Stephen King — Marsul cel lung

STEPHEN KING 
Richard Bachman 


MARŞUL CEL LUNG 
(THE LONG WALK, 1979) 


DE CE AM FOST BACHMAN? 
de Stephen King 


1 


Între anii 1977-1984 am publicat cinci romane sub 
pseudonimul Richard Bachman. Ele erau: Rage (1977), The 
Long Walk (1979) ["Marşul cel lung", n.t], Roadwork (1981), 
The Running Man (1982) şi Thinner (1984). In cele din urmă, 
s-a făcut legătura între mine şi Bachman din două motive: 
întâi, fiindcă primele patru cărţi — toate patru romane 
originale — erau dedicate unor persoane a căror conexiune cu 
viaţa mea putea fi dovedită; în al doilea rând, pentru că 
numele meu apărea pe formularele de copyright ale unuia 
dintre ele. Acum, oamenii mă întreabă de ce am făcut-o, iar 
eu nu prea am răspunsuri grozav de mulţumitoare. Bine că 
n-am omorât pe cineva, nu? 


2 


Pot face câteva sugestii şi nimic mai mult. Singurul lucru 
important pe care l-am făcut cu un temei raţional în viaţa 
mea a fost s-o cer în căsătorie pe Tabitha Spruce, studenta 
căreia îi făceam curte. Temeiul consta în aceea că eram 
profund îndrăgostit de ea. Poanta e că iubirea în sine este o 
trăire iraţională şi imposibil de definit. 

Uneori, ceva din mine spune, pur şi simplu: "Fă asta!" 


sau "Nu fă aia!". Dau ascultare aproape de fiecare dată acelei 
voci, iar dacă o ignor, de cele mai multe ori regret amarnic. 
Vreau să spun doar că abordez viaţa în stilul celui care-şi 
urmează intuiţiile. Soţia mea mă acuză de faptul că sunt o 
Fecioară imposibil de năzuroasă; bănuiesc că în anumite 
privinţe aşa e — de obicei ştiu, de pildă, la orice oră, câte 
piese dintr-un puzzle de cinci sute de bucăţi am potrivit deja 
la locul lor — dar niciodată planurile mele n-au fost mai vaste 
decât lucrurile pe care le-am făcut cu adevărat, chestiune 
valabilă şi pentru cărţile pe care le-am scris. Niciodată nu mă 
aşez să scriu pagina întâi având mai mult de o idee foarte 
vagă despre cum va ieşi treaba în final. 

Într-o zi, mi-a trecut prin minte că ar trebui să public 
Getting It On — roman pe care Doubleday aproape că l-a 
publicat cu doi ani înainte de Carrie — sub pseudonim. Părea 
o idee bună, aşa că i-am dat curs. 

După cum ziceam, bine că n-am omorât pe nimeni! 


3 


În 1968 sau 1969, Paul McCartney a spus într-un interviu 
ceva surprinzător, oarecum melancolic: că Beatles-ii 
discutaseră ideea de a porni la drum ca formaţie de local, 
numită "Randy and the Rockets". Spunea că ar purta pelerine 
şi măşti de hochei, ă /a Count Five, astfel încât să nu-i recu- 
noască nimeni, şi că ar trage o distracţie straşnică, la fel ca 
pe vremuri. 

Când reporterul i-a sugerat că ar fi recunoscuţi după 
voce, Paul a părut surprins la început... apoi puţin îngrozit. 


4 


Cub Koda, probabil cel mai mare cântăreţ de house-rock 
din America, mi-a relatat odată o istorioară despre Elvis 
Presley; cum zicea şi el, dacă nu e adevărată, ar trebui să fie. 
Mi-a povestit că Elvis a spus într-un interviu ceva de genul 
următor: Eram ca o vacă într-un ţarc, laolaltă cu o mulţime de 


alte vaci, doar că, nu ştiu cum, am ieşit de-acolo. Au venit, 
m-au luat şi m-au pus în alt ţarc, mai mare, pe care-l aveam 
doar pentru mine. M-am uitat în jur şi am văzut că gardul e 
atât de înalt încât n-o să pot ieşi niciodată. Aşa că am spus: 
"Bine, fie, am să pasc!". 


5 


Înainte de Carrie am scris cinci romane. Două dintre ele 
erau proaste, unul — anodin, iar celelalte două, după părerea 
mea, chiar bunicele. E vorba de Getting It On (publicat sub 
titlul Rage) şi The Long Walk. Am început să scriu Getting It 
On în 1966, la vremea aceea fiind în ultimul an de liceu. Am 
descoperit manuscrisul, grozav de mucegăit, într-o cutie 
veche din pivniţa casei în care am crescut; redescoperirea a 
avut loc în 1970, iar în 1971 am terminat romanul. The Long 
Walk a fost scris între toamna anului 1966 şi primăvara anului 
1967, pe atunci fiind în primul an de facultate. 

Am trimis The Walk la concursul pentru romancieri 
debutanţi al editurii Bennett Cerf/Random House în toamna 
lui 1967 şi mi-a fost respins prompt, cu un răspuns standard... 
nici un comentariu, de nici fel. Indurerat şi deprimat, convins 
că e într-adevăr o carte de-a dreptul oribilă, am alungat-o în 
faimoasa LADA pe care o poartă după ei toţi romancierii, fie ei 
publicaţi sau în devenire. După aceea, n-am mai prezentat-o 
vreunei edituri pentru publicare, până când Elaine Geiger, de 
la New American Library, m-a întrebat daca "Dicky" (aşa-i 
spuneam noi) mai pregăteşte ceva după Rage. E drept că The 
Long Walk intrase în LADA, dar, cum spune Bob Dylan în 
“Tangled Up in Blue", nu mi-a ieşit din minte nici o clipă. 

Nici una dintre cărţile pe care le-am scris nu mi-a ieşit 
vreodată din minte, nici măcar cele cu adevărat proaste. 


6 


Cifrele au devenit extrem de mari. Face şi asta parte din 
joc. Uneori mă simt ca şi cum aş fi plantat un pachet modest 


de cuvinte, din care au crescut nişte vrejuri fermecate de 
fasole... sau o grădină rebelă de cărţi (PESTE PATRUZECI DE 
MILIOANE DE CĂRŢI SEMNATE KING TIPĂRITE!!!, cum îi place 
editorului meu să trâmbiţeze). Sau, altfel spus, mă simt ca 
Mickey Mouse in Fantasia. Am ştiut destule ca să pornesc 
măturile, dar după ce au început să circule, lucrurile s-au 
schimbat pentru totdeauna. 

Protestez? Nu. Sau, dacă da, sunt proteste foarte blânde. 
Am încercat din răsputeri să urmez celălalt sfat al lui Dylan şi 
să cânt, în lanţurile mele, precum marea. Adică aş putea să 
mă fac ghem în colţul îndureratului şi să mă smiorcăi cât de 
greu e să fii Stephen King, dar, cumva, nu cred că acei 
oameni care a) sunt şomeri sau b) muncesc de le pârâie 
oasele, săptămână de săptămână, doar ca să-şi achite rata la 
casă şi să-şi acopere deficitul de pe cartea de credit au să mă 
compătimească prea tare. Nici nu m-aş aştepta s-o facă. Am 
rămas căsătorit cu aceeaşi femeie pe care am ales-o cu ani în 
urmă, am copii sănătoşi şi inteligenţi, iar eu sunt bine plătit 
pentru o activitate care-mi place. Aşadar, ce motive de 
protest aş avea? 

Nici unul. 

Aproape. 


7 


Pentru Paul McCartney, dacă mă aude: reporterul avea 
dreptate. V-ar fi recunoscut vocile, dar înainte să apucaţi să 
deschideţi gura, ar fi recunoscut chitara lui George. Eu am 
scris cinci cărţi drept "Randy and the Rockets" şi am primit 
încă de la început scrisori în care eram întrebat dacă sunt 
Richard Bachman. 

Reacţia mea a fost extrem de simplă: am minţit. 


8 


Cred că am făcut-o ca să mai răcoresc puţin atmosfera, 
ca să întreprind ceva ca altă persoană, nu ca Stephen King. 


Cred că toţi romancierii sunt actori învederaţi; m-a amuzat să 
fiu, o vreme, altcineva — în cazul de faţă, Richard Bachman. 
Plus că el a avut, într-adevăr, o personalitate şi o istorie de 
viaţă care să însoţească fotografia falsă de pe coperta cărţii 
Thinner şi soţia inventată (Claudia Inez Bachman), căreia îi 
este dedicată cartea. Bachman a fost un individ extrem de 
antipatic, născut în New York; a petrecut patru ani în Paza de 
Coastă, apoi zece ani în marina comercială. În cele din urmă, 
s-a stabilit într-o zonă rurală din New Hampshire. Acolo scria 
noaptea, iar peste zi se ocupa de ferma cu vaci de mărime 
medie pe care o deţinea. Soții Bachman au avut un singur 
copil, un băiat care a murit într-un accident nefericit, la şase 
ani (a căzut prin capacul unei fântâni şi s-a înecat). Trei ani 
mai târziu, lui Bachman i s-a descoperit o tumoare aproape 
de baza craniului; a fost îndepărtată printr-o intervenţie 
chirurgicală complicată. A murit pe neaşteptate, în februarie 
1985, când ziarul local din oraşul meu natal, Bangor Daily 
News, a publicat un articol în care afirma că eu sunt 
Bachman, poveste pe care am confirmat-o. Uneori mă amuza 
să fiu Bachman — retragere de mocofan din faţa lumii, ă la 
J.D. Salinger, care n-a acordat niciodată interviuri şi care, în 
chestionarul pentru autori al New English Library din Londra, 


a scris "venerarea cocoşilor" în caseta prevăzută pentru 
religia practicată. 


Am fost întrebat de mai multe ori dacă am făcut-o pe 
considerentul că inund piaţa cu cărţi semnate Stephen King. 
Răspunsul este că nu. Eu n-am considerat că inund piaţa... 
dar editorii mei, da. Bachman a constituit un compromis şi 
pentru ei, şi pentru mine. "Editorii lui Stephen King" erau ca o 
nevestică frigidă care se lasă dezmierdată doar de două ori 
pe an, în schimb îşi încurajează bărbăţelul cel veşnic amoros 
să-şi găsească o fată de ocazie. Bachman reprezenta locul 
unde mă duceam să găsesc uşurare. Insă asta nu explica 
absolut deloc de ce am simţit nevoia neostoită să public ceea 
ce scriu, mai cu seamă că n-am nevoie de banii respectivi. 

Repet: Ce bine că n-am omorât pe nimeni! 


10 


Am fost întrebat de mai multe ori dacă am făcut-o pentru 
că mă simţeam etichetat iremediabil drept scriitor de horror. 
Răspunsul este că nu. Mă doare-n cot cum mă etichetează 
oamenii, atâta timp cât dorm liniştit noaptea. 

Totuşi, doar ultima dintre cărţile semnate Bachman este 
poveste horror de la un capăt la celălalt şi n-am putut ignora 
nici o clipă lucrul ăsta. Aş fi putut extrem de uşor să scriu 
altceva decât horror ca Stephen King, dar a răspunde la 
întrebarea de ce am făcut-o ar fi fost o pacoste. Când am 
scris ficţiune obişnuită ca Richard Bachman, nimeni n-a pus 
întrebări. De fapt — ha-ha! — prea puţini au citit cărţile! 

lar asta ne duce la ceea ce ar putea fi... mă rog, nu chiar 
motivul principal care a determinat vocea aceea să 
vorbească, dar lucrul cel mai înrudit cu el. 


11 


Cauţi vieţii tale o noimă. Cred că fiecare caută, şi din 
găsirea logicii face parte încercarea de a găsi motive... sau 
constante... lucruri care nu fluctuează. 

Toţi le caută, dar poate că oamenii cu o viaţă 
extraordinar de norocoasă sau de ghinionistă, mai mult decât 
ceilalţi. O parte din tine vrea să creadă — sau trebuie cel 
puţin să speculeze — că ai fost plesnit cu nuiaua cancerului 
pentru că eşti unul dintre personajele negative (sau dintre 
cele pozitive, dacă crezi în Legea lui Durocher). O parte din 
tine vrea să creadă că precis ai fost un om din cale-afară de 
muncitor sau un adevărat prinţ sau poate chiar unul din 
Mulțimea Sfântă, dacă ajungi s-o duci ca-n rai într-o lume în 
care oamenii mor de foame, se împuşcă, se consumă, vaga- 
bondează, se droghează, se deziluzionează. 

Dar mai e şi partea din tine care spune că totul e loterie, 
un joc-spectacol real, nu prea diferit de "Roata norocului" sau 
de "Preţul corect" (din întâmplare, două dintre cărţile 


Bachman au drept subiect competiţiile de tip joc-spectacol). 
Dintr-un motiv sau altul, e deprimant să crezi ca totul — sau o 
mare parte — a fost pură întâmplare. Aşa că poate încerci să 
afli dacă mai reuşeşti o dată. 

Sau, în cazul meu, dacă Bachman mai reuşeşte o dată. 


12 


Întrebarea rămâne fără răspuns. Primele patru cărţi ale 
lui Richard Bachman nu s-au vândut deloc bine, unul dintre 
motive fiind poate acela că au fost publicate fără fanfară. 

In fiecare lună, editurile specializate în romane publică 
trei tipuri de cărţi: "lideri", care beneficiază de multă reclamă, 
sunt prezentate în "coşuri de gunoi" (denumirea comercială a 
panourilor ochioase de prezentare pe care le poţi vedea în 
librăria locală) şi, de obicei, au coperte elegante, în relief sau 
cu alte caracteristici speciale; apoi "sublideri", care au parte 
de mai puţină reclamă, e mai puţin probabil să capete "coş de 
gunoi" şi în privinţa cărora nu există aşteptarea de a se vinde 
în milioane de exemplare (două sute de mii de exemplare 
vândute ar fi un succes al dracu' de mare pentru un sublider); 
şi cărţi pur şi simplu. Această a treia categorie constituie e- 
chivalentul, în lumea editării de romane, a războiului de 
tranşee sau... a cărnii de tun. "Cărţile pur şi simplu" (îmi mai 
vine în minte un singur alt termen, subsublideri, dar e 
deprimant de-a binelea!) au parte rareori de un al doilea tiraj, 
cu copertă cartonată; în general, sunt trecute pe lista ultimei 
pagini a cataloagelor editoriale şi se înscriu în categoria 
romanelor de gen (gotice, romanţioase, western şi aşa mai 
departe) sau a romanelor în serie, cum ar fi "Supraviețuitorii", 
"Mercenarii", "Aventurile sexuale ale dovleacului amoros" ... 
mă rog, aţi înţeles despre ce e vorba. Din când în când, 
găseşti romane autentice îngropate adânc în acest strat al 
solului; cazul cărţilor Bachman nu este singurul în care au 
apărut astfel de romane, opera unor scriitori binecunoscuţi, 
care au trimis mesaje lumii de sub un camuflaj consistent. 
Donald Westlake a publicat romane sub numele Tucker Coe şi 


Richard Stark; Evan Hunter, sub numele Ed McBain; Gore Vi- 
dal, sub numele Edgar Box. Mai recent, Gordon Lish a publicat 
sub pseudomin un roman excelent, straniu, intitulat The 
Stone Boy. 

Romanele Bachman au fost "cărţi pur şi simplu", menite 
să umple standurile americane de prin magazine universale şi 
din staţiile de autobuz. Asta, la cererea mea: voiam ca 
Bachman să stea în umbră. Aşa că, într-un fel, bietul flăcău a 
fost nevoit să joace cu zaruri măsluite încă de la început. 

Şi totuşi, încetul cu încetul, Bachman a ajuns să-şi 
câştige adepţi. Ultima lui carte, Thinner, s-a vândut în circa 
douăzeci şi opt de mii de exemplare, în ediţie cu copertă 
cartonată, înainte ca un librar-scriitor din Wa-shington, pe 
nume Steve Brown, să intre la bănuieli, să meargă la Biblio- 
teca Congresului şi să descopere numele meu pe unul dintre 
formularele de copyright ale lui Bachman. Douăzeci şi opt de 
mii de exemplare nu e mult — în nici un caz nu intră pe 
teritoriul best-seller-urilor —, dar înseamnă cu patru mii mai 
multe exemplare vândute decât cartea mea, Night Shift, în 
1978. Avusesem intenţia ca Bachman să publice, după Thin- 
ner, un roman sinistru de suspans intitulat Misery, şi cred că 
acela l-ar fi dus pe "Dicky" pe lista best-seller-urilor. Dar n-o 
să ştim niciodată cum ar fi fost, nu? Richard Bachman, care a 
supravieţuit tumorii cerebrale, a su-combat în final ca urmare 
a unei boli mult mai rare: cancerul pseudonimului. Şi a murit 
fără ca acea întrebare — strădania proprie te duce în vârf sau 
e doar loterie? — să-şi fi găsit răspuns. 

Dar s-ar putea ca faptul că Thinner s-a vândut în 
douăzeci şi opt de mii de exemplare, când Bachman îi era 
autor, şi două sute optzeci de mii de exemplare, când autorul 
a devenit Stephen King să-ţi spună ceva, nu? 


13 
Ideea pseudonimului literar are ceva stigmatizant. În 


trecut, lucrurile nu stăteau astfel; era o vreme când se 
considera că scrierea romanelor e o ocupație inferioară, poate 


mai degrabă viciu decât profesie, astfel că un pseudonim 
literar părea o cale întru totul firească şi onorabilă de a te pro- 
teja (şi de a-ţi proteja rudele) de ruşine. Pe măsură ce 
respectul pentru arta romanului a crescut, lucrurile s-au 
schimbat. Atât criticii, cât şi publicul-cititor au devenit 
bănuitori faţă de lucrările oamenilor care au ales să-şi 
ascundă identitatea. Opinia nerostită pare a spune: "Dacă ar 
fi fost o carte bună, tipul şi-ar fi pus numele adevărat pe ea. 
lar dacă a minţit în privinţa numelui, probabil că şi cartea 
pute precum brânza Roquefort!". 

De aceea, vreau ca în încheiere să spun doar câteva 
cuvinte despre valoarea acestor cărţi. Sunt romane bune? Nu 
ştiu. Sunt romane sincere? Da, cred că da. Cel puţin, au fost 
scrise cu sinceritate şi cu o energie la care, în vremea de faţă, 
pot doar să visez (de pildă, The Running Man am scris-o 
într-un interval de şaptezeci şi două de ore şi am publicat-o 
fără aproape nici o schimbare). Put precum brânza Roquefort? 
Per ansamblu, nu. Pe alocuri... păiii... 

Când am scris aceste romane, nu eram suficient de tânăr 
pentru a renunţa apoi la ele, etichetându-le drept isprăvi 
juvenile. Pe de altă parte, la acea vreme eram încă suficient 
de necopt ca să cred în motivații excesiv de simple (multe 
dintre ele dureros de freudiene) şi în finaluri nefericite. Una 
dintre cele mai recente cărţi Bachman, Roadwork, a fost 
scrisă între Salem's Lot şi The Shining şi a reprezentat 
tentativa de a realiza un roman "clasic". (La vremea aceea 
eram suficient de tânăr pentru a-mi face griji şi în privinţa 
întrebării banale de petrecere elegantă: "Bine-bine, dar când 
ai de gând să scrii şi ceva serios?") Cred că, de asemenea, a 
constituit şi o încercare de a mă împăca oarecum cu moartea 
dureroasă a mamei mele, survenită cu un an în urmă — un 
cancer rebel a răpus-o centimetru cu centimetru. După 
moartea ei am rămas şi îndurerat, şi zguduit de lipsa a- 
parentă de sens a întâmplării. Cred că Roadwork e cel mai 
puţin apreciată dintre cărţile Bachman, pur şi simplu pentru 
că încearcă din greu să fie bună şi să găsească un răspuns la 
ghicitoarea suferinţei umane. 


La polul opus ei se află The Running Man, care poate e 
cea mai bună dintre ele, fiindcă n-are nimic altceva decât 
acţiune: avansează cu viteza ridicolă a unui film mut şi tot ce 
nu este acţiune e dat cu veselie la o parte. 

Şi The Long Walk, şi Rage sunt pline cu predici 
psihologice bombastice (atât în text, cât şi printre rânduri), 
dar chiar şi aşa, romanele astea au acţiune din belşug; în 
ultimă instanţă, cititorul va fi mai bine înzestrat decât autorul 
ca să hotărască dacă există acţiune suficientă pentru a depăşi 
toate poveştile legate de percepţie şi motivaţie. 

Aş mai adăuga doar faptul că două dintre aceste romane 
sau poate toate patru ar fi fost publicate chiar cu numele 
meu, dacă aş fi ştiut mai multe despre branşa editorială sau 
dacă n-aş fi fost preocupat, în anii când au fost scrise, întâi de 
a mă întreţine în facultate şi apoi de a-mi întreţine familia. Și 
că le-am publicat (iar acum accept o nouă ediţie) doar pentru 
că au rămas prietenii mei; fără doar şi poate, sunt schilodiţi 
pe ici, pe colo, dar mie unul îmi par şi acum foarte vii. 


14 


Şi câteva cuvinte de mulţumire: lui Elaine Koster, editorul 
de la NAL (Elaine Geiger la vremea când cărţile au văzut 
lumina tiparului pentru prima oară), care a păstrat multă 
vreme Şi cu succes secretul lui "Dicky"; lui Carolyn Stromberg, 
primul redactor al lui "Dicky", care a făcut acelaşi lucru; lui 
Kirby McCauley, care a vândut drepturile şi, de asemenea, a 
păstrat secretul bine şi cu devotament; şi soţiei mele, care 
m-a încurajat şi în privinţa acestor romane, tot aşa cum m-a 
încurajat şi în privinţa celorlalte, care s-au dovedit a fi nişte 
succese financiare sclipitoare; şi, ca întotdeauna, ţie, 
cititorule, pentru răbdarea şi bunătatea ta. 

Stephen King 

Bangor, Maine 


Se dedică lui Jim Bishop, 


Burt Hatlen şi Ted Holmes 


“Pentru mine, Universul era cu totul golit de Viaţă, de Ţel, 
de Voinţă, ba chiar şi de Ostilitate; era o imensă, 
incomensurabilă şi neînsufleţită Maşină-cu-aburi, care 
continuă să se mişte, în indiferența ei nepăsătoare, pentru a 
mă trage pe roată, membru cu membru. Oh, vastă, sumbră şi 
solitară Golgota şi Moară a Morţii! De ce oare Viaţa era 
alungată, cu bună ştiinţă, în depărtare, fără de tovarăşi? De 
ce, dacă Diavolul nu există? Sau poate că Diavolul este 
Dumnezeul tău?" 

— Thomas Carlyle 


"l-aş încuraja pe toţi americanii să meargă pe jos cât mai 
des cu putinţă. Nu este numai sănătos, ci şi amuzant." 
— John F. Kennedy (1962) 


"Pompa nu mai pompează, 
Fiindcă i-au furat mânerul." 
— Bob Dylan 


PARTEA ÎNTÂI 
PORNIREA 


Capitolul 1 


"Spuneţi cuvântul secret şi câştigaţi o sută de dolari. 
George, cine sunt primii noştri concurenţi? 
George...? M-auzi, George?" 

— Groucho Marx 

Pariezi pe viața ta 


În dimineaţa aceea, în parcarea păzită intră un Ford 
vechi şi albastru, care semăna cu un căţeluş obosit după ce a 
alergat prea mult. Unul dintre paznici, un tânăr inexpresiv în 
uniformă kaki şi cu centură model Sam Browne, ceru să vadă 
cardul ID din plastic albastru. Băiatul de pe bancheta din 
spate i-l întinse mamei. Mama îl întinse paznicului. Paznicul îl 
duse la o consolă de calculator ce părea stranie şi nelalocul ei 
în încremenirea campestră. Consola înghiţi cardul şi afişă pe 
ecran: 


GARRATY RAYMOND DAVIS 
RD 1 POWNAL MAINE 
DISTRICT ANDROSGGOGGIN 
NR ID 49-801-89 

OK-OK-OK 


Paznicul apăsă alt buton şi toate literele dispărură, 
lăsând ecranul monitorului verde şi inexpresiv ca mai înainte. 
Le făcu semn cu mâna să treacă. 

— Nu ne mai dau cardul? întrebă doamna Garraty. Nu... 

— Nu, mamă, zise Garraty, răbdător. 

— Ei bine, mie nu-mi place chestia asta, spuse ea 
înaintând spre un loc gol din parcare. 

Repeta fraza aceasta încă din clipa în care plecaseră de 
acasă, în toiul nopţii, la ora 2. Mai precis, o suspina. 

— Nu-ţi face griji, rosti băiatul, fără să-şi audă propriile 
cuvinte. 

Era ocupat să privească în jur şi să-şi stăvilească deruta 
cauzată de nerăbdare şi de teamă. Cobori din automobil 
înainte de ultima tuse astmatică a motorului; era un băiat 
înalt şi bine clădit, purtând o jachetă militară decolorată care 
să-l apere de răcoarea de la ora 8 a dimineţii de primăvară. 

Mama lui era la fel de înaltă, dar prea slabă. Sânii 
aproape inexistenţi erau nişte protuberanţe simbolice. Ochii îi 
rătăceau de colo-colo, nesigur, oarecum șocați. Faţa părea a 


unei invalide. Părul de culoarea fierului o luase razna sub 
clipsurile complicate care ar fi trebuit să-l ţină în loc. Rochia îi 
atârna jalnic pe trup, ca şi cum recent ar fi slăbit foarte mult. 

— Ray, vorbi ea cu glasul şoptit de conspirator pe care 
băiatul ajunsese să-l deteste. Ray, fii atent... 

El plecă fruntea, prefăcându-se că-şi îndeasă cămaşa în 
pantaloni. Un paznic îşi mânca raţia dintr-o conservă şi se uita 
într-un album de benzi desenate. Garraty îl privi cum mânca 
şi citea şi se gândi pentru a zecea mia oară: Totu-i adevărat. 
Acum, în cele din urmă, gândul acela începea să capete 
materialitate. 

— Mai este timp să te răzgândeşti... 

Teama şi speranţa mai crescură puţin în intensitate. 

— Nu, nu mai este timp, răspunse el. Ultimul termen 
pentru retragere a fost ieri. 

— Vor înţelege, spuse ea cu acelaşi glas scăzut de 
complotist, pe care băiatul îl ura atât de mult. Ştiu că vor 
înţelege. Maiorul... 

— Maiorul ar..., începu Garraty şi văzu grimasa de pe 
chipul mamei. Ştii bine ce ar face Maiorul, mamă. 

Alt automobil încheiase ritualul de la poartă şi parcase. 
Dinăuntru cobori un băiat cu păr negru. Părinţii îl urmară şi, 
pentru o clipă, cei trei discutară strânşi în cerc, aidoma unor 
jucători de baseball îngrijoraţi. La fel ca unii dintre ceilalţi 
băieţi, nou-venitul purta un rucsac mic. Garraty se întrebă 
dacă nu greşise că nu-şi luase şi el unul. 

— N-o să te răzgândeşti? 

Acela era sentimentul de vinovăţie, vinovăția purtând 
masca anxietăţii. Deşi avea numai şaisprezece ani, Ray 
Garraty ştia câte ceva despre vinovăţie. Mama simţea că 
fusese prea seacă, prea obosită sau poate, pur şi simplu, prea 
preocupată de vechile ei necazuri pentru a curma nebunia 
fiului în stadiul incipient, înainte ca maşinăria uriaşă a Statului 
cu paznicii în kaki şi consolele de calculatoare să fi intrat în 
acţiune, legându-l de sminteala lui tot mai strâns cu fiecare zi, 
până ieri, când capacul se închisese cu un pocnet final. 

li puse o mână pe umăr. 


— Ideea a fost a mea, mamă. Ştiu că n-a fost a ta. Eu... 

Privi în jur. Nimeni nu le acorda nici cea mai mică atenţie. 

— Te iubesc, însă aşa este cel mai bine, din toate 
punctele de vedere. 

— Nu este bine, răspunse ea, gata să izbucnească în 
plâns. Nu este bine, Ray. Dacă tatăl tău ar fi fost aici, el ar fi 
oprit... 

— Dar nu-i aici, aşa-i? 

Era brutal, sperând să-i stăvilească lacrimile... dacă 
soldaţii vor fi nevoiţi s-o târască afară cu forţa? Auzise că 
uneori se întâmplase şi aşa. Posibila imagine îl încremeni. Cu 
glas mai blând, continuă: 

— Nu te mai gândi la asta, mamă, bine? 

Se sili să zâmbească. 

— Bine, răspunse tot el în numele ei. 

Bărbia femeii tremura, dar încuviinţă din cap. Nu era 
bine, însă era prea târziu. Nimeni nu mai putea să facă nimic. 

O briză uşoară suspină prin pădurea de pini. Cerul era 
curat şi albastru. Drumul se întindea în faţă, pornind de la 
borna simplă de piatră care marca frontiera dintre America şi 
Canada. Suspansul pe care-l simţea băiatul îi depăşi brusc 
teama şi el dori să pornească, să înceapă spectacolul. 

— Ţi-am făcut astea. Le poţi lua cu tine, nu? Nu sunt 
grele, nu? 

Mama îi întinse un pacheţel cu prăjituri de casă învelite 
în folie. 

— Nu, nu sunt. 

Le luă şi apoi o îmbrăţişă stângaci, încercând să-i ofere 
ceea ce avea ea nevoie. O sărută pe obraz. Pielea mamei se 
simţea ca mătasea veche. Pentru o clipă, băiatul fu cât pe-aci 
să izbucnească în plâns, dar se gândi la chipul zâmbitor şi 
mustăcios al Maiorului şi se retrase, îndesând prăjiturile în 
buzunarul jachetei. 

— La revedere, mamă! 

— La revedere, Ray. Să fii băiat cuminte! 

Mama rămase locului pentru o clipă şi băiatul o simţi pe 
neaşteptate foarte uşoară, atât de uşoară încât până şi 


adierile slabe ale brizei din dimineaţa aceea ar fi putut s-o 
poarte, plutind ca un puf de păpădie. Reveni în maşină şi 
porni motorul. Garraty nu se clinti din loc. Ea ridică braţul şi-l 
flutură. Lacrimile îi curgeau de acum, şi băiatul le putea zări. 
Agită şi el mâna, apoi, când mama plecă, stătu pur şi simplu 
cu braţele pe lângă trup, conştient că arăta grozav, curajos şi 
solitar. Când automobilul trecu de poartă, tristeţea îl năpădi 
însă şi redeveni un băiat de numai şaisprezece ani, rămas 
singur într-un loc straniu. 

Se întoarse iarăşi către drum. Băiatul cu păr negru îşi 
privea părinţii plecând. Pe un obraz avea o cicatrice urâtă. 
Garraty se apropie de el şi-l salută. 

Băiatul cu păr negru îl privi. 

— Salut! 

— Mă numesc Ray Garraty, zise el, simțindu-se ca un 
idiot. 

— Eu sunt Peter McVries. 

— Eşti pregătit? întrebă Garraty. 

McVries strânse din umeri. 

— Mă simt încordat. Asta-i partea cea mai neplăcută. 

Garraty aprobă din cap. 

impreună se îndreptară spre drum şi spre borna de 
piatră. In spatele lor, opreau alte automobile. Pe neaşteptate, 
o femeie începu să ţipe. Fără să-şi dea seama, Garraty şi 
McVries se apropiară unul de celălalt. Nici unul nu privi înapoi. 
In faţă, drumul se întindea lat şi negru. 

— La amiază, suprafaţa asfaltului o să se-ncingă 
puternic, zise McVries. O să mă menţin pe acostament. 

Garraty încuviinţă. McVries îl privi gânditor. 

— Ce greutate ai? 

— Şaptezeci şi două de kilograme şi jumătate. 

— Eu am aproape şaptezeci şi şase. Ei zic că tipii mai 
grei obosesc mai repede, dar eu cred că-s în formă destul de 
bună. 

Lui Garraty i se părea că forma fizică a lui Peter McVries 
nu era doar destul de bună, ci excepţională. Se întrebă cine 
erau acei e; care spuseseră că tipii mai grei obosesc mai 


repede şi fu cât pe-aci să întrebe, totuşi decise să n-o facă. 
Marşul se număra printre lucrurile pomenite în apocrife, 
talismane şi legende. 

McVries se instală la umbră lângă alţi doi băieţi şi, după 
un moment. Garraty se aşeză alături de ei. McVries părea să 
fi uitat complet de el. Garraty îşi privi ceasul. Era 8:05. Mai 
aveau cincizeci şi cinci de minute. Nerăbdarea şi sentimentul 
de suspans reveniră şi se strădui din răsputeri să le înăbuşe, 
silindu-se să profite şi să se odihnească atât cât mai putea. 

Toţi băieţii erau aşezaţi. Stăteau în grupuri sau singuri; 
un băiat se căţărase pe ramura cea mai de jos a unui pin care 
se întindea peste drum şi muşca dintr-un sandviş uns cu gem. 
Era slăbănog şi blond, purta pantaloni purpurii şi cămaşă 
albastră ţesută, sub un pulover vechi, verde, cu fermoar şi 
găuri în coate. Garraty se întrebă dacă slăbănogii aveau să 
reziste sau să cadă repede de epuizare. 

Băieţii lângă care se aşezaseră el şi McVries discutau 
între ei. 

— Nu mă grăbesc, spunea unul. De ce m-aş grăbi? Şi ce 
dacă primesc avertisment? Te adaptezi, asta-i tot. 
Cuvântul-cheie aici este "adaptare". Ţineţi minte de la cine 
l-aţi auzit prima dată. 

Privi în jur şi-i descoperi pe Garraty şi McVries. 

— Alţi miei duşi la tăiere! Hank Olson mă cheamă şi să 
mărşăluiesc n-am teamă. 

Rostise poanta veche, fără urmă de surâs. 

Garraty se prezentă. McVries îşi rosti numele, absent, 
continuând să privească spre drum. 

— Eu sunt Art Baker, spuse încet celălalt băiat. 

Vorbea cu un vag accent sudist. Toţi patru îşi strânseră 
mâinile. 

Se lăsă o clipă de tăcere, după care McVries zise: 

— Destul de înspăimântător, nu? 

Încuviinţară toţi, mai puţin Hank Olson, care ridică din 
umeri şi rânji. Garraty îl privi pe băiatul cocoţat în pin, care-şi 
termină sandvişul, mototoli hârtia cerată în care fusese 
împachetat şi o aruncă pe taluzul moale. Asta avea să 


obosească repede, decise el. Acest lucru îl făcu să se simtă 
ceva mai bine. 

— Vedeţi punctul ăla chiar de lângă bornă? întrebă brusc 
Olson. 

Priviră cu toţii. Briza făcea ca umbrele copacilor să joace 
pe drum. Garraty nu ştia dacă vedea sau nu ceva. 

— E de la Marşul cel Lung de-acum doi ani, rânji 
satisfăcut Olson. Puştiul era aşa de speriat, că la ora nouă a 
încremenit, pur şi simplu. 

Reflectară în tăcere la oroarea aceea. 

— Realmente, n-a mai putut să se clintească. A primit 
cele trei avertismente, apoi la nouă şi două minute i-au dat 
biletul de ieşire. Chiar acolo, lângă borna de start. 

Garraty se întrebă dacă picioarele lui aveau să 
încremenească. N-o credea, totuşi era ceva de care nu puteai 
să fii sigur până în momentul respectiv, iar gândul acela era 
teribil. Se întrebă de ce dorise Hank Olson să menţioneze 
ceva atât de îngrozitor. 

Art Baker îşi îndreptă spinarea. 

— Uite-l că vine. 

Un jeep cenuşiu-închis se apropie de borna din piatră şi 
se opri. Era urmat de o şeniletă stranie, care înainta mult mai 
lent. În partea din faţă şi din spate a autoblindatului erau 
montate antene-radar parabolice micuţe. Doi soldaţi stăteau 
tolăniţi pe capotă şi Garraty simţi un nod în stomac când îi 
privi. Erau înarmaţi cu carabine militare de calibru greu. 

Unii băieţi se sculară în picioare, dar nu şi Garraty. Nici 
Olson şi nici Baker n-o făcură; după ce iniţial privise cu 
atenţie, McVries părea să fi revenit la gândurile sale. Puştiul 
slăbănog cocoţat în pin îşi bălăbănea picioarele, în dorul lelii. 

Maiorul cobori din jeep. Era un bărbat înalt, cu ţinută 
dreaptă, al cărui ten puternic bronzat se potrivea cu uniforma 
kaki simplă. La centura Sam Browne avea pistol, iar el purta 
ochelari de soare cu lentile-oglindă. Se vorbea că ochii 
Maiorului erau foarte sensibili la lumină şi nu fusese văzut 
niciodată în public fără ochelarii de soare. 

— Staţii jos, băieţi, rosti el. Nu uitaţi Recomandarea 13. 


Recomandarea 13 era: "Conservaţi energia ori de câte 
ori se poate." 

Cei care se ridicaseră se aşezară. Garraty îşi privi din nou 
ceasul. Arăta 8:16 şi decise că mergea cu un minut înainte. 
Maiorul sosea întotdeauna exact la timp. Pentru o clipă, se 
gândi să-l dea înapoi cu un minut, dar uită s-o facă. 

— N-o să vă ţin un discurs, spuse Maiorul, rotindu-se lent 
pentru a-i cerceta pe toţi dindărătul lentilelor negre care-i 
acopereau ochii. Il felicit pe acela dintre voi care va învinge, 
iar învinşilor le recunosc valoarea. 

Se întoarse către bancheta din spate a jeep-ului. Tăcerea 
era de-a dreptul palpabilă. Garraty inspiră adânc aerul 
primăverii. Avea să fie cald. O zi bună pentru mers. 

Maiorul reveni spre ei. Ţinea în mâini un clipboard. 

— Când vă veţi auzi numele, vă rog să faceţi un pas 
înainte şi să vă luaţi ecusonul cu numărul. După aceea, 
reveniţi la locurile voastre până va sosi timpul să începem. Vă 
rog să vă mişcaţi iute. 

— Eşti în armată de-acum, şopti Olson, rânjind, dar 
Garraty îl ignoră. _ 

Era imposibil să nu-l admiri pe Maior. Inainte de a fi luat 
de Escadroane, tatăl lui Garraty spunea despre Maior că este 
monstrul cel mai periculos pe care l-ar fi putut produce o 
naţiune, un sociopat susţinut de societate. El nu-l văzuse însă 
niciodată. 

— Aaronson! 

Un băiat de fermier scund şi îndesat, cu ceafa arsă de 
soare, înaintă nesigur, evident impresionat de prezenţa 
Maiorului, şi luă ecusonul mare din plastic, care purta 
numărul 1. II fixă de cămaşă cu banda presoare şi Maiorul îl 
bătu pe spate. 

— Abraham! 

Un băiat înalt cu părul roşu, în blugi şi tricou. Jacheta îi 
era legată în jurul mijlocului, în stilul şcolarilor, şi-i flutura 
impetuos în jurul genunchilor. Olson chicoti. 

— Baker, Arthur! 

— Asta-s eu, zise Baker şi se sculă în picioare. 


Se mişca înşelător de indiferent, ceea ce-l nelinişti pe 
Garraty. Baker avea să fie tenace. Baker avea să reziste mult. 

Baker se întoarse. Işi apăsase ecusonul cu numărul 3 pe 
pieptul cămăşii, în partea dreaptă. 

— Ţi-a spus ceva? îl întrebă Garraty. 

— M-a întrebat dacă pe la mine pe-acasă a-nceput să se 
încălzească, zise timid Baker. Da, mi-a... Mi-a vorbit. 

— Nu s-a încălzit atât cât o să se-ncălzească aici, glumi 
Olson. 

— Baker, James! rosti Maiorul. 

Continuă aşa până la 8:40 şi merse perfect. Nimeni nu 
abandonase. In parcare, motoarele fură ambalate şi mai 
multe maşini începură să se retragă, purtându-i pe băieţii de 
pe lista de rezervă, care aveau să plece acasă şi să 
urmărească transmisia Marşului cel Lung la televizor. Începe, 
gândi Garraty, începe cu adevărat. 

Când veni rândul său, Maiorul îi dădu numărul 47 şi-i 
spuse: 

— Noroc! 

Din apropiere avea un miros foarte masculin şi cumva 
autoritar. Garraty simţi imboldul aproape nestăpânit de a-l 
atinge şi de a se asigura că era real. 

Peter McVries avea numărul 61. Hank Olson era numărul 
70. El stătu cu Maiorul mai mult decât ceilalţi. Maiorul râse de 
ceva ce spusese Olson şi-l bătu pe spate. 

— l-am spus s-aibă bani serioşi la îndemână, povesti 
Olson după ce reveni, şi el mi-a zis să-i bag în draci. Mi-a zis 
că-i place să vadă pe cineva care arde de nerăbdare să-i radă 
pe ceilalţi. Bagă-i în draci, băiete! mi-a zis. 

— Frumos, comentă McVries şi-i făcu cu ochiul lui 
Garraty. 

Garraty se întrebă la ce anume se referise McVries prin 
gestul acela. Râdea de Olson? ` 

Băiatul slăbănog din copac se numea Stebbins. Işi luă 
numărul fără să ridice capul, nevorbindu-i deloc Maiorului, 
apoi se aşeză la baza pinului în care stătuse cocoţat până 
atunci. Garraty se simţea cumva fascinat de el. 


Numărul 100 era un tip cu părul roşu şi ten acoperit de 
acnee. Se numea Zuck. Işi luă ecusonul, după care toţi 
rămaseră aşezaţi, aşteptând ce avea să urmeze. 

Cei trei soldaţi din autoblindat le împărţiră centurile late 
cu buzunare închise prin benzi de arici. Buzunarele erau pline 
cu tuburi de paste concentrate energetice. Alţi soldaţi veniră 
cu bidonaşe, încătărămară centurile şi prinseră bidonaşele. 
Olson îşi cobori centura mult pe şolduri, ca un pistolar, găsi 
un baton de ciocolată Waifa şi începu să-l mestece. 

— Nu-i rău, comentă el şi rânji larg. 

Trase o duşcă din bidonaş, pentru a ajuta ciocolata să 
alunece pe gât, şi Garraty se întrebă dacă Olson brava pur şi 
simplu sau dacă ştia ceva de care el nu avea habar. 

Maiorul îi privi sobru. Ceasul lui Garraty arăta 8:56 — 
cum de se făcuse atât de târziu? Simţi în stomac un nod 
dureros. 

— Gata, băieţi, înşiruiţi-vă câte zece, vă rog. Nu este 
necesară o ordine anumită. Dacă vreţi, puteţi să staţi alături 
de prietenii voştri. 

Garraty se sculă. Se simţea amorţit şi cumva ireal. În 
clipa aceea, trupul său aparţinea parcă altcuiva. 

— Se pare că-i dăm drumul, rosti McVries de lângă el. 
Baftă tuturor! 

— Baftă şi ţie! zise Garraty surprins. 

— Cred c-ar trebui să mă caute dracului un psihiatru, 
adăugă McVries. 

Pe neaşteptate părea palid şi transpirat, nici pe departe 
atât de remarcabil de atletic pe cât fusese mai devreme. 
Incerca să zâmbească şi nu reuşea. Cicatricea îi ieşea în 
evidenţă pe obraz, ca un semn de punctuație care o luase 
razna. 

Stebbins se ridică şi merse agale spre partea din spate a 
formaţiunii de câte zece şiruri, fiecare alcătuit din zece băieţi. 
Olson, Baker, McVries şi Garraty se aflau în rândul al treilea. 
Garraty îşi simţea gura ca o iască. Se întrebă dacă ar fi trebuit 
să bea nişte apă. Hotări să n-o facă. In viaţa lui nu fusese atât 
de conştient de propriile sale picioare. Se întrebă dacă avea 


să înlemnească şi să capete biletul de ieşire pe linia de start. 
Se întrebă dacă Stebbins avea să cedeze devreme... Stebbins, 
cel cu sandvişul uns cu gem şi pantaloni purpurii. Se întrebă 
dacă e/avea să cedeze mai întâi. Se întrebă cum s-ar fi simţit 
dacă... 

Ceasul lui arăta 8:59. 

Maiorul îşi studia cronometrul din oţel inoxidabil. Ridică 
degetele încetişor şi totul atârnă suspendat de mâna sa. Cei o 
sută de băieţi îl priveau cu atenţie, iar tăcerea era oribilă şi 
imensă. Tăcerea era totul. 

Ceasul lui Garraty arăta 9:00, însă mâna ridicată nu mai 
cobora. 

Fă-o! De ce n-o făcea? 

Îi venea să-i strige. 

Apoi îşi aminti că ceasul lui mergea cu un minut înainte 
— îţi puteai potrivi ora după Maior, atâta doar că Garraty n-o 
făcuse, uitase. 

Degetele Maiorului coborâră. 

— Noroc tuturor! rosti el. 

Chipul îi era inexpresiv, iar ochelarii de soare cu lentile 
reflectorizante îi ascundeau ochii. Băieţii începură să meargă, 
lin, fără să se înghiontească. 

Garraty merse cu ei. Nu încremenise. Nimeni nu 
încremenise. Picioarele sale trecură în pas de paradă de 
borna de piatră, cu McVries în stânga şi Olson în dreapta. 
Sunetul încălţărilor răsuna foarte tare. 

Asta este, asta este, asta este! 

Il încercă impulsul subit şi nebunesc de a se opri. Doar 
pentru a vedea dacă erau cu adevărat puşi pe treabă. Alungă 
gândul, indignat şi puţin temător. 

leşiră din umbră, sub razele soarelui cald de primăvară. 
Se simţea bine. Garraty se relaxă, îşi băgă mâinile în 
buzunare şi ţinu pasul cu McvVries. Grupul începu să se răsfire, 
fiecare băiat găsindu-şi propriul ritm şi propria viteză. 
Autoblindatul uruia pe acostamentul moale, ridicând praf. 
Micile antene-radar se roteau harnice, monitorizând viteza 
fiecărui Mărşăluitor cu calculatorul sofisticat de la bord. Limita 


inferioară a vitezei era de exact patru mile pe oră. 

— Avertisment! Avertisment, numărul 88! 

Garraty tresări şi privi în jur. Era Stebbins. Stebbins avea 
numărul 88. Brusc, fu convins că Stebbins avea să capete 
biletul de ieşire aici, în locul de unde se putea încă zări borna 
de start. 

— E deştept..., comentă Olson. 

— Ce anume? întrebă Garraty. 

Trebuia să facă un efort conştient pentru a-şi mişca 
limba. 

— A primit un avertisment cât timp este încă odihnit şi-n 
felul ăsta a căpătat o idee asupra limitelor sale. lar de 
avertisment poate scăpa destul de uşor — dacă mergi o oră 
fără să primeşti altul, scapi de un avertisment. O ştii prea 
bine. 

— Sigur că ştiu, încuviinţă Garraty. 

Totul era consemnat în regulament. Aveai dreptul la trei 
avertismente. A patra oară când coborai sub patru mile pe 
oră, erai... ei bine, părăseai Marşul. Dar, dacă aveai trei 
avertismente şi puteai să mergi trei ore fără să fii avertizat 
încă o dată, reveneai la lumină. 

— Aşa încât acum ştie cum stă treaba, zise Olson, iar la 
zece şi două minute este iarăşi curat. 

Garraty merse cu un ritm bun. Se simţea excelent. Borna 
de start dispăru din vedere, când suiră un deal şi începură să 
coboare într-o vale lungă, presărată de pini. Ici-colo, se 
zăreau loturi dreptunghiulare de teren, proaspăt săpate. 

— Mi-au zis că aici se cultivă cartofi, spuse McVries. 

— Cei mai buni din lume, răspunse Garraty, mecanic. 

— Eşti din Maine? se interesă Baker. 

— Da, mai din sud. 

Privi înainte. Câţiva băieţi se îndepărtaseră de grupul 
principal, mergând probabil cu şase mile pe oră. Doi purtau 
jachete de piele identice, cu nişte vulturi desenaţi pe spate. 
Era ispititor să iuţească pasul, totuşi Garraty refuză să se 
grăbească. "Conservaţi energia ori de câte ori se poate." — 
Recomandarea 13. 


— Drumul trece pe lângă oraşul tău natal? întrebă 
McVries. 

— Cam la şapte mile depărtare de el. Cred că vor veni să 
mă vadă mama şi prietena mea. Făcu o pauză şi adăugă 
precaut: Bineînţeles, dacă până atunci o să mai merg. 

— Ce dracu', până ajungem în sud nu vor dispărea nici 
douăzeci şi cinci, zise Olson. 

Tăcerea se lăsă între ei după aceea. Garraty ştia că nu 
era aşa şi credea că o ştia şi Olson. 

Alţi doi băieţi primiră avertismente şi, în ciuda spuselor 
lui Olson, lui Garraty simţi că-i sare inima din piept de fiecare 
dată. Se întoarse şi privi spre Stebbins. Continua să fie în 
spate şi mânca alt sandviş cu gem. Un al treilea sandviş ieşea 
din buzunarul puloverului verde şi zdrenţuit. Garraty se 
întrebă dacă sandvişurile i le făcuse maică-sa şi-şi aminti de 
prăjiturile pe care i le dăduse propria lui mamă — pe care i le 
înmânase cu forţa, ca şi cum ar fi alungat spiritele rele. 

— De ce nu-i lasă pe oameni să urmărească startul 
Marşului cel Lung? întrebă el. 

— Afectează concentrarea Mărşăluitorilor, răspunse un 
glas sonor. 

Garraty întoarse capul. Vorbise un băiat micuţ şi brunet, 
cu privirea intensă, care avea numărul 5 prins de gulerul 
jachetei. Nu-şi putea aminti numele lui. 

— Concentrarea? repetă Garraty 

— Da. (Băiatul iuți pasul, venind lângă el.) Maiorul a spus 
că-i foarte important să te concentrezi şi să fii calm la 
începutul Marşului cel Lung. (Işi apăsă gânditor, cu degetul 
mare pe vârful nasului destul de ascuţit, în locul unde avea un 
coş roşu-strălucitor.) Sunt de acord cu el. Aţâţarea... 
mulțimile... mai târziu, televiziunea... In clipa de faţă, nu 
trebuie să facem altceva decât să ne concentrăm. 

ÎI privi pe Garraty cu ochi căprui-închis şi afundaţi în 
orbite şi repetă: 

— Să ne concentrăm. 

— Eu nu mă concentrez decât asupra întrecerii şi 
învingerii, zise Olson. 


Numărul 5 păru insultat. 

— Trebuie să-ţi găseşti ritmul. Trebuie să te concentrezi 
asupra propriei tale persoane. Trebuie să ai un Plan. Apropo, 
mă numesc Gary Barkovitch şi sunt din Washington, D.C. 

— Eu mă numesc John Carter, zise Olson. Sunt din 
Barsoom, planeta Marte... 

Barkovitch îşi răsfrânse buza cu dispreţ şi rămase în 
urmă. 

— Probabil că fiecare are ţăcăneala lui, comentă Olson. 

Garraty considera însă că Barkovitch gândea destul de 
logic — cel puţin până ce un soldat strigă după vreo cinci 
minute: 

— Avertisment! Avertisment, numărul 5! 

— Mi-a intrat o piatră în pantof! replică Barkovitch iritat. 

Soldatul nu-i răspunse. Cobori de pe autoblindat şi se 
opri pe acostamentul drumului, vizavi de Barkovitch. Tinea în 
mână un cronometru de oţel inoxidabil la fel ca al Maiorului. 
Barkovitch se opri şi-şi scoase pantoful. Scutură din interiorul 
lui o pietricică minusculă. Brunet, preocupat, cu chipul 
galben-măsliniu strălucind de sudoare, îl ignoră complet pe 
soldat când acesta anunţă: 

— Al doilea avertisment, numărul 5! 

Băiatul îşi netezi cu atenţie şoseta pe bolta tălpii. 

— Hopa! făcu Olson. 

Toţi se întorseseră să privească şi mergeau cu spatele. 

Stebbins, care continua să încheie formațiunea de marş, 
trecu pe lângă Barkovitch fără să-l privească. Barkovitch 
rămăsese acum complet singur, puţin în dreapta liniei albe de 
pe mijlocul drumului, şi-şi încheia şiretul pantofului. 

— Al treilea avertisment, numărul 5! Ultimul avertisment! 

Garraty avea impresia că stomacul i se umpluse cu o 
sferă lipicioasă de mucozităţi. Nu dorea să privească, totuşi 
nu-şi putea feri ochii. Mergând cu spatele, nu-şi conserva 
energia ori de câte ori se putea, dar îi era imposibil să se 


Erou din romanele science-fiction ale scriitorului american E. 
R. Burroughs (1875-1950). 


întoarcă pentru a-şi relua înaintarea firească. Aproape că 
simţea cum secundele lui Barkovitch se topeau una câte una. 

— Aoleo, murmură Olson, idiotul ăla o să-şi capete biletul 
de ieşire. 

Apoi însă Barkovitch se ridică. Se opri să-şi scuture praful 
care îi murdărise genunchii pantalonilor, după care porni 
într-o alergare uşoară, ajunse din urmă grupul şi reveni la 
pasul de marş. Trecu pe lângă Stebbins, care nu-l privi nici de 
data aceasta, şi merse alături de Olson. 

Rânji şi ochii lui căprui scânteiară. 

— Ai văzut? Pur şi simplu, m-am odihnit niţel. Totul face 
parte din Planul meu. 

— Poate c-aşa vezi tu lucrurile, replică Olson cu glas mai 
ascuţit ca de obicei. Eu nu văd decât c-ai încasat trei 
avertismente. Pentru un amărât de-un minut şi jumătate, 
trebuie să mergi trei... ore... căcăcioase. Şi de ce dracu' aveai 
nevoie de odihnă? De-abia am început, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Barkovitch păru insultat. Ochii lui fulgerară spre Olson. 

— O să vedem cine capătă primul biletul de ieşire, tu sau 
eu, rosti el. Totul face parte din Planul meu. 

— Planul tău şi ceea ce iese din fundul meu seamănă 
suspect de mult între ele, zise Olson, iar Baker chicoti. 

Barkovitch pufni şi trecu pe lângă ei, depăşindu-i. Olson 
nu rezistă să nu strige după el: 

— Ai grijă să nu te-mpiedici, amice! Data viitoare nu te 
mai avertizează. Pur şi simplu... 

Băiatul nici măcar nu privi în urmă şi Olson cedă, 
dezgustat. 

La ora 9:13 după ceasul lui Garraty (îl dăduse totuşi cu 
un minut în urmă), jeep-ul Maiorului sui dealul pe care băieţii 
tocmai începuseră să-l coboare. Trecu pe lângă ei pe 
acostamentul opus autoblindatului şi duse la gură portavocea 
cu baterii. 

— Băieți, sunt încântat să vă anunţ că aţi parcurs prima 
milă din drum. Vreau, de asemenea, să vă reamintesc că 
distanţa cea mai lungă acoperită vreodată de întreaga trupă 


de Mărşăluitori este de şapte mile şi trei sferturi. Sper că veţi 
dobori acest record! 

Jeep-ul ţăâşni înainte. Olson păru că reflecta uimit, ba 
chiar temător, asupra veştii. Garraty se gândi că nu era nici 
pe departe la cât se aşteptase el. Nu se aşteptase ca vreun 
Mărşăluitor — nici chiar Stebbins — să-şi capete biletul de 
ieşire mai devreme de sfârşitul după-amiezei. Se gândi la 
Barkovitch. Era suficient ca în următoarea oră să coboare sub 
viteza obligatorie. 

— Ray? rosti Art Baker, care îşi scosese haina şi o ţinea 
pe un braţ. Tu ai vreun motiv anume pentru care te-ai înscris 
în Marşul cel Lung? 

Garraty îşi scoase bidonaşul de la centură şi sorbi puţină 
apă. Era rece şi bună. Pe buza de sus îi rămăseseră câteva 
picături şi le linse cu vârful limbii. Era bine, era bine să simtă 
asemenea lucruri simple. 

— Să fiu sincer, nu ştiu, recunoscu el. 

— Nici eu. (Baker căzu pentru o clipă pe gânduri.) Ai 
făcut parte din vreo echipă... de atletism sau altceva? La 
şcoală sau la vreun club? 

— Nu. 

— Nici eu. Dar cred că nu contează, aşa-i? Acum nu mai 
contează. 

— Nu, acum nu mai contează, încuviinţă Garraty. 

Conversaţia lâncezi. Trecură printr-un sătuc, în care 
existau doar o prăvălie şi o benzinărie. Doi moşnegi stăteau 
pe şezlonguri lângă benzinărie, privindu-i cu ochi bătrâni şi 
afundaţi în orbite, care semănau cu ai reptilelor. Pe treptele 
prăvăliei, o tânără îşi ridică fiul micuţ pentru a-i putea vedea. 
Doi puşti ceva mai mari, Garraty aprecie că aveau în jur de 
doisprezece ani, priviră după ei, gânditori. 

Unii băieţi începură să facă presupuneri în legătură cu 
numărul milelor pe care le parcurseseră. Se zvoni că un al 
doilea autoblindat fusese trimis să-i supravegheze pe cei şase 
băieţi din avangardă, care nu se mai zăreau defel. Cineva 
spunea că făceau şapte mile pe oră. Altcineva spunea că 
făceau zece mile pe oră. Cineva afirmă cu multă autoritate că 


unul dintre tipii din faţă redusese viteza şi primise două 
avertismente. Garraty se întrebă de ce nu-l ajunseseră, dacă 
era adevărat. 

Olson îşi termină batonul de ciocolată Waifa pe care-l 
începuse la graniţă şi bău puţină apă. Şi alţi băieţi mâncau, 
însă Garraty decise să aştepte până ce avea să i se facă 
foame, cu adevărat. Auzise despre concentrate că erau destul 
de bune. Astronauții le primeau în zborurile spaţiale. 

Puțin după ora 10, trecură de un indicator pe care scria 
LIMESTONE 10 MI. Garraty se gândi la singurul Marş Lung la 
care tatăl său îi îngăduise să asiste vreodată. Fuseseră 
împreună la Freeport şi-i priviseră pe Mărşăluitori trecând pe 
acolo. Fusese şi mama. Mărşăluitorii erau obosiţi şi cu ochii 
afundaţi în orbite, de abia conştienţi de ovaţii, de pancartele 
agitate de zor şi de uralele permanente cu care spectatorii îşi 
încurajau favoriţii pe care pariaseră. Mai târziu în aceeaşi zi, 
tata îi spusese că oamenii se înşiruiau pe marginile drumului 
din Bangor. Aici, în zona rurală, spectacolul nu era încă 
interesant şi drumul era strict păzit prin cordoane — poate 
pentru a se putea concentra asupra păstrării calmului, aşa 
cum spusese Barkovitch. Dar, pe măsură ce timpul trecea, 
situaţia se schimba în bine, desigur. 

Când Mărşăluitorii trecuseră prin Freeport în anul acela, 
se aflau pe drum de peste şaptezeci şi două de ore. Garraty 
avea zece ani şi era copleşit de tot ce văzuse. Maiorul ţinuse 
un discurs mulţimii, în timp ce băieţii erau la cinci mile în 
afara oraşului. Incepuse pomenind de Competiţie, trecuse la 
Patriotism şi terminase cu ceva numit Produs Naţional Brut — 
Garraty râsese când auzise cuvântul acela, fiindcă, pentru el, 
"brut" însemna ceva urât, ca "violent". Mâncase şase hot-dog 
şi, când îi văzuse în cele din urmă pe Mărşăluitori sosind, 
făcuse pe el. 

Un băiat urla. Aceea era amintirea cea mai vie a lui 
Garraty. De fiecare dată când călca, urla: Nu mai pot! NU MAI 
POT! Nu mai pot! NU MAI POT! Continua totuşi să meargă. 
Toţi mergeau şi, destul de repede, ultimul dintre ei trecuse de 
L. L. Bean's pe autostrada U. S. 1 şi dispăruse din vedere. 


Garraty fusese uşor dezamăgit, fiindcă nu văzuse pe nimeni 
căpătând biletul de ieşire. Nu mai merseseră niciodată la alt 
Marş Lung. Mai târziu în aceeaşi seară, îl auzise pe tatăl lui 
vorbind la telefon şi răcnind răguşit, aşa cum făcea când era 
beat sau când discuta politică, şi pe mama lui pe fundal, 
şoptindu-i conspirativ, implorându-l să se oprească, te rog, 
termină, până nu ridică cuplajul receptorul. 

Garraty mai bău apă şi se întrebă cum se descurca 
Barkovitch. 

Treceau acum pe lângă alte case. Familiile stăteau pe 
peluzele din faţă, zâmbind, fluturând din braţe, bând 
Coca-Cola. 

— Garraty, făcu McVries, măi să fie, ia uite ce-ai căpătat! 

O puştoaică drăguță de vreo şaisprezece ani, în bluză 
albă şi pantaloni bufanţi cu pătrăţele roşii, ridica o pancartă 
mare pe care scrisese cu Magic Marker: HAIDE, GARRATY 
NUMĂRUL 47 Te iubim, Ray "Băiatul nostru din Maine". 

Garraty simţi că-i creşte inima. Brusc, ştiu că avea să 
învingă. Fata necunoscută o dovedea. 

Olson fluieră gros şi începu să-şi mişte repede degetul 
arătător ţinut rigid, introducându-l şi scoţându-l din pumnul 
celălalt închis doar uşor. Lui Garraty i se păru că era un gest 
de-a dreptul scârbos. 

La naiba cu Recomandarea 13! Garraty alergă spre 
marginea drumului. Fata îi zări numărul şi ţipă. Se azvârli spre 
el şi-l sărută apăsat. Pe neaşteptate, Garraty se pomeni 
extrem de aţâţat sexual. Îi răspunse sărutului cu vigoare. Fata 
îşi strecură limba în gura lui de două ori, delicat. Abia 
dându-şi seama ce făcea, el puse o palmă pe o fesă rotundă 
şi strânse uşor. 

— Avertisment! Avertisment, numărul 47! 

Garraty se retrase un pas şi zâmbi larg. 

— Mulţumesc. 

— Ah... ah... ah, cu plăcere! 

Ochii ei străluceau. 

Garraty încercă să se gândească ce să-i spună, dar îl zări 
pe soldat deschizând gura pentru a-i da al doilea avertisment. 


Reveni în alergare până la locul lui, gâfâind niţel şi rânjind. Se 
simţea totuşi niţel vinovat în legătură cu Recomandarea 13. 

Olson rânjea şi el. 

— Pentru asta, eu aş fi fost dispus să iau trei 
avertismente. 

Garraty nu-i răspunse, însă se răsuci şi merse cu spatele, 
fluturând din mână spre fată. Când ea dispăru din vedere, se 
întoarse şi începu să păşească ferm. Mai avea o oră înainte ca 
avertismentul să-i fie anulat. Trebuia să fie atent să nu se 
aleagă cu altul. Dar se simţea bine. Se simţea în formă. Se 
simţea ca şi cum ar fi putut să meargă până în Florida. Începu 
să iuţească pasul. 

— De ce te grăbeşti? îl întrebă McVries, zâmbind. 

Da, avea dreptate. Recomandarea 6: Relaxat şi fără 
grabă inutilă. 

— Mulţumesc. 

— Nu-mi mulţumi prea mult, replică celălalt, la fel de 
zâmbitor. Şi eu am plecat tot cu gândul să înving. 

Garraty îl privi, derutat. 

— Vreau să zic că nu-i cazul să devenim cei Trei 
Muşchetari. Imi place de tine şi-i clar că rupi inimile fetelor 
frumoase. Dar, dac-o să cazi, eu n-o să te ridic. 

TE Da. 

li zâmbi şi el, totuşi i se păru că nu fusese convingător. 

— Pe de altă parte, rosti Baker tărăgănat, suntem toţi în 
chestia asta şi-am putea la fel de bine să ne distrăm, 
ţinându-ne tovărăşie. 

— De ce nu? surâse McVries. 

Ajunseră la un urcuş şi tăcură, cruţându-şi suflul. La 
jumătatea pantei, Garraty îşi scoase jacheta şi o atârnă pe 
umăr. După câteva secunde, trecură pe lângă un pulover 
abandonat pe drum. Cineva, gândi Garraty, va regreta gestul 
ăsta la noapte. In faţă, doi Mărşăluitori din avangardă pier- 
deau teren. 

Garraty se concentră asupra felului în care avea să-i 
depăşească şi să-i învingă. Continua să se simtă bine. 
Continua să se simtă puternic. 


Capitolul 2 


"Acum ai câştigat banii, Ellen, 

şi-i poţi păstra. Desigur, 

doar dacă nu vrei să-i dai pe ce se află în spatele 
cortinei." 

— Monty Hall 

Să batem palma 


— Eu sunt Harkness, numărul 49. Tu eşti Garraty, 
numărul 47. Corect? 

Garraty se uită la Harkness, care purta ochelari şi era 
tuns perie. Faţa lui era îmbujorată şi transpirată. 

— Corect. 

Harkness avea un carneţel în care scrise numele şi 
numărul lui Garraty. Caligrafia era ciudată şi neregulată, 
suind şi coborând, în timp ce băiatul mergea. Harkness se 
ciocni de un tip pe nume Collie Parker, care-i spusese să fie 
atent pe unde gura mă-sii mergea. Garraty îşi ascunse un 
surâs. 

— Notez numele şi numerele tuturor, zise Harkness. 

Când ridică privirea, soarele dimineţii îi sclipi pe lentilele 
ochelarilor şi Garraty fu nevoit să mijească ochii pentru a-i 
distinge chipul. Era ora 10:30, se aflau la opt mile de 
Limestone şi mai aveau doar 1,75 mile de străbătut pentru a 
dobori recordul celei mai lungi distanţe parcurse de un grup 
complet în Marşul cel Lung. 

— Poate te-ntrebi de ce scriu numele şi numerele tuturor, 
urmă Harkness. 

— Eşti din Escadroane, chicoti Olson peste umăr. 

— Nu, răspunse Harkness vioi. Când se va termina totul, 
o să scriu o carte. 

— Vrei să zici că o să scrii o carte, dacă vei învinge, rânji 


Garraty. 

— Da, cred că da, strânse Harkness din umeri. Dar fii 
atent: o carte despre Marşul cel Lung văzut din punctul de 
vedere al unui participant m-ar putea face un om bogat. 

McVries izbucni în râs. 

— Dacă o să învingi, n-o să mai ai nevoie de o carte ca să 
fii bogat, nu? 

— Păi... cred că nu, se încruntă Harkness. Totuşi, ar fi o 
carte al naibii de interesantă. 

Merseră mai departe, iar Harkness continuă să scrie 
nume şi numere. Cei mai mulţi băieţi i le dădeau fără multe 
comentarii, mulţumindu-se să-l tachineze în legătură cu 
cartea cea grozavă. 

Se apropiaseră de şase mile. Din faţă se auzi că erau 
şanse să doboare recordul. Garraty se întrebă într-o doară de 
ce ar fi vrut, de fapt, să doboare recordul acela. Cu cât 
concurenţa se împuţina mai repede, cu atât se îmbunătăţeau 
şansele celor rămaşi. Bănuia că era vorba despre o chestiune 
de mândrie. Se mai auzi, de asemenea, că pentru 
după-amiază se prognozau averse — probabil că avea cineva 
un radio cu tranzistori. Dacă era adevărat, n-ar fi fost deloc 
bine. La începutul lunii mai, aversele nu erau printre cele mai 
călduţe. 

Mărşăluiră mai departe. 

McVries mergea ferm, ţinând capul drept şi legănând 
uşor din braţe. Încercase să umble pe acostament, dar 
dificultatea menţinerii echilibrului pe solul care se surpa cu 
uşurinţă acolo îl făcuse să renunţe. Nu căpătase nici un 
avertisment şi nu se trăda în nici un fel dacă rucsacul îl 
incomoda sau îl rodea. Ochii lui scrutau întruna orizontul. 
Când treceau pe lângă grupuri mici de privitori, flutura o 
mână spre ei şi-şi afişa surâsul scurt. Nu dovedea nici un 
semn de oboseală. 

Baker mergea agale, târşâindu-şi picioarele, pe care le 
menținea mereu îndoite din genunchi, astfel încât părea că 
patinează pe drum. Işi legăna haina alene, zâmbea spre 
spectatorii de pe margine, care-l arătau cu degetul, şi uneori 


fluiera încetişor crâmpeie de melodii. Lui Garraty i se păru că 
ar fi putut umbla aşa toată viaţa. 

Olson nu mai vorbea atât de mult şi, la răstimpuri, îşi 
îndoia iute un picior din genunchi. De fiecare dată, Garraty îi 
auzea articulaţia trosnind. Se gândi că Olson înţepenise puţin 
şi părea marcat după nici şase mile de mers. In plus, unul 
dintre bidonaşele sale trebuia să fie aproape gol. In scurt 
timp, Olson avea să fie nevoit să urineze. 

Barkovitch menținea acelaşi ritm sacadat, când luând-o 
înaintea grupului principal, de parcă ar fi dorit să ajungă 
avangarda Mărşăluitorilor, când rămânând în urmă, spre 
poziţia lui Stebbins, din coadă. Scăpă de unul dintre cele trei 
avertismente, dar îl recăpătă după cinci minute. Garraty 
decise că probabil îi plăcea să se joace cu focul. 

Stebbins mergea tot de unul singur şi Garraty nu-l 
văzuse vorbind cu nimeni. Se întrebă dacă Stebbins se simţea 
singur sau obosit. Credea şi acum că avea să cedeze repede 
— poate chiar primul —, deşi nu ştia de unde îi venise ideea 
aceea. Stebbins îşi scosese puloverul vechi şi verde şi ţinea în 
mână ultimul sandviş cu gem. Nu se uita la nimeni. Chipul lui 
era ca o mască. 

Mergeau întruna. 

Ajunseră la o intersecţie, unde poliţiştii opriseră circulaţia 
pentru trecerea Mărşăluitorilor. li salutară oficial pe toţi 
Mărşăluitorii, iar doi băieţi, fără griji în imunitatea lor, le 
dădură cu tifla. Garraty nu era de acord cu gestul lor. Le 
surâse poliţiştilor şi încuviinţă din cap spre ei, întrebându-se 
dacă aceştia îi considerau pe toţi nebuni. 

_ Automobilele oprite claxonară şi o femeie strigă spre fiul 
ei. Işi parcase maşina lângă drum şi aşteptase să se asigure 
că băiatul continua să facă parte dintre Mărşăluitori. 

— Percy! Percy! 

Era numărul 31. Băiatul roşi, flutură discret mâna şi se 
grăbi să treacă mai departe, cu capul uşor aplecat. Femeia 
încercă să iasă în drum. Soldaţii de pe autoblindat se 
încordară, dar un poliţist o prinse de braţ şi o reţinu cu 
blândeţe. După aceea, drumul coti şi intersecţia dispăru din 


vedere. 

Traversară un pod construit complet din lemn, pe sub 
care susura un pârâiaş. Garraty se apropie de balustradă şi, 
uitându-se peste ea, zări, pentru o clipă, imaginea 
distorsionată a propriei sale feţe. 

Trecură de un indicator ce anunţa LIMESTONE 7 MI, apoi 
pe sub o pancartă ce unduia în vânt, pe care scria: 
LIMESTONE Îl SALUTĂ CU MÂNDRIE PE PARTICIPANŢII LA 
MARŞUL CEL LUNG. Garraty se gândi că mai aveau mai puţin 
de o milă până să doboare recordul. 

Se auzi din nou un zvon, iar de data aceasta era vorba 
despre un băiat pe nume Curley, numărul 7. Curley avea 
crampe musculare şi primise deja primul avertisment. Garraty 
se grăbi să se apropie de McVries şi de Olson. 

— Unde-i? 

Olson arătă cu degetul mare spre un băiat slăbănog şi 
greoi, în blugi. Curley încercase să-şi lase favoriţi, însă 
rezultatul era mai degrabă un eşec. Chipul său ascuţit şi 
deschis era acum încruntat de o concentrare teribilă şi nu-şi 
desprindea ochii de la piciorul drept. Se străduia să calce mai 
puţin apăsat pe el. Pierdea teren şi faţa lui o arăta. 

— Avertisment! Avertisment numărul 7! 

Curley începu să se silească să meargă mai repede. 
Gâfâia niţel şi Garraty se gândi că gâfâiala se datora atât 
fricii, cât şi oboselii. Pierdu orice noţiune a timpului. Uită de 
orice, cu excepţia lui Curley. Il privea chinuindu-se, dându-şi 
seama, ca prin ceaţă, că tot aşa s-ar fi putut chinui şi el peste 
o oră sau peste o zi. 

Era lucrul cel mai captivant pe care-l văzuse. 

Curley rămase treptat în urmă şi alţi băieţi primiră 
avertismente, înainte de a-şi da seama că, fascinaţi, îşi 
adaptaseră viteza după a lui. Ceea ce însemna că Curley era 
aproape pe muchie. 

— Avertisment! Avertisment, numărul 7! Al treilea 
avertisment, numărul 7! 

— Am o crampă! strigă Curley răguşit. Nu-i cinstit, dacă 
ai o crampă! 


Era acum lângă Garraty, care îi vedea mărul lui Adam 
mişcându-se în sus şi-n jos. Curley îşi masa piciorul, frenetic. 
Garraty simţea mirosul fricii, venind dinspre el în valuri, 
semănând cu izul de lămâie coaptă, abia tăiată. 

Incepu să se îndepărteze de el şi în clipa următoare 
Curley exclamă: E 

— Slavă cerului! Işi dă drumul! 

Nimeni nu comentă nimic. Garraty simţi o dezamăgire 
duşmănoasă. Bănuia că era răutăcios şi cu totul nesportiv, 
însă dorea să se asigure că altcineva căpăta biletul de ieşire 
înaintea lui. Cine ar fi dorit să părăsească primul scena? 

Ceasul lui arăta 11:05. Asta însemna probabil că 
bătuseră recordul, considerând că timp de două ore 
avuseseră viteza de patru mile pe oră. În scurt timp, urmau 
să ajungă în Limestone. Il văzu pe Olson îndoindu-şi din nou 
genunchii, pe rând. Mânat de curiozitate, făcu şi el acelaşi 
lucru. Articulațiile genunchilor îi pocniră sonor şi fu surprins 
cât de mult îi înţepeniseră. Pe de altă parte, tălpile nu-l 
dureau. Asta era un lucru bun. 

Trecură de camioneta unui distribuitor de lapte, care se 
oprise în capătul unui drumeag secundar de pământ. Lăptarul 
se instalase pe capotă şi flutura mâna vesel spre ei. 

— Băgaţi mare, băieţi! 

Garraty se simţi pe neaşteptate furios. Îi venea să zbiere. 
De ce nu-ţi dai jos curul ăla mare, ca să vii cu noi? Lăptarul 
avea însă mai mult de optsprezece ani. De fapt, arăta trecut 
binişor de treizeci de ani. Era bătrân. 

— OK, toată lumea s-o scoată şi s-o ia la frecat! aruncă 
Olson o poantă şi câţiva râseră. 

Camioneta lăptarului dispăru din vedere. Numărul 
drumurilor secundare se înmulţise, la fel şi poliţiştii, iar 
oamenii claxonau şi îşi agitau braţele. Cineva împrăştie 
confeti. Garraty începu să se simtă important. La urma 
urmelor, el era "Băiatul nostru din Maine". 

Brusc, Curley urlă. Garraty privi înapoi, peste umăr. 
Curley era îndoit de mijloc, se ţinea de picior şi răcnea. 
Cumva, incredibil, continua să meargă, dar foarte încet. Mult 


prea încet. 

Totul se desfăşură după aceea lent, parcă pentru a se 
potrivi vitezei lui Curley. Soldaţii de pe autoblindatul care 
înainta fără grabă îşi ridicară armele. Mulțimea icni, de parcă 
n-ar fi ştiut că aşa se petreceau lucrurile, şi Mărşăluitorii 
icniră, ca şi cum nici ei n-ar fi ştiut, iar Garraty icni o dată cu 
ei, dar, desigur, el ştiuse, bineînţeles că ştiuseră toţi, era 
foarte simplu, Curley avea să-şi capete biletul de ieşire. 

Siguranţele armelor zăngăniră. Băieţii se îndepărtară de 
Curley ca prepeliţele pe câmp, lăsându-l singur pe drumul 
scăldat în soare. 

— Nu-i cinstit! zbieră el. Nu-i cinstit! 

Mărşăluitorii pătrunseră într-o zonă de umbră; unii 
priveau în urmă, alţii se uitau drept înainte, temându-se să 
vadă. Garraty privea. Trebuia să privească. Spectatorii răzleţi 
care fluturaseră mâinile amuţiseră, ca şi când cineva le 
decuplase pur şi simplu vocile. 

— Nu-i... 

Patru carabine traseră. Se auziră foarte puternic. 
Zgomotele se rostogoliră ca nişte bile de bowling, loviră 
dealurile şi se întoarseră îndărăt. 

Faţa ascuţită şi presărată de coşuri a lui Curley dispăru 
într-o explozie de sânge, creieri şi aşchii de craniu. Restul 
trupului căzu în faţă, pe linia albă, ca un sac cu cartofi. 

Am mai rămas nouăzeci şi nouă, gândi Garraty 
îngreţoşat. Nouăzeci şi nouă de sticle de bere pe-un zid şi 
dacă vreo sticlă s-o întâmpla să cadă... lisuse, oh... lisuse, 
oh... 

Stebbins păşi peste trup. Talpa îi alunecă puţin pe sânge 
şi la pasul următor lăsă o urmă stacojie, ca o fotografie dintr-o 
revistă Official Detective. Stebbins nu cobori ochii spre 
cadavrul Curley şi chipul său nu-şi schimbă deloc expresia. 
Stebbins, ticălosule, gândi Garraty, tu ar fi trebuit să capeţi 
primul biletul de ieşire, nu ştiai? Apoi îşi feri ochii. Nu voia să i 
se facă rău. Nu voia să vomite. 

Lângă o furgonetă Volkswagen, o femeie îşi îngropă faţa 
în palme. Scotea sunete ciudate din fundul gâtului şi Garraty 


constată că putea să vadă pe sub rochia ei, până la chiloţi. 
Purta chiloţi albaştri. În mod inexplicabil, se simţi din nou 
excitat. Un bărbat gras şi chel se holba la Curley şi-şi freca 
întruna negul de lângă ureche. Işi umezea buzele lătăreţe şi 
groase, fără să se oprească din a privi şi a-şi freca negul. 
Când Garraty trecu pe lângă el, se uita tot la Curley. 

Continuară să meargă. Garraty se trezi alături de Olson, 
Baker şi McVries. Se strânseseră laolaltă, parcă pentru a se 
proteja reciproc. Toţi priveau drept înainte, străduindu-se 
să-şi menţină chipurile inexpresive. Ecourile carabinelor 
păreau să atârne în văzduh. Garraty se gândea mereu la 
urma însângerată lăsată de tenisul lui Stebbins. Se întrebă 
dacă talpa aceea mai lăsa urme roşii şi aproape că întoarse 
capul pentru a se uita, după care îşi spuse să nu fie prost. li 
era totuşi imposibil să nu se întrebe. Era curios dacă simţise 
Curley ceva. Era curios dacă simţise gloanţele lovindu-l sau 
dacă murise, pur şi simplu, instantaneu, fără să mai simtă 
nimic. 

Bineînţeles că suferise. Suferise ceva mai devreme, în 
modul cel mai acut şi mai sfâşietor cu putinţă, ştiind că el nu 
avea să mai existe, însă că Universul va continua la fel, 
nevătămat şi nepăsător. 

Se auzi că parcurseseră aproape nouă mile până când 
Curley primise biletul de ieşire. Se spunea că Maiorul era 
extrem de încântat. Garraty se întrebă cum naiba putea să 
ştie cineva ce simţea Maiorul. 

Privi brusc peste umăr, dorind să ştie ce se făcuse cu 
trupul lui Curley, dar trecuseră deja de un alt cot al drumului. 
Curley nu se mai zărea. 

— Ce-ai în rucsacul ăla? îl întrebă Baker pe neaşteptate 
pe McVries. 

Se străduia să aibă un ton de conversaţie, însă glasul îi 
era ascuţit şi piţigăiat, gata să scape de sub control. 

— O cămaşă curată, răspunse McVries. Şi nişte 
hamburgeri în sânge. 

— Hamburgeri în sânge..., se strâmbă Olson. 

— Un hamburger în sânge oferă multă energie rapid 


asimilabilă, răspunse McVries. 

— Eşti sărit de pe fix. O să borăşti peste tot. 

McVries se mulţumi să zâmbească. 

Garraty îşi dori să fi luat şi el nişte hamburgeri în sânge. 
Habar nu avusese de energia rapid asimilabilă, dar îi plăceau 
hamburgerii în sânge. Erau mai buni decât batoanele de 
ciocolată şi concentratele. Işi aminti de prăjiturile sale, însă, 
după episodul cu Curley, nu-i prea era foame. După episodul 
cu Curley, s-ar mai fi putut gândi cu adevărat să înfulece nişte 
hamburgeri în sânge? 

Vestea că un Mărşăluitor primise biletul de ieşire se 
răspândi printre spectatori şi, dintr-un motiv necunoscut, ei 
începură să ovaţioneze mai puternic. Aplauzele îndepărtate 
pocneau ca floricelele în tigaie. Garraty se întrebă dacă era 
stânjenitor să fii împuşcat în faţa oamenilor şi bănui că în 
momentul respectiv nu ţi-ar mai păsa probabil nici cât negru 
sub unghie de aşa ceva. In tot cazul, lui Curley păruse că nu 
i-ar fi păsat nici cât negru sub unghie. Stânjenitor era însă 
atunci când trebuia să te uşurezi. Atunci avea să fie neplăcut. 
Garraty decise să nu se mai gândească la asta. 

Limbile ceasului său indicau acum amiaza. Traversară un 
pod de fier ruginit, care unea malurile unei râpe adânci şi 
secate. De cealaltă parte îi primi un indicator: INTRAŢI ÎN 
LIMESTONE CITY — BUN SOSIT, PARTICIPANŢI LA MARŞUL CEL 
LUNG! 

Unii băieţi ovaţionară, dar Garraty preferă să-şi conserve 
energia. 

Drumul se lăţi şi Mărşăluitorii se răzleţiră pe el, grupurile 
destrămându-se puţin. La urma urmelor, Curley rămăsese la 
trei mile în urmă. 

Garraty scoase prăjiturelele şi, pentru o clipă, răsuci în 
palme pacheţelul învelit în folie. Se gândi plin de dor la mama 
sa, apoi îşi alungă sentimentul acela. 

Avea să le vadă pe mama şi pe Jan în Freeport. Aşa-i 
promiseseră. Mâncă o prăjiturică şi se simţi mai bine. 

— Ştii ceva? făcu McVries. 

Garraty scutură din cap. Trase o duşcă din bidonaş şi 


flutură din mână spre un cuplu de bătrâni care stătea pe 
marginea drumului cu un carton micuţ pe care scria 
GARRATY. 

— Habar n-am ce-mi doresc, dac-o să înving, urmă 
McVries. Nu există nimic de care să am neapărat nevoie. 
Vreau să zic că n-am acasă o mamă bătrână şi bolnavă, un 
tată conectat la un rinichi artificial sau altceva de genul ăsta. 
N-am nici măcar un frăţior care să moară vitejeşte de leuce- 
mie. 

Chicoti şi-şi scoase bidonaşul de la brâu. 

— Mi se pare normal, încuviinţă Garraty. 

— Vrei să zici că nu-i normal. Toată chestia-i anormală. 

— Nu cred că vorbeşti serios, replică Garraty, sigur pe el. 
Dacă ai putea da timpul înapoi... 

— Da, da, ştiu, aş face tot asta, însă... 

— Hei! exclamă băiatul din faţa lor, Pearson, şi arătă cu 
braţul. Trotuare! 

Intrau în oraşul propriu-zis. Casele arătoase erau departe 
de drum şi-i priveau de sus, din vârful pantelor acoperite de 
peluze verzi. Peluzele erau ticsite cu oameni care fluturau din 
mâini şi ovaţionau. Garraty avu impresia că aproape toţi 
stăteau jos. Aşezaţi pe pământ, pe şezlonguri, ca bătrânii pe 
care-i văzuse la benzinărie, sau în faţa măsuţelor de picnic. E- 
rau unii chiar şi în balansoare. Simţi un fior de invidie 
furioasă. 

Daţi-i drumul şi fluturaţi din mâini, până vă cad din 
umeri! Să mă ia naiba, dacă o să vă mai răspund. 
Recomandarea 13: Conservaţi energia ori de câte ori se 
poate. 

In cele din urmă, decise însă că era un comportament 
prostesc. Spectatorii ar fi putut rămâne cu impresia că era 
insolent. La urma urmelor, el era "Băiatul nostru din Maine". 
Decise să le facă semn cu mâna tuturor celor care afişau 
pancarte cu GARRATY. Şi tuturor fetelor drăguţe. 

Trecură pe lângă străduţe laterale şi prin intersecţii. 
Sycamore Street şi Clark Avenue, Exchange Street şi Juniper 
Lane. Trecură de o băcănie aflată pe un colţ, care avea în 


vitrină o reclamă pentru bere Narragansett, şi pe lângă o 
prăvălie de mărunţişuri acoperită cu afişe care-l prezentau pe 
Maior. _ 

Pe trotuare erau înşiraţi spectatori, dar destul de rari. În 
mare, Garraty se simţea dezamăgit. Ştia că adevăratele 
mulţimi aveau să apară mai târziu pe drum, însă încerca 
senzaţia decepţionantă a unor artificii fâăsâite de umezeală. 
lar bietul Curley nu avusese parte nici măcar de spectacolul 
acesta. 

Jeep-ul Maiorului ţăşni brusc de pe o străduţă laterală şi 
începu să meargă cu viteza grupului principal. Avangarda 
continua să se afle mult mai înainte. 

Dinspre mulţime se ridicară urale asurzitoare. Maiorul 
încuviinţă din cap şi zâmbi, fluturând o mână către spectatori. 
După aceea, se întoarse sobru la stânga şi-i salută milităreşte 
pe băieţi. Garraty simţi un fior pe spinare. Ochelarii Maiorului 
sclipeau în lumina soarelui de la începutul după-amiezei. 

Maiorul duse la gură portavocea alimentată cu baterii. 

— Sunt mândru de voi, băieţi. Mândru! 

Din spatele lui Garraty, cineva spuse cu glas încet, dar 
desluşit: 

— Rahat cu mac. 

Garraty întoarse capul, dar acolo nu era nimeni, doar 
patru-cinci băieţi, care-l priveau cu atenţie pe Maior (unul 
dintre ei îşi dădu seama că-i răspunsese la salut şi-şi cobori 
mâna stingherit), şi Stebbins. Stebbins nici măcar nu părea că 
se uită spre Maior. 

Jeep-ul vui şi se năpusti înainte. După o clipă, Maiorul 
dispăruse din nou. 

La 12:30, ajunseră în centrul oraşului, şi Garraty fu 
dezamăgit. Era genul de orăşel cu un singur hidrant. Avea un 
centru comercial, trei garaje de maşini uzate, câte un 
McDonalds, Burger King şi Pizza Hut, plus o platformă 
industrială... cam acesta era Limestone. 

— Nu-i prea mare, aşa-i? făcu Baker. 

Olson chicoti. 

— Probabil că-i un loc în care-i plăcut să trăieşti, zise 


Garraty pe un ton de apărare. 

— Să mă ferească Dumnezeu de locurile în care-i plăcut 
să trăieşti, comentă McVries, dar zâmbi. 

— Fiecare cu gusturile lui, replică neconvingător Garraty. 

La ora 13, Limestone era doar o amintire. Un băieţel 
ţanţoş, în salopetă peticită de blugi, merse alături de ei 
aproape o milă, apoi se aşeză şi-i privi trecând. 

Terenul devenea tot mai deluros şi Garraty simţi prima 
transpiraţie reală a zilei. Cămaşa îi era lipită de spate. In 
dreapta se formau nori de ploaie, dar erau încă departe. Sufla 
o briză uşoară, care-i mai răcorea. 

— Garraty, care-i următorul oraş mare? întrebă McVries. 

— Caribou, mi se pare. 

Se întrebă dacă Stebbins îşi mâncase ultimul sandviş. 
Stebbins îi intrase în cap ca un refren de muzică pop, care se 
învârte acolo, iar şi iar, până ce crezi că o vei lua razna din 
cauza lui. Era ora 13:30. Marşul cel Lung acoperise 
optsprezece mile. 

— Cât mai e pân-acolo? 

Garraty se întrebă care era recordul pentru distanţa 
străbătută cu un singur Mărşăluitor eliminat. Optsprezece 
mile i se părea destul de bine. Optsprezece mile era o cifră de 
care un om putea fi mândru. Am mers optsprezece mile. 
Optsprezece mile! 

— Am întrebat..., începu McVries răbdător. 

— Cred că de-aici s-ar putea să fie aproape treizeci de 
mile. 

— Treizeci! repetă Pearson. lisuse! 

— Este un oraş mai mare decât Limestone, zise Garraty. 

Continua să se simtă într-o postură defensivă. Dumnezeu 
ştia care putea fi motivul. Poate că era vorba despre faptul că 
aşa mulţi băieţi aveau să moară aici, poate chiar toţi. Probabil 
toţi. In toată istoria Marşului cel Lung, numai de şase ori se 
trecuse dincolo de graniţa statului şi se intrase în New 
Hampshire, şi numai o dată se intrase în Massachusetts, iar 
experţii spuneau că fusese un record inegalabil, ca şi cum un 
jucător de baschet ar fi înscris o sută douăzeci de puncte 


într-un singur meci sau cam aşa ceva... Poate că şi el avea să 
moară aici. Poate că aşa avea să se întâmple. Dar era altceva. 
Era pământul natal. Avea senzaţia că Maiorului i-ar fi plăcut 
asta. "A murit pe pământul lui natal." 

Ridică bidonaşul şi descoperi că era gol. 

— Bidonaş! strigă el. Numărul 47 solicită bidonaş! 

Un soldat sări din autoblindat şi-i aduse un bidonaş plin. 
Când soldatul se întoarse cu spatele, Garraty îi atinse 
carabina de pe umăr. O făcuse pe furiş, dar McVries îl văzu. 

— De ce-ai făcut asta? 

Garraty zâmbi şi se simţi derutat. 

— Nu ştiu. Cred c-a fost ceva ca atunci când baţi în lemn 
ca să-ţi poarte noroc. 

— Eşti un băiat drăguţ, Ray, zise McVries, apoi acceleră 
şi-l ajunse din urmă pe Olson, lăsându-l pe Garraty să meargă 
singur, simțindu-se mai derutat ca oricând. 

Numărul 93 — Garraty nu-i cunoştea numele — trecu pe 
lângă el, în dreapta. Privea în jos spre picioarele sale, şi 
buzele i se mişcau fără zgomot, în timp ce-şi număra paşii. Se 
clătina uşor. 

— Salut! zise Garraty. 

Numărul 93 tresări. Ochii îi erau goi, la fel de pustii cum 
fusese privirea lui Curley pe când pierdea lupta cu crampa 
musculară. E obosit, gândi Garraty. O ştie şi este speriat. 
Brusc, simţi cum stomacul i se ridică spre gât şi coboară încet 
la loc. 

Umbrele li se întindeau acum în faţă. Era ora 13:45. Ora 
9 dimineaţa, răcoarea şi aşteptarea, când stătuseră aşezaţi 
pe iarbă la umbră, parcă rămăseseră cu o lună în urmă. 

Cu câteva minute înainte de ora 14, se auzi alt zvon. 
Garraty simţea pe pielea lui o lecţie de psihologie a 
zvonurilor. Cineva aflase ceva şi, instantaneu, aflaseră toţi. 
Zvonurile se creau prin respiraţia gură la gură. Se părea că va 
ploua. Sunt şanse să plouă. Va ploua în curând. Tipul cu apa- 
ratul de radio spune că-n curând va ploua cu găleata. Era 
totuşi straniu cât de frecvent zvonurile se adevereau. lar când 
se auzea că încetinea cineva pasul, că avea cineva necazuri, 


ele se confirmau întotdeauna. 

De data aceasta, se vorbea că numărul 9, Ewing, făcuse 
băşici la picioare şi primise două avertismente. Mulţi băieţi 
fuseseră avertizaţi, dar e-ra normal. Se spunea că situaţia 
arăta însă rău pentru Ewing. 

Îi transmise zvonul lui Baker, care păru surprins. 

— Negrul? întrebă Baker. Ala care-i atât de negru, încât 
pare violet? 

Garraty spuse că nu ştia dacă Ewing era negru sau alb. 

— Da, e negru, încuviinţă Pearson şi-l arătă cu degetul. 

Garraty zărea broboane mici de sudoare sclipind pe 
pielea lui Ewing. Aproape îngrozit, observă că acesta purta 
tenişi. 

Recomandarea 3: Nu purtaţi, repetăm, nu purtaţi tenişi. 
În Marşul cel Lung, nimic nu vă va provoca băşici mai repede 
decât tenişii. 

— A venit cu noi în maşină, zise Baker. E din Texas. 

luţi pasul, până i se alătură lui Ewing, şi stătu de vorbă 
cu el destul timp. După aceea rămase în urmă, încet, pentru a 
evita să fie avertizat. Era mohorât. 

— A început să facă băşici acum două mile. Au început să 
i se spargă în Limestone. Calcă în lichidul din băşicile sparte. 

Ascultară toţi în tăcere. Garraty se gândi la Stebbins. 
Stebbins purta tenişi. Poate că Stebbins se lupta cu băşicile 
chiar acum. 

— Avertisment! Avertisment numărul 9! Al treilea 
avertisment, numărul 9! 

Soldaţii îl priveau pe Ewing cu luare-aminte. La fel şi 
Mărşăluitorii. Ewing se afla în centrul atenţiei. Spatele 
tricoului său, contrastant de alb pe pielea neagră, era cenuşiu 
până aproape de mijloc din cauza sudorii cu care se îmbibase. 
Garraty îi zărea muşchii mari ai spinării care-i unduiau în 
timpul mersului. Avea destulă musculatură ca să reziste zile 
întregi şi Baker afirmase că păşea în fluidul scurs din băşicile 
sparte. Băşici şi crampe. Garraty se înfioră. Moarte 
instantanee. Toţi muşchii aceia, toate antrenamentele nu 
puteau opri băşicile şi crampele. La ce Dumnezeu se gândise 


Ewing când încălţase tenişii marca P. F. Flyers? 

Barkovitch li se alătură. Îl privea şi el pe Ewing. 

— Băşici! rosti pe un ton ca şi cum ar fi spus că mama lui 
Ewing era o târfă. La ce dracu' te poţi aştepta de la o cioară 
proastă? la ziceţi — la ce? 

— Mişcă d-aici, făcu Baker sec, sau îţi trag una! 

— Nu-ţi permite regulamentul, rânji încântat Barkovitch. 
Nu uita asta, şmechere! 

Se îndepărtă totuşi de ei. Parcă ar fi fost înconjurat de un 
norişor de venin. 

Ora 14 deveni 14:30. Umbrele li se lungiră. Urcară un 
deal cu pantă lungă şi, când ajunse în vârf, Garraty văzu în 
depărtare munţi scunzi, înceţoşaţi şi azurii. Norii de furtună 
care se strângeau dinspre vest erau mai întunecaţi şi briza se 
intensificase, astfel încât pielea i se făcea ca de găină, pe 
măsură ce transpiraţia se usca pe el. 

Un grup de bărbaţi strânşi în jurul unei autofurgonete 
Ford care tracta o rulotă îi ovaţionă frenetic. Erau beţi turtă. 
Toţi băieţii fluturară mâinile spre ei, până şi Ewing. Erau primii 
spectatori pe care-i văzuseră, după băieţelul ţanţoş în 
salopeta peticită. 

Garraty deschise un tub de concentrate fără să citească 
eticheta şi-l mâncă. Avea un gust vag de carne de porc. Se 
gândi la hamburgerul lui McVries. Se gândi la o prăjitură mare 
de ciocolată, cu o cireaşă deasupra. Se gândi la clătite. 
Dintr-un motiv necunoscut şi nebunesc, îşi dorea o clătită 
rece, umplută cu gem de mere. Cina rece pe care i-o 
pregătea mama lui, ori de câte ori el şi tata mergeau să 
vâneze în noiembrie. 

Ewing căpătă biletul de ieşire după vreo zece minute. 

Era laolaltă cu un grup de băieţi, când cobori pentru 
ultima dată sub viteza admisă. Poate crezuse că băieţii aveau 
să-l protejeze, dar soldaţii îşi făcură treaba excelent. Soldaţii 
erau experţi. Îi împinseră pe ceilalţi băieţi în lături şi-l traseră 
pe Ewing pe acostament. Ewing încercă să se împotrivească, 
dar fără convingere. Un soldat îi prinse braţele la spate, iar 
celălalt îşi lipi carabina de capul lui Ewing şi-l împuşcă. Un 


picior al băiatului zvâcni convulsiv. 

— Sângele lui are aceeaşi culoare cu al albilor, vorbi 
brusc McVries. 

Cuvintele se auziră foarte sonor în liniştea lăsată după 
unica împuşcătură. Mărul lui Adam i se mişcă în sus şi în jos, 
iar ceva îi plescăi în gât. 

Erau acum cu doi mai puţin. Şansele crescuseră, 
infinitezimal, în favoarea celor rămaşi. Unii băieţi discutau în 
şoaptă şi Garraty se întrebă din nou ce se întâmpla cu 
trupurile. 

Te-ntrebi al naibii de multe! se apostrofă în gând. 

Şi-şi dădu seama că era obosit. 


PARTEA A DOUA 
PE DRUM 


Capitolul 3 


"Vei avea la dispoziţie treizeci de secunde şi, 
te rog, nu uita că răspunsul tău trebuie 

să fie sub forma unei întrebări." 

— Art Fleming 

RISC 


Era ora 15 când primele picături de ploaie căzură pe 
drum, mari, întunecate şi rotunde. Cerul era negru şi acoperit 
cu zdrenţe de nori, sălbatic şi fascinant. Tunetul bubui undeva 
deasupra norilor. Un trident albastru de fulger licări în 
înălţimi, coborând spre pământ. 

Garraty îşi îmbrăcase jacheta la scurt timp după ce 
Ewing îşi căpătase biletul de ieşire, iar acum îşi trase 
fermoarul şi-şi ridică gulerul. Harkness, potenţialul scriitor, îşi 
ascunsese cu grijă carneţelul într-o pungă de plastic. 


Barkovitch îşi pusese o pălărie galbenă de ploaie, din vinilin. 
Era incredibil felul în care aceasta îi modifica faţa, dar ar fi 
fost foarte greu de explicat cum anume. Se zgâia de sub 
borurile ei, aidoma unui încrâncenat paznic de far. 

Pe neaşteptate, răsună pocnitura incredibilă a unui tunet. 

— Incepe! strigă Olson. 

Ploaia porni să se reverse. Pentru câteva momente fu 
atât de deasă, încât Garraty se trezi complet izolat în 
interiorul unei perdele de duş unduitoare. Instantaneu, fu 
udat până la piele. Părul îi devenise ca o blăniţă îmbibată de 
apă. Ridică faţa spre cer şi zâmbi. Se întrebă dacă soldaţii îi 
puteau vedea. Se întrebă dacă cineva n-ar fi putut... 

Pe când îşi punea toate întrebările acelea, prima aversă 
îşi reduse niţel intensitatea şi putu să vadă din nou în jur. Privi 
peste umăr spre Stebbins. Acesta mergea gârbovit, cu 
mâinile lipite de abdomen şi, la început, Garraty crezu că 
avea o crampă. Pentru o clipă, simţi cleştele unei panici 
puternice, care nu semăna deloc cu ceea ce simţise atunci 
când Curley şi Ewing o încasaseră. Nu mai dorea ca Stebbins 
să dispară printre primii. 

Văzu după aceea că Stebbins nu făcea altceva decât 
să-şi protejeze ultima jumătate a sandvişului cu gem şi privi 
iarăşi înainte, simțindu-se uşurat. Decise ca Stebbins avea o 
mamă destul de nepricepută, fiindcă nu-i ambalase amărâtele 
de sandvişuri în folie, pentru eventualitatea în care ar fi 
început să plouă. 

Tunetele bubuiau stridente, ca la nişte antrenamente de 
artilerie celeste. Garraty se simţea bine dispus, şi o parte din 
oboseală părea să se fi spălat o dată cu transpiraţia corpului. 
Ploaia reîncepu violent, răpăind şi, în cele din urmă, se 
transformă într-o burniţă continuă. Deasupra, norii începuseră 
să se destrame. 

Pearson mergea lângă el, trăgând în sus de betelia 
pantalonilor. Purta blugi care-i erau prea mari şi obişnuia să-i 
ridice frecvent. Avea ochelari cu rame de baga, cu lentile ca 
fundurile unor sticle de Coca-Cola, şi acum le şterse şi le 
curăţă pe poala cămăşii. Se holba mijit şi lipsit de apărare, 


cum fac persoanele cu vedere foarte slabă, atunci când îşi 
scot ochelarii. 

— Ţi-a plăcut duşul? 

Garraty încuviinţă din cap. Mult în faţă, McVries urina. 
Mergea cu spatele în timp ce o făcea, stropind acostamentul 
la o distanţă considerabilă de ceilalţi. 

Garraty ridică ochii spre soldaţi. Şi ei erau uzi, 
bineînţeles, dar nu trădau disconfortul. Feţele le erau perfect 
împietrite. Ce simţi oare, se întrebă el, când împuşti pe cineva 
şi-l omori? Te face oare să te simţi puternic? Îşi aminti de fata 
cu pancarta, îşi aminti cum o sărutase şi-i pipăise fundul. Îşi 
aminti că îi simţise slipul moale sub pantalonii pescăreşti. Pe 
el, senzațiile acelea îl făcuseră să se simtă puternic. 

— Tipul din spate nu zice prea multe, aşa-i? rosti pe 
neaşteptate Baker. 

Arătă cu degetul mare spre Stebbins. Pantalonii purpurii 
ai acestuia se îmbibaseră de ploaie şi erau acum întunecaţi. 

— Nu, nu zice. 

McVries căpătă un avertisment pentru că încetinise prea 
mult când îşi ridicase fermoarul pantalonilor. Li se alătură, iar 
Baker îi repetă observaţia despre Stebbins. 

— Ce dacă-i singuratic? strânse din umeri McVries. 
Cred... 

— Hei, interveni Olson. (Era primul lucru pe care-l spunea 
după mult timp şi vocea lui avea un ton straniu.) îmi simt 
picioarele ciudat. 

Garraty îl privi cu atenţie şi-i zări în ochi sămânţa panicii. 
Privirea de bravură dispăruse. 

— Cât de ciudat? îl întrebă. 

— Parcă mi s-ar înmuia toţi muşchii. 

— Relaxează-te, îl sfătui McVries. Mi s-a întâmplat şi mie 
acum vreo două ore. O să treacă. 

Uşurarea se citi în ochii lui Olson. 

— Trece? 

— Da, sigur că da! 

Olson nu spuse nimic, dar buzele i se mişcară. Pentru o 
clipă, Garraty crezu că se ruga, apoi îşi dădu seama că pur şi 


simplu număra paşii. 

Două împuşcături răsunară brusc. Se auzi un țipăt, după 
care a treia împuşcătură. 

Priviră şi văzură un băiat în pulover albastru şi pantaloni 
pescăreşti alb-murdar, zăcând cu faţa în jos într-o băltoacă de 
apă. Un pantof îi zburase din picior. Purta şosetele albe de 
atletism indicate de Recomandarea 12. 

Garraty trecu pe lângă el, fără să se uite pentru a vedea 
urmele de gloanţe. Se spunea că băiatul murise, fiindcă 
încetinise. Nu din cauza băşicilor sau a crampelor, ci pur şi 
simplu încetinise prea des şi căpătase biletul de ieşire. 

Garraty nu-i cunoştea numele sau numărul. Se gândi că 
avea să urmeze un zvon şi în privinţa asta, dar nu auzi nimic. 
Poate că nimeni nu le ştia. Poate că fusese un singuratic, ca 
Stebbins. 

De acum parcurseseră douăzeci şi cinci de mile din 
Marşul cel Lung. Peisajul era o frescă permanentă de păduri şi 
câmpuri, întrerupte din când în când de vreo casă ori deo 
răspântie, unde, în ciuda burniţei, oamenii agitau din braţe şi 
aclamau. O femeie în vârstă stătea împietrită sub o umbrelă 
neagră, fără să facă semn cu mâna, să vorbească ori să 
surâdă. li privea trecând, cu ochi sfredelitori. Nu trăda nici un 
semn de viaţă ori de mişcare, cu excepţia faptului că vântul îi 
flutura poalele rochiei negre. Pe degetul mijlociu de la mâna 
dreaptă purta un inel mare, cu o piatră purpurie. La gât avea 
un medalion care-şi pierduse luciul. 

Traversară o cale ferată care fusese abandonată de mult 
— şinele erau ruginite şi prin zgura dintre traverse creştea pir. 
Cineva se împiedică şi căzu şi fu avertizat, apoi se sculă şi 
continuă să meargă cu genunchiul însângerat. 

Se aflau la numai nouăsprezece mile de Caribou, dar 
noaptea avea să coboare înainte ca ei să fi ajuns acolo. Cei răi 
n-au voie să se odihnească, gândi Garraty şi i se păru 
amuzant. Râse. 

McVries îl privi cu atenţie. 

— Ai început să oboseşti? 

— Nu, răspunse Garraty. Oboseala mă-ncearcă de mult. 


(ÎI privi pe celălalt băiat cu o căutătură aproape duşmănoasă.) 
Vrei să zici că tu n-ai obosit? 

— Dansează aşa cu mine, de-a pururi, Garraty, răspunse 
McVries, şi nu voi obosi niciodată. Ne vom atinge pantofii de 
stele şi ne vom legăna pe Lună. 

Suflă o sărutare din palmă spre Garraty şi se îndepărtă. 

Garraty privi după el. Nu ştia ce să creadă despre 
McVries. 

La 15:45, cerul se înseninase şi în vest se zărea un 
curcubeu, acolo unde soarele se ascundea sub nori tiviţi cu 
auriu. Razele piezişe de la sfârşitul după-amiezei colorau 
ogoarele recent arate pe lângă care treceau, conturând clar 
brazdele negre, urmând curbele lente ale dealurilor lungi cu 
pante line. 

Sunetul autoblindatului era discret, parcă liniştitor. 
Garraty îşi lăsă bărbia în piept şi picoti în timp ce mergea. 
Undeva, în faţă, se găsea Freeport, totuşi nu aveau să ajungă 
acolo în seara aceasta sau mâine. Erau mulţi paşi. Era un 
drum lung. Mai avea încă prea multe întrebări şi prea puţine 
răspunsuri. Întregul Marş nu părea decât un gigantic semn de 
întrebare. Işi spuse că trebuia să aibă un înţeles profund. Cu 
siguranţă, aşa trebuia să fie. Ceva cu înţelesuri profunde 
putea să ofere răspunsuri la orice întrebări; era pur şi simplu 
o chestiune de a-ţi ţine piciorul apăsat pe pedala de 
acceleraţie. Dacă el ar fi putut să... 

Calcă într-o băltoacă de apă şi tresări, trezindu-se 
complet. Pearson îl privi întrebător şi-şi împinse ochelarii în 
sus pe nas. 

— İl ştii pe băiatul care a căzut şi s-a tăiat, când am 
traversat şinele? 

— Da. Zuck, nu-i aşa? 

— Exact. Tocmai am auzit că sângerarea nu s-a oprit. 

— Cât mai avem până la Caribou, omule din Maine? îl 
întrebă cineva. _ 

Garraty privi în jur. Era Barkovitch. Işi îndesase pălăria de 
ploaie în buzunarul de la spate, unde flutura obscen. 

— De unde dracu' să ştiu? 


— Nu aici locuieşti? 

— Mai sunt vreo şaptesprezece mile, răspunse McVries. 
Acum, du-te şi vinde-ţi marfa altundeva, piticule. 

Barkovitch îşi afişă privirea jignită şi se îndepărtă. 

— E tare băgăcios, comentă Garraty. 

— Nu-l lăsa să te irite, replică Mcvries. Concentrează-te 
doar să mergi, până-l bagi în pământ. 

— Am înţeles, domnule antrenor. 

McVries îl bătu pe Garraty pe umăr. 

— Sper să-l câştigi pe-ăsta pentru Gipper?, băiatul meu. 

— Parcă am merge de o veşnicie, nu-i aşa? 

— Mda. 

Garraty îşi umezi buzele, dorind să se exprime şi neştiind 
cum s-o facă. 

— Ai auzit vreodată chestia aia despre oamenii care, în 
pragul înecului, îşi revăd fulgerător toată viaţa? 

— Cred c-am citit odată despre aşa ceva. Sau am auzit 
pe cineva spunând-o într-un film. 

— Te-ai gândit vreodată că ni s-ar putea întâmpla şi 
nouă? În timpul Marşului? 

McVries se prefăcu că se înfioară. 

— Hristoase, sper să nu fie aşa! 

Garraty tăcu o clipă, apoi vorbi: 

— Crezi că... nu contează. Dă-o dracu'! 

— Ba nu, spune! Ce să cred? 

— Crezi că am putea trăi restul vieţii pe drumul ăsta? 
Asta voiam să zic. Adică ce ne-ar fi aşteptat, dacă n-am i... 
ştii tu. 

McVries scotoci prin buzunar şi scoase un pachet de 
ţigări Mellow. 

— Fumezi? 

— Nu. 

— Nici eu, zise McVries şi puse o ţigară în gură. 

Scoase după aceea un plic de chibrituri, pe care era 


Replică atribuită jucătorului de fotbal american George Gipp 
(1895-1920), aflat pe patul morţii. 


tipărită o reţetă pentru sos de tomate. Aprinse ţigara, trase 
fumul în piept şi-l tuşi afară. Garraty se gândi la 
Recomandarea 10: Păstrează-ţi suflul. Dacă eşti fumător, 
încearcă să nu fumezi în Marşul cel Lung. 

— Mă gândisem să-nvâăţ, făcu McVries sfidător. 

— l-o porcărie, nu-i aşa? întrebă Garraty cu tristeţe. 

McVries îl privi surprins şi azvârli ţigara. 

— Mda, făcu el, cred că da. 

Până la ora 16, curcubeul dispăruse. Davidson, numărul 
8. rămase uşor în urmă, alăturându-li-se. Era un băiat chipeş, 
cu excepţia erupției de acnee de pe frunte. 

— Zuck are probleme serioase, îi anunţă. 

Davidson avusese un rucsac când Garraty îl văzuse 
ultima dată, dar probabil că îl abandonase pe drum. 

— Mai sângerează? se interesă MeVries. 

— Ca un porc înjunghiat, clătină din cap Davidson. Nu-i 
curios cum merg lucrurile? Dacă ai fi căzut oricând în altă 
ocazie, te-ai fi julit niţel. El însă are nevoie de copci. Arătă 
spre drum: Priviţi! 

Garraty se uită şi văzu picături mici şi întunecate pe 
asfaltul care începuse să se usuce. 

— Sânge? 

— Doar nu-i ketchup, făcu Davidson, sinistru. 

— Se teme? întrebă Olson cu glas sec. 

— Zice că nu-i pasă deloc, răspunse Davidson, dar eu mă 
tem. (Ochii lui erau mari şi cenuşii.) Mă tem pentru noi toţi. 

Continuară să meargă. Baker atrase atenţia spre altă 
pancartă care-l încuraja pe Garraty. 

— Mare rahat, răspunse Garraty fără să ridice ochii. 

Urmărea picăturile de sânge ale lui Zuck, ca Dan'l Boone: 
pornit pe urmele unui indian rănit. Picăturile unduiau încet de 
o parte şi de cealaltă a liniei albe mediane. 

— McVries, rosti Olson. 

Tonul glasului scăzuse în ultimele două ore. Garraty 
decisese că-i plăcea de Olson în ciuda măştii exterioare de 


3 Daniel Boone (1734-1820), explorator american 


dur pe care o afişa. Nu-i plăcea să-l vadă înspăimântându-se, 
dar nu mai încăpea nici o îndoială că asta se întâmpla. 

— Ce-i? întrebă McVries. 

— Nu dispare. Senzaţia aia de înmuiere despre care 
ţi-am povestit... Nu dispare. 

McVries nu spuse nimic. Cicatricea de pe chipul lui părea 
foarte albă în lumina soarelui care apunea. 

— Am impresia că picioarele mi-ar putea ceda, pur şi 
simplu. Ca o temelie proastă. N-o să se-ntâmple aşa, nu? Nu? 

Glasul lui Olson devenise uşor strident. 

McVries nu spuse nimic. 

— Pot să iau o ţigară? întrebă Olson. 

Vocea îi redevenise aproape şoptită. 

— Da. Poţi păstra pachetul. 

Olson aprinse o ţigară Mellow cu o uşurinţă ce dovedea 
exerciţiu, adăpostind chibritul în palmă, şi dădu cu tifla spre 
soldaţii care-l priveau de pe autoblindat. 

— Mă privesc cu subînţeles de vreo oră sau mai bine. Au 
un al şaselea simţ în privinţa asta. Ridică din nou glasul: Vă 
place, nu-i aşa, băieţi? Vă place, este? Vă place al dracui, 
este? 

Câţiva Mărşăluitori se întoarseră să-l privească, apoi îşi 
feriră iute ochii. Garraty ar fi dorit şi el să nu se mai uite. În 
vocea lui Olson se simţea isteria. Soldaţii îl priveau impasibil. 
Garraty se întrebă dacă zvonul despre Olson avea să se 
împrăştie rapid şi nu-şi putu alunga un fior. 

Până la 16:30, parcurseseră treizeci de mile. Soarele 
dispăruse pe jumătate şi însângera orizontul. Norii de furtună 
trecuseră spre est şi deasupra cerul era albastru-închis. 
Garraty se gândi iarăşi la ipoteticul său personaj aflat în 
pragul morţii prin înec. Situaţia nu mai era chiar atât de ipo- 
tetică. Noaptea ce se apropia era aidoma apei care avea să-i 
acopere în curând. 

Un sentiment de panică i se ridică pe neaşteptate în gât. 
Brusc, avu certitudinea teribilă că aceea fusese ultima zi din 
viaţa lui. Ar fi dorit s-o prelungească. Ar fi dorit să dureze cât 
mai mult. Ar fi dorit ca amurgul să ţină ore în şir. 


— Avertisment! Avertisment, numărul 100! Al treilea 
avertisment, numărul 100! 

Zuck privi în jur. În ochii lui se citea o buimăceală, părea 
că nu înţelege. Cracul drept al pantalonilor era scorţos de 
sânge uscat. După aceea, pe neaşteptate, începu să alerge. 
Se strecură printre Mărşăluitori ca o extremă care se 
îndreaptă cu mingea spre eseu. Gonea cu aceeaşi expresie 
uluită pe faţă. 

Autoblindatul mări viteza. Zuck îl auzi venind şi alergă 
mai repede. Era o fugă stranie, împleticită, şchiopătată. Rana 
de la genunchi i se redeschise şi, când se năpusti în spaţiul 
liber din faţa grupului principal, Garraty văzu picăturile de 
sânge proaspăt împroşcându-se şi zburându-i din manşetele 
pantalonilor. Zuck urcă în fugă următoarea pantă şi, pentru 
un moment, se contură distinct pe fundalul cerului roşu, o 
siluetă neagră galvanică, încremenită pentru o clipă în 
mijlocul unui pas, ca o sperietoare alergând. Apoi dispăru, şi 
autoblindatul îl urmă. Cei doi soldaţi care coborâseră din el 
continuară alături de băieţi, cu chipuri inexpresive. 

Nimeni nu scoase o vorbă. Toţi ascultau. Mult timp nu se 
auzi nici un sunet. Mult, incredibil de mult timp. Doar o 
pasăre, câţiva greieri timpurii de mai şi, undeva dincolo de ei, 
zumzetul unui avion. 

După o vreme, se auzi un singur pocnet sec, o pauză, 
altă împuşcătură. 

— Nu-şi asumă nici un risc, comentă cineva slab. 

Când trecură de vârful pantei, zăriră autoblindatul pe 
acostament, la o jumătate de milă depărtare. Din cele două 
ţevi de eşapament se învălătucea fum albastru. Zuck nu se 
vedea nicăieri. Nici o urmă a lui. 

— Unde-i Maiorul? zbieră cineva. 

Tonul vocii denota în mod clar panica. Aparţinea unui 
băiat brahicefal pe nume Gribble, numărul 48. 

— Vreau să-l văd pe Maior, la dracu'! Unde-i? 

Soldaţii care mergeau alături de ei pe drum nu 
răspunseră. Nici unul nu scoase o vorbă. 

— Ţine alt discurs? tună Gribble. Asta face — ei bine, 


este un ucigaș! Asta-i, un ucigaş! O să-i... o să-i spun! Credeţi 
că n-o să-i spun? O să i-o spun în faţă! O să i-o spun drept în 
față! 

In aţâţarea sa, redusese ritmul pasului, aproape 
oprindu-se, şi soldaţilor li se trezi interesul pentru prima dată. 

— Avertisment! Avertisment, numărul 48! 

Gribble se împletici şi se opri de-a binelea, după care 
picioarele lui măriră viteza. În timp ce mergea, îşi privea 
picioarele. In scurt timp, ajunseră în locul unde aştepta 
autoblindatul. Acesta reîncepu să se târască alături de ei. 

La 16:45, Garraty luă cina — un tub de pastă de ton, 
pesmeţi Snappy Crackers cu brânză topită şi multă apă. Fu 
nevoit să-şi impună să se limiteze numai la atât. Puteai 
căpăta apă oricând, dar alte concentrate nu primeau decât a 
doua zi la ora 9... şi era posibil să-şi dorească să mănânce în 
timpul nopţii. Ce naiba, era posibil să aibă nevoie să mănânce 
ceva în timpul nopţii. 

— Poate fi o chestie de viaţă şi de moarte, comentă 
Baker, da-n nici un caz nu-ţi taie pofta de mâncare. 

— Nu-mi pot permite să mă las afectat, replică Garraty. 
Nu-mi place ideea să leşin pe la două noaptea. 

Gândul respectiv era chiar neplăcut. Probabil că n-ai fi 
avut habar. N-ai fi simţit nimic. Te-ai fi trezit, pur şi simplu, în 
eternitate. 

— Te pune pe gânduri, nu-i aşa? întrebă încetişor Baker. 

Garraty îl privi. In lumina slabă, chipul celuilalt arăta 
delicat, tânăr şi frumos. 

— Da. M-am gândit la al naibii de multe lucruri. 

— De pildă? 

— De pildă, la el, răspunse Garraty şi arătă cu capul spre 
Stebbins, care continua să meargă cu acelaşi pas cu care o 
făcuse de când porniseră. 

Pantalonii i se uscau. Faţa îi era ascunsă de umbre. 
Continua să-şi păstreze ultima jumătate de sandviş. 

— Ce-i cu e!? 

— Mă întreb de ce se află aici... de ce nu vorbeşte? Şi 
dacă va supravieţui sau va muri? 


— Garraty, toţi vom muri. 

— Dar sper că nu în noaptea asta. 

Menţinuse tonul glasului nepăsător, dar un fior îi zgâlţâi 
pe neaşteptate tot trupul. Nu ştia dacă Baker îl văzuse sau 
nu. Rinichii i se contractară. Se întoarse, îşi trase fermoarul 
pantalonilor şi merse cu spatele înainte. 

— Ce crezi despre Premiu? îl întrebă Baker. 

— Nu mi se pare important să mă gândesc la el, 
răspunse Garraty şi începu să urineze. 

Termină, îşi trase fermoarul şi se întoarse din nou, 
încântat că încheiase operaţiunea fără să-şi atragă un 
avertisment. 

— Eu mă gândesc, făcu Baker visător. Nu atât de mult la 
Premiu în sine, cât la bani. Atâţia bani... 

— Cei bogaţi nu vor intra în Impărăţia Cerurilor, zise 
Garraty şi-şi privi picioarele, singurele care-l împiedicau să 
afle dacă exista cu adevărat o împărăție a Cerurilor. 

— Amin! adăugă Olson. După slujbă, enoriaşii sunt rugaţi 
să ia din gustările pregătite. 

— Eşti un tip evlavios? îl întrebă Baker pe Garraty. 

— Nu... nu în mod special. Dar nici nu sunt obsedat de 
bani. 

— Ai fi fost obsedat, dac-ai fi fost crescut cu ciorbă de 
cartofi şi de varză, spuse Baker. Carnea exista doar când tata 
îşi permitea să cumpere gloanţe. 

— S-ar putea ca banii să joace un rol important, 
încuviinţă Garraty şi apoi tăcu, întrebându-se dacă n-ar fi fost 
preferabil să nu mai spună nimic altceva. Totuşi, nu-s 
niciodată lucrul cel mai important. 

Văzu că Baker îl privea neînţelegător şi puţin dispreţuitor. 

— "Nu-i poţi duce cu tine în mormânt" ar trebui să fie 
următoarea ta replică, zise McVries. 

Garraty se uită la el. McVries afişa obişnuitul lui surâs 
pieziş şi enervant. 

— Şi nu-i adevărat? îi întrebă. Când apărem pe lume, 
n-aducem nimic cu noi şi-n nici un caz nu luăm nimic cu noi 
atunci când o părăsim. 


— De acord, dar perioada dintre cele două clipe este 
mult mai plăcută din punctul de vedere al confortului, nu 
crezi? făcu McVries. 

— Confort — rahat! exclamă Garraty. Dacă te-mpuşcă un 
urât de pe autoblindatul ăsta, nici un medic din lume nu te-ar 
putea reînvia cu o transfuzie de bancnote, indiferent de 
valoarea lor. 

— Nu sunt mort, zise Baker încetişor. 

— Nu, dar ai putea să fii. (Brusc, Garraty simţi că era 
foarte important să le comunice toate lucrurile acelea.) Să 
zicem că vei învinge. Să zicem că-ţi vei petrece următoarele 
şase săptămâni plănuind ce vei face cu banii — nici nu ne 
referim la Premiu, ci doar la bani — şi că te calcă un taxi 
prima dată când ieşi să-ţi cumperi ceva. 

Harkness se apropiase şi mergea lângă Olson. 

— Asta nu-i valabil şi pentru mine, puiule, rosti ei. Primul 
lucru pe care o să-l fac va fi să-mi cumpăr o companie de 
taxiuri. Dacă voi învinge, s-ar putea să nu mai merg pe jos în 
viaţa mea. 

— Nu-nţelegi! exclamă Garraty, mai exasperat ca 
oricând. Indiferent c-ar fi vorba despre ciorbă de cartofi sau 
despre cotlete la grătar, despre o vilă sau o magherniţă, dacă 
ai mierlit-o, te vor pune pe raftul unui frigider din morgă, ca 
pe Zuck sau Ewing, şi asta-i tot! Eu zic doar că-i mai bine să 
trăieşti fiecare zi în parte. Oamenii ar fi mult mai fericiţi, dacă 
ar trăi pur şi simplu fiecare zi în parte. 

— Oho, ce mai rahaturi poleite, pufni McVries. 

— Chiar aşa?! se strâmbă Garraty. Tu câte planuri îţi 
faci? 

— l-adevărat, în clipa de faţă mi-am mai reevaluat 
orizonturile... 

— Fac prinsoare că ţi le-ai reevaluat, comentă Garraty 
încruntat. Singura diferenţă este că în clipa de faţă suntem în 
legătură directă cu moartea. 

Se lăsă o linişte totală. Harkness îşi scoase ochelarii şi 
începu să le lustruiască lentilele. Olson părea mai palid. 
Garraty regretă că spusese lucrurile acelea; mersese prea 


departe. 

Apoi cineva din spate rosti destul de clar: 

— l-auzi, i-auzi! 

Garraty privi în jur, convins că era Stebbins, deşi nu-i 
auzise niciodată glasul. Stebbins nu dădea însă nici un semn 
că ar fi vorbit. Privea în jos, spre drum. 

— Cred că m-am cam înfierbântat, murmură Garraty, 
deşi nu el se înfierbântase, ci Zuck. Vrea cineva o prăjiturică? 

li servi cu prăjiturele; era ora 17. Soarele parcă atârna la 
jumătatea orizontului. Ca şi cum întregul Pământ se oprise din 
mişcarea de rotaţie. Cei trei-patru nerăbdători care continuau 
să fie în avangardă reduseseră pasul treptat, astfel încât 
acum se aflau la mai puţin de cincizeci de metri în faţa 
grupului principal. 

Drumul devenise pentru Garraty o combinaţie 
înşelătoare de suişuri, fără coborâşuri pe măsură. Se întreba 
dacă nu după mult timp toţi aveau să sfârşească prin a 
respira cu măşti de oxigen, când călcă pe o centură cu 
concentrate alimentare abandonată de cineva. Surprins, 
ridică ochii. Fusese a lui Olson. Mâinile acestuia îi tremurau în 
dreptul mijlocului. Pe faţă i se citea o încruntătură de surpriză. 

— Am scăpat-o, rosti el. Voiam să mănânc ceva şi am 
scăpat-o. 

Râse, ca şi cum ar fi vrut să le arate că fusese o prostie. 
Râsul se opri brusc. 

— Mi-e foame, continuă el. 

Nu-i răspunse nimeni. De acum toţi trecuseră de centura 
lui Olson şi nu mai exista posibilitatea s-o recupereze. Garraty 
privi în urmă şi o văzu peste linia albă întreruptă. 

— Mi-e foame, repetă Olson răbdător. 

Maiorului îi place să vadă pe cineva care arde de 
nerăbdare să-i radă pe ceilalți, nu aşa spusese Olson când 
revenise după ce-şi primise ecusonul? Olson nu mai părea să 
ardă de nerăbdare de a rade pe cineva. Garraty privi 
buzunăraşele propriei sale centuri. li mai rămăseseră trei 
tuburi de concentrate, pesmeţi şi brânză. Brânza nu-i plăcea 
însă aproape deloc. 


— Poftim, spuse şi i-o întinse. 

Olson nu rosti nimic, dar o mâncă. 

— Muşchetarule, făcu McVries cu acelaşi surâs pieziş. 

La ora 17:30, văzduhul era fumuriu în amurg. Câţiva 
licurici timpurii zburau fără ţintă. O ceaţă joasă se încolăcise 
lăptoasă prin şanţurile şi făgaşele ogoarelor. Undeva, în faţă, 
cineva întrebă ce se întâmpla dacă, ceata fiind atât de deasă, 
din greşeală, părăseai drumul. 

Glasul inconfundabil al lui Barkovitch replică iute şi 
răutăcios: 

— Tu ce crezi, prostovane? 

Patru duşi, gândi Garraty. Suntem pe drum de opt ore şi 
jumătate şi s-au dus numai patru. Simţea în stomac un nod 
mic şi foarte greu. N-o să le supraviețuiesc niciodată tuturor, 
se gândi. În nici un caz tuturor. Dar, pe de altă parte, de ce 
nu? Cineva trebuia s-o facă. 

Discuţiile păliseră o dată cu lumina. Se lăsă o tăcere 
apăsătoare. Umbrele ce-i învăluiau, pâcla joasă care se aduna 
în fuioare mici şi răsucite... pentru prima dată, totul părea 
perfect real şi complet nefiresc, şi Garraty şi-o dori alături de 
el pe Jan, pe mama sau pe oricine altă femeie şi se întrebă ce 
dracu' căuta el aici şi cum de se băgase în aşa ceva. Nu se 
putea nici măcar amăgi că nu ştiuse totul, că nu avusese 
habar de toate detaliile, pentru că ştiuse. Şi, de altfel, nu 
fusese singurul. In clipa de faţă, din alai mai făceau parte alţi 
nouăzeci şi cinci de inconştienţi. 

Nodul de flegmă îi ajunsese din nou în gât şi îl împiedica 
să înghită cu uşurinţă. In faţă, cineva plângea încetişor. Nu 
auzise când începuseră sunetele şi nimeni nu-i atrăsese 
atenţia asupra lor; era ca şi când ele ar fi existat 
dintotdeauna. 

Mai aveau zece mile până la Caribou şi cel puţin acolo 
aveau să fie lumini. Gândul îl mai înveseli puţin pe Garraty. 
Era bine, la urma urmelor, nu? Era viu şi nu avea nici un rost 
să se gândească la viitor, la momentul acela când putea să nu 
mai fie în viaţă. Aşa cum spusese McVries, totul era o 
chestiune de ajustare a propriilor orizonturi. 


La 17:45 se auzi un zvon despre un băiat pe nume 
Travin, unul dintre primii lideri, care, acum, revenea încet în 
grupul principal. Travin avea diaree. Garraty auzise şi nu-i 
venea să creadă că era adevărat, dar, când îl văzu pe Travin, 
îşi dădu seama de realitate. Băiatul mergea şi în acelaşi timp 
îşi ţinea pantalonii ridicaţi. De fiecare dată când se lăsa pe 
vine, căpăta un avertisment şi Garraty se întrebă îngreţoşat 
de ce Travin nu lăsa diareea să-i curgă pur şi simplu în jos pe 
picioare. Mai bine murdar, decât mort. 

Travin era îndoit de mijloc; umbla ca Stebbins cu 
sandvişul lui şi, de fiecare dată când se cutremura din tot 
corpul, Garraty ştia că-l zguduia altă crampă stomacală. Se 
simţi dezgustat. Spectacolul acesta nu mai stârnea nici 
fascinaţie, nici mister. Era doar un băiat pe care-l durea 
stomacul, atâta tot, şi nu puteai simţi altceva decât dezgust şi 
un fel de teroare animalică. Propriul lui stomac avu un spasm 
de greață. 

Soldaţii îl priveau foarte atent pe Travin. Priveau şi 
aşteptau. In cele din urmă, Travin se lăsă pe vine, căzând pe 
jumătate, şi soldaţii îl împuşcară cu pantalonii coborâţi. Travin 
se rostogoli pe o parte şi rămase cu faţa contorsionată spre 
cer, urât şi jalnic. Cineva vomită zgomotos şi fu avertizat. Lui 
Garraty i se păru că-şi deşerta întregul conţinut al stomacului. 

— Asta o să fie următorul, comentă Harkness pe un ton 
profesional. 

— Tacă-ţi fleanca, mârâi Garraty răguşit. Nu poţi să taci 
din gură? 

Nu răspunse nimeni. Harkness păru stânjenit şi începu 
să-şi lustruiască iarăşi ochelarii. Băiatul care vomitase nu fu 
împuşcat. 

Trecură pe lângă un grup de adolescenţi care ovaţionau, 
stând aşezaţi pe o pătură şi bând Coca-Cola. Îl recunoscură 
pe Garraty şi se ridicară în picioare, aclamându.-l. Il făcură să 
se simtă stânjenit. O fată avea sâni foarte mari. Prietenul ei îi 
privea cum tresăltau, când ea ţopăia de încântare. Garraty 
decise că se transforma într-un maniac sexual. 

— la uită-te ce mai ţâţoance! comentă Pearson. Mamă, 


mamă! 

Garraty se întrebă dacă fata era virgină, ca el. 

Trecură pe lângă un iaz încremenit, aproape perfect 
circular, peste care plutea o pâclă uşoară. Semăna cu o 
oglindă vag înceţoşată şi o broască orăcăi răguşit în hăţişul 
misterios de plante acvatice care creşteau pe margine. 
Garraty se gândi că iazul era unul dintre lucrurile cele mai 
frumoase pe care le văzuse vreodată. 

— l-un stat al dracu' de mare, comentă Barkovitch de 
undeva din faţă. 

— Tipu' ăsta mă scoate pur şi simplu din sărite, spuse 
solemn McVries. In clipa de faţă, singurul ţel din viaţa mea 
este să-i supraviețuiesc. 

Olson rostea Ave Maria. 

Garraty îl privi, alarmat. 

— Câte avertismente a căpătat? întrebă Pearson. 

— Nu ştiu să fi primit vreunul, răspunse Baker. 

— Oricum, n-arată prea bine. 

— În momentul ăsta, nici unul dintre noi n-arată prea 
bine, zise McVries. 

Se lăsă din nou tăcerea. Pentru prima dată, Garraty fu 
conştient că-l dureau labele picioarelor. Nu era vorba despre 
picioare în sine, care-l necăjeau de ceva timp, ci despre labe. 
Observă că, în mod inconştient, călca pe latura lor exterioară, 
dar, la răstimpuri, călca pe toată lăţimea tălpii şi atunci se 
strâmba de durere. Închise fermoarul jachetei până sus şi 
ridică gulerul pe lângă gât. Aerul continua să fie umed şi rece. 

— Hei! exclamă MeVries încântat. la priviţi acolo! 

Garraty şi ceilalţi priviră în stânga. Treceau pe lângă un 
cimitir situat în vârful unei mici coline ierboase. Era înconjurat 
de un zid din bolovani, şi acum ceața se târa încetişor în jurul 
pietrelor funerare, strâmbe şi aplecate. Un înger cu o aripă 
ruptă îi privea cu ochi goi. In vârful unui catarg de drapel de 
pe care se cojea vopseaua, rămas acolo de la vreo ceremonie 
patriotica, se cocoţase o ciocănitoare şi-i privea cu atenţie din 
înălţime. 

— Primul nostru cimitir, comentă McVries. Este-n partea 


ta, Ray, aşa c-ai pierdut toate punctele câştigate până acum. 
Mai ţineţi minte jocul ăla? 

— Vorbeşti al naibii de mult, zise brusc Olson. 

— Ce nu-ţi place la cimitire, amice Henry? Un locşor 
minunat şi intim, aşa cum zicea poetul. Un sicriu frumuşel şi 
etanş... 

— Mai taci din gură! 

— Ei, rahat! făcu McVries. (Cicatricea îi sclipea, foarte 
albă, în lumina slabă a amurgului.) Doar nu te deranjează cu 
adevărat gândul morţii, nu-i aşa, Olson? Cum a zis tot poetul: 
nu mă sperie moartea, doar că voi sta atâta timp în mormânt. 
Asta te sâcâie, prostovane? (McVries începu să zbiere.) Ei 
bine, înveseleşte-te, Charlie! Vor veni zori mai lumino... 

— Lasă-l în pace, interveni încet Baker. 

— De ce aş face-o? Este ocupat să se autoconvingă că 
poate renunţa în orice clipă, dacă simte că nu mai rezistă. Că, 
dacă se aşază pur şi simplu pe jos şi moare, n-o să fie chiar 
atât de rău pe cât îşi închipuie toţi. N-o să-l las să scape cu 
aşa ceva. 

— Dacă nu moare el, o să mori tu, rosti Garraty. 

— Da, nu uit asta, zâmbi pieziş McVries, însă de data 
aceasta nu era deloc amuzat. (Pe neaşteptate, păru furios, şi 
Garraty aproape se temu de el.) Dar o uită el. Papagalul ăsta! 

— Nu mai vreau, spuse Olson cu glas cavernos. M-am 
săturat. 

— Arzi de nerăbdare să-i razi pe alţii, făcu McVries, 
întorcându-se spre el. Nu aşa ai spus? Frige-o, atunci! De ce 
nu cazi pur şi simplu şi mori, atunci? 

— Lasă-l în pace, spuse Garraty. 

— Ascultă, Ray... 

— Nu, ascultă-mă tu! Un Barkovitch este îndeajuns. 
Lasă-l să se comporte în felul lui. Fără muşchetari, ai uitat? 

— Bine, Garraty! surâse din nou McVries. Ai câştigat. 

Olson nu spuse nimic. Continua pur şi simplu să-şi ridice 
şi coboare picioarele. 

Bezna deplină se lăsă pe la ora 18:30. Aflat la numai 
şase mile, Caribou putea fi zărit la orizont ca o strălucire 


vagă. Pe marginile drumului erau puţini oameni care să-i 
privească până la intrarea în oraş. Toţi păreau să fi plecat 
acasă, pentru cină. Ray Garraty simţea ceața rece în jurul pi- 
cioarelor. Adăsta peste coline în fuioare spectrale şi inerte. 
Deasupra capului, stelele deveneau tot mai strălucitoare, cu 
Venus sclipind constant şi cu Carul Mare în locul său obişnuit. 
Garraty ştiuse dintotdeauna să identifice constelaţiile. li arătă 
lui Pearson Cassiopeea, şi acesta se mulţumi să mârâie. 

Se gândi la Jan, la prietena lui, şi simţi un fior de 
vinovăţie legat de fata pe care o sărutase mai devreme. Nu-şi 
mai putea aminti exact cum arăta, dar îl excitase. Il excitase 
când îşi pusese mâna pe fundul ei — oare ce s-ar fi întâmplat 
dacă ar fi încercat să o pipăie între picioare? Simţea o 
apăsare sub pântece, ca şi cum ar fi avut acolo un arc 
încordat, care-l făcea să se strâmbe niţel la fiecare pas. 

Jan purta părul lung, aproape până la mijloc. Avea 
şaisprezece ani. Sânii ei nu erau la fel de mari ca ai fetei 
care-l sărutase. Garraty se jucase mult cu sânii ei. Il 
înnebuneau. Jan nu-l lăsa să se culce cu ea şi nu ştia cum s-o 
convingă. Ea ar fi vrut şi în acelaşi timp n-ar fi vrut. Garraty 
ştia că unii băieţi puteau face asta, puteau convinge o fată să 
meargă până la capăt, însă se părea că el nu avea suficientă 
personalitate — sau poate nici suficientă dorinţă — pentru a o 
convinge. Se întrebă câţi dintre cei de aici erau virgini. 
Gribble îl numise pe Maior ucigaş. Se întrebă dacă Gribble era 
virgin şi decise că probabil era. 

Intrară în periferia lui Caribou, unde îi aşteptau o mulţime 
numeroasă şi o echipă de reporteri de la o reţea de 
televiziune. O baterie de reflectoare scălda drumul în raze 
albe, puternice şi calde. Era ca şi când ar fi păşit pe 
neaşteptate într-o lagună caldă de lumină solară, pe care o 
traversau şi ieşeau prin partea opusă. 

Un reporter gras în costum cu vestă alergă alături de ei, 
întinzându-şi microfonul multidirecţional spre diverşi 
Mărşăluitori. În spatele lui, doi tehnicieni derulau preocupaţi 
un tambur de cablu. 

— Cum te simţi? 


— Bine. Cred că mă simt bine. 

— Te simţi obosit? 

— Da... păi... ştiţi cum este. Da. Dar sunt încă în formă. 

— Care crezi că-ţi sunt şansele acum? 

— Nu ştiu... cred că bune. Mă simt încă destul de 
puternic. 

Il întrebă pe un tip voinic ca un taur, Scramm, ce credea 
despre Marşul cel Lung. El rânji şi spuse că era cea mai 
futabilă cioacă din toate timpurile şi reporterul făcu semne de 
tăiere din degete spre cei doi tehnicieni. Unul dintre ei îi 
răspunse, încuviinţând obosit din cap. 

La scurt timp după aceea, cablul microfonului ajunse la 
capăt şi reporterul începu să-şi croiască drum înapoi spre 
autobuzul tv, încercând să evite încâlcirea firului. Mulțimea, 
atrasă atât de echipa tv cât şi de Mărşăluitori, ovaţionă 
entuziast. Posterele cu chipul Maiorului erau ridicate şi 
coborâte ritmic pe bețe atât de recent tăiate, încât seva încă 
mai picura din capetele lor. Când camerele panoramară peste 
ele, spectatorii răcniră mai frenetic ca oricând şi agitară din 
braţe spre rudele de acasă, din faţa televizoarelor. 

Drumul cotea şi trecură pe lângă o prăvălioara unde 
Proprietarul un omuleţ cu pantaloni albi şi pătaţi, scosese în 
stradă o vitrină frigorifică cu băuturi răcoritoare, pe care 
instalase un anunţ: GRATUIT PENTRU MĂRŞĂLUITORI!!! PRIN 
AMABILITATEA MAGAZINULUI "LA EV"! În apropiere era oprită 
o maşină de poliţie, şi doi poliţişti îi explicau cu răbdare lui Ev, 
aşa cum fără îndoială făceau în fiecare an, că regulamentul le 
interzicea spectatorilor să ofere Mărşăluitorilor orice fel de 
ajutor sau asistenţă — inclusiv băuturi răcoritoare. 

Trecură apoi pe lângă Caribou Paper Mills, Inc., o clădire 
uriaşă şi înnegrită de funingine, situată pe malul unui râu 
murdar. Muncitorii erau înşiruiţi de-a lungul gardurilor, 
răcnind voioşi şi fluturând din braţe. Un fluier răsună în clipa 
în care trecu ultimul Mărşăluitor — Stebbins — şi, privind 
peste umăr, Garraty îi văzu reintrând, tropăind, în fabrică. 

— Te-a întrebat? se interesă un glas strident în urechea 
lui. 


Plin de scârbă, Garraty se uită la Gary Barkovitch. 

— Cine şi ce să mă întrebe? 

— Reporterul, fraiere! Te-a întrebat cum te simţi? 

— Nu, n-a ajuns la mine. A 

Işi dorea ca Barkovitch să dispară. Işi dorea să-i dispară 
durerea care-i zvâcnea în tălpi. 

— Pe mine m-a întrebat, zise Barkovitch. Ştii ce i-am 
răspuns? 

— Nu. 

— l-am răspuns că mă simt grozav, rosti Barkovitch cu 
agresivitate. (Pălăria de ploaie continua să-i fâlfâie din 
buzunarul de la spate.) l-am zis că mă simt extrem de 
puternic. l-am zis că mă simt pregătit să merg la nesfârşit. Şi 
ştii ce i-am mai zis? 

— Mai taci naibii! făcu Pearson. 

— Cine să te fi întrebat pe tine, care eşti o girafă urâtă? 
făcu Barkovitch. 

— Şterge-o, spuse McVries. M-apucă durerea de cap când 
te văd şi te-aud. 

Insultat din nou, Barkovitch avansă prin grup şi-l prinse 
de braţ pe Collie Parker. 

— Te-a întrebat ce... 

— Frige-o de-aici, până nu-ţi rup nasul ăla de lăbar şi ţi-l 
bag pe gât, mârâi Collie Parker. 

Barkovitch avansă repede. Despre Collie Parker se 
spunea că era un tip foarte al dracului. 

— Individul ăsta mă calcă pe bătături, zise Pearson. 

— S-ar bucura să te-audă, comentă McVries. E încântat. 
l-a mai spus reporterului că vrea să danseze pe multe 
morminte. Vorbea serios şi-n privinţa aia. Asta-l împinge 
înainte. 

— Data viitoare când vine pe-aici, cred c-o să-i pun 
piedică, spuse Olson. 

Glasul lui suna sec şi vlăguit. 

— Nţ-ţ-ţ, ţâţăi McVries. Regula 8: Nici un contact cu alt 
Mărşăluitor. 

— Ştii bine unde-ţi poţi băga Regula 8, comentă Olson cu 


un zâmbet şters. 

— Ai grijă, rânji McVries, iar ai început să vorbeşti ca un 
om viu. 

Pe la ora 19, ritmul de mers, care se apropiase foarte 
mult de limita minimă, începu să crească niţel. Era răcoare şi 
dacă mergeai mai repede, te încălzeai. Trecură pe sub un 
pasaj superior cu barieră şi câţiva spectatori îi aclamară, cu 
gurile pline de gogoşi Dunkin' Donuts cumpărate de la 
magazinul cu pereţi din sticlă situat în apropiere de baza 
rampei de ieşire spre autostradă. 

— O să suim şi noi pe autostradă undeva, nu-i aşa? se 
interesă Baker. 

— In Oldtown, răspunse Garraty. Până acolo mai sunt 
vreo sută douăzeci de mile. 

Harkness fluieră printre dinţi. 

Nu mult după aceea, intrară în centrul oraşului Caribou. 
Se aflau la patruzeci şi patru de mile de punctul de pornire. 


Capitolul 4 


"Jocul cel mai grozav ar fi acela 

în care participantul învins este ucis." 
— Chuck Barris 

Creator de spectacole-joc 

Moderator la Gong Show 


Toţi fură dezamăgiţi de Caribou. 

Era, pur şi simplu, la fel ca Limestone. 

Spectatorii erau mai mulţi, dar altfel, era tot un oraş cu o 
fabrică de hârtie şi service, cu câteva magazine şi benzinării, 
un supermarket în care avea loc, potrivit afişelor lipite peste 
tot, VANZAREA NOASTRA ANUALA CU REDUCERI! şi un parc 
cu un monument, comemorând eroii căzuţi în război. O 
formaţie mică de liceeni, cu o sonorizare oribilă, intona imnul 


naţional, un potpuriu de marşuri compuse de Sousa? şi apoi, 
atât de disonant încât suna aproape sinistru, Marching to 
Pretoria. 

Reapăru femeia care provocase un incident la intersecţia 
ce li se părea acum foarte îndepărtată. Continua să-l caute pe 
Percy. De data aceasta, izbuti să treacă prin cordonul de 
poliţie şi să iasă pe drum. Se năpusti printre băieţi şi, fără să 
vrea, îl răsturnă pe unul dintre ei. Ţipa după Percy al ei, să 
vină acasă. Soldaţii duseră mâna la arme şi, pentru un 
moment, se păru că mama lui Percy avea să se aleagă cu un 
bilet de ieşire pentru imixtiune. După aceea, un poliţist o 
prinse şi o târi de pe drum. Un băieţel aşezat pe o conductă 
etichetată PASTRAŢI MAINE CURAT mânca un hot-dog şi se 
uita cum mama lui Percy fu vârâtă într-o maşină de poliţie. 
Acela fu episodul cel mai interesant al trecerii prin Caribou. 

— Ce vine după Oldtown, Ray? întrebă McVries. 

— Nu sunt hartă ambulantă, replică Garraty iritat. Cred 
că Bangor. Apoi Augusta. După aceea, Kittery şi graniţa 
statului, cam la trei sute treizeci de mile de aici. Plus sau 
minus câteva mile. Clar? Asta-i tot ce ştiu. 

Cineva fluieră. 

— Trei sute treizeci de mile... 

— Incredibil, făcu Harkness posac. 

— Toată chestia asta-i incredibilă, zise McVries. Mă întreb 
unde-i Maiorul? 

— La futai, în Augusta, spuse Olson. 

Toţi rânjiră şi Garraty reflectă modul straniu în care 
Maiorul se transformase din Dumnezeu în diavol, în numai 
zece ore. 

Mai rămăseseră nouăzeci şi cinci, dar nu ăsta era lucrul 
cel mai rău. Lucrul cel mai rău era să încerce să şi-l închipuie 
pe McvVries încasându-şi biletul, sau pe Baker. Sau pe 
Harkness, cu ideea lui idioată despre o carte. Mintea i se feri 
de gândurile acelea. 


John Phillip Sousa (1854 — 1932), compozitor şi şef de 
orchestră american. 


După ce Caribou rămase în urma lor, drumul redeveni 
pustiu. Mergeau printr-un peisaj rural, presărat cu intersecţii 
cu drumuri de ţară, cu câte un singur stâlp de iluminat, 
ridicându-se mult deasupra lor, ţintuindu-i cu razele sale şi 
proiectând umbre negre cu marginile perfect distincte, atunci 
când îi traversau zona luminată ca ziua. Undeva în depărtare, 
se auzi fluierul unei locomotive. Luna trimitea o lumină vagă 
peste ceața de la sol, făcând-o să pară opalescentă şi perlată 
pe ogoare. 

Garraty luă o gură de apă. 

— Avertisment! Avertisment, numărul 12! Ultimul 
avertisment, numărul 12! 

Numărul 12 era un băiat pe nume Fenter, îmbrăcat 
într-un tricou-suvenir pe care scria AM FOST CU DREZINA PE 
MUNTELE WASHINGTON. Fenter îşi umezea buzele. Se zvonea 
că îi înţepenise rău piciorul. Când fu împuşcat, după zece 
minute, Garraty nu simţi mare lucru. Era prea obosit. Ocoli 
trupul lui Fenter. Privind în jos, zări ceva sclipind în mâna lui. 
O icoană cu Sfântul Cristofor. 

— Dacă scap de-aici, vorbi pe neaşteptate McVries, ştiţi 
ce-o să fac? 

— Ce? întrebă Baker. 

— O să fac sex, până mi se-nvineţeşte scula. În viaţa 
mea n-am fost aşa de excitat cum sunt în clipa asta, pe 1 mai 
la ora opt fără un sfert. 

— Vorbeşti serios? făcu Garraty. 

— Absolut, îl asigură McVries. Cred că m-aş putea da şi la 
tine, Ray, dacă n-ai fi nebărbierit. 

Garraty râse. 

— Sunt Făt-Frumos, zise McVries şi mâna i se ridică spre 
cicatricea de pe obraz, atingând-o. Tot ce-mi mai trebuie 
acum este o Frumoasă Adormită. Aş putea s-o trezesc cu un 
sărut romantic şi am porni amândoi apoi spre soare-apune. 
Cel puţin până la cel mai apropiat motel... Oricum, ar fi o 
iubire adevărată. Tu crezi în iubirea adevărată, Hank, 
dragule? 

— Eu cred într-un futai adevărat, zise Olson, şi Art Baker 


izbucni în râs. 

— Eu cred în iubirea adevărată, spuse Garraty şi regretă 
imediat că vorbise. 

Păruse naiv. 

— Vrei să ştii de ce eu nu cred? întrebă Olson şi-i azvârli 
un rânjet furiş şi înspăimântător lui Garraty. Întreabă-l pe 
Fenter. Intreabă-l pe Zuck. Ei ştiu. 

— Asta-i o părere de rahat, comentă Pearson. 

Apăruse de undeva, din beznă şi umbla din nou alături de 
ei. Şchiopăta, nu rău, dar foarte evident. 

— Ba nu-i deloc, zise McVries şi după un moment adăugă 
criptic: Nimănui nu-i plac morţii. 

— Lui Edgar Allan Poe îi plăceau, zise Baker. La şcoală a 
trebuit să fac un referat despre el şi am aflat că avea tendinţe 
ne... recto... 

— Necrofile, spuse Garraty. 

— Da, exact! 

— Ce-nseamnă asta? întrebă Pearson. 

— Dorinţa de a face dragoste cu o femeie moartă, 
răspunse Baker. Sau cu un bărbat mort, dacă eşti femeie. 

— Sau dacă eşti sonat, completă Movries. 

— Cum dracu' am ajuns la asta? croncăni Olson. Ziceţi-mi 
şi mie, cum dracu' am ajuns la subiectul sexului cu morţii? 
Este ceva oribil de scârbos! 

— De ce nu? se auzi un glas adânc şi sumbru. (Era 
Abraham, numărul 2, un tip înalt care părea dezarticulat; 
umbla mereu târşâindu-şi picioarele.) Cred că pentru o clipă 
sau două am putea să ne gândim ce fel de viaţă sexuală 
poate să existe pe lumea cealaltă. 

— Eu o iau pe Marilyn Monroe, zise McVries, şi tu poţi s-o 
iei pe Eleanor Roosevelt, amice Abe. 

Abraham îi arătă degetul mijlociu. Undeva în faţă, un 
soldat dădu un avertisment. 

— O clipă! la staţi dracu' o clipă! (Olson vorbea încet, ca 
şi cum s-ar fi confruntat cu o problemă teribilă de exprimare.) 
Cu toţii aţi luat-o pe lângă subiect. Aţi luat-o razna de tot! 

— "Calitatea transcendentală a iubirii", o conferinţă 


susţinută de celebrul filosof şi futangiu etiopian Henry Olson, 
declamă McVries. Autor al cărţii O piersică nu-i o piersică dacă 
n-are găurele şi al altor lucrări de... 

— Stai! strigă Olson. (Vocea îi era tăioasă aidoma 
cioburilor de sticlă.) Stai dracu' o clipă! lubirea-i o farsă! 
Este-un nimic! Un zero mare şi tăiat! Ai priceput? 

Nimeni nu-i răspunse. Garraty privi în faţă, spre locul 
unde colinele negre aidoma cărbunelui se întâlneau cu bezna 
presărată de stele a cerului. Se întrebă dacă nu cumva simţea 
primele spasme difuze ale unei crampe în bolta tălpii stângi. 
Vreau să mă aşez, gândi el, iritat. Dar-ar dracu-n toate, vreau 
să stau jos! s 

— lubirea este o înşelătorie! tuna Olson. In lume există 
trei mari adevăruri, şi ele sunt o masă bună, o ciocăneală 
bună şi o căcare bună, şi asta-i tot! Şi când o s-ajungeţi ca 
Fenter şi Zuck... 

— Gura! rosti o voce plictisită, şi Garraty ştiu că era 
Stebbins. 

Dar, când se uită îndărăt, Stebbins privea drumul şi 
mergea în apropierea marginii din stânga. 

Un avion cu reacţie trecu pe deasupra, lăsând în urmă 
zumzetul motoarelor şi trasând o linie vagă peste cerul nopţii. 
Fusese îndeajuns de jos pentru a-i putea vedea pulsând 
luminile de navigaţie, galbene şi verzi. Baker reîncepuse să 
fluiere. Garraty le îngădui pleoapelor să se închidă aproape 
complet. Picioarele i se mişcau de la sine. 

Mintea sa pe jumătate aţipită începu să-i scape de sub 
control. Gânduri haotice porniră să se urmărească leneşe prin 
cap. Şi-o aminti pe mama sa, cântându-i un cântec de leagăn 
irlandez, când el era foarte mic... ceva despre scoicuţe şi 
melcişori, hopa, hop ş-aşa. Şi faţa ei, mare şi frumoasă, 
aidoma chipului unei actriţe de pe ecranul cinematografului. 
Ar fi vrut s-o sărute şi s-o iubească toată viaţa. Când avea să 
crească mare, avea să se însoare cu ea. 

Imaginea fu înlocuită de chipul de poloneză veselă al lui 
Jan şi de părul ei negru, lung până la mijloc. Purta un costum 
de baie din doua piese, sub o rochie scurtă de plajă, fiindcă 


mergeau la Reid Beach. Garraty avea un şort destrămat, de 
blugi, şi şlapi. 

Jan dispăru. Faţa ei deveni cea a lui Jimmy Owens, puştiul 
care locuise pe strada lor, niţel mai sus. Garraty avea cinci ani 
şi Jimmy avea tot cinci ani, iar mama lui Jimmy îi prinsese 
jucându-se de-a doctorul, în groapa cu nisip din spatele casei 
lor. Amândoi aveau erecţii. Pe atunci nu le spuneau însă 
erecţii. Mama lui Jimmy o chemase pe mama lui Garraty şi ea 
îl luase, îl dusese în dormitorul ei şi-l întrebase cum i-ar fi 
plăcut dacă l-ar fi pus să iasă din casă şi să meargă pe stradă 
în pielea goală. Trupul său amorţit se înfioră de stânjeneala 
umilitoare a momentului, de ruşinea profundă simțită atunci. 
Plânsese şi o implorase să nu-l oblige să meargă pe stradă în 
pielea goală... şi să nu-i spună nimic tatei. 

Avea şapte ani. El şi Jimmy Owens se zgâiau prin 
fereastra murdară a birourilor companiei de materiale de 
construcţie Burr, la calendarele cu femei goale, ştiind la ce se 
uitau, dar în acelaşi timp neînţelegând prea bine, simțind un 
fior nedefinit, care îi cuprindea stânjenitor de excitant. Nedefi- 
nit. Acolo era o doamnă blondă cu o fâşie de mătase albastră 
ce-i acoperea şoldurile, iar ei se holbaseră la ea mult, mult 
timp. Se contraziseseră despre ceea ce ar fi putut să se 
găsească sub fâşia de mătase. Jimmy spusese că el îşi văzuse 
mama în pielea goală. Jimmy spunea că el ştia ce-i acolo. 
Jimmy spunea că avea păr şi era crăpată ca o rană. Garraty 
refuzase să-l creadă, pentru că ceea ce spunea Jimmy era 
dezgustător. 

Cu toate acestea, era cert că femeile trebuie să se 
deosebească de bărbaţi acolo jos, şi ei doi petrecuseră un 
lung amurg purpuriu de vară discutând problema, omorând 
țânțari şi privind un meci de baseball improvizat în parcarea 
firmei de camioane pentru mutări, aflată vizavi de Burr. In vi- 
sul cu ochii pe jumătate deschişi, Garraty putea simţi, putea 
realmente simţi trotuarul tare de sub fundul său. 

În anul următor, îl lovise pe Jimmy Owens peste gură cu 
ţeava puştii sale Daisy cu aer comprimat, în timp ce se jucau 
de-a războiul, şi Jimmy avusese nevoie de patru copci la buza 


de sus. La un an după aceea, se mutaseră. Nu voise să-l 
lovească pe Jimmy peste gură. Fusese un accident. Era 
absolut convins în privinţa asta, deşi de atunci ştiuse că 
Jimmy avea dreptate, pentru că-şi văzuse propria mamă 
dezbrăcată (nu intenţionase s-o vadă dezbrăcată — fusese un 
accident). Aveau păr acolo. Aveau păr şi erau crăpate. 

Șșşt, nu-i un tigru, iubitule, doar ursuletul tău, vezi?... 
Scoicuţe şi melcişori, hopa, hop ş-aşa... Mama îl iubeşte pe 
băiatul ei.... Şşşt... Haide, culcă-te... 

— Avertisment! Avertisment, numărul 47! 

Un cot îl lovi violent în coaste. 

— Asta eşti tu, băiete. Scularea şi treci la treabă! 

McVries rânjea spre el. 

— Cât e ceasul? întrebă Garraty, răguşit. 

— Opt şi treizeci şi cinci. 

— Dar am... 

— .. .moţăit ore-ntregi, făcu McVries. Cunosc senzaţia. 

— In tot cazul, aşa mi s-a părut. 

— E numai mintea ta, zise McVries, care foloseşte vechea 
supapă de refulare. N-ai vrea ca şi picioarele să poată face la 
fel? 

— Eu folosesc întotdeauna săpunul Dial, rosti Pearson, 
adoptând o expresie de idiot. N-aţi vrea ca toţi să facă la fel? 

Garraty se gândi că amintirile erau ca o linie zgâriată pe 
pământ. Cu cât te întorceai mai mult în urmă, cu atât era mai 
ştearsă şi mai greu de distins. Până ce, în cele din urmă, nu 
se mai zărea nimic, doar pământul neted şi gaura neagră de 
neant din care apăruseşi. Dintr-un punct de vedere, amintirile 
semănau cu drumul. Aici era real, dur şi tangibil, dar drumul 
de la început, ora 9 a dimineţii drumului, era foarte îndepărtat 
şi lipsit de sens. 

Parcurseseră aproape cincizeci de mile” de Marş. Se auzi 
că Maiorul avea să apară în jeep-ul său, pentru a-i trece în 
revistă şi a ţine un scurt discurs atunci când chiar ajungeau la 
borna cincizeci. Garraty se gândi că era, probabil, o gogoriţă. 


5 80,4 km. 


Atacară o pantă lungă şi abruptă şi Garraty fu ispitit să-şi 
scoată din nou jacheta. N-o făcu. li deschise totuşi fermoarul, 
apoi merse cu spatele timp de un minut. Luminile din Caribou 
clipeau spre el şi se gândi la soţia lui Lot, care privise înapoi şi 
fusese preschimbată într-un stâlp de sare. 

— Avertisment! Avertisment, numărul 47! Al doilea 
avertisment, numărul 47! 

Garraty avu nevoie de un moment ca să-şi dea seama că 
era vorba despre el. Al doilea avertisment primit în zece 
minute. Incepu să simtă iarăşi teama. Se gândi la băiatul al 
cărui nume nu-l cunoştea, care murise pentru că încetinise 
prea des. Asta făcea şi el? 

Se uită în jur. McVries, Harkness, Baker şi Olson îl priveau 
fix. Mai ales Olson îl privea cu multă atenţie. În pofida beznei, 
putea să-i distingă expresia de concentrare de pe chip. Olson 
supravieţuise la şase băieţi. Do-rea ca Garraty să fie al 
şaptelea, cel cu noroc. Dorea ca Garraty să moară. 

— Vezi ceva verde? întrebă Garraty, iritat. 

— Nu, răspunse Olson, ferindu-şi ochii. Bineînţeles că nu. 

Garraty merse cu hotărâre acum, legănându-şi braţele 
agresiv. Era ora 20:40. La 22:40 — după alte opt mile 
parcurse pe drum — avea să fie liber din nou. Simţi imboldul 
isteric de a proclama că putea s-o facă, că nu trebuiau să 
răspândească zvonuri despre el, că nu aveau să-l vadă pri- 
mind biletul de ieşire... cel puţin, deocamdată. 

Ceaţa joasă se lăţea peste drum în fuioare subţiri, ca 
fumul. Siluetele băieţilor se deplasau prin ea, aidoma unor 
ambarcaţiuni întunecate aflate în derivă. Când atinseră cota 
de cincizeci de mile de la începerea Marşului, trecură pe 
lângă un garaj mic, închis, care avea în faţă o pompă de 
benzină ruginită. Era o simplă formă strâmbă şi 
amenințătoare în ceaţă. Becul fluorescent şi clar al unei 
cabine telefonice proiecta singura lumină din jur. Maiorul nu 
veni. Nu veni nimeni. 

Drumul cobora lin într-o curbă, apoi zăriră drept în faţă 
un indicator galben ţipător. Zvonul sosi, dar, înainte să fi 
ajuns la Garraty, el citise deja indicatorul: 


PANTĂ ABRUPTĂ. CAMIONAGII, FOLOSIŢI TREPTELE DE 
VITEZĂ INFERIOARE. 

Gemete şi icnete. De undeva din faţă, Barkovitch strigă 
voios: 

— Călcaţi-o, fraților! Care se-ntrece cu mine până sus? 

— Mai taci dracu' din gură, smucitule! rosti cineva, 
încetişor. 

— Prinde-mă, fraiere! ţipă Barkovitch. Hai după mine şi 
prinde-mă! 

— Cedează nervos, zise Baker. 

— Nu, răspunse McVries. Işi eliberează energia. Tipii ca el 
au al naibii de multă energie! 

Vocea lui Olson se auzi ca o şoaptă: 

— Nu cred că pot urca dealul ăsta. In nici un caz cu patru 
mile pe oră. 

Dealul se ridica deasupra lor. Acum ajunseseră aproape 
de el. Din cauza ceţii, era imposibil să-i vadă vârful. Din câte 
ştim, gândi Garraty, poate dura aşa la nesfârşit. 

Porniră urcuşul. 

Nu era chiar atât de rău, descoperi Garraty, dacă, în timp 
ce mergeai, priveai în jos spre picioare şi te aplecai puţin 
înainte. Priveai doar în jos, la bucăţica mică de asfalt dintre 
tălpi, şi asta crea impresia că mergeai pe teren plat. Desigur, 
nu te puteai amăgi că nu-ţi ardeau plămânii şi respiraţia din 
gât, pentru că aceea era realitatea. 

Cumva zvonurile începură să sosească — se părea că 
unii mai aveau resurse respiratorii. Se spunea că panta era 
lungă de patru sute de metri. Se zvonea că era lungă de două 
mile. Se zvonea că nici un Mărşăluitor nu primise vreodată 
biletul de ieşire pe dealul acesta. Se zvonea că trei băieţi 
căpătaseră biletul de ieşire aici chiar anul trecut. După aceea, 
nu mai se auzi nici un alt zvon. 

— N-o pot face, spunea Olson monoton. Nu mai pot! 

Răsufla aidoma câinilor, în gâfâieli sonore. Continua 
totuşi să meargă şi toţi continuau să meargă. Icnetele 
înăbuşite şi pufăiturile explozive deveniră treptat tot mai 
puternice. In afară de astea, singurele sunete erau litania lui 


Olson, târşâitul numeroaselor picioare şi scrâşnetele şi 
pârâiturile motorului autoblindatului care îi însoțea. 

Garraty simţi cum îi creştea teama tulbure din stomac. 
Putea pur şi simplu să moară aici. N-ar fi fost deloc greu. 
Călcase strâmb şi avea deja două avertismente. In clipa de 
faţă nu putea să fie cu foarte mult peste viteza-limită. 
Ajungea să încetinească pasul doar niţel şi ar fi primit al 
treilea şi ultim avertisment. Şi atunci... 

— Avertisment! Avertisment, numărul 70! 

— ie îţi cântă, Olson, rosti McVries, între două gâfâieli. 
la-ţi picioarele la spinare! Vreau să te văd cum dansezi în sus 
pe deal, ca Fred Astaire. 

— Ce-ţi pasă ţie? întrebă Olson, feroce. 

McVries nu-i răspunse. Olson mai găsi putere în fiinţa sa 
şi izbuti să iuţească pasul. Garraty se întrebă morbid dacă 
puţina putere suplimentară pe care o găsise însemna şi ultimii 
săi metri. Se mai întrebă ce făcea Stebbins, care se afla tot în 
spate, ultimul din grup. Tu cum te simţi, Stebbins? Ai obosit? 

Undeva în faţă, un băiat pe nume Larson, numărul 60, se 
aşeză brusc pe asfalt. Primi un avertisment. Ceilalţi băieţi se 
despărţiră şi îl depăşiră de o parte şi pe alta, ca apele Mării 
Roşii în jurul fiilor lui Israel. 

— Mă odihnesc doar niţel, bine? zise Larson cu un 
zâmbet şocant de încrezător. Deocamdată nu mai pot să 
merg, bine? 

Zâmbetul i se lăţi şi mai mult şi îl revărsă asupra 
soldatului care sărise de pe autoblindat cu automatul luat de 
pe umăr şi ţinând în mână cronometrul din oţel inoxidabil. 

— Avertisment, numărul 60, spuse soldatul. Al doilea 
avertisment. 

— Uite ce-i, o să recuperez, se grăbi Larson să-l asigure. 
Doar mă odihnesc. Un om nu poate merge fără pauză. Nu tot 
timpul. Nu-i aşa, băieţi? 

Olson gemu încetişor când trecu pe lângă Larson şi se 
feri când acesta încercă să-i atingă manşeta pantalonilor. 

Garraty îşi simţi pulsul zvâcnindu-i fierbinte în tâmple. 
Larson primi al treilea avertisment. Acum va înţelege, gândi 


Garraty, acum se va scula şi o va lua la goană. 

Şi, în cele din urmă, Larson păru că înţelese. Realitatea 
se nărui peste el. 

— Hei! spuse Larson dinapoia lor. (Vocea îi era ascuţită şi 
alarmată.) Hei, doar o secundă, nu faceţi asta, o să mă ridic! 
Hei, nu! N... 

Impuşcătura. Continuară să urce dealul. 

— Nouăzeci şi trei de sticle de bere rămase pe zid, vorbi 
încetişor McVries. 

Garraty nu replică. Îşi privea picioarele, mergea şi se 
strădui să-şi folosească toată puterea de concentrare pentru 
a ajunge în vârf fără al treilea avertisment. Dealul acesta 
monstruos nu mai putea s-o ţină aşa mult timp. În nici un caz. 

Undeva sus, cineva scoase un țipăt ascuţit şi bolborosit, 
apoi armele bubuiră la unison. , 

— Barkovitch, zise răguşit Baker. Asta a fost Barkovitch, 
sunt sigur. 

— Greşit, ţărane! ţipă Barkovitch, din beznă. Greşit, sută 
la sută! 

Nu apucaseră să-l vadă pe băiatul care fusese împuşcat 
după Larson. Făcuse parte din avangardă şi fusese târât de 
pe drum înainte ca ei să ajungă în locul respectiv. Garraty 
cuteză să ridice ochii de pe asfalt şi regretă imediat că o 
făcuse. Putea să distingă vag vârful dealului. Mai aveau de 
parcurs o distanţă cam cât lungimea unui teren de fotbal, dar 
parcă erau o sută de mile. Nimeni nu mai zicea nimic. Fiecare 
se retrăsese în propriul său univers de durere şi efort. 
Secundele se dilatau în ore. 

In apropiere de vârful dealului, din şoseaua principală se 
desprindea un drum de ţară cu făgaşe, iar acolo stăteau un 
fermier şi familia sa. li priviră pe Mărşăluitori trecând — un 
bătrân cu fruntea puternic ridată, o femeie cu chip tăios, 
îmbrăcată într-o haină voluminoasă, şi trei adolescenţi cu 
aspect pe jumătate ofilit. 

— Nu-i mai trebuie... decât o furcă, gâfâi McVries spre 
Garraty. (Sudoarea îi curgea pe faţă.) Şi... Grant Wood... să-l 


pictezef. 

— Salut, tăticu'! strigă cineva. 

Fermierul, soţia şi copiii lui nu spuseră nimic. Brânzica 
stă deoparte, îşi spuse Garraty, pe neaşteptate. Lactatele cu 
laptele, dar brânzica stă deoparte. Fermierul şi familia sa nu 
zâmbeau. Nu se încruntau. Nu aveau pancarte. Nu fluturau 
mâinile. Priveau. Garraty îşi reaminti filmele western pe care 
le văzuse în toate după-amiezile de sâmbătă ale copilăriei 
sale, în care eroul era părăsit să moară în deşert, iar vulturii 
apăreau şi dădeau târcoale pe cer. Rămaseră în urmă şi 
Garraty se simţi uşurat. Bănuia că fermierul şi nevasta lui şi 
cei trei copii pe jumătate ofiliţi aveau să fie acolo în jurul orei 
21 în următoarea zi de 1 mai şi în următoarea... şi în următoa- 
rea. Câţi băieţi văzuseră împuşcaţi? O duzină? Două? Lui 
Garraty nu-i plăcea să se gândească la asta. Sorbi din bidonaş 
şi plimbă apa prin gură, încercând să dizolve saliva uscată. 
Scuipă după ceea apa. 

Panta continua să suie. Ceva mai sus, Toland leşină şi fu 
împuşcat după ce soldatul rămas lângă el îi avertizase de trei 
ori corpul inconştient. Garraty avea senzaţia că suiau dealul 
acela de cel puţin o lună. Da, trebuia să fie minimum o lună şi 
asta era o evaluare destul de conservatoare, pentru că ei 
mergeau de peste trei ani. Chicoti niţel, sorbi iarăşi din bido- 
naş, plimbă apa prin gură şi o înghiţi. Nu avea crampe. O 
crampă l-ar fi terminat acum. Dar se putea întâmpla. Se putea 
întâmpla, pentru că îi afundase cineva pantofii în plumb 
lichid, într-un moment de neatentie. 

Nouă băieţi nu mai existau şi o treime din ei o terminase 
chiar aici, pe dealul acesta. Maiorul îi spusese lui Olson să-i 
bage în draci şi, dacă ăsta nu era iadul, atunci era o 
aproximare destul de bună. Destul de bună... 

Aoleo... 

Garraty îşi dădu seama brusc că se simţea destul de 
ameţit, parcă gata să leşine. Ridică o mână şi se pălmui de 
două ori pe ambii obraji, cu putere. 


s Pictor american (1892 — 1942) 


— Nu te simţi bine? întrebă McVries. 

— M-a luat ameţeala. 

— Toarnă-ţi... — o răsuflare iute, şuierată —... bidonaşu-n 
cap. 

Garraty făcu aşa cum i se spusese. Te botez pe tine, 
Raymond Davis Garraty, pax vobiscum. Apa era foarte rece. 
Nu se mai simţi ametit. O parte din apă îi curse pe sub 
cămaşă, în şiroaie de-a dreptul îngheţate. 

— Bidonaş! Numărul 47! răcni el. 

Efortul strigătului îl făcu să se simtă din nou secătuit de 
puteri. Regretă că nu mai aşteptase puţin. 

Un soldat se apropie de el tropăind şi-i întinse un bidonaş 
plin. Garraty îi putea simţi ochii inexpresivi ca nişte bile de 
sticlă, cercetându-l evaluator. 

— Şterge-o! i se adresă grosolan, luând bidonaşul. Eşti 
plătit să mă-mpuşti, nu să caşti gura la mine. 

Soldatul se îndepărtă, fără să-şi schimbe expresia. 
Garraty se sili să meargă mai repede. 

Continuară să urce şi nimeni n-o mai încasă, apoi 
ajunseră în vârf. Era ora 21. Mergeau de douăsprezece ore. 
Asta nu însemna nimic. Singurul lucru important era briza 
răcoroasă care sufla pe culmea dealului. Şi ciripelile unei 
păsări. Şi senzaţia cămăşii ude lipite de piele. Şi amintirile. 
Lucrurile astea erau importante şi Garraty se agăţă de ele, 
conştientizându-le cu disperare. Erau ale lui şi încă nu le 
pierduse. 

— Pete? 

— Da. 

— Frate, cât mă bucur că sunt în viaţă! 

McVries nu răspunse. Acum coborau panta. Mersul era 
Uşor. 

— O să mă străduiesc din greu să rămân în viaţă, zise 
Garraty aproape pe un ton de scuză. 

Drumul unduia lin în jos. Mai aveau încă o sută 
cincisprezece mile până la Oldtown şi până la suprafaţa 
relativ plată a autostrăzii. 

— Asta-i şi ideea, nu? întrebă McVries, în cele din urmă. 


Vocea îi suna spartă şi slabă, ca şi cum ar fi vorbit din 
adâncurile u-nei hrube colbuite. 

Pentru o vreme, nici unul nu spuse nimic. Nimeni nu 
vorbea. Baker înainta cu pas constant — el nu primise încă 
nici un avertisment — cu mâinile în buzunare, încuviinţând 
încet din cap în ritmul de platfus al mersului său. Olson 
revenise la Ave Maria, plin de smerenie. Faţa i se vedea ca o 
pată albă în beznă. Harkness mânca. 

— Garraty, rosti McVries. 

— Sunt aici. 

— Ai văzut vreodată sfârşitul unui Marş Lung? 

— Nu. Dar tu? 

— Ce dracu', nici vorbă! Mă gândisem doar că tu, fiind 
mai aproape şi... mă-nţelegi. 

— Tata ura Marşurile. M-a dus să văd unul, ca o — cum 
să-ţi zic? — ca o lecţie practică. Dar atunci a fost singura 
dată. 

— Eu am văzut. 

Garraty tresări la auzul glasului. Era Stebbins. Se 
apropiase de ei, ţinând capul tot plecat, cu părul blond 
fluturându-i în jurul urechilor, ca o aură bolnăvicioasă. 

— Cum a fost? întrebă McVries. 

Vocea îi suna parcă mai vioaie. 

— Nu ti-ar plăcea să ştii, replică Stebbins. 

— Doar te-am întrebat, nu? 

Stebbins nu răspunse. Garraty era mai curios ca 
niciodată în legătură cu el. Stebbins nu se prăbuşise. Nu 
dovedea nici un semn al prăbuşirii. Continua, fără să se 
plângă, şi nu fusese avertizat după momentul iniţial de la 
start. 

— Da, chiar aşa, se auzi el rostind, cum a fost? 

— Am văzut sfârşitul acum patru ani, zise Stebbins. Pe 
atunci aveam treisprezece ani. S-a terminat cam la 
şaisprezece mile după graniţa statului New Hampshire. 
Aduseseră Garda Naţională şi şaisprezece Escadroane 
Federale ca să ajute poliţia statului. Fuseseră nevoiţi s-o facă, 
pentru că spectatorii erau îngrămădiţi pe şaizeci de rânduri în 


adâncime, de ambele părţi ale drumului, pe o distanţă de 
cincizeci de mile. Peste douăzeci de oameni au murit călcaţi 
în picioare, înainte de a se termina totul, pentru că încercau 
să se deplaseze în paralel cu Mărşăluitorii, străduindu-se să 
vadă finalul. Eu am stat în primul rând. Tata îmi obținuse locul 
ăla. 

— Cu ce se ocupă taică-tău? întrebă Garraty. 

— Este în Escadroane. Şi apreciase perfect finalul. Nici 
măcar n-a trebuit să mă clintesc. Marşul s-a sfârşit, practic, în 
faţa mea. 

— Cum a fost? întrebă încetişor Olson. 

— l-am putut auzi venind, înainte să-i fi văzut. Toţi îi 
puteam auzi. Era un val sonor uriaş, care creştea mereu, dar 
a mai durat încă o oră până să se apropie suficient ca să-i 
vedem. Nu se uitau la mulţime — nici unul dintre cei doi care 
rămăseseră. Era ca şi când nici n-ar fi ştiut că mulţimea 
exista. Nu se uitau decât la drum. Amândoi şontâcăiau. Parcă 
fuseseră răstigniţi şi apoi coborâţi de pe cruce şi siliţi să 
meargă, având cuiele încă în picioare. 

De acum toţi îl ascultau pe Stebbins. O tăcere îngrozită 
pogorâse ca o perdea de cauciuc. 

— Mulțimea zbiera la ei, de parcă ar mai fi fost capabili 
să audă. Unii ţipau numele unui Mărşăluitor, alţii răcneau 
numele celuilalt, dar tot ce se auzea, de fapt, era o incantaţie: 
Hai... Hai... Hai... Eram împins de colo-colo, ca un sac de 
cartofi. Tipul care era lipit de mine a făcut pe el sau a ejaculat 
în pantaloni — nu-ţi puteai da seama. 

Au trecut chiar pe lângă mine. Unul era un blond, voinic, 
cu cămaşa deschisă. O talpă de pantof i se dezlipise ori se 
descususe şi fâlfâia. Celălalt nici măcar nu mai avea pantofi. 
Mergea desculţ. Şosetele i se terminau la glezne. Restul... se 
rupseseră pur şi simplu în timpul Marşului. Avea picioarele 
roşii. | se vedeau vasele de sânge sparte de la picioare. Nu 
cred că le mai simţea, de fapt. Poate că s-ar fi putut să-i mai 
repare picioarele mai târziu... nu ştiu. Poate că s-ar fi putut. 

— Termină! Pentru numele lui Dumnezeu, termină! 

Vorbise McVries, care părea ametit şi îngreţoşat. 


— Doreai să afli, replică Stebbins, aproape voios. N-ai zis 
aşa? 

Nici un răspuns. Autoblindatul zumzăi, zăngăni şi se 
smuci pe acostament, iar undeva în faţă, cineva căpătă un 
avertisment. 

— Blondul cel voinic a pierdut. Am văzut totul. Trecuseră 
doar foarte puţin de mine. Şi-a ridicat brusc ambele braţe, ca 
şi cum ar fi fost Superman, dar, în loc să zboare, a căzut pur 
şi simplu cu faţa în jos şi i-au dat biletul de ieşire după treizeci 
de secunde, pentru că avea deja trei avertis-mente. Amândoi 
aveau câte trei avertismente. 

Apoi mulţimea a început să ovaţioneze. Aclama şi aclama 
întruna şi după aceea şi-a dat seama că puştiul care învinsese 
încerca să spună ceva. Aşa că spectatorii au amuţit. El căzuse 
în genunchi... de parcă ar fi vrut să se roage, atât doar că 
plângea. S-a târât spre celălalt băiat şi şi-a lăsat faţa în 
cămaşa lui. Aînceput să spună ceea ce voia să spună, dar nu 
l-am putut auzi. Vorbea cu faţa în cămaşa blondului mort. li 
spunea totul mortului. Apoi soldaţii s-au repezit şi i-au spus că 
el câştigase Premiul şi l-au întrebat cum dorea să înceapă. 

— Şi ce-a răspuns? întrebă Garraty. 

Avea impresia că, prin întrebarea aceea, îşi pusese 
întreaga viaţă în faţa celorlalţi, direct şi deschis. 

— Nu le-a răspuns nimic, cel puţin nu atunci, zise 
Stebbins. Vorbea cu puştiul mort. li spunea ceva mortului, dar 
noi nu puteam auzi. 

— Ce s-a mai întâmplat după aceea? zise Pearson. 

— Nu mai ţin minte, răspunse Stebbins, parcă din 
depărtare. 

Nimeni nu spuse nimic. Garraty încercă o senzaţie de 
panică, de încolţire, ca şi când cineva l-ar fi înghesuit cu forţa 
într-un tunel subteran care era prea strâmt ca să mai poată 
ieşi din el. In faţă fu anunţat un al treilea avertisment şi un 
băiat scoase un croncănit disperat, ca un corb muribund. Te 
rog, Doamne, nu-i lăsa să împuşte pe nimeni acum! se gândi 
Garraty. O să înnebunesc, dacă aud armele acum. Te rog, 
Doamne, te rog, Doamne! 


După câteva minute, puştile îşi trimiseră sunetele de 
moarte oţelită în noapte. De data aceasta, era un băiat scund, 
într-o bluză de trening, roşu cu alb, descheiată. Pentru o clipă, 
Garraty se gândi că mama lui Percy nu va mai trebui să se 
întrebe sau să-şi facă griji, dar nu fusese Percy, ci un băiat pe 
nume Quincy sau Quentin, sau aşa ceva. 

Garraty nu înnebuni. Se răsuci pentru a-i adresa cuvinte 
aspre lui Stebbins — pentru a-l întreba, poate, ce simţea 
fiindcă terorizase cu asemenea orori ultimul minut din viaţa 
băiatului — dar Stebbins rămăsese treptat în urmă, 
reluându-şi poziţia obişnuită, şi Garraty era din nou singur. 

Continuară să meargă, toţi nouăzeci. 


Capitolul 5 


"Nu ai spus adevărul şi de aceea 
va trebui să suporţi consecinţele." 
— Bob Barker 

Adevăr sau consecințe 


La ora 21:40 din ziua aceea nesfârşită de 1 mai, Garraty 
scăpă de unul din cele două avertismente. Alţi doi Mărşăluitori 
o încasaseră după băiatul în bluza de trening. Garraty de abia 
observă. El se inventaria cu multă atenţie. 

Un cap, puţin confuz şi sărit de pe fix, dar în esenţă 
zdravăn. Doi ochi, care-l usturau. Un grumaz, destul de 
ţeapăn. Două braţe... acolo nu erau probleme. Un trup, în 
regulă, cu excepţia ghiorăielii din stomac, pe care 
concentratele n-o puteau potoli. Două picioare, al naibii de 
obosite. Muşchi asaltaţi de cazne. Se întrebă cât de departe 
aveau să-l ducă picioarele pe cont propriu — cât avea să 
treacă înainte ca şefia să fie preluată de creier, care să 
înceapă să le pedepsească, silindu-le să lucreze dincolo de 
orice limită raţională, pentru a împiedica un glonţ să pătrundă 


în propriul său adăpost osos? Cât avea să treacă înainte ca 
picioarele să înceapă să se înmoaie şi apoi să se îndoaie, să 
protesteze, iar în cele din urmă să cedeze şi să se oprească? 

Picioarele îi erau obosite, dar deocamdată, din câte îşi 
putea da seama, continuau să fie destul de zdravene. Şi două 
tălpi. Dureroase. Erau delicate, n-avea rost să nege asta. El 
era un băiat voinic şi tălpile acelea deplasau înainte şi înapoi 
optzeci de kilograme. Tălpile îl usturau. Ocazional erau 
străbătute de junghiuri ciudate. Degetul mare de la piciorul 
stâng îi ieşise prin ciorap (se gândi la istorisirea lui Stebbins şi 
simţi imediat cum oroarea i se furişă în suflet) şi începuse să 
se frece neplăcut de pantof. Totuşi, tălpile continuau să 
funcţioneze, nu aveau deocamdată băşici şi simţea că şi ele 
erau în formă destul de bună. 

Garraty, îşi vorbi în gând: eşti în formă excelentă. 
Doisprezece tipi au murit, poate că de două ori mai mulţi 
suferă de dureri mari chiar în clipa asta, dar tu eşti în formă. 
Merge bine. Eşti grozav. Eşti viu. 

Conversaţiile, care se stinseseră brusc la sfârşitul 
relatării lui Stebbins, fură reluate. Vorbirea era apanajul viilor. 
Yannick, numărul 98, şi Wyman, numărul 97, discutau cu voci 
foarte sonore despre soldaţii din autoblindat. Ambii căzuseră 
de acord că erau metişi, dubioşi, troglodiţi şi nelegitimi. 

Pe neaşteptate, Pearson îl întrebă pe Garraty: 

— Ţi s-a făcut vreodată clismă? 

— Clismă? repetă Garraty şi căzu pe gânduri. Nu. Nu 
cred. 

— Dar altuia dintre voi? întrebă Pearson. Spuneţi-mi 
adevărul! 

— Mie mi s-a făcut, zise Harkness şi chicoti încet. Mama 
mi-a făcut-o după Halloween, odată când eram mic. 
Mâncasem aproape o sacoşă plină cu bomboane. 

— Ţi-a plăcut? insistă Pearson. 

— Pe dracu', nici vorbă! Cui naiba i-ar plăcea să i se bage 
o jumătate de litru de clăbuc cald în... 

— Fratelui meu mai mic îi place, spuse Pearson cu 
tristeţe. L-am întrebat pe mucos dacă-i pare rău că eu plec şi 


mi-a spus că nu, fiindcă mămica îi promisese c-o să-i facă o 
clismă dacă era cuminte şi nu plângea. El se dă în vânt după 
clisme. 

— M-apucă greaţa, rosti Harkness, cu glas tare. 

— Aşa mi s-a părut şi mie, se încruntă mohorât Pearson. 

După câteva minute, Davidson se alătură grupului şi le 
povesti despre ziua când se pilise la iarmarocul Steubenville, 
se strecurase în cortul-bordel şi încasase o tigaie în cap de la 
o negresă mare şi grasă care nu purta decât un şnur tanga. 
Când Davidson îi spusese (aşa povestea el) că era beat şi 
crezuse că intrase în cortul pentru tatuaje, negresa cea mare, 
grasă şi focoasă îl lăsase s-o pipăie niţel (aşa povestea el). li 
spusese că voia să-şi tatueze pe abdomen drapelul american. 

Art Baker le povesti despre un concurs pe care-l ţinuseră 
acasă, pentru a vedea care putea să dea foc pârţului cel mai 
mare, iar un băiat cu fese păroase, pe nume Davey Popham, 
izbutise să-şi pârlească aproape tot părul de pe fund şi de pe 
spate. Mirosise ca fânul uscat care a luat foc, povesti Baker. 
Istoria îl făcu pe Harkness să râdă atât de tare, încât căpătă 
un avertisment. 

Din clipa aceea, cursa se dezlănţui. Poveştile incredibile 
se succedară, una după alta, până ce întreaga structură firavă 
se nărui. Altcineva fu avertizat şi, la scurt timp după aceea, 
celălalt Baker (James) căpătă biletul de ieşire. Le pieri buna 
dispoziţie. Unii începură să vorbească despre prietenele lor şi 
conversaţia deveni şovăielnică şi sentimentală. Garraty nu 
spuse nimic despre Jan, dar când ora 22 sosi obosită, într-o 
beznă neagră ca o carieră de cărbune, străbătută doar de 
fuioarele lăptoase de ceaţă ce se târau pe sol, i se părucă 
fata era lucrul cel mai bun pe care îl cunoscuse el vreodată. 

Trecură pe sub un şir scurt de lămpi stradale cu becuri cu 
vapori de mercur, printr-un oraş cu uşile închise şi ferestrele 
acoperite de obloane zăvorâte. Toţi erau preocupaţi acum şi 
discutau în şoapte stinse. În faţa centrului comercial 
Shopwell, aproape de capătul opus al porțiunii acelea mai 
largi din drum, un cuplu de tineri adormise pe o bancă de pe 
trotuar, cu capetele alăturate. Intre ei atârna o pancartă care 


nu putea fi citită. Fata era foarte tânără — probabil că nu 
avea mai mult de paisprezece de ani —, iar prietenul ei purta 
o cămaşă sport ce fusese spălată de prea multe ori ca să mai 
poată avea culori vii. Umbrele lor contopite se proiectau pe 
stradă într-o formă pe care Mărşăluitorii o traversară în 
tăcere. 

Garraty privi înapoi peste umăr, aproape sigur că vuietul 
autoblindatului îi trezise. Ei însă continuau să doarmă, fără să 
ştie că Evenimentul sosise şi trecuse pe lângă ei. Se întrebă 
dacă fata avea s-o ia pe coajă de la tatăl ei. Era foarte tânără. 
Se întrebă dacă şi pancarta lor era HAI GARRATY "Băiatul 
nostru din Maine". Cumva, spera să nu fie aşa. Cumva, ideea 
aceea părea oarecum respingătoare. 

Îşi mâncă ultimul concentrat şi se simţi mai bine. Acum 
nu mai rămăsese nimic ca să-i poată cerşi Olson. Ciudat ce se 
întâmplase cu Olson. Cu şase ore în urma, Garrtay ar fi pus 
prinsoare că era pe ducă, totuşi continua să meargă şi acum 
fără să fi primit vreun avertisment. Garraty bănuia că o 
persoană putea face multe lucruri când în joc se găsea chiar 
viaţa sa. Parcurseseră cam cincizeci şi patru de mile. 

Ultimele conversații se stinseră după oraşul necunoscut. 
Merseră în tăcere o oră sau cam aşa şi frigul începu să-l 
încerce din nou pe Garraty. Mâncă ultimele prăjituri ale 
mamei, mototoli folia şi o aruncă în tufişurile de pe marginea 
drumului. Încă un gunoi pe vasta întindere de viaţă vegetală. 

Din rucsacul său mic, McVries scosese o neaşteptată 
periuţă de dinţi şi era ocupat să-si curețe dantura, deşi fără 
apă. Viaţa merge mai departe, gândi Garraty fascinat. Râgăi, 
spui pardon, faci cu mâna spre oamenii care-ţi fac cu mâna, 
pentru că aşa-i politicos. Nimeni nu se ceartă prea mult cu 
nimeni (exceptându-l pe Barkovitch), tot pentru că-i politicos. 

Viaţa merge mai departe. 

Sau nu era aşa? Se gândi la McVnes, care se răstise la 
Stebbins să-şi ţină gura. La Olson, care primise de la el 
brânza, cu umilinţa mută a unui câine bătut Totul părea să 
aibă o intensitate amplificată, un contrast mai mare de culori, 
lumini şi umbre. 


La ora 23, se petrecură câteva lucruri aproape simultan. 
Se auzi zvonul că un podet de lemn din faţa lor fusese luat de 
ape, după o furtună violenta care avusese loc în cursul 
după-amiezei. In absenţa podului, Marşul urma să fie oprit 
temporar. Urale slabe răsunară în rândurile neregulate şi 
Olson murmură cu glas foarte încet: 

— Mulţumescuc-ţi ţie, Doamne! 

După un moment, Barkovitch începu să urle o avalanşă 
de obscenităţi spre băiatul lângă care mergea, un tip masiv şi 
urât, pe nume Rank. Rank repezi un pumn spre el — ceva cu 
totul interzis de regulament — şi primi un avertisment. 
Barkovitch nici măcar nu încetini pasul. Pur şi simplu, lăsă 
capul în jos, se strecură pe sub lovitură şi continuă să zbiere: 

— Haide, afurisitule! O să dansez pe mormântul tău 
blestemat! Haide, prostovane, dă din craci! Aşa-i prea uşor 
pentru mine! 

Rank trimise altă directă. Barkovitch o eschivă cu 
uşurinţă, dar se împiedică de băiatul care mergea alături de 
el şi căzură amândoi. Ambii primiră avertismente de la 
soldaţii care acum priveau incidentul cu atenţie, însă fără 
emoție — aidoma oamenilor care privesc două furnici luptân- 
du-se pentru o firimitură de pâine, gândi Garraty cu 
amărăciune. 

Rank începu să meargă mai repede, fără să-l privească 
pe Barkovitch. Acesta, furios fiindcă fusese avertizat (băiatul 
peste care căzuse era Gribble, cel care dorise să-i spună 
Maiorului că era un ucigaş), urlă după el: 

— Mă-cta o suge pe strada 42, Rank! 

Rank se întoarse brusc şi-l atacă. 

Strigăte de "Terminaţi!" şi "Lăsaţi tâmpeniile!" umplură 
văzduhul, dar Rank nu le băgă în seamă. Se năpusti spre 
Barkovitch cu capul în piept, mugind. 

Barkovitch păşi iute în lateral. Rank se împiedică şi se 
răsuci tocmai pe acostamentul moale, lunecă în nisip şi căzu 
cu picioarele răşchirate. Căpătă al treilea avertisment. 

— Haide, prostovane! îl împunse Barkovitch. Scularea! 

Rank s-a ridicat. Apoi, a alunecat cumva şi a căzut pe 


spate. Părea ameţit şi năuc. 

Al treilea lucru care se întâmplă în jurul orei 23 fu 
moartea lui Rank. Urmă un moment de tăcere când 
carabinele se aţintiră şi glasul lui Baker răsună puternic şi 
limpede: 

— Bravo, Barkovitch, de-acum nu mai eşti doar enervant. 
Acum eşti un ucigaş. 

Puştile bubuiră. Corpul lui Rank fu azvărilit în aer de forţa 
gloanţelor. După aceea rămase nemişcat şi răşchirat, cu un 
braţ pe drum. 

— A fost doar vina lui! urlă Barkovitch. L-aţi văzut — el a 
lovit primul! Regula 8! Regula 8! 

Nimeni nu zise nimic. 

— Hai sictir, labagiilor! Toţi sunteţi nişte labagii! 

McVries vorbi calm: 

— Întoarce-te şi dansează niţel pe el, Barkovitch. Haide, 
distrează-ne! Fă un dans mic pe el, Barkovitch! 

— Şi mă-ta o suge pe strada 42, băi, cicatrice! rosti 
Barkovitch, cu glas răguşit. 

— De-abia aştept să-ţi văd creierii împrăştiaţi pe drum, 
spuse încetişor McVries. (Mâna i se ridicase la cicatrice şi o 
freca, o freca, o freca întruna.) O s-aplaud când o să-i văd, 
ucigaş nenorocit ce eşti! 

Barkovitch mai murmură ceva în barbă. Ceilalţi se 
îndepărtaseră de el, ca şi cum ar fi fost ciumat şi mergea de 
unul singur. 

Până la ora 23:10 parcurseseră şaizeci de mile, dar nu se 
zărea nici un pod de nici un fel. Garraty începuse să creadă că 
zvonurile greşiseră de data aceasta, când ajunseră în vârful 
unei coline şi priviră în jos spre o mare de lumină unde mai 
mulţi bărbaţi se agitau, trăgând şi împingând. 

Luminile erau farurile câtorva camioane, îndreptate spre 
un pod de scânduri care traversa un curs rapid de apă. 

— lubesc cu adevărat podul ăsta, zise Olson şi aprinse o 
ţigară de la McVries. Pe cuvânt! 

Dar, pe măsură ce se apropiară, Olson scoase un sunet 
slab şi urât din gât şi-şi aruncă ţigara în buruienile de pe 


marginea drumului. Un pilon al podului şi două scânduri 
groase ale podinii fuseseră luate de ape, însă Escadronul din 
faţă muncise cu răbdare. Un stâlp de telegraf fusese retezat 
şi băgat în albia râului, ancorat de ceva ce semăna cu un 
imens dop de ciment. Nu avuseseră timp să înlocuiască şi 
scândurile podinei, aşa încât puseseră în locul lor uşa din 
spate a unui trailer uriaş. Era o improvizație, dar avea să-şi 
servească scopul. 

— Podul din San Loois Ray, zise Abraham. Poate că, dacă 
cei din faţă vor tropăi niţel, se va prăbuşi din nou. 

— Puţine şanse, făcu Pearson şi adăugă cu glas stins, 
gata să izbucnească în plâns: Oh, fir-ar al naibii! 

Avangarda, redusă la trei-patru băieţi, se afla acum pe 
pod. Picioarele lor bocăniră găunos, când traversară. Ajunseră 
pe malul celălalt şi continuară să meargă, fără să privească în 
urmă. Autoblindatul se opri. Doi soldaţi săriră din el şi 
merseră alături de băieţi. Pe malul opus, alţi doi se ală- 
turaseră avangărzii. Podina răsuna acum întruna de bocăneli. 

Doi bărbaţi în jachete din catifea reiată stăteau rezemaţi 
de un vehicul mare, stropit de bitum, pe care scria REPARAŢII 
ŞOSELE. Fumau. Purtau cizme de cauciuc verde. 

li priveau pe Mărşăluitori, mergând pe lângă ei. Când 
Davidson, McVries, Olson, Pearson, Harkness, Baker şi 
Garraty trecură într-un grup dezlânat, unul dintre ei îşi 
proiectă ţigara cu vârful degetului în râu şi spuse: 

— Ala-i. Ala-i Garraty! 

— Ţine-o aşa, băiete! zbieră celălalt. Am pariat zece 
dolari pe tine la cota 12 la 1! 

Garraty observă în vehicul câteva bucăţi de stâlpi de 
telefon încă acoperiţi de rumeguş. Bărbaţii aceştia fuseseră 
cei care se asiguraseră că el avea să continue, indiferent 
dacă-i plăcea sau nu. Ridică o mână spre ei şi traversă podul. 
Uşa care înlocuise scândurile podinei zăngăni sub tălpile 
pantofilor, apoi podul rămase în urmă. Drumul cotea brusc şi 
unica amintire a popasului de care fuseseră atât de aproape 
fu o pată de lumină de forma unei pene pentru spart lemnele, 
proiectată pe arborii de pe marginea drumului. In scurt timp 


dispăru şi ea. 

— A existat vreun Marş Lung care să se oprească 
vreodată, din vreun motiv anume? întrebă Harkness. 

— Nu cred, răspunse Garraty. Tot materiale pentru carte? 

— Nu, făcu Harkness, pe un ton obosit. Pur şi simplu, 
eram curios. 

— Se opreşte în fiecare an, spuse Stebbins dinapoia lor. 
O singură dată. 

Nu aveau ce să mai comenteze la aşa ceva. 

Cam după o jumătate de oră, McVries se apropie de 
Garraty şi merse o vreme alături de el, în tăcere. După aceea, 
foarte încetişor, îl întrebă: 

— Crezi c-o să-nvingi, Ray? 

Garraty se gândi mult, mult timp. 

— Nu, spuse el în cele din urmă. Nu, eu... nu. 
Recunoaşterea onestă îl sperie. Se gândi din nou la 
încasarea unui bilet de ieşire, ba nu, la încasarea unui glont, 

la ultima jumătate de secundă încremenită de cunoaştere 
totală, văzând ţevile fără fund ale carabinelor îndreptându-se 
spre el. Picioarele îngheţate. Măruntaiele contractându-se şi 
încercând să evadeze. Muşchii, organele genitale, creierul — 
toate ghemuindu-se şi ferindu-se de uitarea aflată la numai o 
bătaie de inimă depărtare. 

Inghiţi un nod uscat. 

— Dar tu? 

— Eu nu cred c-o să înving, zise McVries. Am încetat să 
mai cred că am vreo şansă reală, pe la ora nouă, în seara 
asta. Vezi tu, eu... 

Işi drese glasul. 

— E greu de spus, dar eu am intrat în chestia asta cu 
ochii deschişi, ştii? (Arătă în jur, spre ceilalţi băieți.) Să ştii că 
mulţi n-au făcut-o. Eu ştiam care sunt şansele, dar n-am ţinut 
seama de oameni. Şi nu cred că mi-am dat seama de 
adevărul adevărat a ceea ce înseamnă asta. Crezusem că, 
atunci când primul n-o să mai poată merge, soldaţii vor 
îndrepta armele spre el, vor apăsa pe trăgaci şi din ţevi vor 
apărea bileţele pe care scrie POCI!... şi Maiorul va zice 


"Păcăleală de 1 aprilie!" şi toţi vom pleca acasă. Înţelegi ce 
vreau să spun? 

Garraty se gândi la propriul său şoc năucitor când Curley 
se prăbuşise într-o jerbă de sânge şi creieri, ca un mic-dejun 
de cereale... creieri pe asfalt şi pe linia albă. 

— Da, înţeleg ce vrei să spui. 

— Mi-a trebuit niţel să-mi dau seama, dar, după ce am 
depăşit blocajul mental, s-a derulat mai repede. Mergi sau 
mori, asta-i morala poveştii noastre. Nimic mai simplu. Nu-i 
vorba despre supraviețuirea celui mai bine dotat fizic — acolo 
am greşit eu, când am fost de acord să intru în chestia asta. 
Dacă ar fi fost aşa, aş fi avut o şansă destul de bună. Dar 
există bărbaţi slabi, care pot ridica un automobil, dacă soțiile 
lor sunt prinse dedesubt. Creierul, Garraty! 

Glasul lui McVries coborâse la nivelul unei şoapte 
răguşite. 

— Nu-i vorba despre om sau Dumnezeu. Totul este... în 
creier. 

O pasăre de noapte — caprimulg — ţipă o singură dată în 
beznă. Ceaţa începuse să se ridice de pe sol. 

— Unii dintre tipii ăştia vor continua să meargă mult timp 
după ce au fost depăşite legile biochimiei şi ale handicapului. 
Anul trecut un tip s-a târât pe pe două mile, cu viteza de 
patru mile pe oră după ce avusese simultan crampe la 
ambele picioare, ai citit despre asta? Uită-te la Olson, este 
epuizat, dar continuă să meargă. Nenorocitul ăla de 
Barkovitch funcţionează exclusiv pe baza unei duşmănii cu 
cifră octanică ridicată, dar o ţine întruna şi-i proaspăt ca o 
floricică. Nu cred că eu pot face asta. Incă nu sunt obosit — 
nu sunt realmente obosit. Dar voi fi. (Fixa cu privirea întu- 
nericul din faţă şi cicatricea îi ieşea în relief pe o partea 
chipului.) Şi cred că... cred că atunci când mă voi simţi destul 
de obosit... cred c-o să mă aşez pur şi simplu pe jos. 

Garraty nu spuse nimic, dar se simţi alarmat. Foarte 
alarmat 

— O să-i supraviețuiesc însă lui Barkovitch, zise McVries, 
aproape numai pentru sine. Pot face asta, pe Dumnezeul 


meu! 

Garraty îşi privi ceasul şi văzu că era ora 23:30. Trecură 
printr-o răspântie pustie, unde stătea un poliţist cu ochi 
somnoroşi. Posibilul trafic pe care fusese trimis să-l oprească 
era inexistent. Îl depăşiră şi ieşiră din cercul de lumină 
puternică proiectată de un singur bec cu vapori de mercur. 
Bezna căzu din nou peste ei ca un sac cu cărbuni. 

— Acum ne-am putea strecura în pădure şi nu ne-ar mai 
vedea niciodată, rosti Garraty gânditor. 

— Încearcă, făcu Olson. Au senzori cu infraroşii cu rază 
mare de acţiune, plus alte patruzeci de tipuri de echipamente 
de monitorizare, printre care microfoane hipersensibile. Aud 
tot ce vorbim noi. Aproape că-ţi pot percepe bătăile inimii. ŞI 
te văd ca-n miezul zilei, Ray. 

Parcă pentru a-i sublinia spusele, un băiat dinapoia lor 
căpătă al doilea avertisment. 

— Distrugi toată plăcerea vieţii, mormăi încetişor Baker. 

Accentul lui sudist, uşor tărăgănat, păru nelalocul său şi 
străin pentru urechile lui Garraty. 

McVries se îndepărtase. Întunericul părea să-i izoleze pe 
fiecare şi Garraty simţi un fior intens de singurătate. Se 
auzeau murmure şi strigăte pe jumătate înăbuşite de fiecare 
dată când ceva trosnea prin pădurile pe care le traversau şi 
Garraty înţelese, uşor amuzat, că o plimbare noaptea prin 
pădurile din Maine putea să nu fie tocmai un picnic pentru 
orăşenii care participau la Marş. O bufniţă emise un sunet 
misterios, undeva în stânga. De cealaltă parte, ceva foşni, 
amuţi, foşni încă o dată, amuţi, apoi se repezi trosnind către o 
zonă mai puţin populată. 

— Ce-a fost asta?! strigă cineva alarmat. 

Deasupra, norii capricioşi ai primăverii începuseră să 
navigheze pe cer aidoma unor peşti, promițând o nouă 
repriză de ploaie. Garraty îşi ridică gulerul şi ascultă zgomotul 
picioarelor sale tropăind pe asfalt. Era o şmecherie aici, o 
subtilă ajustare mentală, ca şi când ai fi avut o vedere . 
nocturnă mai bună cu cât stăteai mai mult în întuneric. În 
cursul dimineţii, zgomotul picioarelor nu-i atrăsese atenţia. Se 


pierduse în tropăitul celorlalte nouăzeci şi nouă de perechi, 
plus uruitul autoblindatului. Dar acum îl auzea cu uşurinţă. 
Ritmul său aparte de mers şi felul în care laba piciorului stâng 
hârşâia la răstimpuri pe asfalt. | se păru că sunetul paşilor îi 
devenise la fel de puternic în urechi ca şi bătăile propriei sale 
inimi. Sunete vitale, de viaţă şi de moarte. 

Simţea că avea nisip sub pleoape; ochii îi erau captivi în 
orbite şi pleoapele de plumb. Energia sa dispărea într-o gaură 
neagră situată undeva în mijlocul trupului. Avertismentele 
erau anunţate cu o regularitate monotonă, dar nimeni nu fu 
împuşcat. Barkovitch amuţise. Stebbins redevenise un 
spectru, nici măcar vizibil îndărătul lor. 

Aceie de pe ceas arătau 23:40. 

Ne apropiem de ora vrăjitoarelor, se gândi Garraty. Când 
cimitirele îşi cască gurile şi-şi vomită morţii putreziţi. Când 
toţi băieţaşii cuminţi se bagă în pătuţuri. Când soțiile şi 
amantele au abandonat pentru noaptea asta bătaia excitantă 
cu perne. Când pasagerii dorm iepureşte în autobuzele 
Greyhound care merg spre New York. Când Glenn Miller cântă 
nonstop la radio şi barmanii se gândesc că ar fi cazul să ridice 
scaunele pe mese şi... 

Chipul lui Jan îi reapăru în minte. Se gândi cum o 
sărutase de Crăciun, cu aproape o jumătate de an în urmă, 
sub vâscul din plastic pe care mama lui îl atârna întotdeauna 
sub lampa mare şi rotundă din bucătărie. Chestii prosteşti, de 
copii. Ai grijă unde stai. Buzele ei fuseseră surprinse şi moi, 
nu i se împotriviseră. Fusese un sărut plăcut. Unul la care să 
viseze. Primul lui sărut adevărat. A doua oară o sărutase când 
o condusese acasă. Stătuseră pe aleea din faţa casei ei, în 
albeaţa tăcută a ninsorii de Crăciun. Acela fusese mai mult 
decât un sărut plăcut. Braţele lui strânse în jurul mijlocului 
fetei, ochii ei închişi (o privise pe furiş), atingerea moale a 
sânilor — desigur, sub paltonul ei gros. Atunci fusese pe 
punctul de a-i spune că o iubeşte, dar nu... ar fi fost prea 
repede. 

După aceea, fiecare dintre ei îl învățase ceva pe celălalt. 
Ea îl învățase despre cărţi — că puteau fi uneori, pur şi 


simplu, citite şi abandonate, nu doar studiate (el era oarecum 
tocilar, ceea ce o amuza pe Jan, iar amuzamentul îl 
exasperase la început, pentru ca apoi să vadă şi el latura 
nostimă a situaţiei). El o învățase să tricoteze. Fusese cu 
adevărat distractiv. In mod neaşteptat, tocmai tatăl lui îl 
învățase să tricoteze... Inainte să-l ridice Escadroanele. Tatăl 
lui Garraty fusese la rândul lui învăţat de propriul său tată. Se 
pare că era un fel de tradiţie masculină în clanul Garraty. Jan 
fusese fascinată de tiparul crescutului şi scăzutului şi-l lăsase 
pe Garraty mult în urmă, depăşind laborioasele lui fulare şi 
mănuşi, pentru a tricota pulovere şi ajungând finalmente la 
croşetare şi chiar la macrameuri, la care renunţase, fiindcă le 
considera ridicole, imediat după ce deprinsese arta lor. 

Tot el o învățase să danseze rumba şi cha-cha-cha, 
dansuri pe care le deprinsese în nesfârşitele dimineţi de 
sâmbătă petrecute la Şcoala de Dansuri Moderne a doamnei 
Amelia Dorgens... aceea fusese ideea mamei lui, faţă de care 
obiectase din răsputeri. Slavă cerului, mama nu cedase. 

Se gândi acum la desenele de lumini şi umbre de pe 
ovalul aproape perfect ai chipului lui Jan, la felul în care 
umbla, la suişurile şi coborâşurile vocii ei, la legănarea 
destinsă şi ispititoare a unui şold şi se întrebă în-grozit ce 
căuta el aici, mergând pe drumul întunecat. O dorea pe fată, 
acum. Dorea să facă totul din nou, dar altfel. Apoi, când se 
gândea la faţa bronzată a Maiorului, la mustaţa grizonată şi la 
ochelarii de soare cu lenti-le-oglindă, încerca o oroare atât de 
profundă, încât i se înmuiau picioarele, de parcă ar fi fost din 
cauciuc. De ce sunt aici? se întrebă cu disperare şi nu găsi 
nici un răspuns, aşa încât repetă întrebarea: De ce sunt... 

Armele răsunară în întuneric, urmate de bufnetul 
inconfundabil ca de sac al unui corp căzând pe asfalt. Teama 
îl cuprinse din nou, spaima fierbinte, care-l strângea de gât 
şi-l făcea să dorească să fugă orbeşte, să plonjeze în tufişuri 
şi să continue alergarea până ce ar fi găsit-o pe Jan şi sigu- 
ranta. 

McVries continua Marşul din cauza lui Barkovitch. El avea 
să se concentreze asupra lui Jan. El avea să meargă până la 


Jan. În rândurile din faţă fuseseră rezervate locuri pentru 
rudele şi iubitele Mărşăluitorilor. Avea s-o vadă. 

Se gândi cum o sărutase pe cealaltă fată şi se simţi 
ruşinat 

De unde ştii c-o să reuşeşti? O crampă... băşici... o 
tăietură gravă sau o hemoragie nazală care pur şi simplu nu 
se mai opreşte... un deal înalt şi lung, realmente prea înalt şi 
prea lung. De unde ştii c-o să reuşeşti? 

O să reuşesc, o să reuşesc. 

— Felicitări, zise McVries de lângă umărul lui, făcându-l 
să tresară. 

— Poftim? 

— Este miezul nopţii. Am trăit să ne luptăm pentru altă 
zi, Garraty. 

— Şi pentru multe altele, adăugă Abraham. Asta-i valabil 
pentru mine, ceea ce nu-nseamnă că v-aş purta pică, să 
mă-nţelegeţi... 

— O sută cincizeci de mile până la Oldtown, dacă vă 
interesează, interveni Olson, cu glas obosit. 

— Cui îi pasă de Oldtown? făcu McVries. Garraty, tu ai 
fost vreodată acolo? 

— Nu. 

— Dar în Augusta? Hristoase, eu crezusem c-asta-i în 
Georgia! 

— Da, am fost în Augusta. Este capitala statului... 

— Capitala regională, preciză Abraham. 

— Acolo-i reşedinţa guvernatorului corporativ... are două 
linii de centură, vreo două cinematografe... 

— Aveţi aşa ceva în Maine? întrebă McVries. 

— Nu uita că-i capitala unui stat mic, zâmbi Garraty. 

— Stai să vezi când o s-ajungem în Boston, spuse 
McVries. 

Cineva gemu. 

Din faţă răsunară strigăte, ovaţii şi aclamații. Garraty fu 
alarmat să-şi audă numele. Drept înainte, cam la opt sute de 
metri depărtare, se afla o fermă dărăpănată, părăsită şi 
năruită. Un reflector cinematografic vechi fusese însă cuplat 


la o sursă electrică nevăzută şi pe faţada casei atârna o 
pancartă imensă, ale cărei litere fuseseră realizate din crengi 
de pin: 


GARRATY, OMUL NOSTRU!!! 
Asociaţia părinților din districtul Aroostook 


— Hei, Garraty, unde-s părinţii? răcni cineva. 

— Acasă — fac copii, replică Garraty stânjenit. 

Nu putea fi nici o îndoială că Maine era statul lui Garraty, 
dar el considera pancartele, ovaţiile şi împunsăturile celorlalţi 
oarecum umilitoare. In ultimele cincisprezece ore, 
descoperise — printre altele — că nu ducea dorul luminilor 
scenei. Gândul că un milion de oameni din tot statul îl 
susțineau şi pariau pe el (cota 12 la 1, spusese drumarul 
acela... era oare bine sau rău?) îl speria niţel. 

— Ar fi putut să lase pe-aici nişte mămici apetisante, 
comentă Davidson. 

— Ştioalfe din Asociaţia profesorilor şi părinţilor? întrebă 
Abraham. 

Inţepăturile erau făcute fără multă tragere de inimă şi nu 
durară mult. Drumul ucisese foarte repede majoritatea 
ironiilor. Traversară alt pod, de data aceasta unul din ciment, 
care se întindea peste un râu destul de lat. Apa unduia sub ei 
ca o mătase neagră. Câţiva greieri scârţâiră precaut şi la vreo 
cincisprezece minute după miezul nopţii porni să cadă o 
ploaie uşoară şi rece. 

In faţă, cineva începu să cânte la muzicuţă. Nu dură mult 
(Recomandarea 6: Conservaţi-vă suflul), dar a fost frumos în 
puţinul timp cât se auzi. Semăna puţin cu Old Black Joe, se 
gândi Garraty. Colo-n lanu' de porumb, i-auzi cum boceşte. 
Toţi negrii plânge, Ewing se răceşte. 

Nu, asta nu era Old Black Joe, ci altă melodie rasistă 
clasică a lui Stephen Foster”. Talentatul Stephen Foster. 
Băuse, până murise. Aşa se zicea şi despre Poe. Poe 


7 Stephen Collins Foster (1826 — 1864), compozitor american. 


necrofilul, care se însurase cu verişoara lui de numai 
paisprezece ani. Astfel că era şi pedofil. Una peste alta, nişte 
indivizi depravaţi — atât el, cât şi Stephen Foster. Dacă ar fi 
putut trăi să vadă Marşul cel Lung, gândi Garraty, ar fi putut 
colabora în scrierea primului Muzical Morbid din lume. 
Stăpânu-i rece pe drumu' rece sau Pasul care-şi spune taina, 
sau... 

În faţă, cineva începu să urle şi Garraty simţi cum fi 
îngheaţă sângele. Era un glas foarte tânăr. Nu urla cuvinte. 
Erau doar zbierete nearticulate. O siluetă întunecată se 
desprinse din masa Mărşăluitorilor, se repezi peste 
acostamentul drumului în faţa autoblindatului (Garraty nu-şi 
putea nici măcar aminti când autoblindatul li se realăturase, 
după podul reparat) şi se năpusti spre pădure. Armele 
detunară. Se auzi un bufnet şi trosnituri, când corpul inert 
căzu prin ienuperi şi tufişuri, oprindu-se pe sol. Un soldat sări 
jos şi târî forma inertă, trăgând-o de braţe. Garraty privi 
apatic şi se gând că până şi ororile se banalizează. Orice 
poate deveni excesiv, chiar şi moartea. 

Cântărețul la armonică începu să cânte ironic un marş 
funebru şi cineva — Collie Parker, după voce — se răsti 
nervos să tacă dracului. Stebbins râse. Garraty se simţi 
deodată că se înfurie pe Stebbins şi-şi dori să se întoarcă spre 
el şi să-l întrebe cum i-ar fi plăcut ca oamenii să fi râs la 
moartea lui. Te-ai fi aşteptat la aşa ceva din partea lui 
Barkovitch. Barkovitch declarase că va dansa pe multe 
morminte şi de acum existau deja şaisprezece morminte pe 
care putea s-o facă. 

Mă îndoiesc că-l vor mai ţine mult picioarele să danseze, 
gândi Garraty. Un junghi ascuţit îi străbătu bolta tălpii drepte. 
Muşchiul de acolo se încordă, îngheţându-i inima, apoi se 
destinse. Garraty aşteptă cu inima în gât să-l simtă din nou. 
Avea să fie mai puternic. Avea să-i transforme piciorul într-o 
bucată inutilă de lemn. Nu se întâmplă însă nimic. 

— N-o să mai pot merge prea mult, cârâi Olson. 

Faţa lui era o pată albă în beznă. Nu-i răspunse nimeni. 

Bezna. La dracu' cu bezna! Lui Garraty i se părea că 


fuseseră îngropaţi de vii în beznă. Zidiţi în ea. Zorile se aflau 
la un secol depărtare. Mulţi dintre ei nu aveau să le mai vadă 
niciodată. Nici soarele. Erau îngropaţi sub doi metri de 
întuneric. Mai lipsea doar incantaţia monotonă a preotului, cu 
glas înfundat, dar nu pe de-a întregul acoperit de un strat nou 
de beznă bine bătătorită, deasupra căreia stăteau jelitorii. 
Bocitorii nu erau nici măcar conştienţi de faptul că ei se aflau 
aici, că erau vii, că zbierau şi zgâriau cu degetele şi cu 
unghiile în bezna capacului sicriului, aerul era sub formă de 
coji de rugină care se desprindeau, aerul se transforma în gaz 
otrăvitor, speranţa pălea până ce speranţa în sine devenea o 
beznă şi, mai presus de toate, glasul preotului, dăngănitor ca 
un clopot din capelă, şi foiala nerăbdătoare a picioarelor 
participanţilor, care abia aşteptau să iasă afară, la soarele 
cald de mai. Şi apoi, acoperind orice alte zgomote, corul 
fojgăitor şi suspinător al gândacilor şi viermilor, care-şi croiau 
drum prin pământ, apropiindu-se de ospăț. 

Aş putea să-nnebunesc, se gândi Garraty. Aş putea să-mi 
ies din minţi şi s-o iau complet razna. 

O adiere slabă suspină printre pini. 

Garraty se întoarse şi urină. Stebbins se deplasă puţin 
într-o parte şi Harkness scoase un sunet, pe jumătate tuse, pe 
jumătate sforăit. Mergea moţăind. 

Garraty deveni acut de conştient de toate micile sunete 
ale vieţii: cineva hârâi o flegmă şi scuipă, altcineva strănută, 
cineva aflat în faţă şi spre stânga mesteca zgomotos. Cineva 
întrebă în şoaptă pe altcineva cum se simţea. Primi un 
răspuns stins. Yannick cânta la nivelul unui murmur, încetişor 
şi foarte fals. 

Conştiinţa. Totul era o funcţie a conştiinţei. Dar nu era 
eternă. 

— De ce m-am băgat în asta? întrebă Olson brusc pe un 
ton deznădăjduit, ca un ecou al gândurilor lui Garraty, din 
urmă cu câteva minute. De ce m-am băgat în aşa ceva? 

Nu-i răspunse nimeni. Trecu mult şi nu-i răspunse 
nimeni. Garraty se gândi că era ca şi cum Olson ar fi fost deja 
mort. 


Se porni o ploaie uşoară. Trecură de alt cimitir vechi, cu 
o biserică lipită de el şi o prăvălie micuță în faţă, apoi intrară 
într-o aşezare mică din New England, formată din căsuțe 
ordonate şi frumoase. Drumul traversa un centru comercial 
miniatural, unde se adunase poate o duzină de oameni pentru 
a-i vedea. li aclamară, dar erau ovaţii înăbuşite, parcă temân- 
du-se să nu-şi trezească vecinii. Garraty văzu că nici unul nu 
era tânăr. Cel mai tânăr era un bărbat cu privire intensă, de 
vreo treizeci şi cinci de ani. Purta ochelari fără rame şi o haină 
sport ponosită, pe care o strângea în jurul corpului pentru a-l 
feri de frig. Părul i se prinsese în guler la spate şi Garraty 
observă amuzat că fermoarul pantalonilor îi era pe jumătate 
deschis. 

— Haide! Grozav! Haide! Haide! Oh, grozav! repeta el 
încetişor. 

Flutura întruna o mână grăsuţă şi ochii lui păreau că-l 
sfredelesc arzător pe fiecare Mărşăluitor, pe măsură ce 
trecea. 

De cealaltă parte a aşezării, un poliţist cu ochi adormiţi 
opri un trailer care huruia surd, până ce traversară ei 
intersecţia. Urmară alte patru lămpi stradale, o clădire 
abandonată care începuse să se năruiască şi pe ale cărei uşi 
duble mari scria EUREKA GRANGE NR. 81, după care ieşiră din 
orăşel. Dintr-un motiv pe care Garraty nu-l putea defini exact, 
se simţea de parcă tocmai trecuse printr-o povestire scrisă de 
Shirley JacksonE. 

McVries îi trase un ghiont. 

— la uite la fantele ăla, spuse el. 

"Fantele ăla" era un băiat înalt, într-un trenci ridicol de 
culoare verde- măsliniu, care îi fâlfâia în jurul genunchilor. 
Mergea cu braţele strânse în jurul capului, lăsând impresia că 
poartă o cataplasmă gigantică. Se bălăbănea nesigur, înainte 
şi înapoi. Garraty îl urmări cu atenţie, cu un interes de-a 
dreptul ştiinţific. Nu-şi reamintea să-l fi văzut până acum... 


e Scriitoare americană (1916-1965), preocupată de 
supranatural şi de psihologii deviante. 


dar, desigur, bezna schimba feţele. 

Băiatul se împiedică în propriile sale picioare şi fu cât 
pe-aci să cadă. După aceea îşi reluă mersul. Garraty şi 
McVries îl priviră în tăcere, cu fascinaţie, timp de vreo zece 
minute, uitând de propriile lor suferinţe şi oboseli în faţa 
luptei sale. Băiatul în trenci nu scotea nici un sunet, nici un 
geamăt sau un icnet. 

In cele din urmă, căzu şi fu avertizat. Garraty nu credea 
că băiatul se va mai putea scula, dar o făcu. Acum mergea 
aproape de Garraty şi de cei din jurul lui. Era un băiat foarte 
urât, cu numărul 45 fixat prin presiune de haină. 

— Ce-i cu tine? şopti Olson, dar băiatul nu părea să audă. 

Garraty observase că aşa păţeau toţi. Se îndepărtau 
complet de tot şi de toţi din jurul lor. De tot, mai puţin 
drumul. Se holbau la drum cu un fel de fascinaţie 
respingătoare, ca la o frânghie pe care trebuiau să păşească 
deasupra unui hău nesfârşit şi fără fund. 

— Cum te cheamă? îl întrebă pe băiat, însă nu primi nici 
un răspuns. 

lar el se trezi pe neaşteptate repetând întrebarea iar şi 
iar, ca o litanie idioată care avea să-l salveze de soarta 
necunoscută ce se îndrepta spre el din beznă aidoma unui 
mărfar întunecat şi rapid. 

— Cum te cheamă? Cum te cheamă, cum te cheamă, 
cum te... 

— Ray. 

McvVries îl trăgea de mânecă. 

— Nu vrea să-mi spună, Pete, fă-l să-mi spună, fă-l să-mi 
spună cum îl cheamă... 

— Nu-l deranja, spuse McVries. Moare, nu-l deranja. 

Băiatul cu numărul 45 pe trenci căzu din nou, de data 
aceasta cu faţa în jos. Când se sculă, avea julituri pe frunte, 
în care se aduna încet sânge. Ajunsese înapoia grupului lui 
Garraty, dar auziră când primi ultimul avertisment. 

Trecură printr-o depresiune de întuneric şi mai profund, 
care era un pasaj pe sub o cale ferată. În mod iritant şi 
misterios, ploaia picura şi în această gâtuire din piatră. Era 


foarte umed. După aceea, ieşiră şi Garraty văzu cu 
recunoştinţă că înaintea lor se întindea un şes plat, neted şi 
lung. 

Numărul 45 căzu a doua oară. Paşii se iuţiră, iar băieţii se 
împrăştiară. Nu după mult timp, puştile bubuiră. Garraty 
decise că numele băiatului nu fusese oricum important. 


Capitolul 6 


"lar acum, concurenţii noştri se află în cabinele de 
izolare." 

— Jack Barry 

Douăzeci şi unu 


Ora 3:30 dimineaţa. 

Lui Ray Garraty i se părură minutele cele mai lungi din 
noaptea cea mai lungă a întregii sale vieţi. Era momentul 
refluxului, retragerea apelor, ora când marea dă înapoi, 
lăsând nisipul umed acoperit de alge încâlcite, cutii ruginite 
de bere, prezervative putrezite, sticle sparte, balize distruse 
şi schelete înverzite de muşchi, în costume de baie 
zdrenţuite. Retragerea apelor. 

După băiatul în trenci, alţi şapte căpătaseră biletul de 
ieşire. La un moment dat, în jurul orei 2, trei căzuseră 
aproape împreună, ca pănuşile uscate de porumb la primul 
vânt puternic al toamnei. Parcurseseră şaptezeci şi cinci de 
mile în Marş şi douăzeci şi patru de băieţi nu mai erau. 

Totuşi, nimic din toate astea nu era important. Important 
era doar refluxul. Ora 3:30 şi refluxul. Se auzi alt avertisment 
şi, la scurt timp după aceea, armele mai răsunară o dată. 
Acum, faţa era familiară. Numărul 8, Davidson, care 
pretinsese că se furişase odată în cortul-bordel din iarmarocul 
Steubenville. 

Garraty se uită pentru o clipă la chipul palid şi împroşcat 


de sânge al lui Davidson, apoi reveni cu privirea asupra 
drumului. Incepuse să fixeze destul de des drumul. Uneori, 
linia albă era continuă, uneori era întreruptă şi alteori era 
dublă, ca şinele de tramvai. Se întrebă cum puteau oamenii 
să meargă pe drumul acesta în celelalte zile rămase din an, 
fără să vadă şablonul de viaţă şi moarte din vopseaua albă. 
Sau totuşi îl vedeau? 

Asfaltul îl fascina. Cât de bine şi uşor ar fi fost să se 
aşeze pe el. Incepeai prin a te lăsa pe vine şi articulațiile 
înţepenite ale genunchilor i-ar fi pocnit ca nişte pistoale 
pneumatice de jucărie. După aceea te sprijineai cu palmele 
pe suprafaţa rece cu textură granulată şi-ţi coborai fesele, 
simțind cum apăsarea urlătoare a celor optzeci de kilograme 
îţi părăseşte picioarele... iar apoi te întindeai complet, te lăsai 
pur şi simplu să cazi pe spate şi rămâneai acolo, cu membrele 
răşchirate, simțind cum ţi se întinde coloana vertebrală 
obosită... privind în sus la copacii din jur şi la roata 
maiestuoasă de stele... fără să auzi avertismente, doar să 
priveşti cerul şi să aştepţi... să aştepţi... 

Da. 

Şi să auzi tropăitul grăbit al paşilor pe măsură ce 
Mărşăluitorii se îndepărtau din raza gloanţelor, lăsându-te 
singur, ca pe o ofrandă rituală. Şi să auzi murmurele. Este 
Garraty, hei, este Garraty care-şi încasează biletul de ieşire! 
Poate că ai fi avut timp să-l auzi pe Barkovitch râzând, când 
îşi punea încă o dată metaforicii lui pantofi de dans. 
Pendularea carabinelor aţintindu-se pe tine, apoi... 

Işi smulse cu sila ochii de la drum şi se uită ca prin ceaţă 
la umbrele mişcătoare din jur, după care privi către orizont, 
căutând măcar o geană de lumină dinspre zori. Bineînţeles, 
nu exista aşa ceva. Noaptea continua să fie întunecată. 

Traversaseră alte două-trei aşezări, toate cufundate în 
beznă şi dormind. De la miezul nopţii, văzuseră poate trei 
duzini de spectatori somnoroşi, dintre cei înrăiţi, care 
urmăreau cu încăpățânare sosirea Noului An în fiecare noapte 
de 31 decembrie, indiferent dacă ar fi fost incendiu sau potop. 
Restul ultimelor trei ore şi jumătate nu fusese decât un 


montaj de visuri, coşmarurile unui insomniac pe jumătate 
aţipit. 

Garraty examină mai atent chipurile din jurul său, dar 
nici unul nu i se părea familiar. Se simţi invadat de o panică 
iraţională. Il bătu pe umăr pe Mărşăluitorul din faţa lui. 

— Pete? Pete, tu eşti? 

Celălalt se îndepărtă de el cu un mormăit de iritare şi nu 
privi îndărăt. Olson fusese în stânga lui şi Baker în dreapta, 
dar acum, în stânga nu mai era absolut nimeni, iar băiatul din 
dreapta era mult mai rotofei decât Art Baker. 

Oare se abătuse cumva de pe drum şi intrase într-un 
grup de cercetaşi care pornise cu noaptea în cap în drumeţie? 
Aveau să-l caute. Aveau să-l vâneze. Arme, câini şi 
Escadroane cu radare, detectoare termice şi... 

Uşurarea se revărsă peste el. Acela era Abraham — în 
dreapta, mai în spate. Nu trebuia decât să întoarcă niţel 
capul. Silueta greoaie era inconfundabilă. 

— Abraham! şopti el, ca un sufleor la teatru. Abraham, 
eşti treaz? 

Abraham murmură ceva. 

— Te-am întrebat dacă eşti treaz. 

— Da, fir-ar al dracu', Garraty, lasă-mă-n pace! 

Cel puţin, continua să fie alături de ei. Senzaţia de 
dezorientare totală pieri. 

Cineva din faţă căpătă al treilea avertisment şi Garraty 
se gândi, eu n-am nici unul! Aş putea sta jos pentru un minut 
sau un minut şi jumătate. Aş putea... 

Dar nu s-ar mai fi sculat niciodată. 

Ba da, m-aş scula, îşi răspunse tot el. În mod sigur m-aş 
scula, aş. 

Aş muri. Işi aminti că-i promisese mamei că avea s-o 
vadă pe ea şi pe Jan în Freeport. Făcuse promisiunea aceea 
cu inima uşoară, aproape neglijent. leri-dimineaţă la ora 9, 
sosirea lui în Freeport fusese un lucru cert. De acum însă nu 
mai era un joc, ci o realitate materială, iar posibilitatea de a 
intra în Freeport pe două cioturi însângerate părea oribil de 
reală. 


Altcineva fu împuşcat... de data aceasta, îndărătul lui. Se 
ţintise prost şi nefericitul primitor al biletului de ieşire zbieră 
răguşit pentru un timp care păru foarte lung, înainte ca alt 
glonţ să reteze urletul. Fără nici un motiv, Garraty se gândi la 
şuncă şi o salivă acră şi abundentă îi năpădi gura, făcându-l 
să icnească. Se întrebă dacă douăzeci şi şase de eliminaţi era 
un număr neaşteptat de mare sau neaşteptat de mic pentru 
şaptezeci şi cinci de mile parcurse în Marşul cel Lung. 

Bărbia îi cobori încet în piept şi picioarele îl purtară mai 
departe, pe cont propriu. Îşi aminti de o înmormântare la care 
participase când era copil. Fusese înmormântarea lui 
D'Allessio Zbanghiul. Adevăratul său nume nu fusese 
Zbanghiul, ci George, dar toţi puştii din cartier îi spuneau aşa 
fiindcă privea câş... 

Şi-l amintea pe Zbanghiul aşteptând să fie ales pentru 
meciurile de baseball; întotdeauna era ales exact ultimul, cu 
ochii lui saşii trecând plini de speranţe de la un căpitan de 
echipă la celălalt, ca un spectator la o partidă de tenis. Era 
pus să joace de fiecare dată în centrul câmpului, acolo unde 
nu ajungeau prea multe mingi şi nu se putea greşi cine ştie 
ce; nu vedea mai deloc cu un ochi şi nu avea suficientă 
percepţie tridimensională pentru a judeca mingile care se 
îndreptau către el. Odată primise una şi-şi repezise mâna 
înmănuşată în gol, iar mingea îl lovise în frunte cu un zbang! 
audibil, exact ca un pepene pocnit cu mânerul cuţitului de 
bucătărie. Cusăturile mingii îi lăsaseră o urmă clară, care 
rămăsese întipărită o săptămână, aidoma unei peceţi. 

Zbanghiul fusese lovit de un automobil pe autostrada U. 
S. 1, în afara lui Freeport. Eddie Klipstein, un prieten de-al lui 
Garraty, văzuse cum se întâmplase. Timp de şase săptămâni, 
Eddie Klipstein îi fascinase pe ceilalţi puşti, povestindu-le felul 
în care maşina izbise bicicleta lui D'Allessio şi Zbanghiul 
trecuse peste ghidon, ambele cizme de cow-boy îi săriseră în 
urma impactului, iar picioarele îl urmaseră într-o splendoare 
oloagă, pe când corpul îşi descrisese zborul scurt şi fără aripi 
de pe şaua bicicletei Schwinn până la un zid din piatră, în care 
Zbanghiul îşi turtise capul, ca o picătură de clei gelatinos 


căzută de la înălţime. 

Garraty mersese la înmormântarea Zbanghiului, iar 
înainte de a ajunge acolo aproape că-şi vomitase prânzul, 
întrebându-se dacă-i va vedea capul turtit în sicriu, ca o 
picătură de clei Elmer, însă Zbanghiul fusese perfect aranjat, 
în sacoul lui sport, cu cravată şi insigna de membru al cer- 
cetaşilor, părând gata să coboare din coşciug în clipa în care 
cineva ar fi rostit cuvântul baseball. Ochii saşii erau închişi şi 
în general Garraty se simţise destul de uşurat. 

Acela fusese singurul mort pe care-l văzuse în viaţa lui 
de până acum şi fusese un mort ferchezuit, curat şi aranjat. 
Nu semănase deloc cu Ewing, cu băiatul în trendul verde, sau 
cu Davidson care avusese faţa lividă şi obosită acoperită de 
sânge. 

E macabru, se gândi Garraty, conştientizând cu groază. E 
pur şi simplu macabru. 

La 3:45, căpătă primul avertisment şi se pălmui de două 
ori cu putere peste faţă, încercând să se trezească. Simţea 
fiori de răceală clari prin tot corpul. Rinichii îl apăsau, dar în 
acelaşi timp simţea că încă n-ar fi fost nevoie să urineze. 
Poate că nu era decât imaginaţia lui, însă stelele din est 
păreau mai palide. Uluit de-a binelea, îşi dădu seama că ieri la 
aceeaşi oră dormise pe bancheta din spate a automobilului în 
timp ce se apropia de punctul de start de lângă graniţă, cu 
borna indicatoare. Aproape că se putea revedea întins pe 
spate, răşchirat, fără măcar să se clintească. Simţi dorinţa 
intensă de a fi iarăşi în locul acela. De a retrăi, pur şi simplu, 
dimineaţa de ieri. 

Era ora 3:50. 

Privi în jur, căpătând un fel de mulţumire superioară, deşi 
solitară, din ştiinţa faptului că era unul dintre puţinii băieţi 
complet treji şi conştienţi. In mod clar, lumina sporise de 
acum, suficient pentru a distinge crâmpeie de trăsături în 
siluetele ce mărşăluiau. Baker se afla în faţă — îl recunoştea 
după cămaşa cu dungi roşii care fâlfăia — cu McVries alături. 
Il zări şi pe Olson în stânga, ţinând pasul cu autoblindatul, şi 
fu surprins. Fusese convins că Olson căpătase biletul de ieşire 


în orele timpurii ale dimineţii şi se simţise uşurat că nu fusese 
nevoit să-l vadă prăbuşindu-se. Chiar şi acum era prea 
întuneric pentru a distinge cum arăta, dar capul lui Hank se 
legăna în sus şi în jos în ritmul paşilor, ca al unei păpuşi de 
cârpă. 

Percy, a cărui mamă continua să apară, ajunsese în 
spate, lângă Stebbins. Mergea cu un fel de legănat strâmb, ca 
un marinar care revenise pe țărm după multă vreme. Îi văzu, 
de asemenea, pe Gribble, Harkness, Wyman şi Collie Parker. 
Cei mai mulţi băieţi pe care-i cunoştea rămăseseră în Marş. 

Pe la ora 4, la orizont apăru o geană de lumină şi Garraty 
simţi că-i revine buna dispoziţie. Se gândi cu oroare la lungul 
tunel al nopţii şi se întrebă cum de reuşise să-l străbată. 

luţi puţin pasul, apropiindu-se de McVries, care mergea 
cu bărbia în piept şi ochii pe jumătate deschişi, dar goi şi 
sticloşi, mai mult adormit decât treaz. Din colţul gurii îi atârna 
un firicel subţire şi delicat de salivă, reflectând prima atingere 
timidă a zorilor cu fidelitatea superbă a unei perle. Garraty îl 
privi fascinat. Nu voia să-l deştepte. Deocamdată era suficient 
să fie aproape de cineva de care-i plăcea, de alt băiat care 
reuşise să supravieţuiască nopţii. 

Trecură pe lângă o luncă stâncoasă şi foarte abruptă în 
care cinci vaci stăteau grave lângă un gard din pari decojiţi, 
zgâindu-se la Mărşăluitori şi rumegând gânditoare. Un câine 
mic se desprinse de lângă o fermă şi lătră la ei sacadat. 
Soldaţii de pe autoblindat ridicară puştile, gata să-l împuşte 
dacă ar fi afectat avansul vreunui Mărşăluitor, dar animalul se 
mulţumi să alerge înainte şi înapoi pe acostament, 
afirmându-şi curajos sfidarea şi dreptul asupra teritoriului, de 
la o depărtare sigură. Cineva răcni gros spre el să-şi ţină gura, 
fir-ai al dracului. 

Garraty era vrăjit de apropierea zorilor. Privi cum cerul şi 
pământul se luminau treptat. Privi dunga de la orizont, a cărei 
albeaţă se întunecă, devenind de un trandafiriu delicat, apoi 
roşu şi, în cele din urmă, auriu. Carabinele mai detunară o 
dată, înainte ca noaptea să fie definitiv alungată, dar Garraty 
abia le auzi. Primul arc roşu al soarelui trăgea cu ochiul peste 


linia orizontului, atenuat înapoia unui nor pufos, pentru a 
reapărea de-a dreptul violent. Se anunţa o zi minunată şi o 
salută doar pe jumătate coerent, gândind: Slavă Domnului că 
pot să mor pe lumină! 

O pasăre ciripi somnoros. Trecură pe lângă altă fermă, de 
pe terenul căreia un bărbos le făcu semn cu mâna, după ce 
lăsase jos o roabă plină cu sape, greble şi seminţe. 

În pădurea învăluită în umbre, un corb croncăni strident. 
Prima rază de căldură a zilei atinse cu blândeţe chipul lui 
Garraty şi el o întâmpină cu plăcere. Zâmbi larg şi răcni 
puternic, cerând un bidonaş. 

McVries zvâcni din cap cu un gest bizar, amintind de un 
căţel întrerupt dintr-un vis în care fugărea pisici, apoi privi în 
jur cu ochi împăienjeniţi. 

— Dumnezeule, este zi. S-a făcut zi, Garraty! Cât e 
ceasul? 

Garraty îşi privi ceasul şi fu surprins să constate că era 
4:45. Îi arătă lui McVries cadranul. 

— Ai vreo idee câte mile am parcurs? 

— AŞ zice că aproape vreo optzeci. Şi douăzeci şi şapte 
din noi nu mai sunt. Am străbătut un sfert din drumul până la 
capăt, Pete. 

— Mda, zâmbi MeVries. Aşa-i, nu? 

— Să fiu al dracu' dacă nu-i aşa! Te simţi mai bine? 

— Mie-n sută mai bine. 

— Şi eu la fel. Cred că motivul este lumina zilei. 

— Dumnezeule, fac prinsoare c-o să vedem ceva oameni 
azi! Ai citit articolul ăla din World's Week despre Marşul cel 
Lung? 

— Doar superficial, răspunse Garraty, mai mult ca să-mi 
văd numele. 

— Scria că, în fiecare an, pe Marşul cel Lung se pariază 
mai bine de două miliarde de dolari. Două miliarde! 

Baker se trezise din moţăială şi li se alătură. 

— În liceu, spuse el, făceam un fel de loterie. Fiecare 
participa cu douăzeci şi cinci de cenți la un fond comun, apoi 
trăgeam câte un număr de trei cifre dintr-o pălărie. Cine avea 


numărul cel mai apropiat de milele parcurse în Marş lua toţi 
banii. 

— Olson! strigă McVries voios. la gândeşte-te câţi bani se 
pariază pe tine, băiete! la gândeşte-te câţi oameni îşi pun 
bănuţii pe curul tău scofâlcit! 

Olson îl anunţă cu glas stins şi obosit că oamenii care-şi 
puneau bănuţii pe curul lui scofâlcit puteau face două acte 
obscene asupra propriei lor persoane, dintre care al doilea 
decurgea direct din primul. McVries, Garraty şi Baker 
izbucniră în râs. 

— Azi vor fi o mulţime de fete drăguţe pe drum, zise 
Baker, privindu-l şmechereşte pe Garraty. 

— M-am săturat de chestiile alea, replică Garraty. Am o 
prietenă care m-aşteaptă. De-acum înainte o să fiu băiat 
cuminte. 

— Neprihănit în gând, vorbă şi faptă, proclamă 
sentenţios McVries. 

— Luaţi-o cum doriţi, strânse din umeri Garraty. 

— Ai şanse de unu la o sută să faci altceva decât să-i faci 
semn cu mâna, declară sec McVries. 

— Acum sunt de unu la şaptezeci şi trei. 

— Incă destul de mici. 

Garraty se simţea însă într-o dispoziţie excelentă. 

— Mă simt ca şi cum aş putea merge veşnic, anunţă el 
prietenos. 

Doi Mărşăluitori de lângă el se strâmbară. 

Trecură pe lângă o benzinărie nonstop şi vânzătorul ieşi 
dinăuntru pentru a le face semn cu mâna. Aproape toată 
lumea flutura mâinile. Vânzătorul răcni încurajări adresate lui 
Wayne, numărul 94. 

— Garraty, şopti McVries. 

— Ce-i? 

— Nu-i ştiu pe toţi care au încasat-o. Tu-i ştii? 

— Nu. 

— Barkovitch? 

— Nu. Este-n faţă. Dincolo de Scramm. Îl vezi? 

McVries se uită cu atenţie. 


— Aha. Da, cred că-l văd. 

— Şi Stebbins e tot în spate. 

— Nu mă miră. l-un tip ciudat, nu-i aşa? 

— Aşa-i. 

Tăcerea se lăsă din nou între ei. McVries oftă adânc, îşi 
dădu jos rucsacul şi scoase dinăuntru nişte pricomigdale. li 
oferi una lui Garraty, care o luă. 

— Îmi doresc să se fi terminat, zise el. Într-un fel sau 
altul. 

Mâncară pricomigdalele în tăcere. 

— Trebuie să fim pe la jumătatea distanţei până la 
Oldtown, nu? întrebă McVries. Am mers optzeci de mile, mai 
avem optzeci? 

— Aşa cred, încuviinţă Garraty. 

— Prin urmare, n-o să ajungem până diseară. 

Menţionarea serii făcu să se zbârlească părul de pe ceafa 
lui Garraty. 

— Nu, răspunse el, după care continuă pe neaşteptate. 
Cum te-ai ales cu cicatricea asta, Pete? 

Mâna lui McVries se ridică involuntar la obraz şi ia 
cicatrice. 

— Este o poveste lungă, rosti el scurt. 

Garraty îl privi cu mai multă atenţie. Părul îi era ciufulit şi 
îmbâcsit de praf şi transpiraţie. Hainele mototolite atârnau 
parcă largi pe el. Era palid la faţă şi ochii înroşiţi de nesomn 
erau înconjurați de cearcăne mari. 

— Arăţi ca un rahat, îi zise şi izbucni brusc în râs. 

McVries rânji. 

— Nici tu n-arăţi ca o reclamă pentru deodorante, Ray. 

Amândoi porniră să râdă, prelung şi isteric, ţinându-se 
unul de celălalt şi încercând în acelaşi timp să continue să 
meargă. Era un mod la fel de bun ca oricare altul să încheie 
noaptea aceea, o dată pentru totdeauna. Continuară aşa, 
până fură amândoi avertizaţi. Încetară atunci să mai râdă şi 
să vorbească, revenind la activitatea zilei. 

Gânditul, îşi spuse Garraty. Asta-i activitatea zilei. 
Gânditul. Gânditul şi izolarea, fiindcă nu contează dacă-ţi 


petreci sau nu ziua alături de cineva, pentru că, în cele din 
urmă, eşti tot singur. Părea să fi parcurs în minte tot atâtea 
mile câte parcursese şi cu picioarele. Gândurile soseau 
întruna şi nu exista nici o cale de a le refuza. Erau îndeajuns 
de multe pentru a te face să te întrebi la ce se gândise 
Socrate imediat după ce dăduse peste cap zeama de cucută. 

Puțin după ora 5, trecură de primul pâlc de spectatori 
devotați — patru băieţaşi aşezaţi turceşte în faţa unui cort 
mic, instalat pe o luncă înrourată. Unul dintre ei nu ieşise din 
sacul de dormit şi avea solemnitatea unui eschimos. Braţele li 
se mişcau într-o parte şi alta ca nişte metronoame 
sincronizate. Nici unul nu zâmbea. 

La scurt timp după aceea, drumul se intersectă cu altul 
mai mare şi intrară pe el. Era o şosea în toată regula, cu asfalt 
neted şi câte trei benzi în fiecare direcţie. Trecură pe lângă un 
popas pentru camioane, unde se afla un restaurant, şi toţi 
fluierară şi le făcură cu mâna celor trei chelneriţe tinere care 
stăteau pe trepte, doar pentru a le arăta că mai erau în stare 
de ceva. Singurul care era doar pe jumătate serios fu Collie 
Parker. 

— Vineri seara! urlă puternic Collie. Nu uita! Eu şi cu tine, 
vineri seara! 

Garraty aprecie că se purtau destul de imatur, totuşi 
flutură politicos din mână, iar ospătăriţele nu părură 
deranjate. Băieţii se răsfirară pe drumul lat şi tot mai mulţi se 
deşteptară complet sub soarele dimineţii de 2 mai. Garraty îl 
zări din nou pe Barkovitch şi se întrebă dacă nu cumva era 
unul dintre cei mai inteligenţi Mărşăluitori. Când nu aveai 
prieteni, nu aveai dureri. 

După câteva minute, primi zvon din faţă, dar acum 
zvonul era o glumă cioc-cioc. Bruce Pastor, băiatul aflat chiar 
înaintea lui, se întoarse spre Garraty şi spuse: 

— Cioc-cioc, Garraty. 

— Cine-i? 

— Maiorul. 

— Maiorul şi-mai-cum? 

— Maiorul care o fute-n cur pe mă-sa la micul-dejun, 


răspunse Bruce Pastor şi începu a hototi cu gura până la 
urechi. 

Garraty chicoti şi transmise gluma mai departe lui 
McVries, care i-o spuse lui Olson. Când gluma reveni a doua 
oară, Maiorul i-o trăgea bunică-sii pe la spate la micul-dejun. 
Atreia oară, o futea în cur pe Sheila, căţeaua terrier 
Bedlington, care apărea alături de el în multe articole din pre- 
să. 

Garraty continua să râdă de ultima variantă, când 
observă că râsetele lui McVries se diminuaseră şi dispăruseră. 
Băiatul îi fixa cu o căutătură stranie pe soldaţii cu chipuri 
împietrite de pe autoblindat. Aceştia îl priveau impasibil. 

— Credeţi că-i amuzant? urlă el, pe neaşteptate. 

Sunetul răcnetului său reteză ca un brici chicotelile, 
amuţindu-le. Obrajii lui McVries erau întunecaţi de sângele 
care-i năvălise pe chip. Cicatricea era ieşită în relief, albă, 
puternic contrastantă, ca un semn de exclamare crestat cu 
şişul, şi, pentru o clipă de spaimă, Garraty crezu că suferise 
un accident cerebral. 

— Eu cred că Maiorul se fute-n cur singur! zbieră răguşit 
McVries. Şi voi, gagiilor, probabil că v-o trageţi pe la spate 
unu' altuia. Amuzant, nu? Amuzant, gaşcă de labagii ce 
sunteţi, aşa-i? Al dracu' de AMUZANT, aşa-i? 

Alţi Mărşăluitori îl priviră nesiguri pe McVries, apoi se 
îndepărtară încetişor. 

McVries porni în fugă spre autoblindat. Doi dintre cei trei 
soldaţi ridicară armele la umăr, pregătiţi, dar McVries se opri, 
rămase nemişcat şi ridică pumnii spre ei, scuturându-i 
deasupra capului, ca un dirijor nebun. 

— Veniti aici, jos! Lăsaţi puştile alea şi veniţi aici, jos! O 
să v-arăt eu ce-i amuzant! 

— Avertisment, rosti un soldat cu un glas perfect neutru. 
Avertisment, numărul 61. Al doilea avertisment. 

Dumnezeule, gândi Garraty, inert. O s-o încaseze şi este 
atât de aproape... atât de aproape de ei... va zbura prin aer 
ca D'Allessio Zbanghiul. 

McVries o luă la goană, ajunse din urmă autoblindatul, se 


opri şi scuipă pe el. Scuipatul curse în jos pe blindaj, lăsând o 
dâră curată prin praful depus pe metal. 

— Haideţi! urlă McVries. Veniti aici, jos! Câte unul pe 
rând sau toți deodată, mă doare-n cur! 

— Avertisment! Al treilea avertisment, numărul 61, 
ultimul avertisment. 

— Mă fut în avertismentele voastre! 

Brusc, fără să-şi dea seama el însuşi ce făcea, Garraty se 
întoarse şi fugi înapoi, primindu-şi propriul avertisment. Il auzi 
doar cu un colţişor al minţii. Soldaţii coborau acum spre 
McVries. Garraty îl prinse pe McVries de braţ. 

— Haide! 

— Pleacă de-aici, Ray, vreau să mă bat cu ei! 

Garraty întinse braţele şi-l împinse pe McVries cu putere, 
cu ambele mâini. 

— O să te-mpuşte, idiotule! 

Stebbins trecu pe lângă ei. 

McVries se uită la Garraty, părând că-l recunoaşte pentru 
prima dată. După o secundă, Garraty primi al treilea 
avertisment şi ştiu că McVries se afla la numai câteva 
secunde de biletul de ieşire. 

— Du-te dracu', rosti McVries cu glas sleit, fără viaţă. 

Reîncepu să meargă. 

Garraty merse alături de el. 

— Crezusem c-o să-l capeţi, asta-i tot, spuse el. 

— Dar nu l-am căpătat, mulţumită muşchetarului, făcu 
McVries posac şi mâna i se ridică la cicatrice. Rahat, cu toţii o 
să-l căpătăm! 

— Cineva o să învingă. Poate să fie unul dintre noi. 

— Este o farsă, zise McVries, cu glas tremurător. Nu 
există nici un învingător şi nici un Premiu. Il iau pe ultimul 
rămas în viaţă, îl duc undeva după un hambar şi-l împuşcă şi 
pe el. 

— Nu mai fi atât de idiot! răcni Garraty spre el, furios. 
N-ai nici cea mai vagă idee despre ce vor... 

— Toţi pierd, spuse McVries. 

Ochii îl priveau din grotele întunecate ale cearcănelor, ca 


nişte animale amenințătoare. Mergeau singuri. Ceilalţi 
Mărşăluitori păstrau distanţa, cel puţin deocamdată. McVries 
trecuse strada pe roşu şi, dintr-un punct de vedere, la fel 
făcuse Garraty — acţionase împotriva intereselor sale, atunci 
când revenise la McVries. Mai mult ca sigur, îl oprise pe 
acesta să fie numărul douăzeci şi opt. 

— Toţi pierd, repetă McVries. Ar fi bine să-nţelegi chestia 
asta. 

Trecură peste o cale ferată. Trecură pe sub un pod de 
ciment. De cealaltă parte a podului, trecură prin faţa unei 
francize de lactate Dairy Queen, cu ferestrele astupate cu 
scânduri, pe faţada căreia un indicator anunţa DESCHIDEREA 
SEZONULUI PE 5 IUNIE. 

Olson căpătă un avertisment. 

Garraty simţi o bătaie pe umăr şi se întoarse. Era 
Stebbins. Nu arăta nici mai bine, nici mai rău decât în seara 
trecută. 

— Amicul tău e şucărit pe Maior, rosti el. 

McVries nu dădu de înţeles că l-ar fi auzit. 

— Da, cred că aşa-i, spuse Garraty. Eu însumi am depăşit 
punctul în care aş fi dorit să-l invit acasă, la o ceaşcă de ceai. 

— Uită-te în urma noastră. 

Garraty se uită. Apăruse un al doilea autoblindat, iar în 
timp ce privea, sosi şi un al treilea, ivindu-se de pe un drum 
lateral. 

— Vine Maiorul, zise Stebbins, şi toţi vor ovaţiona. 
(Zâmbi cu un aer reptilian.) Ei nu-l urăsc cu adevărat, 
deocamdată. Deocamdată... Doar cred că-l urăsc. Cred c-au 
fost prin iad, dar aşteaptă până diseară. Aşteaptă până 
mâine. 

Garraty îl privi neliniştit. 

— Şi dacă or să fluiere şi or să huiduie şi or să arunce cu 
bidonaşele în el sau altceva de felul ăsta? 

— Tu o să fluieri şi o să huidui şi-o să arunci cu 
bidonaşul? 

— Nu. 

— N-o va face nimeni. O să vezi. 


— Stebbins? 

Stebbins ridică sprâncenele. 

— Crezi c-o să învingi, aşa-i? 

— Da, răspunse Stebbins calm, sunt destul de sigur în 
privinţa asta. 

După aceea reveni la locul lui obişnuit în coloană. 

La ora 5:25, Yannick îşi căpătă biletul de ieşire. lar la ora 
5:30, aşa cum prezisese Stebbins, apăru Maiorul. 

Un uruit crescu şi se transformă într-un muget, când 
jeep-ul lui sări peste coama dealului din spatele 
Mărşăluitorilor şi vui pe lângă ei, în lungul acostamentului. 
Maiorul stătea într-o poziţie perfectă de drepţi. Ca şi în ocazia 
anterioară, ridicase palma în dreptul ochilor, menţinând-o 
rigid într-un salut milităros. Un sentiment straniu de mândrie 
umplu pieptul lui Garraty. 

Nu toţi ovaţionară. Collie Parker scuipă pe asfalt. 
Barkovitch îi dădu cu tifla. McVries se mulţumi să-l privească, 
mişcând buzele în tăcere. Olson nici nu păru să bage în 
seamă trecerea Maiorului; reîncepuse să-şi fixeze picioarele 
cu privirea. 

Garraty aclamă. La fel făcu şi Percy cum-îl-chema şi 
Harkness, care voia să scrie o carte, şi Wyman, şi Art Baker, şi 
Abraham, şi Sledge care tocmai primise al doilea avertisment. 

Apoi Maiorul dispăru, gonind rapid, şi Garraty se simţi 
puţin ruşinat de sine. La urma urmelor, îşi irosise din energie. 

Nu după mult timp, drumul îi purtă pe lângă un atelier de 
automobile uzate, de unde li se dădu onorul cu douăzeci şi 
unu de claxoane. Un glas amplificat, bubuind peste şirurile 
duble de fanioane din plastic ce fluturau în briza dimineţii, îi 
anunţă pe Mărşăluitori — şi pe spectatori — că nimic nu se 
vindea mai bine ca Dodge-ul de la McLaren. Lui Garraty i se 
păru oarecum demoralizant. 

— Te simţi mai bine? îl întrebă şovăitor pe McVries. 

— Sigur că da, răspunse McVries. Grozav! O să merg şi-o 
să-i privesc pe toţi prăbuşindu-se în jurul meu. Ce amuzant 
este! Tocmai am făcut împărţirea în minte — în şcoală, am 
fost tare la matematică — şi am ajuns la concluzia că-n ritmul 


ăsta am putea parcurge minimum trei sute douăzeci de mile. 
Nu-i nici măcar o distanţă-record. 

— De ce nu te duci să le povesteşti altora, dacă ai chef 
să vorbeşti în felul ăsta, Pete? făcu Baker. 

Pentru prima dată, părea încordat. 

— lartă-mă, mămico, mormăi McVries morocănos, dar 
tăcu. 

Ziua devenea tot mai luminoasă. Garraty îşi descheie 
fermoarul jachetei militare şi o atârnă pe umăr. Drumul era 
plat şi presărat ici-colo cu case, prăvălioare şi ferme. Pinii 
care îl străjuiseră în timpul nopţii fuseseră înlocuiţi de francize 
Dairy Queen, benzinării şi ranch-uri micuţe ca nişte cutii de 
biscuiţi. Foarte multe ranch-uri erau DE VANZARE. In două 
ferestre, Garraty zări anunţurile familiare: FIUL MEU ŞI-A DAT 
VIAŢA ÎN ESCADROANE. 

— Unde-i oceanul? îl întrebă Collie Parker pe Garraty. 
Parc-aş fi-napoi în Illinois. 

— Vezi-ţi de treabă şi mergi, zise Garraty. (Se gândea din 
nou la Jan şi la Freeport. Freeport era la ocean.) Este acolo. La 
vreo o sută opt mile spre sud. 

— Căcat, mormăi Collie Parker. Ce mai stat de căcat e 
şi-ăsta! 

Parker era un blond voinic şi musculos, într-o cămaşă 
tricotată. Avea în ochi o privire insolentă pe care nici chiar 
noaptea petrecută pe drum nu i-o putuse şterge. 

— Numai blestemaţi de copaci peste tot! Există şi vreun 
oraş în nenorocitul ăsta de stat? 

— Noi suntem nişte tipi mai aparte pe-aici, făcu Garraty. 
Noi zicem că-i plăcut să respirăm aer adevărat, în loc de 
smog. . 

— In Joliet nu există smog, băi, ţărane, replică furios 
Collie Parker. Ce vrei să zici despre mine? 

— Nu există smog, dar sunt multe fumuri, spuse Garraty. 

Se enervase. 

— Dac-am fi fost în statul meu, rămâneai fără coaie 
pentru vorba asta. Ş 

— Băieți, băieţi! interveni McVries. (Işi revenise şi acum 


afişa vechea sa manieră ironică.) De ce nu rezolvaţi situaţia 
asta ca nişte gentlemani? Primul căruia i se zboară căpăţâna 
trebuie să-i facă celuilalt cinste cu o bere. 

— Nu-mi place berea, rosti reflex Garraty. 

Parker chicoti. 

— Ţărănoi prostovan, spuse el şi se îndepărtă. 

— E cu nervii-n piuneze, zise McVries. Toţi sunt cu 
nervii-n piuneze în dimineaţa asta. Chiar şi eu. şi este o zi 
minunată. Nu eşti de-acord, Olson? 

Olson nu spuse nimic. 

— Şi Olson e cu nervii-n piuneze, îl anunţă McVries pe 
Garraty. Olson! Hei, Hank! 

— De ce nu-l laşi în pace? întrebă Baker.. 

— Hei, Hank! răcni McVries, ignorându-l pe Baker. Nu 
vrei să ieşim la plimbare? 

— Du-te dracului! mormăi Olson. 

— Ce? strigă McVries voios, făcând palma pâlnie la 
ureche. Ce-ai zis, băiete? 

— Dracului! Dracului! zbieră Olson. Du-te dracului! 

— Da, da, deci asta ai spus, încuviinţă MeVries cu un aer 
de înţelepciune. 

Olson reveni cu atenţia asupra picioarerelor şi McVries se 
plictisi să-l mai sâcâie... dacă asta făcea. 

Garraty se gândi la spusele lui Parker. Parker era un 
nenorocit. Parker era un şmecheraş solid şi un golan de 
sâmbătă seara. Parker era un erou în jachetă de piele. Ce ştia 
el despre Maine? Garraty trăise toată viaţa în Maine, în 
orăşelul Porterville, la vest de Freeport. In Porterville, trăiau 
numai nouă sute şaptezeci de oameni şi nici nu-ţi dădeai 
seama când treceai cu maşina prin el, dar ce naiba era atât 
de grozav în Joliet, Illinois? 

Tatăl lui Garraty obişnuia să spună că Porterville era 
singurul oraş din statul Maine care avea mai multe morminte 
decât locuitori. Era însă un loc curat. Rata şomajului era 
ridicată, automobilele erau ruginite şi exista destulă 
promiscuitate, dar era un loc curat. Singura activitate mai 
palpitantă era partida de bingo de miercuri de la Asociaţia 


Fermierilor (la ultima partidă, miza fusese un curcan de zece 
kilograme şi o bancnotă de douăzeci de dolari), dar era curat. 
Şi liniştit. Ce era rău în asta? 

Privi ranchiunos spre spinarea lui Collie Parker. Ţi-ai ratat 
ocazia, amice, asta-i tot. la-l pe Joliet, gaşca ta din cofetărie şi 
fabricile tale şi bagă-ţi-le... ştii tu unde. Bagă-le pe-o parte, 
dacă nu-ţi intră. 

Se gândi din nou la Jan. Avea nevoie de ea. Te iubesc, 
Jan, se gândi. Nu era naiv şi ştia că fata devenise pentru el 
mai mult decât era în realitate. Se preschimbase într-un 
simbol al vieţii. O pavăză împotriva morţii năprasnice care 
venea dinspre autoblindat. O dorea tot mai mult, fiindcă 
simboliza timpul când el ar fi putut să pună mâna pe-un 
funduleţ... numai al lui. 

Era ora 5:45. Privi spre un pâlc de gospodine care 
ovaţionau, adunate la o intersecţie, în micul centru nervos al 
unui orăşel necunoscut. Una purta pantaloni strânşi pe picior 
şi un pulover şi mai strâns pe trup. Chipul însă îi era banal. 
Avea trei brățări de aur pe încheietura dreaptă, care zomăiau 
când flutura din mână. Garraty le auzea zăngănitul. Agită şi el 
din mână, fără să fie, de fapt, atent la ceea ce făcea. Se 
gândea la Jan, care venise din Connecticut, care păruse atât 
de rafinată şi de sigură pe sine, cu părul blond şi lung şi 
pantofii fără toc. Aproape întotdeauna purta pantofi fără toc, 
deoarece era foarte înaltă. O cunoscuse la şcoală. Lucrurile se 
derulaseră lent, dar în cele din urmă se stârniseră. 
Dumnezeule, ce se mai stârniseră! 

— Garraty? 

— Ce-i? 

Era Harkness. Părea îngrijorat. 

— Am un cârcel în talpă, frate. Nu ştiu dacă mai pot 
călca. 

Ochii lui Harkness păreau să-l implore să facă ceva. 

Garraty nu ştiu ce să zică. Glasul lui Jan, râsul ei, 
puloverul de culoare caramel maro-roşcat şi pantalonii 
zmeurii, ziua când luaseră sania fratelui ei mai mic şi 
ajunseseră să se mozolească într-un troian de omăt (înainte 


ca ea să-i bage zăpadă în canadiană)... lucrurile acelea 
însemnau viaţa. Harkness însemna moartea. De acum, 
Garraty începuse să-i simtă mirosul. 

— Nu te pot ajuta, îi zise. Trebuie să te descurci singur. 
Băiatul îl privi cu o consternare panicată, după care 
chipul i se întunecă şi încuviinţă din cap. Se opri, îngenunche 

şi bâjbâi, descheindu-şi mocasinul. 

— Avertisment! Avertisment, numărul 49! 

Harkness îşi masă laba piciorului. Garraty se întoarse şi 
merse cu spatele, pentru a-l privi. Doi băieţaşi în tricouri Little 
League, cu mănuşile de baseball atârnate de ghidoanele 
bicicletelor, îl priveau şi ei de pe marginea drumului, cu gurile 
căscate. 

— Avertisment! Al doilea avertisment, numărul 49! 

Harkness se sculă şi începu să şchiopăteze mai departe, 
într-un mocasin şi un ciorap, cu piciorul bun începând deja să 
se îndoaie sub greutatea suplimentară pe care o susţinea. Îşi 
scăpă mocasinul, îl agăţă, strecură două degete în el, îl 
legănă, apoi îl scăpă iarăşi. Se opri pentru a-l ridica şi primi al 
treilea avertisment. 

Chipul de obicei roşcovan al lui Harkness căpătase acum 
culoarea maşinii de pompieri. Gura îi atârna deschisă, într-un 
oval şleampăt şi umed. Garraty se pomeni încurajându-l. 
Haide, se gândi el, haide, bagă mare! Poţi s-o faci, Harkness! 

Harkness şchiopătă mai repede. Băieţaşii din Little 
League începură să pedaleze pe marginea drumului, 
privindu-l. Garraty se întoarse cu faţa spre înainte, nedorind 
să se mai uite la Harkness. Privi drept în faţă, străduindu-se 
să-şi amintească ce simţise când o sărutase pe Jan, când îi at- 
insese sânii înmuguriţi. 

În dreapta apăru încetişor o benzinărie Shell. În faţa ei 
staţiona o furgonetă prăfuită, cu bara amortizoare îndoită; doi 
bărbaţi în cămăşi de vânători, cu pătrăţele roşii şi negre, 
stăteau pe oblonul din spate şi beau bere. La capătul unui 
drum de pământ cu făgaşe se afla o cutie poştală al cărei 
capac atârna deschis ca o gură. Un câine lătra răguşit şi la 
nesfârşit, undeva în afara razei vizuale. 


Carabinele coborâră lent de la umeri şi-l aţintiră pe 
Harkness. 

Urmă o clipă lungă şi teribilă de tăcere, apoi armele 
reveniră la umăr, totul potrivit regulilor, în conformitate cu 
manualul. După aceea, coborâră din nou. Garraty auzea 
respiraţia grăbită şi şuierată a lui Harkness. 

Armele se ridicară, coborâră şi se ridicară iarăşi, lent. 

Puştii din Little League continuau să pedaleze în paralel 
cu ei. 

— Căraţi-vă de-aici! rosti brusc Baker, cu glas răguşit. Nu 
trebuie să vedeţi voi asta. Uşcheala! 

Ei îl priviră cu o curiozitate nu tocmai interesată şi 
pedalară în continuare. Se uitaseră la Baker ca şi cum ar fi 
fost un soi ciudat de peşte. Unul dintre ei, un pici micuţ cu 
cap rotund ca o bilă, tunsoare neregulată şi ochii cât 
farfurioarele, strânse de două ori para de cauciuc a claxonului 
fixat de ghidon şi rânji. Purta aparat dentar şi soarele făcea ca 
gura să-i scânteieze metalic şi sălbatic. 

Armele coborâră. Era ca o mişcare de balet, ca un ritual. 
Harkness mergea pe buza prăpastiei. Ai citit vreo carte bună 
în ultima vreme? gândi prosteşte Garraty. De data asta te vor 
împuşca. Un singur pas prea încet... 

Eternitate. 

Totul încremeni. 

Apoi armele reveniră la umăr. 

Garraty îşi privi ceasul. Secundarul descrisese un cerc, 
două, trei. Harkness îl ajunse din urmă şi-l depăşi. Chipul îi 
era încordat şi rigid. Ochii erau aţintiţi drept înainte. Pupilele 
se contractaseră, devenind punctuleţe. Buzele căpătaseră o 
nuanţă vag vineţie, iar tenul roşcovan avea paloarea 
smântânei, mai puţin două pete ţipător de colorate, câte una 
pe fiecare obraz. Nu-şi mai proteja piciorul cu probleme. 
Cârcelul trecuse. Talpa în ciorap lovea ritmic asfaltul 
drumului. Cât timp poţi să umbli fără pantofi? se întrebă 
Garraty. 

Simti în acelaşi timp o uşurare în piept şi-l auzi pe Baker 
expirând. Era o tâmpenie să simtă aşa. Cu cât Harkness se 


oprea mai curând, cu atât mai repede se putea opri el. Acela 
era adevărul simplu. Aşa spunea logica. Totuşi, exista şi ceva 
mai profund, o logică mai adevărată şi mai înspăimântătoare. 
Harkness era o părticică a grupului din care făcea parte 
Garraty, un segment al subclanului său. O părticică dintr-un 
cerc magic căruia îi aparţinea Garraty. lar dacă o singură 
părticică din cercul acela putea fi distrusă, însemna că orice 
părticică a lui putea fi distrusă. 

Băieţii din Little League mai pedalară alături de ei încă 
două mile, înainte de a-şi pierde interesul şi de a se întoarce. 
Mai bine, gândi Garraty. Nu conta dacă se uitaseră la Baker, 
ca şi când ar fi fost o creatură dintr-o grădină zoologică. Era 
mai bine să nu vadă moartea lor. li privi cum dispărură din 
vedere. 

Undeva în faţă, Harkness era o avangardă nouă, formată 
dintr-un singur om, care mergea foarte repede, aproape 
alergând. Nu privea nici în stânga, nici în dreapta. Garraty se 
întrebă la ce se gândea. 


Capitolul 7 


"Îmi place să cred că sunt realmente un tip destul de 
atrăgător. 

Oamenii cu care mă-ntâlnesc mă consideră schizofrenic 
doar pentru că în afara ecranului sunt complet altfel decât în 
faţa camerelor de filmat..." 

— Nicholas Parsons 

Vânzarea secolului 

(versiunea britanică) 


Scramm, numărul 85, nu-l fascina pe Garraty cu 
inteligenţa sa sclipitoare, fiindcă Scramm nu era chiar atât de 
inteligent. Nu-l fascina pe Garraty cu chipul său rotund ca 
luna plină, cu tunsoarea perie sau statura lui, ca de cal. Il 


fascina pe Garraty fiindcă era însurat. 

— Chiar aşa? întrebă Garraty pentru a treia oară, fără să 
fie convins că Scramm nu-l lua peste picior. Eşti realmente 
însurat? 

— Inî. (Scramm ridică ochii cu reală plăcere spre soarele 
matinal.) Am plecat din şcoală când aveam pai'şpe ani. 
N-avea nici un rost — pentru mine, vreau să spun. Nu le 
făceam probleme la profesori, da' pur şi simplu nu puteam 
trece clasa. Şi profa de istorie ne-a citit un articol în care 
zicea că şcolile-s foarte aglomerate. De-aia mi-am zis c-ar 
trebui să las locu' meu cuiva care poa' să-nveţe şi eu să 
m-apuc de muncă. Oricum voiam să mă-nsor cu Cathy. 

— Câţi ani aveai? întrebă Garraty, mai fascinat ca 
oricând. 

Treceau prin altă aşezare, iar trotuarele erau înţesate de 
spectatori şi pancarte, dar abia le băgă în seamă. Deja 
privitorii făceau parte din altă lume, cu care nu avea nimic în 
comun. La fel de bine s-ar fi putut găsi înapoia unui perete 
gros de sticlă. 

— Cin'şpe, răspunse Scramm. 

Işi frecă bărbia vineţie din cauza ţepilor neraşi. 

— N-a încercat nimeni să te convingă să n-o faci? 

— İn şcoală, un îndrumător de carieră mi-a împuiat capu' 
cu tot felul de rahaturi — că, dacă mă las, o s-ajung săpător 
de şanţuri — da' avea lucruri mai importante decât să se 
chinuiască să mă ţină pe mine-n şcoală. Cred c-a-ncercat mai 
mult fiindcă era nevoit. Şi-n plus, cineva trebuie să sape şi 
şanţuri, nu? 

Dădu din braţ cu entuziasm spre un grup de fetiţe, care 
executau fără pricepere un număr de majorete, fluturându-şi 
fustiţele plisate şi arătându-şi genunchii juliţi. 

— Oricum, n-am săpat nici un şanţ. In viaţa mea n-am 
săpat vreunu'. Am plecat să lucrez într-o fabrică de paturi din 
Phoenix, cu trei dolari pe oră. Eu şi Cathy suntem tare fericiţi. 
(Scramm zâmbi.) Câteodată ne uităm la televizor şi Cath mă 
ia de mână şi-mi zice: "Suntem oameni fericiţi, iubitule." l-o 
dulceaţă! 


— Aveţi copii? întrebă Garraty, simțind tot mai mult că 
era o conversaţie ce friza absurdul. 

— Păi, Cathy este însărcinată acum. Zicea c-ar trebui să 
aşteptăm pân-avem destui bani în bancă să plătim 
internarea. Când am avut şapte sutare, a zis "Gata" şi i-am 
dat drumu'. A rămas gravidă imediat. Copilu' meu, îl privi 
Scramm cu gravitate pe Garraty, o să meargă la colegiu. Se 
zice că proştii ca mine n-or s-aibă niciodată copii deştepţi, da' 
Cathy e suficient de deşteaptă pentru amândoi. Ea a terminat 
liceu'. Eu am obligat-o. A făcut patru ani la seral, după care 
şi-a luat diploma. Copilu' meu o să meargă la colegiu, dacă 
asta-şi va dori. 

Garraty nu spuse nimic. Nu-i venea nimic în minte. 
McVries era în lateral şi discuta aprins cu Olson. Baker şi 
Abraham jucau un joc cu cuvinte numit Fantoma. Se întrebă 
unde era Harkness. Oricum, atât de departe, încât nu mai 
putea fi zărit. La fel ca Scramm. Foarte, foarte departe. Hei, 
Scramm, cred c-ai făcut o greşeală mare. Nevastă-ta e 
însărcinată, Scramm, dar asta nu-ţi conferă nici o favoare 
specială aici. Şapte sutare în bancă? Nu pronunţi cuvântul 
sarcină cu numere din numai trei cifre, Scramm. Şi nici o 
companie de asigurare din lume nu s-ar fi atins de un 
Mărşăluitor. 

Garraty privi la bărbatul în sacou cu imprimeuri în tablă 
de şah, care agita delirant o pălărie de pai cu borul deşirat, 
fără să-l vadă cu adevărat. 

— Scramm, întrebă el, precaut, ce se-ntâmplă dac-o 
încasezi? 

Scramm zâmbi cu blândeţe. 

— Nu-i cazu' cu mine. Mă simt de parc-aş putea merge 
toată viaţa. Ştii, am vrut să particip la Marşu' cel Lung încă de 
când eram destul de mare ca să-mi doresc ceva. Cu numa' 
două săptămâni în urmă, am mers optzeci de mile fără să mă 
doară capu'. 

— Să presupunem totuşi că s-ar întâmpla ceva. 

Scramm se mulţumi să chicotească. 

— Câţi ani are Cathy? 


— E cam c-un an mai mare ca mine. Aproape op'şpe. 
Părinţii ei au venit acum să stea cu ea în Phoenix. 

Lui Garraty i se părea că părinţii lui Cathy Scramm ştiau 
ceva despre care Scramm nu avea habar. 

— Probabil c-o iubeşti tare mult, rosti el, visător. 

Scramm surâse, arătându-şi ultimii dinţi care-i 
supravieţuiseră cu încăpățânare în gură. 

— După ce m-am însurat, n-am mai întors capu' dup-altă 
fată. l-o dulceaţă. 

— Şi tu faci chestia asta... 

Scramm izbucni în râs. 

— Păi, nu-i distractiv? 

— Nu şi pentru Harkness, spuse Garraty amar. Du-te şi 
întreabă-l pe el dacă-i distractiv. 

— Tu nu-nţelegi care pot fi consecinţele, zise Pearson, 
strecurându-se între Garraty şi Scramm. A; putea să pierzi. 
Trebuie să admiţi că aí putea să pierzi. 

— Pariorii din Vegas m-au declarat favorit înainte de 
începerea Marşului, zise Scramm. Favorit detaşat. 

— Cum să nu! făcu Pearson ursuz. Şi-n plus, eşti în 
formă, oricine îşi dă seama de asta. 

Pearson arăta palid şi slăbit după noaptea lungă 
petrecută pe drum. Privi fără interes către mulţimea adunată 
în parcarea supermarketului pe lângă care tocmai treceau. 

— Toţi care nu erau în formă sunt de acum morţi sau 
aproape morţi. Totuşi, au mai rămas şaptezeci şi doi dintre 
noi. 

— Da, da... 

O încruntătură gânditoare se aşternu pe faţa lătăreaţă a 
lui Scramm. Garraty aproape că auzea funcţionând maşinăria 
dinăuntrul capului: lent, greoi, totuşi la fel de sigur ca 
moartea şi la fel de inevitabil ca impozitele. Cumva, era 
impresionant. 

— Nu vreau să vă supăr, băieţi, zise Scramm. Sunteţi de 
treabă, da' nu v-aţi băgat în chestia asta gândindu-vă 
să-nvingeţi şi să câştigaţi Premiu'. Cei mai mulţi nici nu ştiu 
de ce s-au băgat. Uitaţi-vă la Barkovitch ăla. Ala n-a venit ca 


să câştige Premiu'. El a venit ca să-i vadă p-alţii cum mor. 
Asta-i viaţa lui. Când cineva îşi capătă biletu', el îşi face plinu' 
de benzină. Da' nu-i de-ajuns. O să se usuce ca frunza-n pom. 

— Dar eu? întrebă Garraty. 

Scramm păru tulburat. 

— Of, să dea dracii... 

— Nu, nu, spune. 

— După cum văd eu lucrurile, nici tu nu ştii de ce te-ai 
băgat. l-aceeaşi chestie. Acum mergi fiindcă ţi-e frică, da... 
asta n-ajunge. Trece şi-asta. (Scramm se uită în lungul 
drumului şi-şi frecă palmele.) Şi, când o să treacă, zic c-o să 
capeţi biletu' de ieşire ca toţi ceilalţi, Ray. 

Garraty se gândi la cuvintele lui McVries. Când mă voi 
simţi obosit... realmente obosit... cred c-o să mă aşez pur şi 
simplu pe jos. 

— Va trebui să mergi mult timp ca să mă dobori pe mine, 
rosti el, dar evaluarea simplă a situaţiei făcută de Scramm ÎI 
speriase rău. 

— Sunt pregătit să merg mult, spuse Scramm. 

Picioarele lor se ridicau şi coborau pe asfalt, purtându-i 
înainte, printr-un cot al drumului, apoi afundându-i într-o 
depresiune şi peste o cale ferată, care se distingea doar sub 
forma şinelor metalice încastrate în drum. Trecură pe lângă 
un local închis care oferea scoici la grătar. După aceea, ieşiră 
din nou în peisajul campestru. 

— Cred că-nţeleg ce-nseamnă să mori, vorbi brusc 
Pearson. Cel puţin, acum, acum înţeleg. Nu-nţeleg moartea în 
sine, deocamdată asta-i mai dificil, dar pricep ce-nseamnă să 
mori. Dacă mă opresc din mers, înseamnă sfârşitul. (Înghiţi 
zgomotos un nod.) Este ca un disc de muzică, după ultimul 
şănţuleţ al înregistrării. 

Îl privi deschis pe Scramm şi adăugă: 

— Poate că-i aşa cum zici tu. Poate că nu-i îndeajuns. 
Dar... nu vreau să mor. 

Scramm se uită la el aproape dispreţuitor. 

— Crezi că, dacă ştii ce-i cu moartea, asta te va opri să 
mori? 


Pearson surâse scurt şi ciudat, cumva în silă, aidoma 
unui om de afaceri respectabil aflat pe un vapor în furtună, 
care se străduieşte să nu-şi vomite cina. 

— In clipa de faţă, asta-i cam tot ceea ce mă-mpinge mai 
departe. 

Garraty simţi o recunoştinţă imensă, pentru că 
justificările lui nu fuseseră reduse la aşa ceva. Cel puţin, nu 
încă. 

Parcă pentru a ilustra subiectul pe care-l discutaseră, un 
băiat în pulover negru pe gât căzu pe neaşteptate pradă 
convulsiilor, chiar în faţa lor. Se prăbuşi pe drum şi începu să 
se zvârcolească, să se îndoaie şi să tresalte violent. Membrele 
îi zvâcneau şi loveau în toate direcţiile. Din gâtlej i se auzea 
un gâlgâit straniu, aaa-aaa-aaa, un behăit complet lipsit de 
rațiune. Când Garraty trecu grăbit pe lângă el, un braţ care se 
zbătea îi lovi pantoful şi se simţi cuprins de un val de repulsie 
nebună. Ochii băiatului se dăduseră peste cap şi li se vedea 
numai albul. Pe buze şi pe bărbie erau stropi de salivă 
înspumată. Primi al doilea avertisment, dar, desigur, nu mai 
auzea nimic, iar când cele două minute se scurseră, îl 
împuşcară ca pe un câine. 

La scurt timp după aceea, ajunseră în vârful unei pante 
line şi priviră de sus spre ţinutul verde şi nepopulat ce se 
întindea înaintea lor. Garraty se simţi recunoscător pentru 
briza răcoroasă a dimineţii, care luneca blând peste trupul lui 
transpirat. 

— Frumoasă privelişte, comentă Scramm. 

Drumul putea fi văzut pe douăsprezece mile în faţă. 
Cobora pe panta lungă şi descria zigzaguri plate prin păduri, 
ca urma trasată de un cărbune de desen negru-cenuşiu pe o 
bucată mare de hârtie creponată verde. Hăt departe, 
reîncepea să urce şi se pierdea în pâcla trandafirie a luminii 
matinale. 

— Asta ar putea fi pădurea Hainesville, spuse Garraty nu 
prea sigur pe el. Cimitirul camionagiilor. larna este iadul pe 
pământ 

— N-am mai văzut niciodată aşa ceva, rosti Scramm cu 


respect. Atâta verdeață nu există în tot statu' Arizona. 

— Bucuraţi-vă de ea cât puteţi, zise Baker, alăturându-se 
grupului. Azi va fi arşiţă. Este deja cald şi nu-i decât şase 
jumătate dimineaţa. 

— Credeam că te-ai obişnuit cu căldura, acolo de unde vii 
tu, comentă Pearson de-a dreptul cu ranchiună. 

— Nu te obişnuieşti cu căldura, răspunse Baker 
punându-şi pe braţ jacheta subţire. Pur şi simplu, te-nveţi să 
trăieşti cu ea. 

— Mi-ar plăcea să-mi construiesc o casă aici, zise 
Scramm. (Strănută puternic, de două ori, aducând puţin cu un 
taur în călduri.) S-o construiesc chiar aici, cu braţele mele, şi 
să mă uit în fiecare dimineaţă la privelişte. Eu şi Cathy. Poate 
c-o s-o fac într-o bună zi, după ce se va termina chestia asta. 

Nimeni nu zise nimic. 

Până la ora 6:45, culmea rămăsese în urma şi deasupra 
lor, briza dispăruse aproape complet şi căldura mărşăluia deja 
împreună cu ei. Garraty îşi scoase şi el jacheta, o rulă şi o 
legă strâns în jurul taliei. Drumul prin pădure nu mai era 
pustiu. Pe alocuri, spectatori care se treziseră devreme îşi 
parcaseră maşinile pe marginea drumului şi stăteau în 
picioare sau aşezaţi, în pâlcuri, aclamând, făcând semn cu 
mâna sau fluturând pancarte. 

Două fete stăteau lângă un MG rablagit, într-o viroagă 
puţin adâncă. Purtau şorturi de vară mulate pe fese, bluze 
marinăreşti şi sandale. Mărşăluitorii le fluierară şi le strigară. 
Chipurile fetelor erau îmbujorate, strălucitoare şi aţâţate de 
ceva străvechi, şerpesc şi, pentru Garraty, înnebunitor de 
erotic. Simţi pofta animalică deşteptându-se în el ca o 
creatură vie şi agresivă care-i făcea trupul să vibreze de un 
tremur febril, imposibil de controlat. 

Gribble, revoluţionarul Marşului, fu cel care se repezi 
brusc spre fete, ridicând norişori de praf în urma sa pe 
acostament. O fată se lăsă pe spate pe capota MG-ului şi-şi 
depărtă uşor picioarele, ridicându-şi şoldurile spre el. Gribble 
îşi puse palmele pe sânii ei. Fata nu făcu nici un efort să-l o- 
prească. El primi un avertisment, şovăi, apoi se lipi de ea — o 


siluetă repezindu-se, izbind cu bazinul, frustrată, furioasă, 
speriată, în cămaşă albă transpirată şi pantaloni reiaţi. Fata îşi 
încolăci gleznele înapoia feselor lui Gribble şi-l prinse uşor cu 
braţele după ceafă. Se sărutară. 

Gribble primi al doilea avertisment şi al treilea, după 
care, cu vreo cincisprezece secunde de graţie rămase, se 
desprinse, împleticindu-se, şi porni într-o goană disperată, 
împiedicată. Căzu, se ridica, se prinse cu palmele sub burtă şi 
reveni, clătinându-se, pe drum. Chipul său slab era extaziat şi 
îmbujorat. 

— N-am putut, oftă el. N-am avut destul timp şi ea voia 
s-o fac şi n-am putut... am... 

Plângea şi se împleticea, cu mâinile apăsate între 
picioare. Cuvintele nu-i erau decât tânguieli neclare. 

— Le-ai oferit mica aventură pentru care veniseră, 
comentă Barkovitch. Ceva despre care să se laude mâine în 
emisiunea Vedem şi povestim. 

— Mai taci din gură! răcni Gribble. (Îşi încleştase mâinile 
pe Şliţ.) Mă doare, am o crampă... 

— Ţi s-au umflat coaiele, zise Pearson. Asta ai. 

Gribble îl privi printre şuviţele umede de păr negru ce-i 
intraseră în ochi. Semăna cu o nevăstuică buimăcită. 

— Mă doare, bolborosi el din nou. 

Căzu încet în genunchi, cu palmele apăsate sub 
abdomen, cu capul plecat şi spinarea gârbovită. Tremura şi 
smiorcăia, iar Garraty îi văzu picăturile de transpiraţie de pe 
gât, unele dintre ele prinse în firicelele de păr moale de pe 
ceafă — pe care tatăl lui le numise întotdeauna puf de răţuş- 
că. 

După încă o secundă era mort. 

Garraty întoarse capul către fete, dar ele se retrăseseră 
în MG. In interiorul automobilului nu se mai distingeau decât 
nişte umbre. 

Făcu un efort decis să le alunge din minte, dar îi 
reveneau întruna în gânduri. Cum fusese oare să călăreşti pe 
uscat carnea caldă şi doritoare? Coapsele ei zvâcniseră, 
Dumnezeule, zvâcniseră într-un fel de spasm, un orgasm, 


Dumnezeule, dorinţa incontrolabilă de a mângâia şi de a 
strânge între palme... şi mai mult decât orice de a simţi 
căldura... pârjolul acela. 

Simţi cum ejaculează. Simţi ţâşnirea caldă, 
înfierbântându-l. Umezindu-l. Hristoase, avea să-i iasă prin 
țesătura pantalonilor şi cineva o să observe. Să observe, să 
arate cu degetul şi să-l întrebe cum i-ar fi plăcut să meargă 
prin cartier în pielea goală, să meargă dezbrăcat, să meargă... 
şi să meargă... şi să meargă... 

Jan, te iubesc, te iubesc cu adevărat, gândi el, dar era 
tulburat, cu totul zăpăcit de altceva. 

Işi desfăcu jacheta şi o legă în jurul taliei, continuând să 
meargă ca şi până atunci, iar amintirea păli şi se estompă 
foarte repede, ca un negativ de Polaroid lăsat la soare. 

Ritmul se iuți. Acum coborau o pantă abrupta şi era dificil 
să meargă încet. Muşchii acționau, pistonau şi se frecau unul 
de celălalt. Sudoarea curgea liber. In mod incredibil, Garraty 
se trezi dorindu-şi să vină noaptea. Se uită spre Olson, 
întrebându-se cum se descurca acesta. 

Olson îşi privea fix picioarele. Tendoanele gâtului său 
erau încordate şi se reliefau pronunţat. Buzele îi erau trase 
îndărăt, într-un rânjet încremenit. 

— l-aproape, rosti McVries de alături, făcându-l pe 
Garraty să tresară. Când încep să spere pe jumătate c-o să-i 
împuşte cineva, ca să-şi poată odihni picioarele, înseamnă 
c-au ajuns aproape. 

— Aşa-i? întrebă Garraty, acru. Cum se face că toţi ştiţi 
mai multe decât mine despre chestiile astea? 

— Pentru că tu eşti un dulce, răspunse McVries cu 
tandreţe, apoi iuți pasul, lăsându-şi picioarele să urmeze 
panta descendentă în voia lor, şi-l depăşi pe Garraty. 

_ Stebbins... Nu se mai gândise de mult la Stebbins. 
Intoarse capul şi-l caută din ochi. Stebbins era acolo. 
Coborând panta lungă, ceata se răsfirase şi Stebbins se afla la 
vreo patru sute de metri în urmă, dar era imposibil să-i 
confunde pantalonii purpurii şi cămaşa albastră ţesută. 
Stebbins continua să urmeze ceata, aidoma unui prădător 


slăbănog, aşteptându-i pur şi simplu să se prăbuşească... 

Garraty simţi un val de furie. Incercă impulsul subit de a 
alerga înapoi şi de a-l strânge de gât pe Stebbins. Nu avea 
absolut nici un motiv sau justificare pentru a proceda aşa, 
totuşi fu nevoit să lupte realmente împotriva imboldului 
aceluia. 

Până ajunseră la baza pantei, Garraty îşi simţea 
picioarele moi, de cauciuc. Starea de oboseală amorţită în 
care trupul său se cuibărise mai mult sau mai puţin fu 
alungată de neaşteptate ace de durere străpungătoare ce-i 
sfredeleau picioarele şi tălpile, amenințând cu cârcei şi 
crampe musculare. lisuse, gândi el, de ce nu? Mergeau pe 
drum de douăzeci şi două de ore. Douăzeci şi două de ore de 
mers nonstop era ceva incredibil. 

— Cum te simţi acum? îl întrebă pe Scramm, de parcă 
ultima dată când pusese întrebarea aceea fusese cu 
douăsprezece ore în urmă. i 

— Excelent şi-n formă, răspunse Scramm. (Işi trecu dosul 
palmei pe sub nas, smârcâi şi scuipă.) Pe cât de excelent şi-n 
formă pot să fiu. 

— Parcă ai avea guturai. 

— Nţţ, e polenu'. Aşa mi se-ntâmplă în fiecare primăvară. 
Fac alergie. Mă loveşte şi-n Arizona. N-am făcut însă niciodată 
guturai. 

Garraty deschise gura pentru a-i răspunde, când două 
sunete seci, poc-poc, reverberară de undeva departe din faţă. 
Erau împuşcături. Sosiră şi veştile. Harkness o terminase. 

Când transmise vestea mai departe, Garraty simţi în 
stomac o senzaţie ciudată, ca atunci când podeaua liftului îţi 
coboară brusc de sub tălpi. Cercul magic fusese spart. 
Harkness n-avea să scrie niciodată o carte despre Marşul cel 
Lung. Undeva înaintea lor, Harkness era târât de pe drum ca 
un balot sau era azvârlit într-un camion, vârât şi închis 
ermetic într-un sac pentru cadavre. Pentru Harkness, Marşul 
cel Lung se terminase. 

— Harkness, spuse McVries. Amicu' Harkness s-a ales 
c-un bilet. 


— De ce nu-i scrii un epitaf? strigă Barkovitch. 

— Gura, asasinule răspunse McVries absent şi clătină din 
cap. Amicu' Harkness, amărâtul... 

— Nu-s asasin! răcni Barkovitch. O să dansez pe 
mormântul tău, cicatrice! O să... 

Un cor de zbierete furioase îl amuţi. Bolborosind, 
Barkovitch îl fulgeră din priviri pe McVries şi după aceea porni 
să meargă ceva mai repede, fără să privească în jur. 

— Ştiţi ce-a făcut unchiul meu? întrebă pe neaşteptate 
Baker. 

Treceau printr-un tunel umbros de copaci care-şi uneau 
ramurile frunzoase deasupra drumului şi Garraty se străduia 
să uite de Harkness şi de Gribble, şi să se gândească numai la 
răcoare. 

— Ce? întrebă Abraham. 

— Avea o firmă de pompe funebre, anunţă Baker. 

— Bună afacere, comentă Abraham fără interes. 

— Când eram puşti, mă-ntrebam mereu, rosti vag Baker. 

Păruse să piardă şirul gândurilor, apoi se uită la Garraty 
şi zâmbi. Era un zâmbet straniu. 

— Vreau să zic că mă-ntrebam cine-o să-l îngroape. Ştiţi, 
aşa cum te-ntrebi cine-l tunde pe frizer sau cine-l operează pe 
chirurg. Pricepeţi? 

— Ca s-ajungi chirurg bun trebuie să te pricepi la tăiat, 
nu glumă, zise McVries solemn. 

— Inţelegeţi ce vreau să spun. 

— Şi pe cine aţi chemat când a venit clipa? întrebă 
Abraham. 

— Da, făcu Scramm. Pe cine? 

Baker ridică ochii spre ramurile groase şi împletite pe sub 
care treceau şi Garraty observă din nou că arăta epuizat. Asta 
nu-nseamnă că restul n-arătăm la fel, îşi completă el gânaul. 

— Haide, făcu şi McVries. Nu ne mai ţine-n suspans. Cine 
l-a-ngropat? 

— Ăsta-i bancul cel mai vechi din lume, zise Abraham. la 
zi, Baker, nu-i aşa că n-a murit? 

— Ba a murit, clătină din cap Baker. A murit de cancer 


pulmonar acum şase ani. 

— Fuma? se interesă Abraham, fluturând din mână spre 
o familie din patru membri şi pisica lor. 

Pisica era ţinută în lesă. Era o pisică persană. Părea rea şi 
agasată. 

— Nu, n-a tras nici măcar un fum, răspunse Baker. Se 
temea să nu se-mbolnăvească de cancer. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, exclamă Movries, cine 
I-a-ngropat? Zi-ne odată, ca să putem discuta despre 
probleme de importanţă mondială, despre baseball ori despre 
avorturi, sau mai ştiu eu ce! 

— Cred că avorturile sunt o problemă de importanţă 
mondială, zise Garraty serios. Prietena mea este catolică şi... 

— Hai odată! bubui glasul lui McVries. Cine dracu' 
I-a-ngropat pe bunicu-tău, Baker? 

— Unchiul meu. Era unchiul meu. Bunicul meu a fost 
avocat în Shreveport. El a avut... 

— Mă doare-n cur, zise McVries. Mă doare drept în cur 
dacă moşul a avut trei coaie. Eu vreau doar să ştiu cine 
l-a-ngropat, ca să putem trece mai departe. 

— De fapt, nu l-a îngropat nimeni. A vrut să fie incinerat. 

— Baga-mi-aş picioarele! exclamă Abraham, apoi chicot. 

— Mătuşă-mea i-a păstrat cenuşa într-un vas de 
ceramică, în casa lor din Baton Rouge. A încercat să continue 
afacerea — firma de pompe funebre —, dar nimeni nu 
s-a-nţeles prea bine c-o cucoană care-ngroapă morţii. 

— Nu cred că ăsta a fost motivul, zise McVries. 

— Nu? 

— Nu. Cred că unchi-tău i-a adus ghinion. 

— Ghinion? Ce vrei să zici? fu Baker interesat. 

— Păi, trebuie să recunoşti că n-a fost o reclamă prea 
grozavă pentru firmă. 

— Ce anume? Faptul c-a murit? 

— Nu, răspunse McVries. Faptul că l-au dus la 
crematoriu. 

Scramm chicoti înăbuşit prin nasul înfundat. 

— Ţi-a zis-o aici, amice! 


— Este posibil, făcu Baker. 

El şi McVries se priviră radios. 

— Povestea cu unchiu-tău, rosti apăsat Abraham, m-a 
plictisit de-mi vine să borăsc. Aş putea adăuga şi că... 

În clipa aceea, Olson începu să-l implore pe un soldat să-l 
lase să se odihnească. 

Nu se opri din mers şi nici nu încetini îndeajuns pentru a 
fi avertizat, dar vocea lui suia şi cobora, rugând, cerşind, 
într-o litanie monotonă şi plină de laşitate, care-l făcu pe 
Garraty să se înfioreze de ruşine pentru el. Conversaţia 
încetă. Spectatorii îl priveau pe Olson cu o fascinaţie 
îngrozită. Garraty îşi dori ca Olson să înceteze, înainte să 
arunce o umbră peste ei toţi. Nici el nu voia să moară, dar, 
dacă aşa avea să se întâmple, nu dorea ca oamenii să creadă 
despre el că fusese un laş. Doi soldaţi se uitau la Olson, prin 
el, pe lângă el, cu chipuri împietrite, surzi şi muţi. Din când în 
când, anunțau totuşi câte un avertisment, aşa încât Garraty 
bănui că nu le-ar fi putut spune muţi. 

Era ora 7:45 şi se auzi că mai aveau doar şase mile până 
la reperul de o sută de mile”. Garraty citise undeva că 
numărul cel mai mare de Mărşăluitori care încheiaseră 
împreună prima sută de mile fusese de şaizeci şi trei. Părea 
aproape sigur că vor dobori recordul acela; ei erau şaizeci şi 
nouă. Bineînţeles, asta nu conta prea mult în nici un fel. 

Implorările lui Olson se ridicau ca o rugăciune 
permanentă şi distorsionată din stânga lui, făcând ziua parcă 
mai fierbinte şi mai neplăcută decât era deja. Câţiva băieţi 
strigaseră la el, dar fie că Olson nu auzea, fie că nu-i păsa. 

Trecură peste un pod din scânduri, care le troncăniră şi 
tresaltară sub picioare. Garraty auzi fâlfâiturile şi fluturările 
furişe din aripi ale rândunicilor care-şi făcuseră cuib printre 
grinzile podului. Era înviorător de răcoros, dar soarele păru să 
pârjolească şi mai tare când ajunseră de partea cealaltă. 
Dacă acum vi se pare cald, îşi spuse el, aşteptaţi până mai 
târziu. Aşteptaţi până ieşim din nou în teren deschis. Salut, 


° 160,9 km 


băieţi! 

Strigă, solicitând bidonaş, şi un soldat tropăi spre el. Îi 
întinse bidonaşul plin, fără un cuvânt, apoi tropăi înapoi. 
Stomacul lui Garraty striga şi după mâncare. La ora 9, se 
gândi. Până atunci va trebui să merg. Să dea dracii dacă 
vreau să mor cu stomacul gol. 

Baker îl depăşi în viteză, privi în jur după spectatori, nu 
zări nici unul, îşi cobori pantalonii pescăreşti şi se lăsă pe 
vine. Primi un avertisment. Garraty trecu pe lângă el şi îl auzi 
pe soldat avertizându-l din nou. La vreo douăzeci de secunde 
după aceea, Baker îi ajunse pe Garraty şi pe McVries, gâfâind 
din greu. Işi încheia cureaua pantalonilor. 

— Cea mai rapidă căcare pe care-am tras-o vreodată! 
spuse el, suflând greu. 

— Ar fi trebuit s-aduci un catalog cu toate performanţele, 
mormăi McVries. 

— Niciodată n-am putut rezista mult timp fără să mă cac, 
urmă Baker. Sunt unii tipi, să dea dracu', se cacă o dată pe 
săptămână. Eu fac parte din categoria una pe zi. Dacă într-o 
zi nu m-am căcat, iau un laxativ. 

— Laxativele alea or să-ţi facă praf intestinele, comentă 
Pearson. 

— Rahat! pufni Baker. 

McVries dădu capul pe spate şi izbucni în râs. 

Abraham întoarse capul pentru a se alătura discuţiei. 

— Bunicul meu n-a folosit în viaţa lui un laxativ şi-a trăit 
până la... 

— Cred că le ţii socoteala, zise Pearson. 

— Tu ai pune la îndoială cuvântul bunicului tău? 

— Ferească sfântul, dădu Pearson ochii peste cap. 

— Bun, atunci. Bunicul meu... 

— la priviţi! rosti încetişor Garraty. 

Neinteresat de discuţia despre laxative, îl privise în dorul 
lelii pe Percy cum-iîl-chema. Acum se uita mai atent, de-abia 
venindu-i să-şi creadă ochilor. Percy se apropiase treptat de 
marginea drumului, astfel încât ajunsese să meargă pe 
acostamentul nisipos. La răstimpuri, arunca o privire 


încordată şi speriată spre soldaţii de pe autoblindat, apoi în 
dreapta sa, către paravanul des de copaci, aflat la numai doi 
metri depărtare. 

— Cred că vrea să evadeze, zise Garraty. 

— O să-l împuşte imediat, spuse Baker. 

Glasul îi scăzuse la nivelul unei şoapte. 

— Nu pare că l-ar urmări cineva, replică Pearson. 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, nu le daţi indicii! 
făcu Mc-Vries furios. Sunteţi o gaşcă de idioţi! Hristoase! 

In următoarele zece minute, nici unul dintre ei nu spuse 
nimic logic. Simulară conversaţia şi se uitară la Percy cum se 
uita la soldaţi, cum îi privea şi aprecia mintal distanţa mica 
până la pădurea deasă. 

— N-are sânge-n el, murmură Pearson în cele din urmă. 

Inainte ca vreunul să poată răspunde, Percy se îndreptă, 
lent şi fără grabă, spre pădure. Doi paşi, apoi trei. Incă unul, 
cel mult doi, şi avea să fie acolo. Picioarele sale în blugi se 
mişcau domol. Părul lui blond decolorat de soare se zbârlise 
doar puţin într-o adiere slabă de briză. Putea foarte bine să fie 
un cercetaş explorator pornit într-o expediţie de urmărire a 
păsărilor în habitatul lor. 

Nu se dădu nici un avertisment. Percy îşi pierduse 
dreptul la avertismente în clipa în care piciorul său drept 
călcase dincolo de marginea acostamentului. Percy părăsise 
drumul şi soldaţii o ştiuseră permanent. Bătrânul Percy 
cum-îl-chema nu fraierise pe nimeni. Se auzi o împuşcătură 
seacă şi perfect distinctă, şi Garraty îşi desprinse ochii de la 
Percy, îndreptându-i către soldatul de pe chepengul din spate 
al autoblindatului. Soldatul era o statuie cu linii ascuţite, 
perfect delimitate, cu patul carabinei cuibărit în scobitura 
umărului, cu capul pe jumătate culcat în lungul ţevii. 

După aceea, ochii lui reveniră la Percy. Percy era actorul 
principal, nu? Acum Percy stătea cu ambele picioare pe 
marginea acoperită de buruieni a pădurii de pini. Era tot atât 
de încremenit şi statuar ca şi cel care-l împuşcase. Împreună, 
ei doi ar fi putut să fie un subiect pentru Michelangelo, gândi 
Garraty. Percy stătea absolut nemişcat sub cerul azuriu de 


primăvară. Ţinea o palmă apăsată pe piept, aidoma unui poet 
care se pregătea să ia cuvântul. Ochii îi erau larg deschişi şi 
parcă extaziaţi. 

Printre degete i se strecura un firicel strălucitor de sânge, 
sclipind în lumina soarelui. Amicul Percy cum-îl-chema... Hei, 
Percy, te strigă maică-ta! Hei, Percy, maica-ta ştie c-ai plecat? 
Hei, Percy, ce nume de fătălău mai e şi-ăsta, Percy, Percy, nu 
eşti un scump? Percy transformat într-un Adonis scânteietor, 
luminat de soare, spre deosebire de vânătorul sălbatic, 
înveşmântat în uniformă de un cenuşiu mohorât. Apoi, una, 
două, trei picături de sânge de forma unor monede căzură pe 
pantofii negri şi prăfuiţi ai lui Percy şi totul se petrecu într-un 
interval de numai trei secunde. Garraty nu parcursese nici 
măcar doi paşi întregi şi nu fusese avertizat şi, oh, Percy, ce 
va zice maică-ta? Tu chiar — ia spune-mi — tu chiar ai tupeul 
să mori? Percy avu tupeul să moară. Se înclină înainte, lovi un 
puiet mic şi deformat, se răsuci pe jumătate şi căzu pe spate, 
cu faţa spre cer. Graţia şi simetria încremenită dispăruseră. 
Percy era pur şi simplu mort: 

— Fie ca ţărâna aceasta să fie însămânţată cu sare! rosti 
subit McVries, foarte repede. Să nu crească în vecii vecilor 
vreun fir de grâu sau vreo tulpină de porumb! Blestemaţi să 
fie copiii acestui meleag şi blestemat să le fie rodul coapselor! 
Blestemaţi să le fie porcii şi vitele! Fecioară Maria, născătoare 
de lisus, lasă-ne pe noi să distrugem locul acesta blestemat! 

McVries începu să râdă. 

— Taci, făcu Abraham, răguşit. Nu mai vorbi aşa! 

— Toată lumea este Dumnezeu, zise McVries şi chicoti 
isteric. Noi pășim pe Dumnezeu, iar acolo muştele se târăsc 
pe Dumnezeu, ba chiar muştele înseşi sunt Dumnezeu, aşa 
încât binecuvântat fie rodul coapselor tale, Percy! Amin, 
aleluia, untişor de arahide, gras şi bun. Tatăl nostru carele 
eşti în staniol, slăbească-se numele tău! 

— Îţi trag una! îl preveni Abraham. (Era foarte palid la 
faţă.) Ţi-o zic, Pete! 

— Un bărbat eeee-v/avios! îl ironiză McVries şi chicoti din 
nou. Oh, spiritul şi trupul meu! Oh, hazul meu sfânt! 


— Te pocnesc, dacă nu-ncetezi! răcni Abraham. 

— N-o face, rosti Garraty înspăimântat. Te rog, nu te lua 
la bătaie. Haidem să fim... drăguţi. 

— Vrei o amintire de la petrecere? întrebă Baker ca un 
dement. 

— Cine te-a întrebat pe tine, ţărănoi sudist? 

— Era prea puşti ca să se bage-n chestia asta, vorbi 
Baker trist. Sunt gata să-mi pun capul că n-avea nici 
paisprezece ani. 

— Maică-sa l-a răzgâiat, rosti Abraham cu glas 
tremurător. E clar. (Privi spre Garraty şi Pearson, rugător.) E 
clar, nu-i aşa? 

— De-acum n-o să-l mai răzgâie, zise McVries. 

Olson începu să bolborosească spre soldaţi. Cel care-l 
împuşcase pe Percy se aşezase şi mânca un sandviş. Sosi ora 
8. Trecură de o benzinărie scăldată în soare, unde un mecanic 
în salopetă slinoasă spăla pavajul cu furtunul. 

— Mi-ar fi plăcut să pună furtunu' şi pe noi, zise Scramm. 
Sunt încins ca un vătrai uitat în sobă. 

— Toţi suntem încinşi, încuviinţă Garraty. 

— Nu crezusem niciodată c-o să-mi fie cald în Maine, 
spuse Pearson pe un ton mai obosit ca oricând. Crezusem 
că-n Maine ar trebui să fie răcoare. 

— Ei bine, acum ştii că nu-i aşa, făcu sec Garraty. 

— Eşti plin de voie bună, Garraty, rosti Pearson. Ştiai? 
Eşti realmente un tip vesel. Doamne, cât mă bucur că te-am 
cunoscut! 

McVries izbucni în râs. 

— Ştii ceva? replică Garraty. 

— Ce? 

— Ţi-s murdari chiloţii de rahat, zise Garraty. 

Fusese lucrul cel mai spiritual la care se putuse gândi pe 
moment. 

Trecură pe lângă alt popas pentru camioane. Câteva 
trailere mari fuseseră oprite în parcare, obligate să iasă de pe 
şosea, fără îndoială pentru a le face loc Mărşăluitorilor. Un 
şofer stătea nervos lângă vehiculul său, un trailer frigorific 


uriaş, şi-i atingea la răstimpuri caroseria, testând răceala care 
dispărea treptat sub soarele dimineţii. Ospătăriţele îi 
ovaţionară pe Mărşăluitori, iar şoferul care-şi punea palma în 
mod repetat pe compartimentul frigorific se întoarse şi le 
arătă degetul mijlociu. Era un bărbat uriaş, al cărui gât ars de 
soare ieşea masiv dintr-un tricou ponosit. 

— De ce naiba a făcut asta? strigă Scramm. l-un puriu 
jegos! 

— Asta-i primul cetăţean onest pe care l-am văzut de 
când a început picnicul ăsta, chicoti McVries. Frate, ce-l mai 
iubesc! 

— Probabil că are marfă perisabilă şi se îndreaptă spre 
Montreal, zise Garraty. Este posibil să vină tocmai de la 
Boston. Din cauza noastră, a trebuit să iasă de pe şosea. Se 
teme probabil să nu-şi piardă slujba... sau trailerul, dacă-i 
liber-profesionist. 

— Vai de mine! răcni Collie Parker. Ce nemernici sunt! Nu 
i-au anunţat pe oameni decât de două luni care va fi traseul. 
Un ţăran prost, asta-i tot! 

— Ştii multe despre astea, i se adresă Abraham lui 
Garraty. 

— Nu foarte multe, răspunse Garraty uitându-se la 
Parker. Tata şofa un trailer înainte să fi fost... înainte să fi 
plecat. Este o meserie grea, în care n-apuci să te-mbogăţeşti. 
Individul a crezut probabil că va avea timp să ajungă la 
următoarea răspântie. Dacă exista o rută mai scurtă, n-ar fi 
luat-o pe-aici. 

— Nu trebuia să ne arate degetu', insistă Scramm. Nu 
era nevoie s-o facă. Ce Dumnezeu, roşiile lui vechi şi putrezite 
nu-s o chestie de viaţă şi de moarte, aşa cum i-aici. 

— Taică-tău a părăsit-o pe maică-ta? îl întrebă McVries 
pe Garraty. 

— A fost luat de Escadroane, răspunse scurt Garraty. 

In gând, îl provocă pe Parker — sau pe oricare altul — să 
deschidă gura, dar nimeni nu rosti nimic. 

Stebbins continua să încheie plutonul Mărşăluitorilor. De 
abia depăşise popasul pentru camioane, când şoferul cel 


voinic sări imediat în cabina trailerului. Undeva în faţă, armele 
rostiră singurul cuvânt pe care-l ştiau. Un trup se răsuci, căzu 
şi rămase nemişcat. Doi soldaţi îl târâră pe marginea 
drumului. Un al treilea le aruncă din autoblindat un sac pentru 
cadavre. 

— Am avut şi eu un unchi care a fost luat de Escadroane, 
rosti Wyman şovăielnic. 

Garraty observă că limba pantofului stâng al lui Wyman 
ieşise de sub şireturi şi fâlfâia obscen. 

— Numai proştii cei mai mari ajung să fie luaţi de 
Escadroane, declară sonor Collie Parker. 

Garraty îl privi şi îşi dori să simtă furie, dar plecă fruntea 
şi se uită la drum. Era adevărat, tatăl lui fusese un prost 
foarte mare. Un nenorocit de beţivan, care nu putea ţine doi 
cenți laolaltă, indiferent în ce domeniu ar fi încercat, un 
bărbat lipsit de inteligenţa de a-şi păstra opiniile politice pen- 
tru sine. Garraty se simţi îmbătrânit şi abătut. 

— Mai tacă-ţi fleanca! zise McVries cu răceală. 

— Vrei să-ncerci să mă faci... 

— Nu, nu vreau să-ncerc să te fac. Pur şi simplu, taci 
dracu' din gură, idiotule! 

Collie Parker reveni între Garraty şi McVries. Pearson şi 
Abraham se îndepărtară puţintel. Până şi soldaţii se încordară, 
gata să intervină. Parker îl studie pe Garraty un moment 
prelung. Avea chipul lătăreţ şi brobonit de sudoare, cu ochii 
încă aroganţi. După aceea, îl atinse scurt pe Garraty cu palma 
pe braţ. 

— Câteodată mă ia gura pe dinainte. N-am vrut să zic 
nimic serios. Înţelegi? 

Garraty încuviinţă obosit şi Parker îşi mută privirea 
asupra lui McVries. 

— Mă piş pe tine, Jack! spuse el, apoi înaintă din nou, 
alăturându-se avangărzii. 

— Incredibil ce nemernic poate să fie, comentă McVries, 
ursuz. 

— Nu-i mai rău decât Barkovitch, zise Abraham. Poate-i 
chiar niţel mai bun. 


— În plus, adăugă Pearson, ce-nseamnă că te iau 
Escadroanele? Oricum i-al naibii mai bine decât să mori, nu? 

— De unde să ştii? întrebă Garraty. De unde poate să ştie 
vreunul dintre noi? 

Tatăl lui fusese un gigant cu păr nisipiu, glas tunător şi 
râs ca un muget, care suna în urechiuşele lui Garraty ca şi 
cum s-ar fi despicat munţii. După ce-şi pierduse propriul 
vehicul, condusese camioanele guvernamentale din 
Brunswick. Slujba ar fi fost bună, dacă Jim Garraty şi-ar fi ţinut 
pentru el părerile politice. Dar atunci când lucrezi pentru 
guvern, guvernul este de două ori mai conştient de existenţa 
ta şi de două ori mai dispus să cheme Escadroanele, dacă 
lucrurile par niţel cam stranii pe alocuri. lar Jim Garraty nu 
fusese un mare susţinător ai Marşului cel Lung. Ca atare, 
într-o bună zi, primise o telegramă şi, în ziua următoare, doi 
soldaţi apăruseră la uşa casei, iar Jim Garraty plecase cu ei, 
făcând scandal, iar soţia lui închisese uşa şi obrajii ei fuseseră 
albi ca varul, iar când Garraty o întrebase pe mama lui unde 
pleca tăticul cu soldaţii, ea îl pălmuise îndeajuns de puternic 
pentru a-i însângera o buză şi-i spusese taci, taci odată. De 
atunci, Garraty nu-şi mai văzuse niciodată tatăl. Trecuseră 
unsprezece ani. Fusese o amputare aseptică. Inodoră, 
dezinfectată, pasteurizată, sanforizată şi fără fir de mătreaţă. 

— Un frate de-al meu a avut necazuri cu legea, zise 
Baker. Nu cu guvernul, doar cu legea. A furat o maşină şi a 
şofat din oraşul nostru până în Hattiesburg, statul Mississippi. 
A căpătat doi ani cu suspendare. Acum e mort. 

— Mort? 

Glasul sunase spectral, ca o păstaie goală. Olson li se 
alăturase. Faţa lui suptă părea că se află la mare distanţă de 
trup. 

— A făcut infarct, zise Baker. Era cu numai trei ani mai 
mare ca mine. Mama obişnuia să spună că era crucea pe care 
trebuia s-o poarte ea, dar el a intrat în necazuri adevărate 
numai în acea unică ocazie. Cu mine, lucrurile au stat mai 


rău. Trei ani de zile am făcut parte din Călăreţii Nopţii!"! 

Garraty îl privi cu atenţie. Pe faţa obosită a lui Baker se 
citea ruşine, dar şi demnitate, conturată pe fundalul coloanei 
de lumină crepusculară ce răzbătea printre copaci. 

— Ăsta-i un delict ce ţine de jurisdicţia Escadroanelor, 
dar nu-mi păsa. Aveam doar doisprezece ani când m-am 
băgat în chestia asta. Ştii, de fapt nu-i mare lucru — nişte 
puşti care făceau prostii noaptea. Minţile bătrâne erau şi mai 
înțelepte. Ele ne îndemnau să ne ducem şi ce să facem şi ne 
mângâiau pe capete, dar nu intenționau în nici un caz să se 
lase înhăţate de Escadroane. l-am părăsit după ce am ars o 
cruce pe peluza unui negru. N-aveam minte deloc. Şi-n 
acelaşi timp mi-era ruşine. De ce ar fi vrut cineva să ardă o 
cruce pe peluza unui negru? lisuse Hristoase, aşa ceva ţinea 
de istorie, nu? Sigur că da! (Clătină fără putere din cap.) Nu 
era corect. 

In clipa aceea puştile răsunară. 

— S-a mai dus unu', zise Scramm. 

Glasul îi suna înfundat şi nazal, şi-şi şterse nasul cu dosul 
palmei. 

— Treizeci şi patru, spuse Pearson şi scoase o monedă 
dintr-un buzunar şi o trecu în celălalt. Am luat cu mine 
nouăzeci şi nouă de monede. De fiecare dată când cineva 
primeşte biletul, pun o monedă în buzunarul celălalt. Şi 
când... 

— Oribil! exclamă Olson şi ochii lui torturați îl fixară cu 
răutate pe Pearson. Unde ţi-este răbojul cu morţi? Unde ţi-s 
figurinele voodoo? 

Pearson nu răspunse nimic. Studie ogorul părăginit pe 
lângă care treceau, cu o stânjeneală tulburată. In cele din 
urmă, mormăi: 

— Nu mă gândisem la aşa ceva. E pur şi simplu o chestie 
care să-mi poarte noroc, doar atât. 

— Oribil, croncăni Olson. Obscen. De-a dreptul... 


10 Organizaţie de terorişti călări, care a acţionat în SUA după 
Războiul Civil (1865- 1877). 


— Mai încetează, îl întrerupse Abraham. Nu mă mai călca 
pe nervi! 

Garraty îşi privi ceasul. Era 8:20. Mai aveau patruzeci de 
minute până să primească mâncarea. Se gândi ce plăcut ar fi 
fost să intre într-unul dintre localurile micuţe presărate de-a 
lungul drumului, să-şi instaleze fundul pe un taburet capitonat 
înaintea tejghelei, să-şi ridice picioarele pe bara de sprijin 
(Dumnezeule, câtă uşurare ar fi însemnat doar gestul acela 
simplu!) şi să comande friptură cu ceapă călită, cu garnitură 
de cartofi prăjiţi şi un desert mare de îngheţată de vanilie şi 
sirop de căpşuni. Sau poate o farfurie imensă de spaghete cu 
carne, cu pâine italieneasca şi mazăre înăbușită în unt. Şi 
lapte. O carafă întreagă de lapte. La dracu' cu tuburile de 
alimente concentrate şi bidonaşele cu apă distilată. Lapte şi 
hrană solidă, plus un loc unde să se aşeze şi să mănânce în 
tihnă. N-ar fi fost grozav? 

Undeva în faţă o familie de cinci persoane — mamă, tată, 
fiu, fiică şi o bunică grizonată — se instalase la picnic sub un 
ulm mare şi înfuleca micul-dejun de sandvişuri, bând probabil 
cacao fierbinte. Fluturară veseli din mâini spre Mărşăluitori. 

— Pocitanii, mormăi Garraty. 

— Ce-ai zis? întrebă McVries. 

— Aş dori să m-aşez şi să mănânc ceva. la uită-te la 
indivizii ăia! Nişte porci nenorociţi! 

— Şi tu ai face exact ca ei, replică McVries. 

Flutură din mână şi zâmbi, păstrând partea cea mai largă 
şi mai sclipitoare a zâmbetului pentru bătrână, care legăna 
braţul şi în acelaşi timp mesteca — de fapt, mai aproape de 
adevăr ar fi fost "molfăia" — un sandviş cu salată de ouă. 

— Pe dracu'! Să stau acolo şi să-nfulec, în timp ce nişte 
amărâţi înfometați... 

— Ray, în cazul nostru nu prea este vorba de-nfometare. 
Senzaţia este numai de suprafaţă. 

— Atunci, flămânzi... 

— Mintea trebuie să domine materia, declamă McVries. 
Mintea trebuie să domine materia, tinere prieten. 


Declamaţia deveni o imitare perfectă a lui W. C. Fields”. 

— Mai du-te dracu'. Tu nu vrei pur şi simplu să recunoşti. 
Indivizii ăia nu-s decât nişte animale. Vor să vadă creierii 
cuiva risipiţi pe drum, de-aia stau în jur. Poate c-or sa-i vadă 
chiar pe ai tăi. 

— Nu asta-i important, replică McVries calm. N-ai 
povestit chiar tu c-ai mers să vezi Marşul cel Lung, când erai 
mai mic? 

— Ba da, pe timpul când nu ştiam mare lucru! 

— Aha, păi asta schimbă situaţia, nu-i aşa? (McVries 
emise un hohot scurt şi neplăcut de râs.) Bineînţeles că sunt 
animale. Ce crezi, c-ai descoperit apa caldă? Uneori mă-ntreb 
cât de naiv eşti, de fapt? Cucoanele şi gentilomii din Franţa 
făceau amor după ce asistau la ghilotinări. Romanii antici se 
îndopau în timpul înfruntărilor gladiatorilor. Asta-nseamnă dis- 
tracţie, Garraty. Nu-i nici o noutate. 

Râse din nou. Garraty îl privi, fascinat. 

— Zi mai departe, rosti cineva. Ai ajuns la nivelul doi, 
McVries. Nu vrei să-ncerci şi la următorul nivel? 

Garraty nu trebui să se întoarcă. Era Stebbins, desigur. 
Stebbins, Buddha slăbănog. Tălpile îl purtau în mod automat, 
dar era vag conştient de faptul că le simţea umflate şi 
lunecoase, de parcă s-ar fi umplut cu puroi. 

— Moartea este excelentă pentru apetit, zise McVries. Ce 
zici de fetele alea două şi de Gribble? Ele voiau să simtă cum 
ar fi să se reguleze c-un tip care va muri. Şi acum... "Ceva 
Complet Nou Şi Diferit"! Nu ştiu dacă Gribble s-a ales cu mare 
lucru, dar sunt absolut sigur că ele s-au ales. Acelaşi lucru 
este valabil pentru toţi. Nu contează dacă mănâncă, beau sau 
stau pe budă. Le place mai mult, se simt mai bine şi trăiesc 
mai acut senzațiile, fiindcă se uită la oameni care vor muri. 

Totuşi, nici măcar asta nu-i morala acestei micuţe 
expediţii, Garraty. Morala este că ei sunt cei inteligenţi. £; nu 
sunt aruncaţi leilor. E; nu se împleticesc pe drum, sperând că 
vor reuşi să se cace fără să primească două avertismente. 


1 Comedian american (1879 — 1946) 


Eşti un prost, Garraty. Tu, şi eu, şi Pearson, şi Barkovitch, şi 
Stebbins — toţi suntem nişte proşti. Scramm este un prost, 
fiindcă îşi închipuie că-nţelege, dar habar n-are. Olson este un 
prost, fiindcă a înţeles prea mult, prea târziu. De acord, ei 
sunt nişte animale. Dar de ce dracu' eşti atât de sigur că asta 
ne face pe noi să fim oameni? 

Tăcu, gata să-şi piardă complet suflul. 

— Asta-i, încheie el. Voi mergeţi şi mă obosiţi pe mine. A 
fost predica numărul 342 dintr-o serie de şase mii etc., etc. 
Probabil că mi-a redus durata vieţii cu cinci ore, dacă nu mai 
mult. 

— Atunci, de ce-o faci? întrebă Garraty. Dacă ştii atât de 
multe şi dacă eşti atât de sigur, de ce-o faci? 

— Din acelaşi motiv pentru care o facem cu toţii, 
răspunse Stebbins. 

Surâse blând, aproape iubitor. Buzele îi erau uşor crăpate 
de soare; în rest, chipul îi era în continuare lipsit de orice cută 
şi părea invincibil. 

— Vrem să murim, urmă el, de-aia o facem. Altfel, de ce, 
Garraty? De ce? 


Capitolul 8 


"Trei, şase, nouă, gâsca face ouă. 
Maimuţa mănâncă harbuz, în autobuz. 
Autobuzul s-a crăpat, 

Maimuţa s-a-necat 

Şi toţi au suit la cer c-un elicopter..." 
— Cântecel pentru copii 


Ray Garraty strânse în jurul taliei centura cu concentrate 
şi-şi spuse cu fermitate că nu avea să mănânce absolut nimic, 
cel puţin până la ora 9:30. Işi dădea seama că avea să fie o 
promisiune foarte greu de ţinut. Stomacul îi chiorăia şi-l 


rodea. De jur-împrejur, Mărşăluitorii sărbătoreau gălăgios 
sfârşitul primelor douăzeci şi patru de ore pe drum. 

Scramm rânji spre Garraty, în timp ce mesteca de zor 
brânză topită, şi rosti ceva plăcut, dar ininteligibil. Baker îşi 
scosese flaconul cu măsline — măsline adevărate! — şi le 
azvârlea pe gât cu regularitatea unei mitraliere. Pearson îşi 
îndesa de zor în gură pesmeţi unşi cu un strat gros de pastă 
de ton, iar McVries mânca fără grabă pastă de pui. Ţinea ochii 
pe jumătate închişi, astfel încât nu ştiai dacă îl încercau dureri 
feroce sau era în culmea extazului. 

Alţi doi băieţi dispăruseră între 8:30 şi 9; unul fusese 
Wayne, pe care-l încurajase, cu destul timp în urmă, 
vânzătorul de la benzinărie. Parcurseseră însă nouăzeci şi 
nouă de mile şi doar treizeci şi şase de Mărşăluitori 
dispăruseră. Nu aşa că-i minunat? gândi Garraty, simțind cum 
i se umple gura de salivă când McVries stoarse din tub 
ultimele îmbucături de concentrat de pui, apoi aruncă 
ambalajul golit de conţinut. Grozav! Sper ca toţi să moară 
chiar în clipa asta. 

Un adolescent în blugi cu ţinte se luase la întrecere cu o 
gospodină de vârstă mijlocie să recupereze tubul aruncat de 
McVries, care încetase să mai fie un obiect util, şi-şi începuse 
cariera de suvenir. Gospodina fusese mai aproape, dar puştiul 
fusese mai rapid şi o întrecuse cu o lungime de braţ. 

— Mulţumesc! răcni el spre McVries, ridicând tubul strivit 
şi răsucit. 

Reveni în fugă lângă prietenii lui, continuând să agite 
trofeul. Gospodina îl privi cu acreală. 

— Nu mănânci nimic? întrebă McVries. 

— Imi impun să mai aştept. 

— Pentru ce? 

— Ora nouă şi jumătate. 

McVries îl privi gânditor. 

— Vechea şi buna autodisciplină? 

Garraty strânse din umeri, pregătindu-se pentru şfichiul 
de sarcasm, dar McVries se mulţumi să-l privească. 

— Ştii ceva? îi spuse în cele din urmă. 


— Ce? 

— Dac-aş avea un dolar... doar un dolar, atenţie!... cred 
că l-aş miza pe tine, Garraty. Cred că tu ai o şansă de a 
câştiga chestia asta. 

Garraty râse jenat. 

— Vrei să mă deochi şi să mă culc pe-o ureche? 

— Cum adică? 

— Ca la fotbal, când îi spui portarului că atacantul n-are 
nici o şansă să transforme penaltiul. 

— Poate că da, zise McVries. 

Intinse braţele în faţă. li tremurau foarte uşor. McVries se 
încruntă la ele cu o concentrare distrată. Avea o privire pe 
jumătate lunatică. 

— Sper ca Barkovitch s-o încaseze repede, spuse el. 

— Pete? 

— Ce-i? 

— Dacă te-ai putea întoarce în timp... şi ai şti că poţi 
ajunge până aici şi mea să mergi... ai mai face-o? 

McVries cobori braţele şi-l privi. 

— Glumeşti? Cred că glumeşti. 

— Nu, vorbesc serios. 

— Ray, nu cred c-aş mai face asta, nici dacă Maiorul 
mi-ar băga pistolu-n fund. Asta-i ceva ce vine imediat după 
sinucidere, atât doar că sinuciderea obişnuită este mai 
rapidă. 

— Adevărat, interveni Olson. Cât de adevărat! 

Zâmbi cu o expresie goală, desprinsă parcă dintr-un 
lagăr de concentrare, care-l făcu pe Garraty să simtă un 
ghem în stomac. După zece minute, trecură pe sub o 
pancartă imensă roşu-alb, care anunţa: 100 MILE!!! 
FELICITARI DIN PARTEA CAMEREI DE COMERŢ JEFFERSON 
PLANTATION! FELICITĂRI MĂRŞĂLUITORILOR DIN ACEST AN 
MEMBRI IN "CLUBUL CENTURIEI:?!!!" 

— Ştiu eu un loc în care-şi pot băga Clubul Centuriei, zise 


12 Centurie = subdiviziune a unei legiuni romane cuprinzând o 
sută de ostaşi. 


Collie Parker. Este adânc şi maro şi nu-l vede niciodată 
soarele. 

Aproape subit, pâlcurile izolate de puieţi de pini şi molizi 
care mărgineau drumul în petice dezordonate dispărură, 
ascunse de prima mulţime adevărată pe care o vedeau. Un 
val de aclamații asurzitoare se înălţă dinspre spectatori, 
urmat de altul, apoi de încă unul. Aduceau cu talazurile ce 
loveau un țărm stâncos. Bliţurile fulgerau, orbind şi ameţind. 
Poliţia împingea înapoi rândurile numeroase de oameni, iar în 
lungul acostamentelor afânate fuseseră întinse funii de nailon 
portocaliu-fosforescent, pentru a delimita accesul. Un poliţist 
se lupta cu un băieţel care urla. Băieţelul avea faţa murdară 
şi-i curgea nasul. Işi agita mâinile în care ţinea un planor de 
jucărie şi un carneţel pentru autografe. 

— lisuse! strigă Baker, lisuse, uitaţi-vă la ei... numai 
uitaţi-vă la ei! 

Collie Parker flutura din braţe şi rânjea, iar când se 
apropie de el, Garraty îl auzi cum striga cu accentul lui slab, 
specific Vestului Mijlociu: 

— Mă bucur să vă văd, gaşcă de cretini! 

Rânji şi flutură din braţe. 

— Ce mai faci, măicuţă McCree, başoalda dracu'! Faţa ta 
şi curu' meu sunt totuna. Ce mai faceţi, ce mai faceţi? 

Garraty îşi duse iute palmele la gură şi chicoti isteric. 
Unui bărbat din primul rând, care agita o pancartă cu numele 
lui Scramm scris cu litere stângace, îi cedase fermoarul de la 
şliţ. Cu un rând mai înapoi, o grăsană într-un costum de baie 
galben ridicol, dintr-o bucată, era strivită între trei studenţi de 
colegiu care beau bere. Grasa terciuită, gândi Garraty, şi râse 
mai tare. 

O să te isterizezi, Dumnezeule, opreşte-te, gândeşte-te la 
Gribble... şi nu... nu te lăsa... nu... 

Dar se întâmpla. Râsul izbucni ca un muget din el, până 
ce stomacul îi fu plin de gheme şi crampe; el umbla cu 
genunchii îndoiţi, iar cineva urla la el, răcnea mai presus de 
vuietul mulţimii. Era McVries. 

— Ray! Ray! Ce-i? Nu te simţi bine? 


— Sunt caraghioşi! (De acum aproape că lăcrima de râs.) 
Pete, Pete, sunt atât de caraghioşi, sunt... sunt... sunt atât de 
caraghioşi! 

O fetiţă cu chip aspru, într-un costumaş murdar, stătea 
pe pământ, cu buzele ţuguiate, încruntându-se. Se strâmbă 
oribil când trecură pe lângă ea. Garraty fu cât pe aici să se 
prăbuşească de râs şi căpătă un avertisment. Era straniu — în 
ciuda vacarmului general, putea să audă avertismentele 
perfect clar. 

Aş putea muri, gândi el. Aş putea pur şi simplu să mor în 
timp ce râd, n-ar fi cea mai tare chestie? 

Collie continua să rânjească voios, să fluture din braţe şi 
să-i înjure în faţă pe spectatori şi reporteri, iar ăsta părea 
lucrul cel mai amuzant dintre toate. Garraty căzu în genunchi 
şi primi încă un avertisment. Râdea în hohote scurte, ca nişte 
lătrături, care erau tot ce-i mai îngăduiau plămânii lui istoviţi. 

— O să borască! urlă cineva într-un extaz de încântare. 
Fii atentă la el, Alice, o să borască! 

— Garraty! Garraty, pentru numele lui Dumnezeu! zbieră 
McVries. 

II cuprinse pe Garraty cu braţul după spate şi-şi strecură 
celălalt braţ la subsuoara lui. Cumva, izbuti să-l smulgă în 
picioare şi Garraty se împletici mai departe. 

— Oh, Doamne, icni Garraty. lisuse Hristoase, mă 
omoară... Nu... nu pot... 

Izbucni din nou într-un râs necontrolat, care se revărsa 
din el ca un şuvoi. Genunchii i se îndoiră. McVries îl trase 
iarăşi în picioare. Gulerul lui Garraty se rupse. Amândoi fură 
avertizaţi. Ăsta a fost ultimul meu avertisment, gândi Garraty 
ca prin ceaţă. Sunt pe drumul către Lumea de Apoi. lartă-mă, 
Jan, sunt... 

— Haide, papagalule, nu te pot târî! şuieră McVries. 

— Nu mai pot, gemu Garraty. Mi-am pierdut suflul, am... 

McVries îl pălmui iute de două ori, cu palma pe obrazul 
drept şi cu dosul palmei pe cel stâng. După aceea se 
îndepărtă repede, fără să privească în urmă. 

Râsetele i se terminaseră, dar îşi simţea stomacul ca din 


gelatină, iar plămânii îi erau goliţi şi parcă incapabili să se mai 
umple. Se bălăbăni înainte, ca un beţiv, clătinându-se, 
străduindu-se să-şi recapete suflul. In faţa ochilor îi dansau 
puncte negre şi o părticică din el înţelegea cât de aproape se 
afla de leşin. Un picior i se împletici în celălalt picior, se 
poticni, fu gata să cadă, însă cumva îşi păstră echilibrul. 

"Dacă o să cad, o să mor. N-o să mă mai ridic niciodată." 

ÎI priveau. Mulțimea îl privea. Aclamaţiile se diminuaseră, 
transformându-se într-un murmur stins, de-a dreptul senzual. 
Il aşteptau să se prăbuşească. 

Continuă să meargă, concentrându-se acum doar să 
pună un picior în faţa celuilalt. O dată, pe când era în clasa a 
VIII-a, citise o povestire scrisă de Ray Bradbury”, în care era 
vorba despre mulțimile de oameni ce se strângeau la scenele 
unor accidente fatale, despre felul în care mulțimile acelea 
aveau întotdeauna aceleaşi chipuri şi ştiau dacă răniții vor 
muri sau vor trăi. Eu voi mai trăi niţel, le spuse Garraty. Voi 
trăi. Voi mai trăi niţel. 

Işi sili picioarele să se ridice şi să coboare în cadenţa 
statornică din mintea sa. Alungase totul de acolo, până şi pe 
Jan. Nu era conştient de căldură, de Collie Parker ori de 
D'Allessio Zbanghiul. Nu era conştient nici măcar de chinul 
surd şi permanent din tălpi şi de înţepeneala parcă înlemnită 
a tendoanelor poplitee dinapoia genunchilor. Gândul îi bubuia 
în minte ca două imense timpane metalice. Ca bătăile unei 
inimi. Voi mai trăi niţel. Voi mai trăi niţel. Voi mai trăi niţel. 
Voi mai trăi niţel. Până ce cuvintele în sine se goliră de sens şi 
nu mai însemnară nimic. 

Sunetul carabinelor îl smulse din starea aceea. 

In tăcerea autoimpusă, în care mulţimea abia şoptea, 
detunăturile fură şocant de sonore şi auzi pe cineva urlând. 
Acum ştii, gândi el. Trăieşti destul de mult ca s-auzi 
împuşcăturile armelor, destul de mult ca să te auzi pe tine 
însuţi zbierând... 

Apoi însă lovi cu piciorul o piatră de pe drum, simţi 


'3 Ray Bradbury (n. 1920), scriitor american de science-fiction 


durerea instantanee şi înţelese că nu el o încasase, ci 
numărul 9, un băiat plăcut şi zâmbitor, pe nume Frank 
Morgan. Il trăgeau pe Frank Morgan de pe drum. Ochelarii îi 
erau târâţi şi se hurducau pe neregularităţile asfaltului, 
deoarece rămăseseră prinşi cu încăpățânare după o ureche. 
Lentila stângă se spărsese. 

— Nu sunt mort, rosti el ameţit. 

Şocul îl lovi ca un val cald şi albastru, amenințând să-i 
lichefieze picioarele. 

— Nu, zise McVries, dar ar trebui să fii. 

— Tu l-ai salvat, spuse Olson pe tonul unui blestem. De 
ce-ai făcut asta? De ce-ai făcut asta? (Ochii îi erau lucioşi şi 
inexpresivi ca nişte butoni din alamă.) Te-aş ucide dacă aş 
putea. Te urăsc! O să mori, McVries! Aşteaptă şi-ai să vezi! 
Dumnezeu te va pedepsi pentru ceea ce ai făcut. Dumnezeu 
te va trăsni şi te va omori ca pe un rahat. 

Glasul îi suna gol şi fără viaţă. Lui Garraty i se păru că 
simte duhoarea de linţoliu în jurul lui. Işi duse palmele la gură 
şi gemu. Adevărul era că mirosul de linţoliu atârna peste ei 
toţi. 

— Mă piş pe tine, replică foarte calm MeVries. Eu îmi 
plătesc datoriile, asta-i tot. (Se uită spre Garraty.) Suntem 
chit acum. S-a terminat, bine? 

Se îndepărtă, fără să se grăbească foarte tare, şi în scurt 
timp nu era decât o altă cămaşă colorată, la vreo douăzeci de 
metri mai în faţă. 

Garraty îşi regăsi suflul foarte încet şi mult timp fu 
convins că simţea o fisură într-o coastă... dar în cele din urmă 
junghiul acela aproape permanent dispăru. McVries îi salvase 
viaţa. Il apucase isteria, avusese o criză de râs şi McVries ÎI 
ajutase să nu se prăbuşească. Suntem chit acum. S-a ter- 
minat, bine? Bine! 

— Dumnezeu îl va pedepsi, răcnea Hank Olson cu o 
certitudine absolută, nepământeană. Dumnezeu îl va trăsni! 

— Taci din gură sau te trăsnesc eu! rosti Abraham. 

Treptat, ziua deveni mai fierbinte, şi certuri mărunte, 
irelevante izbucniră ca incendiile în timpul secetei. Multimea 


uriaşă se mai împuţină după ce ieşiră din raza de acţiune a 
camerelor tv şi a microfoanelor, dar nu dispăru şi nici măcar 
nu se transformă în pâlcuri izolate de spectatori. Mulțimea se 
strânsese şi se afla aici ca să rămână şi să privească. Oamenii 
care o alcătuiau se contopeau într-o unică şi anonimă 
Faţă-a-Mulţimii, cu o expresie lacomă şi doritoare, care se 
repeta, milă după milă. Acoperea pragurile uşilor, peluzele, 
aleile de intrare din stradă, zonele destinate picnicurilor, 
parcările din faţa benzinăriilor (unde proprietarii 
întreprinzători percepeau taxe pentru staţionare) şi, în 
următorul oraş prin care trecură, ambele laturi ale străzii 
principale şi parcarea supermarketului local. Faţa-Mulţimii se 
strâmba, trăncănea şi aclama, dar în esenţă rămânea mereu 
aceeaşi. Privea cu lăcomie cum Wyman se lăsă pe vine pentru 
a-şi goli intestinele. Bărbaţi, femei şi copii, Faţa-Mulţimii era 
mereu aceeaşi, şi Garraty obosi repede de ea. 

Ar fi vrut să-i mulţumească lui McVries, însă se îndoia că 
acesta ar fi dorit să audă mulţumiri. II zărea mai în faţă, 
mergând în spatele lui Barkovitch. McVries fixa cu insistenţă 
ceafa lui Barkovitch. 

Se făcu ora 9:30. Mulțimea părea să intensifice căldura şi 
Garraty îşi descheie cămaşa, până în dreptul curelei 
pantalonilor. Se întrebă dacă D'Allessio Zbanghiul ştiuse că va 
căpăta biletul de ieşire cu o clipă mai devreme de a se 
întâmpla acest lucru. Bănuia că, şi dacă ar fi ştiut, asta n-ar fi 
schimbat de fapt lucrurile pentru el, într-un fel sau în altul. 
Drumul urcă abrupt şi mulţimea se îndepărtă pentru moment, 
când Mărşăluitorii suiră şi trecură peste patru rânduri de şine 
de cale ferată orientate pe direcţia est-vest, care străluceau 
fierbinţi în culcuşul lor de pietriş. Când ajunseră în vârf şi 
trecură podul de lemn, Garraty putu să distingă în depărtare 
altă întindere de păduri, iar în dreapta şi în stânga, clădirile 
din periferia pe care tocmai o străbătuseră. 

O adiere răcoroasă suflă peste pielea lui transpirată, 
înfiorându-l. Scramm strănută puternic de trei ori. 

— Să ştii că fac guturai, anunţă el dezgustat. 

— Asta o să te facă mai puţin scorţos, zise Pearson. Ce 


nasol! 

— Va trebui să trag şi mai tare, spuse Scramm. 

— Cred că eşti făcut din oţel, comentă Pearson. Dac-aş 
avea guturai, cred că m-aş rostogoli pe-o parte şi-aş muri. Nu 
mai am aproape deloc energie. 

— Rostogoleşte-te şi mori acum! zbieră Barkovitch. 
Economiseşte energia! 

— Taci din gură şi mergi, ucigaşule! replică McVries 
prompt. 

Barkovitch privi în jur. 

— De ce nu te cari din cârca mea, McVries? Mergi prin 
altă parte. 

— Drumul este al tuturor. O să merg pe unde vor muşchii 
mei. 

Barkovitch hârâi o flegmă, scuipă şi-l ignoră. 

Garraty deschise un mic container cu hrană şi începu să 
mănânce brânză topită cu pesmeţi. Stomacul îi ghiorăi 
dezamăgit la prima îmbucătură şi fu nevoit să se înfrâneze ca 
să nu înfulece totul pe nemestecate. Stoarse în gură un tub 
cu concentrate de carne şi înghiţi puţin câte puţin. Bău nişte 
apă, apoi îşi impuse să nu mai mănânce deocamdată. 

Trecură pe lângă un depozit de cherestea, unde 
muncitorii se căţăraseră pe stive de scânduri şi fluturau 
mâinile spre ei, conturându-se ca nişte indieni pe fundalul 
cerului. După aceea, intrară din nou în pădure şi tăcerea păru 
că se abate palpabil asupra lor. Desigur, nu era o tăcere abso- 
lută. Mărşăluitorii discutau, autoblindatul îi însoțea uruind 
mecanic, cineva trase un vânt, cineva râse, cineva emise un 
geamăt stins şi lipsit de speranţe înapoia lui Garraty. 
Spectatorii continuau să fie înşiruiţi pe ambele părţi ale 
drumului, totuşi dispăruse mulţimea imensă de la "Clubul 
Centuriei" şi, comparativ, era linişte. Păsările ciripeau în 
copacii cu coroane înalte şi adierea sufla la răstimpuri, 
ascunzând arşiţa pentru o clipă sau două, iar murmurul ei prin 
pădure semăna cu şoapta unui suflet pierdut. O veveriţă 
maronie încremeni pe o ramură de sus, cu coada zbârlită, cu 
ochişorii negri extrem de atenţi, ţinând o alună între labele 


din faţă care semănau cu ale unui şoarece. Chiţăi spre ei, apoi 
se căţără şi dispăru. Un avion zumzăia în depărtare, ca o 
muscă uriaşă. 

Garraty avea impresia că, în mod deliberat, toţi îl 
ostracizau în tăcere. McVries continua să meargă înapoia lui 
Barkovitch. Pearson şi Baker discutau despre şah. Abraham 
mânca zgomotos şi-şi ştergea palmele pe cămaşă. Scramm îşi 
rupsese o fâşie din tricou şi o folosea drept batistă. Collie 
Parker vorbea cu Wyman despre fetele pe care le avuseseră. 
lar Olson... nici măcar nu voia să privească spre Olson, care 
părea că doreşte să-i implice pe toţi ca accesorii în moartea 
lui ce se apropia. 

De aceea începu să rămână în urmă, foarte precaut, 
puţin câte puţin (având multă grijă din cauza celor trei 
avertismente), până ajunse lângă Stebbins. Pantalonii purpurii 
erau de acum colbuiţi. La subsuorile cămăşii ţesute se vedeau 
pete întunecate de transpiraţie. Indiferent ce ar fi fost, 
Stebbins nu era în nici un caz Superman. Stebbins ridică 
pentru o clipă chipul spre Garraty, îl privi întrebător, după 
care reveni cu ochii asupra drumului. Puțin mai jos de ceafă, 
coloana vertebrală i se reliefa foarte proeminent. 

— Cum se face că nu sunt mai mulţi oameni? întrebă 
Garraty şovăitor. Vreau să spun... mai mulţi spectatori. . 

Pentru o clipă, crezu că Stebbins nu-i va răspunde. In 
cele din urmă, celălalt ridică ochii, îşi îndepărtă părul de pe 
frunte şi replică: 

— Vor fi. Mai aşteaptă niţel. Vor sta pe acoperişuri pe 
câte trei rânduri ca să se holbeze la tine. 

— Cineva spunea însă că pe Marşul cel Lung s-au pariat 
miliarde de dolari. Aş fi zis că spectatorii vor fi pe câte trei 
rânduri pe tot traseul. Şi că transmisiunile tv vor fi nonstop... 

— Nu li se permite. 

— De ce? 

— De ce mă-ntrebi pe mine? 

— Fiindcă tu știi, rosti Garraty exasperat. 

— De unde ştii asta? 

— lisuse, uneori îmi aminteşti de omida din A/ice în Țara 


Minunilor, făcu Garraty. Întotdeauna răspunzi prin alte 
întrebări? 

— Cât timp ai rezista cu spectatori care să răcnească 
spre tine din ambele părţi? După un timp te-ar înnebuni până 
şi mirosurile trupurilor lor. Ar fi ca şi cum ai merge trei sute de 
mile prin Times Square în seara de revelion. 

— Totuşi, /i lasă să privească, nu? Cineva spunea că, 
după Oldtown, o să fie enorm de multă lume. 

— Oricum, eu nu sunt omidă, spuse Stebbins şi surâse 
scurt, parcă discret. Genul meu este mai aproape de lepurele 
Alb, nu crezi? Atât doar că mi-am lăsat ceasul de aur acasă şi 
nu m-a invitat nimeni la ceai. Cel puţin, din câte ştiu. Poate că 
asta le voi cere atunci când voi învinge. Când mă vor întreba 
ce doresc ca Premiu, o să răspund: "Păi, vreau să fiu invitat 
acasă pentru ceai". 

— Du-te naibii! 

Stebbins zâmbi mai larg acum, totuşi continua să fie un 
simplu exerciţiu de întindere a buzelor. 

— Da, e-adevărat, cam din jurul lui Oldtown, protecţia 
asta dispare. Cine ajunge până acolo nu se mai gândeşte deja 
prea mult la chestii pământeşti ca mirosurile degajate de 
spectatori. Şi, începând cu Augusta, transmisiunea tv este 
nonstop. La urma urmelor, Marşul cel Lung este spectacolul 
naţional. 

— Atunci, de ce n-o fac de aici? 

— Este prea devreme, răspunse Stebbins. Prea devreme. 

De după cotul din faţă al drumului, armele bubuiră, 
speriind un fazan care se înălţă din tufişuri într-un fâlfâit 
agitat de aripi. Garraty şi Stebbins ajunseră la cotul respectiv, 
dar sacul pentru cadavre fusese deja închis. Se lucra rapid. 
Nu putură să vadă cine fusese. 

— Ajungi la un punct, urmă Stebbins, când mulţimea 
încetează să mai conteze, nici ca imbold, nici ca obstacol. 
Încetează pur şi simplu să mai existe. Cred că seamănă 
cumva cu ceea ce simt pe eşafod condamnaţii la moarte. Te 
autoizolezi de mulţime, te îngropi în tine. 

— Cred că-nţeleg asta, spuse Garraty. 


Se simţea speriat. 

— Dacă ai fi înţeles, nu te-ar fi apucat isteria acolo şi n-ai 
fi avut nevoie de prietenul tău, care să-ţi salveze pielea. Dar 
vei înţelege. 

— Mă întreb cât de adânc te îngropi tu. 

— Tu cât te-ngropi? 

— Nu ştiu. 

— Ei bine, ăsta-i alt lucru pe care o să-l afli. Descoperiţi 
adâncurile nesondate ale lui Garraty! Parc-ar fi o reclamă 
turistică, nu? Cobori, până ajungi la fundul albiei. lar după 
aceea te îngropi în fundul albiei. Şi-n cele din urmă ajungi la 
capăt. Atunci o-ncasezi. Asta-i teoria mea. Tu ce teorie ai? 

Garraty nu spuse nimic. In prezent nu avea absolut nici o 
teorie. 

Marşul continuă. Căldura continuă. Soarele atârna 
suspendat chiar deasupra şirului de arbori printre care 
şerpuia drumul. Umbrele lor erau ca nişte pitici cioturoşi. La 
ora 10, un soldat dispăru prin chepengul din spate al 
autoblindatului şi reapăru cu o prăjină lungă. Cele două treimi 
superioare ale prăjinii erau învelite într-o țesătură. Închise 
chepengul şi fixă capătul prăjinii într-o fantă din capotă. 
Meşteri sub țesătură, acţionând ceva, probabil un buton. 
După o clipă, se deschise o umbrelă cenuşie mare, care 
proteja aproape toată suprafaţa metalica a autoblindatului. El 
şi ceilalţi doi soldaţi aflaţi de cart se aşezară turceşte la 
umbră. 

— Futu-vă neamu-n cur de nenorociţi! strigă cineva. 
Premiul meu va fi castrarea voastră-n public! 

Soldaţii nu arătau prea înspăimântați de posibilitatea 
respectivă. Continuau să-i ţină sub observaţie pe Mărşăluitori, 
cu ochii lor inexpresivi, consultându-şi din când în când 
consolele computerizate. 

— Probabil că după ce se termină, le povestesc totul 
nevestelor, comentă Garraty. 

— Oh, sunt sigur de asta, râse Stebbins. 

Garraty nu mai dorea să umble alături de Stebbins, cel 
puţin nu acum. Stebbins îl neliniştea. Il putea tolera numai în 


doze mici. luţi pasul, lăsându-l din nou singur. 10:02. După 
douăzeci şi trei de minute avea să scape de un avertisment, 
dar deocamdată continua cu toate trei. Situaţia nu-l speria 
aşa cum crezuse că se va întâmpla. Existau încă asigurările 
de neclintit, orbeşti, că organismul acesta, Ray Garraty, nu 
putea muri. Ceilalţi puteau să moară, ceilalţi erau figuranţi în 
filmul vieţii sale, dar nu şi Ray Garraty, vedeta peliculei de 
mare succes care rula de atâta timp — Povestea /ui Ray 
Garraty. Poate că în cele din urmă avea să înţeleagă neade- 
vărul situaţiei, atât emoţional, cât şi raţional... poate că aceea 
era îngroparea finală în tine despre care vorbise Stebbins. Era 
o idee care-l cutremura şi pe care n-o saluta. 

Fără să-şi dea seama, străbătuse cam trei sferturi din 
lungimea pe care erau risipiţi Mărşăluitorii. Ajunsese iarăşi 
înapoia lui McVries. Erau trei acum, ca un şir de dansatori 
conga vizibil epuizați: Barkovitch în faţă, străduindu-se în 
continuare să pară ţanţoş, dar cu fulgii cam ciufuliţi, McVries, 
cu capul plecat şi mâinile pe jumătate încleştate, căutând 
să-şi protejeze piciorul stâng, şi, încheind alaiul, însăşi vedeta 
Poveştii lui Ray Garraty. Eu cum arăt? se întrebă. 

Işi frecă o palmă de obraz şi ascultă hârşâitul aspru 
produs de ţepii bărbii nerase. Probabil că nici el nu arăta ca 
scos din cutie. 

Grăbi încă puţin pasul, până ajunse alături de McVries, 
care-i aruncă iute o privire, după care reveni cu atenţia spre 
Barkovitch. Ochii îi erau negri şi greu de descifrat. 

Urcară o pantă scurtă, abruptă şi înfiorător de însorită, 
apoi traversară alt pod mic. Trecură cincisprezece minute, 
douăzeci. McVries nu spuse nimic. Garraty îşi drese glasul de 
două ori, dar nu vorbi. Cu cât mergi mai mult timp fără să 
vorbeşti, cu atât este mai greu să destrami tăcerea, se gândi 
el. Probabil că McVries era supărat că-i salvase pielea. 
Probabil că McVries avea remuşcări pentru asta. Gândul făcea 
să-i vibreze stomacul gol. Totul sau aproape totul era 
prostesc, lipsit de speranţe şi inutil, atât de inutil, încât era 
jalnic. Deschise gura ca să-i spună asta lui McVries, dar 
acesta i-o luă înainte. 


— Totu-i în regulă. 

Barkovitch tresări la auzul glasului şi McVries continuă: 

— Nu pentru tine! ucigaşule. Pentru tine nimic nu va mai 
fi niciodată în regulă. Tu dă mai departe din picioare. 

— Mânca-mi-ai! mârâi Barkovitch. 

— Cred că ţi-am cauzat necazuri, vorbi Garraty pe un ton 
scăzut. 

— Ţi-am spus — o mână spală pe alta, datoriile se 
plătesc şi chit înseamnă chit, replică sec, McVries. N-o să mai 
fac chestia asta. Vreau s-o ştii şi s-o-nţelegi. 

— O înţeleg, spuse Garraty. Atât doar că... 

— Nu m-omorâţi! urlă cineva. Vă rog, nu m-omorâţi! 

Era un roşcovan, cu o cămaşă ecosez, legată în jurul 
taliei. Se oprise în mijlocul drumului şi plângea. Căpătase 
primul avertisment. Porni apoi în fugă spre autoblindat, cu 
lacrimile brăzdându-i praful asudat de pe obraji, cu părul roşu 
sclipind ca un foc sub soare. 

— Nu... mai pot... vă rog... mama... nu... mai pot... 
deloc... picioarele... 

Încercă să se suie pe autoblindat şi un soldat îl lovi cu 
patul carabinei peste mâini. Băiatul ţipă şi căzu inert pe jos. 

Zbieră din nou cu o notă înaltă şi incredibil de subţire, 
care părea îndeajuns de acută pentru a sparge sticla: 

— lisuse, murmură Garraty. De ce nu mai tace? 

Ţipătul nu se oprea deloc. 

— Nu cred că poate, comentă McVries, detaşat. Şenila i-a 
trecut peste picioare. 

Garraty privi mai atent şi simţi cum conţinutul stomacului 
i se ridică în gât. Era adevărat. Nu era de mirare că puştiul 
roşcovan urla despre picioarele lui. Ele nu mai existau. 

— Avertisment! Avertisment, numărul 38! 

— ... eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee... 

— Vreau acasă, şopti cineva înapoia lui Garraty. 
Hristoase, vreau acasă! 

După încă o clipă, faţa roşcatului se transformă în 
fragmente. 

— O să-mi văd prietena în Freeport, rosti repede Garraty. 


Şi n-o să am nici un avertisment şi-o s-o sărut, Dumnezeule, îi 
duc dorul, Dumnezeule, /isuse, i-ai văzut picioarele? Au 
continuat să-l avertizeze, Pete, ca şi cum ar fi crezut că se 
mai poate ridica şi umbla.... 

— Înc-un băiat a pătruns în cetatea Ta de argint, 
Doamne, oh, Doamne, psalmodie Barkovitch. 

— Gura, ucigaşule, rosti absent McVries. E drăguță, Ray? 
Mă refer la prietena ta. 

— E minunată. O iubesc. 

McVries zâmbi. 

— Te-nsori cu ea? 

— Da, bolborosi Garraty. Vom fi domnul şi doamna 
Norman Normal, cu patru copii şi un câine collie, picioarele 
lui, nu mai avea picioare, au trecut peste el, nu se poate să 
calci pe cineva, nu-i în regulament, cineva ar trebui să facă o 
sesizare, cineva... 

— Doi băieţi şi două fete, asta o să aveţi? 

— Da, da, ea este foarte frumoasă, mai bine nu mă... 

— lar primul băiat se va numi Ray Junior şi câinele va 
avea o farfurie pe care o să scrie numele lui, este? 

Garraty ridică încet capul, ca un boxer după o lovitură 
ameţitoare. 

— Mă iei în balon? Sau ce? 

— Nu! exclamă Barkovitch. Te ia la mişto, băiete! Să nu 
uiţi asta. Dar nu te teme, o să te răzbun eu şi o să-i dansez pe 
mormânt. 

Chicoti scurt şi răutăcios. 

— Gura, ucigaşule! rosti McVries. Nu fac mişto de tine, 
Ray. Haide, să plecăm de lângă ucigaşul ăsta. 

— la-o la labă! răcni Barkovitch după ei. 

— Ea te iubeşte? Prietena ta, Jan... 

— Da, aşa cred, încuviinţă Garraty. 

McVries clătină lent din cap. 

— Toate rahaturile alea romantice... să ştii că-s 
adevărate. Cel puţin pentru unii oameni sunt adevărate, 
pentru scurt timp. Pentru mine au fost. Am simţit şi eu ce 
simţi tu. (ÎI privi pe Garraty.) Mai vrei s-auzi povestea 


cicatricei? 

După un cot al drumului aştepta un autobuz plin cu copii 
care zbierau şi fluturau din braţe. 

— Da, zise Garraty. 

— De ce? 

ÎI privi pe Garraty, dar ochii săi brusc vulnerabili păreau 
că s-ar fi cercetat pe sine. 

— Vreau să te ajut. 

McVries cobori privirea spre piciorul său stâng. 

— Mă doare. Deja nu mai prea pot să-mi mişc degetele. 
Mi-a amorţit gâtul şi mă dor rinichii. Prietena mea s-a dovedit 
o jigodie, Garraty. Am intrat în rahatul ăsta cu Marşul cel 
Lung, la fel cum bărbaţii obişnuiau să intre în Legiunea 
Străină. Ca să-l citez pe marele poet al rock and roll-ului: i-am 
dăruit inima mea, şi-a bătut joc de ea şi cui îi păsa? 

Garraty nu comentă. Era 10:30. Freeport se afla încă 
departe. 

— O chema Priscilla, spuse McVries. Crezi că tu eşti cu 
roţile-n sus? Eu am fost originalul puştiului mierilit de iubire. 
Ar fi trebuit să mă poreclească "Lulea". li sărutam degetele, 
pe rând. Ba ajunsesem chiar să-i citesc din Keats!, în casă, 
când vântul sufla din direcţia cea bună. Taică-său creştea vite 
şi mirosul balegii nu se potriveşte tocmai grozav cu versurile 
lui John Keats. Poate c-ar fi trebuit să-i citesc ceva mai 
scatologic, când vântul sufla în direcţia greşită. 

Râse înfundat. 

— Îţi răstălmăceşti sentimentele pe care le-ai avut 
atunci, zise Garraty. 

— Ray, tu eşti cel care se preface, dar asta n-are 
importanţă. Tot ce-ţi reaminteşti tu este Marea Idilă, nu 
clipele când veneai acasă şi-i dădeai în cap lui mutu', după ce 
murmuraseşi cuvinte de iubire în cochilia trandafirie a 
urechiuşei ei. 

— Tu te prefaci în felul tău, eu mă voi preface în felul 
meu. 


14 John Keats (1795 — 1821), poet romantic englez 


McVries păru să nu fi auzit. 

— Chestiile astea nici măcar nu rezistă la conversații, 
spuse el. Toţi autorii ăia — J. D. Salinger... John Knowles... ba 
chiar şi James Kirkwood şi individul ăla, Don Bredes — au 
distrus trăirile adolescenților. Dacă eşti un băiat de 
şaisprezece ani, nu mai poţi discuta în mod decent despre su- 
ferinţele iubirii adolescentine. Orice-ai zice, ai suna ca şi cum 
ai fi nenorocitul ăla de Ron Howard cu măciuca sculată. 

Izbucni într-un râs ce suna parcă isteric. Garraty habar 
n-avea despre ce vorbea McVries. El era sigur în iubirea lui 
pentru Jan, nu se simţea defel ruşinat de ea. Tălpile lor se 
târşâiau pe drum. Garraty simţi cum piciorul drept îi juca din 
gleznă. In scurt timp, cuişoarele aveau să cadă şi avea să-şi 
lepede tocul pantofului aşa cum şerpii îşi leapădă pielea 
moartă. Înapoia lor, Scramm era scuturat de un acces de 
tuse. Pe Garraty îl neliniştea marşul, nu toate aiurelile acestea 
stranii despre iubirea romantică. 

— Dar asta n-are nici o legătură cu povestea, zise 
McVries parcă citindu-i gândurile. Povestea despre cicatrice... 
S-a întâmplat în vara trecută. Amândoi voiam să scăpăm de 
acasă, de părinţi şi de mirosul balegii, astfel ca Marea Idilă să 
poată înflori cu adevărat. De aceea, ne-am angajat amândoi 
la o fabrică de pijamale din New Jersey. Cum îţi place asta, 
Garraty? O fabrică de pijamale din New Jersey! 

Aveam camere separate în Newark. Newark este un oraş 
minunat — în fiecare zi acolo poţi să miroşi toate balegile de 
vaci din New Jersey. Părinţii noştri au cam strâmbat din nas, 
dar aveam camere separate şi lucram în vacanţa de vară, aşa 
încât nu s-au opus foarte mult. Eu urma să locuiesc cu doi tipi, 
iar Pris cu alte trei fete. Am plecat pe 3 iunie cu maşina mea, 
iar la ora 3 după-amiază ne-am oprit la un motel şi am scăpat 
de problema cu virginitatea. Mă simţeam ca un adevărat 
escroc. De fapt, ea nu voia să facem dragoste, dar dorea 
să-mi facă plăcere. Ne-am oprit la motelul "Shady Nook". 
După ce am terminat, am aruncat prezervativul în closetul din 
"Shady Nook" şi m-am spălat pe dinţi folosind un pahar con- 
sumabil "Shady Nook". Totul foarte romantic, aproape eteric. 


Am ajuns după aceea în Newark, am simţit mirosul de 
balegă şi am fost convinşi că erau alte balegi. Am lăsat-o pe 
Pris la apartamentul ei şi m-am dus la al meu. Luni dimineaţă, 
am început munca în fabrica Plymouth Sleepwear. Nu prea 
semăna cu ce vezi tu în filme, Garraty. Duhnea a materie 
primă textilă, şeful meu de echipă era un nenorocit şi 
jumătate, iar în pauza de prânz aruncam cu căngile pentru 
remorcare în şobolanii de sub baloturile de ţesături. Dar nu-mi 
păsa de nimic, fiindcă exista iubire. Te-ai prins? Exista iubire. 

Scuipă sec în praf, trase o duşcă din bidonaş, apoi strigă, 
cerând altul. De acum porniseră să urce un deal lung şi 
drumul cotea lin, iar cuvintele îi ieşeau în rafale întretăiate. 

— Pris lucra la parter, în atelierul-model pentru turiştii 
idioţi care n-aveau nimic mai bun de făcut decât să viziteze 
fabrica unde se produceau pijămăluţe. Pereţi pastelaţi 
frumos, utilaje moderne şi elegante, aer condiţionat.... Ea 
cosea nasturi de la ora şapte dimineaţa până la trei du- 
pă-amiaza. la gândeşte-te niţel — pijamale ai căror nasturi au 
fost cusuţi de Priscilla sunt purtate în toată ţara. E o chestie 
care poate încălzi până şi inima cea mai îngheţată. 

Eu lucram la etajul patru. Eram ambalator. Materia primă 
textilă era vopsită la subsol şi expediată la etajul patru prin 
conducte cu aer cald. Ne anunțau cu o sonerie când lotul era 
gata şi atunci îmi deschideam buncărul şi găseam înăuntru un 
maldăr de fibre în toate culorile curcubeului. Le scoteam cu 
furca, le puneam în saci de o sută de kilograme şi duceam sa- 
cii cu macaraua pe un morman imens pentru maşina 
bătătoare. Acolo se separau fibrele, maşinile de ţesut le 
ţeseau, iar alţii le tăiau şi coseau în pijamale, pentru ca Pris 
să le pună nasturii în parterul frumos şi pastelat, în timp ce 
turişti cretini o priveau pe ea şi pe celelalte fete prin peretele 
de sticlă... cam la fel cum se holbează oamenii la noi acum. 
M-asculţi, Garraty, sau te-ai plictisit? 

— Cicatricea, îi reaminti Garraty. 

— Mă abat mereu de la subiect, aşa-i? 

McvVries îşi şterse fruntea şi-şi descheie cămaşa. 
Continuau să urce pieptiş. Valuri de pădure se întindeau 


înaintea lor până la orizontul zdrenţuit de munţi. Vârfurile se 
întâlneau cu cerul în piese de puzzle întreţesute. La vreo zece 
mile depărtare, aproape pierdut în pâcla generată de arşiţă, 
un foişor de foc se înălța prin peisajul verde. Drumul 
străbătea pădurile ca un şarpe cenuşiu şi alunecos. 

— La început, fericirea şi extazul erau desprinse complet 
din poeziile lui Keats. Am mai ciocănit-o de trei ori, de fiecare 
dată în cinematografe în aer liber, cu mirosul balegii intrând 
pe geamul automobilului dinspre păşunea cea mai apropiată. 
Eu nu-mi puteam îndepărta niciodată toate scamele din păr, 
indiferent de câte ori l-aş fi spălat cu şampon, iar lucrul cel 
mai rău era faptul că ea se îndepărta de mine, trecea dincolo 
de mine. O iubeam, o iubeam cu adevărat, ştiam asta, dar nu 
exista nici un mod prin care să i-o mai repet astfel ca să 
poată înţelege. Nu puteam să i-o transmit nici prin sex. Ne 
înconjura mereu mirosul de balegă. 

Chestia era că în fabrică se muncea în acord. Asta 
însemna că aveam nişte salarii de rahat, dar luam în plus un 
procentaj din tot ce făceam peste o cotă minimă stabilită. Eu 
nu eram un ambalator prea grozav. Făceam cam douăzeci şi 
trei de baloturi pe zi şi norma era de obicei în jur de treizeci. 
Asta nu-i încânta deloc pe ceilalţi băieţi, fiindcă stricam 
treaba echipei. Harlan din atelierul de vopsit de la subsol 
nu-şi încasa acordul, fiindcă eu îi blocam suflanta cu buncăre 
pline. Ralph de la maşina bătătoare nu-şi încasa acordul, 
fiindcă eu nu-i aduceam destule baloturi. Nu era foarte plăcut. 
Toţi ăştia au avut grijă să nu fie foarte plăcut. Pricepi? 

— Da, încuviinţă Garraty. 

Îşi şterse ceafa cu dosul palmei, apoi şterse dosul palmei 
de pantaloni. Pe pantaloni rămase o pată întunecată. 

— Între timp, jos în atelierul de cusut nasturi, Pris intrase 
pe felie. În unele seri, povestea ore întregi despre prietenele 
ei şi auzeam mereu aceeaşi placă. Cât câştiga aia. Cât câştiga 
ailaltă. Şi, în primul rând, cât câştiga ea. Şi câştiga din plin. In 
felul ăsta am aflat ce distractiv e să fii la concurenţă cu fata 
cu care vrei să te-nsori. La sfârşitul săptămânii, eu încasam 
64,40 dolari şi mă duceam acasă să-mi dau cu unguent pe 


băşicile din palme. Ea câştiga vreo 90 de dolari pe săptămână 
şi-i depunea urgent în bancă. lar când i-am sugerat odată să 
ne plătim fiecare partea, ai fi zis că-i propusesem să-şi taie 
venele. 

După o vreme, am încetat s-o mai regulez. Mi-ar fi plăcut 
să spun c-am încetat să mă mai culc cu ea, este o expresie 
mai elegantă, dar n-am avut niciodată un pat al nostru în care 
să ne culcăm. N-o puteam aduce la mine, deoarece acolo 
erau de obicei vreo şaisprezece inşi care beau bere, în 
apartamentul ei era tot timpul vânzoleală — cel puţin aşa-mi 
spunea — nu-mi mai puteam permite să iau o cameră la 
motel şi-n nici un caz nu i-aş fi propus să ne plătim fiecare 
partea în privinţa asta, aşa încât i-o trăgeam pe bancheta din 
spate a maşinii, în cinematografele în aer liber. Şi-mi puteam 
da seama că pe ea începuse s-o dezguste. Şi pentru că ştiam, 
şi pentru că începusem s-o urăsc, deşi tot o iubeam, i-am 
cerut să se mărite cu mine. Chiar atunci. Ea a început să dea 
din colţ în colţ, încercând să scape de mine, dar am obligat-o 
să-mi răspundă sincer — da sau nu. 

— Şi a fost "nu". 

— Bineînţeles c-a fost "nu". "Pete, nu ne putem permite. 
Ce va zice mama? Pete, trebuie să mai aşteptăm." Pete în sus 
şi Pete în jos, dar de fapt motivul real îl reprezentau banii ei, 
banii pe care-i câştiga cosând nasturi. 

— Mi se pare că n-a fost corect din partea ta s-o ceri în 
căsătorie. 

— Normal că n-a fost corect! şuieră McVries sălbatic. 
Ştiam asta. Doream s-o fac să se simtă ca o jigodie lacomă şi 
egoistă, fiindcă mă făcea să mă simt ca un ratat. 

Ridică mâna pe furiş spre cicatrice. 

— Atât doar că nu era nevoie să mă facă să mă simt ca 
un ratat, fiindcă eram un ratat. Eu n-aveam mare lucru să-i 
ofer... decât o sulă pe care s-o bag în ea şi, refuzând-o şi 
p-asta, n-avea cum să mă facă să mă simt ca un bărbat. 

Carabinele detunară înapoia lor. 

— Olson? întrebă McVries. 

— Nu. E tot acolo, în urmă. 


— Aha... 

— Cicatricea, îi reaminti Garraty. 

— De ce naiba mai insişti? 

— Tu mi-ai salvat viaţa. 

— Mă piş pe tine! 

— Cicatricea. 

— M-am luat la bătaie, rosti în cele din urmă MeVries 
după o pauză îndelungată. Cu Ralph, tipul de la maşina 
bătătoare. Mi-a învineţit ambii ochi şi mi-a spus c-ar fi mai 
bine s-o şterg până nu-mi rupe şi braţele. Mi-am părăsit 
schimbul şi seara i-am spus lui Pris c-am demisionat. A văzut 
şi ea în ce hal arătam. A înţeles. A spus că era probabil mai 
bine. l-am spus că m-aş întoarce acasă şi i-am zis să vină şi 
ea. Mi-a răspuns că nu putea. l-am spus că nu-i decât sclava 
nenorociţilor ălora de nasturi şi că regretam c-o cunoscusem. 
Se adunase prea multă otravă în mine, Garraty. l-am spus că 
era o idioată şi o jigodie nesimţită, care nu putea să vadă mai 
departe de mizerabilul ăla de carnet de conturi pe care-l purta 
întruna în geantă. Nimic din ce am spus n-a fost cinstit, dar... 
bănuiesc că existau şi unele adevăruri. Destule! Eram în 
apartamentul ei. Era prima dată când lipseau toate colegele 
ei de apartament. Plecaseră la film. Am vrut s-o duc în pat şi 
ea m-a tăiat pe faţă cu un cuţitaş pentru deschis scrisorile, un 
fel de jucărie pe care i-o trimisese o prietenă din Anglia. Avea 
pe el emblema Paddington Bear. M-a tăiat, ca şi cum aş fi 
încercat s-o violez. Ca şi cum aş fi fost un microb care o putea 
infecta. Ai prins ideea, Ray? 

— Da, am prins-o, spuse Garraty. 

In faţă, pe marginea drumului, era parcată o furgonetă 
albă, având pe o parte literele CANALUL DE ŞTIRI WHGH. Pe 
când se apropiau, un bărbat chel într-un costum lucios de 
uzat începu să-i filmeze cu o cameră manuală mare, cu role. 
Pearson, Abraham şi Jensen se prinseră toţi cu mâna stângă 
de testicule şi-i dădeau cu tifla, cu mâna dreaptă. Precizia 
coordonării în execuţia acelui act mărunt de sfidare îl năuci 
pe Garraty. 

— Am plâns, zise McVries. Am plâns ca un copil. Am 


căzut în genunchi, am prins-o de fustă şi am implorat-o să mă 
ierte, iar sângele îmi curgea pe podea... În esenţă a fost o 
scenă dezgustătoare. Ea a icnit, a fugit în baie şi a vomitat. 
Am auzit-o vomitând. Când a ieşit, mi-a adus un prosop 
pentru faţă. Mi-a spus că nu dorea să mă mai vadă niciodată. 
Plângea. M-a întrebat de ce-i făcusem asta, de ce o rănisem 
în felul acela. Mi-a spus că nu avusesem nici un drept să 
procedez aşa. Închipuie-ţi, Ray, eu eram tăiat pe toată faţa şi 
Pris mă-ntreba pe mine de ce o rănisem pe ea. 

— Mda. 

— Am plecat, ţinându-mi prosopul pe faţă. Mi-au pus 
douăsprezece copci şi asta-i istoria fabuloasei cicatrice. Eşti 
fericit acum? 

— Ai mai văzut-o vreodată de atunci? 

— Nu, răspunse McVries. Şi nici nu simt nevoia s-o văd. 
Acum mi se pare foarte mică şi foarte, foarte îndepărtată. In 
acest moment al vieţii mele, Pris nu-i decât un punctuleţ la 
orizont. De fapt, era ţicnită, Ray. Ceva... poate maică-sa, care 
era o beţivană... ceva îi cauzase o fixaţie în privinţa banilor. 
Era o amărâtă de zgârcită. Se zice că distanţa conferă 
perspectivă. leri dimineaţă, Pris continua să fie foarte 
importantă pentru mine. Acum nu mai înseamnă nimic. Am 
crezut că mă va durea să-ţi istorisesc totul. Nu m-a durut. In 
plus, mă-ndoiesc că tot rahatul ăla are de fapt vreo legătură 
cu motivul pentru care sunt aici. La momentul respectiv, a 
fost un pretext la îndemână. 

— Ce vrei să spui? 

— Garraty, tu de ce te afli aici? 

— Nu ştiu. 

Glasul îi era mecanic, ca de marionetă. D'Allessio 
Zbanghiul nu văzuse mingea apropiindu-se — avea o 
problemă cu ochii, percepţia tridimensionalităţii era dereglată 
—, iar aceasta îl lovise în frunte şi-i întipărise urma profundă a 
cusăturilor. lar mai târziu (sau mai devreme... tot trecutul lui 
era învălmăşit acum şi fluid), îşi lovise prietenul cel mai bun în 
gură cu ţeava unei puşti cu aer comprimat. Poate că şi el 
avea o cicatrice ca McVries. Jimmy... El şi Jimmy se jucaseră 


de-a doctorul. 

— Nu ştii, zise McVries. O să mori şi nu ştii de ce mori. 

— După ce-ai murit, nu mai are nici o importanţă. 

— Da, poate c-aşa-i, spuse McVries, totuşi ar trebui să ştii 
măcar un lucru, Ray, ca să nu fie chiar totul inutil. 

— Ce anume? 

— C-ai fost păcălit. Vrei să zici că realmente n-ai ştiut 
asta, Ray? Chiar n-ai ştiut? 


Capitolul 9 


"Foarte bine, nord-vest, şi iată acum 
întrebarea-surpriză de zece puncte." 
— Allen Ludden 

Înfruntarea colegiilor 


La ora 13, Garraty făcu alt inventar. 

O sută cincizeci de mile străbătute. Se aflau la patruzeci 
şi cinci de mile nord de Oldtown, la o sută douăzeci şi cinci de 
mile nord de Augusta, capitala statului, la o sută cincizeci de 
mile de Freeport (sau mai mult... se temea teribil ca între 
Augusta şi Freeport să nu fie mai mult de douăzeci şi cinci de 
mile), probabil la două sute treizeci de mile de graniţa cu New 
Hampshire. Şi umbla vorba că Marşul acesta avea să ajungă 
cu certitudine atât de departe. 

Mult timp — aproape vreo nouăzeci de minute — nimeni 
nu căpătase biletul de ieşire. Mergeau, ascultau cu jumătate 
de ureche ovaţiile de pe marginile drumului şi priveau peisajul 
monoton, milă după milă, de păduri de pini. Garraty descoperi 
înţepături noi de durere în gamba stângă, care însoțeau 
pulsaţia permanentă, rigidă, existentă în ambele picioare, şi 
agonia surdă a tălpilor. 

Apoi, în jurul amiezei, pe măsură ce arşiţa zilei urca spre 
zenitul ei, armele reîncepură să se facă auzite. Un băiat pe 


nume Tressler, numărul 92, făcu insolaţie şi fu împuşcat în 
timp ce zăcea inconştient. Altul intră în criză de epilepsie şi-şi 
căpătă biletul pe când se zbătea pe drum, horcăind oribil cu 
limba umflată. Aaronson, numărul 1, avu crampe la ambele 
picioare şi fu împuşcat pe linia albă, stând drept ca o statuie, 
cu chipul ridicat spre soare, într-o concentrare care-i 
încordase grumazul. lar la 12:55, încă un băiat, pe care 
Garraty nu-l ştia, fu lovit de insolaţie. 

Acum vin şi eu, gândi Garraty, ocolind trupul care se 
zvârcolea şi bolborosea pe asfaltul drumului, cu puştile 
aţintite asupra lui, şi văzând diamantele picăturilor de 
transpiraţie din părul băiatului epuizat, care în curând avea să 
moară. Acum vin şi eu... mai pot abandona acum? 

Carabinele bubuiră şi un grup de liceeni aşezaţi la umbra 
firavă a unei rulote pentru cercetaşi aplaudă scurt. 

— AŞ vrea s-apară Maiorul, rosti Baker iritat. Vreau să-l 
văd pe Maior! 

— Ce? întrebă reflex Abraham. 

În ultimele ore, se trăsese mai mult la chip. Ochii îi erau 
şi mai afundaţi în orbite. Umbra vineţie a bărbii îi ascuţea 
faţa. 

— Ca să mă piş pe el, zise Baker. 

— Relaxează-te! spuse Garraty. Pur şi simplu, 
relaxează-te! 

De acum scăpase de cele trei avertismente. 

— Relaxează-te tu/ făcu Baker. Să vedem cu ce te-ajută. 

— N-ai nici un drept să-l urăşti pe Maior. Nu te-a silit s-o 
faci. 

— Să mă silească? Să mă SILEASCĂ? Mă OMOARĂ, asta-i 
tot! 

— Totuşi, nu-i... 

— Gura! făcu Baker, scurt şi Garraty tăcu. 

Işi masă scurt ceafa şi ridică ochii spre cerul 
albastru-alburiu. Umbra lui era un petic deformat, aproape 
complet ascuns sub tălpi. Ridică al treilea bidonaş al zilei şi-l 
deşertă. Ş 

— Îmi cer scuze! rosti Baker. În nici un caz n-am vrut să 


tip la tine. Tălpile... 

— E-n regulă, zise Garraty. 

— Toţi păţim aşa, continuă Baker. Uneori cred c-asta-i 
partea cea mai rea. 

Garraty închise ochii. Îi era foarte somn. 

— Ştiţi ce mi-ar plăcea să fac? întrebă Pearson. 

Mergea între Garraty şi Baker. 

— Să te pişi pe Maior, răspunse Garraty. Toţi vor să se 
pişe pe Maior. Când mai trece pe-aici, ne vom strânge în jurul 
lui, îl vom trage jos din jeep, ne vom descheia la pantaloni şi-l 
vom îneca în... 

— Nu asta doresc să fac. 

Pearson mergea ca un om aflat în ultimele faze de 
luciditate ale unei beţii. Capul i se bălăbănea moale pe gât. 
Pleoapele i se ridicau şi coborau brusc, aidoma unor jaluzele 
cuprinse de spasme. A 

— N-are nici o legătură cu Maiorul. Imi doresc numai să 
merg în prima pajişte, să mă-ntind şi să-nchid ochii. Să stau 
pur şi simplu întins pe spate în grâu... 

— În Maine nu se cultivă grâu, zise Garraty. Nu sunt 
decât fânețe. 

— ... În fâneaţă, atunci. Şi să-mi compun o poezie. Şi 
s-adorm. 

Garraty scotoci prin noua sa centură alimentară şi nu 
găsi nimic în majoritatea compartimentelor. În cele din urmă, 
dădu peste un pacheţel cu crochete sărate învelite în hârtie 
cerată şi începu să le ronţăie, bând în acelaşi timp apă. 

— Mă simt ca şi cum aş fi ciuruit, spuse el. Beau apa şi 
după două minute îmi iese prin piele. 

Carabinele detunară şi altă siluetă se prăbuşi fără graţie, 
ca o jucărie pe arc, uzată. _ 

— Badruş'cinci, rosti Scramm venind în dreptul lor. În 
ridmu' ăsda nu cred c-o s-ajungem nici bână la Bordland. 

— Nu suni prea grozav, zise Pearson şi în glasul lui se 
putu simţi un optimism precaut. 

— Norocu' meu c-am un organism budernic, făcu 
Scramm, voios. Cred c-aldfel aş avea demberadură de-acum. 


— lisuse, cum naiba mai mergi? întrebă Abraham, pe un 
ton de spaimă pioasă. 

— Eu? Desbre mine vorbeşdi? zise Scramm. Uidă-de la 
el! El cum de mai merge: asda-aş vrea să şdiu! 

Arătă cu degetul mare spre Olson. 

Olson nu scosese un cuvânt de două ore. Nu se atinsese 
de ultimul lui bidonaş. Privirile lacome ale altor băieţi se 
îndreptau către centura sa alimentară, care era aproape 
intactă. Ochii ca nişte mărgele de obsidian negru erau fixaţi 
drept înainte. Obrajii îi erau presăraţi cu ţepii bărbii nerase de 
două zile şi avea un aer vulpesc respingător. Până şi părul, 
creţ la ceafă şi atârnând în cârlionţi pe frunte, contribuia la 
impresia generală de spectru. Buzele îi erau uscate ca 
pergamentul şi crăpate. Limba îi atârna peste buza inferioară 
aidoma unui şarpe mort la intrarea în vizuină. Culoarea ei 
trandafirie sănătoasă dispăruse. Acum era de un 
cenuşiu-murdar. Colbul drumului se lipise pe ea. 

Este acolo, gândi Garraty, în mod sigur e-acolo. Unde 
zicea Stebbins c-o să ajungem cu toţii dacă ne străduim 
suficient de mult? Cât de adânc în propria lui fiinţă este Olson 
acum? La câţiva metri? La câteva mile? La ani-lumină? Cât de 
adânc şi cât de întuneric este acolo? lar răspunsul veni singur: 
Prea adânc ca să mai poată vedea afară. Se ascunde acolo, în 
beznă, şi este prea adânc ca să mai poată vedea afară. 

— Olson, rosti el încetişor. Olson? 

Olson nu-i răspunse. Nimic nu se mişca, în afară de 
picioare. 

— Aş vrea măcar să-şi tragă limba înăuntru, murmură 
nervos Pearson. 

Marşul continuă. 

Pădurile se retraseră treptat şi băieţii trecură prin altă 
aşezare maricică. Trotuarele erau ticsite cu spectatori care 
aclamau. Predominau tot pancartele cu Garraty. Apoi pădurea 
reveni până lângă marginile drumului, totuşi nici chiar ea nu-i 
putea ţine la depărtare pe curioşii care începuseră să acopere 
acostamentele de pământ moale. Fete drăguţe în şorturi şi 
bustiere. Băieți în şorturi de baschet şi tricouri fără mâneci. 


O sărbătoare a culorilor, gândi Garraty. 

De acum nu-şi mai putea dori să nu se fi aflat aici; era 
prea obosit şi prea amorţit pentru asemenea gânduri 
retrospective. Ce se făcuse era bun făcut. Nimic de pe lume 
nu-l mai putea schimba. Bănuia că, în curând, până şi efortul 
de a vorbi cu ceilalţi avea să se dovedească prea mare. Işi 
dori să se poată piti înlăuntrul său, ca un băieţel care se 
ascunde sub plapumă, fără griji. Atunci totul ar fi fost foarte 
simplu. 

Se gândise mult timp la cuvintele lui McVries. Că toţi 
fuseseră traşi pe sfoară, păcăliţi. Aşa ceva nu putea totuşi să 
fie adevărat, insistă el cu încăpățânare. Unul dintre ei nu 
fusese păcălit. Unul dintre ei avea să-i păcălească pe toţi... nu 
era aşa? 

Işi umezi buzele şi bău nişte apă. 

Trecură de un indicator mic şi verde, care-i anunţă că 
autostrada Maine se afla la patruzeci şi patru de mile. 

— Asta-i, spuse el, fără să se adreseze cuiva în mod 
special. Patruzeci şi patru de mile până la Oldtown. 

Nu-i răspunse nimeni şi Garraty tocmai se gândea să 
rămână treptat în urmă, până ajungea în dreptul lui McvVries, 
când ajunseră la altă răspântie şi o femeie începu să zbiere. 
De ambele părţi ale drumului fuseseră ridicate bariere, iar 
mulţimea se împingea cu nerăbdare în ele şi în poliţiştii care 
le păzeau. Fluturau braţe, pancarte, flacoane de loţiune 
împotriva arsurilor solare. 

Femeia care zbiera era voinică şi roşie la faţă. Se năpusti 
într-una dintre barierele de tip capră, înalte până la piept, şi o 
răsturnă, trăgând după ea o mulţime de panglici 
galben-fosforescent utilizate de poliţie pentru interzicerea 
accesului. După aceea se luptă, zgârie şi răcni la poliţiştii care 
o ţineau în loc. Aceştia icneau de efort. 

O cunosc, se gândi Garraty. Nu-i aşa că o cunosc? 

Baticul albastru, ochii sclipitori, beligeranţi, până şi 
rochia bleumarin cu tivul strâmb îi erau familiare. Răcnetele 
femeii deveniseră incoerente. Unul dintre braţele ce se roteau 
ca o morişcă lăsase dâre de sânge pe faţa unui poliţist care o 


imobilizase — care încerca s-o imobilizeze. 

Garraty trecu la numai trei metri de ei. După ce-i depăşi, 
ştiu unde o mai văzuse pe femeie — era, desigur, mama lui 
Percy. Percy, care încercase să se furişeze în pădure şi care 
fusese teleportat pe lumea cealaltă. _ 

— ÎI vreau pe băiatu' meu! urla ea. Îl vreau pe băiatu' 
meu! 

Mulțimea o salută cu entuziasm şi imparţialitate. Din 
spate, un băieţaş o scuipă pe picior, apoi o rupse la fugă. 

Jan, se gândi Garraty. Vin spre tine, Jan, mă fut cu orice 
s-ar întâmpla în jurul meu, îţi promit în faţa Domnului că vin. 
Dar McVries avusese dreptate. Jan nu dorise ca el să 
participe. Plânsese. Il implorase să se răzgândească. Puteau 
să aştepte, ea nu dorea să-l piardă, te rog, Ray, nu fi idiot, 
Marşul cel Lung nu-i altceva decât un măcel... 

Stătuseră pe o bancă, lângă chioşcul fanfarei. Fusese cu 
o lună în urmă, în aprilie, şi el o ţinea cu braţul după umeri. 
Jan îşi dăduse cu parfumul pe care Garraty i-l cumpărase de 
Ziua ei de naştere. Părea să extragă din ea izul acela secret 
de fată, o aromă întunecată, carnală şi ameţitoare. Trebuie să 
merg, îi spusese. Trebuie, nu-nţelegi? Trebuie. 

Ray, tu nu pricepi în ce te bagi. Ray, te rog, n-o face. Te 
iubesc. 

În privinţa asta a avut dreptate, gândi acum în timp ce 
păşea pe drum. În mod clar nu pricepeam în ce mă băgam. 

Dar nu pricep nici măcar acum. Asta-i nebunia situaţiei. 
Asta-i nebunia pură şi simplă. 

— Garraty? 

Tresări, brusc surprins, şi capul îi zvâcni în sus. Aţipise 
din nou. McVries revenise alături de el. 

— Cum te simţi? 

— Cum mă simt? repetă prudent Garraty. Cred că bine. 
Cred că mă simt bine. 

— Barkovitch cedează, rosti McVries cu o satisfacţie 
potolită. Sunt sigur de asta. Vorbeşte de unul singur. ŞI 
şchiopătează. 

— Şi tu şchiopătezi, spuse Garraty. Şi Pearson. Şi eu. 


— Pe mine mă doare piciorul, asta-i tot. Dar Barkovitch... 
el îşi freacă întruna piciorul. Cred c-a făcut întindere 
musculară. 

— De ce-l urăşti atât de mult? De ce nu-l urăşti pe Collie 
Parker? Sau pe Olson? Sau pe noi toţi? 

— Fiindcă Barkovitch ştie ce face. 

— Vrei să zici că vrea să-nvingă cu orice preţ? 

— Nu ştii ce vreau să zic, Ray. 

— Mă-ntreb dacă tu însuţi ştii, zise Garraty. Bineînţeles 
că-i un ticălos. Poate că numai un ticălos ar putea să-nvingă. 

— Băieţii buni termină pe ultimul loc? 

— De unde naiba să ştiu? 

Trecură pe lângă clădirea unei şcoli cu o singură clasă, 
acoperită cu şindrilă. Copiii stăteau în curtea de joacă şi 
fluturau din braţe. Câţiva băieţi se suiseră pe structurile de 
bare metalice utilizate pentru gimnastică şi încremeniseră ca 
nişte sentinele, iar Garraty îşi aminti de muncitorii de la 
depozitul de cherestea. 

— Garraty! răcni unul dintre ei. Ray Garraty! Garra-tyyy!/ 

Un băieţaş cu o claie de păr vâlvoi sărea în sus şi-n jos la 
nivelul superior al structurilor metalice, agitând din ambele 
braţe. Garraty îi răspunse fără tragere de inimă. Băieţelul făcu 
o tumbă, se atârnă cu picioarele de o bară şi continuă să dea 
din mâini. Garraty se simţi uşurat când şcoala şi băiatul 
rămaseră în urmă. Ultima întâlnire fusese prea intensă pentru 
a se putea gândi mult timp la ea. 

Pearson li se alătură. 

— M-am gândit. 

— Cruţă-ţi eforturile, îl sfătui McVries. 

— Slăbuţ, frate. Slăbuţă poanta. 

— La ce te-ai gândit? întrebă Garraty. 

— Cât de greu va fi pentru penultimul tip. 

— De ce ar fi atât de greu? întrebă McVries. 

— Păi... (Pearson se frecă la ochi, apoi îi miji spre un pin 
care fusese trăsnit demult.) Ştii cum este — să mergi mai 
mult decât toţi, absolut toti, mai puţin unul. Mă gândeam c-ar 
trebui să existe un Premiu şi pentru lo-cul al doilea. 


— Care? întrebă inexpresiv McVries. 

— Nu ştiu. 

— De pildă, să rămână în viaţă, sugeră Garraty. 

— Cine ar participa la Marş pentru aşa ceva? 

— Poate că nimeni, înainte ca Marşul să înceapă. Dar, în 
clipa de faţă, eu m-aş simţi suficient de fericit şi numai cu aşa 
ceva — dă-l dracu' de Premiu şi satisfacerea dorințelor mele 
celor mai intime. Tu ce zici? 

Pearson rămase mult timp pe gânduri. 

— Pur şi simplu, nu văd care ar fi rostul, răspunse în cele 
din urmă, pe un ton de scuză. 

— Spune-i tu, Pete, zise Garraty. 

— Ce să-i spun? Are dreptate. Sau întregul tort, sau nici o 
feliuţă de tort. 

— Sunteţi nebuni, făcu Garraty, însă fără prea mare 
convingere. 

Se simţea foarte încins şi foarte obosit, iar înapoia ochilor 
apăruseră semnele îndepărtate ale unei migrene. Poate că 
aşa se manifestă insolaţiile, îşi spuse. Poate că ar fi de altfel 
calea cea mai bună. Să te prăbuşeşti cu încetinitorul, ca prin 
vis, pe jumătate conştient, şi să te trezeşti... mort. 

— Sigur că da, încuviinţă McVries, cu amabilitate. Toţi 
suntem nebuni, altfel n-am mai fi aici. Credeam c-am 
convenit asta cu mult timp în urmă. Noi vrem să murim, Ray. 
Incă nu ţi-a intrat asta în căpăţâna aia tare şi proastă? Uită-te 
la Olson! Un craniu în vârful unei prăjini. Convinge-mă că el 
nu vrea să moară. Nu poţi. Locul al doilea? Şi-aşa e destul de 
nasol că măcar unul dintre noi trebuie să fie oprit de la ceea 
ce-şi doreşte cu adevărat. 

— Nu mă pricep la aiureala aia de psihoistorie, spuse 
brusc Pearson. Eu cred doar că nimeni n-ar trebui lăsat să se 
claseze al doilea. 

Garraty izbucni în râs. 

— Eşti nebun! 

— Acum începi să vezi lucrurile ca mine, râse şi McVries. 
Mai stai niţel la soare, mai fierbe-ţi niţel creierii şi-o să facem 
din tine un adevărat preacredincios. 


Marşul continuă. 

Soarele părea instalat exact pe vârful acoperişului lumii. 
Mercurul ajunsese la 26,9* (unul dintre băieţi avea un 
termometru de buzunar) şi timp de câteva minute 
clocotitoare tremură lângă liniuţa de 27°. Douăzeci şi şapte 
de grade, gândi Garraty. Douăzeci şi şapte... Nu-i chiar atât 
de cald. In iulie, mercurul s-ar fi ridicat cu alte cinci grade. 
Douăzeci şi şapte de grade... Temperatura ideală pentru a sta 
în curtea din spate, sub un ulm, şi a mânca friptură rece de 
pui, cu salată. Douăzeci şi şapte de grade... Perfect pentru un 
plonjon pe burtă în cel mai apropiat cot al lui Royal River, 
lisuse, ce grozav ar fi fost! Apa era caldă la suprafaţă, dar jos, 
la nivelul tălpilor, era rece şi puteai să simţi curentul care ţi le 
trăgea uşor, iar pe bolovani erau lipitori pe care le puteai 
desprinde, dacă nu erai fricos. Apa îţi scălda pielea, părul, 
zona dintre picioare. Simţea furnicături pe pielea lui încinsă, 
atunci când se gândea la asta. Douăzeci şi şapte de grade... 
Temperatura perfectă ca să te dezbraci, să rămâi numai în 
slip şi să te întinzi în hamacul din curtea din spate, cu o carte 
bună. Şi poate să moţăi. Odată o suise pe Jan alături de el în 
hamac şi stătuseră acolo împreună, legănându-se şi 
sărutându-se, până ce-şi simţise mădularul ca pe o bucată de 
piatră lungă şi fierbinte apăsată sub abdomen. Aparent, pe 
Jan n-o deranjase. Douăzeci şi şapte... lisuse Hristoase, 
douăzeci şi şapte de grade! 

Douăzeci şi şapte. Douăzeci şi şapte-douăzeci şi şapte. 
Repet-o mereu, până-şi pierde sensul, până ce îi dispare 
înţelesul. 

— N-am mai fosd aşa-ncins în viaţa mea, mormăi 
Scramm prin nasul înfundat. ? 

Faţa lui lătăreaţă era roşie şi scăldată în sudoare. Işi 
scosese cămaşa, dezvelindu-şi trunchiul păros. Transpiraţia 
se revărsa pe el ca pârâiaşele în urma ploilor de primăvară. 

— Mai bine pune-ţi cămaşa înapoi, spuse Baker. O să 
răceşti când va-ncepe să coboare soarele şi atunci o să dai cu 
adevărat de bucluc. 

— Banda asda nenorocidă, făcu Scramm. O să 


ne-omoare. 

— Va ploua, zise Baker cercetând cerul pustiu. Trebuie să 
plouă! ` 

— Nu "trebuie să" nimic, mârâi Collie Parker. In viața 
mea n-am văzut un stat mai futut. 

— Dacă nu-ți place, de ce nu pleci acasă? întrebă Garraty 
şi chicoti prosteşte. 

— Hai sifon! 

Garraty îşi impuse să soarbă numai puţin din bidonaş. Nu 
voia să sufere de crampe stomacale din cauza apei. Ar fi fost 
un mod oribil de a o păţi. Cândva avusese parte de aşa ceva 
şi o dată îi fusese de ajuns. li ajutase pe vecinii lor, familia 
Elwell, să depoziteze fânul în hambar. Sub acoperişul 
hambarului era sufocant de fierbinte şi ei ridicau pe rând 
baloturile grele de câte treizeci de kilograme. Garraty 
comisese greşeala tactică de a bea trei polonice pline cu apă 
rece ca gheaţa, adusă de doamna Elwell. Simţise o durere 
bruscă şi copleşitoare în piept, stomac şi cap, lunecase pe fân 
şi căzuse inert de sub acoperiş, în camion. Domnul Elwell îl 
prinsese de mijloc cu palmele lui acoperite de bătături şi _ 
Garraty vomitase într-o parte, slăbit de chin şi de ruşine. Il 
trimiseseră acasă — un băiat care căzuse la unul dintre 
primele teste de bărbăţie, cu braţele acoperite de iritaţii 
provocate de fân şi cu pleavă în păr. Plecase spre casă şi 
pârjolul îl lovise în ceafa arsă de soare, ca un baros de cinci 
kilograme. 

Se înfioră convulsiv şi pentru o clipă toată pielea i se făcu 
ca de găină. Migrena îi pulsa oribil înapoia ochilor... cât de 
simplu ar fi fost să dea drumul la funie. 

Privi spre Olson. Olson era tot acolo. Limba i se înnegrea 
tot mai mult. Faţa îi era murdară. Ochii i se holbau orbeşte. 
Nu sunt ca el. Doamne Dumnezeule, nu ca el! Te rog, nu 
vreau s-o termin ca Olson! 

— Asta o să ne radă, făcu Baker, morocănos. N-o 
s-ajungem în New Hampshire. Fac prinsoare pe ce vreţi! 

— Acum doi ani i-a bătut grindina, zise Abraham. £j au 
trecut însă peste graniţă. Mai exact, patru dintre ei... 


— Da, dar căldura i-altceva, comentă Jensen. Când ţi-e 
frig, poţi să mergi mai repede şi să te-ncălzeşti. Când ţi-e 
cald, poţi să mergi mai încet... şi să sfârşeşti rece. Ce poţi să 
faci? 

— Nu-i corect, se enervă Collie Parker. De ce nu pot 
organiza blestematul ăsta de Marş în Illinois, unde terenu-i 
plat? 

— Mie-mi blace-n Maine, zise Scramm. Barker, de ce 
transbiri aşa muld? 

— Tu de ce-ţi ştergi mereu mucii din nas? făcu Parker. 
Pentru c-aşa fac eu. Ai vreo problemă? 

Garraty îşi privi ceasul, dar se oprise la 10:16. Uitase să-i 
întoarcă mecanismul. 

— Ştie cineva cât e ceasul? întrebă el. 

— la să văd, făcu Pearson şi miji ochii spre ceasul lui. Un 
prost şi jum'ate, Garraty. 

Toţi izbucniră în râs. 

— Vorbesc serios, spuse el. Mi s-a oprit ceasul. 

Pearson se uită din nou. 

— Două şi două minute. (Privi cerul.) Soarele ăsta n-o să 
apună mult timp. 

Soarele se aţintea cu răutate deasupra vârfurilor pădurii. 
Încă nu coborâse suficient pentru a proiecta umbră deasupra 
drumului, iar asta avea să se întâmple probabil abia după o 
oră sau două. Departe spre sud, Garraty avea impresia că 
putea să distingă pete liliachii, care puteau fi nori de furtună 
sau pur şi simplu speranţele sale. 

Abraham şi Collie Parker discutau apatic despre meritele 
carburatoarelor inversate. Nimeni nu mai avea chef să 
converseze, aşa încât Garraty se îndreptă spre latura opusă a 
drumului, fluturând la răstimpuri din mână către vreun 
spectator, dar fără mare entuziasm. 

Mărşăluitorii nu mai erau risipiţi pe o distanţă atât de 
mare pe cât fuseseră la început. Avangarda se distingea 
limpede: doi băieţi înalţi şi arămii, cu jachete negre de piele 
legate în jurul mijlocului. Se zvonea că erau homosexuali, însă 
Garraty credea asta tot aşa cum credea că Soarele se în- 


vârtea în jurul Pământului. Nu arătau efeminaţi şi păreau 
nişte tipi destul de drăguţi... deşi, desigur, bănuia că astea nu 
aveau cine ştie ce legătură cu faptul dacă erau sau nu 
homosexuali. Chiar dacă ar fi fost, nu era deloc treaba lui. 
Totuşi... 

Barkovitch se afla în spatele băieţilor cu haine de piele, 
urmat de McVries, care-i fixa ceafa cu privirea. Pălăria de 
ploaie galbenă continua să atârne din buzunarul de la spate al 
lui Barkovitch, care nu lăsa deloc impresia că ar fi început să 
cedeze. Dimpotrivă, se gândi Garraty cu un fior dureros, 
McVries arăta mai terminat. 

În spatele lui McVries şi Barkovitch era un grup dezlânat 
de şapte-opt băieţi — genul de asociere neglijentă care 
păruse să se formeze şi re-formeze în timpul Marşului, cu 
membri noi şi vechi intrând şi ieşind întruna. Urma un grup 
mai mic, după care veneau Scramm, Pearson, Baker, Abra- 
ham, Parker şi Jensen. Grupul lui Garraty. În apropierea 
startului mai fuseseră şi alţii, dar acum nu-şi mai amintea 
numele lor. 

În spatele grupului lui mai erau alte două pâlcuri, la care 
se adăugau solitarii, împrăştiaţi prin coloana pestriță, aidoma 
boabelor de piper într-o solniţă. Câţiva, ca Olson, erau retrași 
şi catatonici. Alţii, ca Stebbins, preferau realmente să fie 
singuri. Şi aproape toţi aveau întipărită pe chipuri o expresie 
preocupată şi speriată. Garraty ajunsese să o cunoască prea 
bine. 

Carabinele coborâră şi se aţintiră asupra unuia dintre 
solitarii la care se uitase, un băiat scund şi plinuţ, cu o vestă 
ponosită din mătase verde. Garraty avea impresia că primise 
ultimul avertisment cu o jumătate de oră în urmă. Băiatul 
privi iute şi îngrozit spre arme şi iuți pasul. Armele îşi pierdură 
interesul oribil, cel puţin pentru moment. 

In mod neaşteptat, Garraty simţi o însufleţire de 
neînțeles. De acum nu puteau să fie la mai mult de patruzeci 
de mile de Oldtown şi de civilizaţie... dacă puteai considera 
civilizaţie un oraş cu un gater, o fabrică de pantofi şi una de 
canoe. Aveau să ajungă acolo în timpul nopţii şi după aceea 


să intre pe autostradă. Autostrada avea să fie parfum de 
primăvară, în comparaţie cu şoseaua de aici. Pe autostradă 
puteai să mergi desculţ pe fâşia mediană de iarbă, dacă 
doreai. Să simţi răcoarea din rouă. lisuse Hristoase, aşa ceva 
avea să fie grozav! Işi tamponă fruntea cu antebraţul. Poate 
că lucrurile vor ieşi totuşi bine. Petele liliachii se mai 
apropiaseră puţintel şi erau evident nori de ploaie. 

Armele detunară şi Garraty nici măcar nu tresări. Băiatul 
cu vesta de mătase verde îşi căpătase biletul de ieşire şi se 
holba spre soare. Poate că, la urma urmelor, nici moartea nu 
era chiar atât de rea. Toţi oamenii, până şi Maiorul, trebuiau 
să se confrunte cu ea, mai devreme sau mai târziu. Atunci 
cine păcălea pe cine, când ajungeai la miezul lucrurilor? Işi 
propuse să ţină minte asta şi să i-o spună lui McVries la 
următoarea lor conversaţie. 

luţi niţel pasul şi decise să-i facă semn cu mâna 
următoarei fete drăguţe pe care o zărea. Inainte însă de a zări 
o fată drăguță, îl văzu pe micuțul italian. 

Era mai degrabă o caricatură de italian, un omuleţ cu o 
pălărie de fetru turtită şi mustață neagră, răsucită la vârfuri. 
Stătea lângă o furgonetă veche, a cărei uşă din spate era 
deschisă. Agita braţele şi rânjea, dezvelind nişte dinţi 
incredibil de albi şi de pătrăţoşi. 

Pe podeaua metalică a compartimentului pentru marfă al 
furgonetei fusese aşezată o folie izolantă. Folia era acoperită 
cu gheaţă sfărâmată, iar în zeci de locuri, prin gheaţă, se 
distingeau felii de pepeni, ca nişte surâsuri roz, largi şi 
proaspete. 

Garraty simţi cum stomacul i se dă de două ori peste 
cap, exact ca un săritor de la trambulină. Deasupra 
furgonetei, o pancartă anunţa DOM L'ANTIO || IUBEŞTE PE 
TOŢI MĂRŞĂLUITORII — PEPENI VERZI GRATIS!!! 

Câţiva Mărşăluitori, printre care Abraham şi Collie Parker, 
porniră în fugă spre acostament. Toţi căpătară avertismente. 
Aveau viteza mai mare de patru mile pe oră, dar direcţia nu 
era cea cuvenită. Dom L'Antio îi văzu venind şi începu să râdă 
cu sunete cristaline, fericite şi sincere. Bătu din palme, le vâri 


în gheaţă şi scoase doi pumni de felii zâmbitoare de pepeni 
roz. Garraty simţi cum i se strânge gura pungă de dorinţă. 
Nu-l vor lăsa, se gândi. Tot aşa cum nu-l lăsaseră nici pe 
proprietarul prăvăliei să le ofere băuturi răcoritoare. Şi apoi: 
Dar, oh, Doamne, ce gust minunat ar avea! Ar fi prea mult, 
Doamne, ca să fie niţel mai flexibili, de data asta? Şi de unde 
o fi făcut rost de pepeni verzi în luna mai? 

Mărşăluitorii se strânseră în exteriorul frânghiilor 
delimitatoare, mulţimea puţin numeroasă din jurul lui Dom 
înnebuni de încântare, fu anunţat al doilea avertisment şi trei 
poliţişti apărură ca prin farmec pentru a-l opri pe Dom, al 
cărui glas se auzi puternic şi limpede: , 

— Ce vrei să spui? Cum adică nu pot? Aştia-s pepenii 
mei, poliţist tâmpit! Dacă vreau să-i dăruiesc, o să-i dăruiesc 
— alo! Ce crezi? Plecaţi d-aici, capsomanilor! 

Un poliţist se repezi spre pepenii pe care Dom îi ţinea în 
mâini. Altul se strecură îndărătul lui şi trânti uşa furgonetei, 
închizând-o. 

— Ticăloşilor! răcni din toate puterile Garraty. 

Urletul lui fulgeră ca o suliță de cristal prin ziua 
luminoasă şi un poliţist privi în jur, surprins şi... cu un aer 
aproape vinovat. 

— Blestemaţii dracului! zbieră Garraty spre ei. Avortoni 
împuţiţi! 

— Zi-le, Garraty! ţipă altcineva. 

Era Barkovitch, care rânjea, dezvelindu-şi dinţii ca pe 
nişte cuie lucioase, şi-şi scutura ambii pumni spre poliţişti. 

— Zi-le... 

Toţi urlau acum, iar poliţiştii nu erau soldaţi selectaţi cu 
atenţie pentru Marşul cel Lung, proaspăt ieşiţi din 
Escadroanele naţionale. Erau roşii la faţă şi stânjeniţi, dar în 
acelaşi timp îl târau pe Dom cu mâinile pline de surâsurile 
trandafirii şi răcoroase, îndepărtându-l de două ori mai repede 
de marginea drumului. 

Dom fie că uitase să vorbească în engleză, fie că 
renunţase. Începu să zbiere înjurături suculente în italiană. 
Mulțimea îi huidui pe poliţişti. O femeie cu pălărie de paie 


pleoştită azvârli cu aparatul de radio portabil spre unul dintre 
ei. Îl lovi în cap şi-i zbură chipiul. Lui Garraty îi păru rău pentru 
poliţist, totuşi continuă să împroaşte cu blesteme. Pur şi 
simplu, nu se mai putea opri. Nu credea că expresia aceea, 
"avortoni", mai era folosită de cineva, poate doar în cărţi. 

Tocmai când bănuia că Dom L'Antio avea să fie 
îndepărtat pentru totdeauna din raza lor vizuală, micuțul 
italian se eliberă şi se repezi din nou spre ei, cu mulţimea 
despicându-se ca prin farmec înaintea lui şi închizându-se — 
sau încercând să se închidă — în faţa poliţiştilor. Un poliţist se 
azvârli în placaj spre L'Antio, îl prinse în jurul genunchilor şi-l 
dobori. În ultima clipă de echilibru, Dom aruncă minunatele lui 
felii roz de pepene cât putu mai departe. 

— DOM L'ANTIO VĂ IUBEŞTE PE TOŢI! răcni el. 

Mulțimea aclamă isteric. Dom căzu cu faţa în ţărână şi 
braţele îi fură imediat încătuşate la spate. Feliile de pepene 
zburară prin aer, rotindu-se, iar Garraty hohoti sonor, ridică 
ambele braţe spre cer şi agită triumfător pumnii când îl văzu 
pe Abraham prinzând una, cu iscusinţă nonşalantă. 

Alţii căpătară al treilea avertisment pentru că se opriseră 
să ridice bucăţi de pepene, dar, în mod uluitor, nimeni nu fu 
împuşcat şi cinci băieţi... ba nu, şase, aşa cum văzu Garraty, 
se aleseseră cu câte ceva. Restul oscilară între a-i ovaţiona pe 
cei care izbutiseră s-o facă şi a-i blestema pe soldaţii cu 
chipuri de piatră, ale căror expresii puteau fi acum 
interpretate în mod satisfăcător ca subtil jignite. 

— Vă iubesc pe toţi! răcni Abraham. 

Chipul său rânjitor era acoperit de zeama roz a 
pepenelui. Scuipă trei seminţe brune în aer. 

— La dracu', făcu Collie Parker, fericit. Să fiu al dracu' 
dracului! 

Işi afundă faţa în pepene, înfulecă flămând, apoi rupse 
felia în două. li aruncă jumătate lui Garraty, care fu cât pe aici 
s-o scape de stupoare. 

— la, ţărane! zbieră Collie. Să nu zici că nu ţi-am dat 
niciodată nimic, târtane! 

Garraty izbucni în râs. 


— Du-te-n mă-ta! rosti el. 

Pepenele era rece-rece. O parte din zeamă îi intră în nas, 
alta îi curse pe bărbie şi, oh, dulce paradis! pe gât, 
scurgându-se prin gâtlej. 

Nu-şi îngădui să mănânce decât jumătate. 

— Pete! strigă el şi-i aruncă restul feliei. 

McVries o prinse cu un gest fulgerător, demonstrând 
talentul pe care nu-l aveau decât marii jucători de baseball. 
Rânji larg spre Garraty şi înfulecă pepenele. 

Garraty privi în jur şi simţi o fericire nebunească gonind 
prin el, inundându-i inima şi făcându-l să-şi dorească să se 
dea roata peste cap pe tot restul drumului. Aproape toţi 
Mărşăluitorii căpătaseră o bucăţică de pepene, chiar dacă nu 
fusese mai mult de un crâmpei de miez agăţat de o sămânță. 

Ca de obicei, excepţia o constituia Stebbins. El privea 
drumul. Nu avea nimic în mâini şi nici un zâmbet pe chip. 

Mai dă-l dracu', gândi Garraty, totuşi o parte din bucurie 
îl părăsise. Îşi simţi picioarele îngreunate. Ştia că motivul nu 
era faptul că Stebbins nu se alesese cu nici o bucată. Sau că 
Stebbins nu dorea nici o bucată. Stebbins nu avea nevoie de 
aşa ceva. 

Ora 14:30. Parcurseseră o sută douăzeci şi una de mile. 
Norii de ploaie se apropiau. Se porni o adiere rece, răcorind 
pielea înfierbântată a lui Garraty. Va ploua iarăşi, gândi el. 
Este bine. 

Oamenii de pe marginile drumului îşi rulau păturile, 
prindeau bucățele de hârtii luate de vânt şi strângeau 
coşuleţele de picnic. Furtuna se apropie leneş de ei şi 
temperatura cobori brusc, de parcă ar fi fost toamnă. Garraty 
îşi încheie repede cămaşa. 

— Vine din nou, i se adresă lui Scramm. Ar fi bine să-ţi 
pui cămaşa pe tine. 

— Glumeşdi? rânji Scramm. Doadă ziua nu m-am simţid 
mai bine! 

— O să fie vijelie! zbieră voios Parker. 

Ajunseseră la capătul unei porţiuni plate care cobora apoi 
lent şi puteau să vadă perdeaua ploii răpăind peste păduri 


spre ei, sub norii liliachii. Direct deasupra lor, cerul căpătase o 
nuanţă galbenă bolnăvicioasă. Un cer de tornadă, gândi 
Garraty. Ar fi însemnat sfârşitul, fără doar şi poate. Ce ar fi 
făcut, dacă o tornadă ar fi apărut din senin, devastând drumul 
şi purtându-i pe toţi spre Oz, într-un nor rotitor de praf, bucăţi 
de pantofi şi seminţe de pepeni? 

Izbucni în râs. Vântul îi smulse hohotele din gură. 

— MeVries! 

McVries coti spre el. Se aplecase împotriva vântului, iar 
hainele îi erau lipite de trup şi fâlfâiau înapoia lui. Părul negru 
şi cicatricea albă conturată pe chipul bronzat îl făceau să 
semene cu un căpitan corsar dement, bătut de vânturi, pe 
puntea corăbiei sale. 

— Ce-i? răcni el. 

— İn regulamente se menționează ceva despre vreun act 
ceresc? 

McVries căzu pe gânduri. 

— Nu, nu cred. 

Incepu să-şi încheie jacheta. 

— Ce se-ntâmplă dacă ne loveşte trăsnetul? 

McVries lăsă capul pe spate şi chicoti. 

— Murim! 

Garraty pufni şi se îndepărtă. Şi alţi Mărşăluitori 
examinau neliniştiţi cerul. Acesta nu avea să fie un duş rapid, 
aşa cum fusese cel care-i răcorise după căldura de ieri. Cum 
spusese Parker? O vijelie? Da, cu siguranţă avea să fie o 
vijelie! 

O şapcă de baseball i se rostogoli printre picioare. 
Garraty privi peste umăr şi văzu un băiat scund privind cu 
durere după ea. Scramm o prinse şi încercă să i-o azvârle 
băiatului care o pierduse, dar vântul o purtă într-un arc larg, 
ca descris de un bumerang, şi şapca sfârşi într-un copac ale 
cărui ramuri se legănau sălbatic. 

Tunetul trosni. Un trident alb-purpuriu de fulgere 
împunse orizontul. Freamătul liniştitor al vântului printre pini 
se transformase într-o sută de iele nebune, care băteau din 
aripi şi zbierau. 


Carabinele detunară, un pocnet slab, pierdut în tunete şi 
vânt. Garraty întoarse iute capul, încercat de premoniţia că 
Olson îşi căpătase finalmente glonţul. Olson se găsea însă tot 
acolo, iar hainele ce-i fâlfâiau în vânt dezvăluiau cât de 
incredibil de rapid se topise greutatea de pe el. Îşi pierduse 
jacheta, şi braţele care ieşeau din mânecile scurte ale cămăşii 
erau osoase şi subţiri ca nişte bețe. 

Altcineva era târât de pe drum. Faţa era micuță, vlăguită 
şi cât se poate de moartă sub coama de păr răvăşită de 
rafale. 

— Dac-ar fi fost un vânt din spate, am fi putut ajunge în 
Oldtown până la şaisprezece treizeci! exclamă Barkovitch 
bucuros. 

Işi trăsese pălăria de ploaie peste urechi, iar chipul lui 
ascuţit era fericit şi dement. Instantaneu, Garraty înţelese. Îşi 
propuse să nu uite să-i spună lui McVries că Barkovitch era 
nebun. 

După câteva minute, vântul încetă. Tunetele se diluară 
într-o serie de uruituri surde. Căldura reveni spre ei, lipicioasă 
şi aproape insuportabilă după valul de răcoare al vântului. 

— Ce s-a-ntâmplat cu ea? zbieră Collie Parker. Garraty! 
Nenorocitul ăsta de stat îşi abandonează şi ploile? 

— Cred c-o să capeţi ceea ce doreşti, zise Garraty. 
Totuşi, nu ştiu dacă o s-o mai doreşti atunci când o s-o capeţi. 

— Alo-oo! Raymond! Raymond Garraty! 

Capul lui Garraty tresări. Pentru o clipă oribilă, crezu că 
era maică-sa şi imaginile lui Percy îi dansară prin minte. Era 
însă doar o doamnă în vârstă, cu chip blând, care-l privea de 
sub o revistă Vogue pe care o folosea drept apărătoare 
împotriva ploii. 

— Hoaşcă bătrână, murmură Art Baker, de lângă umărul 
lui. 

— Mie mi se pare destul de drăguță. O cunoşti? 

— Cunosc genul, făcu Baker cu ură. Seamănă exact cu 
mătuşă-mea Hattie. Îi plăcea să meargă la înmormântări, să 
asculte plânsetele, bocelile şi necrologurile, cu acelaşi 
zâmbet. Ca o mâţă care a scăpat în colivia canarului. 


— Probabil că-i mama Maiorului, comentă Garraty. 
Dorise să facă o glumă, dar nu râse nimeni. Chipul lui 
Baker se distingea palid şi tensionat sub lumina slabă dinspre 

cerul pe care goneau nori. 

— Mătuşă-mea Hattie avea nouă copii. Nouă, Garraty! A 
înmormântat patru dintre ei, exact cu aceeaşi privire. Propriile 
ei vlăstare! Unora le place să-i vadă pe alţii murind. Eu nu pot 
înţelege asta, tu poţi? 

— Nu, răspunse Garraty. (Baker îl tulbura. Tunetul 
reîncepuse să-şi zdrăngăne vagoanele prin cer.) Mătuşă-ta 
Hattie a murit? 

— Nu. (Baker ridică ochii către cer.) Este acasă. Probabil 
că stă pe veranda din faţă, în balansoar. Nu mai poate să 
umble. Stă în balansoar, se leagănă şi ascultă buletinele de 
ştiri de la radio. Şi zâmbeşte de fiecare dată când aude 
ultimele cifre. (Işi masă coatele cu palmele.) Garraty, tu ai vă- 
zut vreodată o pisică mâncându-şi puii? 

Garraty nu răspunse. In aer se simţea acum o tensiune 
electrică, ceva asociat furtunii care se încorda deasupra lor, 
dar şi mai mult decât atât. Nu-şi dădea seama despre ce 
putea fi vorba. Când clipi din ochi, i se păru că vede privirea 
şuie a lui D'Allessio Zbanghiul fixându-l din întuneric. 

Într-un târziu, îi răspunse lui Baker printr-o întrebare. 

— Toţi din familia ta se ocupă de studiul morţii? 

Baker rânji fără entuziasm. 

— Să fiu sincer, mă bătea gândul ca peste câţiva ani să 
urmez o şcoală pentru antreprenori de pompe funebre. Este o 
meserie bănoasă. In pompele funebre se mănâncă o pâine 
chiar şi-n momentele de criză economică. 

— Eu mă gândisem să mă bag în producţia de pisoare, 
zise Garraty. Să obţin contracte de la cinematografe, popicării 
şi-alte chestii de-astea. Mi se pare beton. Câţi fabricanți de 
pisoare pot să existe în ţară? 

— Nu cred însă că mai vreau să devin antreprenor de 
pompe funebre, spuse Baker. Nu c-ar mai conta prea mult. 

Lumina foarte pătrunzătoare a unui fulger imens brăzda 
cerul. Urmă bubuitul gargantuesc al unui tunet. Vântul se 


intensifică în rafale sacadate. Norii goneau peste boltă, ca 
nişte pirați nebuni pe o mare de abanos, desprinsă din 
coşmaruri. 

— Vine, făcu Garraty. Vine, Art! 

— Unii zic că nu le pasă, vorbi brusc Baker. "Ceva simplu, 
asta-i tot ce-mi doresc când o să mor, Don." Aşa-i ziceau. 
Aşa-i ziceau lui unchiu-meu. Dar multora le pasă al naibii. Aşa 
mi-a spus el mereu. Încep cu: "Pentru mine ajunge o ladă din 
lemn de pin" şi sfârşesc prin a cumpăra unul mare. plumbuit, 
dacă le dă mâna. Mulţi îşi trec modelul dorit în testament. 

— De ce? întrebă Garraty. 

— La noi, cei mai mulţi vor să fie îngropaţi în cavouri. 
Deasupra pământului. Nu vor sub pământ, fiindcă la noi, 
pânza de apă freatică este foarte sus. In umezeala aia, totul 
putrezeşte foarte repede. Dacă însă te-nmormântează 
deasupra pământului, problema o reprezintă şobolanii. Şo- 
bolanii mari din mlaştinile Louisianei. Şobolani de morminte. 
Aia rod coşciugele din lemn de pin cât ai clipi djn ochi. 

Vântul trăgea de ei cu mâini invizibile. Garraty îşi dori ca 
furtuna să vină cât mai repede. Parcă se afla într-un carusel 
de nebuni. Indiferent cu cine ar fi stat de vorbă, ajungea la 
acelaşi subiect blestemat. 

— Să mă ia dracu' dac-aş face-o, zise el. S-arunco mie 
cinci sute de dolari pe ceva, doar ca să ţin şobolanii departe, 
după ce voi fi mort? 

— Nu ştiu, clătină din cap Baker cu pleoapele pe 
jumătate coborâte, somnoroase. Pe şobolani îi interesează 
părţile moi, asta mă pune pe gânduri. Parcă-l văd cum roade 
o găurică în coşciugul meu, cum o măreşte şi cum până la 
urmă se strecoară înăuntru. Şi vine direct la ochii mei, ca la 
nişte jeleuri. O să-mi mănânce ochii şi atunci voi fi o parte din 
şobolanul ăla. Nu-i aşa? 

— Nu ştiu, replică Garraty, îngreţoşat. _ 

— Nu, mulţumesc! O s-aleg modelul plumbuit. In orice 
ocazie. 

— Deşi, de fapt, o să ai nevoie de el într-o singură ocazie, 
făcu Garraty cu un chicotit slab şi oripilat. 


— Asta-i adevărat, aprobă Baker, solemn. 

Fulgerul se ramifică din nou — o dâră aproape 
trandafirie, care lăsă în urmă iz de ozon. După o clipă, furtuna 
îi lovi iarăşi. Nu mai era însă ploaie, ci grindină. 

Pe durata a cinci secunde, fură mitraliaţi de grindina de 
dimensiunile unor pietricele. Câţiva băieţi ţipară, iar Garraty 
îşi protejă ochii cu palma. Vântul crescu la intensitatea unui 
zbieret. Grindina ricoşa şi lovea drumul, feţele şi trupurile. 

Jensen alergă într-un cerc mare, neregulat, cu ochii 
acoperiţi, împleticindu-se şi lovindu-se de unul sau altul dintre 
băieţi, copleşit de panică. In cele din urmă, ieşi de pe 
acostament şi soldaţii de pe autoblindat traseră şase-şapte 
gloanţe în perdeaua unduitoare de grindină înainte de a putea 
fi siguri. La revedere, Jensen! gândi Garraty. Îmi pare rău, 
omule! 

Ploaia începu apoi să se reverse prin grindină, potopind 
dealul pe care suiau, topind grindina risipită în jurul 
picioarelor lor. li lovi alt val de piatră, iar ploaie, altă rafală de 
grindină, după care ploaia căzu în perdele neîntrerupte, 
punctate de bubuituri sonore de tunete. 

— Să fiu al dracu'! răcni Parker, grăbindu-se spre 
Garraty. (Chipul îi era acoperit de pete roşii şi arăta ca un 
şobolan înecat.) Asta-i de-a dreptul... 

— ... da, ştiu, încheie Garraty fraza în locul lui, cel mai 
futut dintre toate cincizeci şi unu de state. Du-te şi spală-te 
pe cap. 

Parker dădu capul pe spate, deschise gura şi lăsă ploaia 
rece să-i răpăie înăuntru. 

— Asta şi fac, la dracu', asta şi fac! 

Garraty se aplecă împotriva vântului şi-l prinse din urmă 
pe McVries. 

— Cum îţi place? îl întrebă. 

McVries îşi cuprinse umerii cu braţele şi se cutremură. 

— Nu poţi să le ai pe toate. Acum îmi doresc s-apară 
soarele. 

— Nu va dura mult, zise Garraty, dar se înşela. 

La ora 16, continua să plouă. 


Capitolul 10 


"Ştiţi de ce-mi zic Numărătorul? 
Fiindcă-mi place să număr! Ah-ha-ha!" 
— Numărătorul 

Strada Sesame 


A doua noapte petrecută pe drum începu fără să fi avut 
parte de amurg. La ora 16:30, aversele lăsară loc unei burniţe 
uşoare, dar reci. Burniţa continuă până aproape de ora 20. 
După aceea, norii porniră să se destrame şi se zăriră stelele 
sclipitoare, licărind indiferent. 

Garraty se strânse mai mult în interiorul hainelor ude şi 
nu avu nevoie de un meteorolog pentru a şti din ce direcţie 
sufla vântul. Primăvara capricioasă îndepărtase căldura 
înmiresmată care-i însoţise până atunci, ca şi cum ar fi fost un 
preş vechi pe care-l smulsese de sub tălpile lor. 

Poate că mulțimile aveau să asigure căldură. Zăpuşeală 
radiată de trupuri sau altceva similar. Tot mai mulţi spectatori 
erau înşiruiţi pe marginile drumului. Se înghesuiau unul în 
altul, pentru a se încălzi, dar nu erau expansivi. li priveau pe 
Mărşăluitori trecând, apoi plecau acasă ori se grăbeau spre 
următorul punct de unde îi puteau vedea cât mai bine. Dacă 
aşteptau să vadă sânge, nu avură parte de prea mult. După 
Jensen, pierdură doar doi, ambii nişte puşti care leşinaseră 
pur şi simplu. In felul acesta fuseseră reduşi exact la 
jumătate. Ba nu... de fapt, trecuseră de jumătate. Cincizeci 
pieriseră, mai trebuia să dispară patruzeci şi nouă. 

Garraty mergea de unul singur. li era prea frig ca să 
simtă somnul. Strângea din buze, pentru a le împiedica să 
tremure. Olson continua să fie printre ei; se făcuseră nişte 
pariuri fără tragere de inimă, potrivit cărora Olson avea să fie 
al cincizecilea care să primească biletul de ieşire — băiatul de 


la jumătate. Nu se întâmplase însă aşa. Onoarea bornei 
respective revenise numărului 13, Roger Fenum. Celebrul şi 
nenorocosul număr 13. Garraty începuse să se gândească la 
faptul că Olson avea să meargă la nesfârşit. Poate până 
murea de foame. Se ferecase în siguranţă, într-un loc aflat 
mai presus de suferinţă. Se gândi că, dacă Olson ar fi învins, 
ar fi fost un soi de răzbunare a sorții. Işi putea închipui 
titlurile: MARŞUL CEL LUNG CÂŞTIGAT DE UN MORT! 

Nu-şi mai simţea degetele de la picioare. Le mişcă 
violent, atingându-le de căptuşeala tocită a pantofilor, şi nu 
simţi nimic. Adevărata durere nu era însă acum în degete, ci 
în bolta plantară. O durere ascuţită, sfredelitoare, care-l 
înjunghia în sus, prin gambe, la fiecare pas. Il făcea să-şi a- 
mintească de un basm pe care i-l citise mama lui, când era 
mic. In basm era vorba despre o sirenă care-şi dorea să fie 
femeie adevărată, din carne şi oase. Atât doar că avea coadă, 
dar o zână sau altcineva îi spusese că ar putea să capete 
picioare, dacă şi le dorea cu adevărat. Fiecare pas pe care 
avea să-l facă pe uscat avea să fie ca şi cum ar fi călcat pe 
lame de cuţit, dar putea să aibă picioarele dacă şi le dorea cu 
adevărat, iar ea spusese da, sunt de acord, şi chiar asta era 
Marşul cel Lung. În rezumat... 

— Avertisment! Avertisment, numărul 47! 

— Te-am auzit, se răsti Garraty îmbufnat şi iuți pasul. 

Pădurile se răriseră. Partea nordică a statului rămăsese 
în urma lor. Trecură prin două aşezări liniştite, pe care drumul 
le traversa în lung, iar trotuarele ticsite de spectatori fură 
simple umbre sub lămpile stradale a căror lumină era difuză 
din cauza burniţei. Nimeni nu ovaţionă prea puternic. Probabil 
din cauza frigului. Era prea frig şi, lisuse Hristoase, acum 
trebuia să scape de alt avertisment, iar asta era una dintre 
chestiile care te scoteau din minţi. 

Picioarele îi încetineau din nou şi se sili să mărească 
pasul. Undeva în faţă, destul de departe, Barkovitch spuse 
ceva şi continuă printr-un hohot scurt de râs neplăcut. 
Răspunsul lui McVries se auzi limpede: 

— Gura, ucigaşule! 


Barkovitch îi spuse lui McVries să se ducă dracului, iar 
acum păruse destul de iritat de replica aceea pe care o 
primea cu regularitate. Garraty surâse slab în beznă. 

Rămăsese în urmă până aproape de coada coloanei şi, 
şovăitor, îşi dădu seama că se îndrepta spre Stebbins. Ceva 
din Stebbins îl fascina. Decise însă că nu-i păsa în mod 
deosebit ce anume era acel "ceva". Sosise momentul să nu se 
mai gândească la astfel de lucruri. Nu avea nimic de câştigat 
din asta. Nu era decât una dintre chestiile alea care te scot 
din minţi. 

Din beznă apăru o uriaşă săgeată luminoasă, sclipind ca 
un spirit malefic. Brusc, o fanfară atacă un marş. După 
intensitatea sunetului, părea o orchestră destul de mare. 
Ovaţiile se auzeau mai puternic. Văzduhul era înţesat de 
particule plutitoare şi, pentru un moment de derută, Garraty 
crezu că ningea. Nu era însă zăpadă, ci confeti. Intrau pe alt 
drum. Cel vechi făcea joncţiunea perpendicular pe drumul 
nou, Şi alt indicator al autostrăzii Maine anunţa că Oldtown se 
afla la numai şaisprezece mile depărtare. Garraty încercă un 
sentiment vag de surescitare, poate chiar de mândrie. După 
Oldtown cunoştea traseul. L-ar fi putut desena cu ochii închişi. 

— Poate că-i avantajul tău. Nu cred, dar poate că este. 

Garraty tresări. Fusese ca şi când Stebbins ridicase 
capacul minţii sale şi trăsese cu ochiul înăuntru. 

— Ce? 

— Este regiunea ta, nu? 

— Nu pe-aici. N-am fost în viaţa mea la nord de 
Greenbush, decât acum, când ne-am prezentat la start. Şi 
n-am venit pe ruta asta. 

Fanfara rămase în spate, cu tubele şi clarinetele sclipind 
înceţoşat în noaptea umedă. 

— Dar trecem prin oraşul tău natal, nu? 

— Nu, însă destul de aproape de el. 

Stebbins scoase un mârâit. Garraty cobori ochii spre 
picioarele lui şi văzu cu surprindere că Stebbins îşi scosese 
tenişii şi purta acum o pereche de mocasini moi. Tenişii îi 
vârâse la brâu, peste cămaşă. 


— Îi păstrez pentru orice eventualitate, spuse Stebbins, 
totuşi cred că voi termina cu mocasinii. 

— Aha! 

Trecură pe lângă un turn radio, care se ridica scheletic 
pe un câmp pustiu. În vârful său, o luminiţă roşie pulsa cu 
regularitatea unei inimi. 

— Vrei să-i vezi pe cei dragi? 

— Da, recunoscu Garraty. 

— Ce se va întâmpla după aceea? 

— Ce să se-ntâmple? strânse din umeri Garraty. O să 
merg mai departe pe drum... aşa cred. Doar dacă nu cumva 
veţi fi cu toţii atât de amabili încât să vă-ncasaţi până atunci 
biletele de ieşire. 

— Ah, nu cred asta, surâse îndepărtat Stebbins. Eşti sigur 
că nu vei ieşi din cursă? Adică după ce-i vei vedea... 

— Omule, nu sunt sigur de absolut nimic, zise Garraty. 
Nu ştiam multe când am pornit în Marş, iar acum ştiu şi mai 
puţine. 

— Crezi că ai o şansă? 

— Nu ştiu nici asta. Nu ştiu nici măcar dece mă 
sinchisesc să stau de vorbă cu tine. Este ca şi cum aş vorbi cu 
fumul. 

Hăt departe, sirenele maşinilor de poliţie urlară şi vuiră în 
noapte. 

— Cineva s-a strecurat pe drum, în faţă, unde poliţiştii 
sunt mai răsfiraţi, spuse Stebbins. Localnicii devin tot mai 
agitaţi, Garraty. Gândeşte-te la toţi oamenii aceia, care 
părăsesc drumul, ascultători, pentru tine. 

— Şi pentru tine. 

— Şi pentru mine, încuviinţă Stebbins, apoi nu mai rosti 
nimic mult timp. 

Gulerul cămăşii tesute fâlfâia dezordonat în vânt, 
izbindu-l peste gât. 

— Este uluitor, spuse el în cele din urmă, felul în care 
mintea dirijează corpul, felul în care îi poate prelua controlul, 
dictându-i ce să facă. O gospodină obişnuită poate parcurge 
până la şaisprezece mile pe zi, între frigider, scândura de 


călcat şi frânghia de întins rufe. La sfârşitul zilei, este gata 
să-şi ridice picioarele pe masă, totuşi nu-i epuizată. Un 
comis-voiajor, care bate din uşă în uşă, poate străbate 
şaisprezece mile. Un licean legitimat la fotbal merge şi 
aleargă douăzeci şi patru-douăzeci şi opt de mile... asta într-o 
zi întreagă, de dimineaţa de când se scoală, până seara la 
culcare. Toţi obosesc, dar nici unul nu-i epuizat. 

— Mda. 

— Dar să presupunem că-i zici gospodinei: azi trebuie să 
străbaţi şaisprezece mile înainte să ai voie să cinezi. 

Garraty încuviinţă din cap. 

— Ar fi epuizată, în loc să fie obosită. 

Stebbins nu spuse nimic şi Garraty avu impresia că îl 
dezamăgise. 

— Păi... n-ar fi aşa? 

— Nu crezi că s-ar grăbi să străbată cele şaisprezece 
mile până la amiază, pentru ca să-şi poată scoate pantofii şi 
să-şi petreacă după-amiaza uitându-se la telenovale? Eu aşa 
cred. Tu eşti obosit, Garraty? 

— Da, răspunse Garraty, scurt. Sunt obosit. 

— Epuizat? 

— Pe calea spre epuizare. 

— Nu, încă nu eşti epuizat, Garraty. (Arătă cu degetul 
spre silueta lui Olson.) Asta înseamnă epuizare. El este 
aproape stors. 

Garraty îl privi pe Olson fascinat, parcă aşteptându-se 
să-l vadă prăbuşindu-se la comanda lui Stebbins. 

— Şi ce vrei să spui? 

— Întreabă-l pe amicul tău glumeţ, Art Baker. Catârului 
nu-i place să tragă la plug, dar îi plac morcovii şi de aceea îi 
atârni un morcov în faţa ochilor. Un catâr fără morcov ajunge 
să fie epuizat. Un catâr cu morcov rezistă mult timp, fiind 
doar obosit. Ai priceput? 

— Nu. 

— O să-nţelegi, zâmbi din nou Stebbins. Priveşte-l pe 
Olson. El şi-a pierdut cheful pentru morcov. Incă nu ştie asta, 
dar l-a pierdut. Priveşte-l pe Olson, Garraty. Poţi să-nveţi de la 


el. 

Garraty se uită cu atenţie la Stebbins, neştiind cât de în 
serios să-i ia cuvintele. Stebbins râse sonor, cu un hohot plin 
şi bogat — un sunet surprinzător, care-i făcu pe alţi 
Mărşăluitori să privească în direcţia lui. 

— Du-te! Du-te şi vorbeşte cu el, Garraty. Dacă nu-ţi va 
răspunde, apropie-te mult şi priveşte-l cu atenţie. Niciodată 
nu-i prea târziu ca să-nveţi. 

Garraty înghiţi un nod. 

— Vrei să zici că-i o lecţie foarte importantă? 

Stebbins se opri din râs. Prinse încheietura mâinii lui 
Garraty într-o strânsoare puternică. 

— Poate că-i lecţia cea mai importantă pe care o vei 
învăţa vreodată. Secretul vieţii care triumfă asupra morţii. . 
Simplifică ecuaţia aceea şi-ţi poţi îngădui să mori, Garraty. Iți 
poţi petrece viaţa ca un pilangiu care o ţine dintr-un chef 
într-altul. 

Işi cobori mâna, şi Garraty îşi masă lent încheietura. 
Stebbins părea să-l ignore. Uşor nervos, se îndepărtă de el şi 
merse către Olson. 

| se păru că o coardă invizibilă îl trăgea spre Olson. Se 
apropie de el dintr-o parte, venind la ora patru, cum ar zice 
aviatorii. Încercă să-i distingă faţa. 

Cândva, cu mult timp în urmă, petrecuse treaz o noapte 
teribil de lungă, fiind înspăimântat de un film în care rolul 
principal fusese deţinut... de cine oare? Parcă Robert 
Mitchum, nu? Mitchum jucase în rolul unui evanghelist sudist, 
care era un ucigaş nevropat. Acum, silueta lui Olson semăna 
puţin cu a lui Mitchum. Forma lui parcă se alungise, pe 
măsură ce greutatea i se diminuase. Pielea i se descuama din 
cauza deshidratării. Ochii i se afundaseră în găvanele scobite. 
Părul îi flutura în toate părţile, ca mătasea de pe ştiuleţii de 
porumb în bătaia vântului. 

De fapt, nu-i decât un robot, un simplu automat. Mai 
poate să existe un Olson acolo, ascunzându-se? Nu. Este dus. 
Sunt absolut sigur că Olson, care stătea pe iarbă, glumea şi 
povestea despre puştiul care a încremenit pe linia de plecare 


şi a încasat biletul chiar acolo, acel Olson a dispărut. Acesta 
nu-i decât o creatură de lut mort. 

— Olson? şopti el. 

Olson continua să meargă. Era aidoma unei case 
bântuite şi înainta, împleticindu-se pe picioare nesigure. 
Olson făcuse pe el. Olson mirosea urât. 

— Olson, poţi vorbi? 

Olson mergea mai departe. Chipul lui era aţintit spre 
beznă şi el înainta, da, înainta. Ceva funcţiona acolo, ceva 
continua să ticăiască, dar... 

Ceva, da, ceva funcţiona, însă ce anume? 

Atacară altă pantă ascendentă lungă. Răsuflarea deveni 
tot mai scurtă şi mai scurtă în plămânii lui Garraty, până ce 
gâfâi precum un câine. Fuioare micuţe de aburi se ridicau din 
hainele lui umede. Pe sub ei trecea un râu, întinzându-se în 
întuneric ca un şarpe argintiu. Bănui că era Stillwater. 
Stillwater se afla în apropiere de Oldtown. Se auziră câteva 
urale lipsite de entuziasm, dar nu prea multe. Mai departe, 
cuibărită pe malul opus al cotului pe care-l făcea râul (poate 
că, de fapt, era Penobscot), se distingea o pată de lumini. O 
pată de lumini mai mică pe celălalt mal ar fi fost Milford şi 
Bradley. Oldtown. Ajunseseră la Oldtown. 

— Olson, vorbi el. Ăla este Oldtown. Luminile alea sunt 
din Oldtown. Ajungem acolo, amice. 

Olson nu răspunse nimic. Garraty îşi aminti acum ce 
anume îl obsedase, stându-i pe vârful limbii, şi, de fapt, nu 
era nimic esenţial. Atâta doar că Olson îi reamintea de 
Olandezul Zburător, care continua să navigheze, fără se 
oprească, după ce toţi membrii echipajului său muriseră. 

Coborâră repede un deal lung, trecură printr-o curbă 
periculoasă şi trecură un pod care, conform plăcuței 
indicatoare, unea malurile lui Meadow Brook. De cealaltă 
parte a podului exista alt indicator PANTA ABRUPTA. 
CAMIONAGII, FOLOSIŢI TREPTELE DE VITEZE INFERIOARE. Unii 
Mărşăluitori gemură. 

Era într-adevăr o pantă abruptă, care se ridica deasupra 
lor ca un tobogan. Nu era foarte lungă; în ciuda întunericului, 


puteau să-i zărească vârful. Dar era realmente abruptă. 
Foarte, foarte abruptă. 

Incepură să urce. 

Garraty se aplecă spre înainte, simțind cum controlul său 
asupra respirației începe să scadă imediat. Până-n vârf o să 
gâfâi ca un disperat, gândi el... apoi se ivi alt gând, dacă 
ajung până-n vârf. Proteste înverşunate izbucniră în ambele 
picioare. Porniră din coapse şi coborâră treptat. Picioarele 
urlau că pur şi simplu nu aveau să mai accepte să facă aşa 
ceva. 

Ba o veţi face, le spuse Garraty. O veţi face sau veţi 
muri. 

Nu ne pasă, îi răspunseră picioarele. Nu ne pasă dacă 
murim, murim, murim. 

Muşchii părură că se înmoaie, topindu-se ca untul lăsat 
sub un soare puternic. li tremurau, aproape scăpaţi de sub 
control. Zvâcneau aidoma unor marionete mânuite fără 
pricepere. 

Avertismente răsunară în dreapta şi în stânga, şi Garraty 
îşi dădu seama că în foarte scurt timp avea să primească şi el 
unul. Îşi menţinu ochii asupra lui Olson, silindu-se să-i urmeze 
ritmul. Aveau să meargă împreună, aveau să treacă peste 
creasta pantei ucigaşe şi apoi avea să-l de-termine pe Olson 
să-i destăinuiască secretul său. Atunci totul avea să fie în 
regulă şi el nu va mai trebui să-şi facă griji în legătură cu 
Stebbins sau McVries, sau Jan, sau tatăl lui, nu, nici chiar cu 
D'Allessio Zbanghiul, care-şi turtise capul pe un zid de piatră 
de lângă U. S. 1 ca şi cum ar fi fost o picătură de clei. 

Cât mai avea — treizeci de metri? Cincisprezece? Cât? 

De acum gâfâia. 

Se auziră primele împuşcaturi. Un țipăt puternic şi 
schelălăit fu înecat în alte împuşcături. In creasta pantei, încă 
cineva îşi căpătă biletul de ieşire în beznă, Garraty nu putea 
să distingă nimic. Pulsul lui torturat îi ciocănea în tâmple. 
Descoperi că-l durea exact undeva de cei care o încasaseră 
de data asta. Nu conta. Importantă era numai durerea, 
durerea care-i făcea zdrenţe picioarele şi plămânii. 


Creasta se rotunji, deveni plată şi se rotunji din nou, pe 
panta descendentă. Partea opusă cobora lin, fiind perfectă 
pentru a-ţi recâştiga su-flul, totuşi senzaţia de gelatină din 
muşchi nu voia să-l părăsească. Or să-mi cedeze picioarele, 
gândi calm Garraty. Nu mă vor duce nicidată până-n Freeport. 
Nu cred că pot ajunge până-n Oldtown. Cred că mor. 

Un sunet începu atunci să răsune în noapte, sălbatic şi 
orgiastic. Era un glas... erau mai multe glasuri care repetau 
acelaşi lucru, iar şi iar: 

Garraty! Garraty! GARRATY! GARRATY! GARRATY! 

Era Dumnezeu sau tatăl lui, care se pregătea să-i reteze 
picioarele înainte de a putea să afle secretul, secretul, 
secretul de a... 

Ca un tunet: GARRATY! GARRATY! GARRATY! 

Nu era tatăl lui şi nici Dumnezeu. Păreau să fie toţi elevii 
din liceul Oldtown, care-i scandau numele la unison. Când îi 
zăriră faţa palidă, obosită şi încordată, strigătul repetat egal şi 
monoton se dizolvă în ovaţii sălbatice. Majoretele fluturau 
pampoane. Băieţii fluierau ascuţit şi-şi sărutau prietenele. 
Garraty dădu şi el din braţ, zâmbi, încuviinţă din cap şi se a- 
propie pe furiş de Olson. 

— Olson, şopti el. Olson! 

Ochii lui Olson părură să licărească infim. O scânteie de 
viaţă, ca unica rotaţie a unui starter vechi într-un automobil 
bun numai pentru cimitirul de maşini. 

— Spune-mi cum, Olson, şopti el. Spune-mi ce să fac. 

Liceenii (am fost şi eu cândva în liceu, se întrebă Garraty, 
sau a fost doar un vis?) rămaseră în urma lor, continuând să 
aclame frenetic. 

Ochii lui Olson se mişcară sacadat în orbite, de parcă ar fi 
fost ruginiţi de mult timp şi ar fi trebuit să fie lubrifiaţi. Gura i 
se deschise cu un plescăit audibil. 

— Asta-i, murmură Garraty, nerăbdător. Vorbeşte! 
Vorbeşte-mi, Olson! Spune-mi. Spune-mi! 

— Ah! spuse Olson. Ah! Ah! 

Garraty se apropie şi mai mult. Puse o mână pe umărul 
lui Olson şi se aplecă în norişorul urât mirositor de 


transpiraţie, halenă şi urină. 

— Te rog, zise Garraty. Incearcă mai tare. 

— Ga... Gră... Grădina Domnului... 

— Grădina Domnului, repetă îndoielnic Garraty. Ce-i cu 
grădina Domnului, Olson? 

— Este plină... De... Buruieni, spuse Olson cu tristeţe. 
(Bărbia îi ricoşa din piept.) Eu... 

Garraty nu rosti nimic. Nu putea. Urcau acum alt deal şi 
reîncepuse să gâfâie. Olson nu părea să-şi fi pierdut deloc 
suflul. 

— Nu... Vreau... Să mor, termină Olson propoziţia. 

Ochii lui Garraty erau sudaţi de epava adumbrită a 
chipului lui Olson. Olson se întoarse scârţâind către el. 

— Ah? (Olson ridică lent capul care i se bălăngănea.) 
Ga... Ga... Garraty? 

— Da, eu sunt. 

— Cât este ora? 

Garraty îşi potrivise ceasul şi-i întorsese mecanismul cu 
puţin timp înainte. Dumnezeu ştia de ce o făcuse. 

— Nouă fără un sfert. 

— Nu-i... Nu-i mai... Târziu? 

O uşoară surprindere se lăţi peste chipul de bătrân 
zdruncinat al lui Olson. 

— Olson... 

Îl scutură uşor de umăr şi întregul corp al lui Olson păru 
că se zguduie, ca un eşafodaj în furtună. 

— Care-i treaba? (Garraty izbucni pe neaşteptate într-un 
chicotit de nebun.) Care-i treaba, Alfie? 

Olson îl privi cu o şiretenie calculată. 

— Garraty, şopti el. 

Răsuflarea îi era ca duhoarea unei canalizări. 

— Ce-i? 

— Cât este ora? 

— La dracu'! răcni Garraty. 

Întoarse iute capul, dar Stebbins avea privirea aţintită 
asupra drumului. Dacă râdea de el, era prea întuneric ca să-şi 
dea seama. 


— Garraty? 

— Ce-i? făcu Garraty mai încet. 

— li... lisus te va mântui. 

Olson ridică fruntea complet şi începu să iasă de pe 
drum. Se îndreptă către autoblindat. 

— Avertisment! Avertisment, numărul 70! 

Băiatul nu-şi încetini nici măcar o clipă mersul care avea 
o demnitate funestă. Rumoarea mulţimii încetă. Spectatorii 
priveau cu ochi holbaţi. 

Olson nu şovăi nici o secundă. Ajunse la acostamentul 
moale, puse mâinile pe flancul autoblindatului şi începu să se 
caţere cu greutate pe acesta. 

— Olson! zbieră Abraham, uluit. Hei, ăla-i Hank Olson! 

Soldaţii coborâră armele într-o armonie perfectă pe patru 
voci. Olson înhăţă ţeava celei mai apropiate carabine şi o 
smulse din mâinile celui care o ţinea, de parcă n-ar fi fost 
decât beţişorul unei îngheţate. Arma zăngăni prin mulţime şi 
lumea se îndepărtă de ea, ţipând, ca şi cum ar fi fost o viperă 
vie. 

Apoi una dintre celelalte trei carabine detună şi Garraty 
văzu destul de clar flacăra din capătul ţevii. Văzu unduirea 
smucită a cămăşii lui Olson, când glonţul îi pătrunse în 
abdomen şi-i ieşi prin spinare. 

Olson nu se opri. Ajunse deasupra autoblindatului şi 
prinse ţeava armei care tocmai îl împuşcase. O ridică în aer, 
chiar în clipa când aceasta trase din nou. 

— Rade-i! urlă McVries sălbatic de undeva din faţă. 
Rade-i, Olson! Omoară-i! Omoară-i! 

Celelalte două carabine bubuiră la unison şi impactul 
gloanţelor de calibru mare îl azvârli pe Olson de pe 
autoblindat. Ateriză pe spate, cu membrele răşchirate, ca 
răstignit pe cruce. Într-o parte, abdomenul îi era înnegrit şi 
făcut ferfeniţă. Alte trei gloanţe fură trase în el. Soldatul care 
fusese dezarmat de Olson scosese altă carabină (fără nici un 
efot) din interiorul autoblindatului. 

Olson se sculă în capul oaselor. Işi duse mâinile la burtă 
şi privi calm spre soldaţii încordaţi de pe vehiculul masiv. 


Soldaţii îl priviră în tăcere. 

— Ticăloşilor! gemu McVries. Ticăloşi cu mâinile pătate 
de sânge! 

Olson începu să se ridice. O rafală de gloanţe îl culcă. 

Dinapoia lui Garraty se auzi un sunet. Nu trebuia să se 
întoarcă pentru a şti că era Stebbins. Stebbins râdea 
încetişor. 

Olson se sculă iarăşi în capul oaselor. Armele continuau 
să fie aţintite asupra lui, dar soldaţii nu mai trăgeau. Pe 
autoblindat, siluetele lor păreau să trădeze aproape 
curiozitate. 

Lent, ca şi când ar fi cumpănit pe îndelete, Olson se 
ridică în picioare, cu palmele încrucişate pe burtă. Păru că 
adulmecă aerul în căutarea direcţiei bune, se răsuci lent în 
sensul de înaintare al Marşului şi porni să meargă, 
împleticindu-se. 

— Cruţaţi-i chinurile! urlă răguşit un glas şocat. Pentru 
numele lui Dumnezeu, cruţaţi-i chinurile! 

Şerpii vineţii ai intestinelor lui Olson îi alunecau încetişor 
printre degete. Coborau aidoma unui şirag de cârnaţi pe 
lângă bazin, fluturând obscen între picioare. El se opri, se 
aplecă parcă pentru a le recupera (să le recupereze, gândi 
Garraty într-un extaz de uimire şi oroare) şi vomită un şuvoi 
mare de sânge şi bilă. Merse mai departe, îndoit din mijloc. 
Chipul îi era calm şi blând. 

— Dumnezeule, făcu Abraham şi se întoarse către 
Garraty, acoperindu-şi gura cu palmele. 

Faţa îi era albă ca varul şi brânzoasă. Ochii aproape că-i 
ieşiseră din orbite. Privirea era copleşită de teroare. 

— Dumnezeule, Ray, ce monstruozitate odioasă, lisuse! 

Începu să vomite şi voma i se revărsă printre degete. 
Uite aşa, moş Abe şi-a pierdut prăjiturelele, gândi Garraty, 
detaşat. Nu aşa se respectă Recomandarea 13, Abe. 

— L-au împuşcat în mate, rosti Stebbins dinapoia lui 
Garraty. Fac chestia asta în mod premeditat, ca să 
descurajeze pe oricine ar vrea să mai încerce numărul clasic 
al Atacului asupra Brigăzii Uşoare. 


— Cară-te de lângă mine, şuieră Garraty, altfel îţi rup 
capul! 

Stebbins rămase iute în urmă. 

— Avertisment! Avertisment, numărul 88! 

Râsetul lui Stebbins pluti uşor spre el. 

Olson căzu în genunchi. Capul îi atârna între braţele 
proptite pe drum. 

O carabină bubui, glonţul muşcă asfaltul lângă mâna 
stângă a lui Olson şi ricoşă ţiuind. Olson începu să se ridice 
lent, fără putere. Se joacă cu el, gândi Garraty. Toată chestia 
asta trebuie să fie teribil de plictisitoare pentru ei, aşa încât 
se joacă cu Olson. Este amuzant Olson, băieţi? Vă distrează 
ca lumea? 

Garraty începu să plângă. Alergă spre Olson şi căzu în 
genunchi lângă el, lipind de pieptul lui faţa obosită şi 
îmbujorată, ca de tuberculos. Plânse cu sughiţuri în părul 
uscat, care mirosea urât. 

— Avertisment! Avertisment, numărul 47! 

— Avertisment! Avertisment, numărul 61! 

McVries trăgea de el. Din nou McVries. 

— Scoală-te, Ray, scoală-te, nu-l poţi ajuta, pentru 
numele lui Dumnezeu, scoală-te! 

— Nu-i cinstit! hohoti Garraty. (Pometele obrazului îi era 
mânjit de sângele lipicios al lui Olson.) Nu-i drept! 

— Ştiu. Haide. Haide! 

Garraty se ridică în picioare. El şi McVries începură să 
meargă repede, cu spatele înainte, privindu-l pe Olson care 
stătea în genunchi. Olson se sculă în picioare. Rămase cu 
tălpile de o parte şi cealaltă a liniei albe. Ridică ambele braţe 
spre cer. Mulțimea oftă încetişor. 

— AM GREȘIT! urlă Olson, din rărunchi, apoi căzu în faţă, 
mort. 

Soldaţii de pe autoblindat traseră alte două gloanţe în el, 
după care îl evacuară aferaţi de pe drum. 

— Da, asta-i. 

Merseră în tăcere vreo zece minute şi Garraty încercă o 
vagă alinare din simpla prezenţă a lui McVries. 


— Am început să disting ceva-ceva, Pete, vorbi el, în cele 
din urmă. Există un tipar. Nu-i chiar totul lipsit de sens. 

— Da? Nu te bizui pe asta. 

— A vorbit cu mine, Pete. Nu era mort înainte să-l 
împuşte. Era viu. 

Acum i se părea că lucrul acela era cel mai important din 
episodul Olson. Il repetă. 

— Era viu. 

— Nu cred că asta schimbă cu ceva lucrurile, oftă 
McVries, obosit. Nu-i decât un număr. O parte din 
numărătoarea trupurilor. Numărul cincizeci şi trei. Asta 
înseamnă că suntem niţel mai aproape de sfârşit, şi nimic 
altceva. 

— Nu crezi ceea ce spui. 

— Nu-mi spune tu ce cred şi ce nu! se răsti McVries. 
Termină cu subiectul ăsta, ţi-e aşa de greu? 

— Cred că suntem la treisprezece mile de Oldtown, 
spuse Garraty. 

— Să fiu al dracului! 

— Ştii cum se mai simte Scramm? 

— Nu-s medicul lui. De ce nu te duci să-ţi bagi 
termometrul în fundul lui? 

— Ce dracu' te roade? 

McVries izbucni într-un râs necontrolat. 

— Uite unde suntem, uite unde suntem... şi tu vrei să ştii 
ce dracu' mă roade?! Mă-ngrijorează impozitul de la anul, aia 
mă roade. Mă-ngrijorează preţul grâului în Dakota de Sud, aia 
mă roade. Garraty, îi cădeau matele, Garraty, în final umbla 
cu matele curgându-i afară, şi asta mă roade, asta mă 
roade... 

Se întrerupse şi Garraty îl urmări luptându-se să nu 
vomite. Pe neaşteptate, McVries rosti: 

— Lui Scramm nu-i este bine. 

— Serios? 

— Collie Parker i-a pus mâna pe frunte şi zicea că ardea 
rău de tot. Vorbeşte în dodii. Despre nevastă-sa, despre 
Phoenix, Flagstaff, chestii stranii despre indienii hopi şi navajo 


şi despre păpuşile kachina”... e greu de-nţeles. 

— Cât mai poate să meargă? 

— Cine poate şti? S-ar putea totuşi să reziste mai mult 
decât noi toţi. Are constituţia unui taur şi se străduieşte din 
răsputeri. lisuse, ce obosit sunt! 

— Şi Barkovitch? 

— S-a mai deşteptat. Ştie că mulţi dintre noi vor fi 
bucuroşi să-l vadă căpătând biletul de ieşire. A decis să-mi 
supravieţuiască, futu-l în noroc de piticanie! Nu-i place că mă 
ţin pe urma lui. Nasol, o ştiu prea bine! 

McVries emise râsul lui sălbatic. Lui Garraty nu-i plăcea 
deloc cum suna. 

— Totuşi, e speriat. A încetat să se mai bizuie pe plămâni 
şi a trecut doar pe rezistenţa picioarelor. 

— Toţi facem asta. 

— Mda. Se apropie Oldtown. Treisprezece mile, ziceai? 

— Exact. 

— Garraty, pot să-ţi spun ceva? 

— Bineînţeles. O să duc secretul cu mine-n mormânt. 

— Aici cred că ai dreptate. 

Cineva din mulţime aruncă o petardă. Garraty şi McVries 
tresăriră. Câteva femei ţipară ascuţit. Un bărbat mătăhălos, 
aflat chiar în primul rând, blestemă cu gura plină de floricele. 

— Motivul pentru care toate astea sunt atât de oribile, 
spuse McVries, este că-i pur şi simplu ceva banal. Ştii? Ne-am 
vândut sufletele pentru nişte banalităţi. Olson — a fost banal. 
Sigur că da, a fost şi magnific, dar caracteristicile astea nu se 
exclud reciproc. A fost în acelaşi timp magnific şi banal. In 
oricare ipostază sau în ambele, a murit tot ca un gândac sub 
microscop. 

— Eşti la fel de rău ca Stebbins, comentă Garraty, 
nemulţumit. 

— Mai bine m-ar fi omorât Priscilla, zise McVries. Cel 
puţin, n-ar fi fost ceva... 

— Banal, încheie Garraty, în locul lui. 


'5 Obiecte de cult în religia indienilor hopi 


— Da, cred că... 

— Uite care-i treaba, aş dori să aţipesc niţel, dac-o să 
pot. Te superi? 

— Nu. Scuză-mă. 

McVries păruse sec şi jignit. 

— Îmi cer realmente scuze, zise Garraty. Nu trebuie să 
pui la inimă. Este... 

— Banal, încheie McVries. 

Emise pentru a treia oară râsetul lui de nebun şi se 
îndepărtă. Garraty îşi dori — nu pentru prima oară — să nu fi 
legat prietenii în Marşul cel Lung. Avea să-i fie greu. De fapt, 
deja Îi era greu. _ 

Simţi o mişcare lentă prin intestin. In curând trebuia să-l 
golească. Gândul ăsta îl făcu să scrâşnească din dinţi. Lumea 
avea să-l arate cu degetul şi să râdă. Avea să-şi facă nevoile 
în mijlocul străzii, ca un câine maidanez, şi după aceea 
oamenii aveau să-i adune fecalele cu şerveţele de hârtie şi să 
le pună în sticluţe, ca suveniruri. Părea imposibil să facă una 
ca asta, dar el ştia că aşa ceva se întâmplase. 

Olson, cu matele curgându-i din burtă. 

McvVries, Priscilla şi fabrica de pijamale. 

Scramm, strălucind de febră. 

Abraham... ce preţ are jobenul, domnilor spectatori? 

Bărbia lui Garraty cobori în piept. Picoti. Marşul continuă. 

Peste deal şi peste vale, peste râu şi iar pe cale. Peste 
pod, prin orăşele, pe la geamul mândrei mele. Garraty chicoti 
în străfundurile neclare ale minţii. Picioarele îi tropăiau pe 
asfalt şi tocul desprins fâlfâia, desfăcându-se tot mai mult, ca 
ochelarii de cal ai unei mârţoage moarte. 

Gândesc, deci exist. Lecţia de latină din anul | de liceu. 
Refrene vechi într-o limbă moartă. 
Unghie-deget-mână-mâţa.-i-în-fântână. Cine a împins-o? Mica 
Jackie Flynso. 

Sunt, deci exist. 

Altă petardă explodă. Se auziră aclamații şi ovaţii. 
Autoblindatul zăngăni şi hurui, Garraty se încordă să audă 
sunetul numărului său şi moţăi mai adânc. 


Tăticule, nu m-am bucurat când a trebuit să pleci, dar 
nici nu ţi-am dus dorul cât ai lipsit. lartă-mă! Dar nu ăsta-i 
motivul pentru care mă aflu aici. Nu am nici un impuls 
subconştient de a mă sinucide, regret, Stebbins. Regret tare 
mult, dar... 

Carabinele bubuiră, făcându-l să tresară şi trezindu-l, 
apoi auzi bufnetul familiar ca de sac cu cartofi, al altui băiat 
care mergea în casa lui lisus. Mulțimea zbieră de oroare şi 
mugi de aprobare. 

— Garraty! ţipă o femeie. Ray Garraty! 

Glasul era aspru şi în acelaşi timp jalnic. 

— Suntem cu tine, băiete! Suntem cu tine, Ray! 

Vocea răzbătu prin mulţime şi capetele se răsuciră, 
gâturile se întinseră, pentru a-l putea zări mai bine pe 
"Băiatul nostru din Maine". Câteva huiduieli se pierdură în 
aclamaţiile ce se înălţară. 

Spectatorii preluară strigătul de încurajare. Garraty îşi 
auzi numele repetat, până se transformă într-un amestec de 
silabe lipsite de sens, care nu aveau nici o legătură cu el. 

Flutură scurt din braţ şi picoti iarăşi. 


Capitolul 11 


"Haideţi, labagiilor! Vreţi să trăiţi o veşnicie?" 
— Sergent-major necunoscut 
din primul război mondial 


Pe la miezul nopţii intrară în Oldtown. Comutară pe două 
drumuri laterale, intrară pe Route 2 şi trecură prin centrul 
oraşului. 

Pentru Ray Garraty, întreaga traversare a localităţii fu un 
coşmar neclar, înceţoşat de somn. Aclamaţiile crescură şi se 
amplificară, până ce părură că anulează orice posibilitate de 
gândire sau raționalitate. Lămpile cu vapori de sodiu, care 


proiectau o lumină portocalie stranie, transformaseră noaptea 
într-o zi orbitoare, fără umbre. In lumina aceea, până şi chipul 
cel mai prietenos părea ieşit din criptă. Confeti, ziare, bucăţi 
rupte din cărţi de telefon şi panglici lungi de hârtie igienică 
pluteau şi se înălţau de la ferestrele etajelor unu şi doi. Era o 
paradă new-yorkeză în toată puterea cuvântului, din 
categoria celor prezidenţiale. 

Nimeni nu muri în Oldtown. Lămpile cu vapori de sodiu 
păliră treptat în urmă şi mulţimea se mai rări puţin în timp ce 
ei merseră în lungul râului Stillwater. De acum intraseră în 
ziua de 3 mai. Miasmele grele dinspre gater îi izbeau cu 
putere. O combinaţie suculentă de chimicale, fum de lemn 
ars, râu poluat şi cancer stomacal gata să erupă. Movilele 
conice de rumeguş erau mai înalte decât clădirile din centrul 
oraşului. Stive masive de celuloză se ridicau spre cer, aidoma 
unor monoliţi. Garraty picoti şi visă visurile sale neclare de 
uşurare şi mântuire, iar după un timp care i se păru o 
eternitate, cineva începu să-l înghiontească în coaste. Era 
McVries. 

— Ce vrei? 

— Intrăm pe autostradă, spuse McVries, aţâţat. Tocmai a 
venit zvon din faţă. Cică pe rampa de intrare este un întreg 
detaşament de gardă. O să ne salute cu patru sute de salve 
de armă! 

— In Valea Morţii au pătruns cei patru sute, mormăi 
Garraty, frecându-şi ochii cu încheieturile degetelor, ca să 
alunge sâmburii somnului. In noaptea asta am auzit prea 
multe salve de câte trei arme. Nu mă interesează. Lasă-mă să 
dorm! 

— Nu asta-i ideea. După ce eí termină, vrem să le oferim 
noi un salut. 

— Serios? 

— İhîÎ. Un pârțâit din buze tras de patruzeci şi şase de 
oameni. 

Garraty rânji uşor. Îşi simțea buzele rigide şi nesigure. 

— Chiar aşa? 

— Exact. De fapt... un pârţâit tras de patruzeci de 


oameni. Unii băieţi sunt destul de duşi. 

Pentru o clipă, Garraty îşi reaminti de Olson, autenticul 
Olandez Zburător. 

— Bine, rosti el, puteţi conta şi pe mine. 

— Atunci, vino lângă noi! 

Garraty iuți pasul. El şi McVries se apropiară mai mult de 
Pearson, Abraham, Baker şi Scramm. Băieţii în haine de piele 
din avangardă reduseseră ritmul. 

— Barkovitch a intrat şi el? se interesă Garraty. 

McVries pufni. 

— Crede că-i cea mai grozavă idee de la inventarea 
closetelor cu plată. 

Garraty îşi strânse şi mai mult în braţe corpul îngheţat şi 
scoase un chicot scurt, lipsit de amuzament. 

— Fac pariu c-a avut parte de al naibii de multe pârţăieli 
din astea. 

Ajunseseră paralel cu autostrada. Garraty putea distinge 
în dreapta acostamentul abrupt, iar deasupra lui, lumina 
ceţoasă a altor lămpi cu sodiu — de data aceasta, având 
albeaţa strălucitoare a oaselor. Ceva mai în faţă, la vreo 
jumătate de milă depărtare, rampa de joncțiune se ramifica şi 
începea să urce. 

— Am ajuns, rosti McVries. 

— Cathy! zbieră pe neaşteptate Scramm, speriindu-l pe 
Garraty. Incă n-am cedat, Cathy! 

j Intoarse către Garraty ochii goi, lucioşi de temperatură. 
In ei nu se distingea nici un licăr de recunoaştere. Obrajii îi 
erau îmbujoraţi şi buzele crăpate de băşicile febrei. 

— N-o duce prea bine, zise Baker, pe un ton de scuză, ca 
şi cum el ar fi fost vinovat. l-am dat apă la răstimpuri, i-am 
mai turnat şi-n cap. Dar bidonaşul lui este aproape gol şi, 
dacă vrea altul, trebuie să-l solicite personal. Asta-i regula! 

— Scramm, spuse Garraty. 

— Cine-i? 

Ochii lui Scramm se rotiră nebuneşte în orbite. 

— Eu, Garraty. 

— Aha. Ai văzut-o pe Cathy? 


— Nu, răspunse Garraty, stânjenit. Eu... 

— la uite-i, făcu McVries. 

Aclamaţiile spectatorilor crescură din nou în intensitate şi 
din beznă apăru un indicator verde spectral: AUTOSTRADA 
INTERSTATALA 95 AUGUSTA PORTLAND PORTSMOUTH SPRE 
SUD. 

— Ăştia suntem noi, şopti Abraham. Doamne-ajută şi... 
spre sud! 

Rampa de ieşire urca sub picioarele lor. Pătrunseră în 
prima zonă scăldată de razele lămpilor cu arc de deasupra. 
Noul asfalt se simţea mai neted sub tălpi şi Garraty încercă 
senzaţia familiară de incitare, urmată de dezamăgire. 

Detaşamentul de gardă îi înlocuise pe spectatori în lungul 
spiralei as-cendente a rampei. Militarii ţineau în tăcere arma 
la piept. Uniformele de paradă străluceau în toată 
splendoarea; prin comparaţie, soldaţii de pe autoblindatul 
prăfuit arătau ca nişte zdrenţăroşi. 

Parcă s-ar fi înălţat deasupra unui ocean imens şi agitat 
de zgomote, pentru a pătrunde în văzduhul calm. Nu se 
auzeau decât sunetele paşilor lor şi ritmul accelerat al 
respiraţiilor. Rampa de acces părea că se întinde la nesfârşit 
şi era tivită peste tot de soldaţi în uniforme stacojii, cu arma 
ţinută la piept, în semn de salut. 

lar apoi, de undeva din beznă, se auzi glasul amplificat 
electronic al Maiorului: 

— Prezentaaaaați arm"! 

Armele izbiră palmele. 

— Pentru onor, pregătiţi arm"! 

Armele duse la umeri se îndreptau către cer deasupra 
lor, formând un arc de oţel. Toţi băieţii îşi traseră instinctiv 
capetele între umeri, ferindu-se de bubuitura care însemna 
moarte — de acum, reflexul pavlovian le fusese întipărit. 

— Foc! 

Patru sute de puşti se descărcară în noapte, copleşitor, 
spărgând timpanele. Garraty îşi înfrână impulsul de a-şi duce 
palmele la urechi. 

— Foc! 


Din nou mirosul fumului de praf de puşcă, acru şi greu, 
plin de cordită. In ce carte citise că deasupra apelor se trăgea 
cu tunurile pentru a aduce la suprafaţă trupurile înecaţilor? 

— Capu' meu, gemu Scramm. lisuse, mă doare capu'! 

— Foc! 

Armele explodară pentru a treia şi ultima oară. 

Imediat, McVries se întoarse şi începu să înainteze cu 
spatele, iar faţa i se acoperi de pete roşii din cauza efortului 
pe care-l făcea pentru a striga. 

— Prezentati arm'! 

Patruzeci de limbi ieşiră printre patruzeci de perechi de 
buze. 

— Pentru onor, pregătiţi arm" 

Garraty inspiră adânc în plămâni şi se strădui să menţină 
aerul înăuntru. 

— Foc! 

Fu de-a dreptul lamentabil. Un zgomot jalnic şi 
neînsemnat în întunericul atotcopleşiitor. Nu-l repetară. 
Chipurile împietrite ale soldaţilor din detaşamentul de gardă 
rămaseră neschimbate, totuşi păreau să exprime un reproş 
subtil. 

— Mă-sa, făcu McVries. 

Se întoarse şi porni să înainteze normal, cu capul plecat. 

Panta se aplatiza. Ajunseră pe autostradă. Pentru o 
clipită, întrezăriră jeep-ul Maiorului ţâşnind spre sud, un fulger 
de lumină fluorescentă rece peste ochelarii de soare negri, 
apoi mulțimile se strânseră iarăşi, dar acum mai departe de 
ei, deoarece autostrada era lată de patru benzi — de cinci, 
dacă puneai la socoteală banda despărţitoare de iarbă. 

Garraty se îndreptă repede într-acolo şi merse prin iarba 
tunsă scurt, simțind cum roua îi pătrunde prin pantofii crăpaţi 
şi-i udă gleznele. Cineva primi un avertisment. Autostrada se 
întindea în faţă, plată şi monotonă, două fâşii de asfalt 
despărțite de fâşia aceasta verde, toate legate laolaltă prin 
segmente de lumină albă dinspre lămpile cu vapori de sodiu 
de deasupra. Umbrele lor erau pertfect distincte, clare şi 
lungi, proiectate parcă de o lună de august. 


Garraty ridică bidonaşul, bău cu poftă, îi înşurubă dopul 
la loc şi reîncepu să moţăie. Optzeci, poate optzeci şi patru de 
mile până la Augusta. Senzaţia ierbii ude era alinătoare... 

Se împiedică, fu cât pe aici să cadă şi se trezi brusc. Un 
idiot plantase puieţi de pini pe banda despărţitoare. Ştia că se 
afla în Maine, statul pădurilor de pini, totuşi nu exageraseră 
niţel? Cum te puteau lăsa să mergi pe iarbă, dacă nu... 

Evident, nu te lăsau să mergi pe iarbă. 

Trecu pe banda stângă, pe unde mergeau cei mai mulţi 
dintre ei. La rampa de acces Orono, alte două autoblindate 
huruiseră intrând pe autostradă, pentru a-i supraveghea în 
întregime pe cei patruzeci şi şase de Mărşăluitori rămaşi. Nu 
doreau să mergi pe iarbă. Altă poantă pe care ţi-au făcut-o, 
amice Garraty. Nimic esenţial, ci altă dezamăgire micuță. Ba- 
nală, realmente. Atât doar... nu îndrăzni să-ţi doreşti nimic şi 
nu te bizui pe nimic. Uşile se închid. Se închid, una câte una. 

— O să dispară în noaptea asta, rosti el. În noaptea asta, 
vor dispărea ca fluturii care se lovesc de geamurile luminate. 

— Eu nu m-aş baza pe chestia asta, zise Collie Parker, 
care acum părea epuizat şi obosit — îngenuncheat în cele din 
urmă. 

— De ce nu? 

— Este ca şi cum ai scutura un ciur în care se găsesc 
biscuiţi, Garraty. Firimiturile vor cădea destul de repede prin 
găurile ciurului, apoi se vor sfărâma bucăţile mai mici şi vor 
cădea şi ele. Dar biscuiţii mari — în întuneric, rânjetul lui 
Parker era un fulger semilunar de dinţi acoperiţi cu salivă — 
biscuiţii întregi îşi vor pierde doar câte o bucăţică, pe rând. 

— Dar o distanţă atât de mare de parcurs... totuşi... 

— Totuşi, eu vreau să trăiesc, rosti apăsat Parker. La fel 
şi tu, nu m-aburi, Garraty! Tu şi individul ăla, McVries, puteţi 
să mergeţi pe drum şi să vrăjiţi Universul şi pe toţi... nu-i nici 
o problemă, totul nu-i decât un rahat ş mai trece timpul. Dar 
nu m-aburi pe mine! Dacă tragi linie, chestia-i că şi tu vrei tot 
să trăieşti. Aşa vor şi cei mai mulţi din restul băieţilor. Vor 
muri încetişor. Vor muri doar câte o bucăţică, pe rând. Poate 
c-o s-o-ncasez şi eu, da-n clipa de faţă mă simt ca şi cum aş 


putea merge până la New Orleans înainte să cad în genunchi 
pentru ciumeţii ăia din maşinuţa lor. 

— Serios? (Se simţi cuprins de un val de disperare.) 
Serios? 

— Da, serios. la-o-ncet, Garraty! Mai avem mult de mers. 

Se îndepărtă, pornind spre băieţii în haine de piele, Mike 
şi Joe, care conduceau grupul. Garraty lăsă bărbia în piept şi 
reîncepu să picotească. 

Mintea lui se desprindea clar de trup, ca o imensă 
cameră de luat vederi invizibilă, plină cu film neexpus, care 
făcea instantanee cu toţi şi cu toate, alergând liber, fără 
dureri, fără frecare. Se gândi la tatăl lui, făcând paşi mari, în 
cizmele verzi de cauciuc. Se gândi la Jimmy Owens... îl lovise 
cu ţeava puştii sale cu aer comprimat şi, da, o făcuse 
intenţionat, deoarece fusese ideea lui Jimmy să-şi scoată 
hainele şi să se pipăie unul pe celălalt, fusese ideea lui Jimmy, 
fusese ideea lui Jimmy! Arma descrisese un arc sclipitor, un 
arc sclipitor premeditat, sângele ţâşnise ("lartă-mă, Jim, of, 
fir-ar să fie, trebuie să punem un pansament!") peste bărbia 
lui Jimmy, îl ajutase să intre în casă... Jimmy urla... urla... 

Garraty ridică fruntea, pe jumătate buimac şi uşor 
asudat, în ciuda nopţii reci. Cineva ţipase. Carabinele erau 
aţintite asupra unei siluete micuţe, aproape dolofane. 
Semăna cu Barkovitch. Traseră la unison, şi silueta micuță, 
aproape dolofană, fu proiectată peste două benzi, aidoma 
unui săculeţ cu rufe murdare. Faţa rotundă ca luna plină şi 
presărată de coşuri nu era a lui Barkovitch. Lui Garraty, faţa 
aceea i se păru senină, împăcată. 

Se trezi întrebându-se dacă n-ar fi fost mai bine ca ei toţi 
să fi murit şi se îndepărtă grăbit de gândul acela. Dar nu era 
adevărat? Ideea era inexorabilă. Chinul din tălpi avea să se 
dubleze, poate chiar să se tripleze, înainte să vină sfârşitul, şi 
era insuportabil chiar şi acum. Şi nici durerea nu era, de fapt, 
lucrul cel mai rău. De fapt, lucrul cel mai rău era moartea, 
moartea permanentă, duhoarea de stârv care i se impregnase 
în nări. Ovaţiile mulţimii constituiau un fundal constant pentru 
gândurile lui. Sunetele îl legănau, adormindu.-l. Incepu să 


moţăie din nou şi în minte îi apăru de data aceasta imaginea 
lui Jan. Pentru un timp, uitase complet de ea. Cumva, gândi 
Garraty fără nici o legătură, era mai bine să picoteşti, decât 
să dormi. Chinul din tălpi şi din picioare aparţinea parcă 
altcuiva, de care era legat numai vag, şi, cu niţel efort, îşi 
putea ordona gândurile. Işi putea pune gândurile la treabă 
pentru el. 

Îşi construi lent în minte imaginea lui Jan. Tălpi micuţe. 
Picioare robuste, dar foarte feminine — gambe zvelte, 
împlinindu-se către coapse pline, zdravene, de ţărancă. Talie 
subţire, sâni plini şi semeţi. Planuri inteligente şi rotunjite ale 
feţei. Păr lung şi blond. Păr de curvă, îşi spuse el, dintr-un 
motiv inexplicabil. Odată îi spusese asta lui Jan — pur şi 
simplu, îi scăpase din gură şi se gândise că ea avea să se 
supere, dar nici măcar nu-i răspunsese. Se gândise că poate, 
în secret, fusese încântată... 

II trezi contracția permanentă, şovăitoare a intestinelor. 
Trebui să strângă din dinţi, pentru a continua să umble rapid, 
până ce senzaţia trecu. Cadranul fosforescent al ceasului îl 
anunţă că era aproape ora 1. 

Doamne, Te rog, nu mă sili să fiu nevoit să-mi fac 
treburile în faţa atâtor oameni! Te rog, Doamne! O să-Ţi dau 
jumătate din tot ceea ce voi obţine dacă înving, numai, Te 
rog, constipă-mă! Te rog! Te rog! Te... 

Intestinele i se contractară încă o dată, puternic şi 
dureros, poate afirmând că el rămânea în esenţă sănătos, în 
ciuda eforturilor la care îi fusese supus corpul. Se sili să 
continue, până ieşi de sub razele nemiloase ale celei mai 
apropiate lămpi cu sodiu. Cu gesturi nervoase îşi desfăcu 
catarama, făcu o pauză, apoi, strâmbându-se, cobori 
pantalonii, acoperindu-şi cu o mână organele genitale, şi se 
lăsă pe vine. Genunchii îi pocniră aproape exploziv. Muşchii 
coapselor şi ai gambelor protestară, urlând, şi ameninţară cu 
cârcei, atunci când fură siliţi să adopte altă direcţie. 

— Avertisment! Avertisment, numărul 47! 

— John! Hei, Johnny, ia uită-te la amărâtul ăla de acolo! 

Degete care-l arătau, pe jumătate văzute şi pe jumătate 


închipuite în beznă. Birturi se declanşară şi Garraty întoarse 
capul, simțindu-se jalnic. Nimic nu putea să fie mai rău ca 
asta. Nimic. 

Fu cât pe aici să cadă pe spate şi izbuti să se sprijine 
într-un braţ. 

Un glas ascuţit, de fată: 

— l-o văd! li văd socoteala! 

Baker trecu pe lângă el, fără să-l privească. 

Pentru un moment teribil, Garraty crezu că totul avea să 
fie oricum degeaba — o alarmă falsă — dar clipa de 
nesiguranţă trecu. Era în stare să rezolve problema. Cu un 
icnet pe jumătate gemut, se ridică în picioare şi se împletici 
într-un mers-alergare, strângându-şi iar cureaua, lăsând o 
părticică din el în urmă, aburind în întuneric, privită cu 
aviditate de o mie de oameni — îmbuteliază-l! pune-l pe 
şemineu! Rahatul unui om a cărui viaţă se juca sub ochii lor! 
Asta-i, Betty, ţi-am spus că avem ceva special în sala de 
jocuri... chiar aici, deasupra aparaturii stereo. L-au împuşcat 
după douăzeci de minute... 

Îl ajunse din urmă pe McVries şi merse alături de el, cu 
capul plecat. 

— Nasol? întrebă McVries. 

În glasul lui se simţea un evident ton admirativ. 

— Nasol de tot, răspunse Garraty şi oftă tremurător, 
cutremurându-se din tot corpul. Ştiam eu că uitasem ceva. 

— Ce anume? 

— Am lăsat acasă hârtia igienică. 

— Ştii cum zicea bunică-mea? chicoti McVries. Dacă n-ai 
un Ştiulete, umblă niţel mai crăcănat. 

Garraty izbucni în râs, un hohot limpede, din inimă, lipsit 
de orice urmă de isterie. Se simţea mai uşor, eliberat. 
Indiferent cum s-ar fi desfăşurat lucrurile, prin aşa ceva nu 
avea să mai treacă. 

— Ei bine! ai făcut-o, apăru Baker lângă ei. 

— lisuse! exclamă Garraty, surprins. De ce naiba nu-mi 
trimiteţi toţi o felicitare sau mai ştiu eu ce altceva? 

— Nu-i deloc amuzant cu toţi tipii ăia oare se holbează la 


tine, rosti sobru Baker. Auziţi, tocmai am aflat ceva. Nu ştiu 
dacă-i adevărat sau nu. Nu ştiu nici măcar dacă aş dori să 
cred că-i adevărat. 

— Despre ce-i vorba? întrebă Garraty. 

— Despre Joe şi Mike. Tipii în jachete de piele despre 
care toţi credeau că-s homo. Sunt indieni hopi. Cred că 
asta-ncerca Scramm să ne spună mai devreme şi noi nu-l 
înţelegeam. Dar... fiţi atenţi... am auzit c-ar fi fraţi. 

Garraty rămase cu gura căscată. 

— M-am apropiat şi m-am uitat cu atenţie la ei, urmă 
Baker. Şi să fiu al dracului dacă nu parfraţi. 

— Asta nu-i corect, mormăi MceVries, furios. Nu-i deloc 
corect, fir-ar mă-sa a dracu'! Ai lor ar trebui luaţi de 
Escadroane, fiindcă au permis aşa ceva! 

— Ai cunoscut vreodată un indian? întrebă încetişor 
Baker. 

— Numai dacă n-au venit din Passaic, zise McVries. 

Continua să fie mânios. 

— La mine acasă, imediat dincolo de graniţa statului, 
rosti Baker, există o rezervaţie pentru indieni seminole. Sunt 
nişte tipi ciudaţi. N-au aceleaşi păreri ca noi despre chestii 
cum ar fi "responsabilitatea". Sunt mânari. Şi săraci. 
Caracteristicile astea cred că-s la fel pentru hopi ca şi pentru 
seminole. lar ei ştiu cum să moară. 

— Asta nu-nseamnă c-ar fi procedat corect, insistă 
McvVries. 

— Ăştia vin din New Mexico, spuse Eaker. 

— Este incorect, rosti apăsat McVriesşi Garraty înclină 
să-i dea dreptate. 

Discuţiile se potoliră prin toată coloana, pe de o parte, 
din cauza vacarmului mulţimii, dar mai degrabă, cel puţin aşa 
bănuia Garraty, din pricina teribilei monotonii a autostrazii în 
sine. Dealurile erau foarte lungi şi line, semănând prea puţin 
cu nişte dealuri adevărate. Mărşăluitorii moţăiră, sforăiră 
zdravăn şi părură că-şi strâng curelele mai mult şi se resem- 
nează înaintea amărăciunii lungi şi de abia înţelese care-i 
aştepta. Grupurile micuţe se dizolvară în insulițe de câte trei, 


doi sau un individ. 

Mulțimea nu cunoştea oboseala. Spectatorii continuau să 
ovaţioneze cu un singur glas răguşit şi să fluture pancarte 
indescifrabile. Numele lui Garraty era strigat cu o frecvenţă 
monotonă, dar răcneau şi grupuri din afara statului, 
încurajându-i pe Barkovitch, Pearson, Wyman. Alte nume fură 
menţionate şi dispărură cu viteza paraziţilor pe un ecran de 
televizor. 

Petarde şi artificii pocneau şi sfârâiau în şiraguri. Cineva 
trase o rachetă de semnalizare spre cerul rece şi mulţimea se 
împrăştie, zbierând, când aceasta se rostogoli în jos, şuierând 
şi proiectându-şi lumina purpurie orbitoare în pietrişul unui 
acostament aflat dincolo de banda despărţitoare. Printre 
spectatori se puteau vedea şi alte lucruri interesante. Un 
bărbat cu o portavoce electrică, lăudându-l pe Garraty, pentru 
ca imediat după aceea să-şi anunţe propria candidatură ca 
reprezentant al districtului secundar, o femeie cu un corb 
mare într-o colivie micuță pe care o strângea cu afecţiune la 
pieptul ei gigantic, o piramidă umană alcătuită din studenţi la 
colegiu, având tricouri cu emblema University of New 
Hampshire, un bărbat cu obraji scofâlciţi şi ştirb, în costum 
Unchiul Sam, care purta o pancartă pe care scrisese AM 
CEDAT CANALUL PANAMA COMUNIŞTILOR NEGROTEI. Altfel 
însă, mulţimea părea la fel de plată şi monotonă ca 
autostrada însăşi. 

Garraty moţăi intermitent şi imaginile din mintea sa 
alternară între iubire şi oroare. În unul dintre visuri, un glas 
scăzut şi monoton îl întreba mereu: A; experiență? Ai 
experiență? Ai experiență? şi nu-şi putea da seama dacă era 
vocea lui Stebbins sau a Maiorului. 


Capitolul 12 


"Merg pe drum, drumu-i înnoroiat. 
Mă lovesc la deget, degetu-i însângerat. 


Cine nu-i gata îl iau cu lopata." 
— Cântecel de copii, pentru de-a v-aţi ascunselea 
Cumva se făcuse ora 9. 


Ray Garraty îşi turnă bidonaşul în cap, lăsându-se pe 
spate până auzi cum îi trosnesc vertebrele cervicale. De abia 
recent se încălzise într-atât încât să nu-şi mai poată zări 
răsuflarea şi apa era foarte rece, alungându-i niţel 
somnolenţa constantă. 

Îşi examină tovarăşii de mers. McVvries avea o barbă mult 
mai deasă, neagră ca şi părul. Collie Parker părea tras la faţă, 
dar mai dur ca oricând. Baker era aproape eteric. Scramm nu 
mai arăta la fel de îmbujorat, însă tuşea întruna — o tuse 
profundă şi hârâită, care-i reamintea lui Garraty de propria sa 
stare, cu mulţi ani în urmă. La vârsta de cinci ani, avusese 
pneumonie. 

Noaptea trecuse într-o succesiune bizară de denumiri 
ciudate pe indicatoarele reflectorizante de deasupra 
autostrăzii. Veazie. Bangor. Hermon. Hampden. Winterport. 
Soldaţii uciseseră doar de două ori şi Garraty începuse să 
accepte adevărul analogiei cu ciurul, făcută de Parker. 

lar acum lumina puternică a zilei revenise. Micile grupuri 
protectoare se refacuseră. Mărşăluitorii glumeau despre 
bărbile lor, dar nu şi despre picioare... niciodată despre 
picioare. Garraty simţise câteva băşici mici spărgându-se pe 
călcâiul drept în timpul nopţii, dar ciorapul moale şi absorbant 
protejase cumva carnea vie. Acum tocmai trecuseră de alt 
semn, care anunţa AUGUSTA 48 PORTLAND 117. 

— Este mai departe decât spuneai, i se adresă Pearson, 
pe un ton de reproş. 

Era oribil de tras la faţă şi părul îi atârna în şuviţe moarte 
pe lângă faţă. 

— Nu sunt hartă ambulantă, replică Garraty. 

— Totuşi... este statul tău. 

— M-ai spart, ce să zic! 

— Mda, cred c-aşa-i. (In vocea lui Pearson nu exista nici 


urmă de ranchiună.) Băiete, n-aş mai face asta nici într-o sută 
de mii de ani. 

— Mai întâi, ar trebui să trăieşti atât de mult. 

— l-adevărat. (Pearson cobori vocea.) M-am decis totuşi. 
Dac-o să fiu atât de obosit, încât să nu mai pot continua, o 
s-alerg într-acolo şi-o să m-arunc în mulţime. Nu vor îndrăzni 
să tragă. Poate că voi reuşi să scap. 

— Ar fi ca şi cum ai cădea pe o trambulină, zise Garraty. 
Te vor arunca înapoi pe asfalt, ca să te poată vedea cum 
sângerezi. Nu ţi-l mai aminteşti pe Percy? 

— Percy îşi pierduse uzul raţiunii. El încerca pur şi simplu 
să fugă în pădure. Perfect, l-au ras pe Percy. (Privi spre 
Garraty, curios.) Tu nu eşti obosit, Ray? 

— Rahat, nu! (Garraty fâlfâi din braţele subţiri, simulând 
măreţia.) Zbor, nu vezi? 

— Eu nu mă simt bine, rosti Pearson şi-şi umezi buzele. 
Îmi vine greu pur şi simplu să gândesc. Şi-mi simt picioarele 
de parc-aş avea harpoane în ele, în sus până la... 

McVries se apropie de ei, venind din spate. 

— Scramm moare, anunţă el sec. 

— Ce?! făcură Garraty şi Pearson la unison. 

— Are pneumonie, zise McVries. 

— Mă temusem că s-ar putea să fie vorba despre asta, 
încuviinţă Garraty din cap. 

— Îi auzi plămânii de la doi metri. Sună ca şi cum cineva 
ar pompa Gulfstreamul prin ei. Dacă azi se încălzeşte iarăşi, o 
să ia pur şi simplu foc. 

— Amărâtul de el! spuse Pearson, şi tonul de uşurare din 
glasul lui era pe cât inconfundabil, pe-atât de involuntar. Cred 
că ne-ar fi putut învinge pe toţi. Şi-i însurat. Ce-o să facă 
nevastă-sa? 

— Ce poate face? întrebă Garraty. 

Mergeau destul de aproape de mulţime, fără să mai bage 
în seamă braţele întinse care doreau să-i atingă — învăţai să 
apreciezi distanţa, după ce unghiile îţi luaseră o dată sau de 
două ori pielea de pe braţ. Un băieţel scâncea că voia să 
meargă acasă. 


— Am stat de vorbă cu toţi, zise McVries. Sau, mă rog, 
aproape cu toţi. Cred că învingătorul ar trebui să facă ceva 
pentru ea. 

— Ce anume? întrebă Garraty. 

— Asta vor decide învingătorul şi soţia lui Scramm. lar 
dacă nemernicul ne dă ţeapă, ne vom întoarce toţi să-l 
hăituim de dincolo de mormânt. 

— Bine, încuviinţă Pearson. Ce-avem de pierdut? 

— Ray? 

— În regulă. Bine. Cu Gary Barkovitch ai vorbit? 

— Puţoiul ăla? Nu i-ar face respiraţie artificială nici 
maică-sii, dacă s-ar îneca. 

— O să discut eu cu el, rosti Garraty. 

— N-o s-ajungi nicăieri. 

— Nu-i nimic. Mă duc chiar acum. 

— Nu vrei atunci să discuţi şi cu Stebbins? Tu pari să fii 
singurul cu care stă de vorbă. 

— Vă pot spune de acum ce va zice, pufni Garraty. 

— Chiar aşa? 

— Va întreba "de ce". lar până va termina, nu voi şti ce 
să-i răspund. 

— Atunci, îl sărim. 

— Nu se poate! (Garraty porni pieziş spre silueta 
gârbovită a lui Barkovitch.) El este singurul care continuă să 
creadă că va învinge. 

Barkovitch moţăia. Cu ochii aproape închişi şi cu puful de 
piersică vag care-i acoperea obrajii măslinii, semăna cu un 
ursuleţ de jucărie, grotesc şi foarte uzat. Fie că-şi pierduse 
pălăriuţa de ploaie, fie c-o aruncase. 

— Barkovitch! 

— Ce-i? se trezi brusc Barkovitch. Cine-i? Garraty? 

— Da. Fii atent! Scramm moare. 

— Cine? Ah, da. Creier de găină. Bravo lui! 

— Are pneumonie. Probabil că nu va rezista până la 
amiază. 

Barkovitch îşi întoarse încet spre Garraty ochii negri şi 
strălucitori ca nişte nasturi lustruiţi. Da, în dimineaţa asta 


aducea remarcabil de bine cu ursuleţul unui copil stricător. 

— Garraty, de ce te holbezi la mine cu moaca asta mare 
şi cinstită? Ce vrei? 

— Păi, dacă nu ştiai, el este însurat şi... 

Ochii lui Barkovitch se holbară într-atât, încât ameninţară 
să cadă din orbite. i _ i 

— Ínsurat? ÎNSURAT? VREI SĂ-MI SPUI CĂ CRETINUL ALA 
ESTE, 

— Gura, idiotule! O să te-auaă! 

— Mă doare drept în cur! Este dement! (Barkovitch privi 
spre Scramm, scandalizat.) CE CREDEAI, IMBECILULE, C-O SĂ 
JOCI GIN RUMMY? urlă el din toţi rărunchii 

Scramm privi înceţoşat spre Barkovitch, apoi ridică braţul 
într-un salut lipsit de entuziasm. Aparent, credea că 
Barkovitch era un spectator. Abraham, care mergea lângă 
Scramm, îi arătă lui Barkovitch degetul mijlociu. Barkovitch îi 
replică imediat în acelaşi fel şi reveni către Garraty. Surâse 
larg. 

— Să dea dracii! rosti el. Sclipeşte clar pe moaca ta de 
tărănoi prost, Garraty. Porţi cutia pomenilor pentru nevasta 
mortului, aşa-i? Ce drăguţ din partea ta! 

— Pot conta pe tine, da? făcu Garraty, rigid. Bine. Reduse 
pasul, pentru a rămâne în urmă. 

Surâsul lui Barkovitch tremură. Îl prinse pe Garraty de 
mânecă. 

— Stai aşa, stai aşa. N-am zis nu, aşa-i? M-ai auzit c-am 
zis, nu? 

— Nu... 

— Nu, sigur că n-am zis. 

Surâsul lui Barkovitch reapăru, dar acum avea o undă de 
disperare. li dispăruse toată îngâmfarea. 

— Uite ce-i, continuă el, am pornit cu stângul cu voi, 
băieţi. N-am vrut asta. La dracu', sunt un tip destul de valabil, 
când ajungi să mă cunoşti, dar mereu pornesc cu stângul. 
P-acasă n-am avut parte de mulţi prieteni. La şcoală, vreau să 
spun. Hristoase, nu ştiu de ce! Sunt un tip de gaşcă după ce 
ajungi să mă cunoşti, la fel de treabă ca oricare altul, dar, ştii, 


întotdeauna am prostul obicei de a porni cu stângul. Ce naiba, 
trebuie să ai vreo doi prieteni într-o chestie ca asta! Nu-i bine 
să fii singur, este? lisuse Hristoase, Garraty, tu ştii asta. Rank 
ăla... El a-nceput totul, Garraty. Voia să mă facă praf. Tipii vor 
mereu să mă facă praf. In liceu obişnuiam să port un cuţit la 
mine, din cauza ălora care voiau să mă facă praf. Rank ăla... 
Eu nu voiam să crape, n-am avut deloc ideea asta. Vreau să 
zic că n-a fost ideea mea. Voi n-aţi văzut decât sfârşitul, n-aţi 
văzut cum... voia să mă facă praf, ştii... 

Vocea i se stinse. 

— Da, cred că da, spuse Garraty, simțindu-se ipocrit. 
(Poate că Barkovitch era capabil să rescrie istoria în uz 
personal, dar Garraty îşi reamintea perfect incidentul cu 
Rank.) Oricum, ce intenţionezi? Eşti de acord să intri alături 
de noi? 

— Sigur, sigur. (Degetele lui Barkovitch se strânseră 
convulsiv pe mâneca lui Garraty, trăgând-o ca pe cordeluţele 
pentru oprire de urgenţă care existau în unele autobuze.) O 
să-i trimit suficient mălai ca să nu mai aibă griji tot restul 
vieţii. Voiam doar să-ţi spun... să te fac să-nţelegi... că un tip 
trebuie să aibă prieteni... trebuie să aibă pe cineva alături, 
înţelegi? Dacă e să mori, cine vrea să moară detestat? Aşa 
văd eu lucrurile. Eu... eu... 

— Da, bine, făcu Garraty reducând viteza şi simțindu-se 
ca un laş, continuând să-l urască pe Barkovitch, dar în acelaşi 
timp părându-i rău pentru el. Mulţumesc mult! 

Trăsătura de umanitate din Barkovitch îl speriase. Nu-şi 
putea da seama din ce motiv, dar îl speriase. 

Reduse viteza prea mult, primi un avertisment şi petrecu 
următoarele zece minute străduindu-se să ajungă în 
ariergarda coloanei, unde Stebbins mergea de unul singur. 

— Ray Garraty, rosti Stebbins. E mai fericit, Garraty! 

Garraty încuviinţă precaut din cap. 

— Mulţumesc la fel. 

— Imi număram degetele de la picioare, spuse Stebbins, 
sociabil. Sunt nişte tovarăşi extraordinar de valabili, fiindcă 
întotdeauna îmi ies la fel la numărătoare. Care-i treaba ta? 


Aşa încât, Garraty povesti pentru a doua oară despre 
Scramm şi soţia lui, iar pe la jumătatea istoriei, alt băiat 
încasă biletul de ieşire (pe spatele jachetei sale uzate de blugi 
scria ÎNGERII IADULUI PE MOTOARE) şi făcu aşa încât totul să 
pară mai degrabă absurd şi banal. După ce termină, aşteptă 
încordat ca Stebbins să înceapă să disece ideea. 

— De ce nu? încuviinţă Stebbins amabil. 

Se uită la el şi surâse. Garraty observă că oboseala 
începuse în sfârşit să-l invadeze chiar şi pe Stebbins. 

— Vorbeşti ca şi cum n-ai avea nimic de pierdut, Îi zise. 

— Exact, aprobă Stebbins, jovial. De fapt, nici unul dintre 
noi n-are nimic de pierdut. In felul ăsta, este cu atât mai uşor 
să dăruieşti. : 

Garraty îl privi deprimat. In spusele lui exista prea mult 
adevăr. In felul acela, gestul lor față de Scramm părea 
meschin. 

— Nu mă-nţelege greşit, Garraty, bunul meu amic. Eu 
sunt niţel mai ciudat, dar nu-s o jigodie. Dacă l-aş putea face 
pe Scramm să crape mai repede, retrăgându-mi promisiunea, 
aş face-o. Dar nu pot. Nu sunt sigur, dar aş face prinsoare 
că-n fiecare Marş Lung există un amărât ca Scramm şi că se 
face un gest ca ăsta, ba chiar aş face prinsoare că asta se 
petrece întotdeauna cam în acest moment al Marşului, când 
vechile realităţi şi mortalităţi încep să-şi găsească ecou. Pe 
vremuri, înainte de Schimbare şi de Escadroane, pe când mai 
existau milionari, ei obişnuiau să înfiinţeze fundaţii, să 
construiască biblioteci şi toate rahaturile alea. Oricine îşi do- 
reşte o pavăză împotriva morţii, Garraty. Unii se pot 
autoamăgi că pavăza aceea o reprezintă copiii lor. Dar nici 
unul dintre aceşti bieţi copii rătăciţi — Stebbins flutură un braţ 
slăbănog pentru a-i indica pe ceilalţi Mărşăluitori şi râse, dar 
lui Garraty i se păru că sunase trist — nu va ajunge nici măcar 
să lase un bastard în urmă. (li făcu cu ochiul.) Te-am şocat? 

— Cred... cred că nu. 

— Tu şi amicul tău McVries săriţi în ochi din adunătura 
asta pestriță. Nu înţeleg cum aţi ajuns aici nici unul dintre voi. 
Totuşi, sunt gata să fac prinsoare că-i vorba despre ceva mai 


profund decât crezi tu. M-ai luat în serios azi-noapte, nu? În 
privinţa lui Olson. 

— Aşa cred, spuse încet Garraty. 

— Eşti un papagal, Ray, râse încântat Stebbins. Olson 
n-avea nici un secret. 

— Nu cred că azi-noapte m-ai luat peste picior. 

— Oh, ba da. Am glumit pe seama ta. 

Garraty surâse încordat. 

— Ştii ce cred eu? Cred că ai avut un soi de intuiţie pe 
care acum vrei să o renegi. Poate că te-a speriat. 

Ochii lui Stebbins se întunecară. 

— la-o cum vrei, Garraty. E dreptul tău. Şi-acum, ce-ar fi 
s-o-ntinzi? Ţi-ai căpătat promisiunea dorită. 

— Tu vrei să trişezi. Poate c-asta-i problema ta. Îţi place 
să crezi că jocu-i aranjat. Dar poate că-i un joc pe bune. Asta 
te sperie, Stebbins? 

— Şterge-o! 

— Haide, recunoaşte! 

— Nu recunosc nimic, decât doar că, în esenţă, eşti un 
prost. Dă-i drumul şi repetă-ţi că-i un joc pe bune. (Obrajii lui 
Stebbins se coloraseră uşor.) Orice joc pare pe bune, dacă toţi 
participanţii sunt trişaţi simultan. 

— Te-nşeli complet, spuse Garraty, totuşi glasul nu-i mai 
era la fel de convingător. 

Stebbins zâmbi scurt şi reveni cu privirea asupra 
picioarelor sale. 

Urcau acum, ieşind dintr-o depresiune lungă şi curbată, 
şi Garraty simţi sudoarea ţâşnindu-i realmente din pori, când 
se grăbi prin coloană spre locul în care McVries, Pearson, 
Abraham, Baker şi Scramm erau grupaţi laolaltă — sau, mai 
exact, ceilalţi erau grupaţi în jurul lui Scramm. Semănau cu 
secunzii îngrijoraţi ai unui boxer în dificultate. 

— Cum o duce? întrebă Garraty. 

— De ce-i întrebi pe ei? făcu Scramm. 

Glasul lui răguşit se redusese la nivelul unei şoapte. 
Febra dispăruse, lăsându-i chipul palid, ca de ceară. 

— Bine, te întreb atunci pe tine. 


— N-o duc prea rău, zise Scramm şi tuşi, iar sunetul care 
se auzea era hârâit şi bolborositor, parcă răsunând de sub 
apă. Nu-i prea rău. E frumos ce faceţi voi, băieţi, pentru 
Cathy. Bărbaţilor le place s-aibă grijă de familia lor, da' cred 
că n-ar fi bine să mă ţin mândru şi să vă refuz. In nici un caz, 
după cum merg lucrurile. 

— Nu mai vorbi atât, spuse Pearson. O să te extenuezi. 

— Şi care-i diferenţa? Acum sau mai târziu, care-i 
diferenţa? (Scramm îi privi mut, apoi clătină încet din cap, 
într-o parte şi în alta.) De ce-a trebuit să mă-mbolnăvesc? 
Mergeam bine, realmente mergeam bine. Eram fa-voritu' 
Marşului. Imi place să merg, chiar şi când sunt obosit. Să mă 
uit la oameni, să simt mirosurile din aer... de ce? Dumnezeu a 
vrut asta? Dumnezeu mi-a făcut-o? 

— Nu ştiu, rosti Abraham. 

Garraty simţi cum fascinația morţii îl copleşea din nou şi 
fu scârbit. Incercă s-o alunge. Nu era cinstit. Nu atunci când 
era vorba despre un prieten. 

— Cât e ceasu'? întrebă Scramm pe neaşteptate şi 
Garraty îşi reaminti cu un fior de Olson. 

— Zece şi zece, răspunse Baker. 

— Mai sunt de mers vreo două sute de mile, adăugă 
McVries. 

— Picioarele mele nu-s obosite, zise Scramm. Asta-i ceva. 

Un băieţaş ţipa din răsputeri pe margine. Glasul lui se 
ridica deasupra murmurului surd al mulţimii, pur şi simplu 
fiindcă era extrem de ascuţit. 

— Mami! Uită-te la ăla voinic! Uită-te la calu' ăla, mami! 
Mami! Uită-te! 

Ochii lui Garraty cercetară iute mulţimea şi-l depistară pe 
băieţel în primul rând. Purta un tricou cu Randy the Robot şi 
se lupta cu un sandviş cu dulceaţă din care mâncase numai 
jumătate. Scramm flutură din braţ spre el. 

— Copiii sunt drăguţi, spuse el. Da. li doresc lu' Cathy să 
aibă un băiat. Amândoi ne doream un băiat. Şi o fată ar fi 
bine, da' ştiţi şi voi... băiatu'... el duce numele familiei mai 
departe. Asta nu-nseamnă că Scramm ar fi cine ştie ce nume. 


Râse, şi Garraty se gândi la cuvintele lui Stebbins, despre 
pavezele împotriva morţii. 

Un Mărşăluitor într-un pulover albastru şi larg, cu obrajii 
roşii ca nişte mere, apăru din faţă, rămânând treptat în urmă, 
şi le aduse ultimele ştiri. Mike, unul dintre băieţii în jachete de 
piele — Mike şi Joe —, era chinuit de crampe stomacale. 

Scramm îşi trecu o mână peste frunte. Pieptul i se ridică 
şi cobori într-un spasm de tuse sfâşietoare, pe care reuşi 
cumva să-l depăşească. 

— Băieţii ăia sunt din părţile mele, zise el. Dac-aş fi ştiut, 
am fi putut merge toţi împreună. Sunt indieni hopi. 

— Da, încuviinţă Pearson. Ne-ai spus. 

— V-am spus? păru derutat Scramm. Mă rog, nu 
contează. Oricum, se pare că n-o să fac drumu' singur. 
Mă-ntreb... _ 

O expresie de hotărâre îi apăru pe chip. Incepu să 
iuţească pasul. Il încetini pentru o clipă şi se întoarse cu faţa 
spre ei. Era calm acum, senin. Garraty îl privi şi, fără să vrea, 
se simţi fascinat. A 

— Nu cred c-o să vă mai văd, băieţi! (In glasul lui nu 
exista decât un ton de demnitate simplă.) La revedere! 

McVries îi răspunse primul. 

— La revedere, bărbate! replică el răguşit. Drum bun! 

— Da, baftă! spuse Pearson, apoi îşi feri privirea. 

Abraham încercă să vorbească, dar nu putu. Işi întoarse 
faţa, palid, cu buzele tremurând. 

— la-o încetişor! zise Baker cu chip solemn. 

— La revedere! rosti Garraty printre buze încremenite. La 
revedere, Scramm, drum bun şi odihnă plăcută! 

— Odihnă plăcută? (Scramm surâse uşor.) S-ar putea ca 
adevăratu' Marş de-abia să înceapă. 

luţi pasul, până îi ajunse din urmă pe Mike şi Joe cu 
chipurile lor impasibile şi jachetele de piele uzate. Mike nu se 
lăsase încovoiat de crampe. Umbla cu ambele palme apăsate 
pe partea inferioară a abdomenului. Viteza lui era constantă. 

Scramm le vorbi. 

Toţi îi priviră. Cei trei discutară foarte mult timp. 


— Ce dracu' vor să facă? şopti Pearson în barbă, cu 
teamă. 

Brusc, conversaţia luă sfârşit. Scramm se îndepărtă de 
Mike şi Joe. Chiar şi din poziţia în care se afla, înapoia lui, 
Garraty îi auzea hârâiala răguşită a tusei. Soldaţii îi urmăreau 
pe cei trei cu multă atenţie. Joe puse o mână pe umărul 
fratelui său şi-l strânse cu putere. Cei doi se priviră. Garraty 
nu putea desluşi nici măcar o umbră de emoție pe feţele lor 
arămii. După aceea, Mike se zori puţin şi-l ajunse din urmă pe 
Scramm. 

După un moment, Mike şi Scramm se răsuciră şi porniră 
spre mulţime, care, simțind în jurul lor aura perfect distinctă a 
funestului, zbieră, se destrămă şi se retrase de parcă băieţii 
ar fi fost ciumaţi. 

Garraty se uită la Pearson şi-i zări buzele subţiindu-se. 

Cei doi băieţi fură avertizaţi şi, când ajunseră la 
balustradele ce mărgineau drumul, se răsuciră milităros şi 
priviră autoblindatul care se apropia. Două degete mijlocii 
împunseră aerul la unison. 

— Am futut-o pe mă-ta şi m-am distrat a-ntâia! răcni 
Scramm. 

Mike spuse ceva în graiul său. 

Urale asurzitoare se înălţară dinspre Mărşăluitori, iar 
Garraty simţi lacrimi firave îndărătul pleoapelor. Mulțimea 
amuţise. Zona dinapoia lui Mike şi Scramm era pustie. Ei 
primiră al doilea avertisment, apoi se aşezară amândoi cu 
picioarele încrucişate şi începură să discute, calm, între ei. Şi 
asta, se gândi Garraty, era al naibii de ciudat, fiindcă Scramm 
şi Mike nu păreau să vorbească în aceeaşi limbă. 

Nu privi în urmă. Nici unul nu privi în urmă, nici chiar 
după ce totul se termină. 

— Cine învinge ar fi bine să se ţină de cuvânt, rosti 
McVries. Ar fi bine. 

Nimeni nu spuse nimic. 


Capitolul 13 


"Joanie Greenblum, grăbeşte-te!" 
— Johnny Olsen 
Prețul corect 


Ora 14. 

— Trişezi, futu-te-n cur! răcni Abraham. 

— Nu trişez, replică Baker calm. Îmi datorezi un dolar şi 
patruzeci de cenți, papagalule! 

— Nu le plătesc trişorilor! 

Abraham strânse în pumn moneda de zece cenți pe care 
o azvârlise până atunci în aer. 

— De obicei, nici eu nu mai am treabă cu cei care mă 
numesc aşa, se încruntă Baker, apoi zâmbi. Dar în cazul tău, 
Abe, o să fac o excepţie. Dispui de atâtea modalităţi de a 
câştiga, încât pur şi simplu nu mă pot abţine. 

— Taci din gură şi dă cu banul! spuse Abraham. 

— Te rog, nu mai folosi tonul ăsta cu mine, făcu Baker pe 
un ton de disperare, dându-şi ochii peste cap. S-ar putea să 
leşin de supărare! 

Garraty chicoti. 

Abraham pufni şi aruncă în aer moneda, o prinse şi o 
trânti pe încheietura celeilalte mâini. 

— Trebuie să dai la fel ca mine, anunţă el. 

— Bine. 

Baker îşi arunca moneda mult mai sus şi o prinse cu mai 
multă iscusinţă. Garraty era sigur că o ţinea pe cant între 
degete, sub palmă. 

— De data asta, zise Baker, tu arăţi primul. 

— Nţ-ţ. Eu am arătat primul data trecută. 

— Ce dracu', Abe, înaintea ta, eu am arătat primul de trei 
ori la rând. Poate că tu eşti cel care trişează. 

Abraham mormăi ceva, căzu pe gânduri, apoi îşi arătă 
moneda. Căzuse pe revers şi arăta fluviul Potomac încadrat în 
frunze de lauri. 


Baker ridica palma, trase cu ochiul sub ea şi rânji. 
Moneda lui era tot pe revers. 

— Îmi datorezi un dolar şi cincizeci de cenți. 

— Dumnezeule, urmă Abraham, mă crezi idiot?! Ce zici, 
că-s cretin, nu? Haide, recunoaşte! Sunt handicapat mintal şi 
trebuie să fiu dus la azil? 

Baker păru că reflectează la cuvintele lui. 

— Haide, spune! răcni Abraham. Pot s-accept! 

— Să fiu sincer, rosti Baker, până n-ai spus-o, nu m-am 
gândit niciodată dacă poţi sau nu să fii handicapat mintal. Că 
eşti un idiot, asta-i deja destul de clar. Cât despre a te duce la 
azil — puse o mână pe umărul lui Abraham — prietene, e 
lucrul cel mai recomandabil. A 

— Haide, făcu Abraham cu viclenie. Incă o dată, la pace, 
pe toată suma. lar de data asta, tu arăţi primul. 

Baker căzu pe gânduri. Privi către Garraty. 

— Ce zici, Ray? 

— Ce să zic? 

Garraty pierduse şirul discuţiei. Piciorul stâng începuse 
să i se simtă ciudat de-a binelea. 

— Tu ai juca la pace cu tipu' ăsta? 

— De ce nu? La urma urmelor, este prea tâmpit ca să 
te-nşele pe tine. 

— Garraty, am crezut că-mi eşti prieten, rosti tăios 
Abraham. 

— În regulă, la pace pe un dolar şi jumătate, spuse Baker 
şi în clipa aceea durerea monstruoasă fulgeră prin piciorul 
stâng al lui Garraty, făcând ca toate caznele din ultimele 
treizeci de ore să pară prin comparaţie un simplu murmur. 

— Piciorul meu, piciorul meu, piciorul meu! răcni el, 
neizbutind să se controleze. 

— lisuse, Garraty! avu timp Baker să rostească. 

În glasul lui nu existase nimic altceva decât o surpriză 
uşoară, apoi îl depăşiră şi i se păru că, în timp ce stătea 
locului cu piciorul stâng preschimbat într-un pilastru de 
marmură, rigid şi agonizant, toată coloana trecea pe lângă el, 
lăsându-l în urmă. 


— Avertisment! Avertisment, numărul 47! 

Nu intra în panică! Dacă intri în panică acum, ai 
terminat-o! 

Se aşeză pe asfalt, cu piciorul stâng întins în faţă ca o 
bucată de lemn. Incepu să-şi maseze muşchii mari. Incercă 
să-i înmoaie. Era ca şi cum ar fi încercat să înmoaie fildeşul. 

— Garraty? 

Era McVries. Glasul lui suna speriat... cu siguranţă nu era 
decât o iluzie? 

— Ce-ai păţit? O crampă? 

— Da, cred că da. Dă-i drumul! O să-mi revin. 

Timp. Timpul gonea pentru el, dar toţi ceilalţi păreau să fi 
încetinit la viteza unui târâş, la viteza reluării în ralanti a unei 
faze palpitante de atac dintr-un meci. McVries iuţea pasul fără 
grabă, se văzu un călcâi, apoi celălalt, scânteierea cuişoarelor 
tocite, o frântură din pielea crăpată şi teribil de subţiată a 
pantofului. Barkovitch trecea lent, cu un zâmbet şters pe chip, 
şi un val de tăcere încordată străbătu greoi mulţimea, 
lăţindu-se spre exterior în ambele direcţii din locul în care 
Garraty stătea aşezat, aidoma unor uriaşe talazuri 
transparente ce se îndreptau către plajă. Al doilea a- 
vertisment, gândi Garraty, se apropie al doilea avertisment, 
haide, piciorule, haide fir-ai al naibii de picior, nu vreau 
să-ncasez biletul de ieşire, ce zici, haide, scapă-mă! 

— Avertisment! Al doilea avertisment, numărul 47! 

Da, ştiu, ce credeţi că nu pot ţine scorul, aşa credeţi? 
Credeţi că stau aici ca să mă bronzez? 

Ştiinţa morţii, reală şi incontestabilă ca o fotografie, 
încerca să se strecoare şi să-l înnămolească. Incerca să-l 
paralizeze. O ignoră cu o indiferenţă disperată. Coapsa lui era 
o agonie incredibilă, dar era atât de concentrat, încât abia o 
simţea. Mai rămăsese un minut. Ba nu, cincizeci de secunde 
de acum, ba nu, patruzeci şi cinci, se scurge, timpul meu se 
scurge. 

Cu o expresie abstractă, aproape pedantă, pe chip, 
Garraty îşi afundă degetele în corzile şi fuioarele înlemnite de 
muşchi. Innodă. Flexă. In minte, se adresă piciorului său: 


Haide, haide, haide, blestematule! Degetele începuseră să-l 
doară, dar nu-şi dădea seama nici de durerea aceea. Stebbins 
îl depăşi şi murmură ceva. Garraty nu auzi ce anume fusese. 
Poate că-i urase noroc. Apoi rămase singur pe linia albă 
întreruptă dintre cele două benzi. 

Toţi trecuseră. Circul tocmai părăsise oraşul, demontase 
cortul instalat în centru şi plecase din localitate; nu mai 
rămăsese nimeni, decât puştiul ăsta, Garraty, care să înfrunte 
pustietatea ambalajelor de bomboane călcate în picioare, a 
chiştoacelor de ţigări strivite şi a fleacurilor câştigate la 
tombole pentru a fi abandonate. 

Toţi plecaseră, mai puţin un soldat, tânăr şi blond, 
despre care se putea spune chiar că era chipeș. Ţinea într-o 
mână cronometrul argintiu, iar în mâna cealaltă avea puşca. 
Pe chip nu i se zărea nici cea mai vagă urmă de milă. 

— Avertisment! Avertisment, numărul 47! Al treilea 
avertisment, numărul 47! 

Muşchiul nu se destindea deloc. Avea să moară. După 
toate astea, după ce-şi scuipase plămânii, aceasta avea să fie 
realitatea finală. 

Dădu drumul piciorului şi-l privi calm pe soldat. Se 
întrebă dne avea să învingă. Se întrebă dacă McVries avea 
să-i supravieţuiască lui Barkovitch. Se întrebă care avea să fie 
senzaţia când îi intra un glonţ în cap — va fi o beznă bruscă 
sau îşi va simţi pur şi simplu gândurile smulse brutal din 
minte? 

Ultimele secunde se scurgeau. 

Crampa dispăru. Sângele reîncepu să irige muşchiul, 
furnicându-l cu nenumărate ace, încălzindu-l. Soldatul blond şi 
chipeş puse cronometrul în buzunar. Buzele lui se mişcară 
fără sunet, numărând ultimele secunde. 

Dar nu mă pot ridica, gândi Garraty. Este atât de bine să 
stau jos. Să stau şi să las telefonul să sune, fir-ar al dracului, 
de ce n-am ridicat receptorul din furcă? 

Garraty lăsă capul să-i cadă pe spate. Soldatul părea că-l 
priveşte cu superioritate, parcă din gura unui tunel sau de 
peste buza unui puț adânc. Cu mişcări în ralanti, luă carabina 


în ambele mâini şi degetul lui arătător drept mângâie 
trăgaciul, apoi se încovoie pe el şi ţeava începu să se 
deplaseze. Mâna stângă a soldatului era neclintită pe patul 
armei. Verigheta îi scânteie scurt în lumina soarelui. Totul se 
desfăşura cu încetinitorul. Atât de lent,... Doar... continuă să 
suni la telefon. 

Aşa, gândi Garraty. 

Aşa este. Să mori. 

Degetul mare drept al soldatului rotea piedica siguranţei 
pe poziţia "deschis" cu o încetineală incredibilă. Trei femei 
sfrijite se aflau drept în spatele lui, trei ursitoare, continuă să 
suni. Mai sună încă un minut. Moare cineva aici. Soare, 
umbre, cer azuriu. Nori gonind la înălţime deasupra 
autostrăzii. Stebbins se distingea acum doar ca o spinare, o 
simplă cămaşă albastră cu o pată de transpiraţie între 
omoplaţi, la revedere, Stebbins! 

Sunetele se revărsau aidoma tunetelor. Garraty nu avea 
habar dacă era efectul imaginaţiei lui, sensibilitatea sporită 
sau pur şi simplu moartea care se întindea spre el. Piedica 
siguranţei pocni cu zgomotul unei crengi rupte. Aerul pe 
care-l inspiră printre dinţi vui precum curentul într-un tunel 
aerodinamic. Inima îi bubuia ca o tobă. Şi, în plus, desluşea 
un fluierat ascuţit, nu în urechi, ci între ele, ridicându-se în 
spirală, tot mai sus, şi, într-o străfulgerare de nebunie, fu 
perfect convins că era ţiuitul undelor lui cerebrale... 

Se sculă în picioare cu o smucitură convulsivă, parcă 
decolând, cu un țipăt. Se propulsă într-o alergare accelerată, 
plutind. Tălpile îi erau din pene. Degetul soldatului se strânse 
pe trăgaci şi se albi. Coborâse ochii spre dispozitivul 
electronic de la centura sa, un gadget complex care includea 
un sonar minuscul, dar sofisticat. Cândva, Garraty citise în 
revista Popular Mechanix un articol despre dispozitivele 
acelea. Sonarele puteau determina viteza unui Mărşăluitor 
oricât de precis se dorea, ajungând până la patru zecimale. 

Degetul soldatului se destinse. 

Garraty încetini la un mers foarte rapid, cu gura uscată 
ca iasca şi inima bubuindu-i cu viteza unui ciocan mecanic. În 


faţa ochilor pulsau fulgere alburii neregulate şi, pentru un 
moment înfiorător, fu convins că va leşina. Momentul acela 
trecu. Tălpile, furioase că le fusese refuzată odihna 
binemeritată, urlau la el, ca jupuite. Scrâşni din dinţi şi 
suportă durerea. Muşchiul mare de la piciorul stâng continua 
să-i zvâcnească alarmant, dar nu şchiopăta. Deocamdată. 

Işi privi ceasul. Era 14:17. Pentru următoarea oră avea să 
fie la mai puţin de două secunde de moarte. 

— Inapoi în tărâmul celor vii, rosti Stebbins când îl ajunse 
din urmă. 

— Da, încuviinţă Garraty, amorţit. 

Simţi brusc un val de resentimente. Ei ar fi continuat să 
meargă, chiar dacă el ar fi încasat biletul de ieşire. N-ar fi fi 
vărsat nici o lacrimă pentru el. Ar fi rămas doar un nume şi un 
număr consemnate în documentele oficiale — GARRATY, 
RAYMOND, NR. 47, ELIMINAT LA MILA 218. Şi articolele din 
ziarele statului, în următoarele două zile. GARRATY MORT; 
"BĂIATUL NOSTRU DIN MAINE" AL 61-LEA CĂZUT! 

— Sper să-nving, murmură Garraty. 

— Crezi c-o vei face? 

Garraty se gândi la chipul soldatului blond. Fusese la fel 
de emoţionat ca o farfurie cu tocană de cartofi. 

— Mă-ndoiesc, răspunse el. Am deja trei recidive. Dacă 
ar fi fost o partidă de baseball, m-ar fi eliminat, nu? 

— Să zicem că ultima nu se pune, replică Stebbins. 

Işi fixă din nou picioarele. 

Garraty iuți iarăşi pasul, cu marja de două secunde 
apăsându-i mintea ca o povară. De data aceasta n-avea să 
mai existe nici un avertisment. Nu mai era nici măcar timp 
pentru ca vreun băiat să-i spună, ar fi bine să iuţeşti pasul, 
Garraty, te poţi alege cu un avertisment. 

Il ajunse din urmă pe McVries, care întoarse capul. 

— Crezusem c-ai ieşit din joc, puştiule, spuse McVries. 

— Aşa crezusem şi eu. 

— Cât de aproape ai fost? 

— Cred că vreo două secunde. 

McVries fluieră încetişor. 


— Nu cred că mi-ar plăcea să fiu în pantofii tăi acum. 
Cum merge cu piciorul? 

— Mai bine. Uite care-i treaba, nu pot sta de vorbă. 
Pentru o vreme, o să mă duc în faţă. 

— Chestia asta nu l-a ajutat pe Harkness. 

Garraty clătină din cap. 

— Trebuie să mă asigur că am viteza peste cea minimă. 

— Perfect. Doreşti companie? 

— Dacă ai energia necesară... 

McVries râse. 

— Am timp, dacă tu ai bani, păpuşel. 

— Haide-atunci. Să ne grăbim niţel, cât mai pot băga 
material. 

Garraty iuți pasul, până ce picioarele fură cât pe aici să 
se răzvrătească, şi, împreună cu McVries, avansă rapid printre 
cei din avangardă. Exista oarecare distanţă între băiatul situat 
pe poziţia a doua, un tip greoi cu chip rău, pe nume Harold 
Quince, şi Joe, supravieţuitorul celor doi hopi în jachete de 
piele. Văzut din apropiere, chipul lui Joe era surprinzător de 
arămiu. Ochii lui priveau drept spre orizont, iar trăsăturile îi 
erau inexpresive. Fermoarele numeroase ale jachetei 
zornăiau, ca notele unei muzici îndepărtate. 

— Hai noroc, Joe! rosti McVries, şi Garraty simţi imboldul 
aproape isteric de a continua ca în cântecul lui Hendrix, "Ce 
mai faci tu?". 

— Salut! răspunse Joe, scurt. 

Îl depăşiră şi de acum drumul era al lor, o bandă lată cu 
două sensuri de asfalt rutier pătat cu ulei şi întreruptă de 
fâşia ierboasă mediană, mărginită pe ambele părţi de un zid 
compact de oameni. 

— Înainte, tot înainte! făcu McVries. Apărătorii 
creştinătăţii mărşăluind la război. P-asta o ştiai, Ray? 

— Cât este ora? 

McVries îşi privi ceasul. 

— Două şi douăzeci. Uite care-i treaba, Ray, dacă o 
să-ncepi să... 

— Dumnezeule, de-abia atâta este? Credeam... 


Simti panica ridicându-i-se în gât, groasă şi unsuroasă. 
N-avea să fie capabil să reuşească. Marja era prea mică. 

— Uite care-i treaba, dacă te vei gândi întruna la oră, o 
s-o iei razna şi-o să-ncerci s-o iei la fugă prin mulţime şi 
atunci vor trage în tine ca-ntr-un câine turbat. Te vor 
împuşca, cu limba atârnând afară şi cu saliva curgându-ţi pe 
bărbie. Încearcă să uiţi de chestia asta. 

— Nu pot. (Totul se adunase în el, făcându-l să se simtă 
nesigur, încins şi îngreţoşat.) Olson... Scramm... ei au murit. 
Davidson a murit. Şi eu pot să mor, Pete. Acum o cred. Imi 
suflă-n ceafă, fir-ar a dracu'! 

— Gândeşte-te la prietena ta, la Jan, la faţa ei. Sau la 
maică-ta. Sau la blestemata ta de pisică. Sau nu te gândi la 
nimic. Ridică picioarele şi pune-le jos, doar atât. Continuă să 
mergi pe drum. Concentrează-te asupra mersului! 

Garraty se luptă din răsputeri să-şi menţină controlul. 
Poate chiar reuşi s-o facă într-o oarecare măsură. În acelaşi 
timp, el însuşi avea senzaţia destrămării. Picioarele refuzau să 
răspundă la fel de lin înaintea comenzilor minţii, şi păreau 
slabe şi tremurătoare ca nişte becuri vechi. 

— O să cadă repede, rosti destul de clar o femeie din 
rândul întâi. 

— Ba ţâţele tale or să cadă repede! se răsti Garraty spre 
ea. 

Mulțimea îl aclamă. 

— Sunt nişte obsedaţi, mormăi Garraty. Nişte obsedaţi şi 
jumătate. Perverşi. Cât este ora, McVries? 

— Care a fost primul lucru pe care l-ai făcut după ce ai 
primit scrisoarea de confirmare? întrebă încetişor McVries. Ce 
ai făcut când ai ştiut c-ai fost finalmente acceptat? 

Garraty se încruntă, îşi şterse iute fruntea cu antebraţul, 
apoi îşi lăsă mintea să se elibereze de prezentul asudat şi 
terifiant şi să revină la momentul acela, efemer. 

— Eram singur. Maică-mea era la serviciu. Era vineri 
după-amiază. Plicul era la cutia poştală şi fusese expediat din 
Wilmington, statul Dela-ware, aşa încât am ştiut că asta 
trebuia să fie. Eram însă convins că am picat la testul fizic ori 


la cel psihologic sau la ambele. A trebuit să citesc scrisoarea 
de două ori. Nu m-am dat peste cap de fericire, dar am fost 
încântat. De-a dreptul încântat. Şi încrezător în mine. Pe 
atunci picioarele nu mă dureau şi nici nu-mi simţeam spatele 
ca şi cum mi-ar fi fost tras pe roată. Eram unul dintr-un 
milion. Nu eram destul de deştept ca să-mi dau seama că şi 
femeia cu barbă de la circ este tot una dintr-un milion. 

Amuţi o clipă, gândindu-se, simțind parcă mireasma 
începutului de aprilie. 

— Nu mai puteam să dau înapoi. Mă priveau prea mulţi 
oameni. Cred că la fel s-a întâmplat cu toţi. Asta-i unul dintre 
modurile prin care mânăresc jocul. Am lăsat să treacă 
termenul de 15 aprilie până la care te puteai retrage, iar pe 
16 aprilie, la primăria oraşului s-a organizat un dineu special 
— au fost chemaţi toţi prietenii mei şi după desert au început 
să ţipe: Dis-curs! Dis-curs! M-am ridicat, mi-am privit mâinile 
şi le-am mormăit c-o să fac tot ce-o să pot mai bine dacă voi 
participa şi toţi au aplaudat ca nebunii. Parcă le citisem 
Declaraţia de Independenţă. Inţelegi ce vreau să spun? 

— Da, înţeleg, încuviinţă McVries şi chicoti... dar privirea 
îi rămase întunecată. 

Înapoia lor carabinele bubuiră pe neaşteptate. Garraty 
tresări violent şi aproape că încremeni locului. Cumva însă 
continuă să înainteze. De data asta, a fost instinctul orb, se 
gândi. Dar data viitoare? 

— Futu-i maica mă-sii, rosti încetişor McVries. A fost Joe. 

— Cât este ora? întrebă Garraty şi, înainte ca McVries să-i 
poată răspunde, îşi aminti că avea şi el ceas. 

Era 14:38. Hristoase! Marja lui de două secunde îi atârna 
ca o halteră în spinare. 

— N-a încercat nimeni să te convingă să n-o faci? întrebă 
McVries. 

De acum erau destul de departe de ceilalți, la peste o 
sută de metri în fața lui Harold Quince. Un soldat fusese trimis 
să-i urmărească. Garraty fu foarte mulțumit că nu era blondul. 

— N-a încercat nimeni să te convingă să foloseşti 
retragerea de pe 31 aprilie? 


— Nu... nu la început. Maică-mea, Jan şi doctorul 
Patterson — ăsta-i prietenul maică-mii, sunt împreună de vreo 
cinci ani — au lăsat-o mai moale la început. Erau încântați şi 
mândri, fiindcă majoritatea băieţilor de peste doisprezece ani 
din ţară participă la teste, dar numai unul din cincizeci le 
absolvă. Şi aşa se califică mii de copii, în timp ce ei pot folosi 
numai două sute — o sută de Mărşăluitori şi o sută de 
rezerve. Şi după cum ştii prea bine, alegerea finală nu 
depinde de nici o aptitudine. 

— Da, ştiu, trag numele din tulumba aia dată dracu'. 
Marele spectacol tv! 

Glasul lui McVries sunase puţin spart. 

— Exact. Maiorul extrage două sute de nume, dar nu se 
anunţă decât numele. Nu ştii dacă o să fii Mărşăluitor sau 
rezervă. 

— Şi nici nu ştii pe ce listă te afli, până la ultimul termen 
de retragere, încuviinţă McVries, vorbind ca şi cum ultimul 
termen de retragere ar fi fost cu ani în urmă, nu doar cu patru 
zile. Da, le place să mânărească totul în folosul lor. 

Cineva din mulţime lansă o flotilă de baloane, care se 
înălţară în văzduh, într-un arc de culori roşu, albastru, verde 
şi galben, ce se dezintegra. Vântul constant dinspre sud le 
purta rapid, cu uşurinţă zeflemitoare. 

— Cred că da, zise Garraty. Ne uitam la televizor, când 
Maiorul mi-a anunţat numele. Numele meu a fost scos al 
şaptezeci şi treilea. A fost cât pe-aci să cad de pe scaun. Pur 
şi simplu, nu mi-a venit să cred. 

— Nu se putea să fii tu, aprobă McVries. Lucrurile de felul 
ăsta se întâmplă întotdeauna altora. 

— Exact asta am simţit. Din clipa aceea au început toţi să 
mă bată la cap. N-a mai semănat deloc cu primul termen de 
retragere, când erau nu-mai discursuri, torturi şi orchestre. 
Jan... _ 

Se opri. De ce nu? In rest, mărturisise totul. Nu conta. 
Înainte ca totul să se termine, fie el, fie McVries avea să fie 
mort. Probabil amândoi. 

— Jan a spus că o să se culce cu mine, oricând, în orice 


fel, de câte ori doream, dacă mă retrag pe 31 aprilie. l-am 
spus că aş fi părut un oportunist şi un escroc, iar ea s-a 
supărat pe mine şi a zis c-ar fi fost mai bine decât să fiu mort, 
apoi a plâns o mulţime. Şi m-a implorat. 

ÎI privi pe McVries. 

— Nu ştiu. Orice altceva mi-ar fi putut cere, aş fi încercat 
s-o fac. Dar asta... n-am putut. Parcă aş fi avut o piatră în gât. 
După un timp, ea a ştiut că nu puteam zice da, bine, o să sun 
la numărul cu prefixul 800. Cred c-a început să înţeleagă. 
Poate că la fel de bine pe cât am înţeles eu, ceea ce, 
Dumnezeu ştie, n-a fost — nu este — prea grozav. 

Apoi a fost rândul doctorului Patterson. Este 
diagnostician şi are o minte al naibii de logic organizată. Mi-a 
spus aşa: "Fii atent, Ray! Ţinând seama de grupul de 
Mărşăluitori şi de cel de rezerve, şansele tale de supravieţuire 
sunt de unu la cincizeci. Nu-i face asta mamei tale, Ray!" Am 
fost politicos cu el atât cât am putut, dar în cele din urmă 
i-am spus să-i dea bice. l-am spus că şansele lui de a se 
însura cu maică-mea erau destul de reduse, dar că nu 
observasem ca el să se fi retras din cauza asta. 

Garraty îşi trecu ambele mâini prin claia de păr de 
culoarea paielor. Uitase de marja de două secunde. 

— Dumnezeule, ce s-a mai înfuriat! A ţipat, a făcut 
spume la gură şi mi-a spus că, dacă doream să-i frâng inima 
mamei, n-aveam decât să continuo. Mi-a spus că eram 
nesimţit ca o... ca o căpuşă, mi se pare că aşa a zis, că sunt 
nesimţit ca o căpuşă, poate că-i expresia folosită în familia lui, 
nu ştiu... M-a întrebat ce satisfacţie aveam să-i impun mamei 
nebunia mea şi unei fete atât de drăguţe ca Janice. De aceea, 
i-am replicat cu propria mea logică incontestabilă. 

— Serios? zâmbi McVries. Care a fost aia? 

— l-am zis că, dacă nu pleacă, îl pocnesc. 

— Şi mama ta? 

— Ea n-a spus prea multe. Bănuiesc că, pur şi simplu, nu 
putea să creadă. In plus, se gândea la ce aş obţine dacă aş 
învinge. Cred că Premiul — tot ceea ce-ţi doreşti pentru tot 
restul vieţii — a orbit-o. Eu am avut un frate, Jeff. A murit de 


pneumonie la şase ani şi... ştiu că-i crud, dar nu văd cum 
ne-am fi putut descurca, dacă ar fi trăit şi el. Şi... cred că ea 
s-a gândit mereu că mă voi putea retrage dacă se dovedea că 
sunt printre Mărşăluitori. Maiorul este un om cumsecade. 
Aşa-mi spunea. Sunt sigură că te vor lăsa să ieşi, dacă el 
înţelege circumstanţele. Dar Escadroanele îi înhaţă la fel de 
rapid pe cei care încearcă să se retragă din Marşul cel Lung 
ca şi pe cei care-l vorbesc de rău. Apoi am primit telefonul şi 
am ştiut că eram printre Mărşăluitori. Făceam parte din primii 
o sută. 

— Eu nu. 

— Nu? 

— Nu. Doisprezece dintre Mărşăluitorii iniţiali au folosit 
termenul de 31 aprilie pentru a se retrage. Eu am fost a 
douăsprezecea rezervă. Am primit telefonul acum patru zile, 
imediat după ora douăzeci şi trei. 

— lisuse! Atât de aproape de data startului? 

— İhî. Atât de aproape... 

— Asta nu te... amărăşte? 

McVries se mulţumi să strângă din umeri. 

Garraty îşi privi ceasul. Era 15:02. Totul avea să fie în 
regulă. Umbra lui, alungindu-se în soarele după-amiezei, 
părea să înainteze ceva mai încrezător. Era o zi de primăvară 
plăcută şi înviorătoare. Piciorul i se simţea perfect acum. 

— Mai crezi c-ai putea pur şi simplu... să te aşezi? îl 
întrebă pe McVries. Ai supravieţuit majorităţii. Ai supravieţuit 
la şaizeci şi unu de băieţi. 

— Cred că nu contează la cât de mulţi supravieţuim, tu 
sau eu. Vine un moment când voinţa se epuizează, pur şi 
simplu. Nu contează ce cred eu, înţelegi? A fost o vreme când 
mă distram de minune, prostindu-mă să pictez în ulei. De 
fapt, eram chiar destul de bun. Dar apoi, într-o bună zi — pac! 
N-am mai putut, pur şi simplu m-am oprit. Pac! N-am mai 
avut chef să continui nici măcar un minuţel. Seara m-am 
culcat îndrăgostit de pictură, iar când m-am trezit, dragostea 
aceea pierise. 

— Supravieţuirea nu mi se pare deloc acelaşi lucru cu un 


hobby. 

— Nu mă pot pronunţa în privinţa asta. Ce zici atunci de 
scufundătorii la mare adâncime? De vânătorii de animale 
sălbatice mari? De alpinişti? Sau chiar de un ţapinar pe 
jumătate idiot, a cărui idee despre distracţie este să se 
încaiere sâmbătă seara? Toate astea reduc supraviețuirea la 
nivel de hobby. Face parte din joc. 

Garraty nu răspunse. 

— Ar fi bine să iuţim niţel pasul, spuse McVries cu 
blândeţe. Pierdem viteză. Nu putem accepta aşa ceva. 

Garraty iuți pasul. 

— Tata era coproprietarul unui cinematograf în aer liber 
pentru automobile, continuă McVries. Voia să mă lege, să-mi 
pună căluş şi să mă ţină în beci, numai ca să nu particip, 
indiferent dacă asta însemna să se confrunte sau nu cu 
Escadroanele. 

— Şi ce-ai făcut? L-ai învins în cele din urmă? 

— N-a mai fost timp pentru aşa ceva. Când am primit 
telefonul, mai aveam zece ore. Au trimis un avion şi o maşină 
închiriată la aeroportul Presque Isle. Tata a urlat şi m-a 
ameninţat, iar eu stăteam locului şi încuviinţam din cap, şi nu 
după mult timp a ciocănit cineva la uşă, iar când mama a 
deschis, pe verandă se aflau doi dintre cei mai mătăhăloşi şi 
mai ameninţători soldaţi pe care i-ai văzut vreodată. 
Măiculiţă, erau atât de urâţi, încât ar fi speriat şi cucul din 
pendulă. Tata i-a privit o singură dată, apoi a spus: "Petie, ar 
fi mai bine să te duci şi să-ţi iei rucsacul". 

Legănă rucsacul în sus şi în jos pe umeri, şi râse, 
amintindu-şi. 

— După aceea, ca prin farmec, toţi am fost îmbarcaţi în 
avion, până şi surioara mea, Katrina. Are numai patru ani. Am 
aterizat la ora trei noaptea şi am gonit spre punctul de start. 
De altfel, Katrina cred c-a fost singura care a înţeles 
realmente cum stau lucrurile. Spunea întruna: "Petie pleacă-n 
aventură." 

Dădu din braţe cu un gest straniu, neterminat. 

— Acum ei s-au cazat într-un motel din Presque Isle. N-au 


vrut să se întoarcă acasă până nu se termină totul. Într-un fel 
sau în altul. 

Garraty îşi privi ceasul. Era 15:20. 

— Mulţumesc, rosti el. 

— Că ţi-am salvat din nou viaţa? râse McVries, încântat. 

— Da, exact. 

— Eşti sigur că ţi-am făcut o favoare? 

— Nu ştiu. (Garraty tăcu.) O să-ţi zic totuşi ceva. Pentru 
mine nu va mai fi niciodată la fel. Mă refer la chestia cu limita 
de timp. Chiar şi atunci când n-ai nici un avertisment, te 
despart de cimitir numai două minute. Este foarte puţin. 

Ca şi cum i-ar fi ascultat cuvintele, armele detunară. 
Mărşăluitorul lovit scoase un gâlgâit ascuţit, ca un curcan 
înhăţat pe neaşteptate de un fermier ce se apropiase pe furiş. 
Dinspre mulţime se auzi un sunet surd, care ar fi putut să fie 
un oftat, un icnet sau o expresie de satisfacţie aproape 
sexuală. 

— Foarte puţin, fu McVries de acord. Ș 

Merseră mai departe. Umbrele se alungiră. In mulţime 
apărură jachete, scoase parcă de un scamator, din jobenul de 
mătase. La un moment dat, Garraty simţi un firicel cald de 
fum de pipă, care-i trezi o amintire ascunsă, dulce-amăruie 
despre tatăl lui. Un căţel scăpă din braţele cuiva şi ieşi în fugă 
pe drum, trăgând după el lesa de plastic roşu, cu limba atâr- 
nându-i trandafirie şi cu stropi de salivă în colţurile botului. 
Lătră, fugi în cerc, încercând să-şi prindă ciotul de coadă, şi fu 
împuşcat, când se repezi ca năuc spre Pearson, care-l înjură 
cu ură pe soldatul care o făcuse. Forţa de impact a glonţului 
de calibru greu îl proiectă pe marginea drumului, lângă 
mulţime, unde rămase cu ochi goi, gâfâind şi zvâcnind. 
Nimeni nu părea să se grăbească a-l revendica. Un băieţel 
trecu de poliţişti, ieşi pe banda stângă a drumului şi rămase 
acolo, plângând. Un soldat avansă către el. Din mulţime se 
auzi zbieretul strident al unei mame. Pentru o clipă oribilă, 
Garraty se gândi că soldatul avea să-l împuşte pe băieţaş aşa 
cum făcuse cu cățelul, dar soldatul se mulţumi să-l împingă 
pe puşti, cu indiferenţă, înapoi între spectatori. 


La ora 18, soarele atinse orizontul şi acoperi cu 
portocaliu cerul apusului. Aerul se răci. Gulerele fură ridicate. 
Spectatorii tropăiau din picioare şi-şi frecau palmele. 

Collie Parker pronunţă obişnuita sa plângere legată de 
nenorocita de vreme din Maine. 

Până la 20:45 vom fi în Augusta, gândi Garraty. lar de 
acolo, mai este doar un hop-ţop până la Freeport. Deprimarea 
îl învălui. Şi după aceea? Vei avea la dispoziţie două minute 
ca s-o vezi, dacă nu cumva nici n-o s-o remarci în mulţime... 
Doamne păzeşte! Şi mai departe? Abandonul? 

Brusc, fu cuprins de certitudinea că Jan şi mama nici 
măcar nu se vor număra printre spectatori. Acolo aveau să fie 
doar puştii cu care fusese coleg de şcoală, nerăbdători să-l 
vadă pe nebunul sinucigaş pe care, fără să ştie, îl crescuseră 
printre ei. Şi cucoanele din Ladies' Aid. Asociaţia aceea de 
întrajutorare îl invitase la un ceai cu două seri înainte de a 
începe Marşul. Într-o epocă ce părea antediluviană. 

— Să-ncepem să rămânem în urmă, spuse McVries. O s-o 
facem încetişor. Să revenim lângă Baker. O să intrăm în 
Augusta împreună. Cei Trei Muşchetari iniţiali. Ce părere ai, 
Garraty? 

— În regulă! zise Garraty. 

| se părea o idee bună. 

Rămaseră treptat în urmă, îngăduindu-l pe Harold Quince 
cel sinistru la chip să conducă parada. Ştiură că reveniseră 
alături de ai lor, atunci când Abraham întrebă din umbrele 
amurgului: 

— Aţi decis finalmente să vă-ntoarceţi şi să vă vizitaţi 
rudele sărace? 

— lisuse, dar chiar că seamănă cu el! făcu McVries, 
holbându-se la chipul obosit al lui Abraham, acoperit cu ţepii 
bărbii nerase de trei zile. Mai ales în lumina asta! 

— Acum optzeci şi şapte de ani, intonă Abraham şi, 
pentru un moment halucinant, se păru că spiritul lui Lincoln 
chiar pusese stăpânire pe trupul băiatului de şaptesprezece 
ani, strămoşii noştri au pornit pe acest tărâm... of, rahat! Am 
uitat restul. A trebuit să învăţăm discursul la istorie în clasa a 


VIII-a, dacă doream să luăm nota zece. 

— Chipul unui întemeietor al neamului şi mentalitatea 
unui catâr sifilitic, comentă McVries, cu tristeţe. Abraham, tu 
cum ai intrat în rahatul ăsta? 

— Lăudându-mă, replică Abraham prompt. 

Deschise gura pentru a continua, dar fu întrerupt de 
carabine. Urmă bufnetul familiar al sacului de cartofi. 

— Asta a fost Gallant, rosti Baker privind în urmă. Toată 
ziua a fost un mort ambulant. 

— "Lăudându-te", repetă Garraty, apoi izbucni în râs. 

— Da, da! (Abraham îşi trecu o mână peste obraz şi se 
scărpina în scobitura cavernoasă de sub un ochi.) Ştiţi testul 
cu eseul... 

Toţi încuviinţară din cap. Eseul De ce mă simt apt să 
particip la Marşul cel Lung? era o parte-standard din 
secţiunea Psihologie a examenului. Garraty simţi un fluid 
călduţ pe călcâiul drept şi se întrebă dacă era sânge, puroi, 
transpiraţie sau toate laolaltă. Nu simţea o durere propriu-zis, 
totuşi avea impresia că ciorapul i se rupsese acolo. 

— Ei bine, zise Abraham, ideea este că nu mă simţeam 
defel apt pentru a participa la absolut nimic. Am dat 
examenul pur şi simplu pentru că aşa mi s-a năzărit pe 
moment. Plecasem să văd un film şi s-a întâmplat să trec pe 
lângă sala unde se ţinea testul. După cum şiiţi, ca să intri, 
trebuia să prezinţi permisul de muncă. Intâmplător, în ziua aia 
îl aveam la mine. Dacă nu l-aş fi avut, nu m-aş fi obosit să 
revin acasă, ca să-l iau. M-aş fi dus la film şi n-aş fi fost acum 
aici, murind într-o tovărăşie atât de amuzantă. 

Toţi reflectară în tăcere la cuvintele lui. 

— Am trecut testele medicale, apoi am parcurs rapid 
chestionarul şi am ajuns la cele trei pagini goale de la sfârşitul 
dosarului, unde scria: "Vă rugăm să răspundeţi la această 
întrebare cât puteţi mai obiectiv, folosind maximum o mie 
cinci sute de cuvinte". Aoleu, ce rahat! mi-am zis eu. Restul 
fusese destul de amuzant. Tăticule, ce mai întrebări uşchite! 

— Da, comentă sec Baker, cât de frecvent ai scaun? Sau 
dacă ai tras vreodată pe nas? 


— Da, da, chestiile alea, încuviinţă Abraham. Chiar că 
uitasem de prostia cu trasul pe nas. Răspunsesem pur şi 
simplu aburindu-le, ştiţi, ca să ajung la eseul ăla de ce mă 
simţeam apt să particip. Nu-mi venea în minte absolut nimic. 
Eh, şi la un moment dat, apare un nemernic în uniformă de 
armată care ne anunţă: "Mai aveţi cinci minute. Vă rog să vă 
pregătiţi să încheiaţi." Atunci am scris şi eu: "Mă simt apt să 
particip la Marşul cel Lung, fiindcă sunt un idiot inutil şi lumea 
ar fi un loc mai bun fără mine, decât numai dacă nu înving şi 
mă-mbogăţesc, caz în care-o să-mi cumpăr Van Gogh-uri 
să-mi pun în toate camerele din viloi şi-o să-mi comand 
şaizeci de ştioalfe de mâna-ntâi şi n-o să deranjez pe nimeni." 
M-am gândit vreun minut la ce scrisesem şi am adăugat o 
paranteză: "(O să le dau pensie de bătrâneţe la toate cele 
şaizeci de ştioalfe de mâna-ntâi.)" M-am gândit c-asta o să-i 
enerveze realmente. Aşa că după o lună — uitasem complet 
de aiureala asta — când am primit scrisoarea prin care mă 
anunțau că mă calificasem, a fost cât pe-aici să-mi dau 
drumu-n izmene. 

— Şi ai fost de-acord? întrebă Collie Parker. 

— Mda, e cam greu de explicat. Chestia este că toţi 
credeau că nu-i decât o glumă excelentă. Prietena mea dorea 
să fotografieze scrisoarea şi s-o imprime pe un tricou la un 
atelier care se ocupă cu aşa ceva, de parcă ar fi crezut că 
făcusem farsa secolului. La fel s-a-ntâmplat cu toţi. Imi 
strângeau mâna cu căldura şi era imposibil să n-aud din 
partea cuiva: "Băi, Abe, i-ai tras-o grozav Maiorului, aşa-i?'" Vă 
zic că era atât de amuzant, încât am perseverat, rânji morbid 
Abraham. Pe cuvântul meu, dacă nu toată lumea se distra 
a-ntâia. Toţi credeau că aveam să i-o trag până la capăt 
Maiorului. Şi asta am şi făcut. După aia, m-am trezit într-o 
dimineaţă că eram băgat. Am făcut parte de la început din 
prima sută, mai exact am fost al şaisprezecelea scos din urnă. 
Aşa încât pot spune că, până la capăt, Maiorul mi-a tras-o 
mie. 

Un cor de ovaţii lipsite de putere se înălţă din rândul 
Mărşăluitorilor, şi Garraty ridică ochii. Deasupra capului, un 


indicator reflectorizant uriaş îi informa: AUGUSTA 10. 

— Ai putea muri de râs, este? făcu Collie. 

Abraham îl privi îndelung. 

— Întemeietorul neamului nu este amuzat, anunţă el, 
sec. 


Capitolul 14 


"Şi nu uitaţi, dacă vă folosiţi mâinile, 

dacă gesticulaţi cu orice parte a corpului, 

sau folosiţi orice parte a cuvântului, veţi pierde 
ocazia de a câştiga 10 000 de dolari. 

Pur şi simplu, daţi o listă. Mult noroc!" 

— Dick Clark 

Piramida de 10 000 de dolari 


Toţi căzuseră de acord că nu mai puteau să reacționeze 
emoţional. Se părea însă că lucrurile nu stăteau deloc aşa, 
gândi Garraty obosit, pe când mergeau prin întunericul vuitor 
pe U. S. 202, cu Augusta rămasă la o milă în urmă. Cao 
chitară tratată cu indiferenţă, care fusese aruncată de 
colo-colo de un cântăreţ nesimţitor, coardele nu plesniseră, ci 
erau doar dezacordate, discordante, haotice. 

Augusta nu fusese ca Oldtown. Oldtown fusese un fals 
New York, copiat de fermieri. Augusta era un tip nou de oraş, 
o aşezare de băieţi de viaţă, ţicniţi, un oraş aflat la sfârşitul 
petrecerii, cu un milion de beţivi şi nebuni dansând, plus 
maniaci cu adevărat săriţi de pe fix. 

Auziseră şi văzuseră Augusta cu mult înainte să ajungă la 
propriu acolo. Imaginea valurilor spărgându-se pe un țărm 
îndepărtat revenea mereu în mintea lui Garraty. Auziseră 
mulţimea de la cinci mile depărtare. Luminile umpleau cerul 
cu strălucirea pastelată a peliculei unui balon de săpun, care 
era înspăimântătoare şi apocaliptică, amintindu-i lui Garraty 


de imaginile văzute în manualele de istorie cu atacul aerian 
german asupra coastei răsăritene americane în ultimele zile 
ale celui de-al doilea război mondial. 

Se priviseră unul pe celălalt neliniştiţi şi se apropiaseră 
mai mult, ca nişte băieţaşi prinşi de o furtună cu fulgere şi 
trăsnete sau ca vitele în viscol. Zgomotul mulţimii creştea de 
parcă se umfla, căpătând o roşeaţă crudă. O foame care 
paraliza. Garraty avusese viziunea clară şi înspăimântătoare a 
marelui zeu Mulțimea, târându-se din depresiunea Augusta pe 
picioare stacojii de păianjen şi devorându-i pe toţi de vii. 

Oraşul însuşi fusese înghiţit, strangulat şi îngropat. 
Într-un sens foarte real al cuvântului, Augusta nu mai existase 
şi nu mai existaseră cucoane grase, fete drăguţe, bărbaţi 
pompoşi sau copii uzi între picioare, fluturând norişori pufoşi 
din vată de zahăr. Acolo nu existase nici un italian agitat, care 
să le arunce felii de pepene. Doar Mulțimea, o creatură fără 
trup, cap sau minte. Mulțimea nu fusese decât un Glas şi un 
Ochi, şi nu constituise o surpriză faptul că ea fusese atât 
Dumnezeu, cât şi Diavol. Garraty o percepuse şi ştia că şi 
ceilalţi o percepeau. Mersese ca printre nişte piloni gigantici 
pentru cabluri de înaltă tensiune, simțind cum furnicăturile şi 
şocurile îi zbârlesc fiecare firişor de păr, îi fac limba să-i tre- 
mure nebuneşte în gură, îl fac să-şi simtă ochii gata să pârâie 
şi să împroaşte scântei, în vreme ce se rostogoleau în 
culcuşurile lor umede. Mulțimea trebuia să fie satisfăcută. 
Mulțimea trebuia să fie adulată şi temută. Şi, în cele din urmă, 
Mulţimii trebuia să se i se aducă jertfe. 

Inaintaseră cu greu prin troiene de confeti care le 
ajungeau la glezne. Se rătăciseră unul de celălalt şi se 
regăsiseră într-un viscol multicolor de serpentine tăiate din 
reviste. Garraty înhăţase la întâmplare o bucată de hârtie din 
văzduhul întunecat şi dement şi se trezise privind o reclamă 
la cursurile de culturism Charles Atlas. Prinsese alta şi se 
pomenise faţă în faţă cu John Travolta. 

lar la apogeul surescitării, în vârful primei coline de pe U. 
S. 202, privind peste autostrada ticsită de gloată din spate şi 
peste oraşul ghiftuit şi suprasaturat de la picioarele lor, două 


gigantice proiectoare alb-purpuriu spintecaseră văzduhul în 
faţa Mărşăluitorilor, şi Maiorul se aflase acolo, 
îndepărtându-se de ei în jeep-ul său, ca un miraj, 
menţinându-şi rigid salutul, nepăsător în mod incredibil şi 
fantastic faţă de mulţimea cuprinsă parcă de uriaşe chinuri 
ale facerii, de jur-împrejurul lui. 

Cât despre Mărşăluitori... corzile emoţiilor lor nu erau 
plesnite, ci doar puternic dezacordate. Toţi treizeci şi şapte 
care mai rămăseseră urlaseră sălbatic, cu glasuri răguşite şi 
cu totul neauzite de nimeni. Mulțimea nu avea de unde să ştie 
că ei se bucurau, dar cumva o făcuseră, cumva înţeleseseră 
că cercul dintre venerarea morţii şi dorinţa de moarte se 
închisese pentru încă un an şi mulţimea înnebunise complet, 
convulsionând în paroxisme tot mai mari şi mai mari. Garraty 
simţise o durere sfredelitoare, pătrunzătoare în stânga 
pieptului şi, cu toate acestea, fusese incapabil să se oprească 
din răcnit, deşi înţelesese perfect că se apropiase şi mai mult 
de marginea hăului. 

Un Mărşăluitor cu ochi vicleni, pe nume Milligan, îi 
salvase pe toţi, căzând în genunchi, cu ochii strâns închişi şi 
palmele apăsate pe tâmple, ca şi cum ar fi încercat să-şi 
menţină creierii înăuntru. Se prăbuşise apoi înainte, cu faţa în 
jos, lunecând cu vârful nasului pe asfalt şi julindu-l, ca o cretă 
moale pe o tablă neagră şi aspră — uluitor, gândise Garraty, 
puştiul îşi ia nasul la purtare pe drum —, după care Milligan 
fusese din fericire împuşcat. După aceea, Mărşăluitorii se 
opriseră din răcnete. Garraty fusese foarte speriat de junghiul 
din piept care îl mai lăsase doar puţin. Işi promisese că acela 
fusese ultimul său moment de nebunie. 

— Ne apropiem de prietena ta? întrebă Parker. 

Nu slăbise, dar se cuminţise. Garraty ajunsese chiar să-l 
placă acum. 

— Mai sunt vreo cincizeci de mile. Poate şaizeci. Plus sau 
minus câteva. 

— Eşti un tip al dracu' de norocos, spuse Parker gânditor. 

— Serios? 

Garraty era surprins. Se întoarse, pentru a vedea dacă nu 


cumva Parker râdea de el. Nu râdea. 

— O s-o vezi pe maică-ta şi pe prietena ta. Eu pe cine 
dracu' o să văd între locul ăsta şi sfârşit? Pe nimeni, doar pe 
porcii ăştia. 

Ridica degetul mijlociu spre mulţime, care păru să ia 
gestul lui drept un salut şi-l aclamă în delir. 

— Mi-e dor de-acasă, spuse Parker. Şi mi-este frică. 
Brusc, răcni către mulţime: Porci/or! Sunteţi nişte porci! 

Spectatorii ovaţionară mai gălăgios ca oricând. 

— Şi mie mi-este frică. Şi mi-e dor de casă. Eu.... vreau 
să spun noi... Şovăi, căutându-şi cuvintele: Suntem toţi prea 
departe de casă. Drumul ne ţine departe. Poate c-o să le pot 
vedea, dar nu le voi putea atinge. 

— Regulamentul spune că... 

— Ştiu ce spune regulamentul. Contact corporal cu 
oricine doresc, atâta timp cât nu părăsesc drumul. Dar nu-i 
acelaşi lucru. Este ca un zid. 

— Pentru tine-i al naibii de uşor să vorbeşti. O să le vezi, 
indiferent cum ar sta lucrurile. 

— Poate că asta o să agraveze situaţia, comentăl 
McVries. 

Apăruse neauzit în spatele lor. Tocmai trecuseră pe sub 
un indicator luminos de avertizare, care clipea galben a 
intersecţia Winthrop. Garraty îi văzu reflecţia mărindu-se şi 
apoi micşorându-se pe pavaj după ce trecură, un ochi galben, 
ameninţător, care se deschidea şi se închidea. 

— Sunteţi toţi nebuni, spuse Parker binevoitor. M-am 
cărat de-aici. 

Acceleră puţin şi, în scurt timp, dispăru în umbrele 
pâlpâitoare. 

— Crede că suntem homo, zise McVries amuzat. 

— Ce crede? ridică Garraty capul. 

— Nu-i un tip chiar atât de rău, continuă McVries gânditor 
şi ridică mucalit dintr-o sprânceană. Poate că pe jumătate 
chiar are dreptate. Poate că de-aia ţi-am salvat pielea. Poate 
că-s în limbă după tine. 

— Cu o faţă ca a mea? Crezusem că vouă, perverşilor, vă 


plac tipii mai finuţi. 

Cu toate acestea, brusc, se simţi tulburat. 

Pe neaşteptate, şocându-l, McVries întrebă: 

— Vrei să ţi-o iau la labă? 

Garraty trase aer în piept cu un şuierat. 

— Ce dra... 

— Mai taci naibii! făcu McVries iritat. Când o să termini 
cu rahatu' tău de ipocrizie? Nici măcar n-o să te-ajut 
spunându-ţi dacă am glumit sau nu. Ce zici? 

Garraty simţi în gât un nod uscat şi în acelaşi timp 
lipicios. Chestia era că ar fi dorit să fie mângâiat. Homo sau 
nu, asta nu mai părea să conteze acum, când toţi erau 
preocupaţi să moară. Tot ce conta era McVries. Nu dorea ca 
McVries să-l atingă, nu în felul acela. 

— Ei bine, adevărul este că mi-ai salvat viaţa..., începu el 
şi tăcu în mod deliberat. 

McVries izbucni în râs. 

— Ar trebui să mă simt ca o jigodie fiindcă-mi datorezi 
ceva şi profit de asta? Aşa-i? 

— Fă ce vrei, replică sec Garraty, dar termină cu jocurile. 

— Asta înseamnă "da"? 

— Orice vrei! zbieră Garraty. 

Pearson, care se zgâia, aproape hipnotizat, la propriile 
sale picioare, ridica ochii, surprins. 

— Orice dracu' vrei! urlă Garraty. 

— Ai perfectă dreptate, Ray, râse din nou McVries. Să nu 
te-ndoieşti de asta nici o clipă. 

Il bătu pe umăr şi rămase în urmă. 

Garraty se holbă după el, neînţelegător. 

— Nu se mai satură, comentă Pearson, obosit. 

— Poftim? 

— Mergem de aproape două sute cincizeci de mile, gemu 
Pearson. Picioarele mele sunt ca nişte bucăţi de plumb cu 
otravă-năuntru. Spinarea mă arde. Dar sonatului ăsta de 
McVries tot nu-i ajunge. Este ca unul mort de foame 
care-nfulecă laxative. 

— Crezi că doreşte să fie rănit? 


— lisuse, tu ce crezi? Ar trebui să poarte în jurul gâtului o 
plăcuţă: LOVIŢI-MĂ TARE. Mă-ntreb ce vrea să compenseze 
prin asta? 

— Nu ştiu, zise Garraty. 

Era pe punctul să adauge ceva, dar văzu că Pearson nu-l 
mai asculta. Işi privea iarăşi picioarele şi trăsăturile lui 
vlăguite erau încordate în linii de oroare. Işi pierduse pantofii. 
Ciorapii de sport alb-murdar descriau arcuri alb-cenuşii prin 
beznă. 

Trecură de un indicator care anunţa: LEWISTON 32 MI, iar 
după o milă ajunseră la un indicator electric în formă de arc, 
care proclama: GARRATY 47 în litere alcătuite din becuri de 
iluminat. 

Garraty ar fi dorit să moţăie, dar nu putea. Ştia ce dorise 
Pearson să spună, referindu-se la spinarea sa. Propria lui 
coloană vertebrală se simţea ca şi cum ar fi fost o vergea 
înroşită în foc. Muşchii posteriori ai picioarelor erau răni 
deschise, arzătoare. Amorţeala tălpilor începuse să fie 
înlocuită de o agonie mult mai ascuţită şi precis conturată 
decât oricare alta pe care o simţise până atunci. Nu-i mai era 
foame, totuşi înghiţi câteva concentrate. Câţiva Mărşăluitori 
nu erau decât schelete învelite în piele — orori din lagărele de 
exterminare. Garraty nu dorea să ajungă aşa... Insă, desigur, 
oricum era aşa. Îşi plimbă o mână pe flancul corpului şi cântă 
la xilofonul coastelor. 

— În ultimul timp nu l-am mai auzit pe Barkovitch, rosti 
el, străduindu-se să-l desprindă pe Pearson din concentrarea 
aceea îngrozitoare care-l făcea să semene mult prea mult cu 
reîncarnarea lui Olson. 

— Aşa-i. Cineva zicea că i-a înţepenit un picior, când am 
trecut prin Augusta. 

— Serios? 

— Aşa am auzit. 

Garraty simţi imboldul de a rămâne în urmă şi a-l vedea 
pe Barkovitch. Era greu de găsit pe întuneric şi se alese cu un 
avertisment, dar în cele din urmă îl descoperi. Barkovitch se 
afla acum în eşalonul ariergărzii şi tropăia şontorog, cu chipul 


brăzdat de concentrare. Ochii îi erau atât de mijiţi, încât 
păreau nişte monede văzute dinspre muchie. Nu mai avea ja- 
chetă. Vorbea de unul singur, cu glas scăzut, monoton şi 
încordat. 

— Salut, Barkovitch! spuse Garraty. 

Barkovitch tresări, se împiedică şi fu avertizat... al treilea 
avertisment. 

— Aşa! urlă el arţăgos. Aşa, vezi ce-ai făcut?! Eşti 
mulţumit acum, tu şi amicii tăi şmecheri? 

— N-arăţi prea grozav, zise Garraty. 

— Totul face parte din Plan, rânji viclean Barkovitch. Mai 
ţii minte când ţi-am spus despre Plan? Nu m-ai crezut. Olson 
nu m-a crezut. Nici Davidson. Nici Gribble. 

Glasul i se reduse la nivelul unei şoapte suculente, 
încărcată de flegmă. 

— Garraty, am daaan-sat pe mormintele lor! 

— Te doare piciorul? întrebă Garraty încetişor. Nu poate 
să fie chiar atât de rău. 

— Au mai rămas doar treizeci şi cinci pe care să-i întrec. 
Toţi se vor prăbuşi la noapte. O să vezi! Când va răsări 
soarele, pe drum nu va mai merge nici o duzină. O să vezi. Tu 
şi amicii tăi fiţoşi, Garraty. Toţi vor fi morţi până dimineaţă. 
Ba nu, până la miezul nopţii. 

Brusc, Garraty se simţi foarte puternic. Ştiu că Barkovitch 
avea să se ducă în scurt timp. Ar fi vrut s-o ia la fugă, 
neţinând seama de rinichii care îl dureau, de şira spinării 
care-l tortura şi de tălpile înnebunitoare, să alerge şi să-i 
spună lui McVries că-şi va putea ţine promisiunea. 

— Ce vei cere? întrebă el cu glas tare. Ce vei cere când 
vei învinge? 

Barkovitch rânji voios, de parcă abia aşteptase 
întrebarea. În lumina neclară, faţa lui părea că se boţeşte şi 
se mişcă, de parcă ar fi fost manevrată şi lovită de mâini 
gigantice. 

— Picioare de plastic, şopti el. Picioaaaare de plastic, 
Garraty. O să mi le amputez pe-astea — mă cac pe ele dacă 
nu ştiu de glumă. O să-mi instalez picioare de plastic noi şi 


p-astea o să le bag într-o maşină de spălat rufe şi-o să mă uit 
la ele cum se-nvârt şi se-nvârt şi se-nvârt... 

— Crezusem că poate ţi-ai dori nişte prieteni, zise 
Garraty cu tristeţe. 

Un sentiment ametitor de triumf, sufocant şi minunat, vui 
prin el. 

— Prieteni? 

— Pentru că n-ai nici unul, spuse Garraty compătimitor. 
Toţi vom fi bucuroşi să te vedem murind. Nimeni nu-ţi va 
simţi lipsa, Gary. Poate c-o să merg înapoia ta şi o să-ţi scuip 
pe creieri, după ce ţi-i vor împrăştia pe drum. Poate c-o să fac 
asta. Poate c-o s-o facem toţi. 

Era o nebunie, o nebunie, ca şi când întreg capul i-ar fi 
luat-o razna, era ca atunci când lovise cu ţeava puştii cu aer 
comprimat în Jimmy, sângele... Jimmy uriaşe... Întregul cap i 
se înceţoşase de dogoarea justiţiei sălbatice, primitive. 

— Nu mă urî, scânci Barkovitch, de ce mă urăşti? Nu 
vreau să mor, aşa cum nu vrei nici tu. Ce doreşti? Să-mi pară 
rău? O să-mi pară rău! O să... o să... 

— O să scuipăm toţi pe creierii tăi! continuă Garraty, ca 
un dement. Vrei şi tu să mă pipăi? 

Barkovitch îl privi palid, cu ochi derutaţi şi goi. 

— Imi... îmi pare rău, şopti Garraty. 

Se simţea înjosit şi murdar. Se grăbi să se îndepărteze de 
Barkovitch. Lua-te-ar dracu', McVries, se gândi. De ce? De ce? 
Imediat puştile detunară şi doi băieţi căzură morţi în 
acelaşi timp, şi unul dintre ei trebuia să fie Barkovitch, trebuia 

să fie. lar de data asta fusese vina lui, el fusese ucigaşul. 

Apoi Barkovitch izbucni în râs. Barkovitch chicotea, mai 
ascuţit, mai descreierat şi chiar mai audibil decât nebunia 
mulţimii. 

— Garraty! Gaaarraaatyyyy! O să dansez pe mormântul 
tău, Garraty! O să daaaan... 

— Gura! răcni Abraham. Gura, puţoiule ce eşti! 

Barkovitch amuţi, după care începu să suspine. 

— Du-te dracu'! mormăi Abraham. 

— Uite ce-ai făcut, rosti cu reproş Collie Parker. L-ai făcut 


să plângă, Abe, băiat rău ce eşti! Acum o să se ducă acasă şi 
o să ne pârască maică-sii. 

Barkovitch continuă să suspine. Era un sunet pustiit, de 
cenuşă, care-i zbârli pielea lui Garraty. Era lipsit de orice 
speranţă. 

— Smiorcăilă o să-i spună lu' mămica? strigă Quince spre 
înapoi. Vai, vai, Barkovitch, ce-o să ne facem? 

Lăsaţi-l în pace! urlă Garraty în gând, lăsaţi-l în pace, 
habar n-aveţi cât de mult suferă! Totuşi, ce fel de gând ipocrit 
şi făţarnic mai era şi acela? El dorea ca Barkovitch să moară. 
La urma urmelor, putea s-o recunoască. Dorea ca Barkovitch 
să-şi verse ficaţii şi să crape. 

lar Stebbins era probabil acolo în urmă, în beznă, şi 
râdea de toţi. 

Se grăbi şi-l ajunse din urmă pe McVries, care înainta, 
uitându-se nepăsător spre mulţime. Spectatorii îi întorceau 
privirea, studiindu-l cu aviditate. 

— De ce nu m-ajuţi să decid? rosti McVries. 

— Sigur! în ce problemă trebuie să decidem? 

— Cine-i în cuşcă? Noi sau ei? 

Garraty râse, de-a dreptul încântat. 

— Toţi! lar cuşca este-n grădina zoologică a Maiorului. 

McVries nu îi împărtăşi veselia. 

— Barkovitch scapă hăţurile, aşa-i? 

— Da, cred că da. 

— Nu mai vreau să văd. Este oribil! Şi-i o înşelătorie. 
Construieşti totul în jurul a ceva... te pregăteşti pentru ceva... 
şi apoi nu-ţi mai doreşti lucrul ăla. Nu-i păcat că toate marile 
adevăruri sunt astfel de minciuni? _ 

— Nu m-am gândit niciodată prea mult la chestia asta. li 
dai seama că-i aproape ora zece? 

— Este ca şi cum te-ai antrena toată viaţa pentru săritura 
cu prăjina, pentru ca apoi, când ajungi la Olimpiadă, să-ţi 
spui: "De ce dracu' vreau eu să sar peste bara aia?" 

— Mda. 

— Mai-mai că te-ar interesa, este? făcu McVries, iritat. 

— E tot mai greu să mă stârneşti, recunoscu Garraty. 


Făcu o pauză. Ceva îl tulbura serios de o vreme. Baker li 
se alătură. Garraty privi de la Baker la McVries şi după aceea 
înapoi. _ 

— Voi i-aţi văzut... i-aţi văzut părul lui Olson? Inainte de 
a-şi încasa biletul? 

— Ce-i cu părul lui? întrebă Baker. 

— Incărunţise. 

— Asta chiar că-i o nebunie, zise McVries, dar brusc păru 
foarte speriat. Nu cred, probabil că era praf de pe drum sau 
altceva. 

— Era cărunt, repetă Garraty. Parcă mergem de-o 
veşnicie pe drumul ăsta. Părul lui Olson care... care devenise 
aşa m-a făcut să mă gândesc prima dată la asta, dar... poate 
că-i un mod dement de nemurire. 

Ideea era teribil de deprimantă. Privi drept înainte în 
întuneric, simțind adierea blândă a vântului pe obraji. 

— Merg, am mers, voi merge, voi fi mers, intonă McVries. 
Să traduc şi în latină? 

Suntem suspendaţi în timp, se gândi Garraty. 

Tălpile li se mişcau, dar nu şi ei. Sclipirile stacojii ale 
ţigărilor din mulţime, ocazionalele bliţuri sau flăcărui de 
brichete puteau să fi fost stele, constelații joase şi stranii care 
le marcau existenţa în faţă şi în spate, îngustându-se până la 
dispariţie în ambele direcţii. 

— Brrr! făcu Garraty, înfiorându-se. Poţi s-o iei razna. 

— Aşa-i, încuviinţă Pearson şi râse nervos. 

Urcau un deal lung şi şerpuit Drumul era alcătuit acum 
din plăci de beton înşiruite, al căror material se simţea dur 
sub tălpi. Garraty avea impresia că poate percepe fiecare 
pietricică prin pantofii subţiri ca hârtia. Vântul jucăuş 
împrăştiase în calea lor maldăre de ambalaje de bomboane, 
cutii de floricele şi gunoaie de tot felul. Pe alocuri, aproape că 
trebuia să se căznească pentru a înainta. Nu-i corect, gândi 
Garraty, plângându-şi de milă. 

— Ce ne-aşteaptă în faţă? îl întrebă McVries, pe un ton 
de scuză. 

Garraty închise ochii şi se strădui să alcătuiască o hartă 


în minte. 

— Nu-mi amintesc toate orăşelele. Ajungem la Lewiston, 
ăsta-i al doilea oraş ca mărime din stat, mai mare decât 
Augusta. O să mergem chiar pe strada principală. Înainte se 
numea Lisbon Street, dar acum se numeşte Cotter Memorial 
Avenue. Reggie Cotter a fost singurul tip din Maine care a 
învins vreodată în Marşul cel Lung. Asta a fost cu mult timp în 
urmă. 

— A murit, nu? întrebă Baker. 

— Da. A avut o hemoragie la un ochi şi a terminat Marşul 
pe jumătate orb. Ulterior s-a constatat că avea un cheag de 
sânge pe creier. A murit la vreo săptămână după Marş. 

Cu un efort infim de a alunga povara detaliilor, repetă: 

— Asta a fost cu mult timp în urmă. 

O vreme, nici unul nu mai scoase o vorbă. Ambalajele 
dulciurilor le trosneau sub tălpi, răsunând ca pârâiturile unui 
incendiu forestier îndepărtat. O petardă pocni în mulţime. 
Garraty distinse o geană de lumină îndepărtată la orizont — 
probabil oraşele gemene Lewiston şi Auburn, ţinutul unor 
familii cu nume ca Dussette, Aubuchon şi Lavesque, ţinutul lui 
Nous parlons francais ici. Brusc, simţi o poftă aproape nebună 
de o lamă de gumă de mestecat. 

— După Lewiston ce vine? 

— Mergem pe Route 196, după aceea trecem pe 126 
până la Freeport, unde o să le văd pe mama şi pe prietena 
mea. Tot acolo o să trecem pe U. S. 1. Şi pe asta vom rămâne 
până la sfârşit. 

— Autostrada cea mare, şopti McVries. 

— Exact. 

Puştile bubuiră, şi ei tresăriră. 

— A fost Barkovitch sau Quince, zise Pearson. Nu-mi dau 
seama... unul dintre ei continuă să meargă... este... 

Barkovitch hohoti din beznă, un sunet ascuţit, bolborosit, 
subţire şi înspăimântător. 

— Încă nu, curvelor! Încă nu m-am dus! Încă 
NUuuuuuuuuuuuu... 

Glasul îi suia întruna şi întruna ca o sirenă de incendii 


defectă. Pe neaşteptate, mâinile lui Barkovitch se repeziră în 
sus aidoma unor porumbei care-şi iau zborul speriaţi şi 
începură să-şi sfâşie propriul gât. 

— Iisuse! icni Pearson şi vomită în poală. 

Fugiră de lângă el, fugiră şi se împrăştiară în faţă şi în 
spate, iar Barkovitch continuă să zbiere, să bolborosească, 
să-şi sfâşie beregata şi să meargă, cu chipul sălbatic întors 
către cer, cu gura ca o curbă strâmbă de beznă. 

Apoi sunetul sirenei începu să se diminueze şi Barkovitch 
se pierdu o dată cu el. Căzu şi-l împuşcară, viu sau mort. 

Garraty se întoarse, revenind cu faţa spre direcţia de 
înaintare. Era vag recunoscător că nu fusese avertizat. Zări 
copia la indigo a ororii sale pe toate feţele din jur. Partea cu 
Barkovitch se terminase. Se gândi că nu era un semn bun 
pentru ei ceilalţi, pentru viitorul lor pe drumul întunecat şi 
însângerat. 

— Nu mă simt bine, zise Pearson. 

Glasul lui era sec. Icni, dar nu vomită decât bilă şi pentru 
câteva clipe înaintă îndoit din mijloc. 

— Oh! Nu mă simt prea bine. Oh, Doamne. Nu mă... 
Simt... Prea bine. Oh! 

McVries privi drept înainte. 

— Cred... regret că nu sunt nebun, rosti el gânditor. 

Numai Baker nu spuse nimic. Şi asta era straniu, 
deoarece Garraty simţi subit mireasmă de caprifoi din 
Louisiana. Auzi orăcăitul broaştelor în bălți. Simţi zumzetul 
leneş, apăsător al cicadelor săpând în coaja groasă a 
chiparoşilor ca să doarmă somnul lor lipsit de vise, lung de 
şaptesprezece ani. Şi o văzu pe mătuşa lui Baker, 
legănân-du-se înainte şi înapoi, cu ochi visători, zâmbitori şi 
goi, stând pe verandă şi ascultând glasurile îndepărtate, 
printre pârâituri şi bâzâitufi, la vechiul ei aparat de radio 
Philco cu carcasă din mahon ciobit şi crăpat. Legănându-se, 
legănându-se, legănându-se... Surâzând visător. Aidoma unei 
pisici care a lins smântână şi este foarte mulţumită. 


Capitolul 15 


"Nu-mi pasă dacă învingeţi sau pierdeţi, 
atâta timp cât învingeţi." 

— Vince Lombardi 

Fost antrenor al echipei Green Bay Packers 


Lumina zilei apăru strecurându-se printr-o lume albă şi 
mută de ceaţă. Garraty umbla singur. Deja nu mai ştia câţi o 
încasaseră în timpul nopţii. Tălpile lui aveau dureri de cap. 
Migrene teribile. Le putea simţi umflându-se, de fiecare dată 
când îşi lăsa greutatea pe ele. Fesele îl dureau. Şira spinării 
era un foc de gheaţă. Insă tălpile lui aveau dureri de cap, iar 
sângele i se coagula în ele, le umfla şi transforma venele în 
spaghete a/ dente. 

În acelaşi timp, viermele aţâţării îi creştea în măruntaie: 
mai aveau doar treisprezece mile până la Freeport. Se aflau 
acum în Portervillie, iar mulţimea de-abia îi putea distinge pe 
Mărşăluitori prin ceața deasă, dar scanda ritmic numele lui 
Garraty încă din Lewiston. Sunetele aduceau cu pulsaţiile unei 
inimi gigantice. 

Freeport şi Jan, se gândi el. 

— Garraty? 

Glasul suna familiar, dar stins. Era McVries. Chipul îi era 
un craniu nebărbierit. Ochii îi sclipeau febril. 

— Bună diimineaţa, croncăni McVries. Trăim să ne 
luptăm cu înc-o zii. 

— Mada. Câţi au furat-o azi-noapte? 

— Şase. 

McVries scoase de la centură un flacon cu pastă de şuncă 
şi începu să mănânce, folosindu-se de un deget. Mâinile îi 
tremurau rău. 

— Şase, după Barkovitch. (Puse flaconul la loc, cu grija 
unui bătrân paralizat.) Pearson a-ncasat-o. 

— Da? 


— N-am mai rămas mulţi, Garraty. Numai douăzeci şi 
şase. 

— Nu, nu suntem mulţi. 

Mersul prin ceaţă era ca mersul prin norii imponderabili 
de pulbere de pe aripile fluturilor. 

— Nici mulţi dintre noi. Muşchetarii. Tu, eu, Baker şi 
Abraham. Collie Parker. Şi Stebbins. Dacă vrei să-l pui şi pe el 
la socoteală. De ce nu? Chiar aşa, de ce nu? Hai să-l punem şi 
pe Stebbins la socoteală, Garraty. Şase Muşchetari şi 
douăzeci de valeţi. 

— Tot mai crezi că eu voi învinge? 

— In toate primăverile este aşa ceaţă pe-aici? 

— Ce-nseamnă asta? 

— Nu, nu cred că vei învinge. Stebbins va-nvinge, Ray. 
Nimic nu-l poate toci, este dur ca diamantul. Se zice că-n 
Vegas are cota 9:1, acum după ce Scramm a ieşit. Hristoase, 
parcă-i la fel ca-n clipa în care-am pornit. 

Garraty încuviinţă din cap, ca şi când s-ar fi aşteptat la 
aşa ceva. şi găsi tubul cu pastă de carne şi începu să 
mănânce. Ar fi dat aproape orice pentru hamburgerii în sânge 
de mult dispăruţi ai lui McVries. 

McVries inspiră de câteva ori şi-şi şterse nasul cu dosul 
mâinii. 

— Nu ţi se pare straniu? Vreau să zic, nu ţi se pare 
straniu ca după toată chestia asta să te-ntorci pe terenul tău 
de joacă? 

Garraty simţi viermele aţâţării zvârcolindu-se şi 
răsucindu-se din nou. 

— Nu, răspunse el. Mi se pare lucrul cel mai firesc din 
lume. 

Coborâră o pantă lungă şi McVries ridică ochii spre 
ecranul alb şi gol de ceaţă. 

— Parcă se-ndeseşte şi mai rău. 

— Nu-i ceaţă, spuse Garraty. Acum e ploaie. 

Ploaia cădea încetişor, ca şi când n-ar fi avut nici o 
intenţie să se oprească pentru foarte mult timp. 

— Unde-i Baker? 


— Undeva prin spate, zise McVries. 

Fără un cuvânt — cuvintele erau inutile acum — Garraty 
începu să rămână în urmă. Drumul îi purtă pe lângă un 
refugiu, pe lângă dărăpănatul Centru de Recreare Porterville 
cu cele cinci şiruri de pini-lumânare, şi pe lângă o clădire 
neagră abandonată, de Mărfuri Guvernamentale cu Preţ 
Redus, în a cărei vitrină, un anunţ mare declara: LUNA MAI 
ESTE PENTRU CONFIRMAREA SEXULUI. 

Din cauza ceţii, Garraty nu-l găsi pe Baker şi ajunse 
alături de Stebbins. Dur ca diamantul, spusese McVries. El se 
gândi însă că diamantul acela începea să trădeze mici 
imperfecţiuni. Acum mergeau paralel cu măreţul şi foarte 
poluatul fluviu Androscoggin. Pe malul opus, filatura Porters- 
ville îşi ridica turnurile în ceaţă ca un castel medieval murdar. 

Stebbins nu înălţă ochii, dar Garraty ştia că Stebbins ştia 
că el se afla acolo. Nu spuse nimic, decizând în mod prosteşte 
să-l determine să vorbească primul. Drumul făcu alt cot. 
Pentru o clipă, mulţimea dispăru, când traversară podul peste 
Androscoggin. Dedesubtul lor, apa clocotea, posacă şi 
violentă, ornată cu spumă galbenă ca brânza veche. 

— Care-i treaba? 

— Cruţă-ţi suflul pentru un minut, răspunse Garraty. O să 
ai nevoie de el. 

Ajunseră la capătul podului şi mulţimea reveni alături de 
ei, când cotiră la stânga şi porniră să urce dealul Brickyard. 
Era o pantă lungă, abruptă şi terasată. Râul rămânea mult 
dedesubt în stânga, iar versantul din dreapta era aproape 
perpendicular pe drum. Spectatorii se agăţaseră de copaci, de 
tufişuri, unii de alţii, şi scandau numele lui Garraty. Odată, el 
curtase o fată, Carolyn, care locuia pe dealul Brickyard. Acum 
era măritată. Avea un copil. Poate că l-ar fi lăsat şi pe el, dar 
pe atunci era puşti şi destul de prostovan. 

De undeva din faţă, Parker rosti un futu-i! şoptit, cu 
respiraţia întretăiată, care de abia se auzi peste vacarmul 
mulţimii. Picioarele lui Garraty tremurară şi ameninţară să se 
transforme în gelatină, dar acesta era ultimul urcuş mare 
înainte de Freeport. După aceea, nu mai conta. Dacă era să 


se ducă în iad, avea să se ducă în iad. În cele din urmă, îl 
escaladară pieptiş (Carolyn avea piept frumos şi purta adesea 
pulovere mulate, din caşmir), iar Stebbins, gâfâind niţel, îşi 
repetă întrebarea: 

— Care-i treaba? 

Puştile bubuiră. Un băiat pe nume Charlie Field se înclină 
şi părăsi Marşul. A 

— Nici una, zise Garraty. Il căutam pe Baker, dar am dat 
peste tine. McVries zice că el crede că tu o să-nvingi. 

— McVries este un idiot, răspunse nepăsător Stebbins. 
Chiar crezi c-o să-ţi vezi prietena, Garraty? Prin atâta lume? 

— O să stea în faţă, explică Garraty. Are permis. 

— Poliţiştii vor fi prea ocupati să-i ţină pe toţi la distanţă, 
ca să mai aibă timp s-o aducă-n faţă. 

— Nu-i adevărat, se încruntă Garraty. (Replicase tăios, 
fiindcă Stebbins formulase propria lui teamă profundă.) De ce 
spui una ca asta? 

— Oricum, de fapt vrei s-o vezi pe maică-ta. 

Garraty tresări brusc. 

— Ce?! 

— N-o să te-nsori cu ea când o să te faci mare, Garraty? 
Asta-şi doresc cei mai mulţi băieţaşi. 

— Eşti nebun! 

— Oare? 

— Da! 

— Ce te face să crezi că meriţi să-nvingi, Garraty? Ai un 
intelect de mâna a doua, eşti un specimen fizic de mâna a 
doua şi probabil că ai un libido de mâna a doua. Aş pune 
prinsoare pe câinele meu şi pe tot ce vrei că nu i-ai băgat-o 
niciodată gagicii tale. 

— Ţine-ţi dracu' fleanca! 

— Eşti virgin, aşa-i? Poate şi niţel aplecat spre popo? Te 
dai în vânt după lavandă? Nu-ţi fie frică! Poţi să-i spui totul 
tăicuţului Stebbins. 

— O să umblu mai mult decât tine, chiar de-ar fi să merg 
până-n Virginia, labă tristă ce eşti! 

Garraty tremura de furie. Nu-şi amintea să mai fi fost 


atât de furios în viaţa lui. 

— E-n regulă, rosti Stebbins împăciuitor. Te-nţeleg. 

— S-o fuţi pe mă-ta! Eşti... 

— Asta chiar c-a fost o expresie interesantă. Ce anume 
te-a făcut s-o foloseşti? 

Pentru o clipă, Garraty fu sigur că trebuia să se arunce 
asupra lui Stebbins sau să-şi piardă cunoştinţa de mânie, 
totuşi nu făcu nici una, nici alta. 

— Chiar de-ar fi să merg până-n Virginia, repetă el. Chiar 
de-ar fi să merg tocmai până-n Virginia! 

Stebbins se ridică pe vârfurile picioarelor, se întinse şi 
surâse somnoros. 

— Eu simt c-aş putea să merg până-n Florida, Garraty. 

Garraty se repezi înainte, îndepărtându-se de el şi 
căutându-l pe Baker, simțind cum enervarea şi mânia 
mureau, topindu-se într-o ruşine pulsatorie. Presupunea că 
Stebbins îl credea un fraier uşor de iritat. Bănuia că aşa şi era. 

Baker mergea lângă un băiat pe care Garraty nu-l ştia. 
Ţinea bărbia lăsată în piept şi buzele i se mişcau încetişor. 

— Salut, Baker! zise Garraty. 

Celălalt tresări, apoi păru că tremură din tot trupul, ca un 
câine. 

— Garraty, rosti el. Tu. 

— Da, eu sunt. 

— Visam... era un vis groaznic de real. Cât este ora? 

Garraty îşi privi ceasul. 

— Aproape şapte şi douăzeci. 

— Crezi că va ploua toată ziua? 

— Cred... ah! (Garraty se împletici înainte, dezechilibrat 
pentru moment.) Mi-a căzut tocul, fir-ar al dracului! 

— Aruncă-i pe amândoi, îl sfătui Baker. Cuişoarele te vor 
răni. lar când eşti dezechilibrat, consumi mai multă energie. 

Garraty scutură dintr-un picior şi pantoful îi zbură, 
rotindu-se prin aer, până aproape la marginea mulţimii, unde 
rămase ca un căţeluş olog. Braţele Mulţimii se întinseră cu 
disperare după el. Cineva îl prinse, altcineva i-l smulse, apoi 
în jurul lui se iscă o dispută violentă. Celălalt pantof nu voia 


să-i iasă la o simplă scuturare; piciorul se umflase înăuntru. 
Ingenunche, primi un avertisment, desfăcu şiretul şi-l scoase. 
Se gândi să-l azvârle mulţimii, dar îl lăsă pe drum. Un val 
uriaş şi irațional de disperare se revărsă subit peste el şi se 
gândi: Mi-am pierdut pantofii. Mi-am pierdut pantofii. 

Asfaltul se simţea rece sub tălpi. Resturile zdrenţuite ale 
ciorapilor i se udară imediat. Ambele labe ale picioarelor 
păreau ciudate, ca nişte butuci diformi. Garraty simţi cum 
disperarea se transformă în milă pentru picioarele sale. Îl 
ajunse repede din urmă pe Baker, care mergea tot fără 
pantofi. 

— Aproape c-am terminat-o, zise simplu Baker. 

— Toţi simţim la fel. 

— Am ajuns să-mi reamintesc toate lucrurile frumoase 
care mi s-au întâmplat vreodată. Prima dată când am invitat o 
fată la dans — un tip voinic şi pilit tot încerca să se bage 
peste mine şi l-am scos afară şi l-am bătut măr. Am reuşit s-o 
fac doar fiindcă era atât de beat. lar fata aia s-a uitat la mine 
de parcă aş fi fost cel mai grozav lucru apărut după motorul 
cu ardere internă. Prima mea bicicletă... Prima dată când am 
citit Femeia în alb de Wilkie Collins — asta-i cartea mea 
preferată, Garraty, dac-o să te-ntrebe cineva. Cum stăteam 
pe jumătate adormit, cu undiţa lângă o baltă înnămolită, unde 
am prins mii de răcuşori... sau cum dormeam în curtea din 
spate, cu un album de benzi desenate Popeye peste faţă. Mă 
gândesc la lucrurile alea, Garraty. În ultimul timp mă gândesc 
la ele. Ca şi cum aş fi bătrân şi devin senil. 

Ploaia matinală cădea argintiu în jurul lor. Până şi 
mulţimea era mai tăcută, mai retrasă. Feţele puteau fi văzute 
din nou, înceţoşate, ca după nişte ochiuri de geam spălate de 
picături. Erau feţe palide, cu ochi de porumbari, cu expresii 
întunecate sub pălării, umbrele şi coifuri de ziare de pe care 
se scurgea apa. Garraty simţi o durere profundă în adâncul 
său şi parcă ar fi fost mai bine dacă ar fi putut să plângă, să 
zbiere, dar nu putea, tot aşa cum nu putea să-l aline pe Baker 
şi să-i spună că era în regulă să mori. Era, totuşi, în acelaşi 
timp, nu era. 


— Sper că nu va fi întuneric, spuse Baker. Asta-i tot ce 
sper. Dacă există un... ceva după, sper că nu va fi întuneric. 
Şi sper că acolo îţi poţi reaminti. Detest să bântui veşnic prin 
întuneric, fără să ştiu cine am fost şi ce caut pe-acolo sau fără 
măcar să ştiu c-am fost vreodată altceva. 

Garraty începu să răspundă, apoi detunăturile armelor îl 
amuţiră. Reîncepea activitatea. Hiatul prezis cu atâta 
acuratețe de Parker aproape că se sfârşise. Buzele lui Baker 
se ridicară într-o grimasă. 

— De asta-mi este cel mai frică. De sunetul ăsta. De ce-o 
facem, Garraty? Cred c-am fost nebuni. 

— Nici eu nu cred c-a existat vreun motiv bun. 

— Nu suntem decât nişte şoareci în capcană! 

Marşul continuă. Ploaia cădea. Trecură de locuri 
cunoscute lui Garraty — barăci dărăpănate în care nu locuia 
nimeni, o şcoală cu o singură sală de clasă, abandonată 
acum, care fusese înlocuită de noua clădire Consolidated, 
ferme avicole, camioane vechi fără roţi, cocoţate cu osiile pe 
blocuri de beton, ogoare proaspăt arate. Garraty avea 
impresia că-şi reaminteşte fiecare lot de pământ şi fiecare 
gospodărie. Acum îl furnica aţâţarea. Drumul parcă zbura. 
Picioarele lui câştigaseră o elasticitate nouă şi înşelătoare. 
Dar poate că Stebbins avea dreptate — poate că ea n-avea să 
fie acolo. Trebuia, cel puţin, să ţină seama de asta şi să fie 
pregătit. 

Prin rândurile rărite se auzi că, mult în faţă, un băiat 
credea că avea apendicită. 

Mai devreme, Garraty s-ar fi speriat, însă acum nu-i mai 
păsa absolut de nimic, decât de Jan şi de Freeport. Limbile de 
pe ceasul lui goneau cu o viaţă diabolică proprie. Se aflau la 
numai cinci mile de centru. Trecuseră de limita oraşului 
Freeport. Undeva în faţă, Jan şi mama stăteau deja în dreptul 
magazinului Woolman, aşa cum stabiliseră. 

Cerul se mai lumină cumva, dar rămase tot înnorat. 
Ploaia se transformă într-o burniţă încăpăţânată. Drumul era o 
oglindă întunecată, o gheaţă neagră în care Garraty aproape 
că-şi putea zări reflexia deformată a feţei. Işi trecu o mână 


peste frunte. O simţea fierbinte, arzând de temperatură. Jan, 
oh, Jan! Trebuie să ştii că eu... 

Băiatul pe care-l durea abdomenul în dreapta era 
numărul 59, Klingerman. Incepu să ţipe. Urletele lui deveniră 
iute monotone. Garraty reveni cu gândurile la unicul Marş 
Lung la care asistase — tot în Freeport — şi la băiatul care 
intona monoton: Nu pot! Nu pot! Nu pot! 

Klingerman, gândi el, tacă-ţi fleanca! 

Klingerman continuă să meargă încă şi continuă să 
zbiere, cu palmele apăsate peste partea dureroasă a corpului, 
iar limbile de pe ceasul lui Garraty continuară să gonească. 
Acum era 8:15. Vei fi acolo, Jan, da? Da. Bine. Deja nu mai 
ştiu ce însemni pentru mine, dar ştiu că eu sunt încă viu şi că 
am nevoie de tine să fii acolo, poate să-mi dai un semn. Doar 
să fii acolo. Să fii acolo. 

8:30. 

— Ne apropiem de blestematul ăla de oraş, Garraty? 
răcni Parker. _ 

— Ce-ţi pasă tie? rânji McVries. In nici un caz, nu cred că 
te-aşteaptă vreo fată. 

— Eu am gagici peste tot, cap sec! făcu Parker. Ajung să 
se uite o da-tă la chipul meu şi-şi dau drumul în chiloţeii de 
mătase. 

Chipul la care se referea era acum scofâlcit şi ascuţit, 
doar o umbră a ceea ce fusese. 

8:45. 

— la-o-ncet, amice! zise McVries când Garraty îl ajunse 
din urmă şi porni să-l depăşească. Cruţă-ţi puterile pentru 
diseară! 

— Nu pot! Stebbins zicea că ea nu va fi acolo. Că poliţia 
n-o să aibă timp de pierdut ca s-o ajute să ajungă-n faţă. 
Trebuie să aflu. Trebuie să... 

— Eu nu-ţi spun nimic altceva decât s-o iei încetişor. 
Stebbins i-ar da mă-sii să bea verde de Paris, dacă asta l-ar 
ajuta să învingă. Nu-l asculta! Ea va fi acolo. In primul rând, 
pentru că dă o imagine bună la relaţia cu publicul. 

— Dar... 


— Dar nu mă lua cu "dar", Ray. la-o-ncet şi trăieşte! 

— Mai bagă-ţi undeva idioatele astea de platitudini! 
izbucni Garraty. (Işi umezi buzele şi ridică o mână 
tremurătoare spre faţă.) Sunt... te rog să mă ierţi. N-a fost 
corect din partea mea. Stebbins a mai spus că oricum, de 
fapt, eu vreau s-o văd pe mama. 

— Şi nu vrei s-o vezi? 

— Bineînţeles că vreau! Doar ce dracu' crezi că... nu... 
da... nu ştiu. Când eram mic, am avut un prieten. El şi cu 
mine... amândoi... ne-am dezbrăcat... şi ea... ea.... 

— Garraty, rosti McVries şi întinse braţul, atingându-l pe 
umăr. 

Klingerman urla foarte tare acum. Cineva din faţă îl 
întrebă dacă nu voia o tabletă împotriva gazelor. Poanta 
stârni râsul general. 

— Ai început să te pierzi, Garraty. Calmează-te! Nu strica 
totul. 

— la mâna de pe mine! zbieră Garraty. 

Işi băgă pumnul în gură şi muşcă puternic. După o clipă, 
rosti: 

— Lasă-mă, te rog! 

— Bine. Sigur că da. 

McVries se îndepărtă. Garraty ar fi dorit să-l cheme 
înapoi, dar n-o putea face. 

Apoi, pentru a patra oară, fu ora 9 dimineaţa. Cotiră la 
stânga şi mulţimea ajunse iarăşi sub cei douăzeci şi patru de 
Mărşăluitori, când trecură peste pasajul 295 şi intrară în 
Freeport. Drept înainte era Dairy Joy, unde el şi Jan se opreau 
uneori după ce mergeau la filme. Cotiră la dreapta şi trecură 
pe U. S. 1, pe care cineva o numise "autostrada cea mare". 
Mare sau mică, era ultima autostradă. Limbile ceasului lui 
Garraty păreau că vor să-i sară în ochi. Centrul lui Freeport 
era drept în faţă, iar Woolman se afla în dreapta. De aici abia 
putea distinge magazinul — o clădire pătrăţoasă şi urâtă, 
mascată de o faţadă falsă. Serpentinele reîncepură să cadă 
din văzduh. Ploaia le înmuia şi le făcea lipicioase, moi şi fără 
viaţă. Mulțimea creştea. Cineva porni sirena pentru pompieri 


a oraşului şi urletele ei se amestecară şi se contopiră cu ale 
lui Klingerman. Klingerman şi sirena de pompieri din Freeport 
cântau într-un duet de coşmar. 

Tensiunea umplea venele lui Garraty, ticsindu-le cu 
sârme de cupru. Işi auzea inima bubuindu-i, când în 
măruntaie, când în gâtlej, când exact între ochi. Două sute de 
metri. li răcneau din nou numele (RAY-RAY-EŞTI- OKAY!), dar 
deocamdată nu zărise nici o faţă familiară în mulţime. 

Devie treptat spre dreapta, până ce braţele hulpave ale 
Mulţimii ajunseră la numai câţiva centimetri de el — un braţ 
lung şi slăbănog îi apucă țesătura cămăşii, iar el sări îndărăt, 
de parcă ar fi fost tras într-o maşină de treierat — şi soldaţii îl 
aţintiră cu armele, gata să deschidă focul dacă ar fi încercat 
să dispară în valul de omenire. Mai avea de mers numai o 
sută de metri. Putea zări clar firma mare şi maro Woolman, 
dar nici urmă de mamă ori de Jan. Doamne, oh, Doamne, 
Doamne! Stebbins avusese dreptate... şi chiar dacă ele ar fi 
fost acolo, cum avea să le distingă în masa mişcătoare, gata 
să înghită? 

Un geamăt tremurat se scurse din el, ca o vomă. Se 
împiedică în propriile sale picioare şi fu cât pe-aci să cadă. 
Stebbins avusese dreptate. Dorea să se oprească aici şi să nu 
mai continue. Dezamăgirea, sentimentul de pierdere... era 
atât de copleşitor, încât se simţea gol pe dinăuntru. Ce rost 
mai avea? Ce rost mai avea acum? 

Sirena de pompieri răcnea, mulţimea urla, Klingerman 
zbiera, ploaia curgea din înalt şi propriul său suflet mărunt şi 
torturat îi fâlfâia prin cap, izbindu-se orbeşte de pereţii care-l 
întemniţau. 

Nu mai pot merge. Nu pot, nu pot, nu pot. 
Totuşi,.picioarele îl purtau mai departe. Unde sunt? Jan? 
Jan?... JAN! 

O zări. Flutura eşarfa de mătase albastră pe care i-o 
dăruise la ultima ei aniversare şi picăturile de ploaie îi 
scânteiau în păr ca diamantele. Mama era alături, îmbrăcată 
în haina neagră, simplă. Fuseseră strivite laolaltă de gloată şi 
se legănau necontrolat înainte şi înapoi. Peste umărul lui Jan, 


o cameră tv îşi aţintea botul imbecil. 

De undeva din trupul lui Garraty păru că irupe o rană 
uriaşă. Infecția se revărsă din el într-un potop verzui. Incepu 
să alerge, împleticindu-se, cu vârfurile picioarelor întoarse 
spre interior. Ciorapii rupţi fluturau şi-i loveau picioarele 
umflate. 

— Jan! Jan! 

Putea să-şi audă gândul, dar nu şi cuvintele din gura sa. 
Camera tv îl urmări cu entuziasm. Vacarmul era incredibil. 
Putea zări buzele ei, formându-i numele, şi trebuia să ajungă 
la ea, trebuia... 

Un braţ îl opri brusc. Era McVries. Vorbind printr-o 
portavoce asexuată, un soldat le dădu amândurora primul 
avertisment. 

— Nu în mulţime! 

Buzele lui McVries erau lipite de urechea lui Garraty şi-i 
urlau. Un junghi dureros sfredeli capul lui Garraty. 

— Dă-mi drumul! 

— Nu te las să te sinucizi, Ray! 

— Dă-mi drumul, fir-ar al dracu'! 

— Vrei să mori în braţele ei? Asta vrei? 

Timpul zbura. Jan plângea. Putea să-i distingă lacrimile 
de pe obraji. Garraty se zbătu şi se eliberă de McVries. Porni 
din nou către ea. Simţea suspine dureroase şi mânioase 
urcându-i prin trup. Dorea somnul. Avea să-l găsească în 
braţele ei. O iubea. 

Te iubesc, Ray! 

Putea zări cuvintele pe buzele ei. 

McVries era tot lângă el. Camera tv îi privea de sus. 
Acum, cu coada ochiului, Garraty îşi putea zări colegii de 
liceu, care desfăceau o pancartă uriaşă pe care se afla chiar 
chipul lui, fotografia luată din albumul liceului, mărită la 
dimensiunile Godzillei, rânjind larg spre el, în timp ce el 
plângea şi se străduia să ajungă la Jan. 

Al doilea avertisment răsună din portavoce ca glasul 
Domnului. 

Jan... 


Ea se întindea spre el. Mâinile se atinseră. Mâna ei 
răcoroasă. Lacrimile ei... 

Mama. Mâinile ei, întinzându-se... 

Le prinse. Într-o mână ţinea mâna lui Jan, în cealaltă 
mâna mamei sale. Le atinse. Asta era. 

Asta fu, până ce braţul lui McVries cobori din nou în jurul 
umerilor săi — crudul McVries. 

— Dă-mi drumul! Dă-mi drumul! 

— Chiar aşa de rău o urăşti? îi zbieră McVries în ureche. 
Ce vrei? Să mori, ştiind că amândouă au fost împroşcate de 
sângele tău? Asta vrei? Pentru Hristos, vino! 

Se împotrivi, dar McVries era puternic. Poate că avea 
chiar dreptate. O privi pe Jan şi acum ochii ei erau lărgiţi de 
spaimă. Mama făcea gesturi de îndepărtare, iar pe buzele lui 
Jan putu să citească vorbele aidoma unui blestem: Pleacă! 
Pleacă! 

Sigur că da, trebuie să plec, gândi el ca prin ceaţă. Sunt 
"Băiatul nostru din Maine". Şi în clipita aceea o uri, deşi nu 
făcuse altceva decât s-o prindă pe ea — şi pe propria lui 
mamă — în laţul pe care-l pregătise pentru sine. 

Al treilea avertisment pentru el şi pentru McVries se 
rostogoli maiestuos ca tunetul; mulţimea îşi reduse vuietul şi 
privi cu ochi umezi şi nerăbdători. Panica era acum evidentă 
pe chipul lui Jan şi al mamei. Palmele mamei se ridicară spre 
faţă şi Garraty se gândi la mâinile lui Barkovitch înălțându-se 
către beregata sa, aidoma unor porumbei speriaţi şi sfârte- 
când-o. 

— Dacă trebuie s-o faci, fă-o după primul colţ, 
dobitocule! strigă McVries. 

Incepu să scâncească. McVries îl înfrânsese încă o dată. 
McVries era foarte puternic. 

— Bine, spuse el, neştiind dacă McVries îl putea auzi sau 
nu. (începu să meargă.) Bine, bine, dă-mi drumul, că-mi rupi 
clavicula. 

Suspină, sughiţă, îşi şterse nasul. 

McVries îl eliberă precaut, gata să-l înhaţe, în caz de 
nevoie. 


Amintindu-şi parcă în ultima clipă, Garraty se întoarse şti 
privi în urmă, dar ele erau deja pierdute în mulţime. Se gândi 
că nu avea să uite niciodată privirea aceea de panică 
ridicându-se în ochii lor, sentimentul de încredere şi siguranţă 
care fusese în cele din urmă îndepărtat cu brutalitate. Nu zări 
nimic, decât fulgerul efemer ai unei eşarfe albastre. 

Reveni cu faţa spre înainte, fără să se uite la McVries, iar 
picioarele împleticite şi trădătoare îl purtară mai departe, şi 
ieşiră din oraş. 


Capitolul 16 


"Sângele a-nceput să curgă! Liston se clatină! 
Clay îl zguduie cu combinaţii de directe!... 

Il îndoaie! Clay îl ucide! Clay îl ucide! 
Doamnelor şi domnilor, Liston este la podea! 
Sonny Liston este la podea! Clay dansează... 
flutură din braţe... răcneşte spre mulţime! 
Doamnelor şi domnilor, nu ştiu cum 

să descriu scena aceasta!" 

— Comentator radio 

Al doilea meci de box Clay-Liston 


Tubbins înnebunise. 

Tubbins era un băiat scund cu ochelari şi faţa acoperită 
de pistrui. Purta blugii coborâţi pe şolduri şi-i ridica întruna. 
Nu vorbise mult, dar fusese un tip destul de drăguţ înainte de 
a înnebuni. | 

— CURVA! bolborosi Tubbins, spre ploaie. 

Ridicase chipul către cer şi ploaia se scurgea de pe 
ochelari pe obraji şi peste buze, apoi în jos, pe vârful bărbiei 
boante. 

— CURVA BABILONULUI A VENIT PRINTRE NOI! SE VINDE 
PE STRAZI ŞI-SI DESFACE PICIOARELE PE MURDARIA 


CALDARÂMULUI! SCÂRNĂVIE! SCÂRNĂVIE! FERIŢI-VĂ DE 
CURVA BABILONULUI! DE PE BUZELE El CURGE MIERE, DAR 
INIMA Îl ESTE FIERE ŞI PELIN... 

— Şi are şi sculament, completă obosit Collie Parker. 
lisuse, ăsta-i mai rău decât Klingerman. Ridică glasul: Taci 
dracului, Tubby! Sa 

— CODOŞ ŞI PROXENET! zbieră Tubbins. SCARNAVIE! 
SPURCĂCIUNE! 

— Fir-ar al dracu', mormăi Parker. Dacă nu tace o dată, îl 
omor cu mâinile mele. 

Îşi trecu degetele scheletice, tremurătoare, peste buze, 
le cobori la centură şi petrecu treizeci de secunde 
străduindu-se să desprindă clipsul de fixare al bidonaşului. 
Aproape că-l scăpă, ridicându-l la gură, şi vărsă jumătate din 
conţinut. Incepu să plângă fără putere. 

Era ora 15. Portland şi South Portland rămăseseră în 
urma lor. Cu cincisprezece minute mai devreme, trecuseră pe 
sub o pancartă udă şi fâlfâitoare, care anunţa că până la 
graniţa cu New Hampshire erau numai patruzeci şi patru de 
mile. 

Numai, gândi Garraty. Numai, ce cuvinţel idiot mai este 
şi ăsta. Cine a fost dobitocul căruia i-a venit ideea că am avea 
nevoie de un asemenea cuvinţel idiot? 

Mergea lângă McVries, dar, de la Freeport încoace, 
McVries vorbise numai în monosilabe. Garraty abia îndrăznea 
să-i adreseze un cuvânt. Îi era din nou îndatorat şi asta îl 
umplea de ruşine. Îl umplea de ruşine, fiindcă ştia că el 
n-avea să-l ajute pe McVries dacă se ivea ocazia. Acum Jan nu 
mai era, mama nu mai era. lrevocabil şi veşnic. Doar dacă el 
învingea. Şi acum dorea foarte mult să învingă. 

Ciudat, dar era prima dată de când ţinea minte că dorea 
să învingă. Nici măcar la start, când fusese proaspăt (hăt 
demult, pe timpurile când dinozaurii stăpâneau Pământul), nu 
dorise în mod conştient să învingă. Existase numai 
provocarea în sine. Însă pe ţevile armelor nu ieşiseră stegu- 
leţe roşii cu POC! scris pe ele. Nu era un meci de baseball sau 
un exerciţiu cu pasul uriaşului, ci totul era real. 


Sau o ştiuse din capul locului? 

Tălpile păreau că-l dor de două ori mai rău de când 
hotărâse că dorea să învingă, iar în piept simţea junghiuri 
dureroase la fiecare inspiraţie adâncă. Senzaţia de febră 
sporea... poate că se molipsise de la Scramm. 

Dorea să învingă, totuşi nici chiar McVries nu-l putea 
purta peste linia invizibilă de sosire. Nu credea că avea să 
învingă. In clasa a VI-a, câştigase concursul de ortografie pe 
şcoală şi participase la etapa pe district, dar acolo preşedintă 
nu mai fusese doamna Petrie, care te lăsa să te răzgândeşti. 
Doamna Petrie cea bună la suflet... El rămăsese lezat şi 
neîncrezător, convins că fusese vreo greşeală, dar nu fusese 
nici una. Pur şi simplu, nu fusese destul de bun ca să câştige 
atunci şi n-avea să fie destul de bun nici acum. Da, era 
îndeajuns de bun pentru a merge mai mult decât majoritatea 
băieţilor, însă nu mai mult decât toţi. Tălpile şi picioarele îşi 
depăşiseră fazele de amorţeală şi de rebeliune furioasă, iar 
răzvrătirea se afla la un singur pas depărtare. 

Doar trei băieţi mai căzuseră de când ieşiseră din 
Freeport. Unul fu-sese nefericitul Klingerman. Garraty ştia ce 
gândeau ceilalţi. Se primiseră prea multe bilete de ieşire 
pentru a abandona pur şi simplu — indiferent care dintre ei. În 
nici un caz când mai rămăseseră doar douăzeci. De acum 
aveau să meargă până ce trupurile sau minţile aveau să li se 
prăbuşească. 

Traversară un pod peste un părâiaş liniştit, cu apa uşor 
încreţită de burniţă. Carabinele bubuiră, mulţimea ovaţionă şi 
Garraty simţi sâmburele încăpățânat de speranţă din fundul 
minţii sale deschizându-se încă puţin, infinitezimal. 

— Cum ţi s-a părut că arăta prietena ta — bine? 

II întrebase Abraham, care părea o victimă a lagărelor de 
exterminare naziste. Dintr-un motiv imposibil de înţeles, îşi 
abandonase atât jacheta, cât şi cămaşa, dezvelindu-şi pieptul 
osos şi coastele. 

— Da, zise Garraty. Sper c-o să mă pot întoarce la ea. 

— Speri? zâmbi Abraham. Da, încep să-mi amintesc cum 
se scrie cuvântul "speranţă". (Fusese ca o uşoară 


ameninţare.) Cine a fost, Tubbins? 

Garraty ascultă. Nu auzi nimic, doar vuietul constant al 
mulţimii. 

— Da. Dumnezeule, el a fost. Cred că Parker i-a cobit. 

— Îmi tot repet, spuse Abraham, că nu trebuie să fac 
nimic altceva decât să continuu să pun un picior în faţa 
celuilalt. 


— Îhî. 
— Garraty..., făcu Abraham, nu ştiu cum să-ţi zic... 
— Ce anume? 


Abraham nu răspunse mult timp. Pantofii lui erau din cei 
numiţi "Oxford", masivi şi fără toc, care i se păreau îngrozitor 
de grei lui Garraty (ale cărui tălpi desculţe şi reci se îndreptau 
treptat spre stadiul de carne vie). Bocăneau şi hârşâiau pe 
asfaltul autostrăzii care se lăţise la trei benzi. Mulțimea nu 
mai era atât de gălăgioasă sau chiar atât de îngrozitor de a- 
propiată, pe cât fusese din Augusta. 

Abraham era mai tulburat decât îl văzuse vreodată. 

— E ceva naşpa. Realmente, nu ştiu cum s-o zic. 

Garraty strânse din umeri, derutat. 

— Păi... spune, pur şi simplu. 

— Bun, uite care-i treaba. Am discutat să facem o 
chestie. Toţi care am rămas. 

— Ce să facem — un joc de scrabble? 

— Nu, un fel de... promisiune. 

— Ah, da? 

— Nimeni nu mai oferă ajutor nimănui. Ori o faci pe cont 
propriu, ori n-o mai faci. 

Garraty îşi privi picioarele. Se întrebă cât timp trecuse de 
când începuse să-i fie foame şi se întrebă cât avea să mai 
treacă înainte de a leşina, dacă nu înghiţea ceva. Se gândi că 
pantofii lui Abraham semănau cu Stebbins — pantofii aceia te 
puteau purta până la podul Golden Gate, fără să li se rupă 
măcar un şiret... cel puţin aşa lăsau impresia la exterior. 

— Sună destul de inuman, zise el în cele din urmă. 

— Şi situaţia a ajuns destul de inumană. 

Abraham îi evita privirea. 


— Ai vorbit şi cu ceilalţi despre asta? 

— Nu cu toţi. Doar cu vreo doisprezece. 

— Mda, este realmente naşpa. Înţeleg cât de greu este 
să vorbeşti despre aşa ceva. 

— Pare să devină din ce în ce mai greu. 

— Ceilalţi ce-au zis? 

Ştia ce ziseseră; ce s-ar fi aşteptat să zică? 

— Sunt de acord. 

Garraty deschise gura, apoi o închise. Se uită spre Baker, 
aflat departe, în faţă. Baker avea jacheta udă leoarcă. Bărbia 
îi era coborâtă în piept. Un şold i se legăna şi ieşea în afară 
sub un unghi bizar. Piciorul stâng i se contractase destul de 
rău. 

— De ce ţi-ai scos cămaşa? îl întrebă pe neaşteptate pe 
Abraham. 

— Imi irita pielea. Mi-a făcut urticarie sau aşa ceva. E din 
material sintetic şi poate că fac alergie la materialele sintetice 
— de unde naiba să ştiu? Ce zici, Ray? 

— Parcă ai fi un penitent religios. 

— Ce zici? Da, sau nu? 

— Am vredouă datorii faţă de McVries. 

McVries era încă destul de aproape, însă era imposibil de 
zis dacă le putea auzi conversaţia peste vacarmul mulţimii. 
Haide, McVries, gândi el. Spune-i că nu-ţi datorez nimic. 
Haide, nemernicule! Dar McVries nu spuse nimic. 

— Bine, intru şi eu, încuviinţă Garraty. 

— Bravo! 

Acum sunt un animal, nimic altceva decât un animal 
împuţit, obosit şi stupid. Ai făcut-o. Ai luat mita. 

— Dacă-ncerci s-ajuţi pe cineva, nu te putem opri. Este 
împotriva regulamentului. Dar te putem izola. Şi ţi-ai încălcat 
promisiunea. 

— N-o să-ncerc. 

— Acelaşi lucru este valabil şi pentru oricine încearcă să 
te-ajute. 

— Îhî. 

— Nu-i nimic personal. Ştii bine, Ray. Dar de-acum am 


intrat în linia dreaptă. 

— Învingi sau mori. 

— Asta-i. 

— Nimic personal. Ne-ntoarcem în junglă. 

Pentru o clipă, crezu că Abraham avea să se înfurie, dar 
inhalarea iute a celuilalt fu expirată printr-un suspin inofensiv. 
Poate că era prea obosit pentru a se mai enerva. 

— Ai fost de acord. O să-ţi amintesc promisiunea, Ray! 

— Poate c-ar trebui să fiu bombastic şi să spun că-mi voi 
ţine promisiunea, întrucât cuvântul meu e lege, făcu Garraty. 
Dar voi fi cinstit. Vreau să te văd că-ncasezi biletul ăla, 
Abraham. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

Abraham îşi umezi buzele. 

— Ăştia par nişte pantofi buni, Abe. 

— Aşa-i, dar sunt al naibii de grei. Ştii cum e — dacă vrei 
să te ţină pe o distanţă mare, trebuie să cari mai multă 
greutate. 

— Una peste alta, tristeţea verii n-are leac, aşa-i? 
Abraham izbucni în râs. Garraty se uită către McVries. 
Faţa lui era indescifrabilă. Poate că auzise. Poate că nu. Ploaia 

cădea în linii drepte şi constante, mai grea acum, mai rece. 
Pielea lui Abraham era albă ca burta unui peşte. Fără cămaşă, 
semăna mai degrabă cu un deţinut. Garraty se întrebă dacă 
cineva îi spusese lui Abraham că n-avea nici cea mai măruntă 
şansă să supravieţuiască fără cămaşă, peste noapte. Amurgul 
părea deja că se furişează. McVries? Ne-ai auzit? Te-am 
vândut, McVries. Muşchetari până la capăt. 

— Oh, nu vreau să mor aşa, zise Abraham şi începu să 
plângă. Nu în public, cu oamenii încurajându-te să te ridici şi 
să mai mergi câteva mile. Este atât de idiot de stupid. Pur şi 
simplu stupid. Are tot atâta demnitate cât un cretin 
mongoloid care se îneacă, înghiţindu-şi propria limbă, şi-n 
acelaşi timp face pe el. 

Fusese ora 15:15 când Garraty făcuse promisiunea de a 
nu oferi ajutor. Până la ora 18, unul singur mai căpătase 
biletul de ieşire. Nimeni nu vorbea. Parcă exista o conspirație 
stânjenitoare, gândi Garraty, convenţia de a ignora ultimii 


milimetri amărâţi ai vieților lor, pretinzând că, de fapt, nu se 
întâmpla nimic. Grupurile — resturile jalnice rămase din ele — 
se destrămaseră complet. Toţi fuseseră de acord cu 
propunerea lui Abraham. McVries fusese de acord. Baker 
fusese de acord. Stebbins râsese şi-l întrebase pe Abraham 
dacă dorea să se înţepe în deget, ca să semneze cu sânge. 

Se făcea realmente frig. Garraty începu să se întrebe 
dacă soarele exista cu adevărat sau dacă fusese doar un vis 
al lui. Până şi Jan era de acum un vis pentru el — visul de vară 
al unei veri care nu existase niciodată. 

În acelaşi timp, parcă-şi vedea tot mai clar tatăl. Tata cu 
ciuful mare de păr pe care-l moştenise şi el şi cu umerii 
voinici şi musculoşi ai camionagiilor. Tatăl lui avusese 
constituţia fizică a unui jucător de fotbal american. ŞI-I putea 
aminti, ridicându-l de jos, rotindu-l până ameţea, ciufulindu-i 
părul, sărutându-l. lubindu-l. 

Îşi dădu seama cu tristeţe că, de fapt, n-o văzuse deloc 
pe maică-sa în Freeport, dar ea fusese acolo — în haina 
neagră şi scurtă, "de ocazii", cea pe al cărei guler se vedeau 
fulgii albi de mătreaţă, indiferent cât de des s-ar fi spălat cu 
şampon. Probabil că o rănise profund, fiindcă o ignorase în fa- 
voarea lui Jan. Poate că dorise realmente s-o rănească. Insă 
asta nu mai conta acum. Aparţinea trecutului. Viitorul era cel 
care se destrăma acum, chiar înainte de a fi fost urzit. 

Te afunzi tot mai mult, îşi spuse. Nu eşti mai aproape de 
fund, ci tot mai departe, până ce părăseşti golful şi înoţi în 
ocean. Cândva toate lucrurile acestea păruseră simple. Ba 
chiar amuzante, da, da. Stătuse de vorbă cu McVries, care îi 
spusese că prima dată îl salvase pur şi simplu din instinct. 
Apoi, în Freeport, o făcuse pentru a împiedica un lucru urât să 
se petreacă în faţa unei fete frumoase pe care el n-avea s-o 
cunoască niciodată. Tot aşa cum n-avea s-o cunoască 
niciodată pe soţia lui Scramm, care era însărcinată. Garraty 
simţi un fior la amintirea aceea şi o tristeţe bruscă. Nu se mai 
gândise la Scramm de foarte mult timp. Işi spuse că McVries 
era de fapt destul de matur. Se întrebă de ce e/nu izbutise să 
se maturizeze. 


Marşul continuă. Aşezările rămaseră pe rând în urmă. 

Garraty căzu într-o melancolie straniu de satisfăcătoare, 
care fu destrămată subit de o rafală neregulată de 
împuşcături şi de zbierete răguşite dinspre mulţime. Când 
privi în jur, fu uluit să-l vadă pe Collie Parker stând pe 
autoblindat, cu o carabină în mâini. 

Un soldat căzuse de acolo şi rămăsese pe asfalt, privind 
cerul cu ochi goi şi inexpresivi. In centrul frunţii sale se vedea 
o gaură rotundă şi albăstruie, înconjurată de cerculeţul de 
arsură cauzat de praful de puşcă. 

— Nenorociţii dracului! urlă Parker. 

Ceilalţi soldaţi săriseră de pe autoblindat. Parker privi 
spre Mărşăluitorii stupefiaţi. 

— Haideţi, băieţi! Haideţi! Putem... 

Mărşăluitorii, inclusiv Garraty, se holbau la Parker de 
parcă acesta ar fi început să vorbească într-o limbă străină. 
Apoi unul dintre soldaţii care săriseră jos când Collie Parker 
escaladase autoblindatul îl împuşcă precis, în spate. 

— Parker! urlă McVries. (Era ca şi cum el singur 
înţelesese ce se întâmplase şi ce şansă pierduseră.) Oh, nu! 
Parker! 

Parker icni, ca şi când cineva l-ar fi izbit în spinare cu o 
măciucă. Glonţul se deschise ca o ciupercă, şi Collie Parker 
stătea în picioare pe autoblindat cu măruntaiele împrăştiate 
pe cămaşa kaki ruptă şi pe blugi. O mână îi încremenise în 
mijlocul unui gest larg, de deschidere, pregătit parcă să 
rostească o filipică mânioasă. 

— Doamne! 

— Futu-i! zise Parker. 

Trase de două ori cu arma pe care o smulsese de la 
soldatul mort şi nimeri asfaltul drumului. Gloanţele ricoşară şi 
ţiuiră, iar Garraty simţi unul brăzdând aerul în faţa lui. Din 
mulţime se auzi un strigăt de durere. După aceea, carabina 
lunecă din mâinile lui Parker. El făcu o jumătate de întoarcere 
aproape militărească şi căzu pe drum, unde rămase pe o 
latură, gâfâind repede ca un câine lovit şi rănit mortal de un 
automobil. Ochii îi scânteiau. Deschise gura şi, prin valul de 


sânge care se revărsă dinăuntru, se strădui pentru o 
încheiere. 

— Voi... Ble... Bles... Blest... Ble... 

Muri, privindu-i cu ură, în timp ce treceau pe lângă el. 

— Ce s-a-ntâmplat? strigă Garraty, fără să se adreseze 
cuiva anume. Ce s-a-ntâmplat cu el? 

— l-a luat prin surprindere, răspunse McVries. Asta 
s-a-ntâmplat. Probabil că ştia c-o poate face. S-a furişat 
înapoia lor şi i-a luat prin surprindere la schimbarea 
plantonului. (Glasul lui deveni mai răguşit.) Işi dorea ca noi 
toţi să fim acolo sus cu el, Garraty. Şi cred c-am fi putut s-o 
facem. 

— Ce tot spui? făcu Garraty, îngrozit. 

— Nu ştii? întrebă McVries. Chiar nu ştii? 

— Acolo sus cu el...? Ce...? 

— Las-o baltă! Las-o pur şi simplu baltă! 

McVries se îndepărtă. Garraty fu cuprins pe neaşteptate 
de o criză de tremurături. Nu le mai putea opri. Nu ştia despre 
ce vorbea McVries. Nu dorea să ştie despre ce vorbea 
McVries. Nu dorea nici măcar să se gândească la asta. 

Marşul continuă. 

La ora 21, ploaia se oprise, dar pe cer nu era nici o stea. 
Nimeni nu mai căzuse, însă Abraham începuse să geamă 
nearticulat. Era foarte rece, totuşi nimeni nu se oferi să-i dea 
ceva să îmbrace. Garraty încercă să-şi spună că era 
răzbunarea sorții, dar gândul nu reuşi decât să-l îngreţoşeze. 
Suferințele din el se preschimbaseră în greață, o senzaţie de 
greață putredă care părea să-i crească în toate ungherele 
trupului, ca un mucegai verzui. Centura cu concentrate era 
aproape plină, dar nu izbuti să înghită decât conţinutul unui 
tub mic cu pastă de ton şi apoi simţi că-i vine să vomite. 

Baker, Abraham şi McVries. Cercul lui de prieteni se 
redusese la aceştia trei. Şi Stebbins, dacă se putea spune că 
era prieten cu cineva. Îi putea spune "cunoştinţă". Sau 
semizeu. Sau diavol. Sau altceva. Se întrebă dacă vreunul 
dintre ei avea să mai fie pe drum dimineaţa, şi dacă el avea 
să fie viu ca să afle răspunsul. 


Cufundat în asemenea gânduri, fu cât pe aici să se 
ciocnească de Baker, pe întuneric. Ceva zornăi în mâinile lui 
Baker. 

— Ce faci? întrebă Garraty. 

— Ce? apropie şi verifică în tot fişierul! îl privi Baker 
inexpresiv. 

— Ce faci? repetă Garraty răbdător. 

— Îmi număr mărunţişul. 

— Cât ai? 

Baker zornăi monedele din palmele ţinute căuş şi rânji. 

— Un dolar şi douăzeci şi doi de cenți, îi răspunse. 

— O avere, zâmbi Garraty. Ce vrei să faci cu ei? 

Baker nu-i întoarse zâmbetul. Privi visător în bezna rece. 

— Să-mi cumpăr unu' mare, rosti el. (Uşorul lui accent 
tărăgănat de sudist devenise mult mai pronunţat.) Să-mi 
cumpăr unu' plumbuit, căptuşit cu mătase roz şi cu pernuţă 
de mătase albă. (Clipi din ochii goi şi rotunzi ca nasturii.) 
Atunci n-aş mai putrezi niciodată, până ce-or suna trâmbiţele 
Judecăţii de Apoi, când vom fi iarăşi cum am fost. Din carne şi 
oase care nu mai putrezesc. 

Garraty simţi un firicel cald de oroare. 

— Baker? Ai înnebunit, Baker? 

— Nu poate fi-nfrântă. Toţi am fost nebuni să-ncercăm. 
Putreziciunea nu poate fi înfrântă. Nu-n lumea asta. Plumbuit, 
aşa treb'e să fie biletu'... 

— Dacă nu te ţii tare, până dimineaţă o să fii mort. 

Baker încuviinţă din cap. Pielea îi era întinsă peste 
pomeţi, conferindu-i aspectul unui craniu. 

— Ăsta-i biletu'. Voiam să mor. Tu nu voiai? Nu-i ăsta 
motivu'? 

— Taci! răcni Garraty. 

Tremurăturile îl cuprinseră din nou. 

Drumul urcă apoi abrupt, întrerupându-le discuţia. 
Garraty se aplecă înspre pantă, înfrigurat şi înfierbântat, cu 
şira spinării durându-l, cu pieptul durându-l. Era sigur că 
muşchii aveau să refuze sec de a-l mai susţine. Se gândi la 
sicriul plumbuit al lui Baker, etanşat împotriva mileniilor de 


beznă, şi se întrebă dacă va fi ultimul lucru la care se va 
gândi. Spera să nu fie aşa şi se chinui să găsească alt făgaş 
pentru gânduri. 

Avertismentele răsunau sporadic. Soldaţii de pe 
autoblindat reveniseră la posturile lor; cel ucis de Parker 
fusese înlocuit discret. Multimea aclama monoton. Garraty se 
întrebă cum ar fi fost să stai întins în cea mai absolută tăcere, 
o tăcere de bibliotecă prăfuită, şi să visezi visuri eterne, fără 
gânduri, sub pleoapele lipite, purtând veşnic costumul de 
duminică. Să nu-ţi faci griji din motive de bani, succes, teamă, 
bucurie, suferinţă, tristeţe, sex sau iubire. Absolut nici o grijă. 
Să nu ai tată, mamă, prietenă, iubită. Morţii sunt orfani. Nu au 
altă tovărăşie decât tăcerea, moale ca aripa unui fluture. 
Sfârşitul agoniei mişcării, al lungului coşmar al mersului pe 
drum. Trupul în seninătate, nemişcare şi pace. Bezna perfectă 
a morţii. 

Cum avea să fie asta? Chiar aşa, cum avea să fie? 

Şi parcă subit, muşchii lui urlând de agonie, sudoarea 
care-i şiroia pe chip, până şi durerea în sine părură foarte 
dulci şi reale. Garraty se strădui mai tare. Se căzni până pe 
creasta dealului şi gâfâi neregulat pe toată lungimea pantei 
de coborâre. 

La ora 23:40, Marty Wyman îşi căpătă biletul de ieşire. 
Garraty uitase complet de Wyman, care nu mai scosese nici 
un cuvânt şi nici nu mai făcuse vreun gest în ultimele 
douăzeci şi patru de ore. Nu muri spectaculos. Se întinse pur 
şi simplu pe jos şi fu împuşcat. Cineva şopti, ăsta a fost Wy- 
man. Altcineva murmură, i-al optzeci şi treilea, nu? Asta 
fusese tot. 

La miezul nopţii se aflau la numai opt mile de graniţa lui 
New Hampshire. Trecură pe lângă un cinematograf în aer 
liber, un dreptunghi alb şi uriaş în beznă. Pe ecran strălucea o 
unică imagine: DIRECŢIUNEA CINEMATOGRAFULUI II SALUTA 
PE MĂRŞĂLUITORII DE ANUL ACESTA! La douăzeci de minute 
după miezul nopţii, începu să plouă din nou şi Abraham 
începu să tuşească — aceeaşi tuse fluidă şi neregulată care-l 
istovise pe Scramm nu cu mult înainte de a-şi încasa biletul. 


Până la ora 1, ploaia devenise o aversă puternică şi constantă 
care înţepa ochii lui Garraty şi făcea ca trupul să-i fie cuprins 
de chinurile unor frisoane interioare. Vântul îi împingea din 
spate. 

La ora 1:15, Bobby Sledge încercă să se strecoare discret 
în mulţime, la adăpostul beznei şi al perdelelor de ploaie. Fu 
împuşcat iute şi eficient. Garraty se întrebă dacă o făcuse 
soldatul blond care fusese cât pe-aci să-i plaseze lui biletul de 
ieşire. Ştia că blondul era de planton; îi distinsese chipul 
limpede în strălucirea reflectoarelor autoblindatului. Regreta 
din tot sufletul că Parker nu-l ucisese pe el. 

La ora 1:40, Baker căzu şi se lovi cu capul de asfalt. 
Garraty se îndreptă spre el, fără măcar să se gândească. O 
mână, încă puternică, îl prinse de braţ. Era McVries. 
Bineînţeles, McVries trebuia să fie. 

— Nu, rosti el. S-a terminat cu muşchetarii. De-acum e 
pe bune. 

Continuară să meargă, fără să privească în urmă. 

Baker primi trei avertismente, apoi liniştea se întinse 
interminabil. Garraty aşteptă detunătura carabinelor şi, când 
n-o auzi, îşi privi ceasul. Trecuseră mai mult de patru minute. 
La puţin timp după aceea, Baker îl depăşi pe el şi pe McVries, 
fără să se uite în stânga sau în dreapta. Avea pe frunte o rană 
urâtă din care şiroia sânge, dar ochii îi păreau mai lucizi. 
Dispăruse privirea ameţită, pierdută. 

Cu puţin înainte de ora 2, trecură graniţa în New 
Hampshire, în vacarmul cel mai mare pe care-l cunoscuseră 
până atunci. Se trase cu tunurile. Artificii înfloriră pe cerul 
ploios, luminându-l cât vedeai cu ochii, în sclipiri şi scânteieri 
nebune. O sumedenie de fanfare se întrecură între ele, 
cântând marşuri triumfale. Ovaţiile se auzeau ca tunetele. O 
explozie aeriană la mare înălţime trasă cu linii de foc chipul 
Maiorului, făcându-l pe Garraty să se gândească amorţit la 
chipul Domnului. Altă explozie desenă pe cer trăsăturile 
guvernatorului provizoriu al statului New Hampshire, cel 
despre care se ştia că în 1953 distrusese aproape singur baza 
nucleară germană din Santiago. Atunci îşi pierduse un picior 


din cauza iradiaţiilor. 

Garraty picoti din nou. Gândurile sale deveniră 
incoerente. D'Allessio Zbanghiul era ghemuit sub balansoarul 
mătuşii lui Baker, chircit într-un coşciug mititel. Trupul lui era 
al unei pisici Cheshire dolofane. Rânjea fără dinţi. In blana 
dintre ochii verzi uşor descentraţi, se distingeau vag urmele 
cicatrizate ale unei răni vechi făcute de o minge de baseball. 
Îl priveau pe tatăl lui Garraty care era escortat spre o dubă 
neagră fără plăcuţe de înmatriculare. Unul dintre cei care-l 
flancau pe tatăl lui Garraty era soldatul blond. Tatăl lui 
Garraty purta doar chiloţi. Celălalt soldat privi peste umăr şi 
pentru o clipă lui Garraty i se păru că era Maiorul. După 
aceea, văzu că era Stebbins. Se uită îndărăt, iar pisica 
Cheshire cu capul Zbanghiului dispăruse — nu rămăsese 
decât rânjetul, care atârna ca o semilună în aer, dedesubtul 
balansoarului, aducând perfect cu conturul unei felii de pepe- 
ne... 

Puştile traseră, Dumnezeule, trăgeau acum în el, simţi 
curentul de aer al unui glonţ, se terminase, totul se 
terminase... 

Se trezi complet şi alergă doi paşi, stârnind fulgere de 
durere din tălpi şi până în vintre, înainte de a-şi da seama că 
se trăsese în altcineva, şi că acel altcineva era mort, cu faţa 
în jos, în ploaie. 

— Ave Maria! murmură McVries. 

— Plină de-ndurare, rosti Stebbins dinapoia lor. 
(Avansase, se apropiase de pradă şi rânjea ca pisica Cheshire 
din visul lui Garraty.) Ajută-mă să câştig concursul cel mare. 

— Haide, haide! zise McVries. Nu fi un cur cu ifose. 

— Curul meu n-are mai multe ifose decât curul tău, 
declară Stebbins solemn. 

McVries şi Garraty râseră... uşor stingher. 

— Ei bine, urmă Stebbins, poate totuşi niţel. 

— Sus picioru', jos picioru', ciocu' mic! intonă McVries. 

Îşi trecu o mână tremurătoare peste chip şi merse mai 
departe, cu ochii aţintiţi în faţă, cu umerii aidoma unui arc 
frânt. 


Încă cineva încasă biletul de ieşire înainte de ora 3 — fu 
împuşcat în bezna bătută de ploaie şi de vânt, după ce căzuse 
în genunchi, undeva în apropiere de Portsmouth. Abraham 
tuşea întruna şi continua să meargă într-o strălucire de febră 
lipsită de speranţe, ca o aură sclipitoare a morţii, o scânteiere 
care-l ducea pe Garraty cu gândul la stelele căzătoare. Avea 
să ardă la fel ca una din aceea, într-atât îi crescuse 
temperatura de-acum. 

Baker mergea cu o hotărâre fermă, încăpăţânată, 
străduindu-se să scape de avertismentele sale înainte ca 
acestea să scape de el. Garraty abia îl putea distinge prin 
şiroaiele de ploaie, şchiopătând, cu pumnii încleştaţi pe lângă 
Corp. 

lar McVries se surpa. Garraty nu era sigur când începuse 
să se năruiască; poate că totul se petrecuse într-o secundă, 
când el fusese întors cu spatele. Cu o clipă în urmă, fusese 
încă puternic (Garraty îşi amintea strânsoarea degetelor pe 
braţul lui, când Baker căzuse), iar în clipa următoare era 
aidoma unui moşneag. Nu mai avea pic de vigoare. 

Stebbins era Stebbins. Mergea întruna, ca pantofii lui 
Abraham. Părea să-şi protejeze uşor un picior sau poate că nu 
era decât închipuirea lui Garraty. 

Din ceilalţi zece, cinci păreau să fi intrat în infernul 
special pe care-l descoperise Olson — cu un pas dincolo de 
durere şi de înţelegerea a ceea ce-i aştepta. Mergeau prin 
bezna ploioasă ca nişte spectre slăbănoage şi lui Garraty nu-i 
plăcea să se uite la ei. Erau morţi ambulanți. 

Aproape imediat înainte de venirea zorilor, trei căzură 
simultan. Gâtlejul mulţimii mugi şi eructă iarăşi de entuziasm, 
când trupurile se rotiră şi bufniră aidoma unor butuci de lemn 
retezat. Lui Garraty i se păru începutul unei oribile reacţii în 
lanţ, care s-ar fi putut propaga printre ei, terminându-i pe toţi. 
Dar reacţia în lanţ se opri. Se opri, cu Abraham târându-se în 
genunchi, cu ochii ridicaţi orbeşte spre autoblindat şi 
mulţimea aflată dincolo de acesta, lipsiţi de rațiune şi plini de 
suferinţă confuză. Erau ochii unui miel încurcat în sârma 
ghimpată a unui gard. Apoi căzu cu faţa înainte. Pantofii lui 


grei bătură darabana spasmodic pe drumul ud, după care 
încremeniră. 

La scurt timp după aceea, începu simfonia acvatică a 
zorilor. Ultima zi a Marşului se arătă umedă şi înnorată. Vântul 
urla pe coridorul pustiu al drumului precum un câine rătăcit, 
biciuit printr-un loc straniu şi îngrozitor. 


PARTEA A TREIA 
IEPURELE 


Capitolul 17 


"Mamă! Mamă! Mamă! Mamă!" 
— Reverendul Jim Jones 
In momentul apostaziei 


Concentratele fură distribuite pentru a cincea şi ultima 
dată. Acum era suficient un soldat pentru a le împărţi. 
Rămăseseră numai nouă Mărşăluitori. Unii îşi priviră centurile 
prosteşte, de parcă nu mai văzuseră aşa ceva, şi le lăsară să 
le lunece din mâini, aidoma unor şerpi băloşi. Garraty avu 
nevoie parcă de ore întregi pentru a-şi sili degetele să 
execute ritualul complicat al încătărămării centurii în jurul 
mijlocului, iar ideea de a mânca, în sine, îi îngreţoşa stomacul 
contractat şi chinuit de crampe. 

Stebbins mergea acum lângă el. Îngerul meu păzitor, se 
gândi ironic Garraty. În timp ce îl privea, Stebbins zâmbi larg 
şi îndesă în gură doi pesmeţi pe care întinsese unt de arahide. 
Mestecă zgomotos. Garraty simţi că i se face rău. 

— Care-i treaba? întrebă Stebbins cu gura plină. Nu 
suporţi? 

— Ce te priveşte? 


Stebbins înghiţi, şi lui Garraty i se păru că făcuse un efort 
real. 

— Nu mă priveşte deloc. Dacă leşini de subnutriţie, cu 
atât mai bine pentru mine. 

— Cred că izbutim s-ajungem până-n Massachusetts, 
rosti slab McVries. 

— Primul Marş care s-ajungă acolo după şaptesprezece 
ani, încuviinţă Stebbins. O să fie-n delir! 

— De unde ştii atât de multe despre Marşul cel Lung? 
întrebă brusc Garraty. 

— Toate astea există-n arhive, strânse din umeri 
Stebbins. Nu-i ceva de care să se ruşineze. Nu? 

— Tu ce vei fece dacă vei învinge, Stebbins? întrebă 
McVries. 

Stebbins râse. Sub ploaie, chipul lui ascuţit şi neras, 
cutat de epuizare, aducea cu al unui leu. 

— Tu ce crezi? C-o să-mi iau un Cadillac mare şi galben, 
cu acoperiş roşu şi câte un televizor color cu difuzoare stereo 
în fiecare odaie din casă? 

— M-aş aştepta, zise McVries, să donezi două-trei sute de 
miare Societăţii pentru intensificarea Cruzimii împotriva 
Animalelor. 

— Abraham semăna cu un miel, rosti Garraty. Un miel 
prins într-un gard de sârmă ghimpată. Aşa mi s-a părut. 

Trecură pe sub o pancartă gigantică anunțând că se 
aflau la numai cincisprezece mile de graniţa cu 
Massachusetts — U. S. 1 nu străbătea mare parte din statul 
New Hampshire, ci doar un fel de istm subţire, care separa 
statele Maine şi Massachusetts. 

— Garraty, rosti Stebbins, cu amabilitate, de ce nu te 
duci să faci sex cu maică-ta? 

— Imi pare rău, dar nu mai apeşi butonul cuvenit. 

In mod deliberat, Garraty alese un baton de ciocolată din 
centură şi-l îndesă pe tot în gură. Stomacul i se contractă 
furios, dar se sili să înghită ciocolata. După o lupta scurtă şi 
încordată cu propriile sale măruntaie, ştiu că n-avea să-l 
vomite. 


— Bănuiesc că pot merge o zi întreagă dacă va trebui, 
rosti el nepăsător, şi încă două, dacă va fi neapărat nevoie. 
Resemnează-te, Stebbins! Renunţă la vechiul truc al 
războiului psihologic. Nu ţine. Mai mănâncă nişte pesmeţi cu 
unt de arahide. 

Buzele lui Stebbins se ţuguiară... doar pentru o clipă, însă 
Garraty le văzu. Izbutise să-i străpungă platoşa celuilalt. Simţi 
un val incredibil de exaltare. Lovise finalmente ţinta. 

— Haide, Stebbins! rosti el. Spune-ne de ce ești tu aici. 
Povesteşte-ne, ţinând seama de faptul că nu vom mai fi mult 
timp laolaltă. Rămâne doar între noi trei, acum când ştim că 
nu eşti Superman. 

Stebbins deschise gura şi, în mod violent şi neaşteptat, 
vomită pesmeţii cu unt de arahide pe care-i înghiţise, aproape 
întregi şi neatinşi de sucurile gastrice. Se împletici şi fu 
avertizat, doar pentru a doua oară de când începuse Marşul. 

Garraty simţi cum sângele îi bubuie puternic în tâmple. 

— Haide, Stebbins! Ai borât. Acum recunoaşte deschis. 
Spune-ne! 

Chipul lui Stebbins căpătase culoarea unui tifon vechi în 
care s-a preparat brânză de vaci, dar îşi regăsise calmul. 

— De ce mă aflu aici? Vreţi să ştiţi? 

McVries îl privea curios. În preajmă nu se mai afla 
nimeni; cel mai apropiat băiat era Baker, care mergea pe 
lângă marginea unde era îngrămădită mulţimea şi privea fix 
în feţele gloatei. 

— De ce mă aflu aici sau de ce merg? Ce anume vreţi să 
ştiţi? 

— Eu vreau să ştiu totul, spuse Garraty. 

Era perfect adevărat. 

— Eu sunt iepurele, zise Stebbins. 

Ploaia cădea monoton, şiroind de pe nasurile lor, 
atârnând în picături ca nişte cercei de pe lobii urechilor. Mult 
în faţă, un băiat desculţ, cu labele picioarelor acoperite de 
reţele purpurii de vene sparte, căzu în genunchi, se târî, cu 
capul legănându-se nebuneşte în sus şi-n jos, se strădui să se 
ridice, căzu, dar în cele din urmă izbuti să se scoale. Se repezi 


înainte. Era Pastor, observă uimit Garraty. Încă alături de noi. 

— Eu sunt iepurele, repetă Stebbins. Cred că ai văzut 
iepuri, Garraty. Mă refer la iepurii mici, cenuşii şi mecanici, pe 
care ogarii îi urmăresc la cursele de câini. Indiferent cât de 
repede ar alerga ogarii, ei nu pot prinde niciodată iepurele, 
fiindcă nu-i din carne şi sânge, ca ei. lepurele este o 
marionetă fixată pe o tijă, prinsă la rândul ei pe un ansamblu 
de roţi dinţate şi carne. Pe vremuri, în Anglia, se folosea un 
iepure adevărat, dar uneori ogarii îl prindeau. Varianta cea 
nouă este mult mai fiabilă. El m-a păcălit. 

Ochii lui de un albastru-spălăcit priveau în ploaia care 
cădea întruna. 

— Poate că aţi putea chiar spune că m-a... inventat. M-a 
transformat într-un iepure. Îl mai ţineţi minte pe iepurele din 
Alice în Ţara Minunilor? Dar poate că ai dreptate, Garraty. 
Este momentul să încetăm să mai fim iepuri, porci 
nemulţumiţi şi oi, şi să fim oameni... chiar dacă nu ne putem 
ridica decât la nivelul proxeneţilor şi al perverşilor din lojile 
sălilor de spectacole de pe Strada 42. 

Ochii lui Stebbins deveniră sălbatici şi veseli, apoi privi 
de la Garraty la McVries... şi cei doi tresăriră, ferindu-se de 
uitătura aceea. Stebbins era nebun. In momentul acela, nu 
mai putea fi nici o îndoială. Stebbins era complet nebun. 

Glasul lui domol se înălţă, devenind răcnetul unui 
predicator din amvon. 

— De unde ştiu aşa multe despre Marşul cel Lung? Ştiu 
totul despre Marşul cel Lung! Ar trebui să ştiu! Maiorul este 
tatăl meu, Garraty! E taică-meu! 

Vocea mulţimii se ridică într-o ovaţie lipsită de rațiune, 
uriaşă şi dementă în intensitatea ei; poate că aclamaseră 
cuvintele lui Stebbins, dacă le putuseră auzi. Carabinele 
bubuiră. Asta salutase mulţimea. Carabinele bubuiră, şi Pastor 
se rostogoli pe o parte, mort. 

Garraty simţi un fior în măruntaie şi în scrot. 

— Dumnezeule, făcu McVries. l-adevărat? 

Işi trecu limba peste buzele crăpate. 

— l-adevărat, rosti Stebbins, de-a dreptul încântat. Sunt 


copilul lui nelegitim. Vedeţi voi... n-am crezut că el ştia. N-am 
crezut că ştia că sunt fiul lui. Aici am greşit. Maiorul i-un 
nemernic bătrân şi futăcios. Am înţeles că are zeci de copii 
din flori. Eu am vrut să-l iau prin surprindere... să iau toată 
lumea prin surprindere. Surpriză, surpriză! lar când 
învingeam, voiam să cer drept Premiu să fiu primit în casa 
tatălui meu. 

— Dar el ştia totul? şopti McVries. 

— A făcut din mine iepurele lui. Un iepuraş cenuşiu care 
să-i facă pe ogari să alerge mai repede... şi mai departe. ŞI 
bănuiesc că a ţinut. Vom intra în Massachusetts. 

— Şi acum? întrebă Garraty. 

Stebbins strânse din umeri. 

— Se dovedeşte că şi iepuraşul este tot din carne şi 
sânge. Merg. Vorbesc. Şi bănuiesc că, dacă totul nu se va 
încheia în curând, mă voi târî pe burtă ca o reptilă. 

Trecură pe sub un suport masiv pentru linii electrice. Mai 
mulţi bărbaţi echipați cu bocanci de escaladă se agăţaseră de 
pilonii suportului, deasupra multimiii, aidoma unor insecte 
groteşti. 

— Cât este ora? întrebă Stebbins. 

Chipul lui părea să se fi topit sub ploaie.. Devenise faţa 
lui Olson, faţa lui Abraham, faţa lui Barkovitchi... apoi, teribil, 
chiar faţa lui Garraty, lipsită de speranţe şi secătuită, 
scofâlcită şi brăzdată de cute, chipul unei sperietori putrezite 
pe un ogor a cărui recoltă fusese strânsă de mult. 

— Zece fără douăzeci, zise McVries şi rârnji într-o imitație 
spectrală a vechiului său surâs cinic. La mulţi ani pentru ziua 
a cincea, fraierilor! 

Stebbins aprobă din cap. 

— O să plouă toată ziua, Garraty? 

— Da, cred că da. Aşa se pare. 

— Aşa cred şi eu, încuviinţă încetişor Stebbins. 

— Păi, atunci, vino-ncoace, nu mai sta-n ploaie, rosti 
brusc McVries. 

— Bine. Mulţumesc. 

Merseră mai departe, cumva în paralel, deşi toţi trei erau 


aplecaţi permanent în posturi diferite, din cauza durerilor 
care-i străbăteau. 


KKK 


Când intrară în Massachusetts, mai erau şapte: Garraty, 
Baker, McVries, George Fielder — un schelet care de abia mai 
păşea, cu ochii afundaţi în orbite —, Bill Hough ("pronunția 
exactă este «Haf»", îi spusese el lui Garraty, cu mult timp în 
urmă), Milligan — un tip înalt şi musculos, care nu părea să fie 
serios afectat deocamdată —, şi Stebbins. 

Pompa şi tunetele trecerii graniței rămaseră încet în 
urma lor. Vântul urla şi sfâşia cu toată cruzimea tânără şi 
neştiutoare a primăverii. Smulgea şepcile din mulţime şi le 
rotea ca pe nişte farfurii zburătoare, în arce scurte şi violente 
prin cerul decolorat. 

Cu foarte puţin timp în urmă — imediat după spovedania 
lui Stebbins —, Garraty avusese parte de o senzaţie stranie, 
în care parcă se înălţase cu totul. Picioarele lui păreau să-şi fi 
reamintit ce fuseseră cândva. Durerile din spinare şi din ceafă 
încetaseră sau poate doar încremeniseră. Era ca şi cum ar fi 
escaladat o ultimă faţă abruptă a unei stânci şi ajunsese în 
vârful ei — ieşind din ceţurile mişcătoare ale norilor, în razele 
reci ale soarelui şi în aerul înviorător şi rarefiat... fără nici un 
loc unde să mai meargă, decât în jos, şi numai cu viteza 
căderii. 

Autoblindatul era puţin în faţa lor. Garraty îl privi pe 
soldatul blond ghemuit sub umbrela mare din pânză din 
partea dinapoi a vehiculului. Incercă să-şi proiecteze toate 
durerile, toată suferinţa îmbibată de ploaie spre omul 
Maiorului. Blondul îl privi cu indiferenţă. 

Garraty se uită către Baker şi văzu că avea o hemoragie 
nazală puternică. Sângele îi murdărise obrajii şi picura de pe 
linia maxilarului. 

— O să moară, nu-i aşa? întrebă Stebbins. 

— Sigur că da, răspunse McVries. Toţi sunt pe moarte, nu 
ştiai? 


O rafală puternică de vânt îi scăldă în ploaie şi McVries se 
clătină. Primi un avertisment. Mulțimea continuă să 
ovaţioneze, neafectată şi aparent insensibilă. Cel puţin astăzi 
fuseseră mai puţine petarde. Ploaia pusese capăt veseliei 
imbecile. 

Drumul îi purtă pe o curbă lungă şi înclinată, iar Garraty 
simţi cum îi tresaltă inima. Ca prin ceaţă, îl auzi pe Milligan 
murmurând: 

— lisuse! 

Şoseaua se afunda între două coline cu pantă lină. 
Semăna cu interstiţiul dintre doi sâni semeţi. Colinele erau 
pur şi simplu acoperite de spectatori. Oamenii păreau că se 
ridică deasupra şi în jurul lor, ca nişte ziduri vii şi imense de 
noroi negru. 

George Fielder reînvie brusc. Chipul său aidoma unui 
craniu se roti lent într-o parte şi în alta, pe gâtul subţire ca o 
tijă. 

— O să ne halească, mormăi el. O să se repeadă asupra 
noastră şi-o să ne haiească. 

— Nu cred, replică scurt Stebbins. N-a existat niciodată 
un... 

— O să ne halească! Să ne halească! Sănehalească! 
Halească! Halească! Sănehaleascăhalească... 

George Fielder se roti de jur-împrejur, într-un cerc larg şi 
neregulat, fluturând nebuneşte din braţe. Ochii îi scânteiau cu 
teroarea unui şoarece prins în cursă. Garraty avea impresia 
că semăna cu un joc video defect. 

— Haleascăhaleascăhaleascăhalească... 

Urla din răsputeri, dar Garraty abia îl putea auzi. Valurile 
de sunete dinspre coline îi izbeau ca nişte ciocane. Garraty nu 
putu nici măcar să audă împuşcăturile, când Fielder o încasă, 
ci doar răcnetul sălbatic din gâtlejul Mulţimii. Corpul lui 
Fielder dansă o rumba greoaie, totuşi straniu de graţioasă în 
centrul drumului, zvâcnind din picioare, tresăltând din trunchi 
şi tresărind din umeri. Apoi, parcă prea obosit pentru a mai 
dansa, se aşeză, cu picioarele răşchirate, şi muri în felul 
acela, în capul oaselor, cu bărbia coborâtă în piept, ca un 


băieţaş obosit, cuprins de somn în timp ce se juca. 

— Garraty, zise Baker. Garraty, sângerez! 

Colinele rămăseseră acum în urma lor şi Garraty îl putea 
auzi... slab. 

— Da, spuse el. 

Trebuia să se străduiască pentru a-şi păstra glasul 
normal. În interiorul lui Art Baker, ceva se rupsese şi făcuse 
hemoragie. Îi ţâşnea sânge pe nas. Obrajii şi gâtul îi erau 
acoperite de cheaguri. Gulerul cămăşii era complet îmbibat în 
sânge. 

— Nu-i rău, nu-i aşa? îl întrebă Baker. 

Plângea de frică. Ştia că era rău. 

— Nu, nu-i prea rău, răspunse Garraty. 

— Ploaia mi se pare caldă, rosti Baker. Totuşi, ştiu că nu-i 
altceva decât ploaia. Este numai ploaia, nu-i aşa, Garraty? 

— Exact, aprobă Garraty, pierit. 

— Mi-aş dori să am nişte gheaţă să-mi pun acolo, zise 
Baker şi se îndepărtă. 

Garraty îl privi mergând. 

Bill Hough ("pronunția exactă este «Haf>»") capătă biletul 
de ieşire la 10:45, iar Milligan la 11:30, imediat după ce 
echipa de Aşi Zburători, experţi în zboruri acrobatice, vui pe 
deasupra lor, în şase avioane F-111 de culoare 
albastru-electric. Baker continuă însă, deşi acum întreaga 
jumătate de sus a cămăşii îi era îmbibată în sânge. 

În capul lui Garraty se cânta jazz. Dave Brubeck, 
Thelonius Monk, Cannonball Adderly-Banned Noisemakers, pe 
care toată lumea îi păstra pitiţi pe undeva şi-i punea atunci 
când petrecerea devenea de-a dreptul zgomotoasă şi lumea 
ameţită. 

Parcă şi el fusese iubit cândva, parcă şi el însuşi iubise 
cândva. Acum însă nu avea în minte decât jazz şi răpăit de 
tobe, iar maică-sa nu era decât o haină de blană umplută cu 
paie şi Jan doar un manechin din vitrina unui magazin. Chiar 
dacă învingea, chiar dacă izbutea să le supravieţuiască lui 
McVries, Stebbins şi Baker, totul se terminase. Nu avea să se 
mai întoarcă niciodată acasă. 


Începu să plângă încet. Ochii i se înceţoşară, picioarele i 
se împiedicară şi căzu. Asfaltul era dur, şocant de rece şi 
incredibil de odihnitor. Primi două avertismente înainte să se 
poată ridica, mişcându-se ca un beţiv sau ca un crab. Işi puse 
picioarele din nou la treabă. Flatulă — un vânt prelung şi 
steril, care nu avea absolut nici o legătură cu un pârţ cinstit. 

Baker descria zigzaguri ameţite de-a lungul şi de-a latul 
drumului. McVries şi Stebbins ţineau capetele laolaltă. Brusc, 
Garraty fu absolut convins că ei complotau să-l ucidă, în 
acelaşi fel în care cineva pe nume Barkovitch ucisese cândva 
un număr fără chip, pe nume Rank. 

Se sili să meargă mai repede şi-i ajunse din urmă. Ei îi 
făcură loc, fără nici un cuvânt. (Aţi încetat să mai discutaţi 
despre mine, da? Dar asta făceaţi. Credeţi că nu ştiu? Credeţi 
că sunt idiot?) Totuşi, simţea o mângâiere. Dorea să fie cu ei, 
să stea cu ei, până murea. 


KKK 


Trecură pe lângă un indicator care pentru ochii stupefiaţi 
şi nedumaeriţi ai lui Garraty părea să rezume toată demenţa 
urlătoare care putea să existe în Univers, toate râsetele 
fluierate şi idioate ale sferelor; pe indicatorul acela scria 49 
MILE PÂNĂ LA BOSTON! MĂRŞĂLUITORI, PUTEŢI AJUNGE! S-ar 
fi tăvălit pe jos de râs, dacă ar fi fost capabil. Boston! Numele 
în sine era legendar, încărcat de incredibil. 

Baker revenise lângă el. 

— Garraty? 

— Ce-i? 

— Am intrat? 

— Poftim?! 

— Am intrat, am intrat? Garraty, te rog! 

Ochii lui Baker implorau. Era un abator, un utilaj scăldat 
în sânge. 

— Da, am intrat. Am intrat, Art. 

Habar nu avea despre ce vorbea Baker. 

— Acum o să mor, Garraty! 


— Bine. 

— Dacă o să-nvingi, o să faci ceva pentru mine? Mi-e 
frică să rog pe altcineva. 

Baker făcu un gest larg spre drumul pustiu, ca şi cum 
Marşul ar fi fost alcătuit şi acum din zeci de băieţi. Pentru o 
clipă înspăimântătoare, Garraty se întrebă dacă nu cumva ei 
mai erau într-adevăr acolo, spectre umblătoare, pe care 
Baker le putea zări în ultimele lui clipe de viaţă. 

— Orice. 

Baker îi puse o mână pe umăr şi Garraty începu să 
plângă fără să se mai poată stăpâni. | se părea că inima avea 
să-i izbucnească afară din piept şi să-şi plângă propriile ei 
lacrimi. 

— Plumbuit, rosti Baker. 

— Mai mergi niţel, articulă Garraty printre lacrimi. Mai 
mergi niţel, Art! 

— Nu... nu pot. 

— Bine. 

— Poate c-o să te mai văd, omule, zise Baker şi-şi şterse 
cu un gest absent sângele lipicios de pe faţă. 

Garraty aplecă fruntea şi plânse. 

— Nu-i privi când o fac, spuse Baker. Promite-mi şi asta! 

Garraty încuviinţă, fără să mai poată vorbi. 

— Mulţumesc. Ai fost prietenul meu, Garraty. 

Baker încercă să surâdă. Intinse braţul orbeşte şi Garraty 
îl prinse cu ambele sale mâini şi-l scutură. 

— În alt timp, în alt loc, adăugă Baker. 

Garraty îşi duse palmele peste faţă şi trebui să se aplece 
pentru a continua să meargă. Hohotele rupeau bucăţi din el 
şi-l cutremurau cu o suferinţă care depăşea cu mult orice 
putuse să-i pricinuiască Marşul. 

Spera că nu va auzi împuşcăturile. Dar le auzi. 


Capitolul 18 


"Proclam încheiat Marşul cel Lung din acest an. 
Doamnelor şi domnilor — cetăţeni —, acesta este 
învingătorul!" 

— Maiorul 


Se aflau la patruzeci de mile de Boston. 

— Spune-ne o poveste, Garraty, rosti pe neaşteptate 
Stebbins. Spune-ne o poveste care să ne ia gândurile de la 
problemele noastre. 

Imbătrânise incredibil; Stebbins era un om bătrân. 

— hf, făcu McVries. (Şi el arăta bătrân şi veştejit.) O 
poveste, Garraty. 

Garraty privi cu indiferenţă de la unul la celălalt, dar nu 
putu zări nici urmă de duplicitate pe feţele lor, ci numai o 
oboseală care ajungea până în oase. De acum începuse şi el 
să se prăbuşească de pe piscul lui; toate durerile rele şi 
săcâitoare năvăleau înapoi. 

Inchise ochii şi rămase aşa multă vreme. Când îi 
deschise, lumea se dublase şi se refocaliză doar şovăitor. 

— Bine, încuviinţă. 

McVries aplaudă solemn de trei ori. Mergea cu trei 
avertismente; Garraty avea un avertisment, iar Stebbins nici 
unul. 

— A fost odată ca niciodată... 

— Ce dracu', cine vrea s-audă un basm de căcat? făcu 
Stebbins. 

McVries chicoti scurt. 

— O s-ascultaţi ce vreau eu să vă spun! rosti Garraty, 
arţăgos. Vreţi să vă mai spun sau nu? 

Stebbins se ciocni de Garraty şi se împleticiră. Amândoi 
primiră câte un avertisment. 

— Bănuiesc că un basm e mai bun decât nimic. 

— Oricum, nu-i un basm. Doar fiindcă se petrece într-o 
lume care n-a existat niciodată, nu-nseamnă că-i un basm. 
Nu-nseamnă... 

— II spui odată sau nu? întrebă McVries bosumflat. 


— A fost odată ca niciodată, începu Garraty, un cavaler 
neprihănit care a pornit în lume într-o Misiune Sacră. Şi-a 
părăsit castelul şi a mers prin Pădurea Fermecată... 

— Cavalerii călăresc, obiectă Stebbins. 

— Bine, atunci a călărit prin Pădurea Fermecată. A 
călărit. Şi a avut multe aventuri extraordinare. S-a luptat cu 
mii de troli şi goblini şi cu nu mai ştiu câţi lupi. E bine aşa? În 
cele din urmă, a ajuns la castelul regelui şi i-a cerut 
permisiunea s-o ia la plimbare pe Gwendolyn, faimoasa Prin- 
ţesă Bălaie. 

McVries chicoti. 

— Regele nu prea era de acord, deoarece considera că 
nimeni nu era îndeajuns de bun pentru fiica lui, Gwen, 
Prinţesa Bălaie faimoasă în toată lumea, dar Prinţesa Bălaie îl 
iubea atât de mult pe Cavalerul Neprihănit, încât a ameninţat 
că va fugi în Codrul Sălbatic, dacă... dacă... 

Un val de ameţeală năvăli întunecat peste el, făcându-l 
să se simtă ca şi cum ar fi plutit. Vuietul mulţimii năvăli ca 
mugetul mării printr-un tunel lung şi conic. După aceea, 
senzaţia se risipi, dar lent. 

Privi în jur. Bărbia lui McVries se lăsase în piept şi băiatul 
mergea spre mulţime, adormit. 

— Hei! strigă Garraty. Hei, Pete! Pete! 

— Lasă-l în pace, îl opri Stebbins. Ai făcut aceeaşi 
promisiune ca noi toţi. 

— Hai sictir! rosti Garraty apăsat şi se repezi după 
McVries. 

Îl trase de umeri, restabilindu-i direcţia corectă de 
înaintare. McVries ridică ochii spre el, somnoros, şi zâmbi. 

— Nu, Ray. A sosit timpul să mă aşez. 

Teroarea bubui în pieptul lui Garraty. 

— Nu! Nici gând! 

McVries îl privi o clipă, apoi surâse din nou şi clătină din 
cap. Se aşeză turceşte pe asfalt. Semăna cu un călugăr 
bătrân şi obosit de viaţă. Cicatricea de pe obrazul lui era o 
tăietură albă în penumbra ploii. 

— Nu! urlă Garraty. 


încercă să-l ridice, dar, deşi slăbise atât de mult, McVries 
era mult prea greu. McVries nu dorea nici măcar să se uite la 
el. Ţinea ochii închişi. Şi brusc, doi soldaţi îl smulseră pe 
McVries de lângă el. Lipiră armele de ţeasta lui. 

— Nu! urlă încă o dată Garraty. Pe mine! Pe mine! 
Împuşcaţi-mă pe mine! 

Primi al treilea avertisment. 

McVries deschise ochii şi zâmbi încă o dată. În clipa 
următoare, fu mort. 

Garraty mergea acum fără să-şi dea seama. Privi 
inexpresiv spre Stebbins, care-i răspunse cu o căutătură de 
curiozitate. Garraty era cuprins de un pustiu straniu, vuitor. 

— Termină basmul, spuse Stebbins. Termină basmul, 
Garraty! 

— Nu, zise Garraty. Nu cred. 

— Dă-i drumul, atunci! rosti Stebbins şi surâse 
învingător. Dacă sufletele există, sufletul lui este încă 
aproape. L-ai putea ajunge din urmă. 

Garraty îl privi şi spuse: 

— O să merg pân-o să te bag în pământ! 

Pete, Pete, gândi el. Nici măcar nu mai avea lacrimi să 
plângă. 

— Serios? făcu Stebbins. O să vedem. 


KKK 


Până la ora 20, trecuseră prin Danvers şi, în cele din 
urmă, Garraty ştiu. Se apropia de sfârşit, fiindcă Stebbins nu 
putea fi învins. 

Mi-am petrecut prea mult timp gândindu-mă la asta. 
McVries, Baker, Abraham... ei nu se gândeau la asta, ei pur şi 
simplu o făceau. Ca şi cum ar fi fost ceva firesc. Şi este firesc. 
Cumva, este lucrul cel mai firesc din lume. 

Işi târşâia picioarele, cu ochii holbaţi, falca atârnându-i şi 
ploaia intrându-i în gură. Pentru o clipă ceţoasă, ca în 
fulgerarea unui obturator, crezu că văzuse pe cineva 
cunoscut, pe cineva pe care-l cunoştea la fel de bine ca pe 


propria lui persoană, plângând şi chemându-l în bezna din 
faţă, dar era zadarnic. Nu mai putea continua. 

Mai întâi însă, avea să-i spună lui Stebbins. Stebbins o 
luase niţel mai în faţă, şchiopătând destul de vizibil acum şi 
părând foarte slab. Garraty era extrem de obosit, dar nu se 
mai temea. Se simţea calm. Se simţea bine. Se sili să iuţească 
pasul, până ce izbuti să pună o mână pe umărul lui Stebbins. 

— Stebbins, rosti el. 

Stebbins se răsuci şi-l privi cu ochi mari, ameţiţi, care nu 
distinseră nimic pentru un moment. După aceea 
recunoaşterea apăru în ei şi întinse braţul, prinzând cu 
degetele răşchirate cămaşa lui Garraty şi rupând-o. Mulțimea 
urlă de furie fiindcă aşa ceva era o imixtiune interzisă de 
regulament, dar numai Garraty era îndeajuns de aproape 
pentru a vedea spaima din ochii lui Stebbins, spaima şi bezna, 
şi numai Garraty ştiu că strânsoarea lui Stebbins era ultima 
tentativă disperată pentru salvare. 

— Garraty! strigă el şi se prăbuşi. 

Vacarmul mulţimii era acum apocaliptic. Era vuietul 
munţilor prăbuşindu-se şi năruindu-se, al pământului 
crăpându-se. Zgomotul îl strivi cu uşurinţă pe Garraty. L-ar fi 
ucis, dacă l-ar fi auzit. El însă nu auzi nimic altceva decât 
propriul său glas. 

— Stebbins? rosti nedumerit. 

Se aplecă şi, cumva, îl întoarse cu faţa în sus. Stebbins 
continua să-l privească, dar disperarea trecuse deja. Capul i 
se rotea pe gâtul parcă lipsit de oase. 

Garraty îşi puse palma făcută căuş în faţa gurii lui. 

— Stebbins? repetă el. 

Insă Stebbins era mort. 

Garraty îşi pierdu interesul. Se ridică în picioare şi începu 
să meargă. Aclamaţiile acopereau acum pământul şi artificiile 
umpleau cerul. De undeva din faţă, un jeep vui spre el. 

Nici un vehicul n-are voie pe drum, idiotule. Asta-i o 
infracţiune majoră şi te pot împuşca pentru aşa ceva. 

Maiorul stătea în picioare în jeep. Avea braţul ridicat 
într-un salut ţeapăn. Era pregătit să împlinească prima 


dorinţă, orice dorinţă, ultima dorinţă. Premiul. 

În spatele lui, terminaseră să-l împuşte pe Stebbins cel 
deja mort, iar acum era numai el, singur pe drum, mergând 
spre locul în care jeep-ul Maiorului se oprise în diagonală 
peste linia albă. Maiorul coborâse şi venea spre el, cu faţa 
amabilă şi indescifrabilă îndărătul ochelarilor de soare cu 
lentile-oglindă. 

Garraty îl ocoli. Nu era singur. Silueta întunecată 
revenise, în faţă, nu prea departe, şi-i făcea semn cu degetul. 
Cunoştea silueta aceea. Dacă s-ar mai fi putut apropia niţel, 
i-ar fi putut distinge trăsăturile. Cine mai supravieţuise? Să fi 
fost Barkovitch? Collie Parker? Percy cum-il-cheamă? Cine 
era? 

— GARRATY! urlă mulţimea în delir. GARRATY, GARRATY, 
GARRATY! 

să fi fost Scramm? Gribble? Davidson? 

O mână îl atinse pe umăr şi Garraty se scutură de ea, 
iritat. Silueta întunecată îl chema, îl chema în ploaie, îl chema 
să vină şi să meargă, să vină şi să joace jocul. Şi era timpul să 
pornească. Mai avea încă mult de mers. 

Cu ochi orbi, cu mâinile imploratoare întinse înainte 
parcă pentru a fi milostivit, Garraty merse spre silueta 
întunecată. 

lar când mâna îl atinse din nou pe umăr, găsi cumva 
puterea să fugă.