Jack London — Calcaiul De Fier

JACK LONDON 


JACK LONDON 


Călcâiul de fier 
THE IRON HEEL 


CUPRINS: 

PREFAŢĂ 7 

CUVÂNT ÎNAINTE 29 
Capitolul 1 35 

VULTURUL MEU 35 

Capitolul Il 57 

ARUNCAREA MĂNUŞII 57 
Capitolul III 77 

BRAŢUL LUI JACKSON 77 
Capitolul IV 92 

SCLAVI Al MECANISMULUI 92 
Capitolul V 104 

FILOMAŢII 104 

Capitolul VI 132 

PERSPECTIVE 132 

Capitolul VII 143 

VEDENIA EPISCOPULUI 143 
Capitolul VIII 152 
SFĂRÂMĂTORII DE MAŞINI 152 
Capitolul IX 173 

TEMEIURILE MATEMATICE ALE UNUI VIS 173 
Capitolul X 198 

VÂRTEJUL 198 

Capitolul XI 211 

MAREA AVENTURA 211 
Capitolul XII 222 

EPISCOPUL 222 

Capitolul XIII 236 

GREVA GENERALĂ 236 


Capitolul XIV 249 

ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI 249 
Capitolul XV 261 

ULTIMELE ZILE 261 

Capitolul XVI 269 

SFÂRŞITUL 269 

Capitolul XVII 282 

LIVREAUA ROŞIE 282 
Capitolul XVIII 294 

ÎN TAINA MUNTELUI SONOMA 294 
Capitolul XIX 307 
METAMOREFOZE 307 

Capitolul XX 319 

OLIGARHUL DISPĂRUT 319 
Capitolul XXI 329 

FIARA MÂNIOASĂ DIN ABISURI 329 
Capitolul XXII 338 

COMUNA DIN CHICAGO 338 
Capitolul XXIII 355 

OAMENII ABISULUI 355 
Capitolul XXIV 372 

COŞMAR 372 

Capitolul XXV 380 

TERORIŞTII 380 


PREFAŢĂ 

„Sunt un fiu al clasei muncitoare.” Cu aceste cuvinte îşi 
începe Jack London unul dintre cele mai cunoscute eseuri 
ale sale, intitulat, în mod semnificativ, Ce înseamnă viaţa 
pentru mine. Afirmația este plină de adevăr şi oferă o cheie 
pentru înţelegerea sensului vieţii şi luptei marelui scriitor, 
pentru înţelegerea operei şi activităţii lui cetăţeneşti. 

Fără îndoială că originea socială şi viaţa pe care a dus-o 
până la o anumită vârstă, viaţă caracteristică pentru masele 


muncitoare din America la sfârşitul veacului trecut, sunt 
acelea care au oferit geniului său creator condiţiile 
favorabile pentru realizarea unei opere atât de importante 
şi atât de scumpe oamenilor simpli de pretutindeni. Prin 
opera creată în aceste condiţii, scriitorul a îndreptăţit pe 
deplin elogiul pe care i-l adresa, la începutul anului 1929, 
un critic literar marxist, Martin Bussak, în revista New 
Massesl1 „Jack London a fost un adevărat scriitor proletar - 
primul şi, până astăzi, unicul scriitor proletar de geniu al 
Americii. Muncitorii care citesc, îl citesc pe Jack London. 
Este singurul scriitor pe care cu toţii l-au citit, singura 
experienţă literară care ie este comună tuturor. Muncitori 
din uzine, muncitori agricoli, marinari, mineri, vânzători de 
ziare îl citesc şi îl recitesc. El este cel mai popular scriitor al 
clasei muncitoare americane.”2 

Ca artist, Jack London continuă linia realistă a literaturii 
americane, ilustrată înaintea lui de scriitori de seamă, ca 
Stephen Crane, Frank Norris şi, mai cu seamă, Mark Twain. 
Dar, în comparaţie cu precursorii săi, Jack London face un 
mare pas înainte. Predecesorii săi privesc cu simpatie clasa 
muncitoare şi ar dori să-i îmbunătăţească starea de adâncă 
mizerie în care se zbate. Dar ei vedeau toate acestea ca 
spectatori, şi dorinţele lor de mai bine nu-i împingeau 
niciodată să scormonească la rădăcina sistemului social 
generator de mizerie şi asuprire, ca să-i afle putreziciunea 
şi să arate câile menite să ducă la răsturnarea lui. Jack 
London însă a trăit ca proletar, el a înţeles că numai prin 
dărâmarea sistemului capitalist clasa lui se poate elibera, şi 
a închinat tot ce avea mai bun în el luptei de eliberare a 
proletariatului. 

Jack London a avut o viaţă frământată şi tumultuoasă, care 
i-a purtat prin multe locuri din lume şi l-a trecut prin 
nenumărate încercări. Totdeauna însă existenţa lui a fost 
dominată de două cerinţe inexorabile: setea de cunoaştere 
$1 nevoia permanentă de activitate. A lucrat, încă de copil, 
ca simplu muncitor şi ca marinar; a străbătut, ca vagabond, 


Statele Unite de la un ocean la celălalt, din California şi 
până la New York, apoi s-a întors în California; a fost 
căutător de aur în Alaska; a cercetat, ca reporter, cartierele 
mizere ale Londrei, sinistrele slums-uri; a străbătut 
Pacificul, ca marinar; a fost în Japonia şi în Coreea, în 
calitate de corespondent de război; a străbătut în lung şi-n 
lat Statele Unite şi a vorbit în nenumărate locuri, ca 
purtător de cuvânt al celor mai înaintate cercuri din 
mişcarea muncitorească americană. A devorat orice carte i- 
a căzut în mână, citind şi lucrând de obicei câte 
nouăsprezece ceasuri pe zi; a înregistrat în sufletul său, de 
o rară sensibilitate, aspectele cele mai semnificative ale 
lumii înconjurătoare. Fiind artist şi luptător totodată, a 
simţit nevoia imperioasă de a comunica şi altora cele 
observate şi de a se angaja cu toate forţele în lupta pentru 
remedierea relelor fără număr existente în lume. 

Dintre toate aceste multiple aspecte ale vieţii lui, trei sunt 
însă acelea care au avut o influenţă determinantă asupra 
creaţiei sale scriitoriceşti: copilăria şi tinereţea, trăite ca 
simplu muncitor, călătoria în Alaska şi activitatea de militant 
social, dusă în vremea când declara că cel mai de preţ bun 
al său este carnetul de membru al partidului socialist. 

S-a născut la 12 ianuarie 1876 ca fiu natural şi a purtat 
numele de John Griffith, până ce a fost înfiat de John 
London, bărbatul cu care mama lui s-a căsătorit, când el 
avea abia opt luni. A trăit o copilărie nefericită şi chinuită 
de tot telul de lipsuri, despre care a scris mai târziu: „N-am 
avut niciodată jucării sau alte fleacuri de care au copiii. 
Primele mele amintiri din viaţă sunt umbrite de sărăcie. 
Lipsurile pricinuite de sărăcie deveniseră cronice... Şi 
numai un copil, cu sensibilitatea unui copil, poate ajunge să 
înţeleagă însemnătatea lucrurilor cărora multă vreme le 
duci dorul.” 

Avea doar zece ani când a fost silit să muncească, pentru a 
ajuta şi el la împlinirea nevoilor familiei. Se scula de la trei 
dimineaţa, să vândă ziare pe stradă, apoi trebuia să se 


întoarcă repede acasă şi să pornească la şcoală, iar după 
aceea dădea fuga să prindă ediţia de seară a ziarelor, din 
vânzarea cărora încerca să mai scoată câţiva gologani. Dar 
încă de pe acum, băieţelul, care pe băncile şcolii îşi luase 
numele de Jack, adăugându-l celui de London, al tatălui 
adoptiv, dă dovadă de o energie titanică, menită să-l 
însoţească până în ultima perioadă a vieţii. La opt ani 
descoperise ceea ce el însuşi numeşte „adevărata pasiune a 
vieţii sale” - lectura. Deşi atât de trudit, găseşte totuşi 
vreme să citească, şi citeşte cu o sete într-adevăr 
nepotolită. Citea, aşa cum spune un biograf al său, tot 
timpul: la masă, după masă, pe drumul către şi de la şcoală, 
în recreaţii, iar dacă nu l-ar fi răzbit foamea, ar fi stat cu 
cartea în mină cit e ziua de lungă. 

La treisprezece ani, termină gimnaziul, dar hainele îi sunt 
atât de zdrenţăroase, încât nu are putinţă să participe la 
festivitatea de sfârşit de an. Situaţia familiei ajunsese aşa de 
precară, că nici vorbă nu putea fi de continuarea studiilor, 
ci trebuie să muncească, pentru a ajuta la întreţinerea 
familiei. Şi, astfel, Jack London îşi începe existenţa de 
proletar. Munceşte într-o fabrică de conserve, unde, în 
schimbul unei simbrii mizerabile, este silit să trudească 
optsprezece şi adesea douăzeci de ceasuri pe zi, pentru ca 
apoi, istovit, să se târască pe jos până acasă, fiindcă nu-şi 
putea îngădui să risipească banii pe bilete de tramvai. 
Dându-şi seama că, dacă va continua astfel, este sortit să 
ajungă o simplă vită de povară, pleacă din fabrică, şi, după 
câtăva vreme, se angajează ca marinar pe un vas cu pânze, 
care se pregătea să pornească la vânătoare de foci. Pe vas, 
prin îndemânarea în muncă, prin forţa pumnilor în 
încăierări şi prin spiritul său de solidaritate cu tovarăşii de 
muncă, izbuteşte să fie socotit de-o seamă cu marinarii 
vârstnici şi încercaţi, deşi nu avea decât şaptesprezece ani. 
Lucrează pe urmă într-o ţesătorie de iută, unde are din nou 
prilejul să cunoască nemijlocit exploatarea cea mai 
crâncenă. Văzând încă o dată că pe drumul acesta nu poate 


ajunge decât la distrugere fizică, se hotărăşte să înveţe o 
meserie, încearcă să înveţe meseria de electrician. Intră 
într-o uzină electrică şi, bineînţeles, începe cu muncile cele 
mai grele şi mai prost plătite. E primit ca fochist. 1 se 
promite că, dacă va munci pe rupte, i se va da posibilitatea 
să înveţe meseria. Şi el munceşte din răsputeri, câte 
paisprezece ore din douăzeci şi patru, ziua şi noaptea. 
Curând, află că patronul, folosind uriaşa lui putere de 
muncă, dăduse afară doi fochişti, sporindu-şi astfel 
profiturile cu cincizeci de dolari pe lună, căci lui îi plătea 
numai treizeci de dolari, faţă de optzeci, cât costau cei doi 
muncitori concediaţi. Tânărul Jack se cutremură, dar 
rămâne pe loc. Nu mai trece însă mult, şi cineva îi arată un 
„fapt divers” publicat în ziare: unul dintre fochiştii aruncaţi 
pe drumuri se sinucisese. Asta n-o mai poate îndura. 
Renunţă la învăţarea unei meserii şi părăseşte uzina. 

În vremea aceea, în 1894, Statele Unite erau zguduite de 
o puternică criză economică. Sute de mii de muncitori sunt 
aruncaţi pe drumuri, şi mulţi dintre ei organizează ceea ce 
sau numit atunci „armatele de şomeri”, care îşi propun să 
se îndrepte către Washington, pentru a cere parlamentului 
adoptarea unor măsuri menite să îmbunătăţească soarta 
milioanelor de năpăstuiţi. Dar aceste „armate”, fiind slab 
organizate, se destramă, în cea mai mare parte, pe drum. 
Într-o astfel de „armată” se înrolează şi tânărul Jack 
London, însă destul de repede se pierde de grosul ei. 

Aşa începe mana călătorie, tare avea să-l ducă de două ori 
de-a latul continentului nord-american. Lipsit de orice 
mijloace de trai, a fost obligat să ducă o existenţă de 
vagabond, a trăit în mijlocul şomerilor porniţi iniţial către 
Washington şi a cunoscut nemijlocit nenumărate aspecte 
ale vieţii dezmoşteniţilor soartei. 

A avut prilejul să cunoască şi ce înseamnă justiţia de clasă, 
căci, trimis în judecată pentru vagabondaj, a apărut în faţa 
unui judecător care nu s-a ostenit să respecte nici cele mai 
elementare reguli de procedură şi l-a condamnat la treizeci 


de zile închisoare. Condamnatul a avut astfel ocazia să afle 
binefacerile sistemului penitenciar burghez, adevărată 
şcoală a crimei şi teren de desfăşurare a celor mai bestiale 
porniri ale temnicerilor. Importantă capitală are însă faptul 
că, în timpul călătoriei, scriitorul de mai târziu a avut 
prilejul să audă pe tovarăşii săi de suferinţă vorbind despre 
forţa clasei muncitoare organizate, despre ţelurile luptei ei, 
despre socialism şi despre marii dascăli ai proletariatului - 
Marx şi Engels. A aflat de la tovarăşii săi că în toate marile 
state din lume existau organizaţii ale clasei muncitoare, 
care se conduceau, în lupta lor, după învăţătura marxistă şi 
că în ţara lui chiar, în Statele Unite, existau asemenea 
organizaţii, al căror ţel era sfărâmarea odiosului sistem 
social capitalist şi înlocuirea lui cu un altul, în care oamenii 
sa fie liberi şi să se bucure de produsul muncii lor. 

Din toate cele trăite şi aflate până acum, tânărul London a 
înţeles esenţialul: că problema fundamentală care îi stă în 
faţa nu este aceea de a-şi face un rost, fiindcă, chiar dacă el 
ar izbuti, ar rămâne totuşi în urma lui milioane şi milioane 
de oameni condamnaţi mai departe la aceeaşi existenţă 
câinească. A hotărât deci să lupte pentru cauza celor 
exploataţi şi să se înarmeze pentru această luptă. 

De îndată ce se întoarce în California, se înscrie la liceu, 
dar, pentru a se întreţine, continuă să muncească: bate 
covoare, spală geamuri, munceşte la coasă, lucrează într-o 
spălătorie, e portar al şcolii unde învaţă. Totodată începe, 
aşa cum spune el însuşi, „o adevărată goană după 
învăţătură”. Citeşte enorm. În acest timp citeşte pentru 
prima oară şi Manifestul Partidului Comunist şi subliniază 
apăsat pasajul său final şi măreaţa chemare cu care el se 
încheie. Totodată, intră în legătură cu cercurile socialiste, 
eveniment despre care va scrie mai târziu: „Socialiştii sunt 
revoluționari, întrucât luptă pentru a răsturna actuala 
societate şi pentru a clădi e societate nouă, societatea 
viitorului. Şi eu eram un socialist şi un revoluţionar. M-am 
alăturat grupurilor de revoluționari, alcătuite din muncitori 


şi intelectuali, şi, pentru prima oară în viaţa mea, am văzut 
ce înseamnă viaţa intelectuală.” 

Din această vreme începe lupta politică a lui Jack London. 
Trebuie arătat că, chiar de pe băncile liceului, scrie eseuri 
şi pamflete politice, primul dintre ele publicându-l într-o 
revistă studenţească. Participarea lui la mişcarea socialistă 
faptul că îndrăzneşte să se abată de la tema pe cate fusese 
însărcinat s-o dezvolte în faţa colegilor şi profesorilor şi să 
rostească o cuvântare deschis revoluţionară, proclamând 
necesitatea răsturnării ordinii sociale existente, îi atrag 
sancţiuni din partea autorităţilor şcolare. Îşi termină totuşi 
liceul şi se înscrie la Universitatea din California, unde nu 
rămâne însă decât vreo câteva luni, deoarece 
superficialitatea gândirii filosofice şi politice dominante în 
acest „for de cultură” îi dezgustă şi-i dovedeşte că nu are ce 
învăţa de la apologeţii plătiţi ai ordinii capitaliste. 

Părăseşte universitatea în februarie 1897. În luna iulie a 
aceluiaşi an începe să se desfăşoare un episod crucial din 
viaţa sa: călătoria în Alaska. Atras de mirajul aventurii şi al 
necunoscutului, de posibilitatea creării lesnicioase a unei 
situaţii materiale, Jack London pleacă, împreună cu 
bărbatul surorii sale Eliza, să caute aur acolo unde se 
descoperiseră de curând câmpuri aurifere - în ţinutul 
Klondike, din Alaska. Pe acele meleaguri întâlneşte oameni 
care-l impresionează adânc, ia cunoştinţă de realităţi noi şi 
trăieşte sau aude despre întâmplări zguduitoare. 

În vremea aceea, Jack London avea douăzeci şi doi de ani. 
Deschisese larg ochii asupra lumii, din cărţi şi din viaţă 
învățase mult şi temeinic. Era deci pregătit, şi în sufletul 
său, receptiv şi dotat cu sensibilitate aleasă, imaginile se 
întipăresc adânc şi se sedimentează, ideile se îmbogăţesc, 
şi, nu peste multă vreme, toate se vor cere aşternute pe 
hârtie. 

Încercând în atâtea feluri să-şi croiască un rost în viaţă, 
Jack London se străduise ani de-a rândul să forţeze mina 
sortii şi să se afirme ca scriitor. Pasiunea pentru literatură 


provenea, desigur, nu numai din vastitatea lecturilor, ci mai 
cu seamă din clocotul interior, care-i cerea să rostească în 
auzul lumii întregi mesajul său artistic. Repurtase chiar, cu 
vreo şase ani în urmă, un succes literar, atunci când, după 
întoarcerea de la vânătoarea de foci, participase la un 
concurs literar şi câştigase douăzeci şi cinci de dolari cu 
nuvela Taifun în largul coastelor Japoniei. Dar după asta, 
toate încercările lui dăduseră greş, iar cu excepţia micilor 
lucrări publicate în revistele studenţeşti ori în ziarele 
socialiste, nu izbutise să mai tipărească nimic. Şi pentru a-şi 
croi drum ca scriitor luptase din greu, cu eforturile 
supraomeneşti pe care avea să le descrie mai târziu în 
romanul său cu pronunţat caracter autobiografic, intitulat 
Martin Eden. 

Întors din Alaska, porneşte din nou la luptă, cu şi mai 
multă ardoare. Şi, în fine, bucăţile inspirate din cele ce 
văzuse şi trăise printre căutătorii de aur îi deschid drumul. 
La sfârşitul anului 1899 i se publică în una dintre cele mai 
mari reviste americane nuvela O odisee a Nordului, apoi îşi 
vede tipărite în reviste alte nuvele, şi în 1900 îi apare 
primul volum, intitulat Fiul lupului. 

Faptul că London a reuşit să-şi croiască drum în lumea 
literelor tocmai prin lucrări cu teme din viaţa Nordului este 
departe de a fi întâmplător, deoarece lucrările inspirate de 
viaţa din Alaska se numără printre cele mai izbutite creaţii 
ale sale. În această privinţă este emoţionantă şi foarte 
semnificativă mărturisirea pe care ne-a lăsat-o N. K. 
Krupskaia despre una dintre cele mai bune scrieri ale lui 
London inspirate din viaţa Nordului: „Într-o seară, cu două 
zile înainte de moartea lui (a lui Lenin, n.a.), i-am citit 
nuvela lui Jack London Dragoste de viaţă, care poate fi 
văzută şi azi pe masa din camera lui. E o nuvelă 
impresionantă. Printr-un pustiu acoperit de zăpadă, pe 
unde n-a călcat nicicând picior de om, îşi croieşte cu greu 
drum spre portul situat pe un mare fluviu un om bolnav, 
care se sfârşeşte de foame. Puterile îl părăsesc; el nu mai 


merge, ci se târăşte, iar alături de el se târăşte un lup, 
hămesit şi el de foame. Între ei se încinge o luptă: omul 
învinge şi, pe jumătate mort, pe jumătate nebun, ajunge la 
ţintă. Lui Ilici, povestirea aceasta i-a plăcut foarte mult.”3 

Până în ultimul an al vieţii - 1916 - Jack London a scris 
necontenit, lucrând câte nouăsprezece ore pe zi. Opera sa 
este vastă, mai ales dacă ţinem seama de faptul că scriitorul 
a murit la patruzeci de ani. În timpul vieţii i s-au publicat 
nouăsprezece romane, o sută cincizeci şi două de povestiri, 
trei piese de teatru şi numeroase articole şi eseuri, iar după 
moarte, alte şase volume. 

Bogata operă a lui Jack London este însă foarte inegală şi 
contradictorie. Alături de lucrări care au cucerit admiraţia 
cititorilor de pe toate meridianele, printre scrierile sale se 
numără şi altele, slabe, nerealizate, tributare gustului 
trivial burghez şi despre care autorul însuşi recunoaşte că 
le-a scris numai pentru bani. Dar slăbiciunile operei lui 
London nu provin numai din graba cu care au fost scrise 
unele dintre lucrările sale. Multe dintre aceste slăbiciuni şi, 
mai ales, limitele viziunii lui artistice şi ale concepţiei sale 
ideologice aparţin pe de o parte epocii, iar pe de alta provin 
din influenţa pe care au exercitat-o asupra sa unii filosofi 
reacţionari burghezi, şi mai cu seamă Spencer şi Nietzsche, 
care se bucurau de mare trecere în cercurile intelectuale 
burgheze la începutul secolului nostru. De la Spencer, 
London a împrumutat unele idei din cadrul concepţiei 
sociologice a acestuia, cunoscută sub numele de „teoria 
organicistă a societăţii”, potrivit căreia societatea 
omenească ar fi supusă aceloraşi legi ca şi lumea animală şi 
vegetală, bazându-se pe lupta pentru existenţă şi selecţia 
naturală. Extinzând în chip eronat legile biologice şi asupra 
societăţii omeneşti, Spencer ajunge să susţină teoria 
potrivit căreia ar exista rase superioare şi inferioare, iar 
London împrumută de la el credinţa în supremaţia albilor, şi 
în special a anglo-saxonilor, credinţă de care, din păcate, nu 
a ajuns să se descotorosească niciodată, multe dintre 


scrierile lui fiind viciate de această aberaţie. Unind 
asemenea idei, împrumutate de la Spencer, cu altele, luate 
din arsenalul filosofului german ultrareacţionar Nietzsche, 
în special cultul supraomului, London ajunge uneori să nu 
înţeleagă just rolul personalităţii şi să nu poată vedea că 
poporul este adevăratul creator al istoriei. Constatând acest 
adevăr, nu trebuie să pierdem din vedere că totuşi London 
nu a acceptat niciodată în întregime teoriile lui Spencer sau 
Nietzsche, în această privinţă stând mărturie numeroase 
fraze din opera sa, printre care şi nota privitoare la 
Nietzsche din cartea de faţă (vezi p. 18). Influenţa 
dăunătoare a celor doi filosofi reacţionari rămâne însă un 
fapt de necontestat. 

În ciuda lipsurilor de acest fel, opera lui Jack London 
rămâne o contribuţie însemnată la tezaurul literaturii 
universale. Prin realismul ei, prin marea dragoste pentru 
om şi pentru forţele lui creatoare, prin vigoarea cu care a 
demascat ororile regimului capitalist şi şi-a afirmat credinţa 
nestrămutată în inevitabila victorie a socialismului, opera 
lui Jack London şi-a cucerit cu deplin drept dragostea şi 
aprecierea oamenilor simpli de pretutindeni. Lucrările lui 
cele mai însemnate - Martin Eden, Lup de mare, Chemarea 
străbunilor, Colț alb, precum şi câteva nuvele şi eseuri, din 
care unele au fost reunite în volumul Pagini alese4 - au fost 
tipărite în româneşte în anii regimului nostru şi sunt 
cunoscute cititorilor, aşa încât nu ne vom mai opri asupra 
lor. Dintre lucrările lui principale lipseşte doar, în 
enumerarea de mai sus, Călcâiul de fier, care apare acum 
pentru prima oară într-o versiune completă. 

Călcâiul de fier este indisolubil legat de al treilea aspect 
hotărâtor al vieţii lui Jack London - activitatea lui de 
militant social - şi reprezintă una dintre culmile cele mai 
înalte ale creaţiei sale de scriitor luptător. 

Am văzut - după propria lui mărturisire - când şi în ce fel 
s-a încadrat Jack London în mişcarea socialistă din S. U. A. 
În vremea aceea, la sfârşitul veacului al XIX-lea, societatea 


americană se afla într-o stare de adâncă frământare, 
Trecerea capitalismului din S. U. A. În faza sa imperialistă 
dusese la o uriaşă concentrare a capitalurilor, la apariţia 
monopolurilor şi la înăsprirea exploatării clasei muncitoare. 
În acelaşi timp, se dezvoltase mişcarea muncitorească, 
aveau loc încleştări crâncene între munca şi capital, paralel 
cu luptele dintre micile întreprinderi şi monopolurile 
atotputernice. Ideologia socialistă se răspândea cu 
repeziciune. 

Caracteristic pentru mişcarea socialistă din America este 
faptul că ideile socialismului ştiinţific au fost aduse acolo 
mai ales de către emigranții germani, plecaţi din patrie în 
perioada de reacțiune care a urmat înfrângerii revoluţiei 
din 1848. O importantă primordială în răspândirea ideilor 
revoluţionare şi în familiarizarea maselor din America de 
Nord cu numele întemeietorului socialismului ştiinţific au 
avut fără îndoială articolele lui Marx publicate în New York 
Tribune, pe vremea aceea cel mai răspândit ziar din S.U.A. 
În America, socialiştii au jucat un rol important în lupta 
pentru abolirea sclavajului negrilor, înainte şi în vremea 
războiului civil american (1881-1885), iar după aceea, în 
lupta pentru apărarea drepturilor muncitorilor dusă de 
sindicate, care se dezvoltau permanent5. Dar, deşi în 
continuă dezvoltare, mişcarea socialiştii din S. U. A. 
Întâmpina greutăţi deosebite, datorate în primul rând 
faptului că mulţi dintre noii aderenţi la ideile socialismului 
veneau din afara clasei muncitoare şi aduceau cu ei o 
mentalitate mic-burgheză, având groază de lupta de clasă şi 
de revoluţie. În al doilea rând, greutăţile se datorau faptului 
că imensa majoritate a militanţilor ei erau muncitori şi 
intelectuali de origine germană, care nu se osteneau să 
aplice teoria socialismului ştiinţific la realităţile americane. 
De aici decurgea, bineînţeles, ruperea de masele populare 
americane şi izolarea cercurilor socialiste, care, după cum 
spune Lenin: „nu ştiu să se adapteze mişcării muncitoreşti, 
neputincioasă din punct de vedere teoretic, dar vie, 


puternică, de masă, care se desfăşoară în jurul lor”6. 
Situaţia aceasta a fost la vremea ei sesizată de Engels care, 
în 18688, îi scrie lui Sorge, fruntaş al Internaționalei I şi 
întemeietorul Clubului Comunist din New York (1852): 
„Germanii n-au înţeles cum să folosească teoria ca o 
pârghie, pentru a pune în mişcare masele americane; în cea 
mai mare parte, ei nu înţeleg teoria şi o folosesc în spirit 
doctrinar şi dogmatic, ca pe un lucru ce se cuvine învăţat pe 
de rost, şi care după aceea va oferi soluţii de-a gata pentru 
toate problemele. Pentru ei, teoria este un crez, şi nu o 
călăuză în acţiune. În plus, nu învaţă englezeşte din 
principiu. Ca urmare, masele americane sunt nevoite să-şi 
caute singure drumul...”7 

Engels nu critică numai lipsurile din activitatea 
socialiştilor, dar, după cum vedem, arată totodată că aceste 
lipsuri nu împiedică trezirea maselor muncitoare, care mai 
ales prin organizaţiile lor sindicale duceau lupta împotriva 
capitalului. Pe această bază şi în ciuda lipsurilor din 
activitatea cercurilor socialiste, începând de prin anii 1890 
ideile socialismului ştiinţific se răspândesc pe scară largă, 
iar în această privinţă aportul adus de Jack London este 
deosebit de important, La început, pe vremea când încă 
ducea un trai apăsat de griji, când spăla geamuri sau 
muncea ca portar la şcoala unde învăţa, Jack London le 
vorbeşte muncitorilor şi ţine zeci de conferinţe în faţa 
cercurilor socialiste, la al cărui club din Oakland vorbeşte în 
fiecare duminică., Apoi, după 1900, când este scriitor cu 
faimă, continuă activitatea de popularizator al ideilor 
înaintate, scrie articole şi eseuri de propagandă socialistă, 
ţine nenumărate conferinţe şi ajunge să vorbească chiar în 
faţa unor reuniuni „selecte”, cărora le dovedeşte - ca şi 
eroul său Ernest Everhard din Călcâiul de fier, la clubul 
Filomaţilor - că vremea dominaţiei capitalismului a apus şi 
că, mai curând ori mai târziu, clasa muncitoare va smulge 
bogăţia şi puterea din mâinile capitaliştilor, instaurând 
domnia dreptăţii. Paralel cu această activitate, London 


întreţine o bogată corespondenţă cu militanţi socialişti sau 
muncitori simpli, începându-şi totdeauna scrisorile prin 
„Dragă tovarăşe” şi încheindu-le de fiecare dată cu formula 
„Al dumitale întru Revoluţie”. 

Dar, deşi se dezvoltă impetuos, mişcarea socialistă 
americană este acum grav primejduită de cangrena 
oportunismului. Câştiga tot mai mult teren ideea reformistă 
că între lupta sindicală şi cea politică trebuie să se tragă o 
linie de demarcaţie netă şi, mai ales, ideea că pentru a 
instaura socialismul este suficient ca în alegeri candidaţii 
socialişti să cucerească majoritatea voturilor. 

Jack London şi-a dat seama de la început că lupta sindicală 
despărțită de activitatea politică va rămâne totdeauna 
sterilă, şi de aceea a arătat că, numai susţinută de o 
ideologie politică justă, lupta sindicală poate duce la 
instaurarea unei ordini sociale noi. Despre cucerirea puterii 
de către clasa muncitoare a crezut însă şi el o vreme ca 
acest lucru ar fi fost de pe atunci posibil pe cale electorală. 
London nu a văzut la început eroarea în care se afla, dar 
faptul că trăise nemijlocit lupta de clasă, experienţa şi 
profunda cunoaştere a vieţii, şi. Mai presus de toate, 
revoluţia rusă din 1905 i-a dai posibilitatea să vadă cu 
uşurinţă că se înşală. Încă din prima zi când în America s-a 
aflat despre bestialitatea cu care autocraţia ţaristă reprima 
mişcarea revoluţionară din Rusia, London şi-a exprimat 
solidaritatea cu revoluționarii ruşi, ajungând mai târziu să 
declare răspicat că revoluționarii conduşi de Partidul 
bolşevic sunt fraţii lui. Bineînţeles că o asemenea atitudine 
nu putea să rămână fără răspuns din partea burgheziei 
americane, care a început o campanie de denigrare a 
scriitorului şi a organizat o susţinută acţiune de boicotare a 
scrierilor lui şi a revistelor care publicau lucrări semnate de 
el. Luptătorul însă şi-a continuat activitatea cu şi mai multă 
vigoare. 

Înţelegând cât de gravă şi de periculoasă este greşeala de 
a crede că burghezia va sta cu braţele încrucişate şi se va 


retrage frumuşel de la putere în momentul când socialiştii 
vor câştiga suficient de multe locuri în parlament şi vrând 
să arate şi altora primejdia, London a scris, chiar în vara 
anului 1906, Călcâiul de fier. 

Pornind să atace una dintre problemele cruciale ce stăteau 
în faţa mişcării muncitoreşti, London a simţit nevoia să 
răspundă totodată şi unei opere literare - o operă 
periculoasă, dăunătoare luptei proletariatului - care se 
bucurase şi se bucura încă de o uriaşă răspândire în 
America. Este vorba de cartea lui Bellamy, intitulată În anul 
2000, apărută la 18888, în care autorul arată ce vede eroul 
său când, după un somn îndelung, se trezeşte în oraşul 
Boston, în anul 2000. Bostonul anului 2000 este un oraş 
socialist, ceea ce ar putea să pară un element pozitiv. 
Numai că felul în care autorul prezintă procesul de trecere 
la socialism este profund reacţionar, direct 
contrarevoluţionar. La Boston, socialismul s-a construit fără 
nici un fel de frământare şi fără ca vechea societate să fie 
distrusă ori măcar tulburată. Ba mai mult chiar, 
revoluționarii nu au avut în această transformare decât un 
rol negativ. 

Vrând să deschidă ochii muncitorilor, înşelaţi de gogoriţa 
cuceririi puterii pe cale electorală în condiţiile de la 
începutul secolului XX, şi pentru a combate influenţa cărţii 
lui Bellamy, Jack London scrie şi el tot o carte de anticipație. 
Romanul Călcâiul de fier, apărut în 1908, înfăţişează 
evenimente petrecute între anii 1912 şi 1932 şi este 
prezentat de autor ca fiind un manuscris găsit într-o 
scorbura de copac, în secolul al XXVII-lea, la patru veacuri 
după zdrobirea orânduirii capitaliste. 

Dar, spre deosebire de Bellamy, Jack London arată că 
zdrobirea orânduirii capitaliste şi instaurarea „frăţiei între 
oameni”, cum numeşte el noua orânduire, se face printr-o 
luptă titanică şi prin vărsarea unor oceane de sânge. 
Capitaliştii laudă şi susţin sistemul parlamentar burghez 
atâta vreme cât el se dovedeşte încă un sistem capabil să le 


asigure dictatura. Dar atunci când vor vedea că socialiştii - 
ca reprezentanţi ai clasei muncitoare - câştigă majoritatea 
parlamentară şi se pregătesc să ia puterea, vor trece la 
instaurarea celei mai sălbatice tiranii cunoscute vreodată în 
istorie. 

Procesul de dezvoltare a societăţii capitaliste, aşa cum 
este el înfăţişat în cartea lui London, reprezintă o valoroasă 
aplicare a marxismului la condiţiile de atunci din America şi 
unul dintre meritele de bază ale cărţii. Masiva concentrare 
a capitalurilor duce la apariţia a ceea ce scriitorul numeşte 
„oligarhie”, care ajunge să stăpânească ferm şi complet 
viaţa economică şi politică a societăţii americane. Dar pe 
măsură ce creşte concentrarea capitalurilor şi puterea 
oligarhiei, creşte şi forţa şi conştiinţa politică a clasei 
muncitoare. Socialiştii sunt la un pas de a câştiga victoria în 
faţa urnelor. Clasa muncitoare - anticipează London - îşi 
dovedeşte forţa ei uriaşă împiedicând un război între cele 
două mari puteri oligarhice - Germania şi S. U. A. - 
declarând simultan greva generală în amândouă ţările şi 
răpind astfel stăpânilor orice posibilitate de acţiune. 

Înţelegând primejdia, oligarhia americană trece la acţiune, 
pentru a-şi instaura puterea tiranică, răpind poporului orice 
urme de libertăţi democratice. În stăpânirea oligarhiei se 
află statul, cu toate pârghiile lui. Deci instrumente de luptă 
au din belşug. Şi - în chip adânc semnificativ - Jack London 
arată că prima grijă a oligarhiei va fi spargerea unităţii 
clasei muncitoare, realizată prin crearea unei aristocrații 
muncitoreşti. Regimul pe care izbutesc să-l instaureze este 
denumit de London „Călcâiul de fier”, iar acest regim este 
de fapt o uluitoare prefigurare a fascismului şi cea mai 
remarcabilă previziune a lui London în romanul său de 
anticipație. Amănuntele acţiunii întreprinse de oligarhie 
seamănă în mod izbitor cu acţiunile bandelor fasciste, 
cunoscute de omenire abia mai târziu. Apar pâlcuri de 
huligani, care urlă fraze patriotarde, devastează, atacă 
mitingurile şi reuniunile muncitoreşti. Presa socialistă este 


lichidată. Se înfiinţează lagăre de concentrare. Se 
organizează provocări dintre cele mai mârşave. În fine, 
întemnițarea fruntaşilor şi aruncarea în ilegalitate a 
partidului socialiştilor se face în urma unei înscenări 
criminale. În Congres este aruncată o bombă. Cei care o 
aruncă sunt, bineînţeles, oamenii oligarhiei, dar aceeaşi 
oligarhie ţipă în gura mare că socialiştii au trecut la acte de 
teroare. lată deci cum London anticipează cu un sfert de 
secol criminala înscenare a incendierii Reichstag-ului, 
organizată de monopoliştii germani, pentru a-l cocoţa pe 
Hitler la putere. 

Şi astfel se instaurează un regim pe care London îl 
zugrăveşte în culori într-adevăr apocaliptice, cu tablouri 
care amintesc terţinele Infernului lui Dante. Muncitorii de 
rând - sunt reduşi la o stare de adevărată sclavie, în vreme 
ce oligarhia şi uneltele ei - aristocrația muncitorească şi 
mercenarii - trăiesc în lux şi desfătare. 

Toate acestea se petrec în S. U. A. În restul lumii însă, 
lucrurile nu merg tot aşa. În alte ţări şi continente se 
instaurează realmente socialismul - ceea ce reprezintă o 
remarcabilă anticipare a ruperii unor state din lanţul 
capitalist. Sistemul colonial se destramă - previziune de 
asemenea întru totul confirmată de evenimentele din zilele 
noastre. Dar în America, tragedia continuă. 

Oricât de numeroase ar fi contradicţiile şi erorile din 
gândirea şi opera lui London, ela crezut cu tărie - fără nici 
cea mai slabă urmă de ezitare - în triumful final al clasei 
muncitoare. De aceea, nici în romanul său clasa muncitoare 
nu renunţă la luptă, nu se resemnează, ci trece la noi 
forme, la un fel de război subteran. În tot acest timp, se 
pregăteşte pe ascuns asaltul împotriva „Călcâiului de fier”. 
Primul asalt va izbucni prematur, grăbit de maşinaţiile 
oligarhiei, şi va fi numit de autor „Comuna din Chicago”. În 
partea finală a cărţii, el ne este înfăţişat ca o mişcare 
anarhică spontană, ca un soi de măcel îngrozitor, din care 
tovarăşii, revoluționarii, vor ieşi înfrânți, iar masa 


muncitorilor de rând, „oamenii abisului”, cum le spune 
London, fără a interveni organizat şi conştient în revoluţie, 
vor da totuşi cel mai înspăimântător tribut de jertfe. 
Răscoala a doua - în pragul căreia şirul evenimentelor 
redate în carte este brusc tăiat - va fi şi ea înăbuşită şi va 
pretinde jertfe şi mai numeroase. Dar lucrurile nu pot în 
nici un caz rămâne aşa. Autorul întrevede parcă necesitatea 
creării unui partid de tip nou, avangardă de luptă a clasei 
muncitoare, care să organizeze şi să conducă revoluţia pe 
baze ştiinţifice. Cauza eliberării proletariatului este 
invincibilă. O spune însuşi Ernest Everhard, după 
înfrângere: „Pierdută de data asta, iubito, dar nu pentru 
totdeauna. Am învăţat multe. Mâine, cauza noastră se va 
ridica din nou şi mai puternică, prin înţelepciune şi 
disciplină.”9 

Va veni deci vremea când oamenii, citind manuscrisul lui 
Avis Everhard, nu vor putea înţelege, decât ajutaţi de 
specialişti, cum a fost cu putinţă ca semeni de-ai lor să 
trăiască într-o lume atât de diformă ca lumea capitalistă. 

Acesta este tabloul pe care Jack London îl prezintă 
tovarăşilor săi de luptă, pentru a-l desfiinţa pe cel zugrăvit 
în roz, a cărui realizare mulţi se complăceau s-o aştepte cu 
braţele încrucişate. Cucerirea puterii nu se va face deci 
prin numărul voturilor, iar socialismul nu se va instaura, aşa 
cum arătase Bellamy, fără tulburarea ordinii capitaliste. 
Puterea nu se poate dobândi decât prin luptă, iar lupta 
aceasta poate deveni o luptă sângeroasă, deoarece 
capitaliştii folosesc violenţa împotriva clasei muncitoare. 
Acest lucru a năzuit London să-l demonstreze în faţa 
tovarăşilor săi şi a clasei muncitoare americane, şi l-a 
demonstrat cu o vigoare demnă de pana unui mare scriitor. 

Romanul Călcâiul de fier este, după cum am văzut, o operă 
adânc ancorată în realitatea vremii şi constituie punctul în 
care activitatea de militant politic a lui Jack London se 
îmbină în chipul cel mai fericit cu activitatea sa 
scriitoricească. Textul propriu-zis al romanului este însoţit 


de un mare număr de note, presupuse a fi redactate în 
veacul al XXVII-lea, în care London se referă la persoane şi 
evenimente în imensa lor majoritate reale şi contemporane, 
comentate de el cu deosebită ascuţime satirică, acest 
subtext constituind una dintre cele mai usturătoare biciuiri 
la care a fost supus capitalismul. Din aceste pricini s-a putut 
spune, pe bună dreptate, despre Călcâiul de fier că este cel 
mai revoluţionar roman din literatura americană. 

De un puternic realism în zugrăvirea capitalismului 
american şi a tarelor sale, romanul lui London pierde totuşi 
din valoare atunci când trece la zugrăvirea evenimentelor 
viitoare. În acest domeniu, contradicţiile ideologice ale 
scriitorului şi limitele viziunii sale se fac cel mai puternic 
simţite. 

În primul rând, şi pentru a începe cu anumite limite 
generale ale operei lui London, despre care am mai 
pomenit, se iveşte problema rolului atribuit de scriitor 
maselor în revoluţie, în Călcâiul de fier, lupta împotriva 
oligarhiei monopoliste nu este purtată de masele largi 
proletare, conduse de o avangardă revoluţionară. London 
rezervă maselor un rol aproape pasiv, ele ieşind în stradă - 
în cadrul „Comunei din Chicago” - doar pentru a distruge şi 
a-şi „urla” mânia. E limpede că acest dispreţ pentru 
oamenii din popor este o moştenire jalnică, păstrată din 
bagajul ideologic al lui Spencer şi mai ales al lui Nietzsche. 
Că este aşa, o arată şi felul cum îşi zugrăveşte autorul eroul 
principal, pe Ernest Everhard, care apare ca un fel de 
supraom, înzestrat cu toate darurile, dar de fapt rupt şi 
străin de mase. E drept că toţi tovarăşii din carte sunt 
revoluționari de profesie, care şi-au închinat întreaga viaţă 
cauzei, dar ei acţionează ca un grup izolat, fără legătură cu 
masele proletare şi într-un chip tipic anarhist, după 
zdrobirea Răscoalei întâi trecând în mod deschis la metode 
teroriste. Aşa se explică şi faptul că, în afara lui Everhard, 
în carte nu mai apare nici un fruntaş revoluţionar atât de 
bine conturat încât să rămână în amintirea cititorului, iar 


Everhard însuşi se impune ca personaj doar în prima parte, 
atunci când teoretizează şi ţine conferinţe pe care însuşi 
Jack London le rostise. În a doua parte, atunci când se trece 
la acţiune, Everhard dispare aproape cu totul. 

Aceste lipsuri ale cărţii sunt în bună parte explicabile, 
având în vedere situaţia mişcării muncitoreşti din S. U. A. Şi 
treapta pe care se afla mişcarea muncitorească 
internaţională în vremea aceea, precum şi experienţa de 
viaţă a lui London. Atâta vreme cât este vorba de 
prezentarea unor împrejurări trăite şi cunoscute de autor, 
atâta vreme cât el critică situaţia existentă în S.U.A. La 
începutul secolului nostru, totul merge foarte bine; când 
este vorba însă de activitatea practică revoluţionară, de 
soluţii concrete, slaba pregătire a lui London, stadiul în care 
se găsea în zilele lui mişcarea muncitorească americană îşi 
imprimă adânc pecetea asupra romanului. 

Merită de asemenea pomenit faptul că în problema 
aliaţilor proletariatului în revoluţie London greşeşte. El nu 
prezintă acţiunea proletariatului menită să cheme la 
revoluţie masele neproletare de oameni ai muncii, ci eroul 
său Everhard face apel doar la clasele de mijloc. La fel, nu 
poate fi trecut cu vederea faptul că analizând contradicţiile 
capitalismului pentru a dovedi atât celor din clasele de 
mijloc, cât şi oligarhiei că vremea Capitalismului a apus 
pentru totdeauna, London face sau o analiză fragmentară, 
ocupându-se doar de agravarea problemei pieţelor de 
desfacere, sau se limitează la afirmaţia că „burghezia a dat 
greş în conducerea societăţii”, fără să arate că legile 
obiective ale dezvoltării sociale pun burghezia în faţa unor 
probleme pe care nu le va putea soluţiona nicidecum, rolul 
ei istoric fiind încheiat. 

În ciuda acestor scăderi, Călcâiul de fier rămâne totuşi 
lucrarea în care Jack London a atins cele mai înalte culmi 
ale operei sale de scriitor proletar. Dragostea pentru clasa 
al cărei fiu a fost, credinţa sa nestrămutată în realitatea 
luptei de clasă şi în certitudinea victoriei socialismului, 


vigoarea cu care a demascat mârşăviile capitalismului şi 
clarviziunea cu care a prevestit apariţia manifestărilor 
bestiale ale fascismului justifică pe deplin locul ocupat de 
Călcâiul de fier în ierarhia acelor opere literare care au 
venit să ajute cu mijloacele artei la înlăturarea unei lumi 
putrede şi la zidirea societăţii eliberate de exploatare. 

Mesajul lui Jack London rămâne şi astăzi actual, şi el ajută 
progresului omenirii, pentru că şi astăzi, la peste o jumătate 
de veac de la apariţia cărţii, mai există încă ţări unde 
conducătorii clasei muncitoare sunt aruncaţi în închisori - şi 
chiar la Alcatraz, acolo unde a fost aruncat şi Ernest 
Everhard - pentru „activitate antiamericană”. El îşi 
păstrează utilitatea, căci demască tot noianul de minciuni 
ce se vor noi, dar sunt acoperite de mucegai, emise de cei 
care se străduiesc şi astăzi, ca şi pe vremea lui Jack London, 
să conteste realitatea luptei de clasă şi să răspândească 
gogoriţa ca socialismul s-ar putea naşte spontan în cadrul 
capitalismului, chipurile îmbunătăţit. Dar viaţa şi adevărul 
au izbândit şi vor izbândi totdeauna. Ridicându-se în 
apărarea vieţii şi a adevărului, glasul lui Jack London 
răsună şi astăzi la fel de viu ca şi acum o jumătate de veac. 

D. MAZILU. 

Prolog: pe scena lumii s-au ivit Dureri amare şi întunecate. 

Dar scriitorul numai spre sfârşit Al dramei înţeles va să-l 
arate.10 

CUVÂNT ÎNAINTE. 

Nu s-ar putea spune că manuscrisul Everhard este un 
important document istoric. Din punctul de vedere al 
istoricului, el abundă în greşeli, nu greşeli de ordin faptic, ci 
greşeli de interpretare. Pentru noi, care putem privi de-a 
lungul celor şapte secole ce s-au scurs din vremea când Avis 
Everhard a scris acest document, evenimentele şi 
consecinţele lor, confuze şi de neînțeles pentru ea, sunt 
limpezi. Autoarei manuscrisului Everhard îi lipsea 
perspectiva, se afla mult prea aproape de evenimentele 


despre care scria. Ba, mai mult chiar, era cu totul prinsă în 
vâltoarea lor. 

Cu toate acestea, ca document privitor la o persoană 
anume, manuscrisul Everhard are o nepreţuită valoare. Dar 
şi aici se fac simţite eroarea de perspectivă şi alterările 
provenite din poziţia sentimentală a autoarei. Totuşi, 
zâmbim îngăduitori şi îi iertăm lui Avis Everhard 
dimensiunile eroice pe care încearcă să recreeze imaginea 
soţului. Astăzi ştim că Ernest Everhard nu a fost o 
personalitate chiar atât de gigantică şi că a contribuit la 
evenimentele din vremea sa într-o măsură mai mică decât 
aceea arătata de manuscris. 

Ştim că Ernest Everhard a fost o personalitate foarte 
puternică, dar nu chiar atât de excepţională cum îl credea 
soţia lui. A fost, la drept vorbind, doar unul dintr-o largă 
pleiadă de eroi care pe toată suprafaţa pământului şi-au 
închinat viaţa revoluţiei. Trebuie însă recunoscut că a lăsat 
în urma lui o operă deosebit de importantă, mai ales în 
domeniul elaborării şi interpretării filosofiei clasei 
muncitoare. Pentru aceasta Ernest Everhard folosea 
cuvintele de „ştiinţă proletară” şi „filosofie proletară”, ceea 
ce dovedeşte limitele gândirii sale, limite care, de 
altminteri, se datoresc timpului când a trăit şi pe care în 
vremea lui nimeni nu le-ar fi putut depăşi. 

Dar să ne întoarcem la manuscris. El este deosebit de 
valoros prin faptul că ne comunică atmosfera acelor 
vremuri cumplite. Nicăieri nu mai găsim zugrăvită în chip 
atât de viu psihologia oamenilor care au vieţuit în acea 
frământată perioadă cuprinsă între anii 1912 şi 1932, 
greşelile şi ignoranţa lor, îndoielile, temerile şi rătăcirile, 
prejudecățile lor morale, violenţa pasiunilor, uluitoarea lor 
josnicie şi uriaşul lor egoism. 'Ioate acestea sunt lucruri pe 
care foarte greu le putem pricepe noi, cei din epoca 
luminată. Istoria ne arată că ele au existat, iar biologia şi 
psihologia ne dau explicaţia existenţei lor; dar istoria, 
biologia şi psihologia nu au putinţa să le dea viaţă. Le 


acceptăm ca fapte de netăgăduit, însă rămânem lipsiţi de 
un contact afectiv cu ele. 

Acest contact afectiv îl stabilim, totuşi, datorită lecturii 
manuscrisului Everhard. Pătrundem în cugetele 
protagoniştilor acestei zguduitoare drame mondiale din 
vremurile de demult, şi, în răstimpul cât privirile ne aleargă 
pe rândurile manuscrisului, vedem lumea cu ochii 
oamenilor de atunci. Înţelegem nu numai dragostea lui Avis 
Everhard pentru soţul şi eroul ei, dar şi simţim, aşa cum a 
simţit el în zilele de la început, prezenţa nedesluşită, însă 
teribilă, a spectrului Călcâiului de fier. Simţim cum Călcâiul 
de fier (cât de fericit aleasă este această denumire!) apasă 
şi striveşte omenirea. 

În treacăt menţionăm că respectiva epocă istorică, cea a 
Călcâiului de fier, a luat mai întâi naştere ca noţiune în 
mintea lui Ernest Everhard. Putem spune că aceasta este 
principala chestiune până astăzi controversată şi pe care 
manuscrisul recent descoperit o elucidează. Mai înainte se 
credea că din punct de vedere cronologic termenul apare 
pentru prima dată în broşura Voi, robii - scrisă de George 
Milford şi publicată în decembrie 1912. Acest George 
Milford a fost un agitator obscur şi despre el nu se ştie 
nimic în afara menţiunii fugare existente în manuscrisul 
Everhard, din care aflăm că a fost împuşcat în timpul 
Comunei din Chicago. Fără îndoială că Milford îl auzise pe 
Ernest Everhard folosind acest termen în cadrul vreunei 
cuvântări, foarte probabil pe vremea campaniei electorale 
susţinute de Everhard cu prilejul alegerilor pentru Congres 
din toamna lui 1912. Manuscrisul arată că Everhard a 
folosit expresia la un dineu dintr-o casă particulară, în 
primăvara lui 1912, aceasta fiind, fără îndoială, prima oară 
când oligarhia a fost astfel denumită. 

Instaurarea dominaţiei oligarhiei va rămâne totdeauna o 
pricină de tainice nedumeriri pentru istoric şi pentru filosof. 
Alte mari evenimente istorice şi-au avut locul lor bine 
stabilit, determinat de legile evoluţiei sociale. Ele erau 


inevitabile. Apariţia lor ar fi putut fi prevăzută cu aceeaşi 
certitudine cu care astronomii prevăd astăzi mişcările 
aştrilor. În lipsa acestor mari evenimente istorice, evoluţia 
societăţii nu şi-ar fi putut urma cursul. Comunismul primitiv, 
robia sclavagistă, robia iobăgistă şi robia salariată au fost 
trepte necesare pe scara evoluţiei sociale. Ar fi însă cu totul 
ridicol să se afirme că era Călcâiului de fier a fost o astfel de 
treaptă necesară. Dimpotrivă, astăzi această eră este 
socotită un pas lăturalnic sau un pas înapoi, către tiraniile 
care au făcut din lumea veche un adevărat infern, dar care 
au fost tot atât de necesare, pe cât de inutilă a fost era 
Călcâiului de fier. 

Oricât de odios a fost feudalismul, apariţia lui era totuşi 
inevitabilă. Ce altceva decât feudalismul ar fi putut urma 
după prăbuşirea uriaşului sistem centralizat de cârmuire 
cunoscut sub numele de Imperiul roman? Nu la fel stau 
lucrurile cu era Călcâiului de fier. În desfăşurarea firească a 
evoluţiei sociale el nu-şi poate afla locul. Nu era necesar, şi 
cu atât mai puţin inevitabil. El este sortit să rămână de-a 
pururi marea curiozitate a istoriei - o toană, un capriciu, un 
strigoi, un lucru la care nimeni nu se aştepta şi pe care 
nimeni nu-l visa. Acest fenomen ar trebui să devină un 
semnal de alarmă pentru unii teoreticieni nechibzuiţi din 
vremea noastră, care vorbesc cu atâta siguranţă despre 
procesele sociale. 

Capitalismul era socotit de sociologii de pe vremea aceea 
drept stadiul cel mai înalt al domniei burgheziei, fructul 
copt al revoluţiei burgheze, iar noi cei de astăzi nu putem 
decât aproba acest punct de vedere. De asemenea, se 
susţinea, chiar de către reprezentanţi atât de remarcabili ai 
taberei duşmane, cum a fost Herbert Spencer11, că după 
capitalism se va instaura Socialismul. Se socotea drept 
lucru stabilit că pe ruinele capitalismului egoist se va înălța 
acea floare minunată a tuturor timpurilor - Frăția între 
oameni. Dar, în loc de aceasta, iată că din trupul 
capitalismului ajuns în stare de putrefacție răsare, la fel de 


înspăimântătoare pentru noi cei care privim în trecut, ca şi 
pentru oamenii de pe vremea aceea, monstruoasa buruiană 
a oligarhiei. 

Mişcarea socialistă de la începutul secolului al XX-lea a 
înţeles prea târziu primejdia reprezentată de oligarhie. Iar 
când a înţeles, oligarhia era gata creată - năclăită de sânge, 
realitate hâdă şi înfricoşătoare. Dar nici chiar atunci, aşa 
cum atât de limpede o arată manuscrisul Everhard, oamenii 
nu credeau în trăinicia Călcâiului de fier. Revoluţionarii 
erau convinşi că răsturnarea lui este o chestiune de cel 
mult câteva luni sau câţiva ani. Ce-i drept, şi-au dat seama 
că răscoala fermierilor izbucnise spontan, iar Răscoala întâi 
pornise prematur; dar n-au bănuit nici pe departe că şi 
Răscoala a doua, deşi bine organizată şi dezlănţuită la 
momentul stabilit, era sortită să fie la fel de zadarnică şi 
zdrobită cu şi mai multă cruzime. 

Este evident că Avis Everhard a redactat ultima parte a 
manuscrisului în cele de pe urmă zile de pregătire a 
Răscoalei a doua, asta fiind pricina pentru care nu 
pomeneşte nimic despre dezastruosul ei sfârşit. Apare de 
asemenea limpede că autoarea plănuia să-şi publice de 
îndată lucrarea, imediat după răsturnarea Călcâiului de 
fier, pentru ca memoria soţului ei, de curând ucis, să fie 
înconjurata de toată veneraţia cuvenită faptelor şi luptei 
sale. A venit însă cumplita zdrobire a Răscoalei a doua, şi 
este probabil că la apropierea primejdiei, când urma să 
fugă sau era gata să cadă în mâinile mercenarilor, autoarea 
a ascuns manuscrisul în scorbura stejarului de la Wake Rob 
în Lodge. 

Despre Avis Everhard nu mai deţinem nici un fel de date. 
Fără îndoială că a fost executată de mercenari, iar după 
cum se ştie foarte bine, Călcâiul de fier nu păstra niciodată 
evidenţa execuțiilor. Dar Avis Everhard nu şi-a putut în nici 
un caz da seama, chiar atunci când ascundea manuscrisul şi 
se pregătea să fugă, cât de îngrozitoare avea să fie 
zdrobirea Răscoalei a doua. De asemenea, n-a avut cum 


înţelege că sinuoasa şi crâncena evoluţie a evenimentelor 
din cele trei secole următoare va impune oa treia şioa 
patra Răscoală, multe alte răscoale, toate înecate în oceane 
de sânge, până când lupta muncitorilor de pe tot pământul 
avea să cunoască încununarea izbânzii. Şi nici n-a visat Avis 
Everhard că prinosul dragostei sale pentru cel ce fusese 
Ernest Everhard avea să se odihnească netulburat vreme 
de şapte lungi veacuri în inima bătrânului stejar de la Wake 
Robin Lodge. 

ARDIS, 27 noiembrie 419, era Frăției între oameni. 

ANTHONY MEREDITHI12 

Capitolul 1. 

VULTURUL MEU. 

Molcomul vânt de vara clatină ramurile uriaşilor 
sequoia13, iar undele râuleţului Wild-Water clipocesc în 
ritm armonios peste pietrele acoperite de muşchi. Fluturi 
zboară prin razele luminoase ale soarelui, şi de 
pretutindeni se aude zumzetul aromitor al albinelor. Totul în 
jur e numai linişte şi pace, iar eu stau aici, chibzuiesc mereu 
şi nu-mi găsesc astâmpăr. Liniştea este cea care nu-mi dă 
astâmpăr. Pare ireală. Lumea întreagă este liniştită, dar e 
liniştea care precede furtuna. Îmi încordez auzul şi-mi 
încordez toate simţurile, doar voi prinde vreun semn 
vestitor al furtunii ce stă să pornească. O! Numai de n-ar 
începe mai curând decât se cuvine! Numai să nu înceapă 
înainte de vreme! 14 

Nu e de mirare că nu-mi aflu astâmpăr. Mă gândesc şi mă 
gândesc mereu, fără să pot pune stavilă gândurilor. Am fost 
atâta vreme în chiar mijlocul vieţii clocotitoare, încât astăzi 
liniştea şi pacea mă strivesc şi nu sunt în stare să nu cuget 
asupra acelei nestăpânite vijelii de moarte şi distrugere 
care se va dezlănţui atât de curând. În urechi îmi răsună 
ţipetele celor loviți; şi parcă văd aievea, în acelaşi chip în 
care am mai văzut cândva15, cum este strivită şi sfâşiată 
carnea omenească cea frumoasă şi plăcută la înfăţişare, 
parcă văd sufletele smulse fără milă din trupurile mândre şi 


azvârlite către ceruri. În acest fel ne atingem noi, sărmanii 
oameni, ţinta: zbătându-ne prin măceluri şi pustiiri, ca să 
putem instaura pentru totdeauna pe pământ pacea şi 
fericirea. 

Şi, pe urmă, sunt atât de singură. Atunci când nu mă 
gândesc la ce va să vie, gândurile îmi aleargă la ce a fost, şi 
astăzi nu mai este - la Vulturul meu, care vâslea cu aripi 
neobosite prin inima tăriilor, avântându-se către ceea cea 
fost totdeauna soarele său: strălucitorul ideal al eliberării 
oamenilor. Nu pot sta deoparte, cu braţele încrucişate, 
aşteptând marea izbândă care este opera lui, cu toate că el 
nu se mai află de faţă şi nu mai poate s-o vadă. Acestui ideal 
şi-a închinat toţi anii maturității şi pentru el şi-a dat viaţa. 
Este lucrul mâinilor sale. Este creaţia lui.16 

Şi iată din care pricină, în aceste zile de zbucium şi 
aşteptare, am să scriu despre bărbatul meu: Există multe 
lămuriri şi multe lumini pe care numai eu, dintre toţi cei din 
viaţă, le pot arunca asupra caracterului său, asupra unei 
personalităţi atât de nobile, încât este cu neputinţă s-o 
înfăţişezi în culori prea luminoase. A fost un suflet uriaş şi, 
atunci când dragostea mea se curăţă de egoism, cea mai 
dureroasă părere de rău pe care-o încerc este că nu se mai 
află aici martor zorilor de mâine. E cu neputinţă să nu 
izbutim. Ceea ce a clădit el este prea solid şi prea de 
neclintit. Vai şi amar de Călcâiul de fier! În curând va fi 
azvârlit de pe grumazul omenirii asuprite. Când se va da 
semnalul, armatele de muncitori din lumea întreagă se vor 
ridica. În întreaga istorie a omenirii n-a mai existat un lucru 
asemănător. Solidaritatea muncitorilor de pretutindeni este 
asigurată, şi pentru prima dată va porni o revoluţie 
internaţională întinsă pe toată suprafaţa pământului.1 7 

După cum vedeţi, fiinţa mea e plină de ceea ce în cu rând 
are să se întâmple. Am trăit acest lucru zi şi noapte şi atât 
de profund, atât de îndelungată vreme, încât îmi rămâne 
totdeauna prezent în cuget. Din această pricină nu mă pot 
gândi la bărbatul meu fără să mă gândesc şi la ceea ce se 


pregăteşte. El era sufletul întregii acţiuni, şi cum oare i-aş 
putea despărţi în gândurile mele? 

Aşa cum am mai spus, există multe lămuriri pe care doar 
eu singură le pot da cu privire la caracterul său. Se ştie 
foarte bine că s-a străduit din greu pentru cauza libertăţii şi 
a suferit cumplit. Eu cunosc amănunţit cât de grea i-a fost 
strădania şi cât de crâncenă i-a fost suferinţa. Am stat 
alături de el în aceşti douăzeci de ani plini de zbucium şi-i 
cunosc răbdarea, sforţările neobosite şi nesfârşitul 
devotament faţă de cauza pentru care - nu-s decât două 
luni de atunci - şi-a dat viaţa. 

Voi încerca să scriu cât mai simplu şi să arat aici cum mi-a 
apărut Ernest Everhard în cale, în ce fel l-am întâlnit eu 
prima oară, cum locul ocupat de el în viaţa mea a crescut 
până ce am ajuns să fiu o parte din fiinţa lui şi ce 
extraordinare schimbări a produs în întreaga mea 
existenţă. Astfel îl veţi putea privi prin ochii mei şi-l veţi 
cunoaşte aşa cum l-am cunoscut şi eu, sub toate aspectele, 
în afară de acelea care mi-s prea scumpe şi sunt prea 
tainice ca să le pot împărtăşi altora. 

L-am întâlnit prima oară în februarie 1912, când venise în 
casa noastră din Berkeley18, invitat la masă de către tatăl 
meu.19 N-aş putea spune că cea dintâi impresie a fost prea 
favorabilă. Era doar unul dintre numeroşii invitaţi la masa 
de atunci, şi în salon, unde ne-am adunat aşteptând să vină 
toată lumea, părea o figură destul de nepotrivită. După cum 
îmi spusese tatăl meu între patru ochi, seara aceea urma să 
fie o „seară a predicatorilor”, şi Ernest era într-adevăr 
nelalocul lui în mijlocul slujitorilor bisericii. 

Înainte de toate, hainele nu-i veneau bine. Purta un 
costum negru, cumpărat de gata, care nu i se potrivea bine 
pe trup. De altminteri, nici un costum de gata n-ar fi putut 
vreodată sa cadă bine pe el. În seara aceea, ca totdeauna 
de altfel, haina parcă stătea să plesnească pe muşchii lui 
uriaşi, iar la spate, din pricina umerilor neobişnuit de largi, 
se ridica în nenumărate cute. Avea un grumaz gros şi 


viguros, ca unui concurent la lupte libere20. „Va să zică 
acesta e filosoful social şi fostul potcovar descoperit de 
tata”, mi-am zis eu. Cu muşchii aceia ca nişte odgoane şi cu 
grumazul acela ca de taur, nimeni n-ar fi putut spune că 
înfăţişarea lui înşela aşteptările. Din prima clipă l-am şi 
clasificat: un fel de copil minune, mi-am spus eu, un Blind 
Tom21. 

Apoi a dat mâna cu mine! Mi-a strâns-o cu putere şi 
hotărâre, ba s-a mai şi uitat foarte îndrăzneţ la mine cu 
ochii lui negri, chiar prea îndrăzneţ, mi-am spus eu. Ştiţi, 
eram o fiinţă întru totul după chipul şi asemănarea celor din 
jurul meu, şi pe vremea aceea instinctul de clasă mă 
stăpânea deplin. O asemenea îndrăzneală din partea unui 
om din clasa mea socială mi s-ar fi părut cu totul de 
neiertat. Îmi aduc aminte că mi-a fost cu neputinţă să nu las 
ochii în jos şi am încercat un simţământ de uşurare când m- 
am depărtat de el pentru a-l întâmpina pe episcopul 
Morehouse, unul dintre preferaţii mei, bărbat simpatic şi 
serios, în vârstă de vreo patruzeci de ani, a cărui înfăţişare 
şi bunătate te făceau să te gândeşti la Cristos. Pe lângă 
toate astea, episcopul era şi un adevărat savant. 

Dar îndrăzneala, socotită atunci de mine doar înfumurare, 
era una din trăsăturile esenţiale ale firii lui Ernest 
Everhard, om simplu, deschis, care nu se temea de nimic şi 
nu înţelegea să-şi piardă timpul cu afectaţii convenţionale. 
„Mi-ai plăcut, mi-a explicat el cu mult mai târziu, şi de ce 
oare nu mi-aş sătura privirile cu ceea ce îmi place?” Am mai 
spus că nu se temea de nimic. Un supraom, ca aceia 
descrişi de Nietzsche.22 

Ocupată cu ceilalţi musafiri şi probabil influenţată de 
impresia nu prea favorabilă pe care mi-o făcuse, l-am uitat 
cu totul pe filosoful ieşit din rândurile clasei muncitoare, 
deşi în timpul mesei l-am mai observat o dată sau de două 
ori, reţinând mai ales sclipirea ce i se ivea în ochi când 
asculta spusele unuia sau altuia dintre prelați. Mi-am zis 
atunci că are simţul umorului şi aproape i-am iertat croiala 


stângace a hainelor. Dar timpul trecea, masa se apropia de 
sfârşit, iar el nici nu deschidea gura, în vreme ce prelaţii 
sporovăiau la nesfârşit despre clasa muncitoare şi legăturile 
ei cu biserica, despre tot ceea ce făcuse şi făcea biserica 
pentru clasa muncitoare. Am băgat de seamă că tata e 
nemulţumit de faptul că Ernest nu spune nimic. N-a mai 
trecut însă mult, şi tata s-a folosit de un moment de acalmie 
şi l-a rugat să spună ceva. Ernest s-a mulţumit să ridice din 
umeri şi, mormăind doar un: „N-am nimic de spus”, a 
continuat să mănânce migdale sărate. 

Dar era greu să-i ţii piept tatei. Peste câteva momente a 
spus: 

— Avem în mijlocul nostru un membru al clasei 
muncitoare. Sunt încredinţat că el ne-ar putea înfăţişa 
lucrurile dintr-un punct de vedere nou, nu numai 
interesant, ci şi rodnic şi înviorător. Mă refer la domnul 
Everhard. 

Ceilalţi au arătat un interes foarte politicos şi au stăruit pe 
lângă Ernest să-şi expună punctul de vedere. Purtarea lor 
faţă de musafirul cel ciudat se dovedea atât de îngăduitoare 
şi plină de bunăvoință, încât parcă aveau aerul că-l 
încurajează. Mi-am dat seama că Ernest observase şi părea 
amuzat. A privit domol de jur împrejurul său, şi atunci i-am 
zărit în ochi sclipirea unui zâmbet. 

— Nu sunt de loc obişnuit cu subtilităţile controverselor 
teologice, începu el, dar de îndată se opri, modest şi 
nehotărât. 

— Continuaţi, insistară mesenii. 

Doctorul în teologie Hammersfield spuse: 

— Nu ne supără niciodată adevărul şi considerăm că 
oricine e liber să lupte pentru ceea ce socoteşte el că este 
adevărul. Nu-i cerem decât să fie sincer, se corectă 
doctorul. 

— Prin urmare, separați adevărul de sinceritate? Întrebă 
Ernest râzând. 


Doctorul Hammersfield înghiţi în sec, dar izbuti să 
răspundă: 

— Chiar cei mai buni dintre noi se pot înşela, tinere, chiar 
şi cei mai buni. 

Înfăţişarea lui Ernest se schimbă dintr-o dată. Devenise alt 
om. 

— Bine, fie atunci, răspunse el. Îngăduiţi-mi să încep prin a 
spune că toţi vă aflaţi în greşeală. Nu ştiţi nimic, şi chiar 
mai puţin decât nimic, despre clasa muncitoare. Sociologia 
voastră este la fel de greşită şi lipsită de orice valoare ca şi 
metoda voastră de gândire. 

Important nu era atât ceea ce spunea, cât felul cum le 
vorbea. Am tresărit încă de la cel dintâi cuvânt. Vorbele îi 
erau la fel de îndrăzneţe ca şi privirile. Parcă auzeam un 
sunet de trâmbiţă, care-mi dădea fiori. Şi toţi mesenii 
stăteau cu atenţia încordată, treziţi într-o clipă din 
monotonie şi somnolenţă. 

— Ce ţi se pare chiar atât de greşit şi lipsit de valoare în 
modul nostru de gândire, tinere? Întrebă doctorul 
Hammersfield, lăsând încă de pe acum să se observe ceva 
neplăcut în glas şi în chipul cum rostea cuvintele. 

— Sunteţi nişte metafizicieni. Cu metafizica se poate 
dovedi orice; iar după ce face acest lucru, orice metafizician 
poate demonstra că toţi ceilalţi metafizicieni nu au 
dreptate, şi asta spre marea sa desfătare. Sunteţi nişte 
anarhişti pe tărâmul gândirii. Vă daţi în vânt după 
construcţii de dimensiuni cosmice. Fiecare dintre 
dumneavoastră rătăceşte într-un cosmos fabricat de sine 
însuşi, creat după măsura propriilor sale visuri şi dorinţe. 
Nu cunoaşteţi însă lumea reală în mijlocul căreia trăiţi, iar 
gândirea dumneavoastră nu-şi află loc în lumea reală decât 
doar în calitate de fenomen specific aberaţiei mintale. 

Ştiţi ce mi-am adus aminte în vreme ce stăteam la masă şi 
vă ascultam vorbind şi iar vorbind la nesfârşit. Mi-aţi 
amintit de întreaga lume a scolasticilor23 din evul mediu 
care discutau, cu gravitate şi pretenţii savante, captivanta 


problemă privitoare la câţi îngeri anume pot dansa pe un 
vârf de ac. Da, domnii mei, sunteţi tot atât de departe de 
viaţa intelectuală a veacului al XX-lea ca şi un vrăjitor indian 
de acum zece mii de ani, care făcea farmece în mijlocul 
pădurii virgine. 

După felul cum vorbea, s-ar fi zis că Ernest e în culmea 
furiei; obrajii i se aprinseseră, ochii-i aruncau fulgere, 
mişcările bărbiei şi ale maxilarului arătau cu câtă hotărâre 
pornise la luptă. Dar era numai un fel al lui de a se 
manifesta. În felul acesta reuşea totdeauna să captiveze 
atenţia auditoriului. Un astfel de atac nimicitor, asemenea 
lovituri de baros îi făceau fără greş pe adversari să-şi 
piardă firea. Cei ce se aflau acum de faţă şi-o şi pierduseră. 
Episcopul Morehouse îşi aplecase trunchiul înainte şi 
asculta cu atenţia încordată. Pe chipul doctorului 
Hammersfield se citea enervarea şi mânia. Şi ceilalţi se 
enervaseră, iar câţiva dintre ei zâmbeau veseli şi 
dispreţuitori. În ce mă priveşte, mi se părea că lucrurile iau 
o întorsătură foarte plăcută. M-am uitat o clipă la tata şi mi- 
a fost teamă că are să izbucnească în râs la vederea 
efectului produs de bomba aceasta umană, care numai din 
vina lui explodase în mijlocul nostru. 

— Vorbeşti în termeni destul de vagi, interveni doctorul 
Hammersfield. Ce anume vrei să spui când ne numeşti 
metafizicieni? 

— Vă numesc metafizicieni pentru că raţionaţi în chip 
metafizic, continuă Ernest. Metoda voastră de gândire este 
opusă celei ştiinţifice. Concluziile la care ajungeţi n-au 
nimic de-a face cu realitatea. Puteţi dovedi orice şi nu puteţi 
dovedi nimic, şi nu există printre dumneavoastră doi inşi în 
stare să cadă de acord asupra vreunei probleme. Fiecare 
dintre dumneavoastră coboară în propria-i conştiinţă 
pentru a se explica pe sine şi a explica universul. Dar, după 
cum nu vă veţi putea niciodată înălța trăgându-vă de 
băierile de la ghete, tot astfel nu veţi izbuti să explicaţi 
conştiinţa prin conştiinţă. 


— Eu nu înţeleg, zise episcopul Morehouse. Mie mi se pare 
că tot ce este în legătură cu mintea omenească ţine de 
domeniul metafizic. Cred, de pildă, că cea mai exactă şi mai 
convingătoare dintre ştiinţele umane, matematica, e pur 
metafizică. Toate procesele mintale ale omului care 
gândeşte ştiinţific, ca şi fiecare proces mintal luat în parte, 
sunt metafizice. Fără îndoială că vei fi de acord cu mine. 

— Dumneavoastră singur aţi declarat că nu înţelegeţi, 
răspunse Ernest. Metafizicianul raţionează pe cale 
deductivă, pornind de la propria lui conştiinţă subiectivă. 
Omul de ştiinţă raţionează inductiv, pornind de la faptele 
furnizate de experienţă. Metafizicianul raţionează mergând 
de la teorie către fapte, omul de ştiinţă trece de la fapte la 
teorie. Metafizicianul explică universul prin sine însuşi, 
omul de ştiinţă se explica pe sine prin univers. 

— Slavă domnului că nu suntem oameni de ştiinţă, 
murmură doctorul Hammersfield cu satisfacţie. 

— Atunci ce sunteţi? Întrebă Ernest. 

— Filosofi. 

— Asta-i bună! Râse Ernest. Va să zică aţi părăsit pământul 
acesta solid şi concret şi v-aţi înălţat în aer folosind drept 
maşină de zburat doar un simplu cuvânt. Vă rog foarte 
mult, coborâţi pe pământ şi spuneţi-mi şi mie exact ce 
înţelegeţi prin „filosofie”! 

— Filosofia este - doctorul Hammersfield făcu o pauză şi 
tuşi uşurel, ca să-şi dreagă glasul - un lucru ce nu poate fi 
definit în chip limpede decât pentru acele minţi şi 
temperamente care sunt filosofice. Omul de ştiinţă limitat, 
cu nasul veşnic în eprubetă, nu poate înţelege filosofia. 

Ernest nu luă în seamă înţepătura. Obişnuia totdeauna să 
reia atacul împotriva adversarului pornind de la propriile 
lui argumente, şi aşa făcu şi acum, vorbind cu chipul 
acoperit de o bunătate frăţească şi cu glas plin de 
bunăvoință: 

— În acest caz veţi înţelege fără nici un fel de îndoială 
definiţia pe care am s-o dau eu acum filosofiei. Dar, înainte 


de a o formula, vă invit să arătaţi unde anume este greşeala 
sau să rămâneţi metafizician, dar să păstraţi tăcerea. 
Filosofia nu este altceva decât ştiinţa cea mai 
cuprinzătoare. Metoda ei de a raţiona este identică cu a 
fiecărei ştiinţe particulare în parte şi cu a tuturor ştiinţelor 
particulare luate la un loc. Prin aceeaşi metodă de judecată, 
prin metoda inductivă, filosofia contopeşte toate ştiinţele 
particulare într-o singură mare ştiinţă. Aşa cum spune 
Spencer, datele oricărei ştiinţe particulare sunt cunoştinţe 
parţial unificate. Filosofia înmănunchează cunoştinţele 
furnizate de toate ştiinţele. Filosofia este ştiinţa ştiinţelor, 
ştiinţa supremă, dacă vreţi. Cum vi se pare definiţia mea? 

— Foarte interesantă... Foarte demnă de atenţie, 
murmură încurcat doctorul Hammersfield. 

Dar Ernest se arătă neîndurător: 

— Să nu scăpaţi din vedere, insistă el, că definiţia mea este 
fatală metafizicii. Dacă în momentul de faţă nu veţi putea 
găsi o fisură în definiţia mea, nu veţi mai avea autoritatea 
morală de a folosi argumente metafizice. Va trebui să vă 
petreceţi toată viaţa căutând acea fisură şi să păstraţi o 
tăcere metafizică până în clipa când veţi izbuti s-o aflaţi. 

Ernest tăcu şi aşteptă. Tăcerea devenea apăsătoare. 
Doctorul Hammersfield era vizibil îndurerat. Nu mai ştia ce 
să creadă. Loviturile de baros ale lui Ernest îl zăpăciseră. 
Nu era obişnuit cu discuţiile în contradictoriu simple şi 
directe. Privi rugător de jur împrejurul mesei, dar nu se 
găsi nimeni să răspundă în locul lui. L-am surprins atunci pe 
tata râzând sarcastic în şervetul pe care-l dusese la gură. 

— Mai există o cale pe care se poate ajunge la completa 
descalificare a metafizicienilor, spuse Ernest în clipa când 
zdrobirea doctorului Hammersfield devenise evidentă. 
Judecaţi-i după faptele lor. Ce au fost în stare să facă pentru 
omenire în afară de a urzi visuri zănatice şi a lua drept 
dumnezei propriile lor umbre? Au sporit întrucâtva 
elementele hazlii trăite de omenire, asta recunosc; dar ce 
folos concret au putut ei făuri şi pune în slujba omului? Au 


filosofat, dacă îmi îngăduiţi această greşită folosire a 
cuvântului, asupra inimii ca sediu al emoţiilor, în vreme ce 
oamenii de ştiinţa descopereau circulaţia sângelui. 
Proclamau sus şi tare că foametea şi ciuma sunt pedepse 
trimise de Dumnezeu, în vreme ce oamenii de ştiinţă zideau 
grânare şi canalizau oraşele. Înălţau chipuri de dumnezei 
după chipul lor şi conform propriilor lor dorinţe, în vreme 
ce oamenii de ştiinţă clădeau poduri şi durau şosele. 
Susţineau că pământul este centrul universului, în timp ce 
oamenii de ştiinţa descopereau America şi cercetau spaţiile, 
ca să găsească stelele şi legile ce le stăpâneau. Într-un 
cuvânt, metafizicienii n-au făcut nimic, n-au realizat absolut 
nimic pentru binele omenirii. Pas cu pas, în faţa progreselor 
ştiinţei au fost nevoiţi să bată în retragere. Pe măsură ce 
fapte ştiinţific stabilite răsturnau diversele explicaţii 
subiective propuse de ei, metafizicienii găseau noi explicaţii 
subiective chiar şi pentru fenomenele foarte de curând 
explicate ştiinţificeşte. Iar acest lucru, nu mă îndoiesc nici o 
clipă, vor continua să-l facă până la capătul veacurilor. 
Domnilor, un metafizician este un vrăjitor. Deosebirea 
dintre dumneavoastră şi eschimosul care-şi făureşte un 
dumnezeu încotoşmănat în blănuri şi mare băutor de 
untură de balenă nu e decât deosebirea creată prin mai 
multe mii de ani, în care un număr de fapte au fost 
ştiinţificeşte stabilite. Atâta tot. 

— Şi cu toate astea cugetarea lui Aristotel a dominat 
Europa vreme de douăsprezece secole, rosti cu emfază 
doctorul Ballingford. lar Aristotel a fost metafizician24. 

Doctorul Ballingford îşi plimbă privirile în jurul mesei şi fu 
răsplătit cu încuviinţări din cap şi zâmbete aprobatoare. 

— Exemplul dumneavoastră este cât se poate de nefericit, 
răspunse Ernest. Vă referiţi la o foarte întunecată perioadă 
din istoria omenirii. De fapt, numim această perioadă „evul 
întunericului”25. Este vorba de o perioadă în care ştiinţa a 
fost trădată de metafizicieni, în care fizica devenise căutare 
a pietrei filosofale, în care chimia devenise alchimie, şi 


astronomia devenise astrologie. Tristă perioadă cea în care 
a dominat gândirea lui Aristotel! 

Doctorul Ballingford păru abătut, dar deodată se lumină la 
faţă şi zise: 

— Chiar dacă ne-am declara de acord cu îngrozitorul 
tablou ce l-ai zugrăvit aici, încă ar trebui să recunoşti şi 
dumneata că metafizica şi-a câştigat totuşi merite 
incontestabile prin faptul că a fost în stare sa smulgă 
omenirea din acea perioadă întunecată şi s-o îndrepte către 
luminile secolelor se aveau să urmeze. 

— Metafizica n-are nici o legătură cu toate astea, replică 
Ernest. 

— Cum aşa?! Strigă doctorul Hammersfield. Oare nu 
gândirea şi speculaţia au stat la baza călătoriilor şi 
descoperirilor geografice? 

— O, dragă domnule, răspunse Ernest zâmbind, vă 
socoteam descalificat, ori credeam că nu veţi mai interveni 
în discuţie. Încă nu aţi găsit fisura din definiţia dată de mine 
filosofiei. În momentul de faţă nu vă puteţi situa pe nici un 
fel de bază solidă. Dar aşa procedează totdeauna 
metafizicienii, şi de aceea vă iert. Nu, vă spun încă o dată, 
metafizica nu are nici un fel de legătură cu ceea ce afirmaţi 
dumneavoastră. Pâinea cea de toate zilele, mătăsurile şi 
giuvaerurile, dolarii şi cenţii sau, poate, din întâmplare, 
închiderea căilor continentale de negoţ cu India au fost 
pricinile călătoriilor şi descoperirilor geografice. Prin 
căderea Constantinopolului în 1458, turcii au tăiat 
drumurile caravanelor către India. Neguţătorii din Europa 
s-au văzut astfel siliţi să caute alte căi. lată cauzele iniţiale 
ale marilor călătorii şi ale descoperirilor geografice. 
Columb a plecat pe mare ca să caute un nou drum spre 
Indii. Aşa se arată în orice carte de istorie. Întâmplător, 
oamenii au aflat noi fapte despre natura, despre forma şi 
dimensiunile pământului, iar sistemul lui Ptolemeu26 îşi 
arunca doar ultimele sclipiri. 

Doctorul Hammersfield pufni nemulţumit. 


— Nu sunteţi de acord cu mine? Întrebă Ernest. Unde 
anume credeţi că greşesc? 

— În momentul de faţă nu pot decât să întăresc cele ce am 
mai spus, răspunse doctorul înţepat. Povestea e prea lungă 
ca s-o putem dezbate acum. 

— Nici o poveste nu este prea lungă pentru omul de 
ştiinţă, răspunse Ernest plin de bunăvoință. locmai de asta 
omul de ştiinţă ajunge la anumite rezultate. De asta a ajuns 
în America. 

N-am să descriu întreaga seară, cu toate că pentru mine 
este o bucurie să-mi reamintesc fiecare clipă, fiece amănunt 
al acelor dintâi ceasuri în care am început să-l cunosc pe 
Ernest Everhard. 

Bătălia era în toi, iar preoţii se congestionau tot mai rău la 
faţă şi nu-şi mai găseau astâmpăr, mai cu seamă în clipele 
când Ernest îi numea filosofi romantici, vânători de himere, 
ori le dădea alte epitete asemănătoare. Dar totdeauna îi 
aducea îndărăt la fapte. 

— E un fapt, domnul meu, un fapt de necontestat! Striga el 
triumfător de câte ori ajungea să servească unuia dintre ei 
un argument care-l reducea la tăcere. 

Era împlătoşat în fapte. Îşi făcea adversarii să se împiedice 
la fiecare pas în fapte, îi încolţea din toate părţile cu fapte, îi 
bombarda cu largi rafale de fapte. 

— S-ar părea că te prosterni în faţa altarului faptelor, îi 
reproşă doctorul Hammersfield. 

— Nu există alt dumnezeu decât Faptul, şi domnul 
Everhard este profetul său2 7, parafrază doctorul 
Ballingford. 

Ernest încuviinţă zâmbind. 

— Eu sunt ca omul din Texas, zise el. Şi fiindcă i se ceru să 
explice, urmă: Ştiţi, un om din Missouri va spune totdeauna: 
„Trebuie să-mi arăţi, să văd cu ochii mei”, pe câtă vreme cei 
din Texas zic: „Trebuie să-mi dai lucrurile în mână, să le 
pipăi”. De unde se vede limpede că cei din lexas nu sunt de 
loc metafizicieni. 


Altă dată, după ce Ernest tocmai arătase că filosofii 
metafizicieni nu pot niciodată rezista la proba adevărului, 
doctorul Hammersfield întrebă pe neaşteptate: 

— Ce este aceea proba adevărului, tinere? N-ai vrea să fii 
aşa de bun şi să ne explici un lucru care de atâta amar de 
vreme pune în încurcătură capete chiar mai luminate decât 
al dumitale? 

— Sigur că da, răspunse Ernest. Liniştea şi siguranţa sa îi 
scoteau din sărite pe ceilalţi. Capetele cele luminate au 
ajuns într-o atât de penibilă încurcătură cu privire la adevăr 
pentru că au pornit să-l caute prin văzduh. Dacă ar fi rămas 
pe pământ sănătos, ar fi aflat adevărul cu destulă uşurinţă, 
ba, mai mult chiar, ar fi descoperit că ei înşişi sunt proba 
adevărului şi se manifestă astfel prin fiecare act şi fiecare 
gând din viaţa lor. 

— Proba, proba adevărului, repetă nerăbdător doctorul 
Hammersfield. Lăsaţi introducerea. Daţi-ne lucrul după 
care alergăm de-atăta vreme - criteriul adevărului. Daţi-ne 
acest criteriu, această probă, şi vom deveni adevăraţi 
dumnezei. 

În vorbele şi în tonul doctorului Hammersfield se făcea 
simțită o notă de scepticism ironic şi lipsit de politeţe, care 
provocă deliciul tainic al celor mai mulţi dintre meseni, deşi 
se părea că pe episcopul Morehouse îl supără. 

— Doctorul Jordan28 a răspuns foarte limpede, spuse 
Ernest. Pentru el proba adevărului este următoarea: „Dă 
rezultate practice? Ai fi gata să-i încredinţezi viaţa?” 

— Ei asta-i! Zâmbi dispreţuitor doctorul Hammersfield. N- 
aţi ţinut de loc seama de episcopul Berkeley29. Lui n-a 
reuşit încă nimeni să-i dea un răspuns. 

— Cel mai distins dintre toţi metafizicienii! Râse Ernest. 
Numai că exemplul dumneavoastră este nefericit ales. După 
cum Berkeley însuşi a recunoscut, metafizica lui n-a dat 
rezultate practice. 

Doctorul Hammersfield era indignat, cu adevărat indignat. 
Ai fi zis că l-a prins pe Ernest furând sau susţinând cu bună- 


ştiinţă o minciună. 

— Tinere, ţipă el, cuvintele acestea sunt pe măsura tuturor 
afirmațiilor dumitale din seara asta! Nu sunt decât o 
aserţiune josnică şi lipsită de orice fundament. 

— Mă recunosc înfrânt, zise Ernest cu supunere. Numai că 
nu ştiu ce anume m-a putut aduce în starea asta. Va trebui, 
domnule doctor, să-mi daţi şi mie să iau în mână arma cu 
care m-aţi zdrobit. 

— Da, da, numaidecât, bolborosi doctorul Hammersfield. 
De unde ştii cele spuse adineauri? N-ai de unde şti că 
episcopul Berkeley ar fi recunoscut metafizica sa ca lipsită 
de rezultate practice. Nu ai nici o dovadă. Tinere, 
metafizica aceasta a dat rezultate întotdeauna. 

— Consider dovedit faptul ca metafizica lui Berkeley n-a 
putut da rezultate în practică, deoarece, Ernest, foarte 
calm, făcu o pauză. Deoarece Berkeley obişnuia fără 
excepţie să iasă pe uşă, şi nu prin zid. Pentru că şi-a 
întreţinut viaţa cu pâine, unt şi carne friptă. Pentru că 
totdeauna s-a bărbierit cu un brici care tăia şi îi îndepărta 
părul de pe obraz. 

— Dar astea toate sunt fapte concrete! Strigă doctorul 
Hammersfield. Metafizica e un proces de gândire. 

— Şi credeţi că dă rezultate practice... În gând? Întrebă 
Ernest domol. 

Celălalt încuviinţă din cap. 

— Şi chiar o mulţime de îngeri pot dansa pe vârful unui 
ac... În gând, continuă Ernest meditativ. Şi un dumnezeu 
încotoşmănat în blănuri şi mare amator de untură de 
balenă poate exista şi lucra... În gândurile noastre. Şi nici 
nu poate exista dovadă contrarie... În gând. Domnule 
doctor, dumneavoastră nu cumva trăiţi tot în gând, în 
închipuire? 

— Gândurile mele sunt propriul meu regat, fu răspunsul 
doctorului. 

— Acesta este un alt mod de a spune că trăiţi suspendat în 
aer. Numai că, nu mă îndoiesc nici o clipă, la ora prânzului 


vă reîntoarceţi frumuşel pe pământ, şi la fel procedaţi dacă 
vine cumva vreun cutremur. Fiţi bun şi spuneţi-mi, domnule 
doctor, în timpul unui cutremur nu vă este cumva teamă ca 
imaterialul dumneavoastră trup ar putea fi lovit de vreo 
imaterială cărămidă? 

În aceeaşi clipă, şi evident fără să-şi dea seama, doctorul 
Hammersfield duse repede mâna la cap, acolo unde un 
smoc de păr era tras peste o cicatrice. Din întâmplare, 
Ernest folosise un exemplu cum nu se putea mai potrivit. În 
timpul Marelui cutremur30 doctorul Hammersfield era cât 
pe-aci să fie ucis de dărâmăturile unui horn. Toţi au izbucnit 
în hohote de râs. 

— Şi-atunci? Întrebă Ernest când încetă veselia generală. 
Mai doriţi dovezi împotriva metafizicii? 

Şi, în liniştea care a urmat, întrebă din nou: 

— Da? Apoi adăugă: Ultimele dumneavoastră afirmaţii pot 
fi socotite un argument, însă nu unul chiar aşa de puternic. 
Dar cel puţin pentru moment doctorul Hammersfield era 
zdrobit, iar bătălia urmă mai departe, îndreptându-se în noi 

direcţii. Şi, punct cu punct, Ernest îi înfrunta pe preoţi. 
Când afirmau că ei cunosc clasa muncitoare, le spunea 
adevăruri fundamentale cu privire la clasa muncitoare, 
despre care ei habar nu aveau, şi le cerea sfidător să aducă 
contradovezi. Le punea înaintea ochilor fapte, mereu alte şi 
alte fapte, curma incursiunile lor în văzduh şi-i silea să se 
întoarcă pe pământ şi la fapte reale. 

Cât de vie am în faţa ochilor scena de atunci! Îl aud şi 
acum, îi recunosc nota bătăioasă din glas şi-mi dau seama 
că-i zdrobeşte cu fapte, fiecare dintre ele fiind un şfichi de 
bici care-i plesneşte mereu şi mereu, fără încetare. Era 
neîndurător. Nu se cruța pe sine şi nu înţelegea să-i cruţe 
nici pe alţii31. Nu voi uita niciodată cât de crunt i-a 
admonestat la sfârşit. 

— De repetate ori aţi recunoscut în seara asta, 
mărturisind deschis sau făcând afirmaţii ce trădau 
ignoranţa, că nu cunoaşteţi clasa muncitoare. Dar n-are nici 


un rost să vi se reproşeze acest lucru. În ce chip aţi fi putut 
dumneavoastră afla câte ceva despre clasa muncitoare? Nu 
trăiţi în lumea în care trăiesc oamenii muncii. Trăiţi în 
aceeaşi turmă cu capitaliştii şi în altă lume. Şi cum ar fi 
altfel? Capitaliştii vă plătesc, ei vă hrănesc şi ei vă pun în 
spinare până şi hainele cu care sunteţi îmbrăcaţi în seara 
asta. În schimb, dumneavoastră propovăduiţi celor ce vă 
plătesc acele ramuri ale metafizicii îndeosebi plăcute lor; 
iar aceste ramuri îndeosebi plăcute le sunt plăcute fiindcă 
nu ameninţă în nici un fel ordinea socială existentă. 

În clipa aceea de jur împrejurul mesei s-a pornit o mişcare 
şi s-a auzit un murmur de protest. 

— A, nu vă contest sinceritatea, continuă Ernest. Sunteţi 
sinceri. Propovăduiţi lucrurile în care credeţi. 'Tocmai în 
asta şi constă forţa şi valoarea dumneavoastră pentru 
capitalişti. Dar încercaţi numai să credeţi în ceva care ar 
ameninţa ordinea socială stabilită; în acel moment ceea ce 
aţi propovădui ar deveni inacceptabil pentru stăpânii 
dumneavoastră şi aţi fi de îndată concediaţi. De altminteri, 
la intervale destul de scurte, câte unul dintre 
dumneavoastră este astfel alungat32. N-am dreptate? 

De data asta nu s-a mai auzit nici un murmur de 
împotrivire. Toţi au încuviinţat în tăcere, cu excepţia 
doctorului Hammersfield, care spuse: 

— Numai când încep să gândească greşit li se cere să-şi 
dea demisia. 

— Ceea ce înseamnă a spune cu alte cuvinte acelaşi lucru, 
şi anume, că felul lor de a gândi nu poate fi acceptat, 
răspunse Ernest şi apoi continuă: De aceea vă îndemn: 
mergeţi şi propovăduiţi ca să vă meritaţi simbria, dar, 
pentru numele lui Dumnezeu, lăsaţi în pace clasa 
muncitoare! Dumneavoastră faceţi parte din tabăra 
duşmană. N-aveţi nimic comun cu clasa muncitoare. Mâinile 
vă sunt moi şi catifelate datorită muncii pe care alţii au 
îndeplinit-o pentru voi. Pântecele vă sunt rotofeie din 
pricina hranei îmbelşugate, (în momentul acela doctorul 


Ballingford se încruntă, şi toate privirile se îndreptară 
înspre abdomenul lui burduhănos. Se spunea că de mulţi 
ani nu-şi mai văzuse picioarele.) Şi minţile vă sunt ticsite de 
doctrine care nu-s decât fortărețe ale ordinii sociale 
stabilite. Nu sunteţi decât nişte mercenari (mercenari 
sinceri, recunosc), aidoma celor care au format odinioară 
gărzile elveţiene33. Fiţi credincioşi celor care vă hrănesc şi 
vă dau simbrie; păziţi, cu predicile dumneavoastră, 
interesele stăpânilor; dar nu veniţi în mijlocul clasei 
muncitoare ca sa vă erijaţi în păstori vicleni. Nu puteţi 
rămâne cinstiţi şi sluji deodată în două tabere vrăjmaşe. 
Clasa muncitoare s-a descurcat şi fără dumneavoastră. Vă 
rog să mă credeţi că se va descurca şi pe viitor fără 
dumneavoastră. Ba, mai mult decât atât, clasa muncitoare 
se va descurca mai bine fără dumneavoastră decât s-ar 
descurca folosindu-vă ajutorul. 

Capitolul II. 

ARUNCAREA MĂNUŞII. 

După ce au plecat musafirii, tata s-a trântit într-un fotoliu 
şi a izbucnit în uriaşe hohote de râs. După moartea mamei 
nu-l mai văzusem niciodată râzând chiar aşa, din toată 
inima. 

— Pun rămăşag că, de când e el, doctorul Hammersfield n- 
a mai avut de-a face cu un astfel de om, zise el râzând. 
„Subtilităţile controverselor teologice”! Ai băgat de seamă 
cum a început, ca un mieluşel blând - despre Everhard 
vorbesc - şi cât de repede a devenit un leu în turbare? Are 
o minte superb echilibrată. Ar fi putut fi un foarte valoros 
om de ştiinţă dacă energia i-ar fi fost canalizată în direcţia 
asta. 

Desigur, nu mai este nevoie să spun că Ernest Everhard 
mă interesa la culme. Asta nu numai din pricina celor ce 
vorbise şi a felului cum vorbise, ci şi din pricina lui însuşi. 
Nu mai întâlnisem niciodată un om ca el. Poate tocmai de 
asta, deşi aveam douăzeci şi patru de ani, încă nu mă 
măritasem. Ernest Everhard îmi plăcea; trebuia s-o 


recunosc faţă de mine însămi. Acest simţământ se sprijinea 
pe temeiuri mai presus de înţelegere şi argumente. În ciuda 
muşchilor ca nişte odgoane şi a grumazului de luptător de 
circ, mie îmi făcea impresia unui copil nevinovat. Simţeam 
că sub aparenţa unui zurbagiu intelectual se ascunde un 
spirit delicat şi sensibil. Cum mi-am dat seama de asta nu 
ştiu, bănuiesc că era glasul intuiţiei mele de femeie. 

În vocea lui, în sunetul acela ca de trâmbiţă exista ceva 
care-mi mergea de-a dreptul la inimă. Încă îmi mai răsuna 
în urechi şi simţeam că mi-ar face plăcere să-l mai aud o 
dată... Să zăresc din nou în ochii lui scânteierea aceea de 
zâmbet care dezminţea seriozitatea imperturbabilă a 
chipului. Îmi dădeam seama cum şi alte simţăminte vagi şi 
nelămurite înmuguresc în inima mea. Aproape îl iubeam 
încă de pe atunci, deşi sunt încredinţată că, dacă nu l-aş 
mai fi văzut niciodată, acele vagi simţăminte s-ar fi ofilit şi l- 
aş fi uitat cu destulă uşurinţă. 

Dar nu îmi era sortit să nu-l mai văd niciodată. Interesul 
proaspăt trezit al tatălui meu pentru problemele sociale şi 
mesele pe care le dădea aveau să nu îngăduie un asemenea 
curs al întâmplărilor. Tata nu era sociolog. Căsnicia lui cu 
maică-mea fusese foarte fericită, şi cercetările în propria-i 
specialitate, fizica, îl satisfăcuseră pe deplin. Dar, după 
moartea mamei, cercetările lui ştiinţifice nu puteau umple 
singure golul din jurul său. La început se interesase de 
unele probleme filosofice, dar fără prea multă tragere de 
inimă; mai târziu i-au trezit interesul problemele economice 
şi ştiinţele sociale. Era înzestrat cu un puternic simţ al 
dreptăţii, şi curând a început să fie chinuit de dorinţa de a 
îndrepta relele din jurul său. Am întâmpinat cu bucurie 
acest interes reînnoit pentru viaţa, deşi nici prin gând nu-mi 
trecea care-i vor fi urmările şi către ce deznodământ ne va 
împinge. Cu entuziasmul unui adolescent, s-a cufundat în 
aceste noi cercetări fără să se gândească încotro îl vor 
duce. 


Toată viaţa fusese obişnuit cu cercetările de laborator, şi 
de aceea transformă sufrageria noastră într-un laborator 
sociologic. Invita la masă oameni de toate felurile şi de toate 
condiţiile - oameni de ştiinţă, politicieni, bancheri, 
negustori, profesori, fruntaşi sindicali, socialişti şi anarhişti. 
Îi provoca la discuţie, şi după aceea analiza opiniile lor cu 
privire la viaţa şi societate. 

Pe Ernest îl întâlnise cu puţină vreme înainte de „seara 
predicatorilor”. După ce au plecat musafirii, am aflat şi eu 
cum îl cunoscuse: trecând seara pe o stradă, s-a oprit să 
asculte ce spunea un om care, cocoţat pe o tribună 
improvizată, vorbea unui grup de muncitori. Omul de la 
tribuna improvizată era Ernest. Se vedea că nu este un 
simplu orator de talia celor care vorbesc de obicei la colţ de 
stradă. Ocupa un loc de frunte în comitetele partidului 
socialist, fiind unul dintre conducătorii lui de seamă şi 
specialist recunoscut în problemele filosofice ale 
socialismului. Avea însă un dar deosebit de a expune în 
limbaj simplu problemele cele mai încurcate, se arăta 
întotdeauna un conferenţiar şi un pedagog înnăscut, iar 
când era vorba să lămurească muncitorilor probleme de 
economie politică, se pricepea de minune să se exprime pe 
înţelesul lor. 

Tata s-a oprit să asculte, lucrurile l-au interesat, a fixat o 
întâlnire cu oratorul şi, de îndată ce s-au mai împrietenit, l-a 
invitat la masa dată în cinstea preoţilor. De-abia după 
această masă mi-a spus tata cele câteva lucruri pe care le 
ştia despre Ernest. Se ridicase din mijlocul clasei 
muncitoare, deşi se trăgea din vechea familie Everhard, 
stabilită în America de mai bine de două sute de ani.34 De 
la vârsta de zece ani muncise în fabrică, iar după ce-şi 
terminase ucenicia devenise potcovar. Era autodidact; 
învățase singur nemţeşte şi franţuzeşte, şi în momentul 
acela ducea un trai amărât de pe urma unor traduceri de 
materiale ştiinţifice şi filosofice pentru o foarte activă 
editura socialistă din Chicago. La acest neînsemnat câştig 


se adăugau modestele drepturi de autor cuvenite pentru 
propriile lui lucrări de filosofie şi economie politică. 

Asta-i tot ce am putut afla despre el înainte deamă 
retrage în camera mea, unde am rămas multă vreme cu 
ochii deschişi, ascultându-i în amintire sunetul glasului. 
Gândurile care-mi trecură atunci prin minte m-au 
înspăimântat. Era atât de deosebit de oamenii din clasa 
mea socială, atât de străin şi atât de puternic! Forţa cu care 
îi stăpânea pe ceilalţi mă incinta şi mă speria, iar gândurile 
mi-au rătăcit haihui, până ce m-am trezit socotindu-l iubitul 
şi chiar bărbatul meu. Auzisem totdeauna spunându-se că 
forţa bărbătească reprezintă o atracţie irezistibilă pentru 
femei; numai că el era prea puternic. „Nu, nu! Am strigat 
eu atunci. Este cu neputinţă, e absurd!” lar a doua zi 
dimineaţa m-am trezit simțind dorinţa de a-l mai vedea o 
dată. Doream să-l văd stăpânind oamenii în discuţie, să aud 
timbrul acela bătăios din glasul lui; să-l văd în întreaga-i 
seninătate şi putere, să-l urmăresc cum zdrobeşte 
găunoasa lor automulţumire. Cum îi scoate de pe 
bătătoritele lor făgaşuri de gândire. Şi ce dacă era gălăgios 
şi neîndurător? Ca să folosesc propria-i expresie, metoda lui 
„dădea rezultate”, era eficace. În afară de asta, zarva pe 
care o făcea era un lucru plăcut la vedere, captivantă ca 
plecarea la atac a unei armate. 

Au mai trecut câteva zile, în cursul cărora am citit cărţile 
lui Ernest, împrumutate de la tata. Cuvintele lui scrise erau 
aidoma celor vorbite: limpezi şi convingătoare. Tocmai 
completa lor simplicitate te convingea chiar în timpul cât 
încă te mai îndoiai. Avea darul limpezimii în gândire. 
Expunerea sa era fără cusur. Şi totuşi, în ciuda atâtor 
calităţi, găseam în cărţile sale multe lucruri care nu-mi 
puteau fi pe plac. Insista prea mult asupra a ceea ce el 
numea lupta de clasă, contradicţiile de neîmpăcat dintre 
muncă şi capital, ciocnirile de interese. 

Foarte amuzat, tata mi-a spus ce părere are doctorul 
Hammersfield despre Ernest, care, după el, ar fi „un tânăr 


îngâmfat, scos din minţi de un pospai de învăţătură prost 
asimilată”. Mi-a mai spus de asemenea că doctorul 
Hammersfield nu voia să mai dea vreodată ochi cu Ernest. 

În schimb, se dovedi că Ernest izbutise să trezească 
interesul episcopului Morehouse, care ar fi dorit foarte mult 
să-l mai întâlnească. „E un tânăr de nădejde - spusese 
episcopul - şi foarte ager, foarte energic. Din păcate, însă, e 
prea sigur de sine, mult prea sigur.” 

Ernest a venit la noi într-o după-amiază, împreună cu tata. 
Episcopul sosise înaintea lor şi luam cu toţii ceaiul pe 
verandă. Proaspăta noastră cunoştinţă continua să rămână 
la Berkeley, deoarece urma nişte cursuri speciale de 
biologie la universitate şi în acelaşi timp era foarte ocupat 
cu punerea la punct a unei noi lucrări, intitulată Filosofie şi 
revoluţie35. 

Când a intrat Ernest, veranda a devenit parcă dintr-o dată 
neîncăpătoare. Nu fiindcă el ar fi fost prea voinic - nu 
depăşea un metru şi şaptezeci şi cinci înălţime - dar fiinţa 
lui parcă emana un aer de grandoare. Când se opri în faţa 
mea, ca să-mi spună bună ziua, avu totuşi o oarecare 
uşoară stângăcie, care se deosebea în chip straniu de 
privirile îndrăzneţe ale ochilor săi pătrunzători şi de 
hotărârea cu care apoi îmi strânse mâna o clipă. Şi în clipa 
aceea privirile i-au devenit la fel de îndrăzneţe şi 
pătrunzătoare ca înainte. Dar acum în ele parcă stăruia o 
întrebare şi, la fel ca prima oară, parcă mă privi mai mult 
decât s-ar fi cuvenit. 

— Am citit cartea dumitale Filosofia clasei muncitoare, i- 
am spus eu, şi ochii lui străluciră de mulţumire. 

— Nu mă îndoiesc, îmi răspunse, că aţi avut în vedere 
publicul căruia se adresa. 

— Da, şi tocmai de asta aş vrea să mă cam cert cu 
dumneata, răspunsei eu bătăioasă. 

— Şi eu aş dori să am o explicaţie cu dumneavoastră, 
domnule Everhard, zise episcopul Morehouse. 


Ernest înălţă din umeri cu un aer poznaş şi acceptă o 
ceaşcă de ceai. 

Episcopul se înclină şi-mi dădu întâietate. 

— Dumneata aţâţi ura între clase, începui eu. Consider că 
este incorect şi criminal să apelezi la tot ce există meschin 
şi brutal în clasa muncitoare. Ura de clasă este un element 
antisocial, ba chiar, după părerea mea, antisocialist. 

— De asta nu m-am făcut vinovat, răspunse Ernest. Nu veţi 
găsi ură de clasă nici în litera, şi nici în spiritul vreunei 
pagini scrise de mine. 

— Vai! Am strigat eu cu glas plin de reproş şi, luând 
cartea, am început s-o răsfoiesc. 

Ernest sorbi din ceaşcă şi se uită la mine zâmbind, în 
vreme ce eu căutam pasajul respectiv. 

— Pagina o sută treizeci şi doi, citii eu cu glas tare: „De 
aceea lupta de clasă se duce în momentul actual al 
dezvoltării societăţii între salariaţi şi patroni”. 

M-am uitat la el triumfătoare. 

— Nu se pomeneşte nici o vorbă despre ura de clasă, zise 
el zâmbind. 

— Dar spui „luptă de clasă”, răspunsei eu. 

— Ceea ce e altceva decât ura de clasă. Şi vă rog să mă 
credeţi că nu aţâţăm nici un fel de ură. Spunem numai că 
lupta de clasă este o lege a dezvoltării societăţii. De asta nu 
noi suntem răspunzători. Nu noi am creat lupta de clasă. 
Noi doar o explicăm, aşa cum Newton36 a explicat 
gravitația. Noi explicăm natura contradicţiei de interese 
care produce lupta de clasă. 

— Dar n-ar trebui să existe nici o contradicţie de interese! 
Am strigat eu atunci. 

— Mă declar din toată inima de acord cu dumneavoastră, 
răspunse el. 'locmai asta este ceea ce luptăm să înfăptuim 
noi, socialiştii: lichidarea contradicţiei dintre interese. 
lertaţi-mă. Daţi-mi voie să vă citesc un paragraf. Luă cartea 
şi căută cu vreo câteva pagini mai în urmă: Pagina o sută 
douăzeci şi şase: „Ciclul luptelor de clasă, început o dată cu 


descompunerea comunei primitive şi cu apariţia proprietăţii 
private, se va încheia o dată cu transformarea proprietăţii 
particulare în proprietate obştească”. 

— Nu sunt de acord cu dumneavoastră, interveni 
episcopul, pe al cărui chip palid şi ascetic apăruse o 
strălucire firavă, ce-i trăda intensitatea emoţiei. Premisa de 
la care porniţi este greşită. Nu există pe lume ceva care să 
poată fi numit conflictul de interese dintre muncă şi capital, 
sau, mai bine zis, ar trebui să nu existe. 

— Vă mulţumesc, zise Ernest cu gravitate. Prin ultima 
dumneavoastră afirmaţie mi-aţi restituit premisa de la care 
pornisem. 

— Şi din ce pricină trebuie neapărat să existe un astfel de 
conflict? Întrebă episcopul cu înflăcărare. 

Ernest înălţă din umeri. 

— După câte bănuiesc, din pricină că aşa suntem noi 
alcătuiți. 

— Nu aşa suntem alcătuiți! Strigă celalalt. 

— Aveţi cumva în vedere omul ideal? Întrebă tânărul. Un 
om lipsit de egoism şi deopotrivă cu zeii, nişte oameni atât 
de puţini la număr încât să fie practic inexistenţi, sau vă 
referiţi la omul de rând, la omul obişnuit? 

— La omul comun şi obişnuit, fu răspunsul. 

— La omul slab, neajutorat şi supus greşelii? 

Episcopul Morehouse încuviinţă din cap. 

— La omul meschin şi egoist? 

O nouă încuviinţare. 

— Luaţi, vă rog, seama! Îl preveni Ernest. Am spus 
„egoist”. 

— Omul obişnuit este egoist, afirmă episcopul cu dârzenie. 

— Doreşte să pună mâna pe tot ce poate apuca. 

— Da, doreşte să aibă tot ce poate apuca, să aibă cât mai 
mult; e trist, dar adevărat. 

— Atunci, v-am adus acolo unde voiam. Mazxilarele lui 
Ernest se închiseră ca o capcană. Acum să vă explic. Să 
luăm, de pildă, un om care lucrează la tramvaie. 


— N-ar avea unde să lucreze dacă n-ar exista capitalul, îl 
întrerupse episcopul. 

— E-adevărat, veţi fi însă şi dumneavoastră de acord că şi 
capitalul ar pieri dacă n-ar exista muncitorul care să 
producă dividende. 

Episcopul nu răspunse. 

— Sunteţi sau nu de acord? Insistă Ernest. Episcopul 
încuviinţă. 

— În acest caz, afirmaţiile noastre se anulează reciproc, 
zise Ernest pe tonul cel mai firesc, şi, de fapt, ne aflăm tot 
acolo de unde am pornit. S-o luăm de la început. Muncitorii 
de la tramvaie procură munca. Acţionarii procură capitalul. 
Prin eforturile comune ale muncii şi capitalului se câştigă 
bani37. Banii astfel câştigaţi se împart între cele două părţi. 
Partea atribuită capitalului se numeşte „dividend“; celei 
cuvenite muncii i se spune „salariu”. 

— Foarte bine, interveni episcopul. Nu există însă nici un 
motiv pentru ca această împărţire să nu se facă prin buna 
înţelegere. 

— Aţi şi uitat un lucru asupra căruia căzusem de acord, 
răspunse Ernest. Am convenit că omul obişnuit este egoist. 
Aşa este omul. Încă de pe acum aţi părăsit realitatea şi 
vorbiţi despre o împărţire a produselor între nişte oameni 
aşa cum poate ar trebui să fie, dar nu sunt. Să revenim însă 
la realitate: muncitorul, fiind egoist, vrea să capete cât mai 
mult cu putinţă. Capitalistul, fiind egoist, vrea să apuce şi el 
la această împărţeală cât mai mult cu putinţă. Când există 
însă o anumită cantitate determinată de bunuri şi când din 
această cantitate doi oameni vor să pună mâna pe cât mai 
mult cu putinţă, atunci se naşte un conflict de interese. În 
asta constă contradicţia de interese dintre muncă şi capital. 
Şi este o contradicţie de neîmpăcat. Atâta vreme cât vor 
exista pe lume muncitori şi capitalişti, vor continua să lupte 
între ei în legătură cu această împărţeală. Dacă v-aţi fi dus 
astăzi după amiază la San Francisco, ar fi trebuit să 
mergeţi pe jos. Nu circulă nici un tramvai. 


— Altă grevă38? Întrebă episcopul neliniştit. 

— Da, nu se înţeleg asupra împărţirii câştigurilor realizate 
de tramvaie. 

Episcopul Morehouse îşi pierdu cumpătul. 

— Este o greşeală! Strigă el. Muncitorii dau dovadă de 
atâta miopie! Cum mai pot nădăjdui să se bucure de 
simpatia noastră...? 

— Când ne silesc să mergem pe jos, continuă Ernest 
insinuant. 

Dar episcopul nu-i dădu atenţie şi urmă: 

— Nu sunt în stare să vadă mai departe de lungul nasului. 
Omul trebuie să fie om, nu brută. Acum or să fie din nou 
încăierări şi măceluri, orfani şi văduve îndurerate. 
Capitaliştii şi muncitorii ar trebui să fie prieteni. Ar trebui 
să muncească mână în mână, spre folosul lor comun. 

— O! Acum iar aţi părăsit realitatea şi v-aţi înălţat în 
văzduh, observă Ernest cu voce seacă. Pogorâţi-vă pe 
pământ! Amintiţi-vă cum am convenit că omul obişnuit este 
egoist. 

— Dar n-ar trebui să fie! Strigă iar episcopul. 

— În privinţa asta sunt de acord cu dumneavoastră, 
replică Ernest. Ar trebui să nu fie egoist, dar va continua să 
fie egoist atâta vreme cât va trăi într-un sistem social bazat 
pe o morală porcească. 

Episcopul rămase trăsnit, iar tata chicoti încetişor. 

— Da, bazat pe o morală porcească, urmă Ernest, fără nici 
o ezitare. Asta este de fapt sistemul capitalist. Şi asta apără 
biserica dumneavoastră, în sprijinul acestui sistem predicaţi 
de fiece dată când vă urcați în amvon. Morală porcească! 
Altfel nu i se poate spune. 

Episcopul Morehouse se întoarse către tata, cerându-i 
parcă sprijin, dar tata râse şi încuviinţă din cap. 

— Tare mi-e teamă că domnul Everhard are dreptate, 
spuse el. Este vorba de laissez faire39, doctrina potrivit 
căreia oricine ar fi liber să facă ce vrea, fiecare se zbate 
pentru sine, şi dracul să-l ia pe cine rămâne de căruţă! Aşa 


cum a arătat domnul Everhard deunăzi, rolul care vă revine 
dumneavoastră, preoţilor, este să apăraţi ordinea socială 
stabilită, iar bazele societăţii noastre sunt cele arătate. 

— Dar nu asta este învăţătura lui Cristos! Strigă episcopul. 

— În ziua de astăzi biserica nu mai propovăduieşte 
învăţătura lui Crist, interveni imediat Ernest. Oricum, 
oamenii muncii nu vor să aibă nimic de-a face cu biserica. 
Biserica tolerează, se face că nu vede cruzimea 
înspăimântătoare şi sălbăticia cu care capitaliştii tratează 
clasa muncitoare. 

— Biserica nu tolerează un asemenea lucru! Protestă 
episcopul. 

— Biserica nu protestează împotriva lui, replică Ernest. lar 
în măsura în care nu condamnă, înseamnă că tolerează, 
fiindcă, nu uitaţi: biserica este întreţinută de clasa 
capitaliştilor. 

— N-am privit lucrurile sub această lumină, zise episcopul 
cu naivitate. Fără îndoială că greşiţi. Ştiu că pe lumea asta 
există foarte multă suferinţă şi foarte multă răutate. Ştiu că 
biserica a pierdut ceea ce... Ceea ce dumneavoastră numiţi 
proletariatul40. 

— N-aţi avut niciodată alături de dumneavoastră 
proletariatul! Strigă Ernest. Proletariatul s-a dezvoltat în 
afara bisericii şi fără biserică. 

— Nu înţeleg, zise episcopul cu glas stins. 

— Atunci îngăduiţi-mi să vă explic. O dată cu introducerea 
maşinismului şi apariţia uzinelor la sfârşitul secolului al 
XVIII-lea, marea masă a oamenilor muncii a fost despărțită 
de pământ. Vechiul sistem de munca s-a năruit. Oamenii 
muncitori au fost alungaţi de la ţară şi mânaţi cu turma 
către oraşele industriale. Mamele, dimpreună cu copiii lor, 
au fost puse să muncească la noile maşini. Viaţa de familie a 
încetat. Condiţiile de trai au devenit îngrozitoare. E o 
poveste sângeroasă. 

— Ştiu, ştiu, îl întrerupse episcopul, cu chipul chinuit de 
deznădejde. A fost ceva înfiorător. Dar asta s-a petrecut 


acum un secol şi jumătate. 

— Şi atunci, cu un secol şi jumătate în urmă, a luat naştere 
proletariatul, continuă Ernest. Asta s-a petrecut fără ştiinţa 
bisericii. Pe vremea când ţara întreagă era prefăcută în 
abator de către capitalişti, biserica a rămas mută. N-a 
protestat atunci, aşa cum nu protestează nici astăzi. După 
cum spune Austin Lewis41 vorbind despre timpurile de 
atunci, cei cărora li se poruncise: „Paşte oiţele mele” au 
văzut cum aceste oiţe sunt vândute în sclavie şi muncite 
până la ultima suflare, dar fără să protesteze42. Pe vremea 
aceea biserica a tăcut, şi, înainte de a merge mai departe, 
aş vrea să declaraţi pur şi simplu că sunteţi ori nu sunteţi 
de acord cu mine. În acea vreme biserica a rămas, sau n-a 
rămas mută? 

Episcopul Morehouse nu mai ştia ce să spună. Ca şi 
doctorul Hammersfield, nu era obişnuit cu această 
crâncenă „bătălie în propria ta casă”, cum o numea Ernest. 

— Istoria secolului al XVIII-lea este îndeobşte cunoscută, 
continuă de îndată Ernest. Dacă biserica nu a rămas mută, 
ar trebui să se găsească pe undeva prin cărţi o vorbă de-a 
ei. 

— Mi-e teamă că într-adevăr a rămas mută, mărturisi 
episcopul. 

— lar biserica şi astăzi păstrează tăcerea. 

— Cu asta nu mai sunt de acord, spuse episcopul. 

Ernest tăcu, îl cercetă cu privirea şi ridică mănugşa. 

— Bine, zise el. Să vedem. La Chicago există femei care 
trudesc o săptămână încheiată pentru nouăzeci de cenţi43. 
A protestat vreodată biserica? 

— Ce spui dumneata e ceva cu totul nou pentru mine, fu 
răspunsul. Nouăzeci de cenți pe săptămână?! E îngrozitor! 

— A protestat cumva biserica? Insistă Ernest. Biserica nu 
ştie. 

Se vedea bine că episcopul face eforturi disperate. 

— Şi, cu toate astea, bisericii i s-a poruncit: „Paşte oiţele 
mele!” zise Ernest zeflemitor. Dar peste o clipă continuă: 


lertaţi-mi ironia, domnule episcop. Dar vă mai puteţi oare 
mira că ne pierdem răbdarea când discutăm cu cei de 
seama dumneavoastră? Când oare aţi protestat în faţa 
enoriaşilor dumneavoastră capitalişti împotriva muncii 
copiilor în filaturile şi ţesătoriile din Sud? 44 Copii de câte 
şase şi şapte ani care muncesc în fiece noapte în schimburi 
de câte douăsprezece ore! Nu mai au când să zărească 
binecuvântata lumină a soarelui. Mor ca muştele. 
Dividendele sunt plătite din sângele lor. Iar în Noua 
Anglie45 din dividende se clădesc biserici grandioase, de la 
amvoanele cărora tagma dumneavoastră propovăduieşte 
banalităţi plăcute, în auzul beneficiarilor pomădaţi şi 
ghiftuiţi ai acestor dividende. 

— N-am ştiut, murmură abia auzit episcopul. 

Îngălbenise la faţă şi ai fi zis că-l chinuie greaţa. 

— Prin urmare n-aţi protestat? 

Episcopul clătină din cap. 

— Atunci, biserica este astăzi la fel de mută ca şi în secolul 
al XVIII-lea? 

Episcopul păstră tăcere, şi pentru prima dată Ernest se 
abţinu şi nu împinse lucrurile mai departe. 

— Nu uitaţi însă că, de câte ori un preot îndrăzneşte să 
protesteze, este imediat îndepărtat. 

— Îmi vine foarte greu să cred că un astfel de lucru ar fi 
adevărat, se împotrivi episcopul. 

— Sunteţi dispus să protestaţi? Întrebă Ernest. 

— Arătaţi-mi stări nenorocite, ca acelea despre care mi-aţi 
vorbit, aici, în eparhia noastră, şi voi protesta. 

— Vă voi arăta, zise Ernest simplu. Sunt la dispoziţia 
dumneavoastră. Am să vă călăuzesc într-o călătorie prin 
infern. 

— Iar eu voi ridica glasul împotriva răului. Episcopul îşi 
îndreptă bustul, iar pe chipul său blând se răspândi 
asprimea luptătorului. Biserica nu va rămâne mută! 

— Veţi fi alungat din jilţul episcopal, îl preveni Ernest. 


— Vă voi dovedi contrariul, fu răspunsul episcopului. Vă 
voi dovedi, în cazul când cele ce mi-aţi spus sunt adevărate, 
că biserica a greşit din neştiinţă. Ba, mai mult decât atăt, 
susţin că tot ce este monstruos în societatea noastră 
industrială se datoreşte neştiinţei clasei capitaliştilor. 
Capitaliştii vor îndrepta răul în întregime de îndată ce vor 
auzi chemarea. Şi este datoria bisericii să lanseze această 
chemare. 

Ernest izbucni în râs. Râsul lui mi se păru prea brutal, şi 
de aceea sării în ajutorul episcopului: 

— Nu uita că dumneata nu vezi decât un singur aspect al 
situaţiei. Noi avem totuşi foarte multe părţi bune, cu toate 
că dumneata nu te arăţi dispus să ne recunoşti niciuna 
dintre ele. Episcopul Morehouse are dreptate. Răul din 
societatea industrială, chiar dacă ar fi atât de îngrozitor 
cum îl înfăţişezi dumneata, e datorit neştiinţei. Diferitele 
clase ale societăţii s-au depărtat prea mult una de cealaltă. 

— Un indian sălbatic nu-i atât de brutal şi de crud cum 
este clasa capitaliştilor, mi-a răspuns el, şi în clipa aceea |- 
am urât. 

— Dumneata nu ne cunoşti, i-am spus eu. Nu suntem nici 
brutali şi nici cruzi. 

— Dovediţi-o, răspunse el sfidător. 

— Cum aş putea să ţi-o dovedesc... Tocmai dumitale? 

Începusem să mă înfurii. Dar el clătină din cap. 

— Nu vă cer să mi-o dovediţi mie. Vă cer să v-o dovediţi 
dumneavoastră înşivă. 

— Eu o ştiu, am răspuns. 

— Nu ştiţi nimic, replică el tăios. 

— Ei, ei, copii... Interveni tata împăciuitor. 

— Puțin îmi pasă... Începui eu plină de indignare, dar 
Ernest mă întrerupse. 

— După câte înţeleg eu, aveţi, sau tatăl dumneavoastră 
are - ceea ce este acelaşi lucru - bani investiţi în acţiuni ale 
Ţesătoriilor Sierra. 

— Şi ce legătură are asta cu discuţia noastră? Strigai eu. 


— Nu cine ştie ce, începu Ernest domol. Atâta doar că 
rochia pe care o purtaţi este pătată de sânge. Mâncarea pe 
care o mâncaţi e îmbibată de sânge. Sânge de copii 
nevinovaţi şi de oameni în toată firea picură la streşinile 
casei dumneavoastră. Dacă închid ochii, aud de jur 
împrejurul meu: pic! Pic! Pic! 

Însoţind de îndată cuvântul cu fapta, închise ochii şi se 
rezemă de speteaza fotoliului. Ciuda şi vanitatea rănită m- 
au făcut să izbucnesc în lacrimi. Niciodată în viaţa mea nu 
mai fusesem tratată cu atâta brutalitate. Tata şi episcopul 
erau amândoi încurcaţi şi neliniştiţi, încercară atunci să 
îndrepte discuţia către alte chestiuni, mai paşnice; dar 
Ernest a deschis ochii, s-a uitat la mine şi nu i-a luat în 
seamă. Linia buzelor lui devenise aspră, şi ochii de 
asemenea; în ei nu mai licărea nici cea mai slabă umbră de 
zâmbet. Ce anume se pregătea să-mi spună, cărei 
neîndurătoare pedepse se pregătea să mă supună n-am 
ştiut niciodată, căci chiar în clipa aceea un om care trecea 
pe trotuar s-a oprit şi s-a uitat la noi. Era un om voinic, 
sărăcăcios îmbrăcat şi purta în spinare o povară uriaşă, 
alcătuită din măsuţe, scaune şi paravane de bambus. 
Cerceta casa ca şi cum ar fi stat în cumpănă dacă să intre 
ori nu, spre a încerca să ne vândă ceva din marfa lui. 

— Pe omul acela îi cheamă Jackson, zise Ernest. 

— Un om atât de voinic ar trebui să se ducă la muncă şi nu 
să hoinărească făcând pe negustorul ambulant46, am 
răspuns eu înţepată. 

— Uitaţi-vă la mâneca braţului stâng, îmi răspunse Ernest 
pe tonul cel mai blând. 

M-am uitat şi am văzut că mâneca era goală. 

— O parte din sângele braţului aceluia am auzit-o 
adineauri picurând de la streaşină casei dumneavoastră, 
continuă Ernest cu aceeaşi voce blândă. Şi-a pierdut braţul 
la 'Ţesătoriile Sierra, şi după asta, ca pe un cal cu puterile 
sleite, l-aţi aruncat pe drumuri, să moară unde o şti. Când 
spun asta nu mă refer la dumneavoastră direct, ci la 


administratorul şi la funcţionarii pe care dumneavoastră şi 
ceilalţi acţionari îi plătiţi ca să conducă fabrica. E vorba de 
un accident, un accident pricinuit de dorinţa lui de a 
economisi companiei câţiva dolari. Toba dinţată a maşinii de 
egrenat i-a prins braţul. Ar fi putut lăsa acolo pietricica pe 
care o văzuse între dinţii tobei, şi dublul şir de dinţi s-ar fi 
sfărâmat. Dar el s-a repezit s-o scoată, şi-atunci angrenajul 
i-a prins mâna şi i-a făcut-o ferfeniţă de la vârful degetelor 
şi până la umăr. Era noapte. Muncitorii lucrau în ore 
suplimentare. Trimestrul acela s-au plătit dividende grase. 
Jackson muncise multe ceasuri la şir, iar muşchii lui îşi 
pierduseră agerimea şi vigoarea. Din pricina asta mişcările 
îi erau ceva mai încete. De aceea i-a prins maşina braţul. 
Are nevastă şi trei copii. 

— Şi ce a făcut compania pentru el? Am întrebat. 

— Nimic. O, ba da, a făcut ceva. S-a apărat cu înverşunare 
când Jackson, după ce a ieşit din spital, s-a adresat justiţiei, 
cerând daune. S-a apărat cu atâta înverşunare, încât a 
câştigat procesul. După cum ştiţi, compania are avocaţi de 
mâna întâi. 

— Nu ne-ai spus însă toată povestea, am răspuns eu cu 
multă convingere. Sau poate că nu o cunoşti nici chiar 
dumneata în întregime. Poate că omul a fost obraznic. 

— Obraznic! Ha-ha-ha! Râdea mefistofelic. Sfinte 
Dumnezeule! Obraznic! El, cu braţul lui măcinat între dinţii 
maşinii! Cu toate astea, a fost un slujitor modest şi supus, şi 
nimeni nu spune nicăieri că ar fi fost vreodată obraznic. 

— Bine, dar există justiţia, insistai eu. Dacă în toată 
povestea asta n-ar exista nimic mai mult decât ce-ai spus 
dumneata, ar fi fost cu neputinţă să piardă procesul. 

— Colonelul47 Ingram este şeful contenciosului 
Companiei. E un avocat deosebit de abil. Ernest mă privi 
ţintă câteva clipe, iar după aceea continuă: Am să vă spun 
eu ce ar trebui să faceţi, domnişoară Cunningham. 
Cercetaţi cazul Jackson. 

— M-am şi hotărât s-o fac, răspunsei eu tăios. 


— Foarte bine, zise Ernest strălucind de bună dispoziţie. 
Am să vă spun unde-l puteţi găsi. Dar tremur pentru 
dumneavoastră când mă gândesc asupra câtor lucruri vă 
veţi lămuri dintr-o dată graţie braţului lui Jackson. 

Aşa se făcu deci că amândoi, şi eu şi episcopul Morehouse, 
am ridicat măâănuşa aruncată de Ernest. Cei doi musafiri au 
plecat împreună, iar eu am rămas chinuită de conştiinţa 
unei nedreptăţi comise împotriva mea şi a clasei sociale din 
care făceam parte. Omul acela era o fiară. Din pricina asta 
l-am urât atunci şi m-am consolat cu gândul că din partea 
unui om provenit din muncitorime nici nu era cu putinţă să 
te aştepţi la o altfel de purtare. 

Capitolul III. 

BRAŢUL LUI JACKSON. 

Nici măcar nu visam ce rol covârşitor avea să joace în viaţa 
mea braţul lui Jackson. Când am reuşit să dau de el, ca om 
nu mi-a făcut o impresie deosebită. L-am găsit într-o 
cocioabă dărăpânată48, tocmai pe malul golfului, la 
marginea mlaştinilor. De jur împrejurul casei se întindeau 
băltoace de apă stătută, acoperite cu un fel de spumă verde 
şi putregăită, iar duhoarea care se înălța din ele era de-a 
dreptul insuportabilă. 

Am văzut imediat că Jackson e un om modest şi supus, aşa 
cum îmi fusese descris. Lucra la nişte împletituri de 
bambus, şi tot timpul cât am stat de vorbă cu el, nu s-a oprit 
nici o clipă din lucru. Totuşi, în ciuda modestiei şi simplităţii 
lui, am avut impresia că disting un început de amărăciune 
în glasul lui atunci când mi-a spus: 

— Ar fi putut să-mi dea măcar o slujba de paznic.49 

De la el n-am putut afla mare lucru. Am avut impresia că e 
cam sărac cu duhul, dar dibăcia cu care-l vedeam că 
lucrează, folosindu-se de singura lui mână, arăta că nu este 
vorba de aşa ceva. Atunci mi-a venit o idee. 

— Cum s-a întâmplat de ţi-ai prins mâna în maşină? L-am 
întrebat eu. 


S-a uitat la mine domol şi cercetător, apoi a clătinat din 
cap. 

— Nu ştiu. Aşa s-a întâmplat. 

— Din nebăgare de seamă? Sugerai eu atunci. 

— Nu. Eu n-aş zice c-a fost nebăgare de seamă. Lucrasem 
peste ora de schimb şi probabil că eram cam obosit. Am 
lucrat în fabrică şaptesprezece ani şi am observat că cele 
mai multe accidente se întâmplă cu puţin înainte de sună 
sirena. Aş fi gata să pun rămăşag că în ceasul din urmă, 
înainte de sună sirena, se-ntâmplă mai multe accidente 
decât în tot restul zilei. Omul nu mai e aşa de ager după ce- 
a muncit zdravăn ceasuri întregi. Am văzut prea mulţi 
muncitori tăiaţi, sfârtecaţi şi zdrobiţi ca sa nu-mi dau 
seama. 

— Chiar aşa de mulţi? L-am întrebat. 

— Sute şi sute. Până şi copii. 

Lăsând la o parte detaliile îngrozitoare, povestea lui 
Jackson, aşa cum o relata el, se potrivea întocmai cu cele ce 
auzisem mai înainte. Când l-am întrebat dacă nu cumva 
încălcase normele prevăzute pentru lucrul la maşină, a 
clătinat din cap. 

— Cu dreapta am tras la o parte cureaua de transmisie, şi 
cu stânga am încercat să iau pietricica. N-am stat să mă uit 
dacă scosesem cum trebuie cureaua. Am crezut că dreapta 
făcuse treabă bună, numai că n-a fost aşa. Mă grăbisem şi 
n-o trăsesem cum trebuie. După aceea maşina mi-a prins 
mâna şi mi-a zdrobit-o. 

— Probabil că te-a durut foarte tare... Am spus eu 
înduioşată. 

— Nu-i prea plăcut când ţi se fărâmă ciolanele. 

Cu privire la procesul pentru daune, lucrurile erau destul 
de nelămurite în capul lui. De un singur fapt era sigur, şi 
anume că nu primise nici un fel de despăgubiri. Avea 
impresia că mărturiile maistrului şi administratorului 
determinaseră instanţa să dea o decizie prin care să-i 
respingă pretenţiile. lar aceste mărturii, cum spunea el, „nu 


fuseseră aşa cum ar fi trebuit să fie”. De aceea am hotărât 
să mă duc la cei doi martori. 

Un lucru era limpede: Jackson ajunsese într-o stare de 
plâns. Nevastă-sa se îmbolnăvise, iar el, cu împletitul şi 
comerţul lui ambulant, nu putea să câştige atât cât îi 
trebuia ca să-şi hrănească familia. Rămăsese în urmă cu 
chiria, şi băiatul cel mai mare, un copil de unsprezece ani, 
se dusese să muncească în fabrică. 

— Ar fi putut măcar să-mi dea o slujbă de paznic, îmi spuse 
el iar, înainte să-mi iau rămas bun. 

După ce am stat de vorbă cu avocatul lui Jackson, iar la 
ţesătorie cu cei doi maiştri şi cu administratorul, care 
depuseseră ca martori în proces, am început să-mi dau 
seama că totuşi exista oarecare adevăr în cele ce ne 
spusese Ernest. 

Avocatul lui Jackson era un omuleţ mărunţel şi şters, iar 
când l-am văzut nu m-am mai mirat de loc că pierduse 
procesul. În prima clipă mi-am spus că Jackson n-a primit 
decât ceea ce i se cuvenea, dacă se găsise să-şi ia un astfel 
de avocat. Dar în clipa următoare mi-au trecut prin minte 
două afirmaţii ale lui Ernest: „Campania are avocaţi de 
mâna întâi” şi: „Colonelul Îngram este un avocat deosebit 
de abil”. Gândurile au început să-mi roiască prin minte. Mi- 
am dat seama că, fără îndoială, compania îşi poate asigura 
sprijinul unor avocaţi mult mai talentaţi decât cei pe care i- 
ar putea plăti un muncitor, cum e Jackson de pildă. Dar ăsta 
nu era decât un detaliu mărunt. Nu mă îndoiam de fel că 
existau motive mult mai temeinice, şi că pentru acele 
motive pierduse Jackson procesul. 

— De ce aţi pierdut procesul? L-am întrebat pe avocat... 

La început s-a uitat la mine zăpăcit şi speriat, iar eu am 
simţit cum în adâncul inimii mi se face milă de biata 
stârpitură. Apoi a început să se văicărească. Probabil 
văicăreala era la el un atribut congenital. Făcea parte 
dintre oamenii înfrânți încă din leagăn. Mai întâi se plânse 
de martori, care nu declaraseră decât ceea ce venea în 


sprijinul părţii adverse. Îi fusese cu neputinţă să scoată de 
la ei măcar o vorbă favorabilă lui Jackson. Îşi cunoşteau 
interesul. Jackson era un prostănac. Colonelul Ingram îl 
intimidase şi-l încurcase fără nici o greutate, iar toată 
lumea ştie că colonelul este neîntrecut la interogatorii în 
faţa instanţei. Îl făcuse pe Jackson să declare el însuşi 
lucruri care se întorceau împotriva sa. 

— Dar cum se putea ca răspunsurile să se întoarcă 
împotriva lui, dacă în fond avea dreptate? L-am întrebat pe 
avocat. 

— Ce amestec are aici dreptatea? Mi-a întors el 
întrebarea. Vedeţi toate cărţile astea? Mi-a arătat cu mâna 
rafturile pline de cărţi de pe pereţii biroului său minuscul. 
Din cercetarea şi studierea lor am învăţat că legea este un 
lucru, iar dreptatea, cu totul altceva. Puteţi întreba orice 
avocat. Ce este dreptatea învăţaţi duminica, la şcoala 
parohială. Dar trebuie să vă adresaţi acestor volume ca să 
aflaţi ce este... Legea. 

— Vreţi cumva să spuneţi că Jackson a avut dreptatea de 
partea lui şi totuşi a pierdut procesul? Îl întrebai eu, vrând 
să-l pun la încercare. Vreţi cumva să spuneţi că instanţa 
prezidată de judele Caldwell nu face dreptate? 

Avocatul cel pirpiriu m-a privit o clipă mânios, apoi 
supărarea i-a dispărut de pe chip. 

— Nici nu ne-au lăsat să vorbim, îmi spuse el, începând 
iarăşi să se văicărească. Şi-au bătut joc de noi, ne-au luat 
peste picior şi pe mine, şi pe Jackson. Ce puteam face eu? 
Colonelul Ingram e un mare avocat. Dacă n-ar fi un foarte 
mare avocat, credeţi că ar fi şeful contenciosului la 
Ţesătoriile Sierra, la Erston Land Syndicate, Berkeley 
Consolidated şi la întreprinderile de electricitate din 
Oakland, San Leandro şi Pleasanton? E avocat specializat în 
treburile marilor companii, şi companiile nu-şi plătesc 
avocaţii ca să fie nişte nătărâi.50 De ce credeţi că numai 
Ţesătoriile Sierra îi plătesc douăzeci de mii de dolari pe an? 
Pentru că le aduce servicii care valorează douăzeci de mii 


de dolari, de asta. Eu nu mă pot măsura cu el. Dacă aş fi 
fost ca el, n-aş fi rămas pe din afară, să crap de foame şi să 
pledez în procese cum a fost acela al lui Jackson. Ce credeţi 
că aş fi încasat dacă aş fi câştigat procesul lui Jackson?! 

— I-ai fi luat şi pielea de pe el, mai mult ca sigur. 

— Bineînţeles! Strigă avocatul, mânios. Doar trebuie să 
trăiesc şi eu, nu? 51 

Am încercat atunci să-l mustru. 

— Are nevastă şi copii! 

— Şi eu am nevastă şi copii, mi-a răspuns. lar în afară de 
mine nu există pe lumea asta nici o fiinţă care să se 
sinchisească dacă au să crape sau nu de foame. 

Chipul i se lumină dintr-o dată, îşi scoase ceasul de la 
brâu, deschise capacul interior şi-mi arătă o mică 
fotografie, lipită de capac şi care înfăţişa o femeie însoţită 
de două fetiţe. 

— Uitaţi-vă. Vă rog priviţi-i. Am dus-o greu, foarte greu. 
Am nădăjduit să le pot trimite o vreme la ţară dacă aş fi 
câştigat procesul lui Jackson. Aici nu prea o duc bine cu 
sănătatea, dar n-am cu ce să le trimit la ţară. 

Când m-am ridicat să plec, a început din nou să se 
văicărească: 

— N-am avut ce face. Colonelul Ingram şi judecătorul 
Caldwell sunt foarte buni prieteni. Nu vreau să spun că, 
dacă la interogatoriu aş fi putut scoate de la martori 
depoziţiile de care aveam nevoie, prietenia asta ar fi avut 
vreo influenţă asupra hotărârii. Dar trebuie totuşi să spun 
că judele Caldwell a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a 
mă împiedica să scot de la martori depoziţiile favorabile. 
Da, colonelul Ingram şi judele Caldwell fac parte din acelaşi 
cerc şi din acelaşi club! Locuiesc în acelaşi cartier, acolo 
unde eu n-am ce căuta. Nevestele lor sunt totdeauna în 
vizită una la cealaltă. În fiecare zi organizează când la una, 
când la alta partide de whist52 şi alte treburi dintr-astea. 

— Crezi deci că Jackson avea dreptate? Am întrebat din 
nou, oprindu-mă o clipă în prag. 


— Nu cred, ştiu sigur, mi-a răspuns. La început am fost 
chiar încredinţat că are oarecare şanse de izbândă. Dar nu 
i-am spus nimic neveste-mii. N-am vrut s-o dezamăgesc; 
dorea atât de mult să se ducă o vreme la ţară!... I-a venit 
destul de greu şi aşa. 

— De ce n-aţi insistat asupra faptului că Jackson s-a 
străduit să salveze maşina? L-am întrebat, mai târziu, pe 
Peter Donnelly, unul dintre maiştrii audiaţi ca martori în 
proces. 

A stat mult pe gânduri înainte de a-mi răspunde. Apoi a 
privit cu teamă în jur şi mi-a spus: 

— Pentru că am o nevastă foarte cumsecade şi trei copii 
drăgălaşi cum nici n-aţi mai văzut dumneavoastră vreodată; 
de asta! 

— Nu înţeleg, i-am răspuns. 

— Cu alte cuvinte, pentru că n-ar fi fost de loc înţelept din 
partea mea. 

— Vrei să spui că... Am început eu. 

M-a întrerupt, însă, aproape furios: 

— Exact ceea ce am spus. Lucrez în fabrică de mulţi ani. 
Am început să lucrez la filatură încă de când eram puşti, şi 
de-atunci tot acolo muncesc. Numai prin muncă pe spetite 
am ajuns la postul important pe care îl am astăzi. Sunt 
maistru, dacă n-aveţi nimic împotrivă. Dar tare mă îndoiesc 
ca vreun om din fabrică mi-ar întinde o mână de ajutor dacă 
ar vedea că mă înec. Odinioară am fost şi eu în sindicat, dar 
de două ori, când s-a declarat grevă, am trecut de partea 
companiei. Atunci oamenii mi-au spus „coadă de topor”. N- 
ai să găseşti unul care să ciocnească un păhăruţ cu mine, 
oricât l-aş ruga. Aţi băgat de seamă cicatricele astea de pe 
fruntea mea, unde m-au lovit cu pietre? Nu se află nici 
măcar un copil în filatură care să nu mă înjure şi să nu mă 
blesteme. Singurul meu prieten e compania. Trebuie să fiu 
de partea companiei nu fiindcă asta mi-e datoria, ci pentru 
că e vorba de pâinea mea, de pâinea şi de viaţa copiilor mei. 
Pentru asta. 


— Şi Jackson avea vreo vină? 

— Ar fi trebuit să capete despăgubiri. Era un muncitor 
foarte destoinic şi foarte la locul lui. 

— Înseamnă deci că nu ai avut putinţa să spui tot adevărul, 
aşa cum ai jurat în faţa instanţei! 

A clătinat din cap. 

— Adevărul, tot adevărul, şi nimic altceva decât adevărul! 
Am urmat eu solemn. 

Din nou i-am văzut zugrăvită pe faţă o adâncă tulburare. 
Şi-a înălţat privirile, dar nu către mine, ci către cer. 

— Pentru copiii mei mi-aş lăsa nu numai sufletul, ci şi 
trupul să ardă în focul nestins, mi-a răspuns el. 

Henry Dallas, administratorul, era un om cu chip de vulpe, 
care m-a privit obraznic şi n-a vrut să stea de vorbă. N-am 
putut scoate de la el nici un singur cuvânt cu privire la 
proces şi la depoziţia lui. Cu celălalt maistru, însă, am avut 
mai mult noroc. Chipul lui James Smith părea cioplit în 
piatră, şi am avut o strângere de inimă când am dat ochii cu 
el. Şi despre Smith am avut impresia că nu se poate socoti 
un om liber, iar pe măsură ce discuţia înainta, mi-am dat 
seama că e mult mai dezgheţat decât cei de seama lui. Era 
de acord cu Peter Donnelly că Jackson ar fi trebuit să 
primească despăgubiri, ba chiar a mers mai departe şi a 
spus că e un lucru crud şi neomenos să arunci pe drumuri 
un muncitor după ce a ajuns neputincios din pricina unui 
accident. Totodată mi-a explicat că în fabrică se întâmplau 
multe accidente, dar totdeauna compania luptă cu 
străşnicie împotriva oricăror pretenţii de despăgubiri. 

— Despăgubirile ar însemna pierderi de sute de mii de 
dolari pe an pentru acţionari, mi-a spus el. 

Şi, în vreme ce vorbea, mi-am amintit de ultimele 
dividende încasate de tata, de rochia mea frumoasă şi de 
cărţile lui cumpărate din dividendele acelea. Mi-am adus 
aminte de acuzaţiile lui Ernest, care-mi spusese că rochia 
mea e pătată de sânge, şi s-a încrâncenat carnea pe mine. 


— Când aţi depus mărturie la proces n-aţi arătat că 
Jackson a căzut victimă acelui accident fiindcă a încercat să 
ferească maşina de avarii? 

— Nu, n-am arătat, a răspuns el, şi buzele i s-au strâns 
într-un rictus amar. Am declarat aşa fel, încât să reiasă că 
Jackson a fost accidentat din pricina propriei lui neglijenţe 
şi a lipsei de atenţie, iar compania nu are nici o vină şi deci 
nu poartă nici un fel de răspundere. 

— Dar e vorba de neatenţie? Am întrebat eu. 

— Spuneţi-i neatenţie, sau cum credeţi de cuviinţă. 
Adevărul e că după ceasuri întregi de muncă omul 
oboseşte. 

James Smith începuse să mă intereseze. Vedeam limpede 
că e un om deosebit. 

— Păreţi un om mult mai cultivat decât majoritatea 
muncitorilor, am remarcat eu. 

— Am terminat liceul, mi-a răspuns Smith. Am reuşit să fac 
treaba asta lucrând undeva ca portar. Voiam să trec la 
universitate, dar a murit taică-meu şi a trebuit să intru 
muncitor în fabrică... Aş fi vrut să mă fac naturalist, a 
continuat el cu sfială, ca şi cum ar fi mărturisit un păcat. 
Iubesc animalele. Dar am intrat muncitor în fabrică. Atunci 
când am ajuns maistru m-am însurat, apoi au venit copiii 
şi... De, după aceea nu mi-am mai aparţinut mie însumi. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vă explicam din ce pricină am declarat la proces aşa 
cum am declarat... De ce m-am supus instrucţiunilor 
primite. 

— Ale cui instrucţiuni? 

— Ale colonelului Ingram. El a stabilit ce anume trebuia să 
declar. 

— Şi din pricina acestei declaraţii Jackson a pierdut 
procesul? 

A încuviinţat din cap, şi sângele a început să-i năvălească 
în obraji. 


— lar Jackson are nevastă şi doi copii, pe care trebuie să-i 
întreţină. 

— Ştiu, zise el domol, deşi se întunecase şi mai mult la 
faţă. 

— Spune-mi, te rog, am continuat eu, a fost uşor să te 
transformi din ceea ce erai, să zicem absolvent de liceu, în 
ceea ce ai ajuns, adică într-un om capabil să se poarte aşa 
cum te-ai purtat dumneata la proces? 

A izbucnit cu atâta violenţă, încât am tresărit speriată. A 
scuipat53 o înjurătură cumplită şi a încleştat pumnii, de 
parcă s-ar fi pregătit să mă lovească. 

— Vă rog să mă iertaţi, zise el în clipa următoare. Nu, n-a 
fost uşor. lar acuma cred c-ar fi timpul să plecaţi. Aţi aflat 
de la mine tot ce voiaţi să ştiţi. Dar, înainte de a pleca, 
îngăduiţi-mi să vă mai spun un lucru; nu veţi avea nici un 
folos dacă veţi spune cuiva ce v-am mărturisit. N-am să 
recunosc nimic şi nu aveţi nici un martor. Nu voi recunoaşte 
o vorbă din tot ce v-am spus; iar dacă va fi nevoie, voi 
susţine şi în faţa judecății, sub jurământ, că nu v-am spus 
NIMIC. 

După ce m-am despărţit de James Smith, m-am dus la 
biroul tatei, din palatul Facultăţii de chimie, şi acolo l-am 
întâlnit pe Ernest. A fost o întâlnire cu totul neaşteptată, 
dar el m-a întâmpinat cu obişnuita-i privire îndrăzneață, cu 
aceeaşi zdravănă strângere de mână şi cu acelaşi amestec 
straniu de timiditate şi siguranţă de sine. S-ar fi zis că 
ultima noastră întâlnire furtunoasă fusese cu totul dată 
uitării; numai că starea mea sufletească nu era de loc 
prielnică uitării. 

— M-am interesat de cazul lui Jackson, începui eu fără nici 
un fel de introducere. 

A devenit dintr-o dată foarte atent şi a aşteptat să continui, 
deşi citeam limpede în ochii lui certitudinea ca toate 
convingerile mele fuseseră zdruncinate. 

— S-ar părea că s-au purtat foarte rău cu el, i-am 
mărturisit. Am impresia... Da... Cred că o parte din sângele 


lui picură la streaşină casei noastre. 

— Da, desigur, mi-a răspuns. Dacă Jackson şi toţi cei de 
seama lui ar fi trataţi omeneşte, acţionarii nu ar încasa 
dividende atât de mari. 

— Niciodată n-am să mai pot purta cu plăcere o rochie 
frumoasă, am adăugat. 

Eram umilită şi abătută, dar în inima mea simţeam o dulce 
alinare, căci vedeam în Ernest un fel de duhovnic. Apoi, ca 
totdeauna după aceea, forţa lui mă cuceri, căci răspândea 
în jur nădejde de pace şi ocrotire. 

— Bucurie nu veţi mai simţi nici chiar dacă v-aţi îmbrăca în 
pânză de sac, zise Ernest cu multă seriozitate. Există şi 
ţesătorii de iută, să ştiţi, şi acolo lucrurile se petrec la fel. 
Pretutindeni e la fel. Slăvită noastră civilizaţie se bazează 
pe sânge, e năclăită în sânge, şi nici eu, nici dumneavoastră, 
niciunul dintre noi nu putem scăpa de pata roşie. Dar cine 
sunt oamenii cu care aţi stat de vorbă? 

I-am povestit tot ce se întâmplase. 

— Şi niciunul dintre ei nu este de fapt om liber, zise el. Toţi 
sunt legaţi de neîndurătorul mecanism industrial. lar 
partea cumplită, tragedia din toată povestea asta este că 
sunt legaţi chiar cu băierile inimii. Copiii, copiii lor... 
Totdeauna e vorba de vieţile tinere pe care instinctul îi 
împinge să le ocrotească. Acest instinct este mai tare decât 
orice scrupul moral. Bietul tata! A minţit, a furat, a făcut tot 
soiul de fapte ruşinoase ca să aibă cu ce astâmpăra foamea 
mea, a fraţilor şi a surorilor mele. A fost un sclav al 
mecanismului industrial, şi mecanismul acesta a stors toată 
viaţa din ei, l-a muncit până i-a luat şi ultima suflare. 

— Dar dumneata, am intervenit atunci, dumneata eşti fără 
îndoială un om liber. 

— Nu întru totul, mi-a răspuns. Nu sunt legat chiar prin 
băierile inimii. De multe ori mă fericesc că nu am copii, şi 
totuşi iubesc copiii la nebunie. Daca m-aş însura, n-aş 
îndrăzni să am copii. 

— Astea sunt fără îndoială idei dăunătoare! Am strigat. 


— Ştiu şi eu că-i aşa, spuse el cu tristeţe, Dar sunt idei 
utile. Sunt revoluţionar de profesie, şi asta e o meserie 
primejdioasă. 

Am râs, neîncrezătoare. 

— Dacă aş încerca să vă intru noaptea în casă şi să fur 
dividendele pe care le-aţi primit de la 'Ţesătoriile Sierra, ce- 
ar face tatăl dumneavoastră? 

— Doarme cu revolverul la căpătâi, am răspuns. Probabil 
că te-ar împuşca. 

— Dar dacă eu şi câţiva alţii ne-am pune în fruntea unui 
milion şi jumătate de oameni54 şi i-am conduce prin casele 
tuturor bogaţilor, atunci ar fi o adevărată canonadă, nu-i 
aşa? 

— Da, numai că nu faci astfel de lucruri, m-am împotrivit 
eu. 

— Ba tocmai asta fac. Şi avem de gând să luăm nu numai 
bogăţia strânsă în case, ci toate izvoarele acestei bogății, 
toate minele, căile ferate, fabricile, băncile şi magazinele. 
Asta este revoluţia. Şi e ceva cu adevărat primejdios. Mi-e 
teamă că vor fi chiar mai multe împuşcături decât îmi pot 
închipui. Însă, aşa cum spuneam, astăzi nimeni nu este 
liber. 'Toţi suntem prinşi între dinţii şi rotiţele mecanismului 
industrial. V-aţi dat seama că şi dumneavoastră sunteţi 
prinsă în acest angrenaj, iar oamenii cu care aţi vorbit sunt 
în aceeaşi situaţie. Staţi de vorbă cu cât mai mulţi dintre ei. 
Faceţi o vizită colonelului Ingram. Discutaţi cu reporterii, 
care n-au pomenit un cuvânt despre procesul lui Jackson, şi 
cu proprietarii ziarelor. Veţi vedea că toţi sunt robi ai 
acestui mecanism. 

Ceva mai târziu, în cadrul aceleiaşi discuţii, i-am pus o 
întrebare foarte simplă cu privire la riscurile de accidente 
pe care le înfruntă muncitorii, iar el mi-a răspuns printr-o 
prelegere cu caracter statistic: 

— Răspunsul îl puteţi găsi în întregime prin cărţi, mi-a 
spus Ernest. Au fost întocmite statistici şi s-a dovedit în chip 
convingător că numai rareori se petrec accidente în primele 


ceasuri de muncă din cursul dimineţii, dar că numărul lor 
creşte rapid în orele următoare, pe măsură ce muncitorii 
obosesc, iar activitatea lor musculară şi nervoasă devine 
mai lentă. 

De pildă, ştiţi că tatăl dumneavoastră are de trei ori mai 
multe şanse decât un muncitor să-şi păstreze viaţa şi 
integritatea corporală? Da, aşa este. lar companiile de 
asigurare55 o ştiu foarte bine. Ca să-l asigure împotriva 
accidentelor, pentru o poliţă de o mie de dolari i-ar fixa 
tatălui dumneavoastră o anuitate de patru dolari şi 
douăzeci de cenți, dar pentru aceeaşi poliţă unui muncitor i 
se pretind cincisprezece dolari. 

— Dar dumitale? Întrebai eu, şi în clipa aceea mi-am dat 
seama că grija pe care i-o port nu e chiar neînsemnată. 

— În calitate de revoluţionar am şanse cam de opt ori mai 
mari decât un muncitor să fiu rănit sau ucis, răspunse el 
nepăsător. Companiile de asigurare pretind de la chimiştii 
de calificare înaltă, care lucrează cu explozibile, anuităţi de 
opt ori mai mari decât ale muncitorilor. De altminteri, nici 
nu cred că m-ar asigura. Dar de ce mă întrebaţi? 

Pleoapele mi s-au zbătut iute şi am simţit cum îmi 
năvăleşte sângele în obraji. Nu din pricină că Ernest ar fi 
observat cum îi port de grijă, ci pentru că eu însămi mi-am 
dat seama de asta, şi încă în prezenţa lui. 

Chiar atunci a venit tata şi s-a pregătit să plece împreună 
cu mine. Ernest i-a restituit câteva cărţi, pe care le 
împrumutase de la dânsul, şi a plecat înaintea noastră. Din 
uşă s-a întors spre mine şi mi-a spus: 

— A! În vremea asta, cât vă spulberaţi propria linişte 
sufletească, iar eu o spulber pe a episcopului, ar fi bine să 
staţi de vorbă şi cu doamnele Wickson şi Pertonwaithe. 
Bărbaţii lor, după cum ştiţi, sunt principalii acţionari ai 
Ţesătoriilor Sierra. La fel cu tot restul omenirii, şi cele două 
doamne sunt legate de mecanismul societăţii industriale, 
numai că ele sunt aşa fel legate, încât stau deasupra lui. 

Capitolul IV. 


SCLAVI Al MECANISMULUI. 

Cu cât mă gândeam mai mult la braţul lui Jackson, cu atât 
eram mai tulburată. Aveam în faţa mea fapte concrete. 
Pentru prima oară dădeam ochi cu viaţa. Viaţa mea de 
studentă, studiul şi cultura nu aveau nimic de-a face cu 
realitatea. Nu învăţasem nimic altceva decât teorii despre 
viaţă şi societate, teorii care toate păreau foarte frumoase 
în paginile cărţilor, numai că eu de data asta văzusem viaţa 
însăşi. Braţul lui Jackson era un fapt de viaţă. „Un fapt, 
domnii mei, un fapt de necontestat!” Vorbele acestea ale lui 
Ernest îmi răsunau mereu în minte. 

Părea ceva monstruos, ceva imposibil ca întreaga noastră 
societate să fie clădită pe sânge. Şi totuşi exista cazul lui 
Jackson, pe care nu eram în stare să-l mai alung din minte. 
În fiecare clipă gândurile mi se întorceau la el, aşa cum acul 
busolei se îndreaptă totdeauna către pol. Fusese tratat într- 
un chip îngrozitor. Nimeni nu plătise pentru sângele lui, şi 
asta doar pentru a nu micşora dividendele acţionarilor. 
Numai eu cunoşteam vreo douăzeci de familii fericite şi 
senine care încasaseră asemenea dividende şi prin asta 
trăseseră foloase de pe urma sângelui lui Jackson. Dacă 
este cu putinţă ca un om să fie tratat atât de monstruos şi 
totuşi societatea să meargă mai departe, netulburată, pe 
drumurile ştiute, oare nu se poate ca un mare număr de 
oameni să fie trataţi la fel de monstruos? Mi-am amintit ce 
spusese Ernest despre femeile din Chicago care muncesc 
pentru nouăzeci de cenți pe săptămână şi despre copiii 
sclavi angajaţi în filaturile de bumbac din Sud, pe care ni-i 
descrisese ei. Şi parcă vedeam în faţa ochilor mâinile lor 
albe şi subţiri, din care fusese stors sângele, trudind să 
ţeasă la pânza folosită mai apoi pentru rochia de pe mine. 
După aceea gândurile mi-au zburat la Ţesătoriile Sierra şi 
la dividendele plătite de ele, iar atunci am văzut tot atât de 
limpede sângele lui Jackson risipit pe rochia mea. Nu 
puteam scăpa. Gândurile mi se întorceau necontenit către 
el. 


În adâncurile fiinţei mele stăruia un simţământ care mă 
făcea să cred că mă aflu pe marginea prăpastiei. Parcă 
aşteptam din clipă în clipă să mi se dezvăluie un nou şi 
înspăimântător aspect al vieţii. Dar nu numai eu mă aflam 
acolo. Întreaga mea lume se dădea peste cap. În primul 
rând tata. Vedeam bine urmările pe care începea să le aibă 
asupra lui prezenţa lui Ernest. La fel, episcopul. Ultima 
oară când îl văzusem, părea un om bolnav. Ajunsese într-o 
stare de maximă tensiune nervoasă, şi în ochii lui licărea o 
spaimă de nedescris. Din puţinul pe care-l aflasem, ştiam că 
Ernest îşi ţinuse făgăduiala şi-l purtase prin infern. Dar ce 
scene de iad văzuseră ochii episcopului n-aveam de unde 
şti, căci părea prea buimăcit ca să poată vorbi despre ele. 

O dată, fiind copleşită de sentimentul că mica mea lume şi 
lumea întreagă fusese răsturnată cu capul în jos, m-am 
gândit că numai Ernest este de vină. „Eram atât de fericiţi 
şi de senini înainte de venirea lui!” îmi ziceam. Dar în clipa 
următoare înţelegeam că acest gând înseamnă o trădare 
faţă de adevăr, iar atunci Ernest apărea înaintea ochilor 
mei sub cu totul altă înfăţişare, ca un apostol al adevărului, 
cu fruntea aureolată şi însufleţit de curajul îngerilor 
Domnului, luptând pentru adevăr şi dreptate şi alergând în 
sprijinul celor sărmani, în sprijinul celor singuri şi celor 
împilaţi. Şi un alt chip s-a ivit atunci în faţa ochilor mei: 
chipul lui Crist! Şi el luase apărarea celor umiliţi şi obidiţi, 
împotriva ordinii stabilite spre folosul vameşilor şi al 
fariseilor. Mi-am adus aminte de sfârşitul lui pe cruce, iar 
inima mi s-a strâns de îngrijorare când m-am gândit la 
Ernest. Oare şi el era sortit răstignirii? El, omul cu glas 
aidoma chemării de trâmbiţă ce îndeamnă la luptă şi plin de 
acea superbă vigoare bărbătească? 

În momentul acela mi-am dat seama că îl iubesc şi că 
întreaga-mi fiinţă se topeşte de dorul de a-l sprijini. M-am 
gândit la viaţa pe care o dusese. De bună seamă că fusese o 
viaţă plină de necazuri, aspră şi amară. Şi mi-am adus 
aminte de tatăl lui, care minţise şi furase pentru el şi 


trudise până la ultima suflare. El însuşi se dusese să 
muncească în fabrică de la vârsta de zece ani! Inima îmi era 
cuprinsă toată în flăcările dorinţei de a-l înlănţui cu braţele 
mele şi de a-l lăsa să-şi sprijine fruntea la sânul meu, 
fruntea lui obosită, sub care se zbăteau atâtea gânduri 
chinuitoare; doream să găsească la pieptul meu odihnă, 
doar odihnă, alinare măcar pentru o singură clipă duioasă. 

Pe colonelul Îngram l-am întâlnit la o solemnitate 
religioasă. Îl cunoşteam bine şi de multă vreme. Am reuşit 
să-l trag în spatele unui şir de hârdaie cu plante decorative 
şi ficuşi, fără ca el să-şi dea seama că e atras într-un fel de 
cursă. M-a întâmpinat cu veselia şi gentileţea convenţională 
a oamenilor de societate. Totdeauna era îndatoritor, atent, 
plin de tact şi bunăvoință. După aparenţă putea fi socotit 
bărbatul cel mai distins din cercul nostru. În comparaţie cu 
el, chiar şi venerabilul preşedinte al universităţii părea un 
om neserios şi înfumurat. 

Cu toate astea, mi-am dat seama că între colonelul Ingram 
şi mecanicii analfabeți nu există nici o deosebire. Nici el nu 
era un om liber. Şi el era prins în angrenajele 
mecanismului. Nu voi uita niciodată schimbarea petrecută 
în atitudinea lui în clipa când am pomenit de procesul 
Jackson. Amabilitatea plină de zâmbet a dispărut ca o 
umbră, şi o încruntare neaşteptată, înfricoşătoare a 
desfigurat trăsăturile chipului său de om binecrescut. Am 
trăit din nou teama încercată în momentul izbucnirii lui 
James Smith. Numai că distinsul colonei Ingram n-a înjurat. 
Asta a fost singura şi neînsemnata deosebire care mai 
rămăsese între el şi muncitorul acela. Avea faimă de om 
foarte ager la minte, dar din agerimea lui nu mai rămăsese 
nici urmă. Fără să fie conştient de ce face, se uita în toate 
părţile, căutând o cale de scăpare. Dar se afla prins în 
capcană, acolo, între ficuşi şi plante ornamentale. 

Da, îl indispunea până şi simpla pomenire a numelui de 
Jackson. Ce-mi venise să răscolesc astfel de lucruri? Nu 
aprecia de loc gluma mea. Era o dovadă de lipsă de gust şi 


o nesocotinţă din partea mea. Oare nu ştiam că în profesia 
lui părerile şi sentimentele personale nu aveau nici o 
importanţă? Când pleca la birou, îşi lăsa acasă părerile 
personale. Acolo nu ţinea seama decât de considerente 
profesionale. 

— S-ar fi cuvenit să i se plătească despăgubiri lui Jackson? 
L-am întrebat. 

— Bineînţeles, mi-a răspuns colonelul Ingram. Adică eu, 
personal, consider că s-ar fi cuvenit. Dar asta n-are nici o 
legătură cu aspectul juridic al problemei. 

Începuse să-şi recapete încetul cu încetul agerimea 
pierdută o clipă. 

— Spuneţi-mi, vă rog: dreptatea are vreo legătură cu 
legea? L-am întrebat. 

— Faci doar o mică greşeală. Nu dreptatea, ci altceva este 
lucrul hotărâtor, mi-a răspuns el zâmbind. 

— Ce anume? Puterea? Am întrebat eu din nou, şi 
colonelul a încuviinţat din cap. Şi totuşi se consideră că pe 
căi legale putem ajunge să ne câştigăm dreptatea. 

— Aici este paradoxul. Tribunalele nu împart dreptatea, ci 
administrează justiţia. 

— În momentul de faţă vorbiţi din punct de vedere strict 
profesional, nu-i aşa? 

Colonelul Ingram s-a roşit, s-a roşit până-n albul ochilor şi 
din nou şi-a rotit privirea în jur, căutând disperat o cale de 
scăpare. Dar eu îi stăteam în drum şi nici nu m-am gândit să 
mă clintesc din ioc. 

— Mai spuneţi-mi, vă rog, l-am întrebat eu din nou, când 
un om îşi calcă în picioare părerile lui personale pentru a 
nu asculta decât de considerente profesionale nu înseamnă 
oare că omul acela îşi pângăreşte sufletul? 

N-am primit nici un răspuns. Colonelul Ingram s-a retras 
în chip lipsit de glorie, sărind prin şirul de plante 
ornamentale şi răsturnând în goană una dintre ele. 

Pe urmă m-am adresat ziarelor. Am scris fără nici un fel de 
patimă o relatare calmă şi ponderată a cazului Jackson. N- 


am adus nici o învinuire oamenilor cu care discutasem, ba, 
mai mult, nici nu le-am pomenit numele. Am prezentat 
numai faptele incontestabile, am pomenit despre anii 
îndelungaţi în care Jackson muncise în fabrică, despre 
strădania lui de a feri maşina de avarii şi despre accidentul 
ce a urmat, încheind cu arătarea stării disperate în care se 
afla acum, fiind ameninţat să moară de foame. Cele trei 
cotidiene locale mi-au respins articolul şi la fel au făcut şi 
cele două săptămânale. 

Am reuşit să stau de vorbă cu Percy Layton, care 
terminase universitatea, intrase în presă şi acum îşi făcea 
ucenicia ca reporter la cel mai influent dintre cele trei 
cotidiene locale. A surâs când l-am întrebat din ce pricină 
ziarele eliminaseră din coloanele lor orice aluzie la cazul 
Jackson. 

— Asta-i politica ziarelor, a zis el. Noi, cei mici, n-avem nici 
un amestec. E treaba direcţiei. 

— Dar de ce fac ziarele o astfel de politică? 

— Suntem totdeauna solidari cu marile companii, mi-a 
răspuns el. Chiar dacă ai plăti dumneata pentru publicare, 
socotind textul ca reclamă, şi tot n-ai putea să publici în 
ziare astfel de materiale. Iar dacă s-ar găsi cineva să ţi-l 
strecoare în ziar, fără ştirea direcţiei, ar fi imediat dat 
afară. Nu poţi să-l publici nici chiar dacă plăteşti de zece ori 
tariful pentru reclamă. 

— Dar care e politica ta personală? Am întrebat eu. S-ar 
putea crede că treaba ta este să măsluieşti adevărul după 
cum îţi poruncesc patronii, care, la rândul lor, se supun 
poruncilor primite de la marile companii. 

— Eu nu mă amestec în treburi de astea. Câteva momente 
păru foarte stânjenit, apoi deodată se însenină la faţă, căci 
găsise o portiţă de scăpare: Eu, personal, nu scriu lucruri 
neadevărate. Prin urmare nu-mi calc pe conştiinţă. 
Bineînţeles că într-o zi întreagă de muncă eşti silit să faci şi 
multe lucruri neplăcute. Dar, nu-i aşa, ăsta-i numai un 
aspect neînsemnat al muncii noastre, încheie el copilăreşte. 


— Totuşi tragi nădejde ca într-o bună zi să ajungi şi tu 
director de ziar şi să impui o anumită linie de conduită. 

— Până atunci am să fiu trecut prin ciur şi prin dârmon. 

— Dar, de vreme ce încă nu eşti, spune-mi, te rog, ce crezi 
astăzi despre politica generală a ziarelor? 

— Nu cred nimic, răspunse el fără să stea pe gânduri. 
Dacă vrei să reuşeşti în presă, nu trebuie să-ţi bagi nasul 
unde nu-ţi fierbe oala. Atâta lucru am putut învăţa încă de 
pe acum. 

Şi clătină cu înţelepciune din capul lui tineresc. 

— Dar cu dreptatea cum rămâne? Insistai eu. 

— Nu pricepi cum stau lucrurile? Bineînţeles că dreptatea 
rămâne dreptate dacă până la urmă lucrurile se aranjează, 
doar e limpede. 

— Încântător de vag, am murmurat eu, dar mă dorea 
sufletul pentru tinereţea lui şi-mi dădeam seama că trebuie 
ori să ţip, ori să izbucnesc în plâns. 

Începusem să răzbat cu privirea dincolo de aparențele 
societăţii în care totdeauna trăisem şi să iau contact cu 
îngrozitoarele realităţi ascunse în spatele lor. Aveam 
impresia că se organizase o conspirație tacită împotriva lui 
Jackson, şi simţeam cum creşte în mine o undă de simpatie 
pentru avocatul cel plângăreţ, care zadarnic se străduise 
să-i apere interesele. Dar conspirația era mult mai 
cuprinzătoare. Şi nu era îndreptată numai împotriva lui 
Jackson, ci împotriva oricărui muncitor schilodit în fabrică. 
Iar dacă era îndreptată împotriva tuturor celor din 
Ţesătoriile Sierra, de ce n-ar fi fost şi împotriva tuturor 
muncitorilor din toate fabricile şi uzinele? Şi de fapt acest 
lucru nu era oare valabil pentru întreaga industrie, de 
pretutindeni? 

Dar dacă lucrurile stăteau aşa, atunci societatea nu era 
decât o minciună. M-am speriat de propriile mele concluzii. 
Era prea cumplit şi prea înspăimântător ca să fie adevărat. 
Şi totuşi existau Jackson, şi braţul lui Jackson, şi sângele 
care-mi păta rochia şi care picura la streşinile casei 


noastre. lar ca Jackson erau mulţi - sute ca el numai la 
Ţesătoriile Sierra, după cum însuşi Jackson îmi spusese. 
Jackson acesta nu-mi mai ieşea din minte. 

Am stat de vorbă şi cu domnii Wickson şi Perton-Waithe, 
cei doi domni care deţineau majoritatea acţiunilor la 
Ţesătoriile Sierra. Dar pe ei nu i-am putut impresiona, aşa 
cum îi impresionasem pe mecanicii aflaţi în slujba lor. Am 
descoperit atunci că ei aveau o morală superioară celei 
existente în restul societăţii. Era vorba de un lucru pe care 
l-aş putea numi morala aristocratică sau morala 
stăpânilor.56 Perorau cu gravitate despre politica lor şi o 
identificau mereu cu dreptatea. Mie mi-au vorbit părinteşte, 
dorind parcă să-mi cruţe tinereţea şi lipsa de experienţă. 
Dintre toţi cei cu care stătusem de vorbă, ei s-au dovedit a fi 
oamenii cu mentalitatea cea mai înfiorătoare. Erau profund 
încredinţaţi că purtarea lor este fără cusur. În privinţa asta 
nu-şi puneau nici un fel de probleme şi nu acceptau nici un 
fel de discuţie. Rămâneau adânc încredinţaţi că ei sunt 
salvatorii societăţii şi că lor li se datoreşte fericirea celor 
mulţi. Ba chiar erau în stare să-ţi descrie în culori patetice 
cât de cumplite ar fi suferinţele păturilor muncitoare dacă 
n-ar exista fabricile pe care ei şi numai ei, datorită marii lor 
înţelepciuni, le deschideau pentru a da de lucru 
muncitorilor. 

Scurt timp după discuţia cu cei doi stăpâni, l-am întâlnit pe 
Ernest şi i-am spus tot ce aflasem acolo. S-a uitat la mine cu 
o expresie de mulţumire zugrăvită pe chip şi mi-a spus: 

— Asta într-adevăr este o treabă bună. Începi să descoperi 
singură adevărul. Generalizezi pornind de la date empirice, 
şi generalizările pe care le faci sunt corecte. În cadrul 
mecanismului industrial nici un om nu se poate conduce 
după propria-i voinţă, în afară doar de marele capitalist, şi 
nici chiar acesta, dacă îmi îngădui un mic irlandism57. 
După cum vezi, stăpânii sunt absolut încredinţaţi că tot ce 
fac ei, fac bine. Asta este suprema absurditate a situaţiei. 
Sunt în aşa măsură supuşi slăbiciunilor firii omeneşti, încât 


nu pot face un lucru dacă nu-s convinşi că este un lucru 
bun. Simt nevoia să găsească o justificare pentru toate 
faptele lor. 

Atunci când vor să facă un anume lucru - mă refer la 
afaceri, bineînţeles - sunt nevoiţi să aştepte până când într- 
un fel sau altul apare în mintea lor o idee de ordin religios, 
moral, ştiinţific ori filosofic, care le dă putinţa să tragă 
concluzia că ceea ce fac, fac bine. După asta merg mai 
departe şi trec la fapte, fără să ştie că una dintre 
slăbiciunile spiritului omenesc este aceea că dorinţa e 
mama ideii. Indiferent ce ar face, justificarea urmează 
totdeauna şi fără zăbavă. Sunt nişte cazuişti58 superficiali. 
Se socotesc îndreptăţiţi chiar să facă rău, pentru că, până la 
urmă, din răul acesta ar ieşi binele. Una dintre născocirile 
lor cele mai ridicole, dar pe care o socotesc o axiomă, este 
că ei ar fi superiori restului omenirii în înţelepciune şi spirit 
de iniţiativă. În această idee falsă găsesc apoi justificarea 
dreptului lor de a împărţi ei, aşa cum cred de cuviinţă, 
bunurile acestei lumi. Au mers până acolo încât au reînviat 
teoria despre originea divină a prerogativelor regale, în 
cazul lor fiind vorba de prerogativele regilor industriei59. 

Slăbiciunea poziţiei lor provine din faptul că nu sunt decât 
negustori. Nu-s filosofi şi nici biologi ori sociologi. Dacă ar 
fi, bineînţeles că lucrurile n-ar mai sta atât de prost. Un om 
de afaceri, care ar fi şi biolog şi sociolog în acelaşi timp, şi- 
ar da seama, în linii mari, ce anume ar trebui într-adevăr 
făcut pentru omenire. Dar, în afara domeniului afacerilor; 
oamenii aceştia sunt nişte proşti. Nu ştiu decât să facă 
afaceri. Nu înţeleg nici oamenii şi nici legile sociale, şi, cu 
toate acestea, se erijează în arbitri ai situaţiei milioanelor 
de oameni flămânzi şi ai tuturor celorlalte milioane de 
oameni din lume. Va veni o zi în care istoria se va strâmba 
de râs pe socoteala lor. 

Nimic nu m-a mai surprins în discuţia pe care am avut-o cu 
doamnele Wickson şi Pertonwaithe. Amândouă erau femei 
de societate60 şi locuiau în adevărate palate. Posedau o 


mulţime de reşedinţe, împrăştiate prin toată ţara: la munte, 
pe malurile lacurilor şi pe ţărmul mării. Aveau la dispoziţia 
lor armate întregi de servitori, iar activitatea filantropică pe 
care o desfăşurau era uluitoare. Subvenţionau universitatea 
şi congregaţiile religioase, iar preoţii se prosternau cu 
servilism în faţa lor61. Aceste două femei erau într-adevăr 
nişte forţe, datorită banilor pe care-i aveau. Destul de 
repede mi-am dat seama, îndrumată fiind de Ernest, că cele 
două femei posedau în cea mai mare măsură puterea de a 
stipendia şi dirija gândirea celor presupuşi că gândesc. 

În toate îşi imitau ca nişte maimuțe bărbaţii şi vorbeau pe 
larg despre politică şi despre datoriile şi răspunderile celor 
bogaţi. Erau stăpânite de aceeaşi morală ca şi bărbaţii lor, 
de morala clasei din care făceau parte; şi debitau într-una 
fraze pompoase, pe care nici ele singure nu le înțelegeau. 

S-au enervat când le-am vorbit despre starea jalnică a 
familiei lui Jackson şi când mi-am exprimat mirarea că nu 
încercaseră să strângă ceva bani ca să-i vină în ajutor. Mi- 
au răspuns că nu primesc din partea nimănui sugestii cu 
privire la îndatoririle lor sociale. Când le-am propus 
răspicat să vină în ajutorul lui Jackson, m-au refuzat tot atât 
de răspicat. Lucrul cel mai surprinzător era că amândouă 
mă refuzaseră cu aproape exact aceleaşi cuvinte, în ciuda 
faptului că discutasem cu fiecare în parte şi niciuna dintre 
ele nu ştia că discutasem sau că aveam de gând să discut şi 
cu cealaltă. Răspunsul lor comun a fost că sunt foarte 
fericite de prilejul ce li se oferă pentru a arăta în chip cât 
mai limpede că niciodată nu vor acorda o primă pentru 
neglijenţă; de asemenea, că nu vor consimţi niciodată să 
plătească despăgubiri pentru accidente, deoarece ar 
însemna să-i îndemne pe oamenii săraci să se schilodească 
singuri.62 

Şi erau sincere, bietele femei! Erau cu totul îmbătate de 
credinţa nestrămutată în superioritatea clasei din care 
făceau parte şi în superioritatea lor ca oameni. Morala lor 
de clasă venea imediat să le justifice orice faptă. Pe când mă 


îndepărtam de casa impunătoare a doamnei Pertonwaithe, 
am privit înapoi şi mi-am adus aminte de vorbele lui Ernest, 
care spunea că şi stăpânii sunt prinşi în angrenajele 
mecanismului, dar prinşi în aşa fel, încât stau deasupra. 

Capitolul V. 

FILOMAŢII63 

Ernest venea destul de des pe la noi. Nu-l atrăgea doar 
personalitatea tatei sau mesele urmate de discuţii, încă de 
pe vremea aceea îmi făcea plăcere să cred că şi eu 
contribuiam cu ceva la frecvenţa vizitelor lui, şi n-a trecut 
multă vreme până am avut prilejul să verific temeinicia 
presupunerilor mele. Căci niciodată n-a mai existat pe lume 
un om care să iubească aşa cum iubea Ernest Everhard. 
Privirile, ca şi strângerea lui de mână, deveneau din ce în ce 
mai puternice şi mai insistente, dacă aşa ceva ar fi fost cu 
putinţă; iar întrebarea care-i licărea încă de la început în 
ochi ajunsese tot mai stăruitoare. 

Prima impresie pe care mi-o făcuse, atunci când îl 
cunoscusem, fusese defavorabilă. Pe urmă, însă, m-am 
simţit atrasă de el. Îndată după asta a venit repulsia, în 
clipa când a pornit atacul lui înverşunat împotriva mea şi a 
clasei din care făceam parte. În fine, pe măsură ce mi-am 
dat seama că nu fusese nedrept cu clasa mea, iar 
reproşurile dureroase şi amare făcute atunci erau 
îndreptăţite, m-am apropiat din nou, şi mai strâns, de el. 
Devenise profetul meu. El era cel care smulsese masca de 
pe faţa societăţii şi-mi dăduse putinţa să văd cu ochii mei 
realităţile pe cât de neplăcute, pe atât de incontestabil 
adevărate. 

După cum am mai spus, niciodată n-a existat om care să 
iubească aşa cum iubea el. Nici o fată nu poate trăi într-un 
mediu universitar până la douăzeci şi patru de ani fără să 
capete oarecare experienţă în ale dragostei. Îmi făcuseră 
curte studenţi imberbi, abia intraţi pe porţile universităţii, 
şi profesori cărunţi, atleți cunoscuţi şi uriaşi din echipele de 
rugby. Dar niciunul nu se purtase cu mine aşa cum se purta 


Ernest. Braţele lui s-au strâns în jurul meu mai înainte ca 
eu să-mi pot da seama. Buzele lui le-au strivit pe ale mele 
fără a-mi lăsa timp să mă împotrivesc ori să protestez. În 
faţa sincerităţii lui, orice convenţionale mofturi feciorelnice 
deveneau ridicole. Superbul şi impetuosul său elan m-a 
făcut să-mi pierd cu totul cumpătul. Nu m-a cerut în 
căsătorie. M-a cuprins în braţe, m-a sărutat şi a socotit 
lucru de la sine înţeles că ne vom căsători. N-a fost între noi 
nici un fel de discuţie în această privinţă. N-am discutat - şi 
asta mult mai târziu - decât despre data când ne vom 
căsători. 

A fost ceva nemaiauzit. Ceva ca de basm. Şi totuşi, a 
rezistat la proba adevărului stabilită de Ernest, a „dat 
rezultate”. Mi-am încredinţat întreaga viaţă acestei 
legături. Şi a fost minunat. Totuşi, în cele dintâi zile ale 
dragostei noastre, adeseori mi-a fost teamă de viitor, când 
mă gândeam la violenţa de nestăvilit a dragostei lui. Dar 
temerile acestea s-au arătat a fi neîntemeiate. Nici o femeie 
n-a fost vreodată blagoslovită cu un soţ atât de curtenitor şi 
de tandru. Tandreţea şi violenţa lui constituiau un amestec 
straniu, asemănător amestecului de timiditate şi siguranţă 
de sine cu care se purta în lume. Minunata lui timiditate! 
Niciodată n-a izbutit s-o depăşească, şi prin ea devenea cu 
adevărat încântător. Felul cum se mişca prin salonul nostru 
mă făcea să mă gândesc la un taur cuminte într-un magazin 
de bibelouri.64 

În vremea aceea mi s-au risipit şi ultimele îndoieli cu 
privire la nemărginirea dragostei mele pentru Ernest (0 
îndoială ţinând mai mult de inconştient, ce e drept). Asta s-a 
petrecut la Clubul filomaţilor. A fost o minunată seară de 
luptă aprigă, în cursul căreia Ernest i-a încolţit pe stăpâni în 
propria lor vizuină. Trebuie să spun că Clubul filomaţilor 
era cel mai select club de pe coasta Pacificului. Era creaţia 
domnişoarei Brentwood, o fată bătrână şi putred de bogată, 
căreia clubul îi ţinea loc de bărbat, de familie şi de 
amuzament. Membrii lui se recrutau dintre oamenii cei mai 


bogaţi de prin partea locului, cei mai activi şi dinamici 
dintre bogătaşi, printre care se numărau bineînţeles şi 
câţiva savanţi, meniţi să creeze o atmosferă de înaltă ţinută 
intelectuală. 

Clubul nu avea local propriu, căci nu era un club obişnuit. 
O data pe lună toţi membrii se adunau la locuinţa 
particulară a unuia dintre ei, pentru a asculta o conferinţă. 
De obicei, dar nu totdeauna, conferenţiarul era plătit. Dacă 
un chimist din New York făcea o nouă descoperire, în 
domeniul radiului de pildă, i se plăteau toate cheltuielile 
pentru deplasarea de-a curmezişul continentului şi, în afară 
de asta, o răsplată princiară pentru osteneală. La fel se 
proceda cu un explorator revenit recent din regiunile 
polare, ori cu ultimele revelații ale vieţii literare şi artistice. 
Musafiri nu erau niciodată primiţi, pentru că la filomaţi 
exista regula ca discuţiile lor să nu aibă nici cel mai mic 
ecou în presă. Datorită acestui sistem, anumiţi politicieni de 
seamă - căci s-a întâmplat să ţină conferinţe şi unii 
politicieni - aveau putinţa să expună pe larg ceea ce 
gândeau cu adevărat. 

Am în faţa mea o scrisoare cam mototolită, pe care mi-a 
trimis-o Ernest acum douăzeci de ani, şi copiez din ea: 
„Iatăl tău e membru al Clubului filomaţilor şi, prin urmare, 
poţi veni şi tu. De aceea te rog să vii marţi seara. Îţi promit 
că ai să trăieşti câteva momente unice. În ultimele tale 
încercări n-ai reuşit să-i scuturi din amorţeală pe stăpâni. 
Dacă ai să vii, vei vedea cum îi scutur eu în locul tău. Îi voi 
face să urle ca lupii. Tu nu le-ai pus la încercare decât 
simţămintele morale, iar în astfel de ocazii stăpânii devin 
doar mai siguri de ei şi mai încrezuţi. Eu însă le voi 
ameninţa punga, şi asta îi va face să-şi dea pe faţă cele mai 
adânci străfunduri ale firii lor sălbatice. Dacă vii, vei avea 
ocazia să vezi oamenii cavernelor, îmbrăcaţi în haine de 
seară, mârâind şi încăierându-se pentru ciolan. Îţi 
făgăduiesc că vei vedea un tămbălău de toată frumuseţea şi 


vei putea arunca o privire edificatoare în adâncul sufletului 
fiarelor. 

M-au invitat la ei ca să mă facă praf, şi ideea asta a avut-o 
domnişoara Brentwood, care a fost suficient de 
neîndemânatică pentru a-mi da putinţa să le înţeleg intenţia 
atunci când m-a poftit. Şi-a mai distrat în felul acesta colegii 
de club. Încearcă o mare desfătare atunci când pot avea în 
faţa lor vreun reformist blând şi bun la suflet. Domnişoara 
Brentwood mă socoteşte blând ca o pisicuţă, cumsecade şi 
prostănac ca o vacă cu lapte. Nu neg că i-am ajutat şi eu să- 
şi formeze această impresie. La început a fost foarte 
prevăzătoare şi m-a cercetat de departe, până ce s-a 
convins că nu sunt un om primejdios. Ba voi primi şi un 
onorariu foarte frumos - două sute şi cincizeci de dolari - 
aşa cum i se cuvine unui bărbat care, deşi radical65 a 
candidat cândva pentru postul de guvernator. De 
asemenea, va trebui să mă îmbrac în haine de seară, ţinuta 
fiind obligatorie. În viaţa mea nu m-am mai îmbrăcat aşa, şi 
probabil va trebui să împrumut de undeva hainele. Sunt 
însă gata să fac orice, numai să am putinţa de a le da la cap 
filomaţilor.” 

S-a întâmplat ca în seara aceea adunarea să aibă loc în 
casa familiei Pertonwaithe. S-au adus scaune multe în 
salonul cel mare, şi probabil au fost de faţă vreo două sute 
de filomaţi, veniţi să-l asculte pe Ernest. Erau cu adevărat 
stăpânii societăţii. M-am distrat adunând în minte averile 
reprezentate acolo şi am văzut că ajung la câteva frumoase 
sute de milioane. Cei de faţă nu făceau parte dintre bogaţii 
trândavi, ci toţi erau oameni de afaceri, care participau 
foarte activ la viaţa economică şi politică. 

Toată lumea luase loc pe scaune când domnişoara 
Brentwood a intrat în încăpere, însoţindu-l pe Ernest. 
Amândoi au înaintat către capătul salonului, spre locul de 
unde urma să vorbească Ernest. Era îmbrăcat în haine de 
seară, iar datorită umerilor săi largi şi capului de zeu păgân 
arăta minunat. Dar mai presus de toate era acea slabă şi 


totuşi evidentă umbră de timiditate din felul lui de a se 
mişca. Aproape îmi vine să cred că m-aş fi îndrăgostit de el 
fie şi numai pentru atâta lucru. Îl priveam, şi tot sufletul mi 
se umplea de bucurie. Îi simţeam iarăşi în palmă căldura 
mâinii, iar buzele mele trăiau din nou alintarea buzelor lui; 
s-a trezit în mine o asemenea mândrie, încât simţeam că 
trebuie să sar în picioare şi să strig în faţa întregii adunări: 
„E al meu! M-a strâns în braţele lui, şi eu, asta care mă 
vedeţi, îi stăpânesc tot cugetul, cu excepţia ideilor lui 
minunate şi fără de număr!” 

Acolo, în capătul salonului, domnişoara Brentwood l-a 
prezentat pe Ernest colonelului Van Gilbert, şi am înţeles că 
acesta din urmă trebuia să prezideze. Colonelul Van Gilbert 
era un avocat vestit, avocat specializat în problemele 
marilor companii, iar pe lângă asta mai era şi putred de 
bogat. Onorariul cel mai mic pe care binevoia să-l ia în 
considerare era o sută de mii de dolari. Se dovedea un 
adevărat dresor al legilor, care în mâna lui deveneau o 
simplă jucărie. Le modela ca pe o argilă şi le mânuia ca pe 
un joc de cuburi, scoțând din ele tot ce dorea. Ca înfăţişare 
şi manieră oratorică rămăsese un om de modă veche, dar în 
ceea ce priveşte imaginaţia, cunoştinţele şi priceperea se 
dovedea cum nu se poate mai tânăr. Prima lui lovitură de 
maestru fusese anularea testamentului Shardwell.66 
Onorariul încasat în acest singur proces fusese cinci sute de 
mii de dolari. De atunci se ridicase cu viteza unui meteor, şi 
nu 0 dată fusese numit cel mai abil avocat din California, în 
această privinţă avându-se, bineînţeles, în vedere calităţile 
lui de avocat al marilor companii, şi se număra fără doar şi 
poate printre primii trei avocaţi din Statele Unite. 

Colonelul Van Gilbert s-a ridicat, şi în câteva fraze bine 
alese, dar nu lipsite de o nuanţă de fină ironie, l-a prezentat 
pe Ernest. În cuvântul său de introducere, colonelul Van 
Gilbert s-a priceput foarte bine să amestece şi o subtilă 
zeflemisire la adresa reformatorului social ieşit din 
rândurile clasei muncitoare, iar asistenţa a zâmbit. Asta m-a 


supărat, şi atunci m-am uitat la Ernest, dar înfăţişarea lui 
m-a supărat şi mai tare. Părea că nu se sinchiseşte de finele 
înţepături ale vorbitorului. Ba, mai mult decât atât, parcă 
nici nu-şi dădea seama în ce fel îl tratează colonelul. Stătea 
pe scaun binevoitor, impasibil, şi ai fi zis că doarme. Arăta 
într-adevăr ca un prostănac. lar atunci, pentru o clipă, m- 
am gândit ce s-ar întâmpla dacă s-ar lăsa intimidat de 
această impresionantă desfăşurare de forţă şi inteligenţă. 
Dar îndată după asta am zâmbit. Pe mine nu putea să mă 
păcălească. Însă pe ceilalţi îi păcălise, tot aşa cum mai 
înainte o păcălise pe domnişoara Brentwood, care acum 
şedea într-un fotoliu din faţă şi, în mai multe rânduri, 
întorsese capul şi privise la unul sau altul dintre confrații ei, 
zâmbind în semn de înaltă apreciere pentru vorbele 
colonelului. 

După ce a sfârşit colonelul, s-a ridicat Ernest şi a pornit să 
vorbească. A început cu voce slabă, cu fraze întretăiate şi 
pline de modestie, lăsând să se vadă limpede că e cam 
încurcat. A vorbit despre naşterea lui în sânul clasei 
muncitoare, despre mediul păcătos şi oropsit în care a 
deschis ochii şi unde atât trupurile, cât şi sufletele 
oamenilor erau înfometate şi chinuite. A descris ambițiile şi 
idealurile lui de pe atunci şi părerile pe care le avea despre 
raiul unde trăiau oamenii din clasele de sus. Spunea: 

— Ştiam că în lumea de deasupra mea domneşte 
generozitatea spiritului, gândirea curată şi nobilă, 
dimpreună cu o viaţă intelectuală aleasă. Ştiam toate 
acestea fiindcă citisem romanele din colecţia Seaside 
Library67, în care, cu excepţia ticăloşilor şi aventurierelor, 
toţi bărbaţii şi toate femeile se gândeau numai la lucruri 
frumoase, vorbeau o limbă aleasă şi realizau opere măreţe. 
Pe scurt, aşa cum credeam că soarele răsare, credeam şi că 
în lumea situată deasupra lumii mele se afla tot ce există 
bun, nobil şi frumos, tot ce dă vieţii farmec şi demnitate, tot 
ceea ce face ca viaţa să merite a fi trăită şi ceea ce îl 
răsplăteşte pe om pentru munca şi suferinţele lui. 


A continuat apoi descriindu-şi viaţa dusă în fabrici, felul 
cum învățase meseria de potcovar şi în ce împrejurări 
ajunsese să-i cunoască pe socialişti. Printre aceştia, spuse 
el, găsise minţi luminate şi inteligenţe sclipitoare, alteori 
propovăduitori ai Evangheliei alungaţi din rândurile 
clerului deoarece creştinismul lor era prea cuprinzător 
pentru a fi pe placul vreunei congregaţii de închinători la 
viţelul de aur şi profesori sacrificați pe eşafodul 
servilismului universitar faţă de clasele conducătoare. 
Socialiştii, arătă el, erau revoluționari care luptau pentru 
dărâmarea societăţii iraționale de astăzi şi pentru clădirea, 
din aceste dărâmături, a viitoarei societăţi raţionale. A mai 
spus multe alte lucruri care ar cere prea mult timp pentru a 
fi scrise, dar nu voi putea nicicând uita în ce fel a zugrăvit 
viaţa dusă printre revoluționari. Orice ezitare din vorbirea 
lui dispăruse. Glasul îi devenise puternic şi ferm, strălucitor 
ca şi personalitatea celui ce vorbea şi la fel cu gândurile 
cărora le dădea fiinţă. Spunea: 

— Printre revoluționari am aflat, de asemenea, fierbinte 
credinţă în om, idealism curat, farmecul altruismului, 
renunțare şi martiraj, cele mai alese şi mai luminoase 
însuşiri ale spiritului. Aici viaţa era curată, nobilă şi 
viguroasă. Aveam de-a face cu suflete mari, care proslăveau 
omul şi spiritul, punându-le cu mult mai presus de dolari şi 
cenți, pentru care geamătul stins al unui copil înfometat 
dintr-un cartier mizer însemna mai mult decât întreaga 
zarvă şi tot fastul risipit în jurul expansiunii comerciale ori a 
imperiilor mondiale. În jurul meu nu vedeam decât năzuinţe 
nobile şi eforturi eroice, zilele şi nopţile mele rămâneau 
pururi pline de strălucirea soarelui ori de scânteierea 
stelelor, trăiam în dogoarea focului şi în răcoreala 
picăturilor de rouă, având în faţa ochilor, veşnic luminoasă 
şi trează, icoana cea mai sfântă între toate, omul de carne şi 
sânge, omul îndelung asuprit şi torturat, dar care până la 
urmă va fi eliberat şi izbăvit. 


Îl mai văzusem şi în alte rânduri transfigurat, aşa cum era 
şi acum. Fruntea îi strălucea din pricina dumnezeieştilor 
gânduri ascunse dincolo de ea, dar şi mai strălucitori îi erau 
ochii, în mijlocul luminii calde ce părea că-l învăluie ca o 
mantie. Ceilalţi însă nu-i vedeau mantia de lumina şi am 
presupus atunci că ea era un efect al lacrimilor de bucurie 
şi dragoste care-mi împăienjeneau ochii. În orice caz, 
domnul Wickson, care stătea chiar în spatele meu, nu 
fusese impresionat de loc, fiindcă l-am auzit spunând 
dispreţuitor şi cu voce tare: „Utopii”.68 

Ernest a vorbit mai departe despre ridicarea sa în 
societate, până când, în cele din urmă, a ajuns să cunoască 
membri ai claselor sus-puse şi să aibă îndeaproape de-a 
face cu oameni aflaţi în posturile cele mai înalte. Atunci a 
venit dezamăgirea, şi această dezamăgire Ernest a 
prezentat-o în termeni de loc măgulitori pentru asistenţă. A 
fost surprins de micimea lucrurilor văzute aici. Viaţa 
oamenilor acestora se dovedea a nu fi delicată şi frumoasă. 
Fusese înspăimântat de egoismul întâlnit în cercurile sus- 
puse, şi ceea ce îl surprinsese încă şi mai mult fusese lipsa 
oricărei vieţi intelectuale. Având proaspătă în minte 
imaginea revoluţionarilor, fusese cum nu se poate mai 
neplăcut surprins de cumplita sărăcie intelectuală a 
claselor stăpânitoare. Apoi văzuse cum, în ciuda bisericilor 
falnice unde se închinau şi a preoţilor bine plătiţi, toţi 
stăpânii, femei sau bărbaţi, dovedeau un materialism 
sângeros. E-adevărat că trăncăneau într-una despre nişte 
idealuri dulcege şi despre nişte precepte morale ipocrite, 
dar, în ciuda acestor flecăreli, trăsătura dominantă a vieţii 
pe care o trăiau era setea nepotolită de bunuri materiale. Şi 
nu aveau nici un fel de crez moral; nimeni nu-şi mai aducea 
aminte acum de crezul iubirii propovăduit cândva de 
Cristos. 

— Am cunoscut oameni, spuse Ernest, care invocau 
numele mântuitorului în filipicele lor împotriva războiului, 
dar care puneau în mâinile pinkertonilor69 arme cu care să 


împuşte muncitorii grevişti în propriile lor fabrici. Am 
cunoscut oameni care se sufocau de indignare când 
vorbeau despre brutalitatea meciurilor de box, dar care în 
acelaşi timp erau complici în falsificarea alimentelor, 
ucigând astfel în fiece an mai mulţi prunci decât a ucis 
vreodată Irod cel sângeros.70 

Cutare domnişor manierat şi spilcuit era doar un om de 
paie în post de director şi o simplă unealtă a companiilor, 
care pe ascuns jefuiau văduvele şi orfanii. Cutare altul, 
mare colecţionar de cărţi rare şi om cu aere de Mecena7l, 
se lasă jucat pe degete de un personaj fălcos şi sprâncenat. 
Cutare director de ziar, care publica nenumărate reclame 
pentru medicamente brevetate, mi-a strigat că sunt un 
demagog şi un escroc atunci când i-am spus că-l desfid să 
publice în ziarul său adevărul despre medicamentele 
brevetate72. lată-l, de pildă, pe venerabilul domn care 
vorbeşte cu avânt şi pasiune despre frumuseţile ideale şi 
milostivirea lui Dumnezeu, dar care tocmai şi-a tras pe 
sfoară asociaţii într-o mare afacere comercială. lată-l pe 
altul, stâlp al bisericii şi om care acordă subvenţii grase 
misionarilor plecaţi pe meleaguri depărtate, cum îşi 
munceşte câte zece ceasuri pe zi vânzătoarele din magazin 
şi le plăteşte un salariu de mizerie, încurajând astfel direct 
prostituţia. Un altul acordă numeroase donaţii instituţiilor 
de cultură şi clădeşte biserici minunate, dar pentru câţiva 
dolari sau cenți jură strâmb în faţa tribunalului. Un magnat 
al căilor ferate îşi calcă fără jenă cuvântul dat ca cetăţean, 
ca om de onoare şi creştin, acordând pe sub mână rabaturi 
ilicite la tarifele de transport, şi nu rareori face asemenea 
lucruri. lată un senator care primeşte să fie jucărie şi rob, 
adevărat muţunache la dispoziţia unui şef de grup politic73; 
în aceeaşi situaţie se complace cutare guvernator şi cutare 
judecător de la Curtea Supremă74; şi toţi au permise 
gratuite pe căile ferate75. Dar deasupra tuturor acestora 
se află mierosul capitalist, care stăpâneşte grupul politic, pe 
şeful grupului şi căile ferate care eliberau permisele. 


lată deci cum m-am trezit deodată nu în paradis, ci în 
deşertul arzător al afacerismului. Pretutindeni numai 
prostie, în afara chestiunilor de afaceri. N-am găsit nici un 
om curat, nobil şi viguros, deşi am întâlnit mulţi viguroşi... 
În ticăloşie. Tot ce am putut vedea a fost lipsă de inimă şi 
egoism monstruos, dimpreună cu o meschină, lacomă, 
concretă şi veşnic săritoare în ochi sete de bunuri 
materiale. 

Le-a mai spus încă multe despre ei înşişi şi despre 
dezamăgirea lui. Din punct de vedere intelectual îl 
plictisiseră; din punct de vedere moral şi spiritual îl 
scârbiseră; şi de aceea a fost fericit să se întoarcă la 
revoluționarii lui, care erau curaţi, generoşi, viguroşi şi 
aveau toate calităţile ce lipseau în lumea capitaliştilor. 

— Iar acum, continuă el, îngăduiţi-mi să vă vorbesc despre 
revoluţie. 

Înainte de a merge mai departe, mă simt obligată să vă 
spun că teribila lui diatribă nu-i impresionase de loc. Am 
privit în jurul meu, le-am cercetat feţele şi am văzut că 
rămăseseră la fel de încrezători şi convinşi că sunt mai 
presus de acuzaţiile auzite. Mi-am adus atunci aminte de ce 
îmi spusese Ernest, şi anume că nici un atac împotriva 
moralei lor nu poate să-i impresioneze. Cu toate astea, mi- 
am dat seama că îndrăzneala limbajului folosit de Ernest o 
tulburase pe domnişoara Brentwood, care părea neliniştită 
şi îngrijorată. 

Mai întâi Ernest a descris armata revoluţiei şi, pe măsură 
ce-i arăta prin cifre puterea (amintind numărul de voturi 
obţinute în diferite ţări), asistenţa a început să se 
neliniştească. Îngrijorarea li s-a zugrăvit pe chipuri şi am 
observat că buzele le sunt mai strânse. În fine, le-a aruncat 
mâănuşa, şi atunci a rostit provocarea la luptă. Ernest a 
prezentat organizaţia internaţională a socialiştilor, care 
unea pe cei un milion şi jumătate de muncitori din Statele 
Unite cu cei douăzeci şi trei de milioane şi jumătate de 
muncitori din restul lumii. 


— O asemenea armată a revoluţiei, spuse el, care uneşte 
într-un mănunchi douăzeci şi cinci de milioane de oameni, 
este un lucru menit a-i sili pe stăpâni şi clasele stăpânitoare 
să se oprească o clipă şi să reflecteze. Strigătul de luptă al 
acestei armate este: „Nici o cruţare! Vrem tot ce aveţi în 
stăpânire. Nu ne vom mulţumi nici cu o iotă mai puţin. 
Vrem să luăm în mâinile noastre frânele stăpânirii şi cârma 
destinelor umanităţii! Priviţi-ne mâinile! Sunt puternice! 
Vom smulge din stăpânirea voastră puterea, palatele şi 
toată aurita voastră bunăstare, iar în acea zi va trebui să vă 
agonisiţi pâinea prin muncă, asemenea ţăranului care 
trudeşte pe ogor sau mărunţilor funcţionari înfometați şi 
sfrijiţi din marile voastre oraşe. Priviţi-ne mâinile! Sunt 
puternice!” 

Şi, zicând astfel, întinse din umerii lui superbi braţele 
puternice, iar degetele mâinilor sale de potcovar înhăţau 
aerul asemeni ghearelor vulturului, gata parcă să sfâşie şi 
să strivească auditoriul. Aşa cum se înfăţişa atunci, părea 
însăşi imaginea muncii atotstăpânitoare. Mi-am dat pe loc 
seama cum în faţa acelei imagini a revoluţiei - concretă, 
apropiată şi amenințătoare - ascultătorii parcă s-au 
închircit. Vreau să spun că femeile s-au închircit, şi pe faţă li 
s-a zugrăvit spaima. Nu tot aşa s-a întâmplat cu bărbaţii. Ei 
făceau parte dintre bogaţii dinamici, nu dintre trântori, şi 
erau obişnuiţi cu lupta. S-a auzit un murmur gros şi 
gutural, care a plutit o clipă în aer, apoi s-a stins. Era 
prevestirea arătării colţilor şi mârâitului pe care aveam să-l 
aud de multe ori în seara aceea - semn al fiarei ascunse în 
om, al tăriei pornirilor lui primitive. Dar ei nu ştiau că 
scoseseră acel murmur. Era mârâitul haitei, înălţat din 
mijlocul ei şi scăpat fără voie din gătlejul fiarei. Iar în acea 
clipă, văzând cum chipurile li se încruntă şi în ochi li se 
aprinde o sclipire bătăioasă, am înţeles că nu vor lăsa cu 
uşurinţă să li se smulgă din mâini stăpânirea lumii. 

Ernest şi-a continuat năvalnic atacul. A arătat cum 
existenţa unui milion şi jumătate de revoluționari în Statele 


Unite se datorează faptului că clasa capitalistă a condus 
prost societatea. A descris condiţiile economice în care 
trăiau oamenii cavernelor şi sălbaticii din zilele noastre, 
arătând că ei nu dispuneau nici de unelte şi nici de maşini, 
ci numai de însuşirea naturală de a poseda forţă de muncă. 
Apoi a schiţat dezvoltarea maşinismului şi a organizării 
sociale, care a dus la rezultatul că puterea de producţie a 
omului civilizat a ajuns de o mie de ori mai mare decât cea a 
sălbaticului. 

— Cinci oameni, a continuat el, pot produce pâine pentru o 
mie. Un singur om poate produce ţesături de bumbac 
pentru două sute şi cincizeci, ţesături de lână pentru trei 
sute, iar încălţăminte pentru o mie. De aici s-ar putea trage 
concluzia că printr-o pricepută conducere a societăţii omul 
civilizat modern ar putea trai infinit mai bine decât omul 
cavernelor. Dar oare aşa este? Să vedem. În Statele Unite 
există astăzi cincisprezece milioane76 de oameni care 
trăiesc în sărăcie; iar prin sărăcie înţelegem acele condiţii 
de trai în care, datorită lipsei de hrană şi locuinţă 
corespunzătoare, nici măcar randamentul obişnuit al 
muncii nu poate fi întreţinut. În Statele Unite, şi în ciuda a 
ceea ce numiţi legislaţia muncii, există astăzi trei milioane 
de copii care muncesc în fabrici.77 În ultimii doisprezece 
ani numărul lor s-a dublat. Şi doar aşa, în treacăt, aş vrea 
să vă întreb pe dumneavoastră, mai-marii societăţii, din ce 
pricină nu aţi publicat rezultatele recensământului din 
1910? Voi răspunde eu în locul dumneavoastră, arătând că 
aţi făcut acest lucru având motive temeinice. Cifrele 
recensământului ar fi dezvăluit un asemenea grad de 
mizerie socială, încât ar fi fost mult grăbită revoluţia, ai 
cărei nori se adună totuşi ameninţători deasupra capetelor 
voastre. 

Dar să revenim la acuzaţia pe care v-am adus-o. Dacă 
productivitatea muncii omului civilizat este de o mie de ori 
mai mare decât cea a omului cavernelor, atunci din ce 
pricină există astăzi în Statele Unite cincisprezece milioane 


de oameni care flămânzesc şi nu au adăposturi omeneşti? 
De ce există astăzi în Statele Unite trei milioane de copii 
care trudesc în fabrici? Iată o acuzaţie într-adevăr 
strivitoare. Clasa capitaliştilor a cârmuit într-adevăr prost. 
În faţa faptelor, care arată că omul modern trăieşte mai rău 
decât omul cavernelor, cu toate că productivitatea muncii 
sale este de o mie de ori mai mare, nu se poate trage decât 
o singură concluzie: aceea că clasa capitalistă a cârmuit 
prost, că dumneavoastră aţi cârmuit prost, domnii mei, că, 
în chip criminal şi egoist, aţi cârmuit prost. Iar în această 
privinţă nu-mi veţi putea răspunde nimic aici, în astă-seară, 
când stăm faţă în faţă, tot aşa după cum clasa socială din 
care faceţi parte, în întregimea ei, nu va avea niciodată ce 
răspunde celor un milion şi jumătate de revoluționari din 
Statele Unite. Nu puteţi răspunde. Vă desfid să răspundeţi. 
Ba, mai mult decât atât, îndrăznesc a vă prevesti în acest 
moment că, după ce voi încheia, nu-mi veţi răspunde. În 
legătură cu această chestiune limbile vă vor fi legate, deşi 
despre alte lucruri veţi vorbi îndelung. 

Aţi dat faliment în conducerea societăţii. Aţi transformat 
civilizaţia într-un abator. Aţi fost lacomi şi aţi fost orbi. Aţi 
urcat la tribunele corpurilor noastre legiuitoare (aşa cum 
mai urcați încă şi astăzi) şi aţi declarat fără ruşine că nu 
puteţi realiza profituri dacă nu folosiţi forţa de muncă a 
copiilor şi a pruncilor. Nu-i nevoie să mă credeţi pe cuvânt. 
Toate acestea s-au consemnat în scris şi vă acuză. V-aţi 
adormit conştiinţa cu flecăreli despre dulci idealuri şi 
siropoase precepte morale ipocrite. Sunteţi ghiftuiţi de 
putere şi bogăţie, îmbătaţi de succese; dar nu aveţi în faţa 
noastră mai multe şanse de a supravieţui decât au trântorii 
ghemuiţi pe lângă fagure, atunci când albinele lucrătoare 
se reped asupră-le pentru a pune capăt îmbuibatei lor 
existenţe. Aţi dat faliment în conducerea societăţii, şi 
această conducere trebuie să fie smulsă din mâinile voastre. 
Un milion şi jumătate de muncitori americani afirmă că vor 
convinge întreaga clasă muncitoare din Statele Unite să li 


se alăture şi împreună să vă smulgă această conducere. 
Asta este revoluţia, domnii mei. Opriţi-o dacă puteţi! 

Glasul lui Ernest a continuat să răsune încă multă vreme 
între pereţii salonului. Apoi s-a înălţat acel murmur gutural 
pe care îl auzisem mai înainte, şi vreo zece bărbaţi au sărit 
în picioare, cerând vehement colonelului Van Gilbert să le 
dea cuvântul. Am observat cum umerii domnişoarei 
Brentwood se scutură convulsiv, şi pentru o clipă m-am 
înfuriat, fiindcă am crezut că râde de Ernest. Dar nu după 
mult timp mi-am dat seama că nu râdea, ci o apucase un 
acces de isterie. O îngrozea enormitatea greşelii comise 
prin aducerea acestui instigator în mijlocul iubiţilor săi 
colegi de club. 

Colonelul Van Gilbert nici nu-i luă în seamă pe bărbaţii cu 
feţe contorsionate de mânie care-i cereau îngăduinţa să ia 
cuvântul. Şi pe figura lui se citea aceeaşi furie. Sări în 
picioare, vânturându-şi amândouă braţele, şi câteva 
momente nu putu scoate decât sunete nearticulate. Pe 
urmă cuvintele au început să-i curgă şuvoi de pe buze. Dar 
nu era pledoaria unui avocat cu onorarii de sute de mii de 
dolari şi nici măcar retorică de modă veche. 

— Aberaţii şi iar aberaţii! Strigă el. În viaţa mea n-am mai 
ascultat atâtea aberaţii rostite într-o singură oră. lar pe 
lângă asta, tinere, trebuie să-ţi atrag atenţia că nu ai spus 
nimic nou. Toate lucrurile acestea le-am învăţat în şcoală 
înainte ca dumneata să te fi născut. Jean-Jacques 
Rousseau78 a enunțat teoriile dumitale acum aproape două 
secole. Întoarcerea la starea naturală! Auziţi?! Întoarcere! 
Biologia dovedeşte absurditatea unui asemenea îndemn. Pe 
bună dreptate s-a spus că o spoială de învăţătură e 
periculoasă, iar prin teoriile dumitale nesăbuite n-ai făcut în 
seara asta decât să aduci un nou exemplu în sprijinul 
acestui adevăr. Aberaţie peste aberaţie! Niciodată în viaţă 
n-am fost atât de scârbit de-o asemenea acumulare de 
aberaţii. Asta am avut de spus despre raţionamentele 
copilăreşti şi pripitele dumitale generalizări! 


L-a privit dispreţuitor şi s-a aşezat. I-au răspuns scurte 
exclamaţii admirative din partea femeilor şi sunete mai 
puternice de aprobare din partea bărbaţilor. Jumătate 
dintre cei aflaţi în picioare au început să vorbească toţi 
deodată. Se crease un vacarm şi o harababură de 
nedescris. Nicicând nu văzuseră pereţii înalţi ai salonului 
doamnei Pertonwaithe un asemenea spectacol. Prin 
urmare, aceştia erau solemnii regi ai industriei şi stăpâni ai 
societăţii, aceşti sălbatici îmbrăcaţi în haine de seară pe 
care îi auzeam cum mârâie şi scheaună. Într-adevăr, Ernest 
îi făcuse să-şi piardă cumpătul când întinsese mâinile către 
pungile lor, mâinile acelea în care ei văzuseră mâinile celor 
un milion şi jumătate de revoluționari. 

Dar Ernest nu-şi pierdea niciodată cumpătul, în orice 
situaţie s-ar fi aflat. Nici nu apucase colonelul Van Gilbert să 
se aşeze bine pe scaun, când Ernest sări în picioare şi se 
repezi către ei. 

— Fiecare pe rând! Tună el. 

Strigătul pornise din plămânii lui puternici şi dominase 
toată acea furtună omenească. Prin simpla prestanţă a 
personalităţii sale impunea tăcere. 

— Fiecare pe rând, repetă Ernest cu glas domol. Daţi-mi 
voie să răspund domnului colonel Van Gilbert. După aceea 
voi sta la dispoziţia fiecăruia dintre dumneavoastră, dar 
fiecare pe rând, nu uitaţi. Aici nu jucăm în echipă. Nu 
suntem pe terenul de rugby. 

În ceea ce vă priveşte, continuă el întorcându-se către 
colonelul Van Gilbert, n-aţi răspuns la niciuna dintre 
afirmaţiile mele. Aţi formulat pur şi simplu doar câteva 
aserţiuni răstite şi dogmatice cu privire la nivelul meu 
intelectual. Un asemenea procedeu vă poate ajuta probabil 
în afacerile dumneavoastră, dar cu mine nu vă este îngăduit 
să vorbiţi în felul acesta. Eu nu sunt un muncitor venit cu 
şapca în mână înaintea dumneavoastră să vă roage să-i 
măriţi salariul, ori să-l apăraţi împotriva maşinii la care 
lucrează. Când aveţi de-a face cu mine, nu puteţi trata 


adevărul în mod dogmatic. Procedeul ăsta păstraţi-l pentru 
sclavii dumneavoastră salariaţi. Ei nu vor îndrăzni să vă 
răspundă, pentru că pâinea şi viaţa lor stau în mâinile 
dumneavoastră. 

Cât priveşte acea întoarcere la natură despre care spuneţi 
că aţi învăţat în şcoală înainte de naşterea mea, permiteţi- 
mi să arăt că după felul cum vorbiţi se vede că n-aţi mai 
putut învăţa nimic de atunci încoace. Socialismul nu are de- 
a face cu întoarcerea la natură mai mult decât are calculul 
diferenţial de-a face cu sfânta Evanghelie. Am spus că 
oamenii din clasa dumneavoastră dovedesc totală lipsă de 
inteligenţă de îndată ce părăsesc domeniul afacerilor. 
Dumneavoastră, domnule colonel, aţi adus un strălucit 
exemplu în sprijinul afirmației mele. 

Această cumplită săpuneală aplicată avocatului cu onorarii 
de sute de mii de dolari era prea mult pentru nervii 
domnişoarei Brentwood. Accesul de isterie a luat forme 
violente, şi domnişoara, care plângea cu sughiţuri şi 
hohotea de râs, a trebuit să fie condusă afară din salon. Era 
spre binele ei, fiindcă aveau să urmeze lucruri şi mai rele. 

— În privinţa asta nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt, 
urmă Ernest după ce persoana care-l întrerupsese părăsi 
încăperea. Oamenii dumneavoastră care se bucură de cel 
mai mare prestigiu vă vor dovedi într-un singur glas că nu 
dispuneţi de inteligenţă. Propriii dumneavoastră furnizori 
de cunoştinţe, atât de bine plătiţi, vă vor spune ca greşiţi. 
Întrebaţi-l pe cel din urmă asistent de la o catedră de 
sociologie care-i deosebirea dintre teoria lui Rousseau 
despre întoarcerea la starea naturală şi teoria 
socialismului; întrebaţi-i pe cei mai ortodocşi dintre 
sociologii şi economiştii dumneavoastră burghezi; cercetaţi 
paginile oricărui manual de specialitate rânduit în rafturile 
bibliotecilor pe care le subvenţionaţi; de pretutindeni veţi 
afla un singur şi unic răspuns, şi anume: că nu există nici un 
fel de legătură între întoarcerea la starea naturală şi 
socialism. Dimpotrivă, răspunsul unanim va fi că 


întoarcerea la starea naturală şi socialismul sunt diametral 
opuse. Aşa cum v-am spus, nu e nevoie să mă credeţi pe 
cuvânt. Dovada ignoranței şi nepriceperii dumneavoastră se 
află acolo, în cărţi, în propriile dumneavoastră cărţi, pe care 
niciodată nu le citiţi. Iar în ceea ce priveşte ignoranţa şi 
nepriceperea, dumneavoastră, domnule colonel, nu sunteţi 
decât un exemplar tipic al clasei din care faceţi parte. 

Cunoaşteţi dreptul şi vă pricepeţi la afaceri, domnule 
colonel. Ştiţi cum trebuie servite interesele marilor 
companii şi cum să măriţi dividendele eludând legea. Foarte 
bine. Vedeţi-vă mai departe de treabă. Sunteţi într-adevăr o 
personalitate. Sunteţi un foarte abil avocat, dar nu ştiţi nici 
o iotă din istorie, habar nu aveţi de ştiinţele sociale, iar 
biologia pe care o cunoaşteţi este contemporană cu 
Plinius79. 

De data asta colonelul Van Gilbert s-a frământat pe scaun. 
Domnea tăcere deplină. loţi rămăseseră uluiţi, paralizaţi aş 
putea spune. Un asemenea tratament aplicat vestitului 
colonel Van Gilbert era ceva nemaiauzit, de neînchipuit, de 
necrezut, marele colonel Van Gilbert, în faţa căruia 
judecătorii tremurau când lua cuvântul la şedinţele 
tribunalelor. Dar Ernest niciodată nu-şi cruța adversarul. 

— Asta, bineînţeles, nu se referă în mod special la 
dumneavoastră. Fiecare cu meseria lui. Rămâneţi la 
preocupările dumneavoastră, şi eu îmi voi vedea de ale 
mele. V-aţi specializat într-o anumită ramură. De câte ori va 
fi vorba despre o problemă de drept, despre cum poate fi 
eludată legea în chip cât mai abil, ori în ce fel pot fi 
întocmite legi noi spre folosul marilor companii prădalnice, 
mă voi prosterna în ţărână la picioarele dumneavoastră. 
Dar când este vorba de ştiinţele sociale - meseria mea - va 
trebui să vă prosternaţi în ţărână la picioarele mele. Să nu 
uitaţi asta. Nu uitaţi de asemenea că dreptul cunoscut de 
dumneavoastră este vremelnic, că el aparţine unei singure 
zile şi deci nu uitaţi că lucrurile care dăinuiesc mai mult de 
o zi vă sunt necunoscute, străine. De aceea afirmaţiile 


dumneavoastră dogmatice şi generalizările pripite în 
probleme istorice şi sociale nu merită osteneala de a fi 
rostite. 

Ernest făcu o pauză şi-l cercetă gânditor cu privirea pe 
colonel, observându-i chipul întunecat şi boţit de mânie, 
pieptul zguduit de respiraţia întretăiată, trupul încordat şi 
mâinile albe şi subţiri, ale căror degete se încleştau şi se 
descleştau nervos. 

— Se pare însă că aveţi energie de risipit şi vă voi oferi 
prilejul s-o risipiţi. Am rostit un rechizitoriu împotriva clasei 
dumneavoastră. Dovediţi-mi că acest rechizitoriu este 
neîntemeiat. V-am arătat condiţia mizerabilă la care este 
redus omul de astăzi - trei milioane de copii sclavi în Statele 
Unite, fără truda cărora nu s-ar putea realiza profituri, şi 
cincisprezece milioane de oameni subnutriţi, prost 
îmbrăcaţi şi încă şi mai prost adăpostiţi. Am arătat că 
productivitatea muncii omului modern, datorită organizării 
sociale şi folosirii maşinilor, este de o mie de ori mai mare 
decât cea a omului cavernelor. Apoi am declarat că, pornind 
de la aceste două fapte, nu se poate trage decât o singură 
concluzie: că clasa capitalistă a dat faliment în conducerea 
societăţii. Aceasta este acuzaţia pe care am rostit-o, şi în 
chip repetat şi insistent v-am invitat să-mi răspundeţi. Ba 
am mers chiar mai departe. Am prezis că nu îmi veţi 
răspunde. Vă revenea dumneavoastră sarcina de a da de 
minciună această prezicere. Aţi calificat expunerea mea 
drept aberaţie. Arătaţi unde este aberaţia, domnule colonel 
Van Gilbert! Răspundeţi rechizitoriului pe care eu, 
dimpreună cu cei un milion şi jumătate de tovarăşi ai mei, l- 
am rostit împotriva dumneavoastră şi a clasei căreia îi 
aparţineţi. 

Colonelul Van Gilbert uitase cu totul că el prezida şi că 
deci politeţea l-ar fi obligat să dea mai întâi cuvântul 
celorlalţi solicitatori. A sărit din nou în picioare, gesticulând 
dezordonat şi uitând retorica şi stăpânirea de sine, apoi 
începu ba să-l insulte pe Ernest pentru tinereţea şi 


demagogia lui, ba să atace sălbatic clasa muncitoare, 
insistând asupra incapacității şi nepriceperii ei. 

— Dacă ţinem seamă de calitatea dumneavoastră de 
avocat, pot spune că n-am întâlnit în viaţa mea om mai greu 
de reţinut asupra unei anumite probleme, îşi începu Ernest 
răspunsul la tirada colonelului. Tinereţea mea n-are nimic 
de-a face cu cele ce am susţinut aici. Nici incapacitatea 
clasei muncitoare. Am acuzat clasa capitalistă că a condus 
prost societatea. Nu mi-aţi răspuns. Nici măcar n-aţi 
încercat s-o faceţi. De ce? Oare pentru că nu aveţi ce 
răspunde? Sunteţi apărătorul tuturor celor de faţă. Fiecare 
dintre cei de aici, în afară de mine, stă cu sufletul la gură şi 
priveşte la buzele dumneavoastră pentru că ei înşişi nu au 
ce răspunde. În ceea ce mă priveşte, însă, aşa după cum am 
mai spus, eu ştiu nu numai că nu puteţi răspunde, ci chiar 
că nici nu veţi încerca să răspundeţi. 

— Asta e intolerabil! Strigă colonelul Van Gilbert. Este o 
insultă! 

— Intolerabil este faptul că nu sunteţi dispus să 
răspundeţi, replică Ernest solemn. Nimeni nu poate fi 
insultat cu idei. Insulta, prin însăşi esenţa ei, este de natură 
emoţională. Veniţi-vă în fire. Răspundeţi cu idei la ideea 
mea, prin care acuz clasa capitalistă că a dat faliment în 
cârmuirea societăţii. 

Dar colonelul Van Gilbert păstră tăcerea, făcând o mutră 
posacă şi arogantă, cam aşa cum face un om când nu-i 
dispus să stea de vorbă cu un netrebnic. 

— Nu trebuie să fiţi abătut, zise Ernest. Consolaţi-vă cu 
gândul că nici un membru al clasei dumneavoastră n-a 
putut vreodată răspunde la aceste acuzaţii. Apoi se întoarse 
către ceilalţi, care abia aşteptau să vorbească: Acum este 
rândul dumneavoastră. Daţi-i drumul şi vă rog să nu uitaţi 
că aştept din partea dumneavoastră răspunsul pe care 
colonelul Van Gilbert nu a izbutit să-l dea. 

Mi-ar fi cu neputinţă să scriu tot ce s-a spus în cursul 
discuţiei. Niciodată până atunci nu mi-am dat seama câte 


vorbe se pot rosti în trei scurte ceasuri. În orice caz, a fost 
ceva minunat. Cu cât adversarii se înfuriau mai tare, cu atât 
Ernest se arăta mai abil în a-i înfuria şi mai rău. Dispunea 
de o privire enciclopedică asupra întregului domeniu al 
cunoştinţelor omeneşti, şi printr-un singur cuvânt sau o 
singură frază, prin foarte iscusite înţepături cu vârful 
spadei se pricepea să-i scoată din fire. Le arăta clar şi le 
demonstra fiecare greşeală de logică. Acesta, de pildă, era 
un silogism fals, cutare concluzie nu avea legătură cu 
premisa, pe câtă vreme o altă premisă nu era decât o 
şarlatanie, deoarece încercase să includă în sine, prin 
contrabandă, însăşi concluzia pe care tindea s-o stabilească. 
Una era doar o minciună, alta, o simplă ipoteză, iar cealaltă 
cuprindea o aserţiune contrarie unui adevăr verificat 
cuprins în toate manualele. 

Şi aşa mai departe. Uneori schimba spada pe ciomag şi 
pornea să le sfărâme raţionamentele, lovind în dreapta şi-n 
stânga. Şi totdeauna pretindea fapte şi refuza să discute 
teorii. lar faptele invocate de el deveneau un Waterloo80 
pentru adversari. De câte ori ceilalţi atacau clasa 
muncitoare, el le răspundea imediat: „Râde dracu de 
porumbe negre; ăsta nu-i un răspuns la acuzaţia că propria- 
ţi conştiinţă e pătată”. Iar tuturor şi fiecăruia în parte le 
spunea: „De ce nu aţi răspuns la acuzaţia că 
dumneavoastră, clasa capitalistă, aţi cârmuit prost 
societatea, aţi dat faliment în conducerea societăţii? Aţi 
vorbit despre tot ce vreţi, despre câte în lună şi în stele, dar 
n-aţi dat răspunsul cerut. Oare pentru că nu aveţi ce 
răspunde?” 

Abia la sfârşitul discuţiei a luat cuvântul şi domnul 
Wickson. El singur îşi păstrase stăpânirea de sine, şi Ernest 
l-a tratat cu un respect pe care nu-l arătase celorlalţi. 

— Nu este nevoie de nici un răspuns, rosti domnul 
Wickson domol şi aşezat. Am urmărit întreaga discuţie cu 
nedumerire şi cu dezgust. M-aţi dezgustat profund, 
domnilor membri ai clasei din care fac parte. V-aţi purtat ca 


nişte şcolari prostănaci şi nimeni nu va putea înţelege cum 
de aţi fost în stare să amestecați într-o astfel de discuţie 
preceptele morale cu declamaţiile sforăitoare ale 
politicianului de duzină. Aţi fost învinşi şi depăşiţi în toate 
privinţele. Aţi fost foarte vorbăreţi, dar n-aţi făcut decât sa 
bâzâiţi. Aţi bâzâit ca ţânţarii împrejurul ursului. Domnilor, 
aici, în faţa dumneavoastră, se află ursul (îl arătă pe 
Ernest), iar bâzâitul dumneavoastră n-a făcut decât să-i 
gâdile auzul. 

Credeţi-mă pe mine: situaţia este serioasă. În seara asta 
ursul a ridicat laba asupra noastră, ca să ne strivească. Ne- 
a spus că există în Statele Unite un milion şi jumătate de 
revoluționari. Acesta este un fapt. A spus că aceştia toţi au 
de gând să ne smulgă din mâini puterea, palatele şi 
întreaga noastră bunăstare. Acesta de asemenea este un 
fapt. În societate se va produce o schimbare, o mare 
schimbare; dar, din fericire, nu poate fi schimbarea pe care 
o aşteaptă ursul. Ursul a spus că are să ne strivească. Dar 
ce ar fi dacă l-am strivi noi pe urs? 

Un mormăit gutural a umplut întregul salon, şi oamenii au 
început să-şi facă semne unii altora cu satisfacţie şi 
convingere. Chipurile lor deveniseră aspre. Se vedea de 
departe că sunt hotărâți să lupte. 

— Dar nu bâzâind îl vom strivi pe urs, urmă domnul 
Wickson calm şi liniştit. Îl vom vâna. Nu-i vom răspunde cu 
vorbe. Răspunsul nostru va fi exprimat în gloanţe. Deţinem 
puterea. Asta nimeni nu o va nega. Datorită acestei puteri 
vom rămâne mai departe la putere. Se întoarse deodată 
către Ernest. Momentul era într-adevăr dramatic. lată, 
deci, răspunsul nostru. N-avem prea multe de discutat. 
Când veţi întinde mult-lăudatele voastre mâini puternice ca 
să ne smulgeţi palatele şi bunăstarea, o să vă arătăm ce 
înseamnă puterea! Răspunsul nostru va fi înveşmântat în 
tunete de obuze şi şrapnele, în ţăcănit de mitraliere.81 Vă 
vom strivi pe voi, revoluționarii, sub călcâiul nostru şi vom 


călca peste grumajii voştri. Lumea este a noastră, noi o 
stăpânim şi a noastră va rămâne. 

Cât despre armatele muncii, în mocirlă au stat încă de la 
începutul istoriei - şi să ştiţi că eu am citit istoria cu atenţie 
- şi în mocirlă vor rămâne atâta vreme cât eu, şi cei deo 
seamă cu mine, şi cei care vor veni după noi vor avea în 
mână puterea. Acesta este cuvântul, rege între cuvinte - 
Puterea. Nu Dumnezeu, nu Mamon, ci Puterea! Rosteşte-l 
mereu, până ce îţi va amorţi limba. Puterea! 

— Acum mi-aţi răspuns, zise Ernest liniştit. Este singurul 
răspuns posibil. Puterea! Tocmai ceea ce susţinem noi, clasa 
muncitoare. Ştim, şi încă foarte bine, din amara, noastră 
experienţă, că nici un fel de jalba prin care am solicita 
echitate, justiţie sau omenie nu vă va putea impresiona 
vreodată. Inimile vă sunt la fel de neîndurătoare ca şi 
călcâiul cu care călcaţi peste grumajii săracilor. De aceea 
vrem să luăm puterea. Prin forţa voturilor noastre, în ziua 
alegerilor vă vom smulge guvernul... 

— Şi ce crezi că se va întâmpla dacă la alegeri veţi dobândi 
majoritatea, o majoritate zdrobitoare? Interveni deodată 
domnul Wickson, întrerupându-l. Ce-o să faceţi dacă vom 
refuza să vă predăm puterea după ce aţi învins în alegeri? 

— Şi la asta ne-am gândit, răspunse Ernest. Vă vom da 
răspunsul nostru tot prin gloanţe. Aţi proclamat cuvântul 
„putere” drept rege între cuvinte. Foarte bine. Aşa să fie! 
lar acum ne întrebaţi ce vom face în ziua când vom câştiga 
victoria în alegeri, iar voi veţi refuza să ne încredinţaţi 
puterea cucerită pe căi paşnice şi constituţionale? Ei bine, 
în ziua aceea vă vom răspunde, şi răspunsul nostru va fi 
înveşmântat în tunete de obuze şi şrapnele, în ţăcănit de 
mitraliere. 

Nu ne puteţi scăpa din mâini. Drept este că aţi citit cu 
atenţie istoria. E-adevărat că munca a zăcut în mocirlă încă 
de la începutul istoriei. Şi tot atât de adevărat este că, atâta 
vreme cât dumneata şi cei deopotrivă cu dumneata, ca şi 
cei care vă vor urma, vor deţine puterea, munca va 


continua să zacă în mocirlă. Sunt de acord cu dumneata. 
Sunt de acord cu tot ce ai spus. Puterea va hotări, la fel cum 
a hotărât totdeauna. Este vorba de o luptă între clase. Tot 
aşa cum clasa voastră a dărâmat aristocrația feudală, va fi 
şi ea dărâmată de clasa mea, de clasa muncitoare. Dacă veţi 
citi biologia şi ştiinţele sociale cu aceeaşi atenţie cu care aţi 
citit istoria, veţi vedea că pieirea voastră este inevitabilă. 
Nu interesează dacă lucrul acesta se va petrece peste unu, 
peste zece, sau peste o mie de ani, în orice caz clasa voastră 
va fi răsturnată. lar asta se va face prin forţă, cu ajutorul 
puterii. Noi, ostaşii armatelor muncii, am repetat de atâtea 
ori acest cuvânt, încât a ajuns pentru noi un fel de obsesie. 
Puterea! Cuvânt cu adevărat măreț! 

Aşa s-a sfârşit seara de la Clubul filomaţilor. 

Capitolul VI. 

PERSPECTIVE. 

Cam pe atunci au început să se strângă în jurul nostru, 
repezi şi multe la număr, semnele prevestitoare ale unor 
întâmplări ce aveau să vină. Încă de mai multă vreme 
Ernest îi atrăsese tatei atenţia asupra faptului că nu este 
prea prudent să primească în casă la el socialişti şi fruntaşi 
ai mişcării sindicale, sau să ia în mod făţiş parte la adunările 
socialiste. Tata însă făcuse haz de temerile lui. În ceea ce 
mă priveşte, învăţam foarte multe lucruri din acest contact 
cu ideologii şi conducătorii clasei muncitoare, începusem să 
văd şi reversul medaliei. Mă încântau lipsa de egoism şi 
idealismul de cea mai pură esenţă întâlnit aici, deşi mă 
înspăimânta vastitatea literaturii filosofice şi ştiinţifice 
socialiste, ale cărei pagini mă aşteptau deschise. Învăţam cu 
mult spor, dar nu îndeajuns de repede ca să pot înţelege 
încă de pe atunci cât de primejdioasă era situaţia noastră. 

Avertismente primeam, dar nu le acordam nici o atenţie. 
Aşa, de pildă, doamnele Pertonwaithe şi Wickson, care 
aveau o foarte mare influenţă în cercurile universitare ale 
oraşului, lăsau să se înţeleagă că aş fi o fată prea 
emancipată şi prea autoritară, cu foarte supărătoare 


înclinații către intrigă şi amestec în treburile altora. 
Gândindu-mă la rolul pe care-l avusesem în cercetarea 
cazului Jackson, mi-am spus că toate lucrurile astea sunt 
absolut fireşti. Din păcate, însă, am subestimat urmările 
unor asemenea opinii, exprimate de două persoane cu o 
astfel de influenţă în societate. 

Ce-i drept, am observat oarecare răceală în purtarea 
prietenilor mei, dar mi-am spus că ea se datoreşte 
dezacordului aproape general manifestat de ei faţă de 
proiectata mea căsătorie cu Ernest. De-abia ceva mai târziu 
mi-a arătat Ernest limpede că această atitudine unanimă a 
clasei mele nu era doar ceva spontan, ci reprezenta efectele 
nemărturisite ale unei acţiuni organizate. 

— Ai oferit adăpost unui duşman al clasei tale, mi-a spus 
el. Şi nu numai adăpost, pentru că i-ai dat dragostea ta, pe 
tine însăţi. Asta înseamnă că ţi-ai trădat clasa, prin urmare 
nu trebuie să-ţi închipui că vei scăpa de pedeapsă. 

Dar, mai înainte de toate astea, tata a venit într-o după- 
amiază acasă şi m-a găsit stând de vorbă cu Ernest. 
Amândoi ne-am dat seama că tata e mânios, o mânie, daca 
se poate spune aşa, de ordin filosofic. Rareori îl văzusem în 
starea asta; dar un anumit grad de mânie stăpânită, pe care 
o considera un fel de tonic nervos, îşi mai îngăduia 
câteodată. De cum a intrat pe uşă, am înţeles că e stăpânit 
de o astfel de mânie tonică. 

— Ei, ce părere aveţi de istoria asta? Ne-a întrebat el. Am 
luat masa la Wilcox. 

Wilcox era bătrânul preşedinte al universităţii, şi în mintea 
lui zaharisită se aflau îngrămădite tot felul de idei care 
fuseseră noi pe la 1870, dar pe care nu se ostenise să le mai 
revizuiască. 

— M-a invitat, ne anunţă tata. A trimis pe cineva după 
mine. 

Tata făcu o pauză, iar noi ramaserăm în aşteptare. 

Da, recunosc că au aranjat lucrurile cu foarte multă 
iscusinţă. Dar am fost aspru mustrat. Eu! Şi încă de fosila 


aceea! 

— Pun rămăşag că pot ghici din ce cauză aţi fost mustrat, 
zise Ernest. 

— N-o nimereşti nici dacă încerci de trei ori, râse tata. 

— O dată îmi ajunge, răspunse Ernest. Şi nu va fi vorba de 
ghicit, ci de făcut o simplă deducție. Aţi fost mustrat pentru 
viaţa dumneavoastră particulară. 

— Exact! Strigă tata. Cum ai ghicit? 

— Ştiam că are să se întâmple aşa. V-am prevenit de mult. 

— Da, m-ai prevenit, răspunse tata căzând pe gânduri. Dar 
n-am putut să te cred. În orice caz, nu va ieşi de aici decât 
un alt foarte convingător exemplu, pe care îl voi folosi în 
cartea mea. 

— Dar asta nu înseamnă nimic pe lângă ce va urma, 
continuă Ernest, dacă şi de acum înainte veţi îndrăzni să 
primiţi în casa dumneavoastră socialişti şi radicali de tot 
felul, începând chiar cu mine. 

— Exact acelaşi lucru mi l-a spus şi Wilcox. Mi-a mai spus 
şi tot soiul de alte chestiuni încurcate, atrăgându-mi atenţia 
că ceea ce fac eu e lipsit de gust, sau, în orice caz, cu totul 
nesatisfăcător şi în dezacord cu politica şi tradiţiile 
universităţii. Câte alte poveşti la fel de nebuloase nu mi-a 
înşirat, dar mi-a fost cu neputinţă să aflu de la el ceva 
precis, concret. De mai multe ori l-am prins la strâmtoare, 
dar niciodată n-a fost capabil să facă altceva decât să se 
repete şi să-mi spună cât de mult mă stimează şi cât de 
mare consideraţie are toată lumea pentru mine ca om de 
ştiinţă. N-a fost de loc o sarcină uşoară pentru el. Vedeam 
bine că nu se simte în largul lui. 

— Nu o făcea din proprie iniţiativă, nu era un om liber, zise 
Ernest. Lanţurile de la picioare82 nu pot fi totdeauna 
purtate cu graţie. 

— Da. Asta am reuşit totuşi s-o aflu de la el. A spuscă 
universitatea are anul acesta nevoie de şi mai mulţi bani în 
plus peste fondurile acordate de stat, iar aceşti bani nu pot 
veni decât de la oamenii bogaţi, pe care n-ar putea decât 


să-i supere abaterea universităţii de la drumul ei firesc, 
drumul înaltului ideal al cercetărilor obiective şi al ştiinţei 
pure. Când am încercat să-l aduc la fapte şi l-am întrebat ce 
legătură are viaţa mea particulară cu abaterea universităţii 
de la drumul înaltelor ei idealuri, mi-a oferit un concediu de 
doi ani cu plata tuturor drepturilor, ca să plec în Europa 
pentru odihnă şi cercetări. Bineînţeles că în condiţiile 
actuale nu am putut accepta. 

— Aţi fi procedat mult mai bine dacă aţi fi acceptat, zise 
Ernest foarte serios. 

— Dar nu era decât o momeală! Protestă tata. Ernest 
încuviinţă din cap. 

— De asemenea, ramolitul mi-a spus că se vorbea foarte 
mult, pe la ceaiuri şi prin saloane, pe seama fetei mele, care 
ar fi deseori văzută în public în tovărăşia unui tip cu o 
reputaţie ca a dumitale, ceea ce nu s-ar împăca nici cu 
buna-cuviinţă, nici cu prestigiul universităţii. Nu că el 
personal ar avea ceva împotrivă! Nu, nici gând! Dar lumea 
vorbeşte, şi ar fi de datoria mea să înţeleg cum stau 
lucrurile. 

Ernest a rămas o vreme pe gânduri, şi trăsăturile lui au 
căpătat o expresie foarte gravă, dar totodată amestecată cu 
o umbră de mânie întunecată. Apoi a spus: 

— În spatele acestei poveşti se ascunde mai mult decât un 
simplu ideal universitar. Cineva a făcut presiuni asupra 
preşedintelui Wilcox. 

— Crezi într-adevăr? Întrebă tata, iar pe chipul lui se 
vedea că este mai mult interesat decât speriat. 

— Aş vrea să vă pot împărtăşi o idee care mi se încheagă 
treptat în minte, zise Ernest. Niciodată în istorie societatea 
nu a trecut prin frământări mai violente decât astăzi. 
Prefacerile rapide petrecute în sistemul nostru economic au 
ca urmare schimbări tot atât de repezi în concepţiile 
noastre religioase, politice şi sociale. O revoluţie nevăzută şi 
teribilă se petrece în esenţa şi structura societăţii. Toate 
aceste lucruri nu pot fi decât vag intuite. Dar plutesc totuşi 


în aer astăzi, acum. Le poţi simţi prezenţa - este ceva uriaş, 
confuz şi îngrozitor. Mintea mea refuză să se gândească la 
forma în care s-ar putea cristaliza. L-aţi auzit pe Wickson 
vorbind în seara aceea. În spatele cuvintelor lui se afla 
acelaşi lucru fără nume şi formă pe care îl simt eu. leama 
inconştientă de acest lucru l-a făcut să vorbească aşa cum a 
vorbit. 

— Vrei să spui că... Începu tata, dar se opri. 

— Vreau să spun că este vorba de o umbră uriaşă şi 
amenințătoare, care încă de pe acum începe să se întindă 
pe pământ. Spuneţi-i umbra unei oligarhii, dacă vreţi; este 
cea mai strânsă aproximare pe care îndrăznesc s-o fac. De 
ce natură poate fi această ameninţare refuz să-mi 
imaginez.83 Dar ceea ce voiam să spun este următorul 
lucru: Vă aflaţi într-o situaţie periculoasă, vă pândeşte o 
primejdie pe care poate teama mea o exagerează fiindcă nu 
sunt în stare nici măcar s-o măsor. Vă rog să-mi ascultați 
sfatul şi să acceptaţi concediul. 

— Dar ar fi o laşitate! Protestă din nou tata. 

— De loc. Sunteţi om bătrân. V-aţi făcut datoria pe lume, şi 
încă din plin. Lăsaţi bătălia de acum pe seama celor tineri şi 
puternici. Nouă, celor tineri, datoria ce-o avem de împlinit 
ne stă încă în faţă. Avis va rămâne alături de mine, să 
înfrunte tot ce va să vie. Ea o să fie reprezentanta 
dumneavoastră pe frontul de luptă. 

— Dar nu-mi pot face nici un rău, obiectă atunci tata. 
Mulţumesc lui Dumnezeu, sunt un om independent! O, vă 
asigur că-mi dau seama la ce persecuții îngrozitoare pot 
supune un profesor dependent materialiceşte de 
universitatea lor. Eu însă sunt independent. N-am rămas la 
catedră fiindcă aveam nevoie de salariu. Mă pot foarte bine 
descurca numai cu celelalte venituri, iar tot ce mi-ar putea 
ei lua ar fi salariul. 

— Nu vă daţi seama de situaţie, răspunse Ernest. Dacă 
ceea ce mă sperie pe mine este adevărat, veniturile 


dumneavoastră particulare, capitalul însuşi, vă pot fi răpite 
cu tot atâta uşurinţă ca şi salariul. 

Tata a rămas o vreme tăcut. Se gândea cu încordare şi am 
citit pe faţa lui că luase o hotărâre. În cele din urmă zise: 

— N-am să primesc concediul. Apoi tăcu din nou. Am să 
lucrez mai departe la cartea mea.84 Poate că te înşeli, dar, 
indiferent dacă te înşeli ori nu, voi rămâne la datorie. 

— Bine, zise Ernest. Apucaţi pe aceeaşi cale ca şi episcopul 
Morehouse şi mergeţi către acelaşi dezastru. Amândoi veţi 
fi proletari mai înainte de a străbate calea asta până la 
capăt. 

Discuţia s-a îndreptat apoi către episcop şi l-am convins pe 
Ernest să ne spună cum anume procedase cu el. 

— E bolnav sufleteşte de pe urma călătoriei prin infern pe 
care i-am dat prilejul s-o facă. L-am dus să vadă locuinţele 
câtorva oameni care muncesc în fabrică. I-am arătat 
epavele umane aruncate la gunoi de mecanismul industrial 
şi a ascultat povestea vieţii acestor oameni. L-am condus 
prin cartierele mizere din San Francisco, iar acolo a 
descoperit că alcoolismul, prostituţia şi criminalitatea au o 
cauză mai adâncă decât înclinarea înnăscută către rău. 
Acum este de-a dreptul bolnav şi, ceea ce e mult mai rău, 
nu mai poate fi ţinut în frâu. Are un prea puternic 
simţământ moral. A fost mult prea adânc impresionat. Şi, ca 
de obicei, este lipsit de simţ practic. S-a înflăcărat cu tot 
felul de iluzii morale şi proiecte de misionarism printre 
păturile culte ale societăţii. 

Crede că datoria lui cea mai imperioasă este să reînvie 
străvechiul spirit al bisericii creştine şi să poarte chemarea 
ei către stăpânii societăţii. Este complet surmenat. Mai 
curând ori mai târziu, însă, va trece la acţiune, şi atunci va 
veni dezastrul. Ce anume formă va îmbrăca acest dezastru 
nu pot nici măcar bănui. E un suflet ales şi entuziast, dar 
aproape cu totul lipsit de spirit practic. Eu nu mai pot avea 
nici o putere asupra lui. Nu-l mai pot readuce la realitate. Şi 
aşa, cu capul în nori, se grăbeşte acum către propriile-i 


suferinţe din Ghetsemane85. După asta va urma 
răstignirea. În lumea noastră asemenea suflete alese sunt 
de la bun început sortite răstignirii. 

— Dar tu? Am întrebat atunci, ascunzând sub un zâmbet 
silit îngrijorarea izvorâtă din dragoste. 

— Cu mine este altceva, îmi răspunse el râzând. Eu pot fi 
executat ori asasinat, dar nu voi fi niciodată răstignit. Stau 
cu picioarele prea adânc şi prea temeinic înfipte în pământ. 

— Atunci pentru ce-l împingi pe episcop la răstignire? Am 
întrebat. Doar n-ai să spui că nu tu eşti pricina stării lui de 
astăzi...! 

— De ce aş lăsa un suflet senin să trăiască în pace când 
există milioane de oameni care trudesc şi se zbat în 
mizerie? Mi-a răspuns Ernest printr-o întrebare. 

— În cazul ăsta de ce l-ai sfătuit pe tata să accepte 
concediul? 

— Fiindcă nu sunt doar un duh curat şi senin, fu 
răspunsul. Pentru că sunt întreg, şi viguros, şi egoist. 
Pentru că te iubesc şi, la fel cum s-a întâmplat cu Ruth86 
cea din vechime, neamurile tale sunt şi neamurile mele. 
Episcopul nu are nici o fiică. Iar pe lângă toate cele spuse, 
pentru că, oricât de neînsemnat ar fi acest folos, scâncetele 
slabe şi discordante ale episcopului vor aduce un oarecare 
folos revoluţiei, iar în privinţa asta chiar şi cea mai modestă 
contribuţie îşi are însemnătatea ei. 

Nu puteam fi de acord cu Ernest. Cunoşteam foarte bine 
sufletul nobil al episcopului Morehouse şi nu puteam 
concepe ca glasul lui ridicat în sprijinul dreptăţii să fie 
socotit doar un scâncet slab şi ineficace. Dar pe atunci încă 
nu aveam la îndemână fapte de viaţă aspre şi 
neînduplecate, aşa cum avea Ernest. El putea să vadă 
limpede zădărnicia faptelor pornite din sufletul nobil al 
episcopului, zădărnicie pe care cu atâta brutalitate aveau 
să mi-o dovedească foarte curând faptele. 

La puţină vreme după asta mi-a povestit Ernest, ca pe o 
chestiune de mare haz, despre oferta primită din partea 


guvernului, şi anume aceea de a fi numit comisar al Statelor 
Unite pentru problemele muncii. M-am bucurat nespus. 
Salariul ar fi fost relativ mare şi ne-ar fi dat posibilitatea să 
ne căsătorim de îndată. În afară de asta, ar fi fost o funcţie 
cum nu se putea mai potrivită pentru Ernest, ba, mai mult 
decât atât, încrederea plină de mândrie pe care o aveam în 
el mă făcea să consider situaţia ce i se oferea ca pe un fel 
de recunoaştere a meritelor sale. 

Apoi i-am observat lucirea din priviri. Râdea pe socoteala 
mea. 

— Doar nu t-ei fi gândind să... Să refuzi? L-am întrebat cu 
voce tremurătoare. 

— Nu-i decât o momeală, mi-a spus el. În dosul ei se 
ascunde mâna vicleană a lui Wickson, iar în dosul mâinii lui, 
mâinile altora şi mai mari decât el. E un şiretlic vechi, tot 
atât de vechi ca şi lupta de clasă: să răpeşti armatei 
muncitorilor tocmai comandanții. Bieţii muncitori veşnic 
trădaţi! Dacă ai şti de câte ori în trecut conducătorii lor au 
fost cumpăraţi prin acelaşi procedeu pe care-l încearcă 
astăzi cu mine! Costă mai ieftin, cu mult mai ieftin, să 
cumperi un general decât să lupţi împotriva lui şi a întregii 
sale armate. Aşa s-a întâmplat cu... Dar n-am să rostesc nici 
un nume. Mi-am ieşit destul din sărite şi aşa. Draga mea, şi 
eu sunt un conducător al armatelor proletariatului. Dar eu 
nu mă pot vinde. Dacă nu din altă pricină, atunci fiindcă 
memoria sărmanului meu tată şi amintirea felului cum a 
fost muncit până la ultima lui picătură de vlagă mă 
împiedică s-o fac. 

Am zărit atunci lacrimi în ochii lui, în ochii marelui şi 
puternicului meu erou. Nu putea să ierte cu nici un chip 
felul cum fusese chinuit tatăl lui, minciunile dezgustătoare 
şi găinăriile meschine la care fusese obligat să se preteze 
pentru a putea sătura gurile flămânde ale copiilor săi. 

— Tata fusese un om de ispravă, mi-a spus Ernest o dată. 
Avea un suflet curat şi nobil, dar sufletul i-a fost pervertit, 
mutilat şi istovit de sălbăticia vieţii pe care a trăit-o. A fost 


transformat într-un soi de fiară hăituită de înşişi stăpânii 
săi, cele mai sângeroase fiare ce au vieţuit vreodată pe 
pământ. Ar fi trebuit să trăiască astăzi, ca şi tatăl tău. Avea 
o constituţie de fier. Dar a fost prins în angrenajele 
mecanismului şi muncit, până la ultima suflare, pentru 
profiturile patronilor. Gândeşte-te la asta. Pentru profituri, 
pentru ca alţii să poată transforma sângele lui în mese 
îmbelşugate, în bijuterii ridicole, ori alte articole 
asemănătoare, menite să desfete simţurile pervertite ale 
trântorilor bogaţi, ale paraziţilor, ale stăpânilor lui, cele mai 
sângeroase fiare care au vieţuit vreodată pe pământ! 

Capitolul VII. 

VEDENIA EPISCOPULUI 

„Episcopul nu mai poate fi ţinut în frâu, îmi scrise Ernest. 
E cu totul în nori. A hotărât ca în seara asta să înceapă 
îndreptarea relelor din păcătoasa noastră lume. Va rosti 
chemarea. M-a anunţat, şi mi-e cu neputinţă să-l mai 
opresc. Astă-seară prezidează la I. P H.87 şi îşi va rosti 
chemarea în cadrul cuvântului său de deschidere. 

Aş putea veni să te iau şi te-aş conduce acolo, să-l asculţi şi 
tu. Fără îndoială că este dinainte condamnat la insucces. Ţi 
se va rupe inima, aşa cum i se va întâmpla şi lui; dar pentru 
tine va fi o foarte importantă lecţie practică. Ştii, draga 
mea, cât sunt de mândru că mă iubeşti? Din pricina asta 
însă vreau să mă cunoşti cât mai bine, să-mi cunoşti toate 
meritele, pentru ca astfel să pot acoperi, într-o cât de mică 
măsură, defectele cu care m-am înfăţişat înaintea ta. lată 
deci din ce pricină mândria mea îmi cere să-ţi arăt că judec 
corect şi am dreptate. Părerile mele sunt aspre; când vei 
vedea însă cât de zadarnică se va dovedi marea nobleţe 
sufletească a episcopului, vei înţelege că asprimea mea e 
impusă de fapte. Deci vino acolo. Triste vor fi întâmplările 
din seara asta, dar simt că ele te vor aduce şi mai aproape 
de mine.” 

I. P H.-ul ţinea în seara aceea şedinţă la San Francisco88, 
iar scopul reuniunii era să discute despre imoralitatea 


publică şi remediile cele mai indicate. Prezida episcopul 
Morehouse. L-am văzut la masa prezidiului şi mi-am dat 
seama că este foarte nervos şi într-o stare de mare agitaţie. 
Alături de el se mai aflau episcopul Dickinson, H. H. Jones, 
şeful secţiei de ştiinţe morale de la Universitatea din 
California, doamna W. W. Hurd, binecunoscuta 
organizatoare de acţiuni filantropice, tot atât de cunoscutul 
filantrop Philip Ward şi alte personalităţi mai puţin vestite în 
domeniul moralei şi filantropiei. Episcopul Morehouse s-a 
ridicat în picioare şi a început de-a dreptul: 

— Mă aflam în cupeul meu şi străbăteam oraşul. Era 
noapte. Din când în când mă uitam pe fereastra cupeului şi 
deodată mi se păru că deschid ochii şi văd lumea aşa cum 
este ea într-adevăr. La început mi-am acoperit ochii cu 
mâinile, încercând să alung priveliştea aceea înfiorătoare, şi 
atunci, în întuneric, s-a născut în mintea mea întrebarea: 
„Ce-i de făcut? Oare ce e de făcut?” Peste câteva minute 
întrebarea a revenit sub altă formă: „Ce ar face 
atotputernicul?” Şi dintr-o dată o lumină din cer m-a 
învăluit ca într-un fulger, iar eu am văzut, limpede ca 
lumina soarelui, care îmi este datoria, aşa cum pe drumul 
Damascului şi Saul o văzuse pe a sa! 89 

Am spus vizitiului să oprească, am coborât şi, după o 
discuţie de câteva minute, am convins două dintre femeile 
acelea pierdute să urce în cupeu, alături de mine. Dacă Isus 
nu s-a înşelat, atunci aceste două nefericite erau surorile 
mele, iar singura lor nădejde de izbăvire sălăşluia în 
dragostea şi duioşia mea. 

Locuiesc în unul dintre cele mai frumoase cartiere ale 
oraşului San Francisco. Casa în care stau costă o sută de 
mii de dolari, iar mobila, cărţile şi operele de artă încă o 
dată pe atât. Casa mea e o reşedinţă somptuoasă. Nu, mai 
bine zis un palat, şi în el se află multă servitorime. Până 
atunci n-am ştiut niciodată la ce puteau sluji palatele. 
Crezusem că pentru a locui în ele. Dar abia acuma ştiu. Le- 
am dus pe cele două femei de stradă în palatul meu, şi acolo 


vor rămâne, împreună cu mine, de acum încolo. 
Nădăjduiesc să umplu toate încăperile palatului meu cu 
femei ca acestea, cu alte surori ale mele. 

Auditoriul se arătase din ce în ce mai neliniştit şi mai 
contrariat, iar chipurile celor de la masa prezidiului trădau 
o nelinişte şi o nedumerire din clipă în clipă mai profunde. 
În acel moment episcopul Dickinson a sărit în picioare şi, cu 
o expresie de adâncă scârbă întipărită pe faţă, a coborât de 
la masa prezidiului şi a părăsit sala. Episcopul Morehouse 
însă, neluând seama la nimic din cele ce se petreceau în jur, 
stăpânit de vedenia lui, a continuat: 

— O! Fraţi şi surori ale mele, în această faptă am aflat 
dezlegarea tuturor nedumeririlor. Nu ştiam pentru ce 
fuseseră făcute cupeurile, dar acuma ştiu. Au fost făcute 
pentru a-i purta pe cei bolnavi, pe slăbănogi şi pe bătrâni; 
au fost făcute pentru ca noi să putem arăta cinstire acelora 
ce şi-au pierdut până şi simţământul ruşinii. 

Nu ştiam pentru ce fuseseră zidite palatele, dar acum le- 
am găsit o întrebuințare. Palatele slujitorilor bisericii 
trebuie prefăcute în spitale şi cămine pentru copii, puse la 
îndemâna acelora care au căzut pe marginea drumului şi-şi 
aşteaptă pieirea. 

Făcu o pauză lungă, şi se vedea bine că e copleşit de 
gânduri şi chinuit de dorinţa de a le găsi cea mai fericită 
exprimare. 

— Nu eu sunt chemat, fraţi ai mei, să vă vorbesc despre 
moralitate. Am trăit prea îndelungă vreme în ruşine şi 
făţărnicie pentru a mai putea veni în sprijinul altora; dar 
ceea ce am făcut faţă de aceste două femei surori ale mele 
mi-a arătat că nu este greu de găsit calea cea dreaptă. 
Pentru cei ce cred în Cristos şi în învăţătura lui nu poate 
exista altă legătură între oameni decât dragostea. Numai 
dragostea este mai puternică decât păcatul, mai puternică 
decât moartea. De aceea spun celor bogaţi ce se află 
printre voi că este de datoria lor să facă ceea ce am făcut şi 
fac eu. Fiecare dintre voi cei înstăriți luaţi sub 


acoperământul vostru un hoţ şi purtaţi-vă cu el aşa cum vă 
purtaţi cu un frate, luaţi o femeie pierdută şi socotiţi-o soră 
a voastră, iar atunci în San Francisco nu va mai fi nevoie de 
poliţie şi de judecători; închisorile vor fi transformate în 
spitale, iar nelegiuiţii vor dispărea, dimpreună cu 
nelegiuirea. 

Trebuie să ne dăruim pe noi înşine, şi nu numai banii 
noştri. Trebuie să facem aşa cum a făcut Cristos. Acesta 
este astăzi cuvântul bisericii. Am rătăcit departe de căile 
domnului. Ne-am cufundat în îmbuibare şi ne-am lăsat 
pradă lăcomiei. Ne-am întors faţa de la mântuitorul nostru 
şi ne-am închinat viţelului de aur. Am la mine o poezie care 
ne arată întreg adevărul. Aş vrea să v-o citesc. A fost scrisă 
de un suflet pierdut, dar care totuşi a văzut limpede.90 
Poezia aceasta nu trebuie înţeleasă greşit, nu trebuie 
socotită un atac împotriva bisericii catolice. Este un atac 
împotriva tuturor bisericilor, împotriva fastului şi risipei 
prin care păcătuiesc toate bisericile ce s-au abătut de la 
cărările domnului şi s-au depărtat de oile sale. Ascultaţi: 

Şi trâmbiţe de-argint au răsunat, Căzu-n genunchi 
norodul, la pământ: 

Şi l-am văzut pe-al Romei domn preasfânt Pe umeri de 
cucernici robi purtat. 

Strai preoţesc, ca spuma de subţire Şi un veşmânt de 
purpură, regesc, Pe creştet, trei coroane-i strălucesc... 

În slavă trece papa şi-n mărire. 


Spre vremea de demult se-ntoarnă gândul La Cel ce prin 
pustiu umbla stingher, Alin cătând zadarnic şi hodină: 
„Ereţii-au cuib şi vulpea vizuină, Eu rătăcesc sub nesfârşitul 
cer, Cu lacrimi grele vinu-amestecându-l.”91 

Ascultătorii erau foarte tulburaţi, dar nicidecum pătrunşi 
de adevărul cuprins în vorbele episcopului. El însă nu-şi 
dădu seama şi continuă cu înfocare, în acelaşi chip: 

— lată, acum vin şi zic celor bogaţi dintre voi şi tuturor 
bogaţilor: Prea tare asupriţi oile domnului. V-aţi împietrit 
inimile. V-aţi astupat urechile ca să nu auziţi glasurile ce se 
tânguie; nu vreţi să auziţi glasul durerii şi al suferinţei, dar 
într-o zi el se va face auzit. De aceea zic vouă... 

Dar când ajunse aici, domnii H. H. Jones şi Philip Ward, 
care se şi ridicaseră în picioare, îl luară binişor pe episcop 
şi îl îndepărtară de la tribună, în vreme ce ascultătorii 
rămaseră încremeniţi şi fără suflare. 

Când am ajuns în stradă, Ernest a izbucnit într-un hohot 
de râs aspru şi sălbatic. Râsul lui m-a călcat pe nervi şi 
parcă din sufletul meu păreau gata să ţâşnească lacrimile 
multă vreme reţinute. 

— Acum a rostit chemarea! Strigă Ernest. Omenia şi 
bunătatea sufletească a episcopului lor, atâta vreme 
ascunse în adâncurile inimii lui, au ţâşnit dintr-o dată, dar 
preacredincioşii ascultători, care totuşi îl iubeau, au ajuns 
la concluzia că a înnebunit! Ai văzut cu câtă deferenţă l-au 
luat de la masa prezidiului? La vederea unui asemenea 
spectacol probabil că dracii au râs de s-au zguduit temeliile 
iadului. 

— În orice caz, faptele episcopului, ca şi vorbele rostite de 
el în seara asta, vor avea un mare răsunet, am spus. 

— Aşa crezi? Mă întrebă Ernest ironic. 

— Va fi ceva senzaţional, am întărit eu. N-ai văzut că 
reporterii luau note, ca nişte apucaţi, în vreme ce vorbea 
episcopul? 

— Jurnalele de mâine nici nu vor pomeni de întâmplarea 
asta. 


— Aşa ceva nu mai pot să cred! Am exclamat eu. 

— Aşteaptă şi ai să vezi. Nu vor scrie nici măcar un rând, 
nu vor pomeni nici o singură idee dintre cele emise în seara 
asta. Nu cunoşti presa noastră? Nu e altceva decât un 
mijloc de a ascunde şi de a denatura adevărul. 

— Dar îi uiţi pe reporteri. I-am văzut cu ochii mei. 

— Nici o singură vorbă din cele rostite de episcop nu va 
vedea lumina tiparului. Ce crezi că păzesc directorii 
ziarelor? Primesc salarii numai pentru politica pe care o 
promovează, iar această politică înseamnă tocmai a nu 
tipări nimic din ce poate constitui o ameninţare vitală la 
adresa ordinii stabilite. Cuvântarea episcopului a fost 
tocmai un violent atac împotriva moralei stabilite. A fost o 
erezie. L-au îndepărtat de la masa prezidiului numai pentru 
ca să nu poată rosti şi mai multe erezii. Ziarele nu vor face 
decât să-l purifice de această erezie, cufundând-o în tăcere 
şi uitare. Presa din Statele Unite? Nu-i decât o excrescenţă 
parazitară, care se îngraşă pe trupul clasei capitaliste. Rolul 
ei este să slujească ordinea stabilită şi să plămădească ceea 
ce se numeşte de obicei opinia publică, iar rolul acesta şi-l 
împlineşte de minune. 

Dă-mi voie să fac o prorocire. Ziarele de mâine se vor 
mulţumi să anunţe că episcopul nu se bucură de o sănătate 
prea înfloritoare, că în ultima vreme a muncit peste măsură 
de mult, iar în seara asta i s-a făcut rău. După câteva zile, 
vor arăta într-o notiţă scurtă că episcopul suferă de 
surmenaj nervos, iar enoriaşii lui, plini de recunoştinţă, au 
cerut insistent să i se acorde un concediu. Pe urmă se va 
întâmpla unul dintre următoarele două lucruri: ori 
episcopul îşi va da seama de greşeala în care a căzut şi se 
va întoarce din concediu un om sănătos şi lecuit de vedenii, 
ori va persevera în rătăcirea sa, şi atunci te poţi aştepta să 
citeşti în ziare o notiţă patetică şi înduioşătoare prin care se 
va anunţa că episcopul şi-a pierdut definitiv minţile. După 
aceea va fi lăsat să bâiguie cât vrea şi să peroreze între 
pereţi capitonaţi despre vedeniile lui. 


— De data asta prea exagerezi! Am strigat eu atunci. 

— Din punctul de vedere al societăţii noastre este vorba de 
o nebunie veritabilă, răspunse Ernest. Care om întreg la 
minte ar aduna în casă la el femeile de stradă şi pungaşii, ca 
să-i trateze ca pe fraţii şi surorile lui? E-adevărat, Cristos a 
murit între doi tâlhari, dar asta este altă poveste. Nebunie? 
Judecata unui om cu ale cărui idei nu eşti de acord ţi se 
pare totdeauna bolnavă. Prin urmare este limpede că omul 
s-a scrântit la minte. Care-i hotarul dintre nebunie şi 
înţelepciune? Este de neconceput ca un om sănătos să fie în 
total dezacord cu ideile pe care ceilalţi le socotesc a fi cele 
mai aşezate. 

În privinţa asta poţi găsi un exemplu edificator în ziarele 
de astă-seară. Mary M'Kenna, o femeie săracă, dar cinstită, 
locuieşte la sud de Market Street92. Are puternice 
simţăminte patriotice. Dar în acelaşi timp dă dovadă de idei 
eronate cu privire la drapelul american şi ocrotirea pe care 
el s-ar părea că o simbolizează. Acum iată ce i s-a întâmplat: 
Bărbatul ei a suferit un accident şi a rămas țintuit pe un pat 
de spital vreme de trei luni. Cu toate că femeia a încercat să 
câştige câte un ban cu spălatul rufelor, a rămas totuşi în 
urmă cu chiria. leri au aruncat-o în stradă. Mai înainte de 
asta, însă, femeia a înălţat în faţa uşii un drapel american, şi 
de sub faldurile drapelului a declarat că, în virtutea ocrotirii 
lui, portăreii nu au voie s-o scoată din casă şi s-o arunce în 
stradă. Ce s-a întâmplat pe urmă? A fost arestată şi trimisă 
la balamuc. Astăzi a fost chiar cercetată de experţi psihiatri 
şi declarată nebună. E internată la azilul de nebuni Napa. 

— Exemplul e cam forţat, am obiectat atunci. Dacă eu aş fi 
de altă părere decât tot restul lumii cu privire la meritele 
literare ale unei cărţi, nimeni nu s-ar gândi să mă bage la 
balamuc pentru atâta lucru. 

— Foarte adevărat! Numai că asemenea păreri divergente 
nu constituie o ameninţare la adresa societăţii. Aici e 
diferenţa. Părerile divergente manifestate de Mary 
M'Kenna şi episcopul Morehouse ameninţă însă societatea. 


Ce s-ar întâmpla dacă toţi oamenii sărmani ar refuza să 
plătească chiria şi s-ar adăposti sub faldurile drapelului 
american? Proprietarii s-ar duce de râpă. Părerile 
episcopului sunt tot atât de periculoase pentru societate. 
Prin urmare - la balamuc cu el! 

Tot nu puteam să-l cred. 

— Ai răbdare şi ai să te convingi, mi-a spus Ernest. 

lar eu am avut răbdare şi am aşteptat. 

A doua zi dimineaţă am trimis să-mi aducă toate ziarele. 
Până acum Ernest avea dreptate. Nici o singură vorbă din 
cele rostite de episcop nu apăruse în ziare. În unul sau două 
dintre ele se pomenea în treacăt că episcopul nu-şi putuse 
stăpâni emoția. Dar, cu toate astea, platitudinile debitate de 
cei care-i urmaseră la cuvânt erau prezentate cu lux de 
amănunte. 

Peste câteva zile ziarele au anunţat că episcopul plecase în 
concediu, ca să-şi refacă forţele epuizate de munca prea 
încordată din ultima vreme. Asta o prevăzusem, dar nu se 
pomenea totuşi nimic de nebunie şi nici măcar de o criză 
nervoasă. Pe atunci nici nu visam cât de cumplită era calea 
pe care episcopul avea s-o străbată, uitasem cu desăvârşire 
aluzia la suferinţele din grădina Ghetsemane şi la răstignire 
făcută de Ernest odinioară. 

Capitolul VIII. 

SFĂRÂMĂTORII DE MAŞINI. 

Cu puţin înainte ca Ernest să candideze pentru Congres 
pe listele partidului socialist, tata a oferit la noi acasă un 
dineu, căruia între patru ochi îi spunea dineul „profit şi 
pierdere”93. Ernest însă îi spunea altfel: „dineul 
sfărâmătorilor de maşini”. De fapt nu era decât o masă 
oferită câtorva oameni de afaceri, bineînţeles unor oameni 
de afaceri mărunți. Cred că niciunul din ei nu era 
proprietarul sau coproprietarul vreunei întreprinderi al 
cărei capital social să depăşească două sute de mii de 
dolari. Aceşti oameni de afaceri erau cu adevărat 
reprezentanţi ai păturilor mijlocii. 


Printre oaspeţi se afla, de pildă, Owen, de la firma 
Silverberg, Owen & Company - o mare firmă de articole de 
băcănie, care poseda mai multe sucursale. Noi eram clienţi 
foarte statornici ai firmei. Mai erau de asemenea invitaţi cei 
doi patroni ai cunoscutei firme de produse farmaceutice 
Kowalt & Washburn, precum şi domnul Asmunsen, 
proprietarul unei mari cariere de granit din comitatul 
Contra Costa94. Mai erau de faţă la dineu multe alte 
persoane din aceeaşi categorie, proprietari sau 
coproprietari de mici manufacturi, întreprinderi şi industrii 
de mâna a doua... Într-un cuvânt, mici capitalişti. 

Erau oameni interesanţi, cu figuri inteligente, care 
discutau în mod inteligent şi fără să-şi dea aere. Cu toţii 
aveau o durere comună: se plângeau împotriva trusturilor 
şi a marilor companii. Deviza lor unanimă era: „Jos cu 
trusturile!” După opinia lor, trusturile erau răspunzătoare 
de toate nedreptăţile şi într-un singur glas le declarau 
război. Susţineau trecerea în proprietatea statului a marilor 
trusturi, cum ar fi cel al căilor ferate sau cel al telegrafului, 
ca şi stabilirea de impozite enorme, progresive, care să 
ducă la distrugerea marilor acumulări de capital. De 
asemenea erau partizanii trecerii în proprietatea 
administraţiei municipale a anumitor întreprinderi de 
gospodărie comunală, cum ar fi alimentarea cu apă, gaz 
aerian, telefoanele şi tramvaiele. 

Deosebit de interesante erau relatările domnului 
Asmunsen cu privire la necazurile lui de proprietar de 
carieră. Ne-a mărturisit că niciodată nu putuse realiza 
profituri de la cariera lui de granit, şi asta în ciuda enormei 
creşteri a volumului afacerilor sale, ca urmare a distrugerii 
oraşului San Francisco de către cutremurul cel mare. În 
şase ani, cât durase reconstruirea oraşului, volumul 
afacerilor sale crescuse de patru sau chiar de opt ori şi, cu 
toate astea, treburile nu-i mergeau de loc mai bine. 

— Căile ferate cunosc situaţia afacerilor mele puţin mai 
bine decât o cunosc eu însumi, spunea el. Cunosc 


cheltuielile mele de regie până la centimă, tot aşa după cum 
cunosc în amănunt clauzele contractelor pe care le închei. 
În ce fel află toate lucrurile astea nu ştiu, dar nu e greu de 
bănuit. Probabil că au spioni chiar în birourile mele şi îmi 
cunosc situaţia contabilă până la cel din urmă amănunt. 
Judecaţi şi dumneavoastră, acum închei un contract mai 
mare, în baza căruia aş putea realiza nişte beneficii mai 
însemnate, imediat se scumpeşte şi tariful de transport 
pentru materialele mele, fără să mi se dea nici o explicaţie. 
În felul acesta profiturile mele trec în beneficiul Căilor 
Ferate. Cu toate sforţările pe care le-am depus, niciodată n- 
am reuşit să înduplec Căile Ferate să revină asupra 
majorării tarifului de transport. Dar, pe de altă parte, de 
câte ori mi se întâmpla vreun accident, o creştere a 
cheltuielilor de regie sau încheiam vreun contract mai puţin 
avantajos, izbuteam foarte uşor să capăt reducerea tarifului 
stabilit. Care este rezultatul? Fie că sunt mici, fie că sunt 
mari, profiturile mele trec totdeauna în buzunarul Căilor 
Ferate. 

— Luate în mare, profiturile pe care totuşi le realizaţi sunt 
sensibil egale cu salariul pe care l-aţi primi ca director al 
carierei, în cazul când Căile Ferate ar fi proprietare? 
Întrebă Ernest întrerupându-l. 

— Chiar aşa, răspunse domnul Asmunsen. De curând mi- 
am verificat conturile pe ultimii zece ani, şi cu ocazia asta 
am constatat că tot ce am câştigat nu depăşeşte salariul 
unui director. Căile Ferate ar fi putut foarte bine să fie 
proprietare ale carierei mele şi pe mine să mă angajeze 
director. 

— Cu singura deosebire, râse Ernest, că în cazul acesta 
Căile Ferate ar fi trebuit să-şi asume şi riscurile pe care cu 
atâta gentileţe vi le-aţi asumat dumneavoastră, spre folosul 
lor. 

— E foarte adevărat, răspunse acru domnul Asmunsen. 

După ce îi lăsă o vreme să discute în voie, Ernest porni să 
le pună, când unuia, când altuia, câte o întrebare, începu cu 


domnul Owen: 

— Acum vreo jumătate de an aţi deschis aici, în Berkeley, 
un magazin nou, nu-i aşa? 

— Da, răspunse domnul Owen. 

— Am băgat însă de seamă că de atunci încoace vreo trei 
băcănii mici au fost nevoite să lichideze. A avut magazinul 
dumneavoastră vreun amestec în treaba asta? 

Domnul Owen afirmă, cu un zâmbet foarte senin: 

— N-aveau nici o şansă să reziste în faţa noastră. 

— De ce? 

— Noi avem capital mult mai mare. O întreprindere mare 
are totdeauna cheltuieli mai mici şi beneficii mai mari. 

— Da, înţeleg. Va să zică magazinul dumneavoastră a 
absorbit beneficiile celor trei băcănii mici. Dar spuneţi-mi, 
vă rog: ce s-a ales de cei trei proprietari ai micilor băcănii? 

— Unul dintre ei lucrează pe un camion de al nostru, care 
duce marfa la domiciliul clienţilor. Ceilalţi doi nu ştiu ce-or fi 
făcut. 

Ernest se întoarse brusc spre domnul Kowalt. 

— Dumneavoastră vindeţi mult la preţuri de sacrificiu.95 
Ce s-a întâmplat cu proprietarii farmaciilor mai mici pe care 
i-aţi silit să lichideze? 

— Unul dintre ei, domnul Haasfurther, conduce 
actualmente serviciul nostru de receptură. 

— Iar dumneavoastră aţi înghiţit şi profiturile pe care le 
realizau ei? 

— Bineînţeles. Doar pentru asta ne ocupăm de afaceri. 

— Şi dumneavoastră? Se adresă Ernest domnului 
Asmunsen. Sunteţi revoltat pentru că trustul căilor ferate v- 
a acaparat beneficiile? 

Domnul Asmunsen încuviinţă din cap. 

— Ceea ce doriţi dumneavoastră ar fi să realizaţi singur 
aceste profituri? 

Din nou încuviinţare. 

— În detrimentul altora? 

Nici un răspuns. 


— În detrimentul altora? Insistă Ernest. 

— Numai în felul acesta se realizează profiturile, răspunse 
tăios domnul Asmunsen. 

— În acest caz tot secretul afacerilor este să realizezi 
profituri pe socoteala altora şi să-i împiedici pe ceilalţi să 
realizeze profituri pe socoteala ta. E-aşa, ori nu? 

Ernest fu nevoit să repete întrebarea, pentru ca domnul 
Asmunsen să-i răspundă. lar el recunoscu: 

— Da, aşa este, cu singura deosebire că noi nu suntem 
împotrivă să câştige şi alţii, atâta vreme cât profiturile pe 
care le realizează nu sunt exorbitante. 

— Prin profituri exorbitante înţelegeţi profituri foarte 
mari; cu toate astea, n-aveţi nimic împotrivă ca 
dumneavoastră înşivă să realizaţi profituri foarte mari. Nu-i 
aşa? 

Domnul Asmunsen recunoscu fără supărare acest păcat. 

În momentul acesta Ernest îl luă la rost pe un alt musafir, 
un anume domn Calvin, care fusese odinioară proprietarul 
unei mari ferme producătoare de lapte. 

— Acum câtăva vreme tunaţi şi fulgeraţi împotriva 
trustului laptelui, îi spuse Ernest. Acum faceţi parte din 
Liga fermierilor.96 Cum aţi trecut de la una la alta? 

— O! Încă n-am părăsit lupta împotriva trustului, răspunse 
domnul Calvin, arătându-se mai departe la fel de bătăios. 
Dar acum lupt împotriva trustului pe singura linie pe care 
lupta este posibilă, adică numai pe tărâm politic. Daţi-mi 
voie să vă explic. Nu cu mulţi ani în urmă, noi, proprietarii 
de ferme producătoare de lapte, eram liberi să procedăm 
aşa cum socoteam noi de cuviinţă... 

— Şi totuşi vă concuraţi între dumneavoastră, îl întrerupse 
Ernest. 

— Da, şi din pricina asta profiturile noastre erau foarte 
modeste. De multă vreme am încercat să ne organizăm, dar 
fermierii care nu intrau în organizaţie ne încurcau într-una 
socotelile. Pe urmă a luat fiinţă trustul laptelui. 


— Finanţat din capitalurile disponibile ale lui Standard 
0Oil97, spuse Ernest. 

— Da, încuviinţă domnul Calvin. Dar pe vremea aceea 
habar nu aveam. Agenţii lui Standard 0il98 veneau la noi şi 
ne spuneau nişte vorbe care ne loveau în creştetul capului 
ca o măciucă. „Intraţi la noi şi vă îngrăşaţi, ne ziceau, sau 
rămâneţi pe din afară şi crăpaţi de foame.” Cei mai mulţi 
am acceptat. Cei care n-au intrat au dat faliment. Ehei! A 
mers straşnic... la început. Preţul laptelui s-a urcat cu un 
cent la măsură, şi din centul ăsta un sfert ne revenea nouă. 
Trei sferturi de cent le lua trustul. Pe urmă preţul laptelui s- 
a urcat cu încă un cent, numai că din centul acesta noi n-am 
primit nimic. Degeaba ne-am plâns, degeaba am protestat. 
Trustul era acum mare şi tare. Abia mai târziu ne-am dat 
seama că devenisem simple unelte ale sale. Până la urmă ni 
s-a tăiat şi sfertul de cent pe care-l luasem la început. După 
aceea trustul a început să ne zvârle afară, unul câte unul. 
Ce puteam face? Ne-a dat afară. Nu mai exista nici un 
fermier, ci numai trustul laptelui. 

— Dar laptele costa cu doi cenți mai mult, aşa încât cred 
că i-aţi fi putut face concurenţă, spuse Ernest cu o umbră 
de ironie în glas. 

— La fel am crezut şi noi. Şi chiar am încercat. Domnul 
Calvin făcu o pauză. Dar ne-a strivit. Trustul putea vinde 
laptele mai ieftin decât noi. Ba chiar realiza un mic câştig la 
preţul la care noi vindeam în pierdere. Am pierdut cincizeci 
de mii de dolari. Cei mai mulţi dintre noi au dat faliment.99 
Dar cu asta fermierii au fost eliminaţi definitiv din comerţul 
cu produse lactate. 

— Prin urmare trustul v-a înghiţit profiturile, spuse Ernest, 
iar dumneavoastră aţi năvălit în politică, sperând să faceţi o 
lege care să desființeze trusturile, şi în felul acesta să 
recâştigaţi ce pierduserăţi? 

Chipul domnului Calvin s-a luminat dintr-o dată. 

— Exact aşa am spus şi eu în cuvântările pe care le-am 
ţinut în faţa fermierilor. Asta-i programul nostru, rezumat în 


două cuvinte. 

— Şi totuşi trustul produce lapte la un preţ mai redus 
decât l-ar putea produce un fermier izolat? Întrebă Ernest. 
— Cum să nu producă, de vreme ce datorită capitalurilor 
imense de care dispune poate pune la punct o organizare 

minuțioasă şi poate folosi maşinile cele mai moderne? 

— Fără îndoială, răspunse Ernest. Bineînţeles că poate, ba, 
mai mult, chiar o şi face. 

Din acest moment domnul Calvin s-a lansat într-un discurs 
politic, în cadrul căruia şi-a expus punctul lui de vedere. A 
fost călduros susţinut de câţiva dintre comeseni, şi toţi într- 
un glas au cerut desfiinţarea trusturilor. 

— Bieţii oameni, tare-s nepricepuţi, mi-a spus Ernest în 
şoaptă. Văd destul de limpede până la un punct, însă 
privirile lor nu răzbat mai departe de lungul nasului. 

Peste puţin timp a luat din nou conducerea discuţiei şi în 
stilul lui personal a continuat s-o conducă în tot restul serii. 

— V-am ascultat cu atenţie pe toţi, a început Ernest, şi mi- 
am dat seama că trataţi problemele legate de afaceri în 
chip foarte ortodox. Pentru dumneavoastră totul se reduce 
la profit. Credeţi cu tărie că întreg rostul dumneavoastră pe 
lume este să realizaţi profituri. Numai că vi s-a ivit în cale o 
piedică. 

În socotelile dumneavoastră menite să ducă la profituri s- 
au amestecat şi trusturile, care vă iau de sub nas tot ce 
urmăreaţi să realizaţi. S-a ivit astfel o dilemă, care 
împiedică desfăşurarea firească a lucrurilor, iar după cât se 
pare nu vedeţi decât o singură ieşire, şi anume: distrugerea 
celui ce vă înghite profiturile. 

V-am ascultat atent şi nu găsesc decât o singură denumire 
care v-ar putea într-adevăr caracteriza. Am să vă spun 
această denumire: Sunteţi sfărâmători de maşini. Ştiţi ce 
este acela un sfărâmător de maşini? Daţi-mi voie să vă 
explic. În veacul al XVIII-lea, în Anglia, bărbaţii şi femeile 
ţeseau stofa acasă la ei, la războaie manuale. Sistemul 
acesta de muncă la domiciliu era un sistem lent, stângaci şi 


costisitor. Au apărut însă maşina cu aburi şi alte maşinării, 
care făceau mare economie de muncă. O mie de războaie 
de ţesut adunate într-o mare fabrică şi puse în funcţiune de 
un motor central puteau să producă stofe la un preţ mult 
mai redus decât o puteau face ţesătorii acasă la războaiele 
lor manuale. Aici, la fabrică, apărea munca în colectiv, şi în 
faţa ei nu a putut rezista nici un fel de concurenţă. Bărbaţii 
şi femeile care lucraseră pe socoteala lor la războaiele 
manuale proprii se duceau acum în fabrici şi munceau la 
războaiele mecanice, dar nu pentru ei înşişi, ci pentru 
capitalistul proprietar al fabricii. Mai mult încă, chiar copiii 
nevârstnici au început să muncească la războaiele 
mecanice, pentru salarii mai mici, şi au luat astfel locul 
oamenilor în toată firea. Au venit atunci timpuri foarte grele 
pentru muncitori. Nivelul lor de viaţă a scăzut. Au ajuns 
muritori de foame. Văzându-se în situaţia asta, şi-au spus că 
numai maşinile sunt de vină, şi de aceea s-au apucat să le 
sfărâme.100 N-au izbutit, şi de fapt erau nişte nătărăi. 

Cu toate acestea, n-aţi învăţat nimic de la ei. Şi iată că 
astăzi, după un secol şi jumătate, încercaţi şi 
dumneavoastră să sfărâmaţi maşinile. După cum singuri 
recunoaşteţi, maşinile trusturilor fac aceeaşi treabă mult 
mai repede şi mult mai ieftin decât aţi putea-o face 
dumneavoastră. lată pricina pentru care nu le puteţi face 
concurenţă. Şi totuşi vreţi să sfărâmaţi maşinile. Sunteţi 
încă mai naivi decât muncitorii cei nătărăi din Anglia, iar, în 
vreme ce dumneavoastră bombăniţi cerând restabilirea 
liberei concurenţe, trusturile îşi văd de treabă şi vă 
desfiinţează. 

Toţi într-un glas repetaţi aceeaşi poveste: dispariţia liberei 
concurenţe şi apariţia trusturilor. Dumneavoastră, domnule 
Owen, aţi sugrumat concurenţa atunci când, aici în 
Berkeley, noul dumneavoastră magazin a eliminat de pe 
piaţă cele trei băcănii. Firma dumneavoastră era mult mai 
puternică. Acum simţiţi presiunea unor alte firme şi mai 
puternice decât a dumneavoastră, presiunea trusturilor, şi 


vă plângeţi. Vă plângeţi, pentru că nu sunteţi un trust. Dacă 
aţi reprezenta un trust de băcănie întins pe toată suprafaţa 
Statelor Unite, atunci aţi vorbi altă limbă. Iar pe limba 
aceea aţi spune: „Trăiască trusturile!” Dar, încă o dată, nu 
numai că mica dumneavoastră întreprindere nu este un 
trust, ci, mai mult, chiar dumneavoastră vă daţi seama de 
lipsa ei de forţă. Începeţi să vă întrevedeţi sfârşitul. Simţiţi 
că dumneavoastră cu toate sucursalele nu sunteţi decât un 
simplu pion în jocul altora. Vedeţi cum anumite forţe cresc 
şi devin pe zi ce trece tot mai puternice; vedeţi cum mâna 
lor îmbrăcată în zale de fier se întinde către profiturile ce vi 
s-ar cuveni şi ciupeşte ba de ici, ba de colo: trustul căilor 
ferate, trustul petrolului, trustul oţelului sau trustul 
cărbunelui; şi ştiţi bine că până la urmă vă va distruge, vă 
va smulge şi ultimul procent al modestelor profituri de 
astăzi. 

Sunteţi, domnule, un jucător nepriceput. Când aţi reuşit să 
alungaţi de pe piaţă cele trei băcănii mărunte de-aici din 
Berkeley, datorită faptului că firma dumneavoastră era mai 
puternică, v-aţi umflat în pene, aţi vorbit despre iniţiativă şi 
eficienţă şi v-aţi trimis soţia în Europa, folosind profiturile 
obţinute prin înghiţirea celor trei băcănii mici. Peştele cel 
mare îl înghite pe cel mic, şi dumneavoastră aţi înghiţit cele 
trei băcănii. Dar, pe de altă parte, veţi fi înghiţiţi la rândul 
dumneavoastră de un alt peşte şi mai mare, oricât de tare 
v-aţi vâita. Şi ceea ce vă spun dumneavoastră este adevărat 
pentru toţi cei ce vă aflaţi la această masă. Ioţi vă văitaţi. 
Toţi aţi mizat însă pe o carte proastă şi toţi vă văitaţi din 
pricina asta. 

Dar, văitându-vă, nu vreţi să recunoaşteţi deschis care este 
situaţia, aşa cum am recunoscut eu. Nu recunoaşteţi că vă 
place să puneţi mâna pe profiturile altora şi vă văitaţi atât 
de rău numai fiindcă vin alţii şi vă smulg profiturile 
dumneavoastră. Nu, sunteţi prea abili ca să procedaţi aşa. 
Spuneţi altceva. Ţineţi discursuri politice tipic mic- 
burgheze, aşa cum a făcut domnul Calvin. Ce-a spus 


dânsul? Iată câteva fraze pe care mi le mai aduc aminte: 
„Principiile noastre iniţiale sunt juste”. „Lucrul de care are 
astăzi nevoie America este întoarcerea la principiul ei 
fundamental - posibilităţi egale pentru toţi.” „Spiritul de 
libertate sub semnul căruia s-a născut această naţiune.” „Să 
ne întoarcem deci la principiile strămoşeşti”... 

Când domnul Calvin spune „posibilităţi egale pentru toţi” 
înţelege prin asta libertatea de a stoarce profituri, libertate 
care astăzi îi este răpită de marile trusturi. Aspectul cel mai 
absurd este însă că aţi repetat atât de des aceste fraze, 
încât aţi ajuns să le credeţi! Cereţi doar posibilitatea de a vă 
jefui semenii în stilul dumneavoastră mărunt, dar ajungeţi 
să vă hipnotizaţi singuri şi să vă socotiți apărători ai 
libertăţii. Sunteţi meschini şi hrăpăreţi, dar vraja frazelor 
pe care le folosiţi vă face să consideraţi că sufletul vă e plin 
de nobile simţăminte patriotice. Dorinţa dumneavoastră de 
profit, care-i egoism curat, o transformați în atenţie 
deosebită şi total dezinteresată faţă de biata omenire în 
suferinţă. Haideţi, măcar acum, aici, numai între noi, fiţi 
pentru o singură clipă cinstiţi! Priviţi lucrurile în faţă şi 
mărturisiţi deschis. 

De jur împrejurul mesei se aflau acum chipuri în obrajii 
cărora năvălise sângele, chipuri mânioase, dar la toţi puteai 
observa şi o umbră de îngrijorare. Îi cam speriase acest 
tânăr cu înfăţişare senină, cuvintele lui cumpănite, dar 
strivitoare, ca şi cumplitul său obicei de a spune lucrurilor 
pe nume. Domnul Calvin răspunse imediat: 

— Şi pentru ce nu? Întrebă el. Pentru ce nu ne-am 
întoarce la obiceiurile străbunilor noştri din timpul când a 
fost întemeiată această republică? Aţi spus aici foarte multe 
adevăruri, domnule Everhard, oricât de supărătoare ar fi 
ele. Dar aici, numai între noi, să vorbim deschis. Să 
lepădam măştile şi să recunoaştem adevărul aşa cum a fost 
el rostit adineauri de domnul Everhard. Este adevărat că 
noi, capitaliştii mărunți, alergăm după profituri, iar 
trusturile ni le iau de sub nas. Este adevărat că vrem să 


distrugem trusturile numai pentru a ne putea păstra 
profiturile. Şi de ce n-am putea-o face? De ce nu? Vă întreb: 
de ce nu? 

— Ah, da, acum am ajuns chiar la fondul problemei, spuse 
Ernest încântat. Voi încerca să vă spun de ce nu, deşi nu va 
fi o treabă uşoară. Vedeţi, dumneavoastră aţi studiat 
problemele legate de afacerile pe scară mică, dar nu v-aţi 
apropiat niciodată de problemele dezvoltării societăţii. În 
momentul de faţă vă aflaţi în centrul unui proces de 
transformare în cadrul evoluţiei economice, dar nu 
înţelegeţi acest proces, şi de aici decurge toată confuzia. De 
ce nu vă puteţi întoarce la ce a fost? Pentru că nu este cu 
putinţă. Nu puteţi sili cursul evoluţiei economice s-o ia 
înapoi pe drumul pe unde a venit, tot aşa după cum nu 
puteţi face râurile să curgă la deal. Josua101 a oprit soarele 
deasupra Ghibeonului, dar dumneavoastră vreţi să-l 
întreceţi pe Josua. Dumneavoastră vreţi să faceţi soarele să 
meargă îndărăt către răsărit, aţi vrea ca timpul să facă cale- 
ntoarsă şi să meargă de la amiază înspre dimineaţă. 

Aflându-vă în faţa unor maşini care economisesc forţă de 
muncă, în faţa producţiei superior organizate, în faţa unei 
productivităţi sporite şi a unui sistem mai avansat, aţi vrea 
totuşi să întoarceţi soarele economic înspre răsărit cu o 
generaţie sau două, către vremea când nu existau mari 
capitalişti, nu existau maşini uriaşe, nu existau drumuri de 
fier, la vremea când o armată de mici capitalişti se războiau 
între ei în cadrul anarhiei economice, atunci când producţia 
era primitivă, neeconomică, neorganizată şi costisitoare. Vă 
rog să mă credeţi că isprava lui Josua a fost mult mai uşor 
de îndeplinit, iar Josua a avut şi ajutorul lui Jehova. Dar pe 
voi, micii capitalişti, Dumnezeu v-a dat uitării. Soarele 
micilor capitalişti apune şi nu va mai răsări niciodată, iar voi 
n-aveţi posibilitatea nici măcar de a-l opri în loc. Sunteţi pe 
cale de dispariţie şi sunteţi sortiţi să dispăreţi cu totul din 
societate. 


Aceasta este porunca evoluţiei. Este cuvântul Domnului. 
Trusturile sunt mai puternice decât concurenţa. Omul 
primitiv a fost o fiinţă neputincioasă care se ascundea prin 
crăpăturile stâncilor. S-au unit însă mai mulţi laolaltă şi au 
pornit război împotriva vrăjmaşilor, împotriva fiarelor 
carnivore. Vrăjmaşii aceştia se sfâşiau unii pe alţii, se bazau 
pe concurenţă, dar omul primitiv era un animal sociabil şi 
de aceea s-a ridicat şi a cucerit supremaţia asupra tuturor 
celorlalte animale. De atunci încoace omul a iscodit forme 
de întovărăşire din ce în ce mai perfecţionate. Lupta asta - 
concurenţă contra asociaţie - e veche de mii de veacuri, şi 
concurenţa totdeauna a fost înfrântă. lată din ce pricină 
acela care trece de partea concurenţei este sortit pieirii. 

— Dar trusturile, ele însele, s-au născut din concurenţă, îl 
întrerupse domnul Calvin. 

— Foarte adevărat, răspunse Ernest. Iar trusturile au 
distrus ele însele concurenţa. După cum ai spus chiar 
dumneata, asta-i pricina pentru care acum nu mai lucrezi în 
branşa laptelui. 

Pentru prima oară în seara aceea toată lumea a izbucnit în 
râs, şi domnul Calvin însuşi a făcut haz pe socoteala sa. 

— Dar, fiindcă tocmai am pomenit de trusturi, continuă 
Ernest, este bine să lămurim câteva lucruri. Am să formulez 
unele idei, iar dacă nu veţi fi de acord cu vreuna din ele, vă 
rog să-mi atrageţi atenţia. Dacă veţi tăcea, înseamnă că 
sunteţi de aceeaşi părere. Este sau nu adevărat că un 
război de ţesut mecanic va ţese stofă mai multă şi mai 
ieftină decât un război manual? Ernest tăcu o clipă, dar 
nimeni nu rosti vreo vorbă. În acest caz nu este oare cu 
totul irațional să sfărâmi războiul mecanic şi să te întorci la 
metoda mai stângace şi mai costisitoare a războiului de 
ţesut manual? Câteva capete s-au aplecat în semn de 
încuviinţare. Este sau nu adevărat că acea asociaţie a 
capitaliştilor cunoscută sub numele de trust produce mai 
lesne şi mai ieftin decât ar putea produce o mie de mici 
întreprinderi care se concurează între ele? Nici de data 


asta nu se auzi vreo obiecţie. Atunci nu este lipsit de rațiune 
să distrugi această asociaţie care poate produce mai bine şi 
mai ieftin? 

A trecut multă vreme şi nimeni n-a răspuns, în cele din 
urmă a luat totuşi cuvântul domnul Kowalt: 

— În cazul acesta ce ne rămâne de făcut? A întrebat el. În 
afară de desfiinţarea trusturilor, nu vedem altă cale pe care 
am putea ajunge să scăpăm de dominaţia lor. 

În aceeaşi clipă Ernest a izbucnit cu înflăcărare: 

— Vă arăt eu o altă cale! Strigă el. Să nu distrugem aceste 
minunate maşini care produc repede şi ieftin. Să le luăm în 
stăpânire. Să tragem foloase de pe urma productivităţii şi 
ieftinătăţii lor. Să le punem să muncească pentru noi. Să-i 
alungăm pe stăpânii de astăzi ai acelor maşini minunate şi 
să fim noi stăpânii minunatelor maşini. Asta, domnilor, 
înseamnă socialismul: o societate şi mai mare decât 
trusturile, o organizaţie economică şi socială mai măreaţă 
decât tot ce a existat până astăzi pe planeta noastră. Şi este 
în spiritul şi pe linia evoluţiei: răspundem unei asociaţii 
printr-o altă asociaţie, de tip superior. Numai aşa putem 
câştiga. Veniţi lângă noi, socialiştii, şi prin asta veţi trece de 
partea învingătorului. 

De data asta s-a iscat împotrivire. Comesenii au început să 
clatine din cap şi s-au auzit murmure dezaprobatoare. 

— Bine, în cazul acesta înseamnă că preferaţi să fiţi în 
urma vremurilor, spuse Ernest. Preferaţi să jucaţi nişte 
roluri cărora de mult le-a apus vremea, iar asta înseamnă 
că veţi fi condamnaţi la pieire, aşa cum condamnate la 
pieire sunt toate lucrurile care şi-au trăit traiul. V-aţi 
întrebat vreodată ce se va întâmpla cu dumneavoastră când 
vor apărea alte asociaţii şi mai puternice decât trusturile de 
astăzi? V-aţi gândit vreodată în ce situaţie vă veţi afla atunci 
când chiar şi marile trusturi se vor uni într-un trust al 
trusturilor. Într-un trust social, economic şi politic? Se 
întoarse brusc, şi când nimeni nu se aştepta, către domnul 
Calvin: Fiţi, vă rog, bun şi spuneţi-mi dacă am sau nu 


dreptate, ceru Ernest. În momentul de faţă vă vedeţi siliţi să 
înfiinţaţi un nou partid politic, fiindcă vechile partide sunt 
cu totul în stăpânirea trusturilor. Cea mai mare piedică în 
calea propagandei pe care aţi vrea s-o faceţi pentru noul 
partid, Liga fermierilor, sunt trusturile. În spatele fiecărui 
obstacol ce vi se ridică în cale, în spatele fiecărei lovituri 
care vă năuceşte se ascund trusturile. Nu este aşa? 
Spuneţi-mi, vă rog! Domnul Calvin tăcu, stânjenit. 

— Aveţi curaj, îl îndemnă Ernest. 

— Aşa este, mărturisi domnul Calvin. Am reuşit să 
câştigăm majoritatea în corpurile legiuitoare ale statului 
Oregon şi am votat nişte legi excelente pentru a apăra 
interesele micilor producători, dar guvernatorul, om al 
trusturilor, le-a desfiinţat dintr-o dată, opunându-le dreptul 
său de veto. Am ales un guvernator al statului Colorado, dar 
corpurile legiuitoare nu i-au îngăduit să-şi exercite funcţia. 
De două ori am reuşit să trecem prin Congres102 o lege 
federală asupra impozitului pe venit, dar de fiecare dată 
Curtea Supremă a anulat-o ca neconstituţională. Justiţia 
este în întregime la cheremul trusturilor. Noi, oamenii din 
popor, nu-i putem plăti destul de bine pe judecători. Dar va 
veni o vreme când... 

— Când asociaţia trusturilor va controla toate corpurile 
legiuitoare, când asociaţia trusturilor va fi ea însăşi 
guvernul, îl întrerupse Ernest. 

— Asta niciodată, niciodată! Izbucniră strigăte din toate 
părţile. 

Toţi musafirii noştri erau acum enervaţi şi bătăioşi. 

— Spuneţi-mi, vă rog: ce-o să faceţi când o veni şi vremea 
asta? Întrebă Ernest. 

— Ne vom împotrivi din toate puterile! Strigă domnul 
Asmunsen, şi îndată răsunară multe glasuri aprobatoare. 

— Asta va însemna război civil, îi preveni Ernest. 

— Fie şi război civil! Răspunse domnul Asmunsen, susţinut 
de strigătele tuturor celor din jurul mesei. N-am uitat încă 


isprăvile străbunicilor. Pentru drepturile noastre suntem 
gata sa luptăm şi să ne dăm chiar viaţa. 

Ernest zâmbi. 

— Nu uitaţi însă un lucru, domnilor, zise el. În mod tacit 
am convenit cu toţii că în concepţia dumneavoastră 
libertatea înseamnă posibilitatea de a stoarce profituri în 
dauna altora. 

Cu toţii săriră ca arşi, cuprinşi de furie. Dar Ernest stăpâni 
tumultul şi reuşi să se facă auzit: 

— Încă o întrebare, vă rog. Atunci când vă veţi ridica la 
luptă, nu uitaţi, o veţi face pentru că guvernul se va afla în 
mâinile trusturilor. Este deci limpede că guvernul va trimite 
împotriva dumneavoastră armata regulată, marina, garda 
civilă, poliţia, într-un cuvânt, întreaga maşină de război 
organizată a Statelor Unite. În ce va sta atunci puterea 
dumneavoastră? 

Descurajarea li se zugrăvi pe faţă, dar, fără a le lăsa timp 
să se dezmeticească, Ernest lovi din nou: 

— Vă aduceţi aminte că acum câtăva vreme, nu-i prea mult 
de-atunci, întreaga noastră armată permanentă număra 
doar cincizeci de mii de oameni? De atunci a crescut an de 
an, până ce a ajuns astăzi la trei sute de mii! 

Încă o lovitură: 

— Dar nu numai atât. În vreme ce dumneavoastră umblaţi 
după fantoma pe care o îndrăgiţi cel mai mult, profiturile, şi 
vă pierdeaţi vremea cu istorioare moralizatoare despre cel 
mai scump fetiş, libera concurenţă, trusturile au realizat 
lucruri chiar şi mai mari şi mai înfiorătoare. Garda civilă, de 
pildă. 

— Garda civilă este puterea noastră! Strigă domnul 
Kowalt. Cu ajutorul ei vom respinge atacurile armatei 
permanente. 

— Numai că şi dumneavoastră veţi face parte din garda 
civilă, replică Ernest, şi veţi fi trimis în Maine, în Florida, în 
Filipine sau cine mai ştie în ce altă parte, ca să înecaţi în 
sânge pe propriii dumneavoastră confraţi, care vor lupta în 


războiul civil pentru libertatea lor. În acelaşi timp, din 
Kansas, Wisconsin sau din oricare alt stat, confrații 
dumneavoastră vor fi aduşi aici, în California, ca să-i înece 
în sânge pe răsculații de aici. 

De astă dată au rămas cu totul uluiţi şi nimeni n-a mai scos 
nici o vorbă, până când, în sfârşit, domnul Owen a spus cu 
glas slab: 

— N-o să ne înrolăm în garda civilă. Asta ar mai lipsi! Doar 
n-o să fim chiar atât de proşti! 

Ernest râse din toată inima. 

— Încă nu înţelegeţi cum au fost rânduite lucrurile. Nu 
veţi avea încotro. Veţi fi luaţi cu arcanul în garda civilă. 

— Există totuşi şi ceva care se cheamă drepturi 
cetăţeneşti, insistă domnul Owen. 

— Există atâta timp cât guvernul nu găseşte necesar să le 
suspende. În ziua când, după cum spuneţi dumneavoastră, 
vă veţi ridica la luptă, să ştiţi că toate forţele de care 
dispuneţi se vor întoarce împotriva dumneavoastră înşivă. 
În garda civilă vă veţi înrola vrând-nevrând. Am auzit pe 
cineva pomenind despre habeas corpus103. În loc de 
habeas corpus veţi primi dreptul de a vi se cânta „veşnica 
pomenire”. Dacă veţi refuza să vă înrolați în rândurile gărzii 
civile, ori dacă veţi comite acte de nesupunere la 
incorporare, veţi fi trimişi în faţa curților marţiale şi 
împuşcaţi ca nişte câini. Aşa spune legea. 

— Nu aşa spune legea! Declară categoric domnul Calvin. 
Nu există o astfel de lege. Tinere, dumneata ai visat toate 
fantasmagoriile astea. Ai spus că garda civilă va fi trimisă în 
Filipine. Asta ar fi anticonstituţional. Constituţia stabileşte 
răspicat că garda civilă nu poate fi trimisă în afara 
graniţelor ţării. 

— Dar ce amestec are aici constituţia? Întrebă Ernest. 
Judecătorii interpretează constituţia, iar, aşa cum a 
recunoscut şi domnul Asmunsen, justiţia este întru totul la 
discreţia trusturilor. În afară de asta, după cum am mai 


spus, aşa hotărăşte legea. Legea despre care vă spun există 
de ani de zile, de nouă ani, domnilor. 

— O lege care spune că putem fi înrolați cu sila în garda 
civila? Întrebă domnul Calvin neîncrezător. Că ne pot duce 
în faţa unor curţi marţiale şi ne pot împuşca dacă refuzăm 
să ne înrolăm în garda civilă? 

— Da, răspunse Ernest. Întocmai aşa. 

— Bine, dar cum se poate ca noi să nu fi auzit niciodată de 
legea asta? Întrebă tata, şi mi-am dat seama că şi pentru el 
lucrurile spuse de Ernest erau cu totul noi. 

— Există două explicaţii, spuse Ernest. Mai întâi, până în 
momentul de faţă n-a fost nevoie să fie aplicată. Dacă s-ar fi 
ivit ocazia, aţi fi auzit de ea repede şi degrabă. Al doilea, a 
fost trecută prin Camera Reprezentanţilor şi prin Senat în 
mare taină, fără să fie practic pusă în discuţie. Bineînţeles 
că nici ziarele n-au suflat o vorbă. Dar noi, socialiştii, am 
aflat de ea. Am publicat-o chiar în ziarele noastre. Numai că 
dumneavoastră nu citiţi ziarele noastre. 

— Eu încă afirm că visaţi, spuse domnul Calvin cu 
încăpățânare. Ţara n-ar fi îngăduit niciodată una ca asta. 

— Şi totuşi ţara a îngăduit-o, replică Ernest. Iar cât 
priveşte referirea la visele mele - băgă mâna în buzunar şi 
scoase o broşurică - spune-ţi-mi dacă şi asta vi se pare un 
vis. 

Deschise broşurică şi începu să citească: 

— Articolul 1: Se decretează... Şi aşa mai departe... Din 
garda civilă vor face parte toţi cetăţenii valizi de sex 
bărbătesc, în vârstă de cel puţin optsprezece şi cel mult 
patruzeci şi cinci de ani, din respectivele state şi teritorii, 
precum şi din districtul Columbia. 

Articolul 7: Orice ofiţer sau cetăţean care face parte din 
garda civilă, - şi nu uitaţi articolul unu, domnilor, toţi faceţi 
parte din garda civilă - „orice cetăţean care face parte din 
garda civilă şi va refuza ori va neglija să se înfăţişeze în faţa 
organelor de recrutare atunci când va fi chemat, în 
conformitate cu cele stabilite mai sus, va fi înaintat spre 


judecată curţii marţiale şi va fi pedepsit aşa cum va hotărî 
curtea marţială. 

Articolul 8: Curțile marţiale, în a căror competenţă cade 
judecarea ofiţerilor sau trupei, vor fi alcătuite exclusiv din 
ofiţeri ai gărzii civile. 

Articolul 9: Garda civilă, atunci când este chemată în 
serviciul activ de către organele competente din Statele 
Unite, va fi supusă aceloraşi dispoziţiuni şi reguli de război 
ca şi armata regulată a Statelor Unite.” 

lată, deci, care este situaţia, domnilor cetăţeni americani 
şi tovarăşi de arme din garda civilă! Acum nouă ani, noi, 
socialiştii, am socotit că legea aceasta este îndreptată 
împotriva muncitorilor. Senatorul Wiley104 în cadrul 
scurtei discuţii care a putut avea loc, a spus atunci că legea 
de faţă tinde către „înfiinţarea unei forţe de rezervă, 
capabilă să înfigă mâna în pieptul gloatei - dumneavoastră 
sunteţi gloata, domnilor - şi să apere în orice împrejurare 
viaţa, libertatea şi avutul cetăţenilor”. Vedeţi deci că în 
viitor, atunci când vă veţi ridica la luptă, nu trebuie să uitaţi 
că vă veţi ridica împotriva proprietăţii trusturilor şi a 
libertăţii trusturilor, a libertăţii lor de a vă jefui, aşa cum 
este ea consfinţită prin legi. Dinţii v-au fost smulşi, şi 
ghearele v-au fost retezate, domnilor. Atunci când vă veţi 
ridica la luptă, fără colţi şi fără gheare, veţi fi la fel de 
inofensivi ca o armată de mucoşi. 

— Nu cred! Strigă domnul Kowalt. Nu există o asemenea 
lege. E o minciună scornită de voi, socialiştii! 

— Legea aceasta, i-a răspuns Ernest, a fost depusă pe 
biroul Camerei Reprezentanţilor la 30 iulie 1902. Depusă 
de către deputatul Dick din statul Ohio, ea a fost votată la 
repezeală. De asemenea, a fost votată în unanimitate şi de 
către Senat la 4 ianuarie 1903. Numai la şapte zile după 
aceea a fost sancţionată şi de preşedintele Statelor 
Unite105. 

Capitolul IX. 

TEMEIURILE MATEMATICE ALE UNUI VIS. 


În mijlocul consternării generale pricinuite de cuvintele 
lui, Ernest începu din nou să vorbească: 

— Mulţi dintre dumneavoastră aţi afirmat în seara asta că 
socialismul este un lucru cu neputinţă de realizat. Aţi spus 
deci că este imposibil; acum, vă rog, daţi-mi voie să vă 
dovedesc că socialismul este inevitabil. Nu numai că 
dumneavoastră, micii capitalişti, va trebui în chip inevitabil 
să dispăreţi, dar tot atât de inevitabilă este dispariţia 
marilor capitalişti şi chiar a trusturilor. Nu uitaţi că torentul 
năvalnic al procesului de dezvoltare socială e ireversibil, nu 
merge niciodată îndărăt. Torentul evoluţiei merge mereu 
înainte şi trece de la concurenţă la asociaţie, de la micile 
asociaţii la asociaţiile mari, de la asociaţiile mari la cele într- 
adevăr uriaşe, iar de aici mai departe, la socialism, care 
este cea mai gigantică dintre toate formele de asociaţie. 

Îmi spuneţi că visez. Foarte bine. Vă voi arăta acum 
temeiurile certitudinii matematice ale împlinirii visului meu; 
mai înainte de asta, însă, vă desfid să dovediţi că temeiurile 
certitudinii mele sunt greşite. Voi dezvolta în faţa 
dumneavoastră ideea inevitabilităţii prăbuşirii sistemului 
capitalist şi voi demonstra matematic de ce el trebuie într- 
adevăr să se prăbuşească. Prin urmare, să începem şi vă 
rog să fiţi îngăduitori şi să aveţi suficientă răbdare, chiar 
dacă la început vi se va părea că mă îndepărtez de subiect. 

Să începem aşadar prin a cerceta un exemplu concret din 
domeniul industriei, şi, ori de câte ori voi face o afirmaţie cu 
care nu veţi fi de acord, vă rog să mă întrerupeţi. Să luăm o 
fabrică de încălţăminte. Această fabrică achiziţionează piei, 
pe care le transformă în încălţăminte. Să presupunem că 
valoarea pieilor este o sută de dolari. Aceste piei intră în 
fabrică şi ies de acolo sub formă de încălţăminte, în valoare, 
să zicem, de două sute de dolari. Ce s-a întâmplat? Valoarea 
pieilor a sporit cu o sută de dolari. De unde provine acest 
spor? Să vedem. 

Capitalul şi munca au creat această valoare suplimentară 
de o sută de dolari. Capitalul a pus la dispoziţie fabrica şi 


maşinile şi a suportat toate cheltuielile. Muncitorii au 
furnizat munca. Prin eforturile unite ale capitalului şi ale 
muncii s-a creat un spor de valoare de o sută de dolari. 
Până aici sunteţi de acord? 

În jurul mesei invitaţii au clătinat din cap în semn de 
încuviinţare. 

— După ce au creat această sută de dolari, această valoare 
nouă, capitalul şi munca trec la împărţirea ei. Proporţiile 
exacte în care se face această împărţeală nu au mare 
importanţă; să stabilim, prin urmare, pentru înlesnirea 
discuţiei, această împărţeală în mod foarte aproximativ. 
Capitalul primeşte deci, să zicem, ca parte a sa cincizeci de 
dolari, iar muncitorii primesc sub formă de salarii, ca parte 
a lor, ceilalţi cincizeci. Nu ne vom pierde vremea relatând 
toate controversele care izbucnesc în legătură cu această 
împărţeală.106 Oricât de acerbe ar fi ele, pe baza unui 
procentaj sau altul împărţeala are loc. Luaţi numai seama 
că ceea ce este valabil pentru acest proces industrial izolat 
este la fel de valabil pentru toate celelalte ramuri 
industriale. Sunteţi de acord? 

Din nou toată lumea încuviinţează. 

— Acum să presupunem că muncitorii, după ce şi-au 
încasat cei cincizeci de dolari, vor să cumpere cu aceşti bani 
încălţăminte. Nu vor putea cumpăra decât încălţăminte în 
valoare de cincizeci de dolari. E limpede, nu? 

Trecem mai departe, de la acest exemplu concret la 
întreaga industrie din Statele Unite, care prelucrează nu 
numai pieile, ci şi toate celelalte materii prime, şi include, 
de asemenea, transporturile, comerţul, totul. Vom 
presupune, pentru a lucra cu cifre rotunde, că întreaga 
producţie de mărfuri din Statele Unite se ridică într-un an 
la valoarea de patru miliarde de dolari. Aşadar, muncitorii 
vor primi într-un an, sub formă de salarii, două miliarde de 
dolari. Valoarea mărfurilor produse în aceeaşi perioadă se 
ridică, însă, la patru miliarde de dolari. Ce cantitate din 
aceste mărfuri pot cumpăra muncitorii? Mărfuri în valoare 


de două miliarde de dolari. În privinţa asta sunt sigur că nu 
mai încape nici o îndoială. Dar, în afară de cele spuse până 
acum, trebuie să mai ţinem seama de faptul că procentele 
stabilite de mine drept bază a împărţirii sunt foarte 
generoase, căci în realitate, din pricina unui număr 
nesfârşit de tertipuri ale capitaliştilor, muncitorii nu pot 
cumpăra nici măcar jumătate din totalul mărfurilor 
produse. 

Dar să revenim. Admitem că muncitorii vor cumpăra şi 
consuma mărfuri în valoare de două miliarde de dolari. Este 
deci limpede că ei nu pot consuma decât aceste mărfuri, a 
căror valoare se ridică la două miliarde de dolari. Rămân 
însă celelalte mărfuri, în valoare tot de două miliarde de 
dolari, pe care muncitorii nu le pot cumpăra şi deci nu le 
pot consuma. 

— Muncitorii nu consumă nici măcar aceste două miliarde, 
spuse atunci domnul Kowalt. Dacă le-ar consuma, n-ar mai 
putea depune nimic la casele de economii. 

— Depunerile muncitorilor la casele de economii sunt doar 
un fel de fonduri de rezervă, care se cheltuiesc la fel de 
repede cum sunt depuse. Sunt bani albi pentru zile negre, 
bani pentru bătrâneţe, pentru cazuri de boală şi accidente, 
bani pentru cheltuielile de înmormântare. Economiile 
muncitorilor nu-s altceva decât o bucată de pâine pusă la 
loc în dulap, ca să fie mâncată a doua zi. Nu, muncitorii 
consumă din producţia generală întreaga parte pe care 
banii primiţi sub formă de salarii le îngăduie s-o cumpere. 

Celelalte două miliarde rămân pe seama capitalului. După 
ce capitaliştii şi-au acoperit cheltuielile, consumă ei oare tot 
ce le rămâne? Consumă oare capitaliştii în întregime cele 
două miliarde ale lor? 

Ernest se opri aici şi-i întrebă direct pe câţiva dintre cei 
aşezaţi în jurul mesei, iar aceştia clătinară din cap. 

— Nu ştiu, mărturisi sincer unul dintre ei. 

— Ba fără îndoială că ştiţi, urmă Ernest. Gândiţi-vă o clipă. 
În cazul în care capitaliştii ar consuma întregul lor profit, 


suma totală a capitalului n-ar mai creşte. Ar rămâne 
constantă. Dar dacă cercetaţi istoria economică a Statelor 
Unite, veţi vedea că suma totală a capitalurilor a crescut 
fără încetare. Prin urmare, capitaliştii nu consumă partea 
lor. Vă aduceţi aminte de vremea când Anglia deţinea cea 
mai mare parte din acţiunile societăţilor noastre de cale 
ferată? Dar cu vremea capitaliştii noştri au răscumpărat 
aceste acţiuni. Ce reiese de aici? Este limpede că o parte 
din profiturile capitaliştilor au fost întrebuințate pentru 
răscumpărarea acţiunilor respective. Cum se explică faptul 
că în momentul de faţă capitaliştii din Statele Unite posedă 
sute de milioane de dolari investiţi în acţiuni ale 
întreprinderilor din Mexic, Rusia, Italia ori Grecia? Există o 
singură explicaţie, şi anume că aceste sute şi sute de 
milioane de dolari provin tocmai din partea lor, din 
profiturile pe care capitaliştii nu le-au consumat. Mai mult 
decât atât, apare limpede că, chiar de la începuturile 
sistemului capitalist, capitaliştii nu şi-au consumat niciodată 
în întregime profiturile. 

Cu aceasta ajungem la punctul central al problemei, în 
fiecare an Statele Unite produc avuţii în valoare de patru 
miliarde de dolari. Din acestea muncitorii cumpără cu banii 
primiţi şi consumă mărfuri în valoare de două miliarde. 
Capitaliştii însă nu consumă restul de două miliarde. O 
mare parte din mărfurile produse rămân neconsumate. Ce 
se face cu acest surplus? Ce se poate face cu el? Muncitorii 
nu mai pot consuma nimic fiindcă şi-au cheltuit în întregime 
salariile. Capitaliştii, de asemenea, nu pot consuma nimic 
din prisosul arătat, fiindcă, în limita în care structura intimă 
a sistemului capitalist le-o îngăduie, au consumat tot ceea 
ce erau în stare să consume. Cu toate acestea, prisosul 
despre care am vorbit rămâne. Ce se poate face cu el? Ce 
se face în realitate cu bunurile neconsumate? 

— Sunt vândute în ţările străine, spuse domnul Kowalt. 

— Exact, conveni Ernest. Din pricina acestui prisos se 
iveşte nevoia noastră de pieţe externe. Surplusul este 


vândut peste hotare. El trebuie vândut acolo fiindcă o altă 
cale nu există. Iar prisosul de mărfuri vândut peste hotare 
dă naştere la ceea ce numim balanţa noastră comercială 
activă. Până aici suntem cu toţii de acord? 

— Considerăm chiar că este o pierdere de vreme să 
stăruiţi asupra acestor noţiuni elementare, aş zice de 
abecedar comercial, interveni acru domnul Calvin. Sunt 
lucruri cunoscute de toată lumea. 

— Dar tocmai cu aceste noţiuni elementare, de abecedar, 
pe care vi le-am expus atât de minuţios, vă voi pune în 
încurcătură, replică Ernest. Aici e toată frumuseţea. Cu 
aceste noţiuni de abecedar vă voi pune în încurcătură 
imediat. Să vedem. 

Statele Unite sunt o ţară capitalistă care şi-a dezvoltat 
puternic resursele economice. Datorită sistemului capitalist, 
pe baza căruia este organizată economia sa, apare un 
prisos de mărfuri ce nu poate fi consumat şi de care trebuie 
să scape, dar nu poate scapă altfel decât vânzându-l peste 
hotare.107 Ceea ce este valabil pentru Statele Unite este 
însă la fel de valabil pentru toate statele capitaliste cu 
resurse economice puternic dezvoltate. În fiecare dintre 
aceste ţări există un surplus de mărfuri neconsumate. Nu 
trebuie de asemenea uitat că e multă vreme de când ţările 
respective fac schimburi între ele şi totuşi surplusurile 
continuă să existe. Muncitorii din toate statele despre care 
vorbim şi-au şi cheltuit salariile şi nu pot cumpăra nimic din 
surplus. La fel, capitaliştii au consumat tot ce puteau să 
consume, în limitele îngăduite de însuşi sistemul capitalist. 
Dar surplusurile continuă să existe. Diferitele ţări 
capitaliste nu-şi pot consuma una alteia surplusurile. Atunci 
cum au să scape de ele? 

— Vânzându-le ţărilor cu resurse economice slab 
dezvoltate, sugeră domnul Kowalt. 

— Întocmai. După cum vedeţi, argumentele mele sunt atât 
de simple şi de clare, încât iau naştere aproape de la sine în 
minţile dumneavoastră. Acum să facem un pas mai departe. 


Să presupunem că Statele Unite îşi plasează surplusurile 
într-o ţară slab dezvoltată, cum ar fi, să zicem, Brazilia. Nu 
uitaţi însă că acest lucru nu se întâmplă decât atunci când 
piaţa internă este saturată până la refuz şi nu mai poate 
absorbi nici un surplus. Prin urmare, ce vor primi Statele 
Unite în schimb din Brazilia? 

— Aur, răspunse domnul Kowalt. 

— Dar pe lume există o cantitate determinată de aur, şi o 
cantitate nu prea mare, observă Ernest. 

— Aur sub formă de acţiuni, obligaţiuni şi aşa mai departe, 
completă domnul Kowalt. 

— De data asta aţi nimerit-o, zise Ernest. În schimbul 
surplusului plasat în Brazilia, Statele Unite primesc acţiuni 
şi obligaţiuni. Ce înseamnă asta? Înseamnă că Statele Unite 
ajung să stăpânească în Brazilia căi ferate, fabrici, mine şi 
latifundii. Dar, la rândul său, ce înseamnă oare acest lucru? 

Domnul Kowalt se gândi câteva clipe, apoi clătina din cap 
nedumerit. 

— Vă voi spune eu, continuă Ernest. Înseamnă că 
resursele economice ale Braziliei vor fi valorificate tot mai 
intensiv. Dar atunci când Brazilia, în cadrul sistemului 
capitalist, îşi va fi dezvoltat suficient resursele economice, 
va ajunge ea însăşi să aibă un prisos de mărfuri 
neconsumate. Îşi va putea ea oare plasa acest prisos pe 
piaţa Statelor Unite? Bineînţeles că nu, deoarece Statele 
Unite au de rezolvat problema propriului lor prisos de 
mărfuri. La rândul lor, Statele Unite îşi vor mai putea oare 
plasa surplusurile pe piaţa braziliană, aşa cum făcuseră mai 
înainte? Din nou nu, fiindcă de data asta şi în Brazilia există 
un surplus de mărfuri. 

Ce se întâmplă atunci? Statele Unite şi Brazilia vor trebui 
să caute amândouă alte state slab dezvoltate, asupra cărora 
să reverse surplusurile lor de mărfuri. Numai că prin însuşi 
acest proces de plasare a surplusurilor, resursele 
economice ale statelor respective se dezvoltă. Nu trece 
mult, şi ele însele au de făcut faţă surplusurilor proprii şi 


trebuie să caute alte state unde să le plaseze. Acum, 
domnilor, vă rog să mă urmăriţi cu atenţie. Pământul are o 
întindere determinată. Pe lume există numai un anumit 
număr de state. Ce se va întâmplă în clipa când toate 
statele din lume, de la cel mai mare până la cel mai mărunt, 
vor sta faţă în faţă, fiecare căutând să-şi plaseze propriul 
său surplus de bunuri? 

Ernest se opri şi îşi cercetă cu privirea ascultătorii. 
Tulburarea zugrăvită pe chipurile lor era încântătoare. Dar 
pe aceleaşi chipuri apăruse şi teama. Din simple 
abstracţiuni, Ernest reuşise să evoce imaginea teribilă a 
crizei şi le-o înfăţişase dinaintea ochilor. Acum stăteau cu 
toţii în jurul mesei, priveau acea imagine şi simțeau cum îi 
cuprinde spaima. 

— Am pornit de la primele trei litere ale alfabetului, 
domnule Calvin, spuse Ernest ironic. Acum am ajuns să vă 
prezint toate literele alfabetului. E cum nu se poate mai 
simplu, şi în asta constă farmecul lui. Nu mă îndoiesc de loc 
că aveţi răspunsul la îndemână. Aşadar, ce se va întâmpla 
când toate ţările vor fi silite să facă faţă unui surplus de 
mărfuri neconsumate? Ce are să se aleagă atunci de 
sistemul dumneavoastră capitalist? 

Foarte încurcat, domnul Calvin clătină din cap. Se vedea 
bine că cercetează din nou, în gând, întreg raţionamentul 
lui Ernest, pentru a găsi o eroare. 

— Să cercetăm din nou împreună lucrurile, cât mai pe 
scurt cu putinţă, zise Ernest. Am început deci cu un 
exemplu concret, cu o fabrică de încălţăminte. Am constatat 
că modul de împărţire a valorii nou create între muncitorii 
şi patronii acestei fabrici este similar cu acela aplicat în 
întregul domeniu al producţiei industriale. Am constatat de 
asemenea că, datorită salariilor pe care le primesc, 
muncitorii nu pot consuma decât o parte din producţie şi 
că, pe de altă parte, capitaliştii nu pot consuma partea lor. 
Am constatat totodată că după ce muncitorii au cumpărat 
toate mărfurile pe care le pot cumpăra cu salariile primite 


şi după ce capitaliştii au consumat toate bunurile de care au 
trebuinţă, rămâne încă un prisos de mărfuri neconsumate. 
Am ajuns cu toţii la concluzia că acest prisos nu poate fi 
plasat decât în străinătate. De asemenea am fost în 
unanimitate de acord că transferarea surplusului pe pieţele 
străine are drept urmare dezvoltarea resurselor economice 
ale ţărilor respective şi în scurt timp se ajunge la situaţia că 
şi aceste ţări dispun de un prisos de produse. Extinzând 
apoi acest proces la toate ţările pământului, am ajuns în 
cele din urmă la concluzia că toate ţările vor produce în 
fiecare an şi în fiecare zi o anumită cantitate de mărfuri de 
prisos, pe care nu vor putea să le plaseze în nici o ţară. 
Acum vă întreb din nou: Ce putem oare face cu toate aceste 
prisosuri? 

Nici de data aceasta nu răspunse nimeni. 

— Dumneavoastră ce credeţi, domnule Calvin? Întrebă 
Ernest. 

— Mărturisesc că nu ştiu ce să spun, recunoscu domnul 
Calvin. 

— Niciodată nu m-am gândit la una ca asta, spuse domnul 
Asmunsen. Şi totuşi pare limpede ca lumina zilei. 

Atunci am auzit pentru prima oară în viaţa mea expunerea 
teoriei lui Karl Marx108 asupra plusvalorii, iar Ernest a 
făcut această expunere cu atâta claritate, încât şi eu am 
rămas uluită şi nu-mi mai dădeam seama ce-aş fi putut 
spune. 

— O să vă indic eu o cale pentru a scăpa de surplusuri, 
zise Ernest. Aruncaţi-le în mare. Aruncaţi în fiecare an sute 
de milioane de dolari sub formă de încălţăminte, cereale, 
îmbrăcăminte şi alte mărfuri. Nu vor dispărea atunci 
surplusurile? 

— De dispărut fără îndoială că vor dispărea, răspunse 
domnul Calvin. Numai că e cu totul absurd să vorbiţi de o 
asemenea soluţie. 

Răspunsul lui Ernest veni cu iuţeala fulgerului: 


— E oare cu ceva mai absurdă decât soluţia propusă de 
dumneavoastră, distrugătorii de maşini, soluţia care 
preconizează întoarcerea la metodele antediluviene ale 
strămoşilor? Ce propuneţi dumneavoastră pentru a scăpa 
de surplusurile de mărfuri? Vreţi să scăpaţi de problema 
surplusurilor nemaiproducând nici un fel de surplus. Şi prin 
ce anume metode propuneţi să se evite crearea 
surplusurilor? Prin revenirea la o metodă primitivă de 
producţie, la o metodă atât de încurcată, dezordonată şi 
iraţională, atât de scumpă şi neeconomică, încât datorită ei 
va fi cu neputinţă să se creeze vreun surplus. 

Domnul Calvin înghiţi în sec. Ernest izbutise să-l convingă. 
Domnul Calvin înghiţi din nou şi tuşi uşurel, dregându-şi 
glasul. 

— Aveţi dreptate, spuse el. Mă declar învins. Soluţia 
noastră e absurdă. Dar trebuie totuşi să facem ceva, căci 
este o problemă de viaţă şi de moarte pentru noi, 
reprezentanţii clasei de mijloc. Nu vrem să pierim. 
Preferăm să fim absurzi şi să ne întoarcem la metodele într- 
adevăr primitive şi neeconomicoase de pe vremea 
străbunilor noştri. Vom readuce industria la stadiul ei de 
dinaintea formării trusturilor. Vom sfărâma maşinile. Şi ce 
veţi putea face dumneavoastră? 

— Atâta doar, că nu veţi putea distruge maşinile, răspunse 
Ernest. Nu veţi putea împinge îndărăt torentul evoluţiei. Vă 
stau împotrivă două mari forţe, şi fiecare în parte este mai 
puternică decât sunteţi dumneavoastră, clasa de mijloc. 
Marii capitalişti - într-un cuvânt trusturile - nu vă vor 
îngădui să vă întoarceţi înapoi, înspre trecut. Ei nu doresc 
distrugerea maşinilor. Dar mai puternică decât trusturile şi 
mai hotărâtă decât ele este clasa muncitoare. Muncitorii nu 
vă vor lăsa să distrugeţi maşinile. Dominația asupra lumii şi, 
prin urmare, şi asupra maşinilor nu poate aparţine decât 
trusturilor sau clasei muncitoare. Acestea sunt cele două 
forţe care stau faţă în faţă. Niciuna dintre ele nu doreşte 
distrugerea maşinilor, dar amândouă luptă să pună 


stăpânire pe ele. În această uriaşă încleştare clasa de mijloc 
nu are cum se amesteca, fiindcă nu este decât un pitic între 
doi uriaşi. Nu vă daţi oare seama voi, sărmani membri ai 
clasei de mijloc, ajunsă cu un picior în groapă, că vă aflaţi 
între cele două pietre ale unei mori care a şi început să vă 
macine? 

V-am demonstrat cu certitudine matematică 
inevitabilitatea prăbuşirii sistemului capitalist. În ziua când 
toate ţările lumii vor fi sufocate de surplusurile de mărfuri 
pe care nu le vor putea nici vinde, nici consuma, orânduirea 
capitalistă se va prăbuşi, doborâtă de sistemul goanei 
turbate după profituri, pe care el însuşi l-a generat109. În 
ziua aceea însă nici vorbă nu va fi de distrugerea maşinilor. 
Lupta se va da pentru stăpânirea acestor maşini. Dacă 
învingători vor fi muncitorii, în faţa dumneavoastră se va 
deschide un drum neted. Statele Unite, şi la fel cu ele 
întreaga lume, vor păşi într-o eră nouă şi minunată. În loc 
să strivească viaţa omului, maşinile o vor face mai 
frumoasă, mai fericită şi mai luminoasă. În acel moment şi 
dumneavoastră, rămăşiţele clasei de mijloc, care între timp 
va fi fost complet lichidată, dimpreună cu muncitorii - căci 
atunci nu vor mai exista decât muncitori - veţi participa la 
împărţirea dreaptă a tuturor bunurilor realizate de acele 
minunate născociri care sunt maşinile. lar noi, toţi laolaltă, 
vom crea maşini noi şi cu mult mai minunate. Atunci nu va 
mai exista nici un prisos de mărfuri, fiindcă nu vor mai 
exista profituri. 

— Dar dacă se va întâmplă ca trusturile să învingă în lupta 
pentru stăpânirea maşinilor şi a lumii? Întrebă domnul 
Kowalt. 

— În acest caz, răspunse Ernest, dumneavoastră ca şi 
muncitorii şi noi toţi dimpreună vom fi striviţi sub călcâiul 
de fier al unei tiranii mai crude şi mai neîndurătoare decât 
toate tiraniile care au întunecat vreodată paginile istoriei 
omenirii. Da, Călcâiul de fier110 ar fi un nume foarte 
potrivit pentru acea tiranie. 


A urmat o linişte apăsătoare, şi fiecare dintre cei aşezaţi în 
jurul mesei s-a cufundat în gânduri tulburătoare şi 
niciodată până atunci cunoscute. 

— Dar socialismul acesta al dumitale nu e decât un vis, 
zise în cele din urmă domnul Calvin. Şi repetă: Un vis! 

— Atunci am să vă prezint ceva care nu este de loc vis, îi 
răspunse Ernest. Acestui ceva eu am să-i spun oligarhie; 
dumneavoastră îi spuneţi plutocraţie. Dar desemnăm prin 
aceste cuvinte unul şi aceiaşi lucru: marii capitalişti sau 
trusturile. Să vedem în mâinile cui se află astăzi puterea, iar 
pentru a putea face asta, să vedem care sunt clasele în care 
este împărţită societatea. 

În societatea noastră există trei mari clase. Mai întâi 
plutocraţia, compusă din bancherii bogaţi, magnații căilor 
ferate, membrii consiliilor de administraţie ale marilor 
companii şi magnații trusturilor. Vine pe urmă clasa de 
mijloc - clasa dumneavoastră, domnilor - compusă din 
fermieri, comercianţi, mici industriaşi şi liber-profesionişti. 
În fine, în al treilea rând vine clasa mea, proletariatul, 
compusă din muncitorii salariaţi.111 

Nu se poate să nu fiţi de acord că în Statele Unite din 
zilele noastre puterea principală o constituie stăpânirea de 
bogății. Dar cum este împărţită bogăţia între aceste trei 
clase? Vă voi da cifre. Plutocraţia dispune de bogății în 
valoare de şaizeci şi şapte de miliarde de dolari. Din totalul 
locuitorilor din Statele Unite care au o ocupaţie, numai 
nouă zecimi din unu la sută fac parte din plutocraţie, şi cu 
toate astea plutocraţia stăpâneşte şaptezeci la sută din 
avuţia naţională. Clasa de mijloc deţine bogății în valoare de 
douăzeci şi patru de miliarde. Din clasa de mijloc fac parte 
douăzeci şi nouă la sută din numărul locuitorilor care au o 
ocupaţie, iar toţi aceştia stăpânesc douăzeci şi cinci la sută 
din întreaga bogăţie naţională. Mai rămâne proletariatul. 
Partea din avuţia naţională pe care o stăpâneşte 
proletariatul se cifrează la patru miliarde de dolari. Din 
totalul persoanelor din Statele Unite care au o ocupaţie, 


şaptezeci la sută sunt proletari; dar proletariatul nu 
stăpâneşte decât patru la sută din avuţia naţională. Cui 
aparţine puterea, domnilor? 

— Din chiar cifrele furnizate de dumneata rezultă că noi, 
clasa de mijloc, suntem mai puternici decât muncitorii, 
observă domnul Asmunsen. 

— Afirmația că noi suntem slabi nu vă întăreşte nicidecum 
poziţia în raport cu puterea plutocraţiei, replică Ernest. Dar 
nu numai atât: mai aveţi puţină răbdare, încă nu am 
terminat cu dumneavoastră. Există şi o forţă mai mare 
decât bogăţia, şi este mai mare pentru că nu poate fi smulsă 
celor care dispun de ea. Puterea noastră, puterea 
proletariatului, stă în muşchii noştri, în mâinile cu care 
aruncăm voturile în urnă şi în degetul cu care putem apăsa 
pe trăgaci. Puterea aceasta nu ne-o poate răpi nimeni, de 
ea nu putem fi jefuiţi. Este o forţă elementară, forţa cea mai 
indisolubil legată cu viaţa însăşi, este o forţă superioară 
bogăției şi pe care bogătaşii nu ne-o pot smulge. 

Dar forţa de care dispuneţi poate fi lesne ruptă de 
dumneavoastră. Ea vă poate fi răpită. Chiar şi în momentul 
de faţă plutocraţia vă răpeşte o parte din această forţă, iar 
în cele din urmă v-o va răpi cu totul. Atunci veţi înceta să 
mai fiţi clasa de mijloc. Veţi cobori până la noi şi veţi deveni 
proletari, iar lucrul cel mai interesant este că în acel 
moment veţi veni să măriţi puterea noastră. Vă vom 
întâmpina ca pe nişte fraţi şi vom lupta umăr la umăr 
pentru cauza cea mai nobilă a umanităţii. 

Vedeţi dumneavoastră, muncitorii nu posedă nici un fel de 
bunuri materiale concrete care să le poată fi smulse din 
mâini. Acea parte din avuţia naţională pe care o deţine 
clasa muncitoare este alcătuită din îmbrăcăminte şi bunuri 
de utilitate casnică, şi doar ici-colo, în cazuri foarte rare, 
dintr-o căsuţă care să nu fie împovărată de ipoteci. 
Dumneavoastră însă stăpâniţi o bogăţie materială bine 
determinată - douăzeci şi patru de miliarde de dolari - iar 
plutocraţia vă va deposeda de aceste bunuri. Bineînţeles, 


există totodată şi o foarte mare probabilitate că 
proletariatul o va lua înaintea plutocraţiei şi vă va smulge el 
cel dintâi bogăţiile. Vă daţi seama în ce situaţie vă aflaţi, 
domnilor? Clasa de mijloc e un biet mieluţ slăbănog, aşezat 
între un leu şi un tigru. Dacă nu vă înghite unul, o va face 
cu siguranţă celălalt. lar dacă plutocraţia va fi cea care vă 
va veni de hac, vă rog să fiţi convinşi că nimicirea 
plutocraţiei de către proletariat nu este decât o chestiune 
de timp. 

Nici măcar avuţia pe care o stăpâniţi astăzi nu este un 
indiciu sigur al forţei dumneavoastră, Puterea pe care o 
deţineţi în acest moment e doar o aparenţă înşelătoare. 
Tocmai din pricina aceasta vă ridicaţi totuşi şi rostiţi cu glas 
stins chemarea la luptă: „Înapoi la felul de viaţă al 
străbunilor noştri!” Sunteţi conştienţi de propria 
dumneavoastră neputinţă. Ştiţi că puterea pe care o 
deţineţi nu-i decât o aparenţă înşelătoare. Şi vă voi dovedi 
acest lucru. 

Ce putere au astăzi fermierii? Peste cincizeci la sută dintre 
ei au ajuns nişte bieţi sclavi, datorită faptului că ori sunt 
doar arendaşi, ori sunt gâtuiţi de ipoteci. Afară de aceasta, 
au fost reduşi cu toţii la condiţia de sclavi prin aceea că 
chiar de pe acum trusturile sunt proprietare sau 
controlează (ceea ce este acelaşi lucru, doar cu avantaje în 
plus pentru ele), sunt proprietare sau controlează întregul 
sistem de desfacere a grânelor pe piaţă, adică magaziile, 
căile ferate, silozurile, cargoboturile. Mai mult decât atât, 
trusturile controlează piaţa. În tot acest angrenaj fermierii 
nu au nici un cuvânt de spus. În ceea ce priveşte puterea 
lor pe tărâm politic şi influenţa în diriguirea treburilor 
statului, despre asta voi vorbi mai târziu, atunci când mă voi 
ocupa de puterea politică a întregii clase de mijloc. 

Zi de zi trusturile îi împing pe fermieri la ruină, aşa cum |- 
au ruinat pe domnul Calvin şi pe toţi proprietarii fermelor 
de produse lactate. Zi de zi şi în acelaşi fel sunt ruinaţi 
comercianții. Vă aduceţi aminte în ce chip trustul tutunului 


a reuşit ca, în numai şase luni de zile, să silească peste 
patru sute de debitanţi de tutun să tragă obloanele, şi asta 
numai la New York? Unde-s oare aceia care au fost 
odinioară proprietarii terenurilor carbonifere? Ştiţi şi fără 
să vă spun eu că astăzi trustul căilor ferate stăpâneşte 
întreaga industrie carboniferă. Nu posedă astăzi trustul 
Standard 0il112 zeci de societăţi de navigaţie? Nu 
controlează el oare întreaga industrie a cuprului, ca să nu 
mai pomenim de faptul că administrează şi un trust 
metalurgic, care-i pare o mică întreprindere secundară? În 
noaptea asta zece mii de oraşe din Statele Unite sunt 
luminate de întreprinderi care aparţin ori sunt controlate 
de Standard Oil, şi în tot atâtea oraşe întregul sistem de 
transporturi electrificate - urbane, suburbane şi 
interurbane - se află în mâinile lui Standard Oil. Micii 
capitalişti care stăpâneau odinioară aceste zeci de mii de 
întreprinderi mărunte au dispărut. O ştiţi cu toţii. Şi asta 
este calea pe care mergeţi. 

Micii industriaşi se găsesc într-o situaţie identică pe deplin 
cu aceea a fermierilor: atât unii, cât şi ceilalţi sunt împinşi 
cu bună-ştiinţă şi după un plan bine stabilit către o stare 
foarte apropiată de iobăgia feudală. Din aceeaşi pricină 
liberii profesionişti şi artiştii sunt astăzi şerbi întru totul - 
cu excepţia numelui pe care-l poartă - iar oamenii politici 
nu sunt altceva decât nişte simpli scutieri. Pentru ce vă 
trudiţi dumneavoastră zi şi noapte să-i organizaţi pe 
fermieri, domnule Calvin? Pentru ce vreţi să alcătuiți cu ei şi 
cu ceilalţi membri ai clasei de mijloc un nou partid politic? 
Fiindcă oamenii politici din vechile partide nici nu vor să 
audă de ideile dumneavoastră mai mult decât învechite. Şi 
nu vor să aibă cu ele nici în clin, nici în mânecă, fiindcă 
sunt, aşa cum v-am spus, doar nişte scutieri, simpli lachei ai 
plutocraţiei. 

Am mai spus că liberii profesionişti şi artiştii sunt şerbi. 
Oare ce altceva sunt? De la mic până la mare, profesorii, 
preoţii, directorii de ziare îşi păstrează slujbele numai dacă 


servesc interesele plutocraţiei, iar slujba lor constă în a 
propovădui doar acele idei care proslăvesc plutocraţia sau, 
în cel mai rău caz, nu-i pot pricinui nici cel mai mic neajuns. 
Ori de câte ori propagă vreo idee dăunătoare plutocraţiei, 
îşi pierd slujbele, iar în acest caz, dacă nu au avut cumva 
grijă să strângă bani albi pentru zile negre, ajung în 
rândurile proletariatului, unde ori dispar, ori devin agitatori 
în sânul clasei muncitoare. Şi nu trebuie să uitaţi că presa, 
amvonul şi universităţile sunt acelea care modelează opinia 
publică şi îndrumează gândirea naţiunii. Cât despre artişti, 
sunt nevoiţi să se supună gusturilor mai mult decât josnice 
ale plutocraţiei. 

Dar, la urma urmei, bogăţia nu constituie prin ea însăşi o 
forţă reală. Reprezintă doar calea câtre putere, iar puterea 
se află în mâinile guvernului. Dar cine controlează astăzi 
guvernul? Proletariatul, cu cei douăzeci de milioane de 
oameni ai săi angajaţi în muncile productive? Chiar şi 
dumneavoastră izbucniţi în râs auzind o asemenea idee! 
Clasa de mijloc, cu cei opt milioane de membri care au o 
ocupaţie? Nu în mai mare măsură decât proletariatul. 
Atunci cine controlează guvernul? Plutocraţia, cu cei abia 
un sfert de milion de membri care se ocupă cu ceva. Dar 
nici acest sfert de milion nu controlează guvernul, deşi îl 
slujesc. Guvernul este controlat de vârfurile plutocraţiei, iar 
aceste vârfuri sunt alcătuite din şapte grupuri113, puţin 
numeroase, dar puternice. Nu uitaţi însă că astăzi aceste 
grupuri lucrează de fapt ca unul singur. 

Îngăduiţi-mi să vă arăt ce putere are numai unul dintre 
ele, grupul căilor ferate. Are în slujba lui nu mai puţin de 
patruzeci de mii de avocaţi, a căror misiune este să-i 
împiedice pe oamenii simpli să poată afla dreptate în faţa 
judecății. Eliberează mii şi mii de permise gratuite de 
călătorie judecătorilor, bancherilor, directorilor de ziare, 
clericilor, profesorilor universitari, deputaţilor şi senatorilor 
din corpurile legiuitoare ale statelor şi membrilor 
Congresului Statelor Unite. Tot el întreţine câte un 


lobby114 la Washington şi în capitala fiecărui stat în parte; 
în toate oraşele mai mari sau mai mărunte ale ţării are la 
dispoziţie o armată uriaşa de trepăduşi şi politicieni de 
mâna a şaptea, a căror misiune este să participe la 
întrunirile electorale şi la adunările pentru desemnarea de 
candidaţi, să-i influenţeze pe juraţi, să-i corupă pe 
judecători şi să slujească interesele grupului în toate 
chipurile imaginabile.115 

Domnilor, m-am mărginit să schiţez forţa unuia dintre cele 
şapte grupuri care alcătuiesc azi vârfurile plutocraţiei.116 
Cele douăzeci şi patru de miliarde care reprezintă averea 
dumneavoastră nu vă aduc nici de doi bani putere politică. 
Nu sunt, aşa cum v-am spus, decât o aparenţă înşelătoare, 
şi chiar această aparenţă vă va fi în curând smulsă din 
mâini. Plutocraţia deţine în momentul de faţă întreaga 
putere. Astăzi ea este cea care dictează legile, fiindcă 
stăpâneşte Senatul, Camera Reprezentanţilor, tribunalele şi 
organele legislative ale tuturor statelor. Şi nu numai atât. În 
spatele legilor trebuie să existe o forţă în stare să le pună în 
aplicare. În zilele noastre plutocraţia dictează legile, iar 
pentru a asigura punerea lor în aplicare, are la dispoziţie 
forţele poliţieneşti, armata, flota şi - în ultimă instanţă - 
garda civilă, care de fapt este alcătuită din mine, din 
dumneavoastră şi din noi toţi. 

După asta nu s-a mai discutat aproape nimic, şi masa a 
luat repede sfârşit. Toţi erau tăcuţi şi parcă descurajaţi, iar 
cuvintele de rămas-bun au fost rostite numai în şoaptă. S-ar 
fi putut spune că erau încă înspăimântați de spectrul 
vremurilor viitoare, pe care îl avuseseră sub ochi. 

— Situaţia este într-adevăr serioasă, îi spuse domnul 
Calvin lui Ernest. Sunt aproape întru totul de acord cu 
modul cum ai înfăţişat-o dumneata. Într-o singura privinţă 
am însă o altă părere, şi anume în ceea ce priveşte destinul 
clasei de mijloc. Vom supravieţui şi vom da peste cap 
trusturile. 


— Şi vă veţi întoarce la vechile metode ale străbunilor, îl 
completă Ernest. 

— Fără îndoiala, răspunse domnul Calvin solemn. Ştiu că 
asta aminteşte de sfărâmătorii de maşini şi este ceva 
absurd. Dar în ziua de astăzi totul pare absurd din pricina 
uneltirilor plutocraţiei. În orice caz, însă, planurile noastre 
de sfărâmători de maşini sunt cel puţin practice şi 
realizabile, ceea ce nu se poate spune despre visul 
dumitale. Visul dumitale despre socialism este... Cum să-ţi 
spun... Un vis. Noi nu te putem urma. 

— 'Tare bine ar fi dacă dumneavoastră, cei care aţi fost aici 
de faţă, aţi cunoaşte câteva lucruri despre evoluţie şi 
despre legile dezvoltării societăţii, i-a spus Ernest la 
despărţire. Am fi atunci scutiţi de-atâtea necazuri! 

Capitolul X. 

VÂRTEJUL. 

Îndată după dineul oamenilor de afaceri, câteva 
evenimente de covârşitoare importanţă se succedară rapid 
unul după altul, ca nişte lovituri de trăsnet. Şi astfel eu - 
fiinţa aceea atât de neînsemnată, care nu cunoscusem 
decât zilele anodine trăite într-un paşnic oraş universitar - 
m-am trezit deodată cuprinsă, dimpreună, cu toate 
problemele mele personale, în marele vârtej al unor 
frământări istorice. N-aş putea spune dacă dragostea mea 
pentru Ernest sau înţelegerea profundă a societăţii în care 
trăiam, înţelegere de el înlesnită, a făcut din mine o 
revoluţionară; dar devenisem revoluţionară şi am fost 
cuprinsă în vârtejul unor întâmplări pe care nici măcar nu 
mi le-aş fi putut închipui cu două sau trei luni mai înainte. 

Criza din propria-mi existenţă a izbucnit o dată cu o serie 
de adânci frământări sociale. În primul rând tata a fost scos 
de la universitate. O! Să nu credeţi că a fost pur şi simplu 
dat afară. 1 s-a cerut numai demisia, atât. Faptul în sine nu 
avea prea multă importanţă, şi adevărul este că tata a fost 
de-a dreptul mulţumit. Mulţumirea lui era cu atât mai mare, 
cu cât îndepărtarea de la catedră fusese grăbită de 


publicarea lucrării sale Economie politică şi educaţie, ceea 
ce - după cum afirma el - nu făcea decât să probeze o dată 
mai mult temeinicia tezei fundamentale a lucrării. Ce altă 
dovadă mai grăitoare s-ar fi putut aduce pentru a 
demonstra că sistemul de educaţie se afla în stăpânirea 
clasei capitaliste? 

Numai că aceasta dovadă n-a ajuns niciodată la cunoştinţa 
publicului. Nimeni n-a aflat că tata fusese silit să-şi dea 
demisia de la catedră. Faima lui de savant era atât de 
răspândită, încât o asemenea veste, însoţită şi de temeiurile 
îndepărtării lui din universitate, ar fi stârnit în toată lumea 
un adevărat uragan de proteste. Ziarele însă, anunţându-i 
demisia, au revărsat asupra lui o ploaie de tămâieri şi laude, 
felicitându-l pentru minunata idee de a părăsi corvoada 
prelegerilor spre a-şi consacra tot timpul cercetărilor 
ştiinţifice. 

La început tata a râs. Pe urmă l-a cuprins mânia, o mânie 
care parcă îi dădea vigoare. Apoi a venit suprimarea cărţii 
lui. Întreaga operaţie a fost pusă la cale în taină, o taină 
atât de bine păstrată, încât la început nici nu ne-am dat 
seama. Apariţia cărţii stârnise imediat vâlvă în toată ţara. 
Tata a fost în chip politicos scuturat de presa capitalistă, 
care lăsa să se înţeleagă că e cât se poate de regretabil că 
un mare om de ştiinţă şi-a părăsit specialitatea pentru a se 
aventura în probleme de sociologie, unde nu se pricepea şi 
unde prin urmare se împotmolise de la bun început. 
Comentariile de acest fel au durat cam o săptămână, vreme 
în care tata făcea haz afirmând că lucrarea lui pusese 
degetul pe o foarte dureroasă rană a sistemului capitalist. 
Apoi, dintr-o dată, ziarele şi revistele n-au mai scris nici 
măcar un singur cuvânt despre carte. În aceiaşi timp şi cu 
aceeaşi rapiditate, cartea a dispărut din librării şi din 
biblioteci. Era cu neputinţă să mai găseşti undeva vreun 
exemplar. Tata a scris editorilor, dar a fost informat că în 
urma unui accident zaţul fusese în întregime distrus. A 
urmat apoi o corespondenţă foarte jenantă, până când, 


văzându-se în cele din urmă strânşi cu uşa, editorii i-au 
declarat că nu pot întrevedea nici un fel de posibilitate 
pentru tipărirea unei noi ediţii, dar că sunt oricând dispuşi 
să renunţe la drepturile lor asupra lucrării. 

— Numai că în toată ţara n-o să mai găsiţi nici o editură 
dispusă să vă accepte lucrarea, i-a spus Ernest. lar dacă aş 
fi în locul dumneavoastră, mi-aş căuta în cea mai mare 
grabă un refugiu. Cele întâmplate nu reprezintă decât un 
modest eşantion din ceea ce înseamnă Călcâiul de fier. 

Dar tata era om de ştiinţă din creştet şi până-n tălpi. Se 
ferea cu cea mai mare grijă de concluziile pripite. Pentru el 
o experienţă nu merita acest nume dacă nu era dusă până 
la capăt în cele mai mici amănunte. Asta este pricina pentru 
care a pornit sa bată la uşile tuturor editurilor. Toţi s-au 
scuzat îndelung, dar nimeni n-a vrut să-i mai tipărească 
lucrarea. 

După ce tata s-a convins că marea lui carte fusese într- 
adevăr suprimată, a încercat să scrie despre asta în ziare; 
nimeni însă nu i-a luat în consideraţie notele ori articolele. 
În cadrul unui miting socialist, la care asistau şi numeroşi 
ziarişti, tata a mai făcut o încercare. A luat cuvântul şi a 
arătat pe larg în ce fel îi fusese suprimată cartea. A doua zi, 
când a cercetat ziarele, a izbucnit în râs, dar îndată după 
asta l-a cuprins mânia, o mânie atât de cumplită, încât, 
departe de a-i da vigoare, îi sleia puterile. Ziarele nu 
pomeneau nici un cuvânt despre carte, în schimb însă îi 
răstălmăceau fără ruşine spusele, Scoteau din context 
cuvinte şi fraze întregi, transformând afirmaţiile lui 
moderate şi bine chibzuite într-un discurs de anarhism 
incendiar. Şi treaba era făcută cu multă pricepere. [in 
minte un exemplu. Tata vorbise despre „revoluţie socială”. 
Reporterul însă nu făcuse decât să omită cuvântul „social”, 
iar fraza, astfel ciuntită, fu trâmbiţată în toată ţara de o 
telegramă a agenţiei Associated Press117, şi de 
pretutindeni se înălţă un strigăt de alarmă. Tata fu 
stigmatizat drept anarhist şi nihilist, iar într-o caricatură 


larg răspândită, ca la comandă, îl înfăţişară fluturând un 
drapel roşu şi mergând în fruntea unei cohorte de arătări 
cu părul vâlvoi şi priviri sălbatice, fiecare din aceste spectre 
purtând în mână torţe aprinse, pumnale şi bombe. 

Porniră apoi împotriva lui o acerbă campanie de presă, iar 
în articole de fond lungi şi pline de insulte vorbiră despre el 
ca despre un anarhist periculos, făcând aluzie la un 
deranjament mintal căruia i-ar fi căzut victimă. Atitudinea 
aceasta a presei capitaliste, spunea Ernest, nu avea în sine 
nimic nou. În mod obişnuit, ne arăta el, capitaliştii trimiteau 
la mitingurile socialiste reporteri, al căror unic rol era acela 
de a răstălmăci şi falsifica tot ce se discuta acolo, cu scopul 
de a înspăimânta clasa de mijloc şi a o îndepărta astfel de 
ideea unei alianţe cu proletariatul. Din ce în ce mai 
insistent, Ernest îl sfătuia pe tata să se retragă din luptă şi 
să se pună la adăpost. 

Presa socialistă din toată ţara se angajă totuşi în luptă, şi 
toţi membrii clasei muncitoare care obişnuiau să citească 
aflaseră despre suprimarea cărţii. Dar vestea nu depăşise 
rândurile clasei muncitoare. Nu după multă vreme, Appeal 
to Reason, o mare editură socialista, a luat legătura cu tata 
şi a hotărât publicarea unei noi ediţii a lucrării. Tata era 
într-al nouălea cer, dar Ernest fu cuprins de îngrijorare. 

— Vă atrag atenţia că mai avem un pas şi trecem în plin 
necunoscut, obişnuia el să spună adesea. O mulţime de 
lucruri importante, dar ascunse, se petrec în jurul nostru. 
Le putem doar intui. N-avem cum ne da seama ce anume 
sunt, dar înţelegem că ele există, întregul eşafodaj al 
societăţii se cutremură din pricina lor. Nu-mi cereţi să vă 
spun despre ce este vorba. Nici eu nu ştiu. Dar din toate 
aceste frământări petrecute în sânul societăţii va naşte 
ceva, un anumit lucru este pe cale de a se cristaliza. 
Suprimarea cărţii este un semn care indică precipitarea 
evenimentelor. Câte cărţi au fost până acum scoase din 
circulaţie? Habar nu avem. Neştiinţa noastră este completă 
şi nu avem cum ne informa. De data asta pregătiţi-vă să 


asistați la suprimarea presei socialiste şi a caselor de 
editură socialiste. Mi-e teamă că se apropie cu paşi repezi. 
Au să ne bage căluşul în gură. 

Ernest urmărea pulsul evenimentelor mai îndeaproape 
decât ceilalţi socialişti. Peste două zile a avut loc prima 
lovitură. Appeal to Reason era o publicaţie săptămânală 
larg răspândită în rândurile proletariatului, al cărei tiraj 
obişnuit se ridica la şapte sute cincizeci de mii de 
exemplare 118. De asemenea, scotea deseori ediţii speciale, 
care atingeau tiraje variind între două şi cinci milioane de 
exemplare, aceste uriaşe tiraje fiind finanţate şi difuzate în 
întregime de mica armată voluntară a muncitorilor strânşi 
în jurul revistei. Prima lovitură a fost îndreptată împotriva 
edițiilor speciale, şi a fost o lovitură nimicitoare. Printr-o 
hotărâre arbitrară a Ministerului Poştelor s-a stabilit că 
respectivele ediţii speciale nu se încadrau în tirajul normal 
al revistei şi ca atare li s-a refuzat dreptul de a folosi 
serviciile poştei. 

La o săptămână după asta, Ministerul Poştelor a hotărât 
că, întrucât Appeal to Reason era o publicaţie subversivă, 
serviciile poştale nu vor mai distribui nici un singur 
exemplar al revistei. Acest lucru însemna o cumplită 
lovitură dată propagandei socialiste. Revista se afla într-o 
situaţie deznădăjduită, şi atunci a încercat să trimită 
abonaților exemplarele respective prin intermediul 
societăţilor de cale ferată, dar şi acestea au refuzat. În felul 
acesta Appeal to Reason a fost scoasă din luptă. Dar nu cu 
totul. Conducătorii ei au încercat să continue activitatea 
măcar pe tărâm editorial. În acel moment aveau la legătorie 
douăzeci de mii de exemplare din lucrarea tatei, iar sub 
tipar şi mai multe. Dar iată că deodată, fără nici un fel de 
semn prevestitor, într-o noapte apare o liotă de 
necunoscuţi, care, fluturând în vânt un drapel american şi 
cântând cântece patriotarde, dau foc marii tipografii a 
revistei şi o distrug până în temelii. 


Oraşul Girard din statul Kansas, unde s-au petrecut aceste 
evenimente, era un colţ de lume foarte paşnic şi liniştit, în 
care nu avuseseră niciodată loc conflicte de muncă. Appeal 
to Reason plătea muncitorilor salariile stabilite de sindicate 
şi de fapt devenise întreprinderea cea mai de seamă din 
localitate, unde găseau de lucru sute de femei şi bărbaţi. 
Prin urmare nu din locuitori ai oraşului Girard fusese 
alcătuită liota de vandali incendiatori. Hoarda aceea ieşise 
parcă din pământ, iar după câte se vedea, de îndată ce-şi 
împlinise misiunea, intrase din nou în pământ. Ernest 
atribuia acestui eveniment semnificaţii dintre cele mai 
sumbre. 

— Înseamnă că în Statele Unite se organizează acum 
sutele negre119, ne spunea el. Şi acesta e doar începutul. 
De-abia de-acum încolo va veni greul. Acţiunile Călcâiului 
de fier vor deveni mereu mai brutale. 

Aşa a fost desfiinţată cartea tatei. Şi de-atunci, zi de zi, am 
avut tot mai mult de-a face cu sutele negre, în fiecare 
săptămână alte şi alte publicaţii socialiste erau refuzate de 
poştă, şi nu în puţine raiduri sutele negre au distrus 
tipografiile socialiste. Bineînţeles că ziarele din toată ţara 
au sărit în sprijinul cercurilor care diriguiau politica 
reacționară a clasei stăpânitoare, şi astfel presa socialistă a 
fost defăimată şi împroşcată cu noroi, în vreme ce sutele 
negre erau înfăţişate ca purtătoare ale adevăratului 
patriotism şi singurele în stare să salveze societatea. 
Acestor falsificări grosolane li se dădea totuşi un aspect atât 
de convingător, încât chiar slujitori ai altarului care-şi 
păstrau întreaga bună-credinţă înălţau rugăciuni în 
sprijinul sutelor negre, deplângând în acelaşi timp faptul că 
folosirea violenţei devenise indispensabilă. 

Istoria înainta cu paşi gigantici. Alegerile din toamnă se 
apropiau, şi Ernest fu ales candidat al partidului socialist 
pentru Camera Reprezentanţilor. Şansele sale de a fi ales 
erau dintre cele mai favorabile. Greva muncitorilor de la 
tramvaie din San Francisco fusese zdrobită, iar la puţină 


vreme după aceea şi greva cărăuşilor avusese aceeaşi 
soartă. Aceste două înfrângeri avură urmări dintre cele mai 
grave pentru organizaţiile muncitoreşti. Federaţia 
muncitorilor portuari, dimpreună cu aliaţii ei din ramura 
construcţiilor, îi susţinuse pe cărăuşi, dar întreaga acţiune 
muncitorească se prăbuşise, cunoscând un sfârşit lipsit de 
glorie. Fusese o luptă sângeroasă. Cu bastoanele lor de 
cauciuc, poliţiştii spărseseră sute şi sute de capete, iar lista 
morţilor crescuse simţitor datorită unei mitraliere, care 
deschisese foc asupra muncitorilor de pe acoperişul 
grajdurilor societăţii de expediţii Marsden. 

Este deci uşor de înţeles din ce pricină oamenii erau 
mânioşi şi dornici de răzbunare. Se arătau setoşi de sânge 
şi luptau să-şi ia revanşa. Învinşi pe propriul lor teren de 
luptă, erau gata acum să se răfuiască pe tărâmul acţiunii 
politice. Sindicatele lor rămăseseră încă în fiinţă, şi asta le 
mărea forţa cu care aveau să se angajeze în lupta politică 
ce se pregătea. Şansele de succes ale lui Ernest deveneau 
din ce în ce mai mari. În fiece zi alte şi alte sindicate se 
angajau să-i sprijine pe socialişti în alegeri, până când într-o 
buna zi Ernest chiar făcu haz aflând că şi sindicatul 
lucrătorilor de la pompele funebre se angajase în luptă. 
Voința de luptă a muncitorilor se oţelise. În vreme ce luau 
parte cu entuziasm indescriptibil la întrunirile socialiste, 
arătau limpede că nu se mai lasă păcăliţi de şiretlicurile 
ieftine ale politicienilor partidelor burgheze. Purtătorii de 
cuvânt ai vechilor partide erau de obicei siliţi să vorbească 
în faţa unor săli pe jumătate goale, cu toate că din când în 
când se mai trezeau şi cu săli pline, care însă îi tratau cu 
atâta ostilitate, încât nu o singură dată fuseseră nevoiţi să 
ceară ajutorul poliţiei. 

Istoria înainta cu paşi gigantici. Aerul parcă vibra din 
pricina evenimentelor care izbucneau în ritm năvalnic, ori 
erau gata să izbucnească. Ţara se afla în preajma unor 
vremuri de grea cumpănă120, urmare a anilor de belşug, în 
cursul cărora dificultăţile întâmpinate în desfacerea 


prisosurilor de mărfuri pe pieţele străine deveniseră uriaşe. 
Fabricile reduseseră orele de lucru; numeroase mari 
întreprinderi încetaseră producţia, în aşteptarea vremii 
când surplusurile aflate în depozite aveau să fie plasate; 
salariile erau mereu reduse. 

Încă o mare grevă fusese zdrobită: aceea a mecanicilor. 
Două sute de mii de mecanici, dimpreună cu cei cinci sute 
de mii de tovarăşi ai lor din întreprinderile metalurgice, 
care li se alăturaseră, fuseseră înfrânți în cursul celei mai 
sângeroase greve care zguduise vreodată Statele Unite. 
Adevărate bătălii avuseseră loc între grevişti şi micile 
detaşamente de spărgători de grevă121 înarmaţi, 
organizate de asociaţiile patronale; sutele negre au apărut 
în acest timp într-un mare număr de localităţi foarte 
depărtate între ele şi au distrus cantităţi uriaşe de bunuri 
materiale; în cele din urmă, o sută de mii de soldaţi din 
armata permanentă a Statelor Unite au fost aruncaţi în 
luptă pentru a duce la un sinistru sfârşit întreaga poveste. 
Un număr însemnat dintre conducătorii muncitorilor au fost 
executaţi; mulţi alţii condamnaţi la închisoare, în vreme ce 
mii şi mii dintre greviştii de rând au fost mânaţi cu turma în 
aşa-numitele „ţarcuri de vite”122 şi lăsaţi la bunul-plac al 
brutelor în uniformă. 

Venise acum vremea ca oamenii de rând să plătească 
pentru anii de belşug. Piaţa era supraîncărcată de mărfuri; 
preţurile scădeau vertiginos; dar bineînţeles că în crahul 
general preţul muncii se prăbuşise primul. Ţara era 
zguduită de conflictele din industrie. Peste tot muncitorii 
declarau grevă, iar acolo unde nu recurgeau ei la greve, 
capitaliştii îi concediau pe capete. Ziarele erau pline de 
relatările unor ciocniri din ce în ce mai violente şi mai 
sângeroase. Peste tot intervenea mâna criminală a sutelor 
negre. Vandalismul, incendierile şi distrugerile sălbatice de 
bunuri erau opera lor neîntreruptă şi pe care se pricepeau 
de minune s-o ducă la îndeplinire. Întreaga armată 
permanentă intrase în acţiune, ca urmare a crimelor 


făptuite de sutele negre123. Toate oraşele ţării fuseseră 
transformate în tabere militare, iar muncitorii erau 
împuşcaţi în plină stradă, ca nişte câini. Din uriaşa armată a 
şomerilor se recrutau detaşamentele de spărgători de 
grevă, iar atunci când aceste detaşamente erau zdrobite de 
sindicate, armata intervenea fără greş împotriva 
muncitorilor organizaţi, pe care-i nimicea. Apoi interveni şi 
garda civilă. Până în acel moment nu fusese nevoie să se 
recurgă la legea secretă a gărzilor civile. Erau folosite doar 
formațiunile regulate ale gărzii civile, dar folosite pe scara 
cea mai largă, şi chiar în aceste momente de cumplită 
teroare guvernul mări efectivele armatei cu încă o sută de 
mii de oameni. 

Niciodată până atunci muncitorii nu avuseseră de făcut 
faţă unui astfel de asalt general. Marii capitalişti stăpânitori 
în industrie, adică oligarhia, îşi aruncau pentru prima oară 
întreaga lor forţă în breşa deschisă de asociaţiile patronale 
angajate în luptă. Aceste asociaţii erau de fapt în mâinile 
clasei de mijloc, şi în momentul respectiv, silite de criză şi 
ajutate de regii neîncoronaţi ai industriei, dăduseră 
organizaţiilor muncitoreşti o lovitură grea, supunându-le 
unei înfrângeri decisive. Alianţa victorioasă era o alianţă 
atotputernică, dar o alianţă încheiată între lup şi miel, aşa 
cum foarte curând aveau s-o afle şi clasele de mijloc. 

Clasa muncitoare rămânea încordată şi dornică de luptă, 
dar fusese zdrobită. Înfrângerea ei însă nu pusese capăt 
crizei. Băncile, care constituiau ele însele unul din 
elementele cele mai puternice ale oligarhiei, începuseră să- 
şi retragă creditele, iar Wall Street-ul124 transformase 
bursa de valori într-un fel de prăpastie fără fund în care 
dispăreau toate valorile din ţară, fiind reduse aproape la 
zero. lar peste acest cumplit dezastru, deasupra acestui 
nesfârşit câmp de ruine, se înălța silueta oligarhiei în curs 
de formare, netulburată, nepăsătoare şi sigură de sine. 
Calmul şi siguranţa ei erau înspăimântătoare. Pentru a-şi 


îndeplini planurile nu folosea doar covârşitoarea ei putere, 
ci şi întreaga forţă a tezaurului Statelor Unite. 

Regii neîncoronaţi ai industriei se întoarseră acum 
împotriva claselor de mijloc. Asociaţiile patronale, care-i 
ajutaseră pe regii industriei să sfâşie şi să sfărâme clasa 
muncitoare, se vedeau acum sfâşiate şi strivite de înşişi 
aliaţii lor de odinioară. În mijlocul acestei prăbuşiri 
generale a claselor de mijloc, a micilor comercianţi şi 
fabricanți, trusturile singure rămâneau ferme pe poziţie. 
Dar de fapt nu acesta este adevărul: trusturile nu se 
mulţumeau să rămână ferm pe vechile poziţii. Acţionau. 
Semănau vânt, mereu vânt şi numai vânt, căci doar ele ştiau 
cum se culege furtuna şi cum se pot scoate chiar şi de aici 
profituri. Şi încă ce profituri! Profituri uriaşe! Îndeajuns de 
puternici pentru a ţine piept furtunii, pe care în cea mai 
mare măsură ei înşişi o dezlănţuiseră, se întorceau acum şi 
jefuiau epavele care pluteau de jur împrejurul lor. Acţiunile 
scăzuseră la preţuri de nimic, inimaginabil de reduse, iar 
trusturile îşi umflară nemăsurat portofoliile şi chiar îşi 
extinseră întreprinderile în multe domenii noi, şi toate 
acestea pe socoteala clasei de mijloc. 

Şi astfel, în vara anului 1912, clasa de mijloc fu 
virtualmente lichidată. Chiar şi Ernest fu surprins de 
repeziciunea cu care se încheiase acest proces. Clătină din 
cap cu îngrijorare, şi din acel moment părăsi orice iluzie în 
legătură cu alegerile din toamnă. 

— Nu mai are nici un rost, ne spuse el. Suntem înfrânți. 
Călcâiul de fier e atotstăpânitor. Nădăjduisem într-o victorie 
paşnică, repurtată în faţa urnelor. M-am înşelat, iar Wickson 
a avut dreptate. Ni se va smulge şi bruma de libertăţi ce ne- 
au mai rămas; Călcâiul de fier va călca peste grumajii 
noştri; nu mai există nici o altă ieşire în afara unei revoluţii 
sângeroase a clasei muncitoare. Fără îndoială că vom 
învinge, dar mă cutremur când mă gândesc la preţul 
victoriei. 


Din acel moment Ernest a crezut numai în revoluţie, iar în 
această privinţă mergea cu mult înaintea propriului său 
partid. Tovarăşii din partidul socialist nu puteau fi de acord 
cu el. Continuau încă să susţină că victoria putea fi 
câştigată în cadrul alegerilor. Nu din pricină că ar fi fost 
descurajaţi şi încă nu şi-ar fi revenit de pe urma înfrângerii, 
căci erau oameni prea hotărâți şi prea îndrăzneţi pentru un 
asemenea lucru. Erau pur şi simplu neîncrezători. Ernest 
nu izbutise încă să le arate limpede primejdia pe care o 
reprezenta oligarhia. Reuşea să-i pună câte puţin pe 
gânduri, dar oamenii aceştia erau prea siguri de puterea 
lor. În felul cum înțelegeau ei teoretic evoluţia societăţii nu 
exista loc pentru oligarhie şi deci nu credeau că poate 
exista un asemenea lucru. 

— O să te alegem în Camera Reprezentanţilor, şi atunci 
totul se va îndrepta, îi spuseră ei lui Ernest la una dintre 
şedinţele noastre secrete. 

— Dar când mă vor azvârli afară din Cameră - răspunse 
Ernest foarte calm - când mă vor pune la zid şi-mi vor 
zbura creierii, atunci ce-o să mai faceţi? 

— Ne vom ridica la lupta cu întreaga noastră putere, 
răspunseră cu toţii în cor. 

— Atunci vă veţi bălăci în propriul vostru sânge, răspunse 
el. Cunosc cântecul; l-am mai auzit cândva cântat de clasa 
de mijloc, şi oare unde-i acum şi ce s-a ales din puterea ei? 

Capitolul XI. 

MAREA AVENTURA. 

Domnul Wickson nici nu l-a invitat pe tata, nici n-a trimis 
după el. S-au întâlnit întâmplător pe bordul feribotului, în 
drum spre San Francisco, aşa încât avertismentul pe care i 
l-a dat nu era premeditat, iar dacă nu s-ar fi întâlnit 
întâmplător, domnul Wickson nu l-ar fi avertizat pe tata 
niciodată. În orice caz, rezultatul ar fi fost acelaşi. Tata se 
trăgea din vechea spiţă viguroasă a celor de pe 
Mayfflower125, iar sângele apă nu se face. 


— Ernest a avut dreptate, îmi spuse el de îndată ce se 
întoarse acasă. Băiatul ăsta este extraordinar, şi prefer să fii 
soţia lui mai curând decât a lui Rockefeller însuşi, ori a 
regelui Angliei. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebai eu speriată. 

— Oligarhia se pregăteşte să ne calce peste grumaz, şi 
peste grumazul meu şi peste al tău. Wickson aproape că mi- 
a spus-o deschis. De altminteri, dacă ţii seama că face parte 
din oligarhie, trebuie să recunogşti că s-a purtat foarte 
omeneşte. Mi-a propus să mă reintegreze la universitate. 
Ei, de asta ce mai spui? Unul ca el, un ticălos care adună 
gologani, are puterea să hotărască dacă eu merit sau nu să 
ocup o catedră universitară! Dar mi-a făcut oferte şi mai 
ispititoare: mi-a oferit postul de preşedinte al unui mare 
institut de ştiinţe fizico-matematice pe care au de gând să-l 
înfiinţeze. După cât se vede, oligarhia e silită să-şi 
folosească în vreun fel prisosul de capital. Mi-a vorbit 
direct: „Vă mai aduceţi aminte ce i-am spus socialistului 
aceluia, logodnicului fiicei dumneavoastră? l-am spus că 
vom călca peste grumajii clasei muncitoare. Şi chiar aşa o 
să facem. În ceea ce vă priveşte, trebuie să ştiţi că am 
pentru dumneavoastră, ca om de ştiinţă, o consideraţie 
deosebită; dar dacă înţelegeţi să vă legaţi soarta de cea a 
clasei muncitoare, atunci aveţi grijă şi păziţi-vă grumazul, 
atâta vreau să vă spun!” După care mi-a întors spatele şi şi- 
a văzut de treabă. 

— Înseamnă că va trebui să ne căsătorim mult mai repede 
decât aţi socotit dumneavoastră, ne-a spus Ernest când i- 
am povestit ce i se întâmplase tatei. 

Atunci n-am înţeles ce vrea să spună, dar foarte curând 
aveam să înţeleg totul. Era cam în vremea când se 
distribuiau dividendele trimestriale la Ţesătoriile Sierra, 
sau, mai bine zis, ar fi trebuit să se distribuie, fiindcă tata 
nu şi-a primit drepturile. După ce a aşteptat câteva zile, a 
înaintat o notă secretarului. Fără nici o întârziere i s-a 
răspuns că în registrele întreprinderii tata nu figurează ca 


deţinător de acţiuni şi că administraţia ar dori lămuriri 
suplimentare în această privinţă. 

— Lasă, că-i dau toate explicaţiile şi-l pun eu la punct pe 
domnişorul ăsta! Zise tata şi plecă imediat la bancă, să 
ridice din seiful său pachetele de acţiuni. 

— Ernest este un om cu totul excepţional, îmi spuse el la 
întoarcere, în vreme ce îl ajutam să-şi scoată pardesiul. Îţi 
spun încă o dată, draga mea, că Ernest ăsta al tău e un om 
într-adevăr excepţional! 

Mă învăţasem ca, de câte ori îl auzeam vorbind în felul 
acesta despre Ernest, să mă aştept la o mare nenorocire. 

— Mi-au şi călcat pe grumaz, explică tata mai departe. N- 
am mai găsit nici o acţiune. Seiful era gol. Va trebui să vă 
căsătoriţi cât mai repede cu putinţă. 

Bătrânul rămânea totuşi credincios metodelor lui de 
cercetare ştiinţifică. A dat în judecată 'Ţesătoriile Sierra, dar 
n-a putut convinge curtea să-l oblige pe pârât să înfăţişeze 
registrele. Nu el, ci 'Ţesătoriile Sierra dădeau ordine 
judecătorilor, şi în aceasta stătea cheia întregii probleme. 
Legea însăşi îi călca în picioare drepturile şi apăra tâlhăria 
cea mai neruşinată. 

Acum, când privesc în urmă, amintirea felului în care tata 
a fost redus la tăcere aproape mă face să râd. Din 
întâmplare s-a întâlnit cu Wickson pe stradă, la San 
Francisco, şi i-a spus de la obraz că nu-i decât un pungaş 
ordinar. Imediat a fost arestat pentru tentativă de lovire şi 
înaintat tribunalului de urgenţa, care l-a condamnat la 
amendă, iar în faţa instanţei bietul tata a trebuit să-şi ia 
angajamentul că pe viitor va fi un om paşnic. Toată istoria 
era atât de ridicolă, încât, de îndată ce s-a întors acasă, nu 
s-a putut opri să nu facă haz. Dar ce furtună s-a stârnit în 
presa locală! Pe tonul cel mai serios cu putinţă se vorbea 
despre morbul violenţei şi de felul cum sunt infectați cu 
acest morb toţi cei ce se apropie de socialism; iar pornind 
de aici, iată-l pe tata, în ciuda lungii lui vieţi paşnice, 
promovat la gradul de exemplu strălucit al felului cum se 


manifestă morbul violenţei. De asemenea, s-au găsit câteva 
ziare care să afirme că facultăţile mintale ale tatei ar fi 
slăbit în urma prea îndelungatelor eforturi pe tărâmul 
cercetărilor ştiinţifice şi deci să sugereze, pline de 
solicitudine, internarea bolnavului într-un sanatoriu de boli 
mintale. Şi toate acestea nu erau doar vorbărie goală, ci 
reprezentau o primejdie iminentă. Numai că tata era 
suficient de înţelept ca s-o presimtă. Avusese sub ochi şi 
pilda episcopului, din care ar fi putut învăţa multe, şi într- 
adevăr învățase. N-a mai protestat în nici un fel împotriva 
noianului de nedreptăţi şi jigniri la care a fost supus, şi prin 
asta sunt sigură că a încurcat în bună măsură planurile 
duşmanilor. 

După aceea a urmat povestea cu casa - casa noastră. A 
fost scoasă în vânzare pe baza unui act de ipotecă, şi prin 
urmare a trebuit să ne părăsim locuinţa. Bineînţeles că în 
realitate nu exista nici o ipotecă şi că niciodată nu 
ipotecasem casa. Terenul fusese cumpărat liber de orice 
sarcini şi casa o plătisem imediat ce se terminase 
construcţia, iar asupra lor nu constituisem nici o ipotecă. Şi, 
cu toate astea, exista un act de ipotecă, semnat şi 
autentificat, dimpreună cu un codicil, în care erau 
înregistrate şi plătite dobânzile anuale aferente pe câţiva 
ani la rând. Tata s-a abținut de la orice protest. Aşa cum 
fusese jefuit de bani, se vedea acum jefuit şi de casă. De 
plâns n-avea cui se plânge. Întregul mecanism al societăţii 
se afla în mâinile celor care hotărâseră să-l distrugă pe tata. 
Era un temperament de filosof, aşa încât nici măcar nu s-a 
supărat. 

— După cât se vede, mi-e scris să fiu zdrobit, îmi zise el, 
clar asta nu înseamnă că nu mă voi strădui să ies din 
încercarea asta cât mai puţin vătămat. Sărmanele mele 
oase bătrâne sunt destul de firave, şi acum am învăţat 
lecţia. Martor mi-e Dumnezeu că nu doresc de fel să-mi 
închei zilele într-un ospiciu de nebuni. 


Asta îmi aduce aminte de episcopul Morehouse, despre 
care n-am mai pomenit de multă vreme. Dar mai întâi 
îngăduiţi-mi să vă vorbesc despre căsătoria mea. În noianul 
evenimentelor, căsătoria mea îşi pierde cu totul importanţa, 
aşa încât doar vă voi pomeni despre ea. 

— Prin urmare o să devenim adevăraţi proletari, îmi spuse 
tata în clipa când ne văzurăm alungaţi din casă. Deseori l- 
am invidiat pe tânărul tău prieten pentru faptul că el 
cunoaşte atât de bine proletariatul. De-acum încolo va 
trebui să iau aminte şi să învăţ şi eu să-l cunosc. 

Probabil că dragostea de aventură era încă puternică în 
sufletul tatei, căci privea catastrofa noastră ca pe o simplă 
aventură, fără să se înfurie şi fără să se amărască. Avea un 
suflet prea curat şi o minte prea înţeleaptă ca să nutrească 
gânduri de răzbunare, iar, pe de altă parte, trăia prea mult 
în lumea ideilor ca să regrete cu adevărat confortul 
material pe care eram siliţi să-l părăsim. Şi astfel, când ne- 
am mutat la San Francisco, ocupând patru camere 
sărăcăcioase situate în cartierele mizere de la sud de 
Market Street, tata a primit această aventură cu 
entuziasmul şi bucuria unui copil, combinate cu limpezimea 
de gândire şi puterea de generalizare ale unei minţi 
excepţionale. Într-adevăr, gândirea lui nu se oprea 
niciodată în forme închistate şi niciodată nu-şi însuşise un 
fals sens al valorilor. Valorile convenţionale şi dinainte 
stabilite n-aveau pentru el nici o însemnătate, singurele pe 
care le recunoştea fiind datele ştiinţelor matematice şi 
fizice. Pe scurt, tata era un om mare şi avea mintea şi 
sufletul pe care numai oamenii mari le pot avea. În anumite 
privinţe îl depăşea chiar pe Ernest, cel mai mare om întâlnit 
de mine vreodată. 

Chiar şi eu găseam o anumită uşurare în schimbarea 
felului nostru de trai. Cel puţin scăpăm de ostracizarea din 
ce în ce mai aspră, organizată împotriva noastră în oraşul 
universitar încă de când ne atrăsesem duşmănia oligarhiei 
în curs de formare. Şi pentru mine schimbarea aceasta 


însemna aventură, ba chiar cea mai mare dintre toate - 
aventura dragostei. Cotitura produsă în soarta noastră 
grăbise căsătoria mea cu Ernest, şi ca soţie a lui m-am 
mutat în cele patru camere de pe Pell Street, în cartierele 
mizere ale oraşului San Francisco. 

Din toate astea un singur lucru rămâne: l-am făcut fericit 
pe Ernest. Am intervenit în zbuciumata lui viaţă nu ca o 
nouă stihie venită să-l tulbure şi mai adânc, ci ca o fiinţă 
menită să-i aducă odihna şi pacea. Eu eram limanul unde-şi 
găsea liniştea, şi asta a fost răsplata dragostei mele, ca şi 
semnul neîndoielnic că mi-am împlinit menirea. Să aduc 
uitarea sau lumina bucuriei în sărmanii săi ochi obosiţi, cu 
ce altă fericire mai caldă m-ar fi putut oare binecuvânta 
Firea? 

Dragii lui ochi obosiţi! Muncea aşa cum puţini oameni au 
muncit vreodată, şi toată viaţa lui s-a străduit pentru binele 
celorlalţi. Acest singur fapt îi dovedeşte măreţia. lubea 
oamenii şi ştia să-şi îndrăgească iubita. Omul acesta, 
întruchipare a spiritului de luptă, cu trup de gladiator şi 
îndrăzneală de vultur, omul acesta ştia să fie cu mine duios 
şi tandru ca un poet. Era într-adevăr poet. Cântările lui 
erau alcătuite din fapte, nu din cuvinte, şi în tot cursul vieţii 
a cântat un imn închinat omului. A făcut totul numai din 
dragoste pentru oameni, şi oamenilor le-a închinat întreaga 
viaţă, pentru oameni a fost răstignit. 

Niciodată nu s-a gândit la vreo răsplată viitoare. Conform 
concepţiei lui despre lume, nu există viaţă viitoare. Un 
bărbat ca el, în care parca strălucea nemurirea, lepăda de 
la sine această însuşire - iată paradoxul fiinţei sale. Un 
bărbat ca el, cu un suflet atât de cald, rămânea devotat 
acelei concepţii filosofice reci şi lucide - monismul 
materialist. Uneori îl contraziceam, spunându-i că-i pot 
măsura nemurirea după aripile sufletului său şi că mi-ar 
trebui milenii fără număr pentru a ajunge să i le măsor în 
întregime. Atunci râdea, întindea braţele către mine şi-mi 
spunea că sunt „micuța lui metafiziciană”; iar în clipele 


acelea oboseala se ştergea din ochii lui, în care îşi făcea 
apariţia cea mai divină lumină a dragostei, prin ea însăşi 
nou şi îndestulător semn al nemuririi. 

Alteori obişnuia să-mi spună „dualista lui”, şi atunci îmi 
explica în ce fel Kant, folosindu-se numai de raţiunea pură, 
ajunsese totuşi să nege raţiunea, pentru a admite existenţa 
lui Dumnezeu. Apoi revenea la mine şi-mi arăta că şi eu 
raţionam cam în acelaşi fel. lar dacă recunoşteam că 
paralela este întemeiată, dar încercam să susţin totuşi 
valabilitatea unui asemenea raţionament, se mulțumea să 
mă strângă şi mai tare în braţe şi să râdă aşa cum pot râde 
numai cei pe care natura i-a binecuvântat cu darul iubirii. 
Obişnuiam să-i spun adesea că este cu neputinţă ca doar 
prin ereditate şi mediu înconjurător să fie explicate geniul 
şi personalitatea sa, tot aşa după cum bietele bâjbâieli ale 
ştiinţei nu vor putea niciodată identifica, analiza şi clasifica 
acea subtilă esenţă care se ascunde în alcătuirea intimă a 
vieţii înseşi. 

Susţineam că spaţiul nu este decât o întruchipare a lui 
Dumnezeu, şi sufletul o proiectare a însuşirilor dumnezeirii, 
iar când din nou mă numea „scumpa lui metafiziciană”, eu îi 
spuneam „nemuritorul meu materialist”. Şi astfel ne iubeam 
şi eram fericiţi; iar eu îi treceam cu vederea filosofia 
materialistă, căci îmi dădeam seama de uriaşa muncă pe 
care o desfăşura aici pe pământ, fără nici un gând de 
răsplată, precum îmi dădeam seama şi de nemărginita 
modestie a spiritului, care-l ferea de înfumurare şi de 
conştiinţa plină de mândrie a măreției sale şi a sufletului 
său. 

Dar era mândru. Cum ar fi putut fi vultur, dacă n-ar fi fost 
mândru? Argumentul pe care îi plăcea să-l folosească cel 
mai adesea era că fără îndoială este cu mult mai măreţ 
faptul că o efemeră fărâmă de viaţă se poate socoti 
dumnezeu decât acela că un dumnezeu îşi arogă atributele 
divinității. Tocmai din această pricină slăvea în asemenea 
măsură calitatea lui de muritor. Cu multă bucurie recita un 


fragment dintr-un anumit poem, pe care nu-l avusese 
niciodată la îndemână în întregime şi nici nu-i putuse afla 
autorul. Reproduc aici acel fragment nu numai fiindcă îi 
plăcea lui Ernest, ci mai ales pentru că este un fel de icoană 
a paradoxului cuprins în făptura vulturului meu şi în 
concepţia sa despre spirit. Cum poate oare un om care se 
zbuciumă, se frământă şi se înflăcărează să recite 
asemenea versuri şi sa se considere totuşi o mâna de ţărână 
pieritoare, un strop de energie vremelnică şi un abur care 
se destramă? lată versurile: 

De surâs şi de îmbelşugare Din întâia zi avut-am parte; 

Plutesc pe-aripa vântului, la marginea pământului, 
Proslăvindu-mi anii fără moarte. 

Moartea-ntregii lumi mi-e dată mie, Chinul tuturor mi-e 
hărăzit; 

Dar buza mea. 

— Nsetată, licoare fermecată Din cupa fericirii a sorbit. 

Şi cu evlavie gustat-am tihna, Spuma-nmiresmată a 
mândriei, Aroma aspră a puterii şi dulceaţa mângâierii Din 
izvorul sfânt al bucuriei. 

Pentru viaţă-am închinat şi pentru moarte Şi cu cântec m- 
am cuminecat; 

În cea din urmă clipă, atins de-a morţii-aripă, Altuia 
pocalu-i va fi dat. 

O, doamne, mie mi-ai închis strălucitorul paradis, Departe 
tu m-ai alungat, stăpâne. 

Vei rupe iar pământul de ocean, şi cerul de văzduhul 
diafan; 

Pe-acest tărâm eu însă voi rămâne. 

Această necuprinsă lume, cu frumuseţea-i fără nume, mi-a 
dăruit un chin, pe cel mai drag, De când în lume m-am ivit, 
până când sufletu-mi zdrobit Fu schingiuit pe al iubirii prag. 

Creşte-n mine-o stirpe neştiută, Mistuită de-un năprasnic 
dor; 

A judecății vâlvătaie o s-o stingă-n aprige şuvoaie Sângele- 
mi clocotitor. 


Om sunt! De la-ntâiul gungurit, Pân' la cel din urmă pas 
către ţărână, Din al mamei rodnic pântec, pân' la moarte. 

— Acelaşi cântec Sufletu-mi pustiu şi luminos îngână. 

Rupt din trupul lumii, trupul meu Şi ascultă, preasupus, 
cuvântul; 

Şi dorul neastâmpărat de paradisul blestemat O să 
sfârtece. 

— Ntr-o zi, pământul. 

Când potirul vieţii-l sorb, stăpâne, Curcubeie prind să se 
aprindă... 

A nefericirii noapte lungă până-n veci de veci n-o să ajungă 
Visu-mi arzător să îl cuprindă. 

O, doamne, mie mi-ai închis strălucitorul paradis, Departe 
tu m-ai alungat, stăpâne, Vei rupe iar pământul de ocean, şi 
cerul de văzduhul diafan; 

Pe acest tărâm eu însă voi rămâne. 

Această necuprinsă lume, cu frumuseţea-i fără nume, Mi-a 
dat în dar fiorul fericirii Din scăpărarea triumfală de auroră 
boreală Şi până-n bezna nepătrunsă a iubirii.126 

Ernest era totdeauna surmenat. Constituţia lui minunată îl 
ajuta să reziste, dar nici chiar ea nu-l putea apăra de 
oboseala care i se zugrăvea în priviri. Dragii lui ochi obosiţi! 
Nu dormea niciodată mai mult de patru ceasuri şi jumătate 
pe zi, şi, cu toate astea, nu avea timpul necesar să facă 
toate treburile pe care ar fi vrut să le ducă la bun sfârşit. În 
fiece clipă era ocupat cu munca lui de propagandist, 
conferințele pe care urma să le rostească în faţa 
muncitorilor fiind programate cu săptămâni înainte. La 
toate astea se mai adăuga campania electorală, şi numai 
pentru ea ar fi fost nevoie de întreaga energie a unui om. 
Ca urmare a suprimării editurilor socialiste, modestele lui 
drepturi de autor dispăruseră, şi acum se vedea silit să se 
zbată din răsputeri pentru a-şi asigura mijloacele de 
existenţă, căci, în afară de toate celelalte griji, mai avea şi 
pe aceea a asigurării traiului nostru. Traducea enorm de 
multe materiale filosofice şi ştiinţifice pentru revistele de 


specialitate, aşa încât, după ce se întorcea acasă seara 
târziu, istovit de eforturile consacrate campaniei electorale, 
se aşeza la masa de lucru şi muncea la traduceri până după 
revărsatul zorilor. În plus, mai avea nevoie şi de studiu. S-a 
ocupat de studiu până în ultima zi a vieţii, şi a învăţat enorm 
de mult. 

Şi totuşi găsea timp să mă iubească şi să mă facă fericită. 
Dar asta a fost cu putinţă numai fiindcă eu mi-am contopit 
întru totul viaţa cu viaţa lui. Am învăţat stenografia şi 
dactilografia şi i-am devenit secretară. De multe ori 
susţinea că am reuşit să iau asupră-mi jumătate din munca 
ce i-ar fi revenit lui; aşa am învăţat să-i înţeleg strădaniile. 
Preocupările noastre ajungând să se identifice, am muncit 
cot la cot şi ne-am bucurat împreună. 

Trăiam însă şi rarele noastre clipe de desfătare, pe care le 
furam muncii - un cuvânt, o mângâiere, sau o scurtă privire 
încărcată de dragoste - iar clipele fiind furate, desfătarea 
noastră era şi mai adâncă. Întreaga noastră existenţă se 
desfăşura doar pe piscuri, acolo unde aerul este limpede şi 
sclipitor, unde toate strădaniile sunt închinate umanităţii şi 
unde josnicia şi egoismul nu-şi pot afla loc. Eram 
îndrăgostiţi de dragoste, iar dragostea noastră nu se 
împodobea niciodată decât cu tot ce poate fi mai curat şi 
mai frumos. Din tot ce-a fost, atât îmi mai rămâne: nu mi-am 
înşelat menirea. Am fost limanul unde şi-a găsit liniştea el, 
cel care a trudit atâta pentru binele celorlalţi, el, scumpa 
mea fiinţă muritoare, cu ochi obosiţi. 

Capitolul XII. 

EPISCOPUL. 

Abia după căsătorie m-am întâlnit din întâmplare cu 
episcopul Morehouse. Dar e bine să înfăţişez lucrurile în 
ordinea în care s-au petrecut. După izbucnirea de la 
reuniunea I. P H., fiind om foarte blând şi împăciuitor din 
fire, episcopul s-a supus insistențelor prietenegşti, ce-l 
asaltau din toate părţile, şi a plecat o vreme în concediu. S- 
a întors însă şi mai hotărât să propovăduiască de acum 


încolo credinţa cea adevărată. Spre marea mâhnire a celor 
din jurul său, prima predică ţinută după întoarcere era 
întru totul asemănătoare cu aceea rostită la reuniunea 
rămasă de pomină. Din nou a susţinut, pe larg şi cu bogăţie 
de amănunte, că biserica s-a abătut de la calea 
propovăduită de ziditorul ei şi că viţelul de aur fusese 
înălţat în locul lui Cristos. 

Rezultatul a fost că, vrând-nevrând, s-a văzut internat într- 
un sanatoriu particular de boli mintale, în vreme ce toate 
ziarele publicau articole patetice despre grava boală 
nervoasă căreia îi căzuse victimă, lăudând totodată virtuțile 
cu adevărat demne de un sfânt ale sărmanului prelat. În 
sanatoriu a fost ţinut ca într-o adevărată temniţă. De mai 
multe ori m-am dus să-l vizitez, dar niciodată nu mi s-a 
îngăduit să-l văd. Am fost adânc zguduită de tragedia 
acestui om întreg, sănătos şi plin de generozitate, nimicit 
dintr-o dată de voinţa brutală a societăţii capitaliste. 
Fiindcă episcopul era sănătos, iar sufletul îi rămăsese la fel 
de curat şi de nobil. După cum spunea Ernest, nu i s-ar fi 
putut reproşa decât faptul că avea noţiuni greşite în 
domeniile biologiei şi sociologiei, iar din pricina asta nu 
ştiuse să aleagă singura cale ce ar fi putut duce la 
îndreptarea lucrurilor. 

Situaţia deznădăjduită a episcopului mă îngrozea. Dacă ar 
fi continuat să afirme adevărul aşa cum îl înţelegea el, ar fi 
fost sortit să rămână pe vecie în casa de nebuni. Şi n-avea 
scăpare: nici banii, nici situaţia lui socială, nici cultura lui 
nu-l puteau salva. Opiniile lui erau primejdioase pentru 
societate, iar societatea nu putea concepe că astfel de 
păreri primejdioase pot fi produsul unei minţi întregi. Sau 
cel puţin asta mi se pare că era atitudinea societăţii. 

În ciuda sufletului său bun şi curat, episcopul era un om 
înzestrat şi cu oarecare viclenie. A înţeles primejdia. Şi-a 
dat seama că e prins ca musca într-o plasa de păianjen şi a 
căutat să se salveze. Lipsit fiind de sprijinul pe care unii 
prieteni, cum ar fi fost tata, Ernest sau eu însămi, i l-ar fi 


putut oferi, episcopul se văzu silit să dea singur bătălia. 
Acolo, în singurătatea forţată a sanatoriului, s-a trezit la 
realitate. A devenit din nou un om în toate minţile. N-a mai 
avut nici un fel de vedenii, iar din minte i s-a risipit 
închipuirea că ar fi de datoria societăţii să hrănească oiţele 
domnului. 

După cum vă spun, deci, episcopul se însănătoşi, se 
însănătoşi complet, iar ziarele şi enoriaşii îi întâmpinară cu 
bucurie întoarcerea. Am fost o dată la biserica unde slujea 
el. De data asta predica fu aidoma celor pe care le ţinuse cu 
multă vreme în urma, mai înainte de a fi avut vedenii. Am 
fost profund dezamăgită şi nu mai ştiam ce să cred. Izbutise 
deci societatea să-l silească la supunere? Era episcopul un 
laş? Fusese oare constrâns prin violenţă să se lepede de 
crezul lui? Sau încercarea prin care trecuse îi depăşise 
puterile, iar el se prosternase pur şi simplu înaintea tiraniei 
adevărurilor dinainte stabilite? 

Într-o zi l-am vizitat în frumoasa lui locuinţă. Mi s-a părut 
cumplit de schimbat. Slăbise mult, şi chipul îi era brăzdat 
de cute adânci, pe care nu le mai văzusem până atunci; era 
limpede că vizita mea îl supără. Câtă vreme am stat de 
vorbă îşi smucea mereu, cu un gest nervos, mânecile, iar 
ochii îi jucau în cap, căutând necontenit în toate părţile şi 
ocolindu-mi cu stăruinţă privirile. Părea în permanenţă 
preocupat de ceva, făcea pauze stranii în discuţie şi sărea 
de la un subiect la altul cu o inconsecvenţă de-a dreptul 
neliniştitoare. Oare omul pe care-l aveam în faţă putea fi 
acel prelat sigur pe sine, cu înfăţişare de Crist, cu ochi 
limpezi şi luminoşi şi cu privirea tot atât de deschisă ca şi 
sufletul, putea fi acelaşi prelat pe care-l cunoscusem 
cândva? Omul acesta fusese brutalizat, fusese îngenuncheat 
prin violenţă. Fusese slab de înger. Nu avusese destulă 
putere ca să se împotrivească haitei de lupi care era 
societatea capitalistă M-a cuprins tristeţea, o tristeţe cum 
nu se poate mai apăsătoare. Episcopul vorbea doar în doi 
peri şi urmărea cu atâta suspiciune tot ce-i spuneam, încât 


mi-a fost cu neputinţă să-l întreb prea multe lucruri. Despre 
boala lui vorbea ca despre ceva ce l-ar fi privit foarte puţin, 
şi în afară de asta am discutat, trecând fără nici o legătură 
de la una la alta, despre chestiuni bisericeşti, despre unele 
modificări ce ar fi trebuit aduse orgii şi despre câteva 
mărunte acţiuni filantropice. Uşurarea pe care a simţit-o 
când a văzut că plec era atât de evidentă, încât fără îndoială 
aş fi râs cu poftă dacă inima nu mi-ar fi fost înecată în 
lacrimi. 

Sărman erou neştiut! O, dacă mi-aş fi dat seama! Se lupta 
ca un gigant, iar eu n-am bănuit nimic. Singur, cu totul 
singur în mijlocul a milioane de semeni, continua lupta. 
Sfâşiat ca de două stihii vrăjmaşe de spaima de ospiciu şi de 
credinţa lui în dreptate şi adevăr, lupta cu dârzenie de 
partea dreptăţii şi a adevărului, dar era atât de singur, încât 
n-a îndrăznit să mi se destăinuiască nici măcar mie. Trăsese 
învăţăminte din toate câte le îndurase, învățase temeinic. 

Dar aveam s-o aflu curând. Într-o bună zi episcopul 
dispăru. Nu spusese nimănui că ar avea de gând să plece 
undeva, iar după ce trecu un timp fără ca episcopul să se 
arate, începu să se răspândească zvonul că s-ar fi sinucis 
într-un moment de vremelnică rătăcire. Dar zvonul fu 
spulberat când se află că îşi vânduse întreg avutul: 
reşedinţa din oraş, vila de la Menlo Park, tablourile şi 
colecţiile de obiecte preţioase, ba chiar şi multiubita-i 
bibliotecă. Era prin urmare limpede că, înainte de a 
dispărea, episcopul se debarasase complet şi în taină de 
toate bunurile. 

Acestea se petreceau în vremea când un şir întreg de 
nenorociri se înverşunaseră împotriva noastră, aşa încât 
abia după ce ne-am aşezat cum trebuie în noua locuinţă am 
găsit răgaz să ne minunăm într-adevăr şi să facem tot felul 
de presupuneri cu privire la gestul episcopului. Apoi, dintr- 
o dată, totul s-a limpezit... Într-o seară, când amurgul mai 
stăruia încă asupra oraşului, am trecut grăbită strada şi am 
intrat la măcelărie, ca să cumpăr ceva carne pentru supeul 


lui Ernest. În noua noastră situaţie, numeam ultima masă a 
zilei „supeul”. 

Chiar când ieşeam din măcelărie, am zărit un om care 
ieşea şi el de la băcănia din colţ, aflată chiar alături. 
Impresia stranie că silueta aceea îmi este cunoscută m-a 
făcut să mă uit mai bine, dar omul s-a întors către partea 
opusă a străzii şi a pornit cu paşi repezi. Umerii căzuţi şi 
smocul de păr argintiu, care se zărea între gulerul hainei şi 
borurile lăsate ale pălăriei, mi-au trezit unele amintiri 
nedesluşite. În loc să trec strada, am pornit repede după 
omul acela. Am iuţit pasul, încercând să nu iau seama la 
gândurile care, fără voia mea, mi se trezeau în minte. Nu, 
era cu neputinţă. Nu putea fi el îmbrăcat în salopeta aceea 
decolorată, cu pantaloni prea lungi şi roşi la manşete. 

M-am oprit o clipă în loc, făcând haz de propria-mi 
năzdrăvănie, şi aproape am renunţat la urmărire. Dar 
impresia că umerii aceia îmi erau cunoscuţi la fel de bine ca 
şi părul argintiu nu-mi dădea pace. Am pornit din nou, şi 
mai repede. Când am trecut pe lângă el, am întors capul şi 
i-am cercetat iute, dar cu luare-aminte, chipul; apoi m-am 
răsucit brusc în loc şi m-am trezit faţă în faţă cu... 
Episcopul. 

S-a oprit şi el şi a rămas ca trăsnit. Punga mare de hârtie 
pe care o purta în mână i-a căzut pe trotuar, s-a spart, şi din 
ea s-a revărsat în jurul picioarelor noastre un val de cartofi. 
Episcopul m-a privit cu surprindere şi cu teamă, apoi mi s-a 
părul că are să se prăbuşească: umerii i-au căzut şi mai 
mult, iar un oftat dureros i-a izbucnit din piept. 

I-am întins mâna. Mi-a strâns-o, dar fără nici o putere, 
foarte încurcat, a tuşit uşor, ca pentru a-şi drege glasul, şi 
am băgat de seamă că fruntea i se acoperise cu broboane 
de sudoare. Se vedea limpede că e înspăimântat. 

— Cartofii, murmură el stins. Sunt foarte preţioşi. 

Îi adunarăm amândoi de pe jos, punându-i în punga ruptă, 
pe care episcopul o strânse grijuliu la piept. Am încercat să- 


i spun cât de mult mă bucuram de întâlnire şi că trebuie 
neapărat să ne întoarcem împreună la noi acasă. 

— Tata are să se bucure grozav când o să vă vadă, i-am zis 
eu. Casa noastră e la o azvârlitură de băț de aici. 

— Nu pot, îmi răspunse el. Trebuie să plec. La revedere. 

A privit plin de teamă în jur, ca şi cum i-ar fi fost frică să 
nu-l vadă cineva, şi a dat să plece. 

— Spune-mi unde staţi şi am să vă fac o vizită mai târziu, 
îmi spuse episcopul când văzu că merg mai departe alături 
de el şi am de gând să nu-l mai slăbesc acum după ce îl 
regăsisem. 

— Nu, spusei eu cu hotărâre. Trebuie să veniţi acum. 

Atunci aruncă o privire către punga de cartofi pe care o 
ţinea cu un braţ şi la pacheţelele din mâna cealaltă. 

— Te rog să crezi că mi-e într-adevăr cu neputinţă, zise 
episcopul. lartă-mă că sunt atât de brutal. Dacă ai şti! 

Părea că de-abia se mai ţine pe picioare, dar în clipa 
următoare îşi reveni. 

— Pe urmă... E vorba şi de alimentele astea, urmă el. E un 
caz foarte trist. O femeie bătrână. Trebuie să i le duc 
neîntârziat. Suferă din pricina lipsei lor. Trebuie să i le duc 
chiar acum. Înţelegi? Pe urmă am să mă întorc. Îţi 
făgăduiesc. 

— Lăsaţi-mă să merg şi eu cu dumneavoastră, mă oferii eu. 
E departe? 

Oftă din nou şi se dădu bătut. 

— Două rânduri de case mai încolo. Hai să mergem 
repede. 

Condusă de episcop, am ajuns să aflu ceva nou chiar 
despre cartierul în care locuiam. Până atunci nu ştiusem că 
în el există atâta suferinţă şi atâta mizerie. Bineînţeles că 
nu ştiam fiindcă nu mă ocupam cu operele filantropice; în 
ultima vreme mă convinsesem că Ernest avea dreptate să-şi 
bată joc de acţiunile filantropice şi să le socotească un fel de 
pudră presărată pe o rană purulentă. Leacul preconizat de 
el era lecuirea rănii: să se dea muncitorului produsul 


muncii lui şi să se acorde pensii, ca unor bravi ostaşi, 
acelora care au îmbătrânit cu cinste aplecaţi asupra 
uneltelor de muncă, iar atunci nu va mai fi nevoie de 
filantropie. Convinsă că avea dreptate, alături de el 
închinam revoluţiei toate forţele mele şi nu înţelegeam să- 
mi risipesc energia încercând să uşurez racilele sociale care 
izvorau continuu din însăşi nedreapta orânduire a societăţii. 

Urmându-l pe episcop, am pătruns într-o cămăruţă din 
fundul unei curţi. Acolo am dat peste o bătrână nemţoaică 
tare puţintică la trup şi în vârstă de şaizeci şi patru de ani, 
mi-a spus episcopul. S-a mirat văzându-mă, dar m-a salutat 
cu plăcere şi şi-a văzut mai departe de treabă, cosând la o 
pereche de pantaloni bărbăteşti pe care îi ţinea în poală. 
Alături, pe podea, se afla un morman de pantaloni de 
acelaşi fel. Episcopul a băgat de scama că bătrâna nu mai 
avea nici cărbuni şi nici surcele şi a plecat să cumpere. 

Am ridicat de jos o pereche de pantaloni şi am cercetat 
treaba pe care o făcea bătrâna. 

— Şase cenți, doamnă, a spus ea dând blând din cap, în 
vreme ce îşi vedea mai departe de lucru. 

Cosea încetişor, dar nu se oprea nici o clipă din cusut. 
Părea copleşită de o singură poruncă: să coase. 

— Pentru toată munca asta? Am întrebat-o eu. Asta e tot 
ce ţi se plăteşte? Şi câtă vreme îţi ia o pereche de 
pantaloni? 

— Da, ăsta e preţul, răspunse bătrâna. Şase cenți de 
pereche. Cos câte două ceasuri la fiecare. 

— Dar patronul nu ştie, adăugă ea repede, cu un glas din 
care se vedea că-i e teamă să nu dea de vreun bucluc. 
Lucrez încet. Am mâinile înţepenite de reumatism. Fetele 
lucrează mult mai repede şi termină într-un singur ceas. 
Dar patronul e om bun şi îmi îngăduie să iau de lucru acasă, 
fiindcă acuma sunt bătrână şi zgomotul maşinii mă 
zăpăceşte de cap. Dacă n-ar fi el aşa de bun, aş crăpa de 
foame... 


— Da, urmă bătrâna, cele care lucrează la atelier primesc 
câte opt cenți. Dar, ce să-i faci?! Nu se găseşte destul de 
lucru nici pentru cele tinere, aşa că cine-i bătrân nu mai are 
nici o nădejde. Uneori nu mi se dă mai mult de o pereche. 
Alteori, cum a fost astăzi, mi se dau câte opt perechi ca să le 
termin până-n seară. 

Am întrebat-o cam între ce ore lucrează şi mi-a răspuns că 
asta e după anotimp. 

— Vara, când e mult de lucru, lucrez de la cinci dimineaţa 
şi până la nouă seara. Dar iarna e prea frig, şi mâinile mi se 
dezmorţesc mult mai anevoie. Atuncea trebuie să lucrez 
mai târziu, până după miezul nopţii uneori... 

— Da, continuă bătrâna, vara asta am dus-o foarte rău. 
Sunt vremuri grele, criză. S-a mâniat Dumnezeu pe noi. 
Asta-i prima dată când îmi dă patronul de lucru de-o 
săptămână încoace. Ce-i drept, omul nu poate mânca pe 
săturate când nu se găseşte de lucru. Acuma sunt învățată. 
Toată viaţa mea am cusut, şi în ţara mea de baştină, şi după 
ce am venit aici, la San Francisco... Treizeci şi trei de ani... 

Când ai cu ce plăti chiria e bine. Proprietarul e om de 
treabă, dar chiria trebuie să i-o plăteşti. Aşa se cade. Nu-mi 
ia decât trei dolari pentru odaia asta. E ieftin. Dar nu-i uşor 
să faci rost de câte trei dolari în cap pe fiecare lună. 

Bătrâna tăcu şi, clătinând din cap, îşi văzu mai departe de 
cusut. 

— Trebuie să fii foarte chibzuită la cheltuieli, zisei eu. 

Dădu din cap cu tărie. 

— Dacă apuci să plăteşti chiria, nu mai e aşa de greu. 
Bineînţeles că n-o să-ţi vină în minte să cumperi carne şi 
mai bei cafeaua şi fără lapte. Dar de mâncat tot mănânci o 
dată pe zi, din când în când, chiar şi de două ori. 

Fraza de la urmă a rostit-o cu evidentă mândrie, ca şi cum 
ar fi vorbit despre o mare izbândă. Dar în vreme ce cosea, 
fără să scoată o vorbă, am observat tristeţea din ochii ei 
blânzi şi cutele dureroase din jurul gurii. Privirile îi 


rătăceau pierdute. Îşi frecă în grabă ochii, ca să alunge 
ceața care o împiedica să coasă. 

— Nu, nu de la foame vine durerea mea cea mare, mă 
lămuri bătrâna. Cu foamea te înveţi. Pentru copilul meu 
plâng şi mă tânguiesc. Mi-a ucis-o maşina. E-adevărat că 
muncea tare mult, dar tot nu pot să înţeleg. Era voinică... Şi 
era tânără, avea doar patruzeci de ani, şi nu muncea decât 
de vreo treizeci. E adevărat că a început cam de tânără, dar 
murise bărbatu-meu. A explodat cazanul la fabrică. Ce era 
să facem? Avea zece ani, dar era tare voinică. Şi maşina mi- 
a ucis-o. Da, mi-a ucis-o. A ucis-o... Şi era muncitoarea cea 
mai iute de mână din atelier. De multe ori m-am gândit la 
asta, şi acuma am înţeles. De-aceea nu pot eu munci la 
atelier. Îmi ia maşina minţile. Parcă mereu o aud cum îmi 
spune: „Eu am omorât-o, eu am omorât-o!” Şi aşa îi tot 
trage toată ziua. lar eu mă gândesc atuncea la fata mea şi 
nu mai pot munci. 

Ceaţa umedă se lăsase din nou asupra privirilor ei obosite 
şi fu silită să-şi frece iarăşi ochii înainte de a porni să coasă. 

L-am auzit pe episcop urcând cu greu scările, parcă 
împleticindu-se, şi i-am deschis uşa. Vai, cum arăta! Căra în 
spinare o jumătate de sac de cărbuni, peste care aşezase o 
legătură de surcele. Un strat de pulbere neagră îi acoperise 
faţa şi, din pricina eforturilor, sudoarea îi curgea în râuri pe 
obraz. Lasă sacul să cadă în colţul de lângă vatră şi-şi şterse 
faţa cu o batistă de pânză aspră. Nu-mi venea să-mi cred 
ochilor. Episcopul negru ca un cărbunar, cu o cămaşă de 
pânză ieftină, ca a celui din urmă muncitor (îi lipsea un 
nasture de la gât), şi îmbrăcat în salopetă! Ăsta era lucrul 
cel mai de necrezut: salopeta cu pantalonii roşi la manşete 
şi atât de lungi încât se frecau de pământ, legaţi la brâu cu 
o curea îngustă, aşa cum umblă numai salahorii. 

Deşi episcopului îi era cald, bietele mâini umflate ale 
bătrânei începuseră să înţepenească de frig. N-am plecat 
de acolo până ce episcopul n-a aprins un foc zdravăn, iar eu 
am curăţat cartofii şi am pus oala la fiert. Cu vremea, am 


avut prilejul să aflu că nenumărate fiinţe se aflau într-o 
stare asemănătoare cu a bătrânei, ba că unii o duceau chiar 
şi mai greu, ascunşi în cotloanele infernale ale aşa-ziselor 
locuinţe din cartierul meu. 

Ne-am întors acasă la noi, unde l-am găsit pe Ernest 
îngrijorat de absenţa mea. După ce am trecut de surpriza 
revederii, episcopul s-a lăsat pe speteaza scaunului, şi-a 
întins picioarele lungi îmbrăcate în salopetă şi a scos un 
suspin de adevărată uşurare. Ne-a spus că noi eram primii 
prieteni cu care se întâlnea după ce dispăruse; de bună 
seamă că în toate aceste săptămâni suferise cumplit din 
pricina singurătăţii. Ne-a spus multe lucruri, cu toate căa 
vorbit aproape numai despre bucuria pe care a trăit-o 
urmând poruncile Domnului. 

— Căci într-adevăr, zicea el, acum hrănesc oile sale. Şi am 
învăţat un lucru de mare însemnătate: omul nu se poate 
îngriji de suflet atâta vreme cât stomacul nu-şi găseşte 
alinare. Oile Domnului trebuie hrănite cu pâine şi unt, cu 
cartofi şi cu carne; abia după aceea, şi numai după aceea, 
sufletul este şi el gata să primească hrană, o hrană mai 
aleasă decât cea a stomacului. 

A mâncat cu poftă la cina pregătită de mine atunci. 
Niciodată nu mâncase cu atâta plăcere la mesele noastre 
din vremea dinainte. l-am spus-o, şi el ne-a declarat că nici 
când nu se bucurase de-o sănătate atât de deplină. 

— Acuma merg numai pe jos, a zis el, şi obrajii i s-au 
împurpurat, ca şi când ar fi fost vorba de un greu păcat, la 
amintirea vremii când nu se dădea jos din caleaşca lui 
luxoasă. 

Din pricina asta sănătatea mea n-a avut decât de câştigat, 
a adăugat el cu grabă. Şi sunt foarte fericit, într-adevăr 
sunt cum nu se poate mai fericit. Am ajuns în sfârşit să 
împlinesc poruncile Domnului. 

Şi totuşi pe chipul său rămânea zugrăvită o durere 
neştearsă - durerea lumii cu care acum încerca să se 
identifice. Vedea viaţa în întregul ei adevăr, iar ea i se arăta 


sub o cu totul altă înfăţişare decât aceea pe care o 
cunoscuse din cărţile adunate în biblioteca lui. 

— Dumneata eşti pricina tuturor acestor lucruri, tinere, îi 
spuse el deschis lui Ernest. 

Ernest păru stânjenit şi încurcat. 

— Eu... Eu v-am prevenit, îngăimă el. 

— Nu, m-ai înţeles greşit, replică episcopul. Nu ţi-o spun 
ca un reproş, ci în semn de recunoştinţă. Dumitale trebuie 
să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai arătat calea. M-ai ajutat să- 
mi întorc faţa de la teoriile despre viaţă şi să văd viaţa 
însăşi, ai ridicat vălul şi mi-ai îngăduit să văd şarlataniile din 
societatea zilelor noastre. Ai pătruns ca o lumină în 
întunericul ce mă înconjura, dar acuma sunt şi eu în stare 
să văd lumina cea adevărată. Şi sunt cum nu se poate mai 
mulţumit, atâta doar, că... Ajungând aici, episcopul făcu o 
pauză dureroasă, iar în ochi i se oglindi spaima cea mai 
năprasnică. Apoi urmă: Atâta doar, că mi-e teamă de 
persecuție. Nu fac rău nimănui. De ce nu vor să mă lase în 
pace? Şi nu atât de persecuție e vorba, cât de natura ei. Nu 
m-aş teme nici o clipă dacă s-ar gândi să-mi sfârtece carnea 
cu biciul, să mă ardă pe rug sau să mă răstignească pe 
cruce, cu capul în jos. Dar ospiciul de nebuni mă 
înfricoşează cumplit. Ia gândiţi-vă! Imaginaţi-vă... 
Întemniţat într-un azil de nebuni. E revoltător. Am văzut 
acolo câteva cazuri de nebuni furioşi. Îmi îngheaţă sângele 
în vine când îmi aduc aminte. Şi să stau întemnițat pentru 
tot restul zilelor mele, acolo... În mijlocul dezlănţuirilor de 
nebunie furioasă. Nu! Nu! Numai asta nu! Numai asta nu! 

Ţi se rupea inima de milă. Mâinile îi tremurau, trupul 
întreg îi era zgâlţâit ca de friguri şi parcă îşi încorda toate 
forţele ca să scape de fantoma celor evocate în faţa noastră. 
Dar peste o clipă îşi recăpătă liniştea. 

— lertaţi-mă, spuse el cu simplitate. Nervii mei epuizați 
sunt de vină. Dacă împlinirea poruncilor Domnului mă va 
duce acolo, facă-se voia lui. Ce drept am să mă plâng? 


L-am privit şi parcă îmi venea să strig în gura mare: „Iu, 
om nepreţuit! Eroule! Erou fără prihană!” 

În seara aceea am mai aflat şi alte amănunte despre 
faptele episcopului. 

— Mi-am vândut casa, sau, mai bine zis, casele, ne spuse 
el, şi toate bunurile pe care le aveam. Ştiam că trebuie să 
lucrez în taină, fiindcă altminteri mi-ar fi luat ei cu sila tot 
avutul, iar asta ar fi fost îngrozitor. Acum tare mă minunez 
de câte ori mă gândesc la uriaşele cantităţi de cartofi, de 
pâine, carne, cărbuni sau surcele care se pot cumpăra cu 
două ori trei sute de mii de dolari. Apoi, întorcându-se către 
Ernest, urmă: Ai dreptate, tinere. Munca este înfiorător de 
prost plătită. Eu n-am muncit în viaţa mea, ci doar am 
încercat să încânt auzul fariseilor - iar bietul de mine 
socoteam că le înfăţişez cuvântul Domnului! 

— Şi, cu toate astea, aveam o avere de cinci sute de mii de 
dolari. Nu mi-am dat seama ce înseamnă o jumătate de 
milion de dolari până ce n-am văzut câţi cartofi, şi pâine, şi 
unt, şi carne se pot cumpăra cu suma asta. Şi am mai văzut 
încă ceva: am văzut că toţi cartofii, pâinea, untul şi carnea 
aceea erau ale mele şi totuşi eu nu muncisem ca să le 
produc. Atunci mi-am dat seama că alţii munciseră, le 
creaseră, dar pe urmă fuseseră jefuiţi de ele. Iar când am 
ajuns în mijlocul săracilor, i-am aflat acolo pe cei ce fuseseră 
jefuiţi şi i-am văzut îndurând foamea şi mizeria tocmai 
fiindcă alţii îi jefuiseră. 

L-am rugat să ne vorbească iar despre cele ce făcuse el 
însuşi. 

— Banii? I-am depus la mai multe bănci diferite, în fiecare 
loc sub alt nume. N-or să mi-i poată niciodată lua, fiindcă nu 
vor avea cum să dea de ei. Şi-s atât de preţioşi banii! Poţi 
cumpăra cu ei atât de multă mâncare! Până acum nu mi-am 
dat niciodată seama la ce pot sluji banii. 

— Aş fi tare bucuros dacă am putea căpăta o parte din ei 
pentru propaganda noastră, observă Ernest cu interes. Ar 
aduce mult bine pe lume. 


— Crezi? Întrebă episcopul. Eu n-am prea multă încredere 
în politică. De altminteri, tare mi-e teamă nu prea înţeleg 
treburile politice. 

În chestiuni de felul ăsta Ernest se arăta deosebit de 
delicat. N-a mai pomenit nimic despre sugestia făcută 
episcopului, cu toate că ştia foarte bine greutăţile 
dureroase în care se zbătea partidul socialist din pricina 
lipsei de fonduri. 

— De dormit dorm pe la hoteluri ieftine, continuă 
episcopul. Dar îmi e teamă, şi nu rămân niciodată multă 
vreme în acelaşi loc. Am închiriat şi două camere, una într- 
un cartier şi a doua la celălalt capăt al oraşului, amândouă 
în case de muncitori. E o treabă cam extravagantă, 
recunosc, dar e necesară. Răscumpăr în parte cheltuielile 
gătindu-mi singur, deşi uneori mai mănânc câte ceva şi prin 
birturi ieftine. Am făcut şi o descoperire. lamale127 e o 
mâncare excelentă, mai ales seara târziu, când începe să se 
facă răcoare. Atâta doar că e cam scumpă, dar am găsit un 
loc unde capăt trei porţii pentru zece cenți. Nu-i tot atât de 
gustoasă ca în alte părţi, dar te încălzeşte de minune. 

Şi aşa, datorită dumitale, mi-am găsit eu rostul pe lume, 
tinere. E rostul pe care mi l-a menit Dumnezeu. Atunci se 
uită către mine şi privirile îi scăpărară. M-ai găsit hrănind 
oile Domnului, nu-i aşa? Nu mă îndoiesc că toţi veţi şti să-mi 
păstraţi taina. 

Vorbea cu destulă nepăsare, dar în spatele cuvintelor se 
ghicea o teamă fără margini. A făgăduit să ne mai viziteze. 
Dar o săptămână mai târziu am citit în ziare despre cazul 
nenorocit al episcopului Morehouse, care fusese internat în 
ospiciul Napa şi pentru a cărui însănătoşire mai existau încă 
speranţe. Zadarnic am încercat să-l vedem şi degeaba ne- 
am străduit să provocăm o anchetă în cazul episcopului ori 
cel puţin să obţinem ca el să fie din nou examinat de medici. 
Nici măcar n-am putut afla despre el altceva în afara mereu 
repetatelor asigurări că nu s-a pierdut încă orice speranţă 
de însănătoşire. 


— Cristos l-a îndemnat pe tânărul bogat să vândă tot ce 
are, observă Ernest cu amărăciune. Episcopul i-a ascultat 
îndemnul şi a ajuns în casa de nebuni. De la Cristos şi până 
astăzi vremurile s-au schimbat. Astăzi un bogat care-şi 
împarte averea săracilor e nebun. În privinţa asta nu încape 
nici o îndoială. Aşa a hotărât societatea, şi gata! 

Capitolul XIII. 

GREVA GENERALĂ. 

Bineînţeles că Ernest a fost ales în Camera 
Reprezentanţilor datorită marelui avânt către socialism 
arătat de mase în toamna lui 1912. Unul dintre principalii 
factori care au contribuit la succesul electoral al socialiştilor 
a fost distrugerea lui Hearst128. Pentru plutocraţie a fost o 
treabă uşoară. Ca să asigure apariţia diverselor sale 
publicaţii, Hearst cheltuia optsprezece milioane de dolari 
pe an, bani pe care îi primea îndărăt, sporiţi, de la clasele 
de mijloc, drept plată pentru reclamele publicate în ziare. 
Întreaga lui forţă financiară se baza pe clasa de mijloc, căci 
trusturile nu se foloseau de reclamă.129 Pentru a-l distruge 
pe Hearst nu era deci nevoie decât să-l lipseşti de reclame. 

Clasa de mijloc nu fusese distrusă în întregime. Scheletul, 
ceea ce avusese ea mai viguros, rămăsese, dar era lipsit de 
orice putere. Micii industriaşi şi negustorii care totuşi 
supravieţuiseră se aflau între timp la discreţia plutocraţiei, 
fiind lipsiţi cu totul de independenţă politică ori economică. 
Nu e deci de mirare că, la cea dintâi poruncă a plutocraţiei, 
toţi au încetat să mai publice reclame în ziarele lui Hearst. 

Hearst a luptat cu bravură. A continuat să scoată ziarele, 
suportând o pierdere de un milion şi jumătate de dolari pe 
lună şi publicând mai departe reclamele pentru care nimeni 
nu-i mai plătea. Din nou plutocraţia a dat o poruncă, iar 
micii industriaşi şi negustori l-au bombardat pe Hearst cu o 
ploaie de notificări, prin care îi cereau să nu mai publice 
vechile reclame pentru întreprinderile lor, Hearst nu i-a 
luat în seamă. S-au emis ordonanţe judecătoreşti pentru a-l 
opri să mai publice reclamele. Tot nu s-a supus. Atunci a 


fost condamnat la şase luni de închisoare pentru dispreţ 
arătat tribunalului prin nesupunere la ordonanţele sale, iar 
financiarmente a fost dus la faliment prin nenumărate 
condamnări la daune. Nu-i mai rămânea nici o speranţă. 
Plutocraţia îl condamnase şi avea la dispoziţie întreg 
aparatul judecătoresc ca să-şi aducă la îndeplinire sentinţa. 
O dată cu Hearst a fost distrus şi partidul democrat, pe care 
nu de multă vreme ajunsese să-l domine. 

După distrugerea lui Hearst şi a partidului democrat, nu le 
mai rămâneau partizanilor săi decât două soluţii: sau să 
adere la partidul socialist, sau să se alăture partidului 
republican. Aşa s-a făcut că noi, socialiştii, am cules roadele 
propagandei pseudo-socialiste a lui Hearst, fiindcă cei mai 
mulţi dintre partizanii săi au trecut de partea noastră. 

Ruinarea fermierilor, organizată cam tot în vremea aceea, 
ar fi avut drept urmare sporirea şi mai considerabilă a 
voturilor noastre dacă n-ar fi existat apariţia vremelnică şi 
total inutilă a Ligii fermierilor. Ernest şi ceilalţi conducători 
socialişti au luptat din răsputeri pentru a-i atrage pe 
fermieri, dar deshumarea presei şi editurilor socialiste 
constituia o piedică mult prea mare, iar propaganda de la 
om la om nu fusese încă pusă la punct. Din aceste pricini, 
politicieni de soiul domnului Calvin, ei înşişi foşti fermieri, 
dar de multă vreme ruinaţi, au reuşit să-i atragă pe fermieri 
şi să abată forţa lor politică pe un făgaş care nu ducea 
nicăieri. 

— Bieţii fermieri, a spus într-un rând Ernest, râzând şi 
totuşi plin de furie. De-acum or să joace exact aşa cum le 
vor cânta trusturile. 

Şi iată că astăzi chiar asta este situaţia. Cele şapte trusturi 
uriaşe, lucrând în bună înţelegere, au pus în comun 
enormele lor profituri şi au creat un gigantic trust agricol. 
Companiile de cale ferată, care dictau tarifele de transport, 
dimpreună cu bancherii şi agenţii de bursă, care dictau 
preţurile, avuseseră de multă vreme grija să-i înglodeze pe 
fermieri în datorii. Bancherii şi toate trusturile financiare 


împrumutaseră încă de mai înainte uriaşe sume de bani 
fermierilor, îi aveau deci prinşi cu totul în năvod şi nu le mai 
rămânea decât să-i tragă pe uscat. Ceea ce a şi făcut trustul 
agricol. 

Criza din 1912 pricinuise încă de mai înainte scăderi de 
preţuri dezastruoase pe piaţa agricolă, Trustul avu deci 
grijă să coboare preţurile la un nivel ruinător pentru 
fermieri, în vreme ce Căile Ferate, fixând tarife exorbitante, 
îi lichidă economiceşte. În felul acesta fermierii au fost siliţi 
să contracteze mereu alte împrumuturi, fără a fi în stare să 
plătească ceva din cele vechi. A urmat după aceea o mare 
campanie de executări silite, mobiliare şi imobiliare. 
Fermierii şi-au abandonat pur şi simplu pământurile în 
mâna trustului. Nici n-ar fi avut altceva de făcut. lar după 
ce au predat pământul, s-au angajat în slujba trustului 
agricol ca vechili, supraveghetori sau chiar simpli 
muncitori. Pentru munca lor primeau salariu. Din mici 
proprietari deveniseră deci în fapt şerbi, robi legaţi de 
pământ prin salariul care reprezenta unica lor sursă de 
existenţă. Nu puteau să-şi părăsească stăpânii, fiindcă 
stăpânii lor alcătuiau plutocraţia; nu puteau să plece la 
oraş, deoarece şi acolo tot plutocraţii erau stăpâni. Nu 
aveau decât o unică ieşire: să se desprindă de pământ şi să 
devină vagabonzi, adică, într-un cuvânt, să moară de foame. 
Dar nici în privinţa asta nu fură lăsaţi de capul lor: se 
promulgară legi aspre împotriva vagabondajului, iar legile 
fură puse în aplicare cu toată stricteţea. 

Bineînţeles că ici şi colo câte un, fermier, sau chiar grupuri 
de fermieri reuşiseră să scape de expropriere datorită unor 
împrejurări excepţionale. Aceştia reprezentau însă cazuri 
cu totul izolate şi lipsite de însemnătate, iar de altminteri au 
fost şi ei prinşi în năvod anul următor.130 

Şi astfel ajunsesem, către toamna anului 1912, în situaţia 
ca toţi fruntaşii socialişti, cu excepţia lui Ernest, să 
considere că venise sfârşitul regimului capitalist. Ţinând 
seama de adâncimea crizei şi de uriaşul număr al şomerilor, 


de ruinarea fermierilor şi a claselor de mijloc, de 
înfrângerea hotărâtoare şi generală a sindicatelor 
muncitoreşti, socialiştii erau realmente îndreptăţiţi să 
creadă că ceasul de pe urmă al capitalismului sunase şi că 
sosise momentul să arunce mănuşa în obrazul plutocraţiei. 

Vai, cât de grav subapreciam forţele duşmanului! 
Socialiştii proclamau pretutindeni certitudinea victoriei lor 
electorale, invocând faptele incontestabile ce caracterizau 
situaţia. Plutocraţia a acceptat provocarea. Şi tot ea, 
plutocraţia, cumpănind lucrurile aşa cum trebuie, ne-a 
învins, spărgându-ne unitatea şi dezbinându-ne forţele. 
Plutocraţia, prin agenţii ei secreţi, a început să strige în 
gura mare că socialiştii ar fi atei şi că nu ar avea nimic 
sfânt; plutocraţia a fost aceea care a avut putinţa să cheme 
într-ajutor clerul diferitelor confesiuni, şi în special pe cel 
catolic, răpindu-ne astfel votul unui număr de muncitori. De 
asemenea, tot plutocraţia a fost aceea care, prin agenţii ei 
secreţi, bineînţeles, a încurajat Liga fermierilor şi a ajutat-o 
să capete oarecare influenţă chiar la oraşe, printre membrii 
muribundei clase de mijloc. 

Cu toate astea, socialiştii au repurtat mari succese. Dar în 
locul unei victorii electorale hotărâtoare, care ne-ar fi 
asigurat cele mai înalte posturi de comandă şi majoritatea 
în toate adunările legislative, ne-am trezit în minoritate. 
Este adevărat că am câştigat cincizeci de locuri în Congres, 
dar în primăvara lui 1913, când cei cincizeci de 
congressmeni s-au prezentat în incintă, şi-au dat seama că 
practic nu aveau nici o putere. Au fost totuşi privilegiați faţă 
de aleşii Ligii fermierilor, care câştigaseră puterea în 
douăsprezece state, dar cărora în primăvară nu li s-a 
îngăduit să-şi ia în primire posturile respective. Cei care 
deţineau puterea au refuzat să cedeze locul, iar tribunalele 
erau în mâna oligarhiei. Numai că am luat-o înaintea 
întâmplărilor. Trebuie deci să mă întorc puţin îndărăt şi să 
vorbesc despre tulburările din iarna lui 1912. 


Criza avusese drept urmare o uriaşă scădere a consumului 
de mărfuri din ţară. Muncitorii, rămaşi fără lucru, nu mai 
primeau salariu şi deci nu aveau cu ce să cumpere. 
Rezultatul a fost că plutocraţia s-a trezit cu surplusuri de 
mărfuri mai mari ca niciodată şi pe care era silită să le 
plaseze în străinătate, iar pentru ducerea la bun sfârşit a 
giganticelor sale planuri avea nevoie de foarte mulţi bani. 
Datorită disperatelor eforturi depuse pentru a-şi desface 
mărfurile pe piaţa mondială, plutocraţia a ajuns la o 
puternică ciocnire de interese cu Germania. Ciocnirile de 
interese economice duc de obicei la războaie, iar cazul 
acesta n-a făcut excepţie de la regulă. Stăpânii Germaniei s- 
au pregătit deci de război, acelaşi lucru făcându-l şi Statele 
Unite. 

Norii negri şi ameninţători ai războiului acopereau cerul. 
Situaţia purta în ea germenii unei catastrofe mondiale, căci 
în toată lumea era criză şi peste tot aveau loc mişcări 
muncitoreşti, iar clasa de mijloc era pe cale de dispariţie, 
existau armate uriaşe de şomeri, pe piaţa economică 
mondială se ciocneau interese felurite şi pretutindeni se 
făceau auzite zgomotele surde ale revoluţiei sociale.131 

Oligarhia dorea război cu Germania dintr-o serie întreagă 
de motive. Ea n-ar fi avut decât de câştigat cu ocazia 
tuturor schimbărilor, a reîmpărţirii rolurilor pe arena 
internaţională şi a încheierii de noi tratate şi alianţe 
determinate de un război. Dar, înainte de orice, se gândea 
desigur la faptul că un război ar fi consumat bună parte din 
prisosul de mărfuri existente în numeroase ţări, ar fi 
decimat armatele de şomeri şi ar fi dat oligarhiei răgaz să 
răsufle şi să poată întocmi şi pune în practică noi planuri. 
Un astfel de război i-ar fi putut aduce stăpânirea întregii 
pieţe mondiale. De asemenea, un astfel de război ar fi 
justificat şi crearea unei mari armate permanente, care n- 
ar mai fi trebuit niciodată demobilizată, şi ar fi permis poate 
ca în minţile oamenilor lozinca: „America împotriva 


Germaniei” să înlocuiască lozinca: „Socialismul împotriva 
oligarhiei”. 

Şi, într-adevăr, războiul ar fi împlinit toate aşteptările 
oligarhiei, daca pe lume n-ar fi existat socialiştii. În cele 
patru cămăruţe ale noastre din Pell Street a avut loc o 
şedinţă secretă a conducătorilor socialişti din statele 
apusene ale ţării, în cadrul ei luându-se în primul rând în 
discuţie problema atitudinii pe care urmau s-o adopte 
socialiştii. Nu era prima dată când noi, socialiştii, ne 
opuneam categoric războiuluil 32, dar pentru prima oară 
am făcut acest lucru în Statele Unite. În urma şedinţei 
noastre secrete am luat legătura cu conducerea centrală, şi 
nu mult după asta telegramele cifrate treceau Atlanticul de 
la noi către Biroul Internaţionalei1 33, şi de acolo îndărăt 
către noi. 

Socialiştii germani se declarau gata să acţioneze împreună 
cu cei din America. Partidul Socialist din Germania număra 
peste cinci milioane de membri, din care mulţi erau 
încadraţi în armata permanentă şi, în plus, întreținea relaţii 
strânse cu sindicatele muncitoreşti. În amândouă ţările 
socialiştii se declarară răspicat împotriva războiului şi 
ameninţară cu greva generală. Între timp începură să se 
pregătească serios pentru această acţiune. Ba, mai mult 
decât atât, partidele revoluţionare din toate ţările au 
proclamat în mod deschis lozinca socialistă potrivit căreia 
pacea între popoare trebuia apărată prin orice mijloace, 
mergând până la răscoală şi răsturnarea propriului guvern. 

Greva generală care a urmat a fost cea mai mare victorie 
câştigată de noi, socialiştii americani. 

La 4 decembrie ambasadorul american de la Berlin a fost 
rechemat. În aceeaşi noapte o flotă germană a atacat prin 
surprindere Honolulu, scufundând trei crucişătoare şi un 
vas de coastă şi bombardând totodată oraşul. A doua zi 
Statele Unite şi Germania şi-au declarat război una alteia, 
iar peste o singură oră socialiştii au declarat greva generală 
în ambele state. 


Pentru prima oară kaizerul Germaniei a avut de înfruntat 
oamenii simpli din împărăţia lui, oamenii aceia care făceau 
ca treburile să meargă, şi fără de care el nu ar mai fi avut 
ce stăpâni. Elementul nou al situaţiei stătea în faptul că 
revolta acelor oameni era pasivă. Nu porniseră la asalt. Nu 
făceau nimic. Dar, nefăcând nimic, îl legau de mâini pe 
stăpânitorul lor. Ce n-ar fi dat el să aibă prilejul de a-şi 
asmuţi sângeroşii câini de pază împotriva proletariatului 
răsculat! Dar un astfel de prilej nu i se oferea. N-avea cum 
să-şi asmuţă dulăii; nici cum să-şi mobilizeze armata şi s-o 
trimită la război; nici cum să-şi pedepsească supuşii 
îndărătnici. În toată împărăţia lui nu se mişca nici măcar o 
rotiţă. Nici un tren nu luneca pe şine, nici un fel de mesaj 
nu mai alerga pe sârme, fiindcă telegrafiştii şi muncitorii de 
la căile ferate părăsiseră munca o dată cu tot restul 
populaţiei. 

În Statele Unite lucrurile se petreceau la fel ca în 
Germania. Proletariatul american organizat învățase în 
sfârşit lecţia. Înfrânte în mod decisiv pe propriul lor teren 
de luptă, sindicatele părăsiseră acest teren şi trecuseră pe 
tărâmul luptei politice, alături de socialişti, căci greva 
generală era o grevă politică. De altminteri, sindicatele 
fuseseră în asemenea grad zdrobite, încât nici nu aveau de 
ce sta în cumpănă şi răspunseseră chemării la grevă 
generală în disperare de cauză. Milioane de muncitori 
aruncau uneltele şi părăseau lucrul. În fruntea tuturor se 
aflau muncitorii mecanici. Încă nu li se închiseseră rănile, 
sindicatul lor păruse distrus o dată pentru totdeauna, dar 
iată-i acum pornind din nou la luptă, alături de tovarăşii lor 
din industria de prelucrare a metalelor. 

Până şi muncitorii necalificaţi şi neorganizaţi părăsiseră 
lucrul. Greva imobilizase ţara întreagă. Pe lângă asta, 
femeile se dovediră cele mai înfocate sprijinitoare ale grevei 
generale şi făcură front comun împotriva războiului, căci nu 
voiau să-şi trimită bărbaţii la moarte. De asemenea, ideea 
grevei generale a cuprins masele, căci era o idee 


contagioasă. Copiii nu s-au mai prezentat la scoală, 
profesorii, care totuşi ar fi vrut să-şi continue activitatea, se 
văzură nevoiţi să părăsească sălile de clasă cu totul pustii. 
Greva generală îmbrăcă aspectul unei mari serbări 
naţionale. În acelaşi timp, ideea solidarităţii muncitoreşti, 
concretizată în acest chip, aţâţa imaginaţia tuturor. În 
definitiv, nimeni nu înfrunta nici o primejdie angajându-se în 
acest joc gigantic şi poznaş. Când toţi aveau aceeaşi vină, 
cum ar fi putut fi pedepsit careva? 

Statele Unite erau paralizate. Nimeni nu ştia ce se 
întâmplă pe lume. Ziare nu mai apăreau, scrisorile şi 
telegramele nu se mai expediau. Fiece sat, fiece oraş se afla 
într-o stare de completă izolare, care te-ar fi făcut să crezi 
că între el şi restul lumii se întinde o pădure virgină de zeci 
de mii de mile pătrate. Din această pricină restul lumii 
parcă încetase să mai existe. Starea asta de lucruri se 
prelungi o săptămână încheiată. 

La San Francisco nu ştiam nici măcar ce se petrece pe 
celălalt mal al golfului, la Oakland sau Berkeley. Efectul 
produs asupra nervilor era straniu şi deprimant. S-ar fi 
părut că un important element cosmic încetase să mai 
funcţioneze. Pulsul întregii ţări se oprise, iar naţia întreagă 
parcă îşi dăduse ultima suflare. Nu se mai auzea uruit de 
camioane şi nici şuierat de sirenă, nici zumzet electric, nici 
tramvaie străbătând în goană străzile şi nici strigătele 
vânzătorilor de ziare; nu mai existau decât făpturi care, la 
mari intervale, se furişau ca nişte fantome, ele însele 
speriate şi parcă smulse din realitate de tăcerea 
încremenită ce stăruia pretutindeni. 

În acea săptămână a tăcerii oligarhia a primit o lecţie din 
care a tras multe învăţăminte. Greva generală fusese un 
avertisment. Aşa ceva nu trebuia să se mai repete niciodată. 
Iar oligarhia avea să aibă grijă ca într-adevăr să nu se 
repete La sfârşitul săptămânii, după cum se stabilise de mai 
înainte, telegrafiştii din Germania şi Statele Unite au reluat 
lucrul. Cu ajutorul lor, conducătorii socialişti din amândouă 


ţările au prezentat un ultimatum guvernelor. Războiul 
trebuia oprit, sau, dacă nu, greva generală avea să 
continue. N-a fost nevoie de multă vreme pentru a se 
ajunge la o înţelegere. Starea de război a încetat, şi 
populaţia ambelor ţări s-a întors la lucru. 

O dată cu reluarea relaţiilor paşnice s-a încheiat o alianţă 
între Germania şi Statele Unite. În realitate, era o alianţă 
între împărat şi oligarhie, în scopul luptei unite împotriva 
duşmanului comun - proletariatul revoluţionar din ambele 
state. Mai târziu, tot oligarhia a rupt în mod perfid această 
alianţă, atunci când socialiştii germani s-au sculat şi au 
alungat de pe tron pe stăpânitorul setos de sânge. De 
altminteri, tocmai acesta era şi scopul urmărit de oligarhia 
americana - distrugerea principalului concurent de pe piaţa 
mondială. Odată ce-l zvârliseră de pe tron pe împărat, 
germanii nu mai aveau nevoie să-şi desfacă prisosul de 
mărfuri în străinătate. Prin însăşi esenţa regimului socialist, 
poporul german avea să consume tot ce producea. 
Bineînţeles că urma să facă totuşi comerţ cu mărfurile pe 
care le producea, schimbându-le pe altele pe care nu le 
putea produce, ceea ce însemna cu totul altceva decât 
desfacerea unor prisosuri pe care nu le-ar fi putut consuma. 

— Pun rămăşag că oligarhia îşi va găsi justificare, spuse 
Ernest în clipa când aflarăm că oligarhia nu îşi respectase 
obligaţia de a veni în ajutorul împăratului german. Ca de 
obicei, va socoti că a procedat bine. 

Şi bineînţeles că oligarhia şi-a justificat în mod public 
trădarea, afirmând că făcuse acest act pentru binele 
poporului american, de a cărui interese se îngrijea cu atâta 
osârdie. În acest fel alungase de pe piaţa mondială 
detestatul rival şi ne crease posibilitatea de a desface 
surplusul nostru de mărfuri. 

— Culmea batjocurii - a subliniat Ernest - este tocmai 
aceea că suntem atât de neajutoraţi, încât asemenea 
imbecili au cu adevărat putinţa să conducă treburile 
noastre! Ne-au dat posibilitatea să vindem mai mult în 


străinătate, ceea ce înseamnă că vom fi siliţi să consumăm 
şi mai puţin în ţară. 

Capitolul XIV. 

ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI. 

Încă din ianuarie 1913, Ernest şi-a dat limpede seama de 
adevărata tendinţă a evenimentelor, dar n-a reuşit să-i facă 
şi pe tovarăşii lui să întrevadă primejdia Călcâiului de fier, 
pe care el o vedea desemnându-se tot mai amenințătoare. 
Tovarăşii săi erau prea siguri de ei, iar evenimentele se 
succedau cu prea mare rapiditate către punctul culminant. 
În treburile mondiale interveniseră schimbări importante. 
Oligarhia americană ajunsese practic stăpână pe piaţa 
mondială, şi zeci de ţări se vedeau alungate de pe piaţă, 
rămânând cu enorme surplusuri de mărfuri, pe care nu le 
puteau consuma şi nici n-aveau cui le vinde. Tuturor acestor 
ţări nu le mai rămânea altă soluţie în afară de o 
reorganizare social-economică, căci le era cu neputinţă să 
rămână mai departe la sistemul datorită căruia surplusurile 
de mărfuri se îngrămădeau neîncetat. În ceea ce le privea, 
sistemul capitalist se dovedise complet falimentar. 

Pentru ţările acestea, reorganizarea a îmbrăcat forma 
revoluţiei. Pretutindeni domnea confuzia şi violenţa, se 
prăbuşeau guverne şi instituţii. Pretutindeni, cu excepţia a 
două sau trei ţări, stăpânii capitalişti de odinioară luptau cu 
disperare pentru a-şi apăra avutul, dar puterea le era 
smulsă din mâini de către proletariatul revoluţionar. Se 
împlinise celebra previziune a lui Karl Marx: „Ceasul din 
urmă al proprietăţii private capitaliste a sunat. 
Expropriatorii sunt expropriaţi.”134 Şi de îndată ce 
guvernele capitaliste se prăbuşeau, se ridicau în locul lor 
state populare cooperatiste1 35, comunităţi bazate pe 
cooperarea întregului popor. 

Din partea tovarăşilor noştri victorioşi din celelalte ţări 
primeam nenumărate mesaje: „De ce rămân în urmă 
Statele Unite?”, „La luptă, revoluționari americani!”, „Ce se 
întâmplă cu America?” Dar noi nu puteam ţine pasul cu ei. 


Oligarhia ne stătea în drum. Trupul ei diform, ca al unui 
monstru apocaliptic, ne închidea calea. 

— Aşteptaţi până la primăvară, când ne vom lua în primire 
funcţiile, răspundeam noi. Atunci o să aveţi ce vedea. 

Aici se ascundea secretul nostru. În cele din urma 
izbutisem să-i câştigăm de partea noastră pe cei din Liga 
fermierilor, şi în primăvară, 136 pe baza rezultatelor 
obţinute la alegerile din toamna precedentă, douăsprezece 
state aveau să treacă în puterea lor. Asta însemna că în cele 
douăsprezece state aveau să fie instituite imediat state 
populare cooperatiste. După aceea, restul avea să fie 
simplu. 

— Şi ce se întâmplă dacă cei din Liga fermierilor nu 
reuşesc să-şi ocupe posturile? Întreba Ernest. 

Tovarăşii lui îi răspundeau că e o cobe aducătoare de 
nenorociri. 

Dar neputinţa de a prelua puterea nu era cea mai mare 
primejdie la care se gândea Ernest. Ceea ce prevedea el 
era dezertarea de la datorie a marilor sindicate şi formarea 
unor caste închise în rândurile muncitorilor. 

— Ghent i-a învăţat pe oligarhi cum trebuie să procedeze, 
spunea Ernest. Pot pune rămăşag că şi-au făcut carte de 
căpătâi din lucrarea lui, Feudalismul mărinimos137. 

Niciodată n-am să uit noaptea în care, după o discuţie 
aprinsă cu o seamă de conducători ai sindicatelor, Ernest s- 
a întors către mine şi mi-a spus cu tot calmul: 

— Cu asta ni s-a hotărât soarta. Călcâiul de fier a învins. 
Sfârşitul e aproape. 

Mica şedinţă din locuinţa noastră nu avea caracter oficial, 
Ernest însă, ca şi ceilalţi tovarăşi ai săi, se străduiau să 
capete din partea conducătorilor sindicali asigurarea că vor 
chema pe membrii organizaţiilor la grevă generală. Dintre 
conducătorii de faţă, O'Connor, preşedintele sindicatului 
mecanicilor, a fost cel dintâi care a refuzat să dea asemenea 
asigurări. 


— Aţi văzut doar că, folosind vechile voastre metode de 
grevă economică şi boicot, n-aţi ajuns decât la o înfrângere 
nimicitoare, insistă Ernest. 

O'Connor şi ceilalţi încuviinţară din cap. 

— Aţi văzut de asemenea la ce rezultate putem ajunge 
recurgând la greva generală. Am împiedicat războiul cu 
Germania. Niciodată nu s-a văzut o mai strălucită 
manifestare a solidarităţii şi forţei muncitoreşti. Muncitorii 
pot să ajungă şi vor ajunge stăpânii lumii. Dacă veţi 
continua să luptaţi alături de noi, vom pune capăt domniei 
capitalismului. E singura voastră nădejde, iar ce vă rămâne 
în afară de asta ştiţi prea bine. Altă ieşire nu există. Orice 
aţi face, folosind vechile metode, nu vă aşteaptă decât 
înfrângerea, dacă nu din altă pricină, cel puţin din aceea că 
stăpânii au la dispoziţie justiţia.138 

— O iei prea repede, răspunse O'Connor. Dumneata nu 
cunoşti toate soluţiile. Mai există şi altele. 

— Ştim noi ce facem. Suntem sătui de greve, fiindcă numai 
din pricina lor am fost aproape nimiciţi. Dar nu cred că va 
mai fi vreodată nevoie să chemăm oamenii la grevă. 

— Şi care e soluţia voastră? Întrebă Ernest fără înconjur. 

O'Connor râse şi clătină din cap, apoi zise: 

— Deocamdată îţi pot spune doar atât: până acum noi n- 
am dormit, iar în clipa de faţă nu visăm. 

— Nădăjduiesc că nu e o soluţie despre care să vă fie 
teamă sau ruşine să vorbiţi, insistă Ernest, cu o notă de 
sfidare în glas. 

— Cred că ştim noi mai bine ce-avem de făcut, fu 
răspunsul. 

— După chipul în care înţelegi să te ascunzi, s-ar părea că 
nu e vorba de o treabă prea frumoasă, îi spuse Ernest, din 
ce în ce mai indignat. 

— Am răspuns pentru faptele noastre cu sânge şi cu 
sudoare, şi la fel vom răspunde pentru tot ce va veni, 
replică O'Connor. Totdeauna e mai bine să-ţi vezi întâi de 
treburile tale, şi pe urmă să te îngrijeşti de ceilalţi. 


— Dacă ţi-e teamă să arăţi soluţia la care v-aţi gândit, 
atunci dă-mi voie să ţi-o spun eu, izbucni Ernest, 
nemaiputându-se stăpâni. Vreţi să împărţiţi prada. Aţi 
pactizat cu duşmanul, asta aţi făcut! Aţi scos la mezat 
interesele muncitorilor, ale tuturor muncitorilor. Părăsiţi 
lupta ca nişte laşi ce sunteţi! 

— Eu nu mai am nimic de spus, răspunse O'Connor 
încruntat. Continuu totuşi să cred că ne cunoaştem 
interesele mai bine decât le cunosc alţii. 

— Şi nici nu vă pasă de soarta celorlalţi muncitori. Îi 
aruncaţi pur şi simplu în prăpastie. 

— Eu nu mai am nimic de spus, repetă O'Connor, în afară 
de aceea că sunt preşedintele sindicatului mecanicilor şi că 
e de datoria mea să apăr interesele celor pe care-i 
reprezint. Am terminat. 

Pe urmă, după ce conducătorii sindicatelor s-au retras, 
Ernest mi-a arătat cum aveau să se petreacă lucrurile. 
Vorbea cu liniştea şi reculegerea care urmează după 
înfrângere. 

— Socialiştii obişnuiau să prevestească plini de entuziasm 
că va veni ziua în care proletariatul organizat, înfrânt pe 
tărâmul luptei economice, va trece la lupta politică. Şi, într- 
adevăr, Călcâiul de fier a zdrobit sindicatele în lupta 
economică, împingându-le astfel către lupta politică; dar 
iată că această întorsătură, în loc să fie îmbucurătoare 
pentru noi, pare să prevestească noi necazuri. Călcâiul de 
fier a ştiut să tragă toate învăţămintele. Ne-am arătat 
puterea prin greva generală, iar ei au avut grijă să ia 
măsuri ca greva generală să nu se mai repete. 

— Dar cum au făcut asta? Am întrebat eu. 

— Pur şi simplu acordând subvenţii marilor sindicate. De 
aceea marile sindicate nu vor mai lua parte la greva 
generală. Prin urmare, nu vom mai avea o grevă generală. 

— Însă nici Călcâiul de fier nu va putea susţine la nesfârşit 
o acţiune atât de costisitoare. 


— O! Nu-ţi fie teamă. N-au acordat subvenţii tuturor 
sindicatelor. Nici nu era nevoie de-atâta cheltuială. Iată ce 
se va întâmplă: se vor mări salariile şi se vor reduce orele 
de muncă pentru feroviari, mecanici, strungari, turnători, 
precum şi pentru alte categorii de muncitori calificaţi din 
industria metalurgică. În toate sindicatele despre care 
vorbesc se vor crea muncitorilor condiţii privilegiate. Un loc 
în aceste sindicate va ajunge să însemne un fel de loc în rai. 

— Tot nu înţeleg, am obiectat eu. Dar cu muncitorii din 
celelalte sindicate ce-o să se întâmple? Din ce mi-ai spus, 
văd că majoritatea sindicatelor rămân pe din afară, căci nu 
fac parte din acest grup. 

— 'Toate celelalte sindicate vor fi desfiinţate. Nu-ţi dai 
seama că muncitorii de la căile ferate, mecanicii, strungarii 
şi celelalte categorii de muncitori calificaţi din industria 
metalurgică îndeplinesc toate muncile esenţiale pentru 
civilizaţia noastră industrială? Sigur fiind de supunerea 
acestora, Călcâiul de fier îşi poate permite să le râdă în nas 
tuturor celorlalţi muncitori. Fierul, oţelul, cărbunele, 
maşinile şi transporturile formează coloana vertebrală a 
întregii industrii. 

— Dar minerii? Am întrebat eu. În minele de cărbuni 
lucrează aproape un milion de mineri. 

— Minerii sunt muncitori aproape fără calificare. Ei nu 
contează. Salariile lor vor scădea, iar orele lor de muncă 
vor spori. Vor ajunge şi ei sclavi, ca noi toţi ceilalţi, şi vor fi 
târâţi în noroi. Vor fi siliţi să muncească, întocmai aşa cum 
sunt siliţi astăzi fermierii să muncească pentru stăpânii care 
le-au răpit pământurile. La fel se vor petrece lucrurile cu 
toate celelalte sindicate care nu vor fi incluse în grupul 
restrâns alcătuit de oligarhie. Vei avea ocazia să le vezi 
clătinându-se şi căzând în ţăndări, iar membrii lor vor 
ajunge robi, mânaţi la muncă de stomacurile goale şi de 
legile stăpânilor. 

Ştii ce-o să se întâmple cu Farley139 şi spărgătorii lui de 
grevă? Să-ţi spun eu. Profesia de spărgător de grevă va 


dispărea, fiindcă nu vor mai fi greve. În loc de greve, vom 
vedea răscoale ale sclavilor. Farley şi banda lui vor fi înălţaţi 
la rangul de vătafi de sclavi. O! Bineînţeles că nu aşa or să-i 
spună; va fi numit păzitor al legilor, adică va supraveghea 
aplicarea legii care va institui munca forţată. Trădarea asta 
a marilor sindicate nu face decât să lungească lupta. De- 
acum nimeni nu mai poate spune unde şi când va triumfa 
revoluţia. 

— Dar, în faţa unei cârdăşii atât de puternice cum este cea 
dintre oligarhie şi marile sindicate, mai are cumva vreun 
rost să crezi că revoluţia va triumfa totuşi vreodată? 
Întrebai eu. Cârdăşia asta n-o să dureze în veci? 

Ernest clătină din cap. 

— Una dintre tezele noastre fundamentale este aceea că 
orice sistem bazat pe clase ori caste conţine în sine 
germenele viitoarei lui descompuneri. Dar cum ar fi posibil 
ca un sistem bazat pe clase să nu genereze caste? Călcâiul 
de fier nu va putea împiedica acest proces, iar până la urmă 
castele vor distruge Călcâiul de fier. În sânul oligarhiei au şi 
apărut castele; mai rămâne doar ca ele să ia naştere şi în 
sânul sindicatelor privilegiate. Călcâiul de fier va face uz de 
întreaga-i putere pentru a împiedica acest proces, dar îi va 
fi peste putinţă. 

Printre membrii sindicatelor privilegiate se află floarea 
muncitorimii americane. Sunt oameni tari, pricepuţi. Au 
ajuns membri în aceste sindicate luptând pentru locuri, în 
concurenţă cu ceilalţi. Orice muncitor de nădejde din 
Statele Unite va fi stăpânit de ambiția de a ajunge membru 
într-un sindicat privilegiat. Oligarhia va încuraja asemenea 
ambiţii şi concurenţa ce va rezulta de aici. lată deci în ce fel 
oameni de mâna întâi, care altminteri ar fi putut deveni 
revoluționari, vor fi abătuţi de pe calea revoluţiei, iar forţa 
lor folosită pentru sprijinirea oligarhiei. 

Pe de altă parte, castele muncitoreşti, adică membrii 
sindicatelor privilegiate se vor strădui să transforme 
organizaţiile lor în clanuri închise. Şi vor izbuti. Calitatea de 


membru al castelor muncitoreşti va deveni ereditară. 
Feciorii vor urma taţilor, şi în felul acesta va fi oprit orice 
aport de forţă proaspătă din acel etern rezervor de forţă 
care este poporul. Asta va însemna decăderea castelor 
muncitoreşti, care, până în cele din urmă, vor deveni mereu 
mai slabe. În acelaşi timp, ca instituţie, castele vor deveni 
vremelnic atotputernice, ajungând să joace un rol 
asemănător cu cel al pretorienilor care păzeau palatul 
imperial din vechea Romă. Vor avea loc însă revoluţii de 
palat, în urma cărora castele muncitoreşti vor lua în mână 
frâiele puterii. După aceea se vor produce contrarevoluţii 
de palat ale oligarhiei, frânele statului trecând în mâinile 
acesteia, pentru ca, după puţin, să fie reluate de castele 
muncitoreşti. Dar, în vremea asta, procesul de decădere a 
castelor îşi va urma cursul, aşa fel încât până la urmă 
poporul va ajunge să-şi cucerească drepturile. 

Ernest a schiţat această prefigurare a unei lente evoluţii 
sociale în momentele celei mai adânci depresiuni, pe care i- 
o pricinuise marea trădare a sindicatelor. În privinţa asta 
niciodată n-am fost de acord cu el, iar astăzi, când stau şi 
scriu aceste rânduri, cred cu şi mai multă convingere că nu 
avea dreptate. Căci iată, astăzi chiar, cu toate că Ernest nu 
mai este, ne aflăm în pragul revoluţiei, care va mătura de 
pe pământ toate oligarhiile. Totuşi, am înfăţişat aici 
prorocirea lui Ernest, pentru că îi aparţine lui. Deşi a crezut 
în ea, a luptat ca un gigant împotrivă-i, el fiind acela care, 
mai mult decât orice alt muritor, a făcut posibilă revoluţia, 
ce nu mai aşteaptă acum decât un semn pentru a 
izbucni. 140 

— Dar dacă oligarhia va dăinui, l-am întrebat eu în seara 
aceea, ce se va întâmplă cu uriaşele profituri pe care le vor 
realiza an de an? 

— Vor trebui cheltuite într-un fel, răspunse el. Poţi avea 
toată încrederea că oligarhia va găsi ea o cale. Vor fi 
construite şosele minunate. Se va ajunge la realizări măreţe 
în ştiinţă şi mai ales în artă. După ce oligarhii vor fi izbutit 


să subjuge complet poporul, vor avea destul timp şi pentru 
alte lucruri. Vor deveni adoratori ai frumuseţii, vor începe 
să îndrăgească artele. Sub conducerea lor şi fiind foarte 
bine răsplătiți, vor trudi artiştii. De aici va rezulta o artă cu 
adevărat mare, fiindcă artiştii nu vor mai fi siliţi, ca până 
mai ieri, să se conformeze preferințelor burgheze ale clasei 
de mijloc141. Va fi o artă cu adevărat măreaţă, te rog să mă 
crezi, şi ca din pământ vor apărea oraşe-minune, pe lângă 
care oraşele din vremile vechi vor părea mizere şi de prost- 
gust. În asemenea oraşe vor sălăşlui oligarhii, şi aici se vor 
închina ei frumosului.142 

În felul acesta profiturile vor fi consumate, în vreme ce 
muncitorii vor duce tot greul muncii, înălţarea unor măreţe 
edificii şi ridicarea de oraşe gigantice va da muncitorilor de 
rând posibilitatea să câştige doar nişte biete salarii de 
foamete, căci profiturile uriaşe vor duce la uriaşe cheltuieli, 
iar oligarhia va construi pentru mii de ani, da, pentru zece 
mii de ani. Vor construi aşa cum nici n-au visat vreodată să 
construiască egiptenii sau babilonienii; iar după ce 
oligarhia va dispărea de pe faţa pământului, şoselele şi 
oraşele lor minune vor rămâne pentru vremea frăţiei 
muncitorilor, pentru ca muncitorii să circule pe şosele, şi să 
locuiască în oraşele-minune.143 

Toate acestea oligarhia le va face pentru că nu va avea altă 
ieşire. Folosirea profiturilor va îmbrăca forma acestor mari 
lucrări, tot aşa după cum vechile clase stăpânitoare din 
Egiptul de odinioară au folosit surplusurile jefuite din 
munca poporului înălţând temple şi piramide. Sub domnia 
oligarhiei va prospera nu tagma preoțească, ci tagma 
artiştilor, iar în locul clasei negustorilor burghezi ruinaţi se 
vor închega castele muncitoreşti. Şi la picioarele lor se va 
căsca abisul, în care va flămânzi şi va putrezi, ros de boli, 
continuând totuşi să se prăsească fără încetare, poporul de 
rând, adică imensa majoritate a oamenilor. Dar până la 
sfârşit, nimeni nu poate spune în ce zi anume, poporul se va 
ridica din acest abis; castele muncitoreşti şi oligarhia se vor 


prăbuşi; iar pe urmă, în fine, după strădanii de veacuri, va 
veni şi vremea omului simplu. Am crezut că voi apuca ziua 
aceea; acum însă ştiu că n-o voi vedea niciodată! 

A tăcut o clipă, m-a privit, şi pe urmă a adăugat: 

— Dezvoltarea socială e exasperant de lentă, nu-i aşa, 
iubito? 

Braţele mele îl înlănţuiră, şi capul lui se odihni la pieptul 
meu. 

— Cântă-mi un cântec de leagăn, murmură Ernest 
alintându-se. Am avut un coşmar pe care vreau să-l uit. 

Capitolul XV. 

ULIIMELE ZILE. 

Schimbarea atitudinii oligarhiei faţă de sindicatele 
privilegiate a devenit de domeniul public către sfârşitul lui 
ianuarie 1913. Ziarele au publicat ştiri cu privire la o 
nemaicunoscută până atunci mărire a salariilor şi la 
reducerea orelor de muncă pentru anumite categorii de 
salariaţi ai căilor ferate şi din industria metalurgică, pentru 
mecanici, strungari şi alţii. Dar prin asta nu se dădea în 
vileag adevărul întreg. Oligarhia nu îndrăznea să îngăduie 
dezvăluirea întregului adevăr. În realitate salariile 
crescuseră într-o măsură mult mai mare, iar privilegiile 
erau şi ele cu mult mai importante. Toate acestea rămâneau 
secrete, dar secretele sfârşesc totdeauna prin a fi 
cunoscute de toată lumea. Membrii sindicatelor privilegiate 
împărtăşeau soțiilor taina, iar ele bineînţeles că flecăreau, 
aşa încât foarte curând toţi muncitorii au aflat ce se 
întâmplase. 

De altminteri, situaţia de acum nu era decât o dezvoltare 
logică a politicii de „împărţire a prăzii”, cunoscută încă din 
veacul al XIX-lea. În cadrul ascuţitelor lupte dintre patroni 
şi muncitori, se încercase şi metoda aşa-zisei „participări la 
beneficii”. 

Metoda aceasta însemna de fapt că domnii capitalişti se 
străduiau să-i domolească pe muncitori acordându-le o 
oarecare participare la beneficii. Dar privită ca sistem, 


„participarea la beneficii” era ceva absurd şi cu neputinţă 
de realizat. În condiţiile înverşunatei lupte economice, ea 
nu putea da rezultate decât în cazuri izolate, căci dacă 
participarea la beneficii ar fi fost extinsă la toată 
muncitorimea şi la întreg patronatul, situaţia ar fi rămas 
neschimbată şi capitaliştii n-ar mai fi tras nici un folos. 

Şi astfel din ideea utopică a participării la beneficii s-a 
născut aceea foarte practică a împărţirii prăzii. Lozinca sub 
care acționau sindicatele cele mai puternice era: „Daţi-ne 
salarii mai mari şi aruncaţi diferenţa în spinarea 
consumatorilor”. În cazuri izolate, această politică egoistă a 
avut succes. Sporul lor de câştig trecut în spinarea 
consumatorilor însemna de fapt împovărarea marii mase a 
muncitorilor neorganizaţi şi a membrilor din sindicatele mai 
slabe. Şi, într-adevăr, muncitorii din această categorie au 
ajuns să plătească de fapt salariile mărite încasate de fraţii 
lor mai puternici, membri în sindicatele care dobândiseră o 
situaţie privilegiată, de monopol. În felul acesta formula a 
fost aplicată pe scară foarte largă, prin cârdăşia dintre 
oligarhie şi sindicatele privilegiate.144 

De îndată ce trădarea până atunci necunoscută a 
sindicatelor privilegiate a ajuns de domeniul public, masa 
muncitorilor a început să murmure şi să protesteze. Imediat 
după asta, sindicatele privilegiate s-au retras din 
organizaţiile internaţionale şi au rupt toate legăturile cu 
celelalte organizaţii muncitoreşti. Apoi s-au iscat tulburări 
şi acte de violenţă. Membrii sindicatelor privilegiate au fost 
înfieraţi ca trădători, iar în cârciumi sau în localurile de 
noapte, pe stradă ori la locul de muncă, de fapt 
pretutindeni, erau atacați şi bătuţi de tovarăşii pe care îi 
trădaseră în chip atât de josnic. 

Au fost multe capete sparte şi multe pierderi de vieţi 
omeneşti. Nici un membru al sindicatelor privilegiate nu se 
putea socoti în siguranţă, şi de aceea se văzură nevoiţi să se 
adune în grupuri şi numai astfel să se ducă la lucru sau să 
se întoarcă de acolo acasă. Mergeau totdeauna numai prin 


mijlocul străzilor, fiindcă pe trotuare riscau oricând să fie 
ucişi cu pietre sau cărămizi, aruncate de la ferestre ori de 
pe acoperişuri. Li s-a îngăduit să poarte arme, şi autorităţile 
i-au apărat pe toate căile. Cei vinovaţi de a se fi atins de ei 
erau condamnaţi la ani grei de închisoare, în închisori fiind 
supuşi unui tratament neînchipuit de barbar. Nimeni, în 
afara celor ce făceau parte din sindicatele privilegiate, n- 
avea voie să poarte arme, abaterea de la această dispoziţie 
legală fiind proclamată crimă gravă şi pedepsită ca atare. 

Muncitorii astfel loviți au continuat să se răzbune 
împotriva trădătorilor. Între cele două tabere s-au ridicat 
spontan ziduri de netrecut, ca între caste. Copiii 
trădătorilor erau persecutați de copiii muncitorilor trădaţi, 
iar acest lucru a ajuns atât de departe, încât primii nu au 
mai avut posibilitatea să se joace pe străzi sau să 
frecventeze şcolile publice. De asemenea, soțiile şi familiile 
trădătorilor au fost ostracizate, iar băcanul din colţ, dacă le 
vindea ceva, se trezea că nimeni nu-i mai calcă în prăvălie. 

Ca urmare, când şi-au dat seama că sunt respinşi din toate 
părţile, trădătorii şi familiile lor au alcătuit un fel de clan. 
Văzând că le este cu neputinţă să trăiască în siguranţă 
printre proletarii trădaţi, s-au mutat în oraşe noi, construite 
şi locuite numai de ei. Bineînţeles că au fost sprijiniți şi de 
oligarhie. Li s-au construit locuinţe încăpătoare, moderne şi 
igienice, înconjurate de curţi spaţioase şi despărțite ici-colo 
între ele de parcuri şi stadioane. Copiii lor învățau la şcoli 
special construite pentru ei şi în care li se predau mai ales 
cursuri de lucru manual şi ştiinţă aplicată. Rezultatul 
inevitabil al acestei segregaţii a fost apariţia castelor, a 
două grupuri sociale închise. Membrii sindicatelor 
privilegiate au constituit o aristocrație muncitorească, fiind 
despărțiți definitiv de restul muncitorimii. Aveau locuinţe 
mai bune, se îmbrăcau mai bine, se hrăneau mai bine şi 
erau în general mai bine trataţi. Se înfruptau cu cea mai 
mare lăcomie din partea lor de pradă. 


Între timp, condiţiile de viaţă ale restului clasei 
muncitoare deveneau din ce în ce mai grele. O mulţime de 
avantaje mărunte le-au fost retrase, iar salariile şi nivelul 
lor de viaţă coborau permanent. Ca urmare, şcolile lor au 
decăzut mereu, iar treptat învăţământul a încetat de a mai 
fi obligatoriu. Creşterea numărului tinerilor din noua 
generaţie care nu ştiau nici să scrie şi nici să citească 
devenea amenințătoare. 

Acapararea pieţei mondiale de către Statele Unite 
zdruncinase din temelii tot restul lumii. Pretutindeni, 
instituţii şi guverne se prăbuşeau, ori erau transformate. În 
Germania, Italia, Franţa, Australia şi Noua Zeelandă s-au 
constituit state populare cooperatiste. Imperiul Britanic 
trosnea din încheieturi. Guvernul englez dădea din colţ în 
colţ. În India revolta generală era în toi. Un singur strigăt 
se ridica. Deasupra întregii Asii răsuna un singur strigăt: 
„Asia a asiaticilor!” Îndărătul acestei uriaşe mişcări se 
ascundea Japonia, aţâţându-i şi sprijinindu-i mereu pe 
galbeni şi cafenii în lupta lor împotriva albilor. Dar, în timp 
ce visa un imperiu continental şi se străduia să-şi realizeze 
visul, Japonia a reprimat barbar revoluţia propriului său 
proletariat. A fost un adevărat război între caste - culiil45 
împotriva samurailor146 - iar culiii socialişti au fost 
executaţi cu zecile de mii. Numai în luptele de stradă de la 
Tokio şi cu prilejul zadarnicului atac împotriva palatului 
imperial au fost ucişi patruzeci de mii. Oraşul Kobe a fost 
transformat într-un adevărat abator; măcelărirea 
muncitorilor din industria bumbacului, în care s-a tras cu 
mitralierele, a devenit exemplul clasic al celei mai sălbatice 
execuţii în masă cu ajutorul maşinilor de război moderne. 
Oligarhia japoneză care a ajuns la putere s-a dovedit a fi 
cea mai sângeroasă dintre toate. Japonia a reuşit să domine 
Orientul şi a pus stăpânire pe întreaga zonă răsăriteană a 
pieţei mondiale, cu excepţia Indiei. 

Anglia a izbutit să înăbuşe în sânge propria-i revoluţie 
proletară şi să ţină India mai departe sub jug. Fiind însă în 


pragul epuizării, a fost silită să renunţe la marile ei colonii, 
în felul acesta creându-se pentru socialişti posibilitatea de a 
instaura în Australia şi Noua Zeelandă state populare 
cooperatiste. Din aceeaşi pricină Canada a fost pierdută 
pentru metropolă. Canada însă a sugrumat revoluţia 
socialistă, folosindu-se şi de ajutorul Călcâiului de fier, care, 
în acelaşi timp, a ajutat şi Mexicului şi Cubei să înăbuşe 
revoluțiile pornite de popoarele lor. Rezultatul a fost că, în 
felul acesta, Călcâiul de fier a izbutit să se înscăuneze 
trainic în întreaga Lume Nouă, reunind într-un singur 
organism politic centralizat întreaga Americă de Nord, de 
la Canalul Panama şi până la Oceanul îngheţat. 

După cum am spus, cu preţul tuturor celorlalte mari 
colonii, Anglia izbutise să păstreze doar India. Dar asta nu 
putea fi decât o situaţie vremelnică. Lupta cu Japonia şi 
restul Asiei pentru stăpânirea Indiei fusese doar amânată. 
Anglia era sortită să piardă curând India, în vreme ce 
dincolo de acest eveniment se profila perspectiva unui 
război între Asia unită şi restul lumii. 

Dar în vreme ce lumea întreaga era sfâşiată de asemenea 
conflicte, nici noi, cei din Statele Unite, nu trăiam în linişte 
şi armonie. Trădarea marilor sindicate împiedicase 
revoluţia noastră proletară, dar dezordini şi tulburări 
izbucneau pretutindeni. Pe lângă mişcările muncitoreşti, pe 
lângă frământările fermierilor şi ale rămăşiţelor clasei de 
mijloc, apăru în scenă şi o nouă mişcare, cu caracter 
religios. O sectă a adventiştilor de ziua a şaptea, care 
propovăduia că sfârşitul lumii era aproape, luă dintr-o dată 
mare avânt. 

— Blestemată harababură! Strigă Ernest. Cum vom mai 
putea cimenta unitatea noastră împotriva atâtor tendinţe şi 
curente? 

Şi, într-adevăr, noul curent religios căpătă proporţii 
uriaşe. Din pricina mizeriei cumplite şi a dezamăgirii care-i 
dusese la neîncredere faţă de toate lucrurile lumeşti, 
oamenii de jos ajunseseră să dorească plini de aprindere un 


rai, în care tiranii capitalişti să nu intre mai lesne decât ar 
trece cămila prin urechile acului. Predicatori pribegi, cu 
priviri înflăcărate, mişunau prin toată ţara şi, în ciuda 
opreliştilor impuse de autorităţi, a asprelor pedepse 
aplicate în caz de nesupunere, aţâţau flăcările pasiunii 
mistice vorbind, în aer liber, în faţa mulțimilor. 

„lată că au venit zilele de pe urmă, iată că începe sfârşitul 
lumii! Strigau predicatorii. Cele patru vânturi s-au 
dezlănţuit. Dumnezeu a ridicat neamurile unele împotriva 
altora”. Era o vreme a vedeniilor şi a minunilor, iar prorocii 
şi vizionarii se numărau cu miile. Sute de mii de oameni 
părăseau lucrul şi plecau în munţi, să aştepte acolo 
apropiata venire a lui Dumnezeu şi înălţarea la cer a celor o 
sută şi patruzeci şi patru de mii care fuseseră răscumpăraţi 
pe pământ147. Dar între timp Dumnezeu întârzia să 
sosească, iar ei mureau de foame cu miile. Ajungând la 
disperare, au început să devasteze fermele căutându-şi 
hrana, iar tulburările şi anarhia din regiunile respective n- 
au făcut decât să mărească şi mai cumplit suferinţele 
bieţilor fermieri expropriaţi. 

Dar fermele aparţineau acum Călcâiului de fier. Armate 
întregi au fost puse în acţiune, şi fanaticii, împinşi cu 
vârfurile baionetelor, au fost mânaţi, în turme, înapoi, la 
munca lor în oraşe. Dar în oraşe nu s-au astâmpărat, ci s-au 
ridicat şi s-au răzvrătit, aşa încât conducătorii lor au fost 
până la urmă executaţi pentru rebeliune sau închişi în 
casele de nebuni. Cei osândiţi au mers la moarte cu bucuria 
pe care numai martirii o pot trăi. Bătea într-adevăr un vânt 
de nebunie. Neliniştea se răspândea din ce în ce. Prin locuri 
mlăştinoase, prin pustiuri şi pe meleaguri neumblate, din 
Florida şi până în Alaska, micile grupuri de indieni care 
supravieţuiseră dansau dansuri ale strigoilor şi aşteptau să 
coboare Mesia al lor. 

Deasupra tuturor, însă, cu o linişte şi o siguranţă de sine 
într-adevăr înmărmuritoare, continua să planeze silueta 
celui mai groaznic balaur al tuturor veacurilor - oligarhia. 


Cu mână şi călcâi de fier, stăpânea valurile milioanelor de 
oameni care se răsculau, din neorânduială făcea ordine, iar 
din haosul însuşi îşi zidea propriile-i temelii şi propriu-i 
edificiu. 

— Aşteptaţi numai până om prelua puterea! Spuneau 
mereu cei din Liga fermierilor, adică, mai exact, Calvin o 
spunea, în locuinţa noastră de pe Pell Street. Să vedeţi ce-o 
să se întâmple în statele unde ne-am ales! Cu sprijinul 
vostru, al socialiştilor, o să-i facem să joace cum le-om cânta 
noi, de-ndată ce ne luăm posturile în primire. 

— Milioanele de oameni nemulţumiţi şi aruncaţi în 
ghearele sărăciei sunt alături de noi, spuneau socialiştii. 
Alături de noi au venit Liga fermierilor, toţi ceilalţi fermieri, 
a venit clasa de mijloc şi au venit muncitorii. Sistemul 
capitalist se va prăbuşi în ţăndări. Peste o lună vom avea 
cincizeci şi doi de oameni în Congres. Până în doi ani toate 
posturile administrative vor fi în mâna noastră, de la 
preşedinte şi până la ultimul slujbaş. 

La toate astea Ernest clătina din cap şi spunea: 

— De câte puşti dispuneţi? Ştiţi de unde puteţi lua atâtea 
gloanţe câte vă trebuie? Când miroase a praf de puşcă, să 
ştiţi că o combinaţie chimică este totdeauna mai stabilă 
decât orice grupare mecanică, vă rog să mă credeţi. 

Capitolul XVI. 

SFÂRŞITUL. 

Când a venit vremea ca eu şi Ernest să plecăm la 
Washington148, tata n-a mers cu noi. Se îndrăgostise de 
viaţa de proletar. Considera cartierul mizer din jurul 
locuinţei noastre un fel de imens laborator sociologic şi 
fusese cuprins de o adevărată frenezie a cercetării. Trăia la 
fel cu muncitorii şi ajunsese să fie privit ca prieten intim în 
zeci de case. Nu rareori se apuca să îndeplinească cine ştie 
ce munci, care deveneau imediat pentru el nu atât 
distracţie, cât obiect de cercetări savante, prilejuindu-i 
bucurii sincere; se întorcea acasă nu numai vesel, dar şi cu 


notițe bogate şi totdeauna nerăbdător să ne povestească 
vreo nouă aventură. Ajunsese tipul savantului ideal. 

N-ar fi fost necesar ca tata să muncească, fiindcă Ernest 
reuşea să câştige cu traducerile suficient pentru a ne putea 
întreţine pe toţi trei. Tata însă insista să-şi continue 
proiectele lui favorite, şi este de presupus că aceste 
proiecte erau foarte variate, dacă ţinem seama de muncile 
pe care le împlinea. N-am să uit niciodată seara când s-a 
întors acasă cu tablaua lui de vânzător ambulant de şireturi 
şi bretele, nici clipa în care, intrând la băcănia din colţ să 
cumpăr nu mai ştiu ce, m-am trezit servită chiar de el. După 
aceea bineînţeles că n-am mai avut de ce mă mira când am 
aflat că vreme de o săptămână încheiată fusese canagiu la 
cârciuma de peste drum. Se angaja paznic de noapte, 
vindea cartofi pe stradă, lipea etichetele pe cutii într-o 
fabrică de conserve, a fost om de serviciu într-o fabrică de 
cartonaje, cărător de apă al unei echipe de muncitori care 
aşezau linia de tramvai pe o stradă şi s-a înscris chiar în 
sindicatul spălătorilor de vase, cu puţin înainte de 
sfărâmarea lui. 

Cred că exemplul episcopului îl fascinase oarecum în ce 
priveşte îmbrăcămintea, fiindcă purta şi el cămăşi de pânză 
ieftină ca muncitorii de rând, umbla tot în salopetă şi-şi lega 
pantalonii la brâu cu o curea subţire. 'lotuşi mai păstra încă 
un obicei din viaţa de odinioară: se îmbrăca totdeauna 
special pentru masă, adică, aşa cum îi spuneam acum, 
pentru „supeu”. 

Cu Ernest aş fi fost fericită oriunde; dar mulţumirea pe 
care o trăia tata în noile noastre condiţii de viaţă venea să- 
mi sporească şi mai mult fericirea. 

— Pe vremea când eram copil, spunea tata, mă arătam 
nespus de curios. Ardeam de nerăbdare să aflu cât mai 
curând de ce lucrurile sunt aşa cum sunt şi de ce pe urmă 
nu mai erau aşa cum fuseseră. De asta m-am făcut fizician. 
Astăzi s-ar zice că viaţa care a mai rămas în mine este încă 


tot atât de curioasă ca şi pe vremea când eram copil, şi 
numai curiozitatea poate face ca viaţa să merite a fi trăită. 

Uneori tata se aventura şi la nord de Market Street, în 
cartierul teatrelor şi în cartierul comercial, unde vindea 
ziare, făcea diverse comisioane şi deschidea portierele 
caleştilor. Acolo, într-o zi, pe când închidea portiera unei 
căleşti, se trezi faţă în faţă cu domnul Wickson. În aceeaşi 
seară, stăpânit de o veselie fără margini, tata ne-a povestit 
întâmplarea: 

— Wickson m-a săgetat cu privirea când am închis portiera 
în urma lui şi a mormăit: „Ei, fir-aş al dracului!” Chiar aşa a 
spus: „Ei, fir-aş al dracului!” S-a făcut roşu ca racul la faţă 
şi a fost atât de zăpăcit, încât a uitat să-mi dea bacşiş. 
Pesemne însă că şi-a venit repede în fire, fiindcă trăsura n-a 
apucat să facă nici cincizeci de metri şi s-a întors. Wickson a 
scos capul pe fereastră. „Ascultă, profesore, mi-a spus, asta 
întrece măsura! Spune-mi, te rog, ce pot face pentru 
dumneata?” „V-am închis portiera, am răspuns eu. După 
cum e obiceiul, aţi fi putut să-mi daţi un gologan.” „Lasă 
dracului asta, a mârâit el. Mă gândesc la un lucru de 
seamă.” Fără îndoială că avea intenţii serioase, probabil o 
umbră de conştiinţă închircită undeva şi trezită la viaţă, sau 
un alt simţământ de felul ăsta. Am stat o clipă şi m-am 
prefăcut că mă gândesc adânc. Când am început să 
vorbesc, m-a privit cu interes viu, dar păcat că n-aţi putut 
vedea ce mutră a făcut când am sfârşit! „Aţi putea să-mi 
daţi îndărăt casa, am spus eu, şi acţiunile de la Ţesătoriile 
Sierra.” 

Tata a tăcut. 

— Ce-a răspuns? Am întrebat eu nerăbdătoare. 

— Ce-ar fi putut să răspundă? N-a răspuns nimic. Eu i-am 
spus: „Nădăjduiesc că eşti fericit”. M-a privit plin de 
curiozitate. „Spune-mi, te rog, eşti fericit?” l-am întrebat. A 
poruncit birjarului să mâie şi a plecat, înjurând cumplit. Nu 
mi-a dat nici măcar un gologan, darmite casa şi acţiunile! 


După cum vezi, fata mea, cariera de vagabond a tatălui tău 
e plină de dezamăgiri. 

Aşa s-a întâmplat că tata a rămas în locuinţa noastră din 
Pell Street, în vreme ce Ernest şi cu mine am plecat la 
Washington. În afară de ultimul act menit să-i pună definitiv 
capăt, vechea ordine socială apusese, iar acel ultim act era 
menit să fie jucat mult mai repede decât aş fi putut visa eu. 
Contrar aşteptărilor noastre, nu s-a încercat să se ia nici o 
măsură pentru a-i împiedica pe aleşii socialişti să-şi ocupe 
fotoliile în Congres. Toate lucrurile au decurs în linişte şi am 
făcut haz pe socoteala lui Ernest când am văzut că tocmai 
această linişte era pentru el rău prevestitoare. 

I-am găsit pe tovarăşii noştri socialişti plini de încredere în 
forţele lor şi în treburile pe care aveau să le împlinească. 
Vreo câţiva membri ai Ligii fermierilor aleşi în Congres au 
venit să întărească rândurile noastre, şi împreună am 
alcătuit un vast program de activitate. La toată această 
muncă Ernest a participat cu devotament şi cu entuziasm, 
deşi nu se putea opri să nu spună din când în când, fără nici 
o legătură cu cele ce se discutau: „Când miroase a praf de 
puşcă, să ştiţi că o combinaţie chimică este totdeauna mai 
stabilă decât orice grupare mecanică, ascultaţi-mă pe 
mine!” 

Încurcăturile au început mai întâi cu membrii Ligii 
fermierilor în diferitele state unde obţinuseră majoritatea. 
Aceste state erau în număr de douăsprezece, dar nici unuia 
dintre aleşi nu i s-a îngăduit să-şi ia în primire postul. S-a 
procedat în chipul cel mai simplu cu putinţă. N-au avut 
decât să declare alegerile ilegale şi să încurce întreaga 
situaţie în plasa inextricabilă a chiţibuşurilor avocăţeşti. 
Membrii Ligii fermierilor nu aveau nici o putere. Ultimul 
cuvânt aparţinea tribunalelor, iar tribunalele se aflau cu 
totul la dispoziţia duşmanului. 

Venise momentul cel mai primejdios. Dacă aleşii păcăliţi 
recurgeau la acte violente, totul era pierdut. Ce eforturi 
disperate am depus noi, socialiştii, pentru a-i ţine în frâu! 


Zile şi nopţi la rând Ernest n-a închis ochii. Fruntaşii cei mai 
de seamă ai Ligii fermierilor au înţeles pericolul şi ne-au 
sprijinit cu toţii. Dar totul a fost zadarnic. Oligarhia dorea 
să se ajungă la violenţă şi şi-a asmuţit agenţii provocatori. 
Este în afară de orice îndoială că agenţii provocatori au 
stârnit răscoala fermierilor. 

Răscoala a izbucnit în douăsprezece state deodată. 
Fermierii expropriaţi au luat cu forţa puterea în statele 
respective. Bineînţeles că un asemenea act era potrivnic 
constituţiei şi bineînţeles că autorităţile federale au ordonat 
armatei să intre în acţiune. Pretutindeni agenţii provocatori 
aţâţau şi mai mult spiritele. Emisarii Călcâiului de fier s-au 
deghizat în meseriaşi, fermieri şi muncitori agricoli. La 
Sacramento, capitala Californiei, Liga fermierilor a reuşit să 
păstreze ordinea, şi atunci mii de agenţi provocatori au fost 
mânaţi către acel oraş devotat cauzei noastre. Bande 
numeroase, alcătuite numai din agenţi ai Călcâiului de fier, 
au început să incendieze şi să devasteze clădirile şi 
fabricile, aţâţând în asemenea măsură oamenii simpli, încât 
şi aceştia au participat la jafuri alături de ei. Mari cantităţi 
de alcool au fost distribuite în cartierele periferice pentru a- 
i scoate şi mai tare din minţi pe bieţii sărmani înnebuniţi de 
mizerie. Apoi, când toate pregătirile au fost încheiate, au 
intrat în acţiune soldaţii Statelor Unite, adică în realitate 
soldaţii Călcâiului de fier. Unsprezece mii de bărbaţi, femei 
şi copii au fost împuşcaţi pe străzile oraşului Sacramento 
sau ucişi mişeleşte în propriile lor locuinţe. 

Guvernul federal şi-a asumat nemijlocit conducerea 
statului, şi astfel situaţia Californiei a fost pecetluită. 

În celelalte state lucrurile s-au petrecut la fel ca în 
California. Toate statele în care Liga fermierilor câştigase 
alegerile au fost răvăşite de violenţă şi scăldate în sânge. 
Mai întâi agenţii provocatori şi sutele negre au aţâţat 
dezordinile, iar pe urmă au intervenit trupele. Anarhia şi 
violenţa domneau în toate districtele rurale. Zile şi nopţi 
întregi fumul ce se înălța din fermele, magaziile şi satele 


incendiate a acoperit cerul. A început să fie folosită şi 
dinamita. Poduri şi tuneluri au fost aruncate în aer, iar 
trenurile au fost distruse. Sărmanii fermieri erau împuşcaţi 
şi spânzurați cu miile. Represaliile au fost crâncene, mulţi 
plutocraţi şi ofiţeri fiind ucişi. Pretutindeni stăpânea 
nebunia violenţei şi a setei de sânge. Armata lupta 
împotriva fermierilor cu aceeaşi sălbăticie cu care luptase 
odinioară împotriva indienilor, şi nu întâmplător făcea asta, 
căci două mii opt sute de soldaţi fuseseră nimiciţi în statul 
Oregon printr-o înfricoşătoare serie de dinamitări, tot aşa 
după cum, în diferite alte locuri şi prilejuri, fuseseră 
aruncate în aer mai multe trenuri militare. Prin urmare, 
armata lupta ca să-şi apere viaţa, tot aşa cum făceau şi 
fermierii. 

În ceea ce priveşte gărzile civile, legea secretă din 1903 
fusese pusă în aplicare, iar muncitorii dintr-un stat se 
văzură siliţi, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, să-şi 
împuşte propriii lor tovarăşi, muncitori din alte state. 
Bineînţeles că la început aplicarea legii gărzilor civile nu s-a 
făcut cu uşurinţă. Mulţi ofiţeri din garda civilă au fost ucişi 
şi mulţi ostaşi de rând executaţi pe baza sentinţelor date de 
curţile marţiale. Profeţiile lui Ernest s-au împlinit întocmai 
în cazul domnilor Kowalt şi Asmunsen. Amândoi erau apți 
pentru a fi înrolați în garda civilă şi amândoi au fost 
mobilizați în detaşamentele de pedepsire trimise din 
California împotriva fermierilor din Missouri. Domnii Kowalt 
şi Asmunsen au refuzat să se supună ordinului de chemare. 
Răfuiala n-a durat mult. Au avut parte de judecata curţii 
marţiale şi şi-au aflat sfârşitul în faţa plutonului de execuţie. 
Au fost legaţi la stâlp, cu spatele spre plutonul de execuţie. 

Mulţi tineri au fugit în munţi, ca să nu fie înrolați în garda 
civilă. Aici au devenit un fel de proscrişi şi nu şi-au primit 
pedeapsa decât după ce vremurile s-au potolit. Atunci 
guvernul a publicat o proclamaţie prin care cerea tuturor 
cetăţenilor paşnici ca, în răstimp de trei luni, să-şi 
părăsească aşezările lor din munţi. După aceste trei luni, o 


jumătate de milion de soldaţi au împânzit regiunile 
muntoase. Nu s-a mai făcut nici o cercetare şi nici un fel de 
judecată. Orice om întâlnit în cale a fost împuşcat pe loc. 
Cuvântul de ordine dat armatei a fost ca nici un om, 
niciunul dintre proscrişii aflaţi în munţi să nu mai rămână în 
viaţă. Câteva cete, instalate în poziţii întărite, au luptat cu 
vitejie, dar până la urmă toţi cei care dezertaseră din garda 
civilă şi-au găsit moartea. 

Totuşi, o lecţie mult mai aspră, întipărită adânc în cugetele 
oamenilor, a fost dată prin pedepsele la care au fost supuse 
gărzile civile din statul Kansas. Marea răscoală a gărzilor 
civile din Kansas a avut loc chiar la începutul operaţiilor 
militare pornite împotriva Ligii fermierilor. Au participat la 
răscoală şase mii de membri ai gărzilor. Vreme de câteva 
săptămâni se arătaseră foarte îndărătnici şi turbulenţi, iar 
acest pretext a fost folosit pentru a-i consemna în cazărmi. 
În orice caz, trecerea la răscoală deschisă a fost fără nici o 
îndoială grăbită de agenţii provocatori. 

În noaptea de 22 spre 23 aprilie, ostaşii s-au răsculat şi şi- 
au ucis ofiţerii, dintre care numai foarte puţini s-au putut 
salva. Detaliul acesta nu fusese prevăzut de Călcâiul de fier, 
fiind rezultatul excesului de zel al provocatorilor. Dar şi asta 
a fost spre folosul oligarhiei. Răscoala nu a constituit o 
surpriză, iar uciderea unui atât de mare număr de ofiţeri i-a 
oferit un pretext pentru ceea ce avea să urmeze. Ca prin 
minune, patruzeci de mii de soldaţi din armata regulată au 
înconjurat dintr-o dată cazărmile răsculaților. Fuseseră 
prinşi în cursă. Nefericiţii răsculați s-au trezit că 
mitralierele fuseseră toate deteriorate, iar apoi şi-au dat 
seama că şi cartuşele luate din depozitele capturate nu se 
potriveau la puştile lor. Au înălţat steagul alb, ca să se 
predea, dar nimeni nu l-a luat în seamă. N-a existat nici un 
supravieţuitor, toţi cei şase mii de oameni fiind masacrați 
până la unul. De la depărtare s-a abătut asupra lor o ploaie 
de obuze şi şrapnele, iar când, ajunşi la disperare, au pornit 
la asalt ca să iasă din încercuire, au fost tocaţi cu 


mitralierele. Am avut prilejul să vorbesc cu un martor 
ocular, iar acesta mi-a spus că cea mai mică distanţă la care 
atacanţii s-au putut apropia de mitraliere a fost de o sută 
cincizeci de metri. Câmpul era literalmente acoperit de 
trupurile celor măcelăriți, iar totul s-a încheiat cu o şarjă de 
cavalerie, aşa fel încât copitele cailor, revolverele şi săbiile i- 
au făcut şi pe răniţi una cu pământul. 

Simultan cu lichidarea Ligii fermierilor a avut loc şi revolta 
minerilor din minele de cărbuni. A fost ultima zvârcolire a 
proletariatului organizat. Şapte sute cincizeci de mii de 
mineri au declarat grevă. Dar erau mult prea risipiţi pe tot 
întinsul ţării ca să poată culege roadele uriaşei lor forţe. 
Aşa încât au fost izolaţi în fiece regiune şi siliţi să se supună. 
Asta a fost cea dintâi masivă recrutare de sclavi. Pocock149 
şi-a căpătat galoanele de vătaf de sclavi şi şi-a câştigat ura 
nepieritoare a proletariatului. Asasinarea lui a fost 
încercată de nenumărate ori, dar parcă ar fi fost ocrotit de 
o vrajă. El este acela care a avut ideea de a se introduce 
paşaportul pentru mineri, după modelul paşaportului 
existent în Rusia ţaristă, şi de a se interzice deplasarea 
minerilor dintr-un loc într-altul. 

În vremea asta, socialiştii rămâneau pe poziţie. Liga 
fermierilor îşi dădea sfârşitul în sânge şi pârjol, sindicatele 
erau sfărâmate unul după altul, dar socialiştii îşi păstrau 
firea şi-şi desăvârşeau organizarea secretă. Zadarnic s-au 
străduit partizanii Ligii fermierilor să ne convingă. Noi am 
susţinut mereu, şi pe bună dreptate, că orice angajare a 
noastră în revolte ar fi însemnat de fapt un act de 
sinucidere din partea întregii revoluţii. Călcâiul de fier, la 
început încă nehotărât să angajeze lupta împotriva 
întregului proletariat, îşi realizase planurile cu mult mai 
multă uşurinţă decât se aşteptase, iar acum nu avea dorinţă 
mai fierbinte decât să ne vadă şi pe noi răsculându-ne. Am 
ştiut însă cum să ne ferim a-i face pe plac, şi asta în ciuda 
activităţii agenţilor provocatori care mişunau printre noi. În 
zilele acelea de la început agenţii Călcâiului de fier foloseau 


încă metode destul de stângace. Mai aveau încă multe de 
învăţat, iar între timp grupele noastre de luptă ne pliveau 
rândurile de bălăria provocatorilor. Era o muncă grea, 
sângeroasă, dar luptam pentru viaţa şi pentru revoluţie şi 
ne vedeam obligaţi să folosim împotriva dușmanului 
propriile lui arme. Rămâneam însă corecţi. Nici un agent al 
Călcâiului de fior nu era executat fără judecată. Poate am 
comis şi greşeli, dar chiar dacă am făcut-o, asta s-a 
întâmplat foarte rar. Cei mai neînfricaţi, mai dârji şi mai 
devotați dintre tovarăşii noştri s-au înrolat în grupele de 
luptă. O dată, după vreo zece ani de luptă necontenită, 
Ernest a făcut o socoteală pornind de la cifrele furnizate de 
şefii grupelor de luptă şi a ajuns la concluzia că în medie 
membrii grupelor de luptă mai trăiau cinci ani după ce 
intrau în acţiune. Toţi tovarăşii noştri din grupele de luptă 
erau adevăraţi eroi, iar lucrul cel mai semnificativ este că 
fiecare dintre ei se arăta potrivnic pedepsei cu moartea. În 
lupta lor, ei treceau însă peste propriile simţăminte, căci 
iubeau libertatea şi considerau că pentru cauză nici un 
sacrificiu nu poate fi prea mare150. 

Aveam de făcut faţă unei sarcini triple. Mai întâi trebuia să 
ne curăţim propriile noastre rânduri de agenţii secreţi ai 
oligarhiei. În al doilea rând venea organizarea grupelor de 
luptă, dimpreună cu pregătirea în secret a revoluţiei. În 
sfârşit, în al treilea rând, trebuia să ne strecurăm propriii 
noştri agenţi secreţi în toate organizaţiile oligarhiei - în 
armată, în castele muncitoreşti şi mai cu seamă printre 
telegrafişti, secretari şi funcţionari, printre agenţii 
provocatori şi printre vătafii de sclavi. Era o muncă 
migăloasă, legată de mari primejdii, adeseori toate 
strădaniile noastre fiind răsplătite doar cu eşecuri 
dureroase. 

Călcâiul de fier ieşise victorios în războiul deschis, dar am 
continuat lupta în forma aceea subterană, stranie şi 
crâncenă, pe care noi am ales-o. Toate operaţiile erau 
nevăzute şi multe nu puteau fi măcar bănuite; duceam un 


fel de luptă între orbi; dar, cu toate astea, existau o ordine, 
un ţel şi o linie strategică. Am împânzit cu agenţii noştri 
întreaga organizaţie a Călcâiului de fier, în vreme ce şi în 
organizaţiile noastre mişunau agenţii lor. Duceam un război 
sumbru şi întortocheat, plin de intrigi şi de comploturi, de 
conspirații şi contraconspiraţii. lar peste toate acestea 
plana veşnic amenințătoare moartea, violentă şi 
înfricoşătoare. Bărbaţi şi femei dispăreau într-una, 
dispăreau tovarăşii noştri cei mai apropiaţi şi mai iubiţi. 
Astăzi îi vedeam şi mâine nu mai existau nicăieri; nu-i mai 
revedeam niciodată şi ştiam că au căzut. 

Nicăieri nu mai exista încredere şi siguranţă. În ciuda a tot 
ce ştiam despre el, omul care complota alături de noi putea 
fi un agent al Călcâiului de fier. Subminam organizaţiile 
Călcâiului de fier strecurând în ele agenţii noştri, iar 
Călcâiul de fier, pentru a ne contracara acţiunile, crea în 
propriile sale rânduri un serviciu special, cu sarcina de a 
lupta împotriva agenţilor strecuraţi de noi. La fel se 
petreceau lucrurile şi în organizaţiile noastre. Dar în ciuda 
faptului că nicăieri nu mai exista încredere, eram siliţi să ne 
bazăm fiece efort doar pe încredere. Adesea eram trădaţi. 
Oamenii sunt slabi. Călcâiul de fier putea oferi bani şi viaţă 
uşoară, bucuriile şi desfătările din tihna de vrajă a oraşelor- 
minune. Noi nu puteam oferi nimic în afara mulţumirii de a 
rămâne credincios unui ideal înălţător. Pe lângă asta, 
răsplata celor care rămâneau credincioşi era doar 
primejdia de fiece clipă, primejdia de a cunoaşte tortura şi 
moartea. 

După cum am mai spus, oamenii sunt slabi, şi din pricina 
slăbiciunii lor am fost siliţi să folosim şi cealaltă unică 
răsplată care mai stătea în puterea noastră. Răsplata asta 
era moartea. Era imperios necesar să-i pedepsim pe 
trădători. Pe urmele fiecărui trădător trimiteam de la unul 
până la doisprezece răzbunători, dintre oamenii cei mai de 
credinţă. Uneori se putea întâmpla să nu putem duce la 
îndeplinire sentinţele pronunţate împotriva duşmanilor, aşa 


cum s-a întâmplat, de pildă, în cazul lui Pocock; dar singurul 
lucru pe care nu ni-l puteam cu nici un chip îngădui era să 
dăm greş în pedepsirea trădătorilor din propriile noastre 
rânduri. Unii tovarăşi deveneau trădători cu îngăduinţa 
noastră, numai pentru a putea astfel pătrunde în oraşele- 
minune, să-i pedepsească acolo pe adevărații trădători. De 
fapt ne-am purtat cu atâta străşnicie în privinţa asta, încât 
ajunsese mult mai primejdios să trădezi decât să rămâi 
credincios. 

Revoluţia devenise un lucru sfânt. Ne închinam la altarul 
ei, care era altarul Libertăţii, libertatea fiind harul divin ce 
ne însufleţea. Bărbaţi şi femei îşi dedicau viaţa numai 
cauzei, şi prunci nou născuţi erau meniţi ei, aşa cum în 
vremuri străvechi fuseseră meniţi lui Dumnezeu. Cu toţii 
eram slujitori ai Umanității. 

Capitolul XVII. 

LIVREAUA ROŞIE. 

Înăbuşirea răscoalei fermierilor din statele unde liga 
câştigase alegerile din toamnă a dus la dispariţia 
deputaţilor acesteia din Camera Reprezentanţilor. Au fost 
cu toţii judecaţi pentru înaltă trădare, locurile lor fiind 
repartizate unor oameni de încredere ai Călcâiului de fier. 
Socialiştii reprezentau doar o minoritate neînsemnată şi îşi 
dădeau seama că li se apropie sfârşitul. Congresul şi 
Senatul ajunseseră doar o vorbă goală şi o farsă sinistră. 
Problemele de însemnătate obştească erau dezbătute cu 
gravitate şi puse la vot după regulile vechi, dar în realitate 
nu se făcea nimic altceva decât să se dea o aparenţă de 
legalitate poruncilor oligarhiei. 

Când a venit sfârşitul, Ernest se afla în centrul luptei. 
Tocmai se discuta legea pentru ajutorarea şomerilor. Criza 
din anul precedent aruncase mase largi proletare în 
ghearele foamei, iar tulburările care au urmat şi s-au extins 
tot mai mult n-au făcut decât să-i afunde într-o mizerie şi 
mai neagră. În vreme ce oligarhia şi lacheii ei se ghiftuiau 


din surplusuri, milioane de oameni mureau literalmente de 
foame.151 

Pe atunci acestor sărmani nenorociţi li se spunea „oamenii 
abisului”1 52, şi tocmai pentru a alina groaznicele lor 
suferinţe depuseseră socialiştii proiectul de lege pentru 
ajutorarea şomerilor. Dar aşa ceva nu putea fi pe placul 
Călcâiului de fier. Conform intereselor sale, Călcâiul de fier 
alcătuise un plan menit să pună la muncă acele milioane de 
oameni, dar în alt fel decât aşa cum am fi vrut noi s-o facem, 
şi de aceea a poruncit ca proiectul nostru să fie respins. 
Ernest şi tovarăşii săi ştiau prea bine că orice eforturi sunt 
inutile, dar nu mai puteau suporta inactivitatea. Voiau ca în 
sfârşit să se întâmple ceva. De fapt nu reuşeau să facă nimic 
pozitiv acolo în Cameră, iar cea mai aprinsă dorinţă a lor 
era să pună capăt odată sinistrei farse legislative la care 
participau fără voie. Nu ştiau cum or să se sfârşească 
lucrurile, dar niciodată nu-şi putuseră închipui un sfârşit 
mai catastrofal decât cel ce avea să urmeze. 

În ziua aceea mă aflam în loja rezervată publicului. Cu toţii 
simţeam că avea să se întâmple un lucru cumplit. Parcă 
plutea ceva în aer, iar iminenţa primejdiei se concretiza în 
soldaţii înarmaţi aşezaţi în rânduri dese pe culoare şi în 
ofiţerii strânşi grămadă chiar la intrările Capitoliului. 
Oligarhia se pregătea să lovească. Ernest se afla la tribună. 
Zugrăvea suferinţele şomerilor cu atâta patetism, încât ai fi 
putut crede că în minte i s-a trezit gândul poznaş de a căuta 
o cale către inimile şi conştiinţele împietrite ale ghiftuiţilor; 
dar congressmenii republicani şi democrați făceau doar haz 
şi-l luau peste picior, înteţind mereu zarva şi rumoarea din 
incintă. Dintr-o dată, Ernest îşi schimbă atitudinea. 

— Ştiu că nimic din tot ce aş fi în stare să spun nu vă poate 
înduioşa! Strigă el. Ca să vă înduioşaţi ar trebui să aveţi 
suflete. Dar sunteţi fiinţe gelatinoase, lipsite de coloană 
vertebrală. Vă place să vă daţi singuri numele pompoase de 
democrați şi republicani, dar nu există nici un partid 
democrat; nu există partid republican. În această adunare 


nu se află nici republicani şi nici democrați. Nu sunteţi 
decât lingăii şi codoşii plutocraţiei. Trăncăniţi fără sfârşit în 
formule răsuflate despre marea dragoste ce-o purtaţi 
libertăţii, dar în tot acest timp nu lepădaţi nici pentru o 
clipă livreaua roşie de lachei ai Călcâiului de fier! 

În clipa aceea glasul lui Ernest a fost acoperit de 
strigătele: „Jos! La ordine!”, dar el a continuat să-i 
privească sfidător până ce s-a mai potolit vacarmul. Atunci a 
făcut un gest ca pentru a-i cuprinde pe toţi laolaltă, s-a 
întors către tovarăşii săi şi a strigat: 

— Ascultaţi mugetele vitelor ghiftuite! 

Din nou s-a dezlănţuit tămbălăul. Preşedintele a bătut cu 
ciocanul în pupitru, cerând să se facă linişte, şi s-a uitat 
semnificativ către ofiţerii adunaţi în pragul sălii. Se auzeau 
strigăte: „Răzvrătire! Asta-i răzvrătire!”, iar un 
congressman mare şi burduhos, din partea statului New 
York, îi strigă lui Ernest: „Eşti un anarhist!” În clipele 
acelea Ernest nu era plăcut la vedere. Fiecare fibră a fiinţei 
lui de luptător se încordase şi sta gata să plesnească, iar pe 
chip, cu toate că îşi păstra liniştea şi stăpânirea de sine, i se 
zugrăvise expresia animalului încleştat în luptă. 

— Să nu uitaţi - strigă el cu un glas care acoperi tot 
vacarmul acela infernal - că aceeaşi îndurare pe care o 
arătaţi voi astăzi proletariatului v-o va arăta proletariatul 
vouă într-o bună zi! 

Strigătele: „Asta-i răzvrătire!” şi: „Anarhistule!” izbucniră 
de două ori mai puternice. 

— Ştiu că nu veţi vota proiectul nostru, continuă Ernest. 
Aţi primit poruncă din partea stăpânilor voştri să-l 
respingeţi, şi, cu toate astea, mie îmi strigaţi că sunt 
anarhist. Voi, cei care aţi distrus guvernarea poporului prin 
sine însuşi, voi, cei care vă împăunaţi în văzul tuturor cu 
ruşinoasa livrea a lacheilor, îndrăzniţi să mă numiţi pe mine 
anarhist?! Nu cred nici în draci, nici în focurile de pucioasă 
ale gheenei, dar în momente cum e cel de faţă regret lipsa 
mea de credinţă. Ba, mai mult chiar, în momente cum e cel 


de faţă aproape încep să cred. Fără îndoială că trebuie să 
existe iad, fiindcă altminteri nu putem imagina un loc unde 
să puteţi fi pedepsiţi după crimele voastre. Atâta vreme cât 
voi mai existaţi sub soare, este neapărat nevoie ca undeva 
în cosmos să mai ardă încă focurile iadului. 

Deodată s-a iscat agitaţie la uşile de intrare. Ernest, 
preşedintele şi toţi congressmenii s-au întors într-acolo, să 
vadă ce se întâmplă. 

— De ce nu vă chemaţi soldaţii şi nu le daţi ordin să-şi 
îndeplinească misiunea, domnule preşedinte? A întrebat 
Ernest. V-ar duce numaidecât la îndeplinire planurile 
tainice. 

— Există alte planuri tainice aici, a răspuns preşedintele. 
Pentru asta se află de faţă soldaţii. 

— Faceţi probabil aluzie la planurile noastre, ale 
„anarhiştilor”?! Remarcă Ernest ironic. Vreun asasinat sau 
ceva asemănător. 

La cuvântul „asasinat” vacarmul se dezlănţui din nou. 
Ernest nu s-a mai putut face auzit, dar a rămas mai departe 
la tribună, aşteptând un moment de acalmie. Atunci s-a 
întâmplat. De la locul unde mă aflam eu, în lojile publicului, 
n-am văzut decât scăpărarea exploziei. Detunătura mi-a 
înfundat urechile şi l-am zărit pe Ernest clătinându-se şi 
căzând într-un vârtej de fum, iar soldaţii năvălind în incintă. 
Toţi tovarăşii lui Ernest au sărit în picioare, mânioşi peste 
măsură şi gata de orice violenţă. Dar cu o sforţare, Ernest 
s-a ridicat iar în picioare şi, făcând semn cu braţele ca să fie 
ascultat, le-a strigat tovarăşilor: 

— E un complot mârşav! Nu opuneţi nici un fel de 
rezistenţă, fiindcă altminteri veţi fi nimiciţi. 

Apoi s-a lăsat iar să cadă încetişor la pământ, şi soldaţii l- 
au luat în primire. În clipa următoare, ostaşii au năvălit şi în 
lojile noastre, să ne evacueze, aşa că n-am mai putut vedea 
NIMIC. 

Deşi era soţul meu, nu mi s-a îngăduit să-l văd. Când le-am 
spus cine sunt, m-au arestat pe loc. În acelaşi timp au fost 


arestaţi toţi congressmenii socialişti care se aflau la 
Washington, inclusiv bietul Simpson, care zăcea la hotel 
grav bolnav de febră tifoidă. 

Procesul s-a judecat repede şi a durat foarte puţin. Soarta 
lor era pecetluită. Numai printr-o minune Ernest a scăpat 
de execuţie. A fost o greşeală a oligarhiei, şi o greşeală pe 
care avea s-o plătească scump. Dar pe vremea aceea 
oligarhia era mult prea sigură pe forţele ei. Se îmbătase de 
succes şi nici măcar nu visa că mâna aceea de eroi ar 
ascunde în fiinţele lor puterea de a o zgălţâi din temelii. 
Mâine, când marea revoluţie va izbucni şi lumea întreagă va 
răsuna de pasul hotărât al mulțimilor, al mulțimilor de 
milioane, oligarhia îşi va da seama - dar va fi prea târziu - 
de măsura uriaşă în care a crescut puterea acelui pumn de 
eroi.153 

Fiind eu însămi revoluţionară, aflându-mă totdeauna în 
centrul mişcării, cunoscând toate speranţele şi toate 
temerile, ca şi toate planurile tainice ale revoluţionarilor, 
sunt îndrituită - aşa cum numai un foarte mic număr de 
oameni sunt - să răspund la acuzaţia că ei ar fi fost aceia 
care au aruncat bomba în incinta Camerei 
Reprezentanţilor. Şi sunt în măsură să declar răspicat, fără 
nici cea mai mică teamă de a mă înşela, că socialiştii, atât 
cei din Cameră, cât şi ceilalţi, nu au avut nici un amestec în 
toată povestea asta. Nu ştim cine anume a aruncat bomba, 
dar un lucru ştim cu toată certitudinea, şi anume: că nu noi 
am aruncat-o. 

Pe de altă parte, există elemente care arată că tocmai 
Călcâiul de fier este răspunzător de acest act. Bineînţeles 
că n-o putem dovedi, concluziile noastre bazându-se în 
primul rând pe prezumţii. Există însă unele fapte cunoscute 
şi nouă. Agenţii secreţi ai guvernului îl informaseră pe 
preşedintele Camerei Reprezentanţilor că congressmenii 
socialişti hotărâseră să recurgă la metodele teroriste 
folosite de anarhişti şi chiar stabiliseră ziua când urma să se 
treacă la fapte. Ziua aceea era chiar ziua în care a avut loc 


explozia, şi aşa se explică faptul că palatul Capitoliului 
fusese de mai înainte înţesat cu trupe. Dar, de vreme ce noi 
n-am ştiut nimic despre bombă, iar explozia a avut într- 
adevăr loc, autorităţile având de mai înainte ştire despre 
ea, este firesc să bănuim că însuşi Călcâiul de fier ştia ce se 
pregăteşte. Mai mult decât atât, acuzăm Călcâiul de fier că 
este vinovat de această ticăloşie, că el a plânuit-o şi a dus-o 
la îndeplinire cu scopul de a arunca vina asupra noastră şi 
a-şi oferi un pretext pentru a ne distruge. 

De la preşedinte aflaseră apoi toţi membrii Camerei 
Reprezentanţilor care purtau livreaua roşie. Când vorbea 
Ernest, ştiau toţi că avea să se petreacă un act de violenţa. 
Ca să fim drepţi, trebuie să recunoaştem că, după opinia 
unanimă şi sinceră a celorlalţi congressmeni, socialiştii 
aveau să fie autorii atentatului. La proces, şi fiind tot de 
bună-credinţă, mulţi dintre ei au declarat că l-au văzut pe 
Ernest pregătindu-se să arunce bomba, dar că ea ar fi 
explodat prea devreme. Bineînţeles că de fapt nu văzuseră 
nimic, dar în frigurile spaimei li se păruse că într-adevăr 
văd, asta este explicaţia. 

La proces Ernest a declarat: 

— Este oare de conceput ca, dacă mă hotărâsem să arunc 
o bomba, să folosesc totuşi o simplă pocnitoare ca aceea? 
Bomba n-a avut în ea decât o mână de pulbere. A scos doar 
puţin fum şi n-a făcut nimănui - în afară de mine - nici cel 
mai mic rău. A explodat chiar la picioarele mele, şi totuşi nu 
m-a ucis. Vă rog să mă credeţi că dacă voi arunca vreodată 
bombe, atunci ele au să aibă urmări grave. Petardele mele 
n-or să scoată numai fum! 

În schimb, acuzarea a susţinut că lipsa de eficacitate a 
bombei s-ar fi datorat numai unei greşeli a socialiştilor, tot 
aşa după cum explozia ei prematură s-ar fi datorat unei 
greşeli a lui Ernest, care, din pricina nervozităţii, ar fi 
aruncat-o înainte de vreme. Pentru a întări aceste 
argumente a fost folosită mărturia mai multor 


congressmeni, care au declarat că l-au văzut pe Ernest 
ţinând în mână şi apoi aruncând bomba. 

În ceea ce ne privea pe noi, niciunul nu putea spune cum 
şi de către cine fusese aruncată bomba. Ernest mi-a 
mărturisit că doar cu o fracțiune de secundă înainte de 
explozie o auzise şi o văzuse căzându-i la picioare. Acelaşi 
lucru l-a declarat şi la proces, dar nimeni nu i-a dat crezare. 
De altminteri, totul fusese de mai înainte aranjat. Călcâiul 
de fier îşi pusese în gând să ne distrugă, şi nimic nu-i mai 
putea sta în cale. 

Există o zicătoare care spune că adevărul iese totdeauna 
la iveală ca untdelemnul deasupra apei. Am început să mă 
îndoiesc de temeinicia acestei zicale. Au trecut de-atunci 
nouăsprezece ani şi, în ciuda eforturilor noastre susţinute, 
n-am izbutit nici până astăzi să aflăm cine anume a aruncat 
bomba. Fără îndoială că a fost aruncată de un agent al 
Călcâiului de fier, dar care a rămas neidentificat. N-am avut 
niciodată nici cel mai slab indiciu cu privire la identitatea 
lui. lar acum, după ce a trecut atât amar de vreme, nu 
rămâne altceva de făcut decât să trecem toată povestea 
asta în rândul tainelor nedezlegate ale istoriei.154 

Capitolul XVIII. 

ÎN TAINA MUNTELUI SONOMA. 


Despre ce am făcut eu în perioada aceea nu se pot spune 
prea multe lucruri. Vreme de şase luni am fost ţinută în 
închisoare, cu toate că împotriva mea nu se formulase nici 
un fel de acuzaţie. Eram o persoană suspectă, cuvânt de 
groază pe care foarte curând aveau să-l cunoască toţi 
revoluționarii. Dar deşi abia înjghebat, încă de pe atunci 
proaspătul nostru serviciu secret începuse să lucreze. Către 
sfârşitul celei de a doua luni petrecute în închisoare, unul 
dintre temnicerii mei mi-a dezvăluit că este şi el 
revoluţionar şi că are legături cu organizaţia. Peste câteva 
săptămâni, Joseph Parkhurst, medicul chiar atunci angajat 
al închisorii, s-a dovedit a fi membru al unui grup de luptă. 

Şi astfel serviciul nostru secret îşi strecura pe nesimţite 
agenţii în organizaţiile oligarhiei, ţesându-şi în sânul lor 
propria-i pânză de păianjen. Datorită acestui fapt am avut 
posibilitatea să fiu toată vremea la curent cu cele ce se 
petreceau în lumea de dincolo de zidurile închisorii. Mai 
mult chiar, fiecare dintre conducătorii socialişti aruncaţi în 
închisoare izbutise să ia legătura cu dârjii noştri tovarăşi, 
deghizați în livreaua Călcâiului de fier. Cu toate că Ernest 
zăcea în închisoare la trei mii de mile depărtare, pe coasta 
Pacificului, am rămas permanent în legătură cu el, scrisorile 
noastre circulând cu regularitate de la unul la celălalt. 

Conducătorii noştri, atât cei din închisori, cât şi cei aflaţi în 
libertate, aveau deci posibilitatea să comunice între ei şi să 
conducă lupta. Ar fi fost cu putinţă ca în câteva luni să se 
organizeze evadarea câtorva dintre ei, dar cum 
întemnițarea se dovedea a nu fi o piedică în calea activităţii 
revoluţionare, s-a hotărât să se evite cu grijă orice acţiune 
pripită. Pe lângă cei cincizeci şi doi de deputaţi, se mai aflau 
în închisori încă peste trei sute de fruntaşi socialişti. S-a 
hotărât ca toţi să fie eliberaţi în acelaşi moment, căci dacă 
numai o parte dintre ei ar fi evadat, era probabil ca 
oligarhia să ia severe măsuri de pază, împiedicând astfel 
eliberarea celorlalţi. În afară de asta, s-a mai ţinut seamă şi 
de faptul că o evadare simultană, organizată pe întreg 


întinsul ţării, avea să exercite o uriaşă influenţă psihologică 
asupra proletariatului. Ea avea să-i dovedească puterea 
noastră şi avea să-i insufle încredere. 

De aceea, la ieşirea mea din închisoare, după şase luni 
încheiate, s-a hotărât că trebuie să dispar şi să pregătesc o 
ascunzătoare sigură pentru Ernest. Dispariţia nu era însă o 
treabă prea lesnicioasă. De îndată ce am fost pusă în 
libertate, copoii Călcâiului de fier au şi pornit pe urmele 
mele. Trebuia prin urmare să fac aşa fel încât ei să-mi 
piardă urma şi totodată să ajung în California. Felul cum am 
izbutit să duc la bun sfârşit această sarcină îşi are hazul lui. 

Sistemul paşapoartelor, copiat după sistemul existent în 
Rusia ţaristă şi datorită căruia nu puteai călători dintr-o 
regiune în alta fără autorizaţie specială, era din ce în ce mai 
bine organizat. N-am avut îndrăzneala să străbat tot 
continentul folosindu-mă de adevărata mea identitate. Dacă 
voiam să-l revăd vreodată pe Ernest, era neapărat necesar 
să mi se piardă urma definitiv, fiindcă altminteri, 
urmărindu-mă pe mine, copoii ar fi ajuns cu uşurinţă să 
pună din nou gheara pe Ernest după ce el ar fi evadat. În 
orice caz, dacă m-aş fi îmbrăcat ca proletară, n-aş fi putut 
cu nici un chip călători, aşa încât nu-mi rămânea decât să 
mă deghizez ca o membră a oligarhiei. Pe cită vreme 
oligarhii cei mari nu erau decât o mână de oameni, oligarhii 
mărunți, cum ar fi cei din categoria domnului Wickson de 
pildă, oameni care, deşi nu dispuneau decât de câteva biete 
milioane, totuşi erau susţinătorii înflăcăraţi ai marilor 
stăpâni, se numărau cu zecile de mii. Nevestele şi fiicele 
acestor oligarhi mărunți circulau prin toată ţara şi de aceea 
s-a stabilit să mă travestesc ca odraslă de oligarh mărunt. 
Peste câţiva ani un asemenea procedeu ar fi fost imposibil 
de pus în practică, deoarece sistemul paşapoartelor a fost 
atât de bine organizat, încât mişcările fiecărui bărbat, 
fiecărei femei sau copil puteau fi urmărite fără greş. 

La momentul hotărât, copoii mi-au pierdut urma. O oră 
mai târziu, Avis Everhard a încetat să existe, şi o oarecare 


Felice Van Verdighan, însoţită de două cameriste şi un 
căţeluş, dimpreună cu oa treia cameristă, care purta grija 
căţeluşului1 55, luau loc într-un elegant vagon Pullman156, 
şi peste câteva minute goneau către apus. 

Cele trei cameriste care mă însoțeau erau şi ele 
revoluţionare. Două dintre ele făceau parte din grupurile 
de luptă, iar a treia, Grace Holbrook, avea să intre într-o 
astfel de grupă peste un an de zile, pentru ca şase luni mai 
târziu să fie executată din ordinul Călcâiului de fier. Ea avea 
grija căţelului. Dintre celelalte două, Bertha Stole a 
dispărut la doisprezece ani după aceea, iar Anna Roylston 
trăieşte încă şi joacă un rol din ce în ce mai important în 
revoluţie.1 57 

Am străbătut fără nici un incident Statele Unite şi am 
ajuns în California. Când trenul a oprit la Sixteenth Street 
Station din Oakland, am coborât câteşitrele, iar Felice Van 
Verdighan, dimpreună cu cele două cameriste, cu căţeluşul 
şi cu bona căţeluşului au dispărut pentru totdeauna. 
Tovarăşi de încredere au avut grijă de cele trei cameriste. 
Alţi tovarăşi s-au ocupat de mine. La jumătate de oră după 
ce coborâsem din tren mă aflam pe bordul unui mic vas de 
pescuit, înfruntând valurile Golfului San Francisco. N-am 
avut decât vânturi potrivnice şi aproape toată noaptea am 
navigat la întâmplare. Am zărit însă luminile de la Alcatraz, 
unde se afla întemnițat Ernest, şi m-am mângâiat cu gândul 
că sunt atât de aproape de el. În zori, pescarii au trecut la 
vâsle şi ne-am îndreptat către insulele Marin, unde am stat 
ascunşi toată ziua, iar în noaptea următoare, folosind fluxul 
şi o adiere de vânt prielnic, am străbătut în două ceasuri 
Golful San Pablo şi am debarcat la gura râului Petaluma. 

Acolo mă aşteptau caii pregătiţi de un alt tovarăş şi, fără 
să mai pierdem o clipă, am plecat la drum, sub cerul spuzit 
de stele. Către nord puteam zări silueta estompată a 
masivului Sonoma, înspre care ne îndreptam. Am lăsat pe 
dreapta vechiul oraş Sonoma şi am început să urcăm pe un 
canion săpat între primele contraforturi ale muntelui. 


Drumul de ţară a devenit curând simplu şleau, şleaul a 
devenit potecă, şi poteca s-a pierdut apoi în păşunile de pe 
plaiuri. Am trecut călare de-a dreptul peste culmile 
masivului Sonoma. Era calea cea mai sigură: pe acolo nu 
puteam fi observați de nimeni. 

Zorile ne-au prins pe coastele dinspre nord ale muntelui, şi 
în lumina spălăcită a primelor ore ale dimineţii am coborât 
prin tufişurile dese de chaparro158 către canioanele 
străjuite de sequoia uriaşi şi încălzite de suflarea sfârşitului 
verii. Pentru mine erau locuri de mult cunoscute şi de mult 
îndrăgite, aşa încât de acolo înainte eu am devenit călăuză. 
Ascunzătoarea era a mea, căci eu am ales-o. Am trecut 
printr-o poiană împrejmuită, apoi peste o costişă nu prea 
înclinată şi acoperită de stejari, după care am coborât într-o 
poiană ceva mai mică. Din nou am urcat o costişă, de data 
asta călare, strecurându-ne pe lângă madronos159. Cu 
frunze tivite în roşu, sau printre tufe de manzanitas160, cu 
frunzele de un roşu-aprins. În vreme ce urcam, primele 
raze ale soarelui s-au revărsat peste spatele nostru. Un stol 
de ierunci a străbătut în fugă tufişurile foşnitoare. Un 
iepure mare ne-a tăiat drumul, în salturi largi şi elegante, 
ca o căprioară. Apoi un cerb cu coarne rămuroase s-a ivit 
pe creasta spre care ne îndreptam. A stat o clipă locului, cu 
gâtul şi pieptul scăldate în aurul roşu al soarelui abia 
răsărit, pe urmă şi-a văzut de drum. 

L-am urmărit o vreme, apoi a trebuit să apucăm pe o 
cărăruie cotită, pe care sălbăticiunea o dispreţuise, şi să ne 
afundăm într-un crâng de sequoia falnici, strânşi în jurul 
unui ochi de apă întunecat din pricina mineralelor cărate 
din munte. Cunoşteam pas cu pas drumul acela, căci 
locurile de pe-acolo aparținuseră într-o vreme unui prieten 
de-al meu, scriitor, care devenise şi el revoluţionar, dar 
avusese o soartă mult mai crudă decât a mea, căci de mult 
părăsise lumea noastră, fără ca cineva să poată spune unde 
şi în ce fel. Numai el, pe vremea când se mai afla încă în 
viaţă, cunoscuse taina ascunzătorii spre care mă îndreptam. 


Cumpărase ferma aceea doar pentru frumuseţea locurilor 
şi plătise un preţ foarte ridicat, spre marea nemulţumire a 
fermierilor din împrejurimi. Prietenul meu obişnuia să 
povestească, făcând un haz nespus, în ce fel fermierii se 
posomorâseră şi clătinau din cap la auzul preţului, cum 
rămâneau o vreme pe gânduri, făcând în minte câteva 
operaţiuni aritmetice rapide, şi apoi îi spuneau: „Să ştii însă 
că n-ai să scoţi din ea nici şase la sută câştig”.161 

Dar el era acum dus dintre cei vii, iar ferma nu ajunsese în 
stăpânirea urmaşilor lui. Proprietatea încăpuse în mâinile 
domnului Wickson, care stăpânea întreg versantul 
răsăritean şi nordic al masivului Sonoma, de la moşia 
Spreckels şi până la cumpăna apelor dinspre Benett Valley. 
Din toate aceste întinderi domnul Wickson făcuse un parc 
pentru căprioare, şi poate mii de hectare de costişe lin 
înclinate, brăzdate de văi încântătoare şi de canioane 
hălăduiau sălbăticiunile în locuri aproape necălcate de 
picior omenesc. Vechii proprietari ai locurilor acelora 
fuseseră alungaţi. O casă de sănătate, proprietatea statului, 
în care erau îngrijiţi debilii mintali, fusese şi ea dărâmată, 
pentru a face loc căprioarelor. 

Cel mai interesant dintre toate era faptul că pavilionul de 
vânătoare al domnului Wickson se afla doar la vreo 
jumătate de kilometru de ascunzătoarea mea. Dar asta, în 
loc să fie o primejdie, era de fapt o măsură de siguranţă în 
plus, căci acolo ne găseam chiar sub acoperământul unuia 
dintre oligarhii mărunți. Prin însăşi această stare de lucruri 
bănuielile erau înlăturate şi îndreptate aiurea. Ultimul loc 
de pe lume unde copoii Călcâiului de fier s-ar fi putut gândi 
să ne caute, pe mine şi pe Ernest, când avea să vină şi el 
acolo, era parcul de vânătoare al lui Wickson. 

Ne-am priponit caii printre arborii din jurul acelui ochi de 
apă. Dintr-un ascunziş ştiut de el - dintr-un trunchi 
scorburos - tovarăşul meu scoase o mulţime de lucruri: un 
sac de făină de cincizeci de livre, conserve de toate soiurile, 
unelte de bucătărie, pături, o foaie de cort, cărţi şi cele 


trebuitoare pentru scris, un pachet mare de scrisori, un 
bidon mare cu cinci galoane162 de petrol lampant şi, în 
sfârşit, lucrul cel mai important, un colac mare de funie 
groasă. Aveam acolo atât de multe lucruri, încât era fără 
îndoială nevoie să facem mai multe drumuri până la 
ascunzătoare ca să le putem căra pe toate. 

Atâta doar, că ascunzătoarea se afla foarte aproape. Luând 
colacul de funie, am pornit eu înainte, trecând printr-un 
spaţiu îngust, acoperit de curpeni şi tufişuri dese, care se 
strecura printre două coline împădurite. Am ajuns destul de 
repede la malul abrupt al unui curs de apă. Era doar un 
pârâiaş adunat din izvoare, dar care nu seca nici în verile 
cele mai călduroase. De jur împrejur se înălţau mari coline 
împădurite, un grup întreg de asemenea ridicături care 
păreau presărate acolo de mâna vreunui uriaş distrat. 
Stânci nu se vedeau nicăieri. Colinele acelea erau înalte de 
cam o sută de metri şi alcătuite numai din roci vulcanice, 
celebrul pământ în care cresc viile din Sonoma. Printre ele 
îşi săpase pârâiaşul albia lui adâncă şi prăpăstioasă. 

N-a fost de loc uşor să coborâm până la albia pârâiaşului, 
şi, după ce am ajuns acolo, am mers la vale pe marginea lui 
cam vreo cincizeci de metri şi ne-am trezit deodată la 
groapa cea mare. Nici un semn nu prevestea prezenţa ei 
acolo şi nici nu era o groapă în înţelesul obişnuit al 
cuvântului. Trebuia să străbaţi aproape în patru labe o 
întindere acoperită cu tufişuri de măceş, apoi te trezeai 
deodată chiar pe buza gropii, putând să priveşti în 
depărtare şi în jos printr-o perdea de verdeață. Groapa 
avea o lungime şi o lărgime de cam o sută de metri şi cam 
jumătate pe atâta în adâncime. Datorită probabil unei 
surpări petrecute în acelaşi timp cu ridicarea colinelor şi 
fără îndoială prin eroziune, groapa fusese şi mai mult 
adâncită de-a lungul veacurilor de apele care-i spălaseră 
malurile. Nu exista nici o palmă de pământ golaş. 
Pretutindeni vedeai numai vegetaţie bogată, mergând de la 
ferigi mlădioase, care-şi arătau spatele auriu al frunzelor, şi 


până la impunătorii segquoia. Aceşti copaci uriaşi creşteau 
până şi pe malurile gropii, unii dintre ei aplecaţi în unghi de 
aproape patruzeci şi cinci de grade, dar cei mai numeroşi 
porneau din malurile de pământ rodnic, înălțându-se drept 
în sus, aproape perpendicular. 

Era o ascunzătoare ideală. Nimeni nu trecea vreodată pe 
acolo, nici măcar copiii din Glen Ellen163. Dacă groapa s-ar 
fi aflat într-un canion larg de o milă sau mai multe, ar fi fost 
cunoscută de toată lumea. Dar aici nu era nici un fel de 
canion. De la un capăt la altul, pârâiaşul nu măsura nici 
cinci sute de metri lungime şi îşi avea obârşia la trei sute de 
metri mai sus de groapă, într-un izvor de la poalele unei 
poieniţe joase. O sută de metri mai la vale ieşea la loc larg, 
se vărsa într-un alt şuvoi de munte mai mare şi curgea mai 
departe, printre poieni vălurite şi ierboase. 

Tovarăşul meu a înnodat un capăt al funiei în jurul unui 
copac şi, legându-mă pe mine la celălalt, mi-a dat drumul în 
jos. Am ajuns numai decât pe fundul gropii. Nu i-a trebuit 
nici tovarăşului meu multă vreme ca să aducă toate 
proviziile ascunse în scorbură şi să mi le dea jos, în groapă. 
A tras pe urmă funia sus, a ascuns-o şi n-a plecat până nu 
mi-a spus câteva calde cuvinte de bun rămas. 

Înainte de a merge mai departe, aş vrea să spun câteva 
cuvinte despre acest tovarăş, John Carlson, ostaş anonim al 
revoluţiei, unul dintre nenumăraţii ostaşi credincioşi înrolați 
în rândurile noastre. Muncea pentru Wickson, la grajdurile 
de pe lângă pavilionul de vânătoare. Adevărul este că pe 
caii lui Wickson am trecut noi peste masivul Sonoma. Vreme 
de aproape douăzeci de ani, John Carlson a fost paznicul 
ascunzătorii noastre, dar cred cu toată convingerea că 
niciodată nu i-a trecut măcar prin minte gândul trădării. A 
înşela încrederea noastră rămânea pentru el un lucru care 
nici măcar prin vis nu i-ar fi putut încăpea în cuget. Era un 
om atât de flegmatic şi de greoi, încât văzându-l cu greu ai 
fi putut să nu te întrebi cum se face că revoluţia are pentru 
el o semnificaţie. Şi, cu toate acestea, dragostea de 


libertate licărea slab dar temeinic în sufletul său mohorât. 
Dintr-un anumit punct de vedere, cuminţenia şi lipsa de 
avânt nestăpânit ale tovarăşului nostru erau un adevărat 
dar de preţ. Niciodată nu-şi pierdea firea; ştia că sarcinile 
trebuie neapărat împlinite, şi nu era nici curios, nici 
vorbăreţ. O dată l-am întrebat cum de a ajuns revoluţionar. 

— În tinereţe am fost soldat, mi-a răspuns el. Mă aflam în 
Germania. Acolo toţi tinerii trebuie să facă armată 164. Am 
fost şi eu luat la oaste şi la oaste am întâlnit un alt soldat, 
tot tânăr ca şi mine. Tatăl lui era unul dintre oamenii aceia 
cărora dumneavoastră le spuneţi agitatori, şi tatăl lui fusese 
azvârlit în închisoare pentru crimă de lezmajestate, adică 
pentru vina de a fi spus adevărul despre împărat. Şi tânărul 
ăsta, feciorul celui întemnițat, mi-a vorbit îndelung despre 
popor, despre muncă şi despre felul cum pradă capitaliştii 
poporul. M-a învăţat să văd lucrurile altfel, şi aşa am ajuns 
eu socialist. Vorbele lui erau adevărate şi-ţi mergeau la 
inimă, iar eu nu le-am dat niciodată uitării. Cum am pus 
piciorul pe pământul Statelor Unite, am şi început să-i caut 
cu înfrigurare pe socialişti. Am devenit membru al unei 
secţii - asta pe vremea S. L. P165 - apoi mai târziu, când s-a 
întâmplat sciziunea166, am intrat în organizaţia locală a S. 
P167. Pe-atuncea munceam la un han din San Francisco, 
era înainte de cutremur. Mi-am plătit cotizaţiile timp de 
douăzeci şi doi de ani. Şi acuma sunt membru al secţiei 
aceleia şi încă plătesc cotizaţiile, numai că acuma totul 
trebuie făcut în cea mai mare taină. Totdeauna am să-mi 
plătesc cotizaţiile, iar când va veni vremea statului popular 
liber, o să fiu şi eu fericit. 

De îndată ce am rămas singură, m-am apucat să-mi 
pregătesc masa de dimineaţă la lampa cu petrol şi să-mi 
înjghebez sălaşul. Adeseori dimineaţa, când se crăpa de 
ziuă, sau seara, după ce se lăsa întunericul, Carlson se 
strecura şi el în ascunzătoare şi lucra aici un ceas, două. La 
început adăpostul meu a fost doar foaia de cort nemontată, 
căci abia după aceea am ridicat un mic cort. Ceva mai 


târziu, după ce ne-am încredinţat că ascunzătoarea 
prezintă deplină siguranţă, am înălţat şi un fel de căsuţă, 
într-un loc unde n-ar fi putut fi zărită de nici un ochi care 
întâmplător ar fi ajuns fie şi pe marginea gropii. Vegetaţia 
luxuriantă din colţul acela pierdut de lume era o pavăză 
naturală. Ridicasem căsuţa chiar lângă peretele vertical al 
gropii, iar în peretele de pământ am săpat şi două mici 
cămăruţe, întărite cu stâlpi zdraveni, bine aerisite şi fără 
pic de umezeală. Vă rog să mă credeţi că dispuneam de 
suficient confort. Mai târziu, când în ascunzătoarea noastră 
şi-a căutat refugiu şi Biedenbach, vestitul terorist, german 
de origine, el a fost acela care a instalat în cele două odăiţe 
un aspirator de fum, şi astfel am avut posibilitatea ca în 
nopţile de iarnă să ne strângem acolo în jurul unui foc 
zdravăn. 

De data aceasta trebuie să spun un cuvânt şi despre atât 
de blândul nostru terorist, cel mai nedreptăţit dintre toţi 
tovarăşii care şi-au închinat viaţa revoluţiei. Tovarăşul 
Biedenbach nu a trădat cauza. Nici n-a fost executat de 
către tovarăşi, aşa cum îndeobşte se crede. Această 
minciună sfruntată este scornită de agenţii oligarhiei. 
Tovarăşul Biedenbach era distrat şi uituc. A fost împuşcat 
de una dintre străjile noastre de la peştera-ascunzătoare de 
lângă Carmel, şi numai din vina lui, fiindcă uitase semnalele 
secrete de recunoaştere. A fost o greşeală dureroasă, iar 
zvonul că şi-ar fi trădat grupul de luptă nu-i decât o 
minciună mârşavă. N-a existat luptător pentru cauză mai 
sincer şi mai devotat decât el.168 

lată, se împlinesc acum nouăsprezece ani de când 
ascunzătoarea aleasă de mine este aproape în permanenţă 
ocupată, şi în tot acest timp - cu o unică excepţie - n-a fost 
niciodată descoperită de vreun străin. Şi, cu toate astea, nu 
se afla decât la o jumătate de kilometru de pavilionul de 
vânătoare al lui Wickson şi la abia doi kilometri de Glen 
Ellen. Totdeauna auzeam trenurile de dimineaţă şi de seară 


venind şi plecând şi obişnuiam să-mi potrivesc ceasul după 
sirena fabricii de cărămidă.169 

Capitolul XIX. 

METAMORFOZE 

„Trebuie să-ţi creezi o cu totul altă înfăţişare, mi-a scris 
Ernest. Trebuie ca existenţa ta de până acum să înceteze şi 
să devii o altă persoană, şi nu doar în ce priveşte hainele pe 
care le porţi, ci chiar făptura vie ascunsă sub acele haine. 
Trebuie să te transformi în aşa măsură, încât eu însumi să 
nu-ţi pot recunoaşte vocea, gesturile, ticurile, ţinuta, 
umbletul - nimic.” 

M-am supus poruncii. Zi de zi m-am străduit să îngrop 
pentru vecie pe fosta Avis Everhard sub înfăţişarea 
celeilalte femei, pe care trebuia s-o pot numi noua mea 
fiinţă. Un asemenea rezultat nu poate fi obţinut decât prin 
îndelungi exerciţii. Am stăruit cu atâta râvnă pentru a-mi 
schimba până şi cele mai slabe modulaţii ale vocii, încât în 
cele din urmă vocea noii mele fiinţe s-a format în întregime 
şi am ajuns s-o folosesc în chip automat. Tocmai realizarea 
acestui automatism era condiţia indispensabilă cerută de 
împlinirea fără greş a rolului asumat. Trebuie să ajungi în 
stare să te înşeli singur. E ca şi când ai învăţa o limbă 
străină, să spunem franceza. La început rosteşti cuvintele 
străine cu timiditate, numai cu un efort de voinţă. Elevul 
gândeşte în limba lui, şi pe urmă traduce în franţuzeşte, sau 
citeşte franţuzeşte, dar e silit să traducă în limba lui, căci 
numai după aceea poate înţelege. Dar după ce trece o 
vreme şi capătă exerciţiu, elevul citeşte, scrie şi gândeşte în 
franceză, fără să mai recurgă de loc la limba lui. 

Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu metamorfozările noastre. 
Trebuia să facem necontenite exerciţii, până când rolurile 
pe care ni le asumaserăm aveau să ne intre în sânge, până 
ce pentru a redeveni cei care fuseserăm am fi avut nevoie 
de o încordare a voinţei. Bineînţeles că la început am făcut 
multe experienţe ratate. Cream o artă nouă, şi multe lucruri 
se cereau abia descoperite. Dar munca noastră progresa 


pretutindeni; curând am descoperit adevăraţi maeştri ai 
acestei arte şi am acumulat un adevărat arsenal de mici 
artificii şi subtilităţi. Pe baza acestuia s-a alcătuit un fel de 
manual nescris, introdus apoi, ca să zicem aşa, în 
programul de studii al oricărui nou venit la şcoala 
revoluţiei.170 

Cam pe atunci a dispărut tata. Scrisorile lui, pe care le 
primeam cu regularitate, au contenit dintr-o dată. Nu s-a 
mai arătat niciodată la locuinţa noastră din Pell Street. 
Tovarăşii l-au căutat peste tot, iar cu ajutorul serviciului 
nostru secret am răscolit toate închisorile din ţară. 
Dispăruse însă de parcă l-ar fi înghiţit pământul, şi până în 
ziua de astăzi nu s-a putut descoperi nici un indiciu privitor 
la sfârşitul său.171 

Şase luni de zile am stat singură în ascunzătoare, dar 
lunile astea au fost luni de muncă încordată. Organizaţia 
noastră mergea cu paşi mari înainte şi totdeauna existau un 
număr uriaş de sarcini care se cereau împlinite. Ernest şi 
ceilalţi tovarăşi din conducere aflaţi în închisori hotărau ce 
trebuia făcut; venea apoi rândul nostru, al celor rămaşi în 
libertate, să traducem în viaţă hotărârile. Astfel, trebuia 
organizată propaganda de la om la om; trebuia pus la punct 
serviciul nostru de spionaj, cu toate ramificaţiile lui; 
trebuiau organizate tipografiile noastre clandestine; în 
sfârşit, trebuiau create liniile noastre de comunicaţie 
subterană, „metroul” nostru, ceea ce însemna stabilirea 
unei legături permanente între nenumăratele ascunzători, 
amenajarea altora noi acolo unde existau verigi lipsă în 
reţeaua de ascunzători menită să acopere întreaga ţară. 

După cum spun, deci, munca nu se termina niciodată. La 
sfârşitul celor şase luni, singurătatea mea a luat sfârşit prin 
sosirea a doi tovarăşi. Erau două tinere fete cu suflete 
brave; iubeau cu pasiune libertatea: Lora Peterson, 
dispărută în 1922, şi Kate Bierce, măritată mai târziu cu Du 
Bois172 şi care se află încă lângă noi, cu ochii aţintiţi către 
răsăritul soarelui de mâine, prevestitor al vremii celei noi. 


Cele două fete au încercat mari emoţii pe drum, trecând 
prin grele primejdii şi fiind gata să-şi piardă şi viaţa. În 
echipajul micului vas de pescuit, care le trecuse peste 
Golful San Pablo, se strecurase un spion. Un agent al 
Călcâiului de fier izbutise să se travestească în revoluţionar 
şi ajunsese să cunoască multe dintre tainele organizaţiei 
noastre. Fără îndoială că ţinta lui principală era să dea de 
urma mea, fiindcă de multă vreme aflaserăm câtă 
frământare stârnise în rândurile serviciului secret al 
Călcâiului de fier faptul că nu izbuteau să afle în ce fel 
dispărusem. Din fericire, aşa cum am aflat mai târziu, până 
atunci spionul nu avusese putinţa să comunice nimănui 
informaţiile obţinute. E limpede că nu raportase nimic, 
deoarece preferase să aştepte până avea să ducă toate 
investigaţiile la bun sfârşit, aflându-mi ascunzătoarea şi 
reuşind să mă înhaţe. Dar tot ce aflase a murit o dată cu el. 
Invocând un pretext oarecare, după ce fetele fuseseră 
debarcate la gura râului Petaluma şi porniseră la drum 
călare, spionul părăsise şi el vasul. 

După ce merseră o vreme către crestele masivului 
Sonoma, John Carlson le lăsă pe fete să continue drumul 
aşa cum avea să le ducă murgul lui învăţat cu poteca, iar el 
o porni pe jos, făcând cale întoarsă. Avea bănuielile lui. A 
pus mâna pe spion, şi despre ce s-a petrecut pe urmă nu 
ne-a spus prea multe: 

— L-am aranjat, a zis el, dând din nou dovadă de totală 
lipsă de imaginaţie. L-am aranjat, a spus încă o dată, şi în 
ochi i s-a aprins o licărire întunecată, iar mâinile lui aspre şi 
deformate de muncă s-au deschis şi s-au strâns la loc în 
chip semnificativ. N-a făcut nici un fel de gălăgie. L-am 
ascuns, şi în seara asta mă întorc şi-l îngrop la trei metri 
sub pământ. 

Pe vremea aceea ajunsesem să mă mir singură de propria- 
mi metamorfoză. Câteodată mi se părea cu neputinţă ca eu 
să fi fost aceea care trăise cândva o viaţă anostă şi lină într- 
un oraş universitar; alteori nu-mi venea să cred că 


devenisem o revoluţionară obişnuită să înfrunte violențele şi 
moartea. Nu puteam fi şi una, şi cealaltă. Una dintre aceste 
ipostaze era realitate, cealaltă doar vis; dar care era vis şi 
care realitate? Oare viaţa de acum, viaţa de revoluţionară 
ascunsă într-o groapă să fi fost un coşmar? Sau eram în 
realitate o revoluţionară, şi doar visasem odată - nu ştiu 
unde şi cum - că într-o existenţă anterioară trăisem la 
Berkeley şi nu cunoscusem din viaţă nimic mai aspru decât 
ceaiurile şi dansurile, cenaclurile şi sălile de curs? Cred însă 
că aceleaşi simţăminte le încercam toţi cei care ne 
strânsesem sub faldurile roşii ale steagului frăţiei dintre 
oameni. 

Adeseori îmi reveneau în minte figuri din viaţa cealaltă şi, 
lucru curios, ele apăreau şi dispăreau iarăşi, din când în 
când, în noua mea existenţă. Aşa era, de pildă, episcopul 
Morehouse. Zadarnic l-am căutat peste tot, după ce 
organizaţia noastră a mai crescut. Fusese mutat din loc în 
loc. I-am luat urma de la Spitalul de stat de boli nervoase 
din Napa, şi de acolo am ajuns la acela din Stockton, apoi la 
cel din Santa Clara Valley, numit Agnews, dar aici urma i s-a 
pierdut. Nicăieri nu se arăta că ar fi murit. Probabil că într- 
un fel sau altul izbutise să fugă. Atunci nu puteam nici 
măcar să-mi închipui împrejurările îngrozitoare în care 
aveam să-l mai întâlnesc o dată, mai bine zis să-l zăresc o 
clipă în vârtejul ameţitor al măcelului din zilele Comunei din 
Chicago. 

Pe Jackson, cel care-şi pierduse braţul la 'Ţesătoriile Sierra 
şi fusese pricina propriei mele convertiri la cauza 
revoluţionară, nu l-am mai văzut niciodată. Dar cu toţii am 
aflat ce făcuse înainte de a muri. Nu s-a alăturat revoluţiei. 
Înrăit de soarta-i nenorocită, păstrând mereu în suflet 
amintirea nedreptăţii ce i se făcuse, a devenit anarhist, nu 
anarhist în gândire, ci o adevărată sălbăticiune, înnebunit 
de ură şi sete de răzbunare. Şi s-a răzbunat pe deplin. 
Înşelând vigilenţa paznicilor, într-o noapte când toţi ai casei 
dormeau, a aruncat în aer palatul familiei Pertonwaithe. N- 


a scăpat nimeni, nici măcar paznicii. Apoi, în închisoare, în 
timp ce-şi aştepta judecata, s-a sufocat cu păturile. 

Doctorul Hammerfield şi doctorul Ballingford au avut un 
destin cu totul deosebit de cel al lui Jackson. Au rămas 
credincioşi stăpânilor şi au fost răsplătiți aşa precum li se 
cuvenea, fiind instalaţi în palate arhiereşti, în care 
huzuresc, trăind în bună înţelegere cu lumea. Amândoi sunt 
apologeţi ai oligarhiei. Amândoi s-au îngrăşat peste măsură. 
„Doctorul Hammerfield - spunea Ernest odată - a izbutit să- 
şi modifice metafizica în aşa fel încât să procure Călcâiului 
de fier binecuvântarea lui Dumnezeu, dar totodată să şi 
sprijine cultul frumuseţii şi să reducă la o simplă fantasmă 
vertebrata gazoasă a lui Haeckel173, deosebirea dintre 
doctorul Hammerfield şi doctorul Ballingford fiind aceea că 
ultimul îl înfăţişa pe Dumnezeul oligarhilor într-o formă 
ceva mai gazoasă şi mai puţin vertebrată”. 

Peter Donnelly, maistrul spărgător de grevă de la 
Ţesătoriile Sierra cu care stătusem de vorbă atunci când 
făceam cercetări în cazul lui Jackson, a fost pentru noi toţi o 
surpriză. În 1918 luam parte la o şedinţă a aşa-numiţilor 
„Toşii din Frisco174”. Dintre toate grupurile de luptă 
aceştia erau cei mai neînfricaţi, mai cruzi şi mai nemiloşi. 
De fapt nici nu făceau parte propriu-zis din organizaţia 
noastră, căci erau adevăraţi fanatici, obsedaţi de o singură 
idee, iar noi nu voiam să încurajăm astfel de atitudini. Cu 
toate că nu făceau parte din organizaţia noastră, 
întreţineam cu ei raporturi prieteneşti. Mă aflam în noaptea 
aceea acolo, adusă fiind de o chestiune extrem de 
importantă. Eu singură, dintre toţi acei zeci de oameni 
aflaţi de faţă, eram fără mască. După ce chestiunea pentru 
care venisem a fost rezolvată, unul dintre ei a plecat 
împreună cu mine, să mă conducă. Într-un gang întunecos, 
călăuza mea a aprins un chibrit, l-a apropiat de faţă şi şi-a 
scos masca. O clipă am privit chipul înflăcărat al lui Peter 
Donnelly. Pe urmă chibritul s-a stins. 


— Voiam numai să ştiţi că eu sunt, mi-a spus el în 
întuneric. Vă mai aduceţi aminte de Dallas, administratorul? 
Am făcut semn că îmi amintesc de administratorul cu chip 

de vulpe al [esătoriilor Sierra. 

— Ei, pe ăla l-am ucis mai întâi, a zis Donnelly cu mândrie. 
După aceea am intrat în organizaţia celor de aici. 

— Dar cum de ai ajuns aici? L-am întrebat eu. Ce s-a 
întâmplat cu nevasta şi copiii dumitale? 

— Sunt morţi. De asta mă aflu aici. Nu, urmă el cu grabă, 
n-am făcut-o pentru a-i răzbuna. Au murit cu toţii paşnic, în 
paturile lor, de boală, ştiţi, unul după altul. Câtă vreme erau 
în viaţă, mă ţineau cu mâinile legate. Iar acum, dacă ei nu 
mai sunt pe lume, vreau să răzbun omenia din mine pe care 
ei mi-au distrus-o. Am fost cândva Peter Donnelly, maistrul 
spărgător de grevă, dar în seara asta sunt numărul 27 din 
organizaţia „roşiilor din Frisco”. Acum haideţi să vă conduc. 

Am mai auzii de ei şi după aceea. Când îmi arătase că toţi 
ai lui sunt morţi spusese adevărul, adevărul aşa cum îl 
înţelegea el. Dar unul dintre ai lui era încă în viaţă: Timothy, 
pe care însă tatăl îl socotea mort fiindcă intrase în slujba 
Călcâiului de fier, înrolându-se ca mercenar.175 Fiecare 
membru al „roşiilor din Frisco” făcea legământ să execute 
doisprezece oameni ai Călcâiului de fier în fiece an. 
Pedeapsa pentru nereuşită era moartea. Un membru care 
nu izbutea să împlinească numărul obligatoriu de execuţii 
se sinucidea. Execuţiile nu se făceau la întâmplare. Grupul 
acesta de fanatici se întrunea adesea şi-i judeca, îi osândea 
în masă pe aceia dintre membrii sau uneltele oligarhiei care 
se făcuseră vinovaţi de vreo crimă. Executorii erau apoi 
traşi la sorţi. 

De fapt, mă dusesem acolo în noaptea aceea tocmai pentru 
a asista la o astfel de judecată. Unuia dintre tovarăşii noştri, 
care ani de-a rândul izbutise să se menţină într-un post de 
funcţionar în birourile locale ale serviciului secret ai 
Călcâiului de fier, i se aduseseră anumite învinovăţiri de 
către „roşiii din Frisco”, şi acum urma să fie judecat. 


Bineînţeles că el nu se afla de faţă şi bineînţeles că 
judecătorii n-aveau cunoştinţă de apartenenţa lui la 
organizaţia noastră. Sarcina mea era deci de a depune 
mărturie asupra identităţii şi loialității sale. S-ar putea ca 
cineva să se întrebe cum de aflaserăm noi despre toată 
treaba asta. Explicaţia e simplă. Unul dintre agenţii noştri 
secreţi era şi membru în organizaţia „roşiilor din Frisco”. 
Era necesar să ştim ce fac şi prietenii, nu numai duşmanii, 
iar acest grup de fanatici juca un rol destul de însemnat ca 
să merite atenţia noastră. 

Dar să ne întoarcem la Peter Donnelly şi la fiul său. 
Activitatea lui s-a desfăşurat normal până când, în anul 
următor, în lotul celor pe care sorții hotărâseră ca el să-i 
execute găsi şi numele propriului său fecior. Atunci şi-a spus 
cuvântul simţul de familie atât de puternic în fiinţa sa. 
Pentru a-şi salva feciorul, şi-a trădat tovarăşii. Nu şi-a putut 
duce trădarea până la capăt, dar, cu toate astea, vreo 
doisprezece dintre „roşiii din Frisco” şi-au găsit moartea, 
iar grupul a fost aproape complet distrus. Ca răsplată, 
supraviețuitorii l-au supus pe Donnelly morţii, pe care 
trădarea lui o merita cu prisosinţă. 

Nici Timothy Donnelly n-a mai trăit mult. „Roşiii din 
Frisco” şi-au luat sarcina să-l execute. Oligarhia a făcut 
toate eforturile posibile pentru a-l salva. L-au transferat 
dintr-o parte în alta a ţării. Trei dintre „roşii” şi-au pierdut 
vieţile încercând zadarnic să-i vină de hac. Grupul „roşiilor” 
era alcătuit numai din bărbaţi. Până la urmă au hotărât să 
recurgă la sprijinul unei femei, una dintre tovarăşele 
noastre, nimeni alta decât tocmai Anna Roylston. 
Conducerea grupului nostru nu i-a dat încuviinţare, dar 
Anna făcea cam totdeauna ce-i trăsnea prin cap şi s-a 
abătut de la disciplină. De altminteri, avea o personalitate 
atât de puternică şi era atât de fermecătoare, încât 
niciodată n-am reuşit s-o facem să se supună disciplinei, 
indiferent ce metode am folosit. Făcea parte dintr-o 


categorie aparte de oameni, care nu puteau fi trataţi la fel 
cu toţi ceilalţi. 

Nesocotind opreliştea ridicată de noi, a trecut la 
executare. Nu poate fi neglijat faptul că Anna Roylston era 
o femeie încântătoare. Nu avea nevoie decât să facă semn 
unui bărbat. A zdrobit inimile multor tovarăşi tineri şi pe 
mulţi i-a adus în rândurile noastre cucerindu-le mai întâi 
inimile. Şi totuşi refuza cu încăpățânare să se mărite. lubea 
cu pasiune copiii, dar îşi dădea seama că, dacă ar fi avut 
unul, ar fi însemnat să nu se mai poată dărui în întregime 
cauzei, şi cauzei îşi închinase ea întreaga-i existenţă. 

Pentru Anna Roylston era o treabă de nimic să-l 
cucerească pe Timothy Donnelly. N-a avut nici cea mai slabă 
mustrare de conştiinţă, fiindcă chiar în vremea aceea s-a 
petrecut „masacrul de la Nashville”, cu ocazia căruia 
mercenarii, comandaţi de Donnelly, au măcelărit opt sute de 
țesători. Dar nu ea l-a ucis pe Donnelly. S-a mulţumit să-l 
predea ca prizonier în mâinile „roşiilor din Frisco”. Asta s-a 
întâmplat abia acum un an, şi astăzi Anna este cunoscută 
pretutindeni sub alt nume. Toţi revoluționarii îi spun azi 
Fecioara Roşie.1 76 

Colonelul Ingram şi colonelul Van Gilbert sunt alte două 
figuri cunoscute pe care aveam să le reîntâlnesc mai târziu. 
Colonelul Ingram s-a înălţat sus de tot pe scara onorurilor 
oligarhiei şi a ajuns ambasador în Germania, fiind duşmănit 
de moarte de proletariatul ambelor ţări. L-am întâlnit la 
Berlin, unde mă dusesem în calitate de spion internaţional 
în slujba Călcâiului de fier, fiind primită de colonel şi 
bucurându-mă de tot sprijinul său. Fiindcă am ajuns aici, 
este poate bine să arăt că, jucând rolul meu dublu, am avut 
prilejul să realizez câteva lucruri de foarte mare importanţă 
pentru cauza revoluţiei. 

Colonelul Van Gilbert a ajuns celebru sub numele de Van 
Gilbert-cel-Rău! Fapta lui cea mai de seamă a fost 
pregătirea noului cod penal după Comuna din Chicago. Dar 
mai înainte de asta, datorită cruzimii arătate în calitate de 


judecător al revoluţionarilor, a fost judecat de grupurile de 
luptă şi condamnat la moarte. Am făcut şi eu parte din juriul 
care l-a condamnat. Sentința a fost executată de Anna 
Roylston. 

Şi încă o figură mai răsare din negurile vieţii mele trecute: 
avocatul lui Jackson. Dintre toţi, cel mai puţin mă aşteptam 
să-l revăd pe omul acesta - Joseph Hurd. A fost o întâlnire 
cam ciudată. Noaptea târziu, la doi ani după Comuna din 
Chicago, am sosit împreună cu Ernest la ascunzătoarea din 
Benton Harbour, în statul Michigan. Am ajuns acolo tocmai 
când se terminase procesul unui spion. Vinovatul fusese 
condamnat la moarte, şi acum era târât către locul de 
execuţie, iar nouă tocmai scena asta ni s-a înfăţişat sub 
ochi. În clipa următoare nenorocitul s-a smuls din mâinile 
paznicilor şi s-a aruncat la picioarele mele, mi-a prins 
genunchii ca în strânsoarea unei menghine şi a început să- 
mi cerşească deznădăjduit iertare. Când şi-a înălţat spre 
mine chipul desfigurat de groaza morţii, l-am recunoscut pe 
Joseph Hurd. Am văzut în viaţa mea multe lucruri 
îngrozitoare, dar niciodată nu m-am cutremurat ca la 
vederea acelei fiinţe ieşite din minţi care-şi cerşea viaţa. Îl 
înnebunea ghidul morţii. Era de-a dreptul jalnic. 
Doisprezece tovarăşi s-au trudit să-i descleşteze braţele din 
jurul genunchilor mei. Când, în sfârşit, a fost târât de acolo 
urlând ca o fiară rănită, am căzut la pământ leşinată. E mult 
mai uşor să vezi un viteaz murind decât un mişel cerşind 
îndurare.177 

Capitolul XX. 

OLIGARHUL DISPĂRUT. 

Bag însă de seamă că, amintindu-mi de viaţa trecută, am 
luat-o înaintea întâmplărilor petrecute în viaţa mea cea 
nouă. Evadarea generală din închisori a tovarăşilor a avut 
loc abia către sfârşitul anului 1915. Oricât de complicată 
era o asemenea acţiune, am reuşit totuşi s-o ducem la bun 
sfârşit fără nici un accident, iar asta bineînţeles că ne-a 
bucurat şi ne-a dat un nou avânt. Într-o singură noapte am 


eliberat cincizeci şi unu dintre cei cincizeci şi doi de 
deputaţi ai noştri, în afară de alţi peste trei sute de fruntaşi, 
acţiunea desfăşurându-se din Cuba şi până în California, în 
zeci de temnițe civile, închisori şi fortărețe militare. Nu s-a 
înregistrat nici măcar un singur eşec. Nu numai că toţi 
întemniţaţii au fost smulşi din închisori, dar fiecare a ajuns 
cu bine la ascunzătoarea dinainte hotărâtă. Singurul 
tovarăş deputat care n-a putut fi salvat a fost Arthur 
Simpson, căci sărmanul murise mai înainte la Cabanas, în 
urma unor torturi înfiorătoare. 

Cele optsprezece luni următoare au fost poate cea mai 
fericită perioadă din viaţa mea alături de Ernest. În vremea 
asta am fost veşnic împreună. Mai târziu, după ce am ieşit 
iarăşi în vâltoarea lumii, am fost din nou mai mult 
despărțiți. Nici chiar izbucnirea flăcărilor revoluţiei de 
mâine nu o aştept cu nerăbdarea cu care am aşteptat în 
noaptea aceea sosirea lui Ernest. Era aşa de lungă vremea 
de când nu-l mai văzusem, şi gândul că o întâmplare 
neprevăzută sau o greşeală în planurile noastre l-ar fi putut 
opri încă în temniţa lui din insulă aproape mă înnebunea. 
Ceasurile îmi păreau veacuri. Eram singură. Biedenbach şi 
alţi trei tovarăşi tineri care se aflau atunci în ascunzătoare 
plecaseră peste munte, bine înarmaţi şi gata să intervină. 
Cred că toate ascunzătorile, de pe întreg întinsul ţării, 
rămăseseră pustii în noaptea aceea. 

Tocmai când cerul începuse să pălească prevestind zorile, 
am auzit de pe marginea gropii semnalul de recunoaştere şi 
am răspuns. În întuneric aproape că l-am îmbrăţişat pe 
Biedenbach, care coborâse primul; dar peste o clipă eram 
în braţele lui Ernest. Atât de desăvârşită era transformarea 
mea, încât în clipa aceea mi-am dat seama că numai printr- 
un deosebit efort de voinţă voi izbuti să fiu din nou Avis 
Everhard, cu vechile mele gesturi şi zâmbete, cu vorbele şi 
glasul de odinioară. Numai datorită unor eforturi susţinute 
am fost în stare să-mi păstrez vechea înfăţişare şi nu-mi 
puteam nici o clipă îngădui să uit în ce anume fel trebuia să 


mă port, într-atât de puternică devenise noua personalitate 
creată de mine însămi. 

Când am pătruns în căsuţă, am putut să văd la lumină 
chipul lui Ernest. În afara palorii căpătate în închisoare, n- 
am observat nici o schimbare, sau, în orice caz, nu se 
schimbase prea mult. Era acelaşi soţ şi iubit al meu, acelaşi 
erou din trecut. Şi totuşi se vedea că e tras la faţă din 
pricina suferinţei. Dar asta nu-i dăuna de fel, ci, dimpotrivă, 
parcă adăuga o anumită nobleţe şi un anumit rafinament 
excesului de energie care totdeauna îi stătuse zugrăvit pe 
chip. Poate că arăta puţin mai grav decât înainte, dar 
lumina zâmbetului încă îi strălucea în priviri. Slăbise cu 
vreo zece kilograme, însă păstrase o condiţie fizică superbă. 
Făcuse gimnastică în tot timpul cât fusese închis, şi muşchii 
lui aveau tăria fierului. Adevărul este că se afla într-o stare 
fizică mai înfloritoare decât atunci când fusese aruncat în 
închisoare. Au trecut multe ceasuri până ce capul lui s-a 
aşezat pe pernă, iar eu am reuşit să-l cufund în tihna 
somnului. Mie însă mi-a fost cu neputinţă să închid ochii. 
Eram mult prea fericită, şi nu eu avusesem de făcut faţă 
oboselilor evadării şi a trecerii călare peste crestele 
munţilor. 

Cât a dormit Ernest, eu m-am îmbrăcat în alt fel, mi-am 
schimbat coafura şi am revenit la înfăţişarea cea nouă. Pe 
urmă, când s-au trezit Biedenbach şi ceilalţi tovarăşi, am 
pus împreună la cale o mică şi nevinovată conspirație. Totul 
fusese dinainte aranjat, iar atunci când Ernest a deschis uşa 
şi a pătruns şi el în mica grotă care ne slujea drept 
bucătărie şi sufragerie, noi ne aflam cu toţii acolo. În clipa 
aceea Biedenbach mi-a spus ceva, adresându-mi-se direct, 
dar ca şi cum m-ar fi chemat Mary, iar eu m-am întors şi i- 
am răspuns. Pe urmă l-am privit pe Ernest cu multă 
curiozitate şi interes, aşa cum ar fi făcut orice tânăr tovarăş 
dând pentru prima oară ochi cu un atât de vestit erou al 
revoluţiei. Privirile lui Ernest nu au zăbovit însă asupra 
mea, ci au continuat înfrigurate să cerceteze încăperea. În 


momentul următor i-am fost prezentată sub numele de 
Mary Holmes. 

Pentru a duce lucrurile până la capăt, am aşezat la masă 
un tacâm în plus, iar când ne-am aşezat, unul dintre scaune 
a rămas liber. Îmi venea să strig de bucurie când îl vedeam 
pe Ernest din ce în ce mai neliniştit şi mai nerăbdător. Până 
la urmă n-a mai putut îndura. 

— Dar nevastă-mea unde-i? Întrebă el. 

— Încă nu s-a sculat, i-am răspuns eu. 

Atunci a fost momentul marii încercări. Dar vocea mea îi 
era străină, şi în timbrul ei n-a recunoscut nimic familiar. 
Am continuat să mâncăm. Eu am vorbit într-una şi cu mare 
entuziasm, aşa cum poate vorbi numai adoratoarea unui 
erou, şi am lăsat să se înţeleagă limpede că el era eroul 
adorat. Am suit până la culmile entuziasmului şi adoraţiei, 
iar înainte ca el să-mi poată ghici intenţiile, m-am aruncat 
de gâtul lui şi l-am sărutat pe buze. M-a respins, 
îndepărtându-mă atât cât îi îngăduia lungimea braţelor, şi a 
căutat în jur, nedumerit şi alarmat. Cei patru bărbaţi care 
se aflau de faţă au izbucnit în hohote de râs şi i-au arătat 
cum stau lucrurile. La început nu i-a venit să creadă. M-a 
cercetat atent cu privirea şi parcă a fost pe jumătate 
convins, dar imediat a clătinat din cap şi a refuzat să 
creadă. Abia după ce am redevenit vechea Avis Everhard şi 
i-am şoptit la ureche taine cunoscute numai de el şi de Avis 
Everhard a fost în sfârşit convins că sunt cu adevărat soţia 
lui. 

Ceva mai târziu, în aceeaşi zi, Ernest m-a cuprins în braţe, 
prefăcându-se a fi foarte încurcat şi mărturisind senzaţia că 
a devenit poligam. 

— Eşti dulcea mea Avis, mi-a spus el, dar eşti în acelaşi 
timp şi altcineva. Eşti, de fapt, două femei, şi, prin urmare, 
alcătuieşti haremul meu. În orice caz, acum putem fi fără 
grijă: dacă în Statele Unite ne-o arde pământul sub 
picioare, îndeplinesc toate condiţiile pentru a deveni 
cetăţean turc.178 


De atunci am dus în ascunzătoare o viaţă foarte fericită. 
Ce-i drept, munceam cu încordare şi multe ceasuri pe zi; 
dar munceam împreună. Am fost în întregime unul al 
celuilalt vreme de optsprezece luni nepreţuite şi nu ne 
simţeam singuri fiindcă într-una soseau şi plecau tovarăşi, 
voci stranii venite din lumea subterană a conspiraţiilor şi 
revoluţiei, aducând veşti şi mai stranii despre luptele şi 
încleştarea de pe tot întinsul liniei noastre de bătaie. Între 
noi domnea veselia şi buna dispoziţie, căci nu eram doar 
nişte complotişti încruntaţi. Munceam din greu şi sufeream 
mult. Umpleam golurile ivite în rândul luptătorilor şi 
mergeam înainte, dar, în afara muncii şi a jocului 
schimbător al vieţii şi morţii, găseam timp şi pentru râs şi 
dragoste. Se aflau printre noi artişti, oameni de ştiinţă, 
savanţi, muzicieni şi poeţi, iar în groapa noastră, pitită în 
fundul pământului, domnea o atmosferă mult mai aleasă şi 
mai curată decât în palatele din oraşele-minune ale 
oligarhilor. De altminteri, adevărul este că înseşi 
frumuseţile din acele palate şi oraşe-minune erau în cea 
mai mare parte create tot de tovarăşii noştri.179 

De fapt, în ascunzătoarea noastră nu stăteam ca într-o 
temniţă. Ca să ne menţinem condiţia fizică adeseori 
călăream noaptea prin munţi, folosind pentru asta caii lui 
Wickson. Dacă ar fi ştiut el câţi revoluționari călăreau pe 
caii lui! Uneori organizam chiar picnicuri în locuri mai 
ascunse cunoscute de noi; ne duceam înainte de revărsatul 
zorilor, rămâneam acolo toată ziua şi ne întorceam abia 
după ce se lăsa noaptea. Consumam de asemenea 
smântâna şi untul180 lui Wickson, iar Ernest nu se arăta 
chiar atât de mândru, încât să nu-i împuşte ieruncile şi 
iepurii, ba, când se ivea prilejul, chiar câte un cerb. 

Aveam fără îndoială o ascunzătoare sigură. Am spus mai 
înainte că nu a fost descoperită decât o singură dată, iar 
asta mă sileşte să lămuresc misterul dispariţiei tânărului 
Wickson. Acum, când el e mort, pot vorbi. Exista pe fundul 
gropii noastre un colţişor ascuns vederii, dar unde soarele 


bătea mai multe ceasuri pe zi. Acolo am cărat noi o mulţime 
de nisip din albia pârâiaşului, alcătuind astfel un foarte 
plăcut, călduros şi uscat loc de plajă, unde într-o după- 
amiază stăteam şi moţăiam, pe jumătate adormită, cu un 
volum al lui Mendenhall181 alături de mine. Mă simţeam 
atât de bine şi eram atât de liniştită, încât nici măcar 
lirismul lui înflăcărat nu izbutea să mă ţină trează. 

M-am deşteptat de-a binelea doar când un bulgăre de 
pământ a căzut la picioarele mele. Pe urmă am auzit din 
susul peretelui gropii zgomotul făcut de cineva care se lăsa 
să alunece în jos, iar în clipa următoare, după ce a alunecat 
şi pe ultima porţiune a peretelui din care cădeau bulgări de 
pământ, un tânăr a răsărit la picioarele mele. Era Philip 
Wickson, pe care însă atunci nu-l cunoşteam. S-a uitat la 
mine fără teamă şi a fluierat uşor, în semn de mare mirare. 

— Ia te uită! S-a minunat tânărul. Dar în clipa următoare 
îşi şi scosese şapca din cap şi-mi spunea politicos: Vă rog să 
mă iertaţi. Nu m-aşteptam să dau peste cineva aici. 

Eu nu eram tot atât de calmă ca el. Eram încă un învățăcel 
în ceea ce priveşte felul cum trebuie să te porţi la asemenea 
prilejuri de grea cumpănă. Fără îndoială că dacă lucrurile s- 
ar fi petrecut ceva mai târziu, pe vremea când făceam 
spionaj pe plan internaţional, n-aş fi fost atât de fâstâcită, 
dar atunci n-am ştiut decât să mă ridic în picioare şi să dau 
semnalul de alarmă. 

— De ce ţipi aşa? Mă întrebă tânărul, privindu-mă cu 
nedumerire. 

Era deci limpede că atunci când coborâse în groapa habar 
n-avea de existenţa noastră. Mi-am dat seama de lucrul ăsta 
cu un simţământ de uşurare. 

— Dar dumneata de ce crezi că ţip? M-am burzuluit eu. 

Eram într-adevăr nepricepută pe vremea aceea. 

— Habar n-am, răspunse tânărul, clătinând din cap. Afară 
doar dacă nu eşti cu nişte prieteni. În orice caz, va trebui să 
daţi explicaţii. Mie nu prea îmi place treaba asta. Vă aflaţi 
pe o proprietate străină, aici e moşia tatălui meu, şi... 


Dar, chiar atunci, veşnic politicosul şi amabilul Biedenbach 
răsări în spatele lui şi spuse: 

— Mâinile sus, tinere domn! 

Tânărul Wickson a ridicat mai întâi mâinile, şi pe urmă s-a 
răsucit în loc, înfruntându-l pe Biedenbach, care îndrepta 
spre el un pistol automat. Nu şi-a pierdut cumpătul. 

— O, o! Făcu el, un cuib de revoluționari, adevărat roi de 
viespi după cât se pare. N-o să zăboviţi prea mult pe-aici, v- 
o spun eu! 

— Poate o să zăboveşti dumneata îndeajuns de mult ca să 
te mai poţi gândi la cele spuse adineauri, zise Biedenbach 
cu glas domol. Dar până atunci dă-mi voie să te invit la noi 
înăuntru. 

— Înăuntru? Tânărul era cu adevărat surprins. Aveţi vreo 
catacombă pe-aici? Am mai auzit despre lucruri de-astea. 

— Pofteşte şi vezi, îl îndemnă Biedenbach cu glasul lui 
încântător. 

— E o ilegalitate! Protestă Wickson. 

— Da, însă numai din punctul de vedere al legilor voastre, 
răspunse teroristul vorbind cu subînţeles. După legile 
noastre e cum nu se poate mai drept, crede-mă. Va trebui 
să te obişnuieşti cu gândul că te afli în altă lume, într-o lume 
cu totul deosebită de aceea unde domnesc asuprirea şi 
brutalitatea şi în care ai trăit până acum. 

— În privinţa asta am mai putea discuta, mormăi Wickson. 

— Atunci rămâi cu noi şi discutăm cât vrei. 

Tânărul a râs şi s-a lăsat condus de Biedenbach în căsuţa 
noastră. Mai întâi l-am închis în una din odăiţele săpate în 
peretele gropii, unde a rămas sub paza unui tovarăş, în 
vreme ce noi, în bucătărie, am discutat situaţia. 

Cu lacrimi în ochi, Biedenbach a susţinut că tânărul 
Wickson trebuie să moară, dar a fost cu adevărat fericit în 
momentul în care, trecând la vot, am respins această 
propunere îngrozitoare. Pe de altă parte, însă, nici nu ne 
puteam gândi să-l punem în libertate pe tânărul oligarh. 


— Vă spun eu ce trebuie să facem, zise Ernest. Îl ţinem aici 
şi îl reeducăm. 

— În cazul acesta revendic favoarea de a-l iniţia eu în 
tainele legilor, strigă Biedenbach. 

Şi astfel, păstrându-ne întreaga bună dispoziţie, am ajuns 
să luăm o hotărâre. Urma să-l ţinem pe Philip Wickson 
prizonier şi aveam să-l iniţiem în etica şi sociologia noastră 
socialistă. Dar până atunci ne rămâneau încă multe treburi 
urgente de făcut. Toate urmele lăsate de tânărul oligarh 
trebuiau să dispară, în primul rând era vorba de urmele pe 
care le lăsase coborând peretele sfărâmicios al gropii. 
Sarcina asta i-a revenit lui Biedenbach, care, agăţat de o 
funie legată pe malul de sus, s-a străduit cu multă 
îndemânare tot restul zilei, până ce n-a mai rămas nici cel 
mai mic semn al celor petrecute acolo. În susul canionului, 
pornind de la buza gropii, urmele au fost de asemenea 
înlăturate. Apoi, în amurg, a venit John Carlson şi a cerut 
ghetele lui Wickson. 

Tânărul a refuzat să-i dea ghetele şi s-a arătat chiar dispus 
să lupte pentru ele, asta până a simţit puterea mâinilor de 
potcovar ale lui Ernest. Mai târziu, Carlson s-a plâns că 
picioarele îi sunt numai rosături şi băşici din pricină că 
Wickson purta ghete care lui îi erau prea mici; dar, aşa mici 
cum erau, a făcut cu ele treabă bună. Pornind de la 
oarecare distanţă de marginea gropii, din locul până unde 
fuseseră şterse urmele tânărului oligarh, Carlson a încălţat 
ghetele prizonierului şi a luat-o către stânga. A mers 
kilometri şi kilometri la şir, ocolind colinele, trecând peste 
dealuri şi străbătând canioanele, iar până la urmă a 
îngropat urmele în şuvoiul de apă al unui râu. Aici şi-a scos 
ghetele străine şi, după ce şi-a şters urmele pe o oarecare 
distanţă, s-a încălţat cu ghetele lui. La o săptămână după 
aceea Wickson şi-a primit îndărăt ghetele. 

În noaptea aceea au răscolit cu câinii toate împrejurimile, 
iar noi cei din ascunzătoare nu prea am închis ochii. A doua 
zi, de nenumărate ori câinii furioşi au străbătut canionul, şi 


pe urmă au pornit în goană către stânga, pe urmele lăsate 
special pentru ei de Carlson, iar noi le-am auzit lătrăturile 
furioase pierzându-se în celelalte canioane din fundul 
munţilor. În tot timpul acesta oamenii noştri aşteptau 
pregătiţi să facă faţă oricărei încercări, cu pistoale şi arme 
automate în mână, fără să mai punem la socoteală cele cinci 
sau şase maşini infernale construite de Biedenbach. Este 
greu de imaginat surpriză mai mare decât cea pe care ar fi 
avut-o căutătorii lui Wickson dacă s-ar fi aventurat până jos, 
în ascunzătoarea noastră. 

Prin urmare, am arătat acum adevărul cu privire la 
dispariţia lui Philip Wickson, fost cândva oligarh şi devenit 
apoi ostaş al revoluţiei. Fiindcă, până în cele din urmă, l-am 
convertit. Mintea îi era proaspătă şi maleabilă, iar sufletul 
înzestrat cu un puternic simţ moral. Peste câteva luni, 
călare pe un cal al tatălui său, l-am trimis peste muntele 
Sonoma, până la râul Petaluma, şi de aici a fost îmbarcat pe 
un mic vas de pescari. Din etapă în etapă şi cu foarte mare 
grijă, folosind legăturile noastre subterane, am reuşit să-l 
transportăm în taină până la ascunzătoarea de lângă 
Carmel. 

Aici a rămas vreme de opt luni, după care el singur nu mai 
voia cu nici un preţ să plece, şi asta din două pricini. Una 
dintre ele era că se îndrăgostise de Anna Roylston, iar a 
doua că trecuse de partea revoluţiei. Numai după ce s-a 
încredinţat de totala lipsă de perspective a dragostei lui, s-a 
supus îndemnurilor noastre şi s-a întors la familie. 
Rămânând în aparenţă până la moarte membru al 
oligarhiei, el a fost de fapt unul dintre agenţii noştri cei mai 
preţioşi. În nenumărate rânduri Călcâiul de fier a fost 
profund surprins de eşecul acţiunilor pornite împotriva 
noastră. Dacă ar fi ştiut cât de mare este numărul 
membrilor săi care în realitate erau agenţii noştri, n-ar mai 
fi avut de ce să se mire. Tânărul Wickson n-a ezitat 
niciodată să-şi împlinească întreaga datorie faţă de cauză. 
Pentru a spune adevărul, trebuie arătat că chiar moartea i 


s-a tras de pe urma unei fapte puse în slujba datoriei. Cu 
prilejul marelui uragan din 1927, pe când asista la o şedinţă 
a conducătorilor noştri, a contractat pneumonia care i-a 
fost fatală.182 

Capitolul XXI. 

FIARA MÂNIOASĂ DIN ABISURI. 

În tot răstimpul acela îndelungat în care am stat ascunşi, 
eram clipă de clipă ţinuţi la curent cu cele ce se petreceau 
în lumea din afară şi am avut prilejul să ne dăm bine seama 
de forţa oligarhiei, cu care ne aflam în război. leşite din 
frământările perioadei de tranziţie, noile instituţii căpătau o 
structură mai bine definită şi începeau să îmbrace 
veşmintele permanenţei. Oligarhia izbutise să pună la punct 
un aparat de stat pe cât de complicat, pe atât de vast şi 
care funcţiona în ciuda tuturor eforturilor noastre de a-l 
împiedica şi de a-l defecta. 

Acest lucru a constituit o surpriză pentru mulţi 
revoluționari, care nu crezuseră că aşa ceva ar fi cu putinţă. 
Dar, cu toate astea, activitatea productivă continua în toată 
ţara. Oamenii trudeau în mine şi pe ogoare, şi nici n-aveau 
cum face altfel, fiindcă nu mai erau decât nişte bieţi sclavi. 
În ramurile-cheie ale industriei treburile mergeau de 
minune. Membrii castelor privilegiate şi ai aristocrației 
muncitoreşti erau mulţumiţi şi lucrau cu voie bună. După 
conflicte şi ciocniri de clasă fără număr, pentru prima dată 
în viaţa lor cunoşteau pacea industrială. Acum nu mai aveau 
de-a face cu crizele, cu grevele sau lock-out183-urile şi nici 
cu persecuțiile împotriva sindicatelor. Trăiau în case din ce 
în ce mai confortabile şi în oraşe încântătoare rezervate 
exclusiv pentru ei, încântătoare desigur prin comparaţie cu 
mahalalele murdare şi cartierele mizerabile în care 
locuiseră mai înainte. Se hrăneau mai bine, aveau mai 
puţine ore de muncă, mai multe zile libere şi posibilităţi 
mult mai largi de distracţii plăcute şi variate. De nefericiţii 
lor fraţi şi surori, muncitorii cei oropsiţi şi hărţuiţi care-şi 
târau zilele în adâncurile abisului, nici nu voiau să audă. O 


epocă de egoism sângeros se abătuse asupra omenirii. Dar 
tabloul schiţat mai sus nu este exact decât într-o anumită 
măsură. În castele muncitoreşti lucra o reţea de oameni de- 
ai noştri, de oameni în stare să vadă, dincolo de dorinţa de 
îmbuibare, imaginea luminoasă a libertăţii şi a frăţiei. 

O altă instituţie importantă care căpătase o structură bine 
definită şi funcţiona perfect erau mercenarii. Această 
formaţie militară se desprinsese din vechea armată 
regulată şi ajunsese acum să numere un milion de soldaţi, 
fără să mai punem la socoteală trupele din colonii. 
Mercenarii alcătuiau un fel de rasă aparte. Trăiau în oraşe 
rezervate strict numai lor şi care de fapt dispuneau de o 
independenţă administrativă totală, iar, pe lângă asta, se 
bucurau şi de multe alte privilegii. Datorită lor erau 
consumate cantităţi apreciabile din acele surplusuri atât de 
stânjenitoare. Nu mai aveau nici un fel de legătură cu restul 
populaţiei şi nu se bucurau de nici o simpatie, adevărul fiind 
că îşi formaseră propria lor morală şi conştiinţă de clasă. 
Dar, cu toate acestea, aveam printre ei mii de oameni de-ai 
noştri.1 84 

Oligarhia însăşi trecea prin transformări radicale şi, 
trebuie s-o recunoaştem, cu totul neprevăzute. În cadrul 
clasei lor a luat naştere o disciplină riguroasă. Fiecare 
membru al ei avea o anumită treabă de împlinit pe lumea 
asta şi era obligat s-o îndeplinească. Tinerii pierde-vară din 
familiile bogate dispăruseră cu desăvârşire. Energia lor era 
folosită pentru întărirea forţei unite a oligarhiei. Dintre ei 
se recrutau cadrele de conducere ale armatei şi ale 
industriei. Mulţi au făcut cariere strălucite în ştiinţele 
aplicate, ori au ajuns ingineri de seamă. Tot din rândurile 
lor se alegeau conducătorii nenumăratelor angrenaje ale 
aparatului de stat, ale administraţiei coloniale, precum, şi 
zecile de mii de agenţi din tot soiul de servicii secrete. Aş 
putea spune că de mici erau crescuţi pentru a activa mai 
târziu în sistemul de învăţământ, în artă, în ştiinţă, în 
literatură sau în rândurile clerului. Şi în toate aceste 


domenii aveau rostul foarte important de a dirigui sistemul 
de gândire al întregii naţii într-o singură direcţie, şi anume 
către credinţa în eternitatea oligarhiei. 

Erau făcuţi să creadă, şi la rândul lor, mai târziu, îi făceau 
şi ei pe alţii să creadă că acţiunile lor erau întru totul 
îndreptăţite. Îşi însuşeau concepţiile aristocratice chiar din 
clipa când, copii fiind, primeau primele impresii cu privire 
la lumea exterioară. Concepţiile aristocratice ajungeau să 
fie întreţesute în însăşi fiinţa lor până ce se identificau cu 
sângele şi carnea acestor oameni. Se considerau dresori de 
animale sălbatice şi stăpânitori peste fiare. Dar din 
rândurile celor pe care îi călcau în picioare se înălța 
necontenit vuietul subteran al revoltei. Printre membrii 
oligarhiei rătăcea necontenit moartea năprasnică şi care nu 
cunoştea îndurare; bomba, pumnalul şi glonţul erau 
considerate drept ghearele fiarei mânioase din abisuri, pe 
care trebuiau s-o domine cu străşnicie dacă voiau ca 
omenirea să-şi continue existenţa. Se credeau salvatorii 
umanităţii şi se considerau truditori eroici şi totdeauna gata 
de sacrificiu pentru binele suprem. 

Membrii oligarhiei socoteau că ei şi numai ei sunt 
purtătorii şi apărătorii civilizaţiei. Erau convinşi că dacă 
străşnicia stăpânirii lor ar slăbi, fiara fioroasă ar înfuleca şi 
ar nimici între uriaşele ei fălci băloase nu numai făpturile 
lor, dar şi tot ce este frumuseţe, măreție, fericire şi 
desfătare pe lume. Fără ei ar domni anarhia, iar omenirea 
s-ar prăbuşi îndărăt în bezna primitivismului, din care cu 
atâtea suferinţe s-a ridicat. Ţineau veşnic viu în cugetele 
copiilor spăimântătorul spectru al anarhiei, până când 
tinerii la rândul lor, înnebuniţi de această spaimă 
întreţinută cu bună-ştiinţă, ajungeau să înfăţişeze acelaşi 
spectru al anarhiei copiilor ce veneau după ei. lată deci 
care era fiara ce trebuia stăpânită fără îndurare, iar 
stăpânirea ei devenise datoria de căpetenie a oligarhiei, 
într-un cuvânt, ei, şi numai ei, prin strădaniile şi sacrificiile 
lor neprecupeţite, stăteau între biata omenire 


neputincioasă şi fiara atotdistrugătoare. Şi credeau în asta; 
credeau cu tărie. 

Nu pot stărui îndeajuns asupra tăriei acestei credinţe 
nestrămutate în justeţea poziţiei sale morale, comună 
întregii clase a oligarhiei. În asta a stat forţa Călcâiului de 
fier, şi, din păcate, prea mulţi au fost tovarăşii care n-au 
vrut să recunoască adevărul sau l-au recunoscut prea 
târziu. Mulţi dintre ei au socotit că forţa Călcâiului de fier 
se datoreşte sistemului după care îşi răsplăteşte ori îşi 
pedepseşte slujitorii. Asta este o greşeală. Raiul şi iadul pot 
fi factorii determinanţi în zelul religios al unui fanatic; dar, 
pentru cea mai mare parte dintre credincioşi, raiul şi iadul 
sunt simple consecinţe derivate din noţiunile de bine şi rău. 
Dragostea purtată binelui, dorinţa de bine, neplăcerea 
pricinuită de orice lucru care reprezenta răul, pe scurt 
slujirea binelui şi purtarea conformă cu cerinţele binelui, 
iată factorul determinant în religie. Tot aşa stăteau, 
lucrurile şi cu oligarhia. 

Închisorile, surghiunul şi umilirile, pe de o parte, 
onorurile, palatele şi oraşele-minune, pe de alta, nu sunt 
decât simple consecinţe derivate. Forţa motrice 
fundamentală a oligarhiei este credinţa în justeţea cauzei 
pe care o apără. Importante nu sunt excepţiile, importante 
nu sunt asuprirea şi nedreptatea care au patronat naşterea 
Călcâiului de fier. Toate acestea sunt lucruri stabilite. 
Important este faptul că astăzi la obârşia forţei oligarhiei 
stă convingerea nestrămutată în dreptatea cauzei sale.185 

Pentru aceleaşi motive forţa revoluţiei în aceşti năprasnici 
douăzeci de ani a izvorât exclusiv din conştiinţa dreptăţii 
cauzei proprii. O altă explicaţie a sacrificiilor şi martirajului 
nostru nu poate exista. Aceasta este pricina pentru care în 
sufletul lui Rudolph Mendenhall s-au aprins vâlvătăile 
închinate cauzei, călind acel cântec de lebădă creat în cea 
de pe urmă noapte a vieţii lui. Aceasta este pricina pentru 
care Hulbert şi-a dat ultima suflare în chinuri cumplite, 
refuzând să-şi trădeze tovarăşii. Aceasta este pricina pentru 


care Anna Roylston a renunţat la fericirea de a fi mamă. 
Aceasta este pricina pentru care John Carlson a fost 
credinciosul şi nerăsplătitul paznic al ascunzătoarei de la 
Glen Ellen. Indiferent dacă este vorba de tineri sau de 
bătrâni, de femei sau de bărbaţi, de oameni străluciți sau 
şterşi, de genii ori oameni de rând, toţi tovarăşii înrolați sub 
steagul revoluţiei au fost însufleţiţi de o unică năzuinţă - 
arzătoarea şi neclintita dragoste de bine şi dreptate. 

Dar m-am îndepărtat de firul povestirii mele. Chiar înainte 
de a părăsi ascunzătoarea, Ernest şi cu mine înţelesesem 
foarte bine în ce sens se dezvolta forţa Călcâiului de fier. 
Castele muncitoreşti, mercenarii, hoardele nenumărate ale 
agenţilor secreţi şi poliţiile de toate soiurile erau unelte 
sigure ale oligarhiei, în general, şi lăsând deoparte 
pierderea libertăţii, toţi membrii acestor organizaţii o 
duceau mai bine decât o duseseră înainte. Pe de alta parte, 
marea masă neştiutoare a populaţiei, oamenii care-şi târau 
zilele în adâncurile abisului, căzuse într-un fel de apatie 
abrutizantă şi începea să se înveţe cu mizeria. Ori de câte 
ori se întâmplă ca vreun proletar să se ridice din mijlocul 
masei şi să-şi dovedească puterea arătând că este o 
personalitate, oligarhii aveau grijă să-l smulgă din sânul 
masei şi să-i ofere condiţii de viaţă mai bune, promovându-l 
în rândul castelor, al aristocrației muncitoreşti sau al 
mercenarilor. În felul acesta glasul nemulțumirii era 
înăbuşit, iar proletariatul, jefuit de conducătorii săi fireşti. 

Condiţiile de viaţă ale oamenilor din adâncurile abisului 
ajunseseră într-adevăr jalnice. În ceea ce îi privea, chiar şi 
învăţământul elementar încetase să mai existe. Trăiau ca 
animalele în uriaşe ghetouri infecte, zbătându-se în mizerie 
şi ticăloşie. Toate vechile libertăţi le fuseseră răpite. 
Ajunseseră simpli robi. N-aveau dreptul să-şi aleagă locul 
de muncă. De asemenea, nu le era îngăduit să se mute 
dintr-un loc într-altul şi nu aveau dreptul să poarte arme. 
Nu erau iobagi robiţi pământului, aşa cum ajunseseră 
fermierii. Erau robi ai maşinilor, robi industriali. Dacă 


vreodată se ivea o nevoie neprevăzută de braţe de muncă, 
aşa cum ar fi, de pildă, construirea unei şosele, a unei căi 
ferate aeriene, a unor canale, tunele, metrouri ori 
fortificaţii, se organizau recrutări forţate în ghetourile 
muncitoreşti, şi sute de mii de robi erau duşi cu sila acolo 
unde se ivise nevoia. Armate nenumărate de asemenea robi 
trudesc astăzi la clădirea oraşului Ardis, înghesuiți în barăci 
mizerabile, unde promiscuitatea face imposibilă orice viaţă 
de familie şi unde până şi ultimele rămăşiţe de pudoare 
sunt izgonite şi înlocuite cu o animalitate îndobitocitoare. În 
acele ghetouri ale muncitorilor se ascunde cu adevărat 
fiara mânioasă din adâncurile abisului de care oligarhii se 
tem atât de tare, dar fiara asta nu este decât propria lor 
creaţie. Prin această fiara din străfundurile abisului 
oligarhii perpetuează maimuța şi tigrul din om. 

În momentul de faţă se spune că se pregătesc noi 
recrutări pentru clădirea oraşului Asgard, proiectatul oraş- 
minune menit să depăşească chiar cu mult Ardisul, când 
acesta din urmă va fi definitiv clădit.186 Noi, revoluționarii, 
vom continua această uriaşă construcţie, dar ea nu va fi 
opera unor sclavi năpăstuiţi. Zidurile, turnurile şi 
monumentele acestui oraş de vis vor fi înălțate în mijlocul 
imnurilor de bucurie, iar în frumuseţea şi minunăţiile lor 
vor fi întreţesute nu vaiete şi jeluiri, ci cântece de veselie. 

Ernest ardea de nerăbdare să iasă la lumină, să plece din 
ascunzătoare şi să intre din nou în acţiune, căci pregătirile 
pentru nefericita noastră primă Răscoală, cea înăbuşită în 
cadrul Comunei din Chicago, se apropiau cu repeziciune de 
sfârşit. Totuşi reuşea să se stăpânească şi să dea dovadă de 
răbdare, iar în tot timpul chinului său - adică în răstimpul 
cât Hadly, care venise special la noi tocmai din Illinois, făcea 
din el un cu totul alt om187 - făurea în mintea lui planuri 
vaste privitoare la organizarea proletariatului, care izbutise 
să-şi însuşească o oarecare cultură, şi pentru a menţine cel 
puţin un învăţământ cât de rudimentar la dispoziţia 


oamenilor abisului, toate astea bineînţeles numai în ipoteza 
în care prima Răscoală avea să dea greş. 

Am părăsit ascunzătoarea abia în ianuarie 1917. Totul. 
Fusese dinainte pregătit, aşa că imediat ne-am luat în 
primire posturile de agenţi provocatori în organizaţiile 
Călcâiului de fier. Eu treceam drept sora lui Ernest. 
Folosind ajutorul unor oligarhi şi al tovarăşilor noştri 
strecuraţi în rândurile organizaţiilor oligarhiei şi aflaţi în 
posturi înalte, am obţinut funcţii, ne-am procurat toate 
actele de identitate şi documentele trebuitoare şi ne-am 
plăsmuit un trecut convenabil. Cu sprijinul celor aflaţi 
înlăuntrul organizaţiei treburile acestea nu erau prea greu 
de îndeplinit, deoarece în atmosfera echivocă a serviciilor 
secrete identitatea este totdeauna cam nebuloasă. Agenţii 
apăreau şi dispăreau ca nişte fantome, executând ordine, 
îndeplinind fel de fel de misiuni, examinând indicii şi 
verificând ipoteze, raportând adesea unor superiori pe care 
niciodată nu-i cunoscuseră şi cooperând cu alţi agenţi pe 
care nu-i mai văzuseră şi nici n-aveau să-i mai revadă 
vreodată. 

Capitolul XXII. 

COMUNA DIN CHICAGO. 

Datorită calităţii noastre de agenţi provocatori, nu numai 
că aveam prilejul să călătorim foarte mult, dar prin înseşi 
sarcinile pe care trebuia să le îndeplinim veneam în 
legătură cu proletariatul şi cu tovarăşii noştri revoluționari. 
În felul acesta ne aflam în acelaşi timp şi într-o tabără şi în 
cealaltă, lăsând să se creadă că slujim Călcâiului de fier şi, 
pe ascuns, străduindu-ne din toate puterile noastre pentru 
binele cauzei. Mulţi dintre noi făceau parte din reţeaua 
diferitelor servicii secrete ale oligarhiei, şi în ciuda tuturor 
trierilor şi reorganizărilor prin care trecuseră aceste 
servicii secrete, niciodată n-au izbutit să ne îndepărteze pe 
toţi. 

Ernest a avut o contribuţie foarte însemnată la plănuirea 
primei Răscoale, a cărei dată fusese stabilită pentru o 


anumită zi de la începutul primăverii lui 1918. În toamna lui 
1917 încă nu eram gata; mai rămăseseră multe lucruri de 
pus la punct, aşa încât, fiind pornită prematur, răscoala a 
fost chiar de la bun început sortită înfrângerii. O astfel de 
acţiune era prin forţa lucrurilor îngrozitor de complicată, şi 
orice pas pripit o împingea sigur la eşec neîndoielnic. 
Călcâiul ide fier a înţeles acest lucru şi pe baza lui şi-a 
întocmit planurile. 

Noi hotărâserăm să îndreptăm prima lovitură împotriva 
sistemului nervos al oligarhiei. Dar oligarhia nu uitase 
greva generală şi s-a apărat împotriva unei eventuale 
defecţiuni a muncitorilor telegrafişti creând mai multe staţii 
de telegrafie fără fir puse sub controlul mercenarilor. La 
rândul nostru am contracarat această măsură. La semnalul 
convenit, din toate ascunzătorile răsfirate pe întreg 
cuprinsul ţării, din toate oraşele, din toate localităţile şi din 
toate aşezările urmau să pornească tovarăşi devotați care 
să arunce în aer staţiile de telegrafie fără fir. În felul acesta, 
încă de la prima lovitură Călcâiul de fier s-ar fi prăbuşit la 
pământ, cu toate membrele dislocate. 

În acelaşi timp, alţi tovarăşi urmau să arunce în aer 
podurile şi tunelurile, sfărâmând în felul acesta întreaga 
reţea de căi ferate. Mai mult decât atât: la semnalul 
convenit, alte grupuri de tovarăşi trebuiau să pună mâna pe 
ofiţerii cei mai de seamă ai mercenarilor şi ai poliţiei, ca şi 
pe oligarhii care se dovediseră deosebit de abili ori ocupau 
funcţii foarte importante. Astfel, conducătorii duşmanului ar 
fi fost îndepărtați de pe câmpurile de luptă, unde fără nici o 
îndoială că aveau să se desfăşoare bătălii locale pe tot 
cuprinsul ţării. 

Multe evenimente trebuiau să se petreacă simultan, îndată 
după lansarea semnalului. Patrioţii mexicani şi canadieni, 
mult mai puternici decât îşi închipuia Călcâiul de fier, 
urmau să folosească întocmai tactica noastră. Veneau apoi 
tovarăşii (de data aceasta femeile, fiindcă bărbaţii aveau să 
fie foarte ocupați cu alte treburi) a căror misiune era 


afişarea proclamaţiilor scoase de tipografiile noastre 
clandestine. Aceia dintre noi care ocupau posturi mai înalte 
în ierarhia Călcâiului de fier aveau misiunea să treacă de 
îndată la crearea de diversiuni şi la dezorganizarea 
serviciilor respective. Printre mercenari se aflau mii de 
tovarăşi de-ai noştri. Misiunea lor era să arunce în aer 
depozitele şi să distrugă mecanismele cele mai delicate ale 
maşinii de război. În oraşele mercenarilor şi ale castelor 
muncitoreşti urmau să fie duse la îndeplinire acţiuni de 
distrugere asemănătoare. 

Pe scurt, trebuia dată o lovitură neaşteptată, teribilă şi 
nimicitoare. Oligarhia paralizată şi-ar fi văzut sfârşitul 
înainte de a-şi putea reveni în fire. Toate acestea ar fi adus 
după sine momente înfricoşătoare şi grele pierderi de vieţi 
omeneşti, dar nici un revoluţionar nu stă pe gânduri în faţa 
unei astfel de perspective. În acelaşi timp, reuşita planului 
nostru depindea în mare măsură de masele neorganizate 
ale oamenilor abisului. Ei trebuiau asmuţiţi împotriva 
palatelor şi oraşelor unde trăiau stăpânii, fără a ţine seama 
de distrugerile de vieţi şi bunuri materiale. Fiara din 
străfunduri n-avea decât să-şi urle mânia, poliţia şi 
mercenarii n-aveau decât să măcelărească. Oricum ar fi 
mers lucrurile, fiara din adâncuri tot avea să-şi urle mânia, 
iar mercenarii şi poliţia tot aveau să măcelărească. Însemna 
doar că două primejdii pe care ar fi trebuit să le înfruntăm 
se distrugeau între ele, fără a ne face nouă nici un rău. În 
vremea aceasta ne-am fi văzut de treburile noastre, în mare 
măsură nestingheriţi, şi am fi pus stăpânire pe toate 
pârghiile de comandă ale statului. 

Acesta era deci planul nostru, şi fiecare amănunt trebuia 
pus la punct în mare taină, iar pe măsură ce sorocul se 
apropia, planul urma să fie comunicat unui număr din ce în 
ce mai mare de tovarăşi. locmai acesta avea să fie 
momentul critic: momentul când tainele noastre aveau să 
fie cunoscute de prea multă lume. Prin sistemul său de 
spionaj, Călcâiul de fier a aflat din timp de răscoala care se 


pregătea şi a luat toate măsurile pentru a ne da încă o 
lecţie sângeroasă. Chicago a fost locul ales pentru această 
demonstraţie, şi am primit o lecţie într-adevăr năprasnică. 

Chicago188 era de altfel şi locul cel mai potrivit, acel 
Chicago. Încă de multă vreme numit „oraşul sângelui” şi 
menit să-şi justifice o dată mai mult renumele. Spiritul 
revoluţionar era foarte puternic acolo, căci prea numeroase 
fuseseră grevele înecate în sânge pe vremea 
capitalismuluil 89 pentru ca muncitorii să poată ierta ori să 
poată uita. Până şi în sânul castelor muncitoreşti din acel 
oraş mocnea revolta. Prea multe capete fuseseră sparte în 
grevele de la început şi, în ciuda privilegiilor şi a tuturor 
avantajelor ce le fuseseră create, ura lor împotriva clasei 
stăpânitorilor nu se stinsese. Aceeaşi stare de spirit începea 
să se răspândească şi în rândurile mercenarilor, mai cu 
seamă în trei regimente, care erau gata să treacă de partea 
noastră până la ultimul om. 

Chicago a fost totdeauna teatrul celor mai furtunoase 
încleştări în marea bătălie dintre muncă şi capital, un oraş 
al luptelor de stradă şi al morţii năprasnice, în care existau 
organizaţii puternice ale capitaliştilor şi organizaţii cu 
înaltă conştiinţă de clasă ale muncitorilor, unde în zilele de 
demult până şi corpul didactic alcătuise un sindicat afiliat, 
ca şi cel al zidarilor şi salahorilor din construcţii, la 
Federaţia americană a muncii1 90. Şi Chicago a devenit 
centrul principalei ciocniri din cadrul primei Răscoale 
pornite prematur. 

Tulburările au izbucnit mai devreme din pricina 
maşinaţiunilor foarte iscusit puse la cale de către Călcâiul 
de fier. Întreaga populaţie, inclusiv castele muncitoreşti 
privilegiate, a fost supusă unui tratament cum nu se poate 
mai aspru. Promisiunile şi înțelegerile nu mai erau 
respectate, şi chiar infractorilor mărunți li se aplicau 
pedepsele cele mai aspre. Oamenii abisului au fost treziţi 
din moleşeală cu lovituri sălbatice. De fapt, Călcâiul de fier 
nu urmărea altceva decât să aţâţe mânia fiarei din 


străfunduri. În acelaşi timp, Călcâiul de fier dădea dovadă 
de o uimitoare nepăsare în tot ceea ce priveşte măsurile de 
precauţie care ar fi trebuit luate la Chicago. Foarte multe 
dintre regimentele de mercenari fuseseră retrase şi trimise 
în diferite părţi ale ţării, iar în cele rămase la Chicago 
disciplina începuse să lase de dorit. 

Pentru ducerea la îndeplinire a acestui plan n-au avut 
nevoie de un timp prea îndelungat, au fost de ajuns câteva 
săptămâni. Noi, revoluționarii, am sesizat unele vagi indicii 
privitoare la noua stare de lucruri, dar niciunul dintre ele 
nu era îndeajuns de edificator ca să ne îngăduie să 
înţelegem situaţia. Adevărul este că revoluționarii gândeau 
doar la cele mai potrivite măsuri pentru stăpânirea 
spiritului spontan de revoltă care clocotea în mase, fără să 
ne închipuim măcar o clipă că totul era pus la cale cu bună- 
ştiinţă... Iar în jurul planurilor urzite de cercurile cele mai 
sus puse ale Călcâiului de fier s-a păstrat un secret atât de 
desăvârşit, încât la noi nu a ajuns nici cel mai slab semn. 
Contramanevra a fost nu numai pregătită cu iscusinţă, ci şi 
condusă cu multă abilitate. 

Mă aflam la New York când am primit ordinul să mă duc 
imediat la Chicago. Omul care mi-a transmis acest ordin era 
un oligarh, iar eu mi-am dat seama de acest lucru după felul 
cum vorbea, deşi nu ştiam cum îl cheamă şi nu-i văzusem 
faţa. Instrucţiunile lui erau însă prea limpezi ca să-mi dea 
putinţa să mă înşel. Am înţeles limpede că planurile noastre 
fuseseră descoperite şi împotriva lor se luaseră toate 
măsurile. Butoiul cu pulbere era gata pregătit şi aştepta 
doar scânteia, iar nenumărați agenţi ai Călcâiului de fier - 
printre care şi eu - se aflau la Chicago sau trebuiau să se 
ducă acolo pentru a împlini şi acest ultim amănunt. Mă 
felicit şi astăzi că am izbutit să-mi ţin firea în faţa privirilor 
pătrunzătoare ale oligarhului, cu toate că inima îmi zvâcnea 
nebuneşte. Puțin a lipsit să nu urlu şi să sar la el, să-l apuc 
de beregată cu mâinile mele goale în vremea când rostea 
cu sânge rece ultimele instrucţiuni. 


În clipa când m-am despărţit de el, mi-am şi socotit timpul. 
Până la ora când trebuia să mă urc în tren îmi mai rămânea 
exact răgazul de care aveam nevoie pentru ca, ajutată şi de 
noroc, să pot lua legătura cu unul dintre conducătorii locali 
ai revoluţionarilor. Luând toate măsurile ca să nu fiu 
urmărită, m-am repezit până la Spitalul de urgenţă. 
Norocul m-a slujit şi am putut pătrunde imediat la tovarăşul 
Calvin, chirurgul-şef al spitalului. Am şi pornit să-i spun pe 
nerăsuflate cele ce aflasem, dar el m-a oprit. 

— Am aflat mai înainte, îmi spuse doctorul foarte calm, 
deşi ochii lui de irlandez aruncau fulgere. Ştiam pentru ce 
ai venit. Am aflat totul acum un sfert de ceas şi am şi 
transmis vestea mai departe. Aici, la New York, vom lua 
toate măsurile pentru ca tovarăşii să-şi păstreze calmul. 
Chicago va trebui sacrificat, dar numai şi numai Chicago. 

— Ai încercat să trimiţi vorbă şi acolo? L-am întrebat eu. 

Doctorul a clătinat din cap. 

— Nu mai există comunicaţie telegrafică. Oraşul e complet 
izolat. Va fi iadul pe pământ. A tăcut o clipă şi am văzut cum 
mâinile lui albe se încleştează violent. Pe urmă izbucni: Oh, 
Doamne! Cum aş mai vrea să pot fi acolo! 

— Mai există totuşi posibilitatea de a opri dezastrul, am 
spus eu, dacă nu se întâmplă nimic cu trenul meu şi pot 
ajunge la vreme, sau dacă alţi tovarăşi din serviciul secret, 
care sunt şi ei la curent, pot sosi acolo la timp. 

— De data asta voi, cei strecuraţi în rândurile duşmanului, 
aţi cam stat cu gura căscată. 

Am încuviinţat din cap, cu umilinţă. Şi am răspuns: 

— S-a păstrat un secret desăvârşit. Până astăzi n-au ştiut 
decât vreo câţiva oameni din cercurile cele mai înalte. 
Niciunul dintre noi n-a ajuns chiar până acolo, aşa încât era 
fatal să nu aflăm nimic. Măcar dacă ar fi Ernest aici! Dar 
poate că e la Chicago şi n-o să se întâmple nimic rău. 

Doctorul Calvin a clătinat din cap. 

— Ultima oară când am auzit despre el fusese trimis la 
Boston, ori la New Haven. Fără îndoială că slujba asta în 


serviciul secret al duşmanului îi stânjeneşte foarte mult 
mişcările, dar tot e mai bine decât să zaci într-o 
ascunzătoare. 

Am dat să plec, şi atunci doctorul mi-a strâns mâna cu 
putere. 

— Fii tare! Mi-a spus el la despărţire. Şi ce dacă prima 
răscoală e înăbuşită? Vom porni o a doua, şi atunci o să fim 
mai înţelepţi decât astăzi. Mergi cu bine şi îţi urez mult 
succes. Nu ştiu dacă o să te mai văd vreodată. Acolo va fi cu 
adevărat iadul pe pământ, dar aş da zece ani din viaţă să 
am norocul pe care îl ai dumneata şi să pot fi de faţă! 

Secolul XX191 pleca din New York la orele şase seara şi 
trebuia să ajungă la Chicago la şapte dimineaţa, în noaptea 
aceea, însă, a întârziat. Mergeam în urma altui tren. Printre 
călătorii din vagonul meu Pullman se afla şi tovarăşul 
Hartman, strecurat, ca şi mine, în serviciul secret al 
Călcâiului de fier. El mi-a vorbit despre trenul care mergea 
chiar înaintea noastră. Era un tren întru totul aidoma cu al 
nostru, numai că în el nu se găsea nici un pasager. Se 
recursese la acest şiretlic pentru ca în cazul când s-ar fi 
încercat aruncarea în aer a Secolului XX, noi totuşi să 
scăpăm. 'Tot din pricina asta în trenul nostru se aflau foarte 
puţini călători, în vagonul unde eram noi fiind cu totul vreo 
treisprezece oameni. 

— Împreună cu noi merg probabil şi personaje foarte 
înalte, îmi spuse Hartman. Am observat că la coada trenului 
e ataşat un vagon special. 

Când am schimbat prima oară locomotiva se făcuse noapte 
şi am coborât pe peron să respir puţin aer curat şi să 
observ ce ar fi fost de observat. Prin ferestrele vagonului 
special am putut zări trei oameni, pe care i-am recunoscut. 
Hartman avea dreptate. Unul dintre ei era generalul 
Aitendoriff, iar ceilalţi doi, Mason şi Vanderboldt cei mai 
iscusiţi oameni din conducerea supremă a serviciului secret 
al oligarhiei. 


Era o noapte liniştită şi cu lună plină, dar toată vremea m- 
am zvârcolit şi n-am putut dormi, La cinci dimineaţa m-am 
sculat şi m-am îmbrăcat. 

Am întrebat-o pe fata de serviciu de la cabina de toaletă ce 
întârziere avem şi mi-a spus că două ore. Era o mulatră şi 
am băgat de seamă că pe chip îi este întipărită o adâncă 
nelinişte, că ochii îi sunt puternic încercănaţi şi în priviri îi 
răzbate spaima. 

— Ce s-a întâmplat? O întrebai. 

— Nimic, domnişoară. Am dormit cam prost şi probabil că 
de asta arăt aşa, mi-a răspuns fata. 

M-am uitat la ea foarte atent şi am pus-o la încercare cu 
unul dintre semnele noastre de recunoaştere. Mi-a răspuns 
şi am ştiut că este o tovarăşă de-a noastră. 

— La Chicago or să se petreacă lucruri îngrozitoare, mi-a 
spus ea. Înaintea noastră e un tren-fantomă.192 Din cauza 
lui şi a trenurilor cu trupe am întârziat. 

— Trenuri cu trupe? Întrebai eu. Fata încuviinţă din cap. 
— Linia e înţesată cu trenuri militare. Toată noaptea am 
trecut pe lângă ele. Numai spre Chicago se-ndreaptă şi pe 
drumul cel mai scurt... Asta nu miroase-a bine. Am şi eu un 
iubit la Chicago, adaugă ea cu sfială. E tovarăş de-ai noştri, 

vârât printre mercenari, şi-i cam duc grija. 

Biata fată! Iubitul ei făcea parte din unul dintre cele trei 
regimente răsculate. 

Masa de dimineaţă am luat-o împreună cu Hartman în 
vagonul-restaurant şi m-am forţat să mănânc. Cerul se 
acoperise şi trenul se năpustea ca un trăsnet întunecat 
printre faldurile cenuşii ale zilei ce se năştea. Chiar şi 
chelnerii negri care ne serveau înţeleseseră că se 
pregăteau lucruri înfricoşătoare. Se vedea limpede că ceva 
îi apasă greu, şi voioşia lor înnăscută dispăruse cu totul; 
serveau neglijent şi cu stângăcie, erau îngrijoraţi şi 
discutau pe şoptite la capătul vagonului, lângă bucătărie. 
Hartman vedea situaţia foarte în negru. 


— Ce-am putea oare face? Întrebă el pentru a douăzecea 
oară, înălţând neputincios din umeri. Apoi îmi arătă pe 
fereastră: Vezi? Totul e pregătit. Poţi fi sigura că aşa stau 
peste tot, pe toate liniile, la cincizeci sau şaizeci de 
kilometri de oraş. 

Se referea la trenurile cu trupe aflate pe liniile de triaj. 
Soldaţii îşi pregăteau masa de dimineaţă la focurile aprinse 
printre linii şi priveau plini de curiozitate cum trecem pe 
lângă ei ca fulgerul, fără să micşorăm viteza ameţitoare cu 
care înaintam. 

Când am intrat în Chicago, peste tot domnea liniştea. Era 
limpede că nu se întâmplase nimic. La staţiile din 
suburbane cumpărasem ziarele de dimineaţă, în ele nu era 
scris nimic, şi totuşi se spuneau multe pentru cei în stare să 
citească printre rândurile sortite să nu fie înţelese de 
cititorii obişnuiţi. Puteai identifica mâna rafinată a 
Călcâiului de fier în fiecare coloană. Ici şi colo se îngăduia 
cititorului să întrevadă puncte slabe în armura oligarhiei, 
dar bineînţeles fără a se arăta nimic precis. Cu bună-ştiinţă 
cititorul era lăsat să se descurce singur printre aceste vagi 
indicii. Şi totul fusese aranjat cu multă dibăcie, în materie 
de mistificare ziarele din dimineaţa lui 27 octombrie erau 
adevărate capodopere. 

Ştirile locale lipseau cu totul. Chiar şi numai acest 
amănunt luat în sine era o lovitură de maestru. Învăluia în 
taină întregul Chicago şi sugera cititorului obişnuit ideea că 
oligarhia se temea să vorbească despre evenimentele 
locale. Existau totuşi aluzii, mincinoase bineînţeles, despre 
tulburări răspândite cam pe toată suprafaţa ţării, 
dimpreună cu referiri lăudăroase, mascate cu stângăcie, la 
măsurile de represalii ce urmau să fie luate. Se dădeau de 
asemenea ştiri privitoare la numeroase staţii de telegrafie 
fără fir aruncate în aer şi se anunțau importante 
recompense băneşti pentru prinderea vinovaţilor. Este de la 
sine înţeles că nici o staţie de telegrafie fără fir nu fusese 
distrusă. În ziare se relatau numeroase asemenea acte de 


violenţă care coincideau cu planurile de acţiune ale 
revoluţionarilor. Prin toate acestea oligarhia urmărea să 
creeze în minţile tovarăşilor din Chicago impresia că 
insurecția generală începuse, semănându-se totodată 
confuzie prin relatarea anumitor insuccese înregistrate de 
unele acţiuni de mai mică importanţă. Era astfel cu 
neputinţă ca oamenii neinformaţi să nu aibă impresia vagă, 
dar totuşi fermă, că în ţară situaţia revoluţionară era coaptă 
şi că răscoala şi izbucnise. 

Se anunţa că dezertările mercenarilor din California 
luaseră asemenea proporţii, încât şase regimente fuseseră 
desfiinţate, iar ostaşii şi ofiţerii, împreună cu familiile, 
fuseseră izgoniți din oraşul rezervat lor şi îngrămădiţi în 
ghetourile muncitoreşti. În realitate, însă, mercenarii din 
California erau cei mai credincioşi stăpânirii. Dar cum ar fi 
putut şti toate acestea oamenii din Chicago, complet izolaţi 
de restul lumii? O telegramă special ticluită descria 
răzvrătirea gloatelor din New York, la care se alăturaseră şi 
castele muncitoreşti, şi se încheia cu afirmaţia (formulată în 
aşa fel, încât toată lumea să creadă că este doar un bluf 
193), că armata stăpânea totuşi situaţia. 

Isprava din ziarele de dimineaţă o repetaseră oligarhii 
într-o mie de alte feluri. Despre asta am aflat abia mai 
târziu, atunci când, de pildă, am luat cunoştinţă de mesaje 
secrete ale oligarhiei transmise de mai multe ori, în prima 
parte a nopţii, cu scopul precis de a le lăsa să ajungă la 
urechile revoluţionarilor. 

— Cred că de data asta Călcâiul de fier nu va mai avea 
nevoie de serviciile noastre, spuse Hartman după ce isprăvi 
de citit ziarul, pe când tocmai intram în gara centrală. Şi-au 
pierdut vremea trimiţându-ne aici. E limpede că lucrurile s- 
au desfăşurat chiar mai bine decât se aşteptau ei. Iadul 
trebuie să se dezlănţuie dintr-o clipă în alta. 

Când am coborât pe peron, s-a întors şi a privit către 
coada trenului, apoi a murmurat: 


— E-aşa cum am bănuit. Când călătorii au putut avea la 
dispoziţie ziarele, au detaşat vagonul special. 

Bietul băiat era complet demoralizat. Am încercat să-l 
îmbărbătez, dar aproape că nici nu m-a luat în seamă, şi 
deodată, în vreme ce ne îndreptam spre ieşire, a început să 
vorbească repede de tot şi cu glas scăzut. La început n-am 
înţeles nimic. 

— Nu eram sigur, zicea el, şi de aceea n-am spus nimănui. 
Săptămâni întregi m-am străduit să aflu ceva precis, dar n- 
am izbutit. Fii atentă cum te porţi cu Knowlton. Mi se pare 
suspect. Cunoaşte tainele multor ascunzători ale noastre. 
Are în mâna lui soarta a sute de tovarăşi şi bănuiesc că e un 
trădător. O simt mai mult decât o ştiu. Dar acum câtva timp 
mi s-a părut că observ la el o schimbare. Cred că suntem în 
mare primejdie, fiindcă ori ne-a şi vândut, ori numai se 
pregăteşte să ne vândă. Sunt aproape sigur. N-aş fi suflat 
nimănui un cuvânt, dar, nu ştiu de ce, cred că n-am să mai 
ies niciodată viu din Chicago. Supraveghează-l cu grijă pe 
Knowlton. Întinde-i o cursă. Fă tot posibilul ca să afli. Eu nu 
ştiu nimic mai mult. E doar o intuiţie, şi până acum n-am 
putut căpăta nici cel mai slab indiciu. Tocmai atunci am ieşit 
în stradă. Nu uita, a încheiat Hartman cu însufleţire. 
Supraveghează-l îndeaproape pe Knowlton. 

A avut dreptate. N-a trecut nici o lună, şi Knowlton a plătit 
cu viaţa mişeleasca lui trădare. A fost judecat şi executat de 
tovarăşii din Milwaukee. 

Pe stradă era linişte, prea multă linişte. Oraşul zăcea fără 
suflare. Zgomotul şi agitația circulaţiei dispăruseră. Nu se 
zăreau nici măcar trăsuri. Tramvaiele nu circulau nici pe 
străzi şi nici pe liniile aeriene. Doar pe trotuare trecea din 
vreme în vreme câte cineva, însă nimeni nu părea plecat la 
plimbare. Fiecare îşi vedea de drum, cu pas grăbit şi 
apăsat, dar în mişcările tuturor se putea citi o stranie 
nehotărâre, ca şi cum s-ar fi aşteptat să vadă clădirile 
năruindu-se peste ei sau trotuarele scuturându-li-se sub 
picioare ori sărind în aer. Se vedeau totuşi câţiva puştani 


vagabonzi căscând gura pe-acolo, iar în ochii lor puteai citi 
nerăbdarea abia stăpânită cu care aşteptau să se întâmple 
ceva extraordinar şi pasionant. 

De undeva, dintr-un punct depărtat dinspre sud, ajunse la 
urechile noastre tunetul înăbuşit al unei explozii. Doar atât. 
Apoi se lăsă iarăşi liniştea, cu toate că la auzul detunăturii 
puştanii tresăriseră şi acum ciuleau urechile, ca nişte cerbi 
tineri. Uşile tuturor clădirilor erau zăvorâte; obloanele 
magazinelor, trase. Se zăreau totuşi numeroşi poliţişti, iar 
din când în când treceau în goană automobile cu patrule ale 
mercenarilor. 

Şi Hartman şi eu am fost de părere că nu avea nici un rost 
să ne prezentăm pentru raport la şefii serviciului secret din 
localitate. Ştiam foarte bine că această încălcare a regulilor 
obişnuite avea să ne fie scuzată din pricina evenimentelor 
ulterioare. De aceea ne-am îndreptat către ghetoul 
muncitoresc din partea de sud a oraşului, nădăjduind că 
vom izbuti să luăm legătura cu unii tovarăşi. Prea târziu! O 
ştiam. Dar era cu neputinţă să rămânem cu mâinile 
încrucişate acolo, pe străzile acelea tăcute şi îngrozitoare. 
Unde era Ernest? Nu ştiam nimic. Ce se petrecea oare în 
oraşele rezervate castelor muncitoreşti şi mercenarilor? 
Dar în fortărețe? 

Ca şi cum cineva ar fi vrut să răspundă întrebărilor mele 
nerostite, se auzi deodată un uriaş muget scrâşnit, domolit 
întrucâtva de depărtare şi punctat cu detunături repetate. 

— Acolo-s fortărețele, spuse Hartman. Dumnezeu să se 
milostivească de cele trei regimente! 

La o răscruce observarăm, către oboarele abatoarelor, o 
coloană uriaşă de fum. La răscrucea următoare văzurăm 
înspre partea de apus a oraşului mai multe coloane 
asemănătoare înălțându-se către cer. Deasupra oraşului 
rezervat mercenarilor văzurăm un gigantic balon captiv, 
care explodă chiar pe când ne uitam noi la el şi căzu spre 
pământ, ca nişte zdrenţe aprinse. Nu aveam nici un indiciu 
privitor la pricina acelei tragedii petrecute în văzduh. N- 


aveam de unde şti dacă balonul fusese mânuit de tovarăşii 
noştri sau de duşman. Auzirăm atunci un zgomot 
nedesluşit, de parcă în depărtare ar fi clocotit cu furie un 
cazan uriaş, iar Hartman mi-a spus că-i răpăit de mitraliere 
şi arme automate. 

Am mers mai departe în liniştea care ne înconjura. Acolo 
unde ne aflam nu se petrecea nimic. Pe lângă noi treceau 
doar poliţişti şi automobile cu patrule de mercenari, iar o 
singură dată am întâlnit vreo şase camioane ale 
pompierilor, care se întorceau fără îndoială de la locul 
vreunui incendiu. Un ofiţer care trecea în automobil l-a 
întrebat ceva pe un pompier, iar noi am auzit cum acesta 
din urmă răspundea strigând: 

— Nu mai este apă! Au aruncat în aer conductele! 

— 'Tovarăşii au distrus reţeaua de aprovizionare cu apă! 
Strigă Hartman plin de însufleţire. Dacă suntem în stare să 
facem asemenea ispravă în cadrul unei biete încercări 
pripite, izolate şi de la început sortite eşecului, ce n-am 
putea înfăptui într-o sforţare organizată, bine pregătită şi 
pornită simultan în toată ţara? 

Automobilul ofițerului care ceruse lămuriri de la pompier 
porni mai departe. Pe neaşteptate izbucni un tunet 
asurzitor. Vehiculul, dimpreună cu încărcătura lui 
omenească, se înălţă într-o izbucnire de fum şi căzu la 
pământ, masă de sfărâmături şi moarte. Hartman era în 
culmea fericirii şi repeta mereu şi mereu, în şoaptă: 

— Straşnic! Straşnic! Proletariatul primeşte astăzi o lecţie 
dureroasă, dar ştie şi el să arate ce e în stare. 

Poliţiştii alergau într-acolo. La locul exploziei oprise şi 
maşina unei patrule. Cât despre mine, eram complet 
zăpăcită. Repeziciunea cu care se petrecuse totul fusese 
într-adevăr uluitoare. Cum se întâmplase? Habar nu aveam 
şi totuşi privisem atent toată scena. Eram atât de zăpăcită 
în momentul acela, încât nici nu-mi dădeam seama că ne 
înhăţase poliţia. Dintr-o dată am înţeles că un poliţist 
îndreptase pistolul spre Hartman şi se pregătea să tragă. 


Tovarăşul meu îşi păstrase însă tot sângele rece şi a dat la 
timp parola cuvenită. Am văzut cum ţeava revolverului se 
înclină, apoi coboară brusc şi am auzit mormăitul supărat al 
poliţistului. Era furios şi blestema întregul serviciu secret, 
spunând că totdeauna oamenii aceia încurcă treburile şi se 
amestecă unde nu le fierbe oala, iar în vremea asta 
Hartman îi răspundea cu aroganţa obişnuită a celor din 
serviciul secret şi-i arăta cât de nepricepuţi sunt oamenii 
poliţiei. 

În clipa următoare am înţeles cum se petrecuseră 
lucrurile. În jurul sfărâmăturilor maşinii se strânsese un 
grup destul de numeros, şi doi oameni tocmai îl ridicau pe 
ofiţerul sfârtecat, vrând să-l urce în maşina patrulei. 
Deodată i-a cuprins pe toţi spaima şi au luat-o la goană care 
încotro vedea cu ochii, înnebuniţi de groază, aruncând la 
pământ şi părăsind în mijlocul străzii cadavrul sfârtecat al 
ofițerului. Polițistul care blestema a luat-o şi el la goană, şi 
la fel am făcut Hartman şi cu mine, fără să ştim de ce, dar 
împinşi de aceeaşi spaimă oarbă, care ne gonea cât mai 
departe de locul întâmplării. 

De fapt după aceea nu s-a mai petrecut nimic, dar 
lucrurile s-au lămurit. Fugarii s-au întors plouaţi nevoie 
mare şi toată vremea priveau cu teamă în sus, către 
nenumăratele ferestre ale clădirilor impunătoare care 
închideau strada pe ambele laturi, ca malurile abrupte ale 
unui canion. Bomba fusese aruncată de la una dintre acele 
nenumărate ferestre. Dar de la care anume? Nu mai picase 
o altă bombă; era numai teama lor că ar putea să pice. 

După aceea am înţeles despre ferestrele din jurul nostru 
mult mai multe lucruri. După oricare dintre ele se putea 
ascunde moartea. Fiecare clădire putea fi o ascunzătoare 
fortificată. Aşa arată războiul în jungla modernă care este 
orice mare oraş. Fiece stradă devenise un canion, fiecare 
clădire, un munte. Diferenţa dintre noi şi omul primitiv nu 
era prea mare, în ciuda automobilelor blindate care 
străbăteau lin străzile. 


Cotind după un colţ, am dat peste o femeie. Zăcea pe 
caldarâm, într-o baltă de sânge. Hartman s-a aplecat şi a 
cercetat-o, dar eu mi-am întors privirea, simțind că-mi vine 
să leşin. În ziua aceea aveam să văd morţi cu duiumul, dar 
întregul măcel nu m-a putut impresiona atât cât m-a 
impresionat acel jalnic cadavru, primul pe care l-am văzut 
la picioarele mele, părăsit pe caldarâm. 

— Împuşcată în piept, mi-a spus Hartman. 

Femeia strângea în braţe, aşa cum ar fi strâns propriul ei 
copil, un sul de hârtie tipărită. Părea că nici dincolo de 
moarte nu vrea să se despartă de lucrul care îi adusese 
sfârşitul, căci în clipa când Hartman a izbutit să smulgă 
sulul din îmbrăţişarea moartei, am văzut că e alcătuit din foi 
mari tipărite, manifeste ale revoluţionarilor. 

— O tovarăşă, am şoptit eu. 

Hartman s-a mulţumit să arunce un lung blestem 
împotriva Călcâiului de fier şi am plecat mai departe. Poliţia 
şi patrulele ne-au oprit de nenumărate ori, dar, datorită 
parolelor cunoscute de noi, am putut pleca mai departe. Nu 
mai cădeau bombe de la ferestre, ultimii pietoni păreau să fi 
dispărut de pe străzi, iar liniştea din jurul nostru a devenit 
şi mai neclintită. Totuşi, uriaşul cazan continua încă să 
clocotească în depărtare, bubuitul surd al exploziilor 
năvălea din toate părţile, iar coloanele de fum se ridicau şi 
mai rău prevestitoare în înalturile cerului. 

Capitolul XXIII. 

OAMENII ABISULUI. 

Dintr-o dată faţa lucrurilor s-a schimbat. Un fior de 
nelinişte străbătu aerul. Automobilele începură să 
ţâşnească pe lângă noi - unu, două, trei, zece - şi oamenii 
din ele ne strigau ceva, ca pentru a ne preveni. Nu prea 
departe de noi, unul dintre automobile făcu un ocol brusc, 
fără să-şi domolească de loc viteza, iar în clipa următoare, 
destul de departe în urma lui, în caldarâm se căscă o 
groapă adâncă, pricinuită de explozia unei bombe. Poliţiştii 
o luară la goană, dispărând după colţurile străzilor, şi atunci 


ne-am dat seama că aveau să se petreacă lucruri cumplite. 
Auzeam apropiindu-se un vuiet din ce în ce mai puternic. 

— Vitejii noştri tovarăşi se apropie, zise Hartman. 

Tocmai când ultimul automobil blindat venea în goană 
către noi, zărirăm capătul coloanei care se apropia, 
umplând strada de la un trotuar la celălalt. Automobilul se 
opri o clipă chiar în faţa noastră, şi din el sări un soldat 
purtând în mână un obiect pe care îl ţinea cu mare grijă şi 
la fel de grijuliu îl aşeză pe rigolă. Apoi sări înapoi în 
automobilul care zvâcni din loc şi dispăru după colţ. 
Hartman alergă la rigolă şi se aplecă asupra obiectului 
aceluia, strigându-mi: 

— Trage-te la o parte! 

Îl vedeam cum lucrează febril cu mâinile, iar când s-a 
întors lângă mine, fruntea îi era acoperită cu broboane mari 
de sudoare. 

— I-am scos focosul, îmi spuse el, şi chiar în ultima clipă. 
Soldatul acela a fost un nătărău, fiindcă bomba era sortită 
tovarăşilor noştri, dar a reglat greşit mecanismul şi ar fi 
explodat mult prea devreme. Acuma n-are să mai explodeze 
niciodată. 

Întâmplările se succedau cu mare iuţeală. De partea 
cealaltă a străzii şi puţin mai jos de locul unde ne aflam noi, 
zării la etajele de sus ale blocului câteva capete care se 
iţeau la ferestre. Abia am avut timp săi le arăt şi lui 
Hartman, când o perdea de flăcări şi fum acoperi faţada 
clădirii pe toată porţiunea unde se arătaseră capetele, iar 
văzduhul se cutremură de violenţa exploziilor. În câteva 
locuri partea de zid a fațadei dispăru, lăsând să se vadă 
scheletul metalic de dedesubt. În clipa următoare o perdea 
asemănătoare de foc şi fum sfârtecă faţada blocului aşezat 
chiar în faţa celui dintâi, pe partea opusă a străzii. Printre 
explozii auzirăm ţăcănitul pistoalelor şi puştilor automate. 
Bătălia din aer continuă câteva minute, apoi se opri. Era 
limpede că într-o clădire se aflau tovarăşii noştri, că în 
cealaltă se instalaseră mercenarii, iar cele două tabere se 


luptau pe deasupra străzii. N-aveam însă de unde şti cum 
stau într-adevăr lucrurile, adică în care clădire se aflau 
tovarăşii noştri şi în care se oploşiseră mercenarii. 

În vremea asta coloana de pe stradă ajunsese aproape în 
dreptul nostru. Când capătul ei pătrunse între cele două 
blocuri dușmane, ambele tabere intrară din nou în acţiune, 
una dintre ele aruncând bombe în stradă, fiind atacată de 
pe partea cealaltă a străzii şi ripostând atacului. În felul 
acesta am aflat care clădire era ocupată de tovarăşii noştri 
şi ne-am dat seama că îşi împlineau foarte bine misiunea, 
apărându-i pe cei din stradă de bombele dușmanului. 

Hartman mă înşfacă de braţ şi mă trase sub un portal. 

— Ăştia nu sunt tovarăşii noştri! Îmi strigă el în ureche. 

Uşile de la intrarea de sub portal erau încuiate şi zăvorâte. 
Nu aveam deci nici o scăpare. În clipa următoare capul 
coloanei ne-a depăşit. Nu era o coloană organizată, ci o 
hoardă dezlănţuită, un fluviu îngrozitor care umplea 
întreaga stradă, oamenii abisului, înnebuniţi de băutură şi 
suferinţă, care se ridicaseră în sfârşit şi urlau, setoşi de 
sângele stăpânilor. Îi văzusem şi până atunci pe oamenii 
abisului, trecusem prin ghetourile lor şi credeam că-i 
cunosc; acum însă îmi dădeam seama că de fapt îi văd 
pentru prima oară. loropeala lor mută dispăruse. De data 
asta deveniseră dinamici - halucinant spectacol de groază. 
Năvăleau prin faţa ochilor mei în valuri concrete de furie, 
urlând şi mugind, ca nişte fiare, turmentaţi de whisky-ul din 
cârciumile prădate, înnebuniţi de ură, scoşi din minţi de 
setea de sânge - bărbaţi, femei şi copii îmbrăcaţi în trenţe 
peticite, fiinţe cu mintea întunecată şi sălbăticită, de pe ale 
căror chipuri tot ce e divin în om se ştersese şi tot ce e 
bestial se întipărise adânc, maimuțe şi tigri, ofticoşi vlăguiţi 
şi vite păroase de povară, cât nişte namile, feţe livide, din 
care societatea supsese ca un vampir întreagă seva vieţii, 
arătări umflate şi sluţite de grosolănie şi desfrâu, 
cotoroanţe sfrijite şi furci uscate, cu bărbi de patriarh, 
tineri roşi de puroaie şi oameni în toată firea, putreziţi pe 


jumătate, chipuri diavoleşti, contorsionate şi răvăşite, 
monştri diformi, mutilaţi de ravagiile bolilor şi de toate 
grozăviile flămânzirii veşnice, lepădăturile şi pleava vieţii, 
hoardă drăcească, dezlănţuită în urlete şi turbare. 

Şi de ce n-ar fi fost aşa? Oamenii abisului nu aveau de 
pierdut decât mizeria şi chinul de a-şi duce viaţa. Dar de 
câştigat? Nimic, în afară de îngrozitoarea orgie finală a 
răzbunării. Şi, în vreme ce îi priveam, mi-am dat deodată 
seama că în acel torent cotropitor de lavă umană se aflau şi 
eroicii noştri tovarăşi, oamenii care primiseră misiunea să 
trezească fiara din străfunduri pentru ca forţele 
dușmanului să fie astfel angajate în lupta împotriva ei. 

Atunci s-a petrecut eu mine un lucru ciudat. Am devenit un 
alt om. Teama de moarte, de moartea mea şi a celorlalţi, mi- 
a dispărut din cuget. Trecând într-o stranie stare de 
exaltare, am devenit altă fiinţă, am păşit într-o altă lume. 
Nimic nu mai avea importanţă. De data asta cauza era 
pierdută, dar mâine cauza va fi din nou vie, aceeaşi cauză, 
pururea nouă şi pururea strălucitoare. Din clipa aceea, în 
mijlociii potopului de grozăvii din ceasurile următoare, am 
putut cerceta totul cu sânge rece şi cu luare-aminte. 
Moartea nu mai însemna nimic, viaţa nu mai însemna nimic. 
Eram doar un spectator interesat de întâmplările din jur, şi 
uneori, târâtă de curent, deveneam eu însămi un 
participant plin de curiozitate. Căci cugetul meu se ridicase 
până la limpedea înălţime a stelelor şi, lăsând deoparte 
orice pasiune, alcătuise o nouă scară a valorilor. Dacă nu s- 
ar fi întâmplat aşa, sunt sigură că aş fi murit. 

Când capul coloanei se depărtase cu aproape un 
kilometru, am fost descoperiţi. O femeie, îmbrăcată în 
zdrenţe groteşti, cu obrajii scofâlciţi, cu ochi mici, negri şi 
priviri sfredelitoare ca nişte burghie, ne-a zărit pe Hartman 
şi pe mine. Scoase un strigăt ascuţit şi se repezi către noi. O 
parte din mulţime se desprinse din coloană şi porni pe 
urmele ei. Şi acum, în clipa când scriu rândurile acestea, o 
văd în faţa ochilor aşa cum venea, cu un pas înaintea 


celorlalţi, cu păru-i cenuşiu fluturând în şuviţe subţiri, văd 
cum pe frunte i se scurgea o şuviţă de sânge dintr-o rană 
ascunsa probabil sub părul capului, o văd năpustindu-se 
către noi cu o secure în mâna dreaptă, în vreme ce cu 
stânga, uscată şi zbârcită, adevărată gheară de uliu, sfâşie 
convulsiv aerul. Hartman sări în faţa mea. Nu era vreme de 
dat explicaţii. Ne văzuseră bine îmbrăcaţi, şi asta era 
destul. Pumnul lui Hartman zvâcni, izbind drept între ochii 
de jar ai femeii. Puterea loviturii o azvârli îndărăt, dar se 
izbi de zidul celor ce veneau după ea şi se repezi din nou 
înainte, zăpăcită şi neputincioasă, iar securea ridicată căzu 
fără vlagă pe umărul lui Hartman. 

În clipa următoare n-am mai ştiut ce se întâmplă. Am fost 
răsturnată de mulţime. Spaţiul strâmt în care ne aflam s-a 
umplut de ţipete, urlete şi înjurături. Asupra mea s-a abătut 
o ploaie de lovituri. Mâini nenumărate mă înşfăcau şi-mi 
sfâşiau carnea şi îmbrăcămintea. Simţeam cum sunt ruptă 
în bucăţi. Zăceam la pământ, sufocată. În toiul încăierării o 
mână puternică m-a apucat de umăr şi m-a smucit cu 
violenţă. Din pricina durerii şi a apăsării am leşinat. 
Hartman n-a mai ieşit niciodată de sub portalul acela. Mă 
apărase cu propriul lui trup şi primise el cel dintâi val al 
atacului. Asta m-a salvat, fiindcă îngrămădeala a devenit 
repede atât de strânsă, încât n-a mai rămas loc pentru 
altceva în afară de bezmetica încleştare şi zvâcnire a 
mâinilor. 

M-am deşteptat în mijlocul unei forfoteli nestăpânite. Totul 
în jurul meu era una şi aceeaşi forfoteală. Fusesem prinsă 
într-o revărsare care mă purta către necunoscut. Aerul 
proaspăt îmi adia pe obraji şi parcă îmi mângâia plămânii. 
Zăpăcită şi pe jumătate leşinată, abia îmi dădeam seama că 
un braţ puternic mă cuprinsese pe la subsuori, mă ridica pe 
jumătate şi mă târa înainte. Mă puteam sluji foarte puţin de 
propriile mele picioare. Înaintea mea vedeam spatele 
mişcător al unei haine bărbăteşti. Fusese sfâşiată de sus 
până jos de-a lungul cusăturii din mijloc şi parcă pulsa 


ritmic, apropiindu-şi şi depărtându-şi cele două pulpane la 
fiece pas al bărbatului care mergea înaintea mea. Faptul 
acesta m-a fascinat o vreme, şi între timp am început să-mi 
revin în fire. Pe urmă mi-am dat seama că mă dor obrajii şi 
nasul şi am simţit cum mi se scurge sângele pe faţă. Pălărie 
nu mai aveam. Părul îmi era despletit şi flutura în vânt iar 
durerea m-a făcut să-mi aduc aminte de o mână care în 
încăierarea de sub portal mi se înfipsese în păr. Pieptul şi 
mâinile îmi erau pline de zdrelituri, şi dureri ascuţite mă 
săgetau în zeci de locuri. 

Mintea mi s-a mai limpezit şi, tot mergând înainte, m-am 
întors şi l-am privit pe bărbatul care mă ţinea în picioare. El 
mă scosese de acolo şi-mi salvase viaţa. Mi-a simţit 
mişcarea. 

— Ai scăpat! Strigă omul acela, cu glas spart. le-am 
recunoscut de cum te-am zărit. 

Nu l-am recunoscut, dar mai înainte de a apuca să scot 
vreo vorbă, am călcat peste ceva viu şi care s-a zvârcolit sub 
piciorul meu. Cei care veneau după mine m-au împins 
înainte şi nu m-am putut uita să văd ce este, dar am ştiut 
totuşi că o femeie căzuse şi era acum zdrobită pe caldarâm 
de miile de picioare ce-o striveau unele după altele. 

— Ai scăpat! Repetă cel de lângă mine. Eu sunt 
Garthwaite. 

Avea barbă, era slab şi murdar, dar, cu toate astea, am 
izbutit să mi-l aduc aminte pe tânărul acela voinic care, cu 
trei ani mai înainte, petrecuse câteva luni în ascunzătoarea 
noastră de la Glen Ellen. Mi-a transmis semnalele de 
recunoaştere ale serviciului secret al Călcâiului de fier, 
arătându-mi astfel că şi el se strecurase în organizaţiile 
duşmanului. 

— Am să te scot din nebunia asta de îndată ce s-o ivi 
ocazia, m-a asigurat el. Numai bagă bine de seamă cum 
mergi. Cu nici un preţ nu trebuie să te-mpiedici şi să cazi. 

În ziua aceea totul se petrecea pe neaşteptate, şi, tocmai 
când te-ai fi aşteptat mai puţin, mulţimea s-a oprit în loc. M- 


am ciocnit puternic de o femeie voinică din faţa mea 
(bărbatul cu haina sfâşiată dispăruse), iar cei care veneau 
în urmă s-au ciocnit şi ei de mine. S-a dezlănţuit iadul - 
urlete, înjurături, strigăte de moarte, şi toate învăluite în 
răpăitul spart al mitralierelor şi pocnetele sacadate ale 
puştilor. La început n-am înţeles ce se petrece. De jur 
împrejurul meu oamenii se prăbuşeau. Femeia din faţa mea 
s-a îndoit de mijloc şi s-a prăbuşit cu mâinile înfipte în 
abdomen, într-o încleştare deznădăjduită. Un bărbat se 
zvârcolea la picioarele mele, luptând cu moartea. 

Mi-am dat seama că ajunsesem în capul coloanei. Pe 
întindere de aproape un kilometru coloana dispăruse, unde 
şi în ce fel n-am putut afla niciodată. Până în ziua de astăzi 
nu ştiu ce s-a întâmplat cu omenirea aceea îngrămădită pe 
un kilometru de stradă, dacă a fost cumva distrusă prin cine 
ştie ce îngrozitoare maşină de război, dacă a fost 
dezmembrată şi apoi lichidată grup cu grup, sau a izbutit să 
scape. Fapt este că ne aflam acolo, în capul coloanei, în loc 
să fim la mijlocul ei, şi urma să fim smulşi din viaţă de 
grindina de plumb şuierător care se abătea asupra noastră. 

De îndată ce moartea rărise rândurile mulţimii, 
Garthwaite conduse în goană o ceată de supraviețuitori 
către intrarea largă a unei clădiri, târându-mă şi pe mine 
într-acolo. Şi aici ne-am trezit deodată împinşi în uşi de o 
mulţime de oameni disperaţi şi înnebuniţi de groază. În 
starea asta am rămas un răstimp în care nu s-a mai 
întâmplat nimic. 

— Am făcut-o de oaie! Mi se jelui Garthwaite. Te-am băgat 
de-a dreptul într-o capcană. În stradă poate mai aveam vreo 
şansă de scăpare, dar aici nu mai putem avea nici o 
nădejde. Nu ne mai rămâne decât să strigăm: „Vive la 
Revolution 194!” 

Nu după mult timp s-a petrecut şi lucrul de care se temea 
Garthwaite. Mercenarii ucideau fără o clipă de răgaz. La 
început apăsarea celor care se trăgeau îndărăt, către noi, a 
fost strivitoare, dar, pe măsură ce măcelul continua, 


apăsarea s-a mai domolit. Morţii şi agonizanţii cădeau la 
pământ şi lăsau locul liber. Garthwaite îmi urla ceva la 
ureche, dar în vacarmul acela asurzitor nu înţelegeam ce 
voia să-mi spună. N-a mai stat pe gânduri. M-a înşfăcat de 
umeri şi m-a aruncat la pământ, apoi a târât peste mine o 
femeie în agonie şi, zvârcolindu-se şi împingând, s-a 
strecurat alături de mine, acoperindu-mă în parte. 

Pe urmă un morman de morţi şi agonizanţi a început să se 
îngrămădească deasupra noastră, iar peste acest morman 
se căţărau gemând cei încă în viaţă. Dar şi zbuciumul lor s-a 
curmat în curând, şi peste toate s-a aşternut un fel de 
semilinişte, întretăiată de vaiete, de gemete şi de horcăielile 
celor care se sufocau. 

Dacă alături de mine nu s-ar fi aflat Garthwaite, aş fi fost 
strivită. Chiar şi cu ajutorul lui părea cu neputinţă să suport 
povara aceea cumplită şi să rămân totuşi în viaţă. Dar, cu 
toate acestea, singurul simţământ pe care îl încercam, în 
afară de durere, era curiozitate. Cum avea să se sfârşească 
povestea asta? Oare cum o fi când mori? Aşa am primit 
botezul sângelui în măcelul de la Chicago. Până atunci 
moartea nu fusese pentru mine decât ceva teoretic; după 
aceea, însă, moartea a devenit un fapt comun, lipsit de orice 
însemnătate, într-atât de lesne este să mori. 

Dar mercenarii nu s-au mulţumit cu tot ce făcuseră. Au 
pătruns sub portal şi au început să ucidă răniții şi să-i caute 
pe cei ce scăpaseră nevătămaţi şi care, ca şi noi, se 
prefăceau morţi. Îmi aduc aminte de un om smuls de ei 
dintr-un morman de morţi şi care, în chip netrebnic, a 
început să cerşească îndurare, până când un toc de 
revolver i-a curmat scurt jelaniile. Îmi mai amintesc, de 
asemenea, de o femeie care s-a înălţat dintr-un astfel de 
morman, strigând şi trăgând cu arma. De şase oria tras 
înainte de a fi răpusă, dar cu ce anume rezultate n-am 
putut vedea, căci urmăream toate aceste grozăvii numai 
după sunet. Întâmplări ca acelea despre care am vorbit mai 
sus se repetau la intervale destul de scurte, fiecare 


încheindu-se cu câte un foc de pistol. În intervale îi auzeam 
pe soldaţi cum vorbesc şi înjură, tot răscolind printre leşuri, 
în vreme ce ofiţerii îi zoreau să termine mai repede. 

În cele din urmă au ajuns şi la mormanul unde ne aflam 
noi şi simţeam cum apăsarea scade treptat, pe măsură ce 
dădeau deoparte morţii şi răniții. Garthwaite începu să 
rostească cu glas tare parola de recunoaştere. Mai întâi nu 
l-a auzit nimeni. Pe urmă însă a început să strige. 

— Ia ascultați! Zise deodată un soldat. Apoi auzirăm glasul 
tăios al unui ofiţer: 

— Vezi ce-i acolo! Dar umblă cu băgare de seamă. 

N-am să uit niciodată prima gură de aer proaspăt pe care 
am tras-o în piept când am fost scoasă de acolo. Garthwaite 
a dat mai întâi lămuririle, dar eu am fost totuşi silită să 
răspund la câteva scurte întrebări pentru a dovedi că sunt 
în serviciul Călcâiului de fier. 

— Da, sunt într-adevăr provocatori, încheie ofiţerul. 

Era un tânăr imberb, elev în vreo şcoală militară, şi se 
vedea limpede că face parte dintr-o familie de frunte a 
oligarhiei. 

— Cumplită meserie! Mormăi Garthwaite. Am să-ncerc să 
mă retrag şi să intru în armată. Voi, militarii, zic şi eu c-o 
duceţi bine...! 

— V-aţi câştigat dreptul ăsta, răspunse ofiţerul. Am eu 
nişte proptele şi am să mă interesez dacă pot aranja treaba. 
O să spun cum şi unde v-am găsit. 

Îşi notă numele şi numărul de telefon al lui Garthwaite, 
apoi se întoarse către mine: 

— Dumneata? 

— O! Eu am să mă mărit în curând, i-am răspuns 
nepăsătoare, şi pe urmă nu vreau să mai am nimic de-a face 
cu toate astea. 

Aşa am vorbit, în vreme ce soldaţii continuau să-i omoare 
pe răniţi. Astăzi, când privesc în urmă, totul mi se pare un 
vis. Atunci, însă, era lucrul cel mai firesc de pe lume. 
Garthwaite şi tânărul ofiţer se angajaseră într-o discuţie 


aprinsă privitoare la deosebirea dintre aşa-numitul război 
modern şi luptele de stradă şi duelurile dintre zgârie-nori, 
care erau atunci în toi în tot oraşul. I-am ascultat cu mare 
atenţie, aranjându-mi totodată părul şi încercând să prind 
cu ace fâşiile veşmintelor mele ferfeniţite. În tot timpul 
acesta soldaţii continuau masacrarea răniților. Uneori 
zgomotele împuşcăturilor acopereau vocile celor doi 
bărbaţi angajaţi în discuţie, silindu-i să repete de mai multe 
ori ce aveau de spus. 

Trei zile am trăit în vârtejul Comunei din Chicago, iar 
cititorul îşi poate închipui proporţiile uriaşe ale măcelului, 
dacă îi voi spune că în tot acest răstimp n-am văzut de fapt 
nimic altceva decât masacrarea oamenilor abisului şi 
desfăşurarea luptelor dintre zgârie-nori. Din strădaniile 
eroice ale tovarăşilor noştri n-am putut observa absolut 
nimic. Am auzit exploziile minelor şi bombelor aruncate de 
ei, am văzut norii de fum ai incendiilor pe care le 
provocasem, şi atâta tot. Am urmărit totuşi faza aeriană a 
unei mari isprăvi a lor, adică atacul lansat din balon de 
tovarăşii noştri împotriva fortăreţelor. Asta s-a petrecut în 
ziua a doua. Cele trei regimente răzvrătite fuseseră 
nimicite până la ultimul om în propriile lor fortărețe, pe 
care după aceea le ocupaseră mercenarii rămaşi credincioşi 
stăpânilor, aşa încât acum erau înţesate de trupele 
duşmanului. Cum vântul bătea în direcţia prielnică, 
baloanele noastre s-au înălţat în văzduh de pe una dintre 
clădirile înalte ale oraşului. 

Aici trebuie să arăt că, după ce părăsise ascunzătoarea de 
la Glen Ellen, Biedenbach inventase un nou explozibil 
extrem de puternic, pe care îl numise „expedită”. Asta a fost 
arma folosită de baloanele noastre. De fapt aceste baloane 
erau foarte, simple, încărcate cu aer cald, fabricate în 
grabă şi destul de rudimentar, dar şi-au împlinit misiunea. 
Am văzut totul de pe acoperişul unei clădiri înalte. Balonul 
dintâi n-a izbutit să meargă pe direcţia dorită, a trecut pe la 
mare distanţă de fortărețe şi s-a pierdut în depărtare; am 


aflat însă pe urmă ce s-a întâmplat cu el. Cu balonul acela 
se ridicaseră Burton şi O'Sullivan. Când au început să 
coboare, au văzut că trec peste o cale ferată, chiar pe 
deasupra unui tren cu trupe care se îndrepta în mare viteză 
spre Chicago. Au aruncat întreaga încărcătură de expedită 
asupra locomotivei. Catastrofa care a urmat a blocat linia 
pentru mai multe zile. Împrejurarea cea mai fericită a fost 
însă aceea că, uşurat de greutatea explozibilului şi zvârlit în 
sus de puterea exploziei, balonul n-a mai coborât decât la 
vreo zece kilometri de acolo, astfel încât cei doi eroi au 
scăpat nevătămaţi. 

Cel de-al doilea balon, având nu ştiu ce defect de 
construcţie, nu s-a putut ridica la o înălţime suficientă. De 
aceea a fost ciuruit încă înainte de a ajunge deasupra 
fortăreţelor. În nacelă se aflau Herford şi Guinness, şi 
amândoi au fost pur şi simplu pulverizaţi, dimpreună cu 
terenul peste care au căzut. Biedenbach era în culmea 
disperării - am aflat toate acestea mai târziu - şi s-a 
îmbarcat singur într-un al treilea balon. Nici el nu s-a 
ridicat prea sus, dar a avut noroc, fiindcă cei de jos n-au 
reuşit să-l lovească în plin. Am din nou înaintea ochilor tot 
ce am văzut atunci, de pe acoperişul înalt al clădirii - sacul 
acela umflat alunecând prin aer şi pata minusculă care era 
omul suspendat dedesubt. Nu vedeam fortăreaţa, dar cei 
urcați împreună cu mine pe acoperiş spuneau că balonul a 
ajuns drept deasupra ei. N-am observat expedita aruncată 
din nacelă, însă am văzut balonul zvâcnind deodată în 
înaltul cerului. A trecut destul de mult timp până ce coloana 
de fum provocată de explozie s-a înălţat în văzduh, dar în 
schimb am auzit zgomotul exploziei îndată după aceea. 
Biedenbach cel blajin nimicise fortăreaţa. Pe urmă alte 
două baloane s-au înălţat în acelaşi timp. Unul a fost distrus 
în aer de explozia expediției aflate la bord, iar celălalt, 
avariat de suflu, a căzut chiar peste fortăreaţa rămasă până 
atunci neatinsă. Deşi a costat viaţa celor doi tovarăşi, 
acţiunea nici că ar fi putut da rezultate mai strălucite. 


Dar să ne întoarcem la oamenii abisului. De fapt, doar pe 
ei i-am putut urmări direct. Au devastat, au masacrat şi au 
distrus pretutindeni în oraşul propriu-zis, fiind ei înşişi 
distruşi; n-au izbutit însă niciodată să ajungă la oraşul 
rezervat oligarhilor, aşezat în partea de apus. Oligarhii s-au 
priceput să se pună la adăpost. Oricât de înspăimântătoare 
ar fi fost distrugerile şi nenorocirile abătute peste centrul 
oraşului, ei înşişi, femeile şi copiii lor trebuiau să scape 
neatinşi. Mi s-a spus că în zilele acelea îngrozitoare copiii 
oligarhilor se zbenguiau prin parcuri, jocul lor favorit fiind o 
imitație a îndeletnicirii atât de plăcute a părinţilor: călcarea 
în picioare a proletariatului. 

Mercenarilor însă nu le-a venit prea uşor să ţină piept 
oamenilor abisului şi în acelaşi timp să lupte împotriva 
tovarăşilor noştri. Chicago a rămas credincios tradiţiilor 
sale. Şi dacă o întreagă generaţie de revoluționari a fost 
nimicită, asta s-a petrecut numai cu preţul nimicirii aproape 
în întregime a unei generaţii de duşmani. Este de la sine 
înţeles că niciodată Călcâiul de fier nu a destăinuit cifrele 
exacte, dar, după aprecieri minimale, numărul mercenarilor 
ucişi s-a ridicat la cel puţin o sută treizeci de mii. Tovarăşii 
nu aveau însă nici o şansă de succes. În loc ca întreaga ţară 
să se ridice deodată şi să pună mâna pe arme, au rămas 
doar ei singuri, şi toată puterea oligarhiei ar fi putut fi 
aruncată împotriva lor dacă ar fi fost nevoie. Aşa cum s-au 
petrecut lucrurile, a fost cu putinţă ca ceas de ceas şi zi de 
zi nenumărate trenuri să reverse asupra oraşului Chicago 
sute de mii de mercenari. 

lar oamenii abisului erau aşa de mulţi la număr! Obosiţi de 
atâta măcel, soldaţii au organizat o vastă mişcare de 
încercuire, cu scopul de a aduna gloatele de pe stradă într- 
o singură turmă, ca pe vite, şi a le împinge pe urmă în lacul 
Michigan195. Când eu şi Garthwaite ne-am întâlnit cu 
tânărul ofiţer, operaţia aceasta abia începuse. În fapt, însă, 
ea s-a soldat cu un eşec, datorită splendidei munci depuse 
de tovarăşi, în locul uriaşei mulţimi pe care ar fi dorit s-o 


strângă laolaltă, mercenarii n-au reuşit să arunce în lac 
decât un număr de patruzeci de mii de năpăstuiţi. De 
nenumărate ori când se întâmplă ca un număr mai mare 
dintre ei să fie strâns încercuiți şi mânaţi pe străzi către lac, 
tovarăşii organizau acţiuni de diversiune, îngăduind 
mulţimii să scape din încercuire prin spărtura făcută de ei. 

Garthwaite şi cu mine am avut prilejul să asistăm la o 
astfel de acţiune scurta vreme după ce ne-am despărţit de 
tânărul ofiţer. Mulțimea din care făcuserăm şi noi parte, şi 
care acum era silită să bată în retragere, şi-a văzut drumul 
către sud şi est barat de puternice detaşamente armate. 
Chiar trupele între care ne aflam noi acum le închideau 
calea spre apus. Singurul drum liber ducea câtre nord, şi 
într-acolo se îndrepta mulţimea, spre lac, împinsă de la 
apus, de la sud şi de la răsărit de focul nimicitor al 
mitralierelor şi armelor automate. Nu pot şti dacă îşi 
dădeau seama că sunt împinşi către lac sau dacă totul nu 
era decât o zvârcolire oarbă a mulţimii; oricum ar sta însă 
lucrurile, la o răspântie mulţimea porni pe o stradă ce 
ducea spre apus, apucă iarăşi pe altă stradă şi se întoarse 
din nou la locul de unde pornise, îndreptându-se spre sud, 
unde se afla marele ghetou. 

În vremea asta Garthwaite şi cu mine încercam să ne 
croim drum înspre apus, ca să ieşim din cartierul în care 
aveau loc luptele de stradă, dar ne-am trezit din nou pe 
străzile unde lupta era în toi. Ajungând la un colţ de stradă, 
am văzut cum gloata se îndreaptă, urlând, spre noi. 
Garthwaite m-a apucat de braţ, şi tocmai ne pregăteam s-o 
luăm la fugă, când tovarăşul meu mă smuci într-o parte, ca 
să mă ferească de roţile unor automobile blindate, înarmate 
cu mitraliere, care se îndreptau spre locul luptei. În urma 
automobilelor veneau soldaţii cu armele lor automate. Până 
să apuce ei să ia poziţie de luptă, mulţimea a şi năvălit 
asupra lor, şi se părea că-i va copleşi mai înainte ca soldaţii 
să poată intra în acţiune. 


Ici şi colo câte un soldat îşi descărca arma, dar focurile 
acestea răzlețe nu puteau ţine în loc mulţimea care năvălea 
mereu, urlând de mânie. Se părea că mitralierele nu pot 
deschide focul. Blindatele pe care erau montate astupau 
strada, silindu-i pe ostaşi să-şi caute loc pe automobile, 
între ele sau pe trotuare. Soldaţii continuau să sosească în 
număr din ce în ce mai mare, şi în îngrămădeala aceea ne 
era cu neputinţă să înaintăm. Garthwaite m-a apucat din 
nou de braţ şi amândoi ne-am lipit cât am putut mai tare de 
intrarea unei clădiri. 

Mulțimea se afla la mai puţin de zece metri când 
mitralierele au început să ţăcănească. Înaintea ucigătoarei 
perdele de foc nimic nu mai putea rămâne în viaţă. 
Mulțimea venea mereu, dar de înaintat nu putea înainta nici 
un pas. Se aduna într-un morman, într-un munte, într-un 
val uriaş şi mereu crescând de morţi şi agonizanţi. Cei din 
spate grăbeau mereu înainte, şi coloana, întinsă de la un 
trotuar la celălalt, parcă intra mereu în ea însăşi, aşa cum 
se strânge o lunetă. Răniţii, bărbaţi şi femei, erau vărsaţi 
peste creasta valului aceluia spăimântător şi cădeau, 
zvârcolindu-se în faţa lui, până ce ajungeau sub roţile 
blindatelor, ori la picioarele soldaţilor. Aceştia din urmă 
înfigeau baionetele în bieţii nefericiţi, deşi am văzut cu ochii 
mei cum unul dintre ei a sărit în picioare şi s-a aruncat 
asupra unui soldat, înfigându-i dinţii în beregată. Înlănţuiţi, 
au căzut amândoi la pământ, soldatul şi robul, în baia de 
sânge. 

Împuşcăturile conteniră. Treaba se terminase. 
Deznădăjduita încercare a mulţimii de a străpunge 
încercuirea fusese lichidată. S-a ordonat ca roţile 
automobilelor blindate să fie eliberate dintre leşurile care le 
înconjurau. Nu puteau cu nici un chip trece peste valul de 
cadavre şi trebuiau deci să apuce pe o altă stradă. Când s-a 
produs neprevăzutul, soldaţii tocmai erau ocupați cu 
scoaterea cadavrelor dintre roţi. Am aflat mai târziu cum s- 
a întâmplat. Nu departe de locul acela se afla o clădire 


ocupată de tovarăşii noştri. Pe acoperişuri sau chiar prin 
interiorul clădirilor tovarăşii s-au apropiat, până au ajuns să 
privească de sus peste grupul de soldaţi strânşi laolaltă. 
Atunci au dezlănţuit contramasacrul. 

Fără ca cineva să prindă de veste, o ploaie de bombe a 
căzut de pe acoperişul clădirii. Blindatele au fost sfărâmate 
în bucățele, dimpreună cu un mare număr de soldaţi. Noi şi 
cei câţiva supraviețuitori ne-am retras în goană nebună. 
Puțin mai încolo, dintr-o altă clădire, s-a deschis foc asupra 
noastră. Aşa cum mai înainte acoperiseră ei străzile cu 
leşurile robilor, venise acum rândul soldaţilor să se 
transforme în covor. Viaţa lui Garthwaite şi viaţa mea 
păreau ocrotite de o vrajă. La fel ca şi mai înainte, ne-am 
căutat adăpost sub portalul unei clădiri. De data asta însă 
Garthwaite avu grijă să nu se mai lase prins în capcană. De 
cum încetară detunăturile exploziilor, începu să cerceteze 
în jur. 

— Mulțimea vine din nou, mă anunţă el. Trebuie să ieşim 
imediat de aici. 

Ţinându-ne de mână, am luat-o amândoi la goană pe 
caldarâmul acoperit de sânge, poticnindu-ne şi alunecând la 
tot pasul, căutând să ajungem cât mai repede la colţul 
străzii. Pe strada cealaltă am zărit vreo câţiva soldaţi care 
încă fugeau. Nimeni nu le stătea împotrivă. Calea era deci 
liberă. De aceea ne-am oprit un moment şi am privit în 
urmă. Mulțimea se apropia încet. Oamenii erau ocupați să 
se înarmeze cu puştile celor căzuţi şi să ucidă soldaţii răniţi. 
Am asistat şi la sfârşitul tânărului ofiţer care ne venise în 
ajutor. Cu mare greutate s-a ridicat într-un cot şi a început 
să tragă cu pistolul. 

— Se duce pe apa sâmbetei şansa mea de a înainta în 
grad, îmi spuse Garthwaite râzând, când o femeie se aplecă 
asupra rănitului, fluturând în mână un satâr. Hai să 
mergem, nu e calea cea bună, dar într-un fel tot o să ne 
descurcăm noi. 


Am alergat către răsărit, străbătând străzile pustii şi 
pregătiţi ca la fiecare colţ să dăm peste lucrurile cele mai 
neaşteptate. Înspre sud un incendiu uriaş acoperea cerul şi 
am înţeles că arde ghetoul cel mare. În cele din urmă, m-am 
aşezat, mai bine zis m-am prăbuşit pe trotuar. Eram sleită 
de oboseală şi nu puteam să merg mai departe. Eram plină 
de zdrelituri, mă durea tot trupul şi mă înjunghiau toate 
mădularele; cu toate astea, n-am putut să nu zâmbesc 
atunci când l-am auzit pe Garthwaite, care-şi răsucea o 
ţigară, spunând: 

— Îmi dau seama că în încercarea mea de a te salva mai 
mult am încurcat lucrurile, dar îţi mărturisesc că nu mai 
ştiu nici eu cum să mă descurc. E o harababură 
îngrozitoare. De câte ori încercăm să ieşim de aici, se 
întâmplă ceva care ne aduce acolo de unde am plecat. Doar 
câteva clădiri ne despart de locul unde te-am scos de sub 
portal. Prietenii şi duşmanii sunt amestecați laolaltă. E un 
haos desăvârşit. N-ai de unde şti cine se ascunde în clădirile 
astea blestemate. Încearcă numai să afli, că te şi trezeşti cu 
o bombă în cap. Încearcă să-ţi cauţi liniştit de drum, şi 
îndată te vezi amestecat în gloată şi tocat de mitraliere, sau 
amestecat printre mercenari şi ucis de propriii tăi tovarăşi, 
care aruncă bombe de pe acoperiş. lar ca să pună capac la 
toate astea, mai vine şi gloata care dă peste tine şi te ucide! 
Clătină cu amărăciune din cap, îşi aprinse ţigara şi se aşeză 
lângă mine. Şi sunt aşa de flămând, mai spuse el, încât mai 
că-mi vine să mănânc pietre de pavaj. 

În clipa următoare se şi ridicase în picioare şi plecase pe 
stradă, în căutarea unei pietre de pavaj. Se întoarse cu ea şi 
sfărâmă fereastra unui magazin aflat chiar în spatele 
nostru. 

— E la parter şi nu-i chiar ce ne-ar trebui, îmi explică el în 
vreme ce mă ajuta să intru prin spărtură, dar e cel mai bun 
lucru pe care-l avem de făcut. Ai să tragi aici un pui de 
somn, iar eu am să plec puţin în recunoaştere. Până la urmă 


tot o să te salvez, dar am nevoie de timp, de foarte mult 
timp... Şi de ceva mâncare. 

Nimeriserăm într-un magazin de harnaşamente, şi 
Garthwaite mi-a întocmit un culcuş de pături tocmai în 
fundul clădirii, într-un birou. Ca să mai adauge ceva la 
starea jalnică în care mă găseam, a venit şi o durere 
cumplită de cap, aşa încât am fost cât se poate de fericită să 
închid ochii şi sa încerc s-adorm. 

— Mă întorc, mi-a spus el la plecare. Nu cred că am să fac 
rost de un automobil, dar ceva de mâncare aduc în orice 
caz. 

De atunci nu l-am mai zărit pe Garthwaite vreme de trei 
ani de zile. În loc să se întoarcă acolo unde mă lăsase, a fost 
dus la spital cu un glonte în plămâni şi cu altul în muşchii 
gâtului. 

Capitolul XXIV. 

COŞMAR. 

În noaptea precedentă, adică noaptea petrecută în Secolul 
XX, nu închisesem nici o clipă ochii, iar din pricina asta, ca 
şi din pricina stării de epuizare în care mă aflam, am căzut 
într-un somn adânc. Atunci când m-am trezit prima oară, 
era noapte. Garthwaite nu se întorsese. Îmi pierdusem 
ceasul şi habar n-aveam cam ce oră este. Pe când zăceam 
aşa cu ochii închişi, îmi ajungeau la urechi aceleaşi tunete 
surde ale exploziilor depărtate. Iadul era încă dezlănţuit. 
Am străbătut magazinul ca să ajung la intrare. Cerul 
reflecta vâlvătăile unor incendii gigantice, şi străzile erau 
luminate ca ziua. Ai fi putut cu uşurinţă citi chiar şi literele 
cele mai mărunte. Dintr-o clădire situată cu câteva rânduri 
de case mai jos veneau până la mine trosnetele grenadelor 
de mână şi răpăitul mitralierelor, iar în depărtare se auzeau 
serii lungi de explozii puternice. M-am târât îndărăt la 
culcuşul meu de pături şi m-am culcat din nou. 

Când m-am trezit iarăşi, o lumină palidă şi bolnăvicioasă se 
strecura pe ferestre şi ajungea până la mine. Erau zorile 
zilei a doua. M-am dus cu greu până la intrarea 


magazinului. O pânză de fum, străpunsă de luciri fugare, 
acoperea cerul. Pe cealaltă parte a străzii se târa, 
împleticindu-se, un biet sclav. Se ţinea strâns cu mâna de 
coaste şi lăsa în urma lui o dâră de sânge. Privirile îi fugeau 
în toate părţile, temătoare şi înspăimântate. O clipă s-a uitat 
drept la mine, iar pe chipul lui s-a arătat întreaga 
deznădejde mută a animalului rănit şi hăituit. M-a văzut, 
dar între noi nu s-a creat nici o legătură, sau, cel puţin, în 
cugetul lui nu s-a iscat nici un simţământ de înţelegere ori 
simpatie, căci s-a închis în sine şi s-a târât mai departe. N- 
avea de la cine să aştepte vreun ajutor pe lumea asta. Era 
doar un rob pierdut în mulţimea de robi pe care stăpânii 
porniseră să-i vâneze. Tot ce căuta el, toată nădejdea lui era 
să afle o scorbură în care să se ghemuiască şi să se 
ascundă, ca un animal. Claxonul pătrunzător al unei 
ambulanţe care venea de după colţ îl făcu să tresară. 
Ambulanţele nu erau pentru cei de teapa lui. Cu un muget 
de durere se aruncă într-un gang. Un minut mai târziu 
apăru din nou şi se târî, şchiopătând, mai departe. 

M-am întors la culcuşul meu de pături şi am rămas acolo în 
aşteptarea lui Garthwaite. Durerea de cap nu-mi trecuse, 
ci, dimpotrivă, se înteţise. Doar cu un efort de voinţă 
reuşeam să întredeschid ochii şi să privesc obiectele din jur. 
Dar deschisul ochilor şi cercetarea celor din jur aducea 
după sine chinuri insuportabile. În acelaşi timp, creierii îmi 
zvâcneau cu putere. Vlăguită aşa cum eram, am plecat 
împleticindu-mă, am ieşit pe fereastra sfărâmată şi am 
pornit în jos, pe stradă, căutând instinctiv şi la întâmplare o 
ieşire din abatorul acela înspăimântător. Pe urmă am trăit 
într-un coşmar. Amintirile mele despre cele întâmplate în 
ceasurile ce au urmat sunt amintirile care-i rămân cuiva de 
pe urma unui coşmar. Multe evenimente sunt adânc 
încrustate în cugetul meu, dar printre aceste imagini de 
neşters se întind intervale de amnezie totală. Ce s-a 
petrecut în aceste intervale nu ştiu şi n-am să ştiu niciodată. 


Îmi aduc aminte că la colţ m-am împiedicat de picioarele 
unui om. Era sărmanul sclav pe care-l văzusem mai înainte 
târându-se pe stradă, prin faţa ascunzătorii unele. Cât de 
limpede îl văd întins acolo, pe trotuar, şi cât de clar revăd 
bietele lui mâini diforme şi bătătorite! Erau mai mult copite 
şi gheare decât mâini, cu totul răsucite şi mutilate de truda 
tuturor zilelor sale, iar pe palme îi crescuse un strat de 
ţesut cornos mai gros de un centimetru. După ce mi-am 
recâştigat echilibrul şi am vrut să pornesc mai departe, l- 
am privit în faţă şi mi-am dat seama că tot mai trăieşte: 
ochii lui, în care abia licăreau slabe urme de inteligenţă, mă 
priveau şi mă vedeau. 

După asta urmează un alinător interval gol. Nu ştiam 
nimic, nu vedeam nimic, ci doar orbecăiam înainte, 
căutându-mi scăparea. Următoarea vedenie de coşmar e o 
tăcută stradă a morţii. Am dat peste ea pe neaşteptate, aşa 
cum homarul se trezeşte la malul unui pârâu năvalnic. 
Numai că pârâul la care priveam eu nu mai curgea. Fusese 
îngheţat de suflarea morţii. Stătea întins acolo, de la o 
margine la cealaltă, acoperind caldarâmul şi trotuarele, 
într-o încremenire de piatră, şi cu suprafaţa spartă doar ici 
şi colo de grămezi şi mormane de leşuri. Sărmanii oameni 
hăituiţi ai abisului, sclavi vânaţi ca fiarele, zăceau acolo ca 
iepurii din California la sfârşitul unei goane.196 Am privit în 
susul şi în josul străzii. Nici o mişcare, nici un sunet. 
Clădirile tăcute priveau scena cu nenumăratele lor ferestre. 
O dată, numai o singură dată am zărit un braţ ridicându-se 
din şuvoiul mort. Pot să jur că l-am văzut mişcând, schiţând 
un gest convulsiv, şi, o dată cu braţul, s-a înălţat şi un cap, 
năclăit de sânge, ca o imagine vie a groazei, iar capul acela 
a bolborosit către mine vorbe nedesluşite, apoi s-a aşezat 
din nou la pământ şi nu s-a mai clintit. 

Păstrez în minte o altă stradă, străjuită pe amândouă 
părţile de clădiri tăcute, ca şi spaima care m-a readus în 
simţiri când am dat iarăşi cu ochii de oamenii abisului, dar 
de data asta strânşi într-un puhoi ce venea către mine. Apoi 


mi-am dat seama că nu aveam de ce mă teme. Puhoiul 
înainta domol, iar din undele lui se ridicau gemete şi 
tânguiri, blesteme, bâiguieli izvorâte din senilitate, isterie şi 
demenţă; căci aceştia erau cei foarte tineri ori foarte 
bătrâni, slăbănogii şi neputincioşii, cei neajutoraţi şi cei fără 
speranţă, gunoiul ghetoului. Incendierea marelui ghetou 
din partea de sud a oraşului îi gonise şi-i mânase către 
infernul luptelor de stradă, iar pe unde veniseră şi ce s-a 
întâmplat cu ei nu ştiam şi n-am aflat niciodată.197 

Ca prin vis îmi aduc aminte cum am spart o fereastră şi m- 
am ascuns într-o prăvălie, ca să scap de o gloată urmărită 
de soldaţi. De asemenea ştiu că la un moment dat o bombă 
a explodat în preajma mea pe o stradă liniştită, unde, oricât 
am privit în sus şi în jos, n-am putut zări nici ţipenie de om. 
Următoarea amintire clară începe cu o detunătură de armă 
şi cu perceperea bruscă a imaginii unui soldat dintr-un 
automobil blindat care trăgea asupra mea. Împuşcătura nu 
şi-a atins ţinta, iar în clipa următoare am început să strig şi 
să fac semnele de recunoaştere, îmi amintesc foarte vag de 
călătoria cu automobilul, deşi, în schimb, aceste amintiri 
vagi sunt întrerupte de o imagine foarte vie. Focul de armă 
tras de soldatul aşezat lângă mine m-a făcut să deschid 
ochii, şi atunci l-am zărit pe George Milford, pe care-l 
cunoscusem pe vremea când locuiam în Pell Street, 
năruindu-se încet pe trotuar. Soldatul a mai tras o dată, şi 
Milford s-a îndoit de mijloc, apoi a zvâcnit înainte şi a căzut 
lat. Soldatul a rânjit, şi automobilul a pornit în viteză. 

Următoarea scenă pe care mi-o mai amintesc îmi arată 
cum mă trezesc dintr-un somn greu şi-mi dau seama că prin 
preajma mea se plimbă în sus şi-n jos un bărbat. Chipul îi 
era tras şi încruntat, iar picături mari de sudoare i se 
scurgeau de pe frunte pe nas. Cu o mână şi-o apăsa pe 
cealaltă la piept şi, în vreme ce păşea în sus şi-n jos, picături 
mari de sânge cădeau pe podea. Era îmbrăcat în uniformă 
de mercenar. De afară păâtrundeau, ca prin nişte ziduri 


groase, zgomotele înăbuşite ale exploziilor. Mă aflam într-o 
clădire încleştată în luptă cu o alta. 

A venit un medic să-l panseze pe rănit şi atunci am aflat că 
e ceasul două după-amiază. Durerea de cap nu mi se 
domolise de fel, şi de aceea doctorul şi-a întrerupt lucrul 
atâta cât a fost nevoie ca să-mi dea un medicament puternic 
care să-mi potolească bătăile inimii şi să-mi aline durerea. 
Am adormit din nou, şi când m-am trezit cel dintâi lucru de 
care mi-am dat seama a fost că mă aflu pe acoperişul 
clădirii. În locul unde ne găseam lupta încetase, şi acum 
priveam atacul baloanelor împotriva fortăreţelor. Cineva mă 
cuprinsese cu braţul pe după mijloc, iar eu stăteam 
ghemuită la pieptul lui. În chip firesc mi-a venit atunci în 
minte gândul că mă aflu la pieptul lui Ernest şi m-am trezit 
întrebându-mă cum oare de izbutise să-şi pârlească aşa de 
rău părul şi sprâncenele. 

Ne-am întâlnit în oraşul acela înspăimântător doar printr-o 
simplă întâmplare. Nu aflase nimic despre plecarea mea de 
la New York şi, trecând întâmplător prin încăperea unde 
zăceam în somnul acela ca de moarte, în primul moment 
nici nu-i venise să creadă că aş putea fi chiar eu. Puţine alte 
lucruri am mai văzut în timpul Comunei din Chicago. După 
ce am privit atacul dezlănţuit de baloane, Ernest m-a dus 
jos într-o încăpere din inima clădirii, unde am dormit toată 
după-amiaza şi toată noaptea următoare. Ziua a treia am 
petrecut-o numai în interiorul clădirii, iar în cea de a patra 
Ernest a obţinut din partea autorităţilor o permisie şi un 
automobil, cu care am plecat din Chicago. 

Durerea de cap îmi trecuse, dar eram cumplit de obosită şi 
la trup, şi la minte. În automobil m-am sprijinit cu spatele 
de Ernest şi cu ochi stinşi urmăream strădaniile soldaţilor 
care încercau să scoată automobilul afară din oraş. Luptele 
tot mai continuau, dar numai în puncte răzlețe. Ici şi colo 
districte întregi se mai aflau încă în stăpânirea tovarăşilor, 
dar toate erau înconjurate şi păzite cu străşnicie de 
puternice detaşamente armate. Aşa au fost tovarăşii noştri 


închişi în sute de capcane izolate, în vreme ce reducerea lor 
la tăcere înainta pas cu pas. Asta însemna moarte, fiindcă 
îndurare nu exista, iar tovarăşii noştri au luptat eroic până 
la ultimul om198. 

Ori de câte ori ne apropiam de-un astfel de punct, ostaşii 
ne întorceau din drum şi ne sileau să facem ocol. O dată s-a 
întâmplat ca singurul drum de trecere pe lângă două 
puncte întărite ale tovarăşilor să străbată o regiune 
complet devastată, aflată chiar la mijloc. Dintr-amândouă 
părţile ajungeau până la noi detunăturile şi huietul bătăliei, 
în vreme ce automobilul îşi croia drum printre ruine 
fumegânde şi ziduri gata să cadă. Adesea străzile erau 
astupate de mormane uriaşe de ruine, pe care ne vedeam 
siliţi să le ocolim. Ne aflam într-un labirint de dărâmături şi 
înaintam foarte încet. 

Din cartierul abatoarelor (ghetoul muncitoresc, fabricile 
de conserve şi toate celelalte) nu mai rămăsese decât un 
vast câmp de ruine, în care focul încă ardea mocnit. 
Departe, către dreapta, o perdea uriaşă de fum întuneca 
cerul. Soldatul de la volan ne spuse că acolo era oraşul 
Pullman, sau, mai bine-zis, ceea ce fusese cândva oraşul 
Pullman, acum ras de pe faţa pământului. Fusese acolo cu o 
misiune de curier, în după-amiaza zilei a treia. Ne mai 
spuse că la Pullman avuseseră loc lupte dintre cele mai 
crâncene, multe străzi fiind literalmente astupate cu 
mormane de cadavre. 

În cartierul industrial, cotind după zidurile dărăpănate ale 
unei clădiri, am fost opriţi în loc de un val de morţi. Era 
întru totul aidoma unui val înălţat pe marea furioasă. Am 
înţeles limpede ce se întâmplase. În clipa când mulţimea a 
năvălit de după colţ, a fost tocată direct şi metodic de 
mitralierele aşezate pe strada înspre care năvăleau. Dar şi 
soldaţii fuseseră nimiciţi. De bună seamă că o bombă 
explodase în mijlocul lor, căci mulţimea, oprită în loc până 
când morţii şi muribunzii alcătuiseră acel val, trecuse peste 
creastă, aruncându-şi dincolo spuma vie de robi dezlănţuiţi. 


Soldaţi şi robi zăceau laolaltă, rupţi şi sfârtecaţi, în jurul şi 
pe deasupra sfărâmăturilor de automobile şi mitraliere. 

Ernest a sărit jos din maşină. Nişte umeri cunoscuţi, 
îmbrăcaţi într-o cămaşă de stambă, şi o şuviţă de păr alb, de 
asemenea cunoscută, îi izbiseră privirea. Nu m-am uitat la 
el să văd ce face, aşa încât abia când s-a aşezat din nou 
alături de mine şi porniserăm mai departe mi-a spus: 

— Era episcopul Morehouse. 

Nu după multă vreme am ieşit în câmp şi am întors capul 
să arunc o ultimă privire înspre cerul acoperit de fum. Din 
depărtare se auzi tunetul înăbuşit şi slab al unei explozii. 
Apoi mi-am ascuns faţa la pieptul lui Ernest şi am plâns în 
tăcere pentru cauza noastră pierdută. Braţul lui Ernest îmi 
cuprindea umerii, vorbindu-mi de dragoste mai limpede 
decât orice cuvinte. 

— Pierdută de data asta, iubito, dar nu pentru totdeauna, 
îmi spuse el. Am învăţat multe. Mâine cauza noastră se va 
ridica din nou, şi mai puternică prin înţelepciune şi 
disciplină. 

Automobilul a tras la peronul unei gări, de unde urma să 
luăm trenul pentru New York. Cât am aşteptat noi pe peron, 
trei trenuri s-au năpustit vuind spre apus, către Chicago. 
Toate erau înţesate cu muncitori de rând, îmbrăcaţi în 
zdrenţe, oameni ai abisului. 

— Fac recrutări de robi, ca să reclădească Chicago, spuse 
Ernest. După cum vezi, robii din Chicago au fost nimiciţi 
până la unul. 

Capitolul XXV. 

TERORIŞTII. 

Abia după trecere de câteva săptămâni, când şi eu şi 
Ernest ne întorseserăm la New York, am putut înţelege pe 
deplin gravitatea dezastrului suferit de cauză. Situaţia era 
critică şi moartea plutea în aer. În multe locuri, risipite pe 
tot întinsul ţării, izbucniseră răscoale ale robilor, urmate de 
masacre. Numărul martirilor creştea necontenit. 
Pretutindeni aveau loc execuţii. Prin munţi şi prin alte 


regiuni întinse mişunau cei scoşi în afara legii, care-şi 
căutau refugiu şi erau vânaţi fără îndurare. Propriile 
noastre ascunzători erau pline de tovarăşi, pentru 
răpunerea cărora se ofereau mari recompense. Datorită 
informaţiilor furnizate de spioni, zeci şi zeci dintre 
ascunzătorile noastre au fost devastate de soldaţii 
Călcâiului de fier. 

Mulţi dintre tovarăşi au căzut pradă deznădejdii şi, ca 
represalii, au trecut la metode teroriste. Spulberarea atâtor 
nădejdi i-a dus la disperare şi i-a împins la soluţii nebuneşti. 
În scurt timp au apărut numeroase organizaţii teroriste, 
care nu aveau legături cu noi şi ne pricinuiau multe 
neajunsuri.199 Aceşti oameni, lipsiţi de o conducere 
competentă, îşi sacrificau inutil vieţile, foarte adesea 
zădărniceau împlinirea propriilor noastre planuri şi ne 
întârziau reorganizarea. 

În toiul acestei fierberi, Călcâiul de fier lucra mai departe, 
cu sânge rece şi sigur pe sine, răscolind toată ţara pentru a 
da de urma revoluţionarilor, scuturând rândurile 
mercenarilor, ale castelor muncitoreşti şi ale tuturor 
serviciilor secrete, pedepsind fără milă şi fără pripeală, 
îndurând în tăcere toate loviturile de represalii pe care le 
primea şi umplând golurile ivite în propriile-i rânduri de 
îndată ce apăreau. În tot acest timp, Ernest şi ceilalţi 
conducători socialişti munceau din greu pentru 
reorganizarea forţelor revoluţionare. Amploarea uriaşă a 
acestor sarcini este evidentă pentru oricine ţine seama de 
faptul câ...200 

1 Revistă americană, 1926-1948, organ de popularizare a 
ideilor marxism-leninismului. 

2 Citat de Philip S, Foner, Jack London: American Rebel, 
The Citadel Press, New York, 1947, p. 7. 

3 Lenin despre cultură şi artă, E. S.P L.. P, Bucureşti, 
1957, p. 600. 

4 Jack London, Pagini alese, E. S. P L.. A., colecţia 
„Biblioteca pentru toţi”, Bucureşti, 1953. 


5 Vezi Philip S. Foner, lucrarea citată, îndeosebi studiul 
introductiv. 

6 Lenin, Opere, vol. 12, E. S.P L.P, 1957,p. 349. 

7 Karl Marx-Friedrich Engels, Ausgewaâhlte Briefe, Dietz 
Verlag, Berlin, 1953, p. 469. 

8 Slujind de minune interesele diversioniste ale 
burgheziei, romanul scriitorului american Edward Bellamy, 
1850 - 1898, a cunoscut o largă răspândire şi în restul lumii. 
La noi în ţară, de pildă, romanul a fost tipărit, în traducere, 
încă din 1891, cunoscând mai multe ediţii. 

9 Vezi pag. 388. 

10 Catrenul folosit ca motto de Jack London aparţine 
cunoscutului poet englez Alfred Tennyson (1809-1892) şi 
este intitulat The May (Piesa de teatru). 

11 Ca filosof, Spencer (1820-1903) este idealist de 
orientare pozitivistă şi agnostic militant; ca sociolog - 
apologet al imperialismului britanic. La sfârşitul secolului 
trecut şi începutul secolului nostru el s-a bucurat de mare 
trecere în rândurile intelectualităţii burgheze, mai cu 
seamă în ţările anglo-saxone. Este probabil că, întemeindu- 
se pe elementele evoluționiste din filosofia lui Spencer şi pe 
unele critici aduse de el statului burghez şi proprietăţii 
private asupra pământului, Jack London încearcă să 
folosească „autoritatea” filosofului englez în sprijinul tezei 
sale privitoare la inevitabilitatea prăbuşirii capitalismului şi 
a instaurării socialismului. 

12 După cum se vede, Jack London prezintă romanul său, 
publicat în 1908 şi înfăţişând evenimente ce s-ar fi petrecut 
între 1912 şi 1932, drept un manuscris descoperit cu şapte 
veacuri mai târziu. Anthony Meredith, autorul acestei 
prefețe, ar fi deci acela care în secolul al XXVII-lea al erei 
noastre s-ar fi îngrijit de publicarea manuscrisului proaspăt 
descoperit, însoţindu-l şi cu note menite să ofere lămuririle 
necesare cititorului din vremea sa. În ediţia noastră notele 
lui Anthony Meredith (deci ale autorului) sunt însemnate cu 
asteriscuri şi culese cu caractere cursive; cele însemnate cu 


cifre arabe şi culese cu caractere drepte mărunte au fost 
întocmite pentru înlesnirea cititorului român. 


(Nota ediţiei electronice - În ediţia electronică am eliminat 
notele de subsol cu formatări diferite păstrând la toate 
caracterul numeric; textul original - al lui Jack London, 
apare cu font italic, şi de culoare diferită - celălalt. 

— Explicativ, propriu editurii - cu font normal, mai mic.) 

13 Specie de arbori foarte înalţi din aceeaşi familie cu 
pinul, răspândiţi în ţinuturile din vestul Americii de Nord şi 
mai ales în California. 

14 Răscoala a doua a fost în bună parte opera lui Ernest 
Everhard, deşi, bineînţeles, el a lucrat în strânsă legătură 
cu fruntaşii socialişti din Europa. Arestarea, şi executarea 
în secret a lui Ernest Everhard este cel mai de seamă 
eveniment din primăvara anului 1982 al erei creştine. El 
pregătise însă atât de minuţios răscoala, încât tovarăşii săi 
au putut duce la bun sfârşit planurile lui, doar cu deficienţe 
neînsemnate şi după o foarte scurtă amânare. Abia după 
executarea soţului ei, Avis Everhard s-a retras la Wake 
Robin Lodge, o mică fermă în regiunea masivului Sonoma 
din California. 

15 Fără îndoială că Avis Everhard se referă aici la Comuna 
din Chicago. 

16 Păstrând toată consideraţia pe care o datorăm 
tovarăşei de viaţă a lui Ernest Everhard, trebuie să arătăm 
ca soţul ei n-a fost în realitate decât unul dintre numeroşii 
fruntaşi de seamă ai clasei muncitoare care au elaborat 
planurile celei de a doua Răscoale. Astăzi, în perspectiva 
secolelor, putem afirma fără nici o ezitare că, chiar dacă 
Ernest Everhard ar fi trăit, cea de a doua Răscoală n-ar fi 
avut un sfârşit mai puţin nefericit. 

17 Cea de a doua Răscoală a avut un caracter cu adevărat 
internaţional. Ea a pornit pe baza unui plan gigantic, mult 
prea gigantic ca să poată fi întocmit de mintea unui singur 
om. Masele muncitoare din toate statele oligarhice ale lumii 


aşteptau doar semnalul pentru a porni la luptă. Germania, 
Italia, Franţa şi ţările principale din Asia şi Australia erau 
de mai multă vreme state ale muncitorilor, state socialiste, 
gata să sară în sprijinul revoluţiei. Cu multă bravură, ele au 
şi venit în ajutorul muncitorilor. Tocmai din această pricină 
ele au şi fost zdrobite, o dată cu cea de a doua Răscoală, de 
coaliția statelor oligarhice din toată lumea, guvernele lor 
fiind înlocuite cu guverne oligarhice. 

18 Oraş situat în apropiere de San Francisco, de care nu-l 
separă decât golful cu acelaşi nume, pe ţărmul căruia sunt 
amândouă aşezate. 

19 John Cunningham, tatăl lui Avis Everhard, a fost 
profesor la Universitatea de stat din Berkeley, California. 
Specialitatea lui era fizica, dar, pe lângă activitatea 
didactică, a mai publicat şi multe lucrări bazate pe cercetări 
originale, fiind un foarte distins om de ştiinţă. Principala sa 
contribuţie la progresia ştiinţei a constat în studiile asupra 
naturii electronului şi în monumentala lucrare intitulată 
Identitatea dintre materie şi energie, în care a stabilit în 
chip evident şi pentru totdeauna că particulele ultime ale 
materiei şi ale energiei sunt identice. (Această afirmaţie a 
lui Jack London este în fond justă. Fizica modernă a dovedit 
că energia este indisolubil legată de masa corpurilor. 
Formularea prezintă însă primejdia de a înlesni strecurarea 
tezei idealiste conform căreia energia ar fi ceva deosebit şi 
în afara materiei. Energia însă nu există în afara obiectelor 
materiale. Lenin consideră încercarea de a rupe energia de 
materie echivalentă cu încercarea idealistă de a concepe 
mişcarea în afara materiei.) 

Înaintea sa această idee fusese emisă, dar fără a fi 
dovedită ştiinţific, de sir Oliver Lodge (Oliver Joseph Lodge 
(1851-1940), fizician englez, autorul unor valoroase 
cercetări în domeniul electricităţii. Pe plan filosofic s-a 
situat pe poziţii idealiste, încercând sa împace ştiinţa cu 
religia.) şi de alţi cercetători în domeniul, pe atunci nou, al 
radioactivităţii. 


20 În acele vremuri oamenii obişnuiau să se bată între ei 
în schimbul unor anumite sume de bani. Lupta se dădea cu 
pumnii. Când unul dintre competitori cădea în nesimţire 
sau era ucis, celălalt încasa suma respectivă. 

21 Această aluzie cam obscură se referă la un muzicant 
negru (Este vorba de Thomas Bethune (1856-1908), fiul 
unor sclavi negri din statul Georgia, orb din naştere şi debil 
mintal, dar totuşi înzestrat cu o fenomenală memorie şi cu 
un excepţional dar muzical. Putea să cânte la pian fără 
greşeală orice bucată muzicală pe care o auzea o singură 
dată. A colindat S. U. A. Dând reprezentații publice în 
cadrul cărora se deda la exhibiţii muzicale.) care a făcut 
vâlvă imensă în toată lumea către sfârşitul secolului al XIX- 
lea al erei creştine. 

22 Friedrich Nietzsche (1844-1800), filosof idealist 
german. Filosofia lui Nietzsche a reprezentat una din cele 
mai drastice reacţiuni ideologice burgheze în faţa avântului 
ideologiei proletare.), filosoful turbat din secolul al XIX-lea 
al erei creştine, care a întrevăzut unele scânteieri fantastice 
de adevăr, dar care, înainte de a muri, tot filosofând, a 
alunecat în nebunie. 

23 A căpătat numele de scolastică filosofia dominantă în 
vremea evului mediu, care nu cerceta lumea 
înconjurătoare, ci, considerându-se doar „servitoare a 
teologiei”, încerca să tragă concluzii generale privitoare la 
lume şi la regulile de conduită ale omului, bazându-se pe 
dogmele bisericii. 

24 Aristotel (384-322 î.e.n.), filosof din Grecia antică, 
numit de Marx „cel mai mare cugetător al antichităţii”. În 
realitate nu se poate afirma despre Aristotel că ar fi fost 
metafizician căci a oscilat între dialectică şi metafizică, 
filosofiei lui fiindu-i caracteristice într-o însemnată măsură 
elemente ale concepţiei dialectice despre realitate. 

25 În lupta lor împotriva feudalismului, istoricii şi ideologii 
burghezi au afirmat că epoca de dominație a orânduirii 
feudale şi în special evul mediu a fost un „ev al 


întunericului” şi o perioadă de barbarie. Adevărul este însă 
că în ciuda dominaţiei ideologiei religioase şi a 
preponderenţei bisericii, societatea feudală şi evul mediu 
nu au reprezentat o întrerupere în mersul istoriei şi o epocă 
de barbarie, ci trecând peste opreliştile puse de biserică s- 
au realizat totuşi progrese atât în domeniul ştiinţei şi 
tehnicii, cât şi în domeniul artei şi culturii în ansamblu. 

26 Este vorba de sistemul elaborat de astronomul şi 
geograful grec Ptolemeu (secolul al II-lea), potrivit căruia 
pământul ar fi nemişcat şi plasat în centrul universului, iar 
toate celelalte astre - soarele, luna, planetele - s-ar roti în 
jurul lui. Pentru acest motiv sistemul lui Ptolemeu este 
numit şi sistemul „geocentric”. 

27 Parafrazare ironică a dogmei fundamentale din crezul 
mahomedan, care spune: „Nu există alt dumnezeu în afară 
de Allah, şi Mohamed este profetul său”. 

28 Cunoscut educator de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi 
începutul secolului al XX-lea al erei creştine (Biologul 
american David Starr Jordan a trăit între anii 1851 şi 
1931). A fost preşedinte al Universităţii Stanford, instituţie 
particulară de binefacere de pe vremea aceea. 

29 Filosof monist idealist, (George Berkeley (1684-1753), 
episcop englez, filosof idealist subiectiv. A combătut 
materialismul şi ateismul. Teoriile lui Berkeley şi ale 
discipolilor săi au fost supuse unei critici nimicitoare de 
către Lenin în opera sa Materialism şi empiriocriticism 
(1909), care a pus multă vreme în încurcătură pe filosofii 
din acea vreme prin negarea existenţei materiei, dar a 
cărui abilă argumentare a fost în cele din urmă zdrobită 
când noile date experimentale ale ştiinţei au fost 
generalizate în mod filosofic. 

30 Este vorba de marele cutremur care a distrus oraşul 
San Francisco în anul 1906 al erei creştine. 

31 Fraza aceasta trebuie pusă în legătură cu anumite 
obiceiuri din timpurile străvechi. Pe atunci, când oamenii 
erau încleştaţi în luptă pe viaţă şi pe moarte, în chipul 


bestial în care luptau pe vremurile acelea, ducă învinsul 
arunca arma, învingătorul era liber să-l ucidă ori să-l cruţe. 

32 În perioada aceea foarte mulţi preoţi au fost scoşi din 
rândurile clerului pentru că propovăduiau idei 
inacceptabile pentru clasa dominantă. Acest lucru se 
întâmpla mai ales atunci când aceste idei erau suspectate 
de tendinţe socialiste. 

33 Gărzile de mercenari străini care păzeau palatul lui 
Ludovic al XV-lea, rege al Franţei decapitat de propriul său 
popor. 

34 În vremea de atunci, între oamenii născuţi în ţara şi cei 
născuţi în străinătate se făceau discriminări categorice, în 
defavoarea acestora din urmă. 

35 Această carte a fost în repetate rânduri tipărită pe 
ascuns de-a lungul celor trei secole ale erei Călcâiului de 
fier. La Biblioteca Naţională din Ardis există mai multe 
exemplare din diverse ediţii. 

36 Isaac Newton (1642-1727), mare fizician, astronom şi 
matematician englez, a descoperit legile fundamentale ale 
mecanicii şi legea gravitaţiei universale. 

37 Pe vremea aceea, grupuri de indivizi hrăpăreţi 
acaparaseră toate mijloacele de transport şi, pentru 
folosirea lor, storceau anumite taxe de la călători. 

38 Astfel de conflicte se iscau foarte adesea în acele 
timpuri, când societatea era irațional şi anarhic organizată. 
Câteodată muncitorii refuzau să mai lucreze. Alteori 
capitaliştii nu-i mai lăsau pe muncitori să intre în fabrici. În 
cursul tulburărilor şi ciocnirilor violente, care aveau loc cu 
asemenea prilejuri, se distrugeau multe bunuri şi se 
pierdeau multe vieţi omeneşti. Astăzi toate acestea sunt de 
neconceput pentru noi şi ne par la fel de stranii ca şi un alt 
obicei de pe atunci, şi anume deprinderea bărbaţilor din 
clasele asuprite de a sfărâma mobilele din casă când se 
certau cu nevestele. 

39 Laissez faire, laissez passer (Lăsaţi lucrurile să se 
împlinească şi să se dezvolte de la sine) - deviza şcolii 


economice burgheze a fiziocraţilor, apărută în Franţa în 
secolul al XVIII-lea. În secolul al XIX-lea, în perioada 
capitalismului premonopolist, ea a devenit deviza aşa- 
numitei doctrine a „liber-schimbismului”, care revendica 
pentru burghezie deplina libertate a comerţului. 

40 Proletariat: derivat din latinul proletarii, denumire dată 
în sistemul cenzitar al lui Servius Tullius (Tradiţia romană 
vorbeşte despre o reformă atribuită regelui Servius Tullius 
(secolul al VI-lea î.e.n.), reformă prin care s-a urmărit 
încadrarea plebeilor cu avere în rândurile cetăţenilor 
romani, întreaga populaţie a cetăţii fiind împărţită, după 
avere în cinci clase cenzitare. Pătura celor lipsiţi de avere, 
alcătuită din proles, nu făcea parte din niciuna dintre 
aceste clase.) celor care nu prezentau pentru stat altă 
utilitate decât aceea că zămisleau copii (proles); cu alte 
cuvinte, nu prezentau vreo însemnătate nici prin avere, nici 
prin poziţie socială şi nici prin vreo iscusinţă deosebită. 

41 Candidatul partidului socialist la postul de guvernator 
al statului California în alegerile din toamna anului 1906 al 
erei creştine. Englez prin naştere, autor a numeroase 
lucrări de economie politică şi filosofie, a fost unul dintre 
conducătorii socialişti din vremea sa. 

42 Istoria nu consemnează un fapt mai îngrozitor decât 
tratamentul la care au fost supuşi în fabricile engleze 
femeile şi copiii sclavi, mai cu seamă în a doua jumătate a 
secolului al XVIII-lea din era creştină. În aceste adevărate 
infernuri ale industriei îşi au obârşia unele dintre cele mai 
mari averi ale timpului respectiv. 

43 Şi acesta este un fapt luat de autor direct din realitate. 
În 1906 ziarul Chicago American publicase un lung reportaj 
intitulat „Sclavii din Chicago”, în care erau dezvăluite 
îngrozitoarele condiţii de muncă din foarte multe 
întreprinderi industriale şi comerciale. Se arăta că există un 
mare număr de muncitori care în schimbul unei munci 
epuizante nu câştigă decât nouăzeci de cenți pe săptămână. 


44 Everhard ar fi putut invoca şi exemple mult mai 
convingătoare cu privire la modul făţiş în care biserica din 
partea de sud a Statelor Unite a luat apărarea sclaviei, 
înaintea războiului cunoscut sub numele de „Războiul 
rebeliunii” (Jack London se referă la conflictul armat 
cunoscut sub numele de „Războiul civil” sau „Războiul de 
secesiune”, izbucnit în 1861 între statele din Sud, dominate 
de marii plantatori, proprietari funciari, interesaţi în 
menţinerea sclaviei, şi statele din Nord, dominate de 
burghezia industrială. Acest război, încheiat în 1865 prin 
victoria Nordului, poate fi considerat ca o formă de 
revoluţie burghezo-democrată, deoarece a avut drept 
rezultat pe de o parte zdrobirea plantatorilor şi abolirea 
sclaviei negrilor, iar pe de altă parte instaurarea dominaţiei 
burgheziei industriale.) Dăm aici câteva asemenea exemple, 
culese din documentele timpului. În anul 1885 al erei 
creştine sinodul bisericii prezbiteriene a statuat 
următoarele: „Sclavia este recunoscută atât în Vechiul, cât 
şi în Noul Testament şi n-a fost niciodată osândită prin 
cuvântul lui Dumnezeu.” Asociaţia baptistă din Charleston 
declara într-o epistolă din anul 1835: „Dreptul stăpânilor de 
a dispune de timpul sclavilor lor a fost în chip răspicat 
recunoscut de creatorul tuturor lucrurilor, care fără 
îndoială că poate acorda oricui socoteşte de cuviinţă 
dreptul de proprietate asupra oricărui obiect găseşte cu 
cale”. Cuviosul E. D. Simon, doctor în teologie şi profesor la 
Universitatea metodistă Randolph-Macon din Virginia, a 
scris: „Pasaje din Sfânta Scriptură stabilesc fără nici o 
putinţă de îndoială dreptul de proprietate asupra sclavilor, 
ca şi toate accesoriile obişnuite ale acestui Drept. Dreptul 
de a vinde şi cumpăra sclavi este limpede stabilit. Privind 
deci lucrurile în general, fie că cercetăm legislaţia iudaică 
stabilită de Dumnezeu însuşi, ideile şi practica omenirii din 
toate vremurile, ori poruncile Noului Testament şi ale legii 
morale, ajungem la concluzia că sclavajul nu este imoral. O 
dată stabilit principiul potrivit căruia primii sclavi africani 


au fost în chip legal supuşi sclaviei, dreptul de a-i ţine în 
servitute pe urmaşii lor decurge ca o consecinţă de 
neînlăturat. Vedem deci că sclavia existentă în America a 
fost întemeiată în deplină concordanţă cu principiile de 
drept.” 

Nu este de loc de mirare că în acelaşi fel, o generaţie sau 
două mai târziu, biserica a luat apărarea proprietăţii 
capitaliste. În marele muzeu de la Asgard există o carte 
intitulată Eseuri asupra revendicărilor, scrisă de Henry Van 
Dyke şi publicată în anul 1905 al erei creştine. După cât se 
poate deduce din carte, Van Dyke a fost fără îndoială preot. 
Această carte este un foarte grăitor exemplu de ceea ce 
Everhard ar fi putut numi gândire burgheză. A se observa 
asemănarea dintre epistola baptiştilor din Charleston, 
citată mai sus, şi următoarea teză emisă de Van Dyke cu 
şaptezeci de ani mai târziu: „Biblia ne învaţă că Dumnezeu 
stăpâneşte lumea. El împarte bunurile acestei lumi tuturor 
oamenilor după bunul său plac şi în concordanţă cu legile 
generale de el stabilite” (După cum se va vedea şi în restul 
romanului, Jack London foloseşte adnotările lui Anthony 
Meredith, presupusul comentator din veacul al XXVII-lea, 
pentru a lua o poziţie violent critică împotriva unor oameni 
şi evenimente contemporane lui şi tipice pentru societatea 
capitalistă. Nici documentele din 1885 ale sinodului bisericii 
prezbiteriene şi ale Asociaţiei baptiste din Charleston, nici 
profesorul E. D. Simon şi Henry Van Dyke nu sunt născociri; 
acesta din urmă (1852-1933) a fost un preot prezbiterian, 
ajuns mai târziu profesor universitar, diplomat şi autor a 
numeroase volume de eseuri şi critică literară scrise de pe 
poziţiile cele mai retrograde.) 

45 Denumire dată regiunii din Nord-estul Statelor Unite, 
unde Anglia a înfiinţat primele colonii americane. Aci 
capitalismul a cunoscut încă din secolul trecut o puternică 
dezvoltare. 

46 În vremurile de atunci existau multe mii de asemenea 
negustori săraci, denumiți ambulanți şi care-şi purtau în 


spate toată marfa, din casă în casă. Acest sistem de comerţ 
însemna o mare pierdere de energie. După cum se vede, 
distribuţia bunurilor era la fel de anarhică şi iraţională ca şi 
întregul sistem social. 

47 Titlul de colonel nu are sens de grad ofițeresc. În 
America guvernatorii statelor pot acorda acest titlu unora 
dintre acoliţii lor care, îmbrăcaţi în uniformă, asistă la 
ceremonia instalării guvernatorului, sau la alte ceremonii 
oficiale. 

48 Expresie care zugrăveşte starea locuinţelor ruinate şi 
mizere unde-şi găseau adăpost în acele vremuri un mare 
număr de oameni ai muncii. Fără nici o excepţie, muncitorii 
erau atunci siliţi să plătească proprietarilor chirie, iar dacă 
avem în vedere starea acestor locuinţe, putem afirma că 
chiria era enormă. 

49 Este greu de imaginat cât de răspândit era pe atunci 
furtul. Fiecare fura din avutul celorlalţi. Stăpânii societăţii 
furau în chip legal, sau, cu alte cuvinte, îşi legalizau furtul, 
pe câtă vreme clasele mai sărace furau încălcând legea. 
Nici un bun nu se afla în siguranţă dacă nu era păzit. Un 
număr uriaş de oameni erau folosiţi ca paznici, pentru a 
apăra proprietatea. Casele celor bogaţi erau un amestec de 
fortăreață, magazie şi casă de bani. Obiceiul copiilor noştri 
de a-şi însuşi lucruri ce aparţin altora este socotit ca o 
rămăşiţă rudimentară a acelei înclinații către furt cu totul 
generală în vremurile vechi. 

50 Rostul avocaţilor angajaţi de diversele companii era de 
a satisface, prin metode banditeşti, nesecata lăcomie de 
bani a stăpânilor. Se ştie că, în anul 1905 al erei creştine, 
Theodore Roosevelt (Theodore Roosevelt (1858-1919), 
preşedintele Statelor Unite între 1901 şi 1909, deci chiar în 
vremea când Jack London a scris Călcâiul de fier. Fiind 
reprezentantul marilor monopoluri, în special al grupului 
Morgan, a devenit unul dintre ideologii imperialismului 
american, promovând o politică externă dintre cele mai 
agresive. În interior a lansat lozinca demagogică a luptei 


împotriva trusturilor, dar în fapt a favorizat consecvent 
dezvoltarea monopolurilor şi întărirea influenţei lor 
politice.) pe vremea aceea preşedinte al Statelor Unite, a 
spus într-o alocuţiune rostită cu prilejul deschiderii anului 
şcolar la Universitatea Harvard: „Ştim cu toţii că, în actuala 
stare de lucruri, mulţi dintre cei mai influenţi şi mai bine 
plătiţi membri ai corpului de avocaţi din toate centrele unde 
este acumulată bogăţia îşi creează o sarcină specială din a 
inventa tot felul de sisteme îndrăzneţe şi ingenioase, 
datorită cărora clienţii lor avuţi, indiferent dacă sunt 
persoane fizice sau juridice, se pot sustrage dispoziţiilor 
legale stabilite pentru reglementarea, în interesul public, a 
folosirii marilor avuţii.” 

51 Avem aici de-a face cu un exemplu tipic pentru lupta 
sângeroasă care se ducea pe toate treptele societăţii. 
Oamenii se sfâşiau între ei ca nişte lupi flămânzi. Lupii cei 
mari îi mâncau pe cei mici, iar în haita care era societatea 
de atunci, Jackson poate fi considerat ca unul dintre lupii 
cei mai mici şi mai slăbănogi. 

52 Joc de cărţi. 

53 Este interesant de observat duritatea limbajului folosit 
în mod curent pe vremea de atunci şi care, de bună seamă, 
arată o dată mai mult cum fiece individ lupta „cu ghearele 
şi cu dinţii” împotriva tuturor celorlalţi. Bineînţeles nu ne 
referim la înjurătura lui Smith, ci la verbul a scuipa, folosit 
de Avis Everhard. 

54 Aici avem de-a face cu o referire la voturile câştigate de 
socialiştii din Statele Unite cu prilejul alegerilor care au 
avut loc în 1910. Progresele realizate de socialişti în 
alegerile din acea vreme indică limpede creşterea continuă 
a forţelor revoluţionare. Aceste rezultate din Statele Unite 
sunt: 1888 - 2.068 voturi; 1902 - 127.713 voturi; 1904 - 
435.040 voturi: 1908 - 1.108.427 voturi şi 1910 - 
1.688.211 voturi. (Cum Călcâiul de fier a apărut în 
februarie 1908, iar în S. U. A. Alegerile au loc în noiembrie, 
este evident că cifrele date de Jack London ca rezultate ale 


alegerilor din 1908 şi 1910 sunt imaginare. Totuşi 
pronosticul său privitor la faptul că în viitorul apropiat 
influenţa socialiştilor în rândurile maselor populare 
americane va creşte s-a verificat: la alegerile din 1912 
candidatul partidului socialist a întrunit peste 900.000 de 
voturi.) 

55 În acele secole de bestială luptă între oameni, nimeni 
nu se putea socoti permanent în siguranţă, oricâtă avere ar 
fi acaparat. Siliţi de teama pentru viitorul propriilor familii, 
oamenii au născocit sistemul asigurărilor. Pentru noi, cei 
care trăim într-o epocă raţională, un asemenea sistem pare 
rizibil, absurd şi primitiv. Pe atunci, însă, asigurările 
constituiau o problemă foarte serioasă. Partea amuzantă 
este că fondurile companiilor de asigurare erau deseori 
jefuite sau irosite de înşişi funcţionarii însărcinaţi cu 
administrarea lor. 

56 Mai înainte ca Avis Everhard să se fi născut, John 
Stuart Mill (Filosof şi economist burghez englez (1806 şi 
1873). Eseul Despre libertate datează din 1854.) a scris în 
eseul său intitulat Despre libertate: „Oriunde există o clasă 
dominantă, mare parte dintre ideile morale derivă din 
interesele ei de clasă şi din simţământul superiorității sale 
ca clasă”. 

57 Astfel de contradicții în vorbire au fost multă vreme 
una dintre slăbiciunile simpatice ale vechilor irlandezi. 

58 Iniţial, „cazuistica” a însemnat aplicarea la cazuri 
concrete a dogmelor bisericeşti în cadrul teologiei 
scolastice şi a dreptului medieval. Mai târziu epitetul de 
„cazuişti” s-a aplicat celor care folosesc argumente cu 
aparenţă de ingeniozitate şi subtilitate pentru a susţine 
teze false. 

59 În anul 1902 al acelei ere, ziarele au atribuit lui George 
F. Baer (Personajul este real, şi faptul pomenit de London 
este autentic. George Frederick Baer (1842-1914), 
preşedinte al unei companii carbonifere, a condus în 1902 
lupta patronilor împotriva unei puternice greve a 


minerilor.), preşedintele lui Anthracite Coal Trust, 
enunţarea următorului principiu; „Drepturile şi interesele 
muncitorilor urmează să fie ocrotite de creştinii pe care 
Dumnezeu, în nemărginita lui înţelepciune, i-a hărăzit să se 
bucure în aceasta ţară de foloasele proprietăţii”. 

60 Cuvântul societate este folosit aici în înţelesul său 
restrâns, lucru foarte obişnuit pe vremea aceea pentru a 
indica pe trântorii împopoţonaţi care nu munceau, ci numai 
se ghiftuiau din fagurii strânşi de muncitori. Nici oamenii de 
afaceri şi nici muncitorii nu aveau vreme sau ocazie să ia 
parte la reuniunile organizate în societate. Societatea era 
creaţia leneşilor avuţi, care nu munceau şi care în felul 
acesta îşi procurau un fel de amuzament. 

61 În vremurile de atunci atitudinea bisericii era 
exprimată în cuvintele: „Aduceţi-mi mie pângăriţii voştri 
bani!” 

62 În paginile numărului din 18 august 1906 al revistei 
Outlook (Săptămânal burghez american. A apărut între 
1803 şi 1935, bucurându-se de o largă răspândire mai cu 
seamă la începutul secolului.), un săptămânal de pe vremea 
aceea, sunt prezentate împrejurările în care un muncitor şi- 
a pierdut braţul, aceste împrejurări fiind întru totul 
asemănătoare cu cele ale cazului Jackson, aşa cum sunt ele 
expuse de Avis Everhard. 

63 Compus din prefixul philo şi din verbul elin 
manthanein, a învăţa, filomat înseamnă „iubitor al ştiinţei”. 
În istorie sunt cunoscuţi sub numele de filomaţi membrii 
unei societăţi literare şi patriotice fondate la Vilna în 1817 
de un grup de studenţi polonezi, printre care se număra şi 
marele poet Adam Miekiewicz. Este probabil că de aici a 
împrumutat Jack London numele acestui capitol. 

64 Pe vremea de-atunci mai dăinuia încă obiceiul de a 
încărca locuinţele cu tot felul de nimicuri şi vechituri 
fragile. Oamenii încă nu descoperiseră traiul lipsit de 
artificialitate. Locuinţele lor erau un fel de muzee, şi pentru 
menţinerea curăţeniei se cerea o muncă fără sfârşit. 


Demonul prafului devenise tiranul gospodinelor. Existau 
mijloace nenumărate pentru a colecta praful, dar mult prea 
puţine pentru a-l îndepărta. 

65 În Statele Unite, cuvântul „radical” nu este folosit în 
aceeaşi accepţie ca în ţările europene, adică pentru a 
desemna un curent politic reprezentând interesele micii 
burghezii şi care formulează revendicări democratice 
parţiale în sânul societăţii burgheze, ci este atribuit exclusiv 
elementelor care manifestă o cât de vagă tendinţă 
revoluţionară. 

66 Anularea testamentelor ajunsese o trăsătură 
caracteristică a epocii. O dată cu acumularea de averi 
uriaşe, problema hotărârii soartei acestor averi după 
moartea celui care le acumulase devenise o problemă 
dintre cele mai chinuitoare. Întocmirea şi anularea 
testamentelor au devenit atunci ocupaţii complimentare, ca 
fabricarea armelor şi născocirea unor sisteme de apărare 
adecvate. Avocaţii cei mai pricepuţi în redactarea 
testamentelor erau solicitaţi pentru întocmirea unor acte de 
ultimă voinţă care să nu poată fi atacate. Numai că şi aceste 
testamente erau totdeauna anulate, şi foarte adeseori de 
înşişi avocaţii care le întocmiseră. Totuşi, în sânul claselor 
avute se menținea încă iluzia că ar fi posibilă întocmirea 
unor testamente absolut inatacabile, iar în felul acesta, din 
generaţie în generaţie, clienţii şi avocaţii se lăsau înşelaţi de 
aceeaşi iluzie. Era vorba de o strădanie asemănătoare cu 
cea a alchimiştilor medievali, care căutau solventul 
universal. (În evul mediu, când chimia nu se dezvoltase ca 
ştiinţă, alchimiştii îşi propuneau găsirea „pietrei filosofale”, 
substanţă, bineînţeles fantezistă, capabilă să transforme 
metalele obişnuite în aur sau argint, găsirea „elixirului 
vieţii”, capabil să asigure omului tinereţea veşnică, şi a 
„solventului universal”, substanţă în care toate corpurile să 
fie solubile.) 

67 Colecţie în care se publica o literatură palpitantă şi 
ameţitoare, menită să strecoare în rândurile clasei 


muncitoare păreri complet false cu privire la clasele 
parazitare. 

68 Oamenii de pe vremea aceea erau sclavi ai cuvintelor. 
Josnicia unei astfel de robii este pentru noi de neconceput. 
Pentru oamenii de atunci cuvintele ascundeau în ele o 
magie mai puternică decât a oricărui scamator. În minţile 
lor domnea o asemenea zăpăceală şi confuzie, încât rostirea 
unui singur cuvânt putea să răstoarne rezultatele unei vieţi 
întregi de reflecţie şi cercetări serioase. Un astfel de cuvânt 
cu puteri magice era şi adjectivul „utopic”. Simpla lui 
pronunțare putea zădărnici orice proiecte, indiferent cât de 
bine gândite şi puse la punct, privitoare la îmbunătăţirea 
ori regenerarea situaţiei economice. Mulţimi întregi de 
oameni cădeau în delir la auzul unor expresii cum ar fi „un 
ban cinstit”, ori „cu coşniţa plină”. Scornirea unor astfel de 
expresii era socotită trăsătură de geniu. 

69 Iniţial, detectivi particulari (Cuvântul acesta, ajuns 
substantiv comun, se trage de la numele unui detectiv 
particular din Chicago, Allan Pinkerton (1819-1894), care a 
intrat în slujba marilor capitalişti pentru a lupta cu mijloace 
tâlhăreşti împotriva organizaţiilor sindicale ale 
muncitorilor.), care s-au transformat însă repede în slugi 
înarmate ale capitaliştilor, devenind în cele din urmă 
mercenari ai oligarhiei. 

70 Legenda biblică spune că Irod, regele Iudeii, temându- 
se că noul născut cu numele de Isus ar fi menit să-l alunge 
de pe tron, a dat poruncă oştenilor săi să ucidă toţi copiii 
din Betleem mai mici de doi ani. 

71 Caius Cilnius Maecenas (63 î.e.n. - 3 e.n.), nobil roman, 
favorit al împăratului August şi protector al artiştilor din 
vremea sa. Numele lui Mecena a ajuns să simbolizeze 
dragostea şi sprijinul acordat artelor. 

72 Medicamentele brevetate erau de fapt minciuni 
brevetate, care însă, la fel cu amuletele şi indulgenţele din 
evul mediu, îi înşelau pe oameni. Singura deosebire consta 


în aceea că medicamentele brevetate erau mult mai 
dăunătoare şi mult mai scumpe. 

73 Chiar până în anul 1912 din era creştină, marea 
majoritate a populaţiei continua să mai creadă că ea 
conduce ţara, datorită dreptului de vot. În realitate, însă, 
ţara era condusă de aşa-numitele grupări politice. La 
început, şefii acestor grupări storceau de la marii capitalişti 
uriaşe sume de hani pentru a vota legi favorabile 
companiilor; în scurtă vreme, însă, marii capitalişti şi-au dat 
seama că e mai ieftin să ia în stăpânire aşa-zisele grupări 
politice şi să acorde simbrie şefilor acestor coterii. 

74 Organ judecătoresc suprem din S. U. A., ai cărui 
membri sunt numiţi de preşedinte. Slujeşte interesele 
marilor capitalişti. 

75 Marile companii de drum de fier foloseau pe scară 
largă sistemul mituirii politicienilor şi a anumitor 
funcţionari prin acordarea de permise gratuite de călătorie. 

76 Într-o carte publicată la 1906 sub titlul Sărăcie, Robert 
Hunter a arătat că la data respectivă în Statele Unite trăiau 
în sărăcie zece milioane de oameni. 

77 Potrivit recensământului efectuat în Statele Unite în 
anul 1900 (ultimul ale cărui rezultate au fost date 
publicităţii), numărul copiilor care munceau în fabrici se 
ridica la 1.752.187. 

78 Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), vestit iluminist şi 
democrat francez, ideolog al păturilor mic-burgheze care 
luptau împotriva absolutismului. Criticând societatea 
feudală, ]. ]. Rousseau arată că inegalitatea dintre oameni a 
luat naştere datorită apariţiei proprietăţii private. 
Considerând că în orânduirea primitivă, pe care el o 
numeşte „Starea naturală”, oamenii nu au cunoscut 
inegalitatea, asuprirea, mizeria şi sălbăticia moravurilor, 
Rousseau a idealizat această orânduire, socotind-o în mod 
greşit superioară celei feudale. 

79 Caius Plinius Secundus (23-79), cunoscut sub numele 
de Plinius cel bătrân sau Plinius naturalistul, filosof şi 


naturalist, reprezentant al gândirii ştiinţifice din Roma 
antică, autor al Istoriei naturale în 37 de cărţi. 

80 Localitate situată în apropiere de Bruxelles unde, în 
1815, Napoleon a fost definitiv înfrânt de armatele engleze 
şi prusace. Waterloo a devenit simbolul unei înfrângeri care 
nu mai îngăduie nici o speranţă de refacere. 

81 Pentru a lămuri cât mai bine sensul acestor cuvinte, 
cităm din Dicţionarul cinicului (1906 era creştină), întocmit 
de un anume Ambrose Bierce (Ziarist şi scriitor american 
(1842-1914) de la care, pe lângă Dicţionarul cinicului, au 
rămas povestiri din timpul războiului civil american şi din 
viaţa locuitorilor Californiei. În scrierile sale realismul şi 
critica socială se împletesc cu un umor amar.), mizantrop 
declarat şi unanim recunoscut din acea epocă, următoarea 
definiţie: „Obuz, s. 

— Argument pregătit pentru a sluji în viitor ca răspuns la 
revendicările socialiştilor americani”. 

82 Lanţurile de la picioare - sclavii africani şi criminalii 
erau pe atunci ferecaţi în astfel de lanţuri. Sistemul nu a 
ieşit din uz decât de-abia după instaurarea erei Frăției între 
oameni. 

83 Au existat totuşi oameni care chiar mai înainte de asta 
începuseră să simtă ameninţarea acelei umbre, deşi - 
asemenea lui Everhard - nu bănuiau de ce natură este. 
John C. Calhoun (John Caldwell Calhoun (1782-1850), om 
de stat reacţionar american, unul dintre fruntaşii politici ai 
statelor din sud, dominate de stăpânii de sclavi. Afirmația 
citată de Jack London se explică prin faptul că ] C. Calhoun 
era adversar al burgheziei industriale şi bancare dominante 
în statele din nord.) spusese: „În stat a apărut o forţă mai 
mare decât poporul însuşi, iar această forţă este alcătuită 
din multe, felurite şi puternice interese, adunate într-un 
singur mănunchi şi strânse laolaltă prin forţa de coeziune a 
imenselor depozite aflate în bănci”. Însuşi marele umanist 
care a fost Abraham Lincoln (Abraham Lincoln (1809- 
1865), remarcabil om de stat burghez, preşedinte al 


Statelor Unite între 1861 şi 1865. Sub guvernarea sa a fost 
înfrântă în cursul Războiului civil dominaţia plantatorilor 
sclavagişti din sud şi a fost abolită sclavia.) a spus, cu puţin 
înainte de a fi asasinat: „Văd apropiindu-se, şi chiar într-un 
răstimp foarte scurt, o criză care mă scoate din fire şi mă 
face să tremur pentru viitorul ţării mele... Marile companii 
s-au înscăunat la putere, va urma o eră de corupţie în 
rândurile funcţionarilor care deţin posturile cele mai înalte, 
iar cei a căror putere se bazează pe ban vor specula 
prejudecățile oamenilor de rând pentru a-şi prelungi 
stăpânirea, până ce toate bogăţiile ţării vor încăpea în 
mâinile câtorva oameni şi republica va fi lichidată.” 

84 Cartea despre care este vorba, intitulată Economie 
politică şi educaţie, a apărut chiar în acel an. Se mai 
păstrează din ea trei exemplare: două la Ardis şi unul la 
Asgard. Lucrarea se ocupa în amănunţime cu unul dintre 
factorii care contribuiau la menţinerea ordinii sociale 
stabilite, cea capitalistă, şi anume cu modul de organizare a 
învăţământului. Cartea în întregul ei era o bine construită şi 
strivitoare acuzaţie împotriva sistemului general de 
educaţie, care dezvolta în minţile elevilor şi studenţilor 
numai ideile favorabile ordinii capitaliste, excluzând cu 
străşnicie orice idei potrivnice, declarate subversive. La 
vremea ei cartea a stârnit senzaţie şi a fost imediat 
interzisă şi distrusă de oligarhie. 

85 Legendele evanghelice povestesc că în locul numit 
Ghetsemane ar fi început pătimirile lui Cristos. 

86 După legenda biblică, rămânând văduvă, Ruth a refuzat 
să mai locuiască în ţara Moabului, la neamurile sale, şi şi-a 
urmat soacra în ţara ludeii, la neamurile bărbatului 
răposat. 

87 Nu există nici un indiciu cu privire la numele întreg al 
organizaţiei desemnate prin aceste iniţiale. 

88 Cu feribotul se putea ajunge în câteva minute de la 
Berkeley la San Francisco. Aceste două oraşe, ca şi celelalte 


aşezări de pe ţărmul golfului, alcătuiau, de fapt, o singură 
comunitate. 

89 Conform legendelor evanghelice, înainte de a se 
converti la creştinism, apostolul Pavel se numea Saul şi era 
un prigonitor al creştinilor. Mergând însă odată spre 
Damasc, i s-a arătat Isus şi l-a făcut apostol al său. 

90 Este vorba de Oscar Wilde (Fără a nega existenţa unor 
valori artistice şi a unor elemente realist-critice în opera 
scriitorului englez Oscar Wilde (1856-1900), trebuie totuşi 
arătat că el a fost la vremea sa unul dintre reprezentanţii 
decadentismului.), unul dintre marii maeştri ai cuvântului 
din secolul al XIX-lea al erei creştine. 

91 Sonetul citat este intitulat Eastern Day (Zi de Paşti). 

92 Arteră principală a oraşului San Francisco, la sudul 
căreia se află cartierele sărăcimii. 

93 La care invitaţii, oameni preocupaţi numai de 
măruntele lor interese de afaceri, aveau să discute situaţia 
societăţii americane din zilele lor făcând bilanţul 
avantajelor şi dezavantajelor personale. 

94 Comitat în California. 

95 Preţuri de desfacere reduse la nivelul celui de cost, sau 
chiar sub nivelul acestuia. Procedând astfel, o companie mai 
puternică putea vinde în pierdere mai multă vreme decât 
una mai slabă, reuşind astfel s-o înlăture de pe piaţă. Acest 
procedeu devenise uz comun în cadrul concurenţei. 

96 În perioada respectivă s-au făcut multe încercări de a 
organiza într-un partid politic pe fermierii ameninţaţi cu 
pieirea. (Şi de astă dată London se întemeiază pe fapte 
reale. Ca urmare a marii crize economice din 1873, 
fermierii americani şi mai ales cei din statele vestice s-au 
străduit să se organizeze într-un partid politic. Astfel au 
luat naştere în ultimele decenii ale veacului trecut aşa 
numitele Farmers'Grange (denumire folosită de London şi 
tradusă prim „Liga fermierilor”), Farmers'Alliance, partidul 
Greenback şi partidul popular. Cele două din urmă au reuşit 
să obţină şi unele succese electorale.) Ţelul acestui partid 


era să distrugă trusturile şi marile companii printr-un 
sistem legislativ foarte drastic. Dar toate încercările de 
acest fel au eşuat. 

97 Primul mare trust care a repurtat însemnate succese, 
deşi a luat fiinţă cu aproape o generaţie înaintea celorlalte. 
98 Cel mai mare concern petrolifer din lumea capitalistă, 

înfiinţat în 1870 şi aparţinând familiei Rockefeller. 

99 Faliment - o ciudată instituţie juridică, potrivit căreia 
un întreprinzător ruinat în cadrul concurenţei putea să 
scape de datorii. Rostul acestui sistem era să atenueze 
brutalitatea luptei pentru existenţă în care pe atunci 
oamenii se sfâşiau unii pe alţii, literalmente cu ghearele şi 
cu dinţii. 

100 Jack London se referă la aşa-numita mişcare a 
„luddiţilor”, una dintre primele forme de luptă ale 
proletariatului industrial, care în veacul al XVIII-lea s-a 
răspândit în principalele centre textile din Anglia. 
Neînţelegând că şomajul de masă şi pauperizarea 
muncitorilor sunt o consecinţă a sistemului capitalist de 
folosire a maşinilor şi nu a maşinilor în sine, muncitorii 
textilişti au început să distrugă maşinile, împotriva lor 
capitaliştii au luat măsuri dintre cele mai nemiloase, inclusiv 
pedeapsa cu moartea. 

101 Legenda biblică spune că luptând împotriva amoriţilor 
la cetatea Ghibeon, Josua, rege al ludeei l-ar fi rugat pe 
dumnezeul iudeilor (Iehova) să oprească în loc soarele şi 
luna pentru a-i măcelări pe duşmani, şi că lehova ar fi oprit 
în loc soarele aproape o zi întreagă. 

102 Sistemul parlamentar din S U. A. Este bicameral, 
alcătuit din Camera reprezentanţilor şi Senat. Când acestea 
două lucrează în şedinţe comune capătă denumirea de 
Congres. 

103 Aceste două cuvinte latine - cu care începe legea 
privitoare la inviolabilitatea persoanei adoptată de 
parlamentul englez în 1679 - desemnează astăzi în ţările 
anglo-saxone principiul conform căruia nimeni nu poate fi 


arestat fără un ordin sens emis de instanţele judecătoreşti. 
Bineînţeles că spiritul şi litera acestui principiu au fost şi 
sunt sistematic încălcate de câte ori este vorba de apărarea 
intereselor clasei dominante. 

104 Şi de data aceasta Jack London înfăţişează un fapt 
real. Garda civilă americană (Ihe National Guard) a fost 
organizată pe plan federal şi după reguli militare printr-o 
lege din 1903, al cărei raportor a fost senatorul Wiley. 

105 În esenţă, afirmaţiile lui Everhard sunt întemeiate, cu 
toate că data depunerii proiectului acestei legi pe biroul 
Camerei Reprezentanţilor este greşită. Proiectul a fost 
depus nu la 30 iulie, ci la 30 iunie. Buletinul Oficial al 
dezbaterilor parlamentare se păstrează la Ardis şi, 
consultându-l, găsim referiri la legea respectivă pentru 
următoarele date: 30 iunie, 9, 15, 16 şi 17 decembrie 1902 
şi 7 şi 14 ianuarie 1903. Ignoranţa dovedită de oamenii de 
afaceri care au luat parte la dineu nu este de fel 
neobişnuită. Foarte puţini erau cei care aveau cunoştinţă de 
legea menţionată. Un revoluţionar cu numele de E. 
Untermann (E. Untermann - unul dintre fruntaşii 
Federaţiei americane a muncii care s-au străduit să treacă 
drept socialişti, dar în realitate au dus o politică de trădare 
a intereselor clasei muncitoare şi de slujire a intereselor 
capitaliştilor.) a publicat la Girard, statul Kansas, în iulie 
1908, o broşură referitoare la legea gărzii civile. Broşura a 
avut o circulaţie restrânsă printre oamenii muncii; în 
vremea aceea, însă, separaţia dintre clase se adâncise într- 
o asemenea măsură, încât cititorii aparţinând clasei de 
mijloc nici n-au auzit pomenindu-se de broşura lui 
Untermann şi n-au aflat de existenţa acestei legi. 

106 Aici Everhard înfăţişează limpede pricina tuturor 
mişcărilor muncitoreşti din vremea de atunci. În cadrul 
repartiţiei între muncă şi capital a valorilor nou create, atât 
muncitorii, cât şi capitaliştii doreau să-şi însuşească o parte 
cât mai mare cu putinţă. Această contradicţie era de 
neîmpăcat. Atâta vreme cât a dăinuit sistemul capitalist de 


producţie, conflictele dintre muncitori şi capitalişti în 
legătură cu împărţirea noilor valori create s-au ţinut lanţ. 
Nouă spectacolul acesta ni se pare plin de ridicol, dar nu 
trebuie să uităm că avem avantajul de a trăi cu şapte secole 
mai târziu decât oamenii din vremea de atunci. 

107 Cu puţină vreme înainte de anii când au avut loc 
aceste evenimente, un preşedinte al Statelor Unite, anume 
Theodore Roosevelt, a făcut următoarea declaraţie publică: 
„Este nevoie de un sistem de reciprocitate mult mai elastic 
şi mai liberal în privinţa vânzării şi cumpărării mărfurilor, 
pentru ca astfel să creăm posibilitatea de a plasa avantajos 
în străinătate întreaga supraproducţie a Statelor Unite”. 
Nu încape îndoială că supraproducţia pomenită aici nu 
reprezenta decât mărfurile rămase la dispoziţia 
capitaliştilor după satisfacerea tuturor nevoilor şi cerinţelor 
lor. Tot în aceeaşi perioadă, senatorul Mark Hanna (Marcus 
Alonzo (1837-1904), cunoscut mai ales sub numele de Mark 
Hanna, om de afaceri şi fruntaş al partidului republican.) a 
spus: „Producţia anuală de mărfuri a Statelor Unite 
depăşeşte cu o treime puterea lor de consum!” Un alt 
senator, pe nume Chauncey Depew (Chauncey Mitchell 
Depew (1834-1928), avocat şi om de afaceri, membru 
marcant al partidului republican, slujitor al intereselor 
marilor companii de căi ferate.), arăta: „Poporul american 
produce în fiecare an mărfuri în valoare de două miliarde 
de dolari, pe care nu le poate consuma”. 

108 Karl Marx, marele teoretician al socialismului. 
German de origine, a trăit în secolul al XIX-lea, fiind 
contemporan cu John Stuart Mill. Pentru noi este de 
necrezut că valoarea descoperirilor sale în domeniul 
economiei politice nu a fost recunoscută vreme îndelungată 
şi că generaţii întregi de savanţi şi gânditori de seamă le-au 
luat în derâdere (Jack London comite aici o gravă greşeală. 
Nu numai că îl pune pe Marx alături de un filosof pozitivist, 
cum a fost ]. S. Mill, dar nici nu înţelege că marxismul a 
însemnat o revoluţie în gândire şi că devenise, încă de pe 


vremea lui, ideologia clasei muncitoare. De aceea 
presupunerile lui privitoare la „nerecunoaşterea” 
descoperirilor lui Marx au fost total infirmate de istorie. La 
mai puţin de zece ani după apariţia cărţii lui London, ideile 
lui Marx au dus la cea mai radicală cotitură în istoria 
omenirii: Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, iar la 
mai puţin de o jumătate de veac, peste un miliard de 
oameni îşi construiesc o viaţă nouă, luminaţi de învăţătura 
lui Marx.). Din pricina învăţăturii sale a fost exilat din 
Germania şi a murit ca exilat în Anglia. 

109 Din raţionamentele lui, Everhard atrage atenţia în 
mod deosebit ideea că sistemul capitalist se va prăbuşi 
simultan în toate ţările, ceea ce reprezintă teza lui Marx şi 
Engels elaborată pe baza analizei capitalismului 
preimperialist. După cum se ştie însă, analizând 
capitalismul în stadiul imperialist, Lenin a demonstrat că 
victoria simultană a socialismului în toate ţările este 
imposibilă, posibilă fiind victoria socialismului la început 
într-o singură ţară sau un grup de ţări, teză confirmată de 
istorie şi de fapt susţinută chiar de London în capitolele 
finale ale romanului. 

110 Este cea mai veche menţiune a acestei expresii 
folosită pentru a desemna oligarhia. 

111 Această împărţire în clase a societăţii americane 
prezentată de Everhard coincide întru totul cu cea alcătuită 
de Lucien Sanial, unul dintre statisticienii cei mai cunoscuţi 
ai timpului aceluia. Pe baza recensământului efectuat în 
Statele Unite în anul 1900, el stabileşte că, ţinând seama de 
ocupațiile lor, numărul locuitorilor aparţinând fiecărei 
categorii în parte este următorul: clasa plutocratică - 
250.251; clasa de mijloc - 8.429.845; clasa proletarilor - 
20.393.137. 

112 Despre trustul Standard Oil şi despre Rockefeller, 
care este stăpânul lui, vezi nota de la pagina 199. 

113 Relativ destul de devreme, adică chiar de prin 1907, 
se ştia că Statele Unite sunt cârmuite de unsprezece 


grupuri monopoliste, dar ulterior numărul acestora a fost 
redus, prin contopirea a cinci grupuri de magnați ai căilor 
ferate, care au fuzionat, formând o corporație unică a 
tuturor căilor ferate. Cele cinci grupuri contopite, 
dimpreună cu aliaţii lor politici şi financiari, au fost: 1) 
grupul James ]. Hill, care controla întreaga reţea din nord- 
vest; 2) grupul căilor ferate din Pennsylvania, condus din 
punct de vedere financiar de către Schiff şi susţinut de 
câteva mari bănci din Philadelphia şi New York; 3) grupul 
Harriman, care-l folosea pe Frick drept avocat şi pe Odell 
ca mână dreaptă în politică şi care controla reţeaua de căi 
ferate din partea centrală a continentului şi reţelele de pe 
coasta de sud-vest şi de sud a Pacificului: 4) familia Gould, 
deţinătoare a unui imens pachet de acţiuni ale companiilor 
de cale ferată şi 5) familiile Moore, Reid şi Leeds, cunoscute 
sub numele de „Clica din Rock Island”. Aceşti puternici 
oligarhi au apărut în cadrul luptei de concurenţă, dar au 
trebuit în mod fatal să păşească pe făgaşul concentrării 
producţiei şi centralizării capitalului (Jack London foloseşte 
numele şi situaţiile reale ale unor mari capitalişti americani. 
Fuziunea despre care se vorbeşte în text nu a avut însă loc 
nici în modul şi nici la vremea arătată de scriitor.). 

114 Lobby - instituţie specific americană, al cărei rost era 
să mituiască, să corupă şi să intimideze pe membrii 
corpurilor legiuitoare, adică chiar pe oamenii presupuşi a 
reprezenta interesele poporului. 

115 Cu zece ani înainte de data la care Everhard a rostit 
aceste cuvinte, New York Board of Trade, organul Camerei 
de comerţ din New York, a publicat un raport din care 
cităm: „Societăţile de căi ferate controlează în chip absolut 
corpurile legiuitoare în majoritatea statelor federale; ele 
sunt acelea care îi aleg ori îi trântesc pe senatori, deputaţi 
şi guvernatori în Statele Unite, dictând în fapt politica 
guvernului american”. 

116 Rockefeller a pornit-o foarte de jos, dar a reuşit ca 
prin maşinaţiile cele mai viclene să pună pe picioare primul 


trust desăvârşit organizat, şi anume pe cel cunoscut sub 
numele de Standard Oil. Nu ne putem opri să cităm câteva 
pagini remarcabile din istoria acelor timpuri, pentru a arăta 
în ce fel nevoia de a investi capitalurile libere acumulate din 
profiturile trustului Standard Oil a dus la distrugerea unui 
număr uriaş de mici capitalişti şi a grăbit prăbuşirea 
sistemului capitalist. David Graham Phillips (Ziarist şi 
scriitor american (1867-1911) care a demascat cu vigoare 
moravurile putrede şi corupţia clasei dominante americane, 
arătând totodată viaţa de chin a muncitorilor din S. U. A.) a 
fost un scriitor radical din acea vreme, iar citatul de mai jos, 
care îi aparţine, e luat dintr-un număr al săptămânalului 
Saturday Evening Post (Săptămânal american de mare tiraj, 
cu caracter literar şi politic, înfiinţat în 1821.), cu data de 4 
octombrie, anul 1902 al erei creştine. Acesta este singurul 
exemplar din revista respectivă care s-a păstrat până în 
zilele noastre, dar după înfăţişarea şi conţinutul său se 
poate trage o singură concluzie, şi anume aceea că era una 
dintre publicaţiile periodice de mare tiraj ale vremii. lată 
citatul: „Acum aproximativ zece ani cineva foarte 
competent şi cu multă autoritate în materie a stabilit ca 
veniturile lui Rockefeller se cifrează la treizeci de milioane 
de dolari. Industria petroliferă nu-i mai oferea însă nici o 
posibilitate de investire remuneratorie a profiturilor sale. Şi 
numai în contul lui John Davison Rockefeller se vărsa lunar 
uriaşa sumă de două milioane de dolari. Din acest moment 
problema investirii profiturilor a devenit tot mai serioasă 
ajungând un adevărat coşmar. Profiturile din industria 
petroliferă creşteau, creşteau din ce în ce mai mult, în 
vreme ce posibilităţile de investire remuneratorie erau 
limitate, chiar mai limitate decât sunt astăzi. Nu datorită 
unui spirit de iniţiativă foarte ascuţit şi nici din dorinţa de a 
obţine noi câştiguri au început Rockefellerii să se angajeze 
şi în alte ramuri de afaceri în afară de petrol. S-au văzut 
siliţi să procedeze aşa împinşi de valul mereu mai puternic 
al bogățiilor irezistibil atrase de magnetul monopolului lor. 


Şi-au recrutat atunci un corp permanent de funcţionari 
specializaţi în descoperirea şi studierea posibilităţilor de noi 
investiţii. Se spune că şeful acestui serviciu primea un 
salariu anual de 125.000 de dolari. 

Prima incursiune a Rockefellerilor a fost făcută în 
domeniul căilor ferate. În 1895 au ajuns să stăpânească o 
cincime din reţeaua de căi ferate din întreaga ţară. Ce 
companii stăpânesc astăzi şi, de asemenea, ce companii au 
ajuns să controleze prin deținerea majorităţii acţiunilor? 
Sunt stăpânii atotputernici ai tuturor liniilor de cale ferată 
care radiază din New York, spre nord, spre răsărit şi spre 
apus, cu excepţia uneia singure, în care deţin acţiuni în 
valoare doar de câteva milioane. Au participat la 
principalele linii care pornesc din Chicago şi domină mai 
multe linii care străbat până la Pacific. Tocmai voturile lor îi 
conferă atâta putere domnului Morgan, deşi nu trebuie 
trecut cu vederea faptul că, în momentul de faţă, au mai 
multă nevoie ei de priceperea domnului Morgan decât are 
el de voturile Rockefellerilor, şi îmbinarea acestor două 
elemente constituie baza unei adevărate comunităţi de 
interese. 

Dar numai căile ferate nu puteau absorbi îndeajuns de 
repede irezistibilul şuvoi de aur. În scurt timp, venitul lunar 
realizat de John. D. Rockefeller a crescut de la două 
milioane şi jumătate de dolari la patru milioane, la cinci, la 
şase milioane pe lună, la şaptezeci şi cinci de milioane de 
dolari anual. Petrolul lampant aducea profituri fabuloase, 
care nu cereau nici o investiţie. În afara de asta, profiturile 
o dată investite produceau şi ele multe milioane pe an. 

Rockefellerii au început apoi să plaseze capitaluri în 
industria de gaz şi electricitate, de îndată ce acestea au 
ajuns la stadiul în care puteau oferi siguranţa investiţiilor. 
Şi iată că astăzi o mare parte dintre americani sunt siliţi a-i 
îmbogăţi pe Rockefelleri de îndată ce apune soarele, 
indiferent de sistemul de iluminaţie pe care-l folosesc. După 
aceea au pornit să acorde credite garantate cu ipotecă 


fermierilor. Se spune că acum câţiva ani, când un moment 
de prosperitate le-a îngăduit fermierilor să scape de ipoteci, 
John D. Rockefeller a fost atât de mâhnit, încât a ajuns sa 
verse lacrimi amare: opt milioane de dolari, pe care îi 
socotise bine plasați şi în stare să-i aducă dobânzi 
însemnate ani şi ani la şir, i-au bătut deodată la uşă, cerşind 
cu jale un nou adăpost. Această neaşteptată sporire a 
necazurilor, izvorâte din nevoia de a găsi sporire pentru 
dividendele aduse de petrolul său, ca şi pentru odraslele 
acestor dividende şi odraslele odraslelor lor, era prea mult 
pentru liniştea sufletească a unui om şi aşa destul de 
chinuit... Rockefellerii şi-au plasat atunci capitalurile în 
mine - de fier, de cărbuni, de cupru şi de plumb; în alte 
întreprinderi industriale; în societăţile de tramvaie; în 
împrumuturi federale, de stal şi municipale; în societăţi de 
navigaţie - pentru călători şi pentru mărfuri - şi în linii 
telegrafice; în proprietăţi imobiliare, zgârie-nori, locuinţe, 
hoteluri şi blocuri pentru birouri; în societăţi de asigurări şi 
în bănci. În scurtă vreme n-a rămas literalmente nici un 
domeniu de activitate productivă în care să nu fi pătruns 
milioanele Rockefellerilor... 

Banca Rockefellerilor - cunoscuta National City Bank - 
este de departe cea mai mare bancă din Statele Unite. În 
lumea întreagă nu-i întrecută decât de Banca Angliei şi 
Banca Franţei. Depunerile la această bancă depăşesc în 
medie suma de o sută de milioane de dolari pe zi, şi ea 
domină piaţa creditelor la vedere, ca şi bursa din Wall 
Street. Dar National City Bank nu e singura lor bancă; ea 
nu este decât banca cea mai importantă din reţeaua de 
bănci ale Rockefellerilor, care numără paisprezece bănci şi 
mari societăţi de administrare a hârtiilor de valoare din 
New York, precum şi alte bănci puternice şi influente în 
fiece mare centru financiar al ţării. 

John D. Rockefeller deţine acţiuni Standard Oil evaluate la 
cursul zilei la o sumă între patru şi cinci sute de milioane de 
dolari. Are investite o sută de milioane de dolari în trustul 


oţelului (Trustul oţelului a fost creat în 1901 de grupul 
Morgan.), cam tot pe atât într-o singură societate de căi 
ferate din vest, jumătate din suma asta într-o a doua, şi aşa 
mereu, şi mereu, şi mereu mai departe, până ce mintea 
refuză să mai reţină lista atâtor bogății. Venitul lui pe anul 
trecut s-a ridicat la circa o sută de milioane de dolari şi este 
îndoielnic dacă veniturile tuturor Rothschildzilor (Dinastie 
de magnați ai finanţelor întemeiată de Meyer Amschel 
Rotschild (1743-1812) din Frankfurt-pe-Main. La începutul 
secolului trecut, fiii lui M. A. Rothschild au întemeiat case 
de bancă la Viena, Londra şi Paris, realizând profituri 
fabuloase de pe urma împrumuturilor acordate statelor din 
Europa în timpul războaielor napoleoniene şi în perioada 
care a urmat. Ramura de la Londra a dobândit un rol 
precumpănitor în lumea financiară internaţională în 
perioada imperialistă, iar cea franceză şi-a făurit o 
considerabilă putere în industrie, ambele având astăzi 
legături strânse cu cele mai de seamă grupuri monopoliste 
din S. U. A.) adunate laolaltă ar da o sumă mai mare. Şi 
acest venit creşte necontenit şi în salturi.” 

117 Agenţie de presă din S. U. A., înfiinţată în 1848. 

118 Apel la rațiune, una dintre cele mai de seamă 
publicaţii muncitoreşti americane de la începutul secolului 
nostru. În septembrie 1912, când acest săptămânal a 
anunţat că a ajuns la un tiraj de aproape un milion de 
exemplare, Lenin a scris în Pravda un articol special, 
intitulat Succesele muncitorilor americani. 

119 Sutele negre erau bande reacționare organizate de 
putredul regim autocrat în timpul revoluţiei ruse. Acestea 
atacau grupurile de revoluționari şi, de asemenea, atunci 
când socoteau momentul potrivit, devastau şi incendiau, cu 
scopul de a furniza autocrației ţariste un pretext pentru 
folosirea trupelor de cazaci. 

120 Sub regimul capitalist asemenea perioade de criză 
erau pe atât de inevitabile, pe cât de absurde. Belşugul 
aducea totdeauna după sine nenorociri. Acest lucru se 


datora bineînţeles profiturilor uriaşe acumulate de 
capitalişti şi care nu puteau fi consumate, creând astfel o 
supraproducţie de mărfuri. 

121 Spărgătorii de grevă - aceştia erau în ceea ce priveşte 
menirea şi rolul pur practic, ca şi în toate privinţele, cu 
excepţia numelui pe care-l purtau, armata particulară a 
capitaliştilor. Organizaţi cu grijă şi bine înarmaţi, erau ţinuţi 
totdeauna în stare de alarmă, pentru a putea fi transportaţi 
cu trenuri speciale în orice punct al ţării unde muncitorii 
declarau grevă sau erau aruncaţi pe drumuri de către 
capitalişti, când aceştia închideau porţile fabricilor. Numai 
asemenea vremuri stranii au putut da naştere unor figuri 
cum a fost aceea a lui Farley, un vestit comandant de 
spărgători de grevă, care, în 1906, a străbătut cu trenuri 
speciale Statele Unite de la un ocean la celălalt, pornind din 
New York şi ajungând la San Francisco, dimpreună cu o 
armată de două mii cinci sute de oameni complet înarmaţi 
şi echipați, cu unicul scop de a sparge greva muncitorilor 
de la tramvaie din San Francisco. Un astfel de act 
reprezenta o violare flagrantă a legilor ţării. Faptul că o 
asemenea crimă, ca şi mii de alte crime similare, rămânea 
nepedepsită dovedeşte în ce măsură justiţia devenise o 
simplă unealtă servilă, la dispoziţia plutocraţiei. 

122 Ţarcuri de vite - cu prilejul unei greve a minerilor din 
Idaho, care a avut loc către sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a 
întâmplat ca mare parte dintre grevişti să fie închişi de 
armată într-un ţarc de vite. Atât metoda, cât şi expresia au 
rămas în uz şi în secolul al XX-lea. 

123 Numai numele lor a fost importat din Rusia, nu şi 
ideea. Sutele negre reprezentau o formă de organizare 
superioară a agenţilor secreţi ai capitaliştilor, iar 
necesitatea lor s-a ivit în cursul luptelor de clasă din veacul 
al XIX-lea. În această privinţă nu încape nici o îndoială. 
Acest adevăr este confirmat de o autoritate mai puţin 
calificată decât aceea a lui Carrol D. Wright, fost cândva 
ministrul muncii al Statelor Unite. În cartea sa, intitulată 


Luptele muncitoreşti, se pot citi următoarele: „În cursul 
unora dintre marile greve de importanţă istorică, patronii 
înşişi au pus la cale acte de violenţă”. Tot din cartea sa mai 
reiese că uneori fabricanţii s-au străduit să provoace greve 
numai şi numai pentru a putea scăpa de prisosul de 
mărfuri; că patronii au incendiat de multe ori vagoanele de 
marfă, în cursul grevelor de la căile ferate, cu scopul de a 
mări haosul. Sutele negre s-au format prin organizarea 
acestor agenţi secreţi ai capitaliştilor; tot ei s-au 
transformat mai târziu în acea teribilă armă a oligarhiei - 
agenţii provocatori. 

124 Wall Street - numele vine de la o stradă din vechiul 
New York pe care se afla sediul bursei şi unde, datorită 
haosului economic ce domnea pe atunci, era cu putinţă ca 
toate avuţiile ţării să fie traficate pe sub mână. 

125 Unul din primele vase care, după descoperirea lumii 
noi, au adus colonişti în America (Coloniştii veniţi cu vasul 
Mayfflower au întemeiat în decembrie 1620 cea dintâi 
aşezare din Noua Anglie, oraşul New Plymouth.). Vreme 
îndelungată descendenţii acestor străvechi colonişti s-au 
fălit cu spiţa neamului lor. Cu timpul, însă, încrucişându-se 
cu alte familii din Statele Unite ale Americii, sângele 
coloniştilor de pe Mayflower a ajuns să curgă în vinele 
tuturor locuitorilor ţării. 

126 Autorul acestui poem va rămâne în veci necunoscut. 
Versurile de mai sus reprezintă tot ce a putut ajunge până 
la noi. 

127 Mâncare mexicană, la care se face uneori aluzie în 
literatura vremii. Se bănuieşte că era puternic 
condimentată. Nu ni s-a păstrat nici o reţetă. (Mâncarea 
mexicană denumită tamale este un amestec de porumb 
măcinat gros, ardei şi tocătură de carne, preparată cu ulei 
şi încălzită la aburi.) 

128 William Randolph Hearst - tânăr milionar din 
California, care ajunsese într-o vreme cel mai puternic 
proprietar de ziare din ţară (Familia Hearst controlează şi 


astăzi unul dintre cele mai puternice monopoluri din S.U. 
A., care editează 18 ziare şi 13 reviste dintre cele mai 
răspândite în Statele Unite. În afară de acestea, concernul 
stăpânit de familia Hearst posedă o reţea de posturi de 
radio şi televiziune, una dintre principalele agenţii de presă 
(International News Service) şi controlează o companie 
financiară cu întinse legături internaţionale (American 
Trust Company). Toate publicaţiile şi organele de presă ori 
radio ale concernului fac o propagandă susţinută în 
favoarea politicii imperialiste a cercurilor agresive 
americane.). Ziarele lui apăreau în toate oraşele mari şi se 
adresau claselor mijlocii pe cale de dispariţie şi 
proletariatului. Reuşise să-şi creeze atât de mulţi 
simpatizanți, încât la un moment dat a pus stăpânire pe 
bătrânul partid democrat, care de multă vreme nu mai era 
democrat decât cu numele. Programul lui politic îmbina în 
mod demagogic un socialism de paradă, golit de conţinut, 
cu un soi de hibrid de capitalism mic-burghez. Alcătuit din 
alăturarea unor elemente fundamental contradictorii, 
curentul politic iniţiat de Hearst a fost de la început lipsit de 
orice perspectivă, cu toate că pentru o scurtă perioadă a 
constituit o sursă de serioasă îngrijorare pentru plutocraţie. 

129 În acele vremuri de cumplit haos economic, 
cheltuielile pentru reclamă se ridicau la sume fabuloase. 
Întrucât concurenţa nu avea loc decât între micii capitalişti, 
numai ei foloseau reclama. În sectoarele în care activau 
trusturile neexistând nici un fel de concurenţă, acestea nu 
aveau nevoie de reclamă. 

130 Distrugerea micilor proprietari de pământ din Roma 
antică s-a desfăşurat într-un ritm cu mult mai lent decât 
ruinarea fermierilor şi micilor capitalişti americani. Şi nici 
nu este de mirare, fiindcă în societatea romană nu acționau 
forţe motrice comparabile cu cele existente în secolul al XX- 
lea. 

Mulţi fermieri, mânaţi de o dementă lăcomie de pământ, s- 
au arătat gata să se întoarcă la viaţa primitivă şi au încercat 


să scape de ruină abţinându-se de la orice relaţii cu piaţa. 
Nu vindeau nimic, nu cumpărau nimic. Între ei a început să 
se înfiripeze un sistem primitiv de troc. Au avut de îndurat 
multe lipsuri şi greutăţi, dar au persistat totuşi în această 
atitudine. Exemplul lor a determinat în fapt crearea unui 
curent. Felul în care au fost înfrânți a fost unic în felul său, 
dar simplu şi logic. Plutocraţii, datorită faptului că aveau în 
mână guvernul, le-au mărit impozitele. Aici se afla punctul 
vulnerabil din armura fermierilor. Necumpărând şi 
nevânzând nimic, n-aveau cum îşi procura bani, şi, în cele 
din urmă, pământul le-a fost vândut pentru acoperirea 
impozitelor. 

131 Aceste zgomote surde s-au făcut auzite mult timp. 
Chiar într-o vreme foarte îndepărtată, încă în anul 1906 al 
erei creştine, un englez, şi anume lordul Avebury (John 
Lubbock, lord Avebury (1834-1913), arheolog, naturalist şi 
politician liberal englez, iniţiator al mai multor măsuri 
reformiste burgheze adoptate de parlamentul englez.), a 
rostit în Camera Lorzilor următoarele: „Neliniştea din 
Europa, răspândirea socialismului şi răuprevestitoarea 
creştere a anarhismului sunt avertismente date guvernului 
şi claselor stăpânitoare pentru a le atrage atenţia asupra 
faptului că situaţia claselor muncitoare din Europa a 
devenit insuportabilă, şi, dacă se doreşte evitarea 
revoluţiei, trebuie luate măsuri serioase în vederea măririi 
salariilor, a reducerii orelor de muncă şi a micşorării 
preţurilor la articolele de primă necesitate”. Wall Street 
Journal (Organ al marilor trusturi financiare din S. U. A.), 
organ de presă al agenţiilor de Bursă, a comentat astfel 
discursul lordului Avebury: „Cuvintele acestea au fost 
rostite de un aristocrat şi un membru al celui mai 
conservator corp legislativ din întreaga Europă. Ele devin 
deci cu atât mai semnificative şi cuprind idei de economie 
politică mai valoroase decât cele care pot fi găsite în 
majoritatea cărţilor. Sună ca un semnal de alarmă: Luaţi 


seama, domnilor de la Ministerul de Război şi de la 
Ministerul Marinei!” 

lată ce scria, în aceeaşi vreme, Sydney Brooks, un 
american, în revista Harper's Weekly (Revistă politică şi 
literară ilustrată burgheză; a apărut între 1857 şi 1916): 
„La Washington n-ai să auzi niciodată pomenindu-se de 
socialişti, Şi de ce ai auzi? În ţara asta, politicienii sunt 
totdeauna ultimii care observă ce se petrece sub nasul lor. 
Desigur că au să facă haz pe socoteala mea dacă le voi 
prezice, şi le-o prezic cu toată hotărârea, că la viitoarele 
alegeri prezidenţiale socialiştii vor întruni peste un milion 
de voturi.” 

132 La începutul secolului al XX-lea al erei creştine, 
organizaţia internaţională a socialiştilor şi-a formulat în 
sfârşit politica în legătură cu războaiele (Este desigur vorba 
de Congresul socialist internaţional de la Stuttgart (august 
1907) care, datorită luptei purtate de Lenin şi Rosa 
Luxemburg, a adoptat o rezoluţie în problema războiului. 
Această rezoluţie prevedea că în caz de război agitația 
trebuie îndreptată nu numai spre încetarea războiului, ci şi 
spre folosirea războiului, devenit inevitabil, pentru a grăbi 
răsturnarea dominaţiei de clasă a burgheziei.). În rezumat 
această politică era: Pentru ce oare muncitorii dintr-o ţară 
s-ar război cu muncitorii din altă ţară spre unicul folos al 
stăpânilor capitalişti? 

În anul 1905 al erei creştine, la 21 mai, când era gata să 
izbucnească un război între Austria şi Italia, (La sfârşitul 
secolului al XIX-lea şi la începutul secolului nostru, mişcarea 
iredentistă italiană, mişcare naționalistă care sub lozinca 
alipirii la Italia a tuturor teritoriilor locuite de italieni 
urmărea scopuri imperialiste, a dat naştere la numeroase 
incidente diplomatice, creând nu o dată primejdia izbucnirii 
unui război între Italia şi imperiul austro-ungar, care 
stăpânea oraşul Trieste. Conferinţa socialiştilor din cele 
două ţări, întrunită la Trieste în 1905, a condamnat 
iredentismul şi a ameninţat cu greva generală în cazul când 


guvernele respective ar declara război.) socialiştii din Italia 
şi Austro-Ungaria au organizat o conferinţă la Trieste şi au 
ameninţat cu greva generală a muncitorilor din amândouă 
ţările în cazul când s-ar declara război. Aceeaşi situaţie s-a 
repetat în anul următor, când, din pricina aşa-numitei 
„afaceri marocane”, (În anul 1905 a izbucnit un conflict 
între Franţa şi Germania, care amândouă vroiau să 
acapareze Marocul şi să-l transforme în colonie. Acest 
conflict a fost aplanat prin conferinţa de la Algeciras (1906), 
la care au participat Franţa, Germania, Anglia şi Spania.) 
Franţa, Germania şi Anglia au fost pe punctul de a porni 
război. 

133 În vremea când a fost scris Călcâiul de fier exista un 
„Birou socialist Internaţional” cu sediul la Bruxelles, 
înfiinţat prin hotărârea Congresului din 1900 al 
Internaționalei a II-a. Jack London nu a prevăzut trădarea 
ruşinoasă a liderilor social-şovinişti ai liderilor 
Internaționalei a II-a care i-au ajutat pe capitalişti să 
pornească măcelul din 1914. 

134 Citat din Capitalul (Vezi Karl Marx - Capitalul, vol. 1. 
ESPLP 1957, pag. 757). 

135 Jack London foloseşte aici termenul de Co-operative 
Commonwealth, ceea ce dovedeşte încă o dată strânsa 
legătură pe care a păstrat-o permanent cu evenimentele şi 
faptele contemporane lui, căci prin 1906 a existat în 
America o grupare de socialişti care alcătuiseră un proiect 
utopic de colonizare a anumitor state din vest unde să 
creeze o societate numită Brotherhood of the Co-operative 
Commonwealth (Frăția statelor populare cooperatiste). 

136 În sistemul constituţional din S. U. A. Alegerile au loc 
în luna noiembrie, iar cei aleşi îşi ocupă posturile respective 
în luna ianuarie a anului următor. 

137 Este vorba despre cartea lui W. ]. Ghent, Feudalismul 
mărinimos, publicată în anul 1902 al erei creştine. S-a 
afirmat totdeauna că Ghent ar fi fost acela care ar fi dat 
marilor capitalişti ideea organizării oligarhiei. (La începutul 


secolului, în cartea pomenită de London, W. ]. Ghent s-a 
ridicat împotriva socialiştilor care socoteau că victoria 
socialismului este inevitabilă, afirmând că în loc de 
socialism se va instaura un soi de nou feudalism, dominat 
tot de capitalişti, şi în care muncitorii vor fi legaţi de maşini 
aşa cum iobagii fuseseră cândva legaţi de pământ.) Această 
părere a persistat în literatură de-a lungul celor trei secole 
cât a ţinut era Călcâiului de fier, şi chiar în primul veac al 
erei Frăției între oameni. Astăzi, deşi s-a dovedit 
netemeinicia acestei opinii, nu putem decât să constatăm şi 
să regretăm faptul că Ghent rămâne nevinovatul cel mai 
hulit din întreaga istorie. 

138 lată câteva exemple din care se poate vedea limpede 
atitudinea potrivnică muncitorilor adoptată constant de 
tribunale: 

În regiunile cu mari exploatări carbonifere, copiii erau 
folosiţi pe scară largă la muncile din mină. Muncitorii au 
reuşit ca în anul 1905 al erei creştine să impună corpurilor 
legiuitoare ale statului Pennsylvania o lege prin care se 
hotăra că, pentru stabilirea vârstei copiilor, în afară de 
jurământul părinţilor, mai era nevoie şi de unele acte, 
printre care şi certificate şcolare. Legea aceasta a fost însă 
imediat declarată neconstituţională de câtre tribunalul 
comitatului Luzerne, pe temei că ar viola cel de al 
paisprezecelea amendament, (Cel de al paisprezecelea 
amendament adus Constituţiei S. U. A. Prevede că statele 
federale nu pot adopta măsuri care să reducă drepturile 
legale ale cetăţenilor şi că toţi cetăţenii, fără nici o 
deosebire, sunt egali în faţa legii. Această normă 
constituţională a fost şi este călcată în picioare ori de câte 
ori se află în joc interesele capitaliştilor.) întrucât ar face 
discriminări între persoane aparţinând uneia şi aceleiaşi 
categorii, adică între copiii mai mici şi mai mari de 
paisprezece ani. Tribunalul Suprem al statului a confirmat 
această sentinţă. 


În anul 1905 al erei creştine, tribunalul statului New York, 
în sesiune specială, a declarat neconstituţională legea prin 
care se interzicea ca minorii şi femeile să muncească în 
fabrici după ceasurile nouă seara; temeiul invocat a fost 
acela că o astfel de lege ar fi „legislaţie cu caracter de 
clasă”. 

Brutarii din vremea aceea erau siliţi să muncească până la 
epuizare. Organul legislativ al statului New York a adoptat o 
lege prin care munca în brutării era limitată la zece ore pe 
zi. În anul 1906 din era creştină, Tribunalul Suprem al 
Statelor Unite a hotărât însă că această lege este 
neconstituţională. În motivare se spunea, printre altele: Nu 
există nici un motiv temeinic pentru a justifica o ştirbire a 
libertăţii personale sau a libertăţii convenţiunilor dintre 
părţi prin limitarea orelor de muncă în profesiunea de 
brutar. 

139 James Farley - cunoscut spărgător de grevă din epoca 
respectivă, aventurier fără scrupule, dar de o incontestabilă 
destoinicie. A urcat foarte sus pe scara socială, în era 
Călcâiului de fier, promovând în cele din urină în rândurile 
oligarhiei. A fost asasinat în 1932 de Sarah Jenkins, al cărei 
soţ fusese ucis mişeleşte cu treizeci de ani mai înainte de 
către spărgătorii de grevă din banda lui Farley. 

140 Everhard dovedeşte o remarcabilă putere de 
previziune a dezvoltării sociale. Ca şi cum ar fi fost vorba 
despre evenimente trecute, el vorbeşte cu toată siguranţa 
despre trădarea sindicatelor privilegiate, despre apariţia şi 
decăderea lentă a castelor muncitoreşti, ca şi despre lupta 
dintre oligarhia în declin şi castele muncitoreşti pentru 
cucerirea uriaşului aparat de stat de pe vremea lor. 

141 Este just că dezvoltarea deplină a artei este 
condiţionată de eliberarea ei de sub povara „preferințelor 
burgheze”. Este greşită însă presupunerea că sub 
oblăduirea oligarhiei arta ar putea să prospere, deoarece 
sub regim oligarhic artiştii rămân mai departe dependenţi 
de sacul cu bani al clasei posedante. 


142 Puterea de previziune a lui Everhard este de-a 
dreptul uimitoare. Mai înainte ca gândul construirii 
oraşelor-miniere Ardis şi Asgard să fi mijit măcar în mintea 
oligarhilor, el şi le-a imaginat şi a înţeles necesitatea 
inexorabilă a construirii lor. 

143 Trebuie subliniat că din. Ziua în care a făcut această 
profeție s-au scurs cele trei secole ale domniei Călcâiului de 
fier şi apoi primele patru veacuri Ale Frăției între oameni, 
dar profeția lui Everhard s-a împlinit: astăzi călătorim pe 
şoselele şi locuim în oraşele construite de oligarhie. Ce-i 
drept, noi construim oraşe cu mult mai minunate, dar 
oraşele-minune ale oligarhilor dăinuiesc încă, şi chiar nota 
de faţă este scrisă la Ardis, unul dintre cele mai 
impunătoare oraşe clădite pe atunci. 

144 La acest târg ruşinos cu oligarhia au participat toate 
sindicatele muncitorilor feroviari, şi nu este lipsit de interes 
să arătăm că prima aplicaţie practică a politicii „împărţirii 
prăzii” a fost realizată, încă în secolul al XIX-lea al erei 
creştine, de un sindicat al muncitorilor feroviari, şi anume 
de Frăția mecanicilor de locomotive. Vreme de douăzeci de 
ani, P M. Arthur (PM. Arthur este un personaj real. 
Izbutind să se caţere în fruntea sindicatului mecanicilor de 
locomotive, a trădat interesele muncitorilor, executând 
servil poruncile patronilor, spre a obţine avantaje băneşti 
pentru el şi clica lui.) a fost „marele şef” al acestei frăţii. 
După greva muncitorilor de la căile ferate din Pennsylvania, 
în anul 1877 (În iulie 1877 a avut loc la Pittsburgh (statul 
Pennsylvania) o mare grevă a muncitorilor de la căile 
ferate. Patronii au reprimat-o cu mare cruzime, ucigând 26 
de muncitori.), el a fost cel care a ticluit planul unei 
înţelegeri separate între Frăția mecanicilor de locomotive şi 
patroni, înţelegere încheiată „pe cont propriu” şi fără să 
ţină în vreun fel seama de părerea celorlalte organizaţii 
muncitoreşti. Planul lui Arthur a avut mare succes, un 
succes întrecut doar de egoismul pe care-l dovedea. De aici 
a luat naştere şi cuvântul „arthurizare”, care înseamnă 


tocmai încheierea unor târguri hrăpăreţe cu privire la 
„împărţirea prăzii” între patroni şi anumite sindicate. 
Cuvântul „arthurizare” a pus multă vreme în încurcătură pe 
etimologişti, dar acum problema originii lui este, 
nădăjduim, pe deplin elucidată. 

145 Muncitori cu braţele (cuvânt din limba hindi). 

146 Membrii castei militare privilegiate din Japonia 
feudală. 

147 Aluzie ironică la un verset din Apocalips. 

148 Adică la sesiunea Camerei Reprezentanţilor, în care 
Ernest Everhard fusese ales. 


149 Albert Pocock - vestit spărgător de grevă de pe acea 
vreme, care, până în ultima zi a vieţii, a reuşit să-i ţină la 
respect pe toţi muncitorii din bazinele carbonifere ale ţării. 
Funcţiile lui au fost preluate de fiul său, Lewis Pocock, şi 
apoi vreme de încă cinci generaţii acest remarcabil neam 
de vătafi de sclavi a domnit asupra muncitorilor din minele 
de cărbuni. Pocock cel bătrân, cunoscut şi sub numele de 
Pocock I, a fost descris în chipul următor: „Un cap îngust şi 
prelung, pe jumătate încercuit de ciucuri de păr castaniu- 
cărunt, cu bărbie brutală şi umerii obrajilor mult ieşiţi în 
afară... palid la faţă, cu ochi spălăciţi, glas spart şi mişcări 
furişe”. Născut din părinţi de condiţie modestă, a fost mai 
întâi canagiu, apoi s-a angajat ca detectiv particular la o 
societate de tramvaie, mai pe urmă evoluând treptat, până 
ce a ajuns ca singura-i meserie să fie aceea de spărgător de 
grevă. Pocock al V-lea, ultimul din neam, a sfârşit într-o hală 
de pompe, aruncat în aer de o bombă cu prilejul unei 
revolte mărunte a minerilor din teritoriile indiene. Această 
întâmplare s-a petrecut în anul 2073 al erei creştine. 

150 Aceste grupe de luptă, organizate în mare măsură 
după pilda unităţilor de luptă create în timpul revoluţiei 
ruse (Afirmația constituie încă o mărturie a admiraţiei iui 
Jack London pentru lupta proletariatului rus şi a convingerii 
sale că oamenii muncii din toate ţările lumii au de tras 
preţioase învăţăminte de pe urma primei revoluţii ruse. 
Este însă bine ştiut că partidul bolşevic, conducătorul luptei 
proletariatului din Rusia, nu a organizat niciodată astfel de 
„grupe de luptă” care să desfăşoare o activitate cu caracter 
terorist.) au existat în ciuda eforturilor continue ale 
Călcâiului de fier, de-a lungul tuturor celor trei secole de 
dominație a oligarhiei. Alcătuite din bărbaţi şi femei 
însufleţiţi de cele mai înalte idealuri şi netemători de 
moarte, grupele de luptă au avut o influenţă uriaşă, 
domolind cruzimea sălbatică a stăpânitorilor. Activitatea lor 
nu se limita la lupta ascunsă împotriva agenţilor secreţi ai 
oligarhiei. Oligarhii înşişi erau uneori siliţi să asculte de 


poruncile acestor grupe şi adesea, în caz de nesupunere, 
erau pedepsiţi cu moartea, acelaşi lucru petrecându-se şi 
cu subordonații oligarhiei, atât ofiţerii din armată, cât şi 
conducătorii castelor muncitoreşti. 

Sentinţele rostite de aceşti răzbunători organizaţi erau 
aspre, dar totdeauna drepte şi nepărtinitoare. Nu 
pronunţau niciodată hotărâri pripite. Orice vinovat încăput 
pe mâna lor era judecat cu atenţie, acordându-i-se 
posibilitatea de a se apăra. Neexistând altă soluţie, mulţi 
oameni au fost judecaţi şi condamnaţi în lipsă, aşa cum s-a 
întâmplat cu generalul Lampton în anul 2138 alerei 
creştine. Generalul Lampton, probabil cel mai crud şi mai 
setos de sânge dintre toţi mercenarii Călcâiului de fier, a 
fost informat că grupele de luptă l-au judecat, l-au găsit 
vinovat şi l-au condamnat la moarte, dar asta numai după 
ce fusese mai înainte în trei rânduri avertizat să înceteze 
barbariile şi cruzimile de tot felul folosite împotriva 
proletariatului. Aflând de această condamnare, generalul 
Lampton şi-a luat cele mai straşnice măsuri de apărare care 
se puteau închipui. Anii treceau, iar grupele de luptă nu 
izbuteau să-şi ducă la îndeplinire sentinţa. Un tovarăş după 
altul, atât bărbaţi cât şi femei, dădeau greş în încercările 
lor, fiind executaţi prin metodele cele mai barbare de către 
oligarhie. Tocmai în cazul generalului Lampton răstignirea 
a fost din nou proclamată metodă legală de execuţie. În cele 
din urmă, totuşi, condamnatul a fost răpus, de mâna 
Madelinei Provence, o fată firavă de şaptesprezece ani, 
care, pentru a-şi putea împlini misiunea, a slujit vreme de 
doi ani în palatul generalului drept croitoreasă în casă. 
Această eroină a fost supusă la regim celular şi a murit în 
puşcărie după nenumărate torturi înspăimântătoare, dar 
astăzi, turnată în bronz nepieritor, domină Panteonul 
Frăției din oraşul-minune Serles. 

Noi cei de astăzi, care n-am avut cum vedea cu ochii 
vărsări de sânge, nu trebuie să-i judecăm cu asprime pe 
eroii grupelor de luptă. Ei şi-au jertfit viaţa pentru binele 


omenirii, au fost totdeauna gata de orice sacrificiu, dar 
necesităţi imperioase i-au silit să verse sânge în nişte 
vremuri crâncene ca acelea. Grupele de luptă au fost 
singurul ghimpe din coasta Călcâiului de fier, de care acesta 
niciodată nu s-a putut scăpa. Everhard a fost părintele 
acestei ciudate armate, iar marile ei succese, dimpreună cu 
existenţa-i prelungită vreme de trei veacuri, dovedesc 
înţelepciunea organizatorului, ca şi soliditatea temeliilor 
aşezate de el şi pe care au continuat să clădească 
generaţiile următoare. Fără a căuta nicidecum să micşorăm 
importanţa aportului pe care l-a adus ca teoretician şi 
conducător al revoluţiei, socotim că organizarea grupelor 
de luptă trebuie considerată cea mai de seamă realizare a 
lui Everhard. 

151 Condiţii asemănătoare au existat în India subjugată de 
britanici de-a lungul celui de al XIX-lea secol al erei 
creştine. Băştinaşii piereau de foame cu milioanele, în 
vreme ce stăpânii le jefuiau rodul muncii, risipindu-l în 
serbări grandioase şi maimuţăreli stupide. În epoca noastră 
luminată avem deci toate motivele să ne ruşinăm de faptele 
strămoşilor. Singura mângâiere posibilă constă în a privi 
lucrurile de la o înălţime filosofică. Trebuie să considerăm 
etapa capitalistă din procesul dezvoltării sociale ca pe una 
similară celei în care omul se afla încă la stadiul de 
maimuţă. Pornind de la murdăria şi ticăloşia caracteristică 
formelor nediferenţiate ale vieţii organice, omenirea nu 
putea să nu treacă şi prin aceste etape. Era inevitabil ca 
anumite rămăşiţe ale acestei murdării şi ticăloşii să 
însoţească încă multă vreme fiinţa umană şi să nu poată fi 
scuturate cu uşurinţă. 

152 Oamenii abisului - expresie făurită de scriitorul H. G. 
Wells (Scriitor şi publicist englez (1866-1946), cunoscut mai 
ales ca autor de romane ştiinţifico-fantastice.), câtre 
sfârşitul veacului al XIX-lea al erei creştine. H. G. Wells, om 
înzestrat şi cu darul previziunii în problemele sociale, era 
pe atât de sănătos şi echilibrat la minte, pe cât de uman şi 


cald la suflet. Ni s-au păstrat numeroase fragmente, din 
scrierile lui, dar două dintre creaţiile sale cele mai 
desăvârşite, şi anume: Anticipări şi Apariţia omenirii, au 
ajuns până la noi în întregime. Înaintea oligarhiei şi înaintea 
lui Everhard, Wells a fost preocupat de ideea construirii 
unor oraşe-minune, pe care el însă le numeşte „oraşe ale 
desfătării”. 

153 Avis Everhard era fără îndoială încredinţată că cele 
aşternute de ea pe hârtie aveau să fie citite de 
contemporani, aşa încât omite să menţioneze în ce fel s-a 
încheiat procesul de înaltă trădare înscenat socialiştilor. De 
altminteri, în manuscris se mai constată şi alte multe 
asemenea omisiuni supărătoare pentru cititorul din vremea 
noastră. Numărul congressmenilor socialişti trimişi în 
judecată a fost de cincizeci şi doi, toţi fiind găsiţi vinovaţi. 
Fapt curios însă: niciunul dintre ei nu a fost condamnat la 
moarte. Everhard şi alţi unsprezece, printre care se 
numărau 'lheodore Donnelson şi Matthew Kent, au fost 
condamnaţi la închisoare pe viaţă. Ceilalţi patruzeci au 
primit pedepse variind între treizeci şi patruzeci şi cinci de 
ani închisoare, în vreme ce Arthur Simpson, despre care 
manuscrisul arată că era bolnav de febră tifoidă la vremea 
când a avut loc explozia, a fost condamnat la numai 
cincisprezece ani. Tradiţia spune că acesta din urmă ar fi 
fost deţinut la secret şi că ar fi murit de inaniţie. Se pare că 
a fost supus unui tratament sălbatic datorită atitudinii lui 
deosebit de dârze şi modului brutal în care îşi arăta ura 
împotriva tuturor slugilor despotismului. A murit în 
închisoarea din Cabanos, Cuba, unde fusese închis 
împreună cu alţi trei tovarăşi ai săi. Toţi cei cincizeci şi doi 
de congressmeni socialişti au fost întemnițați în fortărețe 
militare răspândite pe întreg întinsul Statelor Unite. Astfel 
Du Bois şi Woods au fost întemnițați în insula Puerto Rico, 
iar Everhard şi Merryweather au fost aruncaţi la Alcatraz, o 
insulă din Golful San Francisco, de multă vreme vestită ca 
închisoare militară. 


154 Avis Everhard ar fi trebuit să trăiască de-a lungul a 
multe generaţii pentru a asista la dezlegarea acestei taine. 
Cu mai puţin de o sută de ani în urma, şi deci cu ceva mai 
mult de şase sute de ani după moartea ei, a fost descoperită 
în arhivele secrete ale Vaticanului spovedania lui Pervaise. 
Este poate nimerit să dăm câteva amănunte cu privire la 
acest obscur document, care nu mai poate prezenta 
importanţă deosebită decât pentru istoric. 

Pervaise era un american de origine franceză, care, în 
anul 1918 al erei creştine, se afla depus la închisoarea 
Tombs din New York, aşteptând să fie judecat pentru 
omucidere. Din spovedania lui aflăm că de fapt nu era un 
criminal, ci doar un om iute la mânie, înflăcărat şi emotiv. 
Într-un acces dement de gelozie şi-a ucis soţia, faptă foarte 
obişnuită pe vremea aceea. În închisoare, Pervaise a fost 
cuprins de o înnebunitoare frică de moarte, pe larg descrisă 
de el în spovedanie. Ar fi fost în stare să facă orice numai să 
scape de moarte, iar în vremea asta agenţii poliţiei au 
întreprins tot ce le-a stat în putinţă pentru a-l convinge că 
nu are nici o şansă de scăpare, deoarece nu încăpea nici o 
îndoială ca la proces avea să fie condamnat pentru omor cu 
premeditare. Pe atunci pentru omorul cu premeditare nu 
exista decât o singură pedeapsă: moartea. Bărbatul ori 
femeia găsită vinovată de asemenea crimă era aşezat pe un 
scaun special construit, iar apoi, sub supravegherea unor 
medici pricepuţi, era ucis cu ajutorul curentului electric. 
Procedeul se numea electrocutare şi ajunsese atunci la o 
largă răspândire. Anestezia, ca mijloc obligatoriu de 
execuţie, n-a fost utilizată decât mult mai târziu. 

Omul acesta, bun la suflet, dar cu un fond de animalitate 
foarte puternic, aruncat în închisoare şi zăcând acolo fără 
nici o altă perspectivă decât moartea pe scaunul electric, a 
fost convins de agenţii Călcâiului de fier să arunce bomba în 
incinta Parlamentului. În spovedania citată, Pervaise explică 
pe larg cum i se arătase că bomba va fi foarte slabă şi nu va 
face nici un fel de victime omeneşti. Acest amănunt 


corespunde întru totul cu faptul că bomba a fost într-adevăr 
foarte slabă şi că explozia ei chiar la picioarele lui Everhard 
n-a avut totuşi urmări fatale. 

Pervaise a fost introdus pe ascuns într-una din lojile 
despre care, de ochii lumii, s-a spus că sunt închise pentru 
reparaţii. Alegerea momentului când urma să arunce 
bomba a fost lăsată în seama lui, iar bietul om declară cu 
naivitate că, fiind foarte mişcat de cuvântarea lui Everhard 
şi interesat de cele ce se petreceau în incintă, aproape că 
şi-a uitat misiunea. 

Pentru fapta aceea nu numai că i s-a dat drumul din 
închisoare, dar a fost răsplătit şi cu o pensie viageră. Dar n- 
a avut parte să se bucure prea multă vreme de ea. În 
septembrie 1914 a suferit un atac de reumatism cardiac şi 
a mai trăit după aceea doar trei zile. Atunci a trimis el pe 
cineva să cheme preotul catolic, părintele Peter Durban, şi 
acestuia i s-a spovedit. Preotului i s-a părut atât de 
importantă spovedania, încât el a luat-o în scris şi a cerut 
să-i fie întărită prin jurământ. Cu privire la ce s-a întâmplat 
după aceea nu putem face decât presupuneri. Documentul 
a fost desigur socotit suficient de important pentru a-şi croi 
drum către Roma. În legătură cu el au intrat probabil în joc 
forţe extrem de influente, şi astfel se explică totala lui 
dispariţie, căci secole de-a rândul nu s-a suflat nici o vorbă 
despre el. Abia în secolul trecut strălucitul savant italian 
Lorbia a dat întâmplător peste el, cu prilejul unor cercetări 
întreprinse la Vatican. 

Astăzi este definitiv stabilit că întreaga răspundere pentru 
aruncarea bombei în incinta Camerei Reprezentanţilor în 
1918 aparţine Călcâiului de fier. Chiar dacă spovedania lui 
Pervaise n-ar fi văzut niciodată lumina zilei, încă n-ar fi 
existat temei pentru nici un fel de îndoială, căci faptul 
respectiv, a cărui directă urmare a fost aruncarea în 
închisoare a celor cincizeci şi doi de congressmeni socialişti, 
face parte dintr-un şir nesfârşit de acte similare puse la cale 
de oligarhi, şi, înaintea lor, de către capitalişti. 


În această privinţă poate fi citat exemplul clasic al crudei 
şi mişeleştii înscenări judiciare căreia i-au căzut victime 
nevinovate aşa-numiţii „anarhişti din Haymarket” de la 
Chicago, în penultimul deceniu al secolului al XIX-lea din 
era creştină. (În anul 1886 a avut loc în S.U.A. O grevă de 
amploare naţională, în cadrul căreia muncitorii au 
revendicat ziua de lucru de opt ore. La Chicago, muncitorii 
au organizat în piaţa Haymarket un miting de protest 
împotriva intervențiilor brutale ale poliţiei; în timpul acestui 
miting, pentru a justifica intensificarea represaliilor, un 
provocator rămas necunoscut a aruncat o bombă, ucigând 
patru muncitori şi şapte poliţişti. Pornind de la această 
crimă făptuită de oamenii lor, autorităţile de stat, aflate la 
cheremul patronilor, au înscenat un proces şi au condamnat 
la moarte şase conducători ai clasei muncitoare, şi la 
închisoare pe termen lung numeroşi alţi fruntaşi.) într-o 
categorie specială trebuie clasate delictele de incendiere 
intenţionată şi distrugere a avutului capitaliştilor, săvârşite 
de capitaliştii înşişi. De cele mai multe ori pentru aceste 
delicte erau aspru condamnaţi oameni care nu aveau nici 
un fel de vină şi despre care se spunea, cu o expresie 
răspândită pe atunci, că au fost „judecaţi cu expresul”. 

În cursul luptelor dintre muncitori şi patroni, care au avut 
loc în primul deceniu al veacului al XX-lea, mai cu seamă în 
luptele dintre capitalişti şi Federaţia apuseană a minerilor, 
au fost folosite metode asemănătoare, numai că mult mai 
sângeroase. Gara din Independence a fost aruncată în aer 
de agenţii capitaliştilor. Cu acest prilej au fost ucişi 
treisprezece oameni şi mult mai mulţi au fost răniţi. După 
aceea, capitaliştii, care controlau toate organele legislative 
şi judecătoreşti ale statului Colorado, au aruncat vina 
asupra minerilor, ajungând chiar pe punctul de a-i 
condamna. Romaines, unul dintre agenţii folosiţi cu acea 
ocazie, la fel cu Pervaise, se afla în închisoare într-un alt 
stat, Kansas, atunci când agenţii capitaliştilor s-au 
prezentat la el cu propuneri. Dar, spre deosebire de cazul 


lui Pervaise, spovedania lui Romaines a ajuns de domeniul 
public chiar în timpul vieţii acestuia. 

De asemenea, tot din aceeaşi perioadă mai poate fi dat ca 
exemplu cazul lui Moyer şi Haywood, doi vajnici şi 
neînfricaţi conducători ai muncitorimii. Unul dintre ei era 
preşedintele, iar celălalt secretarul Federaţiei apusene a 
minerilor. (Între 1895 şi 1905, Federaţia apuseană a 
minerilor a dus o luptă îndârjită împotriva Asociaţiei 
proprietarilor de mine din statele Colorado, Idaho şi 
Montana. Cel mai de seamă conducător al Federaţiei în tot 
acest timp a fost William D. Haywood, revoluţionar 
consecvent, care în 1919 s-a situat pe poziţiile cele mai 
înaintate ale muncitorimii americane, devenind unul dintre 
întemeietorii partidului comunist. Toate faptele relatate de 
Jack London cu privire la Moyer şi Haywood sunt reale.) Un 
fost guvernator al statului Idaho a fost ucis în împrejurări 
misterioase. Încă de la început socialiştii şi minerii au 
declarat în mod public că vinovaţi de această crimă sunt 
proprietarii de mine. Cu toate acestea, călcându-se în 
picioare atât constituţia Statelor Unite, cât şi constituţia 
statului respectiv, Moyer şi Haywood au fost răpiți, aruncaţi 
în închisoare şi acuzaţi de crimă de către guvernatorul 
statului Idaho, care lucra de conivenţă cu guvernatorul 
statului Colorado. Această ticăloşie i-a smuls lui Eugene V. 
Debs (Unul dintre întemeietorii partidului socialist 
american. Deşi până la urmă Debs (1855-1926) nu a rămas 
consecvent pe poziţii revoluţionare, el a reprezentat totuşi 
în perioada când a fost scris Călcâiul de fiei poziţia cea mai 
înaintată a clasei muncitoare americane în lupta împotriva 
robiei capitaliste.), pe atunci conducătorul tuturor 
socialiştilor din Statele Unite, următoarele cuvinte: „Acei 
conducători ai muncitorimii care nu pot fi nici momiţi şi nici 
intimidaţi trebuie pândiţi la colţ de stradă şi asasinați. 
Singura crimă făptuită de Moyer şi Haywood este aceea că 
au rămas neclintiţi în credinţa lor faţă de clasa muncitoare. 
Capitaliştii ne-au jefuit ţara, ne-au corupt moravurile 


politice, ne-au terfelit justiţia şi ne-au călcat în picioare, iar 
acum şi-au pus în gând să-i ucidă pe aceia care nu se vor 
pleca slugarnic în faţa dominaţiei lor brutale. Guvernatorii 
statelor Idaho şi Colorado nu fac decât să împlinească 
poruncile stăpânului lor - plutocraţia. Lupta este acum 
angajată între proletariat şi plutocraţie. Chiar dacă 
plutocraţia va îndrăzni să ne dea ea cea dintâi o lovitură 
sângeroasă, noi suntem cei care vom da lovitura ultimă şi 
hotărâtoare.” 

155 Acest episod plin de ridicol ilustrează de minune 
moravurile clasei dominante, aruncând o lumină crudă 
asupra neomeniei stăpânilor. În vreme ce muncitorii 
mureau de foame, câinii erau îngrijiţi de cameriste speciale. 
Travestirea lui Avis Everhard era departe de a fi o glumă. 
Ea reprezenta o chestiune de viaţă şi de moarte, de care 
depindea soarta cauzei, de aceea nu încape nici o îndoială 
că în realitate lucrurile s-au petrecut întocmai aşa. Episodul 
este cât se poate de caracteristic pentru moravurile epocii. 

156 Vagon Pullman - aşa erau numite pe vremea aceea 
cele mai luxoase vagoane de călători; Pullman este numele 
constructorului acestor vagoane. 

157 În ciuda permanentelor şi inimaginabilelor primejdii 
înfruntate, Anna Roylston a trăit până la vârsta patriarhală 
de nouăzeci şi unu de ani. Aşa cum generaţie după 
generaţie membrii familiei Pocock au scăpat de gloanţele 
răzbunătorilor din grupurile de luptă, la fel şi Anna 
Roylston a scăpat mereu din mâna călăilor năimiţi de 
Călcâiul de fier. Părea ocrotită de o vrajă, supraviețuind 
tuturor amenințărilor şi primejdiilor. A făcut parte din 
rândurile celor însărcinaţi cu aducerea la îndeplinire a 
sentinţelor pronunţate ale grupele de luptă şi, sub numele 
de Fecioara Roşie, a ajuns una dintre figurile legendare ale 
revoluţiei. La vârsta de şaizeci şi nouă de ani l-a împuşcat 
pe „Halcliffe sângerosul” chiar în mijlocul gărzii lui 
personale înarmate până în dinţi, izbutind să scape 
nevătămată. A avut parte de un sfârşit paşnic, stingându-se 


de bătrâneţe în munţii Ozark, într-o ascunzătoare a 
revoluţionarilor. 

158 Arbust stufos de talie mică, asemănător cu jnepenul. 

159 Arbori cu frunză persistentă care cresc în America de 
Nord, pe coasta Pacificului. 

160 Arbuşti californieni. 

161 Întâmplarea aceasta a trăit-o însuşi Jack London, 
atunci când a cumpărat ferma de la Glen Ellen. 

162 Un galon are circa 4 litri. 

163 Numele unei ferme cumpărate de Jack London în 
comitatul Sonoma şi unde a scris multe dintre lucrările care 
l-au făcut celebru. 

164 În S. U. A. Nu exista serviciu militar obligator. 

165 Socialist Labour Party of America - S. L. P (Partidul 
socialist muncitoresc din America), înfiinţat în 1876 şi ai 
cărui membri erau în marea lor majoritate emigranţi din 
Germania. Acest partid a adoptat un program copiat după 
Programul de la Gotha, al cărui caracter mic-burghez a fost 
demascat de Marx. Partidul a avut un caracter sectar, fiind 
izolat de masele proletare. 

166 În 1899, din pricina unor divergențe privitoare la 
raporturile dintre partid şi sindicate, în sânul S. L. P S-a 
produs o sciziune. 

167 Socialist Party of America - S. P (Partidul socialist din 
America), partid oportunist întemeiat în urma sciziunii din 
S. L. P Minoritatea revoluţionară din Partidul socialist din 
America a luat atitudine împotriva războiului imperialist din 
1914-1918 şi, sub influenţa Revoluţiei din Octombrie, s-a 
închegat, alcătuind aripa stângă a partidului care, în 1921, 
a luat iniţiativa constituirii Partidului Comunist din S.U.A. 

168 Deşi toate documentele ce ni s-au păstrat din acele 
timpuri au fost studiate, nu s-a putut găsi nici un indiciu 
privitor la acest Biedenbach menţionat aici. Numele lui nu 
este pomenit în nici un alt document, cu excepţia 
manuscrisului Everhard. 


169 Dacă un călător curios porneşte astăzi de la Glen 
Ellen către sud, întâlneşte în cale un bulevard, care se 
întinde chiar pe locul unde acum şapte secole se afla 
vechiul drum de ţară. La o jumătate de kilometru spre sud 
de Glen Ellen, dincolo de al doilea pod, se zăreşte pe partea 
dreaptă o râpă întinsă, ca o cicatrice, peste terenul vălurit, 
către un şir de coline împădurite. Râpă se află astăzi chiar 
pe locul unde vechiul drum creat prin servitute de trecere 
străbătea, în acele vremuri în care exista proprietatea 
privată asupra pământului, moşia unui oarecare Chauvet, 
francez de origine, venit din ţara lui natală ca pionier în 
California, pe timpul legendarei goane după aur. Colinele 
împădurite sunt înseşi colinele pomenite de Avis Everhard. 

Marele cutremur din anul 2868 al erei creştine a surpat 
întreg versantul uneia dintre acele coline, care s-a prăbuşit 
în groapa unde soţii Everhard şi-au aflat cândva 
ascunzătoarea. După descoperirea manuscrisului, s-au 
organizat pe acel loc săpături, scoţându-se la lumină casa, 
cele două cămăruţe săpate în peretele gropii şi toate 
mărunţişurile adunate în timpul cât au fost locuite. S-au 
găsit de asemenea multe vestigii preţioase, printre care şi 
aspiratorul de fum al lui Biedenbach, despre care se 
vorbeşte în povestire, dar pe care este foarte greu să-l 
descriem aici. Cei interesaţi în asemenea probleme vor 
putea citi broşura lui Arnold Bentham, aflată acum sub 
presă. 

La vreo doi kilometri de colinele împădurite, în direcţia 
nord vest, se află conacul Wake Robin, situat chiar la 
confluenţa nurilor Wild-Water şi Sonoma. În treacăt poate fi 
arătat că râul Wild-Water se numise la început Graham, şi 
aşa este trecut pe hărţile vechi ale regiunii. Noul nume a 
reuşit însă deplin să-l înlăture pe cel vechi. La conacul Wake 
Robin a locuit mai târziu adeseori, pentru perioade scurte, 
Avis Everhard, pe vremea când, deghizată în agent 
provocator al Călcâiului de fier, a avut posibilitatea să ia 
parte, fără teamă de pedeapsă, la lupta dintre cei doi 


giganţi. Permisul oficial de a locui la conacul Wake Robin se 
păstrează încă şi este semnat de însuşi Wickson, oligarhul 
mărunt despre care se vorbeşte în manuscris. 

170 În perioada aceea disimularea personalităţii ajunsese 
o adevărată artă. În toate ascunzătorile s-au format 
veritabile şcoli de artă dramatică. La aceste şcoli nu se 
acorda însă nici o atenţie accesoriilor folosite îndeobşte de 
actori pe scenă, cum ar fi, de pildă, peruci, bărbi, ori 
sprâncene false. Lupta era pe viaţă şi pe moarte, iar 
asemenea accesorii s-ar fi putut transforma în capcane. 
Disimularea trebuia să fie radicală, deplină, să ajungă o 
parte integrantă din fiinţa celui transformat, o a doua sa 
natură. Documentele atestă că Fecioara Roşie ar fi fost 
excepţional de înzestrată în această privinţă şi că acestei 
împrejurări i se datoreşte cariera ei lungă şi încununată de 
succese. 

171 Dispariţiile misterioase constituiau una dintre ororile 
acelor vremi. În cântecele şi povestirile care au parvenit 
până la noi ele sunt mereu pomenite, ca un fel de leit-motiv. 
De altminteri, dispariţiile trebuie considerate drept o 
consecinţă inevitabilă a luptelor subterane care au 
însângerat toată această perioadă de trei secole. 
Fenomenul ajunsese aproape tot atât de frecvent în 
rândurile oligarhiei şi ale castelor muncitoreşti, ca şi în 
rândurile revoluţionarilor. Fără nici un semn prevestitor, 
fără să lase vreo urmă, bărbaţi, femei şi chiar copii 
dispăreau, soarta şi sfârşitul lor rămânând pentru 
totdeauna învăluite în mister. 

172 Du Bois, actualul bibliotecar din Ardis, este un 
descendent direct din această pereche de revoluționari. 

173 Ernst Haeckel (1834-1919), celebru naturalist 
german, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai 
darwinismului, care a dezvoltat şi concretizat teoria 
evoluționistă a speciilor. 

174 Prescurtare de la San Francisco. 


175 Pe lângă castele muncitoreşti, a mai apărut la un 
anumit moment şi o altă castă, cea militară. A fost creată o 
armată permanentă, alcătuită din soldaţi de profesie şi 
încadrată cu ofiţeri recrutaţi din rândurile oligarhiei, 
armata mercenarilor. Ea a luat locul gărzilor civile, după ce 
Călcâiul de fier s-a convins că nu se poate bizui pe aceste 
formaţii. Paralel cu serviciul secret al Călcâiului de fier, a 
fost apoi creat un serviciu secret al mercenarilor, acesta din 
urmă făcând legătura între poliţie şi armată. 

176 Abia după înăbuşirea în sânge a celei de a doua 
Răscoale, grupul „roşiilor din Frisco” a izbutit să aibă din 
nou o activitate organizată, care a continuat de-a lungul a 
două generaţii. Apoi un agent al Călcâiului de fier a reuşit 
să se strecoare în organizaţia lor, să-i afle toate tainele şi s- 
o lichideze definitiv în anul 2002 al erei creştine. Membrii 
organizaţiei au fost executaţi pe rând, la interval de trei 
săptămâni unul după altul, iar cadavrele lor au fost expuse 
în ghetoul muncitorilor din San Francisco. 

177 Ascunzătoarea de la Benton Harbour era o 
catacombă, cu intrarea foarte iscusit mascată de o fântână. 
S-a păstrat până în zilele noastre în stare bună, iar 
vizitatorii care doresc s-o cunoască pot străbate toate 
gangurile ei, până la hruba cea mare, unde aveau loc 
adunările şi unde, fără îndoială, s-a petrecut scena descrisă 
de Avis Everhard. Dincolo de hruba mare se află celulele în 
care erau întemnițați prizonierii şi încăperea unde aveau 
loc execuțiile. Ceva mai departe se află cimitirul, o reţea de 
galerii lungi şi întortocheate, săpate în stâncă, cu mai multe 
rânduri de cripte suprapuse, scobite în amândoi pereţii, 
unde odihnesc şi astăzi revoluționarii, aşa cum au fost 
rânduiţi acolo de tovarăşii lor cu atâta amar de ani în urmă. 

178 Pe vremea de atunci poligamia mai dăinuia încă în 
Turcia (Poligamia a fost interzisă în Turcia abia în 1926). 

179 Afirmația aceasta nu este o laudă deşartă din partea 
lui Avis Everhard. Cei mai de seamă artişti şi intelectuali 
erau revoluționari. Cu excepţia câtorva muzicieni şi 


cântăreţi, toţi marii creatori ai epocii, ale căror nume au 
ajuns până la noi, au fost revoluționari. 

180 Chiar şi în acea perioadă, relativ avansată, untul şi 
smântâna se extrăgeau prin metode primitive din laptele de 
vacă. Încă nu începuse prepararea pe cale sintetică a 
alimentelor. 

181 În întreaga literatură şi în toate documentele care ni 
s-au păstrat din vremea aceea sunt permanent citate 
poemele lui Rudolph Mendenhall, căruia tovarăşii săi îi 
spuneau „flacăra”. Este neîndoielnic că a fost un creator de 
geniu; dar în afară de câteva fragmente stranii şi 
obsedante, toate în versuri şi citate prin scrierile altora, nu 
ni s-a păstrat nimic din opera sa. A fost executat de Călcâiul 
de fier în anul 1928 al erei creştine. 

182 Cazul acestui tânăr nu a fost ceva neobişnuit. Mulţi 
tineri din rândurile oligarhiei, îndemnați de simţul lor de 
dreptate sau înflăcăraţi de nobilele idealuri ale revoluţiei, 
şi-au închinat viaţa marii cauze. De asemenea, numeroşi fii 
ai nobilimii ruse au jucat un rol important în prima etapă a 
mişcării revoluţionare din ţara lor. (Jack London se referă 
probabil la mişcarea decembriştilor, alcătuită din 
revoluționari nobili ruşi care au luptat împotriva iobăgiei şi 
a absolutismului țarist organizând la Petersburg insurecția 
din decembrie 1825, înăbuşită de ţarul Nikolai 1.) 

183 Pentru a nu satisface revendicările muncitorilor, 
patronii recurg şi la închiderea temporară a 
întreprinderilor, lăsându-i astfel pe muncitori fără putinţa 
de a munci şi fără nici un mijloc de trai. Această metodă 
este cunoscută sub numele de „lock-out”. 

184 În ultima perioadă a stăpânirii Călcâiului de fier 
mercenarii au jucat un rol foarte important. Ei erau cei care 
mențineau echilibrul de forţe între oligarhie şi castele 
aristocrației muncitoreşti, sprijinind când pe unii şi când pe 
alţii, după cum cerea jocul intrigilor şi uneltirilor. 

185 Pornind da la contradicţiile şi incoerenţa eticii 
capitaliste, oligarhii şi-au înjghebat o morală nouă, unitară 


şi bine definită, neîndurătoare şi tăioasă ca oţelul, cea mai 
absurdă şi mai neştiinţifică, dar în acelaşi timp cea mai 
eficientă morală de care a dispus vreodată o clasă 
asupritoare. Deşi sistemul lor de reguli morale era în 
întregime dezminţit de legile biologice şi de legile evoluţiei, 
oligarhii credeau cu tărie în el; şi tăria acestei credinţe le-a 
dat putinţa de a stăvili vreme de trei secole valul impetuos 
al progresului uman, spectacol semnificativ şi paradoxal 
pentru moralistul metafizician, dar care materialistului nu 
poate să nu-i dea de gândit. 

186 Construcţia oraşului Ardis a fost terminată în anul 
1942 al erei creştine, în vreme ce aceea a oraşului Asgard 
s-a încheiat abia în 1984. La clădirea acestuia din urmă s-au 
lucrat cincizeci şi doi de ani, vreme în care a fost pusă la 
muncă o armată permanentă, alcătuită din jumătate de 
milion de robi. Uneori numărul acestora s-a ridicat până la 
un milion, fără să mai fie puşi la socoteală alte sute de mii 
de oameni, şi anume membrii castelor muncitoreşti şi 
artiştii. 

187 Printre revoluționari se aflau mulţi chirurgi care 
ajunseseră la o îndemânare uluitoare în astfel de operaţii. 
După expresia folosită de Avis Everhard, erau în stare să 
transforme pe cineva într-un cu totul alt om. Pentru ei 
îndepărtarea unei cicatrici sau a unei diformităţi era doar 
un joc de copii. Puteau schimba înfăţişarea cuiva lucrând cu 
o asemenea migală, încât întreaga operaţie să nu lase nici 
cea mai slabă urmă. Grefele de piele şi transplantările 
părului se numărau printre procedeele cele mai des 
folosite. Ajungeau astfel să modifice înfăţişarea cuiva într- 
un chip care amintea de vrăjitorie. Ochii, sprâncenele, gura, 
buzele şi urechile erau transformate în mod radical. 
Operând cu mare abilitate limba, gâtul, laringele şi 
cavitățile nazale, puteau schimba în întregime glasul şi felul 
de a vorbi al unui om. Vremurile de deznădejde impuneau 
soluţii deznădăjduite, iar chirurgii revoluționari s-au arătat 
la înălţimea cerinţelor. Printre altele se pricepeau să 


sporească înălţimea unui adult chiar cu zece până la 
doisprezece centimetri, sau s-o micşoreze cu doi, trei 
centimetri. Isprăvile lor sunt astăzi o artă ale cărei secrete 
s-au pierdut. Nouă nu ne-ar mai fi de nici un folos. 

188 Chicago era infernul industrial al veacului al XIX-lea 
din era creştină. S-a păstrat până în vremea noastră o 
anecdotă sugestivă în legătură cu John Burns un cunoscut 
conducător al trade-union-urilor (Trade-union - denumirea 
sindicatelor din Anglia. Conducerea acestor sindicate a dus 
şi duce o politică de aservire a proletariatului, în felul 
acesta explicându-se şi faptul că John Burns (1858-1943), 
muncitor de origine, a făcut parte în 1905 din guvern 
câştigându-şi astfel, prin trădarea intereselor clasei 
muncitoare, tristul merit de a fi primul „reprezentant al 
muncitorilor” primit într-un guvern englez.) britanice, fost 
pentru scurtă vreme şi membru al guvernului englez. 
Aflându-se o dată la Chicago, cu prilejul unei vizite făcute în 
Statele Unite, a fost rugat de un ziarist să spună ce părere 
are despre acel oraş. „Chicago - a răspuns John Burns - 
este iadul în ediţie de buzunar”. La câtăva vreme după 
aceea, în clipa când se pregătea să urce pe vapor ca să se 
întoarcă în Anglia, s-a apropiat de el un alt reporter, care i-a 
spus că ar vrea să ştie dacă nu cumva şi-a schimbat părerea 
despre Chicago. „Ba da! A răspuns el, „Mi-am schimbat-o. 
Acum cred că iadul este un Chicago în ediţie de buzunar.” 

189 La Chicago - mare oraş industrial, centru al industriei 
grele americane, al industriei conservelor, centru al 
comerţului de cereale şi important nod de cale ferată - au 
avut loc foarte multe şi sângeroase ciocniri în cadrul 
luptelor de clasă din S.U.A. 

190 Federaţia americană a muncii, înfiinţată în noiembrie 
1881 la Pittsburgh, este organizatoarea istoricei greve 
generale de la 1 mai 1886, în cinstea căreia ziua de 1 maia 
devenit ziua internaţională a muncii. La început, Federaţia 
americană a muncii a fost o organizaţie combativă, 
principială, dar apoi, datorită trădării unor conducători 


oportunişti vânduți burgheziei, a devenit o unealtă în slujba 
marelui capital. 

191 Tren expres care pe acea vreme se bucura de mare 
faimă, fiind socotit cel mai rapid din lume. 

192 Fals. 

193 Minciună. 

194 „Trăiască Revoluţia!” - în limba franceză în original. 

195 Oraşul Chicago este aşezat pe malul lacului Michigan, 
unul dintre cele cinci cunoscute sub numele de „Marile 
Lacuri”. 

196 Pe vremea aceea populaţia era atât de rară, încât 
animalele sălbatice deveneau adesea o adevărată 
calamitate. În California luase naştere obiceiul organizării 
goanelor la iepuri. Într-o zi dinainte stabilită toţi fermierii 
dintr-o localitate se adunau şi înaintau concentric peste 
ogoare, stârnind şi mânând astfel zeci de mii de iepuri într- 
un ţarc, unde animalele erau omorâte cu parul de băieţi şi 
bărbaţi în toată firea. 

197 În jurul problemei dacă ghetoul din partea de sud a 
oraşului a luat foc întâmplător sau a fost incendiat de 
mercenari s-a creat o interminabilă controversă; astăzi, 
însă, este definitiv stabilit că ghetoul a fost incendiat de 
mercenari din ordinul expres al comandanților. 

198 Câteva clădiri întărite au rezistat mai mult de o 
săptămână, iar una a rezistat chiar unsprezece zile. Toate 
au trebuit luate cu asalt, iar mercenarii nu le-au putut 
ocupa decât ducând lupte grele pentru fiecare etaj. Luptele 
erau foarte sângeroase. Îndurare nu exista nici dintr-o 
parte, nici din cealaltă, iar în aceste lupte revoluționarii 
aveau avantajul de a ocupa poziţiile de la înălţime. Cu toate 
că revoluționarii au fost nimiciţi, acest lucru nu s-a realizat 
decât cu foarte grele pierderi din partea duşmanului. 
Falnicul proletariat din Chicago s-a arătat demn de vechile 
şi glorioasele lui tradiţii, muncitorii pricinuind duşmanului 
pierderi cel puţin egale celor suferite de ei. 


199 Analele acestei scurte ere de disperare prilejuiesc o 
lectură uluitoare. Răzbunarea devenise mobilul principal al 
oricărei acţiuni, iar membrii organizaţiilor teroriste 
dispreţuiau moartea şi nu mai nutreau nici o nădejde în 
viitor. Gruparea „Duniţilor”, care-şi împrumutase numele de 
la îngerii răzbunării din mitologia mormonilor (Sectă 
religioasă americană întemeiată în 1827. Crezul 
mormonilor în este un amestec eteroclit de dogme creştine 
şi mituri politiciste.), s-a ivit mai întâi în munţii din Vestul 
îndepărtat, întinzându-se apoi pe toată coasta Pacificului, 
din Panama până în Alaska. „Walkiriile” (în mitologia 
popoarelor nordice, walkiriile sunt un fel de femei foarte 
frumoase dar cumplit de crude, care ar rătăci pe câmpurile 
de bătaie şi i-ar alege pe cei ce urmează să fie răpuşi, 
conducându-i după aceea în Walhalla, reşedinţa zeului 
suprem, Odin.) erau o organizaţie de femei, care s-a dovedit 
a fi cea mai cumplită dintre toate. În rândurile ei nu erau 
primite decât femeile care pierduseră cel puţin o rudă 
apropiată, răpusă de oligarhie. „Walkiriile” s-au făcut 
vinovate de schingiuirea prizonierilor. O altă vestită 
organizaţie de femei a fost aceea a „Văduvelor de război”. A 
existat şi o organizaţie asemănătoare cu „Walkiriile”, dar 
alcătuită din bărbaţi, numită „Berserkerii” (Războinici 
scandinavi din vechime, vestiți pentru furia cu care se 
aruncau în bătălie). Membrii acestei organizaţii nu puneau 
nici un preţ pe viaţa lor, şi ei sunt cei care au ras de pe faţa 
pământului marele oraş Bellona, rezervat special 
mercenarilor, dimpreună cu întreaga lui populaţie, de peste 
o sută de mii de oameni. „Fiii balamucului' şi „Fiii iadului, 
erau organizaţii similare ale robilor, şi în acest timp a 
apărut şi o nouă sectă religioasă, numită „Mânia Domnului, 
care însă a dispărut destul de repede. Voi mai pomeni doar 
câteva dintre celelalte grupuri, şi anume pe acelea care 
poartă denumiri deosebit de grăitoare: „Inimile 
însângerate, „Fiii dimineţii, „Stelele zorilor, „Flamingo, 
(Flamingo este o pasăre acvatică), „Llriunghiul triplu, „Cele 


trei zăbrele,, „Rubonicii,, „Răzbunătorii,, „Comanşii,, 
(Numele unuia dintre marile triburi indiene aşezate în 
partea de sud a teritoriului ocupat astăzi de Statele Unite şi 
care au opus o rezistenţă deosebit de dârză coloniştilor 
mexicani şi yankei veniţi să le smulgă pământurile) şi, în 
fine, „Erebusiţii, (În mitologia elină se numea Erebus 
spaţiul întunecat pe care trebuiau să-l străbată sufletele 
morţilor şi unde trebuiau să sălăşluiască o vreme, pentru a- 
şi ispăşi greşelile, înainte de a trece în „lumea de dincolo”). 

200 Aici se sfârşeşte manuscrisul Everhard. După cum se 
vede, autoarea s-a oprit brusc, la mijlocul unei fraze. Este 
probabil că a fost vestită de venirea mercenarilor, deoarece 
a avut timp să ascundă manuscrisul într-un loc sigur, înainte 
de a fugi sau de a fi prinsă. Din păcate n-a mai apucat să-şi 
continue povestirea, lucru cu atât mai regretabil cu cât 
altminteri am fi putut cu siguranţă pătrunde misterul care 
de şapte veacuri învăluie execuţia lui Ernest Everhard. 


SFÂRŞIT