Campbell Black — Indiana Jones si Taina Tainelor

u de Laurence Kasdan 


i Ph 


ri 


ă un scena 


dup 


roman de Campbell Black 


ilip Kaufman 


S$ 


iect de George Luca 


un sub 


CAMPBELL BLACK 


INDIANA JONES 
SI TAINA 
TAINELOR 


nlg 


Traducere: MARIA-ANA TUPAN 


Editura ELIT COMENTATOR BUCUREŞTI 
1993 


Pentru Teri Lin Mao Hong, cu tăcere şi cu lacrimi. Şi cu 
dragoste. 


„O femeie pe care o cunosc mi-a povestit că s-a măritat cu 


soţul ei pentru că întotdeauna spunea ceva neaşteptat - un 
motiv bun pentru căsnicie, mi-am zis.” 


FREYA STARK 
Porțile de sud ale Arabiei 


1. 


Peru 


Se afundau în întunecimea verde, misterioasă, amenințătoare 
a junglei. Puținele raze de soare ce răzbăteau prin plafonul 
ramurilor înalte şi al lianelor şerpuitoare aruncau o lumină pală, 
lăptoasă. Aerul, umed şi lipicios, se înălța ca un zid. Păsările 
ţipau alarmate, de parcă ar fi căzut pe neaşteptate într-o plasă 
uriaşă. Insecte sclipitoare mişunau la picioare, felurite animale se 
chemau din frunziş, scoțând ţipete stridente. În primitivismul 
său, acel loc putea să pară un tărâm pierdut, un punct 
neînregistrat pe hartă, neumblat - undeva la capătul lumii. 

Opt oameni îşi croiau drum cu greu pe o cărare îngustă, 
oprindu-se din când în când pentru a reteza o liană ce li se punea 
de-a curmezişul, ori o creangă ce se legăna deasupra. In fruntea 
micului grup, înainta un bărbat înalt, purtând o jachetă de piele 
şi pălărie de fetru. In urma sa veneau doi peruvieni. Care 
examinau jungla cu multă precauţie şi cinci indieni din tribul 
Quechua, luptându-se nervoşi cu perechea de măgari care căra 
provizii şi bagaje. Căpetenia grupului se numea Indiana Jones. Un 
tip muşchiulos, arătând ca un atlet care nu a trecut încă de 
prima tinereţe. li crescuse de câteva zile o barbă blondă, 
murdară şi câteva dâre de sudoare brăzdau un chip ce va fi fost 
cândva frumos la un mod convenţional, fotogenic. Minuscule 
riduri se adunau acum în jurul ochilor şi la colţurile buzelor, 
făcându-te să  bănuieşti, dincolo de frumuseţea aproape 
inexpresivă, un caracter profund. Era ca şi cum înfăţişarea sa ar 
fi început să fie marcată, încetul cu încetul, de experienţă. 

Indy Jones nu se mişca la fel de precaut ca perwvienii; 
încrederea în sine dădea impresia că mai curând el era 
băştinaşul acelor locuri. Semeţia aparentă nu-i afecta însă starea 
de veghe. Era suficient de vigilent ca să-şi arunce din când în 
când, abia perceptibil, privirea într-o parte şi-n alta, aşteptându- 


se în orice clipă să descopere în junglă o ameninţare, un pericol. 
Desprinderea bruscă a unui ram, sau pârâitul lemnului putrezit 
erau pentru el semnele, punctele cardinale ale primejdiei. Uneori 
se oprea, îşi scotea pălăria şi îşi ştergea transpiraţia de pe 
frunte, întrebându-se ce-l supăra mai mult - umiditatea sau 
nervozitatea indienilor. Atât de des li se întâmpla să vorbească 
repezit unul cu altul; în rafalele limbii lor ciudate, o limbă ce-i 
amintea lui Indy de sunetele emise de păsările junglei, de făpturi 
ale frunzişului de nepătruns şi ale ceţurilor ce se ridicau 
statornic. 

Privi în jur la cei doi peruvieni. Barranca şi Satipo. Şi înţelese 
cât de puţin se încredea în ei şi totuşi cât de mult se vedea silit a 
depinde de ei pentru a obţine ceea ce dorea din acea junglă. 

Ce mai echipă gândi el. Doi peruvieni lunecoşi; cinci indieni 
înspăimântați şi doi catâri încăpăţânaţi. lar căpetenia lor sunt eu. 
Care m-aş fi descurcat mai bine cu o trupă de puştani cercetaşi. 

Indy se întoarse către Barranca şi, deşi era convins că ştie 
răspunsul, îl întrebă: 

— Despre ce vorbesc indienii? 

Barranca păru iritat. 

— Despre ce vorbesc ei mereu, Senor Jones? Blestemul. lar şi 
iar despre blestem. 

Indy ridică din umeri, uitându-se lung înapoi către indieni. Le 
înţelegea superstiţiile, credinţele şi, într-un fel, simţea chiar 
compasiune pentru ei: Blestemul - vechiul blestem al Templului 
Războinicilor Chachapoyeni. Qechuanii crescuseră cu el; era ceva 
ce ţinea de esenţa credinţei lor religioase. 

— Zi-le să se potolească, Barranca, îi ceru el peruanului. 
Spune-le că n-o să li se întâmple nici un rău. 

Leacul  vorbelor goale. Se simţea ca un vraci care 
administrează un ser neîncercat încă. De unde naiba putea şti că 
n-o să li se întâmple nimic? 

Barranca îl privi lung pe Indy câteva clipe, după care se adresă 
pe un ton aspru indienilor. Aceştia rămaseră o vreme tăcuţi - o 
tăcere a spaimei înăbuşite. Incă o dată lui Indy i se făcu milă de 
ei! Cele câteva cuvinte vagi de încurajare nu puteau risipi 
superstiții de secole. Işi puse din nou pălăria pe cap şi porni încet 
pe cărare, asaltat de miasmele junglei, emanând de la vegetaţia 
în creştere, duhori ale putreziciunii: schelete năpădite de viermi, 
putregaiuri de lemn, plante în descompunere. Şi doar existau 
locuri mult mai atrăgătoare. 


În clipa următoare se trezi gândindu-se la Forrestal, 
imaginându-şi-l cum străbătea el aceeaşi cărare cu ani în urmă, 
cuprins de febra curiozităţii, pe măsură ce se apropia de Templu. 
Dar oricât de bun va fi fost Forrestal ca arheolog, el nu se mai 
întorsese din călătorie, iar secretele închise în templu 
rămăseseră în continuare ferecate acolo. Sărmanul Forrestal. Al 
dracului epitaf mai era moartea în locul acela uitat de lume şi de 
Dumnezeu. Nu era tocmai genul de final pe care să şi-l fi dorit 
Indy pentru sine. 

Inaintă din nou, urmat de restul grupului. Jungla urma în acel 
moment cursul unui canion, iar cărarea se cocoţa pe peretele 
acestuia ca o cicatrice veche. Se ridicau de la sol aburi uşori 
care, după cum ştia el, aveau să se îndesească tot mai mult, pe 
măsură ce ziua înainta. Ceţurile erau închise în capcana 
canionului ca nişte pânze ţesute de copacii înşişi. 

Un papagal uriaş, viu colorat, ca un curcubeu proaspăt răsărit, 
aruncă un țipăt din tufişuri şi zbură în copaci, făcându-i să 
tresară. Şi pe urmă indienii se porniră din nou să dezbată aprins, 
gesticulând sălbatic, îndemnându-se unul pe altul. Barranca se 
întoarse şi-i aduse la tăcere cu o poruncă straşnică - dar Indy ştia 
că avea să fie din ce în ce mai greu să-i stăpâneşti cu duhul 
blândeţii. Le simţea spaimele la fel de bine ca umezeala ce-i intra 
în oase. Pe lângă aceasta, indienii contau mai puţin pentru el 
decât neîncrederea tot mai mare în cei doi peruani. Mai ales în 
Barranca. Era un instinct visceral pe care se bizuia, o intuiţie pe 
care o avusese mai tot timpul călătoriei. Acum era mai puternică 
însă. Ştia că Barranca i-ar fi putut reteza beregata pentru câteva 
arahide sărate. Nu mai e mult, îşi zise el. 

lar când înţelese că se află în vecinătatea Templului. Când 
înţelese cât de aproape era de idolul Chachapoyenilor. Simţi 
străvechiul freamăt al adrenalină scuturându-l tot: împlinirea 
unui vis, un legământ făcut pe vremea când nu era decât un 
novice în ale arheologiei. Era ca şi cum s-ar fi înapoiat cu 
cincisprezece ani în trecut, regăsind familiarul simţământ al 
miraculosului. indemnul obsesiv de a face lumină în locurile 
întunecate ale istoriei ce-l călăuzise de la început către 
arheologie. 

Un vis, gândi el. Un vis ce prinde contur, transformându-se 
dintr-o nebuloasă în ceva tangibil. lar acum simţea vecinătatea 
Templului până în măduva oaselor. 

Se opri şi ascultă din nou la sporovăială indienilor. Ştiau şi ei. 


Ştiu cât suntem de aproape acum. Şi asta îi sperie. Înaintă mai 
departe. Printre copaci se putea zări o spărtură în peretele 
canionului. Cărarea devenise aproape invizibilă: înăbuşită de 
liane, sufocată de plantele cu bulbi ce se târau peste rădăcini - 
rădăcini ce aveau aspectul unor excrescenţe, produse de spori, 
ce se lăsau purtaţi ici şi colo prin văzduh, căzând la întâmplare. 
Indy le reteza, răsucindu-şi braţul cu energie, încât cuțitul său cu 
lamă sfâşia obstacolele, de parcă acestea nu ar fi fost altceva 
decât hârtie poroasă. La naiba cu jungla. Nu trebuie să îngădui 
naturii - chiar şi celei mai perverse, mai neîmblânzite - să te 
înfrângă. Când se opri, era lac de sudoare şi-l dureau muşchii. Il 
încercă un simţământ plăcut însă, privind vălmăşagul de liane 
zdrobite, de rădăcini retezate. Apoi deveni conştient de ceața ce 
se îndesea; nu era o ceaţă rece, nu era o briză răcoroasă, ci ceva 
născut din însăşi sudoarea junglei. Işi ţinu respiraţia şi înaintă de- 
a lungul coridorului viu. Respirația i se tăie din nou când ajunse 
la capătul cărării. 

Se afla acolo! lată-l! 

In depărtare, ascuns în parte de arbori, se înălța templul. 

O clipă îl absorbiră straniile conexiuni ale istoriei, sentimentul 
permanenţei, al unei continuităţi care-i îngăduia unui om pe 
nume Indiana Jones să trăiască în anul 1936 şi să privească o 
construcţie ce fusese înălţată cu două mii de ani în urmă. Uluit. 

Copleşit. Un simţământ de umilinţă. Dar nici una din aceste 
descrieri nu era cu adevărat potrivită. Nu exista cuvânt pentru 
ceea ce simţea el acum. 

O vreme nu putu spune nimic. 

Contempla edificiul pierdut şi se minuna de energia înghițită 
de o asemenea construcţie în inima unei jungle necruțătoare. 
Strigătele indienilor îl smulseră din reverie, readucându-l cu 
brutalitate în prezent. Întorcându-se, îi văzu pe trei dintre ei 
fugind înapoi pe cărare şi părăsind asinii. Barranca îşi scoase 
pistolul, luându-i la ochi pe fugari, dar Indy îi înşfăcă încheietura 
mâinii şi i-o răsuci uşor, silindu-l să se întoarcă spre el. 

— Nu, îi zise. 

Barranca îl învinui cu privirea. 

— Sunt nişte laşi, Senor Jones. 

— N-avem nevoie de ei, răspunse Indy. Şi nici să-i ucidem. 

Peruanul îşi puse pistolul la loc, îi aruncă o privire tovarăşului 
său Satipo, după care se întoarse din nou către Indy: 

— Cine va căra proviziile în lipsa indienilor, Senor? Nu ne-am 


învoit ca Satipo şi cu mine să facem treabă de slugă, nu? 

Indy îl privi lung pe peruan, impresionat de întunecimea 
glacială din adâncul ochilor lui. Nu şi-l putea imagina zâmbind 
vreodată. Nu-şi putea imagina lumina furişându-se în sufletul lui 
Barranca. Indy îşi amintea că mai văzuse asemenea ochi ca de 
mort: erau ai unui rechin. 

— Putem arunca proviziile. Luăm ceea ce ne-a mânat până 
aici şi ne putem întoarce la avion pe înserate. Nu mai avem 
nevoie de provizii acum. 

Barranca se juca nervos cu pistolul. 

Un împătimit al pistolului, gândi Indy. Trei indieni morţi nu ar fi 
însemnat nimic pentru el. 

— Lasă pistolul, îi zise Indy. Nu-mi plac pistoalele, Barranca, 
decât atunci când am eu degetul pe trăgaci. 

Barranca ridică din umeri, aruncându-i o privire lui Satipo; 
între ei se stabili un soi de complicitate mută. Vor alege 
momentul potrivit, gândi Indy. Vor ataca la timpul potrivit. 

— Puneţi-l înapoi la cingătoare, okay? îi ceru Indy. 

Aruncă o privire scurtă celor doi indieni rămaşi, terorizaţi de 
Satipo. Spaima îi aruncase într-un fel de transă; parcă ar fi fost 
hipnotizaţi. 

Indy se întoarse către Templu, sorbindu-l din ochi, bucurându- 
se intens de clipă. In jurul său ceţurile se îndeseau, era o 
conspirație a naturii, de parcă jungla ar fi intenţionat să-şi 
păstreze secretele pentru totdeauna. 

Satipo se aplecă şi smulse ceva din scoarţa unui copac. Apoi 
întinse mâna către Indy. În podul palmei se afla o mică săgeată. 

— Hovitos, spuse Satipo. Otrava e încă proaspătă. Trebuie să 
fie pe urmele noastre. 

— De-ar fi ştiut că suntem aici ne omorau deja, răspunse Indy 
liniştit. 

Luă săgeata. Cruzi şi eficienţi. Se gândea la tribul Hovitos. La 
legendara lor sălbăticie, la ataşamentul lor istoric faţă de 
Templu. Erau îndeajuns de superstiţioşi ca să se ţină departe de 
el, dar cu siguranţă suficient de geloşi pentru a ucide pe oricine 
s-ar fi îndreptat într-acolo. 

— Să mergem, îi îndemnă el. Să isprăvim ce am început. 

Fură siliţi să-şi croiască din nou drum retezând şi cosind 
ierburile încâlcite, plantele agăţătoare ce se ridicau de sub tălpi 
ca nişte lanţuri ce aşteptau să-i încătuşeze. 

Transpirat tot, Indy se opri; îşi lăsă cuțitul să i se legene la 


şold. Cu coada ochiului observă cum unul din indieni trage de o 
creangă groasă. 

Ţipătul indianului îl făcu să se răsucească brusc, cu cuțitul 
ridicat în aer de data aceasta. Ţipătul sălbatic al indianului fu cel 
care îl grăbi în direcţia ramurii de copac, tocmai în clipa în care 
quechuanul, urlând în continuare, se făcu nevăzut în adâncimea 
junglei. Celălalt indian îl urmă, cuprins de panică, sfărâmând 
nebuneşte în drumul său crenguţele rămuroase şi plantele 
ţepoase. Dispăruseră amândoi. Cu cuțitul ridicat, Indy trase de 
creanga ce-i băgase în sperieţi pe indieni. Era gata să se repeadă 
la acel ceva ce-i îngrozise, indiferent ce va fi fost, gata să-şi 
împlânte cuțitul. Trase creanga la o parte. 

Se profila dincolo de vălătucurile de ceaţă. 

Sculptat în piatră, aflat dincolo de timp, cu un chip născut de 
un coşmar întunecat, trona acolo un demon al Chachapoyenilor. 
II studie preţ de o clipă, conştient de răutatea întipărită pe faţa 
lui imobilă şi-şi dădu seama că fusese aşezat acolo pentru a păzi 
Templul, ca să-i sperie pe toţi cei care se abăteau într-acolo. O 
operă de artă, gândi el, întrebându-se fugitiv cine-i vor fi fost 
creatorii, care le era credinţa, ce spaimă superstiţioasă putuse 
inspira un coşmar atât de îngrozitor precum acea statuie. 

Cu un efort, întinse mâna, atingând uşor umărul demonului. 

Deveni apoi conştient de altceva, ceva şi mai tulburător decât 
chipul de piatră. Mai straniu încă. 

Tăcerea. 

O tăcere nefirească. 

Nimic. Nici o pasăre. Nici o insectă. Nici o pală de aer care să 
smulgă şoapte copacilor. Un zero absolut, ca şi cum totul ar fi 
murit deodată. Ca şi cum totul ar fi fost înăbuşit, amuţit de o 
mână distrugătoare, nedumnezeiască. Işi duse mâna la frunte. 
Rece, acoperită de broboane reci. Strigoi, gândi el. Bântuie în 
acest loc. O asemenea tăcere îţi puteai imagina doar înaintea 
Creaţiunii. 

Se depărtă de chipul de piatră, urmat de cei doi peruani, care 
păreau neobişnuit de supuşi. 

— Ce-i asta, pentru numele Domnului? întrebă Barranca. 

Indy ridică din umeri. 

— Ah, vreun idol vechi. Ce altceva? Fiecare chachapoyan 
trebuia să aibă aşa ceva, nu ştiai? 

Barranca îl privi sumbru. 

— Uneori păreţi să priviţi lucrurile astea cu multă uşurinţă, 


10 


Senor Jones. 

— Mai am şi altă soluţie? 

Ceaţa se târa, se încolăcea, îi prindea în ghearele ei. Părând 
să-i împingă înapoi pe cei trei bărbaţi. Indy străpunse cu privirea 
aburii, scrutând intrarea în Templu, complicatele frize primitiva 
care, cu trecerea timpului, fuseseră năpădite de vegetaţie: 
devălmăşie de tufişuri, frunze, iederă. Ceea ce-i reţinea însă în 
mod deosebit atenţia era chiar intrarea întunecată, deschizătura 
rotundă, precum gura unui stârv. Parcă îl vedea pe Forrestal 
trecând pragul acelei guri negre către moarte. Sărmanul de el. 

Barranca se zgâi la intrarea în templu. 

— Cum să ne încredem în dumneavoastră, Senor Jones? 
Nimeni n-a ieşit de-acolo viu. De ce v-am da oare crezare? 

Indy îi zâmbi. 

— Barranca, Barranca, trebuie să înveţi că până şi un biet 
gringo spune uneori adevărul. Hai, ce zici? 

Şi scoase o bucată de pergament împăturit din buzunarul 
cămăşii. Se uită fix la feţele celor doi peruani. Expresia lor era 
atât de limpede, privirile atât de lacome. Indy se întrebă câte 
gâtlejuri fuseseră retezate pentru ca acei doi ticăloşi să obţină 
cealaltă jumătate. 

— Acesta, Barranca, îţi va ţine loc de credinţă, zise el, 
întinzând pergamentul pe pământ. 

Satipo scoase o bucată asemănătoare de pergament din 
buzunarul său, întinzându-l alături de cel al lui Indy. Cele două 
jumătăţi se potriveau perfect. O vreme nimeni nu zise un cuvânt; 
ajunseseră la punctul maximei precauţii, după cum ştia Indy - iar 
el aştepta încordat să vadă ce se va întâmpla. 

— Ei bine, amigos, zise el, iată-ne parteneri de afaceri. Avem 
ceea ce aţi putea numi interese comune. Între noi se întinde un 
plan complet al pardoselii Templului. Avem ceea ce nimeni n-a 
mai posedat vreodată. Acum, presupunând că acel stâlp care 
marchează colţul... 

Mai înainte să-şi poată sfârşi fraza, văzu, ca într-o secvenţă 
derulată cu încetinitorul, cum Barranca duce mâna la pistol. Văzu 
cum mâna subţire şi tuciurie se încleştează pe patul de argint - şi 
atunci acţionă. Indiana Jones se mişcă mai repede decât l-ar fi 
putut urmări peruanul; mişcările sale erau un caleidoscop 
amăgitor, o fantasmă; se îndepărtă de Barranca şi, ducând mâna 
la spate, sub jacheta de piele, scoase o vână de bou făcută colac, 
înşfăcând puternic mânerul. Mişcările sale se legau perfect, o 


11 


paradă graţioasă de forţă musculară, de încordare şi echilibru, 
braţul şi vâna alcătuind un singur corp, unul în prelungirea 
celuilalt. Invârti vina, despicând aerul, privind-o cum se înfăşoară 
strâns pe încheietura mâinii lui Barranca. Trase apoi în jos, 
făcând-o să se înfăşoare şi mai strâns şi arma se descărcă în 
pământ. Câteva clipe peruanul nu se mişcă. Se holba uluit la 
Indy, un amestec de zăpăceală, durere şi ură, izvorâte din faptul 
că celălalt se dovedise mai isteţ decât el, din umilinţă. lar mai 
apoi, când strâmtoarea biciului slăbi, Barranca făcu stânga- 
mprejur şi fugi. Dispărând în urma indienilor prin junglă. 

Indy se întoarse către Satipo. Acesta îşi ridică braţele. 

— Vă rog, Senor, bâigui el, n-am ştiut nimic, absolut nimic 
despre planul său. E nebun. Vă rog să mă credeţi, Senor. 

Indy îl privi o clipă, după care încuviinţă din cap şi adună de 
pe jos bucăţile de hartă. 

— Poţi lăsa mâinile în jos, Satipo. 

Peruanul păru să respire uşurat şi-şi cobori braţele cu o 
mişcare ţeapănă. 

— Avem planul pardoselii, zise Indy. Aşa încât ce mai 
aşteptăm? 

Zicând acestea, se îndreptă către intrarea Templului. 


Dăinuia acolo un iz de veacuri, mirosuri încătuşate ale unor 
ani lungi de tăcere şi întuneric şi o boare umedă, supărată de 
junglă, de plante în descompunere. Din tavan picura apă. 
Prelingându-se printre firele de muşchi. În coridor se auzeau 
mişunând rozătoare, grăbindu-se într-o parte şi-n alta. lar aerul - 
aerul era neaşteptat de rece, neatins de lumina soarelui, pe veci 
umbrit. Indy mergea înaintea lui Satipo, ascultând ecourile 
propriilor paşi. 

Ciudate zgomote, gândi el. Tulburau somnul morţilor şi, pentru 
o clipă, avu simţământul că se află în locul nepotrivit, la timpul 
nepotrivit, ca un tâlhar, ca unul pus pe distrugerea unor relicve 
ce zăcuseră prea mult timp în pace. 

Cunoştea bine sentimentul acela, al unui făcător de rele. Nu 
era genul de emoție care să-i facă plăcere, căci aducea prea 
mult cu impresia lăsată de un invitat plicticos la o petrecere, 
altminteri reuşită. işi urmărea umbra mişcându-se în lumina 
torţei purtate de Satipo. 

Coridorul cotea şi se răsucea pe măsură ce se adâncea în 
interiorul Templului. Din când în când, Indy se oprea şi examina 


12 


harta la lumină, încercând să-şi amintească detaliile planului. 
Simţea nevoia să bea ceva, avea gâtul foarte uscat, limba de 
asemenea, dar nu voia să se oprească. Auzea ticăitul unui ceas 
în creier şi fiecare tic-tac îi spunea: Nu ai timp, nu ai timp... 

Cei doi bărbaţi trecură prin faţa unor lespezi tăiate în ziduri. 
Din loc în loc, Indy se oprea pentru a examina obiectele expuse 
pe etajerele de piatră. Le cercetă pe rând, dând la o parte unele 
cu un aer expert, în vreme ce altele şi le strecura în buzunare. 
Mici monede, minuscule medalioane, piese de ceramică suficient 
de mici pentru a le purta asupra sa. Ştia ce are valoare şi ce nu. 
Ele nu reprezentau însă nimic în comparaţie cu obiectivul 
expediției sale - Idolul. 

Se mişca mai repede acum, în vreme ce peruanul grăbea în 
urma sa, gâfâind în efortul de a ţine pasul cu Indy. Deodată Indy 
se opri brusc, dezechilibrându-se uşor. 

— De ce ne-am oprit? întrebă Satipo, a cărui voce suna de 
parcă i-ar fi luat foc plămânii. 

Indy nu spuse nimic, rămase locului ca îngheţat, abia 
respirând. Neînţelegând ce se întâmplă, Satipo făcu un pas spre 
el, dădu să-i atingă braţul; înţepeni însă la rându-i cu mâna 
suspendată în aer. 

O uriaşă tarantulă neagră se târa pe spinarea lui Indy, 
înnebunitor de încet. Indy îi simţea picioarele înaintând puţin 
câte puţin spre pielea dezgolită a cefei. Aşteptă, aşteptă un timp 
ce părea fără sfârşit, până ce oribila vietate i se aşeză pe umăr. 
Intui panica lui Satipo, pornirea lui de a da drumul unui țipăt şi a 
sări în lături. Ştia că trebuie să se mişte rapid, dar prudent, astfel 
încât Satipo să n-o ia la sănătoasa. Cu o mişcare suplă îşi plesni 
umărul cu palma, azvârlind păianjenul în întunecimea coridorului. 
Uşurat, porni din nou la drum, când auzi exclamaţia de spaimă a 
lui Satipo. Se întoarse pentru a descoperi încă doi păianjeni 
căzuţi pe braţul peruanului. Vâna de bou a lui Indy despică 
umbrele, aruncând insectele la pământ. Călcă pe păianjenii puşi 
pe fugă, strivindu-i sub talpa cizmei. 

Satipo păli, părând gata să leşine. Indy îl prinse de braţ, până 
ce acesta îşi recăpătă cumpătul. După care arheologul îi arătă o 
mică încăpere la capătul coridorului, luminată de o singură suliță 
de lumină ce se strecura printr-un orificiu din acoperiş. Uitară de 
tarantule; Indy ştia că alte pericole pândeau înaintea lor. 

— Ajunge, Senor, murmură Satipo. Să ne întoarcem. 

Indy nu zise nimic. Continuă să privească lung în direcţia 


13 


încăperii, mintea sa lucrând deja intens, făcând presupuneri, 
imaginaţia sa ajutându-l să-şi croiască drum în gândirea 
oamenilor care construiseră acel lăcaş cu atât de mult timp în 
urmă. Ei vor fi dorit fără îndoială să apere comoara Templului 
gândi el. Ei vor fi ţinut să înalțe bariere, să întindă capcane, să se 
asigure că nici un străin nu va ajunge vreodată în inima 
Templului. 

Se apropie şi mai mult de intrare acum, mişcându-se cu 
precauţia instinctivă a vânătorului care simte pericolul mai 
înainte de a percepe vreun semn al lui. Se aplecă, pipăi 
pardoseala, găsi lujerul gros al unei iedere, îl trase după sine, 
după care întinse braţul şi-l aruncă în încăpere. 

O fracțiune de secundă nu se întâmplă nimic. După care se 
auzi un uruit uşor, un scârţâit şi pereţii încăperii părură să se 
deschidă în momentul în care nişte uriaşe ţepuşe de metal, ca 
maxilarele unui rechin imaginar, se cuplară zgomotos în mijlocul 
încăperii. Indiana Jones zâmbi, admirând truda proiectanţilor 
Templului, viclenia înfiorătoarei capcane. Peruanul înjură în 
barbă şi-şi făcu cruce. Indy era pe cale să spună ceva când 
observă ceva înfipt în uriaşele ţepe. Nu-i luă mai mult de o clipă 
pentru a identifica trupul spintecat de metalul ascuţit. 

Forrestal. 

Pe jumătate schelet. Pe jumătate carne. Cu faţa conservată 
grotesc de temperatura scăzută a camerei, cu expresia de 
mirare dureroasă încă întipărită acolo, parcă anume păstrată 
neschimbată pentru a avertiza pe oricine ar mai îi încercat să 
pătrundă în încăpere. Forrestal străpuns de ţepuşe prin piept şi 
vintre, cu sângele înnegrit încă vizibil pe costumul lui kaki, 
destinat expediției în junglă - pete ale morţii - lisuse, exclamă 
Indy în gând. Nimeni nu merită o asemenea soartă. Nimeni. Se 
lăsă o clipă copleşit de amărăciune. 

Ai căzut ca musca-n lapte, amice. Nu era de tine treaba asta. 
Ar fi trebuit să rămâi în sala de curs. Indy deschise ochii, apoi 
păşi în încăpere şi scoase leşul arheologului din ţepuşele în care 
era înfipt şi-l aşeză pe jos. 

— L-aţi cunoscut pe acest om? întrebă Satipo. 

— Mda, l-am cunoscut. 

Peruanul îşi făcu din nou semnul crucii. 

— Eu cred, Senor, că ar fi poate mai bine să nu mai înaintăm 
de aici. 

— Doar n-ai să te laşi descurajat de un asemenea leac, 


14 


Satipo. 

O vreme Indy nu mai spuse nimic. Urmări cum ţepele de metal 
încep să se retragă încet, lunecând înapoi către zidul din care 
apăruseră. Se minună de mecanica simplă a dispozitivului - 
simplă şi fatală. 

Indy îi zâmbi peruanului, atingându-i deodată umărul. Omul 
transpira din belşug şi tremura. Indy păşi în interiorul încăperii, 
atent la ţepuşele de metal, privind cum se aşază în ziduri 
vârfurile lor respingătoare. După o vreme îl urmă şi peruanul 
şoptind ceva pentru sine. Traversară încăperea şi ieşiră într-un 
coridor drept, lung de vreo cincizeci de picioare. La capătul lui se 
afla o uşă, luminată de soarele ce pătrundea înăuntru. 

— Suntem aproape, zise Indy, atât de aproape! 

Studie din nou harta mai înainte de a o împături, memorizând 
detaliile. Nu se mişcă însă numaidecât. Ochii săi scrutau aerul în 
căutarea altor capcane, altor curse. 

— Nimic nu pare suspect, îşi dădu Satipo cu părerea. 

— Asta-i ce mă îngrijorează, prietene. 

— E în ordine, zise din nou peruanul. Să mergem. 

Cuprins deodată de nerăbdare, Satipo păşi înainte. Piciorul său 
drept lunecă însă pe pardoseală. 

Se prăbuşi strigând. Indy se mişcă iute, îl înhăţă pe peruan de 
cingătoare şi-l trase înapoi. Satipo se prăbuşi epuizat la pământ. 

Indy examină pardoseala în locul unde alunecase peruanul. 
Pânze de păianjen, o țesătură densă, străveche, peste care se 
aşternuse un strat de colb, dădeau impresia unei podele. Se 
aplecă, apucă o piatră şi-i dădu drumul prin păienjeniş. Nu se 
auzi nimic, nici un sunet, nici un ecou nu-i răspunse. 

— E mult până jos, mormăi Indy. 

Cu respiraţia tăiată, Satipo amuţise. 

Indy căută cu privirea peste păienjeniş, către uşa luminată de 
soare. Cum să străbaţi această prăpastie, când podeaua nu 
există? 

— Cred că acum o să ne întoarcem, Senor, nu-i aşa? întrebă 
Satipo. 

— Nu, răspunse Indy, eu cred că mergem înainte. 

— Cum? Cu aripi? La aşa ceva v-aţi gândit? 

— N-ai nevoie de aripi ca să zbori, prietene. 

lşi scoase vâna de bou, scrută plafonul. Mai multe grinzi 
sprijineau acoperişul. Puteau fi putrede, gândi el. Pe de altă 
parte, puteau fi destul de puternice pentru a-i susţine greutatea. 


15 


Merita să încerce, în orice caz. Dacă nu-i reuşea planul, puteau 
să-şi ia adio de la idol. Aruncă vâna, făcând-o să se înfăşoare în 
jurul unei grinzi, după care, se lăsă pe ea cu toată greutatea, 
încercându-i rezistenţa. 

Satipo clătină din cap. 

— O, nu. Suntem nebuni. 

— Te poţi gândi la o cale mai bună, prietene? 

— Vâna n-o să ne ţină. Grinda o să pocnească. 

— Scuteşte-mă de pesimism, spuse Indy. Ai încredere în mine. 
Fă doar ce-ţi spun, de-acord? 

Indy îşi încleştă ambele mâini pe mânerul vânei, trase din nou 
de ea pentru a o încerca, după care se aruncă în gol conştient tot 
timpul pe podeaua iluzorie de sub el, de întunecimea prăpastie! 
Ce se căsca sub straturile de păienjeniş şi praf, conştient de 
posibilitatea ca grinda să pocnească; vâna s-ar desprinde şi 
atunci... nu avu timp să mediteze însă la această perspectivă 
întunecată. Porni cu mâinile încleştate de vână, simțind curentul 
de aer stârnit de propriul trup în zbor. Se lăsă purtat de elan 
până ce fu sigur că se află dincolo de prăpastie, după care îşi 
dădu drumul, atingând pământul. Aruncă vâna peruanului, care 
şopti ceva în spaniolă, ceva care, după cum era încredinţat Indy, 
trebuia să aibă o semnificaţie religioasă. Se întrebă vag dacă 
exista pe undeva, în bolțile Vaticanului, vreun sfânt patron al 
celor care aveau ocazia să călătorească pe-o vână de bou. 

II privi pe peruan, care ateriză alături de el. 

— Ţi-am zis eu? Mai grozav decât cu autobuzul. 

Satipo nu spuse nimic. Chiar şi la lumina aceea chioară, Indy îi 
putea distinge paloarea. Arheologul înfipse mânerul în formă de 
pană al vânei în zid. 

— Pentru drumul la întoarcere, explică el. Nu călătoresc 
niciodată numai dus. 

Peruanul ridică din umeri, în vreme ce intrau pe uşa în care 
bătea soarele într-o încăpere mare, acoperită de o cupolă, prin 
orificiile căreia se proiectau fâşii de lumină peste mozaicul alb- 
negru al pardoselei de ceramică. Privirea lui Indy fu atrasă de 
ceva aflat în partea opusă a încăperii, ceva ce-i tăie respiraţia. 
Infiorându-l şi bucurându-l într-un fel pe care nu l-ar fi putut 
defini. 

Idolul! 

Aşezat pe un soi de altar, arătând deopotrivă fioros şi 
seducător, forma sa aurie sclipind la lumina torţei şi a soarelui ce 


16 


se cernea înăuntru prin acoperiş. 

Idolul Războinicilor Chachapoyeni! 

Se simţi atunci cuprins de o poftă irezistibilă, de dorinţa de a 
traversa în goană încăperea, ca să poată atinge cu propriile-i 
mâini acea minune înconjurată de capcane şi obstacole. Dar ce 
soi de capcană perversă fusese păstrată oare pentru ultima 
clipă? Ce soi de cursă era întinsă în jurul Idolului însuşi? 

— Am să intru, zise el. 

Peruanul văzu şi el Idolul şi nu spuse nimic. Se zgâi la statuie 
cu o expresie de lăcomie ce-ţi dădea să înţelegi că în faţa ei 
nimic altceva nu mai conta. Indy îl urmări o clipă, gândind: L-a 
văzut. l-a cunoscut fascinația. Nu se mai poate avea încredere în 
el. Satipo era pe punctul de a păşi peste prag, când Indy îl opri. 

— Ţi-aminteşti de Forrestal? îl întrebă. 

— Mi-amintesc. 

Examină desenul complicat al plăcuţelor de ceramică, 
minunându-se de frumuseţea desenului. Lângă uşă se aflau două 
torţe vechi, fixate în nişte suporturi de metal ruginit. Intinse 
mâna, luă una din ele, încercând să-şi imagineze chipul ultimei 
fiinţe care va fi tinut-o în mâna sa; se scursese atât amar de 
vreme, nu înceta a se minuna de fiecare dată cum şi cel mai 
neînsemnat lucru putea să dureze veacuri. O aprinse, aruncându- 
i o privire lui Satipo, după care se aplecă şi apăsă cu celălalt 
capăt al torţei pe una din plăcuţele albe. Bătu în ea. Suna plin. 
Nici un ecou, nici un sunet a gol. În clipa următoare, încercă una 
din plăcuţele negre. 

Nici nu avu timp să-şi retragă braţul. Se auzi un zgomot, ceva 
zbura prin aer şuierând; o mică săgeată se înfipse în mânerul 
torţei. Işi retrase cu iuţeală mâna. Satipo respiră uşurat, după 
care arătă undeva în interiorul încăperii. 

— De-acolo a venit, zise el. Vedeţi firida aceea? De-acolo a 
venit săgeata. 

— Mai văd sute de alte firide, spuse Indy. 

Incăperea arăta ca un fagure din pricina nişelor întunecate, 
fiecare conţinând câte o săgeată pe care să o lanseze ori de câte 
ori se apăsa pe o plăcuţă neagră. 

— Rămâi aici, Satipo. 

Peruanul îşi întoarse încet faţa. 

— Dacă insistaţi. 

Cu torţa aprinsă în mână, Indy înaintă cu precauţie în 
încăpere, evitând plăcuţele negre, păşind peste ele pentru a 


17 


ajunge la cele albe, pe care era în siguranţă. Era conştient de 
umbra torţei, de existenţa nişelor primejdioase, percepute acum 
într-un semiîntuneric, ce conţineau săgețile. Cu toate acestea 
idolul îi atrăgea în primul rând atenţia, pur şi simplu frumuseţea 
lui devenea tot mai evidentă cu cât se apropia mai mult, lucirea 
hipnotică, expresia enigmatică a feţei. Ciudat, gândi el: înalt de 
vreo cincisprezece centimetri, vechi de două mii de ani, un 
cocoloş de aur, a cărui faţă cu greu s-ar fi putut numi frumoasă - 
ce ciudat că oamenii îşi pierdeau capul pentru aşa ceva, 
deveneau capabili de crimă: îl hipnotiza totuşi şi pe el şi trebui 
să-şi abată privirea. Concentrează-te asupra plăcuţelor, îşi spuse 
el. Numai asupra plăcuţelor. Nimic altceva. Nu-ţi pierde acum 
fineţea instinctului. 

La picioarele sale, răşchirată pe o plăcuţă albă, zăcea o mică 
pasăre, străpunsă de săgeți. Indy se holbă la ea o clipă, realizând 
că oricine va fi construit acel Templu, oricine va fi proiectat 
capcanele, trebuia să fi fost prea viclean pentru a se mulţumi să 
transforme în capcane doar plăcuţe negre; ca un joker într-un 
pachet de cărţi, cel puţin o plăcuţă albă trebuia să fi fost de 
asemenea primejdioasă. 

Cel puţin una. 

Dar dacă mai erau şi altele? 

Ezită transpirând. Simţind lumina soarelui ce-i cădea de 
deasupra, simțind cum flacăra torţei îi arde faţa. Păşi cu grijă în 
jurul păsării moarte, privind la plăcuţele albe ce-l mai despărţeau 
de idol, de parcă fiecare ar fi fost un posibil duşman. Uneori, 
gândi el, numai precauţia nu-ţi aduce victoria. Uneori nu poţi 
câştiga dacă nu-ţi asumi şi ultimul risc. Precauţia trebuie să 
însoţească norocul - dar trebuie să fii convins că sorții sunt de 
partea ta. Vederea Idolului îl atrase din nou. Il magnetiza. Şi era 
conştient de prezenţa lui Satipo în spatele său, urmărindu-l din 
uşă, punându-şi fără îndoială, la cale propria lui capcană. 

Haide, îşi zise el. Ce naiba? Haide şi la naiba cu prudenţa. 

Se mişcă grațios ca un dansator. Cu eleganța stranie a unui 
om care păşeşte pe lame de ras. Fiecare plăcuţă era acum un 
posibil teren minat, o capcană. 

Avansă pe ocolite, păşind peste pătrăţele negre, aşteptând ca 
apăsarea trupului său să declanşeze mecanismul care să umple 
cerul de şuierul săgeţilor. Şi deodată se pomeni în vecinătatea 
altarului şi mai aproape de idol. Trofeul. Triumful. Şi ultima dintre 
capcane. 


18 


A 


Se opri din nou. Inima îi bătea nebuneşte, pulsul zvâcnea 
înăbuşit, sângele îi clocotea în vine. Sudoarea îi şiroia pe frunte, 
prelingându-i-se pe pleoape, orbindu-l. Şi-o şterse cu dosul 
palmei. Câţiva paşi încă, îşi spuse el. Câţiva paşi numai. 

Şi câteva plăcuţe. 

Inaintă din nou, ridicând picioarele şi lăsându-le apoi uşor. 
Acum mai mult ca oricând avea nevoie de totală stăpânire de 
sine. Idolul părea să-i facă cu ochiul, să-l ademenească. 

Incă un pas. 

Incă un pas. 

intinse piciorul drept, atingând ultima plăcuţă albă din faţa 
altarului. 

Reuşise. Ilzbândise. Scoase o sticlă cu alcool din buzunar, o 
destupă şi trase o duşcă zdravănă. Meriţi, îşi zise el. Băgă sticla 
la loc, contemplând din nou Idolul. Ultima capcană? Se întrebă el. 
Oare unde ar putea fi ultima capcană? Ultimul joc cu moartea. 

Gândi timp îndelungat, încercând să se transpună în mintea 
oamenilor care creaseră acel lăcaş, care construiseră acel sistem 
de apărare. Foarte bine, prin urmare vine cineva să ia idolul, deci 
acesta trebuie să fie ridicat, adică să fie luat de pe lespedea de 
piatră şlefuită, trebuie să fie ridicat fizic! 

Şi atunci ce se întâmplă? 

Un mecanism ascuns sub idol sesizează absenţa greutăţii lui 
declanşând... ce? Alte săgeți? Nu, ceva încă şi mai distrugător. 
Ceva fatal. Se gândi din nou; mintea îi lucra febril, nervii îi 
zvâcneau. Se aplecă examinând cu atenţie baza altarului. Aşchii 
de piatră, praf, grohotiş, sedimentate acolo de veacuri. Poate, îşi 
zise el. Poate totuşi. Scoase o pungă împletită din buzunar, o goli 
de monezi, după care începu să o umple cu grohotiş. O cântări o 
vreme în palmă. Poate, îşi zise el din nou. Dacă reuşeai să 
acţionezi suficient de repede. Dacă puteai să o faci cu viteza 
necesară pentru a păcăli mecanismul. Dacă era vorba într- 
adevăr de acel soi de capcană. 

Dacă, dacă, dacă. Prea multe ipoteze. 

In alte împrejurări, ştia că şi-ar fi luat tălpăşiţa, evitând 
consecinţele atâtor necunoscute. Nu acum însă, nu aici. Se 
ridică, îşi îndreptă trupul, cântări din nou punga, întrebându-se 
dacă avea aceeaşi greutate cu a idolului. Nădăjduia că da. Se 
mişcă apoi cu iuţeală, ridicând idolul şi aşezând punga în locul lui 
pe piatra şlefuită. 

Nimic! 


19 


Preţ de o clipă ce i se păru foarte lungă, nu se întâmplă nimic. 

Se holbă la pungă, apoi la idolul din mâna sa, după care 
deveni conştient de un zgomot ciudat, îndepărtat, un huruit 
precum acela al unei maşinării uriaşe ce se pune în mişcare, 
sunetul unei lumi ce se deştepta dintr-un somn îndelungat, 
mugind,  sfâşiind şi  scrâşnind prin cavitățile Templului. 
Piedestalul de piatră şlefuită se scufundă brusc - zece centimetri, 
cincisprezece. Şi atunci zgomotul se înteţi, asurzitor şi totul 
începu să tremure, să se scuture, de parcă se despica însăşi 
temelia lăcaşului, căscându-se, în vreme ce tâmplăria trosnea şi 
cărămizile se fărâmau. 

Se întoarse, traversă în fugă plăcuţele de ceramică înapoi 
către uşă. lar zgomotul, ca un tunet grozav, creştea rostogolindu- 
şi ecourile prin bătrânele coridoare şi încăperi. Se îndreptă spre 
Satipo, care şedea în uşă cu o expresie de groază adâncă pe 
chip. 

Totul se cutremura acum, totul se mişca, alunecau cărămizile, 
se prăbuşeau zidurile, totul. Când ajunse la uşă, se întoarse şi 
văzu o stâncă rostogolindu-se pe podeaua de ceramică, 
declanşând dispozitivele săgeţilor ce zburau fără sens, cu miile, 
prin camera ce se năruia. 

Satipo, respirând zgomotos şi agitat, alergase în direcţia vânei 
de bou şi zbura acum pe deasupra prăpastiei. Când ajunse de 
partea cealaltă. Il fixă o clipă pe Indy cu privirea. 

Ştiam că se va întâmpla şi asta! gândi Indy. 

Am simţit asta. Am ştiut iar acum când e pe cale să se 
întâmple, ce pot să fac? Il urmări pe Satipo cum trage vâna de pe 
grindă, adunându-şi-o în mână. 

— O nimica toată, Senor. Schimb la schimb. Idolul în schimbul 
vânei. Îmi aruncaţi Idolul şi vă arunc asta. 

Indy trăgea cu urechea la dezastrul din spatele său, în vreme 
ce-l urmarea pe Satipo. 

— Aveţi de ales, Senor Jones? întrebă acesta. 

— Să zicem că aş arunca idolul în abis, prietene? Nu te-ai 
alege decât cu o vână de bou pentru toată osteneala dumitale. 

— Şi cu ce v-aţi alege dumneavoastră, Senor? 

Indy ridică din umeri. Zgomotul din spatele său se înteţea; 
simţea cum se cutremură Templul, cum începe să se balanseze 
pardoseala sub picioarele sale. Idolul! se gândi el - nu putea să-l 
arunce în abis, pur şi simplu nu putea. 

— De-acord, Satipo. Idolul în schimbul vânei. 


20 


Aruncă Idolul. Îl văzu pe Satipo înşfăcând relicva, înfundând-o 
în buzunar, iar mai apoi lăsând să-i cadă vâna pe podea. 

— Imi pare cu adevărat rău, Senor Jones. Adios. Şi noroc bun! 

— Nu poate să-ţi pară mai rău decât îmi pare mie, strigă Jones, 
privindu-l pe peruan cum dispare în adâncul coridorului. Intreaga 
zidire, ca o zeitate răzbunătoare a junglei, se cutremură şi mai 
abitir. Auzea cum cădeau şi alte pietre, cum se prăbuşeau stâlpii. 
Blestemul idolului! gândi el. Era ca la un matineu cinematografic, 
era genul de scenariu pe care îl urmăresc puştii cu ochii larg 
deschişi sâmbăta după-amiază în sălile întunecate de 
cinematograf. Nu-i mai rămânea decât un singur lucru de făcut - 
unul singur, fără vreo alternativă. Va trebui să sari, ajunse el la 
ultima concluzie. Trebuie să-ți asumi riscul de a sări peste 
prăpastie, nădăjduind că gravitația va fi de partea ta. ladul se 
cască în spatele tău şi chiar în fața ta se află un abis 
înspăimântător. Sari, aşadar, zboară în întuneric şi fă-ți cruce. 

Sari! 

Respiră adânc, se aruncă în golul de deasupra prăpastiei, cu 
tot avântul de care se simţi în stare. Auzi în urechi şuieratul 
aerului dislocat. S-ar fi rugat, dacă ar fi fost genul lui, s-ar fi rugat 
să nu fie înghiţit de nimicul întunecat de dedesubt. 

Se prăbuşea acum. Avântul săriturii se irosise. Se prăbuşea. 
Nădăjduia să fie de cealaltă parte a prăpastiei. 

Dar nu era aşa. 

II împresură întunericul, simţi aerul rece şi mucegăit ce se 
ridica din adânc şi-şi întinse braţele căutând ceva de care să se 
prindă, vreo margine, ceva care să-l susţină. Degetele i se 
afundară în buza prăpastiei, în marginea ei sfărâmicioasă şi 
încercă să se tragă în sus, în vreme ce marginea ceda, iar 
pietrele dislocate alunecau în genune. Işi legăna picioarele în gol, 
se încleştă cu mâinile; se zbătu, precum un peşte eşuat pe țărm, 
să se ridice, să se prindă de orice putea fi cât de cât trainic. 
Incordându-se, gemând, izbind cu picioarele peretele interior al 
prăpastiei, se luptă să se salte. Nu-l putea lăsa pe pungaşul de 
peruan s-o şteargă cu idolul, îşi bălăbăni din nou picioarele, lovi 
în zid, căută un soi de reazim care să-l propulseze afară din 
prăpastie, ceva, indiferent ce. lar Templul continuă să se năruie 
ca o înduioşătoare căpiţă de paie surprinsă de uragan. Gemu, îşi 
înfipse degetele în buza de deasupra, încordându-se de credea 
că or să-i pocnească muşchii şi-or să-i pleznească vasele de 
sânge, se trase în sus, chiar dacă simţea cum i se rup unghiile 


21 


sub greutatea trupului. 

Mai mult! Se îndemnă el. 

Incearcă mai tare! 

Se prindea cu toată puterea, îl orbea transpiraţia, îi tremura 
tot trupul de încordare. Ceva o să plesnească în cele din urmă. Işi 
zise. Ceva o să cedeze şi atunci ai să descoperi cu adevărat ce 
zace pe fundul acestei genuni. Se opri, se luptă să-şi adune 
forţele împuţinate, după care se trase în sus, înaintând cu 
eforturi epuizante centimetru cu centimetru. 

In cele din urmă fu în stare să-şi treacă piciorul peste 
marginea prăpastiei, să se târască pe suprafaţa relativ sigură a 
pardoselei - căci şi aceasta se zguduia, amenințând să se 
despice în fiecare clipă. 

Se ridică în picioare tremurând tot şi privi în lungul coridorului 
în direcţia în care dispăruse Satipo. Se îndreptase spre încăperea 
în care descoperiseră rămăşiţele lui Forrestal. Camera cu ţepuşe. 
Camera de tortură. Şi deodată Indy ştiu ce soartă îl pândea pe 
fugar mai înainte să audă zăngănitul teribil al vârfurilor metalice 
şi ţipătul înspăimântător al peruanului trimiţându-şi ecoul în 
adâncimea coridorului. Ascultă, se aplecă pentru a-şi lua vâna de 
bou. După care alergă în direcţia încăperii. Satipo atârna într-o 
parte, tras în ţeapă ca un fluture de dimensiuni groteşti în 
colecţia vreunui nebun. 

— Adio, Satipo, spuse Indy. După care culese idolul din 
buzunarul mortului. 

Ocoli ţepuşele şi se grăbi spre coridorul următor Şi în tot acest 
timp zgomotul creştea, asurzindu-l. Vibrându-i în tot trupul. Se 
întoarse şi văzu un bolovan uriaş ce se rostogolea către el, cu 
viteză tot mai mare. Ultima capcană gândi el, capcană pentru 
nătăfleţi. Voiseră să se asigure că şi de pătrundeai în Templu şi 
reuşeai să ocoleşti toată recuzita sa vicleană, tot nu aveai să mai 
ieşi viu. Alergă. Fugea nebuneşte spre ieşire, în vreme ce 
bolovanul se rostogolea năvalnic în urma sa. Se aruncă prin gura 
luminoasă a coridorului şi ateriza în iarba deasă de la intrare 
exact în clipa în care bolovanul se izbea cu putere în zid. Sigilând 
intrarea în Templu pentru totdeauna. 

Zăcu o vreme pe spate, epuizat. 

A fost cât pe-aci! gândi el. Fusese prea aproape de moarte 
pentru a mai încerca orice altă senzaţie, afară de aceea de 
sfârşeală. Ar fi vrut să doarmă. Nu-şi mai dorea nimic, decât să 
închidă ochii, lăsându-se transportat în întunericul ce aduce 


22 


uşurarea, o relaxare profundă, fără vise. Ai fi putut muri de o mie 
de ori acolo. Înăuntru. Înţelese el. Ai avut mai multe prilejuri de a 
muri acolo decât are un om într-o viaţă întreagă. Apoi zâmbi, se 
ridică într-o rină şi începu să răsucească idolul pe toate părţile. 

Dar a meritat, îşi zise el. A meritat toată aventura. 

Examină îndelung statueta de aur. 

Incă o mai studia, când zări o umbră proiectându-se asupra 
lui. 


Speriat, se ridică în capul oaselor. Privi în sus încruntat. ÎI 
studiau doi războinici din tribul Hovitos; aveau feţele vopsite în 
culorile de război şi îşi ţineau sarbacanele de bambus ca pe nişte 
lăncii. Nu prezenţa indienilor îl îngrijora însă acum pe Indy, ci 
vederea bărbatului alb care stătea între ei în costum safari şi cu 
cască de miner. Multă vreme Indy nu spuse nimic, lăsându-și 
amintirea să se limpezească. Bărbatul cu cască zâmbi - un 
zâmbet îngheţat, ucigător. 

— Belloq, murmură Indy. 

Dintre toți oamenii din lume, nimeni altul decât Belloq. 

Indy îşi mută privirea de pe chipul francezului la idolul pe care- 
| ţinea în mână, apoi scrută spaţiul din spatele lui Belloq, până la 
liziera pădurii, unde vreo treizeci de războinici Hovitos străjuiau 
pe un singur rând. Alături de indieni se afla Barranca. Barranca, 
zgâindu-se dincolo de Indy, cu o expresie prostească, lacomă. 
Era un zâmbet ce se transformă într-o expresie de uimire, apoi 
într-una de gheaţă, pustie în care Indy putu citi moarte. 

Cei doi indieni de o parte şi de cealaltă a peruanului trădător îi 
eliberară braţele şi Barranca se prăbuşi cu faţa în jos. Avea 
spatele străpuns de săgeți. 

— Dragă domnule doctor Jones, spuse Belloq. Ai un adevărat 
talent de a-ţi alege în mod eronat prietenii. 

Indy nu spuse nimic... îl urmări pe Belloq cum se apleacă, 
luându-i idolul din mână. Examină o vreme relicva încântat, 
întorcând-o pe-o parte şi pe cealaltă, cu o expresie de profundă 
admiraţie. 

Belloq îşi înclină scurt capul, cu un gest ce sugera o politeţe 
nepotrivită cu situaţia, o dovadă de civilitate. 

— Poate te gândeai că am renunţat. După cum vezi, nu poţi 
poseda nici un bun pe care eu să nu mi-l pot însuşi. 

Indy privi în direcţia războinicilor. 

— Şi indienii se aşteaptă să le dai idolul? 


23 


— Întocmai, răspunse Belloq. 

— Sunt naivi, râse Indy. 

— Intocmai cum spui, încuviinţă Belloq. Dacă ai vorbi limba 
lor, i-ai putea sfătui să-şi schimbe părerea, desigur. 

— Desigur. 

II văzu pe Belloq întorcându-se către grupul de războinici cu 
idolul ridicat în aer; şi atunci, într-un spectacol de o remarcabilă 
unitate, încât ai fi zis că e opera unui coregraf, repetată în 
prealabil şi însuşită, războinicii se aşezară cu faţa la pământ. 
Urmă un moment de prosternare, de primitivă religiozitate. In 
alte împrejurări, gândi Indy, aş fi fost îndeajuns de impresionat 
pentru a întârzia în apropiere, urmărindu-i. 

In alte împrejurări, dar nu acum. 

Se ridică încet în genunchi, privi spatele lui Belloq, îşi aruncă 
încă o privire rapidă către războinicii prosternaţi, după care o 
zbughi în direcţia copacilor, aşteptând, în vreme ce alerga, 
momentul în care indienii aveau să se ridice, iar văzduhul să se 
umple de săgețile arcurilor lor de bambus. Se afundă printre 
copaci în momentul în care îl auzi pe Belloq strigând în spatele 
său într-o limbă care era, probabil, aceea a indienilor Hovitos. 
Alerga acum cu iuţeală prin frunziş, înapoi la râu şi la hidroavion. 
Aleargă! Aleargă chiar dacă nu ţi-a mai rămas un strop de 
energie în tine! Mai stoarce o rezervă. 

Aleargă! 

Şi apoi auzi săgețile. 

Despicând aerul, şuierând, vâjâind, compunând o melodie a 
morţii. Alerga în zig-zag, descria serpentine prin desişul verde. 
Din spate se auzeau crengi rupte, vegetaţia strivită de indienii 
care-l urmăreau. Se simţea desprins într-un mod ciudat de 
propriul său trup, pe care îl forţa dincolo de limitele fizice, 
dincolo de absurdele pretenţii ale muşchilor şi oaselor, silindu-l 
să gonească - o chestiune de reflex elementar. Auzea câte o 
săgeată înfigându-se în scoarţa unui copac, bătaia de aripi a 
păsărilor ce zburătăceau alarmate de pe. Crengi, tipetele 
animalelor ce alergau speriate din calea indienilor. Continuă să 
alergi până nu mai poţi! îşi spunea el întruna. lar după aceea mai 
aleargă un pic! Nu te gândi. Nu te opri! 

Belloq, gândi el, va veni şi vremea mea. 

Dacă scap de data asta. 

Alerga - nu ştia de cât timp. Ziua era pe sfârşite. 

Se opri, privi în sus la lumina palidă ce se strecura printre 


24 


copacii deşi, după care se repezi în direcţia râului. Nu-şi dorea 
nimic mai mult decât să audă şopotul plin de viaţă al apei 
curgătoare, să vadă hidroavionul aşteptându-l. 

Se răsuci din nou şi traversă un luminiş unde se simţi brusc 
expus din cauza lipsei arborilor. Pentru o clipă, luminişul îi păru 
ameninţător, iar tăcerea ce se instalase brusc în amurg, 
neliniştitoare. 

Apoi auzi strigătele indienilor şi luminişul îi apăru precum 
centrul unei bizare ţinte într-un poligon de tragere. Se întoarse, 
văzu două siluete în mişcare, simţi curentul stârnit de două 
săgeți ce zburară pe lângă el - după care alergă din nou, în 
direcţia râului. Gândea în vreme ce alerga: La arheologie nu ţi s- 
au predat tehnici de supravieţuire. Nu ţi-au oferit manuale de 
supravieţuire odată cu metodologia săpăturilor. 

Şi în mod sigur, nu te vor avertiza cu privire la viclenia unui 
franţuz pe nume Belloq. 

Se opri iar, ca să-i audă pe indienii din spatele său. Auzi, apoi 
alt zgomot care îl învioră: curgerea unei ape repezi, foşnetul 
trestiilor. Râul! Oare cât de departe putea fi acum? Ascultă din 
nou pentru a fi sigur, după care alergă în direcţia de unde auzea 
acele zgomote, cu forţe înnoite. Mai repede, acum, aleargă mai 
iute! Sfâşiind vegetaţia ce te biciuie, ignorând tăieturile şi 
zgârieturile. Mai repede, mai tare, mai iute. Sunetul devenea tot 
mai limpede. Apa curgătoare! 

leşi dintre copaci. 

Acolo. 

La poalele povârnişului, dincolo de frunziş, de vegetaţia ostilă, 
era râul. 

Râul şi hidroavionul, legănându-se purtat în sus şi în jos de 
hulă. Nu şi-ar fi putut imagina ceva mai minunat. Cobora în fugă 
panta, când îşi dădu seama că nu era uşor să-şi croiască drum 
prin frunziş către avion. Şi nici nu avea timp să caute o altă 
potecă. Trebuia să urce pe creastă până la punctul în care 
aceasta înainta sub forma unei stânci în râu şi atunci putea să 
sară. Să sară! Cumpăni el. Ce naiba. Ce mai conta încă o 
săritură? 

Urcă şi de departe văzu silueta unui om care şedea pe o aripă 
a avionului acolo, jos. Indy ajunse într-un loc situat aproape 
deasupra avionului, se uită lung în jos câteva clipe, după care 
închise ochii şi sări în gol. Plonjă în apa căldură aproape de aripa 
avionului, se scufundă luat de curent, reuşi să se ridice la 


25 


suprafaţă şi să înoate în direcţia aparatului. Bărbatul de pe aripă 
sări în picioare când Indy se prinse de lonjeron. Ridicându-se din 
apă. 

— Porneşte motorul, Jock, strigă Indy. Porneşte-l! 

Jock alergă pe aripă, se aruncă în cockpit. In vreme ce Indy se 
grăbi, cu respiraţia tăiată, să se strecoare în compartimentul 
pasagerului, prăbuşindu-se pe scaun închise ochii, ascultând 
vuietul motoarelor, când aparatul începu să lunece pe suprafaţa 
apei. 

— Nu mă aşteptam să sari aşa, din senin, zise Jock. 

— Scuteşte-mă de bancuri, ştii? 

— Ai dat de-un mic necaz, băiete? 

Lui Indy îi veni să râdă. 

— Aminteşte-mi să-ţi povestesc cândva ce-am păţit. 

Se lăsă pe spate cu ochii închişi nădăjduind că-i va veni 
somnul. Brusc îşi dădu seama însă că avionul nu se mai mişca. 
Se ridică, aplecându-se către pilot. 

— S-a poticnit! zise Jock. 

— Poticnit? De ce? 

Jock rânji. 

— Eu nu fac decât să pilotez drăcia asta. Unii au impresia că 
toţi scoţienii sunt mecanici formidabili. Indy. 

Indy vedea prin hublou cum indienii încep să-şi croiască drum 
prin apa mică de la mal. Erau la treizeci de paşi depărtare, la 
douăzeci acum. Arătau ca nişte spectre groteşti ale albiei râului, 
sculate din morminte pentru a răzbuna vreo profanare 
îngrozitoare. Işi ridicară braţele: o furtună de lăncii se abătu 
peste fuselajul avionului. 

— Jock... Ă 

— La naiba, fac tot ce pot, Indy. Imi dau silinţa. 

— Cred că trebuie să-ţi dai mai multă silinţă. 

Lăncile izbiră avionul, abătându-se ca o grindină peste fuselaj. 

— Am găsit, zise Jock. 

Motoarele porniră să bolborosească zgomotos, tocmai când 
doi indieni care înotaseră până la aripă se căţărau pe ea. 

— Se mişcă, zise Jock, se mişcă. 

Nava alunecă din nou, după care începu să se ridice cu 
greutate deasupra râului. Indy îi văzu pe cei doi războinici 
pierzându-şi echilibrul şi prăbuşindu-se ca nişte stranii făpturi ale 
junglei, în apă. 

Aparatul se ridică deasupra arborilor, burta avionului făcu să 


26 


se legene ramurile, gonind păsările înspăimântate în lumina 
soarelui ce apunea. Indy lise şi închise ochii. 

— Am crezut că n-o să te mai întorci, zise Jock. Asta ca să-ți 
spun adevărul adevărat. 

— Să nu te îndoieşti nici o clipă, zise Indy zâmbind. 

— Acum relaxează-te, omule. Dormi oleacă. Uită afurisita asta 
de junglă. 

O vreme Indy se lăsă să lunece în vag. Uşurare. Relaxarea 
muşchilor. Un sentiment plăcut. Era o senzaţie în care s-ar fi 
putut cufunda pentru mult timp. 

Simţi ceva pe coapsă. Ceva greu ce se mişca încet. Deschise 
ochii şi văzu un şarpe boa constrictor ce i se înfăşură 
ameninţător pe picior. Sări brusc în picioare. 

— Jock! 

Pilotul îşi întoarse privirea şi zâmbi. 

— N-o să-ţi facă nici un rău, Indy. Este Reggie. N-ar face rău 
nici unei fiinţe. 

— la-l de pe mine, Jock. 

Pilotul întinse mâna înapoi, mângâie şarpele, după care îl 
trase lângă el, în cockpit. Indy urmări şarpele ce alunecă de pe 
el. O repulsie veche, o groază inexplicabilă. Unii oameni se tem 
de păienjeni, alţii de şobolani, iar alţii au fobia spaţiilor închise. El 
se îngrozea cel mai mult de atingerea respingătoare a şarpelui. 
Işi şterse broboanele de sudoare ce-i apăruseră din nou pe 
frunte, deşi, pe măsură ce apa ce-i îmbiba hainele se răcea, îl 
apucă tremuratul. 

— Ţine-l lângă tine, zise el. Nu suport şerpii. 

— Am să-ţi împărtăşesc un mic secret, zise Jock. Şarpele 
cumsecade e mai simpatic decât omul cumsecade. 

— Am să te cred pe cuvânt, făgădui Indy. Dar ţine-l departe de 
mine. 

Socoţi că eşti în siguranţă... şi tocmai atunci un boa 
constrictor se hotărăşte să se încălzească la sânul tău. Asta pune 
capac la toate! gândi el. 

O vreme privi pe geam, contemplând căderea implacabilă a 
întunericului peste imensitatea junglei. Poţi să-ţi păstrezi tainele, 
gândi Indy. Poţi să-ţi păstrezi toate tainele. 

Înainte de a adormi, legănat de zgomotul motoarelor, nutri 
speranţa că nu va trece mult timp până ce drumul său se va 
încrucişa din nou cu acela al francezului. 


27 


2. 


Berlin 


Într-un birou de pe Wilhelmstrasse, un ofițer, purtând uniforma 
neagră de SS-ist - un omuleţ caraghios altminteri, pe nume Eidel 
- şedea la biroul său, uitându-se lung la maldărul de dosare 
stivuite în ordine în faţa sa. Pentru vizitatorul lui Eidel, al cărui 
nume era Dietrich, era evident că omulețul folosea maldărele de 
dosare ca pe o compensație: îl făceau să se simtă mare, 
important. Se întâmplă la fel peste tot în zilele noastre, gândi 
Dietrich. Apreciezi un om. Valoarea lui după hârţogăraia pe care 
e capabil să o strângă. Numărul de ştampile pe care e autorizat 
să le folosească. Dietrich, căruia îi plăcea să se socotească un 
om de acţiune, oftă în adâncul său şi privi spre fereastră, în 
dreptul căreia fuseseră trase nişte storuri cafenii. Decolorate. 
Aşteptă ca Eidel să vorbească, dar ofiţerul SS tăcea de o bucată 
de vreme, ca şi cum chiar tăcerea era menită să sugereze 
greutatea importanţei sale. 

Dietrich privi portretul Fuhrerului ce atârna pe perete. Şi când 
îl vedeai, nu mai conta ce gândeai despre unul ca Eidel - mălăieţ. 
Plin de ifose, încuiat în birouri sordide - căci Eidel avea acces la 
Hitler. Aşa că ascultai, zâmbeai. Şi te făceai mic, mic de tot. 
Eidel, la urma urmelor, făcea parte dintr-un cerc restrâns. Corpul 
de elită al gărzii personale a lui Hitler. Eidel îşi netezi uniforma, 
care arăta de parcă tocmai ar fi fost scoasă de la curăţătorie. 

— Nădăjduiesc că v-am lămurii îndeajuns asupra importanţei 
chestiunii, domnule colonel, zise el. 

Dietrich încuviinţă din cap nerăbdător. Era nervos. Ura 
birocraţia. 

Eidel se ridică în vârful picioarelor, ca un om care se agaţă de 
un mâner de piele într-un metrou; la care ajunge cu greu, după 
care păşi spre fereastră. 

— Fuhrerul şi-a pus în minte să obţină acest obiect. Şi atunci 


28 


când şi-a pus în minte ceva, bineînţeles... 

Eidel se opri, se întoarse, ţintuindu-l pe Dietrich cu privirea. 
Făcu un gest care voia să însemne că tot ceea ce-i trecea 
Fuhrerului prin cap era de neînțeles pentru oameni mai puţin 
importanţi. 

— Inţeleg, spuse Dietrich, bătând tactul cu degetele pe geanta 
diplomat. 

— Semnificaţia religioasă e importantă, continuă Eidel. Nu că 
Fuhrerul ar avea vreun interes special pentru relicve evreieşti ca 
atare, fireşte. 

Eidel se opri râzând ciudat, ca şi cum ar fi găsit ideea teribil de 
amuzantă. 

— El e interesat mai mult de înţelesul simbolic al obiectului, 
dacă mă înţelegi. 

Lui Dietrich îi trecu prin minte că Eidel minţea, ascunzând 
ceva aici: era greu să-ţi imaginezi că Fuhrerul ar fi fost interesat 
de valoarea simbolică a ceva, orice va fi fost acel lucru. Scrută 
telegrama suspectă transmisă prin cablu, pe care Eidel îi 
îngăduise s-o citească în urmă cu câteva minute. Se uită apoi din 
nou lung la portretul lui Hitler, lipsit de zâmbet, sumbru. 

Eidel, îi spuse, în maniera unui universitar de provincie: 

— Ajungem acum la chestiunea cunoştinţelor de specialitate. 

— Într-adevăr, încuviinţă Dietrich. 

— Mai precis, a cunoştinţelor de arheologie. 

Dietrich nu spuse nimic, îşi dădea seama unde bate. 

— Mă tem că mă depăşeşte această chestiune, spuse el. 

Eidel zâmbi uşor. 

— Aveţi relaţii, însă, înţeleg. Aveţi relaţii cu cei mai mari 
specialişti în domeniu, am dreptate sau nu? 

— E o chestiune discutabilă. 

— Nu e timp pentru asemenea discuţii acum. Nu mă aflu aici 
pentru a demonstra ce se înţelege prin: „mare specialist”, 
domnule colonel. Mă aflu aici, la fel ca şi dumneavoastră pentru 
a executa un anumit ordin important. 

— Nu-i nevoie să-mi amintiţi mie de asta, spuse Dietrich. 

— Ştiu, zise Eidel, rezemându-se acum de birou. Şi înţelegeţi 
că mă refer la un anume specialist, pe care îl cunoaşteţi, a cărui 
expertiză în acest domeniu va fi de nepreţuit pentru noi. Corect? 

— Francezul? spuse Dietrich. 

— Desigur. 

Dietrich tăcu o vreme. Nu se simţea tocmai în largul său. 


29 


Parcă l-ar fi certat chipul lui Hitler pentru că ezita. p 

— Francezul e greu de găsit. Ca oricare mercenar. Işi poate 
oferi serviciile oriunde în lume. 

— Când ați auzit ultima oară de el? 

Dietrich ridică din umeri. A 

— Când eram în America de Sud. Imi pare. 

Eidel îşi studie dosul palmelor, subţiri, palide şi totuşi lipsite de 
delicateţe, de parcă şi-ar fi reproşat că eşuase în încercarea de a 
deveni pianist concertist. A 
___— Puteţi să-l găsiţi, zise el. Inţelegeţi ce vreau să spun? 
Inţelegeţi de unde vine acest ordin? 

— Pot să-l găsesc, dar vă avertizez acum... 

— Nu mă avertizaţi pe mine, domnule colonel. 

Dietrich simţi că i se usucă gâtul. Imbecilul ăsta; confecţionat 
pentru mărunta birocraţie! Cum i-ar mai fi plăcut să-l strângă de 
gât, să-i îndese pe esofag toate dosarele acelea legate până ce l- 
ar fi sufocat. 

— Foarte bine, atunci vă atrag atenţia că preţul francezului e 
ridicat. 

— N-am nici o obiecţiune. 

— lar corectitudinea nu-l dă afară din casă. 

— Aceasta e o chestiune de care urmează să vă îngrijiţi 
dumneavoastră, domnule colonel, Dietrich: Totul este să-l găsiţi 
şi să-l aduceţi înaintea Fuhrerului. Trebuie acţionat repede însă. 
Trebuie rezolvat, dacă mă înţelegeţi ce vreau să spun, ieri! 

Dietrich rămase cu privirea pironită pe fereastra întunecată. 
Uneori îl îngrozea faptul că Fuhrerul se înconjurase de lachei, 
proşti ca Eidel. Asta indica un anume raţionament tulbure în 
materie de oameni. 

Eidel zâmbi, de parcă l-ar fi amuzat încurcătura lui Dietrich. 
Apoi spuse: 

— Rapiditatea contează, desigur. Mai sunt şi alte tabere 
interesate, bineînţeles, iar acestea nu reprezintă cel mai bine 
interesele Reichului. M-am făcut pe deplin înţeles? 

— E totul limpede, spuse Dietrich. Cât se poate de limpede. 

Gândul lui Dietrich fugi la francez: ştia, chiar dacă nu-i 
spusese lui Eidel, că Belloq se afla în sudul Franţei în acel 
moment. Perspectiva de a face afaceri cu Belloq îl îngrozea. 
Omul acela ascundea, sub o aparenţă blajină, o desăvârşită lipsă 
de scrupule, egoism, înalt dispreţ, lipsă de consideraţie pentru 
orice filosofie, credinţă, convingere politică. Dacă era ceva ce-i 


30 


servea interesele, era bun. În caz contrar, nu-i păsa. 

— O să ne îngrijim noi de taberele adverse? De-or scoate 
cumva capul, spuse Eidel. Chestiunea aceasta nu vă priveşte. 

— Atunci aşa să fie! 

Eidel ridică telegrama, aruncându-şi privirea pe ea. 

— Ceea ce am vorbit nu trebuie să treacă dincolo de aceşti 
patru pereţi, domnule colonel. Nu mai e nevoie să v-o spun, nu? 

— Nu mai e nevoie, repetă Dietrich iritat. 

Eidel se întoarse la locul său, privindu-şi lung oaspetele pe 
deasupra teancului de dosare. O clipă păstră tăcerea. După care 
se prefăcu surprins de prezenţa lui Dietrich, aşezat încă în faţa 
sa. 

— Tot mai sunteţi aici, domnule colonel? 

Dietrich îşi luă geanta diplomat şi se ridică: Era greu să-ți 
reprimi ura faţă de aceşti clovni în uniforme negre. Se purtau de 
parcă ar fi fost stăpânii lumii. 

— Tocmai mă pregăteam să plec, spuse Dietrich. 

— Heil Hitler, spuse Eidel, cu mâna ridicată şi braţul ţeapăn. 

De la uşă, Dietrich îi răspunse cu aceleaşi cuvinte. 


31 


3. 


Connecticut 


Indiana Jones şedea în biroul său de la Marshall College. 
Tocmai sfârşise primul curs din an pentru studenții de la 
Arheologie 101 şi mersese bine. li ieşea totdeauna bine. li plăcea 
învăţământul şi ştia că e capabil să transmită şi studenţilor 
pasiunea sa pentru obiectul de studiu. Acum însă nu avea linişte 
şi tulburarea îi încurca planurile. 

Indy îşi ridică picioarele pe birou, răsturnând deliberat câteva 
cărţi, după care se ridică, măsurând cu paşi nervoşi încăperea - 
observând că nu mai era locul intim pe care îl ştie, locul lui de 
refugiu, ascunzătoarea sa, ci un fel de celulă a unui străin. 

Jones, îşi spuse el. 

Indiana Jones, deşteaptă-te! 

O vreme obiectele din jurul său părură să-şi piardă înţelesul. 
Uriaşa hartă a Americii de Sud de pe perete se transformă într-o 
pată suprarealistă, fructul viziunii vreunui artist dadaist. Replica 
în lut a idolului i se arătă deodată prostească, urâtă, stupidă. O 
luă în mână gândind: „Pentru aşa ceva ţi-ai pus tu viaţa în 
pericol? Sigur că-ţi lipsea vreo doagă.” 

Ţinea în continuare mulajul în mâini, studiindu-l absent. 

Această iubire bolnavă pentru antichităţi îi păru deodată 
păcătoasă, nefirească. O pasiune nebună pentru sensul istoriei, 
chiar mai mult decât sensul ei, nevoia de a întinde mâna şi a o 
pipăi, de a o înţelege prin relicvele, prin creaţiile ei; să te 
descoperi bântuit de chipurile unor meşteşugari şi artişti trecuţi 
de mult în lumea de dincolo, să te simţi vrăjit gândind la mâinile 
care au făptuit acele lucruri, la degetele ce s-au întors de mult în 
ţărână. Dar niciodată uitate, niciodată pe deplin uitate, nu atâta 
timp cât exişti tu, cu pasiunea ta nebunească. 

Pentru o clipă vechile sentimente îi reveniră, îl asediară cu 
forţa primelor emoţii pe care le simţise ca student. Când se 


32 


întâmpla asta? Cu cincisprezece ani urmă? Şaisprezece? 
Douăzeci? Nu conta: timpul însemna altceva pentru el decât 
pentru majoritatea oamenilor. Descopereai timpul prin secretele 
pe care le îngropase - în temple, în ruine, sub stânci, în praf şi în 
nisip. Timpul se dilata, devenea elastic, creând acel sentiment 
uimitor că tot ceea ce a existat vreodată se leagă de ceea ce 
există în prezent; iar moartea îşi pierdea semnificaţia tristă, 
graţie a ceea ce lăsai în urma ta. 

Se gândi la Champollion trudind asupra pietrei din Rosetta, la 
uimirea pe care o va fi încercat când: a descifrat în cele din urmă 
hieroglifele. Se gândi la Schliemann descoperind Troia, la 
Flinders Petrie; excavând cimitirul predinastic de la Nagada. La 
Woolley descoperind cimitirul regal de la Ur, în Irak. La Carter şi 
la Lordul Carnarvon. Dând peste mormântul lui Tutankhamon. 

De acolo începuse totul. In acea conştiinţă a descoperirii care 
era precum ochiul unui uragan intelectual. Şi erai prins în 
vâltoarea lui, luat de el, transportat într-un soi de maşină a 
timpului pe care autorii de povestiri fantastice nu o puteau 
înţelege: era propria ta maşină a timpului, propriul tău traseu în 
inima timpului esenţial. 

Aşeză figurina în echilibru în podul palmei, privind-o lung, de 
parcă i-ar fi fost un duşman personal. Nu, gândi el, tu îţi eşti 
propriul tău duşman, Jones. Te-ai lăsat antrenat, pentru că ţi-a 
căzut în mâini o jumătate de hartă rătăcită printre hârtiile lui 
Forrestal - şi pentru că ai fost silit să te încrezi în doi asasini care 
aveau cealaltă jumătate. 

Moron, gândi el. 

Şi Belloq. Belloq era, probabil, tipul deştept. Belloq avea un 
ochi de vultur când era vorba să vadă din ce parte-i surâde 
norocul... Belloq a avut dintotdeauna acea calitate - ca şerpii 
faţă de care ai fobie. leşind nevăzut de sub o stâncă, prădătorul 
alunecător, sărind mereu să înşface prada pe care n-a vânat-o el 
însuşi. 

In mintea sa stăpânea acum doar imaginea lui Belloq - acel 
chip delicat, frumos, întunecimea ochilor, zâmbetul ce ascundea 
viclenie. îi 

Işi aminti de alte confruntări cu francezul. Işi aminti de 
momentul absolvirii facultăţii, când Belloq îşi croise drum spre 
premiul Societăţii de Arheologie prezentând o lucrare de 
stratigrafie, a cărei bază Indy o recunoscuse ca fiind rodul 
propriei sale munci. Nu se ştie în ce fel o plagiase Belloq, îşi 


33 


găsise el o cale de acces. Indy nu putuse dovedi nimic, s-ar fi 
interpretat ca un gest de invidie, o contestare în genul fabulei cu 
vulpea şi cu strugurii acri. 

1934. Aminteşte-ţi de vara acelui an, gândi el. 

1934. Vara neagră. Işi petrecuse luni de zile plănuind nişte 
săpături în deşertul Rub al Khali din Arabia Saudită. Luni de 
muncă şi pregătiri, de umblat după fonduri, punând argumentele 
cap la cap, susţinând că instinctele sale în privinţa săpăturilor 
erau corecte, că în locul acela arid puteau fi găsite resturile unei 
culturi nomade de dinainte de Cristos. Şi ce s-a întâmplat mai 
apoi? 

Inchise ochii. 

Chiar şi acum amintirea îl umplea de amărăciune. 

Belloq fusese acolo înaintea lui. 

Belloq făcuse săpături. 

E drept că francezul găsise puţine lucruri de importanţă 
istorică, dar nu asta conta. 

Fapt era că Belloq îl furase din nou. Şi încă o dată nu putuse 
să dovedească furtul. 

lar acum venise rândul idolului. 

Indy îşi ridică privirea, deşteptat din reveria sa de uşa biroului 
ce se deschidea încet. 

In cadrul uşii îşi făcu apariţia Marcus Brody. 

Cu o expresie de precauţie şi, în parte, de îngrijorare. Indy îl 
considera pe Marcus, custodele Muzeului Naţional, cel mai 
apropiat prieten al său. 

— Indiana, îl strigă acesta pe un ton coborât. 

Indy întinse mâna în care ţinea figurina, ca şi cum ar fi oferit-o 
celuilalt bărbat, după care îi dădu brusc drumul în lada de gunoi 
de pe podea. 

— Am avut originalul în mâinile mele, Marcus. Originalul. 

Indy se lăsă pe spate, cu ochii închişi, frecându-se cu îndârjire 
la ochi. 

— Mi-ai spus, Indiana. Mi-ai spus deja, răspunse Brody. De 
îndată ce te-ai întors. Nu-ţi aminteşti? 

— Pot să-l dobândesc înapoi, Marcus. Pot să-l dobândesc. M- 
am şi gândit cum. Belloq va trebui să-l vândă, de acord? Aşa că 
unde îl va vinde? Ei? 

Brody îl privi cu îngăduinţă. 

— Unde, Indiana? 

— Marakeş. Marakeş e locul. 


34 


Indy se ridică, arătând către tot felul de obiecte risipite pe 
birou. Erau trofeele lui din templu, piesele sau fragmentele luate 
în grabă. 

— Priveşte. Toate acestea trebuie să valoreze ceva, Marcus. 
Nu se poate să nu câştig bani pe ele, suficienţi pentru a ajunge la 
Marakeş, de, nu-i aşa? j 

Brody abia de-şi aruncă privirea în direcţia lor. In schimb 
întinse mâna, lăsând-o pe umărul lui Indy cu grijă prietenească. 

— Muzeul le va cumpăra, ca de obicei. Nu se pune nici o 
problemă. Despre idol, vom vorbi însă mai târziu. In momentul 
acesta aş vrea să faci cunoştinţă cu nişte persoane. Au venit de 
departe ca să te cunoască, Indiana. 

— Despre ce persoane e vorba? 

— Au venit de la Washington, Indiana. Doar ca să te vadă. 

— Cine sunt? întrebă Indy cu voce moale. 

— Serviciul de informaţii al armatei. 

— Serviciul de ce? Am dat cumva de vreun necaz? 

— Nu. Dimpotrivă, aş zice. Se pare că au nevoie de ajutorul 
tău. 

— Singurul ajutor care mă interesează e acela care să-mi 
asigure bani lichizi pentru Marakeş. lar obiectele acestea trebuie 
să valoreze ceva. 

— Mai târziu, Indiana, mai târziu. Mai întâi vreau să-i întâlneşti 
pe aceşti oameni. 

Indy se opri în dreptul hărţii Americii de Sud. 

— Mda, zise el. Am să-i întâlnesc, dacă asta înseamnă atât de 
mult pentru tine. 

— Te aşteaptă în sala de curs. 

leşiră în coridor. 

O tânără drăguță apăru în faţa lui Indy. Ducea cu sine un 
pachet de cărţi şi-şi luase un aer studios. Preocupat. Indy se 
lumină la chip, văzând-o. 

— Domnule profesor Jones, începu ea. 

— Da? 

— Nădăjduiam să pot avea o consultaţie cu dumneavoastră, 
spuse ea timidă, aruncându-i o privire lui Marcus Brody. 

— Mda, sigur, sigur, Susan, mi-amintesc că ţi-am făgăduit să 
stăm de vorbă. 

— Nu acum, nu acum, Indiana, se împotrivi Marcus Brody, 
după care se întoarse către fată. Profesorul Jones urmează să 
participe la o întâlnire importantă, draga mea. Ce-ar fi să-l cauţi 


35 


mai târziu? 

— Mada, mormăi Indy. Mă întorc la prânz. 

Fata zâmbi dezamăgită, după care se îndepărtă pe coridor. 
Indy o urmări plecând, admirându-i linia gleznelor subţiri. Simţi 
că Brody îl trage de mânecă. 

— Frumuşică. Ştacheta ta e la înălţimea obişnuită, Indiana. 
Dar mai târziu, de acord? 

— Mai târziu, îl îngână Indy, luându-şi cu părere de rău privirile 
de la fată. i 

Brody împinse uşa sălii de curs. În apropierea podiumului, 
erau aşezaţi doi ofiţeri ai armatei, în uniformă. Când uşa se 
deschise, îşi întorseseră amândoi capetele ca la comandă. 

— Dacă acesta este comitetul de recrutare, eu unul mi-am 
satisfăcut deja stagiul, spuse Indy. 

Marcus Brody îl conduse pe Indy la un scaun de pe podium. 

— Indiana, vreau să ţi-i prezint pe domnul colonel Musgrove şi 
pe domnul maior Eaton. Domnii au venit de la Washington ca să- 
ţi vorbească. 

— Mă bucur să vă cunosc, zise Eaton. Am auzit o mulţime de 
lucruri despre dumneavoastră, domnule profesor Jones. Doctor în 
arheologie, expert în ştiinţele oculte, colecţionar de antichităţi 
rare. 

— Este un fel de a zice, spuse Jones. 

— Colecţionar de antichităţi rare sună ciudat, remarcă 
maiorul. 

Indy îi aruncă o privire lui Brody care interveni: 

— Sunt sigur că tot ceea ce face profesorul Jones pentru 
muzeul nostru confirmă punct cu punct fişa sa din Tratatul 
internaţional pentru protecţia antichităţilor. 

— Oh, sunt sigur, aprobă maiorul Eaton. 

— Sunteţi un om cu talente multiple, domnule profesor, zise 
Musgrove. 

Indy făcu un gest de apărare, fluturându-şi mâna. Ce mai 
voiau şi indivizii ăştia? 

— Înţeleg că aţi studiat sub îndrumarea profesorului 
Ravenwood la Universitatea din Chicago? întrebă maiorul Eaton. 

— Da. Intr-adevăr. 

— Aveţi vreo idee cu ce se mai ocupă în momentul de faţă? 

Ravenwood. Numele îi deştepta amintiri vechi cu o violenţă 
care îi displăcea. 

— Zvonuri, răspunse Indy, nimic în plus. Parcă am auzit că se 


36 


află în Asia. Nu ştiu. 

— Inţeleg că i-aţi fost foarte apropiat, zise Musgrove. 

— Mda, răspunse Indy scărpinându-şi bărbia. Am fost 
prieteni... Totuşi nu am mai vorbit de ani de zile. Mă tem că 
prietenia noastră a cunoscut apoi un declin. 

Un declin, gândi el. Era un mod eufemistic de a se exprima - 
fusese mai curând o catastrofă. In clipa următoare se gândi la 
Marion, amintire nedorită, ceva ce se cerea încă dezgropat din 
straturile profunde ale minţii. Marion Ravenwood, fata cu ochi 
minunaţi. 

Ofițerii şuşoteau între ei, punând ceva la cale. Apoi Eaton se 
întoarse, spunându-i pe un ton solemn. 

— Ceea ce vă vom spune va trebui să rămână strict 
confidenţial. 

— Desigur, răspunse Indy. 

Ravenwood - oare ce, loc îşi mai găsea şi bătrânul în toată 
cacialmaua asta? Şi când aveau de gând să-i spună ce voiau de 
fapt? 

— leri, una din staţiile noastre a interceptat un comunicat 
german transmis de la Cairo la Berlin, zise Musgrove. Informaţiile 
cuprinse în el erau evident importante pentru agenţii germani 
din Egipt. 

Musgrove se uită la Eaton, aşteptând ca acesta să-şi continue 
povestea, ca şi cum fiecare din ei era capabil să transmită numai 
o anumită cantitate de informaţii într-un moment anumit. 

— Nu ştiu dacă nu vă spun ceva ce deja ştiţi, domnule 
profesor, anume că naziştii au organizat expediţii arheologice 
peste tot în lume în ultimii doi ani... 

— Faptul acesta nu a scăpat atenţiei mele. 

— Desigur. Par să caute cu febrilitate orice fel de obiect de 
cult ce le cade în mâini. Conform informaţiilor noastre, Hitler este 
obsedat de ştiinţele oculte. Inţelegem că are chiar un ghicitor 
personal, dacă acesta este cuvântul. Şi chiar în momentul de faţă 
se pare că se desfăşoară un soi de săpături arheologice - foarte 
secrete - în deşertul din vecinătatea oraşului Cairo. 

Indy dădu din cap. Toată povestea îi producea somn. 
Cunoştea preocuparea permanentă, cel puţin aparent, a lui Hitler 
de a ghici viitorul, de a transforma plumbul în aur, de a afla 
elixirul vieţii şi ce altceva o mai fi fost. Numai să fi pomenit ceva 
în faţa lui şi, dacă suna îndeajuns de straniu, mai mult ca sigur că 
avea să-l intereseze pe omuleţul nebun cu mustață. 


37 


Indy îl urmări pe Musgrove scoțând o hârtie din servietă. O 
tinu o vreme în mână. După care spuse: 

— Acest comunicat conține câteva informaţii privind 
activitatea din deşert, dar nu prea înţelegem despre ce e vorba. 
Ne-am gândit că dumneavoastră le-aţi putea descifra. 

Musgrove îi întinse hârtia lui Indy. Mesajul era următorul: 

PROGRESE IN ACŢIUNEA TANIS. 

OBŢINEŢI CAPUL. TOIAGUL LUI RA, ABNER 

RAVENWOOD, S.U. 

Indy citi cuvintele încă o dată. Mintea luminându-i-se brusc. Se 
ridică, se uită la Brody şi spuse, nevenindu-i să creadă: 

— Naziştii au descoperit Tanisul. 

Pe chipul lui Brody se aşternu o paloare sumbră. 

— Scuzaţi-mă, spuse Eaton. Nu înţeleg nimic. Ce înseamnă 
Tanis pentru dumneavoastră? 

Indy, a cărui minte lucra febril acum, se îndreptă de pe 
podium către fereastră. O deschise, trăgând în piept aerul tare al 
dimineţii, bucurându-se de răcoarea plăcută ce-i pătrundea în 
plămâni. Tanis. Toiagul lui Ra. Ravenwood. Îl năpădeau acum 
bătrânele legende, versuri, poveşti... Nimeri într-un munte de 
cunoştinţe, informaţii, acumulate în creierul său de ani de zile - 
atât de multe încât voia să le scoată repede la iveală. la-o uşurel, 
gândi el. Spune-le pe îndelete, ca să poată înţelege. Se întoarse 
către ofiţeri. 

— O bună parte din toate acestea vor fi greu de înţeles pentru 
dumneavoastră. Poate. Nu ştiu. Va depinde de credinţele 
dumneavoastră personale, atâta lucru pot să vă spun de la bun 
început. De acord? 

Se opri, privind feţele lor inexpresive. 

— Oraşul Tanis este unul din posibilele adăposturi ale 
Pierdutei Arce. 

Musgrove îl întrerupse: 

— Arcă? Arca lui Noe? 

Indy clătină din cap. 

— Nu Arca lui Noe. Mă refer la Chivot!. La cufărul purtat de 
izraeliţi, în care închiseseră cele Zece Porunci. 

— S-o luăm de la capăt, ceru Eaton. Vă referiţi chiar la cele 


1 E vorba de Chivotul Aşezământului din Vechiul Testament, o cutie 
în formă de arcă, în care erau ţinute vasul de aur cu mana cerească, 
toiagul lui Aaron şi Tablele legii. Acest Chivot a stat în Cortul Mărturiei, 
apoi în Templul lui Solomon şi, în cele din urmă, a dispărut. 


38 


zece porunci? 

— Mă refer la tăblițele de piatră, cele originale, pe care Moise 
le-a adus de pe Muntele Horeb. Cele despre care spunea că le-a 
sfărâmat în momentul în care a văzut cum decăzuseră evreii. În 
vreme ce el se afla sus pe munte, în comuniune cu Dumnezeu, 
care i-a arătat Legea, restul semenilor săi se pierdeau în orgii şi 
fabricau idoli. Aşa că s-a mâniat rău şi a sfărâmat tăbliţele. Aşa-i? 

Chipurile militarilor rămaseră impasibile. Indy ar fi vrut să le 
inspire entuziasmul pe care el însuşi începea să-l simtă. 

— Atunci israeliţii au pus fragmentele risipite în Chivot, 
purtându-le ori încotro mergeau. Când s-au stabilit în Cannaan, 
Chivotul era aşezat în Templul lui Solomon. A rămas acolo ani de 
zile... După care a dispărut. 

— Unde? întrebă Musgrove. 

— Nu ştie nimeni cine, ori când a fost luat de acolo. 

Brody, care vorbea mai potolit decât Indy. Zise: 

— Un faraon egiptean a invadat Ierusalimul în jurul anului 926 
înaintea lui Cristos. Şişac era numele său, S-ar putea ca el să fi 
luat Chivotul şi să-l fi dus înapoi, în oraşul Tanis... 

Indy interveni: 

— Unde e posibil să-l fi ascuns anume într-o încăpere tainică, 
numită Fântâna Sufletelor. 

În sală se aşternu liniştea. După o vreme, Indy întrerupse 
tăcerea: 

— Cel puţin acesta este mitul. Se pare că tuturor străinilor 
care s-au apropiat de Chivot li s-au întâmplat nenorociri. La puţin 
timp după ce Şişac s-a întors în Egipt, oraşul Tanis a fost înghiţit 
de deşert în urma unei furtuni de nisip ce a durat un an de zile. 

— Blestemul de rigoare, spuse Eaton. 

Scepticismul lui îl irită pe Indy. 

— Dacă doriţi să-i spuneţi aşa, răspunse el, încercând să se 
stăpânească. În timpul bătăliei de la lerihon, însă, preoţii evrei au 
purtat Chivotul în jurul oraşului timp de şapte zile, după care 
zidurile s-au prăbuşit. lar când filistenii au capturat, după cum se 
presupune, Chivotul şi-au atras asupra lor toate calamităţile - 
inclusiv boli de piele şi ciumă. 

— Toate acestea sunt foarte interesante, îmi închipui, spuse 
Eaton. Dar de ce să fie un american menţionat într-o telegramă a 
naziştilor, dacă e să ne întoarcem la oile noastre? 

— El e marele expert în Tanis, spuse Indy. Tanis era obsesia 
lui. A reuşit să colecţioneze chiar câteva relicve privitoare la 


39 


oraş. Nu a găsit însă oraşul. 

— De ce să fie naziştii interesaţi de persoana lui? întrebă 
Musgrove. 

Indy făcu o pauză. 

— Am impresia că naziştii caută capul Toiagului lui Ra. Şi 
socotesc că Abner îl deţine. 

— Toiagul lui Ra, repetă Eaton. Sună atât de ciudat. 

Musgrove, care părea mai interesat, se aplecă în scaunul său: 

— Ce este Toiagul lui Ra, domnule profesor? 

— Am să vă desenez, spuse Indy. 

_ Merse cu paşi mari la tablă şi începu să deseneze cu iuţeală. 
In vreme ce trăgea linii cu creta pe tablă, spuse: 

— Se presupune că Toiagul lui Ra este cheia localizării 
Chivotului. O cheie foarte ingenioasă. In esenţă e vorba de un 
băț lung, de vreo doi metri, poate, nimeni nu ştie precis. Oricum, 
are la unul din capete o piesă complicată în forma soarelui, cu un 
cristal în mijloc. Mă urmăriţi? Acest toiag trebuia dus într-o 
anume încăpere care conţinea planul oraşului Tanis - acolo era 
reprodus întregul oraş în miniatură. Când aşezai toiagul într-un 
anumit punct al încăperii, la un anume timp al zilei, soarele 
bătea în cristalul capului, aruncând o rază pe acel plan, indicând 
locul Fântânii Sufletelor... 

— Unde era ascunsă Arca, spuse Musgrove. 

— Intocmai. De aceea au naziştii nevoie de capul toiagului. 
Ceea ce explică şi prezenţa numelui lui Ravenwood în telegramă. 

Eaton se ridică şi începu să se plimbe agitat. 

— Cum arată Arca asta la urma urmei? 

— Am să vă arăt, spuse Indy. 

Se duse repede în fundul sălii, luă o carte şi-i întoarse foile 
până ce ajunse la o ilustrație mare, colorată. Le-o arătă celor doi 
ofiţeri. Aceştia examinară în tăcere ilustraţia, care descria o 
scenă biblică de bătălie. Armata izraeliţilor îşi punea pe fugă 
duşmanul: în fruntea războinicilor izraeliţi se aflau doi bărbaţi 
care cărau Chivotul Aşezământului, un cufăr lung din aur, 
încoronat cu doi heruvimi tot din aur. Izraeliţii îl cărau cu ajutorul 
unor bețe trecute prin inele speciale de la capetele cufărului. Un 
obiect nespus de frumos - dar, mai mult decât înfăţişarea sa, te 
impresiona şuvoiul strălucitor de lumină albă şi flăcări ce izvorau 
din aripile îngerilor şi care se revărsau asupra rândurilor armatei 
în retragere, semănând, după cum se părea, teroare şi moarte. 

Impresionat, Musgrove întrebă: 


40 


— Oare ce poate să iasă din aripile acelea? 

Indy ridică din umeri. 

— Cine ştie? Fulgere. Foc. Puterea lui Dumnezeu. Oricum i-ai 
zice, era ceva despre care se credea că doboară munţii şi 
pustieşte regiuni vaste. După Moise, o armată care purta 
Chivotul înaintea sa era invincibilă. 

Indy se uită la faţa lui Eaton şi se gândi: individul ăsta nu are 
pic de imaginaţie. Nimic nu va face vreodată acest temperament 
să se aprindă. Eaton dădu din umeri, continuând să examineze 
ilustraţia. Neîncredere, gândi Indy. Scepticism milităresc. 

— Ce părere aveţi dumneavoastră despre... aşa-numita putere 
a Chivotului, domnule profesor? întrebă Musgrove. 

— După cum am mai zis, depinde de credinţa dumneavoastră. 
Depinde dacă acceptaţi că mitul are un grăunte de adevăr. 

— Ocoliţi răspunsul, remarcă Musgrove zâmbind. 

— Prefer să am o viziune mai largă, răspunse Indy. 

Eaton îşi luă ochii de la fotografie. 

— Un ţicnit ca Hitler, însă... El s-ar putea să creadă cu 
adevărat în această putere, nu-i aşa? El ar fi gata să înghită 
gogoaşa. 

— Probabil, încuviinţă Indy. 

II urmări câteva clipe pe Eaton, încercând deodată un 
sentiment familiar de anticipare a setei de descoperiri, simțind 
cum îi creşte febra. Oraşul pierdut. Tanis. Fântâna Sufletelor. 
Arca. Susura în ele o melodie exotică ce-l ademenea precum 
chemarea ispititoare a unei sirene. 

— Poate îşi închipuie că maşina lui militară ar deveni 
invincibilă cu ajutorul Chivotului, spuse Eaton, mai curând pentru 
sine decât pentru ceilalţi, îmi dau seama, dacă el muşcă 
momeala acestui basm, ce avantaj psihologic se aşteaptă să 
aibă. 

— Mai este ceva, spuse Indy. Conform legendei, Chivotul va fi 
regăsit la vremea venirii adevăratului Mesia. 

— Adevăratul Mesia, repetă Musgrove. 

— Adică ideea pe care şi-o face Hitler despre sine, remarcă 
Eaton. 

In sală se aşternu tăcerea. Indy privi încă o dată la ilustrație, la 
sălbăticia luminii ce se revărsa din aripile îngerilor pârjolind 
duşmanii ce se retrăgeau. O putere dincolo de toate puterile. 
Dincolo de orice. Mai presus de orice definiţie. Işi închise ochii 
preţ de o secundă. Dacă era adevărat? Dacă totuşi exista o 


41 


asemenea putere? Foarte bine, încerci să fii raţional, încerci să 
rezolvi chestiunea în genul lui Eaton, punând-o pe seama vreunui 
basm vechi, răspândit de o mână de zeloşi izraeliţi. O tactică de 
a-ţi speria duşmanul, un soi de război psihologic, chiar. Chiar şi 
aşa, era aici ceva ce nu puteai ignora, nu puteai să dai pur şi 
simplu la o parte, ca şi cum n-ar fi existat. 

Deschise ochii şi îl auzi pe Musgrove suspinând şi spunând: 

— Ne-aţi fost de mare ajutor. Nădăjduiesc să vă putem vizita 
şi altă dată, dacă va fi nevoie. 

— Oricând, domnilor, oricând doriţi, spuse Indy. 

Urmară mai multe strângeri de mână, după care Brody îi 
escortă pe ofiţeri la uşă. Singur în sala goală, Indy închise cartea. 
Rămase pe gânduri câteva clipe, încercând să-şi reprime emoția 
pe care o simţea. Naziştii au găsit Tanisul... Cuvintele acestea i 
se învolburau iar şi iar în creier. 


Fata, Susan, zise: 

— Nădăjduiesc din tot sufletul că nu te-am pus într-o situaţie 
jenantă, când te-am întâlnit cu Brody. Vreau să spun... am fost 
atât de... insistentă. 

— Nu ai fost insistentă, o linişti Indy. 

Şedeau alături în livingul aglomerat din locuinţa de dimensiuni 
modeste a lui Indy. Camera era înţesată cu suveniruri din 
călătorii, săpături, cu vase de lut restaurate, statuete şi 
fragmente de ceramică, hărţi şi globuri aflate toate în aceeaşi 
neorânduială pe care o punea el uneori în seama propriei sale 
vieţi. 

Fata îşi îndoi genunchi, strângându-i şi culcându-se cu capul 
pe ei. Ca o pisică, gândi el, ca o pisică mulţumită. 

— lubesc această cameră, spuse ea. Imi place toată casa..,, 
dar... cu deosebire această cămăruţă. 

Indy se ridică de pe sofa şi începu să dea ocol camerei, cu 
mâinile în buzunare. Dintr-un motiv obscur, fata i se părea, o 
intrusă într-o mai mare măsură decât ar fi fost cazul. Uneori, 
când vorbea, îi ţinea isonul. Auzea doar sunetul vocii ei, nu-i 
prindea înţelesul cuvintelor. Işi turnă un pahar, îl dădu pe gât; îi 
ardea pieptul - era un foc binefăcător, ca un soare care ar fi ars 
mocnit acolo, înăuntru. 

— Pari dus pe gânduri în seara asta, Indy, spuse Susan. 

— Dus pe gânduri? 

— Ai tu ceva pe suflet. Nu ştiu ce, fata ridică din umeri. 


42 


Indy se duse la radio. Îi dădu drumul, abia ascultând vocea 
tărăgănată făcând reclamă Casei Maxwell. Fata schimbă postul şi 
acum ascultau muzică de dans. Dus pe gânduri, într-adevăr, îşi 
zise el. Mai departe decât ai fi visat. La mile depărtare. Peste 
oceane, continente şi secole. Se trezi deodată gândindu-se la 
Ravenwood, la ultima conversaţie avută, la mânia ce-l făcuse pe 
bătrân să izbucnească într-un adevărat uragan. Când asculta 
ecourile acer lor voci, se simţea trist, dezamăgit de sine însuşi; 
se bucurase de oarecare încredere şi o pierduse cu totul. 

Marion este nebună după tine, iar tu ai profitat de asta. 

Tu ai douăzeci şi opt de ani, un om matur se poate zice şi ai 
profitat de iubirea oarbă a unei fete fără minte, ai deformat-o în 
aşa fel încât s-o exploatezi în folosul tău, numai fiindcă aşa crede 
ea, că te iubeşte. 

— Dacă vrei să plec, am să plec, Indy, îi spuse Susan. Dacă 
vrei să fii singur, înţeleg. 

— E în ordine. Vorbesc serios. Rămăi. 

Se auzi un ciocănit în uşă; podeaua verandei scârţăi. N 

Indy ieşi din living în coridor şi-l văzu pe Marcus Brody. li 
zâmbea conspirativ, de parcă ar fi fost în posesia unor veşti pe 
care voia să le depene pe îndelete, să le guste cât mai mult timp 
posibil. 

— Marcus, îi zise Indy, nu te aşteptam. 

— Ba cred că da, răspunse Brody, împingând uşa 
ornamentată. 

— Mergem în birou, propuse Indy. 

— De ce nu în living? 

— Am pe cineva la mine. 

— Ah. Şi ce mai e încă? 

— Ai reuşit, nu-i aşa? întrebă Indy. 

Brody zâmbi: 

— Vor să găseşti Chivotul înaintea naziştilor. 

Pentru moment, Indy nu putu articula un cuvânt. Avea un 
sentiment de exaltare, de triumf. Chivotul. 

— Cred că toată viaţa am aşteptat să aud aşa ceva, zise el. 

Brody privi un moment la paharul gol din mâna lui Indy. 

— S-au consultat cu ai lor, la Washington. După care s-au 
consultat cu mine. Te vor, Indiana. Te vor pe tine. 

Indy se aşeză la birou, cu privirile pierdute în pahar, după care 
îşi roti ochii, în jurul camerei. O emoție ciudată îl cotropi brusc, 
era vorba de ceva mai mult decât cărţi şi articole şi hărţi, mai 


43 


mult decât de o speculație, argumentaţie savantă, discuţii, 
dezbateri - un acut sentiment al realităţii înlocuise toate 
cuvintele şi imaginile. 

— Fireşte, având cap de militar, ei nu dau nici o crezare 
poveştii despre puterea Chivotului şi aşa mai departe. Nu vor să 
îmbrăţişeze asemenea eresuri. La urma urmelor, sunt soldaţi, iar 
soldaţilor le place sa se creadă realişti, cu sânge rece. Ei vor 
Chivotul - încerc să-i citez, în măsura în care-mi amintesc - din 
pricina „semnificației sale istorice şi culturale” şi fiindcă „un 
asemenea obiect inestimabil nu trebuie să devină proprietatea 
unui regim fascist”. Sau oricum, ceva de genul acesta. 

— Nu mă interesează motivaţia lor, zise Indy. 

— Pe deasupra, plătesc gras. 

— Şi nu mă interesează nici banii, Marcus! Indy îşi ridică 
mâna. Rotind-o în aer demonstrativ; arătând întregul interior al 
camerei. 

— Chivotul reprezintă acel aspect inefabil pe care îl descopăr 
în arheologie - după cum ştii; istoria îşi apără tainele. Lucrurile 
îngropate de ea aşteaptă să fie descoperite. lată ceva ce nu aş 
schimba de dragul banilor! 

Indy îşi trosni degetele. 

Brody îl aprobă din cap. 

— Muzeul, fireşte, va dobândi Chivotul. 

— Desigur. 

— Dacă există... 

Brody se întrerupse o clipă, după care continuă: 

— Nu trebuie să sperăm prea mult. 

Indy se ridică. 

— Mai întâi trebuie să-l găsesc pe Abner. Acesta ar fi primul 
pas logic. Dacă Abner are capul toiagului, atunci trebui să pun 
mâna pe el înaintea adversarilor. E limpede de ce, nu? Fără capul 
acela, voila , nici vorbă de Chivot. Aşa că. Unde dau de Abner? 

Se opri, dându-şi seama cât de repede vorbise. 

— Cred că ştiu de unde să încep să caut... 

— ... S-a scurs mult timp de-atunci, Indiana, remarcă Brody. 
Se mai schimbă lucrurile. 

Indy îl fixă o clipă cu privirea. Comentariul îi suna misterios: Se 
mai schimbă lucrurile. După care pricepu că Brody se referea la 
Marion. 

— Poate că bătrânul s-a mai muiat în ceea ce te priveşte, 
spuse Brody. Pe de altă parte, nu-i exclus să-ţi mai poarte încă 


44 


pică, în care caz, nu ar fi de acord să-ţi dea capul toiagului. Dacă, 
de fapt, îl are cu adevărat. 

— Să ne aşteptăm la bine, prietene. 

— Tot optimist ai rămas, aşa-i? 

— Nu întotdeauna. Optimismul poate fi fatal. 

Brody tăcea acum, dând roată încăperii, întorcând paginile 
cărţilor. li aruncă apoi o privire sumbră lui Indy: 

— Te rog să fii prudent, Indiana. 

— Sunt întotdeauna prudent. 

— Poţi fi destul de nesăbuit. Ştiu asta la fel de bine ca şi tine. 
Chivotul nu seamănă însă cu nimic din ceea ce ai căutat mai 
înainte. E o pradă mai mare. Mai periculoasă. 

Brody închise cu zgomot o carte, ca pentru a da mai multă 
importanţă spuselor sale. 

— Nu sunt sceptic, ca militarii ăia - eu cred că Chivotul are 
taine. Cred că are taine periculoase. 

O clipă, Indy se simţi tentat să ia peste picior tonul 
melodramatic al celuilalt. Ghici însă, după expresia de pe faţa lui 
Brody, că acesta vorbeşte cu toată convingerea. 
___— Nu vreau să te pierd, Indiana, oricât de mare ar fi trofeul. 
Inţelegi? 

Cei doi bărbaţi îşi strânseră mânile. 

Indy observă că palma lui Brody era transpirată. 


Rămas singur, Indy veghe până târziu în noapte, incapabil să 
doarmă, incapabil să-şi odihnească mintea. Se preumblă dintr-o 
cameră în alta, încleştându-şi şi descleştându-şi pumnii. După 
toţi aceşti ani, gândi el, după atât amar de vreme - va voi 
Ravenwood să-l ajute? li va veni Ravenwood în ajutor, 
presupunând că deţine capul? lar dincolo de aceste întrebări mai 
pândea încă una. O mai fi Marion împreună cu tatăl ei? 

Continuă să se preumble dintr-o cameră în alta până când, în 
cele din urmă, se instală în camera de lucru, unde se aşeză cu 
picioarele pe birou, examinând diferitele obiecte îngrămădite în 
încăpere. Işi închise ochii, încercând să-şi limpezească gândurile, 
apoi se ridică. Luă de pe un raft o copie a vechiului jurnal al lui 
Ravenwood, un dar al bătrânului de pe vremea când cei doi mai 
erau încă prieteni. Indy răsfoi paginile, înregistrând dezamăgire 
după dezamăgire, notații cu privire la vreo excavare care nu 
dusese la rezultatul aşteptat, altele care aduseseră la lumină 
doar vagi, înşelătoare chei către mult doritul Chivot. O adevărată 


45 


obsesie pândea în paginile acelea; căutarea chinuitoare a unei 
relicve pierdute a istoriei. Chivotul putea. In schimb, să-ţi curgă 
în sânge şi să-ţi umple aerul pe care-l respiri. Şi înţelese. in toate 
resorturile sale. Monomania bătrânului devotamentul lui. Dorinţa 
vie ce-l purtase dintr-o ţară în alta. De la o făgăduinţă către altă 
făgăduinţă. Paginile jurnalului îţi comunicau toate acestea - nu 
se menţiona însă nicăieri capul toiagului. Nimic despre astă. 

Ultima însemnare din jurnal menţiona Nepalul, perspectiva 
unor noi săpături. Nepal. India, gândi el: Himalaia, cel mai aspru 
pământ al Terrei Şi la mare depărtare de indiferent ce vor fi 
robotind nemţii prin Egipt. Poate că Ravenwood dăduse peste 
altceva între timp acolo, o nouă cheie care să-l conducă la 
Chivot. Poate toate istorisirile vechi cu privire la Tanis erau 
incorecte. Poate totuşi. 

Nepal. Era un loc de pornire. 

Era un început. 

Mai răsfoi o vreme jurnalul. Apoi îl puse la loc; întrebându-se 
cum l-ar primi Abner Ravenwood. 

Şi cum ar reacţiona Marion. 


46 


4. 
Berchtesgaden. Germania 


Dietrich se simțea prost în compania lui Rene Belloq. Nu era 
atât lipsa sa de încredere în francez, sentimentul că Belloq 
priveşte orice cu un cinism egal; mai curând ciudata charismă a 
lui Belloq îl îngrijora pe Dietrich, ideea că, într-un fel, doreai să-ţi 
placă, faptul că te atrăgea fără să vrei. 

Şedeau alături într-o antecameră la Berchtesgaden, reşedinţă 
montană a Fuhrerului, un loc pe care Dietrich nu-l mai vizitase şi 
care îl înspăimânta puţin. Observă însă că Bellog, răsturnat 
nepăsător în scaunul său, cu picioarele întinse, nu dădea nici un 
semn cum ar fi nutrit vreun sentiment asemănător. Dimpotrivă, 
Belloq ar fi putut şedea tolănit la fel într-o cafenea franceză 
ieftină, de fapt chiar genul de local în care îl găsise Dietrich, la 
Marsilia. Nici un dram de respect, gândi Dietrich. Nici urmă de 
conştiinţă a importanţei unor lucruri. Era iritat de atitudinea 
arheologului. 

Asculta bătaia unui ceasornic, ticăitul delicat al secundelor. 
Belloq oftă, îşi schimbă poziţia picioarelor şi-şi aruncă ochii la 
ceasul de mână. 

— Ce aşteptăm, Dietrich? întrebă el. 

Dietrich nu se putu împiedica să nu vorbească pe un ton 
coborât. 

— Fuhrerul ne va primi când va fi el gata, Belloq. Tu ţi-oi fi 
închipuind că n-are altceva mai bun de făcut decât să-ți 
vorbească de nu ştiu ce piesă de muzeu. 

— O piesă de muzeu. 

Belloq vorbea cu evident dispreţ, fixându-l pe neamţ din 
celălalt capăt al camerei. Cât de puţină istorie înţeleg ei! Şi îşi 
pun speranţele în tot soiul de lucruri anapoda: îşi construiesc 
arcuri de triumf şi fac paradă de armatele lor, în pas cadenţat - 
neînţelegând că nu poţi crea în mod artificial spaima ancestrală. 


47 


Aceasta e ceva inerent, ceva ce nu poţi spera să fabrici cu 
pârghiile grandorii. Chivotul: până şi simplul gând de a-l 
descoperi îl tulbura. 

In orice caz, de ce trebuia să stea de vorbă cu acest amărât de 
zugrav neamt? De ce trebuia să aibă o întrevedere cu el, când 
săpăturile începuseră deja în Egipt? Ce putea el auzi de la Hitler, 
la urma urmelor? Nimic, gândi el. Absolut nimic. Doar vreo 
cuvântare grandilocventă. Vreo diatribă oarecare. Ceva despre 
măreţia Reichului. Despre dreptul de posesiune al Germaniei 
asupra Chivotului, dacă acesta mai exista într-adevăr. 

Ce putea şti oricare din ei? se întreba el. 

Chivotul acela în formă de arcă nu aparţinea nimănui. Dacă 
avea taine, dacă deţinea genul de putere ce-i era atribuită, 
atunci voia să fie el descoperitorul ei - nu merita să-l încredinţezi 
cu uşurinţă maniacului care şedea chiar acum într-o altă 
încăpere a acelei vile montane, făcându-l să aştepte. 

Oftă nerăbdător, foindu-se pe scaun. 

Apoi se ridică, merse la fereastră, privind în depărtare spre 
crestele munţilor, fără să-i vadă cu adevărat, luând act de 
prezenţa lor doar la un mod abstract. Se gândea la clipa în care 
ar deschide cufărul şi când, privind înăuntru, ar vedea relicvele 
tablelor de piatră aduse de Moise de pe Muntele Horeb. Era uşor 
să-şi imagineze mâna ridicând capacul, sunetul propriei sale voci 
- apoi momentul revelaţiei. 

Clipa unică a unei vieţi întregi: nu exista trofeu mai mare 
decât Chivotul Aşezământului. 

Revenind de la geam, observă că Dietrich îl studia. Neamţul 
observă ciudata expresie din privirea lui Belloq, zâmbetul uşor 
ce-i flutura pe buze şi care părea atât de interiorizat, ca şi cum ar 
fi gustat vreo glumă proprie, vreun gând profund şi teribil de 
amuzant. Realiză atunci cât de mare era lipsa sa de încredere - 
asta era treaba Fuhrerului însă, Fuhrerul ceruse să i se aducă cel 
mai mare specialist, el şi-l dorise pe Rene Belloq. 

Dietrich auzi ceasul bătând ora patru. Dintr-un coridor, de 
undeva, din interiorul clădirii, răsunară paşi. Belloq se întoarse 
curios către uşă. Paşii se pierdură însă în depărtare, iar Belloq 
înjură încet în franceză. 

— Cât mai trebuie să aşteptăm? întrebă francezul. 

Dietrich ridică din umeri. 

— Nu-i nevoie să-mi spui, zise Belloq. Fuhrerul îşi trăieşte viaţa 
după un anumit orar la care noi, muritorii obişnuiţi, nu avem 


48 


acces, aşa-i? Are poate viziuni ale propriului său timp particular, 
hai? Poate gândeşte că are cunoştinţe profunde despre natura 
timpului? 

Belloq făcu un gest agasat cu mâna, apoi zâmbi. 

Dietrich se foi neliniştit, stăpânit de ideea că încăperea are 
microfoane şi că Hitler ascultă chiar acum sporovăială aia 
nebunească. 

— Nu te înspăimântă nimic, Belloq? întrebă el. 

— Ţi-aş putea răspunde, Dietrich, dar mă îndoiesc că vei 
înţelege. 

Tăceau acum. Belloq se întoarse la geam. Fiecare clipă în care 
sunt ţinut prizonier aici înseamnă una în minus în Egipt, gândi el. 
Işi dădu seama că timpul este important, că veştile privind 
săpăturile se vor răspândi. Că acestea nu puteau fi tăinuite la 
nesfârşit. Nădăjduia doar că securitatea nemților e versată. Işi 
întoarse din nou privirea către neamţ. 

— Nu mi-ai explicat pe de-a-ntregul cum urmează să fie 
obţinut capul toiagului. Am nevoie să ştiu. 

— Ne-am îngrijit de asta, spuse Dietrich. Au fost trimişi 
oameni... 

— Ce fel de oameni, Dietrich? Există şi vreun arheolog printre 
ei? 

— Păi... nu. 

— Asasini, Dietrich? Matahale de-ale voastre? 

— Profesionişti. 

— Ah, dar nu arheologi profesionişti. Cum vor recunoaşte 
capul, chiar dacă vor da de el? Cum îşi vor putea da seama că nu 
e un fals? 

Dietrich zâmbi. 

— Secretul este unde să-l cauţi, Belloq. Nu depinde în 
întregime de ceea ce cauţi. 

— Un om ca Ravenwood nu poate fi silit cu una cu două, 
remarcă Belloq. 

— Am zis eu că-i vorba de silnicie? 

— Nici nu-i nevoie, spuse Belloq. Eu unul apreciez necesitatea 
ei în sine. În unele privinţe, vei găsi, cred, că nu sunt mofturos. 
De fapt, mai curând dimpotrivă. 

Dietrich încuviinţă din cap. Se auziră din nou paşi dincolo de 
uşă. Aşteaptă. Uşa se deschise. Un consilier în uniformă, purtând 
tunica neagră ce-i displăcea atât de mult lui Dietrich. Păşi 
înăuntru. Nu spuse nimic, se mulţumi să indice cu un gest al 


49 


capului că trebuiau să-l urmeze. 

Belloq se îndreptă spre uşă. Altarul interior, pândi el. 
Sanctuarul micului zugrav, care se visează încarnarea spiritului 
istoriei, dar care nu pricepe adevărul. Singura istorie care îl 
interesa pe Belloq, singura istorie ce avea sens, zăcea îngropată 
în deserturile Egiptului. 

Cu puţin noroc, gândi Belloq. Cu puţin noroc, o vei găsi. 

II văzu pe Dietrich luând-o înainte. Un om nervos, cu faţa 
palidă, ca a unui condamnat păşind, cu toată demnitatea de care 
e capabil, către propria execuţie. Ideea îl amuză. 


50 


5, 
Nepal 


Avionul DC-3 zbura peste povârnişurile albe ale munţilor, 
traversând din când în când metereze de ceaţă, acumulări 
masive de nori. Vârfurile lanţului muntos erau în cea mai mare 
parte invizibile, ascunse în norii îngheţaţi, nori atât de imobili, de 
masivi, încât vântul iernii părea să nu-i poată dispersă niciodată. 

O rută ocolită şi lungă, gândea Indy, privind pe geamul 
hubloului: zburase pe deasupra Statelor Unite până la San 
Francisco, se îmbarcase mai apoi pe transoceanicul Pan Am către 
China. Ajungând după multe escale la Hong Kong; un avion 
prăpădit îl transportase apoi la Şanhai şi, în fine, această veche 
maşină de zbor îl ducea acum la Katmandu. 

Indy simţi că-l trec fiorii încercând să-şi imagineze pustietatea 
îngheţată a Himalaiei. Piscurile inaccesibile, albiile de torent şi 
văile netrecute pe nici o hartă, stratul imens de zăpadă ce 
acoperea totul. Un spaţiu de neconceput şi totuşi viaţa înflorea şi 
aici, oamenii supravieţuiau, munceau, iubeau. Inchise cartea pe 
care o citise până atunci - jurnalul lui Abner Ravenwood - şi privi 
în lungul aripei. Işi duse mâna la buzunarul din spate al jachetei 
şi pipăi teancul de bancnote: ceea ce Marcus Brody numise „un 
avans din partea Armatei Statelor Unite”. Avea acolo mai mult de 
cinci mii de dolari pe care intenţiona să-i folosească drept mijloc 
de convingere în cazul în care atitudinea lui Abner Ravenwood 
faţă de el nu se schimbase. O sugestie de mită, de /a mordida. 
Poate că omul avea nevoie de bani, întrucât nu mai deținuse nici 
un post oficial în învăţământ, după ştiinţa lui Indy, de ani de zile. 
Va fi trecut şi el prin calvarul la care erau supuşi toţi cei care se 
dedicau disciplinelor academice: nevoia de fonduri, tipsia pentru 
colecte pe care erai silit s-o întinzi tot timpul la mila unuia şi-a 
altuia. Cinci miare, îşi dădea bine seama Indy, însemna cea mai 
mare sumă pe care avea să o poarte vreodată asupra sa. O mică 


51 


avere, de fapt. Şi în mod sigur îl făcea să se simtă prost. Nu va fi 
niciodată în stare să-şi schimbe atitudinea cavalerească faţă de 
bani, adică să-i cheltuie la fel de repede cum îi câştiga. 

O vreme rămase cu ochii închişi, întrebându-se dacă avea să o 
mai găsească pe Marion alături de tatăl ei. Nu, era puţin 
probabil, hotărî el. Crescuse, zburase de lângă el, putea chiar să 
se fi căsătorit şi reîntors în Statele Unite. Pe de altă parte, dacă 
se mai afla încă alături de tatăl ei? Ce avea să se întâmple 
atunci? Şi deodată simţi că nu are curajul să-l privească pe 
Ravenwood în ochi. 

Atâţia ani, gândi el. Lucrurile trebuie să se fi schimbat. 

Poate că nu, poate că nu, în cazul unui om atât de închistat ca 
Abner. Ranchiuna era ranchiună - şi, dacă unul din colegi 
întreţinuse o relaţie amoroasă cu fiica ta, cu copilul tău, atunci 
ranchiuna era cumplită şi de durată. Indy oftă. Un moment de 
slăbiciune, gândi el. De ce n-ai putut să fii tare atunci? De cea 
trebuit să te laşi momit astfel? Să te încurci cu un copil? Pe de 
altă parte însă, ea nu părea un copil, mai curând o femeie-copil, 
avea ceva în ochii, în privirea ei sugerând mai mult decât mintea 
unei fetiţe ce trece prin perioada adolescenţei. 

Lasă asta, uită, îşi zise el. 

Ai alte lucruri pe cap acum. lar Nepalul nu e decât o escală în 
drumul spre Egipt. 

O escală lungă. 

Indy simţi că avionul începe să coboare, aproape imperceptibil 
la început, apoi sensibil, pe măsură ce îşi găsea culoarul către 
punctul său de aterizare. Zărea acum luminiţele palide ale unui 
oraş ce pâlpâiau în pustietăţile înzăpezite. inchise ochii, 
aşteptând clipa în care roţile făceau contact cu solul, acum 
avionul gonea cu zgomot pe pistă, de-ai fi zis că se face bucăţi. 
Rulă apoi către aerogară - care nu era decât un uriaş hangar 
transformat în punct de sosiri-plecări. Se ridică de pe locul său, 
îşi adună ziarele şi cărţile, îşi luă geanta de sub scaun şi porni pe 
culoarul dintre scaune. 

Indiana Jones nu-l observă pe bărbatul în manta de ploaie din 
spatele său, un pasager care se îmbarcase în Şanhai şi care, în 
răstimpul ultimei părţi a călătoriei sale, nu-l slăbise din ochi. 


Vântul tăios care sufla peste aeroport îl pătrunse până la oase. 


Cu capul în piept, Indy se grăbi înspre hangar, ţinându-şi cu o 
mână vechea pălărie de fetru, iar în cealaltă geanta de voiaj. 


52 


Ajunse apoi în clădire, unde nu era cu mult mai cald, singura 
căldură părând să emane de la trupurile masate în interior. 
Indeplini repede formalităţile vamale, dar după aceea se trezi 
asaltat de cerşetori, copii infirmi, orbi, doi oameni paralizaţi, 
câteva făpturi atât de veştejite încât nu-ţi dădeai seama dacă 
erau femei sau bărbaţi. Se agăţau de el, implorându-l, dar, 
întrucât cunoscuse soiul ăsta pretutindeni în lume. Mai ştia şi că 
e preferabil să eviţi a le arunca daruri. Se strecură printre ei, 
uimit de forfota locului, de negoţul febril ce se desfăşura în 
interior. Era un bazar încărcat ca orice shop dintr-un aeroport. 
Numai că, în plus, era ticsit de dughene, debordând de viaţă, 
cum vezi în oricare piaţă. Nişte bărbaţi, prăjeau momiţe pe nişte 
grătare, alţii jucau cu înfrigurare un joc cu zaruri, alţii păreau 
angajaţi într-un fel de licitaţie de măgari - amărâtele jivine erau 
priponite toate pe un rând, numai piele şi os, cu ochii pleoştiţi şi 
păr aspru. Şi totuşi cerşetorii îl urmăreau. Indy înainta mai 
repede acum, trecând de dughenele cu bani de schimb, de 
negustorii care puneau la bătaie fructe şi legume exotice, trecu 
de cei cu covoare, eşarfe şi îmbrăcăminte confecţionată din piele 
de iac, dincolo de primitivele rafturi cu alimente şi băuturi 
răcoritoare, asediat tot timpul de mirosuri, de izul de grăsime 
încinsă, de parfumuri, de arome şi condimente stranii Se auzi 
strigat pe nume de cineva din mulţime şi se opri. Legănându-şi 
uşor geanta de voiai pentru a-i îndepărta pe cerşetori. Privi lung 
în direcţia de unde venise vocea. Recunoscu chipul lui Lin-Su, 
familiar încă, chiar şi după atâţia ani. li ieşi în întâmpinare. Şi cei 
doi bărbaţi îşi strânseră mâinile cu putere. Lin-Su, a cărui faţă 
zbârcită se lumină de surâsul unei guri aproape lipsite de dinţi, îl 
luă pe Indy de braţ. Escortându-l către o uşă şi de acolo în stradă 
- unde un vânt sălbatic, dement, cobora urlând din munţi, 
măturând strada cu violenţă, de parcă ar fi avut de îndeplinit o 
veche răzbunare. Se refugiară la adăpostul unei intrări, micul 
chinez ţinându-l încă pe Indy de brat. 

— Mă bucur să te văd din nou, spuse Lin-Su într-o engleză 
deopotrivă măsurată şi anchilozată din lipsa uzajului. Au trecut 
mulţi ani. 

— Prea mulţi, spuse Indy. Doisprezece? Treisprezece? 

— Cum spui tu, doisprezece... 

Lin-Su se opri şi privi în lungul străzii. 

— Am primit telegrama ta, bineînţeles. 

Vocea i se stinse în momentul în care atenţia îi fu atrasă de o 


53 


mişcare în stradă, o umbră ce dispărea în intrândul unei uşi. 

— lartă-mi această întrebare, bătrânul meu prieten: te 
urmăreşte cumva cineva? 

Indy aruncă o privire în lungul străzii. Nu văzu altceva în afară 
de fațadele cu obloane trase ale micilor prăvălii şi o lumină 
palidă de lampă cu petrol, proiectată prin uşa deschisă a unei 
cafenele. 

Micul chinez şovăi un moment, apoi îi zise: 

— M-am interesat în legătură cu ceea ce mi-ai cerut. 

— Şi? N 

— E greu să obţii informaţii rapid într-o ţară ca asta. Ințelegi. 
Lipsa liniilor de comunicaţie. Şi mai e şi vremea, desigur. 
Blestemata asta de zăpadă îngreunează mult lucrurile. Sistemul 
telefonic este primitiv, acolo unde totuşi există, adică. 

Lin-Su râse. 

— Pot să-ți spus doar că ultima oară când s-a auzit de Abner 
Ravenwood, acesta se afla în apropiere de Patan. Pot să garantez 
atâta lucru. Ce am mai auzit e simplu zvon şi abia de merită să 
fie pomenit. 

— Patan, hai? Cu cât timp în urmă? 

— Greu de spus. Cel mai sigur, în urmă cu trei ani. 

Lin-Su ridică din umeri: 

— Îţi cer iertare, mai mult n-am putut face, prietene. 

— Ai făcut destul, spuse Indy. Există vreo şansa ca el să se 
mai afle acolo? 

— Pot să-ţi spun că nimeni nu are cunoştinţă ca el să fi părăsit 
această ţară. Mai mult de-atât... 

Lin-Su se zgribuli de frig şi îşi ridică gulerul paltonului gros. 

— Informaţia mi-e de ajutor! îl încurajă Indy. 

— AŞ fi dorit să-ţi pot oferi mai multe, fireşte. Nu am uitat 
ajutorul pe care mi l-ai dat ultima oară când am vizitat marea 
dumitale ţară. 

— Nu am făcut decât să intervin pe lângă Serviciul de Imigrări; 
Lin-Su. 

— Adevărat... Dar i-ai informat cum că aş fi fost angajat la 
muzeul tău, când, de fapt, nu eram. 

— O minciună inofensivă. 

— Şi ce e prietenia altceva dacă nu şiragul binefacerilor? 

— Cum doreşti, răspunse Indy. 

Nu se simţea în largul său când auzea aceste platitudini 
orientale, parcă spicuite din scrierile unui Confucius de mâna a 


54 


treia. Înţelese însă că Lin-Su îşi juca rolul ca un profesionist, 
vorbind aşa cum se aşteptau occidentalii ca el să vorbească: 

— Cum ajung la Patan? 

Lin-Su ridică un deget în aer. 

— În privinţa asta, te pot ajuta. De fapt mi-am şi permis de la 
să mă pregătesc. Vino pe aici. 

Indy coborî strada în urma omuleţului. O maşină neagră, de un 
tip necunoscut încă. Era parcată în faţa unei clădiri. Lin-Su i-o 
arătă cu mândrie. 

— Automobilul meu îţi stă la dispoziţie. 

— Eşti sigur? 

— Bineînţeles. Inăuntru vei găsi harta trebuincioasă. 

— Sunt copleşit. 

— O nimica toată, protestă Lin-Su. 

Indy dădu roată maşinii. Privi pe geam capitonatul de piele 
rupt pe alocuri, lăsând arcurile la vedere. 

— Ce marca-i asta? întrebă el. 

— O corcitură, mă tem, răspunse Lin-Su. A fost asamblată de 
un mecanic din China şi mi-a fost expediată contra unei sume de 
bani. E în parte un Ford şi în parte un Citroen. Cred că s-ar putea 
să mai fie şi câteva piese dintr-un Morris. 

— Cum naiba faci s-o repari? 

— Pot să-ţi dau răspunsul. Mă rog la Cel de Sus să nu se strice 
niciodată. 

Chinezul râse, întinzându-i lui Indy un set de chei. 

— Şi până acum s-a dovedit de încredere. Ceea ce-i bine, că 
drumurile sunt al naibii de proaste. 

— Spune-mi cum sunt drumurile spre Patan. 

— Proaste. Totuşi, cu puţin noroc, poţi evita să te înzăpezeşti. 
Urmează ruta pe care ţi-am însemnat-o pe hartă. In felul acesta e 
de aşteptat să nu ai probleme. 

— Nu-ţi pot mulţumi îndeajuns, spuse Indy. 

— Nu rămâi peste noapte? 

— Mă tem că nu. 

Lin-Su zâmbi. 

— Ai un... cum se spune, un soroc anume? 

— Întocmai. Am un soroc. 

— Aşa-s americanii, remarcă Lin-Su. Totdeauna cu scadente. 
Şi totdeauna cu ulcere. 

— Fără ulcer deocamdată, zise Indy, deschizând portiera, ce 
scârţâia din toate balamalele. 


55 


— Ambreiajul este, foarte rigid zise Lin-Su. Direcţia nu-i cine 
ştie ce. Te va purta însă la destinaţie şi te va aduce înapoi. 

Indy îşi aruncă geanta pe scaunul din dreapta. 

— Ce-i poate omul cere unei maşini în plus, hai? 

— Noroc, In-di-a-na. 

— Felul în care îi pronunţase numele îl făcea să semene cu 
unul chinezesc. 

Işi strânseră mâinile, după care Indy închise portiera. Răsuci 
cheia în contact, ascultă turaţia motorului şi porni. li făcu un 
semn de rămas bun micului chinez, care cobora deja strada 
radiind de bucurie, de parcă ar fi fost mândru că-şi împrumutase 
maşina unui american. Indy îşi aruncă privirea pe hartă 
nădăjduind că era corectă, pentru că, în mod sigur, nu aveau să 
fie indicaţii rutiere într-un loc precum acela. 


Conduse timp de patru ore pe drumurile accidentate, 
însemnate de Lin-Su pe hartă, tot mai conştient, pe măsură ce se 
lăsa întunericul, de munţii ce se profilau ca nişte uriaşe fantome 
în jurul său. Se bucura că nu putea zări feluritele defileuri ce 
şerpuiau dedesubt. Ici şi colo, unde zăpada bloca şoseaua, 
trebuia să-şi croiască drum foarte încet, coborând din maşină şi 
înlăturând zăpada cât putea din calea sa. Era un loc dezolant. 
Incredibil de pustiu. Indy se întrebă oare cum era să trăieşti 
acolo, în ceea ce părea a fi o iarnă fără capăt. Acoperişul lumii, i 
se spunea. Într-adevăr, atât doar că era al naibii de însingurat. 
Lin-Su părea să-l suporte dar asta, probabil, pentru că era un loc 
propice pentru afacerile chinezului, care importa şi exporta nişte 
sortimente de mărfuri de o natură dubioasă. Nepalul - pe aici 
trecea toată contrabanda lumii fie că era vorba de obiecte de 
artă furate, antichităţi sau narcotice. Aici autorităţile închideau 
ochii făcând pe orbii. In vreme ce întindeau palmele pentru a fi 
unse pe furiş. 

Indy conducea mai departe, căscând, regretând că nu avea 
nişte calea care să-i remonteze. Milă după milă, în monotonia 
călătoriei, asculta scârţâitul amortizoarelor, lipăitul cauciucurilor 
pe zăpadă. Şi apoi, pe neaşteptate, mai înainte de a-şi putea 
identifica locul de destinaţie pe hartă, se pomeni în suburbia unui 
oraş, un oraş fără nici un indicator. Nici un nume. Trase maşina 
la marginea drumului şi desfăcu harta. Aprinse becul din plafon 
şi realiză că ajunsese, probabil, la Patan, pentru că pe harta lui 
Lin-Su nu mai era însemnată nici o altă comunitate urbană 


56 


demnă de luat în seamă, înaintă încet pe străzile întortocheate 
de la marginea oraşului, cu colibe înspăimântătoare, bojdeuci de 
lut. Fără ferestre. Ajunse apoi în ceea ce părea a fi strada mare, 
o stradă îngustă, aproape o alee - cu magazine mărunte şi 
pasaje ce conduceau, dincolo de nişte colţuri sinistre, în lumea 
umbrelor. Opri motorul şi privi în jurul său. O stradă ciudată - 
prea tăcută, într-un fel. 

Indy deveni brusc conştient de prezenţa altei maşini care 
venea din spate. Trecu pe lângă el, virând, ca pentru a-l ocoli, 
luând apoi viteză. Când dispăru din vedere, Indy îşi dădu seama 
că era singura maşină pe care o întâlnise pe tot drumul. Ce loc 
uitat de lume gândi el, încercând să şi-l imagineze pe Abner 
Ravenwood trăind acolo. Cum putea cineva suporta aşa ceva? 

Cineva înaintă pe stradă, venind către el. Un bărbat solid, 
îmbrăcat într-o jachetă de blană scurtă, care se legăna într-o 
parte şi-n alta, ca un om beat. Indy cobori din maşină şi aşteptă 
până când omul cu scurta de blană se apropie suficient, mai 
înainte de a-i vorbi. Respirația bărbatului duhnea a băutură, un 
damf atât de puternic, încât Indy trebui să-şi întoarcă faţa. 

Bărbatul, ca unul care se aştepta să fie atacat, sări suspicios 
în lături. Indy îşi întinse mâinile cu palmele în sus, un gest prin 
care demonstra că e inofensiv. Bărbatul nu se apropie totuşi. II 
studia pe Indy cu băgare de seamă. Părea un amestec de rase, 
forma ochilor sugerând o provenienţă orientală, în vreme ce 
oasele late ale feţii indicau un amestec slav. Incercă să-i 
vorbească într-o limbă oarecare. Incepu cu engleza. 

— II caut pe Ravenwood, spuse el. 

E absurd, gândi numaidecât, te afli în crucea nopţii într-un loc 
pustiu şi să întrebi pe cineva într-o limbă care, pentru acest om, 
sună probabil fără sens. 

— Un bărbat pe care îl cheamă Ravenwood: 

Bărbatul din faţa sa se holbă la el fără să înţeleagă. Deschise 
gura. 

— Ştii pe cineva numit Ravenwood? 

Vorbea rar, ca şi cum s-ar fi adresat unui idiot. 

— Raven-wood? repetă omul. 

— Ai priceput, amice, îl încurajă Indy. 

— Raven-wood. 

Omul părea să savureze cuvântul. Ca şi cum ar fi fost o pastilă 
cu o aromă exotică. 

— Da. Exact. Acum mi-nchipui c-o să stăm aici toată noaptea 


57 


bombănind, spuse Indy. Căruia i se făcuse din nou frig şi simţea 
oboseala în toate mădularele. 

— Ravenwood. 

Omul zâmbi ca şi cum ar fi ştiut despre cine e vorba. Se 
întoarse arătând cu mâna în lungul străzii: Indy privi într-acolo şi 
observă o lumină în depărtare. Bărbatul îşi făcu mâna căuş, 
ducând-o ia gură - gestul unui băutor. „Ravenwood”, zicea el 
mereu, arătând în acea direcţie. incepu să dea din cap cu putere. 
Indy înţelese că trebuia să meargă în direcţia luminii. 

— iți sunt foarte îndatorat, spuse ei. 

— Ravenwood, mai repetă omul. 

— Bine, bine, am înţeles, îi spuse Indy, revenind la maşină. 

Intră şi se îndreptă către luminiţa ce îi fusese indicată şi abia 
atunci constată că ea emana de la o tavernă la intrarea căreia 
atârna aiurea o firmă în engleză: THE RAVEN?. Corbul, gândi 
Indy. Individul făcuse o confuzie. Minte încâlcită din pricina 
beţiei, asta era. Totuşi, dacă acesta era singurul loc de întâlnire 
din provincialul burg, putea opri să vadă dacă ştia cineva ceva. 
Cobori din maşină, putând auzi acum zgomotul ce venea din 
interiorul tavernei - zumzăitul tulbure al oricărei adunături de 
beţivi care şi-au petrecut ultimele ore îndeplinindu-şi conştiincios 
datoria de a-şi pierde minţile. Era un zgomot care îi făcu plăcere, 
o dată ce se obişnui cu el şi nimic nu i-ar fi făcut mai multă 
bucurie decât să se alăture petrecăreţilor dinăuntru. Of, of, îşi 
spuse el. Doar nu ai bătut atâta drum ca să te afumi ca un turist 
pierdut, care vrea să se pună la punct cu viaţa de perdiţie a 
locului. Ai venit cu un scop. Un scop anume. 

Se îndreptă către intrare. Ai vizitat ceva locuri bizare la viaţa 
ta, îşi spuse el. Dar ăsta cu siguranţă că le pune capac la toate. 
In faţa sa, când trecu pragul, văzu o ciudată adunătură de cheflii 
un amestec foarte eterogen de naţionalităţi. Parcă ar fi luat 
cineva un polonic şi afundându-l într-un cazan umplut cu felurite 
etnii, l-ar fi deşertat mai apoi aici, în singurătatea şi întunecimea 
acelei smintite pustietăţi. Asta chiar că ia marele premiu, râse 
Indy în sinea sa. Ghizi, şerpaşi, băştinaşi nepalezi, mongoli, 
chinezi, indieni, alpinişti bărboşi, care arătau de parcă tocmai 
coborâseră din corzi în actuala lor condiţie, tot felul de tipi 
dubioşi, a căror origine etnică nu era evidentă. Acesta era 
Nepalul, cu adevărat, gândi el şi aceştia sunt nomazii comerţului 


2 The Raven - corbul (homofonie) intraductibila, între numele firmei 
şi al personajului căutat de Indiana Jones (n. tr.). 


58 


internaţional cu narcotice, contrabandişti, bandiți. Indy închisese 
uşa în urma sa, după care observă un uriaş corb împăiat, cu 
aripile întinse ameninţător, cocoţat în spatele tejghelei lungi a 
barului. Un suvenir sinistru, gândi Indy. Mai era ceva ce îl 
tulbura, asemănarea bizară dintre numele lui Abner şi firma 
barului. Coincidenţă? Inaintă mai mult în încăpere care duhnea a 
sudoare, alcool şi miros de tutun. Descoperi şi izul dulceag, 
aromat, al haşişului în atmosfera localului. 

Ceva interesant părea să se desfăşoare tocmai atunci la bar 
unde se adunase majoritatea clientelei. Un soi de întrecere între 
băutori. Pe tejghea era aliniată o colecţie de pahare ce urmau să 
fie date pe gât dintr-odată. Un bărbat solid, care striga ceva într- 
o engleză cu accent australian, se împiedică de tejghea în 
momentul în care îşi ridică mâna, bâjbâind după următoarea sa 
duşcă. 

Indy se apropie. O întrecere între băutori. Se întrebă cine 
putea fi adversarul  australianului. Işi făcu loc printre 
consumatori, încercând să-l descopere. 

Când zări, când îl recunoscu pe adversarul australianului din 
competiţia pentru cel mai mare băutor, simţi că-l apucă 
ameţeala, o sfârşeală ce-i venea din piept, unde i se înfipsese 
parcă un cuţit. Şi pentru o clipă curgerea timpului îşi schimbă 
sensul, ţi se-ntâmplă când contempli un peisaj pictat cu mult 
timp în urmă şi rămas neatins. O iluzie. Un miraj. Işi scutură 
capul, de parcă acea mişcare l-ar fi putut aduce înapoi la 
realitate. 

Marion. 


Marion, gândi el. 

Părul negru i se revărsa pe umeri în valuri uşoare; aceiaşi ochi 
căprui, mari şi inteligenţi, ce contemplau lumea cu un blând 
scepticism, nevenindu-i parcă să creadă în realitatea a ceea ce 
trecea drept purtare omenească - ochi ce păreau tot timpul să te 
scormonească în interior, de parcă ţi-ar fi putut descoperi cele 
mai adânci impulsuri lăuntrice; gura - gura doar era puţin 
diferită, poate ceva mai plină şi mai dură. Era însă chiar Marion, 
Marion pe care şi-o amintea el. 

Şi iat-o acum antrenată într-o întrecere nebunească de băutori 
cu un urs australian. O urmări, abia îndrăznind să se mişte, în 
vreme ce mulţimea din jurul barului făcea pariuri. Până şi pentru 
cel mai nevinovat spectator va fi părut probabil cu totul 


59 


neverosimil ca australianul să fie întrecut a băutură de o femeie 
cu puţin mai înaltă de un metru şi jumătate. Ea însă dădea 
paharele pe gât, ţinând isonul bărbatului, unul după altul. 

Ceva înlăuntrul său, ceva de neclintit se muie brusc. Dorea să 
o târască undeva departe de lumea, aceea bezmetică. Nu, îşi 
zise el. Nu mai este un copil - este o femeie, o femeie frumoasă. 
Şi ştie ce face. Işi poate purta singură de grijă - chiar şi aici, în 
mijlocul mulţimii pestriţe; de imbecili terminaţi, de bandiți şi 
beţivani. Tânăra mai dădu pe gât un pahar. Gloata vui. Alţi bani 
fură aruncaţi pe tejghea. Clătinându-se pe picioare, australianul 
întinse mâna după paharul său, dar nimeri pe alături şi se 
prăbuşi pe spate ca un copac retezat. Indy fu impresionat. O 
urmări pe Marion, dându-şi părul negru pe spate, luându-şi banii 
de pe tejghea şi strigând la chefiii în nepaleză; şi, deşi nu 
înţelegea limba, era evident din tonul ei că le spunea că se 
terminase distracţia pentru seara aceea. Mai rămăsese însă un 
pahar pe tejghea, iar ei nu aveau de gând s-o ia din loc, până ce 
ea nu-l bea şi pe acela. 

Fata îi privi lung. „Scursorilor”, le zise ea în engleză, după care 
bău paharul până la fund. Gloata izbucni din nou în strigăte, apoi 
Marion îşi legănă braţele în aer, iar ei începură să se retragă spre 
uşă, bombănind cu îndărătnicie. Barmanul, un tip de nepalez 
înalt, voi să se asigure că au plecat, uşuindu-i el însuşi în noapte. 
Intr-o mână avea o coadă de topor. Intr-un local ca ăsta, gândi 
Indy, s-ar putea să ai nevoie de mai mult decât de o coadă de 
topor, ca să-ţi asiguri ora închiderii. 

Barul se goli apoi, părăsit până - şi de ultimii beţivani. 

Marion se duse în spatele tejghelei; ridicându-şi capul îl 
descoperi pe Indy. g i 

— Hei, nu m-ai auzit? Eşti surd cumva? Inchidem. Inţelegi? 
Bairra chuh kayho? 

Dădu să vină spre el. Şi atunci, cu chipul brusc însufleţit de 
lumina recunoaşterii, ea se opri locului. 

— Hiya Marion, spuse el. 

Tânăra nu se mişcă. 

Se uita pur şi simplu la el fix, cu ochii mari deschişi. Indy 
încerca să o vadă aşa cum era, să nu-şi amintească şi cum 
fusese, iar efortul deveni deodată greu. 

Se simţi din nou apăsat, de data acesta în gât, de parcă se 
congelase ceva acolo. 

— Hello, Marion, zise din nou. 


60 


Se aşeză pe un scaun de bar. O clipă avu impresia că 
descoperă ceva din vechea emoție în ochii ei, ceva ferecat în 
privire; ceea ce urmă însă îl ului. Marion îşi încleştă pumnul şi-i 
arse o dreaptă puternică în falcă. Ameţit, Indy se prăbuşi de pe 
scaun şi se trezi întins pe podea, uitându-se în sus la ea. 

— E plăcut să te revăd, mai zise el, frecându-şi falca şi rânjind 
strâmb. 

— Ridică-te şi cară-te, îi zise ea. 

— Aşteaptă, Marion. 

Marion se aplecă asupra lui. 

— Pot s-o mai fac o dată cu aceeaşi uşurinţă, îl ameninţă, 
strângându-şi pumnul din nou. 

— Pariez, zise el. 

Se ridică în genunchi. Falca îl durea al naibii. Unde învățase ea 
să lovească în felul acela? Unde învățase să bea, cum de-i 
dăduse prin cap? Surpriză, surpriză, gândi el. Fata devine femeie 
iar femeia se dovedeşte o teroristă. 

— Nu am nimic de discutat cu tine. 

Indy se ridicase acum şi-şi ştergea hainele murdare. 

— Okay, okay, zise el. Poate nu vrei să-mi vorbeşti. Inţeleg... 

— Câtă intuiţie! 

Câtă ranchiună, gândi Indy. O merita? Mda, poate, realiză el. 

— İl caut pe tatăl tău, îi spuse. 

— Vii cu doi ani prea târziu. 

Indy era conştient de prezenţa barmanului nepalez, care îşi 
mângâia reteveiul. Un tip foarte primejdios. 

— E-n ordine, Mohan. Mă ocup eu de ăsta, zise ea, arătându-l 
pe Indy cu un gest dispreţuitor. Du-te acasă. 

Mohan îşi depuse arma pe tejghea. Cum Marion încuviinţă din 
cap, el ridică din umeri şi plecă. 

— Ce vrei să spui „doi ani prea târziu”? întrebă Indy tărăgănat. 
Ce s-a întâmplat cu Abner? 

Pentru prima oară, Marion dădu semne de slăbiciune. Expiră 
încet, ca şi cum ar fi dat drumul unei vechi tristeţi. 

— Tu ce crezi că vreau să spun? L-a prins o avalanşă. Ce 
altceva îl putea răpune? Se brodeşte doar. Şi-a petrecut întreaga 
lui viaţă blestemată săpând. Din câte ştiu, el se mai află încă pe 
versantul acela al muntelui, înţepenit sub zăpadă. 

Marion se întoarse şi-şi turnă un pahar. Indy se aşeză la loc pe 
scaunul de bar. Abner mort! Era de neconceput. Parcă ar fi fost 
lovit din nou. 


61 


— Ajunsese la convingerea că iubitul lui Chivot se află îngropat 
undeva, pe la mijlocul unui versant. 

Marion îşi sorbi băutura. Indy observa cum o parte din 
duritatea ei, din acea cochilie exterioară începe să se fisureze. Se 
lupta însă cu îndârjire pentru a-şi înfrânge orice manifestare de 
slăbiciune. 

— M-a târât şi pe mine, un copil, până la celălalt cap al lumii, 
pe unde l-au purtat săpăturile lui nebuneşti, spuse ea. lar la 
sfârşit, a spălat putina. Nu mi-a lăsat un sfanţ. Intreabă-te cum 
am trăit, Jones? Lucrând aici. Şi n-am făcut numai pe barmanul. 
Pricepi? 

Indy făcu ochii mari. Se întrebă ce simţea acum, ce 
simţăminte ciudate îi mişcau lăuntrul. Nu le mai încercase până 
atunci. Îi erau străine. Dintr-o dată ea arăta teribil de fragilă. Şi 
teribil de frumoasă. 

— Proprietarul localului a înnebunit. Toată lumea înnebuneşte 
aici mai devreme sau mai târziu: lar atunci când l-au luat de aici, 
ghici ce s-a întâmplat? Mă pomenesc că-mi lasă localul. Numai 
mie, pentru tot restul vieţii. |ţi poţi închipui blestem mai crunt? 

Era prea mult ca Indy să poată înghiţi totul dintr-o dată, prea 
mult pentru a pricepe. Ar fi dorit să-i poată spune un cuvânt de 
mângâiere. Ştia însă că aşa ceva nu există. 

— Imi pare rău, reuşi să articuleze. 

— Mare scofală. 

— Imi pare cu adevărat rău. 

— Eu am crezut că te iubesc, spuse ea. Şi uite ce-ai făcut 
împărtăşindu-mă grozava taină. 

— N-am vrut să-ţi fac rău. 

— Eram doar un copil! 

— Uite ce e! Am făcut-o şi gata. Nu-mi pare bine şi nu pot da 
explicaţii. Şi nici nu m-aştept să-mi fii recunoscătoare. 

— A fost o greşeală, Indiana Jones. Şi ştiai că-i o greşeală. 

Indy tăcea, întrebându-se cum poţi oare să-ţi ceri vreodată 
iertare pentru greşeli trecute. 

— Dacă aş putea da timpul înapoi, aş desface tot răul 
blestemat de-acum zece ani, crede-mă, Marion, aş face-o. 

— Am ştiut că într-o zi ai să apari pe uşa aceea. Nu mă-ntreba 
de ce. Am ştiut pur şi simplu, zise ea. 

Indy se sprijini cu palmele pe tejghea. 

— De ce nu te-ai întors în America, în orice caz? 

— Pentru bani. Pur şi simplu. Vreau să mă întorc cu un anumit 


62 


standard de viaţă. 

— Poate îţi voi fi de folos. Poate voi începe să-ţi fac şi ceva 
bine. 

— Pentru asta te-ai întors? 

Indy clătină din cap. 

— Am nevoie de o piesă pe care cred că o poseda tatăl tău. 

Dreapta lui Marion se ridică iute, dar de data aceasta Indy era 
pregătit şi-i prinse încheietura. 

— Pui de căţea, articulă ea. Aş dori să-l laşi în pace pe 
bătrânul ăla smintit. Ştie Dumnezeu câtă inimă neagră i-ai făcut, 
cât timp era în viaţă. 

— Sunt gata să plătesc, spuse el. 

— Cât? 

— De-ajuns cât să te întorci cu pompă în Statele Unite, în orice 
caz. 

— Mda? Necazul e că i-am vândut toată marfa. Nimicuri. Tot 
ce-a fost. Şi-a irosit toată viaţa pe nimicuri. 

— Totul? Ai vândut chiar tot? 

— Arăţi dezamăgit. Ce simţi acum, domnule Jones? 

Indy îi zâmbi. Clipa ei de triumf îi producea oarecare plăcere. 
După care se întrebă dacă, presupunând că ea nu minţea când 
spunea că vânduse tot avutul lui Abner, acesta fusese în 
întregime atât de lipsit de valoare. 

— Imi place când te dezumifli, spuse ea. Hai să-ţi dau de băut. 
Zi, ce vrei? 

— Seltzer, spuse el, oftând. 3 

— Seltzer, hai? S-au schimbat vremurile, Indiana Jones. Imi 
plac whisky-ul, vodka şi ginul. Nu mă mai omor după brandy. Am 
trecut la altceva. 

— Acum eşti o tipă dură, nu-i aşa? 

Ea îi zâmbi din nou. 

— Aici nu eşti în Schenectady, amice. 

Indy îşi scărpină din nou bărbia. Şi deodată simţi că nu mai 
suportă duelul. 

— De câte ori trebuie să-ţi spun că-mi pare rău? Va fi vreodată 
de ajuns? 

Marion îi întinse un whisky cu sifon, iar el sorbi, strâmbându- 
se. Apoi ea se sprijini cu coatele de tejghea: 

— Poţi plăti cu bani gheaţă, nu-i aşa? 

— Mda. 

— Povesteşte-mi cum arată obiectul acela pe care îl cauţi. 


63 


Poate c-o să dau de individul căruia i l-am vândut. 

— O piesă de bronz, de forma soarelui. Are un orificiu, ceva 
mai departe de centru. In el, e un cristal roşu. Este capul unui 
toiag. Nu-ţi sună familiar? 

— Poate. Cât dai? 

— Trei mii de dolari. 

— Nu-i de ajuns. 

— Okay. Pot urca până la cinci. Mai câştigi ceva, când te 
întorci în America. 

— Pare să fie ceva important. 

— Ar putea fi. 

— Pe cuvântul tău de onoare? 

Indy confirmă cu o mişcare a capului. 

— Ţi-ai mai dat cuvântul odată, Indy. Ultima oară. Când ne-am 
întâlnit. Mi-ai promis c-ai să te întorci. lţi mai aminteşti? 

— M-am şi întors! 

— Tot lichea ai rămas! 

Marion rămase tăcută o vreme, dând roată barului. Până se 
trezi alături de el. 

— Dă-mi acum cele cinci miare şi întoarce-te mâine. 

— De ce mâine? 

— Pentru că aşa zic eu Poate că-i timpul să fac nişte eforturi în 
ceea ce te priveşte. 

Indy scoase banii şi îi întinse. 

— În ordine, spuse el. Am încredere în tine. 

— Eşti un idiot. 

— Mda, oftă el. Mi s-a mai spus. 

Cobori de pe scaun. Se întrebă unde avea să-şi petreacă 
noaptea. Intr-un morman de zăpadă, probabil. Dacă asta era voia 
lui Marion. Dădu să plece. 

— Fă-mi o favoare, îi ceru ea. 

Indy se întoarse, privind-o întrebător. 

— Sărută-mă. 

— Să te sărut? 

— Da. Haide, împrospătează-mi memoria. 

— Şi dacă refuz? 

— Atunci să nu mai vii mâine. 

Indy râse. Se aplecă asupra ei, surprins de puterea dorinţei pe 
care o simţea el însuşi, apoi de brusca sălbăticie a sărutului. 
Sărutul fetiţei rămăsese o amintire, acesta era diferit, sărutul 
unei femei care a învăţat ce înseamnă să faci dragoste. 


64 


Marion se retrase, zâmbi, întinse mâna după pahar. 

— Acum cară-te de aici, îi porunci ea. 

II urmări plecând, privi uşa ce se închise în spatele său. O 
vreme rămase nemişcată; apoi desfăcu eşarfa pe care o purta în 
jurul gâtului. Un lănţişor îi luneca între sâni. Trase de lănţişor, la 
capătul căruia atârna un medalion în formă de soare, cu un 
cristal montat în el. 

Îl frecă gânditoare între degetul mare şi arătător. 


Indy tremura în aerul îngheţat al nopţii în vreme ce se 
îndrepta spre maşină. In maşină rămase o vreme şovăind. Ce 
avea de făcut acum? Să dea roată acestei găuri de şobolan până 
dimineaţa. Era cu totul improbabil să găsească vreun hotel de 
trei stele în Patan şi nici nu gusta ideea de a petrece noaptea 
dormind în maşină. Până în zori avea să fie îngheţat tun. Poate 
că ar fi bine să-i dau un răgaz, până se mai înmoaie şi-apoi să 
mă întorc - poate o să-mi arate şi mie ceva din ospitalitatea 
proverbială a hangiilor. Işi făcu palmele căuş şi suflă să le 
încălzească, apoi porni motorul. Până şi volanul era îngheţat la 
atingere. 

Maşina o luă încet din loc. 

Nu văzu umbra de pe cealaltă parte a străzii, umbra bărbatului 
în manta de ploaie, cel care urcase în avionul DC-3 în Şanhai; îl 
chema Toht şi fusese trimis la Patan ia cererea expresă a 
Colecţiei Speciale de Antichităţi a celui de al Treilea Reich. Toht 
traversă strada. Insoţit de aghiotanţii săi plătiţi - un ucigaş 
neamt cu un bandaj pe ochi, un nepalez în haină de blană şi un 
mongol care îşi purta mitraliera, de parcă orice s-ar fi mişcat în 
câmpul său vizual ar fi devenit automat o ţintă. 

Ei se opriră la uşa „Corbului”, urmărind maşina lui Indiana 
Jones, ce se depărta în lucirea roşie a luminilor din spate. 


Marion stătea gânditoare în faţa focului cu cărbuni, cu un 
vătrai în mână. Aţâţă focul ce agoniza şi deodată, în ciuda voinţei 
sale. In ciuda a ceea ce considera a fi. O slăbiciune, se pomeni 
plângând. Blestematul ăla de Jones, îşi zise ea. După zece ani 
răsare dănţuind în drumul meu greu. Blestemat, făcându-mi noi 
promisiuni. Şi cei zece ani dispărură ca nimic, risipindu-se ca 
foile răzleţite ale unei cărţi. Işi reamintea cum fusese atunci - 
avea cincisprezece ani şi-şi închipuia că e îndrăgostită de 
chipeşul arheolog, tânărul în privinţa căruia tatăl ei o avertizase: 


65 


„N-o să te facă decât să suferi, chiar dacă timpul te va vindeca 
mai apoi”. In privinţa suferinţei avusese dreptate, fusese 
adevărată - cât despre partea a doua a profeţiei, nu se împlinise. 
Poate e adevărată zicala aceea veche despre prima iubire, 
primul bărbat. Fireşte că nu uitase niciodată deliciul primului fior, 
sentimentul că ar putea muri din simpla anticipare a sărutului, a 
îmbrăţişării. Nimic nu alterase acea vinovată învolburare a 
simţurilor, impresia că pluteşte prin lume, ca şi cum ar fi fost o 
făptură lipsită de substanţă, fragilă, ca şi cum s-ar fi putut dovedi 
transparentă în bătaia luminii. 

Hotări ca să se poarte prosteşte, vărsând lacrimi numai pentru 
că Marele Savant Arheolog îşi făcuse apariţia ţanţoş pe uşă. La 
naiba cu el, îşi zise ea. Acum nu mai e bun decât să-l jumuleşti 
de bani. 

Tulburată, se duse la bar. Işi scoase lănţişorul de la gât şi puse 
medalionul pe tejghea. Luă banii lăsaţi de Indy şi, ducând mâna 
dincolo de tejghea, îi depuse într-o cutiuţă de lemn. Incă mai 
studia medalionul peste care cădea umbra uriaşului corb 
împăiat, când auzi zgomot la uşă. Se răsuci repede şi, văzând 
patru bărbaţi intrând, înţelese numaidecât că dăduse de necaz şi 
că necazul venise pe urmele bunului şi vechiului său prieten, 
Indiana Jones. În ce naiba m-o fi băgat? se întrebă ea. 

— E închis. Imi pare rău, spuse ea. 

Bărbatul în manta de ploaie, cu un chip tăios ca un brici, 
zâmbi: 

— N-am venit să bem. 

Avea un accent puternic, german. 

— Oh, exclamă Marion, urmărindu-i pe tovarăşii briciului - un 
nepalez şi un mongol (Dumnezeule mare, înarmat cu mitralieră) 
care se învârteau prin încăpere. Se gândi la medalionul ce zăcea 
pe tejghea. Individul cu bandaj la un ochi trecuse foarte aproape 
de el. 

— Ce doriţi? îi întrebă. 

— Exact acelaşi lucru pe care îl caută şi prietenul 
dumneavoastră Indiana Jones. Sunt convins că a pomenit de el. 

— Nu, îmi pare rău. 

— Ah, exclamă bărbatul, l-a obţinut aşadar? 

— Mă tem că nu vă înţeleg, spuse tânăra. 

Bărbatul se aşeză, ridicându-şi poalele mantalei. 

— lertaţi-mă că nu m-am prezentat. Toht. Arnold Toht. Jones s- 
a interesat de un anume medalion, nu-i aşa? 


66 


— Poate... 

Marion se gândea la arma de pe etajera din spatele corbului, 
întrebându-se cât de repede putea ajunge la ea. 

— Vă rog să nu vă jucaţi prosteşte cu mine, o avertiză Toht. 

— Foarte bine. Fie. Se întoarce mâine. De ce nu veniţi şi 
dumneavoastră atunci şi poate aranjăm o licitaţie, dacă, sunteţi 
chiar atât de interesat. 

Toht clătină din cap. 

— Mă tem că nu-i posibil. Trebuie să obţin obiectul astă seară. 
Fraulein. 

Se ridică şi privi focul, apoi, aplecându-se, ridică vătraiul dintre 
tăciunii aprinşi. 

Marion căscă prefăcut. 

— Nu-l am. Veniţi mâine. Sunt obosită. 

— Imi pare rău că sunteţi obosită. Totuşi... 

Făcu un semn cu capul. Mongolul o înşfăcă pe Marion, 
imobilizându-i braţele la spate, în vreme ce Toht smulgea 
vătraiul din foc şi se îndrepta spre ea. 

— Cred că înţeleg ce vreţi să spuneţi. Uitaţi, pot fi 
înţelegător... 

Toht oftă, ca unul căruia îi repugnă violenţa, 1 dar impresia 
era înşelătoare. Inaintă spre ea, apropiindu-i vătraiul de faţă. 
Marion îi simţea dogoarea în obraz. Işi răsuci capul într-o parte şi 
încercă să se elibereze din strânsoarea mongolului; acesta era 
însă prea puternic. 

— Aşteptaţi, am să vă duc la el! 

— Şansa aceasta ţi-am acordat-o mai devreme, draga mea, 
spuse Toht. 

Un sadic de şcoală veche, gândi Marion. Nu dă doi bani pe 
medalion, ar prefera să-mi ardă faţa cu vătraiul acela înroşit în 
foc. Marion se luptă din nou să se elibereze, dar fără folos. Okay, 
hotărî ea, dacă tot ai pierdut orice altceva, poţi să-ţi rişti şi 
frumuseţea. Incercă să muşte braţul bărbatului solid, dar acesta 
se mulţumi să-i ardă o palmă ce-i aruncă în obraz un miros de 
grăsime. 

Marion se holbă la vătraiul ce se apropia. 

Prea aproape. Cinci ţoii. Patru, trei. 

Mirosul greţos de metal încins. 

Şi atunci... 

Apoi totul se petrecu prea repede ca ea să poată urmări 
succesiunea de evenimente ce se topiră într-un vârtej 


67 


caleidoscop, precum un desen în cerneală expus în ploaie. Auzi 
un trosnet, un trosnet violent şi nu văzu decât braţul 
europeanului brusc suspendat în aer şi vătraiul ce zbură prin 
cameră, aterizând între perdelele ferestrei, unde începu să 
fumege. Mongolul îi dădu drumul şi abia atunci îşi dădu seama că 
Indiana Jones se întorsese, că stătea în prag cu vechea sa vână 
de bou într-o mână şi eu pistolul în cealaltă. Indiana Jones 
făcându-şi apariţia ca blestemata de cavalerie în ultima clipă 
posibilă! Unde naiba ai fost? îi veni ei să strige. Acum trebuia, în 
schimb, să acţioneze, în cameră se stârni încăierarea, o 
atmosferă încărcată, ca a unei furtuni electrice. Se răsuci peste 
tejgheaua barului şi întinse mâna după o sticlă, tocmai când Toht 
trase în ea, dar gloanţele trecură pe alături; iar ea se rostogoli pe 
podeaua de dincolo de bar în zgomotul sticlelor făcute ţăndări. 
Focuri de armă, puternice, asurzitoare. _ 

Mongpolul îşi căuta poziţie de tragere. Il ţinteşte pe Indy în plin, 
realiză Marion, trebuie să-l pocnesc cu ceva. intinse instinctiv 
mâna după reteveiul barmanului şi-l trăsni pe mongol în cap, cât 
îi stătu în putere. Acesta se prăbuşi. Mai era însă cineva în bar, 
cineva care zburase înăuntru prin uşă, de parcă aceasta ar fi fost 
de carton presat; ridicându-şi privirea, Marion recunoscu un 
şerpaş din localitate, un zdrahon de om, care putea fi cumpărat 
de oricine cu două pahare de băutură. Intrase ca un vârtej, 
prăvălindu-se împreună cu Indy pe podea. 

Atunci se auziră strigătele lui Toht: 

— Impuşcaţi-i! Impuşcaţi-i pe-amândoi! 

Bărbatul chiar învie la comanda lui Toht. Avea un pistol în 
mână şi era limpede că avea să execute ordinul până la capăt: 
Indy şi şerpaşul întinseră în aceeaşi clipă mâna după pistolul 
căzut, îndreptându-l către agresorul lor, arma se descarcă direct 
în beregata lui Chiorilă cu o forţă ce-l proiectă înapoi către bar, 
unde rămase proptit cu o expresie pe chip ce te făcea să te 
gândeşti la un pirat tras pe sub chila navei în timpul unei 
petreceri de beţivi. 

După care lupta fu reluata, nefireasca împerechere de forţe şi 
straniul armistițiu aflându-şi un sfârşit. Pistolul căzuse din mâinile 
lui Indy şi ale şerpaşului. Ei se rostogoleau unul peste altul, în 
efortul de a pune mâna pe arma ce le scăpase, Toht era însă 
acum într-o poziţie limpede de tragere în direcţia lui Indiana. 
Marion ridică mitraliera ce se rostogolise de pe umărul 
mongolului, încercând să înţeleagă cum funcţionează - cum ar 


68 


putea funcţiona altminteri decât apăsând pe trăgaci? Deschise 
focul, dar arma se smucea ca un diavol. Gloanţele ei şuierară pe 
lângă Toht. Atenţia îi fu atrasă mai apoi de flăcările ce se 
întindeau de la perdele la restul barului. Nimeni nu va câştiga 
războiul acesta, se gândi ea. Numai focul are şansa să iasă 
învingător. 

Cu coada ochiului îl urmărea pe Toht care se ghemuise la 
capul barului, în vreme ce flăcările părjolitoare se întindeau 
pretutindeni în jur. L-a văzut, gândi ea. A văzut medalionul. li 
urmări mâna ce se strecura în direcţia preţiosului obiect, îi văzu 
expresia de încântare de pe chip, după care îl auzi ţipând brusc, 
în clipa când medalionul înnegrit de fum, îi arse palma, forma şi 
literele sale străvechi imprimându-i-se în carne. Toht nu-l mai 
putu ţine. Durerea era prea mare. Se îndreptă clătinându-se 
către uşă, strângându-şi mâna arsă. Marion îşi întoarse privirea 
spre Indy, care se lupta cu şerpaşul. Nepalezul le dădea roată, 
încercând să-l ţintească pe Indy în plin. Marion se repezi la 
mitralieră, dar aceasta nu mai avea gloanţe. Pistolul, atunci. 
Pistolul din spatele corbului împăiat. Incercă să ajungă la el prin 
dogoarea focului, se întoarse, ascultă o clipă la sticlele cu bătură 
ce explodau în jur ca nişte cocktailuri Molotov şi-l ţinti pe 
nepalez: o singură împuşcătură şi bună. 

Blestematul, nu putea să stea locului! 

Fumul o orbea acum, o înăbuşea. 

Indy îi dădu un picior şerpaşului, rostogolindu-se departe de el 
şi atunci nepalezul avu o ţintă precisă: ţeasta lui Indy. 

Acum! 

Marion apăsă pe trăgaci. 

Trupul nepalezului se smuci sub forţa împuşcăturii. Indy îi 
zâmbi lui Marion recunoscător, printre flăcări şi fum. Işi luă biciul 
şi pălăria strigând: 

— S-o ştergem de-aici! 

— Nu fără obiectul pe care ţi-l doreai. 

— Este aici? 

Marion răsturnă cu piciorul un scaun în flăcări. De deasupra, 
într-un spectaculos şuvoi de flăcări, se prăbuşi o grindă de lemn, 
aruncând scântei şi cenuşă. 

— Renunţă! Vreau să te scot de-aici. Acum! 

Marion se repezi însă către locul unde Toht lăsase să-i scape 
medalionul. Tuşind, încercând să-şi ţină respiraţia, cu ochii numai 
lacrimi şi usturime din pricina fumului, ea întinse mâna şi culese 


69 


medalionul în eşarfa înfăşurată larg în jurul gâtului. Apoi se uită 
în jur după cutia cu bani. 

De necrezut! Făcută scrum. Cinci hârtii de câte o mie 
fumegau. 

Indiana Jones o prinse de mână, târând-o prin foc către uşă. 

— Afară! Afară! strigă el. 

Reuşiră să iasă în aerul îngheţat de afară, exact în clipa în 
care localul începea să se năruie, fumul şi focul revărsându-se 
acum în întuneric într-un furibund spectacol al distrugerii. 
Cenuşă fierbinte, bârne mistuite de foc zburau prin acoperişul în 
flăcări. 

Marion şi Indy, de cealaltă parte a străzii, stăteau şi priveau. 

Ea observă că el încă o mai ţinea de mână. Atingerea aceea! 
Trecuse atât de mult timp de atunci şi chiar în clipa în care 
realiză acea senzaţie a apropierii lui, se luptă să înăbuşe 
amintirea. işi desprinse mâna dintr-a lui şi se depărtă puţin. 

Marion se mai uită o dată. La rugul în aer liber şi o vreme nu 
spuse nimic. Tâmplăria sfârâia precum carnea de porc pe frigări. 

— Am impresia că îmi eşti îndatorat, spuse ea în cele din 
urmă. Chiar foarte îndatorat. 

— Pentru început? 

— Pentru început, poftim asta; spuse Marion; întinzându-i 
medalionul. Îţi sunt parteneră de afaceri, domnule. Pentru că 
acest mic odor e încă proprietatea mea. 

— Parteneri? spuse el. 

— La naiba, bineînţeles. 

Mai zăboviră o vreme să privească incendiul, fără ca vreunul 
din ei să-l observe pe Arnold Toht furişându-se pe aleile ce se 
ramificau din strada mare - lunecător ca un şobolan ce-şi 
croieşte drum într-un labirint. 

În maşină, Marion îl întrebă: 

— Acum ce urmează? 

Indy îi răspunse după un moment de tăcere: 

— Egipt. 4 

— Egipt?! se miră Marion, studiindu-l. In vreme ce maşina 
străbătea întunericul. Mă porţi prin cele mai exotice locuri. 

Siluetele munţilor apărură la orizont: o lună pală spărgea 
întunecimea bolţii. Indy aruncă o privire norilor ce se risipeau. Se 
întreba de ce se simţea brusc îngrijorat, un sentiment ce dispăru 
auzind-o pe Marion râzând: 

— Ce te-amuză? 


70 


— Tu, răspunse ea. Tu şi vâna aia de bou. 

— N-o lua în râs, copile. Ţi-a salvat viaţa. 

— Nu mi-a venit să cred când te-am văzut. Uitasem de 
bătrânul tău bici turbat. Mi-amintesc cum te antrenai cu el zilnic. 
Sticlele alea vechi atârnate pe perete, iar tu în faţa lor, cu vâna. 

Şi Marion râse din nou. N 

O amintire, gândi Indy. Işi amintea de vechea fascinaţie 
exercitata de acea armă asupra sa încă de când asistase la un 
număr al unui circ ambulant, la vârsta de şapte ani. Cu ochii 
măriţi de uimire, îl urmărise pe mânuitorul ei, sfidând orice 
logică. Urmaseră ceasurile de antrenament, cu o tenacitate pe 
care nimeni şi nici măcar el însuşi, nu o putea explica. 

— Tu te desparţi vreodată de ea? 

— Nu o iau niciodată în sala de curs. 

— Pariez că dormi cu ea, hai? 

— Păi, depinde. 

Marion râse scurt, scrutând bezna nopţii himalaieni. 

— Depinde de ce? întrebă după o vreme. 

— Incearcă să-ţi răspunzi singură. 

— Cred că am o vagă idee. 

Indy îi aruncă o privire, după care îşi întoarse ochii spre 
drumul numai gropi ce i se aşternea înainte. 


71 


6. 
Santierul arheologic 
Tanis, Egipt. 


Un soare fierbinte pârjolea nisipul, priveghind deşertul ce se 
întindea de la un cap la altul al orizontului. Într-un asemenea loc, 
gândea Belloq. lţi poţi imagina tot pământul ca pe un deşert 
opărit, o planetă văduvită de vegetaţie, de clădiri, de oameni. 
Ideea îi surâdea oarecum. Găsise întotdeauna că înşelătoria este 
moneda cea mai răspândită printre fiinţele omeneşti - în 
consecinţă făcuse el însuşi negoţ cu acea monedă. lar dacă 
oamenii nu erau sensibili la escrocherie, alternativa era violenţa, 
îşi puse mâna streaşină la ochi şi înaintă, inspectând săpăturile 
ce se desfăşurau acolo. Era o operaţiune de proporţii, dar acesta 
era stilul nemților. De proporţii, cu inutilă pompă şi ceremonie. Işi 
îndesă mâinile în buzunare, urmărind camioanele şi buldozerele, 
săpătorii arabi, supraveghetorii nemți. In plus, găgăuţă de 
Dietrich, care părea să se socotească stăpân peste toţi, aruncând 
ordine răstite şi grăbindu-se încolo şi-ncoace, de parcă ar fi fost 
împins de un uragan. 

Se opri, privirea sa devenind deodată absentă, înregistrând 
doar pe jumătate peisajul. Rememora întâlnirea cu Fuhrerul, 
ifosele penibile pe care şi le dăduse omuleţul. Înţeleg că eşti 
primul pe mapamond în această specialitate, iar eu îl vreau 
întotdeauna pe cel mai bun. Suficient şi ignorant. False 
complimente în slujba unei smintite retorici teutone, Reichul 
milenar, grandiosul proiect istoric. Care nu putuse fi conceput 
decât de un lunatic. Belloq încetase pur şi simplu să mai asculte, 
holbându-se la Fuhrer uluit, nevenindu-i să creadă că soarta unei 


72 


ţări, oricare ar fi fost aceea, putea cădea în mâinile unui 
neisprăvit. Vreau Chivotul, fireşte. Aparține Reichului. O relicvă 
cu asemenea vechime aparține Germaniei. 

Belloq îşi închise ochii din pricina soarelui puternic. Desluşea 
zgomotele excavărilor, strigătele nemților, din când în când, 
glasurile arabilor. Chivotul, se gândi el, nu aparţine nici unui om 
anume; nici unui loc anume, nici unui timp anume. Tainele sale 
îmi aparţin însă, dacă există taine care să fie posedate. Deschise 
din nou ochii, uitându-se lung la şantier, la uriaşele cratere 
scobite în nisip şi simţi cum îl străbate un anume fior, o intuiţie 
fermă că marele trofeu se află în apropiere. ÎI simţea, îi intuia 
puterea, auzea şoapta lui ce avea să se transforme curând în 
vacarm. şi scoase mâinile din buzunare şi examină lung 
medalionul din podul palmei. Şi în vreme ce-l studia, deveni 
conştient de puterea unei obsesii stranii - şi de teama că i-ar 
putea ceda în final. Pofteşti timp îndelungat la un lucru, aşa cum 
poftise el la Chivot şi deodată te pomeneşti pe marginea unei 
nebunii care este aproape... Aproape cum? 

Divină. 

Aceasta era poate nebunia sfinţilor şi a fanaticilor. 

Sentimentul unei viziuni atât de înspăimântătoare, încât tot 
restul realităţii se estompa pur şi simplu. 

Conştiinţa unei puteri ce nu putea fi cuprinsă în cuvinte, 
cosmică, ce făcea ca vălul subţire a ceea ce presupuneai a fi 
lumea adevărată să se rupă şi să se destrame şi nu-ţi rămânea 
decât o cunoaştere care, asemeni cunoaşterii de Dumnezeu, 
depăşea orice. 

Poate. Belloq zâmbi în sinea lui. 

Se preumblă pe buza gropilor excavate, dădu roată 
camioanelor şi buldozerelor. Ţinea medalionul strâns în mână. 
Apoi se gândi cum reuşiseră asasinii ăia expediaţi de Dietrich în 
Nepal să compromită toată afacerea. 

Simţi că-l apucă greaţa. 

Nătărăii ăia, în schimb, veniseră cu ceva ce-i slujea de 
minune. 

Plângăreţul de Toht îi arătase lui Belloq palma, încercând să-i 
smulgă compasiune, după cum bănuia Belloq, fără să-şi dea 
seama că poseda întipărită în carne o copie perfectă a obiectului 
pe care nu reuşise să-l recupereze. 

Fusese amuzant să-l vezi pe Toht stând cuminte ore şi zile 
întregi, în vreme ce el, Belloq, realizase, cu mare efort, o 


73 


reproducere identică. Lucrase meticulos, încercând să recreeze 
originalul. Nu era însă relicva autentică, istorică. Dar era suficient 
de precisă pentru calculele sale în ceea ce privea camera cu 
planul oraşului şi Fântâna Sufletelor. Dar cum şi-ar fi mai dorit să 
aibă originalul. 

Belloq puse medalionul la loc în buzunar şi traversă porţiunea 
de nisip ce-l despărţea de Dietrich. Mult timp nu zise nimic, 
mulţumit doar să constate că prezenţa sa îl cam irită pe neamţ. 
In cele din urmă, Dietrich îl întrebă: 

— Merge bine, aşa-i? 

Belloq încuviinţă din cap, acoperindu-şi din nou ochii cu mâna. 
Se gândea la altceva acum, ceva ce-l neliniştea. Era vorba de o 
informaţie adusă de unul din lacheii lui Dietrich din Nepal. 
Indiana Jones. 

Ar fi trebuit, bineînţeles, să se aştepte ca Jones să apară pe 
scenă mai devreme sau mai târziu. Jones îi dădea bătaie de cap, 
chiar dacă înfruntarea dintre ei se termina întotdeauna cu 
înfrângerea americanului. li lipsea, gândi Belloq, viclenia. 
Instinctul criminal. 

Acum fusese văzut însă în Cairo cu fiica lui Ravenwood. 

Dietrich se întoarse spre el, întrebându-l: 

— Ai ajuns la vreo concluzie în chestiunea pe care am 
discutat-o? 

— Cred că da. 

— Presupun că ai luat hotărârea pe care o aştept. 

— Presupunerile sunt întotdeauna un semn de aroganță, 
prietene. 

Dietrich îl privi lung. Fără să spună nimic. Belloq zâmbi. 

— În acest caz, totuşi, ai dreptate, probabil. 

— Doreşti să te ajut? 

Belloq încuviinţă din cap. 

— Cred că mă pot încrede în tine în privinţa detaliilor. 

— Fireşte, spuse Dietrich. 


74 


7 


Cairo 


Văzduhul întunecat era fierbinte şi nemişcat. Atmosfera 
uscată, irespirabilă îţi dădea impresia că toată umezeala se 
evaporase în arşiţa zilei. Indy şedea cu Marion într-o cafenea, 
arareori luându-şi ochii de la uşă. De ceasuri întregi merseseră 
pe străzi şi alei lăturalnice, ţinându-se departe de bulevardele 
centrale - şi totuşi avusese tot timpul sentimentul că e urmărit. 
Marion arăta epuizată, stoarsă, cu lungul ei păr umezit de 
transpiraţie. lar lui Indy îi era limpede că începu să-şi piardă 
răbdarea; îl privea acum acuzator peste gura ceştii de cafea. 
Indy stătea cu ochii aţintiţi la uşă, cercetând clienţii care intrau şi 
ieşeau şi uneori îşi ridica faţa pentru a se bucura din plin de 
boarea uşoară ce venea de la ventilatorul zgomotos din plafon. 

— Ai putea să fii aşa de amabil şi să-mi spui şi mie cât o să ne 
mai învârtim în jurul cozii? 

— Facem noi aşa ceva? 

— Până şi pentru un orb ar fi limpede că ne ascundem, Jones. 
Şi încep să mă întreb de ce am părăsit Nepalul. Injghebasem o 
afacere prosperă acolo, nu uita. O afacere căreia i-ai dat foc. 

Indy o privi zâmbind, observând cum începea să vibreze toată 
atunci când era pe punctul de a se înfuria. Se întinse peste 
măsuţă, atingându-i mâna. 

— Ne ascundem chiar de tipi ăia pe care i-am întâlnit în Nepal. 

— Bine, să zicem că-i aşa. Dar pentru cât timp încă? 

— Până voi avea sentimentul că plecăm în siguranţă. 

— Ca să mergem unde? Ce ai de gând? 

— Nu sunt chiar lipsit de prieteni. 

Marion oftă şi-şi termină de băut cafeaua, după care se 
rezemă de spătarul scaunului şi închise ochii. 

— Trezeşte-mă când vei lua o hotărâre. 

Indy se ridică şi o trase după el. 


75 


— E timpul, zise el. Putem pleca. 

— Poftim, se îmbufna ea, tocmai când voiam şi eu să trag un 
pui de somn, ca să arăt bine. 

leşiră pe alee, care era aproape pustie. 

Indy se opri, privind în toate direcţiile. După aceea o luă de 
mână şi porniră mai departe. 

— Vrei să-mi spui şi mie cam care ne e destinaţia? 

— Acasă la Sallah. 

— Şi cine e Sallah? 

— Cel mai bun săpător din Egipt. 

Nădăjduia că Sallah mai locuia la aceeaşi adresă. 

lar dincolo de acea speranţă sălăşluia alta şi mai adâncă, 
anume ca Sallah să fie angajat la săpăturile din Tanis. 

Se opriră la colţ, unde se încrucişau două alei strâmte. 

— Pe aici, spuse el, trăgând-o încă pe Marion de mână. 

Ea suspină şi apoi căscă. Il urmă totuşi. 

Ceva se mişca printre umbrele din spatele lor, ceva ce putea fi 
o fiinţă omenească. Inainta fără zgomot, alunecând repede pe 
asfalt; singurul său scop era să-i urmeze pe cei doi care mergeau 
înaintea sa. 


Indy fu primit în casa lui Sallah cu braţele deschise, de parcă 
numai câteva săptămâni se scurseseră de când se întâlniseră 
ultima oară. Trecuseră însă ani. Chiar şi aşa, Sallah se schimbase 
foarte puţin. Aceeaşi ochi inteligenţi însufleţind faţa smeadă, 
aceeaşi bună dispoziţie şi energie, aceeaşi caldă ospitalitate. Se 
îmbrăţişară atunci când soţia lui Sallah, o femeie voinică, pe 
nume Fayah, îi primi în casă. 

Căldura întâlnirii îl mişcă pe Indy. La aceasta se adăuga 
confortul locuinţei, care îl făcu să se simtă în largul său 
numaidecât. Când se aşezară la masa din sufragerie, 
înfruptându-se din mâncarea pe care Fayah o gătise cu toată 
graba unui miracol culinar, îşi aruncă privirea la cealaltă masă, 
unde şedeau copiii lui Sallah. 

— Unele lucruri se schimbă totuşi, remarcă el, arătând cu 
capul în direcţia copiilor, în vreme ce gusta din carnea de miel. 

— Ah, răspunse Sallah, ultima oară nu erau aşa de mulţi, iar 
pe chipul soţiei se ivi un zâmbet mândru. 

— Eu mi-amintesc doar de trei, spuse Indy. 

— Acum sunt nouă. 

— Nouă, repetă Indy, clătinându-şi capul impresionat. 


76 


Marion se ridică şi se duse la copii. Vorbi cu fiecare, se jucă cu 
ei şi apoi reveni la locul său. Indy avu impresia că observă un 
schimb de priviri, ceva nedefinit, dar apropiat de iubirea pentru 
copii, între Marion şi Fayah. Din partea sa, el nu avusese 
niciodată timp pentru copii, constituiau genul de talmeş-balmeş 
care îi prisosea. 

— Ne-am hotărât să «ne oprim la nouă, spuse Sallah. 

— AŞ zice că e înţelept, fu Indy de părere. 

Sallah întinse mâna după o curmală, o mestecă încet o vreme 
şi apoi spuse: 

— Imi face într-adevăr plăcere să te revăd, Indiana. M-am 
gândit adesea la tine. Am intenţionat chiar să-ţi scriu, dar sunt 
leneş la scris. lar tu mi-nchipui că eşti şi mai şi. 

— Ai presupus corect. 

Indy întinse mâna, luând şi el o curmală. Era suculentă şi 
delicioasă. 

Sallah zâmbea. 

— N-am să te întreb numaidecât, dar cred că n-ai bătut 
drumul până la Cairo doar ca să mă vezi. Adevărat? 

— Adevărat. 

Sallah îl privi dintr-o dată ca unul care ştie despre ce e vorba. 

— De fapt, aş putea chiar paria că ştiu ce te-a mânat încoace. 

Indy îşi privi lung vechiul prieten şi zâmbi fără să spună nimic. 

— Bineînţeles că nu-mi place să pun pariuri. 

— Bineînţeles, aprobă Indy. 

— Noi nu vorbim despre afaceri la masă, remarcă Fayah, cu 
un aer autoritar. 

— Lăsăm pe mai târziu, conveni Indy. 

Îi aruncă o privire lui Marion, care părea acum pe jumătate 
adormită. 

— Mai târziu, când toate se vor linişti, propuse Sallah. 

În cameră se aşternu tăcerea; deodată însă încăperea se 
umplu de zgomot, de parcă ar fi erupt ceva la masa unde şedeau 
copiii. 

Fayah se întoarse şi încercă să liniştească spiritele. Puştii n-o 
ascultau însă, preocupaţi evident de altceva. Fayah se ridică, 
spunându-le: 

— Avem oaspeţi. Unde vă sunt bunele maniere? 

Ei tot nu o auzeau. Abia când ea se apropie de masă, tăcură, 
descoperind în mijlocul lor o maimuţă mică, ce şedea în mijlocul 
mesei şi mesteca o bucăţică de pâine. 


77 


— Cine a adus acest animal aici? întrebă Fayah. Cine a făcut 
asta? 

Copiii nu  răspunseră. Erau prea preocupaţi de 
caraghioslâcurile creaturii, care ţopăia cu pâinea în labe. 
Maimuţă se dădu peste cap, execută un număr perfect de stat pe 
labele din faţă, după care sări de pe masă şi ţopăi pe podea până 
la Marion. li sări în poală şi o sărută repede pe obraz. Tânăra 
râse: 

— O maimuţă care sărută, hai? Şi eu te iubesc. 

— Cum a ajuns aici? întrebă Fayah. 

O vreme nici unul din copii nu vorbi. Şi apoi fetiţa pe care Indy 
o recunoscu a fi cea mai mare dintre ei răspunse: 

— Nu ştiu. A apărut pur şi simplu. 

Fayah îşi privi progenitura neîncrezătoare. Marion interveni: 

— Dacă nu doriţi să aveţi animalul prin prejmă... 

Fayah o întrerupse: 

— Dacă-ţi place, Marion, atunci e binevenită în casa noastră. 
Ca şi tine. 

Marion mai ţinu maimuța puţin în braţe, mai înainte de a o 
aşeza jos. Aceasta o privi contrariată şi aproape numaidecât îi 
sări la loc în braţe. 

— Fără îndoială că te iubeşte, fu de părere Indy. 

Găsea că animalele sunt puţintel mai supărătoare decât copiii 
şi nici măcar tot atât de deştepte. 

Marion îmbrăţişă maimuța strângând-o la piept. Privind-o, Indy 
se întrebă cum putea cineva să îmbrăţişeze astfel o maimuţă! Işi 
întoarse faţa către Sallah, care se ridică de la masă. 

— Putem ieşi în curte, propuse acesta. 

Indy îl urmă. In curtea interioară te izbea căldura, pe Indy îl 
cuprinse un fel de sfârşeală, ştia însă că trebuie să mai înfrunte o 
vreme oboseala. 

Sallah îi arătă un scaun de rafie şi Indy se aşeză. 

— Vrei să-mi vorbeşti despre Tanis, îi spuse Sallah. 

— Adevărat. 

— Mi-am închipuit. 

— Prin urmare, lucrezi acolo? 

Sallah nu se grăbi să-i răspundă, cu privirea pierdută spre 
cerul nopţii. 

— Indy, zise în cele din urmă, în după-amiază aceasta eu 
însumi am pătruns în camera planului din Tanis. 

Deşi se aşteptase la aşa ceva, vestea îl şocă pe Indy. O vreme 


78 


mintea i se goli de gânduri, de parcă toate amintirile ar fi zburat 
într-un abis întunecat. Sa/a planului din Tanis. Se gândi apoi la 
Abner Ravenwood, la o viaţă risipită în căutarea Chivotului şi la 
moartea survenită sub semnul nebuniei, obsesia posesiunii ei. 
Reveni pe pământ şi deveni conştient de un ciudat resentiment, 
un soi de gelozie, ca şi cum el ar fi trebuit să fie primul care să fi 
pătruns în Sala planului, ca şi cum ar fi fost dreptul său. Voința 
testamentară a lui Ravenwood, ce i-ar fi parvenit într-un mod 
ocult. Curat misticism, îşi spuse el. 

— Avansează repede? îi spuse el lui Sallah, privindu-l în cele 
din urmă. 

— Naziştii sunt bine organizaţi, Indy. 

— Mda. Sunt şi ei buni la ceva, chiar dacă asta înseamnă doar 
a te supune ordinelor. 

— Pe lângă asta, l-au mai angajat şi pe francez. 

— Pe francez? 

— Pe Belloq. 

Indy tăcea, înţepenit în scaunul său. Belloq! Oare nu exista 
locşor pe lume unde să nu-şi facă apariţia ticălosul ăsta? La 
început se înfurie, dar după aceea interveni altceva, un 
sentiment pe care începu să-l guste încetul cu încetul, un simţ al 
competiţiei. Bucuria calmă de a afla un prilej să-şi ia revanşa. 
Zâmbi pentru prima oară. Belloq, am să-ţi vin de hac de data 
asta, gândi el. Era multă energie în făgăduinţa aceea. 

Işi scoase medalionul din buzunar, întinzându-l lui Sallah. 

— Or fi descoperit ei Sala planului, spuse el. Dar fără asta nu 
pot ajunge foarte departe, nu-i aşa? 

— Inţeleg că acesta este capul Toiagului lui Ra? A 

— Întocmai. Semnele de pe el nu-mi sunt familiare. Înţelegi 
ceva? 

Sallah clătină din cap: 

— Eu unul, nimic. Cunosc însă pe cineva care l-ar putea 
descifra. Te pot duce mâine la el. 

— Ţi-aş fi recunoscător. 

Indy îşi recuperă medalionul, punându-şi-l în buzunar. E în 
ordine, îşi spuse el. Fără acest obiect, Belloq este ca şi orb. Un 
plăcut sentiment de triumf îl încercă. Rene, e rândul meu. Dacă 
voi putea să mă strecor printre nazişti. 

— Câţi nemți sunt angajaţi pe şantier? 

— Vreo sută. Sunt şi foarte bine înarmaţi. 

— Mi-am închipuit eu. 


79 


Indy închise ochii şi se lăsă pe spate. Simţea că-l apucă 
somnul. Am să mă gândesc eu la vreo soluţie. Işi spuse el. 
Curând. 

— Mă nelinişteşte un gând, Indy, începu Sallah. 

— Ce anume? 

— Cu privire la Chivot. Dacă se află acolo, la Tanis... 

Sallah tăcu din nou, cu o expresie de suferinţă înăbuşită, pe 
chip. Apoi continuă: 

— Dacă cumva e vorba de ceva menit a rămâne netulburat de 
om! Moartea a plutit tot timpul în jurul ei. Totdeauna. Nu face 
parte din lumea aceasta, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— Inţeleg. 

— lar francezul... este evident că îl obsedează acest obiect. L- 
am privit în ochi şi am descoperit ceva acolo ce nu pot descrie. 
Nemţilor nu le place de el. Lui, nu-i pasă. Nici măcar nu pare să 
observe. Numai la Chivot se gândeşte tot timpul. lar felul în care 
supraveghează lucrările... nu-i scapă nimic? Când a intrat în Sala 
planului... Cum să-i descriu faţa? Arăta ca şi cum s-ar fi transpus 
într-o lume unde eu unul n-aş fi dorit pentru nimic în lume să 
merg. 

Iscat de nu se ştie unde, scuturat de întunericul fierbinte, un 
vânt puternic mătură nisipul şi pietrişul - un vânt ce muri la fel 
de repede cum se pornise. 

— Acum trebuie să dormi, îi spuse Sallah. Casa mea îţi stă la 
dispoziţie, fireşte. 

— Îţi sunt îndatorat. r 

Cei doi bărbaţi se întoarseră în casă. Inăuntru domnea liniştea. 
Indy trecu prin faţa camerei unde dormea Marion; se opri la uşă, 
ascultând zgomotul uşor al respirației ei. Respirația unui copil, 
gândi el - şi îi reveni brusc amintirea din urmă cu câţiva ani, 
când avusese loc legătura lor amoroasă, dacă se putea numi 
astfel. Dorinţa pe care o simţea chiar în acel moment era însă cu 
totul diferită: acum dorea femeia. 

Sentimentul îi făcea plăcere. 

Traversă coridorul, urmat de Sallah. Copilul e mort, gândi el, 
numai femeia trăieşte acum în ea. 

— Rezişti ispitei, Indy? 

— Nu-mi cunoşteai vina mea puritană? 

Sallah ridică din umeri şi zâmbi într-un fel misterios, în vreme 
ce Indy închidea uşa camerei de oaspeţi şi se îndrepta spre pat. 
Auzi paşii lui Sallah pierzându-se pe coridor, apoi casa se 


80 


cufundă în întuneric. Închise ochii, aşteptându-se să-i vină 
repede somnul, dar nu se întâmplă aşa. Somnul rămânea o 
simplă amăgire, dincolo de goana gândurilor. 

Se răsucea în aşternut fără astâmpăr. De ce nu putea oare să 
închidă pur şi simplu ochii şi să adoarmă? Rezişti ispitei, Indy? Îşi 
apăsă pumnii strânşi pe pleoape; se mai răsuci de câteva ori, dar 
continuă să vadă cu ochiul minţii imaginea lui Marion, dormind 
liniştită în camera ei. Coborî din pat şi deschise uşa. Întoarce-te 
în pat, Indy, îşi spuse. Nu ştii ce faci! 

leşi pe coridor şi înaintă încet - pe vârfuri, tâlhăreşte, gândi el 
- către camera lui Marion. Se opri în faţa uşii. Fă stânga-mprejur, 
întoarce-te la insomnia ta. Răsuci mânerul, intră în cameră şi o 
văzu dormind peste cearceafuri. Lumina lunii inunda încăperea 
ca reflexul argintiu al unui uriaş fluture nocturn. Marion era 
întinsă, nemişcată. Zăcea cu faţa întoarsă într-o parte şi cu 
braţele încrucişate peste mijloc; lumina îi juca pe faţă, umbre 
uşoare adunându-se în jurul gurii. Întoarce-te, gândi el. Întoarce- 
te acum! 

Arăta atât de frumoasă, atât de vulnerabilă acolo! O femeie 
adormită, în lumina lunii - ce amestec tulburător. Se pomeni că 
înaintează către ea, apoi se aşează pe marginea somierei. li privi 
lung chipul, ridică mâna, îi atinse uşor obrazul cu degetele. Ea 
deschise ochii aproape imediat. O vreme, nu spuse nimic. În 
momentul acela, ochii ei păreau negri: Indy îi apăsă degetul pe 
gură. 

— Vrei să ştii de ce mă aflu aici. Adevărat? 

— Abia de-ndrăznesc să ghicesc, răspunse ea. Ai venit să-mi 
explici subtilităţile noului tratat al lui Roosevelt? Ori poate te 
aşteptai să leşin în lumina lunii. 

— Nu mă aştept la nimic. 

Marion râse. 

— Toată lumea aşteaptă ceva. O mică lecţie pe care mi-am 
însuşit-o pe parcurs. 

Indy îşi ridică mâna. Simţindu-i tremurul slab. Ea nu spuse 
nimic, când el se aplecă. Sărutând-o pe buze. Sărutul primit în 
schimb fu rapid, dur, lipsit de emoție. Işi întoarse capul într-o 
parte şi o privi o vreme. Marion se ridică, acoperindu-se cu un 
cearşaf. Cămaşa de noapte era transparentă şi i se vedeau sânii 
- sâni tari ce nu mai semănau acum cu aceia ai unei fetiţe. 

— AŞ dori să pleci, îi ceru ea. 

— De ce? 


81 


— Nu-s obligată să-ţi spun motivele. 

Indy oftă: 

— Chiar mă urăşti atât de mult? 

Marion rămase cu privirea pironită la fereastră. 

— Frumoasă lună, zise ea. 

— i-am pus o întrebare. 

— Nu pot să-ţi croieşti pur şi simplu drum înapoi în viaţa mea 
cu tăvălugul. Indy. Nu poţi sfărâma toate proiectele pe care mi 
le-am făcut, aşteptându-te ca eu să adun de pe jos firimiturile 
trecutului. Nu înţelegi? 

— Maa. 

— Asta a fost lecţia mea. Acum, am nevoie de somn. Aşa că 
pleacă. 

Indy se ridică încet. 

Când ajunse la uşă, o auzi spunând: 

— Şi eu te doresc. Nu crezi? Aşteaptă să mai treacă puţin 
timp. De acord? Să vedem ce se mai întâmplă. 

— Desigur, răspunse el. După care ieşi pe coridor. Incapabil să 
înăbuşe ecoul dezamăgirii ce i se rostogolea parcă în creier. 
Rămase drept în lumina lunii, ce-şi picura argintul prin fereastra 
de la capătul holului. Şi se întrebă - în vreme ce dorinţa se 
domolea - dacă nu cumva se făcuse de râs. N-ar fi prima oară. 
Se gândi. 


Marion nu putu dormi după plecarea lui. Şedea la fereastră, 
privind departe. In zarea oraşului: domurile, minaretele, 
acoperişurile plate. De ce trebuise el să încerce atât de repede. 
In orice caz? Bărbatul ăsta afurisit nu mai învaţă să aibă răbdare. 
Nu? Fra tot atât de repezit în chestiuni de inimă ca şi în oricare 
altele. Nu înţelegea că oamenii au nevoie de timp. Poate nu era 
el marele tămăduitor, dar oricum era mai bun ca iadul. Nu se 
putea smulge pur şi simplu din trecut şi ateriza, ca o fiinţă 
extraterestră, dintr-o galaxie foarte îndepărtată, în brutala stare 
de trezie a prezentului lui Indiana Jones; avea să se 
împământenească într-un mod mai delicat. 

Dacă mai exista un spaţiu din care să se smulgă; dacă mai era 
o lume în care să se împământenească! 


O siluetă se mişcă iute prin vestiarul unde Indy şi Marion îşi 


lăsaseră geamantanele şi alte lucruri personale. Se furişă cu o 
dibăcie nefirească, deschizând geamantane, vânturând haine, 


82 


ridicând bucăți de hârtie, examinându-le cu laborioasă 
încetineală. Nu găsi ceea ce fusese dresată să descopere. 
Inţelesese că trebuie să caute o anumită formă - un desen, un 
obiect, nu avea importanţă ce, câtă vreme avea respectiva 
formă. Ştia că atunci când nu găsea nimic, stăpânul era 
dezamăgit. lar asta însemna că n-o să-i dea să mănânce. Putea 
să însemne şi pedeapsă. Refăcu încă o dată imaginea în creier; 
ceva de forma soarelui, cu semne mici în jur, cu un orificiu în 
centru. Incepu iar să scotocească. 

Din nou, nimic. 

Maimuţa se săltă uşor în coridor, adună câteva firimituri de pe 
masa pe care se jucase mai devreme cu frumoasa femeie, apoi 
lunecă pe fereastra deschisă şi dispăru în întuneric. 


83 


8. 


Cairo 


După-amiaza era însorită, cerul aproape de un alb pur. Albul 
te orbea de pretutindeni: albe erau zidurile clădirilor, veşmintele 
oamenilor, geamurile, de parcă lumina s-ar fi depus ca bruma pe 
toate suprafeţele. 

— Oare chiar aveam nevoie de maimuţă? întrebă Indy. 

Mergeau repede pe strada aglomerată, trecând pe lângă 
bazaruri, negustori. 

— S-a luat după mine, n-am luat-o eu, se apără Marion. 

— Trebuie să se fi ataşat de tine. 

— Nu de mine s-a ataşat aşa mult, Indy. Crede că-i eşti tată, 
nu vezi? Are oricum ceva din fizionomia ta. 

— Fizionomia mea şi mintea ta. 

Marion îl întrebă, după o vreme: 

— De ce nu ţi-ai găsit şi tu o fată drăguță alături de care să-ţi 
faci un rost şi să creşti nouă copii? 

— Cine a zis că n-am găsit? 

Marion îşi ridică ochii spre el. Lui Indy îi făcu plăcere când văzu 
că pe faţa ei apăruse o fugară expresie de panică, de invidie. 

— Nu ţi-ai putut asuma răspunderea. Tatăl meu te-a ghicit, 
Indy. A zis el că eşti soi rău. 

— Cât de generos din partea lui... 

— Cel mai talentat soi rău pe care l-a învăţat carte, dar un soi 
rău cu toate acestea. Te iubea, ai ştiut? Mult ţi-a mai trebuit ca 
să-l îndepărtezi de tine. 

Indy oftă: 

— Nu vreau să readuc povestea aceea pe tapet, Marion. 

— Nici eu nu vreau. Uneori însă îmi place să-ţi reamintesc. 

— O muşcătură emoţională, aşa-i? 

— Câte un colţ din când în când, într-adevăr. Ai nevoie ca să 
te facă să fii la locul tău. 


84 


Indy grăbea pasul. Erau momente când, în ciuda platoşei sale 
protectoare, ea reuşea să i se strecoare sub piele. Cum se 
întâmplase cu dorinţa neaşteptată încercată noaptea trecută. Nu 
am nevoie de asta, îşi zicea el. lubirea înseamnă oarecare ordine 
şi nu ai nevoie de ordine atunci când te-ai obişnuit să prosperi în 
haos. 

— Încă nu mi-ai spus încotro mergem, zise Marion. 

— Ne întâlnim cu Sallah, după aceea mergem să-l întâlnim pe 
expertul lui Sallah, Imam. 

— Îmi place cum mă tragi după tine peste tot. Uneori mi- 
aminteşte de tata. Mă târa pe tot globul, de parcă aş fi fost o 
cârpă. 

Ajunseră la o intersecţie. Deodată maimuța se desprinsese din 
mâna lui Marion, alergând prin mulţime în salturi mari, iuți. 

— Hei, strigă Marion. Întoarce-te aici! 

— Las-o să se ducă, îi spuse Indy, uşurat. 

— Tocmai mă obişnuisem cu ea. 

Indy se uită urât la ea. O prinse de mână şi o sili să-l urmeze. 


Maimuţa o luă la goană, furişându-se printre grupurile de 
oameni care se îmbulzeau pe stradă. Se ferea de mâinile întinse 
ale oamenilor, dornici să pună mâna pe ea, dădu apoi un colţ şi 
se opri lângă arcada unei uşi. Acolo sări în braţele bărbatului 
care o dresase. O dresase foarte bine. Acesta o îmbrăţişă, îi 
strecură o bomboană în gură şi apoi o luă din loc. Maimuţa era 
mai eficientă decât un copoi şi de o sută de ori mai deşteaptă. 

Bărbatul privi în lungul străzii înguste, ridicându-şi capul în 
direcţia acoperişurilor. Făcu semn cu mâna. 

De pe un acoperiş apropiat, cineva îi răspunse cu acelaşi gest. 

Mângâie apoi animalul. Işi îndeplinise de minune misiunea, 
urmărindu-i cu dibăcie, ca un bandit, dar cu infinit mai mult 
farmec pe cei doi, care aveau să fie ucişi. 

Bun, îşi zise bărbatul în gând. E foarte bine. 


Indy şi Marion cotiră într-o mică piaţă, sufocată de tarabele 
negustorilor şi de mulţimea cumpărătorilor. Indy se opri brusc. 
Vechiul instinct i se trezea acum, acţionând asupra filamentelor 
nervoase, făcându-l să vibreze tot. Ceva e pe cale să se 
întâmple, gândi el. 

Privi printre grupurile de oameni. Ce anume? 

— De ce ne-am oprit? întrebă Marion. 


85 


Indy nu spuse nimic. 

Mulțimea asta. Cum putea el distinge ceva în această 
adunătură de oameni? |lşi duse mâna sub jacheta de piele şi 
prinse mânerul vânei de bou. Cercetă apoi din nou mulţimea. Un 
grup de persoane se îndrepta către el părând să aibă un ţel mai 
precis decât cumpărătorii de duzină. 

Câţiva arabi şi doi europeni. 

Cu privirea lui pătrunzătoare, Indy surprinse lucirea unui 
obiect metalic şi se gândi, un pumnal, îl văzu scânteind în mâna 
unui arab care se apropia iute de ei. Indy îşi scoase vâna de bou 
şi şfichiui din ea, ascultând cum despică aerul ca o melodie 
amenințătoare; se înfăşură pe încheietura arabului, iar pumnalul 
zbură, înjunghiind nimicul. Dar alte persoane înaintau însă acum 
spre el şi trebuia să gândească rapid. 

— Pleacă de-aici, o înghionti el pe Marion. Fugi! 

Marion nu fugi însă. Dimpotrivă, înşfăcă o mătură de pe o 
tarabă din apropiere, înfigând-o în gâtul unui arab, care se 
prăbuşi. 

— Pleacă, îi zise Indy din nou. Pleacă! 

— Pe naiba, i-o întoarse ea. 

Erau prea mulţi, se gândi Indy. Prea mulţi ca să-i înfrunte, fie 
şi cu ajutorul ei. Observă răsucirea lamei unui topor şi-şi ţinti din 
nou vâna de bou. De data aceasta, în jurul gâtului arabului. Trase 
laţul şi omul gemu înainte de a se prăbuşi. Un european se 
repezi în clipa următoare la el, încercând să-i smulgă lasoul din 
mână. Indy îl lovi puternic cu piciorul. Bărbatul căzu pe spate, 
peste o tarabă cu fructe, rostogolindu-se peste legumele strivite, 
ce arătau ca o nebună natură moartă. Indy observă o uşă în zid, 
o prinse pe Marion şi o împinse înăuntru, după care trase 
zăvorul, ca să nu mai poată ieşi. In ciuda protestelor ei. Indy îşi 
roti privirea peste piaţă, lovind năprasnic, dărâmând tarabele. 
Haos, haosul cel mai deplin şi-i făcea plăcere. Un obiect tăios 
zbură spre el. Şi se feri în ultima clină, auzi şuieratul oţelului 
chiar deasupra capului Biciui aerul, prinzând în laţ gleznele 
arabului, prăvălindu-l într-un morman de vaze risipite şi potire 
sparte. In vreme ce negustorul ţipa mânios. 

Evaluă stricăciunile din priviri. Se întrebă dacă mai erau şi alţi 
amatori. Pofta de acţiune îi dădea aripi. 

Nu se mai mişca nimeni, afară de negustorii care îşi văzură 
tarabele distruse de un lunatic cu o vână de bou. Incepu să se 
retragă în direcţia uşii din zid, întinzând mâna după zăvor. O 


86 


auzea pe Marion bătând în lemn. Până să tragă zăvorul însă, o 
siluetă înfăşurată într-un burnus se năpusti asupra lui cu un 
hanger. Indy îşi ridică braţul pentru a para lovitura, prinzând 
încheietura bărbatului şi luptându-se cu el. 

Marion încetă să mai bată în uşă, se îndepărtă de ea, căutând 
altă cale de acces către piaţă. Lua-l-ar naiba pe Indy, care-şi 
închipuie că l-a menit Dumnezeu să mă protejeze. Naiba să-l ia 
cu cavalerismul lui medieval! Se întoarse, coborând pe aleea 
strâmtă, dar deodată încremeni: un arab se îndrepta spre ea cu 
paşi iuți. Ameninţători. Marion coti pe cea mai apropiată alee, 
auzind bărbatul apropiindu-se din spate. 

O fundătură! 

Un zid. 

Se săltă pe coama zidului, ascultând bombănelile arabului 
care o urmărea. Cobori de cealaltă parte şi se ascunse într-un soi 
de intrând dintre două clădiri, suflând greu, în pofida încercării 
disperate de a-şi stăpâni plămânii, de a-şi potoli bătăile 
nebuneşti ale inimii. Oare ce faci într-o situaţie ca asta? Se 
gândi. Te ascunzi, nu-i aşa? Pur şi simplu te ascunzi. Se retrase şi 
mai mult în adâncitura zidului, căutând umbrele, locurile 
întunecate, când dădu peste un coş din trestie împletită. In 
ordine, îşi zise ea, te simţi deci ca unul din cei patruzeci de hoţi, 
dar ştii zicala aia veche care zice „fă-te frate cu dracu, până treci 
lacul!” Se strecură în coş, trase capacul deasupra şi rămase 
acolo, ghemuită. Stai liniştită. Nu mişca. Auzea zgomotele făcute 
de cei doi bărbaţi, care o vânau în imediata ei vecinătate. 
Vorbeau între ei într-o engleză atât de stricată, încât ai fi zis că 
se impun reparaţii de urgenţă. 

— Caută acolo. 

— Acolo am căutat deja. 

Marion stătea în continuare nemişcată. 

Ceea ce nu vedea, ceea ce nu putea vedea era maimuța 
cocoţată pe un zid ce străjuia alcovul; o auzi însă deodată 
sporovăind strident şi îi trebuiră câteva clipe pentru a se lămuri 
ce erau acele sunete. Maimuţa, se gândi ea. M-a urmărit. Trădare 
din iubire. Te rog. Maimuţă, pleacă, lasă-mă-n pace. Se simţi însă 
luată pe sus cu coş cu tot Se chiori prin orificiile împletiturii şi 
constată că arabul şi europeanul erau cei care o purtau ca pe 
nişte deşeuri pe umerii lor. Se împotrivi. Bătu cu pumnii în 
capacul coşului, care era închis bine acum. 

Rămas în bazar. Indy reuşise să-l împingă la o parte pe 


87 


bărbatul cu hangerul: se iscase însă acum zarvă mare, negustori 
arabi mânioşi se învârteau împrejur, gesticulând violent în 
direcţia nebunului. Indy se dădu înapoi către uşă. Bâjbâi după 
zăvor. Văzu hangerul ce se îndrepta din nou către el. De data 
aceasta se apără cu piciorul, proiectându-l pe agresor înapoi în 
mulţime. Reuşi apoi să deschidă uşa şi pătrunse pe alee, privind 
într-o parte şi-n alta. Căutând vreun semn al prezenţei ei. Nimic. 
Numai doi inşi la celălalt capăt al aleei, purtând un coş. 

Unde naiba dispăruse? 

Şi apoi, venind parcă de nicăieri, îi auzi vocea strigându-i 
numele şi sunetul ei îl îngheţă. 


Coşul! 

Observă capacul mişcându-se. În momentul când cărăuşii 
dădură colţul. Pentru o secundă, un soi de sporovăială ciudată îi 
distrase atenţia de la coş şi ridicând privirea, văzu maimuța 
cocoţată pe zid. Simţi o pornire năvalnică de a scoate pistolul şi 
de a ucide creatura cu un glonte bine ţintit. O luă însă la goană 
pe urmele celor doi bărbaţi. Coti în acelaşi loc ca şi ei, îi văzu 
alergând repede înaintea sa; cu coşul bălăbănindu-se între ei. 

Cum naiba de se puteau mişca atât de repede sub povara 
trupului lui Marion? se miră el. Erau tot timpul înaintea lui cu un 
pas, cu o cotitura. li urmări pe străzi aglomerate, pline de 
cumpărători şi negustori, unde trebuia să se lupte ca un diavol 
pentru a-şi croi drum. Nu-şi putea lua ochii de la acel coş. Nu-l 
putea lăsa să dispară pur şi simplu, să-i scape în felul acesta. 
Impingea şi lovea trecătorii, neluându-le în seamă ţipetele şi 
protestele. Aleargă mereu! N-o pierde din ochi! 

Deveni deodată conştient de un sunet straniu, un fel de 
psalmodiere cu accente sumbre, respirând o adâncă melancolie. 
Nu-şi putu da seama de unde vine, dar se opri; era dezorientat. 
Când porni din nou, realiză că o pierduse pe Marion. Nu mai 
vedea coşul. 

incepu să alerge din nou, făcându-şi loc prin mulţime. lar 
straniul cântec de jale. Dacă asta era, deveni mai puternic, mai 
pătrunzător. p 

La colțul unei alei, se opri. In faţă doi arabi purtau un coş 
împletit, îşi scoase fulgerător vâna de bou si-l dobori pe unul din 
ei, îşi eliberă arma. După care o aruncă din nou. Acesta prinse 
piciorul celuilalt arab. Incercuindu-l, încolăcindu-l ca o reptilă 
subţiratică: Coşul se rostogoli şi el se îndreptă într-acolo. 


88 


Nici urmă de Marion. 

încurcat, privi obiectele ce alunecaseră din el: Puşti, 
mitraliere, muniţie. 

Greşise coşul! 

Se retrase din alee şi continuă să alerge pe strada principală 
cu bazare şi ciudatul sunet tânguitor se intensifică. 

Pătrunse într-o piaţă mare, copleşit de revelaţia bruscă a 
mizeriei din jur; o piaţă a cerşetorilor, schilozilor, orbilor, 
handicapaţi care-şi ridicau cioturile de braţe, bâjbâind 
inconştient după ajutor. Pluteau miasme de transpiraţie, urină, 
excremente, agresându-l violent, ca o maree. 

Traversă piaţa, evitând cerşetorii. 

lar mai apoi fu silit să se oprească. 

Şi atunci ştiu de unde venea bocetul. 

In partea cealaltă a pieţei, se desfăşura o procesiune funerară. 
Convoiul lung şi lat dădea de înţeles că era vorba de 
înmormântarea unui cetăţean de vază al oraşului. Cai fără 
călăreţi trăgeau sicriul, preoţii cântau din Coran, bocitoarele 
mergeau înainte, cu capetele înfăşurate în văluri, servitorii 
veneau în spatele lor şi, la urmă de tot, poticnindu-se stângaci, 
venea bivolul destinat jertfei. 

Indy rămase cu ochii pierduţi la procesiune. Cum naiba putea 
traversa convoiul? 

Privi sicriul - bogat împodobit, înălţat majestuos; iar apoi 
observă, printr-o mică spărtură în coloană, pe cei doi bărbaţi 
care purtau coşul spre un camion cu prelată, parcat în colţul cel 
mai îndepărtat al pieţei. Era imposibil să aibă certitudinea, dar i 
se păru că o auzea pe Marion, peste cântecul bocitoarelor, ţipând 
înăuntru. 

Era pe cale să se îndrepte într-acolo, croindu-şi drum cu 
brutalitate printre membrii procesiunii, când nenorocirea se 
întâmplă. 

Din camion, o mitralieră deschise foc peste piaţă, risipind 
convoiul funerar şi mulţimea de cerşetori. Preoţii continuară să 
psalmodieze, până ce ploaia de plumbi străpunse coşciugul, 
făcând să zboare aşchii din el, iar cadavrul mumifiat se rostogoli 
prin capacul spart. Bocitoarele aveau acum motive în plus să se 
vaite. Indy alergă în zig-zag către o fântână din partea 
îndepărtată a pieţei, descărcând câteva gloanţe în direcţia 
camionului. Se strecură în spatele fântânii, ridicându-se la timp 
pentru a vedea cum coşul este aruncat în spatele camionului. 


89 


Exact atunci, aproape din afara câmpului său vizual, demară o 
berlină neagră. Şi camionul se puse în mişcare, ieşind din piaţă. 

Mai înainte să-l piardă din ochi, Indy tinti cu băgare de seamă, 
o ţintă mai precisă decât oricare alta din viaţa sa şi apăsă pe 
trăgaci. Şoferul camionului căzu peste volan. Camionul viră, se 
lovi de un zid şi se răsturnă. 

Indy se pregătea să alerge într-acolo, dar încremeni locului 
îngrozit. 

Işi dădu seama, chiar atunci, că nu va mai încerca niciodată în 
viaţa sa o atât de mare durere, în vreme ce privea camionul 
explodând, cuprins de flăcări, năruindu-se cu totul. Abia atunci 
înţelese că Marion fusese aruncată într-un camion cu muniții. 

Că Marion era moartă. 

Ucisă de un glonte pornit de pe ţeava propriului său pistol. 

Cum fusese posibil? 

Inchise ochii, nemaiauzind nimic acum, conştient doar de 
soarele alb ce-i bătea în pleoapele închise. 


Rătăcea de multă vreme, după cum i se părea, fără să ştie de 
el, fără să-i pese, gândurile revenindu-i iar şi iar la momentul în 
care luase poziţie de tragere şi împuşcase şoferul. De ce? De ce 
nu se gândise că era posibil ca acel camion să transporte ceva 
periculos? 

l-ai distrus viaţa când era un copil. 

l-ai pus capăt când a ajuns femeie. 

Străbătea străzile înguste, aleile înţesate de oameni, 
învinuindu-se iar şi iar pentru moartea lui Marion. 

Suferinţa era insuportabilă, era de neconceput şi nu se putu 
gândi decât la o singură soluţie. Cunoştea o singură formă 
posibilă de autoterapie. Paşii îl purtară, aşadar, către barul unde 
aranjase, mai devreme, să-l întâlnească pe Sallah. Toată 
povestea îi părea fermecată acum într-un trecut obscur. Într-o 
altă lume, într-o altă viaţă. 

El însuşi era acum alt om. 

Descoperi barul, un local sordid, ca vai de el. Păşi înăuntru, 
unde fu împresurat de fumul dens al ţigărilor şi de mirosul de 
băutură. Se aşeză pe un scaun la bar. Işi comandă un whisky şi 
începu să dea pe gât pahar după pahar, întrebându-se, în 
monotonia îndeletnicirii sale - pe măsură ce se îmbăta tot mai 
rău - oare ce fel de mecanism este acela care-i face pe unii 
oameni să se poarte ca un ceas ce abia ticăie, în vreme ce alţii 


90 


debordează de energie; care era acea maşinărie atât de 
necesară care te punea în mişcare, pe care unii oameni o 
posedau, iar alţii nu. Frământă întrebarea în minte, până când 
aceasta îşi pierdu sensul printre celelalte percepții colorate de 
alcool, precum o corabie fantomă. 

intinse mâna pentru încă o înghiţitură. Simti o atingere pe braţ 
şi, întorcându-şi capul încet, descoperi maimuța pe tejghea. 
Stupid primat, de care Marion se ataşase într-un mod atât de 
nechibzuit. Apoi îşi aminti că idioata creatură îşi pusese sărutul 
pe obrazul lui Marion. Okay, dacă Marion te-a plăcut, am să te 
îngădui şi eu. 

— Vrei o băutură, maimuţico? 

Maimuţa îşi lăsă capul de-o parte, privindu-l cu atenţie. 

Indy era conştient de faptul că barmanul îl urmăreşte, de 
parcă l-ar fi crezut scăpat de la vreun azil din vecinătate. Şi după 
aceea realiză că fusese încercuit de trei europeni - germani, 
presupuse el, judecându-i după accent. 

— Cineva vă doreşte compania, zise unul din ei. 

— Eu beau cu prietenul ăsta al meu, răspunse Indy. 

Maimuţa făcu o mişcare uşoară. 

— Nu sunteţi rugat, domule Jones, ci silit. 

Indy fu ridicat de pe scaunul său şi împins repede într-o 
cameră, dosnică. Maimuţa îi urmă. Scoţând ţipete şi sunete 
înfundate. Camera era întunecată. ŞI-I usturau ochii de fum. 

Cineva şedea la o masă într-un colţ îndepărtat. 

Indy îşi dădu seama atunci că acea confruntare era inevitabilă. 

Rene Belloq stătea în faţa unui pahar de vin, legănând un 
lănţişor, de care atârna un ceas. 

— O maimuţă, remarcă Belloq. Văd că ţi-ai păstrat gustul 
admirabil în materie de prieteni. 

— Numai râsul e de tine, Belloq. 

Francezul se strâmbă. i 

— Replica ta mă demoralizează. Incă de pe când eram 
studenţi. li lipseşte sarea. 

— Ar trebui să te ucid chiar în acest moment. 

— Oh. ţi înţeleg pornirea. Ţi-aş aminti totuşi că nu eu am 
vârât-o pe domnişoara Ravenwood în afacerea asta cam sordidă. 
Şi ce te roade pe tine, prietene, este conştiinţa că tu eşti 
răspunzător, nu-i aşa? 

Indy se aşeză, sau mai bine zis se prăbuşi pe scaunul din faţa 
lui Belloq. 


91 


Belloq se aplecă spre el: 

— Ceea ce te mai roade încă este şi faptul că văd prin tine, 
Jones. Adevărul este însă că semănăm întrucâtva. 

Indy îl privi lung, cu ochii injectaţi de sânge. 

— Nu-i momentul să fii maliţios. 

— la  gândeşte-te. Arheologia a fost religia noastră 
dintotdeauna, credinţa noastră. Amândoi ne-am abătut de la aşa- 
numitul drum drept, după cum se vede. Amândoi suntem dispuşi 
la ocazionale... tranzacţii... dubioase. Metodele noastre nu se 
deosebesc atât de mult, după cum pretinzi. Sunt, dacă vrei, un 
reflex mai îndepărtat al propriului tău chip. Oare de ce-ar fi 
nevoie încă pentru a deveni identici, profesore? Hm? De un tăiş 
puţin mai ascuţit? De o rafinare a instinctului criminal? 

Indy nu spuse nimic. Cuvintele lui Belloq îi ajungeau la urechi 
ca nişte zgomote înecate în ceaţă. Rostea nonsensuri, pure 
absurdităţi, care sunau elevat şi profund, deoarece erau rostite 
cu un accent franțuzesc ce putea fi descris ca fermecător, insolit. 
Cee ce auzea Indy era sâsâitul unui şarpe ascuns. 

— Te îndoieşti de cuvintele mele, Jones? la să vedem. Ce te 
aduce aici? Dorinţa de a poseda Chivotul, e-adevărat? 
Străvechiul vis al antichităţii. Relicva istorică - această căutare a 
ei, ei bine, e ca un virus în sângele tău. Visezi la lucruri trecute. 

Belloq zâmbea, legănându-şi în continuare ceasul pe lănţişor. 

— Priveşte ceasul, zise el. leftin. Un nimic. Du-l în deşert şi 
îngroapă-l pentru o mie de ani şi va deveni un obiect nepreţuit. 
Oamenii vor fi gata să ucidă pentru el. Oameni ca mine şi ca tine, 
Jones. Chivotul, recunoscu, înseamnă altceva. Motivația profitului 
nu prea se aplică aici. Noi doi înţelegem asta. Lăcomia este însă 
în inimă, prietene. Viciul pe care îl avem în comun. 

Zâmbetul francezului pieri. Ochii săi dobândiseră o lucire 
inexpresivă, ca şi cum s-ar fi distanțat de prezent, retrăgându-se 
în propriul for interior. Poate discuta în acel moment cu sine 
însuşi. 

— Inţelegi ce reprezintă Chivotul? Este ca un transmiţător. Ca 
un aparat de radio prin care să comunici cu Dumnezeu. lar eu 
sunt foarte aproape de ea. Cu adevărat aproape. Ani de zile am 
aşteptat să ajung atât de aproape. lar lucrurile la care mă refer 
nu au nimic de-a face cu profitul, cu simpla dorinţă de 
acumulare. Eu mă refer la posibilitatea de comunicare cu ceea ce 
e conţinut în Chivot. 

— Eşti de acord cu aşa ceva, Belloq? Cu misticismul? Cu 


92 


puterea de dincolo? : 

Belloq părea dezgustat. Se aşeză la loc. Işi împreună buricele 
degetelor. 

— Tu nu? 

Indy ridică din umeri. 

— Ah, nu eşti sigur, nu-i aşa? Nici măcar tu nu eşti sigur, spuse 
Bellog, pe un ton coborât. Eu nu sunt sigur, Jones, eu sunt 
convins. Nu. Mai am nici o îndoială acum. Cercetările m-au 
condus întotdeauna în această direcţie. Eu ştiu. 

— Ţi-ai pierdut minţile. 

— Păcat că se termină astfel, spuse Belloq. M-ai stimulat de-a 
lungul timpului, ceea ce e un lucru rar într-o lume atât de 
plicticoasă ca a noastră. 

— Gândul acesta mă face fericit, Belloq. 

— Mă bucur. Sincer. Dar toate au un sfârşit: 

— Nu este un loc tocmai potrivit pentru o crimă discretă. 

— Nu are cine ştie ce importanţă. Arabii aceştia nu se vor 
amesteca în afacerile unui alb. Nu le pasă dacă ne facem unul 
altuia de petrecanie. A 

Belloq se ridică zâmbind. Işi înclină capul cu o mişcare scurtă. 

Indy încercă să mai tragă de timp: 

— Nădăjduiesc să mai înveţi câte ceva din micile tale 
convorbiri cu Dumnezeu, Belloq. 

— Fireşte. 

Indy îşi mobiliză toate resursele. Nu era timp să-şi scoată 
pistolul, oricât de iute s-ar fi mişcat, cu atât mai puţin să ajungă 
la vâna de bou. Asasinii erau chiar în spatele său. 

Belloq îşi privea ceasul: 

— Cine ştie, Jones? Poate există o lume de apoi în care să se 
mai poată întâlni suflete ca al meu şi ca al tău. Mă amuză gândul 
că am să mă dovedesc şi acolo mai isteţ ca tine. 

De-afară răzbăteau nişte zgomote acum. Ceva nedesluşit, 
precum sporovăială unor copii entuziaşti, un tărăboi vesel, pe 
care Indy îl asocia cu o dimineaţă de Crăciun, deloc potrivit cu 
atmosfera dintr-o cameră mortuară. 

Belloq privi spre uşă, surprins. Copii lui Sallah, toţi nouă, 
invadară încăperea, strigând numele lui Indy. Indy se holbă la ei, 
în timp ce cei mai mici i se căţărau pe picioare, iar ceilalţi făcură 
cerc în jurul său, ca nişte fragile scuturi umane. Unii începură să-i 
escaladeze umerii. Unul reuşise să-i înlănţuie ceafa, de parcă ar 
fi dorit să fie plimbat în cârcă, iar altul îi îmbrăţişase gleznele. 


93 


Belloq se încruntă. 

— Îţi imaginezi că poţi fugi de-aici, hai? Îţi închipui ea această 
neînsemnată brățară umană te va apăra? 

— Nu-mi imaginez nimic, zise Indy. 

— Un răspuns tipic pentru tine, remarcă Belloq. 

II trăgeau înspre uşă acum, smucit, scos de acolo sub scutul 
lor. Sallah! Trebuie să fi fost planul lui Sallah de a risca viaţa 
copiilor săi, trimiţându-i în acel bar şi plănuind cum să-l scoată 
de acolo. Cum putuse Sallah să-şi asume un asemenea risc? 

Belloq şedea din nou pe scaunul său, cu braţele încrucişate. 
Căutătura sa semăna cu aceea a unui părinte care asistă în silă 
la jocul copiilor. Işi clătina capul într-o parte şi-n alta: 

— Voi desfăta următoarea întâlnire a Societăţii de Arheologie 
povestind cum încâlci legislaţia, folosind munca infantilă, Jones. 

— Nici măcar nu eşti membru al societăţii. 

Belloq zâmbi, dar numai fugar. Continuă să se uite lung la 
copii, ca şi cum ar fi rumegat în minte o decizie, apoi se întoarse 
către complicii săi. Işi ridică mâna, un gest prin care le comand; 
a şi abandoneze armele. 

— Am slăbiciune pentru câini şi copii, Jones. Poţi să-ţi exprimi 
recunoştinţa într-o formă simplă, care să ţi se potrivească. Copiii 
mici nu vor mai fi însă salvatorii tăi, atunci când ne vom întâlni 
din nou. 

Indy se retrăgea iute. Se strecură afară din încăpere cu copiii 
care se agăţau de el, de parcă ar fi fost o jucărie prețioasă. 
Camionul lui Sallah era parcat afară - o privelişte care îl umplu 
de încântare. Era primul eveniment al zilei, care îi mai învioră 
starea de spirit. 

Belloq dădu peste cap paharul cu vin. Auzi camionul 
demarând. Pe când zgomotul acestuia murea în depărtare, se 
gândi, cu o intuiţie care-l surprinse oarecum, că încă nu era 
pregătit să-l ucidă pe Indy. Că încă nu venise vremea. Nu 
prezenţa copiilor îl împiedicase - aceasta nu contase cine ştie ce. 
Adevărul era că undeva, într-un locşor obscur al minţii, existase 
dorinţa de a-i cruța pe Jones, de a-l lăsa. Să mai trăiască un timp. 

Există, gândi el. Unele lucruri mai rele ca moartea. Şi îl amuza 
să-şi imagineze suferinţa, sfâşierea pe care avea să o cunoască 
Jones acum: pe de-o parte, din pricina fetei, a cărei dispariţie era, 
oricum, suficientă ca tortură. Dar o şi mai mare pedeapsă era să- 
| lase să apuce ziua în care să vadă Chivotul scăpându-i printre 
degete. 


94 


Belloq îşi dădu capul pe spate cu o mişcare energică şi râse: 
iar complicii săi germani, al căror apetit pentru crimă nu fusese 
satisfăcut, se holbară la el uluiţi. 


Ajuns în camion, Indy îi spuse lui Sallah: 

— Copiii tăi au un simţ al intervenţiei care ar da gata Marina 
Statelor Unite, Sallah. 

— Am înţeles situaţia. A trebuit să acţioneze rapid. 

Indy privea fix drumul dinaintea sa: întuneric, iei şi colo câte o 
lumină slabă, trecători care se dădeau la o parte din faţa 
camionului. In spatele lor, micuţii cântau şi râdeau. Voci 
inocente, se gândi Indy, amintindu-şi ceea ce ar fi dorit să uite. 

— Mar-ion... 

— Ştiu, spuse Sallah. Am aflat mai devreme, îmi pare rău. Mai 
mult de-atât ce pot spune? Cum să-ţi alin durerea? 

Nimic nu alină această durere, Sallah. 

Sallah încuviinţă din cap. 

— Inţeleg, desigur. 

— Mă poţi ajuta în alte feluri, totuşi. Mă poţi ajuta să-i înving 
pe ticăloşii aceia. 

— Ai tot ajutorul meu, Indiana. Oricând. 

Sallah tăcu o vreme, înaintând pe ultima porţiune de drum 
spre casă. 

— Am multe veşti pentru tine, spuse după o vreme. Una din 
ele nu-i prea bună. E vorba de Chivot. 

— Zi repede. 

— Când ajungem acasă. lar mai târziu, dacă doreşti, putem 
merge la imam, care îţi va descifra semnele. 

Indy se afundă într-o tăcere posomorită. Simţea cum îl prinde 
deja un soi de mahmureală, un zvâcnet dureros în ţeastă. Şi dacă 
simţurile i-ar fi fost mai ascuţite, intuiţia mai puţin tocită de 
băutură, ar fi putut observa motocicleta ce urmărise camionul 
din momentul plecării de la bar. Dar chiar şi de l-ar fi observat, 
nu l-ar fi recunoscut pe motociclist, un bărbat care se 
specializase în dresajul de maimute. 


După ce copiii fură trimişi la culcare, Indy şi Sallah ieşiră în 
curtea interioară. Sallah îi dădu roată o vreme, mai înainte de a 
se opri lângă Indy, spunându-i: 

— Belloq posedă medalionul. 

— Cum? 


95 


Indy îşi duse numaidecât mâna la buzunarul interior şi 
degetele sale atinseră relicva. 

— Greşeşti, îi spuse el lui Sallah. 

— Are o copie, un medalion ca al tău, cu un cristal în centru. Şi 
sunt întipărite aceleaşi semne pe care le ai şi tu. 

— Nu înţeleg cum vine asta, spuse Indy uluit: Am fost 
dintotdeauna convins că nu există nicăieri vreo reproducere, 
vreo copie a medalionului. Nici un fel de duplicat. Nu înţeleg. 

— Mai este ceva, Indiana. 

— Te-ascult. 

— Azi-dimineaţă Belloq a intrat în Sala planului. Când a ieşit, 
ne-a dat instrucţiuni unde să săpăm. Un loc din afara şantierului. 

— Fântâna Sufletelor, spuse Indy, pe un ton resemnat. 

— Aşa-mi imaginez şi eu, după cum şi-a făcut calculele în Sala 
planului. 

Indy începu să-şi frământe mâinile neputincios. Se întoarse 
încă o dată spre Sallah, scoțând medalionul din buzunar. 

— Eşti sigur că arăta la fel? 

— L-am văzut doar. 

— Mai uită-te o dată, Sallah. 

Egipteanul ridică din umeri. Luă Capul Toiagului, studiindu-l 
câteva clipe, răsucindu-l în mână. 

— Poate că există o diferenţă, spuse el. 

— Spune-mi-o şi mie. 

— Cred că medalionul lui Belloq avea semne pe-o singură 
parte. 

— Eşti sigur? 

— Cât se poate de sigur. 

— N-am nevoie decât să ştiu care este sensul acestor semne. 

— Pentru asta trebuie să mergem la imam. Să mergem 
numaidecât. 

Indy nu spuse nimic. Urmat de Sallah, părăsi curtea, ieşind în 
alee. Era cuprins de nerăbdare, în joc era şi Chivotul, desigur, dar 
mult mai mult decât atât. O făcea şi pentru Marion. Dacă 
moartea ei urma să aibă vreun sens, trebuia să ajungă la 
Fântâna Sufletelor înaintea lui Belloq. 

Dacă moartea poate avea vreodată sens, se gândi. 

Urcară în camionul lui Sallah şi, în acel moment, Indy observă 
maimuța la spatele lor. O privi surprins. Era oare cu neputinţă să 
scape de aceea făptură? Curând o să ajungă să capete grai 
omenesc şi o să-i zică „Tată”. Ecoul acestui gând îi produse 


96 


suferinţă: şi-aminti de gluma lui Marion, cum că jivina semăna cu 
el. 

Maimuţa vocifera în legea ei şi-şi freca labele din faţă. 

După ce camionul parcurse o mică distanţă, motocicleta ieşi 
din întuneric şi-i urmă. 


Casa imamului era situată în suburbiile oraşului Cairo, înălţată 
pe o mică ridicătură de teren: o construcţie neobişnuită, 
amintindu-i puţin lui Indy de un observator. Într-adevăr, în timp 
ce el şi Sallah, urmaşi de maimuţă, păşeau către intrare, Indy 
observă o deschizătură în acoperişul casei, prin care ieşea un 
telescop mare. 

— lmamul are multe îndeletniciri, Indiana, îi spuse Sallah. 
Preot, savant, astronom. Dacă e pe lume cineva care să explice 
semnele, acela e imamul. 

Uşa casei se deschise în faţa lor. Un tânăr stătea în prag. 
Plecându-şi capul, în momentul în care intrară. 

— Bună seara, Abu. Spuse Sallah. ŢI-l prezint pe Indiana Jones. 

O introducere scurtă, politicoasă. 

— Indiana, acesta este Abu, elevul imamului. 

Indy îşi înclină capul la rândul său, nerăbdător să-l întâlnească 
pe savant - care îşi făcu apariţia chiar atunci, la capătul 
coridorului. Un bătrân în veşminte învechite, cu mâini noduroase, 
acoperite de pete cafenii, semne ale bătrâneţii. Ochii, în schimb, 
îi erau foarte vii, plini de viaţă şi curiozitate. Işi înclină capul într- 
un salut mut. Indy şi Sallah îl urmară în biroul lui, o încăpere 
mare, în care erau risipite manuscrise, perne, hărţi, documente 
vechi. Se simţea acolo că o viaţă de om fusese pusă în slujba 
cunoaşterii. Fiecare moment al fiecărei zile era o experienţă de 
cunoaştere. Nimic irosit. Indy îi dădu imamului medalionul, care îl 
luă în tăcere şi îl duse pe o masă din fundul încăperii, luminată 
de o lampă mică. Se aşeză, învârtind piesa între degete, 
scrutând-o cu ochii întredeschişi. Indy şi Sallah şedeau pe nişte 
perne, cu maimuța între ei. Sallah mângâia spinarea jivinei. 

Tăcere. 

Bătrânul sorbi puţin vin, după care scrise ceva pe o mică 
bucată de hârtie. Indy se răsuci pe locul său, urmărindu-l pe 
bătrân nerăbdător. Imamul părea să examineze medalionul, ca şi 
cum timpul nu ar fi avut nici o importanţă pentru el. 

— Răbdare, îi ceru Sallah. 

Grăbeşte-te, gândi Indy. 


97 


Bărbatul îşi parcă motocicleta la mică distanţă de casă. Se 
furişă de-a lungul pereţilor, până în spatele casei, privind 
înăuntru pe geam, până ce descoperi bucătăria. Se lipi de perete, 
urmărindu-l pe tânărul Abu, care spăla nişte curmale la chiuvetă. 
Aşteptă. Abu răsturnă curmalele într-un vas de pe masă. 
Bărbatul rămase în continuare nemişcat, de parcă ar fi fost o 
umbră mai curând decât un corp. Băiatul luă o carafă cu vin, 
câteva pahare; le aşeză pe o tavă, după care părăsi bucătăria. 
Abia atunci ieşi şi străinul din ascunzătoare. Scoase o sticlă din 
buzunar, o deschise şi, după ce îşi roti privirea prin bucătărie, 
turnă puţin din conţinutul ei peste curmale. Se opri brusc. Auzi 
paşii tânărului care se întorcea şi se furişă afară din cameră, la 
fel de neauzit cum intrase. 


Imamul tot nu se pronunţase încă. Din când în când. Indy îi 
aruncă câte o privire lui Sallah, pe a cărui faţă dăinuia expresia 
unui om obişnuit să aibă foarte multă răbdare. Uşa se deschise. 
Intră Abu, cu o carafă de vin şi pahare, aşezând tava pe masă. 
Vinul era tentat, dar Indy nu se grăbi. Tăcerea prelungită îl 
neliniştea. Tânărul ieşi din nou, se întoarse cu gustări - farfurii cu 
brânză, fructe şi curmale într-un castron. Sallah ciuguli absent 
dintr-o bucată de brânză, mestecând-o visător. Curmalele erau 
foarte tentante, dar lui Indy nu-i era foame. Maimuţa se dezlipi 
de ei, instalându-se sub masă. În continuare, tăcere. Indy se 
aplecă şi luă o curmală. Işi dădu capul pe spate, aruncă în sus 
curmala, încercând să o prindă cu gura, dar aceasta nimeri în 
bărbie, rostogolindu-se pe podea. Abu îi aruncă o căutătură 
ciudată, ca şi cum acel obicei european ar fi fost prea ciudat 
pentru a fi priceput de el - după care ridică de pe jos curmala, 
lăsând-o să cadă într-o scrumieră. 

La naiba, îşi spuse Indy înciudat. Se vede că mi-am pierdut 
reflexele. 

— Priviţi. Veniţi încoace şi priviţi, zise imamul deodată. 

Ciudata lui voce răguşită sparse tăcerea cu autoritatea 
solemnă a unei rugăciuni. Era genul de voce căreia îi răspundeai 
fără să mai stai pe gânduri. 

Peste umărul imamului, Indy şi Sallah urmăreau semnele 
indicate de savant. 

— Acesta e un avertisment... de a nu tulbura Chivotul 
Aşezământului. 


98 


— Exact ce-mi trebuie mie, remarcă Indy. 

Se plecă în faţă, atingând aproape umărul fragil al imamului. 

— Celelalte semne privesc înălţimea Toiagului lui Ra, căreia 
trebuie să-i fie ataşat acest cap. Altminteri, medalionul nu-i de 
nici un ajutor. 

Indy observă că buzele bătrânului erau uşor înnegrite şi că le 
umezea mereu cu limba. 

— Inseamnă că Belloq a dedus înălţimea toiagului din 
duplicatul medalionului, spuse Indy. 

Sallah confirmă cu o înclinare a capului. 

— Ce spun semnele? întrebă Indy. _ 

— E un sistem vechi de măsurare. Insemnă o înălţime de şase 
kadami. 

— Aproximativ doi metri, traduse Sallah. 

Indy o auzi pe maimuţă foindu-se în jurul mesei cu mâncare, 
înfruptându-se din farfurii. Se duse şi el şi înhăţă o curmală mai 
înainte să ajungă maimuța la ea. 

— N-am isprăvit, spuse Imam. Mai este o inscripţie şi pe 
cealaltă faţă a medalionului. Am să v-o citesc: Şi fă un kadam 
înapoi pentru a cinsti pe Dumnezeul iudeilor, căci a lui este 
„Chivotul”. 

Indy tocmai îşi ducea curmala la gură, dar mâna i se opri la 
jumătate. 

— Eşti sigur că medalionul lui Belloq are semne doar pe-o 
parte? îl întrebă el pe Sallah. 

— Absolut. 

Indy se porni pe râs. 

— Atunci toiagul lui Belloq are treizeci de centimetri în plus! El 
sapă în altă parte! 

Râse şi Sallah. Cei doi bărbaţi se strânseră în braţe, în vreme 
ce imamul îi privea fără să zâmbească. 

— Nu înţeleg cine e Belloq, spuse bătrânul. Pot doar să vă 
spun că avertismentul cu privire la Chivot este serios. Şi mai pot 
să vă spun că mai scrie ceva..., că aceia care vor deschide 
Chivotul, descătuşându-i puterea, vor pieri privind-o. Eu unul aş 
ţine seama de aceste avertismente, prieteni. 

Ar fi trebuit să fie un moment solemn, dar bucuria lui Indy la 
aflarea greşelii lui Belloq era prea mare ca să mai poată 
recepționa şi cuvintele bătrânului. Un triumf! gândi el. Minunat. li 
părea rău că nu putea vedea mutra lui Belloq, atunci când avea 
să constate, dezamăgit, că nu găseşte Fântâna Sufletelor. 


99 


Aruncă o curmală în aer, deschizând gura. 

De data asta voi reuşi, îşi zise. 

Sallah o prinse însă din zbor, mai înainte s-o prindă el cu gura. 

— Hei! 

Sallah îi arătă undeva jos, pe podea, în direcţia mesei: 
maimuța zăcea acolo ca şi cum ar fi fost moartă. Era înconjurată 
de sâmburi de curmale. O labă îi mai zvâcni o dată slab, apoi 
animalul închise ochii încet. Inţepeni definitiv. 

Indy privi întrebător către Sallah. Egipteanul ridică din umeri: 

— Rele curmale! 


100 


9. 
Santierul din Tanis, Egipt 


Era o dimineaţă toridă în deşert; dunele de nisip aruncau 
sclipiri în lumina soarelui. lată un peisaj, îşi spuse Indy, în care 
poţi să pretinzi că eşti ademenit de miraje. Privea în sus spre cer, 
în vreme ce camionul străbătea drumul duduind. Se simţea prost 
în burnusul împrumutat de la Sallah şi nu era pe deplin convins 
că va putea trece drept arab - dar merita să încerce orice. Se 
întorcea din când în când să privească la camionul care rula în 
urma lor. Îl conducea Omar, prietenul lui Sallah; în spatele lui 
călătoreau şase săpători arabi Mai erau încă trei în camionul lui 
Sallah. Să sperăm, îşi zise, că merită să ai încredere în ei, cum 
zice Sallah. 

— Sunt nervos, spuse Sallah. Nu mi-e ruşine s-o mărturisesc. 

— Nu-ţi fă prea multe probleme. 

— ţi asumi un risc enorm. 

— E meseria mea. remarcă Indy. 

Îşi ridică din nou privirea spre cer. Soarele dimineţii bătea în 
nisip cu forţa unui ciocan pneumatic. Sallah suspină: 

— Nădăjduiesc că am retezat toiagul la înălţimea corectă. 

— L-am măsurat destul de bine. 

Indy şi-aminti de băţul de mai bine de un metru jumătate ce 
zăcea în spatele camionului. Le luase câteva ceasuri bune cu o 
seară în urmă să-l măsoare şi să-i cioplească vârful. Ca să 
potrivească medalionul. Un sentiment ciudat, se gândi Indy, 
fixând medalionul în capul toiagului. Se simţise strâns legat de 
trecut atunci, imaginându-şi şi alte mâini care să-l fi potrivit la fel 
cu atât amar de vreme în urmă. 

Cele două camioane se opriră acum. Indy cobori şi se duse la 
camionul condus de Omar; arabul se dădu şi el jos, ridicându-şi 
mâinile în semn de salut. Arătă apoi către un punct îndepărtat, 
un teren mai puţin nivelat, unde se ondulau dunele de nisip. 


101 


— Vom aştepta acolo, spuse Omar. 

Indy îşi şterse buzele uscate cu dosul palmei. 

— Şi noroc! adăugă arabul. 

Omar reveni la camionul său şi o porni mai departe, ridicând o 
furtună de praf şi nisip în spatele vehiculului. Indy îl urmări 
depărtându-se. Se întoarse unde parcase Sallah şi urcă în 
camion, camionul se mişcă încet pe o porţiune de aproximativ o 
milă, apoi se opri din nou. Sallah şi Indy coborâră, traversară o 
fâşie de nisip, după care se aşezară, privind dincolo de o 
adâncitură de pământ. 

Şantierul Tanis 

Era o muncă uriaşă, metodică. judecând după desfăşurarea de 
forţe - muncitori şi echipament - era evident că Fuhrerul dorea 
cu tot dinadinsul Chivotul. Se aflau acolo camioane, buldozere, 
corturi, sute de săpători arabi şi, se părea, tot atât de mulţi 
supraveghetori germani, oarecum caraghioşi în uniformele lor, 
de parcă ar fi ţinut cu tot dinadinsul la lipsă de confort în deşert. 
Pământul fusese săpat, gropile excavate, apoi abandonate, 
fundaţii şi coridoare dezgropate, iar, mai apoi, părăsite. lar 
dincolo de şantierul principal, se întindea ceva ce semăna cu o 
primitivă pistă de aterizare. 

— N-am mai văzut niciodată un şantier de asemenea proporții, 
spuse Indy. 

Sallah arătă înspre punctul fierbinte al întregii antreprize: o 
movilă mare de nisip, cu o gaură în mijlocul ei. Era încercuită de 
nişte ţăruşi legaţi printr-o funie. 

— Sala planului, spuse el. 

— La ce oră bate soarele în ea? 

— Imediat după opt. 

— Nu ne-a mai rămas mult timp. 

Se uită la ceasul de mână împrumutat de la Sallah. 

Sallah arătă din nou. Ceva mai departe de centrul şantierului, 
de punctul unde activitatea era în toi, în largul dunelor, se aflau 
câteva camioane şi un buldozer. Indy le urmări o vreme. După 
care se ridică: 

— Ai frânghia? 

— Desigur. 

— Să mergem. 

Unul din săpătorii arabi se aşeză la volanul camionului şi se 
îndreptă încet către şantier. Când ajunseră între corturi, Indy şi 
Sallah coborâră. Se furişară către Sala planului, Indy cărând cu 


102 


sine toiagul de cinci picioare şi întrebându-se cât timp putea face 
în aşa fel încât să nu atragă atenţia, cu un băț atât de lung în 
mână. Trecură pe lângă mai mulţi ofiţeri germani, care nu-i 
băgară în seamă: erau strânşi laolaltă, fumând şi conversând în 
lumina dimineţii. După ce merseră puţin mai departe, Sallah le 
arătă că trebuiau să se oprească; ajunseseră la sala planului, 
Indy îşi roti privirea în jur şi apoi se deplasă cât putu mai degajat 
către marginea gropii - tavanul străvechii, Săli a planului. Se uită 
înăuntru cu atenţie, ţinându-şi respiraţia. După care privi spre 
Sallah. Acesta scoase o funie de sub. Veşminte şi legă un capăt 
al ei în jurul unui rezervor de ulei din apropiere. Indy cobori în 
interiorul cavităţii şi, zâmbindu-i lui Sallah. Apucă un capăt al 
funiei. Sallah îl urmărea sumbru, cu fata acoperită, de broboane 
de sudoare. Indy începu să-şi dea drumul în Sala planului. 

Sala planului din Tanis, se gândi el. Altă dată ar fi fost copleşit 
numai la gândul de a se afla acolo, în acel loc; altă dată s-ar fi 
oprit să privească în jur; ar fi dorit să mai zăbovească - dar nu 
acum. Atinse pardoseala camerei şi trase de sfoară; la semnul 
lui, aceasta fu ridicată numaidecât. Al naibii de greu, îşi zise el, 
să nu te laşi impresionat de acest loc - o încăpere cu fresce 
sofisticate, luminată de soarele ce urcase la orizont. Inaintă până 
la locul unde fusese expusă macheta oraşului Tanis; o hartă 
remarcabilă, cioplită în piatră, extrem de precisă, până la 
minuţie, atât de bine construită, încât aproape că puteai să-ţi 
imaginezi oameni miniaturali locuind în acele case şi cutreierând 
străzile. Nu se putea să nu fie impresionat de măiestria hărţii, de 
răbdarea celor ce o vor fi construit. 

Conturul hărţii era dublat de un rând de plăcuţe de ceramică 
în mozaic. În acest rând, se aflau şi câteva adâncituri - însoţită, 
fiecare, de un simbol al unui anume timp al anului - servind, în 
principal, ca lăcaş pentru toiag. Indy scoase medalionul de sub 
veşmintele de împrumut, luă toiagul şi privi la lumina ce 
începuse deja să lunece încet peste oraşul miniatural de la 
picioare. 

Era ora şapte şi cincizeci de minute. Se apropia clipa. 

Sallah adunase frânghia în mâini şi se îndrepta spre rezervorul 
de ulei. Abia auzise jeepul care oprise alături de el, când vocea 
neamţului îl făcu să tresară: 

— Hei! Dumneata! 

Sallah încercă să zâmbească mut. 

— Da, da, despre dumneata e vorba, făcu neamţul. Ce cauţi 


103 


aici? 

— Nimic, nimic, răspunse Sallah, înclinându-şi capul cu 
nevinovăție. 

— Adu funia aceea încoace, îi ceru neamţul. Blestematul ăsta 
de jeep s-a înţepenit. 

Sallah ezită: desfăcu totuşi funia, ducând-o la jeep. Deja îşi 
făcuse apariţia un alt vehicul, un camion; se oprise la câţiva 
metri în faţa jeepului. 

— Leagă jeepul de camion cu funia, îi ceru neamţul. 

Transpirat tot, Sallah se supuse. Funia, gândi el, preţioasa 
funie îmi este smulsă. Ascultă motoarele celor două vehicule, 
urmărind roţile care scurmau nisipul. Funia se întinse la 
maximum. Ce trebuie oare să facă pentru a-l scoate pe Indy din 
Sala planului? 

Urmă jeepul câţiva paşi, traversând nisipul, neobservând că se 
află lângă o oală cu mâncare aburindă, deasupra unui foc în aer 
liber. Mai mulţi soldaţi germani şedeau în jurul unei mese, iar 
unul din ei îi striga să-i aducă nişte mâncare. Se uită la neamt 
neajutorat. 

— Eşti surd? 

Se plecă şi ridică oala greoaie, cărând-o către masă. Nu se 
putea gândi decât la Indy, prizonier în sala aceea; se întreba 
acum oare cum putea să-l scoată pe american fără frânghie. 

incepu să-i servească, străduindu-se să nu ia în seamă 
insultele soldaţilor. Servea în mare grabă. Vărsă mâncare pe 
masă şi primi o palmă peste cap pentru eforturile sale. 

— Neîndemânaticule! Uită-te ce mi-ai vărsat pe cămaşă. 

Sallah se depărtă în grabă să găsească apă. 


__Indy luă medalionul şi-l potrivi cu grijă în vârful toiagului. 
Infipse vârful toiagului într-unul din orificiile din mozaic, 
ascultând ţăcănitul lemnului pe plăcuţa de ceramică veche. 
Soarele lumină capul toiagului, raza aurie căzând la o fracțiune 
de milimetru de minusculul orificiu din cristal. Aşteptă. De 
deasupra auzea voci care strigau. Le alungă din minte. Mai 
târziu. Dacă va fi silit, îşi va face el probleme în privinţa nemților. 
Dar nu acum. 

Lumina soarelui străpunse cristalul, descriind un traiect 
luminos peste oraşul miniatural. Fascicolul luminos fu deviat de 
prisma cristalului şi acolo, în acele clădiri şi străzi miniaturale, se 
înfipse într-un anume punct. Distilată parcă printr-un vechi 


104 


proces alchimic, o lumină roşie îşi aruncă licărul pe faţa unei 
vechi clădiri. Uimit, Indy urmări acest efect, observând acum 
nişte semne cu vopsea roşie pe alte clădiri, semne proaspete şi 
distincte. Ca/culele lui Belloq. 

Calculele lui greşite: clădirea luminată acum de Capul 
Toiagului se afla cu vreo douăzeci de centimetri mai aproape 
decât ultimul semn roşu lăsat de francez. 

Minunat, perfect. Nici nu sperase mai mult. Indy îngenunche 
alături de oraşul miniatural. Scoase o ruletă şi măsură distanţa 
de la ultimul semn al lui Belloq la clădirea ce lucea în lumina 
soarelui. Îşi făcu repede calculele, mâzgălind pe o foiţă. îl ardea 
transpiraţia ce-i curgea pe faţă, picurându-i pe dosul palmelor. 


Sallah nu se duse după apă. Alergă printre corturi, nădăjduind 
să nu mai fie oprit de nici un neamt. Intrat în panică, începu să 
caute o frânghie. Nici urmă de aşa ceva, nimic la vedere, pe 
nicăieri. Alergă într-o parte şi-n alta, alunecând în nisip, rugându- 
se ca nici unul din nemți să nu-i descopere ciudata purtare, sau 
să-i ceară să îndeplinească cine ştie ce corvoadă. Trebuia să 
întreprindă repede ceva pentru a-l scoate pe Indy de acolo. Dar 
ce? E 

Se opri. Intre două corturi, se aflau coşuri, cu capacele 
deschise. 

Nici urmă de funie, gândi el; aşa că, în asemenea situaţii, 
improvizezi. 

Când se asigură că nu era urmărit, se îndreptă spre coşuri. 


Indy rupse în două toiagul de lemn, ascunzând, medalionul la 
loc, sub veşmânt. Depuse bucăţile de lemn într-un colţ 
îndepărtat al Sălii Hărţilor, după care se duse la marginea gropii, 
privind în sus la cer. Pentru moment, albastrul strălucitor îl orbi. 

— Sallah, chemă el, cu o voce gâtuită între strigăt şi şoaptă. 

Nimic. Nici un răspuns. 

Işi aruncă privirea în jurul camerei, căutând o altă posibilitate 
de a ieşi de acolo, dar nu întrevedea nici una. 

Unde era oare Sallah? 

— Sallah! 

Tăcere. 

Studie gura acelei fundături; clipi des pentru a-şi proteja ochii 
de agresivitatea luminii. Atunci simţi cum alunecă ceva de pe 
buza malului şi pentru moment, crezu că era o frânghie, dar nu 


105 


era aşa; ceea ce vedea el coborând era o frânghie de veşminte 
împletite, înnodate stângaci cap la cap - cămăşi, tunici, pantaloni 
şi - ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat - un steag cu zvastică. 

Prinse capătul insolitei frânghii, trase de ea şi începu să se 
caţere. Reuşi să se tragă deasupra, prăbuşindu-se epuizat pe 
burtă în vreme ce Sallah îşi recupera frânghia de veşminte. Indy 
zâmbi. lar egipteanul afundă frânghia în rezervorul de ulei. Indy 
se ridică şi-l urmă repede pe Sallah printre corturi. 

__ Nu-l observară pe neamţul care se plimba în sus şi-n jos. 
Intunecat la chip şi nerăbdător. 

— Hei, tu! Eu te-aştept cu apa, ai uitat? 

Sallah îşi ridică mâinile într-un gest ce părea să implore 
iertarea. 

Neamţul se întoarse către Indy: 

— Uite încă un pierde-vară. De ce nu sapi? 

Sallah se îndreptă spre neamţ, în vreme ce Indy, înclinându-şi 
capul cu umilinţă, se grăbi în altă parte. 

Se mişca repede acum, împiedicându-se în poalele 
veşmântului lung în vreme ce alerga printre corturi. Şi deodată îl 
auzi pe neamt strigând în urma sa, ca şi cum ar fi bănuit deja o 
crimă. i 

— Aşteaptă! Intoarce-te! 

Ultimul lucru pe care am de gând să-l fac este să mă întorc, 
cap pătrat! îi răspunse Indy în gând. Inaintă repede printre 
corturi, ezitând între dorinţa de a nu da de bănuit şi nerăbdarea 
de a începe, să sape în căutarea Fântânii Sufletelor, când în faţa 
sa apărură doi ofiţeri germani. La naiba, spuse el în gând, 
urmărindu-i cum se opresc pentru a schimba câteva cuvinte şi a- 
şi aprinde ţigările. Drumul îi era blocat. 

Alunecă de-a lungul corturilor, ţinându-se tot cu fereală, după 
care trecu un prag şi păşi într-unul din corturi. Putea aştepta 
acolo cel puţin câteva minute, până când se elibera drumul. Cei 
doi friţi cu greu rezistau să nu pălăvrăgească şi să fumeze cât 
era ziua de lungă. 

Işi şterse transpiraţia de pe frunte şi apoi palmele ude de 
haine. Pentru prima oară de când pătrunsese în Sala planului 
începu să mediteze la ea; rememoră acel ciudat sentiment de 
atemporalitate pe care îl încercase, experienţa de a fi cumva 
suspendat. Plutitor - ca şi cum el însuşi ar fi devenit un obiect 
prins în chilimbarul istoriei, conservat perfect, intact. Sala 
planului din Tanis. Descoperise că o poveste are o bază în 


106 


realitate - legenda în inima căreia sălăşluieşte adevărul. Era 
mişcat de acest gând oarecum umilitor: trăieşti în anul 1936, cu 
aeroplanele şi radiourile lui şi cu marile sale maşini de război şi 
deodată te izbeşti de ceva atât de simplu şi totuşi de complex, 
de primitiv şi de sofisticat, cum era acea hartă în miniatură, cu o 
clădire menită să lumineze sub o anume incidenţă a razelor de 
soare. Numeşte-o alchimie, meşteşug sau chiar magie - oricum i- 
ai fi zis, trecerea secolelor nu adusese cine ştie ce progrese. 
Mişcarea timpului nu făcuse decât să reteze rădăcinile unui 
sentiment cosmic, magic. 

lar acum putea ajunge la Fântâna Sufletelor. 

Chivotul! 

işi şterse din nou fruntea cu poala veşmântului. Se chiori 
printr-un mic orificiu al cortului. Cei doi fumau şi vorbeau în 
continuare. Când naiba aveau să găsească un motiv s-o ia din 
loc? 

Chibzuia la o ieşire, încercând să născocească vreun mijloc, 
când auzi un zgomot din cealaltă parte o cortului. Un mormăit 
ciudat, un sunet înăbuşit. Se întoarse, cercetând cu privirea 
cortul, se convinse că era gol. 

Pentru o clipă, o clipă de neîncredere, de uluială, i se păru că 
pulsul i se opreşte. 

Şedea pe un scaun, legată cu frânghii încrucişate, cu gura 
astupată de o batistă, legată strâns. Şedea acolo implorându-l 
din priviri, trimiţându-i mesaje, încercând să-i vorbească prin 
pliurile batistei ce-i strivea buzele. Traversă într-o secundă 
cortul, desfăcându-l căluşul lăsându-l să-i cadă din gură. O 
sărută, un sărut lung, pasionat. Când se desprinse, îi apucă 
obrazul în palmă. 

Vocea îi tremura. 

— Aveau două coşuri... două, ca să te inducă în eroare. Tu 
credeai că sunt în camion, dar în realitate eu mă aflam în 
maşină... 

— Credeam că ai murit, spuse el. 

Ce era acea senzaţie nouă pe care o încerca acum - o uşurare 
de nespus? Dispariţia sentimentului de vinovăţie? Sau pur şi 
simplu fericirea, recunoştinţa că ea se afla încă în viaţă? 

— Incă mai mişc, îi răspunse ea. 

— S-au purtat urât cu tine? 

Lui Indy i se păru că observă la Marion o încruntare uşoară. 

— Nu, nu mi-au făcut nici un rău. Au întrebat doar de tine, 


107 


voiau să afle ce ştii. 

Indy se scărpină în barbă, întrebându-se de ce observase o 
ciudată ezitare la Marion. Era însă prea emoţionat ca să-şi bată 
capul cu asta. 

— Indy, te rog. la-mă de-aici. El e rău... 

— Cine? 

— Francezul. 

Indy era pe punctul de a desface frânghia, dar se opri. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Ascultă, poate n-ai să înţelegi niciodată ce simt exact în 
această clipă. N-am să pot găsi cuvinte pentru a-ţi explica. Vreau 
în schimb să ai încredere în mine Voi face ceva ce nu-mi face 
plăcere. 

— Dezleagă-mă, Indy, te rog să mă dezlegi. 

— Tocmai ăsta e problema. Dacă-ţi dau drumul, ei vor răscoli 
fiecare bob de nisip pentru a te găsi, iar eu nu-mi pot permite 
aşa ceva în acest moment. Şi, întrucât ştiu unde este Chivotul, e 
important să ajung la el înaintea lor, apoi vin să te iau... 

— O, Indy, nu! 

— Nu-i vorba decât să mai stai puţin timp legată... 

— Ticălosule! Dă-mi drumul! 

Indy îi strecură căluşul la loc în gură, legându-l. Sărutând-o 
încă o dată pe frunte, ignorându-i protestele, gemetele ei, se 
ridică. 

— Rămâi aşa, îi spuse el, mă voi întoarce. 

Mă voi întoarce, repetă Indy în gând. Răzbătea un ecou vechi 
în acele cuvinte, un ecou ce-l purta cu zece ani în urmă. li putu 
citi îndoiala în privire. O sărută din nou, după care se îndreptă 
spre uşa cortului. 

Marion îşi izbi de duşumea scaunul de care era legată. 

Indy ieşi; ofiţerii germani dispăruseră. 

Deasupra capului său, soarele ardea şi mai puternic acum 
pârjolea nebuneşte pământul. 

Vie, se gândi Indy: e în viaţă. lar gândul i se răsucea în creier. 
Grăbi pasul, depărtându-se de corturi, de şantier, afundându-se 
în dunele fierbinţi, acolo, departe, unde avea întâlnirea cu Omar 
şi săpătorii. 

Indy scoase telemetrul din camionul lui Omar şi-l instală pe 
dune. || alinie cu Sala planului din depărtare şi, revăzându-şi 
calculele, îl fixă, la o depărtare de câteva mile de deşert, pe 
întinderea virgină de nisip, mult mai aproape de locul unde 


108 


Belloq săpa în mod eronat, căutând Fântâna Sufletelor. Acolo, îşi 
spuse el. Acolo este locul exact. 

— L-am găsit! spuse el, pliind instrumentul şi punându-l la loc 
în camion. 

Locul nu se putea vedea de pe şantierul lui Belloq, fiind bine 
ascuns de o ridicătură de dune. Puteau săpa neobservaţi. 

In clipa în care se urcă în camion, Indy observă o siluetă 
traversând dunele. Era Sallah, cu veşmântul lui larg şi fluturând, 
venind în grabă spre camion. 

— Credeam că n-o să mai vii, zise Indy. 

— Era să nu mai vin, răspunse Sallah, urcând în spate. 

— Să mergem, îl îndemnă Indy pe şofer. 

După ce ieşiră în largul dunelor, parcară camionul. Era un loc 
pustiu, în care urmau să caute totuşi o relicvă tulburătoare 
precum Chivotul. Soarele incandescent arăta ca un trandafir de 
un galben exploziv; în intensitatea lui, îţi sugera un obiect pe 
cale să se smulgă de pe boltă. 

Merseră la locul indicat de calculele lui Indy. Pentru câteva 
clipe, Indy rămase cu privirile aţintite asupra deşertului de nisip. 
Nu-ţi puteai imagina că acolo ar fi putut exista ceva. Nu ţi-ai fi 
putut niciodată imagina că acel loc ţi-ar fi putut dărui ceva. Cu 
atât mai puţin Chivotul. 

Indy se duse la camion şi luă o lopată. Săpătorii se îndreptau 
deja către locul ales. Aveau feţe uscate, arse de soare. Indy se 
întrebă, dacă ajungeau să depăşească vârsta de patruzeci de ani 
într-un asemenea mediu. 

Sallah, înarmat cu o cazma, săpa alături de el. 

— Mi-nchipui că ceilalţi ar putea veni încoace numai dacă 
Belloq îşi dă seama că lucrează unde nu trebuie, fu el de părere. 
Altminteri n-ar avea nici un motiv întemeiat. 

— Cine a auzit vreodată de un nazist care să aibă nevoie de 
un motiv întemeiat? 

Sallah zâmbi. Se întoarse, aruncându-şi privirea în lungul 
dunelor: o pustietate desăvârşită stăpânea până la depărtare de 
mile. Rămase tăcut o vreme. Apoi completă: 

— Până şi un nazist are nevoie de un motiv foarte serios ca să 
rătăcească prin locurile acestea. 

Indy izbi pământul cu vârful lopeţii. 

— Şi totuşi ar mai avea nevoie de o cerere, aprobată în trei 
exemplare la Berlin... 

Indy privi spre săpători. 


109 


— Să mergem, zise el. Vom desăvârşi ce-am început. 

Începură să sape, ridicând mormane de nisip, trudind din greu, 
cu furie, oprindu-se numai pentru a bea apa ce se-ncălzise deja 
în burduf ele din piele de cămilă. Săpară până ce se călători 
soarele de pe boltă; aceeaşi dogoare stăpânea însă mai departe, 
mistuind nisipul. 


Belloq şedea în cortul său, bătând tactul cu degetele pe masa 
cu hărţi, desene ale Chivotului, bucăţi de hârtie acoperite cu 
hieroglifele calculelor sale. Il rodea un puternic sentiment de 
frustrare; era colţos, nervos - iar prezenţa lui Dietrich, ca şi a lui 
Gobler, lacheul lui Dietrich, nu era de natură să-i însenineze 
starea de spirit. Belloq se ridică, se duse la un lighean şi-şi dădu 
cu apă pe faţă. 

— O zi irosită, spunea Dietrich. O zi irosită... 

Belloq îşi şterse faţa cu prosopul, după care îşi turnă o mică 
porţie de cognac. Se uită lung la neamţ, apoi la subalternul lui, 
Gobler, care nu părea să existe decât ca o umbră a lui Dietrich. 

Dietrich nu se lăsă intimidat, ci continuă: 

— Oamenii mei au săpat toată ziua - şi pentru ce? Spune-mi 
pentru ce? 

Belloq sorbi din pahar, apoi îi răspunse: 

— Conform informaţiilor pe care le deţin, calculele mele au 
fost corecte. Arheologia nu este însă cea mai exactă dintre 
ştiinţe, Dietrich. Nu cred că înţelegi pe deplin acest lucru. Poate 
că Chivotul va fi găsit într-o cameră alăturată. Poate că ne scapă 
încă vreun indiciu important. 

Belloq ridică din umeri şi-şi sfârşi băutura. De obicei detesta 
obiceiul nemților de a-ţi căuta nod în papură, felul în care păreau 
să-ţi stea pe cap, de parcă se aşteptau ca el să fie un vizionar, un 
profet. Acum totuşi le înţelegea schimbarea de atitudine. 

— Fuhrerul ne cere tot timpul rapoarte asupra progreselor 
înregistrate, se plânse Dietrich. Nu e genul de om răbdător. 

— Poate îţi aminteşti de conversaţia mea cu Fuhrerul tău, 
Dietrich. Poate îţi mai aminteşti că nu am făcut nici o promisiune. 
Am spus doar că lucrurile au luat o întorsătură favorabilă, nimic 
mai mult. 

Se aşternu tăcerea. Gobler veni în faţa lămpii cu petrol, trupul 
său proiectând o umbră uriaşă, pe care Belloq o găsea curios de 
amenințătoare. 

— Fata ne-ar putea ajuta, sugeră Gobler. La urma urmelor, 


110 


originalul a fost în posesia ei ani de zile. 

— Intr-adevăr, confirmă Dietrich. 

— Mă îndoiesc că ştie ceva, zise Belloq. 

— Merită încercat, fu de părere Gobler. 

Se întreba de ce îl afecta atât de mult tratamentul la care o 
supuneau pe fată. Se purtaseră barbar, o ameninţaseră cu 
feluritele metode de tortură, dar lui i se părea limpede că fata nu 
avea nimic de spus. Să fi fost acest punct sensibil semnul unei 
afurisite de slăbiciuni pe care o încerca faţă de ea? Gândul îl 
îngrozea. Il privi lung pe Dietrich. Ce viaţă îngrozitoare mai duc, 
în continuă spaimă faţă de îmbufnatul lor Fuhrer, îşi zise el. 
Probabil le bântuie, cu mersul său marţial, visele noaptea - dacă 
visau în vreun fel, o eventualitate în care nu prea credea. Erau 
oameni lipsiţi de imaginaţie. 

— Dacă nu vrei să-ţi baţi capul cu fata, Belloq, am pe cineva 
care poate prelua sarcina de a descoperi ce ştie. 

Nu era deloc timpul să-şi arate slăbiciunea; un interes anume 
pentru tânăra aceea. Dietrich se duse la uşa cortului şi strigă pe 
cineva. După un timp, un bărbat numit Arnold Toht îşi făcu 
apariţia, întinzându-şi braţul cu gestul salutului nazist. In mijlocul 
palmei, i se putea vedea cicatricea, imaginea geamănă a 
medalionului, întipărită în pielea arsă. 

— E vorba de femeia aceea, spuse Dietrich. Cred că o cunoşti, 
Toht. 

— Am nişte conturi vechi de pus la punct, răspunse Toht. 

— Precum şi cicatrici vechi, adăugă Belloq. 

Toht îşi cobori mâna jenat. 


Când se înseră şi luna palidă urcă la orizont, Indy şi arabii săi 
încetară să mai sape. Aveau torţe aprinse şi priveau la luna ce se 
estompa sub vălul de nori ce se călătoreau sub ea; apoi pe cer se 
aprinseră fulgere, fulgere ciudate, ce se descărcau în scurte linii 
bifurcate, o furtună electrică iscată, după cum se părea, din 
nimic. 

Bărbaţii săpaseră o groapă, scoțând la iveală o uşă grea de 
piatră. Multă vreme nimeni nu spuse nimic. Din camion erau 
coborâte unelte, iar săpătorii forţară uşa bombănind, în timp ce 
se luptau cu greutatea ei. 

Uşa de piatră fu deschisă. Sub ea se afla o cameră 
subpământeană. Fântâna Sufletelor. Avea o adâncime de vreo 
zece metri, o încăpere mare, ai cărei pereţi erau acoperiţi cu 


111 


hieroglife şi zgârieturi. Acoperişul era sprijinit de uriaşe cariatide 
- paznici ai boltei. O clădire îngrozitoare, care crea, la lumina 
torţelor, un sentiment de abis, ce prinsese în capcană istoria 
însăşi. Bărbaţii îşi mişcau torţele, scrutând adâncul. 

Li se descoperi astfel fundul camerei, abia luminat. Se afla 
acolo un altar de piatră cu un scrin de piatră; o pardoseală 
acoperită cu o învelitoare ciudată, închisă la culoare. 

— Scrinul trebuie să conţină Chivotul, spuse Indy. Nu înţeleg 
însă ce poate fi materialul acela verde ce acoperă pardoseala. 

Apoi însă, la lumina altui fulger, văzu; se cutremură, lăsând 
să-i cadă torţa în Fântână. Când auzi sâsâitul a sute de şerpi. 

Pe măsură ce torţa ardea, şerpii se depărtau de inima flăcării. 
Erau peste sute, mii de şerpi, vipere egiptene, tremurând, 
ondulându-se şi încolăcindu-se pe pardoseală, răspunzând 
flăcării cu sălbaticul lor sâsâit. Pardoseala părea să se mişte la 
lumina şovăitoare - dar nu de pardoseală era vorba, ci de şerpi, 
care se retrăgeau din preajma flăcării. Numai altarul rămânea 
neatins de ei. 

— De ce oare a trebuit să fie vorba de şerpi? se întrebă Indy. 
Să fi fost orice altceva. M-aş fi împăcat cu orice altceva. 

— Vipere, adăugă şi Sallah. Au un venin foarte puternic. 

— iți mulţumesc pentru informaţie, Sallah. 

— Se ţin departe de flacără, după cum observi. 

Adună-ţi toate forţele, se îmbărbătă Indy. Eşti atât de aproape 
de Chivot, 7/ simţi, aşa că scoate-ţi vechea fobie din cap şi fă 
ceva. O mie de şerpi? Şi ce dacă? Pardoseala vie era 
întruchiparea unui vechi coşmar. Şerpii îl urmăreau în cele mai 
negre vise încolăcindu-se la rădăcina spaimelor sale cele mai 
adânci. Se întoarse către săpători spunându-le: 

— E-n ordine. Câţiva şerpi acolo. Mare scofală! Vreau să-mi 
daţi torţe. Multe. Şi ulei. Şi mai vreau o pistă de aterizare acolo. 

După o vreme, fură aruncate torţe aprinse în Fântână. Câteva 
canistre de ulei aterizară de asemenea în spaţiile în care şerpii 
fugiseră de foc. Săpătorii coborâră apoi încet în groapă un coş 
mare de lemn, cu mânere de sfoară la fiecare unghi. Indy 
urmărea totul, în vreme ce se întreba dacă o fobie poate fi 
înghițită, digerată, ignorată, ca şi cum ai rezista unei suferinţe 
intense provocate de o indigestie trecătoare. În ciuda hotărârii 
de a cobori acolo, se cutremură - iar viperele, încolăcindu-se şi 
desfăcându-se, umpleau aerul cu şuieratul lor, un sunet mai 
ameninţător decât oricare altul auzit până atunci. Acum era 


112 


coborâtă o frânghie: Indy se ridică drept, respiră adânc, îşi înghiţi 
nodul din gât, apoi se legănă pe frânghie şi-şi dădu drumul în 
fântână. O clipă mai târziu, Sallah îi urmă. Dincolo de frontiera 
torţelor, şerpii se răsuceau, lunecau - şerpi peste şerpi, munţi de 
reptile, ouă de şerpi se cloceau, se spărgeau, dând la iveală alte 
vipere mici, şerpii devorau alţi şerpi. 

O vreme, Indy atârnă pe frânghia ce se legăna încolo şi- 
ncoace, suspendat deasupra lor. Sallah spânzura în aer ceva mai 
sus de el. 

— Cred că trebuie să mă împac cu ideea, spuse Indy. 


Marion îl văzu pe Belloq intrând în cort. Traversă încet distanţa 
ce-i despărţea şi o studie o vreme, dar nu făcu nici un gest 
pentru a o dezlega. Oare ce se întâmpla cu acest bărbat? Ce 
anume crea acea senzaţie de panică aproape în sufletul ei? Işi 
auzea inima bătând cu putere. Se uită speriată la el, dorindu-şi 
doar să-şi fi putut închide ochii şi întoarce faţa. La prima lor 
întâlnire, după ce fusese prinsă, Belloq îi adresase foarte puţine 
cuvinte; se mulţumise să o studieze lung, aşa cum făcea şi acum. 
Avea o privire rece şi totuşi ochii lui păreau capabili, deşi n-ar fi 
putut spune cum ghicise asta, să se însufleţească uneori sub 
imperiul unei emoţii interioare. Păreau de asemenea plini de 
discernământ, de parcă Belloq ar fi pătruns vreo taină profundă, 
ca şi cum ar fi supus realitatea la un examen şi ar fi găsit-o 
deficitară. Avea trăsături frumoase, genul europenilor din 
ilustrațiile revistelor romanţioase, îmbrăcaţi în costume albe şi 
sorbind băuturi exotice pe terasele vilelor. Nu calităţi de soiul 
acesta o impresionau pe ea însă. 

Ci altceva. 

Ceva la care nu-i plăcea să se gândească. 

Acum îşi închise ochii. Nu suporta să fie cercetată aşa de 
aproape, nu-i plăcea să se considere obiect de studiu - poate ca 
o relicvă arheologică, o bucată de lut desprinsă la meşterirea 
vreunei piese de ceramică veche. Un obiect neînsufleţit, pe care 
să îl clasifici. 

Când îl auzi mişcându-se, redeschise ochii. 

Belloq era în continuare mut. lar neliniştea îi crescu. Belloq 
ajunsese chiar lângă ea, se aplecă, îşi întinse mâna foarte încet, 
luându-i legătura de la gură, scoţându-i căluşul încet, voind s-o 
tachineze parcă. Marion avu brusc o imagine, pe care o respinse 
imediat: că mâna lui îi mângâia rotunjimea şoldului. Nu, îşi zise 


113 


ea. Nu-i deloc aşa. Imaginea i se înfipsese însă în creier. lar mâna 
lui Bellon, cu siguranţă îndrăgostitului victorios. li trase încet 
legătura peste bărbie şi desfăcu nodul - totul executat încet, cu 
eleganța dezinvoltă a unui seducător care simte, ca un vânător 
la pândă, momentul când prada cedează. 

Marion îşi întoarse capul într-o parte. Dorea să reteze firul 
gândurilor, dar părea incapabilă s-o facă. Nu vreau să fiu atrasă 
de acest bărbat! gândi ea. Nu vreau să se atingă de mine. Mai 
apoi însă, în vreme ce el îşi cobora degetele sub bărbia ei, 
mângâindu-i grumazul, îşi dădu seama că era incapabilă să 
lupte. N-am să-i îngădui să-mi citească asta în ochi! îşi spuse ea. 
Fără să vrea însă începea să-şi imagineze cum mâinile lui îi 
rătăcesc pe trup, mâini ciudat de delicate, cumpănite în 
mângâlieri, pline de făgăduinţe. Şi deodată ştiu că acel bărbat ar 
fi fost un amant lipsit de egoism, că i-ar fi stârnit fiinţa intimă 
într-un fel în care nimeni n-o mai făcuse vreodată. 

Ştie, gândi ea. Ştie şi el. j 

Belloq îşi apropie faţa de a ei. li simţi dulceaţa respirației. Nu, 
nu, nu, Îşi zise ea. Nu vorbi însă. Observa cum el se pleca încet, îi 
anticipa sărutul, gândurile îi zburau, dorinţa creştea. Dar sărutul 
nu veni. El se aplecase doar pentru a-i dezlega funiile, mişcându- 
se ca şi până atunci, metodic, lăsându-le să cadă pe jos, ca şi 
cum ar fi fost cele mai intime articole vestimentare. 

Incă nu-i adresase nici un cuvânt. 

O privea. In ochi îi juca o lumină - unda delicată de căldură pe 
care şi-o imaginase mai înainte dar nu putea spune dacă era 
adevărat sau un şiretlic de care se folosea, un pilon în strategia 
lui. 

— Eşti frumoasă, îi spuse el în cele din urmă. 

Marion clătină din cap: 

— Te rog... 

Dar nu era sigură dacă îl implora să o lase în pace, sau să o 
sărute şi-şi dădu seama că nu mai cunoscuse vreodată un 
amestec de simţăminte atât de confuze. De ce naiba n-o salvase 
Indy? De ce o părăsise astfel? 

Repulsie, atracţie - de ce oare nu exista un hotar ferm între 
cele două? Nişte semne pe care să le citeşti ca pe indicatoarele 
rutiere? Nu avea importanţă: hotarele se estompau în gândurile 
sale. Vedea contradicţia şi înţelegea, cu un sentiment de groază, 
că dorea ca acest om să facă dragoste cu ea, să o înveţe ceea 
ce, după cum simţise ea, era o cunoaştere profundă a iubirii; iar 


114 


dincolo de asta mai era şi senzaţia că el putea fi şi crud - o 
intuiţie care deodată nu mai avu importanţă pentru ea. 

El îşi apropie din nou faţa de a ei. Marion îi privi buzele. Ochii 
aceia trădau o putere de pătrundere cum nu mai constatase pe 
chipul nici unui bărbat până atunci. Incă mai înainte să o sărute, 
Belloq o cunoştea, vedea prin ea. Se simţea mai expusă ca 
oricând. Până şi această vulnerabilitate o excită. Belloq se 
apropie şi mai mult. O sărută. N 

Marion voi să se depărteze din nou. Inchise ochii însă, 
abandonându-se acelui sărut care nu semăna cu nici unul de 
dinainte. El se petrecea într-un tărâm de dincolo de buze; într-un 
caleidoscop de aur şi de argint, de auriu şi azuriu, de parcă ar fi 
contemplat un imposibil apus de soare. Un sărut răbdător, lung, 
lipsit de egoism, generos. Nimeni n-o mai sărutase astfel până 
atunci. Nici măcar Indy. 

Când el se retrase, ea îşi dădu seama că îl ţinea cu toată 
puterea. Îşi înfigea unghiile în trupul lui. Îşi dădu seama ce făcea 
şi tresări cu un şoc, un şoc ce o făcu brusc să se ruşineze. Ce o 
apucase oare? 

Marion se dădu înapoi. 

— Te rog, spuse ea, ajunge. 

Belloq zâmbi şi-i vorbi pentru prima oară: 

— Aştia ţi-au pus gând rău. 

Era ca şi cum sărutul nici n-ar fi existat. Parcă ar fi descoperit 
deodată că a fost păcălită. Incercă o spaimă de parcă ar fi prins-o 
o avalanşă. 

— Am reuşit să-i conving să ne lase câteva clipe singuri, draga 
mea. Eşti o femeie foarte atrăgătoare, la urma urmei. Şi nu vreau 
să-i văd vătămându-te. Sunt nişte barbari. 

Belloq se apropie din nou. Nu, se gândi Marion. Nu mai vreau. 

— Trebuie să le ofer ceva ca să-i domolesc. Ceva informaţii. 

— Nu ştiu nimic... de câte ori să le spun? 

Marion se simţea ameţită acum, trebui să se aşeze. De ce oare 
n-o săruta din nou? 

— Să zicem în legătură cu Jones. 

— Nu ştiu nimic. 

— Loialitatea dumitale este admirabilă. Trebuie să-mi spui însă 
ce ştie Jones. 

Imaginea lui Indy îi revenea cu putere în minte. 

— Nu mi-a adus decât necazuri... 

— De acord, răspunse Belloq. 


115 


Îi prinse faţa în mâini, scormonindu-i ochii cu privirea. 

— Eu unul vreau să te cred că nu ştii nimic. Dar nu am putere 
asupra nemților. Nu-i pot face să renunţe. 

— Nu-i lăsa să-mi facă rău. 

Belloq ridică din umeri. 

— Atunci spune-mi orice! 

Uşa cortului se deschise. Marion îl văzu pe Arnold Toht 
apărând în cadrul ei. In spatele lui; se profilau doi nemți pe care 
ajunsese să-i cunoască: Dietrich şi Gobler. Frica ce o năpădi 
semăna cu efectul pârjolitor al unui soare ce i s-ar fi a or ins în 
creier. 

— Imi pare rău, îi spuse Belloq. 

Marion nu se mişcă. Se holbase pur şi simplu la Toht, 
amintindu-şi cum o ameninţase atunci cu vătraiul. 

— Fraulein, i se adresă Toht, făcurăm drum lung tocmai din 
Nepal, aşa-i? 

Marion se dădu înapoi, scuturându-şi capul înspăimântată. 

Toht înaintă către ea. Marion îi arunca lui Belloq o privire în 
care se citea un ultim apel disperat, dar el ieşi din cort, în 
întunericul nopţii. 

Ajuns afară, Belloq se opri. Era ciudat să se simtă atras de 
acea femeie, să vrea să facă dragoste cu ea, chiar dacă totul nu 
pornise decât de la dorinţa de a-i smulge nişte informaţii. După 
aceea însă, după primul sărut... îşi afundă mâinile în buzunare, 
şovăind în apropierea cortului. Dorea să se întoarcă şi să-i 
oprească pe viermii aceia de a face ceea ce vor fi avut de gând 
să facă, dar atenţia îi fu brusc atrasă de nişte fenomene ce se 
petreceau la orizont. 

Fulgere - fulgere concentrate în mod ciudat într-un singur loc, 
de parcă s-ar fi adunat acolo în mod deliberat, conduse de o 
conştiinţă meteorologică. O concentrare de energie luminoasă - 
sulițe şi furci şi scântei localizate într-un singur punct. Belloq îşi 
muşcă buza de jos. Adâncit în gânduri, după care se întoarse în 
cort. 


Indy se îndreptă către altar. Se strădui să nu ia în seamă 
zgomotul făcut de şerpi, un cor dement, amplificat de umbrele 
sinistre aruncate de torţe. 

Vărsase ulei din canistre pe pardoseală şi îl aprinsese, 
creându-şi o cărare printre şerpi, iar acum aceste flăcări, ţâşnind 
în sus, eclipsau fulgerele de deasupra. Sallah venea în urma sa. 


116 


Se luptară împreună cu capacul de piatră al scrinului până ce 
acesta se desprinse; înăuntru, mai frumos decât şi-ar fi putut 
imagina vreodată, lucea Chivotul. 

O vreme nu putu face nici o mişcare. Privea fascinat la cei doi 
îngeri de aur imaculaţi care stăteau faţă în faţă de o parte şi de 
alta a capacului, la aurul ce îmbrăca lemnul de salcâm. Mânerele 
circulare de aur ataşate la fiecare colţ sclipeau orbitor la lumina 
torţei. Se uită la Sallah care contempla Chivotul într-o tăcere 
plină de adâncă venerație. Mai mult decât orice pe lume, Indy îşi 
dorea acum să întindă mâna şi să atingă Chivotul - dar chiar în 
vreme ce clocea acest gând, Sallah întinse braţul: 

— N-o atinge! exclamă Indy. Să n-o atingi niciodată. 

Sallah îşi retrase mâna. Se întoarseră spre coşul de lemn şi 
scoaseră cei patru ţăruşi înfipţi la colţuri. Introduseră ţăruşii prin 
inelele Chivotului şi-l ridicară, gemând sub greutatea sa, după îl 
coborâră din scrinul de piatră în coş. Focurile erau pe trecute, iar 
şerpii, al căror sâsâit începuse să semene tot mai mult cu o unică 
voce înaltă, lunecau către altar. 

— Grăbeşte-te, îi spuse Indy însoţitorului său, grăbeşte-te. 

Legară coşul de frânghii. La un semn, acesta fu tras afară din 
încăpere. Sallah prinse următoarea frânghie, urcând repede la 
suprafaţă. Indy prinse şi el frânghia salvatoare, trăgând de ea 
pentru a-i încerca rezistenţa - iar aceasta căzu, unduindu-se ca 
un şarpe, din vârf pe pardoseală. 

— Ce naiba... 

Deasupra, putu recunoaşte fără putinţă de îndoială vocea 
francezului: 

— Bine, domnule doctor Jones, dar ce naiba cauţi într-un loc 
aşa de nesuferit? 

Cuvintele fură însoţite de un hohot de râs. 

— Incepe să devină un obicei la tine, Belloq, spuse Indy. 

Şerpii sâsâiau şi mai aproape. Le putea auzi foşgăitul pe 
pardoseală. 

— Un obicei prost, sunt de acord cu tine, răspunse Belloq, 
scurtând groapa de dedesubt. Din nefericire n-am la ce să te mai 
folosesc de-acum încolo, bătrânul meu prieten. lar ironia de a te 
vedea transformat într-o relicvă eternă al acestui lăcaş 
arheologic mi se pare că pică bine. 

— Să mori de râs, nu alta, îi strigă Indy. 

Continuă să se chiorască în sus, întrebându-se dacă exista 
vreo ieşire din acea... şi încă se mai întreba când o văzu pe 


117 


Marion împinsă în groapă, alunecând, prăbuşindu-se. Sări, 
oprindu-i căderea cu propriul trup şi lunecară pe pardoseală, sub 
puterea impactului. Şerpii se apropiau şi mai mult. Marion se 
agăţă disperată de Indy, care îl auzea pe Belloq protestând 
deasupra: 

— Fata era a mea! 

— Nu ne mai e de folos, Belloq. Importantă e doar misiunea 
Fuhrerului. 

— Aveam planurile mele în privinţa ei... 

— Planurile noastre sunt legate numai de Berlin, îi replică 
Dietrich. 

Deasupra se aşternu liniştea. Belloq privea acum în jos, la 
Marion. Spuse cu o voce joasă. 

— N-a fost să fie. 

Îşi înclină apoi capul în direcţia lui Indy: 

— Indiana Jones, adieu! 

Un grup de ofiţeri germani trântiră uşa de piatră sigilând 
camera subpământeană. Inţărcate de la aerul de afară, torţele se 
stingeau şi şerpii înaintau în noile zone din întuneric. 

Marion se agăţă strâns de Indy. El se desprinse şi, ridicând 
două torţe care mai era aprinse, îi întinse una din ele: 

— Leagănă torţa spre tot ceea ce se mişcă, spuse el. 

— Dar totul se mişcă, se plânse Marion. Totul se târăşte. 

— Nu-mi mai aminti. 

Indy începu să bâjbâie pe întuneric. Descoperi o canistră de 
ulei, vărsă uleiul pe perete şi-l aprinse. Se uită cu atenţie la una 
din statuile de deasupra, simțind cum șerpii îl împresoară. 

— Ce vrei să faci? îl întrebă Marion. 

Indy vărsă restul de ulei într-un cerc în jurul lor şi-i dădu foc. 
Apoi îi porunci: 

— Stai pe loc. 

— De ce? Tu unde pleci? 

— Mă voi întoarce. Stai cu ochii deschişi şi fii gata să alergi. 

— Incotro să alerg? 

Indy nu-i răspunse. Se întoarse pe culoarul de flăcări către 
centrul camerei. Şerpii îi mişunau la picioare, iar el îşi legăna 
nebuneşte torţa pentru a-i ţine la distanţă. Studie statuia care 
ajungea până aproape de tavan. Işi scoase vâna de bou de sub 
veşminte, aruncând-o prin semiîntuneric şi urmărind-o cum se 
încolăceşte pe socul statuii. Trase de ea să vadă dacă-l ţine şi 
începu să urce, ţinându-se cu o singură mână, în vreme ce în 


118 


cealaltă agita torţa. Se ridică pe vână. Răsucindu-se o dată 
pentru a arunca o privire lui Marion, care stătea în spatele zidului 
tot mai palid de lumină. Arăta pierdută, părăsită şi neajutorată. 
Indy reuşi să ajungă în vârful statuii, când un şarpe se ivi pe faţa 
acesteia - sâsâindu-i direct în ochi. Indy îi izbi capul cu torţa, 
simțind în nări mirosul cărnii de reptilă arse şi urmări şarpele 
lunecând de pe piatra şlefuită şi căzând. 

Se înghesui în spaţiul strâmt dintre zid şi statuie. De-aş reuşi! 
îşi spuse. Şerpii urcau în jurul statuii, iar torţa lui, a cărei lumină 
se împuţina deja, n-avea să-i ţină departe la nesfârşit. Se apăra 
cu ea; lovind în dreapta şi-n stânga, auzind şerpii desprinzându- 
se şi căzând, torţa îi lunecă din mână, stingându-se în cădere. |ţi 
lipseşte lumina exact când ai mai multă nevoie de ea, gândi el. 

Ceva i se târî peste mână. 

Indy urlă înspăimântat. 

In acel moment, statuia cedă, se desprinse de pe soclu, 
legănându-se, tremurând,  înclinându-se la un unghi 
înspăimântător faţă de plafon. Atenţie acum, se îndemnă Indy 
singur, ţinându-se de statuie cu străşnicie, de parcă aceasta ar fi 
fost un catâr sălbatic. Semăna însă mai mult cu un buştean de 
care te agăţi pe-o mare răscolită de furtună - şi se prăbuşi 
dincolo de înspăimântata Marion, care stătea în mijlocul flăcărilor 
muribunde, căzând dincolo de ea, ca un copac retezat de un 
ferăstrău mecanic, despicând pardoseala Fântânii şi afundându- 
se în întunericul de dincolo: Călătoria sa călare pe statuie se opri 
brusc, atunci când trupul ei sfărâmat dădu de fund, iar el lunecă 
de pe ea uluit. Bâjbâi câteva clipe prin beznă, conştient de 
lumina slabă ce se strecura în acea groapă. Din Fântână. Marion 
îl striga: 

— Indy! Unde eşti? 

Indy îşi scoase mâna din groapa în care se afla în clipa în care 
Marion se străduia să distingă ceva în întuneric. 

— Să nu călătoreşti niciodată cu o statuie, îi spuse ei. Ascultă- 
mi sfatul. 

— Am să ţin cont de el. 

Indy îi prinse mâna, ajutând-o să coboare. Marion ţinea torţa 
deasupra capului. Dădea doar o lumină chioară acum, dar 
suficientă ca să distingă labirintul de camere legate între ele, 
cotind în toate părţile în subteranele Fântânii, sfredelind 
pământul cu tunele. 

— Prin urmare unde ne aflăm acum? 


119 


— Întreabă-mă ca să te întreb. Or fi avut ei vreun motiv să 
construiască Fântâna deasupra acestor catacombe. Nu ştiu de 
ce. Greu de spus. Dar sunt de preferat şerpilor. 

Un stol de lilieci săgetă întunericul, bătând din aripi în jurul lor, 
lovind aerul ca nişte lunatici. Cotiră trecând în altă cameră. 
Marion îşi flutură mâinile în jurul capului, scoțând un țipăt. 

— Nu mai fă aşa, o rugă Indy. Mă sperii. 

— Ce crezi că simt eu? 

Trecu dintr-o cameră în alta. 

— Trebuie să existe o ieşire, spuse el. Liliecii sunt semn bun. 
Ei trebuie să aibă acces la cerul de afară, de-ar fi şi numai din 
raţiuni de hrană. 

Urmă încă o cameră şi aici simţiră că li se face rău din pricina 
duhorii. Marion îşi ridică torţa. 

Mumii mucegăite în feşe zdrenţuite, carne putrezită atârnând 
din feşe îngălbenite, movile de cranii, oase, de unele încă mai 
atârnând carnea pe jumătate putrezită. Peretele din faţa lor era 
acoperit de gândaci sclipitori. 

— Mirosul ăsta e insuportabil, seinei Marion. 

— Te plângi? 

— Cred că o să mi se facă rău. 

— Grozav. Asta ar pune capac la toată aventura noastră. 

Marion suspină. 

— E locul cel mai îngrozitor în care am fost vreodată. 

— Nu. Dincolo a fost locul cel mai îngrozitor în care ai fost 
vreodată. 

— Dar ştii ceva, Indy? Dacă ar fi să aleg omul alături de care 
să trăiesc până şi într-un astfel de loc... 

— Am înţeles, o întrerupse el. Am înţeles. 

Marion îl sărută uşor pe buze. Delicateţea gestului ei îl 
surprinse. Işi întoarse faţa, dorind să o sărute din nou - dar ea îi 
arăta entuziasmată ceva şi, când privi într-acolo, văzu, la o 
oarecare depărtare, binecuvântata privelişte a soarelui deasupra 
deşertului, un soare al dimineţii timpurii, minunat şi promiţător. 

— Mulţumesc Doamne, exclamă ea. 

— Mulţumeşte cui vrei tu, dar mai avem da lucru. 


120 


10. 
Şantierul Tanis, Egipt 


Înaintară printre săpăturile abandonate către pista de 
aterizare, tăiată în deşert de către nemți. Pe pistă se aflau două 
camioane cu combustibil, un depozit cu provizii şi un bărbat - 
evident un mecanic, judecând după salopetă - care stătea pe 
marginea pistei cu mâinile în şolduri şi cu faţa la soare. Apoi îşi 
făcu apariţia un alt bărbat, traversând pista în direcţia 
mecanicului. Marion îl recunoscu pe aghiotantul lui Dietrich. 
Gobler. 

Un zgomot asurzitor se iscă în văzduh şi, din locul unde 
stăteau ei, în spatele unei excavații, Marion şi Indy putură vedea 
un avion coborând către pistă. 

Gobler strigă la mecanic: 

— Fă plinul de combustibil numaidecât. Trebuie să fie gata de 
decolare pentru un transport important! 

Avionul ateriză, săltând pe pistă. 

— Au de gând să încarce Chivotul în acel avion! spuse Indy. 

— lar noi ce facem? Fluturăm din mâini în semn de adio? 

— Nu. Când Chivotul va fi urcat în avion, noi ne vom afla deja 
la el. 

Marion îl privi cu o expresie curioasă: 

— Urmează încă una din urzelile tale? 

— Dacă tot ne-am bătut picioarele până aici, hai să mergem 
mai departe. 

Se furişară până în spatele cortului cu provizii. Mecanicul 
tocmai punea nişte saboţi în faţa roţilor avionului. Neamţul 
conectă avionul la rezervorul cu combustibil. Elicele se învârteau, 
motorul încă mai făcea un zgomot asurzitor. 

Se apropiară şi mai mult de pistă, fără ca vreunul din ei să-l 
observe pe celălalt mecanic neamţ, un tânăr blond cu tatuaje pe 
braţe, care venea în urma lor. Se furişa către ei cu o cheie de 


121 


piuliţe ridicată la nivelul ţestei lui Indy. Marion fu cea care îi zări 
umbra, proiectându-se confuz înaintea ei. Tânăra slobozi un 
țipăt. Indy se întoarse exact în clipa în care braţul neamţului 
începuse să coboare. Indy prinse braţul şi cei doi se trântiră, la 
pământ, încăierându-se, în vreme ce Marion se strecură în 
spatele unor lăzi, întrebându-se ce putea face. 

Indy se rostogoli cu celălalt bărbat pe pistă. Primul mecanic 
părăsi avionul şi se apropie de cei doi, aşteptând un prilej să-i 
ardă un picior lui Indy. Indy sări însă în picioare cu agilitate, 
doborându-l cu doi pumni. Tânărul cu braţe tatuate era însă 
dornic de luptă şi iată-i rostogolindu-se din nou către coada 
avionului, unde elicele se învârteau nebuneşte. 

Te-aş putea face carne tocată într-o clipă acum, gândi Indy. 

Simţi palele crunte sfâşiind aerul în jur ca nişte pumnale 
trecute prin unt. 

Incercă să-l îndepărteze pe tânăr de elice, dar acesta era 
puternic. Cu un icnet, Indy îi înfipse mâna în gât, împingându-l, 
dar tânărul sări în lături şi reveni cu mai multă forţă. Urmărindu-i 
dintre lăzile ce-i serveau de ascunzătoare, Marion îi observă pe 
pilotul care se ridicase din carlingă, scoţându-şi Lugerul de sub 
tunică şi ţintindu-l pe Indy. Marion traversă în goană pista, prinse 
un sabot de la roată şi-l trăsni în cap pe pilotul care se prăbuşi la 
loc în carlingă, peste maneta de acceleraţie şi motorul începu să 
huruie şi mai tare. 

Avionul începu să trepideze, rotindu-se neputincios în jurul 
propriilor roţi, frânat de celălalt sabot în încercarea de a porni pe 
pistă. Marion se prinse de marginea carlingei, ca să nu cadă 
peste elice şi aplecându-se înăuntru, încercă să-l împingă la o 
parte pe pilotul leşinat peste acceleraţie. 

Nu reuşi. Era prea greu. Avionul ameninţa să scape de sub 
control şi să se răstoarne, zdrobindu-i pe Indy sau, eventual, 
făcându-l tăiţei. Câte pot eu să mai fac pentru tine, Indy, se 
gândi ea, urcând în carlingă şi închizând fără să vrea parbrizul de 
plexiglas. Avionul continua să se legene, aripa măturând 
periculos locul unde se lupta Indy cu neamţul. Inspăimântată, îl 
văzu pe Indy doborându-l şi apoi, când acesta se ridică din nou, 
trimiţându-l cu un pumn puternic... 

„„în elice. 

Marion închise ochii. Apucase însă să vadă cum palele de 
metal hăcuiesc trupul tânărului neamţ, aruncând în jur un şuvoi 
de sânge. Motorul trepida în continuare. Deschise ochii, încercă 


122 


să iasă din carlingă, realiză că era blocată acolo. Bătu în capacul 
de sticlă, dar inutil. La început fusese în coş, acum e o carlingă, 
îşi spuse ea. Oare când o să se termine? 

Indy alergă spre avion, văzându-l cum se clatină, uluit să o 
vadă pe Marion bătând cu pumnii în carlingă. In acel moment 
aripa, rupându-se, despică precum o pană camionul cu 
combustibil, cu eficienţa implacabilă a unui bisturiu, risipind 
benzina pe pistă ca pe sângele unui pacient anesteziat. Indy 
începu să alerge, lunecând pe pista inundată. Se luptă să-şi 
redobândească echilibrul, căzu, se ridică din nou şi-şi reluă 
alergarea. Dintr-un salt fu pe aripă, urcând spre carlingă. 

— leşi! îi strigă lui Marion. Totul o să sară în aer! 

Întinse mâna spre cârligul ce deschidea carlinga din afară. ÎI 
forţă, se luptă cu el, asaltat de mirosul puternic al 
combustibilului ce se revărsa din camion. 

Prizonieră în carlingă, Marion îl privea implorator. 


Coşul de lemn, înconjurat de trei nemți, se afla la intrarea în 
cortul lui Dietrich. Ilnăuntru era mare zor; se împachetau hârtii, 
se strângeau hărţi, se demontau aparate de radio. Belloq stătea 
în picioare, urmărind pregătirile de plecare cu un aer absent. 
Mintea sa era preocupată exclusiv de conţinutul coşului pe care 
aştepta cu înfrigurare să-l examineze; îi venea greu să-şi 
stăpânească nerăbdarea, să se controleze. Rememora acum 
formulele ritualice de care trebuia să se ţină seamă la 
deschiderea Chivotului. Era ciudat faptul că de-a lungul anilor el 
se pregătise tocmai pentru un asemenea moment - şi îl mai 
intriga să constate şi cât de familiare îi deveniseră incantaţiile. 
Naziştilor n-o să le facă plăcere, fireşte - dai n-aveau decât. Să 
facă ce doreau cu Chivotul după ce isprăvea el. Din partea sa, 
puteau să-l împacheteze după aceea şi să-l expedieze vreunui 
blestemat de muzeu. 

Incantaţii ebraice: n-o să le placă deloc. Şi gândul îl amuza 
oarecum. Amuzamentul nu dură mult însă, deoarece conţinutul 
coşului îi captă din nou gândurile. Dacă era adevărat tot ceea ce 
învățase la viaţa sa despre Chivot, dacă nu greşeau poveştile 
acelea străvechi, atunci el va fi primul om care să comunice 
direct cu ceea ce îşi avea obârşia în spaţiul infinit, de dincolo de 
înţelegerea umană. 

Păşi afară din cort. 

In depărtare, ţâşnind în sus ca la o poruncă cerească, avu loc 


123 


o explozie. 

O reperă numaidecât în zona pistei de decolare. 

incepu să alerge, cuprins de temeri într-acolo. 

In spatele lui venea Dietrich, urmat de Gobler, care părăsise 
pista doar cu câteva minute în urmă. 

Camioanele cu combustibil explodaseră, iar avionul nu mai era 
decât o ruină în flăcări. 

— Sabotaj, spuse Dietrich repede. Dar cine să fie autorul? 

— Jones, spuse Belloq. 

— Jones? repetă Dietrich uluit. 

— Omul ăsta are mai multe vieţi decât proverbiala pisică, îi 
răspunse Belloq. Dar trebuie să-i vină şi lui vremea, nu? 

Cei trei bărbaţi urmăreau flăcările tăcuţi. 

— Trebuie să scoatem Chivotul de aici numaidecât, spuse 
Belloq. Trebuie să-l urcăm într-un camion şi să-l transportăm la 
Cairo. Putem lua de acolo avionul. 

Belloq mai rămase câteva clipe să contemple dezastrul, 
uimindu-se de tenacitatea lui Indiana Jones în urmărire a unui 
scop, de darul său inepuizabil de a supravieţui. Nu se putea să 
nu-l admiri cum se agăța cu amândouă mâinile de viaţă. Şi mai 
trebuia să te temi de viclenia, de forţa ce se ascundea în spatele 
acelor reuşite. Ţi se poate întâmpla oricând, se gândi Belloq, să-ţi 
subestimezi adversarul. Şi poate că în tot acest timp îl 
subestimase pe Indiana Jones. 

— Trebuie să ne asigurăm toată protecţia posibilă, Dietrich. 

— Fireşte. Voi avea grijă. 

Belloq se întoarse. Cursa aeriană de la Cairo era o minciună, 
desigur - deja trimisese instrucţiuni prin radio pe insulă, fără 
ştirea lui Dietrich. Era un pod pe care aveau să-l traverseze când 
vor ajunge acolo. 

Singurul lucru care conta pentru el acum era să deschidă 
Chivotul mai înainte de a fi trimis la Berlin. 


În corturi stăpânea o confuzie generală. Soldaţii germani 
alergaseră spre pistă, iar acum se întorceau în dezordine. Un alt 
grup de bărbaţi înarmaţi; cu faţa înnegrită de fumul epavei, 
încărca  Chivotul într-un camion cu prelată. Dietrich îi 
supraveghea, împărțind ordine pe un ton răstit. Avea să se simtă 
uşurat şi fericit, când nenorocitul ăsta de lădoi va fi ajuns în 
sfârşit în siguranţă, la Berlin. Intre timp simţea că nu poate avea 
încredere în Belloq - observase o lumină vicleană, parşivă în 


124 


ochii francezului. lar dincolo de acest scop imediat, mai pândea 
ceva adânc, obsesia unui maniac; de parcă arheologul s-ar fi 
scufundat în sine însuşi; Era privirea unui nebun, găsea Dietrich, 
dându-şi seama cumva alarmat că mai observase o expresie 
similară pe faţa Fuhrerului, atunci când îl vizitase în Bavaria 
împreună cu Belloq. Poate că semănau ei doi, Adolf Hitler şi 
francezul acesta. Poate forţa lor, nebunia era ceea ce-i deosebea 
de oamenii de rând. Dietrich nu putea să-şi dea cu presupusul. 
Asista acum la încărcarea relicvei în camion, în vreme ce 
gândurile îi fugeau la Indiana Jones. Dar Jones trebuia să fie 
mort, fără îndoială, în văgăuna aceea cumplită. Şi totuşi 
francezul părea convins că americanul se afla în spatele 
sabotajului. Poate că această animozitate, această rivalitate care 
exista între cei doi era încă un aspect al nebuniei lui Belloq. 

Poate. 

Nu era acum momentul să rumege asupra stării de spirit a 
francezului. Importante erau Chivotul, drumul spre Cairo şi 
perspectiva sumbră a unui nou sabotaj pe drumul până acolo. 
Transpirând din belşug, blestemând în gând deşertul acela 
îngrozitor şi arşiţa, Dietrich strigă din nou la oamenii care 
încărcau coşul - încercat de un simţământ de compasiune pentru 
ei totuşi. Ca şi el, se aflau la mare depărtare de patrie. 


Marion şi Indy îşi făcuseră loc în spatele unor butoaie, de unde 
îi urmăreau pe arabi alergând zăpăciţi în colo şi-ncoace şi pe 
nemți încărcând coşul. Aveau feţele înnegrite din pricina 
exploziei; iar Marion, a cărei paloare era vizibilă până şi sub 
funingine, se arăta la capătul puterilor. 

— Ştiu că ţi-a trebuit timp, se plânse ea. 

— Te-am scos de-acolo, nu-i aşa? 

— In ultima fracțiune de secundă. Cum de laşi întotdeauna 
lucrurile până în ceasul al doisprezecelea? 

Indy îi aruncă o privire, îşi plimbă degetele pe faţa ei, privi 
uimit funinginea culeasă pe ele, apoi îşi îndreptă din nou ochii 
spre camion. 

— Aştia duc Chivotul undeva - asta mă interesează mai mult 
acum, spuse el. 

O ceată de arabi trecu în fugă prin faţa lor. Spre surprinderea 
şi plăcerea sa, Indy îl recunoscu printre ei pe Sallah. Işi întinse 
piciorul, punând piedică egipteanului care se rostogoli, ridicându- 
se mai apoi cu o expresie de încântare pe chip. 


125 


— Indy! Marion! Credeam că v-am pierdut. 

— La fel şi noi, spuse Indy. Ce s-a întâmplat? 

— Ei nu dau nici o atenţie arabilor, prietene. Ne ţin de proşti şi 
de ignoranţi şi abia de ne pot distinge unul de altul. M-am făcut 
nevăzut, iar ei nu mi-au acordat atenţie nici atunci, nici acum. 

Sallah lunecă în spatele butoaielor, suflând greu. 

— Presupun că tu ai declanşat explozia. 

— Corect. 

— Ştii că intenţionează acum să transporte Chivotul cu 
camionul la Cairo? 

— Cairo? 

— Probabil la Berlin după aceea. 

— În privinţa Berlinului am dubii. Nu mi-l imaginez pe Belloq 
îngăduind ca Chivotul să ajungă în Germania, mai înainte de a-şi 
fi făcut cheful cu el. 

O maşină oficială decapotabilă opri lângă camion. Belloq şi 
Dietrich urcară în ea împreună cu şoferul şi cu garda de corp. Se 
auzi târşâit de picioare în nisip: vreo zece soldaţi înarmaţi urcară 
în spatele camionului, alături de Chivot. 

— Nici o şansă, spuse Marion descurajată: 

Indy nu-i răspunse. Priveşte, îşi spuse el în gând. Urmăreşte cu 
atenţie şi concentrează-te. Gândeşte! 

Sosi acum o a doua maşină oficială, cu capota lăsată, având la 
spate montată o mitralieră; un trăgător şedea nervos în spatele 
ei. La volan se afla Gobler, iar alături de Gobler şedea Arnold 
Toth. 

Marion trase cu putere aer în piept, văzându-l pe Toth: 

— E un monstru. 

— Toţi sunt monştri, zise Sallah. 

— Monştri ori ba, şansa noastră pare nulă pentru moment. 

Mitralieră, soldaţi înarmaţi, gândea Indy. Poate există totuşi 
vreo posibilitate. Poate că nu trebuia să accepte imposibilul ca 
unic răspuns. Urmări convoiul ce se punea în mişcare, 
legănându-se peste nisipuri. 

— Am să-i urmez, spuse Indy. 

— Cum? întrebă Marion. Poţi să alergi atât de repede? 

— Am o idee mai bună. 

Indy se ridică: 

— Voi doi vă întoarceţi la Cairo cât puteţi de repede şi faceţi 
rost de un mijloc de transport către Anglia - orice, un vapor, un 
avion, nu-mi pasă. 


126 


— De ce Anglia? 

— Pentru că acolo nu există barieră de limbă şi nici nazişti. 

Indy se întoarse către Sallah: 

— Unde ne putem întâlni la Cairo? 

Sallah îl privi gânditor. 

— Omar are un garaj, unde îşi ţine camionul: Ştii unde-i Piaţa 
Şerpilor? 

— Sinistru loc, răspunse Indy. Crezi că aş putea uita o 
asemenea adresă? 

— In oraşul Vechi. 

— Voi fi acolo. 

Marion se ridică: 

— De unde ştii c-ai să ajungi acolo viu şi nevătămat? 

— Ai încredere în mine. 

Indy o sărută când ea îl prinse de braţ spunându-i: 

— Mă întreb dacă va veni vreodată vremea când să nu mă mai 
părăseşti? 

Indy se făcu nevăzut, făcând slalom printre butoaie. 

___— Putem folosi camionul meu, îi propuse Sallah lui Marion. 
Incet dar sigur. 

Marion rămase cu privirea pierdută. Oare ce-avea Indy de-o 
atrăgea într-atât, de fapt? Nu era tocmai genul de îndrăgostit 
afectuos, dacă puteai să-l numeşti un îndrăgostit. Intra şi ieşea 
din viaţa ei ca un Hopa-Mitică. Aşa încât cum naiba îşi putea 
explica? O taină căreia nu-i poţi da de capăt, îşi spuse. Şi nici 
măcar nu încerci eu tot dinadinsul. 

Indy văzuse nişte armăsari legaţi de nişte pari într-un loc 
situat între pistă abandonată şi şantierul arheologic: erau doi, 
unul alb, arab şi unul negru, protejaţi de soare cu o bucată de 
pânza verde. 

Părăsindu-i pe Sallah şi pe Marion, el se şi îndreptase către 
locul acela, nădăjduind că armăsarii mai erau acolo. Erau, într- 
adevăr. E ziua mea cu noroc, îşi zise. 

Indy se apropie de ei cu precauţie. Nu mai călărise de ani de 
zile şi se întreba dacă era adevărat că odată ce-ai învăţat să 
călăreşti nu mai uiţi, aşa cum se întâmpla şi cu mersul pe 
bicicletă. Nădăjduia că aşa stăteau lucrurile. Armăsarul negru, 
care sforăia şi lovea nisipul cu copita, se cabră la apropierea lui; 
calul alb, în schimb, îl privi docil: Indy se săltă pe spatele lui, îl 
trase de coamă şi simţi cum calul îşi înălţă capul şi o porneşte în 
direcţia în care era mânat. Haide, îl îndemnă apăsându-şi 


127 


călcâiele în coastele lui. Porniră în galop, peste dune, traversând 
viroagele şi crestele uşoare ale deşertului. Calul alerga cu graţie, 
răspunzând îndemnurilor sale fără să se plângă. Trebuia să iasă 
înaintea convoiului, undeva pe drumurile muntoase ce duceau de 
acolo la Cairo. lar după aceea ce naiba avea să facă? 

Ar fi fost prea multe de spus dintr-o dată. 

Şi pe urmă era prins de emoția vânătorii. 


Convoiul se chinuia să urce un drum îngust de munte ce nu se 
mai sfârşea, înaintând pe serpentinele periculoase, de unde 
ameţeai privind în jos. Călare pe armăsarul său, Indy îi urmări 
trecând: urca gâfâind şi scrâşnind la mică depărtare sub el. lar 
indivizii din camioane, nişte roboţi înarmaţi; după cum îi păreau 
lui, nu-şi abandonaseră mitralierele, iar de omul cu armă trebuia 
să ţii cont. Mai ales când ei alcătuiau o mică armată, iar tu - 
dispunând mai mult de curaj inconştient decât de rațiune - te 
aflai singur pe un cal arab. 

Indy îşi îndemnă calul să coboare acum un povârniş cu tufişuri 
şi sol fărâmicios în care picioarele bidiviului se afundau, 
declanşând mici avalanşe; leşi în drumul principal în spatele 
maşinii oficiale, nădăjduind încă o dată că nu va fi văzut. Ar fi un 
noroc chior, îşi zise el. 

Indy îşi îndemnă calul într-un slalom, exact în clipa în care 
trăgătorul din maşina oficială deschise focul, presărând pe 
suprafaţa netedă a drumului o ploaie de gloanţe ce-l făcură calul 
să joace, împuşcăturile îşi trimiseră ecourile în înălţimea 
munţilor. Indy mâna calul mai abitir acum. Mai să-l ucidă şi reuşi 
să treacă pe lângă maşina oficială, observând chipurile surprinse 
ale celor dinăuntru. Puşcaşul îşi răsucea mitraliera care scuipa 
foc, dansa, risipindu-şi fără rost încărcătura. Aşezat alături de 
şofer. Toth scoase un pistol, dar între Indy şi limuzină se 
interpusese deja camionul. Neamţul îşi descărcă totuşi pistolul. 
Gloanţele ciuruiră prelata camionului. 

Incearcă-ţi norocul acum, îşi zise Indy. Sări de pe cal şi 
despicând aerul, se prinse de marginea cabinei şi deschise uşa, 
în momentul în care paznicul înarmat care călătorea alături de 
şofer încercă să-şi ridice mitraliera. Se luptară amândoi pentru 
armă, Indy răsucind-o în toate părţile, în vreme ce soldatul 
scrâşnea că nu o putea folosi. Indy făcu o mişcare bruscă; auzi 
sunetul oribil al încheieturilor rupte, auzi urletul de durere al 
omului pe care îl împinse afară din cabină, pe şosea. 


128 


Era rândul şoferului. 

Indy avea de luptat cu un bărbat masiv cu dinţi de aur, în 
vreme ce volanul se rotea singur, împingând camionul în direcţia 
prăpastiei. Indy întinse mâna, roti volanul, redresând camionul, 
dar fu lovit de şofer în plină figură. 

Indy fu paralizat pe moment. Şoferul încercă să frâneze. Indy îi 
dădu piciorul la o parte de pe frâna, se luptau acum din nou, în 
vreme ce volanul se învârtea singur, iar camionul îşi urma 
drumul şerpuit. In limuzina din spate, Gobler se vedea silit să 
mişte volanul în toate părţile pentru a evita ciocnirea cu 
camionul. 

La un moment dat, viră atât de abrupt încât omul cu mitraliera 
fu aruncat din maşină, în prăpastie, zbură ca un zmeu cu 
greutate de plumb, cu braţele desfăcute şi cu pletele fluturând în 
vânt, strigătul său aflându-şi ecou în canionul de dedesubt. 

Belloq, care călătorea în prima maşină oficială, întoarse capul 
să vadă ce se petrece. Jones, se gândi el numaidecât, trebuie să 
fie vorba de Jones, luptându-se să-şi redobândească Chivotul. N- 
o să capeţi niciodată trofeul, prietene, gândi el. Se uită întrebător 
la Dietrich şi încă o dată înapoi, dar lumina soarelui îl împiedica 
să vadă ce se petrece în cabina camionului ce venea în urma lor. 

— Cred că avem probleme, spuse Belloq pe un ton ce părea 
nepăsător. 

Maşina ajunse în vârful unei serpentine, coti brusc, izbi fragila 
balustradă, îndoind-o. Şoferul reuşi să-o redreseze în vreme ce 
ofiţerul înarmat, care şedea pe bancheta din spate, luă poziţie de 
tragere, scoțând mitraliera pe geam. Belloq îl opri: 

— Dacă tragi, s-ar putea să omori şoferul şi atunci micul trofeu 
al Fuhrerului dumitale se va duce mai mult ca sigur pe apa 
sâmbetei. Ce-am să le mai pot spune eu celor din Berlin? 

Dietrich, care arăta îngrijorat de-a binelea, îşi înclină capul cu 
o căutătură sumbră: 

— Să fie asta încă o năzbâtie a amicului tău american, Belloq? 

— Ce speră el să obţină cu un asemenea risc îmi scapă, 
răspunse Belloq. Dar mă şi sperie. 

— Dacă se va-ntâmpla ceva cu Chivotul... 

Dietrich nu-şi termină propoziţia, dar parcă i-ar fi trecut cu un 
deget, cu o lamă de cuţit, peste laringe. 

— Nu se va întâmpla nimic cu Chivotul, îl asigură Belloq. 

Indy îşi încleştase mâinile în beregata şoferului, iar camionul, 
scăpat de sub control, rulă către balustrada ruptă, teşind-o şi 


129 


stârnind un nor dens de praf, mai înainte ca Indy să apuce 
volanul şi să reechilibreze vehiculul. In maşina din spate, Gobler 
şi Toth fură orbiţi de praf, Toth ţinându-şi încă pistolul devenit 
nefolositor în poziţie de tragere. 

Gobler tuşi, înecat de praf. Clipea des, să-şi curețe ochii. Îi 
deschise însă prea târziu. Ultimul lucru pe care apucă să-l mai 
vadă fu balustrada sfărâmată, iar în auz îi mai ajunse doar 
strigătul înspăimântător al lui Toth. Atrasă de buza prăpastiei 
precum pilitura de fier de un magnet, maşina rupse bara de fier 
plonjând în aer, dând o clipă impresia unei suspensii în gol, ca şi 
cum ar fi învins gravitația, după care se prăbuşi, explodând într- 
un şuvoi de flăcări în momentul în care atinse fundul defileului. 

La naiba, gândi Indy. Ori de câte ori îl ataca pe şofer, camionul 
îl purta către o moarte sigură. lar individul era puternic, 
musculos. Cu coada ochiului, Indy mai observase ceva. Prin 
oglinda retrovizoare, vedea cum soldaţi speriaţi şi totuşi 
escaladau lateralele camionului, hotărâți să ajungă la cabină. Cu 
un efort supraomenesc, Indy îl împinse pe şofer la o parte, 
deschise uşa din dreptul volanului şi-l aruncă afară. Şoferul se 
prăbuşi strigând, în praf, cosind aerul cu braţele. 

Scuze, spuse Indy în gând. 

Apucă volanul şi apăsă pe acceleraţie, ajungând din urmă 
prima maşină oficială. Pe neaşteptate, se făcu întuneric; un tunel 
scurt muşca din versantul muntelui. Indy izbi camionul de pereţii 
tunelului, auzi ţipetele soldaţilor striviţi. Se întreba câţi mai 
rămăseseră oare în spate. Nu avea cum să-i numere. leşit din 
tunel, revenit în lumina orbitoare, se repezi în maşina din faţă, 
lovind-o. Faţa soldatului cu mitralieră care privea ţintă în sus îi 
indică acoperişul camionului. 

S-a dat de gol, gândi Indy. Dacă mai sunt soldaţi pe acoperiş, 
individul ăsta i-a deconspirat. Milă mi-e de ei, dar mai milă mi-e 
de mine, îşi zise Indy, frânând brusc. Văzu doi soldaţi aruncaţi de 
pe acoperişul camionului, zdrobindu-se de parapetul stâncos. 

Coborau muntele acum. Indy apăsă pe accelerator, atacând 
maşina germană, lovind-o. E plăcut să te gândeşti că nu vor risca 
să te ucidă din pricina încărcăturii tale preţioase, îşi zise el. 
Gustă senzaţia bruscă de libertate, izbind iar şi iar în bara din 
spate a maşinii, privindu-i pe Belloq şi pe amicii săi nemți cum se 
legănau şi se smuceau dintr-o parte în alta. Ştia însă că, mai 
devreme sau mai târziu, trebuia să le-o ia înainte. Şi asta până 
să ajungă la Cairo. 


130 


Acceleră din nou, buşindu-i încă o dată. Pe măsură ce 
părăseau înălțimile muntoase, drumul se nivela; în depărtare, 
profilându-se vag la orizont, se zărea oraşul. Venea partea cea 
mai periculoasă a călătoriei; dacă adversarii săi nu-şi îngăduiseră 
să rişte răsturnarea camionului, cu încărcătura sa cu tot în 
genune, acum, mai mult ca sigur aveau să încerce să-l ucidă şi 
să-l scoată în afara carosabilului. 

Ca şi cum i-ar fi înregistrat gândul - o formă de telepatie ce-l 
trădase - neamţul înarmat deschise focul. Gloanţele mitralierei 
sparseră parbrizul, sfâşiară țesătura de pânză, ciuruiră caroseria. 
Indy le auzi şuierând pe lângă el, dar se feri, din instinct. Acum 
era limpede că trebuia să le-o ia înainte. Drumul cotea la o nouă 
serpentină. Ţine-te tare, îşi zise el. Ţine-te tare şi dă-i drumul! 
Acceleră, intrând în depăşire, dublă maşina germană, în vreme 
ce o nouă avalanşă de plumbi îi şuiera pe lângă urechi. Acroşă 
maşina, împingând-o pe marginea prăpastiei, de unde aceasta 
lunecă pe o pantă uşoară. 

Primul pas fusese făcut. Ştia însă că ei aveau să iasă din nou 
la drum şi că îl vor urmări. Privi în oglinda retrovizoare: 
bineînţeles, maşina urcă povârnişul cu greu, ajunsă în drum îşi 
inversă direcţia de mers, pornind din nou după el. 

Dă-mi tot ce poţi! îi ceru Indy maşinăriei neînsufleţite. Rula 
acum la periferia oraşului. Pătrunsese în suburbii, urmat la mică 
distanţă de maşina oficială. Pe străzile oraşului, alta era regula 
jocului. 

Rula pe străzile înguste. Mergea cu viteză totuşi, punând pe 
fugă oameni şi animale, răsturnând tarabe, coşuri, fructele 
negustorilor şi vânzătorilor ambulanți, împrăştiind cerşetorii. 
Pietonii se adăposteau grăbiţi în intrândul caselor la trecerea sa. 
Cotea pe alte străzi, alei, în căutarea pieţii unde îşi avea Omar 
garajul, străduindu-se să-şi reamintească topografia oraşului 
Cairo. Deodată se întâmplă un miracol: un cerşetor îşi redobândi 
vederea, sări la o parte, lăsând să-i cadă tipsia pentru cerşit şi-şi 
ridică ochelarii negri, chiorându-se la camion. 

Indy forţă motorul. Maşina îi ţinea însă trena în continuare. 
Smuci volanul. Viră pe o alee îngustă. Nişte măgari o rupseră la 
fugă din calea camionului, un bărbat căzu de pe o scară, un 
copilaş se porni să urle în poala maică-si. Scuze, spuse Indy în 
gând. Aş rămâne să-mi exprim personal regretul, dar nu găsesc 
că e momentul. 

Tot nu putea scăpa de maşina germană. 


131 


Şi deodată se pomeni în piaţă. Observă semnul garajului lui 
Omar, având uşa larg deschisă şi pătrunse repede înăuntru, uşa 
închizându-se de îndată ce camionul se opri în scrâşnetul frânei. 
Câţiva băieţandri arabi, înarmaţi cu mături şi perii se apucară să 
curețe vehiculul, în vreme ce Indy, se întreba dacă reuşise cu 
adevărat, rămânând ghemuit la volan, în întunecimea garajului. 

Maşina oficială încetini, traversă piaţa şi-şi continuă drumul, 
Dietrich şi Belloq scrutau peisajul străzilor cu căutături pline de 
ciudă şi îngrijorare. 


În spatele camionului, în ambalajul ei protector, Chivotul 
începu să zumzăie abia perceptibil. Era ca şi cum o maşinărie, 
ferecată în interiorul ei, s-ar fi pornit deodată să funcţioneze. 
Nimeni nu auzi acel sunet. 


Când Sallah şi Marion ajunseră la garaj, se lăsase întunericul. 
Indy moţăise pe un pat de campanie oferit de Omar, trezindu-se 
singur şi înfometat în tăcerea întunecată. Se freca la ochi când, 
deodată, se aprinse o lampă în plafon. Marion reuşise să-şi spele 
şi să-şi aranjeze părul şi arăta foarte bine, după cum i se părea 
lui Indy, de-a dreptul înmărmuritoare. Când Indy deschise ochii, 
se aplecă asupra lui. 

— Arăţi cam şifonat, îi spuse ea. 

— AŞ, doar nişte zgârieturi superficiale, răspunse el ridicându- 
se în capul oaselor, gemând, realizând că-l durea tot trupul. 

Sallah intra tocma atunci pe uşă, iar Indy alungă toată 
oboseala şi toată durerea.. 

— Am făcut rost de o ambarcaţiune, spuse noul venit. 

— E ceva serios? 

— Echipajul e alcătuit din pirați, dacă pot folosi acest cuvânt 
într-un sens foarte larg. Poţi avea încredere în ei însă. Căpitanul 
Katanga e un om de onoare, dacă nu ţinem seama de nişte 
ocupaţii ale lui mai dubioase. 

— Ne iau şi pe noi şi încărcătura? 

Sallah încuviinţă din cap: 

— Contra unei sume de bani. 

— Ce mai aşteptăm? 

Indy se ridică ţeapăn: 

— Să coborâm cu camionul în port. 

Îi aruncă o privire lungă lui Marion, spunând: 

— Am sentimentul că ziua aceasta încă nu s-a încheiat. 


132 


În clădirea ornamentată ce adăpostea ambasada germană din 
Cairo, Dietrich şi Belloq şedeau alături. Impărţind o cameră 
folosită şi de ambasador - un diplomat de carieră care 
supravieţuise epurărilor lui Hitler - şi care le-o pusese bucuros la 
dispoziţie. Intre cei doi se aşternuse tăcerea. Belloq rămăsese cu 
privirile agăţate de portretul lui Hitler, iar Dietrich fuma nervos 
nişte ţigări egiptene. 

Din când în când, suna telefonul. Dietrich răspundea, punea 
receptorul la loc, după care clătina din cap în direcţia lui Belloq. 

— Dacă am pierdut Chivotul... rupse Dietrich tăcerea în cele 
din urmă, aprinzându-şi încă o ţigară. 

Belloq se ridică, dădu roată încăperii şi-şi flutură mâna 
dezaprobator: 

— Nici nu vreau să iau în consideraţie o asemenea 
perspectivă, Dietrich. Ce s-a întâmplat oare cu faimoasa ta reţea 
egipteană de spionaj? De ce nu poate ea găsi ceea ce oamenii 
tăi au pierdut din neglijenţă? 

— İl vor găsi. Am toată încrederea. 

— Toată încrederea? Mi-ar plăcea să pot împărtăşi eu 
optimismul ăsta. 

Dietrich închise ochii. Se săturase de arţagul celuilalt; şi se 
temea încă şi mai mult să se întoarcă la Berlin cu mâinile goale. 

— Nu-mi vine să cred că poate exista atâta incompetenţă, 
continuă Belloq. Cum a putut un om, acţionând de unul singur - 
singur, bagă de seamă - să distrugă aproape tot convoiul şi pe 
deasupra să se mai facă şi nevăzut? Prostie curată, ce altceva 
poţi spune? Nu-mi vine să cred că a fost posibil. 

— Am mai auzit toate acestea, răspunse Dietrich iritat. 

Belloq se duse la fereastră, scrutând întunericul. Undeva, 
învăluit în această enigmatică noapte egipteană, se găsea 
Indiana Jones; şi Jones avea Chivotul. Lua-/-ar naiba! Nu putea 
să-l lase să-i scape tocmai acum; numai gândul la o asemenea 
eventualitate făcea să-l ia cu frig; parcă se prăbuşea ceva 
înlăuntrul său. 

Telefonul sună din nou. Dietrich ridică receptorul, ascultă şi 
deodată se schimbă la faţă. După ce puse receptorul la loc în 
furcă, îi aruncă francezului o privire triumfătoare: 

— Ţi-am zis eu că reţeaua mea o să scoată ceva la lumină. 

— Ei bine? 

— După spusele unui paznic din port, un egiptean pe nume 


133 


Sallah. Prieten cu Jones, a închiriat un vapor pentru mărfuri, 
botezat Vântul Bantu. 

— Poate fi un şiretilic. 

— Se poate. Dar merită cercetat. 

— Tot n-avem altceva mai bun de făcut, spuse Belloq. 

— Mergem, aşadar? 


134 


11. 


Mediterana 


În cabina căpitanului de pe Vântul Bantu, Indy se dezbrăcă 
până la brâu, iar Marion se îngriji de feluritele lui răni, cu o 
sticluţă cu iod şi pansamente. Indy o studia în vreme ce se agita 
în jurul său, observând că-şi schimbase rochia. Avea o rochie 
albă, cu guler înalt, puţin pedantă. O găsea atrăgătoare, în felul 
ei. 

— Unde ţi-ai cumpărat-o? o întrebă. 

— İn debara e o garderobă întreagă, răspunse Marion. Am 
impresia că nu sunt prima femeie care călătoreşte în compania 
piraţilor ăştia. 

— Imi place. 

— In ea mă simt ca o - hm - fecioară. 

— Chiar arăţi ca o fecioară. 

Marion îi aruncă o privire, în vreme ce îi apăsa tamponul cu 
iod pe rană. Apoi spuse: 

— Fecioria este ceva trecător, iubitule. Când s-a dus, s-a dus şi 
gata, Ţi-ai încheiat socotelile cu trecutul. 

Marion termină, se aşeză şi îşi turnă un mic pahar cu rom 
dintr-o sticlă. Începu să soarbă, urmărindu-l în tot acest timp, 
părând să-l tachineze peste gura paharului. 

— Ţi-am cerut vreodată iertare pentru că ţi-am dat foc la 
bodegă? întrebă el. 

— N-aş zice. Ţi-am mulţumit vreodată pentru că m-ai scos din 
avionul în flăcări? 

Indy clătină din cap: 

— Suntem chit. Poate ar trebui să punem cruce trecutului, ce 
zici? 

Marion rămase mult timp tăcută. 

— Unde te doare? îl întrebă pe un ton afectuos. 

— Peste tot. 


135 


Marion îl sărută uşor pe umărul stâng: 

— Aici? 

Indy tresări uşor. 

— Da şi acolo. 

Marion se aplecă şi mai mult. 

— Unde nu te doare? 

li sărută cotul. 

— Aici? 

Indy încuviinţă. Marion îl sărută pe cap. Apoi el îi arătă gâtul, 
iar ea îl sărută pe gât. Urmară vârful nasului, ochii. Indy îi sărută 
atunci buzele şi Marion îl sărută, părând să-l devoreze tandru cu 
ale sale. 

Marion părea alta; se schimbase. Nu mai avea ieşirile agresive 
ale femeii întâlnite în Nepal. 

Ceva o schimbase, o îmblânzise. Se întrebă: 

Oare ce? 

Se miră de schimbare. 


La vremea când zorii îşi aruncau dârele de lumină pe 
întinderea mării, căpitanul Katanga îşi fuma pipa pe covertă, cu 
privirile aţintite pe suprafaţa apei, de parcă s-ar fi luptat să 
distingă ceva ce rămânea ascuns oamenilor ferecaţi în lumea 
uscatului. Soarele şi stropii săraţi îi jucau pe faţă, a cărei piele 
neagră era brăzdată de dârele albe ale cristalelor de sare. Se 
întâmpla ceva acolo, se ivea ceva din întuneric, dar nu putea 
spune ce. Îşi încordă privirea, scormonind locul acela, dar nu 
văzu nimic. Ascultă zgomotul vag liniştitor al maşinilor uzate care 
îl făceau să se gândească la o inimă slăbită ce se lupta să 
pompeze sânge într-un trup veşted. Gândul îi fugi o clipă la Indy 
şi la femeia care îl însoțea. li plăcea de ei şi, pe deasupra mai 
erau şi prietenii lui Sallah. 

Ceva îl neliniştea însă în legătură cu încărcătura, cu coşul 
acela din lemn. N-ar fi putut spune cu precizie ce anume. Ştia 
doar că avea să fie bucuros să scape de el când va veni vremea. 
li producea o nelinişte pe care o încerca şi acum, în vreme ce 
scruta întinderea oceanului. Un zvâcnet nelămurit. 

Ceva pe care nu puteai să pui degetul. 

Şi totuşi era acolo în larg, se mişca. Ştia asta chiar dacă nu 
putea distinge nimic. 

Adulmeca, la fel de sigur ca stropii săraţi din aer, mirosul 
particular al primejdiei. 


136 


Continuă să vegheze, cu trupul încordat, ca al unui om gata să 
sară de la o trambulină. Un om care nu ştia să înoate. 


Când se trezi, Indy rămase un timp cu privirile aţintite asupra 
lui Marion. Ea dormea în continuare, având acelaşi aer feciorelnic 
în rochia ei albă. Capul i se lăsase într-o parte, cu gura 
întredeschisă. Indy îşi scărpină bandajele sub care începuse să-l 
usture pielea. Sallah avusese prevederea să-i aducă veşmintele, 
aşa că îşi îmbrăcă propria cămaşă, asigurându-se că vâna de bou 
era la locul ei, apoi îşi puse jacheta de piele şi începu să se joace 
cu borul pălăriei de fetru. 

Noroc cu pălăria asta, se gândea el uneori. Fără ea s-ar fi 
simţit ca şi cum ar fi fost dezbrăcat. 

Marion se întoarse şi deschise ochii. 

— Ce privelişte plăcută, zise ea. 

— Eu nu mă simt prea bine, răspunse el. 

Marion îi cercetă bandajele, întrebând: 

— De ce intri mereu în încurcături din care ieşi cu capul spart? 

Marion se ridică în capul oaselor, trecându-şi mâinile prin păr 
şi rotindu-şi privirea în jurul cabinei: 

— Mă bucur că ţi-ai schimbat hainele. Mă tem că nu erai prea 
convingător în postură de arab. 

— Eu unul m-am străduit cât am putut. 

Marion căscă, se întinse şi se ridică din patul de campanie. 
Indy se gândi că avea ceva încântător în acea mişcare - ceva 
care îl afecta indirect; insinuant. Ea îi luă mâna, sărutând-o, apoi 
începu să se mişte prin cabină. 

— Cât timp or să ne poarte valurile? întrebă ea. 

— E o întrebare precisă sau metaforică? 

— la-o cum vrei, Jones. 

Jones îi zâmbi. 

Şi deodată înţelese că se întâmplase ceva: în vreme ce el se 
adâncise în analiza propriilor simţăminte, motoarele navei se 
opriseră şi vasul stătea pe loc. 

Se ridică şi alergă la uşă, urcând pe punte, iar de acolo pe 
covertă, unde Katanga stătea cu privirile aţintite în larg. Avea 
pipa stinsă şi o căutătură gravă. 

— Se pare că ai nişte amici importanţi, domnule Jones, zise el. 

Indy scrută la rândul său zarea. La început nu putu distinge 
nimic. Apoi însă, îndreptându-şi privirea încotro îi indica mâna 
căpitanului, el observă că Vântul Bantu era urmărit, asemeni 


137 


unei fete bătrâne curtate de o suită nedorită de adoratori asidui, 
de o duzină de submarine germane Wolf. 

— Ce porcărie! 

— Bine zis, aprobă Katanga. Dumneata şi fata trebuie să vă 
faceţi numaidecât nevăzuţi. Avem un loc anume în cala 
vaporului. Repede! Adu fata! 

Era prea târziu: cei doi bărbaţi observaseră cinci bărci cu 
oameni înarmaţi încercuind vaporul. Primii nazişti urcau deja pe 
scările de sfoară ce fuseseră aruncate. Indy se întoarse şi o luă la 
fugă. Marion era prima sa grijă acum. Trebuia să ajungă la ea 
înaintea lor. Prea târziu - aerul se umplu de bocăniturile cizmelor 
nemţeşti, de accentele germane, de comenzile naziştilor. O văzu 
pe Marion târâtă afară din cabină de doi soldaţi. Restul soldaţilor, 
urcând repede pe navă, înconjurară echipajul de pe punte, cu 
armele aţintite asupra lui. Indy se făcu nevăzut, lunecând pe o 
uşă în labirintul navei. 

Mai înainte să se depărteze, în vreme ce mintea sa căuta cu 
înfrigurare o soluţie, o auzi pe Marion afurisindu-şi agresorii şi, cu 
toată gravitatea situaţiei, nu se putu împiedica să nu zâmbească 
la noua dovadă a tăriei ei de spirit. O femeie minunată, se gândi 
el şi imposibil de supus pe de-a-ntregul. Ţinea la ea pentru asta. 
Ţinea foarte mult. 


Dietrich îşi făcu şi el apariţia pe punte, urmat de Belloq. 
Căpitanul ordonase deja echipajului să nu opună rezistenţă 
invadatorilor. Era evident că oamenii săi voiau să lupte, dar nu ar 
fi avut nici o şansă. Se aliniară aşadar fără tragere de inimă, cu 
figuri posace, în bătaia puştilor germane, în vreme ce Dietrich şi 
Belloq trecură cu paşi grăbiţi pe lângă ei, comandând pe un ton 
răstit soldaţilor să scotocească nava în căutarea Chivotului. 

Marion se uită la Belloq, în vreme ce se apropia de ea. Simţi 
ceva din vechiul fior încercat în prezenţa lui. Dar de data aceasta 
era hotărâtă să-l înăbuşe. 

— Draga mea, i se adresă Belloq. Va trebui să mă delectezi cu 
povestea - o adevărată epopee, fără îndoială - a evadării voastre 
din Fântână. Asta mai târziu însă. 

Marion nu spuse nimic. Oare nu se întrevedea nici un capăt al 
acestei înlănţuiri de evenimente? Indy părea să aibă un talent 
nemaipomenit de a atrage nenorociri cu toptanul în urma sa. |l 
privi pe Belloq care o atinse uşor. Mângâindu-i bărbia. Işi întoarse 
capul. Belloq zâmbi. 


138 


— Mai târziu, repetă el, îndreptându-se către locul unde se afla 
Katanga. 

Era pe cale să spună ceva, când un zgomot îi atrase atenţia şi, 
întorcându-se, Belloq văzu un grup de soldaţi ridicând Chivotul în 
ambalajul său de lemn. Se luptă să-şi înfrâneze nerăbdarea. 
Lumea, cu toate mărunţişurile ei, îi reteza întotdeauna ambițiile. 
Povestea asta urma să aibă un sfârşit totuşi cât de curând. 
Dietrich ordonă ca Chivotul să fie transportat pe unul din 
submarine. 

— Unde e Jones? îl întrebă el pe Kananga. 

— Mort. 

— Mort? repetă Belloq. 

— La ce ne-ar fi folosit prezenţa lui? L-am ucis. L-am aruncat 
peste bord. Fata valorează mai mult pe pieţele unde îmi desfac 
eu marfa. Un individ ca Jones nu mi-e de nici un folos. Dacă 
încărcătura lui e ceea ce aţi dorit, eu nu vă mai cer decât să o 
luaţi şi să ne lăsaţi fata. Mai scoatem din pierderile călătoriei. 

— Mă scoţi din răbdări, spuse Belloq. Chiar vrei să cred că 
Jones e mort? 

— Credeţi ce vreţi. Nu cer decât bună pace. 

Se apropie şi Dietrich acum. 

— Nu eşti deloc în situaţia de a emite pretenţii, căpitane. Noi 
hotărâm ce e de hotărât, iar după aceea vom vedea dacă e cazul 
să spulberăm hârbul ăsta vechi de pe faţa apei. 

— Fata vine cu mine, hotărî Belloq. 

Cum Dietrich clătină din cap, Belloq continuă: 

— Consider-o ca o parte din recompensa mea. Sunt convins că 
Fuhrerul va fi de acord. Ţinând cont de faptul că am obţinut 
relicva, Dietrich. 

Dietrich păru totuşi să şovăie. 

— Dacă ea nu-mi va face pe plac, bineînţeles că eşti liber s-o 
arunci la rechini, din partea mea. 

— De acord, se învoi Dietrich. 

Observă o fugară îndoială pe chipul lui Belloq; făcu semn ca 
Marion să fie luată la bordul submarinului. 


Indy urmărea totul din ascunzătoarea sa: o gură de ventilaţie, 
unde se ghemuise într-o poziţie neconfortabilă. Cizmele nemților 
scrijeleau puntea neplăcut de aproape de faţa sa - dar nu-l 
dibuiseră, totuşi. Minciuna lui Katanga i se păruse cusută cu aţă 
albă, un gest de disperare, chiar dacă izvorâse din bunăvoință. 


139 


Cu toate acestea, îi reuşise. Privi în curmezişul punţii. Trebuia să 
ajungă pe submarin, să o însoţească pe Marion, împreună cu 
Chivotul. Dar cum anume? 

Belloq îl scrută pe căpitan de aproape: 

— Cum pot şti că mi-ai spus adevărul cu privire la Jones? 

Katanga ridică din umeri: 

— Eu nu mint. 

Katanga îl privi lung pe francez; pe ăsta chiar că nu-l putea 
suferi. li era milă de Indy că avea un duşman ca Belloq. 

— L-au găsit oamenii dumitale la bord? întrebă marinarul. 

Belloq rămase pe gânduri; Dietrich clătină din cap. 

— Hai să plecăm, zise neamţul. Avem Chivotul. Viu ori mort, 
Jones nu mai contează acum. 

Chipul şi trupul lui Belloq se crispară pe moment; apoi păru să 
se relaxeze, părăsind împreună cu Dietrich puntea vaporului. 


Indy auzi bărcile desprinzându-se de bordul Vântu/ui Bantu. 
leşi repede din ascunzătoare, alergând pe punte. N 

Ajuns pe submarin, Belloq intră în cabina de comunicaţii. Işi 
puse căştile la urechi, ridică microfonul şi emise un semnal. După 
o vreme auzi o voce spartă, deformată de electricitatea statică, o 
voce cu accent german. 

— Căpitane Mohler, aici Belloq. 

Il auzi pe celălalt foarte slab, departe: 

— E totul pregătit conform ultimelor tale instrucţiuni, Belloq. 

— Perfect. 

Belloq îşi scoase căştile. Se ridică şi ieşi, îndreptându-se către 
micuța cabină din faţă, unde era prizonieră femeia. Păşi înăuntru 
şi o văzu întinsă pe pat, cu o expresie posacă pe chip. Nu-şi 
ridică privirea la apropierea lui. Belloq întinse mâna, îi atinse 
blând bărbia, ridicându-i capul. 

— Ai ochi frumoşi, remarcă el, n-ar trebui să-i ascunzi. 

Marion îşi întoarse faţa. Belloq zâmbi: 

— Eu credeam că vom continua treaba începută. 

Marion se ridică de pe patul de campanie şi traversă 
încăperea. 

— Nu. Nu am început nimic. 

— Eu cred că da. 

Belloq îi atinse mâna, încercând să i-o reţină într-a sa; Marion 
şi-o smulse însă. 

— Opui rezistenţă? Mai înainte nu mi te-ai împotrivit. De ce te- 


140 


ai schimbat? 

— Lucrurile s-au mai schimbat, răspunse ea. 

Belloq o privi o vreme în tăcere, după care îi spuse: 

— Din pricina unor simţăminte gingaşe faţă de Jones? Asta 
era? 

Marion îşi feri faţa, privind în gol. 

— Bietul Jones, spuse Belloq. Mă tem că aşa îi e lui sortit: să 
nu câştige niciodată. 

— Asta ce vrea să mai însemne? 

Belloq se îndreptă spre uşă. Pe când ieşea, se întoarse către 
ea: 

— Nici măcar nu ştii dacă e viu ori a murit, draga mea, nu-i 
aşa? 

Apoi închise uşa, înaintând pe coridorul îngust. Mai mulţi 
marinari trecură pe lângă el. Fură urmaţi de Dietrich, a cărui 
căutătură era mânioasă, aspră. Pe Belloq îl amuza: în mânia lui, 
Dietrich arăta caraghios, ca un director de gimnaziu, incapabil să 
pedepsească un şcolar recalcitrant. 

— Poate eşti aşa de amabil să te explici, Belloq, îi spuse 
acesta. 

— Ce anume e de explicat? 

Dietrich părea să se lupte cu impulsul de a-l lovi. 

— Ai dat ordine precise căpitanului acestui vas să se îndrepte 
către o anume bază - o insulă situată în largul coastelor Africii. 
Cu mine te înţeleseseşi să ne întoarcem la Cairo şi de acolo să 
expediem Chivotul la Berlin cu prima cursă posibilă. De ce ţi-ai 
luat libertatea să schimbi planul, Belloq? Ţi s-a năzărit aşa 
deodată c-o fi amiral în flota germană, hai? Atât de departe te-a 
purtat delirul grandorii? 

— Delirul grandorii! repetă Belloq, amuzat încă de înfăţişarea 
celuilalt. N-aş prea zice, Dietrich. Scopul meu este să deschidem 
Chivotul mai înainte de a-l duce la Berlin. Ţi-ar conveni, amice, 
ca Fuhrerul să descopere că Chivotul e gol? Nu vrei să te asiguri 
că el păstrează într-adevăr relicve sacre mai înainte de a ne 
întoarce în Germania? Incerc să-mi imaginez dezamăgirea ce s-ar 
ivi pe chipul lui Adolf în caz că nu ar găsi nimic înăuntru. 

Dietrich se holbă la francez; îi trecuse mânia, înlocuită acum 
de o expresie de îndoială, de neîncredere: 

— N-am încredere în tine, Belloq. N-am avut niciodată 
încredere în tine. 

— Mulţumesc. 


141 


Dietrich făcu o pauză mai înainte de a continua: 

— Găsesc curios faptul că doreşti să deschizi Chivotul pe o 
insuliţă prizărită în loc să alegi calea cea mai comodă şi anume 
Cairo. De ce nu poţi să-ţi vâri nasul în iubitul tău lădoi şi în Egipt, 
Belloq? 

— N-ar fi potrivit. 

— Poți să-mi explici de ce? 

— Aş putea, dar mă tem că n-ai înţelege. 

Dietrich arăta furios; simțea că autoritatea i-a fost încă o dată 
subminată. Francezul, în schimb, îl avea, în cazul acesta, pe 
Fuhrer ca aliat. Ce mai puteai face în faţa unei asemenea 
situaţii? 

Făcu repede stânga împrejur şi se depărtă. Belloq îl urmări cu 
privirea. Multă vreme, francezul rămase țintuit locului. II copleşi 
deodată sentimentul atât de aşteptat al clipei supreme, 
gândindu-se la insulă. Chivotul ar fi putut fi deschis aproape 
oriunde. In această privinţă, Dietrich avea dreptate; Belloq găsea 
totuşi că trebuia aleasă insula. Se cuvenea să fie deschisă într-un 
loc a cărui atmosferă era încărcată de trecutul îndepărtat, un loc 
cu o anumită semnificaţie istorică. Da, da, îşi spuse Belloq. Scena 
trebuie să fie la înălţimea momentului. Să existe o 
corespondenţă între Chivot şi atmosfera din jur. Era o soluţie 
ideală. N 

Se duse la mica magazie unde fusese depozitat coşul. Il privi o 
vreme cu mintea goală de gânduri. Ce secrete zac oare înăuntru? 
Ce poţi să-mi spui? Intinse mâna şi atinse lemnul. | se păruse, 
chiar percepuse o anume vibraţie venind din interiorul cutiei? | se 
păruse sau chiar auzise un sunet slab? Inchise ochii, mâna sa 
odihnindu-se încă pe suprafaţa de lemn. Era un moment 
copleşitor; parcă i se înfigea privirea într-un gol imens, o beznă 
sublimă, primordială, o frontieră dincolo de care plonjai în 
necuvânt, în netimp. Deschise ochii; simţea furnicături în 
buricele degetelor. 

Curând, îşi spuse el. 

Curând. 


Marea era rece, îmbrăţişându-l în mici vârtejuri create de 
mişcările submarinului. Indy se agăţase de balustradă, ţinându- 
se cu atâta forţă, încât îl dureau muşchii; vâna de bou se 
strânsese în apă, lipindu-i-se de trup. Te-ai putea îneca, îşi zise 
el, luptându-se să-şi amintească dacă înecul figura printre 


142 


morţile preferabile. Dacă alternativa era să mori spânzurat de 
balustrada submarinului, mai bine înecat atunci în cazul că 
acesta se va scufunda brusc. În orice clipă. Se întrebă dacă eroii 
pot face cerere de pensionare. Se săltă deasupra, pe punte. ŞI 
deodată îşi dădu seama. 

Pălăria! Dispăruse. 

Ei, nu fi superstiţios, acum. N-ai timp să boceşti pierderea unei 
pălării ce-ţi aducea noroc. 

Submarinul începu să se scufunde. Cobora perceptibil, ca un 
uriaş peşte de metal. Indy traversă puntea, prin apa ce-i venea 
acum până la brâu. Ajunse la turnul de comandă şi începu să 
urce scara. Ajuns în vârful lui, privi în jos: submarinul continuă să 
se scufunde. Şuvoiul de apă năvălea spre el în vârtejuri 
înspumate. Turela era înghițită de apele în creştere şi acum se 
scufunda şi antena radio. Se îndreptă spre periscop, călcând apa. 
Se prinse cu putere de el, în vreme ce submarinul continua să se 
scufunde. Dacă se scufunda complet, era pierdut. Incepu să 
coboare şi periscopul. Te rog, spuse Indy în gând, opreşte-te. Dar 
aşa păţeşti dacă te apuci să te agăţi de un submarin german. Nu 
aştepta să fii primit cu onorurile bătrânului covor roşu, nu-i aşa? 

Tremurând, simțind că îngheaţă, se agăța în continuare de 
periscop; şi apoi, ca şi cum i-ar fi fost auzită ruga nerostită de 
vreo  milostivă divinitate a oceanului, vasul îşi  încetă 
submersiunea. Periscopul se înălța acum doar cu vreo trei 
picioare deasupra apei. Era însă o înălţime pentru care se 
cuvenea să fii recunoscător. Era suficient pentru a supravieţui. 
Nu te mai scufunda! gândi el. Realiză apoi că vorbise cu voce 
tare. In alte împrejurări ar fi părut caraghios - să încerci să 
înjghebezi un dialog cu câteva tone de metal german, calitatea 
întâia. Mi-am pierdut minţile. Astă trebuie să fie. Şi totuşi nu-i 
decât o halucinație a mea. O nebunie nautică. 

Indy scoase vâna, legându-se de periscop, nădăjduind că 
astfel n-o să se trezească pe fundul întunecat al oceanului sau şi 
mai rău - hrană pentru peşti. 

Frigul îi pătrundea în oase se lupta să-şi stăpânească 
clănţănitul dinţilor. lar vâna, îngreunată de apă, îi intra în piele. 
Se străduia să rămână conştient, pentru a face faţă oricărei 
situaţii, dar oboseala îl apăsa greu acum şi somnul părea 
perspectiva cea mai promițătoare. 

Inchise ochii. Incerca să se gândească la ceva, orice, care să-l 
ţină treaz, să-l ajute să nu aţipească - dar era greu. Se întreba 


143 


încotro se îndrepta submarinul. Fredona cântece în minte. 
Incerca să-şi amintească toate numerele de telefon pe care le 
ştiuse vreodată. Se întreba pe unde o mai fi fost o fată, Rita, pe 
care fusese cât pe-aci s-o ia în căsătorie. Noroc că scăpase de 
ea, îşi zise. 

Era ostenit însă, iar gândurile îi rătăceau fără sens. 

Se lăsă în voia somnului, în ciuda frigului, în ciuda situaţiei 
disperate. Fu luat de apele moarte, pustii, ale unui somn fără 
vise. 


Când se trezi, era lumină şi n-ar fi putut spune cât dormise, 
poate o zi întreagă. Nu-şi mai simţea trupul: amorţise complet. | 
se încreţise pielea din pricina apei, iar buricele degetelor erau 
moi şi zbârcite. In faţă se zărea o întindere de pământ, un tărâm 
semitropical. Sorbi din priviri frunzişul bogat. Verde şi des şi 
minunat şi  odihnitor. Submarinul se apropie de insulă, 
adăpostindu-se într-un soi de peşteră. lnăuntrul ei, nemţii 
construiseră o bază de alimentare completă şi un port pentru 
submarine. /ar pe chei erau mai mulți nemti în uniforme decât 
într-una din parăzile extravagante nurembergheze ale lui Hitler. 

Cum putea scăpa nevăzut, oare? 

Işi desfăcu vâna de bou şi lunecă în apă. Se cufundă, realizând 
că-şi uitase arma legată de periscop. Lasoul şi pălăria: era 
limpede că venise ziua să spună un întristat adio unor bunuri la 
care ţinuse mult. 

notă către insulă, străduindu-se să se menţină cât mai mult 
sub apă. Văzu submarinul ridicându-se pe măsură ce se apropia 
de docuri. Păşi împleticindu-se pe plajă, fericit să simtă din nou 
pământul sub picioare, chiar dacă era vorba de un paradis nazist. 
Traversă nisipul către o ridicătură de pământ de unde avea o 
vedere bună înspre port. Coşul de lemn fu ridicat de pe 
submarin, sub atenta supraveghere a lui Bellog, care părea 
stăpânit de teama ca nu cumva să-i scape cineva pe jos 
preţioasa relicvă. Se ţinea în apropierea ei ca un chirurg lângă un 
pacient muribund. 

O văzu apoi pe Marion, înconjurată de o mână de imbecili în 
uniforme, care o împingeau înaintea lor. 

Indy şedea pe nisip, ascuns de trestiile ce creşteau pe 
marginea dunelor. 

Inspiraţie, gândi el. De asta am nevoie acum. 

In doză masivă. 


144 


12. 
O insulă în Mediterana 


Era după-amiază târziu când Belloq se întâlni cu Mohler. Nu 
era prea fericit la ideea că Dietrich avea să ia parte la 
conversaţie. Afurisitul ăsta avea, în mod sigur, să pună întrebări, 
iar nerăbdarea lui începuse deja să-l irite şi pe Belloq, de parcă 
ar fi fost contagioasă. 

— Am pregătit totul conform instrucţiunilor dumitale, Belloq, 
spuse căpitanul Mohler. 

— N-ai uitat nimic? 

— Absolut nimic. 

— Să ducem Chivotul la locul acela, atunci. 

Mohler îi aruncă o privire fugară lui Dietrich. 

Apoi se întoarse pentru a supraveghea un grup de soldaţi care 
aşezau coşul într-un jeep. 

Dietrich, care păstrase tăcerea până atunci, se enervă. 

— Ce vrea să spună? Despre ce pregătiri vorbeşte? 

— Nu te privesc pe tine, Dietrich. 

— Tot ceea ce e legat de blestemata asta de relicvă mă 
priveşte pe mine. 

— Intenţionez să deschid Chivotul, zise Belloq. Totuşi există 
anumite... măsuri preliminare. 

— Măsuri preliminare? Ca de exemplu? 

— Nu cred că-i cazul să-ţi faci probleme, prietene. Nu vreau 
să-mi asum răspunderea de a-ţi încărca mintea care este şi aşa 
suprasolicitată. 

— Scuteşte-mă de sarcasmul tău, Belloq. Uneori am impresia 
că uiţi cine comandă aici. 

Belloq rămase cu privirea aţintită la cutia de lemn. 

— Trebuie să înţelegi că nu e vorba pur şi simplu de a 
deschide o cutie, Dietrich. Se cere un anumit ritual aici. N-avem 
de-a face cu o ladă de grenade de mână, pricepi? Nu-i o afacere 


145 


de duzină. 

— Despre ce ritual e vorba? 

— Ai să vezi la vremea potrivită, Dietrich. Nu-i cazul să te 
alarmezi totuşi. 

— De se va întâmpla ceva cu Chivotul, Belloq, indiferent ce, eu 
însumi îţi voi petrece funia spânzurătorii în jurul gâtului. Ai 
înţeles? 

Belloq încuviinţă din cap. 

— Grija ta pentru Chivot e înduioşătoare. Dar nu trebuie să-ţi 
faci griji. Va fi în siguranţă şi predat la Berlin în cele din urmă, iar 
Fuhrerul tău îşi va putea adăuga încă o relicvă la minunata sa 
colecţie. De acord? 

— Ai face bine să te ţii de cuvânt. 

— Mă voi ţine. Ai să vezi. 

Belloq mai examină o dată. Chivotul ambalat, mai înainte de a 
scruta adâncul junglei de dincolo de zona portului. Undeva, 
acolo, în mijlocul junglei, avea să fie deschisă relicva. 

— Şi pe urmă mai e şi fata, zise Dietrich, Nu-mi plac poveştile 
terminate în coadă de peşte. Cu fata ce ai de gând? 

— Mă gândesc să o las la bunul tău plac, răspunse Belloq. Pe 
mine nu mă interesează. 

Nimic nu mă interesează, gândi el, afară de Chivot. De ce care 
îşi dăduse osteneala să nutrească un simţământ oarecare faţă de 
acea fată? De ce îşi bătuse câtuşi de puţin capul s-o apere? 
Sentimentele omeneşti nu valorau nimic în comparaţie cu 
Chivotul. Toată experienţa umană se pierdea în neant. Ce mai 
conta dacă fata trăia ori murea? 

Se lăsă pătruns de aceeaşi îmbătătoare plăcere plină de 
speranţe: era greu, al naibii de greu să-şi smulgă privirea de la 
relicva ce zăcea în cămaşa ei de lemn în portbagajul jeepului, 
magnetizându-l. |ţi voi cunoaşte secretele, se gândi el. 

lţi voi cunoaşte toate secretele. 


Indy dădu roată copacilor de la marginea zonei portuare. O 
văzu pe Marion escortată de nazişti şi împinsă într-un jeep care 
se afundă apoi în junglă. Belloq şi neamţul urcară în alt jeep, 
urmărindu-l de aproape pe cel ce transporta relicva, pornit în 
aceeaşi direcţie cu Marion. Unde naiba se duc? se întrebă Indy. 
Se furişă în urma lor printre copaci. _ 

Neamţul îi apăru înainte, ca din senin. Işi duse mâna la brâu, 
dar mai înainte de a scoate pistolul, Indy prinse o creangă 


146 


putredă de copac, lovindu-l peste gât. Neamţul, un bărbat tânăr, 
îşi duse mâinile la laringe, ca şi cum ar fi fost foarte surprins de 
ceva şi din gură începu să-i curgă sânge. Işi dădu ochii peste cap 
şi alunecă în genunchi. Indy îl mai lovi o dată în ţeastă, iar el se 
rostogoli la pământ. Oare ce se face cu un nazist căzut în 
nesimţire? se întrebă. 

li studia de câteva clipe, când îi veni ideea. 

De ce nu? 

Chiar aşa, de ce nu? 


Jeepul care îi transporta pe Belloq şi pe Dietrich înainta încet 
printr-un canion. 

— Nu-mi place ideea ritualului ăsta, zise Dietrich. 

In curând îţi va plăcea încă şi mai puţin, gândi Belloq. 
Capcanele acestui banal ritual, cum îl socoteşti tu, or să-ţi facă 
un nod în creierul tău de lemn, prietene. 

— Oare este neapărat nevoie de el? 

— Neapărat. 

Dietrich, privea timp la relicva transportată în jeepul din faţă. 

— Poate vei afla o consolare în faptul că va fi mâine în mâinile 
Fuhrerului. 

Dietrich suspină. 

Francezul ăsta era nebun, părea convins de ceea ce spunea. 
Pe parcursul călătoriei lor, Chivotul îi întunecase treptat toată 
judecata pe care o va fi avut. Puteai să-i citeşti asta în ochi, în 
replicile laconice din ultimele zile, în ciudăţeniile şi gesturile 
nervoase. 

Dietrich nu avea să-şi afle multumirea până ce nu se întorcea, 
cu misiunea îndeplinită, la Berlin. 

Jeepul ieşi într-un luminiş, înţesat de corturi şi adăposturi 
camuflate, barăci, vehicule, antene radio; soldaţii grăbeau în 
toate părţile, totul trăda o activitate febrilă. Dietrich îşi roti 
mândru privirea peste mica sa bază militară, dar Belloq nu părea 
să ia în seamă nimic. Francezul privea ţintă, dincolo de luminiş, 
la un monument de piatră - un turn înalt de vreo zece metri, cu o 
lespede turtită în vârf. Pe laturile sale, un trib străvechi, o rasă 
dispărută, sculptase nişte trepte primitive. Avea înfăţişarea unui 
altar şi acest fapt îl determinase pe Belloq să vină până aici. Un 
altar, un ansamblu natural, de piatră, ce părea a fi menit de 
Dumnezeu anume pentru deschiderea Chivotului. 

O vreme Belloq nu putu vorbi. Rămase cu privirea agăţată de 


147 


altarul de piatră, până când fu bătut pe umăr de căpitanul 
Mohler: 

— Vrei să pregătesc totul acum? 

Belloq încuviinţă din cap. Il urmă pe căpitan într-unul din 
corturi. Se gândea la tribul dispărut care tăiase acea scară în 
piatră, care îşi lăsase propriile relicve, în forma unor statui 
sfărâmate, sugerând divinităţi uitate, pe tot cuprinsul insulei. 
Sensurile religioase ale locului erau foarte precise: Chivotul îşi 
aflase un lăcaş care să-i cinstească minunăţia. Avusese dreptate: 
nici un alt loc nu ar fi fost mai potrivit. 

— Cortul alb de mătase, spuse Belloq, atingând materialul 
moale. 

— După cum ai comandat, spuse Mohler. 

— Grozav, grozav. g 

Belloq păşi înăuntru. In mijlocul cortului se afla un cufăr. 
Deschise capacul şi privi înăuntru. Roba ceremonială era brodată 
cu sârguinţă. Se aplecă, uimit, să o atingă. Işi întoarse apoi 
privirea către neamt. 

— Mi-ai urmat ordinele întocmai. Sunt mulţumit. 

Neamţul avea ceva în mână: un sceptru de fildeş, lung de vreo 
cinci picioare. Îl întinse lui Belloq, care îi pipăi ornamentaţia 
încrustată. 

— Perfect, spuse Belloq. Chivotul trebuie să fie deschis 
conform ritualului sacru, cu un sceptru de fildeş. lar cel care o 
deschide trebuie să poarte aceste veşminte. Ai făcut foarte bine. 

Neamţul zâmbi: 

— N-ai să uiţi de mica noastră înţelegere. 

— lţi promit că atunci când mă voi întoarce la Berlin, voi vorbi 
personal Fuhrerului despre dumneata în cei mai elogioşi termeni 
posibili. 

— Mulţumesc. 

— Eu sunt cel care îţi mulţumeşte. 

Neamţul studie veşmintele, remarcând: 

— Te fac să te gândeşti la ceva semitic, nu-i aşa? 

— Este şi cazul, amice. Doar sunt evreieşti. 

— Dar ştiu că o să-ţi câştigi popularitate pe aici, îmbrăcându- 
le. 

— Nu mă interesează un premiu de popularitate, Mohler. 

Mohler îl urmări pe Belloq, în vreme ce acesta îşi trecea 
veşmintele peste cap, lăsând să-i cadă de jur-împrejur brocartul 
ornamentat. Suferise o transformare totală: bărbatul acela chiar 


148 


dobândise o înfăţişare sacerdotală. Ei bine, ţi se taie suflarea, 
gândi Mohler. Pe lângă acestea, chiar de-ar fi fost nebun, Belloq 
avea totuşi acces la Hitler - şi asta era tot ceea ce conta. 

— S-a înserat afară? întrebă Belloq. 

Avea un sentiment ciudat, parcă s-ar fi despicat, trezindu-se 
ca un străin într-un trup ce-i era doar vag familiar. 

— Curând, spuse neamţul. 

— Trebuie să începem la apusul soarelui. Este important. 

— Oamenii au urcat Chivotul pe lespedea de piatră, cum ai 
dorit, Belloq. 

— Bun. 

Belloq îşi atinse veşmintele, pipăi relieful broderiei în 
moliciunea materialului. Belloq - până şi numele i se părea 
ciudat. Parcă ar fi plutit afară din sine însuşi - o percepţie având 
intensitatea, ca şi caracterul nedefinit al unei reacţii sub narcoză. 

Ridică sceptrul de fildeş şi ieşi din cort. 

Soldaţii germani se opreau pretutindeni din îndeletnicirile lor şi 
se întorceau, uitându-se lung după el. Belloq percepea vag 
undele de repulsie, animozitatea stârnită de veşmintele sale. Dar 
chiar şi această impresie îl afecta într-un fel foarte vag, imaterial. 
Dietrich mergea acum alături de el. Spunând ceva. lar Belloq fu 
silit să se concentreze, pentru a-l înţelege. 

— Un ritual evreiesc? Ţi-ai pierdut minţile, omule? 

Belloq nu spuse nimic. Ajunse la picioarele scării străvechi; 
soarele, explodând într-un caleidoscop de culori pe măsură ce 
cobora în asfinţit, atârna jos la orizont, revărsându-şi peste lume 
paleta sa uimitoare de tonuri portocalii, roşii, galbene. 

Urcă prima treaptă, aruncând o privire fugară soldaţilor 
germani din jur. Faruri Kliegl fuseseră instalate pentru a ilumina 
treptele, Chivotul. Privindu-l, Belloq fu convins că îl auzea 
vibrând. Şi era aproape sigur că începuse să emită o lumină. 
interveni însă altceva, ceva îi atrase atenţia, readucându-l pe 
pământ: o mişcare, o umbră, n-ar fi putut spune cu precizie ce 
anume. Se răsuci pe călcâie, observând că unul din soldaţi se 
purta cam ciudat, furişându-se cu trupul încovoiat. Işi purta 
cascheta pe-o parte, de parcă ar fi vrut să-şi ascundă chipul. Nu 
asta îl neliniştea însă într-atât pe Belloq, cât straniul simţământ 
că acea siluetă îi era familiară. 

Ce? Cum? Belloq se holbă, dându-şi seama că soldatul se lupta 
cu greutatea unui lansator de grenade, pe care nu-l observase 
mai înainte, în lumina muribundă. Dar simţământul acela ciudat, 


149 


acea iritare, ce să mai fi însemnat? O pâclă i se aşternu pe 
creier. Şi atunci se dumiri când soldatul îşi scoase cascheta, 
aşezându-şi lansatorul în poziţie de tragere, ţintind vârful scării, 
către Chivotul, ce fusese scos din lada de lemn, arătând acum 
atât de vulnerabil acolo sus, pe lespedea de piatră. 

— Opriţi, strigă Indy. O singură mişcare de mai face cineva, 
lada aceea va zbura înapoi la Moise. 

— Jones, perseverenţa ta mă surprinde, spuse Belloq. Ai să 
strici reputaţia de mercenar. 

Dietrich îl întrerupse: 

— Domnule doctor Jones, doar nu-ţi închipui că ai să poţi 
părăsi cu bine această insulă. 

— Asta depinde de câtă înţelepciune vom arăta cu toţii. Eu 
unul nu doresc decât fata. Vom păstra Chivotul doar până ce ne 
vom asigura un mijloc de transport către Anglia. După aceea vă 
aparţine cu totul. 

— Şi dacă refuzăm? dori Dietrich să ştie. 

— Atunci Chivotul şi câţiva dintre noi vom fi spulberaţi de o 
uriaşă explozie. Şi cred că lui Hitler n-o să-i placă defel aşa ceva. 

Indy începuse să se deplaseze în direcţia lui Marion, care se 
lupta să-şi desfacă legăturile. 

— Arăţi bine în echipament nemţesc, remarcă Belloq. 

— Şi tu arăţi destul de bine în acest veşmânt... 

Cineva se apropia însă acum de Indy pe la spate şi mai înainte 
ca Marion să-l prevină cu un țipăt, Belloq îl recunoscu pe Mohler. 
Căpitanul se aruncă asupra lui Indy, zvârlindu-i arma din mână şi 
trântindu-l la pământ. Indy - suflet cavaleresc şi curaj frizând 
nesăbuinţa - îi arse ofițerului un pumn şi-i repezi un genunchi în 
vintre. Căpitanul gemu şi se rostogoli la o parte, dar Indy era 
deja împresurat de soldaţi şi, cu toate că se prăbuşi lovind 
sălbatic cu picioarele într-o devălmăşie de căşti şi cizme 
soldăţeşti, fu copleşit de adversarul prea numeros. Belloq clătină 
din cap şi zâmbi palid. Se uită la Indy care era țintuit acum 
locului de către soldaţi. 

— Un brav asalt, Jones. Lăudabil efortul! 

Numai că Dietrich îşi croia acum drum spre ei printre şirurile 
de soldaţi: 

— A fost stupid din partea dumitale. Nu-mi vine să cred că ai 
dovedit atâta nesăbuinţă. 

— Incerc să mă debarasez de ea, răspunse Indy, împotrivindu- 
se soldaţilor care îl ţineau prizonier. 


150 


— Am eu leacul, se oferi Dietrich. 

Îşi scoase rânjind pistolul din teacă. Indy se holbă la armă, 
apoi privi spre Marion care îşi ţinea ochii strânşi, cu trupul 
scuturat de suspine. 

Dietrich îşi ridică pistolul şi ţinti. 

— Aşteaptă! 

Vocea lui Belloq răsunase puternic, ca un tunet, iar chipul său 
căpătase o expresie de vrăjitor la lumina reflectoarelor. Mâna lui 
Dietrich cobori. 

— Omul acesta m-a călcat pe nervi ani de zile, colonele 
Dietrich. Recunosc că uneori m-a şi amuzat. Şi cu toate că mi-ar 
plăcea şi mie să fiu martor la sfârşitul său, aş dori ca el să mai 
sufere totuşi încă o înfrângere. Ingăduie-i să trăiască până voi 
deschide Chivotul. Comorile ce zac înăuntru îi vor fi refuzate. 
Conţinutul ei va rămâne ascuns privirii sale. Imi surâde ideea. 
Acesta e trofeul la care a râvnit ani de zile - iar acum nu-i va fi 
dat să se apropie de el. După ce voi deschide relicva, poţi face ce 
doreşti cu el. Acum însă îţi propun să-l legi fedeleş alături de 
fată. 

Belloq îşi sfârşi cuvintele cu un hohot de râs - un râs spart ce- 
şi trimise ecoul în întunericul ce se lăsa. 

Indy fu târât la statuie şi legat de ea, cu umărul lipit de al lui 
Marion. 

— Mi-e frică, Indy, zise ea. 

— Nici c-ai avut vreodată o pricină mai întemeiată. 

Chivotul începu să zumzăie, iar Indy se întoarse pentru a-l 
privi pe Belloq, care urca treptele către altar. li era ciudă 
gândindu-se că mâinile lui Belloq vor atinge relicva, o vor 
deschide. Trofeul. lar el nu avea să-l vadă. Trăieşti o viaţă de om 
nutrind statornic ambiția de a atinge o anumită ţintă şi când ai 
ajuns la un pas de ea - uuf! - nu-ţi rămâne decât gustul amar al 
înfrângerii. Cum putea răbda să-l privească pe francezul ăsta 
nebun, împopoţonat ca un rabin medieval, urcând treptele către 
Chivot? 

Şi totuşi cum ar fi răbdat să nu privească într-acolo? 

— Cred că ne aşteaptă moartea, spuse Marion. Afară de cazul 
în care te-ai gândit tu la o soluţie. 

Indy, care abia o auzea ca prin vis, nu spuse nimic: altceva i 
se furişa acum în gânduri - zumzăitul molcom, statornic, ce 
părea să vină de la Chivot. Oare ce însemna asta? Urmări cu 
privirea silueta înveşmântată maiestuos a lui Belloq, urcând 


151 


către lespedea de piatră. 

— Zi-mi deci cum scăpăm de aici? repetă Marion. 

— Ştie Dumnezeu. 

— Asta-i vreun joc de cuvinte? 

— Poate. 

— Ţi-ai găsit al naibii timpul să faci glume proaste, Jones. 

Marion întoarse spre el nişte ochi încercănaţi de oboseală. 

— Şi totuşi te iubesc. 

— Adevărat? 

— Că te iubesc? Sigur. 

— Cred că sentimentul e reciproc, zise Indy, surprins puţin de 
sine însuşi. 

— Mai este şi sortit sfârşitului. 

— Mai vedem noi. 


Amintindu-şi cuvintele unui străvechi imn ebraic - din 
pergamentul ce conţinuse cândva imaginea capului toiagului, 
Belloq începu să cânte cu o voce joasă, monotonă. Psalmodia în 
vreme ce urca treptele, auzind cum muzica Chivotului, acel soi 
de zumzăit, îi acompaniază vocea. Sunetul creştea în intensitate, 
cu un huruit, umplând întunericul, alungind tăcerea din toate 
ungherele. Puterea Chivotului, marea sa putere. Sunetul îi intra 
în sânge, copleşindu-l poruncindu-i să înţeleagă acea forţă. 
Puterea. Cunoaşterea. Se opri aproape de capătul scării, 
psalmodiind în continuare, dar incapabil să-şi mai audă propria 
voce acum. Zumzăitul, zumzăitul - creştea mereu, copleşind 
noaptea, cotropind tăcerea de până atunci. Belloq ajunse în vârf, 
sorbind Chivotul din ochi. În ciuda prafului de secole, în ciuda 
lipsei de îngrijire, era lucrul cel mai frumos pe care îl văzuse 
vreodată. Şi lucea, lucea, slab la început, tot mai strălucitor apoi, 
cu cât îl privea mai mult. Fu cuprins de uimire la vederea 
îngerilor, a aurului strălucitor, mistuit parcă de un foc lăuntric. 
Zgomotul se rostogolea acum prin el, cutremurându-l, uimindu-l. 
Simţea cum începe să vibreze, iar tremurul acela sacru ameninţa 
să-l descompună, proiectându-l undeva în spaţiu. Dar nici nu mai 
exista spaţiu şi nici timp nu mai era; întreaga sa fiinţă se raporta 
acum la Chivot, era rostuită de această relicvă a comunicării 
omului cu Dumnezeu. 

Vorbeşte-mi! 

Spune-mi ce ştii, împărtăşeşte-mi tainele fiinţei! 

Vocea sa părea să vină acum din tot trupul, pe gură, prin pori, 


152 


prin celulele sângelui. lar el se ridica, plutea, eliberat de logica 
rigidă a lumii din jurul său, sfidând legile universului. Vorbeşte- 
mi! Povesteşte-mi! Ridică sceptrul de fildeş, introducându-l sub 
copac, chinuindu-se să-l deschidă. Zumzetul deveni şi mai 
puternic acum, devastator. Nu auzi explozia reflectoarelor de jos, 
şuvoiul de sticlă spartă ce se risipi ca o ploaie de diamante în 
întuneric. Zumzăitul acela - era vocea lui Dumnezeu, gândi el. 
Vorbeşte-mi! Vorbeşte-mi! Şi în vreme ce-şi făcea de lucru cu 
sceptrul, se simţi deodată pustiit, de parcă nici n-ar fi existat 
până în acea clipă, de parcă toate amintirile i s-ar fi şters, 
lăsându-l ciudat de liniştit şi împăcat şi de-o fiinţă cu noaptea ce- 
| înconjura, legat printr-o mulţime de fire cu universul. Racordat 
la cosmos, la întreaga materie ce pulsa până în cele mai 
îndepărtate estuare ale spaţiului, când în expansiune, când în 
contracție, la stelele ce explodau, la planetele ce se roteau şi 
chiar la inima întunecată a infinitului, încetă să mai existe. 
Oricine va fi fost acel Belloq, dispăruse fără urme. Singura sa 
formă de existenţă rămăsese sunetul ce venea din Chivot. Vocea 
lui Dumnezeu. 


— Acum îl va deschide, zise Indy. 

— Oh, zgomotul ăsta, se plânse Marion. Şi nici nu-mi pot pune 
mâinile la urechi. Ce este zgomotul acela? 

— Chivotul. 

— Chivotul? 

Indy se gândi acum la ceva ce-i plutea nelămurit în minte, o 
amintire obscură. Ce anume? Ceva ce auzise de curând. Ce? 
Chivotul. Era ceva legat de el. Ce? Ce? Ce? 

Chivotul! Incearcă să-ţi aminteşti! 

Deasupra, pe lespede. În vârful treptelor primitive, Belloq se 
chinuia să deschidă capacul. Becurile explodau în ghirlande de 
sticlă sfărâmată. Până şi luna, ce se zărea acum pe bolta nopţii, 
arăta ca un corp ceresc pe cale să erupă şi să se sfărâme. Şi 
noaptea, întreaga noapte părea o încărcătură explozivă 
conectată la un fitil - un fitil aprins, gândi Indy. Oare ce să fie? 
Ce mă lupt eu să-mi amintesc şi nu reuşesc? 


Capacul se deschidea. 

Asudând din belşug în veşmintele-i greoaie, Belloq forţă cu 
sceptrul, în vreme ce continua să psalmodieze cu o voce 
acoperită acum cu totul de zgomotul Chivotului. Clipa. Clipa 


153 


adevărului. Revelația. Misterioasele plase ale necunoscutului. 
Trase de capac, gemând. Acesta se deschise dintr-o dată, iar 
lumina ce se slobozi dinăuntru îl orbi. Belloq nu se dădu la o 
parte, nu se trase îndărăt, rămase nemişcat. Lumina îl hipnotiza 
cu aceeaşi forţă cu care îl magnetizase sunetul. Era incapabil să 
se urnească din loc. Incremenise. 

Capacul! 

A fost ultimul lucru pe care l-a mai văzut. 

Pentru că în clipa următoare, bezna nopţii fu străpunsă de 
rachete de foc ce ţâşneau cu zgomot din Chivot, de coloane 
luminoase ce alungau întunericul, de trombe de foc ce pârjoleau 
bolta. Insula fu încercuită de un inel luminos - o lumină a cărei 
strălucire se  împărtăşea oceanului,  smulgându-i valuri 
înspumate, ridicând un val de maree ca o creastă semeaţă în 
întuneric. Lumina aceea era lumina din prima zi a universului, 
lumina originară, a lucrurilor atunci născute, era lumina creată 
de Dumnezeu: era lumina Genezei. Şi ea îl străpunse pe Belloq 
cu strălucirea dură a unui diamant de neimaginat, pentru că 
întrecea bietele licăriri ale oricărei pietre preţioase. li înjunghie 
inima, cutremurându-l. Şi era mai mult decât o lumină - era o 
armă, o forţă ce-l străbătu şi-l aprinse ca un miliard de candele 
arzând: el se albi, se coloră, în portocaliu, în azuriu, cutreierat de 
energia ce răbufnea din Chivot. 

lar el zâmbea. 

Zâmbea pentru că preţ de o clipă el fusese puterea! Ea îl 
absorbea. Nu existase nici o deosebire între sine şi acea forţă. 
Dar clipa trecu. Şi ochii i se descompuseră în orbite, lăsând la 
vedere nişte cavităţi negre, oarbe, iar pielea începu să se 
cojească de pe oase, răsucindu-se de parcă ar fi fost atinsă de 
lepră, putrezind, arzând, înnegrită. lar el tot mai zâmbea. Mai 
zâmbea şi în vreme ce începea să se transforme dintr-o făptură 
omenească în ceva atins de Dumnezeu, ceva ce se prefăcea, în 
tăcere, într-un pumn de ţărână. 


Când luminile începuseră să săgeteze întunericul, când 
văzduhul fusese cotropit de puterea Chivotului, Indy îşi închise 
instinctiv ochii, orbit de acea putere. Şi atunci, dintr-o dată, îşi 
aminti ceea ce îi scăpase până atunci, de noaptea petrecută în 
casa imamului. Aceia care vor deschide Chivotul, eliberându-i 
puterea, vor muri dacă o vor privi... Şi, prin tot vacarmul şi 
coloanele de lumină ce făcuseră stelele să pălească, el îi strigase 


154 


lui Marion: 

— Nu privi! Ţine ochii închişi! 

Marion îşi întorsese faţa la prima explozie luminoasă, la prima 
erupție de foc, iar apoi, chiar dacă o nedumeriseră cuvintele lui, 
îşi închisese ochii, strângând pleoapele. Era speriată, speriată ca 
de o putere de dincolo de fire. Şi totuşi dorea să privească. Şi 
totuşi se simţea atrasă de uriaşul foc ceresc, de spectacolul 
nebun al distrugerii în bezna nopţii. 

— Nu privi! continuase el să-i strige chiar în clipele în care 
simţea cum se pierde. 

El tot repeta. Striga. 

Noaptea zumzăia, gemea, urla, huruia precum un dinam; 
luminile ce pârjoleau întunericul păreau să urle. 

Nu privi, nu privi, nu privi! 


Stâlpul de foc se proiecta pe cer ca umbra unei zeități, o 
umbră arzând, mişcătoare, alcătuită nu din întuneric, ei din 
lumină, din lumină pură. Atârna parcă de boltă, deopotrivă 
frumos şi monstruos, orbindu-i pe cei care îl priveau. El pârjoli 
ochii soldaţilor, transformându-i de-a valma în schelete, 
acoperind pământul cu oase, cu urmele negre ale pârjolului, cu 
resturi umane. El incendie insula, dobori copacii, răsturnă bărcile, 
nimici portul însuşi. Schimbă totul. Foc şi lumină. Parcă ar fi fost 
o mânie devastatoare, cu neputinţă de domolit. 

El izbi statuia de care erau legaţi Indy şi Marion: aceasta se 
sfărâmă până se făcu pulbere şi încetă să mai existe. Şi atunci 
capacul Chivotului se închise, văzduhul se întunecă din nou, iar 
oceanul se cufundă în tăcere. Indy aşteptă mult timp până să 
deschidă ochii. 

Chivotul strălucea pe lespedea de piatră. 

Strălucea cu o intensitate ce sugera o tăcere împăcată şi un 
avertisment cumplit. 

Indy o privi pe Marion cu ochi mari. 

Se uita şi ea fără grai în jur, holbându-se la dezastrul provocat 
de Chivot. Nimicirea, ruină, moarte. Deschise gura fără să spună 
nimic. 

Nu era nimic de spus. 

Absolut nimic. 

Pământul din jurul lor rămăsese neatins de pârjol. 

Marion îşi ridică faţa spre Chivot. 

intinse foarte încet mâna, apucând-o pe-a lui Indy şi-l ţinu 


155 


strâns. 


156 


13. 
Epilog: Washington, D.C. 


Soarele se strecura prin geamuri în biroul lui Musgrove. Afară, 
dincolo de o pajişte, se zărea o livadă cu vişini, iar cerul dimineţii 
era de un azur pal. Musgrove şedea la biroul său, avându-l 
alături, pe un scaun, pe Eaton. Se mai afla acolo un bărbat care 
stătea în picioare, rezemat de perete şi care până atunci nu 
rostise nici un cuvânt; avea în el ceva din aerul şters, anonim şi 
respingător al birocratului. Poate că era şi el ştampilat, îşi zise 
Indy, purtând pe frunte, întipărite cu litere groase, cuvintele: 
Funcţionar public important. 

— Vă mulţumim pentru serviciile dumneavoastră, spuse 
Musgrove. Cât despre onorariul în bani gheaţă, presupunem că a 
fost satisfăcător. 

Indy încuviinţă din cap, aruncându-i o privire lui Marion, apoi 
lui Marcus Brody. 

— Totuşi nu înţeleg de ce nu poate muzeul să intre în posesia 
Chivotului, spuse Marcus Brody. 

— Se află undeva, la loc sigur, răspunse Eaton evaziv. 

— Chivotul reprezintă o uriaşă forţă, spuse Indy. Acest lucru 
trebuie înţeles bine. Analizat. Nu-i lucru de joacă, să ştiţi. 

Musgrove încuviinţă din cap: 

— Specialiştii noştri cei mai buni lucrează chiar acum la el. 

— Numiţi-i, insistă Indy. 

— Nu pot, din raţiuni de securitate. 

— Chivotul fusese destinat muzeului. Aţi fost de acord. Acum îi 
trageţi cu specialiştii. Brody, care e aici de faţă, e unul din cei 
mai mari specialişti în domeniu. De ce nu-i acordaţi şi lui şansa 
de a lucra alături de specialiştii dumneavoastră? 

— Indy, interveni Brody, lasă. Renunţă. 

— Nici nu mă gândesc. Toată afacerea asta m-a costat foarte 
mult, de-ar fi să încep cu pălăria mea favorită. 


157 


— Vă asigur, domnule Jones, că Chivotul este în siguranţă. lar 
puterea sa - dacă e să acceptăm povestea dumneavoastră - va fi 
analizată la timpul potrivit. 

— „La timpul potrivit”. Mi-amintiţi de scrisorile primite de la 
avocaţii mei. 

— Uitaţi ce e, interveni Brody pe un ton iritat, noi nu dorim 
decât Chivotul pentru muzeu. Mai dorim de asemenea şi nişte 
asigurări că el nu va suferi nici un fel de stricăciuni majore cât 
timp se va afla în posesia dumneavoastră... 

— Le aveţi, răspunse Eaton. Cât despre eventualitatea ca 
Chivotul să meargă la muzeul dumneavoastră, mă tem că va 
trebui să reanalizăm poziţia noastră iniţială. 

In tăcerea ce se aşternu, se auzea doar ticăitul unui ceas. 
Birocratul fără identitate se juca indiferent cu butonii de la 
cămaşă. 

Indy spuse pe un ton liniştit, categoric: 

— Incă nu ştiţi pe ce vulcan staţi, nu-i aşa? 

Se ridică, sculând-o şi pe Marion de pe scaunul ei. 

— Vom ţine legătura, fireşte, zise Eaton. A fost amabil din 
partea dumneavoastră să ne faceţi această vizită. Apreciem ceea 
ce aţi făcut. 


Afară, sub razele calde ale soarelui, Marion îl prinse pe Indy de 
braţ. Brody îşi târşâia picioarele alături de ei. 

— Se pare că n-au de gând să-ţi spună nimic, aşa că ar îi 
poate mai bine să dai uitării Chivotul şi să te bucuri de viaţă 
Jones, spuse Marion. 

Indy îi aruncă o privire lui Brody. Ştia că fusese văduvit de 
ceva ce i se cuvenea. 

— Mi-nchipui că au ei un motiv să ţină cu dinţii de Chivot, îşi 
dădu Brody cu părerea. E o dezamăgire cruntă totuşi. 

Marion se opri pentru a-şi scărpina un călcâi. 

— Încearcă să te gândeşti la altceva, îi sugeră Marion lui Indy. 

— La ce, de exemplu? 

— Păi, la asta, zise ea, sărutându-l. 

— Nu suplineşte Chivotul, zâmbi el. Dar va trebui să mă 
mulţumesc cu atât. 


Ambalajul de lemn purta pe-o latură o inscripţie: STRICT 


SECRET, SECURITATEA ARMATEI, 9906753. A NU SE DESCHIDE. 
Era aşezat pe un şasiu rulant, pe care magazionerul îl împingea 


158 


înaintea sa. Abia de-i dăduse vreo atenţie. Lumea sa era plină de 
asemenea cutii, cele mai multe ştampile, cu inscripţii inteligibile. 
Numere şi iar numere, coduri secrete. Devenise de-a dreptul 
imun la hieroglife de acest soi. Nu-l interesa decât cecul său 
săptămânal. Era bătrân, adus de spate şi puţine lucruri îi trezeau 
interesul în viaţă. Cu siguranţă. Nici unul din aceste ambalaje. 
Umpleau magazia cu sutele, iar pe el nu-l încerca nici un pic de 
curiozitate faţă de vreunul din ele. Şi nici pe altcineva, după cum 
se părea. Din câte ştia el, nimeni nu-şi bătea capul să le deschidă 
vreodată. Erau depozitate şi lăsate să se strângă, umplând 
încăperea până la refuz. Ambalaje peste ambalaje, se aflau acolo 
cu sutele. Adunând praful, acoperindu-se cu pânze de păianjen. 
Bărbatul împinse şasiul suspinând. Ce importanţă mai avea încă 
o cutie în plus? li găsi un loc, o lăsă să lunece acolo, după care 
rămase locului, introducându-şi un deget în ureche şi răsucindu-l 
zdravăn. La naiba, îşi zise el. Va trebui să-mi fac un control al 
auzului. 
Era convins că auzise un zumzăit surd. 


— SFÂRŞIT — 


159 


Cuprins 


Îi: POTI. EER 4 
2- Berlin ast ilor eena 3 a ltd Al 0 e la 27 
3 AONDIEOUICILU 320 ete Gita i E asia ala 05 aa dt ea 31 
4. Berchtesgaden. Germania.............ssssssesesesesereseseesessseseso 46 
BINE) aloe ceace 00 se ac A, 50 
6. Şantierul arheologic Tanis, Egipt... eee eee 71 
3 OiR E AEAEE a aaa e A N 74 
8; Ca Oeri oala la daca EE ATTE e aa 83 
9. Şantierul din Tanis, Egipt..........s.sesesseseseseseseesesesersresese 100 
10. Şantierul Tanis, Egipt a a da atena aaa gratia 120 
11; Mediterana sie citarea aaa casta a aaa băgă a na la 134 
12. O insulă în Mediterăâna; în saca aa aia dual alai 144 
13. Epilog: Washington, DCs aveatae im tea eo Baa eat eta eat 155 
fe pi a pala E PRR ORI E CO DER DE ENE 158 


160 


| ui 
ANA JE on | 
NDP 


TAINA + PR, 


1934 

BELLOQ ȘI INDIANA JONES, DORESC S 
„1 DESCOPERE CHIVOTUL SFÎNT AL LU 
MOISE, ADEVĂRATA TAINĂ A TAINELOR. 
„NEPAL, EGIPT, PERU, TREI STATE STRĂBĂTUTE 
„DE INDIANA JONES ȘI BELLOQ, ULTIMU 

LUCREAZĂ PENTRU HITLER. | | 
INDIANA JONES E SINGUR. | 


EDITURA ELIT COMENTATOR 
BUCUREŞTI 1993 


VOLUMUL! și 2 700 LEI