blugilor săi. 

Stătea la masa din bucătăria lui Murray, cu o cană de 
ceai lângă teancul de hârtii legate de caz pe care le 
strânsese Murray. 

— Declaraţia ei spune că s-a aflat la o conferinţă în seara 
în care a dispărut Tom, spuse Murray şi făcu cu mâinile 
ghilimele în aer. Organizatorii confirmă că a fost acolo 
când s-au făcut înregistrările, dar nu pot spune dacă şi 
când a plecat. 

— Deci alibiul ei se clatină. 

— Dar nu ea le-a înscenat sinuciderile. 

Nish şi Murray se uitară amândoi la Sarah care - până în 
acel moment - fusese tăcută, ascultându-i pe cei doi colegi 
trecând prin toate detaliile cazului. 

— Ce te face să fii atât de sigură? întrebă Nish. 

— Pentru că ţi-a cerut să redeschizi cazul. Nu are nicio 
logică. 

Nish îşi luă cana să ia o gură de ceai şi apoi o puse din 
nou jos în timp ce se contura o teorie. 

— Exceptând cazul în care cineva i-a trimis cartolina ca 
s-o avertizeze că e pe urmele ei. lar soţul ei a văzut-o, aşa 
că ea a dus-o la noi, pentru că aşa ar fi făcut o persoană 
nevinovată. 

— Era la serviciu. N-a văzut-o decât mult mai târziu. 

Nish flutură o mână alungând cuvintele lui Murray, ca şi 
cum punctul lui de vedere n-ar fi contat. 

— Sau poştaşul. Sau un vecin. Ce contează e că 
reclamaţia la poliţie a fost o dublă cacealma. 

Murray dădu din cap. 

— Nu cred. E un risc uriaş. 

— Când ţi-a spus să renunţi? întrebă Sarah. 


e 285 œ» 


— A doua zi de Crăciun, spuse Murray uitându-se la 
Nish, care nu ştia despre această piesă din puzzle. Mi-a 
închis telefonul. De două ori. 

— Atunci a aflat undeva între 21 şi 26 decembrie, ridică 
Sarah din umeri. E evident. 

Murray zâmbi larg. 

— Mulţumesc, Columbo. 

— Şi-acum ce facem? întrebă Nish. 

— Am nevoie de probe concrete. Cumpărarea unui 
telefon nu este de-ajuns - mai ales când, după cum se pare, 
Anna Johnson se afla la zeci de kilometri depărtare de 
Eastbourne când s-a petrecut povestea. Nu pot începe să 
susţin că doi morţi sunt în viaţă sau să mă reped pe 
Cleveland Avenue s-o arestez pe Anna fără dovada că cei 
doi Johnsoni sunt bine mersi şi că ea ştia despre asta. 

— Trebuie să gândim logic, spuse Sarah. De ce-şi 
înscenează oamenii moartea? 

Nish râse. 

— Ca Reggie Perrin? O spui de parcă ar fi ceva obişnuit. 

— A mai fost canotorul ăla, spuse Murray. Aia a fost o 
chestie legată de asigurare. Şi politicianul acela din anii 
'70 - cum îl chema? Stone nu-ştiu-cum. 

— Stonehouse. Şi-a lăsat hainele pe o plajă în Miami şi a 
fugit cu amanta. 

Anii de urmărit emisiuni-concurs la televizor o făcuseră 
pe Sarah expertă în tot felul de poveşti de genul acesta. 

— Atunci, vorbim despre sex şi bani, ridică Nish din 
umeri. La fel ca în cazul majorităţii crimelor. 

Dacă doar unul dintre cei doi Johnsoni ar fi dispărut, 
Murray ar fi acordat mai multă importanţă primului motiv, 
dar cum Caroline îi călcase pe urme lui Tom, era puţin 
probabil ca acesta să fi fugit ca să fie cu o amantă. 

— Tom Johnson valora o grămadă de bani, îi reaminti 
Murray lui Nish. 

— Aşadar, Caroline a pretins banii de asigurare şi după 
aia i s-a alăturat lui Tom în Monaco? Rio de Janeiro? 


3 Personaj al unui serial britanic de comedie, care-şi înscenează 
sinuciderea. 


e 286 » 


întrebă Nish, uitându-se de la Murray la Sarah şi invers. 

— A cerut banii de asigurare, nu-i vorbă, dar i-a lăsat pe 
toţi Annei. Dacă trăieşte pe picior mare pe undeva, o face 
pe banii altcuiva. 

— Fie au vrut să dispară din vreun alt motiv, spuse 
Sarah, iar răsplata Annei au fost banii, fie toţi trei s-au 
înţeles să împartă banii şi ea stă pur şi simplu cuminte 
până se liniştesc apele. 

Murray se ridică. Nu avea niciun rost - se învârteau în 
cerc. 

— Cred că a venit momentul să-i mai fac o vizită Annei 
Johnson, nu sunteţi de aceeaşi părere? 


e 287 œ» 


Capitolul 46 


Anna 


Stăm şi ne uităm la grădină: grămezile de frunze, gata 
să le dăm foc; dafinul atent învelit; trandafirii tăiaţi. 

— Nu arată cine ştie ce acum, dar o să vezi beneficiile în 
primăvara următoare. 

— Mi-aş dori să fii şi tu aici să le vezi. 

Mama îşi trece un braţ pe după umerii mei. 

— De ce nu pui de ceai? Cred că merităm o ceaşcă după 
toată munca asta. 

O las în grădină şi abia când mi-am dat jos cizmele de 
cauciuc, iar uşa este închisă şi ibricul fierbe pe aragaz, mă 
uit afară şi văd că plânge. Buzele i se mişcă. Vorbeşte cu 
plantele ei; îşi ia rămas-bun de la grădina ei. 

O să am grijă de grădină, îi spun eu fără cuvinte. 

Las ceaiul la infuzat şi-i acord mamei singurătatea de 
care e evident că are atâta nevoie. Mă întreb dacă se va 
întoarce în nord sau dacă se va stabili în altă parte. Sper 
ca într-o bună zi să aibă din nou o grădină. 

Scot pliculeţele de ceai, le pun în chiuvetă şi iau 
stângaci cănile într-una din mâini, păstrând-o pe cealaltă 
liberă, ca să deschid uşa. Sunt la jumătatea bucătăriei 
când sună soneria. 

Mă opresc. Mă uit prin uşile de sticlă la mama, care nu 
pare să fi auzit că sună la uşă. Pun cănile jos, vărsând ceva 
din conţinut pe masă. O pată întunecată se împrăştie pe 
tăblia de lemn de brad. 

Soneria se aude din nou, mai lung de data asta, iar cel 
de la uşa ţine degetul apăsat cu putere pe buton. Rita 
latră. 

Pleacă. 

E în regulă, îmi spun. Oricine ar fi, n-are cum să ştie că e 
cineva acasă şi nu poţi vedea în grădină fără să te duci 
într-o parte laterală a casei. Sunt cu ochii la mama, 
asigurându-mă că rămâne ascunsă privirilor curioase. Se 


q 288 » 


apleacă şi smulge o buruiană dintre două pavele. 

Soneria sună din nou. Apoi aud sunetul paşilor călcând 
pe pietriş. 

Oricine o fi, dă ocol casei. 

Alerg spre hol, împiedicându-mă în graba de a ajunge 
acolo, şi deschid uşa repede. 

— Bună ziua, apoi rostesc mai tare din nou: bună ziua. 

Sunt pe punctul să ies alergând în şosete, când paşii de 
pe pietriş se întorc spre mine şi un bărbat apare dintr-o 
latură a casei. 

Poliţia. 

Simt cum mă strânge pieptul şi nu ştiu ce să fac cu 
mâinile. Le ţin strâns una într-alta - unghiile săpând în 
palma opusă, apoi le desfac şi le bag în buzunar. Sunt 
conştientă de expresia feţei mele; încerc să păstrez un aer 
natural, dar nu-mi pot aminti cum arată aşa ceva. 

Murray Mackenzie zâmbeşte. 

— Ah, erai acasă. Nu eram convins. 

— Eram în grădină. 

Se uită la blugii mei murdari de noroi şi la şosetele lungi 
de lână. 

— Pot să intru? 

— Nu e un moment prea bun. 

— Nu stau mult. 

— Ella e pe punctul să adoarmă. 

— Doar câteva clipe. 

În timpul scurtei noastre conversații, s-a îndreptat spre 
mine, iar acum este la treapta cea mai de jos, la cea din 
mijloc, în capul scării... 

— Mulţumesc. 

Nu e doar faptul că-şi deschide drum forţat în casă, ci că 
eu nu reuşesc să găsesc o modalitate prin care să-l refuz. 
Sângele îmi ţiuie în urechi, iar ghemul din piept îmi face 
respiraţia agitată şi superficială. Mă simt ca şi cum m-aş 
îneca. 

Rita trece pe lângă mine spre aleea de maşini, unde se 
chirceşte pentru un pipi, apoi adulmecă urme lăsate de 
pisici nevăzute. O strig. Mirosul pisicii e mai puternic, iar o 


e 289 + 


surzeală selectivă pune stăpânire pe ea. 

— Rita, treci încoace! Acum! 

— Pe-aici? întreabă Murray şi se îndreaptă spre 
bucătărie înainte să apuc să-l opresc. 

N-are cum să n-o vadă pe mama. Peretele din spate al 
bucătăriei este aproape în întregime din sticlă. 

— Rita! Sunt maşini pe stradă, nu pot s-o las. Rita! 

În cele din urmă, ridică botul şi se uită la mine. Iar apoi, 
după o pauza suficient de lungă cât să înţeleg eu că decizia 
de a se întoarce îi aparţine, tropăie înapoi în casă. Împing 
uşa cu putere, lăsând-o să se trântească singură în timp ce 
alerg după Murray Mackenzie. Aud un sunet ascuţit - o 
exclamaţie. 

Nu acum. Nu în felul acesta. Mă întreb dacă o va aresta 
el însuşi sau dacă va aştepta să sosească poliţiştii în 
uniformă. Mă întreb dacă mă va lăsa să-mi iau rămas-bun. 
Dacă mă va lua şi pe mine la secţie. 

— Dar ştiu că ai fost ocupată, nu glumă. 

Mă duc lângă el. Grămada noastră de frunze şi crengi 
este singura dovadă că cineva a fost în grădină. O cinteză 
trece în zbor peste terasă, către gardul viu, unde mama a 
umplut suportul de mâncare pentru păsări. Atârnă cu 
capul în jos, ciugulind din bila de unt de arahide şi 
seminţe. În afara păsării, grădina e goală. 

Murray se îndepărtează de lângă fereastră. Se apleacă 
deasupra barului pentru mic dejun, iar eu nu-mi iau ochii 
de la el, pentru că nu îndrăznesc să mai arunc nici măcar o 
privire spre grădină. Bărbatul acesta este prea perspicace. 
Prea şiret. 

— Despre ce voiaţi să vorbiţi cu mine? 

— Mă întrebam câte telefoane mobile ai. 

Întrebarea mă ia prin surprindere. 

— Păi... doar unul. 

Îmi scot telefonul iPhone din buzunar şi-l ridic drept 
dovadă. 

— Niciun altul? 

— Nu. Am avut un telefon de serviciu, dar l-am predat 
când am intrat în concediul de maternitate. 


e 290 œ» 


— Îţi aminteşti ce marcă era? 

— Nokia, cred. Despre ce este vorba? 

Zâmbeşte politicos, dar reţinut. 

— Încercam să pun cap la cap câteva lucruri care nu se 
leagă în ancheta morţii părinţilor tăi. 

Mă duc la chiuvetă şi încep să mă spăl pe mâini, 
curăţându-mi mizeria de sub unghii. 

— V-am spus că m-am răzgândit. Nu cred că au fost 
ucişi. V-am spus s-o lăsaţi baltă. 

— Şi totuşi, erai atât de insistentă... 

Apa vine mai fierbinte, arzându-mi degetele până când 
abia mai reuşesc să le ţin sub jet. 

— Nu gândeam cum trebuie, spun eu frecând şi mai 
tare. Tocmai am născut. 

Adaug faptul că am folosit-o pe fiica mea drept scuză pe 
lista mentală a lucrurilor pentru care să mă simt vinovată. 

De afară se aude un zgomot. Ceva care cade. O greblă, o 
lopată, roaba. Mă întorc, lăsând robinetul să curgă. 
Murray nu se uită afară. Se uită la mine. 

— Partenerul tău este acasă? 

— E la serviciu. Sunt singură. 

— Mă întrebam... Murray se întrerupe, faţa lui devine 
mai blândă, pierzându-şi din agerimea care mă face să mă 
simt incomod. Mă întrebam dacă vrei să vorbim despre 
ceva anume. 

Pauza care urmează se întinde parcă pentru totdeauna. 

Vocea mea e ca o şoaptă. 

— Nu, nimic de genul acesta. 

Dă scurt din cap şi, dacă nu aş şti că e poliţist, aş crede 
că-i pare cumva rău pentru mine. Dar probabil că nu e 
decât dezamăgit că nu a găsit ce căuta. 

— Ţinem legătura. 

Îl conduc la uşă, cu o mână ţinând zgarda Ritei cât 
traversează el strada şi se urcă într-un Volvo perfect 
lustruit. Îl urmăresc cum pleacă. 

Rita se smuceşte, schelălăind, iar eu îmi dau seama că 
tremur, strângând-o astfel prea tare de zgardă şi 
provocându-i un disconfort. Mă las în genunchi şi o 


e 291 œ» 


dojenesc. 

Mama mă aşteaptă în bucătărie, cu faţa cernită. 

— Cine era? 

— Tipul de la poliţie. 

Faptul că spun cuvintele le face şi mai înspăimântătoare, 
mai adevărate chiar. 

— Ce voia? 

Vocea ei e la fel de panicată ca a mea, iar faţa - la fel de 
sumbră. 

— Ştie. 


e 292 œ» 


Capitolul 47 


Murray 


Nish încă stătea de vorbă cu Sarah când Murray se 
întoarse acasă. 

— N-a durat mult. 

— N-a fost tocmai o gazdă perfectă. 

Murray încerca să-şi dea seama cu precizie ce anume 
din scena petrecută la Oak View nu fusese în regulă. Anna 
stătuse ca pe ghimpi, era evident, dar în afară de asta, 
nimic altceva nu se întâmplase. 

— Ai întrebat-o direct? 

Murray dădu din cap în semn că nu. 

— La momentul ăsta nu ştim dacă a aflat abia de curând 
că părinţii ei sunt în viaţă sau dacă a ştiut de la bun 
început. Dacă e vinovată de complicitate, trebuie să fie 
interogată ca la carte de un ofiţer cu mandat, nu luată la 
întrebări de un fost, în bucătăria ei. 

Nish se ridică. 

— Oricât mi-ar plăcea să mai stau, Gill va trimite o 
echipă în căutarea mea dacă nu mă întorc în curând - 
trebuie să ieşim în oraş mai târziu. Imi zici dacă afli ceva, 
da? 

Murray o conduse la uşă, stând cu ea afară până îşi găsi 
cheile de la maşină în adâncurile genţii. 

— Sarah pare să fie bine. 

— Ştii cum e: doi paşi înainte, unul înapoi. Uneori, 
invers. Dar da, azi a fost o zi bună. 

O urmări pe Nish plecând, ridicând o mână când dădu 
colţul. 

In casă, Sarah împrăştiase extrasele bancare ale lui 
Caroline Johnson. Fuseseră examinate la momentul 
aparentei sinucideri a femeii, o notă din dosar precizând 
că se ajunsese la concluzia că nu prezentaseră niciun 
interes. Nu fuseseră făcute plăţi sau tranzacţii cu sume 
importante cu puţin înainte de aparenta sinucidere a lui 


e 293 + 


Caroline, nu fusese înregistrat niciun transfer la vreun 
cont din străinătate care să indice vreo cale de scăpare 
planificată în avans. Sarah îşi trecu degetele peste 
coloanele cu cifre, iar Murray se aşeză pe canapea cu 
agenda lui Caroline în mâini. 

Însemnă cu  bileţele perioada din agendă dintre 
dispariţia lui Tom şi cea a lui Caroline. Oare cei doi se 
întâlniseră? Făcuseră aranjamente? Murray parcurse 
paginile în căutarea unor notițe secrete, codate, dar nu 
găsi altceva decât programări, liste cu lucruri de făcut şi 
mâzgăleli de genul cumpără lapte sau sună avocatul. 

— O sută de lire e cam mult să scoţi de la un bancomat, 
nu crezi? spuse Sarah. A 

Murray se uită la ea. Însemna cu un marker roz- 
fosforescent ceva dintr-un extras bancar. Ridică markerul, 
îl cobori cu câteva rânduri şi sublinie un al doilea rând. 

— Nu şi pentru anumiţi oameni. 

— Dar, totuşi, în fiecare săptămână... 

Interesant. 

— Bani pentru întreţinerea casei? 

Era ceva de modă veche, dar unii oameni încă îşi 
planificau cheltuielile în felul acesta, îşi spuse Murray. 

— Cheltuielile ei sunt mai haotice de-atât. Uite, îşi 
foloseşte tot timpul cardul - la Sainsbury's, la Co-op, la 
benzinărie - şi scoate bani cash fără să urmeze vreun tipar 
evident. Douăzeci de lire colo, treizeci de lire dincolo. Dar 
pe lângă asta, în august a scos câte o sută de lire la fiecare 
şapte zile. 

Murray simţi cum i se accelerează pulsul. Putea să nu 
însemne nimic. Dar, pe de altă parte, putea să fie ceva 
acolo... 

— Şi luna următoare? 

Sarah găsi extrasul de cont din septembrie. Din nou, pe 
lângă retrageri obişnuite de cash şi plăţi cu cardul, erau 
retrageri săptămânale - de data asta câte o sută cincizeci 
de lire. 

— Şi în octombrie? 

— O sută cincizeci din nou... nu, stai aşa - de la 


e 294 œ» 


jumătatea lunii, suma creşte. La două sute de lire. 

Sarah frunzări hârtiile din faţa ei. 

— Şi acum trei sute. De la jumătatea lui noiembrie până 
în ziua în care a dispărut. 

Trecu vârful markerului peste câteva rânduri şi apoi îi 
întinse extrasul lui Murray. 

— Dădea bani cuiva. 

— Sau plătea pe cineva. 

— Anna? 

Murray dădu din cap. Se gândea la apelurile la 999 
făcute de la Oak View; nota din raport care o descria pe 
Caroline Johnson ca fiind „într-o stare de agitaţie” după ce 
vecinul ei, Robert Drake, chemase poliţia din cauza unei 
dispute domestice. 

Căsnicia familiei Johnson fusese una furtunoasă. Poate 
chiar una presărată cu violenţe. 

Încă de când Murray îşi dăduse seama că cei doi 
Johnsoni îşi înscenaseră morţile, o privise pe Caroline ca 
pe un suspect. Dar era totodată şi o victimă? 

— Cred că era şantajată. 

— De către Tom? Pentru că ea încasase asigurarea lui de 
viaţă? 

Murray nu răspunse. Încerca încă să lămurească toate 
variantele. Dacă Tom o şantaja pe Caroline, iar ea îl plătea, 
asta însemna că era speriată. 

Dar era oare suficient de speriată încât să-şi însceneze 
propria moarte şi să dispară? 

Murray luă agenda femeii. Trecuse deja prin ea de 
câteva ori, dar atunci căutase indicii cu privire la motivul 
pentru care Caroline s-ar fi aflat la Beachy Head, nu unde 
s-ar fi putut duce după. Cercetă pliantele şi bucăţile de 
hârtie înghesuite la sfârşitul agendei, sperând să găsească 
o chitanţă, un orar al trenurilor, o notiţă mâzgălită a 
vreunei adrese. Nu era nimic. 

— Unde te-ai duce dacă ai vrea să dispari? 

Sarah se gândi. 

— Într-un loc pe care-l ştiu, dar unde nimeni nu m-ar 
cunoaşte. Undeva unde m-aş simţi în siguranţă. Poate un 


e 295 » 


loc pe care să-l fi ştiut de demult. 

Lui Murray îi sună telefonul mobil. 

— Buna, Sean. Ce pot face pentru tine? 

— Mai degrabă e vorba de ceva ce pot face eu pentru 
tine. Am primit rezultatele de la o căutare inversă a IMEI- 
ului de pe telefonul ăla al tău. 

— Şi ce ne spun, mai exact? 

Sean râse. 

— Când ai venit la mine cu treaba asta, am verificat 
reţelele ca să vedem în ce telefon a fost folosit SIM-ul, 
corect? 

— Corect. Şi tu ai mers pe urmele aparatului până la 
Fones4All, în Brighton. 

— OK. Acelaşi lucru poate fi făcut şi invers, doar că 
durează mai mult. Am interogat reţelele, să văd dacă 
telefonul respectiv a apărut în sistemele lor după telefonul 
martorului de la Beachy Head, spuse Sean şi făcu o pauză. 
A apărut. 

Murray simţi cum îl cuprindea un val de entuziasm. 

— Ce e? îl întrebă Sarah muţeşte, dar el nu putu să-i 
răspundă - îl asculta pe Sean. 

— Persoana în cauză a pus un alt card SIM preplătit în 
aparat şi a apărut în sistemul Vodafone din nou, în 
primăvară. 

— Presupun că nu... 

— Că nu ştiu ce apeluri au fost făcute? Haide, Murray, 
mă ştii mai bine de-atât. Ai ceva de scris? Vreo câteva 
numere de telefon mobil şi un număr de fix care s-ar putea 
să-ţi indice locul în care se află tipul tău... 

Sau tipa, îşi spuse Murray. Notă numerele, încercând să 
nu se lase distras de Sarah, care-i făcea semne cu braţele, 
vrând să afle de ce era aşa de entuziasmat. 

— Mulţumesc, Sean, am o datorie la tine, amice. 

— Chiar mai multe, prietene. 

Murray închise telefonul şi zâmbi larg către Sarah, 
spunându-i şi ei ce tocmai aflase de la colegul de la 
Criminalitate Informatică. Îşi întoarse carnetul până când 
lista de telefoane fu cu faţa spre Sarah şi însemnă cu un 


e 296 » 


asterisc singurul număr de telefon fix. 

— Vrei să faci onorurile? 

Apoi fu rândul lui Murray să aştepte, în timp ce Sarah 
vorbi cu o voce pe care el nu putea s-o desluşească. Când 
Sarah termină, Murray ridică mâinile. 

— Ei bine? 

Sarah îşi luă o voce afectată, pretențioasă. 

— Our Lady Preparatory. 

— O şcoală privată? 

Ce legătură avea o şcoală cu Tom şi Caroline Johnson? 
Murray se întrebă dacă nu cumva erau pe o direcţie 
greşită. Telefonul martorului care furnizase informaţii 
false, aşa-zisa Diane Brent-Taylor, fusese dat în luna mai a 
anului care trecuse, cu zece luni înainte ca aparatul să fie 
folosit din nou, de data asta cu un alt card SIM. Între timp 
era posibil să fi trecut prin nenumărate mâini. 

— Unde este şcoala? 

— Derbyshire. 

Murray se gândi o clipă. Se întoarse la agenda pe care o 
avea în mâini, amintindu-şi de fotografiile care căzuseră 
dintre pagini când i-o dăduse Anna Johnson: o Caroline 
tânără, în vacanţă cu o veche prietenă de la şcoală. 

Mama zicea că s-au distrat de minune. 

Erau pe terasa unui pub care avea desenată, pe semnul 
de deasupra uşii, o căruţă cu cai. 

Cam cât de departe te puteai distanţa de mare. 

Murray îşi deschise un motor de căutare pe telefon şi 
tastă „căruţă cu cai puburi Marea Britanie”. Isuse, erau 
pagini întregi cu rezultate. Încercă o altă abordare: „cel 
mai îndepărtat punct de mare în Marea Britanie”. 

Coton in the Elms, Derbyshire. 

Murray nu auzise de locul acela. Dar o ultimă căutare pe 
Google - „căruță cu cai Derbyshire” - îi arătă ce voia să 
vadă. Renovat de la momentul în care fusese făcută 
fotografia, cu o firmă nouă şi coşuri atârnate, dar fără doar 
şi poate acelaşi pub pe care Caroline şi prietena ei îl 
vizitaseră cu atâţia ani în urmă. 

Pensiune de lux... cel mai bun mic dejun din ţinutul 


e 297 œ» 


muntos... Wi-Fi gratuit... 
Murray se uită la Sarah. 
— Ai chef de-o vacanţă? 


e 298 » 


Capitolul 48 


Am crescut cu nisip în şosete, cu sare pe piele şi cu 
gândul că, atunci când voi fi destul de mare încât să 
hotărăsc de capul meu unde voi trăi, voi alege un loc aflat 
la cât mai mulţi kilometri depărtare de ocean. 

Era unul dintre puţinele lucruri pe care le aveam în 
comun. 

— Nu înţeleg de ce sunt oamenii atât de obsedaţi de 
ideea de a trăi lângă mare, ai spus tu când ţi-am zis de 
unde sunt. 

— Eu sunt fată de oraş sută la sută. 

Aşa eram şi eu. Evadam de acolo cu fiecare ocazie 
apărută. Îmi plăcea la nebunie Londra. Aglomerată, 
gălăgioasă, anonimă. Destule baruri cât să nu conteze 
dacă erai dat afară dintr-unul. Destule slujbe cât să 
însemne că, dacă pierdeai una, găseai alta a doua zi. 
Destule paturi cât să nu rămâi niciodată singur în caz că 
alunecai din vreunul. 

Dacă nu te-aş fi întâlnit pe tine, aş fi rămas încă acolo. 
Poate că la fel ai fi făcut şi tu. 

Dacă nu ar fi fost Anna, n-am mai fi fost împreună. 

Am fi mers fiecare pe drumul său după câteva 
săptămâni, având acum fiecare viaţa lui. Alte braţe, alte 
baruri. 

Îmi amintesc prima dimineaţă la Oak View. Încă 
dormeai, cu părul ciufulit şi cu gura uşor întredeschisă. 
Am stat cu ochii-n tavan şi am rezistat tentaţiei de a pleca. 
De a cobori scările în vârful picioarelor, cu pantofii în 
mână, ca s-o şterg naibii de-acolo. 

Apoi m-am gândit la copilul nostru nenăscut. La burta 
peste care mi-am trecut cândva degetele şi pe care acum 
nu mai suportam s-o ating. Umflată ca o tobă. Mare ca o 
minge de plajă. Ancorându-mă de patul acesta. De viaţa 
aceasta. De tine. 

Douăzeci şi cinci de ani de căsnicie. Ar fi greşit să spun 
că am avut parte doar de nefericire în tot timpul ăsta; la fel 


e 299 + 


de greşit ar fi să las să se înţeleagă că a fost doar lapte şi 
miere. Am coexistat, prinşi amândoi într-o căsătorie pe 
care convențiile nu ne lăsau s-o părăsim. 

Ar fi trebuit să fim mai curajoşi. Mai oneşti unul cu 
celălalt. Dacă unul dintre noi ar fi plecat, am fi avut 
amândoi vieţile pe care ni le-am dorit. 

Dacă unul dintre noi ar fi plecat, nimeni n-ar mai fi avut 
acum mâinile pătate cu sânge. 


< 300 » 


Capitolul 49 


Murray 


— Şi ce-o să faci dacă o găsim? 

Sarah îi indica traseul, sistemul de navigaţie de pe 
telefonul ei trimiţându-i pe M40, dincolo de Oxford. Apăsă 
pe ecran. 

— O luăm pe la a treia ieşire. 

— O arestez, spuse Murray, apoi îşi aminti că astfel de 
atribuţii nu mai erau în fişa postului său; ar fi trebuit să 
cheme întăriri. 

— Chiar dacă tu crezi că a fost forţată să facă asta? 

— Asta s-ar putea să-i servească drept circumstanţă 
atenuantă, dar nu înlătură infracţiunea comisă. Tot a 
săvârşit o fraudă, ca să nu mai vorbim de faptul că a irosit 
complet aiurea timpul poliţiei. 

— Crezi că sunt împreună? 

— N-am nicio idee. 

Inainte să pornească la drum, Murray sunase la Căruţa 
cu cai şi întrebase de Tom şi Caroline Johnson. 
Proprietăreasa nu părea să fie familiarizată cu descrierile 
celor doi, aşa că singura opţiune rămasă era să tragă ei o 
fugă până acolo. Ar fi făcut la fel dacă ar mai fi fost încă 
detectiv? Poate că ar fi vrut - o excursie pe bugetul DIC 
era întotdeauna un avantaj -, dar ar fi existat mijloace mai 
eficiente prin care să afle dacă cei doi Johnsoni erau în 
Coton in the Elms. Ar fi făcut o cerere la comisariatul din 
Derbyshire; ar fi solicitat poliţiştilor să pună întrebări, ar fi 
verificat bazele lor de date. Toate acestea erau posibile 
când erai poliţist activ şi nimic din ele nu se mai putea face 
când nu mai erai altceva decât un detectiv la pensie, 
căruia îi mai şi frecase ridichea şeful. 

— E drăguţ să mai ieşim şi noi, spuse Sarah. 

Se uita pe fereastră de parcă ar fi văzut coame de 
dealuri şi peisaje marine, nu o benzinărie de pe 
autostradă, în apropiere de Birmingham. li zâmbi larg lui 


e 301 œ» 


Murray. 

— Ca Thelma şi Louise, dar cu mai puţin păr. 

Murray se scărpină în cap. 

— Vrei să zici că chelesc? 

— Deloc. Ai doar nişte probleme cu foliculii. Trebuie să 
rămâi pe banda din stânga aici. 

— Poate că ar trebui să facem asta mai des. 

— Să dăm de urma unor oameni morţi care nu-s morţi de 
fapt? 

Murray zâmbi larg. 

— Să mergem în excursii cu maşina, spuse el. 

Sarah se temea să zboare şi, în cei patruzeci de ani de 
când erau împreună, fuseseră în afara ţării o singură dată, 
în Franţa, unde Sarah avusese un atac de panică pe 
feribot, înghesuită de maşinile care-şi aşteptau rândul să 
coboare pe uscat. 

— Sunt atât de multe locuri frumoase de văzut în ţara 
asta, continuă Murray. 

— Mi-ar plăcea. 

Un alt motiv să se pensioneze de-adevăratelea, îşi spuse 
Murray. Dacă era acasă tot timpul, ar fi putut pleca 
oricând ar fi avut chef. Oricând s-ar fi simţit în stare Sarah. 
Poate că şi-ar fi putut cumpăra o rulotă, pentru ca ea să 
nu-şi facă griji din pricina altor oameni. Ar fi fost doar ei 
doi, parcaţi într-un camping drăguţ pe undeva. Avea să 
rezolve cazul acesta - nu renunţase niciodată la un caz şi 
nu avea de gând să înceapă acum - şi apoi avea să-şi 
prezinte demisia. Acum era gata să plece şi, pentru prima 
oară după multă vreme, privea viitorul fără îndoieli. 

Coton in the Elms era un sătuc drăguţ la câţiva kilometri 
sud de Burton upon Trent. Potrivit grămezii de pliante din 
camera lor - o încăpere pentru două persoane, drăguţ 
amenajată, de la primul etaj al pensiunii Căruţa cu cai - 
erau destule de făcut la o scurtă distanţă de străbătut cu 
maşina, dar puţine în sătucul propriu-zis. Murray nu-şi 
putea imagina că fusese cea mai grozavă destinaţie de 
vacanţă pentru două tinere, chiar dacă îşi spunea că atunci 


e 302 œ» 


când locuiai în centrul Londrei, aerul curat şi pitoreştile 
peisaje câmpeneşti, atât de contrastante cu agitația 
oraşului, reprezentau o vacanţă în sine. Caroline şi Alicia 
arătau ca şi cum n-ar fi avut nicio grijă pe lume. 

În barul redecorat de curând, proprietăreasa instala 
decoraţiunile pentru petrecerea de Revelion care urma. 

— Aţi avut noroc că nu aţi solicitat camera decât pentru 
o noapte. Mâine suntem ocupați până la refuz. Îmi dai şi 
mie banda aia adezivă, te rog, drăguţo? 

Sarah îi întinse femeii ce-i ceruse. 

— Sunt multe locuri de cazare în sat? 

— Case de vacanţă, la asta te referi? 

— La ceva pe perioadă mai lungă, de fapt. Poate 
apartamente. Cu banii jos, fără prea multe întrebări - 
genul acesta de locuri. 

Proprietăreasa se uită la Sarah peste ochelari. Miji ochii. 

— Nu pentru noi, zâmbi Murray larg. 

Lucrase cu vreo câţiva detectivi care erau lipsiţi de tact 
când puneau întrebări, dar Sarah îi întrecea pe toţi fără 
doar şi poate. 

— Oh, nu, nu e vorba despre noi. Căutăm pe cineva. 

— Cuplul de care aţi pomenit la telefon? 

Murray dădu din cap, confirmând. 

— E posibil să se afle prin zonă. Dacă sunt, ar vrea să se 
ţină departe de restul lumii. 

Proprietăreasa bufni în râs, făcând să se cutremure 
scara pe care se afla. 

— În Coton? Toată lumea ştie pe toată lumea aici. Dacă 
perechea de care ziceţi ar fi fost pe-aici, aş şti despre asta. 

Mai luă puţină bandă adezivă de la Sarah şi prinse un 
buchet de baloane argintii de o grindă aparentă. 

— Vorbiti cu Shifty? diseară. E posibil ca el să vă ajute. 

— Cine? 

— Simon Shiftworth. Deşi Shifty i se potriveşte mai bine. 
O să vedeţi de ce. Cei care nu reuşesc să facă rost de o 
locuinţă socială, se descurcă cu una de la Shifty. O să fie 


° În engleză termenul are semnificaţia de şmecher, duplicitar, 


persoană. 
e 303 > 


pe-aici în jur de ora nouă. Întotdeauna apare. 

Sarah se uită la Murray. 

— Atunci rămâne stabilit. 

Mâncară la celălalt pub din sat, Calul negru, ca să-l 
întrebe şi pe proprietarul de-acolo dacă ştia ceva despre 
vreun nou-sosit prin sat. Nu ştia. Murray fu surprins să 
constate că nu-l deranja prea mult lipsa progreselor în 
ceea ce priveşte cazul. De fapt, chiar dacă toată excursia s- 
ar fi dovedit lipsită de orice rezultat, tot nu i-ar fi păsat. 
Sarah arăta cu mult mai fericită decât o văzuse de multe 
luni. 

Răsese o farfurie de friptură cu cartofi prăjiţi şi o tartă 
cu sirop de zahăr, împreună cu două pahare de vin, şi 
amândoi râseră într-un fel în care Murray nu-şi mai 
amintea să fi râs de când se cunoscuseră. Schimbarea e 
binevenită ca un somn bun, se spune, iar Murray se simţea 
deja mai bine, de parcă îşi petrecuse o săptămână întreagă 
într-un spa. 

— Dacă Shifty nu este aici, putem să mergem la culcare, 
spuse Sarah, în timp ce se întorceau la pensiunea Căruţa 
cu cai. 

— E încă devreme, nu mi-e... spuse Murray în timp ce 
Sarah îi făcu cu ochiul. Oh! E un plan bun. 

Murray spera ca Shifty să stea acasă în seara aceea. Dar 
în timp ce se îndreptau spre bar ca să-şi ia ceva de băut şi 
să se ducă sus, proprietăreasa le făcu un semn cu capul 
către un tip. 

— Pe-acolo. Nu aveţi cum să-l rataţi. 

Murray şi Sarah schimbară câte o privire. 

— Va trebui să mergem la el. 

— Dar... Trecuse ceva vreme de când Murray nu mai 
avusese parte de o noapte începută devreme. 

Sarah se chinui să nu râdă văzându-i frustrarea 
evidentă. 

— Am bătut atâta drum. 

Aşa era. Şi, cu puţin noroc, discuţia lor cu Shifty nu avea 
să dureze prea mult. Încă mai puteau să se bage în pat 


e 304 >» 


devreme. 

Proprietăreasa avusese dreptate. Nu aveai cum să-l 
ratezi pe Shifty. 

Un tip la şaizeci şi ceva de ani, cu un păr slinos şi blond 
lipit de un cap chel, cu ochelari cu ramă groasă atât de 
murdari, că era o minune că putea vedea ceva prin ei. Un 
herpes îi supura în colţul buzei. Purta o pereche de blugi 
deschişi la culoare, încălţăminte sport cu şosete albe şi o 
geacă de piele cu ambele mâneci crăpate în dreptul 
coatelor. 

— Arată ca un personaj din avertizările publice despre 
pedofili, şopti Sarah. 

Murray îi aruncă o privire, dar Shifty nu părea să fi auzit 
nimic. Se uită spre ei în timp ce se apropiară de el. 

— Caz spune că voi căutaţi pe cineva. 

— Două persoane. Tom şi Caroline Johnson. 

— N-am auzit niciodată de ei, spuse Shifty, prea rapid ca 
să însemne ceva, orice; se uită la Murray din cap până în 
picioare. Nu eşti de la poliţie, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse Murray, cu conştiinţa curată. 

Shifty dădu pe gât paharul de bere şi îl aşeză în mod 
deliberat în faţa lui. 

Murray ştia ce are de făcut. 

— Pot să-ţi iau ceva de băut? 

— Credeam că n-o să mai întrebi niciodată. Vreau o 
halbă de Black Hole. 

Murray se uită la proprietăreasă. 

— O halbă de Black... 

— Şi un whisky, adăugă Shifty. 

— În regulă. 

— Şi vreau câteva pregătite pentru mai târziu. Mi-e sete. 

— Uite cum facem, spuse Murray şi deschise portofelul. 
Nu vrei mai bine să-ţi dau asta? 

Extrase două bancnote de câte douăzeci de lire şi le 
puse pe bar. Din buzunar scoase fotografiile lui Tom şi 
Caroline Johnson, cele primite de poliţie după ce fiecare 
dintre ei fusese dat dispărut. 

— Şi să-mi spui dacă ai închiriat un apartament acestui 


e 305 >» 


cuplu. 

Shifty îşi bagă banii în buzunar. 

— De ce vrei să ştii? 

Pentru că se prefac că sunt morți. 

Dacă Shifty era pe jumătate omul care părea să fie, nu i- 
ar fi spus nimic şi s-ar fi dus direct la telefon să sune la 
Daily Mail. 

— Ne datorează nişte bani, spuse Sarah. 

Fusese inspirată. Murray ar fi vrut s-o aplaude. 

Shifty dădu din cap, reflectând fără îndoială asupra 
propriilor experienţe cu debitori pierduţi în ceaţă. 

— Nu l-am văzut niciodată pe tipul ăsta, spuse şi arătă 
către fotografia lui Tom Johnson. Dar păsărica asta, arătă 
el către Caroline, stă într-unul din dormitoarele mele din 
Swad. Are părul altfel, dar în mod cert ea e. Zice că o 
cheamă Angela Grange. 

Lui Murray aproape că-i venea să-l pupe. Ştiuse el! 
Sinucideri înscenate. Era ceva extraordinar. Ar fi vrut s-o 
învârtă pe Sarah, să cumpere şampanie, să le spună 
tuturor celor din pub ce descoperiseră. 

— Grozav, spuse el. 

— Sau a stat până de curând. 

Atât de aproape. 

— Şi-a luat tălpăşiţa şi-mi datorează chiria pe o lună. 

— Păi reţine-i-o din garanţie, sugeră Sarah, încercând să 
fie de ajutor. 

Murray încercă să nu râdă şi nu reuşi. 

Shifty se uită la Sarah de parcă tocmai îi sugerase să se 
spele pe cap. 

— Care garanţie? Oamenii închiriază de la mine tocmai 
pentru că nu există garanţii. Nici contracte. Nici întrebări. 

— Şi nici covoare, spuse Caz din spatele barului. 

— Ia mai du-te naibii, îi spuse Shifty pe un ton relaxat. 

— Putem să aruncăm o privire în camera închiriată de 
ea? 

Dacă nu rişti... îşi spuse Murray. Un proprietar obişnuit 
l-ar fi trimis la plimbare. Shifty, pe de altă parte... 

— N-am nicio problemă cu asta. Ne vedem acolo mâine- 


< 306 » 


dimineaţă. 

Se uită la halba plină şi la paharul de whisky din faţa lui. 

— Hai mai bine s-o lăsăm pe după-amiază. 

Adresa pe care le-o dăduse Shifty era în Swadlincote, la 
mai bine de cinci kilometri de Coton in the Elms, şi nu 
avea nimic din şarmul sătucului. O înşiruire de magazine 
de caritate!" şi locuinţe înghesuite pe strada principală, 
precum şi o adunătură pestriță de tineri din faţa 
magazinului Somerfield, indicau faptul că oportunităţile de 
angajare erau limitate. 

Murray şi Sarah găsiră Potters Road şi parcară în faţa 
blocului de apartamente pe care îl descrisese Shifty. Era o 
clădire din cărămidă roşie. Câteva ferestre fuseseră 
acoperite cu grilaje metalice. Care, la rândul lor, fuseseră 
acoperite cu graffiti. Un penis uriaş de culoare galbenă era 
desenat pe uşa de la intrare. 

— Ce loc drăguţ, spuse Sarah. Ar trebui să ne mutăm şi 
noi aici. 

— Arată într-adevăr minunat, fu de acord Murray. 

_ O grămadă de saltele acoperea grădina din faţa clădirii. 
In mijlocul grămezii, un cerc întunecat arăta că cineva 
încercase să le dea foc. 

Sarah făcu un semn cu capul către singura maşină care 
venea - singura maşină de pe strada părăsită. 

— Crezi că el e? 

Nu era nimic neostentativ la maşina lui Shifty: un Lexus 
alb cu suspensii joase şi roţi disproporţionate. LED- uri 
albastre străluceau din spatele unei grile argintii şi un 
eleron uriaş îngreuna partea din spate a maşinii. 

— Şic. 

Murray se dădu jos din maşină. 

— Poate că ar trebui să aştepţi aici. 

— În niciun caz. 

Sarah sări din maşină şi îl aşteptă pe Shifty să apară din 
spatele geamurilor fumurii ale Lexusului său. Bărbatul 


Magazine care vând bunuri uzate cu scopul de a strânge bani pentru 
diferite organizaţii caritabile. 


e 307 » 


acela era un adevărat clişeu. Murray era surprins de faptul 
că nu avea şi un medalion de aur care să-i atârne între 
nasturii cămăşii. 

Nu pierdură prea mult timp cu saluturile. Shifty dădu 
scurt din cap şi trecu de uşa care avea penisul desenat pe 
ea. 

Dormitorul în care Angela Grange - adică Caroline 
Johnson - îşi petrecuse ultimele douăsprezece luni era 
deprimant. Era curat - mai curat, bănuia Murray, decât 
atunci când Caroline se mutase în el, judecând după 
mizeria de pe casa scării -, dar vopseaua se cojea de pe 
ziduri şi, cu toate ferestrele ferecate, condensul sclipea pe 
fiecare perete. Murray arătă cu capul către încuietorile 
suplimentare de la uşa de la intrare. 

— Sunt standard pe-aici, nu-i aşa? 

— Ea a montat astea. Cineva o speriase rău. 

— A spus ea asta? 

— Nici nu era nevoie. Tresărea din orice. Dar nu era 
treaba mea. 

Shifty se plimbă de colo-colo prin încăpere, verificând 
dacă existau stricăciuni. Trase un sertar şi scoase un 
sutien negru, apoi se întoarse spre Murray cu un rânjet. 

— 36 cupa C, dacă te întrebi. 

Murray nu se întreba aşa ceva. Dar dacă Shifty avea de 
gând să cotrobăie pe-acolo, la fel avea să facă şi el. 

Cineva o speriase rău. 

Tom. El trebuia să fie. lar dacă Caroline chiar plecase 
din oraş, asta însemna că el găsise apartamentul acesta? 
Lui Murray îi era greu să ţină pasul. Investigația asta se 
transformase dintr-o dublă sinucidere într-o posibilă dublă 
crimă, apoi într-o sinucidere înscenată, iar acum... în ce? 

Oare Caroline încă mai fugea de Tom sau acesta o 
prinsese deja? 

Murray trebuia să ancheteze o răpire acum? 

Ar fi fost crima perfectă. La urma urmelor, cine ar fi 
căutat o femeie moartă? 

Nu era mare lucru în apartament. Câteva haine, o cutie 
cu supă instant în dulap, nişte lapte în frigider, pe care 


e 308 >» 


Murray n-ar fi riscat să-l deschidă. Coşul de gunoi mirosea 
a mâncare putrezită, dar, cu toate astea, Murray deschise 
capacul. Un stol de musculiţe zbură spre el. Scoase o 
lingură de lemn din scurgătorul de vase şi scotoci prin 
gunoaie. 

Mintea îi lucra continuu. Şi dacă Caroline Johnson nu-şi 
înscenase moartea din motive financiare, ci pentru că-i era 
frică? Tom o şantajase, cerând din ce în ce mai mulţi bani, 
până când Caroline simţise că singura ei cale de scăpare 
era să dispară. La urma urmei, chestia asta funcţionase 
pentru soţul ei. 

Atenţia lui Murray fu atrasă de un teanc de hârtii 
îngropate sub mai multe pliculeţe de ceai folosite. Ceva din 
felul în care arăta pagina - antetul - îi era familiar, iar 
când scoase foaia ştiu exact despre ce era vorba. 
Întrebarea era de ce îl avea Caroline. 

În timp ce parcurse documentul, piesele din puzzle 
începură să se aşeze la locul lor. Nu avea răspunsul 
complet - cel puţin nu încă -, dar totul începea să aibă o 
logică. Banii puteau fi cauza sinuciderilor înscenate. Sau 
sexul. Dar mai exista un motiv pentru care oamenii îşi 
doreau să dispară şi se părea că Murray tocmai îl 
descoperise. 


e 309 œ» 


Capitolul 50 


Anna 


Mama îşi face bagajul. Nu are multe lucruri - geanta 
mică pe care a luat-o cu ea la Hope şi câteva chestii pe 
care am convins-o să şi le ia din garderoba ei de la Oak 
View. Stau pe patul ei, vrând s-o implor să rămână, dar 
ştiind că nu are niciun rost să încerc. Nu va rămâne. Nu 
poate rămâne. Poliţia se va întoarce şi data viitoare n-o să 
mă lase să scap aşa uşor. Va fi destul de greu să-i conving 
că nu am ştiut nimic despre infracțiunile părinţilor mei şi 
fără să-mi mai fac griji dacă mama e suficient de bine 
ascunsă. 

— Nu vrei măcar să stai la petrecere? a întrebat-o Mark 
când ea a anunţat la micul dejun că avea să plece azi. Să 
întâmpini Anul Nou împreună cu noi? 

— Nu prea sunt genul care se dă în vânt după petreceri, 
a spus ea încet. 

Adora petrecerile. Cel puţin vechea mea mamă adora 
petrecerile. Nu mai sunt sigură în privinţa acesteia noi. 
Mama mea s-a schimbat - şi nu mă refer doar la faptul că a 
slăbit şi are părul altfel. E agitată. Retrasă. In permanenţă 
foarte atentă. A fost rănită, iar acum durerea mea este 
dublă. Jelesc nu doar o mamă, ci şi femeia care a fost 
cândva. 

Mai fac o încercare finală de a o reţine. 

— Dacă am spune tot la poliţie... 

— Anna, nu! 

— Ar putea înţelege de ce ai făcut ce-ai făcut. 

— Sau nu. 

Nu mai zic nimic. 

— O să ajung la închisoare. Şi la fel s-ar putea să păţeşti 
şi tu. O să le spui că n-ai aflat decât de Crăciun că sunt în 
viaţă, dar ai impresia că vor crede asta? Când pare că eu şi 
Tom am plănuit toate astea împreună? Când casa este pe 
numele tău acum? 


e 310 >» 


— Asta e problema mea. 

— Iar când vei fi arestată, va fi problema lui Mark şi a 
Ellei. Vrei ca micuța să crească fără mamă? 

Nu vreau. Sigur că nu vreau asta. Dar nici eu nu vreau 
să rămân fără mama mea. 

Mama trage fermoarul genţii. 

— Gata, am terminat. 

Încearcă să zâmbească, dar nu convinge pe niciuna 
dintre noi. Mă întind către geanta ei, dar ea dă din cap. 

— Mă descurc. De fapt... se întrerupe. 

— Ce e? 

— O să crezi că sunt ridicolă. 

— Pune-mă la încercare. 

— Aş putea să-mi iau rămas-bun de la casă? Doar câteva 
minute... 

O trag lângă mine, îmbrăţişând-o atât de strâns, că-i 
simt oasele. 

— Sigur că poţi. E casa ta, mamă. 

Se îndepărtează cu blândeţe; zâmbeşte trist. 

— E casa ta. A ta, a lui Mark şi a Ellei. Şi vreau s-o umpli 
cu amintiri fericite, înţelegi? 

Dau din cap, clipind des. 

— Eu şi Mark o ducem pe Ella în parc. Să-ţi dăm puţin 
timp să-ţi iei rămas-bun. 

Nu cred că e ridicolă deloc. O casă e cu mult mai mult 
decât o simplă locuinţă, mai mult decât cărămidă şi 
ciment. E motivul pentru care nu pot lua în considerare 
propunerea lui Mark să vindem. Motivul pentru care nu am 
vrut să contest extinderea extravagantă a casei lui Robert. 
Aici trăiesc. Sunt fericită aici. Vreau ca nimic să nu 
schimbe asta. 

În parc, Mark împinge căruţul Ellei, iar eu îmi trec mâna 
pe după braţul lui. 

— Nu te-au sunat de la poliţie, nu? 

Mă uit la el surprinsă. 

— La ce te referi? De ce m-ar suna de la poliţie? 

Mark râde. 


e 311 » 


— Stai liniştită. Nu cred că au ajuns încă la tine cei de la 
FBI. Tipul de la DIC a spus c-o să sune azi să ne anunţe 
dacă au reuşit să extragă ceva ADN de pe banda elastică. 
Nu am primit nimic pe mobil şi mă întrebam dacă nu 
cumva au încercat pe telefonul fix. 

— Ah, nu, nimic. 

Roţile căruţului lasă urme de noroi pe alee. 

— De fapt, m-am gândit la asta şi cred... cred că ar 
trebui să lăsăm totul baltă. 

— Să lăsăm totul baltă? întreabă Mark şi se opreşte 
brusc, iar eu preiau mânerul căruciorului. Anna, nu putem 
renunţa la asta, e o problemă serioasă. 

— În bilet spunea să nu apelăm la poliţie. Dacă 
renunţăm, s-ar putea să înceteze. 

— N-ai de unde să ştii asta. 

Dar ştiu. Îmi trag mâna de după braţul lui Mark şi încep 
din nou să merg, trăgând căruciorul de lângă el. Aleargă 
să ne prindă din urmă. 

— Te rog, Mark. Vreau doar să uit de toate astea. Să 
încep noul an într-o cheie pozitivă. N g 

Mark crede cu tărie în noi începuturi. În capitole noi. In 
a o lua de la zero. 

Poate că toţi consilierii psihologici sunt la fel. 

— Vreau să se noteze că eu consider că nu e ceea ce ar 
trebui să facem... 

— Iar eu vreau să depăşesc povestea asta cu ceea ce li s- 
a întâmplat alor mei. De dragul Ellei. 

Mă uit la fetiţă şi ca să-mi ascund faţa, şi ca să-mi 
întăresc punctul de vedere, simţindu-mă totodată vinovată 
că o folosesc ca pe un element emoţional colateral, pentru 
a obţine ceea ce vreau. 

Mark dă din cap. 

— O să le spun că renunţăm la anchetă. 

— Mulţumesc. 

Cel puţin uşurarea mea e sinceră. Mă opresc din nou, de 
data asta ca să-l sărut. 

— Plângi. 

Îmi şterg ochii. 


e 312 » 


— Cred că e puţin cam mult. Crăciunul, Anul Nou, 
poliţia... Mama, gândesc eu, apropiindu-mă cât de mult pot 
de adevăr. O să-mi fie dor de Angela. 

— Ai petrecut mult timp cu Angela când erai mai mică? 
Nu ai pomenit niciodată despre ea; nu mi-am dat seama că 
o cunoşti atât de bine. 

Nodul din gât mi se întăreşte şi-mi tremură bărbia în 
timp ce mă străduiesc din răsputeri să nu suspin. 

— Asta-i problema cu familia, reuşesc eu să spun în cele 
din urmă. Chiar dacă nu i-ai mai întâlnit niciodată, te simţi 
ca şi cum aţi fost tot timpul împreună. 

Mark mă cuprinde cu un braţ şi ne întoarcem încet la 
Oak View, unde luminiţele strălucitoare de pe verandă 
marchează noul an şi începutul sfârşitului pentru anul 
acesta teribil, minunat, extraordinar. 

Mama e în grădină. Deschid uşa de sticlă şi tresare, cu o 
expresie de panică până când îşi dă seama că eu sunt. Nu 
are haina pe ea, iar buzele-i sunt vinete. 

— O să îngheţi de frig, îi spun, cu un zâmbet îngrijorat la 
care ea nu-mi răspunde. 

— Îmi luam rămas-bun de la trandafiri. 

— O să am grijă de ei, îţi promit. 

— Şi ai grijă să nu uiţi să faci contestaţia aceea 
împotriva... 

— Mamă! 

Se opreşte la jumătatea propoziției. Are umerii căzuţi. 

— E timpul să plec. 

Înăuntru, Mark a desfăcut o sticlă de şampanie. 

— Pentru un An Nou timpuriu. 

Ciocnim şi eu îmi rețin cu greu lacrimile. Mama o ţine în 
braţe pe Ella şi seamănă atât de mult una cu cealaltă, că 
vreau să fixez în amintire acest moment, dar este atât de 
dureros. Dacă asta înseamnă să pierzi pe cineva treptat, 
atunci aş prefera o moarte subită de fiecare dată. Să mi se 
frângă inima brusc, nu să am parte de aceste fisuri pe care 
le simt acum în piept ca pe nişte crăpături care se propagă 
în suprafaţa îngheţată a unui lac. 


e 313 >» 


Mark ţine un discurs. Despre familie şi re-conectare; 
despre Anul Nou şi noi începuturi - de data asta făcând cu 
ochiul către mine. Încerc să surprind privirea mamei, dar 
ea îl ascultă cu atenţie. 

— Sper ca anul care vine să ne aducă tuturor sănătate, 
bogăţie şi fericire, spune Mark şi ridică paharul. Un An 
Nou fericit, Angela; frumoasei mele Ella; şi Annei, care 
sper că anul acesta va spune da. 

Zâmbesc hotărât. O să mă ceară în căsătorie în noaptea 
asta. Poate chiar la miezul nopţii, când mama se va afla 
într-un tren, Dumnezeu ştie către ce destinaţie, iar eu voi 
suferi de una singură. El mă va cere, iar eu voi spune da. 

Şi apoi, miros ceva. O arsură muşcătoare, ca plasticul 
topit, care-mi umple nările şi se opreşte în gât. 

— E ceva în cuptor? 

Mark nu simte din prima, dar curând ajunge şi la el 
mirosul. Se duce încet către uşă şi apoi în hol. 

— Isuse! 

Eu şi mama îl urmăm. Pe hol, mirosul e chiar mai 
puternic, iar sub tavan atârnă o ciupercă de fum negru. 
Mark păşeşte pe covoraşul de la uşă - fragmente de hârtie 
arsă Îi zboară de sub picioare. 

— O, Dumnezeule! Mark! strig, deşi e evident că orice 
urmă de flacără a fost stinsă, iar fumul se împrăștie deja. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic. 

Mark încearcă să-şi păstreze calmul, dar vocea lui e 
puțin mai ascuțită decât de obicei şi încă mai calcă în 
picioare covoraşul de la uşă. Imi dau seama că ceea ce 
miros este marginea sa de cauciuc. Orice o fi fost pus prin 
fanta de scrisori a dispărut; s-ar fi stins probabil şi fără 
intervenţia lui Mark. O hârtie aprinsă menită să ne 
înspăimânte. 

Arăt către uşa de la intrare. Îmi curg şiroaie de 
transpiraţie pe şira spinării. 

Cineva a scris ceva pe partea exterioară a panoului de 
sticlă din partea de sus a uşii. Văd literele de tipar, 
distorsionate de grosimea diferită a geamului. 

Mark deschide uşa. Literele sunt scrise cu un marker 


e 314 œ» 


gros, negru. 
TE-AM GASIT. 


e 315 œ» 


Capitolul 51 


Murray 


Când ajunseră pe autostradă, se întunecase deja. De 
când plecaseră de la apartament, Murray dăduse telefoane 
peste telefoane şi, când deveni evident că nu avea să poată 
conduce el prea curând, îi dădu cheile de la maşină lui 
Sarah. 

— Nu am asigurare. 

— Eşti acoperită de asigurarea mea, spuse Murray şi, în 
mintea lui, speră ca asta să fie adevărat. 

— Nici nu-mi mai amintesc când am condus ultima oară. 

— E ca mersul pe bicicletă. 

Murray închise ochii când ajunseră pe M42 - Sarah 
smuci volanul în faţa unui camion de mare tonaj, într-o 
cacofonie de claxoane. Se poziţionă apoi pe banda din 
mijloc, mergând cu o viteză constantă de 90 de kilometri la 
oră, cu încheieturile degetelor albite pe volanul maşinii, 
ignorând maşinile care-i făceau semne cu farurile să se 
dea la o parte. 

Murray nu reuşise să dea de nimeni de la oficiul pentru 
cadastru din Eastbourne şi nici nu avea autoritatea să 
solicite prezenţa cuiva acolo. Inainte să găsească pe cineva 
care putea să facă asta, trebuia să-şi pună la punct toate 
dovezile. Netezi hârtiile pe care le găsise în coşul de gunoi 
din dormitorul lui Caroline. Erau nişte foi scoase la 
imprimantă după planurile de extindere ale lui Robert 
Drake, mototolite şi pătate, dar totuşi lizibile. 

Fuseseră multe ocazii de-a lungul carierei de treizeci de 
ani a lui Murray când instinctul se dovedise a fi cheia într- 
o anchetă altfel frustrantă. Poate că era puţin depăşit în 
privinţa noilor reguli şi proceduri, dar instinctul lui nu 
ieşise niciodată la pensie. Drake avea ceva de-a face cu 
dispariţia vecinilor săi, Murray era sigur de asta. 

Murray trecuse peste obiecţii, interesat nu atât de 
obiectul acestora, cât de detaliile contestaţiei. Parcurse 


e 316 » 


apoi documentele care susțineau cauza. Revăzu schiţele 
extinderii şi compară amprenta la sol propusă cu cea 
actuală. Era o extindere serioasă; pe Murray nu-l 
surprindea numărul mare de contestaţii. 

Se uită pe pagina următoare, citind lista lungă de 
materiale de construcţie, tehnici şi metodologia sugerată 
pentru extindere. N-ar fi putut explica ce anume căuta, dar 
era sigur că rezolvarea cazului său depindea de Robert 
Drake. 

O găsi îngropată într-un paragraf din josul ultimei 
pagini. 

Murray ridică privirea, surprins parcă de faptul că se 
afla încă în maşină. În mintea lui fusese în biroul de la DIC, 
prins în agitația a zeci de alte cazuri de actualitate, 
frecuşurile amicale dintre colegi, departe de politicile de 
birou. 

Nu era timp să cântărească cum se schimbase viaţa lui. 
Avea doar timpul necesar să raporteze cazul pe care-l 
construia de când Anna Johnson intrase în secţia de poliţie 
de la Lower Meads. 

— Alo? 

Vocea detectivului sergent James Kennedy nu era cea a 
unui om aflat în timpul serviciului. 

De fapt, era vocea cuiva care a avut norocul să aibă 
câteva zile libere după ce a fost de serviciu de Crăciun şi 
care acum stătea comod cu o bere în faţă, cu soţia şi copiii 
lui, pregătindu-se de un Revelion petrecut acasă. Murray 
avea să schimbe toate astea. 

— James, sunt Murray Mackenzie. 

O pauză scurtă, înainte de entuziasmul simulat al lui 
James. Murray şi-l imagină aruncându-i priviri soţiei, dând 
din cap în semn că nu, nu e nimic important. 

— Mai ştii că am pomenit despre sinuciderile lui Tom şi 
Caroline Johnson când am trecut pe la tine săptămâna 
trecută? 

Murray nu mai aşteptă să afle dacă James îşi amintea 
sau nu. 

— Se pare că n-a fost vorba despre nicio sinucidere. 


e 317 » 


Murray simţi emoția familiară pe care o încerca când 
soluţia unui caz începea să prindă contur; îşi auzi vocea 
luând tonul pe care-l avea în anii tinereţii. 

— Ce? 

Murray reuşise să-i atragă atenţia. 

— Tom şi Caroline Johnson nu s-au sinucis. A fost o 
înscenare. 

— De unde...? 

Nu mai conta că Leo Griffiths avea să-i frece ridichea din 
nou lui Murray. Ce-i mai păsa? Oricum avea de gând se 
demisioneze. Se mai uită o dată la Sarah, cu încheieturile 
degetelor albite de crisparea cu care strângea volanul, şi 
hotări că ar fi totuşi mai bine să conducă când îşi vor 
cumpăra rulota la care se gândea. 

— Pe 21 decembrie - aniversarea morţii lui Caroline 
Johnson - fiica celor doi, Anna, a primit o cartolină 
anonimă care-i sugera că era ceva în neregulă cu 
sinuciderile părinţilor ei. De atunci le-am tot investigat, 
spuse Murray şi, întrerupându-l pe James, continuă să 
vorbească. Ar fi trebuit să predau cazul mai demult, dar 
am vrut să-ţi dau ceva mai concret pe care să lucrezi. 

Şi nici nu am crezut c-o să-l luaţi în serios, ar fi vrut el să 
adauge, dar nu o făcu. Nu spuse nici că acest caz îi dăduse 
posibilitatea de a-şi concentra atenţia asupra lui; că le 
distrăsese atenţia, lui şi soţiei sale, de la problemele lor. 

— Şi acum ai aşa ceva? 

Murray auzi o uşă închizându-se, sunetele din fundal cu 
copiii lui James stingându-se încet. 

— Apelul telefonic al martorului la 999, cel în care 
pretindea că-l văzuse pe Tom Johnson sărind de pe stânci, 
s-a dovedit a fi fals. A fost dat de pe un telefon mobil 
cumpărat de soţii Johnson în ziua în care se presupune că 
a murit Tom. 

— Stai puţin, că-mi iau nişte notițe. 

Nici urmă de ezitare acum, nicio îndoială în vocea lui 
James cu privire la validitatea teoriei lui Murray. Nu 
invoca ierarhiile, nu insista ca Murray să urmeze 
procedurile oficiale. 


e 318 + 


— Nimeni n-a văzut-o pe Caroline sărind. Capelanul a 
fost un martor credibil pentru că el într-adevăr o văzuse pe 
Caroline pe marginea stâncii, părând că era gata să sară. 

Murray îşi aminti declaraţia tânărului capelan, angoasa 
lui datorată faptului că nu reuşise s-o salveze pe Caroline 
Johnson. Când toate acestea se vor fi încheiat, Murray 
trebuia să-l găsească pe bietul om şi să-i spună ceea ce se 
întâmplase cu adevărat. Să-i uşureze conştiinţa. 

— La oficiul pentru cadastru din Eastbourne este depusă 
o documentaţie pentru nişte planuri de extindere, continuă 
Murray. 

Dacă James era surprins de această schimbare de 
subiect, n-o arătă. 

— Nu pot să dau de nimeni de la biroul acela. Trebuie să 
accesăm partea din spate a portalului, cu planurile şi 
adresele IP ale tuturor celor care au depus o contestaţie la 
extinderea propusă pentru casa vecină cu a familiei 
Johnson. 

— Ce anume cauţi? 

— Confirmare. Una dintre acele obiecţii trebuie să vină 
de la o adresă aflată undeva lângă Swadlincote, 
Derbyshire, de la o femeie care foloseşte numele Angela 
Grange. 

Murray era sigur de asta. Caroline era la fel de hotărâtă 
să oprească lucrările de extindere pe cât era şi Robert 
Drake să le înceapă. Dacă nu regretase asta deja, în 
curând avea s-o facă. 

— O să sun. 

— Biletul anonim pe care l-a primit Anna era scris cu 
scopul de a o scoate pe Caroline din ascunzătoarea ei şi 
chiar asta a şi făcut. A plecat din Derbyshire pe 21 
decembrie. Nu trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama 
unde s-a dus. 

— Acasă? 

— Bingo. Şi dacă nu ajungem acolo curând, cineva va fi 
rănit. 

— De ce va...? James se întrerupse, iar când vorbi din 
nou, o făcu pe un ton mai insistent, mai serios, de parcă ar 


e 319 » 


fi ştiut deja răspunsul la întrebarea sa. Murray, unde este 
Tom Johnson? 

Murray era destul de convins că teoria lui este corectă, 
dar totuşi ezită. La câteva secunde după ce ei doi vor fi 
încheiat convorbirea, James avea să vorbească din nou la 
telefon, de data asta solicitând resurse, chemând la 
serviciu, de acasă, ofiţeri de poliţie, criminalişti şi 
detectivi, avea să solicite mandate, proceduri pentru 
echipa care mergea la faţa locului - toată maşinăria care 
se punea în mişcare la un incident major. 

Dacă Murray se înşela? 

— E şi el tot acolo. 


e 320 » 


Capitolul 52 


Anna 


Eu şi mama ne uităm una la alta, oroarea 
transformându-ne feţele în două măşti identice. 

— Ştie că eşti aici, spun înainte să mă pot opri. 

Mark se uită la noi. 

— Cine ştie? Ce se întâmplă? 

Niciuna dintre noi nu răspunde. Mă îndoiesc că vreuna 
ar şti cum. 

— Sun la poliţie. 

— Nu! strigăm noi la unison. 

Arunc o privire afară. O fi acolo? Ne urmăreşte? Ne vede 
reacţiile? Închid uşa de la intrare, trăgând lanţul cu 
degetele care-mi tremură atât de tare, că-l scap de două 
ori. Câştig în felul acesta timp. 

Mark ridică receptorul. 

— Te rog, nu face asta! 

N-ar fi trebuit să mă duc la secţia de poliţie când a venit 
cartolina. Asta doar a înrăutățit lucrurile. 

— De ce Dumnezeu să nu? Anna, cineva tocmai a 
încercat să ne dea foc la casă! 

Pentru că mama mea va ajunge la închisoare. Pentru că 
voi fi arestată pentru că am găsit-o. 

— Mai întâi o cărămidă prin geam, acum asta... 

Degetele lui Mark zăbovesc deasupra butoanelor 
telefonului. Se uită la mine, descifrându-mi expresia feţei, 
apoi se uită când la mine, când la mama. 

— E ceva ce nu ştiu, nu-i aşa? 

Tatăl meu nu e mort. A trimis cartolina aniversară 
pentru că ştia că nici mama nu a murit, dar când şi-a dat 
seama că m-am dus la poliţie, a încercat să mă oprească. A 
pus un iepure mort pe treptele casei noastre. A aruncat o 
cărămidă prin geamul de la camera fiicei noastre. E o 
persoană instabilă şi periculoasă şi ne urmăreşte. 

— Pentru că... mă uit la mama. 


e 321 » 


Trebuie să-i spun lui Mark. N-am vrut niciodată să-l 
amestec în nenorocirea asta, dar nu-l pot minţi în 
continuare - nu e corect. Fac tot posibilul să-i transmit 
asta mamei, care face un pas în faţă, cu o mână întinsă, de 
parcă ar putea să oprească efectiv cuvintele să-mi iasă din 
gură. 

— Nu am fost complet cinstită cu tine în legătură cu 
motivul pentru care mă aflu la Eastbourne, spune ea 
repede, până să apuc eu să formulez explicaţia pe care i-o 
datorez de mult lui Mark. 

Mama se uită la mine. Te rog. 

E prea mult. S-o ajut pe mama să-şi facă bagajul; să mă 
pregătesc s-o pierd pentru a doua oară; Murray Mackenzie 
care aproape că m-a acuzat de complicitate. 

Şi acum asta. 

Mă simt de parcă terminaţiile mele nervoase sunt 
undeva în afara corpului, fiecare revelaţie fiind ca o serie 
de şocuri electrice. 

— Atunci mai bine-mi explici. Acum. 

Mark mută receptorul dintr-o mână în cealaltă şi înapoi, 
la un telefon distanţă de poliţie. Răceala din ochii lui mă 
face să mă cutremur, chiar dacă ştiu că e vorba doar de 
rezultatul îngrijorării. O iau pe Ella de la mama, ca să mă 
asigur că e iar în braţele mele, ca să simt căldura unui alt 
trup lipit de al meu. 

Mama se uită la mine. Dă din cap aproape imperceptibil. 
Nu o face. 

Nu zic nimic. 

— Fug, spune mama. Anul trecut căsnicia mea s-a 
destrămat şi de atunci mă ascund de soţul meu. 

Stau cu ochii pe Mark. Nu e niciun semn că n-ar crede-o 
pe mama şi, la urma urmelor, de ce n-ar face-o? Este 
adevărul. 

— Chiar înainte de Crăciun, a aflat unde stau. N-am ştiut 
unde să mă duc. M-am gândit că dacă mă dau la fund o 
vreme... 

— Ar fi trebuit să ne spui, Angela. 

Cuvintele sună ca o mustrare, dar tonul lui Mark este 


e 322 » 


blând. Mare parte dintre pacienţii lui provin din - sau încă 
se mai află în - relaţii abuzive. Poate că unii dintre ei sunt 
chiar cei care comit abuzul; n-am întrebat niciodată, iar 
Mark nu mi-a vorbit despre asta. 

— Dacă exista cea mai mică posibilitate ca el să te fi 
urmărit aici - ca tu să ne pui şi pe noi în pericol -, ar fi 
trebuit să ne spui. 

— Ştiu. Îmi pare rău. 

— Presupun că el este cel care a aruncat cărămida prin 
geam. 

— Am cumpărat un bilet de tren online. Probabil că mi-a 
verificat e-mailurile; era singura cale prin care putea să 
afle încotro mă îndrept. Adresa lui Caroline era singura din 
Eastbourne printre contactele mele. 

Mark se uită la telefonul din mâna lui, apoi din nou la 
uşă, unde literele se văd scrise invers. 

— Trebuie să anunţăm poliţia. 

— Nu! strigăm şi eu, şi mama într-un glas. 

— Ba da. 

— Nu ştii cum e el. Cu cine ai de-a face. 

Mark se uită la mine. 

— L-ai cunoscut? 

Dau din cap. 

— E... e periculos. Dacă-l raportăm la poliţie, nu mai 
putem sta aici, acum, că ştie că suntem în casă. Ar putea 
face orice. 

Tremur încă. O legăn pe Ella dintr-o parte în alta, mai 
mult ca să elimin din adrenalina care-mi curge prin vene 
decât ca s-o liniştesc pe ea. Mark dă ture pe hol, lovind cu 
telefonul în coapsă. 

— O să plec, spune mama cu geanta în mână. Pe mine 
mă vrea. N-ar fi trebuit să vin aici niciodată - nu e corect 
să vă implic şi pe voi. 

Face un pas spre uşă, iar eu o prind de braţ. 

— Nu poţi pleca! 

— Aş fi plecat oricum. Ştiai asta. 

Îmi îndepărtează mâna de pe braţul ei şi o strânge cu 
blândeţe. 


e 323 + 


— Acum e altceva. Ştie că eşti aici. O să-ţi facă rău. 

— Iar dacă rămân, o să vă facă vouă rău. 

Mark sparge tăcerea care se aşterne. 

— Trebuie să plecaţi amândouă. 

E hotărât, căutând prin sertarul de la comodă după un 
set de chei, pe care mi le întinde. 

— Duceţi-vă la apartamentul meu. O să rămân eu aici și- 
o să sun la poliţie. 

— Ce apartament? Nu, nu pot să vă implic pe amândoi în 
povestea asta. Trebuie să plec. 

Mama încearcă să deschidă uşa, dar Mark e mai rapid 
decât ea. Pune o mână pe uşă. 

— Ne-ai implicat deja, Angela. Oricât aş empatiza cu 
situaţia ta, prioritatea mea este să le ţin în siguranţă pe 
Anna şi pe fiica mea, ceea ce înseamnă să le trimit cât mai 
departe de casa asta până când fostul tău soţ va fi după 
gratii. 

— Are dreptate, spun şi eu. Apartamentul lui Mark din 
Londra - nimeni nu va şti că suntem acolo. 

Ella se suceşte în braţele mele, trează şi înfometată. 

Mama e palidă. Caută un argument, dar nu are niciunul. 
Este cea mai bună variantă. De îndată ce vom fi în 
siguranţă departe de Eastbourne, Mark poate să sune la 
poliţie şi eu o voi convinge pe mama că trebuie să dăm 
totul la iveală. Nu există altă cale. 

— Nu vreau ca Anna şi fetiţa să vină cu mine, spune 
mama. Nu e sigur. 

— Dat fiind faptul că fostul tău soţ tocmai a încercat să 
ne dea foc la casă, n-aş zice că sunt mai în siguranţă aici, 
spune Mark şi-mi dă cheile. Plecaţi! 

— Ascultă-l, spun şi-mi pun o mână pe braţul mamei. Ia- 
ne cu tine. 

Nu mă pot gândi decât la cum să plecăm cât mai departe 
de Eastbourne. De tata. De Murray Mackenzie şi de 
întrebările lui care dau târcoale adevărului. 

Mama oftează, ezitând. 

— Conduc eu. Tu stai cu Ella - aşa nu va trebui să ne 
oprim pe drum. 


e 324 » 


Se uită la Mark. 

— Să fii atent, da? E periculos. 

— Sunaţi-mă când ajungeţi la apartament. Şi nu daţi 
drumul nimănui în casă, cu excepţia mea. S-a înţeles? 

Mama strânge cu putere volanul, cu ochii la drum. Stau 
în spate, cu Ella prinsă în scaunul ei lângă mine, sugându- 
mi cu hotărâre degetul mare, în locul sânului pe care şi-l 
doreşte. Nu va mai dura mult până când va începe să 
plângă după lapte. Poate că vom putea trage pe dreapta de 
îndată ce vom fi în siguranţă, departe de Eastbourne. 

— Tata nici măcar nu ştie de existenţa apartamentului 
lui Mark, repet eu, când o văd pe mama uitându-se pentru 
a suta oară de când am plecat în oglinda retrovizoare. O să 
fie bine. 

— Nu e bine, spune ea aproape plângând. Nimic nu va 
mai fi bine. 

Simt cum şi pe mine mă înţeapă ochii. Trebuie să fie 
puternică. Am nevoie ca ea să rămână puternică, pentru ca 
eu să fiu puternică. Aşa a fost întotdeauna. 

Îmi amintesc cum cădeam în copilărie, simțind durerea 
ascuţită în genunchiul meu jupuit. 

— Hop-sus! îmi spunea mama, ridicându-mă în picioare. 

Mă uitam la faţa ei şi o vedeam zâmbind şi, fără să mă 
gândesc dacă doare mai mult sau mai puţin, simţeam cum 
durerea din genunchiul meu julit dispare încet. 

— Poliţia tot avea să afle la un moment dat, mamă. 

Îi văd în oglindă faţa cernită. 

— Pe tata vor ei să-l prindă. Pe tine te vor trata mai 
blând - or să-şi dea seama că ai fost obligată să faci asta. 
Cel mai probabil nici n-o să mergi la închisoare; o să 
primeşti o sentinţă cu suspendare... 

Nu mă ascultă. Scanează strada, uitându-se după ceva - 
uitându-se după tata? - şi, dintr-odată, apasă cu putere pe 
frână, iar eu sunt împinsă în faţă, centura de la mijlocul 
banchetei din spate nereuşind să mă ţină locului. 

— Dă-te jos. 

— Poftim? 


e 325 e 


Suntem la periferia Eastbourne-ului. 

— E o staţie de autobuz chiar aici. Sau poţi să-l suni pe 
Mark să vină să te ia. 

Ţine în continuare piciorul pe ambreiaj şi trage frâna de 
mână. Acum plânge. 

— N-ar fi trebuit niciodată să ajungem aici, Anna. N-am 
vrut să aibă nimeni de suferit. N-am vrut ca tu să fii 
vreodată implicată în aşa ceva. 

Nu mă mişc. 

— Nu te părăsesc. 

— Te rog, Anna, e pentru binele tău. 

— Suntem împreună în povestea asta. 

Aşteaptă zece secunde. Apoi scoate un sunet între 
strigăt şi geamăt, eliberează frâna şi porneşte mai departe. 

— Îmi pare rău. 

— Ştiu că-ţi pare rău. 

După toţi anii aceia în care ea mi-a şters lacrimile şi mi-a 
pus plasturi pe genunchi, acum eu sunt cea puternică. 
Mama are nevoie de mine. Mă întreb dacă această 
metamorfoză a avut loc doar datorită circumstanțelor 
extraordinare în care ne aflăm sau dacă este 
transformarea prin care trece o femeie în mod natural 
când devine din fiică mamă. 

Rulăm în tăcere, cu excepţia Ellei, care a trecut de la 
scâncete ocazionale la un plânset continuu şi puternic. 

— Putem să mai oprim puţin? 

— Nu putem, spune mama uitându-se iar şi iar în oglinda 
retrovizoare. 

— Doar câteva minute. N-o să se potolească dacă n-o 
hrănesc. 

Ochii mamei trec de la oglindă la drum şi înapoi. A văzut 
ceva. 

— Ce e? 

— În spatele nostru este un Mitsubishi negru, spune şi 
apasă cu putere pe acceleraţie, iar impulsul dat de noua 
viteză mă aruncă în spătarul banchetei. 

Ne urmăreşte. 


e 326 » 


Capitolul 53 


Când îţi petreci viaţa vânzând maşini, ştii cum să le 
conduci. Apeşi cu putere pedala. Nouăzeci de kilometri la 
oră. O sută. O sută zece. O sută douăzeci... 

O curbă strânsă. Una, apoi a doua. Am virat amândoi 
prea larg. Văd privirea îngrozită a celui care vine din sens 
opus, felul în care-i tresar mâinile când se fereşte din calea 
noastră. 

La următoarea curbă, apeşi frâna şi schimbi vitezele. O 
treaptă inferioară, următoarea, următoarea.  Suceşti 
volanul şi apoi accelerezi până când simţi că partea din 
spate a maşinii merge mai repede decât cea din faţă. 

Distanţa dintre noi se reduce. 

Îmi bate inima atât de repede, că pot să-mi aud pulsul 
peste răgetul motorului şi mă aplec în faţă, ca şi cum 
mişcarea asta ar schimba cu ceva lucrurile. 

De-a şoarecele şi pisica. 

Cine o să câştige? 

Să conduci cu viteză înseamnă să gândeşti repede. Să 
reacţionezi rapid. Nu sunt tocmai abilităţile unui alcoolic - 
nici măcar ale unuia funcţional - şi este doar unul dintre 
motivele pentru care mă bucur că m-am lăsat de băut. 

În cele din urmă, a fost uşor. Fără întâlniri Alcoolici 
Anonimi, fără terapie, fără intervenţii din partea 
prietenilor binevoitori. 

Doar tu. 

Privirea din ochii tăi când ai căzut la podea în seara 
aceea. La momentul respectiv n-a însemnat nimic; era doar 
o altă ceartă; un alt pumn, un alt şut. Abia după aceea, 
când mi-am amintit figura ta - am văzut dezamăgirea, 
durerea, teama -, abia atunci am înţeles ce mă determina 
băutura să-ţi fac. 

Nu. Ce-ţi făcusem deja. 

Îmi pare rău. Nu e destul şi e prea târziu, dar îmi pare 
Tău. 

Am încetinit. Trebuie să mă concentrez. Apuc mai bine 


e 327 » 


volanul; apăs din nou acceleraţia. 

Cum am ajuns la asta? 

Vreau să dau timpul înapoi; să şterg greşelile. Am dat-o- 
n bară. Mi-am petrecut întreaga noastră căsnicie 
gândindu-mă la mine, iar acum uite unde-am ajuns. 

Ce fac? 

Nu mă pot opri. Sunt băgat prea adânc în povestea asta. 

Arma. 

E şi ea acolo - pe bancheta din spate. Făcându-se mică, 
încercând să rămână ascunsă. Arunc o privire în timp ce ea 
se uită prin lunetă. Încercând să vadă ceva fără să fie 
văzută. 

Fără să reuşească. 

N-am vrut niciodată să-i fac rău. 

E prea târziu. 


e 328 + 


Capitolul 54 


Anna 


Mă răsucesc pe locul în care stau. În spatele nostru este 
un Mitsubishi Shogun nou-nouţ, la vreo sută de metri 
distanţă, dar apropiindu-se. Geamurile sunt fumurii - nu 
pot să văd cine conduce. 

— El e? Tata? 

N-am văzut-o niciodată pe mama în halul ăsta. 
Tremurând, abia reuşind să-şi controleze frica. 

— Ar fi trebuit să cobori. Am încercat să te conving să 
cobori. 

Se uită din nou în oglindă, apoi trage de volan spre 
dreapta ca să ocolească o rămăşiţă a unui limitator de 
viteză. Mi se strânge stomacul. 

— Fii atentă la drum. 

— Rămâi aplecată - e posibil să nu te fi văzut. Nu vreau 
să ştie că eşti cu mine. 

Reacţionez automat la instrucţiunile mamei, aşa cum am 
făcut dintotdeauna, desfăcându-mi centura, trăgându-mi 
picioarele într-o parte şi aplecându-mă peste scaunul de 
maşină al Ellei. Mama trage brusc spre stânga şi mă ţin de 
portiera maşinii, alunecând deasupra scaunului Ellei. 
Fetiţa lasă să-i scape un țipăt de panică, iar eu încerc s-o 
liniştesc, dar am senzaţia c-o să-mi explodeze inima, iar 
încercările mele de a o face să tacă sunt chiar mai isterice 
decât plânsetele ei. Spatele genunchilor sunt ude de 
sudoare, iar palmele îmi sunt umede şi lipicioase. 

— Tot ne urmăreşte! 

Treptat, iluzia de control a mamei mele se evaporă, 
destrămându-se cât să lase să se vadă aceeaşi panică 
oarbă pe care o simt crescând şi în mine. 

— Şi se apropie! 

Plânsetele Ellei se înteţesc, fiecare țipăt căpătând mai 
mult volum şi ascuţime pe măsură ce preia din isteria 
bunicii ei. Mă ţin cu o mână de mânerul interior al 


e 329 œ» 


portierei, iar cu cealaltă de scaunul şoferului. În 
semicercul braţelor mele se află Ella, urlând la câţiva 
centimetri de urechile mele. Sunetul îmi ajunge la 
timpanul urechii stângi şi se îndepărtează cu un ţârâit care 
nu-mi lasă răgaz nici măcar atunci când cea mică trage aer 
în piept pentru o nouă repriză de plâns. Îmi scot telefonul 
din buzunar; îl deschid. Nu mai rămâne nimic altceva de 
făcut decât să sun la poliţie. 

— Mergi mai repede! 

Altă manevră spre stânga, urmată rapid de o curbă la 
dreapta, care-mi slăbeşte strânsoarea în jurul scaunului 
Ellei şi mă aruncă într-o pocnitură dureroasă pe podeaua 
din partea opusă a maşinii. Telefonul îmi zboară sub 
scaunul pasagerului din faţă, unde nu-l pot ajunge. Mama 
apasă acceleraţia la maximum, iar eu mă târâi înapoi să 
cuprind cu braţele scaunul Ellei. Ridic capul, fără să vreau 
să-l văd pe tatăl meu, dar incapabilă să mă pot opri şi să 
nu mă uit. 

Mama ţipă la mine. 

— Stai jos! 

Ella nu mai plânge, redusă la tăcere, apoi inspiră şi 
începe din nou să urle. 

În oglinda retrovizoare văd cum mamei îi şiroiesc lacrimi 
pe faţă. Şi, la fel ca un copil care plânge doar când îşi vede 
mama prăbuşindu-se, cedez şi eu. Asta e. O să murim. Mă 
întreb dacă tata va intra cu maşina în noi sau ne va forţa 
să ieşim de pe carosabil. Dacă vrea să ne omoare sau să ne 
ţină în viaţă. Mă pregătesc pentru impact. 

— Anna, spune mama pe un ton imperios; în geanta 
mea... când am ştiut că am fost descoperită, am fost atât 
de speriată încât... 

O altă curbă strânsă. Frâne care scârţâie. 

— N-am avut niciodată de gând s-o folosesc - era un fel 
de asigurare. În caz că... spune şi se întrerupe. În caz că 
mă găsea. 

Încă pe jumătate întinsă pe bancheta din spate, cu 
picioarele îndoite între scaunul şoferului şi portieră, 
deschid geanta de la picioarele mele, caut printre hainele 


< 330 œ» 


pe care am văzut-o împachetându-le cu doar o oră şi ceva 
în urmă. Pare să fi trecut o viaţă întreagă de-atunci. 

Îmi trag mâna. 

Mama are un pistol. 

Trage de volan ca şi cum s-ar da în maşinuţe la bâlci. 
Dau cu capul de portiera maşinii. Ella ţipă. Inghit, simțind 
gust de vomă în gât. 

— Un pistol? 

Nu pun mâna pe el. 

— L-am luat de la bărbatul de la care am închiriat 
apartamentul. 

Efortul de a menţine maşina pe şosea o face să spună 
cuvintele de parcă pune punct după fiecare dintre ele. 

— E încărcat. la-l. Apără-te. Apăr-o pe Ella. 

Frânele scârţâie în clipa în care ia prea repede o curbă. 
Maşina se dezechilibrează - derapează la stânga, apoi la 
dreapta - înainte ca mama să preia iar controlul. Închid 
ochii. Aud schimbătorul de viteze, pedalele, motorul. 

O curbă strânsă la stânga. Am creştetul capului presat 
de geamul portierei, iar mânerul scaunului Ellei îmi apasă 
pieptul. 

Maşina alunecă cu mişcări sacadate până la oprire. 

Şi apoi se lasă liniştea. A 

O aud pe mama respirând, tensionată şi răvăşită. Imi 
mut faţa până când buzele mele le ating pe cele ale fetiţei 
şi jur în tăcere că mai degrabă mor decât să las să i se 
întâmple ceva rău. 

O să mor. _ 

Oare aş folosi arma? Mă întind încet spre ea. li simt 
greutatea în mână, dar nu o ridic. 

Apără-te. Apăr-o pe Ella. 

L-aş omori pe tata ca să-mi salvez fiica? Să mă salvez pe 
mine? 

Aş face-o. 

Inchid ochii, aşteptând să aud cum se deschide o 
portieră. Să aud vocea tatălui meu. 

Aşteptăm. 

— Am scăpat de el. 


e 331 >» 


Aud cuvintele mamei, dar nu le pot înţelege. Am trupul 
încă rigid, iar terminaţiile nervoase încă îmi zvâcnesc. 

— La ultima curbă, spune mama cu răsuflarea tăiată. Am 
cotit înainte ca el să ia curba. Nu ne-a văzut, spune şi 
izbucneşte în lacrimi. Nu ne-a văzut când am luat-o pe alt 
drum. 

Mă ridic încet şi mă uit în jur. Suntem pe un drum de 
ţară, la vreo jumătate de kilometru depărtare de o 
deschidere în gardurile verzi care indică unde este drumul. 
Nu sunt alte maşini. 

Desfac chingile de la scaunul Ellei şi o trag lângă mine, 
sărutându-i creştetul capului şi ţinând-o atât de strâns, că 
se zbate să se elibereze. Imi ridic tricoul şi-mi desfac 
sutienul, iar ea se hrăneşte însetată. Ne liniştim una lângă 
cealaltă şi-mi dau seama că şi trupul meu îşi dorea asta la 
fel de mult ca alei. 

— Un pistol? întreb şi nu mi se pare real ce se întâmplă. 
Un nenorocit de pistol? 

Ridic geanta şi o pun pe scaunul din faţă, lângă ea. Era 
la mai puţin de jumătate de metru de căpşorul Ellei. Nici 
nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla dacă s-ar 
fi declanşat: dacă aş fi ridicat geanta în vreun fel greşit, 
dacă aş fi călcat pe ea... N 

Mama nu spune nimic. Incă tine volanul cu ambele 
mâini. Dacă are vreun fel de cădere nervoasă, atunci 
trebuie să treacă pe scaunul pasagerului. Mă întreb dacă 
n-ar fi mai bine să ne abandonăm planul şi să mergem 
direct la o secţie de poliţie. Orice am face, trebuie să 
plecăm de-aici cât mai curând; suntem în bătaia puștii aici, 
în câmp deschis. Tata o să-şi dea seama că am ieşit de pe 
drum; o să ne ajungă din urmă. 

— Ţi-am spus, era o măsură de precauţie. Nici măcar nu 
ştiu cum funcţionează drăcia aia. 

O îndepărtez cu blândeţe pe Ella de la sân şi caut pe sub 
scaun după telefon. Am un mesaj de la Mark. 


Încă niciun semn de la fostul. Am anunţat pe toată lumea 
că nu se mai ţine petrecerea. Poliţia e pe drum. Au nevoie 


e 332 + 


de data naşterii Angelei şi de adresa ei. Sună-mă! 
Evit să-i dau informaţiile cerute. 


Un Shogun negru ne-a urmărit, dar am reuşit să scăpăm 
de el. Sunăm când ajungem la apartament. Te iubesc x 


Un oftat adânc alungă lacrimile. 

— Să mergem. Ar trebui să rămânem pe drumuri 
lăturalnice până când ieşim din nou pe autostradă. 

O prind din nou pe Ella în scaunul ei şi-mi pun şi eu 
centura. Pornim - de data asta mai atente, dar nu şi mai 
puţin grăbite - pe drumuri secundare aflate la mică 
distanţă de A23. Serpentinele - şi frecvenţa cu care mă tot 
întorc să mă uit în urmă - îmi provoacă greață, iar 
călătoria pare să nu se mai sfârşească. 

Nu vorbim. Încerc, de două ori, dar mama nu este în 
stare să facă planuri. Am nevoie ca ea să ne ducă la 
apartamentul lui Mark tefere şi nevătămate. 

De îndată ce ajungem pe M23, mă simt mai bine. 
Autostrada e aglomerată; suntem una dintre miile de 
maşini pe drumul spre Londra. Şansele ca tatăl meu să ne 
găsească aici sunt foarte mici, iar dacă aşa ar fi, ce-ar 
putea să facă în faţa atâtor martori? Atâtor camere de 
supraveghere? Surprind privirea mamei şi îi zâmbesc 
timid. Nu-mi răspunde la fel şi simt cum mă cuprinde 
anxietatea. Mă uit de jur împrejur după un Shogun. 

Intrăm pe M25. Mă uit la maşinile de lângă a noastră. 
Majoritatea sunt pline cu familii care se întorc acasă după 
Crăciun sau care se duc la prieteni de Anul Nou, cu 
banchetele pline de cadouri şi pilote suplimentare. Un 
cuplu într-o maşină Astra veche cântă cu entuziasm şi-mi 
imaginez un CD cu hituri clasice în sistemul audio al 
maşinii. 

Îmi sună telefonul; pe ecran, un număr care nu-mi este 
cunoscut. 

— Domnişoara Johnson? 

Murray Mackenzie. Mă dojenesc singură pentru că am 


333 = 


răspuns; mă gândesc dacă n-aş putea să închid şi să dau 
vina pe o conexiune proastă. 

— Trebuie să-ţi spun ceva. Ceva... neaşteptat. E cineva 
cu tine? 

Mă uit la mama. 

— Da. Sunt în maşină. 0... prietenă e la volan, e în 
regulă. 

În oglinda retrovizoare, mama mă întreabă din ochi cine 
e, iar eu dau din cap să-i dau de înţeles că nu e nimic 
important. Trece pe banda de viteză, accelerând acum că 
suntem din nou atât de aproape de a ne afla în siguranţă. 

Murray Mackenzie pare că se chinuie să-şi găsească 
cuvintele potrivite. Incepe mai multe propoziţii, din care 
niciuna nu are vreo noimă. 

— Ce Dumnezeu s-a întâmplat? îl întreb, în cele din 
urmă. 

Mama mă priveşte în oglindă, cu ochii când la mine, 
când la drum. Neliniştită din cauza mea. 

— Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun asta la telefon, 
spune Murray, dar am vrut să afli cât mai curând. Poliţia 
este chiar acum la tine acasă. Mă tem că au găsit un 
cadavru. 

Imi pun o mână la gură să-mi înăbuş un țipăt. Mark. 

N-ar fi trebuit să plecăm deloc. N-ar fi trebuit să-l lăsăm 
niciodată să dea ochii cu tatăl meu. 

Murray Mackenzie continuă să vorbească. Zice ceva de 
amprente şi degradare şi ADN şi de o posibilă încercare de 
identificare şi... 

Il întrerup, incapabilă să înţeleg ceea ce cred că aud. 

— Îmi pare rău, ce-aţi spus? 

— Nu putem fi siguri, dar primele cercetări sugerează că 
trupul aparţine tatălui tău. Imi pare rău. 

Uşurarea pe care am simţit-o gândindu-mă că suntem în 
siguranţă este înlocuită imediat de ideea că singura 
persoană pe care am lăsat-o la Oak View este Mark. 

O să aştept aici şi-o să sun la poliţie. 

Dacă tata a apărut înainte să ajungă poliţia? Mark e 
puternic; poate să-şi poarte singur de grijă... Oare l-a 


e 334 >» 


atacat pe tata? S-a apărat? 

— Cum a murit? 

Încerc să-mi dau seama cât a trecut de când era Shogun- 
ul în spatele nostru. De ce s-ar fi întors tata la Oak View, 
ştiind că noi nu eram acolo? Chiar dacă ar fi întors imediat, 
cum ar fi putut ajunge înapoi atât de repede? În oglinda 
retrovizoare, o văd pe mama încruntându-se. Auzind pe 
jumătate conversaţia, mai confuză decât mine. 

— Va trebui să aşteptăm rezultatele autopsiei ca să fim 
siguri, dar mă tem că sunt puţine îndoieli asupra faptului 
că a fost omorât. Imi pare rău. 

Simt cum mă iau căldurile şi mi se face din nou greață. 
Mark l-a omorât pe tata? 

Legitimă apărare. Ar trebui să fie vorba de legitimă 
apărare. Nu poate să meargă la închisoare pentru aşa 
ceva, nu? 

Ceva nu-mi dă pace, ca un copil care mă trage de mână 
să-mi arate ceva, să mă facă să văd... mă întreb dacă 
mama ascultă asta; în ciuda a ceea ce crede, ar trebui să 
simtă o urmă de regret la auzul morţii bărbatului pe care 
se presupune că l-a iubit cândva. Dar în oglinda 
retrovizoare, privirea ei este rece. Orice ar fi fost între 
părinţii mei a murit cu mult timp în urmă. 

Murray continuă să vorbească, eu mă gândesc, iar 
mama se uită la mine în oglindă şi ceva din privirea ei mi 
se pare... 

— „în fosa septică de cel puţin douăsprezece luni, 
probabil mai mult, spune Murray. 

În fosa septică. 

N-are nimic de-a face cu Mark. 

Mă gândesc la gaura îngustă, ca de puț, din grădina din 
Oark View; la dafinul din ghiveci. Mă gândesc la insistența 
mamei de a-l muta; la obsesia ei în legătură cu planurile de 
extindere ale lui Robert Drake. 

Ştia. Ştia că el era acolo. 

Simt cum mă strânge pieptul. Fiecare gură de aer pare 
mai mică decât precedenta. Am ochii fixaţi în cei ai mamei 
mele şi, deşi telefonul este la urechea mea, nu mai pot auzi 


e 335 + 


ce-mi spune Murray. Nu pot să vorbesc. Pentru că-mi dau 
seama că există un singur motiv pentru care ea ar şti de ce 
se află tata în fosa septică. 

Pentru că ea l-a pus acolo. 


e 336 œ» 


Partea a treia 


e 337 œ» 


Capitolul 55 


Anna 


Ochii mamei se mută când la mine, când la autostradă. 
Eu rămân înţepenită, cu telefonul lipit de ureche. Murray 
Mackenzie vorbeşte în continuare, dar eu nu mai procesez 
nimic din ce spune. Mama se mută din nou pe banda de 
mare viteză şi depăşim acelaşi cuplu din Astra veche. La 
fel de fericiţi, tot cântând. 

— Domnişoara Johnson? Anna? 

Sunt prea speriată să răspund. Mă întreb dacă există 
vreo şansă ca mama să nu fi auzit ce mi-a spus Murray - să 
nu fi ghicit din expresia mea ceea ce tocmai am aflat -, dar 
privirea din ochii ei îmi spune că totul s-a terminat. 

— Dă-mi telefonul. 

Îi tremură vocea. 

Nu fac nimic. O voce interioară îmi urlă: spune-i. Spune-i 
că eşti pe M25 într-un Volkswagen Polo. Sunt camere de 
supraveghere, patrule de autostradă, ofiţeri de intervenţie. 
Vor ajunge la tine. 

Dar mama merge şi mai repede. Trece de pe o bandă pe 
alta iute şi fără să semnalizeze, maşina din spate apăsând 
cu putere pe claxon. Traficul, care mai devreme mi s-a 
părut reconfortant, mi se pare acum înspăimântător; 
fiecare maşină este o posibilă ţintă pentru o coliziune. 
Scaunul de maşină al Ellei, cândva foarte robust, mi se 
pare acum şubred, nesigur. Trec centura de siguranţă pe 
după el; o fixez mai bine pe-a mea. Murray nu mai zice 
nimic. Fie am pierdut legătura, fie a închis; a presupus că 
i-am închis din nou telefonul în nas. 

— Cine era persoana din Mitsubishi? 

Nimic. 

— Cine era cel care ne urmărea? tip eu, dar ea îmi 
ignoră întrebarea în timp ce trage aer în piept. 

— Anna, dă-mi telefonul. 

E la fel de îngrozită ca mine. Are încheieturile mâinilor 


< 338 + 


albe de spaimă, nu de mânie; vocea îi tremură de panică, 
nu de furie. Acest fapt ar trebui să mă facă să mă simt mai 
în siguranţă - mai puternică -, dar nu se întâmplă aşa. 
Pentru că ea e pe locul şoferului. 
Ii dau telefonul. 


<e 339 + 


Capitolul 56 


A fost un accident. Asta trebuie să înţelegi. N-am vrut să 
se întâmple aşa ceva niciodată. 

Nu te uram. Nu te iubeam, dar nici nu te uram şi cred că 
nici tu nu mă urai pe mine. Cred că eram tineri şi eu eram 
însărcinată şi am făcut ceea ce părinţii noştri se aşteptau 
să facem, apoi ne-am trezit agăţaţi unul de celălalt, aşa 
cum li se întâmplă multor oameni prinşi în relaţii. 

Mi-a luat ceva să înţeleg asta. 

Aproape toată căsnicia noastră fie am băut, fie mi-am 
revenit după beţie sau m-am gândit să beau. Rareori 
suficient de mult pentru a fi beată de-a binelea; rareori 
suficient de puţin ca să fiu complet trează. În mod repetat, 
atâţia ani la rând, încât cineva care nu m-a văzut niciodată 
trează să nu-şi poată da seama că de fapt nu eram. 

Te-am învinovăţit că mi-ai răpit libertatea, fără să 
înţeleg vreodată că ceea ce aveam în Londra nu era deloc 
libertate. Era tot o cuşcă, în felul ei, la fel cum era şi 
căsnicia: un ciclu nesfârşit de slujbe, băute, ieşiri în club, 
căutarea unei aventuri de-o noapte, dispărând la orele mici 
ale dimineţii. 

Credeam că m-ai prins în capcană. Nu mi-am dat 
niciodată seama că de fapt tu mă salvai. 

M-am împotrivit. Şi am continuat să mă împotrivesc timp 
de douăzeci şi cinci de ani. 

În noaptea în care ai murit, eram la jumătatea unei sticle 
de vin, având deja la bord trei pahare de gin tonic. Cu 
Anna plecată, nu trebuia să mai ascund nimic - încetasem 
de mult să mă mai prefac în faţa ta. 

Nu că aş fi admis vreodată că aveam o problemă. Se 
spune că acesta este primul pas. Nu l-am făcut - nu atunci. 
Nu până după aceea. 

— Nu crezi că ai băut destul? 

Băuseşi şi tu un pahar. Altfel n-ai fi îndrăznit niciodată. 
Eram în bucătărie, Rita - ghemuită în pătuţul ei. Casa 
părea goală fără Anna şi ştiam că beam mai mult din 


e 340 œ» 


această cauză. Nu doar pentru că acum puteam, ci pentru 
că mi se părea ciudat. Dezechilibrat. La fel ca atunci când 
era la universitate. Atunci, am avut ocazia să întrevăd cum 
ar fi arătat viaţa dacă s-ar fi mutat definitiv şi nu mi-a 
plăcut. Căsnicia noastră era construită în jurul fiicei 
noastre; cine eram noi fără ea? Gândul acesta nu-mi dădea 
pace. 

— De fapt, cred c-o să mai beau unul. 

Nici măcar nu-mi mai doream un pahar. Am turnat 
restul de vin într-un pahar care ar fi trebuit să fie mai mult 
gol decât plin. Am ţinut sticla goală de gât, cu fundul în 
sus. Necăjindu-te. 

— Noroc! 

O dâră de vin roşu mi s-a scurs pe mânecă. 

Te-ai uitat la mine ca şi cum m-ai fi văzut atunci pentru 
prima oară. Ai clătinat din cap, ca şi cum te-aş fi întrebat 
ceva. 

— Nu mai pot face asta, Caroline. 

Nu cred că plănuiseşi asta. Era genul acela de lucru pe 
care îl spui pur şi simplu. Dar am întrebat ce vrei să zici şi 
asta te-a pus pe gânduri, şi am văzut momentul în care ai 
luat decizia în mintea ta. Confirmarea hotărâtă din cap, 
fermitatea pe buzele tale. Da, te gândeai tu, asta este ceea 
ce vreau. Asta urmează să se întâmple. 

— Nu mai vreau să fiu căsătorit cu tine. 

După cum am spus: declanşatorul meu este alcoolul. 

Eram beată prima dată când te-am lovit şi eram beată şi 
ultima oară când s-a întâmplat. Nu e o scuză - e un motiv. 
Schimbă cu ceva lucrurile dacă spun că mi-a părut rău 
după aceea? Ştiai că am vorbit serios când am spus ce am 
spus, că de fiecare dată îmi juram că va fi şi ultima? 
Uneori, scuzele veneau târziu; alteori veneau imediat, când 
eliberarea bruscă a furiei adunate mă trezea la realitate ca 
şi cum aş fi dormit. 

Când a venit poliţia, ai minţit la unison cu mine. Nu aveţi 
ce să vedeţi aici. După apelurile la 999, am spus că a fost o 
greşeală. Un copil care se juca cu telefonul. 


e 341 » 


De la un punct încolo, ai încetat să-mi mai spui că mă 
ierţi. Ai încetat să mai zici orice; te prefăceai pur şi simplu 
că nimic nu se întâmplase. Când am aruncat după tine cu 
prespapierul Annei şi l-am spart de perete, tu ai adunat 
bucăţile şi le-ai lipit la loc. Şi ai lăsat-o pe Anna să creadă 
că tu l-ai spart. 

— Te iubeşte, ai spus tu. Nu pot suporta ideea ca ea să 
afle adevărul. 

Asta ar fi trebuit să mă facă să mă opresc. Dar n-a făcut- 
o. 

Dacă n-aş fi băut în acea ultimă seară, aş fi fost mai 
degrabă supărată decât furioasă. Aş fi putut chiar să dau 
din cap, gândindu-mă: da, ai dreptate - nu mai merge. Aş fi 
putut să-mi dau seama că niciunul dintre noi nu era fericit 
şi că era, poate, cazul să punem punct. 

Dar n-am făcut asta. 

Inainte chiar ca vorbele să-mi iasă din gură, braţul mi s- 
a mişcat. Dur. Rapid. Inconştient. Sticla te-a lovit în cap. 

Am stat în bucătărie, cu gâtul sticlei încă în mâna mea şi 
cu un covor de cioburi verzi la picioare. Şi cu tine. Culcat 
pe-o parte. O baltă lucioasă de sânge pe gresie, sub capul 
tău, care s-a lovit în cădere de blatul din granit. 

Mort. 


e 342 œ» 


Capitolul 57 


Murray 


Murray apăsă pe butonul reapelare, dar telefonul Annei 
Johnson redirecţionă apelul spre mesageria vocală. 

— Nu vreau ca fiica să afle ceva înainte să avem o 
confirmare a identităţii, îi spusese detectivul sergent 
Kennedy când îl sunase să-l anunţe pe Murray că avusese 
dreptate, chiar era un cadavru în fosa septică şi indiciile 
preliminare arătaseră că era vorba despre Tom Johnson. 

Murray se gândise ce să facă. Sigur că detectivul avea 
dreptate. Nu avea cum să fie altcineva decât Tom Johnson 
în fosa septică, dar până când trupul nu avea să fie scos 
de-acolo şi analizat, informaţiile trebuiau păstrate la un 
nivel minimal. 

Dar cu siguranţă că Anna Johnson trebuia să ştie, nu? Ba 
chiar cât mai curând cu putinţă. Anna fusese cea care 
insistase ca poliţia să investigheze din nou sinuciderea 
mamei sale; şi tot ea fusese cea abandonată când părinţii 
ei dispăruseră la distanţă de câteva luni unul de celălalt. 
Merita să afle că exista o probabilitate destul de mare ca 
tatăl ei să fi fost ucis şi trupul său ascuns în fosa septică. 

În timp ce Murray căuta prin telefon numărul ei, ignoră 
vocea din minte care-i spunea că suna deopotrivă în 
interesul lui, nu doar al femeii. Ai continuat să sapi şi după 
ce ea ţi-a spus să te opreşti, îi zicea vocea aceea. Acum 
vrei să-i demonstrezi că ai avut dreptate să faci asta. 

Doar că Anna îi închisese din nou telefonul. Şi acum 
avea mobilul oprit. Oamenii se comportă ciudat în situaţii 
de criză. Dar chiar şi aşa, Murray avea sentimentul 
îngrozitor că făcuse ceva greşit atunci când o sunase. 

Sarah trase pe aleea pentru maşini. Murray se simţea 
dezumflat cumva; nu doar de reacţia Annei, ci şi de faptul 
că, dintr-odată, nu mai era cu nimic implicat în ancheta în 
care investise atât de multă energie. Recunoscu acest 
sentiment de pe vremea când era un poliţist de patrulă în 


e 343 + 


uniformă, când excitarea pe care ţi-o dădea faptul că erai 
trimis la un caz interesant era urmată de dezamăgire 
atunci când trebuia să-l predai celor de la DIC. Fără să ştii 
vreodată ce declarase suspectul la interogatoriu; uneori nu 
aflai nici măcar dacă fusese pus sub acuzare sau ce 
sentinţă primise. Faptul că vedeai cum altcineva era lăudat 
pentru reuşită, deşi tu erai cel care-şi rupsese pantalonii 
într-o încăierare ca la rugby sau care scosese un copil 
dintr-o epavă în urma unui accident cauzat de consumul de 
alcool. 

— Ar trebui să te duci. 

Sarah îşi sprijinea uşor o mână pe schimbătorul de 
viteze, acum părând în elementul ei în spatele volanului. 
Trecuse multă vreme de când Murray nu mai fusese 
pasager, iar când bateria telefonului îi murise şi nu mai 
putuse suna pe nimeni, îşi sprijinise capul de tetieră şi o 
urmărise pe soţia lui căpătând tot mai multă încredere la 
condus, kilometru după kilometru. Îi trecu prin cap că 
eforturile sale de a proteja zona de confort a lui Sarah de-a 
lungul anilor ar fi fost mai de folos dacă ar fi ajutat-o mai 
degrabă să iasă din acea stare. 

Murray se dădu jos din maşină. 

— James e acolo. E cazul lui acum. 

— E şi cazul tău. 

Era? Dacă Murray ar fi intrat şi şi-ar fi încălţat papucii 
de casă, ar fi pus ceva de văzut la televizor, lumea poliţiei 
ar fi continuat să se învârtă. James avea lucrurile sub 
control; erau poliţişti care o căutau pe Caroline Johnson. 
Ce-ar fi putut Murray să facă? 

Şi totuşi erau nişte indicii nerezolvate care nu-i dădeau 
pace. Cum reuşise Caroline să-l care pe Tom - care în 
niciun caz nu era un tip mic de statură, după cum 
confirmaseră actele de la dosar - în fosa septică? O ajutase 
cineva? Cine trimisese cartolina aniversară care sugera că, 
de fapt, Caroline nu sărise în apă? 

— Du-te! 

Sarah îi puse cheile de la maşină în palmă. 

— Dar trebuia să întâmpinăm Anul Nou împreună. 


e 344 a 


— O să mai fie şi alte Revelioane. Du-te! 

Murray plecă. 

Pe Cleveland Avenue, poliţia înconjurase cu bandă de 
protecţie reşedinţa Oak View. Din casa unui vecin se auzea 
muzică, iar petrecăreţii - deja ameţiţi - stăteau cu 
băuturile lângă parcul împrejmuit şi se uitau cu uimire la 
tot acel du-te-vino. Murray se aplecă şi trecu pe sub banda 
alb cu albastru. 

— Scuzaţi-mă, îmi puteţi spune ce s-a întâmplat? strigă 
un bărbat din spatele gardului care separa aleea pentru 
maşini a casei Oak View de proprietatea vecină. 

Purta nişte pantaloni lejeri, de culoare roşu-stins, şi un 
sacou crem cu un tricou fără guler. Ținea în mână un 
pahar de şampanie. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Robert Drake. Locuiesc alături. Ei bine, de fapt, aici. 

— Gata să întâmpinați Anul Nou, văd, zise Murray şi 
arătă spre paharul cu şampanie. 

— Ar fi trebuit să fie petrecerea Annei şi a lui Mark. Dar 
cumva am... căută termenul potrivit: am moştenit-o. 

Râse, mulţumit de sine însuşi, apoi se opri şi deveni 
dintr-odată serios. 

— Unde sunt? Mark ne-a trimis mesaje tuturor. A spus 
că el şi Anna au fost nevoiţi să plece la Londra şi că 
petrecerea se anula. Următorul lucru pe care-l ştiu e că 
toată strada e blocată, spuse el, apoi în ochii lui se citi 
panica. Dumnezeule, n-a omorât-o, nu? 

— Nu, din câte ştiu eu. Acum, dacă vreţi să mă scuzaţi... 

Murray se îndepărtă. Deci acela era Robert Drake. De 
fapt, Murray ar fi trebuit să-i mulţumească. Dacă n-ar fi 
fost vorba despre planurile lui de extindere mai mult decât 
exagerate, poate că trupul lui Tom Johnson n-ar fi fost 
descoperit niciodată. 

Cum trebuie să se fi simţit Caroline când şi-a dat seama 
că planurile de construcţie implicau dezgroparea vechii 
fose? Presupunând că-l omorâse pe Tom în ziua aşa-zisei 
lui sinucideri şi că scăpase de cadavru imediat, Tom ar fi 


e 345 a 


trebuit să se afle în fosă cu o lună înainte ca Drake să-şi 
anunţe planurile de extindere. Propria ei obiecţie fusese 
extrem de lungă şi, judecând după numărul de plângeri 
identice provenind din alte părţi din oraş - chiar dacă nu 
de la rezidenții de pe Cleveland Avenue, după cum 
observase Murray -, Caroline le furnizase scrisori identice 
celor care obiectau din principiu în astfel de situaţii şi pe 
care te puteai baza să-şi bage nasul. 

La momentul la care Drake îşi mai rafinase cererea şi 
trimisese din nou solicitarea, Caroline dispăruse deja, 
păcălindu-şi familia, poliţia şi medicul legist că se 
sinucisese. Ţinuse, pentru orice eventualitate, un ochi pe 
cererea de extindere? Contestaţia ei - făcută pe numele 
Angela Grange - fusese înregistrată cu adresa Sycamore, 
Cleveland Avenue. Nimeni nu observase. Nimeni nu 
verificase. 

De ce-ar fi făcut-o? 

Aşadar, potrivit lui Robert Drake, şi Mark, şi Anna erau 
la Londra. Niciuna dintre maşinile lor nu era pe alee, aşa 
că probabil cuplul călătorise separat. Murray încercă să-şi 
amintească dacă Anna îi împărtăşise cumva planurile ei. 

Nu - doar că prietena ei conducea. Era un lucru bun că 
era cineva cu ea, îşi spuse Murray. Când e să-ţi fie date 
peste cap planurile de Revelion, nimic nu se compară cu 
descoperirea unui cadavru. 

În mijlocul grădinii, acolo unde terasa se intersecta cu 
iarba, era un cort alb. La intrare stătea detectivul sergent 
Kennedy; dincolo de el, se vedeau cele două siluete 
fantomatice ale criminaliştilor. 

— El e, spuse James când Murray i se alătură. Inelul 
sigiliu se potriveşte cu descrierea din raportul iniţial 
pentru persoane dispărute. 

— Greşeală de începător, spuse Murray ironic. 

— Corpul s-a păstrat bine - fosa este uscată, situată sub 
pământ şi are capacul sigilat, a funcţionat ca o morgă 
improvizată - şi prezintă o rană zdravănă la cap. A fost 
lovit în cap, poate? O dispută domestică care s-a sfârşit 
prost? 


e 346 œ» 


— De-a lungul anilor, au fost înregistrate mai multe 
sesizări care semnalau nereguli la această adresă, spuse 
Murray. Telefoane la 999 şi teama vecinului lor, Robert 
Drake, că ceva nu este în regulă, după ce a auzit ţipete 
provenind din casa asta. 

— A venit poliţia? 

Murray confirmă, dând din cap. 

— Ambii soţi Johnson au negat că ar fi avut loc vreo 
dispută domestică, dar Caroline Johnson a fost descrisă ca 
fiind „agitată” de către ofiţerul care s-a prezentat atunci la 
apel. 

— Crezi că ar fi putut fi vorba despre legitimă apărare? 
întrebă James. 

În cortul de la locul crimei, trapa fusese pusă deja în 
cutia cu probe, etichetată, iar gura tancului septic abia mai 
putea fi văzută. Trupul lui Tom Johnson fusese deja scos 
de-acolo de cei de la unitatea specială şi dus la morgă, 
gata pentru o autopsie care, sperau ei, să dezvăluie cauza 
exactă a morții. 

— Ar putea fi. Sau poate că ea era cea violentă, spuse 
Murray. 

Nu era niciodată bine să faci presupuneri nefondate. 
Concluziile trase pe baza unor aparenţe fuseseră cele care 
îi permiseseră lui Caroline Johnson să scape nepedepsită 
în ancheta precedentă. 

— Cine o caută? 

Se întrebă dacă femeia pornise înapoi spre Derbyshire, 
fără să ştie că Shifty o trădase deja. 

— Dar cine n-o caută? Fotografia ei a fost distribuită 
tuturor şi au fost trimise avertizări cu privire la Caroline 
Johnson şi la Angela Grange, deopotrivă, deşi e posibil să 
folosească şi alte nume. Avem înregistrări de pe camerele 
de supraveghere cu o femeie cu semnalmente care se 
potrivesc şi care a ajuns la gara din Eastbourne pe 21, 
târziu, iar un şofer de taxi crede că e posibil s-o fi lăsat cu 
maşina la hostelul Hope în seara aceea, dar nu este sigur 
de asta. 

— Ce-au zis cei de la Hope? 


e 347 » 


— Ce crezi că ar fi putut spune? 

— Să vă duceţi la naiba? 

Personalul de la Hope era extrem de protector cu 
rezidenții săi. Ceea ce era grozav când o victimă era cazată 
acolo; dar nu la fel de grozav când în mijlocul lor se 
strecura un suspect. 

— Cam aşa ceva, spuse James şi se frecă pe o parte a 
nasului. Cei din Derbyshire l-au săltat pe omul tău, Shifty, 
dar, din câte am auzit ultima oară, s-a hotărât să nu 
comenteze nimic. 

Nicio surpriză în privinţa asta, îşi spuse Murray, mai 
ales dată fiind fărâma de informaţie pe care i-o strecurase 
proprietăreasa Caz, atunci când el şi Sarah plecaseră de la 
Căruţa cu cai. 

— Nu doar spaţiile de locuit leagă oamenii între ei, să 
ştiţi. 

Murray aşteptă. 

— Iarbă, cocaină, crack, spuse ea enumerând pe degete 
de parcă şi-ar fi verificat lista de cumpărături. Şi arme, 
deopotrivă. Aveţi grijă, drăguţilor, eu atât vă zic. 

— Inspectorul a autorizat controale pe toate şoselele 
care ies din Eastborne, spuse James, dar deocamdată nu a 
apărut nimic. Mark Hemmings şi-a urmat partenera la 
Londra - nu răspunde la telefon, aşa că presupunem că se 
află încă la volan. De îndată ce am o adresă, o să trimit 
acolo o patrulă de la Poliţia Metropolitană, să-l ia la 
întrebări. Să vedem dacă nu cumva Caroline a luat 
legătura cu ei, să obţinem o listă de persoane pe care le-ar 
fi putut contacta. 

Murray nu mai asculta. Cel puţin nu pe James. Asculta în 
schimb în minte răspunsurile pe care le primise în timpul 
conversaţiilor sale cu Anna Johnson, Mark Hemmings, 
Diane  Brent-Taylor... Răspundea durerilor din capul 
pieptului său, înţepăturilor pe care le simţea pe ceafă. 

Din câte ştiau ei, Caroline Johnson ajunsese la 
Eastbourne pe 21 decembrie, de aniversarea presupusei 
sale morţi şi ziua în care Anna Johnson fusese la poliţie 
pretinzând că mama ei fusese ucisă. Insistase ca Murray să 


e 348 >» 


redeschidă cazul şi, cu toate astea, la mai puţin de o 
săptămână după, ţipase la el să lase totul baltă. Murray 
pusese schimbarea de atitudine a femeii pe seama 
emoţiilor oscilante ale unei fiice care încă jeleşte, dar 
acum i se părea oribil, periculos de limpede că se înşelase. 
În cele din urmă, îşi dădu seama ce-l deranjase, ce i se 
păruse ciudat când o vizitase pe Anna acasă, ca s-o întrebe 
despre telefonul ei mobil. Era singură acasă, aşa îi 
spusese. Şi, totuşi, erau două căni de ceai pe masă. 

— Sunt în maşină. O... prietenă e la volan, îi spusese 
Anna mai devreme. 

Ezitarea ei - de ce nu-şi dăduse seama de asta mai 
devreme? Fusese atât de hotărât să fie el cel care-i spunea 
Annei că fusese descoperit cadavrul tatălui ei, atât de 
dornic să demonstreze că încă mai era un detectiv capabil. 

— Ne trebuie adresa aia din Putney, spuse Murray. 
Repede! 


e 349 œ» 


Capitolul 58 


Anna 

Mă gândesc la toate filmele de acţiune pe care le-am 
văzut, în care cineva este ţinut într-o maşină în ciuda 
voinţei sale. 

Eu nu sunt legată şi nici n-am vreun căluş în gură. Nu 
sângerez şi nu sunt pe jumătate inconştientă. În filme, 
ostaticii se târâie până în spate şi deschid portbagajul; 
sparg stopurile şi fac semne, cerând ajutor. Trimit semnale 
să atragă atenţia; transmit mesaje în codul Morse, cu 
lanterna telefonului mobil. 

Eu nu sunt într-un film. 

Stau supusă în spatele mamei mele, în timp ce ieşim de 
pe autostradă şi ne îndreptăm spre străzile din sud-vestul 
Londrei. Încetinim la un rând de semafoare şi îmi trece 
prin cap să bat în geamuri. Să ţip. Într-un Fiat 500 aflat pe 
banda din dreapta noastră se află o femeie. De vârstă 
mijlocie. Pare o femeie raţională. Dacă sună la poliţie şi ne 
urmăreşte până când ajung ei la noi... 

Dar dacă n-o face? Dacă nu mă observă sau crede că 
strigătele mele sunt o tâmpenie sau dacă nu vrea să fie 
implicată? Dacă nu funcţionează, o înfurii pe mama 
degeaba. 

Şi chiar acum este cu nervii întinşi la maximum. Mă 
gândesc la copilăria mea, când reuşeam să descifrez 
semnele şi ştiam când pot întrerupe discuţia, ca să cer voie 
să mă joc afară sau să mai cer nişte bani de buzunar, să 
primesc permisiunea de a sta până târziu în oraş, ca să 
merg la vreun concert în Brighton. Abordam subiectul 
domol, vedeam vena care-i zvâcnea pe tâmplă şi ştiam că 
trebuie să las lucrurile pentru mai târziu, când stresul zilei 
avea să dispară şi mama se relaxa cu un pahar de vin. 

Chiar dacă ştiu că încuietorile de siguranţă pentru copii 
sunt activate, tot îmi mişc uşor mâna spre interiorul 
portierei şi apăs butonul de deschidere a geamului. Se 
aude un clic înfundat în timp ce mecanismul înregistrează 


e 350 œ» 


acţiunea şi o blochează. În oglinda retrovizoare, o văd pe 
mama ridicând ochii. 

— Lasă-ne să coborâm, încerc eu din nou. Poţi să iei 
maşina asta, iar eu şi Ella ne ducem acasă... 

— E prea târziu pentru asta, spune ea cu o voce ascuţită, 
panicată. Au găsit cadavrul lui Tom. 

Mă trece un fior când mă gândesc la corpul tatălui meu 
în fosa septică. 

— De ce? încerc eu să întreb. De ce-ai făcut-o? 

— A fost un accident! 

În scaunul ei de maşină, Ella se trezeşte speriată şi se 
uită la mine fără să clipească. 

— Eram... eram foarte furioasă. L-am lovit. A alunecat. 
Eu... se opreşte şi se strâmbă de parcă ar încerca să 
respingă imaginea care i se conturează în minte. A fost un 
accident. 

— Ai chemat salvarea? Poliţia? 

Linişte. 

— De ce te-ai întors? Ai scăpat. Toată lumea a crezut că 
tata s-a sinucis. Şi tu la fel. 

Îşi muşcă buza. Se uită în oglinzi şi trece pe banda din 
dreapta, gata să cotească. 

— Planurile de extindere ale lui Robert. Le tot face de 
luni de zile, dar n-am ştiut că presupuneau să dezgroape 
vechea canalizare, altfel noi n-am fi... se opreşte brusc. 

— Noi? întreb şi simt cum teama îmi strânge 
măruntaiele. 

— Am încercat să le contest din nou. I-a fost refuzată 
extinderea, dar apoi s-a dus să depună un apel. Am depus 
o nouă contestaţie, dar trebuia să văd... trebuia să văd... 

— Ce trebuia să vezi? 

Răspunsul este ca o şoaptă. 

— Dacă a mai rămas ceva din cadavru. 

Simt cum fierea mi se ridică până-n gât. 

— Ai spus noi. 

Îmi vine în minte maşina Mitsubishi. Frica mamei mele 
era reală. 

— Cine ne-a urmărit? De cine te temi atât de tare? 


e 351 » 


Nu răspunde. 

Sistemul de navigaţie ne direcţionează la stânga. 
Aproape c-am ajuns. 

Încep să intru în panică. Odată ce vom ajunge în 
apartament, nu mai am cale de scăpare. 

Pe furiş, desfac centurile Ellei, ca s-o pot înhăţa în clipa 
în care mama opreşte maşina. Mă gândesc la maşina lui 
Mark, oprită în parcarea subterană de sub apartamentul 
din Putney. Uşa electrică se deschide cu un cod şi apoi se 
închide automat, coborând încet cu un scârţâit care 
obişnuia să mă scoată din minţi când veneam să-l vizitez 
pe Mark aici. Spaţiul pentru apartamentul său este pe 
partea opusă a parcării. Cât de repede se închide uşa? Mă 
gândesc în urmă, amintindu-mi felul în care lumina 
naturală se îngustează pe măsură ce noi ne îndreptăm de 
la maşină la lift, dispărând cu totul când uşa ajunge la 
pământ. O să am destul timp. Va trebui să mă mişc repede, 
dar o să am destul timp. 

Sângele îmi zvâcneşte atât de tare în cap, că am 
impresia că se aude. Imi trec un braţ pe sub Ella. Nu 
îndrăznesc s-o ridic prea repede, nu îndrăznesc să-i dau 
mamei niciun motiv să creadă că vreau să fug. Va veni 
după noi, desigur, dar chiar şi aşa, fără să mai fiu în formă 
şi cu un copil în braţe, tot pot să alerg mai repede ca ea. 
Pot să reuşesc. Trebuie să fiu în stare să reuşesc. 

Mama ezită, nesigură în privinţa destinaţiei către care o 
duce sistemul de navigaţie. Pot să văd intrarea de la 
parcarea subterană, dar nu spun nimic. Nu vreau să ştie că 
am mai fost aici şi că-mi sunt familiare locurile. Am nevoie 
de orice avantaj de care mă pot folosi. 

Maşina se târâie înainte, mama trăgând cu ochiul la 
fiecare intrare, până când o vede pe cea bună. li trebuie 
trei încercări ca să introducă codul pe care Mark i l-a dat 
pe o bucăţică de hârtie, cu degetele care-i tremură atât de 
tare, încât îi alunecă de pe taste. 

Încetişor, uşa metalică se ridică. Mai încet decât îmi 
aminteam şi mă bucur, pentru că înseamnă că va cobori tot 
în acelaşi ritm. Îmi imaginez distanţa dintre locul de 


e 352 + 


parcare şi ieşire, pregătindu-mă mental pentru sprint, 
închipuindu-mi-o pe Ella în braţele mele. 

Parcarea este întunecată, luminată doar din loc în loc de 
lămpi fluorescente în absenţa luminii naturale. Uşa tip 
rulou hârâie în timp ce se deschide. 

Trecem de intrare şi coborâm rampa înainte să aud 
sunetul scos de uşa garajului, care loveşte partea de sus a 
mecanismului. Pauză, apoi hârâitul se aude din nou. Uşa se 
închide. 

Nu mă pot abţine. 

— Cred că locul de parcare e chiar aici. 

Mama manevrează maşina pe următorul rând, de-a 
lungul locurilor de parcare. Încep s-o ridic pe Ella din 
scaunul ei. Ea se împotriveşte, scâncind şi o implor fără 
cuvinte să nu se mai opună. Mama ezită, gândindu-se dacă 
să dea înapoi, apoi se răzgândeşte şi bagă maşina în 
spaţiul de parcare gol. 

O am pe Ella în braţe. Mama a coborât din maşină. 
Haide, haide! Mă uit în spate şi văd spaţiul liber de formă 
rectangulară îngustându-se pe măsură ce uşa coboară. 

Pune mâna pe mânerul portierei. 

Haide! 

Trebuie să fie vreo douăzeci de metri între maşină şi 
ieşire. 

Zece secunde până când uşa ajunge la podea. E posibil. 
Trebuie să fie posibil. 

Îmi deschide portiera. 

Nu stau pe gânduri. Împing cu putere. Uşa se loveşte de 
mama şi o culcă la pământ. les din maşină cu Ella în braţe 
şi o iau la fugă. 


e 353 + 


Capitolul 59 


Le-aş fi dat drumul. Annei şi Ellei. 

Când am oprit maşina şi i-am spus Annei să coboare, 
chiar am vorbit serios. Nu doar pentru că aş fi putut să 
plec - să dispar undeva prea departe ca să mai pot fi găsită 
-, dar şi pentru că nu am vrut nicio clipă ca vreuna dintre 
ele să păţească ceva. 

Acum este prea târziu. Va trebui să le ţin cu mine. Ca pe 
o asigurare. Garanţie. 

Dacă aş fi scăpat de cadavru de una singură, aşa ceva nu 
s-ar fi întâmplat. Dar n-am putut. 

Am îngenuncheat la podea, iar sângele tău mi s-a 
impregnat în blugi. Căutam să-ţi iau pulsul - să văd dacă 
pieptul ţi se mişcă în sus şi-n jos -, chiar dacă bula de 
sânge dintre buzele tale îmi spunea tot ce trebuia să ştiu. 
Nu exista cale de întoarcere. Pentru niciunul dintre noi. 

N-aş fi putut să-ţi spun dacă plângeam pentru tine sau 
pentru mine. Poate c-o făceam de mila amândurora. Tot ce 
ştiu este că m-am trezit rapid. Mi-am trecut braţele de 
ambele părţi ale trupului tău, am încercat să te pun în 
şezut, dar mâinile îmi alunecau din cauza sângelui, iar tu 
te-ai scurs din strânsoarea mea şi te-ai mai lovit încă o 
dată de gresie. 

Am tipat. Te-am întors şi am văzut țesutul din crăpătura 
din craniul tău. Am vomitat. Şi apoi încă o dată. 

Şi atunci, când am rămas aşezată acolo, acoperită cu 
sângele tău, plângând la gândul a ceea ce aveau să-mi 
facă, s-a deschis uşa. 


e 354 a 


Capitolul 60 


Anna 


Faptul că o ţin în braţe pe Ella mă dezechilibrează. Mă 
înclin într-o parte şi-n alta când alerg, ca un beţiv care 
fuge după ultimul autobuz. În spatele meu, mama geme în 
timp ce se ridică. S-a lovit. 

li aud încălţările - pantofi cu talpă joasă, confortabili, 
care să se potrivească cu persoana demodată pe care o 
întruchipează ca Angela - lovindu-se de asfalt în timp ce 
aleargă. 

Parcarea este presărată cu stâlpi cenuşii din ciment. 
Lumini fluorescente clipesc de sub măştile murdare din 
plastic, aruncând umbre îngemănate ale fiecărui stâlp pe 
spaţiul dintre ei. Mă dezorientează. Mă concentrez pe 
pătratul sinonim cu libertatea din faţa mea; pătratul care - 
chiar în timp ce mă uit la el - îşi schimbă dimensiunile, de 
parcă cineva a întors invers forma rectangulară a uşii 
deschise. 

Locurile de parcare sunt separate de nişte ziduri scunde, 
peste care mă gândeam că pot să sar. Sunt mai înalte 
decât îmi aminteam - şi mai late -, aşa că trec peste 
primul, julindu-mi genunchiul prin ruptura blugilor şi 
aproape scăpând-o pe Ella. O strâng şi mai tare la piept, 
iar ea deschide guriţa şi dă drumul unui țipăt ca de sirenă 
anti-aeriană, care se loveşte de zidurile parcării şi 
ricoşează înapoi la mine de zece ori mai puternic. 

Mă uit peste umăr, dar n-o pot vedea pe mama. Absența 
ei mă face să-mi ajustez ritmul. O fi renunţat? Dar aud un 
zgomot şi mă uit în stânga. S-a furişat printr-o parte. Nu 
are nicio logică, până când îmi dau seama că pe acolo nu 
sunt ziduri despărţitoare, nici stâlpi de ocolit. Drumul ei 
este mai lung decât al meu, dar lipsit de obstacole. O să 
mă prindă din urmă înainte să ajung la uşă. Doar dacă 
nu... 
Alerg mai repede. Sunt două ziduri între mine şi uşă şi 


355 = 


nu am timp să le escaladez. O trec pe Ella sub un braţ, 
ceea ce face ca urletele ei să devină şi mai puternice, dar 
îmi eliberează pieptul şi mă pot apleca să alerg. Primul zid 
îmi apare în faţă. Când am sărit ultima oară peste ceva? Cu 
zece ani în urmă? 

Trei paşi. 

Doi. 

Ridic piciorul drept, întinzându-l înainte în timp ce 
împing cu stângul, trăgându-l sub mine, să nu ating zidul. 
Laba piciorului zgârie cimentul, dar am trecut de zid şi 
alerg, alerg. 

Mecanismul uşii huruie. Metal pe metal. Partea de jos a 
uşii este la un metru de sol, curentul de aer nocturn 
trăgându-se înapoi din faţa întunericului din garaj, de 
parcă ar fi la fel de speriat cum sunt şi eu. 

Ultimul zid. 

Trei. 

Doi. 

Unu. 

Mă lansez prea repede. 

Zidul mă aruncă cu putere în faţă şi-n stânga şi reuşesc 
în ultima clipă s-o mut pe Ella într-o parte, în timp ce eu 
mă lovesc zdravăn de capota unui Mercedes. 

Aerul îmi părăseşte corpul când expir cu un sunet 
ascuţit. 

— Nu îngreuna şi mai mult lucrurile, Anna. 

Lipsa aerului mă ameţeşte; la fel şi durerea din stomac 
şi din piept. Ridic capul - cu trupul încă întins pe capotă - 
şi o văd stând acolo. Între mine şi ieşire. 

Renunţ. 

Uşa de la garaj se tot închide. Bara groasă de metal din 
partea de jos este acum mai jos de talia mea, dar mai sus 
de genunchi. Luminile mă cheamă. Mai am încă timp. 

Dar ea stă chiar acolo. 

Şi, chiar dacă îi tremură mâna, chiar dacă a jurat că n-ar 
şti s-o folosească, nu pot să mă fac că nu văd ţeava 
lucioasă şi neagră a armei. 


e 356 » 


Capitolul 61 


Aş vrea să fii şi tu aici. Ironic, nu? 

Tu ai şti ce-i de făcut. 

Ţi-ai pune mâna peste a mea şi mi-ai cobori braţul până 
când arma ar tinti spre podea. Mi-ai lua-o din mână şi, 
chiar dacă ţi-aş spune să mă laşi în pace, ca atunci când 
am tipat la tine pentru că ai încercat să-mi iei sticla de 
votcă sau când am urlat pentru că mi-ai spus că băusem 
destul, tot te-aş lăsa s-o faci. 

Te-aş lăsa să iei arma asta. 

N-o vreau în mâna mea. Niciodată n-am vrut-o. 

El a venit cu ea. Shifty. M-a tot urmărit ca să-i plătesc 
chiria din acea săptămână, apoi a pus-o pe masă şi mi-a 
spus că s-a gândit că poate aş dori aşa ceva. Două mii. 

Ştia că nu stau bine cu banii. Ştia că atunci când cureţi 
toalete - chiar şi la o şcoală elegantă de fete - nu faci 
genul acela de bani şi că tot ce adusesem cu mine îi 
dădusem lui pentru chirie. 

Dar ştia şi că sunt speriată. Mi-a oferit un împrumut, cu 
o dobândă care mi-a oprit inima-n loc, dar ce era să fac? 
Aveam nevoie de protecţie. 

Am acceptat împrumutul. Am cumpărat arma. 

Mă simţeam mai bine ştiind că este acolo, chiar dacă nu 
m-am gândit niciodată c-o voi folosi. Îmi tot închipuiam ce 
se va întâmpla dacă aveam să fiu descoperită; îmi 
imaginam cum mă duceam la sertarul în care tineam arma, 
cum ţinteam, cum trăgeam. 

Îmi tremură mâna. 

E fiica ta. E nepoata ta! 

Ce fac? 

Aud sunetele firave ale unei sirene şi aproape că sper să 
devină din ce în ce mai puternice, dar ele se îndepărtează. 
Cineva trebuie să mă oprească. 

Aş vrea să fii şi tu aici. 

Dar presupun că dacă ai mai fi aici, acum n-aş mai avea 
nevoie de tine. 


e 357 a 


Capitolul 62 


Anna 


Vreau să mă uit la ea - să văd dacă mâinile ei 
tremurânde arată că e la fel de speriată ca mine -, dar nu- 
mi pot lua ochii de la pistol. O cuprind pe Ella cu braţele, 
ca şi cum asta ar putea opri un glonţ, şi mă întreb dacă 
până aici mi-a fost: dacă acestea sunt ultimele secunde pe 
care le voi petrece cu fiica mea. 

Acum îmi doresc să fi lovit în geamul portierei de la 
maşină. Să fi strigat la femeia aceea din Fiatul 500. Să fi 
încercat să sparg geamul. Să fi făcut ceva. Orice. Ce fel de 
mamă e aceea care nici măcar nu încearcă să-şi salveze 
copilul? 

Cu ani în urmă, când mă întorceam de la casa unei 
prietene, cineva a încercat să mă tragă cu forţa într-o 
maşină. 

Am luptat ca un animal. M-am împotrivit atât de aprig, 
că l-am făcut pe bărbatul acela să înjure. 

— Căţea nenorocită, a spus el înainte să dispară cu 
maşină cu tot. 

Nici măcar nu m-am gândit, pur şi simplu am ripostat. 

Acum de ce nu fac la fel? 

Mama îndreaptă ţeava pistolului către colţul parcării. O 
dată, de două ori. 

Mă mişc. 

Nu e doar pistolul. E şi persoana ei, felul în care sunt 
programată să mă comport cu ea. Ca în faţa unui prieten 
bun care, dintr-odată, se întoarce împotriva ta sau a unui 
iubit care te loveşte din senin, nu pot reconcilia ceea ce se 
întâmplă acum cu persoana pe care credeam că o cunosc. 
E mai uşor să te lupţi cu o persoană străină. E mai uşor să 
urăşti un străin decât pe cineva care are acelaşi sânge cu 
tine. 

De afară aud un zgomot ca de mitralieră îndepărtată 
care bubuie spre cer. Artificii. Mai este încă o oră până la 


e 358 + 


miezul nopţii - cineva a început sărbătoarea mai devreme. 
Parcarea e goală; toţi locatarii sunt fie ieşiţi în oraş, fie 
stau comod în casele lor. 

Liftul se deschide pe un palier mochetat. Apartamentul 
lui Mark este la capătul holului şi, când trecem pe lângă 
vecinul de lângă uşa lui, se aud strigăte răguşite. O 
melodie la modă răzbate în fundal din apartament. Dacă 
uşa nu este încuiată - pentru ca oamenii să poată intra şi 
ieşi de la petrecere - aş putea s-o deschid şi să fiu înăuntru 
într-o secundă. În siguranţă în mulţime. 

Nu sunt conştientă de faptul că mi-am măsurat paşii, că 
tot trupul meu se pregăteşte pentru această ultimă 
încercare de a-mi salva viaţa - de a salva viaţa Ellei -, dar 
trebuie s-o fi făcut pentru că simt o împunsătură zdravănă 
în spate şi nu e nevoie să-mi spună nimeni că este vorba 
despre mama care-mi ţine pistolul pe şira spinării. 

Merg mai departe. 

Apartamentul lui Mark este mult diferit faţă de ceea ce- 
mi aminteam. Canapeaua din piele este ruptă şi zgâriată - 
umplutura explodând dintr-unul din braţe - şi se văd urme 
de arsuri făcute de ţigară peste tot pe podea. Bucătăria a 
fost curățată de tot gunoiul lăsat în urmă de foştii chiriaşi, 
dar mirosul a rămas încă acolo. Îl simt în fundul gâtului. 

În faţa canapelei sunt două fotolii. Ambele sunt murdare. 
Unul este acoperit cu ceva ce ar putea fi vopsea. Păturile 
moi de lână pe care Mark le ţinea împăturite pe spătarul 
fiecărui fotoliu sunt făcute grămadă pe celălalt. 

Rămânem în mijlocul încăperii. Aştept ca ea să-mi dea 
vreo instrucţiune, să spună ceva - orice -, dar mama pur şi 
simplu stă acolo fără să zică nimic. 

Deci nu ştie ce să facă. 

N-are nici cea mai vagă idee ce sa facă cu noi, acum că 
ne are aici. Cumva, găsesc gândul acesta mai 
înspăimântător decât dacă aş şti că toate astea fac parte 
dintr-un plan elaborat. Orice se poate întâmpla. 

Ar putea face orice. 

— Dă-mi fetiţa! 

Acum ţine arma cu ambele mâini, strânse împreună ca 


e 359 + 


într-un fel de parodie pentru rugăciune. 

Dau din cap că nu. 

— Nu! 

O ţin pe Ella atât de strâns, că cea mică lasă să-i scape 
un țipăt. 

— Nu ţi-o dau. 

— Dă-mi-o! 

E isterică. Aş vrea să cred c-o va auzi cineva, că va bate 
la uşă şi va întreba dacă totul este în regulă, dar 
petrecerea de alături se aude bubuind prin pereţi şi cred 
că nici dacă aş tipa n-ar veni nimeni să mă ajute. 

— Pune-o pe fotoliu, apoi treci în partea cealaltă a 
camerei. 

Dacă mă împuşcă, Ella nu va mai avea pe nimeni care s- 
o salveze din situaţia asta. Trebuie să rămân în viaţă. 

Încet, mă duc spre fotoliu şi o aşez pe Ella pe grămada 
de pături moi. Fetiţa clipeşte la mine şi eu încerc să-i 
zâmbesc, chiar dacă mă doare atât de tare s-o las din 
braţe. 

— Acum, mişcă! 

Simt cum mă împunge din nou cu ţeava pistolului. 

Mă supun, fără să-mi iau ochii de la Ella, în timp ce 
mama o ridică şi o strânge la piept. Încearcă s-o liniştească 
cu şoapte ce au rolul s-o calmeze, o leagănă ridicându-se în 
vârful degetelor de la picioare, în sus şi-n jos. Ar putea 
trece drept o bunică devotată dacă n-ar fi pistolul care-i 
atârnă în mâna cealaltă. 

— Tu l-ai omorât pe tata. 

Încă nu-mi vine să cred. 

Se uită la mine de parcă a uitat că sunt şi eu acolo. Se 
plimbă dintr-o parte a încăperii în alta - înainte şi-napoi, 
înainte şi-napoi -, dar nu mi-e limpede dacă o face ca s-o 
liniştească pe Ella sau pe ea însăşi. 

— A fost un accident. A... căzut. S-a lovit de blatul din 
bucătărie. 

Îmi acopăr gura cu mâinile, înăbuşind ţipătul care mi se 
formează în gât la gândul tatălui meu întins pe podeaua 
din bucătărie. 


< 360 » 


— Era... era beat? 

Nu schimbă cu nimic lucrurile, dar caut motive, 
încercând să înţeleg cum de eu şi fetiţa mea am fost luate 
prizoniere în acest apartament. 

— Beat? 

Mama pare confuză pe moment, apoi se întoarce spre 
mine şi pot să-i văd faţa. Când vorbeşte, încearcă să nu 
plângă. 

— Nu, nu era beat. Fu eram. 

Se întoarce din nou cu spatele. 

— M-am schimbat, Anna. Nu mai sunt persoana care 
eram pe-atunci. Acea persoană a murit - aşa cum aţi 
crezut cu toţii. Am avut ocazia s-o iau de la început; să nu 
mai fac greşelile pe care le-am făcut în trecut. Să nu mai 
rănesc pe nimeni. 

— Şi asta numeşti tu a nu mai răni pe nimeni? 

— Asta a fost o greşeală. 

Un accident. O greşeală. Capul mi se învârte de la câte 
minciuni a spus, iar dacă acesta este adevărul, nu sunt 
sigură că vreau să-l aud. 

— Dă-ne drumul. 

— Nu pot să fac asta. 

— Ba poţi, mamă. Ai spus-o tu însăţi: toate astea au fost 
o mare greşeală. Dă-mi-o pe Ella, lasă arma şi lasă-ne să 
plecăm. Nu-mi pasă ce faci după aceea - doar lasă-ne să 
plecăm. 

— Or să mă bage la închisoare. 

Nu spun nimic. 

—A fost un accident! L-am lovit, mi-am pierdut 
cumpătul. N-am vrut să dau în el. A alunecat şi... 

Lacrimile i se scurg de pe faţă şi-i cad pe pulover. Are un 
aer nefericit şi, în ciuda a ceea ce simt - în ciuda a tot ceea 
ce-a făcut -, văd cum mă înmoi. O cred când spune că 
lucrurile n-ar fi trebuit să ajungă vreodată în punctul 
acesta. Cine ar vrea să se întâmple aşa ceva? 

— Atunci spune-le celor de la poliţie asta. Fii cinstită. E 
tot ce poţi să faci. 

Încerc să rămân calmă, dar, când mă aude pomenind de 


e 361 » 


poliţie, ochii i se măresc şi începe să dea din nou ture prin 
încăpere, chiar mai repede şi mai agitată decât la început. 
Deschide uşile culisante de la balcon şi un val de aer rece 
pătrunde înăuntru. De pe stradă se aud strigăte vesele - la 
şapte etaje sub noi - şi muzică din toate părţile. Imi bate 
inima cu putere şi dintr-odată îmi simt palmele umede şi 
fierbinţi, în ciuda uşilor deschise. 

— Mamă, treci înapoi înăuntru. 

Iese pe balcon. 

— Mamă - dă-mi-o pe Ella, spun, încercând să păstrez 
un ton calm. 

Spaţiul exterior e mic - construit mai degrabă pentru 
fumat o ţigară decât pentru făcut un grătar - şi e protejat 
de un perete de sticlă ranforsată. 

Mama traversează balconul. Se uită în jos şi nici măcar 
nu mai ştiu ce strig la ea, doar că îmi ţâşnesc cuvintele din 
gură şi nu au niciun efect, pentru că mama se holbează în 
jos spre stradă, cu spaimă pe chip. Ella e prinsă strâns în 
braţele ei, dar atât de aproape de margine, atât de 
aproape... 

— Mamă, dă-mi-o pe Ella! 

Mă mişc încet spre ea, pas cu pas. Pe urmele paşilor 
bunicii. 

— Nu vrei să-i faci rău. E doar un bebeluş. 

Mama se întoarce. Vocea îi este atât de stinsă, că 
trebuie să mă chinui s-o aud pe fundalul oraşului zgomotos 
de sub noi. 

— Nu ştiu ce să fac. 

Încet, i-o iau pe Ella, rezistând impulsului de a o smulge 
şi de a fugi să mă baricadez în altă cameră. Mama nu se 
opune şi îmi ţin respiraţia în timp ce mă întind către mâna 
ei. Trebuie să-şi dea seama că povestea asta trebuie să se 
termine. 

— Acum dă-mi arma. 

E ca şi cum aş rupe o vrajă. Dintr-odată, ochii ei se 
opresc asupra mea, de parcă tocmai şi-ar fi amintit că sunt 
şi eu acolo. Strânge şi mai bine arma şi se trage în spate, 
dar mâna mea i-a cuprins deja încheietura şi, deşi sunt 


e 362 » 


îngrozită, nu-i pot da drumul. 

Îndepărtez arma din dreptul meu - din dreptul nostru - 
spre cerul nopţii, dar ea încearcă să se întoarcă spre 
apartament şi amândouă folosim toată forţa pe care o 
avem. Ne îmbrâncim ca doi copii care-şi dispută o jucărie, 
niciunul dintre ei nefiind gata să-i dea drumul; niciuna 
dintre noi suficient de curajoasă să facă mai mult în caz 
că... 

Nu sună ca un pistol. 

Sună ca o bombă. Ca o clădire care se prăbuşeşte. Ca o 
explozie. 

Peretele de sticlă se sparge. Ca un ecou la sunetul 
împuşcăturii, la efervescenţa artificiilor de deasupra. 

Îi dau drumul prima. Mă îndepărtez de marginea 
balconului, unde acum nu mai este nicio protecţie între 
siguranţă şi cerul nopţii. Imi ţiuie urechile de parcă m-aş 
afla într-o clopotniţă, iar peste ţiuit Ella urlă şi ea şi ştiu că 
trebuie s-o doară, pentru că mă doare şi pe mine. 

Eu şi mama ne uităm una la alta, cu ochii măriţi de 
spaima reciprocă generată de ceea ce tocmai s-a 
întâmplat. De ce-ar fi putut să se întâmple. Se uită la arma 
din mâna ei, ţinând-o drept în palmă, de parcă n-ar vrea s- 
o atingă. 

— Nu ştiu ce să fac, şopteşte ea. 

— Lasă arma. 

Mama intră în casă. Pune arma pe măsuţa de cafea şi 
începe să dea ture prin apartament. Murmură ceva, cu faţa 
schimonosită şi ţinându-se cu mâinile de cap, cu degetele 
prinse în păr. 

Mă uit în jos de la balcon, cu Ella ţinută strâns departe 
de margine. Unde sunt oamenii? Unde sunt maşinile de 
poliţie, ambulanţele, mulțimile care aleargă să vadă de 
unde a venit împuşcătura? Nu e nimic. Nimeni nu se uită 
în sus. Nimeni nu aleargă. Petrecăreţi trecând dintr-un bar 
în altul. Un bărbat cu palton care vorbeşte la telefon. 
Ocoleşte bucăţile de sticlă spartă. Beţivi, gunoi, sticlă 
spartă - o altă consecinţă nedorită a Revelionului. 

Strig: 


< 363 + 


— Ajutor! ` 

Suntem la etajul şapte. În aer se aude muzică în timp ce 
uşi se deschid şi se închid, un sunet continuu de bas venit 
de la câteva străzi distanță, artificii de la petrecăreți care 
nu mai au răbdare să aştepte miezul nopții. 

— Aici, sus! 

Pe trotuarul de dedesubt este un cuplu. Mă uit în spate, 
la mama, apoi mă aplec cât de mult îndrăznesc şi strig din 
nou. Femeia se uită în sus; la fel şi bărbatul. El ridică un 
braţ - cu ceea ce pare să fie o halbă plină în mână. Iar 
gestul de Noroc! pe care-l face spre mine îmi indică faptul 
că tot ţipatul meu este în zadar. 

Mă pregătesc să mă întorc înăuntru, când o văd. 

Oprită pe stradă, fără să ţină cont de semnul de parcare 
interzisă, este o maşină Mitsubishi Shogun. 


e 364 + 


Capitolul 63 


Murray 


Murray şi detectivul sergent Kennedy îşi făcură tabăra 
în bucătăria casei Oak View, acolo unde o sală de şedinţe 
neoficială fusese stabilită. 

— Verifică numele lui Mark Hemmings în registrul 
votanţilor. 

James stătea în picioare, dându-i instrucţiuni unui 
detectiv mai tânăr, care le nota cu un aer furibund, gata să 
le transmită celor de la dispecerat. li sună telefonul şi 
răspunse, ascultând cu atenţie, apoi acoperi microfonul şi-l 
puse la curent şi pe sergent. 

— Numerele de înmatriculare de la maşina Annei 
Johnson au apărut pe camerele de supraveghere de două 
ori de când au părăsit Eastbourne. Sunt mai multe camere 
pe A27, dar nu apar pe niciuna dintre ele. 

Murray se simţi deznădăjduit - oare să le fi dus Caroline 
Johnson pe Anna şi pe cea mică în cu totul şi cu totul alt 
loc? Detectivul spuse mai departe. 

— Au surprins din nou maşina în Londra - ultima 
înregistrare a fost de pe la zece şi jumătate pe South 
Circular. 

James se uită la Murray. 

— Ceva dinspre telefonul lui Hemmings? 

— Încă sună. O să mai încerc. 

— Am solicitat localizarea telefonului Annei. 

Murray apăsă din nou pe butonul reapelare. Lăsase deja 
un mesaj, dar dacă Mark îşi dăduse telefonul pe silențios 
în timpul mersului, putea să mai dureze încă o oră până 
când avea să răspundă. Între timp, cine ştie ce pusese la 
cale Caroline? 

— Domnule sergent, sunt mii de Mark Hemmings în 
registrul votanţilor. Avem şi un al doilea nume? 

În timp ce James răsfoia printr-un teanc de hârtii 
abandonate pe blatul din bucătărie, sperând să găsească 


e 365 » 


inițiala tatălui, Murray deschise Google. 

Era, gândi el, varianta online a stilului clasic de anchetă 
polițistă, una care nu se baza pe sistemele de informaţii 
ale poliţiei sau pe bazele de date ori pe derogările în ceea 
ce priveşte protecţia datelor personale. Era echivalentul 
bătutului la uşi întrebând oameni în carne şi oase ce ştiau. 

Dădu o căutare cu Mark Hemmings, Putney, şi obţinu 
prea multe rezultate ca să-i fie de folos. Închise ochii 
pentru o clipă; îşi aminti ce ştia despre partenerul Annei. 
Apoi îşi permise un zâmbet scurt. Mark Hemmings nu doar 
că locuise într-un apartament din Putney, dar şi lucrase 
acolo. 

„Apartamentul 702, Putney Brigde Tower, SW15 2JX.” 

Murray întoarse telefonul peste masă, înspre James, cu 
lista consilierilor psihologici acreditaţi, care se deschidea 
cu Mark Hemmings, licenţiat în Logopedie, licenţiat în 
Statistică, Master în Psihologie, membru acreditat al 
Colegiului Psihoterapeuţilor din Marea Britanie, membru 
al Asociaţiei britanice pentru Psihoterapie şi consiliere în 
caz de traume. 

— Bine jucat. 

Murray îl ascultă pe James cum le dictează adresa celor 
de la secţie. De îndată ce convorbirea avea să se încheie, 
cei din Sussex aveau să transmită informaţia Poliţiei 
Metropolitane, care intra în acţiune; ofiţeri de la 
Intervenţii trimişi prin stânga, dreapta, centru... O 
abordare silenţioasă... Toţi poliţiştii să rămână pe loc la 
punctul de întâlnire. Ofițerii înarmaţi aşteptând să vadă 
dacă sunt ameninţări, aşteptând autorizări. O ambulanţă 
pe drum. Negociatorii în stand-by. O mulţime de oameni, 
toţi lucrând cu un scop comun. 

Toţi sperând să ajungă la timp. 

— Atunci, asta e, spuse James şi-şi lăsă jos telefonul. Nu- 
mi plac deloc cazurile astea interregionale. Noi facem 
toată munca de jos, iar Poliţia Metropolitană culege 
roadele, spuse şi ridică din umeri a regret. Frustrant, ştii? 

Murray ştia. Doar că-şi dădu seama că în clipa aceea el 
nu se simţea deloc frustrat. Nu voia să fie acolo la cules 


< 366 » 


roadele, la numărătoarea trupurilor, la ceai şi medalii. 

Voia să se ducă acasă. 

Îi păsa de ce se întâmpla cu Anna şi cu Ella - sigur că-i 
păsa -, dar înţelesese în sfârşit ceea ce ar fi trebuit să 
înţeleagă cu mult timp în urmă. Crimele nu sunt rezolvate 
de un singur detectiv, era nevoie de o echipă pentru aşa 
ceva. Murray fusese un detectiv bun, dar nu era 
indispensabil. Nimeni nu era. 

— Murray, începu James ezitant, echipa mea este cea 
care s-a ocupat de la bun început de sinuciderile din 
familia Johnson. Eu am semnat raportul medicului legist. 

— Tuturor ne scapă nişte detalii, James. Caroline a făcut 
o treabă ca la carte - practic impecabilă. 

Caroline. Creierul lui Murray nu voia parcă să se 
închidă. Cum dusese Caroline trupul lui Tom în fosa 
septică de una singură? 

— Tocmai fusesem promovat. Voiam să am de-a face cu 
omucideri, violuri, genul acesta de lucruri, ştii? Infracţiuni 
adevărate. M-am grăbit să scap de cazul acesta. 

Murray îşi aminti de primele lui zile la DIC. Işi amintea 
de emoția unui caz interesant; de gemetele colective 
atunci când resursele şi-aşa limitate erau alocate unor 
cazuri care nu duceau nicăieri. Dacă ar fi fost în locul lui 
James, cine zicea că n-ar fi procedat exact la fel? 

Îl linişti pe bărbatul mai tânăr cu o atingere pe braţ, cu 
mintea încă la Caroline. 

— Nu ai parte de ceva mai real decât asta. 

Cine o ajutase pe Caroline să scape de cadavru? 

— O să duc echipa înapoi la birou. Eşti binevenit să ni te 
alături - să aşteptăm noutăţile. 

— Mulţumesc, dar cred că mă duc înapoi acasă. Să 
întâmpin Anul Nou împreună cu Sarah. 

Murray se uită afară, în grădină, unde cortul fusese 
închis şi un poliţist în uniformă stătea de gardă, cu un fular 
negru şi gros în jurul gâtului. 

— Nu te condamn. Te anunţ de îndată ce avem veşti de 
la PM. 

Se ridicară. Pe perete, lângă Murray, era o tablă de 


e 367 a 


plută, iar el se uită în treacăt peste conţinut în timp ce 
aştepta ca James să-şi strângă hârtiile. O ecografie de 
sarcină avea loc de cinste în mijloc. O brățară de la cine 
ştie ce festival atârna de o piuneză prinsă de ramă, o 
relicvă a vieţii Annei de dinainte de a avea copilul. Mai 
erau şi o invitaţie la nuntă - doar la recepţia de seară - şi 
un bilet de mulţumire de la Bryony pentru florile minunate 
care mi-au umplut două vaze! 

În partea de jos, în dreapta, era un pliant. 

Asta era. 

Ultima piesă din puzzle. 

Nu era euforie ceea ce simţea Murray. Doar uşurare - că 
memoria lui, odinioară atât de bună, nu-l lăsase baltă, îşi 
aminti în cele din urmă ce văzuse pe panoul din casa lui 
Diane Brent-Taylor. Şi - mai important - ştiu exact ce 
însemna. 

— O ultimă chestiune, îi spuse el lui James, în timp ce 
cei doi bărbaţi se îndreptau spre maşinile lor. 

Se întrebă, în timp ce vorbea, dacă în mod inconştient 
voia să păstreze pentru el informaţia - ca s-o verifice el 
însuşi şi să pretindă laudele atunci când toate lucrurile 
aveau să fie clare -, dar îşi dădu seama că nu voia asta. De 
fapt, se bucura să împărtăşească informaţia. 

— Da? 

— Ştiu şi cine-a ajutat-o pe Caroline Johnson să scape de 
cadavru. 


e 368 + 


Capitolul 64 


Anna 


De pe palier se aude un zgomot. Sunetul înfundat al 
liftului când îşi anunţă sosirea. Mă uit la mama, dar ochii 
ei sunt fixaţi pe uşă. 

— Cine e? şoptesc eu, dar ea nu-mi răspunde. 

Ar putea fi oare poliţia? 

Mark trebuie să-i fi sunat de îndată ce am plecat din 
Eastbourne; poliţiştii ştiu că suntem aici. Şi acum, că au 
găsit cadavrul tatălui meu, trebuie să-şi fi dat seama ce-a 
făcut ea - trebuie să ştie cu cine sunt... îmi pun toate 
speranţele în Mark şi în Murray, în faptul că au pus 
lucrurile cap la cap şi au înţeles situaţia. 

— Deschide uşa. Ştiu că eşti acolo. 

Uşurarea aproape că-mi provoacă amețeli şi mai că-mi 
vine să râd. Nu e poliţia, dar e ceva aproape la fel de bun. 

Mama nu se mişcă, dar eu o fac. Am fost aşa proastă. 
Maşina neagră Mitsubishi Shogun nu ne urmărea; încerca 
s-o facă pe mama să oprească. Alerg la uşă şi mă grăbesc 
s-o deschid, pentru că dintr-odată suntem două contra una 
şi mă simt invincibilă. 

— Slavă Domnului că eşti aici. 

Mă pregătisem pentru un atac din spate, nu din faţă. Mă 
loveşte direct în piept şi mă împinge înapoi, iar eu abia 
reuşesc s-o ţin pe Ella deasupra în timp ce mă împiedic şi 
cad pe jos. Îmi scapă un geamăt. Mintea mea încearcă să 
ajungă din urmă ceea ce ochii mei îmi spun că se întâmplă. 

Nu e o operaţiune de salvare. 

Laura închide uşa de la intrare şi o încuie. Poartă nişte 
blugi negri şi strâmţi, pantofi cu toc şi o bluză 
strălucitoare, îmbrăcată pentru o petrecere la care nu va 
mai ajunge. Petrecerea noastră de Anul Nou. Părul îi cade 
în bucle lejere pe umeri, iar ochii sunt umbriţi de farduri 
sclipitoare cenuşii şi verzi. Nu mă bagă în seamă, 
direcţionându-şi furia către mama, care se dă încetişor în 


< 369 + 


spate spre balcon. 
— Ticăloasă nenorocită! 


e 370 >» 


Capitolul 65 


Încă pot să-mi mai amintesc figura Laurei. 

Stătea în pragul uşii, cu trăsăturile înţepenite de groază. 

— Am sunat la uşă. Era deschisă, aşa că... 

S-a uitat la trupul tău inert. Sângele se coagula. 
Luminile din tavan se reflectau în băltoaca lipicioasă de pe 
jos - o aură argintie în jurul capului tău. 

— Ce s-a întâmplat? 

M-am gândit mult la momentul acela. La ce am spus. 
Oare lucrurile ar fi stat altfel dacă i-aş fi explicat că fusese 
un accident? Că mi-am pierdut cumpătul, că am lovit fără 
să mă gândesc? Că băutura mă determinase să fac lucruri 
pe care nu avusesem de gând să le fac? 

— L-am omorât. 

I-a dispărut culoarea din obraji. 

Mi-am simţit muşchii tensionaţi şi mi-am dat seama că 
mă aflam în aceeaşi poziţie din clipa în care te-am... din 
clipa în care ai căzut. M-am îndreptat. Mi-am amintit că 
încă tineam gâtul sticlei în mână. L-am lăsat să cadă şi s-a 
prăvălit cu un sunet înfundat. S-a rostogolit, nu s-a spart. A 
făcut-o pe Laura să tresară. 

Sunetul m-a pus în mişcare. Am pus mâna pe telefon, 
dar n-am sunat. Îmi tremura mâna. 

— Ce faci? 

— Sun la poliţie. 

Mă întrebam dacă faptul că eram beată făcea lucrurile 
mai grave sau mai puţin grave. Era un factor agravant sau 
o circumstanţă atenuantă pentru că, beată fiind, nu 
ştiusem ce fac? 

— Nu poţi să suni la poliţie! 

Laura a traversat bucătăria şi mi-a luat telefonul din 
mână. S-a uitat din nou la tine şi am văzut-o strâîmbându-se 
când a zărit nenorocirea care se scurgea din spatele 
urechii tale. 

— Caroline, o să fii arestată! O să mergi la închisoare. 

M-am prăbuşit pe un scaun, căci dintr-odată picioarele 


e 371 a 


mele nu au mai fost în stare să-mi susţină greutatea. În 
bucătărie era un miros ciudat, metalic, mirosul acrişor de 
sânge şi transpiraţie şi moarte. 

— Ai putea fi condamnată pe viaţă. 

Mi-am închipuit cum ar fi fost viaţa mea într-o celulă de 
închisoare. M-am gândit la filmele documentare pe care le 
văzusem. M-am gândit la serialele Prison Break şi la 
Orange is the New Black şi m-am întrebat cât de mult 
reflectau realitatea. 

M-am gândit totodată şi la ajutorul pe care l-aş putea 
primi. 

Pentru că ai avut dreptate, Tom, nu se putea trăi aşa. M- 
am amăgit de una singură că nu aveam o problemă, pentru 
că nu mă trezeam tremurând şi nici nu stăteam într-o 
parcare cu o cutie de Special Brew. Dar tipam la tine. Te 
necăjeam. Te loveam. lar acum te omorâsem. 

Aveam o problemă cu alcoolul. O problemă mare. 

— Sun la poliţie. 

— Caroline, gândeşte-te. Gândeşte-te bine. Odată ce ai 
sunat, nu mai este cale de întoarcere. Ce s-a întâmplat 
este... spune Laura şi se cutremură. Dumnezeule, e 
îngrozitor, dar nu poţi să dai timpul înapoi. Faptul că 
ajungi tu la închisoare n-o să-l aducă înapoi pe Tom. 

M-am uitat la seria de fotografii imprimate pe pânză 
care atârnau deasupra maşinii de gătit. Tu, cu mine şi cu 
Anna, stând pe burtă, îmbrăcaţi cu blugi şi tricouri albe. 
Râzând. Laura mi-a urmărit privirea. A vorbit încet. 

— Dacă tu te duci la închisoare, Anna v-a pierdut pe 
amândoi. 

O vreme n-am spus nimic. 

— Şi atunci... ce să fac? 

M-am simţit îndepărtându-mă de ceea ce era corect, de 
ceea ce era bun. Conta? Comisesem deja o crimă. 

— Nu-l putem lăsa aici. 

Noi nu putem. 

Acela a fost momentul. Momentul în care am devenit o 
echipă. 

— Nu, a spus Laura, cu maxilarul încleştat. Nu-l putem 


e 372 a 


lăsa aici. 

A fost nevoie de amândouă ca să putem mişca vasul de 
ceramică de pe capacul de canal. Trebuia să-l pui tu acolo 
când ne-am mutat, iar eu am plantat un dafin pe care l-am 
primit cadou de casă nouă. Capacul era murdar şi nici nu 
mai era nevoie de acces - fosa septică era o rămăşiţă de 
când marginea oraşului era la vreo jumătate de kilometru 
mai la vest, iar grupul acesta de case, o suburbie rurală. 

Cheia era o ţeavă zdravănă de metal, de vreo şapte 
centimetri. Stătuse în sertarul de la comodă de când eram 
şi noi la Oak View, dar s-a potrivit în gaura din capac ca în 
ziua în care a fost făcută. 

Înăuntru, un tunel îngust, ca intrarea într-un put 
înclinat. Aerul era închis, dar nu fetid, conţinutul tancului 
uscându-se demult. M-am uitat la Laura. Asudaserăm de la 
efortul de a te căra din bucătărie şi de la frica oarbă 
provocată de gândul la ceea ce săvârşeam. La ceea ce 
făcuserăm deja. Dacă ne opream acum, era deja prea 
târziu. Ar fi fost evident că încercaserăm să-ţi ascundem 
cadavrul. Răul fusese făcut deja. 

Te-am aşezat cu capul înainte. Am ţipat când ai alunecat 
prin tunel şi te-ai înţepenit imediat după aceea, când 
cureaua ţi s-a agăţat de pereţii de metal. Laura te-a tras 
tare de blugi şi ai scos un sunet. Un geamăt involuntar, ca 
şi cum ţi-ar fi ieşit tot aerul din plămâni. 

Nu puteam să mă uit. M-am întors şi am auzit cum erai 
târât cu greu prin tunel; un sunet stins, grav, în clipa în 
care ai atins fundul. 

Şi apoi linişte. 

Încetasem să plâng, dar mă durea inima din cauza vinei 
şi a pierderii suferite. Dacă poliţia ar fi ajuns chiar atunci, 
cred că le-aş fi povestit totul. 

Nu şi Laura. 

— Acum trebuie să facem curat. 

A fost ideea Laurei să înscenăm o sinucidere. 

— Dacă anunţăm că a dispărut, te vor considera 

e 373 e 


suspectă, întotdeauna fac aşa. 

M-a făcut să repet iar şi iar planul, apoi a plecat. Nu am 
dormit. Am stat în bucătărie, uitându-mă pe fereastră la 
grădina pe care o transformaserăm în mormânt. Am plâns 
pentru tine şi - da - am plâns şi pentru mine. 

Laura a condus până la Brighton de îndată ce s-a 
luminat de ziuă, a aşteptat să se deschidă magazinele şi a 
cumpărat un telefon mobil. Cu un card SIM care nu putea 
fi urmărit. A sunat la poliţie; a spus că te-a văzut 
aruncându-te de pe stânci. E 

În fiecare zi m-am aşteptat să vină poliţia. In fiecare zi 
tresăream când se deschidea uşa. Nu puteam să dorm; nu 
puteam să mănânc. Anna a încercat să mă tenteze cu ouă 
jumări, cu bucăţi de somon afumat, cu mici boluri de salată 
de fructe, cu ochii plini de durere, chiar în timp ce încerca 
s-o facă pe-a mea mai suportabilă. 

Dar poliţia n-a venit. 

Săptămânile au trecut şi tu ai fost declarat mort şi 
nimeni n-a arătat cu degetul, n-a pus vreo întrebare. Şi 
chiar dacă am văzut-o deseori pe Laura, chiar dacă nu 
căzuserăm de acord asupra acestui lucru, n-am vorbit 
niciodată despre ce se întâmplase. Despre ce făcuserăm. 

Până când am primit banii de pe asigurarea ta de viaţă. 


e 374 a 


Capitolul 66 


Anna 


Mă ridic în fund şi apoi în picioare, încă nesigură. Ţiuitul 
din urechi nu a slăbit, dar ţipetele Ellei au devenit 
scâncete. Ce consecinţe vor avea toate astea asupra ei? N- 
o să-şi aducă aminte noaptea aceasta, nu în mod conştient, 
dar va rămâne ceva din aceste lucruri îngropat adânc în 
subconştientul ei? Noaptea în care bunica ei a luat-o 
ostatică. 

Laura. 

— N-am ştiut că este nevoie să dezgroape canalizarea, a 
spus mama în maşină, altfel noi n-am fi... 

Laura a ştiut. Laura a fost cea care a ajutat-o. 

Cele două femei stau faţă în faţă, Laura cu mâinile-n 
şolduri. Mama se uită la masă, unde pistolul stă inocent 
acolo unde l-a lăsat. E prea lentă. Laura îi urmăreşte 
privirea şi se mişcă repede. 

În piept mi se cuibăreşte spaima. 

Laura îşi trage mâneca peste mână, înfăşurând 
materialul în jurul degetelor atunci când ridică arma. E 
metodică. Atentă. 

Înspăimântătoare. 

— Nu te-am tras pe sfoară, spune mama defensiv. 

Aş vrea să-i spun să se liniştească, dar nu-mi găsesc 
vocea. 

— Îmi erai datoare, Caroline. 

Se duce lângă canapea şi se aşază pe un braţ, cu pistolul 
ţinut ferm în mână. 

— Era totul destul de simplu. Dacă n-aş fi fost acolo, ai fi 
fost acuzată de uciderea lui Tom. Eu te-am salvat. 

— M-ai şantajat. 

Fragmente din poveste încep să se aşeze la locul lor. 

Nu tata era cel care o ameninţa pe mama, ci Laura. Nu 
tata a fost cel care i-a dat de urmă, ci Laura. 

— Tu? întreb fără să pot înţelege. Tu ai trimis cartolina 


e 375 a 


aniversară? 

Laura se uită la mine pentru prima oară. O vede pe Ella, 
părul meu răvăşit, şocul care trebuie să mi se fi întipărit pe 
faţă. 

— Ar fi trebuit să consideri totul drept o farsă. Cu nimic 
mai sinistră decât scrisorile pe care le-ai primit când a 
murit 'Tom, spune ea şi dă din cap. Era, de fapt, un mesaj 
pentru Caroline, ca să-şi dea seama cu cine se pune. l-am 
trimis şi ei o copie. 

— Şi presupun că şi iepurele a fost tot un fel de mesaj? 
Şi cărămida aruncată prin geam? Ai fi putut s-o omori pe 
Ella! 

Pe moment Laura pare confuză, apoi zâmbeşte. 

— Ah, cred c-o să afli că astea vin de la cineva mult mai 
aproape de familie. 

li urmăresc privirea, spre locul în care mama şi-a 
acoperit faţa cu mâinile. 

— Nu... 

— Voiam doar să te opresc să mai încerci să afli ce ni s-a 
întâmplat. Ştiam că dacă aflai adevărul, te va urmări şi pe 
tine după aceea şi... 

— Tu ai aruncat cărămida prin geamul camerei Ellei? În 
pătuţul nepoatei tale? 

Cuvintele par să fie rostite de altcineva, isteria făcându- 
le ascuţite şi inegale. 

— Ştiam că Ella este jos - o văzusem din grădină. 

Face un pas către mine, cu un braţ întins, dar Laura se 
mişcă mai repede. Se ridică, cu arma întinsă în faţa ei. 
Arată cu ea spre stânga. O dată, de două ori. Mama ezită, 
apoi face un pas în spate. 

Cine sunt femeile acestea? Mama, care i-ar putea face 
rău chiar fiicei ei? Nepoatei ei? Şi Laura - cum poţi să ştii 
pe cineva toată viaţa ta, ca apoi să-ţi dai seama că nu 
cunoşteai deloc persoana respectivă? 

Mă întorc către Laura. 

— De unde ai ştiut unde s-a dus mama? 

— N-am ştiut. Cel puţin, nu la început. Ştiam doar că nu 
s-a sinucis. 


e 376 » 


Se uită la mama, care suspină zgomotos. 

— E foarte previzibilă, spune Laura pe un ton superior, 
caustic. 

Un val de revoltă mă izbeşte în clipa în care mă gândesc 
la felul în care m-a consolat după moartea tatălui meu; 
cum m-a ajutat să organizez slujba de înmormântare. 
Poate că tata o fi murit ucis de mama, dar Laura este cea 
care i-a ascuns trupul; care a pus la cale planul cu 
sinuciderea; care a tăinuit crima. Îmi amintesc de 
insistența ei să scotocesc prin biroul părinţilor mei - oferta 
ei generoasă de a face asta pentru mine - şi-mi dau acum 
seama că, de fapt, ea căuta indicii cu privire la locul în 
care se dusese mama. 

— Am şi eu o copie a fotografiei ăleia, ştii. Cu tine şi cu 
mama în pensiunea aia de rahat de la capătul lumii. 

Pentru o secundă, se simte o ezitare în vocea Laurei. Un 
indiciu minuscul cum că sub aparentul ei control de oţel se 
mai ascunde ceva. 

— Vorbea tot timpul despre locul ăla. Cât de mult aţi râs 
împreună. Cum era la o lume distanţă de viaţa reală. De 
viaţa ei. A adorat locul ăla, spune şi apoi adaugă: Te-a 
adorat pe tine. 

Încet, coboară braţul. Pistolul îi atârnă uşor într-o parte. 
Asta e, îmi spun. Aici se termină. Toată lumea a zis ce avea 
de zis, iar acum totul se termină. Fără ca cineva să fie 
rănit. Mama face un pas către Laura. 

— Şi eu am adorat-o pe ea. 

— Tu ai omorât-o! 

Dintr-odată, ridică din nou arma. Laura are iarăşi braţul 
întins drept înainte, cu cotul bine fixat. Fărâma de 
vulnerabilitate pe care am zărit-o la ea a dispărut. Are 
ochii îngustaţi şi întunecaţi, fiecare muşchi e rigid de furie. 

— Te-ai măritat pentru bani şi ai lăsat-o în nenorocirea 
aia de apartament igrasios şi a murit! 

— Alicia avea astm, spun. A murit în urma unei crize de 
astm. 

Nu a fost aşa? 

Simt cum panica mă cuprinde la gândul că nici lucrul 


e 377 » 


acesta nu ar fi adevărat, aşa că mă uit la mama, să mă 
asigure că aşa s-a întâmplat. 

— Nici măcar nu te-ai dus s-o vezi! 

— Ba da, spune mama cu ochii din nou plini de lacrimi. 
Poate că nu aşa de des pe cât ar fi trebuit, spune ea şi 
mijeşte ochii. Ne-am îndepărtat una de alta. Ea era la 
Londra; eu, la Eastbourne. O aveam pe Anna şi... 

— Şi nu aveai timp pentru o prietenă fără bani. O 
prietenă care nu vorbea la fel ca noii tăi amici; care nu bea 
şampanie şi nu conducea o maşină fiţoasă. 

— N-a fost aşa, spune mama. 

Dar lasă capul în jos, iar eu simt un val de tristeţe 
pentru Alicia, pentru că cred că, de fapt, chiar aşa au stat 
lucrurile. Cred că aşa s-a întâmplat. Şi, la fel cum a fost şi 
cu purtarea ei faţă de tata, şi-a dat seama prea târziu. Scot 
un sunet - nu chiar un țipăt, nu chiar un cuvânt. Mama se 
uită la mine şi cred că tot ce gândesc trebuie să-mi fie 
întipărit în ochi, pentru că faţa ei se schimbă şi îmi cere 
iertare fără cuvinte. 

— Anna şi Ella ar trebui să plece. Ele n-au nimic de-a 
face cu asta. 

Laura râde fără să se amuze. 

— Ele au totul de-a face cu asta! spune Laura şi-şi 
încrucişează braţele la piept. Ele au banii. 

— Cât vrei? 

Nu glumesc. Cât vrea, atât va primi. 

— Nu. 

Mă uit la mama. 

— Banii ăia sunt pentru viitorul tău. Pentru viitorul Ellei. 
De ce crezi c-am fugit? Laura i-ar fi luat pe toţi. Poate că 
eu meritam asta, dar tu nu. 

— Nu-mi pasă de bani. Poate să-i ia. Ţi-i transfer în orice 
cont vrei. 

— E mai simplu de-atât, spune Laura zâmbind. 

Simt cum mi se ridică părul pe ceafă, o senzaţie ciudată 
de furnicături pe spinare. 

— Dacă-mi dai toţi banii tăi, lumea îşi va pune întrebări: 
Bill, Mark, contabilul. Va trebui să am încredere că-ţi vei 


e 378 + 


ţine gura şi, dacă am învăţat ceva din toate astea, spune ea 
uitându-se la mama, e că nu poţi avea încredere în nimeni. 

— Laura, nu! 

Mă uit la mama. Dă din cap, cu un pas înaintea mea. 

— Din punctul de vedere al celorlalţi, am venit aici să vă 
salvez pe tine şi pe Ella, spune Laura. Mark a fost de 
ajutor şi mi-a spus unde te duci când m-a anunţat că s-a 
anulat petrecerea, iar un al şaselea simţ al meu m-a 
avertizat că erai într-un pericol de moarte. 

Face ochii mari, mimând îngrijorarea şi spaima, cu 
mâinile ridicate, cu degetele de la mâna în care nu ţine 
pistolul răsfirate. 

— Dar am ajuns prea târziu. Caroline vă împuşcase deja 
pe amândouă şi apoi s-a sinucis. 

Îşi coboară colţurile gurii în bătaie de joc, mimând 
tristeţea, apoi se întoarce spre mine. 

— Ai văzut testamentul lui Caroline. Ai fost acolo când a 
fost citit. Fiicei mele, Anna Johnson, îi las toate bunurile 
materiale şi financiare, incluzând toate proprietăţile aflate 
pe numele meu în momentul morţii mele. 

Citează cuvânt cu cuvânt din testamentul mamei, 
scuipând parcă vorbele. 

— Dar mama ţi-a lăsat şi ţie bani. 

Nu o avere, dar o moştenire bunicică, menită să onoreze 
vechea prietenie cu Alicia; şi datoria ei de naşă faţă de 
Laura. 

Laura continuă, ca şi cum eu n-aş fi zis nimic. 

— În cazul în care Anna decedează înainte de executarea 
testamentului, îi las toate bunurile mele financiare şi 
materiale finei mele, Laura Barnes. 

— E prea târziu, spune mama. Testamentul a fost citit - 
Anna a devenit deja moştenitoare. 

— Ah, dar tu n-ai murit, nu? zâmbeşte Laura. Nu încă. 
Banii sunt încă ai tăi. A 

Ridică pistolul, îl îndreaptă spre mine. Imi îngheaţă 
sângele în vene. 

— Dacă Anna şi Ella mor înaintea ta, eu moştenesc totul. 


e 379 a 


Capitolul 67 


Murray 


Tari precum cuiele!!. 

Sarah s-ar fi prins mai repede. Ar fi observat numele 
într-un fel care lui Murray îi scăpase; s-ar fi oprit să-l 
citească. Să vorbească despre el. 

Ce nume îngrozitor pentru un salon de înfrumusețare. 

Şi-o imagină punând degetul pe notiţa din carneţelul de 
buzunar în care trecuse cu meticulozitate numele celor 
prezenţi când poliţia îi adusese lui Caroline vestea că soţul 
ei îşi curmase zilele. 

Laura Barnes. Recepţionistă la Tari precum cuiele. 

Mă enervează la culme când întreprinzătorii încearcă să 
fie nostimi... Murray putea să audă vocea lui Sarah clar de 
parcă ar fi fost în maşină cu el. Poţi să-i spui la fel de bine 
Fără unghii, doar pentru că atrage atenţia şi conţine 
cuvântul unghii şi e şi un nume ridicol, de asemenea... 
Murray râse cu voce tare. 

Se opri, dându-şi seama că asta nu era în regulă. Dacă 
vorbitul de unul singur era primul semn de nebunie, pe ce 
loc se situau conversațiile imaginare? 

Cu toate astea, Sarah şi-ar fi amintit numele acela. Şi, 
dacă ar fi vorbit cu Murray despre asta, şi l-ar fi amintit şi 
el. Şi apoi, când ar fi plecat de la casa doamnei Diane 
Brent-Taylor, întrebându-se cine-i folosise identitatea, 
pliantul de pe panou i-ar fi sărit în ochi şi ar fi făcut 
imediat asocierea dintre Laura Barnes şi vechiul ei loc de 
muncă. 

Din experienţa lui Murray, să inventezi un alter ego era 
extrem de dificil. Obişnuia să se amuze pe seama copiilor 
naivi din cartiere, care arătau ca nişte iepuri în bătaia 
farurilor în timp ce încercau să născocească ceva 
convingător. În mod invariabil foloseau vreo poreclă, 


11 Joc de cuvinte intraductibil: în original, Hard as nails, nails 
însemnând atât unghii, cât şi cuie. 
< 380 œ» 


numele vreunui puşti de la şcoală, denumirea străzii pe 
care locuiau. 

Laura intrase în panică. Poate că nici nu se gândise că 
va trebui să dea un nume; crezuse că era suficient să sune 
la 999 şi să raporteze o sinucidere şi cu asta basta. 

— Cum vă numiţi? 

Murray îşi putea imagina persoana care primise apelul, 
cu căştile la urechi, cu degetele pe tastatură. Şi-o imagina 
totodată şi pe Laura: afară. Pe stânci, cu vântul care-i 
smulgea parcă vorbele din gură. Cu mintea goală. Nu 
Laura - nu era Laura. Era... 

O clientă. Aleasă la întâmplare. 

Diane Brent- Taylor. 

Fusese aproape perfect. 

Când Murray intră cu maşina pe strada lui, era 
unsprezece şi jumătate. La fix cât să-şi ia papucii de casă, 
să desfacă şampania şi să se cufunde în canapea împreună 
cu Sarah, în faţa lui Jools Holland! şi a oaspeţilor săi 
folkişti. Iar la miezul nopţii, când ar fi întâmpinat Anul 
Nou, avea să-i spună lui Sarah că nu se mai întorcea la 
serviciu; că se pensiona din nou, de data asta aşa cum 
trebuia. Îşi amintea de un bătrân detectiv care lucrase cei 
treizeci de ani şi apoi încă zece. Era însurat cu slujba, 
după cum ziceau oamenii, chiar dacă avea o soţie acasă. 
Murray fusese la petrecerea lui de pensionare - când 
organizase una, în cele din urmă - şi ascultase toate 
planurile detectivului de a călători în jurul lumii, de a 
învăţa o limbă străină, de a începe să joace golf. Şi apoi a 
murit. Pur şi simplu. La o săptămână după ce-şi predase 
legitimatia. 

Viaţa era prea scurtă. Murray voia să se bucure de ea la 
maximum cât încă mai era suficient de tânăr să poată face 
asta. Cu două săptămâni în urmă, simţise pe deplin că 
merita permisul de călătorii gratuite cu autobuzul; în ziua 
aceea - chiar şi la acea oră târzie şi după ziua pe care o 
avusese - se simţea la fel de plin de energie ca atunci când 


12 Muzician britanic, compozitor şi om de televiziune. 
< 381 » 


se angajase în poliţie. 

Cineva de pe strada alăturată aprindea artificii şi, 
pentru o clipă, cerul fu inundat de culori: albastru, mov, 
roz. Murray urmări scânteile izbucnind în afară şi apoi 
stingându-se. Strada înfundată se bifurca la capăt şi 
Murray încetini înainte să facă la stânga, spre partea pe 
care stătea el. Majoritatea vecinilor lui erau oameni în 
vârstă şi era puţin probabil să sărbătorească Anul Nou 
dansând pe stradă, dar nu se ştie niciodată. 

Se văzură alte artificii în timp ce el coti pe stradă, cerul 
sclipind albastru şi... 

Nu. Nu erau artificii. 

Murray simţi cum îi îngheaţă măruntaiele. 

Nu erau artificii. 

Era o lumină care se învârtea în linişte; scăldând casele, 
copacii, oamenii care stăteau în faţa locuinţelor lor, într-o 
culoare de un albastru delicat. 

— Nu, nu, nu, nu... 

Murray auzi pe cineva vorbind; nu-şi dădu seama că el 
era acea persoană. Era prea atent la scena care se 
desfăşura în faţa lui: ambulanţa, paramedicii, uşa de la 
intrare deschisă. 

Uşa lui deschisă. 


e 382 + 


Capitolul 68 


Anna 


— N-ai face una ca asta. 

Laura ridică din sprâncene. 

— E o provocare îndrăzneață pentru cineva care se află 
de partea greşită a ţevii unui pistol, spune şi se strâmbă. 
Nu poţi s-o faci să nu mai plângă? 

Îmi legăn braţele dintr-o parte în alta, dar Ella e prea 
agitată, iar eu sunt prea tensionată ca să pot face mişcarea 
asta într-un mod delicat şi tot ce reuşesc este s-o fac să 
plângă şi mai tare. O întind orizontal de-a lungul trupului 
meu şi-mi ridic bluza s-o hrănesc. În încăpere se face o 
linişte binevenită. 

— E doar un bebeluş. 

Încerc să fac apel la latura maternă a Laurei, deşi, din 
câte ştiu, nu şi-a dorit niciodată copii. 

— Orice mi-ai face mie, te rog să n-o răneşti pe Ella. 

— Dar nu înţelegi? Doar aşa funcţionează. Tu şi Ella 
trebuie să muriţi mai întâi. Caroline trebuie să vă omoare. 

Undeva, în măruntaiele clădirii, aud un zgomot înfundat. 

— Nu! 

Mama n-a spus nimic până acum, iar ţipătul ei brusc o 
face pe Ella să tresară. 

— N-o s-o fac, spune mama şi se uită la mine. Nu mă 
poate obliga. 

— Nici nu trebuie să te oblig. Eu am pistolul. 

Laura îl ţine în sus, materialul bluzei ei strălucitoare 
încă înfăşurat în jurul degetelor. 

— Are amprentele tale pe ea. 

Încet, se duce spre mama, cu arma îndreptată spre ea. 

Mă uit la uşă; mă întreb dacă aş reuşi să ajung până 
acolo. 

— Nimeni nu va şti că n-a fost tot timpul în mâinile tale. 

— N-ai să scapi cu asta. 

Laura ridică o sprânceană perfect pensată. 


< 383 + 


— E doar o cale să aflăm asta, nu-i aşa? 

În urechile mele se aude un urlet. Ella suge cu furie. 

— De fapt, am şi eu o poliţă de asigurare, spune Laura şi 
zâmbeşte. Dacă poliţia va suspecta ceva, trebuie doar să-i 
ghidez în direcţia potrivită. O să-mi amintesc că v-am auzit 
vorbind pe amândouă despre asigurarea de viaţă a lui 
Tom; că aţi tăcut amândouă când m-aţi văzut venind. Aţi 
fost băgate amândouă în povestea asta încă de la bun 
început. 

— Nu vor crede niciodată aşa ceva. 

De undeva din clădire se aude şi mai mult zgomot. 
Ascult să prind clinchetul liftului, dar e altceva, ceva 
ritmic. 

— Şi când vor săpa mai bine, vor descoperi că telefonul 
folosit când a fost anunţată sinuciderea lui Tom a fost 
cumpărat în Brighton... spune Laura şi apoi face o pauză 
pentru a spori efectul dramatic de nimeni alta decât Anna 
Johnson. 

Sunetul ritmic devine mai puternic. Mai rapid. Trag de 
timp. 

— Am considerat întotdeauna că faci parte din familie, 
spun şi mă mişc repede prin încăpere, ca să ajung lângă 
mama, cu faţa spre Laura. 

— Ruda săracă, presupun. 

Ştiu ce este zgomotul acela. 

Laura este consumată de furie, scuipând treizeci de ani 
de resentimente. 

— Era ceva normal pentru tine, nu? Casă mare, bani 
pentru haine, iarna la schi, vara în vacanţă în Franţa... 

Zgomotul care se aude este cel de picioare care tropăie. 
Bocanci de trupe de intervenţie. Se opresc două etaje mai 
jos şi continuă mai încet decât un lift care-şi anunţă 
prezenţa. 

Ochii Laurei se îndreaptă dintr-odată spre uşă. 

Încep să tremur. Mama e cea care a adus arma; care ne- 
a adus pe mine şi pe Ella aici. Mama l-a omorât pe tata şi i- 
a ascuns cadavrul. Poliţiştii nici măcar nu ştiu că Laura a 
fost implicată. De ce n-ar crede povestea ei? Va scăpa 


e 384 + 


basma curată cu toate... 

— Nu e vina mea, Laura. Şi nici a Ellei. 

— La fel cum nici traiul într-un apartament igrasios 
împreună cu o mamă bolnavă trăind din ajutorul social nu 
a fost vina mea. 

Dincolo de uşă, zgomote abia perceptibile. 

Mâna Laurei se mişcă. Doar puţin. Degetele i se strâng 
în jurul trăgaciului. E palidă, iar o venă îi pulsează pe o 
parte a gâtului. E şi ea la fel de speriată. Toate suntem. 

Nu o face, Laura. 

Ciulesc urechile şi aud mişcarea silenţioasă de picioare 
din faţa uşii. Vor intra cu forţa, ca în filme? Vor trage mai 
întâi şi abia apoi vor pune întrebări? Mă simt cuprinsă de 
un val de adrenalină şi, când Ella se desprinde de mine, 
simt cum tot trupul îmi este încordat. 

Mama respiră greu. E încolţită; nu mai are unde să fugă, 
nu mai are ce minciuni să zică. Se dă încet în spate din 
calea Laurei, de lângă mine. 

— Unde te duci? Stai pe loc! 

Mama se uită în spate, la balconul neprotejat, cu cele 
şapte etaje de gol aflate sub el. Se uită la mine cu ochi 
care imploră iertare. Ca un televizor care merge pe mute 
într-un colţ al încăperii, capul mi-e plin de scene din 
copilărie: mama care-mi citeşte poveşti; tata care mă 
învaţă să merg cu bicicleta; mama la cină, râzând prea 
tare, prea mult; ţipând în jos pe scări, tata ţipând înapoi la 
ea. 

Ce aşteaptă poliţia? 

Un iepure pe treptele de la intrare; o cărămidă aruncată 
prin geam. Mama ţinând-o pe Ella în braţe. Şi pe mine. 

Dintr-odată, ştiu ce gândeşte, ce vrea să facă. 

— Mamă, nu! 

Continuă să facă paşi în spate. Încet, încet. Din 
apartamentul de alături se aud dintr-odată strigăte, pe 
măsură ce tot grupul de la petrecere începe numărătoarea 
inversă de la miezul nopţii. Laura se uită înnebunită când 
la uşa de la intrare, când la mama, distrasă fiind de 
strigăte, fără să ştie ce să facă, unde să se uite. 


e 385 » 


— Zece! Nouă! Opt! 

Mă iau după mama pe balcon. Ştie că totul s-a terminat. 
Ştie că va merge la închisoare pentru ce-a făcut. Mă 
gândesc cum va fi să-mi pierd mama pentru a doua oară. 

— Şapte! Şase! 

Se aude un sunet înfundat de pe casa scării. 

Laura îşi mişcă pistolul. Îl îndreaptă direct către mine. 
Degetul i se fixează şi mai bine pe trăgaci. În spatele meu, 
mama plânge. Vântul şuieră pe balcon. 

— Cinci! Patru! Trei! 

Strigătele vesele de alături devin din ce în ce mai 
puternice. In jurul nostru, mai multe artificii, mai multe 
urări, mai multă muzică. 

— Nu trage! strig eu cât pot de tare. 

Zgomotul este incredibil. O mie de decibeli. Mai mult. 
Uşa zboară din balamale, prăbuşindu-se la podea şi o sută 
de poliţişti înarmaţi pătrund înăuntru peste ea. Gălăgie - 
atât de multă gălăgie - de la ei, de la noi şi... 

— Aruncă arma! 

Laura se dă în spate, spre un colţ al încăperii, având în 
continuare arma în mână. Picioarele mamei sfărâmă sticla 
spartă de la marginea balconului. Tivul rochiei ei flutură în 
vânt. Se uită în ochii mei. 

Şi apoi cade. 

Ţip - încontinuu şi-ncontinuu până când nu-mi mai dau 
seama dacă ţipătul e doar în capul meu sau mai poate şi 
altcineva să-l audă. Rochia ei pluteşte ca o paraşută 
stricată şi mama se suceşte şi se tot suceşte, prăbuşindu- 
se. Deasupra explodează artificii, umplând cerul cu o 
ploaie de aur şi argint. 

Lângă mine apare dintr-odată un ofiţer de poliţie. Spune 
cuvinte pe care nu pot să le-aud, dar faţa lui exprimă 
îngrijorare. Îmi înfăşoară o pătură pe umeri, în jurul Ellei. 
Imi pune o mână pe spate şi mă conduce afară, fără să mă 
lase să-mi încetinesc pasul în timp ce ieşim din apartament 
spre casa scării, chiar dacă pot să văd că Laura e întinsă 
pe jos, iar un poliţist a îngenuncheat lângă ea. Nu ştiu 
dacă e vie sau moartă şi nici nu ştiu dacă-mi pasă. 


e 386 » 


În ambulanţă, nu mă pot opri din tremurat. Paramedicul 
este o tipă veselă şi îşi face treaba cu eficienţă, cu părul ei 
blond împletit în două cozi care-i cad pe umeri. Îmi face o 
injecție în braţ, care, câteva secunde mai târziu, mă face 
să mă simt ca şi cum aş fi băut o sticlă de vin. 

— Alăptez, spun eu, prea târziu. 

— Nu-i eşti de niciun folos dacă ai un atac de panică. 
Mai bine să fie puţin adormită decât hiperexcitată de la 
prea multă adrenalină la mâna a doua. 

Se aude un zgomot când uşa din spate a ambulanţei se 
deschide. Cred că-l recunosc pe ofiţerul de poliţie cu 
pătura, dar medicamentele m-au ameţit şi toată lumea care 
poartă uniformă mi se pare că arată la fel. 

— Aveţi un vizitator, spune el şi iese. 

— Nu ne-au lăsat să trecem de cordonul de poliţie. 

Mark se suie în ambulanţă şi mai că se prăbuşeşte când 
se aşază pe patul de lângă al meu. 

— Nimeni nu voia să-mi spună ce se întâmplă. Am fost 
atât de speriat că ai păţiit... 

Vocea i se frânge înainte să cedeze complet şi ne 
îmbrăţişează pe mine şi pe Ella. Cea mică a adormit şi mă 
întreb din nou ce-or visa bebeluşii şi dacă va avea vreodată 
coşmaruri în legătură cu ce s-a întâmplat în noaptea asta. 

— Ai fost la război, Annie? 

Billy încearcă să zâmbească, dar nu-i iese. Pe faţă îi 
citesc îngrijorarea. 

— Laura... dau eu să spun, dar capul îmi este greu; 
parcă am limba prea mare ca să-mi mai încapă în gură. 

— l-am dat ceva pentru şoc, o aud pe femeia paramedic 
spunând. O să fie un pic ameţită o vreme. 

— Ştim, îmi spune Billy. Când Mark a anulat petrecerea, 
mi-a spus ce s-a întâmplat. Despre verişoara lui Caroline şi 
despre fostul ei soţ violent. Nu mi s-a părut în regulă. 
Caroline n-a pomenit niciodată de vreo verişoară Angela, 
apoi a mai fost şi maşina Shogun pe care a împrumutat-o 
Laura... 

Cu doar câteva ore înainte, eram în maşină, lângă 
scaunul Ellei. Ascunzându-mă, îngrozită c-aş putea fi 


e 387 œ» 


văzută. Parcă îmi amintesc un film sau o poveste care i s-a 
întâmplat altcuiva. Nu-mi amintesc frica pe care am trăit-o 
şi mă întreb dacă doar medicamentele fac ca totul să pară 
ireal. 

— L-am luat pe Billy şi am ajuns aici cât de repede am 
putut. 

E ceva diferit la ei doi - nu se mai simte tensiune; nu se 
mai împung din vorbe -, dar sunt prea obosită să analizez 
lucrurile, iar acum paramedicii îi trimit cu blândeţe pe 
amândoi afară şi mă întind pe pat, prinzând-o şi pe Ella cu 
centuri lângă mine. Închid ochii. Cedez somnului. 

S-a terminat totul. 


< 388 + 


Capitolul 69 


Murray 


Sarah avea ochii închişi, cu faţa atât de liniştită, de 
parcă ar fi dormit. Mâna îi era grea şi rece, iar Murray 
frecă cu blândeţe cu degetul mare pielea ei ca de hârtie. 
Lacrimile îi curgeau fără ruşine peste pătura albă de 
spital, fiecare dintre ele lăsând o pată întunecată, ca o 
ploaie de vară. 

În acea aripă a secţiei erau patru paturi, toate libere, cu 
excepţia celui în care se afla Sarah. O asistentă aştepta 
discret pe hol, acordându-i puţin spaţiu în aceste momente 
atât de intime. Văzându-l că ridică privirea, femeia intră în 
rezervă. 

— Staţi cât timp aveţi nevoie. 

Murray mângâie părul lui Sarah. Timp. Cea mai 
prețioasă marfă. Cât de mult timp îşi petrecuseră el şi 
Sarah împreună? Câte zile? Câte ore, minute? 

Nu destul. N-ar fi putut fi niciodată destul. 

— Puteţi vorbi cu ea. Dacă vreţi. 

— Poate să mă audă? întrebă Murray privind cum 
pieptul lui Sarah urca şi cobora uşor. 

— Părerile sunt împărţite în această privinţă. 

Asistenta avea vreo 40 de ani, ochi blânzi şi închişi la 
culoare şi o voce plină de compasiune. 

Murray se uită la tuburile şi firele care o încolăceau ca 
nişte şerpi pe soţia sa, la miriadele de maşinării care o 
ţineau în viaţă; la perfuzia care picura liniştitoarea 
morfină. 

Aveau să-i mărească doza, îi explicase consultantul. La 
momentul potrivit. 

Ambulanţa ajunsese în doar câteva minute, dar fuseseră 
nişte minute prea lungi. În zilele care urmaseră - în 
amestecul confuz de asistente şi consultanţi şi maşinării şi 
hârtii de completat -, Murray se forţase să retrăiască acele 


< 389 + 


câteva minute de parcă ar fi fost şi el acolo. De parcă toate 
astea i s-ar fi întâmplat lui. 

În bucătărie era un scaun răsturnat; un pahar spart 
acolo unde Sarah căzuse, lângă chiuvetă. Telefonul, lângă 
ea, pe gresie. Murray se forţa să-şi imagineze toate aceste 
lucruri, unul după altul, fiecare ca o lamă trecută peste 
pielea lui. 

Nish îl implorase să înceteze. Venise cu ceva învelit în 
folie, încă fierbinte, abia scos din cuptor, prinzându-l pe 
Murray în intervalul scurt dintre două vizite la spital. Il 
ascultase pe Murray povestindu-i cu detalii agonizate ceea 
ce nimeni nu ştia cu siguranţă că se întâmplase, apoi 
femeia îl luase de mâini şi plânseseră împreună. 

— De ce te torturezi în halul ăsta? 

— Pentru că n-am fost aici, spuse Murray. 

Lacrimile lui Nish îi lăsaseră dâre pe obraji. 

— N-ai fi avut cum să preîntâmpini asta. 

Anevrism cerebral, spusese doctorul. 

Comă. 

Să sperăm că va fi bine. Să ne pregătim pentru ce-i mai 
rău. 

Şi apoi: îmi pare rău. Nu mai putem face nimic. 

Insistaseră să-i spună că Sarah nu avea să simtă nimic. 
Era decizia corectă. Singurul lucru pe care-l mai puteau 
face. 

Murray deschise gura să zică ceva, dar nu ieşi niciun 
cuvânt. Simţea o durere în piept şi ştia că i se frângea 
inima. Se uită la asistentă. 

— Nu ştiu ce să spun. 

— Spuneţi-i orice. Vorbiţi-i despre vreme. Ce aţi mâncat 
la micul dejun. Plângeţi-vă de serviciu. 

Femeia puse o mână pe umărul lui Murray, îl strânse 
uşor, apoi îşi retrase mâna. 

— Spuneţi-i ce vă trece prin cap. 

Se retrase apoi în colţul cel mai îndepărtat de locul în 
care Murray stătea lângă Sarah şi începu să împăturească 
aşternuturi şi să aranjeze conţinutul unei noptiere metalice 
aflate lângă un pat gol. 


< 390 œ» 


Murray se uită la soţia lui. Îşi trecu un singur deget pe 
fruntea ei - cu ridurile ei neliniştite acum netede - şi de-a 
lungul punţii nasului ei. Ocoli masca de plastic care 
susţinea tubul din gâtul lui Sarah şi-i mângâie obrajii, 
gâtul. Îi urmă conturul urechii. 

Spuneli-i ce vă trece prin cap. 

In spatele lui, hârâitul neîntrerupt al aparaturii continua 
să se audă, sunete ritmice formând limbajul de la terapie 
intensivă. 

— Îmi pare rău că n-am fost acolo... începu el, dar 
cuvintele erau suspine, iar ochii i se umeziră şi în curând 
nu mai putu să vadă nimic. 

Cât timp avuseseră împreună? Cât ar mai fi avut, dacă 
nu s-ar fi întâmplat asta? Murray şi-o aminti pe Sarah în 
ziua nunţii lor, în rochia galbenă pe care o alesese în locul 
uneia albe. Îşi aminti cât de bucuroasă fusese când au 
cumpărat casa. În timp ce ţinea degetele lipsite de viaţă 
ale soţiei sale, văzu în schimb unghiile ei murdare de 
pământ; faţa ei, în loc să fie palidă pe perna de spital, era 
îmbujorată de la munca în grădină de dimineaţă. 

Nu fusese destul, dar timpul petrecut împreună însemna 
totul pentru el. 

Fusese totul pentru el. 

Pentru amândoi. 

Murray îşi drese glasul. Se uită spre asistentă. 

— Sunt gata. 

Pauză. Murray aproape spera ca ea să spună nu încă - 
peste vreo oră şi ceva, poate, chiar dacă, în acelaşi timp, n- 
ar fi suportat ca ea să fi spus asta. Mai mult răgaz nu ar fi 
făcut lucrurile mai uşoare. 

Femeia dădu din cap. 

— Il chem pe doctorul Christie. 

Nu mai stătură la discuţii. Scoaseră tubul din gâtul lui 
Sarah cu grijă, de parcă ar fi fost făcută din sticlă; 
împinseră la o parte aparatele pe roţi care menţinuseră 
bătaia unei inimi prea slăbite ca să mai facă asta de una 


< 391 » 


singură. Promiseseră că vor fi afară, pe coridor, dacă avea 
să fie nevoie de ei. Că nu trebuie să-i fie teamă; că nu 
trebuie să se simtă singur. 

Şi apoi îl lăsară acolo. 

lar Murray îşi odihni capul pe pernă lângă femeia pe 
care o iubise jumătate din viaţa lui. Se uită la felul în care 
pieptul ei cobora şi urca cu o mişcare atât de fină, că abia 
o mai putea zări. 

Până când mişcarea aceea încetă de tot. 


e 392 » 


Capitolul 70 


Anna 


— Anna! Aici! 

— Ce părere ai despre moartea mamei tale? 

Mark îşi pune o mână în scobitura spatelui meu şi mă 
ghidează pe stradă, vorbindu-mi tot timpul pe o voce joasă. 

— Nu te uita la ei... priveşte înainte... aproape am 
ajuns... 

Suntem aproape pe trotuar şi îşi retrage mâna, să ridice 
căruciorul deasupra bordurii. 

— Domnule Hemmings - ce v-a atras mai întâi la 
milionara Anna Johnson? 

Toată lumea izbucneşte în râs. 

Mark îşi scoate cheia din buzunar şi descuie poarta. 
Cineva a lipit un buchet de flori învelite în celofan pe 
poartă. Pentru tata? Pentru mama mea? Pentru mine? 
Când Mark deschide poarta - doar cât să pot împinge eu 
căruciorul înăuntru - un bărbat de la The Sun păşeşte în 
faţa noastră. Ştiu că e de la The Sun pentru că mi-a spus 
el, în fiecare din ultimele şapte zile, şi pentru că are o 
legitimaţie zdrenţuită care atârnă de hanoracul lui, ca şi 
cum această indicație de profesionalism ar anula hărţuiala 
lui zilnică. 

— Te afli pe o proprietate privată, îi spune Mark. 

Jurnalistul priveşte în jos. O jumătate din gheata lui 
maronie uzată este pe trotuar, cealaltă pe pietrişul care 
acoperă aleea noastră pentru maşini. Işi trage piciorul. 
Doar câţiva centimetri, suficient cât să nu mai fie pe 
proprietatea noastră. Îmi pune un iPhone în faţă. 

— Doar un comentariu scurt, Anna, şi apoi toate astea 
vor dispărea. 

În spatele lui se află colegii săi. Două camere de 
fotografiat stau ca două mitraliere de-a lungul trupului 
bărbatului mai în vârstă, în timp ce buzunarele largi ale 
gecii sale sunt pline cu obiective, bliţuri, baterii. 


<e 393 + 


— Lăsaţi-mă în pace. 

E o greşeală. De îndată se aude foşnet de carneţele, 
apare un alt telefon. Micul grup de urmăritori face un pas 
în faţă, luând reacţia mea drept o invitaţie. 

— E o şansă să prezinţi varianta ta a poveştii. 

— Anna! Aici! 

— Cum era mama ta în copilărie, Anna? Era violentă cu 
tine? Se aude o ultimă întrebare pusă cu o voce ridicată, 
iar acum toată lumea ţipă, toţi încercând să se facă auziti, 
toţi vrând să obţină ceva. 

Uşa de la intrarea casei lui Robert se deschide şi el 
coboară pe scări într-o pereche de papuci din piele. Dă 
scurt din cap către noi, dar are ochii ţintă la reporteri. 

— De ce nu dispăreţi naibii de-aici? 

— De ce nu dispari tu naibii de-aici? 

— Şi, oricum, cine-i ăsta? 

— Nimeni. 

Asta le distrage însă suficient de mult atenţia. Îi arunc 
lui Robert o privire recunoscătoare, simt din nou mâna lui 
Mark pe spatele meu, împingându-mă înainte. Roţile 
căruciorului scrâşnesc pe pietriş, iar apoi Mark închide 
porţile şi le încuie. Se aud două, trei, patru bliţuri. 

Mai multe fotografii. 

Mai multe fotografii cu mine cu un aer palid şi neliniştit; 
mai multe fotografii cu căruciorul Ellei acoperit cu 
păturica menită să-i asigure puţină intimitate. Mai multe 
fotografii cu Mark, însoţindu-ne abătut înăuntru şi în afara 
casei atunci când e neapărată nevoie să părăsim siguranţa 
locuinţei noastre. 

Doar ziarul local ne mai ţine pe prima pagină (cele 
naţionale ne-au relocat deja pe pagina cinci), cu o 
fotografie făcută printre zăbrelele gardului, de parcă noi 
am fi cei aflaţi după gratii. 

În casă, Mark pune de cafea. 

Poliţia ar fi vrut să stăm în altă parte. 

— Doar pentru câteva zile, a spus detectivul sergent 
Kennedy. 

Tocmai terminasem de dat declaraţia, rezultatul a 


e 394 » 


aproape opt ore petrecute într-o încăpere fără ferestre 
alături de o femeie detectiv care avea aerul că şi-ar fi dorit 
să fie oriunde altundeva, mai puţin acolo, cu mine. Nu era 
singura. 

Înapoi acasă, bucătăria - scena uciderii tatălui meu - 
fusese sigilată, criminalişti în costume albe de protecţie 
scrutând fiecare centimetru din ea. 

— E casa mea, am spus eu. Nu mă duc nicăieri. 

Au găsit urme din sângele tatălui meu în rosturile dintre 
plăcile de gresie, în ciuda clorului turnat pe podea de 
mama şi Laura. Am avut sânge sub picioare atâtea luni de 
zile. Mă simt de parcă ar fi trebuit să văd asta; de parcă ar 
fi trebuit să ştiu. 

Au trecut trei zile până când am avut voie să folosim din 
nou bucătăria; alte douăzeci şi patru de ore până când au 
terminat ce aveau de făcut în grădină. Mark a tras 
draperiile peste uşile de sticlă de la bucătărie, ca eu să nu 
pot vedea grămezile de pământ care acum zăceau peste 
gazonul nostru, şi a închis obloanele din faţa casei ca să 
evite teleobiectivele vânătorilor de titluri de ziare care 
aşteptau pe stradă. 

— Nu mai sunt atât de mulţi astăzi, spune el acum. Până 
la sfârşitul săptămânii vor dispărea. 

— Se vor întoarce când începe procesul. 

— Fiecare lucru la vremea lui. 

Mark îmi întinde o cană aburindă de cafea şi ne aşezăm 
la masă. Am mutat lucrurile prin bucătărie; am 
repoziţionat masa şi am schimbat între ele cele două 
fotolii. Schimbări mărunte care sper că - în timp - mă vor 
ajuta să nu-mi mai aduc aminte; să nu mai revăd cu ochii 
minţii ce s-a petrecut aici. 

Mark triază corespondenţa, lăsând mare parte din ea 
nedeschisă şi punând-o într-un teanc pentru reciclare, 
împreună cu bileţelele reporterilor care împânzesc aleea 
până când Mark le culege de pe jos. 

Bani gheaţă în schimbul drepturilor exclusive asupra 
poveştii voastre. 

Am primit oferte de la editori şi agenţi literari. Abordări 


e 395 + 


din partea unor companii cinematografice şi a 
producătorilor de emisiuni TV. Cartoline de susţinere, 
pliante cu reclame la servicii funerare, scrisori de la 
locuitorii din Eastbourne, şocaţi să afle că acea Caroline 
Johnson pe care o ştiau ei - activistă, persoană care 
strângea fonduri pentru diverse acţiuni, membră în tot 
felul de comitete - şi-a ucis soţul. 

Toate merg la gunoi. 

— Curând o să dispară totul. 

— Ştiu. 

Reporterii agasanţi vor trece la următoarea poveste 
grasă şi într-o bună zi voi fi din nou în stare să mă plimb 
prin Eastbourne fără ca oamenii să şuşotească între ei. Ea 
este - fiica celor doi Johnsoni. 

Într-o bună zi. 

Mark îşi drege glasul. 

— Trebuie să-ţi spun ceva. 

Îi văd figura şi simt cum mi se strânge stomacul, ca 
atunci când liftul se prăbuşeşte la parter fără butoane de 
oprire. Nu mai sunt în stare să primesc alte veşti, alte 
surprize. Vreau să-mi trăiesc restul vieţii ştiind exact ce se 
întâmplă în fiecare oră, în fiecare zi. 

— Când poliţia a întrebat de întâlnirea pe care Caroline 
o stabilise cu mine... 

Mark se uită fix în cana lui de cafea; o vreme nu spune 
nimic. Eu rămân tăcută, în timp ce inima-mi bate ca o tobă 
în urechi. 

— Am minţit. 

Simt din nou cutremurul, pământul de sub picioarele 
mele despicându-se, desfăcându-se, mişcându-se. Viaţa 
schimbându-se cu un singur cuvânt. 

O singură minciună. 

— N-am întâlnit-o niciodată pe mama ta, spune el, 
ridicând privirea ca s-o caute pe-a mea. Dar am vorbit cu 
ea. 

Înghit cu greu. 

— Nu am făcut legătura, nu mai devreme de prima ta 
şedinţă cu mine. Mi-am căutat prin agendă şi era acolo: 


< 396 » 


numele mamei tale. Şi mi-am amintit telefonul ei; mi-am 
amintit că mi-a povestit că îi murise soţul şi că avea nevoie 
să treacă peste chestia asta. Doar că n-a apărut niciodată 
la programare şi nu mi-a mai venit în minte chestia asta 
decât atunci. 

— De ce nu mi-ai spus? 

Mark răsuflă greu, ca şi cum ar fi alergat la maraton. 

— Confidenţialitatea datorată pacientului? 

În vocea lui se aude un semn de întrebare, de parcă ar 
şti şi el că sună absurd. 

— Şi pentru că n-am vrut să pleci. 

— De ce nu? întreb, deşi deja ştiu răspunsul. 

Îmi ia mâna şi-şi freacă degetul mare de interiorul 
încheieturii mele. Sub apăsarea lui blândă, pielea devine 
palidă, cu venele albastru-verzui abia vizibile, ca afluenții 
unui râu. 

— Pentru că mă îndrăgosteam deja de tine. 

Se apleacă în faţă şi la fel fac şi eu. Ne întâlnim la 
mijloc, aplecaţi într-un fel ciudat deasupra colţului mesei 
din bucătărie. Închid ochii şi simt moliciunea buzelor sale, 
căldura răsuflării lui. 

— Îmi pare rău, şopteşte el. 

— Nu contează. 

Înţeleg de ce-a făcut-o. Are dreptate: m-aş fi dus în altă 
parte. Mi s-ar fi părut ciudat să mă dezvălui în faţa unui 
bărbat pe care mama l-ar fi ales ea însăşi pentru a i se 
confesa. Iar dacă m-aş fi dus în altă parte, Ella nu s-ar fi 
născut niciodată. 

— Dar să nu mai existe şi alte secrete. 

— Fără alte secrete, spune Mark. Un nou început. 

Ezită, apoi pentru o clipă îmi trece prin cap că mai are 
ceva pe suflet de care vrea să scape, dar în loc de asta el 
se caută într-un buzunar, de unde scoate o cutiuţă 
acoperită în catifea. 

Se uită în ochii mei în timp ce alunecă de pe scaun şi 
îngenunchează în faţa mea. 


e 397 a 


Capitolul 71 


Murray 


— Încă una, vă rog. 

Stăteau într-o poziţie ciudată în faţa camerei foto, unul 
lângă altul cu mâinile strânse şi diploma înrămată a lui 
Murray ţinută între ei. 

— Gata. 

Fotograful încheie, comandantul îi strânse mâna lui 
Murray din nou şi zâmbi cu o căldură sinceră. 

— Sărbătoreşti în seara asta? 

— Doar câţiva prieteni, doamnă. 

— Meriti. Ai făcut treabă bună, Murray. 

Comandantul se dădu câţiva paşi în lateral şi îi permise 
lui Murray să aibă momentul său în lumina reflectoarelor. 

Nu se ţinu niciun discurs, dar Murray îşi îndreptă 
umerii, puse diploma înrămată în faţă, iar când 
comandantul începu să aplaude, întreaga încăpere făcu la 
fel. Aflată la câteva mese mai în spate, Nish îi făcu un 
semn cu degetul mare în sus, cu faţa radiind, înainte să 
aplaude din nou frenetic. De undeva de lângă uşă, cineva 
strigă cuvinte de încurajare. Aplauda până şi morocănosul 
de John, colegul de la recepţia secţiei de poliţie din Lower 
Meads. 

Pentru o clipă, Murray şi-o imagină pe Sarah în public. 
Ar fi purtat una dintre rochiile ei vaporoase din in în culori 
vii, o eşarfă trecută în jurul gâtului sau legată pe cap. Ar fi 
zâmbit cu gura până la urechi, uitându-se prin încăpere, 
sperând să prindă privirea cuiva cu care să-şi împartă 
sentimentul de mândrie. 

Il înţepau ochii. Întoarse diploma invers şi o ţinu departe 
de el, ca să se poată uita la ea, clipind cu putere până când 
nu mai era niciun pericol să plângă. Îşi aminti că şi-o 
închipuise pe Sarah într-una din zilele ei bune. Era foarte 
posibil ca Sarah să nu se fi aflat deloc în încăperea aceea; 
să fi fost la Highfield sau acasă, sub pilotă, incapabilă să-l 


< 398 + 


poată însoţi pe Murray în acea zi. Pentru primirea diplomei 
de merit pentru ultimul său caz. 

INDICATIV C6821 MURRAY MACKENZIE PRIMEŞTE 
DIPLOMA DE MERIT PENTRU DEDICAREA SA, PENTRU 
TENACITATE ŞI PENTRU ABILITĂŢILE SALE DE 
INVESTIGATOR, CARE AU DUS LA DESCOPERIREA 
CRIMEI SĂVÂRŞITE ÎN CAZUL LUI TOM JOHNSON ŞI LA 
IDENTIFICAREA AMBELOR PERSOANE SUSPECTE. 
CONTRIBUŢIA SA ESTE UN EXEMPLU EXCEPŢIONAL AL 
VALORII FORŢELOR AUXILIARE DE POLIŢIE. 

Identificarea ambelor persoane suspecte. 

Cuvintele fuseseră alese cu grijă. Murray simţea o urmă 
de regret că nu fuseseră în stare s-o aducă şi pe Caroline 
Johnson în faţa justiției. Sărise de la balconul 
apartamentului de la etajul şapte care-i aparţinea lui Mark 
Hemmings, aterizând în faţa unui grup de gură-cască care 
aveau să fie pentru totdeauna bântuiţi de imaginea 
trupului ei izbind pământul, luând cu ea toate secretele 
care nu fuseseră deja dezvăluite fiicei sale. 

Laura Barnes era în arest, aşteptând începerea 
procesului. Nu făcuse niciun comentariu în timpul 
interogatoriului, dar camerele corporale purtate de ofiţerii 
care făcuseră arestarea înregistraseră o serie de declaraţii 
prin care, în vâltoarea momentului, recunoscuse ce făcuse. 
Înregistrările, împreună cu cazul pe care DS James 
Kennedy şi echipa sa îl construiseră împotriva ei, 
însemnau că Murray era sigur că avea să pledeze vinovată. 
Laura îşi acoperise urmele bine, dar camerele de 
supraveghere arătaseră că maşina ei se afla în Brighton în 
momentul cumpărării telefonului de la Fones4All. Un 
specialist în recunoaştere vocală confirmase că telefonul 
dat la 999 din partea lui Diane Brent-Taylor se potrivea cu 
vocea Laurei şi avea să se înfăţişeze în faţa instanţei ca 
martor expert în această chestiune. 

Nu că Murray avea să mai fie prin preajmă să vadă asta. 

Aplauzele se stinseră. Murray dădu din cap în semn de 
apreciere către public, apoi cobori de pe podiumul scund. 
Când se întorcea la scaunul lui, ca s-o asculte pe doamna 


e 399 œ» 


comandant rostind cuvintele de încheiere, îl văzu pe Sean 
Dowling stând împreună cu vechiul lor sergent - acum 
coleg cu Sean la Divizia de Criminalitate Informatică. Ca la 
un semn, cei doi bărbaţi se ridicară în picioare. Începură 
să aplaude din nou, de data asta mai încet. Restul celor de 
la masa lor îi urmară. Şi în timp ce Murray venea spre 
centrul încăperii, se auzi hârşâit de scaune şi foşnet în 
timp ce unul câte unul prietenii şi colegii cu care lucrase 
de-a lungul anilor îl aplaudau în picioare. Sunetul palmelor 
aplaudând se înteţi, mai rapid decât paşii săi, dar nu la fel 
de rapid ca inima sa, care tresălta de recunoştinţă pentru 
oamenii din acea încăpere. 

Familia lui din cadrul poliţiei. 

Când Murray ajunse la locul lui, roşise puternic. Se mai 
auzi o ovatie finală, apoi alte foşnete de scaune în timp ce 
comandantul încheie. Era o uşurare să vadă că acum toţi 
ochii se îndreptau în altă parte decât spre el şi profită de 
ocazie ca să-şi citească diploma din nou. Era a treia pe 
care o primea în timpul carierei sale în poliţie, dar prima în 
calitate de civil. Prima şi ultima. 

— Bravo, amice! 

— Grozav! 

— Bem o bere cândva? 

Eliberaţi de partea formală e evenimentului, colegii de 
odinioară ai lui Murray se îndreptau acum spre bufetul din 
spatele încăperii, bătându-l pe spate când treceau pe lângă 
el. Era ceva rar să vezi mâncare la o festivitate internă din 
cadrul poliţiei; şi în natura colegilor să profite la maximum 
când aşa ceva se întâmpla. Nish îşi făcu loc şi-l îmbrăţişă, 
şoptind aşa încât doar el să poată auzi: 

— Ar fi fost atât de mândră! 

Murray dădu hotărât din cap, fără să aibă curaj să spună 
ceva. Ochii lui Nish străluceau. 

— Dacă pot să intervin şi eu o clipă... 

Leo Griffiths, îmbrăcat în uniformă şi ţinând în mână o 
cutie de Diet Coke. O firimitură dintr-un cârnat învelit în 
aluat de pe cravata lui sugera că fusese în primul rând la 
bufet. 


< 400 » 


Murray strânse mâna pe care Leo i-o întinse. 

— Felicitări. 

— Mulţumesc. 

— E o întrunire pe cinste, spuse Leo aruncând o privire 
prin încăpere. La ultima ceremonie de premiere la care am 
asistat, s-a servit un suc cald de portocale şi fix câte un 
biscuit de persoană. 

— E o întrunire cu două scopuri. Şi ceremonie de 
premiere, şi de pensionare. Facem economii, adăugă 
Murray solemn, folosind unul dintre termenii favoriţi ai 
şefului, în timp ce Nish se abţinu să nu râdă. 

— Corect. De fapt, despre asta voiam să vorbim. 

— Despre economii? 

— Despre pensionare. Mă întrebam dacă ai văzut 
anunţul pentru investigatori civili pentru echipa de 
anchetare a cazurilor clasate. 

Murray văzuse anunţul. De fapt, nu mai puţin de şapte 
oameni i-l arătaseră, inclusiv comandantul. 

— E chiar genul tău, aş fi zis, ar fi spus ea. O ocazie să-ţi 
pui la bătaie talentele de investigator şi să-i pregăteşti pe 
cei din echipă care sunt mai puţin experimentați. Oficial, 
de data asta, adăugase, cu o privire pătrunzătoare. 

Finalul fericit în cazul Johnson însemnase şi că Murray 
scăpase mai uşor cu toate încălcările de protocol comise, 
dar îi fusese atrasă destul de serios atenţia că - dacă voia 
să-şi păstreze slujba - aşa ceva nu mai trebuia să se 
repete. 

Murray nu voia să-şi păstreze slujba. Nu voia să mai 
rămână deloc în poliţie. 

— Mulţumesc, Leo, dar mi-am predat deja legitimaţia. O 
să mă bucur de pensie acum. O să călătoresc puţin. 

Murray îşi imagină noua rulotă strălucitoare pentru care 
plătise deja avansul şi pe care avea s-o preia săptămâna 
care urma. Îi înghiţise o bună bucată din pensie, dar 
merita fiecare bănuţ. Înăuntru avea o mică bucătărie, o 
baie minusculă, un pat dublu şi un spaţiu de relaxare 
confortabil cu o masă pliantă, plus un volan uriaş care îl 
făcea pe Murray să-şi închipuie că, de fapt, conducea un 


e 401 œ» 


camion. 

Nu mai putea aştepta. Familia sa din cadrul poliţiei 
fusese bună cu el, dar era timpul să taie aceste legături. 

— Ai dreptate. Totuşi, nu poţi să te superi dacă încercăm 
să te păstrăm printre noi, nu-i aşa? Unde te duci? 

În săptămânile de când Murray dezvăluise planurile sale 
de pensionare, mai mulţi oameni îl întrebaseră acelaşi 
lucru. Răspunsul lui fusese mereu acelaşi. Ani la rând îşi 
dusese viaţa după programul altei persoane. Perioadele lui 
Sarah la Highfield. Zilele ei bune; zilele ei proaste. Turele 
de la serviciu, devreme, târziu, de noapte. Orele peste 
program, weekendurile la lucru. Şedinţe, informări. În 
planurile de pensionare ale lui Murray nu existau ceasuri. 
Nici calendare. Nici planuri. 

— Oriunde am chef să merg. 


e 402 œ» 


Capitolul 72 


Anna 


Mirosul de iarbă proaspăt cosită umple aerul. E încă 
rece, dar promisiunea vremii mai bune se simte deja. Am 
schimbat landoul Ellei cu un cărucior sport şi ea 
bolboroseşte fericită în timp ce îi prind centurile. O strig 
pe Rita şi îi pun lesa. 

— O să dispar puţin din calea voastră. Sunaţi-mă pe 
mobil dacă aveţi nevoie de mine. 

— Nicio problemă, drăguță. E ceva din bucătărie ce vrei 
să lăsăm afară? 

Oak View e în fierbere. Sunt cinci bărbaţi de la firma de 
mutări, fiecare în câte o cameră, şi un munte de cutii 
împachetate deja. 

— Doar fierbătorul, te rog. 

Am în maşină o cutie cu lucrurile esenţiale - ceai, hârtie 
igienică, câteva farfurii şi căni -, ca să nu ne grăbim cu 
despachetatul când ajungem în casa nouă. 

Vorbesc cu Ella în timp ce ne plimbăm, arătându-i o 
pisică, un căţel, un balon prins între copaci. Trecem de 
curtea din faţă de la Johsnon's Cars, dar ne oprim doar cât 
să-i aruncăm o privire lui Billy. El ne face cu mâna, iar eu 
mă aplec şi-i răspund cu mânuţa Ellei. E ocupat, vorbeşte 
cu un nou agent de vânzări şi nu vreau să-l deranjez. 

Curtea din faţă arată bine. La primul semn de 
primăvară, Boxterul s-a şi vândut. A fost înlocuit de alte 
două maşini sport, cu acoperişurile rabatate curajos şi 
capotele strălucitoare. În cele din urmă, unchiul Billy m-a 
lăsat să plătesc ca să salvez afacerea, aşa că am intervenit 
cu o injecție de capital care va ţine creditorii departe de 
uşile noastre pentru o vreme, cel puţin. Mark a spus că 
sunt nebună. 

— E o afacere, nu o organizaţie de caritate, a spus el. 

Doar că nu e o simplă afacere. Este trecutul meu. 
Prezentul nostru. Viitorul Ellei. Bunicul Johnson a preluat 


< 403 >» 


firma de la tatăl lui, iar Billy şi tata au preluat-o de la el. 
Acum e datoria mea şi a lui Billy s-o ţinem pe linia de 
plutire până când ne revenim. Cine ştie dacă Ella va vrea 
să continue tradiţia - va fi alegerea ei -, dar Johnson's Cars 
nu va dispărea cât sunt eu în preajmă. 

Mergem pe plajă. Mă uit la ponton şi-mi amintesc cum 
mă plimbam aici cu părinţii mei şi, în loc de furia care a 
umplut aceste ultime trei luni, mă simt pur şi simplu 
copleşită de tristeţe. Mă întreb dacă acesta este un 
progres şi-mi notez în minte să nu uit să vorbesc despre 
asta la următoarea mea şedinţă de terapie. „Mă văd” din 
nou cu cineva. Nu cu cineva de la cabinetul lui Mark - mi 
s-ar fi părut prea ciudat -, ci cu o femeie amabilă şi atentă 
din Bexhill, care mai mult ascultă decât vorbeşte şi mă 
face să mă simt un pic mai puternică de fiecare dată când 
ne întâlnim. 

Pe o stradă laterală, care duce în partea opusă plajei, 
este un rând de case mici terasate. Căruciorul sport se 
loveşte de o bucată de trotuar ieşită în afară şi 
bolboroselile Ellei se înteţesc. Scoate nişte sunete care 
seamănă cumva cu vorbirea şi-mi tot spun să notez 
progresele astea, înainte să uit. 

Ne oprim la numărul cinci şi sun la sonerie. Am o cheie, 
pentru orice eventualitate, dar n-am folosit-o niciodată. Mă 
aplec deja s-o iau pe Ella din căruţ, când Mark deschide 
uşa. 

— Cum merge treaba? 

— Un haos organizat. Ştiu că am ajuns mai devreme, dar 
voiam să plec din calea lor, aşa că... 

Îi dau Ellei un pupic, lipită de ea cât de mult pot, înainte 
să i-o dau lui Mark. Tot nu m-am obişnuit cu asta, dar de 
fiecare dată mi se pare mai uşor. Nu e nimic oficial, nu 
avem genul acela de aranjament de tipul Ja fiecare două 
weekenduri şi o zi pe săptămână. Suntem doar noi doi, 
împărţindu-ne sarcinile de părinţi, chiar dacă avem vieţi 
separate. 

— Nu-i nimic. Vrei să stai puţin pe-aici? 

— Ar fi mai bine să mă întorc. 


e 404 œ» 


— O aduc mâine la casa nouă. 

— Putem să-ţi facem turul proprietăţii! 

Ne uităm unul la altul pentru o clipă, conştienţi de tot ce 
s-a întâmplat, cât de nou şi de ciudat este totul acum, apoi 
o sărut din nou pe Ella şi o las cu tatăl ei. 

În cele din urmă, a fost simplu. 

— Vrei să te căsătoreşti cu mine? 

N-am spus nimic. El a aşteptat, plin de speranţă. 

M-am imaginat la altar cu el, Ella o mică domnişoară de 
onoare ducând petalele de flori. M-am imaginat 
întorcându-mă şi uitându-mă la toată congregația şi am 
simţit din nou acut absenţa tatălui meu. Billy avea să mă 
conducă la altar, am presupus. Nu tatăl meu, ci persoana 
cea mai apropiată de acest rol pe care o aveam. Eram 
norocoasă să-l am. 

Erau prieteni şi vecini care umpleau băncile. 

Dar nu şi Laura. 

Nu simţeam nicio durere în legătură cu asta. Fusese 
stabilită data procesului ei şi, chiar dacă gândul de a 
depune mărturie împotriva ei îmi provoca deja coşmaruri, 
cei de la departamentul pentru sprijinirea victimelor îmi 
explicaseră întreaga procedură. Aveam să fiu singură la 
bară, dar ştiam că în spatele meu era o echipă întreagă de 
oameni. Urma să fie condamnată, eram sigură de asta. 

Imi scrisese de câteva ori, implorându-mă s-o iert. 
Prizonierii aflaţi în arest nu aveau voie să aibă vreun 
contact cu martorii din proces, iar scrisorile îmi 
parveniseră printr-o cunoştinţă comună, prea orbită de 
prietenia pentru Laura ca s-o creadă cu adevărat capabilă 
de toate lucrurile de care fusese acuzată. 

Scrisorile erau lungi. Expansive. Puneau accentul pe 
trecutul nostru comun, pe faptul că nu ne aveam decât una 
pe cealaltă. Că ambele ne pierduserăm mamele. Le-am 
păstrat ca pe o asigurare, nu din sentimentalism, chiar 
dacă ştiam că n-o să le arăt niciodată poliţiei. Laura risca 
scriindu-mi, dar era un risc minor. Mă ştia prea bine. 

N-am simţit durere nici la gândul că mama nu avea să 


e 405 œ 


fie la nunta mea. Gândul la ea îmi creează un ghem dur de 
ură în inimă, pe care nicio şedinţă de consiliere nu o poate 
îndepărta. Dar nu pentru moartea tatălui meu o urăsc - 
deşi de acolo pleacă totul. Nici măcar pentru minciunile pe 
care le-a spus când şi-a înscenat moartea, abandonându- 
mă pradă durerii. Ci pentru cele pe care le-a spus după; 
pentru povestea care s-a născut din istorisirile ei pe 
jumătate adevărate referitoare la căsnicia cu tatăl meu. 
Pentru faptul că m-a făcut să cred că era alcoolic; că el era 
cel care o lovea pe ea, şi nu invers. Pentru faptul că m-a 
făcut să am din nou încredere în ea. 

— Ei bine? a intervenit Mark. Te căsătoreşti cu mine? 

Mi-am dat seama că acel „nu” care-mi stătea pe vârful 
limbii nu avea nimic de-a face cu persoanele care aveau 
sau nu să fie prezente la nunta noastră. 

— Dacă n-am mai fi avut-o pe Ella, am spus, crezi c-am 
mai fi fost împreună? 

Mark a tăcut - un pic prea mult. 

— Sigur că da. 

Îi susţin privirea şi pentru o clipă rămânem aşa. Apoi 
Mark s-a îndepărtat, a zâmbit, dar fără ca zâmbetul să-i 
cuprindă şi ochii. 

— Poate. 

I-am căutat mâna. 

— Nu cred că poate e de-ajuns. 

Oak View s-a vândut rapid unei familii cu trei copii care 
a acceptat istoricul casei pentru un preţ mult sub valoarea 
de piaţă şi care, sper eu, va umple casa cu râsete şi 
gălăgie. Şi apartamentul lui Mark din Putney a fost scos la 
vânzare şi, pentru moment, el stă în Eastbourne, ca s-o 
putem creşte pe Ella împreună. 

Am plâns când semnul DE VÂNZARE a fost ridicat, dar 
doar pentru câteva momente. Nu mai voiam să stau pe 
Cleveland Avenue, unde vecinii se uitau la mine cu o 
fascinaţie morbidă şi turiştii se dădeau peste cap ca să 
treacă prin faţa casei noastre şi să arunce o privire la o 
grădină pe care nici măcar n-o puteau vedea. 


< 406 œ» 


Laura şi mama au aruncat sticla spartă tot în fosa 
septică, împreună cu trupul tatălui meu. Amprentele 
mamei erau pe gâtul sticlei de vin; ale Laurei pe cioburile 
pe care le adunase cu grijă şi le aruncase în fosă. 

Fosa a dispărut de mult. Lucrările de extindere ale lui 
Robert sunt în desfăşurare, cele treizeci de mii de lire 
funcţionând ca un morcov plimbat prin faţa ochilor noilor 
proprietari drept compensație pentru neplăcerile create. 
Nu au de gând să înlocuiască tufele de trandafiri ale 
mamei, totuşi; pe lista lor de cumpărături sunt trecute în 
schimb o poartă de fotbal şi un perete de escaladă. 

Mă întorc spre Oak View, iar mâinile mi se par goale 
fără căruciorul pe care să-l împing. Rita se smuceşte în 
lesă când o pisică alb cu negru ne taie calea şi abia mă 
abţin să i-o arăt unei Ella care nu este aici. Mă întreb dacă 
mă voi obişnui vreodată să n-o am tot timpul cu mine. 

Casa pe care am cumpărat-o este cum nu se poate mai 
diferită de cea a familiei mele. E o construcţie pătrăţoasă 
şi modernă, cu trei dormitoare şi un spaţiu deschis la 
parter unde, pentru că Ella a început să meargă de-a 
buşilea, pot s-o supraveghez din bucătărie. 

La Oak View se încarcă deja maşina cu lucruri. O să-mi 
lase patul şi pătuţul Ellei, iar în seara asta o să dormim 
într-o casă goală, gata pentru marea mutare de mâine. E 
doar la vreun kilometru mai jos pe stradă, dar pare cu mult 
mai departe. 

— Aproape am terminat, drăguță. 

Bărbatul de la compania de transport e transpirat tot de 
la efortul de a urca mobila în camion. Am lăsat noii familii 
care va locui aici şifonierele grele, masa lungă din 
bucătărie şi comoda mare din hol; au fost foarte încântați 
să mai facă nişte economii. Sunt prea mari pentru noua 
mea casă şi prea încărcate de amintiri pe care nu mi le mai 
doresc. Omul se şterge pe frunte cu dosul palmei. 

— A venit poşta. Am pus-o deoparte pentru tine. 

E pe comodă. Adusă personal de prietena Laurei, din 
nou. Mă întreb dacă va mai fi la fel de dedicată şi după 
proces, când toate dovezile vor fi scoase la lumină, pentru 


e 407 œ» 


ca toată lumea să le poată vedea. Acuzaţiile s-au adunat. 
Tăinuirea unei crime; ascunderea cadavrului tatălui meu; 
amenințările cu moartea. 

Plicul îmi trezeşte amintiri neplăcute. Laura cu un pistol 
în mână. Mama, care se apropie de marginea balconului. 

Mă scutur de ele. S-a terminat. Totul s-a terminat. 

Scot scrisoarea. O singură foaie. Nimic din scuzele 
ample din scrisorile ei precedente. Faptul că nu i-am 
răspuns - că nu mi-am retras sprijinul acordat acuzării - a 
avut cu siguranţă efect. 

Desfac foaia, şi dintr-odată îmi ţiuie urechile. Sângele dă 
năvală; pulsul mi se precipită. 

Un singur rând, în mijlocul paginii. 


Sinucidere? 


Scrisoarea îmi tremură în mâini. Mă simt cuprinsă de 
căldură şi cred c-o să leşin. Trec prin bucătărie - pe lângă 
cutiile şi pe lângă muncitorii de la firma de mutări care fac 
drumuri între casă şi maşină - şi deschid uşa din spate. 


Sinucidere? 


Mă duc în grădină. Mă forţez să trag aer în piept, adânc, 
lent, până când nu mă mai simt ameţită, doar ţiuitul din 
urechi nu vrea să dispară, iar în piept simt cum se strânge 
un ghem de spaimă. 

Pentru că de data asta nu trebuie să mai caut 
răspunsurile în altă parte. 

Nu a fost sinucidere nici de data asta. 

Mama mea nu a sărit. 


< 408 >» 


Nota autoarei 


Ca mulţi alţi oameni din întreaga lume, şi eu am fost 
fascinată de aparenta reîntoarcere miraculoasă din 2007 a 
lui John Darwin, cel care, cu cinci ani mai înainte, fusese 
declarat mort după ce s-a crezut că fusese implicat într-un 
accident de canoe în nord-estul Angliei. Soţia lui, Anne, a 
mărturisit mai târziu că John a continuat să trăiască cu ea 
în casa familiei, înainte ca cei doi să se îmbarce pentru o 
nouă viaţă în Panama. 

Am fost fascinată de poveste, precum şi de îndrăzneala 
fantastică a lui John Darwin, care a adoptat o deghizare 
pentru a se putea mişca din nou în oraşul său natal fără să 
fie deconspirat şi care a tras cu urechea frecvent în timpul 
vizitelor pe care cei doi fii ai săi adulţi i le făceau mamei 
lor, presupus îndurerate. M-am întrebat cum trebuie să fie 
să descoperi că părinţii tăi te-au făcut să treci în mod 
deliberat prin durerile provocate de perioada de doliu şi 
cum ai putea să începi să reconstruieşti o relaţie cu ei. Mi- 
a fost greu să înţeleg cum ar putea un părinte să-şi trateze 
copiii într-o astfel de manieră brutală. 

În timp ce am scris Las-mă să mint, am găsit că 
următoarele publicaţii s-au dovedit extrem de valoroase 
pentru detaliile din spatele poveştii extraordinare a lui 
Darwin: Up the Creek Without a Paddle (Tammy Cohen) şi 
Out of My Depth (Anne Darwin). Totuşi, evenimentele şi 
personajele din Lasă-mă să mint sunt rodul imaginaţiei 
mele şi nu sunt bazate pe niciuna dintre poveştile despre 
care am auzit sau pe care le-am citit. 

Făcând cercetări despre sinuciderile de la Beachy Head, 
am fost foarte mişcată de Life on the Edge (Keith Lane) - 
autobiografia unui bărbat a cărui soţie s-a aruncat spre 
moarte de pe stâncile din Sussex. Keith Lane şi-a dedicat 
următorii patru ani din viaţă patrulării stâncilor, 
împiedicând douăzeci şi nouă de oameni să-şi ia viaţa. 

Echipa de capelani de la Beachy Head asigură mai mult 
de o sută de ore de patrulare în fiecare săptămână. Ei 


e 409 œ» 


acordă sprijin poliţiei şi serviciilor Pazei de Coastă în 
eforturile lor de căutare şi salvare şi sunt specializaţi în 
intervenţii în cazuri de sinucidere sau de criză, salvând în 
jur de două mii de persoane de la începuturile existenţei 
acestei organizaţii, din 2004. Echipa se bazează în 
exclusivitate pe sprijinul public, aşa că vă rog să-i urmăriţi 
pe Facebook la (GBeachyHeadChaplaincyleam şi, dacă 
puteţi, să-i susţineţi în activitatea lor. 

Potrivit organizaţiei caritabile Mind, una din patru 
persoane se confruntă cu probleme mintale în fiecare an şi 
mai bine de douăzeci la sută dintre noi recunosc că au avut 
gânduri sinucigaşe la un anumit moment în viaţă. Dacă aţi 
fost afectat de oricare dintre problemele ridicate în 
această carte sau dacă vreţi să staţi de vorbă cu cineva 
despre ceea ce simţiţi, vă încurajez să cereţi ajutor 
specializat. 


e 410 >» 


Mulţumiri 


Foştii mei colegi din poliţie sunt neîntrecuţi în încurajări 
şi sprijin şi le sunt recunoscătoare tuturor pentru că mi-au 
apreciat cărţile, chiar şi atunci când m-am îndepărtat puţin 
de la acurateţea procedurală. În privinţa elaborării cărţii 
Lasă-mă să mint, le sunt în mod special recunoscătoare lui: 
Sarah 'Thirkell, pentru sfaturile legate de criminalistică; lui 
Kristy Harris, care mi-a răspuns la întrebările referitoare 
la anchete; lui Di Jones, pentru clarificările privind 
procedurile legate de apelurile la 999; şi lui Andy Robinson 
- din nou - pentru şi mai multe informaţii legate de 
telefoanele mobile. Într-o bună zi o să scriu o carte care nu 
va mai necesita ajutor din partea voastră. 

Mulţumirile mele lui Heather Skull şi lui Kaimes 
Beasley, de la Agenţia Maritimă şi a Pazei de Coastă, care 
au fost generoşi şi creativi în privinţa sfaturilor date în 
legătură cu activitatea mareelor şi recuperarea trupurilor 
din mare; şi lui Becky Fagan, pentru sfaturile date în 
legătură cu tulburarea de tip borderline şi cu sistemul 
medical de tratare a bolilor mintale. Le cer scuze tuturor 
celor menţionaţi pentru libertăţile pe care mi le-am 
permis, ieşind din tiparele realităţii; toate greşelile în acest 
sens îmi aparţin exclusiv. 

Marie Davis a fost câştigătoarea competiţiei organizate 
de asociaţia pentru ajutorarea animalelor Love Cyprus Dog 
Rescue, care face o treabă minunată ajutând căţeii 
abandonaţi. M-am bucurat foarte mult s-o includ în carte 
pe căţeluşa salvată chiar de Marie, pe nume Rita, şi sper 
că în felul acesta i-am făcut dreptate. 

Cu zece ani în urmă, reţelele sociale îşi găseau loc cu 
greu în viaţa unui autor de cărţi; acum nu mă pot imagina 
fără persoanele grozave cu care sunt conectată pe 
Facebook, Twitter şi Instagram. Mi-aţi fost alături atunci 
când mi-a fost greu să scriu, v-aţi bucurat de veştile mele 
bune, m-aţi ajutat cu documentarea şi mi-aţi făcut cărţile 
să ajungă pe listele cu bestselleruri. Vă mulţumesc. 


e 411 œ» 


Sunt norocoasă să am cea mai grozavă echipă alături de 
mine. Sheila Crowley şi echipa de la Curtis Brown continuă 
să-mi fie alături la fiecare pas - nici nu mi-aş putea dori o 
agenţie literară mai bună ca voi -, şi am editori minunaţi 
peste tot în lume. Mulţumiri speciale merg către Lucy 
Malagoni, Cath Burke şi echipa Sphere; lui Claire Zion şi 
echipei sale de la Berkley; şi echipei Little, Brown Rights. 
Vă mulţumesc tuturor - îmi place la nebunie să lucrez cu 
voi. 

Sunt prea mulţi bloggeri de carte, distribuitori şi 
bibliotecari cărora să le mulţumesc individual, dar vă rog 
să fiţi siguri că apreciez tot ceea ce faceţi şi că sunt 
recunoscătoare pentru comentariile voastre, pentru 
recomandări şi pentru spaţiul pe raftul librăriilor, fie el 
virtual sau de alt tip. 

Un mare mulţumesc celor de pe scena criminalistică; lui 
Kim Allen pentru că mă ajută să rămân organizată şi 
tuturor prietenilor şi familiei mele. Lui Rob, Josh, Evie şi 
George: voi sunteţi lumea mea. Îmi pare rău că sunt aşa 
morocănoasă. 

În cele din urmă - dar foarte important -, vă mulţumesc 
că aţi ales această carte. Sper că v-a plăcut. 


e 412 œ» 


Exclusiv pentru această ediţie 


Citiţi în continuare un fragment bonus din Lasă-mă să 
mint, avându-i protagonişti pe Murray şi pe Sarah 


— Trupă, încolonarea la... dreapta! 

La auzul comenzii lătrate, ochii a şaizeci şi patru de 
bărbaţi şi şaptesprezece femei s-au întors către dreapta. 
Fiecare cu câte un braţ ridicat lateral, noii absolvenţi ai 
şcolii de poliţie sunt înşiraţi, la exact un braţ distanţă unul 
de altul, înainte să se alinieze toţi în poziţie de drepţi, cu 
mâinile cu mănuşi albe ţinute strâns pe pieptul tunicii lor. 

Murray nu-şi lua ochii de la ofiţerul de instrucţie 
Henderson. Ca mulţi dintre instructorii lor de la Academia 
de Poliţie, Henderson fusese militar, iar acum mustaţa lui 
căruntă fremăta în anticiparea următoarei comenzi. 

— La stânga... 

Henderson trase aer în piept. Murray simţi cum se 
încorda, deşi repetaseră exact aceleaşi mişcări precise de 
atât de multe ori, încât câteodată se trezea că picioarele 
sale băteau ritmul sub pătura înţepătoare de care avea 
parte fiecare nou recrut. 

— Înainte... marş! 

Genunchii sus şi capetele şi mai sus - promoţia din iunie 
1982 mergea în pas de marş de-a lungul câmpului unde se 
desfăşura parada, în acelaşi ritm cu orchestra militară, 
care se dovedea a fi un pic prea gălăgioasă pentru orice 
persoană care sărbătorise un pic mai mult cu o seară 
înainte. N-o să se mai întâmple niciodată, îşi spuse Murray, 
amintindu-şi entuziasmul cu care turnase măsuri duble de 
whiskey în pahare de plastic şterpelite de la cantină. La 
momentul acela, să sărbătorească păruse a fi o idee bună. 
În dimineaţa aceea, cu ghete de lustruit şi cămaşa de 
călcat, Murray îşi dorise să fi urmat sfatul sergentului său 
şi să se fi dus devreme la culcare. 

— Trupă... atenţie! 


e 413 >» 


Le intra soarele în ochi, iar Murray încerca să nu se 
strâmbe, întrucât el - şi majoritatea colegilor săi - 
rămăseseră în aşteptare în centrul terenului pe care se 
desfăşura parada. O mică delegaţie, aleasă cu atenţie din 
rândul celor mai buni ofiţeri, mărşălui până în partea din 
faţă a terenului pentru a prezenta onorul VIP-urilor 
invitate în acea după-amiază. Li se promisese prezenţa 
unei persoane din familia regală şi fuseseră multe discuţii 
despre cine ar fi putut fi, cu Steve Bridges punând un 
pariu că avea să fie prinţesa Diana, cu o cotă de zece la 
unu. Murray pusese o liră pe regina mamă. Se întreba 
acum dacă cineva pusese ceva la bătaie pentru ducele de 
York şi cine avea să adune câştigurile dacă n-o făcuse 
nimeni. 

Prinţul Andrew tinu un discurs înflăcărat despre Robert 
Peel, despre „poliţia poporului” şi despre greutatea 
responsabilităţii care apăsa acum pe umerii noilor recruți. 
Murray se simţi cuprins de un val de mândrie. Luni 
dimineaţă avea să patruleze deja în Brighton, prinzând 
criminali şi punând în practică tot ceea ce învățase în sala 
de curs. 

Fiecare recrut calificat primise dreptul la o invitaţie de 
patru persoane pentru membrii familiei. Murray trimisese 
două părinţilor săi şi le dăduse pe celelalte două poliţistei 
Claire Woods, care avea o familie numeroasă şi putere de 
convingere pe măsură. Acum, Murray cerceta cu privirea 
rândurile cu scaune din faţa trupei până când îşi zări 
părinţii. Tatăl său, stând drept într-un costum de împrumut 
şi cu cravata de la nuntă, îi zâmbi mândru lui Murray când 
privirile li se întâlniră şi Murray se abţinu din răsputeri să 
nu-i zâmbească larg la rândul său. Tatăl lui Murray fusese 
polițistul cu indicativul PC 27 Mackenzie până când se 
pensionase cu trei ani mai înainte şi, deşi îi lăsase lui 
Murray mână liberă să-şi aleagă calea, nimic nu l-ar fi 
putut face pe fiu mai mândru decât să-i calce pe urme 
tatălui. Se uită la mama lui, dar femeia îl privea pe prinţul 
Andrew cu nişte ochi rezervaţi de obicei bebeluşilor şi 
puilor de animale. 


e 414 œ 


— Trupă... pe loc repaus! 

La unison, cei optzeci şi unu de ofiţeri ridicară piciorul 
stâng într-un unghi de nouăzeci de grade înainte să 
lovească cu putere în pământ, cu cincisprezece centimetri 
mai la stânga de unde fusese aşezat înainte. Din tribune, 
atenţia lui Murray fu pentru moment atrasă de o sclipire 
de roz-luminos şi o claie de păr blond adunat ca frunzele 
unui ananas, pe jumătate ascuns în marea de costume 
şterse şi pălării. 

— Trupă... la comanda mea... rupeţi rândurile! 

Se despărţiră, liberi să-şi găsească familiile şi să stea la 
rând la fotograful oficial, care avea să imortalizeze ziua 
aceea printr-o imagine înrămată, pentru etajera de pe 
şemineele părinţilor sau ale partenerilor lor de viaţă. 

Abia după încă o oră Murray zări din nou puloverul de 
un roz luminos. Tatăl său vorbea cu un inspector pe care îl 
cunoştea de mult, iar mama sa îl interoga pe ofiţerul de 
instrucţie Henderson în legătură cu facilităţile din 
camerele de o singură persoană în care Murray avea să se 
mute duminică. 

Cea care purta puloverul roz - şi care, vedea acum 
Murray, era presărat cu un fir strălucitor şi avea mâneci 
care se întindeau de la manşetă la cusătura de sus fără să 
se apropie măcar de subraţ - era la bufet. Avea cam 
aceeaşi vârstă cu Murray - poate 19, poate 21 de ani - şi 
părea că o rafală mai zdravănă de vânt ar fi putut s-o pună 
la pământ. Un fard de ochi turcoaz-aprins se întindea până 
sub fiecare sprânceană şi mai bine de o duzină de brățări îi 
zăngăneau pe antebraţ când se întinse să ia nişte pateuri. 
Puse două pe farfurie, se uită să vadă dacă o urmărea 
careva, apoi culese creveţii de pe alte trei şi-i băgă în gură. 
Murray zâmbi larg, iar când fata ridică ochii, privirile li se 
întâlniră. Departe de a fi jenată, fata îi zâmbi şi ea, mai 
fură un crevete şi-l băgă în gură. 

— Macca, zise Jim Ryder şi-l bătu pe Murray pe spate, o 
noapte de pomină, amice. 

— Plătesc pentru ea chiar acum, zâmbi Murray. 

— Ceva ca să ne dregem? 


< 415» 


Ca un magician cu iepurele său, Jim scoase o butelcuţă 
din interiorul tunicii sale şi turnă o cantitate generoasă de 
votcă în sucul de portocale al lui Murray, înainte să facă 
acelaşi lucru şi cu al lui. 

— Ai idee cine e blonda cu pulover roz? arătă Murray cu 
capul spre bufet, unde fata cojea somonul afumat de pe o 
budincă. 

In timp ce făcea asta, se uită la Murray cu o privire 
obraznică, iar el avu impresia clară că toate schemele pe 
care le făcea ea la bufet erau ca să-i atragă lui atenţia. 

— Ultima oară când am văzut-o era cu Ralph şi cu ai lui. 

Într-adevăr, fata îşi luă cu ea farfuria în colţul încăperii 
unde Karl Ralph îi prezenta pe părinţii lui unuia dintre 
sergenţii lor. Când fata se apropie, Karl îşi trecu un braţ pe 
după umerii ei. Murray se întoarse. 

— Mai dă-ne o duşcă din votca aia, vrei? 

— De îndată ce pleacă toţi părinţii, mă duc în oraş - 
acolo începe adevărata petrecere. Te bagi? 

— Încearcă numai să mă opreşti, spuse Murray, 
alungând dezamăgirea pe care o simţise când îl văzuse pe 
Karl Ralph cu fata cu puloverul roz-strălucitor. 

Noroc bun! Nu-l ştia pe Ralph foarte bine, dar tipul era 
de treabă şi celor doi le stătea bine împreună. Murray 
fusese singur de-a lungul perioadei de studii, cu excepţia 
unui flirt de scurtă durată cu o polițistă, despre care se 
prefăceau acum amândoi că nu se întâmplase niciodată. 
Poate că îndată ce avea să se stabilească la noua sa secţie, 
avea să cunoască mai multe fete. 

Tartele şi pateurile fuseseră luate de pe masa cu bufetul 
şi înlocuite cu rulouri de îngheţată şi prăjituri Pădurea 
neagră. Murray tocmai îşi lua o felie din ultimul sortiment 
când un braţ plin de brățări zornăitoare îşi făcu apariţia şi 
şterpeli cireaşa confiată de pe vârful feliei sale. Colţurile 
gurii lui Murray tresăriră. Aşteptă până când prăjitura fu 
pusă în siguranţă pe farfurie înainte să se întoarcă, cu 
ceea ce considera el a fi o expresie neutră. 

— Eu sunt Sarah, spuse fata şi băgă cireaşa în gură. 

Un moţ de frişcă îşi făcuse drum de pe degetele ei pe 


e 416 - 


buza de sus. 

— Murray Mackenzie. Ai ceva... acolo, spuse el şi-şi 
atinse propria faţă. 

Sarah scoase limba şi recuperă frişca. 

— Gata? 

— Gata. 

— Mişto paradă, spuse fata şi mărşălui pe loc, cerceii ei 
argintii bălăngănindu-se deasupra umerilor. Ultima oară 
când l-am văzut pe Ralph atât de elegant a fost la 
înmormântarea bunicii. 

Avea un zâmbet strălucitor şi iute. Dacă clipeai, riscai 
să-l ratezi. De aproape, Murray putu să vadă cearcănele 
adânci de sub ochii ei. Avea mânecile puloverului ei 
voluminos tras peste mâini şi, în timp ce vorbi, le trase şi 
mai mult. Murray îi zări clavicula în timp ce linia gulerului 
se mişcă; pielea ei lăptoasă şi o cruciuliţă de argint. 

Înmormântarea bunicii... 

— Ralph este... 

Murray lăsă întrebarea să plutească în aer, iar fata 
întârzie răspunsul suficient de mult ca el să-şi dea seama 
că nu făcea decât să se joace cu el. 

— Fratele meu, da. 

Murray încercă să pară neschimbat. 

— Oh. 

— Oh, repetă şi Sarah, scoțând vocala ca şi cum ar fi 
suflat fum de ţigară. 

Acum zâmbeau amândoi; fiecare provocându-l pe celălalt 
să facă următoarea mişcare. 

— Ai un... 

— Iubit? 

Sarah dădu din cap că nu. 

— Nici eu, spuse Murray înroşindu-se. O iubită, vreau să 
zic. Ei, bine, nici una, nici alta. Nici unul, nici alta. 

Isuse, nu se pricepea deloc la aşa ceva. Işi storcea 
creierii să găsească nişte replici. Dar nu-i venea în minte 
decât cea cu căzutul din rai, iar Sarah nu era cu siguranţă 
genul de fată care să se dea pe spate la replici de doi bani. 
De fapt, Sarah nu semăna cu niciuna dintre fetele pe care 


e 417 œ 


le cunoscuse vreodată Murray. 

Fata îi susţinu privirea, dar trecu o secundă înainte să 
vorbească din nou. 

— Ştii că sunt bolnavă cu capul, da? 

Zâmbea larg, dar ochii ei spuneau o cu totul altă 
poveste, iar bărbia era îndreptată înainte sfidător. 

— Karl ţi-a spus? 

Murray ridică din umeri, ceea ce ar fi putut însemna 
orice, de la sigur, ştiu până la nu-mi pasă deloc. În ciuda 
zâmbetului deloc ezitant, aproape batjocoritor al lui Sarah, 
Murray nu i se alătură. Nu părea genul de lucru care să te 
facă să zâmbeşti. Nu-şi amintea ca Ralph să fi pomenit 
deloc de vreo soră, cu atât mai mult să sublinieze detaliile 
stării ei de sănătate mintală. 

— Tulburare de personalitate borderline, spuse ea 
zâmbind larg din nou, dar dând şi ochii peste cap de data 
asta. Sună mai rău decât e de fapt, te asigur. 

— Dar ce înseamnă? întrebă Murray, simțindu-se prost 
pentru că nu ştia. 

— Poţi să te duci să vorbeşti cu altcineva dacă vrei, 
spuse ea şi ridică din umeri. Du-te şi mănâncă-ţi prăjitura. 
Găseşte pe cineva normal cu care să stai de vorbă. 

Tonul ei era relaxat, nu defensiv, dar totuşi trezi ceva în 
interiorul lui Murray. Se simţi absurd de protector cu fata 
asta pe care abia o cunoscuse; o fată care părea pe deplin 
capabilă să aibă grijă de ea însăşi. 

— Nu vreau să vorbesc cu... Murray se opri. Cu cineva 
normal, aproape că spuse el, iar ochii lui Sarah sclipiră. 
Nici măcar nu vreau prăjitură. 

— Te superi dacă mănânc eu o parte din ea, atunci? 

Luă furculita din mâna lui Murray şi scormoni prin 
prăjitură până când mai dădu de o cireaşă. O înţepă, 
împingând farfuria în mâna lui Murray. 

— Am zile bune şi zile proaste, spuse ea, băgând cireaşa 
în gură şi întorcându-se pentru o secundă. Suişuri şi 
coborâşuri. 

— Nu avem toţi la fel? 

Sarah dădu din cap în timp ce mesteca, fiind de acord cu 


<e 418 >» 


punctul lui de vedere. 

— Eu mă sperii. Devin paranoică. 

Se uită în sus la el şi, pentru prima oară de când 
începuseră să stea de vorbă, scânteia din ochii ei dispăru. 

— Ei bine, spuse Murray serios, ştii cum se spune: doar 
pentru că eşti paranoic, asta nu înseamnă că ei nu 
încearcă să te prindă. 

Sarah izbucni în râs. 

— Unde vei fi repartizat, poliţist Mackenzie? 

— În Brighton. 

— Eu locuiesc în Hove. 

— Oh! 

— Oh. 

Şi din nou acea sclipire. Acelaşi o rotunjit de buzele ei în 
timp ce rosti cuvântul. Murray trase adânc aer în piept. 

— Ai vrea să iei cina cu mine într-o zi? 

Sarah ridică o sprânceană, ca şi cum sugestia lui ar fi 
fost complet neaşteptată. Se uită la Murray şi apoi bătu cu 
furculiţa în degetele de la mâna liberă. 

— Chiar dacă sunt puţin nebună? 

Murray se uită la ea. Observă puloverul ei de un roz- 
luminos; cerceii ei rotunzi şi fardul de ochi turcoaz. Văzu 
felul în care se balansa pe degetele de la picioare, ca şi 
cum ar fi fost gata să-şi ia zborul. Se gândi la felul în care 
se simţise atunci când o zărise în tribune şi la privirea ei 
năzdrăvană când şterpelea creveţii. 

Zâmbi larg. 

— În mod special pentru că eşti puţin nebună, spuse el. 


e 419 + 


e 420 œ» 


:MACKINTOS 


În urmă cu un an, Caroline Johnson a hotă- 
råt să-și încheie viața in mod brutal - s-a 
aruncat în mare la doar câteva luni după ce 
soțul ei s-a sinucis în același fel. De atunci, 
fiica lor, Anna, se străduiește să se impace cu 
pierderea părinților. 

Acum, după ce a născut un copil, Annei îi 
este dor de mama ei mai mult decăt oricând și 
incepe să pună la îndoială versiunea oficială 
asupra morții părinților. Dar, cercetând trecu- 
tul, îşi pune în pericol propriul viitor. 


Uneori, e mai bine să lași 
lucrurile așa cum sunt... 


i A 
Mie a 


——— 


w 
bn] 
u“ 
Ta] 
= 
= 


Ș 786064 


BEN TEA 0-06 E B-8 


wauedaratrei.ra 


TREI 


e 422 œ»