Josh Malerman — Malorie

CONTINUAREA BESTSELLERULUI 
BIRD BOX 
ORBESTE 


LITERA BOOKS 


buzz 


JOSH MALERMAN 
— Seria Bird Box #2 — 


MALORIE 


Original: Malorie (2020) 


Traducere din limba engleză: 
LIVIU SZOKE 


virtual-project.eu 


Malorie este pentru Kristin Nelson. 


ŞCOALA JANE TUCKER 
PENTRU NEVĂZĂTORI 


Malorie stă lipită de zidul de cărămidă al unei săli de 
clasă. Uşa e încuiată. E singură. Luminile sunt stinse. 

E legată la ochi. 

Afară, pe hol, s-a instaurat violenţa. 

Cunoaşte acest sunet, l-a auzit în coşmaruri, l-a auzit în 
ecourile unei case distruse, pline de oameni întregi la cap 
care se sfâşiau unul pe altul, în timp ce ea îi dădea naştere 
fiului ei. 

Tom e acolo, chiar acum, în mijlocul acelei violenţe. 
Malorie nu ştie unde anume. 

Inspiră. Îşi ţine răsuflarea. Expiră. 

Întinde mâna spre uşă, ca să o descuie, ca să o deschidă, 
ca să-şi găsească fiul şi fiica, printre urlete, isterie, 
nebunie. Un pârâit răzbate de dincolo de uşă. Sună ca şi 
cum cineva s-ar izbi cu capul de peretele holului. 

Se dezlipeşte de clanţă. 

Când a văzut-o ultima oară pe Olympia, micuța de şase 
ani citea cărţi în alfabetul Braille, la Biblioteca Tucker. 
Alături de ea mai erau cel puţin zece persoane, ascultând 
muzica clasică ce răzbătea din boxele şcolii, conectate la 
casetofonul din cancelarie. 

Acum,  Malorie ascultă glasurile acelor persoane. 
Trebuie să afle dacă violenţa a ajuns şi la bibliotecă. Dacă 
i-a atins fiica. Dacă a ajuns până acolo, va porni să-l caute 
pe Tom mai întâi. 

Ascultă. 

Copiii ei au învăţat-o multe despre ascultat de când au 
ajuns la Şcoala Jane Tucker pentru Nevăzători. Şi, cu toate 
că Malorie nu va auzi niciodată lumea la fel ca ei, poate 
totuşi să încerce. 

Însă afară e prea mult zgomot. Haos. E imposibil să 
distingă un glas de altul. 

Se gândeşte la Annette. Femeia oarbă, mult mai în 
vârstă decât ea, al cărei nume l-a auzit strigat cu doar 
câteva secunde în urmă, în timp ce Malorie, înfometată, 


e 5» 


mergea pe hol către cantină. Înainte ca Malorie să aibă 
timp să proceseze natura acelui țipăt, Annette însăşi s-a 
ivit de după colţ, cu halatul albastru şi părul roşcat 
tâărându-se în urma ei precum al unei sirene, cu un cuţit în 
mână. Malorie a avut timp să zărească ochii femeii, ochii 
aceia lipsiţi de concentrare, înainte să îi închidă pe ai ei. 

Malorie a cugetat: E oarbă... cum de-a înnebunit? apoi a 
amuţit. Annette a trecut pe lângă ea, răsuflând greoi, 
mişcându-se cu repeziciune, iar Malorie, auzind primele 
urlete guturale în adâncurile şcolii, a păşit, oarbă, în cea 
mai apropiată sală de clasă şi a încuiat uşa în urma sa. 

Întinde iar mâna spre clanţă. 

Ultima oară când l-a văzut, Tom se afla în fosta 
cancelarie, având lângă genunchi piesele unei noi invenţii 
de-ale sale. Malorie e de vină pentru acele piese. Având 
doar şase ani, Tom-băiatul inventează la fel cum o făcea 
odată Tom-bărbatul, tizul său. Adesea, Malorie simte 
nevoia de-a încuraja acel impuls. Simte că aşa trebuie să 
procedeze o mamă. Sau, poate, că aşa ar fi trebuit să 
procedeze o mamă, în lumea de dinainte. Acum şi aici, ea 
distruge mereu ce-a făcut Tom şi îi reaminteşte băiatului 
că bentiţa e singura protecţie de care vor avea nevoie cu 
toţii. 

Cu toate astea, Annette e oarbă. 

Iar acum, nebună. 

Malorie aude o înjurătură rostită pe neaşteptate de 
cealaltă parte a uşii încuiate. Doi oameni se luptă pe hol. 
Un bărbat şi o femeie. Şi nu-i vine deloc greu să alăture 
imagini zgomotelor pe care le fac ei. Zgârieturi, unghii în 
carne. Degete înfipte în ochi şi degete îndesate pe gâtlej şi 
pârâit de oase şi, din câte se pare, un gât frânt. 

Cu mâinile goale? 

Malorie nu se clinteşte. Un trup se izbeşte de uşa de 
lemn şi alunecă pe pardoseală. Cel sau cea care a câştigat 
înfruntarea a rămas gâfâind afară. 

Malorie ascultă. Inspiră. Îşi ţine răsuflarea. Expiră. Ştie 
că nu are cum să-şi stăpânească panica. Vrea să audă până 
mai departe pe coridor, dincolo de răsuflarea aceea, să 


e 6» 


distingă tipetele celor care trăiesc acolo, s-audă clar ce 
spun aceştia, să afle locul exact în care se găsesc copiii ei. 
Îşi aduce aminte cum i-a adus pe lume în mansarda unei 
case, un loc mult mai îngust decât acesta. Îşi aminteşte 
ţipătul ce răzbea de dedesubt: Don a dat păturile jos! 

Aici, cine le-a dat jos? _ 

Pe hol, răsuflarea a încetat. Insă, în depărtare, se aud 
pumni izbind în lemn, pumni izbind alţi pumni, iar ultimele 
vestigii ale lucidităţii răsună şi ele tot mai tare. 

Malorie descuie uşa sălii de clasă. O deschide. 

Nicio mişcare în apropiere, pe hol. Nu se năpusteşte 
nimeni spre ea. Nu scoate nimeni niciun sunet. Oricine a 
câştigat înfruntarea nu mai e acum acolo. Din adâncurile 
clădirii izbucnesc alte urlete. Tânguieli de moarte, 
înăbuşite, ultime cuvinte şi dorinţe. Lovituri de pumni, 
lemn spart. Se aud zhbierete şi bălmăjeli, uşi trântite, 
deschise, închise. Copii ţipând ascuţit. Muzica din 
cancelarie continuă să se audă. 

Malorie păşeşte peste trupul din pragul uşii deschise. 
Păşeşte pe hol, rămânând lipită de perete. Sună o alarmă. 
Uşa de la intrarea în şcoală s-a deschis. O vibraţie ritmică 
pare atât de nepotrivită pe fondul muzicii clasice, încât, 
într-un moment de confuzie, Malorie are senzaţia că şi-a 
pierdut deja minţile. 

Copiii ei sunt undeva în mijlocul acestei demenţe. 

Tremurând toată, încearcă să închidă ochii pentru a 
treia oară, în spatele pleoapelor deja închise, în spatele 
bentiţei înfăşurate strâns în jurul capului, încearcă să-şi 
închidă mintea, refuzând să-şi închipuie cum arăta tot ce 
se petrecea acum, aici. 

Alunecă de-a lungul zidului de cărămidă. Nu îi strigă cu 
glas tare pe Tom sau pe Olympia, deşi asta-şi doreşte cel 
mai mult. Inspiră. Îşi ţine răsuflarea. Expiră. Cărămizile îi 
înţeapă umerii goi şi braţele, agăţându-se de materialul 
maioului alb pe care-l poartă. Alarma răsună din ce în ce 
mai tare pe măsură ce se apropie de capătul acestui hol şi 
de locul din care roşcata Annette s-a năpustit pe lângă ea 
cu un cuţit mare în mână. În faţă, oamenii urlă. Cineva e 


e 7 


aproape de ea. Nişte ghete grele înaintează stângaci pe 
podea, însoţite de gemetele cuiva neobişnuit cu un efort 
atât de mare. 

Malorie rămâne nemişcată. 

Respectivul trece pe lângă ea, gâfâind adânc, 
murmurând cuvinte nedesluşite. E nebun? Malorie nu are 
de unde să ştie. Nu are cum să ştie. Continuă să alunece 
lipită de perete, adunându-se iar, în mod incredibil, 
simțind o fărâmă de recunoştinţă pentru cei doi ani în care 
a trăit aici. Pentru răgazul de după drumul lung. Insă 
recunoştinţa ei e ca o bilă de marmură căzută pe o plajă 
din mărgele de sticlă, e imposibil s-o găseşti din nou. Ceva 
îngrozitor, de care s-a temut tot timpul, a sosit în cele din 
urmă. 

Nu vă leneviți. 

Mantra ei din trei cuvinte nu mai înseamnă nimic acum. 
Dovada: ea deja s-a lenevit, căci nu mai ştie nici măcar 
unde-i sunt copiii. 

Un bubuit metalic răsună peste tot; muzica şi alarma se 
aud tot mai tare. 

Malorie nu încearcă să-i liniştească pe copiii pe care îi 
aude. Nu îşi întinde mâinile în beznă, ca să îi ajute. 
Continuă doar să alunece, lipindu-se atât de tare de 
perete, încât pe cărămizi rămâne sânge. A 

Mişcări în faţă, venind spre ea, paşi grei, rapizi. Îşi ţine 
răsuflarea. Însă persoana aceasta nu trece mai departe. 

— Malorie? 

Cineva cu ochii deschişi. O femeie. Cine? 

— Lasă-mă în pace, spune Malorie. Te rog. 

Îşi aude ecoul propriului glas, din urmă cu şase ani, 
implorând, în mansarda în care a născut. 

— Malorie, ce s-a întâmplat? 

Malorie crede că femeia se numeşte Felice. Tot ce 
contează e dacă această femeie a înnebunit sau nu. 

— Au intrat? întreabă femeia. 

— Eu nu... 

— A înnebunit toată lumea! rosteşte femeia. 

Malorie nu-i răspunde. Ar putea avea o armă cu ea. 


e 3 


— Nu te poţi duce într-acolo, continuă femeia. 

Malorie simte o mână pe braţul ei gol. Se smuceşte, 
lovindu-şi cu putere cotul de cărămizi. 

— Care e problema ta? spune femeia. Crezi că am 
înnebunit şi eu? 

Malorie se îndepărtează de ea, cu braţele întinse, 
aşteptându-se să fie rănită. Se îndreaptă către capătul 
holului, acolo unde ştie că se află, lipită de perete, o uriaşă 
vitrină de sticlă, o chestie în care, odinioară, s-au aflat 
trofee, realizări, mărturii ale unor progrese făcute de elevii 
şcolii pentru nevăzători. 

Se ciocneşte de ea înainte să se poată opri. 

Umărul e cel care o crapă primul, şi tăieturile vin apoi, 
iute şi calde, iar durerea e şi ea puternică. Ţipă din toţi 
rărunchii, însă glasul îi este înghiţit de haosul tot mai mare 
de pe holuri. 

Nu se opreşte în loc. Şi tot nu le strigă numele. Atingând 
zidul cu degetele mânjite toate de roşu, vine tot mai 
aproape de vaiete, de strigăte, de metalul izbit de metal, 
de pumnii izbindu-se de alţi pumni. 

Cineva îi atinge uşor umărul, şi Malorie se răsuceşte, cu 
iuţeală, împinge, înghionteşte în gol. 

Nu e nimeni acolo. Dar se simte cuprinsă de fiori reci. 
Nu vrea ca cineva s-o atingă. 

Cineva sau ceva. 

Se gândeşte la Annette, oarbă, dar şi nebună. 

_ Da, o persoană o poate lua razna, aşa, ca pe vremuri. 
Insă Malorie ştie prea bine cum arată acea nebunie aparte, 
provocată de creaturi. 

Annette n-a cedat, pur şi simplu. lar dacă femeia aceea 
nu poate vedea... ce s-a întâmplat de fapt? 

— Mamă! 

Malorie se opreşte. E Olympia? Ţipătul panicat, dar tot 
îndepărtat, al fetei căreia nu i-a dat naştere, dar pe care a 
crescut-o totuşi ca pe-o fiică? 

— Să oprească cineva muzica aia, spune Malorie, 
simțind nevoia să zică ceva, dorind s-audă un glas familiar, 
un glas raţional, în timp ce îşi târăşte degetele peste 


e 9» 


cărămizi, în timp ce simte avizierul unde, timp de doi ani, 
au fost afişate înştiinţările cu privire la evenimentele 
şcolare. 

În faţă, un țipăt. În spate, pârâit de lemn. Cineva se 
repede pe lângă ea. Altcineva îl urmează. 

Malorie nu ţipă. Continuă doar să se mişte, cu genunchi 
slăbiţi, cu umărul arzându-i de durere, din cauza rănii 
proaspăt căpătate. Ciuleşte urechile pentru a auzi ecoul 
acelui glas care a strigat mamă, unul de-al ei, probabil, 
răzbind la suprafaţă, peste toate, înainte de-a fi iarăşi 
înghiţit de valurile furioase ce freamătă în faţa ei, pe hol. 

Se îndeamnă singură să înainteze, încet dar hotărât. 
Trebuie să fie atentă, trebuie să rămână în picioare. 

Un băiat ţipă în faţă. Un copil. Pare că şi-a pierdut şi el 
minţile. 

Inspiră, îşi ţine răsuflarea, expiră. Se apropie tot mai 
mult de zgomotul acela înnebunitor, de vacarmul stârnit de 
o întreagă mulţime de oameni ce şi-au pierdut minţile, toţi 
odată. Un al doilea copil, probabil. Şi un al treilea. 

— Au pătruns înăuntru, spune ea. 

Dar nu-i nevoie să o spună. Şi, de această dată, glasul ei 
nu-i mai aduce nicio alinare. 

În dreapta zăngăne o uşă. În faţă, pe stânga, ceva pe 
rotile se zdrobeşte de cărămizi. Lumea înjură în gura 
mare. Malorie încearcă să nu-şi închipuie cum o fi arătând 
acele scene. Expresiile de pe chipurile bărbaţilor şi 
femeilor cu care a împărţit acest adăpost timp de doi ani. 
Cărămizile  ciobite. Dezastrul. Vânătăile şi sângele. 
Încearcă să îşi interzică până şi amintirea văzului, de parcă 
dacă şi-ar imagina ce se întâmplă acolo, ar putea să-şi 
piardă minţile. 

Refuză să-şi imagineze o creatură. Nici măcar nu-şi 
îngăduie să facă aşa ceva. 

Ceva o loveşte tare peste umărul rănit. Malorie îl 
acoperă cu mâna. Nu vrea să fie atinsă. Crede că şi 
Annette a fost atinsă. Îşi face griji, e îngrozită, că acele 
creaturi au început să... atingă. 

Dar pesemne că nu a fost decât o bucată de lemn. O altă 


e 10 - 


cărămidă. Un deget plutind, retezat, prin aer. 

O femeie urlă. Un copil vorbeşte. 

Vorbeşte? 

— Mamă? 

O mână într-a ei. 

Nu-i ia mai mult de o secundă să recunoască acea mână 
ca fiind a Olympiei. 

Mania se dezlănţuie tot mai tare în faţa lor. 

— Pe aici, spune Olympia. 

Malorie nu îşi întreabă fiica de ce se îndreaptă către 
violenţă, în loc să se îndepărteze de ea. Ştie că Tom se 
află, probabil, de cealaltă parte a acestei scene. 

Chiar şi la şase ani, Olympia e cea care deschide 
drumul. 

Malorie ţipă. Nu se poate abţine. Ca şi cum, în 
întunericul ei personal, e coborâtă iar acolo, în casă, în 
clipa în care Don dădea păturile jos din geam. De parcă n- 
ar mai fi apucat să plece pe râu, către Şcoala Jane Tucker 
pentru Nevăzători. De parcă ar cădea, pe spate, prin 
podeaua mansardei, în mijlocul oribilelor evenimente care 
se desfăşurau dedesubt. 

Tom-bărbatul a murit în ziua aceea. Tizul fiului ei. 
Totuşi, Malorie n-a fost martora acelei întâmplări. A fost 
îndepărtată, dacă se poate spune aşa, mai în siguranţă în 
acea mansardă decât printre cei de dedesubt. Insă aici, 
acum, aude de aproape carnajul aflat în plină desfăşurare, 
fără să aibă nicio podea care s-o despartă de el; oameni 
obişnuiţi, care s-au transformat în altceva. Oameni 
civilizaţi, odată, bărbaţi şi femei care acum au cedat, 
blestemă, se rănesc, pe ei înşişi sau pe cei din jur. 

Ceva enorm se sparge. Un geam făcut ţăndări. 

Malorie nu ar auzi-o pe fiica ei dacă ar spune ceva. 
Acum, se află chiar în mijlocul furtunii. 

Strânsoarea Olympiei se înteţeşte. 

Cineva se loveşte uşor de Malorie, tibie de tibie. Apoi, 
iar cărămizi, lovind-o peste umărul rănit. Recunoaşte o 
parte dintre glasuri. Doar au petrecut doi ani aici. Cunosc 
oameni. Şi-au făcut prieteni. 


e 11» 


Sau nu? 

În timp ce Malorie pătrunde tot mai adânc în toiul 
nebuniei, aude o întrebare îndepărtată, rostită chiar cu 
glasul ei, în mintea ei, cerând să afle dacă a avut dreptate 
cu toate acele măsuri de precauţie neabătute, o referire la 
faptul că de multe ori a fost tachinată pentru că purta 
bentiţa chiar şi-n interior. O, cât de ofensaţi se simțeau cei 
de-aici de măsurile adoptate de ea. O, cum îi făcea pe 
ceilalţi să se simtă, ca şi cum ea, Malorie, s-ar fi crezut mai 
bună decât ei. 

— Tom, spune Olympia. 

Sau cel puţin aşa i se pare lui Malorie c-a auzit. Acelaşi 
nume cu cel al bărbatului pe care-l admira cel mai mult pe 
lumea asta, eternul optimist în vremuri de imposibilă 
deznădejde. Da, Tom-băiatul seamănă mult cu Tom- 
bărbatul, deşi bărbatul nu era tatăl lui. Malorie nu-l poate 
împiedica să-şi dorească să fi făurit bentiţe mai puternice, 
să fi acoperit ferestrele cu straturi peste straturi de lemne, 
să fi vopsit ferestre false în camera pe care au numit-o a 
lor timp de doi ani. 

Însă îl poate împiedica să o facă. 

Cineva o pocneşte pe Malorie în tâmplă. Ea se răsuceşte 
imediat, încearcă să împingă acea persoană departe de ea, 
însă Olympia o trage şi mai adânc în mijlocul tumultului. 

— Olympia, spune ea. E 

Şi atât. Nu mai poate vorbi. Întrucât acum se freacă alte 
trupuri, obiecte se sparg deasupra şi în urma ei, înjurături 
furioase îi sunt strigate în ureche. 

O poate interpreta ca pe o petrecere, dacă vrea, poate 
crede că tipele nu sunt de fapt îngrozite, ci entuziaste. lar 
bubuiturile tunătoare, doar paşi grei pe un ring de dans. 
Nici vorbă de durere, ci doar de veselie. 

Aşa alegea Tom-bărbatul să vadă această lume? Şi dacă 
da... oare poate şi ea s-o facă? 

— Tom, zice Olympia. 

De data asta, Malorie o aude clar şi înţelege că au trecut 
deja de cealaltă parte a violenţelor. 

— Unde? 


e 12 + 


— Aici. 

Malorie întinde mâna şi simte tocul uşii deschise a unei 
săli de clasă. Miroase a oameni înăuntru. 

— Tom? întreabă ea. 

— Mamă, răspunde Tom. 

Se simte bucuria din vocea lui. Îşi dă şi ea seama că e 
mândru. 

Se apropie de el, se lasă pe vine, pipăie ca să-i găsească 
ochii. Îi sunt acoperiţi cu un material ce pare a fi carton, 
iar Malorie se gândeşte la Tom-bărbatul, care purta un coif 
din pernuţe de canapea, prinse cu bandă adezivă. 

Uşurarea pe care o simte ea nu e alungată de haosul de 
pe holuri. Copiii îi sunt iar alături. 

— Ridică-te, rosteşte ea, cu glas tremurător. Plecăm. 

Înaintează în încăpere, găseşte paturile, ia trei pături. 

— Plecăm iarăşi pe râu? întreabă Tom. 

Dincolo, afară, nebunia nu se domoleşte. Ghetele tropăie 
de colo colo pe coridoare. Geamuri sparte. Copii ţipând. 

— Nu, răspunde Malorie. Apoi, uşor panicată: Nu ştiu. 
N-am niciun plan. Luaţi astea. 

Îi întinde fiecăruia câte o pătură. 

— Acoperiţi-vă cu ea din cap până-n picioare. 

Îşi aduce aminte de Annette cea oarbă, de halatul ei 
albastru, de părul roşcat, de cuțitul din mână. 

— Acum ne pot atinge, îi avertizează. 

— Mamă, zice Tom, dar Malorie întinde braţul şi îl ia de 
mână. 

Afară, zgomotul violenţelor se  înteţeşte, înghițind 
întrebarea pe care băiatul fusese gata s-o pună. 

Olympia o apucă pe Malorie de mâna cealaltă. 

Malorie inspiră, îşi ţine răsuflarea, expiră. 

— Acum, zice ea. Acum... plecăm. 

les împreună din sala de clasă şi ajung pe hol. 

— Uşa din faţă, zice Malorie. 

Aceeaşi uşă pe care au intrat cu doi ani în urmă, Malorie 
având trupul şi mintea distruse de vâslit şi de groaza 
neîntreruptă, pricinuită de navigarea pe râu complet 
oarbă. 


e 13 


Dublată, totodată, pe atunci, de frica de un bărbat pe 
nume Gary. 

— Malorie? 

Pe sub pătură, Malorie îi strânge pe copii de mâini. Cel 
care îi vorbeşte acum e un bărbat pe nume Jesse. Malorie 
îl cunoaşte pe Jesse, cel care, când era întreg la minte, se 
îndrăgostise de ea. Acum, el nu mai pare întreg la minte. 

— Malorie? Unde îi duci pe copii? 

— Mergeti, îi îndeamnă Malorie. 

Şi nici ea nu se întoarce. Nu îi răspunde nici lui Jesse, 
care îi urmăreşte îndeaproape. 

— Malorie, spune el mai departe. Nu puteţi pleca. 

Malorie încleştează pumnul, se răsuceşte, lansează o 
lovitură. 

Pumnul ei ia contact cu ceea ce i se pare a fi falca lui 
Jesse. 

Bărbatul scoate un strigăt. 

Ea îi apucă pe copii de mâini. 

Tom şi Olympia se mişcă în sincron cu ea, un trio 
apropiindu-se din ce în ce mai mult de uşa de la intrare, 
rămasă deschisă. 

— Bentiţa mea a funcţionat, rosteşte Tom. 

Chiar şi acum, în pofida ororilor, în glasul lui se simte 
mândrie. 

— Aici e, spune Olympia, referindu-se la uşă. 

Malorie îşi lipeşte o palmă de tocul uşii. Ascultă să vadă 
ce face Jesse. Sau oricine altcineva. 

Inspiră. Îşi ţine răsuflarea. Expiră. 

— Câte sunt acolo? întreabă ea. Câte auziţi? 

Copiii tac chitic. Rumoarea continuă în adâncurile şcolii. 
Însă acum pare departe. Foarte departe. Malorie ştie că 
Tom vrea să răspundă cât mai exact la întrebarea ei. Însă 
nu poate. 

— Prea multe ca să poată fi numărate, răspunde băiatul. 

— Olympia? 

Linişte. O izbitură în urma lor. Un țipăt. 

— Multe, răspunde Olympia. 

— Bine. Bine. Nu vă daţi jos păturile. Purtaţi-le până 


e 14» 


când vă zic eu să le scoateţi. Acum ne-ating. Aţi înţeles? 

— Da, zice Tom. 

— Da, zice şi Olympia. 

Malorie încearcă să închidă ochii pentru a treia oară. 
Încearcă să-şi izoleze complet imaginaţia faţă de ceea ce 
stă la pândă afară. 

Multe. 

Încearcă să închidă ochii pentru a patra oară, pentru a 
cincea, a şasea. Vrea să spună ceva despre cât de nedrept 
este ce se întâmplă. Vrea să-i spună cuiva ce vârstă are. 
Cuiva crescut înainte de venirea creaturilor. Că nu ar 
trebui ca o mamă şi copiii ei să fie nevoiţi să părăsească 
atât de brusc un loc pe care-l numeau „casă” şi să 
pătrundă într-o lume unde amenințările sunt mai rele 
decât cele pe care le lasă în urmă. 

Îi strânge pe copii de mână şi face primul pas dincolo de 
Şcoala Jane 'Tucker pentru Nevăzători. 

Aceasta este lumea nouă. Aşa stau lucrurile acum şi-aşa 
au stat de mulţi ani încoace. 

De la isterie la necunoscut. 

Cei trei, orbi şi acoperiţi cu pături, o pornesc la drum. 

Singuri. 

lar. 


e 15 


ZECE ANI MAI TÂRZIU 


e 16 - 


1 


Tom scoate apă din fântână. Lucru pe care l-a făcut o 
dată la două zile în cea mai mare parte a ultimilor zece ani, 
un deceniu întreg de când Tabăra Yadin a ajuns să fie 
căminul lor. Olympia crede că tabăra a fost odată un 
avanpost în epoca Vestului Sălbatic. Ea a citit aproape 
toate cărţile din biblioteca taberei (peste o mie), inclusiv 
cărţi despre istoria statului Michigan. Şi crede că această 
clădire principală a servit pe post de crâşmă. Baraca Unu a 
fost închisoarea. Tom nu ştie dacă ea are dreptate, deşi nu 
vede niciun motiv pentru care să nu o creadă. Când au 
sosit creaturile, era o tabără de vară pentru copii evrei, 
măcar de asta sunt cu toţii siguri. Acum, e casa lor. 

— Mână peste mână, spune el, prinzând funia care face 
legătura dintre Baraca Trei şi ghizdul de piatră al fântânii. 

O spune pentru că, în pofida funiilor care leagă toate 
construcţiile între ele (şi chiar şi Baraca Zece de pontonul 
în formă de H de pe lac), el tot încearcă să găsească o 
metodă mai potrivită de a se deplasa dintr-o parte în alta. 

Tom nu poate să sufere bentiţele. Uneori, când e lenea 
cea mai mare, nici nu se deranjează să folosească vreuna. 
Îşi ţine ochii închişi. Dar regulile nesfârşite instituite de 
mama sa îi rămân adânc înrădăcinate în minte. 

Nu e suficient doar să-nchizi ochii. Ai putea fi luat prin 
surprindere şi să-i deschizi. Sau ţi i-ar putea deschide 
cineva. 

Fireşte. Da. Teoretic, Malorie are dreptate. Teoretic, ea 
are mereu dreptate. Dar cine vrea să-şi trăiască viaţa în 
teorie? Tom are şaisprezece ani. S-a născut în această 
lume. Şi, până acum, nimic n-a încercat să-i deschidă ochii. 

— Mână peste mână. 

Aproape a ajuns. Malorie insistă ca el să verifice apa 
înainte de-a o aduce înăuntru. l-a spus de multe ori 
povestea a doi bărbaţi pe nume Felix şi Jules. Cum tizul 
său, Tom-bărbatul, a testat apa pe care cei doi au adus-o în 
casă, apa despre care îşi făceau cu toţii griji că ar fi fost 

e 17» 


contaminată de vreo creatură. Lui Tom cel tânăr îi place 
acea parte a poveştii. Inţelege perfect partea cu testarea 
apei. Ba chiar îl atrage ideea de-a obţine informaţii noi 
despre creaturi. Orice detaliu în plus faţă de ce au ei acum 
ar fi bine-venit. Dar nu îşi face câtuşi de puţin griji că ar 
putea înota ceva în apa pe care o beau. De asta se ocupă 
filtrul inventat chiar de el. 

Şi-n plus, în ciuda tendinței generale a lui Malorie, nici 
măcar ea nu ar crede că până şi apa ar putea s-o ia razna. 

— Aici! spune el. 

Intinde mâinile şi atinge ghizdul, înainte de-a se izbi de 
el. A străbătut de-atâtea ori acest drum, că ar putea să-l 
străbată şi-n fugă, şi tot s-ar opri în faţa cercului de piatră. 

Se apleacă peste margine şi ţipă în tunelul întunecat: 

— leşi afară de-acolo! 

Surâde. Glasul îi reverberează - sunetul e bogat - şi lui 
Tom îi place să-şi închipuie că şi acolo, jos, e cineva care-l 
strigă la rândul său. Căci oricât de norocoşi ar fi fost să 
dea peste o tabără de vară abandonată, cu numeroase 
clădiri şi dependinţe, traiul acolo e destul de singuratic. 

— Tom e cel mai bun! răcneşte el, doar ca să audă ecoul. 

Nu mişcă nimic în apa de dedesubt, iar Tom începe să 
tragă în sus găleata. E o manivelă normală, din oţel, pe 
care nu o dată a reparat-o. O unge în mod regulat, fireşte, 
dat fiind că tabăra le-a oferit tot ce aveau nevoie; o pivniţă 
cu provizii în clădirea principală, care a făcut-o pe Malorie 
să izbucnească în plâns cu zece ani în urmă. 

— O ţeavă care să ne aducă apă direct în casă, spune 
Tom, învârtind de manivelă. Am putea s-o punem exact 
unde se află acum funia. Trece prin filtrul deja montat. N- 
ar trebui decât să tragem de o manetă, şi cu asta, basta! 
Apa curată vine direct la noi. N-ar mai fi nevoie să ţinem 
cu toţii de funie. N-ar mai trebui să ieşim deloc din casă. 

Nu că drumul ar fi cine ştie ce dificil. Şi orice scuză de-a 
ieşi afară e bună. Însă Tom vrea să îmbunătăţească 
lucrurile. 

Doar asta are în minte. 

Odată găleata ajunsă sus, o scoate din cârligul ei şi o 


e 18 + 


cară înapoi la Baraca Trei, cea mai mare dintre toate, cea 
în care el, Olympia şi Malorie au dormit în toţi aceşti ani. 
Regulile mamei nu le-ar îngădui lui Tom şi Olympiei să 
doarmă altundeva, în ciuda nevoilor lor tot mai stringente, 
regulă pe care Tom a urmat-o până acum. 

Petreceţi toată ziua în altă baracă, dacă aveţi nevoie. 
Dar dormim împreună. 

Totuşi. A trecut un deceniu. 

Tom clatină din cap şi încearcă să-şi alunge ideea cu un 
surâs. Ce altceva ar mai fi de făcut? Olympia i-a povestit, 
în particular, despre diferenţele dintre generaţii pomenite 
în cărţile ei. Ea spune că e ceva obişnuit ca adolescenţii să 
simtă că părinţii lor sunt „de pe altă planetă”. Tom e total 
de acord cu scriitorii în această privinţă. Malorie se poartă 
ca şi cum fiecare clipă a fiecărei zile ar putea fi una în care 
să o ia cu toţii razna. lar Tom şi Olympia au dezbătut şi ei 
adesea, cu glas tare, în felul lor, dacă o viaţă merită trăită 
atunci când singurul tău ţel e să rămâi în viaţă. 

— Bine, mamă, spune Tom, zâmbind. 

li e mai uşor să surâdă gândindu-se la aceste lucruri, 
decât să nu o facă. In puţinele ocazii când persoane străine 
au trecut pe lângă tabăra lor, pe lângă casa lor, Tom a 
izbutit să priceapă că Malorie e mult mai strictă decât 
majoritatea oamenilor. A simţit-o în glasurile celorlalţi. A 
constatat-o în mod regulat şi la şcoala pentru nevăzători. 
De multe ori, era jenant să se afle sub papucul ei în public. 
Oamenii se uitau adesea la ea ca şi cum ar fi fost... care 
era cuvântul folosit de Olympia? 

Abuzivă. 

Da. Ăsta era. Nu contează dacă Olympia o consideră sau 
nu abuzivă pe Malorie. Tom crede că e. 

Dar ce poate să facă? Işi poate lăsa bentiţa în casă, îşi 
poate face notițe şi visa să inventeze moduri de-a riposta 
împotriva creaturilor. Poate refuza să poarte mâneci lungi 
şi glugă chiar şi-n cele mai călduroase zile ale anului. Cum 
e azi. 

Ajuns la uşa din spate a barăcii, aude mişcare de partea 
cealaltă a ei. Nu e Olympia, e Malorie. Asta înseamnă că 


e 19 œ 


nu poate să deschidă pur şi simplu uşa şi să lase înăuntru 
găleata cu apă. Până la urmă trebuie să-şi pună gluga. 

— Căcat, zice Tom. 

Atâtea mici altercaţii, atâtea ciudăţenii de-ale mamei 
sale, care se tot opune modului în care el vrea să trăiască 
şi să se comporte. 

Lasă găleata în iarbă şi îşi ia hanoracul cu mâneci lungi 
şi glugă din cuiul de afară. Îşi vâră braţele în mâneci, dar 
nu se deranjează şi cu gluga. Malorie nu-i va verifica decât 
un braţ. 

Cu găleata iar în mână, bate în uşă de cinci ori. 

— Tom? strigă Malorie. 

Cine altcineva ar putea fi? 

— Dap. Găleata numărul unu. 

Va mai aduce încă patru găleți pe ziua de azi. Acelaşi 
număr ca de fiecare dată. 

— Ai ochii închişi? 

— Mamă, am bentiţa. 

Uşa se deschide. 

Tom îi dă găleata peste prag. Malorie o ia. Dar fără să 
uite să-i atingă şi braţul în timpul manevrei. 

— Bun băiat, spune ea. 

Tom surâde. Malorie îi dă a doua găleată şi închide uşa. 
Tom îşi dă hanoracul jos şi îl aşază la loc în cui. 

E uşor să-ţi păcăleşti mama când ea nu are voie să se 
uite la tine. 

— Mână peste mână, repetă el. 

Deşi acum nu face decât să meargă de-a lungul funiei, 
cu găleata într-o mână. Malorie i-a zis de multe ori cum 
procedau în casa din Shillingham, casa în care s-a născut 
Tom. Îşi legau funia în jurul taliei şi aduceau apa câte doi. 
Olympia spune că Malorie aduce vorba despre casă mai 
des decât îşi închipuie. Dar ştiu amândoi că vorbeşte 
despre asta doar până la un punct. Apoi, nimic. De parcă 
finalul poveştii ar fi prea sumbru, iar repetarea lui ar putea 
să atragă din nou nefericirea asupra lor. 

Ajuns iar la fântână, cu braţul gol mai jos de mânecile 
scurte, Tom prinde în cârlig a doua găleată şi roteşte de 


e 20 - 


manivelă. Metalul zăngăne pe piatră ca de fiecare dată, 
însă, în pofida cacofoniei de sunete dinăuntrul fântânii, 
Tom aude un pas venind prin iarbă, în stânga lui. Şi mai 
aude un alt zgomot, ce pare a fi produs de roți. 

O roabă împinsă pe lângă fântână. 

Nu mai învârte de manivelă. Găleata mai are nevoie de 
câteva secunde să-şi înceteze mişcarea. 

E cineva acolo. Îl poate auzi răsuflând. 

Se gândeşte la hanoracul rămas în cui. 

Alt pas. Un pantof. Iarba uscată se culcă altfel la pământ 
sub piciorul gol decât sub apăsarea tălpii solide a unui 
pantof. 

Aşadar, un om. 

Nu întreabă cine e. Nu se clinteşte din loc. 

Un al treilea pas, şi Tom se întreabă dacă persoana 
respectivă ştie că e şi el aici. N-ar fi trebuit să-l audă şi ea? 

— Salut? 

E glasul unui bărbat. Tom aude hârtie foşnind, ca atunci 
când Olympia dă paginile în timp ce citeşte o carte. Oare 
bărbatul are cărţi la el? 

Tom e speriat. Dar e şi intrigat, totodată. 

Un musafir. 

Cu toate astea, nu răspunde. O parte din regulile lui 
Malorie capătă sens acum. 

Tom se îndepărtează de fântână. Ar putea să o rupă la 
fugă către casă. N-ar fi chiar greu, şi ar şti şi când să se 
oprească. 

În întunericul său personal, el are în permanenţă 
urechile ciulite. 

— Aş vrea să stau de vorbă cu tine, spune bărbatul. 

Tom mai face un pas. Atinge funia cu vârfurile degetelor. 
Se răsuceşte cu faţa către casă. i 

Aude cum scârțâie roata aceea mică. Îşi imaginează că 
sunt arme în roabă. 

Apoi se mişcă iute, mai iute decât obişnuia să străbată 
distanţa dintre casă şi fântână. 

— Hei, spune bărbatul. 

Dar Tom a ajuns deja la uşa din spate şi a ciocănit de 


e 21 œ» 


cinci ori, înainte ca bărbatul să mai poată rosti şi alt 
cuvânt. 

— Tom? 

— Da. Grăbeşte-te. 

— Eşti... 

— Mamă. Grăbeşte-te. 

Malorie deschide uşa din spate şi Tom aproape că o 
dărâmă când se repede înăuntru. 

— Ce se petrece? întreabă Olympia. 

— Mamă... începe Tom. 

Însă acum se-aude o bătaie la uşa din faţă. 

Uşa e subţire şi veche. Malorie s-a arătat deja 
îngrijorată de acest aspect; nu e de ajuns să oprească pe 
nimeni, şi nimic, să intre înăuntru. 

— E un bărbat, o informează Tom. 

Dar Malorie l-a bătut deja pe umăr. Şi ştie şi el ce 
înseamnă asta. Ştie că şi Olympia a primit aceeaşi bătaie 
uşoară. 

Tom nu mai spune nimic. 

— Salutare, zice bărbatul aflat de partea cealaltă a uşii. 
Am venit cu recensământul. 

Malorie nu-i răspunde. Tom se gândeşte la foşnetul 
hârtiilor, pe care l-a auzit mai devreme. O roabă plină? 

— Ştiţi ce înseamnă un recensământ? 

Malorie nu-i răspunde. Tom consideră că ar putea fi 
nevoit să facă totuşi ceva. Dacă bărbatul va încerca să 
doboare uşa, va trebui să acţioneze într-un fel. 

— Nu vreau să vă sperii, continuă bărbatul. Aş putea 
reveni altă dată. Însă e greu de zis când se va mai 
întâmpla. 

Malorie nu răspunde. Tom ştie că nici nu o va face. 

Vrea să o întrebe pe Olympia ce înseamnă un 
recensământ. 

— Vreau numai să stau de vorbă cu voi. Oricâţi aţi fi 
înăuntru. Ar putea salva vieţi. 

Malorie nu răspunde. 

— Ce vrea? şopteşte Tom. 

Malorie îl prinde de încheietură, ca să-l facă să tacă. 


e 22 œ» 


— Deci, ce fac eu, continuă bărbatul, e să umblu de colo 
colo şi să adun poveşti. Adun informaţii. Cunosc câte ceva 
despre încercările eşuate de a privi creaturile. Am auzit 
poveşti de succes ale unor oameni care au reuşit să ducă 
un trai mai bun. Ştiaţi că acum există şi un tren care 
merge? 

Malorie nu răspunde. Brusc, Tom îşi doreşte să zică el 
ceva. 

— Chiar aici, în Michigan... un tren. Şi ştiaţi că acum 
există mai multe creaturi decât înainte? Se estimează că şi- 
au triplat numărul de când au venit. N-aţi observat o 
activitate mai intensă pe lângă casa voastră? 

Malorie nu răspunde. Însă Tom chiar vrea s-o facă. Ce 
spune bărbatul ăsta îi stârneşte cu adevărat curiozitatea. 
De ce să nu facă schimb de informaţii? De ce să nu înveţe? 
Pentru o viaţă mai bună, da, de ce nu? 

— Există dovezi că una ar fi fost capturată, spune 
bărbatul. Cu siguranţă oamenii au tot încercat. 

Iar acum Tom ştie de ce Malorie n-a zis nimic. 

După standardele ei, bărbatul acesta nu e o prezenţă 
sigură. Simpla sugestie că cineva a capturat o creatură 
trebuie s-o fi făcut să încremenească. Dacă nu încremenise 
deja până atunci. 

— Am liste, continuă bărbatul. Tipare. O mulţime de 
informaţii care vă pot fi de folos. Iar poveştile voastre, în 
schimb, i-ar putea ajuta pe alţii. Vă rog. Haideţi să stăm de 
vorbă. 

Malorie nu răspunde. 

Dar Tom o face. 

— Ai toate informaţiile scrise pe ceva? 

Malorie îl strânge cu putere de încheietura mâinii. 

— Da. Le am, zice, iar glasul îi trădează uşurarea. Am 
istorisirile cu mine. Chiar aici. 

Malorie îl strânge atât de tare de încheietură, încât el 
trebuie să o prindă de mână ca să o facă să înceteze. 

— Le poţi lăsa pe veranda din faţă? 

Olympia e cea care vorbeşte acum. Lui Tom îi vine s-o 
sărute. 


e 23» 


Însă bărbatul rămâne tăcut o vreme. Apoi: 

— Nu e tocmai un troc cinstit. Eu v-aş lăsa tot ce ştiu, 
fără să primesc nimic în schimb. 

Până la urmă, vorbeşte şi Malorie: 

— Adaugă-ne şi pe noi pe lista celor care te-au refuzat. 

Tom aude un oftat prin lemn. 

— Sunteţi absolut siguri? întreabă bărbatul. N-am 
întâlnit prea des un grup. După cum vă puteţi închipui, 
demersul meu nu e chiar cel mai fructuos, nici cel mai 
sigur. Sunteţi siguri că nu vreţi să mă primiţi măcar pentru 
o oră? Sau două? Imi spuneţi măcar numele voastre? 

— Lasă-ne în pace. 

— Bine, cedează el. Sper că vă daţi şi voi seama că nu 
sunt decât un om care încearcă să ajute, da? Nu fac decât 
să le ofer tuturor o mai bună înţelegere a situaţiei în care 
am ajuns. 

Apoi, când cei dinăuntru tot nu zic nimic: _ 

— Bine. Imi cer scuze dacă v-am speriat. Imi dau seama 
că am făcut-o. N 

Tom ciuleşte urechea la uşă. Il aude pe bărbat părăsind 
veranda, apoi paşi coborând treptele casei, foşnete în iarba 
uscată de dincolo de ea, roaba împinsă mai departe. În 
clipa în care Tom însuşi a ajuns la uşă, cu urechea lipită de 
lemn, poate distinge paşii bărbatului pierzându-se în 
depărtare pe poteca din faţa taberei. 

Se întoarce spre Malorie şi Olympia. Dar înainte să 
apuce să deschidă gura, Malorie i-o ia înainte: 

— V-am spus să nu ziceţi nimic, spune ea. Data viitoare, 
să vă abțineți. 

— A plecat, intervine Olympia. 

Dar Tom ştie deja ce vrea să zică Malorie înainte ca ea 
să rostească acele cuvinte. 

— Nu, până nu cercetăm noi înşine tabăra, n-a plecat. 

— Mamă, zice Tom. Nu e Gary! 

Malorie nu întârzie cu răspunsul. 

— Niciun cuvânt în plus. Şi poartă gluga aia, Tom, 
pentru numele lui Dumnezeu. 

Tom rămâne lângă uşa din faţă până când Malorie e gata 


e 24» 


să iasă afară, ca să poată verifica fiecare baracă din 
tabără. Bărbatul se poate să fi rămas acolo, ar zice 
Malorie. Ar putea face un popas chiar în pădure, ar zice 
ea. Cine ştie de cât timp ne ţine sub supraveghere, ar zice 
ea. Şi numele lui Gary va fi iar rostit. Aşa cum se întâmplă 
ori de câte ori apare o problemă. 

Dar Tom nu ascultă la ce spune sau nu spune Malorie. 
Ciuleşte urechea să audă fâşâitul slab ce răzbate de 
cealaltă parte a uşii din faţă. Pe când ceea ce pare a fi o 
briză plăcută face să foşnească hârtiile care au rămas 
acolo, pe verandă. 

Hârtiile pe care bărbatul le-a lăsat totuşi în urmă. 


e 25» 


2 


Olympia stă pe pat; citeşte cu voce tare. Indiferent cine 
ar fi fost autorul acelor notițe, scrisul e dezordonat. 
Motivul, crede Olympia, e că s-au făcut multe exemplare şi 
cine ştie de cât timp lucra persoana respectivă la asta 
atunci când a ajuns la exemplarul cu pricina. Teancul e 
enorm. Mai mare decât orice altă carte din biblioteca 
taberei. Încearcă să stabilească un ritm al lecturii, să 
încetinească, dar recunoaşte în propria-i voce impacienţa 
atribuită multor personaje din cărţi. Autorii foloseau 
expresii precum cu răsuflarea tăiată sau arzând de 
nerăbdare pentru a descrie ce simte ea acum. În parte, 
trebuie să fie vorba despre entuziasmul de-a păstra un 
secret. Malorie nu ştie că bărbatul le-a lăsat manuscrisul. 
Şi, în mod cert, nu ştie că Olympia i-l citeşte chiar în clipa 
de faţă fratelui ei. 

— Continuă, o îndeamnă Tom. 

Tom poate citi şi singur, fireşte, dar îi e lene. Şi nici nu 
poate sta prea mult într-un loc. Tom, Olympia o ştie prea 
bine, are nevoie să se deplaseze. Are nevoie să fie în 
mişcare. Are nevoie să facă ceva. 

— Un bărbat din Texas a încercat să se uite la una dintre 
ele pe sub apă, citeşte Olympia. $aptesprezece oameni au 
fost martori. Grupul credea că o creatură înota în lacul din 
spatele locului în care-şi stabiliseră tabăra. Bărbatul s-a 
oferit să se scufunde în apă, ca să arunce o privire. A 
înnebunit acolo, în adâncuri, şi n-a mai ieşit la suprafaţă. 

— L-a ţinut cineva dedesubt, spune Tom. Nimeni n-ar 
putea... să rămână sub apă până moare. Nu şi dacă poate 
ieşi. E imposibil. 

Olympia încuviinţează din cap. Dar ea nu e la fel de 
sigură. Poveştile pe care li le-a spus Malorie, împreună cu 
amintirea întregii şcoli pentru nevăzători înnebunind dintr- 
odată, înseamnă că orice e posibil. 

— Dar ce e nebunia, întreabă Olympia, dacă nu ceva ce 
iese din sfera normalului? 


e 26 - 


— Bine, zice Tom, umblând de colo colo, dar aici e 
altceva. Corpul ar prelua controlul. Corect? Chiar dacă 
vrei să te îneci stând pe fundul unui lac... corpul va începe 
să înoate spre suprafaţă. 

— Nu ştiu. 

— Nici eu. Dar mie mi se pare că e ceva putred la mijloc. 

— Asculţi? 

Băiatul se uită la ea cu un aer grav. 

— Fireşte că ascult. Întotdeauna. 

Ascultă ca s-o audă pe Malorie. Niciunul nu vrea să fie 
prins făcând asta. 

— O femeie din Wisconsin a încercat să se uite la una 
dintre ele cu nişte ochelari speciali pentru eclipsă, citeşte 
Olympia. 

Tom ascultă mult mai atent acum. 

— După indelungi discuții cu prietenii ei, care încercau 
să o convingă să se răzgândească, a încercat când era 
singură, în zorii unei zile senine de primăvară. A înnebunit 
imediat. 

— Bine, zice Tom, dar de unde ştim că s-a uitat doar prin 
ochelari? 

— Cred că se înţelege de la sine. 

Tom râde. 

— Păi, n-ai învăţat nimic de la mama. Nu e de ajuns „să 
se înţeleagă de la sine”. 

Când aude de Malorie, Olympia întreabă: 

— Asculţi? 

— Olympia. Continuă. 

Fata citeşte în gând câteva rânduri scrise de mână. 

— Asta e interesant, spune ea. Bolnavii dintr-un complex 
din Ohio, ştiind că nu mai aveau mult de trăit, s-au oferit 
voluntari pentru a testa diferite teorii despre cum am 
putea să ne uităm la creaturi. 

— Uau, face Tom. Ăsta da curaj. 

— Categoric. Un bărbat a înnebunit urmărind o casetă 
video cu lumea de afară. 

— La fel ca în povestea mamei. 

— Dap. Un bărbat a înnebunit uitându-se la poze cu 


e 27 -- 


lumea de afară. Altul a înnebunit uitându-se la negative. 
Ce sunt negativele? 

— Nu ştiu, răspunde Tom. 

— O femeie bolnavă în stadiul terminal a înnebunit când 
a ieşit în lumea de afară cu două prisme, foste prespapier- 
uri, ținute la ochi. 

Olympia se cutremură. Poveştile acestea din Ohio 
descriu un grup trist de oameni bolnavi în pijamale de 
spital, umblând aiurea pe străzile pustii, dispuşi să moară 
ca să obţină răspunsuri. 

— Dispuşi să moară pentru progres, spune Tom. Bolnavi 
în stadiul terminal sau nu, oricum e un act nobil. 

Olympia e de acord cu el. 

— Sunt cincizeci de pagini pline cu descrieri 
asemănătoare. 

— Şi vreau s-o aud pe fiecare în parte. 

— Eşti cumva... 

Dar înainte ca ea să poată termina întrebarea, Tom 
aţinteşte un deget spre ea. 

— Continuă. 

— O femeie a mers pe străzile din Branson, Missouri, 
purtând ochelari de cai, testând ideea că vederea 
periferică e, de fapt, cea care provoacă nebunia. 

— Asta n-are cum să se sfârşească bine. 

— Neah. A luat-o razna şi a dat buzna într-un teatru. A 
omorât o familie care se ascundea acolo. 

Un băț trosneşte afară, şi ambii tineri închid ochii. Nu 
zic nimic; abia respiră. Ascultă amândoi cu cea mai mare 
băgare de seamă. 

Olympia crede că ştie ce-i acolo, dar Tom o spune 
primul: 

— E o căprioară. 

Deschid amândoi ochii. 

— Întreagă la minte, completează Olympia. 

Tom ridică din umeri. 

— Ar trebui ca mai întâi să ştiu sigur cum se comportă o 
căprioară întreagă la minte. 

— Ar putea fi un elan. Sau un leu. 


e 28 œ 


Tom dă s-o contrazică, însă Olympia zâmbeşte în timp ce 
el rămâne cu gura căscată. Fata continuă să răsfoiască 
paginile. 

— Locuri, zice ea. Oraşe care sunt... 

Dar deodată amuţeşte. 

— Oraşe care sunt cum? întreabă Tom. 

În timp ce Olympia dă pagina, el traversează iute baraca 
şi se aşază pe pat lângă ea. 

— Nu sări peste nimic, spune el. Continuă. 

Olympia îi arată. 

— Oraşele sunt aranjate după cât de „moderne” sunt. 

— Moderne? întreabă Tom. 

— Cred că ce vor să spună e... cât de deschise sunt la 
nou. 

Fata vede cum o luminiţă se aprinde în ochii fratelui său 
şi se simte aproape rea că i-a arătat. Brusc, îşi doreşte ca 
bărbatul să nici nu fi venit la uşa lor. 

— Sunt cumva acele locuri în care lumea a încercat să 
captureze una? zice Tom, care a devenit iar entuziast. 

Olympia încearcă să ferească paginile de el, dar ce-ar 
obţine? Aşa că i le dă. 

— Sfinte Sisoe, exclamă Tom. Fii atentă. Un cuplu din 
nordul statului Illinois a pretins că a prins o creatură în 
şopronul lor. M-au dus la şopron şi mi-au cerut să-mi lipesc 
urechea de uşă. Am auzit mişcări înăuntru. Apoi am auzit 
țipete. M-am prefăcut impresionat şi până la urmă le-am 
mulțumit celor doi şi mi-am luat la revedere de la ei. Dar 
mai târziu, noaptea, m-am întors şi l-am eliberat de-acolo 
pe fiul lor de doisprezece ani. 

— Dumnezeule, zice Olympia. Oribil! 

— Oribil! Şi, fii atentă: Un bărbat din Pittsburgh 
pretindea că a îngropat trei creaturi la el în curte. Mi-a 
arătat locul în care pământul era moale. Când l-am 
întrebat dacă le pot dezgropa, m-a amenințat cu o puşcă, 
zicându-mi că dacă spun cuiva ce i-a făcut familiei sale, mă 
împuşcă. Aceasta nu-i o sarcină uşoară pentru mine. 

— Dumnezeule, spune Olympia. Şi absolut nicio dovadă 
că cineva ar fi prins vreodată o creatură. 


e 29 œ 


Tom vede numele unui oraş, Indian River, şi al unei 
persoane, Athena Hantz, însă nu poate ignora cu totul 
ultima remarcă a Olympiei. 

— Nu. Dar asta nu înseamnă nimic. Cineva trebuie să fi 
prins vreuna, Olympia. Trebuie să ţii minte asta: există 
atât de mulţi oameni pe lume. Şi noi trăim într-o mică 
tabără, într-un colţişor al statului Michigan. Ştii ce 
înseamnă asta? 

Când tace astfel, Olympia îi surprinde privirea 
îndepărtată, de parcă el ar fi plecat deja spre alte locuri. 

— Cineva a făcut-o. Şi vreau să ştiu cine. 

— Tom. Termină. Nu fi prost. 

Dar Olympia înţelege. O astfel de listă e tot ce şi-a dorit 
Tom vreodată. Locuri în care oamenii gândesc la fel ca el. 
Locuri aflate departe de tabăra abandonată unde se 
adăposteşte o mamă care a stabilit la fel de multe reguli ca 
bentiţele pe care le are în dotare. 

— Ai un atlas? o întreabă. 

— În bibliotecă. Desigur. De ce? Te gândeşti să pleci 
într-un loc mai progresist? 

Tom râde, dar ea îi ghiceşte frustrarea. 

Fata ia foile înapoi. 

— Liste, continuă ea, bucuroasă că poate trece mai 
departe. 

Tom, o ştie prea bine, va tot citi aceste pagini în lunile 
următoare. Poate şi-n anii următori. 

— Atâtea liste. Străzi. Ocurenţe. Temperaturi. Nume. 

— Nume? 

— Aş crede că ai fi mai interesat de realizări în sine, 
decât de oamenii implicaţi. 

Tom o înghionteşte uşor cu cotul. 

— Dă-mi să văd numele. 

Ea i le arată. Tom mijeşte ochii. Olympia cunoaşte prea 
bine acea expresie. In mintea lui, Tom face nişte conexiuni. 

— Supravieţuitori, spune el. 

— De unde ştii? 

li arată o legendă din josul primei pagini cu nume. 


e 30 - 


Simboluri, alături de cuvinte precum văzută şi zărită, şi se 
zvoneşte şi... 

— În viaţă... completează Olympia. O, uau! 

Stau amândoi, ceva mai drepţi, pe pat. 

— Verifică dacă suntem şi noi acolo, o îndeamnă Tom. 
Mergi la Michigan. 

Olympia scutură din cap. 

— Nu vom fi. Am fi fost dacă mama l-ar fi lăsat înăuntru. 

— A. Da, corect. 

Însă Olympia verifică totuşi. Sunt zeci de pagini pentru 
statul Michigan, la fel ca pentru majoritatea statelor din 
Midwest. 

— Sunt o mulţime de oameni, spune Tom. Vezi? Cineva a 
prins una. 

— Păi, dacă iei în considerare populaţia din urmă cu 
şaptesprezece ani, nu înseamnă cine ştie ce. Ţi-aduci 
aminte când mama ne-a povestit despre cartea de telefon? 
Şi de toate convorbirile telefonice pe care le aveau? 

— Mda. 

Tom a priceput ideea. 

— lar cartea era valabilă doar pentru zona din imediata 
lor apropiere. 

— Exact. 

Continuă să studieze amândoi numele. Unele sunt abia 
lizibile. Altele sar în ochi. 

— Am o idee, zice Tom. 

Sare din patul Olympiei şi se apropie de comoda de 
lângă al lui. Din sertarul de sus scoate un creion. 

— Hai să punem totuşi şi numele noastre acolo, spune 
el. 

Olympia răsuflă uşurată. Îşi făcuse griji că o listă cu 
oraşele moderne îl va face pe fratele ei să se adâncească în 
săptămâni întregi de cugetări lăuntrice. N-ar fi prima oară 
când Tom pică în muţenie. Se întâmplă mai cu seamă când 
începe să se gândească la lumea din afara taberei. În 
pofida faptului că Malorie îl numeşte „optimistul ei”, Tom 
are puseuri lungi de vizibilă consternare. Olympia a citit 
tot ce se putea despre personaje care rămân tăcute când 


e 3l- 


sunt serioase. Dar, totodată, a citit şi despre alte sute care 
s-au schimbat până la finalul poveştii. La fel cum s-a 
întâmplat şi cu cei din jurul lor. 

Tom a ajuns iar lângă ea. Îi ia manuscrisul din mâini şi 
dă iute la ultima pagină cu nume din Michigan. 

Scrie Tabăra Yadin aproape de josul paginii, unde a 
rămas loc. Îşi scrie propriul nume. Apoi îi dă Olympiei 
creionul. 

Îi surâde şi ei ideea. Zâmbeşte în timp ce citeşte lista 
aparent nesfârşită. Însă zâmbetul îi păleşte brusc atunci 
când îi sar în ochi două nume, care îi sunt familiare, deşi 
rareori Malorie se referă la acele persoane după numele 
lor adevărate. 

— Care-i problema? întreabă 'Tom. 

Olympia a dat deja la pagina de dinainte, verificând 
numele oraşului în care se află cei doi oameni pe care i-a 
găsit. 

— Olympia, ce se petrece? Pari speriată. 

Nici măcar nu îşi dă seama că acum îl priveşte pe Tom 
drept în ochi; tot ce vede ea acum sunt două nume 
mâzgălite acolo şi denumirea St. Ignace precum un steag, 
fluturând slab într-o lume decimată de creaturi care te fac 
să îţi pierzi minţile când le vezi. 

— Olympia, ţi-e bine? 

— Trebuie să mergem la mama, Tom. 

— Verifică tabăra acum. În plus, nici nu vreau ca ea să 
afle despre această... 

— Trebuie să mergem la mama acum. 


e 32 œ 


3 


Malorie se gândeşte la Gary. 

Are sens. Un bărbat ajunge la tabără. Bate la uşă. Le 
vorbeşte de partea cealaltă a uşii. Numai intenţii bune, 
desigur. Până îl laşi înăuntru, desigur. Apoi se 
împrieteneşte cu ceilalţi, se bagă pe sub pielea tuturor 
până când propriii copii se întorc împotriva ta şi, uite aşa, 
l-ai primit în viaţa ta pe un nebun din lumea de dinainte. 

Nu-i vine greu să şi-l imagineze pe Tom apropiindu-se de 
un tip precum Gary. Un tip care pretinde că ar cunoaşte 
adevărurile acestei noi lumi. Nici pe Olympia nu îi vine 
greu să şi-o imagineze fermecată de poveştile despre 
călătoriile întreprinse prin toată ţara de acest străin, care 
şi-a tot luat notițe despre tot ce-a aflat pe unde a fost. 

— Scotociţi tabăra, le spune ea. 

Tom şi Olympia au asigurat-o că bărbatul a plecat, şi 
într-adevăr, nici că poate exista un sistem de alarmă mai 
bun decât urechile lor. Cu toate astea, Malorie tot vrea să 
arunce şi ea o privire. Individul ăsta a apărut într-adevăr 
din senin sau a stat ascuns săptămâni întregi într-una 
dintre celelalte barăci? Tom era afară când a venit el. Nu 
cumva înseamnă şi asta ceva? Erau toţi trei împreună când 
le-a bătut la uşă. Nici asta nu înseamnă nimic? 

Malorie se apropie cu paşi iuți de Baraca Opt. Deschide 
uşa. Poartă mănuşi, iar braţele şi gâtul îi sunt acoperite de 
hanorac. Are pantaloni de trening şi şosete groase. 

Se gândeşte la Annette. Femeia oarbă care a înnebunit. 
Din pricina creaturilor. 

Cum anume? 

Înainte de-a intra în baracă, adulmecă aerul. Dacă vreun 
simţ i-a devenit mai ascuţit odată cu trecerea anilor, acela 
e mirosul. Îşi poate da seama când se apropie o furtună, 
sau când pădurea e aproape. işi poate da seama când a 
murit vreo vietate pe afară sau dacă un om şi-a făcut sălaş 
pe undeva. 

În pragul Barăcii Opt, nu simte nimic altceva în afară de 


e 33 


izul de lemn umed şi paturi suprapuse, fără saltele. Chiar 
şi-aşa, ţine cuțitul ridicat atunci când intră. 

Tabăra Yadin i-a oferit multe. Foarte multe. Când au 
sosit aici, au găsit suficiente conserve cât să le ajungă luni 
întregi. Şi seminţe, ca să poată încropi o grădină. Unelte şi 
jucării. Adăpost şi un pian. O bărcuţă cu pânze, ca să 
navigheze pe micul lac din apropiere. Cărări pe care să 
meargă, să se menţină în formă. Malorie a ştiut că vor 
zăbovi o vreme acolo. Însă cei zece ani au trecut foarte 
repede. 

Tom şi Olympia au ajuns deja de ceva vreme la vârsta 
adolescenţei. 

Se foloseşte de un băț gros ca să verifice spaţiile dintre 
paturile suprapuse şi ca să măture pe sub ele. Nu de 
puţine ori a fost luată prin surprindere de câte un animal 
care şi-a făcut culcuş în vreuna din barăcile lor. Dar, în 
această lume nouă, de animale a ajuns să se teamă cel mai 
puţin. De-a lungul numeroaselor întâlniri cu ele, a 
descoperit că, dacă eşti furios, le pui pe fugă. Chiar şi pe 
cele care au înnebunit (asta în cazul în care se poate şti 
vreodată sigur dacă un animal e sau nu în toate minţile). 
Insectele sunt ceva mai misterioase. Malorie nu ştie dacă 
şi păianjenii pot înnebuni. Dar a găsit pânze, aici, în 
tabără, construite după tipare tulburătoare, ce sugerau că 
ceva fusese văzut, că ceva se aflase pe aproape. 

Fireşte, creaturile au străbătut de multe ori aleile din 
tabără. Tom şi Olympia le-au indicat prezenţa, din 
interiorul Barăcii Trei. 

— Dacă e cineva aici, o să fie înjunghiat, spune Malorie. 

Rosteşte aceste cuvinte ca să-şi audă propria voce, 
înţelege că dacă bărbatul care a pretins că a venit cu 
recensământul chiar s-ar afla în această încăpere, dacă ar 
sta, să zicem, ghemuit pe unul dintre paturile pe sub care 
împunge ea cu băţul ăsta, el ar putea cu mare uşurinţă s-o 
omoare. Însă copiii au zis că a plecat. Şi măcar asta 
trebuie să o creadă şi ea. 

Baraca Opt e goală, aşa că iese afară şi prinde funia care 
duce la Baraca Nouă. Afară e cald, e cea mai călduroasă zi 


e 34 


de care-şi aduce aminte, dar nu-şi scoate hanoracul. 

Se gândeşte la Annette. g 

Copiii nu cred că poți înnebuni prin atingere. Insă nu 
copiii fac regulile pe aici. 

Malorie o vede şi acum pe femeia roşcată cotind pe 
coridorul cu ziduri din cărămidă. Capotul albastru, precum 
aripile albastre ale unei păsări, gura lui Annette, 
schimonosită aşa cum doar nebunia o poate face. Malorie 
vede încă în fața ochilor cuțitul din mâna femeii. 

Iar acum, cu propriul cuţit, atinge uşa Barăcii Nouă. Se 
foloseşte de vârful acestuia ca să o deschidă. 

Adulmecă aerul din prag. 

Totul, acum, e pe bază de simțuri, din câte se pare. Văz, 
miros, pipăit. Creaturile au modificat felul în care un om 
percepe realitatea. Situația nu este nouă, desigur, dar 
Malorie, mereu un copil al vechii lumi, nu se va putea 
obişnui niciodată cu ea. Şi dacă problema e că nu putem 
înţelege creaturile, aşa cum susținea odată Tom-bărbatul, 
dacă problema e că înnebuneşti atunci când vezi ceva ce 
mintea ta nu poate asimila... de ce nu ai avea parte de 
aceeaşi soartă şi prin atingere? Nu cumva orice fel de 
contact, prin intermediul oricăruia dintre simțuri, 
constituie experiența unui lucru imposibil, un lucru pe care 
mințile noastre nu-l pot cuprinde? 

Işi închipuie cum ar fi să poarte dopuri, pentru nas, şi 
căşti, ca să acopere zgomotele. 

Se cutremură când intră în baracă. Se gândeşte la Gary. 
Cum să nu se gândească? A existat o vreme, pe râu, când 
bentiţa i-a fost smulsă de la ochi. Şi deşi atunci a crezut că 
e vorba de o creatură, de o fiinţă imposibil de cuprins cu 
mintea, care înainta prin apă, dacă ar fi fost de fapt vorba 
de Gary? Nu îi vine greu să şi-l imagineze, fără tricou pe 
el, cufundat până la brâu în apă, după ce-a urmărit-o timp 
de patru ani, stabilindu-şi tabăra în faţa casei în care ea şi- 
a crescut copiii. Nu îi vine greu să şi-l imagineze pe Gary 
în acel râu, la fel cum nu îi vine greu să şi-l imagineze nici 
aici, aşteptând în această baracă, în care ea nu se va uita. 

Poate că-i face şi cu mâna. 


e 35» 


Malorie se foloseşte de băț ca să caute pe sub paturi. 
Vârful acestuia se loveşte de ceva şi, fiindcă e încordată, 
fiindcă se gândeşte la înfiorătorul demon cu barbă din 
trecutul ei, o cuprind toţi fiorii din pricina acelui obiect 
necunoscut, înainte de a-şi da seama că e doar o vizieră. O 
parte a unei căşti de protecţie. Tom a fost tare pornit să o 
construiască, vara trecută. 

În timp ce atinge viziera cu degetele înmănuşate, se 
gândeşte iar la Annette, sau poate că de fapt n-a încetat 
niciodată să se gândească la Annette şi la Gary, două 
oribile mistere, ca şi cum cei doi ar fi cei care au crescut-o 
în această lume nouă, tatăl în care nu te poţi încrede şi 
mama ţicnită care, împreună, au dat naştere acestei noi 
Malorie, hiperprotectoare şi mereu la pândă, aşa cum este 
ea azi. 

— Dacă e cineva aici, o să fie înjunghiat. 

Dar nu e nimeni. Îşi dă şi ea seama. Şi a efectuat o 
percheziţie temeinică a paturilor, căutând bine şi pe ele, şi 
pe sub ele şi printre ele. 

lese din Baraca Nouă şi prinde frânghia ce duce către 
clădirea principală. Sunt multe odăi în clădirea principală, 
inclusiv bucătăria şi o pivniţă, de unde le-a venit adeseori 
salvarea în aceşti ultimi zece ani. 

Degetele de la mâna stângă îi alunecă de-a lungul 
frânghiei, în timp ce în mâna dreaptă ţine strâns cuțitul şi 
încearcă să îşi aducă aminte dacă a existat o atingere 
atunci, pe râu, când bentiţa de la ochi i-a fost trasă cu doi 
centimetri mai jos pe faţă. Şi dacă a existat... dacă ceva i-a 
atins şaua naşului... ce-a fost? 

Şi cine? 

Drumul către clădirea principală merge la deal, dar 
Malorie se află într-o condiţie fizică bună. In cea mai bună 
condiţie fizică de când se ştie. Ea şi sora ei, Shannon, nu s- 
au dat niciodată în vânt după sport, în pofida încurajărilor 
venite din partea mamei şi tatălui lor. Nu, fetele preferau 
să umble prin oraş, în loc să bată mingea, şi niciuna dintre 
ele nu asistase măcar la vreun meci de fotbal organizat de 
liceu. Şi totuşi iat-o acum, capabilă să umble kilometri 


e 36 - 


întregi zi de zi, capabilă să facă faţă singură în cazul în 
care ar aştepta-o cineva în clădirea din faţă, datorită 
cuţitului din mână, pe care ştie să-l mânuiască, şi a 
abilităţilor de apărare dobândite în timp. 

Nu vrea să se gândească la Annette. Nu vrea să se 
gândească la Gary. Dar nu-şi poate stăvili gândurile. De 
parcă ar sta mereu la uşa minţii sale. Bătând întruna. 

Mă lăsaţi să intru pentru o oră sau două? 

Sau pentru zece ani. 

În clipa în care ajunge la treptele de piatră, e atât de 
adâncită în gândurile ei despre oameni nebuni şi creaturi, 
despre viaţa în izolare şi copiii ei, încât se vede nevoită să- 
şi reamintească ce are de făcut acum. 

Foloseşte cuțitul ca să deschidă uşa. 

Trece pragul. 

Annette a trecut dincolo de limită. 

Şi ce anume a tinut-o de mână în timpul traversării? 

Malorie adulmecă aerul. Ascultă. Nu are nicio îndoială 
că, de-a lungul celor zece ani scurşi de-atunci, s-a aflat de 
multe ori în preajma creaturilor. E un aspect al noii lumi 
pe care trebuie să-l accepte. Tom şi Olympia îi spun că 
acum există mult mai multe creaturi decât înainte. 
Bărbatul de la uşă i-a spus acelaşi lucru. Dar câte sunt? Şi 
cât spaţiu ocupă acum? 

Intră în casă. În pofida tavanului înalt şi a spaţiului larg, 
aici e mereu cel mai cald. Malorie crede că e din cauza 
ferestrelor înalte, deşi au vopsit în negru geamurile, cu 
multă vreme în urmă. Chiar şi aşa, tot îşi aduce aminte de 
saunele pe care le întâlneai peste tot în Upper Peninsula, 
unde şi-a petrecut copilăria, acele cutii cu aburi pe care 
mama şi tatăl ei insistau ca fetele să le folosească de 
fiecare dată, înainte de culcare. În timp ce traversează 
vechea sală comună în care luau masa, pe vremuri, copiii 
din tabără, i se face dor de lacul în care sărea împreună cu 
Shannon, după acele saune, fugind cât mai departe de 
rocile aburinde. E 

Se opreşte. Crede c-a auzit ceva. O mişcare. Ín afara 
casei. Dar Tabăra Yadin îi joacă feste. Cad crengi. Bate 


e 37 œ 


vântul. Scârţâie barăcile. 

Aşteaptă. Ascultă. 

Nu uită cât de vulnerabilă e în aceste clipe. Bărbatul 
care pretindea că a venit cu recensământul ar putea sta 
într-un colţ al camerei, punând ceva la cale. O creatură s- 
ar putea afla la doar câţiva centimetri de faţa ei, 
observând, nemişcată, efectul pe care-l exercită asupra 
oamenilor cu care n-ar fi trebuit niciodată să se 
intersecteze. Dar, după  şaptesprezece ani de la 
instaurarea acestei lumi noi, Malorie se hotărăşte să 
abordeze altfel întunericul său personal. Deşi a rămas la 
fel de conştiincioasă precum pretindeau că erau cei de la 
şcoala pentru nevăzători, şi cu toate că s-ar putea să fie 
niţel paranoică, aşa cum i-a zis chiar fiul ei într-o răbufnire 
de furie, poate să se şi prefacă, dacă vrea, că întunericul în 
care trăieşte nu include creaturi şi tabere, viaţă şi moarte. 
În schimb, îşi închipuie că se plimbă prin casa în care a 
crescut. Tata e lângă aragaz, în bucătărie, ascultând un 
meci la micul aparat de radio despre care mama îi spune 
că îl ţine prea aproape de foc. Mama stă la masa din 
bucătărie şi citeşte o carte, aşteptând-o pe Shannon să 
facă următoarea mutare la Scrabble. 

Este o realitate mult mai plăcută. Şi cine poate spune, în 
beznă, ce-i real şi ce nu? 

În timp ce Malorie iese din sala comună şi o porneşte pe 
holul ce duce spre bucătăria spațioasă din spate, aproape 
că simte mirosul cărnii de vânat pregătite de tatăl ei, o 
aude pe mama dând o pagină din carte, simte deliberările 
interioare ale lui Shannon. Nimănui nu-i place să joace 
împotriva lui Shannon. 

— Tom, dacă tu crezi că mama ta e o perfecţionistă, 
spune Malorie, ar fi trebuit s-o cunoşti pe mătuşa ta. 

Când intră în bucătărie, deja nu se mai află în casa în 
care a crescut; acum stă de vorbă cu Tom-bărbatul, în casa 
pe care a părăsit-o cu doisprezece ani în urmă, şi discută 
despre Gary. 

— Opreşte-te, îşi spune. 

Nu e uşor. Şi totuşi, anii aceştia haotici, un deceniu şi 


e 38 - 


jumătate de amintiri oribile ivindu-se pe neaşteptate, 
precum atracțiile dintr-o casă bântuită la un bâlci de ţară, 
au slăbit influenţa pe care aceste gânduri negative o au 
asupra ei. În pofida a ceea ce-ar putea crede Tom-fiul ei, 
Malorie nu trăieşte cuprinsă de teamă. 

Flutură cuțitul prin aer, înainte, în timp ce iese din 
bucătărie şi o porneşte apoi pe scările care duc în pivniţă. 
Face acest lucru deoarece nu de puţine ori i s-a întâmplat 
să intre cu faţa într-o pânză de păianjen ţesută în capul 
scărilor. Şi nu de puţine ori i s-a întâmplat să aducă cu ea, 
în Baraca Trei, păianjeni maronii. 

— Dacă e cineva aici, o să fie înjunghiat. 

Deşi poartă bentiţa, deşi îşi ţine ochii închişi, Malorie tot 
are senzaţia că a pătruns în cea mai adâncă beznă. 
Inconfundabilul miros al pivniţei, de beton rece şi mucegai. 
Inainte, sărea să prindă imediat şnurul ce atârna din tavan, 
ca să lumineze cât mai repede un astfel de spaţiu. Dar 
dacă există un singur lucru pe care lumea cea nouă l-a 
distrus irevocabil, acela e teama de întuneric. 

Străbate spaţiul deschis, rămas aproape gol acum, şi-şi 
spune că a venit până aici doar ca să ia nişte conserve. Ar 
putea fi chiar ea şi Shannon, scoțând afară merişoare 
pentru masa de Ziua Recunoştinţei, pe care mama şi tata o 
pregătesc împreună, sus, în bucătărie. Ar putea fi 
conservele pe care Tom-bărbatul i le-a arătat în prima 
dimineaţă în care ea s-a trezit în casa din Shillingham. Sau 
ar putea fi exact ceea ce este: Malorie căutând pe poliţă 
după conservele cu fasole, pe care le deosebeşte de 
celelalte, deoarece au capacele diferite. 

— Inainte erau mult mai multe pe poliţa asta. 

Fără îndoială. Şi îi face bine să evalueze, să se ocupe de 
aceleaşi lucruri ca în mod normal, în timp ce ciuleşte 
urechile să surprindă orice mişcare şi-şi pune nasul la 
treabă ca să-l depisteze pe omul acela pitit pe-aici, cel care 
s-a dat mai devreme drept recenzor. 

— Cine se crede? întreabă ea, fără să poată găsi totuşi 
conservele cu fasole. 

Uneori, cu degetele înmănuşate, o astfel de sarcină 


e 39 œ 


devine un pic mai grea. 

— Ce s-o fi aşteptat să fac? Să-l las pur şi simplu 
înăuntru? 

În timp ce-şi scoate mănuşa, în timp ce viziuni desprinse 
parcă din casa ororilor de la bâlciul de ţară, cu creatura 
întinzându-se spre ea şi atingându-i mâna dezgolită, o 
zguduie o fracțiune de secundă, ea se întreabă cum poate 
un bărbat să pretindă că vine cu recensământul într-o ţară 
în care nu mai există nicio formă de organizare. 

Găseşte repede fasolea şi-şi pune iar mănuşa. 

Se întoarce cu faţa spre pivniţă. 

A auzit cumva ceva? Ceva deasupra? 

Tinerii cunosc regulile, dar asta nu înseamnă, fireşte, că 
le şi respectă. Când Malorie cercetează tabăra, ei trebuie 
să rămână în Baraca Trei. E o pierdere de timp să se ia 
după sunetele făcute de Tom sau de Olympia în timp ce ea 
umblă pe-afară, încercând să se asigure că sunt în 
continuare singuri acolo. 

— Dacă e cineva aici, începe ea. 7 

Dar de data asta nu mai termină fraza. În ciuda faptului 
că s-a obişnuit cu frica, tot nu a devenit imună la 
momentele de pură teroare. Ca atunci când stă în pivniţa 
clădirii principale a unei tabere abandonate, iar un bărbat 
pe care nu l-a văzut la faţă tocmai a bătut la uşa de la 
intrare. 

Imaginea unui pistol îi răsare în întunericul personal. 
Olympia crede că ar trebui să facă rost de unul. Citează 
miile de cărţi pe care le-a citit şi faptul că pistoalele au 
salvat de nenumărate ori viaţa personajelor. Dar Malorie s- 
a împotrivit cu încăpățânare, de la bun început. Ultimul 
lucru pe care-l vrea în această tabără e o unealtă pe care 
Tom ar putea-o folosi în numele progresului. Nu-i vine 
greu să-şi imagineze cum ar deschide uşa unei barăci şi ar 
ajunge să fie împuşcată de vreo armă montată acolo, în 
faţa ei, în timp ce Tom se împăunează cu noua sa invenţie. 
Şi, fireşte, Tom nu e singurul în care nu are încredere să 
umble cu armele de foc. Nu are încredere în niciunul din 
ei, dacă s-ar întâmpla să vadă ceva ce n-ar trebui. 


e 40 - 


Cu toate astea, aici şi acum, i se pare că i-ar fi prins 
totuşi bine să aibă în plus şi altceva în afară de simţurile ei 
şi de un cuţit bine ascuţit. 

Ascultă. 

Adulmecă. 

Aşteaptă. 

Atât de des a repetat aceste trei lucruri de-a lungul 
ultimilor zece ani, încât cu greu îşi mai aduce aminte de 
vremurile când nu le făcea. Uneori, comportamentul ei din 
lumea nouă se strecoară în amintirile păstrate din viaţa pe 
care a trăit-o înainte. Nu cumva adulmeca aerul ori de câte 
ori intra în dormitorul lui Shannon, când erau mici? Nu 
cumva îşi întreba mama şi tatăl dacă au ochii închişi atunci 
când se întorceau de la magazin? 

În spatele bentiţei, nu mai există trecut şi prezent. Şi 
niciun fel de linii drepte. 

Cu fasolea într-o mână, cu cuțitul în cealaltă şi cu băţul 
pentru căutări strâns sub braţ, Malorie străbate iar pivniţa 
şi ajunge la baza scărilor mai repede decât îşi închipuia că 
ar fi în stare. 

E speriată. 

Nu-i cel mai plăcut lucru pe care-l poţi conştientiza. 
Pentru că, odată ce-a început, odată ce primele tentacule, 
fierbinţi, îţi gâdilă braţele şi picioarele, ţi se strecoară în 
jos pe spate şi pe pulpe, e greu să mai împiedici 
amplificarea senzaţiei până la stadiul ei final: panica. 

Se întoarce cu faţa către subsolul gol. Nu cumva s-a 
mişcat ceva în adâncul pivniţei, în timp ce ea se îndrepta 
către ieşire? Nu e nimeni aici. Crede că Tom şi Olympia au 
avut dreptate când i-au spus că bărbatul a plecat, căci 
urechile lor nu au dezamăgit-o niciodată. 

Dar nu cumva ea mai împarte spaţiul de aici şi cu 
altceva? 

Îl aude pe Tom-bărbatul implorând să fie lăsat în 
mansarda în care ea dădea naştere nu fiului, ci tizului său. 

Da, copiii cunosc regulile. Ştiu că trebuie să rămână 
nemişcaţi până când ea termină de verificat. Asta, desigur, 
dacă nu se iveşte cumva vreo urgenţă. 


e 41 >» 


— Cară-te dracului, rosteşte ea către spaţiul întins din 
faţa ei. 

Şi către creaturi. 

Pentru că, uneori, ajută. 

Apoi urcă în grabă scările, exact aşa cum făceau ea şi 
Shannon când erau mici. Cu merişoare sau vreo carte în 
mână, fetele se luau la întrecere, una lângă alta, 
înghiontindu-se cu coatele pentru că fiecare voia să ajungă 
prima în vârf. Malorie îşi aminteşte că a şi căzut o dată pe 
scări, julindu-şi coatele şi zărind, printre trepte, chipul 
vechii ei jucării de pluş, Motanul Sylvester, apoi urcând cu 
tipete restul treptelor. A 

Acum e iar în bucătărie. Răsuflă greu. Încearcă să 
înţeleagă cum poate cineva să pretindă că a venit cu 
recensământul. Se gândeşte la ce-a zis el, cum că, undeva, 
cineva ar fi capturat o creatură. 

— De ce a trebuit să spui una ca asta în faţa lui Tom... 

Pentru că Tom nu numai că-l va crede, ci va dori să şi 
cerceteze îndeaproape chestiunea. 

Merge încet, spre sala comună. Se opreşte după fiecare 
pas făcut, ca să asculte. Un lucru pe care l-a descoperit în 
lumea nouă e scurta gură de aer pe care un om o trage în 
piept înainte de-a vorbi. Şi zgomotul pe care-l face atunci 
când îşi mută greutatea de pe un picior pe altul. 

Să fi auzit, acum, ceva de genul ăsta? 

Malorie aşteaptă. Se gândeşte la glasul bărbatului şi, 
deşi nu vrea s-o recunoască, crede că scopul lui era onest. 
Ea nu va ajunge niciodată să creadă că ar putea desluşi 
caracterul cuiva din spatele unei bentiţe. Şi nu va face 
niciodată greşeala pe care a făcut-o Don cu Gary. Dare 
suficient de deschisă la minte ca să accepte că poate un 
recensământ trebuie să înceapă de undeva. 

În timp ce merge mai departe, se împotriveşte 
sentimentului de vinovăţie iscat de faptul că i-a refuzat 
acelui bărbat o oră sau două alături de ei, pentru că nu a 
ascultat ce avea el de zis, pentru că nu i-a spus propriile 
poveşti. Poate că ea ştie nişte poveşti pe care alţii nu le 
ştiu. Poate că i-ar fi fost de ajutor. 


e 42 >» 


— Nu, spune ea, în timp ce întinde mâna spre clanţă. 

Nu, pentru că indiferent cât de mult s-ar fi îmbunătăţit 
lumea cea nouă în jurul ei şi al copiilor ei ajunşi la vârsta 
adolescenţei, ea va continua să se bazeze mereu, mereu, 
pe bentiţă şi doar pe bentiţă. 

Deschide uşa, face un pas şi se izbeşte de o altă 
persoană. 

Dă să lovească cu cuțitul, însă Olympia vorbeşte înainte 
să apuce s-o facă. 

— Mamă! Suntem eu şi Tom! 

Malorie are nevoie de o secundă ca să o creadă. Toate 
acele gânduri cu Annette şi Gary, cu creaturile şi cu un 
bărbat care spunea că e un lucru, deşi ar fi putut fi cu totul 
altceva. 

— Ce faceţi? întreabă Malorie, cu furie în glas. Doar ştiţi 
regulile! 

— E o urgenţă, răspunde Olympia. 

— Mamă, intervine şi Tom. Serios. Trebuie să ne asculti. 

— E bărbatul de la uşă, spune Malorie. 

— Nu, zice Olympia. Nu chiar. 

Malorie aşteaptă. Ascultă. 

— Bărbatul a lăsat un manuscris, continuă Tom. 

— Ce? întreabă Malorie. 

Îşi închipuie imagini cu creaturile. Şi-i imaginează pe 
tineri  pierzându-şi minţile fragede din pricina unor 
fotografii lăsate pe verandă. 

— Doar nu aţi... începe ea. 

Insă Olympia o întrerupe: 

— Mamă. Sunt pagini întregi, liste cu supraviețuitori. 

Malorie simte gândurile sumbre crescând înlăuntrul ei. 
Nu cumva l-au găsit şi pe Gary pe lista aceea? 

— Haideţi! zice ea. Vorbiţi! 

Când Olympia începe să vorbească, vine mai aproape de 
Malorie, iar Malorie ştie că asta se întâmplă pentru că fiica 
ei crede că mama sa ar avea nevoie de o mână care s-o 
sprijine. 

— Ín St. Ignace, Michigan, mamă, răspunde Olympia. 

— Ce? Ce-i cu asta? 


e 43 


Dar St. Ignace se află în Upper Peninsula. Locui de 
baştină al lui Malorie. Iar numele oraşului, ieşind de pe 
buzele  Olympiei, alături de cuvântul supraviețuitori, 
sugerează ceva ce Malorie nu e pregătită să audă. 

— Mamă, numele părinţilor tăi sunt pe listă. Numele lor 
figurează printre supraviețuitori. Părinţii tăi sunt în viaţă. 


e 44» 


4 


Malorie nu poate sta locului în ceea ce fusese, odată, 
biroul principal al celei mai mari clădiri din cadrul taberei. 
Pupitrul găzduieşte şi acum câteva dintre lucrurile pe care 
directorul de pe vremuri le folosea zilnic. Un magnet 
pătrat, pentru agrafe. Un carneţel galben, pentru notițe. 
Un calendar vechi de şaptesprezece ani. Odinioară, aici se 
afla şi o oglindă unidirecţională, astfel încât vizitatorii 
taberei să nu-şi dea seama că directorul îi privea din 
cealaltă parte cum luau masa în sala comună. Însă acea 
oglindă fusese de mult îndesată sub patul lui Tom, 
furnizând materiale pentru invenţii pe care Malorie nu voia 
să-l lase să le construiască, iar acum, peste spaţiul acela 
gol, atârnă o cârpă neagră. 

Malorie refuză să creadă veştile. Chiar şi posibilitatea ca 
ele să fie adevărate. Apoi le crede. După care le respinge 
iar. Şi iar le crede. Deja văzuse şi ea, cu ochii ei, numele. 
Sam şi Mary Walsh. Nume comune, îşi zice în sinea ei. Atât 
de mulţi Sam. Şi mai multe Mary. lar Walsh... 

Insă această combinaţie precisă, plus faptul că figurau 
ca locuind în Upper Peninsula, e ceea ce o doare cu 
adevărat. E un tip diferit de durere, de stomac, de oase, de 
inimă, una pe care n-a mai experimentat-o niciodată. Cu 
şaptesprezece ani în urmă, Shannon a însoţit-o pe Malorie 
ca să cumpere un test de sarcină. Lumea se schimbase 
deja în mod irevocabil, dar surorile încă nu ştiau acest 
lucru. Ultima oară când Malorie a discutat cu părinţii ei a 
fost când le-a zis de copil. Apoi Sam şi Mary Walsh au 
încetat să mai răspundă la telefon. 

Şaptesprezece ani. 

Tom şi Olympia ştiu când trebuie să o lase singură. Cei 
doi adolescenţi se află în fostul birou al secretarei, cel din 
faţa biroului principal, unde Malorie stă ba aşezată, ba se 
ridică în picioare, pentru ca apoi să se aşeze iar, cu 
paginile împrăştiate pe pupitrul din faţa ei. Uşa e închisă. 
Cercetează cu luare-aminte camera înainte să-şi scoată 

e 45 - 


bentiţa. 

Citeşte iar numele. 

— Cum? 

Până şi cuvântul acesta o doare. Ar trebui să o ia din loc. 
Spre nord. Către ei. Doar aceasta e fantezia oricărui om 
aflat în suferinţă, să-şi mai vadă o dată mama şi tatăl. Şi să 
le spună lucrurile pe care nu li le-a spus niciodată. 

Ar trebui să plece. Acum. 

Dar... e real? 

Şi cât de veche o fi această listă? Câţi ani să fi trecut de 
atunci? Din paginile acelea rezultă că pretinsul recenzor a 
străbătut cea mai mare parte din Midwest. Şi de cât timp o 
fi avut nevoie? Ba chiar o fi posibil aşa ceva? Şi asta să fie 
prima lui vizită în Michigan? Sau şi-a notat aceste nume, 
numele părinţilor lui Malorie, cu un deceniu în urmă? 

Of, ar fi trebuit să-l lase în casă. 

Sam şi Mary Walsh pe care-i cunoştea Malorie locuiau 
aproape de graniţa cu Wisconsin. N-ar fi avut niciun motiv 
să meargă în St. Ignace, către podul care uneşte cele două 
peninsule ale statului Michigan. Chiar de venea sfârşitul 
lumii peste ei. Mai ales atunci. Shannon obişnuia să 
glumească, spunând că Upper Peninsula chiar e sfârşitul 
lumii. Aşadar, de ce s-ar fi mutat Sam şi Mary la sud? 

Veniseră cumva... să-şi caute fiicele? 

Nu mai poate să respire. li e pur şi simplu prea greu. 
Simte că e gata să leşine. Sau mai rău. 

Umblă încolo şi-ncoace prin birou, dar privirea îi fuge 
tot timpul către numele de pe foaie. Nu se poate linişti, nu 
mai poate formula nicio opinie rezonabilă. Şi-i imaginează 
pe Sam şi Mary Walsh supraviețuind la fel de mult ca şi ea, 
suferinţele şi ororile prin care trebuie să fi trecut, stresul 
de neînchipuit, văzându-se nevoiţi să trăiască într-o lume 
atât de diferită de cea în care şi-au crescut copiii. 

Ar vrea să îl aibă alături pe Tom-bărbatul. Ar vrea să 
asculte ce-are el de zis. 

Oare ea şi Shannon au renunţat prea devreme la părinţii 
lor? Nici una, nici alta nu aveau după ce să se ia în afară 
de tăcerea din partea părinţilor lor şi gândul că, de bună 


e 46 - 


seamă, Sam şi Mary nu erau tocmai genul de oameni care 
ar putea supravieţui în orice condiţii. 

Dar Malorie era? Când au început toate astea... era ea 
genul care să poată supravieţui în orice condiţii? 

— Futu-i. 

— Mamă? zice Olympia, din celălalt birou. 

Poate că mama şi tata s-au schimbat şi ei. Un lucru pe 
care Malorie l-a învăţat de când îi creşte pe aceşti copii e 
că meseria de părinte nu e una statică. Să fii părinte 
înseamnă să nu stai niciodată pe loc. Iar în această lume 
nouă, o mamă cu doi copii adolescenţi suferă transformări, 
puseuri instinctuale bruşte, aproape la fel de puternice 
precum creaturile faţă de care îi protejează. 

— Nu, rosteşte Malorie. 

Deoarece... pur şi simplu nu are cum. Nu-i cu putinţă ca 
părinţii ei să fie încă în viaţă în Michigan, ocupându-se de 
grădină, cu bentiţe la ochi, şi vopsindu-şi geamurile în 
negru. Şi nu-i cu putinţă nici ca ei să fi îndurat ororile pe 
care le-a îndurat ea şi să continue să se ţină de mână aşa 
cum se ţineau odată, cum se ţineau mereu, stând unul 
lângă altul pe canapea. 

Simte că o ia ameţeala. Că o să leşine. Se sprijină de 
marginea vechiului pupitru şi se holbează în abisul 
propriului trecut, al copilăriei, al vieţii ei din lumea de 
dinainte, atât de îndepărtată acum şi atât de îngrozitor, de 
absurd de diferită. 

Şaptesprezece ani. 

Cu şaptesprezece ani în urmă, a aflat că e însărcinată cu 
Tom. Doar că el încă nu era „lom”. Malorie încă nu-l 
întâlnise pe tizul fiului său, pe bărbatul care avusese o 
asemenea influenţă asupra ei, încât încă-i mai adresează 
întrebări, în tăcere, cerându-i sfatul pentru orice decizie ia, 
chiar şi la şaisprezece ani de la moartea lui. E posibil ca 
părinţii ei să fie încă în viaţă? Într-o lume în care ei nici 
măcar nu l-au întâlnit pe bărbatul după care şi-a numit ea 
fiul? Şi dacă ar fi aşa, prin ce experienţe de nedescris au 
trecut? 

Cine i-a ajutat să supravieţuiască? 


e 47» 


— Nu sunt în viaţă, spune ea. 

Pentru că nu-i cu putinţă. E prea mult, e de neconceput. 
De fiecare dată când o aude pe Olympia dându-i vestea, 
rostindu-le numele, Malorie simte şi zâmbetul care trebuie 
să fi brăzdat chipul fiicei sale. O scoate din minţi. Oare 
fiica ei, cea mereu veselă şi imposibil de optimistă, nu ştie 
că vestea pe care i-a adus-o acum nu e adevărată? Pur şi 
simplu nu au cum să fie în viaţă. Lista e greşită. Sunt mii şi 
mii de Sam şi Mary Walsh. Nu există niciun recensământ. 
Cumva, bărbatul a aflat numele părinţilor ei şi le-a trecut 
pe-acele pagini, strecurându-şi în casa lor, ca pe un cal 
troian, intenţia iniţială; aceea de a-i face pe Malorie şi pe 
copiii ei să renunţe la siguranţa găsită cu atâta greutate. 

Bărbatul încearcă să distrugă pacea şi liniştea Taberei 
Yadin. 

Poate, doar poate, că acel bărbat era nimeni altul decât 
Gary. 

Malorie loveşte cu pumnul în pupitru. Apoi se aşază la 
el, privind cu asprime numele de pe pagină. A trecut multă 
vreme de când a scormonit prin servieta lui Gary şi i-a 
găsit gândurile periculoase aşternute pe hârtie, dar crede 
că nu va uita niciodată scrisul de mână înclinat, 
electricitatea întunecată prezentă pe fiecare pagină în 
parte. 

Studiază cu atenţie scrisul de mână. 

Şi ştie. 

Nu e scrisul lui Gary. Nu seamănă nici pe departe. 

Priveşte către uşa biroului, gândindu-se la adolescenţii 
aflaţi dincolo de ea. Ştie că ei îşi imaginează o călătorie în 
afara taberei, asemănătoare cu cea care i-a adus aici, cu 
zece ani în urmă. Probabil că Tom arde de nerăbdare. 
Probabil că Olympia face deja pregătiri. 

Dar ei chiar cred în veridicitatea acestei liste? I-a 
crescut ea să fie chiar atât de naivi? Lista asta imposibilă, 
absurdă, cu... cu... 

— Supravieţuitori, rosteşte Malorie. 

_ Îi vine să spargă ceva. li vine să dea un pumn în perete. 
li vine să răstoarne cu totul pupitrul din faţa ei. 


e 48 +» 


Aşa că o face. 

Işi sprijină pantoful de marginea pupitrului şi îl împinge 
cât de tare poate, răsturnând vechitura pe o parte. Foile se 
împrăştie ca nişte păsări luându-şi zborul dintr-un copac 
care se prăbuşeşte la pământ, iar Olympia urlă de dincolo: 

— Mamă! Mamă! Eşti bine? 

Pare speriată. În lumea cea nouă, când auzi pe cineva 
dezlănţuindu-se de partea cealaltă a unei uşi, primul lucru 
pe care ţi-l închipui e că se petrece ceva necurat acolo. 

— Sunt bine, ţipă Malorie. Sunt bine, fir-ar să fie. li aude 
pe tineri şuşotind de partea cealaltă a uşii. Fără îndoială 
că Tom o întreabă pe Olympia de ce e Malorie aşa de 
supărată din cauza acestei veşti şi fără îndoială că Olympia 
îi explică exact de ce. 

Pentru că au trecut şaptesprezece ani. Pentru că i-a 
crezut morţi. Pentru că i-a jelit deja şi pentru că poartă de- 
atâta vreme în suflet durerea sfâşietoare a pierderii 
părinţilor ei, încât a devenit deja parte din ea. 

Şi acum asta? Lista asta ivită pe neaşteptate? 

E o cruzime. 

Malorie plânge. Nu vrea s-o facă, dar nu se poate abtine. 
Şi-l imaginează pe Gary stând la o masă cu un tip mai 
tânăr decât el, promiţându-i individului bani sau aur sau 
ce-o fi având valoare în această lume nouă, doar ca să 
accepte să joace rolul unui recenzor. Scrie şi tu foile astea 
pentru mine, băiete, şi du-le la Baraca Trei din Tabăra 
Yadin. Poţi să faci ce te rog? Poţi strecura aceste două 
nume, precum momeala pentru peşti, pe sub uşa de la 
intrare a Barăcii Trei din Tabăra Yadin? 

E un peşte mare acolo. Pentru mine. 

— Sub nicio formă, rosteşte Malorie. Nu are cum. Nue 
adevărat. Nu e posibil. Nu se poate întâmpla aşa ceva. 

Dar, dincolo de pupitrul răsturnat, numele părinţilor ei 
sunt încă vizibile pe paginile împrăştiate în jur. 

Sam şi Mary Walsh. 

Nu e mâna lui Gary. 

Şi mai e ceva. O altă pagină, ieşită la iveală în partea de 
sus a teancului, când paginile au zburat prin tot biroul. Ca 


e 49 œ» 


şi cum această pagină ar fi încercat şi ea să 
supravieţuiască. O descriere a unui mijloc de transport, da, 
o altă imposibilitate, dovada că Malorie trebuie să 
interzică în mod oficial toate, absolut toate astea. 

Trenul Orb. 

A, da. Pretinsul recenzor a pomenit ceva de un tren. 

Unul care se îndreaptă către nord. 

Malorie simte că o ia cu călduri. Ca şi cum cineva ar 
urmări-o. Ca şi cum cineva ar fi urmărit-o în tot acest timp. 
Ca şi cum zidurile acestei noi lumi s-ar strânge în jurul ei. 

Nu şi nu, pentru toate astea. Un refuz categoric. E prea 
tentant, totul pare făcut special pentru ca ea să-şi ia copiii 
de mână şi să lase în urmă liniştea relativă a acestui loc pe 
care îl consideră căminul lor şi l-au considerat aşa vreme 
de zece ani. Simte deja cum râma e cufundată în apă. 
Simte deja foamea, vrând să o guste. Il şi vede pe Gary 
aşteptând-o pe un peron, în întuneric. 

Părinţii ei sunt morţi. Au murit cu şaptesprezece ani în 
urmă. 

Malorie ridică de pe podea paginile care conţin 
descrierea trenului. Incepe să le citească, apoi le lasă să 
cadă pe jos. 

Nu. 

Sub nicio formă. 

Nu va părăsi tabăra. Tabăra aceasta care i-a ţinut la 
adăpost. Locul în care Tom şi Olympia au crescut şi s-au 
maturizat, devenind doi adolescenţi cu o inteligenţă 
incredibilă, care pot auzi tot ce mişcă, până la porţile 
taberei, şi care se simt fericiţi fără ca măcar să poată 
spune de ce. Ea nu le va pune vieţile în primejdie doar ca 
să-şi ofere ei înseşi o certitudine. 

Porneşte către uşa biroului, liniştită momentan de 
decizia ei de-a ignora toată chestiunea. Numele de pe acea 
listă. Însăşi existenţa unui recensământ. 

Priveşte încă o dată în jos, spre paginile răsfirate pe 
podea. 

Numele îi sar în ochi, chiar şi acum, când se află departe 
de ele, la uşă, cu mâna pe clanţă. Numele par scrise cu 


e 50 - 


ceva ce aduce a oţel, imposibil de înlăturat, mai rezistente 
decât ea. Ca şi cum numele acelea ar fi nişte bentiţe 
pentru ochi şi, ca atare, vor dăinui în lumea nouă cu mult 
după ce Malorie va fi înfrântă. 

Închide ochii. 

Deschide uşa biroului şi apoi o împinge la loc, fără să 
iasă din cameră. 

Se întoarce la paginile despre tren. 

— Mamă? strigă Tom din biroul exterior. Ai nevoie de 
ajutor? 

Nu-i răspunde. Citeşte: 

Datorită căilor ferate deja existente, un tren e cel mai 
sigur mijloc de transport în lumea cea nouă. Nu există 
pericolul de-a lovi o bordură, de-a izbi o maşină parcată, 
de-a da peste vreo persoană. 

Nu. Nu. Nu e bine. Prea posibil. Şi nimic, Malorie o ştie 
prea bine, absolut nimic nu e aşa simplu de utilizat după 
atâta vreme. 

Însă citeşte mai departe. 

Atât timp cât şinele rămân libere, iar trenul circulă cu o 
viteză suficient de mică... 

Malorie îşi fereşte privirea. Simte durere. O durere 
reală, fizică. Părinţii ei sunt în viaţă? Au fost în viaţă în tot 
timpul ăsta? 

Se gândeşte la chipul lui Shannon, când îi spune că ei nu 
mai răspund la telefon. Se gândeşte la cadavrul lui 
Shannon, aflat la etaj. 

Shannon, care s-a omorât cu mâna ei. 

Vina de-a nu-i fi căutat pe Sam şi Mary Walsh, de-a nu se 
fi asigurat că au murit într-adevăr, e parcă prea grea ca să 
poată fi suportată. Au trecut şaptesprezece ani. 

Trenul Orb merge pe linia dintre Lansing, Michigan şi 
Mackinaw City, Michigan. _ 

Mackinaw City, cugetă Malorie. In Lower Peninsula, 
chiar în vârf. Capul de pod care face legătura cu Upper 
Peninsula. 

Trenul circulă cu o viteză nu mai mare de opt kilometri 
pe oră. Funcţionează pe bază de cărbune. Ferestrele sunt 


e 51 œ» 


vopsite în negru. Asta-i tot ce ştiu, dat fiind că încă n-am 
apucat să merg eu însumi cu el. 

— Neah, face Malorie. 

Dar simte deja cum ispita începe să-i dea târcoale. 

Închide ochii şi iese din biroul principal. 

— Mamă, zice Olympia. 

— Trebuie să stau de vorbă cu Ron Handy, spune ea. 

— Mamă, uşa e închisă, intervine Tom. 

Malorie deschide ochii. Îi vede pe cei doi tineri fixând-o 
cu privirea, roşii la faţă. De bună seamă că, pentru ei, totul 
e nemaipomenit de interesant. Această irealitate. Această 
minciună. 

— Te ducem noi acolo, spune Tom. Putem folosi... 

— Nu, se împotriveşte ea. Trebuie să stau singură de 
vorbă cu el. 

Trebuie să stea de vorbă cu un adult. Chiar şi cu unul de 
două ori mai paranoic decât ea. 

Ron Handy e cel mai apropiat vecin al lor. La cinci 
kilometri distanţă, fosta benzinărie în care şi-a făcut 
adăpostul e departe de ei, dar nu foarte departe. 

Are nevoie de acest Pustnic Mucalit, cum s-a 
autointitulat, deoarece ea abia mai poate răsufla. I se pare 
că, în orice clipă, părinţii ei ar putea muri încă o dată. 
Dacă sunt în viaţă, dacă au supravieţuit şi ei acestor 
şaptesprezece ani, ce îi împiedică să moară chiar acum... 
chiar acum... 

CHIAR ACUM? 

— Dumnezeule, spune ea. 

Nu îşi mai poate contura limpede nicio reacţie, nicio 
idee, nicio senzaţie. Îşi închipuie cum ar fi să se afle într- 
un tren orb. Îşi închipuie oamenii care-l conduc. Se vede 
pe ea însăşi şi pe copii aşteptând într-o gară timp de o lună 
întreagă, un an, zece ani, fără a şti vreodată dacă trenul 
mai trece sau nu, fără să li se îngăduie să privească de-a 
lungul şinelor, în căutarea unor faruri venind din 
depărtare. 

Olympia face un pas spre ea, luând-o de mână. 

— E-n regulă, îi zice. Va fi în regulă. 


e 52 œ 


Însă cuvintele nu-i aduc nicio alinare lui Malorie. S-au 
scurs şaptesprezece ani. 

— Trebuie să stau de vorbă cu Ron Handy, repetă ea. 

Apoi îşi leagă bentiţa în jurul capului, o manevră pe care 
a făcut-o de-atâtea ori, încât a devenit un gest la fel de 
natural precum acela de a-şi da o şuviţă de păr pe după 
ureche. 

— Închideţi ochii, le spune. 

Chiar şi acum. Chiar şi când realitatea cu care s-a 
obişnuit s-a fisurat iarăşi, când resimte fizic un nou val de 
suferinţă sau poate reiterarea suferinţei, chiar şi acum le 
spune tinerilor să închidă ochii. 

— Bine, zice Olympia. 

— l-am închis, zice şi Tom. 

Malorie deschide uşa biroului şi păşeşte pe duşumeaua 
de lemn ce pare prea dură, nu cadrează deloc cu ideea pe 
care o are acum asupra vieţii, nu cadrează deloc cu 
întunericul absolut prin care se prăbuşeşte, un loc în care 
îi este imposibil să distingă între ceea ce trebuie să facă şi 
ceea ce nu artrebui să facă. 


e 53» 


5 


Malorie l-a descoperit pe Ron Handy înainte să 
descopere Tabăra Yadin. Cu un deceniu în urmă, ea a 
simţit în depărtare miros de benzină, în timp ce-i ducea pe 
copii, pe atunci în vârstă de şase ani, în căutarea unui nou 
cămin. Sperând să dea peste conserve sau pungi cu 
snackuri, ea a mers pe urmele mirosului neavând de unde 
să ştie că provenea de la casa lui, o benzinărie fortificată 
aflată la marginea unui drum de ţară din Michigan. Ron 
Handy trăieşte în spatele unor scânduri de lemn, saltele 
groase, portiere de maşini şi straturi peste straturi de 
panouri metalice. Din câte ştie Malorie, nu-şi dă bentiţa jos 
de la ochi nici măcar înăuntru. 

Acum, când ajunge la banda laterală din pietriş a 
aceluiaşi drum, cu nervii întinşi la maximum, îşi dă seama 
că au trecut trei ani de când l-a vizitat ultima dată. Ron n-a 
venit niciodată la Tabăra Yadin. Ron nu-şi părăseşte 
niciodată casa. Niciodată. 

Instinctul tipic vechii lumi, de-a privi în ambele direcţii 
înainte de-a traversa strada, s-a pierdut de mult, iar 
Malorie înaintează cu repeziciune pe pietriş şi apoi pe 
terenul plin de pietre al benzinăriei. Din câte ştie ea, Ron 
Handy ar putea fi şi mort acolo, înăuntru, putrezind, bâzâit 
de muşte mari şi grase ce se hrănesc cu rămăşiţele lui. 

Se gândeşte că şi Sam şi Mary Walsh ar putea putrezi 
astfel. 

Ajunge la fortăreață, lovindu-se cu piciorul de ceva tare. 
Dacă Ron e în viaţă înăuntru, a auzit-o. Dar ea bate oricum 
în peretele de lemn. 

— Malorie? 

Au trecut trei ani, iar ea e şi acum ultima persoană 
văzută de el. Acum ştie sigur asta. 

— Da, Ron. Eu sunt. 

Disperarea din glasul ei o înspăimântă. Şi-a luat toate 
măsurile de prevedere ca Tom şi Olympia să fie în 
siguranţă în Baraca Trei? Nu cumva s-a grăbit prea tare să 


e 54» 


iasă de acolo? 

O serie de clicuri îi dau de înţeles că Ron a trecut la 
operaţiunea care, odinioară, s-ar fi numit descuiatul uşii. 
Acum sună mai degrabă ca şi cum ar muta din drum o mie 
de obiecte mărunte. 

Aude un scârţâit aproape de ea. O asaltează ceva ce 
seamănă cu un aer întunecat. Greu. Acru. Mirosul unui om 
nespălat, care deschide uşa unei case fără ferestre. 

— Malorie! 

Pare încântat, dar obosit. Chiar şi acest unic cuvânt 
păstrează  cadenţa aristocratică pe care Malorie a 
remarcat-o pentru prima oară cu zece ani în urmă. Ştie că 
Ron e ceea ce oamenii din lumea cea veche numeau „un 
tip prea deştept pentru binele lui”. 

— Bună, Ron. Ai un minut? 

Ron izbucneşte în râs. Pentru că e amuzant. Pentru că 
nu are nimic altceva decât minute nesfârşite, singur-cuc în 
buncărul lui întunecat. 

— Aşteptam un grup de prieteni şi rude, dar se pare că 
întârzie, răspunde el. Avem suficient timp să ronţăim ceva. 

Malorie vrea să zâmbească. Vrea să facă glume despre 
orori, izvorâte din angoasă, aşa cum face Ron Handy. Însă 
numele părinţilor săi îi roiesc prin minte precum vulturii, 
aşteptând să moară speranţa. 

— S-a întâmplat ceva? întreabă Ron. Ceva legat de 
copii? Care, aş putea adăuga, nu mai sunt deloc copii? 

— Ron, a trecut cineva pe aici? Un bărbat care să spună 
că se ocupă cu recensământul? 

Nu-i vede chipul, dar ştie că întrebarea e de natură să-l 
sperie. Simpla menționare a unui străin ce pretinde că ar fi 
ceva, orice, e de ajuns ca să-l trimită înapoi în casă pe Ron 
Handy, fără vreun cuvânt. 

Dar el rămâne. lar când vorbeşte, Malorie aude în glasul 
lui cât de greu îi vine să-i răspundă. 

— Nu. Doar dacă nu cumva dormeam. Sau eram aşa de 
cufundat în propria-mi minte, încât am confundat bătaia lui 
în uşă cu un gând. 

Însă gluma lui trece nebăgată în seamă. Aşa că adaugă: 


e 55» 


— De ce nu vii înăuntru? Mie nu prea îmi mai place să 
ies pe-afară în ultima vreme. 

Oarbă, nerăbdătoare, în stare de şoc, Malorie păşeşte 
înăuntru. Aşteaptă ca el să tragă la loc toate obiectele ce 
tineau uşa blocată. 

— Mai demult îmi făceam veacul în birou, spune Ron. 
Dar e acolo o fereastră care nu-mi place. Am acoperit-o de 
vreo douăzeci de ori, dar pur şi simplu... nu-mi place. 

O atinge pe mână, iar Malorie îşi reţine cu greu un țipăt. 

— Aşa că m-am mutat. Acum locuiesc în depozitul unde- 
şi ţineau marfa. Filtre şi rotoare. Canistre cu ulei. N-aş 
putea spune că nu m-am gândit să dau una pe gât. 

— Ron... 

— Da, ce-i? N-aş spune că mă dau în vânt după lumea 
cea nouă. Şi mi se pare în regulă. 

O trage de mână, conducând-o în adâncurile casei. Lui 
Malorie i se pare mai uşor să se deplaseze pe acolo decât 
altă dată, parcă sunt mai puţine gunoaie în drum, iar ea 
înţelege că până şi un ins care trăieşte aşa trebuie să 
aducă, de-a lungul vremii, nişte îmbunătăţiri casei lui. 

Însă mirosul a rămas la fel de urât. Benzină şi sudoare. 
Pişat şi, posibil, şi altele. 

Îl urmează, străbătând ceea ce-ar putea fi un hol 
adevărat, deşi probabil că nu e decât un culoar de trecere 
printre grămezi de lucruri aruncate unele peste altele. 

— Aici, rosteşte el într-un final. 

Malorie se gândeşte la părinţii ei. 

Imposibil. 

— Ceva de băut? întreabă Ron. Mi-a mai rămas nişte 
whisky. Şi n-am prea găsit un motiv bun ca să-l dau pe gât. 

— Nu, răspunde Malorie. Dar mulţumesc. 

— Păi, măcar ia un loc. Îţi vine să crezi că păstrez două 
scaune? Probabil e o idee proastă. Sunt momente când îmi 
imaginez că nu sunt singur. 

Dă să o ia pe Malorie de cealaltă mână, dar, în schimb, 
se loveşte de un teanc de hârtii. 

— Ce-s astea? întreabă el, pe un ton profund 
neîncrezător. 


e 56 - 


— Bărbatul cu recensământul le-a lăsat pe verandă. De 
asta mă aflu aici. î 

Se aşteaptă ca Ron să-i ceară să plece. Insă el se 
mulţumeşte să o ia de cealaltă mână şi o conduce spre un 
taburet de lemn. 

Malorie se aşază, dar nu-i vine uşor să rămână 
nemişcată. 

— Ron, ştii ceva de un tren? 

Brusc, o frapează cât de nebunească e toată treaba asta. 
Cât de disperată e după o altă părere. Ron Handy n-a mai 
ieşit de-aici de ani de zile. 

— Trenul Orb, răspunde Ron. Am auzit de el. 

— De unde ştii? zice  Malorie, mai iute decât 
intenţionase. 

— Mai întâi am să-ţi prezint mijlocul prin care am auzit 
de el, zice Ron. Dar te avertizez... ce am să te pun să 
asculţi pe mine, unul, mă înspăimânta. lar eu nu voi 
asculta prea mult. Dacă faptul că le vedem ne scoate din 
minţi... zgomotul pe care-l produc ce ne-ar putea face? 

Malorie îşi freacă mâinile înmănuşate de mânecile lungi 
ale hanoracului. Se gândeşte la Annette cea roşcată 
alergând de nebună cu un cuţit în mână, prin şcoala pentru 
nevăzători. 

__Un aparat de radio ţiuie. Malorie se dă un pas înapoi. 
Înainte să poată spune ceva, aude un glas îndepărtat. Un 
bărbat spune: .../mi plăcea foarte mult! 

Apoi aparatul de radio amuţeşte la loc. 

— Deci, vezi, spune Ron, nu sunt chiar atât de rupt de 
realitate pe cât par. Prin intermediul acestor unde am 
auzit menționându-se ceva despre un tren. Pot presupune 
că întrebarea ta are ceva de-a face cu teancul ăla de hârtii 
pe care l-am simţit în mâna ta. 

— Are. 

— Şi presupun, de asemenea, că le-ai adus aici ca să le 
citesc, ceea ce înseamnă, fireşte, că va trebui să-mi dau, 
cât de curând, bentiţa jos. 

Malorie nu lasă tăcerea să se prelungească. Simte că, 
dacă mai aşteaptă câteva secunde, Ron nu va mai citi ce-a 


e 57» 


lăsat bărbatul acela pe verandă. Va găsi o scuză ca s-o facă 
să plece. 

— E o listă cu supraviețuitori. Pe oraşe şi state. 

— Zău? 

— Da. Iar părinţii mei se află pe listă. 

— Oh... Malorie. 

Simte empatia în vocea lui. Apoi sunetul de mult uitat al 
alcoolului turnat într-un pahar. 

— Ia, o îndeamnă Ron. Am decis că te înşeli. Chiar ti-ar 
prinde bine ceva de băut. Şi dacă tot îmi voi da jos 
bentiţa... va trebui să beau şi eu ceva. 

Malorie nu l-a mai văzut până acum pe Ron Handy. Doar 
i-a auzit glasul. A stat de vorbă cu el de vreo zece ori, atât 
din afara, cât şi în interiorul benzinăriei lui, dar nici ea nu 
şi-a scos vreodată bentiţa de la ochi. Ron i-a cerut să n-o 
facă. Pentru siguranţa lui. N 

Ea simte paharul pe dosul palmei. Îl ia în mână. 

— Deci suntem pregătiţi? o întreabă Ron. 

Dar Malorie îi simte îngrijorarea din voce. E neliniştit. 
Ea e neliniştită. Ce va vedea? Cum va arăta Ron Handy? 

— Nu trebuie s-o faci, spune ea. 

— Dar mi se pare c-ar trebui s-o fac, răspunde Ron. 

Malorie îl aude inspirând adânc. Îl aude ridicându-se în 
picioare. 

— Măi să fie, zice el. Eşti foarte frumoasă. Habar n- 
aveam că trăiesc aşa aproape de un vis. 

Apoi: 

— Porţi mâneci lungi şi glugă. Într-o zi călduroasă. Te 
temi că te-ar putea atinge. 

Malorie îşi dă jos bentiţa. Ron Handy, mai masiv decât 
şi-l închipuise, arată ca un copil mare şi speriat. Fac 
schimb de zâmbete stinghere. 

— Da. 

— Mi-ai povestit despre femeia oarbă care a înnebunit. 
Nu ţi-o poţi alunga din minte, nu-i aşa? 

— Aşa e. 

— Înţeleg. 

Se mai holbează o clipă unul la altul. Se evaluează 


e 58 - 


reciproc. Malorie citeşte frica şi epuizarea pe chipul lui. Se 
întreabă dacă, în lumea de dinainte, Ron Handy a fost 
bogat. 

— Îţi mulţumesc, spune ea, că mi-ai zis că sunt 
frumoasă. Să trăieşti alături de doi adolescenţi... De multă 
vreme n-am mai primit un asemenea compliment. 

Ron îşi întinde paharul către ea. Dau noroc. 

— Pentru tovărăşie, spune el. Şi pentru că rămânem cu 
capul pe umeri, indiferent cât încearcă ele să ne ia minţile. 

Beau amândoi. 

Malorie se minunează de cantitatea de lucruri care îl 
înconjoară. Tot soiul de mărunţişuri sunt adunate din 
podea până în tavan. Zăreşte aparatul de radio. Un pătuţ 
de copil. Cutii cu sârme şi unelte. Conserve cu mâncare şi 
pături. Cutii de tablă cu vopsea, reviste şi benzină. Ron stă 
pe un fotoliu extensibil. Poartă o jachetă sport şi pantaloni 
scurţi. 

— N-am ajuns unde mi-am imaginat că voi ajunge, spune 
Ron zâmbind. Dar cine ştie... poate că e mai bine aici decât 
în locul către care mă îndreptam! 

Râde. Malorie ar vrea să râdă şi ea, dar pur şi simplu nu 
poate. 

Sam şi Mary Walsh. 

I se pare că, dacă nu o ia chiar acum din loc, nu va fi 
acolo când ei îşi vor da ultima suflare. 

— Nicio poză pe-aici? întreabă Ron, uitându-se cu luare- 
aminte la hârtii. 

Malorie îi citeşte în priviri paranoia. Neliniştea. Teama. 

— Nu. Şi eu mi-am făcut griji din pricina asta. Sunt doar 
observaţii şi grafice. 

— Şi altceva? 

— Multe lucruri. 

Ron încuviinţează din cap. O priveşte în ochi pe Malorie. 

— De ce mă tem, oare? 

Malorie trăieşte o emoție pe care nu a mai simţit-o de 
zece ani sau poate chiar mai mult de-atât: aproprierea de 
un adult asemenea ei. E de ajuns ca ochii să i se umple de 
lacrimi. Însă, deocamdată, nu le îngăduie să izbucnească. 


e 59 œ 


Îi întinde lui Ron teancul de foi. 

— Materialul despre tren e deasupra, îl informează. 

Ron priveşte teancul. Soarbe din pahar. 

— Ei bine, presupun că, pentru mine, aceasta e un soi de 
revelaţie. 

— De ce? 

El surâde. 

— Poţi face tot ce-ţi stă în putere să eviţi lumea nouă, 
dar până la urmă tot va veni să-ţi bată la uşă, sub o formă 
sau alta. 

Malorie se gândeşte la recenzor. Ron mijeşte ochii când 
citeşte pagina de deasupra. Încuviinţează din cap. 

-— La radio am auzit că trenul funcţionează. 
Moderatorul, dacă-l poţi numi aşa, căci e practic singur, 
deci el face de toate, spunea că n-a mers niciodată cu el. 

— Ce ştia despre el? 

— Spunea că nu crede că e ceva sigur. 

— De ce nu? 

— Păi, Malorie, o fi din cauză că e un tren care merge 
orbeşte. 

Ron o priveşte atent. Pesemne că ar trebui să fie 
amuzant. Malorie nu ştie sigur, dar poate chiar e. 

— Da, continuă Ron, citind mai departe. Lansing. Deşi 
am auzit că ar fi de fapt Fast Lansing. E o diferenţă, să ştii. 

— Ştiu. 

Un oraş universitar. O şcoală agricolă. Universitatea de 
Stat din Michigan. 

— Cât de departe suntem de East Lansing? întreabă ea. 

Însă Ron e concentrat asupra hârtiei. 

— E cu adevărat interesant, zice el. Trasee prestabilite, 
adică. Linii de tren. Urmând această logică, unicul mijloc 
de deplasare sigur în această lume nouă ar mai fi un 
montaignes-russes. Malorie, îţi doreşti să vizitezi parcul de 
distracţii Cedar Point? 

Ron nu zăboveşte suficient de mult cu privirea asupra ei 
ca să se simtă obligată să zâmbească. 

— Cât de departe e? repetă ea. 

— Cam la cincizeci de kilometri. Dar fireşte că cel mai 


e 60 - 


bine ar fi să fii sigură că asta-ţi doreşti înainte să porneşti 
la drum pe jos. 

Malorie simte cum lumea se prăbuşeşte. Cum speranţa 
pe care o simte, speranţa pe care n-o poate nega, aproape 
că se face scrum. Dă să se ridice în picioare. Ron se aşază. 

— Cincizeci de kilometri, zice ea. E pur şi simplu... pur şi 
simplu imposibil. 

Ron o aprobă din cap. 

— E o misiune dificilă. Şi poveştile tale cu cei treizeci de 
kilometri pe râu sunt de-a dreptul năucitoare. 

— Futu-i. 

Când se uită la Ron, el îi întoarce privirea. Are o 
expresie întrebătoare, aproape ca şi cum ar studia-o în 
timp ce ea încearcă să ia o decizie. De parcă s-ar întreba 
cum e să săvârşeşti un act de curaj. 

— În vechea noastră lume, adaugă Ron, cincizeci de 
kilometri pe jos ar dura cam opt ore. Asta înseamnă un 
kilometru la zece minute. 

— Când poţi vedea, completează Malorie. Şi mergi în 
linie dreaptă. 

— Deci dublează. Triplează. Chiar mai mult. Aş spune că 
îţi va lua cam trei zile. 

Malorie se gândeşte. 

— Nu vreau să fiu eu cel care dă veştile proaste, 
continuă Ron, dar nu există nicio garanţie că trenul ar mai 
fi acolo. Nu ştim nici cât de des trece. Sau cum sunt 
oamenii, ce gen de oameni s-au gândit să pună la punct 
operaţiunea asta. 

Spaima pe care o emană el e aproape palpabilă, iar 
Malorie se simte ca şi cum Ron tocmai i-ar fi aruncat în 
braţe o gaură neagră. 

Bărbatul se apleacă în faţă, făcând să scârţâie fotoliul. 

— Închipuie-ţi ce om pe lumea asta s-ar simţi suficient 
de încrezător în sine încât să pună la punct un tren. i se 
pare greu de ghicit? 

Malorie vede nebunie. Pe Annette în scaunul de 
mecanic. Pe Gary, umblând din vagon în vagon, controlând 
biletele. 


e 6l- 


— Nu, răspunde ea. 

Încearcă să imprime o finalitate acestui cuvânt, dar pur 
şi simplu nu o găseşte. Nu e în glasul ei. Şi nici în inima ei. 

— Dar stai niţel, spune Ron. Să mai citim niţel, să mai 
stăm niţel de vorbă, înainte să ne dăm bătuţi, în regulă? 

Malorie se ridică. Începe să umble de colo colo, în timp 
ce Ron continuă să frunzărească manuscrisul. Gândurile ei 
ricoşează în toate părţile, cu iuţeală, imagini cu mama şi 
tatăl ei, muncind în grădină, în soare. Încă în viaţă. Fără să 
aibă habar că fiica lor trăieşte şi e sănătoasă şi se 
gândeşte la ei chiar în clipa de faţă. 

O, ce bine le-ar face dacă s-ar ivi la uşa lor chiar acum, 
însoţită de nepoţii lor. 

Se aşază la loc. Apoi se ridică. După care se aşază iar. 
Tata ştia să sculpteze în lemn. Amândoi se pricepeau la 
gătit. Amândoi se puteau întreţine din roadele pământului. 
Aşadar, de ce să se apropie de pod? 

I-a luat cineva de acolo? I-a forţat să plece? Şi dacă 
Malorie chiar s-ar duce după ei, cum ar putea fi sigură că-i 
va găsi? 

Recenzorul i-a găsit. 

Gândul e bun. E clar, şi înseamnă ceva. 

— Incăperea Mai Sigură, rosteşte Ron. 

Când Malorie se uită la el, observă că e adâncit în 
studierea teancului de hârtii. 

— Ai citit astea? Ce idei... 

— Încăpere Mai Sigură? întreabă Malorie. 

Ron zâmbeşte, însă acum pare că se simte apăsat de o 
povară. Malorie nu crede că va mai face vreo glumă până 
la finalul vizitei. 

— Cuvintele lui: Gropi în pământ, de patru pe trei metri. 
Buncăre, ca măsură de siguranţă. Dacă vreodată creaturile 
vor prelua controlul. Ei bine, mie nu-mi place cum sună 
asta. 

Malorie vrea să-i spună lui Ron să nu-şi facă griji. A 
supravieţuit zece ani în această benzinărie. Nu are de ce 
să se gândească la încăperi Mai Sigure. Nu trebuie să se 
gândească absolut deloc la lumea de afară. Vede în 


e 62 œ» 


privirea lui cum paranoia îl cuprinde tot mai mult. Felul în 
care se uită la ea pe deasupra paharului, în timp ce mai 
soarbe o gură din el. Ca şi cum s-ar fi înfuriat brusc că ea e 
aici. 

— Zici că-i vorba de un mormânt, spune ea. 

Pentru că ştie că Ron Handy e inteligent. Îşi va da seama 
dacă îl contrazice. 

— Chiar aşa. Eu, unul, n-am nevoie de buncăre 
subterane, zice el. Aş vrea ca al meu să rămână deasupra. 

Deci altă glumă, până la urmă. Ron citeşte. Malorie, dat 
fiind că citise deja o parte din ce-i acolo, se gândeşte să-l 
avertizeze. Dar e prea târziu. 

— O, nu, spune Ron. O, nu. a 

Azvârle teancul pe podeaua pătată de ulei. Îşi şterge 
mâinile de jacheta sport. Groaza din ochii lui e una pe care 
Malorie n-a mai văzut-o de foarte mult timp. Nici măcar 
colocatarii nu au părut vreodată atât de speriaţi pe cât e 
Ron acum. 

— Ai văzut? o întreabă, pe un ton şi mai ascuţit. 

— Ce să văd? întreabă Malorie. 

Încearcă să nu-şi închipuie un desen. O fotografie. Ce i-a 
scăpat din teancul ăla? 

Dar nu la asta se referă Ron. 

— Cineva spune că a... prins una? 

— Doar un zvon, rosteşte iute Malorie. E imposibil. 

— Dar numai să te gândeşti să încerci aşa ceva? 

Ron îşi aşază băutura pe o stivă de cutii cu vopsea, îşi 
şterge iar mâinile de haină, ca şi cum, prin gestul său, ar 
putea şterge faptul că a atins paginile acelea sugerând că 
o creatură ar putea fi capturată. 

— O, Malorie, spune Ron. E prea mult. Toate astea... mă 
copleşesc. 

— Îmi pare rău, Ron, zice Malorie. 

Ar trebui să plece. Ar trebui să se ridice şi să plece. De 
ce a venit aici? 

— E şi numele surorii mele acolo, adaugă brusc Ron. 

— Poftim? 

El se ridică şi se întoarce cu spatele la ea. 


e 603 - 


— Numele surorii mele, Malorie, zice el, deja ţipând 
aproape. 

— Pe lista cu supraviețuitori? întreabă Malorie, care se 
uită acum la paginile aruncate de el pe podea. 

— Da. Şi sora mea e pe listă. Ce anume nu înţelegi? Sora 
mea e pe listă! 

Malorie nu ştie ce să spună. Din punctul ăsta de vedere, 
ea nu a asimilat cum trebuie nici măcar veştile care o 
privesc direct. 

Se apleacă şi ridică foile. 

— Dumnezeule! strigă Ron. Doamne, Dumnezeule, 
Doamne, Dumnezeule! 

Malorie nu citeşte cuvintele din poală. Doar simte 
prezenţa emoţiilor lui Ron. Tristeţea, inutilitatea, cum 
tocmai a aflat că sora lui a supravieţuit cel puţin sosirii 
creaturilor. Aici şi acum, un pustnic paranoic a aflat un 
lucru pentru care ar merita să se aventureze în lumea 
nouă. 

Ron se aşază la loc. Surâde, însă expresia lui o 
înspăimântă. Ca şi cum ochii lui ar fi făcuţi din pânză 
neagră. Ca şi cum ar fi complet incapabil să o vadă. 

Mâna lui alunecă spre braţul fotoliului. Ridică bentiţa de 
acolo şi, continuând să surâdă, şi-o leagă la loc în jurul 
capului. 

Malorie nu mai ştie ce să zică. N-ar mai trebui să zică 
absolut nimic. Ar trebui să plece. 

— Mersi că m-ai lăsat înăuntru, Ron, spune ea. 

Apoi dă glas întrebării, pentru că simte că trebuie să o 
facă: 

— Ai să iei trenul ca să-ţi revezi sora? 

— Hmm? 

Ca şi cum el habar n-ar avea despre ce vorbeşte femeia. 
Ca şi cum ea ar fi adus subiectul în discuţie cu câteva ore 
bune în urmă, ca pe ceva neînsemnat strecurat printre 
nişte chestiuni cu adevărat importante. 

— A, la asta te referi? N-ar fi nevoie. Era trecută ca 
supraviețuitoare în Saugatuck. La sud de noi. 

Malorie aşteaptă. Dar nu se poate abţine. 


e 64» 


— Poate... începe ea. Poate ti-ar prinde bine... să... 

Mâna lui Ron ţâşneşte spre aparatul de radio şi dă foarte 
tare volumul. Se mişcă repede şi zgomotul e puternic, aşa 
că Malorie îşi lasă jos paharul cu băutură şi se ridică să 
plece. 

Ron răsuceşte butonul. Vorbeşte cu ea, Malorie îi vede 
gura mişcându-se, însă radioul înghite cuvintele cu totul. 

Vrea să îi mulţumească. Vrea să-i spună că nu trebuie să 
plece astăzi să-şi caute sora. Poate pleca mâine. Poate face 
ce vrea, oricând vrea. Şi-a câştigat acest drept. 

Poate să nu o caute deloc. 

Însă... 

Ar trebui să o caute. 

Exact atunci un adevăr erupe, de undeva din neant. Da, 
Ron Handy ar trebui să-şi caute sora. Altminteri va muri, 
dată fiind starea în care se află acum, trăind în această 
mizerie şi izolare, fără vreo menire, fără absolut niciun ţel. 

Deodată, cu o claritate brutală, Malorie îşi dă seama că 
va pleca să-şi caute părinţii. 

Graba fizică ce urmează acestei decizii îi taie răsuflarea. 

Îşi leagă strâns bentiţa. Un glas răzbate din aparatul de 
radio, un glas de femeie: 

Nu sunt neapărat mai înalte decât erau înainte... ci mai 
masive. Ocupă mai mult spațiu... 

Ron loveşte radioul cu piciorul. 

— Oh, dispari odată! ţipă el. 

Dar se referă la vreo creatură... sau la Malorie? 

— la trenul, rosteşte el apoi, oprind radioul. O, te rog, 
Malorie, pentru amândoi, Ja trenul. 

Nu e nevoie ca ea să-i vadă ochii pentru a şti că plânge. 

— Am să-l iau, spune ea. 

Şi nici ea nu are nevoie să ţină ochii deschişi ca să 
plângă. 

— Ron, îmi pare rău că te-am supărat. N-ai făcut nimic 
ca să meriţi aşa ceva azi. Imi pare rău. 

— Ia trenul, Malorie. 

Apoi, ca şi cum ar fi singurul mod de a supravieţui 
pentru el, ca şi cum asta l-ar fi ţinut atât timp în viaţă, Ron 


e 65» 


râde. 

— Acuma, valea! 

Aceeaşi frivolitate. 

— Aştept o gaşcă de prieteni să sosească din clipă-n 
clipă şi trebuie să mă împrospătez niţel. 

— Mulţumesc, Ron. 

Malorie se gândeşte la un tren orb. Şi la distanţa dintre 
aici şi acolo. Cincizeci de kilometri se desfăşoară în faţa ei 
precum un mosor scăpat din mână, o țesătură ce se 
destramă printre degetele ei cândva sigure, fără a mai 
putea fi niciodată refăcută. 

Să se ducă la tren. 

Să urce în el. 

Către părinţii ei. 

— Malorie? întreabă Ron. 

De parcă n-ar fi sigur că ea mai e aici. 

— Da? 

— Ia paginile alea jegoase cu tine, dacă nu te superi. Nu 
vreau ca cineva să creadă că am citit asemenea chestii. 
Până la urmă, eu sunt un tip respectabil. Un cărturar. Şi e 
important ca noi, gânditorii, să continuăm să facem ce ştim 
cel mai bine. Să aşteptăm moartea inevitabilă. În pace. Şi 
singuri. 


e 66 - 


6 


Tom îşi face singurul bagaj. Deşi ar vrea să aibă două. 
Ar vrea să ia multe cu el. Ce loc poate fi mai bun decât 
lumea reală ca să-şi testeze invențiile? Se gândeşte să 
ascundă unele lucruri de Malorie. Şi dacă nu le poate 
îndesa înăuntru, poate că totuşi nu are nevoie de două 
perechi de pantaloni, de două perechi de pantofi, şi până la 
urmă se poate lipsi chiar şi de mâncare. 

Malorie e în casă, adunând de zor conserve pentru ceea 
ce le-a spus, lui şi Olympiei, că va fi o „călătorie lungă”. 
Niciunul dintre tineri nu s-a aventurat prea departe de 
Tabăra Yadin, de când au ajuns în locul acesta, cu zece ani 
în urmă. Tom îşi aminteşte foarte bine de râu. De şcoala 
pentru nevăzători. De călătoria lungă şi primejdioasă, care 
i-a adus aici. lar aici e acasă. A fost acasă. Cunoaşte 
fiecare sunet al acestui loc, fiecare scârţâit, adierea 
vântului prin copaci, adierea vântului peste lac. Malorie 
nici n-a trebuit să-i spună că merge în casă; ar fi putut să 
se ducă, pur şi simplu, iar Tom ar fi auzit absolut tot, stând 
pe loc, ascultând cum se deschide uşa de la casă şi cum se 
închide apoi în urma ei. 

— Eşti speriat? întreabă Olympia. 

Tom o priveşte din partea cealaltă a barăcii. Patul 
Olympiei se află în celălalt capăt, o distanţă asupra căreia 
au căzut amândoi de acord în urmă cu doi ani. 

— De ce anume? întreabă el. 

Dar nu o poate ascunde. li tremură vocea. Şi-n plus, 
Olympia pare să vadă lucruri pe care nimeni altcineva nu 
le poate vedea. 

Ea nu răspunde prin cuvinte. Doar printr-o singură 
privire serioasă, menită să scoată în evidenţă ororile acelei 
lumi în care se pregătesc să păşească. In această clipă, lui 
Tom i se pare că ea seamănă cu Malorie, deşi nu există 
nicio legătură de sânge între ele. 

— Sunt suficient de speriat, spune Tom. 

Stă în genunchi în patul său, uitându-se la nenumăratele 


e 607 œ» 


invenţii pe care le păstrează sub pat. Una dintre ele aduce 
cu ochelarii speciali prin care oamenii obişnuiau să 
urmărească eclipsele. Lui Tom nu i-a scăpat faptul că în 
hârtiile lăsate de recenzor figura o metodă asemănătoare, 
ce se soldase tot cu un caz de nebunie. Nu se poate abţine 
să nu se întrebe ce alte invenţii de-ale sale, cu care se 
mândreşte, nu ar funcţiona. Dar nu se lasă acaparat de 
astfel de gânduri. Dă deoparte ce-a mai rămas din oglinda 
unidirecţională şi se întinde după alte lucruri. 

— Va avea nevoie la greu de urechile noastre, zice 
Olympia. 

— Ştiu. 

— Şi va mai avea nevoie de noi şi în alte privinţe. 

— Ce vrei să zici? o întreabă Tom, fără să se uite însă la 
ea. 

— Vreau să zic că o încearcă, probabil, multe 
sentimente. 

— Poate că ai citit prea multe cărţi, Olympia. 

— Hei, vorbesc serios. 

— Sentimente? Chiar crezi că mama are sentimente de 
genul ăla? Pe ea nu o interesează decât bentiţa. 

Băiatul ridică o cască de pe podea. Viziera ar trebui să-i 
cadă peste ochi atunci când apasă butonul. Însă acum nu 
funcţionează. 

— Glumeşti? întreabă Olympia. Zi-mi că glumeşti. 

— Ea trăieşte doar după reguli, rosteşte Tom. Nu prea 
rămâne loc de improvizații. 

— Într-adevăr, trăieşte legată la ochi, zice Olympia. La 
fel ca şi noi. 

— Zău? continuă Tom şi se întoarce cu faţa spre ea. 
Olympia, noi am crescut în această lume. Nu crezi că o 
cunoaştem mai bine decât ea? 

Olympia se înroşeşte la faţă, aşa cum i se întâmplă ori de 
câte ori el o supără cu câte ceva. 

— Tom. Ascultă-mă. Ţi-ai ales prost ziua pentru o luare 
de poziţie. Şi-aşa e speriată ca naiba. Avem cincizeci de 
kilometri de străbătut. Tu ai idee ce înseamnă o asemenea 
distanţă? 


e 68 œ» 


— Şcoala pentru nevăzători e şi mai departe. Am mai 
făcut asta. Şi ne-am descurcat. 

— Şi vom fi legaţi la ochi. 

Tom se întoarce la invențiile sale. Un cerc de 
gimnastică, ce trebuie purtat ca o centură, astfel încât 
marginea lui să atingă orice înaintea trupului. Tuburile de 
plastic din care l-a construit s-au desfăcut şi atârnă. 

— În regulă, spune Tom, pentru că e mai bine să nu se 
contrazică prea mult cu Olympia. 

Când se porneşte, e greu s-o mai opreşti. 

— Tu ce-ţi iei cu tine? 

— Haine. Unelte. Exact ce ne-a spus mama să luăm. 

Tom surâde. 

— Însă nu doar ce ne-a zis mama. Ce altceva? 

— Nimic. 

Dar îşi va lua şi altceva. El ştie asta. Şi Olympia are 
secretele ei. 

— Îţi iei cărţi cu tine, aşa-i? 

— Nu-mi iau. 

— Olympia... 

Tom se ridică şi traversează baraca. O prinde chiar când 
încerca să ascundă un teanc de cărţi sub pat. 

— Ba da! strigă el. Şi care-i diferenţa între mine şi tine, 
dacă amândoi luăm şi alte obiecte personale? 

— Tom, încetează. 

— Ei bine? 

— Diferenţa e că lucrurile care-mi plac mie nu ne pun în 
pericol. Bine? 

Asta doare. E ca şi cum şi-ar bate joc de tot ce-l 
pasionează pe Tom. 

— Bine, spune el. Du-te dracului! 

— Tom! 

El străbate iar baraca şi se aşază în genunchi lângă pat. 
Întinde mâna dedesubt. 

— Dacă tu poţi să iei cu tine cărţi pe care deja le-ai citit, 
dacă poţi să iroseşti spaţiu preţios cu ele, atunci pot lua şi 
eu ce vreau cu mine. 

— N-am zis că nu poţi. 


e 69 œ» 


— Dar ai gândit-o. 

Apoi îi găseşte. Pitiţi adânc sub pat. Ochelarii săi 
improvizaţi. 

Malorie nu va şti că-i are în bagaj dacă nu verifică. Şi 
dacă va fi să caute, el se va lupta să-i păstreze. 

— Mi-e teamă, zice Olympia. 

Tom, simțind că prinde curaj, se întoarce iar spre ea. 

— Am trăit toată viaţa cu ele. 

— Poate. Dar au devenit mai periculoase. 

— Oare? 

Deşi ştie şi el că aşa e. 

— Acum sunt mult mai multe, spune Olympia. 

— Gata, ajunge. Şi nu mai spune asemenea lucruri în 
faţa mamei. O să fie şi mai dură cu noi. 

— N-am călătorit niciodată cu trenul, zice Olympia. 

— Nu. Şi? 

— Am citit despre ele. Sunt enorme. Pot transporta o 
mulţime de oameni. Multe lucruri ar putea merge prost. 

— Mama nici nu ar lua în considerare ideea asta dacă ar 
presupune vreun pericol. 

— Ba da, îl contrazice Olympia. Pentru părinţii ei. 

În depărtare, uşa casei se deschide şi se închide la loc. 

— Crezi că sunt în viaţă? întreabă Tom. 

Cei doi tineri se privesc cu luare-aminte, în căutarea 
unor răspunsuri. Ghetele lui Malorie culcă la pământ iarba 
în depărtare, suficient de zgomotos pentru ca ei să audă, 
doar ei şi nimeni altcineva. 

— Sper să fie, răspunde Olympia, însă nu cred că sunt. 

— Olympia... 

— Indiferent că lista aceea e mai veche sau mai nouă, eu 
nu cred că sunt în viaţă. 

— De ce nu? 

— Adică... Adică mama vrea ca ei să fie în viaţă, înţelegi? 
Şi am citit despre personaje care îşi doresc atât de mult un 
lucru, încât ajung să creadă că se întâmplă de- 
adevăratelea. 

— Dar numele... 

— Ştiu, spune Olympia. Cum spuneam, sper să fie în 


e 70 - 


viaţă. Doar că... 

O bătaie puternică în uşă o întrerupe. 

— Copii? Ochii închişi? 

— Da, răspunde Tom şi îi închide. 

— Da, răspunde şi Olympia. 

Uşa se crapă niţel, apoi Malorie păşeşte înăuntru. Tom îi 
aude imediat suflul energic. Când vorbeşte, are o 
nerăbdare în glas pe care nu a mai simtit-o de mult timp la 
ea. 

— Cum stăm cu pregătirile? îi întreabă. 

— Eu mi-am făcut bagajul, răspunde Tom. 

— Şi eu mai am puţin, zice şi Olympia. 

Malorie închide uşa. Ia mătura de lângă ea şi începe să 
măture aerul din baracă. La urma urmelor, uşa a fost 
deschisă, chiar dacă numai pentru câteva clipe. 

— În lumea de dinainte, le explică ea, aveam 
prezentatori meteo. Oameni care ne spuneau la ce ne-am 
putea aştepta. 

— Mi-am luat lucrurile de ploaie, zice Olympia. 

— Ar fi trebuit să vă împachetaţi doar lucrurile pe care 
v-am spus eu să le luaţi şi nimic altceva. 

Tom o aude aproape de el. Dă cu mătura în jur, apoi pe 
sub patul lui. 

— A mai luat vreunul dintre voi şi altceva? 

Tinerii ştiu că nu e loc de şovăială când răspund. Or auzi 
ei până hăt departe, la porţile taberei, însă nimeni nu aude 
mai bine decât Malorie o minciună. 

— Nu, zice Tom. 

— Doar ce ne-ai zis, răspunde şi Olympia. 

— Bine. 

Malorie a terminat de măturat. 

— Puteţi deschide ochii. 

Cei doi tineri fac întocmai. 

Tom e uluit să vadă cât de vioaie pare Malorie. Ochii 
parcă i s-au aprins de amintiri, deducţii, decizii. Rucsacul 
de lângă ea e plin. Poartă un hanorac cu glugă şi pantaloni 
lungi, mănuşi şi ghete. Într-o mână ţine bentiţa pe care 
abia şi-a dat-o jos. 


e 71 œ» 


— Ascultaţi-mă, spune ea. N-am mai făcut niciodată ce 
suntem pe cale să facem acum. N-am mai fost niciodată în 
locul în care vom merge acum. Vom avea cu adevărat, cu 
adevărat nevoie unul de altul. 

Tom realizează, dintr-odată, că singurul lucru care ar 
putea scurtcircuita măsurile de siguranţă ale lui Malorie, 
singurul lucru care putea eclipsa modul de viaţă asupra 
căruia a tot insistat de-a lungul acestor şaptesprezece ani, 
e familia. 

— Vreau să ştiţi amândoi că sunt pregătită pentru 
eventualitatea în care nu-i vom găsi. Şi că probabil nu-i 
vom găsi. Înţelegeţi? 

— Da, răspunde Tom. 

— Da, răspunde Olympia. 

— Sunt pregătită pentru eventualitatea unui eşec. Dar 
nu pentru eşecul nostru. Inţelegeţi? 

— Da. 

— Da. 

— Nu ştiu dacă înţelegeţi. 

Inspiră, îşi ţine răsuflarea, expiră. Lui Tom i se pare că 
seamănă cu o războinică. El îşi trece uşor degetele peste 
rucsacul său. Ochelarii sunt înăuntru. 

— Indiferent că-i găsim sau nu, continuă Malorie, faptul 
că plecăm înseamnă ceva. Ceva foarte important. Există 
oameni prea înspăimântați ca să încerce ce ne pregătim 
noi să încercăm. 

— Trenul, intervine Olympia. 

Malorie întoarce iute privirea spre ea. 

— Îţi faci griji din pricina trenului? întreabă ea. Of, 
Olympia. Şi eu. 

Apoi: 

— E vreunul dintre voi împotrivă? 

Tom îşi dă seama că ea nici nu şi-a pus până acum 
problema asta. I se citeşte limpede pe chip. 

— Eu nu sunt împotrivă, răspunde el. Abia aştept. 

Tom se uită la bagajul ei şi vede paginile recenzorului 
iţindu-se în vârf. 

Malorie clatină din cap. 


e 72 œ» 


— Nu fi prea nerăbdător, Tom. Te rog. Rămâi în gardă. 

Apoi se întoarce către Olympia: 

— Şi tu? 

— Aş vrea ca ei să fie în viaţă, vine răspunsul ei. 

Malorie încuviinţează din cap. Apoi le face semn celor 
doi să se apropie de ea, iar ei se conformează. În mijlocul 
barăcii, ea îi prinde pe amândoi de încheieturi. 

— E ceea ce trebuie să facem, le spune. Imaginaţi-vă 
cum ar fi dacă aţi afla că eu locuiesc singură, altundeva. 
Aţi face acelaşi lucru, nu? 

— Da, răspunde Olympia. 

— Nu am renunţa la tine, răspunde şi Tom. 

Malorie trage iar aer în piept. 

— Bun. Să mergem. Luaţi-vă ultimele lucruri. 

Se uită apoi către bagajul lui Tom. 

— E totul gata? întreabă ea. Nimic în plus? 

Tom clatină din cap. Malorie încuviinţează. 

— Bine. Câte sunt pe-afară? 

— Chiar acum? întreabă el. 

Olympia lipeşte o ureche de peretele barăcii. Tom 
rămâne nemişcat. După un minut de ascultat în tăcere, 
ambii tineri răspund cu acelaşi număr, în acelaşi timp. 

— Una. 

— Sfinte, spune Malorie. Dăm de una încă de la primul 
pas făcut. Să sperăm că proporţia asta nu va rămâne aşa. 

_ Tom trage fermoarul rucsacului şi-şi îmbracă hanoracul. 
În clipa în care capul îi iese la iveală, Olympia are şi ea 
bagajul la picioare. 

— Mănuşi, le aminteşte Malorie. 

Dar ambii tineri şi le pun deja. 

— Vă iubesc, copii, le spune ea. 

Iar Tom o simte. 

Priveşte iar către bagajul ei şi vede vârfurile paginilor 
albe. Se gândeşte la povestea la care a făcut aluzie 
bărbatul cu recensământul. La relatările despre creatura 
prinsă. 

Să fie oare cu putinţă? 

— Bun, zice Malorie. Bentiţele. 


e 73» 


Şi le pun cu toţii. În timp ce Tom închide ochii şi-şi leagă 
materialul în jurul feţei, se închipuie stând în vârful unui 
munte, ţinând în braţe o cutie, în vreme ce oameni din 
toată lumea aşteaptă la rând ca să vadă ce-i înăuntru. 

Da, să vadă, dat fiind că Tom le va îngădui să privească 
prin intermediul ochelarilor lui, aceiaşi ochelari pe care i-a 
construit el singur. 

— Acum, continuă Malorie, cu o notă de isterie în glas. 
Acum, să mergem. 

Când trec pragul Barăcii Trei, când fac primul pas către 
un tren despre care niciunul dintre ei nu poate şti sigur că- 
i acolo, pe Tom îl frapează gândul că a auzit în glasul lui 
Malorie ceva ce n-a mai auzit de foarte mult timp. 

Risc. 

Îl sperie. Pentru că riscul implică îndoială. Iar dacă 
există un lucru pe care Malorie nu-l exprimă niciodată, 
acela e îndoiala în privinţa deciziilor ei legate de lumea de- 
afară. 

leşind afară, Tom se simte tânăr, mult mai tânăr decât 
Malorie. Ca şi cum toate poveştile ei despre lumea de 
dinainte au căpătat, subit, mai multă greutate. Acum şi 
aici, ele alcătuiesc istoria cuiva care a dus o viaţă mai 
asemănătoare cu cea a personajelor din cărţile Olympiei. 
Acum şi aici, Malorie pare că ar cunoaşte mai multe decât 
cunoaşte el. Asta după ce, ani întregi, Tom a crezut exact 
opusul. 

— Haideţi, îi îndeamnă Malorie. 

Şi Tom ştie că o spune, de fapt, pentru ea însăşi. 

Tom ascultă. Se mişcă. Şi, oricât ar încerca să scape de 
această senzaţie, de senzaţia că e necopt, nu poate ignora 
îndoiala care face să-i tremure glasul lui Malorie. 

— Haideţi. 

Risc. 

Ei îşi asumă un risc. 

Unul mare. 

Suficient de mare cât să-i schimbe percepţia asupra 
lumii. 

Deja. La un pas distanţă de casă. 


e 74 -- 


7 


Malorie simte întunericul. N-o apasă, ci mai degrabă îi 
alunecă de-a lungul brațelor şi picioarelor, al gâtului, 
nasului, ochilor. Da, chiar şi ochii şi-i simte expuşi la noua 
lume, ochii ei care sunt nu numai închişi, ci şi protejaţi de 
bentiţă. Are senzaţia că întunericul, întunericul ei 
personal, cel prin care înaintează, i-a pătruns pe sub 
mâneci şi-n ghete, în mănuşi şi în pantaloni. 

Sam şi Mary Walsh. St. Ignace. 

Incredibil. 

— Să nu vă daţi jos glugile. 

Nici nu mai ştie de câte ori le-a zis deja celor doi 
adolescenţi acest lucru. Nu îi mai ţine de mâini, aşa cum a 
procedat ultima dată când au străbătut pădurea, în urmă 
cu un deceniu, îndreptându-se în direcţia opusă. Tom şi 
Olympia au deja şaisprezece ani. Fac schimb care să 
meargă în faţă, iar câteodată merg amândoi în faţă, 
lăsând-o pe Malorie în spate, ca pe un prieten îngrozit, 
înaintând pe coridoarele acelea întunecoase ale casei 
ororilor din bâlciul de ţară. Ea şi Shannon făceau adeseori 
asta. În fiecare an, dacă Malorie îşi mai aminteşte bine. O 
aude şi acum pe Shannon râzând, chiar şi în timp ce 
ascultă ca să audă paşii lui Tom, indicaţiile Olympiei, 
zgomotele iscate de ceea ce există dincolo de spaţiul 
îngust pe care îl alcătuiesc ei trei. Îşi aduce aminte cum 
întindea mâinile către Shannon în timpul acelor incursiuni, 
prin acele încăperi din casa bântuită, căutându-şi sora în 
vârstă de şaisprezece ani, simțind o legătură pe care ştie 
că şi Tom şi Olympia o împărtăşesc acum. 

— Copii? 

— Da, răspunde Olympia. Aici, mamă. Suntem tot pe 
cărare. 

Da, cărarea. Una pe care Malorie n-a văzut-o niciodată, 
fireşte. O cărare pe care autocarele şcolare transportau 
fără îndoială, pe vremuri, copiii în tabără. Nu e greu să-şi 
închipuie răsărindu-le acum brusc în faţă un autocar, luând 


e 75» 


prea strâns un viraj, năpustindu-se către ei. 

Dar temerile vechii lumi nu-şi mai au locul aici. Malorie 
stă cu urechile ciulite după creatura despre care copiii i-au 
spus că se află în afara barăcii. 

— Nu mai e mult până la drum, anunţă Tom. 

Malorie a depăşit deja stadiul în care le punea întrebări 
ca să priceapă cum anume aud ei aceste lucruri. Nu va 
putea scăpa niciodată de imaginea cu ei când erau mici, 
dormind, legaţi la ochi, sub plasa de sârmă prinsă 
deasupra pătuţurilor, acoperite cu cârpă neagră. Nu va 
uita niciodată cum stăteau la masa din bucătărie, la trei 
ani, cu capetele lor micuţe îndreptate către boxele care 
transmiteau sunete din afara casei. 

N-au mai folosit boxe de ani de zile. 

— Aşteptaţi, spune Tom. 

— Nu, se împotriveşte Olympia. Nu-i nimic. 

— Aşteptaţi, repetă Tom. 

Malorie rămâne nemişcată. Rucsacul îi e prins strâns pe 
spate. Il simte îndeajuns de uşor cât să îl care cincizeci de 
kilometri. Poate s-o facă. Şi va avea nevoie de toată 
energia. Nu vrea să înceapă să caute adăposturi, 
construcţii abandonate, sau să se întrebe peste ce oameni 
vor da în drumul lor. 

— Acoperiţi-vă feţele, le spune ea. 

Şi-o acoperă pe a sa cu palmele înmănuşate. Pielea 
neagră apasă pe materialul negru al bentiţei, adăugând un 
nou strat de întuneric. 

— Nu o lăsaţi să vă atingă, îi avertizează. 

Ea nu ştie ce înseamnă ca una dintre ele să te atingă, la 
fel cum nu ştie nici dacă pot fi, de fapt, atinse. Însă 
imaginea lui Annette cotind pe hol, la şcoala pentru 
nevăzători, e la fel de prezentă în mintea ei precum 
imaginile cu ea şi Shannon la bâlciul de ţară. 

— Nu-i nimic, zice Olympia. 

— E ceva, insistă Tom. Dacă e creatură sau nu, asta nu 
mai ştiu. 

— Nu ştii? întreabă Malorie. 

Asta o sperie. Nu cumva se mişcă diferit acum? Sau se 


e 76 - 


mai mişcă vreun pic? 

__ Ceva se loveşte de tufişuri, făcând-o pe Malorie să ţipe. 
Intinde mâinile spre tineri, din instinct, înainte de a-şi 
acoperi bărbia şi gura cu mănuşile negre. 

— O căprioară, spune Tom. 

Malorie aude înfrângerea din glasul lui. Sora lui a avut 
dreptate. 

— Dacă mi-ai fi dat voie să-mi construiesc sunetometrul, 
ne-am fi dat seama din prima. 

„Sunetometrul” e o invenţie eşuată de-ale lui Tom, o 
idee pe care o avusese ca să verifice ce fiinţe bântuiau prin 
pădurea din jurul taberei. El crede că ar fi mers cu ajutorul 
unor mici îmbunătăţiri, însă Malorie i l-a distrus înainte să 
apuce să încerce. 

— Fără discuţii de genul ăsta acum, spune Malorie, 
desprinzându-şi în sfârşit mănuşile de pe faţă. Căprioara 
era sănătoasă? 

Se gândeşte la câinele Victor, mestecându-şi propriile 
picioare. 

— Da, răspunde Olympia. 

Mda, zece ani mai târziu, şi tot nu pot fi siguri care 
animale înnebuneau şi care nu şi din ce cauză. 

Malorie se întreabă dacă există mai multe informaţii în 
această privinţă în paginile recenzorului, pe care le poartă 
cu ea în rucsac. 

Ajung la drum după un minut, mai curând decât îşi 
închipuise Malorie că o vor face. Benzinăria în care şi-a 
făcut adăpost Ron Handy e la trei kilometri în stânga lor. 
Insă ei trebuie să meargă drept înainte. Nenumăratele 
drumuri pe care vor merge de aici înainte se află la est de 
locul în care sunt acum. 

Cu toate astea, Malorie îşi îndreaptă un ochi orb în 
direcţia lui Ron. Şi-l închipuie cum stă acolo, în propriul 
întuneric. Oare se gândeşte şi el la sora lui, la fel ca şi ea? 
Oare se pregăteşte şi el sufleteşte pentru a da o fugă, către 
sud, pe cont propriu? : 

Ce mult şi-ar dori să fie aşa! Insă ştie foarte bine că nu e 
cazul. 


e 77 œ» 


— Succes, şopteşte ea, ca şi cum şi-ar lua rămas-bun. 

Pentru totdeauna. 

În timp ce se întoarce iar cu faţa spre drum, se loveşte 
cu umărul de ceva. 

Incremenegşte. N 

Orice ar fi, e mai înalt decât cei doi tineri. Îşi netezeşte 
mâneca ce îi acoperă braţul, ca şi cum ar fi în stare să 
elimine astfel atingerea creaturii. 

— Copii! spune ea. 

Însă Olympia e lângă ea, ghidând-o, dintr-odată, ca să 
ocolească un copac. 

— Trebuie să ne mişcăm încet, spune Olympia. Extrem 
de încet. Sunt o mulţime de copaci în drum. Vă aduceţi 
aminte? 

Da. Şi poate că Malorie avea nevoie ca cineva să-i 
amintească de asta. 

— Nu mai auziţi şi altceva? o întreabă ea. 

— Nu, răspunde Tom. 

Însă Olympia ezită o clipă. Să fie ezitarea ei o minciună? 
Sau doar prudenţă? 

— Nimic, răspunde ea până la urmă. 

— l-aţi pierdut urma celei pe care aţi auzit-o lângă 
baracă? 

Din nou, ezitare. 

— Nu. 

— Unde s-a dus? 

— La lac, răspunde Olympia. 

Deşi nu poate auzi apa de la distanţa asta, Malorie tot 
ascultă. 

— Tom? întreabă ea. Auzi şi tu acelaşi lucru? 

— l-am pierdut urma, răspunde Tom. 

— Poftim? Nu poţi face aşa ceva pe-aici. Nu poţi pierde 
nicio urmă pe-aici. Ai înţeles? 

— Mamă... 

— Tom. M-ai înţeles sau nu? 

— Mda. Sigur. 

— Nu mda, nu sigur. Nu e momentul să visezi cu ochii 
deschişi. Am nevoie de tine. Olympia are nevoie de tine. 


e 78 - 


— Bine. Îmi pare rău. Olympia a zis că e în lac. Atunci e 
în lac. 

Malorie ascultă. Îşi închipuie că poate auzi şoseaua 
liberă în ambele direcţii. 

— În regulă, rosteşte ea. Să mergem. 

Simte şoseaua sub ghete, dar ştie că nu vor rămâne prea 
multă vreme pe teren solid. Harta din bagajul ei include 
drumuri prin păduri, pe terenuri necultivate, peste râuri. 

Sam şi Mary Walsh. 

E imposibil să nu şi-i imagineze pe canapeaua din casa 
în care a copilărit. Însă acum, în locul unei imagini cu 
grădina şi străzile, peste ferestre stau atârnate pături. 

Şi dacă ei nu sunt acasă, nu sunt în singurul loc în care 
Malorie îşi închipuie că ar putea fi, atunci pe ce drumuri or 
fi apucat-o şi ce-or fi auzit de-a lungul călătoriei lor? 

— Linişte, face  Malorie, deşi tinerii nu vorbesc. 
Ascultați. 

Şi Malorie se gândeşte la tren. Şi nădăjduieşte că 
oprirea pe care tocmai au făcut-o, cele câteva minute pe 
care şi le-au acordat ca să discute despre localizarea 
creaturii, nu i-a făcut să-l piardă. Pentru că dacă îl pierd, 
dacă scapă trenul cu doar o oră, cu o zi... atunci cum să 
mai fie siguri că îi vor învăţa orarul, asta dacă există un 
orar? 

Malorie merge înainte. Vrea să se mişte mai repede 
decât o fac acum, mai repede decât e cu putinţă. Vrea să 
recupereze timpul pe care l-au pierdut discutând. Vrea să 
recupereze cei zece ani petrecuţi la Tabăra Yadin. Şi cei 
şase ani de dinainte. Vrea să revină la momentul în care 
părinţii ei au încetat să mai răspundă la telefon, pe când ea 
şi Shannon au făcut un schimb de priviri tacite, momentul 
în care au căzut amândouă de acord că Sam şi Mary Walsh 
sunt morţi. 

Malorie vrea totul înapoi. Acum. 

— Mamă, spune Olympia. Ai grijă. 

Mâna fiicei ei o prinde de încheietură, ajutând-o apoi să 
ocolească o groapă din şosea. 

— Mulţumesc, îi spune ea. 


e 79 œ 


Ar vrea să creadă în Soartă, ar vrea să creadă că există 
un motiv pentru toate. Că acum a fost nevoie să plece. Că 
n-a fost niciun timp pierdut. Că un ţel final, mai important, 
se va ivi până la urmă. 

Dar Malorie nu e genul care să gândească aşa. 

— Hei, intervine 'Tom. E ceva pe drum, în faţa noastră. 

Malorie dă să le spună tinerilor să se oprească. Doar că 
ea nu vrea să se oprească. Şi dacă lumea colcăie acum de 
creaturi, şi dacă ele sunt prezente la fiecare pas făcut de 
ea către părinţii săi, atunci va trebui să se deprindă să 
păşească printre ele. 

Cugetă la alt lucru pe care l-a citit în hârtiile 
recenzorului. Ceva despre un oraş numit Indian River. Şi la 
femeia care îl conduce. 

Athena Hantz. 

Sub nicio formă nu-l poate lăsa pe Tom să citească 
despre acel loc. Descrierile, primejdiile au fost de ajuns să 
o facă pe Malorie să pălească. Însă filosofia Athenei Hantz 
e cea care nu-i dă pace lui Malorie. Femeia pretindea că 
trăieşte liberă printre creaturi. Fără vreo diferenţă faţă de 
cum trăia înainte de sosirea lor. lar modul în care s-a 
exprimat recenzorul, cuvintele sale exacte, îţi dădeau fiori: 

Domnișoara Hantz pretinde că a „acceptat pe deplin 
creaturile”. Ea insistă că acestea nu-i mai fac pe oameni să 
îşi piardă minţile şi că nici nu au această intenţie. Ea 
crede, cu fervoare, că s-au schimbat de-a lungul timpului. 
Conform cuvintelor ei: „Ele au încetat să ne mai 
pedepsească”. 

Ce scria mai departe era şi mai rău: 

Această filosofie, oricât ar fi ea de firavă, a câştigat 
adepți. 

Iar concluzia lui era, de bună seamă, cel mai îngrijorător 
lucru dintre toate: 

Fără a putea verifica dacă ea chiar trăieşte aşa cum 
pretinde, la dispoziție nu am avut decăt o scurtă întâlnire 
după care să mă iau. Şi, în opinia mea, Athena Hantz e 
întreagă la minte. 

— Să ne oprim? întreabă Tom. 


e 80 œ» 


Malorie ştie de unde a răsărit această întrebare. Nu le-a 
zis ea să se oprească de fiecare dată când se află în 
prezenţa unei creaturi? 

Malorie se gândeşte la oamenii precum femeia aceea din 
Indian River. La persoanele care figurează în manuscrisul 
din bagajul ei. 

Acele persoane sunt nesigure. Şi, de aceea, orice decizie 
iau ele provine dintr-un loc nesigur. 

Acum însă, Malorie, aflată iar în lumea largă, trebuie să 
aibă încredere în ea însăşi. Trebuie să se încreadă în 
propriile-i reguli şi în stilul de viaţă pe care l-a pus la punct 
pentru copiii ei. 

— Glugile sus, acoperiţi-vă feţele, le spune. Şi continuaţi 
să mergeţi. 


e 81 œ» 


8 


Tinerii dorm, însă Malorie nu poate. 

Astăzi au mers treisprezece ore, iar harta îi spune că n- 
au înaintat decât cincisprezece kilometri. E descurajator. E 
copleşitor. 

Malorie se îndoieşte de ea însăşi. 

Se află într-un fost magazin de momeli şi unelte de 
pescuit. Harta îi dezvăluie numele lacurilor din apropiere. 
lar vechiul miros, de râme şi apă, persistă. Tinerii dorm 
lângă ceea ce, odinioară, era casa de marcat. Malorie stă 
aproape de ei. E sub o pătură, ale cărei margini sunt 
ţintuite la podea de propriile-i ghete. E în genunchi, 
picioarele o ustură de la atâta mers şi stă cu nasul în harta 
întinsă pe jos. Lanterna îi arată legenda, kilometrii şi 
distanţa de neconceput pe care o mai au de străbătut. 
Niţică matematică e utilă. Fac cam un kilometru pe oră, 
înaintând orbeşte pe drumuri deja existente, prin foste 
câmpuri cu grâne, prin păduri, traversând chiar şi câteva 
mlaştini. Pentru că distanţa până la East Lansing (dacă 
Ron are dreptate şi e vorba de East Lansing, nu de 
Lansing) e de aproape treizeci şi patru de kilometri, asta 
înseamnă că le-au mai rămas încă treizeci de ore de mers. 
Adică încă vreo două zile, dacă vor depune acelaşi efort pe 
care l-au depus şi azi. În lumea de dinainte, aceste cifre n- 
ar însemna cine ştie ce. Un weekend prelungit. Însă acum, 
sub pătură, Malorie simte o nerăbdare pe care n-a mai 
simtit-o înainte. Chiar şi pentru a-şi părăsi casa şi a o porni 
pe râu a fost nevoie de patru ani ca să-şi ia inima-n dinţi. 
Acum, ar rupe-o la fugă dacă ar putea. 

— Fir-ar să fie, spune ea. 

Se gândeşte la părinţii ei, îi este greu să nu se refere la 
ei ca la Sam şi Mary Walsh, numele lor părând a fi scrise 
cu flăcări în mintea ei. 

Trage manuscrisul mai aproape şi dă paginile, până 
ajunge la puţinele informaţii despre tren. În timpul ăsta, îşi 
aduce aminte de teama lui Ron faţă de „cine îl conduce”. 

e 382 œ» 


Tom zicea că oricine ar reuşi să pună un tren în mişcare ar 
trebui să fie un om foarte inteligent, însă Malorie nu e de 
acord. Lumea întreagă, i se pare, a luat-o razna. Nu diferă 
decât gradul de nebunie. 

Se opreşte la o pagină cu titlul: CE ȘTIM DESPRE ELE. 

Aproape râde, epuizată, când citeşte aceste cuvinte. 
Pagina ar trebui să fie goală, căci oamenii n-au aflat nimic 
despre creaturi. Însă Malorie vede bine că nu e goală. 

Lista o face imediat să se neliniştească. 

Fac zgomot, dar nu un sunet obişnuit. Nu se aude 
obişnuitul scârțăit de podele. Mai degrabă, e ca şi cum 
podelele insele se transformă pe moment, înainte de-a 
reveni apoi la starea lor iniţială. 

Lui Malorie nu-i place asta. Nu mai vrea să citească în 
continuare. Îşi imaginează că până şi podeaua a luat-o 
razna. 

Unii pretind că umbrele lor călătoresc fără ele. Alţii 
pretind că nu există decât o singură creatură în toată 
lumea şi că nenumăratele ei umbre se intind pe toată 
planeta, ca nişte degete întunecate. 

Malorie nu are nevoie de astfel de basme. Nu are nevoie 
de zvonuri şi teorii. Are nevoie de fapte. 

Există poveşti despre atacuri intenționate pe teritoriul 
fostului New York City. Zvonuri despre agresiuni în Des 
Moines, Iowa. NOTĂ: Doar cei care locuiesc în zone unde 
omuciderile erau frecvente par să sugereze asemenea 
lucruri. Nu există nicio mărturie verificabilă despre o 
creatură care să forţeze o fiinţă umană să se uite la ea. 

Tom sforăie, iar Malorie stinge lanterna. Inima îi bubuie 
în piept. Până şi faptul că citeşte despre creaturi tinde să-i 
înceţoşeze mintea, să-i întunece raţiunea. 

Olympia sforăie. Doi tineri concurând pentru spaţiu, 
chiar şi în somn. 

În întuneric, îşi aduce aminte de un moment de acasă, 
după şcoală, când ea şi Shannon s-au certat cine să aleagă 
jocul de societate pe care să-l joace familia în sufragerie. 
Tata, exasperat, le-a spus că ar putea să aleagă amândouă 
şi să-şi joace propriile jocuri. Malorie îl vede şi acum, cu 


e 383» 


părul la fel de negru ca al ei, cu ochii adânciţi în orbite. Pe 
atunci, se gândea la mama şi la tatăl ei ca la o lege. O lege 
care să fie încălcată, fireşte, însă totuşi o lege. Iar când 
Shannon s-a plictisit de jocul ei şi a venit să se joace cu al 
lui Malorie, ea a înţeles că tatăl ei a izbutit cumva, pe 
nevăzute, să înfăptuiască acel lucru. 

Trage nădejde că a izbutit, la rândul său, să facă 
asemenea lucruri pentru copiii ei. Şi crede că da. 

Simte o bătaie pe spate. 

Cade lată pe podea, cu inima bătându-i nebuneşte. 

— Mamă. 

E Olympia, şoptind prin țesătura păturii, cu buzele lipite 
de urechea lui Malorie. 

— Ce e? şopteşte Malorie drept răspuns. 

— Nu suntem singuri aici. 

Lui Malorie îi îngheaţă sângele-n vine. 

— E cineva în uşă, continuă Olympia. Le aud răsuflările. 

Lui Malorie pare că i s-a oprit mintea în loc pentru o 
clipă. Nu mai gândeşte nimic. Doar simte. Apoi, o imagine 
cu Gary. De parcă în tot acest timp ar fi aşteptat pur şi 
simplu să iasă la iveală şi a ales să o facă tocmai acum. 
Trebuie să ia o hotărâre, cât mai iute. 

— Uşa e închisă? şopteşte ea. 

Însă deja are ochii închişi şi se ridică, încetişor, neauzit, 
de sub pătură. 

Când e în picioare, se întoarce către uşă. Nu maie 
vreme de ascultat. 

— leşi afară, spune ea. Oricine ai fi, ieşi afară. Sunt 
înarmată. Toţi cinci suntem înarmaţi. 

Niciun răspuns. Dar simte că mai e cineva acolo, îi simte 
prezenţa de la mai bine de şase metri distanţă. 

— leşi afară, repetă ea. 

Aude zgomotul familiar făcut de Tom când se trezeşte. 
Olympia îi şopteşte ceva. 

— Ochii închişi, îl avertizează Malorie. 

Apoi: 

— Nu ne laşi de ales. 

— Atunci, fă-o, rosteşte un glas, bărbătesc, din partea 


e 384» 


cealaltă a magazinului. Dacă eşti înarmată, împuşcă-mă. 

Când îi aude vocea, lui Malorie îi îngheaţă gândurile în 
cap. Ea nu se uită, dar el? 

— Te împuşc, zice Tom. 

— Tom... începe Malorie, dar se opreşte. 

— Vorbesc serios, spune bărbatul. Fă-o. Oricum mai am 
o zi până să deschid ochii către lumea de-afară. M-aţi salva 
de complicațiile unei sinucideri. 

Malorie crede că recunoaşte glasul unui om raţional. 
Dar nu poate fi sigură. Şi nici nu are de gând să decidă. 

— leşi afară, repetă ea. 

— De doi ani locuiesc pe marginea şoselei ăsteia, 
continuă el. V-am auzit intrând în Dabney's. 

— Tom, Olympia, zice Malorie, nu vorbiţi cu el. Şi nu 
deschideţi ochii. 

— Nu sunt nebun, spune bărbatul. 

Pare tânăr, mai tânăr decât Malorie, dar mai mare decât 
cei doi adolescenţi. _ 

— Doar că nu mă simt deloc bine. Însă am supravieţuit. 
La fel ca voi. 

— leşi. 

Linişte. Un pufnet? Un zâmbet? Malorie nu întreabă. 

— Dar eu nu vreau, spune bărbatul. Vreau să 
interacţionez cu voi. Voi nu vreţi? 

— Am interacţionat destul, răspunde Olympia. 

— Olympia... 

— Chiar aşa? întreabă bărbatul. Eu n-am pe nimeni. V- 
am auzit şi am intrat. 

— Când dormeam, replică Malorie. leşi afară, acum. 

— Mda, am aşteptat să adormiţi, deoarece nu ştiam dacă 
sunteţi mai periculoşi decât credeţi că sunt eu. 

— Suntem periculoşi, spune Malorie. /eşi afară. 

Linişte. Malorie îşi încleştează pumnii. 

— Bine, cedează bărbatul. 

— Acum. 

Dar Malorie ştie deja că nu-şi vor mai petrece noaptea 
aici. Indiferent ce va face individul, ea le va da instrucţiuni 
celor doi tineri să-şi adune lucrurile şi apoi vor părăsi 


e 385» 


acest loc. O vor porni iar la drum, paranoici, prin 
întunericul nopţii. Şi chiar şi în lumea nouă, o plimbare pe 
timp de noapte e mai puţin sigură decât una pe timpul 
zilei. 

— Lăsaţi-mă să vă ofer ceva, rosteşte tânărul. 

— Nu deschideţi ochii, le ordonă Malorie tinerilor. 

— Doar câteva cuvinte, da? Vreau ca voi trei să ştiţi că 
lumea nu va deveni mai bună. Tre' să o luăm de la capăt. 

— Ai spus „trei”, zice Malorie. Ai ochii deschişi. 

— Mda? Păi, nu sunt singurul. 

— Inchideţi ochii, şuieră ea către tineri. 

Cu pumnii strânşi, Malorie se încordează toată. Părinţii 
ei îi fulgeră prin minte precum o flacără, numele din St. 
Ignace, înhăţate de vânturile strâmtorii Mackinac, suflate 
peste lacul Michigan. Pierdute pentru ea. 

Încă o dată. 

— IEŞI AFARĂ! 

Nici ea nu-şi recunoaşte propriul glas. Zici că e cel al 
unei femei care a trecut prin ani întregi de tensiune, 
paranoia şi pierderi. 

Exact cum a fost cazul ei. 

Bărbatul nu-i răspunde. Insă deschide uşa şi-o închide. 

— Tom? întreabă Malorie. 

— Se îndepărtează, răspunde Tom. 

— Olympia? 

— Da, se îndepărtează. 

— Merge pe şosea, adaugă Tom. 

Malorie distinge dezamăgirea din glasul lui. 

— In ce direcţie? 

— În cea din care am venit noi. 

— Luaţi-vă lucrurile, le spune Malorie. Continuăm. 
Acum. 

Îi aude pe tineri împachetându-şi lucrurile şi vârându-le 
în bagaje. La fel face şi ea. 

— Tom, spune Malorie, ştiu ce crezi. 

— La fel cum ştii şi că tipul ăsta nu era o prezenţă 
sigură? La fel cum ai ştiut şi că tipul cu recensământul nu 
ne putea ajuta? 


e 86 - 


— Tom... 

— Mamă, zice Tom, iar glasul lui e mai aproape decât se 
aştepta ea să fie. Bărbatul cu recensământul ne-a dat 
numele părinţilor tăi. Te-ai înşelat. Şi cu asta, basta. Te-ai 
înşelat. 

Dar şi Tom e zguduit. Malorie simte asta. Un străin, în 
acelaşi spaţiu cu ei. Un bărbat discutând despre sinucidere 
şi sfârşitul lumii. 

Malorie aşteaptă lângă uşă, cu pumnii înmănuşaţi. 
Tinerii sunt gata mai repede decât se aştepta ea. 

— Ascultaţi, începe Malorie, strângându-şi bentiţa în 
jurul feţei. 

— A plecat în direcţia din care am venit noi, spune 
Olympia. 

Malorie inspiră, îşi ţine răsuflarea, expiră. 

Deschide uşa. 

— Haideţi. Acum. 

Apoi încep iar să meargă, prea repede, prin întuneric, 
după ce abia au apucat să doarmă niţel. Malorie priveşte 
orbeşte peste umăr, înapoi, pe unde tinerii i-au zis că ar fi 
luat-o bărbatul. 

li pasă de el. La fel cum îi pasă şi de Ron Handy. La fel 
cum îi pasă de fiecare persoană implicată în aceste oribile 
experimente atestate în documentul lăsat de recenzor. 

Nu încearcă toată lumea să se descurce cât de bine 
poate? 

Ca şi ea, de altfel? 

— E frig, zice Olympia. 

Mai sunt ore bune până la răsăritul soarelui. Cerul şi 
drumurile sunt la fel de întunecate precum lumea din 
spatele bentiţelor lor. 

— Ne vom încălzi, răspunde Malorie. 

Dar nu se poate abţine să nu se gândească la tânărul 
acela. Care a zis că-şi va curma singur viaţa, fără a fi 
nevoie ca o creatură să-l forţeze în vreun fel. 

Malorie îşi îngăduie să-şi imagineze cum ar fi fost el în 
lumea veche şi ce-ar fi făcut el acum, dacă n-ar fi venit 
creaturile. 


e 387 œ» 


Ar fi fost un prieten bun? O persoană profundă? Un tată? 

O arde inima pentru el. Pentru toţi. Pentru Ron Handy. 
Pentru recenzor. Pentru oamenii trecuţi în recensământul 
acela. 

Dar empatia ei se stinge rapid, când ceva urlă în beznă, 
departe de ei. Malorie crede că e un câine. Un lup. Un om. 

— Vom găsi alt loc în care să dormim, le spune ea. Vă 
promit. Un pic mai încolo. 

Dar orice loc care ar putea să i se pară suficient de sigur 
trebuie să se afle nu doar „un pic mai încolo”. După ea, ar 
trebui să treacă graniţele statului Michigan. Granițele 
lumii. Ale cele noi şi ale celei vechi deopotrivă. 

Şi, categoric, să treacă de ultima oprire a oricărui tren, 
real sau imaginar. 


e 88 - 


9 


Treizeci de kilometri pe şosele de ţară vechi, 
neîntreţinute, năpădite de buruieni, crăpate, nefolosite de 
foarte mult timp. 

Malorie simte nebunia. Pe cea clasică. Epuizată, iritată, 
de parcă şi-ar fi pus dinadins copiii în pericol, acţionând 
nechibzuit, fără să elaboreze vreun plan. 

Gluga îi acoperă capul şi gâtul, iar bentiţa, ochii. Poartă 
mâneci lungi şi mănuşi, în pofida căldurii şi, de asemenea, 
în pofida lipsei oricărei dovezi concrete că vreo creatură ar 
fi distrus mintea cuiva prin atingere. Bea din sticle de apă 
pe care le-au reumplut de nenumărate ori de-a lungul 
călătoriei (folosind filtre luate din bucătăria taberei, în 
locul celor inventate de Tom, lucru cu care Tom nu a fost 
de acord). Ea le reaminteşte tinerilor că trebuie să 
mănânce şi îi tot întreabă ce aud. Nu de puţine ori s-au 
văzut nevoiţi să se oprească de tot şi să aştepte mai bine 
de o jumătate de oră, dat fiind că Olympia părea să fie 
sigură că una se află în apropiere, chiar dacă Tom o 
contrazicea. 

Şi, indiferent prin câte au de trecut, Malorie se gândeşte 
la părinţii ei. 

Nu e greu de ales o amintire plăcută cu cei doi, aşa cum 
erau odată. Exuberanţi amândoi şi sclipitor de inteligenţi. 
Erau ceea ce prietenii ei numeau „hipioţi”, deşi niciunul 
dintre ei nu dusese acel stil de viaţă. Atitudinea lor 
pozitivă era ceea ce îi amuza pe prietenii ei, modul în care 
părinţii ei abordau constant ideea extinderii minţii. 

Inteligența, le spunea tata celor două surori, înseamnă 
să fii în stare să ieşi cu vorba bună dintr-o dispută. 

Asta se întâmpla după ce Malorie se certase cu ei în 
legătură cu ora de culcare. O, ce dor îi e acum de acele 
certuri, de acele cuvinte, să aibă iarăşi parte de asemenea 
momente. 

lar acum... s-ar putea să aibă această şansă. 

Gândul e aproape de neconceput. Nimănui nu i se 


e 89 œ» 


acordă o anulare a suferinţei. 

Nimănui. 

I-ar adora pe copii, cugetă Malorie. Dar se întreabă dacă 
nu cumva natura progresistă a lui Tom i-ar înfricoşa. E un 
gând bizar, ivit pe neaşteptate, şi i se pare complet 
nelalocul lui. Ca şi cum, preţ de o clipă, Malorie s-ar codi 
să-şi prezinte fiul părinţilor ei. Nu are cine să-i spună dacă 
această senzaţie e sau nu naturală. Niciun prieten pe care 
să-l întrebe. Sam şi Mary Walsh i-ar iubi pe ambii copii. Ea 
o ştie prea bine. Cu toate astea, gândurile ei în privinţa lui 
Tom devin din ce în ce mai tulburi de la o oră la alta. 

Merge. Ascultă. Cugetă. 

O doare, ca şi cum creaturile şi noua lume creată de ele 
ar figura în amintirile ei despre cea de dinainte. Îşi aduce 
aminte când s-a furişat la cinema împreună cu Shannon, la 
un film interzis minorilor din pricina scenelor de nuditate, 
şi cum, în pofida imaginilor, a sărutărilor intense, cum nu 
mai văzuseră niciodată, pe Shannon a furat-o somnul. 
Malorie vede că sora sa are ochii închişi şi se întreabă, 
acum, dacă nu cumva Shannon se ascundea de ceva 
anume. De o chestie care ar fi putut s-o facă să-şi piardă 
minţile. Sau atunci când mama şi tata coborau storurile pe 
timpul nopţii, iar mama (Mary, Mary Walsh, Sam şi Mary 
Walsh) le spunea fetelor că lumina lunii pricinuieşte 
coşmaruri şi, vai, ce mai râdeau fetele de o asemenea idee. 
Nu cumva şi mama îşi lua atunci aceleaşi măsuri de 
precauţie pe care şi le ia acum Malorie? 

Coborâţi storurile. Inchideţi ochii. 

Amintirea şi prezentul, amestecate. 

Dormitoarele copilăriei ei au pături în geamuri. Drumul 
cu autobuzul până la şcoală e înfricoşător, dat fiind că 
şoferul nu poate ţine ochii deschişi. 

Trenul trenul TRENUL te îndrepți către un tren orb, 
Malorie, ce faci ce faci ce? 

Sam şi Mary stau pe scaunele din faţă ale maşinii. 
Shannon şi Malorie joacă nişte jocuri în spate. Tata suceşte 
brusc de volan, iar fetele ţipă şi mama le spune că au 
scăpat la mustață, şi Malorie, acum şi aici, Malorie îşi 


e 90 œ» 


aminteşte ca şi cum ar fi întâlnit pe drum ceva ce tatăl ei 
n-ar fi trebuit să vadă, ceva ce l-a făcut să-şi piardă minţile. 

Însă mama şi tata s-ar putea să nu-şi fi pierdut minţile. 

Şi, cumva, asta e cea mai nebunească parte din toată 
povestea. 

— O maşină, le anunţă Tom. 

O clipă, Malorie îşi închipuie că i-a citit gândurile, ca şi 
cum fiul ei, care s-a dovedit capabil de nişte realizări 
auditive incredibile, a reuşit să audă chiar şi gândurile din 
capul ei. 

— O maşină? repetă ea. 

— Ceva, completează Olympia. 

— Nu ceva, o contrazice Tom. O maşină. 

— Opriţi-vă, le ordonă Malorie. La marginea drumului. 
Acum. 

Malorie n-ar vrea să iasă de pe şosea. Nu vrea să 
compromită linia dreaptă care se află acum între ea şi 
părinţii săi. Vrea să meargă la ei, să meargă la ei, să 
meargă la ei acum. 

— Maşină, zice Olympia. 

— 'Ţi-am zis eu, spune Tom. 

— Acum, zice Malorie. E 

Simte iarba sub ghete, dar nu e suficient de departe. In 
lumea nouă, la volanul unei maşini se poate afla cineva 
care şofează legat la ochi. Şi Malorie a făcut acest lucru. 

— Mai departe, zice ea. 

Însă aude cum este accelerat motorul. De parcă şoferul 
i-ar fi văzut. De parcă şoferul ar căuta exact oameni ca ei. 

— Culcaţi, le spune Malorie. 

Însă îşi dă seama că e prea târziu pentru o asemenea 
măsură. Maşina e mai aproape, şi mai aproape, şi tot 
încetineşte, gata să se oprească. 

A ajuns în dreptul lor acum. 

Se opreşte de tot. 

Motorul e în ralanti. E turat. E iar în ralanti. Şi e iar 
turat. 

Malorie îşi imaginează o armă aţintită spre ei, pe geamul 
maşinii. Un chip în spatele lui, schimonosit de nebunie. 


e 91 œ» 


Dar nimeni nu vorbeşte. Şi niciun zgomot brusc nu 
sfâşie aerul acelui peisaj de ţară pustiu. 

Malorie se întoarce cu faţa spre maşină. 

Motorul a rămas în ralanti. 

Femeia se gândeşte la Tabăra Yadin şi la câtă siguranţă 
le oferea locul acela. Aproape că simte textura funiei în 
mâinile ei înmănuşate, a funiei care făcea legătura între 
clădiri. Dintre acestea, una adăpostea conservele cu 
mâncare, iar alta avea o grădină chiar lângă ea. Se vede pe 
ea însăşi, trezindu-se acolo, umblând pe acolo, trăind 
acolo, în siguranţă. Se aude întrebându-i pe copii ce-o fi pe 
afară. Le aude răspunsurile. Trăiau singuri. Trăiau la 
adăpost. 

Trăiau după legea bentiţei. 

Iarba de lângă ea e zdrobită atât de brusc, atât de iute. 
Malorie ţipă. 

Pare să fie un animal. 

Ceva se izbeşte de portiera maşinii. 

— Nu mişcaţi! ţipă ea la copii, însă glasul îi e acoperit de 
sunetele produse de loviturile repetate în caroseria 
maşinii. 

Aude un bărbat ţipând, cineva care pare stăpânit de o 
furie primejdioasă, poate chiar de nebunie. 

Apoi recunoaşte vocea ca aparţinându-i lui Tom. 

Tom răcneşte la şofer să plece. 

— PLEACĂ! PLEACĂ! PLEACĂ! 

Malorie se repede când îl aude, gata să-l înhaţe, să-l facă 
să se îndepărteze de maşină. Însă motorul maşinii este 
ambalat atât de tare, încât praful se ridică precum o 
cortină, făcând-o pe Malorie să tuşească. 

Motorul e ambalat iar, şi Malorie îşi ţine o mână la gură, 
iar pe cealaltă o întinde ca să-l prindă pe Tom. Dă peste 
umărul lui. 

Sau nu? 

E umărul lui sau al şoferului? 

O mână cade peste a ei. 

— PLEACĂ! ţipă Tom. 

Iar Malorie se fereşte. În ciuda haosului, a fricii, îşi dă 


e 92 œ 


seama, dintr-odată, că Tom e bărbat acum. 

O altă lovitură dată maşinii. Apoi Malorie îl prinde de 
talie. Îl trage înapoi spre ea. Olympia spune ceva, dar 
cuvintele ei se pierd în huruiturile motorului. 

Maşina se mişcă, iar Malorie se loveşte cu putere de 
Tom atunci când acesta e trimis cu forţă în spate, izbindu- 
se de ea. 

— Plecaţi, ticăloşi nenorociți! răcneşte Tom. Plecaţi! 

Sunt lacrimi în vocea lui. Malorie nu înţelege. Emoţiile 
lui par mai exacerbate, mai puternice, decât au fost 
vreodată în baracă. 

— Tom, îi zice ea. Linişteşte-te! 

Dar Tom nu pare să se liniştească prea curând. lar 
maşina se îndepărtează. 

— De ce, mamă? De ce? N-aveai de gând să le zici să 
plece? N-aveai de gând să le zici să ne lase în pace? Asta 
faci tu! 

Malorie nu se aştepta la asta. El nu e furios pe maşină, e 
furios pe ea. De parcă, nu se ştie cum, ea ar fi reprezentat 
pericolul, şi nu străinul care oprise în dreptul lor, fără să le 
adreseze vreun cuvânt. 

— Tom, am supravieţuit atâta... 

— Doar asta facem! 

— Tom... 

— Doar asta facem, supravieţuim! 

Vorbele lui îi taie răsuflarea. Nu mai ştie ce să zică. 

Maşina se pierde în depărtare, iar Malorie ştie că nu va 
afla niciodată ce-avea de gând să facă şoferul. 

În lumea veche, el sau ea i-ar fi putut duce cu maşina 
până la tren. 

— Haideţi, intervine Olympia. 

Mediatoarea. 

Tinerii se întorc pe şosea, încălţările lor făcând să 
scrâşnească pietrişul de pe margine. Însă Malorie nu se 
poate împiedica să nu se gândească la ce-a zis Tom. 

Doar asta facem, supravieţuim! 

Nu o laudă. O acuză. N 

Malorie merge mai departe. Incă o dată, chipurile 


e 93 - 


părinţilor ei îi revin în minte. Glumele lor. Sfaturile lor. Şi 
felul în care au educat-o. 

Nădăjduieşte că şi ei au trăit conform aceloraşi reguli ca 
şi ea. 

— Gata, mamă? rosteşte Olympia. 

Tot încearcă să împace lucrurile. Tot încearcă să omită 
faptul că Tom tocmai şi-a vărsat furia pe mama lor. 

Malorie nu-i răspunde. Ci continuă să meargă, ştiind că 
tinerii o pot auzi, că pot aprecia exact unde se află ea, 
graţie auzului lor fin. 

Şi-n timp ce merge, speră că părinţii ei au făcut exact 
ceea ce a acuzat-o Tom că fac ei. 

Speră că au trăit după regula bentiţei. 

Speră că tot ce-au făcut a fost să supravieţuiască. 


e 94 œ 


10 


Tom aşteaptă ca Malorie să adoarmă. Chiar şi în 
întuneric, nu îi e greu să-şi dea seama. Malorie şi Olympia 
nu sforăie de fiecare dată, dar ambele respiră altfel după 
ce adorm. Tom crede că le poate auzi şi când visează. De 
multe ori, pe când erau în Tabăra Yadin, această idee îl 
liniştea şi-l ajuta să alunece în mrejele unui somn profund. 

Sunt într-un hambar. Olympia l-a găsit la doi kilometri şi 
jumătate distanţă de locul în care Malorie le-a cerut să 
părăsească şoseaua şi să meargă „în tandem” până ce vor 
găsi un loc în care să înnopteze. Tandem, în accepțiunea 
lor, înseamnă că Malorie rămâne pe şosea, Tom merge la o 
distanţă de aproximativ patruzeci de paşi pe iarbă, iar 
Olympia rămâne la vreo patruzeci de paşi în spatele lui. 
Tinerii pot auzi cât de departe se află unul de altul, iar 
zgomotul încălţărilor lui Malorie îi ajută să nu se 
îndepărteze foarte mult. Când Olympia a strigat ca să le 
spună ce-a găsit, mai întâi un drum de pământ, apoi chiar 
hambarul, Tom începea să facă planuri. 

Toate astea încep să-l scoată din sărite. 

El înţelege că Malorie a crescut într-o lume în care era 
ceva normal să priveşti afară, să vezi hambarul, şi astfel să 
identifici orice semn de pericol. Dar băiatul nu crede că ea 
înţelege cu adevărat că el şi Olympia pot face acelaşi lucru 
cu urechile. I-a tot lăudat pentru asta de-a lungul anilor, 
însă nesfârşitele ei măsuri de precauţie scot la iveală ce 
crede cu adevărat: şi anume că, fără ea, sunt doar nişte 
copii neajutoraţi. Tom e afară în lume, pentru prima oară 
de când avea şase ani, şi ultimul lucru pe care şi-l doreşte 
e s-o aibă alături tot pe Malorie. Poate auzi limpede dacă 
mişună ceva pe lângă hambar. E mai mult decât zgomot. E 
instinct. Unul în care Tom şi Olympia se încred, aşa cum 
Malorie se încredea cândva în privirea ei. 

Tom aude răsuflarea adâncă, prelungă, atât a mamei, 
cât şi a surorii lui. Ambele sunt epuizate, aşa cum ar şi 
trebui să fie. Au parcurs treizeci şi opt de kilometri 


e 95 - 


străbătând terenuri de toate felurile, în timp ce soarele le 
încingea mânecile lungi, glugile, bentiţele şi mănuşile. Au 
mâncat rațiile pe care Malorie le-a adunat din tabără şi au 
băut apă filtrată din ravene, râuri şi pârâuri. Şi, deşi toţi 
trei făceau multă mişcare în jurul Taberei Yadin, niciunul 
nu a mai mers atât de mult în ultimii zece ani. 

Tom, care a stat întins pe o podea acoperită cu fân aspru 
şi uscat, se ridică în capul oaselor. Se mişcă pe cât de 
silențios poate, conştient fiind că, deşi Malorie nu se va 
trezi din pricina zgomotului, Olympia l-ar putea auzi cu 
mare uşurinţă. In pofida faptului că are de gând să facă 
exact ceea ce-i place cel mai mult Olympiei, tot nu vrea ca 
sora lui să ştie ce are de gând. 

Să citească. 

Face câţiva paşi ghemuit, câte unul pe rând, cu braţele 
desfăcute, pipăind în întuneric după rucsacul lui Malorie. 
Ştie unde se află. A rămas cu urechea pâlnie ca să 
identifice exact locul, încă de când ea l-a lăsat jos, cu 
douăzeci şi cinci de minute în urmă. 

Un fâlfâit în fânarul de deasupra, care-l face pe Tom să 
ciulească urechea într-acolo. Ştie deja că e doar o pasăre. 
Dar va da din aripi? O va trezi pe Malorie? 

Găseşte cataramele care au ţinut rucsacul prins strâns 
de spatele lui Malorie pe drumul de la tabără încoace. Îl 
ridică din fân, cu mare grijă. 

Se opreşte. Ascultă. Nu aude pe nimeni în afara 
hambarului. 

Uşa nu scârţâie când o deschide. Se strecoară afară, 
scoțând deja lanterna din buzunar şi trăgând afară pătura 
făcută sul. 

Cu ochii închişi, se îndreaptă iute către partea laterală a 
hambarului, trage pătura peste cap şi peste rucsac, fixează 
bine de pământ marginile acesteia, apăsându-le cu 
genunchii şi coatele, apoi aprinde lumina. 

Deschide ochii. 

Il izbeşte faptul că, şi dacă s-ar fi furişat şi altceva odată 
cu el sub pătură, nu i-ar fi păsat. Crede că l-ar fi auzit 
înainte să-l vadă, că ar fi avut timp să închidă ochii. 


e 96 - 


S-a săturat până peste cap să se teamă de creaturi. 

S-a săturat să trăiască doar după regula bentiţei. 

Marginile albe ale paginilor îl atrag precum o invitaţie 
deschisă, îi cer să le citească, să citească întruna, să 
citească până-n zori. 

Ştie exact de unde vrea să înceapă. Pe când se aflau încă 
în Tabăra Yadin, el a întrezărit o secţiune a manuscrisului, 
nişte cuvinte care i-au atras atenţia, înainte de a-l 
întrerupe Olympia. De atunci, acele cuvinte nu i-au mai dat 
pace. 

Scoate teancul din rucsac şi-l frunzăreşte până ajunge la 
paginile ce poartă titlul: INDIAN RIVER. 

E un oraş din nordul statului Michigan. lar descrierea 
oraşului îl face să creadă că acela e locul unde ar vrea să 
trăiască. 

Citeşte: 

Indian River, Michigan, a devenit una dintre cele mai 
progresiste comunităţi întâlnite de mine. Numără trei sute 
de locuitori. Majoritatea dorm în corturi şi-n ceea ce, 
odinioară, reprezenta o clădire de birouri din cărămidă, cu 
două etaje. Dar nimeni nu-şi petrece vremea înăuntru. 

Lui Tom începe să-i bată inima mai repede. Şi-a dat deja 
seama că aceştia sunt genul lui de oameni. Genul care 
ripostează împotriva creaturilor. 

Un oraş cu multe invenții, Indian River nu e pentru cei 
slabi de inimă. Un bărbat pretinde că ar fi capturat o 
creatură, însă spusele lui nu sunt confirmate de ceilalţi 
locuitori cu care am stat eu de vorbă. NOTA: Aproape toți 
pe care i-am întrebat mi-au spus că speră ca el s-o fi făcut. 

— Da! exclamă Tom, în şoaptă. 

Nu se poate abtine. Un oraş plin de oameni care vor să 
audă că o creatură a fost capturată? 

Şi poate că vreuna chiar fusese prinsă, cine ştie? 

Ce scria mai departe era şi mai rău: 

Această filosofie, oricât ar fi ea de firavă, a câştigat 
adepți. 

Iar concluzia lui era, de bună seamă, cel mai îngrijorător 
lucru dintre toate: 


e 97 œ» 


Fără a putea verifica dacă ea chiar trăieşte aşa cum 
pretinde, la dispoziție nu am avut decăt o scurtă întâlnire 
după care să mă iau. Şi, în opinia mea, Athena Hantz e 
întreagă la minte. 


Liderul de facto al oraşului e o femeie pe nume Athena 
Hantz. Mi-a fost greu să-i determin vârsta, dat fiind că e 
înzestrată cu pasiunea specifică tinerilor şi tăria de 
caracter a cuiva mult mai în vârstă. Domnişoara Hantz 
pretinde că a „acceptat pe deplin creaturile”. Ea insistă că 
acestea nu-i mai fac pe oameni să işi piardă minţile şi că 
nici nu au această intenţie. Ea crede, cu fervoare, că s-au 
schimbat de-a lungul timpului. Conform cuvintelor ei: „Ele 
au încetat să ne mai pedepsească”. 

Tom face ochii mari. Astea sunt chestii grele. Teoria asta 
conform căreia creaturile s-ar fi schimbat... 

Se gândeşte la bărbatul din magazinul de momeli şi 
unelte de pescuit. El n-a murit când a plecat de-acolo. Asta 
după ce le-a spus că era gata să se uite. 

Dar chiar s-a uitat? 

Tom citeşte: 

Fără a putea verifica dacă ea chiar trăieşte aşa cum 
pretinde, la dispoziție nu am avut decăt o scurtă întâlnire 
după care să mă iau. Şi, în opinia mea, Athena Hantz e 
întreagă la minte. 

Tom încuviinţează din cap când citeşte aceste cuvinte. 
Are senzaţia că recenzorul s-a simţit obligat să includă şi 
această precizare. Vrea să-şi trezească mama, să îi arate, 
să-i spună, vezi, vezi? Nu toată lumea care are alte idei 
decât Malorie e nebună! 

Athena Hantz. 

Fără a avea nici cea mai vagă idee cum arată şi vorbeşte 
femeia asta, Tom îşi închipuie că Athena Hantz ar fi, de 
fapt, mama lui. Ce-ar fi însemnat ca el să fi fost crescut de 
o astfel de persoană, într-un loc ca acela? 

Indian River i se pare un cămin mult mai potrivit decât i 
s-a părut vreodată Tabăra Yadin. 

Citeşte mai departe: 


e 98 œ» 


În fiecare colț al acestei comunităţi, cineva încearcă 
ceva nou. Din această cauză, s-au întâmplat şi o mulțime 
de tragedii. 

Tom dă din cap aprobator. Fireşte că s-au întâmplat. 
Trebuie să se întâmple. Aşa funcţionează invențiile. 
Garantat vor exista şi eşecuri. 

Nu înţelege şi Malorie că aşa stau lucrurile? Nu înţelege 
şi ea că poţi purta toată viaţa o bentiţă, însă tot ce vei face 
va fi să perpetuezi minciuna că nu poţi vedea? 

O astfel de întâmplare a avut loc atunci când cineva a 
încercat să „încetinească ” procesul de nebunie, legând o 
voluntară de un copac şi lăsând-o acolo „pentru a privi 
toată noaptea”. Ideea era că, dacă persoana care 
înnebuneşte nu primeşte imediat ceea ce caută, poate că 
nevoia inițială va ceda, iar dorinţa de a-şi face rău singură 
sau de a face rău altcuiva va dispărea până la urmă. 
Comunitatea din Indian River a hrănit-o cu supă pe femeia 
nebună, legată de copac, dar soarta cruntă n-a putut fi 
evitată. In schimb, ea s-a prefăcut timp de zece zile, cât a 
stat legată de copac, iar când ceilalţi i-au dat drumul, s-a 
dezlănțuit. NOTĂ: Deşi pare o prostie şi e un lucru pe care 
majoritatea supravieţuitorilor nu lar lua niciodată în 
considerare, oamenii din Indian River chiar au învăţat ceva 
din această întâmplare. Nevoia inițială, maniacală, chiar a 
cedat, insă, din nefericire pentru cei implicaţi, a fost 
înlocuită de viclenie. Asta duce la următoarea întrebare: 
cine altcineva a mai văzut o creatură, însă a fost incapabil 
să-şi ducă la îndeplinire fanteziile imediate? Cine altcineva 
mai mimează sănătatea mentală? Nu ştiu dacă Athena 
Hantz a fost prezentă la acest experiment. 

Tom trebuie să facă o pauză pentru a cugeta la asta. 
Totul i se pare extraordinar. Deşi e extrem de preocupat 
de metodele prin care creaturile ar putea fi văzute, el nu a 
luat niciodată în considerare ideea de-a modifica efectul 
propriu-zis pe care ele îl au asupra oamenilor. Ca şi cum 
nebunia ar fi o chestie alterabilă, o chestie ce-ar putea fi 
îmblânzită. 

Işi aminteşte de momentul în care a deschis ochii afară, 


e 99 œ 


moment de care Malorie n-are habar, însă Olympia ştie. O 
creatură trecuse prin campus, şi Tom, furios, incapabil să 
stea locului, aţâţat, s-a apropiat de locul în care aceasta 
tocmai stătuse. Acolo, el şi-a făcut palmele căuş peste ochi 
şi a privit iarba. Trebuia să ştie dacă urma lăsată de o 
creatură, efectul creaturii asupra mediului imediat 
înconjurător, avea acelaşi efect cu a vedea una în mod 
direct. A ignorat complet pericolul, spunându-şi că o face 
deoarece Olympia şi Malorie trebuie să ştie. Toată lumea 
trebuie să ştie. Pentru că dacă o urmă lăsată de o creatură 
poate înnebuni pe cineva, poate că până la urmă nu se 
aflau chiar atât de multe creaturi în preajma lor sau pe 
planetă. Poate că absenţa lor, însă prezenţa recentă, ar 
putea fi la fel de primejdioasă. 

Acum, se simte oarecum jenat din pricina acelui 
experiment. Deşi paginile recenzorului descriu realizări 
incredibile, el ştie, în adâncul sufletului, că acea clipă a lui 
de nebunie nu i-ar fi fost nimănui de folos, căci nimeni n-a 
fost martor la experimentul lui. 

E una dintre nenumăratele provocări atunci când trăieşti 
alături de Malorie Walsh. Să nu ţi se îngăduie să vorbeşti 
despre asemenea lucruri. 

Citeşte mai departe: 

Oamenii din Indian River nu beau. E una dintre 
hotărârile comunității. Fumează totuşi marijuana. Aş vrea 
să mai întâlnesc o altă comunitate care să aprecieze la fel 
de mult supletea imaginaţiei umane aşa cum o face cea de- 
aici. E un oraş greu de descris în termeni obişnuiţi, din 
cauză că aici se fac lucruri care nu se mai fac nicăieri 
altundeva. Totul depinde de perspectiva fiecăruia, căci 
descrierea oferită de Athena Hantz în privința propriului 
oraş e ori măgulitoare, ori înspăimântătoare: „Ni se 
îngăduie”, mi-a spus ea. Când am întrebat-o ce vrea să zică 
prin asta, s-a mulțumit să zâmbească. 

— La naiba, da, face Tom. Da. La naiba. 

Ei fac acolo lucruri care nu se mai fac nicăieri altundeva. 

E revigorant. Electrizant. 

Ni se îngăduie... 


< 100 œ» 


Indian River se află la nord de Lansing. Tom a verificat 
de două ori harta lui Malorie înainte să plece din Yadin. E 
pe drumul către Mackinaw City. 

Ar putea... ar trebui... va ajunge oare şi el să 
experimenteze acest oraş, acei oameni, în carne şi oase? 

Vrea să strige în gura mare. Vrea să arunce pătura de pe 
el şi să o rupă la fugă, strigând, pe câmpurile care fără 
îndoială că se întind dincolo de hambar. Vrea să simtă cum 
se pogoară noaptea asupra lui. Aerul neîngrădit. 
Libertatea oferită de cei care locuiesc în Indian River. 

Şi vrea să vadă. Lumea. Stelele, cerul, luna, bezna. 

Vrea să vadă noaptea. Această noapte. Fiecare noapte. 
Noaptea în care a aflat despre Indian River şi oamenii care 
trăiesc acolo. Noaptea în care a descoperit că alţii chiar 
gândesc la fel ca el. Care-i cuvântul folosit de Olympia 
pentru genul ăsta de lucruri? 

A rezona. 

Da. Tom rezonează cu acei oameni. E suficient ca să îl 
facă să vrea să se caţăre în vârful hambarului şi să 
răcnească „Aleluia!”. Lumea nu este alcătuită doar din 
oameni care gândesc ca Malorie. Lumea nu este alcătuită 
din oameni care trăiesc doar după legea bentiţei. Nu toată 
lumea-ţi va reaminti, la nesfârşit, să-ţi pui bentiţa şi gluga 
şi mănuşile, când tu eşti cel care ar trebui să le 
reamintească Jor, dat fiind că, în primul rând, tu eşti cel 
născut în această lume. 

— DA! 

A zis-o prea tare. Nu contează. Las-o pe mama să vină 
dând din mâini orbeşte, să pipăie pereţii exteriori ai 
hambarului. Las-o să iasă tremurând în noapte, această 
noapte, noaptea lui. Există oameni care gândesc aşa cum 
gândeşte şi el! Există oameni care înţeleg că şaisprezece 
ani se pot transforma cu uşurinţă în treizeci şi doi, apoi în 
şaizeci şi patru, şi... şi... şi gata, s-a dus o viaţă întreagă, 
înghițită cu totul de regulile paranoice ale blestematelor 
de creaturi. 

Îşi doreşte ca Athena Hantz să fie mama lui. 

Dă paginile, vrea să citească mai departe, nu are nevoie 


e 101 œ» 


de somn. Are şaisprezece ani, e flămând după o nouă viaţă, 
e perfect treaz sub cerul unei nopţi care nu diferă cu 
absolut nimic de o zi. Se gândeşte la tren, îşi doreşte ca 
acesta să existe la fel de mult pe cât îşi doreşte şi Malorie. 
Îşi închipuie că oameni precum cei din Indian River 
călătoresc tocmai cu această maşinărie. Îşi închipuie 
străini asemenea lui discutând despre ceva mai mult decât 
nişte cârpe negre. 

Aduce paginile mai aproape de nas. 

Aude paşi ocolind peretele hambarului. 

Stinge lumina. 

Cum stă aşa, ghemuit sub pătură, primul său instinct 
este să strângă şi mai abitir hârtiile la piept. Îşi dă seama, 
cu o claritate subită, că pentru el e mult mai important să 
ţină strâns acele hârtii decât să le avertizeze pe Malorie şi 
Olympia că în apropiere se află ceva. 

Închide ochii. 

Ascultă. 

Orice ar fi, e aproape. Se mişcă încet. Nu i se pare că ar 
fi un animal, însă îi vine greu să-şi dea seama din pricina 
spaţiului deschis. Într-o casă, există un ecou, dimensiuni, 
un plan. 

Afară, e diferit. 

Orice ar fi, se apropie. Tom nu vrea să se teamă, însă 
aşa stau lucrurile. Vrea ca teama din el să se reverse afară, 
să-i dea pace, să se scurgă înapoi pe drum, până la Tabăra 
Yadin, tocmai până la şcoala pentru nevăzători, până la 
casa în care s-a născut. 

Alt pas în iarbă. E o creatură. O ştie sigur. 

Cerul e tăcut; mama şi sora sa răsuflă liniştit, dincolo de 
peretele de lemn. Îşi trage încet pătura de pe cap. Aerul 
răcoros al nopţii îl face să se înfioare, deşi nu vrea să facă 
asta în prezenţa unei creaturi. 

Ni se îngăduie, îşi aminteşte el. 

Cu toate astea, tremură. 

Se ridică în picioare. Îşi suflecă mânecile hanoracului. 

— Atinge-mă, rosteşte el. Te provoc. 

Propriul glas îl înspăimântă. IÎndrăzneala de-a provoca o 


e 102 œ» 


creatură. 

Orice ar fi, s-a oprit. E aproape de perete. La fel cum e şi 
Tom. 

— Atinge-mă, repetă el. Dovedeşte-i mamei că se înşală. 

Îşi ridică braţele goale către ea. 

Tot ce trebuie să facă e să deschidă ochii. Tot ce trebuie 
să facă e să privească. O singură dată. Să vadă ce-ţi face. 
Apoi va putea într-adevăr să inventeze ceva, ca să facă o 
schimbare adevărată. Pentru că dacă nu ştie ce îţi fac 
creaturile, cum să le poată opri? 

Cunoaşte toate teoriile. Cei mai mulţi oameni, precum 
mama lui, cred că aceste creaturi sunt dincolo de puterea 
de înţelegere a omului. Că dacă vezi una, e ca şi cum ai 
zări vidul, infinitul sau chipul lui Dumnezeu. 

Dar Tom se întreabă... şi dacă s-au schimbat? Dacă e 
doar o chestiune de acceptare a lor? 

Se gândeşte la ochelarii săi din rucsacul rămas în 
hambar. Se gândeşte la Athena Hantz. 

Creatura nu se mişcă. Vântul întunecat suflă, iar Tom îşi 
închipuie că îi va deschide larg ochii. Să dea vina pe 
noapte. Noaptea e cea care a venit şi i-a tras de pleoape, 
aşa cum, mai demult, oamenii ridicau storurile caselor 
când venea dimineaţa. Malorie le-a povestit lui şi Olympiei 
despre acele vremuri, pe când părinţii ei umpleau casa de 
lumină, şi cum casa lor părea cumva mai mare doar pentru 
că vedeai, vedeai, VEDEAI lumea de-afară. Şi cum simţeai 
că era şi a ta, da, lumea din afara casei tale. 

Tom începe să deschidă pleoapele. Chiar o face. Ochii i 
se rotesc în cap, astfel încât doar albul lor mai e vizibil. 
Încă nu s-a uitat. Dar stă în faţa unei creaturi, cu pleoapele 
desfăcute. 

Senzaţia e incredibilă. 

Nu zice nimic. lar creatura nu se clinteşte. Cu braţele 
larg desfăcute, cu ochii daţi peste cap, Tom se simte 
invincibil, de parcă urmează să fie primul om de pe planetă 
care o să captureze o creatură. 

Ceva îi atinge uşor braţul. 

Tom închide ochii. Pasărea din fânarul hambarului îşi ia 


e 103 >» 


zborul. Tom se fereşte când aude acel sunet. Îşi trece 
mâna peste braţ. Repetă gestul. Cuvintele lui Malorie, cele 
mai negre temeri ale lui Malorie, se năpustesc asupra lui, 
în bezna propriei imaginaţii. Fâlfâitul aripilor reverberează 
cu putere în hambar. Preţ de o clipă, i se pare că-i o 
creatură care se înalţă spre cer. 

Nici Malorie, nici Olympia nu vorbesc dinăuntru. 

Oare creatura stă nemişcată în faţa lui? 

A fost atins? O va lua razna? 

— Unde eşti? 

Tom nu îşi dă seama cum de ştie asta, dar, din câte i se 
pare, creatura nu s-ar mai afla unde era înainte. E mai 
aproape? Mai departe? Şi-a luat zborul, până la urmă? 

Sau a făcut un pas drept spre el şi... l-a atins... 

li îngheaţă sângele în vine. Tot corpul îi îngheaţă. 

Ce e în capul lui, să stea în faţa unei creaturi cu ochii 
întredeschişi? Dacă a văzut una? Ce ar fi fost în stare să le 
facă mamei şi surorii sale, dar şi lui însuşi? 

Işi trece iar mâna peste braţ, după care se apleacă 
repede şi ridică pătura. 

Iarba e culcată la pământ în spatele lui. Apoi, în partea 
stângă. În două locuri, acum. În trei. Ceva în depărtare. 
Ceva ce vine ocolind hambarul. 

Ceva pe acoperişul hambarului. 

— Oh, fir-ar, zice Tom. 

Nu mai tremură. Acum tot trupul îi e zguduit de 
frisoane. 

Aude şi mai multe creaturi, şi mai mulţi paşi pe câmp. O 
a doua pe hambar. E una deasupra lui, pe perete? Chiar pe 
peretele hambarului? 

— Oh, fir-ar, repetă el, pentru că doar aceste cuvinte îi 
vin în minte. 

Se mişcă repede, înhăţând rucsacul lui Malorie, 
aducându-şi aminte să-l înhaţe în pofida spaimei din ce în 
ce mai mari. 

Spaimă... sau nebunie? 

Alta în spatele lui. Câte sunt? 

Se apropie cu iuţeală de uşa hambarului. Intră înăuntru. 


e 104 - 


— Mamă, spune Tom. Olympia. Ridicaţi-vă! 

Olympia nu se clinteşte. E deja trează. 

— Le aud, rosteşte ea. 

Tom, cu ochii închişi, trage imediat uşa hambarului după 
el. 

Malorie s-a trezit şi ea. 

— Câte? întreabă. 

Iar glasul ei e ca o linie perfect dreaptă în întuneric. 

— O mulţime, răspunde Olympia. 

Malorie nu le zice să-şi ţină ochii închişi. Nu le zice să-şi 
tragă glugile pe cap. 

— Veniţi aici, le zice. Amândoi. 

Tom se duce la ea prin beznă. li aşază rucsacul aproape 
de locul în care crede că fusese. Oare va observa că nu se 
află exact în acelaşi loc? Mai contează? El a numărat zece 
afară. Trei pe hambar. Şapte în iarbă. Mai contează dacă 
Malorie va descoperi că el a citit? 

Că a fost atins? 

Ajuns aproape de ea, îşi dă seama că mai strânge şi 
acum foile în mână. Dar nu le mai poate strecura înapoi în 
rucsac, fără ca ea să-l audă. 

Mai contează? 

Mişcări pe-afară. O aude pe Olympia, care a ajuns lângă 
Malorie în mijlocul hambarului. Niciun zgomot brusc dintr- 
acolo, niciun bubuit, niciun ciocănit. Doar paşi liniştiţi, 
hotărâți. Creaturile se apropie. 

Îşi freacă braţul, panicat. Îşi trage mânecile în jos. 

Gândurile i se îngrămădesc în minte, prea iute ca să le 
poată stăpâni. Malorie crede că poţi înnebuni dacă eşti 
atins. 

E adevărat? 

E? 

— Mamă, rosteşte el, cu glas îngrozit. 

Dar nu-l mai preocupă să se ascundă. Are nevoie de ea. 
Vrea să o audă aproape. Vrea ca ea să-i spună că va fi bine. 

Crede, cu o siguranţă absolută, că dacă el nu e bine, 
dacă a început deja să-şi piardă minţile, Malorie se va 
ascunde de el aşa cum se ascunde de creaturi. 


<e 105 - 


— MAMĂ! 

Ea îl prinde de încheietura mâinii. Îl trage aproape de 
ea. O simte pe Olympia acolo, stau toţi trei, strânşi unul 
într-altul. 

— Mănuşi, spune Malorie. 

Tom îşi pune mănuşile. 

El ascultă. Nu-şi dă seama. Ascultă. Nu ştie. 

Ascultă. 

Malorie îl strânge şi mai tare de încheietură, iar el crede 
că e din cauză că răsuilă atât de greu. Îşi închipuie o 
femeie legată de un copac în Indian River. Îşi închipuie că 
nu e nebună. Poate vedea cum locuitorii oraşului îi dau 
supă să mănânce, în timp ce se preface că e sănătoasă la 
cap, în timp ce aşteaptă să vină ziua în care vor trebui să-i 
desfacă legăturile ce o ţin în loc. 

— Nu-i nimic aici, zice Olympia. 

De parcă ar şti. De parcă ar putea vedea capul lui Tom, 
întorcându-se brusc când într-o parte când în alta, 
încercând din răsputeri să identifice un sunet, orice, aici în 
hambar. 

Malorie nu o întreabă dacă mai sunt afară, deoarece, 
Tom o ştie foarte bine, chiar şi mama sa aude măcar atâta 
lucru. 

Iarba e culcată la pământ. Hambarul scârţâie. 

— Aşteptaţi, atât, le spune Malorie. 

Iar glasul ei e ca un obiect solid de care Tom se agaţă 
îngrozit. 

Nu îi vine greu să-şi imagineze cum ar strânge-o de gât, 
cum i-ar sfărâma Olympiei craniul, dacă ar fi deschis ochii 
încă puţin atunci când s-au aflat faţă în faţă, lângă peretele 
lateral al hambarului. 

Ce-o fi fost în capul lui? Ce făcea acolo? 

Olympia a zis că nu e niciuna în hambar, Olympia a zis 
că nu e niciuna în hambar, Olympia a zis... 

— Nu se mişcă, zice Olympia. 

— Nu încearcă să intre? întreabă Malorie. 

— Nu. Dar nici nu pleacă. 

Tom nu se poate abţine să nu se gândească la braţul 


106 œ» 


său. Şi-l freacă iar. Îşi închipuie cum ceva înaintează prin 
el, prin sângele lui, avansând, zvâcnind, către mintea sa. 
Ceva suficient de puternic, încât să-l facă să vrea să le facă 
rău celor pe care-i iubeşte. Suficient de puternic, încât să-l 
facă să-şi piardă minţile. 

Şi totuşi, nu se întâmplă nimic. 

Nu? 

Malorie a băgat groaza în cei doi tineri cu descrierile ei 
privind formele pe care le poate căpăta nebunia adevărată. 
Cum ar fi că nebunul nu ştie când îi cedează mintea, că 
tocmai asta îl face să fie nebun. Şi cum, probabil, doar 
probabil, atunci când creaturile te ating, îţi pierzi minţile 
treptat. 

A văzut el vreuna pe-afară? Avea ochii mai larg deschişi 
decât credea? 

E nebun, oare, fără să ştie că e nebun? 

Tom simte că i se taie răsuflarea. Trebuie să înceteze să 
mai gândească aşa. Să fie atât de speriat. A obosit să i se 
tot spună că trebuie să fie speriat. Se gândeşte la oamenii 
din Indian River. Or fi şi ei speriaţi? Or trăi şi ei în frică? 
Oare când aud paşi uşori în beznă, când aud ceva pe 
acoperişul hambarului... oare se pierd şi ei cu firea, aşa 
cum i se întâmplă lui Tom? 

Sapă adânc, în sufletul lui, căutând putere. Caută partea 
în care se simţea cucerit de paginile citite afară. Încearcă 
să rezoneze cu tânărul care fusese până atunci, stând 
aproape lipit de hambar, cu ochii întredeschişi, atât de 
aproape de o creatură. Unde o fi dispărut tânărul acela? Şi 
cum de-a dispărut atât de repede? 

— Am numărat treisprezece, anunţă Olympia. 

Dar Malorie face ce a făcut de fiecare dată în astfel de 
momente. Începe să enumere motivele pentru care vor fi 
bine, motivele pentru care vor supravieţui şi acestei nopţi. 
Chiar în timp ce Tom aude în glasul ei confirmarea 
propriilor spaime. 

— Nu există dovezi că vreuna ar fi atacat vreodată pe 
cineva. 

Dar ce înseamnă acest lucru? Cum ar fi fost în stare 


e 107 œ» 


persoana „atacată” să supravieţuiască pentru a povesti 
cele întâmplate? Şi toţi aceia care au luat-o razna... cine i- 
ar crede, chiar înainte să-şi îngroape capetele în grădina 
pe care o îngrijiseră până nu demult, când ar spune că din 
vina lor s-a întâmplat, că nicio creatură nu i-a forţat s-o 
privească? 

— Nu sunt interesate de noi. 

Însă Tom nu este de aceeaşi părere. Lui i se pare că 
sunt, de fapt, foarte interesate de ei. Acum a mai venit încă 
una pe acoperiş. Şi mai multe pe câmp. 

— Nu vor să ne facă rău. 

Cu toate astea, n-au plecat, nu-i aşa? Malorie i-a zis lui 
Tom despre teoria tizului său, conform căreia creaturile 
doar observă ceea ce le fac oamenilor. Că nu au nicio 
agendă secretă. Chiar şi-aşa, la un moment dat trebuie să- 
şi dea seama şi ele ce nenorociri provoacă. Nu? La un 
moment dat, ar trebui să devină o alegere. 

— Ele nu ştiu ce fac. 

Poate, completează Tom în gând. Dar, conştiente sau nu, 
înzestrate sau nu cu moralitate, acum sunt mai multe 
decât erau odinioară. Şi nimeni nu deţine vreo dovadă că 
ar încerca să se întoarcă de unde au venit. 

Chiar şi acum, prins bine în ghearele terorii, tremurând 
alături de mama şi de sora sa, frecându-şi braţul acolo 
unde a simţit ceva atingându-l, Tom nu se poate împiedica 
să încerce să le rezolve misterul. 

— Ce fac? întreabă Malorie. 

Tom e atât de preocupat de gândurile sale, încât a uitat 
de rolul pe care-l joacă în mod normal. Ascultă. 
Concentrat. Aude mişcări pe câmp. Un foşnet mai puternic 
decât vântul. 

— Tom, ce fac creaturile? 

Băiatul ascultă prin pereţii hambarului, spre spaţiile 
deschise unde vântul bate neîngrădit. Spaţii unde se află 
mai mult decât aerul gol. 

— Tom? 

Mama pare speriată. Întotdeauna-i aşa. În pofida listei 
cu motive pentru care nu ar trebui să fie speriaţi. Malorie 


e 108 œ» 


vorbeşte ca şi cum ar şti că acum ar putea fi momentul 
decisiv. Momentul când nici măcar bentiţa nu-i va putea 
apăra. Momentul când creaturile vor ajunge până la urmă 
la ea, la copiii ei, făcându-i să-şi piardă minţile... 

Tom ciuleşte urechea la acoperiş. 

Câte or fi acolo? Şi de ce? Dacă nu vor să facă rău... 
dacă n-au atacat niciodată... de ce stau pe acoperişul 
hambarului? 

— Eu nu sunt sigură, răspunde Olympia. 

Acesta ar trebui să fie domeniul lui Tom. Mereu a fost 
domeniul lui. Olympia posedă o abilitate înnăscută când 
vine vorba să simtă poziţia exactă a unei creaturi, dar Tom 
e cel care aude ce fac şi, uneori, ce urmează să facă 
creaturile. 

Ascultă cu o ureche la fânarul de deasupra. 

Se întreabă, în treacăt, dacă aude şi Olympia. 

E ceva în fânar. 

Pasărea îşi ia brusc zborul, cârâind, ţipând, cântând un 
cântec care nu are niciun sens, nicio rimă, niciun final. 
Malorie îl strânge şi mai tare pe Tom de încheietură atunci 
când pasărea începe să fâlfâie din aripi prin hambar şi se 
izbeşte de un perete de lemn. Apoi cade în fân, îşi ia 
înnebunită zborul şi se izbeşte iar de perete. 

Cade. Iar. Se ridică. Iar. 

Se loveşte, înnebunită, de perete. 

— E una în fânar, conchide Tom. 

Malorie se ridică. 

— Acum, le spune. Acum. 

Tinerii se ridică fără să protesteze. Tom îşi găseşte iute 
bagajul în beznă, dar cele câteva secunde în care e 
despărţit de Malorie i se par îngrozitoare. Ca şi cum 
făptura din fânar ar fi coborât printre ei. 

Ca şi cum ar vrea să îl atingă. 

— De ce nu mai e manuscrisul la mine în bagaj? zice 
Malorie. 

În timp ce se mişcă, Tom se imaginează trăind în Indian 
River. Se imaginează trezindu-se într-un oraş cu alți 
oameni, oameni pregătiţi să inventeze. 


< 109 œ» 


— Tom? insistă Malorie. 

— Mamă, intervine Olympia. Se mişcă. 

Chiar aşa e. O aude şi Tom. 

— Plecaţi, le zice Malorie. 

Apoi Tom îi adresează întrebarea. Pentru că nu are cum 
să nu o facă. 

— lei şi manuscrisul cu tine? 

Trebuie să ştie. Nu îl poate abandona acolo. 

Dar Malorie nu-i răspunde. În schimb, Tom simte o mână 
pe încheietură. Mâna ei. Degetele ei îi ridică braţul, ca să 
fie sigură că şi-a tras mâneca la loc. Şi-a tras-o. 

Dar asta îi reaminteşte că a fost atins. 

Se cutremură. 

De data asta, totuşi, el se căzneşte să scape de senzaţia 
aceea, de teama aceea, să le alunge cât mai departe. Şi, 
preţ de o clipă, funcţionează. Preţ de o clipă oribil de 
necunoscută, Tom se simte neînfricat în faţa atâtor 
creaturi, în timp ce mama lui îl trage către uşa 
hambarului, iar Olympia răsuflă calm lângă el. 

Malorie deschide uşor uşa. Tom simte aerul rece al 
nopţii, simte cum răcoarea dă buzna în hambar, atingându- 
i nasul, gura, bărbia. 

— Olympia, spune Malorie. A 

E evident că nu caută ajutorul lui Tom. De ce nu? Îşi 
poate da seama că a fost atins de ceva? Oare crede că şi-a 
pierdut minţile? 

— E una afară care blochează uşa, îi anunţă Olympia, în 
spatele lor, fânarul scârţăie. 

— Înapoi, le ordonă Malorie. 

— Aşteptaţi, intervine Tom. Se mişcă. 

O aude păşind la o parte din calea lor. 

— Haideţi, zice Olympia. Acum. 

Malorie se mişcă prima, iar Olympia o urmează 
îndeaproape. Dar înainte să iasă din hambar, Tom îşi 
întoarce capul, acoperit de bentiţă, către fânar. 

Scara scoate un scârţâit. 

Paşi în fân. 

Se gândeşte la Athena Hantz exact în clipa în care o 


< 110 - 


mână, a Olympiei, se întinde în hambar şi-l trage afară. 

— Acoperiţi-vă feţele, le spune Malorie. 

Iar glasul ei vădeşte o isterie pură. 

În timp ce o ascultă, în timp ce se mişcă, părăsind 
hambarul, Tom încearcă din răsputeri să se agaţe de 
senzaţia avută mai devreme, acea senzaţie de neînfricare, 
acel moment, de-acum câteva clipe, din interiorul 
hambarului, când s-a simţit cutezător. 

A fost extraordinar. 

lar acum a dispărut. 

Dar crede că poate trăi iar acel sentiment. 

Indian River. 

Numele comunității scânteiază în întunericul său 
personal. Ca şi cum literele care alcătuiesc cuvintele ar fi 
făurite din foc, enorme pătrate strălucitoare ce-l ispitesc, 
spunându-i, hei, şi noi suntem la fel de speriate, dar ori 
trăieşti viaţa doar pe jumătate, ori experimentezi. 

Testezi. 

Inventezi. 

Indian River. 

Ni se îngăduie. 

Haide. 

Haide. 

— Tom! strigă Malorie. Haide! 

O porneşte şi el din loc, iar zgomotele ascunse ale 
creaturilor care foşgăie prin hambar se estompează tot 
mai mult. Îşi prinde mama şi sora din urmă, în vreme ce 
încălţările lor fac să scrâşnească pietrişul de pe marginea 
şoselei, înainte de-a se pierde pe vechiul drum de ţară 
abandonat. _ 

Merg. Nu vorbeşte niciunul. Ascultă. lInaintează cu 
iuţeală. 

Şi când s-a creat o distanţă suficientă între ei şi locul pe 
care l-au crezut a fi un adăpost perfect pentru noapte, 
Malorie rupe tăcerea. 

— Nu, spune ea. 

Tom şiie la ce se referă. Şiie că ea i-a răspuns la 
întrebarea pe care i-a pus-o înainte de-a ieşi din hambar. Li 


e 111 œ 


spune că nu a luat manuscrisul. 

Dar Tom aude în vocea lui Malorie ceva despre care ea 
pretinde de multe ori că ar distinge în glasurile lor. 

O minciună. 

Mai aude şi foşnetul hârtiilor din rucsacul ei. 

Şi-n timp ce îşi continuă drumul către un loc în care s-ar 
putea sau nu să existe un mijloc de transport suficient de 
încăpător cât să îi poarte către nord, Tom simte 
recunoştinţă faţă de paginile acelea, pentru că l-au învăţat 
deja că, deşi e în regulă să te simţi speriat, trebuie să te 
repliezi atunci când tremuri. 

Acum, e-n lumea largă. Aici nu mai e Tabăra Yadin. 

În depărtare, în urma lor, aud cum scârţâie hambarul, 
de parcă şi mai multe creaturi păşesc pe acoperişul lui. 

Oare se uită şi ele la trioul care se îndepărtează? Oare 
ştiu şi ele ce fac? _ 

Lui Tom nu i se mai pare important. Nu acum. In timp ce 
merge, în acelaşi ritm cu Malorie şi Olympia, nu mai 
contează ce vor creaturile să facă. 

Tot ce contează e ce vrea el să facă. 

De aici înainte. În lumea largă. 

Nu e nebun. 

E neînfricat. Şi ripostează. 

I se îngăduie. 


e 112 œ» 


11 


Olympia are secretele ei. 

Face acest lucru de ani de zile, practic, de când îşi 
aduce aminte. A făcut-o la Şcoala Jane Tucker pentru 
Nevăzători şi crede că e posibil s-o fi făcut chiar şi înainte. 
În casa în care s-a născut. Poate încă din clipa în care s-a 
născut. A citit suficient de multe cărţi ca să ştie că nue 
chiar atât de ruşinos să ţii secrete şi că unele secrete e mai 
bine să fie păstrate dacă vrei să menţii un oarecare 
echilibru în relaţia cu oamenii din jurul tău. 

Cu toate astea, pe zi ce trece, i se pare tot mai rău. 

Ştie că Tom a ieşit din hambar, că citea atunci când au 
venit creaturile, noaptea trecută. Nu crede că au fost 
atrase de el doar pentru că l-au văzut; Olympia crede că 
ele simt faptul că fratele ei vrea să găsească un mod de-a 
le înfrânge. 

Poate că-şi dau şi ele seama că Tom încearcă să 
stabilească un contact cu ele, de orice fel? 

Ea ştie că Tom şi-a luat cu el ochelarii de sub pat. Nu 
ştie dacă vor funcţiona sau nu, dar crede cu tărie că el n-ar 
trebui să încerce să afle. 

Secrete. Tom nu ştie că ea ştie. Şi nici Malorie nu ştie că 
Tom şi-a luat ochelarii cu el. 

Dar Olympia ştie. Ştie o mulţime de lucruri. 

Uneori acestea îi oferă senzaţia că e extraordinar de 
importantă. Alteori o fac să se simtă ca o mincinoasă. Ca şi 
cum nu ar fi fost pe deplin sinceră cu Malorie şi Tom de-a 
lungul timpului. 

Nu a fost. 

Îi e cu neputinţă să se mintă singură, deşi a citit despre 
personaje care au de câştigat de pe urma acestui lucru. De 
pildă, personajele respective înţeleg că oamenii care 
contează pentru ele sunt complexe, aşa încât ignoră unele 
chestii negative la ei. Şi de ce nu? Contează că Tom are 
resentimente faţă de Malorie? Contează că Malorie se 
îndepărtează tot mai mult de Tom? Lumea de dinainte e 


e 113 + 


complet diferită de cea de acum, da, aşa e, însă Olympia a 
descoperit că oamenii rămân, în mare, cam la fel. 
Personajele din cărţile ei nu diferă chiar atât de mult de 
cele din viaţa ei. 

Astăzi, au mers până a răsărit soarele, iar acum şi-a 
început lunga călătorie către asfintit. 

Dar sunt aproape. 

Merg încet, pentru că sunt obosiţi şi le e cald şi, 
câteodată, li se pare o călătorie inutilă. Pe drum nu dau 
peste indicatoare care să le spună că se apropie de tren. Şi 
nici peste panouri, aşa cum întâlneai în cărti. 

Dar merg mai departe. Şi speră. lar Olympia face tot ce-i 
stă în puteri s-o facă pe mama ei să se împace cu propria-i 
decizie de-a porni în această aventură. 

Işi doreşte enorm ca părinţii lui Malorie să fie în viaţă. 
Sunt, presupune fata, bunicii ei, indiferent că-i sunt sau nu 
rude de sânge, şi a citit suficient de mult despre bunici ca 
să-şi dea seama ce impact pot avea asupra vieţii unui 
adolescent. _ 

O, ce tare îşi doreşte ca ei să fie în viaţă. În St. Ignace. 
Sau mai aproape. Aşteptându-şi familia pe peron. Aşa cum 
făceau bunicii pe timpuri. 

— Mai avem doar trei kilometri, spune Tom. 

Merg cât de repede pot, ca să rămână totodată în 
siguranţă. 

Olympia simte entuziasmul din vocea fratelui ei. Acesta 
a rămas tăcut mare parte din zi. Se întreabă dacă Tom 
crede că ele interpretează tăcerea lui prin faptul că vrea să 
fie atent la sunetele din jur. Dar Olympia ştie mai bine. 
Tom a rămas tăcut pentru că-şi face planuri. Pe când erau 
în Tabăra Yadin, asta însemna, de obicei, că el încerca să 
facă rost de materialele necesare pentru o cască nouă, o 
armură care să le protejeze corpurile, mănuşi mai groase. 
Insă aici, nu e sigură. 

Să aibă oare legătură cu ceea ce-a citit el azi-noapte, 
după ce-a ieşit din hambar? 

Nici Malorie nu prea vorbeşte, deşi nu e greu să-ţi dai 
seama ce e în mintea ei. Malorie a crezut că părinţii ei au 


e 114 


murit cu şaptesprezece ani în urmă. Asta înseamnă, 
desigur, că i-a jelit deja. Olympiei îi vine greu să îşi 
închipuie o lume în care bentiţele nu jucau cine ştie ce rol 
în cadrul garderobei unei persoane, dar dacă îşi deschide 
mintea, dacă se pune cu adevărat în locul lui Malorie, o 
poate face. Se gândeşte: cum ar fi fost dacă lumea ar fi fost 
atât de dată peste cap, încât ea, Olympia, n-ar fi crezut că 
Malorie putea supravieţui? După şaptesprezece ani, n-ar fi 
însemnat oricum că părinţii lui Malorie sunt morţi? 

Morți pentru Malorie? 

— Cum ai să-i găseşti după ce ajungem acolo? întreabă 
Olympia. 

Ca să zică ceva. După care, îşi doreşte să nu fi zis nimic. 
Cunoaşte răspunsul. Malorie va spune că vor asculta, 
desigur. Şi că dacă vor întâlni vreun om în cale, îl vor 
întreba dacă ştie ceva. 

— Vom asculta, răspunde Malorie. 

Apoi, după cum se aştepta: 

— Vom discuta cu lumea. 

Olympia simte reacţia lui Tom, ştie că va veni chiar 
înainte să se întâmple. 

— Poate, completează el. 

Ca în: Poate ne vei lăsa să vorbim cu lumea. 

Malorie se opreşte pe loc. Olympia vrea să o tragă mai 
departe, să-i spună să nu-şi facă griji în privinţa lui Tom. 
Nu-i momentul acum. Suntem atât de aproape. 

— Eu spun cu cine stăm de vorbă, zice Malorie. Iar voi 
veţi asculta de mine. 

Şi Tom se opreşte. 

— Sigur, mamă. Perfect, confirmă, cu glasul încărcat de 
furie. 

— Da, perfect, futu-i. 

— Te comporţi ca şi cum n-aş asculta, continuă Tom. Te 
comporţi ca şi cum n-am face toate lucrurile demente pe 
care ne pui să le facem! 

— Nu e suficient doar să ascultați, spune Malorie. Să 
credeţi că ceea ce spun e corect, asta contează. 

Olympia păşeşte pe lângă ei şi se apropie de marginea 


<e 115» 


drumului. Poate că vor trebui până la urmă să tranşeze 
situaţia. 

— Avem şi noi minţile noastre! zbiară Tom. 

— Doamne Sfinte, Tom, spune Malorie. Habar n-ai 
despre ce vorbeşti. 

— Ba am! 

— Nu. Nu ai. Tu ai dus o viaţă complet protejată. 

— Păi, din vina cui? 

— Nu a mea! ţipă şi Malorie. 

Acum ţipă amândoi. 

Olympia se îndepărtează şi mai mult de ei, păşind 
printre buruienile lăsate de izbelişte, care-i ajung până la 
mâna înmănuşată. 

Călcâiul ei ia contact cu ceva moale. 

— E sută la sută vina ta, afirmă Tom. Trăim conform 
regulilor tale. 

— Ai dreptate. Trăiţi. Sunteţi în viață. Mulțumită 
regulilor mele. 

— Mamă! Nu ne laşi să stăm de vorbă cu nimeni 
altcineva în afară de tine! 

— Tom, ce vor face alţii pentru tine? Te vor învăţa cum 
să îţi legi mai bine bentiţa? 

Olympia se lasă în genunchi printre buruieni, bâjbâind 
după chestia pe care a atins-o cu piciorul. 

— Mamă, sună atât de încuiat! spune Tom. E pur şi 
simplu... o nebunie! 

— Tom, ai să m-asculţi... 

— Poate că n-am s-o fac! 

Olympia atinge ceva, apoi îşi retrage mâna înmănuşată. 

— M-am săturat! spune Tom. 

— Tu? ţipă Malorie. Nu ai voie să te saturi de nimic! 

Lângă genunchii Olympiei, e o femeie. Cu un cuţit înfipt 
în inimă. Cu degetele strânse în jurul mânerului. 

— Nici măcar nu ştim dacă îi mai fac pe oameni să-şi 
piardă minţile, zice Tom. 

Însă e mai puţină convingere în spatele acestor cuvinte. 

— Poftim? întreabă Malorie. Ce vrei să spui cu asta? 

Olympia îşi dă mănuşa jos. Sângele a prins crustă, s-a 


e 116 - 


întărit sub razele soarelui. Felul în care urcă pe gâtul 
femeii îl face să semene cu nişte degete. 

— Olympia! ţipă Malorie. 

Olympia se ridică în picioare. 

— Sunt aici, mamă. 

Apoi tăcere. Ca şi cum, la simpla pomenire a numelui 
Olympiei, Malorie ar fi adăugat un element de echilibru. 

— Ajunge! strigă Malorie. 

Olympia ştie că nu o spune doar pentru Tom. O spune 
pentru toate. Pentru creaturi. Pentru faptul că a pornit în 
căutarea unor oameni pe care i-a jelit deja. 

Olympia ciuleşte o ureche către spaţiul din faţa lor. 

— Hei, spune ea. Aud un motor. 

Nu crede că e vorba de o maşină. Pare mai degrabă un 
generator, huruitul constant al unui amplificator. Unul 
mare. 

— În faţă? întreabă Malorie. 

— Da. 

— Nu-i o maşină, completează Tom. 

— Nu, e de acord Olympia. 

— Spuneţi-mi mai multe, le cere Malorie. 

— E... mai mare decât o maşină... răspunde Tom. 

— E un tren, spune Malorie. 

Olympia păleşte. Să aibă oare dreptate? Aşa sună un 
tren? 

Pare enorm. 

— Trebuie să ne mişcăm rapid, le zice Malorie. Trei 
kilometri? 

— Ceva mai puţin, răspunde Tom. 

— Acum, decide Malorie. 

Tentaculele isteriei încep deja să se întindă. 

— Acum. 

Trenul. 

Totuşi, aşa să fie? Sau, aşa cum Olympia a citit în multe 
alte cărţi, asta e ceea ce şi-ar dori ei să fie? 

Malorie şi Tom s-au îndepărtat deja de ea. Olympia se 
întoarce o dată, către femeia moartă dintre buruienile de 
pe marginea drumului de ţară. 


e 117 œ» 


— Îmi pare rău, spune ea. Îmi pare rău că nu te-am 
băgat absolut deloc în seamă. 

Insă ea ştie ce se cade să facă acum. Mama şi fratele ei 
se concentrează asupra drumului, înaintează împreună, 
fără ca vreunul dintre ei să fie împovărat de griji şi din 
pricina cadavrului din spatele lor. 

O prevestire de rău-augur. 

Un semn rău. 

Nu acum. 

Şi uneori, i se confirmă acum, să ţii secrete e cel mai 
bun lucru pe care poţi să-l faci. 

Se grăbeşte să-i prindă din urmă. Huruitul nefamiliar al 
motorului continuă să se audă în faţa lor, făcând-o să-şi 
imagineze o maşinărie mult mai mare decât casa în care s- 
a născut ea. 

Se mişcă. 

Recuperează distanţa. 

Păstrează secretele. 


e 118 œ» 


12 


Lui Malorie îi roiesc tot felul de gânduri prin cap. 

Îşi închipuie că e vorba despre un tren. Şi-ar dori să fie 
aşa. Nu poate spune cu precizie. Nu s-a mai concentrat 
niciodată atât de intens asupra unui sunet, oricare ar fi 
fost el. Cum sună de fapt un tren, de la o asemenea 
distanţă, când te afli într-o asemenea stare de spirit? 

Se mişcă repede. Prea repede. Chiar şi-aşa, Olympia e 
cu un pas înainte. Fiica ei o strigă atunci când în faţa lor se 
ivesc gropi pe drum, şi nu doar o dată s-a întors ca să o 
prindă pe Malorie de braţ. 

Nu mai contează că s-a certat cu Tom. Nu mai contează 
nimic acum, ci doar incredibilul huruit din depărtare. O 
dată la câţiva paşi, i se pare că sursa zgomotelor se află 
într-un alt loc. În dreapta ei; ba nu, în stânga. Acum 
trebuie să le fi rămas mai puţin de un kilometru şi 
jumătate, ba nu, mai degrabă cinci. Din când în când, 
sunetul dispare cu totul, iar Malorie îşi închipuie un tren 
dispărând, ca într-un truc magic de la televizor, o chestie 
enormă estompându-se tot mai mult, până când, exact 
când credea că va dispărea cu totul, îşi face din nou 
apariţia, la linia unui orizont care ar putea fi aproape sau 
departe. 

— Tom? întreabă ea. 

— Da. Sunt bine. 

Nu e nevoie să o întrebe şi pe Olympia. Fiica ei conduce 
suita, aşa cum a făcut-o de multe alte ori înainte. Malorie 
îşi aminteşte de călătoria de la şcoala pentru nevăzători 
până la Tabăra Yadin. Chiar şi atunci, micuța Olympia a 
preluat conducerea. 

— Aveţi grijă, le strigă Olympia. Urmează o cotitură 
mare. 

Malorie se ţine după ea, fiica ei, în vreme ce se gândeşte 
la ea însăşi ca la o fiică, fiica lui Sam şi a lui Mary Walsh. 
Brusc, nu mai poate face diferenţa între cine e şi cine nu e 
aici, însă apoi mâna Olympiei e iar pe cotul ei, ghidând-o. 

e 119 + 


Olympia spune ceva despre tren, despre faptul că s-ar 
putea să nu plece, că s-ar putea ca nici măcar să nu fie 
acolo. Dar mintea lui Malorie este atât de acaparată de 
posibilitatea de a-şi vedea părinţii, încât ajunge să 
confunde trenul cu ei înşişi, ca şi cum mama şi tata ar fi 
cei care o aşteaptă în depărtare. 

— Pot fugi eu în faţă, se oferă Tom. 

Pentru că el nu-şi face griji că va cădea. Pentru că el s-a 
repliat. Pentru că are şaisprezece ani. 

— Nu, se opune Malorie. 

Deşi poate că de data asta artrebui să spună da. 

— Te poţi răni. Nu acum. 

Abia răsuflă când vorbeşte, silabele ies gâtuit printre 
icnete. O cuprinde panica? 

li vine ideea că Sam şi Mary Walsh ar putea sta chiar 
acum lângă monstrul care aşteaptă. Dacă trenul merge în 
Mackinaw City, şi dacă părinţii ei şi-au făcut, la un 
moment dat, drum în sudul statului, acest lucru nu 
înseamnă oare că ar fi putut lua trenul către sud? Chiar în 
timp ce Malorie încearcă să îl ia ca să ajungă la ei? 

Raţiune. 

Cuvântul i se pare complet nelalocul lui aici. Raţiune 
într-o lume care a luat-o razna. O lume cuprinsă de 
întuneric. O lume în care ea ar putea trece foarte uşor, 
Chiar acum, pe lângă mama şi tatăl ei, în vreme ce ei doi n- 
ar auzi câtuşi de puţin zgomotul iscat de cei trei oameni 
alergând către ei, în vreme ce ei doi încearcă să ajungă cât 
mai în sud, căutând-o pe ea. 

Nu e un tren, cugetă Malorie. Pentru că n-are cum. 
Pentru că motorul rămas în ralanti al unui tren nu 
amuţeşte de tot, pentru ca apoi să fie iar ambalat. Nu prea 
seamănă cu ce aude ea acum. Şi pentru că ar fi 
inimaginabil de bine pentru ea dacă trenul ar fi acolo. 

De un lucru Malorie nu a prea avut parte, şi anume de 
răgazuri. 

Dar are cineva? 

Ea continuă totuşi să se apropie de el. Aproape că 
aleargă acum. 


< 120 - 


Ambii tineri sunt în faţă; Olympia strigă la ea să fie 
atentă la gropile de pe drum, iar Tom spune că le-a rămas 
ceva mai puţin de un kilometru şi jumătate. Picioarele lui 
Malorie ţipă de durere. I s-a înfierbântat prea tare pieptul. 
Capul stă să-i plesnească de-atâtea amintiri. Mama şi tata 
ducându-le pe ea şi pe Shannon la zoo. Felul în care 
surorile s-au luat după urmele de elefant vopsite, acolo 
unde formidabilul leviatan stătea în adăpostul lui, vast, dar 
nici pe departe suficient de mare. Felul în care tata a 
ridicat-o în braţe pe Malorie şi i-a spus că şi-ar dori să 
poată scoate pe furiş animalul din grădina zoologică, să îl 
vâre sub haina lui şi să îl ducă înapoi tocmai în Africa. 
Malorie îşi aminteşte cum a izbucnit în râs când l-a auzit, 
apoi a înţeles ce voia el să zică, după care a înţeles că tatăl 
ei era un om cumsecade. Şi-o aminteşte pe mama, la un 
magazin, stând la rând ca să le cumpere blugi surorilor. 
Cum femeia din faţa ei mai avea nevoie de doi dolari. Şi 
cum mama i-a oferit cei doi dolari. 

O, ce mult îşi doreşte Malorie să-i mai vadă o dată pe 
aceşti doi oameni. Dorul i-a cuprins tot trupul. Speranţa, 
nerăbdarea, posibilitatea... 

Dar nu îşi va îngădui să o facă, nu îşi va îngădui să 
cedeze. Poate că nici nu e vorba de un tren. 

Şi chiar de-ar fi... cine-l conduce? 

— Haideţi! strigă Tom, cu entuziasm. 

Malorie îl aude cum se împiedică şi cum îşi regăseşte 
apoi echilibrul. Simte mâna Olympiei cum o prinde încă o 
dată de cot. 

— Haideţi! le strigă iar Tom. 

Şi glasul lui sună ca al cuiva care are şaisprezece ani. La 
fel ca şi cel al Olympiei. Doi adolescenţi trăind, exact 
acum, o amintire, un lucru pe care nu-l vor uita niciodată, 
Malorie o ştie prea bine; are şi ea amintirile ei. Mama şi 
tata râzând alături de vecini, la masa din bucătărie. Tata 
purtând o perucă ridicolă de Halloween. Mama înşirând 
ghirlandele de beculeţe pe acoperiş, în decembrie. 

Gândul îi zboară, dintr-odată, la Ron Handy. La cum s-o 
gândi bărbatul acela la sora sa, acum, năzuind să îi atingă 


e 121 œ» 


iar mâna, tânjind de dor să îi mai audă o dată glasul. 

— S-ar putea să nu... începe Malorie, cu răsuflarea 
tăiată. S-ar putea ca nici măcar să nu fie... 

Abia mai poate articula cuvintele. 

— S-ar putea ca nici măcar să nu fie un tren! 

Ca la un semn, se aude un fluier. 

Acesta face să se cutremure întunericul personal al lui 
Malorie, cerul negru fiind spintecat pe mijloc de un nor de 
abur alb, metalic, şuierând cu forţa unui tren, fără 
îndoială. 

O, Doamne, rosteşte ea în gând. O, Doamne, o, Doamne, 
o, Doamne. 

Şi aleargă, cu mintea rătăcind aiurea, iar culori 
proaspete se ivesc în întuneric, şi una dintre ele este cea a 
credinţei. 

Chiar e un tren, până la urmă. Nu mai există nicio 
umbră de îndoială. 

— HAIDEŢI! 

Oare ea a ţipat? Sau Tom? Nu, Olympia. Olympia e cea 
care a preluat din nou conducerea. Ea le strigă să aibă 
grijă. Ca o pisică, în stare să reacționeze la curbe şi 
denivelări mai repede decât va fi vreodată Malorie. Şi 
funcţionează. Crengile o lovesc peste braţ, iar genunchii 
aproape îi cedează atunci când drumul o ia la vale, dar 
Malorie aleargă, nu merge doar, ci aleargă către un tren 
orb, un tren ce se îndreaptă către nord, acolo unde părinţii 
ei figurează pe o listă de supraviețuitori. 

Soarele arde cu putere şi e încă sus pe cer şi din cauză 
că drumul merge la vale, Malorie aude motorul torcând, 
mult mai puternic decât până acum. Vede imaginea cu 
ochii minţii, de parcă tot acest scenariu nebunesc ar fi un 
tablou de Norman Rockwell; abur alb, cremos se înalţă de 
la capătul unui tren negru, ale cărui roţi scânteiază în 
soarele de vară. Malorie îşi închipuie bărbaţi şi femei cu 
umbrele de soare stând pe peron, mecanici şi controlori 
cerând biletele, copii temându-se să urce, animale de 
companie ţinute strâns în lesă, genţi şi valize, pantofi 
păşind pe scândurile scârţâitoare, şine ce duc în viitor, 


e 122 œ 


spre nord, alcătuind, parcă, un portal secret către mama şi 
tata. 

Sam şi Mary Walsh. 

Malorie se prăbuşeşte. 

Se loveşte rău la genunchi şi îşi dă seama că acesta nu 
mai e pământ moale, a devenit compact, posibil să fie chiar 
ciment. Îi este cald sub glugă şi mănuşi, transpiră în 
spatele bentiţei. Şi o frapează faptul că, în timp ce se 
ridică iar, în timp ce mâinile Olympiei i se aşază pe umeri, 
realitatea acestui moment nu seamănă deloc cu faimoasa 
imagine a lumii de dinainte. Trenul nu străluceşte, e tern, 
pesemne că rugina a început să-l macine, pesemne că şi 
nişte fire de curent, periculoase, au ieşit la iveală. În niciun 
caz această maşinărie n-ar fi trecut de nişte controale 
riguroase, atâta lucru ştie şi ea. Pesemne că are geamurile 
vopsite în negru, şi-i e uşor să îşi imagineze acea vopsea 
scurgându-se în jos pe caroseria trenului, ajungând tocmai 
la roţile gigantice. Ar putea pune pariu că lipsesc şi nişte 
traverse, că s-au căscat găuri largi de-a lungul liniilor 
paralele ce duc spre nord, da, dar nu spre nordul care 
exista odată. Aici, trenul va pătrunde în întuneric, cu toţi 
pasagerii legaţi la ochi, chiar şi mecanicul fiind incapabil 
să se uite afară. Şi ce-ar vedea el dacă ar privi? Doar nu 
sunt familii care să-şi ia la revedere, şi nici animale de 
companie nu sunt, asta e sigur. lar bagajele pe care 
pasagerii le iau cu ei sunt pline doar cu conserve şi baterii, 
pantofi de rezervă şi haine negre. 

Cine altcineva ar mai călători cu un astfel de tren? Şi de 
ce? 

Malorie s-a ridicat, se mişcă iar, al naibii genunchi. 
Ideea că trenul pleacă exact acum, înainte ca ei să ajungă 
la el, e parcă prea crudă ca să fie luată în considerare. Cât 
ar dura să poată începe să numească această zonă casa 
lor, aşteptându-l să se întoarcă? 

— Ne-apropiem, anunţă Tom. 

Şi Malorie ştie că are dreptate. Glasul fiului ei devine 
aproape imposibil de distins printre huruiturile enormului 
motor. Şi-l închipuie pe Tom absorbit într-o nouă lume, 


e 123 + 


acolo unde industria a început iar să domnească, unde e 
nevoie de locuri de muncă, de muncitori, unde noi profesii 
se deschid către căi infinite, rute pe care copiii ei 
adolescenţi ar fi putut-o porni cu două decenii în urmă. 

— Rămâneţi aproape, strigă Malorie. 

Nu are de unde să ştie cu siguranţă unde sunt Tom şi 
Olympia. Cât de mult au luat-o în faţă? Glasul Olympiei 
răzbate prin zgomot, liniştind-o puţin, dar rămânând 
aproape de ea doar cât i-ar fi luat unui liliac să dea din 
aripi, zburând jos, nu cu mult deasupra femeii legate la 
ochi, care încearcă să alerge pe ultima porţiune de drum 
rămasă. 

Vor reuşi Malorie şi copiii ei să fie în siguranţă faţă de 
oricine s-ar afla în tren? Vor găsi acolo de mâncare? Apă? 
Băi? Paturi? 

Şi cât o fi costând călătoria? 

— Copii! strigă Malorie. 

O mână o prinde de cot, apoi dispare iar. 

Fluierul se aude încă o dată, puternic. 

Sunt aproape. 

— Tom! ţipă ea. Olympia! 

Insă acum, îi răspunde un glas de bărbat. 

— Mai aveţi câteva secunde! Aţi face bine să vă grăbiţi! 

Se simte îngrozitor pentru o clipă, ca şi cum bărbatul ar 
fi vrut să spună că mai are doar câteva secunde de trăit. Şi 
poate că exact asta a şi vrut să spună. Şi poate că are 
dreptate. 

Dar ea se repede înainte, cu braţele ridicate în aer. O 
prind alte mâini, mâini mai mici, Olympia. 

Zgomotul scos de tren se schimbă, iar Malorie ştie că s-a 
pus în mişcare. Şuieratul prelung al unei maşinării ce se 
trezeşte la viaţă. 

— O, nu, zice ea, cu răsuflarea tăiată. 

— E încă acolo, o anunţă Tom. 

Tom! Tom e şi el aici. 

Însă trenul s-a pus în mişcare. Malorie e sigură de acest 
lucru. 

Şi alţi oameni ţipă la ei, strigă cât pot, ceva cum că să se 


e 124 œ» 


dea din drum, să elibereze şinele. 

Motorul mugeşte. Fluierul şuieră cu putere. 

Aburi. Un tren. Atât de-aproape. 

Dar se mişcă. 

— Haideţi! zice Olympia. 

— Pleacă! ţipă Tom. 

Dar nu se opresc. Merg mai departe. Păşesc pe nişte 
scânduri care scârţâie. Peronul? Gara? Malorie se loveşte 
cu umărul de cineva, cineva care strigă la ea să fie atentă. 
O atenţionare din lumea de dinainte, ce sună ca prevestire 
pentru lucrurile ce vor veni. 

— Trebuie să sărim în spate, spune Olympia. 

Malorie îşi imaginează că fiica ei a citit într-o carte 
despre asta. Personaje, oameni care sar în trenuri aflate în 
mişcare, vagabonzi. Nu-i vine să creadă că e de acord cu 
aşa ceva. li este imposibil să justifice o asemenea idee. Nu 
mai e mama care a fost vreme de şaisprezece ani. 

— Mamă! ţipă Olympia. 

Malorie întinde mâna spre ea, dar nu o găseşte. După 
zgomotul pe care-l face, trenul pare să se deplaseze mai 
repede, prea repede, motorul nu mai şuieră, ci suflă 
constant, îndreptându-se spre nord. 

— Nu putem s-o facem, zice Malorie. 

Îl vede pe Ron Handy în benzinărie, ţinând în mână o 
sticlă de whisky murdară şi veche. Îl vede plângând, 
încercând să treacă peste oroarea de-a nu fi ales să plece 
să-şi caute sora. 

Malorie încearcă să-şi închidă ochiul minţii, ochiul din 
spatele ochilor care sunt deja închişi, păstrând totul la 
adăpostul bentiţei după care-şi trăieşte viaţa. Nu vrea să 
se gândească la Ron Handy sau la Tabăra Yadin, la Tom- 
bărbatul sau la Olympia-femeia, la Şcoala Jane Tucker 
pentru Nevăzători, la Annette sau la Gary. Vrea să fie 
atentă la sunetele scoase de tren, la roţile ce se mişcă 
neîncetat, la zăngănitul metalului, la pompe, aburi, 
maşinării. Cu toate astea, mama şi tata apar în faţa ei, 
stând nemişcaţi la capătul pontonului de la Twin Lakes, 
departe, în Upper Peninsula. li zâmbesc, încurajând-o, poţi 


< 125» 


s-o faci, înoată, haide, eşti atât de aproape. Părul tatei e 
încă şaten şi mama n-a ajuns să poarte ochelari, şi sunt la 
fel ca atunci când Malorie era mică şi înota pentru prima 
oară. 

Doar că ei poartă dintr-odată bentiţe şi au braţele 
întinse. Nu o pot vedea pe Malorie, şi i se pare că nimeni 
nu ştie cum să facă o legătură. Strigă la ea, la fel ca vocile 
care strigă la ea în timp ce aleargă, iar Malorie flutură din 
mâini, încinsă de soare, nesigură dacă va izbuti sau nu, 
simțind ceva enorm în apă, lângă ea, simțind ceva enorm 
(şi în mişcare) în întuneric, lângă ea, în timp ce aleargă, în 
timp ce tocurile ghetelor ei iau contact cu şinele de tren. 

Şine de tren! 

Malorie aleargă după tren! 

Haide, Malorie! 

Shannon. Chiar şi sora ei o încurajează de pe ponton. 
Aceeaşi soră care şi-a exprimat gelozia şi-a zis că lacul e 
numai al ei şi care a trebuit să fie consolată de (Sam şi 
Mary Walsh) mama şi tata. Acum Shannon strigă la ea, cu 
glasul ascuţit şi energic. O încurajează pe Malorie să 
reuşească, aşa cum Malorie a încurajat-o cândva pe 
Shannon să reuşească în această lume nouă, chiar în timp 
ce lumea nouă o înlocuia pe cea de dinainte, chiar dacă 
Shannon a crezut în creaturi înaintea lui Malorie. 

Haide, Malorie! 

Şi Malorie atinge pontonul, orbeşte, apa şi întunericul 
de deasupra ei, i se pare, aşa încât poate că aleargă pieziş, 
poate că aleargă în jos, către pământ, sau chiar se 
îndepărtează de tren. 

Mama şi tata râd, iar Malorie ştie că o fac pentru că ea 
urmează să reuşească. 

Cineva o prinde de mână. 

Trenul nu se deplasează cu viteză. Nu se poate deplasa 
cu viteză. Mergând orbeşte. 

E trasă înainte, iar o a doua mână o prinde de cealaltă, 
şi, brusc, picioarele lui Malorie încep să fie târâte. 
Coapsele i se lovesc de ceva alcătuit din metal şi zgomotul 
scos de maşinărie e atât de puternic, atât de asurzitor, 


e 126 » 


încât i se pare că se prăbuşeşte din cer, năpustindu-se 
asupra ei. 

— Ridică-te, îi zice Tom. 

Tom e cel care a prins-o. Tom o ţine bine, o ghidează 
către un şir de trepte metalice. 

Malorie saltă un picior, îl aşază jos, însă gheata ei nu ia 
contact cu nimic şi începe iar să fie târâtă. 

Tinerii vorbesc repede, ţipând unul la altul, încercând să 
o tragă pe Malorie, s-o aducă sus în siguranţă. 

Malorie saltă iar piciorul şi, de această dată, când se 
opinteşte, vârful ghetei ajunge să se sprijine pe prima 
treaptă metalică. 

— Poţi s-o faci, îi spune Olympia. 

Malorie se saltă în sus, cât de mult poate, până găseşte 
un sprijin solid. Stă în picioare - în picioare! - strângând 
balustradele metalice, gândindu-se deja că, oricât ar dura 
această călătorie, nu-şi va scoate bentiţa până la final. 

Se mişcă fără să meargă. În lumea nouă. 

Un glas bărbătesc o smulge din reverie. 

— Aţi prins-o? 

— Da, răspunde Olympia. 

Sună la fel ca Shannon când stătea pe ponton. 

— Cine e? întreabă Malorie. 

Însă tunetul care îi însoţeşte de obicei aceste întrebări 
lipseşte de această dată. 

Abia au reuşit să se suie într-un tren în mişcare. 

Bărbatul spune iar ceva, însă glasul lui pare că se 
îndepărtează tot mai mult. Malorie înţelege că bărbatul a 
intrat înapoi în tren. Aude o uşă închizându-se. 

Se caţără pe ultimele trepte. g 

Olympia şi Tom sunt deja acolo. li ia pe rând în brate, în 
timp ce icnesc toți trei de uşurare. Apoi ea se întoarce cu 
faţa către întunericul prin care a alergat până nu de mult, 
întrebându-se dacă a luat decizia corectă, dacă nu cumva 
acesta e cel mai periculos lucru pe care l-a făcut vreodată. 

A pus în primejdie viaţa copiilor. Nu are nicio scuză 
pentru asta. Nimic care să o ajute să pretindă că n-a făcut- 
O. 


e 127 œ» 


— Am reuşit, spune Olympia. 

Pare extaziată. Vie. Ca o tânără care tocmai a pornit în 
aventura vieţii ei. 

Malorie e cu faţa către uşa din capătul trenului, lăsând 
încet în urma ei lumea drumurilor de pământ şi a Taberei 
Yadin. 

Inspiră, îşi ţine răsuflarea, expiră. 

Cine ştie ce fel de oameni or fi în trenul ăsta. 

Sau cât de mulţi. 

Dacă situaţia se înrăutăţeşte, putem sări, rosteşte în 
gând. 

— Bun, zice ea, pe un ton vădit agitat. Păstraţi-vă 
bentiţele şi glugile pe cap. Şi mănuşile. Intrăm înăuntru. 

Simte o bătaie uşoară pe rucsac. E Tom, încercând să o 
ia din nou în braţe? 

Malorie se strecoară la mijloc, între copiii ei, şi găseşte 
mânerul uşii glisante. Se gândeşte la mama şi tatăl ei, 
pentru că nu se poate abţine să n-o facă. Numele lor, 
întipărite pe paginile din rucsacul său, numele lor au adus- 
o în acest tren. 

— Faceţi exact cum vă spun, le zice copiilor. Şi nu 
vorbiţi decât cu cine vă spun eu că puteţi vorbi. Nu ziceţi 
nimănui încotro ne îndreptăm sau de ce. Nu ne aflăm aici 
ca să ne facem prieteni. Ne aflăm aici ca să ajungem dintr- 
un loc în altul. Asta-i tot. S-a înţeles? 

— Da, răspunde Olympia. 

— Da, răspunde Tom. 

— Bun, zice Malorie. Vă iubesc, copii. 

Toate imaginile, amintirile şi fantasmele părăsesc dintr- 
odată mintea lui Malorie, lăsând doar bezna infinită a ceea 
ce-o aşteaptă de aici încolo. 

Deschide uşa vagonului. 

Inspiră, îşi ţine răsuflarea, expiră. 

Iar trioul pătrunde în Trenul Orb. 


< 128 » 


TRENUL ORB 


e 129 œ» 


13 


Asta se va sfârşi în nebunie. 

Pentru că mereu se întâmplă aşa. Când Malorie se află 
în preajma oamenilor, cineva comite o greşeală. Cineva 
încearcă ceva ce n-ar trebui. Cineva crede ceva ce n-ar 
trebui. Nu există două minţi identice, ea o ştie prea bine. 
Nici măcar minţile copiilor ei, crescuţi amândoi exact la 
fel, trecând prin aceeaşi serie de întâmplări din clipa în 
care s-au născut şi până acum, în această clipă, după ce au 
alergat şi au prins un tren. Chiar şi cineva care pare cu 
capul pe umeri ar putea arunca o privire pe geam. Chiar şi 
o persoană dificilă s-ar putea să nu se uite niciodată. 
Vechile noţiuni de „bine” şi „rău” au fost de mult înlocuite 
cu „sigur” şi „nesigur”. Eşti o persoană sigură? Ea crede 
că e. Ştie că e. La şcoala pentru nevăzători era ridiculizată 
din această cauză. Alţii credeau că măsurile ei de 
precauţie însemnau că, după părerea ei, toţi ceilalţi nu 
făceau ceea ce trebuie. Chestii nesigure, aici, chiar dacă se 
înfruntă nebunia, vederea unei creaturi, nu din această 
lume, sau nu din lumea de dinainte, cel puţin. Ideea de 
entuziast, de om activ, de bărbat, femeie sau copil fericit a 
pierit de mult. Acum, ori te uiţi, ori nu te uiţi. Ori trăieşti 
după legea bentiţei, ori nu trăieşti. Ori îţi dedici viaţa 
întunericului, împărtăşit uneori, prin intermediul sforii, 
mâinilor sau vocii, cu cei care îţi sunt cei mai apropiaţi. Ori 
nu o faci. 

Iar locul acesta, unde miroase a oameni, unde trupuri 
pot fi auzite mişcându-se în întuneric, unde discuţiile se 
amestecă cu zvâcnetul motorului şi roţile rulând pe şinele 
preexistente, locul acesta va sfârşi şi el în nebunie. 

Malorie speră doar că vor apuca să ajungă mai întâi la 
Mackinaw City. 

Cineva se apropie de ei; Malorie distinge paşi grei 
străbătând ceea ce pare a fi un hol. Cu tinerii în spatele ei, 
ea se opreşte şi întinde braţele înainte, ca pe un scut. 
Crede că aude ceva mişcând în spatele unei uşi aflate în 


e 130 œ» 


stânga. Cuşete de dormit, deci. O casă care se mişcă pe 
şine, cu opt kilometri la oră. E bine. Sau poate fi bine. 
Spaţiu personal. Şi dacă vor primi acest spaţiu şi cineva o 
să dea buzna peste ei? 

Vor sări. 

— Aţi cam întârziat, spune un glas de bărbat, ce pare a fi 
cam de o seamă cu Malorie. Dar aţi ajuns, totuşi. David mi- 
a zis că aţi prins trenul la mustață. Bun venit. Nu e 
fantastic? 

Malorie simte legănatul vagonului. Mişcare, fără să-şi 
mişte propriile picioare. Pentru prima oară de când a luat 
barca, în urmă cu doisprezece ani. 

Ea nu zice nimic. Nu ştie sigur ce ar putea să spună, 
cum să răspundă. Nu-i ca şi când ar fi întâlnit pe cineva la 
Tabăra Yadin, un loc pe care îl considera căminul lor. Şi 
nici nu e ca şi cum ar fi întâlnit pe cineva în pădure, unde 
nu era nici urmă de civilizaţie. 

— Am senzaţia că n-o să vreţi să faceţi asta, începe 
bărbatul. 

Malorie se dă în spate, lipindu-se de tinerii ei. 

— Dar nu-i nevoie să purtaţi bentiţele în tren. 

— Nu-l ascultați, le spune Malorie. 

— Nu, nu. Înţeleg, zice bărbatul. N-am vrut să începem 
cu stângul. Sincer. Nu vă faceţi griji. Unii oameni preferă 
să le poarte tot timpul. Dar adevărul e că... 

— Cine eşti? 

Bărbatul râde. Sună precum un râs din lumea de 
dinainte. Genul de râs pe care Malorie l-ar fi auzit la o 
petrecere. 

— Dean Watts, răspunde bărbatul. Proprietarul acestui 
tren. Deşi cuvântul nu mai are aceeaşi eleganţă pe care o 
avea odată, nu? Să zicem că... sunt cel care s-a gândit că 
ar trebui să încercăm să punem totuşi în mişcare trenul 
mare şi mort. 

Malorie îşi imaginează o persoană la fel de optimistă pe 
cât era odată Tom-bărbatul. Oare ar fi făcut şi el ceva de 
genul ăsta? Dacă ar fi supravieţuit suficient cât să încerce? 

— Probabil că vă simţiţi copleşiţi de situaţie, spune 


e 131 œ» 


Dean. Toată lumea e, prima dată. 

— Aveţi călători care au mers de mai multe ori? 

— Câţiva. E un tip care a făcut drumul dus-întors de 
peste zece ori. El... 

— De câte ori a călătorit trenul? 

— Am o idee, continuă Dean. Ce-ar fi să mă urmaţi în 
vagonul-restaurant? Ne aşezăm. Vă răspund la toate 
întrebările. Credeţi-mă, în timpul reparării orbeşti a 
maşinăriei ăsteia, am petrecut suficient timp stând în 
picioare pe holuri. 

— Am dori un compartiment privat, dacă e vreunul 
disponibil. 

Îl aude pe Tom pufnind în spatele ei. Ştie că el ar vrea să 
întâlnească oameni. Îşi poate imagina cât de incredibil de 
cosmopolite trebuie să i se pară fiului ei glasul şi viaţa 
acestui tip, Dean. 

— Da, avem unul, răspunde Dean. Mai multe, de fapt. 
Trenul e alcătuit din zece vagoane. Vagonul-restaurant, 
două vagoane pentru depozitare, şase pentru pasageri şi 
mai sunt două destinate mai mult sau mai puţin livrărilor. 
Aproape toate comenzile şi cererile le primim prin telegraf. 

Rămâne tăcut câteva clipe, înainte de a adăuga: 

— Ştiaţi că lumea a început să folosească iar 
telegramele? 

După modul în care întreabă, Malorie înţelege că el şi-a 
dat seama că nu ştie. Oare îşi dă seama şi că ar vrea să 
afle ce anume se livrează cu trenul? 

— Şi înainte să mă întrebi, continuă el, livrăm tot soiul 
de lucruri. Mobilă. Pături. Mâncăruri la conservă. Chiar şi 
morţi. Celor dragi, care au aflat unde se află. 

Malorie nu poate procesa tot ce spune bărbatul. Are 
zece întrebări pentru fiecare afirmaţie de neconceput pe 
care el o face. 

Şi ea credea că ajunsese să înţeleagă destul de bine 
lumea nouă. Apoi... o bătaie în uşa barăcii i-a adus un tren, 
o telegramă şi numele părinţilor ei. 

— Uite care-i treaba, zice Dean. Vreau ca toţi călătorii să 
se simtă cât mai confortabil cu putinţă. Nu e ca şi cum am 


e 132 + 


face bani aici. Nu mai există asemenea lucruri. Dar îmi 
pasă. Pur şi simplu va trebui să aveţi încredere în mine în 
această privinţă. 

Dar Malorie nu vrea să-i spună nimeni în cine să aibă 
sau nu încredere. 

— Un compartiment privat, insistă ea. Atât vrem. 

— Vă pot întreba de ce-aţi urcat în tren? 

Trenul se zgâlţâie pe şine. În niciun caz nu merge la fel 
de repede ca trenurile pe care le lua Malorie în lumea de 
dinainte. Mai degrabă i se pare că ar merge cu o bicicletă. 
Totuşi, pentru cineva care n-a mai mers cu o bicicletă de 
şaisprezece ani, mişcarea este ameţitoare. Are întrebări de 
pus. Să le pună sau nu? Şi-aşa e suficient de periculos că i- 
a adus pe tineri până aici. De fapt, e de-a dreptul o 
nebunie. Acum că e aici, la bord, legănată de mişcarea 
trenului, ascultând cum gem roţile, în faţa unui străin pe 
un hol pe care nu-l poate vedea, un străin care, presupune 
ea, nu poartă bentiţă, care se uită direct la ea, nu-i vine 
deloc greu să considere că acesta e cel mai nesigur lucru 
pe care l-a făcut vreodată. 

Nu mai există bun sau rău. 

Doar sigur sau... 

— Doar un compartiment, repetă ea. Atât vrem. 

Dean îşi uneşte palmele. 

— Bine. Am priceput. Urmaţi-mă şi am să vă conduc la 
primul compartiment disponibil. 

— E vreunul chiar aici, în acest vagon? 

— Nu, răspunde Dean. Ne aflăm într-unul din vagoanele 
de depozitare. Indiferent cât de şic vi l-aţi imagina. Veniţi 
pe aici. 

O porneşte pe coridor şi ea îl urmează. Malorie simte 
energia tinerilor din spatele ei, ca şi cum ar fi doi cai cu 
şeile pe ei, gata să fie lăsaţi liberi. Amândoi, o ştie prea 
bine, trebuie să fie nespus de nerăbdători. Tom a încercat, 
de-a lungul vremii, să inventeze noi moduri de-a călători. 
La Tabăra Yadin, a transformat o roabă într-un soi de 
scaun căptuşit, cu roţi. Pe Malorie o izbeşte gândul că 
invențiile naive ale lui Tom i se par acum mai sigure decât 


e 133 + 


această gigantică maşinărie ce-i leagănă în toate părţile. 

Şi totuşi, Dean pare un tip inteligent. Asta înseamnă 
ceva pentru ea. Şi deşi inteligent nu este egal cu sigur, tot 
e mai bine decât alternativa. 

— Cum de sunteţi siguri că şinele sunt libere? întreabă 
ea. 

I se pare că-l aude pe Dean zâmbind. 

Chiar se află într-un tren? Chiar e posibil aşa ceva? 

— Cum ziceam, haideţi să luăm loc în vagonul- 
restaurant. Există atât de multe răspunsuri interesante la 
toate întrebările pe care le aveţi. Adică, gândiţi-vă şi voi... 

Se opreşte brusc în loc, şi Malorie aproape că intră în el, 
când bărbatul vorbeşte iar: 

— Staţi un pic. Nici măcar nu v-am întrebat cum vă 
numiţi. 

Malorie aproape că simte cum cuvintele se caţără în sus 
pe gâturile tinerilor. 

— Eu sunt Jill, răspunde ea prima. lar ei sunt John şi 
Jamie. 

— Câţi ani ai, John? 

— Are douăzeci. 

Malorie crede că simte un soi de zâmbet ivindu-se iar pe 
chipul lui Dean. El ştie că ea minte. Dar ei nu-i pasă. Vrea 
să intre într-un compartiment. Să închidă uşa. S-o încuie. 

Sam şi Mary Walsh. 

— Iar tu, Jamie? întreabă Dean. 

— Ea are douăzeci şi unu, răspunde Malorie. 

— Ce vârstă frumoasă! Orice vârstă e bună în această 
lume. Înseamnă că ai supravieţuit. 

Merg mai departe. Trenul se leagănă pe şine. Malorie îşi 
închipuie cum se succed formele de relief, cum întunericul 
capătă diferite tente, o lume pe care ea şi tinerii ei n-o vor 
vedea niciodată. 

— Asta e muzică? întreabă Tom brusc. 

Dean se opreşte iar. 

— O auzi? 

Rămâne tăcut, şi Malorie încearcă să audă şi ea ce-a 
auzit Tom. 


e 134 œ» 


— Avem muzicanți la bord. Cântă la chitară, în vagonul- 
restaurant. John, nu-mi vine să cred că îi auzi. 

În întuneric, Malorie găseşte încheietura mâinii lui Tom 
şi i-o strânge. Acum se află într-o lume nouă, dar asta nu 
înseamnă că ei fac parte din ea. 

Nu te lenevi. 

Mantra aceasta din trei cuvinte i-a ţinut atâta vreme în 
viaţă, pe ea şi pe cei doi adolescenţi. Mica, dar puternica 
formulă care o separă, şi a separat-o întotdeauna, pe ea de 
cei care consideră că pot depăşi obstacole insurmontabile. 

Însă, deşi mama lui îl strânge cu putere de mână, Tom 
tot răspunde: 

— Sună bine. 

Dean râde iar. Malorie se întreabă dacă nu cumva a roşit 
în faţa lui. 

— Chiar sună bine, încuviinţează Dean. Dar nu la fel de 
tare ca auzul vostru. Asta, John, chiar e ceva fenomenal. 

— Cine menţine liniile libere? întreabă Malorie încă o 
dată. 

Propriul glas i se pare neînsemnat. Ca şi cum ar căuta să 
recapete controlul. 

— Cum puteţi fi siguri că nu veţi deraia? 

Dean se opreşte iar din mers, iar de data asta Malorie 
chiar dă peste el. Îşi dă seama că e mai înalt decât ea, mai 
masiv. Se trage în spate. 

— Îţi aduci aminte de Buster Keaton? o întreabă el. 

Ea se gândeşte la tatăl ei. Lui îi plăcea de Buster 
Keaton. 

— Te rog, spune-mi doar cum... 

— A făcut un film intitulat Mecanicul generalei. E o 
secvenţă genială, în care el eliberează şinele de buştenii 
prăbuşiţi peste ele. E atât de bine realizată, încât ai 
impresia că e un truc magic. Ei bine, aici nu e nici pe 
departe la fel de distractiv, însă în partea din faţă a 
trenului se află un mic cărucior din metal. Şi în acel 
cărucior se află un bărbat pe nume Michael. Iar Michael se 
asigură că niciun obiect masiv nu s-a prăbuşit peste şine. 

— Şi nu e periculos? întreabă Malorie. Ce face el? 


e 135 + 


— Ba sigur că e. Însă Michael vrea s-o facă. 

— Dar ar putea muri acolo şi noi nici n-am şti. 

— Jill, zice Dean. Am răspunsuri la toate aceste 
întrebări. Unele bune. Dacă ai... 

— Te rog. Răspunde-mi acum. 

Ea trăieşte un sentiment pe care nu l-a mai simţit de o 
veşnicie. Ceva asemănător cu depăşirea unor limite. E 
prima oară de când au părăsit şcoala pentru nevăzători 
când Malorie cere răspunsuri de la cineva care o ajută. 

N-o ajută Dean? N-o ajută trenul acesta să ajungă la 
părinţii ei? 

— Michael are un comutator acolo, afară. Mecanicul... 

— Există un mecanic? 

— Trebuie să existe. O cheamă Tanya. E incredibilă. 
Dacă Tanya nu primeşte nicio transmisie de la comutatorul 
lui Michael timp de mai mult de zece minute, indiferent 
care ar fi motivul, chiar dacă mai târziu descoperim că 
doar l-a scăpat din mână, ea opreşte trenul. 

— S-a întâmplat vreodată? 

— Nu. 

— Şi Michael a găsit vreodată obiecte pe şine? Ceva 
care să vă facă să vă opriţi? Să le îndepărtați? 

— Da. Copaci doborâţi la pământ. Şi, o dată, o turmă 
întreagă de elani morţi. Credem că erau atinşi de nebunie. 

— De nebunie... 

— Trenul străbate porţiuni întinse pe unde mişună sute 
de creaturi. 

Malorie se gândeşte să se întoarcă. Se gândeşte să-i ia 
pe tineri şi să meargă înapoi până în capătul trenului, apoi 
să sară pe şine. S-ar putea aventura iar pe jos. Ar putea fi 
înapoi în Yadin în câteva zile. 

Dar nici ea nu vrea să plece. Încă. Se încrede îndeajuns 
de mult în glasul lui Dean ca să rămână. Aşa că, în schimb, 
pune şi mai multe întrebări. Şi i se pare că, până la urmă, 
încearcă marea cu degetul. 

— De unde ştii? 

Dean trage adânc aer în piept, iar Malorie se pregăteşte 
pentru ceva ce nu vrea să audă. 


e 136 » 


— Păi, prin două mijloace, răspunde el. 

— Mda? insistă ea. 

— Da. Unul e similar cu ce am înţeles de la John, aici de 
faţă. Avem călători tineri care aud mult mai bine decât 
vom auzi noi vreodată. 

— Şi celălalt? 

Dean îi răspunde fără ocolişuri. 

— Pasageri care şi-au pierdut minţile. Călători care 
poate au luat trenul doar pentru oportunitatea de-a vedea 
lumea perindându-se prin faţa ochilor lor. 

— Dar cum? zice Malorie, cu glasul brusc cuprins de 
panică. Doar ferestrele sunt vopsite în negru, nu? 

— Desigur. Dar... 

— Atunci, cum? 

— Printre vagoane. Dacă cineva chiar voia să vadă... 
atunci putea. 

Malorie îşi ia inima-n dinţi şi întreabă: 

— Câţi pasageri şi-au pierdut minţile în acest tren? 

Dean nu şovăie. 

— Şapte. 

Panica a prins deja formă. E lângă ea. Foarte aproape. 

— Şi ce s-a întâmplat cu acei oameni? 

Nici de data asta, Dean nu şovăie. 

— Eu şi David i-am escortat afară. 

— I-aţi dat jos din tren? întreabă Olympia. 

— Da. Fără discuţii, îmi pare rău s-o spun. 

Lui Malorie îi place răspunsul lui. Dar e departe de-a se 
simţi în siguranţă. 

— Nu a fost alegerea lor să-şi piardă minţile, spune ea. 

— Ştiu asta, recunoaşte Dean. Crede-mă. Mă obsedează 
fiecare dintre ei. 7 

Malorie încearcă să nu se gândească la Gary. Încearcă 
să-l împingă cât de departe poate de ochii minţii ei. Dar 
iată-l, totuşi. Într-un ungher îndepărtat. Tocmai în celălalt 
capăt al întunericului. 

Îi face cu mâna. 

— În direcţia asta sunt două vagoane deschise, continuă 
Dean. Haideţi. 


e 137 œ» 


Malorie hotărăşte, aici şi acum, să continue. Dean n-a 
încercat să-şi ascundă trecutul faţă de ea. Asta înseamnă 
ceva. 

Îşi dă seama că el merge încet pentru ei. Ea întinde 
braţele în lateral, pipăind pereţii holului în timp ce se 
leagănă în ritmul trenului. 

— Deci, cum spuneam, acesta e un vagon de depozitare, 
zice Dean. La fel şi următorul. E şi o toaletă aici. 

Malorie cugetă la ce i-a spus el despre transportarea 
cadavrelor. Or fi sicrie de cealaltă parte a peretelui? 

Oameni morţi care se leagănă în acelaşi ritm constant ca 
şi ea? 

— Tot soiul de lucruri avem aici, continuă Dean. Pentru 
supravieţuire. 

Malorie vrea să se simtă liniştită de această informaţie. 
Două vagoane pline cu provizii. Ca şi cum ar fi tras după ei 
toată pivniţa casei din Tabăra Yadin. 

— Iar aceasta, adaugă Dean, e uşa către celălalt vagon. 
Malorie o aude cum glisează, deschizându-se. 

— Aveţi deja bentiţele puse, aşa că n-am să vă mai spun 
să închideţi ochii. Am încercat zeci de metode de-a bloca 
priveliştea între vagoane, dar ori le smulge vântul, ori le 
rupe mişcarea trenului, iar dacă nu, cei care vor să 
privească o fac oricum. Haideţi. 

Malorie simte o mână într-a ei. Nu-i a lui Tom. Nici a 
Olympiei. Şi-o trage înapoi. 

— Scuze, face Dean. Am crezut doar... 

— Ne descurcăm. 

Ea întinde un braţ în spate şi o prinde de mână pe 
Olympia. Între vagoane se simte un curent rece. Puternic. 

Ajunşi înăuntrul celui de-al doilea vagon, Dean închide 
uşa în urma lor. 

— Tot depozit şi aici. Haine pentru cei care au nevoie, 
deşi cu toţii avem nevoie acum, corect? 

Malorie îşi închipuie o realitate alternativă alături de 
acest bărbat, una în care ea ar spune da, cu toţii avem 
nevoie, şi iernile în Michigan sunt tare grele, şi ce drăguţ e 
că livrează haine, ce chestie incredibilă aţi pornit voi aici. 


e 138 » 


Dar nu vrea să vorbească mai mult decât e necesar. 
Vrea să ajungă în acel compartiment, în acel spaţiu privat. 
Nimic mai mult. 

Continuă să meargă. 

— Altă uşă, îi atenționează Dean. În faţă, e primul vagon 
de pasageri. 

Cineva deschide uşa înaintea lui Dean. Persoana vine cu 
viteză, iar Dean e împins înapoi, lovindu-se de Malorie. 

Malorie o strânge pe Olympia de încheietura mâinii. 
Asta e. Clipa în care vor trebui să sară din tren. Nu îi vine 
greu să-şi imagineze cum pietrişul îi sfâşie pielea de pe 
coate şi genunchi, exact cum s-a întâmplat atunci când a 
căzut de pe bicicletă, când s-a suit prima oară. O vede şi 
acum pe mama ghemuită lângă ea, lipindu-i un plasture 
peste tăietură. 

— Scuze, face bărbatul. Mergeam la toaletă. 

Trece stângaci pe lângă Malorie şi tineri, cerându-şi 
scuze când ajunge în dreptul lor, pierzându-şi cuvintele 
aşa cum se întâmplă atunci când te grăbeşti. 

— Vedeţi? zice Dean. Se aseamănă totuşi niţel cu lumea 
de dinainte. 

Râde, iar Malorie ar vrea şi ea să râdă. Numai că ea era 
pregătită să sară dintr-un tren în mişcare, confundându-l 
pe tipul grăbit cu unul care a luat-o razna. 

— Uşă, îi reaminteşte Dean. 

Trec de ea. Între vagoane, mişcarea e mai puternică, 
vântul are mai multă forţă, senzaţia că ea face ceva ce n-ar 
trebui e şi ea mai puternică. _ 

— Aici, zice Dean după ce-au trecut. Incăperea asta e 
goală. 

Malorie aude o uşă glisând. Zgomotul roţilor devine mai 
intens. Un zăngănit îndepărtat îi atrage atenţia. Lumea de- 
afară e mult mai aproape. Ca şi cum Dean ar fi îngăduit 
unei părţi din ea să pătrundă înăuntru. 

Dar asta e ceea ce a cerut ea. Asta e ceea ce-şi doreşte. 
Siguranţa intimităţii. Un loc în care Tom şi Olympia să nu 
se mai simtă tentaţi să discute cu cineva care ar putea sta 
la pândă în acest tren. 


< 139 + 


Malorie intră în compartiment. 

— E chiar drăguţ aici, spune Dean. Dacă veţi hotări să 
vă daţi jos bentiţele, veţi găsi perniţe roşii pe o banchetă. 
Două paturi duble. O oglindă. Şi, la o viteză atât de mică, 
am constatat că uneori te simţi ca pe vremuri la hotel. Îţi 
mai aduci aminte, Jill? 

— Fireşte. 

Dar Malorie pipăie prin încăpere, dintr-o parte în alta, 
estimându-i dimensiunile. Degetele ei se strâng în jurul 
unei cozi de mătură. 

— Pentru cei mai anxioşi de felul lor, spune Dean. Poţi 
mătura cât vrei camera ori de câte ori te întorci în ea. 

Apoi, ca şi cum ar fi fost nevoie să explice de ce ar vrea 
ea să părăsească încăperea, adaugă: 

— Mai există o a doua baie, în capătul următorului 
vagon. Vă cerem doar să ciocăniţi. 

— Senzaţional, zice Malorie, pentru că trebuie să o zică. 

Pentru că nu se mai poate abţine. Normal că şinele 
reprezintă răspunsul. Într-o lume oarbă, singurele drumuri 
sigure sunt cele care prind strâns un vehicul şi îi dictează 
pe unde să meargă. 

Ea se gândeşte la un bărbat pe nume Michael, stând 
singur în faţă, căutând obstacole în drum, aşa cum poate şi 
el. 

— Mulţam, face Dean. Suntem extrem de mândri de el. 
Şi, cum ziceam... fără bani. Dar ce să facem? Să rămânem 
toată viaţa în întuneric? Eu, nu. Noi, nu. Tre’ să încercăm 
ceva, nu-i aşa? Şi mai am o idee sau două. 

— Da, spune Tom. 

Malorie e atât de absorbită de clipă, încât nu-şi îngăduie 
să se înfurie pentru că Tom a vorbit. O izbeşte totuşi 
gândul că, până la urmă, a ajuns deja să aibă încredere în 
Dean. 

Îşi aminteşte în treacăt că, de fapt, a avut sentimentul 
ăsta de la bun început. 

— Am impresia că ai mai mult decât o idee sau două, 
spune Malorie. 

Îi face bine să vorbească aşa cum o făcea odată, pe 


e 140 œ» 


vremea când fiecare cuvinţel nu era legat de ideea de 
supravieţuire. 

— Recunosc, zice Dean. Chiar aşa e. Dar, pentru mine, şi 
nu o zic doar ca să-ţi cânt în strună, pentru mine, 
principiul absolut pentru toate e siguranţa. Altfel nu se 
poate, pur şi simplu. Un tren, în ziua de azi, trebuie să fie 
mult mai sigur decât era în urmă cu şaptesprezece ani. 
Altfel n-ar mai avea niciun sens să existe. Ironia sorții, nu? 
Că într-o lume fără procese, am ajuns să fim şi mai 
precauţi? 

— Mulţumesc, Dean, spune Malorie. 

Pentru că e suficient deocamdată. S-a relaxat suficient. 

Dean are ochii deschişi. Dean ar putea vedea ceva. Fi i 
se pare că ar sta lângă o bombă. Ceva ar putea merge 
prost. Totul ar putea exploda. În orice clipă. Alţi oameni au 
şi ei ochii deschişi în trenul ăsta. Ea are atâtea întrebări de 
pus. A ajuns vreodată o creatură la bord? În vreunul dintre 
compartimente? 

— Cu plăcere, răspunde Dean. Şi, ca să ştiţi, acest vagon 
e deja aprovizionat cu conserve şi apă. Totul se află în 
dulapul de lângă oglindă. Ferestrele sunt şi ele vopsite în 
negru. De fapt, tehnic vorbind, nu există nicio fereastră în 
acest vagon, din moment ce toate geamurile laterale ale 
trenului au fost înlocuite cu panouri de metal, vopsite în 
negru. Eu n-am văzut niciodată trenul pe dinafară, din 
motive pe care le puteţi lesne intui. Dar presupun că-i un 
soi de Frankenstein. Bucăţi, puse laolaltă, aduse la viaţă. 
Mă bucur mult, oameni buni, că aţi reuşit să ajungeţi. 

— Mulţumim, zice Malorie din nou. 

Există o notă de finalitate în vocea ei. Dar nu e ea ultima 
care i se adresează lui Dean. 

— Mulţumim, zice Olympia. Totul e... copleşitor. 

— E minunat, zice şi Tom. 

Malorie se întreabă dacă Dean o judecă. Oare el se uită 
de la tinerii cu ochii acoperiţi de bentiţe la ea, îmbrăcată 
cu haine zdrenţuite din cap până-n picioare? Oare poartă 
pe chip o expresie de compasiune faţă de ei? Oare crede şi 
el că ştie ce e corect şi ce nu? Chiar şi pentru ea? 


e 141 œ» 


Malorie îşi lasă rucsacul jos. Nu contează. Ajunge cu 
relaxarea pentru ziua de azi. Pentru toată viaţa. 

— Drumul până la Mackinaw City durează două zile, 
dacă nu apar întârzieri, adaugă Dean. Pentru unii pare o 
nimica toată, pentru alţii, o eternitate. Dacă aveţi cumva 
nevoie de mine, de obicei mă găsiţi în vagonul-restaurant. 
Şi deşi sună ca şi cum aş huzuri toată ziua, să ştiţi că de 
fapt eu şi David lucrăm la proiecte noi sau vorbim cu 
Tanya, ori mergem să vedem ce mai face Michael. Dar, 
ezită el, măcar avem parte de nişte muzică. 

Şi adaugă: 

— Sper să ne vedem acolo, Jill. 

Malorie inspiră, îşi ţine răsuflarea, expiră. 

— N-ai să ne vezi, rosteşte ea. 

O fi Dean cel care oftează? Sau Tom? 

— În regulă, spune Dean. Vă rog, simţiţi-vă bine. 

lese pe hol, iar Malorie împinge uşa în urma lui, 
închizând-o. 

Apoi, pentru prima oară de când a prins trenul, îşi 
îngăduie să se lase legănată-n voie de tren. Ca şi cum s-ar 
afla pe un unic val, străbătând toată distanţa dintre ea 
însăşi şi părinţii ei. 

Mama şi tata s-ar putea afla la capătul acestei linii. S-ar 
putea afla oriunde în lume. Ar putea fi şi îngropaţi. Se 
închipuie coborând din tren, traversând un pod, căutându-i 
pe Sam şi Mary Walsh prin St. Ignace. 

I se pare un lucru bun, necesar, să se lase purtată aşa. 
Să lase pe altcineva să controleze evenimentele ce vor 
urma. E o senzaţie pe care nu a mai simţit-o de 
şaptesprezece ani. 

Pentru un scurt moment, se simte atât de uşurată că au 
rămas singuri în această încăpere, cu uşa bine închisă, 
încât nici măcar nu o deranjează când Tom vorbeşte. Când 
spune: g 

— Îmi place de el, mamă. Îmi place de tipul ăsta. 


e 142 œ» 


14 


Îşi petrec noaptea în compartimentul lor. Orele se scurg, 
şi cu fiecare oră, Malorie se simte tot mai aproape. Mai în 
siguranţă. Realitatea acestei experienţe începe să prindă 
contur, lucru despre care nici măcar nu ar fi visat că e cu 
putinţă în Tabăra Yadin. Când a mers în vizită la Ron 
Handy, ideea unui tren i se părea mai apropiată de 
existenţa unui păianjen gigantic, ceva care ar fi putut sări 
la ea, să o atace, să o omoare, însă acum, detaliile trenului 
încep să prindă contur. Zgomotele şi mirosurile. Pernele 
moi de pe bancheta pe care s-a aşezat. Senzaţia de-a se 
lăsa purtată. Şi în această nouă realitate (se află toţi într- 
un tren), îşi găseşte şi ea propria-i putere, propriile-i reguli 
după care să trăiască, un mod de-a se convinge pe sine 
însăşi că nu şi-a pus copiii în pericol. Ar putea sări. Ar 
putea lupta. Ar putea rămâne în acest compartiment până 
când trenul va opri. N 

Insă Malorie ştie că nu aşa vor sta lucrurile. Incă nu e pe 
deplin convinsă, însă tentaculele acceptării şi-au făcut deja 
apariția. Şi prind puteri cu fiecare oră scursă. 

Urmează să viziteze vagonul-restaurant. Urmează să 
stea de vorbă cu Dean Watts despre trenul lui. Dacă e să 
fie sinceră cu ea însăşi, va recunoaşte că acest lucru nu se 
datorează doar faptului că tinerii au un loc sigur în care să 
stea. Sau faptului că un vechi mijloc de-a călători, pe care 
l-a considerat de mult dispărut, i s-a ivit în cale. Da, e 
uluită de această maşinărie care o poartă tot mai departe. 
Da, în felul ăsta, trecutul cel romanţat a devenit din nou 
prezent. 

Dar nu acestea sunt motivele pentru care vrea să discute 
cu Dean. 

Motivul e că-i place de el. 

E un sentiment care n-a mai încercat-o de ani de zile. De 
peste un deceniu. Un alt lucru pe care l-a crezut de mult 
îngropat, dar care acum, iată, iese la iveală. 

— Dormiţi, le spune tinerilor. 


e 143 + 


Însă ei dorm deja. Îi aude pe amândoi respirând greoi, 
sforăitul uşor al unor adolescenţi care merită să se 
odihnească după toate prin câte au trecut în ultimele zile. 

Şi Malorie merită. 

Aşa că îşi îngăduie şi ea. Închide ochii, în spatele 
bentiţei. Îngăduie trenului să o poarte către nord, mai 
aproape de locul în care părinţii ei au fost trecuţi pe listă 
ca supraviețuitori. În urmă cu cât timp o fi fost întocmită 
lista? În clipa de faţă, nu mai contează, în clipa de faţă, ea 
are nevoie de somn. Şi orele să se scurgă odată. Pentru ca 
cele două zile să treacă pe cât de repede se poate. În timp 
ce maşinăria care îi transportă străbate o întreagă lume, la 
care ei nu-i mai este permis să se uite. In care creaturile 
sunt, fără îndoială, mai numeroase decât oamenii. În care 
motivele tuturor acestor măsuri de precauţie, tuturor 
acestor temeri mişună mai liber decât oamenii care le-au 
supravieţuit. 

Malorie doarme. 

E legănată şi doarme. 

Şi orele se scurg. 

Şi visele care vin îi includ pe Sam şi Mary Walsh. Stau 
pe rând în faţa ei, vii, înainte de-a se preface în praf şi 
pulbere, nisip suflat în toate părţile de un tren în mişcare, 
două puncte minuscule într-un infinit în care nicio femeie 
întreagă la cap nu se mai poate aştepta să îi găsească. 

Şi-n visele acestea sunt şi creaturi. 

Pretutindeni. 


e 144 œ 


15 


În pofida decorului, a glasurilor celorlalţi, a muzicii de 
chitară, a mişcării trenului şi a însuşi bărbatului pe nume 
Dean, stând de cealaltă parte a unei mese pe care ea n-a 
văzut-o şi nici n-o va vedea, Malorie tot se mai gândeşte la 
părinţii ei. Şi cum să nu o facă? Ultima oară când a mers 
cu trenul a fost alături de ei, pe Wolverine Line, de la 
Detroit la Chicago, când tata şi-a petrecut vacanţa în 
vagonul-bar, şi cele două fiice ale sale au rămas zgâindu-se 
pe fereastră, urmărind cum un peisaj cu totul nou se 
perinda prin faţa ochilor lor, cu o precizie mai mare decât 
ar fi făcut-o oricând într-o dubiţă. S-au distrat pe cinste 
atunci, două tinere din Upper Peninsula îndreptându-se, 
pentru prima oară în viaţa lor, către un oraş mare. Au zărit 
doar o frântură din Detroit, călătoria lor acolo purtându-le 
peste pod, prin Mackinaw City, Gaylord, Bay City, Flint şi 
Saginaw, înainte de-a ajunge în înghesuiala de suburbii a 
oraşului Detroit, exact în zona în care Shannon şi Malorie 
aveau să se mute până la urmă, cu puţin timp înainte ca 
Shannon să privească pe o fereastră şi să-şi ia propria 
viaţă. Pe atunci, pe Wolverine Line, cu vagonul umplut la 
capacitate maximă, în timp ce tata râdea alături de alţi 
străini în vagonul-bar, iar mama citea o carte stând pe 
bancheta din faţa fetelor, să vorbeşti despre Chicago era 
ca şi cum ai fi vorbit despre Oz. Construcţii scânteietoare 
şi costume care-ţi luau ochii, magie în fiecare cărămidă şi 
în fiecare grindă. 

— Aici, zice Dean, ghidându-i mâna lui Malorie până la o 
farfurie. Fructe, dacă vrei. 

Malorie, cu bentiţa la ochi, se întreabă dacă n-ar fi 
posibil ca exact trenul cu care au mers pe vremuri la 
Chicago, cu aceleaşi vagoane, să-şi fi croit cumva loc 
printr-un depou feroviar, precum un orfan strămutat dintr- 
un loc în altul, astfel încât ea să stea acum exact în acelaşi 
vagon în care călătorise odinioară alături de sora sa, 
simțind fiorul electric al infinitului ce-o aştepta de-atunci 


< 145» 


înainte. 

— Dă-i drumul, o îndeamnă Dean. Hai să auzim tot ce 
vrei să afli. 

Dar înainte ca Malorie să apuce să deschidă gura, un 
glas de femeie răsună din apropiere. 

— Dean, spune femeia. În vagonul numărul şase se află 
un bărbat care crede că un păianjen sau un soi de insectă 
se târăşte pe el. Îi tot zic că eu nu văd nimic, dar el insistă. 

— Şi vrea să-l scăpăm noi de el? 

— Presupun că da. 

Dean râde. Lui Malorie i se pare un râs sincer. 

— Unii oameni chiar se aşteaptă la luxul de pe vremuri 
atunci când urcă la bord, Jill. 

Pe moment, Malorie crede că el i s-a adresat femeii. A 
uitat că ea e „Jill”. 

— Vagonul şase? o întreabă el pe femeie. 

— Mda. 

— Mă ocup eu. Mersi. 

Apoi cei doi rămân iar singuri. Doar că, de fapt, nu sunt 
singuri. Malorie aude conversațiile în surdină ale celor din 
jur. Îi aude discutând despre oraşele din Michigan, despre 
telegraf, despre faptul că se află într-un tren şi că, dacă 
avem iar un tren, de ce să nu avem iar totul, de ce să nu 
avem iar toată lumea de dinainte, cât mai curând cu 
putinţă? 

Malorie şi-l închipuie pe Tom-bărbatul stând în faţa ei, 
stând oriunde, aici. Au trecut şaisprezece ani. Într-un fel, 
ea îi atribuie lui acest progres. Asta e realizarea lui. El a 
adus trenul înapoi. 

Exact ca atunci când a adus înapoi o carte de telefoane 
care a purtat-o apoi pe Malorie la şcoala pentru 
nevăzători, după care la Tabăra Yadin, acolo unde un 
bărbat i-a livrat un teanc de hârtii, conţinând şi numele 
părinţilor ei. 

— Bun, reia Dean. Dă-i bătaie. 

— De câte ori s-a întâmplat ca o creatură să ajungă în 
tren? 

— Niciodată. 


e 146 œ» 


— De unde ştii? 

— Păi, presupun că nu ştiu. Dar oamenii care şi-au 
pierdut minţile în acest tren au văzut ceva afară. 

— De unde ştii? 

— Din nou, poate că nu ştiu. Dar eu şi ceilalţi membri ai 
personalului umblăm de colo colo fără bentiţe. Deci, 
bănuiesc că i s-ar fi întâmplat ceva şi unuia dintre noi până 
acum dacă vreo creatură ar fi suit la bord. Incă o dată, cei 
care au în.. 

— Ai spus că transportaţi cadavre. 

— Le livrăm, da. 

— Există vreunul la bord chiar acum? 

— Da. 

— Unde? 

— Sunt două sicrie în vagonul de depozitare numărul 
unu. Pe acolo pe unde ne-am întâlnit. Lângă uşa din spate. 
V-aş recomanda să nu dormiţi acolo. Miroase ca într-un 
mormânt. 

— Mersi pentru sinceritate. 

— Alte întrebări ceva mai vesele? De genul, câţi oameni 
au murit când asamblam trenul? 

— Îmi cer scuze, zice Malorie. Însă în clipa de faţă nu 
mă interesează decât copiii mei. Nu mă interesează decât 
să îi duc într-un loc sigur. 

— Şi unde vă duceţi? 

— Nu prea aş vrea să-ţi spun. 

— Dar eu v-aş putea indica cea mai directă rută. 

— Nu prea aş vrea să-ţi spun. 

— Mi se pare corect. 

— Mai sunt şi alţi pasageri în acest tren care să-ţi 
provoace griji? 

— Să-mi provoace griji? Nu. E o femeie oarbă, dar ea se 
simte mai bine decât oricare dintre noi. De ce purtaţi 
glugă şi mănuşi? 

Întrebarea o prinde pe picior greşit pe Malorie. E pentru 
prima oară când se simte cât de cât jenată de impresia pe 
care o face. E un sentiment aparţinând vechii lumi, căruia 
nu i-a dus lipsa. 


e 147 œ 


— Crezi că ne pot face să înnebunim şi prin atingere, 
răspunde Dean în locul ei. 

Când o spune el, parcă sună mai realist. Şi, totodată, 
mai puţin realist. 

— Şi sunt sigur că aveţi motive s-o credeţi, adaugă el. 

— Da. 

— Dumnezeule! exclamă bărbatul. lată că eu te-am 
invitat în vagonul-restaurant ca să te mai liniştesc şi tu-mi 
zdruncini mie nervii. 

— Mă pricep la asta. 

Dean râde. Dar se simte o oarecare tensiune în râsul lui. 

— Spune-mi, Jill, cum ai izbutit să rezişti atât de mult 
timp? 

— Să rămân în siguranţă, adică? 

— Nu e doar asta. Te comporti aşa cum ne-am comportat 
cu toţii când s-a întâmplat prima oară, când au venit, la 
început. Ai habar câţi oameni n-au fost în stare să rămână 
la fel de concentrați ca tine? Presupun că nu le vom afla 
niciodată numărul. Dar tu încă respecţi cu sfinţenie legea 
bentiţei. 

Chitarele din cameră falsează uşor, înainte ca unul 
dintre muzicieni să-şi regăsească ritmul. 

— Ştii ceva despre un individ care face recensăminte? îl 
întreabă ea, evitând întrebarea lui. 

— Am auzit că umblă unii, dar eu încă n-am întâlnit 
niciunul. De ce? 

— Sunt doar curioasă. Privind cifrele la nivel mondial. 
Statistici. 

— Şi? Ţi-ai asuma mai multe riscuri, pornind de la acele 
cifre? Sau ai continua să faci lucrurile aşa cum le făceam 
la început, atunci când s-a schimbat lumea? 

Dacă oricine altcineva i-ar fi adresat această întrebare, 
s-ar fi ridicat de la masă, ar fi părăsit vagonul şi poate 
chiar şi trenul. Nu vrea să discute despre asumarea unor 
riscuri suplimentare. Însă tipul ăsta îi aminteşte atât de 
mult de Tom-bărbatul, încât nu se poate mobiliza să-i 
întoarcă spatele şi să-l lase baltă. 

Când a mai auzit vreodată Malorie o voce optimistă, de-o 


e 148 œ» 


seamă cu ea? Când s-a întâmplat ultima oară să poată 
schimba idei, teorii sau chiar stări cu cineva care înţelege 
lumea la fel ca şi ea, dat fiind că a fost martor la 
schimbarea ei? Tom, fiul ei, vorbeşte aşa. Însă el are doar 
şaisprezece ani. lar, din punctul ei de vedere, treaba ei e 
să se asigure că el rămâne cu capul pe umeri, indiferent ce 
ar vrea să facă. Asta înseamnă să-i spună „nu”. Asta 
înseamnă să-l descurajeze. Asta înseamnă... 

Ia aminte, cugetă ea. Fiul tău vorbeşte într-un fel destul 
de asemănător cu singurul bărbat pe ale cărui sfaturi te-ai 
bazat în ultimii şaptesprezece ani. Şi tot ce faci e să îi spui 
întruna „nu“. 

— N-aş schimba absolut nimic, răspunde ea. 

Dar i se pare greşit să o spună, ca şi cum ar spune 
altceva decât simte. Malorie înţelege că Tom şi Olympia s- 
au născut în această lume. Înţelege că ei aud mai bine 
decât ea, că instinctele lor naturale sunt mai puternice 
decât vor fi vreodată ale ei. Pricepe că Tom şi Olympia ar 
putea citi o carte, complet absorbiți de lectură, şi totuşi să 
apuce să închidă ochii înainte ca ceva să dea buzna în faţa 
lor, ca şi cum ar simţi o adiere atunci când un bărbat, o 
femeie, o creatură, orice, s-ar afla în apropiere. Dar mai 
ştie şi că ea însăşi e singurul supravieţuitor a două 
evenimente majore - tragedii de neconceput, când lumea a 
înnebunit şi cu toţii şi-au făcut rău unii altora sau lor înşişi. 
Nemaivorbind de alte întâmplări dureroase - moartea lui 
Shannon, Ron Handy de la benzinărie, călătoria pe râu -, 
Malorie chiar a scăpat din ceea ce poate fi considerat 
echivalentul, în lumea nouă, a două catastrofe feroviare. 
Casa din Shillingham şi şcoala pentru nevăzători. În lumea 
de dinainte, ar fi ajuns la ştiri. lar când reporterii ar fi 
întrebat-o cum de-a reuşit, ea le-ar fi arătat o cârpă 
neagră, fără a adăuga nimic altceva. 

Deşi Dean nu ştie încă nimic din toate astea, simte oare 
că ea a trecut prin mai multe decât majoritatea oamenilor? 

— Ai copii? îl întreabă ea. 

— Am avut doi. Au înnebunit amândoi. 

— Îmi pare... 


e 149 + 


— Eram acasă, la fermă, o casă cu un singur etaj, 
ferestre bătute în scânduri, pături atârnate peste scânduri. 
Am sigilat fiecare uşă din casă. Aveam o grămadă de 
mâncare. Alimente deshidratate. Conserve. Cât să ne 
ajungă luni întregi. În infinita mea înţelepciune, planul era 
să aşteptăm pur şi simplu. În întuneric. Macy avea nouă 
ani, iar Eric şapte, şi nu puteam risca să-l las pe vreunul să 
facă ceva, orice, în timp ce eu, să zicem, dormeam. Aşa că 
toată casa era bătută-n scânduri, totul era sigilat, sigur. 
Nicio lumină. Foloseam găleți în pivniţă şi acopeream 
găleţile cu lespezi de piatră. Sincer, nu-mi pot închipui un 
mod de viaţă mai sigur de-atât. 

Dean se opreşte. Malorie ar vrea să-i vadă chipul. Se 
gândeşte la 'Tom-bărbatul povestindu-i despre moartea 
fiicei lui, în pivniţa casei în care a născut Malorie. Ştie că 
urmează partea neplăcută din povestea lui Dean. Se 
pregăteşte pentru ea. 

— După o vreme, nu mai ştiam dacă e zi sau noapte. 
Înţelegi? Chiar trăiam în întuneric. Mi-au trecut nişte 
opţiuni prin minte. Aşa cum îmi închipui că le-au trecut 
tuturor prin minte. Poate am fi izbutit să vedem lucrurile 
cu ajutorul camerelor. Poate că ne-am fi putut orbi singuri 
şi să trăim mai departe fără groaza permanentă de-a nu o 
lua razna. Însă n-am pus în practică niciuna dintre idei. 
Bâjbâiam unul după altul prin beznă, ne strigam pe nume, 
dormeam în acelaşi pat. Totul, în beznă. Ca şi cum casa 
însăşi ar fi fost o imensă bentiţă. Aşteptam un mesaj, cred. 
Aşteptam o bătaie în uşă, ca cineva să vină să ne spună că 
s-a terminat. E fantezia supremă a oricăruia dintre noi, cei 
care provenim din lumea de dinainte, nu-i aşa? Că tot 
coşmarul a ajuns la final. Ei bine, n-am primit nicio veste 
magică. Şi am mers mai departe tot aşa. Şi iar aşa, la 
nesfârşit, n-a venit nimeni. Cred că am trăit aşa vreo şapte 
luni, Jill. Macy şi Eric creşteau în beznă. Ca şi cum am fi 
trăit într-o grotă. Şi în tot acest timp mă gândeam cât de 
nedrept era că eu, un tată capabil, ajunsesem cumva să fiu 
un netrebnic. Tot ce făceam era să aştept. Nu făceam 
nimic ca să ne uşurăm vieţile. Nu făceam nimic altceva 


<e 150 œ» 


decât să-i ţin de mâini când coboram treptele pivniţei şi să 
le desfac cutiile de conserve. lar când auzeau zgomote pe 
afară, când se speriau, eu le spuneam că ar trebui să fie 
speriaţi. Le spuneam că monştrii de afară le-ar putea lua 
minţile. 

Se opreşte iar. Trenul pare să alunece. Muzicanţii cântă 
ritmuri uşoare, simple, înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. 

Când Dean vorbeşte iar, ea aude lacrimile din glasul lui. 

— Într-o zi, sau într-o noapte, cine să-şi mai dea seama, 
m-au trezit râsetelor copiilor. Ai zice că e un lucru bun, 
nu? Orice moment când doi copii râd, după luni întregi în 
care au trăit într-o beznă totală, făcându-şi nevoile în 
găleți, ai zice că e un lucru bun. Dar mie nu mi s-a părut 
aşa. Nu mi se păreau fericiţi. M-am ridicat cu iuţeală şi m- 
am holbat îndelung în întuneric, spunându-mi că probabil îi 
visasem râzând. Însă apoi i-am auzit iar. Treaz de-a 
binelea. Erau undeva în adâncurile casei. I-am strigat, dar 
ei... n-au făcut decât să râdă şi mai tare. M-am ridicat şi 
am ieşit din dormitor, bâjbâind de-a lungul pereţilor, 
gândindu-mă că îi voi găsi în sufragerie. Macy avea să-mi 
spună de ce râdea şi ce-l amuza atât de tare pe frăţiorul ei, 
şi gata, cu asta avea să se termine totul. Corect? Ei bine, 
când am ajuns în dormitor, ei păreau să se afle tot departe. 
Mult mai departe, tocmai în uscătorie. Am trecut prin 
sufragerie, orb, cu braţele întinse în faţă, strigându-i, iar 
când am ajuns în uscătorie, i-am auzit râzând în spatele 
meu. Mult mai departe în casă. Ca şi cum s-ar fi dus în 
dormitorul în care mă trezisem eu. 

Trenul se zguduie, o singură denivelare. Dean continuă: 

— Aşa că m-am întors prin sufragerie, iar pe hol, şi 
înapoi în dormitor. Îi strigam: „Macy! Eric! Îl speriaţi pe 
tati! Unde sunteţi, copii?” Iar râsul s-a auzit iar, în urma 
mea. Ca şi cum... ca şi cum aş fi tot trecut prin locul în 
care se aflau ei de fapt, dacă are vreun sens. Ca şi cum ei 
râdeau în sufragerie, dar eu pur şi simplu nu-i puteam găsi 
acolo. 

Aşa că m-am dus în pivniţă. Chiar dacă nu de-acolo se 
auzea sunetul. Am coborât treptele, strigându-i, asudat tot 


e 151 œ» 


deja, repetându-mi neîncetat în minte: Doar se joacă, doar 
se joacă. Pentru că asta îmi doream, nu? Cum să nu-mi 
doresc să descopăr că, în pofida ferestrelor şi uşilor 
sigilate, în pofida mâncării fără gust, a lipsei luminii şi 
mişcării, în pofida faptului că tăticul lor era clar speriat, în 
pofida beznei perpetue, micuţii mei se distrau? Când am 
ajuns în pivniţă, i-am auzit râzând sus. Aşa că m-am întors 
şi eu imediat sus. Începusem deja să tip: „Macy! Eric! Nu 
mai e amuzant, la naiba! Îl speriaţi pe tati!” Apoi i-am auzit 
şuşotind. Şi mi-am dat seama ce înseamnă acele şuşoteli. 
Complotau, cred că ai putea zice aşa, deşi părinţii spun 
asta de obicei în glumă. Dar aici nu era de glumă. Nu mai 
reuşeam să-mi găsesc copiii în bezna casei noastre şi 
trecuseră de la râs la şuşoteli. Am recunoscut tipul acela 
de vorbit în şoaptă. Sunt sigur că ai trecut şi tu prin aşa 
ceva cu copiii tăi. Ca atunci când cei mici se provoacă unul 
pe altul să facă ceva. Ceva ce n-au mai făcut niciodată. 

Aşa că am luat-o la fugă. Prin toată casa. Majoritatea 
mobilelor erau date la o parte din drum pentru că aşa le 
aşezaserăm, având în vedere că trăiam în beznă. Dar m-am 
lovit destul de rău cu şoldul de şemineu şi am intrat cu 
capul într-un perete. Nimic din toate astea nu conta atunci, 
doar că m-au încetinit. Am străbătut iar toată casa şi i-am 
auzit şoptind în spatele meu. Aşa că m-am întors de unde 
am venit şi am dat iar peste ei, amândoi, şoptind în spatele 
meu. Deja tipam. Le urlam numele, cerându-le să-mi spună 
imediat unde se ascundeau. Şi chiar mi-au spus. Dar nu 
prin cuvinte. Următorul sunet pe care l-am auzit au fost 
nişte lovituri înfundate... Ca atunci când înfigi un cuţit într- 
un pepene. Eu am... am... 

Malorie nu ştie ce să spună, nu ştie cum să exprime ce 
simte acum. 

— Atunci i-am găsit, continuă Dean. Exact lângă patul în 
care mă  trezisem. Amândoi morţi, după ce se 
înjunghiaseră unul pe altul cu cuţitele dintr-un sertar din 
bucătărie. Cuţitele pe care le folosisem de o mie de ori ca 
să le desfac conservele cu carne şi compot. N-au ţipat 
deloc. N-au scos absolut niciun sunet. Au râs şi-au râs, 


e 152 » 


apoi s-au provocat unul pe altul să o facă. N-am să ştiu 
niciodată cum s-a întâmplat. Dar ziua în care micuţii mei 
au luat-o razna şi s-au omorât unul pe altul a fost ziua în 
care am desigilat uşa din spate. Ca să îi car afară. Ca să-i 
îngrop. Şi chiar şi-atunci, sfâşiat de durere, făcut praf, am 
continuat să mă gândesc: Au văzut una, în ciuda a tot ce-ai 
făcut, Dean, tot au văzut una. Şi ştii ceva, Jill? 

— Ce? 

— N-am găsit niciodată scăparea. 

Malorie nu-l întreabă ce vrea să zică. Ştie foarte bine la 
ce se referă. 

— N-am găsit niciodată gaura din perete, spaţiul dintre 
scânduri, punctul minuscul prin care trebuie să fi privit, să 
se fi uitat afară, să vadă ceea ce or fi văzut de-au ajuns să 
facă aşa ceva. O, am încercat. Poţi să fii sigură. Am căutat 
peste tot cu o lanternă, fără să mă mai intereseze dacă 
vedeam şi eu sau nu vreo creatură. Am umblat prin 
întunericul din casa aia, vreme de şase săptămâni. De cele 
mai multe ori, în genunchi. În căutarea acelei crăpături, a 
afurisitului ăluia de spaţiu, trecut cu vederea, pe care ei, 
copii fiind şi văzând lumea diferit faţă de noi, trebuie să-l fi 
găsit. 

— Mă numesc Malorie, rosteşte ea. 

Pentru că nu ştie ce altceva să spună. 

Dean râde. Încordat, printre lacrimi. 

Malorie întinde braţul peste masă, dar nu-i găseşte 
imediat mâna. Pentru o clipă, i se pare că stă în genunchi, 
imitând mersul copiilor, căutând lumina într-o casă a 
întunericului. 

Apoi, i-o găseşte. Sau el o găseşte pe a ei. Oricum ar fi, 
ea îi strânge mâna. 

— Îmi pare rău. 

— Mda, zice Dean. Dap. Dar, ce să zic, a fost ziua în care 
am hotărât să-mi recapăt vederea. Şi asta înseamnă ceva. 

Apoi: 

— Îţi mulţumesc, Malorie. Pentru că ai avut încredere 
să-mi spui numele tău adevărat. Şi pentru că ai ascultat cel 
mai groaznic lucru care i s-ar putea întâmpla unui om. Fir- 


e 153 + 


ar să fie. Şi uită-te acum la mine. Eu sunt tipul care a 
repus un tren în mişcare. În lumea nouă. Nu-i de ici, de 
colo. Dar am să-ţi spun ceva... la fiecare cursă pe care o 
facem, zi sau noapte, tot mă simt ca şi cum aş căuta acea 
scăpare, acea gaură minusculă, acel petic de univers pe 
care nu l-am acoperit. Acel punct din spaţiu şi timp pe care 
l-au găsit copiii mei. Cel care i-a făcut să-şi piardă minţile. 


e 154» 


16 


— Mama o să te omoare dacă te prinde, îl avertizează 
Olympia. 

— Cum să mă prindă? Va fi legată la ochi. 

Olympia ştie că are dreptate. lar Tom nu e singurul cu 
ochii deschişi. 

Îşi urmăreşte fratele cum se uită în grabă pe hârtiile 
luate din rucsacul lui Malorie, manuscrisul recenzorului, 
care-l interesează mai mult decât orice alt text scris pe 
care ea l-a văzut ţinându-l vreodată în mână. 

— Indian River, spune el. Ai citit despre locul acela? Ai 
citit despre Athena Hantz? Oamenii ăştia sunt incredibili. 

Olympia nu-i răspunde. Ea se uită în oglindă. Bărbatul 
acela, Dean, are dreptate; chiar e un spaţiu drăguţ. 
Bancheta, patul, chiar şi un tavan înalt. Dar senzaţia de 
mişcare fără a se folosi de picioarele ei i se pare atât de 
stranie, încât ea îşi sprijină degetele de tejgheaua 
rabatabilă ca să-şi menţină echilibrul. 

Aproape că se simte ca şi cum s-ar agăța de singura 
viaţă pe care o cunoaşte. Pentru că Olympia nu se 
îndoieşte că lucrurile s-au schimbat. Indiferent dacă Tom 
ştie sau nu deja, ei nu se vor mai întoarce niciodată la 
Tabăra Yadin. 

— Ascultă aici, spune fratele ei, ghemuit deasupra 
paginilor, exact lângă rucsacul desfăcut al lui Malorie, 
astfel încât să le poată îndesa la loc în clipa în care ar auzi- 
o venind. Athena Hantz pretinde că a trăit doi ani cu una. 
Ai auzit, Olympia? Doi ani! Ea i-a spus recenzorului că 
făptura n-a deranjat-o niciodată. Doar „a rămas o vreme 
într-un colţ al bucătăriei, apoi s-a mutat în sufragerie”. 
Incredibil. 

Olympiei nu-i place când Tom vorbeşte aşa. Nu e vorba 
doar despre faptul că Malorie şi-ar ieşi din minţi dacă l-ar 
auzi. E mai degrabă ceva ce are legătură cu ea însăşi. Cu 
modul în care vede ea lumea. De una singură. li place când 
el e entuziasmat de ceva, orice, în lecturile ei, a întâlnit 


< 155» 


suficiente personaje care au nevoie de astfel de momente 
în viaţa lor. Cu toate astea, ascultându-l pe Tom, i se pare 
nu numai că ei s-ar afla într-un tren, ci că mai există încă 
unul, năpustindu-se spre ea, un accident gata să se 
petreacă din clipă în clipă. 

— De ce nu citeşti manuscrisul alături de mama? 
întreabă ea. 

— Glumeşti? Ei i-ar fi teamă ca nu cumva literele să ia 
forma vreunei creaturi. N-ar înţelege deloc despre ce-i 
vorba. 

— Dar a luat hârtiile cu ea. Ce zici de asta? Numele 
părinţilor ei sunt acolo. 

— Te-am auzit, dar nu. Ha. Nici vorbă. Ea nu înţelege 
cum înţeleg eu. Pur şi simplu nu-i stă-n fire. 

Olympia nu-l contrazice în această privinţă. Deşi ar vrea. 
Pe de o parte, şi-ar dori ca ei doi să stea liniştiţi până la 
finalul acestei experienţe, tot drumul până la Mackinaw 
City. Acolo, Tom ar putea spune toate chestiile nebuneşti 
pe care ar vrea să le spună, iar Malorie se poate supăra 
sau nu pe el. Dar dacă ar apărea ceva care ar putea 
periclita şansele lui Malorie de a-şi vedea părinţii, de a afla 
dacă sunt cu adevărat în viaţă, Olympia însăşi şi-ar ieşi din 
minţi. 

Fata înţelege. Nu e sigură că Tom înţelege şi el. 
Importanţa acestui moment. Faptul că Malorie i-a crescut 
vreme de şaisprezece ani, crezând că a rămas singură pe 
lume, fără familie sau prieteni care să o ajute. E groaznic. 
Uneori, aproape că i se pare mai rău să descopere că sunt 
în viaţă, ca şi cum lui Malorie nu i s-ar fi răpit doar viaţa 
pe care credea că o duce, ci a şi fost păcălită să sufere fără 
rost. 

— Ce-i? o întreabă Tom. 

Olympia îl priveşte în oglindă. Oare chipul ei îi trădează 
gândurile împovărate? Dumnezeule, uneori i se pare că 
Tom i-ar putea auzi gândurile. 

— Nimic. 

— Bun. 

Dar de fapt e vorba de stilul lui zeflemitor de-a exprima 


<e 156 » 


anumite lucruri. Îl vede întinzând mâna spre rucsacul lui, 
cu ochii încă aţintiţi asupra foilor. Scotoceşte înăuntru, 
până când scoate de acolo exact ce îşi închipuise ea că va 
scoate. 

Ochelarii. 

Ochelarii lui speciali. 

Tom i-a explicat în detaliu cum funcţionează aceştia la o 
lună după ce i-a făcut. Deşi pe Olympia a înspăimântat-o 
filosofia îmbrăţişată de el, cel mai mult a speriat-o faptul 
că el îi şi folosea. 

Îi poartă şi acum, când citeşte. 

— Fii atentă, zice el. O familie din Pennsylvania a 
construit nişte caschete de mărimea unor „şifoniere”, 
astfel încât să rămână loc pentru mâncare şi apă în 
interiorul caschetei. Vreau să spun că aici sunt nişte 
chestii de necrezut! 

Olympia se priveşte în oglindă. Ar vrea să împărtăşească 
entuziasmul lui Tom. Ar vrea să se lase şi ea cuprinsă de 
un fior, la gândul că se află în acest tren, că e în mişcare, 
că se îndreaptă către nord fără a mai fi nevoită să o 
călăuzească pe mama ei prin păduri, pe drumuri pustii, 
într-o barcă. Îşi doreşte atât de mult ca vârsta de 
şaisprezece ani să însemne ce însemna pe vremuri să ai 
şaisprezece ani. Pare că pe atunci era un lucru incredibil, 
magic, să fii tânăr. Să pierzi vremea cu alţi tineri de vârsta 
ta. Să înveţi să şofezi. Să pleci pe furiş de acasă. Să ieşi, să 
mergi, să te uiţi oriunde ai fi vrut. 

Oare oamenii îşi dădeau seama ce bine o duceau pe- 
atunci? Nu era doar o chestiune de-a putea vedea sau nu. 
A citit despre o mulţime de personaje oarbe care au dus 
vieţi minunate. E vorba însă despre teamă - teama faţă de 
ce-i acolo. Şi despre vocea mamei, aducându-le mereu 
aminte, ei şi lui Tom, cerându-le, comandându-le: Aţi 
înțeles? Aţi înţeles? AŢI ÎNŢELES? 

— Ce-i cu tine? o întreabă iar Tom. 

Când Olympia se uită la el, prin oglindă, se vede pe ea 
însăşi acolo, reflectată în lentilele ochelarilor construiți de 
el. Astfel că două oglinzi stau faţă în faţă, iar propria ei 


e 157 œ» 


siluetă se repetă, din nou şi din nou, la nesfârşit. 

— Athena Hantz spune că ni se îngăduie să vedem, zice 
Tom. Ea spune că totul depinde de ideea ca noi să le 
acceptăm pe ele. Să trăim cu ele. 

Olympia chibzuieşte la teoria predominantă potrivit 
căreia creaturile îi fac pe oameni să-şi piardă minţile 
întrucât aceştia nu le pot înţelege natura. Malorie i-a 
povestit despre bărbatul după care a fost botezat Tom şi 
cum acesta era convins că entităţile de lângă casa lor, casa 
în care s-au născut Olympia şi Tom, pur şi simplu nu 
puteau fi înţelese. 

Dar ce înseamnă asta pentru cei care pot privi? Pentru 
cei care sunt imuni? Înseamnă oare că acei oameni sunt 
mai deştepţi? Înseamnă oare că ei privesc lumea într-un 
mod diferit, îndeajuns de diferit cât să se salveze pe ei 
înşişi, fără să-şi dea seama că o fac? Înseamnă oare că acei 
oameni sunt deja nebuni şi că nicio cantitate de informaţie 
incomprehensibilă n-ar putea schimba nebunia lor, 
accelerând-o şi făcând-o să culmineze tragic? 

— Indian River, repetă Tom. 

Scutură din cap, frunzărind paginile. 

Fratele ei e îndrăgostit de progres. De când se ştie ea, 
Tom a tot născocit idei, teorii, invenţii. 

Olympia şi-ar dori ca el să înceteze să mai gândească 
aşa. 

Dar să fie doar concepţiile lui Malorie? Oare modul 
Olympiei de-a privi lumea îi aparţine doar lui Malorie, fără 
ca ea să aibă propriu-zis vreun aport? Cum ar fi fost dacă 
era crescută de mama ei naturală? Cum ar fi fost dacă ea 
şi Tom ar fi fost crescuţi, în schimb, de tizul lui? 

Unde ar fi ajuns ei acum? Ce-ar fi ştiut? 

Ce-ar fi crezut? 

Dacă oamenii au dreptate, dacă aceste creaturi ne pot 
face rău din cauză că sunt mai presus de înţelegerea 
oamenilor... atunci ce-ar crede Tom-bărbatul despre cei 
care au crescut conştienţi fiind de existenţa creaturilor? 
Dar despre cei care chiar le înţeleg, căci au crescut toată 
viaţa alături de ele? 


< 158 + 


Olympia se uită la Tom exact când el ridică privirea, 
iute, către uşă, cu o secundă înainte ca un ciocănit să o 
trezească din visare. 

Tom îndeasă iute hârtiile la loc, în rucsacul lui Malorie. 
Apoi îşi scoate ochelarii şi şi-i ascunde în poală. 

— Alo? spune un bărbat. E cineva acasă? 

Tom se uită la Olympia. Să vorbească? Ştiu bine că n-ar 
trebui să o facă. Ştiu bine că Malorie i-ar omori. 

Dar Tom o face. lar Olympia ştia că o va face. 

— Da, răspunde Tom. Cine-i acolo? 

_ — Ah! face bărbatul. Mă numesc Henry. Suntem vecini. 
În măsura în care se poate spune că toţi cei de la bordul 
trenului locuim acum în acelaşi cartier. 

Pare mai în vârstă decât mama, apreciază Olympia. 
Poate la fel de bătrân ca Sam şi Mary Walsh. Oare şi pe 
acest bărbat l-a considerat cineva mort de ani buni? Oare a 
supravieţuit noii lumi în anonimat, aşa cum or fi făcut-o 
bunicii lui Tom şi ai Olympiei? 

— Încântaţi de cunoştinţă, răspunde Tom, zâmbindu-i 
Olympiei. 

Totul e incredibil. Mai întâi, plecarea de acasă. Apoi, 
faptul că au prins trenul. lar acum, în tren, iată şi un 
bărbat, un străin, care vine şi îi salută. 

— Dacă nu vă deranjează, continuă bărbatul. Mi-ar face 
plăcere să deschideţi uşa. Eu sunt mai de modă veche, în 
sensul că îmi place să mă uit la oameni când stau de vorbă 
cu ei. Iar aici, în acest tren, ni se îngăduie s-o facem. 

— Ce anume ni se îngăduie? se interesează Tom. 

— Ni se îngăduie să privim! se amuză bărbatul. 

Tom şi Olympia fac un schimb de priviri. Entuziasmul 
Olympiei e temperat. Să fi tras bărbatul cu urechea la ei? 
Sau cuvântul „îngăduie” a ajuns la modă în lumea nouă? 

— Nu ştiu ce să zic, îi spune Olympia lui Tom. 

Ea-şi face griji pentru faptul că Malorie va descoperi că 
au stat de vorbă cu un străin. Se teme să-i deschidă uşa. 

Şi chiar ia în considerare un asemenea lucru? Să 
deschidă uşa? Să fie tranziţia spre lumea reală chiar atât 
de ameţitoare? 


< 159 + 


Nu mai contează oricum ce crede ea. Tom s-a ridicat 
deja, a traversat compartimentul şi a deschis uşa. 

Olympia se gândeşte să închidă ochii. Pentru că asta li s- 
a zis toată viaţa să facă. In pofida faptului că tipul acela, 
Dean, le-a zis că acesta ar fi un loc sigur. 

Şcoala pentru nevăzători era considerată un loc sigur. 
Casa în care s-au născut ei era considerată sigură. Care ar 
fi diferenţa faţă de acest tren? 

Există însă o diferenţă. Iar ea nu poate să nege asta. Şi, 
încă o dată, încearcă senzaţia că a lepădat un strat de 
piele, că a pătruns, clar, într-o nouă fază, într-o altă viaţă. 

— Salut. Eu sunt Tom. 

lar acum, iată-i dându-şi numele adevărate. 

— Tom, spune bărbatul, surâzător. Ce nume splendid! 

Bărbatul, observă Olympia, e mult mai în vârstă decât 
Malorie. Are părul cărunt şi o barbă albă, scurtă, pe bărbie 
şi pe faţă. Olympia n-a mai văzut de zece ani pe cineva de 
vârsta lui, de la şcoala pentru nevăzători. 

— Şi tu? întreabă Henry, arcuindu-şi sprâncenele când 
se întoarce spre ea. 

Fata simte un fior rece când îşi dă seama ce fac. Şi mai e 
ceva. Ceva mult mai intens. Ceva asemănător cu 
abandonarea Taberei Yadin. Senzaţia aceea că nu mai 
există cale de întoarcere. 

— Eu sunt Jamie, răspunde Olympia. 

Henry zâmbeşte. Poartă un pulover, deşi e cald, şi 
broboane de sudoare i se preling pe obraji. 

Oare ştie că ea l-a minţit în privinţa numelui? Pare că 
da. 

— Păi, face el. Am vrut doar să mă prezint şi să vă 
informez... că dacă vreţi să aflaţi ceva despre acest tren, 
indiferent ce, simţiţi-vă liberi să-mi bateţi la uşă. Sunt ceea 
ce oamenii numesc un client fidel. Eu şi cu bunul meu 
prieten Nathan stăm la doar două compartimente mai în 
faţă. Compartimentul şaisprezece, cred. 

Arată cu degetul pe coridor în timp ce trenul se zgâlţâie 
din toate încheieturile, iar pentru o clipă, Olympiei i se 
pare că îl vede ca prin ceaţă. Decalibrat. 


< 160 » 


Apoi bărbatul face o plecăciune. Îşi duce o mână la 
pântec şi întinde braţele în lateral, ca şi cum tocmai ar fi 
executat o reverență. 

Olympia cunoaşte cuvântul: teatral. 

— Mulţumim, zice Tom. 

Henry îi face cu ochiul. 

Apoi dispare din raza lor vizuală, iar Olympia se repede 
la uşă şi o trage, închizând-o. 

— Care-i problema ta? strigă ea. Să îi zici numele tău 
real. 

— Of, termină. Mama nu deţine şi aici acelaşi control 
asupra noastră. 

— Ce vrei să zici? g 

Dar ea nu are chef să se certe. In schimb, se uită către 
uşa închisă. 

Simte că o roade stomacul. 

— Pe acolo umblă oameni răi, spune ea. 

— Termină. 

— Vorbesc serios, Tom. Iar omul acela... 

— Care? 

— Cel care s-a comportat exact ca persoanele de care 
mama ne-a zis să ne ferim. 

— O, zău aşa? Zici tu? 

— Da, zic. Ne-a spus de un milion de ori să avem grijă la 
oamenii cu gesturi teatrale. Mama a zis că ei poartă măşti. 

Tom pufneşte disprețuitor. 

— Acum vorbeşti exact ca ea. 

— Oh? Şi ce-i greşit în asta? Chiar trebuie să te gândeşti 
un pic la ce spui înainte să deschizi gura. 

Însă privirea Olympiei a rămas aţintită asupra uşii 
glisante, acum închisă. Şi cu urechile ciulite. Nu cumva 
bărbatul acela, Henry, a rămas în dreptul uşii? Dacă nu s-a 
întors încă în compartimentul lui? Îl aude cumva umblând 
pe hol? 

— Hei, exclamă Tom. N-am de gând s-o bag pe mama-n 
sperieţi. Nu-ţi face griji. Bine? Doar că... există multe 
lucruri pe lume în afară de Tabăra Yadin. Şi am constatat-o 
cu ochii noştri. Chiar acum. 


e 161 œ» 


Nu mai contează ce zice Tom. Olympia ascultă la ce-i pe 
hol. 

Umblă cineva pe acolo? 

Nu aude nimic. Se apropie de uşă. 

— Singura cale prin care vom ajunge undeva, continuă 
Tom, e să... 

— Tom, închide ochii. 

— Ce? 

— Fă-o. 

Tom îi închide. 

Olympia deschide uşa, iute. Se aşteaptă să dea peste 
bărbatul cu păr cărunt, holbându-se la ea. 

Însă coridorul e gol. Fata închide uşa la loc. 

— Ce se petrece? întreabă Tom. 

— Nimic. Scuze. 

Tom schiţează iar o strâmbătură. 

— Şi tot nu crezi că începi să te comporţi ca mama? 
Dumnezeule! Singura diferenţă e că tu nu-ţi porţi mereu 
bentiţa! Nici măcar când suntem afară! 

Olympia se simte deconspirată. De unde ştie el aşa ceva? 

— De unde ştii? 

— Glumeşti? Pot să aud cum ţi se freacă de piele când o 
porţi, răspunde el. 

Se ridică apoi şi rămâne în spatele ei. Reflexiile 
amândurora se zăresc în oglindă. 

— Şi ştiu când nu ai nimic pe faţă. Aşa că nu mai juca 
teatru cu mine. Şi tu încalci regulile. 

Ea îi evită privirea. 

Nu mai juca teatru cu mine. 

A juca teatru. 

Malorie a folosit de o mie de ori expresia asta. 
Întotdeauna pe post de avertisment. 

Să fie un tip de oameni? Să fie cei care interpretează pe 
această scenă, a noii lumi, cei mai nebuni? 

— În fine, zice Tom. Pregăteşte-te să închizi ochii. Fă-te 
că respecţi regulile. Mama tocmai a ieşit din vagonul- 
restaurant. 


e 162 » 


17 


În timp ce uşa vagonului-restaurant se închide în urma 
ei, Malorie înaintează cu braţele întinse în faţă. 

Umerii i se freacă de cineva. 

— Scuze, spune ea. 

— De ce mai poartă bentiţa? aude o femeie şoptindu-i 
altcuiva. 

Malorie distinge teama din glasul ei şi ştie că femeia se 
întreabă dacă n-ar trebui să procedeze şi ea la fel. Dar e şi 
batjocură. Acelaşi ton pe care l-a auzit atât de des la şcoala 
pentru nevăzători. Il simte. Cu fiecare persoană pe lângă 
care trece, cu fiecare conversaţie pe care o aude în 
treacăt, îşi dă seama că lumea din tren îşi pune întrebări în 
legătură cu ea. 

Paranoică. 

Dar trenul ăsta va avea un sfârşit oribil. Ea o ştie. La fel 
cum s-a întâmplat cu casa în care l-a născut pe Tom, 
sortită şi ea unui sfârşit oribil. Şi cu şcoala pentru 
nevăzători. Şi poate că de acelaşi destin ar fi avut parte şi 
Tabăra Yadin, dacă ar mai fi rămas mult acolo. 

Trenul ăsta o va lua razna. 

Aici sunt mult mai mulţi oameni decât erau în casă. Dar 
mai puţini decât la şcoală. 

— Scuze, spune, când degetele ei înmănuşate ating scurt 
ceea ce e, probabil, creştetul cuiva. 

Primul vagon e la fel precum cel în care a călătorit 
alături de Shannon cu o viaţă în urmă, cu oameni aşezaţi la 
fel ca odinioară. 

Se mişcă repede. 

Tom şi Olympia au rămas prea mult timp singuri. 

Trenul ăsta o va lua razna. O ştie prea bine. Până la 
urmă, panourile de metal cu care Dean a întărit lateralele 
trenului se vor slăbi. Până la urmă, cineva nebun de-a 
binelea, cum erau nebunii înainte, va trânti ceva pe şine, 
iar Michael nu va avea timp să-l îndepărteze. Până la 
urmă, cineva va vedea ceva şi îşi va pierde minţile. Unei 


e 163 + 


persoane nebune i se va permite accesul în tren. Cuiva 
care nu crede în creaturi. Cuiva care va vrea ca toţi ceilalţi 
să gândească la fel ca el. 

Malorie ajunge în capătul vagonului. Deschide uşa. 

În momentul acela în care se află între vagoane, se 
gândeşte la o clipire. Sau la opusul ei, poate. Întuneric, 
întuneric, întuneric, lumea clipeşte o singură dată, 
întuneric, întuneric, întuneric. Îşi aminteşte cum Shannon 
îi atrăgea atenţia asupra unor clădiri dărăpănate sau a 
unor oraşe cu nume bizare. Malorie râdea la glumele 
surorii ei, şi imediat se porneau să inventeze poveşti, să le 
dea nume oamenilor pe care îi vedeau pe câmpiile din 
depărtare.  Oferindu-le vieţi şi preocupări, relaţii şi 
probleme. Malorie îşi aminteşte de mama lor, stând pe 
bancheta de vizavi, zâmbindu-le. Voia, în acel moment, să- 
şi impresioneze mama, voia ca Mary Walsh să-şi considere 
fiicele amuzante. La şcoală era un băiat, care scria deja şi 
pe care toată lumea îl considera plin de imaginaţie, iar 
Malorie voia ca mama şi tata (Sam şi Mary Walsh) să 
spună acelaşi lucru şi despre ea. 

Şi mama a făcut-o. 

Ca la un semn, ea a dat din cap spre Malorie şi a zis: 
Astea sunt nişte poveşti mai bune decât cea pe care o 
citesc eu. 

Acum, îi e cu neputinţă să nu şi-o închipuie pe mama aşa 
cum ar arăta astăzi. Mai în vârstă, mai albă, mai blândă. Ar 
trebui să poarte o bentiţă, deoarece, chiar şi în imaginaţia 
lui Malorie, ea nu poate îngădui nimănui să privească într- 
un loc public. Şi cu siguranţă nu cuiva la care ţine. 

O vede pe mama, oarbă, întinzând braţele înainte către 
cealaltă banchetă. Degetele îi sunt albe şi ridate, şi spune: 
Auzi? Lumea discută în compartimentele pe lângă care 
treci. Şi când lumea vorbeşte, se dă de gol. Și când se dă 
de gol, trebuie să asculți. 

Malorie aproape sare în sus când aude nişte glasuri 
răsunând în dreapta ei. Rămasă cu mâna înmănuşată pe 
perete, îşi dă seama că a ajuns la seria de vagoane cu 
compartimente, precum cel în care se află Tom şi Olympia. 


e 164 œ» 


Aici, oamenii au spaţiile lor personale. Aici, oamenii au 
două paturi, pernute roşii pe banchete, o oglindă. 

Aici, de asemenea, oamenii vorbesc. 

Malorie se opreşte. Ascultă. 

Aude: 

— „„.„un nou început. lar asta înseamnă totul. Nu doar 
unde trăim noi, Judy, ci cum trăim. Și cum ne tratăm unii 
pe alții... 

Malorie se întreabă dacă şi ea, la rândul său, o ia de la 
capăt. Dar ştie că nu e cazul. Ea nu face decât să justifice 
modul în care a trăit deja până acum. 

Merge mai departe pe coridor, iar mâinile înmănuşate îi 
alunecă de-a lungul ambilor pereţi. Cu degetele de la mâna 
dreaptă, atinge, din când în când, câte o uşă. Aude glasuri. 
Altele. Se opreşte. Ascultă. 

Aude: 

— „trebuie să găsim o toaletă, mai devreme sau mai 
târziu... 

— ...mai departe decât am mers vreodată... 

Continuă să meargă. Se gândeşte la cadavrele din 
vagonul-depozit. Cei mai siguri pasageri de la bordul 
trenului. 

Degetele ei înmănuşate ating pereţii. Altă uşă. 

Aude: 

— „vreodată în viaţa mea. Vorbesc serios. Fără case 
mari. Vreau să găsim cea mai micuță cocioabă din tot 
statul şi ăla să ne fie căminul... 

Malorie merge tot înainte. Dă peste cineva. 

— Scuze. 

N-are nici cea mai vagă îndoială că respectivul se uită la 
ea aşa cum se uitau cei de la şcoala pentru nevăzători. Iat- 
o aici, cu hanorac şi mănuşi, legată la ochi într-un loc unde 
li s-a spus că nu mai e nevoie să o facă. Mâneci şi pantaloni 
lungi. Părul îi acoperă gâtul. 

Vrea să treacă pe lângă această persoană şi se loveşte 
iarăşi de ea. 

De fapt, e un el. Îşi dă seama. E moale în partea de 
mijloc şi mai înalt decât ea, mirosind ca un bărbat. 


e 165 - 


— Scuze, repetă ea. 

Poate că e un bărbat în vârstă. Cum ar trebui să fie 
acum şi tatăl ei. Îşi aduce aminte de momentul în care şi-a 
dat seama pentru prima oară că tatăl ei îmbătrânise. Se 
întâmpla în timpul unui meci de fotbal în care juca 
Shannon. Malorie se afla în tribune, împreună cu mama şi 
tata, echipa lui Shannon conducea cu cinci goluri, iar un 
alt bărbat l-a întrebat pe tatăl ei dacă nu vrea să arunce la 
coş în curtea îngustă de lângă terenul de fotbal. Tata a fost 
de acord şi i s-a alăturat, iar Malorie i-a urmărit pe cei doi 
jucând unu la unu. Apoi cealaltă echipă de fotbal a înscris 
un gol, iar Malorie s-a trezit din nou absorbită de meciul 
lui Shannon. Când s-a uitat înapoi la terenul de baschet, l-a 
văzut pe tata, cel mai puternic bărbat din lume, suplu şi în 
formă, cu părul încă negru şi des, la fel ca al ei, l-a văzut 
pe Sam Walsh la pământ, ţinându-se de umăr cu o mână şi 
cu faţa schimonosită de durere. 

A dat să-i spună mamei sale, însă deja tata se ridica de 
jos. Iar când celălalt bărbat i-a aruncat înapoi mingea, tata 
a vrut să arunce la coş, apoi s-a oprit. I-a înapoiat mingea 
şi a pornit către tribune. Când s-a aşezat lângă Malorie, i-a 
zis: Cred că nu mai ţine figura. 

Acum, Malorie întinde mâna, iar vârfurile degetelor sale 
înmănuşate ating trupul din faţa ei. 

— Te rog, spune ea. 

Dar nu mai zice şi altceva. Ce face bărbatul ăsta? Dar ea 
ce face? Oare a uitat, doar din pricină că şi-a luat toate 
măsurile de precauţie ca să evite creaturile, că oamenii 
adevăraţi au fost şi vor fi întotdeauna la fel de răi? 

— Mişcă-te, zice ea. 

Dar bărbatul nu se mişcă. 

Malorie inspiră, îşi ţine răsuflarea, expiră. Se gândeşte 
la Annette cea roşcată când şi-a pierdut minţile, căci nu 
are cum să se abţină, nu? O femeie oarbă pierzându-și 
minţile. Şi poate că n-a fost din cauză că a atins o creatură, 
ci din cauză că a atins un om. 

— Te rog frumos, spune ea. Dă-te la o parte. 

Poate că bărbatul e în vârstă. Poate c-a adormit. Poate 


e 166 » 


că e cu spatele la ea şi a înţeles totul de-a-ndoaselea. Poate 
că e şi el legat la ochi. Poate că-i surd. 

Poate. 

Nu aude nicio mişcare. Nu ştie ce altceva să mai zică. Ar 
putea bate la cea mai apropiată uşă. Să ceară ajutor. Ar 
putea rămâne nemişcată până va veni altcineva pe hol şi îi 
va cere bărbatului să se mişte, în locul ei. 

Trenul se zguduie pe şine. Ceea ce o face să se 
gândească la cât de neînsemnate sunt toate astea, la faptul 
că toţi oamenii din lume se află în trenul altcuiva, scornit 
de mintea măreaţă a altcuiva, şi la cât de sigure crede 
acea persoană că sunt toate astea, perfect sigure pentru 
toată lumea. 

Tom şi Olympia se află dincolo de acest bărbat. Bărbatul 
care nu vrea să se dea la o parte. 

— Te rog, repetă ea. 

Trebuie să ia o hotărâre. Nu poate rămâne nemişcată. 
Doar nu şi-a luat copiii şi a plecat de-acasă şi-a ajuns până 
aici, doar ca să încremenească de spaimă în faţa unui om 
pe care nu-l cunoaşte. Pe care nu l-a văzut niciodată. Pe 
care nici nu-l va vedea niciodată. 

Aşa că se mişcă ea. Merge de parcă bărbatul nu s-ar fi 
aflat niciodată în calea ei. Trece prin locul în care ar fi 
trebuit să se afle el. Nu îl simte acolo. Nu îl atinge. Nu se 
loveşte de nimic altceva în calea ei. 

Se opreşte, întinde mâinile în spate, pipăie ambii pereţi. 
Trenul huruie chiar când ea mai face un pas în faţă. 
Intinde braţele înainte. Nu simte pe nimeni. Merge până 
ajunge în capătul holului, apoi se întoarce. Străbate tot 
holul.  Pipăie, ca să fie sigură, uşile tuturor 
compartimentelor, dat fiind că nu le-a auzit clintindu-se. 
Adulmecă aerul. Miroase şi acum a om, a bărbat. Îşi aduce 
aminte cu uşurinţă momentul când l-a atins. Un trup 
masiv. Ca cel al tatei. 

Ridică privirea, oarbă, ca şi cum bărbatul s-ar fi putut 
ascunde, cumva, pe tavan. 

Porneşte iar către capătul holului. Trebuie să treacă de 
alt set de uşi ca să ajungă în vagonul următor. Apoi de încă 


e 167 œ» 


unul, în capătul aceluia. Şi aşa mai departe. 

Ascultă. Glasuri răzbătând din compartimentul din 
dreptul ei. 

Aude: 

— „cineva din tren pretinde că a prins una. 

— Ce vrei să spui? 

— M-am întâlnit cu el între vagoane. 

— Cu cine? 

— Spune că a vârât-o într-unul dintre sicriele din 
vagonul-depozit. 

Malorie o ia din loc înainte să decidă să o facă. A ajuns 
deja între uşi şi pe următorul hol, iar braţele îi rămân 
întinse în faţă, şi ochii minţii îi sunt năpădiţi de atâtea 
amintiri, de atâta teamă, că totul devine şi mai întunecat, 
ca şi cum, în tot acest timp, în toţi aceşti ani, ea a avut de 
fapt lumina aprinsă, iar cuvintele pe care tocmai le-a auzit, 
prin uşa închisă a compartimentului unui necunoscut, din 
trenul unui necunoscut, i-au stins-o pentru totdeauna. 

Pretinde că a prins una. 

În tren. 

Vârâtă într-unul dintre sicriele din vagonul-depozilt. 

— Tom, spune ea. Olympia. 

Cu răsuflarea tăiată, dar continuând să răsufle. 
Mişcându-se din propria voinţă, dar purtată totuşi de tren. 

De ideea măreaţă din mintea altcuiva. 

De ideea altcuiva în ceea ce priveşte siguranţa. 


< 168 » 


18 


— Nu mai ieşim din compartiment până nu ajungem 
acolo, anunţă ea. 

Poartă în continuare bentiţa, hanoracul, mănuşile. Are 
grijă ca şi tinerii ei să facă la fel. 

Nu le mai cere să repete ce le-a spus. Consideră că tonul 
ei grav e de-ajuns. 

Dar aşa să fie, oare? 

— Ce s-a întâmplat? o întreabă Tom. 

Fireşte că Tom o întreabă. Şi fireşte că Tom e cel care se 
va împotrivi. Aşa că traversează compartimentul, ca să fie 
mai aproape de el. Ca să nu încapă îndoială că vorbeşte 
extrem de serios. 

— Nu contează, răspunde, cu un tremur în glas. Am zis 
că rămânem aici. Asta înseamnă că rămânem. 

— Dar, mamă... 

— Tom. 

„„„pretinde că a prins una. 

Fraza e o oroare. Recenzorul a pomenit ceva despre o 
persoană care pretindea acelaşi lucru. Malorie a citit şi 
alte afirmaţii asemănătoare în paginile pe care bărbatul le- 
a lăsat în urmă. Indian River, chiar aici, în Michigan. În 
felul ei, lumea nouă e ca Vestul Sălbatic: fără legi şi plină 
de lăudăroşi. Ea înţelege că şansele ca oricare din aceste 
afirmaţii să fie verificată sunt minuscule. Dar ce fel de 
persoană s-ar lăuda, de la bun început, cu o asemenea 
ispravă? 

Şi încă într-un loc public... 

Acea persoană o îngrijorează la fel de mult precum ceea 
ce s-ar putea afla în sicriul din vagonul-depozit. 

— Mamă, începe Olympia, ca şi cum ar fi pe cale să-i 
spună ceva ce a tot vrut să-i spună. 

Dar Malorie nu mai vrea să audă nimic. Nu crede că mai 
suportă. Sunt afară, în lumea largă. Sunt într-un tren, cu 
oameni pe care nu-i cunosc. În mâinile altora. 

— Nu acum, spune ea. 


e 169 œ» 


Şi se întreabă: e adevărat că se teme de oameni mai tare 
decât se teme de creaturi? E oare sinceră cu ea însăşi când 
spune că persoana care pretinde că a prins una e mai rea 
decât ar putea fi vreodată prada mult lăudată? 

Intunericul ei personal devine verde, apoi greţos, ca şi 
cum toată lumea se încreţeşte şi decade. Ca şi cum fiecare 
amintire şi fiecare gând sunt filtrate printr-un material 
negru, toate speranţele şi jalea reînnoită dispar cu totul, 
lăsând în urmă doar vântul rece. 

E un lucru la care nu s-a mai gândit de mult timp. Un 
lucru pe care nu şi l-a mai spus cu adevărat. 

Nu oamenii sunt cei care au adus-o în pragul paranoiei. 

Ci creaturile. 

Ele i-au răpit viaţa. Au distrus lumea pe care o iubea. I- 
au luat-o pe sora ei şi, credea ea odată, şi pe părinţii ei. Ele 
i-au luat pe Tom-bărbatul şi pe Olympia-femeia, pe Rick şi 
pe Annette de la şcoala pentru nevăzători. Nici măcar 
bărbatul cu recensământul nu ştie câte vieţi au fost luate 
de entităţile de neconceput, deoarece nici măcar cei care 
au făcut numărătoarea nu au avut voie să se uite la ele. 

Se simte înfrigurată, îngreţoşată, aşa că se apropie de 
locul în care crede că se află oglinda şi pipăie blatul, în 
căutarea unei chiuvete. Nu găseşte niciuna. Se lasă în 
genunchi şi bâjbâie după ceva în care... 

Găseşte un mic coş de gunoi metalic. Şi-l apropie de faţă 
exact la timp, căci răul iese din ea, îi stropeşte bărbia, însă 
doar bărbia, căci aproape orice altă parte a trupului ei e 
acoperită de cârpe şi haine. 

Olympia e lângă ea. 

— Trebuie să te întinzi, o îndeamnă ea. 

Dar sfatul ei e atât de iritant, atât de diferit de ce-ar 
vrea ea de fapt să facă, încât lui Malorie i se pare că 
seamănă mai degrabă cu o amintire. Îşi aude mama 
spunându-i acelaşi lucru după ce a venit s-o ia de la şcoală, 
când i s-a făcut rău în baie. Îşi aduce aminte împrejurimile, 
pe drumul către casă. Era toamnă. Mama i-a atras atenţia 
asupra culorilor, i-a spus lui Malorie că o mulţime de 
oameni se îmbolnăvesc când se schimbă anotimpurile, i-a 


e 170 œ» 


spus că nu trebuie să îşi facă griji. 

Dar cum e când se schimbă lumea, mamă? cugetă ea. Și 
cum e la şaptesprezece ani de la schimbarea lumii? Şi ei se 
îmbolnăvesc? Şi se mai fac vreodată bine dacă s-au 
îmbolnăvit? 

Totuşi, imaginile acelea îi fac bine. Chiar şi aşa, chinuită 
şi înspăimântată cum e. Imaginile şi mirosurile toamnei. 
Cum era odată. Cum trebuie să fi rămas, deşi Malorie nu 
are nicio dovadă în această privinţă. 

— Nu, zice ea. O să-mi revin. 

Însă tăcerea tinerilor, care urmează după această 
afirmaţie, îi dă de înţeles că nu o cred. E-n regulă. Cineva 
din tren vorbea despre un bărbat care pretinde că ar fi 
prins una. Spune că acea chestie zace într-o cutie din 
vagonul-depozit. 

Acum nu e momentul să se întindă. 

Inspiră, îşi ţine răsuflarea, expiră. 

Apoi se ridică. Chiar se întâmplă, oare, toate astea? E 
suficient de rău că acum ne pot atinge (chiar pot?), e 
suficient de rău că acum sunt mai multe decât erau odată 
(chiar sunt?), e suficient de rău că acest tren va trece 
printr-o zonă pe unde Dean a spus că mişună enorm de 
multe creaturi, un loc în care, din cine ştie ce motiv 
misterios (şi Malorie chiar nu vrea să afle motivul), acestea 
se adună de-a lungul şinelor de cale ferată, iar acum şi 
asta? Adică una din creaturi chiar s-ar putea afla împreună 
cu ei, în tren? 

— Trebuie să le spunem tuturor să închidă ochii, zice ea. 

Pentru că acum se gândeşte la celelalte persoane aflate 
la bord. Nu pentru că şi-ar pune problema fericirii lor. Ci 
pentru că nu se ştie ce le-ar putea face aceştia, ei şi 
copiilor ei, în caz că făptura aia din cutie (o fi într-adevăr 
acolo?) ar putea să scape afară şi să înceapă să bântuie pe 
aceleaşi holuri pe care a venit şi Malorie nu cu mult timp 
în urmă. Acolo, afară, unde oamenii nu se simt datori să-i 
răspundă femeii neînsemnate, cu bentiţă la ochi, ce-şi ţine 
tot corpul acoperit de teama oricărui fel de contact. 

Dumnezeule, rosteşte ea în gând. Tre’ s-o iei mai uşor. 


e 171 œ» 


— Păi, nu le putem spune dacă nu ieşim din 
compartiment, spune Tom. 

Iar Malorie îi trage o palmă. 

E brusc, şi e pe negândite, şi i se pare singurul lucru pe 
care-l poate face. 

Deoarece Tom a tot căutat un motiv ca să iasă din 
compartiment, încă din clipa în care ea le-a zis că nu vor 
mai ieşi. Deoarece Tom a ajuns la vârsta aia afurisită la 
care crede că trebuie să se împotrivească fiecărui afurisit 
de lucru pe care i-l spune mama lui. 

Acum se îndepărtează de ea, ţinându-şi, fără îndoială, o 
mână lipită de faţă. Nu se poate abtine să nu simtă o 
oarecare mândrie pentru că, atunci când l-a plesnit, a atins 
ceea ce i s-a părut a fi materialul bentiţei lui cu vârfurile 
degetelor ei înmănuşate. Chiar şi acum, după ce-a făcut 
ceva ce nici prin gând nu i-ar fi trecut, în urmă cu 
şaptesprezece ani, că va fi în stare să facă, chiar şi acum, 
ea îşi spune: Bun. Poartă bentița. 

— Uau, face Tom. z 

Şi e gata să spună mult mai multe. Işi dă şi ea seama de 
asta. O poate auzi în cele trei litere, ca şi cum în ele s-ar 
afla o broască descuiată, a unei uşi deschise acum către 
orice. 

— Staţi un pic, zice Olympia. Staţi un pic. E o nebunie. 
Mamă, trebuie să te linişteşti. Suntem bine. Totul e-n 
regulă. Suntem într-un tren. Mergem să-ţi vedem părinţii. 
Mergem... 

Apoi iese la iveală mânia lui Tom, dar într-o formă 
neaşteptată. Malorie anticipează un potop de cuvinte. Ba 
chiar îşi adună curajul ca să-i răspundă pe măsură. Dar nu, 
uşa cabinei se dă în lături, apoi se închide, iar paşii plini de 
furie ai lui Tom bubuie pe hol. 

— Nu, zice ea, imaginându-şi cum se deschide o cutie 
din vagonul-depozit, cum capacul îi este dat într-o parte şi 
cum ceva oribil se ridică de-acolo. 

Dă să pornească spre uşă, iar Olympia o prinde şi-i 
vorbeşte, spunându-i lucruri precum: Mamă, stai un pic, 
are şi el nevoie de un minut, mamă, e-n regulă, mamă, nu 


e 172 œ» 


te duce acolo plină de nervi, mamă, lasă-l în pace, mamă, e 
Tom, ţi-aduci aminte de Tom? Propriul tău fiu? 

Ți-aduci aminte de Tom? 

Mamă? 

lar Malorie îşi aminteşte. Oarecum. Îşi aminteşte de 
Tom-bărbatul, tizul fiului ei. 

Cu ochii minţii, îl vede pe bărbatul acela incredibil, îl 
vede în detalii uimitoare, iar ea se simte, pe moment, 
jenată că el a fost martor la scena în care ea şi-a lovit 
propriul fiu. 

Tom, rosteşte ea în gând, iartă-mă. 

Insă i-o spune bărbatului sau fiului? Malorie plânge, în 
braţele Olympiei, în spatele bentiţei, plânge când aude 
tipetele lui Tom-bărbatul, cerând să i se dea drumul în 
mansarda unde Malorie se află în chinurile facerii. În timp 
ce creaturile cărora Don, convins de Gary, le-a dat drumul 
înăuntru umblă prin casă, dedesubt. 

— E-n regulă, o linişteşte Olympia. O să fim în siguranţă. 
O să fim... 

— Nu, o contrazice Malorie. N-o să fim. Nu şi de data 
asta. Ne-am forţat norocul. N-ar fi trebuit să plecăm. O 
duceam bine. Am supravieţuit casei. Şcolii. O duceam bine 
şi m-am lăcomit. Am văzut numele părinţilor mei şi mi-am 
pierdut uzul raţiunii. M-am lenevit, Olympia. M-am lenevit. 

Vocea i se frânge după aceste cuvinte. Olympia dă să 
spună ceva, însă Malorie îi desprinde deja mâinile fiicei 
sale de pe umeri. 

Se simte mândră pentru mănuşile pe care le poartă 
Olympia. 

Chiar şi-n acest moment. 

Apoi a ieşit şi ea pe uşă. Afară, ca să-l găsească. Pe Tom, 
cel care, dintre toţi cei aflaţi în acest tren, ar fi cel mai 
entuziasmat de creatura închisă într-o cutie. 

Şi de dovada progresului pe care ar reprezenta-o o 
asemenea oroare. 


e 173 + 


19 


Tom are ochii deschişi. La naiba cu toate. De ce nu? 
Proprietarul trenului umblă cu ochii deschişi. Şi umblă aşa 
de fiecare dată! Malorie a încălcat o limită. Şi cu asta, 
basta. Poate că toate astea aveau sens când erau mici, 
când se pregăteau să plece cu barca la şcoală. Poate că 
atunci mama avea motiv să se comporte aşa. Dar astăzi? 
Aici? Acum sunt în lumea nouă. Tom nu a mai simţit, auzit, 
mirosit sau văzut nimic de genul ăsta. Merge pe hol. In 
stânga, uşi. În dreapta, un perete negru. Totul se zguduie. 
Se zgâlţâie. De ce? Deoarece sunt într-un tren. Un lucru pe 
care el şi Olympia nu l-au mai făcut niciodată. Sfinte, dar 
n-au mai făcut nimic niciodată! 

Malorie a mers prea departe. 

E pentru prima oară când îl loveşte de când folosea 
pliciul de muşte, pe vremea când el şi Olympia erau mici 
de tot, iar ea îi învăţa să se trezească cu ochii închişi. Şi 
asta nu a fost o lecţie. A fost furie. Beznă, beznă, beznă. 
Malorie nu înţelege? Indiferent că te-ai născut sau nu în 
această lume, ţi se spune cum era înainte. Şi atunci? 
Atunci, vrei să cunoşti tu însuţi acea lume. 

Vrei să o vezi. 

Uşa din capătul holului se deschide, şi o femeie păşeşte 
afară. Ţine ochii închişi până când uşa se închide în urma 
ei. Apoi deschide ochii. Îl vede pe Tom şi-i zâmbeşte 
neliniştit. El se întreabă dacă femeia nu s-a gândit, pentru 
o clipă, că el ar fi o creatură. Nu ştie ce să creadă despre 
ea. Câte femei a văzut el în viaţa lui? Câţi bărbaţi? La 
şcoala pentru nevăzători erau o mulţime de oameni. Insă 
Tom avea şase ani. Acum are şaisprezece. 

Malorie înţelege lucrul ăsta? 

Tom îi face cu mâna. N-a intenţionat, dar aşa s-a 
întâmplat. Femeia, mai în vârstă decât el, dar nu mai 
tânără decât Malorie, încuviinţează din cap drept răspuns. 
Porneşte apoi către el. Iar el porneşte către ea. 

Tom se gândeşte că trebuie să zică ceva, căci se simte 


e 174 + 


înfiorat de acest moment. Chipul îi este încă roşu după 
lovitura primită şi totuşi e mai emoţionat ca oricând. 

Realizează, subit, cu entuziasm, cât de real e totul. 

Se simte mai liber decât s-a simţit vreodată în toată 
viaţa lui. 

Şi tot ce-a trebuit să facă pentru a găsi sentimentul 
acesta de libertate a fost s-o lase în urmă pe Malorie. 

Dă să spună ceva, deschide gura, însă femeia trage de 
uşa din dreapta ei, deschizând-o, şi se strecoară în 
compartiment. 

Apoi închide uşa la loc. 

El se întreabă dacă şi acolo se află cineva care să 
inventeze reguli peste reguli. Se întreabă dacă ea închide 
ochii acolo şi dacă se preface că nu i-a ţinut deschişi pe 
hol, cu puţin timp în urmă. 

Tom surâde. Uau. Ce bine se simte. 

Işi scoate mănuşile şi hanoracul. Nu vrea să le mai 
poarte. Le lasă să cadă pe podea, la fel cum obişnuia să-şi 
trântească hainele lângă patul său din Baraca Trei a 
Taberei Yadin. 

E o senzaţie minunată. & 

Deschide uşa din capătul vagonului. Inchide ochii. 

Malorie chiar nu înţelege? Bărbatul le-a zis ce să facă. 
Ce e sigur. Şi Tom face ce-a zis el. Asta-i tot. Atât şi nimic 
mai mult. Nu trebuie să rămână în compartimentul lor pe 
durata întregii călătorii. Nu trebuie să-şi poarte bentiţele 
şi mănuşile. Nu trebuie să fie atât de speriaţi. 

Dar Malorie nu simte asta. N-are niciun fel de instincte. 

Gândul acesta îl scoate iar din sărite. Şi mai mult. Dar 
nu vrea să fie mânios. Vrea să fie liber. 

Se opreşte între vagoane. Deschide următoarea uşă. O 
închide în urma sa. 

Deschide ochii. 

Alt hol. Uşi în dreapta. Oameni care se ascund, la fel ca 
Malorie. Tom nu mai are de gând să se ascundă. Tom nu 
mai are de gând să trăiască după regulile lui Malorie. Tom 
nu se va mai întoarce niciodată în Tabăra Yadin. 

Se opreşte. Inima începe să-i bată năvalnic când îşi dă 


e 175» 


seama că nu se va mai întoarce niciodată. 

Că a părăsit pentru totdeauna singurul loc pe care l-au 
numit, cu adevărat, casă. 

Nu se va mai întoarce. 

Niciodată. 

Acasă. 

— Bine, zice el. 

O uşă se deschide în stânga. Un bărbat iese şi închide 
uşa în urma lui. 

— Bună, spune el. 

Lui Tom mai că nu-i vine să creadă. Seamănă cu lumea 
zugrăvită în cărţile surorii sale. Oamenii ies pe uşă şi-şi fac 
cu mâna unul altuia şi se întreabă cum le merge. 

— Ce mai faceţi? întreabă Tom. 

Bărbatul, mult mai în vârstă, îl priveşte suspicios. Oare 
se întreabă ce caută un tânăr de şaisprezece ani singur pe 
holul unui tren? O fi crezând că Tom e nesigur? Şi-o fi 
putând da seama că tocmai l-a pălmuit cineva? 

Tom îşi duce o mână la faţă. 

— Bine, răspunde bărbatul. 

Dar nu se clinteşte. Rămâne pur şi simplu în faţa uşii 
închise a compartimentului său, ca şi cum s-ar teme ca 
Tom să nu se furişeze înăuntru şi să ia ceva de acolo. 

Tom trece pe lângă el. Ajunge în capătul vagonului, 
priveşte în urmă, îl vede pe bărbat stând tot acolo, tot cu 
faţa spre el. Doar că acum are ochii închişi. 

Tom îi închide şi el. Deschide uşa. Păşeşte între 
vagoane. 

Şi se opreşte. 

Îşi scoate ochelarii din buzunar şi şi-i aşază pe faţă. 

Aerul se învolburează aici. Un mic ciclon între vagoane. 
Un vânt suficient de puternic cât să-ţi sufle bentiţa de pe 
faţă dacă nu ţi-ai legat-o îndeajuns de strâns. 

Vântul i se furişează pe sub mânecile scurte ale cămăşii, 
până pe gât. 

E o senzaţie incredibilă. Să stea afară, în timp ce lumea 
şuieră pe lângă el. Nu merge. Nu vâsleşte. Nu i se spune 
ce să facă. 


e 176 œ» 


Deschide ochii. Întoarce capul către stânga. 

Prin ochelari, prin ochelarii săi, vede lumea trecând pe 
lângă el. 

Copaci. Indicatoare. Nu zăbovesc suficient în faţa 
ochilor ca să le poată citi. Dar vede litere. Afară. In lumea 
adevărată. 

Surâde. 

E incredibil. 

Priveşte în dreapta. 

Şi mai multe, doar că, aici, orizontul pare să se întindă la 
nesfârşit. 

Există creaturi pe-acolo? Se uită, oare, chiar acum la 
vreuna? Prin ochelarii făcuţi de el? Exact tipul de ochelari 
despre care ar fi putut scrie în manuscrisul cu descoperiri 
al recenzorului? 

Senzaţia e copleşitoare. Cui îi pasă că a încasat o palmă? 
Aproape că vrea să-i mulţumească lui Malorie că a făcut-o. 
Vrea să-i mulţumească pentru că i-a oferit un motiv să 
plece. 

Indian River. 

Numele oraşului îi apare cu litere gigantice în faţa 
ochilor, înconjurat de arbori şi indicatoare stradale. Işi 
închipuie că Indian River are orizonturi precum cel la care 
priveşte el acum. Privelişti nesfârşite şi o mulţime de 
oameni care vor să le vadă. 

Athena Hantz. 

O femeie care nu gândeşte la fel ca Malorie. O femeie 
care gândeşte la fel ca el. 

Lumea i se perindă mai departe prin faţa ochilor. 
Nuanţe de verde şi maro. Indicatoare. Case. Un gard. 

E minunat. 

Tom simte că ar putea face orice. Absolut orice şi-a dorit 
vreodată să facă. 

Uşa din faţa lui se deschide. Se uită şi vede un bărbat 
venind spre el, un bărbat cu ochii închişi. Dar nu e un 
necunoscut oarecare. E Dean Watts. 

Tom face un pas într-o parte, priveşte cum Dean Watts, 
proprietarul şi creatorul acestui tren, trece pe lângă el, 


e 177 œ» 


deschide uşa următoare, păşeşte înăuntru şi o închide la 
loc. 

Senzatia e incredibilă. Ca şi cum l-ar fi păcălit chiar şi pe 
cel mai inteligent om din acest tren. Bărbatul care a înviat 
trenul din morţi. 

Ar vrea ca acest moment să nu se sfârşească niciodată. 
Ar vrea să-l facă să mai ţină încă şaisprezece ani. Afară, cu 
ochii deschişi, liber. 

Se apropie de capătul platformei dintre vagoane. De-aici 
ar trebui să sară cineva dacă ar dori să o facă. Şi de aici ar 
trebui ca Dean să arunce pe cineva, dacă ar fi cazul. 

Tom se aşază turceşte, cu ochelarii la ochi. Vântul se 
năpusteşte spre el, iar el ridică braţele. 

Il simte. În întregime. Simte fiecare frântură din această 
clipă. 

Nu e nimeni aici cu el. Nu trece nimeni dintr-un vagon în 
altul. 

Şi nimeni, absolut nimeni, nu-i spune ce să facă. 


e 178 » 


20 


Malorie ştie că e Dean înainte să se lovească de el, 
înainte ca el să zică ceva. Nu e convinsă că celelalte 
simţuri i-au devenit mai ascuţite în lumea nouă, însă poate 
mirosi anumiţi oameni şi locuri cu câteva secunde înainte 
să ajungă la ei. 

— Malorie, spune Dean. Eşti bine? 

Ea nu vrea să-i spună ce-a auzit. Sicriul din vagonul- 
depozit. Nu vrea să işte panică. Nu vrea decât să îl 
găsească pe Tom şi să plece de-aici, înainte ca totul să o ia 
razna. 

— Nu, răspunde ea. 

Detestă faptul că în glasul ei se simte teamă. Detestă 
faptul că stă de vorbă cu cel care odinioară ar fi fost 
considerat o persoană inteligentă şi interesantă, şi tot ce 
poate face ea e să se teamă. 

— S-a întâmplat ceva rău? 

— Totul în sine e rău, răspunde ea. Trenul. Gândul că 
putem riposta. Toate astea sunt o nebunie. 

— Hei, Malorie. Stai... 

— Îmi găsesc fiul şi ne dăm jos. Vom merge pe jos acasă, 
căci acolo, când băiatul meu se năpusteşte furios afară, 
ştiu unde se duce şi cu cine e. 

Dă să treacă pe lângă el. Dean nu întinde braţul ca să o 
oprească, însă o face glasul lui: 

— Nu crezi că, acum că au văzut deja trenul, acum că au 
mers deja cu el, acasă nu va mai fi la fel? 

Malorie nu are timp de asta. Trebuie să se mişte, trebuie 
să se asigure că fiul ei, pe care l-a protejat vreme de 
şaisprezece ani, nu face ceva periculos. 

Of Doamne sfinte, îşi spune ea. L-ai lovit pe Tom. 

E ca şi cum l-ar lovi din nou. Şi din nou. Amintirea 
gestului ei pare din ce în ce mai reală de fiecare dată când 
îi revine în faţa ochilor. Şi singura culoare pe care o vede e 
cea a unui obraz abia pălmuit. 

— Eşti sigură că pe acolo a plecat? întreabă Dean. 


<e 179 œ» 


— Da. Nu. Nu ştiu. 

— Eu tocmai m-am întors din vagonul-restaurant, 
adaugă el. Şi nu l-am văzut. 

Cumva, e mai rău. De parcă trenul însuşi l-ar fi înghiţit. 
De parcă, retezând cordonul ombilical (pentru că exact aşa 
i s-a părut, chiar şi lui Malorie), Tom a păşit în întunericul 
personal al mamei sale şi a fost tras atât de adânc în el, 
încât ea nu-l va mai vedea niciodată. 

— E pe aici pe undeva, zice Dean. Îl vom găsi. Aşa că nu- 
ţi face griji. Am să te ajut. 

Malorie nu vrea ajutor. Nu vrea să se afle deloc aici. Din 
cauza unor oameni ca Dean Watts îşi pierd cu toţii minţile 
până la urmă. Din cauza celor care gândesc dincolo de 
bentiţă. 

Atunci îşi face apariţia Tom-bărbatul, în întuneric. Stă în 
faţa canapelei, în sufrageria casei în care l-a cunoscut 
Malorie. La picioarele lui se află bucăţile unei căşti pe care 
n-a izbutit să le ţină laolaltă. 

— Oricum n-am să reuşesc să fac nimic până nu-l 
găseşti, insistă Dean. 

— Bine, cedează Malorie. Atunci, ajută-mă. 

Pentru că nu Tom-bărbatul a fost motivul pentru care 
toată casa a luat-o razna. Acel rezultat, acel sânge, pătează 
mâinile lui Gary. Gary, cel care l-a convins pe Don să dea 
jos păturile. Gary, cel care a intrat în casă precum un 
păianjen mic, letal, în haine de actor. Au trecut şaisprezece 
ani, iar ea încă se cutremură când se gândeşte la el. La 
glasul lui. La chipul lui. La jacheta lui. La carnetul lui. La 
cuvintele lui. La mâinile albe precum creta, pe umărul lui 
Don. Şoptindu-i lui Don la ureche, ca un diavol. Spunându-i 
că acele creaturi nu sunt reale, că omenirea şi-a pierdut 
minţile în masă. Creatura de care se teme omul e chiar el 
însuşi. 

Malorie străbate holul, cu paşi iuți. Dean vine imediat în 
urma ei. 

— Voi doi v-aţi certat? o întreabă. 

— Ceva de genul. 

— În fine. Eu am ochii deschişi. Şi pot să-ţi zic că nu e pe 


< 180 » 


holul ăsta. 

— Dar în compartimente? O fi în compartimentul 
altcuiva? 

— În al cui? 

Au ajuns în capătul holului. Dean deschide uşa. 

Aerul o loveşte dintr-odată, proaspăt şi rece, iar Malorie, 
oarbă, întoarce capul spre stânga, închipuindu-şi-l pe Tom 
cum sare din trenul aflat în mişcare, păşind pe spaţiul 
dintre vagoane. 

Aude zgomotul palmei, mâna ei lovind faţa lui Tom. 

— Nu e nici pe acest hol, o anunţă Dean când intră în 
următorul vagon. Însă în faţă se vede ceva care n-o să-ți 
placă. 

— Ce? 

Malorie  încremeneşte. Se gândeşte la sicriul din 
vagonul-depozit. 

— Îmi pare rău, spune Dean. Sunt doar nişte haine. Dar 
văd... un hanorac şi nişte mănuşi. A, da, şi o bentiţă. 

— O, Doamne! 

Pentru că Tom nu doar c-a plecat furios. Acum şi-a 
abandonat şi armura. 

Malorie nu mai poate gândi limpede. Trebuie să-l 
găsească. Trebuie să coboare din tren. 

Şi nu mai poate păstra secret ce-a auzit. 

— Am auzit din întâmplare pe cineva care spunea ceva 
despre o creatură aflată la bord, rosteşte ea, cu glas pierit, 
aproape răguşit. Cineva dintr-un compartiment spunea 
ceva despre o creatură aflată într-unul din sicriele din 
depozit. 

Dean nu zice nimic. Oare se uită la ea cu atenţie? O fi 
cumpănind în minte cât de paranoică e ea cu adevărat? lar 
următoarele cuvinte pe care le va rosti... Oare o vor 
contrazice? O vor lua în derâdere? O vor ignora? 

— Am să verific depozitul, spune el. 

Ferm. Hotărât. Serios. 

— Mergi mai departe. Găseşte-l pe Tom. 

— Bine. 

Apoi, el dispare. lar Malorie se lasă în genunchi ca să ia 


e 181 œ» 


de jos hainele lăsate în urmă de Tom. 

Și-a lepădat pielea, zice ea. 

Sau o gândeşte. Habar n-are. 

Dar dacă pielea lui e singura care îl protejează faţă de 
lumea nouă? 

Malorie abia se mai ţine cu firea. Trenul se zgâlţâie din 
toate încheieturile. Paşii lui Dean se pierd în urma ei, apoi 
aude o uşă deschizându-se şi închizându-se la loc. A rămas 
iar singură. Uitându-se după fiul ei. Nu, nu uitându-se. Nu 
se uită niciodată. Nu se uită niciodată, niciunde. 

Şi nu e tocmai ăsta motivul pentru care Tom vrea să 
plece de lângă ea? Cât mai departe de viaţa asta? Nu e 
tocmai ăsta motivul pentru care oricine, chiar şi cei 
născuţi odată cu ea, ar vrea să-şi lepede pielea? 

Continuă să meargă. Îl strigă pe nume. Bate la cea mai 
apropiată uşă, iar un glas dinăuntru îi spune că nu doreşte 
nimic. Ea îi zice că îşi caută fiul. Glasul, de femeie, îi spune 
că fiul ei nu e acolo, cu ea. 

Malorie merge mai departe. 

Trenul se leagănă. 

Bate la următoarea uşă. De data asta nu-i răspunde 
nimeni. Şi-l închipuie pe Tom stând nemişcat înăuntru, fără 
să scoată o vorbă. lIncearcă uşa. Nu se deschide. E 
încuiată. Acum se aude un glas. Îi spune că n-are nevoie de 
nimic. Ea îi zice că îşi caută fiul. Suntem într-un tren. 
Pentru prima dată. Vă rog. Ajutaţi-mă. Băiatul e acolo? Nu, 
i se răspunde. Nu, pleacă. Te rog. 

Malorie îşi continuă căutările. Ajunge la uşă. Aproape 
tremurând, păşeşte între vagoane. Dar înainte de-a intra în 
următorul, verifică să vadă cât spaţiu e acolo, cât loc. Ar 
putea, oare, un băiat de şaisprezece ani să încapă în 
spaţiul dintre vagoane? Ar putea sări de aici? 

Vântul i se strecoară pe sub mânecile lungi ale 
hanoracului. Precum degetele creaturilor la care nu i s-a 
îngăduit niciodată să privească. 

Dacă ar avea degete. Dacă ar avea ceva, orice. 

Habar n-are. Nu ştie absolut nimic despre ele. 

Încă. 


e 182 » 


Pătrunde în următorul vagon. 

O fi găsit Dean ceva în depozit? Un sicriu gol? Sau mai 
rău, mult mai rău, o creatură într-o cutie, iar Dean Watts, 
prea mândru de trenul său, nu e atent când o deschide? 

Nu cumva Malorie l-a trimis pe Dean ca să-şi piardă 
minţile? Nu cumva i-a condamnat pe toţi? 

Nu îi e greu să şi-l închipuie iar pe Dean lângă ea. Brusc. 
Violent. Spunându-i aceleaşi lucruri pe care i le-a zis 
înainte. Folosind cuvintele potrivite. Dar ea o va auzi. Va 
auzi nebunia din el. Poate chiar înaintea lui. 

Bate la cea mai apropiată uşă a vagonului următor. 

— Da? 

E o tânără. Pare speriată. Malorie o aude vorbind în 
şoaptă cu cineva. O fi Tom? 

— Imi caut fiul, spune ea. Are şaisprezece ani. E acolo? 
L-aţi văzut? 

— Pleacă, te rog, răspunde femeia. 

Malorie simte că o cuprinde furia. Vrea să dărâme uşa 
peste ei, vrea să se  năpustească înăuntru, în 
compartimentul femeii, şi s-o întrebe cum de se poate 
gândi doar la ea într-un asemenea moment. 

— Te rog, repetă femeia, pe un ton ferm. Pleacă. 

Şi felul în care vorbeşte seamănă izbitor cu felul în care 
vorbea cândva şi Malorie. Pe vremea când un bărbat într-o 
barcă s-a apropiat de ea şi de copiii ei, pe râu. Pe vremea 
când lumea bătea la uşa lor, la şcoala pentru nevăzători. 
Sau chiar mai recent, când bărbatul cu recensământul a 
venit la ei. 

— Îmi pare rău, spune Malorie. 

Şi i se pare că i se adresează şi ei înseşi, spunând că-i 
pare rău că l-a pierdut pe Tom din ochi. Îi pare rău că şi-a 
pălmuit fiul. li pare rău că s-a transformat într-o persoană 
de-a dreptul paranoică. 

Se desprinde de uşă, clătinându-se, păstrând în minte, la 
adăpost, imagini cu ea, Tom şi Olympia. Ca şi cum ar fi 
renunţat deja la o asemenea posibilitate. Ca şi cum ar fi 
lăsat în urmă siguranţa şi precauţiile. Devenind, în sfârşit, 
nesigură. 


e 183 + 


Dacă ar fi fugit să prindă trenul cu un an înainte, oare s- 
ar fi întâmplat toate astea? Oare Tom s-ar mai fi dezlănţuit 
aşa împotriva ei? 

Iar ea, împotriva lui? 

Dar nu se poate gândi la aşa ceva. Nu acum. Numele 
părinţilor ei îi scânteiază-n minte, arzând chiar paginile pe 
care s-au ivit prima oară, iar dispariţia lui Tom în bezna 
unui tren aflat în mişcare nu poate eclipsa aşa ceva. 

Cu toate astea, totul, totul i se pare greşit. Mişcarea, 
glasurile, mirosurile, faptul că se află la mâna altor 
oameni, că Olympia a rămas singură în compartimentul 
lor, că Tom e singur şi el şi furios, că Malorie e singură şi-l 
caută. 

Sicriul din depozit. Dean, verificând ce-i acolo. 

Cum? Cum ar putea el să ştie dacă e sau nu vreuna 
acolo, fără să se uite? 

Absolut totul i se pare greşit, absolut totul e greşit, ca şi 
cum totul a luat-o razna, ca şi cum ea a stricat tot ce conta 
odată pentru ea. Se sileşte să se adune, să se agaţe de 
ceva în întunericul ca de smoală al prezentului. 

Dumnezeule! 

Ar fi trebuit să rămână acasă. 

Bate la următoarea uşă. li deschide un bărbat. Când 
vorbeşte, glasul lui răsună de undeva de sus. E înalt. Pare 
ceea ce oamenii numeau cândva „conservator”, deşi 
cuvântul nu se mai aplică şi în această lume nouă. Nu 
pentru Malorie. Acum au rămas doar cei care sunt siguri şi 
cei care nu sunt siguri, iar astăzi, ea nu a fost sigură. 

— Fiul meu, spune Malorie. 

Dar înainte să mai apuce să adauge şi altceva, bărbatul 
i-o ia înainte: 

— Tânăr? Adolescent? Cu părul negru, ca al dumitale? 

— Da. 

Îşi aude lumina, speranţa din propriul glas. O uimeşte. 

— L-am văzut mergând pe hol. Am închis ochii când a 
ajuns în capăt, acolo. 

— Bun. Mulţumesc. 

E ceva. 


e 184 - 


— Dar a rămas mult timp în spaţiul dintre vagoane. 

— De unde ştiţi? 

— Pentru că ascult cu atenţie, doamnă. Şi n-am auzit a 
doua uşă deschizându-se, cea de la vagonul următor, 
pentru mult, mult timp. 

— Cât de mult? 

— Două-trei minute. 

— Dar aţi auzit-o deschizându-se? 

— Da. 

— Deci ştiţi că a intrat înăuntru? 

— Eu? spune bărbatul. Ce să ştiu eu? Cred, în primul 
rând, că ne-am scrântit cu toţii, să luăm un tren orb. Din ce 
ştiu eu, uşa aia putea s-o fi deschis şi o creatură. 

— Dar dumneavoastră... 

— Doamnă, îmi pare rău. Asta e tot ce ştiu. 

Ferm. Decis._ 

Ea înţelege. Îi mulţumeşte, în timp ce uşa alunecă la loc, 
închizându-se. 

Două-trei minute. 

Intre vagoane. 

Ce-o fi făcut acolo? Fără hanorac. Fără mănuşi. Fără 
bentiţă. 

Malorie se repede la uşă, apoi o deschide şi ea. 

Stă în locul în care a stat şi el. 

Ascultă. 

Se gândeşte. 

Simte. 

Vânt. Spaţiul liber. Asta-i tot? Sau Tom a plecat de aici, 
exact din acest loc? Nu îi vine greu să şi-l imagineze 
făcând-o. Tom a sărit de pe acoperişul Barăcii Doi, 
aterizând pe o grămadă de saltele pe care tot el le aranjase 
acolo. Odată, s-a rostogolit pe un deal deosebit de abrupt, 
din pădurea de la marginea Taberei Yadin. A înotat în lac, 
cu ochii închişi. S-a rănit, şi-a rupt oase, a petrecut 
săptămâni întregi la pat. Toată viaţa a răspuns 
provocărilor, i-a provocat şi pe alţii, a încercat lucruri noi, 
şi-a înfruntat soarta, soarta lor, a înfruntat pe deplin lumea 
cea nouă. Nu îi vine greu să şi-l închipuie luând o decizie, 


e 185 - 


încă roşu la faţă, acolo unde l-a lovit Malorie. Nu îi vine 
greu să-l vadă surâzând chiar în timp ce sare din trenul în 
mişcare, cum pietrişul îi juleşte coatele, cum mâinile îi 
sunt sfâşiate de şinele căii ferate. 

Şi apoi? Încotro? Şi dacă Tom ar lăsa-o în urmă pe 
Malorie, cu regulile ei cu tot, ar putea oare pleca fără să-şi 
ia adio de la sora sa? 

Gândul o poartă pe nesimţite la sora ei, la Shannon, 
moartă sus la etaj, după ce a zărit ceva ce n-ar fi trebuit să 
zărească, de la fereastra dormitorului. A dormitorului 
pentru care s-au certat, când s-au mutat împreună. 

Malorie intră în vagonul următor şi bate la prima uşă 
întâlnită în cale. Dinăuntru, doar linişte. 

Cineva vine pe hol. O femeie vorbeşte: 

— E totul în regulă? 

Malorie rămâne nemişcată, exact cum ar fi procedat 
dacă cineva ar fi întrebat-o acest lucru, brusc, în Tabăra 
Yadin. 

Dar adevărul e că acest tren nu e casa ei. Şi, uneori, cea 
mai simplă cale către adăpost e să apelezi la cei din jur. 

— Ai văzut vreun adolescent în faţă? întreabă ea. Un 
tânăr. Cam de înălţimea mea. Păr negru. Cămaşă cu 
mânecă scurtă? 

— Ai pierdut pe cineva? 

Felul în care o spune o face pe Malorie să-şi dorească să 
întindă mâna prin întuneric şi să o înhaţe. 

NU, N-AM PIERDUT PE CINEVA. CINEVA M-A 
PĂRĂSII. 

— Da, răspunde ea. 

— Nu. Chiar n-am văzut pe nimeni care să-i semene. 

— Nici în vagonul-restaurant? Nici aşezat? Gândeşte-te. 

— Mă gândesc. 

Vorbeşte la fel cum o făceau cei de la şcoala pentru 
nevăzători. Fără îndoială că se întreabă de ce Malorie 
poartă pe ea hanoracul, mănuşile, bentiţa, într-un loc 
despre care li s-a zis că e sigur. 

— Nu, nu l-am văzut. 

Malorie se îndepărtează. Bate la uşa următoare. 


e 186 œ» 


Înăuntru, se aude mişcare. Uşa se deschide. 

— E cineva acolo? întreabă un glas. 

Malorie crede că e femeia oarbă despre care i-a povestit 
Dean. 

— Fiul meu lipseşte, răspunde Malorie. 

— O, nu. 

— Are şaisprezece ani. Ai... văzut... sau auzit un tânăr, 
cu păr negru... 

— Port bentiţă. _ 

Asta o face pe Malorie să-şi ţină răsuflarea. Intr-un loc în 
care li s-a zis că e în regulă să privească, această femeie 
trăieşte încă după legea bentiţei. 

Trăieşte la fel ca Malorie. 

— Te rog, zice femeia. Nu-mi cere să mă uit. 

— N-aş îndrăzni. Te înţeleg. 

Se aşterne un moment de tăcere între ele. Malorie simte 
legătura creată. Ceva mai profund decât personalitatea 
sau caracterul sau chiar perspectiva asupra lumii. 

Instincte. 

Cuvântul nu i se pare la fel de potrivit ca de obicei. S-a 
încrezut în instinctele ei încă de când lumea a luat-o razna, 
iar până acum i-a prins de minune. E în viaţă. Copiii ei sunt 
în viaţă. În pofida tragediilor oribile care s-au petrecut în 
jurul lor, au supravieţuit. Cu toate astea, cu doar câteva 
zile în urmă, Malorie a renunţat pentru prima oară la acele 
instincte. Chiar şi atunci când numele părinţilor ei au ars 
ca nişte vâlvătăi pe acele pagini, chiar şi atunci când 
imaginile cu oamenii care fuseseră ei odată şi cu oamenii 
care ar fi putut deveni au răsărit precum o ceaţă colorată 
în întunericul ei personal, intuiţia i-a zis să rămână. 
Intuiţia i-a zis că făcuse ceea ce trebuie, că aceea fusese 
singura cale de urmat, şi că dacă vor pleca, dintr-un 
imbold, ca să prindă un tren condus de cine ştie cine, ca să 
fie însoţiţi de cine ştie cine, va fi mai mult decât nesigur; 
va fi ca şi cum va juca prea multe jocuri de cărţi deodată, 
şi şansele să piardă vor fi mult mai mari. 

lar acum s-a trezit faţă în faţă cu vechiul ei sine. Cu 
sinele ei strict, instinctual. Şi se simte ruşinată. 


e 187 œ» 


— E singurul lucru din lume pentru care mi-aş scoate 
bentiţa, spune femeia. 

— Care anume? întreabă Malorie. 

— Băiatul meu. 

Apoi: 

— Îmi pare rău că nu ţi-am putut fi de folos. 

Femeia închide uşa la loc, iar declicul zăvorului îi 
retează cuvintele. 

Malorie a rămas iar singură. 

Inspiră, îşi ţine răsuflarea, expiră. 

Se apropie de uşa următoare şi ciocăneşte. Aşteaptă, 
încearcă mânerul. Uşa se deschide. 

Păşeşte înăuntru. 

Trenul se zguduie când ea intră în compartimentul 
altcuiva. Rămâne nemişcată. Ascultă. 

Oare mişcarea pe care o simte vine de la roţile de 
dincolo de peretele în faţa căruia se află? Sau mai e cineva 
cu ea aici, în acest spaţiu îngust? 

— Îmi caut fiul, zice ea. 

E sigură că oricine s-ar afla în această încăpere, dacă ar 
vedea-o, legată la ochi, speriată, cu gluga pe cap, cu 
siguranţă ar simţi compasiune pentru ea, ar înţelege-o, i-ar 
răspunde. 

Mai face câţiva paşi în încăpere, cu braţele desfăcute. 
Degetele ei înmănuşate intră în contact cu ceva ce-ar 
putea fi oglinda. 

O mişcare în spatele ei. Uşa se închide. 

Malorie nu se clinteşte din loc. Aşteaptă. 

Trenul zumzăie. Roţile huruie. Oare acesta să fie 
momentul în care Dean descoperă o creatură, în timp ce ea 
stă aici? Oare are ochii deschişi, îngăduind insondabilului 
să pătrundă înăuntru? Oare capacul celui de-al doilea 
sicriu se deschide în timp ce el îl verifică pe primul? 

Să fie oare Dean aici, în compartiment, cu minţile 
pierdute? 

— E cineva aici? întreabă ea. 

E imposibil să nu-şi facă tot felul de idei, să nu-şi 
imagineze tot soiul de lucruri, toate primejdiile din lume, 


e 188 œ» 


în acest întuneric. Oameni, expresii, trăsături, sentimente, 
animale, mirosuri, râuri, case, şcoli, barăci, trenuri, 
nebunie. 

Dar nu vine niciun răspuns. 

Malorie mai face un pas, verifică bancheta. 

Tom nu ar aştepta aici, fără să zică nimic, nu-i aşa? Tom 
nu s-ar ascunde în mod intenţionat de ea, nu-i aşa? 

Se mută iute la paturile suprapuse. Îşi plimbă braţele 
peste patul de deasupra, dar nu simte nimic în afară de o 
pătură. Se apleacă şi întinde braţele peste patul de 
dedesubt. 

Cineva o prinde de încheietură. 

— leşi afară, îi spune. 

Malorie nu-şi dă seama dacă e un bărbat sau o femeie. 
Inima îi bubuie-n piept. Acesta nu e Tom. Oricine ar fi, 
acum ţipă: 

— IEŞI AFARĂ! 

Malorie este împinsă sau de-a dreptul îmbrâncită. 
Indiferent cum ar fi, cade brusc pe spate, prăbuşindu-se 
prin nenumărate întunericuri. Trenul se zguduie puternic, 
iar când ea aterizează pe podea, aterizează ciudat, lovindu- 
se mai întâi cu umărul, apoi cu bărbia. 

— IEŞI AFARĂ! ţipă persoana respectivă. 

Şi-acum nu se mai ascunde, nu mai stă ghemuită în patul 
de dedesubt, în beznă. 

A ieşit la iveală. Vine după ea. 

Malorie se chinuie să se ridice,  dezorientată, 
înspăimântată. Nu mai ştie unde e uşa, dacă mai e acolo. 
Nişte mâini o prind de glugă, o trag către o uşă ce se aude 
glisând. Apoi e în picioare. Înainte să o poată arunca afară, 
e în picioare. 

— Îmi cer scuze, spune ea. 

Însă ar vrea să spună: DRACU’ SĂ TE IA! FIUL MEU S-A 
PIERDUT ÎN LUMEA NOUĂ! 

Uşa e trântită în urma ei. 

Malorie se întoarce, să-şi continue drumul pe hol. 

E cineva acolo. 

— L-am văzut, rosteşte un bărbat. Pe aici, pe unde ai 


< 189 + 


venit. 

— Ce? Pe fiul meu? 

— Da, răspunde el. Haide. Am să-ţi arăt. 

Malorie încearcă să-şi dea seama, în câteva secunde, 
cum ar putea arăta bărbatul. Ce vârstă are. Dacă e sigur. 
Dar o porneşte după el, înapoi de unde a venit. Pe uşi, din 
vagon în vagon, trecând pe lângă oamenii pe care, fără 
doar şi poate, i-a speriat în timpul căutărilor ei. 

— E acolo, o informează bărbatul. 

O prinde de mână. Ea se gândeşte să se smulgă din 
strânsoarea lui, însă vrea şi să ajungă acolo. Vrea să îl 
găsească pe Tom. 

— E bine? E în viaţă? 

— Da, răspunde bărbatul. E foarte bine. Pe aici. 

Malorie e acum când târâtă, când încearcă să alerge pe 
lângă bărbat. Trec printr-un alt vagon, înaintează pe alt 
hol. 

— Acum ne aflăm în depozit? întreabă ea. 

Aşa departe să fi ajuns? _ 

— E chiar aici, răspunde bărbatul. Încă un vagon. 

— Eşti sigur că l-ai văzut... 

— Sută la sută. 

Acum o trage, o târăşte către următorul set de uşi. 

Malorie întinde cealaltă mână, încercând să întâlnească 
ceva familiar. În ce vagon se află? Cât de departe au ajuns 
străbătând trenul? 

Aude mişcare în dreapta ei. E cineva în depozit? 

— Imediat după aceste uşi, spune bărbatul. 

Malorie îşi smulge mâna dintr-a lui. 

— Un adolescent? Cu părul negru? 

Bărbatul râde. 

— Doamnă. Doar ţi-am zis că l-am văzut. Chiar pe-aici. 

Acum şi-a pus mâinile pe umerii ei, trecând de uşile 
glisante, afară, în spaţiu deschis. 

Ea nu îl poate vedea, dar ştie că acesta e locul pe unde 
s-au suit în tren. Platforma pe care au săltat-o copiii ei, în 
timp ce adăpostul Taberei Yadin părea tot mai departe. 

— Tom? întreabă Malorie. 


< 190 - 


Însă un alt glas îi răspunde. Nu e fiul ei. Nici bărbatul 
care a adus-o aici. 

Dar e un glas pe care îl recunoaşte pe loc. 

— Prinde-o, Nate, spune al doilea bărbat. 

Malorie îşi imaginează o barbă. O servietă. Mâini care 
dau jos păturile, în casa în care i-a dat naştere fiului ei. 

— Nu, spune ea. 

Dar e un „da” cât se poate de evident. 

Bentiţa îi este smulsă de pe faţă. 

— Ne întâlnim la Athena, îi zice al doilea bărbat celui 
dintâi. 

— Nu, spune Malorie. 

Dar e un „da” implacabil. 

Se întoarce ca să se prindă de ultima uşă a trenului, însă 
mâinile ei găsesc doar alte mâini. Mâini care o prind cu 
putere. 

Înainte de-a o împinge jos din tren. 

Crede că îl aude pe unul dintre bărbaţi sărind odată cu 
ea, chiar înainte să atingă şinele, cu capul mai întâi, chiar 
înainte să leşine şi să se cufunde într-o beznă pe care nicio 
bentiţă nu i-ar putea-o oferi. 


e 191 œ» 


21 


Dean se află în primul vagon-depozit, tocmai în spatele 
trenului, când aude mişcare lângă ultima uşă a trenului, 
uşa pe care a intrat Malorie când ea şi cei doi copii ai ei au 
suit la bord. Ştie că mintea i-a fost provocată de lucrurile 
pe care i le-a spus Malorie. Un fiu care lipseşte. O creatură 
în depozit. 

Şi de faptul că, după părerea ei, atingerea poate face pe 
cineva să o ia razna. 

Asta îl îngrijorează. Nu din cauză că ar crede tot ce 
aude, ci din cauză că Malorie e deosebit de credibilă. E 
ageră. E devotată. Şi, mai cu seamă, copiii ei au 
supravieţuit atâta timp. Dean simte cel mai profund 
respect faţă de orice părinte care a reuşit aşa ceva. 

El nu a reuşit. 

Legat la ochi, păşeşte printre cutiile de conserve şi 
printre haine, cu palmele desfăcute, înaintând încet, ca nu 
cumva vreun obiect să se fi desprins de la locul lui din 
cauza mişcării trenului, un obiect care l-ar putea răni, dacă 
s-ar lovi de el. N 

Crede că ceva i-a atins mâna. Îşi imaginează că-şi pierde 
mințile. 

În scenariul lui, el nu acționează pe furiş. Imaginea lui 
asupra nebuniei nu conţine niciun pic de viclenie. În 
schimb, se simte ruşinat de faptele sale: se vede cu spume 
la gură, cu ochii holbaţi, năpustindu-se pe holurile 
trenului, cu un topor în mână. 

Scutură din cap, ca să-şi alunge închipuirea aceea din 
minte. Nu trebuie să gândească aşa. Nu în vreme ce caută 
un sicriu în care femeia asta, Malorie, crede că s-ar 
adăposti o creatură. 

Cine i-a zis ei aşa ceva? N-are importanţă. O mulţime de 
zvonuri circulă într-un tren orb. Sunt o mulţime de oameni 
speriaţi. Dar dacă siguranţa e prioritatea lui numărul unu, 
aşa cum susţine, atunci trebuie să vadă despre ce-i vorba. 
Doar că ăsta-i sigurul lucru pe care n-are de gând să-l facă, 


192 œ» 


şi anume să vadă. 

Sau unul din cele două lucruri. 

— Femeia asta chiar ţi-a intrat pe sub piele, îşi spune el, 
cu voce tare. 

Chiar aşa e. 

Încă nu ştie cum anume o s-o facă, dar are de gând să 
verifice ce se află în sicriu. 

Primul gând care-i vine în minte e să dea capacul la o 
parte şi să bage mâna înăuntru. Nimeni nu ştie mai multe 
lucruri despre creaturi decât ştiau în urmă cu 
şaptesprezece ani, însă Dean crede că anumite lucruri pot 
fi luate ca atare. De exemplu, spaţiul pe care îl ocupă 
acestea. Dacă Dean deschide sicriul şi simte că înăuntru se 
află un cadavru, atunci e logic că acolo n-ar mai fi loc şi 
pentru o creatură. 

Dar Malorie l-a făcut să ia în considerare rațiunea din 
spatele lucrurilor. 

Există aşa ceva? În aceste vremuri? 

Cine poate şti dacă ele ocupă efectiv un spaţiu fizic, ceea 
ce oamenii consideră a fi spaţiu, din toate punctele de 
vedere? 

Dărâmă cu şoldul o cutie de pe o masă şi se apleacă săo 
ridice. După greutate, îşi dă seama că e vorba de haine. O 
aşază la loc exact când trenul se zgâlţâie puternic, aşa că 
întinde mâna ca să se prindă de ceva. Negăsind nimic, îşi 
imaginează degetele unei creaturi care îl poate face să-şi 
piardă minţile. 

Deschide cutia cu haine. 

Fulare. Căciuli de iarnă. Mănuşi deloc. E-n regulă. Sunt 
bune şi căciulile. 

Foloseşte două căciuli pe post de mănuşi şi continuă să 
înainteze orbeşte prin depozit. Sicriele sunt primele 
încărcate în tren, întrucât sunt, de obicei, mai grele şi pot 
fi folosite pe post de tăblii de mese, la nevoie. Din această 
cauză, trebuie să străbată tot acel spaţiu. 

— Malorie, face el, sper că îţi dai seama că pentru tine 
fac asta. 

Se gândeşte la echipajul său, dacă poate fi numit aşa. 


< 193 + 


David, Tanya, Michael şi Renee sunt singurii oameni care 
caută să facă progrese, la fel ca Dean. Sunt mai degrabă 
familia lui decât colegii lui de muncă, dat fiind că au 
realizat imposibilul împreună: au pus un tren în mişcare, în 
lumea nouă. Nu poate îngădui ca cineva să le facă rău. N- 
ar putea trăi cu aşa ceva. Ar fi ca şi cum ar retrăi 
pierderea propriilor copii, poate chiar mult mai rău, căci ar 
însemna că n-a învăţat nimic din greşelile de dinainte. 

Se loveşte de o altă masă, acum având mâinile învelite în 
căciuli, şi descoperă că a ajuns la sicrie. 

Sunt două. Care trebuie livrate în Mackinaw City. Cei 
care le-au cerut le vor lua de aici şi le vor îngropa unde vor 
dori. 

Dean inspiră. Îşi ţine răsuflarea. Expiră. 

Într-o lume fără pastile sau terapie, acesta e cel mai bun 
tratament anxiolitic pe care ţi-l poţi imagina. 

Pipăie suprafaţa lată de lemn a primului sicriu. 

E goală. 

Deschide capacul. 

Mirosul e puternic. Prea puternic. Dean întoarce capul şi 
vomită. Îşi duce una dintre căciuli la gură şi vomită iar. Cu 
ochii închişi, îşi imaginează cu uşurinţă ce provoacă acel 
miros. Un trup în descompunere, în lipsa ştiinţei moderne 
din lumea de dinainte, care să atenueze în vreun fel 
duhoarea. _ 

— Malorie, zice el iar. Iti mulţumesc foarte mult. 

Vâră mâna în cutie şi simte un braţ. Un piept. Un al 
doilea braţ. Picioare. 

Apoi, capul. 

Inchide capacul. 

Face câţiva paşi, îndepărtându-se de cutie şi aşteptând 
să-şi regăsească suflul. 

Al doilea sicriu e vârât şi mai adânc în depozit, înghesuit 
dincolo de primul. Se caţără pe primul şi simte capacul 
celui de-al doilea. Două cutii care au ajuns, cumva, aici. 
Dean nu are nicio îndoială că s-au răsturnat din pricina 
mişcării trenului, dar nu-i vine greu să îşi închipuie ceva 
sau pe cineva rearanjând lucrurile pe-aici, din raţiuni total 


e 194 œ» 


necunoscute pentru el. 

Raţiune. 

În genunchi, cu căciulile trase în continuare pe mâini, 
ridică cel de-al doilea capac. De data aceasta e pregătit, 
respirând doar pe gură, şi se pune pe treabă, verificând 
rapid cadavrul. 

Simte picioare. Degete. Braţe. Bărbatul e dezbrăcat. 

Mâinile lui Dean se mişcă iute, prea iute, iar căciula îi 
alunecă de pe stânga. 

Işi smuceşte brusc braţul înapoi. 

— Dumnezeule! exclamă. 

Nu vrea să-şi vâre braţul înapoi după căciulă. Nu vrea să 
atingă un cadavru 

(sau altceva?) 

cu mâinile goale. 

— Chiar că ţi-a intrat pe sub piele, omule, spune el. 

Dar poate că Malorie spune adevărul. Într-o lume fără 
experienţe comune, cine ştie ce legi a descoperit ea de una 
singură? 

Dă să închidă capacul. Dar încă n-a simţit capul. 

Nu ştie de ce ar conta. Dar contează. Ca şi cum, până la 
urmă, capul ar fi cel care separă sănătatea mintală de 
nebunie. 

Cu o mână pe capac, cu cealaltă vârâtă înăuntru, cu 
degetele învelite în căciula de lână. Atinge vârful nasului şi 
îşi închipuie altceva, nu o faţă, ceva care îl priveşte la 
rândul său. 

Ceva cu degete care pot atinge. 

Se mişcă repede, trecându-şi mâna peste restul feţei. 

Satisfăcut, atât cât poate fi în situaţia dată, îşi retrage 
braţul şi trânteşte capacul la loc. 

Apoi aude ceva ce ar putea fi doar agitaţie pe hol. Nu se 
grăbeşte de această dată. Aude glasuri. Mai mult de unul. 
Ba chiar cineva pare să ţipe. 

Cu ochii închişi, încă în braţele angoasei, Dean se dă jos 
de pe primul sicriu şi porneşte spre uşă. Se mişcă prea 
repede, aşa că dărâmă altă cutie pe jos, însă de această 
dată nu se mai apleacă pentru a o pune la loc. 


<e 195» 


Pe hol, cu uşa închisă în urma sa, deschide ochii. 

Şi vede un chip familiar venind spre el. 

— Gary, zice el. Salut. 

Părul argintiu al lui Gary şi firele sure din barbă 
scânteiază în lumina vagonului, iar pentru o clipă chiar 
pare nebun. 

Apoi Gary surâde şi-şi şterge mâinile pe pulover. 

— Aveam nevoie de o gură de aer, spune acesta. 

Dean, încă tulburat, încuviinţează din cap. li place de 
Gary. Gary a mai mers şi înainte cu trenul. De multe ori. 
Coboară de fiecare dată la Indian River. 

— Ne apropiem de staţia ta, zice Dean. 

Ar trebui să fie amuzant, dat fiind că trenul nu opreşte 
de fapt în Indian River, dar Gary tot va cobori din el. 

— Da, replică Gary, oprindu-se la câţiva paşi distanţă. 
Abia aştept. 

— Şi Nathan? întreabă Dean. 

Gary arată cu degetul mare spre uşa din spate a 
trenului. 

— Tocmai a coborât. Face restul drumului pe jos. 
Cunoaşte acolo un tip care-şi prepară singur îngheţată. E 
mort după dulciuri. 

Dean încuviinţează iar din cap. Nu ştie sigur dacă e din 
cauză că Malorie i-a băgat idei în cap, despre creaturi 
închise în sicrie, sau din cauză că s-a văzut nevoit să pipăie 
două cadavre în depozit, dar nu i se pare de bun-augur 
această întâlnire. I se pare că Gary ascunde ceva. 

— Vrei să mă însoţeşti la compartimentul meu? întreabă 
Gary. 

Dean nu vrea, însă nu ştie exact din ce motiv. 

— Mersi, dar mai am nişte treabă de făcut, răspunde 
Dean. 

Se gândeşte la Malorie, care fără îndoială că abia 
aşteaptă să afle ce-a găsit în sicrie. 

Gary zâmbeşte. 

— Dacă nu ne mai vedem, mersi, zice el. A fost o 
adevărată plăcere, ca de fiecare dată. 

— Ai grijă când cobori, spune Dean. 


e 196 œ» 


E îngrijorat. Şi poate că ăsta e motivul. Îl îngrijorează 
faptul că Gary şi prietenul său Nathan coboară din tren 
oricând au ei chef. La viteza asta, nu e nesigur, dar Dean 
tot îşi face griji. 

— Mereu am, răspunde Gary. 

Trece pe lângă Dean, iar acesta îl urmăreşte 
îndepărtându-se, apoi dispărând în vagonul următor. 

— Femeia asta chiar ţi-a intrat pe sub piele, rosteşte el. 

Îşi duce o mână la cap, vrea să îşi treacă degetele prin 
păr, dar simte în schimb căciula de lână pe piele. Căciula 
cu care tocmai a atins cadavrele. 

O aruncă de pe mână şi se gândeşte cât de aiurea e că, 
pentru o clipă, s-a simţit ca şi cum ar fi fost totuşi atins, ca 
şi cum ar fi ajuns, cumva, în prezenţa nebuniei adevărate, 
în toată puterea cuvântului. 


e 197 œ» 


22 


Când ajunge în locul dintre vagoane în care Tom stă 
aşezat turceşte, cu ochii ascunşi în spatele unor ochelari 
bizari, cu aerul acela încântat, tipic adolescenților, Gary se 
opreşte. 

— Tom, zice el, cu glas puternic, pentru a acoperi 
vântul. Savurezi călătoria? 

Tom pare mirat că a fost prins. Şocat, fără îndoială, că 
Gary se uită la el, aici, între vagoane, fără bentiţă. 

— Da, ce faci... cum faci... 

Gary zâmbeşte. 

— Ce mai chestie. Un tren. 

Tom se ridică. 

— Henry, zice el, cum de... 

Dar Gary îl întrerupe: 

— Hei, mi-ar plăcea să-ți arăt ceva. Vii în 
compartimentul meu? 

Lui Gary i se pare că Tom aude glasul mamei lui în 
depărtarea cea întunecată. Că îi spune să-şi pună 
mănuşile. Hanoracul. Bentiţa. Că îi spune să nu meargă în 
compartimentul unui străin. 

Dar, într-un fel, Gary l-a urmărit pe acest băiat crescând. 
Numeroasele drumuri la Tabăra Yadin i-au întărit 
convingerea că Malorie n-avea să se mai mute niciodată. O 
dată, a petrecut trei săptămâni, în toiul iernii, în magazia 
care adăpostea echipamentul de navigat. Altă dată, a intrat 
în Baraca Trei, în timp ce ei dormeau. 

Era acolo când Tom i-a cerut recenzorului să lase 
hârtiile pe verandă. lar acum ştie ce va zice Tom, înainte 
ca el să o facă. 

— Sigur, Henry, zice Tom. Mi-ar face mare plăcere. 


< 198 » 


23 


Tom încă nu s-a obişnuit cu mişcarea trenului şi nici nu 
crede că o va face vreodată. E pentru prima oară când se 
află în lumea largă şi aici, acum, e pentru prima dată când 
stă alături de un străin fără Malorie cocoţată pe umărul 
lui. 

La dracu' cu Malorie. 

Henry i se pare un copil mare, aşa cum stă acolo, abia 
proptit pe marginea saltelei patului de jos. După cum îşi 
tine palmele întinse pe genunchi. Şi mai e şi scânteia din 
ochii lui. E pentru prima oară când Tom crede un 
asemenea lucru despre un adult. 

— Bun venit, spune Henry. 

Tom se aşază pe banchetă. Între ei se află o masă mică. 
lar pe măsuţă stă un carnet. 

— Unde-i prietenul tău, Nathan? întreabă Tom. 

— Nate? A coborât. 

— A coborât... din tren? 

Henry zâmbeşte. 

— Putem face asta oricând vrem noi. Şi tu poţi. 

Tom se uită la carnet, chiar când Henry face semn spre 
el. 

— Eh, sunt doar cugetările mele, spune Henry. 

Se poartă sfios, însă Tom vede cât de mândru e de ceea 
ce a scris acolo. 

— Cine sunt eu să cred că altcineva ar da o ceapă 
degerată pe ce am de zis... Cu toate astea, după 
şaptesprezece ani de observaţii, începi să înţelegi că ai o 
oareşce importanţă. Mai cu seamă într-o lume pe care ţi se 
tot spune să n-o priveşti. 

Observații. 

Lui Tom îi place cuvântul. Se gândeşte cum stătea acolo, 
între vagoane, privind lumea prin ochelarii meşteriţi de el 
din materialul găsit în biroul din Tabăra Yadin. 

— Mi-ar plăcea să-l citesc, spune Tom. 

Sincer să fie, nădăjduia să găsească ceva mai interesant 


< 199 œ» 


decât un jurnal. Olympiei poate că i-ar plăcea mai mult 
decât lui. Însă paginile lăsate de recenzor au reuşit să 
schimbe cumva gustul lui Tom pentru cuvântul scris. Şi 
pentru puterea pe care o deţine. 

— Chiar? se miră Henry. 

Din nou, un copil mare. Un zâmbet sincer. Ochi larg 
deschişi. Şi mâinile acelea late, care se întind acum după 
jurnal şi îl împing spre Tom. 

— Simte-te liber. 

Tom nu se aştepta neapărat ca bărbatul să vrea să-l 
citească acum, pe loc, însă unde altundeva să o facă? 
Mama nu ştie că el e aici, iar asta e suficient deocamdată. 
Dacă Henry doreşte să-i împărtăşească gândurile lui 
despre creaturi, despre lume, atunci de ce nu? Îşi dă şi el 
seama că Henry nu crede că Malorie ar fi de acord. Câtuşi 
de puţin. Pentru început, Henry nu poartă bentiţă şi nu l-a 
întrebat nici pe Tom de ce nu poartă. Apoi mai e şi absenţa 
angoasei, mereu prezentă la Malorie. Acea dorinţă 
neclintită de a trăi după reguli. 

Tom deschide jurnalul. Când o face, aude ideile fixe ale 
lui Malorie. 

Chiar şi un desen te poate face să-ţi pierzi mințile. 

Există oare poze în acest jurnal? Ar trebui Tom să poarte 
ochelarii? 

— Nu-ţi face griji, zice Henry, ca şi cum i-ar fi citit deja 
gândurile lui Tom. N-ai să găseşti nicio poză acolo. Doar 
cuvinte. 

Chiar şi-aşa, Malorie tot şi-ar face griji. 

Chiar şi o descriere o poate face, Tom. 

Încearcă să-şi alunge din minte cuvintele lui Malorie, în 
timp ce Henry îi citeşte iar gândurile. 

— O mamă precum cea pe care mi-ai descris-o înainte să 
intrăm în compartimentul meu pare că nu e croită pentru 
lumea nouă. Te rog, nu vreau să jignesc pe nimeni, însă am 
vorbit mereu deschis şi sincer şi n-am de gând să mă 
schimb tocmai acum. Mi se pare că mamei tale i-ar fi mai 
bine dacă ar trăi ca o pustnică. 

Tom crede că Henry are perfectă dreptate. Pe prima 


e 200 œ» 


pagină a jurnalului deschis, el citeşte: 


CUGETĂRI DESPRE CUM A ÎNCEPUT TOTUL: 
ISTERIA MULȚIMILOR 


Tom nu-şi dă seama dacă aceste cuvinte îl tulbură sau 
dacă e atât de entuziasmat că se află aici, stând de vorbă 
cu un străin despre creaturi, încât simte un gol în stomac. 

Citeşte mai departe. Dar ce citeşte el trebuie să fie 
imposibil. Henry scrie de parcă ar fi văzut una, o creatură, 
înainte. 

Tom se uită la el. La copilul cel mare, care acum nu mai 
zâmbeşte, ci al cărui chip pare să fie alcătuit doar din ochii 
adăpostiţi în umbra aruncată de patul de deasupra. 

— Fără îndoială că observaţiile din jurnalul meu vor fi 
greu de crezut, dată fiind educaţia pe care ai primit-o, 
spune Henry. Însă cu cât citeşti mai mult, şi cu cât 
experimentezi mai mult conceptul că ele sunt, de fapt, 
observabile, cu atât vor deveni mai credibile. Şi nu despre 
asta e vorba? Nu ţi-a spus mama ta că nu te poţi uita la ele 
pentru că nu le înţelegi, pentru că mintea ta e prea 
măruntă ca să o facă? 

— Ba da. 

— Păi, Tom, spune Henry. 

Se apleacă în faţă, iar trăsăturile feţei îi ies acum din 
tenebre. 

— Mie mi se îngăduie. Ştii ce înseamnă aceste cuvinte, 
în contextul de faţă? 

Îngăduie. Tom se gândeşte la femeia aceea, Athena 
Hantz, din Indian River. Ea pretindea că a acceptat pur şi 
simplu creaturile. Ba chiar trăieşte alături de una. Oare 
Henry a făcut acelaşi lucru? 

— Da. 

Henry încuviinţează din cap. 

— lar permisiunea mea nu se datorează vreunei loterii 
biologice. Izvorăşte de aici, zice, lipindu-şi un deget de 
tâmpla dreaptă. 

Tom, fascinat, înţelege. 


e 201 œ» 


— Aşadar, zice Tom, înseamnă că... ai văzut una? 

Henry surâde. Însă ochii lui nu o fac. 

— Multe. 

Pentru prima oară în viaţa sa, lui Tom nu-i vine să-şi 
creadă urechilor. 

— Ce... începe el, apoi izbucneşte: Cum arată? 

Henry îi susţine timp îndelungat privirea lui Tom, sau 
cel puţin aşa i se pare tânărului. Tom se aşteaptă ca 
bărbatul să explodeze de entuziasm, să sară în picioare, să 
gesticuleze în timp ce i le descrie. În schimb, i se pare că 
un fel de chiciură se aşterne peste mintea lui Henry, iar 
privirea îi devine glacială. 

— De ce nu-ţi încerci ochelarii? îl întreabă Henry. 

Tom râde. Neliniştit. lată-l în camera unui străin, a unui 
tip care respinge tot ceea ce întruchipează Malorie, un tip 
care mai încalcă o regulă cu fiecare lucru nou pe care-l 
face sau îl zice, un tip care, cumva, a intuit că ochelarii 
sunt mai mult decât un accesoriu al lumii de dinainte. 

— Îi purtai între vagoane, continuă Henry. Te-am văzut. 
În timp ce priveai lumea în felul tău. Şi ai văzut ceva acolo 
care să te facă s-o iei razna? Eşti nebun, Tom? 

— Nu sunt. Nu. 

— Fireşte că nu eşti. Hai să ne imaginăm, preţ de o 
clipă, că eu aş fi fost crescut fără să ştiu de existenţa 
balenelor. Vederea uneia, a unui leviatan ridicându-se din 
adâncuri, ar fi fost suficientă ca să mă facă să-mi pierd 
minţile? Dacă ar fi fost să întâlnesc una, singur, într-o 
şalupă, pe mare, în timp ce monstrul venea spre mine, ar fi 
fost oare de ajuns ca să mă lase fără uzul raţiunii? 

— Nu ştiu... 

— Cred că da. Teama însăşi, momentul de incredulitate, 
realitatea fracturată pentru totdeauna. Dar vezi tu, Tom, 
eu ştiu de existenţa balenelor. Am crescut având 
cunoştinţă de existenţa lor. Cu toţii am fost. Aşa că atunci 
când au venit creaturile şi oamenii şi-au pierdut minţile, 
mi-am reamintit de asta, am văzut lucrurile în acest fel. Ca 
şi cum le-aş fi cunoscut dintotdeauna. Şi asta-i tot. Nu le- 
am îngăduit să mă surprindă. Şi nu le-am lăsat să mă 


e 202 » 


bulverseze. Tu şi sora ta, voi doi, aţi fost crescuţi într-o 
lume în care ele există. Asta nu le face comprehensibile? 

— Ba da. 

— Mai mult decât atât, ha. Sunt la fel de comune 
precum arborii. Ai auzit cumva că, în lumea de dinainte, 
generaţiile mai vârstnice nu ştiau care-i treaba cu noua 
tehnologie? Aşa că au renunţat să o folosească sau nici 
măcar n-au încercat, de la bun început? Nu că n-ar fi fost 
capabili să folosească o cameră video. Doar că alegeau să 
nu o facă. Astea, continuă Henry, fluturând dintr-o mână, 
toate astea sunt o alegere. Mama ta a ales să trăiască după 
legea bentiţei, cum au ajuns să o numească oamenii 
moderni. Dar cu siguranţă nu e cazul ca ea să te silească şi 
pe tine să trăieşti după ea. Pot vedea acei ochelari? 

Intrebarea vine atât de brusc, încât Tom e luat pe 
nepregătite. Tot ce spune Henry i se pare că are sens. 
Bărbatul stabileşte o legătură cu Tom la un nivel pe care 
acesta nu l-a mai atins niciodată cu nimeni. Aşa o fi în 
Indian River? 

— la-i, zice el. 

Îi dă ochelarii. Henry îi studiază, îi răsuceşte pe toate 
părţile, îi probează. Când se uită la Tom, acesta îi 
zâmbeşte. Dar Henry nu-i întoarce zâmbetul. Chipul îi 
rămâne de piatră în spatele invenţiei lui Tom. 

Henry îşi dă jos ochelarii. 

— I-ai încercat vreodată? Ai ieşit cu ei afară, te-ai uitat 
pe geam sau ceva asemănător? 

Tom roşeşte. E jenat. De ce nu i-a încercat afară? 

Malorie. 

— Păi, spune Henry, am o surpriză pentru tine. Dar nu 
trebuie să sufli o vorbă! zice, ridicând un deget. 

— Promit, răspunde Tom. 

Henry îi dă ochelarii înapoi lui Tom, apoi se ridică de pe 
pat şi se apropie de perete. Acolo unde odinioară se afla o 
fereastră, acum e prinsă o foaie de metal negru. Henry îşi 
lipeşte palmele desfăcute de metal, se uită la Tom, apoi 
mişcă panoul, aşa încât un triunghi de lumină naturală 
pătrunde în compartiment. 


e 203 œ» 


— Iată ocazia, spune Henry. Lumea cea mare e acolo, 
aşteptându-te să arunci o privire. 

Tom aude o sută de avertismente enunțate de glasul lui 
Malorie. Ca şi cum ea s-ar fi aflat în mintea lui. 

Eu sunt singura persoană în care te poți încrede. Casa în 
care te-ai născut a luat-o razna. Şcoala despre care am 
crezut că e sigură a luat-o razna. Și oriunde am merge, 
dacă sunt şi oameni acolo, locul acela o va lua razna. 
Înţelegi? 

Da, mami. (întotdeauna da, întotdeauna.) 

Pentru că acolo există bărbaţi şi femei care poate că 
odată au trăit la fel cum o facem noi, dar s-au săturat să o 
facă şi au cedat. Şi acolo există bărbaţi şi femei care de la 
bun început nu au crezut. Ințelegi? 

Da. 

Bun. Pentru că oamenii aceia s-au lenevit. Unii, după 
sosirea creaturilor. Alţii, cu mult timp înainte. 

— Tom? zice Henry. 

De unde stă, Tom nu poate vedea fereastra, nu poate 
vedea afară. Vede însă lumina. 

Malorie, în mintea lui, strigă mai tare: 

Există o modalitate de-a trăi aşa cum încerci tu să o faci. 
Bărbatul al cărui nume l-ai primit a ripostat şi el. Dar 
niciodată fără bentiţă. El nu s-a lenevit. Intelegi? 

— Da, spune el, cu glas tare. 

Henry zâmbeşte. Şi îi arată geamul cu palma deschisă. 

— Trăieşte clipa, Tom. 

Tom are senzaţia că toată viaţa sa de până acum l-a 
purtat către acest moment. lată un om, un adult, altul 
decât Malorie, a cărui filosofie i se pare corectă. lată un 
om care e în stare să formuleze lucrurile aşa cum Tom n-a 
fost niciodată în stare. lată un om care îi oferă ocazia nu 
doar să-şi încerce ochelarii, ci şi voinţa, curajul, 
perspectiva asupra a ceea ce Malorie numeşte lumea nouă, 
care însă pentru 'Tom e singura. 

Îşi pune ochelarii. 

În mintea lui, Malorie se ridică în picioare. 

Poate că n-ar fi trebuit să-i ardă o palmă. Insă Tom se 


e 204 œ» 


bucură că a făcut-o. Se bucură că de palma aceea a avut 
nevoie ca să iasă din compartiment, să-şi lase mama acolo, 
să se desprindă de fusta ei, s-o pornească pe cont propriu. 
Şi poate că i-a fost menit să-l cunoască pe Henry. Şi poate 
că şi lui Henry i-a fost menit să-l întâlnească pe el. Şi poate 
că lui Tom i-a fost menit să se îndrepte către această 
fereastră, chiar acum, şi să privească afară, ca să vadă 
orice vede şi Henry acolo, să-şi demonstreze lui însuşi că 
toate aceste senzaţii, toate aceste idei, provin totuşi dintr- 
un loc real. 

— Ce e? întreabă Henry. 

Se uită fix la Tom. Tom îl vede prin ochelarii săi. 
Ochelari care, dintr-odată, îi par ciudaţi pe faţă. Precum o 
mască. Precum un obiect prostesc, la vederea căruia 
Olympia şi-ar da ochii peste cap. _ 

Dar Tom îşi doreşte să trăiască acest moment. şi 
doreşte să se uite pe geam, înainte ca Malorie să dea 
buzna în compartiment şi să-l tragă înapoi în viaţa ei, 
pentru totdeauna. Dacă nu va acţiona acum, chiar acum, 
atunci când o va face? 

Tom se apropie de fereastră. 

Henry se dă la o parte din calea lui. 

Tom se apleacă spre fereastră. 

Şi le aude afară. 

Sunt o mulţime. 

— Ce e? întreabă Henry. 

Tom nu ştie ce să spună. Vrea să-şi testeze invenţia, însă 
nu acum când ştie că... sunt o mulţime... afară... 

Henry fixează panoul la locul său. 

— Uite cum facem, adaugă. Ce-ar fi să mergem undeva 
unde genul acesta de lucruri nu sunt doar tolerate, ci chiar 
încurajate? 

Se apropie de Tom. 

— Ştii unde ne aflăm... chiar acum? 

Tom clatină din cap. Habar nu are. Ultimii zece ani din 
viaţă şi i-a petrecut într-o fostă tabără de vară. 

Henry îşi face mâna să semene cu o mănuşă cu un 
singur deget, de forma statului Michigan, şi arată spre un 


e 205 œ» 


punct situat în centrul degetului său mijlociu. 

— Indian River, spune el, cu un surâs. 

Lui Tom îi bubuie inima-n piept. E prea mult pentru el. 

— Ai auzit de locul ăsta? întreabă Henry. 

— Da! 

I s-a tăiat răsuflarea. 

Henry încuviinţează din cap. 

— Te-aş putea duce acolo. Le-ai putea arăta ochelarii. 
Lumea va aprecia ce-ai realizat. 

— Tu... tu ai fost acolo? întreabă Tom. 

Henry râde. 

— Am trăit acolo. 

Apoi: 

— Ce zici, Tom? Să-ţi schimbi viaţa? Să începi să trăieşti 
cum vrei tu... nu cum vrea mama ta? 

Tom îşi duce o mână la faţă, acolo unde l-a plesnit 
Malorie. 

— Da, răspunde Tom. Asta-mi doresc. Să încep să-mi 
trăiesc viaţa. Chiar acum. 


e 206 » 


24 


Olympia n-are nevoie să se uite pe fereastră ca să ştie că 
trenul e aproape cu totul înconjurat de creaturi. 

Le aude. 

Există o diferenţă, a constatat ea, între paşii unei 
căprioare şi cei ai unor făpturi care aproape că au făcut-o 
pe mama ei să-şi iasă din minţi, în sensul vechi al 
expresiei. Nu e vorba atât de greutate, cât de masivitate, 
de intensitatea unui pas şi de intenţia (sau absenţa sa) pe 
care o implică. 

Da, ştie foarte bine că sunt înconjurați. Pare că sute de 
creaturi roiesc în jurul trenului. Suficiente cât să acopere 
şi zgomotul creat de roţi. 

Malorie nu s-a întors. Asta nu înseamnă neapărat că nu 
l-a găsit încă pe Tom, deşi cel mai probabil aşa stau 
lucrurile. Olympia nu vrea să creadă că fratele ei ar fi 
putut părăsi trenul, deşi înţelege şi faptul că Malorie nu l-a 
mai lovit niciodată. Oare ce-o fi în mintea lui Tom în 
momentul ăsta? 

Îi este imposibil să nu compare viaţa reală cu paginile şi 
cuvintele scriitorilor din lumea de dinainte. Pe lângă asta 
ar mai fi şi numărul de poveşti despre „transformare” pe 
care le-a găsit până acum. Zeci de romane în care băiatul 
sau fata se regăsesc pe ei înşişi la final, îşi descoperă 
menirea, viitorul. Oare şi Tom se află pe buza unui 
asemenea abis? 

Şi dacă aşa stau lucrurile, ar putea el oare păşi într-un 
viitor cu totul nou fără ele? 

Glasuri din afara compartimentului. Oameni care par 
îngrijoraţi. Poate că bănuiesc şi ei că ceva suspect se află 
afară. Ea trebuie să le spună tuturor ce-a auzit. Dacă 
există o oroare asupra căreia Malorie le-a atras atenţia mai 
mult decât asupra celorlalte, aceea e că nu-i nevoie decât 
ca o singură persoană să se uite, să vadă, nu-i nevoie decât 
de un singur nebun ca să aprindă toate beţele de chibrit 
din cutie. 


e 207 œ» 


Deschide uşa de la compartiment, aşteptându-se 
aproape să-l vadă pe acel individ, Henry, care, sinceră să 
fie, îi aminteşte de descrierea lui Gary făcută de Malorie. 
Omul-negru al lui Malorie. Pe hol. Cu un topor. 

TE-AM PRINS! 

Dar nu e cazul. În locul lui se află vreo şase oameni 
speriaţi, uitându-se la ea, o fată de şaisprezece ani, 
căutând îndrumare, informaţii, speranţă. 

— Ce se întâmplă? întreabă o femeie. 

— Aşa cum ne-a avertizat Dean, spune ea, trecem printr- 
o zonă unde ele sunt foarte multe. 

Ele. 

În lumea cea nouă, nu mai e nevoie de nicio altă 
lămurire. 

Dar oamenii nu fac decât să se uite la ea. 

— Vă rog, insistă Olympia, apoi adoptă tonul mamei ei: 
Intraţi la loc în compartimentele voastre şi închideţi ochii, 
până trecem de ele. 

Conducere. Călăuzire. Olympia a tot făcut ani la rând 
lucrurile astea, într-o formă sau alta. 

O porneşte pe hol. Uşile fiecărui compartiment sunt 
deschise. Oamenii au simţit că se întâmplă ceva. 

— Închideţi ochii, le spune ea tuturor, când trece prin 
dreptul lor. Staţi la locurile voastre. 

Când ajunge în capătul vagonului, procedează la fel. 
Deschide uşa şi păşeşte dincolo de ea. 

Aici, şi mai mulţi oameni. Şi mai multe discuţii. Cu toţii 
par confuzi. Atât de vulnerabili. Oare nu ştiu şi ei că există 
o singură regulă după care trebuie să se ghideze? Nu 
înţeleg oare că, ori de câte ori simt că se întâmplă ceva, ar 
trebui să închidă ochii? 

— Hei! strigă ea, începând să se simtă tot mai 
încrezătoare când dă indicaţii. Închideţi ochii, toată lumea. 
Sunt o mulţime afară. 

Un bărbat o opreşte. 

— Ce ştii tu? o întreabă el, cu o mină suspicioasă. 

Olympia îşi aminteşte de ceva ce Malorie a învăţat-o cu 
mult timp în urmă. 


e 208 » 


Indiferent pe cine cunoşti, pe cine întâlneşti, trebuie să- 
ți reaminteşti că toți au suferit pierderi. Indiferent că-i 
vorba de părinţii, de copiii, de prietenii lor... ei au pierdut 
pe cineva în această lume nouă. Şi trebuie să ţii minte asta 
în timp ce stai de vorbă cu ei, atunci când par să nu aibă 
încredere în tine, atunci când în ochii lor pari o 
ameninţare. 

— Sunt multe pe lângă tren, spune ea. 

Bărbatul închide ochii. 

— Mulţumesc, zice el. 

Olympia porneşte mai departe. Cu gândul la Tom. Cu 
gândul la Malorie. Unde or fi? 

— Hei, îi zice Olympia unei femei care a rămas cu faţa la 
panoul metalic ce fusese pe vremuri o fereastră. Ar trebui 
să închizi ochii. 

Privind-o din profil pe femeie, Olympia zăreşte o tristeţe 
pe care n-a mai întâlnit-o niciodată. Când au sosit 
creaturile, Malorie, şi Olympia ştie bine asta, a fost 
cuprinsă de furie. S-a speriat. Dar nu s-a lăsat niciodată 
acaparată de tristeţea acestei noi lumi. 

Mamă, rosteşte Olympia în gând. Vin. 

Malorie şi-a crezut părinții morți vreme de 
şaptesprezece ani, mai mulţi ani decât are Olympia acum! 
Cu toate astea, ea a găsit energia necesară pentru a-şi 
creşte copiii. A găsit curajul de a-şi repeta regulile, la 
nesfârşit, pentru a întipări în minţile lor ideea de 
siguranţă, întotdeauna. Ce-ar fi făcut Olympia dacă ar fi 
găsit numele mamei ei naturale pe acea listă cu 
supraviețuitori? Oare ar fi reacţionat la fel de prompt 
precum Malorie? Sau ar fi făcut un pas în spate? 

— S-a terminat, zice femeia. 

Dar nu pare să i se adreseze direct Olympiei. 

Olympia dă să-i zică să închidă ochii, dar se opreşte. 

Femeia şi-a pictat nişte ochi deschişi peste pleoapele 
închise. 

— S-a terminat, repetă femeia. 

Uşa unui compartiment se deschide. Un bărbat iţeşte 
capul afară. 


e 209 œ» 


— Închide ochii, îi spune Olympia. Sunt o mulţime de 
creaturi afară. 

Bărbatul face mai mult decât atât; dispare înapoi în 
compartimentul lui şi închide uşa la loc. Olympia îl aude 
mutând ceva în faţa uşii. 

Bun, rosteşte ea în gând. Şi ştie că Malorie ar gândi la 
fel. Şi se simte bine, Doamne, ce bine se simte, când 
interpretează rolul lui Malorie. Când îi ţine locul mamei 
sale, care trebuie că şi-a ieşit din minţi tot căutându-l pe 
Tom, gândindu-se totodată la părinţii ei, pe care i-a crezut 
atâta vreme morţi. 

Morti! 

Olympia ajunge în capătul vagonului. Deschide uşa, 
păşeşte dincolo. Deocamdată, nici urmă de Malorie sau 
Tom. Poate că sunt în vagonul-restaurant. Poate că sunt 
bine. 

Dar Malorie n-ar fi venit înapoi, nu i-ar fi dus şi ei de 
grijă? 

Pe Olympia o izbeşte gândul că cei pe care urmează să-i 
vadă, Sam şi Mary Walsh, cei care îşi doreşte atât de mult 
să fie în viaţă, sunt oamenii care, la rândul lor, i-au dus 
toată viața de grijă lui Malorie. 

Până au venit creaturile. 

Creaturi care, Olympia aude acest lucru, sunt cu sutele 
acum. Ca şi cum întreg peisajul ar fi alcătuit din ele. Ca şi 
cum exact în acest loc, situat în mijlocul statului Michigan, 
din Statele Unite ale Americii, aici şi-ar avea originea, de 
aici ar fi scăpat, pe aici ar fi pătruns în lumea de dinainte, 
schimbând-o pentru totdeauna. 

O uşă alunecă, deschizându-se, în stânga ei. Un copil se 
uită afară. 

— Nu, nu, îl avertizează Olympia. Înapoi. Şi închide 
ochii. 

— De ce? 

E un băieţel. Olympiei îi aduce aminte de Tom. Păr 
negru. Privire aprigă. 

— Pentru că trecem printr-o zonă primejdioasă şi trebuie 
să ne luăm mai multe măsuri de precauţie. Bine? 


e 210 - 


Însă băiatul, mult mai mic decât Olympia, se uită la ea 
aşa cum îşi închipuie că se uita şi ea odată la Malorie. În 
reacţia lui se simte mai puţină asprime decât în a ei. Mai 
puţină groază. Acest copil a crescut într-o lume în care 
creaturile sunt ceva la ordinea zilei. Olympia nu are de 
unde şti, dar poate că el a stat lângă o mie de creaturi 
până acum, de-a lungul vieţii sale. Habar nu are, poate că 
el nu se teme deloc. 

O fi posibil? Şi oare fiecare generaţie se va simţi tot mai 
confortabil în lumea cea nouă, până când... 

Până când, ce? 

— Înăuntru, repetă ea. 

Apoi: 

— Unde îţi sunt părinţii? Sunt şi ei cu tine? 

Când întreabă asta, o mână răsare în spatele băiatului, îl 
prinde de braţ şi îl trage înapoi în compartiment. Uşa se 
închide în urma lui. 

Olympia pleacă mai departe. 

În acest timp, se întreabă... până când, ce? 

Malorie ar spune că atât timp cât creaturile rămân aici, 
lumea ar trebui să poarte bentiţă. Dar Tom ar argumenta 
că până la urmă cineva o să găsească un mod de-a le 
înfrânge. Însă ce înseamnă „să le înfrângă”... pentru 
micuțul din compartiment? 

Ajunge în capătul vagonului, deschide uşa, pătrunde în 
următorul. 

Acolo e Dean. Bun. Bine. Poate că el a văzut-o pe 
Malorie. Dar el i-o ia înainte. 

— Ai văzut-o pe mama ta? 

Pare foarte îngrijorat. Olympia ştie că el a condus de 
multe ori trenul prin zona asta ce colcăie de creaturi. 

Să-l mai îngrijoreze oare şi altceva în afara creaturilor? 

— Nu. Poate că e în vagonul-restaurant? 

Dean îi susţine privirea pentru o fracțiune de secundă. 
Da, în ochi i se citeşte îngrijorarea. 

O îngrijorare profundă. 

— Nu vreau să te sperii, spune el, dar i-am căutat prin 
tot trenul pe mama şi pe fratele tău. Şi... 


e 211 œ» 


Olympia simte cum se frânge ceva în ea. Orice se 
întâmplă, e de rău. 

— Şi pur şi simplu nu sunt în tren. 

Olympia se simte mai mică decât s-a simţit de multă 
vreme. E iarăşi doar o copilă, părăsind şcoala pentru 
nevăzători. Poate că-i chiar şi mai mică decât era atunci. 

— Ar trebui să fie aici, spune ea. Ar... 

— Mai lipseşte cineva, adaugă Dean. 

Olympia ştie cine. 

Henry. Bărbatul acela cu care, dacă ar fi aflat că 
vorbesc, Malorie i-ar fi ucis. 

În timp ce Dean îi rosteşte numele, în timp ce începe să 
i-l descrie, Olympia deja porneşte în direcţia opusă. 
Străbate un întreg vagon, apoi încă unul, iar inima îi bate 
repede-n piept. Mult prea repede. Malorie i-a spus mereu 
să respire când se simte înspăimântată, că oxigenul, oricât 
de simplu ar părea, e de fapt cel mai bun remediu 
împotriva fricii. 

Dar acum nu poate. 

Gary. 

Dean nu i-a zis „Henry”. l-a zis Gary. 

— TOM! ţipă ea. MAMĂ! 

Şi Gary lipseşte. 

Într-un vagon-depozit. Aici nu există nicio uşă. Dean e 
undeva în spate, strigând şi el. Olympia nu se opreşte. 

Al doilea vagon-depozit. Capătul trenului. 

Dincolo de uşa din faţa ei se află lumea largă. 

Iar acea lume colcăie de creaturi. 

Olympia deschide uşa, păşeşte dincolo de ea, rămâne pe 
platforma de metal, simte cum vântul se năpusteşte să o 
întâmpine. 

Acum e şi Dean acolo. Spunându-i să fie precaută. Să nu 
îşi facă griji. Nu are cum să fie chiar atât de rău cum crede 
Olympia. 

Însă Olympia mai aude şi altceva, peste glasul lui. 

Un fâlfâit la picioarele ei. 

Se lasă în genunchi şi descoperă că sursa zgomotului 
este o bucată de țesătură ce flutură, agăţată de un grilaj, 


e 212 œ» 


acolo unde platforma întâlneşte uşa. 

De atâtea ori a atins exact această bucată de cârpă, 
încât nici nu se mai întreabă ce e. 

În vreme ce trenul îşi continuă drumul către nordul 
îndepărtat, ea se ridică şi se îndreaptă cu faţa către sud. 

— Mamă. 

Pentru că un singur lucru n-ar pierde Malorie Walsh 
niciodată, la un singur lucru nu ar renunţa, un singur lucru 
de pe lumea asta nebună o defineşte mai bine decât 
oricare altul, iar acest obiect se află acum în mâna 
Olympiei. 

Ştie că situaţia e cum nu se poate mai rea. Lui Malorie i 
s-a întâmplat ceva. 

Dovada nu constă în absenţa lui Malorie... ci în ceea ce 
tine Olympia în mâna ei, fluturând, neagră şi furibundă. 

Bentiţa mamei sale. 


e 213 + 


ÎNCĂPERI MAI SIGURE 


e 214 œ» 


25 


Malorie se ascunde într-un pâlc de copaci aflat în 
capătul cel mai îndepărtat al domeniului lor. Iazul stă între 
ea şi casa în care părinţii săi şi Shannon o caută, speră ea, 
cu disperare. 

E mânioasă. 

Mama şi tata insistă ca ea să citească din cartea pentru 
copii pe care profesoara i-a dat-o ca temă de lectură, însă 
ea nu vrea să citească o carte pentru copii, ea o vrea pe 
cea pentru adulţi, cea pe care o citeşte mama ei, cartea 
scrisă de o femeie adultă, cu creier de adult. Nu-i place 
ideea de poveşti pentru copii, de carte concepută special 
pentru cineva despre care se presupune că nu e pe deplin 
dezvoltat, că nu e la fel de inteligent precum părinţii săi. 
Ce, ea nu e? Malorie nu este la fel de inteligentă precum 
părinţii ei? Şi ce e mai rău decât faptul că ei i-o interzic e 
că mama şi tata sunt, de obicei, atât de încurajatori. Da, 
asta o deranjează cel mai tare pe Malorie. Faptul că ei îi 
ţin partea doamnei Cohn, când e atât de limpede că 
Malorie e cea care are dreptate. 

De aceea a fugit de acasă. Nu, n-a ajuns foarte departe, 
dar e suficient de departe ca să le dea de înţeles că ce fac 
ei, ce spun ei e greşit. 

De unde se ascunde, ea nu îi mai poate auzi. Şi nici 
vedea. 

E bine. Nici ei nu o pot auzi sau vedea. 

Se aşază pe acele şi conurile căzute pe jos, însă 
descoperă că e prea umed, aşa că se ridică. 

Oare mama ştie pe unde se află? Dacă ştie, atunci va 
trebui să vină până aici şi să o mustre cu asprime pe 
Malorie. Ea nu are de gând să se întoarcă acasă. Pentru 
nimic în lume. 

Aude o crenguţă rupându-se şi îşi zice aha, Shannon 
vine să stea de vorbă cu ea. Un ambasador al părinţilor lor. 
Shannon va veni la ea şi îi va zice haide, Mal, haide, ei fac 
ceea ce trebuie, doar sunt mama şi tata, doar îi cunoşti 


e 215» 


prea bine, haide. Malorie nu va veni cu ea. Acesta e 
momentul maturizării ei. Exact acest moment. Nu-şi dau şi 
ei seama? Nu-şi dau toţi seama că lumea s-a schimbat? 

Însă când Malorie priveşte printre copaci, nu o vede, de 
fapt, pe Shannon, şi nici pe părinţii ei. Nu vede pe nimeni. 
Nimic. Nici măcar un animal. 

Aşadar, ce anume a făcut acel zgomot? Cu siguranţă 
cineva a păşit chiar lângă pâlcul de copaci. Era senin ca în 
oricare altă zi, chiar dacă începea să se însereze, iar 
soarele se pregătea să apună şi se răcea din ce în ce mai 
mult în locul în care stătea ea, făcând-o să se gândească, 
pentru o clipă, la pardesiul ei confortabil, rămas în casă, la 
pături, la canapea şi la căldura căminului ei. 

Dar nu. Nu va pleca de aici. Nu chiar acum. Nu până 
când mama şi tata nu îi vor spune că poate citi o carte de 
adulţi pentru tema de lectură şi nu pe cea despre un câine 
care călătoreşte în spaţiul cosmic. 

O altă pârâitură, şi Malorie chiar iese din pâlcul de 
copaci. Trebuie că Shannon umblă pe acolo, gata să sară la 
ea, ca să o sperie. Sau poate că sunt mama sau tata, 
venind până la urmă ca să stea de vorbă cu ea. Poate căo 
urmăresc de undeva, o spionează, vrând să vadă ce face ea 
acolo. 

Să fugă, oare, şi mai departe de casă? 

— Shannon, spune ea, căci sigur sora ei trebuie să fie 
cea care o necăjeşte. 

Tipic pentru Shannon să-şi aleagă un moment nepotrivit 
ca să se ivească toată numai un zâmbet, să o sperie, să 
glumească pe seama ei, să-şi dea ochii peste cap când vede 
cât de departe a ajuns Malorie, în fuga ei de-acasă. 

Dar Shannon nu e acolo. 

Nu e nimeni. 

Şi nimic. 

Malorie simte un fior. Parcă soarele coboară mai iute pe 
cer decât de obicei? 

— Naiba să vă ia pe toţi, spune ea. 

E o expresie pe care a auzit-o la televizor. l-a rămas în 
minte. I se pare că e exact genul de lucru pe care ar vrea 


e 216 œ» 


să-l spună părinţilor ei în clipa de faţă. 

Se aşază iar jos, chiar în timp ce, deasupra ei, cerul se 
întunecă de-a binelea. Îşi cuprinde genunchii cu braţele şi 
şi-i strânge la piept. 

Ar fi trebuit să-şi ia ceva mai gros pe ea, ar fi trebuit să- 
şi acorde cincisprezece secunde ca să-şi împacheteze ceva. 
Dumnezeule, de ce a trebuit să plece aşa în pripă? lar 
mama şi tata ştiu măcar că a plecat? Sau cred că e tot în 
camera ei, fierbând în suc propriu? 

Ar fi trebuit să le spună că pleacă. Da. Pentru un efect 
deplin. Însă i s-a părut că furia ei era suficientă, i s-a părut 
că lumea întreagă i-o putea simţi. 

O pârâitură. Încă una. Atât de aproape, că Malorie cască 
niţel gura şi se întoarce cu faţa în direcţia din care aude 
zgomotul. Nu are nici cea mai mică îndoială că ceva se 
pregăteşte să sară la ea dintre copaci, că o mână va ţâşni 
spre ea, un chip, abia iluminat, din întuneric. 

Doar a văzut astfel de chestii la televizor. Chestii 
înfricoşătoare. Fantome şi demoni şi, pentru Malorie, cele 
mai rele dintre toate, creaturile. 

De genul acela imposibil de explicat, genul acela care nu 
încap perfect în sicrie, cum încap vampirii, vârcolacii, 
goblinii sau strigoii. Chestiile abstracte o înspăimântă cel 
mai mult, căci nu ştie cum să se raporteze la ele. 

— Plecaţi, zice ea. 

Apoi: 

— Vă rog. 

Pentru că, cine ştie? Poate că orice se apropie tiptil de 
ea o va asculta, aşa cum mama şi tata nu o vor face. Poate 
că orice se află pe acolo, lângă ea, îi va îndeplini dorinţele. 
Poate, poate, poate... 

— Mal. 

Sare imediat în picioare, cu braţele desfăcute, gata să 
lovească orice s-ar afla aproape de ea, o chestie care 
trebuie s-o fi urmărit fugind din casă, apoi s-o fi urmat 
tocmai până la marginea proprietăţii. 

— Pot intra? 

Instinctul o îndeamnă să zică nu, nu, însă recunoaşte 


e 217 œ» 


vocea. 

— Tată, nu sunt în dispoziţia necesară pentru o predică. 

E aproape ca şi cum l-ar auzi zâmbind, chiar dincolo de 
copaci, în întuneric. 

— Şi îţi promit că nu-ţi voi ţine niciuna, replică Sam 
Walsh. 

Apoi copacii se despart şi, preţ de o clipă, ea poate 
vedea cerul, vede că a mai rămas niţică lumină, iar tata e 
pictat în purpuriu şi oranj de soarele gata să apună, în 
timp ce păşeşte în luminiş şi e înghiţit chiar de bezna în 
care se află şi ea. 

— Ia te uită, începe el. Ce locşor frumos! Să ştii că eu n- 
am venit niciodată aici. Nu mi-am dat seama că s-a creat 
un spaţiu atât de primitor. 

Malorie îl consideră deja doar al ei, un club, un fort, un 
loc în care li se îngăduie accesul doar celor care gândesc 
la fel ca ea. 

— Înţeleg, continuă tata. Şi, la naiba, respect tot ce ceri. 

Nu ştie dacă să se încreadă în spusele lui. Chiar 
înţelege? Dar mama înţelege? 

— Mda, păi atunci de ce nu pot citi cartea mamei? 

— Poţi, răspunde tata. Oricând vrei tu. Chiar şi acum. 

— Pot? 

— Desigur. Ba chiar poţi face şi un referat despre ea. 
Dar va trebui să scrii unul şi despre cealaltă. 

— De ce? 

— Pentru că, răspunde tata, a cărui siluetă se profilează, 
liniştitoare, pe fundalul acelui spaţiu mic şi răcoros, există 
un mod de-a face ambele lucruri deodată. 

— Ambele? 

— Da. Un mod de-a urma regulile şi de-a le încălca în 
acelaşi timp. Unii ar spune „să-ţi plăteşti datoria”, înţelegi, 
adică citeşti cartea pentru copii, ca să o poţi citi şi pe 
cealaltă. Dar mie nu mi-a plăcut niciodată acest fel de a 
pune problema. Pentru mine e mai degrabă ceva de genul: 
să ştii că poţi să înveţi câte ceva, poate chiar ceva 
important, făcând lucruri pe care crezi că n-ar trebui să le 
faci. Cum ar fi să tunzi peluza. Crezi că eu vreau s-o fac în 


e 218 » 


fiecare săptămână? Dar, în timpul ăsta, de câte ori tund 
peluza, îmi las mintea să hoinărească aiurea şi ajung să fiu 
mai fericit că am făcut-o. 

— Dar, tată... 

— Ce e? 

— Sunt prea mare pentru acea carte. 

— Atunci scrie cel mai mare referat făcut vreodată, 
Malorie. Şi predă-l şi pe cel despre cartea mamei cam o 
săptămână mai târziu. Ai încredere în mine... Doamna 
Cohn nu se va mai uita niciodată la fel la tine. 

Paşi în apropiere, cineva pe peluză. Copacii sunt daţi la 
o parte, iar Malorie o vede pe mama ei. 

— Am găsit-o, spune Mary Walsh. 

Păşeşte şi ea în întuneric. E liniştitor, într-un fel, să se 
afle în întuneric, împreună cu ambii părinţi. Ei nu-i văd 
faţa, nu văd cât e de stingherită. In acelaşi timp, poate 
spune exact ce vrea să facă, cum se simte, fără să-şi facă 
griji pentru ce impresie lasă. 

— E frig aici, spune mama. 

— Aveam de gând să dorm aici, zice Malorie. 

— Zău? 

Apoi: 

— Păi, atunci sper că te-ai gândit să-ţi iei şi o lanternă. 

Malorie simte ceea ce, la început, crede că ar fi mâna 
mamei atingând-o pe a ei. Dar nu e. E cartea. Cea pentru 
adulţi. 

O ia de la ea. 

— Nu cred că ţi-am zis noi vreodată să nu citeşti o carte, 
spune mama. Mai cu seamă că-i una bună. 

— Mersi, răspunde Malorie. 

Nu vrea să plângă. Nu vrea ca ei să o creadă slabă. 

Copacii se dau iar la o parte. 

Shannon. 

— Care-i treaba, Mal? începe ea. Ai fugit în grădină? 

— Tacă-ţi gura, o repede Malorie. 

Dar tata râde. Apoi începe să râdă şi mama. După care o 
pufneşte râsul şi pe Malorie. Nu se poate abţine şi nici nu 
se poate opri. Ba, mai mult, nici nu vrea să o facă. 


<e 219 + 


— Am citit cartea pentru copii în timp ce tu stăteai 
ascunsă, spune Shannon. 

— E naşpa, zice Malorie. 

— Nici măcar n-ai citit-o! 

Are dreptate. 

— E bună? întreabă ea. 

— Nu, răspunde Shannon. Chiar deloc. 

Încep iar să râdă. 

Tata se aşază jos, cu picioarele încrucişate, în acele de 
brad şi în ţărână. 

I se alături şi mama. 

Apoi, şi Shannon. 

După care, zicându-şi în sinea ei că acestea sunt 
singurele trei persoane pe care le va primi în noul ei club, 
Malorie se aşază şi ea pe jos. 

Şi încep să discute. 

lar Malorie, încă o fetiţă, se gândeşte la faptul că un 
părinte îşi va găsi întotdeauna copiii. Chiar dacă aceştia 
vor fugi. Chiar dacă se vor ascunde în întuneric. Şi ştie 
foarte bine, fără să i-o mai spună vreun profesor, că 
această lecţie îi va rămâne toată viaţa întipărită în minte. 


e 220 » 


26 


Malorie se trezeşte. 

Simte miros de praf. 

Un instinct din lumea de dinainte îi spune să deschidă 
ochii. 

O senzaţie de aer rece, dându-i de înţeles că e afară, îi 
spune să nu o facă. 

— Ce... 

Simte aerul rece pe pleoape. N-a mai simţit aşa ceva de 
un deceniu sau chiar mai mult. 

Lumea de afară, pe ochii ei neacoperiţi. 

— Ce... _ 

Ridică braţele şi nu simte nimic deasupra ei. Întinde 
braţele în lateral. Simte ţărână. 

O miroase. 'Ţărână. Miros de pivniţă. 

Capul o doare aşa cum nu a mai durut-o niciodată. Nue 
o migrenă. Nu e din cauza lipsei de somn. E o leziune. 

Şi nici bentiţa nu o poartă. 

Se ridică în capul oaselor, cu braţele desfăcute, ca şi 
cum ar fi pregătită să lovească pe oricine s-ar afla în 
apropiere. 

Cineva a pus-o acolo. 

Dar nu se mişcă nimeni. Nu răsuflă nimeni. Nu vorbeşte 
nimeni. 

Se târăşte până ajunge la un perete de pământ. Se ridică 
în picioare. O doare capul. Pipăie zidul, pe lung, dar nu-i 
dă de capăt. 

Ameţită, umblă clătinându-se prin spaţiul acela. Lipsa 
bentiţei e oribilă. Senzaţia unui cer deasupra capului. 
Vulnerabilitatea. 

Ajunge la un al doilea zid şi încearcă să-i găsească un 
capăt. Nu izbuteşte. 

E umed aici. Umed ca într-un beci. 

Îşi aminteşte un glas familiar în spatele trenului. 

— Nu, rosteşte ea. 

Pentru că e prea îngrozitor. Glasul pe care crede că l-a 


e 221 œ» 


auzit. De câte ori s-a înşelat crezând că a auzit aceeaşi 
cadență a vorbirii? De câte ori s-a trezit descoperind că 
Gary era cel care vorbea de partea cealaltă a uşilor 
întredeschise, în vise? 

— Nu. 

Dar poate. Poate. 

Îşi atinge capul, simte un cucui. A fost lovită. Pe 
platformă. Işi aduce aminte. 

— O, Doamne. _ 

Trenul. lar Tom şi Olympia sunt încă în el. Indepărtându- 
se acum de ea. 

— HEI! strigă ea. 

Pentru că trebuie. 

A fost pocnită. Lovită în cap. Aruncată din tren. 

Nu-i aşa? 

Inspiră, dar nu poate ţine aerul în piept. Trebuie să se 
calmeze cumva. 

Porneşte iute prin acel spaţiu, găseşte un al treilea zid. 
Nu-i dă de capăt. 

E tot din pământ. 

O groapă în pământ? 

Vede acum, cu ochii minţii, cuvinte din manuscrisul 
recenzorului. 

Încăperi Mai Sigure. 

Eforturi depuse de bărbaţi şi femei ca să construiască 
buncăre pentru cazul în care creaturile ar prelua pe deplin 
controlul. 

Să fi preluat pe deplin controlul? Să fie ea, oare, ultima 
femeie întreagă la minte rămasă în viaţă? 

Se mişcă repede. Găseşte un al patrulea zid. Se 
străduieşte să le atingă iar pe toate patru. _ 

Spaţiul e mare. Mai mare decât un mormânt. Însă tot o 
groapă în pământ rămâne. 

— Ajutor! strigă. 

Însă nu vrea să o facă, nu vrea să se dea de gol. 

Trebuie să asculte. Trebuie să gândească. 

Orice s-a întâmplat... a supravieţuit. 

Scurmă cu degetele în ziduri. Trebuie să iasă de aici. 


e 222 œ 


Trebuie să-i găsească pe copii. Trebuie să se întoarcă în 
tren. 

Acum. 

Încearcă să-şi impună să facă doar câte un lucru pe 
rând. Să iasă mai întâi din groapa asta. Apoi, să-i găsească 
pe copii. 

Răsuflă greu. Nu se poate controla. 

— Tom! 

N-ar fi trebuit să facă asta. Pe-acolo s-ar putea afla 
oricine. Cei care au prins-o în capcană. Îşi aminteşte 
numele de Nathan. Işi aminteşte glasul lui Gary. 

Sau nu? 

Nu cumva el aşteaptă deasupra? Nu cumva se uită de 
sus în jos, la ea, rămasă în groapă? 

Sau au vârât-o aici doar ca să o dea la o parte din calea 
lor? 

— TOM! OLYMPIA! 

Încearcă să se caţăre pe zid, dar nu găseşte niciun punct 
de sprijin. 

Îşi aduce aminte de Tom părăsind compartimentul de 
tren, roşu la faţă acolo unde-l plesnise ea. 

— O, nu, îngână Malorie. 

Dar indiferent ce ar fi, indiferent ce s-a petrecut, i se 
pare, dintr-odată, că ea e motivul pentru care se întâmplă 
toate astea. 

— Tom, zice, ca şi cum fiul ei s-ar afla în această 
încăpere (încăpere mai sigură?), alături de ea. Tom, te rog. 
Nu fi mânios. Nu face ceva nesigur. Te rog, Tom, nu fi 
nesigur. 

Te rog, 

Tom, nu îţi pierde minţile. 

Îşi aduce aminte de denumirea Indian River, rostită de o 
voce familiară. Chiar înainte de-a fi aruncată din tren. Însă 
în clipa în care îşi zice că a fost Gary, glasul acestuia se 
estompează în mintea ei, precum un păianjen care evită să 
fie detectat. 

Indian River, e convinsă, nu-i un loc pentru ea. Nu 
contează dacă au prins acolo o creatură sau nu. Oamenii 


e 223 + 


dintr-o comunitate care ar sărbători aşa ceva sunt... 

— Dementi, lua-i-ar naiba, rosteşte ea. 

Iar glasul i se ascute de panică şi vină. 

Respirația i se accelerează din nou. Nu poate sta locului. 
Încearcă să se caţăre pe ziduri. 

O, Malorie n-ar fi trebuit să-i aducă pe Tom şi pe 
Olympia în tren. N-ar fi trebuit să-i lase să simtă gustul 
noii lumi. Cu siguranţă nu un tren. N-ar fi trebuit să-i 
aducă. Existau opţiuni. Şi-ar fi putut căuta singură părinţii. 

Însă acum... 

Asta e din vina lui Malorie. 

Lucrurile pe care le spun oamenii despre ea sunt 
adevărate. E paranoică. Hiperprotectoare. Excesiv de 
mămoasă. Şi-a zis că nu există altă modalitate de-a se 
comporta cu ei. N-ar fi putut să se comporte altcumva. 

Îşi aminteşte cum îl plesnea pe Tom, când acesta avea 
doi ani, cu pliciul de muşte, atunci când băieţelul se trezea 
cu ochii deschişi. Îşi aminteşte cum l-a pălmuit în 
compartimentul de tren. Işi aminteşte ţipând, ţipând atât 
de des, rostind atât de des nu nu nu, Tom, NU! 

Dar dacă-i spui cuiva de prea multe ori nu, atunci va 
începe să-şi spună în gând da, doar ca să mai audă şi 
altceva, doar ca să mai audă şi alt cuvânt, şi va ajunge să 
şi gândească da. 

Malorie îşi imaginează chipul tânăr al lui Tom stând în 
faţa unui grup de ţicniţi din lumea nouă, cu toţii murind de 
nerăbdare să dea la o parte o prelată, pentru a-i arăta 
băiatului ce-au prins ei acolo. Aceea e lumea pe care şi-o 
doreşte Tom. Precum cea din Indian River. Ea îi vede ochii 
albaştri, acum căscaţi larg în mintea ei, şi părul negru, la 
fel de negru ca al ei. Tânărul Tom îşi adună curajul pentru 
acea fabuloasă răzvrătire, strângându-şi pumnii mici, ca să 
se păcălească singur că e mai mare decât e, de fapt. Ea 
vede clar ceva în mintea lui, în creierul lui, punctul exact 
unde începe nebunia adevărată. l-o aude fluturând, 
trezindu-se la viaţă. 

Îşi imaginează cum e trasă prelata. 

Vede cum Tom face ochii mari, din ce în ce mai mari. 


e 224 œ» 


Pentru că de-asta au vrut să scape de Malorie, nu-i aşa? 
Oamenii care au băgat-o aici? Din ce alt motiv, dacă nu ca 
să pună mâna pe copiii ei? 

Deschide gura ca să pronunţe numele lui Gary, dar nu 
vrea să o facă. Nu poate. 

Caută să se suie pe zid, închipuindu-şi cum Tom îşi 
înclină capul, plin de curiozitate faţă de creatura de sub 
prelată, ultima redută a lui Tom, ultima încercare de 
asimilare, în vreme ce originea nebuniei îşi ia zborul, o 
pasăre la fel de neagră precum părul lui şi la fel de 
albastră precum ochii lui, zburând către infinitul minţii 
sale. El încearcă să o prindă, să o vâre la loc în cutie, ca să 
facă să înceteze fluturatul neîncetat al acelor aripi, 
nebunia scăpată de sub control, un tânăr care a luat-o 
razna, o minte încă insuficient de matură ca să-şi dea 
seama că gândurile sale nu sunt corecte, că gata, a cedat, 
s-a fracturat, a zburat. Şi-l închipuie pe băiat gândindu-se 
că a reuşit, că a înfrânt creaturile care l-au ţinut atât timp 
sub control, că a înfrânt acele entităţi răpitoare, ce l-au 
lipsit de privelişti, de orice privelişti, de toate priveliştile 
din lume. 

Şi chiar în clipa în care crede că a reuşit, că a făcut în 
aşa fel încât să nu-şi piardă minţile, băiatul îşi duce 
degetele la faţă. 

Şi sfâşie. 

Şi trage cu putere. 

Şi scoate un urlet oribil, de om care nu mai e în toate 
minţile. Nici măcar suficient de matur ca să înţeleagă ce i- 
a luat pasărea aia în gheare, ducând cu ea departe, atât de 
sus, de nici nu se mai vede, a dispărut deja din raza 
vizuală, şi nici auzit nu mai poate fi. 

Nici măcar de către Tom. 

Malorie sapă în ţărână. Trebuie să iasă de aici. Acum. 

Se gândeşte la prietenii din casă, la Felix şi Cheryl, la 
Olympia şi Don. Se gândeşte la Victor, lătrând la draperiile 
înnegrite. 

Sapă mai departe. 

Al cui glas îl aude? Al unuia dintre cei din casă? 


e 225» 


Se simte dezbrăcată fără bentiţă. Complet expusă. Îşi 
aduce aminte de Annette cotind pe acel coridor, cu cuțitul 
în mână, cu părul roşu ca sângele fluturându-i în spate, 
către ceea ce o făcuse să înnebunească. 

Sapă în pereţi. Sare în sus. 

Nu se poate linişti. 

— TOM! 

Tot ce face el e să asculte! Tot ce face ele să audă! A 
făcut-o mai bine decât oricine altcineva vreme de 
şaisprezece ani! 

O va auzi. Trebuie. 

Doar că... el e într-un tren. Alături de... alături de... 

Merge drept înainte, prea repede, şi se loveşte de un zid 
de pământ. Îşi lipeşte de el palmele desfăcute şi se întinde 
în sus, sus, sus. 

Îşi imaginează un pătrat, sus pe cer, o ieşire din groapa 
în care a căzut. 

Se gândeşte: Încăperi Mai Sigure. 

O fi existând şi ieşiri din aceste încăperi? Sau ideea e... 
să mori după propriile reguli... fără a înnebuni? 

Malorie aude un foşnet în spatele ei şi se răsuceşte, cu 
ochii strâns închişi, cu braţele ridicate. Tremură. Răsuflă 
prea anevoios. 

Ascultă. 

Chestia aia se mişcă. 

— Rămâi acolo! ţipă ea, cu glasul cuprins de isterie. 

O pasăre negru cu albastru, pregătindu-se să-şi ia 
zborul... 

Ori a mai auzit acest sunet înainte, ori e atât de 
înspăimântată (Tom, Tom şi Olympia, Olympia), încât a 
confundat acest sunet cu unul asemănător, cu cel pe care 
l-a auzit în spatele ei în mansardă, în timp ce îi dădea 
naştere băiatului pe care încearcă acum cu atâta disperare 
să-l găsească. 

O mişcare aproape, în dreapta ei. Malorie se răsuceşte, 
se trage îndărăt. 

— O, te rog, nu, rosteşte ea. 

Pentru că acum crede. Acum o ştie. 


e 226 » 


Nu e un om aici jos, cu ea. 

— Rămâi acolo! 

Se lipeşte cu spatele de cel mai apropiat zid de pământ. 

Nu îşi închipuie un bărbat. Nu îşi închipuie o femeie. Nu 
îşi îngăduie să îşi închipuie absolut nimic. Mai degrabă, cu 
ochii minţii, vede o prelată trasă într-o parte, şi sub ea, o 
chestie pe care şi-a învăţat copiii de mici s-o evite cu orice 
preţ, în orice clipă a zilei. 

— Rămâi acolo! 

Malorie nu e singură aici jos, nu. 

— RĂMÂI ACOLO! 

Îşi trage gluga şi mai strâns în jurul capului. 

Nu există mărturii cum că vreo creatură ar fi iniţiat un 
contact, că ar fi forţat pe cineva să se uite la ea. 

Dar cum ar fi ca una să cadă exact în aceeaşi groapă în 
care ai fost azvârlit şi tu? 

— Nu te apropia de mine. 

De-a lungul vremii, Malorie a ajuns să creadă că 
creaturile nu sunt îngrădite de aceleaşi limitări cum e 
omul. Oare dacă peste una ar cădea un copac, ar zdrobi-o? 
Dar o maşină condusă de o femeie legată la ochi? Pentru 
că ea n-a auzit niciodată despre vreun trup mort, despre 
vreo creatură decedată, aşa că i se pare imposibil să îşi 
imagineze una aflată în stare gravă. Însă acum, aici... o fi 
şi ea captivă, precum Malorie, în această Incăpere Mai 
Sigură? 

Asta înseamnă ceva pentru ea. Ceva mai important decât 
îi permit împrejurările curente. 

Se mişcă prin groapă, Malorie îi urmăreşte mişcările, 
apoi se întoarce către zid şi încearcă iar să se caţăre pe el. 

Sare, dar nu poate atinge marginea. 

Un alt foşnet, un pic mai departe. Ceva alunecă prin 
praf. Ceva umed? Un sunet plin de viaţă? Îşi doreşte ca 
Tom să fie aici, ca să îi poată spune ce e. O, de câte ori n-a 
fost el cel care a învăţat-o pe ea când se aflau afară în 
lume? De câte ori nu au salvat-o urechile lui, nu au ghidat- 
o, nu i-au spus ce să facă? 

— Te rog, zice Malorie. 


e 227 œ» 


Dar această făptură nu merită rugăminţi. 

Ceva i se freacă de mâneca hanoracului. 

Malorie ţipă, cade la pământ, acoperindu-şi faţa cu 
mâinile. 

Va încerca să-i smulgă gluga? Mănuşile? Ultimele 
rămăşiţe ale armurii? 

Fiinţa dă înapoi, către capătul mai îndepărtat al 
Încăperii Mai Sigure. 

Malorie rămâne nemişcată. Şi i se pare că Tom şi 
Olympia alunecă tot mai departe. 

Pentru totdeauna. 

Cât de mult ar fi putut nădăjdui să-şi apere copiii? Ca şi 
cum Malorie însăşi ar fi un soi de bentiţă umblătoare. O 
Malorie alcătuită din cârpă neagră, cu părul negru 
reprezentând izvorul din care-şi are originea. Cât de mult 
s-ar fi putut aştepta să-i ţină la adăpost pe Tom şi Olympia? 
Un an? O zi? Zece ani? Zece după-amiezi? Nu mai există 
rău şi bine. Ştie acest lucru. Să fii mamă nu mai înseamnă 
acelaşi lucru ca în urmă cu şaptesprezece ani, când era 
ultimul lucru din lume la care se gândea. Să fii mamă nu 
mai înseamnă nici ce însemna acum zece ani, când preţul 
supravieţuirii era mare pentru cei care supravieţuiseră, 
astfel încât sănătatea lor mintală avea să fie pusă la 
încercare în vechiul sens al cuvântului, brutal, crud şi 
extrem de lent. 

Acum, ghemuită în colţul încăperii, Malorie se simte de 
parcă ea însăşi ar fi propria bentiţă, purtată atât de mult 
timp, încât a devenit una cu ea, abandonată într-o groapă, 
să nu mai fie folosită niciodată. 

Oamenii din Indian River pretind că au prins una... au 
capturat-o... 

O, da? cugetă Malorie. Am prins şi eu una. 

Chiar aici. 

În această Încăpere Mai Sigură. 

Lasă mâinile în jos. Ascultă. Tăcere în celălalt capăt al 
gropii. 

Ce-o fi făcând? O fi observând în mod pasiv, aşa cum 
teoretizase, odată, Tom-bărbatul? O fi aşteptând-o să se 


e 228 » 


uite la ea? 

Malorie se ridică în picioare. Pentru că trebuie s-o facă. 
Pentru că va muri dacă va rămâne aici, ghemuită într-un 
colţ al acestui mormânt. 

— Trebuie să pleci, îşi spune Malorie. Trebuie să găseşti 
o cale să ieşi afară. Nu pot să mor cu tine aici. Deja mi-ai 
luat mult prea multe. 

Se gândeşte la prietenii din casă. La cinicul Don, pe care 
îl vede şi acum în pivniţă, în timp ce Tom-bărbatul îşi pune 
mâna pe umărul lui şi-i cere să vină sus, pentru o ultimă 
rundă de shoturi de rom. Glasul lui Cheryl răsunând pe 
hol, după ce s-a speriat în timp ce hrănea păsările. Păsările 
atârnate afară, pe post de sistem de alarmă. La Jules, care- 
şi iubea atât de mult câinele, pe Victor. La Felix, care 
devenea tot mai palid pe măsură ce absenţa lui Tom se 
prelungea tot mai mult. La Tom. 

Tom. 

A tot încercat să-şi alunge aceste gânduri. Încearcă şi 
acum. Dă să-şi împingă prietenii în mansardă. Dar ei 
continuă să-şi facă mereu apariţia în jurul mesei, cu 
paharele de rom în faţă. 

Aşa îi place cel mai mult să-i vadă. Fericiţi, atât cât li se 
îngăduia să fie. 

Tom poartă o cască improvizată. Poate că e la pian. 
Poate că încă n-au făcut rost de o carte de telefoane şi, 
deci, n-au început încă să iasă afară, pentru că după 
începerea acestui proces, a fost ca şi cum roţile s-ar fi pus 
în mişcare, din punctul A în punctul B, de la cartea de 
telefoane până acum, de la Pagini Aurii până la Incăperi 
Mai Sigure, ca şi cum Tom ar fi numit-o Soartă şi i-ar fi zis: 
Suntem pregătiţi. Fă ce vrei cu noi. 

Şi Soarta a făcut. 

La naiba cu ea. 

Încearcă să-şi închidă ochii deja închişi în faţa amintirii 
cadavrelor de pe hol, atât la etaj, cât şi la parter, în 
sufragerie sau lângă uşa mansardei. Dar e greu. Cât de 
departe de creatură o fi acum? Aceeaşi creatură jalnică pe 
care Olympia-femeia a văzut-o în timp ce da naştere 


e 229 + 


copilului? 

Şi chiar o fi exact aceeaşi? 

Malorie se cutremură la gândul acesta. Fiecare e un 
demon personal. Şi fiecăruia îi corespunde câte o creatură. 
Ce te aşteaptă să eziţi, să te leneveşti, să priveşti... 

NU TE LENEVI. 

Nu privi. 

Încearcă să-şi închidă ochii a treia oară, a patra. O uşă 
scârţâind la fiecare strat, la fiecare şir de gânduri ce se 
ridică din groapa în care se află acum. De câte ori poate 
închide ochii o persoană? Cât de întunecat îi poate deveni 
întunericul personal? 

— Tu... rosteşte ea. 

Se gândeşte la glasul pe care l-a auzit în spatele 
trenului. Doi bărbaţi, nu? Discutând unul cu altul. Unul a 
vorbit, unul a împins-o? Se cutremură. Nu se poate abţine. 
Cel puţin pe moment. Şi nici de-aici înainte. Nu când se 
gândeşte la Rick, de la şcoala pentru nevăzători, şi la 
oamenii de acolo, care, înainte de venirea lui Malorie, şi-au 
scos ochii ca să-şi asigure, în continuare, o viaţă sigură. _ 

O viaţă petrecută doar în întuneric, reflectează ea. În 
care amintirile se suprapun. In care ajungi să uiţi unde se 
sfârşeşte lumea de dinainte şi unde începe cea nouă. 

Se lipeşte de perete. Nu e loc pentru asemenea gânduri. 
Nu în această încăpere, şi nici în capul ei. Cât de sus o fi 
marginea? 

— N-am de gând să mă uit, spune ea, cu vocea 
tremurându-i de spaimă. N-am să mă uit niciodată. 

Apoi, un gând nebunesc: tentaţia de-a se uita. 

Se desprinde de lângă perete. Îşi desface braţele în 
lateral, ca şi cum i-ar spune creaturii să vină s-o ia. Să-i 
smulgă mânecile. S-o atingă. Să încerce s-o facă să se uite. 

Rămâne aşa suficient timp cât să îşi piardă stăpânirea de 
sine. Îşi coboară braţele. Se dă îndărăt, către zidul de 
pământ. 

Oare a făcut şi creatura un pas în faţă? 

Malorie inspiră. Îşi ţine răsuflarea. Expiră. 

Are senzaţia că-şi pierde minţile. Aşa cum îţi pierdeai 


e 230 » 


minţile pe vremuri. 

Deschide ochii. Nu ochii propriu-zişi, ci ochii pe care i-a 
închis în spatele acestor ochi, şi pe cei din spatele acelora, 
şi pe următorii, şi aşa mai departe. Simte un fâlfâit, un 
curent de aer provocat de o uşă deschizându-se, în ritmul 
inimii sale. 

Aşa gândeşte Tom, de fiecare dată, o ştie prea bine. 
Pentru că nu se poate ascunde aici, jos. Pentru că nu are 
de ales, trebuie să facă ceva. 

Trebuie să riposteze. 

— Eşti prinsă, spune ea. Situaţia ta nu-i mai brează 
decât a mea. Însă nu meriţi să mă vezi dând greş. V-aţi 
făcut apariţia neinvitate şi ne-aţi luat totul. Ne-aţi luat 
surorile, părinţii, copiii. Ne-aţi luat cerul, priveliştile, ne-aţi 
luat ziua şi noaptea. O ocheadă peste drum. O ocheadă pe 
geam. Ne-aţi luat imaginea, toate imaginile, şi, odată cu 
ele, perspectiva. Cine vă credeţi, să veniţi aici, să ne răpiți 
totul, pentru ca apoi să rămâneţi fără să ziceţi nimic, să mă 
urmăriţi cum o iau razna? Sper că eşti rănită. Sper că eşti 
captivă aici. Sper să ţi se ia ce ni s-a luat şi nouă. Cum aş 
putea fi mamă în această lume, lumea ta? Cum aş putea să 
simt ceva, orice, într-o lume în care copiilor mei nu le este 
îngăduit să privească? Ei nici nu mă cunosc. Copiii mei. 
Ştiu că sunt o femeie trecută şi paranoică, care le respinge 
fiecare sugestie pe care o fac. Ei ştiu o femeie care spune 
nu de mai multe ori decât spune da. De o mie de ori nu. De 
o sută de mii de ori nu. Ştiu o femeie care le spune că ce 
fac ei e greşit, zi de zi, noapte de noapte. Eram altfel 
înainte. Copiii mei nu vor cunoaşte niciodată acea 
persoană. Nu vor ajunge s-o cunoască niciodată. Pentru că 
şi dacă veţi pleca acum, chiar dacă veţi dispărea la fel de 
subit pe cât aţi apărut... eu am trecut prin toate astea. M- 
aţi târât după voi. Ne-aţi târât pe toţi, aşa că nu mai 
semănăm deloc cu cei care am fost odată, dracu' să vă ia, 
şi nici cu cei care ar fi trebuit să fim. Ce e mai rău? Să-i 
răpeşti cuiva copilăria sau să răpeşti cuiva personalitatea 
pe care ar fi trebuit s-o aibă? Pentru că eu nu-mi dau 
seama! Nu-mi dau seama cine a păţit-o mai rău, eu sau 


e 231 œ» 


copiii mei. 

Glasul i-a răguşit. E pe jumătate înfrântă. Dar doar pe 
jumătate. 

— Nu mai există ignoranță şi nici fericire. Tuturor ne-au 
rămas cicatrice. Femeia din faţa ta? Nu sunt eu aceea! 
Această femeie care trăieşte în întuneric, care plânge în 
spatele ochilor închişi, care n-a mai simţit de 
şaptesprezece ani nicio bucurie. Nu sunt... eu. Femeia asta 
care abia dacă se mai poate numi femeie, căci i se pare că 
e mai degrabă o bentiţă umblătoare. O maşinărie care 
spune nu nu nu nu nu nu nu nu. Vrei să ieşi afară, Tom? 
Nu. Vrei să faci o glumă, Tom? Nu. Căci ce e de râs? 
Pentru ce să zâmbim? Ce motiv ai să întorci capul, în afară 
de... tine? Tu. Odată, i-am prins jucându-se de-a creatura. 
Alergau printre barăci, spunând: Nu te uita la mine! Ar fi 
trebuit să-i las să se joace. Ar fi trebuit să-i las să se 
distreze. Dar n-am putut. Şi n-am cum să fiu sigură, dacă 
mi s-ar oferi ocazia, că acum i-aş lăsa. Sunt o maşinărie. 
Pentru că voi mi-aţi răpit umanitatea. Nu mai ştiu ce-i aia 
să arunci cuiva o privire, să faci cuiva cu ochiul, să încerci 
să citeşti pe cineva din priviri, să te uiţi la cineva în parc, 
când te plimbi, când eşti cu maşina. Ne-aţi răpit toate 
relaţiile pe care ar fi trebuit să le avem şi iată-te acum în 
blestemata asta de groapă, alături de mine şi urmărindu- 
mă cum îmi ies din minţi. Ei bine, blestemată să fii! 
Blestemate să fiţi toate! leşi afară! leşi afară şi lasă-mă să 
mor singură. Nu meriţi să-mi urmăreşti sfârşitul, la fel cum 
eu n-am meritat să mă aflu aici, când aţi început să veniţi. 
Pleacă! leşi afară de-aici! Incetaţi să ne mai urmăriţi cum 
înnebunim! Încetaţi să mai staţi la vedere, ca să ne faceţi 
pe noi să închidem ochii, fir-ar să fie, încetați! Intoarceţi-vă 
de unde aţi venit! Aţi văzut ce ne-aţi făcut! Au trecut 
şaptesprezece ani, şaptesprezece ani. Ce mai vreţi? Nu 
vedeţi că ne faceţi rău? Că ne-aţi luat totul? Că aţi distrus 
locul acesta în care aţi venit? Sunt mamă! Dar nu pot face 
nimic altceva decât să îi feresc de voi. De voi. Sunteţi 
oribile. Sunteţi lacome. Câte ne mai puteţi lua? Când e 
suficient? Vreţi şi tot vreţi şi luaţi şi tot luaţi, iar acum 


e 232 + 


fiului meu nu i-a rămas de ales decât să-şi dorească să vă 
înfrângă, fiicei mele nu i-a mai rămas decât să vă accepte, 
iar mie... 

Nu crede că poate termina. Dar simte că trebuie să o 
facă. 

— Iar mie... Eu am supravieţuit suficient de mult încât să 
pot, într-un final, să-mi pierd minţile. 

Malorie nu-şi aminteşte când a căzut înapoi în ţărână. 
Nu îşi aduce aminte când s-a întins, încovrigată, la 
îmbinarea a doi pereţi de pământ. Dar iat-o acolo. 
Deasupra ei, o margine care la fel de bine s-ar putea afla la 
treizeci de metri înălţime. Mai înaltă decât casa în care a 
născut. 

Plânge. Izbeşte pământul cu pumnul. Şi simte, totodată, 
când ceva se apropie iar de ea. 

— Rămâi acolo. 

Îşi aminteşte de un joc naiv, pe care Shannon adora să-l 
joace. Sora ei îl numea testul celui de-al treilea ochi. 
Închizi ochii şi cineva îşi apropie încet degetele de punctul 
dintre ochii tăi şi tu trebuia să spui când le poţi simţi. 
Distanţa la care se aflau vârfurile degetelor acelei 
persoane de pielea ta dovedea cât de activ era al treilea 
ochi al tău. Cât de predispus eşti să simţi lucruri care nu 
tin de această lume. Malorie simte acum acel lucru. Însă 
nu e un vârf de deget. Este o prezenţă reală, la fel de mare 
ca ea, poate şi mai mare, umplând restul Incăperii Mai 
Sigure, astfel încât nu are de ales decât să rămână 
ghemuită în ţărână. O cuprind frisoanele şi se gândeşte la 
vârful degetului lui Shannon, acelaşi deget, aceeaşi mână 
care a înşfăcat o foarfecă şi şi-a înfipt-o în propriul trup. 

— RĂMÂI ACOLO! zice, dar glasul i se curmă; a ajuns la 
limită. 

Nu mai poate vorbi sau ţipa. Şi deşi tot mai plânge, ochii 
i s-au uscat de tot. 

Prezenţa e tot mai aproape, iar aerul încărcat o apasă şi 
respiră tot mai greu. Aproape că şi-a pierdut suflul. Se 
ridică, deoarece e prea înspăimântată ca să mai stea 
întinsă pe jos. Şi se fereşte din calea ei, lipindu-se cu totul 


e 233 + 


de peretele de pământ. 

Această creatură ar putea fi foarte bine singura de pe 
planetă, să fie toate una şi aceeaşi, din acelaşi punct de 
observaţie, singurul loc către care Malorie nu poate privi. 

Oriunde. 

Se răsuceşte către perete, încearcă să se adune, 
încearcă să se liniştească. 

E aproape. Prea aproape. Lipită de ea? S-a lipit cu totul 
de ea? 

Are de gând să o ucidă. 

Chiar acum. 

Are de gând să-i smulgă bentiţa de pe faţă. 

Chiar acum. 

Are de gând să o silească să se uite. 

SĂ SE UITE. 

Chiar acum. 

Vrea să ţipe, însă nu poate. Vrea să fugă, însă nu poate. 

Ridică un braţ, dând să atingă aceeaşi margine pe care, 
până acum, n-a fost în stare să o atingă. 

Şi ţipă când o mână o prinde pe a ei. 

Malorie, cuprinsă aproape de delir, mai că se smulge din 
strânsoare. Dar nu, aceasta e piele. Acesta-i os. Aceasta-i o 
fiinţă umană. Acesta-i ajutorul. 

— Mamă! 

Recunoaşte glasul, deoarece, deşi nedrept, pe de o 
parte, nu e cu totul lipsit de context. A auzit acelaşi glas cu 
ochii închişi de prea multe ori pentru a ţine socoteala. 

— E o rădăcină în dreapta ta, spune Olympia. O poţi 
folosi drept sprijin pentru piciorul stâng. Apoi am să te salt 
şi ar trebui să poţi să... 

Ce tot zice Olympia? Ce dracului zice Olympia acolo? 

Malorie pipăie în stânga şi găseşte rădăcina. Cum de nu 
a simţit-o până acum? 

Şi cum de ştie Olympia unde se află? 

— Gata, mamă? 

— Nu, Olympia... ce se întâmplă... cum de... 

— Haide, mamă. Pune piciorul pe ea, iar eu am să te 
trag şi ar trebui să poţi să... 


e 234 œ» 


Când Malorie o întrerupe, glasul ei sună mult mai calm 
decât îşi propune. 

— Olympia, cum ai văzut rădăcina? 

O creatură se află în această groapă, alături de Malorie. 
În acest mormânt. În această Încăpere Mai Sigură. 

— Mamă... 

Apoi... tăcerea grea a unei fete de şaisprezece ani care a 
tot păstrat secrete. 

— Olympia. Vreau să-mi spui de unde ai ştiut că sunt 
aici. Şi vreau să-mi spui chiar acum. 

Malorie, făcând parentaj. Chiar şi-n aceste clipe. 

— Mamă, rosteşte Olympia, nu e nicio creatură acolo cu 
tine. 

Ce? 

— Nu ai de unde să ştii. 

— Ba da. Eşti singură acolo. 

— Nu ai cum să ştii! 

Linişte de deasupra. Oftatul unei fiice pe cale să-i 
mărturisească mamei sale adevărul. 

— Mamă, mă uit în groapă. O pot face. Mă pot uita. 

Malorie îşi trage mâna înapoi. 

— Olympia... 

Ca şi cum numai faptul c-a aflat că Olympia poate privi a 
reuşit s-o facă pe Malorie să-şi piardă minţile. 

Apoi, lacrimi de deasupra. Olympia plânge. lar Malorie 
recunoaşte acest tip de plâns. 

Ruşine. 

Întinde iar braţul şi găseşte mâna Olympiei. Se foloseşte 
de rădăcină, în timp ce Olympia o trage în sus. Malorie 
simte marginea, în tot acest timp, foarte aproape de 
punctul maxim în care putea ea ajunge. 

Degetele ei sapă în buza gropii, iar Olympia o prinde 
bine de încheieturi. Înainte ca Malorie să aibă timp să 
asimileze ce tocmai îi spusese Olympia (însă acceptând 
deja informaţia, căci i se pare cunoscut, nu-i aşa? Foarte 
cunoscut), ea s-a lipit deja de margine, începând să se 
târască afară. 

Cu un efort şi o sforţare de care nu se mai credea în 


e 235» 


stare, Malorie iese în sfârşit cu totul afară din Încăperea 
Mai Sigură. 

Zăboveşte extrem de puţin timp pe pământ, epuizată, 
înainte de-a se ridica iar în picioare. Din nou, mâna 
Olympiei e acolo ca să o ajute. O mână care a mai ajutat-o 
de mii de ori pe Malorie de-a lungul a ceea ce îi par acum a 
fi mii de ani. 

— Tu... 

O prinde strâns în braţe pe Olympia. 

— Credeam că ai să te superi, începe Olympia, cu glasul 
înăbuşit de lacrimi. Credeam că ai să te sperii. Credeam că 
oamenilor le va fi frică de mine. 

Malorie, cu ochii închişi, o strânge pe Olympia de umeri. 

— Le-ai văzut? 

— Da. 

— Câte? 

— Pe toate. 

— Ce înseamnă asta? Ce înseamnă asta? 

— Fiecare creatură care s-a aflat suficient de aproape de 
mine ca să o văd. 

— Olympia... de cât timp eşti în stare să le vezi? 

Cu ochii minţii, Malorie o vede pe mama Olympiei în 
mansardă. Vede clar chipul femeii când aceasta zăreşte 
creatura care stă în spatele lui Malorie. Aude când 
Olympia-femeia îi spune creaturii că nu arată chiar atât de 
rău. Vede bebeluşul încă legat de mamă cu cordonul 
ombilical, de mama care începea să-şi piardă minţile. 

— Dintotdeauna, răspunde Olympia. Îmi pare foarte rău. 

Malorie prinde între mâini chipul fiicei sale. 

Chiar a fost complet singură în acea groapă? Chiar a fost 
atât de aproape de a o lua razna... 

„„.în vechiul sens al cuvântului? 

— O, Dumnezeule, Olympia. Nu spune că îţi pare rău. 

Ce o fi văzut Olympia de-a lungul anilor? Ce greutăţi o fi 
purtat pe umeri? 

— Cred că are de-a face cu mama, adaugă Olympia, care 
continuă să plângă. Şi cu ce mi-ai spus despre faptul că m- 
am născut chiar când ea a văzut una. 


e 236 » 


Malorie e de acord cu ea. Dar e prea uluită ca să o 
spună. 

— Ai văzut tot. Ani de zile. 

— Da. 

— Şi m-ai urmat până aici. 

— Da, spune, cu glas tremurat. Ceva de genul. Te-am 
găsit. 

— Cum? 

— Dean mi-a zis că nu eşti în tren. 

— Aşa c-ai coborât... 

— Da. 

— Unde-i Tom? El unde e? 

Prea multe de asimilat deodată. Olympia e imună. 

Tom... 

— Nici el nu mai era în tren. 

— O, Doamne! 

— Dean a zis că ar putea fi cu celălalt bărbat. 

— Ce bărbat, Olympia? Ce bărbat? 

O aude pe Olympia înghițind în sec, ca şi cum şi-ar 
aduna curajul ca să rostească un adevăr dificil. 

— Henry. 

— Cine? 

— E un bărbat care... 

Dar nu contează ce urmează să spună Olympia. Nu 
contează că vorbele fiicei sale se potrivesc cu ceea ce ştie 
deja. 

„„era la fel ca bărbatul despre care vorbeai mereu, 
bărbatul pe nume... 

— l-am auzit glasul chiar înainte să fiu aruncată din 
tren, spune Malorie. 

Glasul îi e ca oţelul. Glasul îi e de neclintit. 

— Gary. 

Omul-Negru, ascunzându-se, în toţi aceşti ani. 

— L-ai văzut vreodată dând târcoale taberei? o întreabă 
Malorie. 

Iar glasul ei e dur precum cremenea. 

Deja se pregăteşte să-l omoare pe acest individ. 

— Nu. 


e 237 œ» 


Malorie inspiră, îşi ţine răsuflarea, expiră. 

— Ascultă-mă, continuă ea. L-am auzit pomenind de 
Indian River. Ştii unde se află locul ăsta? 

— Da. 

— Ţi-a spus Tom? 

— Da, în mare parte. Dar am citit şi eu. 

— Bine. 

Dar nu e bine. Pentru că indiferent dacă Gary i-a urmărit 
sau nu în tot acest timp, indiferent că şi-a făcut sau nu şi el 
un adăpost în preajma Taberei Yadin sau c-a dormit în 
beciul umed sau în clădirea principală, el nu a scăpat-o 
niciodată din ochi pe Malorie. 

Ea îşi dă seama acum de acest lucru. 

— Eşti imună, spune Malorie. La fel ca el. 

— Mamă, nu spune că sunt ca... 

— Nu, e bine, i-o retează Malorie, cu mintea la ani- 
lumină distanţă de locul în care stă acum. Asta ne pune pe 
picior de egalitate. Ştii unde se află Indian River? 

— Nu. Dar putem afla. Mamă, nu-mi place cum sună. Nu 
putem... 

— Ba putem, Olympia. Putem face orice vrem. 

E tot în picioare, ţinând-o de mâini pe Olympia. 

— Nu porţi mâneci lungi, constată Malorie. 

— Nu avem nevoie. 

— Dar... î 

— Nu avem nevoie. Îţi promit. 

— Cum ai putut să mă laşi să cred că avem? 

Imediat ce-a rostit întrebarea, Malorie îşi doreşte să n-o 
fi făcut. Vrea să ştie totul, absolut totul, dintr-odată. Dar 
deocamdată, trebuie să-şi găsească fiul. 

— Condu-mă, zice ea. Du-ne la Indian River. 

— Mamă... 

— Olympia, trebuie să plecăm în clipa asta. 

— Nu asta am vrut să zic. 

Malorie simte mâini pe gât. Olympia îi trage faţa mai 
aproape. 

— Ia, îi spune fiica ei. 

Apoi Olympia leagă țesătura în jurul ochilor lui Malorie. 


e 238 » 


Îi leagă bentiţa, bentiţa ei, strâns în jurul capului. 

— Până acum, n-am mai omorât pe nimeni, zice Malorie, 
dând glas propriilor gânduri. 

— Mamă, nu trebuie să facem asta. 

— Ba trebuie. E 

Şi în glasul ei se simte hotărârea. În glasul ei se simte 
adevărul. 

— Pentru că dacă nu o facem, se va ascunde în 
întuneric, în întunericul nostru, pentru totdeauna. 

Malorie se răsuceşte cu faţa spre groapă. 

Olympia e imună. Olympia poate vedea. Şi spune că 
groapa era goală. 

Dar Malorie nu se mai simte nebună. Are senzaţia că nu 
va mai înnebuni niciodată, în niciun fel. 

— Trebuie să ne grăbim, continuă ea. Monstrul adevărat 
l-a prins pe Tom. 


e 239 + 


27 


— Păi, de fapt sunt doar nişte ochelari, spune Tom, cu 
glasul tremurând de nelinişte. I-am făcut din... din... ştiţi 
ce înseamnă o oglindă unidirecţională? 

Femeia, care stă pe un taburet în faţa lui, încuviinţează 
din cap. Stă chiar pe marginea lemnului, cu mâinile 
brăzdate de vene aşezate pe genunchi şi cu părul strâns 
într-o coadă şatenă şi lungă, cu şuviţe cenuşii, coborându-i 
mai jos de umeri. 

De când Henry l-a adus în cortul ei, Tom n-a observat-o 
clipind din ochii enormi. 

E Athena Hantz. 

— Bine. Bun, rosteşte Tom. Mda... în biroul taberei în 
care locuiam, în care am locuit o veşnicie, aşa mi s-a părut. 
Aţi simţit vreodată aşa ceva? Mda? Bine. Păi, în birou se 
afla oglinda asta unidirecţională, pentru ca directorul 
taberei să-i poată urmări pe cei cazaţi acolo mâncând sau 
ce făceau ei în sala mare a clădirii principale, fără ca ei să- 
l poată vedea. 

Se opreşte. Femeia îl urmăreşte sau nu? Dar ceilalţi? 

Doi inşi mai tineri decât Malorie stau pe jos, încadrând-o 
pe Athena. Mai sunt şi alţii în cort cu ei. 

— Continuă, îl îndeamnă Athena. E interesant. 

— Da, bine, spune Tom. 

Se opreşte iar, deoarece vrea să fie sigur că va formula 
aşa cum trebuie pasajul următor. 

— Deci... mama, ea mi-a zis că asemenea oglinzi erau 
montate în băcănii, pe vremea când oamenii puteau umbla 
liberi, ştiţi? Şi mi-a mai zis că se foloseau într-o mulţime de 
filme. Filme cu detectivi? Eu n-am de unde să ştiu. In fine, 
tot ea mi-a zis că bărbatul al cărui nume l-am primit, Tom, 
părea un tip destul de mişto. Un tip cu care mi-ar fi plăcut 
să fiu prieten. Ei bine... el a fost primul care i-a spus 
mamei mele că poate creaturile sunt... infinitul. E greu de 
explicat. 

— Cunoaştem teoria, răspunde Athena. 


e 240 œ» 


— Mda, bine, zice Tom. Păi... aşadar... dacă creaturile 
sunt ceva ce nu putem înţelege, pentru că minţile noastre 
nu pot asimila natura lor... cum ar fi dacă... dacă le-am 
putea convinge să se transforme în ceva la care să ne 
putem raporta? La asta m-am gândit eu. Dacă le-am putea 
transforma în ceva, orice, care să capete un sens pentru 
noi, sau care să ne fie familiar... ei bine, atunci poate că le- 
am putea înţelege. Chiar dacă doar într-o foarte mică 
măsură. 

Cei doi bărbaţi care stau pe jos schimbă o privire. Tom 
crede că l-or fi considerând nebun. Sau greu de cap. Dar 
când se uită înapoi la el, ambii par foarte interesaţi. 

Athena întinde un braţ şi-l bate uşor pe genunchi pe 
Tom. 

— Continuă, îl îndeamnă. 

— Aşa că... un lucru la care m-am gândit eu a fost... într- 
o zi, mă aflam în birou şi m-am gândit cum ar fi dacă m-aş 
uita pe geam şi aş vedea o creatură în clădirea principală. 
Corect? Păi, presupun că aş înnebuni. Sau cel puţin aşa ar 
zice mama. Cred că majoritatea oamenilor ar înnebuni. Iar 
sora mea avea ideea asta că ele nu au faţă... nu ca noi, 
bănuiesc. Ea spune că sunt doar faţă şi că, în acelaşi timp, 
nu au faţă. Mă rog, cel puţin asta e teoria ei. Aşa că mi-a 
venit ideea... dacă o creatură ar fi fost în clădire... şi dacă 
ar fi fost reflectată, corect? Dacă s-ar fi uitat în geam... 
fiind doar faţă, pe toate părţile, atunci, dacă s-ar fi 
reflectat, din orice direcţie, înseamnă că tot ar fi privit, nu? 
Ei bine, în cazul ăsta, pe mine nu m-ar vedea. Înţelegeţi? 
S-ar vedea pe ea însăşi. În oglindă. 

Cei din cort nu mai scot nicio vorbă. Henry zâmbeşte de 
parcă lui însuşi i-ar fi venit această idee. 

Athena a rămas cu ochii aţintiţi asupra lui Tom. Ca şi 
cum el ar vorbi cu o fotografie. 

— Şi m-am gândit mai departe... dacă o creatură se vede 
pe ea însăşi... n-ar putea oare... n-ar putea începe... să 
cugete la ea însăşi? Nu ştiu dacă ăsta e cuvântul potrivit. 
Dar... poate că s-ar uita la ea însăşi şi ar fi silită să cugete 
la ce anume este ea. Şi-n timp ce se uită... la ea însăşi... în 


e 241 œ» 


timp ce cugetă la... ce anume este ea... poate că ăstae un 
lucru pe care l-aş putea înţelege. Ceva la care m-aş putea 
raporta. Făcând-o... înţelegeţi... sigură... ca să... ca să mă 
pot uita la ea. 

Ar putea discuta ore întregi despre acest subiect, dar, 
deocamdată, simte că a terminat. Sau simte ca şi cum le-ar 
fi spus ce trebuie să facă ochelarii, iar ei ori îl cred nebun, 
ori nu-l cred nebun. 

— Aşa că am tăiat oglinda unidirecţională şi am făcut din 
ea ochelari. 

Are senzaţia că poate auzi cum se scurg secundele. Apoi: 

— Genial, spune Athena. Absolut genial. 

— Cum am zis şi eu, intervine Henry. 

Unul dintre bărbaţii aşezaţi pe jos ridică un deget, ca şi 
cum s-ar pregăti să obiecteze. Apoi îl coboară la loc. 

— Ei bine, cred că e una dintre cele mai sclipitoare idei 
pe care le-am auzit vreodată, spune el. 

— Serios? zice Tom. Chiar crezi? 

— I-ai încercat? întreabă Athena. 

— Nu. 

Se simte ruşinat din cauza acestui răspuns. 

— E-n regulă, face ea. Ai să-i încerci. 

Chipul ei pare a fi alcătuit tot doar dintr-un zâmbet 
enorm. Ca şi cum ar mai avea un al doilea zâmbet, ascuns 
în spatele buzelor. 

— Îmi dai voie? întreabă ea, întinzând mâna spre 
ochelari. 

Tom i-i dă. Ea îi înmânează bărbatului aşezat în dreapta 
ei. Privirea femeii rămâne aţintită la Tom. 

Ai să-i încerci. 

Ce-a vrut să spună? 

Bărbatul îşi pune ochelarii. 

— Va trebui să-i modificăm, opinează el. Să fim siguri că 
n-au deloc vedere periferică. 

— Ei sunt brigada de siguranţă, îl informează Athena pe 
Tom. Eu i-aş prefera aşa cum i-ai conceput tu. Riscanţi. Şi 
mai ai şi restul oglinzii? 

— Nu, răspunde Tom, cu părere de rău. 


e 242 œ» 


— Avem noi, intervine un bărbat rămas ceva mai în 
spatele cortului. 

— Unde? întreabă Athena. 

— Unde era pe vremuri Farmer Jack. În biroul băcăniei, 
exact aşa cum a zis şi mama puştiului. 

Urmează un moment de tăcere. Athena se uită la 
ochelari. Şi Tom se uită, şi vede cum ochii ei se reflectă în 
ochelari. 

Femeia pare mai bucuroasă decât a fost vreodată 
Malorie. 

— Aveţi una aici? întreabă Tom brusc, nemaiputând să 
se abţină. 

Hârtiile recenzorului spuneau că oamenii din Indian 
River pretind că au prins una. 

Nu e nevoie să mai explice la ce se referă. Oamenii ăştia 
înţeleg. 

— Dacă prin asta înţelegi că avem una încuiată într-un 
soi de cuşcă, atunci răspunsul e nu, spune Athena. Dar nu 
ducem lipsă de creaturi în Indian River. 

Tom aude activitate intensă afară. Cuvintele lui Malorie 
încep să-i răsune în cap şi se vede nevoit să le reteze, şi 
mai că vede sângele curgând din ele, după ce le-a retezat. 

— Adu oglinda de la băcănie, ordonă Athena. 

Nu şi-a luat privirea de la Tom, şi preţ de o clipă, băiatul 
crede că i-a zis lui să o aducă. Insă un bărbat din spatele 
cortului porneşte spre uşă. 

Au de gând să-i încerce ochelarii? Chiar acum? 

Ai să-i încerci. 

— Uite cum funcţionează lucrurile, începe Athena. Avem 
voluntari. O listă lungă cu voluntari. Oameni care au 
hotărât că e mai înţelept să-şi rişte vieţile decât să se 
ascundă după o pătură. Oameni ca tine, Tom. 

— Cineva o să se uite prin ochelarii mei? întreabă 'Tom. 
Nu vreau să păţească nimeni nimic din cauza mea. 

Athena nu râde, nu surâde şi nici nu face nimic să-i 
risipească temerile. 

— Aceştia doi - îşi desface palmele către cei doi bărbaţi 
aşezaţi de o parte şi de alta a ei - sunt la rând. 


e 243 + 


Tom nu ştie ce să zică. Una e să-şi scoată la lumină 
invenţia, şi e extrem de plăcut modul în care a fost primită. 
Totuşi... bărbaţii aceştia vor scăpa teferi? 

Cei doi deja s-au ridicat în picioare. Deja se pregătesc. 

— Nu-ţi face griji, intervine Henry, care, dintr-odată, a 
ajuns lângă Tom. Ei pentru asta trăiesc aici. 

Athena se ridică de pe taburet şi-i oferă mâna lui Tom. 

— Aş vrea să-ţi mulţumesc pentru că ai venit în Indian 
River, spune ea. Şi pentru c-ai avut tăria de-a ne prezenta 
teoria ta. 

Apoi, zâmbind: 

— Să le punem să facă ceva la care să ne putem raporta. 
Să le facem să cugete la ele însele... să le facem să 
privească în adâncul lor... aşa cum facem şi noi. La ce ne 
putem raporta mai bine decât la autoreflecţie? Absolut 
genial, Tom. Locul tău e aici. Alături de noi. Ştiai asta? Nu- 
mi răspunde. E un moment important pentru tine. Şi 
pentru mine. Bun venit, Tom. Bun venit în Indian River. 


e 244 œ» 


28 


Emoţiile conflictuale din sufletul ei sunt atât de 
puternice, încât Olympia resimte o durere fizică, palpabilă. 

I-a zis mamei sale secretul său. 

I l-a zis! 

lar Malorie a reacţionat cu... mândrie? A reacţionat 
bine. Pe cât de bine s-ar fi putut, în împrejurările date. Şi 
exact aceste împrejurări sunt sursa conflictului ei lăuntric. 

Tom. 

Gary. 

Olympia nu crede că Tom va avea suficient timp la 
dispoziţie în Indian River ca să se întâmple ceva cu 
adevărat îngrozitor. Doar sunt în drum spre el, până la 
urmă; nu e ca şi cum Tom ar fi dispărut cu ani în urmă şi 
abia acum i-ar fi descoperit numele în recensământ, 
figurând că ar locui într-un oraş despre care se ştie că e un 
loc nesigur. Nu. E chiar în faţa lor. Nu în raza lor vizuală, 
desigur. Dar nici foarte departe nu poate fi. 

Oamenii de acolo vor trebui să ajungă să-l cunoască mai 
întâi, înainte să-i ceară să ia parte la ceva primejdios. 

Dar, de fapt, ce ştie ea? Tom ar putea intra la fel de bine 
chiar în clădirea în care ţin creatura captivă, dacă într- 
adevăr au reuşit să captureze vreuna. Olympia nu crede 
că-i posibil. Doar le-a văzut. Mai toată viaţa ei. Şi, din 
punctul ei de vedere, nu sunt ceva ce poţi „captura”. 

— Pe aici, spune, strângând mâna înmănuşată a lui 
Malorie şi ajutând-o să ocolească un cadavru întins pe 
drum. 

Îi aparţine unui bătrân. Arată de parcă ar putea avea o 
sută de ani. La şase metri distanţă e un cort. Ea crede că 
bărbatul locuia acolo. Nu există niciun indiciu că s-ar fi 
sinucis. 

Bătrâneţe, cugetă ea. Dar nu o zice cu glas tare. Nu e 
momentul potrivit. 

Dar când e? Când a fost ultima oară? 

— Îl vezi? întreabă Malorie. 


e 245» 


Pe Tom. 

Tom a coborât din tren. 

E prea mult. E de rău. 

— Nu, răspunde ea. Dar nu poate fi departe. 

— De cât timp? întreabă Malorie. 

Se mişcă repede, cuvintele lui Malorie ies fără suflu, 
însă Olympia ştie la ce se referă. 

— De la şase ani. 

Da. La şcoala pentru nevăzători. Acolo s-a întâmplat 
prima dată, şi îşi aminteşte şi acum, de parcă ieri ar fi fost. 
Bărbatul acela, Rick, care a sunat în noaptea în care s-au 
născut Tom şi Olympia, nu făcuse decât să-i ceară un coş 
din încăperea căreia toţi îi spuneau „depozitul de provizii”. 
Era o sală de clasă obişnuită, situată pe unul dintre 
nenumăratele holuri de cărămidă ale şcolii căreia ea 
tocmai începea să-i spună casă. Acolo păstrau hârtie şi 
unelte şi o scară şi foarfece şi mai totul, de fapt. Olympia 
se bucura că îi ceruse s-o facă. 

Eşti suficient de mare ca să-mi aduci un coş? a zis Rick. 
Iar Olympia era toată numai un zâmbet. Nu mai conta că 
Rick nu putea să-i vadă zâmbetul sau că majoritatea 
oamenilor din clădire n-aveau să-i vadă niciodată faţa. Se 
bucura că poate juca şi ea un rol, orice rol, în poveste. 

Însă în drum spre acea încăpere, situată tocmai în 
celălalt capăt al holului, ea a văzut una. 

A ştiut din prima clipă ce e. Chiar şi la şase ani, ştia că e 
chestia aia de care Malorie o învățase să se teamă. Cu 
toate astea, uitându-se la ea, nu s-a simţit deloc mai rău 
decât în clipa în care se trezise, de dimineaţă. S-a speriat. 
Dar asta a fost tot. Şi frica ei n-a eclipsat deloc alte 
momente asemănătoare. Nici măcar pe acela când Malorie 
i-a spus că vor pleca pe un râu în care nici măcar nu 
înotaseră vreodată. 

Mai important: nu s-a simţit deloc nebună. Nimic de 
genul ăsta. Poate că era prea mică pentru a şti ce 
înseamnă de fapt nebunia, însă nu era prea mică pentru a 
gândi. 

De fapt, singurul lucru pentru care-şi făcea griji era, în 

e 246 » 


realitate, ideea că ar mai fi putut-o vedea şi altcineva. Că 
altcineva s-ar fi putut ivi chiar atunci pe după colţ şi să o ia 
razna şi să le facă rău tuturor. Malorie le vorbea mereu 
despre o asemenea posibilitate. 

Apoi a venit cineva. 

Annette. 

Olympia îşi punea de mult timp întrebări în privinţa 
femeii cu părul roşcat care le spunea tuturor că e oarbă. 
Îşi punea întrebări pentru că, într-o noapte târziu, Olympia 
a ieşit din dormitorul lor (o sală de clasă transformată, la 
fel ca toate celelalte), ca să meargă singură la baie. Iar 
acolo, într-o cabină, stând pe toaletă, a auzit pe altcineva 
intrând. Cineva care credea, la rândul său, că e singur 
acolo. 

Olympia, jenată, deja păstrând secrete chiar şi la acea 
vârstă, deşi nu de o asemenea amploare precum cel pe 
care avea să-l ţină în curând, a auzit un chibrit aprinzându- 
se şi apoi a văzut o lumânare trezindu-se la viaţă, 
iluminând o sferă în întunericul altfel ca de smoală al băii. 
Fata a tras cu ochiul prin crăpătura uşii şi a văzut-o în 
oglindă pe femeia care ţinea lumânarea; a văzut-o pe 
Annette privindu-se în oglindă. 

Annette. Oarbă. 

Dar privind. 

Aşadar, de ce se prefăcea? Chiar şi atunci, atât de mică, 
a presupus că are de-a face cu faptul că nu voia să fie 
deranjată. Că voia ca oamenii să o lase în pace. Că voia ca 
oamenii să o considere sigură într-o lume în care oricine 
putea vedea era un pericol. Malorie însăşi vorbea despre 
Annette fără teamă. lar asta era ceva. În ceea ce Malorie 
numea „lumea nouă”, să treci neobservat era un lucru bun. 
Din această cauză, după o vreme, Olympia a ajuns să 
creadă că Annette încerca pur şi simplu să fie bună. 

Într-o lume fără avuţii personale, secretele chiar erau 
ceva preţios. 

A văzut clar în oglindă chipul femeii, ale cărei trăsături 
pluteau în spaţiul altminteri complet învăluit în întuneric. 
Olympiei îi bubuia inima în pieptul ei tânăr, în vreme ce 


e 247 œ» 


vedea ochii femeii pentru prima oară, îi vedea pentru 
prima oară făcând o legătură cu reflexia din oglindă, vedea 
uşurarea de pe chipul lui Annette pentru că i se îngăduia 
să se uite, aici, unde era atât de sigură că e doar ea. 

Apoi Annette s-a uitat la Olympia. 

Olympia a vrut să icnească, a vrut să ţipe în gura mare, 
a vrut să spună oh, nu, nu-ţi face griji, niciodată, niciodată, 
niciodată nu aş spune altcuiva că nu eşti oarbă! 

Însă Annette s-a mulţumit s-o fixeze cu privirea. Apoi a 
suflat în lumânare, iar chipul ei a părut că dispare, un fuior 
de fum, trăsături înghiţite iar de beznă. 

Olympia nu s-a clintit din loc. Nici pe femeie, care era 
mult mai în vârstă decât Malorie, nu a auzit-o mişcându-se. 
Cele două au rămas nemişcate în beznă o veşnicie, aşa i s- 
a părut Olympiei. 

Când Annette s-a mişcat din nou, Olympia şi-a adunat 
curajul, pregătindu-se ca uşa de la cabină să fie deschisă 
brusc, sau mai rău, să se crape încet, scârţâind, în timp ce 
mâinile pline de cute ale bătrânei ar fi pătruns în pătratul 
de beznă, în căutarea trupului aparţinând perechii de ochi 
ce o prinseseră asupra faptului. 

Al fetei care-i cunoştea secretul. 

Însă Annette nu a intrat. În schimb, tălpile ei goale au 
lipăit pe podeaua acoperită cu gresie, ieşind din baie, iar 
Olympia a rămas nemişcată mult timp după ce aceeaşi uşă 
s-a închis în urma ei. 

— Nu te uita, i-a zis ea lui Annette, mai târziu, o lună 
mai târziu, când a plecat să-i aducă lui Rick coşul. 

Când Annette şi-a făcut apariţia de după colţ. 

— E una chiar în capătul holului. 

Părul roşcat al lui Annette atârna, plin de viaţă, peste o 
rochie de un albastru-cobalt. 

— Să mă uit? a întrebat ea. Dar sunt oarbă. 

— Oh, a exclamat Olympia, pentru că n-a ştiut ce altceva 
să mai spună şi pentru că, de asemenea, abia văzuse, 
pentru prima dată în viaţa ei, o creatură. 

Până şi cuvântul creatură începea să i se pară un nume 
greşit pentru ceea ce aştepta la pândă în capătul holului. 


e 248 » 


Iar atunci, Annette s-a uitat. 

Ani mai târziu, acum, în timp ce o conduce pe Malorie 
pe drumul către Indian River, în timp ce trupul ei nu pare 
s-o mai poată cuprinde, fizic, din pricina grijilor pentru un 
frate care şi-a luat zborul şi pentru o mamă care acum ştie 
că ea e imună, Olympia găseşte totuşi loc în sufletul ei să 
simtă acea lipsă de finalitate, acea incapacitate de-a 
înţelege, o dată în plus: de ce s-a uitat Annette, când 
cineva i-a zis să nu se uite? 

Să fi fost din cauză că Annette o zărise în oglinda din 
baie şi voia să pună la îndoială ceea ce Olympia credea a fi 
adevărat? Să fi fost din cauză că glasul care o avertiza 
aparţinea unei persoane tinere, şi Annette, fiind atât de 
bătrână, se săturase pur şi simplu să primească ordine, să 
trăiască aşa cum trăiau oamenii în acea lume nouă? 

Sau poate, Olympia mai crede şi acum acest lucru, poate 
că femeia era curioasă. Şi nimic mai mult. 

Îi spune această poveste lui Malorie. Însă, depănând-o 
cu voce tare, nu găseşte nicio lămurire în plus. Şi nici 
Malorie nu îi oferă vreo părere. 

Mama nu se gândeşte decât la Tom, iar Olympia o ştie 
prea bine. 

— Ai văzut masacrul din şcoala pentru nevăzători, 
rosteşte Malorie. 

— L-am văzut. 

Olympia o ghidează pe Malorie când trebuie s-o apuce 
într-o altă direcţie. Nici urmă de Tom în faţa lor. Poate că 
Gary ştie vreo scurtătură către acea comunitate. Aşa a zis 
Malorie. 

— Îmi pare rău, zice Malorie. Ar fi trebuit să te ajut cu 
asta. Aş fi putut. 

Aude suferinţa din glasul mamei sale şi nu îi place. 
Ultimul lucru pe care şi-l doreşte e ca Malorie să se simtă 
şi mai rău. În orice privinţă. 

Aici, ele se grăbesc să-l găsească pe fiul ei. 

Aici, au coborât din trenul care i-ar fi putut duce la 
părinţii ei. 

Malorie a suferit de ajuns, iar Olympia ştie acest lucru. 

e 249 » 


— Nu, o contrazice Olympia. Mamă, sincer. Pentru noi, 
ai fost cea mai bună mamă din lume. 

Malorie o strânge de mână, iar Olympia o strânge şi ea, 
drept răspuns. 

Aproape de următoarea cotitură, o vede. La fel cum a 
văzut şi multe altele, de-a lungul anilor. Au fost zeci de-a 
lungul călătoriei lor în derivă, de la şcoala pentru 
nevăzători la Tabăra Yadin. Acea călătorie rămâne cea mai 
înfricoşătoare din viaţa Olympiei. Atunci a început ea, în 
secret, să-şi călăuzească familia. 

Pe aici, oameni buni. 

Aveţi grijă, oameni buni. 

În sus, acum. 

O iau eu niţel înainte. Nu vă faceţi griji, e plăcerea mea. 

Ai auzit, Tom? Și eu. 

Dar ea n-a auzit. A văzut. Totul. 

Urechile ei nici nu se compară cu ale fratelui său. Alt 
secret. 

— Ceva? întreabă Malorie. 

Olympia consideră şi acum acea primă plimbare, pe 
când avea şase ani, drept momentul în care a devenit 
femeie. A citit suficiente cărţi ca să-şi dea seama că în cele 
bune e vorba despre un personaj trecând printr-o 
întâmplare care îi schimbă viaţa. Pentru ea, acest lucru l-a 
reprezentat acceptarea faptului că e imună. 

Şi câte altele n-a mai văzut după ce au ajuns acolo? 
Chiar, câte nu a văzut de-a lungul anilor? Câte creaturi, 
dacă aşa trebuie să fie numite, n-au stat afară, lângă 
baraca lor, nu au umblat prin barăci, nu au cutreierat prin 
clădirea principală şi prin bucătăria acesteia? Câte nu a 
găsit în pivniţa clădirii principale, în vreme ce Malorie 
pipăia poliţele în căutare de conserve, crezând că şi fiica ei 
avea bentiţa la ochi? 

O, de câte ori n-a vrut să-i povestească lui Malorie 
despre Annette; voia ca mama ei să ştie că femeia nu 
fusese atinsă, că nu trebuia să poarte mâneci lungi, glugi, 
mănuşi. O, cât îşi dorea ca Malorie să-i cunoască secretul. 
Adevărul. 


e 250 » 


Dar chiar şi-acum, când cotesc şi urmează alt drum, în 
timp ce o creatură le-a ieşit drept în faţă, instinctul 
Olympiei e să nu zică nimic, ci doar să o facă pe ghidul. 

Însă lucrurile s-au schimbat. Şi poate că oamenii au 
parte de mai multe experienţe care le schimbă viaţa. 

— Mamă, e una cam la doisprezece metri în faţa noastră. 

Malorie se opreşte în loc. 

— Închide ochii. 

Însă Olympia nu îi închide. În schimb, ocheşte un traseu 
pe lângă creatură, la fel cum a procedat de atâtea ori 
înainte. 

Cărarea şerpuieşte în direcţia asta, când de fapt nu o 
făcea. 

E ceva care blochează drumul, când de fapt acolo se afla 
cea mai mare temere a lui Malorie. 

— Olympia, rosteşte Malorie. 

Însă e un lucru cu care Malorie va trebui să se 
obişnuiască. 

— E chiar în mijlocul drumului, zice Olympia. Urmează- 
mă, o vom ocoli. 

Aude cum respiraţia lui Malorie se accelerează. Ştie că 
mamei îi e la fel de teamă cum i-a fost mereu. 

— N-am s-o iau razna, zice Olympia. Îţi promit. 

I se pare un lucru atât de stupid când îl spune, dar chiar 
şi-aşa, Malorie tot o strânge iar de mână. 

Şi Olympia o conduce. 

O conduce pe Malorie în jurul ei, dar la mică distanţă, 
apropiindu-se mai mult ca niciodată de una, impulsionată 
de dezvăluirea ei. 

— Bine, zice ea. E în urma noastră. Dar... 

— Dar mai sunt altele în faţă, completează Malorie. 

— Da. Atât de multe, că va trebui să o luăm foarte uşor. 

— Olympia. 

Malorie o trage de braţ. 

Însă Olympia înţelege că Malorie e doar speriată. 

Şi dacă tot nu mai păstrează secrete, la fel de bine ar 
putea recunoaşte că şi ea e speriată. 

O strânge de mână pe Malorie. 


e 251 œ» 


— Tom, murmură ea. 
Malorie inspiră, îşi ţine răsuflarea, expiră. 
— În regulă, spune până la urmă. Condu-ne. 


Apoi 
supune. 


Olympia, 


mândră,  revigorată, 


252 + 


schimbată, 


se 


29 


E tot ce şi-a dorit Tom vreodată. Opusul vieţii pe care a 
trăit-o până acum. 

O comunitate în care oamenii încearcă. 

Asta a fost ce şi-a dorit mereu ca Malorie să-l lase să 
facă. Să încerce. Lucruri noi. Căi noi. Ştie că nu trebuie să 
se uite. Iar aici nu i se va mai spune niciodată ceea ce ştie 
deja. 

Henry înţelege. O, da, el chiar înţelege. Henry a fost cel 
care i-a zis du-te, du-te acolo unde oamenii gândesc la fel 
ca tine. Fii curajos, aşa cum te-ai născut să fii! Şi cum au 
rezonat acele cuvinte în mintea lui Tom. L-au entuziasmat 
aşa cum Malorie nu ar fi reuşit în veci. Nimeni nu i-a mai 
vorbit vreodată aşa cum o face Henry. Nici mama, nici 
Olympia, nici nimeni de la şcoala pentru nevăzători. Cu cât 
Tom se gândeşte mai mult la asta, cu atât crede mai mult 
că trenul a fost o intervenţie a sorții. Olympia i-a mai 
povestit despre soartă. Fără acea bătaie în uşă din partea 
recenzorului şi fără ca Tom să-i fi cerut să lase hârtiile, el 
nu ar fi auzit niciodată despre Indian River, Malorie nu ar 
fi văzut niciodată numele părinţilor ei pe listă şi el nu l-ar fi 
întâlnit niciodată pe Henry. Îl înspăimântă cât de aproape 
a fost să-şi petreacă restul vieţii în Tabăra Yadin, fără să 
afle vreodată că există o lume întreagă care gândeşte la fel 
ca el. 

Şi chiar aşa stau lucrurile, fără umbră de îndoială. 

Bărbatul acela, Allan, a recuperat deja oglinda 
unidirecţională. El şi alţi câţiva o testează chiar acum într- 
un cort enorm, de zece persoane. Tom se află în următorul 
cort, acolo unde cei doi voluntari, Jacob şi Calvin, au întors 
o vreme pe toate părţile filosofia invenţiei lui Tom. Ei sunt 
următorii pe listă, îi reaminteşte Henry lui Tom, iar 
oamenii din Indian River abia aşteaptă să încerce idei noi. 

Tom cunoaşte motivul. Vor să fie parte din ceva mai 
important decât o viaţă precum cea dusă de Tom până 
acum. Ei înţeleg că da, cineva ar putea fi rănit, dar 


e 253 + 


altcineva poate că nu va fi. Oamenii din Indian River vor să 
fie cei care vor dobori bariera, cei care vor descoperi o 
metodă sigură de-a privi, cei care vor reda vederea şi 
perspectiva unei lumi care deja a jelit pierderea 
amândurora. 

Oare Malorie chiar nu înţelege? Ar putea sta ea exact 
unde stă Tom acum, la doar câţiva paşi de cei care discută 
despre ce-ar putea reprezenta chiar ultimele lor secunde 
de viaţă? Ar putea fi ea atât de aproape de o asemenea 
descoperire şi să nu simtă entuziasmul pe care-l simte 
Tom? Băiatul cunoaşte răspunsul la aceste întrebări şi 
simte că i-e lehamite. Dacă Malorie s-ar afla aici, nu s-ar 
întâmpla nimic. Ar deveni isterică. Le-ar cere tuturor să 
închidă ochii. Pe el l-ar lua de braţ şi l-ar târî afară din 
cort, acoperindu-i faţa cu mâna ei înmănuşată. 

Poate că l-ar şi lovi din nou. 

— Mama ta, spune Henry, părând să simtă încă o dată 
ce-i în mintea lui Tom, dovedind încă o dată că îl cunoaşte 
pe Tom mai bine decât mama sa, mama ta n-ar înţelege 
nimic din toate astea, nu-i aşa? 

— Absolut nimic, răspunde 'Tom. 

Însă nu vrea ca Henry să o pomenească tocmai acum pe 
Malorie. Nu vrea să se gândească absolut deloc la ea. 

— S-ar lua de toată lumea din acest oraş, continuă 
Henry. l-ar numi pe toţi nebuni şi te-ar băga şi pe tine în 
aceeaşi oală. 

Tom  încuviinţează din cap. Dar chiar nu vrea să 
vorbească acum despre asta. Nu vrea decât să îi asculte pe 
Jacob şi pe Calvin, să audă ce au de spus, să intervină în 
discuţia lor. Să le audă ideile. Să fie martorul actului lor de 
curaj. 

— E altceva decât să priveşti la reflexia uneia într-o 
oglindă, spune Jacob, pentru că, în primul rând, ai putea 
zări ceva cu ajutorul vederii periferice, ceva ce nu se 
reflectă în forma limitată a oglinzii. 

— În cazul ăsta, spune Calvin, totul stă în a sili creatura 
să facă ceva comprehensibil. 

Cei doi discută despre ideile lui! 


e 254 œ» 


E tot ce şi-a dorit Tom vreodată. 

— Dumnezeule, parcă aud deja glasul ei, continuă 
Henry. Văicărelile ei enervante la adresa noii lumi. 
Regulile nesfârşite. Ai să vezi. 

Işi lasă o mână grea pe umărul lui Tom, iar băiatul ar 
vrea ca el să şi-o ridice de-acolo. 

— Când ai să ajungi să vezi în sfârşit una, ai să-ţi dai 
seama cât de paranoică a fost mama ta. 

Jacob şi Calvin discută despre oglinzi. Despre reflexii. 
Despre posibila minte a unor creaturi imposibile. Tom vrea 
să se piardă în cuvintele lor. Le-ar putea asculta săptămâni 
de-a rândul. 

Dar Malorie, dat fiind că aşa îi stă în fire, continuă să nu- 
i dea pace. 

— Mai întâi, ar veni după mine, chicoteşte Henry. Ar 
întreba cine te-a adus aici, iar când aş ridica mâna... 

— Nu te-ar vedea, completează Tom. 

— Corect! zice Henry. 

Râsul lui se aude mai tare decât discuţia celor doi 
voluntari. 

El crede că e amuzant, dar nu e. Nu în aceste clipe. 

— Până la urmă, ar afla, spune Henry. Şi ar veni după 
mine. Doar că... aşa cum ai zis şi tu, cum ar şti unde să mă 
caute? Şi nu la asta se rezumă totul, Tom? Ea, o femeie 
atât de corectă, însă total lipsită de idei. Păi, şi-a făcut-o cu 
mâna ei. E atât de cufundată în întuneric, că nici n-ar şti 
dacă ar fi în deplină siguranţă. 

Nu acum, cugetă Tom. Nu acum. 

— Dumnezeule, dacă ar fi după ea, acum ai fi închis într- 
o cuşcă, precum un vițel. Măcar ţi-a zis cum e cu viţeii şi 
cum anume sunt crescuţi? Pesemne că nu. Pesemne că n-a 
vrut să afli că exact asta ţi se întâmpla ţie. 

Allan intră în cort. Zice că oglinda unidirecţională e 
gata. Pomeneşte ceva despre un parc. Jacob şi Calvin se 
opresc din vorbit. 

Tom nu se poate abţine să nu şi-i închipuie nebuni. 

— ...precum un animal închis în cuşcă, Tom. Şi ce fel de 
viaţă e asta? Şi cine, atunci, te-a pus într-o poziţie mai 


< 255» 


neplăcută? Chestiile de afară... sau propria mamă? 

Jacob şi Calvin îi zâmbesc lui Tom, în timp ce Allan îi 
conduce afară. 

— Aşteptaţi, spune Tom, însă cei doi au ieşit deja din 
cort. 

— Chiar, cine? îi dă Henry mai departe. Iar asta te face 
să te întrebi, te face să te întrebi, cine e de fapt monstrul? 
Nu eu, Tom. Nu noi. Indian River m-a acceptat. La fel cum 
acceptă pe toată lumea. Mama ta ar spune că un asemenea 
loc trebuie că atrage psihopati. Şi poate că aşa e. Însă un 
nebun liniştit e mai sigur decât o femeie întreagă la cap, 
dar instabilă. Poate că aceste creaturi sunt monştri, însă, 
aşa cum au dovedit-o mama ta şi viaţa pe care a 
considerat-o potrivită pentru tine... nu acele chestii 
monstruoase sunt problema. Creatura de care se teme 
omul e chiar el însuşi. 

Cuvintele pârâie în capul lui Tom aşa cum pârâiau 
crenguţele rupte dincolo de pereţii Barăcii Trei din Tabăra 
Yadin. Tom le aude, da, şi crede că ştie şi ce sunt, da, însă 
mintea îi stă la alte lucruri. 

Lucruri senzaţionale. 

Afară, Athena Hantz îl strigă. Şi, peste glasul ei, se aude 
zgomotul unei comunităţi sărbătorind. 

Deja, gândeşte Tom. 

Inainte ca măcar să încerce. 

Şi nu e asta tot ce şi-a dorit el? Să sărbătorească 
efortul? Şi la naiba cu rezultatele? 

— Mai bine am pleca, zice Henry. 

Dar mâna lui a rămas tot pe umărul lui Tom, ţintuindu-l 
în loc. 

— Crezi că ai retezat toate legăturile sărind din tren... 
spune Henry râzând, şi nu-i un râs vesel. Însă acum le vei 
reteza definitiv. 


e 256 » 


30 


Malorie simte putreziciunea înainte ca Olympia s-o tragă 
de braţ. 

— Mamă... 

Malorie se opreşte din mers. Şi-aşa îi e destul de greu să 
accepte realitatea faptului că fiica ei poate privi, însă tonul 
grav al Olympiei îi provoacă fiori. 

— Cât de rău e? 

Au ajuns la Indian River. În spatele bentiţei lui Malorie, 
bezna e la fel de grea ca întotdeauna. 

— Păi, răspunde ea, de aici, de unde stăm noi, şi nu 
suntem decât la margine, practic... 

— Olympia. Zi odată. 

— Cadavre, mamă. Atât de multe cadavre. 

Malorie ştie că, exact acum, în acest moment, trebuie să 
fie la fel de puternică pe cât a fost de fiecare dată. 

— Şi mai sunt... 

Glasul Olympiei se frânge, aşa cum se întâmplă cu 
cineva când observă ceva rău. 

— Steaguri. Steaguri de plastic... înfipte în pieptul 
fiecăruia. 

— Ce vrei să spui? 

Dar nu mai contează. Orice Infern s-o fi desfăşurând în 
faţa lor, vor trebui să treacă prin el. 

— Eroi, zice Olympia. Tributuri, cred. Aduse celor căzuţi. 

Sacrificii, se gândeşte Malorie. 

— E rău, spune Olympia. N-am mai văzut niciodată... 
atât de multe... 

Lui Malorie i se pare că miroase precum un cimitir plin 
de cadavre care n-au apucat să fie îngropate. 

— Bine, zice Malorie. 

Încearcă să rămână calmă. Trebuie. 

— ÎI vezi pe fratele tău? 

— Nu, răspunde Olympia, cu glas tremurător. Nu e aşa. 
Drumul duce către clădiri. Pe drum sunt cadavre. 

— Nu te uita la ele. Nu te gândi la ele. Îl vezi pe Tom în 


e 257 œ» 


faţă? 

Malorie abia dacă îşi recunoaşte calmul din glas. Un 
gând flutură în depărtare; toate pregătirile ei paranoice, 
toate regulile ei au dus către acest moment. 

E pregătită? A procedat oare corect, în privinţa ei, a 
copiilor ei? 

— Nu, îngână Olympia, înăbuşindu-şi un țipăt. O, mamă. 
Oamenii ăştia s-au sinucis. Feţele le sunt sfâşiate. Oamenii 
ăştia... 

— Au înnebunit, completează Malorie. 

Inspiră, îşi ţine răsuflarea, expiră. 

— Dar trebuie să ne mişcăm. Trebuie să plecăm. Acum. 

Simte mâna Olympiei strângând-o pe a ei. Soarele, încă 
sus, devine tot mai fierbinte. Mirosul se intensifică. 

Merg mai departe. Ori de câte ori Olympia o strânge de 
mână, Malorie îşi închipuie altă atrocitate pe drum. 

— Deci acum, zice Olympia, tremurând vădit, sunt şi... 
chestii. 

Malorie înţepeneşte. 

— Creaturi? 

— Nu. Un fel de... obiecte improvizate. Chestii ca cele pe 
care le-ar fi făcut Tom. Nu ştiu ce-ar putea fi. Obiecte 
făcute din lemn şi plastic, frânghie... metal... 

Malorie vrea să se mişte mai repede, să scape iute din 
nebunia asta, să-l găsească pe Tom acum. Hârtiile 
recenzorului vorbeau despre riscurile pe care această 
comunitate e dispusă să şi le asume. Ea ştie că aceste 
obiecte defecte sunt experimente eşuate lăsate să 
putrezească alături de cei care şi-au pierdut minţile. 

— Ce vezi? întreabă Malorie. Vorbeşte cu mine. 

— Indicatoare stradale. O benzinărie. Vitrine de 
magazine. Nu ştiu. Mamă. Niciun om. Stai... 

Olympia se opreşte. 

— Ce e? 

— Auzi asta? întreabă ea. 

Malorie ascultă. Cu atenţie. 

— Nu. Ce e? 

— Oameni. Uralele unei mulţimi. Aşa cred. 


e 258 » 


Malorie începe iar să meargă, iar Olympia o conduce de- 
a lungul unei curbe a drumului. 

Duhoarea e şi mai puternică. Cu toate astea, cumva, lui 
Malorie acest lucru i se pare oribil de corect. De cât timpi 
se pare că înaintează prin Infern? De câţi ani? Şi cât timp a 
privit lumea ca pe un loc al morţii şi descompunerii, din 
întunericul pe care i-l oferea bentiţa? 

Într-un mod teribil, exact acesta e locul în care ar trebui 
să fie. Indian River. Un punct final în timp, un loc în spaţiu, 
către care au purtat-o ultimii şaptesprezece ani din viaţă. 

— Atâtea cadavre, spune Olympia. Atât de multe... 

Oare eşecurile au devenit ceva atât de obişnuit, încât 
oamenii care-şi sacrifică luciditatea şi vieţile sunt pur şi 
simplu rostogoliţi pe câmp şi abandonaţi la porţile 
oraşului, lăsaţi să putrezească în soare? 

— Oase, zice Olympia. 

Malorie se aştepta la asta. Cu cât se apropie mai mult de 
oraş, cu atât mai vechi sunt cadavrele. La fel ca toate 
cimitirele, şi acesta se extinde în afară. 

Iar în centrul său, unde se află sursa, ea aude şi glasuri. 

Urale. Fără îndoială. 

— Va fi bine, o linişteşte Malorie. 

Însă îşi aude şi ea minciuna din voce. 

Cine le aşteaptă în centru, într-o astfel de comunitate? 
Cine stă de pază? 

În amintirea ei, îl aude pe câinele Victor nimicindu-se 
singur într-o crâşmă goală. 

— Va fi bine, zice Malorie. 

— Oase, repetă Olympia. 

Malorie n-a mai auzit niciodată o asemenea spaimă în 
glasul fiicei sale. Nu vrea să ştie ce vede Olympia. Ar 
prefera, în schimb, să vadă ea, cu ochii ei. Ar purta de 
bunăvoie aceste amintiri. 

O mulţime de oameni aclamă. Un glas răzbate peste 
toate. O femeie vorbeşte la portavoce. 

Malorie se gândeşte la numele din manuscrisul 
recenzorului: Athena Hantz. 

Amalgamul de lătrături şi zgomote urâte îi aminteşte lui 


e 259 + 


Malorie de Bâlciul de Ţară Marquette. 

Şi, pentru Malorie, poate cel mai tulburător aspect 
dintre toate e că, în pofida tuturor atrocităților pe care le 
vede Olympia... atmosfera pare festivă. 

— În faţă, spune Olympia. Pe lângă clădiri, pe trotuare, 
peste tot numai cadavre. O, mamă. O, nu. Un copil. 

Malorie vrea să întrebe de ce, de ce? Ce fel de 
comunitate îşi abandonează morţii pe străzi? 

Dar ştie răspunsul. 

Una care a luat-o razna. 

De tot. 

Nesigură. 

O explozie de urale îi dă de înţeles lui Malorie că 
mulţimea este în dreapta ei, dar zgomotul răzbate tot 
înăbuşit. Mai au de mers. 

— Renunţă, zice Olympia. 

— Va fi bine, repetă Malorie. 

E tot ce poate spune. Căci, în pofida tuturor pregătirilor 
şi a muncii depuse, în pofida luptei grele pentru 
supravieţuire, nu găseşte cuvinte mai potrivite pe care săi 
le spună acum fiicei sale. 

Tremură din tot corpul. 

Dar nu se dă bătută. Pentru că atunci când vor ajunge la 
această mulţime de oameni, când vor ajunge în sfârşit în 
inima comunităţii din Indian River, va avea nevoie de toată 
înţelepciunea ei. 

Sunt aici pentru Tom. 

— Altele, în faţă, zice Olympia. Pe trotuar. 

Fiica ei o conduce pe un traseu şerpuit, iar Malorie ştie 
că o face ca să evite cadavrele. Câte or fi având foarfeci în 
piept? Câte or fi înconjurate de băltoace de sânge? 

Mulțimea pare şi mai cuprinsă de delir. Glasul femeii 
răsună la portavoce. Par avizi după ce urmează să se 
întâmple. 

Ce urmează să se întâmple? 

Malorie nu poate formula cuvintele. Mintea ei abia e în 
stare să menţină aceste elemente laolaltă: cadavrele, 
mulţimea, Gary, acest oraş, fiul ei. 


e 260 » 


Indian River e tot ce ea nu e şi nici n-a fost vreodată. 

Oamenii râd. O explozie de râsete sincere. Hohote de 
râs batjocoritoare... e o glumă? Glasul femeii, iar. Incitând 
mulţimea. Oare oamenii poartă bentiţe? 

Mai e dracului vreunul cu minţile întregi în tot oraşul 
ăsta? 

— Opreşte-te, spune Olympia. 

O trage pe Malorie, lipind-o de zidul unei clădiri. 

— Ce e? întreabă Malorie, şocată de calmul din glasul ei. 

Un calm pe care nu îl simte. 

— Deci... Bun. Deci... 

— Ce e? 

— În mijlocul oraşului e un parc. Şi în acel parc sunt o 
mulţime de oameni. Legaţi la ochi cu bentiţe. 

— Olympia, calmează-te. Mergem să-l luăm pe fratele 
tău. Putem s-o facem. 

— Bine. Şi... mai e şi o scenă. Steaguri. Pancarte. 

Inima lui Malorie se frânge înainte ca Olympia să 
articuleze cuvintele. 

— Iar Tom e pe scenă, continuă Olympia. Stă lângă... o 
oglindă. 

Cuvintele par smulse din întunericul personal al lui 
Malorie. Ca şi cum ar fi plăsmuite din acel întuneric. 

— E legat la ochi? 

N-a avut intenţia să ţipe. 

— Nu-mi dau seama. 

— Ce? 

— Mamă, nu-mi dau seama... 

— Bine, trebuie să... 

— Pe peluza din faţa scenei se află o creatură. Mamă, nu 
ştiu cum să-ţi explic aşa ceva. E ca şi cum... ar aştepta să 
vadă ce se întâmplă. 

Malorie s-a pus în mişcare înainte ca Olympia să termine 
ce avea de zis. 

Nu îşi apucă fiica de încheietura mâinii, nu vrea ca ea să 
o urmeze. Nu încearcă să pară puternică, să pară 
periculoasă, amenințătoare. Ci doar merge, cu braţele 
întinse în lateral, menţinându-şi echilibrul, pregătindu-se 


e 261 œ» 


pentru vreo bordură, o denivelare, o movilă, un cadavru. 

Oamenii bat din palme în jurul ei. Oamenii strigă. Cineva 
ţipă ceva despre progres. Cineva se roagă la Dumnezeu. 
Atâtea glasuri. Isterice, absurde, convinse. 

— TOM! 

Malorie îi strigă numele, însă la fel fac şi alţii. 

Îl strigă pe Tom. 

Tom se află pe scenă, iar în mulţime stă o creatură. 

— TOM! 

Ea ştie că el o poate auzi. Ştie că el le-ar fi putut auzi 
tocmai de la porţile oraşului, dacă ar fi vrut să asculte la o 
asemenea distanţă. 

Atât de mulţi oameni. O infinitate de voci. 

— TOM! 

Se împiedică de ceva ce pare a fi o bordură, e cât pe ce 
să cadă, îşi regăseşte echilibrul. 

Cineva spune ceva despre libertate. 

— TOM! 

Ca şi cum l-ar striga pe Tom-bărbatul, spunându-i să 
vină sus în mansardă, să nu mai stea jos, unde Gary... 
Gary... Gary... 

— Malorie. 

Un glas, lângă ea. La urechea ei. 

— Pleacă de lângă mine! 

Îl împinge. Loveşte aerul cu piciorul. 

Apoi, o mare de oameni. Urale. Aclamaţii. 

— Malorie, spune Gary (ea ştie că e el, întotdeauna a 
fost el, alături de ea în spatele bentiţei, întotdeauna, 
pentru totdeauna), Tom nu te vrea aici. Tom se 
maturizează acum. Exact acum. 

— TOM! 

Dă să-l împingă, dar nu-l nimereşte. Loveşte cu piciorul, 
dar el nu-i acolo. 

— Se uită chiar acum la una, continuă Gary. Malorie, e 
incredibil. Se uită printr-un dispozitiv construit de el 
însuşi. 

Malorie se mişcă repede, prea repede, îşi roteşte braţele 
spre Gary, ratează, în timp ce glasul despre care crede că 


e 262 » 


i-ar aparţine Athenei Hantz vorbeşte la portavoce, le spune 
celor din Indian River că Tom se uită la o creatură, că el şi 
creatura se uită chiar acum unul la altul. 

— TOM! N 

Dar Malorie cade. In vreme ce râsul lui Gary e înghiţit 
de o explozie de ovaţii din partea celor din jurul ei. 

Şi de pe scenă... exact când se izbeşte de pământ, 
Malorie aude cumva, brusc, cu blândeţe: 

— Mamă? 

Tom. 

A auzit-o. 

Şi pare că... 

— E sănătos, spune ea, înfigându-şi palmele în iarbă şi 
ridicându-se în genunchi. 

Coatele îi tremură, încheieturile îi tremură, tot trupul îi 
tremură de groaza că fiul ei ar fi putut să-şi piardă minţile 
şi de posibilitatea incomprehensibilă că acest lucru nu s-a 
întâmplat. 

— Mamă? zice el. 

Apoi: 

— Malorie! _ 

Malorie s-a ridicat. Însă mulţimea e prea zgomotoasă. A 
pierdut urma fiului ei în gloata aceea de necunoscuţi leneşi 
şi primejdioşi. 

Cineva a prins-o de cot, silind-o să se întoarcă pe unde a 
venit. 

Gary 

Gary Gary Gary 

Malorie dă să-l împingă, însă glasul Olympiei o opreşte. 

— Mamă, mamă. E în regulă. Tom. Se uită... şi e în 
regulă. 

Lumea din jurul ei izbucneşte în urale de o bucurie pe 
care Malorie a crezut-o de mult timp rezervată zilei în care 
oamenii vor descoperi o modalitate de-a se uita în 
siguranţă la creaturi. 

Oare asta s-a întâmplat? 

A venit acea zi? 

Şi Tom e cel care a reuşit isprava? 


e 263 + 


Tom-bărbatul îi apare în faţa ochilor minţii. Un om care 
şi-a dorit cu atâta disperare ca lumea să se bucure exact 
cum o face acum. 

— ÎNCHIDE OCHII! ţipă Malorie. 

Şi glasul ei e o țesătură destrămată. 

Olympia o conduce, dar până şi Olympia pare cucerită 
de ce s-a întâmplat. 

Unde-i Gary? 

— Unde-i Gary? 

— Mamă! 

Olympia plânge. Se simte jubilarea din vocea ei. 

— Mamă! Tom a reuşit! 

— Unde-i Gary? 

Apoi, un glas. 

De bărbat. Dar nu e al lui Gary. Ca într-un vis atât de 
îndelungat, încât s-a transformat într-un coşmar, Malorie 
aude glasul tatălui ei. 

Vine din adâncurile întunericului, ale întunericului ei, 
nişte adâncuri în care nici măcar ea nu s-a aventurat. 
Încearcă să se dezică de el, să-l împingă înapoi, să-l 
renege, la fel cum a încercat să-l împingă pe Gary cu 
câteva clipe mai devreme. 

Nu e vreme acum pentru speranţe deşarte. Nu e vreme 
acum pentru visuri. 

— Malorie? 

Dar chiar e. Glasul tatei. Real sau imaginar. 

— Cine... îngaimă Olympia. 

— Ce se întâmplă? întreabă Malorie. 

— Cine... repetă Olympia. 

— Malorie Walsh? zice bărbatul. 

Glasul tatei, iarăşi. Răzbătând din întuneric. Aproape de 
urechea ei. 

— O, Doamne... spune Malorie. 

Se prinde cu putere de braţul Olympiei, ca să nu cadă. 

Când devine real - Sam Walsh, aici, cu degetele pe faţa 
ei -, adevărul acela o doare. Impactul e atât de puternic, 
implicaţiile vocii lui, vocea lui adevărată, care aprinde 
lumina din spatele bentiţei sale pentru prima oară în 


e 264 œ» 


şaptesprezece ani. 

— Ajutor, zice ea. _ 

Pentru că nu mai suportă. Toate astea. În acelaşi timp. 

Sam Walsh vorbeşte iar: 

— L-am auzit pe băiat rostindu-ţi numele, zice el. Şi 
vocea ta... [i-am recunoscut vocea... 

Degete, iar, pe faţa ei. 

— Mal? 

Malorie inspiră, îşi ţine răsuflarea, expiră. 

Speră. 

— Tată? 

Mâinile acelea pe care le ştie atât de bine s-au aşezat 
acum pe umerii ei. Olympia spune ceva ce-i pare cu 
neputinţă, îi spune că acesta ar putea fi tatăl ei. 

Iar Olympia îl poate vedea. 

— O, Dumnezeule, mamă, zice Olympia. O, 
Dumnezeule... 

— Eu sunt Sam Walsh, se aude glasul tatălui ei. Tu eşti 
Malorie? 

Malorie se prăbuşeşte în genunchi. Nu se poate. E pur şi 
simplu prea mult. Sunt prea multe glasuri în jur. Tom e pe 
o scenă. Olympia e lângă ea. 

Iar tatăl ei... 

Vrea să-şi smulgă bentiţa de pe față. 

Dar chiar şi acum... trăieşte după legea ei. 

Bărbatul e lângă ea, jos. Stă în genunchi. Olympia îi 
descrie această scenă imposibilă. li spune da, da, lui 
Malorie, în vreme ce o mulţime de oameni care îşi lasă 
morţii neîngropaţi îl aclamă pe fiul ei, fiul ei, care ar putea 
să-şi piardă minţile, chiar dacă Olympia îi spune că nu e 
aşa, chiar dacă Olympia pare entuziasmată de toate astea, 
de Tom, dar şi de acest bărbat, cu atingerea şi mirosul şi 
vocea atât de familiare, lângă ea, cei doi stau împreună în 
genunchi, pe o stradă neverosimilă din Infern. 

— Mal, zice tatăl ei, cu încredere de această dată. O, 
Dumnezeule! Malorie. 

Se iau în braţe. Bentiţa lui Malorie e udă de lacrimi. 
Degetele nu i se par îndeajuns de puternice ca să-l prindă 


e 265 - 


de umeri, însă, cumva, reuşeşte. Se îngroapă în carnea lui, 
cât de adânc poate. 

— Tată... 

— Malorie. 

Sam Walsh plânge. Încearcă să vorbească, iar ea simte o 
bentiţă pe faţa lui şi râde, pentru că şi tata a trăit după 
legea bentiţei. Pentru că tatăl ei e în viață. 

— Am ştiut amândoi, spune Sam şi-n glasul lui se simte o 
uşurare incredibilă. Am ştiut amândoi că, dacă vom veni 
aici, te vom găsi. 

Olympia vorbeşte. Apoi, şi Tom, care e şi el, acum, lângă 
ei. Întrebând dacă Malorie se simte bine. Îi spune Olympiei 
că ideea lui a funcţionat. O întreabă apoi de ce are ochii 
deschişi. 

— l-am văzut deschişi de pe scenă, spune el, din spatele 
oglinzii. Am văzut că aveai ochii deschişi. 

Şi o creatură. Îi spune Olympiei că a văzut o creatură. 

Însă prin toate astea, un haos mai tulburător chiar şi 
decât cel provocat de venirea creaturilor, Malorie tot aude 
ceea ce tatăl ei - în viaţă, cine-ar fi crezut - a spus 
adineauri. 

Am ştiut amândoi că, dacă vom veni aici, te vom găsi. 

— Tată, zice ea, atingând cu buzele țesătura înfăşurată 
în jurul feţei lui. Tată, de ce aţi venit aici? 

Sam râde, iar în râsul lui, ea aude o eschivare 
dureroasă, nemărginită. 

— Mereu ai fost rebela noastră, spune el. Ţi-ai asumat 
riscuri pe care nouă ne-a fost mereu prea teamă să ni le 
asumăm. 

O ţine în braţe, strâns. lar Malorie cugetă: Fram, odată, 
genul de persoană care-şi asumă riscuri... 

Unde a dispărut acea persoană? 

Aude demnitate, exaltare în glasul lui Tom. Uluire în 
glasul Olympiei. Comunitatea din jurul lor devine din ce în 
ce mai zgomotoasă, iar Malorie îşi dă seama că, în pofida a 
ceea ce pretinde Tom că a făcut, în pofida bucuriei 
nesigure, denaturate, a acestei mulţimi, ei nu-i e teamă. 

Pentru prima oară în şaptesprezece ani, nu-i e teamă. 


e 266 » 


Şi, pentru o secundă, o străfulgerare, ea îşi aduce 
aminte de fata pe care a descris-o tatăl ei. Işi aduce aminte 
cum riposta în faţa unei lumi pe care o considera 
nedreaptă. 

Îşi aduce aminte că era ca Tom. 

— Mama ta, zice Sam, iar pe Malorie, pauza o 
îngrijorează. Ea ar fi... 

— Mama... 

Dar Malorie nu-şi poate termina propoziţia cu voce tare. 

Mama e moartă. 

Sam se ridică şi o ajută şi pe ea să se ridice. Apoi 
Malorie simte şi mâinile Olympiei şi pe ale lui Tom. 

Împreună, încearcă să o ajute să stea în picioare, însă, 
pe când tata vorbeşte iar despre mama, pe când tata stă 
alături de cei doi copii ai ei, pe când cea mai periculoasă 
comunitate pe care a cunoscut-o vreodată Malorie aclamă 
răsunător momentul, Malorie, stând aici, incapabilă să 
proceseze această nouă realitate, incapabilă să vadă şi 
altceva în afară de o gamă incredibil de variată de forme 
de nebunie, Malorie leşină în braţele celor pe care îi 
iubeşte. 


e 267 œ» 


31 


Când Malorie se trezeşte, o face cu ochii închişi. E 
întinsă pe ceva moale. O pătură o acoperă până la piept. 

Îşi dă seama că în cameră cu ea sunt oameni. 

— Mamă? 

E Tom. Tom e aici. 

— Poţi deschide ochii. 

E Olympia. Olympia e aici. 

Însă când Malorie deschide ochii, primul chip pe care-l 
vede e cel al tatălui ei. 

— 0... tată... 

Imaginea lui e brusc înceţoşată de lacrimi. O bucurie pe 
care, odată, o considera imposibilă. 

— Hei, spune Sam. 

Însă şi el are ochii umezi. 

Pare mai bătrân, dar se ţine bine. Păr alb. Ochi 
strălucitori. Acelaşi surâs pe care şi-l aduce aminte de 
dinainte ca lumea s-o ia razna. Hainele lui sunt diferite; o 
cămaşă de flanelă şi pantaloni de trening. Haine pe care 
Malorie nu-şi aduce aminte ca el să le fi purtat vreodată. 
Arată precum cineva care a mers pe jos, nu cu maşina, în 
ultimii şaptesprezece ani. Precum cineva care nu a mai 
văzut un televizor, n-a mai folosit un calculator şi nici într- 
un restaurant n-a mai mâncat de tot atâta vreme. 

Şi mai e ceva în ochii lui. Malorie distinge acolo emoţii 
greu de ţinut în frâu, amintiri, cunoaştere. 

Ea se uită la Tom. Pentru că acum îşi aduce aminte. 
Numele lui, incantat de o gloată de lunatici. Olympia, 
spunând că ochii fratelui ei sunt deschişi. 

Faţă în faţă cu o creatură. 

— Tom... 

Încearcă să se ridice, dar nu izbuteşte mare lucru. 

Tom o priveşte. Sănătos la cap. 

Olympia. Sănătoasă la cap. 

— Copiii tăi sunt fantastici, zice Sam. 

Malorie se uită la el şi abia reuşeşte să articuleze, 


e 268 » 


printre lacrimile proaspete: 

— Nepoţii tăi. 

— Îţi aduc nişte apă, zice Olympia, după care se ridică şi 
iese pe uşă. 

Malorie se uită prin cameră. Pături acoperă ferestrele. 
Pereţi lambrisaţi. Se află într-un pat micuţ, în ceva ce 
seamănă cu un dormitor pentru oaspeţi. 

E curat. E plăcut. 

Tata e aici. 

Malorie se uită iar la Tom. 

— Ce s-a întâmplat? 

Şi Tom pare mai în vârstă. Dar nu în acelaşi fel ca tatăl 
ei. Fiul ei are aspectul liniştit al cuiva care a realizat ceva 
ce şi-a pus de mult timp în minte să facă. 

Aerul unui om de succes, cu putinţă chiar şi aici, în 
această lume nouă. 

— Se pare că nepotul meu a inventat o cale de-a ne uita 
la ele, spune Sam. 

Malorie încearcă iar să se ridice, dar Sam s-a ridicat 
deja de pe scaun, lăsându-se în genunchi în faţa ei. 

— Nu trebuie să auzi totul deodată, spune el. Dar 
categoric trebuie să auzi asta. 

— Unde suntem? 

Sam zâmbeşte. 

— În ceea ce eu numesc casă de câţiva ani deja. După 
ce-au venit creaturile, am pornit-o către sud, împreună cu 
mama ta. Am la poveşti cât să umplu o bibliotecă. 

Malorie zâmbeşte. O fi inventat Tom un mod de-a se uita 
la creaturi, însă unele dintre ele bântuie încă la 
orizonturile minţii ei. 

— O, tată... şi eu, spune ea. 

— Suntem într-o casă situată cât mai departe posibil de 
lumea dezlănţuită, răspunde el. 

Sam se uită la ferestrele acoperite cu pături, iar Malorie 
şi-l aminteşte făcând exact acelaşi gest în tinereţea ei. 
Doar că atunci se uita gânditor la lumea de afară. lar 
acum? 

— Mary a insistat că vei veni aici. Nici nu-ţi poţi închipui 


e 269 œ» 


de câte ori ne-am contrazis. 

— Şi ea €...? 

— Dap. 

Nici urmă de suferinţă în glasul lui. Sam a trecut deja 
peste asta. La fel cum şi Malorie a trecut peste suferinţa 
pricinuită de pierderea lui. 

— Shannon... spune Malorie. 

Sam încuviinţează din cap şi îşi duce un deget la buze. 

— Olympia ne-a pus deja la curent cu toate. 

Bătrânul zâmbeşte în continuare. Malorie ştie că e din 
cauză că părinţii ei au acceptat deja moartea fiicelor lor cu 
mult, mult timp în urmă. 

— Ne-a? întreabă ea. 

— Doar pentru că mama ta a plecat dintre noi nu 
înseamnă că nu o menţin informată. E îngropată în curtea 
din spate. 

— O, Doamne, tată. Îmi pare foarte rău. 

Sam doar încuviinţează din cap, apoi ridică o mână, ca 
să-i dea de înţeles că e în regulă. 

— Aş vrea să o văd, spune Malorie. 

Sam se ridică şi îi întinde o mână, ca să o ajute şi pe ea 
să se ridice. 

— l-ar face mare plăcere. 


Malorie trage adânc aer în piept înainte de-a ieşi pe uşa 
din spate. Îl ţine pe Sam de mână. 

În pofida faptului că oamenii din Indian River s-au 
apucat deja să  confecţioneze  viziere din oglinzi 
unidirecţionale, au amândoi bentiţe la ochi. 

— De cât timp sunteţi aici? întreabă Malorie. 

— De aproape trei ani. 

— A venit cumva un recenzor la uşa voastră? 

Sam pare să cugete la întrebarea ei. Malorie aude vântul 
răsfirând frunzele copacilor. Aude cum frunzele sunt 
rostogolite pe peluză. 

— Da, răspunde Sam. Un tip mărunţel. Foarte periculos 
ce făcea el. Mama ta a zis că e ceva nobil. I-am oferit un 
loc să stea peste noapte, însă el a spus că are multă treabă 


e 270 œ» 


de făcut. 

Malorie simte că o podidesc din nou lacrimile, în spatele 
bentiţei. Ar vrea să îl găsească pe acest bărbat. Ar vrea să- 
i spună că ce-a făcut el, că ce face el, funcţionează. 

— Hai să o vedem pe Mary, continuă Sam. 

O conduce pe Malorie pe nişte trepte de beton ce dau 
spre o peluză. Ea aude un gard zgâlţâit de acelaşi vânt. 
Bentiţa îi e legată strâns pe faţă. 

— Aici, zice Sam. Nu e cine ştie ce. Dar l-am săpat eu 
însumi şi asta înseamnă ceva pentru mine. 

— Cum a... 

— În somn, Mal. Slavă Domnului că n-au fost creaturile. 

Bărbatul se lasă în genunchi, ajutând-o pe Malorie să 
facă la fel. Ea simte piatră sub degete. Un bloc masiv de 
piatră. Şi, de asemenea, frunze şi iarbă. 

— Aici. 

Apoi mâna lui se desprinde de a ei, iar Malorie rămâne 
singură cu Mary Walsh. Până acum, credea că a deplâns 
suficient moartea mamei sale. Însă aici o loveşte, cu toată 
forţa, gândul că, de fapt, nu i s-a îngăduit niciodată să 
jelească. 

Creaturile i-au răpit timpul necesar să o facă. 

— Mi-a fost atât de dor de tine, rosteşte Malorie într-un 
final. 

Apoi izbucneşte atât de tare în plâns, încât nu mai poate 
vorbi. 

x 


Malorie o vizitează pe Mary în fiecare zi, în cele două 
săptămâni cât rămân în această casă. Nu toţi cei din Indian 
River sunt la fel de progresişti precum cei pe care i-a auzit 
ea acolo, în piaţa centrală a oraşului, fără să-i şi vadă însă. 
Înţelege de ce Sam n-a plecat, în ciuda comportamentului 
unora pe care-i considera nemaipomenit de periculoşi cu 
doar paisprezece zile în urmă, ea îi şi înţelege. Oamenii din 
lumea cea nouă se împart în două categorii: siguri şi 
nesiguri. 

Dar cine poate spune care trăieşte mai bine, care îşi 
trăieşte mai din plin viaţa? 


e 271 œ» 


Se gândeşte mult la Gary. Prea mult. 

Malorie se pregăteşte şi e conştientă de asta. 

Olympia stă de veghe. 

Tinerii i s-au alăturat de multe ori la mormântul lui 
Mary. Îi spun poveşti, despre râu, despre şcoala pentru 
nevăzători, despre Tabăra Yadin, despre Trenul Orb. 
Malorie îi vorbeşte despre Shannon. li face bine să 
vorbească despre ea. li descrie pe oamenii pe care i-a 
cunoscut în casă. Îi povesteşte despre tizul lui Tom. Despre 
Olympia-femeia. Despre Felix, Jules, Cheryl, Don. Chiar şi 
despre Victor. Şi îşi dă seama, din expresiile de pe 
chipurile tinerilor, atunci când se întorc înăuntru, că pe 
multe dintre acestea le aud şi ei pentru prima oară. Oare 
chiar atât de dificil i-a fost să retrăiască ce s-a întâmplat în 
casă? Să îşi aducă aminte de cei pe care i-a cunoscut, i-a 
iubit şi i-a pierdut? 

Sam îi spune despre arbaleta pe care a păstrat-o în 
dulapul din debaraua din faţă a casei. Îi spune că a omorât 
nenumărate căprioare cu ea. Pe nevăzute. 

Sunt momente, ore minunate, când Malorie se simte ca 
acasă, în Upper Peninsula, acolo unde a crescut. Ca şi cum 
aceasta ar fi casa în care a copilărit. Ca şi cum departe, în 
curtea din spate, ar fi un pâlc de copaci în care a fugit o 
dată, un loc în care Sam şi Mary ştiau că se va duce. 

În vreme ce stau în bucătărie şi mănâncă amândoi din 
nişte conserve, Tom îi povesteşte lui Malorie ce s-a 
întâmplat. A făcut ochelarii în Tabăra Yadin, dar i-a fost 
prea teamă să-i testeze. I-a adus cu el, cu toate că i-a spus 
să nu o facă. Aici, în Indian River, pe scenă, doi bărbaţi au 
încercat să privească o creatură de dincolo de sticlă, prin 
oglinda unidirecţională adusă dintr-o băcănie locală. Nu şi- 
au pierdut minţile. Când a sosit Malorie, Tom îi testa şi el. 

A văzut creatura prin sticlă. Da. Şi a văzut-o şi pe 
Malorie. 

De câte ori îi spune această poveste, Malorie se 
gândeşte că sfârşitul o va îngrozi. 

Doar că nu e aşa. 

Tom e aici. E bine, sănătos. Şi poate, poate, că a făcut 


e 272 œ» 


ceva care va schimba lumea. 

Locuitorii din Indian River încearcă să producă vizierele 
în masă, spune Tom. Au fost trimişi oameni să găsească 
mai mult material în oraşele învecinate. 

Olympia şi Tom îşi petrec timpul pe afară. Privesc acolo, 
afară. Niciunul nu e nebun. Şi când vin iar înăuntru, le 
spun şi le tot spun poveşti lui Malorie şi Sam. 

Sam o ia adesea pe Malorie de mână. li zice în şoaptă că 
totul va fi bine. 

Şi aşa şi este. 

Copiii ei trăiesc, pentru prima dată în viaţa lor. Unul, cu 
ajutorul moştenirii genetice, celălalt, graţie minţii sale 
creative. 

Malorie a suferit. l-a adus până aici, până în acest 
moment. Tatăl şi mama ei au suferit. Mulţi dintre cei care 
locuiesc în Indian River au suferit şi ei, la rândul lor. 

Chiar şi cei care nu meritau. 

— Învaţă-mă să folosesc arbaleta, zice Malorie într-o 
dimineaţă, rămasă singură cu Sam în sufragerie. 

Se simte deja pregătită. 

Sam încuviinţează din cap. 

— Desigur. FI 


Olympia şi Tom o conduc, în timp ce Malorie cară arma. 
Nu i-a zis direct lui Sam ce are de gând să facă, însă 
bătrânul şi-a dat seama. 

Încă nu şi-a făcut curaj să folosească viziera lui Tom. l-ar 
părea că face un salt în timp de şaptesprezece ani. Dar, ca 
să-şi îndeplinească misiunea, va avea nevoie să vadă. 

Aşa că vede prin ochii copiilor ei. 

E a patra oară când au mers în oraş, în căutarea lui, a 
bărbatului pe care Tom îl numeşte încă, eronat, Henry. A 
bărbatului cu care Olympia a ştiut încă de la început că e 
ceva în neregulă. 

Cu fiecare drum afară, Malorie se întăreşte pentru 
schimbare. N-a mai ucis niciodată. N-a trebuit niciodată să 
apese vreun trăgaci, să taie vreun grumaz, să sugrume 
vreun străin. Pe niciunul dintre oamenii periculoşi pe care 


e 273 a 


i-au întâlnit în nenumăratele lor călătorii. Nici măcar pe 
străinii cei ciudaţi descoperiţi în Tabăra Yadin, ultimul loc 
pe care l-a numit casă. 

Dar uciderea lui Gary va însemna mai mult decât să 
devină o ucigaşă. Ea va regla şi socotelile rămase 
nerezolvate în privinţa timpului petrecut alături de 
prietenii ei din casă. Alături de prietenii pe care i-a 
îngropat, după ce a descoperit toate cadavrele, mai puţin 
pe al lui. 

Îl găsesc în faţa unui magazin de băuturi alcoolice, nu 
departe de casa în care stau împreună cu Sam. Olympia îl 
zăreşte şi o bate pe Malorie pe umăr, aşa cum i s-a spus să 
facă. 

— Doarme sprijinit de peretele de-afară, spune Olympia. 

— El e, confirmă Tom. 

Arbaleta e o armă redutabilă. Dar după şaptesprezece 
ani în care menirea ei în viaţă a fost doar aceea de a 
proteja, Malorie e mai puternică decât a fost vreodată. 

— Niţel mai sus, zice Tom. 

E lângă umărul lui Malorie, ajutând-o să ţintească. 

— Ceva mai mult, intervine Olympia, care ajustează 
unghiul arbaletei. 

Dacă ratează, vor trebui să se gândească repede la ce au 
de făcut. 

Ea aproape că aude uşa închizându-se. Declicul 
zăvorului. Trecutul lăsat deoparte. 

O loveşte gândul că, în mod incredibil, Gary a avut într- 
un fel dreptate. 

Omul a fost creatura de care ea şi prietenii ei din casă ar 
fi trebuit să se teamă cel mai tare. 

— În regulă, zice Tom. 

Malorie eliberează trăgaciul. Gary nu scoate niciun 
sunet. 

— L-a lovit drept în piept, spune Tom. 

— În inimă, precizează Olympia. 

Cei trei se apropie precauţi de cadavrul lui. 

— 'Ţeapă, nemernicule, spune Tom. 

— Ai grijă cum vorbeşti, îl dojeneşte Malorie, şi adaugă: 


e 274 a 


Pentru cineva care vorbea atât de mult, n-a mai avut niciun 
cuvânt de zis. 

Olympia îi ghidează mâna lui Malorie, pentru a verifica 
pulsul lui Gary. 

E mort. 

— Să nu scoateţi săgeata, le zice Malorie. Vreau să 
rămână aşa pentru g. 

Copiii dorm. Sam doarme. 

Malorie a discutat îndelung cu tatăl ei despre ce vrea el 
să facă şi cum anume vrea să procedeze. Niciunul dintre ei 
nu crede că ar trebui să rămână să trăiască aici, în această 
casă, în această comunitate, pentru totdeauna. Sam 
pomeneşte adesea că ar vrea să se întoarcă în casa în care 
a crescut Malorie. Ar fi o călătorie lungă, dar Malorie 
crede că tatăl ei i-ar putea face faţă, şi amândoi vor să o 
facă, însă niciunul nu a stabilit încă ziua în care acest lucru 
se va întâmpla. 

Acum, la şase dimineaţa, când e încă întuneric afară, 
Malorie coboară scările spre parter. Aici, în bucătărie, 
vâră un pahar într-o găleată de lemn plină cu apă şi bea. 

Pe masa din bucătărie se află viziera pe care cei din 
Indian River au confecţionat-o din oglinda unidirecţională 
a lui Tom. O parte dintre locuitori au venit la ei, trăgând 
nădejde să stea de vorbă cu Tom despre invenţie. Inainte, 
Malorie nu lăsa pe nimeni să intre în casă. Acum, ea-i 
selectează pe cei pe care îi primeşte. Când i-a interzis 
Athenei Hantz să intre, legenda locală s-a simţit jignită. 
Când i-a cerut o explicaţie, Malorie i-a zis că a avut noroc. 
A avut noroc că Tom a scăpat teafăr şi nevătămat după ce- 
a făcut. Căci dacă ar fi păţit ceva... 

Malorie ridică viziera. Se uită la ea. Chibzuieşte. 

Şi-o pune pe ochi. 

Rămâne în faţa uneia dintre ferestrele acoperite cu o 
pătură, înfruntând întunericul preţ de câteva minute, 
înainte să-şi ia haina din cuierul de lângă uşa de la intrare, 
să închidă ochii şi să iasă afară. 

E toamnă acum. Malorie aude frunzele zdrobite sub 


e 275 a 


ghetele ei. 

Îşi ţine capul plecat, în vreme ce așteaptă ca lumina 
soarelui să o încălzească. Îi place să stea aici, lângă 
mormântul lui Mary. Îi place să discute cu ea. Îi repetă 
poveşti despre Shannon, cu capul plecat, cu ochii închişi. 

Îi povesteşte lui Mary despre Dean Watts. Îi spune că 
poate, când vor pleca în sfârşit spre nord, Malorie va face 
un popas în Mackinaw City, ca să îl caute pe bărbatul care 
a readus trenul la viaţă. 

Şi chiar când soarele îi mângâie gâtul, chiar când simte 
că o lumină nouă, cu care nu e obişnuită, a început să-i dea 
târcoale, Malorie, pentru prima dată în mai bine de zece 
ani, deschide ochii afară. 

O surprinde cât de familiare i se par culorile. Prieteni 
vechi, care au revenit. La picioarele ei se află mormântul 
lui Mary; frunze galbene, portocalii şi roşii. Când ridică 
privirea, vede o creatură ce stă cam la şase metri 
depărtare, în curte. 

Malorie nu se mişcă. 

Simte o pasăre încercând să-şi ia zborul undeva în 
mintea ei, o făptură la fel de neagră precum părul ei şi la 
fel de albastră precum ochii ei. 

Însă, în pofida acelui fluturat de aripi, orice ar încerca să 
scape de acolo nu izbuteşte să o facă. 

Malorie inspiră, îşi ţine răsuflarea, expiră. 

Priveşte. 

Vede. 

Infinitul se uită cu luare-aminte la el însuşi. Eternitatea 
e faţă în faţă cu nesfârşita-i călătorie. 


Şi în ciuda miilor de cuvinte diferite ce îi răsar în minte 
pentru a o descrie, şi a efortului de a o numi, Malorie ştie 
că privind acum, lângă mormântul mamei sale, când tatăl 
şi copiii ei dorm liniştiţi înăuntru, ea a clădit o punte peste 
o prăpastie, iar acum nu mai poate pierde nimic şi nimic 
nu îi mai este răpit. În schimb, ceva i-a fost dat înapoi. 


e 276 » 


POSTFAŢĂ / MULŢUMIRI 


Am o chestie cu manuscrisele brute. Unii i-ar spune 
fetiş. Într-o realitate uşor diferită, consider manuscrisul 
brut al unei cărţi sau demo-ul unui cântec un lucru 
finalizat. Ba am ajuns până într-acolo încât consider 
schiţele poveşti finalizate, deşi expuse cam bizar. Chestia e 
că înainte de a semna contractul pentru prima carte, n-am 
avut niciun motiv să rescriu ceva. Deja terminasem vreo 
duzină de manuscrise brute (pe atunci le numeam doar 
cărți) şi, pentru mine, acestea erau la fel de complete 
precum ediţiile cartonate din biblioteca mea. Le 
împărţeam pe la toată lumea; trupelor alături de care noi, 
The High Strung, efectuam turnee, prietenilor şi familiei, 
străinilor. În anii '90, eu şi Mark Owen, partenerul meu în 
compunerea cântecelor, aveam o listă de nume cărora le 
trimiteam casete, copii de proastă calitate ale unor albume 
mai puţin cunoscute. Acei douăzeci de oameni au fost 
suficienţi. Ei au făcut ca grupajul de cântece să devină 
realitate. Datorită faptului că am trimis prin poştă Bid Me 
Off şi A Lot of Old Reasons, eu şi Mark ne-am putut apuca 
de următorul set, încă nescris, uşuraţi că mai aveam un 
album în traistă, entuziasmați că ne-am putea apuca de 
următorul. În acea perioadă, am învăţat să apreciez cu 
adevărat prima încercare, tatonarea terenului atunci când 
nimeni nu se uită. Vă place muzica live? Manuscrisele 
brute şi demo-urile au fost şi continuă să fie la fel. O 
prestație. Viteză fluctuantă, note ratate, versuri uitate pe 
ici, pe colo. 

Şi îmi plac la nebunie. 

Salut, sunt Josh Malerman. Şi sunt un Prolific. 

E un cuvânt care poate atrage anumite critici, iar cele 
mai frecvente sunt de genul: Dacă scrii atât de mult, cum 
ar putea o anumită carte sau un anumit cântec să însemne 
cu adevărat ceva pentru tine? Sau: Pare că ai fi mai 
interesat să termini o carte decât de cartea în sine. Sau 
asta: Cu tot materialul tău, nu ştiu de unde să încep. Însă 


e 277 œ» 


ceea ce înţelege Prolificul, în adâncul sufletului, e că poţi 
începe de oriunde vrei în catalogul Prolificului şi să 
porneşti în orice direcţie pofteşti de acolo. Pentru noi, e o 
perspectivă încântătoare, care nu diferă foarte mult de o 
„prospectare”, indiferent de direcţia în care ai pornit, 
către operele mai de început sau pe calea pe care ai 
urmat-o, întotdeauna cauţi ceva ce seamănă cu aurul. Ceea 
ce Prolificul preţuieşte mai presus de orice nu e singura 
operă de artă, ci canonul. Lucrarea. Arcuirea unei minţi 
creative incapabile să se oprească, valurile iscate de idei 
nesfârşite. Oare am pomenit faptul că Prolificul crede că 
tot ce face, în orice clipă, e un instantaneu al unui întreg? 
Că, pentru el, să aştepte ani întregi între proiecte se 
aseamănă cu pierderea a o mie de fotografii dintr-o eră 
care, privind în urmă, era mult mai grozavă decât o 
consideram în acel moment? 

Cine vrea să rateze acele poze, acele vremuri? 

Am adus toate astea în discuţie cu un motiv. 

Manuscrisul brut al cărţii Bird Box. Orbeşte a fost scris 
într-o frenezie de douăzeci şi şase de zile, în luna 
octombrie a anului 2006. La acea vreme şi cu siguranţă 
când am început-o, era doar următoarea poveste care 
trebuia scrisă. Aveam imaginea unei mame legate cu 
bentiţa la ochi, doi copii legaţi la ochi, navigând pe un râu. 
Nimic mai mult. Unde se duceau? De ce anume fugeau? De 
ce nu se puteau... uita? Toate aceste întrebări şi-au primit 
răspunsurile pe măsură ce înaintam în poveste; ceea ce-a 
început ca o posibilitate s-a transformat în sânge, sudoare 
şi spaime, şi cu ea m-am apropiat cel mai mult de citirea 
unei cărţi pe măsură ce o scriam. lar spiritul unui 
asemenea lucru, ideea că trebuia să scriu în fiecare zi, ca 
să termin povestea, ca să mai adaug o carte la teancul tot 
mai mare de manuscrise din biroul meu, era, fără discuţie, 
născută din filosofia Prolificului. Precum în cazul trupei 
Guided by Voices sau al unor personalităţi ca Alfred 
Hitchcock, exista senzaţia că dacă te opreai, dacă 
încetineai, dacă (icnet) aşteptai inspiraţia, asta echivala cu 
moartea creativităţii. Te poţi vedea cu uşurinţă stând pe 


e 278 + 


marginea unei stânci, singur, zărind abisul de dedesubt, 
cântărind ideea dacă să sari sau nu. Deoarece Prolificul 
ştie, mai presus de orice, că din partea artistului nu te poţi 
aştepta să aibă habar care dintre operele lui sunt cele 
bune, care ar putea rezona cu alte persoane şi, cu 
siguranţă, care idee ar trebui culeasă de câmpul vanităţilor 
în floare. 

Nimic nu-l sperie mai mult pe Prolific decât un Cimitir al 
Ideilor. Nici măcar unul plin cu cadavre. 

Aşa că, de ce să nu scrii... tot? 

În acest spirit am început să scriu Bird Box. Orbeşte. A 
fost terminată în toiul unei furtuni creative, de cântece, 
turnee, spectacole şi o mie de discuţii care, dacă ar fi fost 
înregistrate, ar fi trebuit să le atribui şi nume şi să le 
descriu, pe fiecare în parte, ca mici opere de sine 
stătătoare. După Bird Box. Orbeşte, am scris pur şi simplu 
următoarea carte, o lucrare complexă de şase sute de 
pagini, intitulată Bring Me the Map. Însă în timp ce lucram 
la Map şi în timp ce The High Strung începea un nou 
turneu, am început să primesc reacţii din partea 
prietenilor şi a membrilor familiei cărora le trimisesem 
Bird Box. Orbeşte. 

Aici intră în scenă mulţumirile. 

Vă puteţi închipui câtor oameni trebuie să le mulţumesc, 
celor care m-au încurajat şi ajutat, pe parcursul celor 
paisprezece ani care s-au scurs între primul manuscris 
brut al volumului Bird Box. Orbeşte şi publicarea versiunii 
finale, oficiale, a lui Malorie? 

Într-un cuvânt (şi, nu tocmai o coincidenţă, titlul unui 
cântec de-al trupei High Strung): o legiune. 

Am să încep cu mama, Debbie Sullivan, care a citit Bird 
Box. Orbeşte la un concurs de câini din Indiana şi care m-a 
sunat să-mi spună că e ceva în neregulă cu, pe atunci, cele 
113.000 de cuvinte care nu erau împărţite pe capitole, nu 
aveau spaţii la început de rând şi erau toate în italice. [i 
plăcuse. Şi tatăl meu vitreg, Dave, m-a sunat. Şi prietenul 
meu, Matt Sekedat. Cumnata mea, Alissa. Am scos cartea 
la imprimantă pentru prietena/proprietăreasa mea, June 


e 279 œ» 


Hutchingson, i-am dat-o într-o seară, iar dimineaţa deja o 
terminase. Reacţia ei îmi rămâne şi azi vie în minte. 

Acestor primi cititori, le strig cât pot de tare: 
mulţumesc! Căci, dacă n-ar fi fost acea mână de oameni 
care să citească povestea lui Malorie în prima ei versiune, 
poate că nu aş fi atras atenţia asupra ei, mai târziu, când i- 
am cunoscut pe Ryan Lewis şi pe Candace Lake, un cuplu 
de impresari care citiseră Goblin, dar au ştiut că e cazul să 
începem cu altceva, nu cu o colecţie de nuvele. Datorită lui 
Ryan şi lui Candace, precum şi sprijinului acordat de 
genialul avocat Wayne Alexander, am ajuns, în 2010, să 
rescriu Bird Box. Orbeşte într-un mod destul de 
semnificativ. Am tăiat povestea în două, am eliminat tot 
ceea ce mi s-a părut a fi redundant, am împărţit povestea 
în capitole, am introdus alineate şi am scos italicele care, 
până atunci, în principiu, oferiseră poveştii o tentă onirică. 
Ryan, Candace şi Wayne au expediat cartea agentei Kristin 
Nelson, al cărei site web, la acea vreme, spunea că nu e 
interesată de genul horror. Şi brusc, se părea că atât 
cartea, cât şi eu, ne găsiserăm o echipă. De aici, Kristin a 
vândut mai departe Bird Box. Orbeşte, care a fost selectată 
în 2012, apoi am mai rescris-o o dată, pornind de la bază 
(unul dintre beneficiile de care ai parte dacă eşti un 
Prolific îl reprezintă priceperea de-a scrie aceeaşi carte a 
doua oară), Universal Studios au cumpărat drepturile 
pentru film, iar cartea a fost publicată în 2014. Şi astfel a 
început pentru mine povestea lui Malorie, ce avea să 
ocupe un loc mult mai însemnat în viaţa mea decât aş fi 
prevăzut vreodată. 

Vă mulțumesc, Candace, Ryan, Wayne, Kristin şi Lee 
Boudreaux, pentru că aţi redactat Bird Box. Orbeşte şi 
pentru că trebuie să vă fi dat seama că nu mai lucrasem 
niciodată într-un mediu profesionist, dar aţi avut bunătatea 
să nu mi-o ziceţi la acea vreme. 

Cu toate astea, niciun Prolific cu stimă de sine nu şi-ar 
încetini ritmul de lucru doar pentru că a obţinut un anumit 
succes cu o singură carte sau cu un singur cântec. El 
încearcă în mod constant noi posibilităţi, o uşă rămasă 


e 280 » 


parţial deschisă, simțind briza printr-o crăpătură în perete, 
pe unde ar putea pătrunde o nouă poveste. 

Însă ceea ce s-a întâmplat în cazul lui Malorie a fost că 
una a scăpat afară. 

În timp ce măcelăream Bird Box. Orbeşte, am înlăturat o 
iţă a romanului care nu-şi mai avea locul. Sau, ca să mă 
exprim mai clar: cartea publicată ar fi fost de două ori mai 
lungă dacă nu aş fi scos o anumită idee pe care, după o 
vreme, am început să o consider un roman în sine. Dar 
înainte să decid dacă aveam sau nu să urmez intriga cu 
pricina, Netflix a cumpărat drepturile de la Universal şi, 
drept să spun, orice planuri aş fi avut eu în minte, lista cu 
ce ar fi trebuit să scriu după şi ce ar fi putut sau nu să 
devină o nouă carte, au fost spulberate, date peste cap şi 
abandonate, ca şi cum un soi de val mareic s-ar fi revărsat 
prin gaura cheii în biroul meu. Deoarece, când am 
terminat de văzut filmul pentru prima oară, m-am apropiat 
de logodnica mea, Allison, şi am întrebat-o: „Şi acum ce se 
întâmplă cu Malorie?” 

Le mulțumesc producătorilor filmului: Chris Morgan, 
Ainsley Davies, Scott Stuber şi Dylan Clark, pentru că m- 
aţi adus într-un asemenea loc. Şi îţi mulţumesc, Michael 
Clear, pentru că le-ai prezentat cartea acestor producători. 
Mulţumesc, Netflix şi echipei de filmare şi prietenilor pe 
care mi i-am făcut pe platoul de filmare, în special, dar nu 
doar lor, membrilor echipei de filmare: Happy Anderson, 
Pruitt Taylor Vince, Julian Edwards, Vivian Lyra Blair şi 
fantasticului David Dastmalchian. 

Mulţumesc, Susanne Bier şi Eric Heisserer. 

Şi îţi mulţumesc (cu o plecăciune), Sandra Bullock, 
pentru că mi-ai înfăţişat cum ar arăta Malorie dincolo de 
imaginaţia mea. 

Şi astfel... de la Malorie la Malorie, la paisprezece ani 
după ce am introdus-o pentru prima dată într-un 
manuscris brut, m-am trezit cuprins de aceeaşi ardoare ca 
atunci, am închiriat acelaşi spaţiu pe care odinioară îl 
numeam casă, sălaşul lui June, biroul pe care scrisesem 
manuscrisul brut al romanului Bird Box. Orbeşte, aflat la 


e 281 œ» 


etajul trei al unei splendide reşedinţe din districtul Boston- 
Edison al oraşului Detroit, şi m-am dus acolo în fiecare 
dimineaţă, am urcat scările, am scris Malorie şi am scris 
despre  Malorie şi Tom şi Olympia, cu experienţa 
Prolificului care călătorise prin zeci de poveşti (romane, 
cântece, filme), doar ca să revină la ea, la personajul care 
a însemnat atât de mult pentru mine, cu mult înainte de a 
fi prezentat lumii. 

Malorie. 

Şi făcând asta, înțelegând că există mai mult spaţiu de 
desfăşurare pentru a-i spune povestea, fără a atinge în 
vreun mod semnificativ cartea iniţială, mi-am dat seama, 
pe deplin, că orice urmare a lui Bird Box. Orbeşte n-ar fi 
putut fi despre un alt bărbat sau o altă femeie care să se 
confrunte cu creaturile în felul lor propriu, n-ar fi putut fi 
despre lumea largă, ci trebuia să se concentreze pe însăşi 
Malorie; Bird Box. Orbeşte nu a fost o poveste apocaliptică 
propriu-zisă, ci, mai degrabă, povestea reacției unei femei 
atunci când lumea este cuprinsă de întuneric. 

Bird Box. Orbeşte va fi mereu, sub orice formă, povestea 
lui Malorie. 

Del Rey Books mi-a oferit şansa de a scrie iar despre ea. 

Discuţiile pe care le-am purtat cu editorul Tricia 
Narwani au fost nepreţuite; mi-au oferit combustibilul 
necesar ca să pot răzbate prin săptămânile „sălbatice” ce 
se iveau după fiecare rescriere, atunci când nu eşti convins 
că ai să ajungi la liman, deşi o faci de fiecare dată. 

Le mulţumesc din suflet tuturor celor de la Del Rey 
Books, care au lucrat la Malorie: 


Tricia Narwani 
Scott Shannon 
Keith Clayton 
Alex Larned 
Julie Leung 
Ashleigh Heaton 
David Moench 
Mary Moates 


e 282 » 


David Stevenson 
Aaron Blank 

Nancy Delia 

Erich Schoeneweiss 
Rebecca Maines 


Au mai fost şi alţi factori, alte situaţii întâlnite pe drum, 
ce nu ţin de domeniul notiţelor: pentru astea, le mulţumesc 
lui Allison Laakko şi lui Kristin Nelson. Allison este cea 
care a venit cu ideea că, datorită şinelor sale, un tren ar 
putea reprezenta cel mai sigur mod de-a călători printr-o 
lume învăluită în întuneric. Am discutat despre cum ar 
putea funcţiona unul, atât timp cât şinele rămân libere şi 
nimic nefast nu se iveşte la bord... 

lar Kristin mi-a oferit o indicație esenţială, când mi-a 
reamintit că, în pofida faptului că am firea unui Prolific, şi 
deci înclinația naturală de-a nu reveni niciodată la locul 
unde s-a petrecut actul magic, era nu doar recomandat ca 
Malorie să se asemene în spirit cu Bird Box. Orbeşte, ci 
poate că era chiar necesar ca acest lucru să se întâmple. 

Allison, Kristin, tuturor, vă mulţumesc. 

Dave Simmer, ca întotdeauna, îţi mulţumesc. 

Aşa că, vedeţi voi, puterea unui manuscris brut constă 
nu doar în faptul că te ajută să conturezi ceea ce vrei să 
faci, el nu se rezumă strict la potenţialul pe care-l conţine: 
prima ciornă poate fi magică, indiferent cât de „corectă” 
sau de „greşită” poate părea în timp ce o scrii, dacă alegi 
să o priveşti din acest unghi, un instantaneu al celui care 
erai când o scriai, indiferent că erai inspirat sau nu, astfel 
încât, mai târziu, să te uiţi la acea poză şi să spui: 

A, da, acela eram eu exact înainte de a-i cunoaşte pe toţi 
aceşti oameni cărora trebuie să le mulțumesc, aceşti 
oameni incredibili, deopotrivă reali şi imaginari. 


JOSH MALERMAN 
MICHIGAN, 2020 


e 283 + 


e 284» 


La doisprezece ani după ce Malorie şi-a găsit salvarea fugind 
pe râu, impreună cu cei doi copii ai săi, bentiţa pe care fiecare 
dintre ei o poartă la ochi rămâne singura barieră între rațiune 
şi nebunie. E de ajuns o simplă privire aruncată uneia dintre 
creaturile care bântuie lumea, pentru a împinge pe oricine la 
fapte de o violență extremă. Și nu există incă nici o explicație. 
Nici o soluție. 

Tot ce poate face Malorie e să supraviețuiască - şi să se 
asigure că şi copiii ei, ajunşi la vârsta adolescenței, respectă 
intocmai regulile supraviețuirii. Nu vă /leneviți, le spune ea. Nu 
vă scoateti bentița. SI NU PRIVIȚI, 

Dar apoi primesc o veste ce pare de necrezut. Şi, odată cu 
ea, pentru prima oară după multă vreme, Malorie își îngăduie 
o mică speranţă. Nişte persoane foarte dragi, despre care cre- 
dea că au murit cu mult timp în urmă, ar putea fi încă în viată. 

Ca să-şi recapete existenta. Malorie trebuie să se avânte din 
nou într-o lume plină de primejdii necunoscute - şi să riște 
incă o dată viețile copiilor ei. Căci Malorie nu se teme numai de 
creaturi, ci şi de oamenii care pretind că le-ar fi capturat, de 
invențiile monstruoase şi de ideile noi şi periculoase, precum 
şi de zvonurile potrivit cărora creaturile ar fi devenit încă şi 
mai înfricoşătoare. 


„Malorie este continuarea indelung asteptată a bestsellerului 
Bird Box. Orbeşte şi e chiar mai bună decât prima carte. 
Un roman încântător de sumbru, tulburător și fascinant 
deopotrivă, pe care l-am citit pe nerăsuflate, Una dintre 
cele mai bune poveşti horror. PARNSAKO. în ultimii a ani.” 


e 286 œ»