Cormac McCarthy — Drumul

m 


AE pran "i Pimen aaa 


Cormac McCarthy 


DRUMUL 


Original: The Road (2006) 


Traducere din engleză și note: 


IRINA HOREA 


virtual-project.eu 


E D I T U R A 
HUMANITAS 
îctien_— 


2009 


VP - 


Când se trezea în pădure, în întunericul și frigul noptii, 
întindea mâna ca să-l atingă pe copil, care dormea lângă el. 
Nopți mai întunecate decât întunericul, iar zilele, fiecare mai 
cenușie decât cea de dinainte. Ca și când se instala un glaucom 
înghețat, făcând lumea să pălească. Mâna lui se ridica și cobora 
încet, cu fiecare respiraţie prețioasă. Dădu la o parte prelata de 
plastic și se ridică în capul oaselor, înfofolit în straiele și păturile 
rău mirositoare, și privi spre răsărit, doar-doar o zări o geană de 
lumină, dar în zadar. În visul din care se trezise, hălăduia printr- 
o peșteră în care-l ducea de mână copilul. Lumina felinarului lor 
se zbenguia pe roca udă a pereţilor. Asemenea pelerinilor din 
fabulă, înghiţiţi și pierduţi în măruntaiele unei fiare de granit. 
Canale adânci de piatră, în care picura și cânta apa. Măsurând 
în tăcere minutele pământului și ceasurile, și zilele lui, și anii, 
întruna. Până ce-au ajuns într-o sală uriașă de piatră, unde se 
afla un lac negru, străvechi. lar pe malul îndepărtat, o creatură 
care-și înălța botul plin de apă din lacul cu mal pietros și se 
holba în lumină cu ochi albi și morți, orbi, ca două ouă de 
păianjen. Și-a aplecat căpăţâna până la apă, ca pentru a 
adulmeca ceea ce nu putea distinge. Ghemuit acolo, albinos, 
despuiat, translucid, cu oasele ca de alabastru, turnate în umbră 
pe rocile din spatele său. Măruntaiele sale, inima palpitândă. 
Creierul ce pulsa într-un clopot de sticlă mată. Și-a clătinat capul 
într-o parte și-n alta, apoi a scos un geamăt surd, s-a răsucit, a 
pornit-o cu pas clătinat și, fără zgomot, a făcut un salt în 
întuneric. 

e 

La ivirea primei luciri cenușii a zorilor, se ridică în picioare, 
lăsându-l pe băiat să doarmă, ieși în drum, se lăsă pe vine și 
cercetă ţinutul dinspre miazăzi. Pustiu, tăcut, fără Dumnezeu. 
Se prea poate să fi fost octombrie, dar nu era sigur. De ani 
întregi nu mai ţinea răbojul zilelor. Se îndreptau spre sud. Aici 
nu mai puteau supraviețui încă o iarnă. 

e 

După ce se lumină destul ca să folosească binoclul, privi la 
valea de dedesubt. Totul se pierdea în întuneric. Cenușa moale, 
învolburându-se în fuioare peste asfaltul drumului. Cercetă atent 
tot ce putea distinge. Frânturile de drum acolo jos, printre 
copacii morţi. Căutând orice pată de culoare. Orice mișcare. 
Orice dâră de fum care se înălța. Luă binoclul de la ochi, își trase 


VP -3 


masca de tifon de pe față și-și șterse nasul cu dosul mâinii, apoi 
scrută din nou regiunea cu binoclul. După care șezu acolo, cu 
binoclul în mâini, urmărind cum lumina cenușie a zilei prindea 
cheag peste pământuri. Știa doar că băiatul era chezășia lui. Își 
spuse: Dacă el nu este cuvântul Domnului, atunci Domnul 
nicicând n-a cuvântat. 
e 
Când se întoarse, copilul încă dormea. Trase de pe el prelata 
albastră, de plastic, o împături, o duse la cărucior, o puse la 
locul ei și reveni cu farfuriile, niște turte de ovăz puse într-o 
pungă și-o sticlă de plastic plină cu sirop. Întinse pe jos mica 
prelată pe care-o foloseau drept masă, puse pe ea ceea ce 
adusese, împreună cu pistolul de la brâu, apoi se așeză și se 
uită la băiat cum doarme. In timpul somnului, își scosese masca, 
iar aceasta se rătăcise pe undeva, sub pleduri. Se uită la băiat, 
apoi privi printre copaci, la drum. Locul ăsta nu era sigur. Puteau 
fi văzuţi de pe drum, acum că se luminase. Băiatul se răsuci sub 
pătură. Apoi deschise ochii. Bună, tati, spuse el. 
Sunt aici. 
Știu. 
(J 
O oră mai târziu, erau pe drum. Împingea căruciorul și 
amândoi, el și băiatul, duceau rucsacuri în spate. În rucsacuri se 
aflau lucruri esenţiale. Pentru cazul în care-ar fi fost nevoiţi s- 
abandoneze căruciorul și s-o ia la sănătoasa. Prinsă de mânerul 
căruciorului, o oglindă de motocicletă, în ramă cromată, de care 
se folosea ca să supravegheze drumul din spatele lor. Își ridică 
rucsacul ceva mai sus pe umeri și măsură cu privirea ţinutul 
devastat. Drumul era pustiu. Mai jos, în vâlcea, serpentina 
cenușie, încremenită a unui râu. Nemișcată, cu contururi 
precise. De-a lungul malului, un vălmășag de trestiiș mort. Eşti 
bine? întrebă el. Băiatul dădu din cap. Porniră mai departe, pe 
drumul asfaltat, în lumina plumburie, târșâindu-și picioarele prin 
cenușă, fiecare fiind pentru celălalt lumea întreagă. 
e 
Traversară râul peste un vechi pod de beton și, după câțiva 
kilometri, ajunseră la o benzinărie construită la marginea 
drumului. Se opriră și-o cercetară fără să se-apropie. Cred că 
trebuie să vedem ce-i cu ea, spuse bărbatul. S-aruncăm o 
privire. Buruienile pe care le striveau sub tălpi se transformau în 


VP -4 


pulbere. Traversară asfaltul crăpat al refugiului și găsiră 
rezervorul pentru pompe. Capacul dispăruse și bărbatul se lăsă- 
n genunchi și-n coate ca să miroasă conducta, dar mirosul de 
benzină nu mai era decât o amintire, palidă și stătută. Se ridică 
și cercetă clădirea. Pompele necilintite, cu furtunurile la locul lor, 
ceea ce era ciudat. Ferestrele intacte. Ușa către atelierul auto 
era deschisă, așa că intră. In picioare, lângă perete, un dulap 
metalic pentru scule. Se uită prin sertare, dar nu găsi nimic din 
ce i-ar fi fost de folos. Nişte piulițe de doi centimetri, în stare 
bună. Un clichet. Se uită în jurul său prin garaj. Un recipient de 
metal plin de gunoaie. Intră în birou. O masă de metal, o casă 
de marcat. Niște manuale vechi, de reparaţii auto, umflate de 
jilăveală. Linoleumul era pătat, dezlipit și îndoit de apa scursă 
din tavan. Se-apropie de masă și rămase acolo. Apoi ridică 
receptorul și formă numărul de telefon de la locuinţa tatălui său, 
din acel trecut îndepărtat. Băiatul îl privea. Ce faci? întrebă el. 
e 

La jumătate de kilometru mai jos pe drum, se opri și se uită în 
urmă. N-am gândit bine, zise el. Trebuie să ne-ntoarcem. 
Împinse căruciorul din drum și-l răsturnă într-o rână, într-un loc 
unde nu putea fi văzut, își lăsară acolo și rucsacurile și se- 
ntoarseră la benzinărie. Luă din atelierul auto recipientul cu 
gunoaie, îl răsturnă și alese toate sticlele de plastic pentru ulei 
de motor, de-un sfert de galon. Apoi se-așezară pe jos, 
decantând conţinutul fiecăreia în parte, una câte una, după care 
le puseră cu gura-n jos, ca să se scurgă pe-o tavă - și uite-așa, 
strânseră până la urmă aproape cât să umple pe jumătate o 
sticlă. Înșurubă dopul de plastic, șterse sticla cu o cârpă și-o 
cântări în mână. Ulei pentru micul lor felinar, ca să lumineze în 
lungile amurguri cenușii, în lungii zori cenușii. O să poţi să-mi 
citești povești, spuse băiatul. Nu-i așa, tati? Da, răspunse el. Așa 
e. 

e 

De partea cealaltă a văii prin care curgea râul, drumul 
traversa o întindere de pământ pe care pârjolul nu iertase nimic. 
De-o parte și de alta, până în zare, trunchiuri carbonizate, 
rămase fără ramuri. Cenușa suflată peste drum, braţele 
atârnânde ale firelor oarbe, spânzurate de stâlpii de electricitate 
înnegriți, gemând slab în bătaia vântului. O casă arsă într-un 
luminiș, dincolo de ea, câteva fânețe sterpe, cenușii, un mal de 


VP-5 


lut roșu ca sângele, unde se zărea un șantier de amenajări 
rutiere, abandonat. lar mai încolo, pancarte cu firmele unor 
moteluri. Toate, așa cum fuseseră odată, doar că acum 
decolorate, șterse de vreme. in vârful dealului, se opriră-n frig 
și-n bătaia vântului, ca să-și tragă sufletul. Bărbatul se uită la 
băiat. Sunt bine, spuse băiatul. Bărbatul își puse mâna pe 
umărul lui și făcu un semn din cap către hotarul ce se deschidea 
sub ei. Luă binoclul din cărucior și scrută câmpia din vale, unde 
conturul unui oraș se decupa pe acel fundal cenușiu, asemenea 
unui desen în cărbune schiţat pe întinderea pustie. Nu se vedea 
nimic. Nicio dâră de fum. Pot să mă uit și eu? zise băiatul. Da. 
Bineînțeles că poți. Băiatul se sprijini de cărucior și reglă 
binoclul. Ce vezi? zise bărbatul. Nimic. Cobori binoclul. Plouă. 
Da, zise bărbatul. Știu. 
(J 

Lăsară căruciorul într-o văioagă, acoperit de prelată, urcară 
panta printre trunchiurile întunecate ale copacilor rămaşi în 
picioare, spre locul unde bărbatul văzuse o terasă stâncoasă 
lungă, se așezară sub ea și priviră cortinele cenușii de ploaie 
care biciuiau valea. Era foarte frig. Ședeau vârâţi unul în altul, 
învelit fiecare într-o pătură pusă peste hanorac, și după un timp 
ploaia încetă, se mai auzea doar picurul în pădure. 

e 

După ce vremea se limpezi, se-ntoarseră la cărucior, dădură 
la o parte prelata, luară dinăuntru păturile și lucrurile 
trebuincioase pe timpul nopţii. Urcară dealul înapoi și-și făcură 
tabăra în ţărâna uscată de sub stânci, iar bărbatul se așeză și-l 
cuprinse pe băiat în braţe, încercând să-l încălzească. Infășuraţi 
în pături, priveau cum se lasă întunericul fără nume și îi învăluie. 
Silueta cenușie a orașului dispăru la căderea nopţii, asemenea 
unui duh, iar bărbatul aprinse micul felinar și-l puse într-un loc 
ferit de vânt. Apoi ieșiră amândoi în drum, el îl luă pe băiat de 
mână și urcară până-n vârful dealului, unde drumul urma 
creasta și de unde puteau privi până departe spre sud, peste 
pământurile tot mai întunecate, și se opriră acolo, în bătaia 
vântului, înveliți în pături, căutând din priviri luminiţa vreunui 
foc sau a vreunei lămpi. Nici urmă. Felinarul dintre stânci, pe 
coasta dealului, era ceva mai mare decât un punct de lumină. 
Stătură o vreme și se întoarseră. Totul era mult prea ud ca să 
poată face focul. Își mâncară cina sărăcăcioasă, așa rece cum 


VP-6 


era, și se întinseră în culcușul pregătit, cu felinarul între ei. 
Adusese cartea băiatului, dar băiatul era prea obosit ca să 
citească. Putem lăsa felinarul aprins până adorm? întrebă el. Da. 
Bineînţeles că putem. 
e 

Somnul nu se lipea de el. După un timp, se răsuci și se uită la 
bărbat. Chipul lui, în Ilumina slabă, vărgat cu negru de la ploaie, 
ca al unui actor din lumea de demult. Pot să te-ntreb ceva? zise 
el. 

Da, bineînțeles. 

O să murim? 

Cândva. Nu acum. 

Și mergem tot spre sud. 


Da. 

Așa c-o să ne fie cald. 

Da. 

OK. 

Ce e OK? 

Nimic. Ziceam și eu așa. 
Culcă-te. 

OK. 

O să sting felinarul. E OK? 
Da. E OK. 


Apoi, mai târziu, pe întuneric: Pot să te-ntreb ceva? 

Da. Bineînţeles că poți. 

Ce-ai face dac-aș muri? 

Dac-ai muri, mi-aș dori să mor și eu. 

Ca să fii cu mine? 

Da. Ca să fiu cu tine. 

OK. 

e 

Zăcea întins și asculta apa picurând în pădure. Fundamentul 
lumii. Frigul și tăcerea. Cenușile lumii pierite, purtate încolo și- 
ncoace de vânturile tăioase și vremelnice. Purtate, împrăștiate 
și din nou purtate mai departe. Totul desprins de orice liman. 
Rămas fără niciun reazem, în văzduhul plin de cenușă. Singurul 
sprijin, o respiraţie, scurtă și tremurătoare. De mi-ar fi inima de 
piatră. 


VP - 7 


Se trezi înaintea zorilor și privi cum se ivește lumina cenușie a 
zilei. Încet, pe jumătate opacă. Se ridică în picioare, în timp ce 
băiatul încă dormea, se încălță și, înfășurat în pătură, porni 
printre copaci. Cobori într-o bortă săpată în piatră și acolo se 
ghemui tușind, și tuși vreme îndelungată. Apoi rămase 
îngenuncheat în cenușă, își ridică fața spre cerul tot mai palid. 
Ești acolo? șopti el. O să te văd în sfârșit? Ai un gât pe care să-l 
frâng? Ai o inimă? Blestemat să fii în veci, ai un suflet? O, 
Doamne, șopti el. O, Doamne. 

(J 

Trecură prin oraș a doua zi, la ceasul amiezii. Își pusese 
pistolul la-ndemână, pe prelata împăturită și așezată peste 
lucrurile din cărucior. Pe băiat îl ţinea strâns lângă el. Orașul era 
ars aproape în întregime. Niciun semn de viaţă. Mașini pe 
stradă, cu cenușă închegată pe ele, totul acoperit de cenușă și 
praf. Urme fosilizate în glodul uscat. Un cadavru pe un prag, cu 
pielea tăbăcită, într-atât se uscase. Rânjind la lumina zilei. Il 
trase pe băiat mai aproape. Ține minte că tot ce bagi în cap 
rămâne acolo pentru totdeauna, spuse el. Poate c-o să cugeți la 
ce ţi-am spus. 

Unele lucruri le mai uiţi, nu-i așa? 

Așa e. Uiţi ceea ce vrei să-ți amintești și-ţi amintești ceea ce 
vrei să uiţi. 

(J 

La un kilometru și ceva de ferma unchiului său era un lac, 
unde el și unchiul se duceau toamna, ca să strângă lemne de 
foc. El ședea în partea din spate a bărcii, lăsând mâna să-i 
atârne în siajul rece, în vreme ce unchiul se lupta cu vâslele. 
Picioarele bătrânului, încălţate în ghete negre de șevro, se 
împingeau în proptelele din fundul bărcii. Pălăria lui de pai. Pipa 
de lut între dinți și-un firicel de salivă legănându-se de capul 
pipei. Bătrânul s-a răsucit ca să privească malul opus, strângând 
la piept mânerele vâslelor, și și-a scos pipa din gură, ca să-și 
șteargă bărbia cu dosul mâinii. Pe mal, mestecenii se înșiruiau 
albicioși ca niște oase, pe fundalul întunecat al merișorilor. 
Marginea lacului, un vălmășag de buturugi contorsionate, 
cenușii, mâncate de vreme, resturi de copaci doborâți cu ani în 
urmă de un uragan. Copacii fuseseră demult tăiaţi cu fierăstrăul 
și folosiți ca lemn de foc. Unchiul a întors barca, a ridicat vâslele 
și au plutit în derivă prin apa mică, zărindu-i fundul nisipos, până 


VP-s 


când pupa s-a înfipt într-un banc. Un biban mort, legănându-se 
cu burta-n sus în apa limpede. Frunze galbene. Și-au lăsat 
încălțările pe scândurile vopsite, calde, au tras barca-n sus pe 
plajă și au coborât ancora legată cu frânghie. O conservă de 
untură, umplută cu ciment și cu un belciug în mijloc. Au mers 
de-a lungul țărmului, iar unchiul său cerceta buturugile. Pufăind 
din pipă, ducând colac pe umăr o funie de cânepă. A ales o 
buturugă, au răsturnat-o, folosindu-se de rădăcini drept pârghie. 
Până când au scufundat-o pe jumătate în apă. Chit că-și 
suflecaseră pantalonii până la genunchi, tot s-au udat. Au legat 
funia de o scoabă, în spatele bărcii, și au traversat lacul înapoi, 
smucind încet buturuga după ei. Aproape că se înserase. Doar 
hârșâitul și scârțâitul ritmic, molcom al ramelor, atât. Lacul, 
oglindă întunecată, lumini la ferestre, apropiindu-se de-a lungul 
malului. Undeva, un radio. Niciunul dintre ei nu scosese un 
cuvânt. lată ziua perfectă a copilăriei sale. Ziua care să 
servească drept calapod celorlalte. 
e 

În zilele și săptămânile care-au urmat, și-au continuat drumul 
spre sud. Solitari, neabătuţi. Ținut deluros, nelucrat. Case de 
aluminiu. Din când în când, zăreau bucăţi din autostrada 
interstatală dedesubtul lor, printre trunchiurile de copaci tineri, 
rămase despuiate. Frig, tot mai frig. Abia ieșiți din defileul înalt 
dintre munţi, s-au oprit și au privit dincolo de marele abis 
dinspre miazăzi, unde ţara, cât vedeai cu ochii, era pârjolită 
până-n temelii, contururile întunecate ale stâncilor înălțându-se 
din mormanele de cenușă și talazuri de cenușă ridicându-se și 
năpustindu-se prin pustietate. Dâra stinsă a soarelui mișcându- 
se nevăzută dincolo de negură. 

e 

De zile întregi străbăteau terenul acela cauterizat. Băiatul 
găsise niște creioane și-și desenase pe mască o pereche de 
colti; mergea înainte, fără să se plângă. Una dintre roţile din faţă 
ale căruciorului se îndoise. Ce-i puteau face? Nimic. Foc nu 
puteau aprinde acolo unde, de jur împrejur, totul se 
transformase în scrum, iar nopţile erau lungi, întunecoase și mai 
reci decât tot ce-și putuseră închipui. Un frig de crăpau pietrele. 
Te lăsa fără suflare, îl ţinea lipit de el pe băiatul care tremura și-i 
număra fiecare respiraţie firavă, în întuneric. 


VP-9 


Se trezi din pricina unui tunet îndepărtat și se ridică în capul 
oaselor. Lumina din jur, abia mijită, tremurătoare, nevenind de 
nicăieri, se refracta în ploaia de funingine spulberată. Trase 
prelata peste ei și rămase treaz multă vreme, ascultând. Dacă 
se udau, n-aveau foc la care să se usuce. Dacă se udau, puteau 
să moară. 

e 

Bezna în care se trezea în acele nopți era oarbă, de 
nepătruns. O beznă în care te dureau urechile de-atâta ascultat. 
Adeseori, trebuia să se ridice-n picioare. Niciun zgomot, doar 
vântul în copacii goi, înnegriţi. Se ridica și stătea clătinându-se 
în întunecimea autistă, cu brațele întinse, ca să-și păstreze 
echilibrul, în vreme ce înăuntrul craniului său calculele 
vestibulare evaluau deja riscurile. O învăţătură străveche. Să 
cauţi ceea ce e vertical. Nu o prăpastie, dar ceva precedat de o 
pantă. Făcea pași mari spre niciunde, numărându-i pentru când 
se va întoarce. Ochii închiși, braţele mișcându-se ritmic. Vertical 
față de ce anume? Ceva din noapte, nenumit, un filon, o rocă- 
mamă. Faţă de care el și stelele erau doar niște sateliți. 
Asemenea marelui pendul în rotonda lui, marcând în ziua fără 
de sfârșit mișcările universului, despre care ai crede că nu știe 
nimic, și totuși fără doar și poate că știe totul. 

e 

Le-a luat două zile să traverseze acel tărâm de cenușă, crusta 
unei răni. Mai departe, drumul urma o culme înconjurată de 
cline cândva împădurite, acum despuiate. Ninge, spuse băiatul. 
Privi spre cer. Un singur fulg cenușiu plutind spre pământ. Il 
prinse în palmă și-l urmări cum piere, ultima ostie creștină. 

e 

Împingeau cot la cot, acoperiți cu prelata. Fulgii cenușii, uzi, 
învârtindu-se și căzând de nicăieri. Zloată cenușie pe marginea 
drumului. Apă neagră curgând de sub mormanele înmuiate de 
cenușă. Nici urmă de ruguri pe culmile îndepărtate. Cultele 
sângelui s-au devorat între ele, pesemne, își spuse el. Pe drum 
nu călătorea nimeni. Nici bandele de jefuitori, nici ucigașii. După 
o vreme, ajunseră la un garaj construit la marginea drumului și 
se adăpostiră în pragul ușii deschise, privind lapoviţa cenușie ce 
se năpustea asupra lor din înalt. 


VP - 10 


Strânseră câteva lăzi vechi și-și făcură un foc pe podea, iar el 
găsi niște scule, goli căruciorul și se-apucă să repare roata. 
Scoase bolțul, lărgi gaura inelului de fixare cu un burghiu de 
mână și-nfipse în el o bucată de ţeavă, tăiată cu bomfaierul. 
Apoi prinse totul la loc cu bolţul, așeză căruciorul pe roţi și-l 
împinse prin încăpere. Mergea destul de bine. Băiatul ședea și 
urmărea totul. 

e 

A doua zi dimineața, își continuară drumul. Tinut pustiit. O 
piele de vier bătută-n cuie de ușa unui hambar. Șobolănime. Un 
vârf de coadă. lnăuntrul hambarului, trei leșuri atârnând de 
căpriori, uscate, acoperite de colb, printre fâșiile de lumină 
palidă. Aici am putea găsi de-ale gurii, spuse băiatul. Poate niște 
porumb sau altceva. Să mergem, zise bărbatul. 

e 

Cel mai mult îl îngrijorau încălțările. Ele și mâncarea. Mereu 
mâncarea. Intr-o afumătoare veche, cu pereţi de cărămidă 
nearsă, găsiră o şuncă prinsă de-un cârlig, sus, într-un colţ. 
Parcă fusese scoasă dintr-un mormânt, era uscată ca o talpă. 
Bărbatul își înfipse cuțitul în ea și-o despică. Înăuntru, carne 
sărată, de un roșu-închis. Suculentă, bună la gust. În aceeași 
seară, o perpeliră la foc, tăind-o în felii groase, apoi puseră 
feliile laolaltă cu fasolea din conservă, să dea în clocot. Mai 
târziu, bărbatul se trezi în întuneric - i se părea că auzise 
zgomot de tobe din piele de bou, răsunând de undeva, dinspre 
dealurile joase și întunecate. Apoi vântul își schimbă direcţia și 
se așternu liniștea. 

e 

În vise, mireasa lui palidă venea la el, ivindu-se de sub un 
baldachin verde, înfrunzit. Sfârcuri cretate, coaste vopsite în alb. 
Purta o rochie de voal, părul ei negru era prins sus cu piepteni 
de fildeș, piepteni de sidef. Zâmbetul, ochii plecați. Dimineața, 
ningea din nou. Mărgele mici de gheaţă cenușie se înșirau de-a 
lungul firelor electrice de deasupra capetelor lor. 

e 

Nu se-ncredea în așa ceva. Spunea că visele potrivite pentru 
un bărbat aflat în primejdie erau visele cu primejdii, orice 
altceva era doar chemarea apatiei și-a morţii. Dormea puţin, 
dormea prost. Visa că se plimba printr-o pădure în floare, în care 
păsările zburau înaintea lor, a lui și-a copilului, iar cerul era 


VP - 11 


dureros de albastru, dar învățase cum să se trezească din 
asemenea lumi ispititoare. Zăcând acolo în întuneric, cu 
tulburătorul gust al unei piersici dintr-o livadă fantomatică 
dispărându-i treptat din gură. Se gândi că, dac-ar trăi îndeajuns, 
lumea ar pieri complet, în cele din urmă. Asemenea lumii 
muribunde în care viețuiesc cei ce și-au pierdut de curând 
vederea, o lume care li se șterge încet din memorie. 
o... 

Din ceea ce visa cu ochii deschiși, pe drum, n-avea cum se 
trezi. Mergea în continuare, cu pas greoi. Își amintea totul 
despre ea, în afară de mirosul ei. Șezând la teatru, cu ea alături, 
aplecată în faţă și ascultând muzica. Volutele aurii, candelabrele 
și faldurile înalte ca niște coloane ale draperiilor, de-o parte și 
de alta a scenei. Ea îi ţinea mâna în poala ei, iar el îi simţea 
elasticul ciorapilor prin materialul subțire al rochiei de vară. 
Ingheaţă cadrul acesta. Acum cheamă-ţi întunericul și frigul și fii 
blestemat. 

e 

Găsise undeva două mături vechi, pe care acum le legă de 
cărucior cu o bucată de sârmă, ca să înlăture din faţa roţilor 
crengile de pe drum, îl cocoţă pe băiat în vârful căruciorului, iar 
el se aburcă pe marginea din spate, ca un conducător de atelaj, 
și porniră la vale, ghidând căruciorul la curbe cu trupurile lor, ca 
la un concurs de bob. Era pentru prima dată, de multă vreme, 
că-l vedea pe băiat zâmbind. 

e 

În vârful dealului, o curbă și o bandă de refugiu. Un vechi 
drumeag ducea în pădure. Părăsiră drumul în dreptul refugiului, 
se așezară pe o bancă și priviră spre valea unde pământul se 
pierdea în ceața stăruitoare. Un lac, acolo jos. Rece, cenușiu, 
greu în căldarea sleită a peisajului. 

Ce-i ăla, tăticule? 

Un baraj. 

Pentru ce e? 

Așa a fost făcut lacul. Înainte să fie construit barajul, acolo nu 
era decât un râu. Barajul folosea apa care curgea prin el pentru 
a roti niște ventilatoare mari, numite turbine, ca să producă 
electricitate. 

Ca să facă lumini. 

Da. Ca să facă lumini. 


VP - 12 


Putem cobori acolo, să-l vedem? 
Cred că-i prea departe. 
Barajul o să fie acolo multă vreme? 
Cred că da. E făcut din beton. Probabil o să fie acolo sute și 
sute de ani. Poate chiar mii. 
Crezi că-s pești în lac? 
Nu. În lac nu e nimic. 
e 
În acel trecut îndepărtat, undeva în apropierea acestui loc, 
urmărise un șoim prăvălindu-se în josul lungului perete albastru 
al muntelui, izbindu-se cu osul pieptului de cocorul din mijlocul 
unui șir de cocori și apoi ducând în gheare, spre râul de jos, 
pasărea deșirată, frântă, care-și târa penajul vâlvoi, zbârlit, prin 
văzduhul încremenit al toamnei. 
e 
Aerul grunzuros. Gustul lui îți stăruia în gură. Stăteau în ploaie 
ca niște animale de ogradă. Apoi își continuară drumul, 
ascunzându-se sub prelată de burnița deprimantă. Picioarele le 
erau ude și reci, încălţările scâlciate. Pe pantele dealurilor, 
grâne de demult, neculese, culcate la pământ. Copacii înșiruiţi 
pe culmi, desfrunziţi, jupuiţi, negri în ploaie. 
e 
lar visele, atât de bogate în culori! Cum altfel ți-ar da moartea 
ghes? La trezire, în zorii înghețați, totul se preschimba 
instantaneu în cenușă. Asemenea unor fresce străvechi, 
îngropate secole de-a rândul și scoase brusc la lumină. 
e 
Vremea se îmblânzi, frigul le dădu un răgaz, iar ei ajunseră în 
cele din urmă în valea râului, lată, joasă, câmpurile parcelate 
încă vizibile, totul mort până la rădăcină, de-a lungul luncii 
deșarte. Mergeau înainte, pe drumul asfaltat, împingând 
căruciorul. Case înalte, cu pereţi din șiță. Acoperișuri de tablă 
ondulată. Pe un câmp, un hambar din bușteni, cu o reclamă pe 
panta acoperişului, scrisă cu litere mari de trei metri, 
decolorate. Vizitati Rock City. 
e 
Gardurile vii de pe marginea drumului se transformaseră în 
șiruri de rugi negri, contorsionaţi. Niciun semn de viață. Îl lăsă 
pe băiat în drum, dându-i să ţină pistolul, iar el urcă cele câteva 
trepte vechi, de calcar, și străbătu veranda, punându-și mâna 


VP - 13 


streașină la ochi și uitându-se înăuntru, pe ferestre. Pătrunse în 
casă prin bucătărie. Pe podea, gunoaie, ziare vechi. Porțelanuri 
într-un dulap fără uși, cești atârnate de toartă. Străbătu holul și 
se opri în pragul ușii care dădea în salon. În colț, o orgă 
hidraulică străveche. Un televizor. Mobilă tapisată ieftină și un 
garderob vechi, din lemn de cireș, cioplit de mână. Urcă scările 
și intră în fiecare dormitor. Totul acoperit de cenușă. O cameră 
de copil și un căţel de pluș pe pervazul ferestrei, cu botul spre 
grădină. Cercetă debaralele. Răscoli așternuturile de pe paturi, 
găsi două pături de lână bune, le luă și cobori. În cămară erau 
trei borcane cu bulion de casă. Suflă praful de pe capace și le 
cercetă. Cuiva, înaintea lui, nu-i inspiraseră încredere și, până la 
urmă, Și el se lăsă păgubaș, așa că ieși din casă cu păturile puse 
pe-un umăr și amândoi se așternură din nou la drum. 
e 

La marginea oraşului, ajunseră la un supermarket. Câteva 
maşini vechi, în parcarea măturată de gunoaie. Lăsară 
căruciorul în parcare și-ncepură să se plimbe printre standuri, 
călcând prin mizerie. La alimente, în fundul galantarelor, găsiră 
câteva conserve vechi de fasole mexicană și ceea ce părea să fi 
fost cândva o cantitate însemnată de caise, uscate ca niște efigii 
smochinite ale lor însele. Băiatul venea în urma lui. leșiră pe ușa 
din dos. Pe aleea din spatele magazinului, câteva cărucioare, 
mâncate de rugină. Intrară din nou în magazin, căutând un alt 
cărucior, dar nu găsiră niciunul. Lângă ușă, două automate de 
băuturi răcoritoare, care fuseseră răsturnate pe podea și 
deschise cu ranga. Monede peste tot, în cenușă. Se lăsă pe vine 
și scotoci cu mâna prin măruntaiele mașinăriilor distruse, iar în 
al doilea automat, mâna i se încleștă pe un cilindru de metal 
rece. Își trase încet mâna afară și rămase cu privirile pironite la 
o Coca-Cola. 

Ce-i aia, tati? 

Ceva de lux. Pentru tine. 

Ce-i? 

Poftim. Așază-te. 

Îi scoase rucsacul, desfăcându-i curelele, îl puse pe podea în 
spatele lui, își vâri unghia de la degetul mare sub clama de 
aluminiu de la un capăt al dozei și o deschise. Își apropie nasul 
de sfârâiala ușoară ce ieșea din doză, apoi o întinse băiatului. 
Hai, bea, îi zise el. 


VP - 14 


Băiatul luă doza. Bulbucește, zise el. 
Bea. 
Se uită la tatăl său, apoi înclină doza și bău. Se opri, rămase 
pe gânduri. Chiar e bună, zise. 
Da. Este. 
Bea și tu, tati. 
Vreau s-o bei tu. 
la și tu o gură. 
Luă doza, sorbi puţin, i-o dădu îndărăt. Bea-o tu, spuse. Să 
mai stăm niţel. 
Asta pentru că n-o să mai beau niciodată alta, așa-i? 
Niciodată înseamnă mult timp. 
OK, zise băiatul. 
e 
A doua zi, în pragul înserării, se aflau la marginea orașului. 
Lungile curbe de beton ale intersecţiei autostrăzilor interstatale 
parcă erau ruinele unui uriaș tunel al groazei, proiectate pe 
întunericul din depărtare. Avea pistolul vârât la brâu, în faţă, iar 
hanoracul și-l ţinea deschis. Peste tot, morţi mumificaţi. Carne 
desprinsă de pe oase, ligamente uscate ca niște hamuri, întinse 
ca niște sârme. Zbârciţi, supţi, asemenea cadavrelor ce 
umpleau mlaștinile în acea vreme, feţele lor ca niște pânze 
scrobite, zăplazurile îngălbenite ale dinţilor. Desculţi până la 
ultimul, precum pelerinii dintr-un ordin sărac, căci toate 
încălţările le fuseseră demult furate. 
e 
Își văzură mai departe de drum. Se uita mereu în oglinda 
retrovizoare, să vadă ce se petrece în spate. Singurul lucru care 
se mișca pe străzi era cenușa suflată de vânt. Traversară râul 
peste podul înalt, de beton. Dedesubt, un port. Mici 
ambarcaţiuni de agrement, pe jumătate scufundate în apa 
cenușie. În josul râului, hornuri înalte, abia zărindu-se din pricina 
funinginii. 
e 
Ziua următoare, la câţiva kilometri mai la sud de oraș, la o 
curbă a drumului, zăriră, prin mărăcinișul care-o înghiţea pe 
jumătate, o casă veche de lemn, cu hornuri, ferestre de fronton 
și un zid de piatră. Bărbatul se opri. Apoi împinse căruciorul în 
sus, pe alee. 
Ce-i aici, tati? 


VP -15 


Casa în care-am crescut. 

Băiatul se opri, cu ochii ţintă la ea. Șindrila, cu vopseaua 
scorojită, fusese desprinsă aproape în întregime de pe pereţii de 
jos, pentru a fi folosită ca lemn de foc, lăsând la vedere 
structura și izolaţia. Plasa contra ţânţarilor de la veranda din 
spate zăcea putrezită pe terasa de beton. 

Vrei să intrăm? 

De ce nu? 

Mi-e frică. 

Nu vrei să vezi unde-am trăit eu? 

Nu. 

Totul o să fie bine. 

Ar putea fi cineva înăuntru. 

Nu cred. 

Dar dacă e cineva? 

Stătu și se uită la fereastra vechii lui odăi. Se uită la băiat. 
Vrei s-aștepţi aici? 

Nu. Așa-mi spui mereu. 

Îmi pare rău. 

Știu. Dar tot așa faci. 

e 

Se descotorosiră de rucsacuri, le lăsară pe terasă, traversară 
veranda, dând gunoaiele la o parte cu piciorul și, forțând ușa 
bucătăriei, intrară. Băiatul îl ţinea strâns de mână. Totul, 
aproape la fel cum își amintea. Camerele, goale. In cămăruţa în 
care se intra din sufragerie, un pat de fier gol, o masă pliantă de 
metal. Același grătar de fier forjat, în micul șemineu. Lambriurile 
din lemn de pin dispăruseră, în urmă rămânând doar așchiile de 
umplutură. Stătea și se uita. Sub buricul degetului mare, simți în 
lemnul vopsit al consolei găurelele lăsate de cuiele de care 
atârnaseră ciorapi, în urmă cu patruzeci de ani. Aici 
sărbătoream Crăciunul, în copilăria mea. Se răsuci și se uită pe 
fereastră afară, la curtea părăginită. Un desiș de liliac mort. 
Conturul unui gard viu. În nopţile reci de iarnă, când furtuna ne 
lăsa fără curent electric, ne-așezam aici, lângă foc, eu și surorile 
mele, și ne făceam temele. 

Băiatul îl privea. Privea, fără să vadă, siluete ce-ncercau să-l 
ia în stăpânire. 

Ar trebui să plecăm, tati, spuse el. 

Da, răspunse bărbatul. 


VP - 16 


Dar nu plecă. 

e 

Străbătură sufrageria, unde vatra de cărămidă era la fel de 
gălbuie ca în ziua în care fusese zidită, fiindcă mama lui nu 
suporta s-o vadă înnegrindu-se. Podeaua se umflase de la apa 
de ploaie. In camera de zi, oasele unui animal mic, 
dezmembrate și făcute grămăjoară. O pisică, probabil. Un pahar 
fără picior, lângă ușă. Băiatul îl apucă de mână. Urcară scara și, 
ajunși sus, o luară pe coridor. Mici conuri de tencuială umedă pe 
podea. Scândurile tavanului la vedere. Se opri în pragul camerei 
sale. O firidă sub tavanul înclinat. Aici dormeam eu. Pătuțul meu 
era lipit de peretele ăsta. În miile de nopţi, visând visele 
născocite de imaginaţia unui copil, lumi bogate ori 
înspăimântătoare, dar niciodată pe aceasta. Deschise ușa de la 
debara, așteptându-se întrucâtva să-și găsească lucrurile din 
copilărie. Lumina crudă și rece a zilei pătrundea prin acoperiș. 
Cenușie ca inima lui. 

Ar trebui să plecăm, tati. Mergem? 

Da. Mergem. 

Mi-e frică. 

Știu. Îmi pare rău. 

Chiar mi-e frică. 

E-n regulă. N-ar fi trebuit să venim. 

e 

Trei nopți mai târziu, pe dealurile de la poalele munților 
răsăriteni, se trezi în întuneric și auzi ceva apropiindu-se. 
Rămase întins, cu braţele pe lângă trup. Pământul se cutremura. 
Cutremurarea aceea venea spre ei. 

Tati? zise băiatul. Tati? 

Șșșșt. E-n regulă. 

Ce-i asta, tati? 

Se apropia. Se auzea tot mai tare. Totul se cutremura. Apoi 
trecu pe sub ei, asemenea unui tren subteran, și se pierdu în 
întuneric, până dispăru cu totul. Băiatul se agăţase de el, 
plângea cu capul la pieptul lui. Șșșt, e-n regulă. 

Mi-e atât de frică. 

Știu. E-n regulă. A trecut. 

Dar ce-a fost, tati? 

A fost cutremur. A trecut. Suntem OK. Șșșt. 


VP - 17 


În acei ani de început, drumurile erau populate de refugiaţi 
înfofoliţi în haine ca în giulgii. Purtau măști și ochelari, ședeau în 
straiele lor zdrențuite pe marginea drumului, ca niște aviatori 
căzuţi în mizerie. Roabe încărcate de boarfe. Trăgând după ei 
căruțe sau împingând cărucioare de cumpărături. Ochii 
strălucindu-le în ţeste. Cochilii de oameni fără ţel, înaintând cu 
pași mărunți pe șosele, rătăcitori într-o lume plăsmuită de febră. 
Fragilitatea a tot ce există ieșind în sfârșit la iveală. Pricini vechi 
și chinuitoare destrămându-se în nimicnicie și noapte. Odată cu 
ultimul exemplar, dispare specia. Stinge lumina și gata, s-a dus. 
Uită-te-n jurul tău. Niciodată înseamnă foarte mult timp. Dar 
băiatul știa ce știa. Anume că niciodată a și trecut. 

e 

Stătea la o fereastră cenușie, în lumina cenușie, într-o casă 
abandonată, la ceas târziu al după-amiezii, și citea ziare vechi, 
în timp ce băiatul dormea. Ştiri ciudate. Preocupări bizare. La 
ora opt se închide primula. Il privi pe băiat cum doarme. Poţi s-o 
faci? Când va veni vremea? Poţi? 

o... 

Se așezară-n drum și mâncară orezul și fasolea rece pe care 
le gătiseră în urmă cu câteva zile. Deja fermentau. N-aveau 
unde face focul, ca să nu fie văzut. Dormiră vârâţi unul în altul, 
sub păturile fetide, în beznă și frig. Îl ținea pe băiat lipit de el. 
Atât de slab. Inima mea, spuse el. Inima mea. Dar știa că, și 
dacă era un tată bun, tot vorbele ei s-ar putea dovedi 
adevărate. Anume că numai băiatul îl despărțea de moarte. 

e 

Spre sfârșitul anului. Ce lună anume, habar n-avea. Își spunea 
că aveau destulă mâncare cât să le ajungă până traversau 
munţii, dar sigur nu putea fi. Trecătoarea de la cumpăna apelor 
se afla la vreo mie cinci sute de metri înălțime și-avea să fie 
foarte frig. Spunea că trebuie s-ajungă pe coastă, totul depinde 
de asta, dar când se trezea noaptea, știa că erau vorbe goale, 
lipsite de orice temei. Cel mai probabil, aveau să moară în munţi 
și cu asta, basta. 

(J 

Trecură printre ruinele unei stațiuni turistice și-o apucară pe 
șoseaua ce se îndrepta spre sud. Kilometri întregi de păduri arse 
pe povârnișuri, zăpada mai timpurie decât și-ar fi imaginat. Nicio 
urmă pe drum, niciun suflet viu nicăieri. Bolovanii înnegriţi de 


VP - 18 


pârjol parcă erau urși pe coastele împădurite. Se opri pe un pod 
de piatră, unde apele se strângeau într-un iaz și se transformau 
încet într-o spumă cenușie. Unde odată, demult, urmărise 
păstrăvii cum se unduiau în curentul apei, dibuindu-le umbrele 
perfecte pe pietrele de pe fund. Merseră mai departe, băiatul 
târându-se în urma lui. Împingându-se în cărucior, ca să urce 
încet, șerpuit, povârnișul drumului. Sus în munţi încă ardeau 
focuri, iar noaptea vedeau lumina lor, un portocaliu-închis în 
ploaia de funingine. Frigul se-nteţțea, dar își făceau foc toată 
noaptea și-l lăsau să ardă când o luau din loc, dimineața. 
Învelise labele picioarelor, pe-ale sale și pe-ale băiatului, în 
pânză de sac legată cu sfoară și, deocamdată, zăpada se- 
așternuse doar de câteva degete, dar el știa că, dacă se- 
ngroașă gluma, vor fi nevoiţi să abandoneze căruciorul. Era și- 
așa greu să înainteze, se oprea adesea ca să se odihnească. Se- 
mpleticea până la marginea drumului, cu spatele la copil, și 
rămânea acolo îndoit de mijloc, cu mâinile pe genunchi, tușind. 
Se-ndrepta de spate, ochii-i erau plini de lacrimi. Pe zăpada 
cenușie, o ușoară spuzeală de sânge. 
e 

Se opriră pentru noapte lângă un bolovan și sprijini prelata pe 
niște bețe, înălțând un cort. Aprinse un foc și se-apucară 
amândoi să strângă vreascuri și uscături, cât să le-ajungă toată 
noaptea. Din cetină uscată își făcură o saltea pe zăpadă, pe care 
se-așezară înveliți în pături, privind focul și bând ce mai 
rămăsese din praful de cacao strâns cu săptămâni în urmă. 
Ningea din nou, fulgi moi se cerneau din întuneric. Adormi în 
căldura minunată. Umbra băiatului trecu peste el. Cu brațele 
pline de lemne. Îl privi cum zgândăre focul. Balaurul de foc al lui 
Dumnezeu. Scânteile ţâșneau în sus și mureau în întunericul 
fără stele. Nu toate cuvintele de pe urmă sunt adevărate, iar 
această binecuvântare, chiar dacă fără temei, nu este mai puţin 
reală. 

e 

Se trezi spre dimineață, când din foc rămăseseră doar 
tăciunii, și se îndreptă spre drum. Totul era iluminat. Ca și când 
soarele pierdut se întorcea, în sfârșit. Zăpada portocalie, 
tremurătoare. Un incendiu de pădure își croia drum de-a lungul 
coastelor ce ardeau ca iasca, scăpărând și pâlpâind pe fundalul 
norilor asemenea aurorei boreale. Deși era frig, rămase acolo 


VP - 19 


vreme îndelungată. Coloritul acela stârnea în el ceva demult 
uitat. Fă o listă. Recită o litanie. Amintește-ţi. 
(J 
Tot mai frig. În lumea aceea, la înălţime, nimic nu se mișca. 
Peste drum stăruia un miros pătrunzător, de fum de lemn. 
Împingea căruciorul prin zăpadă câţiva kilometri pe zi. Habar n- 
avea cât de departe era vârful. Abia îmbucau câte ceva, erau tot 
timpul flămânzi. Se opri și privi în zare. Departe, în vale, un râu. 
Cât drum străbătuseră? 
e 
În visul lui, ea era bolnavă și el avea grijă de ea. Visul aducea 
a sacrificiu, dar el avea alt simțământ. Anume că el nu s-a 
îngrijit de ea și ea a murit singură, undeva în întuneric, și nu 
există alt vis și nici altă lume la trezire, și nici alte povești de 
spus. 
e 
Pe-acest drum nu mai e niciun suflet de om de la care s-auzi 
vorba Domnului. S-au dus, iar eu am rămas și ei au luat cu ei 
lumea. Întrebare: prin ce se deosebește ce nu va fi niciodată de 
ce nu a fost niciodată? 
e 
Întunericul lunii invizibile. Nopțile, acum doar ceva mai puţin 
întunecoase. În timpul zilei, soarele alungat dă roată pământului 
asemenea unei mame îndoliate care duce un lămpaș. 
e 
Oameni care șed pe trotuar, în zori, victime pe jumătate 
imolate, încă fumegând în hainele lor. Ca niște sectanți 
sinucigași, care-au eșuat în tentativa de-a se sinucide. Veneau 
alţii să-i ajute. În mai puţin de-un an, pe culmi erau focuri și 
incantaţii bezmetice. Țipetele celor uciși. Ziua, morţii înfipţi în 
ţăruși, înșiraţi de-a lungul drumului. Ce făcuseră? În sinea lui, îşi 
spuse că, în istoria lumii, pedepsele au întrecut la număr 
crimele, dar gândul acesta nu avea darul să-l mângâie. 
(J 
Atmosfera era tot mai rarefiată, prin urmare, vârful nu putea 
fi departe, își zise el. Poate mâine. A venit și mâine și-a trecut. 
Nu mai ninsese, dar pe drum zăpada era groasă de două palme, 
iar împinsul căruciorului în susul pantei se dovedea o treabă 
epuizantă. Poate c-ar trebui să-l abandoneze, gândi el. Cât ar 


VP - 20 


putea duce amândoi? Se opri și se uită la povârnișurile golașe. 
Cenușa cădea pe zăpadă, înnegrind-o aproape complet. 
e 
La fiecare curbă, avea impresia că trecătoarea e la o 
aruncătură de băț în fața lor, apoi, într-o seară, se opri, privi în 
jurul său și-o recunoscu. Se descheie la gât, își dădu jos gluga și 
ascultă. Vântul printre trunchiurile moarte, negre ale brazilor. 
Parcarea de la belvedere goală. Băiatul stătea lângă el. În 
același loc unde stătuse și el, cu tatăl său, într-o iarnă de 
demult. Ce-i, tati? zise băiatul. 
Trecătoarea. Asta e. 
e 
A doua zi dimineață, îşi continuară drumul. Era foarte frig. 
Către amiază începu din nou să ningă, așa că-și așezară tabăra 
devreme și se ghemuiră la adăpostul prelatei, uitându-se cum 
cad fulgii în foc. Până dimineaţa, pe pământ se-așternuse un 
nou strat de zăpadă, de câteva degete, dar ninsoarea se oprise 
și era atâta liniște, încât aproape că-și auzeau inimile bătând. 
Puse lemne pe jar și suflă în foc, să-l ațâţe, apoi înotă prin 
nămeti, să dezgroape căruciorul. Scotoci printre conserve, se- 
ntoarse, se-așezară amândoi lângă foc și mâncară ultimii biscuiţi 
săraţi și-o conservă de cârnaţi. Într-un buzunar al rucsacului 
găsise niște cacao - un ultim pachet, pe jumătate gol pe care i-o 
pregăti băiatului, apoi își umplu cu apă caldă propria ceașcă și 
se-așeză, suflând în buza cănii. 
Mi-ai promis că nu faci asta, spuse băiatul. 
Ce anume? 
Știi tu ce, tati. 
Turnă apa caldă înapoi în oală, luă ceașca băiatului și-și turnă 
puţină cacao, apoi îi dădu băiatului ceașca înapoi. 
Trebuie să fiu tot timpul cu ochii pe tine, spuse băiatul. 
Știu. 
Dacă nu-ţi respecţi promisiunile mici, n-o să le respecţi nici pe 
cele mari. Așa mi-ai spus. 
Știu. Dar n-o să se întâmple așa. 
e 
Se târâră toată ziua la vale, pe panta sudică a cumpenei 
apelor, iar unde stratul de zăpadă era mai gros, căruciorul nu 
voia nicicum să se urnească, așa că trebuia să-l tragă după el cu 
o mână, în timp ce-și croia drum prin nămeţi. Oriunde altundeva 


VP - 21 


ar fi putut găsi ceva ce să folosească drept sanie - numai la 
munte, nu. Un vechi indicator de metal sau o foaie de tablă de 
acoperiș. Încălțările de cârpă li se făcuseră fleașcă, picioarele le 
erau ude și îngheţate. Se aplecă peste cărucior, să-și tragă 
sufletul, iar băiatul îl așteptă. De undeva, de pe munte, se-auzi o 
trosnitură puternică. Apoi alta. A căzut un copac, spuse el. E-n 
regulă. Băiatul se uita la copacii morţi de pe marginea drumului. 
E-n regulă, repetă bărbatul. Toţi copacii din lume au să cadă, 
mai devreme sau mai târziu. Dar nu pe noi. 

De unde știi? 

Pur și simplu, știu. 

e 

Totuși, dădeau și de copaci căzuți de-a curmezișul drumului, 
unde erau nevoiți să descarce căruciorul și să care totul în braţe 
peste trunchiuri și apoi, ajunși în partea cealaltă, să-ncarce totul 
la loc. Băiatul găsi jucării pe care uitase că le are. Lăsă afară un 
camion galben și-și continuară drumul, cu camionul cocoţat pe 
prelată. 

e 

Își așezară tabăra pe un prag de pământ, pe malul celălalt al 
unui pârâu îngheţat de lângă drum. Vântul suflase cenușa de pe 
gheață, iar gheața era neagră și pârâul semăna cu o potecă de 
bazalt, șerpuind prin pădure. Strânseră lemne pentru foc de pe 
partea nordică a povârnișului, unde umezeala nu era atât de 
mare, împingând și trăgând până-n tabără trunchiuri întregi. 
Încinseră focul, întinseră prelata și-și atârnară hainele ude pe 
țăruși, din care începură să iasă abur și duhoare, iar ei se- 
nfășurară, goi pușcă, în cuverturi și bărbatul își lipi tălpile 
băiatului de pântec, să i le-ncălzească. 

e 

Se trezi noaptea, scâncind, și bărbatul îl luă în braţe. Șșșt, 
zise el. Șșșșt. E-n regulă. 

Am visat urât. 

Știu. 

Să-ţi spun ce-am visat? 

Numai dacă vrei. 

Aveam pinguinul ăla, pe care-l întorceai cu cheiţă și mergea 
clătinându-se și dădea din aripioare. Și eram în casa aia în care 
locuiam noi și pinguinul a venit de după colț, dar nimeni nu-i 
răsucise cheiţa și chiar că te-apuca frica. 


VP - 22 


OK. 

În vis era chiar mai înspăimântător. 

Știu. Visele pot fi foarte înspăimântătoare. 

De ce-am avut visul ăsta înspăimântător? 

Nu știu. Dar acum e OK. O să pun niște lemne pe foc. Culcă-te 
la loc. 

Băiatul nu răspunse. Apoi zise: Cheiţa nu se rotea. 

e 

După alte patru zile de coborât, scăpară în sfârșit de zăpadă, 
dar tot rămăseseră petice la câteva coturi ale drumului, iar 
asfaltul era negru și ud de la scurgerile de apă de sus, de pe 
munte, chiar și mai jos pe pantă. Înaintau de-a lungul bazei unui 
defileu adânc, și jos, departe, în întuneric, era un râu. Se opriră 
s-asculte. 

e 

Pereți abrupți, stâncoși, înalţi, de partea cealaltă a canionului, 
copaci negri agățându-se de povârniș. Zvonul râului se pierdu. 
Apoi reveni. Un vânt rece sufla de la șes. O zi întreagă le-a 
trebuit s-ajungă la râu. 

e 

Lăsară căruciorul într-o parcare și pătrunseră în pădure. Un 
tunet surd răsuna dinspre râu. O cascadă cădea de pe un prag 
înalt de stâncă și se prăvălea vreo douăzeci și cinci de metri 
printr-un văl cenușiu de ceaţă, în iazul de dedesubt. Simţeau 
mirosul apei și frigul emanat de ea. Un mal de pietriș de râu, 
scăldat de apă. Stătea și se uita la băiat. Maaamă, făcu băiatul. 
Nu-și putea lua ochii de la pietriș. 

e 

Se-așeză pe vine și luă un pumn de pietre, le mirosi, le lăsă să 
cadă cu zgomot. Aveau rotunjimi șlefuite, asemenea bilelor de 
sticlă sau romburilor de piatră marmorată și vârstată. Discuri 
mici, negre, și bucățele de cuarţ lucios scăpărând în ceața ce 
plutea deasupra apei. Băiatul se-apropie de ea, se lăsă pe vine 
și luă în pumni apa neagră. 

o... 

Cascada cădea aproape în mijlocul iazului. De jur împrejur, un 
fel de spumă cenușie. Stăteau unul lângă altul și, ca să acopere 
vuietul apei, erau nevoiţi să strige. 

E rece? 

Da. Ca gheața. 


VP - 23 


Vrei să intri? 

Nu știu. 

Ba vrei. 

E OK? 

Hai, intră. 

Se desfăcu la fermoar, își lăsă hanoracul să cadă pe pietriș, 
băiatul se ridică în picioare, se dezbrăcară amândoi și intrară în 
apă. De-o paloare spectrală, tremurând. Băiatul era atât de slab, 
încât simţi cum i se oprește inima-n piept. Se scufundă cu capul 
înainte și ieși la suprafață cu răsuflarea tăiată, se răsuci și se 
ridică-n picioare, dând energic din braţe. 

Imi trece de cap? strigă băiatul. 

Nu. Vino. 

Se răsuci și înotă spre cascadă, lăsând apa să-l biciuiască. 
Băiatul stătea în apă până la brâu, ţinându-se de umeri și sărind 
în sus și-n jos. Bărbatul se întoarse la el și-l trase către sine. Îl 
tinu în plută și-l purtă încolo și-ncoace, în timp ce băiatul gâfâia 
și tăia apa cu braţele. Te descurci de minune, zise bărbatul. Te 
descurci de minune. 

e 

Se-mbrăcară tremurând, apoi urcară poteca până sus, la râu. 
Merseră pe pietre până unde râul părea să se termine, 
suspendat în văzduh, și-acolo îl ţinu pe băiat, care se aventură 
pe ultima terasă de piatră. Râul înghiţea dintr-o sorbitură buza 
stâncii și cădea drept în iazul de dedesubt. Cu toată forța. 
Băiatul se prinse strâns de brațul bărbatului. 

E foarte înaltă, zise el. 

Destul de înaltă. 

Ai muri dac-ai cădea? 

Te-ai lovi. E mult până jos. 

Zău că te trec fiorii. 

e 

O luară prin pădure. Lumina pălea. Urmau malul jos al 
cursului superior al râului, printre copaci uriași și morţi. O 
pădure sudică bogată, în care odată se găseau păducei și 
merișori. Ginseng. Rămurișul mort, descojit, al rododendronilor, 
răsucit, înnodat, înnegrit. Se opri. În frunzișul putrezit și-n 
cenușă era ceva. Se aplecă și curăţă locul. Strânse într-o colonie 
mică, zbârcite, uscate, smochinite. Rupse una, o ridică, o mirosi. 
Mușcă puţin din margine și mestecă. 


VP - 24 


Ce-i aia, tati? 
Hrib. Sunt hribi. 
Ce-i aia hrib? 
Un fel de ciupercă. 
Se mănâncă? 
Da. la o-mbucătură. 
E bun? 
la o-mbucătură. 
Băiatul mirosi ciuperca, mușcă din ea și mestecă. Se uită la 
tatăl său. E chiar bună, zise. 
e 
Culeseră hribii din pământ, mici, ca nişte obiecte de pe altă 
planetă, iar el îi puse-n gluga de la hanoracul băiatului. Porniră 
înapoi către drum și, ajunși acolo, o luară la vale, spre locul 
unde lăsaseră căruciorul, își așezară tabăra lângă iaz, la 
cascadă, și spălară hribii de pământ și de cenușă, punându-i 
apoi la-nmuiat într-o cratiţă cu apă. Se-ntunecase până să- 
ncingă el bine focul; pe un buștean, tăie felii un pumn de hribi, 
cât să mănânce în seara aceea, puse feliile într-o tigaie, 
împreună cu grăsimea de porc dintr-o conservă de fasole, și 
așeză tigaia pe cărbuni, la prăjit. Băiatul îl urmărea. Ăsta-i un loc 
bun, tati, spuse el. 
e 
Mâncară ciupercile împreună cu fasolea, băură ceai și, ca 
desert, mâncară o conservă de pere. Împinse tăciunii aprinși 
mai la adăpost sub pragul de stâncă, unde făcuse focul, fixă 
prelata în corzi în spatele lor, ca să reflecte dogoarea, și statură 
acolo, în căldura refugiului lor, iar el îi spuse băiatului povești. 
Povești de demult, despre curaj și dreptate, așa cum și le 
amintea el, până când băiatul adormi culcușit în pături, apoi 
zgândări focul, se-ntinse pe jos, încălzit, sătul, și-ascultă tunetul 
surd al cascadei dincolo de ei, în pădurea aceea întunecată și 
zdrențuită. 
e 
A doua zi dimineaţa, ieși din adăpost și porni pe potecă, în 
josul râului. Băiatul avea dreptate - era un loc bun, așa că voia 
să cerceteze dacă exista vreun semn c-ar mai fi și alţi vizitatori. 
Nu găsi nimic. Se opri și se uită la râu, într-un loc unde se 
repezea clipocind într-o vâltoare, se rotea și făcea o bulboană. 
Aruncă o piatră albă în apă, dar aceasta dispăru pe loc, 


VP - 25 


devorată. Mai stătuse odată lângă un râu ca acesta și privise 
lucirile păstrăvilor în adâncul unui ochi de apă - nu se vedeau, în 
apa de culoarea ceaiului, decât atunci când se răsturnau pe-o 
rână, ca să se hrănească. Atunci reflectau lumina soarelui în 
adâncul întunericului aceluia, asemenea scăpărărilor unor 
pumnale într-o peșteră. 

e 

Nu putem rămâne aici, spuse el. Se face tot mai frig, pe zi ce 
trece. lar cascada ademenește. Ne-a ademenit pe noi, îi va 
ademeni și pe alţii, nu știm cine vor fi aceia și nu-i vom auzi 
venind. Nu-i loc sigur. 

Am putea sta încă o zi. 

Nu-i loc sigur. 

Dar poate găsim un alt loc, pe râu. 

Trebuie să mergem mai departe. Trebuie să ne-ndreptăm 
spre sud. 

Râul nu curge spre sud? 

Nu. Nu curge. 

Pot să-l văd pe hartă? 

Da. Stai s-o scot. 

Harta jerpelită a companiei petroliere fusese odată legată, 
acum însă era doar un teanc de foi, numerotate cu creionul la 
colțuri, pentru a li se păstra ordinea. Bărbatul căută printre 
paginile boţite și le desfăcu pe cele care marcau locul unde se 
aflau. 

Trecem un pod, aici. Din câte-mi dau seama, sunt vreo doișpe 
kilometri. Asta-i râul. Curge spre est. Urmăm drumul pe-aici, de- 
a lungul coastei răsăritene a munţilor. Astea-s drumurile 
noastre, liniile astea negre. Șoselele statale. 

De ce-s șosele statale? 

Pentru că aparţineau statelor. Adică structurilor ce se numeau 
pe vremea aceea state. 

Dar acum nu mai sunt state? 

Nu. 

Ce s-a-ntâmplat cu ele? 

Nu știu exact. Bună-ntrebare. 

Dar șoselele sunt încă la locul lor. 

Da. Pentru o vreme. 

Câtă vreme? 


VP - 26 


Nu știu. Poate multă vreme. Nimic nu le poate muta din loc, 
așa că, o vreme, o să fie OK. 

Dar n-o să mai meargă mașini sau camioane pe ele. 

Nu. 

OK. 

Ești gata? 

Băiatul dădu din cap. Își șterse nasul cu mâneca, își puse 
micul rucsac pe umeri, bărbatul împături secţiunile hărţii, le 
puse la locul lor și se ridică; iar băiatul îl urmă, printre 
trunchiurile cenușii ale copacilor, spre drum. 

e 

Când podul se ivi, mai jos de ei, văzură un tractor cu remorcă 
pe jumătate răsucit de-a latul podului și proptit în grilajul de fier, 
pe care îl îndoise. Ploua din nou, iar ei stăteau acolo, în ploaia 
care păcănea încetișor pe prelată. Privind afară, din umbra 
albăstruie de sub folia de plastic. 

Putem să-l ocolim? zise băiatul. 

Nu cred. Probabil că putem trece pe sub el. S-ar putea să 
trebuiască să golim căruciorul. 

e 

Podul era construit peste o cataractă a râului. Îi auziră vuietul, 
când dădură cotul șoselei. Prin defileu sufla vântul, astfel că ei 
traseră colţurile prelatei, înfășurându-le mai strâns în jurul 
trupurilor, și-mpinseră căruciorul pe pod. Prin grilaj, văzură râul. 
Mai jos de cataractă era un pod de cale ferată, înălţat pe piloni 
de piatră de calcar. Pietrele erau murdare mult deasupra râului, 
semn că apele se-nvolburaseră până acolo, iar cotul râului era 
blocat de mormane de ramuri negre, tufăriș, trunchiuri de 
copaci. 

e 

Tractorul era acolo de ani de zile, cauciucurile dezumflate, 
crâmpoţite sub jante. Partea din faţă a tractorului era înfiptă în 
grilajul podului, iar remorca alunecase-n faţă, se cocoțase pe 
placa de cuplare și se-nfipsese în partea din spate a cabinei. 
Coada remorcii se izbise de grilajul de pe cealaltă margine a 
podului, îl îndoise și rămăsese acum, în parte, suspendată 
deasupra defileului. Bărbatul împinse căruciorul sub remorcă, 
dar mânerul nu încăpea. Va trebui să-l împingă răsturnat pe-o 
parte. Bărbatul îl abandonă în ploaie, acoperit de prelată, ei doi 
se vârâră sub remorcă, îl lăsă pe băiat acolo, unde era uscat, iar 


VP - 27 


el se cocoţă pe treapta rezervorului, șterse apa de pe geam și 
se uită în cabină. Cobori, se întinse și deschise portiera, urcă în 
cabină și închise portiera. Stătu și se uită în jur. O cușetă câto 
cușcă de câine, în spatele scaunelor. Hârtii pe podea. Torpedoul 
deschis, dar gol. Se strecură în spatele scaunelor. O saltea fără 
așternut, umedă, în cușetă, și-un mic refrigerator, cu ușa 
deschisă. O masă pliantă. Reviste vechi, pe podea. Cotrobăi în 
compartimentele din placaj de deasupra capului, dar erau goale. 
Sub prici erau câteva sertare, le trase afară, scotoci printre 
resturi. Se-ntoarse apoi în partea din faţă a cabinei, se-așeză pe 
locul șoferului și privi în josul râului, prin dârele de apă ce se 
scurgeau încet pe parbriz. Ploaia durduind surd pe acoperișul de 
metal, întunericul coborând treptat peste tot. 
e 

În noaptea aceea dormiră în tractor, iar a doua zi dimineaţa 
ploaia încetase, așa că descărcară căruciorul și trecură totul pe 
sub remorcă, pe partea cealaltă, apoi îl încărcară la loc. La vreo 
sută de pași mai încolo, pe pod, se găseau resturi de cauciucuri 
carbonizate. Bărbatul se uită la remorcă. Ce crezi că e-n ea? 
întrebă el. 

Nu știu. 

Nu suntem primii veniţi: prin urmare, probabil nimic. 

N-avem cum intra în ea. 

Bărbatul își lipi urechea de remorcă și lovi metalul cu palma. 
Sună a gol, zise. Probabil că poţi intra pe sus. Cineva o fi tăiat 
deja vreo gaură în tablă. 

Cu ce s-o fi tăiat? 

Ei, au găsit ei cu ce. 

Işi scoase hanoracul, îl puse pe cărucior, urcă pe bara de 
protecţie a tractorului, de-acolo, pe capotă și, cățărându-se 
peste parbriz, ajunse pe acoperișul cabinei. Se ridică-n picioare, 
se răsuci și privi în jos, spre râu. Sub tălpi, metalul umed. Se 
uită la băiat. Băiatul arăta îngrijorat. Se răsuci, se-ntinse și se 
prinse de marginea din faţă a remorcii și, încet, se trase-n sus. 
Abia dacă mai avea putere să facă asta, cu toate că trupul lui 
devenise mult mai ușor. Își trecu un picior peste margine și 
rămase atârnat acolo, ca să-și tragă sufletul. Apoi își aburcă și 
celălalt picior, se rostogoli și se ridică. 


VP - 28 


La o distanță de aproximativ o treime din lungimea remorcii 
se găsea o lucarnă și bărbatul se târî până la ea în patru labe. 
Capacul dispăruse, iar interiorul remorcii mirosea a placaj ud și 
mai era și-un damf acru, ce-i devenise familiar. Avea o revistă în 
buzunarul de pe cracul pantalonului, pe care-o scoase și rupse 
din ea câteva pagini, le făcu sul, scoase bricheta, aprinse sulul 
și-l aruncă în întuneric. Un sfârâit surd. Făcu vânt cu mâna, ca 
să împrăștie fumul, și privi înăuntrul remorcii. Micul foc ce ardea 
pe podea părea foarte departe. Își feri cu mâna ochii de lucirea 
lui și astfel reuși să vadă până-n fund. Trupuri omenești. 
Rășchirate în toate poziţiile. Uscate, smochinite, în hainele lor 
putrezite. Micul vraf de hârtii arzânde se reduse la o flăcăruie și 
se stinse, o amintire palidă a incandescenţei, asemenea 
conturului unei flori, al unui trandafir lichefiat. Apoi totul se 
întunecă din nou. 

e 

În noaptea aceea își așezară tabăra în pădure, pe-o creastă ce 
străjuia câmpia de la poale, care se întindea generoasă spre 
miazăzi. Bărbatul făcu focul lângă o stâncă, apoi mâncară ultimii 
hribi și o conservă de spanac. In timpul nopţii, o furtună se 
stârni în munţii de deasupra lor, năpustindu-se ca o canonadă la 
vale, cu tunete și trosnete, iar lumea cenușie și devastată 
apărea când și când din beznă, în scăpărarea voalată a 
fulgerelor. Băiatul stătea strâns lipit de bărbat. Furtuna își văzu 
de drum. O răpăială scurtă de grindină, apoi ploaie rece, 
mocănească. 

e 

Când se trezi din nou, încă era întuneric, dar ploaia se oprise. 
O lumină fumurie, în vale. Se ridică și merse de-a lungul crestei. 
O pâclă de foc ce se-ntindea pe kilometri întregi. Se lăsă pe vine 
și-o privi. Simţea mirosul fumului. Își umezi degetul și-l ţinu în 
sus, în bătaia vântului. Când se ridică și se răsuci ca să se- 
ntoarcă la tabără, văzu prelata luminată de dedesubt, semn că 
băiatul se trezise. Acolo, în întuneric, forma albastră și fragilă 
arăta ca locul destinat unei ultime aventuri, la capătul lumii. 
Ceva aproape de neînțeles. Și așa și era. 

e 

Toată ziua următoare merseră prin pâcla mișcătoare a 
fumului din pădure. In curenţii de aer, fumul se desprindea de 
pământ asemenea ceţii, lăsând la vedere copacii subțiri și negri, 


VP - 29 


care ardeau pe pante ca niște torţe păgâne. Spre seară, 
ajunseră la un loc unde focul traversase drumul, iar pavajul era 
încă fierbinte. Pe măsură ce înaintau, se înmuia sub tălpile lor. 
Suprafața lipicioasă, neagră, fierbinte le sugea încălţările, se- 
ntindea în fâșii subțiri la fiecare pas al lor. Se opriră. Va trebui s- 
așteptăm, spuse el. 
e 
Făcură cale-ntoarsă și-și așezară tabăra chiar în mijlocul 
drumului, iar când, a doua zi dimineața, porniră din nou la drum, 
pavajul se răcise. La un moment dat, dădură peste nişte urme 
imprimate în smoală. Apăruseră aşa, din senin. Bărbatul se lăsă 
pe vine, să le cerceteze. Cineva ieșise din pădure în timpul 
nopţii și mersese pe drum la vale, călcând pe asfaltul topit. 
Cine-i? zise băiatul. 
Nu știu. Cine-ar putea fi? 
e 
ÎI ajunseră din urmă, se târa în fața lor pe drum, trăgându-și 
puţin un picior și oprindu-se din când în când ca să se încovoaie, 
nesigur, înainte să pornească mai departe. 
Ce-ar trebui să facem, tati? 
E-n regulă. Mergem mai departe și stăm cu ochii pe el. 
Vedem ce se-ntâmplă, spuse băiatul. 
Da. Vedem ce se-ntâmplă. 
e 
ÎI urmară o bună bucată de drum, dar, în ritmul în care 
mergea el, ei pierdeau toată ziua și, într-un târziu, el se puse jos 
în drum și nu se mai ridică. Băiatul se-agăță de haina tatălui. 
Niciunul nu scotea un cuvânt. Omul arăta la fel de prigorit ca 
peisajul, hainele îi erau pârlite și negre. Un ochi ars, închis; 
părul, doar o perucă de cenușă lindinoasă pe scalpul înnegrit. 
Când trecură pe lângă el, își lăsă privirile-n jos. Ca și când 
făcuse ceva rău. Incălţările îi erau legate cu sârmă și smolite de 
drum; şedea acolo tăcut, aplecat peste zdrențele sale. Băiatul se 
tot uita în urmă. Tati? șopti el. Ce-a păţit omul ăla? 
A fost lovit de trăsnet. 
Nu-l putem ajuta? Tati? 
Nu. Nu-l putem ajuta. 
Băiatul îl tot trăgea de haină. Tati? 
Încetează. 
Nu-l putem ajuta, tati? 


VP - 30 


Nu. Nu-l putem ajuta. N-avem ce-i face. 
e 

Își văzură de drum. Băiatul plângea. Se tot uita în urmă. Când 
ajunseră la poalele dealului, bărbatul se opri, îl privi, apoi 
întoarse capul spre drum. Omul ars căzuse într-o rână și, de la 
depărtarea aceea, nici măcar nu-ţi dădeai seama ce era. Imi 
pare rău, spuse el. Dar n-avem ce să-i dăm. N-avem cum să-l 
ajutăm. Imi pare rău de ce i s-a-ntâmplat, dar n-avem cum 
îndrepta lucrurile. Știi asta, nu-i așa? Băiatul își ţinea privirile-n 
pământ. Dădu din cap. Apoi porniră mai departe și el nu mai 
privi în urmă. 

e 

Seara, o lumină stinsă, de culoarea sulfului, de la focuri. Apa 
băltind în șanțurile de pe marginea drumului, înnegrită de 
scursuri. Munţii ascunși în depărtare. Traversară un râu pe un 
pod de beton - insule de cenușă și mâl se lăsau purtate încet de 
curent. Bucăţi de lemn carbonizate. Până la urmă, se opriră, se- 
ntoarseră din drum și-și așezară tabăra sub pod. 

e 

Dusese cu sine port-actul până când în pantaloni i se făcuse o 
gaură în colţuri. Apoi, într-o bună zi, s-a așezat pe marginea 
drumului, l-a scos din buzunar și i-a cercetat conţinutul. Niște 
bani, cărţi de credit. Permisul de șofer. O fotografie a soţiei sale. 
A întins totul pe asfalt. Ca pe niște cărți de joc. A azvâriit în 
pădure bucata de piele înnegrită de sudoare, apoi a stat o 
vreme cu fotografia-n mână. După care a lăsat-o și pe aceasta 
în drum, s-a ridicat în picioare și au plecat amândoi mai departe. 

o... 

Dimineaţa rămase întins, cu privirea la cuiburile de lut 
construite de rândunele în colțurile de sub pod. Se uită la băiat, 
dar băiatul îi întorsese spatele și zăcea uitându-se la râu. 

N-am fi putut face nimic. 

Băiatul tăcea. 

O să moară. Nu putem da din ceea ce-avem, altfel murim și 
noi. 

Știu. 

Atunci, când ai de gând să vorbești din nou cu mine? 

Vorbesc acum. 

Ești sigur? 

Da. 


VP - 31 


OK. 
OK. 
e 
Stăteau pe malul îndepărtat al unui râu și strigau la el. Zei 
zdrenţăroși, târându-se în zdrențe prin pustie. Traversând fundul 
uscat al unei mări minerale, crăpat și fărâmițat ca o farfurie 
scăpată pe jos. Poteci de focuri sălbatice în nisipurile coagulate. 
Siluete pierzându-se în depărtare. Se trezi și rămase întins în 
întuneric. 
e 
Ceasurile s-au oprit la 1:17. O lungă dâră de lumină, apoi o 
serie de zguduituri ușoare. S-a ridicat din pat și s-a dus la 
fereastră. Ce-i? a întrebat ea. El n-a răspuns. S-a dus la baie, a 
apăsat comutatorul, dar curentul fusese tăiat. O lucire stinsă, 
rozalie, în ochiul de geam. S-a lăsat în genunchi, a pus dopul la 
cadă și a dat drumul la apă, învârtind robinetele la maximum. 
Ea stătea în prag, îmbrăcată în cămașa de noapte, ţinându-se de 
tocul ușii, cu cealaltă mână protejându-și pântecul. Ce-i? a 
întrebat ea. Ce se-ntâmplă? 
Nu știu. 
De ce faci baie? 
Nu fac. 
e 
Odată, în acei ani de-nceput, s-a trezit într-o pădure 
desfrunzită şi a ascultat stolurile de păsări migratoare ce 
treceau pe deasupra capului, în întunericul acela neîndurător. 
Rotirile lor pe jumătate mute la mii de metri distanţă, acolo sus, 
unde înconjurau pământul la fel de fără rost ca insectele care 
mărșăluiesc pe marginea unui castron. Le-a urat călătorie 
plăcută, petrecându-le pân-au dispărut. Nu le-a mai auzit de- 
atunci. 
e 
Avea un pachet de cărţi de joc, pe care-l găsise în sertarul 
unui birou, cărțile erau roase, îndoite, iar doiul de treflă lipsea, 
cu toate astea, uneori jucau la lumina focului, înveliţi în pături. 
Incerca să-și amintească regulile jocurilor din copilărie. Popa 
prostu’. O variantă de whist. Era sigur că reţinuse greșit regulile, 
astfel că imagina jocuri noi, inventându-le tot felul de nume. 
Bagheta cu dus-întors. Borâtura pisicii. Uneori, copilul îi punea 
întrebări despre lumea care pentru el nu era nici măcar 


VP - 32 


amintire. Stătea mult pe gânduri până să-i răspundă. Nu există 
trecut. Tu ce-ai vrea să-ţi spun? Dar a renunţat să mai 
inventeze, fiindcă ceea ce inventa nu conţinea vreun sâmbure 
de adevăr, iar poveștile îi făceau rău. Copilul avea propriile 
închipuiri. Cum va fi în sud. Alţi copii, încerca să-i strunească 
fantezia, dar n-o făcea cu toată inima. Cine-ar fi făcut-o? 

e 

Fără listă de lucruri ce trebuie făcute. Ziua, providenţială în 
sine. Ora. Nu există pe urmă. Acum este pe urmă. Tot ce 
înseamnă graţie și frumuseţe și e apropiat inimii omului are 
aceeași obârșie: suferința. Nașterea lor din durere și cenușă. 
lată, îi șopti el copilului adormit. Eu te am pe tine. 

e 

Se gândea la fotografia lăsată-n drum și-și spunea că ar fi 
trebuit să-ncerce s-o păstreze pe ea în vieţile lor, într-un fel sau 
altul, dar nu știa cum. ÎI trezi tusea, astfel că se depărtă de 
culcușul lor, ca să nu-l trezească pe copil, urmând în întuneric 
un zid de piatră, învelit în pătură, îngenunchind în cenușă ca un 
pocăit. Tuși până simţi gustul sângelui, rosti numele ei cu voce 
tare. Poate că-l rostise în somn, își spuse. Când se-ntoarse, 
băiatul era treaz. Îmi pare rău, zise el. 

E OK. 

Culcă-te la loc. 

Aș vrea să fiu cu mama. 

El nu răspunse. Se-așeză lângă mica siluetă învelită în 
cuverturi și pături. După o vreme, întrebă: Adică ai vrea să fii 
mort? 

Da. 

N-ai voie să spui așa ceva. 

Dar aș vrea. 

Nu mai spune asta. E rău s-o spui. 

Nu mă pot stăpâni. 

Știu. Dar trebuie. 

Cum să fac? 

Nu știu. 

e 

Suntem supraviețuitori, i-a spus el peste flacăra lămpii. 

Supravieţuitori? n-a priceput ea. 

Da. 


VP - 33 


Pentru numele lui Dumnezeu, ce vrei să spui? Nu suntem 
supraviețuitori. Suntem morţii vii dintr-un film de groază. 

Te implor. 

Nu-mi pasă. Nu-mi pasă dacă plângi. Nu-nseamnă nimic 
pentru mine. 

Te rog. 

Incetează. 

Te implor. Fac orice. 

Ca de exemplu? Ar fi trebuit s-o fac de mult. Când aveam trei 
gloanțe, în loc de două. Am fost o proastă. Am mai discutat 
toate astea. Nu m-am adus eu în starea asta. Am fost adusă. Și 
nu mai rezist. M-am gândit ca nici măcar să nu-ţi spun. Poate c- 
așa ar fi fost mai bine. Tu ai două gloante, și-apoi? Nu ne poți 
apăra. Spui că ţi-ai da viaţa pentru noi, dar la ce-ar folosi? L-aș 
lua cu mine, dacă n-ai fi tu. Știi c-aș face-o. Așa trebuie făcut. 

Vorbești prostii. 

Nu, spun adevărul. Mai devreme sau mai târziu, ne vor prinde 
și ne vor omori. Pe mine o să mă violeze. O să-l violeze și pe el. 
O să ne violeze și-o să ne omoare, și-o să ne mănânce, iartu nu 
vrei să accepţi asta. Preferi s-aștepţi să se-ntâmple. Dar eu nu 
pot. Nu pot. Stătea acolo și fuma un cârcel uscat de viță-de-vie, 
de parc-ar fi fost un soi rar de trabuc. Ținând cu oarecare 
eleganţă cealaltă mână peste genunchii pe care și-i strânsese la 
piept. Îl privea pe deasupra flăcării. Înainte vorbeam despre 
moarte. N-o mai facem. De ce? 

Nu știu. 

Fiindcă-i aici. Nu mai avem despre ce vorbi. 

Eu nu te-aș părăsi. 

Nu-mi pasă. N-are rost. N-ai decât să mă crezi o târfă 
necredincioasă. Mi-am luat un amant. El îmi poate da ceea ce tu 
nu poți. 

Moartea nu e un amant. 

O, ba da, este. 

Te rog, nu face asta. 

Îmi pare rău. 

Nu pot să mă descurc singur. 

Atunci, renunţă. Nu te pot ajuta. Se spune că femeile visează 
ce-i primejduiește pe cei aflați în grija lor, iar bărbaţii ce-i 
primejduiește pe ei înșiși. Dar eu nu visez defel. Spui că nu te 
descurci? Atunci, renunţă. Asta-i tot. Pentru că eu m-am săturat 


VP - 34 


de inima mea desfrânată, de multă vreme m-am săturat. 
Vorbești de acţiune, dar n-ai cum să acţionezi. Inima mi-a fost 
smulsă din piept în noaptea în care s-a născut el, așa că săn- 
aștepți să mi se frângă inima. Nu mai am. Poate tu o să te 
dovedești mai bun. Mă-ndoiesc, dar cine știe. Tot ce pot să-ți 
spun e că n-o să supraviețuiești de unul singur. Știu, pentru că 
eu singură n-aș fi ajuns atât de departe. Cine n-are pe nimeni ar 
face mai bine să-și încropească o fantomă acceptabilă. Să-i 
insufle viaţă și s-o ademenească, șoptindu-i vorbe de iubire. Să-i 
ofere ce-i trebuie unei fantome și s-o protejeze cu propriul trup. 
Cât despre mine, singura mea speranţă este cea a nimicniciei 
eterne, și sper asta din tot sufletul. 

El n-a răspuns. 

N-ai ce argument să-mi dai, pentru că nu există niciunul. 

Ai să-ţi iei rămas-bun de la el? 

Nu. N-o să-mi iau. 

Așteaptă măcar până mâine-dimineaţă. Te rog. 

Trebuie să plec. 

Deja se ridicase. 

Pentru numele lui Dumnezeu, femeie. Ce-am să-i spun? 

Nu te pot ajuta. 

Unde-ai să te duci? Nici nu vezi pe unde calci. 

Nici nu trebuie. 

S-a ridicat și el. Te implor, a zis. 

Nu. În ruptul capului. Nu pot. 

e 

Și a plecat, iar răceala acestei plecări a fost ultimul ei cadou. 
Avea să se folosească de-o așchie de obsidian. El o învățase. 
Mai ascuţită decât oţelul. Tăișul mai subţire decât firul de praf. 
Ea avea dreptate. Nu exista niciun argument. Cele o sută de 
nopţi în care stătuseră și întorseseră pe toate fețele problema 
autodistrugerii, cu seriozitatea filosofilor înlănţuiţi de zidul unui 
azil de nebuni. A doua zi dimineața, băiatul n-a zis absolut nimic 
și, după ce-au isprăvit de împachetat și erau gata să pornească 
din nou la drum, s-a întors, a privit spre tabără și a zis: A plecat, 
așa-i? lar bărbatul a răspuns: Da, a plecat. 

e 

Întotdeauna atât de chibzuită, greu de surprins chiar și de 
cele mai bizare evenimente. O creatură perfect evoluată să-și 
întâmpine sfârșitul. Ședeau la fereastră și mâncau, îmbrăcaţi în 


VP - 35 


halate, la lumina lumânărilor, o cină în miez de noapte, și se 
uitau cum ardeau orașele îndepărtate. Câteva nopţi mai târziu, 
ea a născut în patul lor, la lumina unei lămpi cu pilă uscată. 
Mănuși pentru spălat vase. Apariţia incredibilă a micului creștet 
al capului. Vârstat de sânge și de păr negru, lins. Meconiul rău 
mirositor. Țipetele ei nu însemnau nimic pentru el. Dincolo de 
fereastră, doar frigul care sporea, focurile la orizont. A ridicat în 
sus trupul roșu, costeliv, atât de crud, de golaș, și a tăiat 
cordonul cu niște foarfeci de bucătărie. Apoi și-a învelit fiul într- 
un prosop. 


Aveai prieteni? 

Da. Aveam. 

Mulţi? 

Da. 

Îți aduci aminte de ei? 

Da. Mi-aduc. 

Ce s-a întâmplat cu ei? 

Au murit. 

Toţi? 

Da. Toţi. 

Ți-e dor de ei? 

Da. Mi-e dor. 

Unde mergem? 

Spre sud. 

OK. 

e 

Toată ziua erau pe drum, drumul lung, negru, se opreau după- 
masa ca să-mbuce câte ceva din proviziile împuţinate. Băiatul își 
scotea camionul din rucsac și, cu un băț, desena drumuri în 
cenușă. Camionul înainta încet pe ele. Băiatul scotea zgomote 
de camion. Ziua părea aproape caldă, dormeau în frunze, cu 
rucsacurile drept perne. 

e 

Ceva îl trezi. Se răsuci pe-o parte, rămase așa, ascultând. Își 
înălţă încet capul, ţinând pistolul în mână. Se uită în jos la băiat 
și, când privi din nou spre drum, îl și văzu pe primul dintre ei. 
Dumnezeule, șopti el. Intinse mâna și-l scutură pe băiat, fără să- 
și ia ochii de la drum. Veneau târșâindu-și picioarele prin 
cenușă, întorcându-și într-o parte și-n alta capetele ascunse de 


VP - 36 


glugi. Unii, cu măști de gaze pe faţă. Unul, îmbrăcat în costum 
de protecție contra atacului bacteriologic. Pătat, murdar. Pași 
greoi, bâte în mâini, lungi ca niște ţevi. Tușind. Apoi auzi pe 
drum, în spatele lor, ceva ce părea să fie un camion cu motor 
diesel. lute, șopti el. Iute. Işi vâri pistolul la brâu, îl apucă pe 
băiat de mână, trase căruciorul printre copaci, îl răsturnă într-un 
loc unde nu putea fi zărit prea ușor. Băiatul înghețase de frică. Îl 
trase către sine. E-n regulă, șopti el. Trebuie să fugim. Nu te uita 
îndărăt. Vino. 
e 
Puse rucsacurile pe-un umăr şi-o rupseră la fugă printre 
ferigile fărâmicioase. Băiatul era îngrozit. Fugi, șopti el. Fugi. Se 
uită în urmă. Camionul se ivise huruind. Oameni pe platformă, 
uitându-se-n jur. Băiatul căzu, el îl ridică. E OK, spuse el. Vino. 
e 
Vedea o spărtură printre copaci, i se păru a fi un șanț ori un 
canal, și ieșiră prin bălării într-o șosea veche. Plăci de macadam 
crăpate, întrezărite printre mormanele de cenușă. ÎI trase jos pe 
băiat, se ghemuiră sub malul de pământ, ascultând, gâfâind. 
Auzeau motorul diesel pe drum. Dumnezeu știe ce combustibil 
folosea. Când se ridică să se uite, văzu doar capota camionului 
înaintând pe drum. Bărbaţi stând pe platformă, unii cu puști în 
mâini. Camionul trecu, fumul negru de la motorul diesel șerpuia 
prin pădure. Motorul părea înecat. Horcăia, pufăia. Apoi se opri 
de tot. 
e 
Se lăsă jos și puse mâna pe creștetul copilului. Dumnezeule, 
spuse el. Auziseră chestia aia hurducăind și oprindu-se brusc. 
Apoi doar tăcerea. Ținea pistolul în mână, nici nu-și amintea 
când îl scosese de la brâu. Îi auzeau pe bărbaţi vorbind. Auzeau 
cum deschid și înalţă capota de la motor. Stătea cu braţele în 
jurul băiatului. Șșșșt, spuse el. Șșșșt. După o vreme, auziră 
camionul cum se punea din nou în mișcare. Gemând și scârțâind 
ca un vapor. N-aveau cum să-l fi urnit decât împingându-l și nu 
puteau să-l împingă suficient de repede ca motorul să 
pornească, pe panta aceea. După câteva minute, motorul tuși, 
scrâșni și iar se opri. Bărbatul își înălță din nou capul să se uite 
și, tot atunci, venind prin bălării, la vreo douăzeci de pași 
distanţă, unul dintre oamenii ăia își desfăcea cureaua. Amândoi 
încremeniră. 


VP - 37 


Armă pistolul și-l îndreptă spre individ, iar acesta rămase 
locului, cu o mână ridicată-n lături, masca murdară și boţită pe 
care o purta umflându-se și dezumflându-se. 

Apropie-te, încet. 

Individul se uită spre drum. 

Nu te uita încolo. Uită-te la mine. Dacă strigi, ești mort. 

Individul înaintă, ţinându-și cureaua cu o mână. Găurile din 
curea marcau ritmul emacierii sale, iar într-o parte pielea avea 
un aspect lucios, semn că acolo își ascuţea lama cuţitului. 
Cobori în șanț și se uită la armă, apoi la băiat. Ochi încinși de 
inele de funingine, mult adânciţi în orbite. Ca un animal ascuns 
într-o tigvă, privind afară prin găvane. Avea barbă, luată drept 
din foarfecă, iar pe gât, o pasăre tatuată de cineva care nu prea 
avea habar cum arătau asemenea vietăţi. Deșirat, vânos, 
rahitic. Îmbrăcat cu o salopetă albastră jegoasă, purtând o 
șapcă neagră, ce-avea cusut în faţă logoul vreunei întreprinderi 
dispărute. 

Încotro? 

Să mă cac. 

Încotro cu camionul. 

Nu știu. 

Cum adică nu știi? Scoate-ți masca. 

Își scoase masca peste cap și rămase cu ea în mână. 

Adică, nu știu, zise el. 

Nu știi încotro mergeţi? 

Nu. 

Cu ce funcționează motorul. 

Motorină. 

Câtă aveți. 

Pe platformă sunt trei bidoane de cinzeșcinci de galoane. 

Aveţi muniţie pentru armele alea? 

Se uită în urmă, spre drum. 

Ti-am spus să nu te uiţi încolo. 

Mda. Avem muniţie. 

De unde-aţi făcut rost de ea? 

Am găsit-o. 

Minţi. Ce mâncaţi. 

Orice găsim. 

Orice găsiţi. 


VP - 38 


Da. Se uită la băiat. N-ai să tragi, zise. 

Asta s-o crezi tu. 

N-ai decât două gloanţe. Poate numa’ unu. Și-o s-audă 
împușcătura. 

Da, o s-o audă. Tu însă n-ai s-o auzi. 

De unde știi? 

Pentru că glonţul are-o viteză mai mare decât sunetul. O să-ţi 
ajungă-n creieri înainte să-l auzi. Ca să-l auzi, o să ai nevoie de 
un lob frontal și de niște chestii care poartă nume precum 
colliculus și circumveoluţie temporală, pe care n-o să le mai ai. O 
să fie făcute terci. 

Ești doctor? 

Nu-s nimic. 

Avem un rănit. N-o să-ţi pară rău. 

Scrie pe fruntea mea că-s imbecil? 

Nu știu ce scrie pe fruntea ta. 

De ce te uiţi la el? 

Mă uit unde poftesc. 

Ba nu. Dacă te mai uiţi la el o dată, te-mpușc. 

Băiatul şedea ţinându-și mâinile pe creștet, privind printre 
antebraţe. 

Pun rămășag că băiatului ăstuia i-e foame. De ce nu veniți 
amândoi la camion? Să vă luaţi ceva de mâncare. N-ai de ce să 
faci pe duru'. 

N-aveţi nimic de mâncare. Să mergem. 

Unde să mergem? 

Să mergem. 

Nu merg nicăierea. 

Nu? 

Nu. Nu merg. F 

Crezi că n-o să te-mpușc, dar te-nșeli. Insă ce-am să fac mai 
degrabă e să te duc pe drumul ăsta vreun kilometru, apoi îți dau 
drumul. De mai mult avans n-avem nevoie. N-o să ne găsiți. N-o 
să știți nici măcar pe ce drum am apucat-o. 

Știi ce cred? 

Ce crezi? 

Că ești căcat pe tine de frică. 

Lăsă cureaua din mână, care căzu pe șosea cu tot 
harnașamentul agăţat de ea. O gamelă. O tașcă de muniții 
veche, militară, din canafas. O teacă de piele pentru cuţit. Când 


VP - 39 


bărbatul își ridică privirile, jigodia ţinea cuțitul în mână. Făcuse 
numai doi pași, dar aproape că ajunsese între el și copil. 

Ce crezi c-ai să faci cu ăla? 

Nu răspunse. Era înalt, dar foarte iute-n mișcări. Se aruncă la 
pământ, îl înhăţă pe băiat, se rostogoli, se ridică ţinându-l strâns 
la piept, cu lama la gât. Bărbatul se trântise și el la pământ, se 
răsuci odată cu celălalt, îndreptă pistolul asupra lui și trase, 
ținând arma cu amândouă mâinile sprijinite pe ambii genunchi, 
de la o distanță de doi metri. Individul se prăbuși pe spate în 
aceeași clipă, zăcând acolo, cu sângele bolborosind din gaura 
din frunte. Băiatul zăcea în braţele lui, fără nicio expresie pe 
chip. Bărbatul vâri pistolul la brâu, puse rucsacul pe umăr, îi 
culese pe băiat de jos, îl răsuci, îl aburcă pe umeri și-o rupse la 
fugă pe șoseaua cea veche, ţinând strâns genunchii băiatului, 
băiatul ţinându-se de fruntea lui, plin de sânge și mut ca o 
piatră. 

e 

Ajunseră la un vechi pod de fier din pădure, unde drumul 
dispărut traversa un pârâu, aproape dispărut și el. Începu să 
tușească, deși abia dacă mai avea suflu. Părăsi șoseaua și-o tăie 
de-a dreptul printre copaci. Se răsuci și se opri, gâfâind, 
încercând s-asculte. N-auzi nimic. Mai alergă cu pas împleticit 
încă vreo jumătate de kilometru și-n cele din urmă căzu în 
genunchi și-l depuse pe băiat în cenușă și-n frunze. Îi șterse 
sângele de pe față, îl îmbrățișă. E OK, zise. E OK. 

e 

În acea seară lungă și rece, în timp ce întunericul cobora lent, 
i-a auzit doar o dată. Il ţinea pe băiat strâns lângă trupul său. 
Avea o tuse-n gât care nu-i dădea pace. Atât de firav băiatul, 
atât de slăbuț, în haina aia a lui, tremurând ca un câine. Pașii 
prin frunze se opriră. Apoi se-auziră din nou. Nu-și vorbeau, nu 
strigau unii la alţii, cu atât mai sinistru. Odată cu lăsarea deplină 
a întunericului, frigul nemilos începu să muște. Băiatul tremura 
violent. Nicio lună nu se înălța din întunecime și n-aveai unde 
fugi. În rucsac era doar o pătură, pe care el o scoase și-l înveli 
pe băiat, apoi își desfăcu hanoracul și-l lipi pe băiat de trupul 
său. Au stat așa multă vreme, numai că înghețau și, în cele din 
urmă, el se ridică în picioare. Trebuie să ne mișcăm, zise. Nu 
putem să zăcem așa. Se uită-n jur, dar n-avea ce să vadă. 
Vorbea într-un întuneric fără adâncime ori dimensiuni. 


VP - 40 


e 
ÎI ţinea pe băiat de mână, în timp ce înaintau poticnindu-se 
prin pădure. Cealaltă mână și-o ţinea întinsă-n faţă. Totuna dacă 
avea ochii închiși sau deschiși. Băiatul era învelit în pătură, iar el 
îi spuse să n-o scape, fiindcă n-au s-o mai găsească. Băiatul voia 
să fie dus în braţe, dar el îi zise că trebuia să facă mișcare. Și-au 
mers așa prin pădure, ba împiedicându-se, ba căzând, o bună 
bucată din noapte, până când, cu mult înainte de ivirea zorilor, 
băiatul căzu și nu mai vru să se ridice. Îl înveli în hanoracul său, 
apoi în pătură, se-așeză și-l ţinu strâns îmbrățișat, legănându-se 
înainte și-napoi. Doar un glonț rămas în revolver. Nu vrei să 
priveşti adevărul în faţă. Nu vrei. 
e 
În lumina chinuită care se dădea drept zi, îl așeză pe băiat pe 
un morman de frunze și se uită cu atenţie-n jur, prin pădure. 
Când lumina se făcu ceva mai puternică, se ridică, se-ndepărtă 
câţiva pași și delimită un perimetru în jurul micii lor tabere, 
căutând niscaiva urme, dar altele decât propriile urme abia 
vizibile în cenușă nu zări. Se-ntoarse și-l culese pe băiat de pe 
jos. Trebuie să mergem, zise. Băiatul stătea adus de spate, cu 
chipul golit de orice expresie. Murdăria uscată în părul său, faţa 
mânjită. Vorbește-mi, zise, dar băiatul rămase mut. 
(J 
Porniră spre est, printre copacii morți, încă rămași în picioare. 
Trecură pe lângă o casă veche din lemn. Traversară un drum de 
țară. Un petic de pământ desţelenit, poate o fostă grădină de 
zarzavat. Oprindu-se din timp în timp ca s-asculte. Soarele 
nevăzut nu arunca nicio umbră. Ajunseră la șosea pe 
neașteptate și-l opri pe băiat cu o mână, apoi se ghemuiră în 
șanțul de pe margine ca niște leproși, ascultând. Nicio adiere de 
vânt. Liniște mormântală. După o vreme, se ridică și ieși în 
drum. Privi în urmă, la băiat. Haide, zise. Băiatul ieși din șanț și 
bărbatul arătă spre urmele din cenușă, lăsate de camionul care 
trecuse. Băiatul stătea învelit în pătură și privea la drum. 
e 
N-avea de unde ști dacă porniseră din nou camionul. N-avea 
cum ști cât erau dispuși să stea la pândă. Işi dădu jos rucsacul, 
se-așeză și-l deschise. Trebuie să mâncăm. Ți-e foame? 
Băiatul clătină din cap. 


VP - 41 


Nu. De bună seamă că nu. Scoase sticla de plastic în care 
țineau apa, deșurubă capacul și i-o întinse, iar băiatul o luă și 
bău fără să se-așeze. Îndepărtă sticla de la gură, se-așeză în 
drum, își încrucișă picioarele și bău din nou. Apoi îi dădu sticla, 
bărbatul bău și el, înșurubă capacul la loc, răscoli în rucsac. 
Mâncară o conservă de fasole albă, trecând cutia de la unul la 
altul, apoi bărbatul o aruncă în pădure. După care porniră mai 
departe. 

e 

Cei cu camionul își așezaseră tabăra chiar în drum. Făcuseră 
și un foc. Bucăţi de lemn carbonizat se lipiseră de asfaltul topit, 
laolaltă cu oase și cenușă. Se ghemui și-și ţinu mâna deasupra 
asfaltului. Degaja o ușoară căldură. Se ridică și privi în josul 
drumului. Apoi îl duse pe băiat în pădure. Vreau să m-aștepţi 
aici, spuse el. Nu mă-ndepărtez. O să te-aud dacă mă strigi. 

la-mă cu tine, spuse băiatul. Arăta ca și când era gata să 
izbucnească în plâns. 

Nu. Vreau s-aștepţi aici. 

Te rog, tati. 

Încetează. Vreau să faci exact ce-ţi spun. la arma. 

Nu vreau arma. 

Nu te-am întrebat dac-o vrei. la-o. 

e 

Porni prin pădure, spre locul unde-și lăsaseră căruciorul. Era 
tot acolo, dar prădat. Puţinul pe care nu-l luaseră zăcea 
împrăștiat printre frunze. Câteva cărți și jucării de-ale băiatului. 
Pantofii lui vechi și niște haine zdrenţuite. Îndreptă căruciorul, 
puse lucrurile băiatului înăuntru și-l împinse spre drum. Apoi se 
duse înapoi. Nu mai era nimic acolo. Niște sânge uscat pe 
frunze. Rucsacul băiatului dispăruse. Întorcându-se, găsi oasele 
și pielea puse morman, cu niște pietre peste ele. O mocirlă de 
măruntaie. Împinse oasele cu vârful piciorului. Arătau ca și când 
ar fi fost fierte. Nici urmă de haine. Se-ntuneca din nou, între 
timp se făcuse foarte frig, așa că se întoarse la locul unde-l 
lăsase pe băiat, îngenunche, îl îmbrăţișă și-l ţinu strâns. 

(J 

Împinseră căruciorul prin pădure până la vechiul drum, îl 
lăsară acolo și se-ndreptară spre sud, la vale, grăbindu-se din 
pricina întunericului. Băiatul se împleticea, atât era de obosit, și 
bărbatul îl ridică și-l puse pe umeri și-așa merseră mai departe. 


VP - 42 


Când ajunseră la pod, lumina pierise aproape cu totul. Îl lăsă jos 
pe băiat și coborâră malul pe bâjbâite. Sub pod, scoase bricheta, 
o aprinse, cercetă locul la flăcăruia pâlpâitoare. Nisip și pietriș 
aduse de ape din albie. Puse jos rucsacul, vâri bricheta în 
buzunar, îl apucă pe băiat de umeri. Abia dacă-l deslușea în 
întuneric. Vreau să m-aștepţi aici, zise. Mă duc după lemne. 
Trebuie să facem foc. 

Mi-e frică. 

Știu. Dar nu mă duc departe și-o să te-aud, așa că, dacă te 
sperie ceva, mă strigi și vin iute-napoi. 

Mi-e tare frică. 

Cu cât plec mai repede, cu-atât mă-ntorc mai repede și-o să 
facem focul, și-atunci n-o să-ţi mai fie frică. Nu te-ntinde. Dacă 
te-ntinzi, o s-adormi și, dac-o să te strig, n-o să-mi răspunzi și n- 
o să te pot găsi. Înțelegi? 

Băiatul nu răspunse. Nu mai avea mult și-și pierdea răbdarea 
cu el, apoi însă își dădu seama că băiatul dădea din cap în 
întuneric. OK, zise. OK. 

e 

Urcă malul și intră în pădure, ţinându-și mâinile întinse-n fată. 
Lemne peste tot, trunchiuri uscate, crăci căzute pe jos. Își 
târșâia picioarele, strângând lemnele grămadă și, când adună 
cam un braţ, se-aplecă, le ridică, îl strigă pe băiat, iar băiatul 
răspunse și, tot vorbindu-i, îl călăuzi înapoi spre pod. Stătură în 
întuneric, în timp ce el tăia surcele cu cuțitul și rupea crengile 
mici cu mâinile. Scoase bricheta și, când o aprinse, flacăra era 
albastră, abia pâlpâind, apoi se-aplecă și dădu foc surcelelor și 
privi cum se înalță flacăra prin împletitura de ramuri. Puse și mai 
multe lemne pe foc, se-aplecă, suflă încet la baza micului rug și 
potrivi lemnele cu mâinile, pentru ca focul să capete o anumită 
formă. 

e 

Mai făcu două drumuri în pădure, trăgând după el mormane 
de vreascuri și crengi, până la pod, unde le-mpingea în josul 
malului. Zărea lucirea focului de la oarecare distanță, dar nu 
credea că putea fi zărit de pe celălalt drum. Sub pod, desluși un 
ochi întunecat de apă stătătoare, printre bolovani. O buză de 
gheață subţire. De pe pod, împinse-n jos ultima grămadă de 
vreascuri; răsuflarea îi era alburie în strălucirea focului. 


VP - 43 


Se-așeză pe nisip și făcu inventarul rucsacului. Binoclul. Un 
recipient de benzină, de jumătate de litru, aproape plin. Sticla 
cu apă. Un clește. Două linguri. Puse obiectele în șir, pe jos. Mai 
erau cinci conserve mici, dintre care alese una de cârnaţi și una 
de porumb și le deschise cu un mic desfăcător de conserve, din 
cele folosite în armată, puse cutiile lângă foc și priviră amândoi 
cum se înnegresc și se curbează capacele. Când conserva de 
porumb începu să scoată aburi, le prinse pe amândouă cu 
cleștele și le luă de lângă foc, apoi se-aplecară peste ele și le 
mâncară încet, cu lingurile. Băiatului îi cădea capul în piept de 
somn. 

a 

După ce isprăviră de mâncat, îl duse pe băiat pe limba de 
prundiș de sub pod, sparse gheața subțire cu un băț și, 
îngenunchind amândoi, îl spălă pe față și pe păr. Apa era atât de 
rece, încât băiatul plângea. Se duseră pe prundiș mai la vale, la 
apă mai curată, și-l spălă din nou pe păr, cât de bine putea, și-n 
cele din urmă se opri, pentru că băiatul gemea din pricina răcelii 
apei. Il șterse cu pătura, stând îngenuncheat în lucirea focului, 
care făcea ca umbra scheletului podului să se spargă de 
palisada trunchiurilor de copaci ce se zăreau dincolo de pârâu. 
Asta-i copilul meu, își spuse. Spăl creierii unui mort din părul lui. 
Asta-i datoria mea. Îl înveli în pătură și-l duse lângă foc. 

e 

Băiatul abia se putea ține în capul oaselor. Bărbatul era cu 
ochii pe el, ca nu cumva să cadă în foc. Scobi adâncituri în nisip, 
pentru coapsele și umerii băiatului, pregătindu-i astfel culcușul, 
apoi se-așeză, îl luă în brațe și-i ciufuli părul în faţa focului, ca 
să-l usuce. Ca o miruire străveche. Așa să fie. Evocă formele. 
Unde n-ai nimic altceva, nascocește ceremonii și dă-le viaţă. 

e 

Se trezi în miez de noapte din pricina frigului, se ridică și mai 
rupse câteva vreascuri pentru foc. Conturul rămurelelor 
colorându-se pe cărbuni într-un portocaliu incandescent. Suflă în 
foc, să-l ațăâţe, îl hrăni cu lemne și se așeză turcește, sprijinit de 
piciorul de piatră al podului. Blocurile de calcar grele, puse 
unele peste altele, fără mortar. Deasupra capului, feroneria 
maronie din pricina ruginii, niturile bătute cu ciocanul, 
traversele de lemn, scândurile transversale. Nisipul pe care 
ședea era fierbinte la atingere, dar, dincolo de foc, noaptea era 


VP - 44 


tăioasă din pricina frigului. Se ridică, trase un morman de 
vreascuri proaspete sub pod. Rămase ascultând. Băiatul nu se 
mișca. Se-așeză lângă el și-i mângâie părul blonziu și încâlcit. 
Potir de aur, menit să găzduiască un zeu. Te rog, nu-mi spune 
cum se sfârșește povestea. Când privi din nou la întunericul de 
dincolo de pod, ningea. 
e 
Lemnele pe care le aveau pentru foc erau toate scurte, iar 
focul dura câte-o oră, poate niţel mai mult. Trase sub pod și ce 
mai rămăsese din tufe și-ncepu să rupă crengile, călcând pe ele 
și frângându-le. Se gândea că zgomotul ar fi putut să-l trezească 
pe băiat, dar acesta nu se trezi. Lemnul umed sfârâia în flăcări, 
ninsoarea continua să cadă. A doua zi dimineaţa, aveau să vadă 
dacă erau sau nu urme pe drum. Prima fiinţă umană, în afară de 
băiat, cu care vorbise în mai bine de-un an. În sfârșit, fratele 
meu. Viclenia reptiliană din ochii aceia reci, spasmodici. Dinţii 
cenușii, măcinați. Plini de resturi de carne omenească. Cel care, 
cu fiecare cuvânt rostit, a transformat lumea într-o minciună. 
Când se trezi din nou, ninsoarea se oprise și zorii granulaţi 
dădeau contur pădurii nude de dincolo de pod, copacii 
desenându-se negri pe zăpadă. Zăcea ghemuit, cu mâinile între 
genunchi; se ridică, ațâţă focul, puse o conservă de sfeclă pe 
cărbuni. Băiatul stătea ghemuit pe pământ, urmărindu-l. 
e 
Zăpada proaspătă se-așternuse în strat subțire peste tot în 
pădure, pe trunchiuri și pe ramuri, în căușul frunzelor, și deja 
devenise gri din pricina cenușii. Porniră cu pas întins spre locul 
unde-și lăsaseră căruciorul, el puse rucsacul înăuntru și împinse 
căruciorul spre drum. Nicio urmă. Se opriră s-asculte, în liniștea 
deplină. Apoi plecară, prin zloata cenușie, băiatul mergând 
lângă el, cu mâinile-n buzunare. 
e 
Au mers așa toată ziua, băiatul cufundat în muțenie. Până 
după-amiaza, zloata se topise de pe drum, iar până seara, 
asfaltul era uscat. Nu s-au oprit nicio clipă. Câţi kilometri? 
Cincisprezece, douăzeci. Obișnuiau să se joace pe drum de-a 
aruncatul discului, cu patru şaibe mari de oţel, pe care le 
găsiseră într-o feronerie, dar și acestea dispăruseră, odată cu 
toate celelalte lucruri. În acea noapte, poposiră într-o ravenă, 
făcură focul la adăpostul unui mic prag de stâncă și mâncară 


VP - 45 


ultima conservă. O pusese până acum deoparte, pentru că era 
mâncarea preferată a băiatului, carne de porc și fasole. O priviră 
cum clocotește încet între cărbuni, apoi bărbatul o scoase de- 
acolo cu cleștele și amândoi mâncară în tăcere. Clăti cu apă 
conserva goală și-o dădu copilului ca s-o bea, și cu asta, basta. 
Ar fi trebuit să fiu mai atent, spuse el. 

Băiatul nu răspunse. 

Trebuie să vorbești cu mine. 

OK. 

Voiai să știi cum arată băieţii răi. Acum știi. Se poate întâmpla 
oricând. Treaba mea e să am grijă de tine. Dumnezeu m-a 
însărcinat să fac asta. O să ucid pe oricine se-atinge de tine. 
Înţelegi? 

Da. 

Stătea acolo, înfofolit în pătură. După o vreme, își ridică 
privirile. 

Noi încă mai suntem băieții buni? întrebă el. 

Da. Încă mai suntem băieţii buni. 

Și întotdeauna vom fi. 

Da. Întotdeauna vom fi. 

OK. 

(J 

A doua zi dimineața, ieșiră din ravenă și se-așternură din nou 
la drum. li meșterise băiatului un flaut, dintr-o trestie găsită pe 
marginea drumului, și-acum îl scoase din buzunarul hainei și i-l 
dădu. Băiatul îl luă fără un cuvânt. După o vreme, rămase în 
urmă și, în scurt timp, bărbatul îl auzi cântând. O muzică fără 
formă, pentru epoca ce-avea să vină. Ori poate ultima melodie 
de pe pământ, invocată din cenușile distrugerii sale. Bărbatul se 
întoarse și se uită în urmă. Băiatul era total absorbit. Bărbatului i 
se păru că arată ca un copil adus de elfi, trist, solitar, anunțând 
sosirea unei trupe ambulante în comitat și sat, fără să știe că, în 
urma lui, actorii fuseseră mâncaţi de lupi. 

e 

Ședea turcește în frunze, pe culmea unei creste, și cerceta cu 
binoclul valea de la picioarele lor. Conturul unui râu, liniștit, 
parcă turnat în metal. Hornurile unei fabrici, din cărămidă 
întunecată. Acoperișuri de gresie. Un vechi turn de apă din 
lemn, legat în cercuri de fier. Nicio dâră de fum, niciun semn de 


VP - 46 


viaţă. Luă binoclul de la ochi și rămase cu privirile aţintite într- 
acolo. 

Ce vezi? zise băiatul. 

Nimic. 

li întinse binoclul. Băiatul își trecu pe după gât cureaua și 
duse aparatul la ochi, reglând claritatea. In jurul lor, nemișcare 
deplină. 

Văd fum, zise el. 

Unde. 

Peste clădirile alea. 

Care clădiri? 

Băiatul îi dădu înapoi binoclul și bărbatul îl reglă din nou. Un 
fuior aproape invizibil. Da, zise. Îl văd. 

Ce-ar trebui să facem, tati? 

Ar trebui să mergem să vedem ce e. Numai să fim atenţi. 
Dacă e o comunitate, înseamnă c-au făcut baricade. Dar s-ar 
putea să fie doar refugiați. 

Ca noi. 

Da. Ca noi. 

Dar dacă sunt băieții răi? 

Va trebui să riscăm. Trebuie să găsim ceva de mâncare. 

e 

Lăsară căruciorul în pădure, traversară o șină de cale ferată și 
coborâră o pantă abruptă, printre rugi de iederă neagră, moartă. 
Ținea pistolul în mână. Stai lângă mine, zise. Băiatul făcu 
întocmai. Înaintau pe străzi ca niște geniști. Cvartal după 
cvartal. Un iz palid de fum lemnos în văzduh. Se refugiară într- 
un magazin, scrutară strada, dar nu se zarea nicio mișcare. 
Răscoliră prin gunoaie și resturi. Sertare de fișet scoase și 
aruncate pe jos, hârtii, cutii de carton umflate de apă. Nu găsiră 
nimic. Toate magazinele fuseseră jefuite cu ani în urmă, 
ferestrele aproape că nu mai aveau geamuri. lnăuntru era prea 
întuneric să vadă ceva. Urcară treptele zimţate de oţel ale unei 
scări rulante, băiatul ţinându-se de mâna lui. Câteva costume 
prăfuite atârnate de-un cuier. Se uitară după pantofi, dar nu 
găsiră. Cotrobăiră prin gunoaie, dar nu era nimic acolo ce le-ar fi 
putut fi de folos. Când se-ntoarseră, bărbatul luă hainele din 
cuier, le scutură de praf, le-mpături și le puse pe braţ. Să 
mergem, zise. 


VP - 47 


Se gândi că poate totuși mai scăpase ceva nefurat, dar nu 
găsi nimic. Mergeau târșâit prin gunoaiele de pe intervalul 
dintre rafturile unui magazin alimentar. Ambalaje vechi, hârtii și 
cenușa eternă. Trecu în revistă polițele, căutând vitamine. 
Deschise ușa unei camere frigorifice, dar duhoarea acră de hoit 
năvăli afară din întuneric, așa c-o închise iute. Se opriră în 
stradă. Bărbatul se uită la cerul cenușiu. Vălătucii indistincţi ai 
respirației lor. Băiatul era epuizat. Îl luă de mână. Trebuie să mai 
căutăm, spuse el. Trebuie să căutăm mai departe. 

e 

Casele de la marginea oraşului nu se dovediră mai generoase. 
Urcară treptele din spate ale unei case, intrară într-o bucătărie 
și se-apucară să caute prin dulapuri. Ușile dulapurilor, larg 
deschise. O cutie de praf de copt. Se uită lung la ea. Cercetară 
sertarele unui bufet din sufragerie. Intrară în living. Suluri de 
tapet dezlipit risipite pe podea, ca niște documente străvechi. Îl 
lăsă pe băiat așezat pe trepte, cu hainele în braţe, și el urcă la 
etaj. 

Totul mirosea a jilăveală și putregai. În primul dormitor, un 
cadavru uscat, acoperit până la gât cu o cuvertură. Resturi de 
păr putred pe pernă. Apucă partea de la picioare a cuverturii, o 
trase brusc de pe pat, o scutură, o împături și-o puse sub braţ. 
Cercetă birourile și debaralele. O rochie de vară, pe un umeraș 
de sârmă. Nimic. Cobort la parter. Se întuneca. Îl luă pe băiat de 
mână și ieșiră pe ușa din faţă, în stradă. 

e 
E În vârful dealului, se întoarse și cuprinse orașul cu privirea. 
intunericul cobora cu repeziciune. Întunericul și frigul. Puse pe 
umerii băiatului două haine, care-l înghiţeau cu hanorac cu tot. 

Mi-e tare foame, tati. 

Știu. 

O să ne mai găsim lucrurile? 

Da. Știu unde sunt. 

Dar dacă le găsește cineva? 

N-o să le găsească. 

Așa sper și eu. 

N-o s-o facă. Haide. 

Ce-a fost asta? 

N-am auzit nimic. 

Ascultă. 


VP - 48 


N-aud nimic. 

Ascultară. Apoi, în depărtare, auziră un câine lătrând. Se 
răsuci și se uită spre orașul tot mai întunecat. Un câine, zise. 

Un câine? 

Da. 

De unde-a apărut? 

Nu știu. 

N-o să-l omorâm, nu-i așa, tati? 

Nu. N-o să-l omorâm. 

Se uită în jos la băiat. Tremura sub haine. Se-aplecă și-l sărută 
pe sprânceana încruntată. N-o să-i facem niciun rău câinelui, 
spuse. Îţi promit. 

e 

Dormiră într-o mașină parcată sub o pasarelă, cu toate 
hainele și cuvertura puse peste ei. În întuneric și în liniștea 
aceea, vedea fărâme de lumină apărând ici și colo, pe țesătura 
nevăzută a nopţii. Etajele mai înalte ale clădirilor erau toate 
întunecate. Acolo trebuie să cari apa pe scări. De-acolo poţi fi 
alungat cu fumigene. Ce mâncau oamenii ăia? Dumnezeu știe. 
Stăteau înfofoliți, uitându-se pe geam. Cine-s ăia, tati? 

Nu știu. 

e 

Se trezi în noapte și ascultă. Nu-și amintea unde se află. 
Gândul îl făcu să zâmbească. Unde suntem? întrebă el. 

Ce-i, tati? 

Nimic. Totul e OK. Dormi. 

O să fie OK, nu-i așa, tati? 

Da. O să fie. 

Și n-o să ni se-ntâmple nimic rău. 

Așa e. 

Pentru că noi ducem focul. 

Da. Pentru că noi ducem focul. 

e 

A doua zi dimineața cădea o ploaie rece. Bătea darabana pe 
mașină, chiar și-acolo, sub pasarelă, și dansa pe drum. Stăteau 
și priveau afară, pe geamul ud. Când s-a domolit ploaia, trecuse 
o bună bucată din zi. Lăsară hainele și cuvertura pe jos, lângă 
bancheta din spate, și-o porniră înapoi pe drum, să cerceteze și 
alte case. În văzduhul jilav, fum de lemne arse. N-au mai auzit 
câinele. 


VP - 49 


Găsiră niște ustensile și câteva articole de îmbrăcăminte. Un 
tricou gros. Niște folii de plastic, pe care le puteau folosi drept 
prelată. Era sigur că sunt urmăriţi, dar nu zărea pe nimeni. Într-o 
cămară, găsiră un sac în care mai rămăsese niște mălai, din 
care șobolanii se înfruptaseră din plin. Cernu mălaiul printr-o 
plasă de țânțari, pe care rămase un pumn de răhăței uscați, 
apoi aprinseră focul pe podeaua de ciment a verandei, făcură 
niște turte de mălai și le puseră la copt pe o tablă de aluminiu. 
Le mâncară încet, una câte una. Pe cele rămase le înveli într-o 
bucată de hârtie și le vâri în rucsac. 

e 

Băiatul ședea pe trepte, când zări ceva mișcându-se în 
spatele casei de peste drum. Cineva se uita la el. Un băiat cam 
de vârsta lui, înfofolit într-o haină de lână mult prea mare pentru 
el, cu mânecile suflecate. Se ridică în picioare. Fugi în stradă și 
mai departe, pe alee. Privi spre casă, apoi fugi până în fundul 
grădinii, printre buruieni uscate, până la un iaz negru, liniștit. 
Vino înapoi, strigă el. Nu-ţi fac nimic. Stătea acolo și plângea, 
când tatăl său traversă în goană strada și-l apucă de braț. 

Ce faci? șuieră el. Ce-i în capul tău? 

E un băiețel, tati. E un băieţel. 

Nu-i niciun băieţel. Ce-i în capul tău? 

Ba e. L-am văzut. 

Ți-am spus să nu te mişti din loc. Nu ţi-am spus? Acum trebuie 
să plecăm. Hai. 

Voiam doar să-l văd, tati. Voiam doar să-l văd. 

Bărbatul îl luă de braț și porniră înapoi prin grădină. Băiatul 
plângea întruna și se uita tot timpul în urmă. Hai, zise bărbatul. 
Trebuie să plecăm. 

Vreau să-l văd, tati. 

N-ai pe cine vedea. Vrei să mori? Asta vrei? 

Nu-mi pasă, spuse băiatul, plângând în hohote. Nu-mi pasă. 

Bărbatul se opri. Se opri, se lăsă pe vine și-l îmbrăţișă. Îmi 
pare rău, zise. Să nu spui așa ceva. N-ai voie să spui așa ceva. 

e 

Se-ntoarseră pe străzile ude până la viaduct, își strânseră 
hainele și cuvertura din mașină și merseră mai departe, spre 
terasamentul căii ferate, pe care îl urcară, trecură peste șine, 
intrară în pădure, își luară căruciorul și se-ndreptară spre șosea. 


VP - 50 


Și dacă băiatul ăla n-are pe nimeni care să aibă grijă de el? 
zise băiatul. Dacă n-are tătic? 

Sunt oameni acolo. Stăteau ascunși. 

(J 

Împinse căruciorul pe șosea și se opri locului. În fața lui, 
urmele lăsate de camion în cenușa udă, abia vizibile, șterse de 
ploaie, dar încă acolo. Avea senzaţia că le simte mirosul. Băiatul 
îl trăgea de haină. Tati, spuse el. 

Ce-i? 

Mi-e frică pentru băieţelul ăla. 

Știu. Dar n-o să păţească nimic. 

Ar trebui să mergem să-l luăm de-acolo, tati. Să-l luăm de- 
acolo, să-l luăm cu noi. Am putea să-l luăm pe el și-am putea să 
luăm și câinele. Poate câinele-ar prinde ceva de mâncare. 

Nu putem. 

Și i-aș da băieţelului ăluia jumătate din mâncarea mea. 

Incetează. Nu putem. 

Plângea din nou. Ce-o să se-ntâmple cu băieţelul? hohoti el. 
Ce-o să se-ntâmple cu băieţelul ăla? 

e 

În amurg, se-așezară la o răscruce și bărbatul despături în 
drum fragmentele de hartă și le studie. Puse degetul într-un 
punct. lată-ne, zise el. Chiar aici. Băiatul refuză să se uite. 
Bărbatul continuă să studieze labirintul încâlcit al șoselelor 
desenate cu roșu și negru, ţinându-și degetul pe joncțiunea 
unde socotea că se aflau ei. Ca și când ar fi văzut propriile lor 
umbre ciucite acolo. Am putea să ne-ntoarcem, spuse băiatul 
încet. Nu-i chiar atât de departe. Nu-i prea târziu. 

(J 

Într-un petic de pădure, în apropierea drumului, găsiră un loc 
uscat unde să-și facă tabăra. Nu era însă niciun loc ferit unde s- 
aprindă focul, astfel încât să nu fie văzut, prin urmare renunțară 
la foc. Mâncară fiecare câte două turte de mălai și se culcară 
ghemuiţi pe pământ, înveliţi cu hainele și păturile. Îl luă pe copil 
în braţe și, după o vreme, copilul încetă să mai tremure și, după 
încă o vreme, adormi. 

e 

Câinele de care-și aduce el aminte ne-a urmărit două zile. Am 
încercat să-l ademenesc să se-apropie, dar n-a vrut. Am făcut un 
lat dintr-o sârmă, ca să-l prind. În pistol erau trei gloanțe. 


VP - 51 


Niciunul de prisos. Ea a luat-o în jos pe drum. Băiatul s-a uitat 
după ea, apoi s-a uitat la mine, apoi la câine și, deodată, a- 
nceput să plângă și să mă implore să cruţ viaţa câinelui, iar eu i- 
am promis că n-o să-i fac niciun rău. Un biet schelet de câine, 
învelit în piele. A doua zi dispăruse. Asta-i câinele de care-și 
amintește el. Nu-și amintește de niciun băiețel. 
e 

Pusese un pumn de stafide uscate într-o cârpă. Le ţinea în 
buzunar, iar la prânz se-așezară în iarba moartă de pe marginea 
drumului și le mâncară. Băiatul îl privi. Asta-i tot ce-avem, așa-i? 
întrebă el. 

Da. 

Și-acum o să murim? 

Nu. 

Ce-o să facem? 

O să bem niște apă. Apoi o să ne continuăm drumul la vale. 

OK. 

e 

Seara, o luară pe un câmp, încercând să găsească un loc 
unde-ar putea face focul ca să nu fie zărit din drum. Trăgeau 
căruciorul după ei, pe pământ. Atât de puţină făgăduinţă în ţara 
asta. Mâine vor găsi ceva de mâncare. Noaptea îi prinse pe un 
drum desfundat. O luară pe-un câmp și se târâră înainte, spre 
un pâlc îndepărtat de copaci care se profilau despuiaţi și negri 
pe ultima rămășiță a lumii vizibile. Când ajunseră acolo, noaptea 
era deplină. Il luă pe băiat de mână și, cu piciorul, adună ramuri 
și frunze, apoi făcu focul. Pădurea era jilavă, dar el îndepărtă cu 
cuțitul coaja moartă și așeză vreascuri și tufăriș cât mai aproape 
de foc, să se usuce. Apoi așternu folia de plastic, scoase din 
cărucior hainele și păturile, se descălţă, îi scoase și băiatului 
încălţările ude și noroioase și șezură amândoi acolo, în tăcere, 
cu mâinile întinse spre foc. Se gândi ce-ar fi putut să spună, dar 
nu găsi nimic. Mai avusese și înainte acest sentiment, dincolo de 
toropeala și disperarea mută. Anume că lumea se micșora până 
la un miez crud de noțiuni nereductibile. Că denumirile lucrurilor 
urmau treptat aceste lucruri în uitare. Culorile. Numele 
păsărilor. Ale lucrurilor ce puteau fi mâncate. În cele din urmă, 
numele acelor lucruri pe care le credeai a fi adevărate. Mult mai 
fragile decât ar fi crezut. Cât oare dispăruse deja? Idiomul sacru, 
despuiat de referințele sale și, prin aceasta, de realitatea sa. 


VP - 52 


Trăgându-se în jos ca ceva care încearcă să păstreze căldura. Și, 
în timp, stingându-se cu o pâlpâire, pentru totdeauna. 
e 

Au dormit duși toată noaptea, atât erau de obosiţi, iar 
dimineaţa focul era stins, o dâră neagră pe pământ. Își încălţă 
pantofii plini de noroi și se duse să strângă lemne, suflând în 
pumni. Atât de frig. O fi noiembrie. Sau decembrie. Făcu din nou 
focul și se duse până la marginea pădurii, iar acolo se opri și 
cuprinse peisajul cu privirea. Câmpurile moarte. Un hambar în 
depărtare. 

a 

Merseră pe drumul de ţară, pe la poala unui deal, până într-un 
loc unde odată fusese o casă. Arsese demult, scheletul ruginit al 
unei sobe în apa neagră din beci. Foi de tablă din acoperiș arse, 
zăcând îndoite pe câmp, unde le măturase vântul. În hambar, 
strânseră de pe podeaua colbuită a unui siloz de metal câţiva 
pumni de seminţe, pe care bărbatul nu putea să le identifice, și 
le mâncară acolo, pe loc, cu praf cu tot. Apoi porniră pe câmp, 
spre drum. 

o... 

Urmară un zid de piatră, prin dreptul a ceea ce mai rămăsese 
dintr-o livadă. Pomii în șiruri ordonate, răsuciți, negri, crengile 
căzute în strat gros la pământ. Se opri și privi spre câmpuri. 
Vânt de la răsărit. Cenușa moale mișcându-se în fuioare. 
Oprindu-se. Mișcându-se din nou. Mai văzuse asta. Pete de 
sânge uscat pe iarba crescută pe miriște, șerpuiri cenușii de 
viscere acolo unde fuseseră spintecaţi cei uciși, apoi duși 
oareunde. Zidul din partea cealaltă - o friză de ţeste umane, 
toate cu același chip, uscate, supte, cu rânjete crispate și ochi 
adânciţi în orbite. Purtau cercei de aur în urechile ca niște 
săculeți de piele și, în vânt, părul lor rar, numai smocuri, se 
răsucea pe tigve. Dinţii din alveole semănau cu niște mulaje 
dentare, tatuaje grosolane făcute cu un glast artizanal, 
decolorate în lumina calică a soarelui. Păianjeni, săbii, ţinte. Un 
dragon. Sloganuri în rune, crezuri greșit ortografiate. Vechi 
cicatrice, brodate pe margini cu vechi motive. Capetele ce nu 
fuseseră despărțite de trup la întâmplare sfârșiseră jupuite de 
piele, tigvele dezvelite fuseseră vopsite și mâzgălite pe frunte 
drept semnătură, iar unei tigve de os alb i se desenaseră 
suturile dintre oase cu cerneală, ca o schiţă de asamblare. Se 


VP - 53 


uită peste umăr la băiat. Stătea lângă cărucior, în bătaia 
vântului. Se uită la iarba uscată, care tremura ușor, și la șirurile 
de pomi negri și contorsionaţi. Câteva zdrențe aruncate de vânt 
în zid, totul cenușiu ca cenușa din jur. Merse încet de-a lungul 
zidului, trecând prin dreptul măștilor ca într-o ultimă inspecţie, 
sări un pârleaz și se-ndreptă spre locul unde aștepta băiatul. ÎI 
cuprinse cu un braț pe după umeri. In regulă, zise. Să mergem. 
e 

Ajunsese să vadă un mesaj în fiecare asemenea ipostază a 
istoriei recente, un mesaj și-un avertisment, iar tabloul 
masacraților și devoraţilor chiar asta s-a dovedit a fi. Se trezi 
dimineaţa, se răsuci sub pătură și privi spre drum, printre 
copaci, pe unde veniseră și ei - tocmai la timp ca să zărească 
apărând mărșăluitorii, câte patru în rând. îmbrăcaţi fiecare cum 
apucase, toți purtând eșarfe roșii la gât. Roșii sau portocalii, dar 
cât mai aproape de roșu cu putinţă. Işi puse mâna pe capul 
băiatului. Șșșșt, spuse el. 

Ce-i, tati? 

Oameni pe drum. Stai cu fața-n jos. Nu te uita. 

Niciun pic de fum de la focul stins. Căruciorul nu putea fi zărit. 
Se lipi și mai mult de pământ și rămase nemișcat, privind peste 
braţ. O armată în teniși, tropăind. Cărând ţevi de vreo doi metri 
lungime, învelite în piele. Frânghii la încheieturile mâinilor. 
Unele ţevi erau străbătute de lanţuri, la capetele cărora erau 
fixate tot felul de obiecte, pe post de măciuci. Mărșăluiau 
zăngănind, cu un mers legănat, ca de marionete. Bărboși, cu 
respiraţia aburindă răzbind prin măşti. Șșșt, spuse el. Șșșt. 
Falanga ce-i urma ducea sulițe sau lănci împodobite cu panglici, 
lamele lungi fuseseră bătute din arcuri de camion, în cine știe ce 
fierărie improvizată, undeva în interiorul ţării. Băiatul stătea pe 
burtă, cu fața ascunsă de brațe, îngrozit. Treceau la vreo două 
sute de pași depărtare de ei, pământul trepida ușor. Tropăiau. În 
urma lor, căruţe trase de sclavi puși în hamuri, pline cu pradă de 
război, iar în spatele căruţelor, femeile, vreo douăsprezece, 
câteva însărcinate, și la coadă un contingent suplimentar de 
băieței pentru desfrâu, îmbrăcaţi prea subţire, legaţi cu zgărzi în 
jurul gâtului și înjugaţi doi câte doi. Toţi au trecut mai departe. 
Ei zăceau nemișcaţi, ascultând. 

S-au dus, tati? 

Da, s-au dus. 


VP - 54 


l-ai văzut? 
Da. 
Erau băieţii răi? 
Da, erau băieţii răi. 
Sunt mulţi băieţi d-âștia răi. 
Da, așa e. Dar s-au dus. 
Se ridicară, își scuturară hainele, ascultară liniștea din 
depărtare. Unde se duc, tati? 
Nu știu. Se mută din loc în loc. Nu-i semn bun. 
De ce nu-i semn bun? 
Pur și simplu, nu-i. Trebuie să scoatem harta și s-o cercetăm. 
e 
Traseră căruciorul dintre tufișurile cu care-l acoperiseră, îl 
ridicară, puseră înăuntru păturile și hainele și-l împinseră spre 
drum, unde se opriră, privind spre locul unde ultimul din acea 
hoardă zdrenţuită părea s-atârne ca o imagine imprimată pe 
retină, în văzduhul tulbure. 
e 
După-amiază începu din nou să ningă. Stăteau și se uitau la 
fulgii palizi, cenușii, care se cerneau din întunericul mohorât. 
Porniră din nou la drum. Un început de zloată pe suprafața 
întunecată a drumului. Băiatul tot rămânea în urmă, iar el se 
oprea și-l aștepta. Ține pasul cu mine, îi spuse.. 
Mergi prea repede. 
O să merg mai încet. 
Merseră mai departe. 
lar nu vorbești. 
Ba vorbesc. 
Vrei să ne oprim? 
Tot timpul vreau să ne oprim. 
Trebuie să fim mai atenţi. Eu trebuie să fiu mai atent. 
Știu. 
O să ne oprim. Bine? 
Bine. 
Doar să găsim un loc. 
OK. 
e 
Ninsoarea cădea ca o cortină în jurul lor. Nu mai era chip să 
vadă ceva de nicio parte a drumului. Îl apucase din nou tușea, 
iar băiatul tremura și amândoi, cot la cot, sub folia de plastic, 


VP - 55 


împingeau căruciorul prin zăpadă, în cele din urmă, se opri. 
Băiatul tremura din toate încheieturile. 

Trebuie să ne oprim, spuse el. 

E foarte frig. 

Știu. 

Unde suntem? 

Unde suntem? 

Da. 

Nu știu. 

Dac-ar fi să murim, mi-ai spune? 

Nu știu. Dar n-o să murim. 

e 

Lăsară căruciorul răsturnat pe un câmp de rogoz, bărbatul luă 
hainele și păturile învelite în prelată și plecară. Ține-te de haina 
mea, spuse el. Să nu-i dai drumul. Mergând prin rogoz, ajunseră 
la un gard și trecură de partea cealaltă, ţinând pe rând cu 
mâinile sârmele depărtate. Sârmele erau reci, scârțâiau în 
scoabe. Se-ntuneca repede. Merseră mai departe. Ajunseră la o 
pădure de cedri - copacii morţi, negri, dar încă bogaţi în ramuri 
îngreunau căderea zăpezii. Sub fiecare copac, un cerc preţios de 
pământ negru și pat de ace. 

o... 

Se opriră sub un copac, lăsară hainele și păturile grămadă pe 
pământ, îl înveli pe băiat cu una dintre pături și-ncepu să 
strângă morman acele uscate. Curăţă de zăpadă o palmă de 
pământ, ceva mai încolo, pentru ca focul să n-aprindă copacul, 
și-aduse lemne de la ceilalţi copaci, frângând crengile și 
scuturându-le de zăpadă. Când scăpără bricheta sub grămada 
de vreascuri, focul se-aprinse imediat și el știu că n-avea să ţină 
mult. Se uită la băiat. Trebuie să mă duc s-adun mai multe 
lemne, spuse. O să fiu în preajmă. OK? 

Unde-i preajma? 

Inseamnă că n-o să merg departe. 

OK. 

e 

Zăpada se aşternuse mai înaltă de-o palmă. Mergea anevoie 
printre copaci, trăgând crăcile căzute care se zăreau de sub 
zăpadă și, până să strângă un braţ și să se-ntoarcă la foc, nu 
mai rămăsese din el decât un cuibar de tăciuni sfârâitori. Azvârli 
crengile pe foc și porni înapoi. Greu să fii mai iute decât focul. 


VP - 56 


Pădurea se afunda în întuneric, lumina flăcărilor nu răzbătea 
până departe. Dacă se grăbea, îl apuca ameţeala. Când se uită 
în urmă, băiatul se târa prin zăpadă, mai mult în patru labe, 
strângând ramuri și adunându-le în brațe. 
e 
Ningea întruna, fără oprire. Una-două se trezea, se ridica din 
culcuș, ațâța din nou focul. Desfăcuse prelata și-o fixase cu un 
capăt ridicat sub copac, ca să reflecte căldura focului. Se uită la 
chipul băiatului, care dormea în lumina portocalie. Obrajii 
subțiri, mânijiţi de negreală. Își stăpâni cu greu mânia. Inutil. Nu 
credea că băiatul o să mai fie-n stare să meargă. Chiar dacă se 
oprea ninsoarea, nu vor putea merge pe drum. Zăpada șopotea 
în liniștea din jur, scânteile se înălţau, păleau și se stingeau în 
întunericul etern. 
e 
Aproape adormise, când auzi un trosnet în pădure. Încă unul. 
Se ridică în capul oaselor. Din foc nu mai rămăseseră decât niște 
flăcărui printre tăciuni. Ascultă. Trosnetul prelung, uscat, al 
crăcilor care se rup. Încă un trosnet. Se întinse spre băiat și-l 
scutură. Scoală, zise el. Trebuie să plecăm. 
Cu dosul mâinilor, se frecă la ochi, s-alunge somnul. Ce-i? 
întrebă. Ce s-a-ntâmplat, tati? 
Sus. Trebuie s-o luăm din loc. 
De ce? 
Copacii. Se prăbușesc. 
Băiatul se ridică și privi disperat în jur. 
Liniștește-te, zise bărbatul. Hai. Trebuie să ne grăbim. 
a 
Strânse și înveli în prelată tot ce le servise drept pat. Își ridică 
privirile. Ninsoarea îi intra în ochi. Flăcăruile abia dacă mai 
pâlpâiau pe tăciuni, nu luminau defel, lemnele erau pe sfârșite, 
copacii se prăbușeau peste tot în jurul lor, în beznă. Băiatul se 
ținea strâns de el. Plecară de-acolo, iar el încercă să găsească în 
întuneric un loc fără zăpadă, însă într-un târziu renunţă, puse 
prelata pe jos, se așezară, își traseră păturile peste cap și-l 
strânse pe băiat lângă trupul său. Bufnetul copacilor care 
cădeau și duduitul înfundat al mormanelor de zăpadă ce se 
spărgeau de pământ făceau pădurea să se cutremure. Îl ţinea 
strâns pe băiat și-i spunea că totul va fi bine, că se va termina 
curând și, după o vreme, chiar așa se întâmplă. Canonada 


VP - 57 


înfundată se stinse în depărtare. Încă una, singuratică, foarte 
departe. Apoi, nimic. Ce ţi-am zis, spuse el. Asta a fost tot, așa 
cred. Săpă un tunel pe sub unul dintre copacii căzuţi, scoțând 
zăpada cu braţele și ţinându-și mâinile îngheţate înăuntrul 
mânecilor. Traseră înăuntru așternuturile și prelata și, în scurt 
timp, adormiră la loc, în ciuda frigului năprasnic. 
e 
Când se crăpă de ziuă, se împinse pe sub prelata îngreunată 
de zăpadă, ca să iasă din vizuină. Se ridică și se uită în jur. 
Ninsoarea încetase, cedrii zăceau în mormane de zăpadă și 
crengi rupte, doar câteva trunchiuri rămăseseră în picioare, 
desenându-se despuiate și parcă părjolite în peisajul acela tot 
mai cenușiu. Porni prin nămeţi, lăsându-l pe băiat să doarmă 
sub trunchi, ca un animal în hibernare. Zăpada aproape că-i 
ajungea la genunchi. Pe câmp, rogozul mort era aproape 
îngropat, zăpada ce-acoperise sârmele gardului părea un 
fierăstrău cu zimţi ascuţiţi, iar liniștea îţi tăia răsuflarea. Se 
sprijini de un par, tușind. Nu prea mai știa unde se află 
căruciorul, avea sentimentul că se prostește, că nu-i mai 
funcţionează capul cum trebuie. Concentrează-te, își zise. 
Trebuie să gândești. Când se răsuci să se ducă îndărăt, îl auzi pe 
băiat strigându-l. 
e 
Trebuie să plecăm, zise. Nu putem rămâne aici. 
Băiatul privea cu ochi goi troienele cenușii. 
Haide. 
Inaintară cu greu până la gard. 
Unde mergem? zise băiatul. 
Trebuie să găsim căruciorul. 
Se oprise, cu mâinile vârâte la subsuorile hanoracului. 
Haide, zise el. Trebuie să mergi. 
e 
Abia înainta pe câmpul troienit. Zăpada era adâncă și 
cenușie. Un strat proaspăt de cenușă o acoperea. Se mai chinui 
preţ de câţiva pași, apoi se răsuci și se uită în urmă. Băiatul 
căzuse. Aruncă păturile și prelata cât colo, se duse înapoi și-l 
ridică. Tremura tot. Îl luă în braţe și-l strânse la piept. Îmi pare 
rău, zise. Îmi pare rău. 


VP - 58 


Le-a trebuit mult timp să găsească locul unde lăsaseră 
căruciorul. Il trase din troian și-l îndreptă, pescui rucsacul, îl 
scutură de zăpadă, îl deschise și vâri înăuntru una dintre pături. 
Puse rucsacul, celelalte pături și hainele în cărucior, îl ridică pe 
băiat și-l așeză peste ele, îi desfăcu șireturile și-i scoase pantofii. 
Apoi scoase cuțitul și se-apucă să taie una dintre haine, după 
care înveli picioarele băiatului. Folosi întreaga haină pentru asta, 
apoi tăie două pătrate mari din folia de plastic și-i înveli 
picioarele cu ele de jos în sus, strângându-le și legându-le în 
jurul gleznelor cu fâșii din căptușeala mânecilor. Se dădu un pas 
îndărăt. Băiatul se uită în jos. Acum tu, tati, spuse el. Îl înfofoli 
pe băiat cu o haină, apoi se-așeză pe prelată, în zăpadă, și-și 
înveli propriile picioare. Se ridică, își încălzi mâinile înăuntrul 
hanoracului, împachetă pantofii și-i puse în rucsac, împreună cu 
binoclul și camionul băiatului. Scutură prelata, o împături, o legă 
împreună cu celelalte pături deasupra rucsacului, pe acesta și-l 
puse în spate, apoi aruncă o privire la ce se mai găsea în 
cărucior, dar asta era tot. Să mergem, spuse. Băiatul aruncă și 
el o ultimă privire spre cărucior, apoi îl urmă către drum. 

e 

Mersul era chiar mai anevoios decât își închipuise el. Într-o 
oră, nu făcuseră nici doi kilometri. Se opri și se uită la băiat 
peste umăr. Băiatul se opri și așteptă. 

Crezi c-o să murim, nu-i așa? 

Nu știu. 

N-o să murim. 

OK. 

Dar nu mă crezi. 

Nu știu. 

De ce crezi c-o să murim? 

Nu știu. 

Incetează cu „nu știu” ăsta. 

OK. 

De ce crezi c-o să murim? 

Pentru că n-avem nimic de mâncare. 

O să găsim ceva. 

OK. 

Cât crezi că rezistă omul fără mâncare? 

Nu știu. 

Dar tu ce crezi? 


VP - 59 


Poate câteva zile. 

Și dup-aia? Cazi mort? 

Da. 

Ei bine, nu cazi. Ține mai mult de-atât. Avem apă. Ăsta-i cel 
mai important lucru. Fără apă, nu reziști mult. 

OK. 

Dar nu mă crezi. 

Nu știu. 

ÎI privi atent. Așa cum stătea acolo, cu mâinile în buzunarele 
hainei de stofă cu dungi subţiri, mult prea mare pentru el. 

Crezi că te mint? 


Nu. 

Dar crezi c-aș putea să te mint în privinţa morţii. 
Da. 

OK. S-ar putea. Dar n-o să murim. 

OK. 


Cercetă cerul. Erau zile în care plafonul de cenușă se subțţia, 
iar acum, copacii rămași în picioare de-a lungul drumului 
aruncau o părelnică umbră pe zăpadă. Mergeau mai departe. 
Băiatul nu se simţea bine. Se opri, se uită la picioarele lui, legă 
plasticul mai strâns. Când zăpada va începe să se topească, va 
fi greu să-și ţină picioarele uscate. Se opreau adesea să se 
odihnească. N-avea putere să-l ducă pe băiat în braţe. Se- 
așezară pe rucsac și mâncară câţiva pumni de zăpadă murdară. 
Spre după-amiază, începu să se topească. Trecură pe lângă o 
casă arsă, doar coșul de cărămidă rămăsese întreg, în curte. 
Erau pe drum de-o zi întreagă, dacă putea fi numită zi. Câteva 
ore, acolo, de lumină. Abia dacă merseseră vreo cinci kilometri. 

e 

Credea că drumul va fi atât de prost, încât nimeni nu se va 
încumeta să-l străbată, dar se înșela. Poposiră pentru noapte 
aproape în drum și aprinseră un foc mare, trăgând ramuri 
moarte din zăpadă și punându-le grămadă în flăcări, unde 
sfârâiau și scoteau aburi. Tot degeaba. Puținele pături pe care le 
aveau nu le ţineau de cald. Încercă să rămână treaz. Sărea din 
somn direct în șezut și lovea cu palma în jurul său, căutând 
pistolul. Băiatul era atât de slab. ÎI privi în timp ce dormea. Chip 
încordat, ochi duși în fundul capului. O frumuseţe stranie. Se 
sculă și puse mai multe lemne pe foc. 


VP - 60 


leșiră în drum și se opriră. Urme în zăpadă. O căruţă sau alt 
vehicul cu roţi. Ceva cu anvelope, după urmele înguste. Intre 
roți, urme de cizme. Cineva trecuse pe întuneric, mergând spre 
sud. Cel mai târziu, la crăpatul zorilor. Mergând pe drum, 
noaptea. Căzu pe gânduri. Se luă atent după urme. Trecuseră la 
vreo cincisprezece pași de foc, dar nici măcar nu încetiniseră să 
se uite. Privi în urmă, la drum. Băiatul îi cerceta chipul. 

Trebuie să părăsim drumul. 

De ce, tati? 

Vine cineva. 

Sunt băieţii răi? 

Da. Așa mă tem. 

Ar putea să fie băieții buni. Nu-i așa? 

Nu răspunse. Dintr-o veche obișnuinţă, se uită spre cer, dar n- 
avea ce vedea. 

Ce-o să facem, tati? 

Plecăm. 

Putem să ne-ntoarcem la foc? 

Nu. Haide. Probabil că n-avem mult timp. 

Mi-e foarte foame. 

Știu. 

Ce-o să facem? 

Trebuie să ne-ascundem. Să părăsim drumul. 

O să ne vadă urmele? 

Da. 

Ce-o să facem? 

Nu știu. 

O să știe ce suntem? 

Cum adică? 

Dacă ne văd urmele, o să știe ce suntem? 

Se uită la urmele lor mari și rotunde, în zăpadă. 

O să-și dea seama, zise. 

Apoi se opri. 

Trebuie să ne gândim. Hai înapoi la foc. 

e 

Se gândise să găsească în drum un loc unde zăpada se topise 
de tot, apoi însă își zise că, dacă urmele lor nu apăreau din nou 
dincolo de acel loc, nu le era de niciun ajutor. Aruncară zăpadă 
peste foc, merseră printre copaci, le dădură ocol și se-ntoarseră. 


VP - 61 


Mergeau repede, lăsând un labirint de urme, apoi porniră înapoi 
spre nord, prin pădure, fără să piardă din ochi drumul. 
e 

Locul pe care și l-au ales era pur și simplu cel mai înalt punct 
în care ajunseseră, oferindu-le o perspectivă spre nord, de-a 
lungul drumului, dar și asupra propriilor urme. Întinse prelata pe 
zăpada udă și-l înveli pe băiat în pături. O să-ţi fie frig, spuse. 
Dar poate că nu vom sta mult aici. In decurs de-o oră, doi 
oameni trecură pe drum, aproape în fugă. După ce trecură, se 
ridică să se uite după ei. In aceeași clipă, cei doi se opriră și unul 
dintre ei privi în urmă. Bărbatul îngheță. Era învelit într-una 
dintre păturile cenușii, greu să fie văzut, dar nu imposibil. Se 
gândi însă că poate simţiseră miros de fum. Stăteau și vorbeau. 
Apoi își văzură de drum. El se așeză. E-n regulă, zise. Trebuie 
doar să mai așteptăm. Dar cred că e-n regulă. 

e 

De cinci zile nu mai mâncaseră nimic, iar de dormit, 
dormiseră puţin și, în această situație, ajunseră la o casă de la 
marginea unui orășel, cândva impunătoare, situată pe o colină, 
mai sus de drum. Băiatul se opri, ţinându-l de mână. Zăpada 
aproape se topise pe asfalt și pe câmpurile și pădurile dinspre 
sud. Stăteau în drum. Plasticul ce le învelise picioarele se 
rupsese demult, picioarele le erau ude și înghețate. Casa era 
înaltă, impozantă, coloane dorice albe pe toată faţada. Intr-o 
parte, o porte-cochere.! O alee cu pietriș, ce făcea o buclă pe o 
pajiște cu iarbă uscată. Ciudat, ferestrele erau intacte. 

Ce-i locul ăsta, tati? 

Șșșt. Să stăm și s-ascultăm. 

Nu se-auzea nimic. Doar vântul făcea să foșnească ferigile 
moarte de pe marginea drumului. Un scârțâit îndepărtat. Ușă ori 
oblon. 

Cred c-ar trebui s-aruncăm o privire. 

Tati, hai să nu ne ducem acolo. 

Nu-i nicio problemă. 

Nu cred că trebuie să ne ducem acolo. 

Nu-i nicio problemă. Trebuie s-aruncăm o privire. 

e 

Se apropiară încet, venind pe alee. Nicio urmă pe peticele de 

zăpadă aproape topită. Un gard înalt, de lemn-câinesc uscat. Un 


1 Portic (/p. fr). 
VP - 62 


vechi cuib de pasăre, adăpostit în plasa lui neagră. Se opriră în 
curte și cercetară fațada. Cărămida din care era construită casa 
fusese făcută din pământul pe care se afla aceasta. Tencuiala 
scorojită, desprinsă în fâșii lungi de pe coloane și de pe scafele 
îndoite. O lampă care atârna de un lanţ lung, deasupra 
capetelor lor. Băiatul se lipi de el, când urcară treptele. Una 
dintre ferestre era întredeschisă și, prin deschizătură, ieșea un 
șnur, traversa veranda și se pierdea în iarbă. II luă pe băiat de 
mână și traversară veranda. Sclavi munciţi călcaseră odată pe 
scândurile acelea, ducând mâncare și băutură pe tăvi de argint. 
Se apropiară de fereastră și se uitară înăuntru. 

Și dacă-i cineva aici, tati? 

Nu-i nimeni aici. 

Mai bine mergem, tati. 

Trebuie să găsim ceva de mâncare. N-avem de ales. 

Am putea găsi în altă parte. 

O să fie bine. Hai. 

e 

Scoase pistolul de la brâu și-ncercă ușa. Se deschise spre 
interior, încet, pe marile ei balamale de alamă. Se opriră să 
asculte. Apoi pășiră într-un foaier larg, pardosit cu dale de 
marmură albă și neagră, dispuse alternativ. O scară masivă, 
care urca. Pe pereţi, tapet cu decoraţiuni Morris, pătat de apă, 
atârnând dezlipit. Tavanul din ipsos avea umflături mari, iar 
stucatura cu denticule, îngălbenită, se îndoise și, pe alocuri, se 
desprinsese în partea de sus a pereţilor. La stânga, dincolo de 
un prag, se vedea un bufet mare, din lemn de nuc, aflat în ceea 
ce probabil fusese sufrageria. Ușile și sertarele dispăruseră, dar 
restul piesei era mult prea masiv ca să poată fi pus pe foc. 
Stăteau în prag. La o fereastră dintr-un colţ al încăperii, un 
adevărat morman de haine, îngrămădite pe pervaz. Haine și 
încălțări. Curele. Jachete. Pături și vechi saci de dormit. Va avea 
destul timp mai târziu să se gândească la asta. Băiatul îl ţinea 
de mână. Era înspăimântat. Traversară foaierul spre încăperea 
aflată în partea cealaltă, intrară, se opriră. Un șemineu cu 
cărămida netencuită la vedere, acolo unde poliţa și cadrul de 
lemn fuseseră smulse și puse pe foc. Pe podea, în fața 
șemineului, erau aranjate saltele și așternuturi. Tati, spuse 
băiatul. Șșșt, spuse el. 


VP - 63 


Cenușa era rece. În jur, câteva oale înnegrite de funingine. Se 
lăsă pe vine și luă una în mână, o adulmecă, o puse la loc. Se 
ridică, se uită pe fereastră, afară. larbă cenușie, călcată în 
picioare. Zăpadă cenușie. Șnurul care trecea prin fereastră era 
legat de un clopotel de alamă, iar clopotelul era fixat de o 
grindă de lemn, bătută în cuie deasupra ferestrei. Ținându-l pe 
băiat de mână, o luară pe un coridor din spate, îngust, care 
ducea în bucătărie. Grămezi de gunoaie peste tot. O chiuvetă 
pătată de rugină. Miros de mucegai și excremente. Intrară într-o 
cămăruţă alăturată, probabil o cămară. 

e 

În podeaua acestei cămăruțe era o ușă sau un chepeng, 
încuiat cu un lacăt mare, făcut din plăci de oţel lipite una de 
alta. Rămase cu privirile la el. 

Tati, spuse băiatul. Mai bine plecăm. Tati. 

Lacătul ăsta nu-i pus aici degeaba. 

Băiatul îl trase de mână. Îi venea să plângă. Tati? 

Trebuie să mâncăm. 

Nu mi-e foame, tati. Nu mi-e foame. 

Trebuie să găsim un levier sau ceva. 

e 

leșiră pe ușa din spate, băiatul ținându-se strâns de el. 
Bărbatul vârf pistolul la brâu, apoi stătu și se uită prin curte. O 
alee de cărămidă și silueta contorsionată și sârmoasă a ceea ce 
odată fusese un gard de cimișir. In curte era o grapă de fier, 
veche, proptită pe niște piloni făcuţi din cărămizi suprapuse, iar 
între barele ramei, cineva vârâse o căldare din fontă de 
patruzeci de galoane, din cele folosite odată pentru topirea 
unturii de porc. Sub căldare, cenușa unui foc și lemne înnegrite. 
Ceva mai încolo, deoparte, un căruţ cu roți de cauciuc. Vedea 
toate astea și nu le vedea. In capătul celălalt al curţii, o veche 
afumătoare din lemn și un șopron pentru unelte. Traversă 
curtea, mai mult trăgându-l pe băiat după el, și-ncepu să caute 
printre uneltele puse într-un butoi, sub acoperișul șopronului. 
Găsi un hârleț cu coadă lungă și-l cântări în mână. Vino, zise. 

a 

Ajuns în casă, ciopli lemnul în jurul scoabei de care era fixat 
belciugul, împinse hărleţul sub scoabă și apăsă coada hârleţului. 
Scoaba era fixată de scânduri cu șuruburi, astfel că se desprinse 
cu lacăt cu tot. Vâri lama hârleţului sub marginea scândurilor, se 


VP - 64 


opri și scoase bricheta. Apoi se urcă pe coada hârlețului, săltă 
marginea chepengului, se aplecă și-l prinse cu mâinile. Tati, 
șopti băiatul. 

Se opri. Ascultă-mă, zise el. Încetează, auzi. Murim de foame. 
Înțelegi? Apoi ridică chepengul și-l lăsă în jos în spate, pe podea. 

Așteaptă-mă aici, zise. 

Merg cu tine. 

Credeam că ţi-e frică. 

Mi-e frică. 

OK. Dar stai chiar în spatele meu. 

e 

Începu să coboare treptele de lemn negeluit. Își aplecă puțin 
capul și aprinse bricheta, apoi roti flacăra prin întuneric, parcă 
ar fi făcut un gest de ofrandă. Rece, jilav. O duhoare cumplită. 
Băiatul se ținea strâns de haina lui. Vedea o parte din zidul de 
piatră. Podea de lut. O saltea veche, cu pete întunecate. Se 
aplecă de spate, cobori încă o treaptă, întinse în față mâna cu 
bricheta. Înghesuiţi unii în alţii, lângă peretele din fund, oameni 
în pielea goală, bărbaţi și femei, toţi încercând să se-ascundă, 
ferindu-și fețele cu mâinile. Pe saltea zăcea un bărbat care nu 
mai avea picioare de la șolduri în jos, iar cioturile erau negre, 
arse. Mirosul era pestilenţial. 

Isuse, șopti el. 

Apoi, unul câte unul, se întoarseră și-și mijiră ochii în lumina 
aceea jalnică. Ajută-ne, șoptiră. Te rugăm, ajută-ne. 

Cristoase, spuse el. Ah, Cristoase. 

Se răsuci, îl apucă pe băiat. lute, spuse. lute. 

Scăpase bricheta. N-avea vreme s-o caute. Il împinse pe băiat 
în sus, pe scări. Ajută-ne, strigau ei. 

lute. Pentru Dumnezeu, iute. 

ÎI împinse pe băiat prin chepeng, iar acesta căzu lat pe podea. 
leși, prinse chepengul, îl trase în sus și-l lăsă să cadă, se răsuci 
să-l ridice pe băiat, dar acesta se ridicase și ţopăia pe loc, așa 
cum făcea de câte ori îi era groază. Pentru numele lui 
Dumnezeu, vino odată, șuieră el. Dar băiatul arăta spre 
fereastră și, când se uită, îngheţă. Patru bărboși și o femeie 
veneau, peste câmp, spre casă. Il prinse pe băiat de mână. 
Cristoase, spuse. Fugi. Fugi. 


VP - 65 


Țâșniră spre ușa din faţă și în jos, pe scări. Când ajunseră la 
jumătatea aleii, îl trase pe băiat spre câmp. Se uită în urmă. 
Erau pe jumătate ascunși de rămășițele gardului de lemn- 
câinesc, dar știa că aveau un avans de numai câteva minute, 
poate nici atât. La capătul câmpului, se năpustiră într-un desiș 
de trestii, ieșiră în drum, îl trecură și intrară în pădurea de pe 
partea cealaltă. Il strânse pe băiat și mai tare de încheietura 
mâinii. Fugi, șopti el. Trebuie să fugim. Se uită în urmă, spre 
casă, dar nu vedea nimic. Dacă ar veni pe alee, la vale, l-ar 
vedea fugind cu băiatul printre copaci. A sosit clipa. A sosit 
clipa. Căzu la pământ și-l trase pe băiat la piept. Șșșt, spuse. 
Șșșt. 

O să ne omoare? Tati? 

Șșșt. 

e 
__Zăcură în frunze și-n cenușă, cu inimile bătându-le nebunește. 
li venea să tușească. Va trebui să-și pună mâna la gură, dar 
băiatul i-o ţinea strâns, cu niciun chip nu-i dădea drumul, iar în 
cealaltă ţinea pistolul. Trebuia să se concentreze ca să-și 
înăbușe tusea și-n același timp încerca să asculte. Își împinse 
bărbia printre frunze, ca să vadă. Ține capul jos, șopti el. 

Vin? 

Nu. 

(J 

Se târâră încet prin frunze spre ceea ce părea să fie o 
scobitură în pământ. Ascultă, ţinându-l pe băiat lipit de sol. Îi 
auzea vorbind în drum. Voce de femeie. Apoi îi auzi pășind prin 
frunzele uscate. Luă mâna băiatului și-i puse cu forța revolverul 
în ea. la-l, șopti el. la-l. Băiatul era îngrozit. Îl cuprinse cu braţul 
și-l îmbrăţișă. Un trup atât de subţire. Nu te teme, îi spuse. Dacă 
te găsesc, va trebui s-o faci. Ințelegi? Șșșt. Nu plânge. M-auzi? 
Ştii cum să faci. II bagi în gură și-l îndrepţi în sus. O faci repede 
și cu putere. Înțelegi? Nu mai plânge. Înţelegi? 


Cred că da. 
Nu. Inţelegi? 
Da. 


Spune da, înţeleg, tati. 

Se uită în jos la el. Nu vedea decât groază. îi luă arma. Nu, nu 
înţelegi, spuse. 

Nu știu ce să fac, tati. Nu știu ce să fac. Tu unde-o să fii? 


VP - 66 


E-n regulă. 
Nu știu ce să fac. 
Șșșt. Sunt aici, cu tine. N-o să te părăsesc. 
Promiți. 
Da. Promit. Voiam să fug. Să-ncerc să-i duc de-aici. Dar nu te 
pot părăsi. 
Tati? 
Șșșt. Stai culcat. 
Mi-e atât de frică. 
Șșșt. 
e 
Stăteau acolo, ascultând. Poți s-o faci? Când va veni timpul? 
Când va veni timpul, nu va mai fi timp. Acum e timpul. 
Blesteamă-l pe Dumnezeu și mori. Și dacă revolverul nu se 
declanșează? Ai putea zdrobi căpșorul ăsta atât de drag? Există 
în tine o asemenea ființă, despre care tu nu știi nimic? Poate 
exista? Ține-l în braţe. Pur și simplu. Sufletul e iute. Trage-l spre 
tine. Sărută-l. lute. 
(J 
Aşteptă. Ținând în mână micul revolver nichelat. Îi venea să 
tușească. Se concentră cu toată puterea minţii să-și 
stăpânească tusea. Incercă să asculte, dar nu distingea un 
sunet. N-o să te părăsesc, șopti el. N-o să te părăsesc niciodată. 
înţelegi? Stătea întins în frunze, îmbrăţișându-l strâns pe copilul 
care tremura. Cu mâna încleștată pe revolver. Cât a ţinut lungul 
amurg și până la căderea nopţii. Rece, fără stele. Intuneric 
binecuvântat. Începea să creadă că au o șansă. Trebuie doar să 
așteptăm, șopti el. Atât de frig. Incercă să gândească, dar 
mintea lui plutea. Era atât de slăbit. Toată vorbăria lui despre 
fugă. Nu putea fugi. Când întunericul cobori deplin în jurul lor, 
desfăcu legăturile rucsacului, trase afară păturile și le întinse 
peste băiat și, curând, băiatul adormi. 
e 
Noaptea, auzi ţipete înfiorătoare răsunând dinspre casă și- 
ncercă s-acopere cu mâinile urechile băiatului, dar, după o 
vreme, ţipetele încetară. Rămase nemișcat, ascultând. Când 
trecuseră prin desișul de trestie, văzuse o ladă. Ceva ca o casă 
de păpuși. Își dădu seama că acolo stăteau ei la pândă, lângă 
drum. Așteptând și sunând clopoţelul din casă, pentru a-și 
chema complicii. Moţăi, se trezi. Vine cineva? Pași în frunze. Nu. 


VP - 67 


Doar vântul. Nimic. Se ridică și privi spre casă, dar nu vedea 
decât întuneric. Îl zgâlţâi pe băiat să se trezească. Haide, zise. 
Trebuie să plecăm. Băiatul nu răspunse, dar știa că e treaz. 
Trase păturile, le strânse și le legă de rucsac. Haide, șopti el. 
e 
Porniră prin pădurea întunecată. Undeva, dincolo de vălul de 
cenuşă, era luna, copacii abia se distingeau. Umblau clătinându- 
se, parcă erau beți. Dacă ne găsesc, o să ne ucidă, aşa-i, tati? 
Șșșt. Gata cu vorba. 
Așa.-i, tati? 
Șșșt. Da. Da, o să ne ucidă. 
e 
N-avea habar încotro o apucaseră și teama lui era că se 
învârteau în cerc și că vor ajunge înapoi la casă. Incercă să-și 
amintească dacă știa ceva despre asta sau era doar o legendă. 
În ce direcţie o apucă oamenii rătăciţi? Poate că depinde de 
emisferă. Sau dacă ești dreptaci ori stângaci. In cele din urmă, 
renunţă să se mai gândească la asta. La ideea că ar exista ceva 
ce-ar putea fi îndreptat. Mintea îl trăda. Fantoma despre care nu 
se mai auzise nimic, de-o mie de ani, trezindu-se încet din somn. 
îndreaptă asta, dacă poţi. Băiatul abia se mai putea ţine pe 
picioare. Ceru să fie luat în braţe, împiedicându-se și molfăind 
cuvintele, și bărbatul îl ridică, iar el adormi instantaneu pe 
umărul său. Știa că nu-l putea duce multă vreme. 
e 
Se trezi în întunericul pădurii, printre frunze, tremurând 
violent. Se ridică în capul oaselor și bâjbâi după băiat. Atinse cu 
mâna coastele lui slăbănoage. Căldură și mișcare. Bătăile inimii. 
e 
Când se trezi din nou, se luminase destul ca să vadă. Dădu la 
o parte pătura, se ridică și aproape căzu. Iși recăpătă echilibrul 
și-ncercă să distingă ceva în jur, în pădurea cenușie. Cât de 
departe ajunseseră? Urcă în vârful colinei, se-așeză pe vine și 
privi cum sporește ziua. Zorii zgârciţi, lumea rece, lipsită de 
limpezime. În depărtare, ceva ce părea a fi o pădure de pini 
dezgolită, neagră. O lume fără culoare, făcută din sârmă și crep. 
Se-ntoarse, îl ridică pe băiat și-l ajută să șadă în capul oaselor. 
Capul îi cădea în piept. Trebuie să plecăm, îi spuse. Trebuie să 
plecăm. 


VP - 68 


Traversă câmpul cu el în braţe, oprindu-se să-și tragă sufletul 
la fiecare cincizeci de pași numărați. Când ajunse la pini, 
îngenunche, îl întinse pe covorul grunjos de ace, îl acoperi cu 
păturile și rămase așa, privindu-l. Arăta ca și când scăpase dintr- 
un lagăr de exterminare. Lihnit de foame, sfârșit, bolnav de 
frică. Se-aplecă, îl sărută, se ridică și se duse până la marginea 
pădurii, apoi dădu un ocol locului, să se încredințeze că erau în 
siguranţă. 

e 

De partea cealaltă a câmpului, spre sud, văzu silueta unei 
case și a unui grajd. Dincolo de copaci, curba unui drum. O alee 
lungă, acoperită de iarbă moartă. lederă moartă de-a lungul 
unui zid de piatră, o cutie poștală, un gard mărginind drumul, 
copaci morţi, dincolo de el. Rece, tăcut. Învăluit în ceața neagră- 
cenușie. Se-ntoarse și se-așeză lângă băiat. Disperarea îl 
împinsese la o asemenea nesăbuinţă și știa că nu va mai putea 
face asta. Indiferent ce se întâmpla. 

e 

Băiatul n-o să se trezească multe ore de-acum încolo. Dar, 
dacă s-ar trezi, l-ar cuprinde frica. S-a mai întâmplat și înainte. 
Se gândi să-l trezească, dar știa că așa n-o să-și amintească 
nimic. ÎI învățase să rămână pitit în pădure, ca un ied. Cât timp? 
In cele din urmă, luă pistolul de la brâu și-l puse lângă băiat, sub 
pături, apoi se ridică și porni la drum. 

e 

Ajunse la grajd, coborând dealul aflat mai sus de el, oprindu- 
se ca să cerceteze locul și s-asculte. Trecând la vale prin ce mai 
rămăsese dintr-o veche livadă de meri, buturugi negre și 
cioturoase, iarbă moartă, înaltă până la genunchi. Se opri în ușa 
grajdului și ascultă. Lumină palidă, piezișă. Înaintă de-a lungul 
despărțiturilor pline de colb. In mijlocul grajdului, se opri din nou 
și ascultă, însă nu se auzea nimic. Urcă scara spre pod, dar se 
simţea atât de slăbit, încât nu era sigur c-o să ajungă până sus. 
Traversă podul până-n celălalt capăt, se uită pe fereastra înaltă, 
din partea din faţă a grajdului, la priveliștea de jos, la pământul 
parcelat, mort și cenușiu, la gard, la drum. 

e 

În pod erau baloturi de paie, așa că se așeză pe vine și culese 
un pumn de grăunţe și, stând așa, le mestecă. Rele la gust, 
uscate, prăfoase. O fi rămas ceva substanțe nutritive în ele. Se 


VP - 69 


ridică și rostogoli două baloturi pe podea, apoi le-mpinse prin 
deschizătură jos, în grajd. Două bufnituri în praf. Se-ntoarse la 
ferestruică și cercetă îndelung ce se vedea din casă, dincolo de 
colțul hambarului. Apoi cobori scara. 
e 
larba dintre casă și hambar nu părea călcată-n picioare. 
Merse spre verandă. Plasa ce proteja veranda era ruginită și 
atârna pe alocuri. O bicicletă de copil. Uşa de la bucătărie era 
deschisă, iar bărbatul traversă veranda și se opri în prag. 
Lambriul din placaj ieftin, ondulat de umezeală. Desprins și 
căzut prin încăpere. O masă roșie, de teflon. Traversă încăperea 
și deschise frigiderul. Era ceva pe unul dintre rafturi, învelit într- 
o blană gri. Inchise ușa. Gunoi peste tot. Luă o mătură din colţ și 
răscoli mormanele cu coada. Se cocoţă pe bufet și pipăi prin 
praful de pe dulapuri. O capcană pentru șoareci. Un pachet de 
ceva. Suflă praful. Pudră cu aromă de struguri, din care se făcea 
suc. Puse pachetul în buzunarul hainei. 
e 
Cercetă casa, încăpere cu încăpere. Nu găsi nimic. O lingură 
în sertarul unei noptiere. Și-o vâri în buzunar. Se gândi că poate 
găsește ceva haine în vreun dulap, sau așternuturi, dar nu erau 
de nici unele. leși și se duse-n garaj. Răscoli printre unelte. 
Greble. O lopată. Pe o poliţă, borcane pline de cuie și şuruburi. 
Un cutter. Se uită la el în lumină, îi cercetă lama ruginită și-l 
puse la loc. Apoi îl luă din nou. Dintr-o cutie de cafea, scoase o 
șurubelniţă și-i desfăcu mânerul. Înăuntru erau patru lame noi. 
Scoase lama veche, o puse pe poliţă, fixă o lamă nouă și 
înșurubă la loc mânerul, trase lama înăuntru și vâri cutterul în 
buzunar. Apoi luă și șurubelnița și o băgă în buzunar. 
e 
leși și se îndreptă din nou spre grajd. Avea la el o cârpă, pe 
care intenţiona s-o folosească pentru a strânge grăunţele din 
baloturile de paie, dar, când ajunse la grajd, se opri și-ascultă 
vântul. Un scârţâit de tablă de aluminiu undeva sus, pe 
acoperiș, deasupra lui. Incă stăruia un miros de vite în grajd și, 
cum stătea acolo, se gândi la vite și deodată-și dădu seama că 
pieriseră toate. Așa era oare? Poate că, pe undeva, mai era o 
vacă de care se-ngrijea cineva și-i dădea să mănânce. Oare? Cu 
ce s-o hrănească? Pentru ce s-o ţină în viaţă? Dincolo de ușa 
deschisă, iarba moartă foșnea uscat în vânt. leși, se opri să se 


VP - 70 


uite peste câmpuri, la pădurea de pini unde dormea băiatul lui. 
O apucă prin livadă și se opri din nou. Călcase pe ceva. Făcu un 
pas îndărăt, îngenunche, dădu iarba la o parte cu mâinile. Era 
un măr. Îl luă de jos, îl ţinu în lumină. Tare, maroniu, zbârcit. Îl 
șterse cu cârpa și mușcă din el. Îl mâncă până la ultima fărâmă, 
cu sâmburi cu tot. Îi rămase doar codita, între degetul mare și 
arătător, pe care-o lăsă să cadă. Merse mai departe, călcând 
ușor prin iarbă. Picioarele încă îi erau învelite în zdrenţe și-n 
plasticul ferfeniţit, așa că se-aplecă, le dezlegă, vări învelitorile 
în buzunar și-și continuă descult drumul printre șirurile de pomi. 
Până s-ajungă în capătul de jos al livezii, mai găsi patru mere, 
pe care le vâri în buzunar, apoi se-ntoarse. Luă la rând șirurile, 
desenând în iarbă un adevărat labirint de urme. Avea mai multe 
mere decât putea duce. Scormonea în jurul trunchiurilor și-și 
umplea buzunarele, apoi îngrămădi mere în glugă, la ceafă, și-și 
vâri mere în mâneci și la piept. Le lăsă să cadă grămadă în ușa 
hambarului, apoi se-așeză și-și înveli picioarele îngheţate. 
e 

În vestibulul de lângă bucătărie, zărise un coș vechi de nuiele, 
plin de borcane pentru conserve. Trase coșul pe podea, scoase 
borcanele, îl răsturnă, îl bătu pe fund, ca să cadă toată 
murdăria. Se opri. Ce văzuse? O țeavă de scurgere. Un spalier. 
Serpentina neagră a unei vite moarte coborând pe el asemenea 
unei curbe de productivitate pe un grafic. Se ridică, traversă 
bucătăria, ieși în curte și rămase pe loc, cercetând casa. 
Ferestrele reflectau ziua cenușie, fără nume. Teava cobora pe la 
colţul verandei, încă ţinea coșul în mână, așa că-l puse jos, în 
iarbă, și urcă înapoi scările. Ţeava cobora de-a lungul stâlpului 
din colț și intra într-un rezervor de beton. Dădu la o parte de pe 
capac gunoiul și câteva bucăţi putrezite de plasă contra 
ţânţarilor. Intră din nou în bucătărie, luă mătura, ieși, mătură 
bine capacul, puse mătura în colţ, prinse capacul rezervorului și- 
| ridică. Înăuntru se afla o tavă plină cu o mâzgă umedă și 
cenușie, scursă de pe acoperiș, amestecată cu un compost de 
frunze veștede și rămurele. Ridică tava și-o puse pe jos. Sub 
tavă, pietriș alb. Dădu pietrișul la o parte cu mâna. Dedesubt, 
rezervorul era plin de cărbuni, bucăţi întregi de trunchiuri și 
ramuri, c6pii carbonizate ale copacilor. Puse tava la loc. În 
podea era un inel de alamă coclită. Se întinse, luă mătura și 
îndepărtă cenușa. Dungi lăsate de fierăstrău pe scânduri. 


VP - 71 


Mătură bine scândurile, îngenunche, își vâri degetele prin inel și 
ridică chepengul. Acolo jos, în întuneric, se găsea o cisternă 
plină de apă, atât de dulce, încât îi simţea mirosul. Se-așeză cu 
fața-n jos pe podea și întinse mâinile. Abia atingea apa cu 
vârfurile degetelor. Se trase mai în faţă, întinse din nou mâinile 
și scoase pumnii plini de apă, pe care-o mirosi, o gustă, apoi o 
bău. Rămase acolo multă vreme, scoțând apă și ducând-o la 
gură, pumn după pumn. În amintirile sale, nimic mai bun, 
niciodată. 
(J 
Se întoarse în vestibul și reveni cu două borcane și o 
strachină veche, de email albastru. Șterse strachina, o cufundă 
și-o umplu cu apă pe care-o folosi ca să spele borcanele. Se 
întinse din nou și cufundă unul dintre borcane până când se 
umplu, apoi îl scoase șiroind. Apa era atât de limpede. O ţinu în 
lumină. Doar o bucăţică de sediment răsucindu-se în borcan, 
după o axă hidraulică lentă. Inclină borcanul, bău, bău încet, 
aproape toată apa. Stătea acolo cu burta umflată. Ar fi putut să 
bea și mai mult, dar n-o făcu. Vărsă restul în celălalt borcan, îl 
clăti, apoi umplu ambele borcane, lăsă capacul de lemn peste 
deschizătura cisternei, se ridică și, cu buzunarele pline de mere 
și ducând cele două borcane cu apă, porni peste câmp, spre 
pădurea de pini. 
e 
Lipsise mai mult decât intenționase, așa că grăbi pasul cât 
putea, cu apa legănându-se și bolborosind în punga zbârcită a 
stomacului său. Se opri să se odihnească, porni mai departe. 
Când ajunse în pădure, băiatul nu părea să se fi mișcat, așa că 
îngenunche, așeză borcanele pe acele uscate, luă pistolul și-l 
puse la brâu, apoi rămase pur și simplu acolo, uitându-se la 
copil. 
e 
Își petrecură după-amiaza înveliţi în pături, mâncând mere. 
Sorbind apă din borcane. Scoase din buzunar pachetul de praf 
de struguri, îl rupse și-i turnă conţinutul într-un borcan, 
amestecă și i-l dădu băiatului. Ai făcut treabă bună, tati, zise el. 
Bărbatul se culcă, băiatul stătu de pază, iar seara își 
despachetară pantofii, îi încălţară și merseră la fermă, unde 
strânseră și restul de mere. Umplură trei borcane cu apă și le 
puseră capacele duble cu filet pe care bărbatul le găsise într-o 


VP - 72 


cutie plină, aflată pe o poliţă, în vestibul. Înveli totul cu una 
dintre pături și-o vâri în rucsac, pe care-l aburcă în spinare. 
Stătură în prag și priviră cum se retrage lumina de peste lume, 
la apus. Apoi coborâră pe alee și, ajunși în drum, porniră mai 
departe. 
e 
Băiatul se ţinea de haina lui, iar el mergea pe marginea 
drumului, încercând prudent asfaltul în întuneric. În depărtare 
se-auzea tunetul și, după o vreme, în faţa lor apărură câteva 
scăpărări stinse. Scoase folia de plastic din rucsac, dar ce mai 
rămăsese din ea abia dacă-i acoperea și, după o vreme, începu 
să plouă. Mergeau împiedicat, unul lângă altul. N-aveau unde să 
se ducă. Işi puseseră glugile pe cap, dar hanoracele se udaseră 
și se îngreunau tot mai tare. Se opri în drum și încercă să 
aranjeze mai bine prelata. Băiatul tremura ca scuturat de friguri. 
Îngheţi, nu-i așa? 
Da. 
Dacă ne oprim, o să ni se facă foarte frig. 
Mi-e foarte frig și-acum. 
Ce vrei să facem? 
Putem să ne oprim? 
Da. În regulă. Ne oprim. 
e 
A fost cea mai lungă noapte pe care și-o amintea, din 
nenumărate nopți asemănătoare. Zăceau pe pământul ud, lângă 
drum, sub pături, cu ploaia răpăind pe prelată, iar el îl ținea pe 
băiat strâns în braţe și, după un timp, băiatului îi trecu 
tremuratul și apoi adormi. Tunetul se rostogoli către nord și se 
stinse, nu mai rămase decât ploaia. Adormi, se trezi, ploaia se 
mai potolise, apoi încetă. Se-ntrebă dacă era miezul nopţii sau 
încă nu. Tușea, tusea se înteţi și-l trezi pe băiat. Zorii erau încă 
departe. Se ridica în capul oaselor, din când în când, privind 
spre răsărit, și nu după mult timp se făcu ziuă. 
e 
Înfășură hainele, pe rând, în jurul trunchiului unui copăcel și le 
stoarse. Il puse pe băiat să se dezbrace, îl înveli într-o pătură și, 
în timp ce băiatul stătea și tremura, el îi stoarse hainele și i le 
dădu pe rând înapoi. Acolo unde dormiseră, pământul era uscat, 
așa că se-așezară la loc, înfășuraţi în pături, mâncară mere și 
băură apă. Apoi porniră din nou la drum, încovoiaţi, cu glugile 


VP - 73 


trase pe ochi, tremurând în zdrenţele lor, asemenea unor 
călugări cerșetori trimiși să-și câștige pâinea. 
e 

Până seara, măcar li se uscaseră hainele. Studiară 
fragmentele de hartă, dar bărbatul nu prea avea idee unde se 
aflau. Se opri într-un punct mai înalt al drumului și-ncercă să se 
orienteze, în lumina amurgului. Părăsiră șoseaua, o apucară pe- 
un drum de ţară îngust și ajunseră într-un târziu la un pod și la o 
albie uscată, coborâră cu chiu, cu vai malul și se ghemuiră sub 
pod. 

Putem face foc? zise băiatul. 

N-avem brichetă. 

Băiatul își feri privirile. 

Îmi pare rău. Am scăpat-o. N-am vrut să-ţi spun. 

OK. 

O să găsesc niște cremene. Am tot căutat. Și-ncă mai avem 
sticla aia mică, plină cu benzină. 

OK. 

Ți-e foarte frig? 

Mi-e bine. 

Băiatul zăcea cu capul în poala bărbatului. După o vreme, 
spuse: O să-i omoare pe oamenii ăia, așa-i? 

Da. 

De ce trebuie să facă asta? 

Nu știu. 

O să-i mănânce? 

Nu știu. 

O să-i mănânce, așa-i? 

Da. 

Și noi n-am putut să-i ajutăm, pentru că ne-ar fi mâncat și pe 
noi. 

Da. 

Și de-asta nu i-am putut ajuta. 

Da. 

OK. 

e 

Treceau prin orașe în care mesajele scrijelite pe panouri 
publicitare îi avertizau pe oameni să se ţină departe. Panourile 
fuseseră acoperite cu straturi subţiri de vopsea albă, ca să se 
poată scrie pe ele, și prin vopsea se putea citi un palimpsest 


VP - 74 


palid de reclame la bunuri care nu mai existau. Ședeau pe 
marginea drumului și mâncau ultimele mere. 

Ce-i? zise bărbatul. 

Nimic. _ 

O să găsim ceva de mâncare. Intotdeauna găsim. 

Băiatul nu răspunse. Bărbatul îl privi atent. 

Nu-i asta problema, așa-i? 

E OK. 

Spune-mi. 

Băiatul se uită pe drum, la vale. 

Vreau să-mi spui. 

E OK. 

El clătină din cap. 

Uită-te la mine, spuse bărbatul. 

Se întoarse și-l privi. Arăta ca și cum ar fi plâns. 

Spune-mi. 

Noi n-o să mâncăm pe nimeni niciodată, așa-i? 

Nu. Bineînțeles că nu. 

Chiar dac-am muri de foame? 

Murim de foame și-acum. 

Ziceai că n-o să murim. 

Ziceam că n-o să murim de altele. N-am zis că n-o să 
flămânzim rău de tot. 

Dar n-am mânca pe nimeni. 

Nu. N-am mânca. 

Orice s-ar întâmpla. 

Așa e. Orice s-ar întâmpla. 

Pentru că noi suntem băieţii buni. 

Da. 

Și ducem focul. 

Și ducem focul. Da. 

OK. 

e 

Găsi într-un șanț niște bucăţi de cremene sau de cuarţ, dar 
până la urmă se dovedi mai ușor să frece cleștele de-o stâncă 
sub care strânsese niște iască stropită cu benzină. Incă două 
zile. Apoi trei. Mureau de foame, pur și simplu. Țara era jefuită, 
pustiită, devastată. Jecmănită până la ultima firimitură. Nopțile 
erau câinos de reci, întunericul ca smoala, iar diminețile lungi, 
înfricoșător de tăcute. Precum zorii înainte de bătălie. Pielea 


VP - 75 


băiatului, de o paloare ca de ceară, aproape translucidă. Cu 
ochii lui mari și ficși, arăta ca o ființă extraterestră. 
e 
Începea să creadă că moartea le era aproape și că ar trebui 
să găsească un loc unde să se-ascundă, să nu fie găsiţi. Erau 
momente când stătea și-l privea pe băiat în timp ce dormea și- 
atunci începea să plângă nestăpânit, dar nu din pricina morții. 
Nu era sigur din ce motiv, dar credea că frumuseţea sau 
bunătatea îl făcea să plângă. Lucruri la care oricum nu mai avea 
de ce să se gândească. Se lăsară pe vine într-o pădure 
mohorâtă și, dintr-un șanț, băură apă filtrată printr-o cârpă. ÎI 
văzuse pe băiat într-un vis, întins pe-o năsălie, și se trezise 
îngrozit. Ce putea îndura în lumea treziei nu putea îndura 
noaptea, așa că stătea treaz, de teamă ca visele să nu se- 
ntoarcă. 
e 
Scotoceau în ruinele carbonizate ale unor case în care n-ar fi 
intrat înainte. Un leș plutind în apa neagră dintr-un subsol, 
printre gunoaie și conducte ruginite. Se opri în livingul în parte 
distrus de foc, deschis către cer. Scândurile podelei umflate de 
apă, alunecând spre curte. Volume mustind de apă într-o 
bibliotecă. Scoase unul, îl deschise, îl puse înapoi. Totul jilav. 
Putregăind. Intr-un sertar, găsi o lumânare. N-avea cum s-o 
aprindă. O vâri în buzunar. leși în lumina cenușie, se opri, văzu 
preț de-o clipă adevărul absolut al lumii. Rotirea rece, de neoprit 
a pământului infestat. Întuneric implacabil. Câinii negri ai 
soarelui, care alergau. Vidul negru, zdrobitor al universului. Și, 
undeva, două animale hăituite, tremurând ca niște vulpi în 
bârlogul lor. Timp împrumutat și lume împrumutată, și ochi 
împrumutați cu care să o plângă. 
e 
La marginea unui orășel, stăteau în cabina unui camion să se 
odihnească, privind afară pe geamul spălat de ploile recente. Un 
praf ușor de cenușă. Epuizaţi. Pe marginea drumului, un alt 
panou care avertiza asupra pericolului de moarte, cu literele 
șterse de ani. Aproape că zâmbi. Poţi citi ce scrie-acolo? întrebă 
el. 
Da. 
Nu băga-n seamă. Nu-i nimeni pe-aici. 
Au murit? 


VP - 76 


Așa cred. 

Mi-aș dori ca băieţelul acela să fie cu noi. 

Să mergem, zise. 

e 

Vise bogate acum, din care nu voia să se trezească. Lucruri ce 
nu mai erau cunoscute pe lume. Frigul îl împinse să-ncingă 
focul. Și-o amintea traversând pajiştea spre casă, dimineața 
devreme, într-un capot subțire, roz, ce i se mula pe sâni. Se 
gândi că fiecare amintire invocată provoacă o violență originilor 
sale. Ca într-un joc, la o petrecere. Spune cuvântul și transmite-l 
mai departe. Așa că fii zgârcit. Ce modifici în amintire are totuși 
un suport în realitate, cunoscut sau nu. 

e 

Mergeau pe străzi, înveliți în păturile lor jegoase. Ținea 
pistolul la brâu și pe băiat, de mână. În capătul celălalt al 
orașului, ajunseră în dreptul unei case singuratice, pe un câmp 
pe care-l traversară, și intrară și trecură dintr-o cameră în alta. 
Dădură peste ei înșiși într-o oglindă, iar el aproape că scoase 
pistolul. Noi suntem, tati, șopti băiatul. Noi suntem. 

e 

Se opri în pragul ușii din spate și se uită la câmpuri și la 
drumul de dincolo de ele și la ţinutul lugubru de dincolo de 
drum. Pe verandă era un grătar improvizat, făcut dintr-un bidon 
de cincizeci și cinci de galoane, tăiat de-a lungul cu o lampă de 
sudură și fixat într-un cadru de fier forjat. Câţiva copaci uscați în 
curte. Un gard. O magazie de metal pentru unelte. Își luă pătura 
de pe umeri și-o puse pe umerii băiatului, învelindu-l. 

Vreau să m-aștepţi aici. 

Vreau să merg cu tine. 

Mă duc doar pân-acolo, s-arunc o privire. Stai aici. O să mă 
vezi tot timpul. Promit. 

Traversă curtea și-mpinse ușa, ţinând pistolul în mână. Era un 
fel de șopron de grădină. Pământ pe jos. Rafturi de metal, cu 
ghivece din plastic. Totul acoperit de cenușă. Unelte de 
grădinărit într-un colţ. O mașină de tuns iarba. O banchetă de 
lemn sub fereastră, lângă ea un dulap de metal. Deschise 
dulapul. Cataloage vechi. Pachete de seminţe. Begonia. Zorele. 
Le vâri în buzunar. Pentru ce? Pe raftul de sus, două canistre de 
ulei de motor, pe care le luă, după ce vâri pistolul la brâu, și le- 
așeză pe banchetă. Erau foarte vechi, făcute din carton, cu 


VP - 77 


capace de metal. Uleiul îmbibase cartonul, dar încă păreau 
pline. Făcu un pas îndărăt și se uită prin cadrul ușii. Băiatul 
ședea pe treptele din spatele casei, înfofolit în pătură, și-l 
urmărea. Când se întoarse, văzu o canistră de benzină în colţ, 
îndărătul ușii. Știa că nu putea fi benzină înăuntru, dar când o 
înclină cu piciorul și-o lăsă să cadă înapoi, se-auzi un ușor 
plescăit. O ridică, o duse pe banchetă, încercă să deșurubeze 
capacul, dar nu reuși. Scoase cleștele din buzunarul hainei, îi 
desfăcu mânerele și-l încercă. Se potrivea tocmai bine, așa că 
deșurubă capacul, îl puse pe banchetă și-adulmecă cisterna. 
Miros rânced. Vechi, de ani de zile. Dar era benzină și-avea să 
ardă. Inșurubă capacul la loc, vâri cleștele în buzunar. Se uită în 
jur după un recipient mai mic, dar nu găsi niciunul. N-ar fi 
trebuit s-arunce sticla. Du-te și caută în casă. 
e 

Traversând peticul de iarbă, aproape că leșină, așa că trebui 
să se oprească. Se-ntrebă dacă de vină era mirosul de benzină. 
Băiatul îl privea. Câte zile până la moarte? Zece? Nu mult mai 
multe. Nu putea gândi. De ce se oprise? Se întoarse și se uită în 
jos, în iarbă. Merse înapoi, încercând solul cu tălpile. Se opri și 
se-ntoarse din nou. Se duse înapoi la magazie. Reveni cu o 
cazma și, în locul în care stătuse mai adineauri, înfipse cazmaua 
în pământ. Intră până la jumătatea lamei și se opri cu un zgomot 
surd de lemn. Începu să sape pământul și să-l dea la o parte. 

e 

Anevoioasă treabă. Dumnezeule, ce obosit era. Se sprijini în 
coada cazmalei. Işi înălță capul și se uită la băiat. Băiatul şedea 
ca înainte. Se aplecă din nou asupra muncii sale. Nu trecu mult 
și se văzu nevoit să se oprească după fiecare lopată de pământ. 
Ceea ce dezgropă, până la urmă, era o bucată de placaj acoperit 
cu carton gudronat. Curăţă pământul de pe margini. Era un 
chepeng de un metru pe doi. La un capăt era un zăvor cu lacăt, 
învelit într-o pungă de plastic, lipită cu bandă adezivă. Se odihni, 
ținându-se de coada cazmalei, cu fruntea sprijinită de îndoitura 
brațului. Când ridică din nou capul, băiatul stătea în curte, la 
doar câţiva pași de el. Era foarte speriat. N-o deschide, tati, 
șopti el. 

E OK. 

Te rog, tati. Te rog. 

E OK. 


VP - 78 


Nu, nu e OK. 

Își ținea pumnii strânși la piept și ţopăia pe loc de frică. 
Bărbatul aruncă pe jos cazmaua și-l îmbrăţișă pe băiat. Haide, 
spuse el. Hai să ne-așezăm pe verandă și să ne odihnim puțin. 

Dup-aia plecăm? 

Hai să stăm un pic. 

OK. 

Șezură înfășuraţi în pături și priviră curtea. Șezură vreme 
îndelungată. Încerca să-i explice băiatului că în curte nu era 
îngropat nimeni, dar băiatul începu să plângă. După o vreme, îi 
veni în gând că poate băiatul avea dreptate. 

Hai să stăm, uite-așa, zise el. Nici măcar n-o să vorbim. 

OK. 

e 

Străbătură din nou casa. Găsi o sticlă de bere și o perdea 
veche, zdrenţuită, din care rupse o bucată și-o îndesă în gâtul 
sticlei cu un umeraș. Asta-i noua noastră lampă, spuse el. 

Cum o aprindem? 

Am găsit niște benzină în magazie. Și niște ulei. O să-ţi arăt. 

OK. 

Vino, spuse bărbatul. Totul e OK. Îţi promit. 

Dar când se-aplecă să-l privească pe băiat în față, pe sub 
marginea păturii, îl cuprinse spaima că ceva se frânsese și nu 
mai putea fi reparat. 

e 

leșiră și traversară curtea spre magazie. Puse sticla pe 
banchetă, luă o șurubelniţă și perforă una dintre canistrele cu 
ulei, apoi mai făcu o gaură, mai mică, pentru a putea să-i verse 
conţinutul. Scoase fitilul din sticlă, umplu pe jumătate sticla cu 
ulei vechi, curat, nediluat, vâscos, aproape gelatinos din pricina 
frigului, din care cauză curgea încet. Deșurubă capacul canistrei 
de benzină, făcu o mică pâlnie dintr-unul din pachetele cu 
seminţe, turnă benzină în sticlă, acoperi buza sticlei cu degetul 
și-o agită. Apoi vărsă o parte din conţinut într-un blid, luă cârpa 
și-o îndesă înapoi în gâtul sticlei, ajutându-se de șurubelniţă. 
Scoase o bucată de cremene din buzunar, luă un clește și lovi 
cremenea de partea zimţată a cleștelui. Incercă de câteva ori, 
apoi se opri și mai turnă niște benzină în blid. Poate așa se- 
aprinde, spuse el. Băiatul dădu din cap. În blid scăpărară 
scântei, iar conţinutul izbucni în flăcări, cu un ușor sfârâit. Se- 


VP - 79 


ntinse, luă sticla, o înclină, aprinse fitilul, stinse flacăra din blid 
suflând în ea și-i dădu băiatului sticla fumegândă. Poftim, zise. 
la-o. 

Și-acum ce-o să facem? 

Ține mâna în faţa flăcării. N-o lăsa să se stingă. 

Se ridică, scoase pistolul de la brâu. Chepengul ăsta seamănă 
cu celălalt, spuse el. Dar nu e la fel. Știu că ești speriat. E OK. Eu 
cred că acolo, înăuntru, s-ar putea să fie niște lucruri și trebuie 
s-aruncăm o privire. Nu mai avem în ce alt loc să mergem. E 
singura șansă. Vreau să m-ajuţi. Dacă nu vrei să ţii lampa, va 
trebui să iei pistolul. 

O să ţin lampa. 

Bravo. Așa fac băieţii buni. Nu se dau bătuţi. 

OK. 

O luă înainte și ieșiră în curte, lăsând în urmă un fuior de fum 
negru, de la lampă. Vâri pistolul la brâu, luă cazmaua și începu 
să cioplească în jurul zăvorului, ca să-l scoată din placaj. 
Impinse dedesubt un colț al cazmalei, trase în sus, apoi 
îngenunche, apucă lacătul și răsuci și lacătul, și zăvorul până le 
smulse, apoi le aruncă în iarbă. Vâri cazmaua sub chepeng, își 
băgă degetele sub marginea lui, se ridică și-l trase în sus. 
Bulgări de pământ se rostogoliră huruind pe scânduri. Se uită la 
băiat. Ești bine? întrebă el. Băiatul dădu mut din cap, ţinând 
lampa în faţa lui. Bărbatul răsturnă chepengul și-l lăsă să cadă 
de partea cealaltă, în iarbă. Trepte cioplite cu barda și tăiate în 
scânduri late de jumătate de metru și lungi de trei metri duceau 
jos, în întuneric. Se întinse și luă lampa din mâna băiatului. Porni 
în jos pe scări, apoi însă se întoarse, se aplecă și-l sărută pe 
băiat pe frunte. 

e 

Buncărul avea pereţi de beton. O podea din beton turnat, 
peste care erau puse plăci de gresie. Două priciuri de fier, cu 
arcuri descoperite, unul lângă un perete, celălalt lipit de 
peretele opus, saltele făcute sul la piciorul fiecăruia, ca-n 
armată. Se răsuci și se uită la băiat, care stătea pe vine 
deasupra lui, clipind în fumul ce se ridica din lampă, apoi cobori 
până la piciorul scării, se opri și înălță lampa. O, Dumnezeule, 
șopti el. O, Dumnezeule. 

Ce-i, tati? 

Coboară. O, Dumnezeule. Coboară. 


VP - 80 


Lăzi peste lăzi de conserve. Roșii, piersici, fasole, caise. Șuncă 
la conservă. Conserve de carne de vacă. Atât de multă apă, în 
bidoane de plastic de zece galoane. Șervete, hârtie igienică, 
farfurii de plastic. Saci de plastic pentru gunoi, pline cu pături. 
Își duse mâna la frunte. O, Dumnezeule, zise. Se uită peste 
umăr la băiat. E-n regulă, zise. Vino jos. 

Tati. 

Vino jos. Vino jos să vezi. 

Puse lampa pe treaptă, urcă, îl luă pe băiat de mână. Vino, 
zise. E-n regulă. 

Ce-ai găsit? 

Totul. Totul. Așteaptă să vezi. Îl conduse pe scări, ridică sticla 
și-o tinu cu flacăra deasupra capului. Vezi? întrebă. Vezi? 

Ce-s toate astea, tati? 

Mâncare. Știi să citești aici? 

Pere. Aici scrie pere. 

Da. Da, așa scrie. Ah, da, așa scrie. 

e 

Încăperea era doar atât de înaltă, cât să poată sta drept. Își 
feri capul de un felinar cu abajur verde de metal, care atârna de 
un cârlig. Ținându-l pe băiat de mână, merseră de-a lungul 
șirurilor de lăzi de carton inscripţionate. Ardei iute, porumb, 
tocană, supe, sos pentru spaghete. 

Abundenţa unei lumi dispărute. De ce-s toate astea aici? zise 
băiatul. Sunt adevărate? 

O, da. Sunt adevărate. 

Trase jos una dintre cutii, o deschise cu unghiile și scoase o 
conservă de piersici. Sunt aici pentru că cineva s-a gândit c-o să 
fie nevoie de ele cândva. 

Dar n-au apucat să le folosească. 

Nu. N-au apucat. 

Au murit. 

Da. 

Și noi putem să le luăm? 

Da. Putem. Ei ar vrea să le luăm. Așa cum și noi am vrea ca ei 
să le ia. 

Erau băieţii buni? 

Da. Erau. 

Așa ca noi. 


VP - 81 


Așa ca noi. Da. 

Prin urmare, e-n regulă. 

Da. E-n regulă. 

e 

Cuţite, ustensile de plastic, argintărie, obiecte de bucătărie 
într-o cutie de plastic. Un deschizător de conserve. Lanterne 
care nu funcționau. Găsi o cutie cu baterii și le cercetă pe rând. 
Majoritatea erau corodate, curgea din ele un terci acid, dar 
unele păreau în regulă. Reuși în sfârșit să pună o lanternă în 
funcţiune, o așeză pe masă și suflă în flacăra afumătoare a 
lămpii. Rupse o clapă din cutia de carton deschisă și-o vântură, 
ca să iasă fumul afară, urcă și trase chepengul peste intrare, 
apoi se-ntoarse și se uită la băiat. Ce ţi-ai dori pentru cină? 
întrebă el. 

Pere. 

Bună alegere. Pere să fie. 

Luă două boluri de hârtie din teancul de holuri învelit într-o 
pungă de plastic și le așeză pe masă. Desfăcu sulurile de saltele 
și le-ntinse pe priciuri, ca să șadă pe ele, deschise lada cu 
conserve de pere, scoase o conservă, o puse pe masă, fixă 
desfăcătorul pe capac și-ncepu să-nvârtă rotita. Se uită la băiat. 
Băiatul şedea liniștit pe prici, încă învelit în pătură, și privea 
atent. Bărbatul își zise că probabil încă nu-și dădea seama de tot 
ce era în jurul lui. În orice clipă te puteai trezi în pădurea 
întunecată și udă. Astea vor fi cele mai bune pere pe care le-ai 
mâncat vreodată, spuse el. Cele mai bune. Așteaptă numai. 

e 

Ședeau unul lângă altul, mâncând compotul de pere. Apoi 
mâncară compot de piersici. Linseră lingurile, înclinară holurile 
și băură siropul dulce și consistent. Se priviră. 

Incă una. 

Nu vreau să ţi se facă rău. 

N-o să mi se facă rău. 

N-ai mai mâncat demult. 

Știu. 

OK. 

e 

Îl culcă pe băiat pe prici și-i netezi părul murdar pe pernă, 
apoi îl acoperi cu păturile. Când urcă și ridică chepengul, afară 
era aproape întuneric. Se duse la garaj, luă rucsacul, se 


VP - 82 


întoarse, mai aruncă o ultimă privire în jur, cobori treptele, trase 
chepengul, îl închise și blocă un mâner al cleștelui în zăvorul 
greu din interior. Lanterna începea să-și piardă din putere, așa 
că cercetă proviziile până găsi niște lăzi cu canistre de-un galon 
pline cu gaz. Scoase o canistră, o puse pe masă, deșurubă 
capacul, sparse sigiliul de metal cu o șurubelniţă, luă felinarul 
din cârligul din tavan și-l umplu. Găsise între timp și-o cutie de 
plastic plină de aprinzătoare cu butan, așa că aprinse fitilul 
felinarului cu unul dintre ele, potrivi flacăra și agăţă la loc 
felinarul. Apoi se-așeză pe prici și rămase așa. 
e 
În timp ce băiatul dormea, el cercetă metodic proviziile. 
Haine, pulovere, șosete. Un lighean din oţel inoxidabil, bureţi, 
bucăţi de săpun. Pastă și periuţe de dinţi. Pe fundul unei găleți 
mari, de plastic, plină cu șuruburi, cuie și alte obiecte de 
feronerie, găsi doi pumni de krugerranzi? de aur, puși într-un sac 
de pânză. Îi răsturnă pe jos, îi frământă în palmă, îi privi, îi 
strânse și-i puse înapoi în găleată, împreună cu mărunţișurile de 
fierărie, iar găleata o puse înapoi pe raft. 
e 
Trecu totul în revistă, mutând lăzi și stive dintr-o parte în alta 
a camerei. O ușă mică de metal dădea într-o a doua încăpere, 
unde erau ţinute sticle cu benzină. Într-un colţ, o toaletă 
chimică. În pereţi, ţevi de aerisire, acoperite cu plasă de sârmă, 
iar în podea, guri de scurgere. Se făcea tot mai cald în buncăr, 
astfel că-și scosese haina. Cercetă totul. Găsi o ladă cu gloanţe 
ACP de calibru 45 și trei cutii cu cartușe de carabină de calibru 
30-30. Însă nicio armă. Luă lanterna și cercetă podeaua și 
pereţii, să vadă dacă nu era vreo nișă ascunsă. După o vreme, 
se-așeză pe prici și se-apucă să mănânce o ciocolată. Nu exista 
nicio armă și nici n-avea să mai existe vreuna. 
e 
Când se trezi, lampa cu gaz din tavan sfârâia încet. Pereţii 
buncărului erau acolo, la fel și lăzile, și stivele. Nu știa unde se 
află. Zăcea întins, acoperit cu haina. Se ridică în capul oaselor și 
se uită la băiatul care dormea pe celălalt prici. Își scosese 
pantofii, dar nici de asta nu-și amintea, îi trase acum de sub 
prici, se încălță, urcă treptele, scoase cleștele din zăvor, ridică 


2 Monedă sud-africană de aur, numită astfel după Stephanus Johannes Paulus Kruger 
(1825-1904), om de stat sud-african și președintele Transvaalului între 1883 și 1900. 


VP - 83 


chepengul și privi afară. Dimineaţa devreme. Privi spre casă, 
privi spre drum și tocmai voia să închidă chepengul, când se 
opri. Palida lumină cenușie se afla la apus. Dormiseră toată 
noaptea și toată ziua următoare. Inchise chepengul, îl înțepeni 
din nou, cobori și se-așeză pe prici. Se uită în jur, la provizii. 
Fusese pregătit să moară, acum avea să rămână în viață și 
trebuia să se gândească la asta. Oricine-ar vedea chepengul din 
curte și-ar da seama imediat ce este. Trebuia să se gândească 
ce era de făcut. Nu era ca și când te ascundeai în pădure. Era cu 
totul și cu totul altceva. In cele din urmă, se ridică, se duse la 
masă, luă micul aragaz cu două ochiuri și-l puse pe ea, scoase o 
tigaie și-o oală și deschise o cutie de plastic, plină cu ustensile 
de gătit. 
(J 

Zgomotul pe care-l făcea mașina manuală de râșnit cafea, pe 
care-o folosea acum, îl trezi pe băiat. Se ridică în capul oaselor 
și privi năuc în jur. Tati? 

Bună. Ți-e foame? 

Trebuie să mă duc la baie. Trebuie să fac pipi. 

Arătă cu spatula spre mica ușă metalică. Nu știa cum să 
folosească toaleta, dar o vor folosi oricum. N-aveau să stea 
acolo multă vreme și n-avea de gând să deschidă și să închidă 
chepengul mai des decât era absolută nevoie. Băiatul trecu pe 
lângă el, cu părul năclăit de sudoare. Ce-i aia? întrebă el. 

Cafea. Șuncă. Pesmeţi. 

Maaamă, făcu băiatul. 

o... 

Târi un cufăr militar pe podea, între priciuri, îl acoperi cu un 
ștergar, așeză farfuriile, ceștile și tacâmurile de plastic. Puse pe 
cufăr un bol cu pesmeţi, acoperit de un șervet, o farfurie cu unt, 
o cană de lapte condensat. Sare și piper. Se uită la băiat. Băiatul 
arăta ca drogat. Aduse tigaia de pe aragaz și culese cu furculița 
o bucată de șuncă rumenită, punând-o în farfuria băiatului, apoi, 
cu o lingură, puse omletă din cealaltă tigaie, umplu farfuriile cu 
câteva polonice de fasole și turnă cafea în cești. Băiatul își ridică 
privirile spre el. 

Dă-i bătaie, îi spuse el. Să nu se răcească. 

Ce mănânc mai întâi? 

Ce vrei. 

Asta-i cafea? 


VP - 84 


Da. Poftim. Întinzi untul pe pesmet. Uite-așa. 

OK. 

Ți-e bine? 

Nu știu. 

Te simţi OK? 

Da. 

Atunci, ce-i? 

Crezi c-ar trebui să le mulţumim oamenilor? 

Căror oameni? 

Oamenilor care ne-au dat toate astea. 

Mda. Da, cred că da. 

O faci tu? 

De ce n-o faci tu? 

Nu știu cum. 

Ba știi. Știi cum se spune mulţumesc. 

Băiatul stătea cu privirile aţintite asupra farfuriei. Avea un aer 
pierdut. Bărbatul tocmai dădu să spună ceva, când el zise: Dragi 
oameni, mulțumim pentru toată această mâncare și aceste 
lucruri. Știm că le-aţi pus la păstrare pentru voi și că, dac-aţi fi 
fost aici, noi n-am mânca mâncarea asta, oricât de flămânzi am 
fi, și ne pare rău că voi n-aţi apucat s-o mâncaţi și sperăm că 
sunteți bine, în rai, cu Dumnezeu. 

Ridică privirile. E bine-așa? întrebă el. 

Da. Cred că da. 

e 

Nu voia cu niciun chip să stea singur în buncăr. Se ţinea scai 
după bărbat, peste tot prin curte, în timp ce acesta căra 
bidoanele cu apă în baia din fundul casei. Luară aragazul cu ei și 
două oale, el încălzi apa și-o turnă în cadă, apoi umplu oalele cu 
apă din bidoanele de plastic. Dura mult, dar voia ca baia să fie 
bună și caldă. Când cada era aproape plină, băiatul se dezbrăcă, 
intră tremurând în apă și se-așeză. Costeliv, murdar, gol pușcă. 
Ținându-și umerii cu mâinile. Singura lumină venea de la colții 
albaștri ai arzătoarelor aragazului. Ce părere ai? zise bărbatul. 

În sfârșit e cald. 

În sfârșit e cald? 

Da. 

De unde-ai mai scos-o și p-asta? 

Nu știu. 

Bine. În sfârșit e cald. 


VP - 85 


e 

Îi spălă părul murdar, năclăit, îi frecă trupul cu săpun și 
burete. Lăsă apa murdară să se scurgă și turnă peste el apă 
caldă, proaspătă, din oală, apoi îi înveli trupul înfiorat într-un 
prosop, peste care puse o pătură. Îi pieptănă părul și-l privi. 
Aburii ieșeau din el ca un fum. Te simţi bine? întrebă el. 

Mi-e frig la picioare. 

Va trebui să mai aștepți. 

Grăbește-te. 

Se îmbăie și el, ieși din cadă, turnă detergent în apa în care se 
spălase, băgă înăuntru ambele perechi de jeanși care puţeau și-i 
frecă temeinic cu o perie de closet. Ești gata? întrebă el. 

Da. 

Inchise arzătoarele, flăcările se micșorară, scăpărară cu mici 
pocnete și se stinseră, apoi aprinse lanterna și-o puse pe podea. 
Se-așezară pe marginea căzii, se-ncălţară cu pantofii, îi dădu 
băiatului oalele și săpunul, el luă aragazul, mica sticlă cu gaz și 
pistolul și, înveliți în pături, traversară curtea înapoi spre buncăr. 

e 

Îmbrăcaţi în pulovere noi și cu șosete, înfofoliţi în pături noi, 
ședeau pe prici, cu o tablă de șah între ei. Improvizase o mică 
sobă cu gaz și-acum stăteau și beau Coca-Cola din cești de 
plastic, iar după o vreme se duse în casă, stoarse jeanșii, îi 
aduse în buncăr și îi puse la uscat. 

Cât putem să rămânem aici, tati? 

Nu mult. 

Ce-nseamnă asta? 

Nu știu. Poate înc-o zi. Sau două. 

Pentru că e periculos. 

Da. 

Crezi c-o să ne găsească? 

Nu. N-o să ne găsească. 

Dar ar putea. 

Nu, n-o s-o facă. N-o să ne găsească. 

e 

Mai târziu, după ce băiatul adormi, se duse în casă și trase 
câteva piese de mobilier afară, pe iarbă. Aduse o saltea și-o 
așeză pe intrarea în buncăr și, ajuns înăuntru, o trase peste 
placaj, apoi lăsă încet chepengul, astfel ca salteaua să-l acopere 
de tot. Nu era un camuflaj de mare clasă, dar tot mai bun decât 


VP - 86 


nimic. În timp ce băiatul dormea, el șezu pe prici și, la lumina 
lanternei, ciopli cu cuțitul niște gloanţe false dintr-o creangă de 
copac, le potrivi atent în găurile goale ale cilindrului, apoi le mai 
ajustă puţin. Fasonă vârfurile cu cuțitul, le netezi frecându-le cu 
sare și le mânji cu funingine, până când căpătară culoarea 
plumbului. Când le isprăvi pe toate cinci, le împinse-n găuri, 
închise cu un pocnet cilindrul, răsuci arma și se uită la ea. Chiar 
și de-aproape, arma părea încărcată, așa că o puse deoparte și 
se ridică să pipăie cracii pantalonilor care scoteau aburi 
deasupra încălzitorului. 
e 

Păstrase pentru pistol câteva tuburi de cartuș goale, dar le 
pierduseră odată cu toate celelalte lucruri. Ar fi trebuit să le 
țină-n buzunar. Il pierduse și pe ultimul. Poate c-ar fi reușit să le 
reîncarce din cartușele de 45. Poate că s-ar fi potrivit și capsele, 
dacă le-ar fi putut scoate fără să le strice. Apoi ar mai fi ajustat 
gloanţele cu cutterul. Se ridică și mai cercetă o dată proviziile. 
In cele din urmă, micșoră flacăra, până când aceasta se stinse 
cu un pufăit, îl sărută pe băiat și se vâri între păturile curate de 
pe celălalt prici, cuprinzând încă o dată cu privirea acest paradis 
minuscul, care tremura în lumina portocalie a ochiului de gaz, 
apoi adormi. 

e 

Oraşul fusese abandonat cu ani în urmă, dar ei mergeau cu 
prudență pe străzile pline de gunoaie, băiatul ținându-se de 
mâna lui. Trecură pe lângă un container de metal pentru gunoi, 
unde cineva, cândva, încercase să incinereze cadavre. Carnea și 
oasele carbonizate, acoperite de cenușă udă, n-ar fi bătut la 
ochi, de n-ar fi fost formele tigvelor. Mirosul dispăruse. La 
capătul străzii, o piață şi, pe un interval dintre tarabe, trei 
cărucioare metalice de mărfuri, încărcate cu un morman de cutii 
goale. Il cercetă pe unul dintre ele, se-aplecă, învârti roțile, se 
ridică și-l împinse printre tarabe, în sus și-n jos. 

Am putea lua două, zise băiatul. 

Nu. 

Aș putea împinge eu unul. 

Tu ești cercetașul. Am nevoie de tine să fii cu ochii-n patru. 

Ce-o să facem cu toate lucrurile alea? 

O să luăm doar cât putem. 

Crezi c-o să vină cineva? 


VP - 87 


Da. La un moment dat. 

Ziceai că n-o să vină nimeni. 

N-am spus că niciodată. 

Aș vrea să rămânem aici. 

Știu. 

Am putea să stăm de pază. 

Asta și facem, tot timpul. 

Și dacă vin băieţii buni? 

Ei bine, nu cred c-o să întâlnim pe cineva bun pe drum. 

Noi suntem pe drum. 

Știu. 

Dacă stai tot timpul cu ochii-n patru, înseamnă că ţi-e tot 
timpul frică? 

Hm. In primul rând, cred că trebuie să-ţi fie cu adevărat 
teamă, ca să stai cu ochii-n patru. Să fii prudent. Vigilent. 

Şi-n restul timpului, nu ţi-e teamă? 

În restul timpului. 

Da. 

Nu știu. Poate că mereu trebuie să fii cu ochii-n patru. Dacă 
belelele apar atunci când te-aștepţi mai puţin, nu-ți rămâne 
decât să te-aștepţi mereu la ele. 

Tu te-aștepţi mereu la ele, tati? 

Da. Dar uneori mi se-ntâmplă să uit să fiu cu ochii-n patru. 

e 

Îl așeză pe băiat pe ladă, sub lampa cu gaz și, cu un pieptene 
de plastic și-o foarfecă, se-apucă să-l tundă. Se strădui să facă 
treabă bună, lucru care-i luă ceva timp. Când isprăvi, luă 
prosopul de pe umerii băiatului, strânse în el părul bălai de pe 
podea și-l șterse pe băiat pe faţă și pe umeri cu o cârpă umedă, 
apoi îi ţinu în faţă o oglindă, ca să se privească. 

Ai făcut treabă bună, tati. 

Așa e. 

Par foarte slab. 

Ești foarte slab. _ 

Işi tăie și lui părul, dar nu se descurcă prea bine. Işi scurtă 
barba cu foarfeca, în timp ce apa se încălzea în oală, apoi se 
rase cu aparatul din plastic. Băiatul îl urmărea cu privirea. Când 
isprăvi, se uită-n oglindă. Parcă n-avea bărbie. Se răsuci spre 
băiat. Cum arăt? Băiatul își înclină capul într-o parte. Nu știu, 
spuse el. N-o să-ţi fie frig? 


VP - 88 


Luară o masă îmbelșugată, la lumina lumânărilor. Șuncă, 
fasole verde, cartofi piure cu pesmeţi și sos de carne. Găsi patru 
sticle de câte-un sfert de galon de whisky, sigilate și încă în 
pungile de hârtie în care fuseseră cumpărate, își turnă un pic 
într-un pahar, adăugă apă și bău. Se simţi ameţit înainte de a-l 
termina, așa că nu mai bău. Ca desert, mâncară piersici și 
pesmeţi cu frişcă și băură cafea. Aruncă farfuriile de hârtie și 
tacâmurile de plastic într-un sac. Apoi jucară table, după care îl 
culcă pe băiat. 

o... 

În toiul nopţii, îl trezi răpăitul înfundat al ploii pe salteaua 
așezată pe chepengul de deasupra lor. Se gândi că probabil 
ploua tare, dacă-i auzea ropotul. Se ridică, luă lanterna, urcă 
treptele, împinse în sus chepengul și plimbă raza luminoasă prin 
curte. Curtea era deja inundată, ploaia cădea în rafale. Lăsă 
chepengul în jos. Apa se scursese înăuntru, picura în jos pe 
scări, dar se gândi că buncărul părea destul de bine izolat. Se 
duse să vadă cum dormea băiatul. Era scăldat în sudoare, așa 
că bărbatul trase de pe el una dintre pături, îi făcu vânt la faţă, 
închise ochiul de gaz care-i încălzea și se băgă înapoi în pat. 

e 

Când se trezi din nou, avu impresia că ploaia încetase. Dar nu 
asta-l trezise. Fusese vizitat în vis de creaturi de-un soi din care 
nu mai văzuse înainte. Nu vorbeau. Credea că se strecuraseră 
lângă priciul lui în timp ce dormea și apoi fugiseră, când se 
trezise. Se răsuci și se uită la băiat. Poate că, pentru prima oară, 
înțelegea că el însuși îi părea băiatului o fiinţă nepământeană, o 
creatură de pe o planetă care nu mai exista. Și orice poveste 
despre ea era suspectă. Nu putea să recreeze, pentru pura 
plăcere a băiatului, lumea pe care-o pierduse, fără să dea formă 
și pierderii în sine, dar pe aceasta din urmă, își zise, băiatul o 
cunoștea poate mai bine decât el. Încercă să-și amintească 
visul, dar nu reuși. li rămăsese doar senzaţia pe care i-o trezise. 
Poate veniseră să-l avertizeze, își zise. În legătură cu ce? Că nu 
putea aprinde în inima băiatului ceea ce se prefăcuse în cenușă 
în inima sa. Chiar și-acum, o parte din el își dorea să nu fi găsit 
niciodată acest refugiu. O parte din el își dorea tot timpul ca 
totul să se termine. 


VP - 89 


Controlă dacă valva rezervorului era închisă, trase aragazul 
pe lada militară, se-așeză și-ncepu să-l demonteze. Deșurubă 
fundul, desfăcu instalaţia de ardere și deconectă cele două 
ochiuri cu o cheie fixă mică, în formă de semilună. Răsturnă 
mărunţișurile de fierărie din găleata de plastic, căută mufa care 
să se potrivească la racord și-o înșurubă strâns. Conectă 
furtunul rezervorului și luă arzătorul de fontă, mic și ușor. Il puse 
pe ladă, aruncă fundul de metal la gunoi, se duse la trepte ca să 
cerceteze starea vremii. Salteaua de deasupra se îmbibase cu 
apă, astfel încât chepengul era greu de ridicat. Se împinse în el 
cu umerii și privi la ziua de-afară. Cădea o burniţă ușoară. 
Imposibil de spus ce moment al zilei era. Se uită la casă, la 
peisajul murat, apoi lăsă chepengul jos, cobori treptele și-ncepu 
să pregătească micul dejun. 

e 

Își petrecură ziua mâncând și dormind. Plănuise să plece, dar 
ploaia era un motiv justificat să mai rămână. Căruciorul se afla 
în magazie. Puțin probabil ca cineva să umble azi pe drum. 
Căutară prin provizii și puseră deoparte ce puteau lua, făcând 
din lucruri o stivă atent cântărită, în colţul adăpostului. Ziua era 
scurtă, abia de putea fi numită zi. Către lăsarea nopții, ploaia 
încetase, așa că ridicară chepengul și-ncepură să transporte lăzi 
și pachete și saci de plastic prin curtea udă, până la magazie, și 
să le aranjeze-n cărucior. Intrarea în buncăr, abia luminată, se 
zărea în întunericul curții ca un mormânt ce se deschide în ziua 
Judecăţii de Apoi, într-o veche pictură apocaliptică. După ce 
umplu căruciorul cu tot ce putea duce, legă peste el o folie de 
plastic și-i prinse cârligele de sârmă cu bucăţi de elastic, apoi se 
dădură un pas îndărăt și se uitară la el în lumina lanternei. Se 
gândi c-ar fi trebuit să ia niște roţi de rezervă de la celelalte 
cărucioare din piaţă, dar acum era prea târziu. Ar fi trebuit să 
păstreze și oglinda de motocicletă de la căruciorul cel vechi. 
Cinară și dormiră până dimineaţa, apoi se spălară încă o dată, 
frecându-se cu buretele, și-și clătiră părul în ligheanul cu apă 
caldă. Luară micul dejun și, când se lumină de ziuă, porniră la 
drum, purtând măști noi, tăiate dintr-un cearșaf, băiatul 
mergând în faţă cu o mătură, îndepărtând vreascurile și 
crengile, iar bărbatul aplecat peste mânerul căruciorului, atent 
la drumul ce cobora în faţa lor. 


VP - 90 


Căruciorul era prea greu ca să-l împingă în pădurea ce 
mustea de apă, așa că se opriră pentru prânz în mijlocul 
drumului, își pregătiră un ceai fierbinte și mâncară ultima 
conservă de şuncă, biscuiţi săraţi și muștar, apoi băură suc de 
mere. Stăteau spate-n spate și priveau drumul. Ştii unde 
suntem, tati? zise băiatul. 

Oarecum. 

Cât de oarecum? 

Mă rog. Cred că suntem la trei sute de kilometri de coastă. 
Cum zboară cioara. 

Cum zboară cioara? 

Da. Înseamnă în linie dreaptă. 

O s-ajungem acolo curând? 

Curând, nu. Dar destul de curând. Noi nu mergem așa cum 
zboară cioara. 

Pentru că ciorile nu trebuie să urmeze drumul? 

Da. 

Crezi că mai sunt ciori pe undeva? 

Nu știu. 

Dar ce crezi? 

Mă-ndoiesc să mai fie. 

Ar putea să zboare pe Marte sau în altă parte? 

Nu. N-ar putea. 

Pentru că e prea departe? 

Da. 

Chiar dac-ar vrea? 

Chiar dac-ar vrea. 

Dar dac-ar încerca și-ar ajunge pe la jumătatea drumului, să 
zicem, și-ar obosi, ar cădea înapoi? 

Cum să zic. N-ar putea ajunge la jumătatea drumului, pentru 
c-ar fi în cosmos și în cosmos nu e aer, prin urmare, n-ar putea 
zbura și, în plus, ar fi prea frig și-ar muri îngheţate. 

Aha. 

Oricum, n-ar ști unde-i Marte. 

Noi știm unde-i Marte? 

Oarecum. 

Dac-am avea o rachetă, ne-am putea duce acolo? 

Hm. Dac-ai avea o rachetă bună și oameni care să te-ajute, 
presupun c-ai putea. 

Am găsi mâncare și alte lucruri când am ajunge acolo? 


VP - 91 


Nu. Acolo nu se găsește nimic. 

Aha. 

Șezură așa multă vreme. Ședeau pe păturile făcute morman 
și se uitau la drum, în ambele direcţii. Nicio adiere de vânt. 
Nimic. Într-un târziu, băiatul spuse: Nu mai sunt ciori. Nu-i așa? 

Așa-i. 

Doar în cărți. 

Da. Doar în cărți. 

Nici n-am crezut altceva. 

Ești gata? 

Da. 

Se ridicară, puseră bine ceștile și ce mai rămăsese din 
biscuiţi. Bărbatul așeză păturile peste toate cele, fixă prelata, 
apoi se uită la băiat. Ce-i? zise băiatul. 

Știu c-ai crezut c-o să murim. 

Mda. 

Dar n-am murit. 

Nu. 

OK. 

Pot să te-ntreb ceva? 

Desigur. 

Dac-ai fi cioară, ai putea zbura destul de sus ca să vezi 
soarele? 

Da. Ai putea. 

Așa m-am gândit și eu. Ar fi grozav. 

Da, ar fi. Eşti gata? 

Da. 

Se opri. Ce-ai făcut cu flautul? 

L-am aruncat. 

L-ai aruncat? 

Da. 

OK. 

OK. 

(J 

În lungul amurg cenușiu, traversară un râu, se opriră și priviră 
în jos, peste balustrada de beton, la apa molcomă, moartă, ce 
curgea dedesubt. Schiţată pe linţoliul de funingine din josul 
râului, silueta unui oraș ars, asemenea unui decupaj de hârtie 
neagră. Îl văzură din nou la căderea întunericului, când 
împingeau căruciorul greu în susul unei coame prelungi de deal 


VP - 92 


și se opriră să se odihnească, iar el puse căruciorul 
perpendicular pe drum, ca să n-o ia la vale. Măştile erau deja 
cenușii în dreptul gurii, ochii - înconjurați de urdori negre. Se- 
așezară în cenușă, la marginea drumului, și priviră spre răsărit, 
unde silueta orașului se-ntuneca odată cu apropierea nopţii. Nu 
se zărea nicio lumină. 

Crezi că-i cineva acolo, tati? 

Nu știu. 

Când putem face popas? 

Și-acum. 

Pe deal? 

Putem să ducem căruciorul până la stâncile alea, de colo, și 
să-l acoperim cu ramuri. 

Asta-i loc bun de popas? 

Păi, oamenilor nu le place să se oprească pe dealuri. lar nouă 
nu ne place ca oamenii să se oprească, înseamnă că locul e bun 
pentru noi. 

Așa cred. 

Pentru că noi suntem isteți. 

Nu-i bine să fim prea isteţi. 

OK. 

Ești gata? 

Da. 

Băiatul se ridică, își luă mătura, o puse pe umăr, se uită la 
tatăl său. Care sunt scopurile noastre pe termen lung? întrebă 
el. 

Ce? 

Scopurile noastre pe termen lung. 

Unde-ai auzit asta? 

Nu știu. 

Serios, unde-ai auzit-o? 

Tu ai spus-o. 

Când? 

Acum mult timp. 

Și care-a fost răspunsul? 

Nu știu. 

Aha. Nici eu nu știu. Să mergem. Se-ntunecă. 

e 

Târziu a doua zi, când trecură de un cot al drumului, băiatul 

se opri și puse mâna pe cărucior. Tati, șopti el. 


VP - 93 


Bărbatul își ridică privirile. O siluetă mică, departe pe drum, 
cocârjată, târșâindu-și picioarele. 

Stătea sprijinit de mânerul căruciorului. Mda, zise. Cine-o fi 
ăla? 

Ce-ar trebui să facem, tati? 

S-ar putea să fie o capcană. 

Ce facem? 

Mergem în urma lui. Să vedem dacă se-ntoarce spre noi. 

OK. 

e 

Călătorul nu era genul care să se uite peste umăr. Merseră în 
urma lui o vreme, apoi ajunseră în dreptul lui. Un bătrân 
mărunţel, îndoit de spate, ducea în cârcă o veche raniță militară 
și mergea lovind ușor asfaltul cu un toiag, făcut dintr-un ram 
decojit. Când îi zări, o luă spre marginea drumului, se întoarse 
către ei și rămase pe loc, într-o atitudine prudentă. Avea un 
prosop murdar legat sub bărbie, ca și când îl durea o măsea, și 
chiar și după standardele noii lumi, puțea îngrozitor. 

N-am nimic, zise bătrânul. Puteţi să vă uitaţi, dacă vreţi. 

Nu suntem tâlhari. 

Își aplecă o ureche spre ei. 

Ce-ai zis? strigă el. 

Am spus că nu suntem tâlhari. 

Da' ce sunteţi? 

N-aveau cum să răspundă la întrebare. Își șterse nasul cu 
dosul mâinii și așteptă. N-avea pantofi, picioarele îi erau 
înfășurate în zdrenţe și cartoane, legate cu șpargă verde, și cine 
știe câte straturi de îmbrăcăminte jegoasă i se zăreau prin 
rupturi și găuri. Deodată păru să se cocârjeze și mai mult. Se 
sprijini în toiag și se lăsă jos, în drum, așezându-se în cenușă, cu 
o mână peste cap. Arăta ca un morman de zdrenţe căzut dintr-o 
căruță. Se-apropiară și se uitară în jos la el. Domnule? zise 
bărbatul. Domnule? 

Băiatul se lăsă pe vine și puse o mână pe umărul lui. E 
speriat, tati. Omul e speriat. 

Se uită în susul și-n josul drumului. Dacă-i ambuscadă, el 
moare primul, spuse bărbatul. 

E doar speriat, tati. 

Spune-i că nu-i facem niciun rău. 


VP - 94 


Bătrânul își clătina capul într-o parte și-n alta, cu degetele 
vârâte în părul soios. Băiatul se uită în sus la tatăl său. 

Poate crede că nu suntem aievea. 

Dar cum? 

Nu știu. 

Nu putem sta aici. Trebuie să mergem. 

E speriat, tati. 

Nu cred că-i bine să-l atingi. 

Poate-i dăm ceva de mâncare. 

Stătu și se uită în josul drumului. Fir-ar să fie, șopti el. Se uită 
în jos, la bătrân. Poate că el o să se transforme în Dumnezeu, iar 
ei, în copaci. În regulă, zise. 

e 

Dezlegă prelata, o dădu la o parte, căută printre conserve, 
scoase una de cocteil de fructe, scoase desfăcătorul din 
buzunar, tăie conserva, îndoi capacul, se-apropie de ei, se-așeză 
pe vine și i-o întinse băiatului. 

O lingură? 

N-o să primească. 

Băiatul luă conserva și i-o dădu bătrânului. 

la-o, șopti el. Poftim. 

Bătrânul își ridică ochii și se uită la băiat. Băiatul îi întinse 
conserva. Arăta ca cineva care încearcă să hrănească un vultur 
căzut în drum. E-n regulă, zise el. 

Bătrânul își luă mâna de pe cap. Clipi. Ochi albaștri-cenușii, pe 
jumătate îngropaţi în ridurile subţiri și murdare de funingine ale 
feței. 

la-o, zise băiatul. 

El întinse mâna cu degete încovrigate și uscate, o luă, o duse 
la piept. 

Mănânc-o, zise băiatul. E bună. Gesticulă, sugerându-i s-o 
încline. Bătrânul se uită în jos la conservă. O prinse mai bine, o 
ridică, nările îi fremătară. Unghiile lungi, galbene, ca niște 
gheare, râcâiră metalul. Apoi înclină conserva și bău. Sucul îi 
curgea în barba jegoasă. Luă conserva de la gură, mestecând cu 
greutate. Își smuci capul când înghiţi. Uite, tati, șopti băiatul. 

Văd, zise bărbatul. 

Băiatul se răsuci și se uită la el. 

Știu ce vrei să-ntrebi, zise bărbatul. Răspunsul e nu. 

Ce vreau să-ntreb? 


VP - 95 


Dacă-l putem lua cu noi. Nu putem. 

Știu. 

Ştii. 

Mda. 

Bine. 

Putem să-i mai dăm ceva? 

Să vedem ce face cu asta. 

Il urmăriră cum mănâncă. Când isprăvi, rămase cu conserva 
în mână, privind în ea, ca și când ar mai fi putut apărea ceva 
acolo. 

Ce vrei să-i mai dai? 

Ce crezi c-ar trebui? 

Nu cred c-ar trebui să-i dai nimic. Tu ce vrei să-i dai? 

Am putea să gătim ceva la aragaz. Ar mânca împreună cu noi. 

Vorbești despre popas. Pentru noapte. 

Da. N 

Se uită în jos la bătrân, se uită la drum. In regulă, zise. Dar 
mâine mergem mai departe. 

Băiatul nu răspunse. 

Altă învoială nu scoţi de la mine. 

OK. 

OK înseamnă OK. Nu înseamnă că negociem altfel mâine. 

Ce înseamnă să negociem? 

Inseamnă să mai discutăm și s-ajungem la o altă învoială. Nu 
există altă învoială. Așa rămâne. 

OK. 

OK. 

e 

ÎI ajutară pe bătrân să se ridice-n picioare și-i dădură toiagul. 
Nu cântărea nici măcar cincizeci de kilograme. Stătu și se uită în 
jur, nesigur. Bărbatul îi luă conserva din mână și-o aruncă în 
pădure. Bătrânul încercă să-i dea toiagul, dar el îl împinse la o 
parte. Când ai mâncat ultima oară? îl întrebă el. 

Nu știu. 

Nu-ţi amintești. 

Adineauri am mâncat. 

Vrei să mănânci cu noi? 

Nu știu. 

Nu știi? 

Ce să mănânc? 


VP - 96 


Poate niște tocană de vită. Cu biscuiţi săraţi. Și cafea. 

Ce trebuie să fac? 

să ne spui unde-a dispărut lumea. 

Ce? 

Nu trebuie să faci nimic. Poţi să mergi? 

Pot să merg. 

Se uită în jos la băiat. Eşti băiețel? îl întrebă. 

Băiatul se uită la tatăl său. 

A ce arată? întrebă tatăl său. 

Nu știu. Nu văd bine. 

Pe mine mă vezi? 

Văd că e cineva acolo. 

Bine. Trebuie să ne urnim. Se uită la băiat. Nu-l ţine de mână, 
spuse el. 

Nu vede. 

Nu-l ţine de mână. Să mergem. 

Unde mergem? zise bătrânul. 

Mergem să mâncăm. 

Dădu din cap, întinse toiagul în faţă și bătu ezitant în asfalt. 

Câţi ani ai? 

Nouăzeci. 

Ba n-ai atâţia. 

Atunci, n-am. 

Asta le spui oamenilor? 

Care oameni? 

Oricui. 

Cam așa. 

Ca să nu-ţi facă râu? 

Da. 

Și ţine? 

Nu. 

Ce-ai în raniță? 

Nimic. Poţi să te uiţi. 

Știu că pot. Ce-ai acolo? 

Nimic. Niște catrafuse. 

Nimic de mâncare? 

Nu. 

Cum te cheamă? 

Ely. 

Ely și mai cum? 


VP - 97 


Nu-ţi ajunge Ely? 

Ba da. Să mergem. 

e 

Își așezară tabăra în pădure, mult mai aproape de drum decât 
ar fi vrut el. Se văzu nevoit să tragă după el căruciorul, în timp 
ce băiatul îl împingea de la spate, și făcură focul, ca să se 
încălzească bătrânul, deși nici asta nu-i plăcea. Mâncară, iar 
bătrânul, învelit în singura lui pătură, ţinea lingura ca un copil. 
N-aveau decât două cești, așa că bătrânul își bău cafeaua din 
bolul în care mâncase, ținându-l cu degetele mari încleștate pe 
margine. Ședea ca un Buddha lihnit și jerpelit, privind ţintă la 
foc. 

Nu poți să mergi cu noi, să știi, zise bărbatul. 

El dădu din cap. 

De când ești pe drum? 

Dintotdeauna. Omul nu poate sta într-un singur loc. 

Cum trăieşti? 

O ţin tot așa, înainte. Știam că se va-ntâmpla asta. 

Ştiai că se va-ntâmpla asta? 

Da. Asta sau ceva asemănător. Intotdeauna am știut. 

Ai încercat să te pregătești pentru așa ceva? 

Nu. Ce-ai putea să faci? 

Nu știu. 

Oamenii întotdeauna s-au pregătit pentru ziua de mâine. N- 
am crezut în așa ceva. Ziua de mâine nu se pregătea pentru ei. 
Nici măcar nu știa că ei erau acolo. 

Așa zic și eu. 

Chiar dac-ai fi știut ce să faci, n-ai fi știut ce să faci. N-ai fi 
știut dacă s-o faci sau nu. Să presupunem c-ai mai rămâne doar 
tu, singur. Ţi-ai putea face una ca asta? 

Ai vrea să mori? 

Nu. Dar poate că-mi doresc să fi murit. Când ești viu, asta-ţi 
stă tot timpul înainte. 

Sau poate-ţi dorești să nu te fi născut. 

Mă rog. Cerșetorii nu prea au de ales. 

Crezi c-ar însemna să ceri prea mult. 

Ce-i făcut e bun făcut. Oricum, e o prostie să ai pretenţia la 
lux în vremuri ca astea. 

Așa zic și eu. 


VP - 98 


Nimeni nu vrea să fie aici și nimeni nu vrea să plece. Își înălţă 
capul și se uită peste foc, la băiat. Apoi se uită la bărbat. 
Bărbatul îi vedea ochii mici privindu-l atent în lumina focului. 
Dumnezeu știe ce vedeau ochii aceia. Se ridică să mai pună 
lemne pe foc și trase înapoi tăciunii căzuţi pe frunzele uscate. 
Scânteile roșii se înălţară zvâcnind și se stinseră în întunericul 
de deasupra. Bătrânul bău ultima înghiţitură de cafea, așeză 
bolul în faţa lui și se-aplecă spre foc, să-și încălzească mâinile. 
Bărbatul îl urmări cu privirea. Cum ai ști c-ai rămas ultimul om 
de pe pământ? întrebă el. 

Nu cred c-ai ști. Ai fi și-atât. 

Nimeni n-ar ști. 

N-ar conta. Când mori, e ca și cum ar muri toți ceilalți. 

Cred că Dumnezeu ar ști. Nu-i așa? 

Nu există Dumnezeu. 

Nu? 

Nu există niciun Dumnezeu și noi suntem profeţii lui. 

Nu-nțeleg cum de mai ești în viață. Ce mănânci? 

Nu știu. 

Nu știi? 

Oamenii îţi dau tot felul. 

Oamenii îţi dau tot felul. 

Da. 

De mâncare. 

De mâncare. Da. 

Ba nu-ţi dau. 

Tu mi-ai dat. 

Nu eu. Băiatul ţi-a dat. 

Mai sunt și alți oameni pe drum. Nu sunteţi singurii. 

Tu ești singurul? 

Bătrânul își miji ochii, precaut. Cum adică? întrebă el. 

Mai sunt și alţii cu tine? 

Care alții? 

Alţi oameni. 

Nu-i nimeni altcineva. Despre ce vorbești? 

Vorbesc despre tine. Despre acel soi de activitate în care 
poate ești vârât. 

Bătrânul nu răspunse. 

Presupun că vrei să mergi cu noi. 

să merg cu voi. 


VP - 99 


Da. 

Nu m-aţi lua. 

Nu vrei să mergi. 

N-aș fi mers nici pân-aici, dar mi-era foame. Oamenii care ți- 
au dat de mâncare. Unde sunt? 

Nu mai e nimeni altcineva. Am născocit povestea asta. 

Și ce-ai mai născocit? 

Sunt și eu pe drum, ca voi. Nu-i nicio diferenţă. 

Chiar te numești Ely? 

Nu. 

Nu vrei să-ţi spui numele. 

Nu vreau. 

De ce? 

N-am încredere să vi-l spun. Ca să faceţi voi ceva cu el. Nu 
vreau să vorbească nimeni despre mine. Să spună unde eram și 
ce făceam când eram acolo. Cu alte cuvinte, n-aveţi decât să 
vorbiţi despre mine. Dar nimeni n-ar putea spune că eu eram 
acela. Aș putea fi oricine. Cred că, în vremuri ca astea, cu cât 
spui mai puţin, cu atât mai bine. Dacă s-ar întâmpla ceva și-am 
fi supraviețuitori și ne-am întâlni pe drum, atunci am avea ce să 
ne spunem. Dar nu suntem supraviețuitori. Așa că n-avem ce să 
ne spunem. 

Poate că nu. 

Pur și simplu, nu vrei s-o spui în faţa băiatului. 

Nu ești momeala unei bande de tâlhari la drumul mare? 

Nu-s nimic. Plec, dacă așa vrei. Găsesc singur drumul. 

Nu trebuie să pleci. 

N-am văzut un foc de multă vreme, asta-i tot. Trăiesc ca un 
animal. Nu vrei să știi ce mi-a fost dat să mănânc. Când l-am 
văzut pe băiatul ăsta, am crezut c-am murit. 

Credeai că e un înger? 

Nu știam ce e. N-am crezut c-o să mai văd vreodată un copil. 
N-am știut că se va întâmpla așa ceva. 

Ce-ar fi dacă ţi-aș spune că e un zeu? 

Bătrânul clătină din cap. Am trecut de faza asta. De ani de 
zile. Unde nu pot trăi oamenii, nici zeii n-o duc bine. Ai să vezi. E 
mai bine să fii singur. Așa că sper să nu fie adevărat ce-ai spus, 
pentru c-ar fi îngrozitor să fii pe drum cu ultimul zeu, chiar sper 
să nu fie adevărat. Lucrurile se vor îndrepta după ce toată 
lumea va fi dispărut. 


VP - 100 


Chiar așa? 

Bineînţeles. 

Se vor îndrepta pentru cine? 

Pentru toată lumea. 

Pentru toată lumea. 

Bineînţeles. Tuturor o să ne fie mai bine. O să respirăm cu 
toţii mai ușor. 

E bine de știut. 

Da, e bine de știut. După ce ne vom fi dus cu toţii, aici n-o să 
mai fie decât moartea și chiar și zilele ei vor fi numărate. O să 
fie și ea pe drum, n-o să mai aibă ce face și nici cui face. O să 
spună: Unde s-au dus cu toţii? Așa va fi atunci. Ce-i rău în asta? 

e 

A doua zi dimineaţa, stăteau în drum, iar el și băiatul se 
dondăneau ce să-i dea bătrânului. În cele din urmă, nu primi 
prea multe. Câteva conserve de legume și de fructe. lar băiatul 
se duse la marginea drumului și se-așeză în cenușă. Bătrânul 
vâri conservele în raniţă și prinse curelele. Ar trebui să-i 
multțumești, să știi, zise bărbatul. Eu nu ţi-aș fi dat nimic. 

Poate c-ar trebui sau poate că n-ar trebui. 

De ce n-ai face-o? 

Eu nu i-aș fi dat nimic din ce-aș fi avut. 

Nu-ţi pasă dacă-i rânești sentimentele? 

l-aș răni sentimentele? 

Nu. Nu de-asta a făcut-o. 

De ce-a făcut-o? 

Se uită la băiat, se uită la bătrân. N-ai înțelege, spuse el. Nici 
eu nu sunt sigur că înţeleg. 

Poate crede-n Dumnezeu. 

Nu știu în ce crede. 

O să-i treacă. 

Nu, n-o să-i treacă. 

Bătrânul nu răspunse. Se uită în jurul său, la lumina zilei. 

Nici noroc nu ne urezi, așa-i? zise bărbatul. 

Nu știu ce-ar însemna asta. Cum ar arăta norocul. Cine poate 
ști? 

Porniră apoi cu toţii la drum. Când se uită în spate, bătrânul 
mergea bătând cu toiagul în asfalt, ca să știe pe unde calcă, 
mișcându-se încet pe drum, asemenea unui vânzător ambulant 
dintr-o carte de povești din alte vremuri, întunecat, cocârjat, 


VP - 101 


subţire ca un păianjen, dispărând apoi pentru totdeauna. Băiatul 
nu s-a uitat nicio clipă îndărăt. 
e 
La ceasul amiezii își întinseră prelata pe drum, se-așezară și 
mâncară un prânz rece. Bărbatul îl privea atent. Ai chef de 
vorbă? întrebă el. 
Da. 
Dar nu ești fericit. 
Sunt OK. 
Când o să rămânem fără mâncare, o să ai mai mult timp să te 
gândeşti la asta. 
Băiatul nu răspunse. Mâncau. Se uită în urmă, pe drum. După 
o vreme, zise: Știu. Dar n-o să mi-o amintesc la fel ca tine. 
Probabil că nu. 
N-am zis că n-ai dreptate. 
Dar ai gândit-o. 
E OK. 
Mda, zise bărbatul. Bun. Pe drum, nu te prea găsesc veștile 
bune. În vremuri ca astea. 
N-ar fi trebuit să-ţi baţi joc de el. 
OK. 
O să moară. 
Știu. 
Putem pleca acum? 
Da, zise bărbatul. Putem pleca. 
e 
Noaptea se trezi tușind, în întunericul rece, și tuși până când 
simţi că-l arde pieptul. Se-aplecă spre foc și suflă-n cărbuni, mai 
puse niște vreascuri, se ridică și se-ndepărtă de locul unde 
dormeau, până unde îl lăsa lumina să  se-ndepărteze. 
Îngenunche în frunzele uscate și-n cenușă, cu pătura înfășurată 
în jurul umerilor, și după o vreme tusea se potoli. Se gândi la 
bătrânul care era acolo, undeva, sub cerul liber. Se uită la 
tabără, printre trunchiurile negre ale copacilor. Spera ca băiatul 
să fi adormit la loc. Îngenunche acolo, șuierând încetișor, cu 
mâinile pe genunchi. O să mor, zise. Spune-mi cum să fac asta. 
e 
A doua zi, au mers aproape până la lăsatul întunericului. Nu 
găsea niciun loc sigur unde să facă focul. Când scoase 
rezervorul din cărucior, i se păru foarte ușor. Se-așeză și învârti 


VP - 102 


valva, dar valva era deja deschisă. Învârti micul buton al 
arzătorului. Nimic. Se-aplecă și ascultă. Incercă din nou ambele 
valve, separat și împreună. Rezervorul era gol. Rămase în 
genunchi, cu pumnii strânși la frunte, cu ochii închiși. După o 
vreme, își înălță capul și stătu așa, uitându-se la pădurea rece și 
tot mai întunecată. 

e 

Mâncară o cină rece, turte de mălai, fasole și cârnăciori din 
conservă. Băiatul îl întrebă cum de se golise rezervorul atât de 
repede, dar el spuse că pur și simplu se golise. 

Ziceai c-o să ţină câteva săptămâni. 

Știu. 

Dar n-a ţinut decât câteva zile. 

Am greșit. 

Mâncară în tăcere. După o vreme, băiatul spuse: Am uitat să- 
nchid valva, așa-i? 

Nu-i vina ta. Ar fi trebuit să controlez. 

Băiatul puse farfuria pe prelată. Își feri privirile. 

Nu-i vina ta. Trebuie închise ambele valve. Fileturile trebuie 
izolate cu bandă, altfel lasă gazul să iasă, iar eu n-am făcut asta. 
E vina mea. Nu ţi-am spus. 

Dar oricum n-aveam bandă, nu-i așa? 

Nu-i vina ta. 

e 

Mergeau mai departe, slabi, murdari, ca nişte toxicomani 
vagabonzi. Încotoșmănaţi în pături din pricina frigului, cu 
răsuflarea aburindă, își târșâiau picioarele prin troienele negre, 
mătăsoase. Traversau întinsa câmpie de coastă, unde vânturile 
seculare îi biciuiau cu nori șuierători de cenușă, obligându-i să-și 
găsească adăpost oriunde puteau. În case, hambare, sub malul 
șanțului de lângă drum, cu păturile trase peste cap și cerul 
amiezii negru precum temniţele iadului. Îl ţinea pe băiat strâns 
îmbrățișat, înghețat până-n măduva oaselor. Nu-ţi pierde 
curajul, spuse el. O să răzbim. 

e 

Pământul era crestat, erodat, sterp. Oase de creaturi moarte 
presărate în aluviuni. Mormane de gunoaie indistincte. Ferme pe 
câmpuri, cu tencuiala scorojită, cu șindrila desprinsă, căzută. 
Totul fără umbră, fără identitate. Drumul cobora printr-o junglă 
de kudzu uscat. O mlaștină în care stufărișul mort plutea pe apă. 


VP - 103 


Dincolo de marginea câmpurilor, ceața mohorâtă atârna peste 
pământ și cer deopotrivă. După-amiaza târziu începu să ningă, 
iar ei își continuară drumul, acoperiţi cu prelate, cu ninsoarea 
umedă sfârâind pe folia de plastic. 

e 

De săptămâni de zile dormise pe sponci. Când se trezi 
dimineața, băiatul nu era acolo și el se ridică în capul oaselor, cu 
pistolul în mână, sări în picioare și-l căută cu privirea, dar băiatul 
nu se zărea nicăieri. Se încălţă și merse până unde se sfârșeau 
copacii. La răsărit, zori sumbri. Soarele străin își începea 
tranzitul rece. Îl zări pe băiat venind în fugă peste câmp. Tati, 
strigă el. În pădure e un tren. 

Un tren? 

Da. 

Un tren adevărat? 

Da. Vino. 

Nu te-ai apropiat de el, așa-i? 

Nu. Doar puţin. Vino. 

Nu-i nimeni acolo? 

Nu. Nu cred. Am venit să te iau. 

Are și locomotivă? 

Da. Un diesel mare. 

e 

Traversară câmpul și intrară în pădure, din partea opusă. 
Șinele veneau din interiorul țării, pe un terasament înalt, și 
traversau pădurea. Locomotiva era un diesel electric, urmată de 
opt vagoane din oţel, pentru călători, îl luă pe băiat de mână. 
Hai să ne-așezăm și să privim, spuse el. 

e 

Se-așezară pe povârniş și aşteptară. Nicio mișcare. Îi dădu 
băiatului pistolul. la-l tu, tati, spuse băiatul. 

Nu. În chestia asta nu ne târguim. la-l. 

Luă pistolul și-l puse în poală, iar bărbatul cobori în dreapta 
terasamentului, se opri și se uită la tren. Traversă șinele pe 
partea cealaltă și porni de-a lungul vagoanelor. Când reapăru 
din spatele ultimului vagon, îi făcu semn băiatului să vină, iar 
băiatul se ridică și puse pistolul la brâu. 

e 

Totul era acoperit de cenușă. Coridoarele, pline de gunoaie. 

Valizele, deschise pe scaunele unde fuseseră trase din plasele 


VP - 104 


de deasupra și de mult jefuite. În vagonul-restaurant, găsiră un 
vraf de farfurii de hârtie, iar el suflă praful de pe ele și le vâri în 
hanorac, și altceva nimic. 

Cum a ajuns aici, tati? 

Nu știu. Poate că-l conducea cineva spre sud. Un grup de 
oameni. Și-aici o fi rămas fără combustibil. 

E de multă vreme aici? 

Da. Așa cred. De multă vreme. 

e 

Trecură și prin celelalte vagoane, apoi pe șine până la 
locomotivă și urcară pe pasarela îngustă. Rugină, vopsea 
scorojită. Se strecurară în cabină, el suflă praful de pe scaunul 
mecanicului și-l puse pe băiat la tabloul de comandă. Sistemul 
era foarte simplu. Nu prea era altceva de făcut decât să-mpingi 
maneta de acceleraţie. Scoase zgomote ca de tren și șuieră ca o 
locomotivă, dar nu era sigur că toate astea aveau vreun înțeles 
pentru băiat. După o vreme, rămaseră pur și simplu cu privirile 
la geamul murdar, dincolo de care vedeau șinele care se 
pierdeau, la o curbă, în pustiul plin de bălării. Chiar dacă vedeau 
lumi diferite, ce știau era unul și același lucru. Anume că trenul 
va rămâne acolo pentru eternitate, descompunându-se lent, și 
că niciun tren nu va mai circula vreodată. 

Putem pleca, tati? 

Da. Bineînțeles că putem pleca. 

e 

De la o vreme, când și când, zăreau la marginea drumului 
mici movile de pietre. Erau simboluri în limba ţiganilor, semne 
de orientare uitate. Primele pe care le vedea de multă vreme, 
atât de răspândite în nord, marcând drumul dintre orașele 
jefuite, devastate, mesaje fără speranţă pentru cei dragi, 
pierduţi și morți. La acea vreme, proviziile de alimente se 
epuizaseră, criminalitatea stăpânea întreaga ţară. Lumea avea 
să fie în curând populată îndeobște de oameni capabili să-ţi 
mănânce copiii în faţa ochilor, iar orașele aveau să cadă în 
mâinile bandelor de jefuitori negri de funingine, care-și săpau 
tuneluri printre ruine și apăreau, doar cu dinţii și ochii albi, 
târându-se dintre dărâmături, aducând conserve de mâncare, 
înnegrite de foc, neidentificabile, în pungi de plastic, asemenea 
unor cumpărători din magazinele iadului. Pudra catifelată și 
neagră umplea străzile ca cerneala unei caracatite care se 


VP - 105 


vălătucea pe fundul mării, frigul se furișa peste tot, întunericul 
se instala devreme, iar hoitarii care coborau cu torțele lor prin 
canioanele abrupte făceau la fiecare pas găuri mătăsoase în 
cenușa troienită, ce se-nchideau ca niște ochi în urma lor. Pe 
drumuri, pelerinii cădeau din picioare, se prăbușeau și mureau, 
iar pământul sterp și învelit în giulgiu se rostogolea prin dreptul 
soarelui și se-ntorcea fără să lase vreo urmă, la fel de nebăgat 
în seamă ca și trecerea oricărei alte lumi surori, fără nume, în 
bezna străveche de dincolo de el. 

e 

Cu mult înainte s-ajungă pe coastă, proviziile aproape li se 
terminaseră. Tara fusese pustiită și prădată, astfel încât nu 
găseau nimic în casele și clădirile de pe marginea drumului. 
Găsi o carte de telefon într-o benzinărie și scrise cu creionul 
numele orașului pe hartă. Se așezară pe o bordură, în faţa 
clădirii, mâncară biscuiţi săraţi și căutară orașul, dar nu-l găsiră. 
Răsfoi secţiunile hărţii și mai căută o dată. În sfârșit, îi arătă 
băiatului. Erau la vreo șaptezeci de kilometri mai la vest decât 
crezuse. Desenă niște linii pe hartă, închipuind siluete. Ăștia 
suntem noi, spuse el. Băiatul trasă cu degetul ruta până la 
mare. Cât ne va lua s-ajungem acolo? 

Două săptămâni. Trei. 

E albastră? 

Marea? Nu știu. Așa era pe vremuri. 

Băiatul dădu din cap. Stătea și se uita la hartă. Bărbatul îl 
privea atent. Se gândi că știe ce se-ntâmplă. Când era copil, 
stătea cu nasul în tot felul de hărţi, punând un deget pe orașul 
în care locuia. Așa cum își căuta familia în cartea de telefon. Ei 
printre alţii, totul la locul său. Un rost pe lume. Haide, spuse el. 
Trebuie să plecăm. 

e 

După-amiaza târziu, începu să plouă. Părăsiră șoseaua și-o 
apucară pe un drum de ţară, pe un câmp, și-și petrecură 
noaptea într-un șopron. Șopronul avea podeaua de beton și, la 
capătul îndepărtat, erau niște butoaie goale, din oţel. Blocă ușile 
cu butoaiele, făcu un foc pe podea și improviză niște paturi, din 
lăzi de carton pliate. Ploaia bătu darabana toată noaptea pe 
acoperișul de oţel. Când se trezi, focul se stinsese și era foarte 
frig. Băiatul ședea în capul oaselor, învelit în pătură. 

Ce-i? 


VP - 106 


Nimic. Am visat urât. 

Ce-ai visat? 

Nimic. 

Te simţi bine? 

Nu. 

ÎI îmbrăţișă și-l ţinu strâns la piept. E-n regulă, spuse. 

Plângeam. Dar tu nu te-ai trezit. 

Îmi pare rău. Am fost atât de obosit. 

Adică în vis. 

(J 

A doua zi dimineaţa, când se trezi, ploaia încetase. Ascultă 
picurul vlăguit al apei. Se răsuci de la mijloc pe podeaua tare de 
beton și se uită afară, printre scânduri, la peisajul cenușiu. 
Băiatul încă dormea. Apa picura în băltoace pe podea. Apăreau 
mici bulbuci, alunecau și piereau. Într-un oraș de la poalele 
muntelui, dormiseră într-un loc ca ăsta și ascultaseră ploaia. Era 
o drogherie acolo, din cele de demult, cu tejghea de marmură 
neagră și scaune înalte, cromate, cu șezutul din plastic rupt, 
cârpăcit cu bandă izolantă. Raionul de farmaceutice fusese 
jefuit, dar, în mod ciudat, restul magazinului rămăsese intact. 
Echipamente electronice scumpe zăceau neatinse pe rafturi. 
Stătuse și se uitase-n jur. Mărfuri din cele mai diverse. Obiecte 
de marochinărie. Ce-s astea? Il luase pe băiat de mână și-l 
scosese de-acolo, dar băiatul apucase să-l vadă. Un cap de om 
sub un clopot de sticlă pentru tort, la capătul tejghelei. 
Deshidratat. Cu o șapcă pe cap. Ochii uscați, întorși trişti 
înăuntru. Asta visase? Nu. Se ridică, îngenunche, suflă în 
cărbuni, puse peste ei bucăţile de scânduri arse și încinse focul. 

(J 

Mai sunt și alți băieți buni. Așa ai spus. 

Da. 

Și-atunci, unde sunt? 

Se-ascund. 

De cine se-ascund? 

Unii de alţii. 

Sunt mulți? 

Nu știm. 

Dar sunt câţiva. 

Câţiva. Da. 

E-adevărat? 


VP - 107 


Da. E-adevărat. 

OK. 

Nu mă crezi. 

Te cred. 

În regulă. 

Întotdeauna te cred. 

Nu-i adevărat. 

Ba da. Trebuie s-o fac. 

e 

Porniră înapoi spre drum, luptându-se cu noroiul. Ploaie cu 
miros de pământ și de cenușă udă. Apă neagră, în șanțul de la 
marginea drumului. Scurgându-se printr-o ţeava de metal într- 
un iaz. Intr-o curte, o căprioară de plastic. Târziu a doua zi, 
intrară într-un orășel, unde trei oameni apărură de după un 
camion și se proțăpiră în drum, în faţa lor. Emaciaţi, îmbrăcaţi în 
zdrenţe. Cu țevi în mâini. Ce-ai în coș? Își îndreptă pistolul spre 
ei. Bărbaţii își luară seama. Băiatul se-agăţă de haina lui. Nimeni 
nu scoase un cuvânt. Împinse căruciorul mai departe și cei trei 
se traseră pe marginea drumului. Il puse pe băiat să-mpingă 
căruciorul și el merse cu spatele, ţinând pistolul îndreptat spre 
ei. Incerca să arate ca orice ucigaș migrator, dar inima îi bătea 
nebunește și știa că va începe să tușească. Cei trei ieșiră din 
nou în drum și-i urmăriră cu privirea. Vâri pistolul la brâu, se 
răsuci și-mpinse el căruciorul mai departe. Când se uită în urmă, 
în vârful colinei, cei trei încă stăteau acolo. Îi spuse băiatului să- 
mpingă din nou căruciorul și el traversă o curte, de unde putea 
vedea în josul drumului, dar cei trei dispăruseră. Băiatul era 
foarte speriat. Bărbatul puse pistolul pe prelată, trecu în locul 
băiatului la împinsul căruciorului și-și văzură de drum. 

e 

Au stat întinși pe un câmp până la lăsarea întunericului, 
pândind drumul, dar n-a trecut nimeni. Când se întunecă de-a 
binelea, luară căruciorul și se chinuiră să-l împingă până la 
drum, apoi el scoase păturile, se-nveliră în ele și merseră mai 
departe. Atenţi, pipăindu-și drumul la fiecare pas. Una dintre roți 
începuse să scârțţâie, dar nu era nimic de făcut. Cu chiu, cu vai, 
merseră preț de câteva ore, apoi se strecurară anevoie prin 
desișul de la marginea drumului, se-ntinseră tremurând, 
epuizați, pe pământul rece și dormiră până la ziuă. Când se 
trezi, se simţea rău. 


VP - 108 


Avea febră și stăteau în pădure, ca niște fugari. N-aveau unde 
să facă focul. Nicăieri nu era sigur. Băiatul ședea în frunze, 
privindu-l. Cu ochii plini de lacrimi. 

O să mori, tati? întrebă el. O să mori? 

Nu. Sunt doar bolnav. 

Mi-e foarte frică. 

Știu. E-n regulă. O să mă fac bine. O să vezi. 

e 

Visele i se luminau. Lumea dispărută se întorcea. Rude 
moarte de mult se perindau și-i aruncau priviri piezișe, ciudate. 
Niciuna nu vorbea. Se gândea la viaţa lui. Cu atât de multă 
vreme în urmă. O zi cenușie, într-un oraș străin, când stătea la 
fereastră, privind strada de jos. În spatele lui, pe o masă din 
lemn, ardea o lampă mică. Pe masă, cărți și hârtii. Începuse să 
plouă, o pisică s-a întors la colțul străzii, a traversat trotuarul și 
s-a așezat sub copertina cafenelei. La o masă, o femeie, cu 
capul în mâini. Ani mai târziu, el stătuse printre ruinele 
carbonizate ale unei biblioteci, unde cărţile negre zăceau în 
băltoace. Rafturile răsturnate. Furia stârnită de minciunile 
aranjate cu miile în rânduri după rânduri. A ridicat o carte, i-a 
răsfoit paginile umflate de apă. Nu s-ar fi gândit că valoarea 
celui mai neînsemnat lucru prevestea o lume ce-avea să vină. 
Era surprins. De faptul că spaţiul ocupat de aceste lucruri era o 
expectativă în sine. A lăsat cartea să cadă, s-a mai uitat o dată 
în jur și și-a croit drum afară, în lumina cenușie și rece. 

e 

Trei zile. Patru. Dormea prost. Îl trezea tusea chinuitoare. 
Trăgând hârâit aer în piept. Îmi pare rău, zise el întunericului 
nemilos. Nu face nimic, spuse băiatul. 

e 

Aprinse mica lampă cu petrol și-o așeză pe-o stâncă, apoi se 
ridică și porni târșâit printre frunze, înfofolit în pături. Băiatul îi 
șopti să nu plece. Doar până mai încolo, spuse el. Dacă se 
stingea lampa, nu-și mai putea găsi drumul înapoi. Se-așeză în 
frunze, în vârful dealului, cu privirile pironite în întuneric. Nu 
vedea nimic. Vântul nici măcar nu adia. În trecut, când ieșea 
astfel, cercetând pământuri care abia se deslușeau, acolo unde 
luna pierdută traversa pustietatea acidă, zărea uneori câte-o 
lumină. Palidă, nedefinită, în întunecime. Pe malul celălalt al 


VP - 109 


unui râu sau în străfundul ruinelor fuliginoase ale unui oraș ars. 
Dimineaţa, se rotea uneori cu binoclul și cerceta ţinutul în 
căutarea vreunei dâre de fum, dar nu zărea nimic. 

e 

Stând la marginea unui câmp troienit, printre bărbaţi aspri. 
Cam de vârsta băiatului. Poate puţin mai mare. Privind cum 
oamenii aceia spărgeau panta pietroasă, cu cazmaua și sapa, 
scoțând la lumină un cuibar mare de șerpi, vreo sută la număr. 
Se strânseseră acolo să-și ţină de cald. Tuburile acelea amorţite 
începând să se miște încet, în lumina rece, agresivă. Asemenea 
măruntaielor unei fiare uriașe, lăsate zilei la vedere. Oamenii au 
turnat benzină peste ei și i-au ars de vii. Neavând niciun 
remediu împotriva răului, doar împotriva imaginii lui, așa cum o 
concepeau ei. Șerpii cuprinși de flăcări se zvârcoleau îngrozitor 
și unii s-au târât arzând până-n fundul grotei, luminându-i 
ungherele mai întunecate. Fiind muţi, nu se-auzeau ţipete de 
durere, iar oamenii i-au privit arzând și zbârcindu-se și 
înnegrindu-se, la fel de tăcuţi și ei, apoi s-au risipit în tăcere, în 
amurgul de iarnă, fiecare cu propriile gânduri, pentru a merge 
acasă, unde să ia cina. 

e 

Într-o noapte, băiatul se trezi dintr-un vis, dar nu voi cu niciun 
chip să-i spună ce visase. 

Nu trebuie să-mi spui, spuse bărbatul. E-n regulă. 

Mi-e teamă. 

E-n regulă. 

Nu, nu e. 

E doar un vis. 

Mi-e foarte teamă. 

Știu. 

Băiatul își întoarse faţa de la el. Bărbatul îl îmbrăţișă. Ascultă- 
mă, spuse el. 

Ce. 

Când visele tale sunt despre o lume care n-a fost niciodată 
sau despre o lume care nu va fi niciodată, iar tu te simţi fericit, 
înseamnă că te-ai dat bătut. Pricepi? Și tu n-ai voie să te dai 
bătut. Nu te las eu. 

(J 

Când porniră din nou la drum, era foarte slăbit și, în ciuda 

lucrurilor pe care le spunea, se simţea mai descurajat decât se 


VP - 110 


simţise de ani de zile. Mânjit de diaree, mergând sprijinit de 
bara căruciorului. Se uită la băiat, cu ochii lui cufundaţi în 
găvane, sălbatici. O nouă distanţă între ei. O simţea. După două 
zile, ajunseră într-un ţinut peste care trecuseră furtuni de foc, 
lăsând în urmă kilometri întregi de pământ pârjolit. O cocă de 
cenușă pe drum, groasă de câteva degete, care făcea împinsul 
căruciorului și mai anevoios. Asfaltul de dedesubt se umflase de 
căldură, apoi se dezumflase. Se sprijini de bara căruciorului și se 
uită în depărtare, la întinderea lungă a drumului. Copacii subțiri, 
doborâţi. Șanţurile, o mocirlă cenușie. Un pământ înnegrit, 
scheletic. 
e 

După ce trecură de o răscruce, în acea pustietate, începură să 
dea peste calabalâcul călătorilor, abandonat în drum cu ani în 
urmă. Lăzi și sacoșe. Totul topit, negru. Vechi valize de plastic, 
contorsionate monstruos de căldură. Ici și colo, amprentele 
lucrurilor smulse din smoală de hoitari. După încă un kilometru, 
începură să apară morţii. Siluete pe jumătate cufundate în 
asfalt, încleștate în propria îmbrăţișare, gurile căscate în urlet. 
Atinse umărul băiatului. la-mă de mână, spuse el. Nu cred că 
trebuie să vezi așa ceva. 

Ce-ţi bagi în cap rămâne acolo pentru totdeauna? 

Da. 

E OK, tati. 

E OK? 

Sunt demult acolo. 

Nu vreau să te uiţi. 

Tot acolo o să fie. 

Se opri și se sprijini de cărucior. Privi în josul drumului, apoi la 
băiat. Atât de ciudat de liniștit. 

Hai să ne vedem de drum, spuse băiatul. 

Da. OK. 

Încercau să scape, nu-i așa, tati? 

Da. Asta făceau. 

De ce n-au părăsit drumul? 

N-au putut. Totul ardea. 

e 

Își croiau drum printre siluetele mumificate. Pielea neagră 
întinsă pe oase, chipurile plesnite, rupte de tigve. Parcă erau 
victimele unui efect de vacuum infernal. Treceau tăcuți pe lângă 


VP - 111 


ele, de-a lungul acelui coridor amuţit, prin cenușa mișcătoare, 
unde se zbăteau pentru totdeauna în amalgamul coagulat și 
rece al drumului. 

e 

Trecură prin ceea ce fusese un cătun la marginea drumului. 
Ars până-n temelii. Niște rezervoare de metal, câteva hornuri 
din cărămizi înnegrite rămase întregi. În șanțuri, ochiuri de 
zgură cenușie pline cu sticlă topită. Cablurile electrice, 
neizolate, întinse în vite mâncate de rugină pe kilometri întregi 
de-a lungul drumului. Tușea la fiecare pas. Își dădu seama că 
băiatul îl privește. Era întocmai ce-și imagina acesta. Și pe bună 
dreptate. 

e 

Ședeau în drum și mâncau niște resturi de lipie, tari ca 
pesmetul, și ultima conservă de ton. Deschise o conservă de 
prune și și-o trecură de la unul la altul. Băiatul ridică grijuliu 
conserva și bău ultima picătură de suc, apoi o puse în poală și-și 
trecu arătătorul peste peretele interior, după care își linse 
degetul. 

Să nu te tai, spuse bărbatul. 

Mereu îmi spui asta. 

Știu. 

Se uită la el cum linge marginea conservei. Cu mare atenţie. 
Asemenea unei pisici care-și linge reflecția din oglindă. Nu te 
mai uita la mine, spuse el. 

OK. 

Apăsă capacul peste conservă și o puse pe drum, în fața lui. 
Ce? întrebă el. Ce-i? 

Nimic. 

Spune-mi. 

Cred că ne urmărește cineva. 

Așa m-am gândit și eu. 

Așa te-ai gândit și tu? 

Da. Asta m-am gândit c-o să-mi spui. Ce vrei să facem? 

Nu știu. 

Ce crezi? 

Să plecăm mai departe. Trebuie s-ascundem resturile. 

Pentru c-o să creadă c-avem multă mâncare. 

Da. 

Și-o să-ncerce să ne omoare. 


VP - 112 


N-o să ne omoare. 

Dar ar putea să-ncerce. 

N-o să păţim nimic. 

OK. 

Cred c-ar trebui să-i așteptăm în desiș. Să vedem cine sunt. 

Și câţi. 

Și câţi. Da. 

OK. 

Dacă reușim să trecem de pârâu, putem să urcăm povârnișul 
ăla și să supraveghem drumul. 

OK. 

O să găsim un loc. 

Se ridicară, își îngrămădiră păturile în cărucior. la conserva, 
spuse bărbatul. 

e 

Se făcuse târziu în înserarea lungă, până s-ajungă drumul la 
pârâu și să-l treacă. Abia mișcându-se, trecură și ei podul și- 
mpinseră căruciorul în pădure, căutând un loc unde-l puteau 
lăsa ca să nu fie văzut. Se opriră și se uitară înapoi, la drum, în 
amurg. 

Ce-ar fi să-l ducem sub pod? zise băiatul. 

Și dac-o să coboare acolo, după apă? 

Cât de în urmă crezi că sunt? 

Nu știu. 

Se-ntunecă. 

Știu. 

Și dacă trec mai departe, în întuneric? 

Hai să găsim un loc de unde să vedem drumul. Încă nu s-a- 
ntunecat. 

e 

Ascunseră  căruciorul, urcară povârnișul printre stânci, 
ducându-și cu ei păturile, și se ghemuiră într-un loc de unde 
puteau vedea drumul printre copaci, pe o distanţă de vreun 
sfert de kilometru. Erau feriți de vânt, se înveliră în pături și 
făcură de strajă pe rând, dar după o vreme băiatul adormi. El 
însuși aproape adormise, când deodată văzu o siluetă apărând 
pe culmea drumului și oprindu-se acolo. Curând apărură încă 
două. Apoi a patra. Se opriseră și acum se regrupau. Apoi 
merseră mai departe. Abia le distingea, în amurgul tot mai 
întunecat. Se gândi că se vor opri curând și-și dorea să fi găsit 


VP - 113 


un loc mai departe de drum. Dacă se opreau la pod, avea să 
urmeze o noapte lungă și rece. Înaintară pe drum și traversară 
podul. Trei bărbaţi și o femeie. Femeia mergea clătinat și, când 
se apropie, văzu că era însărcinată. Bărbaţii cărau rucsacuri în 
spate, femeia ducea o mică valiză de pânză. Toţi într-o stare 
atât de jalnică, încât depășea orice închipuire. Cu răsuflarea 
ușor aburindă. Traversară podul și continuară pe drum, la vale, 
dispărând unul câte unul în întunericul ce aștepta. 
e 
Oricum a fost o noapte lungă. Când se lumină îndeajuns, își 
încăltă pantofii, se ridică, se-nfășură într-o pătură, ieși din 
ascunzătoare și rămase cu privirile la drumul din vale. Pădurea 
pleșuvă, de culoarea fierului, câmpurile de dincolo de ea. 
Conturul vălurit al brazdelor de grapă încă se mai distingea. 
Probabil, bumbac. Băiatul dormea, iar el cobori până la cărucior, 
scoase harta, sticla cu apă și o conservă de fructe din puţinele 
lor provizii, apoi se întoarse, se-așeză în pături și studie harta. 
e 
Întotdeauna crezi c-am ajuns mai departe decât suntem de 
fapt. 
El își mișcă degetul. Atunci, aici. 
Mai în urmă. 
Aici. 
OK. 
Împături paginile moi, ferfeniţite. OK, spuse el. 
Șezură așa, uitându-se la drum printre copaci. 
(J 
Crezi că străbunii tăi sunt cu ochii pe tine? Că-ți cântăresc 
faptele trecute în catastiful lor? Ce pun pe celălalt taler? Nu 
există niciun catastif, iar străbunii tăi sunt morți, sub pământ. 
(J 
Ținutul trecea de la pini la stejari verzi și iar la pini. Magnolii. 
Copaci morţi, ca toți ceilalţi. Culese o frunză grea, o zdrobi în 
palmă până o făcu pulbere și lăsă pulberea să i se scurgă printre 
degete. 
(J 
Pe drum, în ziua următoare, dimineața devreme. Nu 
merseseră prea mult, când băiatul îl trase de mânecă și se 
opriră. Un fuior subţire de fum se înălța din pădurea din faţa lor. 
Ramaseră pe loc, privind atenţi. 


VP - 114 


Ce facem, tati? 

Poate-ar trebui s-aruncăm o privire. 

Hai să ne vedem de drum. 

Și dacă merg în aceeași direcţie cu noi? 

Și ce dacă? zise băiatul. 

O să ne sufle-n ceafă. Aș vrea să știu despre cine-i vorba. 

Și dacă-i o armată? 

Focu-i Mic. 

Ce-ar fi s-așteptăm? 

Nu putem aștepta. Nu mai avem aproape nimic de mâncare. 
Trebuie să ne continuăm drumul. 

e 

Își lăsară căruciorul în pădure, iar el verifică gloanţele din 
cilindru. Cele de lemn și cel adevărat. Stăteau la pândă. Fumul 
se înălța vertical, în văzduhul nemișcat. Niciun sunet, de niciun 
fel. Frunzele se-nmuiaseră de la ploaia recentă, nu făceau niciun 
zgomot sub tălpi. Se întoarse și se uită la băiat. Faţa mică și 
murdară, mărită de spaimă. Dădură ocol focului de la distanţă, 
băiatul ţinându-se de mâna lui. Se ghemui și-și puse un braț în 
jurul lui și stătură ascultând vreme îndelungată. Cred c- au 
plecat, șopti el. 

Ce? 

Cred c-au plecat. Probabil au avut pe cineva de veghe. 

Ar putea fi o capcană, tati. 

OK. Hai să mai așteptăm. 

Așteptară. Vedeau fumul printre copaci. Un vânt începuse să 
destrame vârful fuiorului, fumul își schimbă direcția, acum îl 
adulmecau și ei. Mirosea a mâncare gătită. Să dăm un ocol, 
spuse bărbatul. 

Pot să te ţin de mână? 

Da. Bineînţeles că poți. 

Pădurea nu era altceva decât o mare de trunchiuri arse. N- 
aveau ce vedea. Cred că ne-au zărit, spuse bărbatul. Cred că 
ne-au zărit și-au fugit. Au văzut că am armă. 

Și-au lăsat mâncarea pe foc. 

Da. Hai să ne uităm. 

Mi-e foarte frică, tati. 

Nu-i nimeni aici. N-ai de ce să te temi. 


VP - 115 


Pășiră în micul luminiș, băiatul ţinându-l strâns de mână. 
Luaseră totul cu ei, în afară de ceva negru înfipt într-o ţepușă, 
pe cărbuni. Stătea și cerceta perimetrul, când băiatul se răsuci 
și-și îngropă faţa în haina lui. Se întoarse și el iute, să vadă ce se 
întâmplase. Ce-i? întrebă el. Ce s-a-ntâmplat? Băiatul scutură 
din cap. Ah, tati, spuse el. Se răsuci și se uită din nou. Ceea ce 
văzuse băiatul era un prunc înnegrindu-se pe spuză. Se-aplecă, 
îl ridică pe băiat în brațe și porni cu el către drum, ţinându-l 
strâns la piept. Îmi pare rău, șopti el. Îmi pare rău. 

e 

Nu credea c-o să mai vorbească vreodată. Făcură popas pe 
malul unui râu, iar el șezu lângă foc, ascultând apa care curgea 
în întuneric. Nu era un loc sigur, pentru că zgomotul apei 
acoperea orice alt zgomot, dar se gândea c-o să-l binedispună 
pe băiat. Mâncară ultimele provizii, apoi studie harta. Măsură 
drumul cu o bucată de sfoară, se uită la ea, măsură din nou. Mai 
aveau încă drum lung până pe coastă. Nu știa ce vor găsi când 
vor ajunge acolo. Împături fragmentele hărţii, le puse înapoi în 
punga de plastic și rămase privind cărbunii. 

e 

Ziua următoare traversară râul pe un pod îngust de fier și 
intrară într-un vechi orășel, construit în jurul unei fabrici. 
Cercetară pe rând casele de lemn, dar nu găsiră nimic. Un om 
ședea pe o verandă, îmbrăcat în salopetă, mort de ani de zile. 
Parcă era un om de paie, pus acolo în semn de sărbătoare. 
Merseră de-a lungul zidului întunecat al fabricii, ale cărei 
ferestre fuseseră astupate cu cărămizi. Funinginea fină și 
neagră gonea în faţa lor, de-a lungul străzii. 

e 

Tot felul de obiecte risipite pe marginea drumului. Aparate 
electrice, mobile. Scule. Obiecte abandonate de mult de tot, de 
pelerini care se-ndreptau spre morțile lor varii și colective. Cu 
numai un an în urmă, băiatul mai culegea câte ceva și ducea 
obiectul cu el o vreme, dar acum renunţase. Se-așezară să se 
odihnească și băură ce le mai rămăsese din apa bună, apoi 
lăsară bidonul de plastic în drum. Băiatul spuse: Dac-am fi găsit 
noi copilașul acela, ar fi putut merge cu noi. 

Da. Ar fi putut. 

Unde l-au găsit? 

Nu răspunse. 


VP - 116 


Oare-o mai fi vreunul pe undeva? 

Nu știu. Tot ce se poate. 

Îmi pare rău de ce-am spus despre oamenii ăia. 

Care oameni? | 

Aia care-au ars. Aia care-au fost trăsniţi pe drum și-au ars. 

Nu ţin minte să fi spus ceva rău. 

N-a fost ceva rău. Putem pleca? 

Da. Vrei să te urci în cărucior? 

Nu-i nevoie. 

De ce nu vrei să te duc în cărucior o bucată de drum. 

Nu vreau. Nu-i nevoie. 

e 

Apa care curgea încet, la șes. Smârcuri la marginea drumului, 
nemișcate, cenușii. Râurile de pe câmpiile de coastă, în 
serpentine plumburii ce traversau pământuri pustiite. Mergeau 
mai departe. În fața lor, drumul cobora și se zărea un desiș de 
stuf. Cred că-i un pod acolo, spuse el. Probabil un pârâu. 

Putem să bem apă? 

N-avem de ales. 

Nu cred c-o să ne facă rău. 

Nu cred. Dar poate c-a secat. 

Pot s-o iau înainte? 

Da. Bineînţeles că poți. 

Băiatul o porni la vale. Demult nu-l mai văzuse alergând. Cu 
coatele depărtate de trup, lipăind în tenișii mult prea mari. Se 
opri și-l privi, mușcându-și buzele. 

e 

Apa abia curgea. Îi zări unduirea vagă acolo unde se prelingea 
într-o țeavă de beton, chiar sub drum, și scuipă în ea, să vadă 
dacă scuipatul era dus la vale. Scoase o cârpă din cărucior și-un 
vas de plastic, se întoarse, întinse cârpa ca o sită pe buza 
vasului, pe care-l cufundă în apă și privi cum se umple. Ridică 
vasul șiroind de apă și-l ţinu în lumină. N-arăta prea rău. 
Îndepărtă cârpa și-i dădu băiatului vasul. Bea, îi zise. 

Băiatul bău și i-l dădu înapoi. 

Mai bea. 

Bea și tu, tati. 

Bine. 

Și tot filtrară apă și băură până când li se umplură burţile. 
Băiatul se-ntinse pe spate, în iarbă. 


VP - 117 


Trebuie să plecăm. 

Sunt foarte obosit. 

Știu. 

Se uită lung la el. Nu mai mâncaseră de două zile. Încă două 
zile și vor începe să-și piardă puterea. Urcă malul prin stufăriș, 
să verifice drumul. Întunecat, negru, fără nicio urmă acolo unde 
ieșea în câmp deschis. Vânturile măturaseră cenușa și colbul de 
pe câmpuri. Pământuri cândva bogate. Niciun semn de viață, 
nicăieri. Era o ţară pe care n-o cunoștea. Nici numele orașelor 
sau ale râurilor. Haide, spuse el. Trebuie să ne urnim. 

e 

Dormeau tot mai mult. Nu o dată se treziseră răstigniți în 
drum, ca nişte victime ale traficului. Somnul morții. Se ridică în 
capul oaselor și luă pistolul. In seara plumburie, se rezemă în 
coate de bara căruciorului și se uită peste câmp, la o casă aflată 
la vreo jumătate de kilometru distanţă. Băiatul o văzuse primul. 
Intrând și ieșind din cortina de funingine, ca o casă dintr-un vis 
confuz. Se rezemă de cărucior și se uită la băiat. O să-i coste 
ceva efort s-ajungă acolo. Să-și ia păturile. S-ascundă căruciorul 
undeva lângă drum. Puteau ajunge până la căderea 
întunericului, dar nu să se și-ntoarcă. 

Trebuie s-aruncăm o privire. N-avem de ales. 

Eu nu vreau. 

N-am mâncat de câteva zile bune. 

Nu mi-e foame. 

Ba ești lihnit. 

Nu vreau să mergem acolo, tati. 

Nu-i nimeni acolo. Crede-mă. 

De unde știi? 

Pur și simplu, știu. 

Ar putea să fie ei acolo. 

Nu, nu sunt. O să fie bine. 

e 

Porniră peste câmp, înveliți în pături, ducând cu ei doar 
pistolul și-o sticlă de apă. Câmpul fusese cândva arat, pentru 
ultima oară, și din ţărână încă ieșeau cotoarele grânelor 
secerate, iar urma roţilor de plug încă se mai zărea de la est la 
vest. Plouase de curând, pământul era moale sub tălpi, iar el 
înainta cu privirea aţintită-n jos și, nu după mult timp, se opri și 
culese un vârf de săgeată. Scuipă pe el, îl șterse de cracul 


VP - 118 


pantalonului ca să-l curețe de pământ și i-l dădu băiatului. Din 
cuarț alb, neștirbit, ca-n ziua în care fusese cioplit. Mai sunt, 
spuse el. Uită-te pe jos, o să le vezi. Mai găsi două. Cremene 
cenușie. Apoi o monedă. Sau un buton. O crustă groasă de 
cocleală. O răzui cu unghia de la degetul mare. Era o monedă. 
Scoase cuțitul și o curăţă cu grijă. Înscrisul era în spaniolă. Dădu 
să-l strige pe băiatul care-o luase înainte, târșâindu-și picioarele 
de oboseală, dar se uită în jurul său, la ţinutul acela cenușiu, la 
cerul cenușiu, aruncă moneda și se grăbi să-l prindă din urmă 
pe băiat. 
(J 

Opriți în faţa casei, cercetau. O alee cu pietriș care cotea spre 
sud. O logie de cărămidă. Două trepte se avântau în sus, până la 
porticul cu coloane. In spatele casei, o dependinţă din cărămidă, 
cândva probabil o bucătărie. Și, dincolo de ea, o căsuţă din 
bușteni. Începu să urce, dar băiatul îl trase de mânecă. 

Putem să mai aşteptăm? 

Bine. Dar se-ntunecă. 

Știu. 

Bine. 

Se-așezară pe trepte și priviră peisajul. 

Nu-i nimeni aici, spuse bărbatul. 

OK. 

Tot ţi-e frică? 

Da. 

N-o să ni se-ntâmple nimic. 

OK. 

e 

Urcară treptele spre veranda largă, pardosită cu cărămidă. 
Ușa, vopsită în negru, era deschisă, proptită cu o cărămidă arsă. 
In dosul ei, frunze uscate și buruieni aduse de vânt. Băiatul se 
prinse de mâna lui. De ce-i ușa deschisă, tati? 

Pur și simplu, e deschisă. Probabil că-i așa de ani de zile. 
Poate că ultimii care-au plecat de-aici au proptit-o, ca să-și 
scoată lucrurile din casă. 

Poate c-ar trebui s-așteptăm până mâine. 

Hai, hai. Aruncăm o privire. Până nu se-ntunecă de tot. Dacă 
ne asigurăm bine locul, poate că facem și-un foc. 

Dar n-o să stăm în casă, așa-i? 

Nu trebuie să stăm în casă. 


VP - 119 


OK. 

Ce-ai zice să bem puţină apă? 

OK. 

Scoase sticla din buzunarul lateral al hanoracului, deșurubă 
capacul și se uită la băiat cum bea. Luă și el o gură, două, 
înșurubă capacul, îl luă pe băiat de mână și pășiră în holul 
întunecat. Tavan înalt. Un candelabru de import. Mai sus, pe 
palier, o fereastră venețiană înaltă, a cărei umbră abia 
întrezărită se desena culcată pe casa scării, în lumina pierită a 
zilei. 

Nu trebuie să urcăm, așa-i? șopti băiatul. 

Nu. Poate mâine. 

După ce ne-asigurăm locul. 

Da. 

OK. 

e 

Intrară în salon. Conturul unui covor, sub mâzga de cenușă. 
Mobilă acoperită cu cearșafuri. Dreptunghiuri palide pe pereti, 
unde atârnaseră odată tablouri. În camera din partea cealaltă a 
foaierului, un pian cu coadă. Propriile siluete secționate, în sticla 
subțire, apoasă a ferestrei. Intrară și se opriră s-asculte. Trecură 
dintr-o cameră în alta ca niște cumpărători sceptici. Se opriră în 
dreptul ferestrelor înalte și priviră la pământurile tot mai 
întunecate. 

e 

În bucătărie găsiră tacâmuri, cratiţe, porțelan englezesc. O 
cămară a cărei ușă se închise fără zgomot în urma lor. 
Pardoseală cu gresie, câteva rânduri de rafturi, iar pe rafturi, 
câteva zeci de borcane de conserve, de-un sfert de galon. 
Traversă încăperea, luă un borcan și suflă praful de pe el. Fasole 
verde. Felii de ardei roșu, între șirurile ordonate de păstăi. Roșii. 
Porumb. Cartofi noi. Okra. Băiatul îl privea atent. Bărbatul șterse 
praful de pe capace și le apăsă cu degetul mare. Se-ntuneca 
iute. Duse două borcane la fereastră, le ridică și le răsturnă cu 
fundu-n sus. Se uită la băiat. Astea pot fi otravă curată, spuse el. 
Va trebui să fierbem totul foarte bine. Ce zici? 

Nu știu. 

Ce vrei să facem? 

Spune tu. 

Hotărâm amândoi. 


VP - 120 


Crezi că sunt bune? 

Cred că, dacă le fierbem bine, o să fie-n regulă. 

OK. De ce crezi că nu le-a mâncat nimeni? 

Cred că nu le-a găsit nimeni. Casa nu se vede din drum. 

Noi am văzut-o. 

Tu ai văzut-o. 

Băiatul se uită atent la borcane. 

Ce părere ai? zise bărbatul. 

Cred că n-avem de ales. 

Cred că ai dreptate. Hai să strângem niște lemne, înainte să 
se-ntunece de tot. 

e 

Cărară brațe întregi de vreascuri în sus pe scările din spate, 
prin bucătărie, până în sufragerie, le rupseră în bucăţi și 
umplură șemineul. Aprinse focul, iar fumul se învârteji în sus, 
peste plinta de lemn vopsit, urcă spre tavan, în vălătuci, și 
cobori din nou. Făcu vânt flăcărilor cu o revistă și, în scurt timp, 
hornul începu să tragă, iar focul vui în încăpere, luminând 
pereţii, tavanul, candelabrul de sticlă cu miriade de fațete. 
Flăcările băteau în geamul tot mai întunecat al ferestrei în 
dreptul căreia stătea băiatul, o siluetă cu glugă, ca un trol venit 
din noapte. Părea înmărmurit de căldură. Bărbatul trase 
cearșafurile de pe masa lungă, stil Empire, din mijlocul camerei, 
le scutură afară și pregăti un culcuș pentru ei în faţa șemineului. 
Il așeză pe băiat, îl descălţă, desprinse cârpele murdare care-i 
înfășurau picioarele. Totul e bine, șopti el. Totul e bine. 

e 

Găsi lumânări într-un sertar din bucătărie, le aprinse, scurse 
ceară topită pe bufet și le lipi acolo. leși, se-ntoarse cu și mai 
multe lemne și le-ngrămădi lângă șemineu. Băiatul nu se 
mișcase. In bucătărie erau oale și cratiţe, șterse una, o puse pe 
bufet și-ncercă să deschidă un borcan, dar nu reuși. Duse un 
borcan de fasole verde și unul de cartofi la ușa din față și, la 
lumina unei lumânări puse într-un pahar, îngenunche și fixă 
borcanul pieziș, în spaţiul dintre ușă și toc, și trase ușa până fixă 
borcanul. Apoi se-așeză pe pardoseala foaierului, își îndoi 
piciorul peste muchia exterioară a ușii și-o trase ca să muște 
capacul, iar cu mâinile răsuci borcanul. Capacul zimțat mușcă 
din lemn, răzuind vopseaua. Prinse mai bine borcanul, trase ușa 
mai cu putere și repetă mișcarea. Capacul alunecă pe lemn, 


VP - 121 


apoi se fixă în el. Răsuci încet borcanul, îl scoase din tocul ușii, 
deșurubă inelul și puse borcanul pe podea. Deschise și al doilea 
borcan în același fel, se ridică și le duse în bucătărie, ţinând într- 
o mână paharul cu lumânarea care se rotea și sfârâia. Încercă 
să ridice capacele cu degetele mari, dar erau bine fixate. Semn 
bun, se gândi el. Puse muchia capacului pe suprafaţa bufetului, 
izbi cu pumnul în partea de sus a borcanului și capacul sări cu 
un pocnet, căzu pe podea, iar el ridică borcanul și adulmecă. 
Mirosea delicios. Vărsă cartofii și fasolea într-o oală, duse oala în 
sufragerie și-o puse pe foc. 
e 

Mâncară încet din boluri de porțelan foarte fin, șezând de-o 
parte și de alta a mesei, cu o singură lumânare arzând între ei. 
Pistolul pus la-ndemână, ca o altă ustensilă de bucătărie. Casa 
crăpa și gemea din pricina căldurii. Băiatului i se clătină capul 
deasupra bolului și lingura zăngăni pe podea. Bărbatul se ridică, 
dădu ocol mesei, îl luă pe băiat în brate și-l duse lângă șemineu, 
îl întinse pe cearșafuri și-l acoperi cu păturile. Probabil că se- 
ntorsese la masă, pentru că se trezi noaptea stând acolo, cu 
capul pe braţele încrucișate. Se făcuse rece în cameră, afară 
sufla vântul. Geamurile zăngăneau ușor în rame. Lumânarea 
arsese toată, din foc nu mai rămăseseră decât tăciunii. Se 
ridică, ațâţă focul, se-așeză lângă băiat, trase păturile peste el, îi 
dădu părul murdar de pe faţă. Cred că s-ar putea să stea la 
pândă, spuse el. Așteaptă să vadă ceva ce nici măcar moartea 
nu poate desface și, dacă n-o să vadă una ca asta, o să ne lase 
în plata Domnului și n-o să se mai întoarcă. 

(J 

Băiatul nu voia să-l lase să urce. Încercă să-i aducă 
argumente: s-ar putea să fie pături acolo sus, spuse el. Trebuie 
s-aruncăm o privire. 

Nu vreau să urci. 

Nu-i nimeni acolo sus. 

S-ar putea să fie. 

Nu-i nimeni acolo sus. Nu crezi c-ar fi coborât pân-acum? 

Poate se tem. 

O să le spun că nu le facem nimic. 

Poate sunt morți. 

Atunci n-o să le pese dacă luăm câteva lucruri. Ascultă, 
indiferent ce e acolo sus, mai bine să știm, decât să nu știm. 


VP - 122 


De ce? 

De ce. Păi, pentru că nu ne plac surprizele. Surprizele 
înspăimântă. Și nouă nu ne place să fim înspăimântați. Și s-ar 
putea să fie lucruri acolo sus de care s-avem nevoie. Trebuie s- 
aruncăm o privire. 

OK. 

OK? Pur și simplu? 

Mă rog. Tot n-ai să m-asculți. 

Te-am ascultat pân-acum. 

Nu cu atenție. 

Nu e nimeni aici. De ani de zile nu mai e nimeni aici. Nu-i nicio 
urmă în cenușă. Nimic clintit din loc. Nicio mobilă arsă în 
șemineu. Și e mâncare. 

Urmele nu rămân în cenușă. Tu ai spus-o. Le suflă vântul. 

Urc. 

e 

Au rămas în casă timp de patru zile, mâncând și dormind. Sus 
a găsit mai multe pături și au îngrămădit în casă lemne, pe care 
le-au pus într-un colț, să se usuce. A găsit o capră veche de 
lemn şi-un fierăstrău și, cu ajutorul lor, a tăiat buștenii. Dinţii 
erau ruginiţi, tociţi, și a stat în faţa focului cu o pilă rotundă, 
încercând să-i ascută, dar cu puţin folos. La câteva sute de metri 
de casă era un pârâu, de unde-a adus nenumărate găleți cu 
apă, peste miriște și prin noroi, și au încălzit apă și s-au îmbăiat 
în cadă, într-o încăpere de lângă ultimul dormitor de la parter, 
iar el s-a tuns și și-a ras barba. Aveau haine și pături și perne, 
luate din camerele de la etaj, și s-au îmbrăcat în haine noi, iar el 
a tăiat cu cuțitul pantalonii băiatului, ca să i se potrivească în 
lungime. A făcut un culcuș în faţa șemineului, răsturnând o 
comodă și punând-o drept căpătăi și totodată paravan, pentru a 
păstra căldura. In tot acest timp, ploaia continua să cadă. A 
așezat găleți sub burlanele de la colţurile casei, în care strângea 
apa proaspătă scursă de pe acoperișul vechi, făcut din plăci de 
metal cu falțuri verticale, iar noaptea auzea ploaia duruind în 
camerele de la etaj și picurând în casă. 

e 

Cotrobăiră prin acareturi, să mai găsească ceva de folos. 
Descoperi o roabă, o răsturnă cu roata-n sus și-o învâărti încet, 
examinând cauciucul. Cauciucul era sticlos, crăpat, dar se gândi 
că mai putea ţine aerul, așa că răscoli prin lăzi vechi și printre 


VP - 123 


tot felul de scule și, până la urmă, găsi o pompă de bicicletă, 
înșurubă capătul furtunului la valva cauciucului și-ncepu să 
pompeze. Aerul șuiera în jurul obadei, dar el învârti roata și-l 
puse pe băiat s-apese pe cauciuc, ca să prindă, și astfel reuși să- 
| umfle. Deșurubă furtunul, ridică roaba și o plimbă în sus și-n 
jos pe podea. Apoi o duse afară, s-o spele ploaia. Două zile mai 
târziu, când părăsiră casa, vremea se limpezise, iar ei porniră pe 
drumul noroios, împingând roaba plină de păturile noi și de 
borcanele cu alimente conservate, învelite în hainele de schimb. 
El își găsise o pereche de bocanci, iar băiatul purta teniși 
albaștri, cu zdrențe cocoloșite-n vârf, și din cearșafuri își 
făcuseră măști noi. Când ajunseră la asfalt, trebuiră să se- 
ntoarcă o bucată de drum ca să ia căruciorul, dar n-aveau de 
parcurs mai mult de un sfert de kilometru. Băiatul mergea pe 
lângă roabă, ţinându-se cu o mână de ea. Ne-am descurcat 
bine, nu-i așa, tati? zise el. Da, așae. 
(J 

Mâncau bine, dar mai aveau mult până pe coastă. Ştia că-și 
făcea speranțe fără niciun temei. Spera să fie mai senin acolo, 
deși, din câte știa el, lumea se-ntuneca pe zi ce trecea. Odată 
găsise un exponometru într-un magazin foto, pe care se gândise 
că l-ar putea folosi ca să facă o medie a intensității luminii pe 
parcursul a câteva luni și-l dusese cu el multă vreme, cine știe, 
poate găsea niște baterii, dar nu găsise. Noaptea, când se 
trezea tușind, se ridica în capul oaselor și-și acoperea creștetul 
cu mâna, ca să se apere de întuneric. Ca un om care se trezea 
într-un mormânt. Ca acei morţi din copilăria sa, exhumaţi și 
mutaţi în altă parte pentru a face loc unei autostrăzi. Mulţi 
muriseră din pricina unei epidemii de holeră și fuseseră 
îngropaţi în lăzi de lemn, iar lăzile putreziseră și se desfăceau. 
Morţii ieșeau la vedere culcaţi pe-o parte, cu picioarele strânse 
la piept, alţii pe burtă. Străvechile monede de cupru, de un 
verde-mat, alunecau din ascunzișurile găvanelor pe podelele 
mânjite și putregăite ale coșciugelor. 

e 

Se găseau într-o prăvălie dintr-un orășel, cu un cap de cerb 
împăiat pe perete. Podeaua era plină de cioburi și bărbatul îi 
spuse să stea acolo, în prag, iar el răscoli cu încălţările prin 
gunoaie, dar nu găsi nimic. Afară erau două pompe de benzină 
și ei se așezară pe bordura de beton și coborâră o cutie mică de 


VP - 124 


aluminiu, legată de o sfoară, în rezervorul din pământ, o traseră 
afară și turnară benzina dinăuntru, cât de-o ceașcă, într-un 
bidon de plastic și iar coborâră cutia. Legaseră de cutie o bucată 
de ţeavă, ca să se scufunde, și așa-și petrecură mai bine de-o 
oră, aplecaţi deasupra rezervorului, ca niște maimute care 
scotocesc cu bețele în mușuroi după furnici, până când umplură 
bidonul. Apoi înșurubară strâns capacul, puseră bidonul în plasa 
de jos a căruciorului și plecară mai departe. 
e 
Zile lungi. Câmp deschis, cenușă suflată de vânt peste drum. 
Băiatul stătea noaptea lângă foc, ținând fragmentele de hartă 
întinse pe genunchi. Știa pe de rost numele orașelor și râurilor și 
măsura în fiecare zi distanţa parcursă. 
e 
Mâncau cu tot mai multă zgârcenie. Aproape că nu le mai 
rămăsese nimic. Băiatul stătea în drum, ținând harta. Ciuliseră 
urechile, dar n-auzeau nimic. Cu toate astea, la răsărit nu se mai 
vedea altceva decât câmpie, aerul era altfel. Și deodată o zăriră, 
după un cot al drumului, și se opriră acolo, cu vântul sărat 
zburlindu-le părul, căci își dăduseră jos glugile hanoracelor, ca s- 
asculte. Acolo, în faţa lor, era plaja cenușie, talazurile greoaie se 
rostogoleau sumbre, plumburii, zvonul lor era îndepărtat. 
Asemenea pustietății unei mări nepământene, spărgându-se de 
țărmurile unei lumi total necunoscute. În zona de flux, un 
petrolier canarisit. Dincolo de el, oceanul vast, rece, mișcându- 
se greoi, ca un hârdău de scorie care se umflă încet, și apoi linia 
gri, ca un front de furtună, a cenușii. Se uită la băiat. li citea 
dezamăgirea pe chip. Îmi pare rău, nu e albastră, spuse el. E 
OK, răspunse băiatul. 
e 
O oră mai târziu, ședeau pe plajă, uitându-se la zidul de smog 
de la orizont. Şedeau cu călcâiele înfipte în nisip și priveau cum 
marea sumbră spăla ţărmul la picioarele lor. Rece. Dezolantă. 
Fără nicio pasăre. Lăsaseră căruciorul în ferigile din spatele 
dunelor, luaseră păturile și ședeau înveliţi în ele, lângă un 
buștean uriaș, adus de ape, care-i ferea de vânt. Șezură acolo 
multă vreme. Presărate pe ţărmul golfului de sub ei, șiruri de 
oase mici, printre alge. Mai jos, albite de sare, coaste de 
animale, poate de vite. Promoroacă de sare cenușie, pe stânci. 


VP - 125 


Vântul bătea și teci uscate de semințe goneau peste nisipuri, se 
opreau și iar goneau. 
Crezi că acolo, departe, sunt vapoare? 
Nu cred. 
N-ar putea să vadă prea departe. 
Nu. N-ar putea. 
Ce-i pe partea cealaltă? 
Nimic. 
Trebuie să fie ceva. 
Poate că sunt un tată și băieţelul lui și stau pe plajă. 
Ce bine-ar fi. 
Da. Ar fi bine. 
Și-ar putea și ei să ducă focul? 
Ar putea. Da. 
Dar nu știm. 
Nu știm. 
Așa că trebuie să fim cu ochii-n patru. 
Trebuie să fim cu ochii-n patru. Da. 
Cât putem rămâne aici? 
Nu știu. Nu prea mai avem nimic de mâncare. 
Știu. 
Îți place. 
Înî. 
Și mie. 
Pot să mă duc să înot? 
Să înoți? 
Da. 
O să-ți îngheţe poponeaţa acolo. 
Știu. 
E foarte rece. Mai rece decât îţi închipui. 
E OK. 
Nu vreau să fiu nevoit să intru după tine. 
Crezi că n-ar trebui să mă duc. 
Ba poţi să te duci. 
Dar tu crezi că n-ar trebui să mă duc. 
Ba cred c-ar trebui. 
Pe bune? 
Da. Pe bune. 
OK. 


VP - 126 


Se ridică, lăsă pătura să cadă pe nisip, se dezbrăcă de 
hanorac, de încălțări, de toate hainele. Rămase gol, strângându- 
și braţele în jurul umerilor și ţopăind. Apoi ţâșni în fugă spre apă. 
Atât de alb. Vertebrele noduroase ale șirei spinării. Omoplaţii ca 
niște lame, tăind pe sub pielea palidă. Alergând gol, sărind, 
țipând, în rostogolirea lentă a valurilor. 

e 

Când ieși din apă, era vânăt, dinţii îi clănțăneau. Porni spre el, 
îi înveli în pătură trupul scuturat de frig și-l ţinu strâns la piept, 
până-i trecu tremuratul. Dar când îl privi, băiatul plângea. Ce-i? 
întrebă el. Nimic. Ba nu, spune-mi. Nimic. Chiar nimic. 

e 

Când se lăsă întunericul, făcură focul lângă buștean și 
mâncară okra, fasole și ultima conservă de cartofi. Fructele se 
isprăviseră de mult. Băură ceai și șezură la foc, dormiră în nisip, 
ascultară vuietul valurilor care se rostogoleau în golf. Tremurul 
prelung, apoi căderea. Se trezi în noapte, înaintă pe țărm și 
rămase acolo, învelit în pătură. Prea neagră s-o vadă. Gust de 
sare pe buze. Așteptând. Așteptând. Apoi bubuitul molcom 
prăvălindu-se pe țărm. Șoapta lui clocotitoare spălând plaja și 
retrăgându-se din nou. Se gândi că era posibil să mai existe 
vase ale morţii acolo, plutind în derivă, cu pânzele atârnând 
sfâșiate. Sau viaţă în adâncuri. Sepii uriașe zvâcnind pe fundul 
mării, în întunericul rece. Trecând cu viteza trenului, ochi de 
mărimea unor farfurii. Și poate că, dincolo de hula ascunsă, un 
alt bărbat se plimba cu un alt copil, pe nisipurile moarte și 
cenușii. Dormeau, la distanţă de o mare, pe o altă plajă, printre 
cumplitele cenuși ale lumii, sau stăteau în zdrenţele lor, pierduţi 
în faţa aceluiași soare nepăsător. 

e 

Își aminti că s-a trezit odată, într-o asemenea noapte, și a 
auzit clămpănitul crabilor în cratiţa în care lăsase niște oase de 
antricot de la cină. Tăciunii sleiți, de un roșu adânc, ai focului 
din lemne aduse de ape, abia pulsând în vântul dinspre mare. 
Zăcea sub miriade de stele. Orizontul negru al mării. S-a ridicat, 
a înaintat pe țărm și-a stat cu picioarele goale pe nisip și s-a 
uitat cum se-apropie valul palid de-a lungul țărmului și se 
prăvale și iar se-ntunecă. Când s-a întors la foc, s-a lăsat în 
genunchi lângă ea și i-a mângâiat părul în timp ce dormea și și-a 


VP - 127 


spus că, dac-ar fi fost Dumnezeu, ar fi făcut lumea exact așa 
cum este, nicicum altfel. 
e 
Când se întoarse, băiatul era treaz și speriat. Strigase, dar nu 
destul de tare ca să-l audă. Bărbatul îl luă în brațe. Nu te-am 
auzit, îi spuse. Nu te-am auzit din pricina valurilor. Puse lemne 
pe foc, îl ațâță suflând, apoi stătură amândoi întinși, înveliţi în 
pături, privind flăcările cum dansează în vânt, iar la un moment 
dat, adormiră. 
e 
Dimineața reaprinse focul, mâncară, priviră țărmul. Era rece, 
ploios, asemenea peisajelor marine din lumea nordică. Niciun 
pescăruș, nicio altă pasăre de mare. Obiecte carbonizate, fără 
sens, împrăștiate pe linia țărmului sau rostogolindu-se în hulă. 
Strânseră lemne aduse de apă, le stivuiră și le acoperiră cu 
prelata, apoi porniră de-a lungul plajei. Suntem greblari de plajă, 
spuse el. 
Ce-i aia? 
Adică oameni care se plimbă pe plajă și caută obiecte de 
valoare pe care se-ntâmplă să le-arunce marea pe țărm. 
Ce fel de obiecte? 
Orice fel de obiecte. Orice-ţi poate fi de folos. 
Crezi c-o să găsim ceva? 
Nu știu. Om vedea. 
Om vedea, spuse băiatul. 
a 
Stăteau pe digul de piatră și priveau spre sud. În ochiul de 
apă de pe dig, o spumă de sare cenușie plutea și se rotea. 
Dincolo de dig, curba lungă a plajei. Cenușie, asemenea 
nisipului de lavă. Vântul ce sufla dinspre mare avea un ușor iz 
de iod. Nimic altceva. Nici urmă de miros de mare. Pe stânci, 
resturi de mușchi marin de culoare închisă. Traversară digul și 
merseră mai departe. La capătul plajei, drumul le era blocat de 
un pinten de pământ, așa că părăsiră plaja și-o apucară pe o 
cărăruie veche ce urca printre dune, prin odosul uscat, până 
ajunseră pe un promontoriu nu foarte înalt. Sub ei, o limbă de 
pământ ca un cârlig, învăluită în negura ce se țâra de-a lungul 
țărmului, și dincolo de asta, pe jumătate răsturnată, carena unei 
bărci cu pânze. Se lăsară pe vine în smocurile de iarbă uscată și 
priviră. Ce facem? zise băiatul. 


VP - 128 


Stăm așa și privim, o vreme. 

Mi-e frig. 

Știu. Hai să mergem puţin mai jos. E mai ferit de vânt. 

Ședea ţinându-l pe băiat în faţa lui. larba uscată foșnea 
încetișor. Acolo, în faţă, o pustietate cenușie. Fojgăiala 
nesfârșită a mării. Cât trebuie să stăm aici? zise băiatul. 

Nu mult. 

Crezi că sunt oameni pe barca aia, tati? 

Nu cred. 

Ar cădea cu toţii în apă. 

Da, așa s-ar întâmpla. Vezi vreo urmă? 

Nu. 

Să mai așteptăm puţin. 

Mi-e frig. 

e 

Merseră de-a lungul fâșiei de plajă curbată ca o semilună, 
alegând nisipul tare aflat mai jos de brazda de alge aduse de 
flux. Se opriră. Hainele le fluturau ușor. Cioburi acoperite de-o 
crustă cenușie. Oase de păsări de mare. Linia fluxului marcată 
de o saltea îndesată de ierburi, oase de pește, milioane de oase 
de pește, întinzându-se de-a lungul țărmului cât vedeai cu ochii, 
ca un izoclin al morții. Un uriaș mormânt de sare. Fără sens. 
Fără sens. 

e 

De la capătul limbii de uscat până la barcă erau poate 
patruzeci de metri de străbătut prin apă. Stăteau și se uitau la 
barcă. Vreo douăzeci de metri lungime, complet distrusă, 
înclinată în apa adâncă de trei-patru metri. Fusese o 
ambarcațiune cu două catarge, care se rupseseră aproape de 
punte, și tot ce mai rămăsese erau câțiva tacheți din alamă și 
câţiva montanţi de parmalăc, pe marginea punţii. Și inelul de 
oțel al timonei, care ieșea din cockpit la pupa. Bărbatul se 
răsuci, cercetă plaja și, dincolo de ea, dunele. Apoi îi dădu 
băiatului pistolul, se așeză pe nisip și-ncepu să se desfacă la 
șireturi. 

Ce vrei să faci, tati? 

S-arunc o privire. 

Pot să vin cu tine? 

Nu. Vreau să stai aici. 

Vreau să vin cu tine. 


VP - 129 


Trebuie să stai de pază. În plus, apa e adâncă. 

O să te văd? 

Da. O să mă uit și eu după tine. Ca să mă asigur că totul e OK. 

Vreau să vin cu tine. 

Se opri. Nu poţi, spuse el. Vântul ne-ar lua hainele. Trebuie să 
aibă cineva grijă de ele. 

Împături hainele și le puse unele peste altele. Dumnezeule, ce 
frig era. Se-aplecă și-l sărută pe băiat pe frunte. Nu mai fi 
îngrijorat, spuse el. Stai de pază. Intră gol în apă, se opri, se udă 
pe tot corpul. Apoi alergă, împroșcând stropi, și se scufundă cu 
capul înainte. 

e 

Înotă de-a lungul carenei de oţel și se întoarse călcând apa, 
cu răsuflarea tăiată din pricina frigului. In mijloc, balustrada 
parapetului era chiar sub oglinda apei. Se trase până la pupa. 
Oţelul era cenușiu, erodat de sare, dar încă putea descifra 
literele aurii, mătuite. Pâjaro de Esperanza. Tenerife. Două gruie 
de ambarcaţiune fără bărci de salvare. Se prinse de balustradă 
și se trase în sus, la bord, se răsuci și se ghemui dârdâind pe 
puntea de lemn înclinată. Câteva lungimi de cablu împletit, 
plesnit la cuplaje. Găuri zdrenţuite în lemn, de unde fuseseră 
smulse utilajele. Ce forţă teribilă, să golești puntea de tot ce era 
pe ea. Îi făcu băiatului semn cu mâna, dar băiatul nu-i răspunse. 

e 

Cabina era scundă, cu tavan boltit și hublouri pe laturi. Se 
lăsă pe vine și șterse sarea cenușie, privi înăuntru, dar nu vedea 
nimic. Încercă ușa scundă din lemn de tec, însă era blocată. Se 
izbi în ea cu umărul său ciolănos. Se uită în jur după ceva ce l-ar 
fi putut ajuta s-o forțeze. Nu-și putea stăpâni tremurul, dinţii îi 
clănţăneau. Se gândi să lovească ușa cu latul piciorului, apoi se 
gândi că nu era o idee bună. Işi ţinu cotul cu mâna și izbi din 
nou în ușă. Simţi că cedează. Foarte puţin. Repetă izbitura. 
Tocul se crăpă pe dinăuntru și în sfârșit cedă de tot, iar el 
împinse ușa și păși în jos, pe scara de metal, intrând în cabină. 

e 

În santină bălteau, de-a lungul peretelui despărțitor, hârtii și 
gunoaie. Peste tot, un miros acru. Totul jilav și lipicios. Crezuse 
că ambarcaţiunea fusese jefuită, dar marea era cea care o 
prădase. În mijlocul salonului, era o masă de mahon cu margini 
rabatabile contra ruliului, ușile dulapurilor atârnau deschise și 


VP - 130 


tot ce era din bronz căpătase o nuanţă verde-opac. Traversă 
spre cabinele din față. Pe lângă cambuză. Făină și cafea pe 
podea, conserve pe jumătate strivite și ruginite. Un closet cu 
scaun de toaletă și o chiuvetă din oţel inoxidabil. Lumina 
anemică a mării pătrundea prin hublourile luminatorului. 
Accesorii împrăștiate peste tot. O vestă de salvare plutind în apa 
infiltrată. 
e 
Se-așteptase oarecum să descopere cine știe ce grozăvie, dar 
nu era nimic de acest fel. Saltelele din cabine zăceau azvărlite 
pe jos, așternuturile și hainele fuseseră îngrămădite la perete. 
Totul, ud. Dulapul de la prova avea ușa deschisă, dar era prea 
întuneric să vadă ceva înăuntru. Își înclină capul, păși înăuntru și 
pipăi prin jur. Lăzi adânci, cu capace de lemn prinse-n balamale. 
Accesorii marinărești grămadă pe podea. Începu să le tragă pe 
toate afară, punându-le pe patul înclinat. Pături, îmbrăcăminte 
pentru vreme rea. Dădu peste un pulover umed, pe care și-l 
trase peste cap. Găsi o pereche de cizme marinărești din 
cauciuc galben și o jachetă de nailon, pe care o îmbrăcă și o 
închise la fermoar, își trase pe el pantalonii galbeni, scorțoși, de 
la echipamentul impermeabil, și-și petrecu bretelele pe după 
umeri, după care se-ncălță cu cizmele. Apoi ieși pe punte. 
Băiatul şedea acolo unde-l lăsase, cu ochii la ambarcaţiune. Se 
ridică speriat și bărbatul își dădu seama că, în hainele acelea 
noi, era de nerecunoscut. Eu sunt, strigă el, dar băiatul nu se 
clinti, așa că el îi făcu semn cu mâna și cobori înapoi sub punte. 
e 
În a doua cabină, sub prici, erau sertare rămase la locul lor, 
așa că le zgâlțâi ca să le deblocheze și le trase afară. Manuale și 
documente în spaniolă. Bucăți de săpun. O valiză din piele 
neagră, acoperită cu mucegai, plină de hârtii. Vâri bucăţile de 
săpun în buzunarul jachetei și se ridică. Pe pat, cărți în spaniolă 
puse de-a valma, umflate și deformate de apă. Un singur volum 
pe raft, sprijinit de peretele etanș din faţă. 
e 
Găsi un sac marinăresc din pânză cauciucată, apoi, 
sprijinindu-se de pereți din pricina înclinației ambarcaţiunii, 
străbătu restul punţii, încălțat în cizmele de cauciuc și cu 
pantalonii impermeabili pârâind din pricina frigului. Umplu sacul 
cu tot felul de articole de îmbrăcăminte. O pereche de teniși 


VP - 131 


femeiești i-ar putea veni băiatului, își spuse. Un briceag cu 
mâner de lemn. O pereche de ochelari de soare. Era ceva 
pervers în căutarea lui. Ca și când, pentru a găsi un obiect 
rătăcit, răscolea mai întâi în cele mai improbabile locuri. În 
sfârșit, intră în cambuză. Aprinse aragazul, îl stinse. 
e 

Deblocă și deschise trapa spre compartimentul motorului. Pe 
jumătate inundat, întuneric beznă. Nu mirosea a benzină sau 
ulei. Închise trapa. Sub banchetele din cockpit erau dulăpioare 
în care se găseau perne, pânză pentru vele, unelte de pescuit. 
Într-un dulap din spatele piedestalului timonei, găsi colaci de 
frânghie de nailon, recipiente de oțel pentru gaz și o ladă cu 
scule, făcută din fibră de sticlă. Se-așeză pe podeaua cockpitului 
și cercetă sculele. Ruginite, dar încă în stare de folosință. Clești, 
șurubelniţe, chei fixe. Închise lada, se ridică, se uită după băiat. 
Se făcuse covrig în nisip și dormea cu capul pe maldărul de 
haine. 

e 

După ce duse lada de scule și un recipient cu gaz în cambuză, 
mai dădu o tură prin cabinele principale. Apoi se-apucă să 
cerceteze dulapurile din salon, răsfoi dosarele și hârtiile din 
cutiile de plastic, încercând să găsească jurnalul de bord. Găsi 
un serviciu de porțelan, nefolosit, într-o ladă de lemn plină cu 
rumeguș. Spart aproape în întregime. Un serviciu pentru opt 
persoane, inscripţionat cu numele bărcii. Un cadou, pesemne. 
Scoase o ceașcă de ceai, o învârti în mână, o puse la loc. Ultimul 
lucru pe care-l găsi era o cutie pătrată, din lemn de stejar, 
îmbinată la colţuri în coadă de rândunică, având pe capac o 
plăcuţă de alamă. Se gândi c-ar putea fi o cutie cu umidificator 
pentru ţigări, dar avea altă formă și, când o luă în mână și-i 
simţi greutatea, își dădu seama ce era. Desfăcu încuietorile 
oxidate și-o deschise. Inăuntru se găsea un sextant de bronz, 
vechi de vreo sută de ani. Îl scoase din învelișul de protecţie și-l 
tinu în mână, impresionat de cât de frumos era obiectul. Bronzul 
se mătuise, avea pete verzi de cocleală, purtând amprenta unei 
alte mâini ce-l ţinuse cândva, altfel însă era perfect. Șterse 
cocleala de pe placa pe care era fixat. Hezzaninth, Londra. Il 
puse la ochi și-nvârti rotita. Primul lucru care-l emoţiona, de 
multă vreme. Îl mai tinu puţin în mână, apoi îl potrivi la locul lui, 


VP - 132 


în căptușeala din postav albastru a cutiei, închise capacul, fixă 
încuietorile, puse cutia înapoi în dulap și închise ușa. 

Când ieși din nou pe punte, să se uite după băiat, nu-l mai 
văzu. O clipă de panică, înainte să-l zărească plimbându-se de-a 
lungul plajei, cu pistolul atârnându-i în mână, cu capul lăsat în 
piept. Cum stătea acolo, simțea tangajul ambarcaţiunii care se 
ridica și cobora. Foarte ușor. Se-apropia fluxul, lovindu-se 
molcom de stâncile digului. Se-ntoarse și cobori la loc în cabină. 

e 

Luase colacii de frânghie găsiți în dulap, iar acum le măsură 
diametrul cu palma, trei palme, apoi numără buclele. Douăzeci 
de metri de frânghie. Agăţă colacii de un tachet de pe puntea 
cenușie din lemn de tec și coborî înapoi în cabină. Strânse și- 
ngrămădi totul lângă masă. În dulapul din cambuză, niște 
bidoane de plastic, pentru apă, toate goale, în afară de unul. 
Luă un bidon gol, văzu că plasticul crăpase, pe-acolo se 
scursese apa, și-nțelese că plasticul îngheţase, în cine știe ce 
călătorie fără ţintă a bărcii. Și probabil nu numai o dată. Luă 
bidonul pe jumătate plin, deșurubă capacul, mirosi apa, îl ridică 
la gură cu ambele mâini și bău. Și mai bău o dată. 

e 

Conservele de pe podeaua cambuzei nu păreau să mai poată 
fi recuperate și chiar și-n dulap, erau câteva ruginite rău, iar 
altele dubios de umflate. Etichetele fuseseră toate rupte, însă 
conținutul era notat pe metal cu un marker negru, în spaniolă. 
Înţelegea și nu prea. Le alese, le scutură, le strânse în mână. Le 
puse pe raft, deasupra micului frigider din cambuză. Se gândi că 
poate existau provizii de alimente undeva în cală, dar nu credea 
că mai erau bune de mâncat. Oricum, căruciorul nu putea duce 
prea multe. Îi trecu prin minte că trata cu periculos de mare 
ușurătate pleașca asta, dar apoi își spuse ce-și mai spusese și 
altă dată. Anume că norocul arăta probabil cu totul altfel. Erau 
puţine nopţi în care, zăcând în întuneric, nu-i invidia pe morţi. 

e 

Găsi o cutie de metal cu ulei de măsline și câteva cutii cu 
lapte. Ceai, într-o cutie de tinichea ruginită. Un recipient de 
plastic, cu un produs alimentar pe care nu-l identifică. O cutie pe 
jumătate plină cu cafea. Cercetă metodic rafturile din dulap, 
alegând ce să ia și ce să lase. După ce cără toate lucrurile în 
salon, stivuindu-le lângă scara ce ducea la cabina căpitanului, 


VP - 133 


se-ntoarse în cambuză, deschise lada cu scule și se-apucă să 
demonteze unul dintre arzătoarele micului aragaz pe suspensie 
cardanică. Deconectă furtunul îmbrăcat în țesătură metalică, 
îndepărtă suporturile de aluminiu de pe arzătoare și vâri unul în 
buzunarul jachetei. Cu o cheie fixă, desfăcu fitingurile de alamă, 
apoi arzătoarele. Le scoase din aragaz, fixă furtunul în tubul de 
cuplare al unuia dintre ele, cuplă celălalt capăt al furtunului la 
butelia cu gaz și duse totul în salon. La urmă, îngrămădi pe-o 
folie de plastic niște cutii de suc, conserve de fructe și de 
legume, le-nveli și legă folia cu o cordelină, apoi își dădu jos 
hainele, le puse-n grămada de obiecte strânse, ieși dezbrăcat pe 
punte, se lăsă s-alunece până la balustradă, cu desaga de 
prelată cu tot, se cățără pe balustradă, trecu de cealaltă parte a 
ei și-și dădu drumul în apa cenușie și rece ca gheaţa. 
e 

leși cu greu din apă în lumina pierită a zilei, aruncă desaga de 
prelată pe nisip și se șterse cu palmele pe braţe și pe piept, apoi 
se duse să-și ia hainele. Băiatul îl urma. ÎI tot întreba ce păţise la 
umăr, învineţit din pricina izbiturii în ușa de pe punte. E-n 
regulă, răspunse bărbatul. Nu doare. Am găsit o mulţime de 
lucruri. Ai rabdare și-ai să vezi. 

e 

Alergară pe plajă, ca să mai prindă o rază de lumină. Și dacă 
marea ia barca? zise băiatul. 

N-o ia. 

Ar putea. 

N-o s-o ia. Haide. Ţi-e foame? 

Da. 

O să mâncăm bine în seara asta. Dar trebuie să ne grăbim. 

Mă grăbesc, tati. 

Și s-ar putea să plouă. 

De unde știi? 

După miros. 

A ce miroase? 

A cenușă udă. Haide. 

Apoi se opri. Unde-i pistolul? întrebă. 

Băiatul înlemni. Părea îngrozit. 

Cristoase, spuse bărbatul. Se uită înapoi, pe plajă. Barca nu se 
mai vedea. Se uită la băiat. Băiatul își pusese mâinile-n cap și 


VP - 134 


mai avea puţin și izbucnea în plâns. Îmi pare rău, spuse. Îmi 
pare îngrozitor de rău. 

Bărbatul lăsă jos prelata plină de conserve. Trebuie să ne- 
ntoarcem. 

Îmi pare rău, tati. 

E-n regulă. N-are cum să dispară de-acolo. 

Băiatul stătea așa, cu umerii căzuți. Suspina. Bărbatul se lăsă- 
n genunchi și-l luă în braţe. E-n regulă, spuse el. Eu sunt cel care 
trebuia să aibă grijă s-avem pistolul cu noi și n-am făcut-o. Am 
uitat. 

Îmi pare rău, tati. 

Haide. Suntem OK. Totul e OK. 

e 

Pistolul era unde-l lăsase, în nisip. Bărbatul îl culese de pe jos, 
îl scutură, se-așeză, scoase cuiul cilindrului și i-l dădu băiatului. 
Ține ăsta, spuse el. 

E-n regulă, tati? 

Bineînţeles că e-n regulă. 

Scoase cilindrul și, ţinându-l în mână, suflă nisipul din el, apoi 
i-l dădu băiatului, suflă pe ţeavă, suflă nisipul de pe carcasa de 
metal, după care luă piesele de la băiat și le montă la loc, trase 
cocoșul, îl cobori încet și îl trase din nou. Fixă cilindrul în așa fel, 
încât glonţul adevărat să fie poziţionat sus, cobori cocoșul și 
puse pistolul în hanorac, apoi se ridică-n picioare. Suntem OK, 
spuse. Hai să mergem. 

O să ne prindă întunericul? 

Nu știu. 

O să ne prindă, nu-i așa? 

Haide. O să ne grăbim. 

e 

Întunericul îi prinse, într-adevăr, din urmă. Când ajunseră la 
poteca de pe promontoriu, era prea întuneric să mai distingă 
ceva. Stăteau în vântul ce șuiera dinspre mare, iarba sâsâia în 
jurul lor, băiatul îl ţinea de mână. Trebuie să mergem înainte. 
Haide. 

Nu văd nimic. 

Știu. Pas cu pas. 

OK. 

Să nu-mi dai drumul la mână. 

OK. 


VP - 135 


Indiferent ce se-ntâmplă. 

Indiferent ce se-ntâmplă. 

e 

Mergeau prin întunericul deplin fără să vadă nimic, parcă erau 
orbi. Ținea o mână întinsă-n față, deși nu exista nimic pe acel 
bărăgan de sare de care să se izbească. Hula se auzea tot mai 
departe, dar se orienta și după vânt și, după ce merseră orbește 
mai bine de-o oră, ieșiră dintre ierburi și odos și-ajunseră din 
nou pe nisipul uscat din susul plajei. Vântul sufla mai rece. Il 
proteja pe băiat cu trupul său când, deodată, plaja din faţa lor 
apăru scăpărând din beznă și dispăru din nou. 

Ce-a fost asta, tati? 

E OK. Un fulger. Hai. 

Ridică prelata cu noile bunuri pe umăr, îl luă pe băiat de mână 
și merseră mai departe, călcând de sus pe nisip, asemenea 
cailor la paradă, ca să nu se-mpiedice de vreun lemn adus de 
ape ori să se-ncurce-n buruienile de mare. Lumina cenușie, 
spectrală izbucni din nou peste plajă, în depărtare, un durduit 
slab, înăbușit de întunecime. Cred că ne-am zărit urmele, spuse 
el. 

Înseamnă că mergem în direcţia bună. 

Da. În direcţia bună. 

Mi-e foarte frig, tati. 

Știu. Roagă-te să fulgere. 

e 

Mergeau mai departe. Când fulgerul se abătu din nou asupra 
plajei, văzu că băiatul era îndoit de mijloc și șoptea ceva ca 
pentru sine. Se uită după urmele lor pe plajă, dar nu le vedea. 
Vântul se-nteţise, iar acum bărbatul aștepta să cadă primii 
stropi. Dacă erau prinși noaptea, pe plajă, de-o furtună cu 
tunete și fulgere, aveau să dea de belea. Işi fereau fețele de 
vânt, ţinându-și cu mâinile glugile hanoracelor. Nisipul le 
plesnea pantalonii și gonea în beznă, tunetul bubuia chiar pe 
țărm. Ploaia veni dinspre mare cu putere și pieziș, înțepându-le 
fețele, și bărbatul îl trase pe băiat la pieptul său. 

e 

Stăteau în potopul care se revărsa. Cât merseseră? Aștepta 
fulgerele, dar acestea întârziau, se răriseră, iar când în sfârșit 
căzură unul și-apoi încă unul, știu că furtuna le ștersese urmele. 
Se târâră mai departe prin nisip, în susul plajei, sperând să 


VP - 136 


zărească forma bușteanului unde-și făcuseră tabăra. Curând, 
fulgerele încetară cu totul. Apoi, când vântul își schimbă 
direcția, auzi vag un răpăit îndepărtat. Se opri. Ascultă, spuse el. 
Ce-i? 
Ascultă. 
N-aud nimic. 
Vino. 
Ce-i, tati? 
Prelata. Plouă pe prelată. 
e 
Merseră prin nisip, împiedicându-se de gunoaiele aduse de 
flux. Ajunseră repede la prelată, el îngenunche, lăsă desaga să-i 
cadă pe nisip, pipăi după bolovanii sub care fixase folia și-i 
împinse. Ridică folia și-o trase peste ei, apoi înveli bolovanii cu 
marginile foliei, fixându-le sub ei. Îl dezbrăcă pe băiat de haina 
udă și amândoi se-acoperiră cu păturile, simțind furia ploii ce-i 
lovea prin prelată. Se descotorosi și el de hanorac, îl strânse pe 
băiat la piept și curând adormiră. 
e 
Ploaia se opri în timpul nopţii, iar el se trezi și rămase întins, 
ascultând. Învolburarea grea și bubuitul valurilor, după ce vântul 
se potolise. În zorii anemici, se ridică și porni pe plajă. Furtuna 
umpluse țărmul de gunoaie și de resturi, iar el merse de-a 
lungul liniei fluxului, căutând orice le-ar fi putut fi de folos. În 
apele puţin adânci din spatele digului de care se spărgeau 
valurile, un vechi cadavru se înălța și cobora printre lemnele 
aduse de ape. Ar fi vrut să-l ascundă, ca băiatul să nu-l vadă, 
însă copilul avea dreptate. Ce era de ascuns? Când ajunse 
înapoi, băiatul se trezise, ședea pe nisip și-l urmărea cu privirea. 
Era învelit în pături, după ce întinsese hanoracele ude pe 
ierburile moarte, ca să se usuce. Se-apropie și se-așeză alături 
de el și rămaseră amândoi nemișcaţi, privind apa plumburie 
care se înălța și cobora în spatele talazurilor înspumate. 
e 
Îşi petrecură o bună parte a dimineții descărcând barca. 
Aprinsese un foc, pe care punea din când în când lemne, și 
străbătea plaja gol, tremurând, lăsa cablul de remorcare în nisip 
și se-ncălzea la dogoarea focului, în timp ce băiatul trăgea prin 
valurile mici sacul marinăresc și-l târa pe plajă. Goleau sacul, 
întindeau păturile și îmbrăcămintea pe nisipul cald, să se usuce 


VP - 137 


lângă foc. Erau mult mai multe lucruri în barcă decât puteau ei 
lua și, deși ar fi putut sta pe plajă câteva zile, mâncând pe 
săturate, era primejdios. În noaptea aceea dormiră pe nisip, 
focul ţinea frigul la distanță, lucrurile erau împrăștiate peste tot 
în jurul lor. Se trezi tușind, se ridică, luă o gură de apă, puse mai 
multe lemne pe foc, bușteni întregi care trimiteau spre înalt 
cascade de scântei. Lemnul sărat ardea portocaliu și albăstrui în 
inima focului, iar el stătu multă vreme privind pălălaia. La un 
moment dat, porni în sus pe plajă și umbra lui lungă i-o luă 
înainte, dănţuind după cum ondula vântul flăcările. Tușea. 
Tușea. Se-ndoi de mijloc, cu mâinile pe genunchi. Gust de 
sânge. Valurile molcome se târau și se retrăgeau în întuneric, iar 
el se gândi la viaţa lui, dar n-avea nicio viaţă și, după o vreme, 
se-ntoarse. Scoase o conservă de piersici din sac, o deschise, 
șezu în faţa focului și o mâncă încet, cu lingura, în timp ce 
băiatul dormea. Focul se sumeţea în vânt, scânteile goneau la 
vale, pe nisip. Tinea conserva goală între labele picioarelor. 
Fiecare zi e o minciună, își spuse. Dar tu ești pe moarte. Asta nu 
e o minciună. 
e 

Duseră noile provizii, puse în folie sau în pături, până la 
căruciorul aflat mai încolo pe plajă și așezară totul înăuntru. 
Băiatul se-ncărcase cu prea multe, așa că, atunci când se opriră 
să se odihnească, el îi luă o parte din lucruri și le puse laolaltă 
cu ale sale. Barca se mutase puţin din loc în timpul furtunii. 
Rămase o vreme cu privirile la ea. Băiatul îl urmărea atent. Vrei 
să te duci acolo? întrebă el. 

Cred că da. Să mai arunc o privire. 

Mi-e puţin teamă. 

N-are de ce. Stai de pază. 

Acum avem mai multe decât putem duce. 

Știu. Vreau doar să mai arunc o privire. 

OK. 

o... 

Străbătu încă o dată barca de la prora la pupa. Oprește-te. 
Gândește-te. Se-așeză pe podeaua salonului, cu picioarele în 
cizme de cauciuc proptite de postamentul mesei. Se-ntuneca 
deja. Incercă să-și amintească ce știa despre ambarcaţiuni. Se 
ridică și ieși pe punte. Băiatul şedea lângă foc. Cobori în cockpit, 
se-așeză pe banchetă, sprijinindu-se cu spatele de peretele 


VP - 138 


etanș, cu picioarele pe punte, aproape la nivelul ochilor. Nu era 
îmbrăcat decât în pulover și pantaloni impermeabili, iar acestea 
nu-i prea ţineau de cald, așa că tremura încontinuu. Când să se 
ridice de-acolo, își dădu seama că, până-n clipa aceea, se uitase 
la încuietorile de pe peretele etanș din partea cealaltă a 
cockpitului. Erau patru. Din oţel inoxidabil. Cândva, banchetele 
avuseseră și perne, vedea încă legăturile de la colţuri, din care 
fuseseră smulse. In partea de jos a peretelui, la mijloc, chiar 
deasupra locului de pe banchetă, se zărea o fâșie de plastic 
ieșită în afară, îndoită și cusută la vârf. Se uită din nou la 
încuietori. Erau niște zăvoare rotative, cu aripioare pentru 
degetul mare. Se ridică, îngenunche pe banchetă și răsuci 
fiecare încuietoare spre stânga. Aveau mecanisme pe bază de 
drot și, după ce le desfăcu pe toate, apucă fâșia de plastic de la 
baza peretelui, trase, iar placajul alunecă în jos și se desprinse 
de tot. lnăuntru, sub punte, era un locaș ce conţinea câteva 
pânze împăturite și ceva ce semăna cu o barcă pneumatică 
pentru două persoane, făcută sul și legată cu corzi elastice. O 
pereche de vâsle mici, de plastic. O cutie cu rachete de 
semnalizare. In spatele ei, o ladă cu tot felul de scule, cu 
capacul sigilat cu bandă adezivă. Scoase cutia de-acolo, găsi 
capătul benzii, o dezlipi de jur împrejur, desfăcu încuietorile cu 
clape cromate și deschise cutia. lnăuntru, o lanternă galbenă 
din plastic, un proiector cu lumină intermitentă, alimentat cu 
pilă uscată, o trusă de prim ajutor, o radiobaliză din plastic 
galben. Și o cutie neagră din plastic, de dimensiunea unei cărţi. 
O scoase, desfăcu clapele și-o deschise, înăuntru, un vechi pistol 
de semnalizare, de 37 mm, din bronz. Îl scoase cu ambele mâini 
din culcușul lui, îl întoarse pe-o parte și pe alta, se uită la el. 
Apăsă pârghia de blocare și-l deschise. Locașul era gol, dar, într- 
un container de plastic, erau opt cartușe de semnalizare scurte, 
groase, aparent neatinse. Puse pistolul înapoi în cutie, închise 
capacul și fixă clapele. 
e 

leși pe țărm tremurând și tușind, se-nveli într-o pătură și se- 
așeză pe nisipul cald, în faţa focului, punând cutiile lângă el. 
Băiatul se lăsă pe vine și-ncercă să-l cuprindă cu brațele, ceea 
ce măcar aduse un zâmbet pe chipul lui. Ce-ai găsit, tati? 
întrebă el. 


VP - 139 


Am găsit o trusă de prim ajutor. Și-am găsit un pistol de 
semnalizare. 

Ce-i aia? 

O să-ți arăt. E ceva care luminează. 

Asta te-ai dus să cauţi? 

Da. 

De unde știai că e acolo? 

Ei, speram să fie-acolo. Restul a fost noroc. 

Deschise cutia și-o răsuci spre băiat, ca să vadă. 

E o armă. 

O armă de semnalizare. Trage o chestie în aer, care face o 
lumină mare. 

Pot să mă uit la ea? 

Bineînţeles. 

Băiatul scoase arma din cutie și-o ţinu în mână. Poţi să-mpuști 
pe cineva cu asta? întrebă el. 

Ai putea. 

Și l-ar omori? 

Nu. Dar i-ar putea da foc. 

De-asta ai luat-o? 

Da. 

Pentru că n-ai cui să semnalizezi. Nu-i așa? 

Așa e. 

Aș vrea să văd cum face. 

Adică să tragi cu ea? 

Da. 

Putem să tragem cu ea. 

Pe bune? 

Da. 

În întuneric? 

Da. În întuneric. 

Ar fi ca un fel de sărbătoare. 

Ca o sărbătoare. Da. 

Putem să tragem în seara asta? 

De ce nu? 

E-ncărcată? 

Nu. Dar o putem încărca. 

Băiatul stătea cu pistolul în mână. ÎI îndreptă spre mare. 
Maaaamă, făcu el. 


VP - 140 


Se-mbrăcă și porniră în jos pe plajă, ducând ultima pradă. 
Unde crezi că s-au dus oamenii, tati? 

Cei de pe vas? 

Da. 

Nu știu. 

Crezi c-au murit? 

Nu știu. 

Dar șansele nu le sunt favorabile. 

Bărbatul zâmbi. Șansele nu le sunt favorabile? 

Nu. Nu-i așa? 

Ba da. Probabil că așa e. 

Cred c-au murit. 

S-ar putea să fi murit. 

Cred că asta li s-a-ntâmplat. 

S-ar putea să fie vii, pe undeva, spuse bărbatul. E posibil. 

Băiatul nu răspunse. Merseră mai departe. Își înveliseră 
picioarele în pânză de velă și, peste aceasta, își legaseră drept 
papuci niște bucăţi de plastic tăiate dintr-o prelată, astfel încât 
lăsau urme ciudate în nisip. Se gândi la băiat și la gândurile lui 
și, într-un târziu, spuse: Probabil că ai dreptate. Probabil c-au 
murit, așa cred și eu. 

Pentru că, dac-ar fi vii, ar însemna că noi le-am luat lucrurile. 

Dar noi nu le luăm lucrurile. 

Știu. 

Bine. 

Și câți oameni crezi că sunt în viață? 

În lume? 

În lume. Da. 

Nu știu. Hai să ne oprim, să ne odihnim. 

OK. 

Se-așezară între boccele. 

Cât putem sta aici, tati? 

M-ai mai întrebat asta. 

Știu. 

O să vedem. 

Asta-nseamnă că nu foarte mult. 

Probabil. 

Băiatul scobea găuri în nisip cu degetele, până când făcu un 
cerc. Bărbatul îl privea. Nu știu câţi oameni sunt, spuse el. Nu 
cred că mulți. 


VP - 141 


Ştiu. 

Își trase pătura pe umeri și privi de-a lungul plajei cenușii, 
pustii. 

Ce-i? zise bărbatul. 

Nimic. 

Ba nu. Spune-mi. 

Ar putea să mai fie oameni vii în altă parte. 

În altă parte? 

Nu știu. Pe undeva. 

Adică altundeva decât pe pământ? 

Da. 

Nu cred. N-ar putea trăi în altă parte. 

Nici dac-ar putea ajunge acolo? 

Nici. 

Băiatul își feri privirile. 

Ce-i? zise bărbatul. 

El clătină din cap. Nu știu ce facem noi aici, spuse el. 

Bărbatul dădu să răspundă. Dar nu răspunse. După o vreme, 
zise: Mai sunt oameni. Mai sunt oameni și-o să-i găsim. Ai să 
vezi. 

e 

Pregăti cina, în timp ce băiatul se juca în nisip. Avea o spatulă 
făcută dintr-o conservă turtită și cu ea construi un mic sat. 
Desenă o reţea de străzi. Bărbatul se-apropie, se-așeză pe vine 
și privi. Băiatul își ridică ochii spre el. O să-l înghită oceanul, așa- 
i? întrebă el. 

Da. 

Nu-i nimic. 

Știi să scrii alfabetul? 

Știu. 

N-am mai făcut lecții. 

Așa e. 

Poţi să scrii ceva pe nisip? 

Ce-ar fi să scriem o scrisoare către băieţii buni? Ca atunci 
când vin pe-aici să știe c-am fost și noi. Am putea s-o scriem 
acolo sus, unde n-ajunge apa. 

Și dac-o văd băieţii răi? 

Mda. 

N-ar fi trebuit să spun asta. Am putea să le scriem o scrisoare. 

Băiatul clătină din cap. 


VP - 142 


E OK, spuse el. 

e 

Încărcă pistolul de semnalizare și, de cum se-ntunecă, 
merseră pe plajă, departe de foc, iar bărbatul îl întrebă pe băiat 
dacă vrea să tragă el. 

Trage tu, tati. Tu știi cum se face. 

OK. 

Trase cocoșul și ținti în sus, peste golf, apoi apăsă pe trăgaci. 
Semnalul luminos se arcui în sus, în întuneric, cu un sfârâit 
prelung,  explodă undeva deasupra apei, într-o lumină 
înceţoșată, și rămase atârnând acolo. Nervurile fierbinţi de 
magneziu plutiră încet în jos, prin beznă, iar apa gălbuie de 
lângă țărm tresări într-o scăpărare și dispăru apoi treptat. Se 
uită în jos, la chipul ridicat al băiatului. 

N-ar putea s-o vadă de foarte departe, nu-i așa, tati? 

Cine? 

Oricine. 

Nu. De departe, nu. 

Dac-ai vrea s-arăţi unde ești. 

Adică s-arăţi băieților buni? 

Da. Sau oricui vrei. 

Cam cui? 

Nu știu. 

să zicem, lui Dumnezeu? 

Mda. Poate cuiva ca el. 

e 

A doua zi dimineața, făcu focul și plecă pe plajă, în timp ce 
băiatul încă dormea. Nu plecase de mult, dar simţea o neliniște 
ciudată și, când se întoarse, băiatul stătea în picioare pe plajă, 
învelit în pătură, așteptându-l. Grăbi pașii. Până s-ajungă la el, 
băiatul se-așezase. 

Ce s-a-ntâmplat? întrebă el. Ce s-a-ntâmplat? 

Nu mă simt bine, tati. 

Îi puse mâna pe frunte. Ardea. Îl luă în braţe și-l duse la foc. E- 
n regulă, spuse el. O să te faci bine. 

Cred c-o să vomit. 

E-n regulă. 

Îngenunche lângă el pe nisip și-i ţinu fruntea, în timp ce 
băiatul se-aplecă în faţă și vomită. Îl șterse la gură cu mâna. Îmi 
pare rău, spuse băiatul. Șșșt. N-ai greșit cu nimic. 


VP - 143 


e 
Îl duse-n braţe până la tabără și-l acoperi cu pături, încercă 
să-i dea niște apă. Puse mai multe lemne pe foc, îngenunche 
lângă el și-i puse mâna pe frunte. O să te faci bine, spuse el. Era 
îngrozit. 
Nu pleca, spuse băiatul. 
Bineînţeles că nu plec. 
Nici măcar puţin. 
Nu. Sunt aici. 
OK. OK, tati. 
e 
ÎI tinu strâns în brațe toată noaptea, ațipind și trezindu-se 
îngrozit, căutându-i inima. A doua zi dimineața, starea nu i se 
îmbunătăţise. Încercă să-i dea niște suc, dar băiatul nu voia să 
bea. Puse mâna pe fruntea lui, conjurând o răcorire ce nu 
venea. Îi șterse buzele albe în timp ce dormea. O să fac ce-am 
promis, șopti el. Orice-ar fi. N-o să te trimit în beznă de unul 
singur. 
e 
Căută în trusa de prim ajutor luată din barcă, dar nu prea găsi 
nimic ce i-ar fi putut fi de folos. Aspirină. Fașe, dezinfectant. 
Niște antibiotice, însă expirate. Dar asta avea, nimic altceva, și-l 
ajută pe băiat să ia o gură de apă, după ce-i pusese o capsulă 
pe limbă. Era ud tot de sudoare. Luase păturile de pe el, iar 
acum îi desfăcu hanoracul, îl dezbrăcă de toate hainele și-l 
îndepărtă de foc. Băiatul își ridică privirile. Mi-e atât de frig, 
spuse el. 
Știu. Dar ai temperatură foarte mare și trebuie să ţi-o scădem 
puţin. 
Îmi dai o pătură? 
Da. Bineînţeles. 
N-o să pleci. 
Nu. N-o să plec. 
e 
Duse hainele murdare ale băiatului la mare și le spălă, 
tremurând în apa rece și sărată, gol de la mijloc în jos, le clăti cu 
apă din belșug și le stoarse. Le-ntinse lângă foc, pe bețe înfipte 
pieziș în nisip, puse mai multe lemne, apoi se duse și se-așeză 
lângă băiat, mângâindu-i părul murdar. Seara, deschise o 
conservă de supă, o puse pe jar, mâncă și se uită cum coboară 


VP - 144 


întunericul. Când se trezi, zăcea înfrigurat pe nisip, focul se 
stinsese aproape de tot, iar noaptea era deplină. Se ridică 
disperat în capul oaselor și puse mâna pe băiat. Da, șopti el. Da. 
e 
Reaprinse focul, luă o cârpă, o udă și-o puse pe fruntea 
băiatului. Zorii iernatici se iveau încet și, când se lumină destul 
ca să vadă, se duse în pădurea din spatele dunelor, de unde se 
întoarse trăgând după el un morman de crengi și vreascuri, pe 
care se-apucă să le rupă și să le stivuiască lângă foc. Zdrobi 
aspirine într-o cană și le dizolvă în apă, puse niște zahăr 
înăuntru, se-așeză lângă băiat, îi înălţă capul și-i ţinu ceașca la 
buze, ca să bea. 
e 
Se depărtă pe plajă, îndoit de mijloc, tușind. Se opri și se uită 
la valurile întunecate. Se clătina de epuizare. Se-ntoarse și se- 
așeză lângă băiat, împături cârpa pe partea cealaltă, îi șterse 
fața și-i puse cârpa înapoi pe frunte. Trebuie să stai aproape, 
spuse el. Trebuie să fii rapid. Ca să poţi fi cu el. Ține-l strâns la 
piept. Ultima zi a lumii. 
e 
Băiatul dormi toată ziua. Îl trezea din când în când, ca să-i dea 
să bea apă îndulcită, dar băiatul avea gătlejul atât de uscat, că 
se-neca și horcăia. Trebuie să bei, îi spuse. OK, șuieră el. Infipse 
cana în nisip, lângă băiat, îi puse pătura îndoită drept pernă, sub 
capul asudat, și-l acoperi. Ți-e frig? întrebă el. Dar băiatul 
adormise. 
e 
Încercă să stea de veghe toată noaptea, dar nu reuși. Se 
trezea mereu, se ridica în capul oaselor, își trăgea palme ori se 
ridica-n picioare și punea lemne pe foc. ÎI lua pe băiat în brațe, 
se-apleca să-i asculte respiraţia chinuită. Mâna sa pe coastele 
lui subţiri, ca niște spiţe. Se duse pe plajă, până la marginea 
luminii, se opri acolo cu pumnii încleștaţi pe creștet și căzu în 
genunchi, plângând de mânie. 
e 
În noaptea aceea, plouă scurt, un ropot ușor pe prelată. Trase 
prelata peste ei și zăcu acolo, ţinându-l pe băiat îmbrățișat, 
privind prin plastic flăcările albastre. Căzu într-un somn fără 
vise. 


VP - 145 


Când se trezi din nou, aproape că nu mai știa unde se află. 
Focul murise, ploaia încetase. Dădu la o parte prelata, se ridică 
în coate. Lumina cenușie a zilei. Băiatul îl privea. Tati, spuse el. 

Da. Sunt aici. 

Pot să beau puţină apă? 

Da. Bineînțeles că poţi. Cum te simţi? 

Cam ciudat. 

Ți-e foame? 

Mi-e foarte sete. 

Mă duc după apă. 

Dădu păturile la o parte, se ridică, merse pe plajă pe lângă 
focul stins, luă ceașca băiatului, o umplu cu apă din bidonul de 
plastic, se întoarse, îngenunche și-i ţinu ceașca să bea. O să te 
faci bine, spuse el. Băiatul bău. Dădu din cap și se uită la tatăl 
său. Apoi bău și restul de apă. Mai vreau, spuse el. 

e 

Făcu focul și puse hainele ude ale băiatului la uscat pe bețele 
piezișe, apoi îi aduse o ceașcă de suc de mere. Îți amintești 
ceva? întrebă el. 

Ce să-mi amintesc? 

Că ţi-a fost rău. 

Imi amintesc c-ai tras cu pistolul de semnalizare. 

Iti amintești cum am adus lucrurile de pe vas? 

Stătea și sorbea din suc. Își ridică privirile. Nu-s retardat, 
spuse el. 

Știu. 

Am avut niște vise tare ciudate. 

Ce-ai visat? 

Nu vreau să-ţi spun. 

Bine. Vreau să te speli pe dinți. 

Cu pastă de dinţi adevărată. 

Da. 

OK. 

e 

Controlă toate conservele, dar nu găsi nimic suspect. Azvârli 
câteva care arătau prea ruginite. În acea seară, stătură la foc și 
băiatul bău supă fierbinte, iar bărbatul îi întoarse hainele 
aburinde pe bețe și stătu și-l privi, până când băiatul se simți 
stânjenit. Nu te mai uita la mine, tati. 

OK. 


VP - 146 


Dar continuă să-l privească. 

e 

Peste două zile, se plimbau pe plajă până la promontoriu și- 
napoi, târșâindu-și picioarele în botoșii de folie. Mâncau pe 
săturate, iar bărbatul legă o pânză de velă de doi pari, ca 
paravan împotriva vântului. Aleseră dintre provizii numai câte 
puteau duce în cărucior și bărbatul se gândi c-ar putea pleca 
peste două zile. Apoi, întorcându-se în tabără pe seară, văzu 
urme de cizme. Se opri și se uită de-a lungul plajei. O, Cristoase, 
spuse. O, Cristoase. 

Ce-i, tati? 

Scoase pistolul de la brâu. Vino, spuse. Grăbește-te. 

e 

Prelata dispăruse. Păturile. Sticla cu apă și proviziile de 
alimente din tabără. Pânza de velă fusese măturată de vânt 
printre dune. Încălţările dispăruseră. Alergă spre desișul de 
odos, unde lăsase căruciorul, dar acesta dispăruse. Totul. 
Imbecilule, spuse. Imbecilule. 

Băiatul stătea acolo, cu ochii mari. Ce s-a-ntâmplat, tati? 

Au luat totul. Vino. 

Băiatul își ridică privirile spre el. Ochii îi înotau în lacrimi. 

Stai lângă mine, spuse bărbatul. Stai numai lângă mine. 

e 

Vedea urmele căruciorului, acolo unde se-adânciseră în 
nisipul moale. Urme de cizme. Câte? Le pierdu pe terenul mai 
solid de dincolo de ferigi, apoi le regăsi. Când ajunseră-n drum, 
îl opri pe băiat cu mâna. Drumul era expus vântului dinspre 
mare, care-l curățase de cenușă, cu excepția câtorva petice, ici 
și colo. Nu păși pe drum, spuse el. Și nu mai plânge. Trebuie să 
ne curățăm bine picioarele de nisip. Aici. Șezi. 

Desfăcu învelitorile, le scutură, apoi le legă la loc. Vreau să m- 
ajuţi, spuse el. Căutăm nisip. Nisip pe drum. Oricât de puțin. Ca 
să vedem pe unde-au luat-o. OK? 

OK. 

e 

Porniră pe asfalt în direcții opuse. Nu mersese prea departe, 
când îl auzi pe băiat strigând. Aici, tati. Pe-aici au luat-o. Când 
ajunse acolo, băiatul stătea pe vine în drum. Uite-aici, spuse. 
Cam o jumătate de linguriţă de nisip, căzut de undeva de sub 


VP - 147 


cărucior. Bărbatul se ridică-n picioare și se uită pe drum, la vale. 
Bună treabă, spuse. Să mergem. 
e 

Porniră la trap mărunt. Credea c-o să reziste, dar nu izbuti. Fu 
nevoit să se oprească, se aplecă în față și tuși. Se uită-n sus la 
băiat, respirând șuierat. Va trebui să mergem mai încet, spuse 
el. Dacă ne-aud, o să se-ascundă lângă drum. Hai. 

Câţi sunt, tati? 

Nu știu. Poate numai unul. 

O să-i omorâm? 

Nu știu. 

e 

Merseră mai departe. Se făcuse deja târziu, dar le mai luă o 
oră până să-l ajungă din urmă pe hoțul care mergea în fața lor, 
aplecat deasupra căruciorului, împingându-l cu greu pe drum. 
Când se uită în spate și-i văzu, încercă să fugă cu tot cu pradă, 
dar încercarea era zadarnică, așa că, în cele din urmă, se opri și 
se postă în spatele căruciorului, ţinând în mână un cuţit de 
măcelar. Zărind pistolul, se dădu înapoi, dar nu lăsă cuțitul din 
mână. 

Pleacă de lângă cărucior, spuse bărbatul. 

Se uită la ei. Se uită la băiat. Era un proscris din cine știe ce 
obște, cu degetele de la mâna dreaptă retezate, încercă să și-o 
ascundă la spate. Arăta ca un fel de spatulă cărnoasă. 
Căruciorul era supraîncărcat. Luase totul. 

Pleacă de lângă cărucior și pune jos cuțitul. 

Se uită în jur. Ca și când ar fi putut primi ajutor de undeva. 
Costeliv, dușmănos, bărbos, murdar. Haina de plastic lipită cu 
bandă adezivă. Pistolul era cu dublă acţiune, cu toate astea, 
bărbatul trase cocoșul. Două declicuri sonore. Altfel, răsuflările 
lor ca una singură, în liniștea ținutului aceluia plin de sare. Îi 
simţea mirosul prin hainele puturoase. Dacă nu lași cuțitul jos și 
nu pleci de lângă cărucior, spuse bărbatul, îți zbor creierii. Hoţul 
se uită la copil și ceea ce văzu avu darul să-l potolească. Puse 
cuțitul pe pături, se-ndepărtă cu spatele și se opri. 

În spate. Mai mult. 

Se supuse. 

Tati? zise băiatul. 

Taci. 

Nu-și lua ochii de la hoț. Blestemat să fii, spuse. 


VP - 148 


Tati, te rog, nu-l omori pe omul ăsta. 

Ochii hoțului săreau înnebuniţi de la unul la altul. Băiatul 
plângea. 

Măi, omule, spuse el. Am făcut ce mi-ai spus. Ascultă-l pe 
băiat. 

Dezbracă-te. 

Ce? 

Dezbracă-te. De toate afurisitele-alea de bulendre. 

Măi, omule. Nu face asta. 

Te omor acum, pe loc. 

Nu face asta, omule. 

Nu-ţi spun a doua oară. 

Bine. Bine. Numa' nu te ambala. 

Se dezbrăcă încet și-și puse zdrenţele soioase în drum. 

Ghetele. 

Măi, omule. 

Ghetele. 

Hoţul se uită la băiat. Băiatul se-ntorsese cu spatele și-și 
pusese mâinile la urechi. OK, zise. OK. Se-așeză gol pușcă în 
drum și-ncepu să-și desfacă încălțările de piele putrezită, legate 
cu șireturi de tălpi. Cu ele-n mână, se ridică. 

Pune-le-n cărucior. 

Păși în faţă și puse încălţările peste pături, în vârful 
căruciorului, apoi se dădu îndărăt. Stătea în drum despuiat, 
jegos, lihnit. Acoperindu-se cu mâna. Il apucase tremuratul. 

Pune și hainele-n cărucior. 

Se aplecă, strânse zdrenţele de pe jos și le puse peste 
încălțări. Stătea cu braţele încolăcite în jurul trupului. Nu face 
asta, omule. 

Nu ţi-a păsat când ne-ai făcut-o nouă. 

Te implor. 

Tati, spuse băiatul. 

Hai, omule. Ascultă-l pe băiat. 

Ai încercat să ne omori. 

Mor de foame, omule. Și tu ai fi făcut același lucru. 

Ne-ai luat totul. 

Măi, omule. O să mor. 

Te las așa cum ne-ai lăsat și tu pe noi. 

Măi, omule. Te implor. 


VP - 149 


Trase căruciorul înapoi, îl întoarse, puse pistolul în vârf și se 
uită la băiat. Să mergem, spuse. Și porniră la drum, spre sud, 
băiatul plângând și uitându-se-n urmă la creatura goală pușcă, 
slabă ca un ţâr, care stătea în drum dârdâind, cu braţele 
încolăcite în jurul trupului. Ah, tati, hohoti băiatul. 

Încetează. 

Nu pot. 

Ce crezi că ni s-ar fi întâmplat dacă nu l-am fi prins? 
Încetează. 

Încerc. 

e 

Când ajunseră la cotul drumului, omul se afla tot acolo. N- 
avea unde să se ducă. Băiatul continua să se uite în urmă și, 
când nu-l mai văzu, se opri și se-așeză în mijlocul drumului, 
plângând. Bărbatul se opri și el și-l privi pe băiat. Scotoci în 
cărucior după pantofi, îi scoase, se-așeză și-ncepu să desfacă 
învelitorile de pe picioarele băiatului. Trebuie să-ncetezi cu 
plânsul, spuse el. 

Nu pot. 

II încălţă pe băiat, se-ncălţă și el, se ridică și-o luă înapoi pe 
drum, dar nu-l mai văzu pe hoţ. Reveni lângă băiat. A plecat, 
spuse el. Hai să mergem. a 

N-a plecat, spuse băiatul. Işi ridică privirile. Chipul mânjit de 
funingine. N-a plecat. 

Și ce vrei să facem? 

Să-l ajutăm, tati. Să-l ajutăm, atât. 

Bărbatul se uită în urmă, pe drum. 

Era doar flămând, tati. O să moară. 

Oricum o să moară. 

E atât de speriat, tati. 

Bărbatul se lăsă pe vine și se uită la el. Mi-e frică, spuse el. 
Înţelegi? Mi-e frică. 

Băiatul nu răspunse. Stătea doar acolo, cu capul în piept, 
plângând. 

Nu tu ești ăla care trebuie să-și facă griji pentru toate. 

Băiatul murmură ceva, dar bărbatul nu pricepu. Ce? întrebă 
el. 

Își ridică spre el chipul ud și murdar. Ba da, eu sunt, zise. Eu 
sunt acela. 


VP - 150 


Împinseră căruciorul, care abia se mai ţinea pe roţi, înapoi pe 
drum, se opriră acolo, în frig și-n întunericul tot mai compact, și 
strigară, dar nu se-arătă nimeni. 

l-e teamă să răspundă, tati. 

Aici ne-am oprit atunci? 

Nu știu. Așa cred. 

Continuară să meargă, strigând în amurgul pustiu, iar vocile 
lor se pierdeau peste ţinuturile acelea de coastă, din ce în ce 
mai întunecate. Se opriră, își făcură mâinile pâlnie și strigară 
zadarnic în pustietate. În cele din urmă, bărbatul puse maldărul 
de haine și încălțările omului în mijlocul drumului. Puse și-o 
piatră peste ele. Trebuie să mergem, spuse el. Trebuie să 
mergem. 

[] 

Găsiră un loc uscat unde să poposească peste noapte, dar nu 
aprinseră niciun foc. Bărbatul alese câteva conserve pentru 
cină, le încălzi pe arzător și mâncară, și-n tot acest timp băiatul 
nu scoase un cuvânt. Bărbatul încercă să-i zărească fața la 
flacăra albăstruie a arzătorului. Nu voiam să-l omor, spuse el. 
Dar băiatul nu răspunse. Se înveliră în pături și zăcură acolo, în 
întuneric. | se păru că aude marea, dar poate era vântul. Știa că 
băiatul e treaz după cum respira și, după o vreme, băiatul 
spuse: Dar l-am omorât. 

[] 

A doua zi dimineaţa, mâncară și porniră la drum. Căruciorul 
era atât de încărcat, încât abia îl puteau împinge, iar roţile mai 
aveau puţin și cedau. Drumul urma cotiturile coastei, smocuri 
uscate de tătarcă atârnau pe asfalt. Marea de culoarea 
plumbului se mișca în depărtare. Tăcerea. Când se trezi în acea 
noapte, aproape că zări conturul copacilor în lumina opacă, 
neagră-cenușie a lunii ce traversa cerul, dincolo de cercul de 
întuneric; se-ntoarse cu spatele la băiat și tuși. Undeva, departe, 
se simțea miros de ploaie. Băiatul era treaz. Trebuie să-mi 
vorbești, spuse el. 

Încerc. 

Îmi pare rău că te-am trezit. 

Nu-i nimic. 

Se ridică și se îndreptă spre drum. Șerpuirea lui neagră între 
un întuneric și altul. Apoi un huruit surd, îndepărtat. Nu de 
tunet. Îl simţeai sub tălpi. Un zgomot ce nu putea fi comparat cu 


VP - 151 


nimic, prin urmare nu putea fi descris. Ceva imponderabil 
mișcându-se acolo, în  întunecime. Pământul însuși 
contractându-se din pricina frigului. Nicio replică. Ce anotimp 
era? Ce vârstă avea copilul? leși în drum și se opri. Tăcerea. 
Salpetrul? uscându-se în pământ. Scheletele mânjite cu noroi ale 
orașelor inundate, arse până la marginea apei. La o răscruce, 
pământ acoperit de dolmene, unde oasele grăitoare ale 
oracolelor se prefăceau încet în praf și pulbere. Niciun alt 
zgomot decât al vântului. Ce vei spune? Un om viu să fi rostit 
aceste vorbe? Și-a ascuţit oare pana cu micul său cuțit, pentru a 
izvodi aceste lucruri cu sevă de porumbar sau negru de fum? 
Intr-o anume clipă, ce poate fi aflată și trecută pe răboj? Acum 
vine să-mi fure ochii. Să-mi pecetluiască gura cu ţărână. 
e 

Luă încă o dată la rând conservele, una după alta, ținându-le 
în mână și strângându-le ca și când era la un aprozar și încerca 
fructele, să vadă cât sunt de coapte. Puse deoparte două ce-i 
păreau dubioase, împachetă restul, puse în cărucior ce mai era 
de pus și se așternură din nou la drum. Peste trei zile, ajungeau 
la un mic oraș-port. Ascunseră căruciorul într-un garaj din 
spatele unei case, îngrămădiră niște lăzi vechi peste el și-apoi 
stătură în casă, la pândă, să vadă dacă vine cineva. Nu veni 
nimeni. Bărbatul inspectă dulapurile, dar nu găsi nimic. Îi trebuia 
vitamina D pentru băiat, ca să nu ajungă rahitic. Se opri lângă 
chiuvetă și se uită în jos, pe alee. O lumină ca de acuarelă 
îngheţând pe ochiurile de geam murdare. Băiatul şedea prăbușit 
pe masă, cu capul pe braţe. 

a 

Merseră prin oraș și-n jos, spre docuri. Nici țipenie. Își ținea 
arma în buzunarul hainei și pistolul de semnalizare în mână. 
leșiră pe dig, ale cărui scânduri negeluite erau date cu smoală și 
fixate cu scoabe de buștenii de dedesubt. Bolarzi de lemn. Iz de 
sare și creozot, venind dinspre golf. Pe malul îndepărtat, un șir 
de depozite și silueta unui rezervor roșu de rugină. O macara de 
schelă înaltă, pe cerul posomorât. Nu-i suflet de om pe-aici, 
spuse el. Băiatul nu răspunse. 


3 În original, salitter - termen al misticului german creștin Jakob Böhme (sec. al XVII- 
lea), însemnând substanţa lui Dumnezeu (literal, „sare din piatră”). 


VP - 152 


Împinseră căruciorul de-a lungul străzilor dosnice și peste 
șinele de cale ferată și-ajunseră din nou pe drumul principal, în 
celălalt capăt al orașului. Când treceau prin dreptul ultimei case 
dintr-un șir de construcţii de lemn deprimante, ceva îi șuieră pe 
lângă cap, se lovi de pavaj, ricoșă și se frânse de clădirea din 
partea cealaltă a străzii. Îl smuci pe băiat și se trânti peste el, 
smuci și căruciorul, încercând să-l tragă spre ei. Căruciorul se- 
nclină și se răsturnă, iar prelata și păturile alunecară în stradă. 
La o fereastră de la etajul casei, văzu un om încordând un arc în 
direcția lor și-atunci împinse capul băiatului în jos și-ncercă să-l 
acopere cu trupul său. Auzi vibrația surdă a corzii și simţi o 
durere ascuţită, fierbinte în picior. Ah, nemernicule, spuse. 
Nemernicule. Trase cu putere păturile într-o parte, se-ntinse, 
apucă pistolul de semnalizare, îl ridică, trase cocoșul și-și sprijini 
brațul de marginea căruciorului. Băiatul se lipise de el. Când 
omul se dădu îndărăt din dreptul ferestrei, ca să încordeze din 
nou arcul, bărbatul apăsă pe trăgaci. Scăpărarea ţâșni în sus 
spre fereastră, într-un arc lung și alb, apoi îl auziră pe om 
ţipând. Îl împinse pe băiat în jos cu putere, trase păturile peste 
el. Nu te mișca, spuse. Nu te mișca și nu te uita. Trase toate 
păturile jos, pe pavaj, căutând cutia pistolului. În sfârșit, aceasta 
căzu din cărucior, o apucă, o deschise, scoase cartușele, încărcă 
pistolul, îl închise și puse celelalte cartușe-n buzunar. Rămăi 
exact așa, șopti el. Îl pipăi ușurel pe băiat prin pături, se ridică și 
traversă șchiopătând strada. 

e 

Intră în casă pe ușa din spate, ținând pistolul de semnalizare 
la nivelul șoldului. Casa fusese golită de tot, nu rămăseseră 
decât pereţii. Înaintă până-n sufragerie și se opri la piciorul 
scării. Ascultă dacă răzbătea vreun zgomot din camerele de la 
etaj. Se uită pe fereastra de la stradă, către locul unde 
căruciorul zăcea răsturnat, apoi începu să urce scara. 

e 

O femeie ședea în colţ, ținând în brațe un bărbat. Își scosese 
haina ca să-l acopere. Cum dădu cu ochii de el, începu să-l 
înjure. Racheta de semnalizare arsese pe podea, lăsând o 
moviliţă de cenușă albă, iar în cameră stăruia un miros vag de 
lemn ars. Traversă camera și privi pe fereastră, afară. Ochii 
femeii îl urmăreau. Costelivă, cu părul cărunt, lins. 

Cine mai e aici, sus? 


VP - 153 


Femeia nu răspunse. Trecu pe lângă ea și cercetă celelalte 
camere. Piciorul îi sângera tare. Simţea cum i se lipește cracul 
pantalonului de piele. Se-ntoarse în camera din față. Unde-i 
arcul? întrebă el. 

Nu-i la mine. 

Unde e? 

Nu știu. 

Te-au lăsat aici, așa-i? 

Eu am vrut să rămân. 

Se întoarse și cobori șchiopătând scările, deschise ușa din 
față și ieși în stradă cu spatele, fără să-și ia ochii de la casă. 
Când ajunse la cărucior, îl ridică și îngrămădi lucrurile în el. Stai 
lângă mine, șopti el. Stai lângă mine. 

e 

Se adăpostiră într-un magazin, la marginea oraşului. Împinse 
căruciorul înăuntru, până într-o încăpere din spate, închise ușa 
și propti căruciorul în dreptul ei, pe-o latură. Scoase arzătorul și 
rezervorul cu gaz, aprinse arzătorul, îl puse pe podea, apoi se 
desfăcu la curea și-și dezbrăcă pantalonii mânijiţi de sânge. 
Băiatul îl privea. Săgeata îi făcuse o rană chiar deasupra 
genunchiului, lungă de vreo opt centimetri. Continua să 
sângereze și toată coapsa i se învineţise, iar tăietura, vedea și 
el, era adâncă. Un vârf de săgeată lat, făcut artizanal dintr-o 
scoabă de fier sau vreo lingură veche, sau Dumnezeu știe ce. Se 
uită la băiat. Vezi dacă poţi găsi trusa de prim ajutor, spuse el. 

Băiatul nu se urni. 

Adu-mi trusa, fir-ar al dracului. Nu sta acolo. 

Sări ca ars, se duse la ușă și-ncepu să scotocească sub 
prelată și sub păturile îngrămădite în cărucior. Se întoarse cu 
trusa și i-o dădu bărbatului, iar acesta o luă fără să scoată un 
cuvânt, o puse în faţa lui pe podeaua de beton, desfăcu clapele 
și-o deschise. Se întinse și mări flacăra arzătorului, ca să aibă 
mai multă lumină. Adu-mi sticla cu apă, spuse. Băiatul aduse 
sticla, iar bărbatul deșurubă capacul, turnă apă peste tăietură 
și-i ţinu marginile strâns între degete, ca s-o șteargă de sânge. 
Tamponă rana cu dezinfectant, deschise cu dinţii o pungă de 
plastic, scoase un ac de sutură îndoit și-o papiotă de aţă de 
mătase și ţinu aţa în lumină, cât o trecu prin urechea acului. 
Scoase o clamă din trusă, prinse acul între capetele ei, le blocă 
și începu să-și sutureze rana. Lucra repede, fără să se chinuie 


VP - 154 


prea tare. Băiatul se lăsase pe vine lângă el. Se uită la el, apoi 
se concentră din nou asupra suturii. Nu-i nevoie să te uiţi, spuse 


Doare? 

Da. Doare. 

Innodă aţa, strânse nodul, tăie firul cu foarfecă din trusă și se 
uită la băiat. Băiatul studia treaba pe care-o făcuse. 

Îmi pare rău c-am urlat la tine. 

Își ridică privirile. Nu face nimic, tati. 

Hai să ne-mpăcăm. 

OK. 

e 

Dimineaţa, ploua și-un vânt puternic scutura geamul încăperii 
din spate. Se uită afară. Un ponton de oțel pe jumătate prăbușit 
și scufundat în golf. Timoneriile bărcilor pescărești scufundate 
ieșind din vâltoarea cenușie. Nimic nu se mișca acolo, afară. Tot 
ce se putea mișca fusese de mult luat de vânt. Piciorul îi 
zvâcnea, așa că-și scoase bandajul, dezinfectă rana și se uită la 
ea. Carnea umflată, vânătă în jurul suturii negre. O bandajă și-și 
trase pantalonii întăriți de sângele închegat. 

e 

Își petrecură ziua acolo, șezând printre lăzi și cutii de carton. 
Trebuie să vorbești cu mine, spuse el. 

Vorbesc cu tine. 

Ești sigur? 

Doar vorbesc cu tine. 

Vrei să-ţi spun o poveste? 

Nu. 

De ce nu? 

Băiatul îl privi, apoi își feri privirile. 

De ce nu? 

Poveștile alea nu-s adevărate. 

Nu trebuie să fie adevărate. Sunt povești. 

Da. Însă în povești întotdeauna îi ajuţi pe oameni, iar noi nu-i 
ajutăm. 

Ce-ar fi să-mi spui tu o poveste. 

Nu vreau. 

OK. 


VP - 155 


Eu n-am ce să povestesc. 

Spune-mi o poveste despre tine. 

Știi toate poveștile despre mine. Ai fost de faţă. 

Ai povești înăuntrul tău pe care nu le știu. 

Adică așa cum sunt visele? 

Cum sunt visele. Sau lucrurile la care te gândești. 

Da, dar poveștile trebuie să fie fericite. 

Nu neapărat. 

Întotdeauna spui povești fericite. 

Și tu n-ai povești fericite? 

Ale mele sunt mai mult ca viaţa adevărată. 

Ale mele, nu. 

Ale tale, nu. Așa e. 

Bărbatul îl privi. Și viața adevărată e rea? 

Tu ce crezi? 

Păi, cred că suntem încă aici. S-au întâmplat multe lucruri 
rele, dar noi suntem încă aici. 

Mda. 

Și nu ţi se pare că e așa de grozav. 

E OK. 

e 

Trăseseră o masă de lucru lângă fereastră, întinseseră 
păturile pe ea, iar băiatul stătea întins pe burtă și se uita la golf. 
Bărbatul şedea cu piciorul întins. Pe pătură, între ei, cele două 
pistoale și cutia cu rachete. După o vreme, bărbatul spuse: Cred 
că e o poveste bună. O poveste foarte bună. Are tâlc. 

Bine, tati. Vreau să stau puțin în linişte. 

Ce zici de vise? Îmi povesteai uneori visele tale. 

Nu vreau să vorbesc despre nimic. 

OK. 

Oricum, n-am vise frumoase. Întotdeauna se-ntâmplă câte 
ceva rău. Mi-ai zis că asta-i bine, pentru că visele frumoase nu-s 
semn bun. 

Poate. Nu știu. 

Când te trezești tușind, te ridici și te duci în drum sau în altă 
parte, dar eu tot te-aud. 

Îmi pare rău. 

O dată te-am auzit plângând. 

Știu. 

Dar, dacă eu n-am voie să plâng, nici tu n-ai voie să plângi. 


VP - 156 


OK. 

Ți se vindecă piciorul? 

Da. 

N-o zici doar așa. 

Nu. 

Pentru c-arată rău de tot. 

Nici chiar așa. 

Omul ăla încerca să ne omoare. Așa-i? 

Da. Așa-i. 

L-ai omorât? 

Nu. 

Spui adevărul? 

Da. 

OK. 

E bine-așa? 

Da. 

Credeam că nu vrei să vorbești. 

Nu vreau. 

e 

Plecară de-acolo două zile mai târziu, bărbatul șchiopătând în 
spatele căruciorului, băiatul lipit de șoldul lui, până când lăsară 
orașul în urmă. Drumul înainta de-a lungul coastei cenușii, 
joase, iar pe asfalt erau troiene de nisip aduse de vânt. Ceea ce 
le îngreuna înaintarea și uneori erau nevoiţi să-și curețe drumul 
cu o scândură pe care-o ţineau în coșul de jos al căruciorului. 
Intrară pe plajă, se așezară la adăpostul dunelor și studiară 
harta. Aduseseră arzătorul cu ei, așa că-și încălziră apa pentru 
ceai și șezură înveliți în pături, din pricina vântului. Mai jos, pe 
țărm, scheletul de lemn, ros de vreme, al unei corăbii străvechi. 
Bârne cenușii, răzuite de nisip, șuruburi vechi, montate cu 
mâna. Feroneria corodată, de un violet-închis, topită în cine știe 
ce cuptor catalan din Cadiz ori Bristol și bătută pe o nicovală 
neagră, numai bună să reziste trei sute de ani pe mare. A doua 
zi trecură printre ruinele căptușite cu scânduri ale unei staţiuni 
și-o luară pe drumul ce înainta printr-o pădure de pini spre 
interiorul ţării, asfaltul lung și drept acoperit de ace căzute, 
vântul în copacii întunecați. 

e 

Așezat în mijlocul drumului, la ceasul prânzului, când ziua era 

mai luminoasă, își tăie suturile cu foarfeca, puse foarfeca în 


VP - 157 


trusă și luă clama. Apoi se-apucă să-și smulgă micile fire negre 
din piele, apăsând carnea cu buricul degetului mare. Băiatul 
stătea în drum și-l urmărea cu privirea. Bărbatul prindea între 
vârfurile clamei capetele firelor și le trăgea afară unul câte unul. 
Broboane mici de sânge. Când isprăvi, puse clama în trusă, lipi 
tifon peste rană, se ridică și-și trase pantalonii, apoi îi dădu 
băiatului trusa, ca s-o pună la locul ei. 
A durut, așa-i? 
Da. A durut. 
Ești foarte curajos? 
Doar curajos. 
Care-i cel mai curajos lucru pe care l-ai făcut vreodată? 
Scuipă o flegmă însângerată pe asfalt. Să mă trezesc în 
dimineața asta, spuse el. 
Serios? 
Nu. Nu mă lua în seamă. Hai să mergem. 
e 
Seara, silueta noroioasă a unui alt oraş de coastă, mănunchiul 
de clădiri înalte parcă ușor înclinat. Se gândi că poate structurile 
metalice se-nmuiaseră din pricina dogorii și apoi se-ntăriseră la 
loc, astfel încât clădirile nu mai stăteau drepte. Sticla ferestrelor 
se topise și rămăsese închegată pe ziduri, ca glazura de 
îngheţată pe tort. Merseră mai departe. In ultima vreme se 
trezea uneori noaptea, în pustietatea neagră, îngheţată, din 
lumi vag colorate, pline de iubire omenească, ciripit de păsări, 
soare. 
e 
Își sprijini fruntea de brațele încrucișate pe mânerul 
căruciorului și tuși. Scuipă un gogoloi de sânge. Tot mai des 
trebuia să se oprească și să se odihnească. Băiatul îl urmărea 
din priviri. Într-o altă lume, copilul ar fi început deja să-l scoată 
din viaţa lui. Dar copilul nu avea o viață proprie. Ştia că băiatul 
stătea treaz noaptea, pândindu-i respirația. 
e 
Zilele se scurgeau una după alta, fără număr și fără semne-n 
calendar. Pe șoseaua interstatală, în depărtare, șiruri lungi de 
mașini arse, mâncate de rugină. Jantele dezvelite ale roţilor 
zăceau într-un sediment gri, întărit, de cauciuc topit, în inele de 
sârmă  înnegrite. Cadavrele incinerate, zbârcite până la 
dimensiunea unui copil, pe arcurile dezgolite ale scaunelor. 


VP - 158 


Zece mii de visuri îngropate în inimile lor răsfierte. Mergeau mai 
departe. Călcând pe lumea moartă, asemenea șobolanilor pe-o 
roată. Nopțile cu liniștea lor mormântală, cu bezna încă și mai 
adâncă. Atât de frig. Abia dacă-și vorbeau. Tușea tot timpul, 
băiatul îl privea cum scuipă sânge. Târându-se mai departe. 
jegos, zdrenţăros, fără speranţă. Se oprea, se sprijinea de 
cărucior, băiatul continua să meargă, apoi se oprea și se uita în 
urmă, iar el își ridica ochii plini de lacrimi și-l vedea stând acolo, 
în drum, uitându-se la el peste umăr, dintr-un viitor inimaginabil, 
luminând în acea pustietate ca un tabernacol. 
e 
Drumul traversa o baltă secată, în care ţevi de gheață ieșeau 
din noroiul întărit, ca niște stalagmite într-o peșteră. Resturile 
unui foc de demult, pe marginea drumului. Mai încolo, un zăgaz 
de beton. O mlaștină moartă. Copaci uscați ieșind din apa 
cenușie, de care atârnau aţe de mușchi gri, străvechi. 
Grămăjoare de cenușă mătăsoasă, lângă bordură. Se opri și se 
sprijini de balustrada de beton zgrunţuros. Poate că, prin 
distrugerea lumii, va fi în sfârșit posibil să se vadă cum a fost 
făcută. Oceane, munţi. Anevoiosul spectacol în sens invers al 
lucrurilor ce încetează să mai fie. Pustietatea atotcuprinzătoare, 
hidropică, profană și rece. Tăcerea. 
e 
Întâlneau tot mai des pini uscați, doborâți de vânt, brazde 
uriașe de distrugere ce traversau ţinutul. Epave de clădiri 
risipite peste tot, colaci de cabluri de la stâlpii de pe marginea 
drumului, sârme încâlcite ca o țesătură. Drumul acoperit de tot 
felul de resturi, un adevărat chin să împingi căruciorul printre 
ele. Într-un târziu, se-așezară pe marginea drumului, uitându-se 
lung la ceea ce li se înfățișa. Acoperișuri de case, trunchiuri de 
copaci. O barcă, întinderea cerului, dincolo de care, în 
depărtare, marea ursuză se legăna și se unduia. 
e 
Căutară prin resturile împrăștiate pe drum și, în cele din 
urmă, bărbatul găsi un sac de pânză pe care-l putea purta pe 
umăr și-o valijoară pentru băiat. Împachetară păturile, prelata și 
conservele rămase și se-așternură din nou la drum, cu 
rucsacurile, sacul și valijoara, lăsând în urmă căruciorul. Se 
căţărau printre ruine. Înaintau încet. El trebuia să se oprească și 
să se odihnească. Se-așeză pe o canapea de la marginea 


VP - 159 


drumului, ale cărei perne se umflaseră de umezeală. Îndoit de 
mijloc, tușind. Își scoase masca mânijită de sânge, se ridică, o 
clăti în apa din șanț, o stoarse și rămase așa, în drum. 
Răsuflarea lui, un norișor alb. Îi ajunsese iarna. Se întoarse și se 
uită la băiat. Stătea cu valijoara-n mână, ca un orfan care 
așteaptă autobuzul. 
e 
Peste alte două zile, ajunseră la un râu lat prin care pătrundea 
fluxul și-n ale cărui ape ușor mișcătoare se prăbușise podul. Se- 
așezară în drum, pe buza rupturii, și se uitară la râul care se 
retrăgea de-a lungul propriei albii și se-nvolbura peste scheletul 
metalic al podului. Își îndreptă privirile spre întinderile de pe 
malul celălalt. 
Și-acum ce facem, tati? întrebă el. 
Chiar așa, ce facem? întrebă, la rândul său, băiatul. 
e 
Înaintară de-a lungul limbii de mâl adus de flux, până la o 
barcă ce zăcea pe jumătate îngropată, se opriră acolo și se 
uitară la ea. O ruină, nimic altceva. Vântul mirosea a ploaie. Se 
târâră de-a lungul plajei, cu bagaje cu tot, în căutarea unui 
adăpost, dar nu găsiră niciunul. Strânse grămadă câteva lemne 
albe ca oasele, ce zăceau peste tot pe plajă, aprinse un foc și 
șezură între dune, acoperiţi cu prelata, privind cum se apropia 
dinspre nord ploaia rece. Se dezlănţui mai tare decât oricând, 
găurind nisipul. Focul scotea aburi, fumul se înălța în vârtejuri 
molcome, iar băiatul se încovrigă sub prelata ropotitoare și 
curând adormi. Bărbatul își strânse prelata în jurul capului, ca pe 
o glugă, și rămase cu privirile la marea cenușie, pe care acolo, 
afară, ploaia o acoperea ca un văl, și la valurile ce se spărgeau 
de-a lungul țărmului și se retrăgeau de pe nisipul negru și 
mușcat. 
e 
A doua zi se-ndreptară spre interiorul uscatului. Un șes întins, 
plat, unde ferigi,  hortensii și orhidee sălbatice se 
preschimbaseră în propriile efigii de cenușă. Mersul era o 
tortură. După două zile, când ajunseră la un drum, puse sacul 
jos și se așeză îndoit de mijloc, cu braţele încrucișate pe piept, și 
tuși până nu mai putu. După încă două zile, abia dacă 
parcurseseră cincisprezece kilometri. Traversară un râu și, după 
încă o bucată scurtă de drum, ajunseră la o răscruce. Spre sud, 


VP - 160 


o furtună trecuse peste istm și doborâse copacii uscați și negri, 
de la est la vest, ca și cum ar fi fost buruieni pe fundul unei ape. 
Aici poposiră și, când se întinse, știu că nu va putea merge mai 
departe și că acela era locul în care avea să moară. Băiatul 
stătea și-l privea, cu ochii în lacrimi. Ah, tati, spuse el. 

e 

Se uita la el cum vine prin iarbă și îngenunchează, ţinând în 
mâini cana cu apă pe care i-o adusese. Era înconjurat de un 
nimb de lumină. Luă cana, bău, se-ntinse la loc. De mâncare nu 
mai aveau altceva decât o conservă de piersici, dar îl forță pe 
băiat s-o mănânce, el nevrând să ia nici măcar o gură. Nu pot, 
spuse el. Nu-ţi face griji. 

Îți păstrez jumătate. 

Bine. Păstreaz-o până mâine. 

Luă cana și se-ndepărtă și, când se-ndepărtă, lumina se- 
ndepărtă odată cu el. Voia să-ncerce să facă un cort din prelată, 
dar bărbatul nu-l lăsă. li spuse că nu voia să-l acopere cu nimic. 
Zăcea uitându-se la băiat cum face focul. Voia să fie-n stare să 
vadă. Uită-te-n jurul tău, spuse el. In lungul hronic al 
pământului, nu există profet căruia să nu i se-aducă cinstire 
astăzi, aici. Indiferent de ce formă ai vorbit, ai avut dreptate. 

e 

Băiatului i se păru că simte în vânt miros de cenușă umedă. 
Se duse în drum, se-ntoarse trăgând după el o bucată de placaj, 
găsită printre resturile de pe marginea drumului, înfipse câteva 
bete în pământ, bătându-le cu o piatră, și propti placajul de ele, 
drept paravan, dar până la urmă nu plouă. Lăsă pistolul de 
semnalizare și luă cu el revolverul, pornind prin împrejurimi, să 
caute ceva de mâncare, dar se-ntoarse cu mâna goală. 
Respirând șuierat, bărbatul îl luă de mână. Trebuie să pleci 
acum, spuse el. Eu nu pot să merg cu tine. Trebuie să mergi mai 
departe. Nu știi peste ce poţi da pe drum. Am avut mereu noroc. 
Și-o să mai ai noroc. O să vezi. Numai să pleci. Totul e OK. 

Nu pot. 

E OK. De mult trebuia să vină și clipa asta. Acum, iată c-a 
venit. Ține-o tot spre sud. Fă totul așa cum am făcut împreună. 

O să te faci bine, tati. Trebuie să te faci bine. 

Nu, n-o să mă fac. Ține arma la tine tot timpul. Trebuie să-i 
găsești pe băieţii buni, dar nu trebuie să riști. Nu trebuie să riști. 
M-auzi? 


VP - 161 


Vreau să fiu cu tine. 

Nu poți. 

Te rog. 

Nu poți. Tu trebuie să duci focul. 

Nu știu cum s-o fac. 

Ba știi. 

E de-adevăratelea? Focul? 

Da, este. 

Unde e? Nu știu unde e. 

Ba știi. E-n tine. Întotdeauna a fost acolo, eu îl văd. 

la-mă cu tine. Te rog. 

Nu pot. 

Te rog, tati. 

Nu pot. Nu pot să-mi ţin în braţe fiul mort. Credeam c-o să fiu 
în stare, dar nu sunt. 

Ai spus că n-o să mă părăsești niciodată. 

Știu. Îmi pare rău. Ai toată inima mea. Întotdeauna ai avut-o. 
Ești cel mai bun băiat. Întotdeauna ai fost. Chiar dacă nu sunt 
aici, poţi vorbi cu mine. Tu vorbește cu mine și eu o să-ți 
răspund. O să vezi. 

O să te-aud? 

Da. O să m-auzi. E suficient să-ţi imaginezi că m-auzi. Și-o să 
m-auzi. Exersează. Numai nu te da bătut. OK? 

OK. 

OK. 

Mi-e foarte frică, tati. 

Știu. Dar o să fie bine. O să ai noroc. Știu c-o să ai. Nu mai pot 
vorbi. lar m-apucă tușea. 

E-n ordine, tati. Nu trebuie să vorbești. E-n ordine. 

e 

O apucă pe drum la vale, cât de departe îndrăzni să meargă, 
apoi se întoarse. Tatăl lui dormea. Se-așeză lângă el, sub placaj, 
și-l privi îndelung. Închise ochii și-i vorbi și, tot cu ochii închiși, 
ascultă. Apoi încercă din nou. 

e 

Se trezi în întuneric, tușind ușor. Zăcu și ascultă. Băiatul 
ședea lângă foc, învelit într-o pătură, privindu-l. Picurul apei. O 
lumină pălindă. Vechi vise, uzurpând lumea în stare de trezie. 
Picurul acela venea din peșteră. Lumina era o lumânare pe care- 
o ducea băiatul, într-un sfeșnic de cupru ciocănit. Ceara curgea 


VP - 162 


în stropi pe pietre. Urme de creaturi necunoscute în loessul 
mort. În acel coridor rece, ajunseseră la un punct fără 
întoarcere, măsurat încă din prima clipă doar la lumina pe care- 
o duceau cu ei. 
e 
ȚI-l amintești pe băieţelul acela, tati? 
Da. Mi-l amintesc. 
Crezi că lui îi e bine? 
O, da. Cred că-i e bine. 
Crezi că se pierduse? 
Nu. Nu cred că se pierduse. 
Mi-e teamă că se pierduse. 
Cred că-i e bine. 
Dar cine-o să-l găsească, dacă s-a pierdut? Cine-o să-l 
găsească pe băiețel? A 
Bunătatea o să-l găsească pe băiețel. Intotdeauna a făcut 
asta. Și-o s-o mai facă. 
e 
În acea noapte dormi lângă tatăl său, ţinându-l în braţe, dar 
când se trezi dimineața, tatăl său era rece și ţeapăn. Rămase 
acolo plângând vreme îndelungată, apoi se ridică și porni prin 
pădure, până la drum. Când se întoarse, îngenunche lângă tatăl 
său și-i ţinu mâna rece și-i rosti numele o dată și încă o dată, și 
încă, și încă. 
e 
Rămase acolo trei zile, apoi ieși în drum, se uită în josul lui și 
în urmă, de unde veniseră. Cineva venea pe drum. Dădu să facă 
stânga-mprejur și să se-ntoarcă în pădure, dar n-o făcu. 
Rămase-n drum, așteptând, cu pistolul în mână. Ingrămădise 
toate păturile în jurul tatălui său și-i era frig și foame. Omul 
răsărit în drum, care stătea acolo și se uita la el, era îmbrăcat cu 
un hanorac de schi, gri cu galben. Purta pe umăr o pușcă, 
ținând-o cu ţeava în jos, prinsă cu o curea din piele împletită, și 
era încins cu o bandulieră de nailon, plină de cartușe pentru 
pușcă. Veteran al vechilor încăierări, bărbos, cu obrazul crestat 
de cicatrice, unul dintre pometți turtit şi-un ochi sașiu. Când 
vorbi, gura nu i se mișcă firesc, și nici când zâmbi. 
Unde-i bărbatul cu care erai? 
A murit. 
Era tatăl tău? 


VP - 163 


Da. Era tăticul meu. 

Îmi pare rău. 

Nu știu ce să fac. 

Cred c-ar trebui să vii cu mine. 

Ești unul dintre băieții buni? 

Omul își dădu gluga jos de pe cap. Părul îi era lung și murdar. 
Se uită la cer. Ca și când era ceva de văzut acolo. Se uită la 
băiat. Da, spuse. Sunt unul dintre băieţii buni. De ce nu pui 
pistolul deoparte? 

Nu trebuie să las pe nimeni să-mi ia pistolul. Orice s-ar 
întâmpla. 

Nu vreau să-ți iau pistolul. Doar că nu vreau să-l ţii îndreptat 
asupra mea. 

OK. 

Unde ţi-s lucrurile? 

N-avem prea multe lucruri. 

Ai sac de dormit? 

Nu. 

Dar ce ai? Pături? 

L-am învelit pe tati în ele. 

Arată-mi. 

Băiatul nu se clinti. Omul îl privi atent. Se lăsă într-un 
genunchi, luă pușca de pe umăr, o puse cu ţeava în asfalt și se 
sprijini de patul ei. Cartușele din bandulieră erau încărcate 
manual, iar capetele, sigilate cu ceară de lumânare. Omul 
mirosea a fum de lemn ars. Uite ce-i, spuse el. Ai două 
posibilităţi. Am avut niște discuţii dacă merită chiar și să pornim 
în căutarea voastră. Poţi să rămâi aici, cu tăticul tău, și să mori, 
sau poţi să mergi cu mine. Dacă rămăi, trebuie să te ferești de 
drum. Nici nu știu cum de-aţi reușit s-ajungeţi pân-aici. Dar ar 
trebui să mergi cu mine. O să-ţi fie bine. 

De unde știu eu că ești unul dintre băieţii buni? 

N-ai de unde. Va trebui să riști. 

Voi duceți focul? 

Ce anume? 

Dacă duceţi focul. 

Îți filează vreo lampă? 

Nu. 

Doar puțin. 

Mda. 


VP - 164 


E-n regulă. 

Să-nțeleg că da? 

Ce, că ducem focul? 

Da. 

Da. Îl ducem. 

Aveţi copii? 

Avem. 

Aveţi un băieţel? 

Avem un băieţel și-o fetiță. 

Cât e de mare băieţelul? 

Cam de vârsta ta. Poate puţin mai mare. 

Și nu i-aţi mâncat. 

Nu. 

Nu mâncaţi oameni. 

Nu. Nu mâncăm oameni. 

Și pot să merg cu voi? 

Da. Poţi. 

OK, atunci. 

OK. 

e 

Se-ntoarseră în pădure și omul se lăsă pe vine și se uită la 
chipul cenușiu și sfârșit de sub placajul înclinat. Astea-s toate 
păturile pe care le ai? 

Da. 

Asta-i valiza ta? 

Da. 

Se ridică. Se uită la băiat. Ce-ar fi să te duci înapoi în drum și 
să m-aștepţi acolo. Aduc eu păturile și restul. 

Și tati? 

Ce-i cu el? 

Nu-l putem lăsa aici. 

Ba da. 

Nu vreau să-l vadă oamenii. 

N-are cine să-l vadă. 

Pot să-l acopăr cu frunze? 

O să le sufle vântul. 

Putem să-l acoperim cu una dintre pături? 

Da. Fac eu treaba asta. Du-te. 

OK. 


VP - 165 


Așteptă în drum și, după un timp, omul ieși din pădure 
aducând valijoara și păturile puse pe umăr. Alese una dintre ele 
și i-o dădu băiatului. Poftim, spuse, învelește-te cu ea. Ți-e frig. 
Băiatul vru să-i dea lui pistolul, dar omul refuză. Nu te despărți 
de el, îi spuse. 

OK. 

Știi să tragi? 

Da. 

OK. 

Și tati? 

Nu mai e nimic de făcut. 

Cred că vreau să-mi iau rămas-bun de la el. 

Te simţi în stare? 

Da. 

Atunci, du-te. Eu te-aștept aici. 

Se-ntoarse în pădure și-ngenunche lângă tatăl său. Era învelit 
într-o pătură, așa cum îi promisese omul, și băiatul nu-l dezveli, 
ci se-așeză lângă el și plânse, fără să se poată opri. Plânse 
vreme îndelungată. O să-ţi vorbesc în fiecare zi, șopti el. Și n-o 
să uit. Orice s-ar întâmpla. Apoi se ridică, îi întoarse spatele și 
se-ndreptă spre drum. 

e 

Când îl văzu, femeia îl strânse tare la piept. Ah, spuse ea, ce 
mult mă bucur că te văd. Uneori, ea îi vorbea despre Dumnezeu. 
El încerca să-i vorbească lui Dumnezeu, dar cel mai bine era să-i 
vorbească tatălui său, și-i vorbea, și nu uita. Femeia îi spunea că 
e foarte bine așa. Îi spunea că răsuflarea lui Dumnezeu era 
răsuflarea lui și că răsuflarea asta trecea de la om la om, din 
toate timpurile și pentru totdeauna. 

e 

Odată erau păstrăvi în pâraiele din munţi. Îi zăreai stând în 
unda chihlimbarie, unde tivurile albe ale aripioarelor le tremurau 
ușor în prelingerea apei. Când îi luai în mână, miroseau a 
mușchi. Netezi, musculoși, zvărcolitori. Pe spate aveau desene 
vermiculare, ce închipuiau hărți ale lumii în devenire. Hărţi și 
labirinturi. A ceva ce nu mai putea fi adus înapoi. Nu mai putea 
fi reparat. În văile adânci în care vieţuiau ei, toate erau mai 
bătrâne decât omul și pline de mister. 


VP - 166 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


VP - 167