Jack London — Smoke Bellew

Jack London 


Jack London 


Smoke BellEw (1912) 


CUPRINS: 

GUSTUL CĂRNII. 3 

CARNEA. 28 

GOANA DUPĂ AUR SPRE PÂRÂUL SQUAW. 55 
SHORTY VISEAZĂ. 78 

OMUL DE PE MALUL CELĂLALT. 94 

CURSA PENTRU LOTUL TREI. 114 
MĂRUNŢELUL. 136 

EXECUȚIA LUI CULTUS GEORGE. 156 

O EROARE A NATURII. 175 

LOVITURA. 198 

TERENUL DE CONSTRUCŢII TRA-LA-LI. 224 
FEMEIE MINUNE. 253 


GUSTUL CĂRNII. 

La început era Christopher Bellew. Când ajunse la colegiu, 
deveni Chris Bellew. Mai apoi, în adunătura boemă de la 
San Francisco i se spunea Kit Bellew. Pentru ca, în cele din 
urmă, să nu mai fie cunoscut decât sub numele de Smoke 
Bellew. Şi povestea evoluţiei numelui său e de fapt povestea 
vieţii sale. Şi nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea dacă 
n-ar fi avut parte de o mamă iubitoare şi un unchi 
neîndurător şi, în plus, n-ar fi primit o scrisoare de la Gillet 
Bellamy. 

„Tocmai am văzut un exemplar din Talazul”, îi scria Gillet 
de la Paris. „O'Hara o să se descurce cu foaia asta, dar încă 
nu se pricepe la unele şmecherii.” După care urmau nişte 
amănunte privind îmbunătăţirea săptămânalului unei 
colectivităţi în plină afirmare. „Du-te şi fă-i o vizită. Lasă-l să 


creadă că astea-s propriile tale idei. Să nu afle cumva că vin 
de la mine. Dacă află, o să mă numească pe mine 
corespondent la Paris, chestie pe care nu mi-o pot permite, 
fiindcă, deocamdată, fac bani buni cu treburile mele pe 
spinarea marilor reviste. Dar mai întâi şi mai întâi nu uita 
să-l convingi să-l dea afară pe jegosul ăla care ţine rubrica 
criticii de artă şi muzicale. Şi încă ceva, San Francisco a 
avut întotdeauna o literatură a lui. Dar acum nu prea mai 
are. Spune-i să facă ce-o şti şi să pună mâna pe vreun isteţ 
care să toarne un serial mai sprinten, condimentat cu 
adevăratul romantism, cu strălucirea şi culoarea San 
Francisco-ului.” 

Şi iată-l pe Kit Bellew îndreptându-se spre redacţia 
Talazului hotărât să dea lecţii. O'Hara îl ascultă. O'Hara 
aduse argumente. O'Hara fu de acord. O'Hara îl concedie 
pe jegosul care ţinea rubrica de critică. Ba, mai mult, 
O'Hara îl luă pe Kit în stilul său, tocmai stilul de care se 
temuse Gillet chiar şi din îndepărtatul Paris. Când O'Hara 
voia ceva, nici un prieten nu-i putea rezista. Şi, când amabil, 
când silnic, devenea irezistibil. Înainte de a apuca Kit 
Bellew să scape din biroul lui, era redactor şef adjunct, 
acceptase să ţină rubricile săptămânale de critică, până se 
va găsi un condei mai acătării şi se angaja să scrie 
săptămânal câte un episod, de câte zece mii de cuvinte, din 
serialul San Francisco... şi toate astea fără să primească un 
ban. Talazul încă nu aducea venituri, îi explică O'Hara. Şi la 
fel de convingător îi explică faptul că numai un singur om 
din San Francisco ar fi fost în stare să scrie acel serial şi 
omul acela nu era altul decât Kit Bellew. 

„O, Doamne, eu sunt isteţul!”, gemu Kit de unul singur mai 
apoi când se trezi coborând pe scara îngustă. 

Drept urmare, începu munca de sclav al lui O'Hara şi al 
nesăţioaselor rubrici ale 'Talazului. Săptămâni în şir, nu s-a 
ridicat de pe unul din scaunele redacţiei, a ţinut piept 
creditorilor, s-a luptat cu tipografii şi a pus pe hârtie câte 
douăzeci şi cinci de mii de cuvinte pentru articole de toate 


felurile. Iar chinurile sale nu dădeau semne să se mai 
uşureze. Talazul era ambițios. Începu să fie şi ilustrat. 
Operaţiile erau costisitoare. Pentru Kit Bellew nu mai 
rămânea nici un ban, ca dovadă revista nu plătea pe 
niciunul dintre oamenii cu care sporea redacţia. Din 
fericire, Kit avea veniturile lui. Destul de modeste, 
comparate cu ale altora, dar suficiente ca să-i permită să 
facă parte din mai multe cluburi şi să aibă şi un studio în 
cartierul latin. Dar, de fapt, de când ajunsese redactor şef 
adjunct, cheltuielile personale i se reduseseră drastic: nu 
mai avea timp să arunce banii. Nu mai dăduse pe la studio, 
nu mai îmbia boema locală la câte o faimoasă serată acolo. 
Şi, cu toate astea, era mereu falit pentru că Talazul, 
totdeauna în suferinţă, îi storcea şi banii, nu numai creierii. 
Erau, mai întâi, ilustratorii care periodic refuzau să mai 
facă ilustrațiile şi tipografii, care, tot atât de periodic, 
refuzau să mai tipărească, apoi curierii care nu mai voiau 
deseori să-şi facă meseria nici ei. În astfel de împrejurări, 
O'Hara se uita la Kit, iar Kit făcea tot ce era de făcut. 

Când vaporul Excelsior sosi din Alaska, aducând veşti 
despre terenurile aurifere din Klondikel1, ce tulburaseră 
minţile întregii ţări, Kit avansă o propunere cu totul 
neserioasă: 

— Ascultă, O'Hara, începu el. Goana asta după aur are 
şansa să fie o treabă uriaşă... Ehei, se întorc din nou zilele 
din '492. Ce-ai zice dacă m-aş duce şi eu să scriu ceva 
pentru 'Ialazul? Cheltuielile mi le acopăr singur. 

O'Hara clătină din cap. 

— Nu mă pot lipsi de tine din redacţie, Kit. Başca, mai e şi 
serialul ăla. lar pe deasupra trebuie să-ţi spun că m-am 
întâlnit cu Jackson acum un ceas. Mâine o ia spre Klondike 
şi a acceptat să trimită săptămânal câte o corespondenţă şi 
fotografii. Nu-l lăsam eu să-mi scape din mână până nu-mi 
promitea. Şi, ce-i mai frumos, treaba asta nu ne costă nici 
un ban. 


Despre Klondike, Kit auzi din nou când trecu după-amiază 
pe la club şi, într-o nişă a bibliotecii, îl întâlni pe unchiul 
său. 

— Salutare, unchi al meu! îl întâmpină Kit, făcându-se 
comod pe un fotoliu de piele şi întinzându-şi picioarele cât 
erau de lungi. Bei cu mine? 

Îşi comandase un cocteil, dar unchiul se mulţumi cu un 
bordo uşor, autentic, băutura lui dintotdeauna. Aruncă o 
privire iritată şi dezaprobatoare la cocteil şi apoi la nepot. 
Kit simţi că se apropia predica. 

— Nu stau decât un minut, anunţă el grăbit. Trebuie să 
alerg să-mi arunc ochii la expoziţia Keith, de la Galeriile 
Ellery şi să scriu jumătate de coloană pe tema asta. 

— Ce-i cu tine? îl întrebă celălalt. Eşti palid. Arăţi ca o 
epavă. 

În loc de răspuns Kit scoase un geamăt. 

— Cred că am să am plăcerea să asist la înmormântarea 
ta. Parcă şi văd. 

Kit scutură trist din cap. 

— Nu, te rog, n-am chef să mă mănânce viermii. Eu prefer 
să fiu incinerat. 

John Bellew provenea din generaţia aceea dură şi 
încercată care traversase câmpiile în urma carelor cu boi 
prin anii '50 şi îşi păstrase aceeaşi asprime, la care se 
adăuga şi asprimea unei copilării petrecute pe drumurile 
cuceririi noilor pământuri. 

— Christopher, nu duci o viaţă ca lumea. Mi-e ruşine 
pentru tine. 

— Pornit pe calea desfătărilor, nu? chicoti Kit. 

Bătrânul ridică din umeri. 

— Nu te uita atât de crunt la mine, unchiule drag. Aş fi 
vrut eu să fie calea desfătărilor, dar asta s-a cam dus de 
râpă. Nu mai am timp de ele. 

— Atunci de ce dra... 

— Din prea multă muncă mi se trage. 

John Bellew scoate un hohot tăios şi neîncrezător. 


— Pe cuvânt! 

Alt hohot de râs. 

— Oamenii sunt produsul mediului, spuse sus şi tare Kit, 
arătând spre paharul celuilalt. Veselia dumitale e uşoară şi 
amăruie, ca şi băutura pe care o bei. 

— Auzi, prea multă muncă! mârâi el. În viaţa ta n-ai 
câştigat o para. 

— De câştigat am câştigat bani, fii liniştit, numai că nu i- 
am şi primit. Uite, acum câştig câte cinci sute de dolari pe 
săptămână şi fac munca a patru oameni. 

— Tablouri din alea care nu se vând? Sau... ăăă... vreo 
muncă din aia fantezistă? Înoţi? 

— Pe vremuri. 

— Te urci în şa? 

— Am încercat şi isprava asta. 

John Bellew pufni plin de silă. 

— Mă bucur că taică-tu nu mai trăieşte să te vadă în toată 
splendoarea decăderii tale, îi spuse. Taică-tu a fost bărbat 
de ispravă, până-n măduva oaselor. Pricepi tu una ca asta? 
Bărbat! Cred că ar fi ştiut el să-ţi scoată din cap toţi 
gărgăunii ăştia muzicali şi artistici. 

— Vai! Ce vremuri depravate! oftă Kit. 

— Aş fi putut înţelege şi accepta chiar şi astea, continuă 
celălalt pornit, dar măcar să fi reuşit pe calea asta. N-ai 
câştigat un cent în viaţa ta, n-ai făcut şi tu o treabă 
bărbătească. Ce rost mai ai şi tu pe lumea asta? Ai fost 
crescut cum se cade şi totuşi, nici la universitate nu jucai 
fotbal. N-ai pus mâna pe o vâslă. N-ai... 

— Am mai făcut box şi scrimă oarecum... 

— Când ai pus ultima dată mânuşile? 

— De mult, dar se spunea că ştiu să apreciez bine 
momentul nimerit şi distanţa, numai că... 

— Haide, haide! 

—,.. eram socotit cam nesistematic. 

— Leneş, vrei să spui. 

— Totdeauna mi-am închipuit că vorba asta e un eufemism. 


— Taică-meu, bunicul tău, bătrânul Isaac Bellew, a omorât 
cu un pumn un om şi avea şaizeci şi nouă de ani. 

— Cine, omul? 

— Nu, netrebnic nenorocit ce eşti. Tu la şaizeci şi nouă de 
ani n-o să fii în stare să omori nici un ţânţar. 

— Vremurile s-au cam schimbat, iubite unchiule. Acum 
pentru omucidere te trimit la puşcărie. 

— Taică-tu a făcut călare o sută optzeci şi cinci de mile, 
fără să închidă un ochi şi au crăpat trei cai sub el. 

— Dacă mai trăia şi azi, ar fi făcut acelaşi drum sforâind 
frumos într-un vagon Pullman. 

Bătrânul era gata-gata să se sufoce de mânie, dar îşi 
înghiţi amarul şi reuşi să îngaime: 

— Câţi ani ai tu? 

— Am toate motivele să cred că... 

— Ştiu. Douăzeci şi şapte. Ai terminat facultatea la 
douăzeci şi doi. Şi apoi cinci ani i-ai tocat şi i-ai risipit, în 
faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, spune-mi şi mie ce rost ai 
tu? La vârsta ta aveam doar un rând de izmene. Mergeam 
călare şi mânam vitele în Coluso. Eram tare ca piatra şi 
puteam să dorm pe piatră. Mâncam numai carne de vită, 
prăjită deasupra focului şi carne de urs. Şi acum sunt un 
bărbat mai zdravăn decât tine. Probabil că ai vreo şaptezeci 
şi cinci de kilograme. Dar te pun jos şi acum şi te zvânt din 
bătaie de te iau la pumni. 

— Da' ca să dai pe gât nişte cocteil sau ceai din acela roşu 
nu e nevoie de atâta forţă minunată, mormăi Kit cu dispreţ. 
Unchiule, nu vezi că vremurile s-au schimbat! În plus n-am 
fost crescut aşa cum trebuie. Săraca maică-mea era puţin 
cam aiurită, draga de ea... 

John Bellew tresări împins de mânie. 

—... şi aşa cum mi-ai descris-o şi tu, era prea bună cu 
mine, m-a ţinut numai pe palme. Ei, dacă pe vremea când 
eram eu puştan aş fi avut şi eu parte de vacanțe foarte 
bărbătegşti... din acelea de care te bucurai dumneata... Mă 
întreb şi acum de ce nu m-ai invitat niciodată şi pe mine? Îi 


luai pe Hal şi Robbie peste tot prin Sierra şi în călătoriile 
dumitale prin Mexic. 

— Probabil mai ales fiindcă prea te purtai ca un Lord 
Fauntleroy3. 

— Numai vina dumitale, unchiule şi a... scumpei mele 
mame. De unde aveam eu să cunosc greul? Eram abia un 
prunc. Ce-mi rămânea mie altceva decât să mă uit la 
gravuri, la poze şi să mă joc de-a ala-bala? Cu ce sunt eu de 
vină că n-am fost niciodată nevoit să asud? 

Bătrânul se uită la tânărul său nepot cu o silă 
nedisimulată. Nu se putea stăpâni în faţa neseriozităţii 
născute din comoditate. 

— Ei, bine, am de gând să mai fac una din excursiile pe 
care tu le numeşti bărbăteşti. Ce-ar fi dacă te-aş invita şi pe 
tine? 

— Aş zice că e puţin cam târziu. Încotro? 

— Hal şi Robert pleacă spre Klondike, iar eu îl însoțesc 
prin trecătoare4 şi apoi până la lacuri, după care mă 
întorc... 

Nu mai continuă pentru că tânărul sări în picioare şi-i 
strânse mâna. 

— Salvatorul meu! 

John Bellew deveni pe dată bănuitor. Nici nu visase că 
invitaţia îi va fi acceptată... 

— Doar nu vrei să spui că mergi! făcu el. 

— Când pornim? 

— Va fi o călătorie grea. O să ne cam încurci. 

— Nu, n-o să vă încurc cu nimic. Am să trudesc şi eu. Am 
învăţat să muncesc de când am intrat la Talazul. 

— Fiecare trebuie să care provizii pentru un an întreg. Şi 
lumea dă buzna într-acolo, încât cărăuşii indieni nu-s în 
stare să facă faţa cererilor. Hal şi Robert o să fie nevoiţi să- 
şi care echipamentul singuri până la destinaţie. Iar eu de 
asta merg cu ei, să-i ajut... să-şi care bagajele. Dacă vii cu 
noi, va trebui să faci acelaşi lucru. 

— Atunci să mă vezi! 


— N-ai să fii în stare să cari poveri, obiectă celălalt. 

— Când pornim? 

— Mâine. 

— Nu trebuie să te socoteşti vinovat şi să crezi că predica 
dumitale despre greul în viaţă m-a convins, îi spuse Kit la 
despărţire. Exact acum a venit vremea s-o şterg din loc, 
undeva, oriunde, să scap de O'Hara. 

— Cine e O'Hara? Vreun japonez? 

— Nu. Un irlandez, vechil de sclavi, cel mai bun prieten al 
meu, redactorul şef şi proprietarul neiertător al Ialazului. 
Ce spune el aia se face. E în stare să oblige şi fantomele să 
defileze. 

În noaptea aceea Kit Bellew îi scrise un bilet lui O'Hara: „E 
vorba doar de o vacanţă de câteva săptămâni, explica el. 
Trebuie să găseşti tu vreun isteţ să mâzgălească episoadele 
serialului. Îmi pare rău, bătrâne, dar sănătatea mi-o cere. Şi 
când mă întorc am să asud de două ori mai mult ca acum.” 

Şi Kit Bellew se trezi în nebunia de pe plaja Dyea înţesată 
cu miile de livre de echipamente ale miilor de oameni. 
Aceasta imensă masă de bagaje şi provizii, aruncată pe 
țărm de vapoare, începea, încet, încet, să se scurgă în susul 
văii Dyea şi peste Chillkoot. Era un traseu de douăzeci şi 
opt de mile şi transportul nu-l puteau face decât oamenii - 
cu spinarea. Cu toate că hamalii indieni săltaseră preţul 
transportului de la opt cenți la patruzeci livra, aveau treabă 
până peste cap şi se vedea limpede că cea mai mare parte a 
bagajelor va rămâne prinsă de iarnă de cealaltă parte a 
trecătorii, cum e mai prost. 

Şi cel mai neajutorat dintre neajutoraţi era Kit. Ca la 
atâtea sute de oameni şi la şoldul lui spânzura de centură 
un revolver. De treaba asta era însă vinovat unchiul lui, 
otrăvit de amintirea vremurilor ticăloase de demult. Kit 
Bellew era un romantic. Părea fascinat de toate poveştile şi 
mirajul care înconjura goana după aur şi privea cu un ochi 
de artist viaţa şi întâmplările din jur. Nu lua în serios toată 
tărăşenia. Aşa cum spusese şi pe vapor, doar nu participa la 


propria-i înmormântare. Era doar un om care-şi face 
vacanţa şi are de gând să tragă cu ochiul dincolo de 
trecătoare, să admire peisajul şi apoi să se întoarcă. 

Lăsându-şi tovarăşii pe plajă să aştepte descărcarea 
bagajelor la țărm, Kit o luă agale către o veche factorie. Nu- 
şi legăna şoldurile, deşi observase că mulţi dintre cei 
procopsiţi cu revolvere la brâu aşa făceau. Un indian de 
vreo şase picioare înălţime, strâns în curele, căra în spinare 
o povară neobişnuit de voluminoasă. Kit o luă pe urmele lui, 
admirând gambele minunate ale individului, graţia şi 
uşurinţa cu care se mişca, în ciuda acelei poveri. Indianul îşi 
lepădă povara pe cântarul din faţa factoriei şi Kit se alătură 
grupului de căutători de aur plini de admiraţie care îl 
înconjurară. Povara avea o sută douăzeci şi cinci de livre, 
cifră rostită cu venerație şi groază pretutindeni. Era ceva, 
se gândi Kit şi se întrebă dacă el era în stare măcar să salte 
ditamai greutatea, nicidecum să o mai şi care în spinare. 

— Ei, bătrâne, o duci până la Lacul Linderman? întrebă el. 

Indianul, aproape pocnind de mândrie, mormăi afirmativ. 

— Şi cu cât te alegi după ce duci încărcătura asta? 

— Cincizeci de dolari. 

Când conversaţia, ajunse aici, Kit o lăsă baltă. Dar 
surprinse o tânără care stătea în uşa factoriei. Spre 
deosebire de toate celelalte femei care coborau de pe 
vapoare, nu era gătită nici cu fustă scurtă, nici cu 
costumaţie sportivă. Era îmbrăcată aşa cum sunt îmbrăcate 
atâtea femei care călătoresc oriunde prin lume. Ceea ce i se 
păru izbitor era firescul apariţiei ei, care îi dădea 
sentimentul că, nu ştiu cum, aparţinea acelor locuri, în plus, 
mai era şi tânără şi frumoasă. Chipul surprinzător de 
atrăgător prin culoarea şi ovalul său îl uimi. Se uită lung, 
lung la ea până când fata simţi şi întoarse spre el nişte ochi 
întunecaţi, cu gene lungi şi, întâlnindu-i pe-ai lui, îl cântări 
cu răceală. De la chipul lui, privirea cobori amuzată spre 
imensul revolver de la şold. Apoi ridică din nou ochii, în care 
se putea citi un dispreţ uşor amuzat. Îi primi privirea ca pe- 


o lovitură. Fata se întoarse spre bărbatul ce stătea lângă ea 
şi-i arătă spre Kit. Acesta îl cântări şi el cu acelaşi zâmbet 
amuzat şi dispreţuitor. 

— Chekako! spuse fata. 

Bărbatul de lângă ea, care arăta ca un vagabond, cu o 
salopetă ieftină şi o haină de lână roasă pe el, zâmbi subţire 
şi Kit se simţi umilit fără să ştie bine de ce. Fata era 
neobişnuit de frumoasă, se gândi el când cei doi se 
îndepărtară. Îi observă atent mersul şi-l ţinu minte ca să-l 
poată recunoaşte şi după o mie de ani. 

— L-ai văzut pe individul acela cu fata? Îl întrebă tulburat 
vecinul lui Kit, Ştii cine-i? 

Kit scutură din cap. 

— Cariboo Charley. Mi l-a arătat şi mie cineva. A pus mâna 
pe o mină grozavă în Klondike. E tăbăcit în meseria asta. A 
fost vreo doisprezece ani şi pe Yukon. Abia a venit dintr- 
acolo. 

— Dar ce înseamnă chekako? îl întrebă Kit. 

— Unul ca dumneata, unul ca mine, veni răspunsul. 

— S-ar putea să fiu, dar mai întâi ar trebui să mă mai 
cântăreşti puţin. Dar ce înseamnă? 

— Ageamiu. 

Pe drumul de întoarcere spre plajă, Kit răsuci în minte 
cuvântul acela pe toate părţile. Doare când îţi spune 
ageamiu un boţ de puştoaică zveltă. Se trase într-un colţ, 
printre grămezile de bagaje, având încă în minte imaginea 
indianului cu impresionanta lui povară şi încercă să afle cât 
îl ţineau puterile. Alese un sac de făină care, după cum bine 
ştia, cântarea exact o sută de livre. Se duse lângă el, se 
aplecă şi se strădui să-l salte pe umeri. Prima concluzie la 
care ajunse fu aceea că o sută de livre constituie o greutate 
cu adevărat mare. A doua că avea spinarea cam şubredă. A 
treia fu o înjurătură care îi veni pe buze după cinci minute, 
la capătul cărora se prăbuşi cu tot cu povara cu care se 
luptase. Îşi şterse fruntea şi, pe deasupra unei grămezi de 


provizii, îl zări pe John Bellew uitându-se la el, cu o amuzată 
răceală în priviri. 

— Dumnezeule! exclamă acest apostol al confruntării cu 
greul. Şi coapsele noastre au dat naştere la generaţia asta 
de neajutoraţi! Când aveam vreo şaisprezece ani mă jucam 
cu un săculeţ ca ăsta. 

— Unchiule, dar ai uitat că eu n-am fost crescut cu carne 
de urs. 

— Şi am să mă joc cu el şi când am să ajung la şaizeci. 

— Ei, mai trebuie să-mi şi demonstrezi. 

Şi John Bellew îi demonstră. Avea patruzeci şi opt de ani, 
dar se aplecă spre sac, îl cântări de încercare, îl trecu dintr- 
o mână în alta, balansându-l şi, cu o mişcare scurtă, se săltă 
drept în picioare, cu sacul de făină pe umeri. 

— Îndemânare, fiule, îndemânare şi... spinare. 

Kit îşi scoase respectuos pălăria din cap. 

— Unchiule, eşti o minune a naturii, o minunată minune, 
unchiule. Crezi că am şansa să prind şi eu priceperea asta? 

John Bellew ridică din umeri. 

— O s-o iei la vale înapoi înainte de a apuca noi să începem 
lecţia. 

— Nu te teme, gemu Kit. Leul acela turbat, O'Hara, e tot 
într-acolo. Aşa că nu mă pornesc înapoi decât atunci când 
voi fi nevoit s-o fac. 

Prima etapă de marş a lui Kit a fost un succes deplin. Au 
reuşit să pună mâna pe nişte indieni care să le ducă până la 
Trecătoarea lui Finnegan cele două mii cinci sute de livre 
de echipamente. Mai departe trebuiau să facă treaba asta 
cu propria lor spinare. Îşi făcuseră planul să înainteze cu 
câte o milă pe zi. Părea uşor... pe hârtie. Deoarece John 
Bellew urma să stea în tabără şi să se ocupe cu gătitul, nu 
va putea decât întâmplător să facă şi el un transport. Aşa că 
pe capul fiecăruia dintre cei trei tineri căzu sarcina de a 
căra câte opt sute de livre zilnic pe o distanţă de-o milă. 
Dacă făceau poveri de câte cincizeci de livre, asta însemna 
pentru fiecare un drum de şaisprezece mile cu încărcătură 


în spinare şi câte cinsprezece mile fără, fiindcă „după 
ultimul transport nu mai trebuie să ne întoarcem la vechea 
tabără”, le explică Kit încântat de descoperire. Cu nişte 
poveri de câte optzeci de livre, ar însemna un drum de 
nouăsprezece mile zilnic, iar cu câte o sută de livre în 
spinare ar avea de făcut doar cinsprezece mile. 

Surprinse zâmbetul plin de neîncredere al unchiului său şi 
adăugă în grabă: 

— Bineînţeles că pentru asta am să mai chinui. Omul 
trebuie să deprindă toate şmecheriile meseriei. Aşa că am 
să încep cu cincizeci. 

Aşa făcu şi merse sprinten de-a lungul drumului. Lăsă 
povara jos unde urma să fie următorul loc de tabără şi porni 
sprinten înapoi. Era mai uşor decât se gândise la început. 
Dar două mile i-au ros deja catifeaua puterilor, dând la 
iveală slăbiciunea de dedesubt. A doua încărcătură a fost de 
şaizeci şi cinci de livre. Era mai greu şi de data asta nu mai 
merse la fel de sprinten. Urmând exemplul tuturor 
cărăuşilor, de mai multe ori se aşeză jos, sprijinindu-şi 
povara de o piatră sau buturugă. La al treilea drum deveni 
îndrăzneţ. Se înhămă la un sac de fasole de nouăzeci şi cinci 
de livre şi o porni. După o sută de iarzi simţi că se 
prăbuşeşte. Se aşeză şi-şi şterse faţa de sudoare. „Etape 
mai mici şi opriri mai scurte, murmură el. Asta-i 
şmecheria.” 

Uneori nu reuşea să facă nici suta de iarzi şi de fiecare 
dată când se chinuia să se ridice în picioare pentru o altă 
scurtă etapă povara devenea nespus de grea. Îşi trăgea cu 
greu sufletul şi sudoarea curgea şiroaie pe el. Înainte de a 
face un sfert de milă îşi scoase cămaşa de lână cu totul şi o 
agăţă într-un copac. Apoi renunţă şi la pălărie. După 
jumătate de milă constată că e terminat. Niciodată în viaţă 
nu se extenuase în halul acela şi înţelese că era epuizat. 
Cum stătea gâfâind, privirea îi căzu pe revolverul cel mare 
şi centura grea cu cartuşe. „Zece livre de fiare inutile!” 
mârâi el în timp ce-şi desfăcea centura. 


Nici nu-şi mai bătu capul să o agaţe în copac, ci o aruncă 
în tufe. Şi, pe măsură ce şirul neîntrerupt de cărăuşi curgea 
pe drum în sus şi-n jos, băgă de seamă că şi alţi ageamii 
începuseră să renunţe la arme. 

Etapele scurte pe care le făcea deveniră şi mai scurte. 
Uneori nu era în stare să meargă, împiedicat cum mergea 
el, decât abia o sută de paşi, când palpitaţiile de rău augur 
ale inimii pe care le simţea în timpane şi tremurul neplăcut 
al genunchilor îl obligau să se odihnească. Iar perioadele de 
odihnă deveneau tot mai lungi. În schimb mintea îi lucra. 
Erau douăzeci şi opt de mile de drum până la capăt, adică 
tot atâtea zile, iar aceasta, după toate probabilitățile, era 
cea mai uşoară dintre ele. „Aşteaptă până ai să ajungi la 
Chillkoot”, spuneau ceilalţi pe când se opreau să se 
odihnească şi se întindeau la vorbă. „Unde o să trebuiască 
să urci în patru labe”. Iar el răspundea: „Nu mă văd eu la 
Chillkoot. Eu nu. Cu mult înainte am să mă odihnesc frumos 
în patul meu de sub muşchi”. Lunecă şi efortul groaznic de 
a-şi recăpăta echilibrul îl înspăimântă. Simţi că în el totul 
era rupt bucățele. 

— Dacă mă prăbuşesc cu greutatea asta în spinare, m-am 
terminat, îi spuse el altui cărăuş. 

— Şi asta nu-i nimic, îi răspunse acela. Aşteaptă să ajungi 
la Canyon. Trebuie să traversezi un torent furios pe un 
buştean de pin de şaizeci de picioare. Şi fără frânghii de 
asigurare, fără nimic şi unde buşteanul s-a lăsat, apa fierbe 
printre picioarele tale şi-ţi ajunge până la genunchi. Dacă te 
prăbuşeşti cu greutatea în spinare nu mai ai când să-ţi scoţi 
chingile. Stai în apă şi aştepţi să te îneci. 

— Sună frumos, îi replică el şi în adâncul sufletului lui 
epuizat părea să jinduiască una ca asta. 

— Acolo se îneacă câte trei-patru în fiecare zi, îl asigură 
celălalt. Am dat şi eu o mână de ajutor să pescuim un 
neamţ. Avea la el patru mii de bancnote de un dolar. 

— Fericit om aş zice eu, făcu Kit, chinuindu-se să se ridice 
în picioare şi porni poticnit la drum. 


E] şi sacul acela de fasole constituiau un fel de tragedie 
ambulantă. Îşi aduse aminte de bătrânul zeu al mării care 
stătea călare pe gâtul lui Simbad. Şi asta se cheamă 
vacanţa foarte masculină, medita el. În comparaţie cu asta, 
robia lui la O'Hara era un fleac. Mereu era tentat de ideea 
de a lăsa sacul de fasole în tufiş, să se strecoare înapoi, 
ocolind tabăra, să ajungă la țărm şi să ia vaporul înapoi 
către civilizaţie. 

Dar n-o făcu. Uneori simţea imboldul confruntării cu greul 
şi-şi repeta mereu, mereu că ceea ce pot alţii putea şi el. 
Cuvintele acestea deveniră un descântec de coşmar şi le 
mormăia şi către cei care-l depăşeau de-a lungul potecii. 
Alteori, când se odihnea, îi observa cu invidie pe indienii 
aceia zdraveni, cu picioare de catâri, care călcau apăsat sub 
poverile lor grele. Nu păreau să se odihnească vreodată, ci 
mergeau mereu înainte, cu o statornicie şi o siguranţă care 
i se păreau groaznice. 

Se aşeză jos şi trase o înjurătură - când mergea nu-i 
rămânea destul suflu şi pentru asta - şi se luptă cu tentaţia 
de a o şterge înapoi la San Francisco. Înainte de a parcurge 
mila aceea, renunţă să mai blesteme şi începu să plângă. 
Erau lacrimi de om extenuat, încărcat de obidă faţă de sine 
însuşi. Dacă existase vreodată o epavă umană atunci el era 
aceea. Când se arătă în zare capătul drumului, făcu un efort 
disperat, ajunse în tabără şi se prăvăli cu faţa în jos şi 
fasolea în spinare. Povara nu-l ucise. Rămase aşa un sfert de 
oră înainte de a-şi aduna suficiente resturi de putere ca să- 
şi desfacă chingile. După care îl prinse un rău de moarte şi 
aşa îl găsi Robbie, care avusese şi el necazuri cam de 
acelaşi fel. Şi abia când îl văzu pe Robbie cât era de 
prăpădit făcu un efort să-şi revie. 

— Ce-s în stare să facă alţii, suntem şi noi, îi spuse el lui 
Robbie, deşi în sinea lui se întreba dacă nu cumva umbla cu 
cacialmale. 

„Şi am douăzeci şi şapte de ani şi sunt bărbat”, se convinse 
el de unul singur în cursul zilelor care au urmat. Şi avea 


nevoie de convingerea asta. După o săptămână, deşi ajunse 
să-şi care cele opt sute de livre zilnic câte o milă, el 
pierduse din propria-i greutate cincisprezece livre. Avea 
faţa trasă şi prăpădită. Trupul şi mintea îşi pierduseră din 
vechea vioiciune. Nu mergea, călca târşit, iar când 
parcurgea drumul înapoi îşi târa picioarele la fel ca atunci 
când mergea cu încărcătura în spinare. 

Devenise animal de povară. Adormea înainte de a apuca să 
termine de mâncat şi avea parte de un somn greu, ca un 
butuc, în afară de momentele când se trezea urlând de 
durere, apucat de cârcei la picioare. Îl durea fiecare fibră. 
Călca pe rană vie şi totuşi a fost floare la ureche faţă de ce- 
a păţit pe drumul de două mile de pe platoul Dyea unde 
păşeai numai prin bolovani lustruiţi de apă. Cele două mile 
au însemnat de fapt treizeci şi opt de mile de mers. Umerii 
şi pieptul roşi de curelele chingilor îl făcură să se 
gândească, pentru prima dată, cu înţelegere la caii 
înhămaţi pe care-i văzuse pe străzile oraşului. 

După ce-şi trecură tot calabalăcul peste puntea de la gura 
Canyonului, îşi schimbară planul de la început. Pe drum se 
vorbea că la lacul Linderman fuseseră tăiaţi ultimii copaci 
care mai rămăseseră în picioare, necesari ca să-ţi faci o 
barcă. Cei doi veri, cu unelte, joagăr, pături şi de-ale gurii în 
spinare, o porniră înainte, lăsându-i pe Kit şi unchiul său să 
se lupte mai departe cu restul echipamentului. Acum John 
Bellew împărțea cu nepotul sarcina gătitului şi amândoi 
cărau poverile umăr la umăr. Timpul trecea repede şi pe 
culmi cădea prima zăpadă. Dacă te prindea vremea proastă 
în partea astalaltă, însemna o întârziere de aproape un an. 
Bătrânul îşi arătă tăria săltând în spinare o sută de livre. Kit 
rămase uimit, scrâşni din dinţi şi se înhămă şi el la suta de 
livre. Era un chin, dar învățase şmecheria şi trupul lui, 
scuturat de lene şi grăsime, începu să se arate tare, cu 
muşchi zdraveni, câştigaţi cu trudă. De asemenea, se uita în 
jur şi-şi punea mintea la contribuţie. Băgase de seamă că 
indienii purtau o chingă şi pe cap şi-şi încropi şi el una pe 


lângă cele de umeri. Era mai lesne astfel, aşa că începu să 
pună deasupra toate lucrurile uşoare, stânjenitoare. În 
chipul acesta, curând, ajunse să fie în stare să pornească la 
drum încovoiat sub suta de livre prinsă în chingi, la care se 
adăugau alte cinsprezece sau douăzeci de livre de bagaje 
puse deasupra, nelegate, sprijinite de grumaz, cu un 
târnăcop, sau o pereche de vâsle într-o mână şi în cealaltă 
cu blidele de gătit ale taberei, puse una într-alta. 

Dar oricât munceau, truda creştea. Drumul devenea mai 
dificil, poverile mai grele şi, cu fiecare zi, linia zăpezilor 
cobora tot mai mult de pe culmile munţilor, în vreme ce 
preţul cărăuşiei sări la şaizeci de cenți. De la verişorii 
plecaţi înainte nu veni nici o veste, aşa că-şi închipuiră că 
trudeau la doborâtul copacilor şi la tăiatul lor în scânduri 
pentru barcă. John Bellew deveni nerăbdător. Punând mâna 
pe o echipă de indieni care se întorceau de la Lacul 
Linderman, îi convinse să se înhame la căratul 
echipamentului. Îl taxară cu câte treizeci de cenți livra ca 
să-l care până pe creasta de la Chillkoot, treabă care îl 
aduse aproape în pragul falimentului. În condiţiile astea, 
aproximativ patru sute de livre de bagaje, cu veşminte şi 
echipamente pentru tabără, rămaseră de izbelişte. John 
Bellew rămase cu ele, să le mişte cum o putea, iar Kit porni 
alături de indieni. Când avea să ajungă pe creastă, Kit urma 
să rămână singur, deplasându-şi cum o putea tona lui de 
bagaje, până avea să-l ajungă cu cele patru sute de livre ale 
lui, unchiul care-l asigurase că-l prinde din urmă. 

Kit bătu drumul alături de cărăuşii indieni. Socotind că 
avea să înfrunte cale lungă, drept spre vârful Chillkoot, îşi 
rezervă o povară de numai optzeci de livre. Indienii 
mergeau cu poverile lor în spinare, într-un ritm mai alert 
decât avusese el parte până atunci. Dar acum nu mai era 
cuprins de groază şi ajunsese să se socotească pe picior de 
egalitate cu indienii. 

După un sfert de milă dori să se odihnească, numai că 
indienii îşi continuară drumul. Rămase alături de ei şi-şi 


păstră locul în şir. După ce parcurse o jumătate de milă fu 
convins că nu mai era în stare să facă nici un pas înainte, 
dar scrâşni din dinţi, îşi menţinu locul şi la capătul acelei 
mile rămase uimit că încă mai era în viaţă. Apoi, în mod 
ciudat, îl ajută un al doilea suflu, cum se spune şi 
următoarea milă i se păru oarecum mai uşoară decât prima. 
A treia milă aproape că-l ucise, dar, deşi mai că delira de 
oboseală şi durere, nu se plânse deloc. Apoi, taman când 
simţi că avea să leşine cu siguranţă, veni şi momentul de 
odihnă. Indienii, în loc să stea cu poverile în spinare cum 
era obiceiul cărăuşilor albi, îşi desfăcură chingile de pe 
umeri şi frunte şi se aşezară, în voie, la taclale şi la fumat. 
Trecu astfel o jumătate bună de ceas înainte de a porni din 
nou. Spre surprinderea lui, Kit descoperi că se simţea 
proaspăt şi din momentul acela lozinca lui se schimbă în 
„etape lungi şi perioade lungi de odihnă”. 

Nu auzise mare lucru despre piscul Chillkoot, dar acum 
era nevoit să se caţere de multe ori în patru labe 
escaladându-l. Dar ajunse pe creastă, în toiul unui viscol, o 
dată cu indienii şi în taină se mândrea că răzbise laolaltă cu 
ei, fără să miorlăie şi fără să rămână de căruţă. Acum 
nutrea o nouă ambiţie, aceea de a ajunge la fel de bun ca 
un indian. 

După ce le plăti indienilor şi-i văzu plecaţi, se lasă o beznă 
neagră şi rămăsese singur, la o mie de picioare mai sus de 
limita pădurilor, pe coama unui munte. Cum era ud leoarcă, 
până la brâu, înfometat şi epuizat şi-ar fi dat venitul pe un 
an întreg numai pentru un foculeţ şi o cană de cafea. 
Neavând niciuna nici alta, se mulţumi cu o jumătate de 
duzină de turte reci, după care se strecură la adăpostul 
cortului numai pe jumătate făcut. Îl prinse moţăiala şi, până 
să adoarmă, îi rămase vreme doar cât să-i treacă un gând 
fugar prin minte şi zâmbi cu o plăcere parşivă când şi-l 
închipui pe John Bellew cărând bărbăteşte pe Chillkoot la 
deal cele patru sute de livre în spinare. În vreme ce el, deşi 
împovărat cu două mii de livre, acum urma s-o ia la vale. 


Dimineaţă, ţeapăn după truda dinainte, amorţit de frig, îşi 
strânse cortul, înfulecă câteva livre de slănină crudă, se 
înhamă la o povară de o sută de livre şi porni la vale pe 
drumul pietros. Cu câteva sute de iarzi mai jos, drumul 
trecea peste un ghețar mai mic către Lacul Crater. Ceilalţi 
treceau peste ghețar. Toată ziua, Kit nu făcu decât să-şi 
care poverile până la marginea de sus a ghețarului şi 
pentru că distanţa era scurtă, săltă în spinare câte o sută 
cincizeci de livre, la fiecare transport. Nu-şi putea stăpâni 
mirarea că era în stare de o ispravă ca asta. Cu doi dolari, 
cumpără de la un indian trei biscuiţi marinăreşti tari ca 
talpa şi cu biscuiţii aceia şi o imensă cantitate de slânină 
crudă încropi mai multe mese. Nespălat, îngheţat, cu 
hainele îmbâcsite de sudoare, se băgă pentru încă o noapte 
în cort. 

Cum se crăpă de ziuă, îşi întinse o foaie de cort pe gheaţă, 
puse deasupra vreo trei sferturi de tonă de bagaje şi începu 
să tragă. Unde panta ghețarului era mai pronunţată, viteza 
poverii spori corespunzător, îl ajunse din urmă, îl săltă 
călare deasupra şi goni mai departe la vale cu el cu tot. 

O sută de cărăuşi, încovoiaţi sub greutatea sarcinilor, se 
opriră să-l privească. Începu să scoată chiuituri de 
avertizare şi cei care se aflau în drumul lui se grăbiră, 
poticnindu-se, căzând, să se dea la o parte. În vale, la 
marginea de jos a ghețarului, era ridicat un mic cort care 
părea să se apropie în goană de el, într-atât de repede 
creştea ca mărime. Foaia lui de cort părăsi drumul bătut de 
oameni, acolo unde acesta făcea un cot la stânga şi îşi tăie 
cale prin zăpada afinată. Zăpada se ridică în jurul lui ea un 
fum de gheaţă şi, în acelaşi timp, mai reduse din viteză. Zări 
cortul exact în clipa în care se izbi de el, luă cu el 
întinzătorii din colţ, dădu buzna peste pânza de la intrare şi 
pătrunse înăuntru, aşezat frumos călare pe grămada de 
saci cu provizii de pe foaia lui de cort. Cortul se clătină 
primejdios, ca un om beat şi, prin aburii îngheţaţi ai 
răsuflării, se trezi nas în nas cu o tânără speriată, ridicată 


în capul oaselor din păturile în care dormise - exact cea 
care la Dyea îl făcuse ageamiu. 

— Ai văzut ce fum scoteam când veneam la vale? O întrebă 
el încântat. 

Fata îl privi dezaprobator. 

— Spune-mi cum e cu covoarele tale fermecate, continuă 
el. 

Răceala cu care-l primi părea un fel de provocare. 

— Să fiu mulţumită că nu ai răsturnat şi soba, îi replică ea. 

Uitându-se în direcţia privirilor ei, zări o sobă de tablă pe 
care se afla un ibric de cafea de care se îngrijea o indiancă 
tot tânără, Kit adulmecă mirosul de cafea şi se uită din nou 
la fată. 

— Sunt un chekako! îi spuse el. 

Mutra plictisită pe care o făcu fata îi demonstra că 
afirmase un lucru evident. Dar nu se dădu bătut. 

— M-am descotorosit de revolver, mai adăugă el. 

Abia atunci îl recunoscu fata şi ochii îi sclipiră. 

— N-am crezut vreodată că o să ajungi atât de departe, îl 
informă ea. 

Kit adulmecă din nou cu lăcomie aerul. 

— Pe viaţa mea! Cafea! 

Se întoarse spre fată şi-i spuse direct: 

— Uite degetul meu cel mic, ţi-l dărui, taie-l acum, fac 
orice vrei, mă vând robul tău pentru un an de zile în cap, 
sau pe oricât, dacă-mi dai şi mie o cană de cafea din ibricul 
acela. 

Şi la cafea, i-a spus cum îl cheamă şi a aflat şi el numele ei: 
Joy Gastell. A mai descoperit că fata era de mult în regiunea 
asta. Se născuse la o factorie de la Great Slave şi, pe când 
era abia un copil, traversase Munţii Stâncoşi împreună cu 
tatăl ei şi venise pe Yukon. Acum se îndrepta din nou într- 
acolo împreună cu tatăl ei, care fusese reţinut cu afaceri la 
Seattle, naufragiase cu Chanter, un vapor plin de ghinioane 
şi fusese adus înapoi la Puget Sound de un vapor trimis să-i 
salveze. 


Ţinând seama că fata era încă în pături şi nu se sculase, 
Kit nu se mai lungi la vorbă şi, refuzând eroic încă o cană de 
cafea, se ridică, îşi săltă şi poverile şi le scoase din cort. Dar 
plecă cu câteva concluzii: fata avea şi un nume şi nişte ochi 
atrăgători, nu putea să aibă mai mult de douăzeci, douăzeci 
şi unu sau douăzeci şi doi de ani. Taică-su probabil că era 
franţuz, ea avea o fire independentă, temperament de 
consumat şi fusese educată în altă parte, nu în atmosfera 
asta de oameni ai frontierei. 

Mai departe, drumul mergea în jurul Lacului Crater, peste 
bolovănişul lustruit de gheţuri, deasupra limitei pădurilor şi 
ajungea la defileul stâncos care ducea spre Tabăra Fericirii 
şi la primele pâlcuri de pini piperniciţi. Ca să-şi care tot 
calabalâcul acela greu pe drumul ce înconjura lacul, lui Kit 
i-ar fi trebuit zile întregi de trudă chinuitoare. Exista şi o 
barcă de pânză folosită pe lac pentru transportul bagajelor. 
Cu două drumuri, în două ceasuri el şi tona lui de bagaje ar 
fi fost de cealaltă parte. Dar era falit, iar barcagiul cerea 
patruzeci de dolari de tonă. 

— Prietene, barca asta frumuşică e o mină de aur, îi spuse 
Kit barcagiului. Mai vrei să pui mâna pe o mină de aur? 

— Arată-mi-o! răspunse celălalt. 

— 'Ţi-o vând cu condiţia să-mi cari şi mie bagajele dincolo. 
E o idee încă nepatentată şi poţi să faci târgul deîndată ce 
ţi-o împărtăşesc. Baţi palma? 

Barcagiul se învoi şi lui Kit îi plăcu omul. 

— Bine atunci. Vezi ghețarul acela. Ia şi dumneata un 
târnăcop şi urcă pe el. Într-o zi de muncă faci un jgheab de 
toată frumuseţea de sus până jos. Te-ai prins? Corporaţia 
Jgheabul Chillkoot şi Lacul Crater Limited. Ceri câte 
cincizeci de cenți suta de livre, ai o sută de tone pe zi şi 
nimic de făcut decât să stai şi să aduni banii. 

Două ore mai târziu, Kit şi tona lui de bagaje erau de 
cealaltă parte a lacului şi câştigase trei zile de mers. lar 
când John Bellew îl ajunse din urmă, era acum hăt departe, 
către Lacul Deep, alt crater vulcanic plin cu apă glacială. 


Ultima etapă de mers de la Lacul Long la Linderman avea 
trei mile, iar drumul, dacă se putea numi drum, urca o 
spinare de munte de peste o mie de picioare înălţime, apoi 
o lua abrupt la vale peste pietre lunecoase şi apoi traversa o 
întinsură mare de smârcuri. John Bellew protestă când îl 
văzu pe Kit înhămându-se la o povară de o sută de livre, 
peste care săltă şi un sac de făină de vreo cincizeci de livre, 
pe care-l puse deasupra, rezemat de grumaz. 

— Haide, haide, tu, aşchie din trunchiul celor tari şi 
zdraveni, îi replică Kit, treci din nou la carnea de urs şi acel 
unic rând de izmene. 

John Bellew clătină din cap. 

— Christopher, tare mi-e teamă că m-a cam ajuns vârsta. 

— N-ai decât patruzeci şi opt de ani. Ştii dumneata că 
bunicul meu, tatăl domniei tale, domnule, bătrânul Isaac 
Bellew, a ucis un om numai cu o lovitură de pumn pe când 
avea şaizeci şi nouă de ani? 

John Bellew zâmbi strâmb şi-şi înghiţi propria-i predică. 

— Unchiule, trebuie să-ţi mărturisesc ceva foarte 
important. Am crescut ca un lord Fauntleroy, dar sunt în 
stare să car în spinare oricând mai mult decât tine, să merg 
mai mult decât tine, să te pun la pământ în luptă dreaptă, 
sau să te bat măr la box. 

John Bellew ridică mâinile sus şi mărturisi solemn: 

— Christopher, fiul meu, sunt convins c-o poţi face. Şi cred 
că eşti în stare de toate astea chiar şi cu povara aia în 
spinare. Te-ai descurcat de minune, băiete, deşi e de 
necrezut. 

Kit făcu drumul ultimei etape de patru ori pe zi, adică 
zilnic parcurse douăzeci şi patru de mile, din care 
douăsprezece mile de pantă de munte cu câte o sută 
cincizeci de livre în spinare. Era mândru, zdravăn şi rupt de 
oboseală, dar se simţea într-o condiţie fizică excelentă. 
Mânca şi dormea cum nu mâncase şi nu dormise niciodată 
în viaţa lui şi când vedea că se termină treaba pe ziua 
respectivă aproape că-i părea rău. 


Doar o singură problemă nu-şi găsise răspuns. Aflase că 
putea să cadă cu o sută de livre în spinare şi să 
supravieţuiască, dar era convins că, de se prăbuşea cu cele 
cincizeci de livre suplimentare rezemate de ceafă, o să-şi 
rupă gâtul. Fiecare nouă potecă prin zona mlăştinoasă 
devenea repede un şanţ impracticabil din cauza miilor de 
cărăuşi şi aceştia erau nevoiţi să croiască mereu alte şi alte 
poteci. Exact în timp ce deschidea o astfel de nouă potecă 
reuşi să rezolve problema celor cincizeci de livre 
suplimentare. 

Suprafaţa aceea moale, îmbibată de apă, cedă sub 
călcătura lui, el se clătină şi se prăvăli înainte, cu faţa în jos. 
Cele cincizeci de livre îl izbiră cu faţa în mocirlă, dar 
zburară mai departe fără să-i rupă grumazul. Rămânând 
numai cu suta de livre legată în spinare, se săltă în patru 
labe. Dar mai departe nu reuşi. Una din mâini i se afundase 
până la umăr, făcându-l să stea cu obrazul în mâzgă. Pe 
când îşi eliberă braţul, celălalt se afundă la rândul său tot 
până la umăr. În poziţia asta îi era imposibil să-şi desfacă 
legăturile poverii, iar cele o sută de livre din spinare nu-l 
lăsau să se ridice în picioare. În patru labe, afundându-şi 
când un braţ când celălalt, făcu un efort să se târască până 
unde căzuse sacul cu făină. Dar nu reuşi decât să-şi 
epuizeze puterile fără să înainteze deloc, frământă şi rupse 
suprafaţa înierbată până când se formă o mică băltoacă cu 
apă periculos de aproape de gura şi nasul său. 

Încercă să se răstoarne pe spate, cu povara dedesubt, dar 
nu reuşi decât să-şi scufunde în mâl amândouă braţele până 
la umeri, ajungând să guste puţin din senzaţia pe care o 
încearcă cel ce se îneacă. Cu infinită răbdare, îşi scoase 
unul dintre braţe din mâlul cleios, apoi şi pe celălalt şi puse 
palmele pe suprafaţa mocirlei ca să-şi sprijine bărbia. Apoi 
începu să strige după ajutor. După o vreme, auzi clefăitul 
unor paşi prin mocirla cleioasă, semn că se apropia cineva 
din urmă. 


— Prietene, întinde-mi o mână de ajutor, spuse el. Aruncă 
o frânghie, ceva să mă apuc. 

Îi răspunse o voce de femeie şi el o recunoscu. 

— Dacă-mi desfaci cătărămile legăturilor, reuşesc să mă 
ridic în picioare singur. 

Cele o sută de livre se rostogoliră în mâl cu un plescăit 
cleios şi Kit se ridică încet în picioare. 

— Ai cam dat de bucluc, zise domnişoara Gastell râzând 
când îl văzu cu mutra mânjită toată de noroi. 

— Ba deloc, îi răspunse el degajat. Exerciţiul meu preferat 
de gimnastică. Poţi să încerci. E nemaipomenit pentru 
muşchii pectorali şi spinare. 

Se şterse pe faţă şi, cu un gest scurt, aruncă mâzga de pe 
degete. 

— Ah! Strigă fata recunoscându-l. E domnul... domnul 
Smoke5 Bellew. 

— Îţi mulţumesc cu toată seriozitatea pentru că mi-ai venit 
la vreme în ajutor, ca şi pentru nume, îi răspunse el. Am fost 
botezat de două ori. De acum încolo voi insista să mi se 
spună întotdeauna Smoke Bellew. E un nume sonor şi nu 
fără semnificaţie. 

Făcu o pauză şi apoi deodată glasul şi înfăţişarea îi 
deveniră fioroase. 

— Ştii ce-am să fac de-acum încolo? o întrebă el. Mă întorc 
în Statele Unite, mă căsătoresc, am de gând să fac o 
mulţime de copii şi apoi, la vremea când se lasă umbrele 
înserării, am să-i adun pe toţi ţâncii pe lângă mine şi am să 
le povestesc suferinţele şi chinurile pe care le-am îndurat 
pe drumul de la Chillkoot. Şi dacă nu-i apucă plânsul, am 
să-i croiesc până scot untul din ei. 

Iarna arctică se instala iute. Zăpada care se depusese de- 
acum măsura şase inci grosime, iar ochiurile de apă mai 
mici prindeau pojghiţă de gheaţă, în ciuda viscolului care 
bătea. Într-o după-amiază, târziu, când un astfel de viscol se 
mai ostoi, Kit şi John Bellew îi ajutară pe cei doi verişori să- 


şi încarce barca şi-i priviră cum dispar în depărtare, ascunşi 
de o rafală de zăpadă. 

— Şi acum nu ne mai rămâne decât să tragem un somn 
bun şi să pornim mâine dimineaţă devreme, spuse John 
Bellew. Dacă nu rămânem înzăpeziţi pe culme, ajungem la 
Dyea mâine noapte. lar de avem noroc să prindem vaporul, 
suntem la San Francisco într-o săptămână. 

— Ţi-a plăcut vacanţa asta? îl întrebă Kit cu gândul aiurea. 

Tabăra lor pentru această ultimă noapte la Linderman era 
formată din melancolice vestigii. 'Tot ce putea fi cât de cât 
de folos, inclusiv cortul, fusese luat de verişori. O bucată de 
foaie de cort răpciugoasă fusese întinsă drept apărătoare 
de vânt, ferindu-i cât de cât de zăpada viscolului. Şi-au 
pregătit cina la un foc de lemne, în nişte blide deformate, 
demne de aruncat. Nu rămăseseră decât cu nişte pături şi 
mâncare pentru câteva mese. Numai o singură dată în 
timpul cinei deschise Kit gura: 

— Unchiule, începu el. După toate astea aş dori să-mi spui 
Smoke. În călătoria asta am mers de-a ieşit fumul, aşa-i? 

După câteva minute o porni alene spre sătucul de corturi 
în care se adăposteau căutătorii de aur care încă mai aveau 
de adus calabalâcuri sau de făcut bărci. Fu plecat mai multe 
ceasuri şi când se întoarse şi se băgă în pături, John Bellew 
era adormit. 

Kit se târi afară din culcuş numai în ciorapi în bezna unei 
dimineţi cu viscol, aţâţă focul la care-şi dezmorţi încălţările 
bocnă, apoi pregăti cafeaua şi prăji slănina. Era un dejun 
nenorocit. Îndată ce-au terminat masa şi-au strâns păturile 
şi le-au legat în curele. Când John Bellew se întoarse să 
pornească primul spre drumul către Chillkoot, Kit îi întinse 
mâna. 

— La revedere, unchiule, îi spuse el. 

John Bellew se uită la el şi, de uimire, scăpă o înjurătură. 

— Nu uita că mă cheamă Smoke, îl dojeni Kit. 

— Şi ce naiba ai să faci? 


Kit făcu vag cu mâna spre nord, în direcţia lacului bântuit 
de viscol. 

— Ce rost are să mă întorc înapoi după ce-am ajuns atât 
de departe? întrebă el. În plus, am prins gustul cărnii6 şi-mi 
place. Merg mai departe. 

— Dar eşti lefter, protestă John Bellew. Nu ai nici 
echipament. 

— Mi-am găsit o slujbă. lată, nepotul dumitale Christopher 
Smoke Bellew şi-a găsit slujbă. E angajatul unui gentleman. 
Şi-a găsit o slujbă cu o sută cincizeci de dolari pe lună şi 
mâncare. O porneşte spre Dawson cu doi ageamii şi cu 
angajatul unui alt gentleman, în calitate de bucătar, 
barcagiu şi, în general, om bun la toate. Iar O'Hara şi 
Talazul n-au decât să se ducă la dracu'! La revedere. 

John Bellew era uluit, nu putu decât să mormăie: 

— Nu pricep, nu pricep... 

— Se zice că în bazinul Yukonului urşii grizli, din cei spâni, 
se găsesc berechet îi explică Kit. Ei bine, n-am decât un 
singur rând de izmene şi am pornit să fac rost de carne de 
urs, asta-i tot. 

CARNEA. 

Aproape jumătate din vreme vântul suflă aproape de tăria 
uraganului şi Smoke mergea împotrivă, împleticindu-se de- 
a lungul țărmului. În lumina tulbure a zorilor, se zăreau 
vreo şase bărci în care era pusă preţioasa încărcătură 
trecută peste Chillkoot. Erau nişte bărci stângaci durate, 
artizanal, de către nişte oameni care nu erau marangozi, 
din scânduri tăiate cu joagărul din trunchiuri de molid 
verde. O barcă fusese încărcată şi tocmai pornea la drum, 
iar Kit se opri s-o privească. 

Vântul sufla în josul lacului, iar aici lovea direct spre țărm, 
ridicând nişte valuri foarte parşive la apă mică. Oamenii 
bărcii, cu cizme de cauciuc înalte, intraseră în apă şi 
împingeau ambarcaţia spre adânc. De două ori reuşiseră s- 
o scoată la larg, dar până să se urce ei, greoi, în barcă şi 
nefiind în stare să vâslească mai departe, barca fu mânată 


înapoi de vânt şi pusă pe uscat. Kit mai observă că 
picăturile de apă de pe marginea bărcii se transformau iute 
în gheaţă. Cea de-a treia încercare fu de fapt un succes 
doar în parte: ultimii doi oameni care se săltară în barcă 
erau uzi până la brâu, dar barca pornise. Se luptau stângaci 
cu ramele grele şi se îndepărtau încet, încet de mal. Apoi au 
ridicat o pânză încropită din pături, la o rafală de vânt au 
rămas şi fără pânza asta şi au fost aruncaţi pe ţărmul 
îngheţat a treia oară. 

Kit zâmbi în sinea lui şi porni mai departe. Exact asta avea 
să înfrunte şi el, pentru că şi el, în noua lui calitate de 
angajat al unui gentleman, avea s-o pornească de la țărm 
într-o barcă asemănătoare chiar în ziua aceea. 

Pretutindeni oamenii trudeau şi trudeau cu disperare, 
pentru că venirea iernii, care avea să zădărnicească orice 
mişcare, era atât de iminentă încât părea un fel de joc de 
noroc dacă vor reuşi să traverseze imensul lanţ de lacuri 
înainte de a îngheţa de tot. Cu toate astea, când Kit ajunse 
la cortul domnilor Sprague şi Stine nu zări nici o mişcare. 
La un foc făcut la adăpostul unei foi de cort, stătea pe vine 
un individ mic de statură şi îndesat, trăgând dintr-o ţigară 
maronie. 

— Salutare! îl întâmpină acesta. Eşti noul angajat al 
domnului Sprague? 

În vreme ce dădea afirmativ din cap, lui Kit i se păru că 
celălalt apăsase într-un fel pe cuvintele domnul şi angajatul 
şi fu sigur că zărise o licărire în colţul ochilor. 

— Ei, eu mi-s omul doctorului Stine, continuă celălalt. Am 
cinci picioare şi doi inci înălţime şi mi se spune Shorty, Jack 
Shorty, ca să fie şi mai scurt şi uneori mi se mai zice şi 
Johnny Bun la 'loate. 

Kit îi întinse mâna. 

— Şi tu ai fost crescut cu carne de urs? îl întrebă el. 

— Neînţeles, veni răspunsul, deşi după câte îmi pot aduce 
eu aminte prima mea hrană a fost laptele de bizon. Stai jos 
şi înfulecă ceva. Boşii nu s-au sculat încă. 


Şi, în ciuda dejunului de mai înainte, Kit se aşeză la 
adăpostul pânzei de cort şi dădu gata şi pe al doilea cu şi 
mai mare poftă. Truda cumplită, purificatoare, de atâtea 
săptămâni, îl făcuse să aibă un stomac şi o poftă de lup. 
Putea mânca orice, oricât fără să simtă digestia. Shorty 
demonstra chef de vorbă şi pesimism şi de la el află lucruri 
ciudate despre patronii lor şi perspectivele de rău augur ale 
expediției. Thomas Stanley Sprague era tânăr inginer 
geolog, fiul unui milionar. Doctorul Adolph Stine era şi el 
fiul unui tătic avut. Şi prin intermediul părinţilor, cei doi 
fuseseră angajaţi de un sindicat pentru învestiţii în această 
aventură pe Klondike. 

— Poţi să fii sigur că-s doldora de lovele, arătă Shorty. 
Când au ajuns pe plajă la Dyea, transportul ajunsese la 
şaptezeci de cenți, dar nu găseai nici urmă de indian. Şi 
apăru o echipă de mineri adevăraţi, de pe Oregonul de Est, 
care reuşiseră să strângă o ceată de indieni plătiţi cu 
şaptezeci de cenți. Indienii se înhămaseră la poveri, trei mii 
de livre cu totul, când iată-i apărând pe Sprague şi Stine. 
Le-au oferit optzeci de cenți, apoi nouăzeci, iar la un dolar 
livra, indienii au rupt contractul de dinainte şi şi-au scos 
curelele poverilor. Şi aşa s-a făcut că Sprague şi Stine au 
răzbit, deşi i-a costat trei mii de dolari, în vreme ce minerii 
de pe Oregon sunt şi acum tot pe plajă. N-o să mai ajungă 
aici decât anul viitor. Sunt nişte puşlamale adevărate, bosul 
tău şi al meu, când e vorba să azvârle cu lovele şi nu le pasă 
nici cât negru sub unghie de ce simte altul. Ce crezi c-au 
făcut când au ajuns la lacul Linderman? Dulgherii tocmai 
dădeau ultima mână de vopsea la o barcă pentru care 
aveau contract cu un grup din Frisco, pentru şase sute de 
dolari. Sprague şi Stine le-au strecurat o mie curată şi au 
renunţat dulgherii la celălalt contract. Barca arată bine, dar 
a fost suflată de sub nasul celorlalţi. Oamenii şi-au adus 
echipamentele până aici, dar n-au barcă. Şi aici înţepenesc 
până la anul. Maiia o cană de cafea şi ascultă ce-ţi spun - 
dacă n-aş dori să ajung odată pe Klondike, nu m-aş fi 


încurcat cu ăştia. N-au inimă în ei. Dacă le trebuie lor 
pentru afacerile lor, ăştia sunt în stare să ia şi doliul de la 
uşa mortului. Ai semnat vreun contract? 

Kit clătină din cap. 

— Atunci, amice, să ştii că-mi pare rău de tine. În tot 
ţinutul nu e nimic de haleală şi deîndată ce ajung la 
Dawson, ăştia or să te lase de izbelişte. Şi iarna asta 
oamenii o să cam mănânce răbdări prăjite. 

— Au fost de acord să... începu Kit. 

— Pe vorbe, i-o reteză Shorty. Vorbele tale faţă-n faţă cu 
ale lor, asta-i. Ei, n-are a face. Cum te cheamă, amice? 

— Spune-mi Smoke, îi răspunse Kit. 

— Pentru contractul ăsta verbal al tău o să ai de tras. E 
limpede ca bună-ziua ce te aşteaptă. Indivizii ştiu să arunce 
cu lovele, dar nu ştiu să tragă la treabă, nici să se scoale de 
dimineaţă. Ar fi trebuit să fi încărcat şi să fi pornit de acum 
un ceas. Numai eu şi cu tine ne vom înhăma la treabă. Acuşi 
îi auzi că urlă după cafea. 'Neânţeles, la pat, ţine minte şi 
mai zic că-s oameni în toată firea. la spune-mi, te pricepi cât 
de cât la bărci? Eu sunt văcar, prospector, dar în ale apei 
sunt ageamiu, iar ei nu ştiu nici o iotă. Ei, cât te pricepi? 

— Pune-mă la încercare, îi răspunse Kit, trăgându-se mai 
aproape de foaia de cort, când o rafală cumplită de vânt 
învârteji zăpada. N-am mai pus piciorul pe-o bărcuţă de 
când eram copil. Dar cred că o să învăţăm. 

Unul din colţurile foii de cort se desfăcu din legături şi 
Shorty se trezi cu o împroşcătură de zăpadă drept după 
ceafă. 

— Ei, o să învăţăm noi, 'neânţeles, mârâi el supărat. 
'Neânţeles. Şi un ţânc poate. Dar pariez mie la sută că azi 
nu ne urnim de-aici. 

Se făcuse opt când din cort se ceru cafeaua şi aproape 
nouă până când să se arate cei doi patroni. 

— Hello! făcu Sprague, un tânăr de vreo douăzeci şi cinci 
de ani, rozaliu la faţă, bine hrănit. E vremea să o cam 
pornim, Shorty. Tu şi cu... 


În clipa aceea se uită întrebător la Kit. 

— Aseară n-am prea reţinut numele dumitale. 

— Smoke. 

— El bine, Shorty şi dumneata, domnule Smoke, ar fi bine 
să vă apucaţi de încărcat barca. 

— Numai Smoke, fără domnule, îi sugeră Kit. 

Sprague încuviinţă scurt din cap şi se îndepărtă luând-o 
spre corturi, urmat de doctorul Stine, un tânăr palid şi 
slăbuţ. Shorty se uită cu înţeles la tovarăşul său. 

— O tonă şi mai bine de echipamente şi n-o să ne dea o 
mână de ajutor ăştia. Ai să vezi. 

— Bănuiesc că din cauză că ne-au plătit pentru treaba 
asta, îi răspunse Kit înveselit. Aşa că hai să ne înhămăm la 
treabă. 

Şi nu era chiar o glumă să transporte trei mii de livre în 
spinare preţ de o sută de iarzi, când trebuie să faci treaba 
asta îmbrâncit de un vânt ce aduce aproape a viscol, 
împotmolindu-te prin zăpadă, încălţat cu cizme grele de 
cauciuc. Îţi ieşea sufletul din tine. Şi mai trebuia desfăcut şi 
cortul, împachetate lucrurile mărunte de tabără. Abia apoi 
veni şi încărcatul. Pe măsură ce barca se lăsa sub greutatea 
încărcăturii, trebuia trasă tot mai departe de mal, mărindu- 
se şi distanţa pe care erau nevoiţi să se bălăcească prin 
apă. Pe la ora două totul era terminat şi Kit, în ciuda celor 
două mici dejunuri simţea că nu-l mai ţin picioarele de 
foame. Îl lăsau genunchii. Shorty, aflat în aceeaşi situaţie, 
dădu iama prin oale şi blide şi scoase la iveală o oală mare 
cu fasole fiartă în care se înecau bucăţi mari de slănină. Nu 
aveau decât o singură lingură, cu coadă lungă şi pe rând 
băgau lingura în oală. Kit trăia sentimentul minunat că 
niciodată în viaţa lui nu pusese gura pe ceva mai ales. 

— Doamne, bătrâne, clefăi el cu gura plină, habar n-am 
avut ce înseamnă să ai poftă de mâncare până n-am pornit 
pe drumul ăsta. 

Sprague şi Stine se arătară tocmai în mijlocul acestei 
delicioase îndeletniciri. 


— De ce-am întârziat? se plânse Sprague. Nu mai pornim 
odată? 

Shorty luă o îmbucătură şi trecu lingura lui Kit. Niciunul 
nu scoase o vorbă până ce nu goliră oala şi răzuiră frumos 
fundul. 

— Neiînţeles, n-am făcut mai nimic, spuse Shorty, 
ştergându-se la gură cu dosul mâinii. Până acum n-am făcut 
nimic, da' chiar nimic. Şi, 'neânţeles, că nici de mâncare n- 
aveţi nimic. Ah cât de lasă-mă-să-te las sunt! 

— Bine, bine, interveni iute Stine. Noi am mâncat pe la 
unul din corturi... la nişte prieteni. 

— Aşa m-am gândit şi eu, mârâi Shorty. 

— Şi acum, dacă tot aţi terminat, hai s-o luăm din loc, îi 
îndemnă Sprague. 

— Poftim, uite barca, făcu Shorty. De încărcat e încărcată. 
Ce credeţi că ne mai rămâne de făcut ca s-o pornim? 

— Să ne urcam la bord şi s-o împingem. Haideţi. 

Au intrat prin apă şi patronii s-au urcat în barcă, în timp ce 
Kit şi Shorty au împins barca mai la adânc. Când apa le-a 
ajuns la buza de sus a cizmelor, s-au săltat şi ei în barcă. 
Ceilalţi doi nu erau pregătiţi cu vâslele la îndemână şi barca 
fu împinsă înapoi şi pusă pe uscat. Şi scena s-a repetat de 
încă vreo şase ori, cu mare consum de energie. Shorty se 
aşeză amărât pe marginea copastiei, luă o bucată de tutun 
de mestecat şi începu să discute cu universul, în vreme ce 
Kit scotea apa din barcă, pe când ceilalţi doi schimbau 
păreri nu prea plăcute. 

— Dacă o să mă ascultați pe mine, spuse în cele din urmă 
Sprague, o s-o fac eu să iasă la larg. 

Încercarea fusese bine intenţionată, dar, înainte de a 
apuca el să se salte în barcă, era ud leoarcă până la brâu. 

— Trebuie să ridicăm din nou tabăra şi să facem un foc, 
hotărî Sprague când barca fu din nou mânată pe uscat. 
Îngheţ. 

— Nu-ţi mai fie atât de frică de puţină umezeală, pufni 
Stine. Ceilalţi care au pornit astăzi erau mai uzi decât tine. 


Acum e rândul meu să scot barca la larg. 

Şi de data asta fu rândul lui să facă baie şi să anunţe, 
clănţănind din dinţi, că trebuiau să facă focul. 

— Numai pentru puţină umezeală acolo! spuse veninos, 
clănţănind şi el din dinţi, Sprague. 

— Shorty, scoate-mi bagajele şi fă un foc, ordonă celălalt. 

— Ba chiar deloc! strigă Sprague. 

Shorty se uită de la unul la celălalt, scuipă, dar nu mişcă 
din loc. 

— Lucrează pentru mine şi cred că o să-mi asculte 
poruncile, replică Stine. Shorty, du bagajul la țărm. 

Shorty se supuse şi Sprague rămase să dârdăie în barcă. 
Kit, pentru că nu primise nici un ordin, stătea degeaba, 
bucuros că se mai odihneşte. 

— O barcă tăiată în două n-o să plutească niciodată, vorbi 
el pentru sine. 

— Ce-ai zis? mârâi Sprague. 

— Vorbeam de unul singur, obiceiul meu, răspunse Kit. 

Patronul îl onoră cu o privire tăioasă şi rămase încruntat 
mai departe încă vreo câteva minute. Apoi se predă. 

— Smoke, scoate-mi bagajul şi ajută şi tu să ardă focul ca 
lumea, ordonă el. Până dimineaţă tot nu mai pornim de-a 
ici. 

A doua zi încă bătea viscolul. Lacul Linderman era doar o 
gâtuitură între munţi, umplută cu apă. Lunecând la vale pe 
jantele munţilor, prin acest horn, vântul sufla neregulat, 
uneori repezindu-se în rafale groaznice, alteori mai 
ostoindu-se şi transformându-se doar într-o briză ţeapănă. 

— Dacă-mi daţi şi dumneavoastră o mână de ajutor, cred 
că o scoatem la larg, spuse Kit, când totul fu pregătit de 
drum. 

— Ce te pricepi dumneata la asta? i-o reteză Stine. 

— Încearcă-mă! îi răspunse Kit şi nu mai scoase o vorbă. 

Era pentru prima dată că muncea ca angajat, dar învățase 
repede disciplina meseriei. Supus şi binedispus, participă la 
mai multe încercări zadarnice de a se îndepărta de țărm. 


— Tu cum ai face? îi spuse în cele din urmă Sprague, pe 
jumătate gâfâind, pe jumătate rugându-se. 

— Staţi jos şi trageţi-vă sufletul ca lumea, până vine clipa 
când mai slăbeşte vântul şi atunci împingem toţi cât ne ţin 
curelele. 

Deşi ideea era cât se poate de simplă, Kit fu cel dintâi care 
o scoase la iveală. De prima dată când o puseră în practică 
dădu roade, ridicară şi o pătură la catarg şi porniră iute în 
josul lacului. Stine şi Sprague se înveseliră pe dată. Shorty, 
în ciuda pesimismului său cronic, era vesel întotdeauna, iar 
Kit era prea interesat în reuşită ca să nu se arate la fel. 
Sprague se chinui şi el cu vâsla de cârmă vreun sfert de 
ceas, după care se uită rugător la Kit, care-i luă locul. 

— Parcă mi-am frânt braţele de atâta efort, mormăi 
Sprague ca un fel de scuză. 

— N-ai mâncat niciodată came de urs, nu-i aşa? îl întrebă 
Kit plin de înţelegere. 

— Ce dracu vrei să spui? 

— Ei, nimic. Întrebam şi eu. 

În spatele patronului său, Kit îl zări pe Shorty şi-i 
surprinse zâmbetul de încuviinţare, semn că prinsese 
sensul metaforei lui. 

Kit ţinu cârma cât fu lacul Linderman de lung, dovedind 
atâta pricepere încât cei doi tineri de bani gata şi fără 
tragere de inimă spre muncă îl numiră cârmaci. Shorty nu 
fu nici el mai puţin încântat şi se oferi să se ocupe mai 
departe cu ale bucătăritului, lăsând treburile bărcii pe 
mâna celuilalt. 

Între lacul Linderman şi Bennett era o gâtuitură. Barca, cu 
foarte puţină încărcătură în ea, era lăsată cu parâmele pe 
şuvoiul destul de mic, dar furios, care făcea legătura între 
cele două lacuri. Aici învăţă Kit o groază de lucruri despre 
bărci şi apă. Dar când veni vremea de înhămat la poveri, 
Stine şi Sprague se făcură dispăruţi şi oamenii lor se 
deşelară două zile ca să transporte echipamentul de partea 
cealaltă. Şi cam asta a fost povestea multor zile mizerabile 


în cursul drumului - Kit şi Shorty muncind pe rupte, în 
vreme ce patronii lor nu puneau mâna pe nimic şi 
pretindeau să fie serviţi. 

Dar cercul de fier al iernii arctice continua să se strângă, 
iar ei erau ţinuţi în loc de nenumărate piedici de neocolit. 
Pe Windy Arm, fără nici un motiv, Stine luă cârma din mâna 
lui Kit şi numai după un ceas barca eşua pe un țărm 
măturat de vânt. Au pierdut două zile aici cu reparaţiile, iar 
în dimineaţa când au pornit din nou, în vreme ce se 
îndreptau să se îmbarce au văzut că la prova şi la pupa era 
scris cu cărbune, cu litere mari: Chekako. 

Kit zâmbi, gândindu-se cât de potrivit era acel cuvânt urât. 

— Mhh! făcu Shorty când fu acuzat de Stine pentru 
isprava asta. Poţi să fii sigur că am habar să scriu şi să 
citesc şi ştiu şi că chekako înseamnă ageamiu, dar n-am 
avut parte de atâta şcoală încât să învăţ şi cum să scriu un 
cuvânt atât de stâlcit ca ăsta. 

Amândoi patronii îi aruncară o privire ucigătoare lui Kit, 
scoţându-l pe el vinovat de insultă. Dar acesta nu pomeni o 
iotă de faptul că, în noaptea de dinainte, Shorty îl rugase 
să-i arate cum se scrie cuvântul respectiv. 

— Treaba asta i-a pocnit ca şi chestia cu carnea de urs, îi 
mărturisi Shorty mai apoi. 

Kit râse în el. Pe măsură ce-şi descoperea noi resurse de 
putere, sporea mereu sila faţă de cei doi patroni. Nu era 
atât iritare, sentiment care nu-l părăsea niciodată, cât un 
fel de silă. Prinsese gustul acestei aventuri şi-i plăcea, dar 
indivizii aceia îi arătau exact cum nu trebuia să fie. În sinea 
lui mulțumea domnului că nu era şi el ca ei. Ajunse să-i fie 
atât de silă de ei încât sila semăna foarte mult a ură. Faptul 
că fugeau de muncă cât puteau îl deranja mai puţin decât 
nepriceperea lor de oameni neajutoraţi. Undeva, în adâncul 
lui, bătrânul Isaac Bellew şi tot restul celor din neamul 
Bellew, deprinşi cu greul, îi prindeau bine acum. 

— Shorty, începu el într-una din zile, în timpul obişnuitei 
perioade de lălăială cu care începeau ziua, întârziind 


plecarea, îmi vine să le ard câte una peste căpăţână cu o 
vâslă şi să-i arunc în apă. 

— Mie la fel, încuviinţă Shorty. Ăştia nu-s crescuţi cu 
carne. Mâncători de peşte, sigur put. 

Au ajuns şi la praguri, primele - Box Canyon şi câteva mile 
mai la vale White Horse. Box7 Canyon îşi merita numele. 
Era ca o cutie, o capcană. Odată intrat, singura cale de 
ieşire era să faci tot drumul până în cealaltă parte. Şi de-o 
parte şi de alta se ridicau nişte pereţi perpendiculari de 
stâncă. Râul se îngusta, ajungând să aibă doar o părticică 
din lăţimea lui obişnuită şi gonea vuind prin gâtuitura 
îngustă şi sumbră, într-o nebunie a mişcării care făcea ca în 
mijlocul albiei apa să formeze un fel de coamă de vreo opt 
picioare bune în înălţime faţă de nivelul ei în apropierea 
pereţilor de stâncă. Dar şi această coamă, la rândul ei, era 
brăzdată de nişte săritoare înalte, care se învârtejeau fără 
să-şi schimbe locul. Canyonul era temut foarte, fiindcă îşi 
luase vama de vieţi din rândul căutătorilor de aur care 
trecuseră pe aici. 

După ce legară barca la țărm, mai sus de canion, unde mai 
stăteau aşteptând câteva bărci cu oameni îngrijoraţi, Kit şi 
tovarăşii săi porniră pe mal înainte ca să cerceteze locurile. 
Se târâră până la marginea peretelui şi se uitară în jos, la 
năboiala apelor. Sprague se trase înapoi, tremurând. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă el. Înot nu mai ai nici o 
şansă în vâltoarea asta. 

Shorty îl atinse semnificativ cu cotul pe Kit şi-i spuse încet: 

— Laşi. Pariu mie la sută că nu merg prin canion. 

Kit abia daca auzi. De la începutul călătoriei cu barca, el 
învățase îndărătnicia şi parşivenia de neconceput a 
elementelor naturii şi fugara imagine a dezlănţuirii din vale 
acţiona asupra lui ca o provocare. 

— Trebuie să ţinem barca pe coamă, spuse el. Dacă ne 
abatem ne izbim de pereţi. 

— Şi nici n-apucăm să ne dăm seama ce ne-a izbit! îşi 
exprimă gândul Shorty. Ştii să înoţi? 


— Mai bine să nu fii ştiut, dacă se întâmplă ceva când vom 
fi acolo. 

— Cam asta spuneam şi eu, interveni amărât un străin 
care stătea alături şi se zgâia în canion. De m-aş vedea 
odată trecut şi de asta. 

— N-aş renunţa la şansa de a răzbi prin canion! îi 
răspunse Kit. 

Fusese sincer, gândindu-se să-l încurajeze pe celălalt. Se 
întoarse şi plecă la barcă. 

— Ai de gând să încerci? îl întrebă omul. 

Kit dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Aş vrea să-mi fac şi eu curaj şi să încerc, îi mărturisi 
celălalt. Stau aici de ceasuri întregi. Cu cât mă uit mai mult, 
cu atât sunt mai înspăimântat. Nu mă pricep la bărci şi mai 
am cu mine pe nepotu-meu, un puşti acolo şi pe nevastă- 
mea. Dacă reuşeşti să ieşi la capăt teafăr, o să-mi duci şi 
barca mea? 

Kit se uită la Shorty, care nu se grăbea să răspundă. 

— Are şi pe nevastă-sa cu el, îi aminti Kit. 

Nu se înşelase în privinţa omului său. 

— Neiînţeles, fu de acord Shorty. Iocmai la asta mă 
oprisem şi mă gândeam şi eu. Ştiam cu că există o pricină 
pentru care trebuie s-o fac. 

Se întoarseră s-o pornească spre barcă, dar Sprague şi 
Stine nu se clintiră din loc. 

— Baftă, Smoke, îi strigă Sprague. Eu... ăăă... ezită el, eu 
stau aici şi vă urmăresc. 

— În barcă e nevoie de trei oameni, doi la vâsle şi unul la 
cârmă îi spuse Kit calm. 

Sprague se uită la Stine. 

— Al naibii să fiu dacă merg, spuse gentlemanul. Dacă ţie 
nu ţi-e teamă să stai aici şi să te uiţi, atunci nici mie nu mi-e. 

— Cui îi e teamă? sări Sprague înfuriat. 

Stine îi replică în acelaşi fel şi cei doi angajaţi ai lor îi 
lăsară să se certe furcă mai departe şi plecară. 


— Ne descurcăm şi fără ei, îi spuse Kit lui Shorty. Tu treci 
la prova cu o padelă, iar eu mă descurc cu vâsla de cârmă. 
N-ai altceva de făcut decât să mă ajuţi s-o ţin drept pe 
mijloc. Deîndată ce-o pornim, n-o să mai poţi să mă auzi, aşa 
că atât ai de făcut - s-o ţii pe firul apei. 

S-au desprins de mal şi s-au îndreptat spre mijlocul 
curentului care devenea tot mai iute. Dinspre canion se 
auzea un vuiet care creştea mereu. Râul era supt spre 
intrarea gâtuiturii ca un şuvoi neted de sticlă topită, aici, 
când îi întâmpinară pereţii întunecaţi, Shorty muşcă o 
bucată de tutun şi înfipse padela în apă. Barca sări primele 
creste, oamenii erau asurziţi de urletul apei sălbatice care 
reverbera, multiplicat de pereţii apropiaţi. Stropii de apă, 
împroşcaţi din toate părţile, aproape că le tăiau răsuflarea. 
Uneori Kit nu mai reuşea să-şi zărească nici măcar 
tovarăşul de la prova. Totul a durat doar două minute, timp 
în care au călărit creasta pe vreo trei sferturi de milă şi au 
ieşit de cealaltă parte la liman şi au legat barca la țărm într- 
o roată de ape din josul pragurilor. Shorty scuipă din gură 
zeama de tutun de care uitase şi spuse: 

— Uite asta zic şi eu carne de urs! se înveseli el. Carne de 
urs adevărată. Ei, am făcut şi isprava asta, aşa-i? Smoke 
acum nu-mi mai pasă dacă-ţi spun aşa între patru ochi: 
înainte de a porni eram cel mai afurisit de înspăimântat 
individ de dincoace de Munţii Stâncoşi. Ei, de-acum am 
gustat şi eu carne de urs. Haide să trecem şi barca cealaltă. 

La jumătatea drumului de întoarcere se întâlniră cu 
patronii lor, care urmăriseră traversarea de pe creasta 
peretelui. 

— Vin şi ăia de mănâncă numai peşte, făcu Shorty. Stai în 
partea din vânt. 

După ce-au adus şi barca cealaltă la liman, Kit şi Shorty se 
întâlniră cu nevastă-sa, o femeie zveltă, cu o mutră de fetiţă 
şi nişte ochi albaştri, umezi de recunoştinţă. Străinul se 
strădui să-l facă pe Kit să ia cincizeci de dolari, apoi încercă 
şi cu Shorty. 


— Străine, îl refuză acesta din urmă, eu am venit în ţinutul 
ăsta să storc banii din pământ nu de pe urma semenilor. 

Breck, străinul, bâjbâi prin barca lui şi dădu la iveală o 
damigeana de whisky. Mâna lui Shorty parcurse jumătate 
din drumul către damigeană, dar apoi se opri scurt. Clătină 
din cap: 

— Chiar mai la vale e afurisitul acela de White Horse8 şi se 
zice că locul e mai parşiv decât la Box Canyon. Mărturisesc 
că nu-ndrăznesc nici să mă ating de trăscău. 

Câteva mile mai jos se apropiară de țărm şi toţi patru se 
duseră mai la vale să privească apele acelea rele. Cursul 
râului, care aici era de fapt o succesiune de praguri, era 
abătut spre malul drept de un şir de stânci. Toată masa 
aceea de apă, care năboia oblic spre gâtuitura îngustă, 
căpăta o viteză ameţitoare, ca să se arunce apoi în valuri 
imense, albe, mânioase. Asta era temuta Coamă a Calului 
Bălan, aici se plătise un tribut şi mai greu de vieţi. De-o 
parte a Coamei, era un sorb sucindu-se ca un tirbuşon şi 
trăgând totul în adânc, de cealaltă un vârtej. Ca să ieşi la 
liman trebui să călăreşti numai pe Coamă. 

— Asta-i ia maul celei de la Box Canyon, spuse în concluzie 
Shorty. 

În vreme ce se uitau, o barcă o apucă pe gura pragurilor 
de dedesubt. Era o barcă mare, de treizeci de picioare bune 
în lungime, încărcată cu mai multe tone de echipamente, 
mânuită de şase oameni. Încă înainte de a ajunge la Coamă, 
sărea şi se prăbuşea în toate chipurile, încât uneori nici nu 
se mai vedea, înecată în spumă şi stropi de apă. Shorty îi 
aruncă o privire piezişă lui Kit şi spuse: 

— Cam iese fumul din barca aia şi încă n-a dat bine de 
greu. Au ridicat vâslele în barcă. Acum s-o vedem! Doamne, 
s-a dus! Nu! Uite-o! 

Barca, cât de mare era, fusese îngropată sub pulberea de 
stropi a viitorii de nu se mai văzu când se prăvăli între 
crestele valurilor. În clipa următoare, chiar în mijlocul 
Coamei, barca se săltă pe o creastă şi apăru din nou la 


vedere. Spre uimirea lui, Kit văzu fundul larg al bărcii 
perfect conturat. O fracțiune de secundă, barca zbură prin 
aer, oamenii stând fără să facă o mişcare la locul lor, în 
afară de unul singur care avea în mână vâsla cârmei. Apoi 
veni saltul la vale, într-un alt sorb şi a doua dispariţie a 
bărcii. De trei ori barca sări pe creste şi se afundă în ape, 
apoi cei de pe mal văzură cum prova fuge spre vâltoare, 
lunecând de pe coamă. Cârmaciul se opinti zadarnic, 
aruncându-se cu toată greutatea lui pe vâslă, dar renunţă, 
lăsându-se în voia vârtejului şi ajutând barca să urmeze 
cercurile apei. 

De trei ori dădură ocol vâltorii şi de fiecare dată trecu atât 
de aproape de stânca pe care stăteau Kit şi Shorty că 
aceştia ar fi putut să sară şi ei la bord. Cârmaciul, un individ 
cu o barbă roşcată, crescută în ultima vreme, le făcu semn 
cu mâna. Singurul mod de a ieşi din bulboană era să urce 
din nou pe Coamă şi după al treilea tur, barcă intră oblic pe 
firul coamei cu prova. Probabil de teama să nu-l sugă 
vâltoarea iar, cârmaciul nu încercă să îndrepte destul de 
iute barca pe firul apei. lar când o făcu era prea târziu. 
Când zburând prin aer când îngropându-se în ape, barca 
tăie pieziş Coama şi fu absorbită în şuvoiul de apă al 
tirbuşonului din cealaltă parte a râului. O sută de picioare 
mai jos porniră să plutească lăzi şi baloturi. Apoi se ivi şi 
fundul bărcii, precum şi şase capete răzlețe. Doi reuşiră să 
ajungă la mal, în limanul de mai jos. Ceilalţi au fost supţi în 
adânc şi toate resturile naufragiului dispărură din vedere, 
luate de curentul iute al apei şi se duse după un cot. Urmă 
un minut îndelung de tăcere. Primul care deschise gura fu 
Shorty. 

— Ei, haide, spuse el. Ne descurcăm noi şi cu asta. Dacă 
mai stau mult aici răcesc la picioare. 

— O să ne cam iasă fumul! Îi spuse Kit zâmbind. 

— Şi, 'neânţeles, o să-ţi meriţi din nou numele, veni 
răspunsul. 

Shorty se întoarse spre patroni. 


— Veniţi? îi încercă el. 

Probabil că vuietul apei îi împiedică pe cei doi să audă 
invitaţia. Shorty şi Kit se întoarseră, mergând anevoie prin 
zăpada de vreun picior înălţime, spre capătul din sus al 
pragurilor şi dezlegară barca. În sufletul lui Kit concurau 
două sentimente: unul sugerat de calitatea deosebită a 
tovarăşului său, care-l îmboldea ca un pinten, celălalt, tot ca 
un pinten, se năştea din gândul că bătrânul Issac Bellew şi 
toţi ceilalţi Bellew făcuseră isprăvi de astea în drumul lor 
spre vest. Ce făcură ei, putea şi el să facă, însemna carne, 
carne tare şi ştia, mai bine ca niciodată, că numai oamenii 
puternici erau în stare să înghită o bucată de carne ca asta. 

— Vezi ai grijă să ţii numai creasta! îi strigă Shorty, înainte 
de a muşca o bucată de tutun de mestecat, în vreme ce 
barca începu să prindă viteză, luată de curentul tot mai iute 
şi atinse capătul pragurilor. 

Kit încuviinţă din cap, îşi lasă toată greutatea şi puterea în 
vâsla cârmei şi îndreptă barca spre săritoare. 

Câteva minute mai târziu, în barca pe jumătate plină cu 
apă şi trasă la mal, în limanul de mai jos de White Horse, 
Shorty scuipă o porţie bună de zeamă de tutun şi-i strânse 
mâna lui Kit. 

— Carne! Carne! repetă Shorty ca un descântec. Am 
înfulecat-o crudă. Am înghiţit-o cu toată viaţa în ea. 

Sus pe mal l-au întâlnit pe Breck. Nevastă-sa stătea la 
mică depărtare. Kit îi strânse mâna. 

— Tare mi-e teamă că barca dumitale nu rezistă la 
încercarea asta, îi spuse el. E mai mică decât a noastră şi 
puţin cam şubredă. 

Omul scoase din buzunar un teanc de bancnote. 

— Fiecare aveţi câte o sută dacă o scoateţi la liman. 

Kit se uită la Coama neîmblânzită a Calului Bălan. Se lăsa 
încet un amurg cenuşiu, se făcuse mai rece şi peisajul părea 
să împrumute un aer de sălbatică pustietate. 

— Nu-i vorba de asta, îi spuse şi Shorty. N-avem nevoie de 
banii dumitale. Nici nu ne-am atinge de ei. Dar tovarăşul 


meu e omul priceput în ale bărcilor şi când zice elcă a 
dumitale nu-i prea zdravănă, ei bine, eu zic că ştie el ce 
spune. 

Kit încuviinţă spusele lui dând din cap şi aruncă furiş o 
privire spre doamna Breck. Îl privea fix şi dacă citise 
vreodată rugă în ochii unei femei atunci acum era 
momentul. Shorty îi urmări privirea şi citi şi el acelaşi lucru. 
Se uitară încurcaţi unul la altul şi nu mai scoaseră nici o 
vorbă. Îmboldiţi de acelaşi gând, dădură din cap unul spre 
celălalt şi o luară pe poteca ce ducea spre intrarea 
pragurilor. Nu făcură nici o sută de iarzi şi se întâlniră cu 
Stine şi Sprague care coborau şi ei. 

— Încotro? îi întrebă ultimul dintre ei. 

— Să trecem peste praguri şi cealaltă barcă, îi răspunse 
Shorty. 

— Nu, nu mai treceţi nimic. Se întunecă. Voi doi trebuie să 
ridicaţi cortul. 

Sila care-l cuprinse pe Kit era atât de mare încât nu fu în 
stare să-i răspundă. 

— E şi cu nevastă-sa, îi spuse Shorty. 

— E numai treaba lui, interveni şi Stine în discuţie. 

— Şi a lui Smoke şi a mea, îi replică Shorty. 

— Vă interzic, o reteză Sprague cu asprime. Smoke, dacă 
mai faci un singur pas, eşti concediat. 

— Şi, tu, Shorty, la fel, completă Stine. 

— Dacă ne concediaţi pe noi, voi o să fiţi la mare ananghie, 
îi replică Shorty. Cum o să-ţi cari afurisita aia de barcă până 
la Dawson? Stând şi servindu-ţi cafeaua înfofolit în pături şi 
făcându-ţi manichiura? Haide, Smoke. Nu îndrăznesc ei să 
ne concedieze pe noi. În plus avem şi nişte înţelegeri. Dacă 
ne concediază pe noi, trebuie să scotocească frumuşel şi să 
scoată la iveală haleală ca să ne ajungă toată iarna. 

Abia împinseră barca lui Breck de la mal, intrând în apele 
rele, când valurile începură să treacă peste bord. Şi erau 
valuri mici, doar un fel de arvună pentru ce avea să urmeze. 
În vreme ce lua o îmbucătură din nelipsitul lui tutun, Shorty 


aruncă o privire zeflemitoare în urmă şi Kit simţi cum o 
ciudată căldură îi podideşte inima când îl văzu pe acest om 
care nu ştia nici să înoate şi nici să dea înapoi. 

Năboiala apelor deveni mai amarnică, stropii începură să 
zboare în toate părţile. În lumina tot mai slabă a înserării, 
Kit zări Coama şi curba piezişă a firului apei spre ea. Folosi 
cârma din plin în puhoiul răsucit al torentului şi simţi o 
culme a satisfacţiei când barca prinse capătul Coamei chiar 
pe mijloc. După asta, în pânza aceea de stropi, săltând şi 
prăvălindu-se, în vreme ce barca tot lua apă, nu mai 
înregistra nici un fel de impresii, amintindu-şi doar cum se 
arunca cu toată greutatea pe vâsla cârmei, dorind ca unchi- 
su să fie acolo şi să-l vadă. 

leşiră la liman, cu sufletul la gură, uzi leoarcă, cu barca 
plină cu apă până aproape de copastie. Bagajele şi 
baloturile mai uşoare pluteau prin barcă. Cu câteva lovituri 
de padelă, Shorty aduse barca în bulboana leneşă din jos, 
iar bulboana făcu ce mai era de făcut, până când barca 
atinse alene malul. De sus, de pe mal îi privea doamna 
Breck. Rugăciunile ei fuseseră ascultate şi pe obraji îi 
curgeau şiroaie de lacrimi. 

De sus Breck le strigă: 

— Băieți, de data asta trebuie să luaţi banii. 

Shorty se ridică în picioare, se lăsă să lunece în apă, în 
vreme ce barca se aplecă intrând cu una din copastii sub 
valuri, după care se redresă. 

— La dracu cu lovelele, făcu Shorty. la scoate la iveală 
damigeana cu whisky. Acum că s-a terminat totul, parcă am 
cam răcit la picioare şi mă procopsesc cu o răceală, 
'neânţeles. 

Ca de obicei, dimineaţă ei erau printre ultimii care 
porneau la drum. În ciuda faptului că nu se pricepea mare 
lucru la mânuit bărcile şi că echipajul lui era format numai 
din nevastă şi nepot, Breck desfăcuse tabăra, încărcase 
barca şi pornise la drum deîndată ce se crăpase de ziuă. 
Dar Stine şi Sprague nu se grăbeau, păreau a nu fi în stare 


să priceapă că îngheţul putea veni peste ei în orice clipă. 
Simulau că erau bolnavi, îi încurcau pe ceilalţi, trăgeau de 
timp şi făceau ca munca lui Kit şi Shorty să fie de două ori 
mai grea. 

— Încep să-mi cam pierd respectul pentru Dumnezeu când 
văd că a fost în stare să facă două erori cu chip de om ca 
ăştia, îşi exprimă sila, hulind, ultimul dintre ei. 

— Ei, dar tu faci parte dintre lucrurile lui bune, îi răspunse 
Kit zâmbind. Deîndată ce mă uit la tine, îmi creşte respectul 
pentru Dumnezeu. 

— O fi vrut el ceva, ei? Încercă Shorty să scape de 
stânjeneala acestui compliment. 

Drumul pe apă traversa şi Lacul Lebarge. Aici nu exista 
nici urmă de curent, ci doar o întindere neclintită de 
patruzeci de mile, unde trebuia să te opinteşti în vâsle dacă 
nu sufla vântul. Dar vremea vânturilor prielnice trecuse şi 
din faţă, dinspre nord, venea răsuflarea unui viscol 
îngheţat, ce ridica nişte valuri amarnice, împotriva cărora 
era aproape imposibil să răzbeşti cu barca. Ca să le fie şi 
mai greu, mai era şi zăpada viscolită de vânt, iar apa pe 
vâsle îngheţa mereu, dând de lucru permanent unui om 
care trebuia s-o taie cu o bardă. Pentru că erau şi ei obligaţi 
să treacă cu rândul la rame, Sprague şi Stine trăgeau 
chiulul cu inima împăcată. Kit învățase cum să se opintească 
într-o vâslă, dar băgă de seamă că patronii lor se prefăceau 
numai a trage la vâsle, de fapt punând lama vâslei 
şmechereşte pe cant. 

După vreo trei ceasuri, Sprague scoase vâsla din apă şi 
spuse că aveau să se întoarcă la gura râului în căutare de 
adăpost. Stine îl sprijini şi el şi cele câteva mile câştigate cu 
atâta trudă fură pierdute. A doua şi a treia zi făcură aceeaşi 
încercare zadarnică. La gura râului, bărcile care veneau 
mereu de pe White Horse ajunseră să formeze o flotilă de 
peste două sute, în fiecare zi mai soseau alte patruzeci, 
cincizeci de bărci şi numai două sau trei reuşeau să ajungă 
la ţărmul dinspre nord vest al lacului, fără să se mai 


întoarcă. În locurile adăpostite, apa prindea pojghiţă de 
gheaţă şi între ele se întindeau apoi poduri subţiri de 
gheaţă în jurul promontoriilor. Îngheţul lacului era cât se 
poate de apropiat. 

— Am putea reuşi dacă ar avea în ei suflet cât într-o 
scoică, îi spuse Kit lui Shorty, în vreme ce-şi uscau mocasinii 
la foc, în seara celei de-a treia zile. Am fi putut reuşi astăzi 
dacă nu ne-ar fi întors iar înapoi. Încă un ceas de tras la 
vâsle şi am fi ajuns la ţărmul dinspre vest. Sunt... sunt nişte 
neisprăviţi de mucoşi. 

— Neiînţeles! fu de acord Shorty. 

Îşi suci mocasinii în faţa flăcărilor chibzuind un moment. 

— Smoke, ascultă aici. Până la Dawson mai sunt o sută de 
mile. Dacă nu vrem să ne prindă îngheţul aici, trebuie să 
facem ceva. Ce zici? 

Kit se uită la el şi aşteptă continuarea. 

— Avem noi cum să-i strângem cu uşa pe ăştia doi mucoşi 
neisprăviţi, îşi dezvoltă Shorty ideea. Or fi ei în stare să dea 
ordine, or fi având ei lovele de aruncat, după cum spui, dar 
nu-s decât nişte mucoşi nenorociţi. Dacă e să ajungem la 
Dawson, atunci trebuie să luăm în seama noastră expediţia 
şi tot calabalâcul ăsta. 

Se priviră. 

— Aşa facem! spuse Kit, întinzând mâna în semn de 
ratificare. 

Dimineaţă, cu mult înainte de a se crăpa de ziuă, Shorty 
începu să răcnească: 

— Haideţi, haideţi! Adormiţilor! Cafeaua-i gata! Daţi-i 
bătaie! Pornim la drum! 

Mârâind şi bombănind, Stine şi Sprague au fost nevoiţi să 
o ia la drum cu două ceasuri mai devreme decât de obicei. 
Şi viscolul era şi mai amarnic, curând tuturor le îngheţă 
faţa, în vreme ce vâslele erau grele de gheaţă. S-au chinuit 
astfel trei ceasuri bune, apoi patru; unul stătea la cârmă, 
unul tăia gheaţa cu barda, doi trudeau la vâsle, fiecare 
făcând pe rând de toate. Ţărmul dinspre nord-vest se zărea 


tot mai aproape. Şi viscolul sufla şi mai nemilos, până când, 
în cele din urmă, Sprague îşi scoase vâsla din apă, semn că 
se dădea bătut. Shorty sări şi puse el mâna pe vâslă, deşi 
abia începuse să-şi tragă sufletul. 

— 'Taie gheaţa, îi spuse el lui Sprague, întinzându-i barda. 

— Ce rost are? scânci celălalt. Nu putem ajunge la țărm. O 
să ne întoarcem înapoi. 

— Ba mergem înainte, îi replică Shorty. Taie gheaţa. Şi 
când o să-ţi mai vii în fire o să mă schimbi. 

Era o muncă istovitoare, dar, în cele din urmă, se 
apropiară de țărm, pentru a descoperi că nu era format 
decât din stânci bătute de valuri, fără un loc unde să poată 
acosta. 

— Doar v-am spus eu! se smiorcăi Sprague. 

— N-ai chiţcăit nimic de treaba asta! îi replică Shorty. 

— Ne întoarcem! 

Nimeni nu scoase o vorbă, Kit ţinu barca pe val, în vreme 
ce lunecau pe lângă ţărmul neprimitor. Uneori, la o opintire 
de vâslă dacă reuşeau să câştige un picior acolo, însă erau 
şi cazuri când, după două, trei vâsle, abia dacă izbuteau să 
se menţină pe loc, Kit făcu tot ce-i stătea în putere să-i mai 
încurajeze pe cei doi neisprăviţi. Le aminti că bărcile care 
ajunseseră până aici, la țărm, nu se întorseseră niciodată, în 
consecinţă, le explică el, probabil găsiseră adăpost undeva 
mai înainte. Trudiră încă un ceas, apoi încă unul. 

— Ei, băieţi, dacă trageţi mai cu inimă la vâsle, amintindu- 
vă şi de cafeaua pe care aţi dat-o pe gât când stăteaţi în 
pături, atunci ieşim noi la liman, îi încuraja Shorty. Aşa doar 
vânturaţi apa şi nu împingeţi deloc. 

Câteva minute mai târziu, Sprague scoase vâsla din apă 
din nou. 

— Sunt terminat! spuse el cu glas plângăreţ şi în ochi, îi 
luciră lacrimi. 

— Şi noi la fel, îi replică Kit, simțind şi el că e gata să 
bocească sau să facă o crimă, într-atât se simţea de sfârşit. 
Dar tragem mai departe. 


— Mergem înapoi. Întoarce barca! 

— Shorty, dacă nu mai vâsleşte, ia tu vâsla din mâna lui, 
ordonă Kit. 

— Neînţeles! veni răspunsul. N-are decât să mai taie 
gheaţă. 

Dar Sprague refuză să lase vâsla din mână. Stine nu mai 
trăgea nici el şi barca era împinsă înapoi de vânt. 

— Întoarce barca, Smoke! porunci Sprague. 

Iar Kit, care în viaţa lui nu înjurase un om, rămase el 
singur uimit de ce era în stare în privinţa asta. 

— Vedea-te-aş în iad mai întâi! îi răspunse el. Apucă vâsla 
aia şi trage! 

În momentele de epuizare, oamenii îşi pierd ultimele urme 
de civilizaţie şi un astfel de moment venise acum. loţi erau 
cu nervii la limită. Sprague îşi smulse o mănuşă, scoase un 
revolver şi-l îndreptă asupra cârmaciului. Pentru Kit era o 
experienţă nouă. Niciodată în viaţa lui nu se trezise în faţa 
unui revolver. Şi, spre surprinderea lui, nu i se păru deloc 
curios. Era cel mai firesc lucru de pe lume. 

— Dacă nu pui arma aia la loc, îi răspunse el, o să ţi-o iau 
şi-ţi dau cu ea peste degete. 

— Dacă nu întorci barca, te împuşc! îl ameninţă Sprague. 

Dar se amestecă şi Shorty. Acum nu mai tăia gheaţă, ci 
stătea în spatele lui Sprague. 

— Haide, trage, îl îmbie Shorty, bălăngănind barda. De- 
abia aştept ocazia să-ţi văd creierii. Haide, începe 
distracţia! 

— Asta-i revoltă la bord! izbucni Stine. V-am angajat ca să 
ascultați ordinele. 

Shorty se întoarse spre el. 

— Ei bine, aşteaptă să-ţi încasezi porţia îndată ce termin 
cu amicul tău, rahat de porc cu ochi ce eşti. 

— Sprague! spuse Kit, îţi dau exact treizeci de secunde ca 
să ascunzi revolverul ăla şi să apuci vâsla. 

Sprague şovăi, scoase un chicot scurt şi isteric, lăsă 
revolverul şi se apucă din nou de treabă. Încă două ceasuri 


încheiate, s-au chinuit să înainteze pas cu pas, de-a lungul 
țărmului înspumat până când, în cele din urmă, pe Kit îl 
apucă teama ca nu cumva să se fi înşelat. Iar atunci, exact 
când era pe cale să renunţe şi el, ajunseră în dreptul unei 
deschizături înguste, nu mai mare de douăzeci de picioare, 
care ducea spre un golfuleţ strâns între maluri, unde 
rafalele cumplite de vânt abia dacă încreţeau faţa apei. Era 
limanul unde trăseseră celelalte bărci în zilele de dinainte. 
Coborâră pe un țărm în pantă. Cei doi patroni rămaseră în 
barcă leşinaţi, în vreme ce Kit şi Shorty ridicară cortul, 
făcură un foc şi se apucară de pregătit masa. 

— Shorty, ia spune-mi şi mie ce-i aceea rahat de porc cu 
ochi? îl întrebă Kit. 

— A' dracului să fiu dacă ştiu, răspunse acesta. Dar, 
indiferent ce-o fi, e taman ca Stine. 

La lăsarea serii, viscolul se înmuie repede, încetă cu totul 
şi se făcu senin şi ger. O cană de cafea, pusă deoparte ca să 
se răcească şi uitată acolo, după câteva minute era 
acoperită cu un strat de gheaţă de vreo jumătate de inci. La 
ora opt, pe când Sprague şi Stine se băgaseră în pături şi 
dormeau rupţi de oboseală, Kit se întoarse la foc după ce 
mai aruncase un ochi la barcă. 

— A venit îngheţul, anunţă el. Pe tot golful s-a întins o 
pojghiţă de gheaţă. 

— Şi ce-o să ne facem? 

— Nu ne rămâne decât o singură cale. Bineînţeles că lacul 
îngheaţă întâi, dar curentul iute al râului s-ar putea să mai 
curgă liber zile în şir. Mâine la ora asta, care barcă e prinsă 
pe Lacul Lebarge, aici rămâne până la anu'. 

— Vrei să spui că trebuie să pornim în noaptea asta? 
Acum? 

Kit încuviinţă dând din cap. 

— Jos din pat, adormiţilor! fu răspunsul lui Shorty, 
exprimat printr-un răcnet, în vreme ce începuse să desfacă 
frânghiile de ancorare ale cortului. 


Ceilalţi doi se treziră, gemând de durere din cauza 
muşchilor înţepeniţi, suferind cumplit că au fost smulşi din 
acel somn de oameni epuizați. 

— Cât e ceasul? întrebă Stine. 

— Opt jumătate. 

— Dar e încă întuneric, obiectă celălalt. 

Shorty mai smulse câteva funii şi cortul începu să se 
prăvale. 

— Numai că nu e dimineaţă, îi răspunse el. E seară. 
Haideţi, îngheaţă lacul. Trebuie să ajungem de cealaltă 
parte. 

Stine se ridică în capul oaselor, cu o figură mohorâtă, 
furioasă. 

— N-are decât să îngheţe. Nu ne mişcăm de aici. 

— În regulă, îi replică Shorty. Noi plecăm cu barca. 

— V-am angajat... 

— Să vă ducem calabalăcul la Dawson, i-o tăie Shorty. Asta 
şi facem doar, nu-i aşa? 

Şi îşi sublinie cuvintele făcând să cadă jumătate de cort 
peste ei. 

Şi-au tăiat drum prin gheaţa subţire din golfuleţ şi au ieşit 
la larg, pe lac, unde apa vâscoasă, sticloasă, îngheţa pe 
vâsle la fiecare mişcare. Curând apa deveni groasă ca un 
terci, stânjenind mişcarea vâslelor, iar picăturile îngheţau în 
cădere în aer. Mai apoi, suprafaţa începu să prindă pojghiţă 
şi barca înainta din ce în ce mai greu. 

De multe ori mai apoi când încercă să-şi amintească 
noaptea aceea, Kit nu reuşea să scoată din memorie decât 
nişte imagini de coşmar şi se întrebă ce trebuie să fi îndurat 
Stine şi Sprague. Îi rămăsese puternică în minte impresia 
că trudise cu eforturi de neîndurat, printr-un ger muşcător, 
preţ de o mie de ani, sau cam pe aproape. 

Dimineaţa stăteau pe loc. Stine se plângea că-i degeraseră 
degetele, Sprague că-i îngheţase nasul, iar durerile pe care 
le simţea la obraji şi nas îl făceau pe Kit să creadă că nici el 
nu scăpase nemuşcat de ger. Pe măsură ce sporea lumina 


dimineţii, vedeau tot mai departe şi cât vedeau cu ochii era 
numai gheaţă. Apa lacului dispăruse. La o sută de iarzi mai 
încolo se vedea malul de la capătul de nord al tacului. 
Shorty nu se dădu bătut, spunând că acolo trebuia să fie 
începutul râului şi că el vedea apa liberă. Numai el şi Kit 
mai erau în stare să muncească şi s-au apucat să spargă 
gheaţa cu vâslele şi să împingă barca încet înainte. Şi cu 
ultimele rămăşiţe de putere eşuă în sorbul rapid al râului. O 
ultimă privire înapoi le dezvălui mai multe bărci care se 
luptaseră toată noaptea să răzbească şi acum erau prinse în 
gheţuri, fără speranţe. Apoi fură purtaţi după un cot de 
curentul care făcea şase mile la oră. 

Zile în şir plutiră la vale pe firul rapid al râului şi cu fiecare 
zi vedeau cum gheaţa de la mal se întindea tot mai departe 
spre mijlocul apei. La lăsarea serii, când se opreau să-şi 
aşeze tabăra, tăiau un canal în gheaţă unde trăgeau barca 
şi cărau lucrurile pentru tabără câteva sute de metri până 
ajungeau la mal. Dimineaţa spărgeau gheaţa nou formată 
din jurul bărcii şi ieşeau în curentul apei. Shorty puse în 
funcţie soba de tablă în barcă şi Stine şi Sprague stăteau în 
jurul ei ceasuri în şir, ceasuri care se scurgeau greoi. Se 
resemnaseră. Nu mai dădeau ordine şi singura lor dorinţă 
era să ajungă odată la Dawson. Shorty, cu firea lui de 
pesimist, neobosit şi vesel, începea adesea să lălăie primele 
trei versuri din prima strofă a unui cântec pe care-l cam 
uitase. Cu cât se făcea mai frig, cu atât mai des se apuca de 
cântat: 

Ca Argus din vechime. 

Acum din Grecia plecăm, Tum-tum, tum-tum, tum-tum, 
tum-tum, Să tundem lâna cea de aur. 

Pe când treceau prin dreptul gurii de vărsare a râurilor 
Hootalinqua, Micul şi Marele Somon, văzură că acestea 
vărsau în firul principal al Yukonului o masă vâscoasă de 
gheaţă ce se strângea în jurul bărcii şi se lipea de ea, iar la 
lăsarea serii fură nevoiţi să taie gheaţa asta curgătoare ca 
să iasă din curentul principal. Dimineaţă iar au tăiat gheaţa 


din jurul bărcii croindu-i drum spre curent. Ultima noapte 
la țărm au petrecut-o între gurile râurilor White River şi 
Stewart. Când se lumină de ziuă, văzură că Yukonul, pe o 
milă lăţime, curgea albit de sloiuri, între un mal de gheaţă 
şi alt mal de gheaţă. Shorty scapă o înjurătură mai puţin 
blândă ca de obicei, la adresa universului şi se uită la Kit. 

— Cred că suntem ultima barcă ce mai ajunge anul ăsta la 
Dawson, îi spuse Kit. 

— Dar nu mai e apă liberă, Smoke! 

— O să mergem cu sloiurile la vale. Haide. 

Protestând zadarnic, Stine şi Sprague au fost suiţi în 
barcă. Cu topoarele în mână, Kit şi Shorty s-au chinuit 
jumătate de oră să taie drum până la firul iute şi tot numai 
gheaţă al râului. După ce-au reuşit să se desprindă de 
gheaţa malului, sloiurile au împins barca la marginea 
şuvoiului pe vreo sută de iarzi, jumătate din copastie a fost 
smulsă şi barca a ajuns aproape o epavă. Apoi, la capătul de 
jos al cotului, au intrat în curentul care-i împinse departe de 
țărm. Continuară să-şi croiască drum spre mijlocul 
curentului. Acum râul nu mai era format din masa aceea 
vâscoasă de gheaţă, ci din sloiuri tari şi numai între ele era 
gheaţă vâscoasă, care se transforma în cremene văzând cu 
ochii. Împingând cu vâslele în sloiuri uneori, alteori 
coborând din barcă pe ele pentru a face vânt bărcii înainte, 
după vreun ceas reuşiră să ajungă la mijloc. Cinci minute 
după ce încetară să mai mişte barca, aceasta fu prinsă într- 
un sloi de gheaţă. Faţa râului se coagula din mers. Sloiurile 
se lipeau unul de altul, până când, în cele din urmă, barca 
deveni centrul unui sloi de şaptezeci de picioare diametru. 
Uneori pluteau cu barca pusă travers pe curent, alteori cu 
pupa înainte în vreme ce greutatea gheții rupea cătuşele ce 
se formau în acea masă în permanentă frământare, numai 
pentru a fi prinsă în alte cătuşe ce se formau şi mai repede. 
Orele treceau, Shorty aţâţă focul în sobă, pregăti masa şi se 
apucă să lălăie cântecul său de luptă. Veni şi noaptea şi, 
după multe eforturi, renunţară la ideea de a tăia drum 


bărcii spre țărm, drept care continuară să gonească la vale, 
prin beznă, fără să poată face nimic. 

— Şi dacă trecem de Dawson? se interesă Shorty. 

— O luăm la pas înapoi, îi răspunse Kit. Numai dacă 
scăpăm şi nu suntem striviţi între sloiuri. 

Cerul era senin şi, la lumina stelelor reci şi pâlpâitoare, din 
când în când ghiceau silueta munţilor şi de-o parte şi de 
alta. La ora unsprezece, din josul râului, se auzi un fel de 
scrâşnet imens. Viteza cu care înaintau începu să se reducă. 
Iar în jurul lor sloiurile se zdrobeau unul de altul, plezneau, 
se răsuceau. Râul fusese blocat de gheţuri. Un sloi fu împins 
în sus, încălecă sloiul pe care stăteau ei şi smulse o bucată 
de bordaj. Barca nu se scufundă, susţinută de propriul ei 
sloi, dar în ciocnirea aceea, la numai un picior de ei, zăriră 
un ochi de apă întunecată. Apoi orice mişcare încremeni. 
După o jumătate de oră râul îşi croi din nou drum şi începu 
să se mişte. Mai merseră aşa cam vreo oră, când din nou se 
opriră din cauza barajului de sloiuri. Şi din nou râul porni la 
vale, curgând iute, sălbatic, într-un trosnet de gheţuri ce se 
măcinau între ele. Apoi zăriră lumini pe țărm şi când 
ajunseră în dreptul lor şi Yukonul şi gravitația se dădură 
bătute şi râul îngheţă bocnă pentru următoarele şase luni. 

Pe ţărmul de la Dawson, curioşi adunaţi să vadă cum 
înlemneşte râul, auziră din întuneric cântecul de luptă al lui 
Shorty: 

Ca Argus din vechime, Acum din Grecia plecăm, Tum-tum, 
tum-tum, tum-tum, tum-tum, Să tundem lâna cea de aur. 

Trei zile încheiate se chinuiră Kit şi Shorty, cărând o tonă 
şi jumătate de poveri din mijlocul râului până la cabana de 
lemn pe care Stine şi Sprague o cumpăraseră pe o înălţime 
ce dădea spre Dawson. Odată încheiată şi munca asta, în 
vreme ce se lăsa înserarea, în cabana încălzită, Sprague îi 
făcu semn lui Kit să se apropie. Afară termometrul arăta 
şaizeci şi cinci de grade sub zero9. 

— Smoke, încă nu s-a terminat luna pentru care te-am 
angajat, îi spuse Sprague. Dar, uite, eu ţi-o plătesc întreagă, 


îţi doresc noroc. 

— Dar ce se aude cu înţelegerea noastră? îl întrebă Kit. 
Doar ştii că aici nu e nimic de mâncare. Şi în mine nu 
găseşti de lucru nici dacă te angajezi cu mâncarea ta. Ne- 
am înţeles... 

— Nu ştiu de nici o înţelegere! i-o tăie Sprague scurt. 
Stine, tu ştii ceva? Te-am angajat cu luna. Uite banii. Vrei să 
semnezi chitanţa? 

Kit strânse pumnii şi o clipă văzu roşu dinaintea ochilor. 
Cei doi se traseră înapoi. În viaţa lui nu lovise îmboldit de 
mânie un om şi era atât de convins că-l putea bate măr pe 
Sprague încât nu se putea hotări s-o facă. Shorty văzu 
situaţia în care se afla şi interveni. 

— Smoke, ascultă aici. Eu nu mai merg cu o pereche de 
împuţiţi ca ăştia. A venit vremea să o cam şterg. Da' noi doi 
rămânem împreună. Priceput? Acum tu ia-ţi păturile şi 
întinde-o la Elkhorn. Aşteaptă-mă acolo. Eu închei socotelile 
aici, îmi iau ce mi se cuvine şi le dau şi lor ce Li se cuvine. N- 
oi fi eu prea priceput într-ale apei, da' acum mi-s cu 
picioarele pe pământ tare şi să vezi că o să fac eu să iasă 
fumul. 

După jumătate de oră apăru şi Shorty la Elkhorn. După 
monturile zdrelite ale pumnilor şi pielea de pe un obraz se 
vedea limpede că le dăduse lui Stine şi Sprague ce li se 
cuvenea. 

— Ar trebui să vezi şi tu cum arată acum cabana aia, spuse 
el hohotind, în vreme ce stăteau la bar. Nu poţi să zici că a 
fost doar o chelfăneală ce s-a întâmplat acolo. Pariu pe-o 
mie de draci că o săptămână nu-şi arată niciunul nasul pe 
stradă. lar acum, în ce ne priveşte, totu-i ca şi rezolvat. 
Haleala-i un dolar şi juma livra, de lucru nu-ţi dă nimeni 
dacă n-ai şi haleala ta, carnea de elan se vinde cu doi dolari 
livra şi nu găseşti nici fărâmă. Avem destui bani pentru 
haleală şi muniţie pe o lună şi o pornim frumuşel pe jos, 
spre Klondike, în pustietate. Dacă nu dăm de nici o urmă de 
elan atunci ne lipim şi noi de indieni şi stăm cu ei. Şi dacă 


de acum în şase săptămâni nu facem rost de cinci mii de 
livre de carne, atunci nu-mi rămâne decât să mă întorc şi 
să-mi cer scuze patronilor noştri. S-a făcut? 

Kit îi întinse mâna şi şi-o strânseră viguros. Apoi, deodată 
începu să se bâlbâie. 

— Ştii, eu habar n-am de vânătoare, îi spuse el. 

Shorty ridică paharul. 

— Da' nu mă-ndoiesc că eşti un halitor de carne şi atunci 
te învăţ eu. 

GOANA DUPĂ AUR SPRE PÂRÂUL SQUAW10. 

Două luni mai târziu, după ce porniseră după elani ca să-şi 
facă rost de hrană, Smoke Bellew şi Shorty erau din nou la 
crâşma Elkhorn din Dawson. Vânătoarea se încheiase, 
carnea fusese adusă şi vândută cu doi dolari jumătate livra 
şi aveau acum amândoi laolaltă trei mii de dolari în praf de 
aur şi un atelaj straşnic de câini. Avuseseră parte de noroc 
cu ghiotura. Cu toate că nebunia goanei după aur alungase 
vânatul cu multe sute de mile mai spre inima munţilor, încă 
înainte de a parcurge distanţa asta, cei doi încolţiseră patru 
elani într-un canion îngust. Misterul, care le scosese elanii 
acela răzleţiţi în cale, era la fel de mare ca şi norocul 
vânătorilor, pentru că, în aceeaşi zi, lângă ei poposiră patru 
familii de indieni înfometați care spuneau că nu găsiseră 
nici urmă de vânat mai departe, cale de trei zile de mers. 
Au schimbat carnea pe nişte câini sleiţi de foame şi ei şi 
după ce-i hrăniră o săptămână ca lumea, Smoke şi Shorty 
puseră animalele în hamuri şi porniră să transporte carnea 
spre piaţa de la Dawson care abia îi aştepta. 

Cei doi erau acum în faţa unei alte probleme, întrebându- 
se cum să transforme aurul în de-ale gurii. Preţul curent al 
făinii şi fasolei era de un dolar şi jumătate livra, numai că 
părea greu să găseşti pe cineva care să ţi le vândă. 
Dawsonul era în ghearele foametei. Sute de oameni cu bani 
în buzunare, dar fără alimente, fuseseră nevoiţi să 
părăsească ţinutul. Unii o luaseră pe râu la vale, chiar 
înainte de a veni îngheţul şi mult mai mulţi, având de-ale 


gurii cât abia-abia să le ajungă, o luaseră pe jos, bătând 
cele şase sute de mile pe gheaţă, spre Dyea. 

Smoke îl întâlni pe Shorty în crâşma încălzită şi-l găsi pe 
acesta din urmă vesel nevoie mare. 

— Viaţa fără nişte whisky şi cele ce-ţi încălzesc inima nu 
face nici o ceapă degerată, aruncă Shorty în loc de salut, în 
vreme ce-şi smulgea nişte ţurţuri de gheaţă din mustaţa 
care începuse să se moaie şi-i aruncă zuruind pe podea. Şi 
am făcut taman acum rost de optşpe livre de zahăr. Şi 
moşulică nu mi-a luat decât trei dolari de livră. Tu ce baftă 
ai avut? 

— Nici eu n-am stat degeaba, îi răspunse Smoke plin de 
mândrie. Am cumpărat cincizeci de livre de făină şi pe 
pârâul Adam e un individ care zice că-mi mai dă încă 
cincizeci mâine. 

— Minune! 'Neânţeles că de-acum o să răzbim până se 
dezgheaţă râul. Ştii, Smoke, câinii ăia ai noştri-s de bază. 
Unul care voia să cumpere câini mi-a oferit câte două sute 
de dolari bucata, pentru cinci dintre ei, da' i-am zis că nu 
ţine. De când înfulecă la carne, arată de minune atunci 
când sunt puşi la treabă. Numai că nu-mi prea vine la 
îndemână să hrănesc nişte suflete de câini cu haleală care 
mă costă doi dolari jumătate livra. Haide să radem un 
pahar. Simt că trebuie să sărbătoresc cele opşpe livre de 
zahăr. 

Câteva minute mai apoi, în vreme ce cântărea la balanţă 
praful de aur cuvenit pentru băutură, tresări deodată 
aducându-şi aminte de ceva. 

— Am uitat cu totul de individul pe care trebuia să-l 
întâlnesc la Tivoli. Are omul nişte slănină stricată şi o vinde 
cu un dolar juma livra. O putem da la câini şi scutim un 
dolar pe zi de fiecare masa. Salutare! 

— Salutare! îi răspunse Smoke. Eu mă duc la cabană şi mă 
dau la aghioase. 

Abia ieşise Shorty din local când pe uşa dublă intră un 
bărbat înfofolit în blănuri. Chipul acestuia se lumină când îl 


zări pe Smoke, care-l recunoscu deîndată pe Breck, cel 
căruia îi trecuseră barca peste pragurile de la Box Canyon 
şi White Horse. 

— Am auzit că eşti prin târg, îi spuse Breck grăbit, în 
vreme ce-şi strângeau mâinile. De jumătate de ceas te tot 
caut. Haide afară, vreau să stăm de vorbă. 

Smoke se uită cu regret la soba încinsă la roşu care vuia 
plăcut. 

— Aici nu e bine? 

— Nu. E ceva important. Hai afară. 

Pe când ieşeau, Smoke îşi scoase o mănuşă, aprinse un 
chibrit şi se uită la termometrul care era agăţat lângă uşă. 
Îşi puse iute înapoi mănuşa de parcă gerul l-ar fi ars. 
Deasupra capului se bolteau luminile aurorei boreale, iar 
din tot Dawsonul se înălța urletul tânguitor al miilor de 
câini-lup. 

— Cât arată? întrebă Breck. 

— Şaizeci sub zero. 

Kit scuipă de încercare şi scuipatul îngheţă în zbor. 

— Termometrul funcţionează, poţi fi sigur. Şi tot scade. 
Acum un ceas erau doar cincizeci şi două. Să nu-mi spui că 
iar se porneşte vreo vâjâială după aur. 

— Ba da, îi spuse în şoaptă Breck, prudent, aruncând 
priviri îngrijorate în jur de teamă să nu-l audă cineva. Doar 
ştii că Pârâul Squaw se varsă în Yukon de partea cealaltă, la 
vreo treizeci de mile mai sus, nu? 

— Nimic de făcut în partea aia, se pronunţă Smoke. A fost 
prospectat cu ani de zile în urmă. 

— Aşa s-a întâmplat şi cu celelalte pâraie care s-au dovedit 
bogate. Ascultă. E treabă uriaşă! Numai între opt şi 
douăzeci de picioare până la rocă. N-o să fie teren 
concesionat care să nu dea juma de milion. Dar secret! 
Mormânt. Doi sau trei dintre cei mai buni prieteni ai mei 
mi-au vândut pontul. I-am spus neveste-mi imediat că vin să 
te caut înainte de a o porni. Acum salutare. Haita mea de 
câini e ascunsă pe mai la vale. De fapt când mi-au vândut 


pontul m-au făcut să promit că nu o iau din loc înainte ca să 
adoarmă toată lumea din Dawson. Ştii doar ce se întâmplă 
dacă te vede cineva că o porneşti la drum cu sculele de 
prospectat. la-ţi tovarăşul şi valea. Ar trebui să jalonezi al 
patrulea sau al cincilea teren de la lacul descoperirii. Nu 
uita - Pârâul Squaw. E altreilea după ce treci de Pârâul 
Swede. 

Când Smoke intră în mica lor cabană de pe colina din 
spatele Dawsonului, auzi un sforăit greu, familiar. 

— Ei, bagă-te în pat, mormăi Shorty când Smoke îl scutură 
de umăr. Eu nu-s în schimbul de noapte, mai spuse el, când 
mâna care-l scutura se arătă şi mai insistentă. Spune-i 
barmanului ce-ţi plânge inimioara. 

— Hai, dă-i drumul în ciubote, îi spuse Smoke. Avem de 
jalonat nişte concesiuni aurifere. 

Shorty sări în capul oaselor şi mai-mai să explodeze, dar 
Smoke îi acoperi gura cu mâna. 

— Sşşşt! îl preveni Smoke. Lovitură mare! Nu trezi toţi 
vecinii. Dawsonul doarme dus. 

— Aha! Ar trebui să mă convingi şi pe mine. Nimeni nu 
scoate un cuvânt când e vorba de o lovitură, 'neânţeles că 
nu. Dar nu-i curios, fir-ar să fie, că şi aşa toată lumea o 
porneşte la drum? 

— Pârâul Sgquaw, îi şopti Smoke. Asta-i. Breck mi-a vândut 
pontul. Şi rocă la suprafaţă. Şi aurul de la rădăcina ierbii în 
jos. Haide. Ne luăm fiecare bagaje puţine şi o ştergem! 

Shorty închise ochii, lunecând din nou spre somn. În clipa 
următoare păturile de pe el zburară. 

— Dacă tu n-ai nevoie, am eu! îi explică Smoke. 

Shorty o porni pe urma păturilor şi începu să se îmbrace. 

— O să luăm şi câinii cu noi? întrebă el. 

— Nu. Pârtia o ia în susul pârâului şi poţi fi sigur că nu a 
mai bătut-o nimeni şi fără ei ajungem mai repede. 

— Atunci să le arunc ceva de mâncare, să le ajungă până 
ne întoarcem. Să nu uiţi să iei nişte coajă de mesteacăn şi o 
lumânare. 


Shorty deschise uşa, simţi muşcătura gerului şi se trase 
iute înapoi să-şi lase în jos urechile căciulii şi să-şi pună 
mănuşile. Se întoarse după cinci minute, frecându-şi 
viguros nasul. 

— Smoke, eu sunt contra acestei expediţii. Afară-i un ger 
al naibii, mai îngheţat decât erau balamalele lumii cu o mie 
de ani înainte de a scapără prima scânteie. Şi în plus mai e 
şi vineri treisprezece şi o să dăm de belea cum te văd şi 
cum mă vezi. 

Cu câte o boccea mică în spinare, cu uneltele de 
prospectat, cei doi traseră uşa după ei şi porniră pe panta 
colinei la vale. Spectacolul aurorei boreale se încheiase şi în 
gerul universal numai stelele mai scânteiau, iar la lumina 
lor chioară picioarele bâjbâiau drumul. La o curbă a 
drumului, Shorty lunecă şi se trezi în zăpada adâncă şi 
ridică glasul binecuvântând şi ziua şi săptămâna şi luna în 
care se aflau. 

— N-ai putea să-ţi mai ţii gura? Îl mustră Smoke. Lasă 
calendarul în pace. O să trezeşti tot Dawsonul ca să ne ia 
urma. 

— Ha-ha! Vezi lumină în cabana aia? Şi în cea de dincolo? 
Auzi cum se trânteşte o uşă. Da, 'neânţeles, toţi în Dawson 
dorm. Şi cu luminile alea? 'Neânţeles, e la capul morţilor. 
Nu ştie nimeni de expediţia asta de prospectare, fii-ar să 
fie. 

Când ajunseră la poalele colinei şi erau deci în mijlocul 
Dawsonului, luminile se aprindeau una după alta prin mai 
toate cabanele, uşile se trânteau şi din urmă se auzea 
scârţâitul unei groaze de mocasini prin zăpada îngheţată. Şi 
din nou Shorty îşi vărsă năduful. 

— Dar să fiu a' dracului că mulţi mai participă la 
înmormântarea asta. 

Depăşiră un individ care stătea lângă potecă şi chema pe 
cineva în şoaptă, foarte îngrijorat: 

— Charley, ah, haide odată s-o pornim. 


— Ai văzut ce are individul în spinare? Tare departe 
trebuie să fie cimitirul de s-au apucat ăştia să-şi pună în 
boccele şi păturile. 

Când ajunseră pe strada principală, în urma lor se 
înşiraseră o sută de bărbaţi şi în timp ce bâjbâiau la lumina 
înşelătoare a stelelor căutând poteca ce ducea la vale spre 
malul râului, auziră sosind încă pe atâţia. Shorty lunecă şi 
zbură la vale pe un tobogan de vreo treizeci de picioare, 
oprindu-se în zăpada afânată. Smoke o luă după el, izbindu- 
se de celălalt care încerca să se salte în picioare. 

— Eu am descoperit primul drumul ăsta! se bâlbâi el în 
timp ce-şi scotea mâănuşile ca să-şi scuture zăpada. 

În clipa următoare o zbughiră amândoi plini de groază, din 
calea trupurilor celor din urma lor care veneau acum 
grămadă. Când îngheţase râul, chiar prin locul acela se 
formase o îngrămădire de gheţuri şi sloiurile se săltaseră în 
sus, într-un perfect haos, acum acoperit de zăpadă. După ce 
căzu zdravăn de mai multe ori, Smoke scoase lumânarea şi 
o aprinse. Cei din spate îl salutară cu urale. În aerul acela 
neclintit, lumânarea ardea bine şi Shorty găsi drumul cu 
mai multă uşurinţă. 

— Asta zic şi eu expediţie! îşi dădu cu părerea Shorty. Sau 
or fi cu toţii somnambuli? 

— În orice caz suntem în capul unei întregi procesiuni, îi 
răspunse Smoke. 

— Nu ştiu zău! Acolo în faţă or fi niscaiva licurici. Poate că 
toţi sunt licurici şi ăla şi ălălalt. Ia uită-te! Crede-mă, în faţă 
e altă procesiune întreagă. 

Ca să ajungi la malul de vest al Yukonului era o milă bună 
prin haosul acela de gheţuri şi lumânările pâlpâiau pe tot 
drumul acesta şerpuit. În spatele lor, chiar până pe buza 
țărmului, pe care tocmai coborâseră, se vedeau alte 
lumânări şi mai multe. 

— Ehei, Smoke, asta nu-i expediţie, e bejenie. Or fi vreo 
mie de oameni înaintea noastră şi vreo zece mii în urmă. 
Ascultă tu aici la nenea. Doctoria mea-i amară da-i bună. Şi 


când mi se abate mie ceva, înseamnă că aşa-i, 'neânţeles. 
Am pornit-o cu stângul în expediţia asta. Hai să ne 
întoarcem şi să ne tragem la un somn. 

— Dacă vrei să mergi mai departe, cruţă-ţi suflul, îi replică 
Smoke îmbufnat. 

— Ehei, am eu picioare scurte, dar se îndoaie bine de la 
genunchi, nu mă bate la muşchi şi, 'neânţeles, că-i las de 
căruţă pe toţi amărâţii ăştia de pe gheaţă. 

Smoke ştia că omul are dreptate şi de multă vreme se 
convinsese de puterea lui fenomenală când era vorba de 
mers pe jos. 

— Am mers mai încet numai pentru ca să-ţi mai las o 
şansă, îl luă peste picior Smoke. 

— Iar eu am bătut drumul pe urmele tale. Dacă nu eşti în 
stare să tragi mai tare, lasă-mă pe mine în faţă să dau eu 
ritmul. 

Smoke grăbi pasul şi, curând, ajunseră din urmă o coloană 
de prospectori. 

— Smoke, ia-o înainte, îl îmboldi celălalt. Treci peste morţii 
ăştia neîngropaţi. Aici nu e înmormântare. la zăpada în 
piept ca şi cum ai avea treabă. 

În ceata aceea Shorty numără opt bărbaţi şi două femei şi, 
înainte de a trece de îngrămădirea de gheţuri, el şi Shorty 
depăşiră un alt grup de vreo douăzeci de oameni. Cu câţiva 
paşi înainte de ţărmul vestic, poteca o lua spre sud, ieşind la 
gheaţă netedă. Numai că gheaţa aceea era îngropată sub 
câteva picioare de zăpadă afânată. Pe acolo ducea pârtia de 
sănii, o panglică îngustă de zăpadă bătută de numai două 
picioare lăţime. De-o parte şi de alta te îngropai până la 
genunchi sau chiar mai adânc în zăpadă. Cei pe care-i 
depăşeau nu prea se dădeau la o parte cu plăcere şi adesea 
Smoke şi Shorty trebuiau să intre în zăpada adâncă şi 
printr-un efort formidabil să-şi croiască drum mai departe. 
Shorty era pesimist şi de nestăpânit. Când ceilalţi 
prospectori se supărau că erau depăşiţi, el nu se lăsa şi le 
replica. 


— De ce vă grăbiţi aşa? îl întrebă unul dintre ei. 

— Da' tu de ce te grăbeşti? îl întrebă el. O echipă de 
prospectori a coborât pe Indian River încă de ieri după- 
amiază şi ţi-a luat-o înainte. N-a mai rămas nici o palmă de 
teren neocupat. 

— Şi dacă-i aşa, uite te întreb din nou: ce-i cu atâta grabă? 

— Cine? Eu? Eu nu-s prospector. Eu lucrez pentru guvern. 
Sunt în misie oficială. Bat drumurile ca să fac 
recensământul la Pârâul Squaw. 

Altuia, care-l întâmpinase cu vorbele: încotro, micuţule? 
Chiar ai de gând să baţi şi tu parii jaloanelor la o 
concesiune? Shorty îi răspunse: „Eu? Păi eu-s cel care a 
făcut descoperirea pe Pârâul Squaw şi acum mă întorc după 
ce mi-am înregistrat concesiunea pentru ca nu cumva vreun 
ageamiu să-mi încalce drepturile asupra lui.” 

În porţiunea de drum netedă, oamenii înaintau în medie cu 
trei mile jumătate pe oră. Smoke şi Shorty făceau însă 
patru şi jumătate, iar uneori mai şi trăgeau câte o scurtă 
fugă, aşa că înaintau repede. 

— Shorty, am să te alerg până rămâi în picioarele goale, îl 
provocă Smoke. 

— Ehei, eu mi-s în stare să merg cu tălpile goale până te 
las şi pe tine fără mocasini. Deşi n-are nici un rost. Uite m- 
am gândit şi răzgândit. O concesiune pe pârâu are cinci 
sute de picioare, să zicem la o milă. În faţa noastră sunt 
vreo mie de prospectori şi pârâul n-are o sută de mile 
lungime. Unii or să mai rămână şi pe dinafară şi tare mi-e 
teamă că o să cam semene cu mine şi eu tine. 

Înainte de a-i răspunde, Smoke o luă deodată iute la picior, 
pe neaşteptate, lăsându-l pe Shorty cu mulţi paşi în urmă. 

— Dacă nu mai bombăneşti atâta şi te ţii de mine, o s-o 
luăm înaintea multora din mia de care tot zici, îl certă el. 

— Cu cine? Cu mine vorbeşti? Păi dacă te dai din drumul 
meu am să-ţi arăt eu cum se merge. 

Smoke râse şi din nou iuți pasul. 


— Shorty, am să te jupoi de viul. De când am pus piciorul 
pe pârtie la Dyea eu mi-am refăcut fiecare celulă a trupului. 
Carnea pe mine-i tare ca talpa, amară şi afurisită ca o 
muşcătură de şarpe cu clopoței. Acum câteva luni m-aş fi 
felicitat eu dacă aş fi fost în stare doar să scriu vorbele 
astea, dar n-am fost în stare. A trebuit să trăiesc realitatea 
asta mai întâi, iar acum, dacă tot o trăiesc, nu mai are rost 
s-o scriu. Sunt dintr-o stofă a dracului, neîndurătoare şi nu 
s-a născut încă munteanul pipernicit care să mă provoace şi 
să nu i-o întorc cu dobândă. Uite, treci tu în faţă şi jumătate 
de oră o ţii cât poţi tu de tare. Fii cât mai afurisit şi când te- 
ai răzbunat, trec eu în faţă şi preţ de-o jumătate de ceas îţi 
arăt eu cât de afurisit pot fi. 

— Haha! pufni Shorty senin. Şi nici nu i s-a uscat caşul la 
gură. la treci din cale să-ţi arate tăticu' cum se merge la 
drum. 

Câte jumătate de oră, pe rând, a trecut fiecare în frunte, 
stabilind ritmul. Prea multe vorbe nu şi-au mai spus. Efortul 
îi încălzise, deşi suflarea le îngheţa de cum le ieşea pe buze. 
Gerul era atât de aspru, încât aproape tot timpul trebuiau 
să-şi frece nasul şi obrajii cu mănuşile. Cum nu le mai 
frecau câteva minute, începea să le amorţească şi apoi 
trebuiau să şi le frece cu şi mai mare osârdie, până când 
simțeau înţepături, semn că se restabilise circulaţia 
sângelui. 

De nenumărate ori socotiseră că au ajuns în fine în frunte, 
dar mereu întâlneau alţi şi alţi prospectori care porniseră 
înaintea lor. Uneori, câte un grup de bărbaţi încercau să 
ţină pasul cu ei, dar, după o milă sau două, se lăsau 
întotdeauna păgubaşi şi dispăreau în întuneric, în urmă. 

— Noi am bătut pârtiile toată iarna, spuse Shorty. Şi 
babalăcii ăştia care au zăcut numai pe lângă cabană de s-a 
muiat carnea pe ei, mai au nasul să creadă că se pot ţine 
după noi. Dacă ar fi fost căutători de aur din ăia vechi, ar fi 
fost altceva. Şi un veteran, dacă ştie ceva, atunci ştie să 
meargă pe jos. 


La un moment dat, Smoke aprinse un chibrit şi se uită la 
ceas. N-a mai repetat figura, pentru că muşcătura gerului 
pe mâinile goale a fost atât de iute şi afurisită că i-a trebuit 
jumătate de oră până să simtă că şi le-a încălzit din nou. 

— Patru ceasuri, spuse el, trăgându-şi mănuşile şi am lăsat 
în urmă trei sute. 

— Trei sute şi optzeci şi cinci, îl corectă Shorty. Am ţinut 
socoteala. Hei, străine, ia dă-te din calea mea. Lasă-l să 
pornească în expediţie pe unul care ştie ce-i aia expediţie. 

Cuvintele acestea le adresă unuia care era evident la 
capătul puterilor şi abia mai era în stare să meargă, 
împleticindu-se şi acum bloca poteca. Până acum nu-l 
întâlniseră decât pe acesta şi pe încă unul care erau 
epuizați de tot, pentru că ajunseseră aproape de capul 
şirului prospectorilor. Abia mai târziu au aflat de ororile 
acelei nopţi. Oameni sfârşiţi se aşezau să se odihnească la 
marginea cărării şi nu s-au mai putut ridica din nou. Şapte 
dintre ei au murit îngheţaţi, iar la spitalul din Dawson se 
efectuaseră asupra supravieţuitorilor zeci de amputări de 
degete de la picioare şi mâini şi chiar picioare întregi. Şi 
asta pentru că expediţia spre pârâul Squaw avusese loc în 
cea mai geroasă noapte a anului. Înainte de venirea 
dimineţii, spirtul din termometrele de la Dawson arătau 
şaptezeci de grade sub zero. Câteva minute mai târziu, 
întâlniră alt om sfârşit, aşezat pe o bucată de gheaţă, la 
marginea pârtiei. 

— Hopa sus, soră Mary, îl întâmpină Shorty vesel. Nu sta 
pe loc, mişcă, altfel dacă mai stai mult o să ajungi sloi şi 
dumneata. 

Omul nu le răspunse şi se opriră să vadă ce se întâmplase. 

— 'Ţeapăn ca un buştean, îşi dădu cu părerea Shorty. Dacă- 
i dai un brânci se sparge. 

— Vezi dacă mai respiră vreun pic, spuse Smoke, în vreme 
ce cu mâna goală, fără mănuşă, căută pe sub haina de blană 
şi lânurile omului să vadă dacă-i mai bate inima. 


Shorty îşi ridică una din urechile căciulii şi se aplecă spre 
buzele omului. 

— Nici o suflare, îi spuse el. 

— Nici inima nu-i mai bate, confirmă Smoke. 

Îşi puse mănuşa la loc şi îşi lovi mâna furios aproape un 
minut înainte de a şi-o scoate din nou să aprindă un chibrit. 
Era vorba de un bătrân, fără îndoială mort. În scurta 
licărire a chibritului apucară să vadă o barbă lungă şi 
căruntă, prinsă de ţurţuri până la nas, cu obrajii albiţi de 
ger şi ochii închişi, cu pleoapele lipite de gheaţă. Apoi 
chibritul se stinse. 

— Haide, spuse Shorty frecându-şi o ureche. Nu-i mai 
putem fi de ajutor cu nimic moşneagului. Şi mi-a mai 
îngheţat şi urechea. O să mi se ducă toată pielea asta 
afurisită de pe ea şi o săptămână întreagă o să mă doară. 

Câteva minute mai târziu, când o undă de lumină 
împrăştie pe cer o pulsaţie de flăcări, cei doi zăriră la un 
sfert de milă în faţă, două mogâldeţe înaintând pe gheaţă. 
Dincolo de ele, pe o milă întreagă, nu se mai zărea nici o 
mişcare. 

— Ăştia-s în fruntea procesiunii, spuse Smoke când se lăsă 
din nou bezna. Haide, după ei. 

După jumătate de oră, când văzură că nu reuşesc să-i 
ajungă din urmă pe cei doi din faţă, Shorty se puse pe fugă. 
— Chiar dacă-i ajungem, n-o să-i întrecem noi niciodată, 
spuse el gâfâind. Dumnezeule, ăştia ştiu să se întindă la 

drum. Pariu mie la sută că ăştia nu-s chekako. Ăştia-s 
veterani adevăraţi, poţi să ai încredere în ce zic eu. 

Când, în cele din urmă, îi ajunseră, Smoke era în frunte şi 
fu şi el fericit să mai slăbească puţin ritmul şi să meargă pe 
urmele lor. Dar imediat i se păru că dinaintea lui trebuia să 
fie o femeie. Cum de-i veni ideea asta n-ar fi putut spune. 
Silueta de dinaintea lui, încotoşmănată în blănuri, cu gluga 
pe cap, arăta la fel ca oricare altă siluetă, dar începu să-l 
bântuie ideea că avea un aer foarte cunoscut. Aşteptă să se 
ivească următoarea izbucnire a aurorei boreale şi la lumina 


ei zări nişte mocasini micuţi. Văzu chiar ceva mai mult - 
mersul şi-şi dădu imediat seama că era un mers pe care-şi 
promisese să nu-l uite niciodată. 

— Tipa ştie să meargă, fir-ar! mărturisi Shorty răguşit. 
Pariu că-i indiancă. 

— Bună, domnişoară Gastell! i se adresă Smoke. 

— Bună! răspunse ea, întorcând capul şi aruncând o 
privire scurtă. E prea întuneric să văd cu cine am de-a face. 
Cine sunteţi? 

— Smoke. 

Fata râse în ciuda gerului, iar Smoke rămase convins că 
era cel mai plăcut râs pe care-l auzise vreodată. 

— Dar nu te-ai însurat şi n-ai crescut toţi copiii aceia de 
care-mi vorbeai? 

Dar înainte de a putea el să-i răspundă, ea continuă: 

— Câţi chekako sunt în urma noastră? 

— Câteva mii după câte cred eu. Noi am lăsat în urmă 
peste trei sute şi ăştia nu-şi pierdeau vremea de pomană. 

— Iarăşi vechea poveste, spuse fata cu părere de rău. Noii 
veniţi pun mâna pe concesiunile de pe pâraiele bogate, iar 
veteranii, care au avut curaj, au îndurat atâtea şi au fost 
primii în ţinutul ăsta nu se aleg cu nimic. Tot veteranii au 
descoperit aurul de pe Pârâul Squaw - e un mister cum a 
răsuflat secretul - şi au trimis vorbă tuturor veteranilor la 
Leul de Mare. Dar până acolo sunt cu zece mile mai mult 
decât până la Dawson şi când o să ajungă şi ei încoace o să 
găsească tot pârâul împărţit în concesiuni până la ceruri de 
către toţi ageamii din Dawson. Nu e drept, nu-i drept să 
aibă parte de un ghinion atât de parşiv. 

— E păcat mare, spuse Smoke, împărtăşind sentimentele 
fetei, dar să fiu al naibii dacă ştiu ce-ai putea face dumneata 
în situaţia asta! Primul venit, primul servit, doar ştii. 

— Aş vrea să pot face ceva, îi aruncă ea tăios. Aş vrea să-i 
văd pe toţi ageamii îngheţaţi la marginea pârtiei, să li se 
întâmple ceva groaznic, care să-i ţină în loc până vin 
veteranii de la Leul de Mare. 


— Ei acum sunt sigur că ai pentru noi nişte intenţii 
cumplite, îi spuse el râzând. 

— Nu-i asta, făcu ea iute. Îi cunosc pe cei de la Leul de 
Mare, om cu om şi să ştii că sunt oameni. În ţinutul ăsta au 
murit ei de foame pe vremuri şi au muncit ca nişte uriaşi ca 
să mai ridice ţara asta. Sunt nişte eroi şi ar merita şi ei o 
răsplată şi când colo vin câteva mii de ageamii neînţărcaţi, 
care nu şi-au câştigat în nici un fel dreptul de a concesiona 
terenuri şi le-o iau cu mile şi mile înainte. Şi acum, dacă o 
să-mi ierţi toată vorbăria asta, am să-mi cruţ suflarea, 
fiindcă nu se ştie când şi dumneata şi toţi ceilalţi veţi 
încerca să mă depăşiţi şi pe mine şi pe tata. 

Vreun ceas şi ceva Joy şi Smoke nu şi-au mai spus nici o 
vorbă, deşi el băgase de seamă că fata şi cu taică-su 
schimbaseră nişte cuvinte în şoaptă. 

— Acum ştiu cine-s, îi spuse Shorty lui Smoke. Ele Louis 
Gastell, vână tare. Iar ea trebuie să fie odrasla lui. Omul a 
venit în ţara asta de atâta vreme că nu-şi mai aduce nimeni 
aminte de când şi şi-a adus şi fata cu el, pe când era doar o 
pruncă. El şi Beetles au fost tovarăşi de afaceri şi au adus 
pe Koyukuk primul vaporaş. 

— Acum nu mai cred că e nevoie să-i depăşim şi pe ei, îi 
spuse Smoke. Am ajuns oricum în fruntea expediției şi nu 
suntem decât noi patru. 

Shorty fu de acord şi urmă un alt ceas în cursul căruia 
nimeni nu scoase o vorbă, ci ţinură acelaşi pas mai departe. 
La ora şapte, întunericul fu sfâşiat de o ultimă reprezentaţie 
a aurorei boreale care dezvălui înspre vest o deschidere 
largă între munţii încărcaţi de zăpadă. 

— Pârâul Sgquaw! exclamă Joy. 

— Dar ştiu că am mers! se bucură Shorty. După mine ar fi 
trebuit să ajungem abia peste vreo jumătate de ceas, cel 
puţin. Probabil că am cam întins pasul. 

În acest punct drumul de la Dyea, blocat de îngrămădirile 
de sloiuri, se abătea brusc peste Yukon, către malul de est. 
Şi aici trebuiau să părăsească pârtia principală, bine 


bătută, să escaladeze haosul sloiurilor şi să urmeze o 
potecă nu prea vizibilă, neumblată, care şerpuia pe malul 
de vest. 

Louis Gastell, aflat în frunte, lunecă din cauza beznei pe 
gheaţa denivelată şi se ridică în capul oaselor ţinându-şi 
glezna cu amândouă mâinile. Se chinui să se ridice în 
picioare, porni din nou, dar într-un ritm mai lent, 
şchiopătând vizibil. După câteva minute se opri deodată. 

— N-are rost, îi spuse el fiicei sale. Mi-am scrântit un 
tendon. Ia-o înainte şi marchează o concesiune pentru mine 
şi una pentru tine. 

— Vă putem ajuta cu ceva? întrebă Smoke binevoitor. 

Louis Gastell clătină din cap. 

— Ea poate să marcheze cu jaloane două terenuri. Eu am 
să mă târăsc spre mal, am să fac un foc şi-mi bandajez 
piciorul. O să fie bine. Haide, Joy! Bate ţăruşii de hotar mai 
sus de terenul unde s-a făcut descoperirea. Mai sus e mai 
bogat locul. 

— Uite nişte coajă de mesteacăn, îi spuse Smoke, 
împărţindu-şi provizia în două. De fata dumitale avem noi 
grijă. 

Louis Gastell râse răguşit. 

— Mulţumesc oricum, îi spuse el, dar ştie să se descurce şi 
singură. Ţineţi-vă după ea şi o să vedeţi ce face. 

— Te supără dacă rămân eu în faţă? îl întrebă ea pe 
Smoke, pornind înainte. Eu ştiu ţinutul mai bine decât voi. 

— Condu-ne, îi spuse Smoke amabil, deşi sunt de acord cu 
dumneata că e o ruşine ca noi, nişte chekako, să-i întrecem 
pe veteranii de la Leul de Mare. Nu există nici o cale ca să 
ne scuturăm de ceilalţi? 

Fata clătină din cap. 

— N-avem cum ne ascunde urmele şi ceilalţi o să se ţină 
după noi ca oile. 

După vreun sfert de milă, ea o coti scurt către vest. Smoke 
băgă de seamă că mergeau prin zăpadă neumblată deloc, 
dar nici el nici Shorty nu observară că poteca abia vizibilă 


pe care merseseră până atunci continua spre sud. Dacă ar 
fi putut vedea ce face Louis Gastell, istoria ținutului 
Klondike ar fi fost scrisă altfel, fiindcă l-ar fi zărit pe 
bătrânul veteran mergând fără să mai şchiopăteze, ci 
alergând şi adulmecând pârtia ca un copoi pe urmele lor. 
De asemenea, l-ar fi văzut bătătorind şi lărgind noua potecă 
spre vest pe care apucaseră ei. Iar, în cele din urmă, l-ar fi 
văzut ţinând în continuare vechea pârtie, abia vizibilă, care 
ducea spre sud. 

Şi pe pârâul acela în sus mergea o potecă, dar era atât de 
puţin folosită că cei trei o pierdeau mereu în întunericul ce 
domnea în jur. După vreun sfert de oră, Joy Gastell se arătă 
dornică să treacă în urmă şi-i lăsă pe cei doi bărbaţi să 
deschidă pârtie înainte pe rând. Această încetinire a 
mersului celor din faţă le îngădui căutătorilor de aur din 
urmă să-i ajungă şi, când se făcu ziuă, la ora nouă, în spate, 
cât vedeau cu ochii, era un şir compact de oameni. La 
vederea acestei privelişti, lui Joy îi sticliră ochii întunecaţi. 

— De când am luat-o în susul pârâului? întrebă ea. 

— De două ceasuri bune, îi răspunse Smoke. 

— Şi cu două ore înapoi, asta înseamnă patru ceasuri, râse 
ea. Coloana celor de la Leul de Mare e salvată. 

Prin mintea lui Smoke trecu o vagă bănuială, se opri şi se 
întoarse spre ea. 

— Nu pricep, făcu el. 

— Nu? Atunci să-ţi spun eu. Acesta-i Pârâul Norvegia, 
Pârâul Squaw este următorul spre sud. 

O clipă Smoke rămase mut. 

— Ai făcut-o într-adins? o întrebă Shorty. 

— Am făcut-o ca să le dau o şansă veteranilor. 

Fata râse batjocoritor. Cei doi bărbaţi se uitară zâmbind 
unul la celălalt şi, în cele din urmă, izbucniră şi ei în râs. 

— Dacă neamul femeilor n-ar fi atât de rar prin ţinutul 
ăsta, te-aş pune pe genunchi şi ţi-aş trage o mamă de 
bătaie, o asigură Shorty. 


— Tatăl dumitale nu şi-a scrântit nici un fel de tendon, cia 
aşteptat până ne-am îndepărtat suficient şi apoi a pornit la 
drum, nu-i aşa? o întrebă Smoke. 

Ea încuviinţă dând din cap. 

— Eşti un fel de nadă? 

Fata încuviinţă din nou şi de data asta Smoke râse din 
toată inima. Era râsul spontan al unui om învins definitiv. 

— De ce nu sunteţi supăraţi pe mine? întrebă ea 
bosumflată. Sau măcar să mă cârpiţi? 

— Păi eu zic că mai bine am lua-o înapoi, îl îmboldi Shorty. 
Dacă stau pe loc îmi îngheaţă picioarele. 

Smoke clătină din cap. 

— Asta ar însemna patru ceasuri bune pierdute. De-acum 
am urcat vreo opt mile pe pârâul acesta şi, după cum se 
vede înainte. Norvegia face un cot spre sud. O să ţinem mai 
departe cursul şi o să traversăm noi pe undeva culmea 
dintre cele două pâraie şi o să nimerim mai sus de locul 
descoperirii. 

Se uită la Joy. 

— Nu vii şi tu cu noi? Doar i-am promis tatălui dumitale că 
o să-ţi purtăm de grijă. 

— Eu... şovăi fata. Da, cred că am să merg dacă nu vă 
încurcă. 

Se uita drept în ochii lui şi de data asta pe chipul ei nu se 
mai citea nici provocare, nici batjocură. 

— Domnule Smoke, mă faci să-mi pară aproape rău pentru 
isprava mea, zău. Dar cineva trebuia să-i salveze pe 
veterani. 

— Îmi vine să cred că prospecţiunile după aur sunt în cel 
mai bun caz un prilej de a face sport. 

— Şi mie îmi vine să cred că voi doi sunteţi mari amatori 
de aşa ceva, continuă ea, adăugind apoi cu o umbră de 
regret. Ce păcat că nu sunteţi şi voi veterani! 

Încă două ceasuri urmară cursul pârâului îngheţat, apoi o 
luară pe un afluent îngust şi prăpăstios care venea dinspre 
sud. Pe la amiază, începură să urce panta culmii ce separa 


apele. În urma lor zăriră şirul lung al căutătorilor de aur 
deschizând pârtie. Ici şi colo, coloane de fum arătau că unii 
făcuseră popas. 

Cei trei însă aveau de bătut drum greu. Se luptau vârâţi 
până la brâu în zăpadă şi, după câţiva paşi, erau nevoiţi să 
se oprească să-şi mai tragă sufletul. Shorty fu cel dintâi 
care ceru să facă un mic popas. 

— De mai bine de douăsprezece ceasuri tot ţinem pârtia, 
spuse el. Smoke, recunosc sincer că sunt obosit mort. Şi tu 
la fel. Şi nu mi-e ruşine să strig în gura mare că sunt în 
stare să mă ţin cu dinţii de plimbarea asta, ca un indian 
lihnit de o ciozvârtă de urs. Dar fata asta, săraca, nu se mai 
poate ţine pe picioare dacă nu pune şi ea ceva la stomac. 
Uite, aici facem foc. Ce ziceţi? 

Se apucară să încropească locul de popas atât de metodic, 
eficient şi iute, încât Joy, care-i urmărea cu priviri pline de 
gelozie, recunoscu că nici veteranii nu s-ar fi descurcat mai 
bine. Nişte crengi de molid, cu o pătură întinsă deasupra, 
era locul de odihnă şi pregătire a mâncării. Nu se apropiară 
de căldura focului până când nu-şi frecară nasul şi obrajii 
fără milă, Smoke scuipă în sus şi pocnetul scuipatului 
îngheţat în aer se auzi imediat atât de tare încât clătină din 
cap. 

— Eu mă dau bătut, spuse el. N-am mai apucat un ger ca 
ăsta. 

— Într-o iarnă, pe Koyukuk a coborât la optzeci de grade 
sub zero, îi spuse Joy. Acum sunt şaptezeci sau şaptezeci şi 
cinci şi ştiu că mi-au cam degerat obrajii. Îmi ard ca focul. 

Pe panta abruptă nu exista gheaţă, aşa că în tigaia de 
spălat aur a fost adunată zăpadă fină, cristalină ca zahărul, 
cu toptanul până când s-a topit destulă pentru cafea. Smoke 
prăji nişte slănină şi dezgheţă biscuiţii. Shorty avea grijă de 
lemne şi de foc şi Joy aşeză masa aceea simplă cu două 
farfurii, două căni, două linguri, o cutie cu sare amestecată 
cu piper şi una de zahăr. Când se apucară de mâncat, fata şi 
Smoke împărţiră acelaşi tacâm, mâncară din aceeaşi 


farfurie şi băură din aceeaşi cană. Când trecură dincolo de 
culme, se făcuse aproape ora două şi o porniră la vale pe 
cursul unui afluent al Pârâului Squaw. La începutul iernii, 
un vânător de elani tăiase pârtie în susul canionului, adică 
ori de câte ori o luase în sus sau în jos avusese grijă să calce 
pe vechile urme. În consecinţă, în mijlocul acelei întinderi 
de zăpadă afânată şi acoperită de următoarele depuneri de 
zăpadă, exista un şir neregulat de urme bătătorite. Dacă 
piciorul nu nimerea una dintre urme, se afunda în zăpada 
moale şi de obicei omul cădea. Iar vânătorul acela de elani 
avea nişte picioare nemaipomenite de lungi. Joy, care acum 
dorea din tot sufletul ca cei doi să-şi adjudece şi ei nişte 
terenuri şi fiindu-i teamă că mergeau mai încet, ţinând cont 
că se vedea că şi ea era obosită, insistă să treacă în frunte 
când îi venea rândul. Viteza şi felul în care ţinea drumul 
acela precar stârniră admiraţia fără rezerve a lui Shorty. 

— Uită-te la ea! strigă el. E numai vână şi energie. Uite 
cum deapănă din mocasinii ăia. Fără tocuri înalte aici la noi. 
Foloseşte numai picioruşele pe care i le-a lăsat Dumnezeu. 
Pare femeie potrivită pentru oricare vânător de urşi. 

Fata se întoarse şi-i aruncă un zâmbet plin de 
recunoştinţă, în care-l incluse şi pe Smoke. El surprinse în 
asta un sentiment de amiciţie, dar, în acelaşi timp, era 
afurisit de conştient că zâmbetul acela amical în care fusese 
învăluit era cât se poate de feminin. 

Când ajunseră pe malul Pârâului Squaw, se uitară în urmă: 
şirul prospectorilor se vedea şerpuind neregulat, luptându- 
se să coboare panta. 

Cei trei se lăsară să lunece la vale până ia albia pârâului. 
Apa îngheţase bocnă până la fund şi pârâul avea o lăţime 
variind între douăzeci şi treizeci de picioare şi curgea 
printre malurile de depuneri aluvionare, înalte de şase până 
la opt picioare. Zăpada care se aşternuse pe gheaţă nu 
fusese călcată de picior de om în ultima vreme şi ştiau că se 
află acum mai sus de terenul unde se făcuse descoperirea şi 
de ultimul teren jalonat de prospectorii de la Leul de Mare. 


— Fiţi atenţi la izvoare, îl avertiză Joy pe Smoke în vreme 
ce acesta deschidea pârtie pe pârâu la vale. La şaptezeci de 
grade sub zero, rămâi fără picioare dacă se sparge gheaţa 
sub tine. 

Aceste izvoare, întâlnite în mod obişnuit pe cele mai multe 
din apele din Klondike, nu îngheaţă niciodată, nici la cele 
mai joase temperaturi. Apa izvorăşte din maluri şi formează 
băltoace care sunt ferite de geruri chiar de gheaţa de 
deasupra şi de straturile de zăpadă. Se putea întâmpla să 
calci pe zăpadă afinată, să se spargă sub tine pojghiţa 
aceea de gheaţă de jumătate de inci şi să te trezeşti în apă 
până la genunchi. Pedeapsa era pierderea picioarelor dacă 
nu reuşeai să-ţi schimbi încălţările ude în cinci minute. 

Deşi era numai trei după-amiază, începuse să se lase 
crepusculul prelungit şi cenuşiu al zonei arctice. Se uitară 
pe un mal şi pe celălalt să vadă copaci însemnați ceea ce le- 
ar fi indicat mijlocul ultimului teren jalonat. Joy, 
nerăbdătoare şi impulsivă, reuşi prima să găsească semne. 
Ţâşni înaintea lui Smoke şi strigă: 

— Uite, cineva a fost înainte pe aici. Uite la zăpadă. Caută 
semnul făcut pe copac! Uite-l! Pe molidul acela! 

Fata se afundă deodată până la mijloc în zăpadă. 

— Am făcut-o şi pe asta, exclamă ea tânguitor. 

Apoi strigă: 

— Nu te apropia de mine! Am să ies singură afară. 

Înainta pas cu pas, simțind cum se sparge sub ea pojghiţa 
subţire de gheaţă, ascunsă de zăpada afânată, îşi croi drum 
până ajunse la teren tare. Dar Smoke nu stătuse cu mâinile 
în sân în vremea asta. Sări spre mal, unde crengi şi 
vreascuri uscate, răspândite prin desişul din jurul izvorului, 
parcă aşteptau doar chibritul. Când fata ieşi la mal lângă el, 
se înălţau de-acum flăcările unui foc zdravăn. 

— Stai jos, îi porunci el. 

Ea se aşeză ascultătoare în zăpadă. El îşi aruncă povara 
din spinare şi întinse o pătură la picioarele ei. Din deal se 
auziră vocile prospectorilor care se luaseră pe urmele lor. 


— Lasă-l pe Shorty să jaloneze terenurile, îl îndemnă ea. 

— Du-te Shorty, îi spuse Smoke pe când se apucase să se 
lupte cu mocasinii fetei. Numără şi tu o mie de paşi şi fă 
semnul celor două terenuri concesionate. Putem bate 
jaloanele de margine după aceea. 

Smoke tăie cu cuțitul şireturile şi pielea mocasinilor. Se 
făcuseră atât de ţepeni de ger încât trosniră şi plezniră în 
încercările lui de a le tăia şi descoase. Şosetele groase, 
indiene şi ciorapii groşi, de lână, erau căptuşiţi cu gheaţă. 
Ca şi cum gambele şi labele picioarelor ar fi fost învelite în 
tablă ondulată. 

— Cum simţi picioarele? o întrebă el în vreme ce se 
chinuia cu ele. 

— Cam amorţite. Nu le pot mişca şi nici nu mai simt 
degetele. Dar o să scap eu. Focul arde minunat. Ai grijă să 
nu-ţi degere mâinile. După cum le mişti cred că au cam 
amorţit şi ele. 

Smoke îşi puse mănuşile şi preţ de aproape un minut şi le 
lovi sălbatic de coapse. Când simţi din nou pişcătura 
sângelui care pornea să circule, îşi smulse mănuşile şi 
începu din nou să taie, să rupă şi să sfâşie încălţările 
îngheţate bocnă. leşi la iveală pielea albă a unui picior, apoi 
şi a celuilalt, ca să le muşte gerul de minus şaptezeci de 
grade sub zero, ceea ce însemna de fapt o sută două grade 
sub punctul de îngheţI1. 

Apoi urmă frecatul cu zăpadă, operaţie întreprinsă cu o 
energie sălbatică, până când fata începu să-şi îndoaie, să-şi 
mişte degetele de la picioare, plângându-se bucuroasă că 
acum o doare. Pe jumătate o târi el, pe jumătate se trase ea 
până ajunseră lângă foc. Îşi întinse picioarele pe pătură, 
aproape de flăcările care-i salvau picioarele. 

— O vreme o să trebuiască să le mai cruţi, îi spuse el. 

Putea să-şi scoată şi ea fără teamă mânuşile, să-şi frece şi 
singură şi să-şi mişte picioarele, cu îndemânarea unei fiinţe 
pricepute, atentă ca acum căldura flăcărilor să fie absorbită 
încet, încet de carnea picioarelor. În vreme ce ea se 


îndeletnicea cu treaba asta, Smoke se ocupă de mâinile lui. 
Zăpada nu se muia, nu se umezea, cristalele ei erau ca tot 
atâtea fire de nisip, încet, încet, pişcătura sângelui care 
începe să circule se reîntoarse în carnea îngheţată. Apoi 
mai puse pe foc, îi desfăcu fetei din spinare povara uşoară 
pe care o purtase şi scoase de acolo un rând complet de 
încălțări. 

Shorty se întoarse de-a lungul albiei şi urcă malul spre ei. 

— Neînţeles c-am marcat o mie bună de picioare, anunţă 
el. Numărul doujapte şi doujopt şi tocmai băteam jalonul 
din sus al terenului doujapte când m-am întâlnit cu primul 
individ din şleahta ce venea din urmă. Individul mi-a 
declarat aşa pe şleau că nu-mi dă voie să marchez şi lotul 
doujopt, da' i-am zis şi eu că... 

— Da, da, strigă Joy, ce i-ai zis? 

— Ei bine, i-am zis fără ocol că de nu se duce mai sus, cu 
cinci sute de picioare am să-i dau un pumn în nasul acela 
degerat al lui, până o să arate ca îngheţata de zmeură. S-a 
dus mai sus şi am înfipt jaloanele de centru pentru două 
loturi cinstite de câte cinci sute de picioare din albia 
pârâului. Individul şi-a jalonat şi el lotul următor şi bănuiesc 
că de-acum ceata aia a împărţit albia în loturi până la izvor, 
ba şi de partea cealaltă a cumpenei apelor. Ale noastre sunt 
asigurate. Acum e prea întuneric ca să mai vedem ceva, dar 
jaloanele de colţ le putem pune mâine dimineaţă. 

Când se treziră, văzură că în cursul nopţii se produseseră 
schimbări. Se făcuse atât de cald, încât Smoke şi Shorty, 
fiecare de sub păturile lui, apreciară că temperatura nu era 
sub douăzeci de grade minus. Valul de ger se dusese. 
Deasupra păturilor se depusese un strat gros de şase inci 
de cristale de gheaţă. 

— Bună-dimineaţa. Ce-ţi mai fac picioarele? o salută 
Smoke pe Joy Gastell aflată de cealaltă parte a cenuşii 
focului şi care îşi mătura cu grijă zăpada la o parte şi se 
ridicase în capul oaselor în blănurile în care dormise. 


Shorty făcu focul, sparse nişte gheaţă din albia râului, în 
vreme ce Smoke pregăti dejunul. Când terminară de 
mâncat se lumină şi de ziuă. 

— Smoke, du-te şi fixează tu jaloanele de colţ, îi spuse 
Shorty. Unde am tăiat eu gheaţa pentru cafea, dedesubt e 
nisip şi am să topesc nişte zăpadă şi am să spăl o tigaie din 
nisipul acela să vedem peste ce noroc am dat. 

Smoke se îndepărtă cu toporul în mână să pună semnele 
de hotar. Porni de la semnul din centrul lotului douăzeci şi 
şapte, o luă în unghi drept de-a curmezişul vâlcelei înguste 
către margine. Lucră metodic, aproape ca un automat, 
fiindcă în mintea lui erau încă vii amintirile din noaptea 
precedentă. Simţi într-un fel că-şi câştigase oarecum 
dreptul de stăpânire asupra liniilor delicate şi muşchilor 
tari ai acelor picioare şi glezne pe care le frecase cu zăpadă 
şi de la acest teritoriu dreptul lui părea să se întindă şi spre 
restul, peste întregul acestei femei din neamul lui. Într-un 
fel nedesluşit, dar mistuitor, începu să-l bântuie gândul 
acestei stăpâniri. I se părea că acum nu-i mai rămânea 
decât să se întoarcă la această Joy Gastell, s-o ia de mână şi 
să-i spună „Hai!”. 

Şi pe când umbla dominat de aceste gânduri descoperi 
ceva care-l făcu pe dată să uite dreptul lui de stăpânire 
asupra acelor picioruşe albe de femeie. Când ajunse la 
marginea văii, nu bătu nici un jalon de hotar. Pentru că nu 
atinsese marginea vâlcelei ci se trezi la o altă albie de 
pârâu. Luă ca repere o salcie ruptă aflată pe aceeaşi linie 
cu un molid mare, uşor de recunoscut. Se întoarse la albia 
unde era marcat centrul lotului. Urmă apoi cursul pârâului, 
ocolind o buclă mare în formă de potcoavă şi descoperi că 
cele două pâraie erau de fapt unul şi acelaşi pârâu. Apoi, 
traversă de două ori prin zăpada vâlcelei, de la o margine a 
ei la cealaltă, trăgând prima linie a hotarului de sus al 
lotului douăzeci şi şapte, apoi o a doua linie a hotarului de 
sus al lotului douăzeci şi opt, din amonte. Şi astfel descoperi 
că hotarul de sus al lotului din urmă se afla mai jos decât cel 


mai de jos hotar al primului lot. În crepusculul cenuşiu care 
aducea mai degrabă a beznă, Shorty alesese cele două 
loturi ale lor pe un cot în formă de potcoavă. 

Smoke se luptă croindu-şi drum prin zăpadă, îndreptându- 
se către mica lor tabără. După ce termină de spălat o tigaie 
de nisip, Shorty explodă când îl văzu pe Smoke. 

— Am pus mâna pe el! strigă Shorty, întinzând tigaia spre 
el. Uită-te şi tu. Parşivă grămadă de aur. Sunt două sute de 
dolari aici ca nimic. Terenul e bogat, începând încă de 
deasupra nisipului aurifer. Am mai bătut eu apa în tigaie şi 
pe la alte loturi aurifere, dar niciodată n-am dat de unt atât 
de gros ca cel din tigaia asta. 

Smoke aruncă o privire lipsită de interes spre aurul nativ, 
îşi turnă o cană de cafea lângă foc şi se aşeză. Joy simţi că 
se întâmplase ceva care nu aducea a bine şi-i aruncă o 
privire întrebătoare, plină de nerăbdare. Shorty, la rândul 
lui, se bosumflă văzând indiferența tovarăşului său faţă de 
descoperirea făcută. 

— De ce dracu' nu sari şi tu în sus şi nu te bucuri? Îl 
întrebă el. Aici ne-am îmbogăţit, doar dacă nu-ţi vine să 
strâmbi din nas când vezi câte două sute de dolari la o 
tigaie. 

Înainte de a-i răspunde, Smoke luă o gură de cafea. 

— Shorty, de ce dracu astea două loturi ale noastre arată 
precum canalul Panama? 

— Adică ce vrei să spui? 

— Ei bine, intrarea dinspre est a Canalului Panama e mai 
la vest de intrarea dinspre vest, asta-i tot. 

— Zi-i mai departe, îl îndemnă Shorty. N-am prins încă 
poanta. 

— Pe scurt, Shorty, ai însemnat cele două loturi ale noastre 
pe un cot mare în formă de potcoavă. 

Shorty puse tigaia cu aur jos în zăpadă şi sări în picioare. 

— Zi-i mai departe, repetă el. 

— Lotul din amonte, douăzeci şi opt, e cu zece picioare mai 
jos decât lotul douăzeci şi şapte aflat în aval. 


— Smoke, vrei să spui că nu ne-am ales cu nimic? 

— Mai rău decât atât, ne-am ales cu zece picioare mai 
puţin decât nimic. 

Shorty o pomi în goană pe mal la vale. După cinci minute 
se întoarse. Drept răspuns la privirea întrebătoare a lui Joy, 
el dădu afirmativ din cap. Fără să scoată o vorba se duse la 
o buturugă, se aşeză uitându-se ţintă la zăpada din faţa 
mocasinilor lui. 

— Mai bine ridicăm tabăra şi o pornim înapoi spre 
Dawson, spuse Smoke începând să strângă păturile. 

— Smoke, îmi pare rău, îi spuse Joy. E numai vina mea. 

— Nu-i nimic, o asigură el. E în firea lucrurilor, doar. 

— Dar e vina mea, numai a mea, insistă ea. Tata mi-a 
reţinut un lot lângă locul descoperirii. Vă dau lotul meu. 

EI clătină din cap. 

— Shorty, se rugă fata. 

Shorty clătină şi el din cap şi deodată izbucni în râs. Un 
râs imens. Chicotelile şi hohotele înăbuşite explodau în 
hohote nestăpânite. 

— Nu-s istericale, explică el. Da' uneori mă apucă şi pe 
mine veselia, uite ca acum. 

Din întâmplare, ochii îi căzură pe tigaia de spălat aur. Se 
apropie de ea şi-i arse nemulţumit un picior şi împrăştie 
aurul pe jos. 

— Nu-i al nostru, mai spuse el. E al individului pe care l-am 
făcut să se tragă înapoi cu cinci sute de paşi azi noapte. Şi 
ce mă supără pe mine e că patru sute noujde picioare erau 
de valoare... de valoare pentru el. Haide, Smoke. Hai s-o 
pornim la drum spre Dawson. Şi dacă ai poftă să mă ucizi, 
n-am să ridic un deget să mă apăr. 

SHORTY VISEAZĂ. 

— Ce chestie! Nu te-am văzut jucând niciodată! îi spuse 
Shorty lui Smoke într-o seară pe când se aflau la Elkhorn. 
Nu ai microbul jocului în sânge?! 

— Ba da, îi răspunse Smoke, dar am şi statisticile în minte. 
Şi când dau un ban vreau să ştiu şi eu pentru ce. 


De pretutindeni, în încăperea mare a localului, se auzeau 
plesnete şi zornăit de la o duzină de mese de joc, la care-şi 
încercau norocul indivizi încotoşmănaţi în blănuri şi 
încălţaţi în mocasini. Smoke făcu din mână arătându-i pe 
toţi cei din jur. 

— Uită-te la ei, îi spuse el. După o simplă matematică, în 
seara asta o să piardă mai mult decât o să câştige şi cea mai 
mare parte din ei chiar acum sunt păgubaşi. 

— Neînţeles că eşti tare la cifrăraie, mormăi Shorty 
cuprins de admiraţie. Şi în mare cam ai dreptate. Da' mai 
sunt şi alte lucruri pe lumea asta. Şi unu dintre ele e şi 
şansa la baftă. Se-ntâmplă câteodată ca un amărât să joace 
şi să tot câştige şi ştiu şi eu treaba asta, că nu numai o dată 
m-am tras pe lângă mesele alea şi am văzut banca spartă. 
Singurul chichirez ca să câştigi la jocurile astea e să aştepţi 
până îţi vine inspiraţia că ţi-a venit vremea să ai şansă şi 
baftă şi atunci te pui pe jucat şi joci până-n pânzele albe. 

— Pare prea simplu, strâmbă Smoke din nas, atât de 
simplu încât nu pricep cum de ajung oamenii să piardă. 

— Necazu-i, recunoscu Shorty, că cei mai mulţi se lasă 
păcăliţi de inspiraţia asta. Câteodată m-a înşelat şi pe mine. 
Nu-ţi rămâne decât să încerci şi să vezi. 

Smoke clătină din cap. 

— Mai există şi statistica, Shorty. Cei mai mulţi oameni se 
înşeală când se iau după inspiraţie. 

— Dar tu n-ai simţit niciodată inspiraţia asta că e de ajuns 
să pui banii pe-o culoare ca să câştigi? 

Smoke izbucni în râs. 

— Mă sperie prea tare procentele care-s împotriva mea. 
Dar ia stai să-ţi spun ceva, Shorty. Am să pun chiar acum un 
dolar pe miza cea mai mare şi să vedem dacă ne iese de-o 
duşcă. 

Smoke se îndreptă spre masa de faro când Shorty îl prinse 
de mână. 

— Stai aşa! Chiar acum simt o inspiraţie din aia. Joacă un 
dolar la ruletă. 


Se îndreptară spre ruleta de lângă bar. 

— Aşteaptă până îţi spun eu, îl sfătui Shorty. 

— Pe ce număr? întrebă Smoke. 

— Alege-l singur, dar aşteaptă până-ţi spun eu să-i dai 
drumul. 

— Doar nu vrei să spui că am vreo şansă sigură la masa 
asta? 

— Tot atât cât şi oricare dintre mutrele astea. 

— Dar nu tot atâta şansă cât banca. 

— Aşteaptă şi ai să vezi, îl îndemnă Shorty. Acum, dă-i 
drumul! 

Crupierul tocmai pornise bila de fildeş să se rotească pe 
marginea netedă a discului cu o mulţime de scobituri. De la 
celălalt capăt al mesei, Smoke întinse mâna peste umărul 
unui jucător şi aruncă la întâmplare un dolar. Acesta 
alunecă pe postavul verde şi neted şi se opri chiar în centrul 
cifrei 34. Bila se opri şi crupierul anunţă: 

— Câştigă treizeci şi patru! 

Crupierul strânse banii şi lângă dolarul lui Smoke înghesui 
alţi treizeci şi cinci de dolari. Smoke trase banii spre el şi 
Shorty îi arse o palmă pe umăr. 

— Uite asta înseamnă inspiraţie adevărată, Smoke. De 
unde am ştiut eu? Habar n-am! Am ştiut eu aşa că aisă 
câştigi. Dacă dolarul acela al tău cădea pe oricare alt număr 
tot ai fi câştigat. Când inspiraţia e inspiraţie adevărată, 
atunci n-ai cum să nu câştigi. 

— Ia gândeşte-te că ieşeau două nule, îl întrebă Smoke în 
vreme ce se îndreptau spre bar. 

— Atunci dolarul acela al tău ar fi ajuns pe două nule, îi 
răspunse Shorty. Nu există scăpare. Inspirația e inspiraţie. 
Uite ce-i. Hai înapoi la ruletă. După ce-am mizat pe tine că 
ai să câştigi, uite acum am simţit inspiraţia că pot şi eu să 
aleg câteva numere. 

— Joci după un sistem? îl întrebă Smoke după zece 
minute, timp în care tovarăşul lui pierduse o sută de dolari. 


Shorty scutură din cap plin de indignare şi-şi puse 
jetoanele în apropierea lui 3, 11 şi 17, aruncând şi unul pe 
culoarea verde. 

— În iad trebuie să fie înghesuială mare de mutre din 
astea care joacă după un sistem! exclamă el când crupierul 
goli masa. 

După ce la început privi jocul cu indiferenţă, Smoke deveni 
tot mai prins, urmărind atent fiecare amănunt, de la 
zuruitul bilei până la facerea şi plata pariurilor. Nu 
participa la nici un joc, se mulţumi doar să privească. Dar 
atât de fascinat era de joc încât atunci când Shorty îl 
anunţă că se săturase, numai cu mare greutate reuşi să-l 
smulgă pe Smoke de lângă masă. Crupierul îi înapoie lui 
Shorty săculeţul cu praf de aur pe care-l lăsase în gaj ca să 
joace şi lângă el era o foaie de hârtie pe care era mâzgălit: 
„Mai puţin 350 dolari”. Cu săculeţul şi hârtia în mână, 
Shorty traversă încăperea şi le înmână celui însărcinat cu 
cântăritul, care stătea dinapoia unei balanţe mari pentru 
aur. Omul cântări echivalentul a trei sute cincizeci de dolari, 
aur pe care-l turnă în visteria localului. 

— Inspirația ta face şi ea parte din statistica de care-ţi 
spuneam, îl luă Smoke peste picior. 

— Da' pentru ca să aflu trebuia să joc, nu-i aşa? îi replică 
Shorty. Recunosc că de câteva ori m-am repezit numai 
pentru ca să te conving că, 'neânţeles, contează şi 
inspiraţia. 

— Shorty, nu contează, râse Smoke. Uite chiar acum simt 
şi eu o inspiraţie... 

Ochii lui Shorty sticliră când strigă plin de nerăbdare: 

— Care? Hai valea şi joacă-l imediat. 

— Shorty, nu de o inspiraţie de felul ăsta e vorba. Mie îmi 
zice inima că într-o zi am să descopăr un sistem de-am să 
scot fum din masa aia. 

— Sistem! gemu Shorty şi apoi îşi privi prietenul cu o 
imensă milă. Smoke, ascultă-l pe tovarăşul tău cel bun şi 


lasă baltă sistemul. Cu sistemul pierzi la sigur. Când e vorba 
de sistem inspiraţia nu mai are ce căuta. 

— Tocmai de asta îmi place mie, îi răspunse Smoke. Un 
sistem înseamnă statistică. Atunci când ajungi la un sistem 
corect, nu ai cum să pierzi şi asta-i diferenţa dintre sistem şi 
inspiraţie. Nu ştii niciodată când o inspiraţie nimereşte 
prost. 

— Dar ştiu şi o groază de sisteme care au ieşit prost şi 
niciodată unul care să fi câştigat. 

Shorty se opri şi oftă. 

— Smoke, uite la mine. Dacă te-a lovit damblaua 
sistemului, atunci n-ai ce căuta aici şi a cam venit vremea s- 
o pornim pe pârtie din nou. 

În următoarele câteva săptămâni, fiecare din cei doi 
tovarăşi trăgeau în altă parte. Smoke era fascinat şi-şi 
petrecea timpul urmărind ruleta de la Elkhorn, în vreme ce 
Shorty era la fel de dornic să o ia la drum. În cele din urmă, 
Smoke puse piciorul în prag când i se propuse o expediţie 
de prospectare la vreo două sute de mile pe Yukon la vale. 

— Ascultă aici, Shorty, îi spuse el. Eu nu merg nicăieri. 
Plimbarea asta înseamnă zece zile şi în timpul ăsta sper să- 
mi pun sistemul la punct şi să dea roade. Chiar şi acum aş 
putea să câştig pe baza lui. Şi atunci de ce vrei să mă târâi 
pe coclaurii ăia? 

— Smoke, trebuie să am grijă de tine, îi răspunse Shorty. 
Ţi-ai cam pierdut minţile. Şi dacă am să te pot smulge de la 
masa asta am să te târăsc în prospectare până la Jericho12 
sau Polul Nord. 

— În regulă, Shorty. Numai nu uita că am crescut şi sunt 
om mare, sunt cât unul care haleşte carne de-acum. Şi dacă 
tot vrei să târăşti ceva, atunci n-ai decât să târăşti acasă 
aurul pe care am să-l câştig cu sistemul acesta al meu şi, 
mai mult ca sigur, va trebui să foloseşti şi un atelaj de câini. 

În loc de răspuns, Shorty scoase un geamăt. 

— Şi nu doresc să te înnădeşti şi tu la vreo masă de joc pe 
cont propriu, continuă Smoke. O să împărţim câştigul juma- 


juma, dar pentru început am nevoie de toţi banii pe care-i 
avem. Sistemul acesta al meu e fraged, neîncercat şi s-ar 
putea să mă cam poticnesc până îl pun pe picioare ca 
lumea. 

În cele din urmă, după multe ore şi zile în care n-a făcut 
decât să urmărească ruleta, veni şi seara când Smoke 
declară că era gata, iar Shorty, mohorât şi pesimist, cu o 
înfăţişare de parcă urma să asiste la o înmormântare, îşi 
însoţi tovarăşul la Elkhorn. Smoke cumpără o grămadă de 
jetoane şi se aşeză lângă crupier, în capul mesei. Bila se 
învârti de nenumărate ori, ceilalţi jucători câştigau sau 
pierdeau, dar Smoke nu riscă nici un jeton. Shorty deveni 
nerăbdător. 

— Aruncă-te, aruncă-te, îl îmboldea el. Şi să terminăm şi 
cu înmormântarea asta. Ce-i cu tine? Te bântuie frica? 

Smoke clătină din cap şi aşteptă în continuare. Mai 
urmară vreo zece jocuri şi deodată aşeză zece jetoane de 
un dolar pe 26. Numărul ieşi câştigător şi crupierul îi plăti 
lui Smoke trei sute cincizeci de dolari. Se făcură alte zece 
jocuri, apoi douăzeci, apoi treizeci şi Smoke puse zece 
dolari pe 32. Din nou ridică trei sute cincizeci de dolari. 

— Uite asta-i inspiraţia, îi şopti vehement Shorty la ureche. 
Nu lăsa, nu lăsa să-ţi scape. 

Mai trecu jumătate de oră în care Smoke rămase inactiv, 
apoi puse zece dolari pe 34 şi câştigă. 

— Inspirația! şopti Shorty. 

— Nici o legătură, îi spuse în şoaptă Smoke la rândul lui. E 
sistemul. Aşa-i că-i drăguţ, drăguţul de el! 

— Să nu-mi spui mie una ca asta, protestă Shorty. 
Inspirația vine în cele mai ciudate chipuri. S-ar putea ca tu 
să crezi că e vorba de un sistem, da' nu-i. Sistemul e 
imposibil. Nu există. Acum joci pe mâna inspiraţiei. 

Smoke îşi schimbă tactica. Intra mai des în joc, cu câte un 
jeton, împrăştia ici şi colo şi mai mult pierdea decât câştiga. 

— Lasă-te păgubaş! îl sfătui Shorty. Ia banii şi gata. Ai 
nimerit de trei ori potul cel mare şi câştigi încă o mie de 


dolari. N-o să te ţină norocul de acum. 

În clipa aceea bila începu să se rotească şi Smoke puse 
zece jetoane pe 26. Bila se opri în scobitura lui 26 şi 
crupierul din nou îi plăti trei sute cincizeci de dolari. 

— Dacă eşti trăsnit de-adevăratelea şi ţi-a venit inspiraţia 
nemuritoare, atunci pariază la limită, îi spuse Shorty. Data 
viitoare pune douăzeci şi cinci de dolari. 

Mai trecu un sfert de oră în cursul căruia Smoke parie ici 
şi colo, la întâmplare, mize mici. Apoi brusc, cum făcea el la 
mizele mari, puse douăzeci şi cinci de dolari pe două nule, 
iar crupierul îi plăti opt sute şaptezeci şi cinci de dolari. 

— Smoke, trezeşte-mă, trezeşte-mă, fiindcă visez! gemu 
Shorty. 

Smoke zâmbi, îşi consultă carneţelul şi se lăsă prins de 
nişte calcule. Scotea mereu carnetul din buzunar şi îşi nota 
numere. 

În jurul mesei se îmbulzi mulţime de privitori, în timp ce 
alţi jucători încercau să pună şi ei jetoanele pe numerele pe 
care le alegea el. Exact atunci Smoke îşi schimbă tactica de 
joc. De zece ori la rând miză câte zece dolari pe 18 şi 
pierdu. În momentul acela îl părăsiră şi cei mai îndărătnici 
dintre jucători. Schimbă numărul şi câştigă din nou trei 
sute cincizeci de dolari. Îndată toţi ceilalţi jucători începură 
să se ţină de el, renunțând după o serie de jocuri 
ghinioniste. 

— Smoke, renunţă, renunţă, Smoke! îl sfătui Shorty. Cel 
mai lung şir de inspiraţii e încă prea lung şi al tău s-a 
terminat. De-acum încolo nu mai nimereşti tu potul cel 
mare. 

— Îl mai ating eu o dată şi după aceea ne retragem, îi 
răspunse Smoke. 

Preţ de câteva minute, jucă cu un noroc schimbător, 
risipind jetoane pe tablă şi apoi deodată puse douăzeci şi 
cinci de dolari pe două nule. 

— Acum am şters-o, îi spuse el crupierului când câştigă. 


— Nu-i nevoie să-mi arăţi cât ai câştigat, spuse Shorty în 
vreme ce se îndreptau spre casier. Am ţinut urma. Ai săltat 
cam vreo treizeci şi şase de sute, cel puţin. Cât de bine am 
nimerit? 

— Trei mii şase sute şaizeci, îi răspunse Smoke. Şi acum ia 
fă-te că duci aurul acasă. Aşa ne-a fost înţelegerea. 

— Nu-ţi slei norocul, încercă să-l convingă Shorty pe 
Smoke în seara următoare, pe când erau în cabană şi 
acesta din urmă se pregătea să se întoarcă la Elkhorn. Ai 
jucat şi bafta te-a ţinut o groază, dar acum gata, ai uscat-o. 
Dacă te întorci înapoi, 'neânţeles că o să pierzi tot ce-ai 
câştigat. 

— Shorty, ascultă ce-ţi spun eu, nu-i vorba de nici un fel de 
aiureală de inspiraţie. E numai statistică. E sistem. Nu pot 
să pierd. 

— Sistem pe dracu. Nu există sistem. O dată la o masă de 
zaruri, am ghicit şapteşpe bune. Era sistem? Da' de unde. 
Noroc chior, numai că mi s-au cam muiat balamalele şi n-am 
avut curaj să joc până la capăt. Dacă mi-ar fi mers până la 
capăt şi nu m-aş fi lăsat păgubaş după a treia mână aş fi 
săltat treijde mii pe cele două bătrâne puse la bătaie la 
început. 

— Nu contează, Shorty. Al meu e un sistem adevărat. 

— Ehei, trebuie să-mi şi dovedeşti. 

— 'Ţi-am dovedit. Vino acum cu mine şi am să-ţi dovedesc 
din nou. 

Când intrară la Elkhorn, toate privirile se fixară pe Smoke. 
Cei din jurul mesei se dădură la o parte din calea lui şi el îşi 
luă vechiul loc lângă crupier. Dar de data asta jucă cu totul 
altfel decât cu o seară înainte. În decurs de o oră şi 
jumătate, nu miză decât de patru ori, dar de fiecare dată 
câte douăzeci şi cinci de dolari şi de fiecare dată câştigă. 
Încasă trei mii cinci sute de dolari şi Shorty cără aurul la 
cabană. 

— Acum a venit vremea să te laşi de joc, îl sfătui Shorty, 
aşezându-se pe marginea priciului şi scoţându-şi mocasinii. 


Ai săltat de-acum şapte mii da dolari. E nebun ăla care-şi 
călăreşte norocul mai mult de-atât. 

— Shorty, e nebun de legat ăla care nu se ţine de un 
sistem câştigător ca al meu şi nu mizează mai departe. 

— Smoke, pe cuvânt că eşti băiat isteţ. Ai fost şi la colegiu. 
Tu într-un minut prinzi mai mult decât mine în patruzeci de 
mii de ani. Da' şi aşa stând lucrurile, tot greşeşti când zici 
că bafta ta înseamnă sistem. Am mai umblat şi eu prin lume 
- încoa şi-ncolo şi am mai văzut şi eu câte ceva şi am să-ţi 
spun drept şi cinstit cu toată siguranţa - nu există nici un 
sistem cu care să câştigi la jocurile de noroc. 

— Dar ţi-am arătat că este. Simplu ca somn uşor! 

— Smoke, nu mi-ai arătat nimic. Şi nu e somn, ci vis. Eu 
acum dorm, dar acuş, acuş am să mă scol, am să fac focul şi 
pregătesc masa. 

— Hei, necredinciosul meu prieten, dar uite aurul. 
Cântăreşte-l. 

Şi zicând asta, Smoke aruncă un sac doldora de aur în 
braţele tovarăşului său. Avea treizeci şi cinci de livre şi 
Shorty simţi din plin izbitura acelei poveri asupra trupului 
său. 

— E adevărul adevărat! îl pisă el mai departe ca să-l 
convingă. 

— Ehei! Am văzut eu o groază de visuri adevărate la viaţa 
mea. În vis totu-i posibil. Da' în viaţa adevărată sistemul nu-i 
posibil. Ei, eu n-am fost la colegiu, da' atâta pot să ştiu şi eu 
că toată aiureala asta cu ruleta e vis, cum te văd şi cum mă 
vezi. 

— Legea zgârceniei a lui Hamilton, spuse Smoke râzând. 

— N-am auzit niciodată de tipul ăsta, dar aiureala lui 
'neânţeles că-i adevărată. Smoke, eu visez şi tu îţi bagi 
nasul în visul meu şi mă chinui cu sistemele tale. Dacă mă 
iubeşti, dacă mă iubeşti cu adevărat, atunci te rog urlă o 
dată: „Shorty, scoală” şi mă scol şi mă apuc să fac 
mâncarea. 


În cea de-a treia seară de joc, în momentul în care Smoke 
puse prima miză, crupierul îi împinse cincisprezece dolari 
înapoi. 

— Nu poţi juca decât zece, îi spuse el. Am coborât 
plafonul. 

— Jucăm pe bețe? îl luă Shorty peste picior. 

— Cine nu vrea nu e obligat să joace la masa asta, îi 
replică crupierul. Şi aş vrea să-ţi spun de la obraz, dacă tot 
ne-am întâlnit, că prietenul tău mai bine să nu mai joace la 
masa asta. 

— Ei, te-ai speriat de sistemul lui? îl provocă Shorty când 
acesta îi înmână cele trei sute cincizeci de dolari. 

— N-am să zic niciodată că eu cred în vreun sistem, pentru 
că nu cred. N-a existat niciodată un sistem care să bată 
ruleta sau oricare alt joc de noroc. Dar cu toate astea am 
văzut eu câte o baftă ciudată de asta şi, cât pot, n-am să las 
pe nimeni să spargă banca, dacă-mi stă la îndemână. 

— Ţi s-au cam îngălbenit maţele. 

— Amice, jocul de noroc e o afacere ca oricare alta. Nu 
suntem filantropi. 

Smoke continuă să câştige seară de seară. Tactica sa de 
joc se schimba mereu. Înghesuiţi ciotcă în jurul mesei, 
experţi peste experţi mâzgăleau pe hârtie numerele pe care 
miza el, încercând zadarnic să dibuiască sistemul după care 
juca. Se plângeau că nu au un pont cu care să pornească la 
treabă şi jurau că nu e vorba decât de un noroc chior, deşi 
cel mai colosal şir de noroace pe care-l văzuseră ei 
vreodată. 

Şi ceea ce-i supăra cel mai mult era stilul mereu altul de 
joc al lui Smoke. Uneori, până când îşi consulta el carnetul, 
sau se apuca să rezolve lungi şiruri de calcule, trecea şi 
câte o oră fără să mizeze nici un jeton. Alteori câştiga trei 
mize mari la limită, rădea de pe masă o mie de dolari şi asta 
în numai cinci sau zece minute, pentru ca, în alte rânduri, 
tactica lui să fie aceea de a împânzi masa cu jetoane risipite 
generos şi ciudat. O ţinea aşa câte zece, treizeci de minute 


de joc şi, brusc, tocmai când bila făcea ultimele rotații, juca 
până la limita mizei totul pe o coloană, o culoare şi un 
număr şi câştiga toate cele trei mize. O dată pentru a 
semăna definitiv confuzia în mintea celor care se chinuiau 
să-i prindă secretul, lăsă să piardă patruzeci de mize mari 
la rând. Dar, indiferent cum juca, în fiecare seară Shorty 
avea de cărat acasă trei mii cinci sute de dolari. 

— Nu există nici un sistem, începu să pledeze Shorty în 
timpul uneia dintre discuţiile lor de dinaintea culcării. Te tot 
urmăresc şi nu te slăbesc, dar nu iese nici o brânză. Nu joci 
de două ori la fel. Nu faci decât să alegi câte un număr 
câştigător ori de câte ori pofteşti, tot aşa cum, atunci când 
nu vrei să câştigi nu câştigi. 

— S-ar putea să fii mai aproape de adevăr decât crezi 
chiar şi tu. Uneori trebuie să mai mizeze şi pe numerele 
perdante. Face parte din sistem. 

— Sistem pe dracu! Am stat de vorbă cu toţi jucătorii din 
târg şi toţi ca unul au fost de aceeaşi părere că nu există 
sistem. 

— Şi cu toate astea le fac dovada că există! 

— Ascultă, Smoke. 

Shorty se opri deasupra lumânării în vreme ce voia s-o 
stingă. 

— Mă cam apucă pandaliile. Poate tu crezi că asta-i o 
lumânare. Ei bine nu-i. Nu, domnule. Şi nici ăsta nu-s eu. Eu 
mi-s hăt, pornit pe pârtie, undeva aiurea, înfofolit în păturile 
mele, culcat frumos pe spate, cu gura căscată şi visez şi 
visez... toate astea. Şi nici tu, cu vorbăria ta, nu eşti mai 
adevărat decât lumânarea asta care nu există. 

— Atunci e tare ciudat fiindcă şi eu visez o dată cu tine 
acelaşi vis, insistă Smoke. 

— Nu, nici asta nu-i adevărat. Faci şi tu parte din visul 
meu, asta-i tot. În visurile mele i-am auzit pe o groază 
vorbind. Smoke, un lucru mai vreau să-ţi spun. Cred că m- 
am rablagit şi m-am cam ţicnit. Dacă visul ăsta mai ţine 
mult, am să mă apuc să mă muşc singur şi să urlu. 


În cea de-a şasea seară de când jucau la Elkhorn, plafonul 
mizei fu coborât la cinci dolari. 

— Nu-i nici o problemă, îl asigură Smoke pe crupier. Şi în 
seara asta am să salt trei mii cinci sute, ca de obicei şi 
pentru asta nu faci decât să mă obligi să joc ceva mai mult. 
Trebuie doar să pariez pe de două ori mai multe numere 
câştigătoare, asta-i tot. 

— De ce nu te mai înghesui şi la masa altuia? îi aruncă 
crupierul duşmănos. 

— Fiindcă mie îmi place masa asta. 

Smoke aruncă o privire spre soba care duduia la numai 
câţiva paşi depărtare. 

— Şi în plus aici nu e nici curent, e cald şi plăcut. 

În cea de-a doua seară, după ce cără aurul acasă, Shorty 
făcu o criză. 

— Smoke, eu renunţ, începu el. Eu ştiu când mi-e destul. 
Nu visez. Sunt treaz de-a binelea. Sistemul nu există, da' tu 
ai reuşit să încropeşti unul. Regula de trei simplă nu mai 
face două parale. Calendarul e de aruncat la gunoi şi lumea 
întreagă e o aiureală. Nu mai e nimic ca lumea şi regulat. 
Tabla înmulţirii s-a ţicnit, doi fac opt, nouă fac unsprezece şi 
doi ori doi fac opt sute patruzeci şi şase şi... şi... jumătate. 
Orice poate fi orice şi nimic e totul şi de două oritot e... 
cremă de faţă, laptele bătut, cal pătat. Bine, ai dibuit un 
sistem. Cifrăraie bate cifrăraia. Ce n-a fost niciodată e acum 
şi ce nu este încă o să fie. Soarele răsare la apus, luna-i filon 
aurifer, stelele-s cutii de carne de vită, scorbutul e 
binecuvântarea Domnului, cel ce-şi dă duhul după aia învie, 
pietrele plutesc pe apă, apa-i aer, eu nu-s eu, tu eşti cu totul 
altcineva şi poate că suntem gemeni de nu suntem cumva 
cartofi prăjiţi în verde crom. Hei, să mă trezească cineva. 
Oh, treziţi-mă! 

A doua zi dimineaţă, la cabană se înfiinţa un musafir. 
Smoke îl cunoştea - Harvey Moran, patronul tuturor 
meselor de joc de la Tivoli. Când trecu la discutarea 


afacerii, glasul lui adânc, răguşit, împrumută o notă 
rugătoare. 

— Smoke, uite care-i treaba, începu el. Ne-ai lăsat pe toţi 
mască. Eu reprezint interesele a încă nouă patroni de jocuri 
de noroc şi pe ale mele, adică toate localurile din târg. Nu 
pricepem. Ştim cu toţi foarte bine că niciodată n-a existat 
un sistem care să bată ruleta. Toţi matematicienii ăia 
deştepţi de prin colegii ne-au încredinţat pe noi ăştia cu 
jocurile de acelaşi lucru. Spun că numai ruleta e un sistem, 
unicul şi singurul sistem şi deci nici un alt sistem nu-i poate 
veni de hac, fiindcă asta ar însemna că s-a dus dracului 
toată aritmetica. 

Shorty dădu viguros din cap încuviinţând. 

— Dacă un sistem bate un alt sistem, atunci înseamnă că 
nu există sistem, continuă patronul jocurilor. În situaţia asta 
totul e posibil... un lucru poate exista în două locuri diferite 
în acelaşi timp, sau două lucruri pot ocupa acelaşi loc care 
nu e suficient decât pentru unul singur la un moment dat... 

— Ei bine, doar ai văzut cum am jucat, îi răspunse Smoke 
provocator. Şi dacă socoţi că nu e vorba decât de un şir de 
noroace cu care am fost blagoslovit, atunci nu văd de ce eşti 
îngrijorat. 

— Păi tocmai ăsta-i necazul. Nu ne putem opri să nu fim 
îngrijoraţi. Ai scornit un sistem şi totuşi, ştim că nu poate 
exista aşa ceva. Până acum te-am urmărit vreme de cinci 
seri şi singurul lucru pe care l-am priceput e că îţi plac 
anumite numere şi continui să câştigi. Ei bine, noi, cei zece 
patroni de mese de joc, ne-am strâns şi vrem să-ţi facem o 
propunere prietenească. Instalăm o ruletă în salonul din 
fund de la Elkhorn, punem cu toţii bani grămadă, formând o 
bancă şi jucăm împotriva dumitale şi n-ai decât să ne 
lichidezi. Totul o să fie cât se poate de liniştit şi discret. 
Numai dumneata, Shorty şi noi. Ce zici de asta? 

— Eu zic mai bine facem invers, îi răspunse el. N-ai decât 
să vii dumneata la mine. Eu o să joc şi în seara asta la 
Elkhorn. Vino să vezi ce fac. 


În seara aceea, când Smoke îşi luă ca de obicei locul la 
masă, crupierul întrerupse jocul. 

— Jocul s-a închis, le spuse el. Ordinul patronului. 

Dar patronii de mese de joc care se adunaseră acolo nu 
puteau fi daţi deoparte. În câteva minute se organiză o 
bancă, fiecare punând câte o mie şi preluară masa. 

— Ei, acum vino şi fă faţă, îl provocă Harvey Moran, în 
clipa în care crupierul expedie bila ce porni în prima tură. 

— Îmi daţi dreptul la plafonul de douăzeci şi cinci de 
dolari? le sugeră Smoke. 

— Bineînţeles, dă-i drumul. 

Smoke plasă deîndată douăzeci şi cinci de jetoane pe două 
nule şi câştigă. 

Moran îşi şterse sudoarea de pe frunte. 

— Dă-i mai departe, îl îndemnă el. Avem la dispoziţie zece 
mii de dolari în banca asta. 

După o oră şi jumătate, cei zece mii de dolari erau ai lui 
Smoke. 

— Banca-i spartă! anunţă crupierul. 

— Vă ajunge? îi întrebă Smoke. 

Proprietarii meselor de joc se uitară unul la altul. Erau 
îngroziţi. Ei, favoriţii legilor norocului, erau la pământ. Se 
puseseră cu unul care avea mult mai multă trecere în faţa 
acestor legi, sau care beneficia de nişte legi mai înalte, de 
neconceput. 

— Ne dăm bătuţi, spuse Moran. Burke, eşti de acord? 

Big Burke, patronul meselor de joc de la localul M. Şi G. 
Dădu afirmativ din cap. 

— Imposibilul s-a petrecut, spuse el. Smoke ăsta a găsit un 
sistem. Dacă-l lăsăm să continue ne face pe toţi faliţi. Dacă 
vrem să mai ţinem mese de joc, nu văd altă soluţie decât să 
reducem miza la un dolar, la zece cenți sau chiar la un cent. 
Pe miza asta n-are să câştige mare lucru într-o seară. 

Toţi se uitară la Smoke. Acesta ridică din umeri. 

— Domnilor, în situaţia asta, nu-mi rămâne decât să 
angajez o echipă de oameni care să joace la toate mesele 


voastre. Le pot plăti câte zece dolari pentru patru ore de 
joc şi tot fac banii. 

— Atunci o să desfiinţăm mesele de joc, îi răspunse Big 
Burke. Numai dacă... 

Ezită şi-şi privi tovarăşii ca să vadă dacă erau de acord cu 
el. 

— Numai dacă nu cumva eşti de acord să facem o afacere. 
Cât ceri pentru sistemul ăla al dumitale. 

— Treizeci de mii de dolari, le răspunse Smoke. Asta 
înseamnă câte trei mii de fiecare. 

Patronii dezbătură o vreme şi apoi încuviinţară. 

— Şi ne spui care-i sistemul? 

— Bineînţeles. 

— Şi promiţi să nu mai joci ruletă în Dawson niciodată? 

— Da, domnilor, le răspunse Smoke. Promit să nu mai joc 
niciodată sistemul acesta. 

— Dumnezeule, izbucni Moran. Doar nu ai mai scornit şi 
alte sisteme, nu-i aşa? 

— Stai aşa! strigă Shorty. Vreau să vorbesc şi eu cu 
tovarăşul meu. Smoke, vino încoa', de partea astalaltă. 

Smoke îl urmă într-un colţ ferit al încăperii, în vreme ce 
sute de ochi îi fixau pe cei doi. 

— Smoke, începu Shorty să-i spună răguşit pe şoptite. Poa' 
că nu-i vis. Da' în cazul ăsta te vinzi prea ieftin. Ţi-a pus 
Dumnezeu mâna în cap. Şi din afacerea asta se fac 
milioane. Stoarce, stoarce cât poţi mai mult. 

— Şi dacă totuşi e numai un vis? îi şopti Smoke uşor. 

— Atunci de dragul visului şi al duhului sfânt, încolţeşte-i 
pe jucătorii ăia să le meargă fulgii. Ce haz are să visezi dacă 
nu poţi să visezi până la capăt, fir-ar să fie mama lui de vis? 

— Din fericire, Shorty, nu-i vis. 

— Atunci dacă vinzi totul doar pentru treij de mii n-am să 
te iert niciodată. 

— Când am să vând totul pe treizeci de mii o să cazi la 
pieptul meu şi o să te trezeşti că n-a fost deloc un vis. 
Shorty, ăsta nu-i vis. În două minute o să vezi şi singur că ai 


fost treaz, treaz tot timpul. Dar lasă-mă să-ţi spun că dacă 
vând secretul e pentru că sunt nevoit s-o fac. 

Când se întoarse la masă, Smoke îi informă pe proprietarii 
jocurilor de noroc că oferta lui rămânea valabilă. Fiecare îi 
înmână chitanţa pentru suma de trei mii de dolari. 

— Să ţii morţiş să-ţi plătească în praf de aur. 

— Tocmai voiam să vă aduc la cunoştinţă că aş prefera să 
mi se cântărească suma cuvenită. 

Patronul de la Elkhorn luă chitanţele şi Shorty puse 
stăpânire pe praful de aur. 

— Ei acum n-aş vrea să mă trezesc cumva, spuse el şi 
începu să râdă în hohote în timp ce cântarea diferiţi saci în 
mână. Şi, una peste alta, ăsta-i un vis de şaptj'de mii. Ar fi 
afurisită pierdere să deschid ochii acum, să mă descâlcesc 
din pături şi să mă apuc de pregătit micul dejun. 

— Ei, bine, care-i sistemul dumitale, îl somă Big Burke pe 
Smoke. Am plătit, acum vrem să ni-l spui! 

Smoke îl conduse la masă. 

— Ei bine, domnilor, vă rog să aveţi răbdare câteva clipe. 
Nu e un sistem obişnuit. Nici n-ar putea fi numit un sistem 
propriu zis, dar singura lui calitate e aceea că dă roade. Am 
şi eu îndoielile mele, dar nu mai spun nimic. Uitaţi-vă. 
Domnule crupier, fii pregătit să dai drumul la bilă. Aşteaptă. 
Am să aleg numărul 26. Socotiţi că pe el am mizat. Fii gata, 
domnule crupier, acum! 

Bila porni să se învârtă. 

— Să observați că 9 este exact în partea opusă. 

Bila se opri pe 26. Big Burke înjură din adâncul inimii, toţi 
rămaseră în aşteptare. 

— Pentru ca două nule să fie câştigător trebuie ca 11 să se 
afle exact în partea opusă. Încercaţi şi singuri şi vedeţi. 

— Dar sistemul, îi ceru Morand pierzându-şi răbdarea. 
Ştim că eşti în stare să nimereşti numerele câştigătoare, 
ştim şi care-s numerele astea, dar cum faci? 

— Observând cu atenţie perechile de numere. Din 
întâmplare am urmărit bila de două ori când în partea 


opusă era 9. De fiecare dată 26 a câştigat. Şi apoi am văzut 
că se întâmpla mereu. Apoi am urmărit pentru a găsi şi alte 
perechi şi le-am găsit. Cu două numere în partea opusă iese 
32 câştigător, iar 11 aduce două nule. Nu se întâmplă 
întotdeauna numai aşa, ci de obicei. Vă rog să observați că 
am spus de obicei. Aşa cum spuneam mai înainte, am şi eu 
îndoielile mele, dar mă opresc aici şi nu mai spun nimic. 

Mânat de o bruscă inspiraţie, Big Burke întinse mâna, opri 
ruleta şi o examina cu atenţie. Celelalte nouă capete ale 
proprietarilor de jocuri de noroc se aplecară şi ele şi 
începură să cerceteze roata ruletei. Big Burke se ridică şi 
aruncă o privire spre soba aflată în apropiere. 

— Fir-ar să fie, exclamă el. Nu e vorba de nici un sistem. 
Masa a stat prea aproape de foc şi roata ruletei s-a scâlciat 
de căldură. Şi ne-a jucat omul cum a vrut el. Nu-i de mirare 
că ţinea la masa asta. La nici o altă masă nu i-ar fi mers. 

Harvey Moran scoase un oftat de uşurare şi-şi şterse 
fruntea. 

— În orice caz, începu el, merită preţul ca să aflăm că nu 
era vorba de nici un sistem. 

Mugşchii feţei începură să-i joace, apoi izbucni în râs şi-l 
plezni pe Smoke pe spate. 

— Smoke, ne-ai cam dus o bucată de vreme. Si noi care ne 
felicitam că deocamdată lăsai în pace celelalte mese ale 
noastre. Ei, am nişte băutură straşnică şi-i dau cep dacă 
veniţi la Tivoli cu mine. 

Mai târziu, după ce se întoarseră la cabană, Shorty 
cântarea în mână când un sac dolofan, doldora de aur, când 
altul. În cele din urmă, le clădi grămadă pe masă, se aşeză 
pe marginea priciului său şi începu să-şi scoată mocasinii. 

— Şapjde mii, calculă el. Atârnă vreo trei su' cinjde livre. Şi 
totul din cauza unei roţi dogite şi a unui ochi ager. Smoke, i- 
ai belit, i-ai belit de vii, pe nebănuite. Pe mine m-ai 
înnebunit. Dar şi aşa ştiu că tot vis e. Numai în vis se 
împlinesc lucrurile frumoase. Sper să nu mă trezesc 
niciodată. 


— Sus inima, îi spuse Smoke. N-ai să te trezeşti. Sunt o 
groază de deştepţi de filosofi care zic că oamenii sunt nişte 
somnambuli. Aşa că eşti într-o bună tovărăşie. 

Shorty se ridică, se duse până la masă, alese cel mai greu 
dintre săculeţi şi-l legănă în braţe ca pe un prunc. 

— Oi fi eu somnambul, zise el, da', aşa cum spuneai sunt 
într-o tovărăşie minunată. 

OMUL DE PE MALUL CELĂLALT. 

Înainte de farsa lui Smoke Bellew cu falsul teren pentru 
oraş de la Tra-La-Li, înainte de dosirea tuturor ouălelor din 
târg, povestea ajunsă istorică - de era să sară în aer contul 
lui Wild Wather Charley la bancă, înainte de câştigarea 
cursei cu atelajele de câini pe Yukon pentru miza de un 
milion de dolari, într-o bună zi Smoke şi Shorty s-au 
despărţit pe Klondike-ul superior. Shorty avea misiunea de 
a se întoarce pe Klondike la vale, până la Dawson, să 
înregistreze nişte terenuri aurifere pe care le 
descoperiseră. 

Smoke, cu atelajul de câini o luă spre sud. Pornise în 
căutarea Lacului Surprise şi a miticului loc numit la Două 
Cabane. În drumul său urma să taie pe la izvoarele lui 
Indian River, să traverseze un ţinut muntos şi necunoscut 
până la Stewart River. După cum spuneau zvonurile, pe 
acolo pe undeva se afla Lacul Surprise, înconjurat de 
ţancuri de munţi abrupți şi ghețari, al cărui fond era pavat 
cu aur brut. Se spunea că veterani, al căror nume s-a 
pierdut în gerul primilor ani de pionierat, se scufundaseră 
în apa de gheaţă a Lacului Surprise şi scoseseră la 
suprafaţă bulgări de aur, cu amândouă mâinile. În 
răstimpuri, echipe de veterani reuşiseră să pătrundă în 
cetatea interzisă şi să ia mostre de pe fundul de aur al 
lacului. Dar apa rămânea prea rece. Unii au sfeclit-o în apă 
şi au fost traşi afară morţi. Alţii au murit mai târziu de 
tuberculoză, iar unul dintre cei ce s-a scufundat n-a mai 
ieşit afară niciodată. 'Toţi supraviețuitorii îşi puseseră în 
gând să revină şi să scurgă apa lacului, dar niciunul nu s-a 


mai întors. Totdeauna i-a pândit nenorocirea. Unul a căzut 
într-o gură de aerisire, mai jos de mina Patruj de Mile, altul 
a fost ucis şi mâncat de proprii lui câini, al treilea zdrobit de 
un copac care s-a prăbuşit. Şi povestea continua tot aşa mai 
departe. Lacul Surprise era blestemat, nimeni, nu-şi mai 
amintea unde se află, iar aurul încă îi pava fundul nedrenat. 

Cele Două Cabane, nu mai puţin mitice şi ele, erau ceva 
mai bine localizate. La cinci „somnuri” de la Steward, în sus 
pe Mequestion River se aflau două cabane. Stăteau de atât 
de multă vreme acolo, încât probabil că fuseseră durate 
încă înainte de a fi intrat în bazinul Yukonului primul 
căutător de aur de care se ştie. Vânători nomazi de elani, pe 
care Smoke îi întâlnise în drum şi stătuse de vorbă cu ei, 
pretindeau să fi văzut cele două cabane încă de pe vremuri, 
de mult, dar toţi căutaseră în zadar mina pe care o 
deschiseseră acei aventurieri de la începuturi. 

La despărţire, Shorty i-a spus cu regret: 

— Mai bine mergeai cu mine. Dacă ţi-a intrat aiureala asta 
indiană în cap nu văd ce rost are să-ţi bagi nasul căutând 
necazurile cu lumânarea. Nu mai ai scăpare, în ţinutul acela 
spre care vrei să te îndrepţi îţi pierzi minţile. E blestemat, 
'neânţeles, până-n măduva oaselor, judecând după câte am 
auzit şi eu şi tu. 

— Shorty, nu se întâmplă nimic, îi răspunse Smoke. Mă 
duc, mă întorc şi în şase săptămâni sunt la Dawson. Pârtia 
pe Yukon e bătută şi ar trebui să fie bătută şi pârtia pe 
Stewart, pe primele o sută de mile. Veterani de la 
Henderson mi-au spus că astă-toamnă, înainte de îngheţ, 
câteva echipaje au urcat drumul. Deîndată ce ajung pe 
pârtia lor o să fac probabil câte patruzeci, cincizeci de mile 
pe zi. Şi cum trec în partea cealaltă a munţilor, probabil să 
ajung înapoi în mai puţin de-o lună. 

— Mda! Cum treci de partea cealaltă. Dar pe mine tocmai 
trecerea asta a munţilor mă cam sperie. Ei, la revedere 
Smoke. Cască bine ochii şi fereşte-te de blestemul acela. 


Asta-i tot. Şi să nu-ţi fie ruşine să te întorci dacă nu împuşti 
nici un fel de vânat. 

O săptămână mai târziu, Smoke era în munţii abrupți de 
dincolo de Indian River. Când ajunse la cumpăna apelor 
Klondike-ului, renunţă la sanie şi puse poverile în spinarea 
câinilor. Fiecare din cei şase câini arctici, zdraveni, căra 
câte cincizeci de livre, iar el ducea în spate o încărcătură 
egală. Deschidea pârtie prin zăpada moale, bătând-o sub 
rachete, iar în urma lui, pe un singur şir, trudeau câinii. 

Îi plăcea viaţa, iarna din adâncul nordului, pustietatea 
tăcută, întinderea nesfârşită de zăpadă, necălcată de picior 
de om. În jurul lui se ridicau, strivindu-l, piscurile înalte ale 
munţilor fără nume, netrecute pe nici o hartă. Nu se vedea 
nici un fir de fum ridicându-se în aerul nemişcat al văilor 
care să trădeze prezenţa taberei vreunui vânător. Numai el 
singur traversa liniştea pânditoare a întinderilor nebătute 
de om. Singurătatea nu-l apăsa în nici un fel. Îi plăcea totul, 
truda unei zile întregi, încăierările câinilor lup, ridicatul 
taberei în amurgul care se lăsa încet, răsăritul stelelor 
deasupra capului şi pâlpâirile tremurătoare ale aurorei 
boreale. 

Dar cel mai mult îi plăcea tabăra de la capătul unei zile şi i 
se năzărea un tablou pe care dorise întotdeauna să-l 
picteze şi pe care n-avea să-l uite niciodată - un loc 
bătătorit în zăpadă, unde ardea focul taberei lui, patul făcut 
din câteva învelitori de piei de iepure aşternute peste 
ramuri de molid proaspăt tăiate, adăpostul lui - o foaie de 
cort întinsă care prindea şi reflecta căldura focului, ibricul 
înnegrit de cafea şi găleata odihnind pe o bucată de trunchi 
de copac, mocasinii înfipţi în nişte vergi ca să se usuce, 
rachetele băgate în zăpadă cu vârfurile în sus şi, de partea 
cealaltă a focului - câinii lup făcându-şi loc cât mai aproape 
de flăcări ca să se încălzească, nerăbdători, numai blană 
tivită de ger cu promoroacă, cu nişte cozi înfoiate, 
încovrigate peste picioare, ca să le ferească de muşcătura 


frigului, iar de jur împrejur, împins doar o fărâmă înapoi, 
peretele de întuneric. 

În astfel de momente, San Francisco, Talazul şi O'Hara 
erau hăt, departe, pierduţi în trecut, umbre ale unui vis 
care n-a existat niciodată. 1 se părea greu de conceput că el 
cunoscuse şi alt fel de viaţă decât acesta al ținutului sălbatic 
şi încă şi mai greu îi era să se împace cu ideea că odinioară, 
cândva, se bălăcise şi-şi pierduse vremea cu lumea boemă a 
oraşului. Stând singur, fără un suflet cu care să schimbe o 
vorbă, gândea mai mult, mai adânc şi mai simplu. Era 
îngrozit când se gândea la anii pierduţi la oraş, la filosofia 
ieftină, după câte i se părea acum, a şcolii şi cărţilor, a 
cinismului şmecher de la studio şi din redacţia revistei, la 
milogeala ipocrită a oamenilor de afaceri adunaţi la clubul 
lor. Habar nu aveau de mâncare, de somn, de sănătate. Şi 
n-aveau cum să cunoască nici muşcătura adevăratei pofte 
de mâncare, chinul binecuvântat al oboselii şi nici năvala 
nebună a sângelui, care curgea ca un vin prin tot trupul 
trudit de muncă. 

Şi în tot acel timp, acest spartan tărâm al nordului 
dăinuise tot aici, la fel de minunat şi înţelept, dar el nu 
ştiuse nimic. Ceea ce îl mira cel mai tare era faptul că, deşi 
se arătase atât de bine adaptat la viaţa asta, nu auzise 
înainte în el nici cea mai slabă chemare şi nici nu pornise 
singur să cerceteze aceste tărâmuri. Dar şi asta avea să se 
rezolve cu vremea. 

— Ascultă, Mutră Galbenă, acum îmi e limpede totul. 

Câinele care-şi auzi numele ridică mai întâi o labă din faţă 
şi apoi şi pe cealaltă, cu o mişcare iute, lină, îşi încovrigă 
coada stufoasă în jurul trupului şi îşi arătă colții de dincolo 
de lucirea focului. 

— Herbert Spencer avea aproape patruzeci de ani înainte 
de a avea viziunea celei mai mari meniri şi dorinţe a vieţii 
lui. Eu sunt mai precoce. N-a trebuit să aştept să ajung la 
treizeci pentru a înţelege ce am de făcut. Uite aici e 
menirea şi dorinţa vieţii mele. Şi, măi Mutră Galbenă, 


aproape că-mi vine să-mi doresc să mă fi născut un pui de 
lup şi să fiu frate cu tine şi cu aităipână la sfârşitul zilelor 
mele. 

Zile şi zile în şir rătăci prin haosul canioanelor şi lanțurilor 
de munţi care nu voiau să se supună nici unui plan 
topografic raţional. Părea să fi fost toate azvârlite acolo 
alandala, de un glumeţ cosmic. În zadar căută vreun pârâu 
sau afluent care s-o ia cu adevărat spre sud, spre 
Mequestion şi Stewart. Apoi îl prinse şi o furtună ca în 
munţi, ce deveni viscol, suflând peste haosul de creste, care 
înalte, care mai scunde. Două zile încheiate se luptă orbeşte 
să coboare mai jos, fără pic de foc, dincolo de limita 
vegetației. În cea de-a doua zi, ajunse în faţa unor enorme 
stânci de bazalt. Perdeaua viscolului era atât de groasă 
încât nu reuşi să vadă până la piciorul peretelui şi nici nu 
îndrăzni să înceapă să coboare. Se înfăşură în blănurile 
sale, înghesui câinii în jurul lui în scobitura unui troian, dar 
nu-şi îngădui să doarmă. 

Dimineaţă, viscolul se potolise, se târi afară să cerceteze 
locul. Fără nici o umbră de îndoială, la un sfert de milă mai 
jos de el se afla un lac îngheţat, acoperit de zăpadă. De jur 
împrejurul lui se ridicau stânci ascuţite. Părea să 
corespundă descrierii. Dăduse peste Lacul Surprise 
orbeşte. 

— 1 se potriveşte numele, îşi spuse el într-un ceas mai 
târziu, când ajunse la marginea lui. 

Singura vegetaţie era formată dintr-un pâlc de molizi 
bătrâni. În drum spre pâlcul acela dădu de trei morminte, 
îngropate în zăpadă, dar marcate cu stâlpi ciopliţi de mâna 
omului, pe care era o mâzgăleală de nedescifrat. La 
marginea pâlcului se ridica o cabană căzută în ruină. Trase 
de legătura uşii şi intră. Într-un colţ, unde cândva fusese un 
pat din ramuri de molid, se afla un schelet învelit încă şi 
acum în nişte blănuri jumulite, putrezite şi ferfeniţite. 
Smoke ajunse la concluzia că acesta fusese ultimul musafir 
la Lacul Surprise şi ridică de jos o bucată de aur nativ cât 


amândoi pumnii la un loc. Lângă bucata aceea era şi o cutie 
de piper plină cu pepite de mărimea unor nuci, nu prea 
şlefuite la exterior, semn că nu proveneau din albie de râu. 
Cele din jur relatau atât de bine totul încât Smoke fu de 
acord, fără să mai pună şi alte întrebări, că aurul provenea 
de pe fundul lacului. Zăcea sub un strat de gheaţă de mai 
multe picioare, inaccesibil, nu părea să fie nimic de făcut, 
aşa că la amiază, de pe buza peretelui de bazalt, se uită 
înapoi, în jos, la descoperirea sa şi îşi luă rămas bun. 

— Ei bine, domnule Lac, îi spuse el, n-ai decât să rămâi 
mai departe aici. Dacă blestemul acela nu pune gajba pe 
mine, am să mă întorc şi am să te drenez. Habar nu am cum 
am ajuns aici, dar am să aflu după drumul pe care am să-l 
fac la întoarcere. 

Patru zile mai târziu, într-o vâlcea mică, la malul unui 
pârâu îngheţat şi la adăpostul binecuvântat al unor molizi, 
Smoke îşi aprinse focul. Undeva, în haosul alb pe care-l 
lăsase în urmă, se afla Lacul Surprise - undeva, nu ştia 
exact unde, fiindcă, după o sută de ceasuri de orbecăială 
prin viscolul orbitor, îşi pierduse socoteala drumului şi nici 
măcar în care direcţie se afla nu mai ştia. Era ca şi cum s-ar 
fi trezit dintr-un coşmar. Nu ştia nici măcar dacă de la 
plecare trecuseră numai patru zile sau o săptămână 
încheiată. Dormise cu câinii laolaltă, se chinuise să 
traverseze un număr nedefinit de creste mai mici, urmase 
meandrele unor canioane ciudate care se opreau într-un fel 
de căldări şi numai de două ori reuşise să aprindă un foc şi 
să mai dezmorţească nişte carne de elan. Şi acum ajunsese 
aici şi era sătul şi avea o tabără bună. Viscolul trecuse şi se 
făcuse senin şi frig, înfăţişarea peisajului căpătase din nou o 
noimă, pârâul la marginea căruia se afla părea să arate 
firesc şi curgea, aşa cum se cuvenea, spre sud-vest. Dar 
Lacul Surprise era la fel de pierdut pentru el ca pentru toţi 
ceilalţi, care-l căutaseră în trecut. 

După jumătate de zi de mers pe pârâu în jos, ajunse în 
valea unui râu mai mare şi bănui că ar fi Mequestion. Aici 


reuşi să împuşte un elan şi din nou fiecare câine ducea în 
spinare o povară întreaga de cincizeci de livre de carne. 
Când o porni pe Mequestion la vale, dădu peste o pârtie de 
sanie. Zăpada proaspătă se aşezase peste urme, dar sub ea 
pârtia era destul de bătută. Ajunse la concluzia că pe cursul 
lui Mequestion se stabiliseră două tabere şi aceasta era 
pârtia de legătură dintre ele. Era evident că fuseseră 
descoperite şi cele Două Cabane, acolo unde fusese făcută 
tabăra din aval, aşa că o porni şi el la vale. 

În seara aceea, când se opri pentru popas, erau patruzeci 
de grade sub zero şi pe când îl fura somnul se întrebă cine 
or fi fost cei care descoperiseră locul de la două Cabane şi 
dacă avea să ajungă acolo a doua zi. La primele semne ale 
dimineţii era la drum, urmând cu uşurinţă pârtia pe 
jumătate acoperită şi bătea zăpada proaspătă cu rachetele 
ca să nu se afunde câinii prea tare în ea. 

Şi neprevăzutul dădu buzna peste ella un cot al râului. | 
se păru că simţi şi auzi totul în acelaşi timp. Din dreapta se 
auzi un trosnet de armă, iar izbitura glontelui, care trecu 
prin umărul hainei de doc şi al celei de lână, îl făcu să se 
răsucească pe jumătate. Se poticni în rachetele de zăpadă, 
chinuindu-se să-şi recapete echilibrul şi auzi o a doua 
împuşcătură. De data asta nu l-a nimerit nici pe departe. 
Nu mai aşteptă şi alte împuşcături, ci se aruncă în zăpadă, 
la adăpostul trunchiurilor copacilor de pe mal, care se aflau 
la o sută de metri mai departe. Arma mai bubui de câteva 
ori şi simţi cu neplăcere că pe spinare i se scurgea un firişor 
cald. 

Urcă malul, câinii se luptau cu zăpada în urma lui şi se 
furişă printre tufişuri şi copaci. Scoţându-şi rachetele din 
picioare, se târi înainte cât era de lung şi privi cu fereala 
dincolo. Nu se vedea nimic. Cel care trăsese asupra lui cine- 
o fi fost, stătea culcat printre copacii de pe malul celălalt. 

— Dacă nu intervine ceva destul de curând, mormăi el 
după o jumătate de ceas, o să fiu nevoit să mă furişez înapoi 
şi să-mi fac un foc, altfel îmi degeră picioarele. Hei, Mutră 


Galbenă, ce-ai face tu dacă ar trebui să zaci aşa în ger, 
simțind cum circulaţia se face tot mai slabă, în vreme ce un 
individ încearcă să-ţi găurească pielea? 

Se târi înapoi câţiva paşi, bătători zăpada, începu să ţopăie 
un dans, care-i readuse sângele în picioare, făcându-l să 
îndure frigul încă o jumătate de ceas. Apoi, din josul 
pârâului, auzi clinchetul de neconfundat al unor clopoței de 
sanie. Uitându-se cu fereală, văzu o sanie care dădea cotul, 
în sanie nu era decât un singur om, chinuindu-se să împingă 
sania cu o prăjină şi îndemnând câinii. Prima impresie pe 
care o încercă Smoke fu aceea de şoc, pentru că, de când se 
despărţise de Shorty, cu trei săptămâni înainte, nu mai 
văzuse chip omenesc. Al doilea gând fu la criminalul care se 
ascunsese pe malul celălalt. 

Fără să se expună riscului, Smoke fluieră în semn de 
avertisment. Omul nu-l auzi şi se apropie şi mai repede. 
Smoke şuieră din nou de câteva ori. Omul strigă la câini, se 
opri şi se întoarse cu faţa spre Smoke când arma bubui. În 
clipa următoare, Smoke trase înspre pădure, în direcţia de 
unde venise împuşcătura. Omul de pe râu fusese lovit de 
primul foc. Izbitura glontelui de mare viteză îl făcu să se 
poticnească. Se lăsă greoi peste sanie, pe jumătate 
prăbuşindu-se şi scoase de sub bagaje o armă. Pe când se 
chinuia să o ducă la umăr, se frânse de la mijloc şi se 
prăbuşi, rămânând în capul oaselor pe sanie. Apoi, când 
arma bubui deodată fără ţintă omul se răsturnă pe spate, 
pe un colţ al saniei, aşa încât Smoke nu-i vedea decât 
picioarele şi burta. 

Din vale se auzi alt clinchet de clopoței. Omul din sanie nu 
mişcă. De după cot apărură trei sănii, însoţite de vreo 
jumătate de duzină de bărbaţi. Smoke strigă spre ei, 
prevenindu-i, dar ei văzuseră situaţia în care era prima 
sanie şi se repeziră spre ea. Dinspre celălalt mal nu se mai 
auzi nici o împuşcătură şi Smoke, după ce-şi chemă câinii 
să-l urmeze, ieşi la vedere. Bărbaţii scoaseră nişte strigăte, 


doi dintre ei îşi smuciră mănuşile de pe mâna dreaptă şi 
îndreptară armele spre el. 

— Haide, criminalule, eşti prins asupra faptului, îi strigă 
unul cu barbă neagră. Şi aruncă arma aia în zăpadă. 

Smoke şovăi, apoi aruncă arma şi se îndreptă spre ei. 

— Louis, scotoceşte-l şi ia-i armele, ordonă cel cu barbă 
neagră. 

Louis era un voiajor13 canadian, îşi făcu socoteala Smoke, 
aşa cum erau şi ceilalţi patru. După ce-l cercetă, omul 
scoase la iveală numai cuțitul de vânătoare, care-i fu luat. 

— Şi acum, străine, ce ai de spus înainte să te împuşc cum 
meriţi? îi întrebă cel cu barbă neagră. 

— Că faci mare greşeală dacă-ţi închipui că eu l-am ucis, îi 
răspunse Smoke. 

Unul dintre cărăuşii canadieni scoase un strigăt. 
Cercetase drumul lui Smoke şi găsise pârtia de unde acesta 
se strecurase căutând scăpare la adăpostul malului. Omul 
explică cele descoperite. 

— De ce l-ai ucis pe Joe Kinade? îl întrebă tăios cel cu 
barba neagră. 

— Doar ţi-am spus că n-am făcut-o eu, începu Smoke. 

— Ei, ce rost are să ne mai răcim gura de pomană. le-am 
prins în flagrant delict. Chiar aici unde te-ai abătut de la 
drum când l-ai auzit venind. Ai pândit de după copaci şi l-ai 
luat prin surprindere. De la mică distanţă. Nici n-aveai cum 
să nu-l nimereşti. Pierre, du-te şi adu arma pe care a 
aruncat-o. 

— Mai bine m-ai lăsa să-ţi spun ce s-a întâmplat, interveni 
Smoke. 

— Tu să-ţi ţii gura, urlă la el bărbosul. Îţi cercetez arma şi- 
ţi spun eu ce s-a întâmplat. 

Toţi studiară arma lui Smoke, scoaseră încărcătorul şi 
numărară cartuşele, se uitară la ţeava şi la un capăt şi la 
celălalt. 

— Un singur glonte, trase concluzia bărbosul. 


Pierre, cu nişte nări care tremurau şi se dilatau ca la 
căprioare, adulmecă ţeava. 

— Împuşcătura proaspătă. 

— Glontele i-a intrat prin spate, le spuse Smoke. Se uita la 
mine când a fost împuşcat. Vedeţi, s-a tras dinspre malul 
celălalt. 

Bărbosul cumpăni cele auzite o secundă apoi scutură din 
cap. 

— Nu, nu ţine. Se întorsese şi se uită la celălalt mal. Şi aşa 
l-ai împuşcat, mişeleşte, pe la spate. Unul dintre voi să dea 
o fugă în sus şi să vadă de se zăreşte vreo urmă spre 
celălalt mal. 

Se întoarseră şi spuseră că spre partea cealaltă zăpada 
era neatinsă. Bărbosul se aplecă asupra mortului, apoi se 
ridică ţinând în mână un ghemotoc de blană. Desfăcându-l, 
găsi în mijloc glontele care străpunsese corpul. Vârful îi era 
teşit cât o jumătate de dolar, dar capătul celălalt, îmbrăcat 
în oţel era nevătămat. Compară glontele acesta cu cele din 
cartuşiera de la brâul lui Smoke. 

— Străine, sunt suficiente dovezi ca să-l convingă şi pe un 
orb. E un glonte cu vârful moale şi îmbrăcat în oţel, iar ale 
tale sunt tot cu vârful moale şi îmbrăcate în oţel. E de 
calibru treizeci şi trei, ale tale tot de treizeci şi trei, făcute 
de compania ] & TI Arms, ale tale sunt făcute de compania ] 
& I Arms. Acum hai pe mal şi să vedem cum ai făcut crima 
asta. 

— Şi asupra mea s-a tras mişeleşte, îi spuse Smoke. Uite la 
gaura din haina mea. 

În vreme ce bărbosul o cerceta, unul dintre voiajori trase 
încărcătorul de la arma mortului. Era limpede pentru toţi 
că un glonte fusese tras şi cu asta. Tubul gol era încă în 
magazia puşti. 

— Mare păcat că Joe nu te-a nimerit, mormăi bărbosul plin 
de regret. Dar şi aşa cu o gaură ca asta în el s-a descurcat 
destul de bine. Haide! 


— Mai bine ai cerceta ca lumea celălalt mal mai întâi, îl 
îndemnă Smoke. 

— Ţineţi gura şi haide să lăsăm faptele să-şi spună 
cuvântul. 

Părăsiră poteca bătută acolo unde o părăsise şi el, urcară 
pe pârtie de-a lungul malului şi apoi printre copaci. 

— Colo el dansat încălzeşte picioare, arătă Louis. Colo el 
târâie burtă. Acolo el pune cot când trage armă. 

— Şi colo uite şi cartuşul tras de care s-a folosit pentru a 
comite crima! descoperi bărbosul. Băieți, nu ne rămâne 
decât un lucru de făcut. 

— Mai bine m-ai întreba de ce am tras focul acela! îl 
întrerupse Smoke. 

— Mai bine ţi-aş arde una să-ţi cauţi dinţii în cerul gurii, 
dacă te mai amesteci în vorbă. La întrebări ai să răspunzi 
mai târziu. Ei, băieţi, noi suntem oameni cinstiţi, cu frica 
legilor şi cazul acesta trebuie rezolvat aşa cum trebuie. 
Pierre, cât de departe am ajuns? 

— Douj de mile, crede eu, sigur. 

— Punem calabalâcul la adăpost şi-l ducem şi pe ăsta şi pe 
bietul Joe înapoi la Două Cabane. Cred că am văzut destul şi 
putem depune mărturie pentru a-l vedea atârnând cu funia 
de gât. 

Întunericul se lăsase de trei ceasuri când mortul, Smoke şi 
cei care-l prinseseră au ajuns la Două Cabane. La lumina 
stelelor, Smoke putu să zărească vreo duzină de cabane 
nou construite, strânse în jurul unei cabane mai mari şi mai 
vechi, pe un podiş lângă malul râului. După ce i se făcu vânt 
în cabana mai veche, descoperi că era locuită de un tânăr 
uriaş, nevasta lui şi un bătrân orb. Femeia, căreia bărbatul 
îi spunea Lucy, era şi ea o fiinţă zdravănă, din neamul 
pionierilor. Bătrânul, după cum află Smoke mai apoi, fusese 
vânător cu capcane pe Stewart ani în şir, dar, în cele din 
urmă, cu o iarnă înainte, orbise. Tabăra de la Două Cabane 
fusese ridicată, cum află mai apoi, în toamna de dinainte de 
către o duzină de oameni care sosiseră în tot atâtea bărci 


împinse cu ghionderul şi încărcate cu provizii. Îl găsiseră pe 
bătrânul orb aici, la Două Cabane şi în jurul cabanei lui şi le 
construiseră pe ale lor. Ceilalţi nou veniţi, pe gheaţă, cu 
săniile trase de câini, ajunseră să tripleze populaţia. În 
tabără era carne berechet şi descoperiseră nişte zone cu 
nisip aurifer destul de sărac, dar se apucaseră de lucru. 

În cinci minute toţi bărbaţii de la Două Cabane erau 
înghesuiți în încăpere. Cu mâinile şi picioarele cetluite cu 
curele din piele de elan, neascultat de nimeni, dar înjurat 
de toţi, Smoke stătea în colţul în care fusese îmbrâncit şi-i 
privea. Numără treizeci şi opt de bărbaţi, o adunătură de 
oameni zdraveni şi barbari, toţi pionieri ai frontierei, veniţi 
din Statele Unite, sau voiajori din Canada de Sus. Cei care-l 
prinseseră repetară de mai multe ori povestea, fiecare în 
mijlocul câte unui grup de oameni tulburaţi şi mânioşi. Câte 
un glas se auzea cerând: „Să-l linşăm deîndată! Ce mai 
aşteptăm?” Şi, la un moment dat, un irlandez înalt numai 
prin forţă fu oprit să nu dea buzna peste neajutoratul 
prizonier ca să-l rupă în bătaie. 

Şi tocmai când îi număra pe cei din încăpere, Smoke 
surprinse o figură cunoscută. Era Breck, omul a cărui barcă 
fusese trecută de Smoke prin praguri. Se miră de ce 
celălalt nu venise la el să stea de vorbă, dar nici el nu dădu 
vreun semn că l-ar fi recunoscut. Mai apoi, după ce, 
ferindu-şi faţa, Breck îi făcu un semn cu ochiul, Smoke 
înţelese. 

Bărbosul, pe care Smoke auzise că-l cheamă Eli Harding, 
încheie iute discuţia dacă prizonierul trebuia linşat pe dată 
sau nu. 

— Staţi! urlă el. Nu vă daţi în petec. Omul îmi aparţine. Eu 
l-am prins şi eu l-am adus aici. Credeţi că l-am târât după 
mine tot drumul ăsta numai pentru ca să-l linşaţi voi? Nici 
nu vă gândiţi. Aş fi putut face treaba şi singur când am pus 
mâna pe el. L-am adus aici pentru a avea parte de o 
judecată dreaptă şi imparţială şi, pe Dumnezeul meu, va 
avea parte de o judecată dreaptă şi imparţială. E legat 


burduf şi stă bine. Aruncaţi-l într-un pat de scânduri până 
dimineaţă şi o să ţinem procesul chiar aici. 

Smoke se trezi. O şuviţă de curent, tăioasă ca un ţurţure 
de gheaţă, îl împungea între umeri cum stătea cu spatele la 
perete. Când fusese legat de pat nu simţise nici urmă de 
curent, dar acum aerul de afară era împins în atmosfera 
caldă dinăuntru cu presiunea celor cincizeci de grade sub 
zero din exterior şi pentru Smoke era semn că cineva 
scosese muşchiul din crăpăturile dintre bârne. Se trase cât 
îi îngăduiau legăturile şi-şi întinse gâtul până când ajunse 
cu gura la crăpătură. 

— Cine-i? murmură el. 

— Breck, sosi şoapta abia auzită. Stai liniştit şi nu fă nici 
un zgomot. Am de gând să încerc să-ţi împing un cuţit. 

— N-are rost, îi răspunse Smoke. N-aş putea să mă 
folosesc de el. Am mâinile legate la spate şi prinse de 
piciorul patului. Şi apoi prin crăpătura aia n-ai să reuşeşti 
niciodată să strecori un cuţit. Dar ceva trebuie făcut. 
Indivizii ard de nerăbdare să mă spânzure şi ştii bine că nu 
eu l-am omorât pe ăla. 

— Smoke, nici nu trebuia să-mi spui. Şi dacă ai fi făcut-o 
însemnă că ai avut un motiv temeinic. Şi nu asta-i problema. 
Vreau să te scot din încurcătura asta. Cei de aici sunt o 
şleahtă de indivizi afurisiţi. I-ai văzut doar. Sunt aruncaţi 
departe de lume, îşi fac singuri legile şi le aplică, 
strângându-se la un loc şi hotărând, ca minerii, ştii cum e. 
Până acum au tăvălit doi oameni. Amândoi prinşi că fură 
alimente. Pe unul l-au alungat din tabără fără o fărâmă de 
mâncare, fără un chibrit la el. A făcut vreo patruzeci de 
mile şi a rezistat câteva zile înainte de a îngheţa bocnă. 
Acum două săptămâni l-au alungat pe al doilea. I-au dat să 
aleagă: ori pleacă fără mâncare deloc, ori îndură câte zece 
lovituri pentru raţia pe o zi. Omul a rezistat la patruzeci de 
lovituri de bici înainte de a leşina. Şi acum au pus mâna pe 
tine şi toţi ca unul sunt convinşi că tu l-ai ucis pe Kinade. 


— Individul care l-a doborât pe Kinade a tras şi în mine. 
Glontele mi-a scrijelit pielea umărului. Fă-i să amâne 
judecata până când se duce cineva şi cercetează celălalt 
mal unde se ascunde criminalul. 

— N-are rost. Au acceptat dovezile lui Harding şi ale celor 
cinci franţuji care-s cu el. În plus, până acum n-au avut 
bucuria de a spânzura pe nimeni şi tare mai jinduiesc. Ştii, 
cam multă monotonie pe aici. N-au făcut nici o descoperire 
mai de seamă şi s-au săturat să tot bântuie după Lacul 
Surprise. La începutul iernii au tot făcut expediţii de 
prospectare, dar le-a trecut. Printre ei a începui să apară şi 
scorbutul şi acum sunt copţi pentru spectacol. 

— Mi se pare că eu am să fiu cel care le oferă spectacolul, 
îi răspunse Smoke. Breck, ia spune-mi cum de ai ajuns să te 
încurci cu o şleahtă din asta fără nici un Dumnezeu? 

— După ce am început exploatarea de la Pârâul Squaw şi 
am lăsat câţiva oameni să lucreze, am venit încoace pe 
Stewart în sus, căutând locul la Două Cabane. Mi-au luat-o 
înainte, aşa că am mers mai departe, tot în sus pe Stewart. 
M-am întors abia ieri fiindcă am rămas fără provizii. 

— Ai găsit ceva? 

— Nu mare lucru. Dar cred că am găsit nişte straturi de 
calcare care vor face multe parale, când ţinutul va începe 
să fie exploatat. Fac cât o dragă în nisipuri aurifere. 

— Stai puţin, îl întrerupse Smoke. Aşteaptă un minut. 
Lasă-mă să mă gândesc. 

Auzea foarte bine sforăiturile celor din cabană în vreme ce 
urmărea ideea care-i trecuse prin minte. 

— Ascultă, Breck, au deschis desagii cu carne pe care-i 
purtau câinii mei? îl întrebă el. 

— Vreo câţiva. M-am uitat, i-au pus în adăpostul lui 
Harding. 

— Au găsit ceva? 

— Numai carne. 

— În regulă. Trebuie să cauţi în sacul de doc maroniu, 
peticit cu blană de elan. O să găseşti nişte bucăţi de aur de 


câteva livre. N-ai văzut tu aur ca acela în ţinut şi nici nimeni 
altcineva. Uite ce trebuie să faci. Ascultă. 

Un sfert de oră mai târziu, complet instruit şi plângându- 
se că i-au îngheţat degetele de la picioare, Breck plecă. 
Smoke se alese cu nasul şi obrajii prinşi de ger prin 
crăpătură şi se apucă să-i frece de pături vreo jumătate de 
oră până când simţi pişcătura şi furnicătura sângelui care-şi 
relua circulaţia, convingându-se că scăpase cu pielea 
întreagă. 

— M-am luminat de pe acum! Nu există nici o îndoială că |- 
a ucis pe Kinade. Aseară am auzit toată povestea. Ce rost 
mai are s-o luăm de la capăt. Eu votez că omu-i vinovat. 

Procesul lui Smoke începu în acest chip. Cel care vorbise, 
un individ neastâmpărat, miner zdravăn din Colorado, îşi 
arătă toată furia şi sila când Harding nu-i luă în seamă 
propunerea şi ceru ca procesul să se desfăşoare firesc şi-l 
numi pe unul Shunk Wilson în calitate de judecător şi 
preşedinte al adunării. Populaţia de la Două Cabane 
constituia juriul, deşi, după oarecari discuţii, singurei femei, 
Lucy, nu i se dădu dreptul de vot în cazul vinovăţiei sau 
nevinovăţiei lui Smoke. 

În vreme ce se desfăşurau toate astea, Smoke, înghesuit 
într-un colţ, surprinse conversaţia purtată în şoaptă între 
Breck şi un miner. 

— N-ai cumva cincizeci de livre de făină de vânzare? îl 
întrebă Breck. 

— N-ai tu atâta praf de aur ca să plăteşti preţul pe care ţi-l 
cer eu, veni răspunsul. 

— Îţi dau două sute. 

Omul clătină din cap. 

— Trei sute, trei sute cincizeci. 

La patru sute, omul fu de acord şi spuse: 

— Hai la mine la cabană să cântărim aurul. 

Cei doi se strecurară printre ceilalţi spre uşă şi ieşiră 
afară. După câteva minute, Breck se întoarse singur. Tocmai 
depunea mărturie Harding când Smoke văzu uşa 


deschizându-se uşor şi apărând mutra celui care-i vânduse 
mai înainte făina. Făcea nişte mutre caraghioase şi semne 
elocvente către altul dinăuntru care se ridică de lângă sobă 
şi începu să-şi croiască drum spre uşă. 

— Încotro, Sam? îl întrebă Shunk Wilson. 

— Mă întorc într-o clipită, îi explică Sam. Trebuie să ies 
puţin. 

Lui Smoke i se îngădui să pună şi el întrebări martorilor şi 
tocmai îl hărţuia acum pe Harding când afară se auzi 
deodată hămăitul unor câini puşi în hamuri şi zgomotul 
celor care alergau după sanie. Careva scoase capul afară pe 
uşă. 

— E Sam şi tovarăşul lui cu un atelaj de câini, porniţi ca 
din puşcă pe pârtia spre Stewart, îi informă individul. 

Jumătate de minut nimeni nu scoase o vorbă, dar oamenii 
se uitară cu înţeles unii la alţii şi în încăpere se împrăştie o 
stare de generală nelinişte. Cu coada ochiului, Smoke îl 
văzu pe Breck, Lucy şi soţul ei vorbind în şoaptă. 

— Haide, îi spuse supărat Shunk Wilson lui Smoke. Mai 
termină cu întrebatul. Ştim noi ce vrei să dovedeşti, că 
celălalt mal nu a fost cercetat ca lumea. Martorul 
recunoaşte. Şi noi. Dar nu mai era necesar. Nu era nici o 
urmă până la mal de cealaltă parte. Zăpada era neatinsă. 

— Şi, cu toate astea, pe malul celălalt era un individ, 
insistă Smoke. 

— Tinere, nu prea ai unde să întorci. La Meguestion nu 
suntem prea mulţi şi ştim ce-a făcut fiecare. 

— Dar cine era cel pe care l-aţi alungat din tabără acum 
două săptămâni? întrebă Smoke. 

— Alonzo Miramar. Un mexican. Ce are a face hoţul acela 
cu problema noastră? 

— Nimic, numai că nu prea ştiţi ce-a făcut el, domnule 
judecător. 

— A luat-o în josul râului, nu în sus. 

— De unde ştiţi încotro a luat-o? 

— L-am văzut plecând. 


— Şi altceva nu mai ştiţi de soarta lui? 

— Ba da, tinere. Ştiu şi eu, ştim toţi, că nu avea mâncare 
decât pentru patru zile şi nici un fel de armă ca să-şi 
procure vânat de mâncare. Dacă n-a ajuns la vreo aşezare 
de pe Yukon, atunci înseamnă că şi-a dat duhul de mult. 

— Bânuiesc că ţineţi şi socoteala tuturor armelor din 
partea asta a ținutului, sublinie Smoke cu subînţeles. 

Shunk Wilson se înfurie. 

— După cum mă hărţuieşti cu întrebările, s-ar crede că eu 
sunt inculpatul. Haide, de-acum gata, să vină următorul 
martor. Unde-i Louis franţuzul? 

În timp ce Louis franţuzul îşi croia drum în faţă, Lucy 
deschise uşa. 

— Unde te mai duci şi tu, strigă Shunk Wilson. 

— Mi se pare că nu-i nevoie să mai zăbovesc şi eu pe aici, 
răspunse ea provocator. Eu tot n-am dreptul să votez şi, în 
plus, e atâta îmbulzeală în cabana asta a mea că nu mai pot 
respira. 

În câteva minute se duse şi bărbată-su după ea şi 
judecătorul nu prinse de veste decât atunci când se închise 
uşa. 

— Ăsta cine mai era? îl întrerupse el pe Pierre. 

— Bill Peabody, răspunse careva. Spunea că vrea s-o 
întrebe ceva pe nevastă-sa şi se întoarce îndată. 

În locul lui Bill se întoarse numai Lucy, îşi scoase blănurile 
şi-şi reluă locul lângă sobă. 

— Cred că nu-i nevoie să-i mai ascultăm şi pe ceilalţi 
martori, hotări Shunk Wilson când Pierre îşi termină 
relatarea. Ştim că nu pot spune nimic în plus pe lângă cele 
pe care le-am auzit. Ei, Sorensen, du-te şi adu-l pe Bill 
Peabody înăuntru. Curând trecem la vot. Ei bine, străine, 
scoală în picioare şi spune-ne ce ai de spus în legătură cu 
cele întâmplate. Între timp, o să cruţăm timpul dacă trecem 
din om în om cele două arme şi muniţia şi glontele care a 
provocat moartea. 


Pe la jumătatea relatării sale privind felul în care a ajuns în 
regiunea asta şi tocmai când povestea cum fusese chiar el 
victima unui atac prin surprindere şi cum se aruncase în 
zăpadă pe malul râului, Smoke fu întrerupt de vocea 
indignată a lui Shunk Wilson. 

— Tinere, ce rost mai are să-ţi faci depoziţia în felul 
acesta? Ne faci să pierdem un timp preţios. Bineînţeles că 
ai şi tu dreptul să minţi pentru a scăpa de ştreang, dar noi 
n-o să înghiţim aiurelile tale. Toate şi arma şi muniţia şi 
glontele care l-a ucis pe Joe Kinade vorbesc împotriva ta. 
Ce-i asta? la să deschidă careva uşa. 

Gerul dădu buzna înăuntru, luând chip şi înfăţişare în 
aerul încins al încăperii în vreme ce pe uşa deschisă 
pătrunse hămăitul câinilor care se pierdu iute în depărtare. 

— E Sorensen şi Peabody, strigă unul şi au băgat cu biciul 
spaima în câini şi au tulit-o pe râu la vale. 

— Ei, dar ce dra?... începu Shunk Wilson şi rămase cu 
gura căscată, aruncând o privire furioasă spre Lucy. 
Bănuiesc că eşti în stare să ne explici şi nouă despre ce e 
vorba, doamnă Peabody. 

Ea scutură din cap şi-şi strânse buzele, iar privirea 
furioasă şi bănuitoare a lui Shunk Wilson se opri asupra lui 
Breck. 

— Da' bănuiesc că noul venit cu care ai sporovăit ar putea 
să ne explice. 

Foarte stânjenit, Breck deveni ţinta tuturor privirilor. 

— Şi cu Sam tot ela stat la taclale înainte de a o şterge ca 
din puşcă, spuse careva. 

— Domnule Breck, ascultă aici, începu Shunk Wilson. Ai 
întrerupt desfăşurarea acestui proces şi trebuie să explici 
care-i motivul. Ce se pune la cale? 

Breck îşi drese glasul timid şi răspunse. 

— Am încercat doar să cumpăr nişte provizii. 

— Cu ce? 

— Cu praf de aur, bineînţeles! 

— De unde ai făcut rost de el? 


Breck nu răspunse. 

— A tot dat târcoale prin susul râului Stewart, se oferi 
unul să-i lămurească. Am nimerit peste tabăra lui, acum o 
săptămână, când pornisem la vânătoare. Şi trebuie să vă 
spun că se arăta foarte secretos în ce-l priveşte. 

— Praful de aur nu e de acolo, interveni Breck. Acolo nu-i 
decât un teren calcaros sărac. 

— Ia fă-ţi mutra încoace şi arată-ne şi nouă praful de aur, îi 
porunci Wilson. 

— Doar v-am spus că nu provine de acolo. 

— Nu-i nimic, să vedem şi noi. 


Breck se prefăcu a refuza, dar toţi cei din jurul lui aveau 
nişte mutre amenințătoare. Fără prea mare tragere de 
inimă, bâjbâi prin buzunarele hainei. Pe când se chinuia să 
scoată la iveală o cutie de piper, aceasta se lovi de un obiect 
tare. 

— Scoate tot afară! tună Shunk Wilson. 

Şi ieşi la lumină bucata de aur masiv, cât pumnul, galben 
cum nu mai văzuseră în viaţa lor niciunul dintre privitori. 
Lui Shunk Wilson i se tăie răsuflarea. Jumătate de duzină 
din cei de faţă abia îşi aruncară ochii spre aur şi se repeziră 
la uşă. Ajunseră toţi în acelaşi timp, se buluciră, se răsuciră 
ieşind afară. Judecătorul răsturnă conţinutul cutiei de piper 
pe masă şi, la vederea pepitelor de aur curat, altă jumătate 
de duzină se repezi spre uşă. 

— Încotro? întrebă Eli Harding când Shunk o porni şi el pe 
urmele celorlalţi. 

— Să-mi înham câinii, bineînţeles. 

— Da' nu stai să-l spânzurăm pe ăsta mai întâi? 

— Acum ne-ar lua prea mult timp. O să ne aştepte elpână 
ne întoarcem, aşa că bănuiesc că procesul se amână. Acum 
nu-i momentul de pierdut vremea. 

Harding şovăi, îi aruncă o privire sălbatică lui Smoke, îl 
văzu pe Pierre făcându-i din uşă semn cu degetul lui Louis, 
mai aruncă o ultimă privire la aurul nativ de pe masă şi se 
hotări. 

— N-are rost să încerci s-o ştergi, îi aruncă el peste umăr 
din mers. În plus am de gând să-ţi împrumut şi câinii. 

— Da' ce s-a întâmplat? lar una dintre aiuritele alea de 
expediţii de prospectare? întrebă bătrânul vânător orb cu o 
voce tremurată şi piţigăiată, când liniştea încăperii fu 
alungată de strigătele oamenilor, hămăitul câinilor şi 
scrâşnetul săniilor. 

— Aşa-i! îi răspunse Lucy. Şi n-am văzut în viaţa mea aur 
ca ăsta. Bătrâne, ia şi pipăie şi dumneata. 

Îi puse bulgărele de aur în mână. Nu se arătă prea 
interesat. 


— Şi era un ţinut atât de bun al blănurilor! începu el să se 
plângă. Până când au apărut minerii ăştia afurisiţi şi au 
făcut vânatul să fugă şi mai departe. Uşa se deschise şi 
intră Breck. 

— Ei bine, în toată tabăra n-am rămas decât noi patru. Pe 
scurtătura pe care am făcut-o eu sunt patruzeci de mile 
până la Stewart şi nici cei mai iuți dintre ei nu pot face 
drumul ăsta dus întors în mai puţin de cinci, şase zile. 
Smoke, e totuşi cazul s-o ştergi. 

Breck îşi scoase cuțitul de vânătoare şi tăie legăturile 
celuilalt. Se uită la femeie. 

— Bănuiesc că nu ai nimic împotrivă? îi spuse elcu o 
politeţe plină de semnificaţii. 

— Vezi-ţi mai departe de treburi şi nu mă întreba pe mine, 
îi răspunse Lucy. Dacă tot nu-s destul de bună ca să 
hotărăsc spânzurarea unui bărbat, atunci nu-s destul de 
bună nici să-l opresc să plece. 

Smoke se ridică în picioare, îşi frecă încheieturile unde 
nodurile îi stânjeniseră circulaţia. 

— 'Ţi-am pregătit bocceaua, îi spuse Breck. Mâncare 
pentru zece zile, pături, chibrite, tutun, un topor şi o puşcă. 

— Ia-le, îl îndemnă Lucy. Străine, ia-o spre aşezările din 
jos. Şi goneşte cât de repede te ţin picioarele. 

— Da' înainte de a porni am să trag şi eu o mâncare pe 
cinste, spuse Smoke. Şi când am s-o pornesc am s-o iau pe 
Meguestion în sus, nu la vale. Am să cercetez eu malul 
celălalt şi am să-l găsesc pe adevăratul criminal. 

— Dacă vrei să mă asculţi, atunci ai să te îndrepţi pe 
Steward la vale şi pe Yukon, obiectă Breck. Când şleahta 
asta se întoarce o să-i apuce pe toţi turbarea. 

Smoke râse şi scutură din cap. 

— Breck, nu pot s-o şterg din ţinutul ăsta. Am terenuri 
concesionate aici. Am descoperit Lacul Surprise. De acolo e 
aurul. În plus mi-au luat şi câinii şi trebuie să aştept să se 
întoarcă şi să mi-i aducă. Pe deasupra, ştiu eu ce am de 


făcut. Pe malul celălalt era ascuns un individ. Aproape că şi- 
a golit încărcătorul asupra mea. 

Jumătate de oră mai târziu, pe când stătea cu o farfurie 
mare cu friptură de elan dinainte şi ducea la gură o cană 
imensă de cafea, Smoke aproape sări de pe scaun. Mai întâi 
auzi numai zgomotul. Lucy deschise larg uşa. 

— Salutare Spike, salut Methody, îi întâmpină ea pe cei doi 
bărbaţi cu chiciură pe ei care se aplecaseră spre o povară 
întinsă pe sanie. 

— Tocmai coboram de la tabăra de sus, începu unul, în 
vreme ce amândoi intrară împleticindu-se sub greutatea 
unui obiect învelit în blănuri pe care-l purtau cu deosebită 
grijă. Şi uite ce-am găsit noi în drum. Bănuiesc că e dus ca 
toţi morţii. 

— Aşezaţi-l acolo, pe patul din spate, le spuse Lucy. Se 
aplecă şi trase învelitoarea de blană, scoțând la iveală un 
chip pe care se distingeau mai întâi nişte ochi mari, negri, 
cu privirea fixă şi pielea întunecată, muşcată de ger în 
numeroase locuri, prin care se vedeau oasele. 

— Da' e Alonzo! strigă ea. Nenorocitul, mort de foame. 

— Asta-i omul de pe celălalt mal, îi spuse încet Smoke lui 
Breck. 

— L-am găsit pe când dădea iama într-un adăpost de 
alimente făcut de Harding, explică unul dintre cei doi. 
Mânca făină crudă, slănină îngheţată şi când l-am prins 
guiţa şi grohăia ca un porc. Uită-te la el. E rupt de foame şi 
îngheţat tot. O să-şi dea duhul cât de curând. 

Jumătate de oră mai apoi, după ce învelitoarea a fost trasă 
din nou peste faţa omului, Smoke se întoarse spre Lucy. 

— Doamnă Peabody, daca nu te superi, eu mai vreau o 
ciozvârtă din friptura aia. Să fie cât mai groasă şi nu prea 
prăjită. Eu sunt mâncător de carne, aşa-s eu. 

CURSA PENTRU LOTUL TREI. 

— Ehei! Te-ai băgat în ţoale alese! Shorty îşi urmărea 
tovarăşul cu o prefăcută silă, iar Smoke, chinuindu-se 


zadarnic să netezească creţurile unei perechi de pantaloni 
pe care tocmai îi pusese pe el, se arătă nervos. 

— Pentru o ţoală luată la mâna a doua parcă e cam 
strâmtă, continuă Shorty. Cu cât te-a taxat? 

— Costumul, o sută cincizeci, îi răspunse Smoke. Individul 
era cam de mărimea mea. Am socotit că era destul de ieftin. 
Şi tu ce tot mă sâcâi! 

— Cine? Eu? Da de unde. Mă gândeam şi eu că arăţi cu 
totul altfel decât halitorul ăla de carne care a ajuns la 
Dawson taman când s-au blocat şi gheţurile, fără mâncare, 
un singur rând de izmene pe el, o pereche de mocasini ca 
vai de lume şi veşminte care arătau de parcă atunci s-ar fi 
salvat de pe epava navei Hesperus. Ei, amice, faţada arată 
destul de vesel. Hm, dar... 

— Şi acum ce mai vrei? îl întrebă Smoke morocănos. 

— Pe tipă cum o cheamă? 

— Nu e nici o tipa, amice. Sunt invitat la dineu, la colonelul 
Bowie, dacă vrei să afli neapărat. Eu ştiu ce te deranjează 
pe tine, Shorty. Eşti invidios că eu mă învârt prin societatea 
înaltă, unde tu nu eşti invitat. 

— N-ai cam întârziat? îl întrebă Shorty. 

— Ce vrei să zici? 

— Pentru dineu. Când ajungi tu acolo, ăia or să fie la cină 
de-acum. 

Smoke era înclinat să se apuce să-i explice cu o răutate 
nemiloasă şi pe îndelete despre ce-i vorba, când surprinse o 
luminiţă în ochii celuilalt. Continuă să se îmbrace, degetele 
îşi pierduseră abilitatea, dar îşi legă cumva o cravată 
Windsor, făcând un nod dublu, la cămaşa din bumbac 
moale. 

— Îmi pare rău că mi-am trimis la spălat toate cămăşile 
scrobite, mârâi Shorty plin de milă. Poate ţi-ar fi venit 
vreuna din ele. 

Dar, la vremea asta, Smoke se chinuia cu o pereche de 
pantofi. Şosetele de lână erau prea groase şi nu intra 


piciorul. Se uită la Shorty rugător, dar acesta clătină din 
cap. 

— Nţj! Chiar de-aş avea alţii mai subţiri tot nu ţi i-aş da. 
Treci înapoi în mocasini, amice. O să-ţi degere călcăiele, 
cum mă vezi şi cum te văd, în nişte flenduri aiurite din alea. 

— Am dat şi pe ele, tot de ocazie, cincisprezece dolari, se 
plânse Smoke. 

— După câte mă duce pe mine mintea, n-o să fie acolo nici 
un bărbat care să nu-şi fi pus mocasinii. 

— Dar o să fie şi femei acolo, Shorty. Am să mă aşez la 
masă alături de femei adevărate... doamna Bowie şi alte 
câteva, aşa cel puţin mi-a spus colonelul. 

— Da', după mine, mocasinii tăi n-o să le taie lor pofta de 
mâncare, fu de părere Shorty. Mă întreb numai ce-o fi 
vrând colonelul cu tine? 

— Nici eu nu ştiu, numai dacă n-o fi auzit şi el că am dat 
peste Lacul Surprise. Pentru drenarea lui va fi nevoie de o 
avere întreagă, iar cei de la Guggenheim vor să facă 
învestiţii. 

— Bănuiesc că asta-i. Ai dreptate, du-te cu mocasini. Hei! 
Haina e boţită rău de tot şi-ţi vine puţin cam prea strâns. 
Vezi să nu te prea îndopi, ciuguleşte şi tu. Dacă bagi în tine 
o să pocnească cu totul. Şi dacă tipele alea îşi lasă batista să 
cadă, fă-te că nu vezi şi lasă-le pe jos. Să nu te apleci 
cumva, indiferent ce-o fi, să nu te apleci deloc. 

De când ajunsese expert, cu salariu foarte mare şi 
reprezentant al firmei Guggenheim, colonelul Bowie îşi 
luase una dintre cele mai grozave cabane din Dawson. Şi 
acolo întâlni Smoke elita Dawsonului, nu milionari din aceia 
cu târnăcopul în mână, ci crema cea mai selectă a oraşului 
minier, a cărui populaţie provenea din toate colţurile lumii, 
oameni ca Warburton Jones, explorator şi scriitor, căpitanul 
Consadine, de la poliţia călare, Haskell, împuternicitul 
pentru minele de aur al teritoriului de nord-vest, baronul 
von Shroeder, favorit al împăratului, cu o faimă 
internaţională de duelgiu. Şi tot aici, strălucind în rochia de 


seară, o întâlni şi pe Joy Gastell, pe care o văzuse până 
atunci numai de-a lungul pârtiilor, înfofolită în blănuri şi 
încălţată cu mocasini. Lia dineu se trezi lângă ea la masă. 

— Mă simt ca un peşte pe uscat, mărturisi el. Voi toţi 
ceilalţi sunteţi atât de eleganţi. În plus nici n-am visat că în 
Klondike există luxul ăsta oriental. Uită-te la von Schroeder. 
Şi-a pus frac adevărat pentru dineu, iar Consadine are 
cămaşă scrobită. Dar am observat că până şi el e încălţat cu 
mocasini. Dar ce zici, cum găseşti costumul meu? 

Începu să-şi mişte umerii ca şi cum s-ar fi umflat în pene 
ca să-l admire Joy. 

— Arăţi ca şi cum ai mai crescut de când ai venit prin 
trecătoare, râse ea. 

— Ai ratat. Mai încearcă o dată să ghiceşti. 

— E costumul altuia. 

— Ai câştigat. Costumul l-am cumpărat cu bani gheaţă de 
la un funcţionar de la compania A. C. 

— Mare păcat că funcţionarii ăştia sunt atât de înguşti în 
umeri, îşi arătă ea mila. Dar nu mi-ai spus ce crezi de 
găteala mea. 

— Nu pot, îi răspunse el. Mi-ai luat piuitul. Am bătut prea 
îndelungă vreme pârtiile. Şi ştii, chestiile astea mă cam 
năucesc. Aproape că am uita că femeile mai au şi umeri şi 
braţe. Păţesc ca prietenul meu Shorty şi mâine dimineaţă 
când mă trezesc am să zic că n-a fost decât un vis. Ei, 
ultima dată când te-am văzut la Squaw Creek... 

— Acolo eram şi eu o squawl14! îl întrerupse ea. 

— Nu voiam să zic asta. Îmi aminteam că la Squaw Creek 
am descoperit că ai picioare. 

— Şi n-am să uit niciodată că tu mi le-ai salvat, îi replică 
ea. Şi de atunci tot vreau să te întâlnesc şi să-ţi mulţumesc. 

Smoke ridică din umeri. 

— Şi de asta te afli în seara asta aici. 

— Tu l-ai rugat pe colonel să mă invite? 

— Nu. Doamna Bowie. Eu am rugat-o pe ea să facă aşa fel 
ca să stau la masă cu tine. Acum profit şi eu de prilej. Toată 


lumea vorbeşte. Ascultă. Ai auzit de Mono Creek? 

— Da. 

— S-a dovedit că e foarte bogat. Loturile de acolo au fost 
evaluate la un milion şi chiar mai mult fiecare. Abia a fost 
împărţit în loturi. 

— Îmi aduc aminte de expediţia aceea nebună. 

— Ei bine, tot pârâul a fost împărţit în loturi până la ceruri, 
la fel ca şi toţi afluenții. Şi taman acum s-a aflat că lotul 
numărul trei, aflat mai jos de locul primei descoperiri n-a 
fost înregistrat oficial. Pârâul e atât de departe de Dawson 
încât împuternicitul a îngăduit un termen de şaizeci de zile 
de la descoperire până la înregistrare. 'Toate loturile 
celelalte au fost înregistrate în afară de cel cu numărul trei. 
Jaloanele au fost puse de Cyrus Johnson. Asta-i tot. Cyrus 
Johnson a dispărut şi în şase zile termenul pentru 
înregistrare expiră. Atunci cel care pune primul jaloanele 
acolo şi se întoarce primul la Dawson şi-l înregistrează e 
stăpân pe el. 

— Un milion de dolari! murmură Smoke. 

— Gilchrist, care are lotul următor, a făcut, la o singură 
tigaie de sol spălat, şase sute de dolari. A dat lovitura. lar 
lotul celălalt e şi mai bogat. Eu ştiu. 

— Dar cum de nu a aflat lumea? întrebă Smoke sceptic. 

— O să vină vremea să afle şi ceilalţi. S-a păstrat secretul 
timp îndelungat şi abia acum a fost dat totul în vileag. În 
următoarele douăzeci şi patru de ore, un atelaj bun de câini 
va fi la mare preţ. Acum trebuie să te retragi cât mai decent 
posibil, deîndată ce se termină masa. Am aranjat eu totul. O 
să vină un indian cu un mesaj pentru tine. Citeşte-l, prefă-te 
că îţi pare foarte rău, cere-ţi scuze şi şterge-o. 

— Eu... âăâ... nu prea pricep... 

— Fraierule, exclamă ea în şoaptă. În seara asta trebuie să 
te duci să pui mâna pe câini. Ştiu două atelaje. Cel al lui 
Hanson, cu şapte câini de Hudson, cere câte patru sute de 
dolari de fiecare. În seara asta e mult, dar mâine nu va mai 
fi la fel. Şi Sitka Charley are şi el opt câini arctici pe care 


cere trei mii cinci sute. Mâine o să-ţi râdă în nas dacă-i oferi 
cinci mii. Şi mai ai şi proprii tăi câini. Şi mai trebuie să 
cumperi câteva atelaje. Ştii ce ai de făcut în noaptea asta, 
ia-i pe cei mai buni. Şi câinii şi oamenii vor hotări soarta 
cursei. Sunt o sută zece mile şi va trebui să-i schimbi cât 
mai des. 

— Mda, vrei să mă bag în treaba asta, mormăi Smoke. 

— Dacă tu nu ai bani pentru câini, eu... 

Fata şovăi, dar înainte de a continua, Smoke interveni. 

— Pot să cumpăr câini. Dar nu ţi-e teamă că pare mai 
degrabă un joc de noroc? 

— După isprăvile tale la ruleta de la Elkhorn, îi replică ea, 
nu mi-e teamă că te temi. E o întrecere sportivă, dacă asta 
vrei să spui. O cursă pentru un milion de dolari, la 
concurenţă cu câţiva dintre cei mai afurisiţi conducători de 
câini şi prospectori din ţinut. Încă n-au intrat în cursă, dar 
mâine pe vremea asta vor fi, iar câinii vor costa încât abia 
cei mai bogaţi vor fi în stare să-i plătească. Big Olaf e în 
oraş. A venit luna trecută de la Circle City. E unul dintre cei 
mai grozavi conducători de câini din ţinut şi dacă participă 
şi el o să fie unul dintre cei mai primejdioşi concurenţi. Altul 
e Arizona Bill. De ani de zile transportă mărfuri şi poştă. 
Dacă participă şi el, toţi ochii vor fi pe el şi Big Olaf. 

— Şi tu vrei să mă bag şi eu în întrecerea asta ca un fel de 
cal de curse fără şanse şi să-i bat? 

— Exact. Şi asta are şi avantaje. Nimeni n-o să creadă că 
vei rezista la o treabă ca asta. Şi, la urma urmei, doar ştii, 
eşti socotit încă un fel de chekako. Încă n-ai stat aici să 
înduri toate cele patru anotimpuri. Nimeni n-o să te bage în 
seamă decât atunci când ai să ieşi în frunte pe ultimul 
parcurs. 

— Şi abia pe ultimul parcurs trebuie să arate tot ce poate 
calul de curse fără şanse? 

Ea dădu afirmativ din cap şi continuă cu convingere. 

— Nu uita, n-o să-mi iert niciodată păcăleala pe care ţi-am 
tras-o pe Squaw Creek, decât dacă câştigi cursa asta 


pentru lotul de pe Mono. Şi dacă există cineva care poate 
câştiga cursa asta sub nasul veteranilor, atunci tu eşti acela. 

Mai mult felul cum i-o spusese conta. Simţi cum i se 
încălzeşte inima, totul în el. Îi aruncă fără să vrea o privire 
iute, scrutătoare, gânditoare şi o clipă îi întâlni privirea 
neşovăielnică şi i se păru că citeşte în ochii ei ceva mult mai 
de valoare decât lotul pe care Cyrus Johnson n-a reuşit să-l 
înregistreze. 

— Bine, o fac, spuse el, am să câştig. 

Sclipirea de bucurie din ochii ei părea să promită o 
răsplată mult mai mare decât tot aurul lotului de pe Mono. 
Îi văzu mâna cum i se frământă în poală. La adăpostul feţei 
de masă, întinse mâna şi simţi strângerea puternică a 
degetelor ei de femeie care stârni un alt val de căldură în 
tot trupul lui. „Dar ce-o să zică Shorty”, îi trecu lui în chip 
ciudat prin minte, când îşi retrase mâna. Se uită aproape cu 
gelozie la chipurile lui von Schroeder şi Jones şi se întrebă 
dacă nu intuiseră şi ei ce femeie remarcabilă şi minunată 
era cea care stătea acum lângă el. Fu adus la realitate de 
vocea ei şi abia acum înţelese că fata vorbea de o bucată de 
vreme fără s-o audă. 

— Ştii, Arizona Bill e un indian alb, spunea ea. lar Big Olaf 
e unul din cei care înfruntă ursul, un rege al zăpezilor, un 
sălbatic nemaipomenit. Ţine la drum mai bine ca un indian, 
rezistă mai bine ca ei şi n-a cunoscut niciodată altă viaţă 
decât lumea gerului şi a pustietăţilor. 

— Despre cine vorbeşti? interveni căpitanul Consadine, 
aflat de cealaltă parte a mesei. 

— Despre Big Olaf, răspunse ea. Tocmai îi spuneam 
domnului Bellew ce minunat călător al pârtiilor e Olaf. 

— Ai dreptate, tună vocea căpitanului. Big Olaf e cel mai 
straşnic călător pe Yukon. Când e vorba de gonit prin 
zăpadă şi de mers pe gheţuri, pariez pe Olaf şi contra 
diavolului. El a adus poşta guvernamentală în 1895, după 
ce alţi doi curieri degeraseră pe Chillkoot şi al treilea se 
înecase în inundaţiile de la Treij de Mile. 


Smoke merse în pas de plimbare până la Mono Creek, 
ferindu-se să obosească câinii înainte de marea cursă. Se 
familiariză cu fiecare milă a drumului şi stabili unde se aflau 
locurile de schimbare a echipajelor. Atât de mulţi se 
înscriseseră la cursa asta încât cele o sută şi zece mile 
păreau a fi un continuu sat. De-a lungul drumului, erau 
peste tot locuri de schimbare a atelajelor. Von Schroeder 
intrase şi el în cursă doar de dragul sportului şi avea nu mai 
puţin de unsprezece atelaje de câini, câte un grup de câini 
la fiecare zece mile. Arizona Bill fusese nevoit să se 
mulţumească doar cu opt, Big Olaf avea numai şapte, pe 
măsura celor ale lui Smoke. Mai erau în competiţie încă 
vreo câteva zeci de oameni. Nu chiar în fiecare zi, nici 
măcar în nordul de aur, exista câte o cursă de câini, pentru 
un milion de dolari. Ţinutul fusese stors de câini şi preţul lor 
se dublase, se cvadruplase în, decursul acestei nebune 
aventuri. 

Lotul cu numărul trei de pe Mono Creek era la zece mile 
mai sus de vărsare. Pe celelalte o sută de mile, concurenţii 
urmau să alerge pe pieptul Yukonului îngheţat. Pe lotul cu 
numărul trei propriu zis se ridicaseră vreo cincizeci de 
corturi şi se îmbulzeau vreo trei sute de câini. Vechile 
jaloane înfipte cu şaizeci de zile mai înainte de Cyrus 
Johnson erau încă în picioare şi tot omul bântuise dincolo de 
hotarele lotului, fiindcă cursa cu câini avea să fie precedată 
de o cursă pe jos şi una cu obstacole. Fiecare trebuia să 
jaloneze lotul din nou şi asta însemna să plaseze doi piloni 
centrali şi patru la colţuri şi să traverseze de două ori 
pârâul, înainte de a o porni înapoi spre Dawson cu câinii. 

În plus, aveau să se ia măsuri ca să nu fie unii mai 
„vrednici”. Lotul era liber pentru jalonat abia când ceasul 
avea să bată miezul nopţii, vineri noapte şi nimeni nu putea 
înfige jaloanele înainte de momentul acela. Fusese 
hotărârea împuternicitului terenurilor aurifere de la 
Dawson şi căpitanul Consadine trimisese o trupă de poliţie 
călare pentru a asigura respectarea acestei hotărâri. Se 


iscaseră discuţii cu privire la diferenţa dintre ora solară şi 
ora poliţiei, dar Consadine hotărâse că valabilă era ora 
poliţiei, ba mai mult, că valabil era numai ceasul 
locotenentului Polock. 

Drumul pe Mono mergea de-a lungul albiei pârâului, era 
mai îngust de două picioare, semănând cu un şanţ, de-o 
parte şi de alta ridicându-se pereţi de zăpadă, cum ninsese 
luni de zile. Şi toată lumea se întreba cum va fi rezolvată 
problema a patruzeci şi ceva de sănii şi a trei sute de câini 
care urmau s-o pornească pe o pârtie atât de îngustă. 

— Hmm! Făcu Shorty. O să fie cea mai afurisită 
harababură care s-a văzut vreodată. Nu văd cum s-ar putea 
rezolva, Smoke, decât să-ţi croieşti cale prin forţă şi 
sudoare. Dacă pârâul ar fi fost gheaţă curată-curată, tot n- 
ar fi fost loc decât pentru o duzină de sănii una lângă alta. 
Uite acum îmi trece prin cap că o să cam fie păruială mare 
până când o să se înşire săniile una după alta. Şi dacă ne 
iese careva în cale, lasă-mă pe mine să mă joc de-a pumnii. 

Smoke îşi îndreptă umerii şi râse ca şi cum n-ar fi pus preţ 
pe sfaturile lui. 

— Nu, să nu te bagi! strigă tovarăşul său alarmat. 
Indiferent ce se întâmplă, să nu te bagi. Cu o încheietură 
zdrobită n-ai cum să stăpâneşti câinii pe o sută de mile şi 
asta o să se întâmple dacă-ţi propteşti pumnul în falca 
vreunuia. 

Smoke încuviinţă dând din cap. 

— Shorty, ai dreptate. N-am voie să risc din cauza asta. 

— Şi să nu uiţi, continuă Shorty, pe primele zece mile mă 
laşi pe mine să mă opintesc şi tu te cruţi frumos cât poţi mai 
mult. Te scot eu până la Yukon. După asta, treaba ta şi a 
câinilor. Ei, cam care crezi tu e planul lui Schroeder? Prima 
sanie îl aşteaptă la un sfert de milă în josul pârâului şi o să-l 
recunoască după o lanternă verde. Dar îl belim. Eu am să 
am o torţă cu flacăra roşie. 

Ziua fusese senină şi rece, dar, spre seară, o pătură de 
nori se formă şi acoperi faţa cerului, iar la venirea nopţii se 


lăsă beznă şi se mai încălzi, promițând ninsoare. 
Termometrul arăta cincisprezece grade sub zero şi iarna în 
Klondike, minus cincisprezece grade sub zero e o 
temperatură foarte ridicată. 

Cu câteva minute înainte de miezul nopţii, după ce-l lăsă 
pe Shorty cu câinii la cinci sute de iarzi mai în josul 
pârâului, Smoke se alătură concurenţilor de la lotul 
numărul trei. Erau patruzeci şi cinci de bărbaţi care 
aşteptau declanşarea cursei pentru cele o mie de mii pe 
care Cyrus Johnson le lăsase să zacă în nisipul îngheţat. 
Fiecare avea în mână şase jaloane, un mai imens de lemn şi 
erau îmbrăcaţi într-o parka, semănând a bluză din țesătură 
groasă de bumbac. 

Locotenentul Polock, înfofolit într-o haină din blană de urs, 
îşi privea ceasul la lumina unui foc. Mai era un minut până 
la miezul nopţii. 

— Fiţi gata, spuse el, ridicând un revolver în mâna 
dreaptă, în vreme ce urmărea braţul secundului. 

Patruzeci şi cinci de glugi erau date pe spate, patruzeci şi 
cinci de perechi de mâini aşteptau fără mănuşi, patruzeci şi 
cinci de perechi de mocasini stăteau încordate, înfipte în 
zăpada bătută. De asemenea, în zăpadă erau înfipte 
patruzeci şi cinci de jaloane şi tot atâtea maiuri stăteau 
gata ridicate în aer. 

Împuşcătura răsună, maiurile izbiră. Drepturile lui Cyrus 
Johnson asupra acestui milion de dolari expiraseră. 

Smoke înfipse jalonul şi porni în goană împreună cu alţi 
doisprezece în fruntea plutonului. La colţurile de hotar 
fuseseră aprinse focuri şi lângă fiecare stătea câte un 
poliţist, cu o listă în mână, verificând numele concurenţilor. 
Fiecare era obligat să-şi strige numele şi să-şi arate faţa. 
Nu se permitea înfigerea jaloanelor de către împuterniciţi, 
în vreme ce adevăratul concurent o pornise de-acum şi 
gonea pe pârtie la vale. 

La primul dintre colţuri, lângă jalonul lui Smoke şi-l înfipse 
şi Schroeder. În vreme ce-l băteau cu maiurile, din spate 


veniră alţii, îmbulzindu-se atât de râu încât se încurcau unul 
pe altul. Făcându-şi loc cu greu prin înghesuială, Smoke îşi 
strigă numele şi-l zări pe baron izbindu-se de un alt 
concurent venit în goană, alunecând şi fiind azvârlit în 
zăpadă. Dar Smoke nu mai aşteptă să vadă urmarea. Alţii o 
porniseră înaintea lui. La lumina focului care era pe stinse, 
fu sigur că vede silueta uriaşă a lui Big Olaf şi la colţul de 
sud el şi Smoke îşi înfipseră jaloanele unul lângă celălalt. 

Nu era treabă uşoară cursa preliminară cu obstacole. 
Perimetrul lotului totaliza aproape o milă, în cea mai mare 
parte pe teren accidentat, acoperit de zăpadă, un podiş 
numai dâmburi. În jurul lui Smoke nu vedeai decât oameni 
care se împiedicau şi cădeau şi de mai multe ori şi el se 
trezi aruncat înainte în patru labe. La un moment dat, Big 
Olaf căzu chiar în faţa lui pe neaşteptate, încât mai-mai să 
se prăvălească şi Smoke peste el. Jalonul de mijloc, pe 
latura de sus, era înfipt în malul pârâului, după care 
concurenţii îşi dădeau drumul la vale, traversând albia, 
pentru ca să se caţere apoi pe celălalt, mal. Aici, în vreme 
ce escalada malul, o mână îl apucă de gleznă şi-l trase 
înapoi. Era imposibil de distins, la lumina chioară a unui foc 
depărtat, cine fusese cel care-i jucase renghiul. Dar Arizona 
Bill, care păţise la fel, se ridică în picioare şi trânti un pumn 
în mutra nelegiuitului. În vreme ce se chinuia să se ridice în 
picioare Smoke văzu şi auzi ce se petrece, dar, înainte de a 
apuca să se opintească să urce din nou malul, se trezi şi el 
cu un pumn care-l lăsă pe jumătate năuc în zăpadă. Se 
ridică clătinându-se, dibui omul şi îşi făcu vânt să-i ardă una 
în bărbie, când îşi aminti de sfatul lui Shorty şi se stăpâni. 
În clipa următoare, izbit sub genunchi de un trup venind la 
vale se prăbuşi din nou. 

Era un mic aperitiv pentru ceea ce avea să urmeze când 
indivizii vor ajunge la sănii. De pe malul celălalt, oamenii 
veneau buluc şi se repezeau în grămadă. Dădeau buzna să 
urce malul în grupuri şi tot în grupuri erau târâţi la vale de 
tovarăşii lor la fel de nerăbdători. Se împărțeau pumni, din 


piepturile care abia mai gâfâiau ţâşneau blesteme, iar 
Smoke, amintindu-şi în mod ciudat chipul lui Joy Gastell, îşi 
mărturisi nădejdea că indivizii nu aveau de gând să se 
folosească şi de maiuri. Îmbrâncit, călcat în picioare, 
căutând nebuneşte în zăpadă jaloanele pierdute, în cele din 
urmă se strecură din vălmăşag şi atacă malul mai departe. 
Şi alţii făceau acelaşi lucru şi aşa i-a fost norocul să i-o ia 
mulţi înainte în cursa pentru colţul de nord-vest. 

Când ajunse la cel de-al patrulea colţ, se trezi zburând cu 
capul înainte şi în cădere îşi pierdu jalonul care-i mai 
rămăsese de bătut. Cinci minute întregi bâjbâi prin 
întuneric înainte de a reuşi să-l găsească şi, în vremea asta, 
o mulţime de concurenţi, abia răsuflând, trecură înainte. De 
la acest ultim colţ până la pârâu începu să-i întreacă pe cei 
pentru care goana asta de o milă întreagă fusese prea mult. 
În albia râului izbucnise iadul de pe lume. Vreo duzină de 
sănii erau claie peste grămadă, răsturnate şi în încăierarea 
asta erau antrenați vreo sută de câini. Printre ei se zbăteau 
oamenii, trăgând de animalele care se încurcaseră în 
hamuri lovindu-le cu ciomege. 

Coborând în salturi malul, dincolo de trecătoarea blocată, 
Smoke ajunse la pârtia bătătorită bine şi începu să 
înainteze iute. Aici, în refugii cu zăpada bătută, lângă 
pârtie, aşteptau săniile şi oamenii să apară concurenţii din 
urmă. Din spate, se auzi hămăitul câinilor porniţi în goană şi 
Smoke abia avu vreme să se arunce în zăpada adâncă. O 
sanie fulgeră pe lângă el şi reuşi să-l recunoască pe cel care 
stătea în genunchi şi urla nebuneşte. Abia trecuse de el 
când sania se opri cu un trosnet şi se auzi hărmălaie de 
încăierare. Câinii unei sănii care aştepta într-un adăpost pe 
margine, când văzură cealaltă sanie că trece pe lângă ei, se 
smuciră din mâinile celui care-i supraveghea şi se repeziră 
la ceilalţi. 

Smoke se aruncă înainte şi trecu pe lângă încăierare. 
Zărea înainte lanterna verde a lui von Schroeder şi, chiar 
mai jos de ea, torţa roşie care indica propriul său atelaj. Doi 


oameni cu nişte ciomege scurte stăteau între sanie şi pârtie 
şi păzeau câinii lui von Schroeder. 

— Haide Smoke, haide, Smoke! îl auzea el pe Shorty 
strigând îngrijorat. 

— Vin! îngăimă el gâfâind. 

În jurul acelei făclii roşii văzu că zăpada fusese răscolită şi 
bătătorită şi, după cum sufla tovarăşul lui, Smoke îşi dădu 
seama că avusese loc o bătălie şi acolo. Se îndreptă 
clătinându-se spre sanie şi în clipa în care se prăbuşi pe ea, 
Shorty pocni din bici şi urlă: 

— La drum, diavolilor, la drum! 

Câinii se opintiră în pieptare şi sania ţâşni înainte cu o 
smucitură. Erau nişte animale mari, atelajul cu dulăi de 
Hudson, câini de prima mână, aparţinând lui Hanson şi pe 
aceştia îi alesese Smoke pentru prima etapă, care însemna 
parcursul de zece mile de pe Mono, drumul greu pe 
scurtătura de la întinsură gurii de vărsare şi primele zece 
mile de pe pârtia Yukonului. 

— Câţi sunt înainte? întrebă el. 

— 'Ţine-ţi gura şi cruţă-ţi plămânii îi răspunse Shorty. Hei! 
Bestiilor. Trageţi, trageţi cu suflet! 

Shorty alergă în urma saniei, ţinându-se de o funie scurtă. 
Smoke nu-l vedea, cum nu vedea nici sania pe care zăcea 
întins cât era de lung. Focurile rămăseseră în urmă şi 
goneau cât de tare erau în stare să fugă câinii printr-un zid 
de beznă. Bezna părea aproape lipicioasă, într-atât de mult 
căpătase consistenţa unei materii. 

Smoke simţi cum sania merge numai într-o singură tălpică, 
luând o curbă invizibilă şi din faţă se auzi hămăitul câinilor 
şi înjurăturile oamenilor. Mai apoi momentul acesta a primit 
numele de coliziunea Barnes-Sloucum. Echipajele celor doi 
se ciocniseră, mai întâi şi apoi, peste ei, în plină viteză, 
dădură buzna şi cei şapte dulăi mari ai lui Smoke. În 
atmosfera încordată din acea noapte, de pe pârâul Mono, 
fiecare din aceşti câini, de fapt nişte lupi nici pe jumătate 
domesticiţi, se încăierară nebuneşte. Cum în Klondike câinii 


nu sunt conduşi din frâie, nu pot fi opriţi decât prin voce, 
aşa încât nu era chip să se pună capăt balamucului acestei 
încăierări care se desfăşura între malurile înguste ale 
pârâului. Din spate, sanie după sanie se arunca în 
învălmăşag. Unii, care reuşiseră aproape să-şi descâlcească 
atelajul din acel talmeş-balmeş, erau copleşiţi de noua 
avalanşă de câini - toţi bine hrăniţi, odihniţi şi numai buni 
să se ia la harţă. 

— Nu-i scăpare decât dacă dobori tot ce-ţi iese în cale, 
tragi de sanie afară şi-ţi croieşti drum cu forţa! urlă Shorty 
în urechea tovarăşului său. Dar ai grijă de încheieturi! 
Scoate tu câinii şi lasă-mă pe mine să mă descurc cu 
pumnii. 

Smoke nu şi-a adus bine aminte niciodată ce s-a întâmplat 
în următoarea jumătate de oră. În cele din urmă, ieşi frânt, 
luptându-se să-şi tragă sufletul, cu falca umflată de un 
pumn, umărul îl cam durea de la o lovitură de ciomag, pe 
un picior, unde-şi băgase colții o javră sângele curgea 
şiroaie iar amândouă mânecile hainei erau zdrenţe. Ca în 
vis, în vreme ce hărmălaia luptei se auzea în urmă, îl ajută 
pe Shorty să înhame câinii. Unuia, care era pe moarte, îi 
tăiară chinga şi-l scoaseră afară şi pe întunericul acela se 
chinuiră să cârpească hamul rupt. 

— Acum întinde-te, încearcă să-ţi tragi sufletul şi să-ţi 
revii, îi porunci Shorty. 

Şi din nou câinii se puseră pe goană, prin mijlocul beznei, 
pe Mono la vale, fără să dea o clipă semne de oboseală, apoi 
peste întinsură de la vărsare şi intrară pe pârtia Yukonului. 
La întretăierea cu pârtia principală de pe râu, cineva 
aprinsese un foc şi aici îşi luă la revedere şi Shorty. Şi pe 
când sania ţâşnea în urma câinilor care zburau, la lumina 
acelui foc, avu Smoke o altă viziune de neuitat a nordului: 
Shorty, cu un ochi vânăt umflat şi închis, monturile pumnilor 
zdrelite şi zdrobite, cu un braţ sfâşiat de colţi de câine de 
pe care curgea un şuvoi neostoit de sânge, clătinându-se şi 


cufundându-se în zăpada afânată, urla, transmiţându-i 
tovarăşului său încurajările de despărţire. 

— Câţi sunt înainte? întrebă Smoke în momentul în care-şi 
abandonă sania cu dulăii din Hudson şi se arunca pe cea 
care-l aştepta, la prima staţie de schimb. 

— Am numărat unsprezece, îi strigă omul din urmă, 
pentru că el o şi pornise, după câinii care se aruncaseră 
înainte, la drum. 

Trebuiau să-l poarte cincisprezece mile, până la următorul 
popas, când avea să ajungă la gura de vărsare a râului 
White. Acum avea nouă câini la sanie, dar era cel mai 
nevolnic atelaj. Etapa de douăzeci şi cinci de mile de la râul 
White la Şaij' de Mile o împărţise în două, din cauza talmeş- 
balmeşului de gheţuri şi acolo, fuseseră postate două dintre 
cele mai zdravene, mai bune echipaje. 

Stătea întins pe sanie, cu faţa în jos, ţinându-se cu 
amândouă mâinile. Ori de câte ori câinii dădeau semne că 
vor să slăbească din vigoarea goanei, se ridica în genunchi 
şi, urlând şi îndemnându-i, abia ţinându-se cu o mână, îi 
lovea la întâmplare cu biciul. Aşa nevolnic cum era atelajul 
lui, reuşi să depăşească alte două până la râul White. Aici, 
în momentul îngheţului, buluceala gheţurilor formaseră un 
fel de zăgaz, îngăduind apei libere din spatele digului să 
îngheţe formând, o întinsură netedă de vreo jumătate de 
milă. Această porţiune bună îngăduia concurenţilor să-şi 
schimbe din fugă săniile şi, pe tot parcursul traseului, ei îşi 
fixaseră popasurile de schimb înaintea unor astfel de 
îngrămădiri de gheţuri. 

După ce trecu stăvilarul de gheaţă Smoke ieşi în goană la 
întinsoare şi începu să strige tare: 

— Billy! Billy! 

Billy îl auzi şi-i răspunse şi la lumina numeroaselor focuri 
aprinse pe gheaţă, Smoke văzu o sanie ţâşnind dintr-o 
coastă a pârtiei şi venind lângă el. Avea câini odihniţi şi 
începea să-l depăşească. Când săniile se apropiară, Smoke 
sări în cealaltă şi, prompt, Billy se rostogoli jos. 


— Unde-i Big Olaf? urlă Smoke. 

— În frunte, îi răspunse vocea lui Billy. 

Focurile rămaseră în urmă şi Smoke gonea din nou prin 
marea aceea de beznă. Peste zăgazurile de gheaţă ale 
acestei etape, unde drumul trecea printr-un haos de sloiuri 
ieşite în afară, Smoke cobori de pe buza din faţă a saniei şi 
începu să trudească din greu, ţinându-se de o frânghie, în 
urma atelajului de câini şi reuşi astfel să mai depăşească 
încă trei sănii. Mereu se întâmplă câte un accident şi auzea 
oameni care se chinuiau să scoată câinii din curele şi să 
repare hamurile. 

Printre barierele de gheaţă ale următoarei etape, mai 
scurte, până la Şaij' de Mile mai trecu pe lângă două 
echipaje. Şi, ca să ştie şi el într-adevăr ce păţiseră ceilalţi, 
unul din câinii lui îşi scrânti o labă, nu mai era în stare să 
ţină pasul cu ceilalţi şi se târa în hamuri. Furioşi, cei de 
alături săriră cu colții la el şi Smoke fu nevoit să se repeadă 
la ei cu coada grea a biciuştii. În vreme ce tăia legăturile 
animalului rănit ca să-l dea de-o parte, auzi din urmă 
hămăiala unor câini şi o voce cunoscută. Era von Schroeder. 
Smoke urlă, prevenindu-l pentru a-l împiedica să se 
izbească de el, iar baronul, îndemnându-şi animalele s-o ia 
la stânga şi mânuind prăjina de sanie, trecu pe alături la 
vreo douăsprezece paşi. Cu toate astea, bezna era atât de 
chioară încât Smoke îl auzi trecând, dar de văzut nu-l văzu. 

Pe întinsura netedă de gheaţă din apropiere de factoria de 
la Şaij' de Mile, Smoke mai ajunse din urmă două sănii. 
Tocmai schimbaseră echipajele şi vreme de cinci minute, 
toţi trei goniră umăr la umăr, fiecare dintre conducători în 
genunchi repezind cu generozitate biciul şi urletele asupra 
câinilor înnebuniţi. Smoke studiase sectorul acesta de drum 
şi acum, la lumina a numeroase focuri, zări silueta abia 
conturată a unui pin înalt de pe mal. Dincolo de acest pin 
venea nu numai din nou bezna, ci se întrerupea brusc şi 
întinsură. Ştia că acolo pârtia se îngusta, îngăduind doar 
trecerea unei singure sănii. Aplecându-se mult înainte, 


prinse de capătul hamurilor şi se trase cu sania care sălta 
până ajunse la câinele rotaş. Apucă animalul de picioarele 
de dinapoi şi-l răsturnă. Câinele, cu un mârâit plin de furie, 
încercă să-l sfâşie cu colții, dar fu tras înainte de ceilalţi 
câini din atelaj. Corpul celui doborât se dovedi a fi o frână 
bună şi celelalte doua echipaje, care fuseseră până atunci 
alături, ţâşniră înainte în beznă, îndreptându-se spre 
gâtuitură. 

Smoke auzi trosnetul şi urletele coliziunii, dădu drumul 
rotaşului, sări şi apucă prăjina de sanie şi-şi îndemnă câinii 
spre dreapta, prin zăpada afânată, unde animalele se 
opinteau îngropate în zăpadă până la gât. A fost o muncă 
disperată, dar reuşi să treacă de cele două sănii încurcate şi 
ieşi din nou la pârtia bătătorită. 

La popasul de la Şaij' de Mile, Smoke postase al doilea 
atelaj de câini mai nevolnici şi, deşi drumul era bun, el 
reduse parcursul la numai cincisprezece mile. Urmau alte 
două atelaje care să-l ducă până la Dawson şi apoi până la 
biroul de înregistrare a terenurilor aurifere şi pentru 
aceste porţiuni Smoke îşi alese două echipaje cu cei mai 
buni câini. Însuşi Sitka Charley îl aştepta cu cei opt câini 
polari care să-l poarte pe Smoke în zbor de-a lungul celor 
opt mile, iar apoi pentru finiş, o etapă de cincisprezece 
mile, îl aştepta propriul său atelaj, câinii cu care fusese 
toată iarna şi cu care făcuse expediţia în căutarea Lacului 
Surprise. 

Cei doi pe care-i lăsase încurcaţi la Şaij' de Mile nu reuşiră 
să-l mai ajungă, dar, pe de altă parte, nici el nu reuşi să 
întreacă cele trei sănii care erau înaintea lui. Animalele lui 
trăgeau din toată inima, deşi le cam lipsea vâna şi iuţeala şi 
nu era nevoie să-i îndemne prea mult pentru a se opinti din 
răsputeri. Lui Smoke nu-i mai rămăsese nimic de făcut 
decât să stea întins cu faţa în jos şi să se ţină bine. Din când 
în când ieşea din beznă, în lumina aruncată de vreun foc 
întețit, surprindea dintr-o sclipire câţiva oameni înfofoliţi în 
blănuri, stând lângă atelajele cu câini înhămaţi şi aşteptând, 


pentru a se arunca din nou în beznă. Gonea milă după milă, 
în urechi doar cu scrâşnetul tălpilor saniei. Aproape 
instinctiv îşi alegea locul nimerit când sania zvâcnea 
înainte, sau se sălta pe jumătate în sus, sau derapa din 
cauza smuciturilor, a lunecării laterale sau la câte un cot. 

Când ajunse să-şi schimbe animalele ostenite cu cei opt 
câini polari odihniţi, tocmai începea să se crape de ziuă. 
Deşi mai uşori decât dulăii de Hudson, câinii polari erau mai 
iuți şi goneau cu uşurinţa şi rezistenţa lupilor adevăraţi. 
Sitka Charley îi strigă din urmă ordinea concurenţilor aflaţi 
în faţă. Big Olaf era primul, Arizona Bill al doilea şi von 
Schroeder al treilea. Erau cei trei oameni socotiți a fi cei 
mai buni din tot ţinutul. De fapt înainte de a părăsi 
Dawsonul, pariurile cu cea mai mare popularitate îi 
aşezaseră exact în această ordine. În vreme ce ei concurau 
pentru un milion, cel puţin altă jumătate de milion fusese 
pusă la bătaie de cei care mizaseră pe rezultatul acestei 
competiţii. Nimeni nu pariase pe Smoke, care, în ciuda 
celor câteva isprăvi cunoscute, era încă socotit un chekako 
şi mai avea multe de învăţat. 

Cum se făcuse mai multă lumină, Smoke desluşi o sanie 
înainte şi în jumătate de oră, câinele lui înaintaş era în 
coada ei. Abia când omul din cealaltă sanie întoarse capul şi 
se salutară, Smoke îl recunoscu pe Arizona Bill. Se vedea că 
von Schroeder îl întrecuse. Pârtia era o panglică bine 
bătătorită, dar îngustă, între malurile de zăpadă afânată şi 
încă jumătate de oră Smoke fu nevoit să meargă în urmă. 
Apoi depăşiră o barieră de gheaţă şi ajunseră la o întinsura 
netedă unde erau nişte sânii de schimb şi zăpada fusese 
bătătorită pe o suprafaţă mare. Ridicându-se în genunchi, 
învârtind biciul deasupra capului şi urlând, Smoke îşi 
îndemnă câinii şi ajunse să gonească piept la piept cu 
Arizona Bill, apoi i-o luă înainte. 

Bill începu să piardă teren foarte încet, iar când se zări 
ultimul popas de schimbare a săniilor, acesta rămăsese cu o 
jumătate bună de milă în urmă. În faţă, aproape unul de 


altul, goneau Big Olaf şi von Schroeder. Din nou Smoke se 
ridică în genunchi şi-şi îmboldi câinii osteniţi făcându-i să se 
arunce într-o goană cum numai un om care ştie să conducă 
din instinct câinii o poate scoate de la ei. Se apropie mult de 
sania lui von Schroeder şi în acesta ordine dădură năvală 
cele trei sănii pe întinsură netedă de după un zăgaz de 
sloiuri unde aşteptau o mulţime de oameni şi câini. 
Dawsonul se afla la numai cincisprezece mile mai departe. 

Von Schroeder, care schimbase echipajele tot la zece mile, 
făcuse schimbul cu cinci mile înainte şi avea să-l facă pe 
următorul cinci mile mai departe. Aşa că el continuă să 
gonească, menţinându-şi fugarii în plină viteză. Big Olaf şi 
Smoke făcură schimbul din fugă şi câinii odihniţi îndată 
recâştigară ceea ce pierduseră în favoarea baronului. Big 
Olaf trecu pe lângă el şi Smoke îl urmă pe pârtia îngustă. 

„Bine, dar încă nu destul de bine”, îl parafrază el pe 
Spencer pentru uzul propriu. 

De von Schroeder, aflat acum în urmă, nu se mai temea, 
înainte îl avea pe cel mai straşnic conducător de câini din 
tot ţinutul. Părea imposibil să-l depăşească şi pe acesta. De 
nenumărate ori Smoke îşi îndemnă înaintaşul să se apropie 
de sania celuilalt, dar de fiecare dată Big Olaf mai găsea un 
dram de putere şi se ţinu la distanţă, în cele din urmă, 
Smoke se mulţumi să păstreze acelaşi ritm şi să se ţină scai 
de el. Cursa nu era terminată decât atunci când unul din ei 
avea s-o câştige şi pe următoarele cincisprezece mile multe 
se puteau întâmpla. 

Şi cu trei mile înainte de Dawson se întâmplă ceva. Spre 
surprinderea lui Smoke, Big Olaf se ridică în genunchi şi cu 
blesteme şi cu şfichiul biciului începu să stoarcă ultimele 
drame de putere din bietele animale. Era un sprint care ar 
fi trebuit păstrat pentru ultima sută de iarzi şi nu cu trei 
mile înainte de finiş. Deşi însemna să-ţi omori câinii, Smoke 
procedă şi el la fel. Ceata lui de câini era superbă. Nu erau 
pe Yukon câini care să muncească mai mult şi să se menţină 
într-o formă mai bună, în plus, Smoke trudise cu ei, 


mâncase şi dormise laolaltă cu ei, cunoştea fiecare animal 
în parte ştia cum să ajungă mai uşor la mintea lui şi să 
scoată de acolo ultima picătură de voinţă. 

Urcară un zăgaz mic de sloiuri şi ajunseră pe întinsura 
netedă. Big Olaf era la numai cincizeci de picioare înainte. 
Dintr-o parte a pârtiei ţâşni o sanie şi veni în goană spre el 
şi Smoke înţelese acum sprintul acela cumplit al lui Big Olaf. 
Încercase să câştige avantaj pentru schimbarea atelajelor. 
Echipajul acesta de animale odihnite, care să-l repeadă pe 
ultima etapă, fusese o mică surpriză de-a lui. Nici cei mai 
înfocaţi sprijinitori ai lui nu ştiau de asta. 

În timpul schimbării saniei, Smoke se strădui cu disperare 
să-l întreacă. Îndemnându-şi din răsputeri câinii, aceştia 
înghiţiră cele cincizeci de picioare care-i despărţeau. 
Urlând şi punându-se cu biciul pe animale, se apropie de 
sania celuilalt până când fruntaşul lui ajunse lângă rotaşul 
lui Big Olaf. De cealaltă parte, era sania de schimb, gonind 
alături. La viteza aceea, Big Olaf nu îndrăznea să sară în 
cealaltă. Dacă nimerea alături şi cădea, Smoke avea să fie 
în frunte şi el pierdea cursa. 

Big Olaf încercă să ţâşnească înainte şi-şi îndemnă câinii 
făcându-i să se opintească straşnic în hamuri, dar înaintaşul 
lui Smoke gonea tot alături de rotaşul lui Olaf. Jumătate de 
milă, cele trei sănii au gonit val-vârtej, alături una de alta. 
Dar întinsura aceea netedă se cam termina şi Big Olaf riscă. 
Când cele două sănii lunecară una spre alta, sări şi deîndată 
ce nimeri pe cealaltă, el şi era în genunchi, îndemnând cu 
strigăte şi cu biciul atelajul proaspăt. Întinsura se îngustă 
spre pârtie şi Big Olaf ţâşni cu câinii lui înainte, prinse 
pârtia cu numai un iard înaintea lui Smoke. 

„Omul nu e cu adevărat învins decât la urmă”, îşi spuse 
Smoke şi indiferent cât de bine îşi conducea câinii, Big Olaf 
nu reuşi să se scuture de el. Niciunul dintre cetele lui de 
câini din noaptea aceea n-ar fi rezistat la goana aceea 
ucigătoare, ţinând piept unui atelaj de animale odihnite, 
niciunul în afară de acela pe care-l avea acum. Cu toate 


astea, goana era ucigătoare şi când începură să facă cotul 
spre Klondike City, simţi cum vigoarea animalelor lui începe 
să se topească. Aproape pe nesimţite, rămâneau în urmă şi 
pas cu pas Big Olaf se îndepărta până când ajunse să fie cu 
vreo zece iarzi înainte. 

Din pieptul mulţimii din Klondike City, care se îmbulzea pe 
gheaţă, ţâşniră urale. Aici râul Klondike se vărsa în Yukon şi 
jumătate de milă mai departe, râul Klondike, pe malul de 
nord, se ridica oraşul Dawson. O explozie şi mai nebunească 
de urale izbucni deodată şi Smoke surprinse cu coada 
ochiului o sanie care ţâşni dintr-o parte a pârtiei spre el. 
Recunoscu îndată minunatele animale înhămate la atelaj. 
Erau ale lui Joy Gastell. Şi-i mâna chiar Joy Gastell în 
persoană. Gluga de la parka ei din blăniţă de veveriţă zăcea 
aruncată pe spate, dezvăluindu-i ovalul de camee al feţei, 
subliniat şi de părul bogat, îşi aruncase şi mănuşile şi, într- 
una din mâinile goale strângea biciul, iar cu cealaltă se 
ţinea de sanie. 

— Sări! îi strigă ea când înaintaşul ei începu să mârâie la 
cel al lui Smoke. 

Smoke se prăvăli pe sanie, în spatele ei. Sania se clătină 
periculos din cauza şocului corpului său, dar fata se şi 
ridicase în genunchi şi învârtea biciul. 

— Mână! Hai! Valea, valea! ţipa ea, iar câinii începură să 
hămăie şi să latre din cauza efortului şi dorinţei de a-l 
ajunge pe Big Olaf. 

Şi atunci, când înaintaşul lui atinse coada saniei de 
dinainte şi pas cu pas ajungea pe aceeaşi linie, imensa 
mulţime de pe malul de la Dawson înnebuni cu totul. Şi se 
adunase popor de oameni, fiindcă toţi îşi părăsiseră 
uneltele pe toate concesiunile de pe pâraie şi veniseră să 
vadă rezultatul cursei şi apropiatul sfârşit al goanei pe o 
sută şi zece mile îngăduia orice nebunie. 

— Când ajungem în frunte, eu mă arunc jos! îi strigă Joy 
peste umăr. 

Smoke încercă să protesteze. 


— Şi fii atent la curba aceea foarte strânsă la jumătatea 
pantei malului, îl preveni ea. 

Cele două sănii goneau una lângă alta, câine lângă câine, 
la şase paşi distanţă. Big Olaf, folosindu-şi din plin glasul şi 
biciul, reuşi să se mai menţină în acelaşi ritm un minut, 
apoi, încet, încet, inci cu inci, înaintaşul saniei lui Joy începu 
să-l depăşească pe celălalt. 

— Fii gata! îi strigă ea lui Smoke. Într-un minut te las. Ia 
biciul. 

Şi chiar în clipa în care întindea mâna să apuce biciul, 
auziră urletul de avertizare al lui Olaf, dar prea târziu. 
Înaintaşul lui Olaf, turbat că era depăşit, se răsucise să se 
arunce la celălalt. Colţii lui se înfipseră în coasta 
înaintaşului lui Joy. Cele două cete de câini se repeziră una 
la beregata celeilalte. Săniile veniră peste bestiile 
încăierate şi se răsturnară. Smoke se chinui să se ridice în 
picioare şi încercă s-o salte şi pe Joy. Dar ea îi dădu un 
brânci şi-i strigă: 

— Du-te! Du-te! 

Big Olaf gonea pe jos, cu vreo cincizeci de paşi înainte, 
hotărât să încheie cursa, Smoke se supuse şi când ajunseră 
la poalele malului pe care se afla oraşul Dawson, era pe 
urmele celuilalt, dar la deal, pe panta malului. Big Olaf se 
opinti urieşeşte, întrecându-l cu vreo duzină de paşi. 

La cinci cvartale în josul străzii principale se afla biroul de 
înregistrare a concesiunilor aurifere. Strada gemea de 
lume, care parcă aştepta să vadă desfăşurarea unei parăzi. 
De data asta, Smoke îl ajunse pe uriaşul său rival numai cu 
multă greutate şi chiar şi atunci nu izbuti să-l întreacă nici 
cu un pas. Goneau cot la cot, prin culoarul îngust dintre 
zidul neîntrerupt al mulţimii care izbucnise în urale. Când 
unul, când celălalt, numai cu un enorm efort, izbutea să 
câştige câţiva inci, doar pentru a-i pierde imediat. 

Dacă pentru câini goana aceea fusese dărâmătoare, cea 
de acum nu era mai puţin ucigătoare. Dar cursa era pentru 
un milion de dolari şi pentru a câştiga cea mai mare cinste 


în ţinutul Yukonului. Singurul gând în afară de cel al cursei 
care-i trecu prin minte lui Smoke pe această ultimă etapă 
nebunească era legat de uimirea de a vedea că existau 
atâţia oameni pe Klondike. Până atunci nu-i întâlnise 
niciodată pe toţi strânşi laolaltă. 

Simţi cum, fără să poată face ceva, rămânea în urmă şi Big 
Olaf, ţâşni cu paşi mari în frunte. Lui Smoke i se păru că 
inima are să-i plesnească, iar picioarele parcă nici nu mai 
erau ale lui. Ştia doar că, sărmanele, goneau sub el, dar nu- 
şi dădea seama cum de reuşea să le facă să se mişte atât de 
nebuneşte şi nici cum izbutise să le mai transmită voinţă şi 
să le silească să-l poarte până când ajunse din nou cot la cot 
cu concurentul său. 

Dinaintea lor se ivi uşa deschisă a biroului de înregistrare. 
Amândoi ţâşniră într-un zadarnic sprint final. Niciunul nu 
reuşi să-l depăşească pe celălalt, atinseră uşa cot la cot, se 
izbiră violent unul de altul şi se prăbuşiră cu capul înainte 
pe podeaua biroului. 

Se săltară în capul oaselor, dar erau prea sfârşiţi ca să se 
mai ridice în picioare. Big Olaf, cu sudoarea curgându-i 
şiroaie pe el, gâfâia chinuitor, bătu aerul cu braţele şi 
încercă zadarnic să scoată o vorbă. Atunci întinse brusc 
mâna adversarului său, gest cât se poate de elocvent. 
Smoke întinse şi el mâna şi-o strânseră. 

— Amândoi odată! îl auzi Smoke pe împuternicit spunând; 
dar numai ca prin vis şi vocea se auzea foarte slab şi de 
foarte departe. Tot ce pot să spun e că aţi câştigat amândoi. 
Trebuie să va împărţiţi concesiunea. Sunteţi asociaţi. 

Îşi strânseră mâinile, pompând cu ele în sus şi-n jos în 
semn de ratificare a acestei hotărâri. Big Olaf dădea din cap 
cu violenţă şi se chinuia să zică ceva. În cele din urmă reuşi 
să îngaime: 

— Afurisit chekako! exclamă el cu admiraţie. Nu ştiu cum 
ai izbutit, dar ai izbutit! 

Afară, mulţimea se îmbulzea zgomotoasă, în vreme ce 
biroul gemea de lume. Smoke şi Big Olaf încercară să se 


salte şi se ajutară unul pe celălalt. Smoke simţi că nu-l prea 
ţineau picioarele şi făcu câţiva paşi ca un om beat. Big Olaf 
se îndreptă şovăind spre el. 

— Îmi pare rău că dulăii mei s-au repezit la ai dumitale. 

— Nu era nimic de făcut, îi răspunse Smoke gâfâind. 'Te- 
am auzit când ai strigat, prevenindu-mă. 

— Dar, ia ascultă, continuă Big Olaf cu o lucire în ochi. Fata 
aia - afurisit de minunată fată, aşa-i! 

— Afurisit de minunată! fu de acord şi Smoke. 

MĂRUNŢELUL.. 

— Tare aş fi vrut să nu te văd atât de îndărătnic când îţi 
pui ceva în cap, mormăi Shorty. Mie de ghețarul acela mi-e 
a' dracului de teamă. Nimeni n-ar trebui să se avânte într- 
acolo de unul singur. 

Smoke râse înveselit şi-şi plimbă privirea în sus, pe faţa 
strălucitoare a ghețarului destul de mic ce închidea gura 
văii. 

— De-acum suntem în august şi de două luni zilele sunt tot 
mai scurte, rezumă el situaţia. Tu te pricepi la cuarţ, eu nu. 
Eu pot căra însă mâncarea, în vreme ce tu te ţii de filonul 
principal. Salutare. Mâine seară sunt înapoi. 

Se întoarse şi porni la drum. 

— Da' am eu aşa o presimţire că o să se întâmple ceva, îi 
strigă Shorty din urmă încercând să-l convingă. 

Dar, în loc de răspuns, Smoke râse batjocoritor. Ţinu 
drumul pe firul acelei mici văi, în jos, din când în când îşi 
ştergea fruntea de sudoare, în vreme ce sub tălpi strivea 
vreji de zmeură de munte şi ferigi delicate, ce creşteau 
alături de petice de gheaţă rămasă în locurile mai ferite de 
soare. 

La începutul primăverii, el şi Shorty urcaseră pe râul 
Stewart şi trecuseră prin uluitorul haos din regiunea în 
care se afla Lacul Surprise. Şi pierduseră zadarnic, 
rătăcind de colo-colo, toată primăvară şi jumătate de vară şi 
tocmai când erau pe cale să se întoarcă dădură cu ochii de 
înşelătoarea întindere de apă, al cărei fund era pavat cu aur 


şi ademenise şi păcălise o generaţie întreagă de mineri. 
După ce-şi făcură tabăra în vechea cabană pe care o 
descoperise Smoke cu prilejul celeilalte vizite, aflară trei 
lucruri: mai întâi că pepitele mari căptuşeau din gros fundul 
lacului, apoi că pentru a recupera aurul se puteau face 
scufundări doar în zonele cu apă mică, numai că 
temperatura apei era ucigătoare şi în al treilea rând că 
lucrările de drenare a lacului erau copleşitoare, peste 
puterile a doi oameni, în scurta jumătate a atât de scurtei 
veri care rămăsese. Totuşi, nedezarmând, ghicind după 
suprafaţa neşlefuită a pepitelor că acestea nu fuseseră 
minate de apa prea departe de locul de origine, se apucară 
amândoi să caute filonul principal. Traversaseră ghețarul 
cel mare care domina ameninţător de pe buza de sud a 
munţilor şi se afundară amândoi în încâlcitura labirinturilor 
de pe viroagele şi canioanele aflate de cealaltă parte care, 
pe vremuri, în acele mai ciudate chipuri, nefireşti pentru un 
munte, se vărsau în lac. 

Valea pe care cobora Smoke se lărgea treptat, cum e 
normal pentru oricare vale, dar la capătul de jos se 
strângea deodată între pereţi înalţi prăpăstioşi de stâncă şi 
era barată brusc de un alt perete transversal. La baza 
acestuia într-un haos de pietre sfărâmate, pârâul dispărea 
cu totul, croindu-şi fără îndoială drum pe sub pământ. După 
ce se caţără pe peretele transversal, de sus, de pe creastă, 
Smoke văzu lacul apărând sub el. Spre deosebire de toate 
celelalte lacuri de munte pe care le văzuse, acesta nu era 
albastru. Verdele smarald intens trăda faptul că lacul nu era 
prea adânc. Şi tocmai această mică adâncime făcea posibilă 
drenarea lui. De jur împrejur se ridica o învălmăşeală de 
munţi cu crestele rănite adânc de ghețari, având înfăţişări 
groteşti şi grupaţi în chip ciudat. Totul era un talmeş- 
balmeş aiurit - un fel de coşmar de Dore. Priveliştea era 
atât de fantastică, nefirească, încât lui Smoke i se păru a fi 
mai degrabă peisajul cosmic creat în glumă, decât o 
întindere cu cap şi coadă de pe suprafaţa pământului. În 


canioane dăinuiau o mulţime de ghețari, mulţi dintre ei 
destul de mărunți şi tocmai când privea, unul dintre 
ghețarii mai mari de pe malul de nord se surpă, 
prăbuşindu-se în mijlocul unei explozii de trosnete şi jeturi 
de apă aruncate în sus. De cealaltă parte a lacului, ce părea 
la mai puţin de jumătate de milă - dar, după cum ştia ei 
bine, la cinci mile distanţă - se vedeau pâlcul de molizi şi 
cabana. Se mai uită o dată ca să se convingă şi văzu că pe 
coşul ei fără putinţă de îndoială, se ridica un fir de fum. 
Cineva îi surprinsese taman când descoperiseră Lacul 
Surprise, îşi spuse el în concluzie şi se întoarse să urce 
peretele dinspre sud. 

De pe creasta acestuia, cobori într-o văioagă, acoperită cu 
flori şi parcă adormită de băzâăitul albinelor. Valea arăta aşa 
cum trebuia să arate orice vale cu bun simţ, care avea tot 
dreptul să dea spre lac. Dar ceva nu era în regulă şi anume 
lungimea ei: dacă avea o sută de iarzi; în capătul de sus se 
termina într-un perete vertical de o mie de picioare 
înălţime, peste buza căruia se prăvălea, transformându-se 
în voaluri de ceaţă, un pârâiaş. 

Urcând alene în bătaia soarelui Smoke simţi şi mai mult 
fum de după o ieşitură stâncoasă. Când dădu colţul, auzi un 
fluierat vesel şi un bocănit uşor care bătea ritmul. Apoi îl 
zări şi pe individ, cu un bocanc întors cu talpa în sus, pe 
genunchi, bătând ţinte în pingele. 

— Salutare, îl întâmpină străinul şi Smoke îl simpatiza de 
cum îl văzu. Tocmai la timp pentru o gustare. În ibric e nişte 
cafea, câteva turle reci şi carne prăjită. 

— Merg pe mâna ta, chiar de pierd, acceptă Smoke 
invitaţia şi se aşeză jos. Am mâncat cam pe sponci în ultima 
vreme, dar în cabană e mâncare din belşug. 

— Ai traversat lacul? 'Taman asta voiam să fac şi eu. 

— Se pare că Lacul Surprise începe să se populeze, se 
plânse Smoke în vreme ce golea cana de cafea. 

— Haide, haide, glumeşti, nu-i aşa? exclamă omul cu 
uimirea zugrăvită pe chip. 


Smoke râse. 

— Uite aşa îi ia pe toţi pe nepregătite. Vezi ţancurile 
acelea înalte dinspre nord vest? De acolo am privit pentru 
prima oară lacul. Pe neaşteptate. Deodată de acolo mi s-a 
dezvăluit dinaintea ochilor întregul lac. Şi tocmai 
renunţasem să-l mai caut. 

— Aşa am păţit şi eu, încuviinţă celălalt. Pornisem înapoi şi 
mă pregăteam să ajung la Stewart aseară, când, deodată, 
am dat cu ochii de lac. Dacă ăsta-i Lacul Surprise, atunci 
unde-i râul Stewart? Şi pe unde am tot rătăcit toată 
vremea? Dar dumneata cum de-ai ajuns aici? Şi cum te 
cheamă? 

— Bellew. Kit Bellew. 

— Ei, păi am auzit de dumneata. 

Ochii şi chipul omului se luminară de un zâmbet şi-i întinse 
iute mâna lui Smoke. 

— Am auzit o mulţime, ştiu tot. 

— Se vede că citeşti informaţiile de la poliţie şi tribunale, 
pară Smoke cu modestie. 

— Ntţ! râse omul şi clătină din cap. Nu mai departe 
povestea cursei de pe Klondike. Te-aş fi recunoscut şi dacă 
ai fi fost bărbierit. Te-am urmărit zăpăcind toată mulţimea 
aceea de jucători când dădeai iama în ruleta de la Elkhorn. 
Mă numesc Carson, Andy Carson şi nici nu pot să-ţi spun 
cât de bucuros sunt că te-am întâlnit. 

Era un om zvelt, pleznind de sănătate, cu nişte ochi negri, 
vioi şi un fel de magnetism al prieteniei. 

— Şi ăsta-i Lacul Surprise? murmură el nevenindu-i să 
creadă. 

— Fără îndoială. 

— Şi fundu-i pavat cu aur? 

— Bineînţeles. Uite şi vreo câteva pietricele. 

— Smoke băgă mâna în buzunarul de la haină şi scoase la 
iveală vreo jumătate de duzină de pepite. 

— Asta-i marfa. Nu-ţi rămâne decât să ajungi până la fund, 
orbeşte dacă vrei şi să iei şi dumneata o mână. După aia 


alergi jumătate de milă să-ţi pui sângele în mişcare. 

— Doamne Dumnezeule, ce baftă chioară, dacă nu mi-ai fi 
luat-o înainte, blestemă el în chip ciudat şi pe faţa lui se 
zugrăvi dezamăgirea. Şi eu care credeam că am să iau tot 
caimacul. Ei, oricum, a fost o distracţie că am ajuns până 
aici. 

— Distracţie! exclamă Smoke. Dacă ajungem vreodată să 
punem mâna pe tot ce-i pe fund acolo, Rockefeller o să pară 
că nu face nici treizeci de cenți. 

— Dar e al dumitale aurul! protestă Garson. 

— Nici pomeneală, amice. Trebuie să pricepi că în toată 
istoria mineritului nu s-a descoperit niciodată un depozit de 
aur ca ăsta. O să trebuiască să punem umărul şi eu şi 
dumneata şi toţi prietenii de care avem parte ca să-l 
scoatem la lumină. Toată Bonanza şi Eldorado, puse 
grămadă, nu sunt mai bogate decât o jumătate de acru de 
aici. Singura problemă e cum drenăm lacul. Va fi nevoie de 
milioane pentru treaba asta. Şi nu mi-e teamă decât de un 
singur lucru: e atâta aur aici, încât dacă nu reuşim să 
controlăm exploatarea lui, va aduce după sine 
devalorizarea aurului. 

— Şi-mi zici mie!... explodă Carson, dar îşi pierdu glasul de 
uimire. 

— Voi fi bucuros să te am alături. Va fi nevoie de un an sau 
doi şi de toţi banii de care putem face rost pentru a seca 
lacul. Se poate face. Am cercetat terenul. Dar va fi nevoie să 
adunăm toţi oamenii din ţinut dispuşi să se angajeze şi să 
muncească pe bani. O să avem nevoie de o armată întreagă 
şi chiar acum ne trebuie oameni de nădejde pentru pus 
bazele afacerii. Te prinzi? 

— Dacă mă prind? Dar nu se vede? Senzaţia că sunt 
milionar e atât de puternică în mine încât nici nu mai 
îndrăznesc să traversez acum ghețarul acela mare. Nu-mi 
mai pot îngădui să-mi frâng gâtul. Păcat că nu am mai multe 
ţinte de gheaţă. Când ai apărut tocmai o bătusem pe ultima. 
Cum e talpa dumitale? Ia să văd. 


Smoke ridică un picior. 

— Tocită şi lustruită ca un gheţuş! strigă Carson. Dar ştiu 
că ai umblat! Stai puţin că-mi mai scot vreo câteva şi ţi le 
bat dumitale. 

Dar Smoke refuză să-l mai asculte. 

— Mai ales că, acolo unde începe gheaţa, am dosit o funie 
de vreo patruzeci de picioare. Am folosit-o eu şi tovarăşul 
meu când am venit încoace. Va fi un fleac. 

Era de urcat, drum greu. Soarele făcea suprafaţa gheții să 
lucească orbitor şi de efort sudoarea le curgea prin toţi 
porii. Întâlneau locuri pline de nenumărate fisuri şi crevase, 
unde, după un ceas de trudă periculoasă, abia dacă 
înaintau cu o sută de iarzi. Pe la ora două după-amiază, 
lângă o băltoacă iscată în gheaţă, Smoke propuse o oprire. 

— Să ne răzbunăm puţin pe ciozvârtele alea, spuse el. În 
ultima vreme nu prea am avut parte de ele şi mă cam lasă 
genunchii. Şi, în plus, cred că am traversat partea cea mai 
afurisită. Încă trei sute de iarzi şi ajungem la stâncă tare, 
iar după aia e drum uşor, doar vreo câteva crevase mai 
parşive ne stau în cale şi doar una e cu adevărat nenorocită, 
care duce de vale, pe mal. Acolo-i un pod de gheaţă cam 
şubred, dar eu şi Shorty am reuşit să-l trecem. 

În timp ce înfulecau carnea prăjită, cei doi oameni au 
început să se confeseze şi Andy Carson dădu cep istoriei 
vieţii sale. 

— Ştiam sigur că am să dau peste Lacul Surprise, mormăi 
el cu gura plină. Trebuia. Am pierdut cursa pentru 
concesiunile de la French Hill Benches, Big Skookum şi 
Monte Cristo şi nu-mi mai rămânea decât ori Lacul 
Surprise, ori falimentul. Şi iată-mă-s! Nevastă-mea a 
presimţit că voi nimeri de data asta. Aveam şi eu încredere, 
dar încrederea ei a dovedit-o pe a mea cu totul. Nevastă- 
mea-i de stâncă, mănâncă foc, vână până-n vârful unghiilor, 
nu se dă bătută niciodată, agresivă de cum saltă pălăria. 
Femeia vieţii mele, limpede ca lacrima. Uită-te şi dumneata. 


Deschise capacul ceasului şi pe partea de dinăuntru, 
Smoke văzu lipită o fotografie mică a unei femei blonde, 
încadrată de o parte şi de alta de chipul a câte unui copil 
zâmbitor. 

— Băieți? întrebă el. 

— Un băiat şi o fată, răspunse celălalt mândru. Băiatul are 
un an jumătate. 

Oftă. 

— Or mai fi crescut, între timp, dar trebuie să mai 
aşteptăm. Vezi, nevastă-mea a fost bolnavă. Cu plămânii. 
Dar ştiu că s-a luptat. Ce habar aveam noi de treaba asta? 
Eram funcţionar, la căile ferate, în Chicago, când ne-am 
căsătorit. Cei din familia ei erau cam tuberculoşi. Spuneau 
că treaba asta-i ereditară. Toţi ai ei erau atinşi. Au luat-o 
unul de la altul, dar nu ştiau bieţii de ei. Credeau că au 
boala din naştere. Soarta. În primii ani am locuit cu ei. Mie 
nu-mi era teamă. În familia mea n-a avut nimeni 
tuberculoză. Şi totuşi m-am căpătuit şi eu cu ea. Chestia m- 
a pus pe gânduri. Era contagioasă. Am luat-o respirând 
acelaşi aer cu ei. Eu şi nevastă-mea am dezbătut problema 
până-n pânzele albe. Am renunţat la doctorul familiei şi am 
consultat altul, mai la curent cu noutăţile. Mi-a spus ceea ce 
bănuisem şi eu şi ne-a convins că Arizona ne-ar prii cel mai 
bine. Am ridicat ancora şi am pornit. Bani nu, nimic. Am 
găsit o slujbă - cioban la oi, iar pe ea am lăsat-o să stea în 
oraş, un oraş de tuberculoşi. Gemea de tebecişti. Cum eu 
îmi duceam viaţa şi dormeam numai în aer liber, am început 
să mă pun pe picioare. Uneori treceau luni de zile până să 
mă întorc acasă. De câte ori veneam, ea arăta mai rău. Nu 
reuşea să se îndrepte. Dar învăţasem ceva. Am smuls-o din 
oraşul acela şi s-a apucat de păscut oile cu mine. Patru ani 
de zile încheiaţi am umblat, iarnă, vară, fie frig, fie 
zăpuşeală, ploaie sau ninsoare, ger şi toate celelalte, n-am 
avut acoperiş deasupra capului, schimbam tabăra mereu. Şi 
să fi văzut cum ne-am schimbat - tuciurii ca murele, vioi ca 
nişte indieni, tăbăciţi ca pieile. Când am socotit că ne-am 


vindecat, am şters-o la San Francisco. Dar o pornisem prea 
devreme. În cea de-a doua lună am început amândoi să 
scuipăm câte puţin sânge. Fuga înapoi spre Arizona şi la oi 
încă doi ani. Cu asta ne-am înzdrăvenit. Perfect vindecaţi. 
Toţi ceilalţi din familia ei muriseră. N-au vrut să ne asculte. 
Şi de atunci ne-am ferit de oraşe. Am bătut drumurile pe 
coasta Pacificului şi ni s-a părut numai nimerit pentru noi 
Oregonul de sud. Ne-am stabilit la Rogue River Valley... ştii, 
mere. Viitor mare, numai că n-are încă nimeni habar. Mi-am 
luat şi eu nişte pământ, încet, încet, bineînţeles, patruzeci 
acrul, în zece ani o să ajungă la cinci sutare bune. Da' ştiu 
că am făcut totul într-o groază nebună. Şi asta cere bani şi, 
pentru început, n-aveam un cent, ştii cum e, trebuia să 
ridicăm o casă, un grajd, să facem rost de cai şi pluguri şi 
toate alea. Vreme de doi ani, ea a predat la o şcoală. Apoi a 
venit băiatul pe lume. În fine aveam copil. Şi să fi văzut 
pomii pe care i-am plantat, o sută de acri de pomi, acum 
sunt aproape pe rod. Dar ne-am cam întrecut cu cheltuielile 
şi ipoteca creştea şi ea ca din apă. Uite de asta am ajuns 
aici. Ar fi venit şi ea cu mine, dar au împiedicat-o copiii şi 
copacii, milionar nenorocit... plecat în prospectare. 

Privi fericit spre gheaţa strălucind de-ţi lua ochii, spre apa 
verde a lacului, care se zărea pe lângă malul mai apropiat, 
se mai uită o dată la fotografie şi murmură: 

— Femeie cum nu e alta. S-a ţinut tare. Nu s-a lăsat şi n-a 
vrut să moară, deşi era aproape, aproape de marginea 
gropii când a pornit cu mine cu oile. E cam slabă acum. N-o 
să pună pe ea grăsime niciodată. Dar e cea mai frumoasă 
sfrijită pe care am văzut-o vreodată şi când mă întorc şi 
pomii o să înceapă să dea rod şi copiii or să se ducă la 
şcoală, eu şi ea o să ne cărăm să vedem Parisul. Nu cred eu 
că-i mare scofală de târgul ăla, dar ea râvneşte de-o viaţă 
să-l vadă. 

— Uite şi aurul care-o să vă ducă până la Paris, îl 
încredința Smoke. Nu ne rămâne decât să punem mâna pe 
el. 


Carson încuviinţă dând din cap. 

— Ehei... ferma aia a noastră e cea mai minunată livadă de 
pe toată coasta Pacificului. Climat bun, plămânii noştri n-or 
să mai fie atinşi niciodată. Ştii, foştii bolnavi de plămâni 
trebuie să fie tare grijulii cu treaba asta. Şi dacă îţi trece 
prin minte să te stabileşti undeva, aruncă-ţi şi dumneata un 
ochi prin valea aia înainte de a te hotărî. Şi ce pescuit! Ei, 
spune, ai prins vreodată un somon de treizeci şi cinci de 
livre cu un bâţ de numai cinci uncii? Ehei, copii, ce luptă, ce 
luptă! 

— Sunt mai uşor cu vreo patruzeci de livre decât 
dumneata, spuse Carson. Lasă-mă pe mine primul. 

Ajunseseră pe marginea crevasei. Era foarte veche şi 
largă, o sută de picioare bune până în partea cealaltă, cu 
marginile în pantă, mâncate de vreme şi nu ca altele cu 
muchii ascuţite. În locul acela, o masă imensă de zăpadă, 
întărită de propria-i greutate, pe jumătate gheaţă şi ea. Nu 
reuşeau să vadă nici unde sfârşea în adânc acea masă de 
zăpadă şi cu atât mai puţin fundul crevasei. Tot topindu-se, 
ici colo şi hâindu-se podul de gheaţă era pe cale de a se 
prăbuşi. Se vedeau urmele de unde se desprinseseră recent 
unele porţiuni şi chiar în vreme ce studiau locul, jumătate 
de tonă de zăpadă se dislocă şi se prăvăli. 

— Arată destul de rău, recunoscu Carson, clătinând din 
cap într-un fel care nu prevestea nimic bun. Şi arată mult 
mai rău acum că mi-s milionar. 

— Dar trebuie să reuşim, spuse Smoke. Aproape că am 
ajuns în partea cealaltă a ghețarului. Înapoi nu ne putem 
întoarce şi nici nu putem poposi toată noaptea aici, pe 
gheaţă. Altă cale nu există. Eu şi Shorty am cercetat drumul 
pe o milă întreagă mai sus. Când am trecut noi prima dată e 
drept că arăta mai bine. 

— Atunci trebuie să trecem câte unul şi eu mai întâi. 

Carson luă colacul de frânghie din mâna lui Smoke. 

— Trebuie să te dai la o parte. Eu iau funia şi cazmaua. Dă- 
mi mâna ca să mă las uşor la vale. 


Încet, cu grijă înainta vreo câţiva paşi spre pod, apoi se 
opri şi făcu pregătiri înainte de a începe periculoasa 
traversare. În spate avea bocceaua, îşi puse pe după gât 
colacul funiei, un capăt şi-l legă de brâu. 

— Aş renunţa acum la o bună parte din milionul meu 
numai să am o echipă care să ridice un pod, spuse el, dar 
zâmbetul vesel, ciudat îi contrazicea cuvintele. E în regulă, 
mai spuse el, sunt pisică! 

Carson se folosi de cazma şi de un băț mai lung ce-i slujea 
drept alpenstock ca să se echilibreze, ţinându-le orizontal, 
aşa cum fac cei ce merg pe sârmă. Punea un picior înainte, 
încerca locul, îl trăgea înapoi şi-şi făcea curaj cu un vădit 
efort. 

— Mai bine eram falit de tot, spuse el tot zâmbind. Dacă 
scap şi de data asta şi sunt milionar şi de partea cealaltă, 
am de gând să renunţ la milion, fiindcă e prea incomod. 

— Nu te teme, îl încurajă Smoke. Eu am trecut peste podul 
ăsta o dată, aşa că mai bine lasă-mă pe mine să încerc. 

— Şi cu cele patruzeci de livre ale tale în plus e şi mai rău, 
îi aruncă mărunţelul. Într-un minut se rezolvă totul. Acum e 
bine. 

Şi de data asta îşi făcu brusc curaj. 

— Ehei, am pornit pentru Rogue River şi pentru livada de 
meri, strigă ei, lăsându-şi greutatea cu grijă, uşor pe un 
picior, în vreme ce cu celălalt făcea un pas înainte. Foarte 
încet, cu multă băgare de seamă, îşi continuă drumul, până 
când parcurse doua treimi din distanţă. Apoi se opri pentru 
a cerceta o adâncitură pe fundul căreia apăruse o 
crăpătură proaspătă şi exact pe acolo trebuia să păşească. 
Smoke, care nu-l scăpa din ochi, îl văzu cum se uita peste 
buza podului, în adâncul crevasei şi începe să se clatine 
uşor. 

— Uită-te înainte! îi ordonă el tăios. Acum, porneşte! 

Mărunţelul îl ascultă şi restul drumului îl făcu fără să se 
mai clatine. Celălalt mal al crevasei, din cauza soarelui, se 
mâncase şi părea lunecos, deşi nu prea abrupt şi Carson 


urcă până la o lespede îngustă, făcu stânga-mprejur şi se 
aşeză. 

— Rândul dumitale, acum! îl strigă el de dincolo. Dar vino 
sfoară şi nu te uita în jos. Aşa am izbutit eu. Vino sfoară, 
asta-i. Şi iute. E al dracului de putred! 

Cumpănindu-şi orizontal propriul băţ, Smoke începu 
traversarea. Era evident că podul îşi trăia ultimele clipe. 

Simţi un fel de scrâşnet sub picioare, o vibraţie uşoară a 
acelei mase, apoi un scrâşnet mai puternic. Se auzi o 
singură trosnitură. Înţelese că ceva se întâmplase în urma 
lui. Chiar dacă nu după alte semne, îi ajungea expresia 
încordată de pe chipul lui Carson. Din adâncuri venea, abia 
auzit, murmurul unui fir de apă şi fără să vrea, aruncă o 
ochire spre prăpastia ameţitoare. Cu un efort îşi îndreptă 
ochii spre drumul de dinaintea lui. Făcuse două treimi din 
el. Muchia ascuţită a acelei crăpături, abia topite puţin de 
soare, dovedea cât de recent apăruse. Ridică piciorul ca să 
facă un pas înainte când crăpătura începu să se lărgească 
încet, în acelaşi timp scoțând o mulţime de trosnituri scurte. 
Făcu iute un pas mare înainte, dar ţintele tocite de la 
încălțări patinară pe panta din cealaltă parte a depresiunii. 
Căzu cu faţa în jos şi lunecă fără oprire spre crăpătură, 
rămânând cu picioarele atârnate în gol şi cu pieptul sprijinit 
de băţul pe care reuşise să-l pună de-a curmezişul în timp 
ce cădea. 

Prima senzaţie fu de greață, provocată de pulsul care se 
acceleră brusc, făcându-l să se simtă rău, iar primul gând 
ţâşni din uimirea de a vedea că nu se prăbuşeşte mai 
departe. În spatele lui se auzeau numai trosnete, scrâşnete, 
se simţi o mişcare ce făcea băţul să tremure. De dedesubt, 
din pântecele ghețarului, veni bubuitul îndepărtat şi 
cavernos al masei dislocate ce se izbea de fund. Cu toate 
astea podul, deşi prăbuşit în celălalt capăt şi surpat la 
mijloc, mai rezista încă, în ciuda faptului că porţiunea pe 
care o parcursese acum se înclinase la vreo douăzeci de 
grade. Îl vedea pe Carson cocoţat pe lespedea lui, cu 


picioarele proptite de suprafaţa moale a gheții smulgându- 
şi colacul de frânghie de pe umeri şi desfăcându-l în mână. 

— Aşteaptă! Urlă Carson. Nu te mişca, altfel toată 
parascovenia se duce dracului! 

Aprecie iute din ochi distanţa, îşi smulse basmaua de la gât 
şi o înnădi la frânghie, apoi o mai lungi cu încă o basma 
scoasă din buzunar. Funia, confecţionată din chingi de sanie 
şi de şuviţe scurte de piele crudă împletite, era uşoară şi 
tare. Din prima aruncătură, cu îndemânare şi noroc, nimeri 
unde trebuia şi Smoke îşi încleştă degetele de ea. Avea de 
gând să se tragă de funia aceea când cu o mână când cu 
cealaltă, însă Carson care şi-o legase de mijloc îl opri. 

— Leag-o bine în jurul tău! îi porunci el. 

— Dacă lunec, te trag după mine! obiectă Smoke. 

Mărunţelul deveni foarte imperativ. 

— Taci din gură! îi porunci el. Numai vocea şi e destul ca 
să provoace prăbuşirea. 

— Dacă încep să alunec... făcu Smoke. 

— Taci odată! N-ai cum să aluneci. Fă ce ţi-am spus. Aşa... 
pe după umeri, leag-o! Acum! Porneşte! Dar încet, uşurel. 
Când funia slăbeşte eu o întind din nou. Tu doar înaintează. 
Aşa bine, uşurel, uşurel! 

Smoke mai avea vreo doisprezece paşi până dincolo când 
începu prăbuşirea finală a podului. Fără un sunet, vibrând 
cât era de lung, podul făcu un unghi şi mai mare. 

— Iute! urlă Carson, adunând când cu o mână când cu 
cealaltă, funia ce slăbise când Smoke se repezise înainte. 

Când podul de zăpadă se prăbuşi cu totul, Smoke se agăţă 
cu degetele de marginea tare a peretelui crevasei, în vreme 
ce restul trupului luneca o dată cu restul podului. Cu 
picioarele larg desfăcute, proptite în gheaţă, Carson se 
opinti în funie. Smucitura îl trase pe Smoke spre perete, 
dar Carson se văzu scos din nişa lui. Ca o pisică se răsuci 
deodată, aruncându-se pe burtă, se agăţă cu disperare, 
căută un punct de sprijin pe faţa gheții, dar lunecă mai 
departe la vale. Mai jos de el, spânzurând de funia întinsă 


coardă, Smoke se agăța şi el cu aceeaşi disperare şi când 
bubuitul din adâncuri le vesti că podul ajunsese în fundul 
crevasei, amândoi se opriră să-şi tragă sufletul. Carson îşi 
reveni cel dintâi şi forţa cu care se opinti în funie reuşi să 
oprească lunecarea lui Smoke. 

Fiecare găsise câte o mică ieşitură, dar cea a lui Smoke 
era atât de superficială încât, în ciuda tuturor eforturilor 
sale de a se lipi de suprafaţa ei, ar fi lunecat mai departe 
dacă n-ar fi fost şi funia care-l mai ţinea cât de cât. Era pe 
marginea unei ieşituri şi nu putea vedea ce-i sub el. Trecură 
mai multe minute, timp în care amândoi încercară să-şi de 
seama care-i situaţia şi învăţară iute arta de a se lipi de 
suprafaţa udă şi lunecoasă a gheții. Primul care deschise 
gura fu mărunţelul. 

— Eh! făcu el după un minut sau două. Dacă reuşeşti să-ţi 
sapi nişte puncte de sprijin şi să mai slăbeşti puţin funia, mă 
pot şi eu răsuci. Încearcă. 

Smoke încercă, chinuindu-se apoi se propti din nou în 
funie. 

— Se poate, rosti el. Spune-mi când eşti gata. Dar iute. 

— Trei paşi mai jos am în ce-mi propti picioarele, îi 
răspunse Carson. Nu-mi ia decât o clipă. Gata? 

— Dă-i drumul. 

Era treabă grea să se lase să lunece un iard mai la vale, să 
se întoarcă şi să se ridice, dar pentru Smoke era şi mai 
dificil să stea lipit de gheaţă şi să-şi menţină poziţia care de 
la un moment la altul îi cerea tot mai mult efort muscular. 
Simţea cum încet, încet, începea să lunece, când funia se 
întinse deodată şi putu să se uite la tovarăşul său. Smoke 
băgă de seamă paloarea feţei bronzate a celuilalt de pe 
care dispăruse orice urmă de sânge şi se întrebă cam cum 
arăta el atunci. lar când îl mai văzu pe Carson bâjbâind cu 
mâinile tremurând după cuțitul de la brâu, socoti că îi 
venise ceasul. Omul era speriat de moarte şi avea să taie 
funia. 


— Nu, nu te-te mai uita la-la mine! bâlbâi celălalt, 
clănţănind din dinţi. Nu mi-e teamă. M-au cam-cam lăsat 
nervii, fir-ar să fie. În... într-o clipă se-se rezol... vă. 

Şi Smoke îl văzu cum se face ghem, cu umerii băgaţi între 
genunchi, tremurând tot, opintindu-se uşor în funie cu o 
mână, în vreme ce cu cealaltă încerca să-şi sape în gheaţă 
nişte gropi ca să se proptească cu călcâiele. 

— Carson, articula Smoke abia suflând, eşti un urs, urs 
adevărat. 

Acesta îi răspunse zâmbind pierdut, patetic. 

— Niciodată n-am suportat înălţimea, mărturisi Carson. 
Totdeauna mi-a făcut rău. Nu te superi dacă stau un minut 
să-mi revin? Apoi mai adâncesc găurile astea pentru călcâie 
ca să te pot trage afară. 

Smoke simţi cum i se încălzeşte inima la auzul acestor 
cuvinte. 

— Ascultă, Carson. N-ai ce face, trebuie să tai funia. N-o să 
reuşeşti niciodată să mă scoţi de aici şi n-are nici un rost să 
murim amândoi. Ai cuțitul în mână. 

— Taci! îi replică celălalt jignit. Cine hotărăşte? 

Şi Smoke văzu că supărarea se dovedi un bun remediu 
pentru nervii celuilalt. Iar el încercă la rândul lui cea mai 
chinuitoare stare de încordare, fiind obligat să stea lipit de 
gheaţă, nu-i rămânea nimic altceva de făcut decât să se 
chinuie să se ţină. 

Un geamăt şi un strigăt alarmat de „[ine-te bine” îl 
preveniră. Apăsându-şi faţa de gheaţă, făcu un efort 
disperat să se agaţe bine când simţi că funia slăbeşte şi 
înţelese că acum şi Carson luneca spre el. Nu îndrăzni să 
ridice ochii până când nu simţi că funia se întinde din nou 
şi-şi dădu seama că celălalt reuşise să se oprească. 

— Of! îşi regăsi Carson glasul. Dar ştiu că aproape- 
aproape era s-o sfeclim. Am lunecat mai bine de un iard. 
Acum stau frumos aşa. Trebuie să-mi scobesc alte găuri în 
care să mă proptesc. Dacă zăpada asta afurisită n-ar fi atât 
de topită, totul era floare la ureche. 


Încordând cu stânga funia, întinsă atât cât să-l ajute pe 
Smoke să se ţină mai departe, mărunţelul ciopli şi scobi în 
gheaţă cu dreapta. Vreo zece minute se îndeletnici cu 
treaba asta. 

— Ei, acum să-ţi spun ce-am făcut, îi strigă Carson. Am 
scobit proptele pentru picioare şi mâini şi pentru tine, 
taman lângă mine. Acum am să trag funia încet, uşurel, iar 
tu te împingi încoace, lipit de gheaţă, tot aşa încetişor. Dar 
mai întâi altceva ai de făcut. Eu am să te trag pe funie, dar 
descotoroseşte-te de povara din spinare. M-ai înţeles? 

Smoke încuviinţă din cap şi cu mare grijă îşi desfăcu 
chingile. Cu o mişcare de umeri îşi scutură bocceaua din 
spate şi Carson o văzu cum lunecă peste ieşitura aceea şi 
dispare. 

— Ei, acum dau drumul şi poverii mele, îi strigă Carson. 
Stai cuminte şi aşteaptă. 

După cinci minute, începu chinul ascensiunii. După ce-şi 
uscă de bine de rău mâinile trăgându-şi-le înăuntrul 
mânecilor, Smoke se agăţă, începu urcuşul, se târî pe burtă, 
se lipi de gheaţă, se trase în sus şi nu se dădu dezlipit, 
ajutat şi de funia întinsă. Singur n-ar fi putut înainta nici un 
pic. În ciuda musculaturii sale, din cauză că era cu 
patruzeci de livre mai greu decât celălalt nu se putea 
căţăra la fel de uşor. După ce parcurse o treime din drum, 
până unde panta era mai mare şi gheaţa mai puţin 
măcinată, simţi deodată că funia slăbeşte. Înainta tot mai 
încet, tot mai încet. Nu acolo era locul potrivit să se 
oprească. Dar nici cele mai disperate eforturi nu reuşiră să- 
| facă să mai înainteze, ba simţi că începe să lunece înapoi. 

— Mă duc la vale! strigă el. 

— Şi eu! Veni răspunsul şuierat al lui Carson, printre dinţii 
care-i clânţăneau. 

— Atunci desfă funia. 

Smoke simţi că funia se întinde din nou într-un efort 
zadarnic, apoi lunecă tot mai repede, trecând dincolo de 
vechea lui poziţie şi, înainte de a depăşi ieşitura aceea îl 


surprinse cu o ultimă privire pe Carson, răsucit pe burtă, 
zbătându-se bezmetic cu mâinile şi picioarele să oprească 
lunecarea. După ce trecu de ieşitură spre uimirea lui, 
Smoke nu se prăbuşi în prăpastie. Funia îi frână lunecarea 
pe panta aceea mai abruptă, care apoi se mai îndulci şi 
reuşi să se oprească într-o altă scobitură, pe marginea altei 
ieşituri. Nu-l mai vedea pe Carson care acum se refugiase 
în locul ocupat mai înainte de Smoke. 

— Of! Of! îl auzi el pe Carson gemând. Of! 

Urmă o perioadă de linişte, după care Smoke simţi cum 
funia se agită. 

— Ce faci acolo? îi strigă el. 

— Locaşuri unde să-mi sprijin mâinile şi picioarele, 
răspunse celălalt dârdâind. Aşteaptă. Te salt încoace într-o 
clipă. Nu te uita cum vorbesc. Sunt puţin tulburat. Dar nu-i 
nimic. Aşteaptă şi ai să vezi. 

— Mă ţii tu pe mine, dar şi tu abia te mai ţii, începu Smoke 
să-i explice. Mai curând sau mai târziu, odată cu topirea 
gheții, o să luneci şi tu la vale după mine. Nu-ţi rămâne 
decât să tai funia, asta ai de făcut. Mă auzi? N-are nici un 
rost să ne prăbuşim amândoi. Ai priceput? Eşti cel mai uriaş 
mărunţel de la începutul lumilor, dar ai făcut tot ce-ai putut 
şi tu. aie funia. 

— Mai taci din gură! De data asta fac nişte scobituri atât 
de adânci de să salt şi o pereche de cai. 

— M-ai ţinut în coardă destul până acum. Dă-mi drumul, îl 
îndemnă Smoke. 

— De câte ori am oprit lunecarea? îl întrebă Carson 
agresiv. 

— De destule ori, de prea multe ori! Şi de fiecare dată te- 
am tras şi pe tine mai la vale. 

— Dar de fiecare dată am învăţat şmecheria. Am să te ţin 
de funie până ieşim amândoi de aici. Ai priceput? Când 
Dumnezeu m-a făcut atât de mărunţel, bănuiesc că ştia el 
de ce. Acum taci din gură. Am treabă. 


Câteva minute domni tăcere. Smoke auzea zângănitul 
metalic al cuţitului şi din când în când bucăţi de gheaţă 
veneau de sus, peste ieşitură şi lunecau spre el. Îi era sete 
şi, ţinându-se bine cu mâinile şi picioarele, prinse câteva din 
bucăţile de gheaţă în gură, le lăsă să se topească şi apoi 
înghiţi. 

Auzi un gâfâit, care deveni geamăt de disperare şi simţi 
cum funia slăbeşte obligându-l să se ţină cu ghearele şi cu 
dinţii. Dar îndată funia se întinse din nou. Chinuindu-se să 
se uite în sus, de-a lungul pantei, Smoke zări cuțitul, 
lunecând cu vârful în jos, peste buza ieşiturii şi 
îndreptându-se spre el. Se lăsă cu obrazul peste el, se 
crispă simțind tăişul în carne, apăsă mai tare şi simţi cum 
cuțitul se opreşte. 

— Sunt un neajutorat! răsună geamătul lui Carson până în 
adâncul prăpastiei. 

— Sus inima! E la mine, îi răspunse Smoke. 

— Hei, ascultă! Am în buzunar o groază de sfoară. Îţi las 
un capăt şi-mi trimiţi cuțitul înapoi. 

Smoke nu răspunse. Gândurile se înverşunau unele contra 
altora în mintea lui. 

— Hei, fii atent. Îţi trimit sfoara. Spune-mi când a ajuns la 
tine. 

Pe gheaţă veni lunecând un briceag mic, legat drept 
greutate la capătul unei sfori. Smoke îl apucă, deschise 
lama cea mai mare, opintindu-se scurt cu dinţii şi cu o 
mână, îşi încercă tăişul să vadă dacă e ascuţit. Apoi legă 
cuțitul la capătul sforii. 

— Trage! îi strigă el. 

Chinuindu-se, reuşi să urmărească drumul cuţitului. Ba 
chiar mai mult, zări şi mutra unui mărunţel, speriat de 
moarte, dar neîncovoiat, al cărui cap se învârtea ameţit de 
adânc, dar care reuşea să-şi stăpânească spaima şi 
disperarea şi să joace rolul unui erou. Niciodată nu reuşise 
să îndrăgească atât de repede un om în afară de momentul 
în care-l întâlnise pe Shorty. Şi ăsta era alt mâncător 


adevărat de carne, care se apropia repede de om, generos 
până la a-şi primejdui viaţa, cu un curaj pe care nici măcar 
spaima care-l făcea să tremure nu reuşea să-l clatine. Apoi 
încercă să cântărească situaţia cu sânge rece. Nu exista nici 
o şansă să scape amândoi. Încet dar sigur, amândoi lunecau 
tot mai mult spre gura prăpastiei şi numai greutatea lui îl 
trăgea şi pe mărunţel la vale. Mărunţelul reuşea să se 
lipească de faţa gheții ca o muscă. Lăsat singur, putea să se 
salveze. 

— Bravo nouă! răsună de sus vocea care răzbi până 
dincolo de ieşindul gheții. Acum, în doi timpi şi trei mişcări, 
am ieşit de aici. 

Strădania cumplită de a-şi păstra voioşia, care se simţea în 
glasul lui Carson, îl făcu pe Smoke să se hotărască. 

— Ascultă-mă, Carson! îi spuse el fără şovăire, silindu-se 
zadarnic să-şi scoată din minte chipul lui Joy Gastell. 'Ţi-am 
trimis cuțitul ca să poţi ieşi de aici măcar tu. Ai priceput? 
Am să tai cu briceagul funia. Dacă nu scăpăm amândoi, 
măcar unul să scape. Ai priceput? 

— Ori amândoi, ori niciunul! glăsui neclintit şi tulburat 
Carson. Dacă te mai ţii bine un minut... 

— M-am ţinut şi aşa prea mult. Eu nu-s însurat. Pe mine nu 
mă aşteaptă o femeie minunat de zveltă şi nici copii şi nici 
livada de meri. Ai priceput? Ei, bine, acum a venit vremea 
să ieşi din gaura asta şi să te salvezi! 

— Aşteaptă. Pentru numele lui Dumnezeu! Mai aşteaptă. 
Mai lasă-mă o dată să încerc să te scot şi pe tine. Fii calm, 
bătrâne! reuşim noi. O să vezi. Am să sap nişte locaşuri de 
sprijin de-am să pot trage o coşmelie întreagă, ba şi un 
hambar pe deasupra. 

Smoke nu-i răspunse. Încet, cu grijă, hipnotizat el însuşi 
de ceea ce făcea, tăie cu briceagul până când una dintre 
cele trei şuviţe împletite ale funiei plesni. 

— Ce faci? strigă disperat Carson. Dacă tai funia n-am să 
ţi-o iert niciodată... niciodată. Doar ţi-am spus, ori scăpăm 


amândoi ori niciunul. O să ieşim noi de aici, ai să vezi. 
Aşteaptă! Pentru numele lui Dumnezeu! 

Uitându-se la şuviţa retezată, la numai o palmă de ochii 
lui, Smoke cunoscu spaima în toată umilinţa ei. Nu voia să 
moară, se încrâncena carnea pe el în faţa abisului de 
dedesubt şi mintea, bântuită de panică, mai găsi o fărâmă 
absurdă de încredere pentru a-l face să amâne sfârşitul. 
Teama îl împinse să accepte compromisul. 

— Bine, în regulă! îi strigă el. Mai aştept. Fă tot ce poţi. 
Dar ascultă la mine, Carson, dacă iar începem să lunecăm 
amândoi, am să retez funia. 

— Hei! Las-o baltă. Când o să pornim, o s-o pornim la deal. 
Eu mă lipesc ca un timbru. M-aş putea ţine chiar dacă 
panta ar fi de două ori mai abruptă. Deja am făcut o gaură 
cât toate zilele pentru un călcâi. Acum mai taci din gură şi 
lasă-mă să-mi văd de treabă. 

Minutele se scurgeau greu. Smoke îşi concentra atenţia 
asupra durerii surde pe care o simţea la una din unghii 
unde i se desfăcuse o pieliţă. Ar fi trebuit să şi-o taie încă de 
dimineaţă - încă de atunci îl durea, se încredința el şi îşi 
puse în minte să facă treaba asta de îndată ce iese din 
crevasă. Apoi, încordându-şi ochii pentru a putea privi la 
distanţa aceea atât de mică, îşi privi pieliţa şi unghia, 
încercând cu totul alte sentimente. Într-un minut sau în 
câteva cel mult şi pieliţa şi degetul acela, atât de minunat 
îmbinat şi folositor, vor face parte dintr-un cadavru zdrobit 
pe fundul prăpastiei. Dându-şi seama cât de tare îl prinsese 
spaima începu să se deteste. Ehei, cei care mâncau carne 
de urs erau clădiţi dintr-un aluat mai tare. Prins de furia 
revoltei faţă de sine, aproape că reteză funia de tot cu 
briceagul. Dar aceeaşi teamă îl făcu să-şi retragă mâna şi să 
se prindă bine din nou de suprafaţa lunecoasă a pantei, 
tremurând şi asudând din greu. Încercă să se convingă că 
tremura doar din cauză că se udase leoarcă de la contactul 
îndelung cu gheaţa ce se topea, dar în adâncul inimii lui ştia 
că nu acesta era adevărul adevărat. 


Un suspin, un geamăt şi brusca slăbire a funiei îl puseră în 
gardă. Începu din nou să lunece la vale. Foarte încet. Funia 
se întinse iar cu nădejde, dar continuă să alunece mai 
departe. Carson nu-i putea opri căderea, luneca o dată cu 
el. Călcâiul piciorului întins în care se sprijinise până atunci 
întâlni golul şi Smoke înţelese că urma prăbuşirea fără 
oprire. Şi mai înţelese că în clipa următoare corpul său în 
cădere îl va trage după el şi pe Carson. 

Ştrangulându-şi deodată tot instinctul de conservare şi 
setea de viaţă, într-o fulgerătoare şi cutremurătoare 
iluminare care-i arătă binele şi răul, Smoke se repezi 
orbeşte, disperat, cu briceagul asupra funiei, văzu ultimele 
şuviţe pleznind, simţi cum lunecă tot mai repede, apoi se 
prăbuşi. 

Nu-şi mai dădu seama ce se întâmplă. Nu era inconştient, 
dar totul se petrecu prea iute şi pe neaşteptate. În loc să se 
prăvălească şi să-şi afle moartea, se trezi brusc cu 
picioarele în apă, se afundă violent cu tot corpul în ea şi 
stropi începură să-i curgă reci pe faţă. Prin minte i-a trecut 
mai întâi gândul că prăpastia era mai puţin adâncă decât îşi 
închipuise şi că ajunsese teafăr şi nevătămat pe fundul ei. 
Dar deîndată alungă gândul. Peretele opus era la vreo 
douăzeci de paşi depărtare. Zăcea într-un fel de bazin 
format într-o ieşitură a peretelui de gheaţă de către apa ce 
şiroia peste buza proeminenţei de deasupra şi cădea de la 
vreo douăsprezece picioare. Picăturile scobiseră cupa 
bazinului. Apa avea vreo două picioare adâncime şi umpluse 
ochi bazinul. Îşi aruncă ochii peste margine şi privi în hăul 
acela îngust, adânc de sute de picioare, pe fundul căruia 
spumega un torent. 

— De ce naiba ai făcut una ca asta! auzi el un urlet de 
deasupra. 

— Ascultă, îi strigă el lui Carson. Unde sunt, sunt în 
siguranţă şi stau într-o băltoacă până la gât. Tot aici au 
ajuns şi boccelele noastre. Am să mă aşez pe ele. E loc 
berechet pentru încă şase ca noi. Dacă luneci, ţine aproape 


de perete şi ajungi taman aici. Dar mai bine târâie-te şi ieşi 
afară. Du-te la cabană. Acolo trebuie să fie cineva, că am 
văzut ieşind fum. Ia o funie, sau orice se poate folosi drept 
funie, vino înapoi şi pescuieşte-mă de aici. 

— Pe cuvântul tău! se auzi vocea lui Carson căruia nu-i 
venea să creadă. 

— Pe crucea mea, pe ce vrei! Hai, fă-ţi vânt mai repede că 
am să mor până la urmă de răceală. 

Smoke se mai încălzi chinuindu-se să spargă cu călcâiul un 
şanţ în buza bazinului. Când tocmai reuşise să facă să se 
scurgă şi ultimele picături de apă, se auzi de departe glasul 
slab al lui Carson semn că ieşise pe creastă. Apoi Smoke se 
apucă să-şi usuce hainele. Soarele acelei după-amiezi târzii 
îl încălzea plăcut, îşi stoarse veşmintele şi le întinse în jur. 
Avea o cutie de chibrituri rezistentă la apă, răsfiră tutun şi-l 
uscă la fel şi nişte hârtie de orez, suficient pentru câteva 
ţigări bune. Două ceasuri mai târziu, pe când stătea gol 
puşcă, cocoţat pe boccele şi fuma, auzi slab, venind de sus, 
O voce pe care o recunoscu deîndată. 

— Smoke! Ah, Smoke! 

— Salut! Joy Gastell! îi răspunse el. De unde ai mai picat şi 
tu? 

— Te-ai rănit? 

— N-am nici măcar o julitură. 

— Uite, tata lasă funia în jos. O vezi? 

— Da, am prins-o! îi răspunse. Te rog mai aşteaptă câteva 
minute. 

— Dar ce s-a întâmplat? Întrebă ea îngrijorată, după o 
vreme. Ah, ştiu, eşti lovit! 

— Ba nu, deloc. 'Tocmai mă îmbrăcam şi eu. 

— Te îmbrăcai? 

— Exact. Am înotat oleacă. Acum! Sunteţi gata? Trageţi! 

Expedie mai întâi cele două poveri şi, bineînţeles că Joy 
Gastell îl făcu cu ou şi cu oţet, iar cu al doilea transport 
apăru şi el. 


Lui Joy Gastell îi scăpărau ochii, tatăl ei era ocupat cu 
strânsul funiei. 

— Cum de-ai reuşit să tai atât de minunat funia? strigă ea 
la el. Ai fost... ai fost minunat, asta-i! 

Smoke se apără de compliment făcând un gest neglijent cu 
mâna. 

— Ştiu tot! continuă ea. Mi-a spus Carson. le-ai sacrificat 
tu ca să-l salvezi pe el. 

— Da' de unde! minţi Smoke. Văzusem bazinul acela de 
înot şi tot timpul am ştiut că e sub mine. 

EXECUȚIA LUI CULTUS GEORGE. 

Drumul urca abrupt prin zăpada afinată, adâncă, 
neîntinată de tălpici de sanie sau mocasini. Smoke în frunte, 
bătătorea fragilele cristale sub rachetele grele, scurte de 
zăpadă. Îndeletnicirea asta cerea şi plămâni şi muşchi şi se 
opintea cu toată puterea. În urma lui, pe pârtia deschisă de 
el, trudea un şir de şase câini şi fuioarele de aburi ce le 
ieşeau pe nări erau dovada efortului şi a temperaturii 
scăzute. Între câinele rotaş şi sanie se chinuia Shorty, care- 
şi împărțea truda între prăjina de sanie şi sanie, pentru că 
trăgea împreună cu câinii. La fiecare jumătate de ceas el şi 
Smoke schimbau rolurile, fiindcă deschiderea pârtiei era 
treabă chiar mai grea decât mânuitul prăjinii. 

Întregul echipaj era zdravăn şi odihnit. Numai că trebuiau 
să trudească cu toţii din greu, să taie pârtie în mijlocul 
iernii peste o creastă. Pe porţiunea aceea chinuitoare, 
socotiră că zece mile pe zi înseamnă un drum serios. Erau 
în formă, dar în fiecare seară se târau rupţi de oboseală sub 
blănuri să doarmă. Se făcuseră şase zile de când părăsiseră 
tabăra confortabilă de la Mucluc, pe Yukon. În două zile, cu 
sania încărcată, făcuseră cincizeci de mile pe pârtia bătută 
de la Pârâul Moose. Apoi urmă chinul cu zăpada neatinsă, 
de patru picioare grosime, care de fapt nici nu era zăpadă, 
ci cristale de gheaţă, atât de afânate încât atunci când le 
atingeai zburau cu un fâşâit uşor ca zahărul pudră. În trei 
zile făcuseră treizeci de mile pe Pârâul Minnow în sus şi 


peste o serie de creste mai joase ce despărţeau diferite 
pâraie ce se vărsau, spre sud, în Râul Siwash. Şi acum luau 
în piept creasta înaltă, spre Colinele Bald, de unde drumul 
avea să coboare spre Pârâul Porcupine şi apoi pe acesta la 
vale până la mijlocul Râului Milk. Circulau zvonuri destul de 
insistente că pe Râul Milk în sus erau zăcăminte de cupru. 
Şi aceasta era ţinta lor: un deal de aramă curată, aflat la o 
milă mai sus, pe primul pârâu la dreapta, imediat ce Râul 
Milk ieşea dintre un canion adânc pentru a curge printr-o 
regiune de păduri dese. Aveau să-l găsească deîndată ce 
ajungeau acolo, fiindcă McCarthy Chiorul le descrisese locul 
cât se poate de limpede. Era imposibil să nu-l găsească, 
doar dacă McCarthy minţise. 

Smoke era în frunte. Molizii piperniciţi, răzleţiţi ici şi colo, 
deveneau tot mai rari şi tot mai piperniciţi, când deodată 
zări un molid uscat iască, tocmai în drumul lor. Nici n-a fost 
nevoie să rostească vreun cuvânt şi privirea pe care i-o 
aruncă lui Shorty fu urmată de un „Staiii!”, urlat cu o voce 
de stentor. Câinii rămaseră pe loc în hamuri până când 
văzură că Shorty începe să desfacă hamurile şi Smoke se 
repede cu toporul asupra molidului uscat, după care 
animalele se trântiră în zăpadă şi se făcură covrig, cu coada 
adusă în jur, ca să acopere patru labe bătătorite şi un bot 
acoperit de promoroacă. 

Bărbaţii lucrau iute, vădind o experienţă îndelungată. În 
tigaia de spălat aur, ibricul de cafea şi găleată curând 
începu să se topească cristale de gheaţă transformându-se 
în apă. Smoke scoase din sanie o legătură cu fasole. Fasolea 
fusese gătită dinainte, dimpreună cu generoase bucăţi de 
slănină şi grăsime de porc, apoi fuseseră lăsate să îngheţe 
tocmai pentru a putea fi folosite la drum fără pierdere de 
vreme. Cu o bardă, de parcă ar fi fost vorba de lemne de 
foc, ciopli câteva bucăţi din masa îngheţată şi le puse în 
tigaia de spălat aur să se topească. Turtele tari, îngheţate 
bocnă, fură şi ele puse la muiat. În treizeci de minute din 
clipa în care se opriseră, mâncarea era gata. 


— Cam vreo cincizeci de grade sub zero, mormăi Shorty 
mestecând o gură plină de fasole. Ei, sper că nu se face mai 
frig... da nici nu se-ncălzeşte. Aşa cum €... e numai bine ca 
să deschidem pârtie. 

Smoke nu-i răspunse. Avea gura plină de fasole şi el, fălcile 
lucrau când, din întâmplare, se uită la câinele fruntaş, care 
stătea la vreo şase paşi de el. Lupul acela cenuşiu, acoperit 
de promoroacă se uita în ochii lui cu infinită lăcomie şi 
jindul care se aprind şi împăinjenesc de atâtea ori ochii 
câinilor nordului. Smoke cunoştea privirea aceea, dar 
niciodată nu-l îmboldise ca acum ci-i trezise doar o infinită 
uimire. Îşi puse farfuria jos şi cana de cafea, de parcă ar fi 
vrut să se scuture de hipnoza acelor ochi, se duse la sanie şi 
se apucă să desfacă sacul cu peşte uscat. 

— Hei! sări Shorty în sus. Ce naiba te-apuci să faci? 

— Să încalc toate legile, obiceiurile şi tradiţia pârtiei, îi 
răspunse Smoke. Am de gând să dau de mâncare câinilor 
ziua în amiaza mare, uite, da' numai de data asta. Au 
muncit din greu şi mai au încă înainte şi hopul ăsta până 
trecem de creastă. În plus, Bright mi-a spun o mulţime de 
lucruri nerostite, numai cu ochii aceia ai lui. 

Shorty râse sceptic. 

— Haide, începe şi-i răsfaţă. Acuş te văd că te apuci să le 
faci şi manichiura. Îţi recomand să nu uiţi de cremă şi masaj 
electric, numai bun pentru nişte câini de sanie ca ei. Câte o 
baie turcească din când în când le prinde bine. 

— N-am mai făcut niciodată una ca asta, se apără Smoke. 
Şi n-am s-o mai fac. Dar de data asta da. E un fel de 
presimţire, o bănuială. 

— Ei dacă-i o presimţire, atunci n-ai decât, răspunse 
Shorty şi vocea lui arăta cât de repede se muiase. Omul 
trebuie să asculte dacă îl încearcă un fel de ghici. 

— Nu e nici un ghici, Shorty. Bright s-a băgat nu ştiu cum 
în sufletul meu şi mi-a stârnit nişte gânduri. Cu ochii ăia ai 
lui, mi-a spus într-un minut mai multe decât aş putea citi eu 
prin cărţi într-o mie de ani. Are ochii plini de toate secretele 


lumii. Se zbat şi se îmbulzesc acolo înăuntru. Aproape că le- 
am înţeles, dar în clipa următoare le-am pierdut. Nu ştiu 
mai multe decât înainte, dar mă simt mai aproape de 
înţelesul lor. 

Se opri o clipă şi apoi continuă: 

— Nu ştiu cum să-ţi spun, în ochii câinelui parcă se 
lămuriseră toate şi ce-i viaţa şi evoluţia şi praful stelar şi 
vlaga cosmică, în fine toate. 

— Turnate în americană simplă ar fi un fel de ghici, insistă 
Shorty. 

Smoke termină de aruncat somonii uscați câinilor, câte 
unul la fiecare şi clătină din cap. 

— Ba eu îţi zic că aşa-i, explică Shorty. Smoke, e ghici cum 
te văd şi cum mă vezi. Nu se isprăveşte ziua asta şi are să 
se întâmple ceva. Ai să vezi. Şi somonii uscați au să prindă 
bine. 

— Mai trebuie să-mi şi dovedeşti, îi răspunse Smoke. 

— N-am să-ţi dovedesc eu. Are ziua asta grijă să-ţi 
dovedească. Ascultă ce-ţi spun. Presimţirea ta mi-a stârnit 
acum mie nişte presimţiri. Pariu pe unsprezece uncii de aur 
contra a trei scobitori de fandoseală că am dreptate. Când 
am eu presimţirile mele, nu mi-e frică să mă încred în ele. 

— Atunci pune tu scobitorile la bătaie că eu pun praful de 
aur, i-o întoarse Smoke. 

— Nţţ! Ar însemna jaf curat. Eu câştig. Ştiu eu ce 
înseamnă presimţirea. Înainte de a se încheia ziua de azi 
are să se întâmple ceva şi peştele acela are chichirezul lui. 

— La dracu'! făcu Smoke, abandonând cu dispreţ discuţia. 

— Şi o să fie a dracului, nu se lăsă Shorty. Şi mai pariez 
încă pe trei scobitori, ca mai înainte, că o să fie chiar a 
dracului de tot. 

— S-a făcut! zise Smoke. 

— Câştig la sigur! se înveseli Shorty. Mie-mi plac 
scobitorile din pană de găină. 

După un ceas trecuseră de creastă, o luară la vale, pe 
lângă Colinele Bald, trecură printr-un canion îngust de tot 


şi apoi apucară pe panta abruptă şi deschisă care ducea 
spre Pârâul Porcupine. Shorty, care se afla în frunte, se opri 
scurt, iar Smoke strigă la câini să stea. Mai jos se vedea o 
procesiune de fiinţe omeneşti urcând spre ei, abia târându- 
se, răzleţite pe un sfert de milă. 

— Merg de parcă-i înmormântare, băgă de seamă Shorty. 

— N-au câini, adăugă Smoke. 

— Mda! Câţiva bărbaţi trag o sanie. 

— Ai văzut că ăla s-a prăbuşit? Shorty, ceva nu-i în regulă 
şi să tot fie vreo două sute de oameni. 

— Şi se clatină de parcă ar fi toţi matoli. Uite altul care 
cade. 

— Un trib întreg. Şi sunt şi copii. 

— Smoke, am câştigat, exclamă Shorty. Presimţirea-i 
presimţire şi n-ai ce-i face. Uite-o cum se arată. lese la 
iveală ca o adunătură de cadavre. 

Când îi văzură pe cei doi bărbaţi, indienii scoaseră un 
strigăt ciudat şi grăbiră pasul. 

— Îs ameţiţi rău de tot, comentă Shorty. Uite-i cum se 
prăvălesc ciorchine. 

— Ia priveşte mutra celui din frunte! Îi atrase atenţia 
Smoke. Foametea, asta i-a doborât. Şi-au mâncat până şi 
câinii. 

— Ce facem? O luăm la sănătoasă? 

— Şi lăsăm sania şi câinii? îl întrebă Smoke plin de reproş. 

— Dacă nu-i halim noi, ne halesc ei pe noi. Cât sunt de 
flămânzi ar fi în stare s-o facă. Hei, bătrâne fantome. Ce-aţi 
păţit? Nu te uita aşa la câine. Nu cu ella oală, preciput? 

Cei din fruntea convoiului ajunseră şi-i înconjurară, 
gemând şi milogindu-se într-un jargon cu totul necunoscut. 
Priveliştea i se păru cumplită şi grotescă lui Smoke. Erau 
fără îndoială ravagiile foametei. Cu feţele scofâlcite, pielea 
întinsă pe oase, aduceau cu nişte capete de mort. Tot mai 
mulţi se strângeau în jurul lor până când Smoke şi Shorty 
se treziră înghesuiți de mulţimea aceea dezlănţuită. 
Veşmintele lor zdrenţuite din piele şi blană fuseseră tăiate, 


sfâşiate şi Smoke înţelese motivul când văzu în braţele unei 
indience un ţânc uscat cu totul care mesteca o bucată de 
blană jegoasă. Băgă de seamă că un alt copil molfăia o 
şuviţă de piele. 

— Staţi pe loc! Înapoi! urlă la ei Shorty, întorcându-se la 
engleză după zadarnice încercări cu puţinele cuvinte pe 
care le ştia în indiană. 

Bărbaţi, femei şi copii se apropiau clătinându-se şi 
poticnindu-se pe picioarele lor tremurătoare, cu ochii 
înnebuniţi, bântuiţi de slăbiciune şi o neostoită lăcomie. O 
femeie începu să geamă şi, poticnindu-se, trecu pe lângă 
Shorty şi se prăbuşi cu braţele întinse, agăţându-se de 
sanie. O bătrână porni gâfâind pe urmele ei şi cu mâini 
nesigure se chinuia să desfacă legăturile saniei şi să scoată 
o legătură de mâncare. Un tânăr se repezi cu cuțitul în 
mână, dar Smoke îi făcu vânt înapoi. Toată masa aceea de 
oameni se îngrămădi peste ei şi încăierarea se porni. 

La început Smoke şi Shorty apucau pe câte unul şi-l 
aruncau la o parte, apoi începură să se folosească de coada 
biciului şi de pumni împotriva mulţimii înnebunite de foame. 
Şi toată scena se desfăşura pe fundalul urletelor şi 
văicărelilor femeilor şi copiilor. Ici colo, într-o duzină de 
locuri, legăturile fuseseră tăiate, bărbaţi se târau pe burtă 
în ciuda loviturilor de picior şi a pumnilor şi încercau să 
tragă de sacii cu alimente. Aceştia trebuiau luaţi în braţe şi 
azvârliţi înapoi. Şi atât erau de sfârşiţi, încât se prăbuşeau 
la cel mai mic brânci. Dar nu încercară nici o clipă să-i 
lovească pe cei doi bărbaţi care-şi apărau sania. 

Şi tocmai extrema slăbiciune a indienilor lihniţi le veni în 
ajutor lui Smoke şi Shorty care, altfel, ar fi fost copleşiţi de 
ei. În cinci minute, zidul acela de indieni în picioare care 
înainta mereu se transformă în grămezi de oameni doborâţi 
care gemeau şi spuneau ceva de neînțeles, trântiţi în 
zăpadă şi strigau şi se milogeau, în vreme ce nu-şi puteau 
desprinde ochii lăcrămoşi de mâncarea ce însemna viaţă 


pentru ei şi le lăsa gura apă după ea. Şi deasupra tuturor se 
ridica jelania femeilor şi copiilor. 

— Gura! Gura! urlă Shorty băgându-şi degetele în urechi 
şi abia suflând după înfruntare. Da, vrei şi tu nu-i aşa! strigă 
el repezindu-se înainte şi făcând să zboare, cu o lovitură de 
picior, cuțitul din mâna unuia care, târându-se prin zăpadă, 
încerca să-l împlânte în gâtul câinelui din frunte. 

— Cumplit! murmură Smoke. 

— M-apucă pandaliile! îi răspunse Shorty, întorcându-se 
după ce-l salvase pe Bright. Curge apa pe mine. Şi ce dracu 
ne facem acum cu nenorociţii ăştia buni doar de 
ambulanţă? 

Smoke clătină din cap şi deodată i se limpeziră toate. Un 
indian se târi înainte, ţintind cu singurul ochi care i se mai 
vedea nu sania, ci pe Smoke şi acesta citi în privirea lui 
lupta omului de a-şi păstra minţile. Shorty îşi aminti că-l 
atinsese peste celălalt ochi care i se umflase de se închisese 
cu totul. Indianul se săltă într-un cot şi glăsui. 

— Eu Carluk. Eu siwash bună. Eu ştie bună pe om de la 
Boston. Eu foame mult. lot oameni foame mult. Nu tot 
oameni ştie om de la Boston. Eu ştie. Acum eu mănânci. Tot 
oameni mănânci. Cumpăr la mâncare. Este aur multa. Nu 
este mâncare. La vara, somon nu urca la râul Milk. La iarna, 
elan nu vine. Nu mâncare. Eu vorbit la tot oameni. Eu 
vorbit la ei de om de la Boston venit mult la Yukon. Om de la 
Boston mult mâncare. Om la Boston place aur. Noi aduce 
aur, merge la Yukon, om de la Boston dai mâncare. Aur 
multa. Eu ştie om de la Boston place la el aur. 

Începu să bâjbâie cu degetele amorţite baierele pungii pe 
care o scosese de la brâu. 

— Multa face gălăgie! interveni plictisit Shorty. Spune la 
muieri, la prunci să-şi mai ţină gură! 

Carluk se întoarse şi strigă femeilor care se văicăreau. 
Auzindu-l, alţi bărbaţi ridicară vocea cu autoritate şi încet, 
încet femeile se potoliră şi potoliră şi copiii de lângă ele. 


Carluk renunţă să mai bâjbâie punga şi ridică de mai multe 
ori degetele în sus. 

— Asta oameni la ei murit! le spuse el. 

Şi urmărind numărătoarea înţeleseră că până atunci se 
sfârşiseră de foame şaptezeci şi cinci de oameni. 

— Eu cumpăra la mâncare! continuă Carluk, când 
deschise punga din care scoase o bucată grea de metal. 

Alţii îi urmară exemplul şi pretutindeni apărură bucăţi 
asemănătoare. Shorty se uită uluit. 

— Doamne Dumnezeule! strigă el. Aramă. Aramă curată, 
aramă roşie. Şi ei îşi închipuie că-i aur! 

— El aur! îi încredința cu convingere Carluk, prinzând iute 
sensul exclamaţiei lui Shorty. 

— Şi nenorociţii au mizat totul pe asta, murmură Smoke. 
Uită-te! Bucata aia are patruzeci de livre. Au cărat cu ei 
sute de livre şi nu s-au îndurat să le arunce nici când nu mai 
aveau putere să se târâie pe ei. Shorty, ascultă, trebuie să le 
dăm de mâncare. 

— Ha! Uşor de spus. Dar ce zice statistica? Avem haleala 
noastră pe o lună, adică de şase ori treizeci, adică o sută 
optzeci de porţii. Şi colea-s două sute de indieni care au o 
poftă nebună, de oameni mari. Cum naiba să le dăm măcar 
o singură porţie ca lumea? 

— Dar mai e şi mâncarea câinilor, îi replică Smoke. Câteva 
sute de livre de somon uscat s-ar putea să prindă bine. 
Trebuie să facem şi asta. Ştii că şi-au pus toate speranţele 
în omul alb! 

— Neînţeles! Nu-i putem lăsa de izbelişte, fu de acord şi 
Shorty. Şi nouă ne cad în cârcă două treburi tare 
nenorocite, una mai afurisită decât cealaltă. Unul dintre noi 
trebuie să dea fuga la Mucluc după ajutoare, iar celălalt să 
stea aici şi să se ocupe de balamuc şi probabil să fie şi halit 
pe deasupra. Şi n-are rost să dai drumul la porumbel să-mi 
spui că până aici am făcut şase zile. Cu sania goală şi tras 
tare, în trei zile drumul se poate face. 


Vreme de un minut, Smoke cântări toate milele drumului 
pe care le făcuseră, cumpănind timpul după capacitatea lui 
de a goni până la epuizare. 

— Aş putea să fiu acolo mâine noapte, îl anunţă el pe 
Shorty. 

— În regulă, se pronunţă vesel Shorty. lar eu rămân aici să 
mă halească. 

— Dar pentru fiecare câine iau şi eu câte un peşte, îi 
explică Smoke, iar pentru mine cât să-mi ajungă pentru o 
singură masă. 

— O să ai mare nevoie de haleala asta ca să ajungi la 
Mucluc mâine noapte. 

Prin intermediul lui Carluk, Smoke aduse la cunoştinţă 
oamenilor ce avea să urmeze. 

— Şi foc, mare foc, mult foc, le spuse el în încheiere. Mult 
oameni de la Boston stai la Mucluc. Om de la Boston bun. 
Aduce mâncare mult. Cinci somnuri aduc mâncare mult. 
Omul ăsta - Shorty, prieten bun la mine. El stai aici. El mare 
şef. Priceput? 

Carluk dădu din cap că da şi explică celorlalţi. 

— Toată mâncare rămâne aici. Shorty, el împarte mâncare. 
EI şef, priceput? 

Carluk traduse şi ceilalţi îşi exprimară consimţământul 
dând din cap şi scoțând strigăte guturale. Smoke mai 
rămase o vreme şi conduse totul până când se puse pe 
roate toată acţiunea. Cei care mai erau în stare s-o facă au 
pornit târâş-grăpiş să adune lemne de foc. S-au aprins 
focuri mari, după obiceiul indienilor şi în jurul lor s-au 
adunat cu toţii. Shorty, cu vreo douăsprezece ajutoare, cu 
nişte scurte ciomege la îndemână pentru cei prea 
înfometați, se apucară de gătit. Mai întâi la toată lumea s-a 
distribuit câte o bucăţică de slănină, apoi câte o lingură de 
zahăr, să le mai ameţească foamea care-i măcina. În scurtă 
vreme, la focurile din jurul lui Shorty fierbeau o mulţime de 
oale cu fasole, iar el în persoană, încruntându-se la cei 


cărora le spunea renegaţi, se îndeletnicea cu coptul şi 
împărţitul celor mai subţiri turte făcute vreodată. 

— Eu am rămas marele bucătar, îi spuse el în loc de la 
revedere lui Smoke. Iar tu dă-i bătaie cât poţi. [ine-o numai 
într-o fugă până acolo şi vino în goană. O să mergi şi azi şi 
mâine ca să ajungi şi n-ai să izbuteşti să fii înapoi în mai 
puţin de trei zile. Mâine le dau să înfulece ultimele rămăşiţe 
din somonii câinilor şi după aia nici o fărâmă vreme de trei 
zile. Smoke, trage tare. Trage tare, Smoke. 

Deşi sania era acum uşoară, încărcată doar cu şase somoni 
uscați, vreo câteva livre de fasole îngheţată şi slănină şi 
învelitoarea de noapte, Smoke nu reuşea să meargă prea 
iute. În loc să se salte în sanie şi să mâne câinii, era nevoit 
să răzbească prin zăpadă mânuind prăjina de sanie. În plus 
munciseră pentru o zi întreagă şi nici el nici câinii nu erau 
odihniţi şi nu mai aveau vigoarea intactă. Când trecu de 
creastă depăşind Colinele Bald începuse să se lase lungul 
amurg arctic. 

La vale merse mai iute şi adesea putea să se arunce, 
pentru scurte distanţe în sanie, scoțând sufletul din bietele 
animale pe cele şase mile. Întunericul îl prinse într-o vale 
largă, pe unde curgea un pârâu fără nume şi aici se rătăci. 
Pârâul făcea nişte meandre largi, în formă de potcoavă şi 
pentru ca să câştige timp, încercă să taie întinsura aceea în 
loc să ţină albia pârului. Iar când se lăsă beznă de tot, era 
din nou pe albia pârâului bâjbâind să caute pârtia. După un 
ceas de zadarnice căutări, destul de înţelept ca să nu 
pornească mai departe şi să se rătăcească şi mai mult, făcu 
un foc, dădu fiecărui câine câte jumătate de peşte şi-şi 
împărţi şi propria-i raţie în două. Se înfăşură în învelitoarea 
de blană şi înainte de a-l apuca somnul acela grăbit, 
rezolvase problema. Ultima întinsură pe unde încercase să 
taie drumul era cea de la gurile pârâului. Se abătuse cu o 
milă de la pârtie. Acum se afla pe braţul principal, ceva mai 
jos de locul unde pârtia făcută de el şi Shorty traversa valea 


şi apoi urca pe un afluent neînsemnat până la o creastă nu 
prea înaltă. 

La primele semne ale dimineţii, era la drum, fără să mai 
înghită nimic, se chinui încă o milă în susul albiei, ca să 
ajungă la pârtie. După care, tot fără o înghiţitură, nici 
pentru om nici pentru câini, vreme de opt ceasuri ţinură 
drumul înapoi, tăind transversal o serie de pârâiaşe şi 
coline mărunte până ajunseră la Pârâul Minnow. Pe la ora 
patru după-amiază, în vreme ce întunericul începuse să se 
lase, ieşi la pârtia bine bătătorită de la Pârâul Moose. 

Mai avea încă cincizeci de mile şi expediţia era încheiată. 
Făcu popas, aprinse focul, aruncă fiecărui câine jumătatea 
lui de somon şi pentru el îşi dezmorţi livra de fasole. Apoi se 
aruncă pe sanie şi începu să urle: 

— Hai, hai la drum! Şi câinii se opintiră cu putere în 
chingile de la piept. Daţi-i bătaie, dulăilor! urlă la ei. Haide, 
haide! Vine şi haleala. La Mucluc e haleală berechet. 
Opintiţi-vă, lupilor, opintiţi-vă! 

La Annie Mine, miezul nopţii trecuse de un sfert de oră. În 
salonul principal era destul de multă lume, iar sobele, care 
vuiau şi lipsa de ventilaţie făceau ca în încăperea aceea 
mare să fie o căldură cu totul nesănătoasă. Pocnetul bilelor 
şi zarva deja jocurile de zaruri formau un fundal sonor 
destul de monoton peste care se suprapunea gălăgia, la fel 
de monotonă, a bărbaţilor ce sporovăiau care în picioare, 
care aşezat, în grupuri mai mari sau numai câte doi, trei 
laolaltă. Casierii, însărcinaţi cu cântărirea aurului, aveau 
treabă tot timpul cu balanţele lor pentru că praful aurifer 
era moneda de circulaţie şi chiar şi cel care bea la bar 
whisky de numai un dolar şi acela trebuia să treacă tot pe la 
cântar. 

Pereţii erau duraţi din buşteni cu scoarţa încă pe ei, iar 
între buşteni crăpăturile, se vedea bine, fuseseră astupate 
cu muşchi arctic. Pe uşa deschisă a sălii de dans răzbătea 
ritmul vesel al unui cântec din Virginia, interpretat de un 
pian şi o vioară. locmai avusese loc tragerea la o loterie 


chinezească, iar fericitul câştigător, după ce-şi încasase cele 
cuvenite tot de la balanţă, acum îşi bea norocul împreună 
cu vreo duzină de acoliţi. La mesele de faro şi ruletă, toată 
lumea era preocupată şi tăcută. La mesele de pocher şi 
cărţi înconjurate de privitori, era de asemenea linişte. La o 
altă masă era în curs o serioasă şi concentrată partidă de 
Black Jack. Numai de la masa jucătorilor de zaruri se isca 
zarvă în vreme ce individul care era la rând dădu drumul 
zarurilor, cu tot avântul, pe faţa amfiteatrului verde al 
mesei, urmărindu-şi norocul care-l ocolise atât de multă 
vreme. Şi nu tăcea nici o clipă: „Haide, fetele! Haide! Să 
vină patru! Haide fetele, micuţele! Aduceţi şi voi acasă 
slăninuţă! Fetele! Ah, fetele!” 

Cultus George, un indian zdravăn şi înalt din Circle City, 
stătea distant şi încruntat, sprijinit de buştenii peretelui. 
Era un indian civilizat, dacă a trăi ca un alb înseamnă să fii 
civilizat. Era jignit de moarte, jignire care dura de multă 
vreme. De ani de zile muncea ca oricare alt alb, muncise 
alături de albi şi adesea mai bine decât ei. Purta nădragi la 
fel cu ai lor, aceleaşi cămăşi solide din lână, se lăuda cu un 
ceas la fel de bun, îşi pieptăna părul scurt, pe-o parte şi 
înghiţea aceeaşi mâncare: slănină, fasole şi făină. Şi cu 
toate acestea îi era interzisă cea mai mare distracţie şi 
răsplată, adică whisky-ul. Cultus George era om care 
câştiga bani buni. Concesionase terenuri, vânduse şi 
cumpărase concesiuni. Comandase-echipamente pentru 
prospecţiuni şi furnizase el însuşi echipamente. Acum era 
conducător de câini şi cărăuş, cerând câte douăzeci şi cinci 
de cenți livra de transportat pe timp de iarnă, de la Saij' de 
Mile de Mucluc, iar pentru slănină câte treizeci şi cinci de 
cenți, după cum era obiceiul. Buzunarele-i erau doldora de 
praf de aur, avea de unde să-şi plătească destule rânduri de 
băutură şi, cu toate astea, nici un barman nu-l servea şi pe 
el. Whisky-ul, cea mai fierbinte, mai iute şi mai completă 
răsplată a civilizaţiei nu era de nasul lui. Numai prin 
mijloace ascunse, laşe şi costisitoare putea să-şi permită să 


facă rost de băutură. Şi omul era supărat din cauza acestei 
jignitoare segregaţii şi supărarea lui ţinea de ani de zile. 
Mai ales în noaptea aceea simţea cum îl taie setea şi 
supărarea, iar pe albii pe care se străduise atât de amarnic 
să-i întreacă îi ura acum parcă mai rău. Albii îi îngăduiau cu 
generozitate să-şi piardă aurul la mesele lor de joc, dar nici 
din dragoste, nici pe bani nu-i era permis să fie servit la bar. 
Drept urmare era cât se poate de treaz, deci plin de logică, 
cât se poate de logic supărat. 

Melodia aceea din Virginia ce se auzea din sala de dans se 
încheie într-un tărăboi general care nu-i deranja deloc pe 
trei beţivi ce sforăiau sub pian. 

— Perechile sunt invitate la bar, răsună chemarea 
conducătorului dansului după ultimele acorduri. 

Şi perechile începură să iasă pe uşa largă în salonul 
principal. 

— Bărbaţi înfofoliţi în blănuri şi cu mocasini în picioare, 
femeile în veşminte vaporoase, ciorapi de mătase papuci de 
dans, când deodată uşa dublă de la intrare se dădu în lături 
şi Smoke Bellew intră, împleticindu-se înăuntru. 

Toate privirile se opriră asupra lui şi se lăsă tăcere. 
Încercă să îngaime ceva, îşi smulse mănuşile, care căzură, 
rămânând spânzurate de baierele lor, apucă promoroacă 
îngheţată a respirației care se formase după o goană de 
cincizeci de mile. Se opri nehotărât, apoi se apropie de bar 
şi se sprijini într-un cot la capătul lui. Numai individul de la 
zaruri, fără să întoarcă măcar capul, continua să le zuruie 
în mână şi să le descânte: „Haide, fetele! Haide, Haide, 
fetele! Haide!” 

Privirea stăruitoare a patronului mesei de joc, aţintită 
asupra lui Smoke, atrase atenţia jucătorului şi se opri şi el 
cu zarurile în mână şi apoi se întoarse să se uite. 

— Ce s-a-ntâmplat, Smoke, întrebă Matson, patronul 
localului Annie Mine. 

Făcând un ultim efort, Smoke reuşi să-şi descleşteze gura. 


— Am nişte câini afară... morţi de oboseală, spuse el 
răguşit. Să se ducă careva să le poarte de grijă şi eu... vă 
spun ce s-a întâmplat. 

În câteva propoziţii scurte, el le prezentă situaţia. 
Jucătorul de zaruri, lăsându-şi banii pe masă şi ţinând încă 
în mână lunecoasele zaruri care nu voiau să-i aducă noroc, 
se apropie de Smoke şi fu cel dintâi care spuse: 

— Da' trebuie să facem ceva! Asta-i! Dar ce? Tu ai avut 
vreme să te gândeşti la ceva. Ce plan ţi-ai făcut? Hai, 
toarnă-ne şi nouă. 

— Bineînţeles, făcu Smoke. Uite ce m-am gândit eu. 
Trebuie să dăm fuga cu nişte sănii uşoare. Să zicem cu câte 
o sută de livre de provizii fiecare. Calabalăcul 
conducătorului de sanie şi haleala câinilor încă cincizeci de 
livre. Aşa cel puţin merg repede. Să zicem că expediem 
cinci sănii acum urgent, cu cele mai bune echipaje, cei mai 
buni conducători. Pe porţiunea cu zăpadă afânată, fiecare 
sanie trece pe rând în frunte. Trebuie s-o pornească la 
drum acum, pe loc. În cel mai bun caz, la vremea când o să 
ajungă ei acolo, indienii nu vor fi băgat în gură îmbucătură 
de trei zile. Şi apoi deîndată ce-am trimis la drum săniile 
uşoare, va trebui să pornim pe urmele lor cu sănii încărcate 
din greu. Gândiţi-vă singuri. Două livre de mâncare pe zi e 
cea mai mică raţie cu care îi putem ţine pe indieni în 
picioare ca să pornească la drum. Asta înseamnă câte patru 
sute de livre pe zi şi cum au şi bătrâni şi copii cu ei, în cel 
mai bun caz ne trebuie cinci zile ca să-i aducem la Mucluc. 
Ei, bine, ce ziceţi că-i de făcut? 

— Să facem o colectă să cumpărăm mâncare, spuse 
jucătorul de zaruri. 

— Eu le dau mâncarea! începu Smoke nerăbdător. 

— Niîţ! îl întrerupse altul. Doar nu faci tu cinste acum. Toţi 
suntem băgaţi în afacerea asta. Să aducă careva un lighean. 
Nu ne ia decât un minut. Şi pentru saftea uite! 

Scoase din buzunar un săculeţ greu de aur, desfăcu 
băierile şi turnă un pârâiaş de praf aurifer şi pepite în 


lighean. Unul de lângă el îl apucă grăbit de mână, slobozind 
o înjurătură şi săltă gura pungii ca oprească şuvoiul de aur. 
La o primă ochire se putea aprecia că în lighean erau şase 
sau opt uncii. 

— Nu fi porc! strigă al doilea. Nu ai numai tu săculeţ. 
Lasă-mă şi pe mine. 

— Hmm! mârâi jucătorul de zaruri. Poate socotiți că asta-i 
o expediţie de prospectare, de aia v-aţi aprins aşa iute. 

Oamenii se înghesuiau şi se îmbrânceau pentru a avea 
ocazia să-şi aducă şi ei contribuţia şi, după ce s-au declarat 
mulţumiţi, Smoke cântări ridicând cu amândouă mâinile 
ligheanul greu şi zâmbi. 

— Cu ce-i aici, tot tribul are ce mânca toată iarna, le spuse 
el. Acum să rezolvăm cu câinii. Cinci atelaje iuți care au 
vână în ei. 

Fură oferite vreo douăsprezece echipaje, iar cei din 
tabără, constituiți ca un comitet, se ciorovâiră, se 
confruntară, fură de acord, respinseră. 

— Hei! Ai tăi sunt gloabe de povară! i se spuse lui Long Bill 
Haskell. 

— Dar ştiu să tragă! se zburli el, rănit în mândria lui. 

— Bineînţeles că-s în stare, îl asigurară ceilalţi. Dar nu-s în 
stare să gonească nici dacă te rogi de ei. Ăştia-s făcuţi 
numai pentru poveri nu glumă. 

Deîndată ce un echipaj era ales, proprietarul lui, ajutat de 
vreo şase oameni, pornea să-i înhame şi să-i pregătească de 
drum. Unul dintre atelaje fu respins pentru că abia sosise în 
după-amiaza aceea şi câinii erau obosiţi. Altul îşi oferi 
animalele, dar se scuză că nu poate porni şi el şi arătă un 
genunchi bandajat care-l împiedica să-i conducă. Atelajul 
ăsta fu preluat de Smoke, trecând peste toate obiecțiile 
mulţimii care-i reproşa că şi aşa era sfârşit de oboseală. 

Long Bill Haskell arătă că, în vreme ce câinii lui Fat Olsen 
erau de mâna-ntăi, Fat Olsen era un elefant. Cele două sute 
patruzeci de livre de entuziasm ale lui Fat Olsen se umplură 
de indignare. Ochii i se umplură de lacrimi de mânie şi 


explozia lui scandinavă n-a putut fi stăvilită până nu i s-a 
oferit un loc în echipa grecilor, în vreme ce jucătorul de 
zaruri profită şi preluă atelajul uşor al lui Olsen. Cinci 
echipaje au fost acceptate şi puse la ham, săniile încărcate, 
dar numai patru conducători au satisfăcut exigenţele 
comitetului. 

— Dar mai e şi Cultus George, strigă cineva. Ăsta înghite 
pârtia şi mai e şi odihnit. 

Toate privirile se întoarseră spre indian, dar pe faţa 
acestuia nu se putea citi nimic şi nici nu spuse un cuvânt. 

— Ai să iei şi tu un echipaj, îi spuse Smoke. 

Indianul cel zdravăn nu răspunse nici de data asta. Prin 
mintea tuturor trecu un fior, ca un curent electric, 
presimţind că avea să se întâmple o nenorocire. 'Ioată masa 
începu să se agite şi formă un cerc în mijlocul căruia Smoke 
şi Cultus George se aflau faţă în faţă. Smoke înţelese că, 
printr-un consens comun, fusese numit reprezentant al 
tuturor, în cursul celor care se întâmplau şi aveau să se 
întâmple mai departe. În plus era şi înfuriat. Depăşea 
puterea lui de înţelegere faptul că o fiinţă umană, care 
fusese martoră la navala voluntarilor, poate sta deoparte. 
Pe de altă-parte, în toate cele care au urmat, Smoke n-a 
priceput punctul de vedere al lui Cultus George şi nici nu 
visa că acesta se abţinea din alte pricini şi nu din egoism, 
sau dintr-un motiv mercantil. 

— Neîndoios că ai să iei şi tu un atelaj, îi spuse Smoke. 

— Cât dam? întrebă Cultus George. 

Spontan şi general, în gâtlejul minerilor se iscă un mârâit 
care la desfigura şi gura. În acelaşi timp, se făcură spre 
nelegiuit cu pumnii strânşi sau degetele desfăcute ca nişte 
gheare gata să înşface. 

— Ei, băieţi, staţi o clipă! le strigă Smoke. Poate că omul n- 
a înţeles. Lăsaţi-mă să explic eu. Ascultă, George. Nu vezi, 
nimeni nu cere nimic pentru treaba asta. Ba au oferit totul 
pentru a salva două sute de indieni care mor de foame. 

Se opri, dându-i celuilalt timp să înţeleagă. 


— Cât dam? întrebă iar Cultus George. 

— Ei, staţi, băieţi! Ascultă-mă bine George. Nu vrem să 
cazi în greşeală. Oamenii ăştia care mor de foame sunt din 
neamul tău. Sunt din alt trib, dar tot indieni sunt şi ei. Ai 
văzut ce fac oamenii albi şi-au zvârlit aurul, au dat câini şi 
sănii, s-au îmbulzit care mai de care să pornească la drum. 
Cu primele sănii nu pleacă decât cei mai de nădejde. Uită-te 
la Fat Olsen. Era mai, mai să se ia la bătaie pentru că nu l- 
au lăsat să plece şi el. Ar trebui să fii mândru nevoie mare 
că toţi au socotit că eşti un conducător de câini de prima 
mână. Acum nu se pune problema „cât dam”, ci cât de iute 
ajungem. 

— Cât dam? făcu din nou Cultus George. 

În zarva nebună care se stârni se auziră câteva glasuri: 
„Omorâţi-l”, „Să-i spargem căpăţână”, „Catran şi fulgi”, 
spiritul filantropic şi camaraderia transformându-se într-o 
clipă în sălbatică brutalitate. Şi în mijlocul furtunii, Cultus 
George rămase imperturbabil, în vreme ce Smoke le făcu 
vânt înapoi celor mai fioroşi strigând: 

— Aşteptaţi! Cine conduce toată tărăşenia? 

Zarva se potoli. 

— Aduceţi o funie! Adăugă el iute. 

Cultus George ridică din umeri, mutra strâmbându-i-se 
încordată de un zâmbet mohorât şi neîncrezător. Ştia el 
neamul ăsta de albi. Trudise pe pârtie alături de ei, 
mâncase aceeaşi făină, aceeaşi slănină şi fasole cu ei prea 
îndelungă vreme pentru ca să nu-i cunoască. Era un neam 
de oameni cu frica legii. Ştia asta cât se poate de bine. 
Pedepseau întotdeauna pe cel care încălca legea. Dar el nu 
încălcase nici o lege. Ştia şi el legea. O respectase toată 
viaţa. Nici nu ucisese, nici nu furase, nici nu minţise. În 
legea omului alb nu se spunea că e interzis să ceri un preţ, 
să închei o afacere. 'Toţi cereau preţul lor şi încheiau 
afaceri. Şi nici el nu făcea nimic altceva şi asta tocmai ei îl 
învăţaseră. În plus, dacă nu era destul de bun ca să poată 
bea şi el laolaltă cu ei, atunci nu era destul de bun nici să se 


arate generos cu ei şi nici să li se alăture în vreuna din 
distracţiile lor aiurite. 

Nici Smoke, niciunul dintre cei de faţă nu întrezări măcar 
ce zăcea în mintea lui Cultus George şi-l făcea să aibă 
atitudinea asta. Nu-şi dădeau seama, dar oamenii îl 
înțelegeau tot atât de puţin, pe cât îi înţelegea şi el pe ei. 
Pentru ei, indianul era o brută egoistă, iar pentru el ei erau 
nişte brute egoiste. 

Când fu adusă funia, Long Bill Haskell, Fat Olsen şi 
jucătorul de zaruri, cu multă stângăcie şi o grabă furioasă, 
puseră ştreangul la gâtul indianului şi trecură capătul funiei 
pe după o grindă. Vreo doisprezece oameni se înşirară la 
capătul funiei care spânzura, gata să tragă de ea. 

Cultus George nu opuse nici o rezistenţă. Ştia el ce 
însemnau toate astea - o cacialma. Albii erau mari meşteri 
la cacialmale. Nu era pocherul jocul lor cel mai îndrăgit? 
Nu foloseau cacialmaua ori de câte ori se apucau de 
cumpărat sau de vândut câte ceva? Ba da. Văzuse el un alb 
care făcea o mutră de parcă i-ar fi ieşit careu de aşi, deşi în 
mână nu avea decât o chintă spartă. 

— Staţi! Porunci Smoke. Legaţi-i mâinile la spate. N-am 
chef să-l văd căţărându-se pe funie. 

Altă cacialma, se gândi Cultus George şi le îngădui, fără să 
se opună, să-i lege mâinile la spate. 

— George, e ultima ta şansă, îi spuse Smoke. Ai de gând să 
porneşti cu unul din echipaje? 

— Cât dam? făcu Cultus George. 

Uluit cu totul de el însuşi că era în stare să facă una ca 
asta, dar şi înfuriat de groaznicul egoism al indianului, 
Smoke dădu semnalul. Nici Cultus George nu fu mai puţin 
uluit când simţi cum ştreangul se strânge în jurul gâtului cu 
o smucitură şi e săltat de la podea. Indiferenţa îi dispăru 
într-o clipită. Într-o succesiune rapidă, pe faţa lui se 
zugrăviră mirarea, groaza şi suferinţa. 

Smoke se uita la el tulburat. Cum nu avusese prilejul sa fie 
spânzurat niciodată, Smoke se simţea ageamiu în meseria 


asta. Trupul indianului începu să se zvârcolească, mâinile se 
chinuiră să rupă legăturile şi din gât izbucnea horcăiala 
neplăcută a omului care se sufocă. Brusc, Smoke ridică 
mâna. 

— Slăbiţi funia! porunci el. 

Mormăind supăraţi că pedeapsa fusese atât de scurtă, cei 
de la funie îl lăsară pe Cultus George pe podea. Ochii i se 
bulbucaseră, se clătina pe picioare, legănându-se dintr-o 
parte în alta şi luptându-se încă să-şi desfacă legăturile de 
la mâini. Smoke ghici deîndată care era pricina, îşi repezi 
furios degetele între ştreang şi gâtul omului şi slăbi funia cu 
o smucitură. Cu mare efort, Cultus George trase din nou 
aer în piept. 

— Ai de gând să porneşti cu atelajul? îl întrebă Smoke. 

Cultus George nu răspunse. Avea altă treabă: să respire. 

— Bine, bine, noi oameni albi suntem nişte porci! începu 
Smoke, ca să risipească tăcerea şi fiindu-i silă de rolul pe 
care era obligat să-l joace. Ne vindem sufletul pentru aur şi 
aşa mai departe. Dar, din când în când, renunţăm la astea şi 
ne aruncăm cu capul înainte pentru câte o treabă fără să ne 
gândim cât ne iese din afacere. Şi când ne dezlănţuim în 
chipul ăsta, trebuie să fii cu mare băgare de seamă, Cultus 
George! Şi acum nu vrem să ştim decât un singur lucru: ai 
de gând să porneşti cu atelajul? 

Cultus George mai delibera în sinea lui. Nu era un laş. 
Probabil că numai până aici aveau de gând să meargă cu 
cacialmaua şi dacă acum se dădea bătut se făcea de baftă. 
Şi în vreme ce delibera, Smoke se chinuia îngrijorat ca nu 
cumva băştinaşul ăsta îndărătnic să se încăpăţâneze mai 
departe şi să fie spânzurat. 

— Cât dam? făcu Cultus George. 

Smoke dădu să ridice mâna ca să dea semnalul. 

— Eu merge! rosti Cultus George foarte iute, înainte de a 
apuca funia să se întindă. 

— Şi când expediţia aceea de salvare m-a găsit, povestea 
Shorty la Annie Mine, podoaba aia de Cultus George era în 


frunte, ajungând cu trei ore înaintea lui Smoke şi nu uitaţi - 
Smoke era al doilea. Şi a ajuns taman la timp, pentru că 
până să aud eu răcnetele lui Cultus George care-şi îndemna 
câinii, peste creastă, afurisiţii ăia de indieni siwash îmi 
haliseră mocasinii, mănuşile, curelele, teaca cuţitului şi vreo 
câţiva se uitau cu o foame în ochi la mine... eu fiind cel mai 
bine hrănit, ştiţi. Despre Smoke ce să vă mai spun. Era 
aproape mort. S-a mai învârtit puţin de colo-colo, ajutând să 
pregătim de mâncare pentru cei două sute de indieni 
nenorociţi şi a adormit deodată, aşa cum stătea pe vine, de 
credeai că adună zăpadă ca s-o topească în găleată. L-am 
băgat în culcuşul meu şi al naibii să fiu dacă n-a trebuit să-l 
ajut să se vâre în culcuş, atât era de frânt. O, 'neânţeles c- 
am câştigat scobitorile pe care-am pus pariu. Aşa-i c-au 
avut, 'neânţeles, nevoie câinii ăia de cei şase somoni daţi de 
Smoke taman în crucea zilei? 

O EROARE A NATURII. 

— Hău! urlă Smoke la câini, lăsându-se cu toată greutatea 
pe prăjină ca să oprească sania. 

— Acum ce ţi s-a mai năzărit! se plânse Shorty. Doar nu e 
apă dedesubt! 

— Nu, dar uită-te şi tu la pârtia aia care o taie la dreapta! 
îi răspunse Smoke. Nu credeam că mai e vreun suflet de om 
pe care să-l fi apucat iarna prin părţile astea. 

În clipa în care s-au oprit, câinii s-au şi lăsat în zăpadă şi 
au început să-şi smulgă cu colții gheaţa dintre degete. Cu 
cinci minute înainte gheaţa aceea fusese doar apă. 
Animalele se treziseră că se rupe sub ele pojghiţa acoperită 
cu o pulbere de zăpadă ce mascase izvorul care-şi croia 
drum din mal şi formase o băltoacă peste gheaţa de trei 
picioare grosime pe care o pusese iarna pe Râul 
Nordbeska. 

— Mai întâi şi mai întâi n-am auzit să fi urcat cineva pe 
Nordbeska, îi răspunse Shorty, uitându-se ţintă la pârtia 
aproape acoperită de cele două picioare de zăpadă depusă 
pe ea şi care tăia în unghi drept albia râului şi urca apoi pe 


un afluent ce curgea din stânga. Poa' să fie vorba de nişte 
vânători care şi-au dus pe aici poverile hăt de mult. 

Dând la o parte cu mâinile înmănuşate zăpada afânată, 
Smoke rămase o vreme cumpănind, apoi iar dădu zăpada şi 
iar se opri. 

— Nu, spuse el convins. S-a mers în ambele sensuri, dar 
ultima oară indivizii au urcat pe pârâu în sus. Oricine or fi 
fost, acum sunt acolo. De săptămâni întregi n-a mai trecut 
nimeni la vale. Şi ia spune-mi tu mie ce-au găsit acolo de nu 
s-au mai dat duşi? Uite asta vreau eu să aflu! 

— Dar ce vreau eu să aflu e unde facem tabără în noaptea 
asta, îi replică Shorty, zgâindu-se nemângâiat spre linia 
orizontului din sud unde lumina chioară a după-amiezii 
începea să se transforme în crepuscul. 

— Hai s-o luăm pe pârtia pârâului în sus, propuse Smoke. 
Sunt o mulţime de cioturi uscate. Putem să ne aşezăm 
tabăra când poftim. 

— Ne aşezăm noi tabăra când poftim, 'neânţeles, da' dacă 
nu avem poftă să murim de foame ar trebui s-o ţinem întins 
la drum şi încă în direcţia care trebuie. 

— Găsim noi ceva pe pârâul ăsta, continuă Smoke. 

— Da' uită-te şi tu câtă haleală mai avem! Uită-te la câini! 
strigă Shorty. Uită-te la... ei la dracu! Bine! Fie aşa cum vrei 
tu. 

— Din cauza asta nu se lungeşte el drumul nici cu o zi! îl 
îndemnă Smoke. Probabil că nu e decât o milă în plus. 

— Au murit oameni şi pentru un fleac de milă ca asta! îi 
ripostă Shorty, clătinând din cap cu mohorâtă resemnare. 
Hai la drum, că dăm de belea. Sus, sus, biete animale 
dogite, sus! Hău, hău! Hai Bright, sus! Hău! 

Câinele fruntaş se supuse şi toată ceata de câini se opinti 
sfârşită în zăpada moale. 

— Hău! Hău! Că-i pârtie bătută! 

Smoke îşi scoase rachetele de sub legăturile saniei şi le 
legă peste mocasini şi porni înainte, să bată zăpada afinată, 
să le fie mai uşor câinilor. Era treabă grea. Şi câinii şi 


oamenii mâncau de zile întregi pe sponci şi rezervele de 
putere pe care se puteau baza erau puţine şi drămuite. Deşi 
mergeau pe firul albiei, panta acesteia era atât de mare că 
trudeau din greu, pieptiş, fără contenire. Curând pereţii 
înalţi de stâncă se apropiară într-atât încât acum urcau 
printr-un canion îngust. Împiedicându-se de munţii înalţi, 
lumina amurgului care se lăsa încet deveni aici doar un fel 
de semiobscuritate. 

— E o capcană, spuse Shorty. Aici totul pare parşiv. Ca o 
gaură în pământ. Aici e tărâmul buclucului. 

Smoke nu răspunse şi, preţ de jumătate de oră, se 
chinuiră în tăcere, tăcere care fu din nou ruptă de Shorty. 

— Nu mă-nşeală pe mine presimţirea! mormăi el. 
'Neânţeles că nu mă-nşeală. Ascultă ce-ţi spun eu, dacă ai 
de gând să asculţi! 

— Dă-i drumul! îi replică Smoke. 

— Îmi spune mie presimţirea, limpede ca lumina zilei, că 
nu ieşim noi din borta asta, ehei, zile în şir. O să dăm de 
belea şi o să stăm ţintuiţi aici zile-n şir şi încă alte şi alte 
zile. 

— Dar despre haleală nu-ţi spune nimic? îl sâcâi Smoke 
fără milă. Fiindcă nu avem haleală pentru zile în şir şi 
pentru încă alte zile. 

— Nţţ! Nici o vorbă despre haleală. Mă bate gândul că ne- 
om descurca noi cumva. Dar, Smoke, am să-ţi spun şi eu aşa 
fără ocol. Am să halesc oricare dintre câini, dar pe Bright 
nu. De Bright nu mă ating. Uite, nu pot să-mi bat joc deel. 

— Sus inima, îl luă peste picior Smoke. Şi presimţirea mea 
lucrează. Îmi spune că nici vorbă n-o să fie să ne mâncăm 
câinii şi o să ne îmbuibăm, nu ştiu cu ce, cu elani, cu caribu 
sau cu păsări prăjite şi o să ne îngrăşăm. 

Shorty pufni cu o silă de nedescris şi astfel fu câştigat al 
sfert de ceas de linişte. 

— Uite că de aici începe şi balamucul, spuse Smoke, 
oprindu-se şi uitându-se ţintă la ceva care zăcea la 
marginea pârtiei vechi. 


Shorty lăsă prâjina de sanie deoparte, se apropie de el şi 
continuară să se uite amândoi fix la trupul unui om 
abandonat la marginea drumului. 

— Bine hrănit! spuse Smoke. 

— Da' ia uită-te la buzele lui, îi atrase atenţia Shorty. 

— 'Ţeapăn ca un lemn, adăugă Smoke, ridicându-i omului o 
mână care făcu tot corpul să se salte. 

— Ridică-l în sus şi dă-i drumul şi ai să vezi că se sparge în 
bucățele, mormăi Shorty. 

Omul zăcea pe-o parte, îngheţat bocnă. Cum nu se pusese 
nici o urmă de zăpadă pe el, era limpede că nu zăcea acolo 
de prea multă vreme. 

— Acum trei zile a fost o ninsoare, peste tot, spuse Shorty. 

Smoke încuviinţă dând din cap, se aplecă asupra 
cadavrului, îl răsuci pe jumătate ca să vină cu faţa în sus şi 
arătă cu degetul o gaură de glonte la tâmplă. Se uită în jur 
şi arătă cu capul un revolver care rămăsese pe zăpadă. La o 
sută de metri mai sus, dădură de un al doilea cadavru 
zăcând cu faţa în jos pe pârtie. 

— Două lucruri sunt limpezi ca lumina zilei. Amândoi sunt 
bine hrăniţi. Asta înseamnă că nu de foame au murit. Şi 
apoi n-au dat de vreun teren doldora de aur, că atunci nu s- 
ar mai fi sinucis. 

— Dacă s-au sinucis! obiectă Shorty. 

— Ba cu siguranţă că s-au sinucis. În afară de urmele lor, 
altele nu se mai văd şi lângă rană se văd urme de arsură de 
la pulbere. 

Smoke trase cadavrul la o parte şi cu călcâiul mocasinului 
scoase la iveală un revolver înfundat în zăpadă de greutatea 
corpului. 

— Cu ăsta şi-a făcut seama. Doar ţi-am spuscăo să 
descoperim noi ceva pe aici. 

— După cum arată lucrurile încă n-am ajuns să 
descoperim nimic. Ei, acum să-mi spui tu mie, de ce la doi 
tipi bine hrăniţi le-a venit pofta să se împuşte? 


— Când o să aflăm şi asta înseamnă că am dezlegat şi 
restul enigmei care te chinuie, îi răspunse Smoke. Haide, 
începe să se cam lase bezna. 

Şi se făcuse destul de întuneric când rachetele de zăpadă 
ale lui Smoke se poticniră de un alt cadavru. Era prăbuşit 
peste o sanie în care zăcea alt mort. Şi, după ce dădură 
zăpada la o parte de pe ceafa acestuia şi aprinseră un 
chibrit, zăriră şi un altreilea cadavru înfăşurat în pături, 
zăcând lângă o groapă abia începută. Iar înainte ca 
chibritul să se stingă, văzură încă alte şase morminte. 

— Brrr! se scutură Shorty ca de frig. Iabăra Sinucigaşilor. 
Toţi bine hrăniţi. Şi socot că-s morţi cu toţii. 

— Ba nu. Ia uite ce-i acolo! 

Smoke privea înainte spre un sâmbure palid de lumină. 

— Şi mai uite o lumină... ba şio a treia. Haide, dă-i bătaie. 

Nu se mai împiedicară de nici un cadavru şi în câteva 
minute, mergând pe o pârtie bine bătută, ajunseră într-o 
tabără. 

— Da' e un oraş! murmură Shorty. Să tot fie vreo douăzeci 
de cabane. Şi nici un câine. Curioasă treabă! 

— Şi asta ne dă şi răspunsul, îi spuse Smoke tulburat în 
şoaptă. E ceata Laurei Sibley. Îţi aduci aminte? A venit pe 
Yukon astă toamnă, cu nava Port Townsend Numărul Şase. 
A trecut pe lângă Dawson fără să se oprească. Probabil că 
vaporul i-a lăsat la gura pârâului. 

— Neînţeles, acum îmi aduc aminte. Sunt mormoni. 

— Nu, vegetarieni, zise Smoke şi zâmbi în întuneric. Nu 
mănâncă fărâmă de carne şi nu pun câinii la treabă. 

— E totuna. Ştiam eu că e ceva în neregulă cu ei. 
Atotînţeleapta trebuia să-i călăuzească taman pe grămada 
de aur. Laura Sibley aia urma să-i ducă fix pe locul care să-i 
facă milionari. 

— Mda! Ea era profeta lor, avea tot felul de viziuni şi 
altele. Am crezut că au urcat pe Nordensjold. 

— Ei, ia ascultă! 


Pe întuneric, Shorty îi puse mâna în piept lui Smoke ca să-l 
facă atent şi amândoi rămaseră aşa, ascultând un urlet 
prelung, din adâncul sufletului, care se auzea dinspre o 
cabană. Înainte de a se stinge, fu preluat de alt urlet, de la 
altă cabană, apoi de altul - un imens oftat al suferinţei 
omeneşti! Producea un efect groaznic, de coşmar. 

— Brrr! se cutremură Shorty. Îmi vine să o rup la fugă. Hai 
să dăm buzna şi să vedem ce-au păţit. 

Smoke bătu la uşa unei cabane luminate şi fu urmat 
înăuntru de Shorty, după ce glasul care gemuse înainte 
rostise „Intră!”. Era o cabană de bârne, cu pereţii căptuşiţi 
cu muşchi şi podeaua de pământ, acoperită cu rumeguş şi 
talaş. Lumina venea de la o lampă cu gaz şi reuşită să 
desluşească patru paturi de scânduri, trei ocupate de nişte 
bărbaţi care renunţaseră să mai urle pentru a putea să se 
zgâiască la ei. 

— Ce naiba se petrece aici? îi întrebă Smoke pe unul 
dintre ei căruia nici pătura cu care era învelit nu putea să-i 
ascundă umerii laţi şi trupul foarte musculos, dar care avea 
ochii împăienjeniţi de suferinţă şi obrajii scofâlciţi. 

— Vărsat de vânt? Ce v-a lovit? 

În loc de răspuns, omul arătă cu degetul spre gură, 
încercând cu un efort să-şi desfacă buzele înnegrite şi 
umflate. Smoke se trase înapoi în faţa acestei privelişti. 

— Scorbut! murmură el spre Shorty, iar bărbatul confirmă 
diagnosticul dând din cap. 

— Haleală aveţi? îl întrebă Shorty. 

— Înî! răspunse unul de pe alt pat. Luaţi cât vreţi. E 
grămadă. Cabana de alături e goală. Adăpostul de provizii e 
lângă ea. Scăldaţi-vă în mâncare. 

În toate cabanele pe care le vizitară în seara aceea găsiră 
aceeaşi situaţie. Scorbutul doborâse toată tabăra. În grupul 
acela erau şi vreo douăsprezece femei, deşi cei doi nu le 
zăriră pe toate. La început fuseseră nouăzeci şi trei de 
bărbaţi şi femei. Dar zece muriseră, iar alţi doi dispăruseră 
de curând. Smoke le spuse că-i descoperiseră şi pe cei doi şi 


se miră că niciunul din ceilalţi nu găsise cu cale, să facă cei 
câţiva paşi pe pârtie pentru a-i afla. Dar pe Smoke şi Shorty 
îi impresiona cel mai mult halul de neajutorare în care se 
aflau. Cabanele erau murdare, pline de gunoaie, vesela 
stătea nespălată pe mesele din lemn negeluit. Şi nu se 
ajutau între ei. Suferinţa ce domnea într-o cabană nu 
interesa pe nimeni altcineva decât pe cei de acolo şi 
renunţaseră chiar să-şi mai îngroape morţii. 

— E de groază! îi mărturisi Smoke lui Shorty. Am mai 
văzut eu puturoşi şi nevolnici, dar niciodată atât de mulţi 
laolaltă. Ai auzit ce spun. N-au făcut baie niciodata. Nici pe 
faţă nu s-au spălat măcar. Nu e de mirare că i-a lovit 
scorbutul. 

— Dar ar trebui ca vegetarienii să nu facă niciodată 
scorbut, protestă Shorty. Se presupune că numai cei care 
mănâncă numai carne sărată fac scorbut. Iar ei nu mănâncă 
deloc carne, nici sărată, nici proaspătă, nici crudă, nici 
gătită, de nici un fel. 

Smoke clătină din cap. 

— Ştiu şi numai cu un regim vegetarian scapi de scorbut. 
Altfel nu ajută nici un medicament. Numai vegetale, mai 
ales cartofi, singurul remediu. Dar nu uita un lucru, Shorty. 
Acum nu ne batem cu o teorie, ci suntem în faţa unei 
situaţii. Mâncătorii ăştia de buruieni au făcut cu toţii 
scorbut. 

— Trebuie să fie contagios. 

— Nu. Atâta lucru ştiu şi doctorii. Scorbutul nu se ia prin 
microbi. Nu se transmite de la om la om. Îl face fiecare. Din 
câte am priceput eu scorbutul se datorează unui sânge 
subţiat. Şi faci scorbut nu pentru că ai ceva, ci pentru că-ţi 
lipseşte ceva. Omul face scorbut fiindcă-i lipsesc nişte 
substanţe chimice în sânge şi substanţele alea nu se găsesc 
nici în prafuri, nici în borcănele, ci numai în vegetale. 

— Da' indivizii nu halesc nimic altceva decât buruieni, 
gemu Shorty. Au halit şi s-au umflat. Asta înseamnă că nu ai 
dreptate, Smoke. Ai întins frumuseţe de teorie, da' situaţia 


de-aici îţi face teoria varză. Scorbutul se ia şi de asta sunt 
toţi bolnavi de scorbut şi au ajuns să putrezească în halul 
acesta. O să ne potcovim şi eu şi tu cu el dacă ne mai 
vânturăm mult pe aici. Brrr! Simt cum dihăniile alea intră şi 
în mine taman acum! 

Smoke râse neîncrezător şi bătu la uşa unei cabane. 

— Bănuiesc că tot peste ce-am dat până acum tot peste aia 
o să dăm şi aici! spuse el. Haide. Trebuie să vedem cum se 
prezintă situaţia în întregime. 

— Ce vrei! Se auzi o voce tăioasă de femeie. 

— Să stăm de vorbă cu dumneata, îi răspunse Smoke. 

— Care eşti? 

— Doi doctori din Dawson! se băgă în vorbă Shorty cu 
atâta nonşalanţă încât se alese cu un cot în coaste din 
partea lui Smoke. 

— N-avem nevoie de nici un medic! le răspunse femeia cu 
o voce stridentă, înecată de suferinţă şi enervare. Plecaţi. 
Noapte bună. Noi nu credem în doctori. 

Smoke trase de legătoarea de la uşă, împinse şi intră, 
după care ridică fitilul lămpii de gaz ca să vadă mai bine. 
Patru femei, ce zăceau în patru paturi de scânduri, încetară 
să mai geamă şi să suspine şi se uitară la nepoftiţi. Două 
dintre ele erau tinere, cu nişte trăsături fine, a treia era o 
femeie bătrână şi zdravănă, iar a patra, pe care Smoke o 
recunoscu după voce, era cea mai slabă, mai firavă dintre 
toate fiinţele umane din neamul ei. După cum află foarte 
repede, era chiar Laura Sibley, profeta şi ghicitoare 
profesionista, cea care organizase expediţia la Los Angeles 
şi-i târâse după ea pe toţi până la tabăra asta a morţii de pe 
Nordbeska. Urmă o discuţie violentă. Laura Sibley nu 
credea în doctori. În plus, pentru ca chinul să fie şi mai 
mare, renunţase să mai creadă chiar şi în sine. 

— De ce n-aţi trimis pe cineva să ceară ajutor? o întrebă 
Smoke când femeia se opri sfârşită şi fără glas după tirada 
de la început. Pe Stewart River e o tabără şi după un drum 
de optsprezece zile ajungeaţi la Dawson. 


— De ce n-a plecat Amos Wentworth? întrebă ea, cu o ură 
care friza isteria. 

— N-am avut onoarea să-l cunosc pe acest domn, îi replică 
Smoke. Ce face? 

— Nimic. Numai că e singurul care n-a făcut scorbut. Şi de 
ce mă rog n-a făcut scorbut? Am să-ţi spun. Nu, mai bine 
nu-ţi spun nimic. 

Îşi strânse buzele subţiri atât de tare încât lui Smoke i se 
păru că prin transparenţa lor nemachiată putea să-i vadă şi 
dinţii şi rădăcinile dinţilor. 

— Şi ce rost ar fi avut? Parcă, eu nu ştiu? Doar nu-s 
nebună. În adăposturile noastre se află toate neamurile de 
sucuri de fructe şi zarzavaturi conservate. Suntem mai bine 
înarmaţi decât oricare altă tabără din Alaska împotriva 
scorbutului. Nu există soi de zarzavaturi conservate şi 
fructe şi nuci pe care să nu le avem din belşug. 

— Vezi că ţi-a zis-o, se bucură Shorty. Asta-i situaţia, nu 
contează teoria. Ziceai că zarzavaturile vindecă. Uite 
zarzavaturi, dar unde-i vindecarea? 

— Deocamdată nu văd nici o explicaţie, fu de acord Smoke 
şi, cu toate astea, nu există tabără ca asta în toată Alaska. 
Am mai văzut eu scorbut, câte un caz izolat ici şi colo. Dar 
n-am pomenit niciodată ca o tabără întreagă să fie doborâtă 
de scorbut şi nici cazuri atât de disperate ca aici. Nu dau de 
nici un capăt, Shorty. lrebuie să facem tot ce putem pentru 
oamenii ăştia, dar mai întâi să ne ridicăm şi noi tabăra şi să 
ne îngrijim de câini. Doamnă Sibley... o să mai venim mâine 
dimineaţă. 

— Domnişoara Sibley, se îmbăţoşă ea. Şi acum, tinere, 
dacă te mai fâţâi prin cabană cu doctoriile tale să ştii că te 
umplu de alice. 

— Scumpă proorociţa asta divină, chicoti Smoke în vreme 
ce el şi Shorty bâjbâiau drumul prin întuneric, întorcându- 
se la cabana părăsită de lângă prima cabană unde 
intraseră. 


Se vedea limpede că, până nu demult, în cabana aceea 
locuiseră doi bărbaţi şi Smoke şi Shorty se întrebau dacă nu 
cumva erau chiar cei doi sinucigaşi întâlniți pe pârtie. 
Amândoi dădură iama prin adăpostul de provizii şi văzură 
că era doldora de nevisate conserve, de alimente uscate, 
deshidratate, condensate, transformate în pulbere. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, care-i motivul că au ajuns 
să se căpătuiască cu scorbutul ăsta? întrebă Shorty, 
fluturând spre lumină nişte pachete cu ouă pudră şi 
ciuperci. Uite şi asta şi asta! 

Aruncă afară cutii cu roşii şi cereale şi sticle cu măsline 
presate. 

— Ba încă şi divina porcăriţă s-a ales cu scorbut. Ei, ce 
pricepi din toate astea? 

— Proorociţa! îl corectă Smoke. 

— Porcăriţă! repetă Smoke. Nu i-a băgat ea în cocinile 
astea? 

A doua zi dimineaţă, după ce se lumină de ziuă, Smoke 
întâlni un bărbat care trăgea după el o sanie grea, 
încărcată cu lemne de foc. Un omuleţ curăţel, sprinten, care 
mergea iute, în ciuda poverii pe care o căra. De cum îl văzu, 
Smoke simţi că nu-i place omul. 

— Dumneata ce ai? îl întrebă el. 

— Nimic, îi răspunse mărunţelul. 

— Ştiu, îi replică Smoke. Tocmai de asta te-am întrebat. 
Eşti Amos Wentworth. De ce, pentru numele lui Dumnezeu, 
dumneata nu ai scorbut ca toţi ceilalţi? 

— Pentru că eu fac mişcare, răspunse celălalt iute. 
Niciunul dintre ei n-ar fi trebuit să aibă scorbut dacă ar fi 
scos nasul afară şi ar fi făcut vreo treabă. Şi ce-au făcut? Au 
mârâit, au bombănit, s-au plâns de frig, că nopţile-s lungi, 
că e prea greu, că-i doare, că-i supără şi tot aşa. Au zăcut în 
paturile lor până s-au umflat şi n-au mai putut să se dea jos. 
Asta-i. la uită-te la mine. Eu am trudit mereu. Vino în 
cabana mea. 

Smoke îl urmă. 


— la aruncă-ţi ochii. Curat lună, aşa-i? Poţi pune pariu. 
Totul în desăvârşită ordine. Nici rumeguşul şi talajul nu l-aş 
fi suferit aici, dar ţin de cald şi e rumeguş şi talaj curat. Ar 
trebui să vezi cam cum arată podeaua în câteva din 
cabanele astea. Ca nişte cocini. Da' la mine, mie nu mi s-a 
întâmplat să îmbuc ceva şi să nu spăl blidul. Nu, domnule. 
Da' asta înseamnă muncă şi am muncit şi am scăpat de 
scorbut. Ia sfatul meu, pune-l în pipă că poţi să-l şi fumezi. 

— Ai lovit cuiul unde trebuie! recunoscu Smoke. Dar văd 
că la dumneata e numai un singur pat. De ce eşti atât de 
puţin sociabil? 

— Fiindcă aşa-mi place mie. E mai uşor să faci curat după 
unul singur decât după doi, asta-i. Puturoşii ăia care nici nu 
ies din pături? Crezi că aş fi putut suferi vreunul în jurul 
meu? Nu-i de mirare că i-a pocnit scorbutul. 

Era foarte convingător ce zicea mărunţelul şi totuşi Smoke 
nu se putea dezbăra de un sentiment de silă faţă de el. 

— Dar Laura Sibley ce are cu dumneata? îl întrebă el pe 
neaşteptate. 

Amos Wentworth îi aruncă o privire grăbită. 

— E apucată, veni răspunsul. Dar toţi suntem apucaţi, 
dacă-i vorba. Dar să mă ferească Dumnezeu de apucatul 
oare nu-şi spală blidul din care mănâncă şi aşa-s toţi 
apucaţii ăştia de aici. 

Câteva minute mai târziu, Smoke stătea de vorbă cu Laura 
Sibley. Sprijinindu-se în câte un băț, în fiecare mână, femeia 
se opri şi nu mai şontâcăi prin cabană. 

— Dar ce ai cu Wentworth? o întrebă el fără nici o legătură 
cu discuţia pe care o purtau, aşa deodată, surprinzând-o 
nepregătită. 

Ochii ei verzi sticliră de mânie, preţ de o secundă 
trăsăturile feţei scofâlcite îi tremurară de furie şi buzele 
spuzite se schimonosiră gata, gata să dea drumul unor 
vorbe nesocotite. Dar nu scoase decât un fel de oftat plin de 
năduf, nişte sunete neinteligibile şi apoi, cu un efort 
cumplit, reuşi să se stăpânească. 


— Pentru că-i sănătos! gâfâi ea. Pentru că n-are scorbut. 
Fiindcă e din cale afară de egoist. Fiindcă n-ar ridica o 
mână să ajute pe altul. Fiindcă ne-ar lăsa să putrezim şi să 
ne dăm sufletul aşa cum ne şi lasă să putrezim şi să ne dăm 
sufletul, fără să ridice un deget, să ne aducă o găleată de 
apă, sau o sarcină de lemne. Uite atât de bestie e omul. Dar 
ferească-l Dumnezeu! Ferească-l Dumnezeu! 

Gâfâind şi înecându-se, porni şontâc-şontâc şi-şi văzu mai 
departe de drum, iar cinci minute mai târziu, când Smoke 
ieşi din cabană să hrănească câinii, o zări intrând în cabana 
lui Amos Wentworth. 

— Shorty, e ceva putred în treaba asta, ceva putred de tot, 
îi spuse el, clătinând din cap în semn că nu-ia bună, în 
vreme ce tovarăşul său veni la uşă să arunce o oală cu 
zoaie. 

— Neînţeles, răspunse celălalt vesel. Şi o să ne potcovim şi 
noi cu mizeria asta, ai să vezi. 

— Nu mă refeream la scorbut. 

— A, 'neânţeles, tot aia e dacă te refereai la divina 
porcăriţă. E în stare să fure şi hainele de pe mort. E cea mai 
lacomă femeie pe care am văzut-o vreodată. 

— Mişcarea m-a ţinut şi pe mine şi pe tine în picioare. Şi 
pe Wentworth. Ai văzut ce-au păţit ceilalţi din cauza lipsei 
de mişcare. Ei, acum numai de noi depinde ca să le 
administrăm mişcarea acestor epave de spital. Şi sarcina ta 
va fi să-i faci să se mişte. le numesc soră şefă. 

— Cum? Eu? strigă Shorty. Nu! Îmi dau demisia. 

— Nu, n-ai să ţi-o dai. Eu am să fiu soră, infirmier calificat, 
fiindcă treaba n-o să fie uşoară. Trebuie să-i facem să mişte. 
Mai întâi şi mai întâi, trebuie să-şi îngroape morţii. Cei mai 
zdraveni în echipa de gropari, apoi cei încă zdraveni, dar 
mai puţin ca cei de dinainte, să formeze echipa de adus 
lemne de foc (ca să cruţe lemnele au zăcut sub pături) şi tot 
aşa mai departe. Şi ceai de molid. Să nu uităm de ceai. 
Pentru toţi pionerii tăbăciţi ceaiul de molid e sfânt. Indivizii 
ăştia nici n-au auzit de aşa ceva. 


— Neînţeles că ne-am făcut-o cu mâna noastră, zâmbi 
Shorty. Şi o să ne alegem mai întâi şi mai întâi cu nişte 
plumbi în piele. 

— Da! Asta-i prima noastră treabă, recunoscu Smoke. 

În ceasul care urmă, fură percheziţionate toate cele 
douăzeci de cabine. Toată muniţia şi puştile, carabinele şi 
revolverele au fost confiscate. 

— Ei, invalizilor, începea Shorty cu metoda lui. Ia scoateţi 
voi la vedere armele. Avem nevoie de ele. 

— Cine-a zis? întrebă unul în prima cabană. 

— Doi doctori din Dawson, îi răspunse Shorty. 

— Şi la ce vă trebuie, mă rog? 

— Să ţinem piept unui detaşament de cutii de carne de 
vită care, cică o să vină pe canion la vale. Şi vă anunţ cu 
toată seriozitatea că urmează o invazie a ceaiului de molid. 
Haideţi odată! 

Şi asta a însemnat numai începutul zilei. Oamenii erau 
scoşi din paturi cu blândeţe şi şiretlicuri; cu ameninţări, sau 
erau pur şi simplu traşi afară şi siliţi să se îmbrace. Smoke 
alese pe cei care erau cel mai puţin loviți de boală pentru 
echipa de gropari. O altă echipă a fost trimisă să aducă 
lemne care au fost puse la gropi şi aprinse pentru ca să se 
moaie pământul îngheţat. Iar altă echipă trebuia să taie 
lemne şi să aprovizioneze toate cabanele, fără alegere. Cei 
prea nevolnici pentru a îndeplini treburi pe afară au fost 
puşi să facă curăţenie, să deretice prin cabane, sau să spele 
rufe. O altă echipă a adus mai multe sarcini de crengi de 
molid şi pe toate sobele au pornit să fiarbă oale cu ceai de 
molid. 

Dar în ciuda strădaniilor lui Smoke şi Shorty de a schimba 
înfăţişarea lucrurilor, situaţia era gravă, macabră. Cel puţin 
în treizeci de cazuri groaznice, disperate, bolnavii n-au 
putut fi daţi jos din pat, după cum s-au convins şi Smoke şi 
Shorty, cuprinşi de greață şi îngroziţi. În acelaşi timp, în 
cabana Laurei Sibley, una dintre femei îşi dădu sufletul. Şi 
totuşi era nevoie de măsuri drastice. 


— Nu-mi prea place să ating un bolnav, le explică Shorty, 
arătându-le ameninţător pumnul Da', dacă e nevoie ca să-l 
pun pe unul pe picioare, atunci, 'neânţeles, îl ating. Iar voi, 
puturoşi împuţiţi ce sunteţi, meritaţi o chelfăneală. Haide! 
Afară din cârpe, puneţi-vă bulendrele pe voi, treişpe, 
paişpe, că altfel vă aranjez mutra. 

— Toţi, din toate echipele, murmurau, oftau, plângeau, 
lacrimile le curgeau şi îngheţau pe obraji în vreme ce 
trudeau. Şi era limpede că suferinţa lor era adevărată. 
Situaţia părea disperată, iar legea lui Smoke eroică. 

La amiază, când echipele s-au întors de la lucru, au găsit 
mâncarea aşteptându-i pe masa gătită ca lumea de tovarăşii 
mai nevolnici din cabana lor, sub îndrumarea şi conducerea 
lui Smoke şi Shorty. 

— Acum ajunge, spuse Smoke pe la ora trei după-amiază. 
Sunteţi liberi, ştergeţi-o în paturile voastre. Acum vă simţiţi 
mizerabil, dar mâine dimineaţă o să fie mult mai bine. 
'Neânţeles, o să vă cam doară până vă puneţi pe picioare, 
dar am de gând sa vă pun pe picioare. 

— Prea târziu, mârâi uşor Amos Wentworth, văzând 
eforturile lui Smoke. Ar fi trebuit să muncească aşa încă de 
toamna trecută. 

— Haide, vino cu mine, îi spuse în loc de răspuns Smoke. 
Ia şi căldările alea două. Nu eşti bolnav. 

Cei trei bărbaţi începură să colinde din cabană în cabană, 
administrând fiecărui bărbat sau femeie vreo jumătate de 
litru de ceai de molid. Şi nici treaba asta nu era uşoară. 

— E bine să înţelegi de la început că nu ne jucăm! îi 
explică Smoke primului încăpățânat, care zăcea întins pe 
spate şi gemea cu dinţii încleştaţi. Shorty, ia ajută-mă. 

Smoke îl apucă pe pacient de nas şi-i administră una la 
plexul solar încât acesta căscă larg gura. 

— Shorty, acum toarnă-i pe gât! 

Şi se duse pe gât tot ceaiul, bineînţeles, nu fără ca 
pacientul să se înece şi să scuipe. 


— Data viitoare ai să bei mult mai uşor, asigură Smoke 
victima şi întinse mâna spre nasul celui din patul alăturat. 

— Mai bine iau ulei de castor, îi mărturisi Shorty lui Smoke 
în particular înainte de a da pe gât propria-i porţie. Oh, 
mare eşti, zbuciumatule Matusalem! exclamă el public la o 
clipă după ce înghiţi porţia aceea amară. E doar o juma de 
litru, dar e tare ca o căpăţână de porc. 

— Tratamentul ăsta cu ceai de molid trebuie să-l aplicăm 
de patru ori pe zi, aici sunteţi opt cărora trebuie să-l 
administrăm de fiecare dată, o informă Smoke pe Laura 
Sibley. Aşa că n-avem vreme de joacă. lei de bunăvoie sau 
trebuie să te apuc de nas? 

Îşi mişcă în chip elocvent arătătorul şi degetul mare 
deasupra capului ei. 

— E tot verdeață, aşa că nu-i nevoie să faci nici o criză. 

— Criză, pufni Shorty. 'Neânţeles că nu, fără-ndoială. E o 
doctorie delicioasă. 

Laura Sibley şovăi, îşi înghiţi teama. 

— Ei bine? o somă Smoke hotărât. 

— Am... am să iau, bâlbâi ea. Haideţi, iute. 

În noaptea aia, dărâmaţi mai rău decât după o zi de trudă 
pe pârtie, Smoke şi Shorty se târâră sub pături. 

— M-am săturat până peste cap de toată treaba asta, îi 
mărturisi Smoke lui Shorty. E cumplită suferinţa 
nenorociţilor ăstora. Dar mişcarea e singurul remediu care- 
mi vine în minte şi trebuie încercat serios. Tare aş vrea să 
am la îndemână un sac de cartofi cruzi. 

— Sparkins nu mai e în stare să spele nici farfuriile, îi 
spuse Shorty. Suferă atât de mult că asudă de durere, l-am 
văzut eu cum asudă. L-am vârât din nou în pat, fiindcă el nu 
mai era în stare nici de asta. 

— Şi dacă tânărul ăla Jones, din cabana lui Brovimlow, nu- 
şi dă duhul până mâine dimineaţă înseamnă că nu-s bun la 
ghicit. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, fii şi tu mai vesel! îl repezi 
Smoke. 


— Dar trebuie să-i înmormântăm, nu-i aşa? pufni celălalt 
supărat. Ascultă ce-ţi spun, puştiul arată groaznic. 

— Mai ţineţi fleanca! se răsti Smoke. 

După ce mai pufni de câteva ori indignat, dinspre patul lui 
Shorty se auzi sforăitul unui somn greu. 

Dimineaţa nu numai că tânărul Jones fu găsit mort, în plus 
se mai spânzurase şi unul dintre cei mai zdraveni, care 
lucrase în echipa ce strânsese lemne de foc. Şi urmă un şir 
de zile de coşmar. Vreme de o săptămână încheiată, 
încrâncenat în menirea lui, Smoke se arătă neîndurător, 
forțând oamenii să facă mişcare şi să bea ceai de molid. Dar 
fu nevoit să-i scutească de muncă când pe câte unul, când 
pe doi, sau trei dintre ei. După cum aflase, mişcarea era 
ultimul răcnet în materie de tratamente pentru bolnavii de 
scorbut. Echipa tot mai restrânsă de gropari muncea fără 
răgaz şi mereu erau pregătite şi arse dinainte vreo şase 
gropi. 

— N-ai fi putut afla un loc mai prost pentru întemeierea 
unei tabere, îi spuse Smoke Laurei Sibley. Uită-te şi 
dumneata... taman în fundul unui canion îngust, care duce 
de la est la vest. La amiază soarele nu are cum răzbi 
dincoace de pereţii ăştia. Şi n-o să vedeţi aici soarele preţ 
de câteva luni pe an. 

— Da' eu de un' să ştiu? 

Smoke ridică din umeri. 

— Nu văd de ce să nu fi ştiut, dacă eşti în stare să duci o 
sută de nebuni să caute o mină de aur. 

Femeia îl fulgeră urât cu privirea şi începu să meargă 
şontâc, şontâc mai departe. Câteva minute mai târziu, când 
se întoarse de la o echipă de pacienţi care gemeau şi 
culegeau ramuri de molid, Smoke o văzu pe profetă intrând 
în cabana lui Amos Wentworth şi se luă după ea. Din uşă 
auzi vocea femeii rugându-se şi explicând. 

— Numai mie! se milogea ea exact în clipa când intră şi 
Smoke. N-am să spun nimănui. 


Amândoi se uitară vinovaţi la intrus şi Smoke fu sigur că a 
dibuit ceva, nu ştia ce anume şi se blestemă în gând că nu 
avusese destulă minte să tragă cu urechea. 

— la scoate la iveală! porunci el aspru. Despre ce e vorba? 

— Despre ce să fie vorba? întrebă Amos Wentworth 
mohorât. 

Şi Smoke nu fu în stare să spună exact pe ce se târguiau 
cei doi. Situaţia deveni din ce în ce mai disperată, în vizuina 
aceea întunecată de canion, unde soarele nu ajungea 
niciodată, cumplita listă a morţilor creştea mereu. Cuprinşi 
de teamă, în fiecare zi, Smoke şi Shorty îşi cercetau unul 
altuia gura să surprindă momentul când avea să înceapă să 
li se albească gingiile şi mucoasele, totdeauna primele 
simptome ale scorbutului. 

— Eu mă las păgubaş, anunţă Shorty într-o seară. M-am 
gândit şi m-am răzgândit şi mă las păgubaş. Aş putea 
încerca să mă fac şi vătaf de sclavi, dar vătaf de ologi e prea 
mult pentru stomacul meu. Şi o ţin din rău în mai rău. N-au 
rămas nici douăzeci de oameni pe care să-i pot scoate la 
treabă. Azi după-amiază i-am spus lui Jackson că poate să 
se duca să se culce în pat. Era gata-gata să-şi facă felul şi el. 
Miroase a sinucigaş de departe. Mişcarea nu foloseşte la 
NIMIC. 

— Şi eu m-am gândit la fel, îi spuse Smoke. Vreo 
doisprezece mai punem la treabă, pe ceilalţi îi iertăm. 
Trebuie să ne ajute cineva. Îi scoatem cu rândul. Dar la 
ceaiul de molid nu renunţ. 

— Nici ăla nu-i de nici o scofală. 

— Sunt gata să fiu de acord şi cu asta, dar în orice caz rău 
nu face nimănui. 

— Încă un sinucigaş, îi dădu de veste Shorty a doua zi 
dimineaţă. Phillips acum. De zile întregi mă aşteptam la una 
ca asta. 

— Am dat de greu, gemu Smoke. Shorty, tu ce propui? 

— Cine? Eu? N-am nici o propunere. Lucrurile trebuie să- 
şi urmeze cursul. 


— Dar asta înseamnă că o să moară cu toţii! protestă 
Smoke. 

— Toţi în afară de Wentworth, mârâi Shorty, fiindcă reuşise 
foarte iute să împărtăşească dezgustul tovarăşului său 
pentru individul acela. 

Miracolul continuu al imunităţii lui Wentworth îl uluia pe 
Smoke. De ce numai el nu făcuse scorbut? De ce îl ura 
Laura Sibley aşa şi în acelaşi timp se milogea şi se smiorcăia 
pe lângă el? Ce-i tot cerea şi el nu se îndura să-i dea şi ei? 

De câteva ori îşi făcu drum ca să nimerească în cabana lui 
Wentworth exact la ora mesei. Băgase de seamă un lucru şi 
anume suspiciunea, suspiciunea lui Wentworth faţă de el. 
Apoi încercă s-o descoase pe Laura Sibley. 

— Cu cartofi cruzi i-am vindeca pe toţi, îi spuse el într-o 
doară profetesei. Ştiu foarte bine. Am văzut şi în alte cazuri 
dând roade. 

Străfulgerarea din ochii ei, care arăta că-i împărtăşeşte 
convingerea, precum şi expresia de amărăciune şi ură care 
urmă, îi dovediră că nimerise bine. 

— De ce n-aţi adus şi o provizie de cartofi cruzi când aţi 
venit cu vaporul? o întrebă el. 

— Ba am adus. Dar pe când urcam pe fluviu i-am vândut 
pe toţi la Fort Yukon. Aveam o mulţime de cartofi 
deshidrataţi şi ştiam că se păstrează mai bine. Nici măcar 
nu îngheaţă. 

Smoke scoase un geamăt. 

— Şi i-aţi vândut chiar pe toţi? o întrebă el. 

— Mda. De unde era să ştim ce avea să se întâmple? 

— Ei, dar nu s-ar putea să mai fi rămas, cumva, nişte saci 
rătăciţi? Din întâmplare, ştii, încurcaţi pe vapor? 

Ea clătină din cap, dar, după cum i se păru lui, cu oarecare 
ezitare, apoi adăugă: 

— N-am găsit nici de leac. 

— Dar nu s-ar putea totuşi să mai fie? insistă el. 

— De unde să ştiu? îi replică ea furioasă. Nu eu m-am 
ocupat cu aprovizionarea. 


— Dar Amos Wentworth s-a ocupat! îi veni lui imediat în 
minte. Foarte bine. Ei şi acum spune-mi care-i părerea 
dumitale personală, aşa ca între noi? Crezi că Wentworth 
mai are cartofi cruzi, depozitaţi undeva? 

— Nu, nici vorbă. De ce-ar fi făcut-o? 

— De ce n-ar fi făcut-o? 

Femeia ridică din umeri. Oricât se chinui cu ea, nu reuşi s- 
o facă să recunoască şi ea că ar fi posibil. 

— Wentworth e un porc, spuse Shorty drept concluzie 
când Smoke îi împărtăşi bănuiala. 

— Şi de aceeaşi teapă e şi Laura Sibley, adăugă Smoke. 
Socoteşte că el mai are nişte cartofi, dar nu vrea să spună 
nimănui nimic şi încearcă să-l convingă să împartă şi cu ea. 

— Şi gagiu' nu vrea să iasă cu cartofii, aşa-i? 

Dezlănţuindu-se într-unul dintre cele mai reuşite accese 
de furie, Shorty înjură firea slabă a omului, după care îşi 
trase sufletul. 

— Amândoi sunt în aceeaşi troacă. Drept răsplată să dea 
Domnul să putrezească amândoi de scorbut, uite asta vreau 
eu să-ţi spun. Şi în plus am de gând să mă duc chiar acum la 
Wentworth şi-l bat măr. 

Dar Smoke se opuse, preferind diplomaţia. În noaptea 
aceea, pe când ceilalţi din tabără dormeau şi gemeau, sau 
ori dormeau ori gemeau, sau nu puteau dormi deloc, Smoke 
se duse la cabana lui Wentworth unde lumina se stinsese. 

— Wentworth, ascultă la mine, îi spuse el. Uite în sacul 
ăsta am praf de aur care valorează o mie de dolari. În ţinut 
sunt om bogat şi-mi pot permite. Cred că m-a ajuns şi pe 
mine scorbutul. Uite, pune-mi un cartof crud în palmă şi 
aurul e al tău. Uite, cântăreşte-l şi singur. 

Şi Smoke fu cuprins de emoția bucuriei când Amos 
Wentworth întinse mâna în beznă şi cântări aurul. Smoke îl 
auzi cotrobăind printre pături şi apoi simţi cum în mână i se 
pune nu săculeţul greu de aur, ci un cartof adevărat, cam 
de mărimea unui ou de găină, cald încă cum fusese ţinut 
aproape de trupul celuilalt. 


Smoke nu mai întârzie până dimineaţă. Se aşteptau în 
orice clipă să piară doi dintre cei mai bolnavi şi la cabana 
lor se duseră glonţ cei doi tovarăşi. După ce-l tăiară şi-l 
zdrobiră într-o cană, cu coajă cu tot, ba şi cu câteva fărâme 
de pământ - doar era un cartof de o mie de dolari - din 
lichidul acela gros pe care-l obţinură turnară câteva 
picături prin groaznicele deschideri care cândva se 
numiseră gură. Ioată noaptea aceea lungă Smoke şi Shorty 
făcură cu rândul la administrarea sucului de cartof, pe care- 
l frecau de nenorocitele de gingii umflate, în care dinţii se 
clătinau şi clănţăneau ori de câte ori pacientul înghiţea din 
preţiosul elixir. 

În seara zilei următoare, starea celor doi pacienţi se 
schimbă într-un mod miraculos, aproape de necrezut. Nu 
mai erau ei cele mai grave cazuri. În patruzeci şi opt de ore, 
până s-a terminat tot sucul de cartof, au fost pe moment în 
afară de pericol, deşi departe de a se fi vindecat de tot. 

— Uite ce o să facem, îi spuse Smoke lui Wentworth. În 
ţinutul ăsta am concesiuni destule şi semnătura mea e 
valabilă oriunde. Îţi dau câte cinci sute de dolari de fiecare 
cartof şi cumpăr de cincizeci de mii de dolari. Asta 
înseamnă o sută de cartofi. 

— Numai praful ăsta de aur l-ai avut? îl iscodi Wentworth. 
— Eu şi Shorty ne-am întors buzunarele pe dos şi altceva 
nu mai avem. Dar cinstit, eu şi el facem mai multe milioane. 

— Nu mai am nici un cartof, spuse Wentworth, încheind 
discuţia. Aş fi vrut eu să mai am. Cartoful pe care ţi l-am dat 
a fost singurul. L-am păstrat toată iarna de teamă să nu mă 
ajungă şi pe mine scorbutul. L-am vândut numai ca să pot 
să-mi plătesc drumul, să plec din ţinutul ăsta atunci când se 
dezgheaţă apele. 

În ciuda faptului că nu mai aveau suc de cartofi, cei doi 
pacienţi trataţi cu el continuară să se înzdrăvenească şi în a 
treia zi. Cei netrataţi mergeau din ce în ce mai rău. În cea 
de-a patra dimineaţă, au fost îngropate trei cadavre 


groaznice. Shorty trecu prin tot chinul înmormântării lor, 
apoi se întoarse spre Smoke. 

— Tu ai încercat în felul tău. Acum e rândul meu. 

O luă drept spre cabana lui Wentworth. Shorty n-a 
pomenit niciodată ce s-a petrecut acolo. Când ieşi, avea 
pumnii zdreliţi şi nu numai că pe faţa lui Wentworth se 
puteau citi semnele unei crunte bătăi, dar multă vreme îşi 
ţinu capul strâmb şi rămase cu gâtul ţeapăn. Fenomenul 
acesta era explicat de un şir de patru urme vineţii de 
degete într-o parte a gâtlejului şi numai o singură urmă de 
cealaltă parte. 

Apoi, Smoke şi Shorty dădură buzna în cabana lui 
Wentworth, îl aruncară pe proprietar afară, în zăpadă şi ei 
întoarseră totul înăuntru, răscolind. Laura Sibley intră şi ea 
şontâcăind şi se apucă de căutat. 

— Fetiţo, chiar dacă găsim o tonă, nu te alegi nici cu un 
cartof! o asigură Shorty. 

Dar nici ea nu fu mai puţin dezamăgită decât ei. Deşi se 
apucaseră şi săpaseră şi podeaua, nu dădură de nimic. 

— Eu sunt de părere să-l prăjim frumuşel la foc domol 
până spune tot, propuse Shorty cu hotărâre. 

Smoke clătină din cap în semn de împotrivire. 

— Asta înseamnă crimă, îşi susţinu Shorty părerea, îi ucide 
pe toţi nenorociţii ăştia, ca şi cum le-ar crăpa capul cu 
barda, numai că aşa cum face ele mult mai rău. 

Mai trecu o zi în care nu-l slăbiră pe Wentworth din ochi. 
De mai multe ori când individul ieşi cu o căldare în mână, 
îndreptându-se spre pârâu, cei doi se apropiară, ca din 
întâmplare, de cabană şi de fiecare dată individul se grăbise 
să se întoarcă, fără să mai ia apă. 

— Sunt ascunşi în cabana asta, fir-ar să fie! făcu Shorty. 
Sunt convins, aşa cum sunt convins că mă cheamă Shorty. 
Dar unde? Ştiu c-am răscolit peste tot. 

Se ridică în picioare şi-şi scoase mănuşile. 

— Mă duc şi le găsesc eu, chiar de-ar fi să dărâm toată 
şandramaua aia afurisită, bucată cu bucată. 


Îi aruncă o privire lui Smoke, dar acesta, cu o expresie 
concentrată, absent la ce spusese, nu-l auzi. 

— Hei, unde umbli? îl întrebă Shorty furios. Să nu-mi zici 
că te-ai apucat să te potcoveşti şi tu cu scorbut. 

— Nu, Shorty, încercam să-mi amintesc ceva. 

— Ce? 

— Nu ştiu. Uite asta-i chestia. Dar ştiu că are legătură cu 
tot ce se întâmplă. Numai de mi-aş putea aminti. 

— Smoke, ascultă la mine. Sper că n-ai început s-o iei 
razna! îl imploră Shorty. Mai bine gândeşte-te la mine. Lasă 
dracului gândurile alea aiurite. Haide, ajută-mă să dărâm 
şandramaua. Îi dau foc, chiar dacă n-am să reuşesc decât să 
coc barabulele alea. 

— Asta-i! explodă Smoke, sărind în picioare. Uite asta 
încercam să-mi aduc aminte. Unde-i bidonul de gaz? Sunt 
alături de tine, Shorty. Cartofii-s ai noştri. 

— Care-i şpilul? 

— Uită-te şi vezi ce fac eu, îl zăpăci şi mai tare Smoke. 
Întotdeauna ţi-am spus, Shorty, că dacă nu cunoşti 
literatura ca lumea, e un neajuns, chiar şi aici, în Klondike. 
lar ce o sa facem noi acum e scos taman dintr-o carte. Am 
citit-o pe când eram un ţânc şi ai să vezi că merge. Haide. 

Câteva minute mai târziu, la lumina palid-verzuie a aurorei 
boreale, cei doi se strecurau spre cabana lui Wentworth. Cu 
grijă, fără să facă nici un zgomot, turnară gaz pe bârne, 
udând bine tocul uşii şi al ferestrei, apoi aruncară un chibrit 
şi urmăriră cum flacăra gazului aprins începe să se întindă. 
Se traseră înapoi, la adăpost de lumina tot mai puternică şi 
se puseră pe aşteptat. 

Îl zăriră deodată pe Wentworth dând buzna afară, 
uitându-se cu ochii măriţi sălbatic, după care se repezi în 
cabană. Nu trecu un minut şi ieşi din nou, de data asta 
încet, cocoşat, purtând pe umeri un sac greu, de 
neconfundat. Smoke şi Shorty se repeziră la el ca o pereche 
de lupi înfometați. Îl izbiră şi din dreapta şi din stânga în 
acelaşi timp. Omul se prăbuşi sub greutatea sacului, pe 


care Smoke îi şi pipăi cu mâinile, ca să se convingă. Apoi 
simţi că Wentworth îl apucă de genunchi cu amândouă 
mâinile, ridicând în sus un chip fantomatic. 

— Dă-mi şi mie o duzină, numai o duzină... jumătate de 
duzină... restul puteţi să-i luaţi! se milogi el. 

Îşi arătă, cuprins de o turbare nebună, dinţii şi lăsă capul 
ca să-l muşte pe Smoke de picior, apoi se răzgândi şi începu 
să se roage. 

— Numai jumătate de duzină, se văicări el. Numai 
jumătate de duzină. Aveam de gând să vi-i dau pe toţi... 
mâine. Da, mâine. Aşa mă gândisem eu. Înseamnă viaţă. 
Viaţă! Numai jumătate de duzină! 

— Dar celălalt sac unde-i? îl repezi Smoke. 

— Pe ăia din celălalt sac i-am terminat, răspunse el cu 
toată sinceritate. Nu mi-a mai rămas decât sacul ăsta. Daţi- 
mi şi mie câţiva. Restul îi puteţi lua. 

— I-ai mâncat pe toţi! strigă Shorty. Un sac întreg! Şi 
nenorociţii ăilalţi care mureau că n-aveau măcar unul! Uite 
pentru tine! Uite! Şi mai uite! Porcule! 

Prima lovitură de picior îl făcu pe Wentworth să dea 
drumul genunchilor lui Smoke. A doua lovitură îl dădu de-a 
rostogolul în zăpadă. Dar Shorty continuă să-l lovească. 

— Ai grijă să nu-ţi scrânteşti vârful piciorului! fu singura 
intervenţie a lui Smoke. 

— Neînţeles, dau numai cu călcâiul. Îi rup coastele. Îi 
sfărâm fălcile. Încaseaz-o şi pe asta şi pe asta! Ah, de-aş 
avea nişte cizme să te ating şi nu mocasinii ăştia. Porcule! 

În noaptea aceea, nimeni n-a mai dormit în tabără. Smoke 
şi Shorty, ceasuri în şir, au împărţit sucul de cartofi, dătător 
de viaţă, câte o doză de un sfert de lingură, turnându-l în 
gurile nenorocite ale sărmanilor. Iar în ziua următoare, în 
vreme ce unul dormea, celălalt continua tratamentul. N-a 
mai murit nimeni. Cele mai cumplite cazuri începură să 
meargă spre bine cu o rapiditate uluitoare. În cea de-a treia 
zi, cei care zăceau în paturi de săptămâni întregi, acum se 
dădură jos şi începură să şontâcăie încoace şi-ncolo, 


sprijiniți în cârje. Şi în ziua aceea, soarele, care pornise de 
două luni pe drumul declinaţiei nordice, se arătă vesel 
peste creasta canionului pentru prima oară. 

— Nici un cartof, îi spuse Shorty lui Wentworth care se 
milogea şi cerşea. Nici măcar nu te-a atins scorbutul. Ai 
înfulecat un sac întreg şi eşti asigurat împotriva scorbutului 
pe douăzeci de ani. De când te-am cunoscut pe tine am 
început să-l înţeleg şi pe Dumnezeu. Totdeauna m-am mirat 
de ce l-o mai fi lăsat şi pe Satan pe lumea asta. Acum ştiu. L.- 
a lăsat în viaţă aşa cum te-am lăsat şi eu pe tine. Da' cu 
toate astea e o ruşine strigătoare la cer. 

— Ascultă sfatul meu, îi spuse Smoke lui Wentworth. 
Oamenii se înzdrăvenesc repede. Eu şi Shorty într-o 
săptămână am plecat şi n-o să mai fie nimeni care să te 
apere când o să se ia ăştia după tine. Uite pârtia. Dawsonul 
se află la optsprezece zile de drum. 

— a-ţi tălpăşiţa, Amos, adăugă şi Shorty, fiindcă ce ţi-am 
făcut eu ţie e floare la ureche faţă de ce-o să-ţi facă 
convalescenţii ăştia. 

— Domnilor, vă rog să mă ascultați şi pe mine, miorlăi 
Wentworth. Eu nu-s de prin părţile astea. Nu-i ştiu 
obiceiurile. Nu cunosc pârtia. Lăsaţi-mă să merg cu 
dumneavoastră. Vă dau o mie de dolari dacă mă lăsaţi să 
merg cu voi. 

— Neînţeles, zâmbi Smoke răutăcios. Dacă e de acord şi 
Shorty. 

— Cine? Eu? 

Shorty se îmbăţoşă într-un efort suprem. 

— Eu sunt neică nimeni! Sunt mai modest decât uscăturile 
pădurii. Sunt un vierme, o omidă, fratele mormolocului de 
broască, neam de muscă. Nu mi-e nici ruşine nici frică de 
nimic care se târăşte, sau pute. Dar să merg la drum cu 
eroarea asta a naturii! Du-te, cu Dumnezeu, omule! Nu sunt 
foarte mândru de mine, dar când te văd mi se întorc maţele 
pe dos. 


Şi Amos Wentworth o porni la drum, singur, târând după el 
o sanie încărcată cu destule provizii ca să-i ajungă până la 
Dawson. Când făcuse abia o milă pe pârtie, Shorty îl ajunse 
din urmă. 

— Ia vino frumuşel încoace! îl somă Shorty. Pofteşte! Fă-te 
încoace. Scuipă-l! 

— Nu înţeleg! începu Wentworth să tremure din toate 
balamalele, înfiorându-se numai la amintirea celor două 
bătăi şi cu mâinile şi cu picioarele, încasate de la Shorty. 

— Cei o mie de dolari! Pricepi acum? Cei o mie de dolari în 
aur cu care Smoke a cumpărat nenorocitul acela de cartof. 
Haide, fă-te-ncoa cu ei! 

Şi Amos Wentworth îi întinse săculeţul cu aur. 

— Şi sper să te muşte vreun sconcs şi să începi să urli 
turbat, lovit de hidrofobie! îi spuse Shorty în loc de drum 
bun. 

LOVITURA. 

Şi tocmai în magazinul cel mare al Companiei A. C. Din 
Dawson, într-o dimineaţă cu un pui de ger straşnic şi-a găsit 
Luciile Arral să-i facă semn cu degetul lui Smoke Bellew ca 
să se întâlnească în faţa raionului de galanterie. Vânzătorul 
se dusese în magazie, într-o precipitată expediţie, în ciuda 
sobei de tablă imensă, încinsă la roşu. Luciile îşi trase 
mâănuşile din nou. 

Smoke se supuse cu râvnă chemării. Nu exista bărbat în 
Dawson care să nu fie flatat că e băgat în seamă de Luciile 
Arral, cântăreaţa unei restrânse societăţi pe acţiuni care 
prezenta în fiecare seară spectacole la Palace Opera House. 

— Afacerile-s moarte, se plânse ea cu o nostimă iritare. De 
o săptămână n-a mai fost nici o expediţie de prospectări. 
Chiar şi balul mascat pe care voia să-l dea Skiff Mitchell a 
fost amânat. Praf de aur nu se mai pune în circulaţie. La 
Opera House sunt locuri în picioare câte vrei. Şi, din afară, 
n-a mai ajuns poşta de două săptămâni întregi. Pe scurt, 
târgul a intrat în găoacea lui şi doarme. Trebuie să 
întreprindem ceva. Trebuie să-i trezim... şi noi doi putem 


face treaba asta. Dacă e cineva care poate să-i mai 
învioreze atunci noi suntem aceia. Ştii, am rupt-o cu Wild 
Water. 

În aceeaşi clipă prin mintea lui Smoke trecură două 
imagini: una cu chipul lui Joy Gastell, în cealaltă se vedea pe 
sine în mijlocul unei întinderi mohorâte de zăpadă, sub 
lumina unei luni reci, arctice, ţinta gloanţelor precise ale 
înainte amintitului Wild Water. Şi lipsa de chef a lui Smoke 
de a înviora atmosfera cu ajutorul lui Luciile Arral era prea 
evidentă ca să-i scape acesteia. 

— Nu mă gândesc la ce te gândeşti tu acum, mulţumesc, îl 
dojeni ea, râzând şi apoi îmbufnându-se. Ca să ajung eu să 
mă arunc de gâtul tău, ar trebui să ai şi tu ochi pentru mine 
şi mai frumoşi decât cei cu care mă priveşti acum. 

— Au fost oameni care au murit de atac de inimă în urma 
unei veşti bune, îngăimă el, cu uşurare şi prefăcută bucurie. 

— Mincinosule! îi replică ea cu drăgălăşenie. Erai mai 
degrabă mort de frică. Şi ascultă ce-ţi spun eu, domnule 
Smoke Bellew. N-am de gând să-ţi fac curte şi dacă 
îndrăzneşti dumneata să-mi faci curte, atunci poţi fi sigur că 
Wild Water o să se ocupe atent de cazul dumitale. Doar îl 
ştii bine! Şi în plus, n-am rupt-o chiar de tot cu el. 

— Hai, continuă cu şaradele, zâmbi el. Poate că după o 
vreme am să reuşesc şi eu să ghicesc ce vrei să spui. 

— Nu e nici o ghicitoare, Smoke. Ţi-o spun deschis. Wilde 
Water crede că am rupt-o definitiv cu el, nu pricepi? 

— Ei bine, ai rupt-o sau n-ai rupt-o? 

— Ei, nu chiar. Dar rămâne numai între noi, secret. El 
crede că da. Am făcut tapaj de parcă aş fi rupt-o şi merita, 
crede-mă. 

— Şi unde începe rolul meu de paravan, de om de paie? 

— Niciuna, nici alta. O să câştigi o căciulă de bani, îl facem 
pe Wild Water de râs, mai înveselim Dawsonul şi, cel mai 
important lucru, scopul întregii tărăşenii, îl facem băiat 
cuminte. Şi merită. E... ei bine, cum să zicem mai nimerit... 


e cam zvăpăiat. Pentru că e mare om al zăpezilor, pentru că 
are mai multe concesiuni bogate decât poate ţine el minte... 

— Şi pentru că e logodit cu cea mai drăguță femeie din 
Alaska, interveni Smoke. 

— Da şi din cauza asta, mersi. Cu toate astea nu are nici 
un motiv să facă atâta gălăgie. Aseară am rupt din nou 
logodna. A împrăştiat pe jos, pe podele, la M. & M. Numai 
praf de aur. De vreo mie de dolari. Şi-a desfăcut săculeţul la 
gură şi l-a împrăştiat sub picioarele celor care dansau. Ai 
auzit de isprava asta, bineînţeles. 

— Da, azi dimineaţă. Mi-ar place să fiu eu cel care mătură 
în bomba aia. Dar încă tot nu înţeleg ce vrei. Unde începe 
misiunea mea? 

— Ascultă. A făcut prea mult scandal. Eu am rupt logodna 
şi acum umblă handra şi se plânge că i-am frânt inima. Şi 
ajungem la ce voiam. Mie îmi plac ouăle. 

— Nu se mai găsesc, exclamă Smoke disperat. De unde? 
De unde? 

— Aşteaptă. 

— Dar ce legătură au ouăle şi pofta dumitale cu toată 
tărăşenia? 

— Au, cum să nu. Dar stai şi ascultă. 

— Ascultă! Ascultă! cântă el. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ascultă! Îmi plac ouăle. În 
Dawson nu se găsesc decât câteva, numărate. 

— Bineînţeles, ştiu şi asta. Cele mai multe la restaurantul 
lui Slavovitch. Slănină cu un ou - trei dolari. Slănină şi două 
ouă - cinci dolari. Asta înseamnă doi dolari oul. Şi numai cei 
mai mari granguri şi domnişoarele Arral şi domnii Wild 
Water îşi pot permite să guste aşa ceva. 

— Şi lui îi plac ouăle, continuă ea, dar nu despre asta e 
vorba. În fiecare dimineaţă îmi iau micul dejun la ora 
unsprezece la Slavovitch. Fără excepţie mănânc două ouă. 

Făcu o pauză foarte elocventă. 

— Închipuie-ţi, închipuie-ţi doar că cineva pune mâna pe 
toate ouăle. 


Se opri aşteptând şi Smoke o privi cu ochi plini de 
admiraţie, în vreme ce în sufletul lui îi dădea dreptate lui 
Wild Water că pusese ochii pe aşa fată. 

— Nu eşti atent la ce-ţi spun, îl certă ea. 

— Continuă, îi replică el. Mă dau bătut. Care-i urmarea? 

— O prostie! Doar îl ştii pe Wild Water. Când o vedea elcă 
plâng după ouă, eu citesc în el ca în carte şi ştiu eu cum să 
mă plâng, ce-o să facă dumnealui? 

— Răspunde tu mai departe. 

— Ei, o să pornească val vârtej după omul care a pus mâna 
pe toate ouăle. O să le cumpere pe toate, indiferent cât 
costă. Şi acum scenă: intru la Slavovitch la ora unsprezece, 
Wild Water va fi la masa de alături. Are el grijă să fie acolo. 
„Două ouă prăjite”, îi spun eu chelnerului. „Ne pare rău, 
domnişoară Arral”, o să spună chelnerul. „Nu mai avem 
ouă”. Atunci glăsuieşte şi Wild Water cu vocea lui groasă de 
urs: „Chelner, şase ouă fierte, moi”. Şi chelnerul îi 
răspunde: „Da, domnule” şi se aduc ouăle. Scenă: „Wild, 
Water se uită la mine cu coada ochiului iar eu arăt ca un 
ţurţure de gheaţă cât se poate de indignat şi-l chem pe 
chelner. „Ne pare rău, domnişoară Arral”, spune el, „dar 
toate ouăle sunt ale domnului Wild Water. Proprietatea 
domniei sale”. Scenă: Wild Water, triumfător, încercând să 
arate indiferent, în vreme ce înfulecă cele şase ouă. Altă 
scenă: Slavovitch în persoană aducându-mi ouăle şi 
spunându-mi: „Cu complimente din partea domnului Wild 
Water, domnişoară!”. Ce-mi rămâne de făcut? Ce-mi 
rămâne cu adevărat de făcut decât să-i zâmbesc lui Wild 
Water şi după aia să ne împăcăm, bineînţeles şi o să i se 
para că l-a costat puţin dacă va fi nevoit să plătească fiecare 
ou cu zece dolari celui care le-a stocat să le speculeze. 

— Continuă, continuă, o îndemnă Smoke. La care staţie mă 
urc şi eu în tronul ăsta, sau la care pompă de apă urmează 
să fiu zvârlit jos? 

— Prostule. Nu te aruncă nimeni. Doar tu conduci trenul 
ăsta plin de ouă drept în Depoul Uniunii. Tu trebuie să 


stochezi toate ouăle. Trebuie să începi imediat, azi! Poţi să 
cumperi la trei dolari toate ouăle din Dawson şi să i le vinzi 
lui Wild Water aproape la orice preţ. Şi după aia, o să lăsăm 
să răsufle povestea. Toată lumea va râde de Wild Water. Şi 
scandalagiul din el va fi cuminţit. Şi eu şi cutineo să 
împărţim gloria acestei isprăvi. Tu strângi o căciulă de bani. 
Şi Dawsonul se va trezi şi el din somn cu un ha-ha-ha imens. 
Bineînţeles... dacă socoţi că... speculaţia asta cu ouă e prea 
riscantă, pun eu aurul pentru achiziţionarea ouălelor. 

Ultimele cuvinte l-au dat gata pe Smoke. Fiind doar un 
biet muritor de pe coasta de vest, cu nişte idei ciudate 
despre bani şi femei, refuză cu dispreţ oferta ei de a-şi pune 
aurul la dispoziţie. 

— Hei, Shorty, îşi strigă Smoke tovarăşul care înainta cu 
greu de cealaltă parte a străzii, cu mersul lui caracteristic, 
cam în lehamite şi cu o sticlă neînvelită în care era un lichid 
îngheţat, băgată sub braţ. 

Smoke traversă drumul. 

— Unde mi-ai umblat toată dimineaţa? Te-am căutat peste 
tot. 

— Până la doctor, îi răspunse Shorty arătându-i sticla. Sally 
nu e bine. Aseară, când le-am dat de mâncare câinilor, am 
văzut că îi cade părul lui Sally de pe coadă şi de pe coaste. 
Doctorul spune... 

— Lasă asta, îl întrerupse Smoke nerăbdător. Eu vreau 
să... 

— Ce-i cu tine? îl repezi Shorty cu o indignată uimire. Sally 
e pe cale să chelească toată şi taman pe vremea asta 
afurisită. Ascultă ce-ţi spun, câinele e bolnav. Doctorul 
spune... 

— Las-o pe Sally să mai aştepte. Ascultă la mine... 

— Îţi spun eu că nu poate aştepta. Înseamnă să fii crud cu 
animalele. O să degere. Şi ce zor te-a apucat taman acum. 
Prospecţiunile de pe Monte Cristo s-au dovedit bogate? 

— Shorty, sincer, nu ştiu. Dar vreau să-mi faci un serviciu. 


— Neiînţeles, răspunse Shorty brav, potolit dintr-o dată şi 
înţelegător. Ce anume? Las-o pe Sally să se dezbrace. Cu 
totul al tău. 

— Vreau să te duci să-mi cumperi nişte ouă... 

— Neînţeles şi apă de Florida şi pudră de talc, numai să-mi 
spui. Şi în vremea asta Sally n-are decât să rămână 
scandalos de goală. Ascultă Smoke, dacă vrei să te pui pe 
trai bun, du-te şi-ţi cumpără ouăle singur. Fasole şi slănină 
mie îmi ajung. 

— Am să cumpăr şi eu, dar vreau să mă ajuţi şi tu să 
cumpăr. Shorty, acum mai taci şi tu din gură. Eu am 
cuvântul. 'Te duci drept la Slavovitch. Dai câte trei dolari de 
bucată, dar cumperi până la ultimul ou. 

— Trei dolari?! gemu Shorty. Abia ieri am auzit că nu mai 
are decât şapte sute de ouă în magazie. Două mii o sută de 
dolari pentru nişte fructe de găină! Ei, Smoke, ştii ce? Dă o 
fugă să te vadă doctorul şi pe tine. O să se ocupe de tine şi o 
să te coste numai o uncie prima reţetă. Salutare. Trebuie s- 
o şterg cu marfa. 

Dădu să pornească, dar Smoke îl apucă de umeri, oprindu- 
l şi răsucindu-l în loc. 

— Smoke, fac ce vrei pentru tine, protestă Shorty din tot 
sufletul. Dacă răceşti cumva la cap şi zaci cu amândouă 
mâinile rupte, nu mă dezlipesc de tine zi şi noapte şi-ţi şterg 
şi nasul. Dar să fiu afurisit până-n veci dacă am să 
părăduiesc două mii o sută de dolari buni, pe nişte fructe de 
găină ca să-ţi fac ţie cheful, sau oricărui alt muritor cu două 
picioare. 

— Nu-s dolarii tăi, ci ai mei, Shorty. E vorba de o afacere în 
curs. Am de gând să pun mâna pe toate ouăle afurisite din 
Dawson şi Klondike şi Yukon. Şi trebuie să mă ajuţi. Nu am 
vreme să-ţi spun care-s dedesubturile afacerii. Mai târziu şi 
dacă ai chef vino şi tu cu jumătate de parte la afacerea asta. 
Dar acum singura treabă e să punem mâna pe ouă. Şi acum 
dă-i drumul la Slavovitch şi, cumpără tot stocul. 


— Şi lui ce-i spun? O să ştie, 'neânţeles, că n-am de gând 
să le mănânc pe toate! 

— Nu-i spui nimic. Banii vorbesc! Gătite le vinde cu doi 
dolari bucata. Oferă-i trei dolari pentru ele negătite. Daca 
se arată curios, spune-i că ai de gând să faci o crescătorie 
de găini. Eu vreau ouăle. Şi apoi mergi mai departe, dibuie 
până la ultimul ou din Dawson şi cumpără-l. Ai înţeles? 
Cumpără tot. Şi în şandramaua de vizavi de Slavovitch mai 
sunt câteva. Cumpără-le şi pe alea. Eu dau o fugă la 
Klondike City. E acolo un moş şchiop, care-i falit şi are vreo 
şase duzini. Le-a ţinut toată iarna, aşteptând să salte 
preţurile, în nădejdea că o să ia destui bani pe ele ca să-şi 
plătească drumul înapoi până la Seattle. Am să am grijă să 
aibă cu ce-şi plăti drumul. lar eu mă aleg cu ouăle. Acum 
dă-i bătaie. Şi se zice că şi bătrâna aia de din jos de gater, 
care face mocasini, are şi ea câteva duzini. 

— Dacă tu zici aşa, Smoke, e în regulă. La Slavovitch pare 
să fie cele mai multe. Am să mă târgui la sânge, ori laie ori 
bălaie şi mai întâi mă duc să le adun pe celelalte risipite ici 
şi colo. 

— În regulă, dar ia-o din loc. Şi diseară îţi spun şi 
dedesubtul afacerii. 

Dar Shorty îi vântură sticla. 

— Mal întâi şi mai întâi mă duc s-o doftoricesc pe Sally. Pot 
să aştepte şi ouăle alea măcar atât. Dacă nu le-au halit ăia 
pe toate până acum, n-or să le facă seama câtă vreme 
îngrijesc şi eu un biet câine bolnav care ne-a salvat viaţa şi 
mie şi ţie de atâtea ori. 

Niciodată n-au dispărut nişte mărfuri de pe piaţă mai 
repede. În numai trei zile, toate ouăle din Dawson, cu 
excepţia câtorva duzini, erau în mâna lui Smoke şi Shorty. 
Smoke fusese mai generos când cumpărase. Fără să 
roşească măcar, se recunoscu vinovat că-i dăduse 
bătrânului din Klondike City câte cinci dolari de bucată pe 
cele şaptezeci şi două de ouă. Shorty cumpărase cele mai 
multe ouă şi se târguise la sânge. Femeii care făcea 


mocasini nu-i dădu decât doi dolari de bucată şi se mândrea 
că se descurcase destul de bine cu Slavovitch de la care 
cumpărase şapte sute cinci zeci de ouă în medie cu doi 
dolari jumătate. Pe de altă parte, bombănea că cei de la 
crâşma cea mică de peste drum de Slavovitch îl 
sfeterisiseră cu câte doi dolari şi şaptezeci şi cinci de cenți 
pentru o sută treizeci şi patru de ouă nenorocite. Cele 
câteva duzini pe care nu reuşiseră încă să le cumpere erau 
în mâna a două persoane. Una dintre ele, cu care se tocmea 
Shorty era o indiancă ce locuia într-o cabană de pe culmea 
din spatele spitalului. 

— Astăzi termin eu şi eu ea, anunţă Shorty a doua zi 
dimineaţă. Smoke, spală tu blidele. Sunt înapoi cât ai zice 
peşte, numai dacă nu mi-oi scrânti ceva cărând aurul în 
spinare până la individă. Când e vorba de afaceri, dă-mi un 
bărbat şi mă descurc. Dar muierile astea... e crimă cum 
sunt în stare să se ţină de capul unui cumpărător. Ai zice că 
ouăle ei sunt pepite de aur nu altceva. 

După-amiază, când se întoarse la cabană, Smoke îl găsi pe 
Shorty ghemuit pe podea, ungând cu vaselină coada bietei 
Sally, cu o mutră atât de lipsită de expresie încât părea 
dubioasă. 

— Ce baftă ai avut? îl întrebă Shorty fără a fi prea 
interesat, după câteva minute de tăcere. 

— Nimic! îi răspunse Smoke. Dar tu ce-ai făcut cu indianca 
ta? 

Shorty îşi săltă capul triumfător arătând spre o găleată de 
tablă, de pe masă. Dar după vreun minut în care unse mai 
departe animalul, în tăcere, mărturisi: 

— "Totuşi, şapte dolari parascovenia. 

— Eu i-am oferit individului zece dolari până la urmă, 
spuse Smoke, iar individul mi-a mărturisit că le vânduse 
deja. Shorty, nu-mi place treaba asta. A mai ieşit cineva pe 
piaţă după ouă. Cele douăzeci şi opt de ouă s-ar putea să ne 
dea de furcă. Pricepi, succesul unei speculaţii de felul ăsta 


stă în iscusinţa de a pune mâna pe toate ouăle, până la 
ultimul... 

Se întrerupse şi se uită fascinat la tovarăşul său. Pe chipul 
lui Shorty se petrecea o transformare. Un fel de tulburare 
ţinută în frâu de o mare stăpânire de sine. Închise cutia cu 
unguent, îşi şterse mâinile încet şi tacticos de blana lui 
Sally, se ridică în picioare şi se duse în colţul cabanei să se 
uite la termometru, după care se întoarse. Şi când vorbi, 
domol, avea o voce extrem de politicoasă, egală. 

— 'Te superi dacă te rog să-mi spui exact, din nou, câte ouă 
spunea individul că nu-ţi vinde? îl întrebă el. 

— Douăzeci şi opt. 

— Hmm! făcu Shorty, meditând în sinea lui şi dând din cap 
într-un fel care aducea cu o indiferentă confirmare. 

Apoi cu o furie domoală, se uită la sobă. 

— Smoke, trebuie să facem rost de altă sobă. Sărăcia asta 
are cuptorul ars de tot şi afumă biscuiţii. 

— Lasă soba în pace, se răsti Smoke la el şi spune-mi odată 
care-i povestea. 

— Povestea? Vrei tu să ştii care-i povestea? Ei bine, atunci 
fii atât de bun şi aruncă-ţi ochii tăi frumoşi la găleata de pe 
masă. O vezi? 

Smoke dădu afirmativ din cap. 

— Ei bine, vreau să-ţi aduc la cunoştinţă un lucru, un 
singur lucru. Acolo, în găleata aia, sunt exact, nici mai mult 
nici mai puţin, de douăzeci şi opt de ouă şi mă costă fiecare 
afurisit de ou exact câte şapte dolari buni, bătuţi pe 
muchie! Şi dacă mai ai nevoie, mare nevoie, de orice fel de 
informaţie, ard de nerăbdare şi abia aştept să ţi-o comunic. 

— Haide, zi mai departe, insistă Smoke. 

— Gagiul ăla cu care te tot târguiai tu e un indian zdravăn. 
Am dreptate? 

Smoke încuviinţă şi continuă să dea din cap la fiecare 
întrebare. 

— Are un obraz pe jumătate sfâşiat, unde l-a atins un 
grizzly. Am dreptate? E negustor de câini, nu-i aşa? ÎI 


cheamă Jim Jupuitul. Şi asta-i adevărat, da? Pricepi acum 
încotro bat? 

— Vrei să spui că am licitat... 

— Unul contra altuia. Sunt precis. Indianca aia e nevasta 
lui şi locuiesc amândoi pe colina din spatele spitalului. Aş fi 
putut pune mâna pe ouă cu câte doi dolari bucata, dacă nu- 
ţi băgai şi tu nasul. 

— Şi aş fi reuşit şi eu! izbucni Smoke în râs, dacă nu te 
amestecai tu, fir-ai să fii. Dar acum nu mai contează. Ştim 
că am pus mâna pe toate ouăle. Asta-i lucrul cel mai 
important. 

Shorty se chinui în următoarea jumătate de oră cu un 
capăt de creion pe marginea unui ziar vechi de trei ani şi cu 
cât cifrele mâzgălite de el aduceau mal mult a ieroglife, cu 
atât se înveselea şi el mai mult. 

— Uite asta-i socoteala, spuse el în cele din urmă. 
Drăguţă? Cred că da. Lasă-mă să-ţi spun şi totalul. Eu şi cu 
tine avem acum în stăpânire exact nouă sute şaptej' trei de 
ouă. Ne-au costat exact două mii şapte su' şaij de dolari, 
socotind uncia la şaişpe dolari şi fără să ţinem seama de 
timpul pierdut. Şi acum ascultă. Dacă-l înghesuim pe Wild 
Water şi-l facem să plătească câte zece dolari de ou, atunci 
câştigăm, curat curăţel, exact şase mii nouă su' şaptej' de 
dolari. Asta-i loterie curată aşa să spui dacă vine cineva cu 
vreo sanie să te întrebe. Şi vin şi eu cu juma' la afacerea 
asta. Pune-o acolo, Smoke. Sunt atât de mulţumit încât, 
'neânţeles, bâigui vorbe de recunoştinţă. Loterie! Ei, de- 
acum mai bine călăresc găini decât bidivii. 

În noaptea aceea, pe la ora unsprezece, Smoke fu smuls 
din somnul lui adânc de Shorty a cărui parkă mirosea a ger 
straşnic, iar mâinile lui pe faţa lui Smoke păreau nespus de 
reci. 

— Ce naiba s-a mai întâmplat? bombăni Smoke. I-a căzut 
lui Sally şi restul de păr? 

— Nţi! Dar trebuie să-ţi spun şi ţie veştile bune. L-am 
văzut pe Slavovitch. Sau mai bine zis Slavovitch pe mine, 


bănui, fiindcă el a început discuţia. Vine şi-mi zice: „Shorty, 
vreau să stau de vorbă cu tine despre ouăle alea. N-am 
răsuflat nimic. Nimeni nu ştie că vouă vi le-am vândut. Dar 
dacă vreţi să faceţi speculă cu ele, atunci să vă vând un 
pont”. Şi mi l-a vândut, Smoke. Ei, care zici tu că e vestea 
cea bună? 

— Haide, dă-i cep! 

— Ei, s-ar putea să pară de necrezut, dar vestea asta bună 
se numeşte Wild Water Charley. Vrea să cumpere ouă. A dat 
buzna la Slavovitch şi i-a oferit cinci dolari de ou şi, înainte 
de a pleca, chiar a urcat până la opt. Da' Slavovitch nu are 
nici coajă! La urmă, Wild Water i-a spus lui Slavovitch că-l 
cafteşte de-l înnebuneşte dacă află că are ouă ascunse pe 
undeva. Slavovitch a trebuit să-i spună că le-a vândut pe 
toate şi că, vezi, cumpărătorul e secret. Slavovitch cere să-i 
dăm voie să-i spună lui Wild Water la cine-s ouăle. „Shorty, 
îmi zice el, Wild Water o să vină fuga fuguţa şi poţi să-l 
taxezi cu opt dolari bucata.” „Opt dolari, pe mă-sa” i-am zis 
eu. „O să scuipe el şi zece, înainte de a-l juca eu cum 
vreau”. Oricum, i-am spus lui Slavovitch că mai chibzuiesc şi 
dimineaţă îi spun şi lui. O să-i dăm voie, 'neânţeles, să-i 
şoptească lui Wild Water. Am dreptate? 

— Bineînţeles că ai, Shorty. Şi primul lucru, mâine 
dimineaţă, spune-i lui Slavovitch să-i spună lui Wild Water 
că suntem amândoi părtaşi la afacere. 

După cinci minute, Smoke fu din nou trezit de Shorty. 

— Smoke, ascultă Smoke! 

— Mda? 

— Nici un cent mai puţin de zece bucata! Ai priceput? 

— S-a făcut... în regulă, îi răspunse Smoke somnoros. 

Dimineaţă, Smoke o întâlni din întâmplare pe Luciile Arral 
din nou la raionul de galanterie de la magazinul A. C. 

— Merge treaba, îi spuse el radios. Merge. Wild Water l-a 
încolţit pe Slavovitch ca să-i vândă ouă, apoi a încercat să-l 
sperie ca să scoată ouă de la el. La ora asta, Slavovitch i-a 
spus că eu şi Shorty suntem tovarăşi în specula cu ouă. 


Ochii femeii sticliră de satisfacţie. 

— Atunci chiar acum mă duc să-mi iau micul dejun, strigă 
ea. Şi am să-i cer chelnerului ouă şi am să fac o mutră atât 
de jalnică atunci când o să-mi spună că nu are încât să 
topesc şi o inimă de piatră. Şi doar Wild Water i-a dat 
târcoale lui Slavovitch încercând să spargă monopolul 
ouălelor, chiar dacă pentru asta e nevoit să renunţe la una 
dintre minele lui. Îl ştiu eu bine. Să ţineţi tare la preţ. N-o 
să am nici o bucurie dacă lăsaţi cu un cent sub zece dolari şi 
dacă vinzi cu mai puţin, Smoke, să ştii că n-am să te iert 
niciodată. 

În ziua aceea la prânz, în cabană, Shorty puse pe masă o 
oală cu fasole, ibricul cu cafea şi o tigaie cu biscuiţi tari, o 
cutie cu unt şi una cu lapte condensat, o farfurie aburindă 
cu carne de elan şi slănină, un blid cu piersici uscate şi 
strigă: 

— Haleala-i gata! Dar întâi aruncă şi o privire la Sally. 

Smoke puse deoparte hamurile la care cosea, deschise uşa 
şi-i văzu pe Sally şi pe Bright alungând o ceată de câini de 
sanie de la cabana alăturată, porniţi după pradă. Dar mai 
văzu ceva care îl făcu să închidă uşa în grabă şi să se 
repeadă la sobă. Puse pe primul ochi tigaia încă încinsă de 
la friptura de elan, în tigaie aruncă o bucată mare de unt, 
întinse mâna şi luă un ou pe care-l sparse şi-l aruncă în 
tigaie împrăştiind în toate părţile. Când întinse mâna să ia 
al doilea ou, Shorty, care venise lângă el, îl prinse înfuriat 
de mână. 

— Ei, ce naiba faci? îl întrebă el. 

— Ouă prăjite! îl informă Smoke spărgându-l şi pe al doilea 
şi dându-i lui Shorty mâna la o parte. Ce, nu mai vezi bine? 
Crezi că mă pieptân? 

— Nu ţi-e bine? îl cercetă Shorty îngrijorat, când Smoke 
sparse şi al treilea ou, punându-i mâna în piept lui Shorty şi 
făcându-i cu abilitate vânt într-o parte. Sau ai luat-o şi tu 
razna? Uite de-acum ai spart ouă de treij de dolari. 


— Şi am de gând să ajung la şaizeci de dolari, îi răspunse 
celălalt, în vreme ce spărgea şi al patrulea ou. Dă-te din 
calea mea, Shorty. Wild Water tocmai urcă dealul şi în cinci 
minute e aici. 

Shorty oftă din adâncul rărunchilor, cu o expresie de 
înţelegere şi uşurare în acelaşi timp şi se aşeză la masă. În 
clipa în care se auzi în uşă bătaia aşteptată, Smoke era în 
faţa lui Shorty, iar dinaintea lor aburea câte o farfurie cu 
câte trei ouă prăjite. 

— Intră! strigă Smoke. 

Wild Water Charley, un tânăr uriaş, doar cu o fracțiune de 
inci sub şase picioare înălţime şi cântărind, curat, o sută 
nouăzeci de livre, intră şi strânse mâna gazdelor. 

— Stai jos şi ia o gură, Wild Water, îl invită Shorty. Smoke, 
prăjeşte-i şi lui nişte ouă. Pariu că n-a mai halit el ouă ca 
astea de pe vremea când era ratonul tânăr. 

Smoke mai sparse trei ouă în tigaia fierbinte şi în câteva 
minute le puse dinaintea oaspetelui, care se uita la ei cu o 
expresie atât de ciudată şi încordată încât, după aceea, 
Shorty mărturisi că îi fusese teamă că avea să le bage în 
buzunar şi să plece cu ele. 

— Ei, grangurii ăia din Statele Unite nu-s cu nimic mai 
grozavi decât noi când e vorba de haleală, spuse Shorty 
înfulecând farfuria din priviri. Uite eu, dumneata şi cu 
Smoke ne batem joc de ouă de nouăzeci de dolari şi nici nu 
clipim din ochi. 

Wild Water se uită la ouăle care dispărură într-o clipă şi 
păru împietrit. 

— Aruncă-te la ele şi dă-le gata, îl încuraja Smoke. 

— Astea... hmmm, nu fac ele zece dolari, le spuse Wild 
Water rar. 

Shorty primi provocarea. 

— Orice lucru face exact atât cât poţi obţine pe el, nu-i 
aşa? 

— Da, bine, dar... 


— Dar nimic. Nu ţi-am spus decât cât putem noi lua pe un 
ou. Zece de fiecare, uite aşa. Noi suntem trustul ouălelor, 
Smoke şi cu mine, nu uita. Când spunem noi zece dolari 
bucata, atunci zece dolari face. 

Îşi şterse farfuria cu o bucată de biscuit. 

— Eu parcă aş mai mânca vreo câteva, oftă el, după care 
îşi puse nişte fasole în farfurie. 

— Nu se poate să înfuleci ouă în halul ăsta, protestă Wild 
Water. Nu e... drept. 

— Noi suntem nebuni după ouă, eu şi cu Smoke, se acuză 
Shorty. 

Wild Water termină de mâncat ce avea în farfurie, dar 
numai cu jumătate de gură şi se uită cu neîncredere la cei 
doi tovarăşi. 

— Ei, prieteni, voi îmi puteţi face un mare serviciu, începu 
el să tatoneze terenul. Vindeţi-mi sau împrumutaţi-mi vreo 
duzină din ouăle alea. 

— Sigur, făcu Smoke drept răspuns. Ştiu şi eu ce înseamnă 
să jinduiască omul după nişte ouă. Dar n-am ajuns atât de 
sărmani încât să cerem bani pentru ospitalitate. Nu te costă 
NIMIC... 

În clipa aceea o lovitură de picior pe sub masă îi atrase 
atenţia că Shorty devenise nervos. 

— O duzină ai spus tu, Wild Water? 

Wild Water încuviinţă din cap. 

— Shorty, dă-i drumul, îi spuse Smoke. Prăjeşte-i-le. Sunt 
un om care înţelege. Ehei, am trăit şi eu vremea când eram 
în atare să înfulec o duzină cât ai clipi. 

Dar Wild Water întinse mâna şi-l potoli pe nerăbdătorul 
Shorty şi le explică: 

— Dar nu le vreau prăjite, le vreau aşa cu coaja lor. 

— Ca să le poţi lua cu tine? 

— Asta voiam să zic. 

— Dar astă nu mai e ospitalitate, obiectă Shorty. Asta-i... 
ăăă, asta-i negustorie. 

Smoke încuviinţă dând din cap. 


— Wild Water, atunci se schimbă socoteala. Credeam că 
vrei pur şi simplu să mănânci şi tu nişte ouă. Ştii, ne-am 
apucat de treaba asta ca să putem specula ouăle. 

Albastrul primejdios din ochii lui Wild Water deveni şi mai 
primejdios. 

— Doar vi le plătesc, le răspunse el tăios. Cât? 

— Ei dar noi nu vindem cu duzina, îi replică Smoke. Nu ne 
putem permite să vindem o duzină. Nu suntem negustori cu 
amănuntul. Noi facem speculă. Doar n-o să ne apucăm să 
ne stricăm singuri piaţa. Noi am încolţit toate ouăle şi când 
vindem le vindem pe toate o dată. 

— Şi câte aveţi şi cât cereţi pe ele? 

— Cam câte să avem noi, Shorty? se interesă Smoke. 

Shorty îşi drese glasul şi începu cu voce tare să facă 
aritmetică. 

— Păi să vedem. Nouă su' şaptej trei fără nouă, asta 
înseamnă că mai rămân nouă su' şaij' doi! Şi toată tărăşenia 
la zece bucata, fac în total taman vreo nouă mii şase su' 
douj' de dolari bătuţi pe muchie. 'Neânţeles, Wild Water, 
jucăm cinstit şi pentru ouăle stricate îţi dăm banii înapoi 
deşi nu găseşti ou stricat. Uite asta n-am văzut niciodată în 
Klondike ouă stricate. Nu e nimeni nebun să care ouă 
stricate până aici. 

— Mi se pare corect, întări şi Smoke. Wild Water, pentru 
cele stricate, banii înapoi. Asta-i oferta noastră - noua mii 
şase sute douăzeci de dolari şi ai toate ouăle din Klondike. 

— Şi dacă vrei poţi să faci şi tu speculă şi să le vinzi cu 
douj' de dolari bucata şi să-ţi dublezi câştigul, îi sugeră 
Shorty. 

Wild Water clătină din cap trist şi luă o gură de fasole. 

— Shorty, ar fi prea scump. Nu am nevoie decât de câteva 
ouă. Vă dau zece dolari pentru câteva duzini. Vă dau 
douăzeci, dar pe toate nu le pot cumpăra. 

— "Toate sau niciunul, fu ultimatumul lui Smoke. 

— Ascultaţi amândoi la mine, făcu Wild Water într-o 
explozie de sinceritate. Am să fiu foarte cinstit cu voi, dar 


nu mai spuneţi la nimeni. Ştiţi... eu şi domnişoara Arral am 
fost logodiţi. Dar dânsa a rupt logodna cu totul. Ştiţi, toată 
lumea ştie. Pentru ea am nevoie de ouă. 

— Ehei! zâmbi Shorty. E limpede ca bună ziua de ce vrei 
ouăle cu coajă cu tot. Dar nu m-aş fi gândit niciodată că tu 
eşti în stare de una ca asta. 

— Nu te-ai fi gândit la ce? 

— E destul de jegoasă treaba, uite asta-i părerea mea, se 
repezi Shorty, cu indignarea virtuţii. Şi nu m-aş mira ca 
pentru una ca asta să se găsească unul care să te umple cu 
plumb şi ai merita-o! 

Wild Water fu cuprins de o furie care-l împinse până la 
marginea uneia dintre cunoscutele sale dezlănţuiri. Mâinile 
i se încleştară până când furculiţa ieftină pe care o ţinea în 
una din ele începu să se îndoaie şi ochii albaştri începură 
să-i scapere ameninţător. 

— Shorty, ascultă aici! Ia ieşi şi spune adică ce vrei să zici? 
Dacă vrei să umbli cu dedesubturi... 

— Vreau să spun ceea ce spun! îi replică Shorty 
îndărătnic. Şi poţi să pui pariu pe dulcea ta viaţă că nu 
vreau să zic nimic cu nici un fel de dedesubt. Ci numai la 
vedere se poate face una ca asta. Fiindcă nu le poţi arunca 
nicicum pe dedesubt. 

— Ce să arunc? 

— Ouă, prune, mingi de baseball, orice. Dar faci o 
greşeală, Wild Water. N-ai să întâlneşti tu niciodată nişte 
indivizi în sala operei care să înghită una ca asta. Numai 
pentru faptul că fata-i artistă nu ţi-e îngăduit să arunci în ea 
cu fructe de găină din astea. 

O clipă se păru că Wild Water are să explodeze sau să facă 
apoplexie. Dădu pe gât o gură de cafea fierbinte, opărită şi 
încet-încet îşi recapătă stăpânirea. 

— Shorty, ai greşit, îi spuse el rece şi cântărindu-şi 
cuvintele. N-am de gând să arunc cu ouă în ea. Ei, omule, 
exclamă el tot mai tulburat, vreau să-i ofer ouăle, pe 
farfurie, prăjite... aşa îi plac. 


— Ştiam eu că n-am dreptate, strigă Shorty generos. 
Ştiam eu că tu nu eşti în stare de o figură atât de jegoasă. 

— Shorty, nu-i nimic, îl iertă Wild Water. Dar să ne 
întoarcem la afacerile noastre. Acum ştiţi pentru ce am 
nevoie de ouă. Şi am mare nevoie de ele. 

— Vrei ouă de nouă mii şase su' douj' de dolari? se 
interesă Shorty. 

— Ăsta-i jaf curat, declară Wild Water supărat. 

— E afacere curată! îi replică Smoke. Doar nu-ţi închipui 
că noi cumpărăm ouă doar din motive de sănătate, nu-i aşa? 
— Ei, fiţi oameni cu scaun la cap! se rugă Wild Water. Nu 

vreau decât vreo câteva duzini. Vă dau câte douăzeci de 
dolari bucata. Ce să fac eu cu tot restul de ouă? Am trăiteu 
douăzeci de ani în ţara asta fără ouă şi cred că am să 
reuşesc eu cumva să rezist şi mai departe fără ele. 

— Nu te mai enerva şi tu acum pentru treaba asta, îl sfătui 
Shorty. Dacă nu ai nevoie de ouă e în regulă. Doar n-o să ţi 
le băgăm pe gât cu forţa. 

— Ba da, am nevoie de ele, se rugă Wild Water. 

— Ei, atunci doar ştii cât te costă, nouă mii şase su' douj' 
de dolari şi dacă am greşit cumva la socoteli, dregem noi 
lucrurile. 

— Dar poate că nici nu mai au nici un rost ouăle, obiectă 
Wild Water. Poa' că domnişoara Arral nici nu mai are chef 
de ouă la ora asta. 

— Aş zice că domnişoara Arral face cel puţin atât cât te 
costă pe tine ouăle, îi sugeră Smoke liniştit. 

— Dacă face atât! 

Wild Water sări în picioare cuprins de înflăcărarea 
elocinţei. 

— Face-un milion de dolari. Face cât tot ce-am agonisit eu. 
Face tot aurul din Klondike. 

Se aşeză şi continuă pe un ton mult mai calm. 

— Dar asta nu e nici un motiv ca să pun la bătaie zece mii 
de dolari numai pentru micul ei dejun. Uite eu amo 
propunere. Împrumutaţi-mi câteva duzini de ouă. Osăile 


dau lui Slavovitch. O să i le ofere la masă cu complimente 
din partea mea. De o sută de ani nu mi-a mai adresat măcar 
un zâmbet. Dacă cu ouăle astea îi smulg un zâmbet atunci 
cumpăr toate ouăle voastre. 

— Vrei să semnezi şi un contract în sensul ăsta? îl întrebă 
iute Smoke fiindcă el ştia bine că Luciile Arral fusese de 
acord să zâmbească. 

Wild Water respiră cu greutate. 

— Voi, ăştia de pe colină, sunteţi ai naibii de iuți la afaceri, 
spuse el cu o umbră de mârâit în voce. 

— Nu facem decât să acceptăm propria ta propunere, îi 
replică Smoke. 

— Bine, bine, aduceţi hârtia şi încheiaţi-l cât mai al 
dracului! strigă Wild Water cu furia resemnării. 

Smoke puse iute pe hârtie documentul, prin care Wild 
Water era de acord să cumpere toate ouăle care i se vor 
prezenta la preţul de zece dolari bucata, cu condiţia ca cele 
două duzini oferite în avans să-i aducă împăcarea cu Luciile 
Arral. Wild Water se opri cu condeiul în aer taman când era 
gata să semneze. 

— Staţi puţin, spuse el. Când cumpăr ouă, nu cumpăr 
decât ouă bune. 

— Nu există ouă stricate în Klondike, pufni Shorty. 

— Chiar şi aşa, dacă găsesc un ou stricat trebuie să ieşiţi 
cu cei zece dolari pe care i-am dat pe el. 

— În regulă, împăca Smoke lucrurile. E corect. 

— Şi eu înghit fiecare ou stricat pe care-l aduci, declară 
Shorty. 

Smoke introduse în contract cuvântul bune şi Wild Water 
semnă mohorât, primind de încercare două duzini într-o 
căldare de tablă, îşi puse mănuşile şi deschise uşa. 

— La revedere, bandiţilor, mârâi la ei şi trânti uşa după el. 

A doua zi dimineaţă, Smoke fu martor la scena care se 
jucă la Slavovitch. Se aşeză, invitat de Wild Water, la masa 
de lângă Luciile Arral şi piesa se desfăşură aproape scenă 
cu scenă aşa cum prezisese ea. 


— Încă n-ai reuşit să faci rost de nici un ou? îl imploră ea 
pe chelner. 

— Nu, domnişoară, răspunse acesta. Se zice că cineva din 
Dawson a pus mâna pe toate ouăle ca să facă speculă. 
Domnul Slavovitch încearcă să cumpere câteva, special 
pentru dumneavoastră. Dar individul cu ouăle nu se lasă. 

Şi taman în momentul acela, Wild Water îi făcu semn 
proprietarului să vină până la el şi, cu o mână pe umărul lui, 
îşi aplecă spre el capul. 

— Ascultă aici, Slavovitch, îi şopti Wild Water răguşit, ţi-am 
trimis aseară două duzini de ouă. Unde-s? 

— În seif, în afară de cele şase pe care le-am dezgheţat ca 
să fie gata în orice moment daţi poruncă. 

— Nu pentru mine le vreau! răsuflă uşurat Wild Water şi 
mai încet. Prăjeşte-le şi oferă-i-le domnişoarei Arral. 

— Am s-o servesc personal, îl asigură Slavovitch. 

— Şi nu uita... complimente din partea mea, îi spuse Wild 
Water în încheiere, slăbind strânsoarea de pe umărul 
bietului proprietar. 

Frumoasa Luciile Arral se uita mohorâtă la felia de slănină 
şi la pireul de cartofi de conservă din farfuria ei, când, 
deodată, apăru Slavovitch care-i puse dinainte două ouă 
prăjite. 

— Cu complimente din partea domnului Wild Water, îl 
auziră cei de la masa de alături pe proprietar că-i spune. 

Smoke îşi mărturisi că era o interpretare reuşită felul în 
care chipul fetei se lumină de bucurie, mişcarea impulsivă a 
capului, umbra spontană de zâmbet ce fu reţinut numai de 
o splendidă stăpânire de sine care-o făcu să nu-şi trădeze 
emoția şi să-i spună ceva proprietarului. Smoke, simţi o 
lovitură de mocasin pe sub masă. 

— O să le mănânce? Asta-i întrebarea... o să le mănânce? îi 
apuse în şoaptă chinuit Wild Water. 

Şi cu coada ochiului o văzură pe Luciile Arral şovăind, 
aproape că împinse farfuria din faţă, apoi nu rezistă 
momelii. 


— Iau ouăle! îi spus Wild Water lui Smoke. Contractul e 
valabil. Ai văzut-o? Ai văzut-o! Aproape că mi-a zâmbit. O 
ştiu eu bine. S-a făcut! Încă două ouă mâine şi o să mă ierte 
şi ne împăcăm. Dacă n-ar fi aici, Smoke, ţi-aş strânge mâna. 
Îţi sunt recunoscător. Nu eşti bandit, eşti un filantrop. 

Smoke se întoarse la cabana de pe colină vesel nevoie 
mare şi-l găsi pe Shorty făcând pasienţe într-o stare de 
neagră disperare. Smoke învățase de multă vreme că, ori 
de câte ori partenerul lui scotea cărţile şi se apuca de 
pasienţe, era un fel de semnal de avertisment că se 
înecaseră toate corăbiile. 

— Haide, du-te, lasă-mă în pace! fu primul brânci cu care 
fu întâmpinat Smoke. 

Dar curând morocăneala lui Shorty se mai muie şi îl apucă 
cheful de vorbă. 

— S-a terminat treaba cu matahala aia de suedez, gemu 
el. Monopolul nostru a sărit în aer. Mâine în orice crâşma o 
să se vândă cu un dolar paharul de cocteil de ouă. Şi n-o să 
mai fie orfan flămând în Dawson care să nu-şi umfle burtica 
cu ouă. Peste cine crezi că am dat? Peste un nenorocit cu 
trei mii de ouă. Pricepi? Trei mii de ouă, abia aduse de la 
Patruj' de mile! 


— Basme! îşi exprimă Smoke îndoiala. 

— Basme la dracu'! Am văzut ouăle cu ochii mei. 
Gautereaux îl cheamă, o namilă de franţuz canadian, 
crescut la pol. Prima dată a întrebat de tine, apoi m-a luat 
pe mine deoparte şi m-a înjunghiat drept în inimă. Vestea că 
noi am pus mâna pe toate ouăle l-a făcut să pornească la 
drum. Ştia omul că la Patruj' de mile sunt trei mii de ouă şi 
s-a dus şi le-a umflat. „la ieşi cu ele să le văd şi eu”, i-am zis. 
Şi mi le-a arătat. Am mers la atelajele lui de câini, păzite de 
câţiva conducători indieni ce se odihneau pe mal, unde 
făcuseră popas să se odihnească după drumul de la Patruj' 
de Mile. Iar pe sănii erau nişte cutii de săpun, nişte cutii 
micuţe de lemn. Am luat o lădiţă după o îngrămădire de 
gheţuri din mijlocul râului şi am deschis-o. Ouă! Plină de 
ouă, toate învelite în rumeguş. Smoke, eu şi cu tine suntem 
păgubaşii! Am riscat. Ştii ce a avut neobrăzarea să-mi 
spună individul? Că la zece dolari bucata toate-s ale 
noastre. Ştii cu ce se îndeletnicea individul când am plecat 
din cabana lui? Desena reclama cu ouă de vânzare. Mi-a 
spus că ne face hatârul de a fi primii cărora le oferă marfa, 
cu zece dolari bucata, până la ora două după-amiaza, dar 
după ora asta, dacă nu ne arătăm, atunci face să sară piaţa 
cu ouăle lui până la ceruri. Zicea că el nu e negustor de 
meserie, dar că, la o adică, ştie el când are de-a face cu 
nişte afacerişti, adică, după cum mi-am dat eu seama, zicea 
de mine şi de tine. 

— Nu-i nimic, făcu Smoke vesel. Nu te mai frământa atât şi 
lasă-mă să chibzuiesc o clipă. Aici e vorba de acţiune rapidă 
şi organizată. Am să-l fac pe Wild Water să vină aici la ora 
două să preia ouăle. Tu cumperi ouăle alea ale lui 
Gautereaux. Încearcă să te târguieşti cu el. Chiar dacă-i dai 
zece dolari de bucată, Wild Water o să le ia el de la noi la 
acelaşi preţ. Dacă reuşeşti să le iei mai ieftin, ei bine, 
câştigăm ceva şi de la ele. Acum du-te! Să fii cu ele aici nu 
mai târziu de ora două. Împrumută şi atelajul colonelului 
Bowie şi ia şi câinii noştri. Să fii cu ele aici la două punct. 


— Ei, Smoke, îi strigă tovarăşul lui când acesta se porni la 
vale. Mai bine ia o umbrelă cu tine. Nu m-aş mira prea tare 
să văd că înainte de a te întoarce începe să plouă cu ouă. 

Smoke îl găsi pe Wild Water la M&M. Şi urmă o jumătate 
de oră furtunoasă. 

— Trebuie să te previn că am mai strâns vreo câteva ouă, 
spuse Smoke după ce Wild Water se arătă dispus să vină cu 
aurul la cabană la ora două să plătească marfa. 

— Ai mai mult noroc decât mine când e vorba să faci rost 
de ouă, recunoscu Wild Water. Şi acum spune-mi şi mie câte 
ouă ai mai dibuit şi cât aur trebuie să târâi eu la deal? 

Smoke îşi consultă carnetul. 

— După cum arată situaţia acum, după cifrele lui Shorty, 
avem trei mii nouă sute şaizeci şi două de ouă! Înmulţit cu 
zece... 

— Patruzeci de mii de dolari! urlă Wild Water. Ziceai 
numai de vreo nouă sute de ouă! E jaf! N-am de gând să mă 
las jefuit! 

Smoke scoase contractul la vedere din buzunar şi îi arătă 
rândul care spunea: „plata în momentul furnizării”. 

— Nu se spune nimic de numărul de ouă care vor fi 
furnizate. Ai fost de acord să dai zece dolari pentru fiecare 
ou furnizat. Ei bine, noi avem ouăle astea şi un contract 
rămâne un contract. Wild Water, cinstit îţi mărturisesc că de 
noul transport de ouă n-am ştiut nimic decât după ce-am 
vorbit. Şi atunci a trebuit să le cumpărăm şi pe astea ca 
acţiunea noastră de speculă să nu sară în aer. 

Vreme de cinci minute, într-o tăcere apăsătoare, Wild 
Water se luptă cu sine însuşi şi, în cele din urmă, acceptă 
fără tragere de inimă. 

— Am nimerit-o prost de tot, spuse el înfrânt. Au început 
să crească ouă peste tot. Şi cu cât isprăvesc mai repede 
toată tărăşenia asta cu atât mai bine. S-ar putea să vină şi o 
avalanşă de ouă. Vin la ora două. Dar şi patruzeci de mii de 
dolari! 


— Nu e vorba decât de treizeci şi nouă de mii, şase sute 
douăzeci, îl corectă Smoke. 

— Şi cântăreşte două sute de livre, spumegă Wild Water. 
Trebuie să le car cu un atelaj de câini. 

— O să-ţi împrumutăm noi echipajele noastre de câini ca 
să cari ouăle, se oferi Smoke. 

— Şi unde am să le depozitez? Lasă, nu-i nimic. Vin. Dar nu 
mai pun gura pe ouă cât trăiesc. M-am săturat de ouă! 

La ora unu şi jumătate, făcând câinii să se opintească pe 
panta abruptă a dealului, Shorty sosi cu ouăle lui 
Gautereaux. 

— Aproape că ne-am dublat, câştigul, îi spuse Shorty lui 
Smoke, în vreme ce puneau lăzile una peste alta în cabană. 
M-am ţinut tare la opt dolari şi după ce tipul a bombănit ca 
un apucat în franceza lui, s-a dat bătut. Aşa că la fiecare ou 
câştigăm curat câte doi dolari şi-s trei mii! Le-am plătit 
până la ultimul. Uite chitanţa. 

În vreme ce Smoke scotea balanţa pentru praful de aur 
pregătindu-se de afaceri, Shorty se dedică socotelilor. 

— Astea-s cifrele, anunţă el triumfător. Câştigăm douşpe 
mii nouă su' şaptej de dolari. Şi nu-i facem nici un rău lui 
Wild Water. El o câştigă pe domnişoara Arral. Şi, pe 
deasupra, se mai alege şi cu toate ouăle. Aşa că toată lumea 
a făcut o afacere. Nu pierde nimeni nimic. 

— Chiar şi Gautereaux se alege cu douăzeci şi patru de mii 
bune, râse Smoke, minus ceea ce-l costă ouăle şi 
transportul lor. Şi dacă Wild Water speculează şi el ouăle, s- 
ar putea să se aleagă şi el cu un câştig de pe urma lor. 

Shorty, care trăgea cu ochiul, la ora două fix îl văzu pe 
Wild Water urcând dealul. Când intră în cabană se arătă 
energic, pus pe afaceri. Îşi scoase haina lungă de urs, o 
agăţă într-un cui şi se aşeză la masă. 

— Piraților, scoateţi ouăle la vedere, începu el. Şi din ziua 
asta, dacă ţineţi la pielea voastră, să nu-mi mai pomeniţi de 
ouă niciodată. 


Au început cu ouăle cumpărate întâi, toţi trei numărând. 
Când ajunseră la două sute, Wild Water sparse pe 
neaşteptate un ou de marginea mesei şi-l desfăcu abil cu 
degetele. 

— Ei, stai! obiectă Shorty. 

— E oul meu, nu-i aşa? Mârâi Wild Water. Doar plătesc 
zece dolari pe el, nu-i aşa? Doar n-am să cumpăr legat la 
ochi. Când scuip zece lovele oul vreau să ştiu şi eu pe ce 
dau banii. 

— Dacă ţie nu-ţi place îl halesc eu! se oferi Shorty cu 
răutate. 

Wild Water se uită la ou, îl mirosi şi clătină din cap. 

— Shorty, nu de data asta. Oul e bun. Dă-mi o găleată. Am 
să-l halesc chiar eu diseară. 

Încă de trei ori Wild Water sparse ouă bune, aşa de sondaj 
şi le puse în găleata de lângă el. 

— Sunt cu două mai multe decât ai socotit tu, Shorty, îi 
spuse el când terminară de numărat. Nouă sute şaizeci şi 
patru, nu şaizeci şi două. 

— Greşeala mea, recunoscu Shorty cu eleganța. Treacă de 
la noi cu bătaie! 

— Bănuiesc că-ţi dă mâna acum, acceptă Wild Water 
mohorât. Să luăm lotul ăsta. Nouă mii şase sute douăzeci. 
Plătesc pentru ele pe loc. Smoke, scrie chitanţa. 

— Dar de ce să nu le numărăm şi pe celelalte, veni Smoke 
cu ideea. Şi plăteşti numai o dată. 

Wild Water clătină din cap. 

— Nu prea mă pricep eu la cifrele astea. Câte un lot de 
ouă pe rând şi nu greşim. 

Se duse la haina de blană şi scoase din fiecare buzunar 
câte un săculeţ de praf de aur, atât de dolofan şi lung încât 
semăna cu salamul de Bologna. După ce plăti pentru primul 
lot de ouă, nu mai rămase în săculeţe decât vreo câteva 
sute de dolari. 

Pe masă fu adusă o cutie de săpun şi începu număratul 
celor trei mii de ouă. După prima sută, Wild Water lovi tare 


un ou de marginea mesei. Nu se auzi nici o trosnitură. Se 
auzi doar un zgomot ca şi cum ai fi izbit o sferă de marmoră 
de masă. 

— Îngheţat bocnă! spuse el izbind mai tare. 

Ridică oul în sus şi văzură cum coaja se pulverizase în 
bucățele minuscule de-a lungul dungii loviturii. 

— Ehei, făcu Shorty. 'Neânţeles că e bocnă dacă a fost 
adus taman de la Patruj' de Mile. Ca să-l spargi e nevoie de 
o bardă. 

— Adu-mi o bardă! spuse Wild Water. 

Smoke aduse barda şi Wild Water, cu îndemânarea mâinii 
şi ochiului unui pădurar, tăie oul exact în două. Pe 
dinăuntru oul numai bine nu arăta. Smoke simţi o înfiorare 
rău prevestitoare. Shorty se dovedi mai curajos. Duse una 
din jumătăţi la nas. 

— Miroase bine! spuse el. 

— Dar arată rău de tot! susţinu Wild Water. Şi cum să 
miroase dacă şi mirosul e îngheţat ca şi oul? Stai un minut. 

Puse cele două jumătăţi în tigaie şi tigaia pe primul ochi al 
sobei încinse. Apoi, cei trei bărbaţi, adulmecând cu nările 
dilatate, se puseră pe aşteptat în tăcere. Încet-încet, prin 
încăpere începu să se răspândească o duhoare de 
neconfundat. Wild Water se abţinu să rostească vreo vorbă, 
iar Shorty rămase ca trăsnit, în ciuda convingerilor sale. 

— Aruncă-l dracului afară! strigă Smoke gâfâind. 

— Ce rost are, întrebă Wild Water. Trebuie să le încercăm 
şi pe celelalte. 

— Dar nu în cabana asta! spuse Smoke tuşind, înăbuşindu- 
şi un acces de greață. Despică-le în două şi le verificăm 
doar uitându-ne la ele. Shorty, aruncă-l afară! Şi lasă uşa 
deschisă. 

Fu deschisă cutie după cutie, luat ou după ou, ales la 
întâmplare şi tăiat în două şi fiecare purta aceleaşi semne 
neîndoielnice de descompunere, nelăsând nici o speranţă. 

— N-am să-ţi cer să le înghiţi, Shorty, râse Wild Water şi, 
dacă nu te superi, am s-o şterg de aici cât mai repede. În 


contract e vorba de ouă bune. Dacă-mi împrumutaţi nişte 
câini şi o sanie, am să iau ouăle bune cu mine înainte de a 
se împuţi de la astelalte. 

Smoke îl ajută să încarce sania. Shorty rămase la masă şi 
îşi scoase dinainte cărţile, apucându-se de pasienţe. 

— Ei, ia spune cam câtă vreme te-a ţinut specula asta cu 
ouă? îl luă peste picior Wild Water la plecare pe Smoke. 

Acesta nu-i răspunse şi, după ce aruncă o privire 
tovarăşului său cufundat în pasienţe, se apucă să arunce 
lăzile de săpun afară pe zăpadă. 

— Ei, Shorty, cât ziceai tu că ai dat pe astea trei mii de 
ouă? îl întrebă Smoke blând pe tovarăşul său. 

— Opt dolari bucata. Lasă-mă. Nu-mi mai spune nimic. Eu 
nu mă pricep la cifre ca tine. Am pierdut şapteşpe mii cu 
lovitura asta, aşa să spui dacă vine careva cu vreo sanie şi 
te întreabă. Am făcut socoteala în vreme ce aşteptam să 
simt cum pute primul ou. 

Smoke chibzui o vreme şi apoi din nou rupse tăcerea. 

— Shorty, patruzeci de mii de dolari cântăresc în aur două 
sute de livre. Wild Water a venit şi a împrumutat de la noi 
câinii şi sania ca să-şi care ouăle. Când a urcat dealul nu 
venise cu nici o sanie. Cei doi săculeţi din buzunar să tot fi 
avut vreo douăzeci de livre fiecare. Ne înţelesesem să 
plătească cu aur gheaţa în momentul livrării. N-a venit 
decât cu atât aur câti-a trebuit ca să plătească ouăle bune. 
Nici o clipă n-a avut de gând să plătească şi pentru alea trei 
mii. Ştia că nu erau bune. Ei şi acum să-mi spui tu mie de 
unde ştia el că nu erau bune? Şi cam ce idee îţi faci tu de 
toată tărăşenia asta? 

Shorty strânse cărţile, le amestecă pentru o nouă partidă, 
apoi se opri. 

— Hmm! Niciuna. Şi un ţânc poate răspunde la întrebarea 
asta. Noi pierdem şapteşpe mii, Wild Water câştigă 
şapteşpe mii. Ouăle alea ale lui Gautereaux erau de mult ale 
lui Wild Water. Mai eşti curios să afli şi altceva? 


— Da. De ce, în numele raţiunii, înainte de a le plăti n-ai 
avut curiozitatea să vezi dacă ouăle sunt bune? 

— La fel de uşor de răspuns ca şi la prima întrebare. Wild 
Water a gândit jocul ăsta parşiv la minut. Nu mai aveam 
timp să cercetez ouăle. Trebuia să-i dai bătaie să ajungi aici 
la timp pentru a le da cumpărătorului. Acum, Smoke, lasă- 
mă şi pe mine să arunc şi eu numai o singură întrebare. 
Cum zici tu că o cheamă pe persoana aia care ţi-a vândut 
pontul cu specula ouălelor şi ţi l-a vârât în cap? 

Shorty pierdu următoarele şaisprezece partide de 
pasienţă, Smoke îşi făcea de lucru pregătind masa de seară, 
când colonelul Bowie bătu la uşă şi-i înmână o scrisoare, 
după care se îndreptă spre cabana lui. 

— Te-ai uitat la mutra lui? izbucni Shorty. Se chinuia 
cumplit ca să-şi păstreze seriozitatea. Râde lumea în gura 
mare de tine şi de mine, Smoke. N-o să mai îndrăznim să ne 
arătăm nasul prin Dawson. 

Scrisoarea era de la Wild Water şi Smoke o citi cu glas 
tare: „Dragă Smoke şi Shorty, vă scriu, cu toate saluturile 
de rigoare în anotimpul ăsta, pentru a vă invita la masă în 
seara asta la şandramaua lui Slavovitch. O să fim acolo şi 
domnişoara Arral şi eu şi Gautereaux. Acum cinci ani eu şi 
Gautereaux am fost tovarăşi la Circle City. E un om de 
ispravă şi va fi cavaler de onoare. Şi acum povestea cu 
ouăle. Au sosit în ţinut cu patru ani în urmă. Erau stricate 
când au ajuns aici, erau stricate încă de când au fost 
expediate din California. Au fost întotdeauna stricate. O 
iarnă au poposit la Carluk şi alta la Nutlik, iar iarna trecută 
la Patruj' da Mile, unde au fost vândute contra preţului lor 
de depozitare. Iar iarna asta, după câte mi se pare, au 
făcut-o la Dawson. Nu le ţineţi într-o încăpere unde e prea 
cald. Luciile îmi spune să vă zic că voi cu ea şi cu mine am 
trezit fără îndoială pe cei din Dawson. Iar eu zic că de băut 
daţi voi, aşa să ştiţi. 

Cu respect, al vostru prieten, W. W.” 


— Ei, tu ce zici? se interesă Smoke. Acceptăm, bineînţeles, 
invitaţia nu-i aşa? 

— Nu am de spus decât un singur lucru, îi răspunse 
Shorty. Wild Water nu va rămâne niciodată pe drumuri dacă 
va ajunge falit. E un bun actor, actor a' dracului de bun. Şi 
mai am ceva de spus. Socotelile mele-s greşite de la un cap 
la altul. Wild Water câştigă şapteşpe mii, 'neânţeles, dar 
câştigă încă şi pe deasupra. l-am făcut cadou toate ouăle 
bune din Klondike, nouă su' şaij patru, cu alea două în plus 
cu bătaie. Şi a fost atât de meschin şi afurisit, parşivul, încât 
le-a săltat pe alea trei sparte şi le-a pus în găleată. Şi acum 
nu mai am decât un singur lucru de zis. Eu şi cu tine 
suntem legal prospectori şi de fapt mineri ai aurului. Dar 
când vine vorba de finanţe, suntem cei mai nenorociţi 
ageamii şi fraieri, care se lasă duşi cu preşul de perspectiva 
de a se îmbogăţi peste noapte. După tărăşenia asta, mie şi 
ţie nu ne rămâne decât s-o luăm la drum, prin bolovanii 
munţilor şi prin păduri şi dacă-mi mai pomeneşti o vorbă de 
ouă vreodată rupem tovărăşia pe loc, în clipa aceea. Ai 
priceput? 

TERENUL DE CONSTRUCŢII TRA-LA-LI. 

Smoke şi Shorty, venind din direcţii opuse, se întâlniră la 
colţul unde se afla crâşma Elkhorn. Primul avea pe figură o 
expresie încântată şi mergea sprinten. Shorty, în schimb, 
abia îşi târa picioarele nehotărât şi deprimat. 

— Încotro? îl stârni Smoke, vesel. 

— Al naibii să fiu dacă ştiu! îi răspunse acesta trist. Uite 
asta aş vrea să aflu şi eu. N-am nici un căpătâi. Am pierdut 
vreo două ceasuri cu cel mai plicticos joc de licitaţie şi am 
ieşit în bani, am mai făcut un tur de cribbage cu Skiff 
Mitchell pe un rând de băutură şi acum jinduiesc atât de 
tare să găsesc şi eu ceva de făcut că bat străzile în speranţa 
să asist la o încăierare de câini, o cafteală, orice. 

— Am o propunere mult mai deşteaptă, îi spuse Smoke. De 
asta te şi căutam. Hai cu mine. 

— Acum? 


— Bineînţeles. 

— Încotro? 

— Trecem râul de cealaltă parte şi-i facem o vizită lui 
Dwight Sanderson. 

— N-am auzit în viaţa mea de el, îi replică Shorty mohorât. 
Şi nici n-am auzit să locuiască cineva de cealaltă parte a 
râului. Şi de ce s-a aciuat tocmai acolo? E nebun? 

— Are ceva de vânzare, râse Smoke. 

— Câini? O mină de aur? Tutun? Cizme de cauciuc? 

La fiecare întrebare, Smoke clătină din cap. 

— Hai cu mine şi ai să afli, fiindcă am de gând să cumpăr 
de la el pentru o speculație a mea şi, dacă pofteşti, poţi să 
vii şi tu cu jumătate. 

— Să nu-mi spui că e vorba de ouă! striga Shorty, cu o 
expresie caraghioasă şi provocatoare de panică. 

— Haide, totuşi! îl îndemnă Smoke. Şi, în vreme ce 
traversăm pe gheaţă, îţi dau voie să ghiceşti din zece 
încercări. 

Când ajunseră la capătul străzii, porniră să coboare malul 
înalt şi ajunseră la Yukonul acoperit de gheaţă. La trei 
sferturi de milă mai departe, exact în faţă, se ridica celălalt 
mal, foarte abrupt, de sute de picioare înălţime. Spre acest 
mal abrupt ducea o pârtie sinuoasă, foarte puţin umblată 
printre aglomerările de sloiuri încălecate în toate chipurile. 
Shorty se ţinea fără chef pe urmele lui Smoke, făcând 
diverse presupuneri, ca să treacă timpul mai repede. 

— Căprioare? O mină de cupru? Sau o fabrică de 
cărămizi? Ar fi o idee. Piei de urs sau alt fel de piei? Bilete 
de loterie? O fermă de cartofi? 

— Începi să te apropii, îl încuraja Smoke. Mai mult decât 
atăt. 

— Două ferme de cartofi? O fabrică de cireşe? O fermă de 
muşchi arctic? 

— Nu e chiar atât de rău, Shorty. Ai nimerit la nici o mie de 
mile distanţă. 

— O carieră de piatră? 


— Eşti la fel de aproape ca şi cu ferma de muşchi şi cea de 
cartofi. 

— Stai aşa. Lasă-mă să mă gândesc. Parcă-mi vine o idee. 

Urmară zece minute de tăcere. 

— Ei, Smoke, n-am de gând să mă folosesc şi de a zecea 
şansă. Când parascovenia asta pe care o cumperi aduce a 
fermă de cartofi sau de muşchi, sau a carieră de piatră, eu 
mă retrag. Şi nu intru în combinaţie până nu văd şi nu 
cântăresc despre ce-i vorba. Despre ce-i vorba? 

— Ei, ai să vezi şi singur toate cărţile pe masă curând, 
curând. 'Te rog să-ţi arunci şi tu ochii în sus. Vezi firul ăla de 
fum de la cabană? Uite acolo locuieşte Dwight Sanderson. A 
concesionat un teren de construcţie urbană. 

— Şi ce altceva mai are individul? 

— Numai atât, râse Smoke. În afară de reumatism. Am 
auzit că suferă destul de rău din cauza asta. 

— Ei! Ia ascultă! făcu Shorty şi, întinzând iute mâna şi 
apucându-l brusc pe tovarăşul său de umăr, îl făcu să se 
oprească. Doar n-ai să-mi spui că ai de gând să cumperi 
terenul ăsta de construcţie în părăginitura asta de loc? 

— Asta a fost cea de-a zecea şansă de a ghici şi ai ghicit. 
Haide. 

— Dar stai o clipă, se rugă Shorty. Uită-te şi tu la locurile 
astea. Numai maluri abrupte, pante, toate cu susu-n jos. 
Unde să ridici aici un oraş? 

— la mai vezi. 

— Atunci înseamnă că nu pentru construcţia unui oraş 
cumperi tu locul, nu-i aşa? 

— Dwight Sanderson pentru asta vinde, pentru 
construcţia unui oraş, îl încurcă Smoke şi mai mult. Haide. 
Trebuie să urcăm şi panta asta o dată. 

Panta era abruptă şi în sus ducea o pârtie îngustă, 
semănând cu o groaznică scară a lui Iacob. Shorty mormăia 
şi bombănea când ajungeau la câte o porţiune pieptişă, 
prăpăstioasă. 


— Închipuie-ţi un oraş aici! Păi nu găseşti să dai cu puşca 
loc neted, nici cât să lipeşti un timbru. Malul e rău, toate 
pârtiile sunt pe malul celălalt. Uită-te la Dawson. Loc 
berechet, să-şi mai construiască case încă patruj' de mii de 
oameni. Smoke, ascultă, eşti om serios! Ştiu bine. Nu 
pentru ca să construieşti aici un oraş cumperi tu terenul. 
Atunci, pentru numele cerului, de ce naiba vrei tu să 
cumperi terenul ăsta? 

— Ca să-l vând şi eu, bineînţeles. 

— Dar ceilalţi nu-s la fel de nebuni ca bătrânul Sanderson 
şi ca tine. 

— Poate că nu-l vindem tot pentru acelaşi scop, Shorty. Ei 
bine, am să cumpăr terenul pentru construcţie, am să-l 
împart în loturi şi am să-l vând la o groază de oameni 
zdraveni la minte care locuiesc în Dawson. 

— Haha! Toţi cei din Dawson râd şi acum de tine şi de 
mine pentru povestea cu ouăle. Vrei să-i faci să râdă în 
continuare? 

— Bineînţeles. 

— Da-i al naibii de scump râsul ăsta, Smoke. Ţi-am dat o 
mână de ajutor ca să-i fac să râdă în chestia ouălelor şi 
partea mea la isprava asta mă ajunge aproape la nouă mii 
de dolari. 

— În regulă. Nu trebuie să te bagi şi în afacerea asta. 
Câştigul va fi numai al meu, dar cu toate astea trebuie să 
mă ajuţi. 

— Ah, am să te ajut, 'neânţeles şi n-au decât să râdă mai 
departe de mine. Dar la afacerea asta nu ies nici măcar cu o 
uncie. Şi la cât îşi preţuieşte bătrânul Sanderson terenul. 
Vreo câteva sute? 

— La zece mii. Ar trebui să pun mâna pe el cu numai cinci. 

— Aş vrea să mă fi făcut popă, pufni Shorty înfuriat. 

— La ce bun? 

— Aş putea să ţin şi eu o predică, cea mai afurisită şi mai 
ascultată, pe care ai auzit-o şi tu, adică aceea a nebunului şi 
a banilor. 


— Intră, îl auziră ei pe Dwight Sanderson urlând supărat 
când îi bătură la uşă şi intrară şi-l găsiră stând pe vine, 
lângă o vatra de piatră, zdrobind boabe de cafea învelite 
într-un sac de făină. 

— Ce poftiţi? îi întrebă el neprietenos, în vreme ce 
răsturna cafeaua zdrobită într-un ibric pus pe jar, în faţa 
vetrei. 

— Să discutăm o afacere, îi răspunse Smoke. Ai 
concesionat aici un teren de construcţie, după câte am 
înţeles. Cât vrei pe el? 

— Zece mii de dolari, răspunse celălalt. Şi acum, după ce 
v-am spus, n-aveţi decât să vă apucaţi de râs şi s-o ştergeţi. 
Acolo-i uşa. Drum bun! 

— Dar eu n-am chef de râs. Găseam şi alte lucruri mai 
vesele de făcut dacă voiam, nu neapărat să urc malul acesta 
al dumitale. Vreau să cumpăr terenul. 

— Asta vrei, da? Ei bine, mă bucur să aud şi eu pe unul 
care vorbeşte ca un om cu scaun la cap. 

Se apropie şi se aşeză în faţa musafirilor, punându-și 
mâinile pe masă, cu ochii aţintiţi atent spre ibric. 

— V-am spus care-i preţul şi nu mi-e ruşine, să vi-l spun din 
nou: zece miare. Ori râdeţi, ori cumpăraţi, mie mi-e totuna. 
Şi pentru a-şi arăta indiferența începu să bată darabana 
cu dosul mâinii butucănoase în masă şi se uita la ibricul de 
cafea. O clipă mai târziu începu să fredoneze monoton: 

„Iralala, tralali, tralala”. 

— Domnule Sanderson, ascultă, rupse tăcerea Smoke. 
Terenul acesta nu face zece miare. Dacă ar fi făcut atât, ar 
fi făcut tot aşa de simplu şi o sută de mii. Şi dacă nu face o 
sută de mii şi ştii bine că nu face, atunci nu face nici zece 
cenți. 

Sanderson bătea mai departe cu mâna în masă şi fredona: 
„Tralala, tralali, tralala”, până când oala de cafea începu să 
fiarbă. După ce domoli fiertul cu nişte apă rece dintr-o 
cană, puse oala pe plita fierbinte şi îşi reluă locul. 

— Dar dumneata cât dai? îl întrebă el pe Smoke. 


— Cinci mii. 

Shorty scoase un geamăt. Urmă altă tăcere în care se 
auziră doar darabana în masă şi fredonatul: „Iralala, 
tralali”. 

— Nu eşti prost, îl avertiză Sanderson pe Smoke. Spuneai 
că dacă nu face o sută de mii atunci nu face nici zece cenți. 
Şi cu toate astea ai oferit cinci mii. Atunci înseamnă că face 
o sută de mii. 

— Nu-ţi dă nimeni nici douăzeci de cenți pe el, îi replică 
Smoke înfierbântat. Nici dacă stai aici până putrezeşti de 
tot. 

— O să-i iau de la tine. 

— Nu, n-ai să-i iei. 

— Atunci zic şi eu că am să stau aici până am să putrezesc 
de tot, îi răspunse Sanderson cu aerul că acesta era ultimul 
cuvânt. 

Nici nu-i mai băgă în seamă pe musafirii lui şi se apucă de 
îndeletnicirile lui culinare de parcă ar fi fost singur. După ce 
încălzi o oală cu fasole şi nişte biscuiţi uscați, aşeză masa 
pentru o singură persoană şi se apucă de mâncat. 

— Nu, mulţumesc, murmură Shorty. Nu mi-e foame nici 
deloc. Am halit taman înainte de a pleca. 

— Hai să vedem actele, spuse în cele din urmă Smoke. 

Sanderson bâjbâi pe la căpătâiul patului şi scoase la iveală 
o legătură de hârtii. 

— 'Totu-i parafat şi în regulă, spuse el. Ăla lung de colo, cu 
pecetea aia mare, a făcut tot drumul de la Ottawa încoace. 
Nu şi-a băgat provincia nasul. Guvernantul naţional 
canadian m-a căpătuit pe mine cu terenul asta de 
construcţie. 

— De când l-ai luat, de doi ani, câte loturi ai vândut? îl 
încolţi Shorty. 

— Nu-i treaba ta, îi replică Sanderson încruntat. Nu există 
nici o lege care să oprească omul, dacă aşa vrea el, să stea 
singur pe terenul lui de construcţie. 

— Îţi dau cinci mii, repetă Smoke. 


Sanderson clătină din cap. 

— Nici nu mai ştii care-i mai nebun, se plânse Shorty. 
Smoke, hai până afară o clipă. Vreau să-ţi şoptesc ceva. 

Fără prea mare chef, Smoke cedă rugăminţii tovarăşului 
său. 

— Nu ţi-a trecut niciodată prin căpăţână, începu Shorty, în 
vreme ce stăteau afară în zăpadă, că exista mile şi mile 
întregi de mal râpos de ambele părţi ale terenului ăstuia 
nenorocit care nu aparţin nimănui şi pe care poţi pune 
mâna numai să te duci să-l înregistrezi şi să-l jalonezi? 

— Nu e acelaşi lucru, îi răspunse Smoke. 

— Ce nu e acelaşi lucru? 

— Te mira că, deşi sunt atâtea şi atâtea mile de mal în jur, 
eu cumpăr exact terenul ăsta, nu-i aşa? 

— Aşa-i, fu de acord Shorty. 

— Uite, asta-i chestia, continuă Smoke triumfător. Dacă pe 
tine te miră, atunci o să se mire şi ceilalţi. Şi când vor 
începe să se mire o să vină fuga-fuguţa încoace. Tocmai 
faptul că şi tu te miri îmi dovedeşti că psihologia e corectă. 
Shorty, ascultă-mă, am să dau o lovitură Dawsonului care 
să-i facă pe toţi de acolo să le treacă cheful de a mai râde 
de ouăle alea. Haide înăuntru. 

— Aha, făcu Sanderson când intrară din nou. Credeam că 
nu vă mai văd în viaţa mea. 

— Ei şi acum spune care-i ultimul dumitale preţ? îl întrebă 
Smoke. 

— Douj' de mii. 

— Bine, îţi dau zece. 

— În regulă, la banii ăştia vând. Asta am vrut de la început. 
Dar când ieşi cu aurul? 

— Mâine la Northwest Bank. Dar pentru astea zece mii 
mai vreau două lucruri. În primul rând, după ce primeşti 
banii, o iei frumos pe râu la vale, până la Patruj' de Mile şi 
nu te mişti de acolo toată iarna. 

— Treabă uşoară. Altceva? 


— Am să-ţi plătesc de fapt douăzeci şi cinci de mii, dar 
cincisprezece mi-i dai înapoi. 

— S-a făcut. 

Sanderson se întoarse spre Shorty. 

— Oamenii ziceau că-s nebun când am venit aici şi am 
concesionat terenuri pentru construcţie, zâmbi el rău. Ei 
bine, uite sunt un nebun de zece miare, nu-i aşa? 

— În Klondike găseşti nebuni câţi vrei, îi replică Shorty şi 
când îs atât de mulţi, unii mai au şi noroc, nu-i aşa? 

A doua zi dimineaţă se făcu transferul legal de proprietate 
al terenului lui Dwight Sanderson, „care de acum încolo va 
fi cunoscut sub numele de terenurile Tralali”, introduse 
Smoke o clauză în document. De asemenea, casierul de la 
Northwest Bank îi cântări lui Smoke douăzeci şi cinci de mii 
de dolari în aur, în vreme ce o seamă de gură cască 
urmăriră cântărirea, cantitatea şi pe cel care primea atâta 
bănet. 

Într-o tabără de mineri toată lumea e bănuitoare. Orice 
gest ciudat al cuiva poate fi o cheie către un tainic teren 
aurifer, deşi acel gest ciudat poate fi doar o banală 
expediţie de vânătoare după elani, sau o plimbare după 
apusul soarelui pentru a urmări aurora boreală. Aşa că 
atunci când s-a aflat că o figură atât de proeminentă cum 
era Smoke Bellew a plătit douăzeci şi cinci de mii de dolari 
bătrânului Dwight Sanderson, Dawsonul a vrut să afle 
pentru ce i-a plătit atât de mult. Ce putea să aibă Dwight 
Sanderson, amărâtul care murea de foame pe terenul lui de 
construcţie, încât să facă douăzeci şi cinci de mii de dolari? 
Neavând un răspuns, Dawsonul s-a simţit îndreptăţit să nu-l 
scape pe Smoke din ochi. 

Spre după-amiază, devenise de domeniul banalului că mai 
multe zeci de oameni îşi pregătiseră boccelele uşoare ca 
pentru orice expediţie de prospectări şi le puseseră ferit 
prin crâşmele aflate la îndemână de-a lungul străzii 
principale. Ori încotro se mişca Smoke, nu era slăbit de 
numeroşi ochi. Şi, ca o dovadă că era luat în serios, niciunul 


dintre numeroşii oameni care-l cunoşteau n-au avut 
îndrăzneala să-l întrebe ceva de afacerea încheiată cu 
Dwight Sanderson. Dar, pe de altă parte, nimeni nu i-a mai 
pomenit lui Smoke nici despre ouă. Shorty se afla sub 
aceeaşi supraveghere şi prietenească atenţie. 

— Mă fac să mă simt de parcă aş fi omorât pe careva, sau 
aş avea vărsat de vânt după felul în care mă urmăresc 
mereu şi le e teamă să scoată o vorbă, mărturisi Shorty 
când îl întâlni din întâmplare pe Smoke în faţa crâşmei de la 
Elkhorn. Uită-te la Bill Saltman, colo peste drum, moare de 
poftă de a se uita aşa în dorul lelii şi nu-şi mai ia ochii de la 
stradă. Nici n-ai crede că ştie că suntem şi noi doi pe lume. 
Dar, Smoke, pariu pe paharul ăla de băutură, că dacă noi 
doi o ştergem iute după colţ, ca şi cum am avea treaba 
undeva şi apoi ne întoarcem deodată după colţul celalalt, 
dăm nas în nas cu el, pornit vijelios la drum. 

Puseră şotia în aplicare şi, întorcându-se după cel de-al 
doilea colţ de stradă, se întâlniră cu Saltman care pornise 
cu paşi mari în urmărirea lor ca pe pârtie. 

— Salutare, Bill, îl întâmpină Smoke. Încotro? 

— Salutare. Ia, pornisem şi eu să mă plimb, îi răspunse 
Saltman. Pornisem să mă plimb. Frumoasă vreme, nu-i aşa? 
— Ha! rânji Shorty. Dacă asta numeşti tu plimbare, atunci 

cum trebuie să arăţi când mergi cu nădejde? 

În seara aia, când Shorty dădu de mâncare câinilor, simţi 
că din întunericul care-l înconjura, o duzină de perechi de 
ochi sa aţintiseră asupra lui. Şi când mai apoi priponi câinii 
la ţăruş, în loc să-i lase liberi să bântuie noaptea, fu sigur că 
mai dăduse un brânci nervozităţii Dawsonului. 

Conform programului, Smoke îşi luă cina în târg şi apoi se 
apucă să se distreze. Oriunde îşi făcea apariţia, devenea 
centrul interesului şi făcu într-adins turul tuturor 
localurilor. Îndată după intrarea lui într-o crâşma, 
încăperea se umplea, ca să se golească imediat după 
plecarea lui. Dacă cumpăra o mână de jetoane la o masă 
adormită de ruletă, în cinci minute o duzină de jucători se 


arătau în jurul lui. Într-un fel se răzbună şi pe Luciile Arral, 
ridicându-se şi ieşind iute din clădirea operei exact în clipa 
când trebuia să apară ea şi să cânte cel mai popular dintre 
cântecele ei. În trei minute, două treimi dintre spectatori 
dispăruseră pe urmele lui. 

La ora unu dimineaţa, o porni pe Strada Mare, neobişnuit 
de animată şi o apucă, după colţ, spre drumul care ducea la 
cabana lui de pe colină. Şi când se opri puţin pe pantă, 
putea auzi în urma lui scârţâitul unor mocasini în zăpadă. 

Timp de un ceas încheiat, cabana rămase în întuneric, apoi 
aprinse o lumânare şi după un timp, cam câti-ar trebui 
unui om să se îmbrace, el şi Shorty deschiseră uşa şi 
începură să înhame câinii. Când lumina din cabană se 
răsfrânse asupra lor, scoțând la iveală îndeletnicirea lor de 
moment, se auzi din apropiere un fluierat uşor. Fluieratul se 
repetă în josul colinei. 

— Ascultă! chicoti Smoke. Au pus oameni să ne 
supravegheze şi acum îşi transmit semnalul din om în om 
până în oraş. Pariu că taman în clipa asta patruzeci de 
indivizi se rostogolesc jos din pat şi se aruncă în nădragi. 

— Spune tu dacă nu sunt oamenii nebuni! râse şi Shorty. 
Ei, Smoke, la pungăşii adevărate nu se pricep nici cât la o 
ceapă degerată. Un boşorog din ăsta, care e în stare să-şi 
rupă umerii muncind, e un... moşneag şi nimic mai mult. 
Lumea geme şi dă pe delături de câţi nebuni mai există şi 
care se chinuie sărmanii să se despartă de aurul agonisit. 
Acum înainte de a porni la vale, vreau să-ţi aduc la 
cunoştinţă, dacă mai eşti de acord, că vin şi eu cu jumătate 
la afacerea asta. 

Sania fu încărcată uşor, numai cu cele necesare dormitului 
şi gătitului. Discret, de sub un sac cu alimente ieşea capătul 
unui colac de cablu, în vreme ce pe fundul saniei zăcea, 
doar pe jumătate ascunsă, o rangă, lângă legăturile 
baloturilor. Shorty mângâie cablul în trecere, foarte 
drăgăstos cu mănuşa şi atinse pentru ultima oară, 
sentimental, ranga. 


— Ehei, dacă vedeam eu chestiile astea pe o sanie, într-o 
noapte întunecată ca asta, mi-ar fi dat de gândit. 

Conduseră câinii la vale cu grijă să nu facă nici un zgomot 
şi, când ieşiră la întinsură, îndreptară sania spre nord, de-a 
lungul Străzii Mari, către joagăr şi apoi exact în partea 
opusă zonei comerciale a localităţii, unde se mişcară cu şi 
mai mare fereală. Nu întâlniseră pe nimeni, dar când îşi 
schimbară direcţia, din bezna din spate se auzi un fluierat. 
Apoi merseră iute, trecând de spital şi de joagăr vreun sfert 
de milă. De acolo făcură stânga împrejur şi se întoarseră 
exact pe urmele lăsate mai înainte, dar abia apucară să facă 
vreo sută de paşi când fură gata-gata să dea nas în nas cu 
cinci bărbaţi care goneau în pasul de alergare al unui 
echipaj de câini. Toţi erau uşor cocoşaţi sub greutatea 
echipamentului de prospectare. Unul dintre ei opri câinele 
înaintaş al lui Smoke, iar ceilalţi se strânseră ciotcă în jur. 

— N-aţi văzut o sanie mergând în direcţia cealaltă? fură 
întrebaţi. 

— Nţi! Le răspunse Smoke. Bill, tu eşti? 

— Ei, fir-ar să fie! exclamă Bill Saltman sincer uimit. Uite-l 
pe Smoke. 

— Ce naiba căutaţi la ora asta de noapte? îl întrebă 
Smoke. Aţi ieşit la plimbare? 

Înainte ca Bill Saltman să apuce să-i răspundă, încă doi 
bărbaţi veniră în fugă şi se adăugară grupului. lar după 
aceştia apărură şi alţii, în vreme ce scârţâitul mocasinilor în 
zăpadă anunţa sosirea iminentă a altora. 

— Ei, prieteni, voi care mai sunteţi? întrebă Smoke. 
Încotro e expediţia? 

Saltman, aprinzându-şi pipa, de care nici nu era în stare să 
se bucure, fiindcă gâfâia încă după fuga de mai înainte, nu-i 
răspunse. Şmecheria cu chibritul aprins era prea 
elementară ca să nu fie iute pricepută: să se vadă sania. Şi 
Smoke urmări cum toate privirile se fixară pe colacul de 
cablu şi rangă. Apoi chibritul se stinse. 


— Am auzit şi noi un zvon, asta-i tot, doar un zvon! 
murmură Saltman, cu o stângace încercare de a evita 
adevărul. 

— Dar trebuie să ne faceţi părtaşi şi pe mine şi pe Shorty 
la chestia asta, îl stârni Smoke. 

Unul din spate necheză în bătaie de joc. 

— Încotro aţi pornit-o voi, îl întrebă Saltman. 

— Dar ce sunteţi voi? îi replică Smoke. Comitet de 
siguranţă? 

— Doar nişte oameni interesaţi şi ei, nişte oameni 
interesaţi şi ei, îi apuse Saltman. 

— Şi puteţi pune pariu pe fericirea voastră că suntem 
interesaţi! se auzi din întuneric o altă voce. 

— Ei, interveni Shorty, mă întreb care dintre noi se simt 
mai caraghioşi! 

Toţi sloboziră un râs nervos. 

— Shorty, haidem s-o pornim la drum, spuse Smoke, 
îndemnând câinii. 

Mulțimea se înşiră în spatele lor şi-i urmă. 

— EI, nu cumva aţi luat-o greşit? îi repezi Shorty. Când ne- 
am întâlnit o porniserăţi în cealaltă parte şi acum v-aţi 
întors din drum în direcţia opusa. Aşa nu ajungeţi nicăieri. 
Va-ţi pierdut coada? 

— Du-te dracului! îl gratulă Saltman. Ne ducem şi ne 
întoarcem, fir-ar să fie, după cum ne e cheful. Şi n-avem nici 
o coadă. 

Şi sania porni mai departe pe Strada Mare, cu Smoke 
înaintea câinilor şi Shorty la prăjină, escortaţi de vreo 
treizeci de oameni, fiecare în spinare cu echipamentul de 
prospectare. Se făcuse ora trei dimineaţa şi toţi chefliii 
văzură procesiunea şi putură să povestească a doua zi în tot 
Dawsonul. După jumătate de oră, urcau colina, deshămară 
câinii la uşa cabanei, vreme în care cei şaizeci de 
prospectori aşteptară mohorâţi. 

— Noapte bună, prieteni! le strigă Smoke când închise 
uşa. 


În cinci minute lumânarea se stinse, dar nu trecu o 
jumătate de oră şi Smoke şi Shorty se strecurară furiş 
afară, fără nici o lumină şi începură să înhame câinii. 

— Salutare, Smoke! glăsui Saltman apropiindu-se de ei 
destul de mult ca să-i ghicească silueta întunecată. 

— Nu ne putem descotorosi de tine, Bil, după câte văd! îi 
replică Smoke înveselit. Unde ţi-s prietenii? 

— S-au dus să tragă şi ei o duşcă. M-au lăsat pe mine să nu 
vă scap din ochi şi nu vă scap. Smoke, dincotro bate vântul? 
De noi nu scapi, aşa că mai bine ne dezvălui şi nouă 
secretul. Suntem prieteni cu toţii. Doar ştii bine. 

— Vine vremea când le spui totul unor prieteni, evită 
Smoke să-i răspundă la întrebare şi o vreme când nu le poţi 
spune nimic. Bill, de data asta nu vă putem spune. Mai bine 
du-te şi te culcă. Noapte bună. 

— Nici o noapte bună în noaptea asta, Smoke. Nu ne 
cunoşti. Suntem ca scaiul. 

Smoke oftă din rărunchi. 

— Ei bine, Bill, dacă aşa vrei tu să fie, atunci aşa să fie. 
Shorty, haide, n-are rost să ne mai aiurim încoace şi-ncolo. 

Când sania o luă din loc, Saltman fluieră ascuţit şi o porni 
după ei. Din josul colinei, de pe întinsura, se auziră alte 
fluierături drept semn că sistemul de alarmă funcţiona. 
Shorty era la prăjină, iar Smoke şi Saltman mergeau umăr 
la umăr. 

— Ascultă, Bill, începu Smoke. Îţi fac o propunere. Nu vrei 
să intri şi tu în combinaţie, dar singur? 

Saltman nici nu ezită. 

— Şi să-i las pe ceilalţi baltă? Nu, domnule. Intrăm cu toţii. 

— Atunci tu să fii şi primul! exclamă Smoke, aruncându-se 
asupra celuilalt, imobilizându-l şi împingându-l în zăpada 
adâncă de lângă pârtie. 

Shorty urlă la câini şi o zbughi cu sania spre sud, pe pârtia 
care ducea către cabanele răzlețe de pe pantele de la 
marginea Dawsonului. Încleştaţi, Smoke şi Saltman se 
prăbuşiră în zăpadă. Smoke se socotea într-o formă 


perfectă, dar Saltman îl depăşea cu cincizeci de livre de 
muşchi, zdraveni, antrenați pe pârtie şi de numeroase ori îl 
dovedi. Iarăşi şi iarăşi îl puse pe Smoke pe spate în zăpadă, 
unde Smoke rămânea liniştit şi-şi trăgea sufletul, dar de 
fiecare dată când Saltman încerca să se descotorosească de 
el şi să plece, Smoke întindea iute o mână îl apuca şi 
începea din nou încleştarea. 

— Eşti tare şi tu, îi spuse Saltman, gâfâind după vreo zece 
minute, în timp ce stătea călare pe pieptul lui Smoke, dar 
de fiecare dată te pun jos. 

— Dar de fiecare dată te ţin şi eu pe loc, îi răspunse Smoke 
gâfâind şi el. Uite de asta sunt eu aici, să nu te las să pleci. 
Şi în vremea asta încotro crezi tu că aleargă Shorty? 

Saltman făcu un efort disperat să se descotorosească de 
celălalt şi aproape că reuşi, numai că Smoke îl apucă de o 
gleznă şi-l făcu să se prăbuşească în zăpadă cât era de lung. 
De la poalele colinei se auziră fluierături alarmate. Saltman 
se ridică în capul oaselor şi şuieră din răsputeri drept 
răspuns, dar Smoke îl înşfacă, îl făcu să se răsucească apoi 
cu faţa în sus şi se aşeză călare pe pieptul lui, cu genunchii 
pe bicepşii lui Saltman şi mâinile înfipte în umerii lui, 
ţintuindu-l în poziţia asta. Şi aşa i-au găsit ceilalţi 
prospectori. Smoke râse şi se ridică. 

— Ei, noapte bună, prieteni, le spuse el şi porni la vale, 
urmat de şaizeci de mineri înfuriaţi, hotărâți şi supăraţi. 

Smoke o luă spre nord, pe lângă joagăr şi spital şi o apucă 
pe pârtia de pe râu, pe lângă malurile înalte şi râpoase de 
lângă muntele Moosehide. După ce dădu ocol satului de 
indieni, o ţinu mai departe către gura de vărsare a pârâului 
Moose, apoi se întoarse şi-i înfruntă pe urmăritori. 

— M-am săturat de mutrele voastre, le spuse el cu un 
mârâit destul de convingător. 

— Sper că noi nu te-am silit în nici un fel, murmură 
Saltman politicos. 

— Nu, nicidecum! se prefăcu ela mârâi şi mai convingător, 
în vreme ce trecea printre ei luând-o înapoi către Dawson. 


De două ori încercă să traverseze haosul de gheţuri al 
râului, pe unde nu era nici urmă de pârtie, dar fu urmat 
fără şovăire, aşa că de fiecare dată renunţă şi se întoarse 
spre ţărmul pe care se afla Dawsonul, îşi târî picioarele 
drept spre Strada Mare, traversă gheaţa pârâului Klondike, 
spre Klondike City şi din nou se întoarse la Dawson. La ora 
opt, pe când începeau să se arate zorile, îşi conduse ceata 
de oameni trudiţi la restaurantul lui Slavovitch, unde 
mesele erau foarte căutate pentru micul dejun. 

— Noapte bună, prieteni, le spuse el în timp ce-şi plătea 
masa. 

Şi din nou le ură noapte bună când începu s-o ia la deal pe 
colină. 

Nu se mai ţinură după el acum când la lumina zilei se 
vedea totul, mulţumindu-se să-l urmărească din ochi până 
când ajunse la cabană. Două zile încheiate Smoke lâncezi 
prin oraş sub o permanentă supraveghere. Shorty, cu sania 
şi câinii dispăruse. Nici călătorii care veneau sau se duceau 
pe Yukon, nici cei dinspre Bonanza, Eldorado sau Klondike 
nu-l zăriseră. Nu rămânea decât Smoke care, mai curând 
sau mai târziu, cu siguranţă că va încerca să-şi întâlnească 
tovarăşul dispărut, aşa că atenţia tuturor era concentrată 
asupra lui. În cea de-a doua noapte nu părăsi cabana, ci 
stinse lumina la nouă şi puse ceasul să sune la două 
noaptea. Cei de veghe afară auziră ceasul sunând, aşa că 
atunci când ieşi din cabană jumătate de oră mai târziu, găsi 
aşteptându-l o ceată întreagă şi nu de şaizeci, ci de trei sute 
de oameni. Scena era luminată de flăcările aurorei boreale 
şi astfel escortat de mulţime, se îndreptă spre oraş şi intră 
la Elkhorn. Localul deveni îndată neîncăpător pentru 
mulţimea nerăbdătoare şi enervată care începu să ceară de 
băut şi nu-l slăbi din ochi vreme de patru ceasuri pe Smoke 
care jucă cribbage cu vechiul său prieten Breck. Îndată 
după ora şase dimineaţa, Smoke se ridică cu o expresie de 
ură şi supărare pe faţă şi, fără să vadă pe nimeni, fără să 
recunoască pe nimeni, părăsi crâşma Elkhorn şi o luă pe 


Strada Mare, urmat de trei sute de indivizi, într-o 
desăvârşită dezordine, care lălăiau „Un picior la paie! Un 
picior la fin! Hei, Hei!” 

— Noapte bună, prieteni, le spuse Smoke morocăânos, pe 
malul Yukonului, de unde pârtia de iarnă o pornea la vale. 
Am de gând să iau şi eu micul dejun şi apoi mă duc să mă 
culc. 

Cei trei sute strigară într-un glas că erau alături de el şi-l 
urmară peste râul îngheţat pe poteca ce ducea drept spre 
Tra-la-li. La şapte dimineaţa era în fruntea cohortei de 
prospectori pe pârtia sinuoasă de pe panta ce urca la 
cabana lui Dwight Sanderson. Prin ochiul de geam acoperit 
cu pergament, se vedea o lumină, iar o şuviţă de fum urca 
din horn. Shorty deschise larg uşa. 

— Poftim înăuntru, Smoke, îl întâmpină el. Micul dejun e 
gata. Toţi ăştia sunt prietenii tăi? 

Smoke se întoarse din prag. 

— Ei, bine, noapte bună, prieteni. Sper că v-a priit 
plimbarea. 

— Smoke, stai o clipă, strigă Bill Saltman, cu o voce care-i 
trăda dezamăgirea. Vreau să stau de vorbă cu tine o clipă. 

— Hai, scuipă ce ai în guşă! îi replică Smoke vesel. 

— De ce i-ai dat tu bătrânului Sanderson doujcinci de mii? 
Nu vrei să ne răspunzi şi nouă? 

— Bill, mă cam chinui, îi spuse Smoke. Am venit aici ca să 
am şi eu o casă la ţară, ca să zic aşa şi uite apari tu şi banda 
asta şi începeţi să-mi luaţi un interogatoriu, când eu caut 
linişte, pace şi un mic dejun. La ce serveşte o reşedinţă la 
ţară dacă nu ca să ai linişte şi pace? 

— Da' nu mi-ai răspuns la întrebare! insistă Saltman cu o 
logică încăpăţânată. 

— Şi nici n-am să-ţi răspund, Bill. E numai treaba mea şi a 
lui Dwight Sanderson. Mai ai vreo întrebare? 

— Atunci ce ai nevoie de ranga aia şi de cablul de oţel pe 
care le puseseşi în seara aia pe sanie? 


— Bill, nici asta nu-i treaba ta şi n-ai de ce să-ţi bagi nasul 
tău afurisit nici aici. Deşi dacă Shorty aici de faţa are chef 
să-ţi spună despre ce e vorba nu are decât. 

— Neiînţeles! strigă Shorty, băgându-se iute între ei. 
Deschise gura, apoi şovăi şi, în cele din urmă, se întoarse 
spre tovarăşul său. 

— Smoke, uite, sincer, numai aşa între noi doi, eu cred că 
asta nu-i treaba lor, fir-ar să fie. Haide înăuntru. Cred că de 
acum cafeaua aia a fiert de s-a omorât. 

Uşa se închise în urma lor şi cei trei sute de oameni se 
risipiră în grupuri amărâte, bombănind. 

— Ei, Saltman, îi spuse unul. Eu credeam că tu o să ne 
scoţi la un liman. 

— Pariu pe viaţa ta că nu, îi răspunse Saltman muşcător. 
Am spus că Smoke o să ne scoată pe toţi. 

— Şi aici e marea afacere? 

— Ştii tot atât de mult ca şi mine şi cu toţi ştim că Smoke a 
mirosit el ceva pe undeva. Altfel la ce bun să fi plătit el 
doujcinci de mii lui Sanderson? Doar nu pe terenul ăsta 
păduchios de construcţie! 

Un cor întreg confirmă judecata lui Saltman. 

— Ei şi acum ce facem? strigă altul amărăt. 

— Eu unul mă duc şi eu să iau micul dejun, îi anunţă vesel 
Wild Water Charley. Bill, de data asta ne-ai dus drept într-o 
fundătură. 

— Ascultă la mine, nu-i adevărat, obiectă Saltman. Smoke 
ne-a dus aici. Şi chiar dacă ar fi aşa, cum rămâne cu cele 
doujcinci de miare? 

La ora opt jumătate, când se lumină de-a binelea de ziuă, 
Shorty deschise cu băgare de seamă uşa şi aruncă o privire 
afară. 

— La naiba! exclamă el. Au şters-o cu toţii la Dawson. 
Credeam că aici au să-şi facă tabăra. 

— Nu te teme. O să se strecoare ei frumuşel înapoi, îl 
asigură Smoke. Dacă nu cumva mă înşel, ai să vezi că 
înainte de a termina noi, jumătate din Dawson o să fie aici. 


Ei şi acum fuga înăuntru şi dă-mi o mână de ajutor. Avem 
treabă! 

— Of! Pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă să-mi trag 
sufletul, se plânse Shorty când, după o oră, privi rezultatul 
trudei lor - un cabestan - în colţul cabanei cu o funie 
continuă care trecea peste doi buşteni ce se roteau. Smoke 
învârti cabestanul cu minimum de efort, funia lunecă, 
buştenii scârţâiră. 

— Shorty, tu du-te afară şi să-mi spui şi mie după sunet 
cam ce crezi că se petrece aici. 

Shorty trase cu urechea lângă uşa închisă, auzi exact 
sunetele pe care le scoate un cabestan ridicând o greutate 
şi se surprinse cum, fără să vrea, încerca să aprecieze 
adâncimea puţului din care era scoasă încărcătura aceea 
afară. Apoi auzi scârţâitul iute al cabestanului care coboară 
şi bufnitura înfundată a hârdăului ce se opreşte brusc în 
fundul puţului. Deschise iute larg uşa luminat la faţă. 

— Ei acum te-am înţeles! strigă el. Aproape că şi pe mine 
m-ai păcălit. Ce mai urmează? 

A urmat chinul de a târi în cabană vreo douăsprezece sănii 
încărcate cu bolovani. Şi după ce isprăviră de muncit din 
greu toată ziua aceea avură parte de alte vreo câteva zile la 
fel mai apoi. 

— În seara asta dai o fugă cu câinii până la Dawson, îl 
instrui Smoke, după ce terminară cina. Lasă câinii la Breck. 
O să aibă el grijă de ei. Pe tine o să te urmărească toţi să 
vadă ce faci, aşa că trimite-l pe Breck la Compania A. C. Şi 
cumpără toată pulberea pe care o găseşti, nu au în stoc 
decât vreo câteva sute de livre şi tot Breck să comande, 
vreo jumătate de duzină de burghie tari, de piatră, la fierar. 
Breck e priceput în mineritul cuarţului şi o să-i explice el în 
mare fierarului cam ce vrea. Şi apoi fă-i lui Breck o 
descriere a acestui teren ca să-l poată înregistra mâine la 
biroul împuternicitului aurului. Şi, în cele din urmă, la ora 
zece punct, să fii pe Strada Mare şi să tragi cu urechea. Fii 
atent, nu vreau să bubuie prea tare. Cei din Dawson doar să 


audă exploziile, doar cât să le audă. Am să provoc trei 
explozii, cu diferite cantităţi de exploziv şi tu să bagi de 
seamă care e cea mai nimerită pentru ce ne trebuie nouă. 

În seara aceea, la ora zece, pe când se preumbla pe 
Strada Mare, Shorty fu conştient că era urmărit cu 
curiozitate şi, încordându-şi auzul, distinse o explozie slabă, 
îndepărtată. Treizeci de secunde mai târziu, se auzi a doua, 
destul de puternică pentru a atrage atenţia şi altora de pe 
stradă. Şi apoi veni a treia, atât de puternică încât 
zăngăniră geamurile şi-i făcu pe oameni să iasă în stradă. 

— I-ai zgâlţâit frumuşel, îi comunică o oră mai târziu 
Shorty cu sufletul la gură când ajunse la cabana de la Tra- 
la-li. 

Îi strânse mâna lui Smoke. 

— Să-i fi văzut! Ai dat vreodată cu piciorul într-un muşuroi 
de furnici? Uite aşa arată Dawsonul. Când mi-am luat 
încărcătura şi am pornit încoace, Strada Mare gemea de 
lume şi bâzâia ca un stup. Mâine nici nu se mai vede Tra-la- 
li de atâta lume. Şi dacă nu sunt unii care chiar acum se 
strecoară furiş încoace, înseamnă că habar n-am de lumea 
asta. Asta-i tot. 

Smoke zâmbi, se apropie de falsul cabestan şi-l roti de 
câteva ori ca să scârţâăie. Shorty scoase o mână de muşchi 
dintre nişte buşteni ca să lase câteva găuri prin care să 
tragă cu ochiul afară în toate părţile, apoi stinse lumânarea. 

— Acum, şopti el după vreo jumătate de oră. 

Smoke învârti încet cabestanul, se opri după câteva 
minute, luă un hârdău din tablă galvanizată plin cu pământ 
îl făcură să sune ca şi cum s-ar freca, s-ar zgâria, ar scrâşni 
şi-l izbi de grămada de bolovani căraţi în cabană. Apoi îşi 
aprinse o ţigară, ferind lumina chibritului în pumni. 

— Sunt trei! şopti Shorty. Şi să-i vezi! Ei, când făceai 
zgomot cu hârdăul ăia aproape că tremurau. Uite unul la 
fereastră, încearcă să tragă cu ochiul înăuntru. 

Smoke trase din ţigară şi la lumina ei se uită la ceas. 


— Trebuie să lucrăm cu regularitate, îi suflă el celuilalt. O 
să ridicăm un hârdău la fiecare sfert de oră. Iar între timp... 
Luă o daltă învelită de trei ori în pânza de sac şi izbi cu ea 

în piatră. 

— Minunat, minunat, gemu Shorty încântat. 

Părăsi gaura de unde pândea şi veni lângă Smoke fără să 
facă cel mai mic zgomot. 

— Şi-au apropiat toţi trei capetele şi mai-mai că-i vedeam 
cum sporovăiau. 

Şi din clipa aceea până la patru dimineaţa, la fiecare 
cincisprezece minute, se auzi ca şi cum ar fi fost ridicat un 
hârdău cu cabestanul care scârţăia şi se învârtea în gol, 
fără să ridice de fapt nimic. Apoi musafirii se îndepărtară, 
iar Smoke şi Shorty se culcară şi ei. Când se lumină de ziuă, 
Shorty cercetă urmele de mocasini. 

— Unul dintre ei era Bill Saltman, trase el concluzia. Uită- 
te şi tu ce namile de mocasini. 

Smoke îşi aruncă ochii spre râu. 

— Fii pregătit, o să avem musafiri. Uite doi care trec pe 
gheaţă chiar acum. 

— Aşteaptă până când Breck o să înregistreze loturile 
acelea la ora nouă. O să fie atunci două mii care o să 
traverseze gheaţa râului. 

— Şi fiecare amărât care a avut şi el o mamă o să aiureze 
numai „filonul mamă, filonul mamă”! râse Smoke. „În fine, a 
fost descoperit izvorul nisipurilor aurifere din Klondike!” 

Shorty, care se căţărase în vârful unui umăr abrupt de 
piatră, se uită cu un ochi de cunoscător la porţiunea pe care 
o lucraseră. 

— Neînţeles că arată ca o fisură adevărată de filon, spuse 
el. Un expert aproape că ar putea să traseze linia filonului 
sub zăpadă. O să-i prostească pe toţi. Faleza acoperă 
capătul filonului. Vezi aflorimentele? Pare că-s adevărate şi 
astea, numai că nu-s. 

După ce traversară râul şi urcară pârtia în zig-zag pe 
panta malului, cei doi oameni se treziră dinaintea unei 


cabane cu uşa închisă. Bill Saltman, aflat în frunte, se 
apropie fără zgomot de uşă, trase cu urechea, apoi îi făcu 
semn lui Wild Water Charley să se apropie şi el. Dinăuntru 
se auzea scârţăitul şi geamătul cabestanului ridicând o 
povară grea. Aşteptară să audă cum se opreşte sus, apoi 
cum coboară şi izbitura hârdăului de stâncă. În ceasul care 
urmă de patru ori auziră acelaşi lucru. Apoi Wild Water 
ciocăni la uşă. Dinăuntru se auziră zgomote precaute, apoi 
se lăsă tăcere, apoi din nou aceleaşi zgomote precaute şi, 
după cinci minute, gâfâind, Smoke doar crăpă uşa de un 
deget, cât să se zgâiască afară. Pe faţa lui şi pe cămaşă, cei 
doi văzură doar pulbere de piatră. Îi salută cu suspectă 
bunăvoință. 

— Aşteptaţi o clipă, adăugă el şi vin îndată. 

După ce-şi puse mănuşile, se strecură pe uşă şi-i întâmpină 
pe cei doi musafiri afară, în zăpadă. Ochiul ager al acestora 
băgă de seamă că pe umeri cămaşa îi era decolorată şi plină 
de praf, iar la genunchi salopeta purta urme de noroi şters 
în grabă, nu suficient de bine ca să nu se vadă. 

— Cam devreme pentru o vizită, spuse el. Ce v-a făcut să 
treceţi râul? Aţi pornit la vânătoare? 

— Smoke, te-am dibuit, spuse Wild Water confidenţial. Şi 
ar fi bine să ieşi şi tu. Ai dat de ceva aici. 

— Dacă ai pornit în căutare de ouă... începu Smoke. 

— Ei, las-o baltă. Ne-am gândit să vorbim serios. 

— Vrei să spui că doreşti să cumperi loturi de construcţie? 
îi aruncă iute Smoke. Sunt câteva loturi de construit 
nemaipomenite. Dar ştii, deocamdată nu vindem, încă n-am 
reuşit să facem deocamdată planul oraşului: Arată-te 
săptămână viitoare, Wild Water şi dacă te interesează 
liniştea şi pacea am să-ţi arăt o poziţie minunată, dacă te 
apucă cheful să-ţi duci zilele aici. Săptămâna viitoare, 
negreşit, planul va fi făcut. La revedere. Îmi pare rău că nu 
vă pot invita înăuntru, dar Shorty... doar îl ştii cum e! Cam 
ciudat. Zice întruna că a venit aici să afle liniştea şi pacea şi 
acum doarme. Nu l-aş scula acum nici pentru o lume. 


În vreme ce le vorbea, Smoke le strânse mâna cu căldură, 
luându-şi la revedere. Când se trase îndărăt, intrând în 
cabană, încă tot le mai vorbea şi le strângea mâna. Cei doi 
se uitară unul la celălalt şi dădură din cap cu înţeles. 

— Ai văzut nădragii lui la genunchi? şopti răguşit Saltman. 

— Bineînţeles. Şi la umeri. S-a târât şi s-a spetit în puț. 

În vreme ce spunea asta, Wild Water rătăcea cu privirea 
prin vâlceaua acoperită de zăpadă până când ochii i se 
opriră deodată la ceva care-l făcu să fluiere. 

— Ia aruncă-ţi şi tu ochii într-acolo, Bill. Vezi unde-ţi arăt? 
Să nu zici că nu-i o galerie de prospectare! Şi ia mai uită-te 
şi într-o parte şi în cealaltă. Vezi unde au bătătorit 
şmecherii zăpada? Dacă ăsta nu-i stratul de margine al 
filonului, atunci înseamnă că nu mai ştiu ce-i strat de 
margine. E o fisură pe vână. 

— Şi mai uită-te şi cât de mare-i! strigă Saltman. Pariu că 
au dat ei de ceva aici nu glumă! 

— Şi aruncă-ţi ochii şi dincolo... uite faleza ieşind în afară 
şi apoi intrând înăuntru. Toată panta-i în gura filonului. 

— Şi acum uită-te şi pe gheaţă, pe pârtie, îi arătă Saltman. 
Pare că tot Dawsonul a pornit-o încoace. 

Wild Water se uită numai odată şi văzu că pârtia era 
neagră de oameni, până departe, spre malul Dawsonului, 
pe care cobora la vale un şir neîntrerupt de oameni. 

— Ei, am să mă duc să mă uit şi eu mai de aproape la puţul 
acela de prospectare înainte de a ajunge şi ceilalţi aici, 
spuse el şi se întoarse şi o luă iute pe făgaş în sus. Dar uşa 
cabanei se deschise şi cei doi proprietari ieşiră afară. 

— Hei! strigă Smoke. Încotro? 

— Să-mi asigur şi eu un lot! îi strigă Wild Water. Uită-te 
spre râu. Tot Dawsonul dă năvală încoace să cumpere un lot 
şi avem de gând să le-o luăm înainte ca să putem alege. 
Aşa-i, Bill, am dreptate? 

— Negreşit, fu de acord şi Saltman. Arată ca un cartier 
periferic nemaipomenit şi pariu că o să fie al naibii de 
populat. 


— Ei, în partea aia, încotro ai luat-o, nu avem de gând să 
vindem, îi atrase atenţia Smoke. Loturile de vânzare sunt 
mai la dreapta şi mai înapoi, spre marginea falezei. Partea 
asta de la râu, peste înălţime, e rezervată. Aşa că fă bine şi 
întoarce-te. 

— Dar la locul acesta am ajuns şi pe acesta l-am ales! 
obiectă Saltman. 

— Nu e cu putinţă, ascultă ce-ţi spun! îi replică Smoke 
tăios. 

— Atunci, spune, ai vreo obiecţie să ne plimbăm şi noi pe 
aici? insistă Saltman. 

— Bineînţeles. Plimbatul ăsta al vostru începe să devină 
plicticos. Haide, ieşi odată de acolo. 

— Cred că totuşi am să mă mai preumblu pe aici, îi 
răspunse Saltman îndărătnic. Haide, vino, Wild Water. 

— Vă previn că în cazul acesta încălcaţi o proprietate 
particulară! îi avertiză Smoke. 

— Nicidecum, doar ne preumblăm, îi replică Saltman 
înveselit, întorcându-i spatele şi pornind mai departe. 

— Hei! Bill, nu mai fă nici un pas înainte, sau te găuresc! 
Tună Shorty, scoțând la iveală două revolvere colt de 
patruzeci şi patru. Mai înaintează tu un singur pas şi al 
naibii să fiu dacă nu fac în hoitul tău frumos unsprezece 
găuri. Ai priceput? 

Saltman se opri uluit. 

— Îmi calcă pe nervi, îi şopti Shorty lui Smoke. Dar dacă 
mai face un pas sunt la mare ananghie. De tras nu pot 
trage. Ce naiba să fac? 

— Ascultă, Shorty, fii om cu scaun la cap! se rugă de el 
Saltman. 

— Vino tu frumuşel încoace şi o să stăm de vorbă ca nişte 
oameni cu scaun la cap, îi replică Shorty. 

Şi când cei din capul coloanei de prospectori urcară pârtia 
în zig-zag a falezei şi se apropiară, ei încă parlamentau ca 
nişte oameni cu scaun la cap. 


— Nu poţi socoti încălcare de proprietate când un om se 
află pe un teren de construcţie, alegându-şi un lot pe care 
să-l cumpere, argumenta Wild Water. 

Dar Shorty îi obiectă: 

— Dar pe un teren de construcţie există şi loturi care 
constituie proprietate privată, iar terenurile acelea sunt 
proprietate privată, asta-i tot. Şi din nou îţi spun că nu sunt 
de vânzare. 

— Da' acum trebuie să ne gândim ce facem dacă dau 
buzna, îi spuse în şoaptă Smoke lui Shorty. Dacă nu reuşim 
să-i ţinem în mână... 

— Înseamnă că eşti al naibii de sigur de tine dacă socoţi că 
ai să-i poţi ţine în frâu, îi replică Shorty tot în şoaptă. De- 
acum sunt vreo două mii şi tot vin alţii din urmă. Acuşo să 
treacă hotarul. 

Hotarul trecea de-a lungul marginii văii din apropiere şi 
Shorty o delimită oprindu-i pe primii sosiți care ajunseseră 
să dea buzna până acolo. În mulţimea care se strânsese 
erau şi vreo şase oameni din poliţia teritoriului de nord vest 
şi un locotenent. Smoke vorbi în şoaptă cu acesta din urmă. 

— Din Dawson tot curg încoace alţi şi alţi oameni, spunea 
el şi în curând au să fie cinci mii. Pericolul va începe când o 
să se apuce să se bată pentru loturi. Şi când te gândeşti că 
nu-s decât cinci loturi, asta înseamnă o mie de oameni la un 
singur lot şi patru din cinci mii o să încerce să apuce lotul 
cel mai apropiat deşi şi acesta va fi ocupat. Nu se poate. Şi 
dacă se dezlănţuie balamucul, o să avem aici mai mulţi 
morţi decât în întreaga istorie a Alaskăi. Şi, pe deasupra, 
aceste cinci loturi au şi fost înregistrate în dimineaţa asta şi 
nu pot fi încălcate. Pe scurt, nu trebuie să-i lăsăm pe oameni 
să se încaiere pentru loturi. 

— Adevărat! spuse şi locotenentul. Am să-mi strâng 
oamenii şi am să-i postez aici. Nu avem nevoie de balamuc 
aici şi n-o să avem. Dar ar fi bine să te duci să vorbeşti 
oamenilor. 


— Oameni buni, trebuie să fie o greşeală la mijloc, începu 
Smoke să le vorbească cât îl ţineau plămânii. Încă nu 
suntem pregătiţi să începem vânzarea loturilor. Încă n-au 
fost trasate străzile. Dar săptămâna următoare începem 
marea vânzare. 

Fu întrerupt de o izbucnire de nerăbdare şi indignare. 

— N-avem nevoie de terenuri de construcţie, strigă din 
răsputeri un tânăr miner. Ce e deasupra terenului nu ne 
interesează. Am venit pentru ce e în subsol. 

— Habar nu avem ce s-ar putea afla în subsol, îi răspunse 
Smoke. Dar ştim foarte bine că deasupra există un minunat 
teren de construcţie. 

— Neiînţeles! întări şi Shorty. O minune de privelişte şi 
singurătate. Oamenii cărora le place singurătatea, să vină 
cu miile. Cea mai populată singurătate de pe Yukon. 

Din nou se auziră strigăte nerăbdătoare şi Saltman, care 
stătuse de vorbă cu cei veniţi mai pe urmă, ieşi în faţă. 

— Noi am venit aici pentru a concesiona terenuri aurifere, 
începu el. Ştim ce aţi făcut, aţi adunat laolaltă cinci 
concesiuni pentru cuarţ, una lângă alta, uite-le acolo, de-a 
curmezişul terenului de construcţie, pe linia dintre faleză şi 
canion. Numai că nu aţi jucat cinstit. Două dintre cererile 
de concesiune sunt false. Cine-i Seth Bierce? N-a auzit 
nimeni de el. Aţi completat o cerere de concesionare în 
numele lui. Şi aţi mai completat o cerere şi pe numele lui 
Harry Maxwell. Harry Maxwell nici nu se află în ţară. E 
tocmai la Seattle. A şters-o toamna trecută. Cele două 
concesiuni sunt libere şi pot fi reconcesionate. 

— Ia gândeşte-te poate am o împuternicire legală din 
partea lor, ei? îl interogă Smoke. 

— N-ai! îi replică Saltman. Şi dacă ai, atunci arată-ne şi 
nouă. Şi, oricum, noi ne ducem să jalonăm terenul. Haideţi, 
prieteni. 

Saltman depăşi hotarul şi se întoarse pentru a-i încuraja şi 
pe ceilalţi, când răsună vocea locotenentului de poliţie şi 
opri din start înaintarea celor din faţa mulţimii. 


— Staţi pe loc! E interzis să faceţi una ca asta! 

— E interzis, hai? făcu Bill Saltman. Legea spune că o 
concesiune falsă poate fi reconcesionată, nu-i aşa? 

— Aşa-i, Bill. Ţine-o aşa! îi salută cuvintele mulţimea de 
dincoace de linia hotarului. 

— Aşa-i legea! Nu-i aşa? îi ceru agresiv Saltman un 
răspuns locotenentului. 

— S-ar putea să fie legea aşa, veni cu hotărâre răspunsul. 
Dar eu nu pot să îngădui unei mulţimi de cinci mii de 
oameni să se calce în picioare pentru două loturi numai. Ar 
însemna să se stârnească o încăierare periculoasă, iar noi 
suntem aici tocmai pentru ca să nu se stârnească nici o 
încăierare. Aici, în locul acesta, poliţia teritoriului de nord- 
vest constituie legea. Primul om care va încălca hotarul va fi 
împuşcat. Tu, Bill Saltman, treci înapoi. 

Saltman se supuse, fără nici o tragere de inimă. O 
tulburare care nu prevestea nimic bun cuprinse masa aceea 
de oameni grupaţi la întâmplare, sau împrăştiaţi fiecare pe 
unde apucase, pe terenul acela care era numai valuri şi iar 
valuri. 

— Dumnezeule! îi şopti locotenentul lui Smoke. Uită-te 
cum stau ca nişte muşte, grămadă pe marginea falezei. 
Dacă se stârneşte agitaţie între ei, sute de oameni or să se 
prăbuşească în prăpastie. 

Smoke se cutremură şi începu: 

— Prieteni, am să joc deschis. Dacă insistaţi să cumpăraţi 
terenuri de construcţie, o să vi le vând, fiecare de câte o 
sută şi după ce se face planul puteţi trage loturile la sorţi. 

Ridică mâna şi potoli bombănelile de nemulţumire. 

— Nu vă agitaţi. Dacă se stârneşte îmbulzeală, sute dintre 
voi or să se prâăbuşească peste buza falezei. Situaţia e 
periculoasă. 

— Da' nu se poate să înşfaci numai tu totul, se ridică o 
voce. Nu vrem loturi de construcţie. Vrem să 
reconcesionăm. 


— Dar nu-s decât două loturi care sunt în dispută, 
argumentă Smoke. Când vor fi relocate şi astea, voi toţi 
ceilalţi ce faceţi? 

Îşi şterse faţa cu mâneca de la cămaşă, când o altă voce se 
făcu auzită: 

— Haideţi să le împărţim la toţi pe acţiuni! 

Nimeni dintre cei care urlau arătându-şi încuviințarea nu 
visa măcar că propunerea venea de la un om învăţat 
dinainte să spună exact asta îndată ce-l vedea pe Smoke că- 
şi şterge fruntea. 

— Nu mai ţine tu picioarele în toată covată, pune tot 
terenul de construcţie la un loc, continuă omul. Şi la un loc 
şi toate drepturile asupra mineralelor din subsolul terenului 
de construcţie. 

— Dar vă spun că nu e vorba de nici un drept asupra 
mineralelor, ascultați ce vă zic! protestă Smoke. 

— Cu atât mai bine daca nu-s, da' pune-le la un loc cu 
celelalte drepturi. O să ne asumăm riscul. 

— Prieteni, îmi forţaţi mâna, ripostă Smoke. Preferam să 
vă văd pe toţi că staţi cuminţi pe malul celălalt al râului. 

Dar nehotărârea era atât de limpede încât din mijlocul 
mulţimii se ridică un vuiet de glasuri care-l obligă să fie de 
acord. Saltman şi alţi câţiva care erau în primul rând se 
arătară rezervaţi faţă de propunere. 

— Uitaţi, Bill Saltman, aici de faţă şi Wild Water nu vor ca 
să intraţi cu toţii în combinaţie, informă Smoke mulţimea. 
Cine vrea acum să pună mâna pe cât mai mult? 

Drept urmare Saltman şi Wild Water deveniră foarte puţin 
iubiţi de mulţime. 

— Şi acum spuneţi cum facem? întrebă Smoke. Eu şi 
Shorty trebuie să ne asigurăm controlul asupra 
întreprinderii. Noi am descoperit acest teren de 
construcţie. 

— Aşa-i! strigară mai mulţi. Cinstit! Corect! 

— Trei cincimi ne revin nouă, sugeră Smoke, iar voi intraţi 
cu două cincimi. Şi trebuie să vă plătiţi acţiunile. 


— Zece cenți acţiunea de un dolar, se auzi un strigăt. Şi 
neimpozabile. 

— Şi preşedintele societăţii să vină personal la fiecare şi să 
vă plătească dividendele pe o tavă de argint nu-i aşa? mârâi 
Smoke. Nu, domnule. Prieteni, trebuie să fiţi rezonabili. Cu 
zece cenți la un dolar acţiune nu puteam decât să începem 
treaba. Voi cumpăraţi două cincimi din stocul de acţiuni, la 
zece dolari acţiunea cu valoare nominală de o sută de 
dolari. Asta-i tot ce pot face. Şi dacă nu vă convine, atunci n- 
aveţi decât să vă încăieraţi pentru loturi cum poftiţi. Nu pot 
accepta decât proporţia asta de două cincimi. 

— Fără capitalizare mare! strigă o voce şi vocea asta 
polariză voinţa mulţimii şi o făcu să accepte. 

— Sunteţi vreo cinci mii, ceea ce înseamnă cinci mii de 
acţiuni, începu Smoke să dezbată problema cu voce tare. Şi 
aceste cinci mii reprezintă numai două cincimi din cele 
douăsprezece mii cinci sute de acţiuni. În concluzie, 
Compania terenurilor de construcţie Tra-la-li are o valoare 
totală de un milion două sute cincizeci de mii de dolari, fiind 
de toate douăsprezece mii cinci sute de acţiuni, cu valoare 
nominală de o sută de dolari, din care voi, prieteni, 
cumpăraţi cinci mii la preţul de zece dolari acţiunea. Şi nu- 
mi pasă nici cât negru sub unghie dacă sunteţi de acord sau 
nu cu propunerea. Şi vă chem pe toţi să fiţi martori că am 
fost forţat, împotriva voinţei mele, să recurg la soluţia asta. 

Din cauza convingerii mulţimii că-l prinsese cu mâţa-n sac, 
mâţa fiind cele două terenuri concesionate în fals, s-a 
format un comitet şi s-a fondat în mare organizarea 
Companiei terenurilor de construcţie Tra-la-li. Respingând 
cu tărie propunerea ca împărţirea acţiunilor să se facă a 
doua zi la Dawson, sub motiv că toţi cei care nu 
participaseră la expediţia asta vor revendica şi ei dreptul de 
a avea acţiuni, comitetul, la lumina unui foc făcut pe gheaţă, 
la piciorul falezei, dădea fiecărui prospector o chitanţă, în 
schimbul a zece dolari aur, cântărit cum se cuvine cu vreo 
două duzini de balanţe pentru praf de aur aduse de la 


Dawson. Când mijiră zorile, acţiunea era încheiată şi 
terenul de la Tra-la-li ora pustiu. Nu rămăseseră decât 
Smoke şi Shorty, care-şi luau şi ei masa în cabană şi 
chicoteau văzând lista de acţionari, patru mii opt sute 
şaptezeci şi patru de oameni şi săculeţii cu aur conţinând 
aproximativ patruzeci şi opt de mii şapte sute patruzeci de 
dolari. 

— Dar încă n-ai dat lovitura! obiectă Shorty. 

— Vine el, nici o grijă, îi replică Smoke cu convingere. E un 
jucător înnăscut şi când o să-i mai şoptească şi Breck ceva, 
nici măcar un atac de cord n-o să-l oprească. 

Nu trecu o oră şi la uşă se auzi cineva ciocânind. Intră 
Wild Water, urmat de Bill Saltman. Cercetară cu ochi lacomi 
cabana şi îşi opriră privirile asupra cabestanului acoperit cu 
grijă de nişte pături. 

— Dar gândeşte-te că eu sunt dispus să salt o mie două 
sute de acţiuni, argumenta Wild Water o jumătate de ceas 
mai târziu. Cu celelalte cinci mii vândute astăzi asta face 
numai şase mii două sute de acţiuni. [ie şi lui Shorty vă 
rămân încă şase mii trei sute. Şi tot voi aveţi controlul 
întreprinderii. 

— Dar ce naiba vrei să faci cu atâta teren de construcţie? 
îl ispiti Shorty. 

— Tu ai putea să răspunzi mai bine la întrebarea asta 
decât mine, îi răspunse Wild Water. Şi rămâne numai aşa, 
între noi, completă el lunecând cu privirea spre cabestanul 
acoperit de pături. E un teren de construcţie pe cinste. 

— Dar şi Bill vrea şi el nişte acţiuni, mârâi nemulţumit 
Smoke. Şi sub nici un motiv nu vindem mai mult de cinci 
sute de acţiuni. 

— Tu cam cât vrei să învesteşti în afacerea asta? îl întrebă 
Wild Water pe Saltman. 

— Ei, să zicem cinci mii. Doar banii ăştia am reuşit să-i 
sperii! 

— Wild Water, interveni Smoke pe acelaşi ton nemulţumit, 
plin de năduf. Dacă nu te-aş şti atât de bine, nu ţi-aş vinde 


nici măcar una dintre afurisitele astea de acţiuni. Şi, 
oricum, eu şi Shorty am hotărât să nu mai scăpăm din mână 
mai mult de cinci sute şi o să vă coste pe fiecare cincizeci de 
dolari bucata. E ultimul cuvânt. Şi dacă nu-ţi place, atunci 
noapte bună. Bill poate cumpăra o sută şi tu celelalte patru 
sute care mai rămân. 

A doua zi, tot Dawsonul începu să râdă. lărăşenia începu 
dimineaţa devreme, îndată ce se crăpă de ziuă, când Smoke 
se îndreptă spre tabloul avizierului Companiei A. C. Şi 
prinse un anunţ în ţinte. Oamenii se strânseră îndată şi 
începură să citească şi să necheze peste umerii lui Smoke 
imediat ce acesta bătu ultima ţintă. Curând, în jurul 
avizierului se strânseră sute, care nu reuşeau să se apropie 
destul de mult ca să citească cu ochii lor. Fu numit în 
mijlocul aclamaţiilor de aprobare un om care să citească 
tare, după care, în tot cursul zilei, fu ales câte unul care să 
citească cu voce tare înştiinţarea pe care o bătuse în ţinte 
Smoke Bellew. Şi o mulţime de oameni au rămas în zăpadă 
pentru a auzi conţinutul ei de mai multe ori, pentru a învăţa 
pe de rost paragrafele pline de haz din următoarea 
înştiinţare: „Compania terenurilor de construcţie Tra-la-li 
îşi ţine toate socotelile contabile pe perete. 

Acţionarii care au obiecţii în a dona zece dolari pentru 
Spitalul General din Dawson pot obţine aceşti zece dolari în 
urma unei cereri adresate către Wild Water Charley, sau în 
cazul în care nu se onorează această cerere, către Smoke 
Bellew. 

Banii primiţi şi distribuiţi. 

Din 4874 de acţiuni a 10 dolari... 48.740 dolari. 

Lui Dwight Sanderson pentru terenul de construcţie de la 
Tra-la-li.10.000. 

Pentru cheltuieli suplimentare, adică: pulbere, burghie, 
cabestan, taxe la împuternicitul comisiei aurului... 1.000. 

Spitalului general din Dawson... 37.740. 

Total... 48.740 dolari. 


De la Bill Saltman pentru o sută de acţiuni cumpărate 
confidenţial cu 50 de dolari... 5.000 dolari. 

De la Wild Water Charley, pentru patru sute de acţiuni 
cumpărate confidenţial cu 50 de dolari. 20.000. 

Lui Bill Saltman, în semn de recunoştinţă pentru serviciile 
oferite voluntar pentru promovarea acestei întreprinderi. 
5.000 dolari. 

Spitalului general din Dawson... 3.000. 

Lui Smoke Bellew şi Jack Short, în compensație pentru 
afacerea cu ouă, cuvenindu-li-se moralmente... 17.000 
dolari. 

Total... 25.000 dolari. 

Acţiuni rămase 7126. Aceste acţiuni deţinute de Smoke 
Bellew şi Jack Short, au valoare nulă şi pot fi obţinute 
gratis, la cerere, de oricare sau de toţi locuitorii din Dawson 
care doresc să-şi schimbe domiciliul şi să caute pacea şi 
singurătatea oraşului Tra-la-li. 

(Notă: Se garantează linişte şi singurătate veşnică în 
oraşul Tra-la-li). 

Semnat: SMOKE BELLEW, Preşedinte. 

JACK SHORI, Secretar”. 

FEMEIE MINUNE. 

— Da şi aşa, am băgat de seamă că nu te dai de ceasul 
morţii ca să te însori! spuse Shorty, reluând o discuţie care 
părea să se fi încheiat cu câteva minute mai înainte. 

Smoke stătea pe marginea învelitoarei lui de dormit din 
blană şi cerceta picioarele unui câine, pe care-l răsturnase 
în zăpadă şi mârâia şi nu răspunse. Shorty suci un mocasin 
din care ieşeau aburi, înfipt într-un băț dinaintea focului şi 
apoi cercetă cu încordare chipul tovarăşului său. 

— Îţi dai ochii peste cap la aurora boreală, continuă 
Shorty. Vreo uşuratică, ei? Vreo moftangioaică din alea 
care-şi fâţâie fusta în toate părţile când dansează? Şi cele 
mai bune sunt uşuratice, atunci când nu-s nebune de-a 
binelea. Şi toate nişte pisici şi cele mai mici şi cele mai mari, 
cele mai frumuşele ca şi cele în toate chipurile. Devin nişte 


leoaice hrăpăreţe şi urlă mai rău decât hienele atunci când 
adulmecă urma unui bărbat care le cade lor cu tronc. 

Monologul lâncezi din nou. Smoke plesni câinele când 
acesta încercă să-l înhaţe de mână şi continuă să-i 
cerceteze zgârieturile şi rănile perniţelor de la labele 
sângerânde. 

— Hai! Nu se dădu Shorty bătut. Poa' că eu nici n-aş fi 
putut să mă-nsor chiar de mi-aş fi pus mintea. Da' poa'că 
nici n-am vrut să mă las însurat fiindcă nu mi-a stat mintea 
la asta şi am pornit prin codri. Smoke, vrei să-ţi spun ce m-a 
salvat pe mine? Am să-ţi spun. Suflul! Am ţinut-o tot într-o 
fugă. Aş vrea să văd şi eu muierea care-i în stare să se ţină 
după mine până nu mai pot sufla! 

Smoke dădu drumul câinelui şi-şi suci şi el mocasinii 
proptiţi în jurul focului. 

— Mâine trebuie să ne mai odihnim şi să facem mocasini, 
catadicsi Smoke să-i răspundă. Crusta asta subţire le roade 
picioarele ca naiba. 

— Ar fi mai bine s-o ţinem la drum într-un fel, obiectă 
Shorty, Nu mai avem haleală destulă să ne întoarcem şi ar 
trebui să tăiem calea elanilor sau să ajungem la indienii albi 
destul de repede, fir-ar să fie, altfel o să ne mâncăm câinii, 
cu picioare rănite cu tot. Ei, dar cine i-a văzut vreodată pe 
indienii ăia albi? Doar zvonuri. Şi cum naiba să fie indianul 
alb! Ar fi mai firesc un alb negru. Smoke, mâine trebuie să 
tragem tare la drum. Ţinutul e mort, nici un vânat. N-am 
văzut de o săptămână nici măcar o vizuină de iepure, doar 
ştii bine. Şi trebuie să ieşim din fundătura asta undeva 
unde-i vânat din belşug. 

— Dacă stau şi ei o zi să-şi odihnească labele şi le mai 
punem şi nişte mocasini, o să ţină şi ei mai bine la drum, îl 
sfătui Smoke. Dacă ai norocul să dai peste vreo cumpănă a 
apelor mai mică, aruncă şi tu un ochi în partea aia pentru 
că de-acum s-ar putea în orice clipă să ieşim la larg, în zona 
colinelor. La Perle ne-a spus că zona asta trebuie s-o 
căutăm. 


— Chiar după spusele lui, acum zece ani a trecut pe aici! 
Şi era atât de năucit de foame încât nici el nu avea habar ce 
vedea în jur. Îţi aduci aminte ce spunea el despre nişte 
steaguri imense care fluturau pe vârfurile munţilor? Atât şi 
e destul ca să-ţi dai seama cât de năucit era. Şi a mai spus 
că el n-a văzut nici un indian alb, asta-i povestea lui Anton. 
Iar Anton a dat ortul popii cu doi ani înainte ca tu şi cu mine 
să ajungem în Alaska. Dar mâine mă duc şi mă uit. Şi poate 
îmi iese vreun elan în cale. Ce-ai zice să tragem nişte 
aghioase? 

Dimineaţă, Smoke rămase în tabără, cosind mocasini 
pentru câini şi reparând hamuri. La prânz, găti mâncare 
pentru doi oameni înfulecă propria lui porţie şi începu să 
aştepte să se întoarcă Shorty. O oră mai târziu, îşi puse 
rachetele şi porni pe urmele tovarăşului său. Drumul ducea 
în susul albiei unui pârâu, apoi printr-o gâtuitură îngustă, 
care se deschidea deodată într-o păşune de elani. Dar nu 
mai călcase picior de elan pe acolo încă din toamnă, de la 
prima zăpadă. Urmele de rachete ale lui Shorty traversau 
păşunea şi urcau pe o pantă uşoară, spre o domoală 
cumpănă a apelor. Pe creastă, Smoke se opri. Urmele 
mergeau la vale, de cealaltă parte. Primele pâlcuri de 
molizi, de pe albia apei, se iveau la mile şi mile distanţă şi 
era limpede că Shorty trecuse de ele şi mersese mai 
departe. Smoke se uită la ceas, amintindu-şi că avea să vină 
întunericul, de câini şi de tabără şi, împotriva voinţei lui, 
hotări să nu meargă mai departe. Dar înainte de a porni 
înapoi, se opri şi se mai uită lung în jur. Spre răsărit, 
orizontul era ferestruit de piscurile înzăpezite ale Munţilor 
Stâncoşi. Întregul sistem muntos, lanţuri de munţi după 
lanţuri de munţi, părea să se îndrepte spre nord-vest, tăind 
de-a curmezişul câmpia despre care vorbea La Perle. 
Impresia era că munţii parcă conspiraseră să-i împiedice pe 
călători să se îndrepte spre vest, spre Yukon. Smoke se 
întrebă câţi oameni, în trecut, după ce se apropiaseră de 
ţinutul ăsta aşa cum făcuse şi el, fuseseră respinşi de 


priveliştea aceea care te alunga înapoi. La Perle nu fusese 
gonit înapoi, dar La Perle traversase munţii pe versantul de 
est al Munţilor Stâncoşi. 

Până spre miezul nopţii, Smoke întreţinu focul, făcând să 
înalțe flăcări imense ca să-l ajute pe Shorty să găsească 
drumul, iar dimineaţă, după ce strânse tabăra şi înhamă 
câinii, aşteptă să mijească zorii şi luă urma tovarăşului său. 
Când ajunseră în gâtuitura aceea îngustă a canionului, 
câinii ciuliră urechile şi începură să scheaune. Smoke zări 
nişte indieni, şase de fapt, care se îndreptau spre el. Nu 
aveau câini, nu aveau poveri doar în spate li se vedeau cele 
mai mici boccele de drum. Îl înconjurară pe Smoke şi-i 
dădură imediat motive de uimire. Era limpede că după el 
veniseră. De asemenea, se convinse repede că nu vorbeau o 
limbă indiană din care să priceapă şi el o iotă. Cu toate că 
erau mai înalţi şi mai legaţi decât indienii din bazinul 
Yukonului nu erau totuşi nişte indieni albi. Cinci dintre ei 
erau înzestrați cu câte o muschetă, cu ţeava lungă, antică, 
de pe vremea Companiei Golfului Hudson, iar ce-l de-al 
şaselea purta o carabină Winchester, pe care Smoke o 
recunoscu a fi a lui Shorty. 

Nu-şi pierdură vremea să-l facă prizonier. Cum nu era 
înarmat, Smoke n-avu încotro şi trebui să se supună. 
Conţinutul saniei fu împărţit între indieni, care-l adăugară 
propriului lor bagaj, iar lui îi dădură doar blănurile de 
dormit ale lui şi ale lui Shorty. Câinii fură deshămaţi, iar 
când Smoke protestă, unul dintre indieni îi explică prin 
semne că pârtia era prea accidentată pentru a merge cu 
sania. Smoke se înclină în faţa inevitabilului, ascunse sania 
cu vârful în sus în zăpadă, pe malul pârâului şi o porni la 
drum, alături de cei care-l capturaseră. După ce depăşiră o 
colină, o luară spre nord, la vale, printre molizii pe care 
Smoke îi zărise în după-amiaza zilei precedente. Urmară 
albia, mergând de-a lungul ei vreo douăsprezece mile, 
renunţară la ea când aceasta se îndreptă spre vest şi o 
luară drept spre est, pe un afluent cu maluri înguste. 


Prima noapte o petrecură într-o tabără unde se vedea că 
fusese ocupată mai multe zile. Aici fusese pusă la adăpost o 
cantitate de somon uscat şi un fel de carne conservată, 
indienii luară şi proviziile astea şi le adăugară la 
încărcătura lor. Din această tabără pornea o potecă făcută 
de numeroase rachete - cei care-l capturaseră pe Shorty - 
se gândi Smoke şi înainte de a se lăsa întunericul, el reuşi 
să distingă şi urmele mai înguste de rachete pe care le 
lăsase Shorty. Întrebându-i pe indieni prin semne, ei dădură 
din cap în semn de confirmare şi arătată cu mâna spre 
nord. 

În zilele care urmară, indienii arătară mereu spre nord şi 
pârtia, după ce se sucea şi răsucea printr-un labirint de 
piscuri, se întorcea din nou spre nord. În acea pustietate 
albă şi mohorâtă, ori încotro se întorceau, drumul părea să 
fie interzis, dar pârtia făcea meandre şi coturi, găsind culmi 
mai joase şi evitând lanţurile de munţi înalţi, inaccesibili. 
Aici zăpada era şi mai adâncă decât în văile de mai jos şi 
fiecare pas însemna trudă, în ciuda rachetelor. Mai departe, 
cei care-l capturaseră pe Smoke, toţi oameni tineri, 
neavând greutăţi prea mari în spinare, o porniră iute la 
drum şi Smoke nu-şi putu stăpâni muşcătura mândriei 
dându-şi seama că îi venea uşor să se ţină de ei. Ei erau 
încă din copilărie obişnuiţi să umble numai cu rachetele şi, 
se antrenaseră bătând drumuri lungi, dar şi el era într-o 
formă încât acea traversare pentru el nu însemnă o trudă 
mai grea decât pentru ceilalţi. 

În şase zile ajunseră şi traversară trecătoarea cea mai 
importantă, la altitudine destul de mică, în comparaţie cu 
munţii din jur, dar groaznică de fapt, pe unde nu s-ar fi 
putut trece cu sania încărcată. După cinci zile de drum 
întortocheat, timp în care au coborât tot mai jos, tot mai la 
vale, ajunseră la loc deschis, într-un ţinut de dealuri, 
urmând unele după altele, pe care-l descoperise La Perle cu 
zece ani înainte. Smoke îşi dădu seama de la prima ochire 
că acela era ţinutul, ziua era limpede şi rece, termometrul 


arăta patruzeci de grade sub zero, iar aerul era atât de 
curat că se vedea la o sută de mile distanţă. Şi cât 
cuprindea cu ochii era doar o întindere deluroasă. Departe, 
spre est, Munţii Stâncogşi îşi ridicau piscurile acoperite cu 
zăpadă până la ceruri. Spre sud şi vest, se întindeau 
lanţurile sistemului de munţi pe care-l traversaseră. Şi în 
acest imens refugiu era ţinutul pe care-l traversase La 
Perle, acoperit numai cu zăpadă, dar în unele perioade ale 
anului plin de vânat, iar vara un pământ zâmbitor, plin de 
păduri şi flori. 

Înainte de amiază, după ce coborâră pe albia unui pârâu 
mai mare, printre sălcii acoperite de zăpadă şi plopi de 
munte despuiaţi, prin păduri mari de molid, ajunseră la o 
tabără mai mare, abandonată nu de multă vreme. Din ochi, 
în vreme ce treceau pe acolo, aprecie tabăra la patru, cinci 
sute de focuri şi bănui că e vorba de o populaţie de câteva 
mii. Pârtia era atât de proaspătă şi atât de bine bătătorită 
încât Smoke şi cu indienii îşi scoaseră rachetele de zăpadă 
şi, numai în mocasini, putură să întindă pasul. Se vedeau 
semne de vânat peste tot - urme de lup şi de râs, care n-ar 
fi putut hălădui prin acele locuri fără carne din belşug. La 
un moment dat, unul dintre indieni scoase plin de încântare 
un strigăt şi arătă cu mâna spre o porţiune de zăpadă 
bătătorită, plină de ţeste de caribu, aruncate la întâmplare 
călcate în picioare şi zdrobite, de parcă acolo s-ar fi 
înfruntat o armată întreagă, iar oasele erau curate, roase 
cu grijă. Şi Smoke îşi dădu seama că de la ultima zăpadă, 
vânătorii făcuseră jaf mare în vânat. 

Se lăsă prelungitul amurg, dar indienii nu dădură nici un 
semn că urma să facă tabără. Ţinură mai departe drumul, 
în acelaşi pas, prin bezna tot mai adâncă, ce se mai risipi 
sub cerul plin de stele, pe jumătate ascunse de pulsaţiile 
vaporoase ale aurorei boreale. Câinii fură primii care 
prinseră zvonul de tabără, ciulindu-şi urechile şi începând 
să scheaune încet, plini de nerăbdare. Apoi, la urechile 
oamenilor ajunse un murmur vag din cauza distanţei, dar 


care nu avea darul de a te mângâia, aşa cum se întâmplă 
când auzi de departe murmurul unei aşezări. Zvonul era de 
fapt într-o tonalitate înaltă, din cauza strigătelor ascuţite, 
acoperite de strigăte şi mai ascuţite, urletele ca de lup ale 
unei mulţimi de câini lup - un urlet de nelinişte şi durere, 
gemând de disperare şi revoltă. Smoke îşi scoase ceasul, 
deschise capacul de sticlă, cu degetele pipăi limbile şi-şi 
dădu seama că e ora unsprezece. Cei din jurul lui întinseră 
pasul. Picioarele care trudiseră din greu vreo douăsprezece 
ceasuri, acum iuţiră pasul şi mai mult, ajungând aproape să 
fugă, sau să fugă cea mai mare parte a timpului. leşiră din 
pădurea întunecoasă de molid şi fură întâmpinați de para 
focurilor numeroase şi brusc se întări şi zarva. Dinaintea lor 
se întindea tabăra cea mare. 

lar când pătrunseră în tabără, păşind pe cărări 
neregulate, îi întâmpină un val de strigăte şi mai puternice, 
care îi însoţi apoi mai departe - chiuituri, saluturi, întrebări 
şi răspunsuri, glume şi răspunsuri la glume; mârâieli şi 
lătrături ale câinilor lup care se repezeau ca nişte proiectile 
de blană, turbaţi de furie, asupra câinilor străini, aduşi de 
Smoke; glasuri cicălitoare de indience, hohote de râs, 
miorlăiala ţâncilor şi urletele pruncilor, gemetele celor 
bolnavi care-şi aduseră aminte de durerile lor, în fine, tot 
tămbălăul unei tabere de oameni primitivi, sălbatici. 

Lovind în dreapta şi-n stânga cu ciomege sau paturile 
armelor ceata lui Smoke alungă câinii taberei care atacau, 
în vreme ce proprii săi câini, clămpănind din fălci şi 
arătându-şi colții, îngroziţi de atâţia duşmani apăruţi 
deodată, se înghesuiau în picioarele oamenilor care-i 
apărau şi mergeau încordaţi, gata-gata să se repeadă 
ameninţător. 

Se opriră într-un loc cu zăpada bătătorită, lângă un foc, 
unde stăteau pe vine Shorty şi alţi doi indieni şi frigeau 
nişte bucăţi de carne de caribu. Alţi trei indieni tineri, care 
stăteau întinşi pe nişte blănuri aşternute peste un culcuş 
din crengi de molid, se ridicară în capul oaselor. Shorty, din 


cealaltă parte a focului îi aruncă o privire tovarăşului său, 
dar pe chip păstră o expresie de o severa indiferenţă, ca şi 
ceilalţi indieni. Nu făcu nici un semn şi continuă să-şi 
prăjească bucata de carne mai departe. 

— Ce naiba s-a întâmplat? ]l repezi Smoke, aproape 
enervat. Ţi-ai pierdut darul vorbirii? 

Pe chipul lui Shorty se ivi vechiul zâmbet atât de cunoscut. 

— Nţţţ! li răspunse el. Sunt indian. Învăţ să nu mă mai mir 
de nimic. Când au pus laba pe tine? 

— A doua zi după plecarea ta. 

— Hmmm! făcu Shorty cu o ciudată lumină dansându-i în 
ochi. Ei, mă simt bine, îţi mulţumesc, vedea-m-aş mort. 
Asta-i tabăra burlacilor. 

Făcu din mână ca să-i arate toată minunăţia, adică un foc, 
nişte paturi de ramuri de molid puse direct pe zăpadă, 
peste ele piei de caribu şi apărători de vânt din nuiele de 
salcie şi ramuri răsucite de molid. 

— lar aceştia sunt burlacii! 

De data asta, mâna îi arătă pe tinerii din jur, după care 
Shorty scuipă câteva vorbe în limba lor guturală, ceea ce 
stârni lucirea albă a ochilor şi dinţilor. 

— Smoke, indivizii sunt fericiţi să te vadă. Stai jos, usucă-ţi 
mocasinii şi am să-ţi pregătesc şi ţie ceva de haleală. Am 
prins binişor sporovăială lor, nu-i aşa? Trebuie să te apuci şi 
tu de treaba asta, fiindcă se pare că o să stăm alături de ei 
destul de îndelungă vreme. Mai e un alb pe aici. L-au prins 
acum şase ani. Un irlandez peste care au dat pe când o 
luase pe drumul către lacul Great Slave. Răspunde la 
numele de Danny Mecan. S-a aşezat şi el ca omul cu o 
indiancă. De-acum are şi doi plozi, dar dacă i se iveşte 
vreodată prilejul, o şterge fără să se mai uite înapoi. Vezi 
foculeţul acela de colo, de la dreapta? Acolo-i tabăra lui. 

Se părea că aici urma să fie domiciliul lui Smoke, pentru 
că cei care-l prinseseră îl lăsară aici, cu câini cu tot şi 
porniră mai departe, spre adâncul taberei. În vreme ce 


Smoke se ocupa de încălțări şi devora bucăţi de carne 
fierbinte, Shorty pregătea mâncarea şi vorbea. 

— Smoke, de data asta am cam dat de dracu. Frumuşel. 
Ascultă ce-ţi spun eu. Şi trebuie să dibuim noi o cale dea 
scăpa. Ăştia-s indieni sălbatici, indieni adevăraţi fir-ar să fie. 
Şi nu-s albi deloc, numai căpetenia lor e. Vorbeşte de parcă 
ar avea gura plină de mămăligă fierbinte şi dacă ăsta nu-i 
scoţian sadea, atunci nu mai există scoțieni pe lumea asta. 
El e capul, mahărul, grangurele cel mare al întregului 
balamuc. Ce spune el aia se face. Probabil că trebuie să ştii 
treaba asta încă de la început. Danny Mecan încearcă să 
scape de el de şase ani încheiaţi. Danny e băiat bun, dar nu 
prea are vână în el. Ştie un drum de scăpare - l-a aflat în 
timpul expedițiilor de vânătoare - la vest de drumul pe care 
am venit noi. N-a avut curajul să se încumete într-acolo de 
unul singur, dar noi trei am putea să încercăm. Whiskers e 
al naibii de bun, dar cea mai mare parte a vremii bate 
câmpii. 

— Cine-i Whiskers? întrebă Smoke, oprindu-se o clipă din 
înfulecatul unei bucăţi fierbinţi de carne friptă. 

— Păi ăsta-i figură ăla mare! Scoţianul! A cam îmbătrânit 
şi acum pariu că doarme, da' o să te caute el mâine 
dimineaţă şi o să-ţi arate limpede ca bună-ziua că eşti 
păduche nenorocit, pe ringul lui de dans. Toate tărâmurile 
astea-i aparţin lui. Să-ţi intre bine în dovleac ideea asta. Nu 
le-a explorat nimeni niciodată şi toate ale lui sunt. Şiare el 
grijă să te facă să nu uiţi treaba asta nici când dormi. Are şi 
el vreo douăzeci de mii de mile pătrate de teren de 
vânătoare, numai ale lui. El e indianul cel alb, el şi fusta aia. 
Ha-ha! Nu te uita la mine aşa. Aşteaptă până ai s-o vezi. Şi 
ai ce vedea, toată albă, ca tat-su, el e Whiskers. Şi caribu! I- 
am văzut. O sută de mii de capete de carne sănătoasă în 
turma asta şi zece mii de lupi şi mâţe sălbatice care se ţin 
după turmă şi se hrănesc cu animalele răzleţite sau 
neputincioase. Dar să lăsăm pe cele neputincioase. Turma 
se îndreaptă spre est şi de-acum încolo, zi de zi, ne ţinem 


după ea. Mâncăm şi câinii şi tot ce nu putem mânca 
afumăm şi punem la sare pentru primăvară, înainte de 
bătaia somonilor. Ehei, dacă există ceva care să nu ştie 
Whiskers despre caribu şi somoni, atunci nu mai ştie 
nimeni, ascultă ce-ţi spun eu. Şi uite-l şi pe Whiskers care 
parcă are treabă! îi şopti Shorty întinzând mâna şi 
ştergându-se pe mâini de grăsime de blana unuia dintre 
câinii de sanie. 

Se făcuse dimineaţă şi burlacii stăteau pe vine în jurul 
micului dejun format din carne de caribu pe care o şi 
înfulecau îndată ce o perpeleau la foc. Smoke ridică privirea 
şi văzu un bărbat zvelt şi nu prea înalt, îmbrăcat în blănuri, 
ca orice sălbatic, dar alb la faţă, neîndoios, mergând 
înaintea unei sănii şi urmat de vreo duzină de indieni. 
Smoke sparse un os încălzit şi, în vreme ce sugea măduva 
aburindă, se uita la gazda care se apropia. Faţa îi era 
ascunsă în cea mai mare parte de nişte favoriţi stufoşi şi de 
barba colilie gălbuie, pătată de fumul focurilor, dar în 
schimb nu reuşeau să-i acopere obrajii scofâlciţi, cadaverici. 
Sfrijit, dar sănătos, îşi spuse Smoke, după ce băgă de seamă 
nările largi, pieptul bombat şi lat, care părea să ofere spaţiu 
garantând oxigenul şi viaţa. 

— Cum o mai duceţi! făcu bărbatul în vreme ce-şi scotea o 
mănuşă şi apoi îi întinse mâna. Mă numesc Snass, adăugă el 
pe când dădeau mâna. 

— Iar eu Bellew, îi răspunse Smoke, simțindu-se foarte 
stânjenit când întâlni ochii negri şi cercetători ai celuilalt. 

— Văd că de mâncare aveţi din belşug. 

Smoke încuviinţă din cap şi se întoarse la osul cu măduvă, 
pe când în urechi îi suna torsul vorbelor scoţianului, chiar 
ciudat de plăcut. 

— Raţii reduse. Dar de obicei nu flămânzim. Şi e mai firesc 
să mâncăm aşa, decât să avem la îndemână animalele 
crescute de om ca la oraş. 

— După câte văd nu-ţi prea plac oraşele, râse Smoke ca să 
zică şi el ceva, dar fu uluit când văzu ce schimbare suferi 


imediat Snass. 

Ca o plantă plină de sensibilitate, întreaga alcătuire a 
omului păru să se ofilească şi apoi să tremure. Urmă 
reculul, sălbatic şi încordat, concentrat numai în priviri, în 
care se născu o ură ce ţipa pradă unei dureri imense. Se 
întoarse brusc într-o parte, se stăpâni şi aruncă indiferent 
peste umăr. 

— Domnule Bellew, o să ne vedem mai târziu. Turmele de 
caribu se îndreaptă spre est şi acum pornesc înainte pentru 
a găsi loc de tabără. Mâine o să veniţi cu toţi ceilalţi. 

— Ce zici de Whiskers, ei? mormăi Shorty, când Snass 
porni mai departe, înaintea atelajului lui. 

Shorty îşi şterse din nou mâinile de câinele lup căruia 
părea să-i placă treaba asta, fiindcă mai lingea şi el din 
grăsimea aceea delicioasă. 

În dimineaţa aceea, ceva mai târziu, Smoke porni în 
preumblare prin tabăra preocupată de treburile ei 
primitive. Tocmai se întorsese o ceată mare de vânători şi 
bărbaţii se împrăştiară pe la diverse focuri. Femei şi copii 
placau cu atelaje de câini înhămaţi la sănii uşoare cu fundul 
plat, în vreme ce alte femei şi copii se întorceau cu astfel de 
sănii încărcate din greu cu carne atunci adusă de la locul 
vânătorii, dar deja îngheţată. Se pusese un ger tăios, cum 
se întâmplă primăvara devreme şi întreagă această scenă 
era pictată la o temperatură de minus treizeci de grade. Nu 
se vedeau veşminte ţesute. Toţi erau îmbrăcaţi la fel, în 
blănuri şi piei uşor tăbăcite. Puştii treceau cu arcuri în 
mână şi câte o legătură de săgeți cu vârful de os, iar în 
tecile agăţate de gât, Smoke văzu doar cuțite din os sau de 
piatră. Femeile îşi vedeau de treburi în jurul focului, 
afumând carnea, în vreme ce din spinarea lor se zgâiau 
nişte ţânci cu ochii rotunzi, ce sugeau o bucată de seu. 
Câini, rude drepte ale lupilor, se zbârleau la Smoke, 
înfruntând ameninţarea ciomagului scurt cu care se 
înarmase numai pentru a adulmeca mirosul acestui nou 


venit, pe care trebuiau să-l accepte tocmai din cauza acelui 
ciomag. 

Smoke ajunse şi la focul lui Snass, separat cu totul de 
celelalte, în mijlocul taberei. Deşi locul lui de popas era 
trecător, lucru ce se vedea limpede din toate amănuntele, 
totul era durat solid şi la dimensiuni mai mari decât în cazul 
celorlalţi. O grămadă mare de baloturi de piei şi legături de 
provizii era ridicată pe un podium înalt, la adăpost de câini. 
Locul de dormit era apărat de o bucată mare de pânză tare, 
care aducea cu jumătate de cort. Într-o parte era şi un cort 
de mătase, din cele folosite de exploratori şi vânători 
bogaţi. Smoke nu mai văzuse niciodată un cort de felul ăsta 
şi se apropie. Cum stătea el şi-l studia, pânza de la intrare 
se dădu la o parte şi se ivi o fată. Se mişca atât de iute, 
răsărise atât de neaşteptat încât asupra lui Smoke avu 
efectul unei apariţii. Dar şi prezenţa lui păru să aibă acelaşi 
efect asupra ei şi un timp se uitară ţintă unul la celălalt. 

Fata era înveşmântată numai în piei, dar Smoke nu mai 
văzuse în viaţa lui piei atât de frumoase şi blănuri atât de 
bine lucrate. Parka cu care era îmbrăcată, cu gluga 
aruncată pe spate, era făcută dintr-o ciudată blană de un 
argintiu cât se poate de palid. În picioare avea muklukşi, cu 
pingele din piele de morsă şi restul din blana argintie de la 
picioare a numeroşi râşi. Mănuşile lungi, ciucurii de la 
genunchi, tot restul blănurilor costumului erau de un 
argintiu palid, care parcă pâlpăia în lumina îngheţată. Şi 
din această pâlpâire argintie, se înălța pe un gât delicat, 
zvelt, capul fetei, o faţă îmbujorată cu pielea deschisă, nişte 
ochi albaştri, urechile ca două scoici roze şi părul castaniu 
deschis, care prinsese promoroacă şi avea lucirea gerului. 
Şi Smoke văzu toate astea şi încă multe altele ca într-un vis, 
apoi, venindu-şi în fire, duse mâna la căciulă. În aceeaşi 
clipă expresia de uimire din ochii fetei deveni zâmbet şi cu 
mişcări iuți şi pline de vitalitate îşi scoase o mănuşă şi-i 
întinse mâna. 


— Bună ziua, murmură ea gravă, cu un accent ciudat şi 
delicios, iar glasul, tot de argint, ca şi blănurile cu care era 
îmbrăcată, răsună ca un şoc în urechile lui Smoke, obişnuite 
de-acum numai cu vocile aspre ale indiencelor din tabără. 

Smoke de-abia reuşi să îngaime câteva fraze, amintiri 
stângace ale bunelor sale maniere în societate. 

— Mă bucur să vă întâlnesc, continuă ea, căutându-şi 
parcă cuvintele, cu faţa încreţită de zâmbet. Trebuie să 
scuzaţi engleza pe care o vorbesc. Nu e prea grozavă. Sunt 
englezoaică, la fel ca şi dumneavoastră, îl asigură ea cu 
seriozitate. Tatăl meu e scoţian. Mama a murit. Ea era 
franţuzoaică şi englezoaică şi chiar şi puţin indiancă. Tatăl 
ei era mare la Compania Golfului Hudson. Brrr! E frig. 

Îşi puse iute mănuşa şi îşi frecă urechile, a căror roşcată 
începuse să pălească. 

— Haideţi să mergem lângă foc şi să stăm de vorbă. Mă 
cheamă Labiskwee. Cum vă cheamă. 

Şi astfel ajunse Smoke s-o cunoască pe Labiskwee, fata lui 
Snass, căreia Snass îi spunea Margareta. 

— Numele tatălui meu nu e Snass, îl informă ea pe Smoke. 
Snass e doar numele său de indian. 

Smoke află multe lucruri, în ziua aceea, ca şi în zilele care 
au urmat, în timp ce tabăra se muta mereu, să taie drumul 
turmelor de caribu. Aceştia erau adevărații indieni sălbatici, 
pe care-i întâlnise şi de care scăpase Anton, cu mulţi ani 
înainte. Aici erau aproape de hotarul de vest al teritoriului 
lor, iar vara se întindeau spre nord, până la țărmurile 
acoperite de tundră ale Arcticii, iar spre est până la 
Luskwa. Smoke n-a putut să-şi dea seama care râu era de 
fapt Luskwa şi nici Labiskwee şi nici Mecan n-au ştiut să-i 
spună. Câteodată, Snass, însoţit de cete puternice de 
vânători, se avântă departe spre est, dincolo de Munţii 
Stâncoşi, dincolo de lacuri şi de Mackenzie, până în 
tundrele îngheţate. Şi tocmai cu prilejul ultimei traversări 
în direcţia aceea fu găsit cortul ocupat de Labiskwee. 


— A aparţinut expediției Millicent - Adbury, îi spuse Snass 
lui Smoke. 

— A, da, îmi aduc aminte. Au pornit în căutarea boului 
moscat. Expediția trimisă în căutarea lor n-a mai găsit nici 
măcar o urmă. 

— Eu i-am descoperit, spuse Snass. Amândoi erau morţi. 

— Lumea încă nu ştie. Nu s-a auzit nici o vorbă de soarta 
lor. 

— De aici n-are să se audă nici o vorbă despre soarta lor, îl 
asigură Snass ironic. 

— Vrei să spui că dacă ar fi fost în viaţă când i-ai găsit...? 

Snass clătină din cap. 

— Ar fi trăit mai departe cu mine şi poporul meu. 

— Dar Anton a reuşit să plece, îl provocă Smoke. 

— Nu-mi aduc aminte de numele ăsta. Când s-a întâmplat? 

— Acum paisprezece sau cincisprezece ani, îi răspunse 
Smoke. 

— Hmmm! Deci a reuşit s-o scoată până la urmă la capăt. 
Ştii, m-am întrebat mereu ce-o fi păţit. Era poreclit Colţ 
Lung. Era om voinic, voinic. 

— La Perle a trecut pe aici acum zece ani. 

Snass clătină din cap. 

— A dat de urmele taberelor. Era vară. 

— Atunci se explică, îi răspunse Snass. Vara suntem la sute 
de mile spre nord. 

Dar oricât se chinui, Smoke nu reuşi să afle nimic despre 
trecutul lui Snass, de dinainte de perioada în care venise în 
pustietăţile din nord. Avusese parte de educaţie, dar în toţi 
anii care trecuseră de atunci nu mai citise nici o carte, nici 
un ziar. Habar nu avea ce se mai întâmplase în lume şi nici 
nu manifesta vreo dorinţă de a afla. Auzise de minerii de pe 
Yukon şi de descoperirea terenurilor aurifere din Klondike. 
Căutătorii de aur nu invadaseră încă tărâmurile sale şi era 
bucuros. Lumea de dincolo de graniţele lui nu exista. Nu 
suporta nici să i se amintească de ea. 


Nici Labiskwee nu-l putu ajuta pe Smoke în privinţa 
perioadelor de început. Se născuse pe terenurile de 
vânătoare. Maică-sa mai trăise numai şase ani după aceea. 
Maică-sa fusese o femeie foarte frumoasă, singura albă pe 
care o văzuse vreodată Labiskwee. Rostea jinduitoare 
cuvintele astea şi în o mie de chipuri îi spusese cu acelaşi 
jind că ea aflase de existenţa lumii celei mari, căreia tatăl ei 
îi închisese porţile. Dar păstra toate aceste informaţii în cel 
mai adânc secret. Aflase de timpuriu că orice cuvânt despre 
lumea aceea îl determina pe taică-su să facă o criză de 
furie. 

Anton vorbise unei indience despre maică-sa şi-i spusese 
că fusese fiica unui înalt funcţionar de la Compania Golfului 
Hudson, iar mai apoi indianca îi povestise toate astea lui 
Labiskwee. Dar numele mamei nu-l aflase niciodată. 

Danny Mecan nu era de nici un folos ca sursă de 
informaţii. Acestuia nu-i plăcea cu nici un chip aventura. 
Pentru el viaţa în mijlocul naturii sălbatice era groaznică şi 
totuşi avea parte de ea de nouă ani. Fusese îmbătat şi urcat 
la San Francisco pe o balenieră, fugise de pe navă 
împreună cu alţi trei tovarăşi la Capul Barrow. Doi dintre ei 
muriseră, iar cel de-al treilea îi abandonase în timpul 
traversării spre sud, drum groaznic. Doi ani trăise 
împreună cu eschimoşii, înainte de a dobândi destul curaj 
ca să încerce să pornească din nou spre sud şi apoi când nu 
mai avea decât vreo câteva zile ca să ajungă la o factorie a 
Companiei Golfului Hudson, fusese cules de o ceată de 
tineri vânători de-al lui Snass. Mecan era un bărbat mic de 
sat, cam prostuţ, bolnav de ochi şi nu visa şi nici nu vorbea 
de altceva decât de ziua în care avea să se întoarcă în 
iubitul său San Francisco şi la binecuvântata meserie de 
cărămidar. 

— Eşti primul om cu adevărat inteligent de care avem 
parte, îl complimentă Snass pe Smoke într-una din seri 
când stăteau la foc. În afară de Patru Ochi. Indienii l-au 
poreclit aşa. Purta ochelari, fiind miop. Era profesor de 


zoologie - Smoke observă corectitudinea pronunțării. A 
murit acum un an. L-au cules oamenii mei după ce se 
răzleţise de o expediţie pe râul Porcupine. Mda, era 
deştept, dar şi zănatic. Şi meteahna lui era că mereu se 
răzleţea. Ştia şi zoologie se pricepea şi la metale. Dincolo 
spre Luskwa, unde există cărbune, avem câteva forje de 
nădejde făcute de el. Ne-a reparat armele şi i-a învăţat pe 
tineri cum se face treaba asta. A murit anul trecut şi îi 
simţim lipsa. S-a răzleţit... uite asta s-a întâmplat şi a murit 
îngheţat la mai puţin de o milă de tabără. 

Şi în aceeaşi noapte Snass i-a spus lui Smoke: 

— Ai face bine să-ţi alegi o nevastă şi să te aşezi la un foc 
al tău. O sa te simţi mai bine decât cu tinerii burlaci. 
Focurile fetelor - ştii, un fel de sărbătoare a virginităţii - nu 
se aprind decât în plină vară, când vin somonii, dar dacă 
zici tu, dau ordin să se organizeze mai devreme. 

Smoke râse şi clătină din cap. 

— Nu uita, îi spuse Snass iute în încheiere. Anton e 
singurul care a reuşit să plece de aici. A avut noroc, 
nefiresc de mult noroc. 

Labiskwee îi spuse lui Smoke că tatăl ei avea o voinţă de 
fier. 

— Patru Ochi îi spunea de obicei Piratul Gheţurilor - nu 
ştiu ce-o fi însemnând şi asta - Tiranul Gerului, Ursul de 
Peşteră, Bestia Primitivă, Regele Caribu, Pantera cu Barbă 
şi o mulţime de alte porecle. Lui Patru Ochi îi plăceau 
vorbele astea. El m-a învăţat engleza pe care o ştiu. Glumea 
totdeauna. Niciodată nu ştiai când e serios. După ce mă 
înfuriam, îmi spunea Surată Cita. Ce înseamnă Cita? 
Totdeauna mă necăjea cu numele ăsta. 

Vorbea încontinuu, cu naivitatea plină de ardoare a 
copilăriei, pe care Smoke nu ştia cum s-o împace cu 
înfăţişarea ei de femeie deplină. 

Da, taică-su era foarte ferm. Toată lumea se temea de el. 
Era groaznic când se înfuria. Da, cu indienii de pe 
Porcupine. Prin ei şi prin cei de pe Luskwa făcea Snass 


schimburi de blănuri cu factoriile şi dobândea provizii şi 
muniții şi tutun. Fusese întotdeauna cinstit. Dar căpetenia 
indienilor de pe Porcupine începu să-l înşele. După ce Snass 
l-a prevenit de două ori, a treia oară i-a ars satul din bârne 
şi i-a omorât vreo duzină de oameni în încăierare. Dar după 
aia nici nu s-a mai pomenit înşelătorie. O dată, pe când ea 
era mică, un alb a fost ucis pe când încerca să scape. Nu, nu 
taică-su făcuse treaba asta, ci dăduse ordin unor tineri 
indieni s-o facă. Nici un indian nu îndrăznea să nu-l asculte 
pe taică-su. Şi cu cât află mai multe de la ea despre Snass, 
cu atât acesta devenea mai învăluit în mister pentru Smoke. 

— Şi spune-mi şi mie, e adevărat, îl ispiti fata, că au existat 
un bărbat şi o femeie pe care-i chema Paolo şi Francesca şi 
care tare s-au mai iubit unul pe altul? 

Smoke încuviinţă dând din cap. 

— Patru Ochi mi-a povestit totul despre ei, se lumină ea 
fericită. Deci n-a inventat el povestea. Ştii, nu prea eram 
sigură. L-am întrebat pe tata, dar el s-a înfuriat. Indienii mi- 
au spus că l-a certat pe bietul Patru Ochi rău de tot. Apoi 
despre Tristan şi Isolda, două Isolde. A fost foarte trist. Dar 
mi-ar place să iubesc şi eu la fel. Toţi tinerii, bărbaţi şi 
femei, din lumea aia mare, fac la fel? Aici nu. Aici doar se 
căsătoresc. Parca nu prea au timp de asta. Eu sunt 
englezoaică şi n-am să mă mărit niciodată cu un indian. Tu 
ai face-o? Uite de asta n-am aprins niciodată un foc de fată. 
Unii tineri îl bat mereu pe tata la cap să mă convingă să-l 
aprind. Unul dintre ei e Libash. Mare vânător. Apoi 
Mahkook se arată mereu prin preajmă cântând tot felul de 
cântece. E tare caraghios. În seara asta, dacă ai să vii la 
cortul meu după ce se lasă întunericul, o să-l auzi cum stă în 
frig şi cântă. Dar tata îmi spune că n-am decât să fac cum 
poftesc, aşa că n-am să aprind nici un foc. Ştii, când o fată 
se hotărăşte să se mărite, aşa le aduce ea la cunoştinţă 
hotărârea celorlalţi tineri. Patru Ochi spunea întotdeauna 
că e un obicei bun. Dar am băgat de seamă că el nu şi-a luat 
nevastă. Poate era prea bătrân. Nici păr nu mai avea prea 


mult, dar nu cred că era chiar aşa de bătrân. Şi cum ştii 
când te-ai îndrăgostit? Ca Paolo şi Francesca vreau să spun. 

Smoke se simţi încurcat în faţa ochilor albaştri şi senini 
care-l fixau insistent. 

— Ei... se zice, începu el să se bâlbâie, toţi îndrăgostiţii zic 
aşa că... dragostea e mai minunată decât viaţa. Atunci când 
ea sau el descoperă că iubeşte altă persoană mai mult decât 
pe oricine altcineva în lumea... ei bine, atunci îşi dă seama 
că iubeşte. Cam aşa stau lucrurile, dar e tare greu de 
explicat. Îţi dai scama că iubeşti şi gata. 

Ea privi în depărtare, peste fumurile taberei, oftă şi se 
apucă din nou de cusut la mănuşile din blană. 

— Ei, spuse ea ca o sentinţă, eu tot n-am să mă mărit 
niciodată. 

— Îndată ce o ştergem, să ştii că trebuie s-o ţinem tot într- 
o fugă, nu glumă, spuse Shorty disperat. 

— Locul ăsta e ca o capcană imensă, fu de acord şi Smoke. 
De pe o colină golaşă, priveau amândoi peste tărâmul de 
zăpadă al lui Snass. Spre est, vest şi sud, era înconjurat de 
piscuri înalte şi lanţuri haotice de munţi. Spre nord, ţinutul 
se întindea parcă fără sfârşit, dar chiar şi în acea direcţie 

ştiau că existau vreo jumătate de duzină de lanţuri 
muntoase care tăiau calea. 

În scara aceea, Snass îi spuse lui Smoke: 

— La vremea asta a anului, aş putea să-ţi dau un avans de 
trei zile. Ştii, n-ai cum să-ţi ascunzi urmele. Anton a întins-o 
când se dusese zăpada. Tinerii mei pot ţine la drum la fel de 
bine că cei mai buni dintre albi şi în plus le mai şi deschizi 
pârtie. lar când se duce zăpada, am să am grijă să nu ai 
şansa pe care a avut-o Anton. Viaţa-i frumoasă aici. Şi 
curând ai să uiţi cealaltă lume. Aproape că niciodată n-am 
încetat să mă mir cât de uşor e să trăieşti departe de lumea 
aceea. 

— Danny Mecan mă cam îngrijorează, îi mărturisi Shorty 
lui Smoke. Pe orice pârtie ar porni-o nu prea ţine omul la 
drum. Dar se jură că el ştie ieşirea prin partea de vest, aşa 


că trebuie să ne înţelegem cu el, Smoke, sau de nu o să dai 
de belea. 

— Pe toţi ne paşte aceeaşi soartă, îi răspunse Smoke. 

— Da' de unde! Pe tine te paşte de-a dreptul, ca trasă cu 
aţa. 

— Ce anume? 

— N-ai auzit noutăţile? 

Smoke clătină din cap. 

— Mi-au spus becherii. Şi ei abia acum au aflat. În seara 
asta începe, deşi faţă de calendar au luat-o înainte cu luni 
de zile. 

Smoke ridică din umeri. 

— Nu te interesează să asculţi? îl luă peste picior Shorty. 

— Aştept să aud. 

— Ei, bine, nevasta lui Danny taman acum le-a spus 
becherilor, continuă Shorty şi se opri să vadă efectul. lar 
becherii mi-au spus mie, 'neânţeles, că focurile fetelor au să 
fie aprinse în seara asta. Asta-i tot. Ei, ce zici de treaba 
asta? 

— Nu pricep încotro baţi, Shorty. 

— Nu pricepi, aşa-i? Nu pricepi. Păi e limpede ca lumina 
zilei şi a nopţii. Ile paşte o fustă. Şi fusta asta are să aprindă 
un foc, iar numele fustei e Labiskwee. Păi am văzut-o eu 
cum se uita la tine când tu nu te uitai la ea. Niciodată până 
acum n-a aprins un foc. Spunea că n-are să se mărite 
niciodată cu un indian. Ei şi acum aprinde şi ea un foc, 
sfârr! Pentru sărmanul şi bătrânul meu prieten Smoke. 

— Sună ca un silogism, mormăi Smoke, amintindu-şi cu 
strângere de inimă comportarea fetei din ultimele câteva 
zile. 

— Sfârrr! Se pronunţă mai iute! ripostă Shorty. Uite aşa se 
întâmplă întotdeauna. Taman când noi puneam la cale cum 
să scăpăm de aici, uite vine o fustă ca să încurce toate 
lucrurile. Nu prea avem noroc. Hei, da' ia ascultă şi la asta! 
Smoke. 


Trei indience bătrâne, bătrâne se opriseră la jumătatea 
drumului dintre tabăra becherilor şi tabăra lui Mecan şi cea 
mai bătrână dintre ele începu o incantaţie în falsete. Smoke 
recunoscu numele, dar nu şi toate cuvintele babei şi Shorty 
îi traduse cu o melancolică veselie. 

— Labiskwee, fiica lui Snass, Aducătorul de Ploaie, Mare 
Căpetenie, îşi aprinde primul ei foc de fată în seara asta. 
Maka, fiica lui Owits, Lupul Alergător... 

Recitativul cuprinse numele unei duzini de fete, după care 
cele trei vestitoare o porniră bătrâneşte mai departe să 
ducă vestea şi la alte focuri. 

Burlacii, care făcuseră jurământul consacrării, să nu 
vorbească niciodată cu vreo fată, nu se arătară interesaţi în 
ceremonia ce se apropia şi, pentru a-şi manifesta disprețul, 
începură deîndată pregătiri de plecare într-o misiune 
încredinţată de Snass pentru îndeplinirea căreia trebuiau 
să plece abia a doua zi dimineaţă. Nefiind satisfăcut de 
recensământul bătrânilor vânători privind turmele de 
caribu, Snass socotise că acestea se împărţiseră în două. 
Snass le încredinţase tinerilor sarcina de a cerceta 
terenurile spre nord şi vest, în căutarea celei de-a doua 
părţi a turmei. Smoke, tulburat de focul lui Labiskwee, 
anunţă că el se va duce cu tinerii becheri. Dar mai întâi 
stătu de vorbă cu Shorty şi Mecan. 

— Să fii acolo în cea de-a treia zi, Smoke, îi spuse Shorty. 
Noi luăm provizii şi câinii. 

— Dar să nu uiţi nici o clipă, îi puse Smoke în vedere, că de 
nu voi reuşi să mă întâlnesc cu voi, mergeţi mai departe, 
până ieşiţi spre Yukon. E hotărât. Dacă reuşiţi să ajungeţi 
dincolo, atunci o să puteţi să vă întoarceţi după mine la 
vară. Dacă am prilejul o şterg eu şi mă întorc eu atunci 
după voi. 

Mecan, stând lângă foc, arătă numai din ochi nişte munţi 
abrupți înspre vest, unde piscurile înalte crestau orizontul 
câmpiei. 


— Acela-i muntele cu pricina, mormăi el. Pe panta din sud, 
un pârâiaş. Urcăm pe albie în sus. În cea de-a treia zi vii şi 
tu. Trecem pe acolo în cea de-a treia zi. Oriunde dai de 
pârâu, o să ne întâlneşti pe pârtie. 

Dar în cea de-a treia zi Smoke nu avu nici o şansă. Tinerii 
vânători schimbară direcţia de cercetare şi în vreme ce 
Shorty şi Mecan trudeau prin albia pârâului la deal, cu 
câinii după ei, Smoke şi indienii lui erau la şaizeci de mile 
spre nord est, dibuind urmele părţii de turmă rătăcită. 
Câteva zile mai târziu, printr-o fulguială de zăpadă care 
transformase ziua într-un perpetuu amurg, se întoarseră la 
tabăra cea mare. O indiancă ce se jeluia în jurul focului tăcu 
brusc şi se repezi la Smoke. Îl blestemă cu vorbe grele de 
ocară, privindu-l cu ură şi venin în ochi, dând din mâini 
către o formă nemişcată, tăcută, învelită în blănuri, întinsă 
pe o sanie care tocmai adusese mortul. Smoke ghici cam ce 
se întâmplase şi pe când se apropia de locul lui Mecan era 
pregătit pentru a doua rundă de blesteme. Numai că aici îl 
văzu pe Mecan în carne şi oase mestecând harnic o bucată 
de carne de caribu. 

— Eu nu-s om care să se bată, explică el miorlâindu-se. 
Dar Shorty a reuşit să scape, deşi şi acum îi ţin urma. S-a 
bătut cu ei ca un diavol. O să pună, până la urmă, mâna şi 
pe el. N-are nici o şansă. A găurit doi bărbaţi care au să-şi 
revie ei, dar pe unul l-a culcat cu un glonte în piept. 

— Mda, ştiu, răspunse Smoke. Mai înainte m-am întâlnit cu 
văduva lui. 

— Bătrânul Snass vrea să dea ochii cu tine, îl preveni 
Mecan. Aşa sună ordinele lui. Îndată ce te întorci să te duci 
la focul lui. Eu n-am ciripit. Nu ştii nimic. Ţine minte. Shorty 
şi cu mine am încercat pe socoteala noastră. 

La focul lui Snass, Smoke se întâlni cu Labiskwee. Îl 
întâmpină cu o privire strălucind de atâta tandreţe şi 
blândeţe încât Smoke se înspăimântă. 

— Sunt fericită că tu n-ai încercat să fugi, îi spuse ea. Ştii 
eu... 


Fata şovăi, dar nu-şi feri privirea, ochii îi înotau într-o 
lumină care spunea totul. 

— Mi-am aprins focul, bineînţeles pentru tine. Uite că s-a 
întâmplat. 'Te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta. 
Mai mult decât pe tata. Mai mult decât pe-o mie de Libashe 
şi Mahkooks. Iubesc. E tare ciudat. Iubesc aşa cum a iubit 
Francesca, cum a iubit Isolda. Bătrânul Patru Ochi a spus 
adevărul. Indienii nu iubesc în felul acesta. Dar eu am ochii 
albaştri, sunt albă. Amândoi suntem albi. 

Smoke nu ceruse în căsătorie pe nimeni vreodată în viaţa 
lui şi nu era pregătit pentru o astfel de situaţie. Ba, mai rău, 
nici măcar nu era cerut în căsătorie. Consimţământul lui 
era de la sine înţeles. În mintea fetei totul se înlănţuia atât 
de sigur, lumina din ochii ei era atât de plină de căldură 
încât Smoke rămase uimit că nu-şi aruncase şi mâinile după 
gâtul lui şi nu-şi rezemase capul de umăr. Apoi îşi dădu 
seama că, în ciuda sincerităţii dragostei ei, fata nu cunoştea 
micile trucuri ale iubirii. Printre sălbaticii primitivi, astfel de 
trucuri nu se obişnuiau. Aşa că ea nu avusese prilejul să le 
înveţe. 

Fata gângurea, îşi cânta fericita povară a iubirii, în vreme 
ce el se chinuia să nu-şi piardă capul, într-un efort de a-i 
destăinui adevărul, chiar dacă o rănea. Şi cea mai bună 
ocazie de a i-l mărturisi era totdeauna la început. 

— Dar, Labiskwee, ascultă-mă, încercă el. Eşti sigură că de 
la Patru Ochi ai prins povestea dragostei dintre Paolo şi 
Francesca până la capăt? 

Fata bătu din palme şi izbucni într-un hohot de râs care 
trăda fericirea certitudinii. 

— Ah! Deci există şi altceva! Ştiam eu că dragostea mai 
are multe-multe lucruri! De când mi-am aprins focul m-am 
tot gândit. Am... 

Atunci se arătă Snass, care se apropie de foc prin 
perdeaua de fulgi a ninsorii şi Smoke pierdu prilejul dorit. 

— Bună seara, mârâi Snass mohorât. Prietenul dumitale 
ne-a făcut necazuri. Mă bucur că dumneata ai dovedit mai 


multă minte. 

— Trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat, îl îndemnă Smoke. 

Nu era prea plăcută lucirea acelor dinţi albi printre firele 
pătate ale bărbii. 

— Bineînţeles că am să-ţi spun. Prietenul dumitale mi-a 
omorât un om. Smiorcăitul ăla de Mecan a luat-o la fugă la 
prima împuşcătură. Ăsta nu mai fuge în viaţa lui. Dar 
vânătorii mei l-au încolţit pe prietenul dumitale în munţi şi 
pun ei mâna pe el. Nu ajunge el niciodată în bazinul 
Yukonului, iar dumneata, de acum încolo o să dormi lângă 
focul meu. Nu mai baţi zăpezile cu cei tineri. Nu te mai scap 
din ochi de acum. 

Situaţia lui Smoke, obligat să stea la focul lui Snass, era 
foarte stânjenitoare. Acum se întâlnea cu Labiskwee mai 
des ca înainte. Sinceritatea dragostei ei, plină de inocenţă şi 
dăruire, era groaznică. Ochii ei vorbeau numai de dragoste, 
privirea ei era numai mângâiere. De zeci de ori îşi făcu 
Smoke curaj ca să-i vorbească de Joy Gastell şi de zeci de 
ori descoperi că era un laş. Cea mai nenorocită treabă era 
faptul că Labiskwee se arăta atât de fericită. 

Era o plăcere s-o vezi. În ciuda faptului că după fiecare 
moment petrecut cu ea respectul de sine ieşea cam terfelit, 
Smoke se bucura de toate aceste momente. Pentru prima 
dată în viaţă cunoştea cu adevărat ce era femeia, într-atât 
de curat se arăta sufletul fetei, atât de cumplit în ignoranţa 
şi inocenţa lui, încât îi putea citi limpede fiecare trăsătură. 
Vădea toată zestrea de bunătate adunată de femeie din 
vremuri imemoriale, neşlefuită de convenţionalismul 
educaţiei, sau de şiretenia instinctului de conservare. Reciti 
în gând pe Schopenhauer şi înţelese, fără nici o umbră de 
îndoială, că tristul filosof nu avea dreptate. Când ajungi să 
cunoşti o femeie aşa cum ajunsese Smoke s-o cunoască pe 
Labiskwee, însemna să ajungi la convingerea că toţi cei 
care urau femeile erau nişte oameni bolnavi. 

Labiskwee era minunată şi, cu toate astea, alături de 
chipul ei îi nălucea chipul lui Joy Gastell. Joy era stăpână pe 


sine, reţinută, înzestrată cu toată puterea de autocontrol a 
civilizaţiei. Şi totuşi, printr-o ciudăţenie a închipuirii lui şi 
având şi întruchiparea devotamentului în femeia de 
dinaintea lui, Joy Gastell era dezbărată de toate, ajungând o 
întruchipare a bunătăţii în aceeaşi măsură ca şi Labiskwee. 
Una sporea calităţile celeilalte şi toate femeile din lume îşi 
sporeau frumuseţea prin ceea ce zărea Smoke în sufletul lui 
Labiskwee, lângă focul lui Snass, pe tărâmurile zăpezilor. 

Smoke află şi despre sine o mulţime de lucruri noi. Îşi 
răscoli în amintire tot ceea ce ştia el despre Joy Gastell şi-şi 
dădu seama că o iubeşte. Dar era fermecat şi de Labiskwee. 
Şi ce putea fi acest sentiment de încântare decât dragoste? 
Nu-l putea înjosi cu alt nume. Era dragoste. Trebuia să fie 
dragoste. Şi fu zdruncinat până în adâncul sufletului când 
descoperi această poligamă trăsătură a firii lui. Auzise de 
multe ori argumentându-se ideea asta, în studioul lui din 
San Francisco, că era posibil ca un bărbat să iubească două 
femei, sau chiar trei la un moment dat, dar el nu crezuse o 
iotă. Şi cum ar fi putut crede una ca asta când nu avea 
destulă experienţă? Acum era cu totul altceva. lubea cu 
adevărat două femei şi cu toate că în cea mai mare parte a 
timpului socotea că e îndrăgostit mai mult de Joy Gastell, 
veneau momente când era la fel de sigur că o iubea mai 
mult pe Labiskwee. 

— Trebuie să fie multe femei pe lume, începu ea într-o zi. 
Şi femeile îi iubesc pe bărbaţi. Multe femei probabil că te- 
au iubit. Povesteşte-mi. 

El nu răspunse. 

— Povesteşte-mi! insistă ea. 

— N-am fost niciodată căsătorit, evită el să răspundă. 

— Şi altă femeie nu mai există în viaţa ta? Altă Isoldă 
dincolo de munţi? 

Apoi Smoke descoperi că e şi laş. Minţi. Fără tragere de 
inimă e drept dar o minţi. Clătină din cap încet, cu un 
zâmbet îngăduitor, dar pe chipul lui se citea mai multă 
dragoste decât îşi închipuia el, lucru de care-şi dădu seama 


abia când văzu transfigurarea de fericire de pe chipul fetei. 
Îşi acordă singur iertarea păcatului. Raționamentul lui era 
fără îndoială iezuit, dar îşi spunea că nu era suficient de 
spartan pentru a străpunge inima sensibilă a acestei femei - 
copil. 

Snass era şi el un element care complica problema. Nimic 
nu scăpa ochilor săi întunecaţi şi într-o zi glăsui cu înţeles: 

— Nici un bărbat nu se zbate să-şi mărite fata. Cel puţin, 
nu un bărbat cu imaginaţie. Cam doare. Chiar şi gândul la 
una ca asta doare, ascultă ce-ţi spun eu. Dar, cu toate astea, 
e în firea lucrurilor acestei lumi ca Margaret să se mărite şi 
ea cândva. 

Se lăsă apoi o tăcere. Smoke se surprinse întrebându-se 
pentru a mia oară care o fi fost povestea vieţii lui Snass. 

— Eu sunt om dur şi crud, continuă Snass. Dar legea-i lege 
şi sunt om drept. Ba, mai mult, aici, pentru poporul acesta 
primitiv eu sunt legea şi dreptatea. Nimeni nu trece de 
voinţa mea. Dar sunt şi tată şi de când mă ştiu am fost 
blestemat să am imaginaţie. 

Încotro ţintea acel monolog, Smoke n-avea să afle pentru 
că fu întrerupt de o explozie cristalină de râs răsunând din 
cortul fetei unde aceasta se juca cu un pui de lup abia prins. 
Pe faţa lui Snass trecu o înfiorare de durere. 

— Nu mai pot îndura! mormăi el mohorât. Margaret 
trebuie să se mărite şi e norocul meu şi alei că te-ai 
întâmplat aici. Din partea lui Patru Ochi aveam puţine 
speranţe, Mecan e atât de neajutorat că l-am dat pe mâna 
unei indience care şi-a tot aprins focul de fecioară vreo 
douăzeci de ani. Dacă n-ai fi fost tu, atunci ar fi fost un 
indian soţul ei. S-ar fi putut ca Libash să devină tatăl 
nepoților mei. 

Apoi Labiskwee ieşi din cortul ei şi veni lângă foc, cu puiul 
de lup în braţe, atrasă ca de un magnet, ca să-l privească pe 
omul drag cu ochii plini de o dragoste pe care experienţa n- 
o învățase s-o ascundă. 


— Ascultă ce-ţi spun eu, începu Mecan, primăvara e 
aproape şi curând zăpada o să prindă crustă. Acum e 
vremea de plecat şi numai viscolele din munţi sunt o 
piedică. Eu ştiu. Cu nimeni în afară de tine n-aş fugi. 

— Dar nu poţi fugi, îl contrazise Smoke. Nu poţi ţine pasul 
cu nici un bărbat. Ai şira spinării moale ca măduva. Dacă 
am să fug, fug singur. Lumea de dincolo a cam pălit şi poate 
că n-am să fug niciodată. Carnea de caribu e foarte bună şi 
curând va veni şi vara şi somonii. 

Snass îi spuse şi el: 

— Prietenul tău e mort. Nu vânătorii mei l-au omorât! I-au 
găsit trupul. Îngheţase în primul viscol de primăvară din 
munţi. Nu există om să scape. Când sărbătorim căsătoria 
ta? 

Labiskwee îi spuse şi ea: 

— Mă tot uit la tine. În ochii tăi şi pe chipul tău e suferinţă. 
Oh, îţi cunosc eu chipul. Acolo, lângă ureche, pe gât ai o 
mică cicatrice. Când eşti fericit, colţurile gurii ţi se ridică în 
sus. Când te încearcă gânduri negre coboară în jos. Când 
zâmbeşti, în colţul ochilor îţi apar trei şi patru creţuri. Când 
râzi apar şase. Uneori am numărat chiar până la şapte. 
Acum însă nu le mai pot număra. N-am citit niciodată o 
carte. Nu ştiu cum se citeşte o carte. Dar Patru Ochi m-a 
învăţat o groază de lucruri. Gramatica o ştiu. El m-a învăţat. 
Şi în ochii lui am citit chinurile dorului după lumea cealaltă. 
Îl apuca adesea dorul ăsta. Şi doar aici există şi carne bună, 
peşte din belşug şi fragi şi rădăcini bune şi-uneori aveam şi 
făină, în schimbul pieilor, prin indienii de pe Porcupine şi 
Lusitwa. Şi tot îi era dor de lumea cealaltă. E lumea aceea 
atât de bună că şi ţie ţi s-a făcut dor de ea? 

Fata oftă şi clătină din cap. 

— Când a murit, lui Patru Ochi tot îi era dor şi dacă ai să 
rămâi aici şi tu ai să fii la fel, tot aşa ai să te sfârşeşti cu 
dorinţa asta în tine? Tare mi-e teamă că eu nu cunosc lumea 
aia. Vrei să fugi ca să-ţi regăseşti lumea? 


Smoke nu fu în stare să rostească un cuvânt, dar ea se 
convinse de adevăr citind în colţurile gurii. Tăcură minute 
întregi în tăcere, vreme în care se vedea că în sufletul ei se 
dădea o luptă, iar Smoke se blestemă singur pentru 
slăbiciunea nebănuită care-l făcuse să spună adevărul 
despre dorul lui pentru lumea cea mare şi totodată buzele 
să-i fie pecetluite când fusese vorba să mărturisească 
adevărul despre existenţa celeilalte femei. 

Labiskwee oftă din nou. 

— Bine, atunci. Dragostea mea pentru tine e mai mare 
decât teama în faţa furiei tatălui meu şi e mai cumplit la 
furie decât o furtună în munţi. Mi-ai spus ce înseamnă 
dragostea. Acum e pusă la încercare dragostea. Am să te 
ajut să fugi înapoi la lumea ta. 

Smoke se trezi uşor, fără să facă o mişcare. Nişte degete 
fierbinţi îi atinseră obrajii şi apoi lunecară uşor şi-i apăsară 
buzele. Apoi simţi pe piele atingerea blănii în care intrase 
colții gerului, apoi un singur cuvânt - „Vino” - îi fu şoptit la 
ureche. Se ridică în capul oaselor cu grijă şi ascultă. În 
tabără, sutele de câini lup îşi înălţau cântecul lor nocturn, 
dar chiar şi aşa auzea lângă el respiraţia uşoară, regulată, a 
lui Snass. 

Labiskwee îl trase uşor de mânecă pe Smoke şi îşi dădu 
seama că fata vrea să o urmeze. Îşi luă mocasinii şi şosetele 
nemţeşti în mână şi se strecură afară, în zăpadă, cu 
mocasinii cu care dormea în picioare. După ce se 
îndepărtară de lumina focului ce trăgea să moară, fata îi 
făcu semn să-şi pună şi ceilalţi mocasini şi, în timp ce el se 
îndeletnicea cu treaba asta, ea se întoarse sub pânza de 
cort unde dormea Snass. 

Pipăindu-şi ceasul cu degetele, Smoke află că era ora unu 
dimineaţa. Era destul de cald, se gândi el, nu mai mult de 
zece grade sub zero. Labiskwee se întoarse şi-l conduse mai 
departe prin labirintul potecilor întunecate ale taberei 
cuprinse de somn. Deşi călcau cât de uşor puteau, zăpada 
îngheţată scârţâia sub mocasinii lor, dar zgomotul acesta 


era acoperit de zarva câinilor, prea preocupaţi de urletele 
lor ca să mai mârâie la bărbatul şi femeia care treceau. 

— Acum putem vorbi, îi spuse ea, după ce ultimul foc 
rămase la vreo jumătate de milă distanţă. 

Abia acum, la lumina stelelor, când fata se întoarse spre el 
Smoke băgă de seamă că avea braţele încărcate şi, pe 
pipăite, îşi dădu seama că luase rachetele lut de zăpadă, o 
puşcă, două cartuşiere şi învelitoarea lui de dormit. 

— Am pus totul la cale, îi spuse ea râzând fericită. Două 
zile m-am chinuit ca să pregătesc ascunzătoarea de 
alimente. Am adus carne, chiar făină, chibrituri, schiuri, 
care-s mai bune pe crusta tare de gheaţă şi când o să se 
spargă, tălpicile o să ne ţină mai bine. Oh, la mersul prin 
zăpadă mă pricep şi o să mergem repede, iubitul meu. 

Smoke nu scoase o vorbă. Era o surpriză că fata îi 
pregătise fuga, dar că se hotărâse să fugă şi ea cu el, asta 
depăşea aşteptările lui. Nefiind în stare să gândească ce 
trebuie să facă acum, el începu să-i ia cu blândeţe lucrurile 
din braţe, unul câte unul. Apoi o luă în braţe şi o strânse, 
dar nici acum nu ştiu ce trebuie să facă. 

— Domnul e bun, murmură ea. Mi-a trimis un om care mă 
iubeşte. 

Smoke îşi găsi destul curaj ca să nu-i spună nici pe departe 
că vrea să plece singur. Şi înainte de a apuca el să 
vorbească, pe dinaintea ochilor îi trecură toate amintirile 
care-l legau de lumea aceea plină de lumină şi soare. 

— Labiskwee, ne întoarcem, îi spuse el. O să fii soţia mea şi 
o să trăim până la sfârşitul zilelor noastre alături de poporul 
Caribu. 

— Nu! Nu! Scutură ca din cap şi până şi trupul ei prins în 
cercul braţelor lui protestă în faţa acestei propuneri. Ştiu 
eu. M-am gândit bine. O să te ajungă şi pe tine dorul după 
lumea aceea şi în nopţile lungi o să-ţi roadă inima. Patru 
Ochi de asta murit, de dorul lumii lui. Aşa o să mori şi tu. 
Toţi bărbaţii din lumea cealaltă jinduiesc după ea. Şi nu 


vreau să mori. O să mergem mai departe şi o să traversăm 
munţii încărcaţi de zăpadă pe drumul din sud. 

— Draga meu, ascultă-mă! o îmboldi el. Trebuie să ne 
întoarcem. 

Fata îi puse mănuşa pe gură ca să-l împiedice să mai 
vorbească. 

— Mă iubeşti, spune-mi că mă iubeşti. 

— 'Te iubesc mult, Labiskwee. Eşti minunata mea iubită. 

Din nou mănuşa deveni un mângâietor obstacol în calea 
cuvintelor. 

— Acum ne îndreptăm spre ascunzătoare, spuse ea cu 
hotărâre. Sunt trei mile de aici. Haide. 

El rezistă şi cu toate că-l trăgea de mână fata nu reuşi să-l 
clintească din loc. El era aproape tentat să-i spună despre 
cealaltă femeie de dincolo de trecătoarea de sud. 

— Ar fi tare rău dacă ne-am întoarce, îi spuse ea. Eu... eu 
nu-s decât o fată sălbatică şi mi-e teamă de lume, dar mai 
teamă mi-e pentru tine. Ştii, e aşa cum mi-ai spus chiar tu. 
Te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta. Te iubesc mai 
mult decât pe mine însămi. Limba indienilor nu e destul de 
bună. Nici limba engleză nu e destul de bună. Simţămintele 
din inima mea, atât de multe şi de arzătoare ca stelele... nu 
există limbă pentru ele. Cum să-ţi spun? Toate sunt acolo, le 
simţi? 

În timp ce vorbea, fata îi scoase mănuşa şi-i băgă mâna 
sub parka ei, la căldura şi i-o opri în dreptul inimii, îi apăsă 
mâna pe inimă. Şi în tăcerea aceea îndelungă, el îi simţi 
bătăile, bătăile inimii şi înţelese că fiecare bătaie a inimii ei 
însemna dragoste. Şi apoi uşor, aproape pe nesimţite, pe 
când el îi ţinea încă inima în mână, trupul fetei începu să se 
încline spre direcţia ascunzătorii, iar el nu-i rezistă. Era ca 
şi cum ai fi fost atras chiar de inima ei pe care o simţea atât 
de aproape în căuşul palmei. 

Suprafaţa gheții, după ce în timpul zilei se muiase acum 
era atât de tare, întărită în cursul nopţii, încât alunecară 
iute pe schiuri. 


— Uite acolo, în copacul acela e ascunzătoarea, îi spuse 
Labiskwee. 

În clipa următoare fata tresări şi-l prinse surprinsă de 
braţ. Dinaintea lor dansau vesel flăcările unui foc mic, iar 
dinaintea focului stătea pe vine Mecan. Labiskwee mormăi 
ceva în indiana ei şi din gura ei ieşeau nişte sunete 
şfichiuitoare ca biciul, încât Smoke îşi aduse aminti că Patru 
Ochi îi spunea fetei cita. 

— Mă gândeam eu că o să fugiţi fără mine, le explică 
Mecan când se mai apropiară, în timp ce ochii mici îi luceau 
viclean. Aşa că n-am pierdut fata din ochi şi când am văzut 
că pune deoparte schiuri şi mâncare, am prins urma. Aşa că 
mi-am adus şi eu schiurile şi rachetele şi mâncare. Focul? 
N-are nimic, nu-i nici un pericol. Tabăra doarme şi sforăie şi 
mă apucase frigul să tot aştept. Ei, acum pornim? 

Labiskwee îi aruncă iute o privire plină de consternare lui 
Smoke şi la fel de iute cântări situaţia şi glăsui. Şi în vreme 
ce vorbea, deşi era abia o copilă îndrăgostită, vădi o rapidă 
putere de hotărâre, ca un om care în situaţii dificile ale 
vieţii ştie să se ţină pe propriile picioare. 

— Mecan, eşti un câine, şuieră ea şi ochii îi luciră sălbatic, 
plini de ură. Ştiu că în inima ta cloceşti gândul să trezeşti 
toată tabăra dacă nu te luăm. Foarte bine. Trebuie să te 
luăm. Îl ştii pe tatăl meu. Eu sunt la fel ca el. O să fii nevoit 
să-ţi împlineşti partea ta de trudă. O să trebuiască să te 
supui. Şi dacă o singură dată încerci să ne tragi pe sfoară, 
să ştii că ar fi fost mai bine să nu fi fugit niciodată. 

Mecan o privi cu ochii lui mici de porc, plini de ură şi apoi 
îşi plecă privirea slugarnic, în vreme ce fata întoarse spre 
Smoke şi lucirea de mânie i se topi într-o luminoasă 
blândeţe. 

— E drept ceea ce am zis? îl întrebă ea. 

Când se lumină de ziuă, erau printre colinele ce se ridicau 
între câmpia vălurită şi munţi. Mecan veni cu propunerea 
să mănânce, dar nu se opriră. Abia când căldura amiezii 


muie faţa zăpezii şi-i împiedică să meargă mai departe, ca 
până atunci, se opriră să mănânce. 

Colinele submontane începură repede să devină abrupte, 
iar râul, pe albia căruia urcau, îşi tăia cale prin canioane tot 
mai adânci. Semnele primăverii apăreau tot mai rar, deşi 
într-unul din canioane dădură peste o zonă în care apele 
eliberate de gheţuri spumegau, iar de vreo două ori zăriră 
pâlcuri de sălcii pitice ai căror muguri porniseră să se 
umfle. 

Labiskwee îi explică lui Smoke cât ştia ea despre regiunea 
aceea şi felul cum se gândise să-i păcălească pe cei care i-ar 
fi urmărit. Nu existau decât două drumuri pe care se putea 
ieşi din ţinut, unul spre vest şi altul spre sud. Snass avea să 
trimită deîndată cete de tineri vânători să păzească cele 
două căi de ieşire. Dar spre sud mai exista o cale. E 
adevărat că aceasta doar intra o porţiune printre munţii 
înalţi pentru ca apoi să se răsucească spre sud să 
traverseze trei văi şi să se unească şi ea cu drumul 
principal. Când vânătorii aveau să nu găsească nici o urmă 
pe drumul principal, aveau să se întoarcă înapoi, în 
speranţa că încercarea de evadare ar fi fost făcută spre 
vest, fără să viseze măcar că fugarii s-au aventurat pe 
drumul ocolit, mai lung şi mai greu. 

Uitându-se în urmă după Mecan, Labiskwee îi spuse în 
şoaptă lui Smoke: 

— Mănâncă. Nu-i bun de nimic. 

Smoke se uită şi el. Irlandezul mesteca cu fereală nişte seu 
de caribu scos din buzunarul plin de provizii. 

— Mecan, între mese nu mai mâncăm! îi porunci Smoke. 
În ţinutul din faţa noastră nu e nici un fel de vânat şi 
mâncarea trebuie împărţită în raţii egale de la început. Nu 
poţi merge cu noi mai departe decât dacă joci cinstit. 

Pe la ora unu, pojghiţa de gheaţă se muie atât de mult 
încât ceda sub schiuri şi înainte de ora două, chiar şi cu 
rachetele de zăpadă, se afundau. Făcură popas şi se 
bucurară de prima mâncare. Smoke evaluă proviziile. Cele 


aduse de Mecan îi dezamăgi. În sacul de mâncare îndesase 
atât de multe blănuri de vulpe argintie încât nu mai 
rămăsese decât prea puţin loc şi pentru de-ale gurii. 

— N-am ştiut că-s chiar atât de multe, se scuză el. Mi-am 
făcut bagajul pe întuneric. Dar şi blănurile astea fac bani 
buni. Şi cu muniţia pe care o avem o să doborâm noi, vânat 
din belşug. 

— O să te mănânce lupii din belşug! îi replică Smoke 
disperat, în vreme ce Labiskwee îl fulgeră mânioasă din 
priviri. 

Smoke şi Labiskwee socotiră că proviziile le-ar fi ajuns 
pentru o lună, dacă le drămuia cu grijă, mâncând cât să-şi 
amăgească doar foamea. Smoke împărţi totul în poveri, 
cedând insistențelor fetei ca s-o lase şi pe ea să care. A 
doua zi albia râului se lărgi, devenind vale întinsă între 
munţi. Şi când pojghiţa de gheaţă a văii începu să cedeze 
sub ei, ajunseră la suprafaţa tare a pantei. 

— Dacă mai întârziam zece minute, n-am mai fi putut 
traversa întinsura văii, spuse Smoke, când se opriră să-şi 
tragă sufletul pe culmea golaşă. Cred că aici sunt vreo mie 
de picioare înălţime. 

Dar Labiskwee, fără să scoată un cuvânt, arătă în vale, 
printre copaci. Cinci puncte întunecate abia se mişcau unul 
lângă altul. 

— Tinerii vânători! făcu Labiskwee. 

— Se luptă cu zăpada până la brâu, spuse Smoke. Pe ziua 
de azi nu mai ajung ei până unde crusta-i tare. Suntem cu 
multe ceasuri înaintea lor. Haide, Mecan. Înhamă-te. Nu 
mâncăm decât atunci când n-o să mai putem merge. 

Mecan, gemu dar acum nu mai avea seu de caribu prin 
buzunare şi mergea supărat în urmă. Aici, pe creasta aflată 
la altitudine mai înaltă, crusta nu cedă sub picioarele lor 
decât la trei după-amiază, când reuşiseră deja să ajungă la 
umbra muntelui, unde pojghiţa îngheţă din nou. Nu se 
opriră decât o singură dată ca să scoată la iveală grăsimea 
de caribu confiscată de la Mecan, pe care o mestecară în 


vreme ce mergeau mai departe. Carnea era îngheţată 
bocnă şi nu putea fi mâncată decât după ce o mai muiau la 
un foc dar grăsimea se sfărâma în gură şi le mai amăgea 
leşinul foamei din stomac. 

După un lung amurg, cu un cer acoperit, veni şi 
întunericul pe la ora nouă, când făcură popas lângă un pâlc 
de molizi pitici. Mecan gemea neputincios. Marşul din ziua 
aceea fusese extenuant, dar nu numai atât. În ciuda celor 
nouă ani de experienţă în zona arctică, Mecan mâncase 
zăpadă şi acum avea gura arsă şi uscată. Se făcuse ghem 
lângă foc şi se tânguia, în vreme ce ceilalţi pregăteau 
aşezarea taberei. 

Labiskwee nu ştia ce-i aceea oboseala şi Smoke se minuna 
de câtă viaţă avea în ea, de puterea minţii şi trupului ei de a 
îndura. lar veselia ei nu era forţată. Găsea mereu puterea 
să-i zâmbească, sau să râdă şi mâna ei întârzia 
mângâietoare într-a lui ori de câte ori avea prilejul. Dar 
când se uita la Mecan, chipul ei devenea deodată dur şi 
nemilos, ochii îi luceau ca de gheaţă. 

În timpul nopţii îi prinse vântul şi ninsoarea şi apoi o zi 
întreagă îşi croiră orbeşte drum prin viscol, trecând fără să 
bage de seamă de un cot care ducea pe albia unui pârâiaş 
în sus şi traversând din greşeală o creastă spre vest. 
Rătăciră astfel încă două zile, traversând alte şi alte creste, 
pe care n-ar fi trebuit să le treacă, iar în cele două zile 
primăvara rămase în urmă iar ei urcară tot mai sus, spre 
bârlogul iernii. 

— Tinerii vânători ne-au pierdut urma şi de ce să nu ne 
odihnim şi noi măcar o zi? începu să se roage de ei Mecan. 

Dar nu le era îngăduit nici un pic de odihnă. Smoke şi 
Labiskwee ştiau ce primejdie îi paşte. Erau pierduţi în inima 
munţilor, la altitudine mare, nu zăriseră nici un vânat, nici 
măcar urmă de vânat. Zi de zi îşi croiau drum printr-un 
tărâm durat parcă numai din fier, care-i silea să rătăcească 
prin labirinturile canioanelor şi văilor, ce rareori duceau 
spre vest. Odată ajunşi într-un astfel de canion nu le 


rămânea nimic altceva de făcut decât să-l urmeze până la 
capăt, indiferent încotro ducea, pentru că piscurile 
îngheţate şi lanţurile de munţi de o parte şi alta erau de 
neescaladat, copleşitoare. Gerul cumplit şi truda epuizantă 
îi sleia de puteri şi, cu toate astea, reduseră şi mai mult 
raţia de alimente pe care şi-o îngăduiau. 

Într-una din nopţi, Smoke fu trezit de zarva unei 
încăierări. Auzi limpede un horcăit de om strangulat 
dinspre locul unde dormea Mecan. Aţâţă iute focul şi, la 
lumina lui, o văzu pe L.abiskwee cu mâna în gâtul 
irlandezului şi silindu-l să scuipe afară o bucată de carne pe 
jumătate mestecată. Şi chiar în timp ce se uita la ei, fata 
duse mâna la brâu şi se văzu lucirea cuţitului. 

— Labiskwee! strigă Smoke cu glas poruncitor. 

Mâna fetei şovăi. 

— Nu! îi mai spuse el când ajunse lângă ea. 

Fata tremura de mânie şi după un moment de ezitare, 
cobori mâna şi băgă cuțitul în teacă. Ca şi cum i-ar fi fost 
teamă că n-are să se poată stăpâni, Labiskwee se îndreptă 
spre foc şi aruncă mai multe crengi. Mecan se ridică în 
capul oaselor, miorlăindu-se şi mârâind în acelaşi timp, 
chinuit între teamă şi furie, bolborosind tot felul de 
explicaţii. 

— De unde ai bucata asta de carne? îl chestiona Smoke. 

— Ia pipăie-l pe sub haine! îi strigă Labiskwee. 

Erau primele cuvinte pe care le rostea şi vocea încă îi 
tremura de o mânie pe care nu şi-o putea stăpâni. Mecan se 
strădui să nu se dea bătut, dar Smoke îl apucă nemilos, 
începu să-l cerceteze şi de sub braţ, muiată de căldura 
trupului, scoase o bucată de carne de caribu. Un strigăt 
scurt al fetei îi atrase lui Smoke atenţia. Labiskwee se 
repezise la bocceaua lui Mecan şi-o deschise. În loc de 
carne din sac căzură muşchi, ace de molid, surcele, tot felul 
de fleacuri puse în locul cărnii care dădeau sacului volum, 
dar nu şi greutate. Din nou fata duse mâna la şold şi se 
repezi spre vinovat, dar Smoke o prinse în braţe unde 


Labiskwee se muie şi fu cuprinsă de un val de lacrimi, în 
neputinţa furiei ei. 

— Iubitule, nu din cauza cărnii! suspină ea. De ţine-i 
vorba, de viaţa ta. Câinele! Pe tine te mănâncă el, pe tine! 

— Lasă, scăpăm noi cu viaţă! mângâie el. De acum încolo o 
să care făina. Crudă nu are cum s-o mănânce şi dacă o face 
îl omor cu mâna mea, fiindcă îţi mănâncă viaţa ta ca şi pe a 
mea. 

O strânse în braţe mai tare. 

— Iubita mea, uciderea e o treaba bărbătească. Femeile 
nu trebuie să ucidă. 

— N-ai mai fi ţinut la mine dacă l-aş fi omorât pe câinele 
ăla? îl întrebă ea mirată. 

— Nu tot atât de mult! o duse el cu vorba. 

Fata oftă resemnată. 

— Bine, n-am să-l omor. 

Tinerii vânători îl urmăreau fără răgaz. Printr-un noroc 
miraculos, ca şi prin deducţii, ţinând seama de topografia 
locului şi de drumul pe care trebuiau să apuce fugarii, 
tinerii le prinseră urma pierdută în timpul viscolului şi se 
ţinură de ea. Când ningea, Smoke şi Labiskwee apucau în 
cele mai nefireşti direcţii spre est, când cel mai bun drum 
ducea spre sud sau spre vest, renunțând la o creastă 
domoală pentru a se căţăra pe una abruptă. Dacă tot se 
pierduseră, nu mai conta. Şi cu toate astea, nu se puteau 
descotorosi de tinerii vânători. Uneori le-o luau cu zile 
întregi înainte, dar tinerii apăreau din nou. După câte un 
viscol, când toate urmele erau şterse, vânătorii se 
împrăştiau ca o haită de copoi şi cel care le dădea de urmă 
îi înştiinţă pe ceilalţi cu semnale făcute cu fum, chemându-i 
la el. 

Smoke pierdu socoteala timpului, a zilelor şi nopţilor, a 
viscolelor şi locurilor de popas. Trăind un imens coşmar al 
suferinţei şi trudei, el şi Labiskwee se chinuiau să meargă 
înainte, iar Mecan se ţinea poticnindu-se mereu după ei şi 
bolborosea aiureli despre San Francisco, visul lui 


dintotdeauna. În jurul lor se ridicau piscuri semeţe, 
neîndurătoare în seninul lor îngheţat. Goneau la vale prin 
canioane întunecate, cu pereţi atât de prăpăstioşi încât 
stânca golaşă atârna ameninţător deasupra lor, sau îşi 
croiau drum prin zăpada adâncă a unor văi îngheţate ştiind 
că sub picioarele lor zăceau lacuri acoperite de sloiuri. lar 
într-una din nopţi, între două rafale de viscol, zăriră pe cer 
pălălaia roşiatică a unui vulcan. Dar după aceea nici urmă 
de vulcan, încât se întrebau dacă fusese realitate sau vis. 

Crusta tare de gheaţă se acoperi cu straturi groase de 
zăpadă proaspătă, care şi ea prinsese coajă şi apoi fusese şi 
ea acoperită de altă zăpadă. Prin canioane sau văioage, 
traversau zone în care zăpada avea sute de picioare 
grosime, ca apoi să traverseze ghețari mărunți, creste 
măturate de vânturi, unde nu era urmă de zăpadă. Se târau 
ca nişte spectre tăcute pe faţa unor pante unde avalanşa se 
putea porni oricând, sau săreau din somn treziţi de 
bubuiturile zăpezilor pornite la vale. La popasurile făcute 
dincolo de zona vegetației nu mai aprindeau focuri, 
înmuindu-şi carnea la căldura trupului pentru ca să poată s- 
o mănânce. Dar în tot acest timp, Labiskwee nu se dezise 
nici o clipă. N-o părăsi nici veselia, în afară de momentele 
când ochii îi cădeau pe Mecan şi nici cea mai groaznică 
epuizare sau ger nu reuşeau să-i domolească elocvenţa 
dragostei ei faţă de Smoke. 

Urmărea ca o pisică împărţirea raţiilor neînsemnate şi 
Smoke o vedea cum mârâie la Mecan pentru fiecare 
îmbucătură pe care o băga în gură. O dată o lăsă pe ea să 
împartă rațiile. Dar deîndată Smoke auzi mârâielile de 
protest ale lui Mecan, nu numai pentru că raţia lui era mai 
mică, dar şi ei îşi oprise mai puţin decât îi dăduse lui 
Smoke. După întâmplarea asta, numai Smoke împărţi rațiile 
de carne. După ce o noapte întreagă ninsese, dimineaţa au 
fost surprinşi de o mică avalanşă care-i mătura câteva sute 
de iarzi, la vale pe panta muntelui şi ieşiră de sub zăpadă 
pe jumătate sufocaţi, dar nevătămaţi. Numai că Mecan 


apăru fără bocceaua lui în care era toată rezerva de făină. 
O a doua avalanşă, mai mare, acoperi locul unde se 
pierduse, încât nu le mai rămase nici o speranţă s-o poată 
recupera. După întâmplarea asta, deşi Mecan n-avea nici o 
vină pentru dezastrul acesta, Labiskwee evită să se mai uite 
la nenorocit şi Smoke înţelese că-i era teamă că nu se va 
putea stăpâni. 

Într-o dimineaţă cerul deasupra lor se arătă de un 
albastru curat, iar zăpada era orbitoare sub lucirea 
soarelui. Drumul ducea în sus, pe o pantă domoală, 
acoperită de crustă de gheaţă. Se mişcau ca nişte fantome 
sfârşite într-o lume moartă. În calmul îngheţat şi încremenit 
nici aerul nu mişca. Piscurile îndepărtate, aflate la o sută de 
mile, pe coama Munţilor Stâncoşi, se vedeau atât de 
limpede de parcă n-ar fi fost decât la cinci mile distanţă. 

— O să se întâmple ceva, şopti Labiskwee. Nu simţi? Aici, 
acolo, pretutindeni. E ceva ciudat! 

— Simt un fel de frig, care nu de la ger se trage! răspunse 
Smoke. Şi nici de la foame. 

— Îmi pătrunde în minte, în inimă! spuse ea tulburată. Mie 
aşa mi se pare. 

— Nu cu simţurile simt, îşi dădu cu părerea Smoke. E ceva 
dinafară, care mă îngheaţă, nervii mi-i îngheaţă. 

Un sfert de oră mai târziu se opriră să-şi mai tragă 
sufletul. 

— Nu mai văd piscurile acelea din depărtare, spuse 
Smoke. 

— Aerul s-a făcut gros şi greu, murmură Labiskwee. Parcă 
nu se poate respira. 

— Sunt trei sori! mormăi Mecan răguşit, clătinându-se şi 
străduindu-se să se sprijine de bâţ. 

De fiecare parte a soarelui celui adevărat mai apăruse 
câte un soare fals. 

— Acum sunt cinci, murmură Labiskwee şi, în vreme ce se 
uitau în sus, alţi şi alţi sori se năşteau dinaintea ochilor lor. 


— Dumnezeule, cerul e plin de sori, nenumărați, gemu 
Mecan plin de groază. 

Şi era adevărat. Ori încotro se uitau, jumătate din cer îţi 
lua ochii, plin de sori care se formau continuu. Mecan ţipă 
scurt, de mirare şi durere. 

— M-a înţepat! urlă el şi schelălăi din nou. 

Apoi fu rândul lui L.abiskwee să strige şi Smoke simţi şi el o 
înţepătură în obraji, atât de îngheţată încât îl ardea ca un 
acid. Senzaţia îi aminti de vremea când înota în mare şi 
fusese înţepat de filamentele veninoase ale navei - de 
război - portugheze15. Senzaţia era atât de asemănătoare 
încât îşi şterse faţa ca să îndepărteze substanţa usturătoare 
care de fapt nu era acolo. Apoi se auzi o împuşcătură ciudat 
de înfundată. La poalele pantei se iviseră tinerii vânători cu 
schiurile în picioare şi unul după altul deschiseră focul. 

— Împrăştiaţi-vă! porunci Smoke. Şi urcați mai departe. 
Suntem aproape de culme. Sunt cu cel puţin un sfert de 
milă în urma noastră la vale şi asta înseamnă câteva mile 
bune înaintea lor de partea cealaltă. 

Cu feţele arzând sub muşcăturile şi înţepăturile acelor ace 
nevăzute ale aerului, cei trei se depărtară mult unul de altul 
pe suprafaţa zăpezii şi începură să trudească la deal. La 
urechi le ajungeau împuşcăturile înfundate care însă sunau 
foarte ciudat. 

— O, Doamne, îi spuse Smoke gâfâind fetei, ce bine că 
patru dintre ei au muschete şi numai unul singur o 
carabină. În plus, cu toţi sorii ăştia nu le e prea uşor să 
ochească. Lumina îi păcăleşte. Trag de departe. N-au ajuns 
nici măcar la o sută de picioare distanţă de noi. 

— Asta arată cât de supărat e tata! îi spuse ea. Vânătorii 
au ordin să ne ucidă. 

— Ce ciudat vorbeşti, îi spuse Smoke. Vocea ta parcă vine 
de la mare depărtare. 

— Acoperă-ţi gura, îi strigă iute Labiskwee. Şi nu mai 
vorbi. Acum ştiu ce se întâmplă. Acoperă-ţi gura cu mâneca, 
aşa şi nu mai vorbi. 


Mecan se prăbuşi cel dintâi şi se chinui disperat să se 
ridice în picioare. Apoi se prăvăliră când unul când altul, de 
mai multe ori, înainte de a atinge creasta. Voința le era mai 
tare decât muşchii, nu-şi dădeau seama cum, dar trupul le 
era apăsat de un fel de amorţeală şi simțeau un fel de 
greutate la fiecare mişcare. De sus, de pe creastă, îi văzură 
pe tinerii vânători împiedicându-se şi căzând mereu în 
vreme ce urcau. 

— N-or să ajungă niciodată aici, şopti Labiskwee. Asta-i 
moartea albă. Ştiu eu, deşi n-am întâlnit-o niciodată. l-am 
auzit pe bătrâni vorbind de ea. Îndată are să se lase ceața... 
alt fel de ceaţă, care nu seamănă cu nici o altă ceaţă, sau 
pâclă, sau negură a gheţurilor pe care ai văzut-o tu 
vreodată. Puţini dintre cei care au avut parte de ea au trăit. 

Mecan gâfâia sufocat. 

— Acoperă-ţi gura, îi porunci Smoke. 

Lui Smoke îi atrase atenţia o pătrunzătoare străfulgerare 
de lumină şi-şi ridică ochii spre nenumăraţii sori de 
deasupra. Tremurau înceţoşaţi. Aerul se umplu cu 
microscopice scânteieri. Piscurile apropiate dispăreau în 
ceața aceea ciudată, tinerii vânători, care se luptau din 
răsputeri în apropiere, fuseseră înghiţiţi de gheaţă. Mecan 
se prăbuşi ghemuit pe schiuri, acoperindu-şi gura şi ochii 
cu mâinile. 

— Haide, ridică-te! îi porunci Smoke. 

— Nu mă mai pot mişca, gemu Mecan. 

Trupul lui ghemuit începu să se clatine încet. Smoke se 
apropie de el încet, cu greu, silindu-şi voinţa să pună 
muşchii în mişcare în letargia care-i apăsa toată carnea. 
Băgă de seamă că mintea îi era limpede. Numai trupul 
suferea. 

— Lasă-l în voia lui! murmură Labiskwee aspru. 

Dar Smoke nu-l lăsă, trase de irlandez până-l săltă în 
picioare şi-l îndreptă spre panta lungă pe care trebuiau să 
pornească la vale. Apoi îl puse în mişcare cu un brânci şi 
Mecan cârmind şi ţinând frâna cu băţul, ţâşni în pulberea 


diamantină şi dispăru. Smoke se uită la Labiskwee, care-i 
zâmbea şi doar atât o mai ţinea în picioare, fiindcă altfel s- 
ar fi prăbuşit şi ea. Îi făcu semn cu capul să pornească la 
vale, dar ea se apropie de el şi, unul lângă celălalt, la o 
distanţă de numai câţiva paşi, porniră să zboare prin 
muşcătoarea ceaţă de foc îngheţat. 

Deşi frâna cât putea, Smoke fiind mai greu, lunecă mai 
iute şi ţâşni pe lângă fată, continuând să gonească singur 
vreme îndelungată, cu viteză ameţitoare care nu se domoli 
decât atunci când ajunse la loc întins, pe un platou îngheţat. 
Aici mai frână până când îl ajunse şi L.abiskwee şi apoi 
continuară să gonească mai departe, din nou unul lângă 
celălalt, cu viteză tot mai redusă, până când se opriră. 
Letargia aceea parcă îi cuprinse şi mai mult şi, cu toată 
voinţa, abia se târau ca melcul. Trecură de Mecan ghemuit 
din nou pe schiuri şi Smoke îl ridică îmboldindu-l cu băţul în 
trecere. 

— Acum trebuie să ne oprim, îi şopti Labiskwee chinuită, 
sau de nu, vom muri. Trebuie să ne acoperim cu totul, aşa 
ziceau bătrânii. 

Fata nu mai pierdu vremea cu desfăcutul legăturilor, ci 
începu să-şi taie curelele poverii din spate. Smoke şi le tăie 
şi el şi după ce aruncă o ultimă privire la ceața luminoasă, 
aducătoare de moarte şi la nenumăraţii sori ce-şi râdeau de 
ei, amândoi se acoperiră cu învelitorile de dormit şi se 
cuprinseră în braţe. Simţiră cum un trup se împiedică de ei 
şi se prăvăli, apoi auziră un scâncet sleit, amestecat cu 
blesteme şi vorbe de ocară, înecate într-un acces de tuse 
violent şi-şi dădură seama că e Mecan, care se băgase şi el 
în ei, acoperindu-se la fel cu învelitoarea de dormit din 
blană. 

Şi plămânii lor resimţiră lipsa de aer, erau chinuiţi de o 
tuse seacă, spasmodică, de nestăpânit. Smoke simţi cum îl 
apucă febra, iar Labiskwee suferea aceleaşi chinuri. Ceas 
după ceas, accesele de tuse deveniră mai dese, mai violente 
şi criza atinse punctul culminant târziu, după-amiaza. Apoi 


încet, greu, începu revenirea şi între accesele de tuse 
amândoi moţăiau neputincioşi. 

Mecan însă tuşi tot mai rău şi, după felul în care gemea şi 
urla, îşi dădură seama că delirează. La un moment dat 
Smoke voi să iasă de sub învelitoare, dar Labiskwee se 
prinse strâns de el. 

— Nu, îl imploră ea. Dacă te descoperi acum înseamnă 
moarte curată. Uite, bagă-ţi faţa aici, în parka mea şi 
respiră încet şi nu mai vorbi deloc... uite, cum fac eu. 

Moţăiră ameţiţi mai departe, în tot cursul nopţii, deşi 
crizele de tuse ale unuia îl trezeau şi pe celălalt. După 
socoteala lui Smoke era după miezul nopţii când Mecan fu 
cuprins de ultima criză de tuse, după care se auziră numai 
nişte gemete slabe, animalice. 

Smoke se trezi când simţi buzele fetei atingându-i buzele. 
Stătea în braţele ei, cu capul sprijinit de pieptul ei. 
Labiskwee avea un glas vesel, ca de obicei, nu se mai auzea 
înăbuşit ca mai înainte. 

— S-a făcut ziuă, îi spuse ea ridicând puţin marginile 
învelitorii. Vezi, iubitule. S-a făcut ziuă. Am scăpat, trăim. Şi 
nici nu mai tuşim. Hai să aruncăm o privire afară, deşi eu aş 
sta aici mereu, până la capătul zilelor. Ultimul ceas a fost 
tare dulce. Eram trează şi te-am tot mângâiat. 

— Pe Mecan nu-l mai aud deloc, spuse Smoke. Şi ce s-o fi 
întâmplat cu tinerii de n-au reuşit să ne găsească? 

Dădu învelitoarea la o parte şi văzu deasupra un singur 
soare, ca de obicei. Bătea un vânt uşor, încă tăios din cauza 
gerului, dar parcă anunțând zilele calde care aveau să vină. 
Din nou lumea îşi arăta chipul ei firesc. Mecan zăcea întins 
pe spate, faţa nespălată şi înnegrită de la focul popasurilor 
era îngheţată bocnă. Vederea lui n-o tulbură pe Labiskwee. 

— Uite spuse ea, o pasăre a zăpezii. Semn bun. 

Tinerii vânători nu se vedeau. Ori muriseră de cealaltă 
parte a muntelui, ori se întorseseră înapoi. Le mai rămăsese 
atât de puţină mâncare încât nu îndrăzniră să pună în gură 
nici a zecea parte din cât ar fi avut nevoie, nici a suta parte 


din cât ar fi dorit şi în cursul zilelor care au urmat, rătăcind 
prin pustietatea munţilor, tăişul ascuţit al dorului de viaţă 
se toci tot mai mult şi mergeau tot mai mult ca în vis. Smoke 
îşi recăpăta uneori brusc cunoştinţa şi se trezea uitându-se 
la crestele de munte care nu se mai terminau şi pe care 
ajunse să le urască, iar în urechi încă îi mai suna propria 
bâlbâială fără şir. Apoi, după secole întregi, cum i se părea 
lui, iar îşi revenea, trezit de bolmojeala lui incoerentă. Şi 
Labiskwee aiura cea mai mare parte a timpului. În general, 
eforturile lor nu mai erau guvernate de rațiune, erau 
automate. Mereu trăgeau să se îndrepte spre vest şi mereu 
erau împinşi spre nord, sau sud de către piscuri înalte şi 
lanţuri muntoase de netrecut. 

— Spre sud nu-i nici o ieşire, îi spuse Labiskwee. Bătrânii 
ştiau ei ce ştiau. Spre vest, numai spre vest, pe acolo-i 
drumul. 

Nu-i mai urmăreau tinerii vânători, însă pe urmele lor se 
târa foamea. Şi veni o zi când se lăsă ger şi începu să cadă o 
zăpadă deasă care nu era zăpadă, ci cristale de gheaţă, de 
mărimea firelor de nisip. Şi ninse aşa o zi şi o noapte 
întreagă şi continuă apoi alte trei zile şi nopţi la rând. Nu se 
putea merge mai departe până când zăpada nu prindea 
crustă sub razele soarelui de primăvară, aşa că îşi făcură 
culcuş în blănuri şi se puseră pe aşteptat. Raţia pe care şi-o 
permiteau s-o bage în gură era atât de neînsemnată încât 
nu le amăgea foamea neostoită a stomacului, dar parcă şi 
mai puternică aciuată în mintea lor. Delirând, înnebunită de 
gustul acelei fărâme de carne, suspinând, aiurind, scoțând 
nişte strigăte animalice de bucurie, fata se aruncă şi asupra 
porţiei pentru ziua următoare şi şi-o îndesă în gură. Apoi 
Smoke fu martorul unei transformări ciudate. Mâncarea din 
gură o făcu pe fată să-şi recapete cunoştinţa. O scuipă din 
gură şi plină de o copleşitoare mânie lovi cu pumnul gura 
care o făcuse de ruşine. 

Lui Smoke i-a fost dat să vadă şi alte lucruri ciudate în 
zilele care au urmat. După îndelunga ninsoare, veni un vânt 


care luă măruntele particule îngheţate şi le mână ca într-o 
furtună de nisip. Toată noaptea aceea nisipul îngheţat goni 
purtat de vânt şi la lumina puternică a unei zile senine şi 
vântoase, Smoke privi cu ochii înotând în lacrimi şi mintea 
tulbure priveliştea pe care o socoti a fi viziune de vis. De jur 
împrejur se ridicau, copleşitoare, piscuri semeţe şi mici, 
singuratice sentinele, sau grupuri şi grupuri de titani 
atotputernici. Şi de pe creasta fiecărui pisc, fluturau imense 
flamuri de zăpadă, ondulându-se, lucind orbitor pe fundalul 
cerului azuriu, întinzându-se pe mile şi mile întregi, 
nebuloase şi lăptoase, aruncând mereu lumini şi umbre, 
lucind ca argintul în bătaia soarelui. 

— Ochii mei au văzut minunea, intona Smoke, în vreme ce 
privea particulele de zăpadă măruntă mânate de vânt pe 
cer, ca nişte eşarfe mătăsoase şi lucitoare de lumină. 

Plivi îndelung, dar flamurile de pe piscuri nu dispărură şi 
el tot mai socotea că visează până când Labiskwee se ridică 
în capul oaselor pe blănuri. 

— Labiskwee, visez, îi spuse el. Uite. Spune, visezi şi tu 
odată cu mine acelaşi vis? 

— Nu e vis, îi răspunse ea. Bătrânii mi-au spus şi despre 
asta. Acum vor începe să bată vânturi calde şi o să trăim şi o 
să ajungem şi în vest. 

Smoke împuşcă o pasăre a zăpezii şi o împărţiră între ei. 
Într-o zi, într-o vâlcea, unde nişte sălcii ieşind de sub 
zăpadă înmuguriseră, reuşi să doboare un iepure arctic. 
Altădată nimeri o nevăstuică albă şi slabă. Doar 
vieţuitoarele astea le-au întâlnit, deşi o dată, la vreo 
jumătate de milă deasupra capetelor lor, au văzut trecând 
spre vest, spre Yukon, un stol de rațe sălbatice. 

— În văile din jos e vară acum! spuse Labiskwee. Curând 
ajunge vara şi aici. 

Fata se trăsese la faţă, dar ochii ei luminoşi şi mari 
deveniseră şi mai luminoşi şi mai mari şi când se uita la el 
era transfigurată de o frumuseţe sălbatică şi nefirească. 


Zilele deveniră mai lungi, zăpada începu să se topească, în 
fiecare zi crusta de deasupra se topea, noaptea îngheţa din 
nou şi porneau la drum dimineaţa devreme şi seara târziu, 
siliţi ca în miezul zilei să se oprească ceasuri întregi când 
crusta se muia şi nu mai rezista greutăţii lor. Când Smoke 
orbi din cauza lucirii zăpezii, Labiskwee îl remorcă, cu o 
curea pe care şi-o legă de mijloc, iar când o lovi pe ea 
orbirea zăpezii, fu rândul ei să fie remorcată cu o curea 
legată de mijlocul lui. Chinuiţi de foame chiar şi în somnul 
cel mai adânc se luptau să se trezească pentru a descoperi 
că au ajuns pe un tărâm fără scânteie de viaţă în afară de 
ei. 

Deşi era epuizat, Smoke începu să se teamă de somn, într- 
atât de cumplite şi pline de amărăciune erau viziunile acelui 
tărâm nebun, crepuscular. Nu visau decât mâncare şi de 
fiecare dată mâncarea le era smulsă de la gură de geniul 
rău care le trimitea visele. Smoke oferea mese prietenilor 
săi din vremurile de demult de la San Francisco, iar el, cu o 
foame rea şi priviri lacome, supraveghea aranjarea mesei, 
decorând-o cu coarde de viţă de vie cu frunzele aprinse de 
toamnă. Musafirii însă întârziau şi în vreme ce-i întâmpină 
şi le asculta ultimele poante, simţea cum îl chinuie jindul de 
a se aşeza odată la masă. Se strecura spre masă, nebăgat în 
seamă, luă o mână de măsline negre şi se întorcea să 
întâmpine alt musafir, iar ceilalţi îl înconjurau din toate 
părţile, râdeau, îşi aruncau unul altuia tot felul de vorbe 
deştepte, iar el, cu măslinele ascunse în pumn, simţea că 
înnebuneşte de poftă. 

Şi câte mese nu dădea el, numai că toate cu acelaşi final 
plin de neîmplinire. Participa la agape pantagruelice, unde 
mulţimea înfuleca din nenumărate vite prăjite întregi, 
scoţându-le din cuptoarele pline de jar şi tăindu-şi cu nişte 
cuțite ascuţite hălci mari de carne de pe buturile aburinde. 
Apoi se făcea că stă cu gura căscată, sub şiruri nesfârşite de 
curcani pe care-i vindeau nişte măcelari îmbrăcaţi în halate 
albe. Şi toată lumea ajungea să cumpere curcani, numai 


Smoke rămânea tot cu gura căscată, nu, neputându-se 
mişca, de parcă ar fi prins rădăcini în pământ. Se vedea 
copil, cu lingura deasupra unor blide uriaşe de lapte cu 
pâine. Urmărea prin secole întregi de chin, pe nişte păşuni 
înalte, vite sperioase ca să le fure nişte lapte, iar în vizuini 
scârboase se lupta cu şobolanii pentru tot felul de gunoaie 
şi rămăşiţe. Nu exista nimic care să fie de mâncare şi să nu- 
| înnebunească, rătăcea prin grajduri imense, unde cai 
dolofani se înşiruiau în stănoage pe mile întregi, iar el căuta 
disperat lada cu tărâţe din care se hrăneau animalele, dar 
nu reuşea s-o afle. 

Numai o singură dată profită şi el într-un vis. Se făcea că 
era lihnit de foame, naufragia sau părăsit pe o insulă pustie 
şi se lupta cu valurile imense ale surfului Pacificului, ca să 
pună mâna pe nişte midii prinse de stânci; le luă şi se duse 
cu ele pe plajă, până unde mareea înaltă de primăvară 
aruncase nişte uscături, făcu un foc şi-şi băgă comoara de 
midii prin jăratic. Se uita cum din scoici ţâşneau aburi şi 
cele doua valve se desfăceau, dând la iveală carnea de 
culoarea celei de somon. S-au prăjit numai bine, ştia şi de 
data asta nu mai interveni nimeni ca să-i smulgă bucata de 
la gura. lată, în cele din urmă - visa el în visul lui - visul a 
devenit realitate. De data asta are să mănânce. Era sigur, 
dar se şi îndoia şi îşi adună toată tăria pentru a îndura 
inevitabila răsturnare a situaţiei şi nu crezu până când nu 
simţi în gură carnea de culoarea celei de somon, fierbinte, 
delicioasă. Şi dinţii i se înfipseră în carne. În fine mânca! 
Miracolul se împlinise! Şocul îl făcu să se dezmeticească. 
Zăcea pe spate, în întuneric şi îşi auzi grohăitul şi gemetele 
de plăcere. Fălcile i se mişcau şi dinţii mestecau carne. 
Rămase nemişcat şi curând simţi nişte degete mici care-i 
pipăiră buzele şi printre ele îi strecurară o şuviţă mică de 
carne. Dar bucăţica asta nu o mai mâncă, era furios, 
Labiskwee izbucni în plâns şi suspină până ce o prinse 
somnul în braţele lui. El însă rămase treaz, uimit de această 
dragoste şi de acea minune de femeie. 


Şi veni şi vremea când dispăru şi ultima bucăţică de 
mâncare. Piscurile cele înalte rămaseră în urmă, colinele 
erau tot mai joase şi drumurile se deschideau promițătoare 
spre vest. Numai că şi ultimele picături de vlagă istoviseră 
şi, la scurt timp, ajunseră să se culce seara, dar să nu mai 
fie în stare să se ridice dimineaţa. Smoke se săltă cu greu în 
picioare, se prăbuşi şi, târându-se în patru labe, se apucă să 
facă focul. Dar oricât încercă Labiskwee să se ridice, de 
fiecare dată căzu înapoi, sfârşită, la capătul puterilor. Şi 
Smoke se lăsa şi el lângă ea, cu un zâmbet pierdut pe chip, 
ascunzându-şi automatismul care-l făcuse să se apuce de un 
foc ce nu mai folosea nimănui. Oricum nu aveau nimic de 
gătit la foc, iar ziua se anunţă caldă. O briză uşoară adia în 
molizi şi de pretutindeni, de sub zăpada care se ducea, 
răzbătea şopotul pârâiaşelor nevăzute. 

Labiskwee zăcea nemişcată, suflând atât de uşor încât de 
mai multe ori Smoke crezu că murise. După-amiază, 
chiţăitul unei veveriţe îl trezi. Trăgând după el arma-i grea, 
se târi în patru labe pe zăpada muiată toată, se ridică şi 
apoi se prăvălea în direcţia în care se auzea veverița 
chiţăind furioasă şi trecând încet şi chinuitor pe dinaintea 
ochilor lui. Nu avea destulă putere în el ca s-o doboare cu 
un foc în timp ce se mişca, iar veverița nu stătea o clipă 
locului. Uneori Smoke se trântea în zăpada muiată şi-l 
podideau lacrimi de neputinţă. Alteori scânteia de viaţă din 
el începea să pâlpâie şi mintea i se întuneca. Nu-şi dădu 
seama cât zăcuse în starea asta de leşin, iar când îşi reveni 
tremura prins de răcoarea serii, cu hainele ude şi îngheţate 
în crusta ce se forma din nou pe zăpadă. Veveriţa dispăruse 
şi, după un chin cumplit, reuşi să se întoarcă lângă 
Labiskwee. Era atât de sfârşit încât zăcu toată noaptea ca 
mort, nici un vis nu-i tulbură somnul. Soarele se ridicase 
sus, aceeaşi veveriţă făcea gălăgie în copaci şi mâna lui 
Labiskwee îl trezi aşezându-i-se pe obraz. 

— Pune mâna pe inima mea, iubitule! îi spuse ea cu o voce 
limpede, dar abia auzită, de parcă venea de departe. Inima 


mea e dragostea mea, cuprinde-o cu mâna ta. 

Păru să treacă multă vreme, apoi glasul fetei se auzi din 
nou. 

— Să nu uiţi niciodată, spre sud nu e nici un drum. Poporul 
Caribu ştie bine. Numai vestul, într-acolo-i drumul... 
aproape c-ai ajuns... şi ai să răzbeşti tu. 

Smoke se lăsă cuprins de-o moleşeală foarte aproape de 
moarte şi din nou glasul ei îl trezi. 

— Sărută-mă. Să mor aşa. 

— O să murim împreună, iubita mea. 

— Nu. 

Un tremur uşor al mâinii fetei îl opri, iar glasul ei era atât 
de slab încât abia dacă-l auzi, dar nu pierdu nici un cuvânt. 
Fata bâjbâi pe sub parka ei, scotoci acolo şi scoase o pungă 
pe care i-o puse în mână. 

— Şi acum sărută-mă, iubitule. Şi pune-ţi mâna pe inima 
mea. 

Şi pe când o săruta, întunericul îl cuprinse din nou, iar 
când îşi recapătă cunoştinţa, îşi dădu seama că e singur şi 
că avea să moară şi el. Era fericit, sfârşit şi fericit că avea să 
moară. 

Descoperi punga în mână. Zâmbind singur de propria lui 
curiozitate trase de băierile pungii şi o deschise. Din ea 
începură să curgă mici fărâme de hrană. Nu exista bucăţică 
pe care el să n-o recunoască, toate furate de Labiskwee de 
la Labiskwee, bucățele de pâine strânse de ea încă de pe 
vremea când Mecan pierduse sacul cu făină, bucățele şi 
fâşii de carne de caribu, pe jumătate mestecate, piciorul din 
spate al unui iepure, neatins, piciorul din spate şi o parte 
din cel din faţă al unei nevăstuici, aripa păsării arctice mai 
purta încă urmele dinţilor fetei care se prefăcuse a muşca 
din ea şi mai era şi un picior al aceleiaşi păsări, toate 
rămăşiţe demne milă, tragice renunţării, bucățele smulse 
unei foame groaznice de o dragoste de necrezut. Râzând ca 
un nebun, Smoke aruncă totul în jur, pe crusta care se 
întărea şi se întoarse la inconştienţă. 


Şi visă. Yukonul secase. În albia lui, printre băltoacele 
mâloase şi stânci zgâriate de gheţuri se plimba şi ridică de 
jos o pepită mare de aur. Greutatea pepitei spori mereu 
până când deveni adevărată povară, dar, deodată descoperi 
că era bună de mâncat. Şi înfulecă lacom. Şi, la urma urmei, 
ce preţ putea avea aurul ca oamenii să-l aprecieze atât de 
mult dacă nu era bun de mâncare? 

Se trezise din nou şi văzu soarele. Avea mintea ciudat de 
limpede, iar ochii nu-i mai erau înceţoşaţi. Zvâcnelile acelea 
care-l zgâlţăâiseră până-n adâncul fiinţei dispăruseră. Sevele 
trupului său începuseră să cânte de parcă dăduse 
primăvara peste el, încerca o stare binecuvântată. Se 
întoarse s-o trezească pe Labiskwee, văzu şi-şi aduse 
aminte. Se uită după resturile pe care le aruncase în jur în 
zăpadă. Nu mai erau. Înţelese că în timpul delirului şi 
halucinaţiilor, ele fuseseră pepita de aur de pe Yukon. În 
timpul delirului şi halucinaţiilor el dobândise inimă şi viaţă 
prin sacrificiul vieţii fetei, care-i pusese inima în mână şi-i 
deschise ochii spre a înţelege cât de minunată e o femeie. 

Era şi el uimit cu câtă uşurinţă se putea mişca, mirat că 
era în stare s-o târască pe fată, învelită în blănurile ei, până 
sub malul de prund muiat la soare, pe care-l scobi cu barda 
şi-l făcu să se prâăbuşească peste ea. 

Trei zile, fără fărâmă de mâncare, se chinui mai departe 
spre vest. În mijlocul celei de-a treia, se prăbuşi sub un 
molid singuratic, de lângă un râu care curgea eliberat de 
gheţuri şi Smoke îşi dădu seama că era Klondike. Aici, 
înainte ca întunericul să pună din nou stăpânire pe el, îşi 
desfăcu bocceaua din spinare, îşi luă adio de la lumea 
luminoasă din jur şi se înfăşură în învelitoarea lui. 

Ciripit de păsări, o zarvă nedesluşită îl trezi. Venise 
amurgul cel lung. Deasupra lui, printre ramurile molidului, 
se hârjoneau nişte potârnichi de tundră. Foamea îl îmboldi 
punându-l în mişcare, deşi mişcarea asta era foarte lentă. 
Trecură cinci minute bune până reuşi el să-şi ducă arma la 
ochi şi mai trecură încă cinci înainte de a îndrăzni să apese 


pe trăgaci, cum stătea pe spate, ţintind drept în sus. Rată 
de departe. Nu căzu nici o pasăre, dar nici o pasăre nu 
zbură. Se zburliră şi se buluciră prosteşte, amorţite. 
Umărul îl durea. Rată şi a doua oară fiindcă se crispă fără 
să vrea când apăsă pe trăgaci. Nu-şi aducea aminte, dar 
probabil că în ultimele trei zile căzuse şi se lovise la umăr. 
Potârnichile nu zburară. Îndoi învelitoarea cu care se 
acoperise de mai multe ori şi o făcu ghem, băgând-o între 
mâna lui dreaptă şi coaste. Rezemă patul armei de blană, 
trase din nou şi o pasăre căzu. O înhaţă cu lăcomie şi văzu 
că împuşcătura îi spulberase cea mai mare parte din carne. 
Glontele de calibru mare nu lăsase decât un ghem de pene 
însângerate. Celelalte potârnichi nu zburară şi el îşi spuse 
că ori le nimerea în cap, ori deloc. Trase numai la cap. 
Încărcă şi iar încărcă arma. Rată, nimeri. Iar potârnichile 
acelea tâmpite, care nu voiau cu nici un chip să zboare, 
începură să cadă, ploaie de mâncare, viaţă distrusă ca să-şi 
hrănească propria scânteie de viaţă şi să trăiască. Fuseseră 
nouă potârnichi şi, în cele din urmă nimeri şi căpăţână celei 
de-a noua şi rămase întins şi începu să râdă şi plânse, nici el 
nu ştia de ce. 

Pe prima o mâncă crudă. Apoi se odihni şi dormi, în vreme 
ce viaţa din el se hrănea cu viaţa păsării. Se trezi pe 
întuneric, flămând şi cu destulă putere în el ca să aprindă 
un foc. Şi până când se crăpă de ziuă, el prăji păsările şi 
mâncă, sfărâmând oasele, pulbere, între dinţii care atâta 
vreme se odihniseră. Adormi, se trezi iar pe întuneric, altă 
noapte, adormi şi se trezi în altă zi. 

Băgă de seamă cu uimire că focul trosnea, aprovizionat cu 
vreascuri proaspete, iar pe jăraticul de la margine pufăia 
un ibric înnegrit. Lângă foc, la un braţ distanţă, şedea 
Shorty, trăgând dintr-o ţigară cu hârtia maronie şi uitându- 
se atent la el. Smoke mişcă buzele, dar parcă un fel de 
paralizie puse stăpânire pe gâtlejul lui, în vreme ce începu 
să respire greu înecat de ameninţarea lacrimilor. Întinse 


mâna după ţigară, trase un fum adânc în plămâni, apoi 
altul. 

— De multă vreme n-am mai fumat, îngăimă el în cele din 
urmă, cu voce scăzută, dar limpede. De foarte multă vreme. 
— Şi după cum arăţi nici de mâncat nu prea ai mâncat, îi 

replică Shorty scurt. 

Smoke dădu din cap şi arătă cu mâna spre penele de 
potârniche ce zăceau împrăştiate în jurul lui. 

— Abia de curând am mai înghiţit câte ceva, îi răspunse el. 
Ştii, aş avea poftă de o cană de cafea. Cred că o să mi se 
pară că are un gust ciudat. Şi nişte turte şi o bucată de 
slănină. 

— Nişte fasole? îl ispiti Shorty. 

— Mmm! Minunate. Mi se pare că iar mi-e cam foame. 

În timp ce unul gătea şi celălalt mânca, îşi relatau pe scurt 
ce li se întâmplase de când se despărţiseră. 

— Pe Klondike, tocmai începuseră să umble sloiurile, spuse 
în încheiere Shorty şi a trebuit să aşteptăm să se elibereze. 
Două bărci cu ghiondere, şase oameni... îi ştii pe toţi, vână 
tare - şi tot felul de calabalăcuri. Şi am mers, nu glumă, 
când la ghionder, când la edec, când am cărat tot 
calabalăcul în spate de la un râu la altul. Dar la cataracte or 
să se încurce o săptămână întreagă. Acolo i-am părăsit, 
lăsându-i să-şi croiască drum pentru bărci peste creasta 
falezei. Mie mi-a venit aşa, un fel de presimţire firească, să 
pornesc mai departe. Aşa că mi-am făcut o boccea cu 
haleală şi am pornit la drum. Ştiam că am să dau de tine 
naufragiat pe aici. 

Smoke dădu din cap, întinse mâna şi i-o strânse în tăcere. 

— Ei, acum s-o pornim, făcu el. 

— Pornim la dracu! explodă Shorty. Nu ne clintim de-aici, 
te hrănesc, te las să te odihneşti vreo câteva zile. 

Smoke clătină din cap. 

— Ah, dacă ai putea să-ţi vezi mutra! protestă Shorty. 

Ceea ce vedea Shorty nu era prea încântător. Acolo unde 
pielea era descoperită, faţa lui Smoke erau numai vânătăi şi 


pete sângerii, cruste de la degerăturile repetate. Avea 
obrajii scofâlciţi, aşa încât în ciuda bărbii, şirul de dinţi de 
sus se ghiceau prin pielea uscată. Pe frunte şi în jurul 
ochilor duşi în fundul capului, pielea era întinsă ca pe tobă, 
iar barba jigărită, care ar fi trebuit să fie blondă, era pârlită 
de foc şi înnegrită de fumul taberelor. 

— Mai bine ridicăm tabăra, spuse Smoke. Pornesc. 

— Nu vezi că eşti nevolnic ca un prunc! Nu poţi ţine la 
drum. De ce atâta grabă? 

— Shorty, pornesc după cel mai preţios lucru din Klondike 
şi nu pot să aştept. Asta-i treaba. Începe să strângi. Cel mai 
preţios lucru din lume. Mai preţios decât lacurile pline de 
aur, decât munţii de aur, decât marea aventură, vânătoarea 
de urşi şi mâncatul cărnii! 

Shorty se săltă în capul oaselor cu ochii ieşiţi din cap. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, despre ce-i vorba? 
întrebă el răguşit. Sau poate te-a lovit damblaua! 

— Nu, sunt teafăr. Probabil că omul mai trebuie să rabde 
de foame pentru ca să vadă lucrurile limpede. În orice caz, 
am văzut ce nici nu visam că există pe lumea asta. Acum 
ştiu ce înseamnă o femeie... acum... 

Shorty deschise gura şi în jurul buzelor şi în lucirea ochilor 
se vedeau semnele zâmbetului de dispreţ ce avea să vie. 

— Nu, te rog! îi spuse Smoke blând. Tu n-ai de unde şti. Eu 
da. 

Shorty înghiţi în sec şi-şi schimbă gândul. 

— Ha! N-am nevoie de nici un fel de presimţiri ca să 
ghicesc şi cum o cheamă. Toată lumea s-a dus la Lacul 
Surprise ca să-l dreneze, dar Joy Gastell a declarat că ea nu 
se duce. O să stea pe lângă Dawson să vadă dacă mă întorc 
cu tine sau nu. Şia jurat că dacă nu te aduc şi pe tine, o să- 
şi vândă toate acţiunile şi o să angajeze o armată de 
pistolari şi o să dea năvală în Ţara Caribu şi o să-l scuture 
pe bătrânul Snass de-or să-i meargă fulgii şi lui şi bandei lui 
de indieni. Şi dacă îţi mai struneşti puţin bidiviul, atunci 


cred că am să mă apuc să strâng şi o pornesc la drum cu 
tine. 


SFÂRŞIT 


1 Regiune în Canada de Nord Vest. 

2 În 1849 s-a declanşat goana după aur. 

3 Lord Fauntleroy - eroul cărţii lui Frances Hodgsoo 
Burnett „Micul Lord Fauntleroy”, aici în sensul de copil 
răzgâiat. 

4 E vorba de trecătoarea Chillkoot, aflată pe drumul spre 
Klondike, în Canada de Vest. 

5 În engleză smoke înseamnă fum. De unde numeroase 
sensuri rezultate din diverse expresii specifice. Aici porecla 
s-a născut din faptul că eroul era murdar pe faţă, dar 
cuvântul mai are şi sensul de a îndura, a se deplasa foarte 
repede (aproximativ - a mers de a ieşit fumul) etc. 

6 În romanul de fată, pentru Jack London gustul cărnii e 
sinonim cu gustul aventurii dramatice, în condiţii grele, 
soarta primilor colonişti ai noilor ţinuturi, iar mâncătorii de 
carne sunt oamenii aspri ai frontierei. De unde şi titlul 
primelor două capitole. 

7 În engleză box înseamnă cutie. 

8 Calul Bălan. 

9 Temperatura, peste tot e dată în grade Fahrenheit. 
Formula de transformare a gradelor Fahrenheit în grade 
Celsius e următoarea: (A* = 32) x 5/9 = C*. Zero grade 
Celsius echivalează cu plus 32*F, iar 0*F este egal cu 
aproximativ -18*C. Aici -65*F este echivalent cu circa -54*C. 

10 Pârâul Indiencei. 

11 Apa îngheaţă la plus 32*F, la care se aduna celelalte 
minus 70F, rezultând 102 grade Fahrenheit sub punctul de 
îngheţ, adică -56,6*C. 


12 Localitate în apropiere de Ierusalim. 

13 În Canada şi Alaska termenul voyageur, provenit din 
franceză desemnează pe cărăuşii angajaţi de companiile 
care se ocupau de comerţul cu blănuri. 

14 Squaw - indiancă. 

15 Neam de celenterate hidrozoare cu tentacule foarte 
otrăvitoare.