Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1941_050_0005

PROPRIETAR: 

SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POFESCU 
Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 


de onoare 





Xenopol discutat 
de Mussolini 


de Prof. ALEXANDRU MARCU 


Unul din reprezentații cei mai autorizați ai Culturii academice ro- 
mânești, care au susținut-o statornic și au servit-o devotat întru afir- 
marea ei în țară și peste hotare, a fost de pe la 1890 și până în pri- 
mele două decenii ale acestui secol, Alexandru Xenopol, profeaorul 
de Istoria Românilor dela Universitatea din lași. 

Vechi „junimist” și activ colaborator al Convorbiri-lor, el s'a do- 
vedit în toate împrejurările carierei sale prezent: la memorabila co- 
memorare al lui Ştefan cel Mare din 1871; la lucrările Academiei Ro- 
niâne, al cărui membru activ a fost; la conducerea revistei sale Ar- 
hiva ; la publicarea unei cunozcute și bine apreciate sinteze a Istoriei 
noasire în Limba franceză, spre a cunoaște apoi mulțumirea unui pre- 
miu de încununare din partea Academiei Franceze: la ilustrarea 
domniei lui Cuza, sau la marea întreprindere care a fost Istoria Ro- 
mânilor în şase volume, dacă nu la colaborarea pentru partea româ- 
nească la Istoria Universală a lui Lavisse și Rambaud. 

Dar Alexandru Xenopol nu s'a multumit numai cu relatarea cât 
mai precisă a fapielor istorice : el a căutat să-şi organizeze un s:stem, 
p cât posibil personal, întru explicarea fenomenului istoric, ridicân- 
du-se aatel dela particularitatea faptelor, la generalizarea teoziilor. 
S'a afirmat, cu un cuvânt auzit, între gânditorii sociologi, care au iluz- 
trat Filosof:a Istoriei la începutul aciualului secol, În acest scop, Xs- 
nopol a colaborat la cele mai cunoscute reviste de specialiiate dela 
Paris, Berlin sau Roma, cu studii ca acelea despre Ştiinţele Naturale 
si Istoria (din Revista de Filozofie a lui Ribot), sau despre Teoria Isto- 
riei, publicat tot la Paris, încă din 1908. Această bine susținută acti- 
vitate, i-a putut asigura profesorului român prestigiul necesar ca să 
fie invitat la Colegiul Franţei pentru un curs asupra Istoriei Români- 
lor, sau la Sorbona pent:u o serie de prelegeri asupra Teoriei Istoriei, 
in timp ce Institutul Franţei l-a ales printre membrii săi. 

lată de ce nu au fost pe timpul acela multi academicieni sau 
profesori români care să reprezinie țara lu diferitele congreze din 
sirăinătate, cu mai multă prestanță şi autoritate decâ! Alexandru Xe: 


nspol 


In cariera de adevărat om de ştiinţă a acestui profesor, se notea- 
ză cu satisfacție o singură mulțumire sufletească : acsea de-a alterna 
îudatorinile profesiei cu repetatele călătorii de reculegere în Elveţia 
sau în Italia. „De-cum incepe a adia vântul de primăvară (scria Xe- 
nopol în uneie din Am:niirile sale de drum) un dor nesfârşit sa aprin- 
de în sufletul meu, dor straniu și neînțeles, cara pare la început a nu 
avea o țintă hotărilă, dorul de ducă”, Declaraţia aceastu, pe care o 
putea semna la aceeaş dată Vasile Alecsandri sau Duiliu Zamfirescu 
si în aceeaș formă, îl înfrățeşie desigur pe harnicul istoric şi pe so- 
brul gânditor, cu generaţia ultimilor Romantici, a sentimentalilor încă 
suficient da entuziasti, sub auspiciile excepţionalei împreiurări, care 
poate fi pentru un inteleciual toideauna o călătorie în străinătate, 
„Vreau să mă pierd în lumi necunoscute — continua el mărturisirea 
— străine de a mea”, spre a duce, fie şi numai pentru un răstimp 
linitat, o exisiență de reculegere, în fața umei Naturi care să-l încânte 
și a unei omeniri care să nu-l ştie. 

In felul acesta, şi-a făcu! Xenopol de mai multe ori apariția în 
regiunea Lacurilor italiene, cobonnd acolo dintre romanţioasele și 
predilectele văi ale Elveţiei. Cine îi revede astăzi notele din aceste 
variate călătorii, rămâne poate surprins de sincera activitate a pre- 
iextelor de eniuziasmare şi a tonului de facilă admiraţie, în fața celor 
ce veda și reține savantul profesor. Surprinde, mai ales, și în bine, 
lipsa totală a oricărei pedumterii ; ceeace denotă și sinceritaiea călă- 
torului, care-şi impune să se desprindă reaimente din lumea preocu- 
părilor sale de acasă, în acea lume nouă pe care o cau'ă anume. 
Amintirile de călătorie ale lui Xenopol apar astisl drep! notele cu- 
minţi, ale unui călător bucuros de toate c&'e vede și simte si care nu 
caută în acele clipe excepționale decât a gusta „fericirea da a trăi”, 
cum spune singur, legănat fără intă într'o barcă, pe Lacul Como, la 
Bellagio de exemplu. Căci acesta era pentru el adevăratul fa:mec ai 
cătătoriilor în Italia : ele te apropie de Natură și de Artă, te fac să te 
simți tu însuți, liber, adevărat liber. 


Aceste stări sufletești i se impun pentru sine și pentru câţi, citito- 


rului Amintirilor lui Xenopol. lar această nevoe de comunicativiiale 
accentuiază îndrumarea lor spre un necţectat sentimentalism : „Când 
vor trece aceste rânduri — adaogă el în altă parte — pe sub ochii 
acelor ce au văzut lucrurile descrise, se va întâmpla poate ca un 
cuvânt fericit, o înlănțuire de gânduri potrivite, să recheme, ca prin 
lovitura unei vărguţe năsdrăvane, în mintea cititorului, încântătoarele 
tablouri ce au lucit cândva sub ochii lui le lumina soarelui, sau au 
licărit pe sub genele lui, la zarea amurgitoare a visătoarei luni”. 


Ascultând de asemenea pormniri sentimentale, el se apropiase în 
mai multe rânduri de Italia, dar de o liailie care să-i convină numai 
unui atare program sentimental. Pe Lacuri, pe Coasta de Azur, sau 
cel mult la Genova și Milano, își puriase deci în'ămplător reveriile. 
Ne va surprinde, sigur, iarăş, constaiarea că un istoric precum era el, 
obligat să cerceteze arhivele, bibliotecile şi muzeele lialiei, nu aflase 
încă prilejul să cunoască cealaltă Italie, prin centre ca Roma, Flo- 
rența, Veneţia sau Napoli. 

Lacuna aceasta, cu adevărat supărătoare și de care iși dăduse 
de alfal singur seama, a puiut îi împlinită de Xenopol cu prilejul Con- 
aresului de Psihologie ţinut la Roma în primăvara anului 1905, la ca- 
te a luat parte ca delegat al României. In felui aceztu, a pulut să cer- 
ceteza mui de aproape Roma, spre a se simți apoi, precum mărturi- 
sește, „răpit şi răpit pentru toideauna” ; căzi „inaintea acestor rămă- 
şiți mărețe ale cugetării și voinței romane, închini f:untea ca înaintea 
ocacmului sau a munţilor înalţi, ca încintea soarelui sau a firmamen- 
tului, căci vezi mărimea întruchipaiă în forme neperitoare”, 

„Fericită țară și fericit popor — va exclama el atunci. După 
ce a umplut lumea în vremurile vechi cu răsunetul armelor sale: 
după ce a întipărit pecetea geniului său în țările cele mai depărtate 
da dânaul; după ce în tot veacul de mijloc și până astăzi încă s:ăpâ- 
nește prin biserică o bună parte din conștiința omenească ; după ce 
a bucurat lumea întreagă cu producerile lui artistice pe toate terenu- 
rile : arhitectură, pictură, muzică și poezie: după ce a dat un avâni 
atâl de mare şi de roditor gândirii ştiinţifice, apoi mai are, pe deasu- 
pra, şi o natură de o neauzită splendoare, care pare a înconju:a îna- 
dinz ca ua chenar, această minumată activitate omenească, pentru a 
o pune mai bine în lumină, întrecându-se cu plăamuirile lui Dum- 
nezeu”, . 

Participarea istoricului român la acest Congres dela Roma, i-a 
sporit dssigur reputatia în lumea colegilor italieni, care i-au solicitat 
colaborarea la revistele de specialitate. Printre acestea, se bucura 
aiunci de un deosebit prestigiu Rivista Iicliana di Socio'ogie. 

In colecţiile acestei reviste am identificat întradevăr un studiu al 
lui onepal întitulat Legile Evoluţiei sociale şi care a avul meritul să 











D324 


(Urmare în pag. 7-a) 


particulare 


VNIVEDSUL 1 


ABONAMENTE; 


autorităţi şi instituţii 1009 lei REDACȚIA Si: ADMINI TA 


BUCUREȘTI | Str. Brezoianu 23-25 
TELEFON 3.30.10 


500 « 
269 


/egăâna! 


Albă dimineaţă — 
Apele înghiață. 
Chiciu:e pe ramuri 
Prind lumina'n lamuri 
Și pe rămurele 

Dau polsi de stele. 
Legi de talpă bine 
Arcuri de patine 

Şi în sbor de lebezi 
Pieri pe pâttii repezi — 
Tai și eu olmazul 
Garului ps iazul 
Apei cristaline, 
Legănat cu tine 

Pe stihii străine, 

Cu aripi alunec — 
Sunet lung de tulnic 
Supă în cleștare 
Bolţi cu-o tremurare : 
Crengi neprihănite, 
Sălcii pudruite, 


| loenuarie 1941. 


AUREL IACOBESCU 





POPULARITATEA LUI 


Nu cunoaştem violență mai purtătoare de conse- 
cințe decât acsea care turbură un fel de a fi sau de 
a vedea îndătinat printr'o îndelungată deprindere. 
in literatură ca şi în multiplele expresiuni ale artei, 
violența înseamnă refuzul unei tradiţii meconizată 
în forme corecie şi sierpe, care ar vrea să facă din 
Eminescu, de pildă, aiât de viu și de actual în con- 
știința, vremurilor noasire, o lespede mormântală a 
însăși poeziei românești: Ca şi cum elogiul suprem 
ca sar aduce unui post ar fi acela de piatră de ho- 
tar care să închidă dsapururi zarea năzuințelor poe- 
tice, în urma lui. 

Eminescu nu merită desigur, un elogiu atât de în- 
doslnic, Aparenţa îmbietoare a unei clarităţi de ca- 
re se apropie sigur ds sine orice interpret — plin 
de bunăvoință când nu e ds ifose solemne —— 
a avut drept consecință o popularitate dăunătoare 
pătrunderii mai adânci a posziei eminesciene. Cele 
mai multe clişse de judecată şi bonalităţi critice s'au 
colecționat pe seama acestui artist. O bună parte — 
adică cea mai rea în ordinea calitativă — a expli- 
căriler propuse psntru adâncirea operei lui, adică 
pentru actualizarea ei ca farmec postic şi că bucu- 
rie revelată în cizmprinsul conștiinței cititorului, este 
aceea tocmai de cere ne putem lipsi fără paaubă. 

Coniuzia ni se pare că începe chiar dala princi- 
piile de temelie ale metodei prin care se înceacă 
îndeobşte introducerea în arconele posziei emines- 
ciene. Semnalarea elementelor carei constitue far- 
mecul, descompunerea și apoi orânduirea lor într'o 
sistematizare critică, le socotim desdreptul păgubi- 
toare contactu.ui cu poezia în genere. 

Practicanţilor obişnuiţi ai acestui fel de investiga- 
ție critică, li sa potrivesc următoarele versuri ale 
poetului Patrice de la Four du Pin: 


S'ar spune că ochii vosiri privesc al!ceva, 
Că vă opriţi dela nu știu ce tăinuit amor: 
Trebusac sfăr'mate toate regretele mijlocitoare. 


Să fie oare aceste „regreis qui sinterposent” de 
nunțate de poetul francez, expresia neputinței aceio- 
ra cari zadarnic dau târcoale în preajma ințalesuri- 
lor interzise ale frumuseții ? 


Una din cele mai nsinsemnătoare judecăţi critice 
— Și cea mai puţin caracteristică pentru înţelegerea 
oatului — ni se pare acsea privitoare la pesimis- 
mul lui Eminescu, -— judecată primită şi transmisă 
prin generații, de cele mai multe ori pe credit ne- 
controiat, ca un svon anonim din care nu mai des- 
lușeșii partea contributivă a fiecăruia. Negreșit, 
pentru cunoaşterea biografică e necesar să cerce- 
tăm adânca înr&dăcinare doctrinară a pesimismului 
erainescian în msicfizaica voinței schopenhaueriene; 











APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢȚULS5LEI 


Reaactor responsabil : 





i 


cu line... 


Reci mărgăritare. 
Glasul tău adună 
Clopoţai de lună — 
De argint sunt leii, 
Sună clopoţeii, 
Limpazile liniștii 
Sboară din ariniști, 
Prea e clar văzduhul: 
In argint văd duhul 
Râzetelor tale 
Strălucind ps vale. 
A căzut cernulă 
Nea neincepută 
Dintr'un corn de lună 
Ce prin zări păşună 
Stelele din strungă, 
Şi ieșind în luncă, 
Pe omăt oprită, 
Căprioară mică, 
Sora ta sfiită, 
Capul și-l ridică, 

ION PILLAT 


Pâisaj roman 


EMINESCU 


după cum trebue subliniată ostilitatea acestui stoia 
contemplativ și eleat convins, față d> ideea oricărei 
deveniri, de unde neincrederea lui implicită în civi- 
lizaţie şi progres. Dar „pesimismu!" lui Eminescu, 
ideile lui, nu sunt decât un stimuleni al emotivităţii 
sale, o formă --— între altele — a acesisi emotivităţi, 
cum observa cu multă finsță G. Ibrăileanu (în pre- 
fața ediţiei de „Poezii pe core a publicate). lar 
csea ce pentru geniul eminescian constituia un sti- 
mulent, devine farmec cuceritor şi forță adânc răs- 
colitoare a cenesteziei noastre, în contact cu poe 
zia lui. i 

Generozitatea lirismului eminescian, creator de 
noui forme prozodice dar mai cu samă creator da 
armonie al cărei secret şi a cărei ireductibilă vrajă 
nu vor putea fi nicicând slsiie, ni se înfățișează sub 
semnul nsindoelnic a: unei robusteți temperamen- 
iale ce se afirmă cu toată plenitudinaa şi bucuria 
crezţiei. Amplitudinea orizontului liricei eminescie- 
re, atotcuprinzătoarea ei imbrățişare, —altial spus: 
fancţiunsa de limbaj universal pa care o mă on:fesiă 
poezia în opera lui, acesa de-a insuma toate marile 
eme și motive călăuzitoare ale cugelării şi sensibi- 
lt&ţi omenești, sunt expresia unsi personalităţi lirice 
as zovârşitoare bogăţie, a unui „organism complet”, 
cum observa tot Ibrăileanu. 

Dricât ar părea de paradoxal, dar Eminescu e 
soriit să dureze — şi destinul lui est> de a păstra 
sceptrul unei întâietăţi nediscutate în lirica românea- 
scă, — datorită tocmai elementeior prin care poezia 





- lui sar spune că e vulnerabilă, adică generozității 


comunicativa a elanului și faptului de a fi lssne ac- 
cesibilă din punct de vedere gramatical, făcânad ast- 
fel cu putință transcrierea ei în registrul suflatesc 
chiar al cititorului .ocozional sau „meinițiat”. 

Gloria creatorului da valori ale spiritului nu este 
necesar legată de populcritatea ocerei lui, care-i 
poate fi uneori dexdreptul dăunătoare. După mai 
mult de-o jumătate de veac dela moartea postului, 
lirica eminesciană, cea mai populară din literatura 
noastră rezistă admirabil popularității, păstremdu-și 
neștirbit prestigiul, în admiruţia unanimă a citilori- 
lor, — a celor rafinaţi ca şi a celor mai puțin pre- 
găiiți peniru înţelegerea poezisi, Ceex ce o apără și 
de vulagaritatsa unora, și de. snobismul  acupIrA- 
tor al csorialţi, este putersa de transcendere a gân- 
dirii poetului în lumea pie ee şi a ideilor eter- 
ne şi tarmecul incomparebilei armonii, a poeziilor 
lui, 

Esenţa geniului eminescian e coeastă armonie a 
cărei putere de sugestie muzicală i-au recunoscut-o 
comentatorii, mărturisindu-și totdzodată și neputinţă 
de a-i descifra taină. 


MIHAI NICULESCU 





ANUL L eNr.5 


SAMBATA 25 lanuarie 1941! 


MIHAI NICULESCU 





Sorț 


esseistului 


de ION FRUNZETTI 


Termenul care înglobează în 
limbajul comun pe cei ce-și fac, 
din abordarea nepremeditată a di- 
verselor probleme prezentate spi- 
ritului lor mobil, profesie, — cu- 
vântul „esseisti, — închide în eh 
chiar 'şi sensurile pe care nu i la 
acordăm asătzi încă, pe lângă cele 
pe care le-a definit succesiv. „Es- 
seist“ a fost cândva, şi este încă 
în destul de răspândită accepţie, 
denumirea celu; care vorbeşte 
„accidental“, politică, religie, filo- 
sojie, morală, ştiinţă, artă şi câte 
toate ! Faptul de a se ocupa ori- 
când, pe nepregătite, de orice, ase- 
mănându-se astfel anticilor negu- 
stori de înțelepciune — sofiștilor— 
i-a adus desigur faima nedreaptă 
de superficialitate. Nu i s'a impu- 
tat oare lui Montaigne, (privmul 
esseist francez de care ştim să [i 
întrebuințat termenul consacrat 
astăzi, pentru a-şi prezenta cele- 


bra sa carte „de bonne foy“...), nu 
i sa imputat de a fi introdus su- 
perficialitate, egoism şi lipsă a 
simțului marilor obligaţii vitale, în 
tratarea problemelor morale ? N'a 
fost el oare calificat drept „un 
pauvre homme“, de către diverşi 
reverenzi Chauvin „de POratoira?“ 
„Essayiste“, Montaigne, n'avea a 
se sinchisi de asemenea întâmpi- 
nări. O mărturisire: nu dorea decât 
ce, după moartea sa, cititorii săi 
„Y puissent  retrouver  quelques 
traicts de mes conditions et hu- 
meurs, et que par ce moyen ilş 
nounrissent plus entiere et plus 
vifue la cognoissance qu'il ont euă 
de moy“. In fond, e definită aici 
ctitudinen constantă a esseistului 
Jaţă de orice critică : sar aduce: 
acuzat fie de lipsă de informaţie, 
fie de neseriozitate ştiinţifică, de 
lipsa materialului sau mijloacelor 
de apreciere într'o problemă abor- 
dată, esseistul va reaminti tuturor 
că nu adevărul sau neadevărul ce- 
lor susținute de el interesoază, că 
nu exacta oglindire a obiectului 
discuţiei și optitudinea mijloacelor 
trebuie avută în vedere lu lectură, 
ci pur şi simplu, mărturia ome- 
nească inclusă, reflexul fugar al 
unei scurte perioade din frămân- 
luarea interioară a autorului, atitu- 
dinea. sa, dintr'un anumit moment, 
jață de o anumită problemă, în 
legătură cu care îşi desvălue cele 
gândite, dar pe cure nu speră şi 
nici mare nevoe să o svluţioneza. 
Esseistul e literut, nu gânditor. Fie 
că. vorbește politică, sociologie, 
etică, religia, filosofie, e! se măr- 
turiseşte... şi în confesiune stă va- 
ioareu sau lipsa de valvare a spu- 
selor sale. Nu ad2vărul obiectiv al 
problemei, ci adevărul uman al 
resimţirii ei, urmele torturii anti- 
nomiei dela care porneşte proble- 
ma, într'o conştiinţă, -- nceasta ur- 
mărește esseistul, E firesc să fie 
socotit superficial — științific, o- 
Hiectiv vorbind. Nu caută să afle 
mai mult decât știe, înainte de a 
trata o problemă. Dasigur! Dacă 
ar căuta, ar face studiu, nu esseu. 
Se mulţumeşte să mărturisească 
relația dintre el, dintre ființa sa 
gânditoare şi reuctivă de-oparte, 
şi datele problemei, atâtea câte 
le-a aflat până în momentul con- 
fesiunii. de altă parte. Relaţia a- 
censta aduce în conștiința citito- 
rului reprezentarea individului 
spovedit în esseu, cu imperfecţiu- 
nile cunoştinţelor și judecății sale, 
cu dureroasa tensiune a aspira- 
țiilor sale, cu iluzoria credință în 
realizările sale. Imaginea omului 
particular, individual, viu, încar- 
nare şi casetă momentană a arhe- 
tipului uman, a universalului, esen- 
țialului uman. Pe dreptate reco- 
manda cititorilor, în prologul po- 
vestirii „de la vie treshorrificque 
du Grand Gargantua, pere de Pan- 
tagruel“, abstractorul de „quinte 
essence“, cum îşi spunea, kr. Ra- 
betaiz, exemplul câinelui, „la 
beste du monde plus philosophe“, 
A Vexemple d'iceliuy vous convient, 
estre saiges pour îicurer, sențir et 
estimer ces beaulx livres ce haulte 
gresse, legiers au prochaz et har- 
diz â la renconţre; puis, par 
curieuse lecon et meditation fre- 
auente, rompre Yos et sugcer ia 
substantificque mouelle“... 





Î (Urmare în pag. 7-0) 





Plăcerea ce o am când în- 
treprind o acțiune în care mă 
cunosc pe mine, constă în 
lipiul că-mi cercetez orga- 
neie de cunoaştere. A cerce- 
ta un organ în cazul de faţă 
însennează a-l pune să func- 
țoineze. Vrem adică să spu- 
nem, că în cunoașterea des- 
pre care vorbim aici, ne re- 
jerim la omul viu. Pentrucă 
altceva este cercetarea orga- 
nelor ce-o face anatomistul 
pe masa de disecţie cerce- 
tând totdeauna cum a func- 
ționat ochiul, urechea, etc. 
Comparaţia indică, fireşte, 
numai trebuința de a face 
deosebirea între organul o0- 
mului viu şi organul omului 
anatomic. Diferenţa constă, 
in chîp matural, în aceea că 
organele viului le cercetăm 
numai în momentul când 
funcționează. Ochiul,  vă- 
zând, urechea auzind, sensi- 
bilitatea tactilă, pipăind. etc. 
Toate observaţiile juste ce la 
vom face, încep în momen- 
tul când porneşte funcţiona- 
rea și se întrerup când acea- 
sta încetează. Dacă închid 
ochii, nu mai pot spune ni- 


mic despre vedere, adică 
despre vederea mea  de-a- 
cum. din clipa în care mă 


aflu în fața unui obiect care 
dă prilej ochiului să funcţia- 
neze. Căci dacă ar lipsi 0- 
biectul, ochiul n'ar funcţio- 
na, în sensul în care dacă nu 


se produce un sunet, ure- 
chea nu funcţionează, nu 
aude. Evident, funcţionarea 


ochiului se cestăşoară după 
voia mea și ca atare, pot în- 
chide ochiul şi obiectul dis- 
pare, după cum, dacă supr:m 
sunctul, după voia mea, de 
pildă întrerurerea unui a- 
parat radiofonic, urechea în- 
catează să funcționeze. Aici 
mai sunt încă observaţii de 
făcut: că voinţa mea este 
numai regulatorie, ea arată 
în timp și în spaţiu când să 
funcţioneze organele şi când 
nu şi nu este constitutivă, 
geci ca nu pcate opri o func- 
ționare, câna se produce îe- 
nomenul ce-o  prilejueşte, 
dacă noi nu putem să înlă- 
turăm acest obiect. Dacă ni 
Sar suprima pleoapele, am 
vecea continuu, dacă n'am 
putea să ne îndepărtăm sau 
să oprim sureteie, ce se pra- 
due în jur, am auzi neconte- 
nit. etc., şi rezultatul acestei 
neîntrerupte funcționări ar 
fi. presupunem, o slăbire și 
rhiar o anulare a funcţionă- 
rii. Folosirea îndelungată fă- 
ră întrerupere a simțurilor, 
oboseşte și produce maladii, 
fie Ja organele respective, fie 
la altele... 


Important : de observat 


CRONICA 


UNIVERSUL LITERAR 








LITERARĂ 


SCHIȚĂ DESPRE CUNOAȘTERE 


este iarăși că oboseala de la 
un simţ se transmite la al- 
tul, încât simplu vorbind, 
ştim că nu putem contempla 
panorama unui oraş, în vre- 
me ce alături de locul unde 
ne-am așezat să privim, sar 
produce sgomotul motoare- 
lor unei fabrici. Cu alte cu- 
vinte nu putem face să func- 
ționeze văzul, atunci când 
auzul funcţionează cu mare 
intensitate. Credinţa comu- 
nă totuşi este că, spre a o- 
dihni un organ, în timpul 
funcţionării lui trudnice, «e 
bine să punem altul în func- 
ție. Astfel, ne gândim să a- 
linăm oboseala produsă de 
sgomotuul trenului, recurgând 
la contemplarea  peisagiilor 
privite dela fereastră, vede- 
ve care nu este însă o func- 
ționare, deoarece obiectul nu 
întrunește condiţiile de sia- 
bilitate şi distanţă prielnică. 
Lucrurile îndepărtate sunt 
alterate de distanţă, iar cele 
de aproape dispar numaide- 
cât. Încercarea de a pune în 
funcţionare ochiul dela fe- 
reastra vagonului se reduce 
Ja simplă intenţie, neputând 
oferi condiţiile de stabili- 
tate şi apropiere. Ochiul re- 
fuză să funcționeze, iar dacă 
îl silim, de pildă, să urmă- 
xească stâlpii ce telegral. 
cari aluncră în viteză 1la 
câțiva paşi de fereastra va- 
gonului, vederea se turbură 
repede şi-şi pierde obiectivul 
Fenomenul nu Sar întâmpia 
dacă noi am sta pe loc şi în 
realitate stâlpii de telegraf 
ar defila în viteză, caz în 
care ochiul ar funcţiona nor- 
mal, vedeiea fiind însoţită 
de mulţumirea mărită parca 
a folosirii potenţiate a orga- 
nului. (E clară plăcerea ce-o 
avem toţi, de a privi soldatii 
în ma'ş, cârduri de păsări în 
sbor, turme de oi şi chiar un 
tren în viteză, Un singur a- 
vion pe cer stârneşte ma! pu- 
țină curiozitate văzului, de- 
cât o escadrilă.) Prin urma- 
re, considerând oboseala din 
tren, produsă în special de 
sgomot şi Geci de funcţiona- 
rea îndelungă a auzului, con- 
chidem în acest caz că auzul 
este singuru! înstrument de 
percepere în funcţie neceta- 
ră şi neputinţa noastră de a 
înlătura prilejul utilizării a- 
cestui auz — (trepicaţia tre- 
nului) lisă drum liber per- 
ceperii neîntrerupte şi deci 
oboselii. Concluzia este că, 
din moment ce organele sim- 
țurilor nu funcţionează si- 


multan, funcţionarea lor suc- 


cesivă se împlineşte după 
reguii cari ne interesază, 


deoarece numai prin respec- 
tarea regulilor este posibilă 
mulţumirea de care am vor- 
bit că însoţeşte o cunoaștere. 
Cât de importante sunt aces- 
te regule, putem vedea din 
considerentul că pictura, teh- 
nic vorbină, este aria de a 
dispune culorile aşa fel, ca 
să fie prilej plăcut ochiului. 
Iar în cazul muzicei, e şi mai 
clar că nu avem de-aface de- 
cât cu ordinea strict respec- 
tată a sunetelor producătoa- 
re, prin compoziția lor, a 
melodiei plăcute auzului. 
Muzica de orchestră, care 
este posibilă numai prin dis- 
poziția după reguli a sunete- 
lor existente în acelaş timp, 
se dovedeşte a fi cu putință 
doar prin respectarea condi- 
țiilor de funcţionare bună a 
auzului. Dacă într'o sală de 
concert s'ar afla cineva as- 
cuns fără să-l putem desco- 
peri spre a-l îndepărta, şi în 
tot timpul execuţiei ar pro- 
duce un sgomot ca o lovire 
stridnetă de bucăţi de fier 
sau lemn, bănuim că produ- 
cerea muzicală Sar întreru- 
pe, pentrucă nici  artistuj 
n'ar rămâne în sală. Dease- 
meni o lucrare de pictură 
peste care sa asvâriit o ma- 
re pată de cerneală nu mal 
este obiect plăcut de func- 
ționare a ochiului. 'Toate a- 
ceste consideraţii sunt un 
comentar la convingerea co- 
mnuă că nu cunoaștem de- 
cât prin afectarea într'un a- 
numit mod, a simțurilor. 
Noi am pus accentul pe 
ideia că în activitatea cu- 
noașşterii, ne cunoaştem pe 
noi înşine. Când zicem : „ne 
cunoaştem pe noi înşine“, 
trebuie să reținem ideia că 
ne cunoaştem numai întrun 
anumit mod, ceeace Însem- 
nează că dacă am voi să ne 
cunoaștem într'alt mod, nu 
ar fi cu pulinţă. Deoarece 
zicem că nu putem să ne cu- 
noaștem decât într'un anw- 
mit mod şi într'altuj nu, ur- 
mează de aci că există o par- 
te în noi pe care nu o cu- 
noaştem ? Activitatea  cu- 
noaşierii constă deci în a cu- 
noaşte numai o parte din 
noi, iar alta rămâne necu- 
noscută ? Intrebându-ne ast- 
fel, ne aflăm totuşi în criti- 
cism, fiindcă „priorităţile“ 
pe care la stabileşte, doc- 
trina, ca forme ale inte- 
lectului, nu sunt desigur 


DI 


VEDERI DIN ȚARA MEA 


MAREA JERIFA 


D-ne: Elena Z. Codreanu 


decât moduri transecdentale 
de cunoaștere a subiectului, 
ca fenomen în porpria sa 
conștiință. Prin urmare, din 
moment ce în sine subiectul 
își rămâne sie-şi necunoscut, 
deducem că în cunoaşterea 
de mine însumi, cunosc tot- 
deauna numai o parte, iar 
altă parte rămâne a fi necu- 
mnoscută şi nu o voi cunoaște 
niciodată“, însemnează, ta- 
tuși, că afirm tot o cunoaștere 
despre mine și anume că în 
funcţionarea organelor mel: 
de cunoaştere, la un moment 
dat apare ca prilej al fune- 
ționării, ceva căruia îi dau 
numele de necunoscut. Acest 
necunoscut nu este, firește, 
o lipsă, în sensul în care în- 
tr'un sertar gol nu se află ni- 
mic, ci este numele a ceva 
despre care ştiu că există, pe 
care nu-l cunoaștem încă de 
cât după efect, adică după 
împrejurarea că pune în 
funcție un organ, așa cum 
electricitatea pune în funcţie 
un instrument de funcţiu- 
nare. Real, nu cunoaştem 
iectricitatea, ci numai efec- 
tul ei, iar teoretic, o dafinim 
prin funcție. Necunoscutui 
are așa dar o funcţie. Care 
este în cazul acesta, organul 
prin care-l punem în func= 
ționare şi prin care se mani- 
festă ca atare? Cu alle cu- 
vinte, la ce organ apelăm noi, 
«a să producem o cunoaștere 
aespre noi, când nccunoscu-= 
tul se ivește ca prilej al func- 
ționării modului nostru de a 
cunoaște ? Acest mod nou de 
a întreba ne este îngăduit în 
mod criticist, din moment ce, 
chiar conștiinței lui Kant, 
necunoscutul ca idee, nu a 
apărut permanent, ci treptat. 
altminteri mar fi fosţ cu pu- 
tință să scrie despre nimic 
cunoscut, fiind tot timpul 
ocupat cu necunoscutul. Pe 
de altă parte, a ţine un or- 
gan necontenit sub stăpăni- 
rea unui prilej de funcţia- 
nare, am văzut că este cu 
neputinţă la omul viu, iar 
omul anatomic nu ne inte- 
resează în metafizică, pen- 
trucă necunoscutul celui viu 
este altceva decât riecunoscu- 
tul celui anatomic. 


Odată ce aflăm organul de 





producere al necunoscutului, 
trebue să vedem dacă func- 


ționarea lui este însoţită de 
vreo emoție sau nu. Fireşte, 
totul depinde de felul în care 
necunoscutul este un prilej 
ca să mă cunosc pe mine în- 
sumi. Când consider însă ne- 
cunoscutul un simplu prilej, 
şi când știu că eu însumi sunt 
față de conștiința mea un 
necunoscut, ajung în situa- 


ţia ca să-mi fiu mie însumi 
prilej să mă cunosc pe mine. 
Spre a clarifica ceeace gân- 
dim, să presupunem cazul în 
care necunoscutul, ca prilej, 
știm că se află afară de noi. 
Care va fi primul lucru pe 
care-l vom face, ca să fixăm 
în afară de noi, un loc unde 
s'ar afla necunoscutul ? Acest 
prim lucru este actul de a 
numi un obicet. Prin urmare 


25 





lanuarie 








pronunţ numele unui obiect, 
pronunţ un cuvânt. Altă po- 
sibilitate nu există. Dar ce 
însemnează a pronunţa un 
cuvânt, când pornim în cău- 
tarea necunoscutului ? Oare 
nu am descoperi şi organul 
însuşi pe care necunoscutul, 
când vrea să se manifeste, îl 
pune în funcţionare ? Într'a- 
davăr am descoperit acest 
organ și el este rostirea, lim- 
ba, vorbirea. Urmează să 
arătăm în ce fel necunoscu- 
tul se manifestă prin orga- 
nul graiului, 





La comemorarea lui Eminescu 


In numărul pe Ianuarie, 
al revistei „Convorbiri lite- 
rare“, d. I. E. Torouţiu pu- 
blică um. amplu comentar 
prilejuit de ultimele editări 
ale poeziilor lui Eminescu. 

Tipărită de „Fundaţiile 
xegale“, ediţia îngrijită de 
d. Perpessicius este astăzi 
bine cunoscută şi acceptată. 
Obiectul observaţiilor d-lui 
Torouţiu îl formează, în ar- 
ticolul menționat, volumul 
d-lui D. R. Mazilu, publicat 
de „Academia Română“ ca 
ediție „omagială“. Intreprin- 
să cu un spirit critic cara vrea 
să epuizeze din toate punc- 
tele de vedere materialul, 
lucrarea încredinţată d-lui 
D. R. Mazilu, numără 844 de 
pagini, deşi cuprinde numai 
zece din poeziile lui Emi- 
nescu. Trecem peste nume- 
roasele observaţii susținute 
cu lux de amănunte de d.î. 
E. 'Torouţiu. Atenţia noastră 
se opreşte însă asupra cu- 
noscutului vers din „Epigo- 
nii“, privitor la Eliade Rădu- 
lescu: „Adevăr scăldat în 
mite, sfinx pătrunsă den- 
ţeles', Autorul ediției „Oma- 
giale“, socotește adjectivul 
femenin „pătrunsă“, pe lân- 
gă „sfinx“, o licenţă şi mo- 
difică versul eminescian, ti- 
părind : „Adevăr scăldat în 
mite, sfinx pătruns de înţe- 
les“. 

După ce condamnă decla- 
rând că nici o schimbare a 


textului lăsat de 
este  îngăduită, d. 
arată cu multă erudiție, 
că de fapt nici nu este 
vorba la Eminescu de v il- 
cenţă, ci de aplicarea corectă 
a adjectivului la un substan- 
tiv femenin. Pentruca nu se 


poct nu 
Torouţiu 


referă la sfinxul egiptean, 
care era un principiu mascu- 
lin, ci la cel femenin, cunoscuti 
din mitologia greacă, în pu- 
vestea lui Oedip. Eminescu 
a făcut deosebirea aceasta 
necesară şi desigur, şi Eliude 
Rădulescu o cunoştea, dacă 
ne amintim erudiţia din 
„Echilibrul dintre Antiteze“. 

Cu autoritate deplină, d, 
Torouţiu mustră aspru dar 
just ignorarea acestei dis- 
tincţiuni, într'o ediţie con- 
cepută vast spre a fi câi mai 
documentată. 

n aceiaşi ordine, sunt in- 
structive  consideraţiile des- 
pre „mania Ge a pune vir- 
sule“ (comatizarea), deoare- 
ce prin scparaţia abuzivă a 
cuvintelor, se  fărămiţează 
versul şi înlătură cititorului 
libertatea de a sc apropia de 
conţinut, pe căi personale. 

Ce ne interesează cu dco- 
sebire pe noi, sunt cele două 
sensuri, „masculin“ și „te- 
menin“ ale cuvântului 
„Siinx, 

Surprindem aici deoscki- 
rea de mentalitate între lu- 
mea greacă şi cea egipteană, 


şi faptul că Eminescu ştia 
un amănunt în aparență ne- 
semnificativ, mărturisea a- 
Gânca sa cultură. „Sfinxul“ 
care punea lui „Oedip“ în- 
trebări era într'adevăr un 
principiu femenin, iar desle- 
garcea enigmei şi moartea 
monstrului desvăluie un as- 
peci al destinului eroic mas- 
culin.  Deslegarea enigmei, 
ma adus fericirea, ci a des- 
chis drum unei tragedii în 
sigura satisfacţie a 
tost gloria luptei cu natura 
misterioasă şi oarbă. 

Alta era gândirea teocra- 
țici egiptene, unde puterea 
ascunsă şi dominatoare nu o 
avea „omul“, ci zeul solar. 
raţiunea supremă. Realitatea 
umană se manifestă ca un 
principiu femenin, — al în- 
mulțirii şi creşterii, pe câtă 
vreme  fecundatorul etern, 
rămânea învăluit, dincolo de 
granițele înţelegerii. De aci 
sfinxul regal, stăpân al mis- 
terelor fertilităţii. In lumina 
acestor precizări, deducem 
uşor că în versul lui Emine- 
scu, „sfinx pătrunsă de'nţe- 
les, exprimă ideia deslegării 
enigmei de către Oedip, dar 
şi sensul destinului tragic al 
răzbunării naturii împotriva 
geniului. lar lui Eliade Ră- 
dulescu i se potrivea aluzia 
la destinul tragic de luptător 
cu ambianța. 

CONSTANTIN FANTÂANERU 


care 





Corespondenţța noastra 


PRIMII FULGI 


Au venit mânați de vânt, 
Mici, grubiți și 'mfriguraţi, 
Focul tau oprit miraţi 


Mama prinde *n scrâşnet clunța din portiță 
Şi — învinsă — cade greu cu plânsu 'n palmă: 
De ce Doamne, de ce Doamne ?.... 

Sa desprinde din a Cerului cosiță 

Inc'o stea, ce va să merră — calmă. 


De ce Doamne ?... 
1 o margine de drum credința-i vie, 
Cum din trup aur fierbinte isbucneşte. 


„Mama cade greu cu plânsu 'n palma udă, 
Dar din lacrimă și suflet crește 
Sjânta, sfânta Românie... 
— „Arhanghele, Dumnezeu să te audă !* 
Focşani, Sept. 1939. 


A DOUA RASTIGNIRE 


Işi plânge crucea lemnul: să ardă 
Chipul blândului isus ?! 

Din nemiloasă bardă, 
Sar aşchiile în sus... 


De vorba grea, nici cerul azi nu scapă: 
Câte-altare, câte-altare mai rămân ? 

Flori de ani se chinuesc sub sapă — 
Zi de zi, e râsul mai păgăn. 


Chigul blândului Iisus 
Se mistuie încet în plodie..... 
Ruga m mai drumețeşte 'n sus; 
Crucea, foimnul îşi îndoue... 
Cobia, 11 Dec. 1939 
Coleru Dumitraş 


DEALURILE COPILARIEI. 


Dealurile copilăriei s'uu micșorat, 
Casa părinteasă e-ccum mică 

în cruitir cum o' mai duci, bunică, 
De când ai plecat? 


Şi grădina e Ţoarte săracă, 

Tiniul, o drode ae copaci i-a smult; 
Din nucu: ce-mi făcea scrânciob, demult, 
N'a mai rămas dcuma nici-o cracă. 


S'au spulberat atâtea zile fericite ; 
Trecutu-mik hăue 'n Wrachi, 


Trosneşte ?n toate lucrurile vechi 
Un cântec care vremea îl va 'nghite. 


In casa care-a fost odată rai 
Părinţii gârbovi, gata-s de plecare 
Pe drumul care-om merge fiecare; 
Și amintirile prind mucegai. 


TUȘNAD. 


Prin luminişul codrilor de brad 
Aleargă vesel trenul spre Tușnad. 
De pretutindeni ne zâmbesc senine 
Neintrecutele splendori alpine, 


In golul geamurilor, larg deschise 
Să perindeuză lumea ca din vise; 
Iar frumuseţea munţilor ne cere 
In baia de ozon și de tăcere. 


De-odată — apar stinghere șt-apoi cete 
De vile însorite și cochete, 

Cu "'nfăţişările surâzătoare 

Ca chipurile unor dragi fecioare. 


Din cetini de verdeață și rășină 

Răsare stația, — numi lumină. 

Cerul albastru pe păduri de brad 

A coborit tot raiul în Tușnad. 
21 Aprilie 1940. 


Dumitru Baciu 


MOARTEA MEA 


Când doina so preface *n lui 

şi dorul meu va putrezi în țină 
eu sub a[ morții tainic scut 

voiu reînvia în floareu de sulfină. 


Și răscolit Qe-u vieții grea îispită 
mam să găsesc dorința nicăieri 

iar moartea mea prin haos poposită 
va fâlfâi stindard prin primăveri. 


Oncos Talpa 


CÂNTEC PENTRU MINE 


Mă poartă dorul către înalte zări senine. 
Adun tulpini de stele și fac cu ochiul, lunii. 
Pe visul meu, de floare se scutură alunii 
Și nuferii luminii înmuguresc în mine. 


Când trag pe îndelete, zăvoarele tăcerii 

Şi mân către pășune, singurătăţi, o ciurdă, 

les gândurile mele zănatice, la pândă, 

Ca un haiduc, în codru când cad umbrele 
serii. 


Isbind cu dalta 'm beznă, sar țăndări de 
lumină. 
Eu le adun în cioburi, în cupe și ulcioare, 
Ca cei setoşi să soarbă din plin, sacra licoare. 
Urcând în ei, să simtă aroma de verbină. 


Aşa, ciudată soartă, îţi chinui anii, barde: 
Și clipa cea din urmă te va găsi, boeme, 
Cântând zădărnicia amară, în poeme 

Și cărutând obrajii uibirii, în balade, 


Petre Vicşoreanu 


POETUL SI-A PARASIT 
TINEREȚEA...) 


Fruntea îi ra ca o hi:nă plină, 
Gândurile, ca niște miârgele de lut; 
Cât d albastră, înaltă, senină, 
„Era nădejdea lui de 'mceput!... 


Pieptul îi bătea ca o mimă bună, 

Şi pntru o floare și Dentru un Spin; 
Sufletuiui nu putea durerea să-i spună, 
Că-i de umbrei trecutului pin... 


in amintiri mu-i mai trăiau bucurii, 
Se pierdeau ca niște femei în plăceri: 
Beţie de priviri curate, azurii, 
Imcerca să-i alunge tăceri... 


Moartea era prea mică pentru sfârșit, 
Pentru el avea și liniștea șcupte; 
De mnemărginirea din el covârşii, 
Poetul a încercat să muște din noapte... 


Ce bine îi şedea lui cu tristețea, 
Cu visele culcate pe amintiri; 
Dar într'o zi și-a părăsit tinerețea, 
Şi-a dăruit viața altei iubiri... . 
*) Dim volum, în ouvs de anariție, „Ţa- 
râna sângeuu: meu“, 
Constant 1. Cosma 


IN ȚARA NOUA 


Ce FătFrumos sa rupt din amintire 

In ziua cu lumină și isbândă ? 

Ce ochi au râs cu ceru 'ntreg? Ce mire 
Nunţitu-și-a speranța în osândă 

Și astăzi cântă — verde isbăâvire ? 


Ce braț întins, cu inima în palmă 
Ne ocrote,te sufletuti și țara ? 

Ce om topita 'm dragoste-o sudalmă 
Și prefăcut-a în isbânzi ocara ? 


Care Codrean, mutat în vis de lume 
Dâvrz sue vegcul nou p culmi carpate? 
Pe cine-l strigă doinele pe nume, 

Și-l strâng în cronici, plaiurile toate ? 
Ce Căpitan cu fulyere 'n privire 

Ne dărue cu mâinile-amândouă 
Comori de gând şi verde isbăvire? 

In țara genelor bogate m rouă, 

Ce Făt-Frumos s'a rupi din amntire ? 


CUTREMUR 


Ne-a bătut moartea în gam 

Şi-a râs în noi 

Incovoimgu-ne spinarea cu tristețe și nevoi 
Pământul a căscat besne adânci 

Şi ies pe brânri 

Din ele 

Păcatele grele înfipte in veac. 

Ie: colo. luceferi «i stele 

Cer milă din z&ri pentru noecmul 
Tâsmit din vilează sânge duc. 
Răâimile plang peste trupuri sdrobite, 
Pedeapsa areptății lovitu-ne-a greu. 
Dar crd curcubee deasupra durerii, 
Ne iartă din nou Dumnezeu. 


Th. Bam. Brudin 


La pământ 


Un gutui bătrân și-um teiu, 
Le opreştem loc căderea 
Mâni de ramuri întinzânăd 


După ei 


A scăpat câți-va hasardul, 
Și tremurând speriați, 
Se oprexc desordonaţi 
Isbina gardul. 


Căţi-a fulgi cari 'ndrăsnesc 
Să se joace cu'mn copil, 
Piătesc scump jocul hain... 


Se topesc? 
AMAR 


Cer de zgură și de seamă... 
Gândurile se distramă 
Sus, în toamna pomilor 
Şin plunsul cocorilor.— 
Sujlet trist ca o cărare 
Către drum de finiirim 
Tremurat ca un amin 

La sfârşii de 'nmormântare — 


Suflet care-ai fost eri altul 

Ridicat spre nvuri — vultur — 
Astăzi eşti burotec verde 

Lângă pari sub foi de brustur. — 
Cer de zguri şi de scamă... 
Baie copat 
Sufiuctul e ţintirim, 
Glasul doar atât: amin! 


de aramă... 


Aurel 0. Oprescu 


lanuarie 1941 


—= 25 








UNIVERSUL LITERAR 





Mă trezesc din pricina luminii. Mă trec la ochi şi mă uit împre- 
jurul meu zăpăcit de amintirea unei formidabile lupte pe care am 
dat-o în somn. Mă ridic pe marginea patului și cu capul în palme 
mă gândesc, 

Nu știu dacă mă găsesc azi sau ieri. Nu știu dacă m'am întâlnit 
cu nevastă-mea la tribunal sau dacă urmează să mă întâlnesc. E o 
harababură în capul meu, că-mi vine să renunţ cu tolul la intenţia de 
a şti. Mă simt după acest somn, ca un bălegar umed pe care cineva 
l-a răvăşit. Soarele absorbit în, tăcere vreme îndelungată, abia acum 
se vede că n'a operat nimic, la fund, bălegarul fiind tot ca mai îna- 
inte, plin de miasme și de umezeală. 

Imi vâr degetele între gât şi gulerul cămășii şi-mi smulg cravata 
cu guler cu tot și o arunc în fața mea pe covor. Cravata şi gulerul sunt 
mototolite şi imbibate cu apă. Peste tot cămașa mi se lipește de corp, 
insuportabil, unde mă atinge, ca o reptilă. 

Dau s'o scot, dar întâlnesc deasupra sa massa aspră a hainei. 

Mă uit din nou împrejurul meu şi iarăși vreau să ies cu orice 
preț din confuzie. Paiul nu:mi e făcut pentru noapte. Salteaua e cu 
partea bună în sus și neacoperită de cearceaf. Pernele nu suni 
scoase. Plapoma de asemeni. Pe pat nu sunt decât cele câteva peme 
decorative, cari stau în permanenţă, ziua răspândite acolo, şi eu îm- 
brăcat. Sunt deci toate semnele că mă găsesc într'o după amiază. 
Intr'o după amiază, dar cere? mă întreb. Inainte, ori după proces? 
Si sunt pe punctul să mă înfurii, că nu sunt sigur nici de una nici 
de alta, 

Dacă ași fi înainte de proces, mă gândesc, n'ași avea nici un 
motiv să mă întreb dacă nu cumva sunt după. Trebue deci să mă 
găsesc neapărat după proces. Dar — îmi zic — dacă ași îi în adevăr 
după proces, ce rost ar avea să mă mai întreb, dacă nu cumva 
sunt înainte ? 

Argumentul este asa dar, acelaş pentru ambele alternative. Care 
este adevărul ? Imi scot enervat haina, și o arunc pe scaunul din fața 
meu, dar rămân cu ochii înmărmuriți pe ea. Este haina mea cea moi 
nouă, haina pe care am făcut-o înadins pentru acest eveniment. Ce 
cost ar avea să fiu îmbrăcat cu ea, dacă n'ar fi avut loc procesul? 

Mă ridic clătinându-mă pe picioare, o iau, o ţin în mâini și o pri- 
veac pe o parte şi pe alta. Este ea. Haina pe care am făcut-o înadins 
ca s'o dau gata pe nevastă-mea, la acestă primă întâlnire a noastră 
după acea oribilă noapte cu lună. Nu sunt eu acela care voiam să-i 
apar „soignâ“'? Nu mi-a spus ea toideauna că atunci când sunt 
„Soiqme“ eu sunt un bărbat frumos ? Nu mi-am făcut această haină în 
acest scop? „Ba da“ îmi răspund și încep să o întind între mâini prin 
părțile unde s'a boţit și o așez ordonat pe spătarul scaunului. Când 
mă găsesc deci: înainte ori după proces ? După — îmi zic cu jumă- 
tate de glas. Hotărit, după. Și mă aplec să-mi ridic cravata şi gule- 
rul de ijoz. 

Dar şi aci se întâmplă ceva curios. Cravata aceasta, roșie, pre 
sărată cu puncte mărunte albastre, nu e străină de un proces care 
sunt sigur că s'a petrecut în mine. Imi pare rău că mi-am scos-o dela 
gât. Dară ar fi așa cum țin minte că am înnodat-o înainte de a pleca 
la proces, ar fi peste putință să nu mă convingă de adevăr, O ţin 
în mâmă și mă uit la ea concentrat. Imi aduc aminte cum i-am măsu- 
rat părţile şi cum le-am potrivit ca să nu-mi iasă nodul nici prea 
mare, nici prea mic şi nici strâmb, cum îi fac de obicei când mi-o 
pun în fugă. 

Sunt aşa de clare lucrurile, că ar trebui să nu mă aflu în toate 
minţile ca să mă îndoesc de ele. M'am îmbrăcat sigur cu hainele cele 
noi şi mi-am pus această cravată, înainte de a pleca la proces, 

„Prin urmare, tot ce a fost până acum s'a întâmplat — îmi zic, 
Nu mai încape nici o îndoială”. 

Aşez cu această siguranță şi gulerut și cravata pe spătarul scau- 
nului, peste haină şi cum cămaşa continuă să mă enerveze din cauza 
transpirației, mi-o scot şi plec la bae cu gândul să fac un duș. 

Gura imi e amară și coclită. Inainte de a intra sub duș, mă găn- 
desc să mă spăl pe qură, dar când pun mâna pe pahar, îmi aduc 
aminte că a băut din el nepoata directorului și mi se face scârbă. [l 
pun la loc și-l privesc. Pe buze are urme de pastă, cari s'au prelins, 
cărâi, în jos, pe pereții lui, în atară și înăuntru. Este deadrepiul mur- 
dar, mă gândesc. Și nu-mi vine să cred că a putut să bea cineva din 
el. fără să-l spele. Din nou încep să mă îndoesc. A fost cineva la 
mine ori n'a fost? A băut cineva ori n'a băut din acest pahar? Mă uit 
peste tot în bae ca să găsesc o urmă edificatoare. Faianța pereţilor, 
este tot imaculată, cum o știu de ani de zile. Lucrurile de pe cristalul 
lavaboului sunt însă într'o dezordine atât de mare, că mi-ar îi peste 
putință să descoper vreo schimbare în ele. Mă întorc atunci şi mă uit 
la dulap. Dacă in adevăr femeea aceea a fost aici, şi a stat, cum îmi 
aduc aminte atâta vreme în bae, este imposibil să nu-şi îi vârit nasul 
in acest dulăpior, unde sunt în special lucruri de ale nevestei mele. 
Dar aici întâmpin altă greutate. Aici ordinea e atât de perfectă, încât 
chiar dacă n'ar fi un lucru exact pe locul pe care îl punea nevastă- 
mea, spaţiul fiind extrem de mic pentru fiecare, ţi-ar fi imposibil să 
sesizezi schimbarea. ă 

Inchid și dulapul și mă opresc disperat cu mâinile în șolduri în 
mijlocul camerei, căutând un indiciu. Nu descoper nimic, Pielea mi 
s'a svântat şi gustul de duș mi-a trecut. Plec de la bae fără să mă 
spăl și reviu în casă, mai confuz decât am plecat. 

„Ce prost sunt” îmi zic după câtva timp de gândire. Nu mă gă- 
gesc în nici o după amiază, Mă găsesc pur și simplu, a doua zi di- 
mineață, Și întind mâna pe măsuța de noapte să iau ceasul. [l des- 
chid încet şi-mi râd de mine în gând. Când mă uit la el însă, devin 
dintr'odată serios. „Două“ |! E posibil să fie două? Să fi dormit astfel] 
în neştire, de aseară până azi la două?”. 

Mi se pare foarte curios. Mă așez pe un scaun şi încerc să-mi 
aduc sistematic aminte de fiecare fapt de ieri, 

Care va să zică, m'am îmbrăcat cu hainele acestea noi, mi-am 
pus cravata aceasta roşie cu picățele albastre și m'am uitat în oglin- 
dă să văd cum îmi vine. Imi venea foarte bine, Apoi, am deschis uşa 
aceasta şi am plecat. Mă scol și repet gestul. Exact așa. Pălăria 





Cântec la marginile 
somnuuuli 


Ne svâcnesc în tâmple timpurile, 
Călători cu anotimpurile. 

Ingerii vin, noaptea, să ne'ndemne 
S'ascultăm torentele solemne. 


Laudă măririi Domnului, 
Vine căprioara somnului. 
Câinii deslegați dac'ar simți-o 
Ar lătra pustiu și-ar fugări-o. 


Simţi ? In noi olarii vremii cântă, 
Lutul pentru vase și-l frământă, 

N: vor stinge qurilen dogoare 
Când vor arde vaselen cuptoare. 


Laudă măririi Domnului, 
Vine căprioara Domnului. 


„EUSEBIU CAMILAR 


mi-am luat-o de ia cuer. Mânușile le-am uitat, Prin urmare e sigur că 
am plecat la tribunal. La ce oră? La unu fără un sfert. Ba nu, mai de 
vreme parcă, lau ceasul în mână și repet gestul. Parcă am văzul 
unu fără un sfert, dar parcă nu m'am uitat la ceas. Dacă nu mă ui- 
tam însă, era imposibil să văd. Deci, probabil că m'am uitat, dar 
nu-mi mai aduc aminte gestul. Am luat o mașină. Asta se poate ve- 
rifica foarte ușor, numărând banii din portofel. Aveam patru sute 
douăzeci. Am schimbat cinci sute ieri seară la masă şi ştiu precis 
că mi-a dat patru sute douăzeci, rest. Dacă sunt deci în portofel pa- 
tru sute douăzeci de lei, înseamnă că îmi aduc aminte precis ceva. 
Să vedem. lau portofelul şi-l cercetez. Exact patru sute douăzeci, 
constat cu satisfacţie, Dar în acelaș timp pălesc: n'am fost la țribu- 
nal. Dacă ași fi fost, ar trebui să am aici, mai puțin costul mașinii și 
țigările și bacşișul portarului. Hotărit prin urmare n'am fost la tribu- 
nal. Am visat numai că am fost. Am visat tot: și mașina şi scena cu 
portarul şi pe nevastă-mea, De iapt nici nu m'am clintit din această 
odas. Acum îmi aduc perfect aminte. M'am îmbrăcat să plec, dar 
cum era devreme, m'am trântit pe spate în pat și am adormit, gân: 
dindu-mă la ceea ce se va întâmpla. Am adormit şi am visat totul, 
din fir în păr. Este prin urmare, ora două exact în ziua procesului. Mă 
scotocesc cuprins de panică prin buzunare, ca să găsesc citația şi să 
mai văd odată ora la care sunt chemat. O rup aproape, destăcând-o 
şi cu toate încercările mele de a citi printre rânduri, nu pot descoperi 
unici un motiv de întârziere. Acoio scrie categoric: Tribunalul civilo- 
corecţional sect. IV, ora 13. Mă uit zăpăcit în toate părțile şi nu pot 
face nimic afară de asta. Mintea mi s'a oprit la marginea unui gol 
drăcesc şi a înțepenit acolo, lipită de platitudinea mea musculară 
și cuprinsă de vertigii, 

In saltea a rămas urma corpului meu adormit. Mă uit la ea ame- 
nințător. Nu se putea să nu dau eu o nouă probă de deşuchere. În 
casă s'a făcut din nou cald. De astă dată mă duc hotărit la bae să 
fac un duș. Dar la atingerea primului val de apă, mintea începe să 
mi se învioreze și o speranță răsare dreaptă şi clară în inima mea. 
Ora treisprezece se pune pe toale citaţiile. E ora de deschidere a tri- 
bunalului mă& gândesc — însă sunt procese cari țin două-trei ore. 
Dacă a fost un astfel de proces înaintea celui al nostru ? Și săr așa 
cum mă găsesc, afară din bae, mă șterg și mă îmbrac cât ai clipi 
din ochi și plec. 

Nu dau nici o atenţie celor doi câini ai proprietarului, cari jubi- 
lează imprejurul meu. Îmi aduc aminte că i-am visat şi pe ei, dar nu 
le dau nici o atenţie. Săr în prima mașină și după cinci minute, mă 
găsesc în fața tribunalului. Dar, de astă dată mi se întâmplă mie 
ceea ce am visat că i s'a întâmplat neveste-mi. Portarul se așează în 
i“ta mea și mă invită să mă duc la intrarea din față. Mă uit la el să-i 
găsesc vreo asemănare cu cel atât de serviabil, pe care l-am visat. 
Nu-i găsesc nici una. Mă gândesc atunci la o soluție promptă și duc 
mâna la buzunar dar nu pot face gestul destul de repede din pricină 
că sunt preocupat să stiu de unde mi-a rămas mie în inconștient, fi- 
gura portarului din vis. 


In acest timp, el m'a împins cu totul afară, Cobor scara, mă 


opresc în mijlocul trotoarului și cu pălăria în mână mă gândesc cum 

















Cămile văzdufiului 


Ca mâine mor, ca mâine-s de prisos. 


* Aşa sunt toate'n lume — fără vrere — 


De când aștept îmi dete os prin os 
Și-o duc cu câte-o duşcă de tăcere... 


Am văcuit în vatră — buturugă 
Intoarsă după vânturi şi nevoi — 

De câte ori m'am stins durerea, slugă 
Mă despuia de moarte peniru voi. 


Şi cât am fost de toate m'am temut: 
De Primăvara zilelor de mâine, 

De umbra mea cu pasul rob, gemut, 
De visul meu flămând, ca de un câine. 


Va să apună Soarele si Luna 

Și vor veni, vorbiți mai dinainte, 
Ali cămătari să-mi cumpere furtuna 
Pentru o groapă și un blid de linte. 


MATEI ALEXANDRESCU 
a n pa o mp ta a dn pf a pa dp d RE a FO Pap Ra at a PRE 
să rezolv problema; pentru că s'ar putea întâmpla ca în timp ce eu 
intru pe dincolo, nevastă-mea să iasă pe aici. 

Sunt atât de preocupat de acest lucru, încât nu observ decât 
foarte tărziu, aproape când e gata să se urce într'o mașină, că femeea 
aceea care traversa la colțul dinspre cheiul Dâmboviţei al trotoaru- 
lui, strada, pe trotoarul celălalt şi mi-a reținut privirile, e nevasiă-mea, 

O rup la fugă într'acolo și o strig disperat. 

Ea se oprește în ușa mașinii și se uită. Am văzut bine tresătri- 
rea pe care a avut-o, identificându-mă, dar imediat! a devenit rece 
şi încruntată, 

Mă opresc în fața sa suflând şi-mi învârtesc pălăria în mână, 
neştiind ce să fac. Râd într'una și mi-e frică să-i întind mâna. Nu ştiu 
dacă în raporturile în care ne găsim acum, mai este normal să ne 
strângem mâinile. Apoi nu ştiu de ce îmi vine gândul că de fapt sun- 
tem dușmami numai în fața legilor. Inapoia frontului, adică din- 
coace de uşile tribunalului, nu ne împiedică nimic să fim cavaleri și 
să ne strângem mâinile, 

Ea a închis ușa mașinii şi stă lângă mine caimă, așteptând să 
ies din încurcătură. E îmbrăcată într'o rochie deschisă şi poartă o pă- 
lărie crem de pai. Are un aer de curat și de proaspăt care mă zăpă 
ceşte mai mult. 

In cele din urmă, îmi trec pălăria din mâna dreap'ă în stânga 
şi-i întind mâma. 

— „Sunt disperat câ n'am puiut veni la timp — spun — aşi îi 
vrut să mai stăm puţin de vorbă”, 

Probabil procesul din mine se repetă și în ea, pentru că îmi dă 
mâna, după oarecare ezitare. 

— „Nuci fie nici o teamă — spun observând-o — suntem în do: 
sul frontului, 

— „În orice caz — îmi spune — nu mai ai dreptul să gândeşti 
şi în locul meu. 

Mi se pare destul de intțepat acest răspuns, dar sunt bucuros 
că o văd, și mă fac că nu-l observ, mai cu seamă că în ciuda lui, 
mâna mi-a dat-o, 

— „Ce s'a întâmplat? o întreb. Ai avut vreun neajuns din pri 
cina lipsei mele?” 

— „Ași |! nu — zice, dimpotrivă, mi-a fost de folos”. 

— „Vrei să lipsesc la toate termenele ?" 

— „De ce, dacă ţii să te aperi? 

Tăcem și ne uităm exact ca în vis, unul la altul. De aci, ea se 
uită în spatele meu, pe turlele bisericii Domnița Bălașa, care ştiu că 
e singurul loc spre care s'ar putea uita acolo. Și ştiu că turlele sunt 
galbene și că între ele atârnă ca între două catarge, cerul albastru 
de mătase. Iar eu, mă gândesc că s'ar putea întâmpla să nu mai 
fie femeea mea și la acest gând mi se strânge inima. Șase ani am 
trăit laolaltă. Nu e nedrept oare ca un text stupid de lege să anuleze 
într'o clipă, şase ani din viața ta? Șase ami din viață nu sunt un strat 
de pulbere pe care-l sufli de pe o pagină. Sunt șase ami de viață, 
Sunt şase ani cari s'au scurs prin tine. Care au desgărdinat şi au îm- 
pins cu ei în neant, bucăţi din ființa ta... Nu sunt o glumă. Nu sunt 
un fleac. 





(Urmare în pag. 8-a) 





Ora impreciziunilor... 


Era a sufletelor stranie mină”... 
(Rilke) 


„Sunt stări ciudate între oame- 
ni, împreciziuni ale adâncului, din 
care se nasc uneori întmplări cum- 
plite, iremediabile; stări în clar- 
obscur, cu origini parcă ancestrale, 
a căror consecinţă, la urmă, te u- 
lueşte, dându-ţi un anumit fel de 
teroare, ca în vis. E caşicând în- 
treaga realitate a existenţei noastre 
Sar rezuma la un punct secret, din- 
tr'o regiune ascunsă, punct pe care 
dacă, din greșală, l-ai atins, totul 
se răstoarnă în halucinație, în ireal. 

Sosisem, cu Nina, de două săp- 
tămâni în această gară mică, as- 
cunsă între munţii uriași ca jucă- 
rie — și, sus, în casa cea mai înalt 
așezată, pe dealul cel mai apropiat 
de masivul care străjuia valea în- 
treagă, înjghebasem un cămin fe- 
ricit, exact după cum ne închipui- 
sem la plecarea din Capitală. Nu- 
mai că viața pe înălțimi, şi în sin- 
gurătate, părea să aibe influenţă şi 
asupra firii noastre intime. incet 
dar sigur simţeam în țesuturile, în 
ritmul sângelui, alte legi „alte po- 
runci. Eram în acelaș timp mai a- 
propiați unul de altul, dar şi mai 
separați, prin nu ştiu ce subtilă în- 
streinare a eurilor. Prezenţa mun- 
telui ne stăpânea, cu ceva viu dar 
greoi, imens, pe inimă. El era aco- 
lo, în fiece dimineaţă, când deschi- 
deam ochii, şi sufletele noastre de 
citadini se trezeau la o altă viață, 
sălbatecă, stranie, cu impulsiuni a- 
dormite cu mii de ani în urmă. în- 
tr'o cinică  deslănțuire a reminis- 
cenţelor. 

Astfel, într'o dimineaţă, ne-am 
trezit amândoi, eu și Nina, cu a- 
ceeași încordare lăuntrică, struniţi 


(nuvelă 


în aceeaşi atenţie, ca de pândă în 
pădure, a unor fiare: fiecare sim- 
ţea în celălalt o inetabiiă nemul- 
țumire, fiecare ştia că celălalt e 
conştient de starea partenerului, 
dar niciunul din noi nu făcea un 
gest, nu ciipea, de teamă să nu se 
trădeze. La ce se gândea Nina? La 
ce mă gândeam eu! Oare gândeam, 
amândoi, ceva?... sau ne visam ţur- 
burarea? 

Alături, lipiţi unul de altul, sub 
aceeași plapomă şi totuşi, fiecare 
la un alt capăt al pământului, ezi- 
tam să ne confirmărn trezirea, stân- 
jeniţi de o ridicolă ambiţie și de o 
și mai ridicolă furie reciprocă. Dar 
pentru Dumnezeu, dece? — când 
ne culcasem, asezră, ca doi soţi fe- 
riciți, ca doi oarreni cu sufietul îm- 
păcat, convinşi că până la moarte 
nimeni şi nimic nu ne va putea des- 
părți?! 

Când am făcut, însfârșit, o miș- 
care, Nina a tresărit ca atinsă de 
o flacăre. Am întors amândoi ca- 
petele, în aceeaşi clipă, și ne-am 
privit fix, surprinşi. Pentru întâia 
oară trezirea noastră nu începea 
printr'o sărutare, 

Altădată mă simţeam bine lângă 
căldura trupului ei încă mustind 
de vise. Noaptea, în mijlocul som- 
nului sbuciumat, mă lipeam de ea 
ca ocrotit de o putere maternă. 
Strania senzaţie de mamă şi de a- 
mantă mă răcorea. Acum, însă, tru- 
pul ei mi se părea dușman ţocmai 
prin ceeace conţinea rest de vise. 
Am încercat, totuși, să schimbăm 
obișnuita sărutare. Am făcut-o ...cu 
ochii deschişi. Am surprins-o pe 
Nina cercetându-mă curios, cași 
cum încă nu m'ar fi recunoscut. 

— Ce-ai Nina? au răsunat arti- 


inedită ) 


ficial întâiele mele cuvinte, în at- 
mosfera rară a odăi. 

Nu mi-a răspuns și nu m'am su- 
părat. După un răstimp lung de tă- 
cere, s'a lipit violent de mine, cu 
exasperare, apoi s'a desprins tot a- 
tât de iute, ocolindu-mi privirea. 

— Ai visat ceva urit? am între- 
bat iar, străduindu-mă să par îngri- 
jorat. 

— Nam visat nimic... Glasul îi 
sunase uscat. 

— Atunc ce ai? am replicat. cu 
încăpățânare. 

— Dar tu, ce ai? mi-a întors ea 
vorba brusc, cu o răutăcioasă pre- 
ştiinţă a efectului, clipind iute, 
ironic. 

De astă dată nu am răspuns eu. 

— Ce am, ce am! îmi repetam sin- 
gur, Deodată am cuprins-o în bra- 
țe, exact cum făcuse ea cu câteva 
minute înainte, căutând în violen- 
te îmbrățișeri să anihilez tot ce era 
înexprimabil între noi. Aveam sen- 
zaţia că scăpăm, alunecăm unul 
dintr'altul, că sufletele noastre se 
desiac exact pe măsura în care în- 
cercasem să ne unim trupește... şi 
la un moment dat brațele au căzut, 
reci, din jurul ei şi m'am desprins, 
mâniat, mâhnit, biruiţ ca de o altă 
putere. 

Așa a început ziua asta, însem- 
nată pesemne cu negru în calenda- 
rul legăturii noastre — și astfel sa 
pornit cearta de mai târziu, care 
avea să ducă la un desnodământ a- 
tâț de absurd... 

— Acum îţi baţi joc de mine, du- 
pă ce m'ai adus aici? strigase Nina 
în toiul certei şi am rămas încre- 
menit. Nu-mi venea să cred, Ea, 
tocmai ea să pronunțe astfel de 


de VASILE TROTUȘAN 


cuvinte? Cine dacă nu ea ceruse 
s'o aduc aici, într'un loc „cât mai 
retras”, pentru «a petrece o lună de 
„absolută singurătate”? Cât ne în- 
cântase realizarea acestei dorinți, 
de atâta timp dospită! Și acum... 

O privii. Două pete roșii, de fu- 
rie, i sc iviseră pe obraji. Era ceva 
inexorabil în atitudinea ei de leoai- 
că rănită. Nu înțelegea că astfel de 
vorbe nu trebuesc spuse? Nu îi era 
îrică de ele? Legătura noastră dura 
de trei ani. Trei ani plini şi rotunzi 
de nebunii, de vise, de credinţe în- 
frăţite. Vara aceasa culmină legă- 
tura noastră, prin realizarea aces- 
tei escapade în munți. Și tocmai 
acum, și aici, să se destrame totul? 
Nu înţelegeam, mi se părea ridicol, 
ireal. Totuşi, în noi, între noi, pes- 
te tot, primejdia plana vie, palpa- 
bilă. Mă răsvrăteam degeaba: ca 
într'o fatalitate, cuvintele grele, 
cele care rănesc iremediabil, că- 
deau necruţător pe suflete, strivin- 
du-le, ucigându-le, In cele din ur- 
mă, am scăpat cuvântul decisiv: 
M'ai plictisit! 

— Te-am plictisit? 

A fost un moment de suspensie 
eliminatoare, — s'a trezit parcă şi 
Nina din șivoiul certei și am ră- 
mas în mijlocul odăii ca două ma- 
rionete, într'o pauză caraghioasă, 
cu gesturi neisprăvite, Nu, nu e a- 
devărat ! Cere-ţi imediat iertare,ai 
mers prea departe! striga în mine 
un glas speriat — glasul tandreţe- 
lor apuse — dar nu făceam nici un 
gest, rigid. i 





„(Urmare în pag. 6-a) 





DR O RR N N E a a e a e Ra aaa 


& 








PROLOG 


de MENALC 


Suntem toţi? Ia să vedem: doi 
poeţi — Ştetan Baciu şi Traan 
Lalescu; o fată care a îndrăgit 
prea mult cinematozratul: Adria- 
na Nicoară (are scuza tinereţii) 
— Şi ouă măşti: Menip şi Me- 
nale, 

Am ales într'adins speciile care 
ni s'au părut cele mai repreztn- 
tative din întreaga creaţie, pentru 
seria de spectacole pe care „Uni- 
versul Literâr” le va oferi săptă- 
mânal, începând cu acest număr, 
cititorilor săi: intrarea — preţ u- 
nice — 5 lei. 


Behipa noastră e alcătuită, cum 
spuream, din trei categorii de 
protagonişti: poeţii, adică lumea 
transfigurată prin duhul  fante- 
ziei, —  moralişti, observatori 
dn culisele vieţii, convinşi că 
ei singuri; știu despre ce-i vorba pe 


scenă — în sfârşit, Aceea în 
lipsa căreia nimeni mu și-ar 
mai bate capul să  înfrumu- 


seţeze realitatea si să desprindă 
înțelesurile de nonsens. 


Subiectele vor fi „dela lume a- 
dunate” — Dale Cirnzxvaiului — 
în înţelesul lesne de ghicit pe care 
îl propunem prin emblema noa- 
stră: viata e așa cum vi se pare. 

Vreţi să spuneţi că m'am 
descoperit America? De acord: 
ca viziune de viaţă sau ca 
filosofie nu este original. Şi în 
expresia chiar, aminteşte foar- 
te de aprope titlul unei piese de 


Pirandello: „Fiecare cum vede”. 





Menalc 


Dar să ne fie îngăduit Să invo- 
căm argumente de care facem 
uz cu perfectă onestitate, rugân- 
du-vă doar să binevoiţi a ie pri- 
mi cu tot atâta  bunăcredinţă: 
dacă răsboiul n'ar fi tragica ex- 
periență  irumană de-a  căre: 
xezlitațe nimeni nu Sar putea 
îndoi, nu am fi ispitiţi să cre= 
drm că e un grandios spectacol 
unde totul sa peireca asa cum vi 
se pare și cum vede tiecare 
(citiţi comunicate!e)? 


Mentalitatea sau atitudinea 
Spectaculară — „privitor ea la 
teatru'' — e însă impracticabilă 


astăzi şi cine sar mai aventura 
să privească lucrurile din pers- 
ectiva îndepărtată a punctului 
de vedere Sirius? 


Năzuinţa “noastră e onestă 
şi  deaceea perfect  avuabilă: 
de-a înfăţişa, prin pana poetilor 
echipei, aspecte din realitate pe 
care să le recunoaşteți numa 'Q2- 
cât că sunt întocmai ca în iuchi- 
puire. 

Primul nostru subiect va fi un 
renortaj din lumea bună: o lume 
de care ne-am apropiat cu sim- 
patie  nedesminţită până acum, 
cu acea vocaţie aproape, măriu- 
risită pentru tot ce este omenesc, 
Această lume „tună” — care nu-i 
mai rea decât cealaltă — are 
motehnele şi virtuțile ei proprii 
care-s aşa cum le vede fiecare, 


Cei doi poeţi vă vor spune nu- 
muidecât ce au văzut ei. Ştefan 
Baciu va avea prilejul să vă 
arate, cu lampa cău'ă'orului de 
comori în mână, un aspect inedit 
al Cetăţii !ui Bucur, înainte de 
miezul nopţii; fix la 12 noaptea, 
Adriana Nicoară va face un scurt 
intermezzo încercând — dacă îşi 
va aduce aminte — să prindă ca 
pe un miez de aluiiă miezul 
nopţii şi săol povestească. După 
care, va continua Traian Lalescu. 
Mi se pare timpul cel mai priel- 
nic — după miezul nopții — 
fantoziei lui (el pretinde că pot 
adăuga: şi talentului). 


Cât despre Menip si Menalc, ei 
vor fi mereu în scenă, dar cu 
atâta discreţie ascunşi sub apa- 
renţe distrate, că nimeni nu va şti 
deiectarea aprope 
acestor martori lucizi, 


vinovată a 


Acum, cred că e timpul să 
începem. Mi se pare că am auzit 
niste  anlauze si curând după 
aczea se văd perechi dansând, în 
timp ce  paicfonul cântă: „O, 
Maria-Mgdalena”. Dar spune-ne 
te roz, Ştefan Baciu unde ne 
aflăm? In amintire sau mi se 
păre mie? E 


a ater 








UNIVERSUL LITERAR 


Inainte de miezul nopții 


A sunat telefonul. Şe- 
deam tocmai la masă și con- 


templam ziua de afară, care 
se tot închidea la faţă. Din 
pâlnia neagră, a răsunat vo- 
cea unui prieten, care-mi 
rcamintea invitația domnu- 
lui A. M. Fitrion, pentru 
marele „ceai care trebuia 
să aibă loc în acea seară, în 
locuința sa. „Vii, poete?“, 
au fost ultimele cuvinte ale 
prietenului meu Pavel Gass- 
da. l-am făgăduit. Imi plac 
reuniunile din lumea. bună, 
unde oamenii ştiu să se plic- 
tească atât de elegant și de 
enigmatic, 

Fracul, pe care domnişoara 
blonaă îl ceruse ca vestmânt 
obligatoriu, pentruca să nu 
stea la cot cu plebea, lipsea 
(chiar în ziua aceea! din 
garderoba mea. O să pun 
haine negre, chiar cu riscul 
de a fi lapidat, sau aruncat 
pe scară ; nam încotro! 

Când am sunat la ușa de 
sticlă mată a d-lui A. M. Fi- 
trion, distinsa noastră gazdă 
și nobil avocat, am băgat de 
seamă că valetul înmănușat 
priveşte strâmb, ca  într'o 
poesie de-a mea, din „Ceta- 
tea lui Bucur“. Dcabia când 
mi-am depus pălăria în miăi- 
nile lui, mi-am dat seana 
de motivul acestei anciliare 
ironii: eram primul venii, 
„..Și doar era nouă și două- 
zeci... Dar în clipa aceea so- 
heria mai băzâi odată scurt 
şi sec. Domnişoara ducesă 
Nora  Roussloato, arborând 
eternul ei zâmbet de sfinx 
fără mistere, păşi în hall 
şi-mi întinse o mână albă și 
rece. Răsuflai ușurat și intrai 
în odaie, dar în clipa aceea 
valetul se aplecă la urechea 
mea şi-mi şopti : „Coane, aţi 
uitat numărul dela gardoro- 
bă !* l-am mulțumit emoţi»- 
nat, fără să bănuesc că ara- 
ție acestui carton magic mă 
voiu întoarce acasă cu șoșonii 
roşi — dar cu blazon — ai 
prințului Eugeniu Nobil. Iau 
loc pe-un scaun, In fața mea 
şade domnișoara Roussloato, 
iar gazda stă în picioara, lău- 
dându-ne nouile plăci de pa- 
thefon, cu cari se va produce 
în astă-seară. Eu tac şi-mi 
aprind o ţigaretă. E aproave 
zece. Intre timp um mai vă- 
zut deschizându-se câteva 
uși, am zărit trecând în fun- 
dul odăii din stânga pe mă- 
tuşa săracă a familiei, care a 
venit să facă sandviciuri, 
pentruca fata ei, timida și 
stângacea domnişoară Boan- 
ţa Fitrion, să fic invitată și ea 
la ceai, 

Acum însă au început să 
sosească musafirii; eu stau în 
picioare și întind mâna, chiar 
de câte două trei ori acele- 
iaşi persoane, fiindcă prezen- 
tările sunt făcute în cerc şi 
nouii veniţi se învârtese în 
centru, ca  întro  râşniiă. 
Domnișoara Mica Monoiare 
sa învârtit de vre-o trei ori 
și când a ajuns din nou în 
dreptul meu, şi-a dat seama 
că-i mai fusesem prezentat: 
ameţise. lată-i acum pe toți, 
cum întră şi se repartizează, 
după simpatii, după îliriuri 
sau chiar la întâmplare. 
Domnişoara Vanda Perlescu 
circulă printre toţi ca o dro- 
pic radioasă, iar Geta Adri- 
nescu întinde mâinile în cele 
patru vânturi, ca să-i fie lin- 
se şi sărutate. Am impresia 
că se crede icoană. In stân- 
ga, pe un scaun Manuela 
Nicoliu învârtește manivela 
pathefonului, încât cele opt 
brățări care-i  împodobesc 
mâinile amândouă, sună ca 
nişte clopoței de sanie rurală, 
în timp ce prietenul meu 
Ucselal Naiart îi povestește 
(întrun foarte lung  re:u- 
mat) ultimele opt piese de 
teatru pe care le-a văzut. Ma- 
nucla Nicoliu îl privește din 
când în când, întrerupându-l. 
Dar acolo în colț (vezi prie- 
tene Sabin Tăcutu?) doi 
domni gravi și cu un încevut 
de chelie octogonală, cu fire 
de păr trase cu îngrijire ce- 
asupra ei, discută probleme 
arzătoare; nu-i cunoști? Ei, 
asta nu se poate! O lume în- 
treagă îi ştie: dela „Nestor“ 
şi până la „Dragomir“, ei îşi 
plimbă o competenţă roză și 
sonoră, salutând pe toți cu- 
noscuții, cu un deget dus con- 
fidenţial pe buzele ţuguiate: 


pusi, pusi! Unul e domnul 
E. Pi. Centru, simpatic şi 
viciu ca un marsiliez, iar «c- 
lălalt e domnul Balcu, sum- 
bru ca un logician și sinistru 
ca o stafie. Fi circulă. Dela 
om la om, din grup în grup, 
acești cei mai aleși reprezen- 
tanţi ai lumii bune îşi depla- 
scază tonajul, fără să se cu- 
funde niciodată. Îi vezi, prie- 
tene Sabin Tăcutu, ce fericiţi 
și rumeni sunt? 

Dar întrun colț mai e 
cineva: poeta Ofelia Garofu 
şi romancierul Niculaie Mi- 
hăescu, cari au venit aici să 
culeagă „material uman“, 
poate, pentru o carte pe 
care n'o vor scrie niciodată. 
Niculaie Mihăescu suride și 
fumează, întrebându-mă da- 
că, în urna cercetărilor mele, 
nu am dat de urma faimv- 
sului bufet. Nimic. Lumea 
dansează pe muzica unui 
tangou care nici nu se mai 


auds, .dar asta nu are 
vre-o importanţă.  Păşeşte 
fiecare după bătaia inimii 


sale, sau după aceea a par- 
tenerei și poate din cauza 
asta candidul domn Limpe- 
de, care pare un corp atâ:- 
nat de-o cravată, a călcat-o 
pe picior pe Geta Adrinezcu, 
care-i suride acru, dar îi su- 
ride, ca o bomboană spirtoa- 
să. Lumea dansează. Discul 
se învârteşte, perechile se 
învârtesc, numai eu stau în 
pragul uşii, privind paste 
toată lumea asta bună, con- 
templând plinul zâmbet de 
fericire al domnișoarei Caci- 
lia Ghiulea, care pășește cu 
ochii pe jumătate închişi, a- 
gățată de gâtul unui dorin 
pe care nimeni nu-l cunoaște. 
Aici voiu deschide o paran- 
teză: să nu vă miraţi, doim- 
nelor și domnilor, dacă vă 
vorbesc de-un domn „pe care 
nimeni nu-l cunoaşte“. Dar 
așa se întâmplă deseori: a- 
pare câte un domn, ras proas- 
păt și cu zsmbet de cuozri- 
tor; vorbeşte cu toată lumea, 
suride in toate părțile, zâm- 
beşte în toate sensurile, dar 
nimeni nu știe cine e. Este 
însă el, e prietenul nostru. 
Vă asigur că este el. Acuma 
îl cunoaşteţi, nu? 

Stau tot în uşe, privind. 
Deodată se apropie de mins, 
una din cele patru surori 
Boccescu şi îmi zâmbeşte în 
diagonală: „Vai domnule, 
nici nu-mi imaginam că a- 
rătați aşa! Eu credeam că 
aveți o faţă lungă și tristă, 
părul blond şi bogat, văd în- 
să că aveţi o mină veselă și 
clară ; ce ciudat, cu îmi în- 
chipuiam că trebuie să ară- 
taţi cu totul altiol? Dar. ce 
părere aveţi despre  Moa- 
taigne?" — „Ah, Montaigne“, 
sar: Geta Adrinescu, „seria 
foarte drăguţ. Eu mă înre- 
bunesc după el, l-am cstit 
încă în liceu, dar îl voiu re- 
citi curând. Eu îi ador pe 
Montaigne şi pe Pedel!“ 

Dece zâmbești în oglinciă, 
Ștefan Baciu? mă întreb eu. 
Uite. acuma s'a deschis în 
dreapta v use şi tot poporul 
a dispărut în camera acaca,. 
„Bufetui“ jubilează domri- 
șoara Vanda Perlescu, legă- 
nându-se ca un şarpe boa și 
ținând în dreapta o tariină 
cu șuncă, iar în stânga un 
pahar cu vin negru. 


2 Ara 


„E foarte asortat, o, şi are 
niște măsline și o spinare de 
iepure şi un curean în aspic 
— cost uns follic' sa exta- 
ziază şi Cecilia  Ghiulea 
trăgându-mă după ea în ca- 
mera plină ds-o religioasă 
tăcere. Lumea mănâncă. Mă- 
nâncă și tace. Zăngănese doar 
farfuriile, mai cade câte-un 
cutit sau se loveşte câta-un 
pahar gol. Lumea asta bună 
mănâncă la fel de lacomă 
ca şi săracii, tăind cu poită 
din alba şi ispititoarea frip- 
tură de porc, rupând pâinea 
și înghițind-o în fugă. Vale- 
tul toarnă vin, adaugă sifon, 
(Manuela Nicoliu ccre me:u 
sifon) pune sub masă tariu- 
riile și tăbliile golite, surâ- 
zând casant şi rece, ca un om 
care a văzut destule năvâătiri 
de-acestea în viaţa lui. Acu- 
ma lumea roade mai rar; 
Parcă rumegă. Numai Vanda 
Perlescu, supranumită şi 
„spaima butetelor“, se iuptă 
entuziastă cu o nouă farfu- 
rie cu „bunătăţi'”;, Geta'Adei- 
nescu și Mica  Monotarc--rnă 





asigură că e a patra încărcă- 
tură. Bufetul se golește, tot 
ca într'o poesie din „Cetatea 
lui Bucur", iar suava Dora- 
niță Dragodănescu, care a 
venit chiar acum câteva clipe 
dela o altă reuniune de fini 
intelectuali, soarbe blazată şi 
absentă dintr'un un pahar cu 
vin negru. A căzut pe gân- 
duri. Acum ultimele resturi 
alimentare sunt luate cu asait 
de publicul înspăimântat 
de-o eventuală epuizare, 
şi-apoi fotoliile și canapelele 
largi și primitoare se umplu 
de corpuri sătule, într'o duice 
şi caldă promiscuitate. Vanda 
Perlescu ţine în mână o fruc- 
tă glasată pe care caută so 
vâre în gură; stomacul însă 
pare-se că refuză. Şi-atunei, 
legănându-se abilă, ca o eu- 
rabie, se îndreaptă spre tâ- 
nărul Viad Sulițașu, care-și 
şterge pentru a nu știu câta 
oară fața asudată cu o ba- 
tistă murdară, tăcând de 
două are. Acosta se sperie 
şi dă să se ridice, însă dom- 
nişoara Vanda i-a vârât în 
gură bombosana, (cam mare) 
pe care  Suliţaşu o înghite 
recunoscător. 





„Mulţumesc“ — în sfârsit 
a scos şi el o vorbă în seara 
asta şi poate să piece împă- 
cat ! Il văd cum se furișează 
pe ușe, ținând în mână nu- 
mărul de garderobă. Calcă pe 
vârfuri, ca să nu fie băpat 
în seamă. „Intâiul dezertur'“* 
îmi spun cu. 

Mă aşez la picioarele du- 
cesci Ge Roussloato, care are, 
în acest fel, întâiul prilej 
să-mi surâdă întradevăr ce 
sus, ceeace și face, cu o încii- 
nare a capului, abia pareep- 
tibilă. Mă simt ca un dulău 
la picioarele unui iepure eu 
coțat întrun par. Dar nu la- 
tru. Tore. 

Văd cum se tot umplu pa- 
harele cu vin și pe măsură 
ce licoarea scade în sticle, 
perechile de pe fotolii și de 
pe canapele se apropie mai 
mult. E cald şi e un fum su- 
focant. Ucsalal Naiart stă în 
fotoliu lângă Ofelia Gara?u 
şi-i recită poesioare dulci, fu- 
mând foarte convins, în timp 


ce Niculaie Mihăzscu şi-a 
tras scaunul lângă Pavei 


Gassda, cu care sa afundat 
îatr'o discuţie interminabilă. 
Aud cum se complimentoază 
reciproc și din când în când 
Pavei Gassda îşi trece mana 
peste idei, (pesie frunte cra 
să zic) ca un copil cuminte și 
obosit. Dar încă nici nu-i târ- 
ziu. j 

Lumea începe să se refacă, 
să se imbujoreze, iar un loco- 
tencat de rezervă care 
şi-a făcut apariţia între timp, 
se recomandă cu stăruințiă. 
fiecăruia: „Am onoarea a 
mă prezenta: Locotenentul 
Pilescu din intendenţă“. Toa- 
ţă lumea, bineînțeles, e în- 
cântată. Mie îmi pare chiar 
foarte bine că a venit, câci 
am început cu el o vie discu- 
ție. Și în rezumat: „Bun băiat 
A. M. Fitrion. Ce ziceai că 
invârteşte ? Dar uite, am 
pontat o irumoasă! Te lasi” 

„Li vezi, Menip, îi vai, 
Menalc ? Sunt oameni... Sunt 
oamenii... Dintr'odată au în- 
ceput să se rotească toate 
luminile din casă, iar ei au 
luat fața unor ridicole pă- 
puşi. In fiecare dintre ele 
ţipă o altă muzicută, în fie- 
care se răstoarnă alte gâu- 
duri. Stau ca pe marginea 
unci ape şi privesc din nou la 
psrechile care dansează, poa- 
tecă sunt şi ceva mai senti- 
mental, poatecă am începuz 





să-i văd cu alţi ochi. Au toti 
fețele de cârpă şi se sbat ie- 
gaţi de funii nevăzute, ca 
acele marionete din aminti- 
rile copilăriei noastre. Sunt 
mulţi. Încerc să-i pricep. Fi 
încă nu sunt alţii, dar parcă 
o dulce lumină de lanternă- 
magică sa lăsat pe fruntile 
lor, Sunt oameni. Manuela 
Nicoliu stă lângă mine şi-i 
simt carnza albă și tânără, 
cum palpită cu mine; a lă- 
sat capul puţin în Jos şi pri- 
veşte ca şi mine. Zeci de pi- 
cioare care aleargă, zeci de 





25 


lanuarie 





Reportaj din lumea 


de ȘTEFAN BACIU 


nume şi de zâmbete care se 
trudosc, se iubesc, se datastă, 
rotind împreună  pe-acesași 
placă de pathefon : o rumbă 
destul de veche. Fiu-fiu-iiu- 
fiu, fredonez eu urmărind cu 
un ochiu pe  domnişoara 
Nora Roussloato care trace 
pe lângă mine fără să 'nă 
vadă. Şi-apoi, în goană, tree 
alţii, alții. l cunoaşteţi acum 
şi ar fi inutil să vi-i mai 
înşir. Ca într'o goană de filii 
american trec, trec mereu. 
Acum însă sa făcut o altă 
lumină şi iată că sunt iarăşi 
ceilalți. Menalc, Menip, îi ve- 
deţi ?... 

„Cine nu dansează, nu e 
nevoie să se plictisească și 
cine se plictiscște, se plicti- 
sește chiar dacă  danscază“, 
aşa mi-a spus odată poeta O- 
felia Garafu. Mai e o Jumă- 
tale de oră până la miezul 
nopţii. Niculaie Mihăescu a 
aprins a unsprezecsa țigare- 
tă, pretinde cl, și acum va da 
o șuetă, deoarece a strâns 
„material“ suficient pentru 
romanul etc... etc. Surâde ca 
un satyr şi sc îndreaptă spre 
Vanda Perlescu, care fredo- 
nează cântece religioase tolă- 
nită într'un fotoliu, sub muia 
admiraţia a necunoscutuiui 
prieten unanim. Geta Adri- 
nescu, imperținentă ca o 
briză, îi trece pe sub naso 
farfurie cu prăjituri şi se mai 
miră că nu e refuzată. „A 
opta“, îmi spune ca apoi la 
ureche. 








Dece oare domnul Lim- 
pede se plimbă prin odaie, 


singur şi neliniștit? Mă 
lămurese curând şi dacă 


vă voiu împărtăşi descope:i- 
rea mea, Vă rog să nu-mi pu- 
neţi la îndoială spusele. Iată: 
îi exariinoz atent, E, ceaace 
se numește, un tânăr șic, A- 
cum a început o lentă retra- 
gere strategică înspre sobă, 
răzimându-se de teracota roz, 
ca un veritabil om de lume. 
Piciorul stâng l-a pus cu vâ:- 
ful pe parchet, foarte elezani 
dealtfel, aşa că stă în odaie 
singur, ca o barză. În mână 
mototoleşie ceva şi se uită în 
toate direcţiile. Aţi ghicit: 
caută o scrumieră, dar no 
găsește. Şi în clipa aceea îl 
văd cum dă drumul unui 
muc de ţigare de foi, pe co- 
vor, strivindu-], optimist, cu 
piciorul. O pată cafenie se 
desemnează pe covorul gzâl- 
bui „dar în clipa accea vale- 
tul îl țintuește cu o căută- 
lură atât de fioroasă, încât 
junele Limpede ridică mucul 
şi-l înfige eroic în vasul cu 
flori care tronează lângă ei, 
repezindu-se apoi în odaia 
vecină, unde o loveşte pe 
Domnița Dragodănescu, care 
discută despre Ionel Teodo- 
reanu cu Manuela Nicoliu și 
cu un tânăr bubos şi spalb, 
care a ieșit ca din pământ. 

Mă uit pe jos: oamenii, 
distraţi, au lepădat pe par- 
cheot tot felul de lucruri: ţi- 
garcte strivite, coji de pâine, 
şerveţele de hârtie  mototo- 
lite, ba chiar câte-un dop de 
sticlă. Probabil că din prea 
multă „spiritualitate“ indivi- 
zii au început să uite şi să 
confunde podeaua cu sobele, 
cu farfuriile, dând asttel naș- 
tere unui tablou  expresio- 
nist de natură moartă și mur- 
dară. 

Câţiva au început să plece 
„pe şest“ cum se exprimă 
prietena noastră nobilă, Ma- 
riana Fracku. Strângeri de 
mână, surâsuri, îmbrăţişări, 
în timp ce valetul și servi- 
toarea numără în podul pal- 
mei bacșișurile strecurate vu 
o sunătaare discreţie de către 


domnii înmănușaţi. Uneori, 
valetul se strâmbă : cinci lci 
sau zece.. Puţini pleacă. „Lu 
mea“ rămâne. 

Intr'o odaie domnul A. M. 
Fitrion, înconjurat de-un po- 
mădat sobor de crai, a dez- 
păturit o coală albă cât un 
iular şi a prins să cetească 
niște răvaşe de plăcintă — 
epigrame. Șuşoteli supra-ad- 
mirative se aud din colțul in- 
telectual care era tocraai 
preocupat cu discuţia ulti- 
mului roman al lui Dekobra 
şi cu filmele lui Errol Flynne, 
iar graţioasa Cecilia Ghiu- 
lea, își pune, pe sub masă, cu 
o impecabilă mină de audi- 
toare, pantoful drept care-o 
jena  „horriblement,  mon- 
chere Loulou“ ! 

Ficceare invitat prezent esie 
pomenit în culoanele frumos 
bătute la mașină, iar respac- 
livul se ruşinează, (roşind la 
nevoie) când numele îi e po- 
menit scurt, dintr'un vârf de 
limbă obosită şi enervată. 
Domnul A. M. Fitrion își face 
doar datoria și-apoi, culmea, 
e enervat, fiindcă un mitocan 
de poct care nare nici cel 
puţin frac, a îndrăsnit să spu- 
nă că parchetul e acoperit cu 
praf. Auzi mata, ce grosolă- 
nie teribilă! I-a aruncat mă- 
nuşa. 

— „Ce faci, Sabin Tăszu- 
tu ?* îl întreb pe amicul meu 
care era preocupat cu Ucse- 
lal Naiart să caute în cartea 
de telefon, numerele unur 
cunoscuţi cărora ar putea să 
le facă o farsă. „Mă amuz”, 
răspunse cl, privindu-mă cu 
înţeles „mă amuz srozav. Ce 
să fac? 

De fapt, petrecerea de-abia 
începe! Unii au început să 
se ia la trântă, alții dansează 
o căzăcească îndrăcită, mal- 
mai să doboare aparatul de 
radio, pe care gazda, îngo- 
zită, îl lipește cu ambele 
mâini de perete, șoptind în 
acelaşi timp la urechea vale- 
tului, care dă din cap, filoso- 
fa! și rectilin. Un tânăr mai 
entuziast, nu pot preciza cine 
era, sa învelit într'o față ce 
masă și se plimbă prin toate 
odăile, cu o stăruință şi zu o 
naivitate emoţionantă. Un fel 
de fanţomă.., Cei mai snobi 


şi mai blazaţi s'au instalat 
într'un colţ retras și comen- 
tează cu aprindere picioarele 
uneia din ducese. Locotenen- 
tul Pilescu din intendenţă 
moţăie din cap și pică de 
somn; ca să mascheze acest 
„lapsus“, şi-a înfipt un mo- 
noclu în arcada stânsă, pe 
care era cât pe-aci să-l scape 
în ceaşca de bulion care se 
serveşte acuma pe tavă. „Nu 
e ţuică fiartă ?“* mă întreabă 
el naiv. 





— „Ţi se apronie ceasul ! 
Imi şoptesc confidenţia] Ma- 
nuela Nicoliu şi Geta Adii- 
nescu. Mă uit la penaula flo- 
rentină de pe perete : e două- 
sprezece fără un sfert. Un 
ceas cu cuc din camera ve- 
cină, cârăic de trei ori, gali- 
naccu. Nora Roussloato îmi 
surâde ca printr'un păienje- 
niș, de foarte departe și mă 
întreabă ce-am mai scris. E 
foarte târziu, sau mi se pare ? 

Domnul E. Pi. Centru se 
lamentează că la garderobă i 
sa dat fularul altuia, încât 
nu poate pleca, iar una Gin 
surorile Beccescu nu-şi mai 
găseste poseta, pe care Îo- 
nel Curmală, reporterul care 
tocmai a păşit pe ușe, o des- 
copere între soşoni, pe sca- 
ră, E cam udă, dar este. 

Măştile, măștile! Unde sunt 
oamenii de-acum o clipă? 
Intind braţele după ei şi văd 
că mă sbat ca întro paato- 
mimă. Toţi sunt alţii. lar 
alții. Le-au crescut bărbi, 
le-au căzut mustăţile, au 
înțtinerit şi au îmbătrânit, 
deavalma. 

Unde sunt vamenii  ge-a- 
cum o clipă? Ii vezi, Sab! 
Tăcuiu, cum se fac alţii, cin 
vin și din fum? Bang-odată 
— bang-de două ori — bang- 
de trei ori — de douăsprezece 
ori. 

Adriana Nicoară și Traian 
Lalescu, unde sunt EI? Nu 
vreţi să ni-i arăiati voi? Bu 
am început să-i uit! 





Intermezzo 


(Adriana Nicoară fiind reți- 
nută acasă, după avizul medi- 
cwui, să facă gargară antisep- 
tică și preventivă în vederea e- 
pidemiei de gripă care bântue 
mai ales printre minori şi mi- 
note, n'a putut să-şi aducă sin- 
ură manuecrisul, la redacție, 
L-a trimis totuși, zu o punctua- 
litate pentru care-i sunt recu- 
noscător, însoțit de câteva rân- 
duri. Iată-de): 

Prea înțel:ptule Menale, 

(ănțeleptule” mi-ar îi făcut 
mai multă plăcere — prea înţe- 
ieptu-le“ nu... prea îmi face). 

Nu ştiu dacă „penssurile“ din 
jurnal „fiicei rudzi săracs* 
zarz-a preparat sandv.c.urile la 
vestitul și imaginarul bal e a- 
daptai la mediu. 

In or'ze caz, în lo2 dz Lola Fi- 
trion, mi-ar  piaze s'o cheme 
Boanţa (sa făcut). Am căuta: 
pe sât mi-a fcst posibil să dau 
mp'esia că zitești ju”nalu: unei 
gâşta dintr'a şazea (gând la 
gând... seamănă leit) trăni o 
lume „din romane” pe care o 
faze să ratrăiasză îm diversele 
imbrajurări din viața ei. 

Dacă  ,„ezsaiul” e prea slab 
pentru înalta proză — sau mai 
bine zi3 în «cmyoaraţie ru savan- 
tele rânduti sarisz de ta'ante ca 
Baciu, Menip. D-ta, Sandi (adi- 
că Lalescu) ete. (cine să fie 
ete. ?1), renunţ la pubiicarea 
lui, 


(Renunţarea e un fel de 
a vorbi al Adrianei N'- 
coară — dar numai atât. 
lată acum şi „essaiul” 
—Intermezzo la 12 noap- 
tea — despre care era 
vorba) : 


Siavă Ție, Dcamne, că e bn. 
navă Dcamna de Latină şi deci 
ultima oară voiu putea fi treculă 
cu toate onorurile euveniite, în 


rândul „emancipate:or” dintr'a 
ȘQSea. 
Mi se pure nespus de Hos- 


tim, cu tocmui eu să fiu primu 
care p'eacă unul ăsta din njlo- 
cul „pijtiilor” c asei. 

Acest „Inalt Ordin a! Pifiiiior” 
a Jost înființat in oru de Gospo- 
dărie, în urma seanda:ului Ţăzut 
dc „Să ştiţi Jete'or” — Doamna 
noastră, — din cvuza „striurii 
măterialului” destinat unor du- 
zini de farfurii cu pijtii, cari se 
mcâpățânau să arate „apeti- 
sant”. 


Comitetu? „înspirateior” este 
compus din cec mai „vampe 
dintre emancipate. Acestea dis- 
prețuiau foarte pe ace'eu care, 

&că nu Qu ca ele O îistă nume- 
votată, nu se pot Linca cel puțin 
cu un flirt. 

Aceleaşi decane a'e „jfiirtului” 
ne-umenințaseră chiar, la ulti- 
mul „ceai de cucoane” al cia- 
SEi — că Ucelea care nu vor pu- 
tea să ispitedscă pe nimeni, nu 
vor purta alt nume mui potrt?-. 
vit decât „pijtie. la pătrat”, 

Nu ştiu prea bine însă, cun 
o să ticluesc petitia mea peniru 
a ţi admisă în acest cerc :nvi- 
diat, fiindcă... în jine, Jinucă 
nu pot Qeloc s'aştern pe hărlie, 
tot ce am simtit în cliua când 
ma sărutat „dk. Nici prin CUD 
nu Mi-ar fi trecut că o Să-m! 
jie atât de greu şi, mai des, o 
să fiu utât de jenată să arăt 
cum devine cazul cu Com plica- 
țiile pe care mi îe-a nrodus... 
vidul lăsat în inimă de primul 
sărut, 

Ceace-i nui jalnic 
dor de Sabin. 

Cu toate că mi-a spulberul 
cârecum îuziie despre v:0ță, 
am Să încerc să postesc nouă 
Marţi la Sfântu-Anton ca sd 
mă iubească... Ă 

Eu ştiu, portie că era mai bine 
să nu-mi fi împrumutat  veri-. 


e că mi-e 


DEE. ae tie ae ăi 


25 lanuarie 194) 








und şi din imazinaţie 


şi TRAIAN LALESCU 


Inţotdeauna ţi-a plăcut să 
exagerezi, prietene Ștefan Baciu. 
De-o pildă, acum: pretinzi că 
nu-i 'mai vezi pe oamenii cari te 
înconjurau la acest „ceaiu în lu- 
mea bună“, 

Să presupunem că ai avea 
dreptate. S'ar putea ca tu să fi 
închis, dintr'un capriciu, ochii, și 
atunci, bine înţeles, nu-i mai 
poți vedea. 

Dar cum poţi pretinde că ai 
început să-i uiţi? Oricât te-ai 
sili tu, oricât de strâns ai ţine 
lipite pleoapole, oricât ai dori 
să-i alungi din amintire, tot nai 
să reușești. Nu te lasă ei să-i uiţi; 
sunt prea sgomotoşi. Prin larma 
lor insistentă îţi vor aminti me- 


reu: „Suntem aici! Suntem 
aici î“... 
Și noi doi, eternii prieteni 


Ueselal Naiart și Uicab Nafetș, 
ne vom plimba stingheriţi hai- 
nele noastre negre, frumos şi 
proaspăt călcate, prin sumede- 
nia asta de îracuri și smokinguri 
cari se agită, trecând din cameră 
în cameră, în culmea bunei dis- 
poziţii, cu un deget ridicat,. şu- 
gubăţ. în aer, şi cu întreg trupul 
pradă unui ciudat accea; de tre- 
murici. 

Mă uit, surprins de această 
epidemie care se parc că i-a cu- 
prins pe toţi invitaţii. 

Stau cu capul aplecat puţin 
spre dreapta, cu un semn de mi- 
rare în ochi, şi sunt convins că 
dacă aș întâlni o oglindă m'aș 
zări în chip de căţel, făcând sluj 
şi fiind în acelaş timp puţin su- 
părat pe stăpânul care nu se ho- 
tărăște să-l repună în poziția 
normală. 


Un frac impecabil călcat, a- 
vând de-asupra un tăp rotund 
şi fericit mă întreabă, puţin iro- 
nic și distrat (din nou hainele 
negre sunt de vină) : „„Dumneata 
ru faci un lambeth walk?% 
Ii privesc supărat, hotărit să-l 
pun ia punct (nu-mi piace să 
mi se  vorboască urit). Ducesa 
“ Ga Roussloate îmi vine în ajutor, 


herenunțând însă la mutrişoara 
plictisită care i se potriveşte, de 
altfel, tot atât de bine ca şi ro- 
chia albă de seară: „Are drep- 
tate să nu danseze. Lambeth 
walkul e un dans demodat. Mă 
mir cum îl mai acceptaţi“. Am 
priceput despre ce e vorba şi am 
intervenit, și eu, demn: „Şi eu 
mă mir“. Dar domnișoara Cs- 
cilia Ghiulea, care are „draci“ și 
v rochie înflorată, chicoteşte şi 
lasă trâu liber vocii sale cu di- 
ferite tonuri, dela cele mai gra- 
ve până la cele mai subțiri: „N'ai 
dreptate, cherie““ — pe semne că 
dânsa nu-şi mai amintea cum se 
spune: „dragă“, pe românește. 
Yi dăm dreptate. Are prea multe 
treburi pe cap: coiffeur, manecu- 
ră, modistă, croitoreasă şi, pe 
de-asupra, şi o ședință a socie- 
tăţii fecioarelor române. — „Eu 
mă înnebunssc după lambeth, E 
cel mai genial cântec“. Şi, feri- 
cită,  domnișoara Ghiulea se 
agaţă de braţul domnului E. Pi. 
Centru. 

Nu pot privi prea mult admi- 
rabila pereche, deoarece domni- 
şoara Stafidă, răsărită din pă- 
mMânt, mă pofteşte : „Hai și noi!“. 

Și de ce nu? Mă las purtat de 
soartă şi de domnișoara Stafidă. 
Mă pomenesc când la braţui 
drept, când la braţul stâng al 
domnișoarei Stafidă. Ii văd, când 
buclele ieşite de curând de sub 
casca de onduiaţii, când faţa scă- 
pată şi ea de curând, de fricțiile 
masseuzei. Trag, din când în 
când cu coada ochiului, în stân- 
ga şi în dreapta. convins că am 
să întâlnesc priviri severe și 
mustrătoare. Dar nimeni nu se 
uită la mine. Am chiar ocazia 
să-l admir pe Uicab Naftes, la 
brațul domnișoarei Vanda Per- 
lescu, ridicându-se în vâriul pi- 
cioarelor ca să ajungă la înnăl- 
țimea partenerei, ţinându-şi cu 
o mână ochelarii, ca să nu-i cadă, 
iar pe cealaltă agitând-o în aer: 
„Taratata tatata Tatarata rata- 
ta 'Taaa tatata Taratata tata Oi“. 


Strigătul „Oi“ este primit cu en- 
tuziasm de toată asistența. Și, 


iar dala cap ; „aratata tatata...“. 
Straşnic dans ! 


Nu mai pot rezista. Mă smulg 
din strânsoarea braţului domni- 
șoarei Stafidă și mă asvârl în 





ia 12 noaptea 


şoara Medi, rochia ci de seară, 

și deci nu aș mai fi însoțit-o 

pe mami la acest ba! din lumeă 

“bună care-mi face impresia că-i 
" destul de rea de gură. 

Tare mi-e teamă să nu fiu 
prea îndrăgostită deși, când 
l-am văzut, dm avut împres-a ci 

“ devin tot atăt de dezorientată 
ca [sana din „Adam şi Eva” de 
Rebreanu, rominul meu  pre- 
ferat. 

Nu cred însă ca el să ji avut 
impresia că m'a cunoscut UTE0- 
dată, într'o viață antericară... 

Fiindcă gâzda nu permilea să 
danseze în camera obscură de- 
cât acelora cari vor găsi parte- 
neruui câte-un nume Nou l& 
jieccre placă, eu i-am  Spus 
bineînțeles, Tcma (ca în romu- 
nul lui Rebreanu). 

Dar mi se pare mie că acest 

- Sabin Tăculu nu-i prea cult, 
fiindcă inspirat de pica după 
care dansam, m'a botezat Tabu. 

Deşi mă ținea destul de strâns, 
mi-era grozav de teamă să nu 

" diunec pe parchet, şi—dece să 
nu spui, — mă simțeum foarte 
bine cu obrazul lipit deal lui. 

Oare „vumpele” clasei fac 
da fel? 

„El” vorbeşte cu t, CU un UŞOT 

: -aecent moldovenesc care-mi 
jace Moldova cea mai simpatică 
dintre provinciiie noastre. 

— „Probabil pentru că ești 
foarte tânără, ai un păr care 
vorbește, ca și rochia care-ţi 
vine de minune — şi asta-i mare 
iucru... Fiindcă nu-mi venea ni- 
mic în minte era cât pe-aci să-t 
spun că-i ue împrumut. 

Insă, ultima iumină din ca- 
mera obscură fu stinsă de 
„Destin” şi am avut nemaiintăl- 
nita senzație că buzele-mi cari 

_ŞOvăiau în a mărturisi sau nu 

_- „misterul rochiei cu spatele go”, 

* Nu-mi mA aparţineau... 


+ . L] - id . id . + 


Dacă s'a distrat măcar? și 
mi ales dacă o să spună cui ? 
Trebuie că are o impresie de- 
testabilă despre mine. Sunt si- 
gură că mă crede mai mult de- 
cât uşurutică. Dar, ce-mi pasă 
odată ce mă simțeam atât de 
pulitoare printre nori,  ghe- 
muită la pieptul lui. 

— „Parc'ai fi o pisicuță ue 
Angora! 

Placa se sfârșise, 

Odată cu ea şi vraja. 

Dece-mi venea să plâng, Sfin- 
te Antoadne? Auzi, să mă facă 
pisică, „E primul care m'a su- 
rutat, Auzi, pisică... 

Iubito,  bomboano, aca- 
deao, — orice afară de pisică, 

Ce, eram la grădina  20010- 
gică? Mă mir că nu mi-a spus 
„Feis calus” sau „Felis mani- 
culata” ca să-mi amintească de 
„Scobitoareu” de Nuturale. 

Stiu eu că nu vorbesc prea 
„bamp” şi că am voce destul de 
pițigăiată, dar în loc de dec!a- 
rație ca la cinema: „Parc'ai ţi 


o pisică”... j 
Lumina Sa apris şi „diverse 
giasuri  începură:  „Tăcutuie, 


Masă minoree ! 

Codul Penal o să te mânânce"i 

Bram furioasă. Ce idee și cu 
Codul Penal... 

Mi-a trecut amețeala ce mă 
cuprinsese și m'am jurişat în 
camera vărului meu, ca să. mă 
văd în cglindă, cum arăt ca 
„emancipată”.., 

Mai bine râmâneam tot „pi/- 
tie ta pătrat” decât să-mi spună 
ui piecare, „El care q jucat un 
rol atât de mare în viața mec: 

„La revedere, Faluchette, re- 
gina pisicilor”. 

Nu mai pot suferi pisicile... 


ADRIANA NICOARA [A 
i DN 


braţele primitoare şi, oarecum. 
mai confortabile, ale unui fo- 
toliu. 

Mi-am întins picioarele peste 
un minunat covor persan. Me- 
rită şi ele, sărmanele picioare, o 
răsplată, după grelela încercări 
a cari au fost supuse. 

Sunt silit, însă, să le retrag 
numaidecât, deoarece, în caz 
contrar, ar fi fost mascrate de 
veselul domn despre care a scris 
şi Ștefan Baciu şi care venea val- 
vârtej. din camera alăturată, in- 
făşurat în acecaș față de masă şi 
cu un șir întreg de admiratori, 
în urma lui. 

„Vai! Ce spiritual e!“ se en- 
tuziasmează Geta Adrinescu, iar 
eu nu pot decât să o aprob. 

Acum „domnul spiritual“ a 
trscut în altă cameră, unde a 
fost primit cu tot entuziasmul 
cuvenit : „Bravo! Ura! Eşti co- 
losal !“*. 

In fotoliul din faţa mea s'a așe- 
zat un domn tăcut și grav care 
— îmi dau prea bine seama — 
așteaptă ceva. 

„Ce vrea domnul ăsta ?', o 
treb pe Vanda Perlascu. 

„E domnul P. Dală'“, îmi răs- 
punde ea, convinsă că ma lă- 
murit. 

„Bine! Dar... 


a 


in” 


Li 


incerc eu să 
aflu mai mult. Dar domnişoara 
Perlescu nu mă mai bagă în sea- 
mă. A trecut prin fața ei dom- 
nişoara Ghiulea, cu un sandwich 
în mână, cu un pahar în cea- 
laltă, şi cu o informaţie pe buze: 
„Au adus mâncare nouă la bu- 
fet“. Domnișoara Perlascu, cu 
mâinile întinse, ca o somnambu- 
lă, a părăsit camera, 

In schimb, Geta Adrinescu 
s'a apropiat de fotoliul meu şi 
m'a informat fără să mai așterte 
so întreb: „Il vezi pe domnul 
din fața ta ? E domnul P. Dală“. 
Nici dela ea n'am putut să aflu 
mai mult, fiindcă l-a văzut pe 
tânărul domn Limpede în mare 
încurcătură : Domnișoara Ghiu- 
lea se încăpățâna să vorbească 
cu dânsul franțuzește. Geta A- 
drinescu sa apropiat de ei su- 
râzătoare : „Dansăm ?“. Tânărul 
domn Limpede se îndreaptă re- 
cunoscător spre Geta Adrinescu, 
dar domnişoara Ghiulea, fericită, 
se repede în brațale disperatu- 
lui domn Limpede: „C'est une 
tres bonne idee, Ailons adnser. 
Et, comme je vous disais, mon- 
sieur“... 





Dar eu tot nu sunt lămurit. 
Cine e domnul P. Dală? Ce aș- 
teaptă domnul P. Dală? 

Explicația mi-o dă domnul Pa- 
vel Gassda, care se postează în 
mijlocui camerei strigând cât 
poate mai tare, pentru ca să fie 
auzit de toată lumea. 

„L-am rugat pe domnul P. 
Dală să ne cânte ceva la pian“. 

Domnișoara Ghiulea a străbă- 
tut — ghiulea — trei camere și 
sa oprit drept în faţa domnului 
P. Dală, implorându-l: „Hai, 
domnule P. Dală. Te rugăm cu 
toții: Cântă-ne ceva“. 

Domnul P. Dală a renunţat la 
ospitalitatea fotoliului, și, drept 
ca o lumânare, mângâindu-şi, 
galeș  mustăcioara, a protestat 
fără convingare: „Vai, nu!“ A 
așteptat puţin, surprins că dom- 
nișoara Ghiulea nu insistă. Au 
urmat câteva secunde de peni- 
bilă tăcere. S'a auzit din altă 
cameră, un glas: „Hai, zău! Te 
rog !* O fi fost vre-un june ca- 
re-o rugă pe jună să-l sărute pe 
frunte, „ca pe-un frate“. Dom- 
nul P. Dală a interpretat 
rugămintea în sensul în 
convenea şi după cs, cu un gest 
demn, a ridicat acul de pe placa 
de gramofon, s'a așezat la pian. 

Domnișoara Ghiulaa și-a dat 
ochii peste cap; Geta Adrines- 
cu a privit cu jind gramofonul, 
iar domnul Limpede a privit cu 
un jind amplificat brațul Getei. 


UNIVERSUL LITERAR 


După miezul nopții 


Însă | 
care-i - 


Și a trecut un minut... Și au 
trecut două... Si au trecut zece 
minute. 

Domnul P. Dală continuă, 
foarte convins, să cânte la pian. 

Am auzit un glas foarte sub- 
ţire, în dreapta mea : „Il ador pe 
Mozart, ăsta“. 

In stânga mea, un glas cu ni- 
mic mai gros decât primul, se 
extazia : „Mă înnebunese după 
Bach, ăsia“. 

Amândpuă glasurile au fost 
acoperite de un glas bărbătesc: 
„O fi bun spaniolul ăsta, dar eu 
prefer muzica americană“. 

Și a reapărut domnul spiritual 
în cearceaf. 

Făcuse „turul“ celorlalte ca- 
msre și, acum părea tare sur- 
prins de tot ce vede. A reac- 
ționat totuși, destul de prompt: 
„Ia mai slăbiţi-mă, nene!“ 

Domnul E Pi. Centru l-a să- 
rutat : „Bravo, mă ! Ești genial!“ 

L-am întrebat pe E. Pi. Cen- 
tru „Cine e domnul înfăşurat ?* 
Şi E. Pi. Centru mi-a răspuns: 
„Hakar n'am!“ 

Domnul P. Dală a părăsit, in- 
dignat, pianul și și-a reluat locul 
în fotoliu. 

In jurul lui au început din 
nou să roiască şi să danseze, „fe- 
riciții“, 

Hai, Menalc! hai Menip! 

Știu eu un colț unde n'o să ne 
vadă nimeni, 

Doar noi o să-i vedem pe ei. 

Putem să-i privim în linişte, 
și să râdem în voe. 

Dar ce ce nu râzi, Menalc? 

Și nici tu nu râzi, Menip! 

Culm=a e că nici eu nu râd. 

Da ce oare? 

Tu, Menalc, l-ai văzut în mij- 
locul „lor“ pe unul care-ţi sea- 
mănă. Se poate să fie chiar Me- 
nalc. 

Vite-l şi pc Menip. Uite-l şi pe 
Uicab Nafetş. Uite-l şi pe lunga- 
nul Ucselal Naiart. 

Unul dansează cu un coif pe 
cap. Altul umblă în patru pi- 
cioare. Sunt şi ei ca și ceilalți, 
câteodată. Şi câteodată, sunt şi 
ceilalţi ca și ei. De cs-ar râda 
atunci, Menalc, Menip, Nicab, 
Nafeiş și Ucselal Naiart de cei- 
alți? 

Să ne rezumăm, deci, să pove- 
stim lucrurile, aşa cum s'au în- 
tâmplat... Simpli reporteri. 

Mă uit foarte mirat la domnul 
Balcu. Are ceva schimbat. Dar 
ce ? Aha! Da! Are cravata smo- 
ckingului, desfăcută. Cum ţi se 
poate întâmpla așa csva, dom- 
nule Balcu ? Dar, uite! Şi dom- 
nul E. Pi. Centru are cravata des- 
făcută. In sfârşit, am înțeles. 
Domnul „spiritual“ e şi mai spi- 
ritual. A găsit un nou amuza- 
ment. h 

Trece pe la fiecare domn şi îi 
desface cravata. 

Toate domnişoarele se prăpă- 
desc de râs 

Vai! Ce amuzant! 

E pentru prima oară când îmi 
binecuvintez hainele nogre şi 
cravata mea lungă. Domnul spi- 
ritual n'o s'o poată desface, afâi 
de ușor. 

Acum s'a oprit în faţa mea şi 
îmi privește atent, cravata. 
Par'că-ar vrea so  hipmotizeze. 
Ca-o mai fi vrând ? 

S'a îndreptat, calm, spre dom- 
nul A. M. Fitrionu şi a cerut o 
foarfecă. 

Am înţeles tot. Scumpa mea 
cravată ! lubita mea cravată 
care m'a costat 450! 

Ca s'o salvez, am fugit în ca- 
mera cea mai retrasă. Stătea a- 
colo un domn pe care-l vedeam 
pentru prima oară. M'a întrebat: 
„Dumneata eşti domnul Ucsela] 
Naiart.' 

„Da! Eu sunt! am răspuns, 
timid. 

„Imi pare bina. Aş vrea să-ţi 
spun ceva despre prietenul nos- 





Baciu şi 


tru comun, A. Nonimu“. 

„Hâ ?* 

Habar n'aveam cine-ar putea 
să fie domnul A. Nonimu. Nu-l 
cunoscusem niciodată. 

Dar, domnul din faţa mea a 
continuat : „A. Nonimu e în ul- 
timul timp foarte trist. Dum- 
neata trebue să știi de ce e trist, 
fiindcă îl cunoşti mai bine decât 
mine“. 

N'am avut curajul să-i con- 
trazic. Nu m'ar Îi crezut, dacă 
i-aș fi spus că nu-l cunosc pe 
A. Nonimu. 

Şi arn povestit... Vai! Ca fru- 
moasă era povestea lui A. Noni- 
mu. A. Nonimu era trist, 
fiindcă iubea o fată cu păr de 
aur şi cu ochi de stale. Dar fata 
cu păr de aur și cu ochi de stele 
nu-l iubea pe bietul A. Nonimu. 
Ea era o intelectuală şi-l iubea 
pe Dănuţ Deleanu... 

„Prietene necunoscut, dom. 
nule A. Nonimu, iartă-mă că în- 
tro noapte te-am făcut să iu- 
beşti o fată cu păr de aur şi ochi 
do stela... 

Dar Geta Adrinescu nu mă 
lasă să stau mai mult de vorbă. 
A venit în fugă, și mi-a spus: 
„Hai cu mine! Să vezi ce amu- 
zant e!“ 

Am fugit în urma Getei Adri- 
nescu. În sufragerie un domn se 
suia pe un scaun, cu un pahar 
ds vin în mână, îl bea iute, co- 
boră de pe scaun, umplea paha- 
rul și, din nou se suia pe scaun. 
Toată lumea râdea cu hohote. 
Mi-am spus: „Oamenii ăștia 
sunt... făcuţi“. Dar a tracut a- 
tunci, pe lângă mins, Sabin Tă- 
cutu, m'a privit şi mi-a spus cu 
convingere : „Baţivule !* Am în- 
țeles atunci că şi eu râdoam ca 
şi ceilalți. Poate, chiar mai tare. 

M'am dus adunci ln bufot, să 
cer un pahar cu apă, dar am ce- 
ruf unul cu vin. L-am văzut a- 
colo pe Licab Nalets agitându-se 
pe lângă rochia albă a preten- 
țioasei domnişoare Fracku. Dân- 
sa îl privea indignată: un om 
care mare frac! Un mojic! 

S'a agăţat grăbită de braţul 
primului frac pe cars l-a întâl- 
nit : „Hai să dansăm !“ 

De-asupra fracului, o priveau 
tâmp, ochii chalnarului: „Aș 
dansa cu plăcare, dar trebue să 
sorvesc la bufet !“ 

Vai, domnişoară Fracku! Te-ai 
făcut de râs! 





Ai plecat acum din odaia bu- 
fetului, dar Uicab Nafetș nu ţi-a 
remarcat absența. E! — miop in- 
corigibil — continuă să se agite 
pe lângă aită rochie albă: ro- 
chia ducesei de Rousslato. 

M'am apropiat de el: „Hai să 
plecăm !* 

A răspuns fără 
„Hai!“ 

Am sărutat diverse mâini. Pe 
altele le-am strâns, priateneşta... 

— „Vă mulţumim domnule A. 
M. Fitrionu... Aţi fost carte a- 
mabil...“ 

Afară ne-a întâmpinat frigul. 

Uicab Nafets mi-a spus: „M'am 
distrat grozav“. 

„Şi eu!“ 

Uite !... Au începul să circule 
tramvaele... 

Am pornit, totuși, pe jos... 

Am scos un strigăt ciudat... 


convingere : 


Așă 1... Fără nici-un rost... 
Parcă tot ce făcuserăm până 
acum, avea vre-un rost... 
„Diseară, când m'oi scula, o să 
rană doară 
Nafetş. 
„.Și avea dreptate... 


capul“ a spus Uicab 





Traian Lalescu 


ic meat SEL Fe 











5 


EPILOG 


de MENIP 

Cetilorule, mă voiu folosi de 
avântag_ul că încheiu spectaco- 
lut, şi n'am să tiu contrazis, spre 
a-ţi desvălui o scenă pe care cei 
doL pocț: satir.ci ce te-au dos- 
tăiat, pe drept cuvânt au omis-o. 
Pare-se, ametiţi cum erau de în- 
SĂȚI Verva sos, ei nau fuat seama 
că inviluită de întuneroc o um- 
bră î: iscodea... şi: deodată patru 
braţe vninice i-au înstacat poli- 
țeneşte. Corbevii crau Viad Su- 
lţaşu şi E. 2. Centru. Pe loc li 
sa apiicat o procedură sumară. 
Conc.uze: Nu judeca. de nu vrei 
sa £: judecat! 

PRIMĂ UNIBRĂ, — (Face o 
plecăciune, «poi, cu mâinile în 
şo.duri): îia, ha! Naieţ Uicab. 
Mai râzi dacă-ţi dă mâna! (li dă 
un bobârnace pe sud na) Ți se 
pare că senăn cu e dropic, 
nu-u-u-u ? Drupiă-i o pasăre ce 
no pate vânu orice nătărâu! 
Asa să știi! (Cu notpus dispreţ) 
poet bulevarâist !... Te las acum 
să momeşii gâsculitele cu verzu- 
leţele dumitale ! 'Dându-i cu ti- 
fla) Succes ?,. 

UICAE, — (Se sbate cu un dia- 
vol. are urechile roşii ca niște 
maci, strălulseră prin ochelarii 
zioşi cu doua lupe): Am să scriu 
asupra dumi:ale o poezie intitu- 
lată „Dropia!“ şi am să ţi-o da- 
d:c! O să vedem atunci! 

PRIMA UMBRĂ, — (Fără să 
se mai întoarcă) Aa! bine a zia 
Socrate : lritabiles gen vatman! 
Sunteţi un gen mai iritabil ca 
vâimanii ! (Dispare în mulțime) : 
„Pen ai soupe”! 

A DOUA UMBRĂ. -— (£ mă- 
runtă, cu păr roşu, nasul cârn. 
Pare să tie domnişoara Mica 
Monotare, Face o piruetă în fața 


poetului Uicab şi-l ciupeşte da 
sub  bărbic, Poetul scrâșnește 
mân:95) : Te înșcli, Domnule Li- 
ch. arie seza ui PU One 


den ! și aftă, (cu suprem dispreţ): 





Menip 


neolitule, că-s ceva mai uzajată 
ca d'neata! că nici nu te născu- 
seşi când am debutat cu dans le 
monde... 

VICAB. — (Purctând fiecare 
VOFLG cUuA ASCUI.Ş UC sila van 
peiina): Nu v-am contesa n:cio 
clipă uzajui, Domnișşoară Mono- 
tare ! 

A TREIA UMBRĂ. — (0 um- 
bră mare sub care trosneşte par- 
chetul. Are un glas uscuţii ca un 
pumnal) : Cred că-ţi dai seama, 
poeiule, că dac'aş vrea, te-aş pu: 
ea strivi ca pe o muşiţă ?! (Poe- 
tul s'a gârbovit de spaimă, tre 
muvă ca 0 gelatină, e străveziu). 

UiCAB. — (Cu glas sugrumat)” 
Știu, principesă, şiiu că ești pu. 
tern'că ! Știu că sunt aQoar o mu- 
șiță... Da! da! Sunt doar o res: 
tie „cea mai slabă din natură, dar 
suuţ o trestie cugetăioare. Nu ire 
buie ca'ntreg umiversul să se ri- 
dice ca s'o sirivească.., 

UMPRA. — (în aparte): Aiua 
rcază de frică, sărăcuţul! 

UICAB, (Tromurând ca o 
trestie) : Iiiîi... şiii... şiii... un fum, 
un strop de apă e deaujuns cu să 
mă uuu-cidă ! 

UMBRA. — (nduioşată): A în- 
ceput să-mi; piacă.. (Fare): Dece 
te-ai oprit, Poctule ?.., Vorbeşti 
ea o carte... Vorbeşti dumneze- 
ieşte !... 

UICAB. — (In aparte): Dacă 
Va cetit pe Pascal, suni un om 
mort ! (Cu glas ture): Daaa,. şi 
chiar de nvar strivi universul, eu 
aş fi încă mai... mai... 

UMBRA, (Ncrăbdătoure) : 
Mai ce ? Mai ce *? 

UVICAB. — (Cuprins de panică, 
inghite în soc): Dacă m'ar stri- 
viii uuuniversul încă aș fiii mai. 
(Cu eroică hotărâre) mai nobil 
decât... 

UMBRA. — (Tresărind ca pi- 
cală” cu cesră, Cu o vove cumnli- 
13): Mai nobil decât CINE? (1| 
ja de guler. Poetului i se taie pi- 
cioarele), Te somez să-mi răs- 
punzi îndată! Altfel... altfel nu 
mai răspund de mine! 

UICAB. — Vi'e, spun. (Recită): 
Încă aș fi mai nobil decât acel 
ce mă ucide... (Un scâncit, Apoi 
se aude gjasul poelului pe jumă- 
tate sugrumat):  A-a-adi-că., 
uuu-ni-versul, mu dumneata! 
M'ai înţeles greşit, Principeso,.. 

UMBRA. — (Către un valet): 
Adu repede o cupă cu ambrozie.,, 
Poate fi chiar din cea de 48 ge 
Jci, Il est dans la cămară. (Vale- 
tul se pleacă cu subinţeles). 

UICAB. — (Dupăce a băut trei 
cupe cu umbrozie din caza de 48 
de lei ki-ogramul se scutură în- 
viorat. In aparie): Uf! parcă tot 
mai bine ar îi fost dacă prinei- 
pesa lar fi citit pe Pascal! (Mai 
bea o cupă) : Periculos e. Domile, 
Pascal ăsta.,. (Către vaict): Nu-i 
aşa ? 

VALETUL. — (Glacial): Nu-l 
cunosc, Coane, pe Domnu” Pascu. 

UICAB. (Cu melancolie) ; 
Fericit muritor ?.. 

(După ce poetul şi-a mai venit 
în fire, cei do: cerberi, Sulițaşu 
și E. a Centru, îl îmobilizează 


(Urmare în pag. 7-a) 








d 


n a a a a d E Oro O a N a a a a a E PTRO, a a d tt 5 E RF E 








——— 6 





UNIVERSUL LITERAR 





Ora impreciziunilor... 


Insfârşit, Nina şi-a revenit. 
luat altă atitudine și calm, zefle- 
mitor, cu. un gest de cochetărie, 
spuse: 

— Ah, dacă te-am plictisit, e cu 
totul altceva. Dece nu mi-ai măr- 
turisit-o mai de mult? Acum înțe- 
leg... 

Apoi, cu un strigăt sugrumat, în- 
tre furie reținută şi ură: 

— Plec! | 

Am simţit o scurtă amoţeală, o 
febră iute, acută, prin şrup, ca a- 
tunci când te curentează... dar în 
loc să săr şi s'o prind în braţe, s'o 
înăbuş în sărutări de împăcare, să 
topesc neînţelegerea... jocul acesta 
înveninat, neuman... am făcut o 
mişcare vagă cu mâna, şi am silu- 
bisii rar, cu indiferenţă. 

— Faci cum vrei... 

— Plec, să știi, plec! a întărit ea, 
dându-și seama că şovăe, ca să se 
întărească mai ales pe sine — abia 
atunci dându-și seama de gravita- 
tea făgăduinţii. 

Atât şi nimic altceva nu sa pe 
trecut între noi. Din câteva cuvin- 
te, numai din câteva cuvinte „ceea- 
ce trebuia să se întâmple se hotă- 
rîse. 'Cașicum nu ar mai [i fost ne- 
voe de vorbe... 

Am început — după replica ci 
îndârjită — s'o urmăresc cu iro- 
nie. Enervată de privirea mea, Ni- 
na a făcut câteva mişcări dezordo- 
natc, s'a învârtit prin odae fără rost, 
apoi... a început să-și strângă lu- 
crurile... pentru plecare! desigur... 
Zâmbii amuzat. „Aş vrea s'o văd 
şi pe-asta! O las sii strângă tot, să 
se îmbrace, apoi o iau de braţ şi o 
duc jos, la restaurant, să bem ceva 
în cinstea... celei care n plecat! 
mi-am zis răutăcios. Simţeoam în 
Nina speranţa că voi sări în sfâr- 
şit s'o opresc -— şi tocmai de acea 
nu mă sinchiseam. Și-a pus rochia 
de stradă și a început să-şi arun- 
jeze valiza. Observai cum caulă cu 
grijă obiectele ci, să nu care cum- 
va să greşească. Câteva cadouri 
mărunte le-a pus la o parte, cu dis- 
preț, — să văd că n'are ncvoc de 
ele. Un săpun mic, unul ţie... Peria 
de dinți, alte mătunțişuri,.. Din 
când în când se întorcea pe fuiiș. 
dar când vedea că nu mă mișc, sc 
precipita mai enervată, cu maxila- 
rele incleştate. Era frumoasă, în- 
cepea să-mi placă, aşa, palidă. ma: 
sprintenă în furia care o ardea. „Cu 
atât mai dulce va îi apoi reveni- 
rea..." îmi continuam monologul. 

Am făcut un pas înspre ca, dar 
mi-a aruncat o privire prevenitoa- 
re, ca de mic animal înturiat, şi 
am renunțat, puţin  deconcertat. 
Era „prea târziu”? Incepea să de- 
vină un joc interesanti! Era cu atât 
mai caraghioasă această „ruptură 
definitivă” cu cât ccarta începuse 
din nimic, fără motiv, nepregătilă, 
in simple impreciziuni, ca ale u- 
nor oameni indispuși după o ma- 
să prea copioasă sau un somn agi- 
tat. Mai era şi altceva? Dar nu, în 
această regiune, a lui „aitceva”, 
mă hazardam prudent, preferând 
s'o ocolesc... 

O, Nina se juca şăgalnie cu „ma- 
rea” noastră dragoste, ameninţân- 











e iai a rm aa 


GEORGE LOWENDAL 





A du-mă cu o ruptură care nici în 


mintea ei nu avea înţeles prea lă- 
murit. Voia să mă sperie, ca s'o rog 
să rămâie! Ia să vedem până unde 
îşi va permite să  glumească... 
Eram atât de sigur de mine, încât 
am Vruţ So ajut la împachetat. O 
sticiuță cu parfum, pe care o uita- 
se într'un colţ, i-am oferit-o cu un 
gest de politeţe afectată. Mi-a 
smuls-o din mână fără ceremonie. 
Surprinsei în ochii ei un fel de pâ- 
clă, un abur uşor, ca într'o somno- 
lenţă. Nu se gândea şi cu, oare, 
până unde îmi voi permite eu să 
glumesc? 

Era îmbrăcată, cele două mici va- 
lize stau încuiate — îşi mai netezi 
odată părul cu mâna, apoi prinse 
val:zele de mâner... : 

Pentru întâia oară în spiritul 
meu amorţit scânteie sentimentul 
unei primejdii adevărate. „Dar ce 
facem noi?” mi-am zis cam ameţit, 
ca de o beţie a sufletului. Cum şi 
de unde avea Nina curaj să înfrun- 
te o situaţie atât de absurdă? — 
m'am corectat. Toată ființa ei o 
simțeam vibrând  într'o dârzenie 
care începea să mă sperie. Eu v în- 
Vățusem cu astfel de jocuri pe o mu- 
chic de cuţit, şi acum parcă mă de- 
păşea! Da, nai ne jucam cu absur- 
dul! Dar acest absurd avea acum 
puteri fascinante, magice, ca ale 
viciului, care te atrag până la mar- 
ginea prăpastiei și te împing mai 
departe, dincolo de ea, în hău! A- 
lunccasem fără să ne dăm seama 
în acea atmosferă de neverosimil 
în care toate cuvintele şi gesturile 
par inspirate de o putere ocultă, 
dernonică, Am zis, echivoc: 

— Vusăzică, Nina are astăzi un 
acces de independenţă... și am vrut 
să-i prind braţul. S'a smucit, cu o 
ochire de ură, de atâta ură încât 
privirea ei m'a lovit ca o palmă. 
Sta acolo, în faţa mea, ostilă, străi- 
nă. Fără să-mi dau seama cum, am 
simţit şi eu un svâcnet de ură şi 
am strigat; 

— Haide, pleacă odată, ce mai 
stai! 

Simultan, Nina a ridicat valizele 
şi a făcut un pas spre uşă, 

Atunci am isbucnit în râs. Un răs 
larg, hohotind nefiresc, ca de elibe- 
rare, cu de rupere a unor zăgazuri 
lăuntrice. 

A şovăit Nina în clipa aceea? 
M'a privit lung, lung, ca o lipire 
parcă de ientacule luminoase (nici- 
vdată nu voi uita această privire, 
atât de turbure şi atât de acută — 
privirea unei mândre  desnădejăi, 
în. care pâlpâiau toate incertitudai- 
nile ei de femee insultată)..., a fă- 
cut ultimul pas care o mai despăr- 
țea de prag şi a deschis ușa încet, 
cu mână de somnambul. 

Odată cu micul scârțâit al țâţâ- 
nilcr, orice luciditate se stinse în 
mine „lăcâna loc numai furiei. Mă 
lăsai pe pat și întorcând faţa la pe- 
rete, crispat, rămăsei aşa nemișcat 
într'o așteptare chinuitoare. „Ei bi- 

2, îmi zisei clocolind, fata asta în- 
cepe să devie groaznică, mons- 
truoasă. Să plece odată, să plece!” 


Po RR NOR a N O PR IRI osea 





ca] 
PA 
Si 


A 


E > 


N, 
meet ie, 


gi 
ES 


4 








A 


Nebunul satului 


Ilustraţie Ja vomimul de poema în proză 


„CÂNTEC FARĂ GLAS“ de NELA STROESCU 


(Urmare din pag. 3-a) 


şi nu o mai putui suferi așa, în prag 
nemişcată ca o statie. 

— Hai, ce faci? am isbucnit — 
tot cu capul întors — pleci sau nu? 

Nina a păşit brusc peste prag, ca 
împinsă de un resort, am auzit 
ușa... și am rămas aşa mult timp, 
ca întrun leşin, 

Plecase? 

Sgomotele îndepărtate începeau 
să se audă parcă mai tare... urcau 
în aerul pur cu o intensitate neo- 
bişnuită... un lătrat de câine, cla- 
xonul unui automobil... de jos, din 
gară... apoi nimic... tăcere, linişte 
omoritoare, ca într'o încremenire 
a întregii lumi. 

Ce s'a petrecut în mine în pri- 
mele zece minute de nemişcare, du- 
pă o jumătate de oră — însfârşit: 
după o oră întreagă? Şi ce putere 
m'a ținut ferecat de pat, de casă, 
atâta timp? Ghemuit, cu privirea 
fixată năuc pe desenele covorului 
din perete, golit de gânduri, am ză- 
cut inert, ca într'o scurtă moarte. 

M'am trezit din această stare cu 
o panică nebunească risipită prin 
to trupul. Cât e ceasul? a fost în- 
tâiul gând. Când mi-am dat seama, 
am început să tremur. Imi amintii 
că între timp trecuse și un tren 
spre capitală, la unsprezece! Nu, 
nu se poate, Nina trebue să fie pe 
aici, pe undeva, prin apropiere! 
Dar odată cu plecarea ei, parcă mi 
se revelase un alt sens al acestei 
femei, pe care n'o cunoscusem pâ- 
nă în ziua aceea, O femee mare, co- 
pleşitoare, de o voinţă fără mar- 
gini... nu Nina umilă și tandră a 
dragostei noastre, nu Nina cea de 
toate zilele, nu Nina celor trei ani 
de până atunci... 

M'am îmbrăcat în câteva secun- 
de și am început să cobor, împie- 
dicat pe cărarea strâmtă care du- 
cea spre gară, printre grădini. Nici- 
odată nu mi sa părut mai lungă, 
mai întortochiată, cărarea, Bleste- 
mate cărări de munţe — dece atâ- 
tea cotituri? Era o amiază de Au- 
gust senină şi răcoroasă, ca la mun- 
te. Depe dealurile împădurite din 
jur veneau miresme tari, proaspe- 
te. Dar ce ciudat era tot acest pei- 
saj de munte, ce dușmănos şi neac- 
tual! Muntele, solemn şi indiferent, 
îşi profila umerii uriași pe cerul 
curaţ, ca o imensă făptură preisto- 
rică, sgrunțuroasă, din alte ere, 
când omul nu apăruse încă pe pă- 
mânt, cu josimile şi absurdităţile 
lui mărunte! Coboram, mă gră- 
beam cu un senţtiment de jenă, de 
ruşine — eu, fiinţă mică, bicisnică, 
rătăcită pe o planetă pustie... Mun- 
tele, pădurea, împrejurimile toate, 
râdeau parcă un râs gros de fiară 
biruitoare: ai glumit! ai glumit! 
Insfârşit, iată gara. Trece un ce- 
ferist, îi opresc, întreb: 

— Fii bun... trenul de unsprezece, 
a trecut — a venit?,,, 

Cercetare absurdă — desigur, 
dacă era douăsprezece și jumătate! 

— Dar spune-mi „ai fost aici, pe 
peron... n'ai văzut cumva o doam- 
nă, o domnişoară, așa, cu rochie 
gri, cu două valize?... Nu? 

— Apăi ştiu eu, cau fost multe 
cucoane şi multe domnișoare... 

-— Bine, bine, mulţumesc... 

Unde e Nina, dece nu apare? Sa 
ascuns pe aici „prin sala de aștep- 
tare... sau... la vre-un restaurant... 
să merg, să caut.. 

Nu puteam concepe deloc să fi 
plecat în realitate. Acest absurd 
cencret pc care trebuia să-l trăesc, 
mă strivia, mă anihila... 

Pornesc cu pași mari peste linii, 
spre dealurile din faţă, şi încep să 
urc. Ridic braţele spre muntele de 
deasupra capului, spre cerul care 
se deschide ca dintr'o spărtură pes- 
te văi... cu un gest ridicol de im- 
plorare, de protest, pe care ţi-l per- 
miţi numai când te ştii în absolu- 
tă singurătate, și strig: 

— Dar Doamne, eu m'am jucat 
numai, eu m'am jucat! Cine mă 
poate acuza că nu mam jucat, că 
nu am glumit? 

A 

Soarele se ridcaşe drept deasu- 
pra capului, reflectând în  nourii 
mici, plini de neliniște, zeci de 
nuanţe. Un vânticel se porni prin- 
tre stânci, ca un tovarăș ce te în- 
tâmpină la hotarul singurătăţilor 
înalte. Urcam cu repeziciune, gâ- 
fâind, însetat de alte priveliști, ur- 
mărit de obsesia care se înstăpâni- 
se cu rădăcini adânci în mine, din 
clipa când mă convinsesem de ple- 
carea Ninei: ea s'a sinucis, ea nu va 
supravieţui! tra un gând absurd, 
pe care-l alimontam bucuros, pen- 
tru a mă pedepsi. Nu se putea alt- 
fel, dacă făcuse jocul, se va și si- 
nucide! Nina putea fi moartă în 
clipa de faţă — eram sigur — și la 
un moment dat mă învăţai cu acea- 
stă nouă realitate, ca oricare, cât 
de cruntă. Imaginea de ceară a Ni- 
nei, cu ochi închiși, mă urmărea 
tăcut, precis, necruţător. Totuși, 
din pas în pâs, din efort în etort, 


mă eliberasem și de noua obsesie, 
devenind altul. Hipnoza ei scădea 
în aerul sănătos, rarefiat. Tot ce se 
întâmplase rămăsese jos, făcea par- 
te dintr'o altă condiţie, acolo, de 
vale. Eu, eu cel adevăratul, urcam. 
Nu mă interesa ce lăsasem jos: 
moartă, dispărută sau vie şi reve- 
nită în casă, biruită, Nina devenea 
ca o amintire fumurie a unei alte 
vieţi... 

Peste puţin mă simţii numai 
mușchi contractaţi să urce, numai 
plămâni aspirând cât mai mult aer, 
cât mai înalte atmosfere. Depăși- 
sem dealurile și începusem să dau 
de colțuri abrupte. Tăiam drumul, 
luam în piept câte o coastă, mă 
cățăram de rădăcini, cu voluptatea 


pură a urcușului. Valea se lărgea 


din ce în ce sub mine şi la un mo- 
ment dat m'am oprit, pe buza pră- 
pastiei, ţinându-mă cu o mână de 
un brad şi privind în jos... Adân- 
cime... de mi-aş da drumul de- 
aici... Jos, 0, adâncime ! 

Dar urcam iar, cu acelaş elan. 
Peste un mic platou am trecut în 
fugă. Satul şi gara păreau niște ju- 
cării. Peste puţin nu se mai văzu- 
ră, acoperite de pătura brazilor. 

De acum, numai între mine şi 
munte, numai între noi! am stri- 
gat lăuntric, cu o necesitate de 
luptă, de victorie. Dar am dat de o 
cărărue generoasă, care m'a con- 
dus printr'o pădurice de pini prie- 
tenoși, unde a trebuit să mă odih- 
nesc câtva timp. 

Când am ieșit la larg, soarele 
mă reprimi într'o bae de raze pri- 
etenoase. Aici, o rază cădea pe o 
piatră cheală, roasă de timp, și se 
reflecta argintie; mai încolo, lu- 
mina tremura pe un petec de iar- 


Un sentimenţ uitat, din îndepăr- 
tata copilărie, se retrezea în mine. 
Mă jucam, mă ascundeam de că- 
rare, apoi îi săream iar în spinare 
ca pe un cal năsdrăvan care tre- 
buia să mă ducă în ținutul cu mi- 
nuni. Cărarea devenise sora mea 
bună iar muntele, un frate mare, 


bătrân şi sfătos. Un suflu de uni- 
versală bunătate mă înconjura. Nu 
era nimeni, eram atât de singur pe 
această lume prăpăstioasă a munte- 
lui! Cât mai sus, cât mai aproape 
de inima lui! 

Urcam indârjit, cu respiraţia pre- 
cipitată,  năpustindu-mă orbește 
printre obstacole, Dar după câteva 
minute de mers în zig-zag, a tre- 
buit să mă opresc, înghețat de spai- 
mă. Incă un pas şi m'ași fi prăbu- 
șit! 

După colţul de stâncă depe care 
sărisem pe muschi, muntele se des- 
pică neprevăzut, ca dintr'o lovitură 
de bardă uriaşă. O încălecare înfri- 
coșătoare de pietroae părea că stă 
să se prăbușească din rana imensă 
ce se deschidea în coasta munte- 
lui. Masivul întreg părea aici aple- 
cat, îndurerat,  încruntat, Iar jos, 
priveliştea unei prăpăstii fără fund 
îți oprea respiraţia. Soarele, care 
începuse să se încline bine spre a- 
pus, trecând prin nourii îngroşați, 
îmbrăca cerul într'un roșu-gălbui, 
cu reflexe stranii, de infern. Da, 
cerul întreg părea un ciclop, care 
— cu singurul lui ochi însângerat 
— privea  amenințător muntele! 
Cerul și muntele se sfidau... 

Instinctiv, m'am  ghemuit după 
un pietroi, prinzându-l bine în 
brațe — să mă simt prins, legat 
de ceva — și am închis ochii. Pri- 
veliştea depășea puterile mele de 


25 lanuarie 1941 


Sis: 
ISI 

intre patimă și ură, 
Ursitoare taie drum ! 


Cine inimile fură 
Vestind veac de fer şi plumb ? 





Creste'n noapte se aprind, 
Vracii farmece urzesc, 
S'aud văile vuind : 

Duhuri nu-și mai află loc. 


Intre patimă şi ură, ” 
Creste'n noapte se aprind, 
Vracii farmece urzesc, 
Vestind veac de fier şi plumb. 


ALEXANDRU ILEA 
„O a pag A gt ta na fa Ra RR a Ca. 


ului, câteva ţărance se întorceau 
acasă cântând, 

Răsuflând adânc, îmi reveneam 
ca dintr'o aventură cumplită. Pi- 
cioarele mele călcau iar pe un tă- 
râm firesc... acolo, sus, — mă în- 
fricoșam  târzielnic — lăsasem o 
regiune de moarte, blestemată. 

— Dar Nina? 

lată primul strigăt lăuntric cu 
care m'am retrezit la viața obiş- 
nuită.... şi un  presentiment cald, 
reconfortant, mi-a îndreptat paşii 
spre căruța noastră din deal. 

Uite casa, sunt în prag, smulg 
ușa... desigur, nu e nimeni... Nina 
a plecat, Nina a murit... poate o 
găsesc chiar întinsă în pat, cu lu- 
mânări deoparte și de alta, (au a- 
dus-o țăranii, au găsit-o undeva, 
strivită, însângerată... imagine în- 
suportabilă !)... dar uite... uite... 

Nina, în capotul ei obişnuit, de 
casă, comodă şi cuminte, cu pri- 
virea ei de totdeauna, liniştită, 
blândă, se ridică din colțul de lân- 
gă geam şi mă întâmpină: 


bă udă, bătând în verzui; dincolo, 
un mănunochiu de raze se pierdeau 
într'un afund de surpătură, ca în- 
tr'o peşteră... Contemplând astfel 
sumbra feerie a muntelui, am înce- 
put să înţeleg altfel rostul acelei 
zile. Eram abia pe pântecul masi- 
vului, al cărui cap se ridica hăt de- 
parte, cale de două-trei ceasuri, de 
mers în serpentină. Am lăsat iar 
cărarea, îndârjit, am tăiat serpen- 
tinele, dar m'am trezit tot pe ea, 
păşind cuminţit. M'a înduioşat la 
urmă revtnirea credincioasă a că- 
rării, care parcă mi-ar fi purtat de 
grijă să nu mă rătăcesc — ştiind 
câte primejdii mă pândesc. 


rezistenţă, 


la vale... 


omenești. 
Unde mă hazardasem eu, un copil 
fără experiență — ce căutam în a- 
ceastă lume de monştri?! 

In aceeași clipă... am înţeles! 

Globul soarelui nu se mai vedea 
şi prin aer plutea cava ca o„.remuş- 
care! „Tu ai ucis, tu!” striga cine- 
va, chiar din măruntaele muntelui. 
Totul, şi zarea, și stâncile, începură 
să se clatine, să alunece, ca într'o 
halucinație. Brusc, mi-am dat sea- 
ma că pentru mine venise ziua din 
urmă şi am. început să îug înapoi, 


La poalele dealurilor era liniște, 
înserarea dădea ceva idilic orășe- 


— Dar unde ai fost Mihai, ce-i 
su tine? 

Mormăesc ceva nedeslușit, fac 
gesturi dezordonate  şoptesc: Tu 
ești, chiar tu? — şi mă nărui feri- 
cit în braţele ei. 

— Ciudată zi, inexplicabilă zi — 
îi spun mai târziu, mângâindu-i, 
cu voluptate, părul inelat, vrei 
s'o ștergem din calendarul dragos- 
tei noastre? Renunţăm s'o mai ex- 
plicăm, da? da? 

Nina aprobă — fiinăcă Nina în- 
țelege că sunt unele lucruri, în lu- 
mea această, care nu se pot ex- 
plica... 


Dârdâiam... 


VASILE TROTUȘAN 





— FEBRA == 


Cândva — şi nu de mult — am ieşit pe poarta de Est a 
cetății S.biitor, pe drumu. care trece prin satul cu nume atât 
de expresiv: Gușter.ţa, Mergeam pe jos, de unul singur, în- 
conjurat de gânduri, amintiri şi: sp.endoarea munților. 

N'ar interesa, ca să precizez, totuși o fac. 

Eru o zi de sărbătoare cu învoire generală și n'aveam nicio 
axă Ge conducere pentru după am.aza aceea. | 

:0 după .am:ază de pastel, cu brazii împodobiţi de amăt și 
uremurată de sunetu: cadențat al copoţeilor de-a sănii. Eram 
îmbrăcat militar şi costumul acesta pe lângă aite foioase îl 
are și pe aceia de a te ţine încorsetat, strâns în curele.e şi 
diagonaie'e lui, aşa că nu numai că suporţi cu ușurință dar 
nici nu simți, uneori gerul. Sub greutatea mea şi a cizme.or, 
zăpada scârțâ:a întouwmai cum se spune despre ea in cartea 
de cetire de curs primar, R 

Ce căutam eu pe drumul acesta, în timp ce unii din cama- 
razii mei se pimbau prin centrul burgumi lui Herman sau 
pe străzile şi uslțele înguste de un metru, doi și mărginite 
de-o parte şi alta de zidurile caselor înalte de cinci, șase me- 
tri ae Unterstadtului ?... 

N: eu n'aş şti dece! i 

Poate pentrucă voiam să străbat minunatul peisagiu alpin 
pe care-. vedeam în fiecare dimineaţă, când traversam curtea 
Şcoalei de Bohitaţie a Cavaler:ei — sau poate — şi mai s:m- 
p.u, fiindcă vroiam să vagabondez şi d-recţia asta era mai 
singuratecă |decât oricare. Nu ştiu nici eu — dar după ce-am 
căicat şi cei vre-o doi kiiometri, cât se 'ntinde satul Guşte- 
riţa, am părăsit șoseaua apucând pe un drum care se schiţa 
aprox:mativ în planu. decorului, inti'adevăr sp.end-d. 

ram cu totu! absorbit de sublimul brazilor grei de zăpadă 
şi copteşit de amintirea unui mai vechiu drum pe care-l fă- 
cusem cu ani mai 'nainte printr'o ninsoare de basm... 

Gerul se'nmuiase şi din îna:tul cerului zăpada cădea liniștit 
în fuigi mari, unii după alţii, întocmai ca'ntr'o poveste din 
Scandinavia. 

De undeva, de pe aproape, piângeau jale mare buciumee 
şi tatui se cuprindea și 'nţeiegea în cartea închisă a unor des- 
tine de oameni, Destine de mucenici-eroi. 

Mergeam — poate ați ghicit — după o înmormântare și, 
desigur, că şi din marea mea neobișnuinţă faţă de ritual, dar 
şi din cauza igreului doliu al mostru, celor dimprejuru: cârului 
— înmormântarea aceia imi-a rămas ca unul din cele mai jm- 
pres:onante momente minore din viaţă... 

Curând am ajuns acoio unde se desfac potecile şi ţărani: 
iau muntele în piept ca să taie drumurile. Am apucat pe-o 
astfel de potecă. Pe una, oarecare... Brazii erau mai strânși, 
culoarea decorului ma: închisă. N'aş fi putut spune cât am 
mers, cât am urcat. La un moment dat, poteca a ieșit din 
brădet întrun platou, pe coamă de munte, întouma: ca şi 
şuviţa unui pârâu, care se pierde într'o apă mare. 

De abia atunci imi-am dat seama cam urcat pe puţin vre-o 
două ceasuri. 

Decoru! devenise maiestos, orizonturile conturându-se in 
perfecţi: seometr.ce. 

Soarele se apropia de apus și roșu! nuanţa zăpada, dându-i 
reflecţii: minunate. 

Câteva umbre, coiţi de stâncă, 
aproape paralele. 

Poate din cauza asta m'am gândit ia un :mens portativ... 
Poate și pentrucă urmele pașilor mei — singurele urme cari 
înseiiau mobilitate, viaţă, în vastul static al peisag-u.ui -- 
păreau nişte note dintr'o partitură, 

Ningea. 

O ninsoare tot atât de îiniștită dar mai puţin abundentă. 

Urcam pe drumui însemnat de-o parte și de alta de brazi. 
traversând de atâtea or: peste urmele iepuraşilor (pe cari 
mi-i închipuiam grațioș: și sgribuliți) şi chiar peste urmele 
mai mari (pe cari îmi plăcea să le identific ca urmare de lup 
sau chiar de urs)... . 

Dac'ar îi tost mai pe 'nserat și cerul vânăt de 'noptare, de- 


se profilau linii lung; şi 


de EUGEN V. HARALAMBIE 


sigur, caş fi putut ușor să fiu confundat cu un voinic, cu un 
haiduc rămas din cărţile întâ:ei mele ado-escenţi, petrecută 
în regatul imagnaţiei şi 'nvecinată cu sfoara de moșie a lui 
bătrân Novac... i , 

Și atunci, mam gândit direct la Strauss, la vaisurile lui. 
N'aş putea indica precis la care. : 

Valsul se desfăşura in ritmul aduceriior aminte şi or- 
chestrau deopotrivă !a el reminiscențele personale muz.cale 
dar, şi văile, munţii cu umbreie tor. Se părea că spaţiul 
întreg s'a prins în această simfon:e. 

Decorul era un imens și simbolic libret. Libretul dansului 
dintâiu, 

De undeva, de după un trunchiu de brad, poate, — nu ştiu 
— a apărut Zeița Dansului. 

Scuiptatul trup îi era graţie şi bronz. | 

Inainta pe coama muntelui cu paşi mari, svelți; picioarele 
— sublimele-i picioare — întinzându-i-se arc de cer. Pan- 
ţofii de mătase atingeau doar cu vârful lor spuma zăpezii... 

Era ceva de fantast. De ireaiitate. Şi pantofii erau roşii și 
cusuţi cu fir de argint. 

Picioare: i se lipiră unul de aitul — mușchii se încordară 
şi spectatoru! îi deveni rob definitiv. Mâinile, se onduiau 
și cântau aerului — iar Zeița înaintă cu pași mici, măsurat 
de mici, mai mult aiunecând decât păşind... 

Şi, ca Gintr'un savant tratat de balet, atunci — atunci, doar 
— a început cumplitui dans al înoptării... 

Dansul pierzării... Ă 

Trupul i se frământa din şoiduri — șoldurile cărora eșarta 
de mătase putea prea puţin să le mascheze forma — și totul: 
trup, mâini şi picioare erau o sculptură, o măiastră și ispi- 
titoare sculptură. 

Note.e muzicale curgeau într'un rapid tril, şaisprezecimiie 
prinzându-se în accelerate tonuri pentru ca puțin după aceia 
ele să evadeze într'un pianisimo impresionant. 

Jocul Zeiţei era o perfectă armonie cu muzica, și ai fi putut 
jura că atingerea zăpezii de vâriul picioarelor ei nu era 
altceva decât apăsarea clapelor imensei claviaturi, care a- 
tunci — orice s'ar zice — stăpânea prezentul. 

Banii sâniior îi tremurau, cum în nopțile de iarnă uscată. 
sticlesc ste.ele. 

Dansu: dinţâi.... 
învăţând-o cel dintâiu: unduirea, 
dansului. 

Degetele Zeiţei se modulau permanent și ele cumulau în 
flexiunea lor, graţia unei întregi școale de balet. 

Era, oare, doar o alegorie? Un vis? 

N'aș putea preciza, dar şi acum mă ard ochii aceia verzi, 
ochii de sticlă, ochii de strigoi. Ii simt aţintiţi în ochii mei, 
îi simt înfipţi în adâncul lor, adâncul meu. Părul negru — 
strălucitor de negru — şi bogat îi curgea în valuri pe umerii 
rotunzi şi cerul se 'nvineţise ca într'o fantastică și miste- 
rioasă povestire. 

Apoi totul s'a stins. 

Zeița a dispărut după probabilul brad de unde și apăruse. 

Notele valsului mai stăruiau ; sublimu! şi graţia mai con- 
certau încă. 


Dansul originar. Şarpele înaintea Evei, 
graţia, jocui însuși al 


Când m'am întors în Sibii — orele erau nouă şi jumătate. 
Piantoanele din schimbul întâiu numărau perechile de cisme 
inşiruite pe coridor. 

Am intrat în program. 'Simplu și uitând că undeva — pe 
creste de zăpezi — poate şi atunci, încă mai domneau ecouri 
din acordurile cari au călăuzit valsul Zeitei... 

Im Sibii, 13 Ianuarie, 1940, 


Pubi:căm încă odată nuvela „febră“ a GQ-iui Eug. V. Ha- 
ralambie, care în nr, 1 (de Anul Nou) al revistei apăruse 
cu unele erori de corectură ce făceau textul neinte.igibil pe 
a:ocurea. Cerem scuze totodată, autorului şi cititoriior, pen- 
tru nepiăcerea pricinuită. (N. R.). i . 








Premierele 


de GEORGE VOINESCU 
TEATRUL NAȚIONAL: „NUN- 


TA LUI FIGARO“ DE BEAU- 
MARCHAIS. 





ELVIRA GODEANU 
(contesa Almaviva) 





&etnupeu. 


MARIETA DECULESCU 
(Suzanne) 





DOINA MISSIR-DRĂGUŞ 
(Chârubin) 





Teri 


GR. MĂRCULESCU 
(Don Basilio) 





Sorţii esseistului 


25 lanusrie 194) IEI UNIVERSUL LITERAR 


Not: teatra!e 


individualitatea actorului 


Afirmână că teatrul este o artă 
colectivă, în care numai partici- 
parea tuturor elementelor ce com- 
pun un spectacol, poate duce ia 
o închegare armonioasă şi impre- 
sionantă, nu ne-am rostit împo - 
trica imdividualităţii: actorului — 
şi n'am pledat niciodată pentru 
supremația regisorului în teatru. 

Nici în muzică faima și fasci- 
naţia pe care unii artiști de ge- 
niu şi de mare virtuoziiate teh- 
nică, au exercitai-o asupra con- 
timporanilor, n'a putut fi umbrită 
de prestigiul vreunui dirijor. 
„Soliștii“ s'au bucurat în orice 
orchestră de atenţia specială a 
publicului ca şi actorii principali 
din distribuţia unei piese. 

Atunci când Stanisiawsky a 
realizat în Rusia cele dintâi spec- 
tacole de artă în care se vădea 
rostul  regisorului, toţi oamenii 
de teatru europeni sau grăbit 
să-i adopte metodele. Dar prea 
puţini au înțeles și spiritul care 
însuflețea aceste metode. 

Stanisawsky nu se apuca nici 
odată să însceneze 0 piesă, dacă 
nu avea la îndemână pentru cel 
din urmă rol — actorul cel mai 
potrivit. El nu credea  atâl în 
meşte,ugul teatral, cât în afini- 
tățile actorului cu personajul. 
Odată afiați pentru toate rolu- 
rile piesei interpreţii pisaţi — 
pe cari uneori trebuia să-i caute 
în tot cuprinsul Rusiei — Stani- 
s.awsky, îi provoca să-și exprime 
părerile și prezida discuţii înde- 
lungate în jurul personagiiior și 
episoadelor principale din piesă 
până când fiece actor simţea vie- 
țuimd cwevea îm el personajul pe 
care era chemut să-l înjăţișeze 
pe scenă. Abia târziu, se adăugau 
accentele, gesturile și nuanțele 
necesare unei trăiri lucide şi in- 
tense cari să valorițice anumite 
fragmente ale textului şi să spo- 
rească pulerea de sugestie a 
actorulut. 

Prezența acestui regisor de ge- 
niu, ma fost niciodată vizibilă 
și ostentativă pentru spectator. 
Nu i-a solicitat niciodrtă aten- 
ţia şi aplauzele. N'a încercatţ nici 
odată să aibă o viziune proprie, 
dincolo de viziune autorului. A 
slujit, nevăzut şi smerit — fără 
să-și tiraniseze actorii — numai 
gândului și frumuseţii aflate în 
piesele ce jucau. 

lată pentru ce în spectacolele 
pe care S.anisiawsky, le-a dăruit 
cândva Europei, fiorul vieţii şi 
jiorul artei adevărate, se împe- 
recheau într'o emoție unică. 

Unii regisori, au încercat mai 
târziu, să ajungă la aceleaşi re- 
zultate uitând spiritul de colabo- 
rare din care obârşia armonia 
unui spzctacol înscenat de Sta- 
n.siaw sky. 

Alții mai vanitoși au negat 
Cchiur necesitatea jwctorilor, S'au 
arătat gata să joace teatru cu... 
bețe de chibrituri. Au înlocuit 
oamenii cu reflectoare, stofe, mă- 
tăsuri și tot felul de artificii cari 
împodobeau o scenă goală de su- 
filet, lipsită de viață... 

Actorii goniţi din teatru, s'au 
refugiat unul câte unul, în cine- 
matograf. Și s'a ajuns la acest 
paradoz — ca tocmai în țilm — 
unde supremaţia  regisorului e 
mai necesară și unde elementul 
tehnic e mai evident, actorul 
să-şi regăsească gloria de odini- 
oară şi să-şi exercite seducţia a- 


(Urmare din pag. 1) 


de SERGIU DUMITRESCU 


supra milioanelor de spectatori 
Qin toate colțurile lumii, 

Sunt, bine înţeles, în film şi re- 
gisori cari pot provoca interesul 


şi încrederea mulțimii. Dar nu- 
mele unei „vedete“ preferate a 


rămas cea mai sigură atracție 
pe un afiş cinematograjic. 

Pentru nai cari nu cunoaștem 
decât din legende și din mărtu- 
rile ce ne-au căzut în mâini, pe 
marii actori ai trecutului, gloria 
actorilor de azi e o certitudine 
că teatrul își va afla curând prin 
cei mai buni slujitori qi săi, stră- 
lucirea de odinioară. 


Individualitatea actorului se 
arată în zilele noastre ca o nece- 
sitate. 


Și dacă m'am văzut niciodată 
pe Mounet-Suily, cea mai per- 
fectă întruchipare a tragedianu- 
lui, mici pe Novelli care izbutea 
să-și emoționeze până la lacrimi 
spectatorii, citind cu mneîntrecute 
accente dramatice, o ijistă de bu- 
cate — ca apoi să-i facă să râdă 
cu spasmuri, folosind acelaș text, 


dacă n'am văzut pe Elonora Duse 
și nici pe Aristitza Romanescu— 


iată, mai trăese încă în jurul 
nostru câțiva actori cărora ni- 
meni nu le-ar putea nega pute- 


rea de emotivitate şi acel magne- 
lism personal, prin care îşi vo- 
bese de ani de zile spectatorii. 
Nu dăm nume proprii. Cei ce 
iubesc teatrul, îi cunosc bine pe 
acești actori, Și nădăjduim că se 
vor ivi şi alții, dintre cei mai 
tineri, prin care individualitatea 
actorului român să se afirme tot 


D-NA LUCIA DEMETRIADE- 
BĂLĂCESCU, SORIN IONESCU, 
TOMAZIU, GEORGETA HOL.- 
BAN, N. GRANT (DALLES) 
MARIOARA  ROMALO - CON- 
STANTINESCU. CONST. C. 
CONSTANTINSECU, NINA . 
BATALI,  ŢUCULESCU 
(ATENEU) 
Invitaţia-catalog a d-nei 
Lucia Demetriade cuprinde 
şi un scurt text care sună 
cam așa: „materia“ cu top- 
tanul nu mă preocupă, nici 
stridenţele ieşite din tub. 
Dulceagul, vaporosul mă plic- 
ţisesc. Atunci? — Sunt am- 
biţicasă;  năzuesc la însuși- 
rile Neamului (în artă): dis- 
creție, nuanţă, frâu şi con- 
secvenţă. Aş vrea pictura 


trainică  nepăsătoare de îu- 





SORIN IONESCU „Autopatiret” 
gar... Cei ceau urmărit 
cronicele noastre vor înţele- 
ge că am tresărit citind a- 
ceste rânduri. Mi-am zis: 
Lucica asta să ştii că ne-a 
făcut-o! Am alergat întrun 
suflet la Dalles, gândind că 


mai mult şi mai cu folos pentru dacă singură a iscălit un a- 


viitorul teatrului, 


semenea program şi socotind 


Cronica 


şi o bună parte de modestie 
ce-l putea cuprinde, voiu ve- 
dea ceva cu totul extraordi- 
nar. E adevărat că acel text 
se închee cu următoarele 
cuvinte: „Am rezolvat-o a- 
ici? Nici gând, mar omori 
confrații“, Credinţa noastră 
e că d-na Demetriade poate 
fi liniştită — nu o ameninţă 
niciun pericol. Operele d-sale 
nu au caracterul atât de nou 
la care ne pregătise catalo- 
gul. Stindardul destăşurat în 
catalog e disproporționat cu 
expoziția. În schimb am gă- 
sit peisage delicioase din 
Grecia, nuduri sidefate, mi- 
nunat contrastate cu negru, 
un admirabil „Bd. Brătianu“ 
şi alte multe lucruri deo 
iermecătoare feminitate. Am 
mai văzut o „„Odaliscă“ şi 
ne-a plăcut mai puţin pentru 
că era mei puţin personală. 
Nu ştiu ce anume prețuește 
d-sa din lucrările destul de 
variate ce a expus și nici nu 
ştiu care dintre ele și în ce 
măsură corespund însușiri- 
Jor Neamului dar în între- 
gul ei, expoziţia — luminoa- 
să şi aerată —e una din 
cele mai interesante din se- 
zonul actual. Pe d. Sorin Io- 
nescu îl socotim primtre cei 
mai dăruiţi dintre artiştii ti- 
neri. Am scris gi alte dăţi 
despre calităţile de culoare 
atât de preţioase ale lucră- 
xilor d-sale. In expoziţia ac- 
tuală naturile moarte dove- 
desc aceleaşi înclinări. Sunt 
de altfel şi cele mai bune 


PI N N N O E CO NN E N O a AM a RI aaa ae a aaa daia 





CONCERTUL GABRIELLA 
LUPANCEA 


Talentul liric al d-rei Gabriella 
Lupancea, absolventă recentă şi 
merituoasă a „Academiei Regale 
de muzică şi artă dramatică“, în- 
mănunchiază multe caiități dem- 
ne de releva. In cursul. concer- 
tului d-sale dela „Dalles“, primul 
concert „independent“ pe care îl 
dă, dacă nu ne inşelăm, până a- 
cum ne apărând in scene decât 
între marginile restrânse ale au- 
dițiilor de şcoală, sau în mile 
mostre costumate ate fragmente- 
lor de operă de prin producţii 
Ade fine de an, d-ra Lupancea a 


“confirmat aproape toate bunele 


impresii pe care le-a lăsaţ, cu 
priiejurile ce am;ntim, Simţire 
muzicală incontestabilă, tradusă 
în felurite aspecte ale stilurilor, 
caracterului particular şi formu- 
lării în frază muzicală, nuanţare 
expresivă şi ritm interior, a unui 
program extras din rafturile bune 
ale bibliotecii liedului, înclinații 
şi prezentare scen;ce promiţătoa- 
re, resurse fizice ale glasului de 
bun şi plin cuprins. De asemeni, 
trăsături de inteligenţă şi iempe- 
rament interpretat.v. Trebue to- 
tuş: să facem, deşi constatăm în 
toate privinţile arătate, un pro- 


gres  îmbucurător, anumite re- 
zerve. 
Aşezarea, fixarea în sunet a 


glasului, unitatea şi netezimea de 
emisune, nu ni Sau mai părut 


peste tot, ca să înfiereze „imora- 
litatea“ celor cu deviza „j'ose non 
seulement parler de moy, 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


aceieași ca în trecut. Tonul d-sale 
capătă acum  falduri, fluctuări, 
care frâng armonia liniei uneori 
şi creiază pe alocuri şi impreci- 
ziune de intonare, deși, în nume- 
roase rânduri, urechea muzicală 
a d-rei Lupancea sa dovedit în 
afară de orice vină, Element va- 
loros prin capitalul d-sale vocal 
de bază şi cu cel muzical, natu- 
ral şi agonisit, d-ra  Lupancea 
trebue cu toate acestea să ştie că 
o singură abatere dela multiplele 
cerinţe fundamentale ale artei 
către care sa îndreptat, poate 
scădea sau chiar anihila, acţu- 
nea şi aportul, rezultatul practic, 
al celorlalte, cât ar fi ele de bine 
realizate. De aceea d-sa trebue 
să cerceteze cu atenţiune, discer- 
nământ şi perseverență, cauzele 
celor arătate, pentru a putea stă- 
pâni situaț'a astfel cum o merită 
talentul d-sale, cucerindu-și ca 
integritate dreptul la carieră. 
D. Ion Filionescu a acompaniaț 
concertul d-rei Lupancea cu ex- 
perimențat și cizelat meșteșug. 


RECITALUL VIOLONISTULUI 
GEORGE MANOLIU 


Un caz opus aceluia înfățișat 
de d-ra Lupancea pare să fie a- 
cela a] fazei artistice in care se 
află d. George Manoliu, violonist, 
judecând după cele ce-au fost 
mărturisite de concertul d-sale, 
tot dela „Dalles“. 

La  G-sa, materialul sonor, 
structura şi particularitățile con- 


MQis 


parler seulement de my“, Esseis- 
tul va fi mereu la interferența pri- 


mejdlioasă a două domenii. 


Deo 


stitutive ale „elasului“ coardelor 
d-sale, sunt partea cea mai in- 
teresantă şi mai isbutită a jocu- 
lui d-sale. 

Sanoritatea d-sale, deşi fără 
insuşiri de amploare sau bogăţie 
cantitativă, este destul de frumos 
conformată şi de plăcut emisă. 
Nu este însă de îfei armonizată 
cu restul condiţiilor de execuţiu- 
ne, acelea pe care le-am putut 
constata excelente, la d-ra Lu- 
pancea. 

Prin nesiguranța și neregulari- 
tăţile diletantistice ale ritmului 
şi mişcărilor în care a interpre- 
tat adesea compoz'torii din pro- 
eramul ce şi-a ales, prin „dera- 
pările“ din justeţea tonală în care 
a căzut uneori, nu din defect de 
vibraţie, dar din lipsă de auto- 
control tehnic, d. George Mane- 
liu, wa putut oferi publicului 
d-sale, din întregul buchet pe 
care trebue să-l îmbine talentul 
unui solist în interpretările sale, 
de cât o singură floare, a cărei 
frăgezime a dispărut printre 
crengile spinoase ale insuficien- 
ţelor de ordin muzical, pe care 
le-a lăsat s'o năpădească. Este 
păcat, deoarece, d. Manoliu, ar 
fi putut, credem, să slujească 
mult mai frumos muzica, dacă 
și-ar îi veriiicat şi captat altfel, 
elementele înzestrării d-sale și 
ale culturii d-sale de concertist- 

Cu voinţă şi metodă, se pot 
schimba multe în jocul unui exe- 
cutant. D. Manoliu nu este pri- 
mul tânăr concertist care se lasă 
sedus de uşurinţe de exteriori- 
zare, pe căi opuse princ'piilor e- 
senţiale ale muzicii. Din punctul 
unde d-sa se află acum, întoar- 
cerea nu este imposibilă. Dar tre- 
bue s'o întreprindă de îndată, 
pentru a-și valorifica talentul și 
a dărui muzicii, tot ce i se cu- 
vine. 





plastică 


de PAUL MIRACOVICI 


lucrări din expoziţie. Peisa- 
gele, în mare parte sunt mai 
neglijate ca sentiment şi co- 
loraţie. Nu me îndoim de re- 
sursele d-sale, îi dorim însă 
o mai strânsă supraveghere 
a emotivității căreia pare a 
se abandona prea uşor. D-na 
Georgeta Holban evocă Bal- 
cicul — uneori excelent — 
mai întotdeauna în tonuri 
calde, agreabile. Interioarele, 
florile par a-i solicita d-nei 
Holban o puternică înclinare 
către lucruri liniștite, calme. 
E şi de altfel sentimentul cu 





TOMAZIU „Flori” 


care pleci din expoziţia 
d-sale. D. Tomaziu pare a 
îi pătruns pe deplin cubis- 
mul cu care cochetează. Ta- 
biourile d-sale sunt mult 
prea corect desemnate și a- 
deseori colorate cu o grijă 
de efect aproape impresionis- 
tă. Cubismul presupune o 
desăvârşită transpunere pe 
un plan abstract, ideal, or, 
arta d-lui Tomaziu are — 
spre binele d-sale — rădă- 
cini destul de puternice cu 
pictura pur şi simplu. 
Alături — teribil contrast 
— expune d. N. Grant, exact 
acelaş de acum zece, două 
zeci sau treizeci de ani. A- 
celeaş peisagii, flori, inte- 
rioare cari i-au făcut succe- 
sul. Marioara şi C. P. Con- 
stantinescu (Ali-Baba) expun 
numai Balcicuri. Ar fi greu 
de găsit printre artişti oa- 
meni mai amorezaţi de acest 
oraş. Nici unuldintre pictori 
nu a rămas acolo mai mult 
de cât „sezonul“ obişnuit. 
Soții Constantinescu au stat 
şi vara şi iama fără întreru- 
pere, căutând să surprindă 
toate aspectele atât de va- 
riate şi de capricioase ale 
oraşului drag. Falezele, stră- 
ziie, portul şi localnicii au 
fost pictate cu tonuri lumi- 
noase, cu detalii neaşteptate. 
în culori cari păreau trecate 
cu însăşi humusul străluci- 
tor al dealurilor. Marioara 
Romalo mai timidă, ne evo- 
că un Balcic mai calm, 
uneori aproape melancolic, 
Const. Constantinescu îşi 
face o bucurie în a se opri 
la fiecare amănuntacăruia îi 
dă o preţiozitate de perlă. 
Cafeneaua lui Mamut, tur- 
cii singuratici cu filigene în 
față, siluete familiare din 
Balcic desenate de Constan- 
tinescu cu o mână sigură şi 





Xenonol discutat de Musso.ini 


(Urmare din pag. I-a) 


airagă imediat după cpariția lui (în 1909), atenția unui excepțional 


A sparge osul esseului şi a-i suge 
măduva substanțială, nu vrasăzică, 
desigur, a-i utiliza adevărul ştiin- 
țific, ci a-ţi integra, a-ţi asimila 
profitul omenesc al experienţei 
celui citit. 

Căci „esseist“ înseamnă și expe- 
riențialist. „Esseul“ nu e numai un 
titlu generic de înjghebări literare, 
un fel de a-şi sublinia modest, ne- 
putinţa. Nu e numai o încercare 
“de a spune ceva, e şi o încercare 
interioară, alături de un fel de „a 
pune la încercare“ sufletul celui 
care încearcă să-şi şi împărtăşeas- 
că altora viaţa. 

Um esseist e un om care face în- 
cercări, dar şi un om încercat, 
adică un om pe care încercările 
nu l-au iertat. Și cu cât mai greu 
imcercut de viață va fi, cu atât ca- 
ităţile sale de esseist vor creşte, 
valoarea experienței sale umune 
va fi mai rodnică, 

Um esseist e însă și un om care 
încearcă, încearcă pe alții, ispt- 
tește. Un esseist e un ispititor, cu 
forța pe care o oferă supzriorita- 
tea unei certitudini achiziţionate, 
asupra celor lipsiți încă de certi- 
tudine. 

Socratismul, ispitirea dialectică, 
e 0 formă a esseismului, o calitate 
a lui. De mârara vă e! înglobează 


în mijloacele sale, ironia ? (La So- 
crates, ironia se baza pe superio- 
ritatea faţă de ceilalți, pe cari i-o 
conjzrea certitudinea conştiinţei 
că nu ştia nimic). — „Celui qui 
fronde la vie humaine, sans atta- 
quer personne en particulier, ne 
parait — il pas vouloir plutât 
avertir at reprendre par des con- 
seils que blesser par la sortire?“, 
întreabă, într'o scrisoare către 


Thomas Morus, apologetul Nebu- 
niei: Erasmus din Rotterdam. 


Dornic de experienţe interioare, 
om încercat (cu experiență), pu- 
la încercare semenii, 
esseistul cumulează calități car. 
să-l facă antipatic, Deţinătorul prin 
excelență al acestor însușiri, Vol- 
taire, ma fost oare, pentru socie- 
tatea bună a timpului său, apari 
ţia cea mai nesujerită ? 

Hotărit lucru, esseiștii nu pot fi 
agreaţi, deci nu pot fi sociabili. 
„Încercările“ lor interioare, în 
„incercarea“ de a se mărturisi al- 
tora, punându-i „la încercare“ ast. 
fel, sunt menite să nu întâmpine 
decât adversități. Spiritele de ni- 
mic, laolaltă cu reprezentanţii cei 
mai cu autoritate ai filosofiei şi 
ştiinţei consacrate, vor .Concuta 
să-i demigreze. Reverenzi Chauvin 
„de l'Oratorie“ uor exista oricând, 


nându-și 


pante subiectivismul literar, lesne 
primejduit să alunece în neseriv- 
zitatea paradozurilor exterioare, 
fără acoperirea-aur a trăirii ade- 
vărate, de alta obiectivitatea ştiin- 
țifică, uşor fungibilă printrun 
dogmatism  cauzalist dintre cele 


mai grosolane, Menit să poarte 
cu mână neînduplecată balanţa 
cinstită a  omenescului „que 
sgais-je ?*“ momtaignian, esseistul 
are, față de emfaza superjicială a 
primului, ancorat în efemerul unei 
mode, caşi faţă de doctoralismul 
sec al celuilalt, covârşit de repre- 
zentarea mecanicistă a unui timp 
abstract, — sorții pe-care i-i confe- 
ră prezența continuă a perspectivei 
veșniciei:  durabilitataa,  trăini- 
cia, permanența  etern-omenescu- 
lui realizat individual, în el. 

Intre adevărurile ştiințițice care 
se perimează prin progresul cu- 
noașterii şi capriciile preferințelor 
momentului în obiceiuri şi mițloa- 
ce literare, esseul rămân — cum 
a rămas până azi — sortit să slu- 
jească Omului față de oameni: 
împărtășindu-li-l. 

De aceea dintre sorții de eterni- 
zare, ai esseistului („ca c'est moy 
que je peinds !*) înving. 


ION FRUNZETŢI 


tânăr publicist italic, adică a lui Benito Mussolini. 

În primăvara acelui an, temutlul luptător socialist şi gazetarul ci- 
tit, care era încă de pe atunci viitorul Duce al lialiei, părăsise Romag- 
na lui şi chiar Italic, spre a se duce la Trento, în Austria iredeniei ita- 
liene, ca secretar al Camerei de Muncă din acea localitate și ca re- 
dactor al ziarului Popolo, pe care-l scotea acolo aprigul social-națio- 
nalist şi neinduplecutul iredentist Cesare Baltizti. 

Prilejul acesta era pentru Mussolini cel mui bine venit, pentru 
a se iniția la fața locului, în problemele iredentismului, în raport cu 
problema Pan-Gernanismului, a Pan-Slavismului și a unui eventual 
Pan-Latinism. El își satisfăcea astfel totodată awviditatea impresio- 
ncmtă de inițiere rapidă, și totală în cele mai variate directive ale 
ideologiei europene a acelui timp, 

Atunci şi așa s'a format definitiv omul de Stat al Italiei actuale. 
Seria articolelor de fond, a dărilor de seamă, a polemicelor sale, de- 
notă această meintreruptă nevoe a spiritului de a se ține în curent 
cu marile probleme ce se desbăteau, de oriunde și de către orice om 
cu autoritate, în legătură cu destinele popoarelor şi ale oamenilor ş 
laolaltă. 

Așa a ajuns Benito Mussolini, imediat, să ia cunoștință de stu- 
diul publicat de profesorul român în Rivista Italiana di Sociologia; 
așa ă simțit el nevoia să discute problema evoluţiei sociale și a le 
gilor ei cu Alexomdru Xenopol, întrun articol pe care mi-a fost dat 
să-l identitic de curând, în colecţia foarte rară a ziarului amintit din 
Trento, datorită şi amabilității directorului Bibliotecii Comunale, de 
acolo, Consilierul de Stat Italo Lunelli, 

Din citirea recenziei lui Mussolini la studiul istoricului nostru, (și 
asupra ei nu vom inzista aici) se poate vedea pătrunderea cu cars 
i-a urmărit acestuia teoriile, cât şi simpatia, plină de înțelegere, cu 
care î ie-a admis în parte. 

Cu chipul 'acesta, am putut preciza participarea, oricât de mo- 
destă, singura totuș în felul ei pentru moment, pa care a putut so 
aibă la un moment dat spiritualitatea românească, la formarea şi de- 
finirea ultimă a lui Benito Mussolini, 

ALEXANDRU MARCU 


je = 


ușor aquarelată completează 
o expoziţie care trebue văzu- 
tă. D-na Nina Batali debu- 
tează cu lucruri cuminţi şi cu 
multă timiditate. Lucrările 
unde a  îndrăsmt mai mult 
adică „Peştii“ „Nud“ silueta 
d-rei Anișoara Odeanu si al- 
tele al căror titlu ne scapă, 
sunt şi cele mai bune din 
expoziţie. 

O îndemnăm să perseve- 
reze şi să îndrăsnească şi 
mai mult. Expoziţia actuală 
îi dă dreptul să aspire la 
frumoase nealizări. D. 'Țucu- 
escu, mult mai temperat de 
data aceasta, ne aduce peisa- 
gii din țară, un peisaj cu ve- 
getaţia exuberantă şi în care 
d-sa are admirabile pretexte 
pentru a mânui verdele. In 
general d. "Țuculescu e în 
progres. De data aceasta 
d-Ssa îşi pune probleme foar- 
te grele şi cari nu pot fi re- 
zolvate numai cu  îndrăs- 
neala. 

Grija de ton, de valorație 
pe care le dovedeşte în cele 
mai multe din lucrări, e un 
semn sigur să se află pe dru- 
mul cel mai greu dar şi cel 
mai bun, 








(urmare din pag. 5-a) 
din nou pe poetul Uicab, Poetul 
Ucse.al e curundati în visare. O 
altă umbră vine, e pare-se a 
Getei Andrinescu). 

A PATRA UMBRĂ.—(S'a îm- 
piântat cu insolenţă la nasul poe- 
tului şi-l sfidează cu privirea. 
Cu pantoful drept bate un tact 
nervos): Te urăsc! Mă auzi? Te 
n-răsc ! Bine ţi-a făcut caricatu- 
ristul Voinescu că te-a" ncondeiat 
în chip de bufniţă! Nimie nu-ți 
scapă ! chiar pe întuneric! (Sar- 
castică). Sau ai ochelari mazici ? 

UICAB. — (Scuturând din cap 
ca un ied prins între uluci): Eu 
nu sunt ochiulânagic. Domnişoa- 
ră partumată cu „Râve d'Anra- 
vac !“ 

(Dansând umbra dispare, cu 
braţele întinse molatic, cu dege- 
tele răsfirate, pentruca cei 10 a- 
doratori să poată, fiecare, săruta 
câie o unghie. In clipa aceea a- 
par trei umbre ţinându-se de 
mână. Cei doi poeţi au îngheţat. 
Ucseial Naiart a revunoscut-o pe 
una din ele: e domnioşara Ma- 
riana Fracku pe care a bârtit-o 
generos, Celelalte două par să 
fie Nora Russloato și Ofelia Ga- 
rafu). 

UCSELAL NAIART. — (Face 
un gest de supremă desnădejde): 
Ele sunt! Alecio! Tisiphona!! 
Moegera !!? (Râde sinistru): Ha 
ha, ha, ha... Pe câine! suntem 
pierduţi, frate Uicab ! Să murim 
recilând o poesie ce ne e scum- 
pă... Aşa trebuie să moară poeţii! 

CELE TREI UMBRE. — (Stri- 
gă tustrele deodată): Ueselal!? 
VUicab ! Care vă este ultima do- 
rință ? Repede! N'avem tinip ce 
pierdut! Suntem aştepiate ia 
dans ! 

UICAB. — (Către Ucselal, în 
taină): Frate Naiart, avem o sin- 
sură scăpare. 

UCSELAL. — (Amarnic şi si- 
nistru): Eu nu vreau scăpare! 
Eu vreau să mor! De când m'am 
născut nu vreau altceva... No 
vrei, Naiart, să mori şi tu? Să-ţi 
spun un secret: Putem muri a- 
cum, fiindcă toi suntem nemuri- 
tori... (Strigă): Vreau să mooor... 
Omoriţi-mă ! 

UICAB, — (Impăciuitor): Aibi 
puțină răbdare ! Așteaplă să vezi 
sfârşitul războiului,  prosiuie! 
Dece să pleci înainte de sfârşitul 
farsei ? O să murim după război... 

UCSELAL, — (Mai amarnic): 
Te credeam poet!... Dar văd că 
numai eu sunt! 

UICAB. — (Subtil): Iţi spun 
eu că-i mai cum'nie să amâi.. 
Eu am experienţă ! Uite, sunt si- 
gur că dacă îi reciţi Ofeliei Ga- 
rafu o poemă de a ta, d-na „Lu- 
mină Tristă“, are să plângă şi 
vom fi iertaţi... 

UCSELAL, (Frământat) : 
Am uitat tot! Spune tu ceva din 
„Celatea iui Bucur“, Eu vreau să 
mooor ! 

UICAB, — (Ingrozit): Eu mu re- 
cit, Vrei să nu mai scap de ea... 

UNA DIN UMBRE. — (Către 
celelaite):  Privește-i cum sa 
pieră m2 chere Ophelie ! Indrâs- 
neala lor le stă numai în călima- 
ră! Credeam că sunt șoimi şi 
nt doar nişte puişori de găi- 
nă!.., 

UICAB. — (Care a tras cu urs- 
chia, se scutură eroic ca un co- 
coş gata de luptă): Uneori şoi- 
mii se travestesc astfel ca să nu 
sperie găinile! Li se urăşte de 
atât azur, de atât aer rarefiaţ... 
şi-i prinde câteodată dorul de 
pământul cală şi îmbălsămat al 
ogrăzilor... 

UMBRELE.—1ar a luat-o raz- 

O UMBRĂ SULEGETA. —(Pa- 
re a fi domnișoara Manuela Ni- 
coliu. Alunecă pe parchet ca o 
zână, are mâini albe și parfuma- 
te ca nişte crini, glas dulce, Că- 
tre cele trei furii): Scumpele 
mele, sunteţi mai rele ca nişte 
iele,.. (Arată către cei doi) : Aceş- 
tia sunt prietenii mei, blânzi ca 
niște miei, cu inimi de lei. (Cu 
multă duioșie): Dacă î-aţi cu- 
noaște mai cu adevărat, i-aţi iubi 
neapărat... 

UMBRELE. — (Duză v scurtă 


consfătuire) : Să fie lăsaţi liberi ! 


Lea lare — Adevărat, Domni- 
or ? 

UMBRELE.—Nu suntera dom- 
nițe, suntem doar niște umbre... 
nişte sărmane umbre... Daţi-ne 
mâna, vorbiţi cu noi, iubiţi-ne, 
ca să se farme vraja blestemată ! 
şi să fim şi noi fiinţe adevărate... 
adevărate, 

MENIP 





Note i 


A FOST SĂRBĂTORITĂ 


în Italia, luna trecută, ani- 
versarea celui de al 475-lea 
an dela noartea lui Dona- 
tello (Donati di Beţto Bardi). 
Războiul n'a impiedecat pe 
talieni să-şi arate pioasa 
recunoştinţă şi admiraţia 
pentru marele sculptor din 
gQuattrocento;, iar Florenţa 
sa măndrit gin nou cu a- 
mintirea unui fiu ales şi a- 
tât de prețuit de posteri- 
tate. 

I-a fost dat Florenței des- 
tinul plin de măreție de a fi 
depozitara istoriei culturii 
și civilhzației italiene. 

Donatelio învață ia Roma, 
dar se întoarce curând în 
frumosul oraș al Florenței. 
Deşi tânăr, tuima de neîn- 
trecut vrăjitor în a însufleţi 
piatra, crescuse atât de ma- 
re, încât e însărcinat me- 
Teu cu noui comenzi, pe ca- 
re abia poate să le execule. 
Contemporanii lui Donatello, 
dornici de a îmbogăţi bise- 
ricele cu chipuri de Sfinţi 
şi de Ingeri, impun artistu- 
lui să se ocupe aproape ex- 
clusiv de sculptura religioa- 
să. In Evanghelistul Sf. Ion, 
tânărul artist, relevă pentru 
prima oară, complect, posi- 
bilitățile sale excepţionale; 
un nou sens al vieţii, o pro- 
lungă conştiinţă de sine, ca- 
re duc gândul spre Michel 
Angeio. 

Treptat se şterg din ope- 
ra sa toate reminiscenţele 
gotice şi statua Sfântului 
Gheorghe (Muzeul naţional 
lin Ylorenţa) e mărturia în- 
tregului său talent. Dai, 
contenporanilor săi, opera 
iui Donatello le pare o sfi- 
dare; gustul acestora tindea 


taliene 


şi armonioase. Spiritul a- 
proape rebel al artistului, 
puternica sa personalitate, 
nu pot să accepte reguli 
prestabilite: „egli non si cu- 
ra di cio che piace agli al- 
tri — cica come voule, cio 
che vuole, ansioso soltanto 
di spiegare se stesan'“, 

Pentru glorioasa biserică 
„Santa Croce'', Donatello fa- 
ce acea faimoasă ,„Annun- 
ciazione'“, neîntrecută în gra- 
ţia emanată de cele două fi- 
guri, în  delicateţa chipuri- 
lor și eleganța cu care sunt 
Gispuși faldurii largi ai vest- 
mintelor. 

Statua din Creuz al lui 
David (Muzeul Naţional din 
Florenţa), cerută probabil de 
Cosimo il Vecchio pentru a 
orna palatul său, a rămas pâ- 
hă astăzi una din cele mai 
admirate opere ale lui Do- 
natello; în bronz, artistul 
transformă aproape carac- 
terul  plasticităţii. redă mai 
vibrantă mişcarea suprafa- 
ţelor, mai mobil jocul lumi- 
nii. în Madomna col Biribo 
(Padova — altarul bisericii 
„del Santo“), noutatea acea- 
sta fu mai evidentă, dar mai 
puţin înțeleasă. 

Par cu adevărat noutate 
— şi prin subiect încă — a 
fost statua equestră a con- 
dotierului  Gattamelata (Pa- 
dova). De secole, nimeni nu 
îndrăznise să exscute un 
monument  equestru  muii 
mai mare decât modelul lui 
din natură, și de a aşeza a- 
cest calos într'o piaţă, inde- 
pendent de arhitectură. Do- 
naiello „il furente“, alege 
totuşi pentru statua sa vn 
moment de calm; atitudinea 
lui Gattamelata e a unui că- 
pitan ce urmăreşie, absorbit 


sonalităţii lui Donatello e 
mai puternică decât oriunde. 

Alături de Brunelesco şi 
Mesaccio, Donatello e pri- 
mul mare sculptor italian. 
Venit cu o nouă concepţie a 
omului, a naturei şi a rre- 
dinţei, transformă linia go- 
tică, suverană în arta tim- 
pului, se arată antitradiţio- 
nalist, piin de o nouă ener- 
gie, de o față necunoscută 
până atunci. 

El inovează viziunea sa 
complicând arta. Donatello 
n'a aderat la o estetică; spi- 
ritul său independent se dă- 
du căutărei efectelor de lu- 
mină şi mişcare şi neascul= 
tând de nici o lege, intuj 
toate posibilităţile. 

Anticipând cerinţele seco- 
Jelor viitoare, imprimând o- 
perelar o personalitate care 
nu se poate contunda, Dn- 
nateila a fost puţin înţeles 
de contemgorani. 

De aceea admiraţia noas- 
tră pentru el, rămâne me- 
reu <a pentru unul din tita- 
nii Renaşterii. 


BALBO SCRITIORE 


e articolul prin care aprecia- 
ta revistă florentină „Il fron- 
lespizio“  (Novembre 1940) 
comemorează pe nevuitatul 
„Quddrumvitro“, ca scriitor. 
Giovanni  Savelli  spicueşte 
din opera lui Balbo; „Diario 
(1922), „Stormi în volo sull' 
Occeano“ și „Da Roma a O- 
dessa“, pagini de o reală va- 
loare literară, 

italo Balbo, eroicul amba- 
sador înaripat al Italiei, e 
cunoscut mai mult ca în- 
drăzneţ sburător, ca organi- 
zator, ca neuitat soldat mort 
la datorie. Firea lui sensibi- 
lă l-a îndemnat însă să se 
aplece din când în când pe 
paginele albe și să-și în- 
semne acolo gânduri şi im- 
presii prinse în timpul sbo- 
rului, 


UNIVERSUL LITERAR 


tante, ci un scriitor în ade- 
văratul înţeles al cuvântu- 
lui, dim dorința de uritate 
şi frumusețe spirituală. Scri- 
sul său  întim, desvălue un 
caracter dinamic, un spirit 
spontan, pornit spre confi- 
denţe, entusiast şi tânăr. 

Un stil rapid, caracterizat 
prin ușurința jurnalistică, 
totdeauna cald și precis, de 
in realism care rămâne poe- 
tic. Opera sa princirală ră- 
mâne „Diario“, scris în 1922, 
definit de însuși autor, ast- 
fel: — „„Anmnotazioni, appun- 
ti, rapidi promemoria di gior- 
ni Cruciati, incalzanti, f0lgo- 
rați — un incontro, un col- 
loquio, un ordine di movi- 
menţo, un dispaccio ricevuto 
o spedito, un  discorso, un 
viaggio, un urto con gli no- 
mini“. 





i 


AUREL JACOBESCU 
Columna lui .raian 


Transcriem şi o pagină din 
„Da Roma a Odessa“ pentru 
ritmul ei deschis, pentru 
transfigurarea riastică, ven- 
tru energia sțiațială şi armo- 
via domoală a cuvintelor. 

„In volo sui minareti. Da 
ragazzo tanto splendore di 
poesia mi faceva sognare ad 








sottostante... il sole indora 
sempre pi preciso îi piccoli 
villaggi della costa frosta- 
gliata. Addio isola dei poeti! 
Ora siamo nel regno ampio 
dei venti, soli tra cieloe 
mare... 

Ci avviciniamo all! isola di 
Metilene, Vantica Lesbo. Do- 
ve sară Saffo dai capelli 
viola? 

Non si finisce piă di na- 
vigare  sopra memorie di 
liccali che ad ogni instante 
agganciano îl pensiero ed il 
cuore ad un nome celebre“. 
(pag. 61). 


ANGELA TOLLI BORDONI 


e o tânără şi talentată scriitoare 
italiană, pentru cunoașterea că- 
reia vom răstoi ultimul său vo- 
lum „I'approdo sommerso“ (De- 
barcaderul scufundat), apărut în 
colecţia „I poeti italiani vivanti“, 
La Prora, 1939, Milano. 

In 1934 a tipărit primul volum 
de versuri „L'ombra del salice“, 

Ettore Dignone consacră Anze- 
lei Bordoni un articol (Meridianv 
di Roma, 22/XI1/1940) intitulat 
„Un poeta de!Pordine del cuore“. 

Fără a cădea în sentimenalita- 
tea excesiv de plânsăreaţă a post- 
romanticilor, Angela Bordoni e 
o cântăreaţă a misterului, a unei 
sinsurătăţi pe care uc-o Telz- 
vează şi titlul, 

Un temperament pasionat, com- 
plăcându-se în durere, în neli- 
nişte. Chinuit şi înfricoșat suile- 
tul de trecerea fără încetare a 
tuturor tristeților şi bucuriilor, 
întinzând antene fine spre viață 
pentru a prinde bătaia unei inimi 
înrudite, dar mevoit tot Ia în- 
toarcerea spre sine. 

Frumuseţea indiscutabilă a ver- 
sului constă într'o simplitate a 
formei, care dacă la alți poeţi de- 
notă sărăcie, aici desvălue pre- 
zenţa unei plinătăți de simţire, a 
unei Lhogăţii interioare care se 
lasă cu sgârcenie ghicită, 


Ma qualecosa c'e, 10 vedo, 
Entro ii cavo delie iue mani. 
(Solitudine). 


Un cerchio d'aria mi sembro, 
ISoltanto, 
Carezza senza peso 
Attorno al palso fragile. 
Ii gesto n'ebbe la levită 
D'un fiore în sozno. 
Tutt armonia fu, 
Come se dentro l'azzure vene 
Non sangue fremesse ora, 
Ma tanto 
Qucsto Panelio primo. 
(Catena). 
Prinderea în cuvinte atât de 
puţine a momentului în care, deşi 
alături, cei ce se iubesc, simt in- 
stinctiv că sunt îndepărtați, stră- 


25 lanuarie 194) 


ini aproape — în primul frag- 
ment. 

In a! doilea, notarea delicată. 
femcnină, a impresiilor primite la 
im.podobirea mâinei cu primul 
inel, 

(Un cere de vânt mi se păru. 

[Numai 
lintare uşoară 

In jurul pulsului fragil. 

Mișcarea avu uşurinţa 

Une! flori în vis, 

in totul armonie 

Ca şi cum înăuntrul vinelor 

[de azur 

Nu curse atunci sânge, 

Ci cântec. 

Acestia, inelul dintîi). 


sui „»  SORACTES 


PRE e a e d E dr i E e er Rea a n o E it atraga ag Ea Ea Ea 


PAMILIA 


Apărută la 1865 din râvna 
și îndemnul lui Iosif Vulcan, 
revista „Familia“ a stat ne- 
clintită lu postul de comandă 
al românismulu; curat şi pu- 
ternic din Trunsilvania, peste 
trei sferturi de veac, nimeni şi 
nimic nereușind s'o abată dela 
marele rost pe care întemeie- 
torul ei îi l-a dat. Isvor de cre- 
dință în frumos şi dreptate, 
„Familia“ a fost ani d2-a rân- 
dul un cuib al sufletelor greu 
încercate ale fraților nostri de 
dinco!'o de munţi ; păstrându-şi 
ncştirbită comoara de simță- 
minte romănești, revista a- 
ceasta şi-a strămutat vromel- 
nic redacția în Capitala țării, 
regrupând în jurul ei unele 
dintre cele mai însemnate comn- 


„dee românești, continuând să 


ducă ac!, pentru scurtă vreme, 
aceeaşi luptă pentru manţi- 
nerea spiritualității românești, 

Țimuta și colaborările dis- 
tinse ale acestui prim număr 
din „Familia“ apărut în pri- 
begie, o recomandă ca p> und 


ÎN TOVARAŞIA LUI LUCIFER 


Tânăra generaţie de actori, spre 
deosebire de  inaintaşi, oameni 
cari în afara scenei nu cunoş- 
tcau aitfel de preocupări decât 
în măsura în care acestea puteau 
servi unei cât mai  desăvârşite 
desvoltări — unilaterale, numără 
în rândurile ei câţiva poeţi de o 
necontestată valoare, 

Actorul Alexandru lea, înde- 
aiuns de cunoscut în teatru, a 
scos de enrând un volum de ver- 
suri întituat „In tovărăşia lut 
Lucifer”. O aleasă sensibilitate, o 
bărbătească atitudine în fața vie- 
ţii, — atitudine ce uneori frizea- 
ză revolta, L-utal exprimală — 
iată ce aduce Alexandru Ilea în 
poezia noastră nouă, totul într'o 
formă mereu îngrijită, 

Redăm aci una dinire cele mai 
cavacteristice poezii din volumul 
„In tovărăşia lui Lucifer”, imti- 
iulată „Eniemă” : 


Pe 'ntinderi masive de nouri, 
bin seăpărări de fulger, 

am ajuns în. faţa porții, Enigmă! 
E cheia 'n mâna mca. 

Eu deschid poarta lumei nou! 
S'a runţ cheia 'n broasca porții... 
Cunosc poarta. 


Ge gânduri, desfășurarea bă- 
tăliei. Deşi amintirea clarici- 
stă se impune, prezența per- 


incă spre o frumuseţe rece, 
obiectivă, aproape de idea- 
lul ciasic, cu tormele senine 








el ma fost numai 
scriitor din necesitatea pole- 
mică a unei 


Căci 





occhi aperti; îl navigante che 
veleggio quel mur... faccio 


politice mili- segno col dito al! îsola... 


—REMUSCARI— 


(Urmare din pag. 3-a) 


— „Nu vrei să facem câțiva paşi împreună? o întreb. 

— „Nu, că mă grăbesc — zice — plec aată seară la Braşov“, 

Râd. Ce nojiune confuză au temsile despre timp. Pieacă diseară 
la Braşov şi nu e ceasul nici două și jumătate. To.uși se grăbeşte, 

—— „Tocmai diseară? — spun — ai destul timp, 

— „Da, dacă aș îi ca tine — zice — dar mai am să-mi cumpăr 
câteva luciuii, să-mi fac bagaiele”. 

„Dacă ar îi ca mine, mă gândesc, Pe cine va mai cunoaşte ea 
aiâi de bine ? ș 

— „Te-ai îndrăgostit de cineva ? o întreb. 

— „Încă nu — spune — mai e timp destul”, 

E rea. E absolut rea. Nu e momentul să stau mai mult de vorbă 
cu ea. Nu s'a schimbat deloc de când o cunosc, N'are nici un pic de 
solicitudine pentru mine. Totuși mai fac o ultimă încercare: 

— „Te-ai gândit foarle puţin, hotăr;ndu-te la acest pas — îi spun, 

Râda. Îmi pare foarte rău că râde. Eu sunt extrem de serios, pen- 
tru că simt adânc eroziunile făcute în mine, de cei șase ani cari s'au 
scurs prin noi. | , 

— „De ce? întreabă. Eu sunt convinsă că m'am gândit bine”. 

Cu toate astea — îmi spun — nu trebue so iau așa cum mi se 
prezintă. Sunt sigur că minte. E prea serioasă ca să creadă în ade- 
văr cele ce spune. 

— „Nu te gândești — spun — că am trăit laolaltă șase ani?” 

— „N'are nici o importanță, Suntem destul de tineri ca săi ui: 
tăm'“. Îmi răspunde și eu mă uit la ea şi nu mui ştiu ce să cred. Ne- 
vastă-mea să îi ajuns în aces! hal de nesimţire, încât să-și închipue 
că poți uita atât de uşor, șase ani, acei șase ani, în care ți s'a deschis 
bobocul vieţii ! În care ţi-a înflorit carnea şi ţi-au crescut aripile vi- 
sului ? Mi se pare de necrezut, 

— „Nu uita — spun abătut până aproape de lacrimi — că în 
aceat timp ființa ta a fecundat și că eu, acesta care mă găsesc acum 
în fața ta, am fost pentru ea timp de șase ani, cum sunt soarele, ume- 
zeala și pământul pentru plante. Eu î-am gradat elementele şi pregă- 
tit condiţiile. Eu am maturizat-o”. 

M'a ascultat atentă și îmi dau seama că în ea se petrece o mică 
furtună, dar la lumina scurtă și repetată a iulgerelor, nu poate înțe- 
lega până în adânc problema. Ezită încă, menținându-se nesigură 
deasupra apelor, i 

— „N'am fost în stăre să fac copilul — spune —, dar glasul nui 
mai e limpede, Trene de şoaple fâsâe în unele cuvinte. Nu se pu- 
tea să fie atât de nesimţitoare, mă gândesc. 

— „Haide — zic — dă drumul mașinii și să facem câtiva pasi 
împreună, Între tamplul acesta al dreptăţii şi între cestălait al păcii 
şi al morţii, — îi spun arătândui cu o mână tribunalul şi cu cealaltă 
bisarica — nu e frumos să discutăm lucruri atât de delicate ca sen- 
timeniele omului. Moartea și dreptatea nu cunosc nuanțe. Nu există 
decât o singură realitate profund omenească: dragostea. Numai ea e 
a noastră, de aceea ne râdem cu atâta ușurință de ea. Prin celelalte 
tecem, ca prin miste porți de ghiață, ale fatalităţii, fără să fim răs- 
punzătoii de ele, 

Ea face semn masinii că e liberă şi plecăm. La această oră, afa- 
ră de animația din jurul palatului de justiţie si de scurgerea ador- 
mită a tramvaelor și a autobuzelor goale, orașul e aproape pustiu. 
Rasii owmeni pe cani îi întâlnim, ori ies obosiţi de indigestie din 
biriuri și merg moleşiţi pe stradă, ori sunt negustori ambulanți cari 
găinează în faţa coşurilor şi a tarabelor, pe caldarâmul încins de 
avars. Nimeni în orice caz, nu ne supără, Mergem încet și probabil 
fiecare din noi se gâmdește la celălalt. O luăm din fața Palutului de 
Jusiiție, în sus pe Selari. Treversăm Lipscanii şi printr'un strâmt pa: 
sai, dăm la biserica Gabroveni. În fața bisericii picotează la umbră 
o famee fără picioare, enorm de grasă, Mi se face milă de acest 
monstru pe care cine știe ce stupidă întâmplare La-lăsat fără pu- 





TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“! BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 


tința de a se hrăni cu propriile lui mijloace şi-mi scot portofelul și-i 
pun în mână câțiva gologani. Nevasiă-mea şi-a scos pălăria şi mer- 
ge cu capul gol n jos. Copleșit de soare, păruli sa irizat de tot. 
Parcă are o aureolă. De sub lumina părului, îi văd din spate, ivin- 
du se corpul tare și alb al cetei și dintr'o parte linia gravă și pură a 
obrazului, Fără să vreau mă gândesc la Maica Domnului şi-mi aduc 
aminte de înfățișarea siântă sub care mi-a apărui în vis, Se petrec 
— mă gândesc — lucruri serioase în inconştientul meu. 

Când trecem prin faţa bisericii, în timp ce eu dau de pomană 
femeii slute — ea se închină şi gestul ei mă mișcă, Îi iau braţul, o în- 
torc în loc și intrăm în biserică, 

Inăuntru e aproape intunerec. Două lumânări lipite pe un sieş- 
nic, ard şi abia isbutesc să rupă puţin din acesi întunerec grav şi 
înalt care și-a lăsat peste mine, palmele răcoroase și partumata. 

O iamee bătrână stă ghemuită le o masă, aproape de intrare. 
Este singura vietate de aici . In iața ei sunt câteva stocuri de lumâ: 
nări, cari şi.ele au ceva din vineţiul intunerecului in ceară. Nevastă- 
mea se duce la femee și ia două lumânări. Eu mă opresc în mijlo- 
cul bisericii şi-mi fac cruce. Prin cele două geamuri ale turlei, lumina 
intră sfioasă și se scurge pe zugrăveala pereților tutlei joz, exact în 
mijlocul bisericii. Pe ferestrele laterale pătrunde de asemeni puţină, 
dar se adună tot aci la mijloc, unde cade cealalaltă, Corpul mare al 
bisericii și altarul, sunt cufundate în întunerec. 

Nevastă-mea a aprins lumânările, s'a închinat la icoane pe rând 
şi s'a oprit și a îngenunchiat în fața Maicii Domnului. [i văd din spate 
trupul prosternat ca o umbră imobilă şi mă gândesc că se roagă 
pentru mine. Atunci îngenunchi și eu pe locul pe care mă găsesc și 
cu ochii pe un Christ coborit de pe cruce, cu brațele şi picioarele 
scheletice şi cu trupul f:ânt în poala Maicii Lui, zugrăvit sus pe cu- 
polă, încep să plâng şi să mă rog. 

„Ai milă de noi Doamne, Tu cara ai suferit mai grozav ca mine 
și ai fost mai bun decât nevastă-mea. Te iubim din tot sulletul si 
dacă uneori am greşit, iartă-ne pentru că nu putem să nu greşim, Tu 
ești singurul om care n'ai greșit, dar Tu ești Dumnezeu şi Dumnezeu 
nu e ca noi, oamenii. Noi suntem îngâmiați și proși. Noi vrem ceva, 
dar nu știm ce vrem. De aceea ne uităm unii la alţii, bănuitori şi ne 
luăm la harță, Cu toate astea, nevastă-mea și cu mine suntem buni 
creştini, Doamne, și mai înainte de toate suntem buni oameni. Dacă 
n'am uitat cu totul învățătura Ta, cu care mi-am pierdut de multe 
ori zilele și nopțile, Tu nu ceri mai mult de la noi, decât să fim buni 
Cameni, pentru că un bun om este și un bun creștin, In allfel nu 
poate să fie, pentru că așa ai orânduii Tu si orânduiala Ta este sin- 
gura regulă a lumii, i 

„Intoarce, Doamne, spre bine gândurile nevestei mele. Recunosc 
că sunt cea mai mare canalie, Doamne pentru câte le-am făcut. 
Eu n'am Greptul în acest univers decâ! lu femeea mea. O 
recunosc și nu mai insist degeaba. Dar ce să fac eu dacă m'ai făcut 
ființă slabă şi neputincioasă? Crezi că eu n'ași vrea să fiu sobru și 
infailibil ca Tine? Vreau, dar, dacă nu pot! Eu sunt om şi dacă aşi 
putea, n'ași mai îi. Atunci, în loc să fiu un mare păcă'os, mintea mea 
umilă, înțelege Doamne, că ași fi un mare prost. De aceea Te rog 
din tot sufletul, iartă mă şi de astă dată, cum de aiâtea ori când eram 
copil şi deschide nevestei mele ochii asupra adevăratului înțeles al 
greşelii mele. In numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh! 
Amin !” 

Dar nu mă ridic de jos. Mă uit la nevastă-mea care continuă să 
se roage și rămân în genunchi, gândindu-mă dacă rugăciunea mea 
a fost destul de sinceră, Nu pot îi mai sincer decâ! atâta. Poate că 
mai e ceva de mărlurisit, dar acel ceva nu-l pot întelege și spune. 

Ruga. neveste-mi ţine prea mult. Intotdeauna a iost mai scrupu- 
loasă decât mine — îmi zic — şi-mi pare rău că am terminat îna- 
intea ei. O să creadă că nici nu m'am rugat, insă q rămâne așa în 





Non mi senti? Non mi ascoiti? 
'Tanto ormai, siamo lontani? 


PN N N O N O N O ceai i a 


Voiu tăuri mâine altă cheie. 
POSTELNICU 


din cele mai bune publicaţii 
lunare dela noi. Cc. 


genunchi numai pentru a îi văzut de ea și ai arăta că nici eu nu 
sua ngsimyror la ganduriie reug.oase, mi se pare nesincei și mă ŞON- 
desc cu wamdă ca acest gest ar puiea anuua r0Giă crediid red de 
ad,neauri, ve aceea, vazand că ea smic:z.e mc, Mă riaic, Imi tac 
Tuce Şi Ma reitag spie eșua tanga unui din stăipui negii cari 038 
past corpul bisericii au tindă, ă Ş RA 

Poaie ui dă Lumnezeu gândul cel bun — îmi zic. Poale mă as 
cultă bumnezeu şi i-i da, ivu uebue să impinga mai departe jocul 
acezia de-a divorul, pentru ca s'ar putea termina prost. E pesle pu- 
tința să nu și incnipue ea, totu sule:inţa pin care «m trecut eu, din: 
seara aceea și pana azi. Am pretența ca-şi da seama căi o iubesc, 
În şase ani de zue de trai imp;eunu, ese arapt, ca mi sa intamplat 
uneori să-i arunc o privue de ură sau sa-mi vină să o st:âng de gat. 
Cui nu i se iniampia acest lucru, când «e trezit de prezenţa cuiva, toc: 
mai im clipele cand are mai muiiă nevos de singuratate ? 

In șase ani de zile, au fost intre noi destule scene violente, o 18 
cunosc, aar de aci până .a a creae că no iupesc, e aisianța. na ştie 
p:ea bine, că sunt un om suc. Că imi piace să văd ab unde iți 
oumenii vad negru, că mă fiâmâni o săpiămăna inueagă pentru ua 
fieac și sunt în sare să primesc cu cei nai rece s&nge o întămplare 
catasroiaiă, Ştie bine acest iucru şi i-am explicat ca peniru mine vă 
loarea unui tapi, ține de starea sulieieasca cu ca:e o accept. Ştie 
toate asea. E pesie putință deci să nuși dea seama ue sularința 
mea şi. să întindă coaraa mai mult, O iubesc, Doamne... O iubesc de 
nu-mi inai văd capul de ea. Lip din adăitul sulis.ului, suăngân- 
du-mă lângă stâlpul negru al bisericii, din toate puterile, ca să nu 
încep să plâng. ii E : 

in aceiași clipă ea se ridică din faţa icoanei, se închină și se în- 
toarce spre mine, Mă caută, juminaiă şi serioasă, cu ochii prin bize- 
rică şi mie, acest lucru mi se pare. de bun augur. les din ascunză 
toarea mea de lăngă stâipi și ea mă vede fără acel gest lăuntric de 
distanţă cu care m'a chinuit in seata aceea a despărțirii şi tot timpul 
da când am văzui-o astăzi. 

leşim unul lângă altul, gravi, ca după o a doua cununie. In fața 
hisericii ea se oprește. 

— „Acum adio, şopteşte întocmai ca în via. lată, s'au deschis 
magazinele şimi arată în jurul nosiu mica animație care a începul 
să se inchege pe străzi. 

Mă uit la ea năuc şi isbutesc greu să scot un cuvânt din răstur- 
narea aceusia a nădejdilor mele. 

— „Pleci ? — spun. 

Dar mi se pare că n'am isbutit să scol decât pe cel mai stupid 
cuvânt şi mă enervez. 

— „Eşti extraordinară” — țip, 

Ea e liniștită și încearcă să mă stăpânească. Îmi ia mâna şi mi-o 
strânge zâmbind, 

— „Nu te înfuria aici, în fata bisericii — zice. 

Părul mi s'a răvășit şi tălcile mi s'au crispat din pricina stăpâ- 
nirii, așa de mult, că le simt. 

— „O să creadă lumea că ești nebun — zice — și mă ia de 
ina ca să mă mișce din fața bisericii, unde atragem atenţia oame- 
nilor. Dar eu îmi desfac braţul şi pornesc singu: înainta, 

La colțul străzii însă, îmi trece prin minte că în acest iimp sa s'a 
putut face nevăzută şi mă întorc brusc, i i 

N'a dispărut. E numai la un pas de mine în urmă, dar această 
nouă răsturnare a gândurilor mă scoate și mai rău din sărite., Mă 
opresc, mă apropii cu toată furia de chbrazul ei și scrâșnezc: 

— „Pleacă | De ce ai mui venit după mine? dute”, 

Sigur că nu e câ:pa mea de şters gqhetele. Se opreşte o clipă, 
neștiind ce să facă, apei lasă capul în 5os abăiută şi o apucă la stân- 
gu pa strada Doamnsi, cu corpul ei frumos iâ:âș după dânsa, ca un 
șarpe cu capul sdrobit, 

Îmi apuc f:untea în palme sio strâng. O strâng până îmi store 
toi veninul din eu. Apoi obosit, turbure, ridi= ochii şi privesc. Nu se 
mai vede: dar în sir. Bursei circulatia s'a întrerupt și toată lurasa 
aleargă într'acolo. Nu mai am timp de gândii. Şiiu, Ştiu ce sa în- 
tâămplat. Şi mă reped cu capul înainte, în această lume care crește 


în fața mea, neagră ca un zid. 
| LUCA DUMITRESCU. 





Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T, Nr. 24464-938