Edgar Rice Burroughs — b11 Tarzan Stapinul Junglei

EDGAR RICE BURROUGHS 


SERIA TARZAN 


TARZAN 


Stăpiînul Junglei 


F sau 
In Valea Mormîntului 


EDGAR RICE BURROUGHS 
TARZAN Lord of the Jungle 
1928 


llustratia copertei: 
Boris Vallejo 


Versiune electronică realizată 
dupa volumul apărut la 
editura POLIROM 1995 


Cu şapte secole în urmă, cițiva cruciați au 
naufragiat pe țărmurile din nordul Africii. După o 
vreme, ei aveau să înalțe zidurile a două cetăți, 
ambele situate într-un loc izolat, numit Valea 
Mormintului. Cele două cetăţi vor deveni curind 
rivale, iar urmaşii cruciaților de odinioară vor păstra 
pînă în zilele noastre bizarele obiceiuri ale strămoşilor 
lor. 

Aflind despre comorile din Cetatea Nimmr şi despre 
frumuseţea fără egal a prințesei Guinalda, beduinii 
pornesc în căutarea lor. Prințesa este rivnită şi de 
regele cetății rivale. La rindul ei, ea îl iubeşte pe 
James, tînărul prieten al lui Tarzan - omul maimuţă... 


1. Elefantul Tantor 


Tantor se legănă cu masa lui enormă de pe o parte 
pe cealaltă, apoi se întinse la umbra unor copaci 
bătrîni. El era stăpînul acestui ţinut. În ochii săi, 
Sheeta, ba chiar şi Numa, nu făceau doi bani. De mai 
bine de un secol îşi tot plimba făptura pe aceste 
meleaguri, care se cutremuraseră, odinioară, sub 
paşii strămoşilor săi. 

Este bine cunoscut faptul că Tantor a trăit în pace 
şi bună înţelegere cu hiena Dango, cu leopardul 
Sheeta şi chiar şi cu leul Numa. Doar omul i se 
împotrivise, omul, ce se remarcase dintre toate 
celelalte vieţuitoare prin răutatea sa înnăscută. El 
lovea pînă şi în proprii săi semeni. Omul crud, omul 
înfricoşător, omul - creatura cea mai urită de toate 
celelalte făpturi cărora natura le-a dat viaţă. 

De-a lungul existenţei sale, elefantul Tantor nu i-a 
uitat nici o clipă pe oameni, fie ei negri războinici, 
înarmaţi cu lănci şi arcuri, arabi cu arbalete primitive 
sau albi cu carabine sofisticate, puşti ce puteau ucide 
chiar şi un elefant. Albii ajunseseră ultimii pe aceste 
meleaguri, dar erau cei mai răi din toţi. Totuşi, 
elefantul Tantor nu purta nimănui ranchiună, nici 
chiar oamenilor albi. Ura, răzbunarea, pofta de 
bogăţie sînt doar citeva caracteristici ale fiinţei 
umane, complet necunoscute însă animalelor; ele, 
contrar omului, nu cunosc frica, ci doar o anumită 
prudenţă ce face antilopa şi zebra să vină tiptil şi să 
se-adape acolo unde se hirjonesc leii. 


4 


_ Elefantul Tantor împărtăşea şi el această prudenţă. 
Incerca să evite omul şi, în special, pe cel alb. Aşa se 
face că, dacă un străin l-ar fi văzut în acea zi, cu 
siguranţă că i s-ar fi părut că are vedenii, doar dacă 
n-ar fi pus asta pe seama căldurii şi a mirajelor: pe 
spatele pachidermului stătea întinsă o siluetă umană, 
toropită de căldură. In ciuda aspectului său sălbatic, 
era silueta unui alb. Dar nu era nimeni prin preajmă, 
să-l poată vedea pe Tantor -elefantul moţăind în 
căldura amiezii şi nici pe Tarzan odihnindu-se liniştit 
pe spatele enorm al însoţitorului său. Adierea de vint 
ce bătea dinspre nord nu aducea nimic neliniştitor 
pentru nările sensibile ale lui Tarzan. Pacea domnea 
peste întreaga junglă. 

In inima pădurii, Fahd şi Motlog, din tribul El-harb, 
urmaţi de sclavii lor negri, vînau la nord de menzi/-ul 
şeicului Ibn Jad. Inaintau cu prudenţă, pe urmele 
proaspete ale elefantului. Arabii se gindeau la colții 
de fildeş, iar sclavii negri la carnea proaspătă a 
elefantului. In frunte mergea războinicul Abd Fejjuan, 
un sclav negru din tribul Galla, vraci, mîncător de 
carne crudă şi vinător neîntrecut. 

Fejjuan visa deseori la ţinutul unde se născuse şi 
crescuse, El-Habash; se gîndea chiar să treacă pe la 
casa părinţilor săi, căci se aflau aproape de El- 
Habash. Luni de zile au mers spre sud, apoi au luat-o 
spre est. Pentru el era clar: El-Habash, ţinutul său 
natal, era pe-aproape. Se gindea chiar că ar fi putut 
scăpa de sclavie fugind, aşa încît Ibn Jad, stăpinul 
său, şi-ar fi pierdut cel mai bun om. La doar două zile 
de mers spre nord, aproape de frontiera cu Abisinia, 
se găsea casa tatălui său. Se afla pe drumul pe care 


5 


Ibn Jad îl trasase pe hartă cu un an înainte, cînd, 
urmînd sfaturile unui vestit magician, s-a hotărit să 
întreprindă această expediţie nebunească. 

Insă acum Fejjuan nu se gindea nici la ţinutul său 
natal şi nici la planurile şeicului. Nu făcea decit să 
viseze, iar visele sale prinseseră, la ora povestirii 
noastre, iz de carne crudă. 

Frunzele arborilor atîrnau în căldura amiezii dea- 
supra capetelor vînătorilor. La o aruncătură de băț, 
Tarzan şi Tantor-elefantul moţăiau la umbra unui 
copac, cu toate simţurile amorţite de liniştea pădurii 
şi de căldura amiezii tropicale. 

Fejjuan împietri. Cu un gest le ceru şi celorlalţi să 
se oprească în linişte. Exact în faţa lor, pe jumătate 
ascuns de crengile şi trunchiurile copacilor, se 
tolănea masivul elefant. Fejjuan îi făcu un semn lui 
Fahd, care se apropie fără să facă zgomot. Sclavul îi 
arătă printre frunze muntele de carne gri. Fahd îşi 
potrivi bătrîina sa puşcă, ochi şi trase. Bubuitura îl 
făcu pe elefant s-o ia la goană spre inima pădurii. 

În clipa cînd Tantor-elefantul, speriat de zgomotul 
împuşcăturii, s-a ridicat şi a început să alerge, Tarzan 
se ridică şi el. Exact atunci pachidermul trecea pe 
sub o creangă ce-l lovi pe Tarzan în frunte, trîntindu-l 
la pămînt. 

innebunit de teamă, Tantor-elefantul fugea bez- 
metic spre nord, lăsînd în urmă arbori prăvăliţi şi tufe 
strivite. Cu siguranţă că nu şi-a dat seama că-şi 
abandonase prietenul rănit în mîinile duşmanului 
comun - omul. Tantor-elefantul nu vedea în Tarzan 
un duşman; omul alb era pentru el suferinţă şi 
nelinişte, pe cînd Tarzan însemna, dimpotrivă, pace şi 


6 


fericire. Se poate spune că Tantor avea, în afara 
celorlalţi elefanţi din junglă, un singur prieten - pe 
Tarzan. 

— L-ai scăpat! strigă Fejjuan. 

— Necuratul, doar el şi-a băgat coada! replică 
Fahd. Hai totuşi să vedem, poate că l-am rănit. 

— L-ai scăpat, îţi spun eu că l-ai scăpat! 

Cei doi înaintau, urmaţi îndeaproape de tovarăşii 
lor de vînătoare, căutînd urme de sînge. Deodată 
Fahd se opri. 

— Ce-i asta? la uită-te aici. Am tras într-un elefant 
şi am împuşcat un Nasrany. 

Între timp se apropiară şi ceilalţi. 

— E un necredincios, zise Motlog. Şi, pe deasupra, 
mai e şi gol puşcă. 

— Poate-i un sălbatic din junglă, sugeră altul. Unde 
l-ai împuşcat, Fahd? 

Se aplecară şi-l întoarseră cu fața în sus. 

— Nu pare a fi rănit, zise altul. 

— O fi murit? Poate că dorea şi el să împuşte 
elefantul şi a fost rănit. 

— Nu-i mort, spuse Fejjuan, care îngenunchiase şi-i 
ascultase inima. După urma de pe frunte cred că a 
leşinat din cauza unei lovituri. Priviţi, se află exact pe 
direcţia pe care a luat-o elefantul cînd a luat-o la 
sănătoasa. Cu siguranţă că fiara l-a lovit. 

— Hai s-o terminăm cu el, zise Fahd, scoţindu-şi 
cuțitul. 

— Pe Allah, opreşte-te. Bagă-ți pumnalul în teacă, 
Fahd, zise Motlog. Numai şeicul îi poate hotărî soarta. 
Tu eşti mereu însetat de sînge. 


7 


— Bine, dar nu-i decît un Nasrany, sări Fahd. Vrei 
să-l cărăm cu noi pînă la menziP 

— Hei, uite că a mişcat, zise Fejjuan. În fond, ar 
putea merge şi singur. Poate că nici nu vrea să 
meargă cu noi. Uitaţi-vă la el, ce solid e şi ce muşchi 
are, parcă-i un uriaş. Pe Allah, ce bărbat! 

— Legaţi-l, ordonă Fahd. ÎI legară cu funii din piele 
de cămilă. Abia terminaseră, cînd Tarzan îşi reveni. 
Scutură din cap: părea un leu. Îşi revenise complet. Îi 
privi pe cei din jurul său şi văzu că erau arabi. 

— De ce m-aţi legat? îi întrebă pe limba lor. 
Dezlegaţi-mă imediat! 

Fahd izbucni în ris: 

— Te crezi cumva egalul marelui şeic, Nasrany, de 
te-ncumeţi să dai ordine beduinilor mei? 

— Sînt Tarzan, replică el, pe tonul cu care ar fi spus 
„Sînt şeicul şeicilor”. 

— Tarzan! se minună Motlog, şi-l trase pe Fahd de- 
o parte: 

— Ce ghinion pe noi! Tocmai ăsta a trebuit să ne 
cadă în miini... De vreo două săptămîni, în toate 
satele prin care am trecut, i-am auzit mereu pe 
băştinaşi pomenindu-i numele şi ameninţind: „Aş- 
teptaţi numai să se întoarcă Tarzan, Regele Junglei... 
o să vă ucidă pe toţi cînd o să afle că ne-aţi luat 
bărbaţii în sclavie.” 

— Vezi, Motlog, n-ar fi trebuit să mă opreşti atunci 
cînd am scos cuțitul, se plinse Fahd. Dar, oricum, nici 
acuma nu-i tîrziu; şi apucă miînerul pumnalului. 

— Pe Allah, nu, nu! strigă Motlog. Am luat atiţia 
sclavi din împrejurimi, gindeşte-te că unii ar putea 
fugi şi că s-ar putea întîlni cu prietenii lui. Îţi dai 

8 


seama că nici unul dintre noi nu s-ar mai întoarce viu 
la Beled-el-Guad? 

— Să-l ducem atunci la Ibn Jad, să hotărască el, 
zise Fahd. 

— Eşti înţelept, Fahd, zise Motlog. Şeicul e singurul 
în măsură să hotărască soarta lui. Să mergem! 

Şeicul Ibn Jad era tolănit în cortul său, în partea 
rezervată bărbaţilor. Lîngă el mai stăteau fratele său, 
Tollog, şi un tînăr beduin, Zeyd. Acesta din urmă era 
mult mai interesat de haremul şeicului decît de 
discuţia cu acesta. Erau separați de încăperea fe- 
meilor doar de o perdea, întinsă cam pe la înălţimea 
pieptului. Din cînd în cînd, Zeyd o putea zări pe Ateja, 
fata lui Ibn Jad, şi pe Hirfa, nevasta şeicului. 

În timp ce bărbaţii vorbeau de-ale lor, ele se 
îndeletniceau cu treburile femeieşti: Hirfa fierbea 
berbecul într-un cazan imens în timp ce Ateja făcea 
nişte sandale din pielea de cămilă a unui sac vechi, 
folosit odinioară la transportul curmalelor. Nici uneia 
nu-i scăpa nici un cuvint din discuţia bărbaţilor. 

— E drept că am făcut un drum lung şi plin de 
peripeții, zise Ibn Jad. lar dacă am ales o cale ocolită 
a fost tocmai pentru că am ţinut să ajungem la ţintă 
în deplină siguranţă. Acum o să ne îndreptăm spre 
nord şi o să intrăm în ţinutul El-Habash, nu departe 
de locul unde magicianul ne-a prezis că vom 
descoperi comoara din Nimmr. 

— Şi din El-Habash crezi că o să găsim aşa uşor 
acel oraş legendar? întrebă Tollog. 

— Da, pe Allah! Oamenii din sudul ținutului îl 
cunosc foarte bine. Fejjuan, care-i de prin partea 
locului, a auzit vorbindu-se de el, pe vremea cînd era 


9 


copil. Vom lua prizonieri şi-i vom face noi să-şi 
dezlege limbile. 

— Sper să nu fie aceeaşi poveste cu cea a comorii 
de la El-Honwara, din cîmpia Medain Salih, zise Zeyd. 
Se zice că un spirit păzeşte locul unde se află 
îngropată comoara. Dacă s-ar încumeta cineva s-o ia 
de-acolo, s-ar abate asupra oamenilor cele mai mari 
nenorociri: războaie între fraţi şi între popoare, 
cutremure şi cîte şi mai cite. 

— Da, da, zise Tollog. Un înţelept numit Hazim, 
fiind în trecere prin acele locuri, după ce şi-a con- 
sultat cartea de magie, a spus că, într-adevăr, acolo 
s-ar afla o comoară. 

— Insă nimeni n-a îndrăznit să se atingă de ea, 
completă Zeyd. 

— Nici un spirit nu păzeşte comoara din Nimmr, 
zise Ibn Jad. Nimeni, poate doar băştinaşii, dar ei sînt 
din carne şi sînge şi, deci, vulnerabili în faţa 
gloanţelor noastre. Să nu ne mai facem atitea griji. 

— Allah ne va ajuta să o găsim, şi poate că ne va 
ajuta să o găsim şi pe cea de la Geryeh, la o zi de 
mers, la nord de Tebuk, între ruinele unei cetăţi. În 
fiecare vineri, ies din pămînt monede preţioase, 
rostogolindu-se în deşert. Şi asta pînă la asfinţit, zise 
Zeyd. 

— Mai întîi să ne vedem ajunşi la Nimmr; după 
aceea vom găsi cu uşurinţă comoara, îi asigură Ibn 
Jad. Mai greu va fi să ieşim din ţinutul El-Habash cu 
comoara şi femeia. Dacă-i atit de frumoasă cum 
pretind băştinaşii, cu siguranţă c-o păzesc mai straş- 
nic decît comoara. 

— Şi totuşi, uneori magicienii mint, spuse Tollog. 

10 


— Cine vine? întrebă Ibn Jad, privind spre junglă. 

— Pe Allah! Fahd şi Motlog se întorc de la 
vînătoare, zise Tollog. Mi se pare c-aduc fildeş şi ceva 
carne. 

— S-au întors cam repede, observă Zeyd. 

— Da, dar nu cu mîinile goale, spuse Ibd Jad, 
arătînd spre uriaşul dezbrăcat ce-i urma pe vinători. 

Grupul se opri în faţa şeicului. Îmbrăcat în bur- 
nuzul: lui larg, cu faţa pe jumătate ascunsă, Ibn Jad 
nu lăsa vederii decit licărul ochilor. 

Tarzan şi-a dat seama pe dată de viclenia din 
privirea lui Tollog şi de trăsăturile ceva mai domoale 
ale tînărului Zeyd. 

— Cine-i şeicul? întrebă Tarzan pe un ton autoritar, 
de parcă n-ar fi fost el prizonierul. 

Ibn Jad îşi descoperi faţa. 

— Eu sînt, spuse el. Tu cine eşti? 

— Tarzan. 

— Tarzan, Tarzan, repetă, pe gînduri, Ibn Jad. 
Numele ăsta îmi pare cunoscut. 

— Nu mă miră. Arabii care iau sclavi îl cunosc 
foarte bine. Mă întreb chiar cum de ai avut curajul să 
vii în ţinutul meu, ştiind foarte bine că nu îngădui ca 
locuitorii lui să fie luaţi ca sclavi. 

— Dar noi n-am venit pentru sclavi, încercă să-l 
liniştească Ibn Jad. Vrem să facem comerţ cu fildeş. 

— Minti, spuse apăsat Tarzan. Văd în jurul tău 
oameni din Manuyema şi din Galla şi ştiu foarte bine 
că nu se află aici de bunăvoie! Ţi-am văzut supuşii 
cînd au încercat să ucidă un elefant. Asta ţi-e 
comerţul cu fildeş? Asta e braconaj! Tarzan nu 


11 


acceptă aşa ceva în ţinutul său. Nu faceţi decit să 
luaţi sclavi şi să ucideţi animalele. 


'Burnuz-manta de lînă cu glugă, purtată de arabi 

— Pe Allah! Sîntem cinstiţi, strigă Ibn Jad. Fahd şi 
Moltog nu vînează decit pentru carne. Dacă au tras 
asupra elefantului, au făcut-o din greşeală; au crezut 
probabil că e un alt animal. 

— Ajunge! strigă, la rîndul său, Tarzan. Dezlegaţi- 
mă şi pregătiţi-vă de întoarcere. Veţi avea o escortă 
pînă în Sudan. Am să mă ocup personal de acest 
lucru. 

— Am făcut un drum lung şi nu dorim nimic altceva 
decit să facem în linişte comerţ cu fildeş, se 
încăpăţina să susţină Ibn Jad. Ne plătim cărăuşii şi nu 
avem de gind să luăm în robie pe cineva. Nu vom 
mai trage asupra elefanților. Lasă-ne să ne 
continuăm drumul, iar la întoarcere îţi vom plăti 
trecerea peste pămînturile tale. 

Tarzan scutură din cap: 

— Imposibil! Veţi pleca acum, chiar acum. ŞI 
dezleagă-mă odată! 

Ochii lui Ibn Jad se făcură mici: 

— Ţi-am oferit pacea şi bani, Nasrany, spuse el, dar 
dacă tu vrei război, atunci îl vei avea. Eşti în mîinile 
noastre şi nu uita că un duşman mort este inofensiv. 
Gîndeşte-te bine! Rostind toate acestea se întoarse 
către Fahd: 

— la-l şi leagă-i şi picioarele. 

— Fii atent, îl avertiză Tarzan. Braţele mele sînt 
destul de lungi ca să te poată prinde şi să te sugrume 
chiar şi de dincolo de moarte. 


12 


— Pînă la asfinţit ai timp să te hotărăşti, WNasrany, 
dar să ştii că Ibn Jad nu se întoarce din drum înainte 
de a găsi ceea ce caută. 

Supuşii şeicului l-au luat pe sus pe Tarzan şi l-au 
dus într-o hejra. A fost nevoie de trei oameni pentru 
a-i lega gleznele, cu toate că miinile îi erau legate. 

În preajma cortului şeicului, beduinii sorbeau 
cafele, vorbind de pacostea ce se abătuse asupra lor. 
Ibn Jad ştia, în ciuda fanfaronadei sale, că doar viteza 
şi norocul ar putea asigura succesul acţiunii. 

— În ceea ce-l priveşte pe Wasrany, am fi fost 
scutiţi de multe necazuri dacă Motlog m-ar fi lăsat să- 
| ucid. Pumnalul meu era gata să taie gitul acestui 
cîine, dar m-a împiedicat Motlog. 

— Bine, dar zvonul despre moartea sa ar fi făcut 
imediat înconjurul întregului ţinut şi a doua zi am fi 
fost cu indigenii pe urmele noastre. 

— Tollog, vorbeşti cu înţelepciune, zise Ibn Jad, 
dînd din cap mulţumit. 

— Staţi aşa! Am o idee, zise Tollog. Se apropie mai 
mult de ceilalţi şi vorbi în şoaptă: 

— Dacă acest Tarzan ar evada la noapte sau dacă 
l-am elibera, atunci nici un sclav fugar n-ar mai avea 
ce povesti. 

— Pe Allah, exclamă Fahd, dar atunci Tarzan însuşi 
ar face-o şi s-ar întoarce imediat cu băştinaşii. Nu, e 
clar că Tollog e mai prost ca o cămilă. 

— N-ai înţeles, frate, ce voiam să spun, zise Tollog, 
nebăgindu-l în seamă pe Fahd. Sclavii ar crede că 
Tarzan a evadat pentru că a doua zi după fuga sa, noi 
ne-am preface supăraţi. Am spune, de exemplu: „Pe 


13 


Allah, făcusem pace cu străinul care uite că a fugit în 
junglă, Allah să-l apere!” 

— Nu te-nţeleg, zise Ibn Jad. 

— Nasrany e acolo, în cort. Cînd se va întuneca de- 
a binelea vom putea să-i băgăm un pumnal între 
coaste. Un băştinaş de încredere va rezolva totul, şi, 
prin urmare, va păstra şi secretul. O groapă şi gata... 
cînd Tarzan va fi pe fundul ei, n-o să mai avem nici o 
problemă. 

— Pe Allah, se vede treaba că-ţi curge totuşi prin 
vene sînge de şeic, se bucură Ibn Jad. Inţelepciunea 
cuvintelor tale o arată. Fii binecuvîntat! 

Peste cîteva clipe Ibn Jad se ridică şi se îndreptă 
spre harem. 


14 


2. Tovarăşi ciudaţi 


Noaptea se lăsă peste tabăra şeicului. În cortul ce-i 
devenise carceră, Tarzan se căznea să scape de 
legăturile care-i strîngeau încheieturile. In zadar însă: 
funiile din piele rezistau, în ciuda forţei sale colosale. 
Din cînd în cînd îşi încorda auzul la zgomotele junglei, 
pe care nici un alt om n-ar fi putut să le prindă. Doar 
Tarzan putea să audă paşii lui Numa şi ai lui Sheeta, 
leopardul. Din depărtare se auzi glasul unui elefant 
mascul. 

În acest timp, fata lui Ibn Jad se plimba cu Zeyd. 
Mergeau lipiţi, ţinîndu-se de mînă. 

— Ateja, spune-mi că mă iubeşti numai pe mine! 

— De cite ori să ţi-o repet? murmură fata. 

— Şi că nu-l iubeşti pe Fahd? 

— Nu, pe Allah, protestă ea. 

— Şi totuşi, tatăl tău te-a promis lui Fahd. 

— Tatăl meu vrea, într-adevăr, să intru în haremul 
lui Fahd, dar eu n-am nici cea mai mică încredere în 
acest om şi, deci, n-am cum să aparţin cuiva pe care 
nu-l iubesc şi de care mi-e teamă. 

— Nici mie nu-mi place Fahd, zise Zeyd, apoi 
continuă: ascultă, Ateja, mă îndoiesc de loialitatea lui 
faţă de tatăl tău. Dar să ştii că nu e singurul, mai e 
cineva, al cărui nume nici nu îndrăznesc să-l rostesc. 
l-am văzut de cîteva ori discutînd, cînd ei credeau că 
sînt singuri. 

Fata încuviinţă: 


15 


— Ştiu, nu-i nevoie să-mi spui numele său. Îl urăsc 
la fel de mult ca şi pe Fahd. 

— Dar e sînge din sîngele tău, îi aminti tînărul. 

— Şi ce dacă? Nu este oare şi fratele tatălui meu? 
Dacă asta nu-l face să fie cinstit, de ce i-aş fi eu 
loială? Ştiu prea bine că e un trădător, dar, cu toate 
acestea, tata rămîne om. Sîntem departe de ţară. 
Dacă se întîmplă ceva cu tata, Tollog i-ar lua locul ca 
şeic. Cred că l-a cîştigat pe Fahd promiţindu-i că va 
sprijini cererea sa în căsătorie în faţa tatălui meu. Am 
observat că Tollog se străduieşte să-l preamărească 
pe Fahd în faţa lui Ibn Jad. 

— Trebuie să-i fi promis şi o parte din comoară, 
sugeră Zeyd. 

— Se poate, spuse fata cînd, deodată, se auzi un 
urlet înspăimîntător. Fata strigă: 

— Pe Allah, ce-a fost asta? 

Beduinii, aşezaţi la cafea în jurul focului, săriră ca 
arşi. Toţi au pus mîna pe arme. Sclavii, în adă- 
posturile lor, nu înțelegeau ce se întîmplă. O linişte 
de mormint se lăsă peste tabăra şeicului. Urletul 
sălbatic, înspăimiîntător, ce răsunase în urmă cu doar 
cîteva secunde, nu se mai repetă. 

— Pe Allah! izbucni Ibn Jad. Părea să fie chiar în 
centrul taberei. Era ţipătul unei fiare. Dar acolo nu-s 
decit oameni şi cîteva animale domestice. 

— Doar să nu fi fost... cel care începuse să 
vorbească tăcu brusc, temîndu-se că ce-i trecuse prin 
cap s-ar putea adeveri. 

— Totuşi nu-i decit un om, insistă Ibn Jad. lar ceea 
ce am auzit era un urlet de fiară. Nu, nu poate fi el. 


16 


— Nu uita însă că e un Wasrany, îi aminti Fahd; 
poate că are legături cu Satana. 

— Ţipătul a venit din cortul unde este Tarzan, 
observă un altul. 

— Hai să vedem ce se întîmplă, zise Ibn Jad. 

Cu pumnalele în miini, luminîndu-şi calea cu torţe, 
arabii se apropiau de hejra lui Tarzan. Cel din frunte 
aruncă o privire temătoare înăuntru. 

— E aici, le spuse el. 

Aşezat în mijlocul cortului, Tarzan îi privea mirat pe 
arabi. Ibn Jad îl întrebă: 

— Ai auzit răcnetul? 

— Da, l-am auzit. Spune-mi Ibn Jad, pentru atita 
lucru ai venit să-mi tulburi somnul, sau poate vrei să- 
mi dai drumul? 

— Ce-a fost cu urletul ăsta? întrebă şeicul. 

Tarzan zimbi: 

— Nu e decit ţipătul unei fiare care-şi cheamă în 
ajutor semenii, spuse el. Oare un nobil beduin ca tine 
trebuie să tremure de frică de fiecare dată cînd aude 
ţipetele animalelor din junglă? 

— Un beduin nu are frică de nimic, se umflă în 
pene Ibn Jad. Credeam că ţipătul a venit de-aici şi ne- 
am speriat să nu fi intrat cumva în tabără vreo 
sălbăticiune. Miine seară am să-ţi dau drumul. 

— De ce nu în seara asta? 

— Oamenilor mei le este frică de tine. Ar vrea ca 
atunci cînd îţi voi da drumul să dispari imediat. 

— Nu-ţi fă griji! N-am de gind să rămîn o clipă în 
menzil-ul ăsta păduchios. 


17 


— Nu putem totuşi să te lăsăm să pleci singur prin 
junglă în timp ce El-adrea, leul, este în căutare de 
hrană, protestă şeicul. 

Chipul lui Tarzan fu luminat de unul dintre rarele 
sale zimbete. 

— Eu sînt mai în siguranţă în junglă decit beduinii 
în deşert, replică el. Mie nu mi-e frică să umblu 
noaptea prin junglă. 

— Miine! se răsti şeicul şi se retrase, făcînd semn 
celorlalţi, care-l urmară. 

Tarzan îi privi cum se îndreptau spre cortul şeicului 
apoi se lungi, lipindu-şi urechea de pămînt. 

Cînd auziră urletul ce destrămă din nou liniştea 
nopţii, în sufletul celor din menzil încolţi spaima. 
Totuşi, unul dintre ei, care avu curajul să se îndrepte 
spre junglă, îl recunoscu: era strigătul unui elefant. 

Tantor-elefantul îşi ridică brusc trompa şi scoase un 
strigăt înfiorător. Ochii săi mici erau roşii de furie şi, 
deodată, se porni ca o furtună prin junglă, spre 
menzil-ul şeicului Ibn Jad. 

Liniştea se aşternu peste tabăra şeicului. Arabii şi 
sclavii lor îşi reluară locurile în culcuşuri, pentru a-şi 
continua somnul întrerupt. 

Numai şeicul şi fratele său rămaseră treji, fumînd şi 
vorbind în şoaptă. 

— Fii atent Tollog, să nu te vadă sclavii cînd îl vei 
ucide pe Wasrany, îl sfătui Ibn Jad. Fă-o în linişte! 
Trezeşte cu grijă doi din sclavii tăi. Fejjuan este 
foarte potrivit. Nu uita că e cu noi din copilărie şi cred 
că ne este într-adevăr credincios. El ar putea fi unul 
din cei doi. 


18 


— Abbas ne este şi el credincios, îi sugeră Tollog, 
şi, în plus, e şi foarte puternic. 

— Perfect, zise Ibn Jad. Acesta ar putea fi cel de-al 
doilea, dar să ştii că e mai bine ca ei să nu afle cum 
va muri Nasrany. Spune-le, de exemplu, că ai auzit 
zgomot în cortul său, iar atunci cînd te-ai dus să vezi 
despre ce e vorba ţi-ai dat seama că el era mort. 

— Fii liniştit frate, ştiu eu ce fac, zise Tollog. 

— Sfătuieşte-i să nu vorbească nimănui despre 
asta, continuă şeicul. In afară de noi patru, nimeni nu 
trebuie să afle ceva despre moartea lui Wasrany. ŞI 
să nu se ştie unde este îngropat. Miine dimineaţă le 
vom povesti celorlalţi că a evadat în timpul nopţii. lar 
ca dovadă poţi să laşi în cortul său funiile cu care era 
legat. Ai înţeles? 

— Perfect. 

— Foarte bine, atunci du-te! Acum e momentul 
potrivit, cînd toată lumea doarme. 

Şeicul şi fratele său, Tollog, se ridicară. Primul se 
îndreptă către harem, iar al doilea se strecură prin 
noapte spre cortul unde zăcea Tarzan. 

Tantor-elefantul se apropia traversînd jungla. Toate 
animalele se fereau din calea sa. Chiar şi Numa fugi, 
mîrîind, cînd îl văzu alergînd. 

Tollog se furişa spre cortul lui Tarzan. Acesta, cu 
urechea lipită de pămînt, îi auzi paşii apropiindu-se. 
De fapt, exact în momentul în care Tollog a părăsit 
cortul lui Ibn Jad, Tarzan auzise mai multe zgomote, 
dar l-a putut totuşi desluşi pe cel al paşilor prudenţi 
ai lui Tollog şi, cînd şi-a dat seama că se îndreptau 
spre cortul său, ştiu pe dată că nu se înşelase şi, mai 
ales, ghici gîndurile vizitatorului. Dacă n-ar fi venit cu 


19 


intenţia să-l omoare, atunci ce altceva putea însemna 
această vizită nocturnă? 

În timp ce Tollog se strecura în cort, Tarzan se 
ridică în genunchi. 

Beduinul auzi încă o dată ţipătul înspăimiîntător 
care tulburase tabăra şeicului puţin mai devreme. De 
această dată însă ţipătul venea chiar din cortul în 
care se afla el în acel moment. Beduinul rămase 
împietrit. 

— Pe Allah, strigă el, şi se dădu doi paşi înapoi. Ce 
fiară e aici, Nasrany? Ai fost atacat? 

În tabără nu mai dormea nimeni, şi cu toate 
acestea, nu îndrăzneau să meargă să vadă ce se 
întîmplase. Tarzan zimbi încă o dată şi rămase tăcut. 

— Nasrany, strigă din nou Tollog, fără a primi 
răspuns. 

Cu ochii-n patru, cu pumnalul în mînă, beduinul ieşi 
din cort şi ascultă. Nu se auzea nici un zgomot. 

Fugi spre cortul său, aprinse o torţă şi se întoarse 
într-un suflet la hejra lui Tarzan. De astă dată luase 
cu el o puşcă şi se simţea ceva mai în siguranţă. 
Ridică torţa deasupra capului şi se uită înăuntru. 
Tarzan îl privea fix. Nu era nici o fiară prin preajmă şi 
beduinul, în sfîrşit, înţelese. 

— Deci aşa, Wasrany, tu ai scos aceste ţipete 
înspăimântătoare...? 

— Spune-mi, beduinule, ai venit să-l omori pe 
Nasrany, nu-i aşa? îl întrebă Tarzan. 

Din inima junglei se auziră răgetul unui leu şi 
urletul unui elefant. Tollog nu le dădu atenţie. Tabăra 
şeicului avea destule gărzi şi focuri pentru a 
îndepărta fiarele. Nu-i spuse nimic lui Tarzan, lăsă jos 


20 


puşca şi scoase pumnalul. Acesta era răspunsul său. 
La lumina torţei, Tarzan privea cum arabul se apropia 
de el cu pumnalul în mînă. Era acum foarte aproape. 
Ochii îi sticleau în lumina slabă. Tarzan auzi un 
trosnet la marginea taberei, apoi ţipătul unui om. 
Tollog se aruncă asupra lui Tarzan şi încercă să-l 
lovească cu pumnalul dar prizonierul îşi ridică brusc 
mîinile legate, luîndu-l prin surprindere. Beduinul 
scăpă pumnalul, iar Tarzan reuşi să se ridice în 
picioare. 

Tollog mai încercă o dată să-l înjunghie pe Tarzan, 
dar fără succes: de data asta Tarzan îl lovi şi mai 
tare. Lovit la timplă, beduinul se dezechilibră. Işi 
reveni însă şi se aruncă asupra victimei ca un taur 
turbat. Încercă acum un şiretlic: îl „ocoli pe Tarzan, 
încercînd să-l lovească pe la spate. In acest timp, tot 
învîrtindu-se pentru a-l avea pe Tollog în faţă, Tarzan 
îşi pierdu echilibru şi căzu, la bunul plac al 
adversarului. Un zîmbet crud descoperi dinţii 
îngălbeniţi ai beduinului. 

— E timpul să mori, Nasrany... Pe Allah, ce-i asta? 
strigă el. 

Deodată, cortul fu smuls şi dispăru în noapte. Se 
întoarse să vadă ce se întîmplă şi răcni de spaimă: 
exact deasupra lui era un elefant enorm, cu ochii 
injectaţi de furie. În acelaşi moment, trompa acestuia 
se încolăci dintr-o singură mişcare în jurul trupului 
său şi Tantor îl ridică pe fratele şeicului, aruncîndu-l 
în negura junglei, cum făcuse, puţin mai devreme, şi 
cu cortul. Se uită de jur-împrejur cu o privire 
duşmănoasă, apoi se aplecă şi-l luă pe Tarzan, 
aşezindu-şi-l în spate. 

21 


Traversă rapid tabăra lui Ibn-Jad şi se îndreptă spre 
junglă. O santinelă speriată trase în zadar după el; o 
alta zăcea moartă, călcată în picioare de Tantor 
atunci cînd intrase în menzi/-ul şeicului. O clipă mai 
tirziu, Tarzan şi prietenul său se pierdeau în jungla 
întunecată. 

În jurul corturilor era mare vînzoleală. Oameni 
înarmaţi umblau de colo-colo, încercînd să afle ce s-a 
întîmplat şi aşteptindu-se la un atac inamic. Unii se 
îndreptară spre cortul lui Tarzan, dar WNasrany 
dispăruse de mult. Puțin mai încolo, un cort era 
complet distrus. Tollog, fratele şeicului, arunca cele 
mai înspăimîntătoare blesteme, deşi ar fi trebuit să-i 
mulţumească lui Allah că avusese noroc şi scăpase 
cu viaţă: dacă n-ar fi căzut pe cortul lui Aziz, care a 
atenuat şocul căzăturii, ar fi fost fără îndoială mort, 
sau, în cel mai bun caz, grav rănit. Ibn lad ajunse la 
cortul distrus chiar în clipa în care Tollog reuşea, cu 
chiu, cu vai, să se ridice dintre resturile cortului făcut 
praf. 

— Pe Allah!, strigă şeicul. Ce s-a întîmplat? Ce faci 
frate, în cortul lui Abd El Aziz? 

Un sclav sosi în goană. 

— Nasrany a fugit şi a luat şi cortul, ţipă el. 

Ibn Jad se întoarse spre Tollog: 

— Cum, chiar ţi-a scăpat Nasrany? 

— Da, a reuşit să fugă, răspunse Tollog. Are cu 
siguranţă legături cu Satana, care, transformîndu-se 
în elefant, l-a luat cu sine în junglă, după ce m-a 
zvirlit pe mine pe cortul lui Abd El Aziz, care acuma 
se vaită, ca şi cum el ar fi fost cel atacat şi nu eu. 


22 


Ibn Jad nu înţelegea. Deşi ştia prea bine că Tollog 
era mincinos, nu înţelegea de ce s-ar fi căţărat pe 
cortul lui Abd El Aziz. 

— Santinelele au fost de faţă? întrebă şeicul. Vreau 
să vorbesc cu ele. 

— Erau la post, spuse Tollog. Eram şi eu acolo. Unul 
a murit, dar celălalt a tras asupra animalului, pe cînd 
se depărta în junglă. 

— Şi ce-a mai văzut? 

— Povesteşte că EIl-fil a venit din junglă, a intrat în 
tabără, omoriîndu-l pe Yemeny, s-a îndreptat spre 
hejra lui Nasrany pe care a smuls-o din pămînt, şi l-a 
aruncat pe Tollog cît colo. Apoi, elefantul l-a luat pe 
prizonier şi a fugit cu el în junglă. Hassan a tras 
cîteva focuri după ei. 

— Şi bineînţeles că nu i-a nimerit, spuse Ibn Jad. 

Şeicul căzu pe gînduri. Privi apoi spre cortul său şi 
spuse: 

— Miine plecăm. 

Porunca se răspîndi în tabără: miine dimineaţă vor 
stringe totul şi vor pleca. 


XXX 


Elefantul Tantor, ducîndu-l pe Tarzan în spate, se 
adinci tot mai mult în pădure, pînă cînd ajunse într-o 
poieniţă cu iarbă mătăsoasă. Tantor îl lăsă cu grijă 
jos pe Tarzan şi rămase lîngă el pentru a-l păzi. 

— Dimineaţa, spuse omul junglei, cînd Kudu, 
soarele, îşi va relua drumul pe cer, o să încerc să 
scap de legăturile astea, dar acum hai să dormim 
puţin. 

23 


Numa, leul, Dango, hiena, Sheeta, leopardul, 
trecură noaptea pe lingă poieniţă, simţiră mirosul de 
om şi, ştiindu-l lipsit de puteri s-au apropiat, dar cînd 
au văzut de cine era păzit şi cînd au auzit glasul 
elefantului s-au grăbit să fugă cît mai repede; în 
acest timp, Tarzan dormea dus. 

Chiar din zori începu agitația în tabăra lui Ibn Jad. 
Mîncară pe fugă apoi femeile şeicului au strîns cortul 
cel mare. Acesta era semnalul. Toate celelalte 
adăposturi au fost la rîndul lor strînse şi împachetate, 
în mai puţin de o oră, arabii o şi porniră spre nord, 
spre ţinutul El-Habash. 

Beduinii călăreau nişte asini foarte rezistenți, iar 
sclavii mergeau pe jos, în fruntea şi în coada coloa- 
nei, fiind încadraţi de askari înarmaţi. Cărăuşi indi- 
geni, înrolați cu forţa, duceau în spate bagajele 
şeicului şi aveau grijă de capre şi de oi. 

Zeyd călărea lingă Ateja, uitindu-se mai des la 
profilul fetei şeicului decit la drumul din faţa lui. 

Fahd, care mergea alături de Ibn Jad, le aruncă 
tinerilor o privire plină de ură, observată pe dată de 
Tollog, care-i spuse: 

— Zeyd este un curtezan mult mai grăbit decit tine, 
Fahd! Mult mai grăbit şi mai experimentat! 

— Probabil că nu conteneşte cu minciunile, de 
vreme ce Ateja nu mă vrea, se plînse Fahd. 

— Sau poate că şeicului nu-i convine cererea ta în 
căsătorie, zise Tollog. 

— Dar n-are nimic împotrivă, sări Fahd. Să ştii că 
m-ai ajuta mult dacă ai pune şi tu o vorbă bună. De 
altfel, mi-ai promis-o. 


24 


— Pe Allah! Dar fratele meu este înţelegător, şi nu 
se gîndeşte decit la fericirea fetei sale, aşa încît o va 
lăsa pe ea să-şi aleagă soţul. 

— Şi-atunci, ce-i de făcut? 

— Dacă aş fi eu şeic..., începu Tollog, dar, din 
nefericire nu sînt, încă... 

— Ei bine, dacă ai fi tu şeic?... 

— Nepoata mea s-ar mărita cu bărbatul pe care i l- 
aş alege eu. 

— Dar nu eşti încă şeic, îi aduse aminte Fahd. 

Tollog se aplecă şi îi şopti lui Fahd: 

— Un curtezan atît de împătimit cum e Zeyd ar găsi 
cu siguranţă el însuşi mijlocul de a deveni eu şeic. 

Fahd nu zise nimic. Continuă să călărească tăcut, 
cu capul plecat, pierdut în gîndurile sale. 


25 


3- Maimuţele lui Toyat 


De trei ori a răsărit soarele, s-a plimbat pe cer, 
deasupra junglei, pierzindu-se apoi după orizont, spre 
vest. Trei zile au tot mers arabii spre nord, spre El- 
Habash. Trei zile a rămas Tarzan în nemişcare, cu 
mîinile legate, în grija lui Tantor elefantul, care, o 
dată pe zi, îi aducea apă şi hrană. 

Legăturile se dovedeau rezistente şi se părea că 
nimeni nu-l va ajuta pe Tarzan să iasă din această 
situaţie, care se dovedea a fi tot mai periculoasă. L-a 
rugat şi pe Manu, maimuţoiul, să vină să-i roadă 
legăturile, dar, cu obişnuita-i nepăsare, acesta pro- 
misese s-o facă, dar se pare că uitase. Regele Junglei 
rămase întins, fără a se plinge însă, aşteptind, aşa 
cum fac fiarele, eliberarea sau moartea. 

În zorii celei de-a patra zile, Tantor începu să dea 
semne clare de nelinişte. Scurtele sale incursiuni prin 
împrejurimi avură darul să epuizeze complet toate 
sursele de hrană şi pentru sine şi pentru prietenul 
său, Regele Junglei. Ar fi vrut să plece de-acolo şi să-l 
ia cu el, dar Tarzan ştia că dacă ar fi mers în ţinutul 
elefanților, atunci şansele sale de-a scăpa de 
legăturile de piele ce-i ţineau mîinile legate ar fi 
scăzut. Doar Mangani, maimuţele, l-ar fi putut scăpa, 
iar Tarzan ştia că erau aproape de ţinutul lor, aşa că 
mai exista o şansă ca una sau mai multe dintre 
maimuțe să treacă pe-acolo şi să-l descopere... 
aceasta ar fi salvarea sa. Dacă Tantor l-ar lua cu sine 


26 


spre nord, atunci şi ultima şansă de salvare pentru 
Tarzan s-ar pierde definitiv. 

Însă elefantul dădea semne de plecare. Îşi încolăci 
trompa în jurul lui Tarzan şi-l ridică de la pămînt. 

— Lasă-mă jos, îi ordonă Tarzan. 

Elefantul se supuse, se mai învirti un timp prin jur, 
apoi se îndepărtă, traversînd luminişul şi oprindu-se 
în dreptul copacilor ce-o înconjurau. Păru că ezită, se 
opri şi-şi întoarse făptura masivă către Regele 
Junglei. Îl privi lung pe Tarzan, ţipă, apoi începu să 
scormonească pămîntul cu fildeşii săi lungi şi frumoşi, 
semn că era foarte nervos. 

— Du-te, Tantor, şi caută ceva de mincare, îl 
îndemnă Tarzan, apoi întoarce-te; miine poate apare 
cineva pe aici şi voi fi salvat. Elefantul se ridică pe 
picioarele din spate şi ţipă, încuviinţind, apoi se 
pierdu în junglă. Minute în şir Tarzan ascultă zgo- 
motul paşilor bunului său tovarăş de călătorie, care 
se tot îndepărtau. 

— Uite-l cum mă lasă, se gîndi el, dar nu pot să-l 
acuz, asta-i sigur... de fapt, ce importanţă are c-a 
plecat astăzi, ar fi făcut-o, cu siguranţă, miine sau 
poimiine. 

Dimineaţa trecu şi liniştea amiezii puse stăpinire 
peste junglă. Doar insectele continuau să biziie, 
siciindu-l pe Tarzan, dar lui nu-i păsa: era de multă 
vreme imun la înţepăturile lor. 

De-odată se auzi un zgomot ciudat în coroanele 
arborilor. Manu şi toate celelalte rubedenii ale sale 
săreau nebuneşte din cracă-n cracă, ţipind şi mai- 
muţărindu-se. 

— Manu, strigă Tarzan, ce se-ntimplă, vine cineva? 

27 


— Vin maimuţele Mangani, începu să strige Manu, 
înspăimîntat. 

— Du-te şi le caută, îi ordonă Regele Junglei. 

— Nu mă duc, mi-e frică de ele. 

— Urcă-te în virful copacului şi strigă-le, acolo n-au 
cum să te ajungă. Spune-i că este aici un prieten de- 
al lor care are nevoie de ajutor, cheamă-le să mă 
dezlege. 

— Mi-e frică. 

— Nu se pot căţăra la fel de sus ca tine, du-te, şi 
veţi fi prieteni. 

— Da, da, aşa este, nu se pot căţăra la fel de sus ca 
noi, spuse un maimuţoi bătrîn. Uite, mă duc eu. 

Ceilalţi se opriră din vînzoleală şi-l urmăriră cum se 
caţără în virful copacului. Tarzan aştepta. 

Cîteva clipe mai tirziu se auziră ţipetele guturale 
ale celor ce semănau atit de bine cu Regele Junglei, 
uriaşele maimuțe Mangani. 

Tarzan se gîndea că poate cunoaşte vreuna, deşi, 
dacă veneau de departe, se putea ca acestea să nu fi 
auzit de el, lucru de care, totuşi, se îndoia. Oricum, 
aceste maimute erau ultima lui şansă. De undeva de 
sus, se auzeau ţipetele lui Manu, care stătea atirnat 
deasupra uriaşelor maimute, apoi o linişte nefirească 
se lăsă peste toată zona, întreruptă din cînd în cînd 
de biziitul insectelor. 

Tarzan, omul maimuţă, privea neliniştit spre locul 
de unde ţipetele anunțau venirea antropoizilor. Ştia 
prea bine ce se întîmplă în spatele tufelor, că ochi de 
o cruzime înspăimîntătoare îl examinau cu atenţie, 
crezindu-l vreun duşman sau temîndu-se de o 
capcană. Ştia că ar putea provoca uriaşelor maimuțe 


28 


neîncredere. Ce motive ar fi avut, în fond, să aibă 
încredere în Tarzan sau, şi mai mult, să-l îndră- 
gească?... 

Exista şi riscul ca, după ce l-ar fi văzut, uriaşele 
maimuțe Mangani să plece pur şi simplu, fără să se 
arate la faţă. Atunci numai el ar fi fost vinovat, că nu 
le-a cerut ajutorul. De aceea le strigă: 

— Sînt un prieten de-al vostru. Cei ce-şi spun 
Tarmangani s-au speriat de mine şi mi-au legat mii- 
nile şi picioarele. Nu pot nici să mă mişc nici să mă 
apăr. Nu pot nici măcar să mă hrănesc sau să beau 
apă; veniţi să mă dezlegaţi. 

Din spatele tufelor se auzi o voce: 

— Dar şi tu eşti Tarmangani. 

— Eu sînt Tarzan, omul-maimuţă, răspunse el. 

— Da, da, ţipă Manu. E Tarzan, omul-maimuţă. 
Tarmanganii şi Gomanganii l-au legat şi elefantul 
Tantor l-a adus pînă aici. Kudu, soarele, s-a făcut 
văzut de patru ori de cînd e el aici. 

— ÎI cunosc pe Tarzan, se auzi o altă voce. 
Tufişurile se dădură la o parte, lăsînd să treacă 
silueta înfricoşătoare a unei maimute uriaşe, care se 
apropie de Tarzan, legănîndu-şi braţele lungi. 

— M'walat! se bucură Regele Junglei. 

— Da, e chiar Tarzan, omul-maimuţă, zise antro- 
poidul. 

Ceilalţi păreau că nu înţeleg nimic. 

— Cine? întrebară ei. 

— Cu ce trib eşti? îl întrebă Tarzan. 

— Tovyat este regele meu. 

— Atunci nu-i spune că sînt aici, şopti Tarzan, 
înainte de a mă dezlega. Toyat mă urăşte şi m-ar 

29 


omori pe loc dacă şi-ar da seama că nu mă pot 
apăra. 

— Bine, bine, zise M'walat. 

Tarzan îşi ridică braţele legate. 

— Rupe-mi legăturile cu dinţii. 

— Eşti Tarzan, omul-maimuţă, prietenul lui M'walat. 
M'walat va face tot ce vrei, spuse în şoaptă 
maimuţoiul. 

Evident că discuţia se purta în limbajul gutural al 
maimuţelor, total diferit de cel al oamenilor, dar care, 
totuşi, era la fel de bun ca orice limbaj civilizat, de 
vreme ce o maimuţă Mangani şi un Tarmangani - 
Tarzan, omul-maimuţă, se înțelegeau perfect. 

Celelalte maimute, văzînd că lui M'walat nu i se 
întîmplă nimic rău, veniră şi ele în luminiş. Dintr-o 
singură muşcătură, M'walat reuşi să rupă legăturile 
de piele ce-i încătuşau mîinile, apoi îi eliberă şi 
picioarele. 

Tarzan se ridică. Toate maimuţele erau acum în 
poiană, iar în fruntea lor, nimeni altcineva decit 
Toyat, regele lor. Era însoţit de şase masculi în 
puterea vîrstei, şase sau şapte femele şi de cîţiva pui. 
Copiii şi femelele rămaseră pe loc, iar masculii se 
apropiară de Tarzan şi M'walat. 

Toyat, Regele, mormăia nervos. 

— Tarmangani! urlă el, şi sări cît colo, în patru labe. 
Pumnii săi imenşi izbeau pămîntul şi continua să urle, 
turbat de furie. Sări de mai multe ori, căutînd să se 
enerveze pentru a prinde curaj să-l atace pe Tarzan, 
şi sperînd ca astfel să trezească spiritul războinic al 
semenilor săi. 


30 


— Ba e Tarzan, omul-maimuţă, prietenul nostru, 
ţipă M'walat. 

— Ba nu, este un Tarmangani, duşmanul nostru, 
urlă Toyat. A venit aici cu bastoane cu tunet şi ne-a 
omorît femeile şi copiii. Ucideţi-l! 

— Dar e Tarzan, prietenul nostru, ripostă Gayat. 
Cînd eram copil, m-a salvat din ghearele lui Numa. 
Tarzan omul-maimuţă este prietenul nostru! 

— Omoriţi-l, omoriţi-l! ţipa într-una Toyat, ţopăind 
de colo-colo, furios. 

În timp ce Gayat veni să se alăture lui Tarzan, 
cîţiva masculi îi încercuiră. Regele Junglei îi cunoştea 
bine, mai devreme sau mai tîrziu unul dintre ei se va 
înfuria şi va sări asupra lui. M'walat şi Gayat l-ar fi 
apărat, şi atunci s-ar fi pornit o bătaie în toată regula, 
care s-ar fi lăsat cu victime, iar el, Tarzan, nu avea 
nici un chef să se bată cu prietenii săi. 

— Opriţi-vă, strigă el, ridicîndu-şi braţele pentru a 
atrage atenţia asupra lui. Sînt Tarzan, omul-maimuţă, 
marele războinic şi marele vînător. Am trăit multă 
vreme în tribul lui Kerchak, iar cînd el a murit, eu am 
devenit regele tribului. Mulţi dintre voi mă cunosc şi 
ştiu că sînt un Mangani şi că sînt prietenul vostru. 
Toyat vrea să mă ucidă pentru că mă urăşte, şi nu 
pentru că aş fi un Tarmangani, ci pentru că odată l- 
am împiedicat să devină rege. A trecut multă vreme 
de atunci, pe cînd Toyat nu merita asta, dar nici 
acum nu e un rege bun pentru că vă învrăjbeşte 
împotriva unui prieten adevărat. 

— Tu, Zutho, strigă Tarzan, arătînd spre un mascul, 
țopăi, eşti furios, şi-ai vrea să-ţi bagi colții în mine; 
dar oare ai uitat, Zutho, zilele cînd bolnav fiind ai fost 

31 


abandonat de tribul tău? Ai uitat! Cine ţi-a adus apă 
şi mîncare, cine te-a apărat de Sahor, leoaica, de 
Sheeta, leopardul şi de hiena Dango? 

In timp ce Tarzan vorbea pe acest ton autoritar, 
maimuţele se liniştiră încetul cu încetul, pentru a 
putea asculta ce spune omul junglei. Pentru ele era 
un discurs prea lung. Maimuţele, atît cele mari cît şi 
cele mici, nu se puteau concentra multă vreme 
asupra unei aceleiaşi idei. Înainte chiar ca Tarzan să 
fi terminat de vorbit, unul dintre masculi se căznea 
să prindă o insectă şi chiar Zutho făcea mari eforturi 
ca să fie atent. Pînă la urmă însă, el vorbi: 

— Zutho îşi aminteşte, spuse el, e prietenul lui 
Tarzan şi vine să se alăture lui M'walat. 

Ceilalţi masculi, cu excepţia lui Toyat, îşi pierduseră 
deja interesul pentru ce se întîmplă acolo, şi 
plecaseră să-şi caute mîncare sau pur şi simplu se 
hîrjoneau prin poieniţă. 

Toyat se arăta în continuare nervos, continuînd 
dansul său războinic, dar la o distanţă respectabilă 
de Tarzan şi de aliaţii săi, pentru că se văzuse părăsit 
de ceilalţi. Mai devreme sau mai tirziu, se va dărui şi 
el altei îndeletniciri mult mai importante - fuga după 
mîncare. 

Astfel, Tarzan se regăsi, încă o dată, în pace şi 
armonie cu maimuţele. Tot hoinărind prin pădure 
alături de aceste brute îşi aduse aminte de doica sa, 
singura pe care o cunoscuse, Khala, urangutanul, îşi 
aduse aminte cum aceasta îl apărase împotriva 
duşmanilor din junglă, împotriva geloziei şi a urii pe 
care i-o purta Kerchak, teribilul rege al marilor 
maimuțe. 

32 


Ca şi cum toate acestea s-ar fi întîmplat ieri, Tarzan 
îşi aminti de cruzimea şi forţa lui Kerchak; ce animal 
fusese şi acest Kerchak! În mintea sa de copil- 
maimuţă el reprezenta autoritatea şi cruzimea şi 
chiar şi astăzi îşi aduce aminte de el cu oarecare 
teamă; şi acum i se pare un mister cum de a reuşit 
să-l învingă şi să-l ucidă. 

Revăzu în minte luptele sale cu Terkoz şi cu gorila 
Bolgani. Se gîndi la Tecka, pe care o iubise atit de 
mult, la Thaka, la Tana şi la micul negru pe care avea 
de gind să-l înfieze. Astfel, toată ziua, Tarzan şi-a 
amintit de copilărie, în timp ce Ibn Jad înainta încet 
spre nord, către Nimmr. 

În junglă se întîmplau nişte lucruri care-i vor aduce 
lui Tarzan aventuri de neînchipuit. 


33 


4. Gorila Bolgani 


Un cărăuş negru se împiedică într-o liană şi, 
pierzîndu-şi echilibrul, lăsă să-i cadă încărcătura. Era 
unul dintre acele mici incidente care nasc crize. 
Acesta, de exemplu, a schimbat complet cursul vieţii 
tinărului şi bogatului cetăţean american James Hun- 
ter Blake, care vina pentru prima oară giboni în 
Africa, împreună cu amicul său, Wilbur Stimbol. 
Acesta, în urmă cu doi ani, petrecuse vreo trei 
săptămîni în junglă, pretinzind acum să fie şeful 
expediției şi crezindu-se expert în vînătoare. Se 
dădea mare specialist în jungla africană, în safari, în 
alimentaţie, în starea vremii şi în problemele negrilor. 
De altfel, Stimbol avea cu vreo 25 de ani mai mult 
decit Blake şi probabil că de aici venea pretenţia că 
ştie totul. 

Aceste lucruri nu au creat tensiuni între cei doi 
pentru că, deşi Blake era un băieţandru de 25 de ani, 
cu firea sa flegmatică, mai degrabă se amuza de 
prostiile pe care le debita Stimbol. Primul conflict 
între cei doi s-a consumat exact în clipa plecării lor la 
vinătoare. Din cauza pornirilor tiranice şi a groaz- 
nicului caracter pe care-l dovedea Stimbol, s-a aban- 
donat proiectul iniţial: ceea ce ar fi trebuit să fie 
realizarea unui film ştiinţific despre sălbatica Africă s- 
a transformat într-o neinteresantă şi banală vină- 
toare. 

Chiar în clipa în care trebuiau să plece, în timp ce 
se făceau ultimele pregătiri, Stimbol l-a insultat pe 


34 


cameraman, care i-a părăsit. Blake era supărat dar, 
cu toate acestea, luă hotărîrea să meargă mai 
departe şi să facă tot ce se putea face cu un simplu 
aparat de filmat. 

Nu era tipul de om care să ucidă din plăcere. Iniţial 
a avut intenţia să vineze doar pentru a se hrăni şi, 
eventual, pentru a îmbogăţi colecţia lui Stimbol cu 
vreo jumătate de duzină de trofee. 

S-au certat însă chiar de la început, datorită bru- 
talităţii cu care Stimbol îi trata pe cărăuşii negri. Dar 
Blake spera ca toate aceste dificultăţi să fie depăşite, 
mai ales că luase comanda expediției iar Stimbol îi 
promisese să nu mai insulte oamenii. 

Au înaintat în sălbaticul ţinut mai mult decit îşi 
propuseseră. La vinătoare n-au avut prea mult noroc 
şi erau chiar pe punctul de a renunţa, trăind cu 
impresia că n-au întimpinat prea mari dificultăţi şi că 
se vor întoarce în America buni prieteni. 

Dar iată că un cărăuş negru îşi prinse piciorul într-o 
liană, se dezechilibră şi lăsă să-i cadă povara. 

Stimbol şi Blake mergeau unul lîngă altul, chiar în 
faţa cărăuşului, şi, ghinion, pachetul negrului căzu 
peste Stimbol care se împiedică şi căzu şi el. 

Stimbol şi negrul se ridicară cu greutate, în ho- 
hotele de ris ale celorlalţi. Africanul îngăimă o scuză, 
dar Stimbol era roşu de furie. 

— Porc şi cretin ce eşti! ţipă el. 

Şi, înainte ca Blake să fi putut interveni, sau ca 
negrul să se fi apărat, americanul, nervos, îi trase un 
pumn în faţă. Negrul căzu şi Stimbol se năpusti 
asupra lui, cărîndu-i la pumni şi şuturi cu nemiluita. În 
acest moment interveni Blake, bătindu-l prieteneşte 

35 


pe umăr, iar cînd Stimbol se întoarse, îl lovi exact 
cum o făcuse acesta cu negrul. 

Stimbol căzu, se răsuci şi încercă să ia automatul 
de pe umăr. Dar Blake a fost mai rapid decit el. 

— Lasă-l jos, spuse el, ameninţindu-l cu un pistol 
calibrul 45. 

Stimbol lăsă arma jos. 

— În picioare! ordonă Blake. Cînd acesta reuşi să se 
ridice, continuă: 

— Ascultă-mă, amice! S-a terminat. Din această 
clipă ne despărţim. Miine dimineaţă împărţim lucru- 
rile şi vînatul apoi eu voi apuca în direcţia opusă celei 
pe care o vei alege tu. 

În timp ce vorbea, Blake îşi băgă înapoi pistolul în 
toc, în timp ce negrul îşi îngrijea nasul însîngerat. 
Ceilalţi împietriseră. În scurt timp, cu toţii o porniră 
din nou la drum. Dar acum erau întristaţi, nu se mai 
auzeau nici risete, nici cîntece. 

Blake stabili tabăra imediat ce găsiră un loc 
potrivit. Era puţin înainte de amiază, iar împărţirea 
echipamentului, a hranei şi a oamenilor putea începe, 
astfel ca cei doi vînători să poată porni la drum în 
Zorii zilei următoare. 

Arţăgos, Stimbol nu voia să facă nimic. Luă cu el 
doi askari, indigeni înarmaţi care au rol de trăgători 
într-un safari, şi părăsi tabăra, plecînd după vinat. 
Făcu cu greutate un kilometru şi jumătate pe un 
drum umed, cînd, deodată, cel din fruntea coloanei 
ridică mîna, făcîndu-le semn să se oprească. 

Americanul înainta încet, cînd, deodată, unul din 
negri îi arătă la stînga, într-un tufiş. Era ceva confuz, 
negru şi mare, care se îndepărta cu paşi greoi. 

36 


— Ce-i asta? întrebă el în şoaptă. 

— O gorilă, răspunse unul dintre negri. 

Stimbol ridică puşca şi trase asupra siluetei care se 
îndepărta. Negrul din dreapta începu să bombăne. 

— Linişte! ceru Stimbol. Hai s-o urmărim, vreau s-o 
împuşc. Dumnezeule! ce trofeu ar fi! 

Jungla era aici mai puţin deasă şi astfel avură gorila 
de mai multe ori în bătaia puştii. De fiecare dată 
Stimbol a tras şi, de fiecare dată, pe de lături. Negrii 
care-l însoțeau păreau chiar încîntaţi de acest lucru, 
căci nu-l înghiţeau pe american. 

Tarzan, omul maimuţă, vina în acest timp undeva, 
prin împrejurimi, cu cei din tribul Toyat. In momentul 
cînd auzi primul foc de armă sări din copac şi o luă la 
goană în direcţia de unde venea zgomotul. Era sigur 
că cel care trăsese nu era un beduin. Ştia să 
deosebească puştile vechi de armele moderne. 

Nu era imposibil ca beduinii să aibă o astfel de 
puşcă; în orice caz, înclina să creadă că era un alb ce 
vina prin împrejurimi. lar el, Tarzan, ca Rege al 
Junglei, trebuia să ştie ce străini îi calcă teritoriul şi-n 
ce scopuri. Odinioară nu prea întîlneai albi prin 
junglă; Tarzan regreta acele timpuri căci, atunci cînd 
veneau albii, cu puştile lor, se termina cu pacea şi 
fericirea. Acum se părea că se mai înmulţiseră. 

Sărind din cracă-n cracă, Tarzan se îndrepta spre 
locul unde se auzise bubuitura; cînd o zări pe gorila 
Bolgani se auzi şi un zgomot de crăci rupte şi de 
glasuri omeneşti. 

Bolgani fugea, atit de înfuriată de Tarmangani, încît 
uitase complet de ceilalţi duşmani ce i-ar fi putut ieşi 
în cale. Astfel, nici măcar nu-l văzu pe Histah, 


37 


şarpele, care stătea încolăcit pe crengile joase ale 
unui arbore bătrîn. 

Enormul piton, nervos, fu deranjat de zgomotul de 
crăci rupte şi de focurile de armă. În mod normal, ar 
fi lăsat să treacă o gorilă fără să-i facă nimic dar, în 
starea în care era, ar fi fost capabil să atace şi un 
elefant. Cu ochii săi mici, rotunzi şi atenţi, o fixă pe 
Bolgani, iar cînd gorila trecu pe sub arborele de care 
stătea spînzurat, Histah-pitonul se aruncă asupra 
prăzii. 

În timp ce trupul şarpelui se încolăcise în jurul lui 
Bolgani, strîngîndu-se tot mai tare, aceasta încerca 
să scape dar, oricît de mare era forţa ei, se vede că 
puterea pitonului era şi mai mare. 

În clipa cînd îşi dădu seama că nu are nici o şansă 
de scăpare, gorila ţipă scurt, încercînd zadarnic să 
scape de corpul de oţel viu care-o strîingea din ce în 
ce mai tare, gata să-i zdrobească oasele, s-o 
transforme într-o masă de carne strivită. Se şi simţea 
sfişiată de puternicele maxilare ale şarpelui. 

Aceasta era situaţia la sosirea lui Tarzan şi a 
americanului. Stimbol abia înainta prin smiîrcurile 
junglei, pe cînd Tarzan, omul maimuţă, un semizeu al 
junglei, sărea cu uşurinţă dintr-un copac în altul. Au 
ajuns în acelaşi timp, dar vînătorii nu simţiră din 
primul moment prezenţa lui Tarzan. Nimeni nu-l 
auzise sosind. Se mişca în linişte, ca întotdeauna, cu 
prudenţa celui care nu ştie ce-l poate aştepta. 

Văzind scena din luminiş, Tarzan înţelese imediat 
tragedia lui Bolgani. Apoi îl zări pe american ridi- 
cîndu-şi puşca şi ochind, decis să omoare animalele. 


38 


Tarzan nu o prea înghiţea pe Bolgani, această fiară 
cu păr lung şi aspru, care-i devenise, încă din 
copilărie, duşmanul numărul unu. Prima sa încleştare 
pe viaţă şi pe moarte a avut-o cu Bolgani, apoi, odată 
cu trecerea anilor, a învăţat pur şi simplu s-o evite cu 
prudenţă. Cu prudenţă, pentru că Tarzan nu ştia ce-i 
frica. După ce a crescut şi s-a maturizat, s-a ferit în 
continuare de Bolgani, din simplul motiv că tribul din 
care făcea parte se ferea, la rindu-i, de gorile. 

În clipa cînd văzu totuşi fiara asaltată din două 
părţi, de doi duşmani, un sentiment de solidaritate se 
născu în el şi-i dispărură toate prejudecățile. Se afla 
exact deasupra americanului. Creierul şi muşchii lui 
Tarzan lucrau cu o asemenea repeziciune încît, în 
momentul în care Stimbol puse arma la umăr şi ochi, 
omul maimuţă îi sări în spate şi-l dobori, înainte ca 
acesta să-şi dea seama ce se-ntîmplase, înainte de a 
se fi putut ridica în picioare înjurînd, Tarzan izbutise 
să-i smulgă cuțitul de vînătoare de la şold şi se şi 
năpusti asupra celor două fiare încleştate. Stimbol se 
ridică, se pregăti să tragă, dar ceea ce îi fu dat să 
vadă îl făcu să încremenească. 

Acoperit doar cu o piele de animal, bronzat, cu 
părul negru, un uriaş alb se lupta cu pitonul. Stimbol 
înţelese curînd că zgomotele pe care le auzea nu 
ieşeau numai din gitul gorilei ci şi din al omului venit 
în apărarea ei. 

Degete de oţel strinseră pitonul de lingă cap, în 
timp ce, cu mîna liberă, Tarzan împlintă de mai multe 
ori cuțitul de vînătoare în trupul şarpelui. Odată cu 
intrarea în luptă a unui nou şi necunoscut duşman, 
Histah a fost obligat să slăbească strinsoarea lui 


39 


Bolgani; încercă mai întîi să lupte cu amindoi 
deodată, pentru ca în sfîrşit să înţeleagă că fiinţa fără 
blană constituia o adevărată ameninţare pentru viaţa 
sa şi că trebuia să-i acorde toată atenţia. Se 
descolăci din jurul lui Bolgani şi, cu o furie nebună, 
izbind repetat cu coada, încercă să-l imobilizeze pe 
omul maimuţă. Dar, la fiecare mişcare, cuțitul lui 
Tarzan i se înfingea, tot mai adînc, în carne; Bolgani, 
în care abia de mai palpita o urmă de viaţă, gemea, 
întinsă la pămînt, incapabilă să-şi ajute salvatorul. 
Stimbol, înmărmurit, stătea deoparte, urmărind acest 
spectacol înspăimântător, uitînd pentru moment şi 
dorinţa de răzbunare şi pofta de trofee vinătoreşti. 

Tarzan se lupta singur cu cea mai periculoasă 
dintre creaturi, într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte, 
în mintea americanului finalul era clar: putea oare un 
simplu om să scape din încleştarea unui piton? 

Histah se încolăcise deja în jurul pieptului lui Tarzan 
şi îi prinsese un picior, dar forţa sa, redusă de rănile 
provocate de cuţit, era insuficientă pentru a-l dobori 
pe adversar. Pe de altă parte, Tarzan lovea mereu 
pitonul în acelaşi loc, sperînd să-l taie în două. Omul 
şi şarpele erau amindoi roşii de sînge, iarba şi 
tufişurile pe o rază de mai mulţi metri fiind culcate la 
pămînt. Histah se încolăci iar în jurul lui Tarzan, într- 
un efort decisiv; în acelaşi moment, Tarzan lovi 
năprasnic cu cuțitul şi reuşi să-l taie. 

Partea de jos a pitonului se zvircoli un timp, apoi 
căzu. Omul maimuţă continuă lupta cu ceea ce mai 
rămăsese din adversar şi, cu un efort supraomenesc, 
reuşi să se elibereze din strînsoare; după citeva clipe, 


40 


Histah muri. Fără să-i arunce lui Stimbol măcar o 
privire, Tarzan se apropie de Bolgani. 

— Eşti cumva rănită? o întrebă el pe limba 
maimuţelor. 

— Nu! răspunse gorila. Eu sînt Bolgani şi omor, 
Tarmangani! 

— Eu nu sînt Tarmangani, eu sînt Tarzan, omul 
maimuţă, şi te-am salvat de Histah. 

— N-ai venit s-o omori pe Bolgani? întrebă gorila. 

— Nu! Hai să fim prieteni. e 

Bolgani se-ncruntă, părînd că se gîndeşte la asta. In 
sfîrşit, se hotărî să vorbească: 

— Bine, vom fi prieteni, spuse ea. Dar mai întîi o 
să-l ucidem împreună pe Tarmangani, chiar cu băţul 
lui cu tunet. Hai să-l omorîm! 

Şi gorila se ridică cu greutate, clătinîndu-se. 

— Nu, zise Tarzan, eu alung pe Tarmangani. 

— Tu? N-ai să poţi! 

— Eu sînt Tarzan, Regele Junglei, iar ceea ce spune 
Tarzan e sfint. 

Stimbol, care asista la scenă, avea impresia că 
omul şi fiara se ceartă şi credea că, în curînd, cei doi 
se vor încăiera. Dacă ar fi bănuit că ei îl considerau 
duşmanul lor comun, probabil că nu s-ar mai fi simţit 
în largul său. Înşfăcînd puşca, se îndreptă spre 
Tarzan. 

— La o parte, tinere, spuse Stimbol, vreau să 
termin cu gorila; după lupta cu şarpele, nu cred că ai 
chef să-ţi sară şi maimuţoiul ăsta în spate. 

Americanul nu era foarte sigur de atitudinea pe 
care o va adopta Tarzan. Îi era încă proaspăt în minte 


A 


felul în care omul maimuţă îi sărise în spate. Se 
41 


simţea în siguranţă pentru că avea arma şi îşi 
imagina că acest sălbatic alb va fi fericit să scape de 
gorilă. Atît cît cunoştea el psihologia şi compor- 
tamentul animalelor, Stimbol o credea pe Bolgani 
amenințătoare. Tarzan se puse între gorilă şi vînător 
şi îl privi pe Stimbol cu coada ochiului. 

— Lasă puşca jos, spuse el. N-ai s-o împuşti. 

— Pe toţi dracii, ba am s-o împuşc! izbucni Stimbol. 
De ce crezi că am urmărit-o atita prin junglă? 

— Pentru că ai vrut s-o împuşti. Dar n-ai s-o faci. 

— Tinere, tu ştii cine sînt eu? îl întrebă Stimbol. 

— Nu mă interesează, zise cu duritate Tarzan. 

— Ei bine, să ştii că greşeşti! Sînt Stimbol, de la 
compania maritimă St/mbol & Co din New-York. 

Era, într-adevăr, un nume atotputernic la New York 
şi chiar la Paris şi Londra, unde i se deschideau multe 
uşi. Rareori se întîmplă să nu fie servit; aroganţa lui 
venea în primul rînd de la averea sa considerabilă. 

— Ce cauţi în ţinutul meu? îl întrebă omul maimuţă, 
neluînd în seamă vorbăria lui Stimbol. 

— Ţinutul tău? Dar cine dracu' eşti tu? 

Tarzan se-ntoarse spre cei doi negri care se ţineau 
la cîţiva paşi de american. 

— Sînt Tarzan, omul maimuţă, spuse el în dialectul 
lor. Ce caută în ţinutul meu şi cîţi albi mai sînt cu el? 

— Mare Bwana, răspunse unul dintre negri, cu un 
deosebit respect, noi am ştiut că eşti Tarzan din clipa 
în care te-am văzut sărind din copac şi omorînd 
şarpele. Eşti singurul din junglă care ar fi putut-o 
face. Acest alb este un stăpîn rău, mai e un alb cu el, 
celălalt e bun, au venit să-l vineze pe Simba, Leul, 
dar au avut ghinion, aşa că miine pleacă. 

42 


— Unde-i tabăra lor? îi întrebă Tarzan. 

Negrul arătă cu mîna în direcţia corturilor. 

— Nu departe de aici. 

Tarzan se întoarse spre Stimbol, spunîndu-i: 

— Întoarce-te în tabără. Voi veni deseară să vă 
vorbesc. Vezi să nu vînezi decit atita cît îţi trebuie să 
mănînci, cît timp mai eşti în ţinutul lui Tarzan. 

Era ceva în vocea şi-n gesturile lui Tarzan care îl 
făcu pe Stimbol să înţeleagă, în ciuda aroganţei sale 
obişnuite, că nu era de glumit, şi-l impresionă. Era o 
experienţă nouă, pe care n-o mai trăise decit o dată 
sau de două ori, în prezenţa unor oameni cu o avere 
mai mare decit a sa. Nu putu să răspundă nimic şi 
rămase nemişcat, privind uriaşul alb care se-ntoarse 
la gorilă. Asistă la schimbul lor de mormăieli, după 
care, nu mică-i fu mirarea cînd văzu omul şi gorila, 
umăr lîngă umăr, luînd calea junglei. După ce s-au 
făcut nevăzuţi în tufişuri, americanul îşi scoase casca, 
luă din buzunar o batistă de mătase şi-şi şterse 
fruntea de sudoare. Nu reuşea să uite imaginea 
uriaşului alb şi a gorilei, unul lîngă celălalt, ca doi 
buni prieteni, dispărind în junglă. Se întoarse, în 
sfîrşit, spre askari, înjurînd. 

— Am pierdut o zi întreagă, spuse el nemulţumit. 
Cine-i individul ăsta? Mi s-a părut că-l cunoaşteţi. 

— E Tarzan, spuse unul dintre negri. 

— Tarzan? N-am auzit niciodată de el, spuse 
batjocoritor americanul. 

— Toţi cei care ştiu jungla, îl cunosc şi pe Tarzan. 

— Ei, asta-i, se enervă Stimbol. N-o să-mi spună 
mie un sălbatic păduchios unde am şi unde nu am 
voie să vinez. 


43 


— Stăpiîne, spuse negrul, Tarzan este cel care face 
legea în junglă şi nu-i bine să-l iei în ris. 

— Nu vă plătesc să-mi daţi sfaturi, cretinilor! Dacă 
vreau să vinăm, o să vinăm, să nu uitaţi asta! 

Întorcîndu-se spre tabără, nici americanul, nici 
askarii n-au văzut nici urmă de vînat. În ceea ce-i 
privea, askarii nu erau prea supăraţi că n-au vînat. 


44 


5. Tarmangani 


Cît timp a lipsit Stimbol, Blake a împărţit hrana şi 
echipamentul în mod egal. Le-a aranjat în ordine pe 
iarbă, astfel încît Stimbol să le poată cerceta în voie 
şi să-şi dea consimţămintul. Dar, în ce priveşte 
împărţirea cărăuşilor şi a askari-lor, a aşteptat întoar- 
cerea acestuia. Tocmai îşi completa jurnalul cînd 
grupul de vînători intra în tabără. 

Dintr-o privire, Blake îşi dădu seama că Stimbol era 
prost dispus. Dar cum asta era starea lui obişnuită, 
nu fu prea impresionat. Se gîndi că, oricum, de miine 
va scăpa de compania sa dezagreabilă. 

In schimb era îngrijorat de aerul posomorit al 
askari-lor ce-l însoţiseră pe Stimbol. Tînărul bărbat îşi 
dădu seama că Stimbol găsise un nou prilej să-i 
brutalizeze şi să-i insulte, ceea ce făcea împărţirea 
oamenilor mult mai dificilă. Din clipa în care luase 
decizia irevocabilă de a se despărţi de Stimbol, Blake 
ştiuse că cel mai greu va fi să-i găsească pe cei 
dispuşi să i se alăture. 

Cînd Stimbol văzu echipamentul împărţit şi aranjat 
pe categorii, ridică din sprincene. 

— Văd că n-ai uitat nimic, remarcă el, oprindu-se în 
faţa lui Blake. 

— Am vrut să verifici şi dumneata înainte de a le 
împacheta. 

— N-am chef acum să-mi bat capul, răspunse 
Stimbol. Sînt convins că ai împărţit corect proviziile. 

— Mulţumesc, spuse Blake. 


45 


— Şi cărăuşii? Cum îi împărţi? 

— N-o să fie simplu. Nu i-ai tratat prea bine şi nu 
ştiu cît de bucuroşi vor fi să te însoţească. 

— Eh, uite, aici greşeşti, Blake. Problema cu 
dumneata este că nu-i cunoşti deloc pe indigeni. Eşti 
prea îngăduitor cu ei. Nu te respectă şi, atunci cînd 
nu respectă pe cineva, nici nu-l iubesc. Trebuie să 
ştie că stăpînul veghează asupra lor. N-or să-şi 
încredinţeze viaţa în mîinile dumitale pentru un drum 
aşa de lung. Ai împărţit proviziile. Lasă oamenii în 
seama mea, mă pricep mai bine. Am să-ţi pregătesc 
o echipă sigură. 

— Şi cum ai să faci? întrebă Blake 

— Ei bine, la început, îţi voi lăsa oamenii care 
doresc să te însoţească, admiţind că există vreunul, îi 
vom aduna pe toţi, le explicăm că ne despărţim şi am 
să le cer celor care vor să te însoţească pe tine să 
facă un pas în faţă. Apoi, din cei rămaşi, am să aleg 
cîţiva pentru a-ţi completa grupul. Nu-i corect aşa? 

— Cit se poate de corect, aprobă Blake. 

Spera din toată inima ca planul lui Stimbol să se 
realizeze atit de simplu pe cît o credea el, dar avea 
mari dubii. Aşa că se gîndi să-i propună şi o altă 
soluţie, la care era convins că se va ajunge în cele 
din urmă. 

— În eventualitatea în care unul din noi va avea 
dificultăţi în completarea numărului de oameni, cred 
c-am putea să-i atragem promiţindu-le nişte bani în 
plus, cînd vom ajunge la destinaţie. Eu, personal, 
dacă voi avea probleme, sînt dispus să plătesc, 
continuă Blake prudent. 


46 


— Nu-i o idee rea pentru cazul în care n-ai să-i poţi 
stăpîni după ce eu voi fi plecat, spuse Stimbol. Ar fi o 
asigurare în plus pentru dumneata. În ce mă priveşte, 
oamenii mei vor respecta înţelegerea iniţială, altfel 
vor avea neplăceri. Eu zic să-i adunăm şi o să vedem 
noi atunci ce mai rămîne de făcut. 

Căută cu privirea un şef: 

— Hei, tu! Fă-te-ncoa'! 

Negrul se apropie şi se opri în faţa lor. 

— M-ai chemat, Bwana? întrebă el. 

— Adună aici toţi oamenii, ordonă Stimbol. Toţi 
imbecilii să fie aici în cinci minute, în formaţie 
completă. 

— Am înţeles, Bwana. 

După plecarea negrului, Stimbol îl întrebă pe Blake: 

— Ai văzut azi vreun străin prin tabără? 

— Nu, de ce? 

— Am întîlnit un sălbatic în timp ce vînam. Mi-a 
poruncit să părăsesc imediat jungla. Ei, ce zici de 
asta? zise Stimbol, rizind. 

— Un sălbatic? 

— Da. Unul cam într-o ureche. Askarii păreau că îl 
cunosc. 

— Cine era? 

— Îl cheamă Tarzan. 

Blake ridică din spriîncene. 

— Ah! exclamă el. Te-ai întîlnit cu Tarzan, omul 
maimuţă şi el ţi-a ordonat să părăseşti jungla? 

— Ai auzit de el? 

— Evident, e considerat Regele Junglei şi dacă mi- 
ar ordona mie să o părăsesc, aş pleca imediat. 

— Tu ai pleca, dar nu şi Wilbur Stimbol. 


47 


— De ce ţi-a cerut să peci? 

— Uite-aşa! Nu voia să omor o gorilă pe care 
tocmai o hăituiam. Stai să vezi! Nebunul scapă gorila 
de un piton, omoară pitonul, îmi ordonă să părăsesc 
jungla, spune că o să ne facă o vizită în tabără, apoi 
pleacă împreună cu gorila ca doi vechi prieteni. N-am 
mai pomenit aşa ceva. Nu-mi pasă cine e sau ce se 
crede el. Eu ştiu cine sînt, şi nu mă sperie pe mine un 
imbecil. N-o să mă oblige nimeni să părăsesc acest 
ţinut înainte ca eu să vreau asta. 

— Crezi că Tarzan, Regele Junglei, e un imbecil? 

— Cred că un individ care umblă de nebun prin 
junglă, gol şi fără arme, nu poate fi decit un imbecil. 

— Ai să vezi că nu-i un imbecil şi, dacă nu vrei să ai 
mai multe necazuri decit ţi-ai putea imagina, ar 
trebui să faci exact ce ţi-a spus el. 

— Ce ştii despre el? L-ai văzut vreodată? 

— Nu, răspunse Blake, dar i-am auzit pe oamenii 
noştri povestind multe despre el. Face parte din 
peisaj, ca şi jungla sau leii. Foarte puţini l-au văzut, 
poate chiar nici unul, dar are, totuşi, aceeaşi influ- 
enţă asupra imaginaţiei şi a superstiţiilor lor ca şi 
demonii. Le este teamă să nu-i stirnească în vreun fel 
mînia. Dacă află cumva că Tarzan a pus ochii pe noi, 
nu mai avem nici o şansă să-i stăpînim. 

— Eu atita am de spus: dacă acest om-maimuţă, 
sau ce-o fi el, ţine la liniştea sa, să facă bine să nu-şi 
bage nasul în treburile lui Wilbur Stimbol. 

— Deci o să vină pe aici? întrebă Blake. Bine, eu 
unul abia aştept să-l văd. Oricum de cînd sînt în 
ţinutul ăsta, numai despre el am auzit vorbindu-se. 

— Eu unul, n-am auzit nimic, spuse Stimbol. 


48 


— Bine, dar tu nici nu vorbeşti cu indigenii, i-o 
întoarse Blake. 

— Pe cinstea mea, cred că am şi altele mai bune de 
făcut decit să le vorbesc, bombăni Stimbol. 

— Eu nu am spus să /e vorbeşti, ci să vorbeşti cu ei. 

— Eu n-am să mă trag de şireturi cu cărăuşii, rînji 
Stimbol. 

Blake făcu un gest a neputinţă. 

— Ah, iată că vin oamenii, spuse Stimbol. 

Se întoarse către cărăuşi şi askari, care se opriseră 
la cîţiva paşi de ei, şi ridică tonul: 

— Mr. Blake şi cu mine ne despărţim, anunţă el. 
Toate proviziile au fost împărţite în două. Eu voi 
merge să vinez ceva mai la vest, apoi o voi lua spre 
sud şi voi reveni spre coastă pe un alt drum. Nu ştiu 
care sînt planurile lui Mr. Blake, dar o să aibă nevoie 
de jumătate din cărăuşi şi askari. Nu vreau să aud 
nici un comentariu. Jumătate din voi o să meargă cu 
Mr. Blake, fie că vă place sau nu. 

Se opri, pentru a da mai multă greutate cuvintelor. 

— Ca întotdeauna, continuă, doresc ca toată lumea 
să fie mulţumită; de aceea am să le ofer o şansă 
celor care-l vor însoţi pe Mr. Blake. Acum, atenţie! 
Pachetele din partea asta sînt ale lui Mr. Blake. 
Celelalte sînt ale mele. Toţi cei care vor să-l urmeze 
pe Mr. Blake să treacă lîngă bagajele lui. 

Ciţiva se îndreptară imediat spre pachetele lui 
Blake. Ceilaţi, după un moment de ezitare, le urmară 
exemplul, unul cîte unul, aşa încit, în cele din urmă, 
toţi oamenii se adunară la bagajele lui Blake. 

Stimbol se întoarse spre Blake, rizînd şi clătinînd 
din cap. 

49 


— Poftim! exclamă el. Ai mai văzut vreodată o 
asemenea adunătură de idioţi? Nimeni nu le-ar fi 
putut explica mai clar ca mine şi, cu toate astea, 
priveşte! Nici unul n-a înţeles! 

— Eşti sigur, Stimbol? întrebă Blake. 

Stimbol nu sesiză imediat insinuarea. Cînd, în 
sfîrşit, înţelese, se încruntă. 

— Nu fi stupid, ripostă el cu răutate. Bineînţeles că 
n-au priceput. Apoi, Stimbol le strigă negrilor: 

— Tîmpiţilor, negri cretini ce sînteţi! Voi chiar n-aţi 
înţeles? N-am spus să treceţi toţi la Mr. Blake. Doar 
cei care vor să-l însoţească. Ceilalţi, care vor să vină 
cu mine, pricepeţi, cu mine, să treacă imediat lîngă 
pachetele mele! Şi asta repede! 

Nimeni nu se clinti însă. Stimbol era roşu de furie. 

— Asta-i răzvrătire, urlă el. Instigatorul riscă să-şi 
lase pielea aici. 

Se întoarse către unul din şefi. 

— Tu, vino aici! Cine v-a pus să-mi faceţi una ca 
asta? Mr. Blake? 

— Nu fi prost, Stimbol, spuse Blake. Nimeni nu i-a 
influenţat şi nu e nici o răzvrătire. Oamenii au făcut 
exact ceea ce le-ai spus tu să facă. Dacă n-ai fi atit 
de înfumurat, ţi-ai da seama de ce ai ajuns în situaţia 
asta. Negrii sînt şi ei oameni. În anumite privinţe sînt 
foarte sensibili, iar în altele sînt ca nişte copii. l-ai 
bătut, i-ai chinuit, i-ai insultat. Drept urmare, se tem 
de tine şi chiar te urăsc, ceea ce mi se pare firesc 
după cum te-ai purtat cu ei. Acum culegi ce ai 
semănat. Sper că asta îţi va servi drept lecţie de 
viaţă. Acum mai ai o singură cale pentru a-ţi face rost 


50 


de oameni: să le oferi o primă generoasă. Vrei s-o 
faci? 

Încrederea în sine şi siguranţa lui Stimbol se topeau 
treptat, pe măsură ce înţelegea că Blake avea 
dreptate. Privi la feţele lipsite de expresie ale 
negrilor. Nu găsi nici măcar o singură privire priete- 
noasă. Se întoarse către Blake. 

— incearcă tu să faci ceva, spuse el. 

Blake ieşi în faţa oamenilor. 

— Trebuie ca jumătate din voi să-l însoţească pe 
Mr. Stimbol, începu el. O să vă dea de două ori preţul 
cu care v-aţi înţeles la început, dacă-l serviţi cu 
credinţă. Sfătuiţi-vă şi transmiteţi-mi răspunsul mai 
tirziu, prin şeful vostru. Asta-i tot. Puteţi pleca. 

După-amiaza trecu. Cei doi aşteptau în corturile lor. 
împărţiţi în grupuri, indigenii discutau în şoaptă. 
Blake şi Stimbol nu luară masa împreună dar, după 
cină, se întilniră să-şi fumeze pipa în aşteptarea 
răspunsului. După o jumătate de oră, Blake îşi trimise 
servitorul să-i cheme pe şefii negrilor. 

— Ei bine, aţi hotărit cine-l va urma pe Mr. Stimbol? 

— Nimeni nu-l va însoţi pe bătrînul Bwana, răs- 
punse şeful lor. Toţi vor să meargă cu tînărul Bwana. 

— Dar Mr. Stimbol plăteşte bine, spuse Blake şi 
jumătate dintre voi trebuie să i se alăture. 

Negrul clătină din cap. 

— Poate plăti oricît, nimeni nu vrea să meargă cu 
el. 

— Aţi fost de acord să ne însoţiţi tot drumul, atit la 
dus cît şi la întors. Trebuie să vă respectaţi 
angajamentul. 


51 


— Este adevărat, dar ne-am angajat să vă însoţim 
dacă sînteţi împreună. Bătrînul Bwana se poate în- 
toarce fără grijă împreună cu tînărul Bwana. Dar nu 
separat. 

Tonul categoric al şefului puse capăt discuţiei. 

Blake reflectă o clipă înainte de a răspunde. 

— Poţi să pleci, spuse el. O să vorbim cu toţii din 
nou, miine dimineaţă. 


52 


6. Ara, fulgerul 


Tabăra forfotea încă înainte de revărsarea zorilor. 
La ora hotărită, bagajele erau făcute şi totul pregătit 
de drum. Cărăuşii hoinăreau prin împrejurimi, 
aşteptind ordinul de plecare. Blake şi Stimbol fumau 
în tăcere. Deodată, frunzişul unui copac foşni uşor, o 
creangă se aplecă şi Tarzan sări în mijlocul taberei. 
Un fior de surpriză şi teamă străbătu grupul de negri. 
Omul maimuţă le vorbi în dialectul lor. 

— Eu sînt Tarzan, regele Junglei. Aţi adus oameni 
albi în ţara mea, ca să-mi omoriţi poporul. Cei care 
vor să trăiască şi să se întoarcă în satele lor, la 
familiile lor, să-l asculte bine pe Tarzan şi să facă 
ceea ce el ordonă. 

— Tu, îi spuse negrului ce conducea expediţia, îl vei 
însoţi pe cel mai tînăr, căruia îi dau voie să filmeze în 
ţinutul meu, cînd şi unde va dori. Alege-ţi jumătate 
din oameni şi alătură-te tînărului Bwana. 

— lar tu, spuse altui şef, ia oamenii care mai rămîn 
şi du-l pe cel mai în vîrstă Bwana înapoi de unde a 
venit, pe calea cea mai scurtă. Nu are dreptul să 
vineze decit pentru a se hrăni sau a se apăra. Şi să 
nu îndrăzneşti să nu-mi asculţi ordinele. Aminteşte-ţi 
că Tarzan veghează şi că nu uită niciodată. 

Se întoarse apoi către albi. 

— Blake, am hotărit. Poţi pleca oricînd, oriunde 
doreşti. In ce priveşte vinătoarea, decizi singur. Eşti 
musafirul lui Tarzan. 


53 


— lar tu, spuse, adresîndu-se lui Stimbol, vei părăsi 
imediat ţinutul pe calea cea mai scurtă. Ai dreptul să 
porţi arme doar ca să te aperi. Nu abuza de această 
permisiune, căci îţi va fi retrasă. Şeful negru va fi cu 
ochii în patru. 

— Ei, uşurel, nu te ambala aşa, ţipă Stimbol. Te 
înşeli amarnic dacă îţi închipui c-am să permit să-ţi 
baţi joc de drepturile mele de cetăţean american. Aş 
putea să cumpăr şi să vînd prăpădita asta de junglă 
cu tine cu tot fără nici o problemă. Pe toţi dracii, 
Blake, spune-i imbecilului ăsta nenorocit cu cine are 
de a face, înainte de a avea necazuri. 

Tarzan se adresă şefului negrilor lui Stimbol: 

— Luaţi bagajele şi plecaţi. Dacă omul nu vă 
urmează, mergeţi înainte. Dacă mă ascultă, aveţi 
grijă să ajungă teafăr şi nevătămat. Să-i fiţi supuşi, 
cît timp îmi va fi şi el mie. Asta-i tot! Acum plecaţi! 

Cu mişcări iuți, Tarzan sări dintr-un copac în altul şi 
dispăru în frunziş. Blake şi ai săi părăsiră şi ei tabăra. 
Stimbol înjura şi ameninţa în timp ce echipajul lui, în 
şir indian, pătrundea tot mai adînc în junglă, luînd-o 
spre est, fără să-l bage în seamă. Stimbol rămăsese 
singur în tabăra părăsită. 

Umilit, spumegiînd de furie, alergă după ei, dînd 
ordine şi amenințţind, dar nimeni nu-i dădea nici o 
atenţie. În cele din urmă se linişti. Mergea morocănos 
în fruntea lungului şir de cărăuşi şi askari, convins în 
sfîrşit că puterea omului maimuţă era mai mare decit 
a sa. Dar clocotea de ură şi de planuri de răzbunare. 

Dorind să se asigure că ordinele îi erau respectate, 
Tarzan le-o luase înainte. Aştepta acum, aşezat pe o 
creangă, privind drumul pe care urma să treacă 


54 


Stimbol. În depărtare se auzeau deja zgomotele co- 
loanei. Deasupra copacilor se adunau ameninţător 
nori negri şi deşi dar în junglă nu se simţea încă nici o 
adiere. 

Pe drum, din direcţie opusă, se apropia un antro- 
poid uriaş, negru şi păros. Cînd ajunse destul de 
aproape, Tarzan îl strigă cu o voce reţinută: 

— Bolgani! 

Gorila se opri şi se ridică în două picioare, privind 
atent în jur. 

— Eu sînt, Tarzan. 

— Eu sînt Bolgani, mirii gorila. 

— Se apropie Tarmangani. 

— Omor! 

— Nu, spuse Tarzan. Lasă Tarmangani să treacă. El 
şi oamenii săi au multe bastoane cu tunet. L-am 
alungat pe acest Tarmangani din junglă. Lasă-l să 
treacă. Indepărtează-te puţin din drum. Proştii de 
Gomangani şi bătrînul Tarmangani, care e şi mai 
prost, vor trece fără să ştie că Tarzan şi Bolgani sînt 
chiar lîngă ei. 

Pe cerul vineţiu, norii se învolburau mereu şi, 
deodată, se auzi bubuind un tunet îndepărtat; cei doi 
ridicară capul privind dezlănţuirea forţelor naturii, 
mai sălbatice şi mai distrugătoare decit puterile lor. 

— Pand, tunetul, vînează, remarcă Tarzan. 

— Îl vînează pe Usha, vîntul, spuse gorila. 

— In curînd îl vom auzi pe Usha fugind prin copaci 
ca să scape. Tarzan privea norii negri ameninţători. 
Chiar şi Kudu, soarele, se teme de Pand. Cînd Pand 
vinează, Kudu îşi ascunde faţa. 


55 


Ara, fulgerul, sfişie cerul. Pentru cei doi, fulgerul 
era o săgeată din arcul lui Pand, iar picăturile mari de 
ploaie erau Meeta, sîngele lui Usha, ce curgea din 
nenumăratele sale răni. 

Jungla fremăta sub rafalele de vînt, dar, deocam- 
dată, singurul zgomot ce se auzea era bubuitul 
tunetului. Copacii biciuiau aerul, împinşi de Usha, 
care zguduia pădurea. Se făcea din ce în ce mai 
întuneric. Ploaia începu să cadă cu găleata. Frunze şi 
ramuri zburau într-un vacarm îngrozitor. Cu vuiete 
asurzitoare, forţele naturii îşi dezlănţuiau miînia. Ani- 
malele din junglă tremurau în faţa singurei puteri ce 
le înspăimînta, fiindu-le superioară. Tarzan se ghe- 
muise în copacul uriaş, ca să se apere de ploaie. 

Lîngă drum, udă leoarcă şi plină de noroi, Bolgani 
stătea ghemuită. Aşteptau. Nu puteau decit să 
aştepte. Deasupra lor, furtuna se dezlănţuise cu o 
furie nebună. Tunetul bubuia cu ecouri asurzitoare. 
Un trăsnet orbitor străbătu cerul şi creanga pe care 
stătea Tarzan se prăbuşi într-un vaiet prelung. Tarzan 
zăcea leşinat pe drum, pe jumătate prins sub crean- 
ga uriaşă. 

Furtuna se opri la fel de brusc precum începuse. 
Kudu, soarele, risipi norii. Încă îngrozită, gorila 
Bolgani stătea nemişcată. Se temea ca nu cumva să-i 
atragă atenţia lui Pand, tunetul. 

Ud leoarcă, îngheţat şi furios, Stimbol se lupta cu 
drumul lunecos şi moale. Nu ştia că oamenii săi se 
aflau departe în urmă, căci, în timp ce el înaintase 
prin furtună, ei căutaseră adăpost pe sub copaci. 

Deodată, la o cotitură a drumului, se trezi în faţa 
unei crengi ce-i bara trecerea. Nu văzu de prima dată 


56 


corpul ce zăcea dedesubt, dar îl recunoscu imediat. 
Tarzan mort- speranţele lui creşteau. E liber să facă 
tot ce doreşte. Dar oare era mort? 

Se apropie atent şi puse urechea pe pieptul lui. Pe 
faţă i se citi dezamăgirea. Tarzan nu era mort. 
Deodată, expresia i se schimbă. Ochii săi sclipeau 
răutăcios în timp ce privea atent drumul pe care 
venise. Negrii nu se zăreau! Aruncă o privire rapidă în 
jur. Era singur cu cel care îl umilise! 

| se părea că e singur, căci nu văzuse încă silueta 
păroasă ce se ridicase pe tăcute, auzind zgomotul 
paşilor săi, şi care-l privea acum printre frunze. 

Tarzan se mişcă. Incepea să-şi revină. Stimbol 
înţelese că acum era momentul să acţioneze. În 
aceaşi clipă, un braţ uriaş, păros, ieşi din frunziş şi-l 
apucă de umăr. Stimbol trase o înjurătură şi se trezi 
nas în nas cu Bolgani. Incercă să o lovească cu cuțitul 
însă gorila îi smulse arma, aruncînd-o în mărăcini. 
Colţii galbeni ai gorilei se pregăteau să se înfigă în 
gitul lui Stimbol, cînd, Tarzan deschise ochii şi strigă: 

— Kreeg-ah! 

La acest avertisment, Bolgani se opri. 

— Lasă-l, spuse Tarzan. 

— Tarmangani a vrut să-l omoare pe Tarzan, 
răspunse gorila. Bolgani nu l-a lăsat. Bolgani ucide! şi 
scoase un mirîit furios. 

— Nu, spuse Tarzan cu un ton sever. Dă-i drumul 
lui Tarmangani. Gorila tocmai slăbea strîinsoarea cînd 
apărură primii cărăuşi. Văzind atiţia negri, maimuța 
deveni şi mai nervoasă. 

— Du-te în junglă, Bolgani, spuse Tarzan. Tarzan va 
avea grijă de acest Tarmangani şi de Gomangani. 


57 


Mîrîind, gorila dispăru în desiş. Tarzan se adresă lui 
Stimbol şi oamenilor săi. 

— Ai scăpat ca prin minune, Stimbol. Ai avut noroc 
că nu ai apucat să mă omori. Mă aflam aici din două 
motive: să văd dacă-mi asculţi ordinele, şi să te apăr 
de oamenii tăi. Nu mi-a plăcut felul în care te-au 
privit astăzi în tabără. Aş fi putut să te părăsesc şi 
asta ar fi însemnat sfirşitul tău, la fel de sigur ca 
otrava sau lovitura de cuţit. Credeam că am o 
oarecare răspundere pentru că eşti alb. Acum mă 
consider eliberat de orice obligaţie faţă de tine. N-am 
să te omor, Stimbol, aşa cum ai merita. Dar, începînd 
din acest moment, nu mai ai prieteni în junglă, ci 
doar duşmani. Se întoarse spre grupul de negri. 

— Tarzan, Regele Junglei, va pleca într-ale lui. 
Poate că n-o să-l mai vedeţi. Făceţi-vă datoria faţă de 
acest alb, cît timp urmează ordinele lui Tarzan, dar 
aveți grijă să nu vineze! 

Acestea fiind spuse, omul maimuţă sări într-un 
copac şi dispăru. 

Cînd Stimbol află de la oamenii săi că Tarzan îi 
asigurase că nu-l vor mai vedea, îşi regăsi siguranţa 
de sine şi îngîmfarea. Era din nou şeful, dînd ordine 
negrilor şi înjurîndu-i, bătindu-şi joc de ei. Vroia să-i 
impresioneze. Credea că, fiind oameni simpli, îi poate 
înşela, arătîind că nu se teme de Tarzan şi că, 
ignorîndu-i ordinele, le va cîştiga respectul. Astfel, 
puţin înainte de a stabili tabăra, Stimbol zări o 
antilopă. Trase fără ezitare, ucigind-o pe loc. 

Pentru Stimbol acesta a fost începutul sfirşitului. 
Seara, în tabără, adunaţi în grupuri mici, oamenii săi 
vorbeau în şoaptă: 

58 


— A omorit o antilopă şi Tarzan se va supăra pe 
noi, spuse unul. 

— Tarzan ne va pedepsi, spuse altul. 

— Bwana e un om rău, adăugă un al treilea. Ar 
trebui să-l omorîim. 

— Nu putem să-l omorim! 

— Va muri singur dacă îl lăsăm în junglă. 

— Tarzan a spus să ne facem datoria. 

— Da, dar numai atita timp cît Bwana va asculta de 
ordinele sale. 

— ŞI nu le-a ascultat. 

— Atunci putem să-l părăsim. 

Epuizat de marşul cel lung, Stimbol dormi buştean. 
Cînd se trezi, soarele era sus. Îşi chemă servitorul. 
Nici un răspuns. Strigă din nou, mai tare, înjurînd. În 
tabără nu se auzea nici un zgomot. 

— Porci leneşi! mormăi el. Le-arăt eu lor! 

Se ridică şi se îmbrăcă. Deodată, simţi ceva ame- 
ninţător în liniştea din jurul său. leşi în fugă din cort şi 
înţelese totul dintr-o singură privire. Era singur şi 
toate proviziile dispăruseră, în afară de un singur 
pachet. Îl abandonaseră în inima Africii! 

Primul gînd fu să-şi ia puşca şi să plece după ei. Se 
răzgîndi însă imediat. Fără să ezite, aceşti oameni îl 
abandonaseră unei morţi aproape sigure. În cazul în 
care s-ar ţine de ei, ar putea găsi un mijloc mult mai 
rapid de a-l înlătura definitiv. 

N-avea decit o soluţie: să dea de Blake şi să rămînă 
cu el. Ştia sigur că Blake nu-l va lăsa să moară în 
junglă. 

Negrii nu-i luaseră puşca şi muniţiile. Îi mai ră- 
măseseră şi destule provizii. Problema era însă trans- 

59 


portul lor. Dacă voia să-l ajungă pe Blake, care 
plecase pe alt drum, trebuia să renunţe la bagaje. 
Ştia că îl despart de Blake cam două zile de mers şi, 
dacă acesta nu înaintase prea repede, putea spera 
să-l întiîlnească într-o săptămînă. Poate că Blake va 
găsi ceva interesant de filmat şi-şi va instala o tabără 
fixă. În acest caz, Stimbol îl va întîlni chiar şi mai 
repede. 

Odată stabilit planul de acţiune, se simţi mai 
liniştit. După o masă bună, pregăti un pachet cu 
provizii pentru o săptămînă, îşi umplu buzunarele şi 
centura cu muniții şi porni la drum. 

Nu-i fu prea greu să găsească locul în care se 
despărţise de Blake. Se hotărî să facă un popas în 
mica poiană, înainte de a porni pe urmele lui. Se 
aşeză, rezemîndu-se de trunchiul unui copac, fără să 
observe că arbuştii din apropiere s-au mişcat. 

Terminîndu-şi ţigara, Stimbol se ridică, luă pachetul 
şi porni la drum. Făcu cîţiva metri şi se opri brusc. Un 
mîrîit ameninţător venea din tufişul din faţa lui. În 
aceeaşi clipă, ierburile se dădură la o parte şi apăru 
capul unui leu uriaş, cu coamă neagră. 

Stimbol scăpă pachetul, zvîrli puşca şi-ncepu să 
alerge spre copacul sub care se odihnise. Leul ezită o 
clipă, surprins, apoi se repezi după el. 

Stimbol privi înapoi şi îngheţă: leul părea atit de 
aproape şi copacul atit de departe... Deşi nu mai era 
tînăr, se căţără pe ramurile groase cu o rapiditate 
care ar fi făcut cinste şi unui atlet. Ajunsese la ţanc. 
Ghearele ascuţite ale lui Numa îi atinseră ghetele, 
obligîndu-l să se refugieze pe crengile cele mai înalte. 


60 


Acolo se opri gifiind şi, sleit de puteri, privea la fiara 
ce-şi arăta colții într-un mod nu tocmai prietenos. 

Numa scoase citeva răgete, apoi, cu un miriit 
înăbuşit se întoarse cu spatele şi se îndreptă majes- 
tuos spre tufişul din care ieşise. Se opri însă lîngă 
pachetul cu provizii, îl adulmecă şi începu să-l zgirie. 
Pachetul se răsturnă şi Numa sări îndărăt, prudent. 
Apoi, se aruncă asupra lui furios, începînd să-l sfişie, 
pînă ce conţinutul se răspîndi în iarbă. Muşcă din cutii 
şi sticle, pînă ce nu mai rămase aproape nimic întreg. 
Ghemuit în copac, Stimbol privea neputincios cum îi 
erau distruse proviziile. 

Se blestemă că-şi aruncase puşca. Îl consola doar 
gîndul că poate Blake nu era prea departe şi că, după 
ce-l va găsi, va avea ce minca. Odată leul plecat, va 
cobori şi-şi va continua drumul pe urmele lui Blake. 

Numa, pe care conţinutul pachetului nu-l mai 
interesa, se îndreptă agale spre tufiş. Dar ceva îi 
atrase atenţia. De data asta era bastonul cu tunet al 
lui Tarmangani. Leul mirosi puşca, îi dădu o labă şi în 
cele din urmă o luă în gură. Stimbol îl privea îngrozit. 
Ce se va întîmplă dacă fiara îi strică arma? Nu va mai 
avea nici un mijloc de apărare şi de a-şi procura 
hrană. 

— Las-o jos! strigă Stimbol. Las-o jos! 

Numa se îndrepta spre tufe, ducînd puşca în gură, 
părînd că nu-i aude strigătele. 

După amiaza şi noaptea următoare i-au părut o 
eternitate lui Wilbur Stimbol. Cit a fost lumină, leul a 
rămas nemişcat lîngă tufiş, aşa că nici vorbă să 
coboare din copac. Cu atît mai mult, după căderea 
nopţii, nimeni n-ar fi reuşit să-l facă pe Stimbol să 

61 


coboare şi să înfrunte, în plină noapte, jungla ce-l 
îngrozea. Toată noaptea ascultă înspăimiîntat con- 
certul de urlete, miriituri şi răgete, de parcă cele mai 
înspăimîntătoare fiare şi-ar fi dat întîlnire în acea 
poiană. 

Dimineaţa, jungla era liniştită. Doar pinza sfişiată în 
mii de bucăţi şi cutiile goale arătau ce festin oferise 
Stimbol fără voia sa hienelor. Numa plecase. 

Stimbol cobori tremurind din copac. Cu privirea 
rătăcită, tresărind la orice zgomot, devenise un biet 
bătrîn care străbătea jungla terorizat de spaimă. Cine 
l-ar mai fi recunoscut pe Wilbur Stimbol, mîndrul 
preşedinte al firmei Stimbol & Co din New York? 


62 


7. Crucea 


Furtuna ce a întrerupt safari-ul lui Stimbol încurcă 
şi mai serios planurile lui Blake, schimbîndu-i cu totul 
cursul vieţii. 

Însoţit de un singur negru, care-i ducea aparatul de 
filmat şi cea de-a doua puşcă, Blake se abătuse din 
drum, pentru a încerca să filmeze lei. Semne 
numeroase arătau că în regiunea pe care o traversau 
erau o mulţimea. 

Blake urma un drum paralel cu al grupului său şi 
trebuiau să se reîntilnească în tabără, după-amiază. 
Băiatul ce-l însoțea era inteligent şi descurcăreţ. 
Stabiliseră viteza şi direcţia de mers şi Blake lăsă cu 
toată încrederea în grija lui orientarea, el dedicîndu- 
se în întregime ocupaţiei fascinante de a găsi 
subiecte de filmat. 

Puțin timp după ce au părăsit grupul, Blake şi 
tovarăşul său au întîlnit o familie de şapte sau opt lei: 
o magnifică pereche matură şi cinci sau şase lei mai 
tineri. Zărindu-i pe cei doi, leii s-au îndreptat alene 
spre pădurea rară. Blake îi urmă la distanţă, 
aşteptînd răbdător o lumină şi un cadru cît mai bun 
pentru filmare. În mod normal, Blake se orienta 
perfect în junglă şi ar fi găsit imediat drumul spre 
punctul de întîlnire cu oamenii săi. Acum însă, pornit 
în urmărirea leilor, nu-l mai interesa nimic altceva, 
bazîndu-se în întregime pe ghidul său. Timp de două 
ore s-a ţinut cu încăpăţinare pe urma grupului regal, 


63 


dar nu i s-a ivit prilejul unei filmări cu adevărat 
reuşite. 

La un moment dat cerul se acoperi brusc de nori 
negri şi puţin mai tirziu izbucni furtuna, cu o violenţă 
specifică climei ecuatoriale. O lumină orbitoare 
străbătu cerul şi Blake se prăbuşi la pămînt. 

Nu ştia cît timp rămăsese întins pe iarbă, năucit de 
trăsnetul ce lovise la doar doi metri de el, dar, cînd 
deschise ochii, furtuna trecuse şi soarele străpungea 
bolta de verdeață. Se ridică încet şi privi în jur. 

Ceea ce văzu îl făcu să-şi vină repede în fire: la 
vreo treizeci de metri, şapte lei îl priveau cu un aer 
grav. 

Leii, ca şi oamenii, pot fi foarte diferiţi unii de alţii; 
din fericire pentru Blake, aceştia nu prea văzuseră 
oameni, nu fuseseră vinaţi niciodată, păreau sătui, 
iar Blake nu făcuse nimic care să-i enerveze. Erau pur 
şi simplu curioşi. 

Dar Blake nu ştia toate astea. Ştia doar că la vreo 
treizeci de metri de el stăteau şapte lei care nu erau 
în cuşcă şi că, deşi îi urmărise pentru a-i filma, în acel 
moment ce-şi dorea cel mai mult era nu un aparat de 
filmat ci o puşcă. 

Se uită după armă. Spre marea-i mirare nu văzu 
nici puşca lui şi nici pe negrul cu cealaltă armă. Unde 
putea fi? Fără îndoială că fugise de frica leilor. Blake 
se întreba dacă îl vor ataca atunci cînd se va ridica. 
Rememoră rapid tot ce auzise despre lei şi-şi aminti 
un lucru valabil pentru toate animalele periculoase: 
dacă alergi întorcîndu-le spatele, te fugăresc pînă te 
prind. Ca să ajungă la cel mai apropiat copac, ar fi 
trebuit să meargă drept spre ei. 

64 


În acest moment de cumpănă, unul din leii tineri 
înaintă cîțiva paşi. Asta îl făcu să se hotărască. Cu cît 
leii se aflau mai aproape, cu atit şansele i se 
micşorau. La treizeci de metri în spatele lui era un alt 
copac iar la treizeci de metri în faţa sa leii. Dacă ar fi 
alergat spre acesta, leii ar fi trebuit să parcurgă 
şaizeci de metri, timp în care el ar fi alergat treizeci. 
Dacă însă alegea copacul din faţa sa, ar fi avut şase- 
şapte metri de parcurs, iar leii peste douăzeci. Nu era 
nici o îndoială că trebuia să-l aleagă pe cel mai 
apropiat. Exista totuşi o anumită reţinere: cum să 
alergi de-a dreptul spre o turmă de lei? 

Blake era înspăimiîntat, dar leii nu aveau de unde 
să ştie asta, căci Blake se îndrepta acum drept spre 
ei. Cel mai greu a fost să-şi oblige picioarele să 
meargă în direcţia hotărită. Ele ar fi vrut să alerge în 
direcţia opusă; doar voinţa le stăpînea. Au fost mo- 
mente de încordare crîincenă pentru Blake, mai ales 
la primii paşi făcuţi sub privirea leilor ce-l vedeau 
apropiindu-se şi deveneau tot mai nervoşi. Leoaica se 
mişcă neliniştită. Unul din masculii tineri îşi lovi 
nervos coada de coaste şi rînji, arătîndu-şi colții. 

Cînd Blake ajunsese aproape de copac, se întîmplă 
ceva ciudat: leoaica scoase un fel de geamăt, apoi se 
îndepărtă dintr-un salt, urmată de ceilalţi şase care s- 
au luat după ea. 

Omul se sprijini de copac şi răsuflă uşurat. 

— Uf! suspină el. Sper să nu mai văd lei decit în 
grădina zoologică din Central Park. 

Dar ceea ce a urmat l-a făcut să uite repede 
incidentul cu leii. Pornind să-l caute pe negrul ce nu 
răspundea chemărilor sale, Blake cercetă cu atenţie 


65 


în jur. Puțin mai în urmă, pe drum, în poieniţă, găsi 
resturi de carne carbonizată şi o ţeavă de puşcă 
înnegrită şi pe jumătate topită. Din aparatul de filmat 
nu mai rămăsese nimic. Probabil că trăsnetul ce-l 
trîintise pe Blake la pămînt căzuse exact pe bietul om, 
omorindu-l pe loc şi făcînd să explodeze toată 
muniţia. 

Căută peste tot cealaltă puşcă şi ajunse la con- 
cluzia că a dispărut datorită unei tornade iscate de 
furtuna violentă. 

Dîndu-şi seama că s-a rătăcit şi neavînd nici cea 
mai mică idee încotro să se îndrepte, Blake porni la 
drum în direcţia care credea el că este cea bună. Nu 
era. Grupul său se îndrepta spre nord-est, pe cînd el 
o luase direct spre nord. 

A înaintat cu greu prin pădurea deasă, timp de 
două zile, dormind noaptea prin copaci. La un mo- 
ment dat, creanga pe care stătea s-a încovoiat sub 
greutatea unui animal. Doi ochi strălucitori îl priveau 
în noapte. Blake ştia că este un leopard. A apucat 
pistolul şi a tras. Cu un răget înfiorător, fiara a 
dispărut, dar nu-şi dădea seama dacă o nimerise. 

A găsit apă şi hrană din belşug, şi, în dimineaţa 
celei de-a treia zile ieşi din pădure, ajungind la 
picioarele unui lanţ muntos. Pentru prima dată după 
săptămîni întregi, avu bucuria să revadă albastrul 
cerului. Acum simţea libertatea, ca un ocnaş care, 
după o lungă încarcerare, vede lumina zilei. Nu mai 
era decît o chestiune de timp să iasă de aici. Avea 
chef să cînte şi să strige, dar îşi menaja forţele şi 
porni spre munţi. Nu văzuse nici un sat în pădure şi 
cum nu se putea să nu existe locuitori într-o regiune 


66 


bogată în vînat şi ape, cu siguranţă că va întîlni vreo 
aşezare. 

Ajuns pe un versant, zări ceva mai jos o trecătoare 
pe fundul căreia curgea un riîuleţ. Trebuia să fie vreun 
sat pe malul apei. 

Cobori spre rîu. Descoperi încîntat o potecă bătă- 
torită ce şerpuia de-a lungul malului. Incurajat de 
faptul că, în sfîrşit, va întîlni indigeni care îl vor ajuta 
să-şi regăsească grupul, Blake o luă pe potecă. 

Făcuse aproape cinci kilometri fără să descopere 
nici urmă de locuinţă cînd, la o cotitură, văzu în faţa 
lui o cruce albă, de dimensiuni uriaşe. Cioplită din 
calcar, se ridica exact în mijlocul drumului şi-l domina 
pe Blake cu înălţimea celor douăzeci de metri ai săi. 
După inscripţia aproape ştearsă părea să fie foarte 
veche. 

Blake cercetă literele cizelate dar nu le putu 
descifra. Aducea oarecum a engleză, o engleză arhai- 
că, dar elimină imediat o asemenea ipoteză ridicolă. 
Ştia că hotarele Abisiniei nu puteau fi prea departe, 
iar abisinienii erau creştini. Astfel se putea explica 
prezenţa crucii. Totuşi nu-şi putea stăpiîni senzaţia de 
teamă pe care i-o transmitea simbolul antic. Ce 
însemna oare? Ce era cu ea? 

Înfiptă acolo, în mijlocul drumului, tăcută, de o 
vîrstă venerabilă, părea să-i spună lui Blake să se 
oprească, să nu se aventureze mai departe în necu- 
noscut. Îl avertiza că trebuie să plece, dar nu cu 
bunăvoință, ci mai degrabă cu aroganță şi ură. 

Rizînd, Blake îşi alungă proasta dispoziţie de care 
se lăsase cuprins şi îşi continuă drumul. Dar, trecînd 
prin faţa imensului monolit alb şi-a făcut cruce, deşi 


67 


nu era bisericos. Nu putu să-şi explice ce l-a 
determinat să facă asta, nici de unde venea ciudata 
impresie de forţă degajată de această cruce aflată în 
ruină. 

La o altă cotitură, poteca se îngusta şi trecea 
printre două blocuri uriaşe de piatră, căzute probabil 
din înaltul versantului. Pereţii canionului se apropiau 
din ce în ce mai mult. Blake se afla aproape de 
cheiurile rîului şi totuşi nimic nu anunţa prezenţa 
vreunui sat. Atunci unde ducea poteca? Trebuia să 
aibă un capăt... 

Dominat încă de imaginea crucii, Blake trecu 
printre cele două blocuri-de piatră. In aceeaşi clipă, 
dădu nas în nas cu un om. În spatele lui răsări altul. 
Erau doi negri viguroşi, cu trăsături fine. Blake nu mai 
văzuse nicăieri în Africa asemenea negri, purtind 
haine din piele decorată cu artă strînse pe corp, cu 
cruci roşii pe piept drept blazoane, avînd pantaloni şi 
fiind încălţaţi cu sandale din piele de căprioară. 
Aveau un fel de căşti din zale, mulate pe cap, care se 
continuau deasupra urechilor şi de jur-împrejurul 
gitului cu o apărătoare din piele de leopard. Erau 
înarmaţi cu săbii mari şi lănci. 

Blake putu aprecia uşor ascuţimea lăncilor cînd le 
simţi împungîndu-l în spate. 

— Cine eşti? întrebă negrul din faţă. 

Dacă omul i s-ar fi adresat în chineză, Blake s-ar fi 
mirat mai puţin; din gura acestui negru din Africa 
centrală, în plin secol XX, ieşeau cuvinte rostite în 
engleza veche! Blake era prea uimit pentru a mai 
putea răspunde. 


68 


— Cu siguranţă că e un sarazin, Paul, spuse negrul 
din spatele lui Blake, şi nu înţelege ce-i spui. Un spion 
poate... 

— Nu, Peter Wiggs, pe cît este de adevărat că eu 
sînt Paul Bodkin, pe atita este de clar că omul ăsta 
nu-i păgiîn. Asta se vede de la o poştă! 

— Orice ar fi, tu, Paul Bodkin, trebuie să-l duci 
căpitanului Porții, care-l va interoga. 

— Totuşi nu văd nimic rău dacă-l întrebăm şi noi 
cîte ceva. 

— Lasă vorba şi du-l la căpitan, spuse Peter. Eu am 
să rămîn aici să păzesc drumul pînă te întorci. 

Paul se dădu la o parte şi-i făcu semn lui Blake să 
pornească, împungindu-l în spate cu virful lăncii. 

Drumul era uşor şi Blake merse mai departe pe 
potecă, pînă cînd dădu de intrarea unui tunel săpat în 
stîncă. Într-o firidă de la intrarea acestuia erau 
agăţate mai multe torţe. Bodkin alese una, luă nişte 
iască dintr-o cutie şi, scăpărind cu o bucată de 
cremene, aprinse iasca, apoi torţa, luminînd cu ea 
tunelul. Cu o împunsătură de lance îl îndemnă pe 
Blake s-o ia din loc. Pătrunseră în tunelul strimt şi 
întortocheat. Trecuse multă lume pe aici. Pietrele 
luceau de parcă ar fi fost lustruite. Pereţii şi tavanul 
erau înnegriţi de funinginea nenumăratelor torţe ce 
luminaseră acest ciudat drum spre... necunoscut. 


69 


8. Şarpele loveşte 


Neştiind cum să supravieţuiscă în junglă, copleşit 
de nenorocirea ce dăduse peste el şi cu mintea 
paralizată de teamă, Wilbur Stimbol se strecura tiptil, 
pradă tuturor spaimelor ce le poate naşte imaginaţia 
unui om aflat într-o asemenea situaţie. Un strat gros 
de murdărie acoperea ce mai rămăsese din hainele 
ce atirnau jalnic pe ruina corpului său descărnat. 
Părul său grizonat şi barba nerasă de patru zile îi 
deveniseră albe ca neaua. 

Mergea pe o potecă vizibilă, plină de urme de 
oameni şi animale domestice. Cu neştiinţa sa de 
orăşean, credea că e pe urmele lui Blake. Astfel 
ajunse, sfîrşit de oboseală, la tabăra lui Ibn Jad. 

Fejjuan, sclavul Galla, îl zări şi-l duse la cortul 
şeicului, unde Ibn Jad, fratele său Tollog şi alţii erau 
aşezaţi şi îşi sorbeau cafeaua. 

— Pe Allah! Ce creatură ai mai capturat, Fejjuan? 
întrebă şeicul. 

— Poate e vreun sfint, răspunse negrul, căci este 
foarte slab, neînarmat şi foarte murdar... da, trebuie 
să fie un om foarte sfint. 

— Cine eşti? îl întrebă Ibn Jad. 

— M-am rătăcit şi sînt mort de foame. Daţi-mi să 
mănînc, răspunse umil Stimbol. 

Nici unul dintre arabi nu-i cunoştea însă limba. 

— Un alt Wasrany, spuse Fahd cu dispreţ... Un 
Frenjy, poate. 


70 


— Seamănă mai degrabă cu un El-Engleys, remarcă 
Tollog. 

— Poate-i franţuz, sugeră Ibn Jad. Vorbeşte-i în 
limba lor barbară, Fahd, dacă tot ai învăţat-o de la 
soldaţii din Algeria. 

— Cine eşti, străine? întrebă Fahd în franceză. 

— Sînt american, răspunse  Stimbol, răsuflînd 
uşurat, bucuros să găsească un mijloc de comunicare 
cu arabii. M-am rătăcit în junglă şi sînt mort de 
foame. 

— Este din Lumea Nouă, s-a rătăcit şi e mort de 
foame, traduse Fahd. 

Ibn Jad porunci să i se dea de mincare şi, în timp ce 
străinul mînca,  continuară să vorbească prin 
intermediul lui Fahd. Stimbol le povesti cum oamenii 
săi l-au abandonat şi promise arabilor că-i va plăti 
bine dacă-l vor conduce pînă la coastă. Şeicul n-avea 
nici un chef să se încurce cu un bătrîn fără puteri şi 
înclina să creadă că cea mai bună soluţie era să-i taie 
gitul. Dar Fahd, care fusese impresionat de 
lăudăroşenia lui Stimbol, ce se fălea cu averea lui 
imensă, întrevedea posibilitatea unei recompense 
mari sau a unei răscumpărări. II convinse pe şeic să-i 
dea voie bătrinului să rămînă cu ei, măcar pentru o 
vreme, promiţind să-l găzduiască în cortul său şi să-şi 
asume întreaga responsabilitate. 

— Ibn Jad te-ar fi omorît, Nasrany, îi spuse el mai 
tîrziu lui Stimbol, dar Fahd te-a salvat. Să-ţi aminteşti 
de asta cînd o să vină momentul răsplatei. 
Aminteşte-ţi că Ibn Jad e gata să te omoare în orice 
clipă şi că viaţa ta e în mîinile mele. Ce preţ au toate 
acestea? 

71 


— Voi face din dumneata un om bogat, răspunse 
Stimbol. 

În zilele ce urmară, Fahd şi Stimbol se cunoscură 
mai bine. Recăpătindu-şi forţele şi simțindu-se ceva 
mai în siguranţă, Stimbol redeveni arogant. Promi- 
siunile sale erau atit de exagerate încît Fahd deja 
visa la viaţa de lux şi plăceri pe care o va duce. Dar, 
pe măsură ce visurile şi ambiția lui creşteau, în minte 
îi încolţea teama că cineva i-ar putea lua afacerea. 
Cum Ibn Jad era concurentul principal în lupta 
ciştigării favorurilor lui Nasrany, Fahd nu pierdea nici 
o ocazie de a-l convinge pe Stimbol că şeicul era 
însetat de sînge. De fapt lui Ibn Jad îi păsa atit de 
puţin de Stimbol încît ar fi uitat complet de prezenţa 
lui dacă nu l-ar fi văzut din cînd în cînd prin tabără. 

Încet-încet, arabii se apropiau de fabuloasa Cetate 
Nimmr. Pe drum, Zeyd găsi ocazia să-i facă curte lui 
Ateja, fata şeicului, în speranţa că Allah îl va ajuta şi-i 
va obţine mîna. La acelaşi lucru rivnea şi Fahd care, 
nebun de gelozie, nu putea să-l privească pe acesta 
fără să-i vină în minte ginduri ucigaşe. Plănuia să 
scape de rivalul său şi îi spiona mereu pe cei doi. In 
cele din urmă, ocazia i se ivi din întîmplare. 

Observase că Zeyd lipsea uneori de la întîlnirea din 
mukaad-ul şeicului, unde se adunau bărbaţii, şi că 
Ateja, după ce-şi îndeplinea obligaţiile casnice, 
dispărea şi ea. Fahd îi pîndi şi văzu că Ateja şi Zeyd 
se întîlneau pe ascuns. 

Într-una din nopţi, Fahd nu se duse la întîlnirea din 
cortul şeicului. Se ascunse în apropierea cortului lui 
Zeyd şi cînd el plecă, se strecură înăuntru şi-i luă 
muscheta încărcată. Se strecură pînă la locul unde 


72 


Zeyd îşi aştepta iubita, şi se furişă în spatele lui. 
Şeicul Ibn Jad putea fi văzut din locul de întîlnire, căci 
era aproape, în mukaad-ul său, aşezat cu prietenii la 
lumina felinarelor. Ateja se afla încă în cortul 
femeilor. 

În spatele lui Zeyd, Fahd ridică muscheta şi ochi, 
dar nu pe Zeyd. Fahd era foarte viclean. Dacă Zeyd 
ar fi fost omorit, nimic n-ar fi putut-o convinge pe 
Ateja că nu el era ucigaşul. Ştia foarte bine că Ateja 
nu-l va accepta pe asasinul iubitului ei. 

De aceea îndreptă puşca spre Ibn Jad. Dar ochi 
alături, căci nu sosise încă vremea ca acesta să 
moară. Trebuia mai întîi să aştepte să fie găsită 
comoara, al cărei secret îl cunoştea doar şeicul. 

Fahd ochi unul din stîlpii cortului şi apăsă pe 
trăgaci. Glonţul se înfipse la cîţiva centimetri dea- 
supra capului lui Ibn Jad. In aceeaşi clipă, Fahd 
aruncă muscheta şi se năpusti asupra lui Zeyd 
strigînd după ajutor. 

Surprinşi de împuşcătură şi de ţipete, bărbaţii 
sosiră în fugă din toate părţile. Şeicul era cu ei. Il 
găsiră pe Fahd ţintuindu-l pe Zeyd la pămînt. 

— Ce-nseamnă asta? întrebă Ibn Jad. 

— Pe Allah, Ibn Jad, a vrut să te omoare! strigă 
Fahd. Am ajuns la ţanc şi cînd a vrut să tragă i-am 
sărit în spate. Altfel te-ar fi ucis. 

— Dacă a tras cineva în Ibn Jad, acela a fost chiar 
Fahd, strigă Zeyd. 

Ateja alergă spre iubitul ei. 

— N-ai făcut-o tu, Zeyd, nu-i aşa? Spune-mi că n-ai 
făcut-o tu! 


73 


— Aşa cum Allah îmi este Dumnezeu şi Mahomed 
Profetul său, nu eu am făcut-o, jură Zeyd. 

— Nu l-aş fi crezut în stare de aşa ceva, spuse Ibn 
Jad... 

Viclean, Fahd nu spuse nimic despre muschetă. 
Ştia că dovada va fi şi mai clară dacă va fi desco- 
perită de altcineva. Nu se înşelase. Tollog găsi 
imediat muscheta. 

— lată arma, exclamă el. 

— S-o vedem la lumină, spuse Ibn Jad. Ea ne va 
ajuta mai mult decit orice jurămiînt. 

Cînd grupul se îndreptă spre cortul şeicului, Zeyd 
se simţi uşurat, căci ştia că arma este proba ce-l va 
disculpa. Nu putea fi a lui. Strinse mîna Atejăi, care 
mergea lîngă el. În mukaad, la lumina felinarelor, Ibn 
Jad examină arma în timp ce toţi ceilalţi se 
înghesuiau curioşi în jurul lui. O singură privire îi fu 
de ajuns. Şeicul ridică privirea şi rosti: 

— E a lui Zeyd. 

Uluită, Ateja se îndepărtă de iubitul său. 

— Nu se poate! E o înşelătorie! strigă Zeyd. 

— Luaţi-l! ordonă Ibn Jad. Şi legaţi-l bine! 

Ateja se aruncă la picioarele tatălui său. 

— Nu-l omori! strigă ea. Nu poate fi el. Ştiu că nu-i 
el. 

— Tăcere, fata mea! porunci şeicul. Du-te la tine şi 
stai acolo. 

Zeyd fu dus în cortul lui şi legat fedeleş. In 
mukaad-ul şeicului, bătrînii se adunară pentru a 
pronunţa pedeapsa, în timp ce în spatele perdelelor 
din cortul femeilor Ateja asculta cu inima la gură. 

— Va fi împuşcat în zori! 

74 


Aceasta fu sentinţa pe care Ateja o auzi pronun- 
țindu-se pentru iubitul ei. Fahd zimbea viclean. În 
cortul întunecat Zeyd se lupta cu legăturile căci, deşi 
nu cunoştea încă sentinţa, ştia care va fi. In cortul 
femeilor, Ateja nu putea dormi: lacrimi amare îi udau 
obrajii. Dar durerea îi era tăcută. Cu ochii deschişi, cu 
urechea la pîndă, aştepta. În sfîrşit, răbdarea îi fu 
răsplătită cînd auzi respiraţia profundă şi regulată a 
lui Ibn Jad şi a soţiei sale Hirfa. Dormeau. Ateja ridică 
încetişor pînza cortului şi se strecură afară. Ajunse în 
mukaad-ul acum pustiu, găsi muscheta lui Zeyd, luă 
şi un pachet pe care-l pregătise din timp şi se 
strecură încet pînă la cortul iubitului ei. Intră fără să 
facă vreun zgomot, dar Zeyd o auzi. 

— Cine-i? 

— Sst! Eu sînt, Ateja. 

Se strecură lingă el. 

— lubita mea! murmură Zeyd. 

Fata tăie cu îndemiînare frînghiile ce-i legau mîinile 
Şi picioarele. 

— Ţi-am adus puşca şi puţină mîncare, îi spuse 
Ateja. Astea şi libertatea ţi le dăruiesc eu. Restul îl 
vei face singur. lapa ta e la locul ei, dar El-Guad e 
departe şi drumul e plin de pericole. Dar, zi şi noapte, 
Ateja îl va ruga pe Allah să ajungi teafăr şi 
nevătămat. Grăbeşte-te, iubite! 

Zeyd o strînse la piept, o sărută şi dispăru în 
noapte. 


75 


9. Sir Richard 


Tunelul prin care Paul Bodkin îl escorta pe Blake 
continua să urce. De nenumărate ori, şiruri de trepte 
îi ducea la alt nivel. Lui Blake drumul i se părea 
nesfîrşit. Misterul tunelului era sporit de monotonia 
pereţilor tăcuţi ce luceau o clipă la lumina torţelor 
pentru a rămîne apoi în întuneric. 

După un timp, Blake zări o mică deschizătură 
luminoasă care se lărgi treptat, pînă ieşiră afară; în 
faţa lor se întindea o vale largă, foarte frumoasă, 
plină de vegetaţie. Se aflau pe o cornişă mare, cam 
la treizeci de metri deasupra poalelor munţilor în care 
fusese tăiat tunelul. Chiar în faţa lor, terenul cobora 
abrupt şi, la dreapta, cornişa se termina brusc. 

Blake privi spre stînga şi ochii i se măriră de 
surpriză. Terasa era mărginită de un zid gros, flancat 
de fiecare parte de turnuri mari, rotunde, cu creneluri 
şi metereze. Exact la mijlocul zidului, o intrare uriaşă, 
boltită, era barată de un grilaj masiv din fier, în 
spatele căruia Blake văzu doi negri ce păzeau poarta 
cetăţii. 

— Hei, poarta! strigă Bodkin. Deschideţi să treacă 
santinela şi un prizonier! 

Grilajul se ridică încet. Blake şi santinela trecură pe 
sub bolta arcuită a intrării. Sub boltă, în stînga, era o 
încăpere săpată în stincă, ce părea a fi corpul de 
gardă. În faţa lui se aflau vreo zece soldaţi. Toţi 
purtau uniforme ca a lui Paul Bodkin, cu o cruce roşie 
pe piept. În apropiere erau legaţi de o bară groasă de 


76 


lemn nişte cai cu harnaşamente splendid împodobite. 
Ele îi aminteau lui Blake de tablourile cu cavaleri din 
Anglia medievală. 

Totul era atit de ireal - negrii în haine medievale, 
poarta masivă, harnaşamentul cailor, turnurile - încît 
nimic nu-l mai putea surprinde pe Blake. Uşa corpului 
de gardă se deschise şi apăru un tînăr frumos, 
purtînd o cămaşă lungă de zale sub un veşmint uşor, 
de culoare purpurie. Ţinuta tinărului era completată 
de o cască din piele de leopard, ce se prelungea cu 
un guler de zale care-i proteja gitul. Era înarmat cu o 
spadă grea şi cu un pumnal cu lama scurtă şi lată, 
dar lingă el, rezemată de perete, mai era o lance 
lungă şi un scut ce avea ca blazon o cruce roşie. 

— Drace! exclamă tînărul. Ce ai acolo, băiete? 

— Un prizonier, nobile senior, răspunse Bodkin 
respectuos. 

— Un sarazin, fără îndoială, afirmă tînărul. 

— Nu, dacă-mi îngăduiţi, Sir Richard, răspunse 
Paul, nu cred să fie un sarazin. 

— De ce nu? 

— L-am văzut cu ochii mei închinîndu-se în faţa 
crucii. 

— Adu-l încoace, prostule. 

Bodkin îl împunse uşor cu lancea în spate pe Blake, 
dar americanul nu-i dădu nici o atenţie. Era prea 
preocupat de gindul ce-i venise şi care putea explica 
toate acestea. Într-o clipă, totul i se păru foarte clar. 
Rise în gînd de prostia sa. Acum înţelegea totul. Şi 
indivizii ăştia credeau c-or să-l poată duce de nas? Ei 
bine, trebuia să recunoască: au fost cît pe ce să 
reuşească. 


77 


Se îndreptă spre tînărul bărbat. Pe buze îi apăru un 
zimbet ironic. 

Celălalt îl privea cu aroganță. 

— De unde vii? întrebă el. Şi ce cauţi în Valea 
Mormiîntului, băiete? 

Zimbetul lui Blake dispăru. Era prea de tot. 

— Destul cu teatrul! Gata cu joaca, tinere, spuse el 
cu o voce tărăgănată. Unde-i regizorul? 

— Regizorul? Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Într-adevăr, nu înţelegi, reluă Blake, pe un ton 
sarcastic. Dar să ştii că n-o să-şi bată joc de mine un 
prăpădit de figurant. 

— Curioasă puşlama! Nu reuşesc să-i înţeleg toate 
cuvintele, dar nu-mi place tonul. Seamănă prea mult 
a insultă ca să sune bine în urechile lui Richard 
Montgomery. 

— Termină cu teatrul ăsta, îl sfătui Blake. Dacă 
regizorul e ocupat, trimite după asistentul lui sau 
după operator. Chiar şi scenaristul trebuie să aibă 
mai mult bun simţ decît dumneata. 

— Teatrul ăsta? Şi cine crezi că aş putea fi dacă nu 
Richard Montgomery, nobil cavaler de Nimmr? 

Blake clătină din cap, descurajat. 

Se întoarse spre soldaţii ce rămăseseră acolo să 
asculte discuţia. Bănuia că se distrau de festa pe 
care i-o jucau. Dar nu văzu decit chipuri serioase, 
grave. 

— Uite ce e, spuse, întorcîndu-se spre Paul Bodkin, 
nu ştie nimeni dintre voi unde e regizorul? 

— Regizorul? repetă Bodkin, şi clătină din cap. Din 
cîte ştiu eu nu e nimeni în Nimmr cu numele ăsta, şi 
nici în toată Valea Mormîntului. 


78 


— Înseamnă că mă-nşel eu, spuse Blake. Dar, dacă 
nu există regizor, trebuie să fie măcar un gardian. Aş 
putea să vorbesc cu el? 

— Ah, gardian! exclamă Bodkin, cu chipul luminat. 
Sir Richard e gardianul. 

— Dumnezeule! exclamă Blake, întorcîndu-se spre 
tînărul bărbat. lertare, v-am luat drept unul din 
nebunii ăştia. 

— Ce-i aia nebuni? lisuse, vorbeşti o limbă tare 
ciudată, deşi seamănă cu a noastră, răspunse cu 
gravitate tînărul. Dar pajul are dreptate. Astăzi sînt 
într-adevăr gardian al Porții. 

Blake începea să se îndoiască de propria lui 
sănătate mintală sau măcar de bunul său simţ. Nici 
tinărul „gardian” şi nici negrii nu păreau a fi nebuni, îl 
privi brusc pe gardianul Porții. 

— Imi pare rău, spuse cu francheţea cunoscută atit 
de bine de prietenii săi. M-am purtat ca un necioplit. 
Dar am fost într-o tensiune nervoasă cumplită în 
ultimul timp şi în plus m-am şi rătăcit în junglă. 
Credeam că vrei să-mi joci o farsă şi adevărul e că nu 
prea am chef de glume. Eu speram să găsesc 
prietenie şi ospitalitate. Spune-mi, unde mă aflu? În 
ce ţară? 

— Eşti lîngă cetatea Nimmr, răspunse tînărul. 

— Presupun că e un fel de sărbătoare naţională? 
întrebă Blake cu subiînţeles. 

— Nu înţeleg, răspunse tînărul. 

— Pe cinstea mea, participaţi cu toţii la un mare 
spectacol istoric, nu-i aşa? 

— Ei, drăcie! Ce limbă ciudată mai vorbeşti! Un 
mare spectacol istoric? 

79 


— Da, costumat. 

— Cum costumat? Ce nu-i în regulă cu hainele 
noastre? Într-adevăr, nu prea seamănă cu noutăţile 
ciudate pe care le porţi tu, dar mi se pare că sînt 
măcar la fel de frumoase ca ale tale, şi cu siguranţă 
că sînt mai potrivite pentru nevoile unui cavaler. 

— Doar n-o să-mi spui că astea sînt hainele voastre 
obişnuite! ? exclamă Blake, din ce în ce mai mirat. 

— De ce nu? Dar ajunge! Nu am ce să mai discut. 
Aduceţi-l înăuntru. Şi tu, Bodkin, întoarce-te la post. 

Tînărul se întoarse şi intră în corpul de gardă. Doi 
soldaţi îl luară fără menajamente pe Blake şi-l 
împinseră înăuntru. 

Se aflau într-o cameră înaltă, cu pereţii zidiţi din 
piatră, cu birne cioplite din topor şi căpriori înnegriţi 
de vreme. 

Podeaua era tot din piatră. Tînărul gardian stătea 
aşezat pe o bancă, în faţa unei mese masive de 
lemn, stătea iar Blake, în picioare în faţa lui, era 
flancat de două santinele. 

— Numele? întrebă tînărul. 

— Blake. 

— Atit...? Blake şi-atit? 

— James Hunter Blake. 

— Ce titlu ai în ţara ta? 

— Nici un titlu. 

— Ah, deci nu eşti un gentelman? 

— Se spune că aş fi. 

— Din ce ţară eşti? 

— America. 

— America? Nu există nici o ţară cu numele ăsta, 
secătură. 


80 


— De ce n-ar fi? 

— Pentru că n-am mai auzit de ea. Ce căutai pe 
lîngă Valea Mormiîntului? N-ai ştiut că-i interzis? 

— Am spus că m-am rătăcit. Nu ştiam unde sînt. 
Vreau să-mi găsesc oamenii şi să ajung pe coastă. 

— Imposibil. Sîntem înconjurați de sarazini. Timp 
de şapte sute treizeci şi cinci de ani am fost asediați 
de armatele lor. Cum ai trecut prin liniile inamice? 
Cum te-ai strecurat prin mijlocul armatei lor uriaşe? 

— Nu-i nici o armată, nicăieri. 

— ÎI contrazici pe Richard Montgomery? Dac-ai fi 
fost de sînge nobil ar fi trebuit să-mi răspunzi la 
această insultă pe cîmpul de onoare. Mi se pare însă 
că eşti un spion de cea mai joasă speţă, trimis aici de 
sultanul sarazin. E spre binele tău să-mi spui tot, 
dacă nu, te predau Prințului, care îţi va smulge 
adevărul într-un mod nu prea plăcut. Ce zici? 

— N-am nimic de mărturisit. Du-mă la Prinţ, 
patronul vostru, sau ce-o mai fi el. Poate că el o să-mi 
dea ceva de mincare. 

— Ai să măniînci aici. Nimeni n-o să spună vreodată 
că a plecat flămînd de la Richard Montgomery. Hei! 
Michael! Unde-i leneşul ăsta? Michael! 

Se deschise o uşă şi apăru un băiat somnoros, 
frecîndu-se la ochi cu mîinile murdare. Era îmbrăcat 
cu o tunică scurtă şi colanţi verzi. La pălărie purta o 
pană. 

— lar dormi? îl luă la rost Sir Richard. Ce valet 
leneş! Adu piine şi carne acestui biet drumeţ şi nu 
mă fă să aştept prea mult! 

Valetul nu-şi putea reveni din uluire, privindu-l pe 
Blake prostit, cu nişte ochi cît cepele. 


81 


— Dar e un sarazin, stăpine! 

— Şi ce-i cu asta? spuse Sir Richard cu răceală. 
Cînd Domnul nostru lisus a hrănit mulţimea a întrebat 
dacă erau şi necredincioşi printre ei? Grăbeşte-te, 
prostănacule! Străinului îi e tare foame. 

Băiatul ieşi din cameră tîrindu-şi picioarele şi 
ştergîndu-şi nasul cu miîneca. Sir Richard se întoarse 
spre Blake. 

— Nu pari a fi un oarecine. Păcat că nu ai sînge 
nobil. 

— N-am considerat niciodată c-aş fi de origine 
proastă, spuse Blake, surizînd. 

— Tatăl tău era măcar cavaler? 

Mintea lui Blake lucra cu repeziciune. Nu-şi putea 
explica limba arhaică şi costumul gazdei sale. De un 
lucru însă era sigur: bărbatul vorbea cu claritate şi fie 
că era nebun, fie că nu, era mai înţelept să nu-l 
contrazică. 

— Da, într-adevăr, răspunse, tatăl meu e franc- 
mason de a treizeci şi doua generaţie şi Cavaler 
Templier. 

— Fir-ar să fie! Simţeam eu, exclamă Sir Richard. 

— Şi eu sînt Cavaler Templier, ca şi tata. 

— Ah! Ştiam eu! repetă Sir Richard. Ţinuta ta e 
nobilă, de ce te ascundeai? Deci eşti unul dintre bieţii 
Cavaleri ai Templului lui Solomon care păzesc drumul 
spre Sfintul Pămînt! Asta explică şi sărăcia hainelor 
tale, dar le face minunate. 

Blake era uluit. Întotdeauna cînd se gîndea la 
Cavalerii Templieri îi apărea în minte imaginea pene- 
lor albe fluturînd la coifuri, a tunicilor minunate şi a 
săbiilor sclipitoare. Nu ştia că, pe vremea lor, aceştia 


82 


erau îmbrăcaţi în haine vechi, căpătate prin mila 
altora. 

În acel moment intră Michael, aducînd un platou de 
lemn pe care se aflau bucăţi de carne rece de miel şi 
azimă, şi o carafă de vin. 

Puse totul pe masă în faţa lui Blake şi scoase dintr- 
un dulap două pocale de metal pe care le umplu. 

Sir Richard se ridică în picioare şi luă unul din 
pahare. 

— În sănătatea ta, Sir James! exclamă el. Fii bine 
venit la Nimmr, în valea Mormiîntului! 

— Noroc! răspunse Blake. 

— Ce cuvint curios! remarcă Sir Richard. Se pare că 
obiceiurile din Anglia s-au schimbat, nu mai sînt ca 
pe vremea lui Richard Inimă de Leu, cînd nobilul meu 
strămoş a plecat în cruciadă. Noroc! Pe cinstea mea! 
Nu trebuie să uit! Noroc! Pe primul cavaler care va 
închina în cinstea mea, îl voi da gata cu vorba asta. 
Şi, întorcîndu-se spre Michael: 

— Michael, dă-i imediat un scaun lui Sir James! 

Apoi, către Blake: 

— Măniîncă, Sir James, trebuie să-ţi fie tare foame. 

— Am o foame de lup, răspunse Blake, aşezindu-se 
pe scaun. Nu aveau nici cuţit, nici furculiţă, dar Blake 
era prea flămind ca să facă nazuri şi se servi mai 
mult decît mulţumitor de degete. 

De cealaltă parte a mesei, gazda îl privea învese- 
lită. 

— Eşti mai amuzant decit un menestrel, exclamă 
Sir Richard. „Am o foame de lup!” Ha! Ha! Vei fi un 
dar ceresc la castelul Prințului. „Am o foame de lup!” 
Ha! Ha! Ha! 


83 


După ce Blake şi-a mai potolit foamea, Sir Richard 
i-a dat ordin lui Michael să înşeueze caii. 

— Coborîm la castel, Sir James, explică el. Nu mai 
eşti prizonier, ci prietenul şi oaspetele meu. N-am să- 
mi iert niciodată faptul că te-am primit atit de urit. 

Călărind doi cai puternici, urmaţi la oarecare 
distanţă de Michael, cei doi bărbaţi coborîră un drum 
sinuos de munte. Sir Richard îşi luase cu el scutul şi 
lancea, în virful căreia flutura vesel o panglică. 
Soarele se reflecta în metalul cămăşii de zale. Un 
zimbet lumina chipul său nobil în timp ce vorbea cu 
cel ce-i fusese prizonier. Lui Blake, tînărul cavaler îi 
apărea ca scos din paginile unei cărţi de istorie 
ilustrată. In ciuda staturii sale impunătoare, se 
simţea în acest bărbat o simplitate tinerească ce 
cîştigă imediat simpatia lui Blake: era imposibil să-ţi 
imaginezi c-ar putea să facă ceva necinstit. 

Felul său de a admite fără să discute afirmaţiile lui 
Blake despre el însuşi, dovedea o credulitate ce 
părea incompatibilă cu inteligenţa nobilă a chipului 
său. Americanul o atribuia unui amestec de inocenţă 
şi integritate înnăscute, care-l împiedicau să bănu- 
iască pe cineva de necinste. 

La o cotitură a drumului, apărură zidurile unei vechi 
cetăţi; Blake văzu un avanpost ce bara drumul spre 
turnurile şi contraforţii acesteia. La un ordin al lui Sir 
Richard, gardienii le-au deschis poarta şi intrară în 
spaţiul dintre castel şi zidul înconjurător. Aici 
crescuseră mai mulţi copaci, iar la umbra unuia 
dintre ei stăteau întinşi cîţiva bărbaţi. Doi dintre ei 
jucau ceva asemănător jocului de dame. 


84 


De jur-împrejurul castelului era un şanţ larg, a cărui 
apă reflecta pietrele înnegrite de vreme iar pe 
peretele acestuia se căţăra o viţă de vie bătrină, 
încoronînd parcă zidul cu frunzele sale aurii. 

În peretele cetăţii se deschidea poarta cea mare. 
Peste şanţ era lăsat un pod mobil şi un grilaj masiv 
bara drumul spre marea curte a castelului. La un 
ordin al lui Sir Richard, grilajul s-a ridicat şi au 
pătruns în castelul ridicat din piatră nefinisată ce se 
arăta ochilor uimiţi ai lui Blake. 

Pe ambele părţi ale drumului, se întindea o grădină 
imensă, bine întreţinută, prin care se plimbau bărbaţi 
şi femei ce păreau a veni direct de la curtea Regelui 
Arthur. 

Văzindu-l pe Sir Richard şi pe însoţitorul său, cei 
care erau prin preajmă începură deîndată cu între- 
bările. 

— Oh, Richard! strigă unul. Ce ne-ai adus, un 
sarazin? 

— Nu, replică Sir Richard. Un nobil Cavaler care 
vrea să-şi ofere serviciile! Unde e Prinţul? 

— Acolo, răspunse unul dintre cei de faţă, arătînd 
spre capătul grădinii, unde se afla un grup mai 
numeros. 

— Vino, Sir James, spuse Richard. 

Au traversat grădina, urmaţi îndeaproape de ca- 
valeri şi doamne ce puneau întrebări şi făceau co- 
mentarii atît de directe încît îl făceau pe Blake să 
roşească. Femeile îi lăudau pe faţă trăsăturile şi 
înfăţişarea în timp ce bărbaţii, geloşi, făceau remarci 
răutăcioase cu privire la hainele sale murdare şi 
rupte a căror croială era, în ochii lor, de-a dreptul 


85 


ridicolă. E drept că era un mare contrast între man- 
tiile albe tivite cu purpură, pantalonii strînşi pe picior, 
pălăriile lor colorate şi ţinuta americanului: cămaşă 
gri deschis, pantalon din stofă englezească, ghete din 
piele de Cordoba, toate rupte şi murdare. 

Femeile erau la fel de bine îmbrăcate ca şi bărbaţii. 
Şaluri fine de toate culorile le acopereau capul şi 
umerii. 

Nici unul dintre bărbaţii din grădină nu purta arme 
dar Blake văzuse doi cavaleri în armură: unul la 
poarta exterioară şi altul la cea interioară şi deduse 
de aici că doar cei ce îndeplinesc un serviciu militar 
purtau aceste veşminte grele şi incomode. 

Odată ajunşi la capătul grădinii, Sir Richard îşi croi 
drum printre cei prezenţi pentru a ajunge lîngă un 
bărbat înalt, cu o înfăţişare impunătoare, ce vorbea 
tare şi autoritar cu cei din jur. Odată ajunşi în faţa lui, 
toată lumea tăcu. 

— Prinţe, spuse Richard înclinîndu-se, ţi-l prezint pe 
Sir James, un valoros Cavaler al Templului; cu 
ajutorul lui Dumnezeu, a reuşit să treacă printre 
liniile inamicului, pînă la porţile cetăţii Nimmr. 

Prinţul îl privi pătrunzător pe Blake. Nu părea 
convins. 

— Spui că vii de la Templul lui Solomon, din regatul 
lerusalimului? întrebă el. 

— Sir Richard nu m-a înţeles prea bine, răspunse 
Blake. 

— Deci nu eşti Cavaler al Templului? 

— Ba da, dar nu din lerusalim. 


86 


— Poate că e unul dintre acei pioşi cavaleri care 
păzesc drumul pelerinilor spre Sfîntul Pămînt, sugeră 
o tînără ce stătea lingă Prinţ. 

Blake îi aruncă o privire scurtă. Ochii lor s-au întîlnit 
pentru o clipă, apoi ea şi-i plecă în pămînt, nu înainte 
ca tînărul să-i remarce ovalul perfect al chipului şi 
frumuseţea tulburătoare. 

— Mie mi se pare a fi mai degrabă un sarazin trimis 
de sultan, spuse acru un bărbat cu pielea închisă la 
culoape, ce stătea lingă prinţesă. 

Aceasta îşi ridică privirea spre Prinţ. 

— Nu pare a fi un sarazin, tată, spuse ea. 

— Ce ştii tu despre cum arată un sarazin, copila 
mea? întrebă Prinţul. Ai văzut aşa de mulţi? 

Toată lumea izbucni în ris şi fata strimbă din nas. 

— Am văzut tot atiţia sarazini ciţi a văzut şi Sir 
Malud şi poate şi tu însuţi, Prinţe, spuse ea rece şi cu 
semeţie. Să ne descrie Sir Malud un sarazin. 

Acesta se înroşi de miînie. 

— Dar ştiu să recunosc un cavaler englez cînd văd 
unul, Prinţe. Şi dacă acesta este un cavaler englez, 
atunci eu sînt un sarazin! 

— Destul! spuse Prinţul. Apoi, întorcîndu-se spre 
Blake, zise: 

— Dacă nu eşti din lerusalim, atunci de unde eşti? 

— Din New York, spuse americanul. 

— Ha! murmură Sir Malud spre Guinalda. Ti-am 
spus eu!? 

— Mi-ai spus ce? Că e din New York? Unde vine 
asta? întrebă ea. 

— Vreo cetate de păgini, spuse Mahud. 

— New York? repetă Prinţul. Este pe Pămintul Sfint? 


87 


— | se mai spune şi Noul lerusalim, explică Blake. 

— Şi ai venit la Nimmr traversînd liniile inamicilor? 
Spune-mi, nobile cavaler, au mulţi ostaşi? Cum sînt 
dispuse forţele lor? Sînt aproape de Valea Mor- 
mîntului? Hai, spune-mi tot ce ştii despre ei. Mi-ai 
face un mare serviciu. 

— Am mers zile întregi prin pădure fără să văd nici 
măcar un singur om, spuse Blake. N-am întîlnit nici 
un inamic. 

— Cum? exclamă Prinţul. 

— Nu ţi-am spus eu? se făli Malud. E un spion. Vrea 
să ne facă să credem că sîntem în siguranţă pentru 
ca forţele sultanului să ne găsească nepregătiţi şi să 
cucerească cetatea Nimmr şi întreaga Vale. 

— Fir-ar să fie! S-ar putea să ai dreptate, Sir Malud, 
exclamă Prinţul. Chiar nici un duşman? De ce ar mai 
fi rămas atunci Cavalerii de Nimmr timp de şapte 
secole şi jumătate aici dacă o hoardă de păgini nu le- 
ar fi înconjurat cetatea? 

— Percheziţionaţi-mă! spuse Blake. 

— Vorbeşte tare ciudat, Prinţe, explică Sir Richard. 
Dar eu nu cred că este un duşman al Angliei. 
Garantez eu pentru el dacă-l luaţi în serviciul vostru, 
Prinţe. 

— Vrei să intri în seviciul meu? întrebă Prinţul. 
Blake îl privi pe Sir Malud şi păru să ezite. Apoi, 
privirea i se îndreptă spre prinţesă. 

— Pe cinstea mea, accept! spuse el. 


88 


10. Întoarcerea lui Ulala 


Lui Numa îi era foame. De trei zile încerca să 
vîneze, fără să reuşească să prindă ceva. Era limpede 
că îmbătrinea. Mirosul nu-i mai era fin ca altădată, 
nici vederea la fel de bună. Saltul asupra prăzii, 
cîndva atit de sigur, era acum lipsit de forţă şi 
precizie. Animalele urmărite de Numa erau rapide. O 
fracțiune de secundă întirziere, o apreciere greşită cu 
cîţiva centimetri şi animalul scăpa. Leul era mereu cu 
burta goală. 

Cu siguranţă că Numa îmbătrinea, dar răminea, 
totuşi, o redutabilă maşină de distrugere. Foamea îi 
ascuţise ferocitatea, îi stimulase inteligenţa şi îl făcea 
să rişte mai mult pentru a se putea hrăni. Era acum 
un leu nervos, iritat şi feroce, ghemuit în hăţişurile de 
la marginea drumului. Urechile ciulite, nările 
fremătinde, ochii arzători, legănarea sacadată a cozii, 
totul dovedea că ochise o pradă. 

Vîntul îi adusese miros de om. Patru zile mai 
devreme, cu stomacul plin, fără-ndoială că Numa s-ar 
fi îndepărtat. Dar astăzi e altă zi şi Numa e prea 
flămînd. 

De trei zile părăsise Zeyd tabăra şeicului Ibn Jad. 
Se gindea la Ateja şi se felicita. De cînd fugise, 
norocul i-a suris întruna. Calul mergea la pas, urmînd 
poteca din juglă. Avea cale lungă de făcut, deci nu se 
grăbea. Nu ştia ce-l poate aştepta pe drum. Dar 
urechile lui Numa nu erau singurele ce ascultau 
apropierea celor doi şi nici nările sale nu erau 


89 


singurele care au simţit miros de om. Un alt animal, 
neştiut de Numa, stătea ghemuit nu departe de el. 

Nerăbdător, îngrozit de gindul că iar nu va mînca, 
Numa greşi. Calul se apropia, urmînd să treacă la mai 
puţin de un metru de tufe, dar el nu mai aşteptă. A 
atacat cu un răget înfricoşător, calul s-a cabrat, 
încercînd să se întoarcă, apoi s-a dezechilibrat şi a 
căzut cu tot cu Zeyd. Calul s-a ridicat imediat şi a 
luat-o la galop înapoi, abandonîndu-şi stăpînul în voia 
leului. 

Cu ochii măriţi de groază, Zeyd văzu animalul 
imens şi colții pregătiţi să muşte. Apoi zări ceva şi 
mai înfricoşător: un animal ce semăna cu un om gol, 
sărind din creangă-n creangă şi aruncîndu-se în 
spatele leului. Braţul puternic şi bronzat al acestei 
creaturi ciudate se închise ca un cerc de fier în jurul 
gitului fiarei şi sclipirea unei lame ascuţite străpunse 
de mai multe ori aerul. Răgetele leului, care se 
zbătea furios, se amestecau cu urletele groaznice ce 
ieşeau din gura omului. 

In cele din urmă, Numa rămase nemişcat. Ciudă- 
tenia ce aducea a om s-a ridicat, şi-a pus piciorul pe 
ţeasta fiarei şi, privind spre cer, a scos un strigăt atît 
de înfiorător încît inima beduinului se opri în loc 
pentru o clipă. Puţini oameni mai auziseră acest 
strigăt. Era ţipătul de victorie al gorilelor. 

De-abia atunci l-a recunoscut Zeyd pe salvatorul 
său şi a început să tremure, căci cel care îl salvase 
era Tarzan, Regele Junglei. Acesta îl întrebă: 

— Vii din tabăra lui Ibn Jad? 

— Sînt un biet beduin, spuse Zeyd. N-am făcut 
decit să-mi urmez şeicul acolo unde a vrut el. Nu-l 


90 


lovi pe nefericitul Zeyd, care e în miinile tale. Te 
implor, cruţă-mă, şi Allah o să te binecuvinteze. 

— N-am de gind să-ţi fac nici un rău, beduinule, 
răspunse Tarzan. Ibn Jad e singurul care poartă vina 
pentru răul făcut de voi în ţara asta. E cumva pe 
aproape? 

— Pe Allah, nu. E la zile întregi distanţă. 

— Unde-ţi sînt însoțitorii? întrebă omul maimuţă. 

— N-am. 

— Eşti singur? 

— Pe Allah, da. 

Tarzan ridică din sprîncene, neîncrezător. 

— Gîndeşte-te bine înainte de a încerca să-l minţi 
pe Tarzan, îi spuse acesta cu asprime. 

— Dar spun adevărul. Sînt singur. 

— Cum asta? 

— Fahd a făcut să se creadă că eu am vrut să-l ucid 
pe Ibn Jad, ceea ce, jur pe Allah, e o minciună. 
Trebuia deci să fiu omorit. Dar Ateja, fata şeicului, 
mi-a tăiat legăturile şi mi-a redat libertatea. 

— Cum te cheamă? 

— Zeyd. 

— Unde zici că mergi? Te întorci în ţara ta? 

— Da, merg spre El-Guad. 

— N-ai să supraviețuieşti pericolelor drumului, îl 
avertiză Tarzan. 

— Mă tem că ai dreptate. Dar cu siguranță că aş fi 
fost deja mort dacă n-aş fi fugit de mînia lui Ibn Jad. 

Tarzan se gîndi cîteva clipe. 

— Ateja, fata şeicului, trebuie să te iubească tare 
mult şi să aibă mare încredere în tine, spuse el. 


91 


— Pe Allah, aşa este, dragostea noastră e mare. 
Ştia că nu i-aş fi putut omori tatăl, pe care-l adora. 

Tarzan clătină din cap. 

— Te cred şi-am să te ajut. Nu poţi pleca singur. 
Am să te duc pînă în satul cel mai apropiat. Căpete- 
nia satului o să-ţi dea cîţiva războnici care te vor 
însoţi pînă în satul următor şi aşa, din sat în sat, ai să 
poţi ajunge în Sudan, sub escortă. 

— Allah să te binecuvinteze şi să te aibă-n pază! 
exclamă Zeyd. 

— Spune-mi, întrebă Tarzan mai tirziu, în timp ce 
mergeau spre satul ce se afla la două zile de mers 
spre sud, spune-mi ce vrea să facă Ibn Jad în ţara 
asta? N-a venit doar pentru fildeş. Sau poate mă 
înşel? 

— Nu te-nşeli, recunoscu Zeyd. Pentru comoară şi 
nu pentru fildeş a făcut această călătorie. 

— Ce comoară? 

— In El-Habash se găseşte cetatea Nimmr, explică 
Zeyd. Ibn Jad a aflat asta de la un înţelept. Comoara 
din Nimmr este atit de mare încît o mie de cămile n- 
ar putea duce nici a zecea parte şi constă din aur, 
diamante şi o femeie. 

— O femeie? 

— Da, o femeie. Frumuseţea sa este atit de mare 
încît, vînzînd-o în nord, Ibn Jad ar fi mai bogat decit ar 
fi putut spera vreodată. Ai auzit, desigur, de Nimmr? 

— Da, oarecum, de la cei din tribul Galla. Dar n-am 
crezut niciodată că această cetate este mai mult 
decit o simplă legendă. Şi Ibn Jad a pornit în călătoria 
asta lungă şi periculoasă doar după spusele unui 
vrăjitor? 

92 


— Ce e mai de preţ decit cuvîntul unui înţelept? 

Tarzan, Regele Junglei, ridică din umeri. 

În cele două zile cît au mers împreună, Tarzan a 
aflat cîte ceva despre albul ce sosise în tabăra lui Ibn 
Jad. Dar, din descrierea sumară făcută de Zeyd, nu şi- 
a putut da seama dacă era vorba de Blake sau de 
Stimbol. 


XXX 


În timp ce Tarzan şi Zeyd se îndreptau spre sud, 
Ibn Jad mergea spre nord, în direcţia El-Habash. Fahd 
complota cu Tollog, Stimbol complota cu Fahd, iar 
Fejjuan, sclavul din tribul Galla, aştepta nerăbdător o 
ocazie să-şi recapete libertatea. Cît despre Ateja, ea 
se topea de dorul lui Zeyd. 

— Fejjuan, tu ai crescut în ţara asta, nu-i aşa, îi 
spuse ea într-o zi sclavului din tribul Galla. Crezi că 
Zeyd o să poată ajunge, singur, la El-Guad? 

— Pe Allah, mai mult ca sigur că nu, răspunse 
negrul. Probabil că deja e mort. 

Fata îşi stăpiîni cu greu un suspin. 

— Fejjuan îţi înţelege durerea, Ateja, spuse negrul, 
căci Zeyd era om bun şi curajos. De-ar putea Allah 
să-ţi cruţe iubitul şi să-l pedepsească pe vinovat! 

— Ce vrei să spui? întrebă Ateja. Tu ştii cine a tras 
în tatăl meu! N-a fost Zeyd, nu-i aşa? Spune-mi că n- 
a fost el! Să ştii că nu-mi spui o noutate. Zeyd n-ar fi 
putut să-mi omoare tatăl. 

— Aşa este, răspunse Zeyd. 

— Spune-mi tot ce ştii. 


93 


— N-ai să spui nimănui că ţi-am zis eu? întrebă el. 
Aş avea necazuri dacă acela la care mă gindesc ar 
afla că am văzut ceva. 

— Pe Allah, îţi jur că n-am să te trădez, exclamă 
fata. Spune-mi ce-ai văzut! 

— Nu am văzut cine a tras în tatăl tău, Ateja, dar 
am văzut altceva, mai devreme. 

— Da? Ce anume? 

— L-am văzut pe Fahd intrînd pe furiş în cortul lui 
Zeyd şi ieşind apoi cu muscheta acestuia în mînă. 
Asta am văzut. 

— Ştiam eu, exclamă fata. 

— Dar Ibn Jad n-o să te creadă dacă-i spui. 

— Aşa este. Dar acum, cînd ştiu sigur, voi găsi un 
mijloc să-l răzbun pe Zeyd, vărsînd sîngele lui Fahd, 
spuse cu îndirjire fata. 

De mai multe zile, Ibn Jad înconjura munţii încer- 
cînd să găsească fabuloasa cetate a Nimmr-ului. 
Spera să afle o cale să ajungă la ea fără ajutorul 
indigenilor, pe care-i evitase pînă atunci cu grijă, de 
teamă ca ei să nu i se opună. 

Ţinutul nu era prea populat. Acest lucru îi uşura 
încercarea de a-i evita pe autohtoni, deşi era puţin 
probabil ca cei din tribul Galla să nu-i fi observat. 

Dacă aveau de gind să stea de-o parte, era totul 
perfect, dar dacă nu va putea reuşi fără ajutorul lor, 
Ibn jad era gata să-i cumpere cu promisiuni minci- 
noase sau, dacă tot nu reuşea, să-i oblige cu forţa să- 
| ajute, metodă care, de altfel, se dovedise întot- 
deauna ca fiind cea mai potrivită pentru a-şi realiza 
planurile. Pe măsură ce zilele treceau fără să găseas- 


94 


că trecerea spre Cetate, Ibn Jad devenea din ce în ce 
mai nervos. 

— Fir-ar să fie! zise el într-o bună zi, trebuie să 
existe un drum spre cetatea Nimmr, şi să fiu al naibii 
dacă n-am să-l găsesc! Tollog, du-te şi-i adu pe 
sclavii băştinaşi! Ei ne vor ajuta. 

Tollog îi aduse pe sclavii din Galla în cortul lui Ibn 
Jad. Bătrînul şeic îi întrebă dacă ştia vreunul drumul 
spre Nimmr. Toate încercările lui de a afla ceva, oricît 
de vag, au fost zadarnice. 

— Foarte bine! exclamă Ibn Jad. Ne vor spune 
atunci localnicii Habushi. 

— Sînt războinici de temut, frate, îl avertiză Tollog. 
Şi am pătruns deja foarte adînc în teritoriul lor. Să nu 
le stîrnim miînia. 

— Dar noi sîntem beduini, spuse Ibn Jad, înăl- ţindu- 
şi capul cu trufie, şi sîntem înarmaţi cu muschete. Ce 
pot să ne facă săgețile şi lăncile lor? 

— Dar ei sînt foarte mulţi pe cînd noi... 

— N-o să ne batem cu ei decit dacă n-o să avem 
încotro, spuse Ibn Jad. O să-ncercăm să le cîştigăm 
încrederea şi o să facem în aşa fel încît să ne 
dezvăluie secretul. 

— Fejjuan, strigă apoi şeicul. Eşti un Habushi. Te- 
am auzit spunînd că-ţi aminteşti foarte bine zilele 
copilăriei, petrecute în coliba tatălui tău. Povestea 
Nimmr-ului nu este nouă pentru tine. Du-te şi-i caută 
pe ai tăi. Spune-le că marele şeic Ibn Jad vine cu 
gînduri de pace şi că are cadouri pentru căpeteniile 
lor. Mai spune-le că doresc să vizitez Cetatea Nimmr 
şi că dacă mă duc la ea vor primi o frumoasă 
recompensă. 


95 


— Voi face precum spui, zise Fejjuan, fericit. Sosise, 
în sfîrşit, momentul să facă un lucru pe care-l dorea 
de mult timp. Spune-mi cînd trebuie să plec. 

— Pregăteşte-te în noaptea asta. Vei pleca miine în 
Zori, replică şeicul. 

Astfel, Fejjuan, sclavul din tribul Galla, părăsi a 
doua zi dimineaţa tabăra lui Ibn Jad şi porni în 
căutarea unui sat locuit de ai săi. 

Pe la prînz dădu peste un drum cu urme clare de 
oameni şi animale ce ducea spre vest. O luă hotărit 
pe acest drum, ştiind că va trezi astfel mai puţină 
suspiciune decit dacă s-ar fi furişat. 

Fejjuan nu-şi făcea iluzii. Ştia că o să-i fie greu să-i 
convingă pe cei din Galla că era de un neam cu ei. 
Nu numai că era îmbrăcat şi înarmat ca arabii dar, 
printre altele, după atiţia ani, îşi cam uitase limba 
maternă. 

Era un bărbat curajos. Deşi cunoştea suspiciunea 
celor din Galla, calităţile lor de războinici şi ura faţă 
de arabi, aştepta totuşi cu nerăbdare clipa în care-i 
va întîlni. Nu ştia că se afla în apropierea unui sat. Pe 
neaşteptate, trei războinici Galla i-au tăiat calea, 
oprindu-l. În spatele lui auzi alţii, dar nu se întoarse. 
Ridică mîna în semn de pace şi zimbi. 

— Ce cauţi în ţara Galla? întrebă un războinic. 

— Caut casa tatălui meu, răspunse Fejjuan. 

— Casa tatălui tău nu se află aici, mormăi un altul. 
Eşti unul dintre cei care au venit să ne fure femeile şi 
copiii. 

— Ba deloc, răspunse Fejjuan. Eu sînt un Galla. 

— Dac-ai fi un Galla ai vorbi mai bine limba 
noastră. Te înţelegem, dar nu ai acelaşi accent. 


96 


— Asta pentru că am fost furat de cînd eram copil 
şi am trăit printre beduini, vorbind doar limba lor. 

— Cum îţi spune? 

— Beduinii mă strigă Fejjuan, dar numele meu 
Galla este Ulala. 

— Crezi că spune adevărul? întrebă un băştinaş pe 
primul războinic. Cînd eram mic am avut un frate pe 
nume Ulala. 

— Şi unde-i acum? întrebă celălalt. 

— Nu ştiu. Poate l-a mîncat Simba sau poate că l-a 
furat poporul deşertului. Cine ştie?... 

— S-ar putea să nu mintă, spuse al doilea răz- 
bonic, şi să fie frate tău. Intreabă-l despre tatăl lui. 

— Cum îl cheamă pe tatăl tău? întrebă din nou 
primul războinic. 

— Naliny, răspunse Fejjuan. 

Cei din Galla începură să se agite. Discutară în 
şoaptă o vreme, apoi primul războinic îl întrebă din 
nou pe Fejjuan: 

— Aveai vreun frate? 

— Da. 

— Cum îi spunea? 

— Tabo, răspunse Fejjuan. 

Cel pomenit scoase un strigăt: 

— E Ulala! E chiar Ulala! E fratele meu. Ulala, eu 
sînt Tabo! Mă recunoşti? 

— Tabo! exclamă la rîndul său Fejjuan. Nu, nu te- 
am recunoscut, căci erai tare mic cînd m-au luat, iar 
acum eşti un adevărat războinic. Unde sînt părinţii 
noştri? Mai trăiesc? Sînt bine, sănătoşi? 


97 


— Trăiesc şi sînt bine, Ulala. Astăzi sînt plecaţi în 
satul căpeteniei; s-au adunat din cauza sosirii 
oamenilor deşertului. Ai venit cu ei, nu? 

— Da. Sînt sclavul lor, răspunse Fejjuan. Satul e 
departe de-aici? Aş vrea să-i văd pe tata şi pe mama 
şi, în acelaşi timp, să-i vorbesc căpeteniei despre 
oamenii deşertului. 

— Vino atunci, frate. Satul e aproape. Ce ciudat e 
să te revăd după toţi aceşti ani în care te-am crezut 
mort! Ce fericire pentru părinţii noştri!... Dar spune- 
mi, oamenii deşertului n-au făcut cumva din tine un 
duşman al poporului tău? Ai trăit cu ei ani lungi. Ai, 
poate, vreo nevastă de-a lor. Eşti sigur că nu-i iubeşti 
mai mult pe ei decit pe cei pe care nu i-ai mai văzut 
de-atita timp? 

— Nu-mi plac beduinii şi nu mi-am luat nevastă de- 
a lor, răspunse Fejjuan. Intotdeauna am sperat că am 
să mă întorc în munţii ţării mele, în casa tatălui meu. 
Imi iubesc semenii, Tabo, şi n-am să-i mai părăsesc 
niciodată. 

— Oamenii deşertului s-au purtat urit cu tine? 
întrebă Tabo. 

— Nu, dimpotrivă, m-au tratat foarte bine, replică 
Fejjuan. Nici nu-i iubesc, nici nu-i urăsc. Dar nu sînt 
de-l lor şi pentru ei sînt doar un sclav. 

Tot vorbind, se îndreptau spre sat. Doi războinici 
plecară înainte, să dea vestea cea mare părinţilor lui 
Ulala. Astfel, la intrarea în sat au fost întîmpinaţi de o 
mulţime emoţionată, ce-şi manifesta bucuria. Chiar în 
faţă erau părinţii lui Fejjuan. În ochi le străluceau 
lacrimi de fericire. Bărbaţi, femei şi copii se îngră- 
mădeau să-l vadă de aproape pe Ulala, să-l atingă. 

98 


Apoi, după ceremonia regăsirii, Tabo îl conduse pe 
Fejjuan în sat, pentru a-l prezenta căpeteniei, Batan- 
do, un bătrîn. Cînd fusese răpit Ulala, tot Batando era 
căpetenia satului. La început se arătă sceptic, 
temîndu-se de un vicleşug al oamenilor deşetului. Îi 
puse mai multe întrebări lui Fejjuan despre lucruri pe 
care le cunoscuse în copilărie şi de care ar fi trebuit 
să-şi amintească. Îl întrebă despre casa tatălui său şi 
ceru numele prietenilor de altădată şi multe alte 
lucruri personale pe care un impostor nu le-ar fi putut 
cunoaşte. La urmă se ridică, îl strînse în braţe şi-şi 
frecă obrazul de cel al fiului risipitor. 

— Eşti chiar Ulala, exclamă el. Fii binevenit printre 
semenii tăi! Spune-mi acum ce fac aici oamenii 
deşertului. Au venit după sclavi? 

— Oamenii deşertului iau sclavi mereu dacă pot. 
Dar Ibn Jad a venit pentru altceva. Caută comoara. 

— Ce comoară? întrebă Batando. 

— A auzit de comoara din Nimmr, răspunse 
Fejjuan. Caută drumul spre Cetate. lată de ce m-a 
trimis la voi, ca să-l duceţi la Nimmr. O să-ţi ofere în 
schimb o recompensă frumuşică şi multe cadouri. 

— Sînt vorbe sincere? 

— Oamenii deşertului nu sînt niciodată sinceri, 
replică Fejjuan. 

— Şi dacă Ibn Jad nu va găsi comoara din Nimmr, 
va căuta poate alta, în ţara Galla. Va lua sclavi ca să- 
şi mai scoată din cheltuielile făcute cu drumul, nu-i 
aşa? 

— Intotdeauna Batando a vorbit cu multă înţe- 
lepciune. 

— Ce ştie şeicul despre Nimmr? întrebă căpetenia. 


99 


— Nimic altceva decit ce i-a spus un bătrîn vrăjitor 
arab: că între zidurile cetăţii Nimmr zace o comoară 
imensă şi că în acel oraş există o fată de o frumuseţe 
uimitoare pe care ar scoate bani grei dacă ar vinde-o 
în nord. 

— Doar atit? Nimic altceva? întrebă Batando. 
Despre greutăţile pe care le va avea cînd va încerca 
să pătrundă în valea interzisă nu i-a vorbit? 

— Nu. 

— Atunci îl vom conduce pînă la intrarea în vale, 
spuse Batando zimbind şiret. 


100 


11. Sir james 


În timp ce Tarzan şi Zeyd înaintau spre sat în 
căutarea unei escorte pentru arab, acesta avu timp 
să se gindească la lucrurile ce-l frămiîntau. Plin de 
respect pentru ghidul său şi acordîndu-i toată încre- 
derea, îi vorbi deschis: 

— Mare şeic al junglei, îi spuse el, prin bunătatea ta 
ai cîştigat loialitatea lui Zeyd; dar el mai are, totuşi, o 
rugăminte. 

— Despre ce-i vorba? întrebă Tarzan. 

— Fata pe care o iubesc, Ateja, se află încă în 
ţinutul ăsta sălbatic. Şi-atita timp cît Fahd este lîngă 
ea, Ateja e în pericol. Nu îndrăznesc să mă întorc 
acum în tabăra lui Ibn Jad, chiar dacă aş reuşi să o 
găsesc. Mai tirziu, cînd miînia i se va mai potoli, am să 
mă întorc la el ca să-l conving de nevinovăția mea. 
De-abia atunci, cînd am să fiu lîngă Ateja, am s-o pot 
apăra de Fahd. 

— Şi-atunci ce-ai vrea să faci? întrebă Tarzan. 

— Aş vrea să rămîn în satul spre care ne îndrep- 
tăm, pînă ce Ibn Jad va trece pe aici, la întoarcerea în 
EI-Guad. E singura mea şansă să o mai văd vreodată 
pe Ateja. Dacă mă obligi să părăsesc acum ţara, n- 
am s-o mai văd niciodată. 

— Ai dreptate, zise omul-maimuţă. Ai să rămii aici 
şase luni. Dacă în acest timp Ibn Jad nu se întoarce, 
voi da ordin să fii adus la mine. Voi găsi eu un mijloc 
să te trimit în siguranţă spre ţara ta. 

— Allah să te binecuvinteze! exclamă Zeyd. 


101 


Odată ajunşi în sat, căpetenia îi promise lui Tarzan 
că-l va ţine bucuros pe Zeyd pînă la întoarcerea lui 
Ibn Jad. 

După ce a părăsit satul, omul-maimuţă se îndreptă 
din nou spre nord. Îl neliniştea gîndul că un alb era 
prizonierul arabilor. Era practic imposibil ca Stimbol, 
pe care-l trimisese spre coasta orientală, să ajungă 
atit de departe în nord. Mai probabil era ca 
prizonierul să fie tînărul Blake, pentru care Tarzan 
nutrea o oarecare prietenie. Dar, la fel de bine, se 
putea ca acel bărbat să nu fie nici Blake, nici Stimbol. 
În orice caz, oricine ar fi fost, Tarzan nu putea 
suporta gindul că un alb se află în mîinile beduinilor. 

Omul-maimuţă nu se grăbea. Zeyd îi spusese că-l 
ţineau prizonier pe alb pentru a obţine o răs- 
cumpărare. Voia să cerceteze mai întîi tabăra lui 
Blake şi apoi să urmeze drumul luat de arabi. 

În cea de-a doua zi a întîlnit maimuţele lui Toyat. 
Timp de două zile a vînat împreună cu ele, i-a revăzut 
pe prietenii săi, Gayat şi Zutho şi a stat la taclale cu 
ceilalţi membri ai tribului. 

Le părăsi apoi pe maimuțe şi porni hai-hui prin 
junglă. Îşi petrecu jumătate de zi hărţuindu-l pe 
Numa, care-i omorise o pradă. Nu se lăsă pînă ce 
pădurea nu răsună de răgetele înfiorătoare ale leului, 
pe care provocările lui Tarzan îl scoseseră din minţi. 

Lord Greystoke se descotorosise de pojghiţa de 
civilizaţie. Redevenise o fiară sălbatică la fel de 
simplu cum ţi-ai schimba hainele. Doar în jungla sa 
iubită, printre locuitorii ei sălbatici, Tarzan redevenea 
cu adevărat Tarzan. Faţă de lumea civilizată avea 


102 


mereu o reţinere, ce semăna cu teama instinctivă a 
animalelor faţă de om. 

Plictisit să tot arunce cu fructe stricate în Numa, 
Tarzan îşi continuă drumul prin crengile copacilor. 
Trecu o noapte şi, dimineaţa, după ce l-a urmărit pe 
Bara, cerbul, l-a omorit şi a mîncat din el. Apoi, 
liniştit, şi-a reluat somnul. L-a trezit zgomotul de 
crengi rupte şi foşnetul ierbii. 

Adulmecă aerul. Îşi ciuli urechile ce puteau depista 
şi zgomotul făcut de o furnică, şi zimbi. Se apropia 
Tantor. 

Jumătate de zi a stat întins pe spatele imens al 
elefantului, ascultind trăncăneala şi piuitul maimuţei 
Manu, apoi îşi reluă drumul. 

O zi sau două mai tirziu dădu de maimuțe. Păreau 
agitate şi, cînd l-au văzut, au început să ţipe toate 
deodată. 

— Salut, Manu! strigă omul-maimuţă. Sînt Tarzan, 
Regele Junglei. Ce s-a întîmplat? 

— Gomanganii, Gomanganii, strigă o maimuţă. 

— Nişte Gomangani ciudaţi, ţipă alta. 

— Gomangani cu bastoane cu tunet, spuse a treia. 

— Unde asta? a întrebat omul-maimuţă. 

— Acolo, acolo! săriră maimutele. Arătau, toate, 
spre nord-est. 

— La cite zile? 

— Aproape, aproape, au răspuns maimuţele. 

— Este cu ei şi un Tarmangani? 

— Nu, doar Gomangani. Cu bastoanele lor cu tunet 
îi omoară pe micuţii Manu şi-i mânîncă. Gomangani 
răi. 


103 


— Tarzan o să vorbească cu ei, a răspuns omul 
maimuţă. 

— O să-l omoare pe Tarzan cu bastonul cu tunet şi 
o să-l mănînce, a prezis o maimuţă bătrină. 

Tarzan izbucni în ris, sări într-un copac şi se 
îndreptă în direcţia arătată. Nu a mers prea mult şi a 
simţit mirosul negrilor. Se luă după urma lor şi nu 
după mult timp a reuşit să le distingă vocile. 

Tarzan îşi continuă drumul din copac în copac, în 
linişte deplină, alunecînd ca o umbră, fără să facă nici 
cel mai mic zgomot. 

Tarzan i-a ajuns din urmă pe negri şi i-a recunoscut 
imediat, erau oamenii tînărului american Blake. Sub 
ochii uluiţi ai acestora, a sărit în mijlocul lor. Ciţiva au 
luat-o la fugă, speriaţi, dar ceilalţi l-au recunoscut. 

— E Marele Bwana, este Tarzan, Regele Junglei! au 
strigat ei. 

— Unde-i căpetenia voastră? a întrebat Tarzan. 

Un negru robust ieşi în faţă: 

— Eu sînt căpetenia. 

— Unde-i stăpînul tău? 

— Sînt cîteva zile bune de cînd a plecat. 

— Unde? a întrebat Tarzan. 

— Nu ştim. A plecat cu un singur askari. S-a iscat o 
furtună mare şi nu s-a mai întors nici unul. l-am 
căutat prin junglă, dar nu i-am mai găsit. l-am 
aşteptat la locul de întîlnire stabilit, dar n-au venit. 
Nu mai ştiam ce să facem. Nu am fi vrut să-l părăsim 
pe tînărul Bwana care a fost aşa de bun cu noi, dar 
ne temeam c-o fi murit. Nu mai aveam provizii decit 
pentru o zi, aşa c-am hotărit să ne întoarcem acasă şi 


104 


să povestim prietenilor tînărului Bwana ce ni s-a 
întîmplat. 

— Ai făcut bine, a spus Tarzan. l-aţi întîlnit în junglă 
pe oamenii deşertului? 

— Nu i-am văzut, dar în timp ce-l căutam pe tînărul 
Bwana, am dat peste locul în care îşi făcuseră nu de 
mult tabăra. 

— Cam pe unde? 

Negrul i-a arătat direcţia. 

— Pe drumul spre Abisinia. Cînd au părăsit tabăra, 
s-au îndreptat spre nord. 

— Puteţi să vă întoarceţi în satul vostru, a spus 
Tarzan, dar mai întîi să-i anunţaţi pe prietenii tînă- 
rului Bwana şi să duceţi mesajul acesta la casa lui 
Tarzan: 

„Trimiteţi o sută de Waziri în nordul ţării Galla. Cînd 
ajung la izvorul dintre stincile rotunjite, să-i 
urmărească pe oamenii deşertului.” 

— Aşa vom face. 

— Repetă mesajul meu. 

Negrul repetă întocmai vorbele lui Tarzan. 

— Perfect, a spus Tarzan, am plecat. Nu mai 
omoriţi pe Manu, maimuța, căci Manu este vărul lui 
Tarzan şi deci şi al vostru; vă puteţi găsi şi altă 
mîncare. 

— Am înţeles, Mare Bwana. 


XXX 


În castelul prinţului Gobred din cetatea Nimmr, 
James Hunter Blake învăţa datoriile ce-i reveneau 
unui cavaler de Nimmr. Sir Richard îl luase sub 


105 


protecţia sa şi acceptase responsabilitatea educaţiei 
sale. 

Prinţul Gobred, care a văzut imediat ignoranţa lui 
Blake în ceea ce priveşte regulile elementare ale 
cavalerilor, se arăta sceptic. Sir Malud era de-a 
dreptul ostil. Sir Richard, însă, cavaler loial pe care 
toată lumea îl stima, primise mină liberă. Pe de altă 
parte, influenţa pe care o exercita prinţesa Guinalda 
asupra tatălui său nu rămăsese fără rezultat, căci 
dintre toate comorile, Prinţul n-avea nimic mai drag 
ca fiica sa. lar sosirea acestui ciudat şi frumos 
cavaler în uitata cetate Nimmr stîrnise curiozitatea şi 
interesul Guinaldei. 

Sir Richard îl îmbrăcase pe Blake cu haine de-ale 
sale, aşteptînd ca ţesătorul, croitorul şi armurierul să- 
i facă propriile lui haine şi arme. Şi n-au avut prea 
mult de aşteptat. După o săptămînă, Sir James avea 
hainele, armele şi calul unui adevărat cavaler de 
Nimmr. Cînd a vrut să-i plătească lui Sir Richard şi-a 
dat seama că banii lui erau total necunoscuţi. Şi, 
printre altele, Sir Richard i-a spus că în Nimmr nu mai 
existau decit vreo citeva monede, aduse cu şapte 
sute treizeci şi cinci de ani înainte de către strămoşii 
lor şi că la ei totul se plăteşte prin muncă. 

Cavalerii îl slujeau pe prinţ, care îi proteja. La rîndul 
lor, aceştia îi protejau pe ţăranii şi artizanii care, în 
schimb, le procurau tot ceea ce aveau nevoie. Sclavii 
erau îmbrăcaţi şi hrăniţi de către prinţ sau de 
cavalerul în serviciul căruia se găseau. Bijuteriile şi 
metalele preţioase treceau des din mînă în mînă, dar 
aceste tranzacţii nu erau decît un schimb, fără nici o 
altă semnificaţie. 

106 


Nu prea le păsa de bogăţie. Cavalerii erau mult mai 
preocupaţi de onoare şi de curaj, calităţi fără de preţ. 
Artizanul îşi găsea răsplata în priceperea sa şi în 
onoarea ce i-o aducea aceasta. 

Valea oferea hrană din abundență pentru întreaga 
populaţie. Sclavii munceau pămîntul. Sclavii eliberaţi 
- liberţii - deveneau artizani. Bărbaţii de arme 
creşteau vite, iar cavalerii apărau Nimmr-ul de ina- 
mici, se întreceau în turniruri şi vînau în valea şi 
munţii din împrejurimi. 

Incetul cu încetul, graţie sfaturilor înțelepte ale lui 
Sir Richard, Blake devenea din ce în ce mai priceput 
în treburile cavalereşti. l-a venit destul de greu să 
înveţe să se servească de sabie şi de scut deşi, în 
timpul colegiului, dovedise o oarecare îndeminare la 
floretă. De fapt, cavalerii din Nimmr nu foloseau 
sabia ca armă de apărare, ci doar pentru /e coup de 
grâce!. Spada era destinată doar străpungerii 
inamicului; pentru apărare foloseau numai scutul. In 
timp ce Blake se antrena în mînuirea săbiei, îşi dădu 
seama că ar putea profita de cunoştinţele sale de 
scrimă, cumpănind astfel neîndeminarea în folosirea 
scutului: dacă şi-ar perfecționa minuirea spadei, 
folosind-o ca armă defensivă, ca pe o floretă, 
adversarii săi ar fi puşi în încurcătură. 

Cu lancea i-a fost mai uşor, eficacitatea acestei 
arme depinzind în mare măsură de calităţile celui 
care o mînuia, iar vechiul său hobby pentru polo pe 
iarbă făcea din Blake un excelent cavaler. 


iLe coup de grăce-(în franceză în text) lovitura de 
gratie. 


107 


Partea de nord din ballium- curtea exterioară, care 
se întindea între incinta exterioară şi castel era 
rezervată exclusiv cavalerilor. Aici, curtea era foarte 
largă. Lîngă zidul castelului instalaseră o uriaşă 
tribună din lemn, ce putea fi demontată uşor în caz 
de atac. 

În fiecare săptămînă, aici aveau loc lupte cu lancea 
între călăreţi. Marile turniruri, mai puţin frecvente, 
aveau loc pe cîmp, în afara cetăţii. 

În fiecare dimineaţă, un mare număr de cavaleri şi 
doamne asistau la exerciţiile care dădeau viaţă şi 
culoare curţii. Lumea glumea, se făceau pariuri şi 
nefericitul care cădea de pe cal era compătimit în 
bătaie de joc. Întrecerile erau amicale, dar de fapt 
cavalerii se temeau mai mult de ridicol decît de 
moarte. În întrecerile oficiale ce se desfăşurau în 
fiecare săptămînă, publicul era mai reţinut, dar la 
cele zilnice era mult mai brutal în glumele sale. 

În faţa unui astfel de public a trebuit Blake să se 
antreneze. Şi cum era începător, oamenii veniseră 
mai mulţi ca de obicei. Apărat de prietenii lui Sir 
Richard, atacat de cei ai lui Sir Malud, Blake era fie 
aplaudat cu entuziasm, fie ţinta unor glume răută- 
cioase. 

Deseori asista şi Prinţul. Cît despre prinţesa Gui- 
nalda, ea nu lipsea niciodată. Gobred trecu destul de 
repede de partea lui Sir Malud, astfel încît rîndurile 
partizanilor acestuia din urmă au crescut. 

În primele ore ale dimineţii, erau instruiți tinerii 
scutieri care, într-o bună zi, urmau să fie admişi în 
rîndul Cavalerilor. 


108 


Urmau apoi întrecerile cavalerilor, în timpul cărora 
Sir Richard sau unul dintre prietenii săi supravegheau 
antrenamentul lui Blake. În timpul unuia dintre 
aceste exerciţii, uimitoarele calităţi de cavaler ale 
americanului au fost remarcate de toţi cei prezenţi. 
Chiar şi Gobred începu să aplaude. 

— Calul şi călăreţul fac parcă un singur trup! a 
exclamat el. 

— Are mare noroc că încă n-a căzut, spuse Malud. 

— Se poate, acceptă Gobred observaţia răută- 
cioasă a lui Sir Malud, dar parcă n-ar avea armură, 
aşa de uşor se mişcă. 

— Miînuieşte bine lancea, a recunoscut Malud. Dar, 
pe sîngele lui Hristos, ai mai văzut vreodată o 
asemenea neîndemiînare la mînuirea scutului? Ar face 
mai bine să toace carne pe el; i-ar folosi şi lui la ceva. 

Toţi au izbucnit în rîs, mai puţin prinţesa Gui- nalda. 
Malud, care n-o scăpa din ochi, a observat imediat. 

— Crezi că necioplitul ăsta are vreo şansă să 
ajungă cavaler? a întrebat-o el. 

— Chiar vrei să-ţi răspund? 

— N-ai ris deloc! 

— Tînărul acesta e străin şi e departe de casa lui. 
Nu mi se pare deloc cavaleresc să-ţi baţi joc de el, a 
replicat prinţesa. Deci, dacă nu am ris, este pentru că 
gluma ta nu m-a amuzat. 

Cîteva ore mai tirziu, Blake s-a alăturat celorlalţi în 
curtea cea mare, îndreptîndu-se spre grupul parti- 
zanilor lui Malud. Şi asta nu din întîmplare. N-a căutat 
niciodată să-l evite pe Malud sau pe prietenii lui şi nu 
părea să-i pese nici de ironiile lor prost ascunse nici 
de insinuările lor. Malud punea asta pe seama 


109 


prostiei şi ignoranței de ţărănoi a lui Blake. Alţii, 
dimpotrivă, admirau atitudinea acestuia. Vedeau în 
ea un afront, pe care mintea obtuză a lui Malud nu-l 
putea înţelege. Majoritatea locuitorilor sumbrului 
castel Nimmr simțeau o oarecare simpatie pentru 
noul venit. Adusese cu el o adiere de prospeţime şi 
de noutate care mai destinsese puţin atmosfera în 
care se izolase, de aproape şapte secole şi jumătate, 
cetatea Nimmr. Adusese cuvinte şi expresii noi, 
puncte de vedere noi pe care le primiră cu bucurie şi, 
de n-ar fi fost ostilitatea lui Sir Malud, care se bucura 
de o mare influenţă, Blake ar fi fost acceptat cu 
braţele deschise. Desigur, Sir Richard era mult mai 
popular decît Malud, dar era mai sărac: avea mai 
puţini cai, mai puţine arme, mai puţini soldaţi şi, deci, 
mai puţină influenţă asupra prinţului Gobred. Existau 
totuşi un număr mare de spirite independente care 
erau de partea lui Sir Richard, fie din prietenie, fie din 
libertatea unei opinii ce nu ţinea cont de 
evenimentele politice. Şi aceştia se declaraseră, pe 
faţă, aliaţi fideli ai lui Blake. 

Nu toţi cei care-l înconjurau în acea dimineaţă pe 
Malud îi erau ostili americanului, dar rideau odată cu 
Malud şi se încruntau cînd el era supărat, conform 
zicalei că la curţile princiare cel mai important este 
să ştii să spui: „Da, aşa este, Sir”. 

Apropiindu-se de grup ca s-o salute pe prinţesa 
Guinalda - care, fiind de sînge regal, trebuia salutată 
prima- a fost răsplătit de aceasta cu un zîmbet 
fermecător. 


110 


— Te-ai comportat foarte bine dimineaţa asta, Sir 
James, i-a spus ea cu bunăvoință. A fost o adevărată 
plăcere să te privim călărind. 

— Plăcerea de a-l vedea călărind a fost cu sigu- 
ranţă mai rară decit dacă l-am fi văzut înfulecînd un 
sfert de căprioară, mirii Sir Malud. 

Replica fu urmată de hohote de ris în anturaj, încît 
Malud profită imediat de avantaj: 

— Pe cinstea mea! Daţi-i o ciosvirtă şi un cuţit şi se 
va potrivi de minune în rol. 

— Dacă tot vorbim de mîncare, spuse Blake, ceea 
ce se pare că-l interesează pe Sir Malud mai mult 
decit problemele cavalereşti, ştie careva dintre voi de 
ce este nevoie pentru a mînca, pe loc, un porc? 

— Nu, nobile sir, răspunse Guinalda, habar n- 
avem... Te rog, spune-ne tu. 

— Da, răcni Malud, spune-ne tu, tu ştii cel mai bine. 

— Chiar tu ai spus-o, adineaori! 

— Ei bine, ce-ţi trebuie ca să măniînci un porc, 
acuma, pe loc? întrebă Malud, făcînd cu ochiul 
celorlalţi. 

— Aş avea nevoie de o masă, de un cuţit şi de... 
tine, Sir Malud, a replicat Blake. 

S-au scurs citeva secunde pînă ce minţile lor simple 
au înţeles exact ceea ce a vrut să spună Blake. 
Prinţesa Guinalda a izbucnit prima în ris. 

Majoritatea celorlalţi au imitat-o, explicînd celor ce 
nu înţeleseseră încă, sensul acestei glume. Totuşi, nu 
toţi rideau. Şi, cu siguranţă, nu şi Sir Malud. Cînd a 
înţeles vorbele lui Blake s-a înroşit de furie, apoi a 
pălit. Ca toţi cei ce-şi bat joc de alţii, lui Sir Malud nu-i 
plăcea ca el însuşi să fie ţinta acestor atacuri. 

111 


— Mizerabile, îndrăzneşti să-l înfrunţi pe Sir Malud? 
urlă el. Bastard! Lichea ! Povestea asta o s-o 
rezolvăm cu sînge. 

— la mai du-te-n..., nenorocitule! urlă şi Blake. 

— Nu ştiu ce-nseamnă vorbele tale nesăbuite, dar 
îţi jur că miine o să ne întîlnim şi dacă n-ai să 
primeşti lupta dreaptă, am să te fugăresc prin Valea 
Mormiîntului cu lovituri de bici. 

— Perfect! replică Blake. Miine dimineaţă în partea 
de sud a ballium-ului; cu ce arme? 

— Poţi să alegi tu arma, mizerabile, spuse Malud. 

— Nu-mi mai spune aşa, zise Blake cu un calm 
aparent. Zimbetul îi dispăruse de pe buze. Am să-ți 
spun citeva lucruri, Malud: eşti singurul om din 
Nimmr care nu mi-a oferit o şansă de afirmare. Te 
crezi mare cavaler, dar nu eşti nici pe departe. Nu 
eşti nici inteligent, nici prietenos, nici generos. Şi, 
cum s-ar spune în ţara mea, eşti un farsor. Ai cîțiva 
cai, cîţiva soldaţi şi-atit. Dar dacă nu-i aveai, cu 
siguranţă că n-ai fi avut favorurile prinţului şi, fără 
ele, n-ai fi avut nici prieteni. N-ai nici bunătatea, nici 
noblețea lui Sir Richard, ale cărui calităţi fac onoare 
spiritului cavaleresc. Valorezi chiar mai puţin ca 
mine, care, cu arme ce nu sînt ale mele, te voi 
înfrunta mîine în ballium. Voi lupta cu spada şi scutul 
şi te voi învinge! 

Văzind furia lui Malud, cei ce-l înconjurau pe 
american s-au îndepărtat puţin cîte puţin, aşa încît, 
atunci cînd Blake a terminat de vorbit, era singur în 
faţa grupului format de Malud cu prietenii săi. Cineva 
se alătură, totuşi, lui Blake. Era Guinalda. 


112 


— Sir James, i-a spus ea, zimbindu-i, ai pus mult 
suflet în vorbele tale! Rise cu voioşie, apoi continuă: 

— Hai să facem cîțiva paşi împreună, nobile 
cavaler. Il luă de braţ şi-l conduse de-a lungul grădinii 
din ballium. 

Blake se pomeni spunîndu-i prinţesei: 

— Eşti minunată! 

— Chiar crezi că sînt minunată? întrebă ea. Este 
greu de ştiut, cînd îmi vorbeşti mie, unei prințese, 
dacă spui, într-adevăr, ceea ce simţi. La noi se zice 
că adevărul se spune doar sclavilor şi foarte rar 
prinților. 

— Comportarea mea ţi-o va dovedi, sper. 

După ce se îndepărtară puţin de ceilalţi, tînăra 
prinţesă îl apucă de mină pe Blake: 

— Te-am îndepărtat de oamenii aceia, Sir James, ca 
să-ţi pot vorbi între patru ochi, spuse ea. 

— Nu contează motivul, i-a răspuns el, zimbind. 

— Eşti un străin pentru noi, nu ne cunoşti obice- 
iurile şi nici nu eşti prea priceput în artele cavalereşti, 
ceea ce face ca mulţi dintre noi să pună la îndoială 
şansele tale de a deveni cavaler. Totuşi, ori eşti 
foarte curajos, ori eşti nebun ca să alegi să-l înfrunţi 
pe Sir Malud cu spada şi scutul. Minuieşte foarte bine 
aceste arme, pe cînd tu... De asta am vrut să-ți 
vorbesc, ca să-ţi spun că te îndrepţi spre o moarte 
sigură. 

— Ce mai pot face acum? întrebă, simplu, Blake. 
__— Eşti destul de îndeminatec cu lancea, a spus ea. 
Incă nu e prea tirziu să-ţi alegi alte arme. Te implor 
să o faci. 


113 


— Chiar îţi pasă? întrebă el. Pentru Blake, întregul 
univers se rezuma acum în această întrebare. 

Pentru o clipă, ochii tinerei s-au cufundat într-ai lui, 
apoi în priviri i-a apărut trufia: 

— Sînt fata prinţului de Nimmr, a răspuns ea. Şi-mi 
pasă chiar şi de soarta celui mai umil dintre supuşii 
tatălui meu. 

„Sper că asta o să-ţi mai potolească înflăcărarea 
pentru o bucată de vreme, Sir James”, gîndi Blake, 
dar nu spuse nimic, mulţumindu-se să zimbească. 

Guinalda se opri brusc. 

— Găsesc impertinent zimbetul tău, mizerabile! 
exclamă ea cu miînie. De astă dată ai mers prea 
departe; nu uita că vorbeşti cu fata prinţului de 
Nimmr! 

— Te-am întrebat doar dacă-ţi pasă că miine voi fi 
omorît. Oricine ar putea să te întrebe aşa ceva. 

— Şi eu ţi-am răspuns. De ce zimbeai aşa? 

— Pentru că ochii tăi mi-au răspuns înaintea 
buzelor. Şi ştiu că e; mi-au spus adevărul. 

Prinţesa se opri din nou, furioasă: 

— Eşti, într-adevăr, un bădăran, a spus ea. Şi n-am 
să mă las insultată mai mult. 

Şi-a înălţat capul cu semeţie şi s-a îndreptat spre 
ceilalţi. 

Blake o ajunse din urmă. 

— Miine, murmură el, îl voi întîlni pe Sir Malud cu 
spada şi cu scutul. Dacă o să am onoarea să apăr 
culorile tale, voi învinge cea mai bună spadă din 
Nimmr. 


114 


Prinţesa nu binevoi să-i răspundă. Se alătură 
grupului ce-l încojura pe Sir Malud, de parcă n-ar fi 
auzit cuvintele lui Blake. 


115 


12. „Miine vei muri” 


În seara întoarcerii lui Ulala, în satul lui Batando a 
fost sărbătoare. Femeile tăiară o capră şi cîţiva pui, 
mesele fură încărcate cu fructe, pîine de manioc şi un 
fel de bere. S-a cîntat şi s-a dansat. Nimeni nu s-a 
culcat înaintea zorilor, aşa că abia a doua zi la 
amiază putu Fejjuan să discute serios cu Batando. 

Obosit după noaptea de nesomn, bătrinul şef 
moţăia încă în umbra colibei sale. 

— Batando, am venit să vorbim despre poporul 
deşertului, spuse Fejjuan. N 

Batando tresări nemulţumit. II durea foarte tare 
capul. 

— leri ai spus că ai să-i conduci pînă la intrarea în 
Valea Interzisă, a continuat Fejjuan. Asta înseamnă 
că nu ai de gînd să-i înfrunţi. 

— Nu mai trebuie să-i înfruntăm dacă-i conducem 
la intrarea în Valea Interzisă, a replicat Batando. 

— Nu înţeleg... 

— Ascultă, Ulala, a replicat şeful. Cînd erai mic, ai 
fost răpit şi dus de aici. Fiind prea mic, erau multe 
lucruri pe care nu le ştiai încă. Mai sînt şi altele pe 
care le-ai uitat. Nu-i greu deloc să intri în Valea 
Interzisă, mai ales dacă vii dinspre nord. Toţi cei din 
Galla cunosc trecătoarea din nord sau tunelul de 
lîngă crucea cea mare care arată intrarea din sud. 
Toată lumea de-aici ştie că sînt singurele căi pentru a 
pătrunde în vale. Şi tot astfel, toţi cei de aici ştiu că 
din Valea Interzisă nu se mai poate ieşi. 


116 


— Cum asta, Batando? întrebă Fejjuan. Dacă sînt 
două căi de intrare, cum de nu se mai poate ieşi? 

— Îţi repet că nu există ieşire, a insistat şeful. Ştim 
din bătrîni că mulţi oameni au intrat în Valea Interzisă 
dar nimeni nu s-a mai întors de acolo. 

— De ce oare? 

Batando clătină din cap. 

— Cine poate şti? a spus el. Habar n-am ce a putut 
să li se întîmple. 

— Dar ce fel de oameni locuiesc în valea asta? a 
întrebat Fejjuan. 

— Nici asta nu ştim. Nimeni nu s-a mai întors ca să 
ne spună. Unii zic c-ar fi sufletele morţilor, alţii, că 
valea e locuită de leoparzi. Dar nimeni nu ştie 
adevărul. Ulala, du-te şi spune-i şefului oamenilor 
deşertului că-i vom conduce la intrarea în vale. Aşa n- 
o să trebuiască să ne batem cu ei şi nici n-or să ne 
mai facă probleme. 

— |mi dai cu mine nişte oameni care să mă 
însoţească? 

— Nu, răspunse Batando. Spune-le beduinilor că 
vom fi acolo în trei zile. Între timp eu am să adun 
războinicii din satele vecine. N-am încredere în 
poporul deşertului. Totuşi le voi permite să străbată 
ţinuturile noastre. Ai să-i explici asta şefului lor. Ai să- 
i mai spui că, în schimb, cer eliberarea tuturor 
sclavilor luaţi de el din Galla, înainte de a pătrunde în 
vale. 

— N-o să accepte. 

— Poate că atunci cînd o să se vadă înconjurat de 
războinicii noştri o să accepte. 


117 


Aşadar Fejjuan se întoarse la stăpinii săi să le 
spună ce a hotărît Batando. La început, Ibn Jad a 
refuzat categoric să dea drumul sclavilor. Dar cînd 
Fejjuan i-a repetat că numai cu această condiţie 
acceptă Batando să-l conducă la intrarea în vale şi că 
refuzul său putea trezi ostilitatea poporului Galla, a 
acceptat. De bună seamă că Ibn Jad nu avea de gînd 
să-şi ţină promisiunea, voind s-o încalce în ultimul 
moment. Trădindu-i pe beduini, Fejjuan nu regreta 
decit pe Ateja, care fusese bună cu el. Dar, fatalist, 
se consolă cu gîndul că ceea ce trebuia să se întimple 
se va întîmplă oricum, şi că ceea ce făcea el nu 
influenţa cu nimic cursul destinului. 

In timp ce Ibn Jad aştepta iar Batando îşi aduna 
războinicii, Tarzan a ajuns la pîrîul ce izvora dintre 
stîncile rotunjite şi s-a luat după beduini. 

De cînd aflase de la negrii lui Blake că americanul 
dispăruse şi că nu mai ştiau nimic despre Stimbol de 
cînd acesta se despărţise de Blake, omul maimuţă a 
fost convins că prizonierul alb din tabăra arabilor nu 
putea fi decit Blake. 

Nu-şi făcea prea multe griji pentru el. Sperînd într-o 
răscumpărare, beduinii îl vor cruța atita timp cît nu 
va reprezenta pentru ei un adevărat pericol. Tarzan 
mergea deci pe urmele arabilor fără să se grăbească 
prea tare. 


XXX 


Doi bărbaţi stăteau pe bănci, la o masă de lemn, în 
faţa unei lămpi cu ulei ce arunca luciri palide, 
profilînd pe piatra pereţilor umbrele ciudate ale celor 


118 


doi. Flacăra lămpii tremura în aerul nopţii ce 
pătrundea printr-o ferestruică. Pe masă aveau o tablă 
de lemn, grosolană, pe care jucau dame. 

— E rîndul tău, Richard. Nu prea pari în formă în 
seara asta. Ce s-a întîmplat? 

— Mă gindesc la ziua de miine, James, şi mi se 
stringe inima. 

— De ce? întrebă Blake. 

— Desigur, Malud nu e cea mai bună sabie a 
Nimmr-ului, răspunse Sir Richard, dar... 

— Dar eu sînt cea mai proastă, încheie Blake rizind, 
fraza neterminată. 

Sir Richard îşi ridică privirea, zimbind: 

— Nu poţi să fii niciodată serios, nici chiar în faţa 
morţii? Toţi oamenii din ţara ta sînt la fel de ciudaţi? 

— Richard, e rîndul tău să muţi, spuse Blake. 

— Să nu te ascunzi în spatele scutului, l-a sfătuit 
Richard. Şi să nu-i pierzi nici o clipă din ochi sabia. 
Aşa ai să ştii momentul în care va lovi, şi ai să poţi 
para; e destul de lent. Ochii lui îţi vor spune dinainte 
locul în care va lovi. Am exersat de multe ori cu el, şi 
o ştiu. 

— Şi nu te-a omorît, îi reaminti Blake. 

— Ne antrenam doar. Miine va fi cu totul altceva. 
Prietene, Malud te-a provocat la o luptă pe viaţă şi pe 
moarte, ca să-şi spele în sîngele tău afrontul pe carei 
l-ai adus. 

— Şi pentru atita lucru vrea să mă omoare? întrebă 
Blake. Nu i-am spus decit că e un ticălos înrăit! 

— Dacă ar fi doar asta, i-ar fi ajuns să te rănească. 
Din nefericire, alta e cauza. 

— Care? N-am schimbat cu el nici zece cuvinte. 


119 


— E gelos. 

— Gelos? De ce? 

— Vrea să se căsătorească cu prinţesa şi a obser- 
vat cum o priveşti, îi explică Richard. 

— Prostii! exclamă Blake, roşind. 

— Nu sînt prostii. Nu-i singurul care a văzut-o, 
insistă Richard. 

— Te-ai ţicnit de-a binelea, strigă Blake. 

— Nu e prima oară cînd un bărbat o priveşte astfel 
şi sînt mulţi cei care o admiră, căci este de o 
frumuseţe fără seamăn, dar... 

Americanul îl întrerupse: 

— Şi Malud a omorit pe vreunul? 

— Nu, pentru că prinţesa nu îi privea şi ea. 

Blake se lăsă pe spate, izbucnind în ris: 

— Încep să cred că sînteţi cu toţii săriţi de pe fix. 
Recunosc că prinţesa e o fată foarte drăguță, dar te 
asigur că nu mi-a aruncat nici cea mai mică privire. 

— Mai lasă-mă cu vorbele tale ciudate! Incerc doar 
să te fac să înţelegi, James, că nu mă poţi prosti. 
Prinţesa nu te pierde o clipă din ochi cînd te 
antrenezi. Cît despre tine, cînd o priveşti... Ştii cum 
îşi priveşte un cîine stăpînul adorat? 

— Nu-i adevărat! strigă Blake. 

— lată de ce vrea Malud să te elimine, reluă 
Richard, fără să ţină cont de protestele lui, şi, ştiind 
lucrul ăsta, nu pot să nu-mi fac griji, căci ai început 
să-mi fii tare drag. 

Blake se ridică şi ocoli masa. 

— Eşti tare bun, spuse el, bătindu-l afectuos pe 
umăr, dar nu-ţi fă griji, încă n-am murit. Ştiu că par 
destul de neîndemînatic cînd mînuiesc spada, dar am 

120 


învăţat multe în ultimul timp şi cred că lui Sir Malud 
n-o să-i fie prea uşor să mă înfrunte. 

— Curajul şi încrederea ta sînt bune, dar nu ţin 
locul experienţei de o viaţă a lui Malud, care s-a 
servit de spadă, şi încă bine, avind astfel un mare 
avantaj faţă de tine. 

— Prinţul Gobred îl susţine pe Malud? întrebă 
Blake. 

— Cum să nu? Malud e un senior puternic. Are 
propriul lui castel, un număr mare de cai şi de 
servitori. Mai are o duzină de cavaleri şi vreo sută de 
soldaţi. 

— Sînt şi cavaleri care nu au castelul lor? 

— Da, vreo douăzeci. 

— Şi locuiesc pe lîngă castelul lui Gobred? 

— Da, la mai puţin de trei leghe de castelul lui 
Gobred, explică Richard. 

— Şi cine mai locuieşte în valea asta? 

— Ai auzit vorbindu-se de Bohun? întrebă Richard. 

— Da, de mai multe ori. De ce? 

— S-a proclamat Rege, dar nimeni dintre noi nu-l 
recunoaşte. El şi oamenii săi locuiesc în celălalt capăt 
al văii. Sînt aproape la fel de mulţi ca şi noi şi de cînd 
ne ştim sîntem în război cu ei. 

— Dar am auzit c-o să fie un mare turnir, pentru 
care se pregătesc toţi cavalerii. Credeam c-o să 
participe şi Bohun cu cavalerii săi. 

— Aşa este. Din timpuri străvechi, o dată pe an, trei 
zile la rînd, începînd cu prima duminică din postul 
Paştelui, este armistițiu: Cavalerii Aversului şi Cei ai 
Reversului se întrec în Marele Turnir, care are loc un 


121 


an la porţile Nimmr-ului şi anul următor în cîmpia din 
faţa Cetăţii Mormiîntului. 

— Cavalerii Aversului şi Cavalerii Reversului? Ce 
înseamnă asta? întrebă Blake. 

— Eşti cavaler de Nimmr şi nu ştii? exclamă 
Richard. 

— Ce ştiu eu despre cele cavalereşti, ar încăpea 
într-o coajă de nucă, recunoscu Blake. 

— Trebuie neapărat să ştii toate astea. Am să-ți 
povestesc eu totul de la început. 

Luînd o carafă de vin, Richard umplu paharele, îşi 
goli pe îndelete paharul, căutîindu-şi cuvintele, apoi 
începu: 

— Richard | a pornit cu armata sa din Sicilia, în 
primăvara anului 1191, navigind spre Saint-Jean 
dAcre, unde trebuia să se întilnească cu Philippe 
Auguste, regele Franţei, pentru a elibera împreună 
Pămîntul Sfînt, ocupat de sarazini. Dar Richard s-a 
oprit să cucerească mai întîi Ciprul şi să-l pedep- 
sească pe tiranul ce domnea acolo, cel care o jignise 
pe Berengaria, logodnica lui Richard. 

Pornind din nou spre Saint-Jean dAcre, unii cavaleri 
au ascuns la bordul navelor nişte tinere din Cipru, a 
căror frumuseţe îi cucerise. S-a întîmplat ca, în timpul 
unei furtuni, două vase să se îndepărteze de flotă şi 
să eşueze pe coasta africană. 

Primul vas era comandat de un cavaler pe nume 
Bohun, celălalt de un anume Gobred. Cei doi şi-au 
continuat drumul separat. Dar, atunci cînd erau 
atacați, îşi uneau forţele pentru a se apăra în comun. 

Astfel, căutînd Ierusalimul, au descoperit această 
vale. Oamenii lui Bohun au crezut că este Valea 


122 


Mormiîntului şi că, deci, cruciada se încheiase. Şi-au 
scos crucile pe care, atita timp cît nu şi-au atins încă 
scopul, cruciații le poartă pe piept, şi le-au pus pe 
spate. Asta însemna că încheiaseră cruciada şi că se 
puteau întoarce acasă. 

Dar Gobred ştia că asta nu e Valea Sfintului 
Mormiînt şi că, deci, cruciada nu se putea sfirşi. El şi 
oamenii săi şi-au păstrat crucile pe piept, au construit 
un oraş şi o fortăreață, ca să-l împiedice pe Bohun şi 
pe ai lui să se întoarcă în Anglia înainte de a-şi fi 
terminat cu adevărat sfinta misiune. 

Bohun a străbătut valea şi şi-a construit, la rîndul 
său, un oraş şi o fortăreață ca să-i împiedice pe 
oamenii lui Gobred să-şi continue drumul spre ade- 
văratul Mormiînt. Timp de aproape şapte secole şi 
jumătate, descendenţii lui Bohun i-au împiedicat pe 
cei ai lui Gobred să-şi urmeze drumul spre Ierusalim, 
iar descendenţii lui Gobred le-au interzis celorlalţi să 
se întoarcă în Anglia, astfel încît ordinul cavalerilor să 
nu fie dezonorat. 

Gobred s-a intitulat prinţ, iar Bohun rege. Secole 
de-a rîndul aceste titluri s-au transmis din tată-n fiu. 
Descendenții lui Gobred poartă întotdeauna crucea 
pe piept şi de aceea sînt numiţi Cavalerii Aversului iar 
ceilalţi, care o poartă pe spate, sînt numiţi Cavalerii 
Reversului. 

— Şi tot mai speraţi să eliberaţi Sfintul Pămînt? 
întrebă Blake. 

— Da, răspunse Richard, şi Cavalerii Reversului 
speră să se întoarcă în Anglia. Dar e mult timp de 
cînd am înţeles, şi unii şi ceilalţi, că nu vom reuşi 
niciodată, înconjurați cum sîntem de armata sarazi- 

123 


nilor. Sîntem prea puţini ca să ne măsurăm cu ei. Nu 
crezi că, sub o asemenea ameninţare, e mai înţelept 
să rămînem aici? întrebă el. 

— Ei bine, cred că aţi provoca o oarecare surpriză 
dacă voi aţi pătrunde în lerusalim sau dacă ceilalţi s- 
ar întoarce la Londra, recunoscu Blake. În locul 
vostru, aş rămîne aici. Vezi tu, după şapte sute 
treizeci şi cinci de ani, majoritatea celor pe care i-ai 
cunoscut trebuie să te fi uitat. Cit despre sarazini, cu 
siguranţă că nu vor înţelege cine sînt oamenii aceştia 
care încearcă să pătrundă în lerusalim. 

— Vorbeşti cu multă înţelepciune, James, a spus 
Richard. Pe de altă parte, necunoscînd nici o altă 
ţară, sîntem bucuroşi să locuim aici. 

Cîteva momente, cei doi au reflectat în linişte. 
Blake fu primul care a spart tăcerea: 

— Mi-ai zis că Marele Turnir începe în prima 
duminică din postul Paştelui. Nu mai e mult pînă 
atunci. 

— Într-adevăr. De ce? 

— Voiam să te întreb dacă n-aş putea participa şi 
eu. Pe zi ce trece, devin tot mai îndeminatic în 
mînuirea lăncii. 

Sir Richard clătină din cap: 

— Miine vei muri, spuse el, privindu-l cu tristeţe. 

— Nu eşti deloc amuzant, exclamă Blake. 

— Nu spun decit adevărul, dragă prietene, răs- 
punse Richard. Mi-e tare greu să mă gindesc la asta, 
dar ştiu că aşa va fi: n-ai să poţi să-l învingi pe Sir 
Malud. Aş fi bucuros să-ţi iau locul, miine, dar nu se 
poate. Mă consolez la gindul că vei fi curajos şi că vei 


124 


muri ca un adevărat cavaler, fără să-ţi pătezi 
onoarea. Asta o va consola şi pe prinţesa Guinalda. 

— Crezi? 

— Cu siguranţă. 

— Şi dacă n-am să mor, crezi că se va supăra? 

— N-aş crede, recunoscu Richard, dar trebuie să 
recunoşti că nici o femeie nu s-ar bucura să-şi vadă 
mort viitorul soţ. Şi dacă tu nu vei fi mort, înseamnă 
că tu îl vei fi omorit pe Malud. 

— E logodită cu Sir Malud? 

— Da, deşi căsătoria nu a fost încă anunţată în mod 
oficial. 

— Cred c-am să mă retrag, spuse Blake cu semeţie. 
Dacă tot am să mor miine, mi-ar place să dorm puţin 
în seara asta. 

Se întinse pe aşternutul de paie, acoperit cu o 
pătură de lină, aflat într-un colţ al camerei, şi se 
înveli cu o altă pătură. Nu prea avea chef de somn: 
gîndul că a doua zi dimineaţă va trebui să înfrunte 
într-o luptă pe viaţă şi pe moarte un cavaler din Evul 
Mediu. Il îngrijora, de bună seamă. Dar era prea tînăr 
şi prea încrezător ca să se lase copleşit de gindul că 
ar putea fi omorit, deşi ştia că nu era exclusă nici 
această variantă. Altele erau gîndurile ce-l frămîntau. 
Cînd şi-a dat seama cît de mult îl afectau, se înfurie. 
Era vorba de căsătoria lui Sir Malud cu Guinalda, 
prinţesa de Nimmr. 

Cum a putut să fie atît de prost să se îndrăgos- 
tească de o oarecare prinţesă din Evul Mediu care se 
părea că nu-i dădea mai multă importanţă decit 
noroiului de sub pantofi? Şi apoi, ce-o să facă miine 
cu Malud? Să presupunem, îşi spuse, că voi învinge. 

125 


Bine, dar atunci ce-am să fac? Să-l ucid? l-aş provoca 
o durere Guinaldei. Să nu-l ucid? 

Sir james n-avea nici o idee despre ce ar trebui să 
facă. 


126 


13. În cortul lui Zeyd 


Ibn Jad a aşteptat trei zile în menzir-ul său. Dar nu a 
venit nimeni să-l conducă în vale, aşa cum i-a promis 
Batando. L-a trimis deci din nou pe Fejjuan la şeful 
tribului Galla pentru a-i spune să se grăbească. Ibn 
Jad se tot gîndea la Tarzan, Regele Junglei; se temea 
să nu vină să-l pedepsească. 

Ştia că se găsea acum în afara teritoriului lui, dar 
mai ştia că frontierele erau atit de vagi încit nu putea 
conta pe asta ca să fie liniştit. Spera că Tarzan o să 
aştepte să-i încalce teritoriul, căci avea de gind să se 
îndrepte direct spre vest, trecînd prin nordul ţării lui 
Tarzan, pînă ce va găsi drumul pe care venise din 
deşert. În afară de Ibn Jad, în cortul şeicului mai erau 
Tollog, fratele său, Fahd, Stimbol şi alţi cîţiva arabi. 
Discutau despre întîrzierea lui Batando, temîndu-se 
de o trădare. Aflaseră că bătrina căpetenie aduna 
războinicii şi, în ciuda asigurărilor lui Fejjuan, care 
pretindea că nu-i vor ataca pe arabi dacă îşi ţin 
promisiunea, toţi erau cu frica-n suflet. 

Ocupată cu treburile haremului, Ateja nu mai 
plîngea ca de obicei. Inima îi era însă grea şi suspina 
mereu după iubitul ei. Asculta acum, distrată, con- 
versaţia bărbaţilor. Rareori privea peste perdeaua ce 
separa încăperea femeilor de mukaad. De fiecare 
dată cînd privirea sa o întilnea pe cea a lui Fahd, 
ochii îi luceau de ură şi minie. 

Tocmai aruncase o privire spre ei cînd a văzut ochii 
lui Fahd, ce privea afară, mărindu-se brusc, îngroziţi. 


127 


— Pe Allah, Ibn Jad! exclamă el. 

Ateja urmări privirea lui Fahd şi scoase un strigăt 
de spaimă. 

Inarmat cu lance, arc cu săgeți şi cuţit, un uriaş cu 
pielea bronzată se îndrepta cu paşi mari spre cortul 
şeicului. 

— E Tarzan, Regele Junglei! strigă Ibn Jad. Allah să 
ne apere! 

— Probabil că războinicii lui sînt ascunşi în pădure, 
murmură Tollog. Altfel n-ar îndrăzni să se aventureze 
singur în menzil-ul beduinilor. 

Ibn Jad se încruntă. Căuta cu înfrigurare o ieşire din 
această situaţie neprevăzută. 

intre timp, omul-maimuţă ajunsese în faţa mukaad- 
ului. Ochii lui cercetară repede grupul. In sfîrșit, s-au 
oprit asupra lui Stimbol. 

— Unde e Blake? l-a întrebat el pe american. 

— Dumneata ar trebui să ştii, mirîi Stimbol. 

— L-ai mai văzut de cînd v-aţi despărţit? 

— Nu. 

— Eşti sigur? insistă omul-maimuţă. 

— Evident. 

Tarzan se întoarse spre Ibn Jad: 

— M-ai minţit. N-ai venit să faci comerţ. Cauţi un 
oraş ca să-l jefuieşti, să-i furi comorile şi să-i răpeşti 
femeile. 

— E o minciună! strigă Ibn Jad. Cine ţi-a spus aşa 
ceva a minţit. 

— Nu cred că a minţit, replică Tarzan. Părea un 
tînăr cinstit. 

— Cum îl cheamă? întrebă Ibn Jad. 

— Zeyd. 

128 


Numele stîrni brusc interesul lui Ateja. Tarzan 
continuă: 

— El mi-a spus toate astea. Şi multe altele. Şi l-am 
crezut. 

— Şi ce ţi-a mai spus, Nasrany? 

— Că i-a furat cineva muscheta ca să încerce să te 
omoare, Ibn Jad, şi ca pedeapsa să cadă astfel pe 
capul său. 

— E o minciună sfruntată! urlă Fahd, ca tot ce ţi-a 
mai spus ticălosul de Zeyd. 

Ibn Jad se încruntă, gîndindu-se puţin, apoi îl privi 
pe Tarzan cu un zimbet şiret: 

— E clar că bietul om a crezut că-ţi spune adevărul, 
tot aşa cum a crezut că trebuie să-şi omoare şeicul, şi 
toate acestea pentru acelaşi motiv. Intotdeauna a 
fost slab de înger, dar nu l-am crezut periculos. Te-a 
amăgit, Tarzan. Oamenii mei şi chiar şi acest WNasrany 
ar putea să ţi-o dovedească. Toţi pot să-ţi spună că 
te-am ascultat şi că aveam de gind să plec de aici. 
De ce aş fi luat-o spre nord, dacă nu pentru a ajunge 
în ţara mea? 

— Dacă aveai de gînd, într-adevăr, să pleci, de ce 
m-ai ţinut prizonier? De ce ţi-ai trimis fratele să mă 
ucidă? îl întrebă Tarzan. 

— lar te înşeli, spuse şeicul întristat. Fratele meu a 
venit să-ţi taie legăturile, să te elibereze, dar El-Fil te- 
a luat înainte ca el să apuce să-ţi dea drumul. 

— Atunci de ce-şi îndrepta Tollog pumnalul spre 
mine şi striga: „Mori, Nasrany!”? întrebă omul 
maimuţă. 

— Glumeam doar, mormăi Tollog. 


129 


— Uite ce-i! De data asta n-am chef de glume. 
Wazirii mei sosesc de îndată. O să avem grijă să 
plecaţi de îndată spre deşert. 

— Va fi o plăcere pentru noi, sări şeicul. Întreabă-l 
pe Nasrany dacă nu-i adevărat că ne-am rătăcit. Vom 
fi bucuroşi să ne fii ghid. Războinicii Galla ne 
înconjoară. Sînt zile întregi de cînd căpetenia lor îi 
adună şi ne temem să nu ne atace. Nu-i aşa Nasrany 
îl întrebă el pe Stimbol. 

— E adevărat, confirmă Stimbol. 

— Tot ce ştiu, spuse Tarzan, este că veţi părăsi 
imediat ţara asta. Am să rămîn aici ca să fiu sigur că 
totul va fi aşa cum am hotărit eu. Miine plecaţi. Acum 
îmi veţi ridica un cort. Şi să nu mai încercaţi din nou 
vreo prostie! 

— N-ai de ce să te temi, îl asigură Ibn Jad. Apoi se 
întoarse spre încăperea femeilor. 

— Hirfa! Ateja! strigă el. Ridicaţi cortul lui Zeyd 
pentru şeicul junglei. 

Cele două femei pregăteau cortul lui Tarzan lîngă 
cel al şeicului. După ce am dan-ul a fost instalat şi 
corzile legate de ţăruşi, Hirfa s-a întors la treburile ei, 
lăsînd-o pe Ateja să se ocupe de pereţii cortului. 

De îndată ce Hirfa s-a îndepărtat, Ateja îl întrebă pe 
Tarzan: 

— Nasrany, l-ai văzut pe Zeyd? E teafăr? 

— L-am lăsat într-un sat, sub protecţia căpeteniei. 
O să rămînă acolo pînă ce ai tăi se vor întoarce în 
tara lor. E sănătos. 

— Vorbeşte-mi de el, Wasrany, căci inima mea îi 
duce dorul, l-a implorat fata. Cum l-ai întîlnit? Unde 
era? 

130 


— Calul său s-a speriat de El-Adrea şi a fugit, iar 
Zeyd era să fie omorit. Norocul lui a fost că eram pe 
aproape şi că l-am omorit pe El-Adrea. L-am dus apoi 
pe Zeyd într-un sat al cărui şef mi-e prieten. Ştiam că 
n-ar fi supravieţuit pericolelor junglei dacă l-aş fi lăsat 
singur, fără cal. Aveam de gînd să-l ajut să iasă din 
ţară, dar m-a implorat să-l las să rămînă pînă cînd vei 
trece tu pe acolo. Am fost de acord, în citeva 
săptămîni ai să-ţi revezi iubitul. 

Lacrimi de bucurie curgeau din frumoşii ochi ai lui 
Ateja. Îi luă mîna lui Tarzan şi i-o sărută: 

— Viaţa mea îţi aparţine, Nasrany, a spus ea, căci 
mi-ai salvat iubitul. 

Străbătind în cursul nopţii menzi/-ul, Fejjuan îi zări 
pe Ibn Jad şi Tollog aşezaţi în mukaad. Discutau în 
şoaptă. Cunoscind răutatea şi viclenia acestora. 
Fejjuan se întrebă ce mai complotau. 

În spatele perdelei haremului, Ateja stătea în 
culcuş, dar nu dormea. Asculta şoaptele celor doi. 

— Trebuie să ne descotorosim de el, insista Ibn Jad. 

— Dar vor sosi în curînd Wazirii lui, obiectă Tollog. 
Ce-o să le spunem dacă nu-l găsesc? Orice am spune, 
n-or să ne creadă. Se vor lua de noi, şi am auzit că 
sînt războinici foarte duri. 

— Dar, pe Allah, dacă rămîne aici, ne-am nenorocit. 
Mai bine să riscăm acum decit să ne întoarcem acasă 
cu mîinile goale după atitea greutăţi. 

— Dacă îţi închipui că am s-o fac tot eu şi de data 
asta, te înşeli, frăţioare, spuse Tollog. O dată mi-a 
fost de ajuns. 


131 


— Nu, nu tu. Dar trebuie să găsim ceva. N-o fi 
nimeni care să dorească să scape de Wasrany? se 
întrebă Ibn Jad cu voce joasă. 

— Celălalt Nasrany! strigă deodată Tollog. Îl urăşte 
pe Tarzan. 

Ibn Jad pocni bucuros din degete: 

— Ai dreptate, frate! 

— Dar, chiar şi aşa, tot noi vom fi vinovaţi de 
moartea lui, îi reaminti Tollog. 

— Nu mai contează, dacă reuşim să scăpăm de el! 
Nu poate fi mai rău decit acum. Dacă Batando 
soseşte miine cu oamenii săi? Şeicul junglei o să 
înţeleagă că l-am minţit şi n-o să fie bine de noi. Nu, 
trebuie să scăpăm de el chiar în noaptea asta. 

— De acord, spuse Tollog, dar cum? 

— Ascultă bine planul meu, frate, spuse Ibn Jad, 
frecîndu-şi mîinile, bucuros. 

Dacă ar fi ştiut că Ateja îi ascultă fiecare cuvinţel şi 
că o siluetă stătea ghemuită în întunericul nopţii lîngă 
cortul său, poate că Ibn-Jad n-ar mai fi zimbit. 

— Hai, Ibn Jad, spune-mi-l, îl zori Tollog. 

— Toată lumea ştie că Nasrany Stimbol îl urăşte pe 
şeicul junglei. A spus-o răspicat, de mai multe ori, pe 
cînd eram adunaţi în mukaad. 

— Ai să-l pui pe Stimbol să-l omoare pe Tarzan? 

— Întocmai. 

— Dar cum o să scăpăm de învinuire? La urma 
urmei, îl va ucide din ordinul tău, în chiar menzil-ul 
tău, obiectă Tollog. 

— Lasă-mă să continui. N-am să-i ordon unui 
Nasrany să-l omoare pe celălalt. Am să-i sugerez 
doar. Şi cînd crima va fi descoperită, am să-mi las 


132 


furia să izbucnească pentru crima comisă în menzi/-ul 
meu. Ca să-mi dovedesc buna-credinţă, voi cere ca 
ucigaşul să fie omorit. Astfel vom scăpa de aceşti doi 
cîini necredincioşi. O să-i putem convinge pe Waziri 
că eram prieteni cu şeicul lor, prefăcîndu-ne 
îndureraţi. 

— Allah să te binecuvinteze, frate, că ai găsit calea 
cea bună! exclamă încîntat, Tollog. 

— Acum, ordonă Ibn Jad, du-te şi adu-mi-l pe 
Nasrany Stimbol. Să vină singur, iar tu să veghezi să- 
şi facă trebuşoara. 

În culcuşul său, Ateja începu să tremure. După 
plecarea lui Tollog, silueta de lîngă cort se ridică şi 
dispăru în noapte. Stimbol, care era în cortul lui Fahd, 
se îndreptă spre mukaad-ul şeicului. Incercînd să nu 
fie văzut. Ibn Jad îl aştepta. 

— Aşează-te, Nasrany, i-a spus şeicul. 

— Ce vreţi cu mine, la ora asta? întrebă Stimbol. 

— Am avut o discuţie cu Tarzan, spuse Ibn Jad. ŞI 
cum tu îmi eşti prieten, iar el nu, am trimis după tine 
ca să-ţi spun ceea ce are de gind cu tine. Mi-a dat 
toate planurile peste cap şi vrea să mă oblige să 
părăsesc ţinutul, dar asta încă nu-i nimic faţă de ce 
te aşteaptă pe tine. 

— Ce mai pune la cale? întrebă Stimbol. Ştiu că-şi 
bagă tot timpul nasul în treburile altora. 

— Nu prea îl înghiţi, aşa-i? întrebă Ibn Jad. 

— Aşa-i! recunoscu Stimbol. 

— Ai să ţii şi mai puţin la el cînd ai să afli anumite 
lucruri, spuse Ibn Jad. 

— Dă-i drumul, povesteşte-mi. 


133 


— Spune că l-ai omorit pe Blake, a explicat şeicul, 
şi, pentru asta, miine vrea să te omoare. 

— Să mă omoare? strigă Stimbol. Da’ cine se 
crede? Un împărat roman? 

— În orice caz, face mereu ceea ce spune, insistă 
Ibn Jad. Aici are toată puterea. Nimeni nu-i cere 
socoteală marelui şeic al junglei. Miine te va omori. 

— Dar tu n-ai să-l laşi s-o facă, Ibn Jad? Spune, n-ai 
să-l laşi, nu? Stimbol tremura de groază. 

Ibn Jad îşi ridică braţele spre cer: 

— Ce pot eu să fac? întrebă el. 

— Poţi... poţi... trebuie să fie ceva de făcut, gemu, 
disperat, Stimbol. 

— Nimeni nu poate face nimic. Numai tu te poţi 
salva, murmură şeicul. 

— Cum aşa? 

— El doarme acum în cortul său şi kbusa ta e destul 
de bine ascuţită... 

— N-am omorît niciodată un om, şopti Stimbol. 

— Nici tu n-ai mai fost omorit. Îl omori tu în 
noaptea asta sau te va omori el miine. Ai de ales. 

— Cerule, suspină Stimbol. 

— E tirziu, spuse Ibn Jad, şi aş vrea să mă culc. Eu 
te-am prevenit. De-acum, faci ce vrei tu. Se ridică, 
îndreptîndu-se spre harem. 

Cu pas şovăielnic, Stimbol ieşi în noapte. Ezită 
cîteva clipe, apoi se îndreptă tăcut spre beytul ce 
fusese ridicat pentru omul-maimuţă. Ateja însă îl 
prevenise deja pe Tarzan. Aproape că ajunsese la 
beyt-ul tatălui său cînd un bărbat ieşi dintr-un alt cort 
şi o prinse în braţe, acoperindu-i gura cu mîna. 


134 


— Unde te duci? o întrebă acesta cu o voce 
amenințătoare. 

Ateja îl recunoscu imediat pe unchiul său. Tollog 
răspunse în locul ei: 

— Te duci să-l previi pe Wasrany, pentru că e 
prietenul iubitului tău! Întoarce-te în beytul tatălui 
tău! Dacă ar şti, te-ar omori! Hai, du-te! şi-i arătă cu 
un gest autoritar direcţia din care venise. 

Un zimbet răutăcios deforma buzele lui Tollog. Se 
felicita pentru felul în care dejucase planurile fetei şi-i 
mulțumea lui Allah că o putuse opri înainte de a-i da 
de ştire şeicului junglei despre planul lor. Mai zimbea 
încă în barbă cînd o mină ţişni de undeva şi-l apucă 
de git, trăgindu-l îndărăt, în întuneric. 

Stimbol era certăreţ, brutal şi laş. Dar nu era totuşi 
un asasin. Toată fiinţa lui se revolta împotriva a ceea 
ce trebuia să facă. Nu voia să ucidă. Dar era prins în 
capcană: îşi vedea cu ochii propria moarte şi nu avea 
decit un singur mijloc de a scăpa. 

Pătrunse în cortul lui Tarzan, încercînd să-şi adune 
curajul pentru a înfăptui ceea ce venise să facă şi se 
tiri încet spre forma ce zăcea în întuneric, înfăşurată 
într-un burnuz jerpelit. 


135 


14. Spada şi scutul 


Cînd primele raze de soare atinseră turnurile 
crenelate ale castelului prinţului de Nimmr, un tînăr 
se smulse dintre pături, îşi frecă ochii şi sări în 
picioare. Incepu să-l zgilţiie pe cel ce dormea în 
aceeaşi cameră. 

— Scoală, Edward, puturosule! strigă el. 

Acesta se întoarse pe cealaltă parte, mormăind: 

— Ce-i? şi căsca de-i trosneau fălcile. 

— Trezeşte-te! Ai uitat că stăpînul nostru riscă să 
fie omorit astăzi? 

Edward se ridică în capul oaselor, cu mintea încă 
înceţoşată. Apoi, ochii îi sclipiră: 

— Nu-i adevărat! strigă el. O să-l învingă dintr-o 
lovitură. Nici un cavaler n-are nervii sau forţa lui Sir 
James. Nu eşti loial, Michael, cu prietenul lui Sir 
Richard, care ne-a arătat întotdeauna atita bunătate 
şi prietenie. 

Michael îşi puse mîna pe umărul celuilalt: 

— Glumeam doar, Edward. Fireşte că sînt cu trup şi 
suflet de partea lui Sir James şi totuşi... 

Făcu o pauză, apoi continuă: 

— Mi-e teamă... 

— Teamă de ce? întrebă Edward. 

— Teamă că Sir James nu e destul de priceput în 
mînuirea spadei şi a scutului ca să-i vină de hac lui 
Sir Malud. Ştiu că e tare cît zece la un loc, dar asta nu 
ajută la nimic dacă nu e şi dibaci. 

— Dac-aşa vezi tu lucrurile... îi reproşă Edward. 


136 


— Ceea ce mi-e clar e că Sir James este un cavaler 
adevărat... se auzi o voce în spatele lor. 

Cei doi s-au întors: Sir Richard îi privea, rezemat de 
tocul uşii: 

— „Şi că prietenii săi trebuie să fie astăzi la 
înălţime, continuă el. 

— Am adormit as'noapte rugindu-l pe Domnul 
nostru lisus Hristos să facă în aşa fel ca spada lui să 
străpungă armura lui Sir Malud, a spus Edward. 

— Foarte bine. Du-te acum şi pregăteşte-i arma 
stăpînului şi împodobeşte-i calul, ca să poată intra în 
arenă aşa cum se cuvine unui nobil Cavaler de 
Nimmr, îi spuse Sir Richard, după care plecă. 

Pe la ora unsprezece, în partea de la nord a 
ballium-ului cetăţii Nimmr, soarele făcea să strălu- 
cească armurile cavalerilor, scuturile, suliţele şi secu- 
rile ostaşilor şi lumina rochiile multicolore ale feme- 
ilor adunate în spaţiul special amenajat de-a lungul 
Zidului interior. 

O tribună frumos împodobită, pregătită pentru 
prinţul Gobred şi suita lui, se întindea de-a lungul 
arenei, apărind de soare cavalerii şi doamnele de 
Nimmr. În spatele acestora stăteau soldaţii care nu 
erau de serviciu, puţin mai în spate oamenii liberi şi-n 
ultimele rînduri servitorii privilegiați de la curtea 
prinţului Gobred. 

La capetele arenei se înălța cîte un cort, împodobit 
cu flamurile şi culorile stăpinului: verde şi auriu 
pentru Sir Malud, azur şi argintiu pentru Sir James. 

În faţa corturilor stăteau cei doi bărbaţi, înarmaţi, 
strălucind în armurile lor. Oţelul armelor sclipea în 
soare. Cite un valet ţinea de frîu caii frumos împo- 


137 


dobiţi. Scutierii dădeau zor să termine cele din urmă 
pregătiri. 

Cu trîimbiţa în mînă, un herald aştepta să dea 
semnalul de începere a luptei. 

Ceva mai în spate, erau caii cavalerilor ce trebuiau 
să-i însoţească pe cei doi adversari în arenă. 

Sub flamurile de azur şi argint stăteau Blake şi Sir 
Richard, care îi dădea ultimele sfaturi prietenului său, 
părînd cu mult mai nervos decit el. Coiful lui Blake se 
prelungea cu un guler din piele de leopard pînă la 
cămaşa de zale, oferindu-i astfel protecţie în cazul 
unei lovituri piezişe. Pe piept purta o cruce mare, 
roşie, iar la umăr îi fluturau panglici de azur şi argint, 
prinse cu o aplice. Armele lui Blake erau agăţate de 
un ţăruş, la capătul arenei. 

Tribuna era arhiplină. Prinţul Gobred privi spre 
soare şi se adresă unui cavaler din apropiere. Acesta 
dădu un ordin scurt heraldului. Imediat răsunară 
trimbiţele. Un freamăt străbătu întreaga tribună. Toa- 
te privirile s-au întors spre Sir Malud, apoi spre Sir 
James. Edward luă repede sabia lui Blake, i-o încinse 
la brîu, apoi, luînd scutul, îşi urmă stăpînul. 

Blake se pregătea să urce în şa. Edward îi ţinea 
scara, în timp ce un valet ţinea calul de căpăstru. 
După ce Blake reuşi să încalece - lucru dificil, avînd în 
vedere greutatea armurii - tînărul i-a atins uşor 
piciorul, spunîndu-i: 

— M-am rugat pentru tine, Sir James. Ştiu c-ai să 
învingi. 

Blake îl privi. În ochii tînărului scutier străluceau 
lacrimi. Vocea lui Sir James tremură puţin cînd îi 
răspunse: 

138 


— Eşti un băiat bun, Eddie. Şi-ţi jur că n-o să-ți fie 
ruşine de mine. 

— Ah, Sir James, cum să-mi fie ruşine? Întotdeauna 
vei rămîne pentru mine acelaşi nobil şi viteaz cavaler. 
Cel mai nobil dintre cavalerii pe care i-am întîlnit 
vreodată, spuse el, întinzîndu-i scutul. 

După ce încălecă, Sir Richard făcu semn heraldului 
că erau gata; o trimbiţă răsună dinspre cortul lui Sir 
Malud: acesta înainta mindru pe calul său, urmat de 
cavalerul însoțitor. Heraldul lui Blake anunţă la rîndu-i 
intrarea stăpînului său. Americanul făcu turul de 
onoare, urmat de Sir Richard. Ropote de aplauze 
salutară pe cei doi adversari şi nu încetară decit în 
momentul în care au ajuns în faţa lojei prinţului 
Gobred. Cei patru cavaleri s-au aliniat în faţa 
prinţului. Şi-au ridicat săbiile şi le-au sărutat garda, în 
semn de salut. Gobred le-a cerut să lupte loial, ca 
nişte adevărați cavaleri, reamintindu-le regulile 
luptei. În acest timp, ochii lui Blake căutau în tribună 
chipul Guinaldei. Cu o ţinută impunătoare, micuța 
prinţesă privea drept înainte. Era foarte palidă şi 
Blake se întrebă dacă nu cumva era bolnavă. 

Ce frumoasă e, îşi spuse el, şi, deşi nu-i aruncase 
nici măcar o singură privire, Blake nu se supără, căci 
nu se uitase nici la Malud. 

Trimbiţele au mai răsunat o dată şi cavalerii s-au 
îndreptat spre capetele arenei, oprindu-se şi aştep- 
tind semnalul. Blake îşi eliberă braţul din cureaua de 
piele, apoi aruncă scutul. 

Edward îi aruncă o privire uimită stăpinului său şi 
exclamă: 


139 


— Nobile cavaler, nu ţi-e bine? Ce te-a apucat? De 
ce ai aruncat scutul? L-a ridicat repede şi i l-a întins, 
dar degeaba. Pur şi simplu stăpinul său refuza 
singurul mijloc de apărare. 

În mintea îngrozită a lui Edward, nu exista decit o 
singură explicaţie, pe care firea sa loială refuza să o 
accepte: Blake va descăleca şi va refuza să lupte, îi 
va oferi pe tavă lui Sir Malud o victorie prin abandon 
şi va fi disprețuit de întregul Nimmr. Alergă spre Sir 
Richard, care nu văzuse cele întimplate: 

— Sir Richard! Sir Richard! strigă el, cu o voce 
răguşită. Sir James s-a scrîntit! 

— Cum adică? Ce zici, băiete? 

— Şi-a aruncat scutul. Probabil că şi-a pierdut 
minţile! Nu-mi pot imagina altceva, decît dacă nu 
cumva refuză să mai lupte. 

Richard dădu pinteni şi se duse lingă Blake: 

— Ţi-ai pierdut minţile? Nu poţi să refuzi lupta, iar 
dacă o faci, o să-ţi dezonorezi prietenii. 

— De unde ai mai scos-o şi pe asta? sări Blake. 
Cine ţi-a spus că renunţ? 

— Dar scutul? întrebă Sir Richard? 

Trimbiţa heraldului regal suna imperativ. La un 
semn al lui Sir Malud, răsună şi trimbiţa acestuia. 

— Sună odată din trimbiţă! strigă Blake heraldului 
său. 

— Scutul! strigă, din nou, Sir Richard. N 

— Tîmpenia aia o să mă încurce, ţipă Blake. Işi 
îndemnă calul cu un gest nervos şi porni în întîmpi- 
narea adversarului. Sir Richard se grăbi să-l urmeze. 


140 


Un zimbet arogant flutura pe buzele lui Sir Malud în 
timp ce arunca priviri spre doamnele şi cavalerii din 
lojă. Blake nu-l scăpa din ochi. 

Caii porniră aproape în acelaşi timp. Cînd distanţa 
s-a micşorat îndeajuns, Malud îşi îndemnă brutal calul 
cu pintenii. Blake a înţeles că avea de gînd să-l 
doboare de la primul atac sau măcar să-l dea jos de 
pe cal. Ar fi fost atunci mult mai uşor pentru Malud 
să-l lovească în plin, înainte ca el să-şi revină. 

Spada lui Malud era pe jumătate ridicată. Cea a lui 
Blake era în gardă, poziţie necunoscută cavalerilor de 
Nimmr, obişnuiţi să se apere doar cu scutul. 

Cei doi se apropiau. Fiecare urma să-l izbească pe 
celălalt în flancul lui stîng. Cînd îi mai despărţeau 
doar cîțiva paşi, Sir Malud se ridică în şa şi, rotind 
sabia, o abătu năprasnic asupra capului lui Blake. 

Abia în acel moment, cîțiva din tribună şi-au dat 
seama că Blake nu avea scut. 

— Scutul! Sir james nu are scut! L-a pierdut! 

Strigăte se ridicau acum din întreaga mulţime. 
Blake auzi un țipăt de femeie în loja princiară, dar nu 
avea timp să privească într-acolo, să vadă dacă 
Guinalda era aceea care strigase. 

In ultimul moment, în loc să se ferească, ameri- 
canul şi-a întors surprinzător calul şi s-a repezit în 
Malud, incomodîndu-l. Acesta, ridicat în scări, cu 
scutul într-o mînă şi cu sabia gata să lovească în 
cealaltă, incapabil să-şi mai controleze calul, se 
dezechilibră. Sabia îşi schimbă direcţia şi, spre sur- 
priza lui, întîlni lama spadei lui Blake, care, 
amortizîind  şocul, i-a deviat lovitura. În clipa 
următoare, strunindu-şi calul cu uşurinţă, pentru 


141 


simplul motiv că scutul nu-l incomoda, Blake se 
întoarse brusc spre stînga, ajungind în spatele lui 
Malud. |n ciuda armurii acestuia, virful spadei 
americanului reuşi să-i străpungă umărul stîng. 

Ropote de aplauze răsplătiră această iscusită lovi- 
tură. Cavalerul ce-l seconda pe Malud, Sir Jarred, a 
descălecat şi s-a repezit spre loja prinţului ca să 
protesteze: 

— Sir James nu are scut, strigă el. Nu e o luptă 
loială! 

— Ba mi se pare chiar prea avantajoasă pentru 
cavalerul tău, replică prinţul. 

— Nu vrem să profităm, o întoarse Jarred. 

— Tu ce părere ai, îl întrebă Gobred pe Sir Richard, 
care sosise şi el în grabă. Sir James a păţit ceva 
înainte de a intra în arenă, de ce a rămas fără scut? 

— N-a păţit nimic, spuse Sir Richard, l-a refuzat! 
Pretinde că „timpenia” aia n-ar face decit să-l în- 
curce. Dar dacă Sir Jarred crede că lupta nu e loială 
din această cauză, atunci dorim ca şi Sir Malud să 
arunce, la rîndul lui, scutul. 

— Mi se pare drept, a spus Gobred, zimbind. 

Cei doi adversari, mai atenţi la luptă decit la ce se 
vorbea în lojă, se pregăteau pentru al doilea atac. 
Sîngele şiroia pe spatele lui Sir Malud, pătîndu-i 
hainele şi şaua. Tribunele erau în delir. Unii urlau din 
cauza scutului, alţii îşi exprimau prin strigăte 
puternice admiraţia pentru lovitura reuşită de Sir 
James. Se făceau pariuri. Tot Malud era favoritul, dar 
şi Blake cîştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. Neavînd 
bani, oamenii îşi jucau bijuteriile şi caii. Un partizan 
fanatic al lui Malud parie, trei bidivii contra unul, pe 

142 


favoritul său. De-abia pronunţase aceste cuvinte cînd 
vreo zece bărbaţi susţinură pariul, uitînd că înaintea 
primei ciocniri n-ar fi acceptat pariul nici pentru zece 
la unul. 

De pe buzele lui Malud zimbetul dispăruse. Nu mai 
arunca nici o privire spre tribune. Ochii îi fulgerau de 
mînie şi îşi îndemnă calul pentru un nou atac asupra 
lui Blake, al cărui prim succes se datora, credea el, 
întîmplării. 

Nefiind încurcat de scut, Blake profita de rapidi- 
tatea şi nervozitatea calului său, pe care-l călărise în 
fiecare zi de cînd sosise în Nimmr, astfel încît omul şi 
animalul se cunoşteau perfect. Pentru a doua oară, 
Sir Malud se pomeni cu sabia oprită de lama 
adversarului. Spre marea sa uimire, vîrful spadei lui 
Sir James şi-a găsit loc pe sub scutul său şi l-a atins în 
coaste. Nu era o rană prea adincă, dar era dureroasă 
şi imediat începu să singereze. 

Înnebunit de furie, încercă să-l lovească pe Blake 
cu sabia, dar acesta se dădu înapoi şi, înainte ca 
Malud să se poată feri, îl lovi cu violenţă în coif. 

Orbit de furie, clătinîndu-se pe cal, Malud atacă cu 
toată forţa, hotârit de astă dată să-şi doboare 
adversarul cu orice preţ. Intr-un zgomot asurzitor, se 
năpustiră unul în altul în faţa lojei lui Gobred, 
schimbînd cîteva lovituri de sabie cu o asemenea 
rapiditate şi forţă, încît spectatorii nu-i mai puteau 
urmări. Şi, deodată, spre uimirea tuturor, sabia lui Sir 
Malud îi zbură din mînă şi căzu, lăsîndu-l fără apărare 
în faţa adversarului. Malud îşi opri calul şi, 
îndreptîndu-se în şa, aşteptă. Ştia foarte bine că după 
reguli, Blake putea să continue lupta, pînă cînd Malud 

143 


va cere îndurare. Nimeni nu se aştepta - şi cu atit mai 
puţin Blake - ca un cavaler atit de orgolios să ceară 
îndurare de la adversar. 

Stind mîndru pe cal, Malud aştepta ca Blake să-l 
omoare. În tribune se lăsase o asemenea linişte că se 
auzea calul lui Malud rozindu-şi zăbala. Blake se 
întoarse spre Sir Jarred: 

— Nobile cavaler, cheamă scutierul să-i dea sabia 
lui Sir Malud. 

Tribunele fură zguduite de aplauze furtunoase. 
Ignorîndu-le, Blake stătea călare, alături de Sir 
Richard, aşteptind ca adversarul său să-şi recapete 
arma. 

— Ei bine, Sir Richard, cît mi-ai da acum ca să port 
scut? 

Richard începu să ridă: 

— Ai avut noroc, James, dar nu uita că un bărbat 
mai abil în mînuirea spadei te-ar fi spintecat de mult. 

Înarmat din nou, Sir Malud se îndreptă spre Blake. 
Îşi opri calul în faţa americanului şi îl salută plin de 
respect: 

— Aduc omagiu unui nobil şi generos cavaler! 

Blake se înclină la rîndul său: 

— Eşti gata? 

Malud făcu semn că da. 

— Atunci, en garde! strigă americanul. 

Timp de cîteva clipe, cei doi îşi struniră caii pentru 
a-şi pregăti poziţia de atac. Deodată, Blake ridică 
spada. Malud ridică scutul pentru a-şi apăra capul 
dar, spre surprinderea sa, nu urmă nici o lovitură. 
Aşteptă încordat, apoi cobori puţin scutul. Aceasta 


144 


era mişcarea pe care o aştepta Blake. Izbi din nou cu 
spada în coiful celuilalt. 

Braţul lui Sir Malud căzu inert de-a lungul corpului 
şi cavalerul se prăbuşi de pe cal. Blake descălecă şi 
se apropie de inamicul lungit pe spate chiar în faţa 
lojei princiare. Apăsă cu virful spadei gitul lui Malud 
Şi-i puse piciorul pe piept. 

Mulțimea aştepta încordată lovitura de graţie, dar 
Blake, ridicînd capul, se adresă prinţului: 

— lată un brav cavaler. N-am fost niciodată cu 
adevărat supărat pe el. Am să-l cruţ, prinţe, ca să te 
servească în continuare cu devotament, atit pe tine 
cît şi pe cei care-l iubesc. 

Spunînd aceste cuvinte, Blake privi drept în ochii 
prinţesei Guinalda şi apoi porni ţanţoş de-a lungul 
tribunei, urmat de Sir Richard, în aplauzele furtu- 
noase ale spectatorilor. 

Edward şi Michael erau în culmea fericirii. Cînd 
Blake ajunse la cort, Edward se aruncă plingînd la 
picioarele lui şi-i îmbrăţişă genunchii. 

— Am ştiut eu! Ti-am spus eu, Michael, că acest 
nobil cavaler o să-l strivească pe Sir Malud! 

Ostaşii, heralzii şi valeţii din tabăra lui Blake 
jubilau. Dacă numai cu citeva minute mai devreme îşi 
blestemau soarta care i-a făcut să servească în 
tabăra unui învins, acum se uitau la Blake ca la cel 
mai mare erou din Nimmr. Cum se vor mai lăuda 
prietenilor, în faţa cănilor cu bere, la întîlnirea din 
Marea Sală de Ospeţe! 

Edward îi scotea armura lui Blake. Michael îl eliberă 
cu greu pe Sir Richard din mijlocul unui grup de tineri 
ce nu mai conteneau cu laudele. Blake se îndrepta 


145 


grăbit spre apartamentele sale, însoţit de Sir Richard. 
Cînd cei doi bărbaţi au rămas singuri, Richard puse o 
mînă pe umărul prietenului său: 

— Frate, gestul tău a fost nobil şi cavaleresc, dar 
nu sînt sigur că a fost şi înţelept. 

— De ce? ripostă Blake. Nu puteam să omor un om 
care n-avea cum să se apere. 

— Sînt de acord, dar felul în care ar fi procedat 
Malud în aceeaşi situaţie schimbă puţin problema. 

— Nu-mi pasă. Acolo de unde vin eu se consideră 
un act de laşitate să ucizi un om lipsit de apărare, 
explică Blake. 

— Dacă cearta voastră n-ar fi mult mai gravă decit 
se crede, atunci aveai toate motivele să te arâţi 
mărinimos. Dar Malud este gelos, iar gelozia sa nu se 
va potoli în urma celor petrecute astăzi. Ai avut 
ocazia să scapi de un duşman periculos şi tenace, 
care n-ar fi ezitat să-ţi dea lovitura de graţie. Era 
dreptul tău şi nimeni nu te-ar fi judecat. Acum ţi-ai 
făcut un duşman şi mai mare, pentru că te-ai dovedit 
superior lui. L-ai umilit foarte tare cruţindu-l şi, crede- 
mă, James, Malud nu e omul care să ierte, îl cunosc 
prea bine. 

Cavalerii şi doamnele de la curtea lui Gobred s-au 
aşezat în jurul mesei pregătite în Marea Sală de 
Ospeţe a castelului. Trei sute de persoane se găseau 
adunate aici, ca să nu mai vorbim de valeţi şi 
servitori. 

Soseau mereu platouri mari cu hălci de carne de 
oaie şi căprioară, ornate cu legume şi udate din 
belşug cu vin şi bere. La sfirşit, s-au servit nişte 
prăjituri imense. 

146 


Discuţiile se purtau într-o atmosferă de bună 
dispoziţie, marcată din cînd în cînd de hohote de ris. 
James era fascinat de spectacol. Fusese aşezat în 
capul mesei, privilegiu acordat celor proaspăt intraţi 
în rîndul cavalerilor de Nimmr. 

Toată lumea vorbea de lupta din acea dimineaţă. 
Blake era în centrul atenţiei şi toţi îl întrebau unde şi 
cum a deprins această ciudată tehnică de luptă. 
Părea de necrezut ca un om fără scut să rănească şi 
să doboare un adversar care purta acest indispensa- 
bil instrument de apărare. 

Prinţul Gobred, familia sa şi demnitarii erau aşezaţi 
la o masă mai înaltă, orientată perpendicular pe 
cealaltă, formînd un „T” mare. Cînd Gobred dorea să 
se adreseze cuiva era de ajuns să ridice vocea de la 
înălţimea scaunului său. Dar lucrul nu era deloc 
simplu, pentru că, odată cu el, mai vorbeau şi alţii, 
din ce în ce mai tare, în hărmălaia generală. 

Cum Blake era aşezat la unul din capetele mesei 
mari, prinţul trebui să strige pentru a-i vorbi. Totuşi, 
vociferările încetară atunci cînd mesenii îşi dădură 
seama că vorbeşte prinţul, bineînţeles în măsura în 
care nu erau prea ameţiţi de băutură. 

Deodată, Gobred se ridică, fiind urmat de ceilalţi, 
care încetară cu gălăgia. 

— În sănătatea regelui Richard al Angliei! Trăiască 
Regele! 

Răspunziînd, toţi mesenii băură în sănătatea lui 
Richard Inimă de Leu, de la a cărui moarte se 
împlineau şapte sute de ani... 

Apoi băură în sănătatea prinţului Gobred, a soţiei 
lui, Brynilda şi a prinţesei Guinalda. 

147 


Prinţul Gobred strigă din nou: 

— Pentru nobilul şi valorosul cavaler care a luptat 
astăzi în arenă! Trăiască Sir James, Cavaler al Tem- 
plului şi, de astăzi, Cavaler de Nimmr! Trăiască ! 

Nici chiar numele lui Richard | al Angliei n-a produs 
atita entuziasm. Ochii lui Blake cercetau întreaga 
sală, căutindu-i pe ai prinţesei Guinalda. A văzut-o 
ridicînd paharul dar, distanţa fiind prea mare, nu 
putea zări dacă privirea ei exprima prietenie sau 
dezgust. 

Cînd gălăgia se mai potoli şi mesenii se aşezară, 
Blake se ridică din nou: 

— Printe, strigă el din celălalt capăt al sălii, cavaleri 
de Nimmr şi doamnelor, vă propun un nou toast. 
Pentru Sir Malud! 

Se lăsă un moment de tăcere. Apoi, ascunzindu-şi 
cu greu surpriza, s-au ridicat cu toţii şi au băut în 
sănătatea lui Sir Malud, care nu participa la festin. 

— Eşti un cavaler tare ciudat, strigă Gobred, cu 
vorbe şi maniere bizare. Îți numeşti prietenii 
„bătrîne” şi spui „toast” în loc de urare. Cred că am 
început să te înţelegem şi am dori să ştim mai multe 
despre ţara ta şi despre nobilii cavaleri care trăiesc 
acolo. Spune-ne, toţi sînt aşa de îndurători cu inamicii 
lipsiţi de apărare? 

— Dacă nu sînt, îi facem să fie! 

— Îi faceţi să fie? Să înţeleg că-i pedepsiţi? 

— Întocmai, Prinţe! 

— Şi sînt multe ordine cavalereşti? 

— O puzderie! 

— Zău? 

— Da, o mulţime. Aproape toţi sîntem cavaleri. 

148 


— Este inimaginabil ca toţi să fie cavaleri! Dar 
țăranii, dar servitorii? 

— Ei bine, cred că au mai rămas ciţiva neciopliţi de 
birocraţi. Dar majoritatea sîntem cavaleri. După cum 
vezi, lucrurile s-au mai schimbat din vremea lui 
Richard şi pînă acum. Unii îi consideră ridicoli şi 
demodaţi pe cavaleri şi încearcă să se sustragă de la 
regulile cavalereşti. Aşa sînt, de pildă, ordinele Cava- 
lerilor Ringului, ai Cavalerilor Centurii de Diamante şi 
multe altele de care nici nu-mi aduc aminte. 

— Deşi nu înţeleg tot ce-mi spui, lumea ta pare a fi 
frumoasă şi nobilă, spuse Gobred. Căci, dacă sînt 
atiţia nobili cavaleri, înseamnă că luptele sînt 
numeroase, nu-i aşa? 

— Aşa-i, recunoscu Blake, laconic. 


149 


15. Mormintul solitar 


Stimbol nu vedea nimic în cortul cufundat în 
întuneric. Se auzea doar o respiraţie grea, ca a unui 
om cu somnul agitat. Asasinul se opri, încercînd să-şi 
potolească tremurul nervos. Se ghemui şi începu să 
se tirască în patru labe, spre cel ce dormea. 

Deodată dădu peste cel ce dormea. Il atinse, 
încercînd să-i ghicească poziţia. Ridică încet pumna- 
lul. Abia mai respira, de frică să nu-l trezească pe 
omul-maimuţă. Se ruga ca acesta să doarmă adînc şi 
ca lovitura să-i nimerească de prima dată inima. 

Cu forţa celui disperat, împlintă de mai multe ori 
pumnalul în corpul victimei. Simţi sîngele cald şiro- 
indu-i pe mină şi se înfioră. Eliberat de frica sa 
teribilă de Tarzan, se îndreptă clătinîndu-se spre 
cortul şeicului. Mergea împleticindu-se, tremurînd, 
îngrozit de oribila crimă pe care o comisese. Intră în 
beyt-ul şeicului şi se prăbuşi. Ibn Jad ieşi din harem şi 
zări, la lumina slabă a unei lanterne, omul prăbuşit în 
cort. 

— Ce s-a întîmplat, Nasrany? întrebă el. 

— Am făcut-o, Ibn Jad, murmură Stimbol. 

— Ce-ai făcut? strigă şeicul. 

— L-am omorît pe Tarzan, Regele Maimuţelor. 

— Vai! Vai! strigă din nou Ibn Jad. Tollog, unde eşti? 
Hirfa ! Ateja! Veniţi aici! Auziţi ce spune acest 
Nasrany! 

Hirfa şi Ateja ieşiră în fugă din harem. 


150 


— Auziţi! L-a omorît pe bunul meu prieten, marele 
Şeic al Junglei! Tollog! Fahd ! Unde sînteţi? 

Acum şeicul urla de-a binelea şi arabii, alarmaţi, 
soseau în fugă de peste tot. Stimbol, îngrozit de 
crima sa, lăsat fără grai de schimbarea neaşteptată 
de poziţie a lui Ibn Jad, îl privea cu ochii măriţi de 
spaimă. 

— Luaţi-l! strigă şeicul primilor sosiți în mukaad. 
Acest om l-a omorit pe Tarzan, Regele Junglei, 
prietenul meu, care urma să ne ajute să părăsim 
această ţară periculoasă. Acum, toţi ne vor fi duş- 
mani. Prietenii lui Tarzan au să ne ucidă. Allah, eşti 
martor că nu sînt vinovat de această crimă, revarsă 
miînia ta şi a prietenilor lui Tarzan asupra acestui 
criminal. 

Între timp, toată tabăra se adunase în jurul cortului 
şeicului. Cu toţii erau surprinşi de brusca părere de 
rău ce-l cuprinsese pe Ibn Jad pentru moartea lui 
Tarzan, ştiindu-se că relaţiile sale cu Regele Junglei 
nu fuseseră niciodată prietenoase. 

— Luaţi-l! ordonă şeicul. Miine dimineaţă ne vom 
aduna să hotărim ce facem cu el. 

ÎI tîrîră pe Stimbol pînă la cortul lui Fahd, îl legară 
de mîini şi de picioare şi-l lăsară în paza acestuia. 
După ce plecară, beduinul se apropie de Stimbol şi-l 
întrebă în şoaptă: 

— E adevărat că l-ai omorit pe şeicul junglei? 

— Ibn Jad m-a pus s-o fac şi acum nu mai 
recunoaşte, se tingui Stimbol. 

— lar miine dimineaţă o să te omoare ca să poată 
spune prietenilor lui Tarzan că asasinul a fost 
pedepsit, murmură Fahd. 


151 


— Salvează-mă, Fahd! îl imploră Stimbol. Salvează- 
mă, şi am să-ţi dau douăzeci de milioane de franci... 
Ţi-o jur! Cînd o să fiu în siguranţă, în cea mai 
apropiată colonie europeană, am să-ţi dau imediat 
banii. Giîndeşte-te, Fahd... douăzeci de milioane de 
franci! 

— Mă gîndesc, Nasrany, răspunse beduinul şi cred 
că mă minţi. Nu există atiţia bani în toată lumea! 

— Îți jur că am de zece ori mai mult. Dacă te-am 
minţit, să mă omori! Salvează-mă! Salvează-mă! 

— Douăzeci de milioane de franci! Poate că totuşi 
nu minte, murmură Fahd. 

— Ascultă, Nasrany! Nu ştiu dacă pot să te salvez, 
dar am să încerc. Însă te previn, dacă uiţi cumva de 
cele douăzeci de milioane de franci, am să te ucid, 
chiar de-ar trebui să răscolesc întreg pămîntul ca să 
te găsesc! Ai înţeles? 

Ibn Jad chemă doi sclavi şi le porunci să scoată 
cadavrul din cort, să-l ducă în afara taberei şi să-l 
îngroape. 

Luminîndu-şi calea cu felinarele, cei doi au învelit 
mortul în burnuz şi l-au cărat pînă la un copac uriaş 
din apropierea taberei apoi i-au săpat o groapă la 
rădăcina acestuia. Astfel a fost pregătit mormîntul lui 
Tarzan, Regele Junglei, în marginea pădurii pe care-o 
iubise atît de mult. 

Sclavii i-au azvirlit cadavrul în groapă, l-au acoperit 
repede cu ţărină şi l-au lăsat în mormîntul lui solitar, 
în marginea junglei. 

În zori, Ibn Jad îi adună pe bătrînii tribului. După ce 
au sosit cu toţii, au observat că Tollog lipseşte şi, deşi 


152 


l-au căutat peste tot, nu au dat de el. Fahd sugeră că 
s-ar putea să fi plecat la vînătoare. 

lbn Jad le arătă că pentru a scăpa de minia 
prietenilor lui Tarzan şi pentru a-şi dovedi nevino- 
văţia, trebuiau să-l pedepsească pe ucigaş. 

N-a fost prea greu să-i convingă că trebuie omorit, 
mai ales că era vorba de un creştin. Singurul care s-a 
opus a fost Fahd. 

— Am două motive, Ibn Jad, pentru care nu aş lua 
viaţa acestui Nasrany, spuse el. 

— Pe Allah, nu există nici un motiv care să-l 
împiedice pe un drept-credincios să ia viaţa unui 
Nasrany! exclamă unul dintre bătrîni. 

— Ascultaţi mai întîi ce am de spus şi o să-mi daţi 
dreptate, îi sfătui Fahd. 

— Spune, Fahd, zise Ibn Jad. 

— Acest Nasrany este un om bogat şi puternic în 
ţara sa. Dacă i-am cruța viaţa, ne-am putea alege cu 
mulţi bani. Mort, nu mai valorează nimic. Dacă 
prietenii lui Tarzan află de moartea lui după ce noi 
vom fi în siguranţă, departe de ţara asta blestemată, 
atunci nu vom avea nici un cîştig din moartea lui 
Stimbol. Şi pe Allah, dacă-l omorîm acum, s-ar putea 
să nu fim crezuţi că el e ucigaşul lui Tarzan şi am 
putea fi acuzaţi că l-am omorît ca să dăm vina pe el. 
În schimb, dacă-l păstrăm în viaţă şi ne întîlnim cu 
prietenii lui Tarzan, le-am putea spune că l-am făcut 
prizonier pentru ca ei să se poată răzbuna. 

— Cuvintele tale nu sînt lipsite de înţelepciune, 
recunoscu Ibn Jad. Dar dacă Wasrany o să le spună 
minciuni, învinuindu-ne pe noi de moartea lui Tarzan? 
N-o să-l creadă mai degrabă pe el? 

153 


— Asta se poate rezolva imediat, spuse acelaşi 
bătrîn. Să-i tăiem limba ca să nu mai poată vorbi pe 
seama noastră. 

— Aşa vom face! exclamă Ibn Jad. 

— Pe Allah, nu! strigă Fahd. Cu cit îl vom trata mai 
bine, cu atit mai mare va fi recompensa pe care ne-o 
va da. 

— Putem aştepta pînă în ultimul moment, spuse 
Ibn Jad, şi dacă vedem că îl pierdem, atunci îi tăiem 
limba. 

Destinul lui Wilbur Stimbol se afla din nou în miinile 
zeilor. Scăpat de ameninţarea lui Tarzan, Ibn Jad se 
întoarse cu şi mai multă îndirjire la planul de 
pătrundere în Valea Mormiîntului. Se duse chiar el să 
discute cu şeful poporului Galla. 

Apropiindu-se de satul lui Batando, străbătind 
taberele războinicilor Galla, şeicul îşi dădu seama de 
poziţia lui slabă şi că trebuia să accepte ca pe o 
favoare orice condiţie pusă de bătriîna căpetenie. 

Batando îl primi cu aerul unui monarh puternic, îl 
asigură că a doua zi îl va escorta pînă la intrarea în 
Vale, dar că Ibn Jad trebuia mai întîi să elibereze toţi 
sclavii din neamul Galla. 

— Dar asta înseamnă să rămîn fără cărăuşi şi 
servitori, strigă şeicul. 

Batando se mulţumi să ridice din umeri. 

— Lăsaţi-mi-i măcar pînă cînd ne vom întoarce din 
Vale, îl imploră Ibn Jad. 

— Nici un om din tribul meu nu vă va însoţi în Vale, 
spuse Batando pe un ton fără replică. 


154 


A doua zi dimineaţa, cortul lui Ibn Jad a fost strîns 
primul. Era semnalul de plecare. Au pornit spre 
munţi, înconjurați de războinicii Galla. 

Fejjuan şi ceilalţi sclavi Galla, pe care arabii i-au 
adus cu ei din El-Guad, mergeau acum alături de 
fraţii lor, fericiţi de libertatea reciştigată. Resemnat şi 
umilit, Stimbol abia se tîra, păzit de doi tineri beduini. 
Sufletul îi era chinuit de remuşcări pentru omul ce 
zăcea în mormîntul solitar, undeva în junglă. 

Urcînd cu paşi hotăriţi pe drumul sinuos, arabii şi 
escorta lor se căţărau din ce în ce mai sus pe 
versantul munţilor din nordul Văii Mormiîntului. 

La sfirşitul celei de-a doua zile, după ce şi-au 
stabilit tabăra lîngă un mic torent de munte, Batando 
îi arătă lui Ibn Jad intrarea într-o văgăună. 

— lată drumul spre Vale, spuse el. Vă lăsăm aici. 
Noi ne vom întoarce miine în satele noastre. 

A doua zi în zori, Ibn Jad văzu că toţi oamenii lui 
Batando plecaseră încă din timpul nopţii. Şeicul nu 
avea de unde să ştie că graba lor se datora spaimei 
de locuitorii misterioasei văi, de unde nici un Galla nu 
se mai întorsese vreodată. 

Ibn Jad îşi petrecu toată ziua ridicîind o tabără 
sigură pentru femei şi copii, pe care voia să-i lase 
acolo pînă ce se vor întoarce din Vale sau vor vedea 
că-i pot lua cu ei fără nici un risc. 

In dimineaţa următoare, lăsînd tabăra în paza 
cîtorva bătrîni şi beduini mai tineri, porni la drum cu 
mica lui armată. Ajunse la văgăună şi, cu inima 
strinsă, intră în tunelul ce avea să-l ducă la împlinirea 
viselor sale. Intra, în sfîrşit, în Valea Mormiîntului. 


155 


16. Marele Turnir 


Cu două zile înainte, Regele Bohun, însoţit de 
numeroşi cavaleri, scutieri şi servitori, coborise de la 
castelul său, îndreptîndu-se către Cetatea Nimmr. In 
fiecare an, în duminica Paştelui, începea Marele 
Turnir. Panglici vesele fluturau în virful lăncilor iar caii 
erau împodobiţi ca de sărbătoare. Cavalerii Mor- 
mîntului purtau pe spate cruci roşii, semn că îşi 
încheiaseră misiunea în Sfîntul Pămînt şi că se întor- 
ceau de-acum în Anglia. 

Coifurile lor erau acoperite cu piei de bivol. Deviza 
şi culorile de pe scuturile lor erau diferite de cele ale 
Cavalerilor de Nimmr, dar, în afara acestor detalii şi a 
crucilor de pe spate, ar fi putut trece foarte bine 
drept vrednici şi fideli cavaleri ai lui Gobred. 

Vitele de povară, împodobite şi ele, duceau cortu- 
rile uriaşe ce trebuiau să adăpostească pe cavaleri pe 
durata turnirului, cît şi bagajele acestora, armele şi 
proviziile pentru cele trei zile ale marii întîlniri. Un 
obicei vechi de mai bine de şapte secole, interzicea 
Cavalerilor de Nimmr şi celor ai Mormintului să 
mănînce din aceeaşi piine. 

Marele Turnir, un adevărat armistițiu pentru cele 
două regate, prilejuia o etalare a vitejiei şi a 
calităţilor de luptători ale cavalerilor şi se transforma 
într-un grandios spectacol, la care asistau împreună, 
o dată pe an, oameni pînă atunci potrivnici. Relaţiile 
amicale între cele două tabere nu erau posibile, 
datorită importanţei şi seriozităţii întilnirii - cavaleri 


156 


din ambele tabere fiind adesea omoriţi - sau a 
spiritului atribuirii marelui premiu. 

Acest premiu întreținea ruptura care, de şapte 
secole şi jumătate, despărţea Cavalerii Aversului de 
cei ai Reversului. El consta în cinci fecioare pe care 
învingătorii le luau de la învinşi şi pe care prietenii şi 
rudele lor nu aveau să le mai vadă niciodată. 

Deşi durerea era atenuată de atenţia de care se 
bucurau aceste tinere după obiceiurile şi legile cava- 
lereşti, totuşi preţul plătit de cei învinşi era cu atit 
mai mare, cu cît urma unei înfrîingeri usturătoare pe 
cîmpul de luptă. După turnir, fecioarele erau încre- 
dinţate lui Gobred sau Bohun, fiind date de aceştia în 
căsătorie cavalerilor aleşi de ei. 

Fără îndoială, originea obiceiului venea din înţe- 
leaptă dorinţă a unui strămoş de-al lui Gobred sau 
Bohun, de a face în aşa fel ca rasa să rămînă solidă şi 
virilă, printr-o împrospătare periodică cu sînge nou. 
Pe de altă parte îi împiedica pe locuitorii celor două 
cetăţi să devină prea diferiţi în obiceiuri, moravuri şi 
limbă. 

Multe femei fericite din Nimmr erau născute în 
Cetatea Mormîntului şi rareori se întîmplă ca tinerele 
fete să sufere mult timp. Era o onoare să fii aleasă şi 
de aceea, de fiecare dată, numărul fecioarelor care 
îşi doreau acest lucru era mai mare decit era nevoie. 

Fetele ce constituiau premiul oferit de Cetatea 
Mormiîntului în acest an călăreau armăsari albi bogat 
împodobiţi şi erau escortate de o gardă de onoare. 
Tinerele, alese pentru frumuseţea lor, ca să facă 
onoare cetăţii în care se născuseră, erau îmbrăcate 


157 


elegant şi se plecau sub greutatea podoabelor din 
aur, argint şi pietre preţioase. 

În cîmpia ce se întindea în faţa cetăţii Nimmr, 
pregătirile pentru turnir începuseră de mai multe zile. 
Arena fusese netezită cu un tăvălug uriaş de lemn, 
iar vechile tribune de piatră au fost curățate şi 
reparate. Schela ce urma să susţină tribuna fusese 
deja montată. Aici vor sta în jilţuri, protejaţi de soare, 
demnitarii şi doamnele de la cele două curţi, în jurul 
arenei erau montați stilpi ce urmau să poarte sute de 
flamuri. În cetate, ciocanele armurierilor şi fierarilor 
răsunau pînă tîrziu în noapte. Din mîinile lor ieşeau 
rînd pe rînd virfuri de lănci, cămăşi de zale şi coifuri. 

Blake urma să participe şi el la Marele Turnir şi îl 
aştepta cu aceeaşi înfrigurare ca înaintea meciului de 
sezon, pe vremea cînd jucase fotbal la colegiu. 

Fusese înscris la două probe de spadă, una în care 
cinci cavaleri din Nimmr întîlneau cinci cavaleri din 
Cetatea Mormîntului, în a doua urmînd să întîlnească 
un singur adversar. Acum, prinţul Gobred conta pe el 
pentru obţinerea punctelor la disciplinele cu spada, 
însă la luptele cu lancea, participarea lui se rezuma la 
înfruntarea finală, la care participau o sută de 
Cavaleri ai Mormiîntului şi o sută de Cavaleri de 
Nimmr. 

Regele Bohun şi suita sa îşi stabiliseră tabăra într-o 
pădurice de stejari, la un kilometru şi jumătate de 
cetate, legile turnirului nepermiţindu-i să se apropie 
mai mult, înaintea orei stabilite pentru începerea 
turnirului. 

Potrivit obiceiului cavalerilor, Blake şi-a ales o 
armură care să-l distingă de ceilalţi, şi îşi împodobise 

158 


calul pe măsură. Cămaşa sa de zale era de un negru 
intens, a cărei sobrietate era compensată doar de 
coiful din piele de leopard şi de panglica albastru cu 
argint din vîrful lăncii. Şaua era şi ea neagră, tivită cu 
albastru şi argint. Bineînţeles, se adăugau crucile de 
rigoare de pe piept şi de pe veşmiîntul calului. 

Cînd ieşi din apartamentele sale, în ziua deschiderii 
turnirului, urmat de Edward ce-i ducea lancea şi 
scutul, fu o apariţie sumbră în mijlocul cavalerilor cu 
armuri strălucitoare şi a doamnelor bogat îmbrăcate 
din curtea cea mare. 

Ţinuta sa sobră atrase imediat atenţia şi deveni 
repede foarte popular, fapt dovedit de grupul ce se 
formă în jurul lui. Unii găseau că îmbrăcămintea 
neagră îi dădea un aer trist. 

Guinalda se afla şi ea acolo dar stătea pe o bancă 
şi vorbea cu una dintre fetele alese ca premiu din 
partea Nimmr-ului. Blake se desprinse de cei care-l 
înconjurau şi traversă curtea, îndreptindu-se spre 
prinţesă. Cînd ajunse lingă ea, aceasta îl privi, îl 
salută cu o uşoară înclinare din cap, apoi îşi reluă 
discuţia cu tînăra fată. Respingerea era prea 
evidentă ca să nu se observe dar Blake nu era omul 
care să accepte aşa ceva şi să plece fără nici o 
explicaţie. li venea greu să creadă că prinţesa îi mai 
purta pică pentru discuţia în care dăduse de înţeles 
că ea îi arată mai mult interes decit voia să 
recunoască. Trebuia să existe un alt motiv, mai 
serios. 

Deşi ea continua să-l ignore, el rămase liniştit în 
faţa ei, aşteptind răbdător ca prinţesa să binevoiască 
să-l bage în seamă. 

159 


Observă că ea devenea tot mai nervoasă, la fel ca 
şi tînăra cu care discuta. Pauze din ce în ce mai lungi 
le întrerupeau conversaţia. Guinalda bătea nervoasă 
cu pantoful în dalele de piatră. Roşeaţa îi cuprindea 
încet chipul. Tinăra se agita şi ea din ce în ce mai 
vizibil: trăgea de capetele şalului şi-şi netezea stofa 
tunicii. În cele din urmă se ridică şi, înclinîndu-se în 
faţa prinţesei, ceru permisiunea să se retragă pentru 
a-şi lua rămas bun de la mama sa. 

Guinalda îi dădu voie să plece. Apoi, rămînînd 
singură cu Blake, nemaiputind să-l ignore, se întoarse 
spre el furioasă: 

— Am avut dreptate! Eşti un bădăran cu pretenţii. 
Pentru ce stai proţăpit aici şi te uiţi la mine cînd ţi-am 
dat foarte clar de înţeles că n-am chef să mă 
plictiseşti? Te rog să pleci! 

— Pentru că... începu Blake. Pentru că te iubesc. 

— Ticălosule! strigă  Guinalda, tresărind. Cum 
îndrăzneşti? 

— Aş îndrăzni orice pentru tine, Prinţesă, răspunse 
Blake, pentru că te iubesc. 

Guinalda îl privi tăcută drept în ochi, apoi un 
zimbet batjocoritor îi apăru pe buze. 

— Minţi! spuse. Am aflat ce-ai spus despre mine! 
Şi, fără să mai aştepte răspunsul, trecu repede pe 
lîngă el şi se îndepărtă. 

Blake o ajunse repede din urmă. 

— Ce-am spus despre tine? întrebă el. Nimic ce n- 
aş putea repeta în faţa întregului Nimmr. Nu mi-am 
luat libertatea să-i mărturisesc că te iubesc nici 
măcar prietenului meu cel mai bun, Sir Richard. Eşti 
singura care o ştie. 


160 


— Eu am auzit cu totul altceva, spuse Guinalda cu 
semeţie, şi n-am de gînd să mai continui această 
discuţie. 

— Dar... începu Blake. 

În acea clipă răsună o trimbiţă la poarta dinspre 
ballium. Era semnalul de încălecare. 

Pajul Guinaldei alergă spre ea ca să o însoţească 
pînă la tatăl ei. Sir Richard apăru şi-l luă pe Blake de 
braţ. 

— Vino, Blake, strigă el. Trebuia să fii deja în şa, 
căci astăzi călărim în primul rînd. 

Astfel, Blake fu nevoit să plece înainte de a obţine 
o explicaţie pentru atitudinea ei de neînțeles. 

Poarta de nord a ballium-ului oferea un spectacol 
însufleţit şi plin de culoare. Pe aici treceau spre arenă 
dinafara cetăţii o mulţime de cavaleri, doamne, paji, 
scutieri, grăjdari, ostaşi şi cai. Mulțimea adunată 
ajungea pînă în estul şi sudul bailium-ului şi ieşea 
într-una pe poarta cea mare, pe drumul ce ducea 
spre arenă. 

În frunte călăreau mareşalii şi heralzii, urmaţi de 
prinţul Gobred. Veneau din spate un număr mare de 
cavaleri, ale căror flamuri colorate fluturau vesele. 
Urmau doamnele şi apoi un alt grup de cavaleri. Puțin 
mai în spate mergeau trupele de ostaşi, înarmaţi cu 
arcuri, sulițe sau halebarde. 

O sută de oameni rămăseseră de pază la castel, 
urmînd ca a doua zi să fie înlocuiţi, ca să asiste şi ei 
la celelalte probe ale turnirului. 

În timp ce cavalerii de Nimmr îşi continuau drumul 
spre arenă, Cavalerii Mormiîntului ieşeau din tabăra 
lor din păduricea de stejari. Mareşalii celor două 


161 


tabere îşi pregătiseră în aşa fel plecarea, încît să 
intre în acelaşi timp în arenă. 

Doamnele din Nimmr au ieşit din cortegiu şi au luat 
loc în tribună. Cele cinci fecioare ale Nimmr-ului şi 
cele ale Mormiîntului au fost conduse pînă la o mică 
tribună montată într-un capăt al arenei. 

Cavalerii s-au aliniat în rînduri strînse, cei din 
Nimmr în sudul arenei iar cei ai Mormiîntului, în nord. 
Gobred şi Bohun s-au întîlnit călare în mijlocul arenei; 
pe un ton solemn, Bohun a lansat vechea provocare, 
după datinile şi legile Marelui Turnir şi i-a aruncat 
mănuşa lui Gobred. Ridicînd-o, Gobred a acceptat 
provocarea şi astfel a început, în mod oficial, turnirul. 

După ce Gobred şi Bohun şi-au salutat cavalerii, cei 
care nu luau parte la întilnirile primei zile ieşiră din 
arenă şi îşi ocupară locurile în tribune. Cavalerii care 
urmau să lupte în prima zi s-au aşezat pe un singur 
rînd pentru a face turul arenei, cu dublul scop de a se 
prezenta spectatorilor şi de a vedea de aproape 
premiile oferite de adversarii lor. În afara tinerelor 
fete erau şi alte numeroase trofee, dar de o 
importanţă mai mică: bijuterii, cămăşi de zale, lănci, 
spade, scuturi, armăsari focoşi şi nenumărate obiecte 
preţuite de luptători sau de doamnele lor. 

Cavalerii Mormiîntului au deschis parada cu Bohun 
în frunte. Cu toţii au văzut că ochii regelui se fixau 
deseori în tribună asupra femeilor. Bohun era un tînăr 
încoronat recent, în urma morţii tatălui său. Era 
arogant şi tiranic. Toată lumea din Nimmr ştia că, de 
cîţiva ani, era în fruntea unui grup de cavaleri hotăriţi 
să facă război cu Nimmr, pentru a cuceri cetatea şi a 
stăpini astfel întreaga Vale a Mormiîntului. 


162 


Ajuns în faţa lojei centrale, unde stătea prinţul 
Gobred însoţit de prinţesele Brynilda şi Guinalda, 
privirea lui Bohun se opri pe chipul fetei lui Gobred. 

Işi struni calul şi o privi pe Guinalda drept în ochi. 
Gobred se înroşi de minie căci atitudinea lui Bohun 
era lipsită total de curtoazie şi se ridică ameninţător 
din jilţ. Dar, în aceeaşi clipă, Bohun, după ce s-a 
înclinat adînc, şi-a continuat drumul, însoţit de 
cavalerii săi. 

In acea zi, laurii reveniră Cavalerilor Mormiîntului, 
care au obţinut două sute douăzeci şi şapte de 
puncte, faţă de o sută şase ale Cavalerilor de Nimmr. 

In ziua a doua, după obicei, turul de onoare era 
făcut de cavalerii ce urmau să lupte pentru prima 
oară, conduşi de un herald. Spre surprinderea tutu- 
ror, Bohun se aşeză din nou în fruntea călăreţilor săi 
pentru a defila prin faţa tribunelor şi, din nou, se opri 
să o privească insolent pe prinţesa Guinalda. 

In această zi, Cavalerii de Nimmr s-au luptat mai 
bine, pierzind doar şapte puncte. Dar situaţia rămi- 
nea aceeaşi, Cavalerii Mormîntului aflindu-se în frun- 
te, cu trei sute nouăzeci şi şapte de puncte faţă de 
două sute şaizeci şi nouă ale celor de Nimmr. 

Astfel, la începutul celei de-a treia zi a turnirului, 
cavalerii Mormiîntului se puteau lăuda cu un avans de 
o sută douăzeci şi opt de puncte, ce părea practic 
imposibil de trecut. Cavalerii de Nimmr trebuiau să 
facă adevărate minuni dacă doreau să mai cîştige 
turnirul. 

Din nou, contrar obiceiului de secole, Bohun îşi 
conduse noii luptători în arenă la deschiderea întiîl- 
nirii şi, din nou, se opri în faţa lojei lui Gobred. Pentru 


163 


o clipă, ochii i se fixară pe frumosul chip al Guinaldei, 
apoi se adresă tatălui fetei: 

— Prinţe Gobred de Nimmr, spuse el pe un ton 
dispreţuitor şi arogant, după cum ştii, vrednicii mei 
cavaleri i-au bătut pe ai tăi cu o sută douăzeci de 
puncte şi, practic, am cîştigat turnirul. ţi voi face deci 
o propunere. 

— Vorbeşte, Bohun! Marele Turnir este încă 
departe de a fi cîştigat, dar dacă vrei să-mi faci o 
propunere pe care un prinţ onorabil să o poată lua în 
consideraţie, ai cuvintul meu că va fi primită cum se 
cuvine. 

— Cele cinci fecioare ale voastre sînt la fel de bune 
ca şi ale noastre, spuse Bohun. Dar dă-mi fata ta să o 
fac regină a Văii Mormiîntului, iar eu îţi cedez turnirul. 

Gobred păli. Cînd îi răspunse însă, vocea îi era 
măsurată şi demnă de un prinţ ce ştie să-şi stăpi- 
nească emoţiile. 

— Sir Bohun, spuse el, refuzind să-i acorde 
inamicului titlul de rege, cuvintele tale sînt o ofensă 
pentru urechile unui om de onoare. Ele insinuează că 
fata lui Gobred este de vinzare şi că onoarea 
cavalerilor de Nimmr poate face obiectul unui ase- 
menea tirg. Pleacă! Intoarce-te în partea ta de arenă 
înainte să-mi pun servitorii să te alunge cu lovituri de 
ciomag. 

— Deci ăsta-i răspunsul tău? strigă Bohun. Atunci 
să ştii că-ţi voi lua cele cinci fecioare după regula 
Marelui Turnir, iar pe fata ta prin forţa armelor! 

Spunînd acestea, îşi roti spada deasupra capului şi, 
îmboldindu-şi calul, plecă în galop. 


164 


Propunerea lui Bohun precum şi replica indignată a 
prinţului Gobred se răspindiră ca fulgerul printre 
Cavalerii de Nimmr. Luptătorii din această ultimă zi 
simţiră crescînd în ei o forţă de neînvins, pentru 
apărarea onoarei Nimmr-ului şi a prinţesei Guinalda. 

Avansul mare luat de Cavalerii Mormiîntului în 
primele două zile ale Turnirului nu făcea decit să-i 
îndîrjească şi mai tare. Mareşalii lor nu mai trebuiau 
să-i îndemne. Tinerii cavaleri de Nimmr auziseră 
provocarea şi erau nerăbdători să-i răspundă în 
arenă, cu armele. 

întrecerile din această ultimă zi urmau să fie 
deschise de lupta lui Blake cu un oarecare Cavaler al 
Mormîntului, cu spada şi scutul. Cînd totul fu gata, cei 
doi intrară în sunet de trimbiţe, înaintînd fiecare de-a 
lungul tribunei sale. În timp ce adversarul său se opri 
în faţa lui Bohun, Blake îngenunchie în faţa prinţului 
Gobred. Duse garda spadei la buze, salutîndu-l, şi 
privind-o insistent pe Guinalda. 

— Să fii la înălţime, Cavalere, întru gloria şi 
onoarea Cetăţii Nimmr, îi ură Gobred. Domnul Nostru 
lisus Hristos să te binecuvinteze şi să vegheze asupra 
ta, preaiubite Sir James! 

Spada mea şi viața, pentru gloria şi onoarea cetății 
Nimmr!- acesta ar fi trebuit să fie răspunsul lui Blake, 
după obiceiul Marelui Turnir. El însă rosti: 

— Spada mea şi viața, pentru gloria şi onoarea 
cetății Nimmr şi pentru prințesa mea! 

După expresia de pe chipul prinţului, era clar că nu 
se supărase, iar disprețul din privirea Guinaldei 
dispăruse; se ridică şi, smulgîndu-şi o panglică, se 


165 


apropie de marginea lojei, privindu-l pe Blake drept 
în ochi şi spunîndu-i: 

— Primeşte această fundă de la doamna ta, nobile 
cavaler, spuse ea, şi poart-o cu onoare spre victorie. 

Blake se apropie de balustradă, aplecîndu-se, ca 
Guinalda să-i poată prinde funda pe umăr. Chipul ei 
aproape că-l atingea pe-al său; îi simţea parfumul 
îmbătător al părului şi răsuflarea caldă pe obraji. 

— Te iubesc, murmură el, ca să audă doar ea. 

— Eşti un bădăran, răspunse ea, la fel de încet. 
Numai gîndindu-mă la cele cinci fecioare te-am 
încurajat oferindu-ţi această favoare. 

— Te iubesc, Guinalda, spuse Blake, privind-o drept 
în ochi, şi... ştiu că mă iubeşti şi tu! 

Înainte ca prinţesa să-i poată răspunde, americanul 
se îndepărtă. Trimbiţele răsunară. Se îndreptă în 
galop spre capătul arenei. 

Acolo se aflau deja Edward, foarte agitat, Sir 
Richard, Michael, un mareşal, cîţiva heralzi şi os- 
taşi..., toţi prietenii, care mai de care încurajindu-l şi 
sfătuindu-l. 

Blake aruncă scutul, dar de data asta nimeni nu-l 
mai dezaprobă. Dimpotrivă, zimbeau cu mîndrie şi cu 
subînţeles, căci oare nu-l văzuseră ei învingîndu-l pe 
Sir Malud, doar cu spada şi cu iscusinţa sa? 

Trimbiţele răsunară pentru a doua oară. Blake se 
întoarse şi, dînd pinteni calului, galopă pînă în 
mijlocul arenei. Un Cavaler al Mormintului venea 
ameninţător spre dînsul. 

— Sir James! Sir james! Sir James! strigau spec- 
tatorii din tribunele de la sud, în timp ce tribunele din 
nord scandau numele cavalerului lor. 


166 


— Cine-o fi cavalerul negru? se întrebau aceştia. 
— N-are scut! strigau alţii. E un nebun! Sir Guy o 
să-l străpungă de prima dată! Sir Guy! Sir Guy! 


167 


17. Vin Sarazinii! 


În timp ce la Nimmr începuse cea de-a doua zi a 
Marelui Turnir, un grup de oameni bronzaţi, înarmaţi 
cu muschete, ajungea la capătul defileului. Jos, sub 
ochii lor, se întindea Valea Mormintului şi castelul 
regelui Bohun. Drumul fusese atit de puţin folosit 
încît abia se mai zărea printre hăţişurile de mărăcini. 

Acum, Ibn Jad putea vedea, foarte aproape, un 
drum bătătorit ce ducea la ceea ce părea să fie o 
fortăreață. Puțin mai departe se zăreau zidurile de 
apărare ale castelului lui Bohun. In faţă era un fort ce 
păzea intrarea în cetate. Căutind să nu-şi facă simțită 
prezenţa, Ibn Jad şi beduinii săi se strecurau spre 
poartă, unde făceau de gardă, fără nici o tragere de 
inimă, un bătrîn cavaler şi cîţiva ostaşi. Ascunşi în 
mărăcini, arabii văzură doi negri îmbrăcaţi ciudat, 
chiar în faţa marelui portal. 

Înarmaţi cu arcuri şi săgeți, cei doi voiau să vîneze 
iepuri. Niciodată nu văzuseră vreun străin pe drumul 
vechi şi vînau de ani de zile între portal şi vîrful 
muntelui, întrucît li se interzicea să se aventureze 
mai departe. Oricum, nici nu erau prea curioşi căci, 
deşi erau descendenți ai poporului Galla, se 
considerau englezi şi erau convinşi că dincolo de 
munţi se afla o armată uriaşă de sarazini, gata să-i 
nimicească de îndată ce i-ar prinde pe acolo. 

Astăzi vinau ca întotdeauna cînd erau de gardă la 
forturi. Înaintau cu grijă, aşteptînd să zărească vreun 


168 


iepure. Nu-i văzuseră pe oamenii cu chipuri 
întunecate ce pîndeau din mărăcini. 

Ibn jad văzu poarta cea mare deschisă şi grilajul 
masiv ridicat. Bătrînul cavaler şi ostaşii săi erau cu 
totul lipsiţi de vigilenţă, dar regele Bohun nefiind 
acolo, nu avea cine să-i certe. 

Ibn Jad şi oamenii săi se strecurau spre poartă. 

Ce făceau în acest timp cei din gardă? Bătrînul îşi 
lua micul dejun, într-unul din crenelurile fortului. 
Ceilalţi, profitînd, trăgeau un pui de somn la umbra 
copacilor din preajmă. 

Arabii se lipiră ca nişte umbre de-a lungul zidului, 
aşteptind cu muschetele pregătite semnalul lui Ibn 
Jad pentru a pătrunde în cetate. Şeicul se furişă pe 
poartă, urmat în linişte de beduinii săi. Au pătruns în 
ballium, înainte ca soldaţii să-şi dea seama că 
pericolul ce plana de şapte secole asupra lor căpă- 
tase acum o altă formă. 

Cînd îi văzură pe beduini, ostaşii ţişniră, cu arcurile 
şi halebardele în miini, gata să-şi apere poarta. 
Incepură să strige: 

— Vin Sarazinii! Vin Sarazinii! 

Bătrînul cavaler şi cei doi negri o luară la fugă spre 
ballium. 

Mai jos, la castelul regelui Bohun, oamenii de pază 
şi cei care au rămas de gardă pe timpul Turnirului, 
auziră şi ei zgomote ciudate dinspre fortăreață. 
Strigătele speriate ale soldaţilor erau acoperite de 
nişte pocnituri seci, neobişnuite, care păreau un fel 
de tunete mai slabe. Se adunară cu toţii la poarta 
castelului şi, împreună cu cavalerii, se sfătuiră cum 
să facă faţă atacului sarazin. 


169 


Fiind cavaleri, nu puteau face decit un singur lucru. 
Dacă oamenii de la fortăreață erau în pericol, 
trebuiau să le sară în ajutor. Adunîndu-şi toţi oamenii 
de care dispunea, mai puţin doi cavaleri şi doi soldaţi 
pe care i-a lăsat de pază la castel, mareşalul cetăţii 
sări în şa şi se îndreptă spre fortul exterior. 

La jumătatea drumului era cît pe ce să dea nas în 
nas cu arabii. Ibn Jad şi mica lui trupă, după ce 
învinse cu uşurinţă paza slab înarmată a porţii, se 
îndrepta acum spre castel. Văzind că sosesc întăriri, 
şeicul se grăbi să-şi ascundă oamenii în tufele de la 
marginea drumului. Astfel, mareşalul trecu pe lîngă ei 
fără să-i vadă. Arabii ieşiră din ascunziş şi-şi 
continuară nestingheriţi drumul spre castel. 

Străjerii de aici aşteptau cu grilajul ridicat desfăşu- 
rarea evenimentelor. Planul era ca în cazul retragerii 
propriei armate să fie pregătiţi să coboare grilajul 
imediat ce ai lor ar fi fost la adăpost, în ballium-ul 
castelului. Astfel, poarta s-ar fi închis drept în nasul 
sarazinilor. Că inamicii erau sarazini, nu încăpea nici 
o îndoială: nu aşteptau, oare, acest asalt, de aproape 
şapte secole şi jumătate? Era clar că sosise ceasul 
hotăritor. 

În timp ce străjerii discutau toate acestea, Ibn Jad îi 
privea dintr-un tufiş aflat doar la cîţiva metri de grilaj. 
Şiretul beduin ştia la ce serveşte grilajul şi căuta 
modalitatea de a pătrunde în castel înainte ca 
străjerii să i-l trîntească în nas. In cele din urmă, pe 
buze îi apăru un zimbet viclean. Găsise soluţia. 
Chemă la el trei beduini şi le spuse în şoaptă planul 
de atac. Patru străjeri stăteau lîngă grilaj, gata să-l 
coboare, şi îi vedea perfect pe toţi. Cu multă pruden- 


170 


tă, şeicul şi cei trei beduini ridicară bătrinele mus- 
chete şi ochiră. 

— Foc! strigă Ibn Jad, şi cele patru muschete îşi 
scuipară plumbii. 

Soldaţii se prăbuşiră, iar arabii au pătruns în 
castelului regelui Bohun, invadînd ballium-ul. 

Intrarea în castel era liberă: un şanţ adînc despăr- 
tea ballium-ul de zidul castelului, dar podul era 
coborit, grilajul ridicat şi marele portal fără pază. 

Intre timp, mareşalul şi ostaşii săi ajunseseră la 
fortăreață fără să întilnească vreun sarazin. Aici îi 
găsi pe străjeri într-o baltă de sînge. Unul din ei era 
încă în viaţă şi, cu ultimele puteri, le spuse: 

— Au venit Sarazinii... 

— Unde sînt? întrebă mareşalul. 

— Nu i-aţi văzut, Sir? întrebă muribundul. Au 
coborit spre castel. 

— Imposibil! strigă mareşalul. N-am întîlnit pe 
nimeni! 

— S-au îndreptat spre castel, rosti el cu greutate. 

Mareşalul se încruntă: 

— Erau mulţi? 

— Doar cîţiva. Cred că nu-i decit avangarda oștirii 
sultanului. 

In aceeaşi clipă se auziră detunături la castel. 

— La naiba! strigă mareşalul. 

— S-au ascuns în mărăcini! strigă un alt cavaler. 

— Doamne, n-am lăsat decit patru oameni la 
poarta castelului şi le-am ordonat să lase grilajul 
ridicat pînă la întoarcerea noastră. Dumnezeule, am 
cedat fără luptă Cetatea Mormiîntului! Ucide-mă, Sir 
Morley! spuse mareşalul, că asta merit! 


171 


— Nu, Sir Bulland! Avem nevoie acum de toate 
lăncile, de toate spadele, de toate arcurile de care 
dispunem. Nu e momentul să-ţi dai viaţa, cînd poţi să 
ţi-o  dăruieşti Domnului Nostru lisus,  apărînd 
Mormîntul Său de păgini! 

— Ai dreptate, Morley, strigă mareşalul. Rămii aici, 
cu şase oameni, să aperi poarta. Eu plec la castel cu 
ceilalţi, să-i atac pe sarazini. 

Dar cînd au ajuns la poarta castelului, au găsit 
grilajul coborit şi un sarazin bărbos şi tuciuriu privin- 
du-i batjocoritor printre barele de fier. Mareşalul 
ordonă unui arcaş să-l ţintească. Dar, în timp ce 
arcaşul îşi pregătea săgeata, un fulger ieşi dintr-un 
obiect ciudat pe care sarazinul îl ţinea lipit de umăr. 
Arcaşul scoase un strigăt şi se prăbuşi, mort. Ceilalţi 
soldaţi fugiră înspăimîntaţi. Erau oameni curajoşi, 
gata să înfrunte orice pericol, dar, în faţa supra- 
naturalului, a magiei, nu puteau reacţiona altfel. Şi ce 
putea fi mai ciudat decît moartea ţişnind dintr-o 
flacără, traversînd spaţiul şi lovindu-l fără veste pe 
unul din tovarăşii lor? Sir Bulland era însă mareşal şi 
Cavaler al Mormîntului. Era şi el îngrozit, dar ceva îl 
ţintuia locului, ceva mai presus decit frica de moarte: 
Onoarea ! 

Sir Bulland nu putea să fugă! Rămase deci călare, 
în faţa porţii, vrînd să-i provoace pe sarazini la duel, 
un duel pe viaţă şi pe moarte, între cel mai valoros 
luptător al lor şi dînsul, pentru a hotărî astfel soarta 
castelului. Era o chestiune de onoare. 

Dar arabii aveau deja castelul. Mai mult, ignorau cu 
totul onoarea de care le vorbea Sir Bulland, aşa că se 
mulţumiră să-i ridă în nas. 

172 


Ei ştiau doar că era un Wasrany şi că era neînar- 
mat. Nu contau lancea lungă şi spada lui imensă, 
întrucît erau dincolo de grilaj. Unul dintre arabi ridică 
muscheta, ochi printre gratii şi trase. Plumbul trecu 
prin cămaşa de zale, străpungînd inima nobilă, de 
adevărat cavaler, a lui Sir Bulland. 

Ibn Jad avea acum castelul regelui Bohun, şi credea 
că descoperise fabuloasa şi bogata cetate Nimmr, 
despre care îi vorbise bătrînul lui sahar. Se gîndea 
cum să-şi aducă femeile, copiii şi pe cei cîțiva tineri 
pe care-i lăsase de pază la intrarea în tunel, fără să 
fie îngrijorat de ceilalți soldaţi  Wasrany care 
scăpaseră cu viaţă. Era atit de mulţumit de 
capturarea cetăţii şi a tezaurului, încît chiar se gindea 
să-i lase, pentru moment, în viaţă. 

La ordinul său, beduinii începură să scotocească 
prin castel, căutînd comoara. N-au fost dezamăgiţi: 
Bohun era foarte bogat. Valea Mormiîntului era plină 
de aur şi pietre preţioase. Timp de şapte secole şi 
jumătate, sclavii Mormiîntului şi ai Nimmr-ului au 
spălat aurul şi au extras pietre preţioase din zăcă- 
mintele din Vale. Pentru locuitorii Văii, valoarea lor 
era cu totul alta: nişte jucării, pe care le adunau şi 
chiar le schimbau între ei la diferite ocazii, dar nu le 
ţineau ascunse sub cheie. De ce ar fi făcut-o, într-o 
ţară în care nimeni nu fura aşa ceva? Işi păzeau cu 
străşnicie femeile, caii, dar nu şi aurul sau bijuteriile. 

Ibn Jad umplu un sac uriaş cu bogăţiile găsite în 
castelul regelui Bohun, mai multe decit sperase 
vreodată. Se întîmplă însă un lucru ciudat: deşi avea 
acum o avere cu mult mai mare decit ar fi putut 
cheltui în toată viaţa lui, voia şi mai mult. La urma 


173 


urmelor, nu era deloc ciudat: Ibn Jad era, şi el, tot 
om. 

Îşi petrecu noaptea în castel şi, în timp ce toţi 
dormeau, îşi făcu un nou plan. Zărise în timpul zilei, 
la capătul văii întinse ce se pierdea în munţi, ceva ce 
semăna cu un oraş. Ibn Jad îşi spuse: 

— Poate că cetatea aceea este şi mai bogată. Am 
să văd eu, miine. 


174 


18. Cavalerul Negru 


La marginile terenului, cei doi armăsari tropăiau 
nervos. În tribune se aşternuse liniştea. Adversarii 
porniră în galop unul spre celălalt. Puțin înainte de a 
se  întîlni în mijlocul arenei, Sir Guy văzu că 
adversarul său nu avea scut. Ei şi? A fost trimis aşa 
de ai săi şi deci nu era treaba lui. Oricum, era în 
avantajul său. Puteau să-l fi trimis chiar şi fără spadă, 
el tot ar fi avut dreptul să-l omoare fără să-şi păteze 
onoarea de cavaler. Astea erau legile Marelui Turnir. 

Şi totuşi, acest fapt i-a distras atenţia cavalerului 
de la ceea ce ar fi trebuit să-l preocupe, şi anume, 
cum să învingă chiar din primul atac. Calul adver- 
sarului său se dădu la o parte exact în clipa cînd 
urmau să se izbească unul de altul. Cavalerul Mor- 
miîntului stătea ridicat în scări, la fel cum făcuse şi Sir 
Malud, gata să dea o lovitură cumplită. Blake îşi 
împinse calul lateral, spre Sir Guy. Spada acestuia 
căzu greu şi făcu un zgomot asurzitor, alunecînd pe 
lama spadei cavalerului de Nimmr. Guy îşi ridică 
scutul să-şi protejeze faţa şi gitul şi, deci, nu-l mai 
putea vedea pe Sir James; calul său se clătină şi fu cît 
pe ce să cadă. 

Încercă să-l strunească şi, în acel moment, spada 
lui Blake îi trecu pe sub scut, străpunse gulerul 
protector şi i se înfipse în git. 

Cu un horcăit înfricoşător, înecîndu-se în sîngele ce- 
i țişnea din rană, Sir Guy, brav cavaler al Mormiîntului, 


175 


se prăbuşi de pe cal. Tribunele din sud explodară în 
strigăte de bucurie. 

După legile Marelui Turnir, cavalerul doborit de pe 
cal este considerat mort. Nu se dă niciodată lovitura 
de graţie, nici un cavaler nu e ucis decit dacă este 
absolută nevoie. Cel ce a cîştigat merge pînă la cortul 
învinsului, apoi se întoarce, face turul tribunelor şi se 
opreşte în dreptul propriului cort, aşteptind ca un 
herald din tabăra opusă să-i aducă premiul. 

lată de ce, atunci cînd Blake a descălecat cu spada 
în mînă, apropiindu-se de Sir Guy, în tribunele din sud 
toţi au încremenit cu răsuflarea tăiată, în timp ce un 
vuiet de furie se ridica dinspre tribunele din nord. 

Mareşalii şi heralzii din tabăra adversă porniră în 
galop spre Blake. Temîndu-se că va fi atacat şi 
omorit, Sir Richard porni şi el în fruntea altui grup 
spre mijlocul arenei. 

Blake se apropie de Sir Guy, care zăcea pe spate, 
încercînd în zadar să se ridice. Şi cînd toţi se aşteptau 
să-l vadă înfingindu-şi spada în trupul acestuia, Blake 
îşi puse arma jos şi îngenunchie lîngă rănit. 

Îşi trecu un braţ pe sub umerii lui, îl ridică încetişor, 
sprijinindu-l pe genunchi, îi scoase coiful şi gulerul de 
piele. Cînd mareşalii, heralzii şi toţi ceilalţi au ajuns 
lîngă el, Blake încerca să oprească şuvoiul de sînge. 

— Repede! le strigă el, un chirurg! Nu-i atinsă 
jugulara, dar hemoragia trebuie oprită. 

Între timp, cavalerii descălecară şi se îngrămădiră 
în jurul lui. Sir Richard era printre ei. Un herald de-al 
lui Sir Guy îngenunchie şi-l luă pe tînăr din braţele lui 
Blake. 


176 


— Vino! spuse Sir Richard, să-l lăsăm pe bravul 
cavaler cu prietenii lui. 

În timp ce se ridica, Blake zări chipurile uimite ale 
cavalerilor Mormiîntului. Pe cînd era gata să plece, 
unul dintre ei îi vorbi. Era un bătrîn mareşal al regelui 
Bohun. 

— Eşti un cavaler destoinic şi generos, îi spuse el 
lui Sir James. Eşti şi foarte curajos, căci ai sfidat legile 
Marelui Turnir şi obiceiurile lui centenare. 

Blake ripostă imediat: 

— Puțin îmi pasă mie de legile şi obiceiurile 
voastre. În ţara de unde vin, nimeni n-ar lăsa să 
moară, fără să încerce să-l salveze, nici chiar pe un 
ticălos nenorocit, cu atit mai puţin un tînăr curajos şi 
vrednic. Cum eu l-am rănit, e normal să încerc să-l 
ajut. 

— Da, explică Sir Richard, căci altfel ar fi huiduit. 

Victoria din prima probă a zilei n-a fost decit 
începutul unei serii întregi de succese pentru cava- 
lerii de Nimmr. Înaintea ultimei probe, scorul era de 
patru sute cincizeci şi două de puncte la patru sute 
patruzeci şi opt pentru cavalerii de Nimmr. O 
diferenţă de patru puncte în acest stadiu al turnirului 
era practic nulă, căci ciştigarea ultimei probe putea 
să aducă o sută de puncte învingătorilor. 

Era încercarea cea mai spectaculoasă a întregului 
turnir şi cu toţii o aşteptau nerăbdători. Participau la 
ea două sute de cavaleri, cîte o sută de cavaleri de 
fiecare parte. Se aliniau la cele două capete ale 
arenei şi, la semnalul trimbiţelor, atacau cu lancea. 
Lupta nu înceta decit atunci cînd toţi combatanții 
unei tabere erau doboriţi de pe cal sau se retrăgeau 


177 


din cauza rănilor. Era voie să schimbi lancea ruptă. 
Cam astea erau regulile acestei probe ce semăna cu 
o bătălie mai mult decit oricare altă probă din cele 
trei zile ale Turnirului. 

Blake adusese cincisprezece puncte pentru cava- 
lerii de Nimmr în prima probă a zilei. Apoi, împreună 
cu alţi patru cavaleri, luptase cu cinci spadasini din 
tabăra din nord, contribuind iarăşi la creşterea 
punctajului. 

Mareşalii apreciau felul în care se descurca Blake în 
luptă şi l-au pus pe tînărul american să ia parte şi la 
ultima probă, sperind că ingeniozitatea sa va 
compensa lipsa de experienţă în minuirea lăncii. 

După ce au defilat prin faţa spectatorilor în turul de 
onoare al ultimei încercări, cei două sute de cavaleri 
înveşmiîntaţi în zale s-au aşezat în linie, faţă în faţă, 
la capetele arenei. Caii lor, aleşi cu grijă, special 
pentru această probă, erau puternici şi rapizi. 
Dealtfel şi Blake, ca şi ceilalţi, fuseseră aleşi pentru 
această probă tot pentru tinereţea şi curajul lor. 

Majoritatea aveau în jur de douăzeci de ani căci, la 
fel ca şi în zilele noastre, laurii acestui sport din Evul 
Mediu se culegeau tot la tinereţe. Ici-colo, mai zăreai 
cîte un bărbat între două virste, un veteran călit, cu 
inima şi mîna neatinsă de trecerea anilor. Prezenţa 
lor avea darul să-i tempereze pe tinerii cavaleri şi 
totodată îi făcea să dea tot ce puteau ei. Şi nici nu 
putea fi altfel, căci ei erau campionii ale căror fapte 
de vitejie urmau să fie cîntate de menestreli în sălile 
de onoare ale castelelor. 

Cu lăncile ridicate, cu steagurile fluturînd în vînt, cu 
soarele lucind pe zale, sclipind pe splendidele armuri 


178 


ale cailor, cei două sute de cavaleri ofereau un 
spectacol sublim în aşteptarea trimbiţei. 

Nerăbdători, caii se cabrau sau băteau nervoşi din 
copite. Lateral, în dreptul centrului arenei, un herald 
aştepta ca cele două formaţii să se alinieze, pentru a 
da semnalul de începere a luptei. 

Blake era în centrul liniei cavalerilor de Nimmr, pe 
un cal puternic şi negru ca smoala, nerăbdător să 
pornească în galop. În faţa lui se desfăşura floarea 
cavalerilor Mormiîntului. În mîna dreaptă ţinea lancea 
grea, al cărei miner era aşezat într-un suport fixat de 
scăriţa şeii, iar în stînga purta, fără nici un chef, un 
scut uriaş, cu care trebuia să se apere de virfurile 
lăncilor. 

Tot privind la cei o sută de cavaleri care se vor 
năpusti în curînd asupra lui, în rînduri strînse, cu 
lăncile întinse, Blake simţi că scutul nu-i e de ajuns. 
Simţea o nervozitate ce-i amintea de alte momente 
de tensiune, cînd aştepta fluierul arbitrului, pe cînd 
juca fotbal. Cît de îndepărtate erau acele imagini, 
păreau din altă viaţă, neclare şi confuze! 

Heraldul îşi ridică spada. Două sute de bărbaţi îşi 
struniră caii şi  coboriră lăncile. Spada cobori 
fulgerător, dînd semnalul. Strigăte de luptă răsunară 
din ambele tabere. Pintenii intrară în coastele cailor, 
dîndu-le semnalul aşteptat. 

Cu un zgomot asurzitor, călăreţii invadară cîmpul. 
Vreo zece heralzi alergau pe flancuri şi în spate, 
căutînd să surprindă eventualele încălcări ale regula- 
mentului acestei probe. Cavalerii trebuiau să atace 
numai pe adversarul din stînga, orice lovitură de 
lance dată inamicului din dreapta fiind considerată 


179 


necavalerească. Astfel, se evita ca un cavaler să fie 
atacat de două lănci deodată. 

Ajuns aproape de limita cîmpului său, Blake privea 
marea de lănci, armuri şi scuturi ce se apropiau. 
Viteza, zgomotul de tunet al copitelor, strălucirea 
acestei mici armate în mişcare, constituiau un tablou 
impresionant. In sinea sa, Blake  recunoştea 
frumuseţea acelor timpuri demult apuse. 

Cele două mici armate erau pe punctul de a se 
întîlni. Ca vrăjiţi, spectatorii aşteptau cu sufletul la 
gură, într-o linişte absolută. Cavalerii, cu fălcile 
încleştate şi buzele strînse, nu scoteau, pentru mo- 
ment, nici un sunet. Încordarea era maximă. 

Cu lancea depăşind grumazul calului, Blake îşi 
atacă adversarul ce se apropia ameninţător pe 
partea sa stingă. Pentru o clipă, întîlni privirea 
celuilalt, apoi se adăposti în spatele scutului. Cele 
două mici armate se ciocniră cu un zgomot asurzitor. 

Scutul lui Blake îl lovi cu o asemenea forţă încit era 
gata să cadă din şa. Simţi că lancea sa a lovit ceva, 
apoi s-a frînt în bucăţi. Năucit de izbitură, trecu 
printre adversari. Calul său nu mai putea fi stăpiînit şi 
galopa acum bezmetic spre tabăra cavalerilor lui 
Bohun. 

Făcu un efort pentru a-l ţine în frîu şi, reuşind să-l 
oprească, privi înapoi, să vadă rezultatul primei 
înfruntări. Şase cai erau prăbuşiţi şi alţi douăzeci 
galopau fără călăreț. Douăzeci şi cinci de cavaleri 
erau la pămînt şi vreo cincizeci de scutieri şi servitori 
se grăbeau să le dea o mînă de ajutor. 

Ceilalţi cavaleri, rămaşi în şa, se pregăteau să 
lanseze un nou atac şi Blake văzu pe unul din 

180 


cavalerii Mormîntului năpustindu-se asupra lui. Ridică 
deasupra capului mînerul lăncii rupte, arătindu-i că, 
pentru moment, nu este gata să primească lupta. 
Apoi se întoarse şi se îndreptă spre cortul său, unde 
Edward îl aştepta cu o lance nouă. 

— Lupţi nemaipomenit, stăpîne, strigă Edward. 

— L-am doborit? 

— Pur şi simplu l-ai zdrobit, Sir, rosti Edward plin de 
admiraţie. Cînd l-ai atins cu lancea, parcă l-a 
spulberat vîntul de pe cal. 

Proaspăt înarmat, Blake se reîntoarse în centrul 
arenei, unde se dădeau lupte izolate iar cîţiva cava- 
leri, dornici de noi victorii, îşi căutau adversari, în 
strigătele de încurajare ale spectatorilor. Blake fu 
recunoscut de mulţimea din tribuna de nord. 

— Cavalerul negru! Aici! Aici! Sir Wilfred! lată-l pe 
cavalerul negru, cel care l-a doborit pe Sir Guy. Acum 
să-l vedem! Haide, Sir Wilfred! Sir Wilfred! 

Sir Wilfred, aflat cam la o sută de metri, îşi cobori 
lancea. 

— Apără-te, cavalere negru! strigă el. 

— lată-mă! strigă, la rîndul lui, Blake, cu ironie. 

Sir Wilfred era un bărbat masiv, puternic, călărind 
un roib cu coamă neagră, cu viteza unei căprioare şi 
inima de leu. Era capabil să învingă pe cei mai buni 
cavaleri de Nimmr. 

Lui Blake însă, care nu ştia că are în faţă pe cel mai 
faimos erou al Mormiîntului, Sir Wilfred îi părea a fi un 
cavaler oarecare. Primi lupta cu sufletul liniştit şi 
spiritul înflăcărat al jucătorului pasionat de meci şi de 
miza acestuia. De fapt, nici un cavaler nu i se mai 
părea extraordinar lui Blake. El nu putea încă să 


181 


înţeleagă cum de reuşise să-şi doboare adversarul 
din prima înfruntare. „Probabil că l-a răsturnat calul”, 
şi-a spus el în gind, atunci cînd Edward i-a anunţat 
victoria. Cu toate acestea, îşi cobori lancea, ca un 
bun şi fidel cavaler ce era, şi porni spre redutabilul 
Sir Wilfred. Cavalerul Mormiîntului plecase dinspre 
tribuna de sud şi traversa acum cîmpul în diagonală. 
În spatele lui, Blake zări o siluetă feminină în loja 
centrală. N-o putea urmări cu privirea, dar simţea că 
este privit. 

— Pentru prinţesa mea! murmură el, în timp ce 
silueta lui Sir Wilfred creştea, apropiindu-se ame- 
ninţător. 

Cei doi cavaleri se ciocniră cu o violenţă cumplită. 
Blake scăpă din mînă lancea şi alunecă din şa, căzînd 
greoi la pămînt. Nu era ametit şi nici rănit, încercă să 
se ridice în capul oaselor şi, deodată, chipul i se 
lumină. La o lungime de lance, era căzut şi Sir 
Wilfred, dar acesta nu zimbea. 

— La naiba! strigă el. Îţi rîzi de mine, ticălosule? 

— Dacă îţi par şi eu la fel de caraghios cum eşti tu 
acum, îl asigură Blake, n-ai decit să rizi şi dumneata 
de mine. 

Sir Wilfred ridică din sprîncene. 

— Pe cinstea mea! Dacă tu eşti un cavaler de 
Nimmr atunci eu sînt un Sarazin! Cine eşti? Vorbele 
tale nu seamănă cu ale celor din Valea noastră. 

Blake se ridică. n 

— Eşti rănit? îl întrebă el, apropiindu-se. li întinse 
mîna şi-l ajută să se ridice. 


182 


— După cum văd, eşti un cavaler foarte bizar, 
spuse Wilfred. Parcă l-ai ajutat şi pe Sir Guy, după ce 
l-ai învins regulamentar, nu? 

— Ei bine, şi ce-i rău în asta? N-am nimic împotriva 
dumitale. Ne-am bătut excelent, prea bine chiar, dar 
asta-i tot. De ce-am zăcea la pămînt, privindu-ne ca 
nişte caraghioşi? 

Sir Wilfred clătină din cap. 

— Nu te-nţeleg şi pace, recunoscu el. 

În acest timp, scutierii şi cîţiva servitori soseau în 
grabă. Dar cei doi cavaleri căzuţi nu erau atit de 
serios loviți încît să nu fie capabili să meargă fără 
ajutor. 

Tocmai se îndreptau fiecare spre cortul lui cînd 
Blake se întoarse şi-i surise lui Wilfred: 

— Pe curînd, bătrîne! strigă el, voios. Sper că vom 
avea ocazia să ne revedem într-o zi. 

Clătinînd încă din cap, Sir Wilfred se îndepărtă, 
şchiopătînd, urmat de cei doi oameni veniţi să-l ajute. 

Ajuns la cortul său, Blake află că rezultatul Marelui 
Turnir era încă incert. Trebui să mai treacă o 
jumătate de oră pentru ca ultimul cavaler de Nimmr 
să fie bătut şi ca doi cavaleri ai Mormiîntului să 
rămînă învingători. Dar asta n-a fost de ajuns pentru 
a egala avantajul de patru puncte pe care Cavalerii 
Aversului îl aveau la începutul ultimei întîlniri şi, puţin 
mai tîrziu, heralzii anunţară oficial victoria cavalerilor 
de Nimmr, cîştigători ai Marelui Turnir cu doar două 
puncte avans. 

În miile de aclamații ale spectatorilor din tribunele 
de sud, cavalerii de Nimmr care luaseră parte la 
turnir se aliniară în faţa lojelor pentru a primi marele 


183 


premiu. Lipseau cei ucişi sau grav răniţi, al căror 
număr, spre surprinderea lui Blake, era mult mai mic 
decit îşi imaginase. Tributul plătit de ambele părţi la 
acest turnir se ridica la cinci morţi şi aproape 
douăzeci de grav răniţi, cu mici diferenţe între cele 
două tabere. 

În acest timp, Bohun îşi adunase cavalerii în 
cealaltă parte a arenei, ca şi cum s-ar fi pregătit să 
se întoarcă în tabăra sa. 

Un cavaler al Mormîntului, purtînd o cască cu guler 
de leopard de Nimmr, pătrundea pe ascuns în tribuna 
de sud şi se îndrepta spre loja prinţului Gobred. 

Bohun urmărea scena. Cavalerii de Nimmr se aflau 
la celălalt capăt al arenei, absorbiți de ritualul 
înmînării premiului reprezentat de cele cinci fecioare. 
În apropierea lui Bohun, un tînăr cavaler stătea în şa, 
cu privirea aţintită asupra regelui său. În mînă ţinea 
hăţurile unui cal fără călăreț. 

Deodată, Bohun ridică mîna şi traversă în galop 
cîmpul, urmat de cavalerii săi. Mergea uşor oblic faţă 
de direcţia în care se aflau cavalerii de Nimmr. O 
bună parte din grup se afla aici, între această 
extremitate a arenei şi loja lui Gobred. 

Tînărul cavaler ce ducea de căpăstru calul fără 
călăreț se îndrepta în galop drept spre tribuna prin- 
tului Gobred. Cînd ajunse aproape, cavalerul care se 
strecurase mai devreme în lojă o prinse în braţe pe 
prinţesa Guinalda şi o trecu peste balustradă, în 
braţele tînărului ce aştepta, apoi sări şi el, încălecînd 
pe calul liber. Plecară în galop, înainte ca Gobred, 
surprins, să poată ridica măcar un deget pentru a-i 
opri. Bohun şi cavalerii Mormiîntului se îndepărtau, la 


184 


galop, în direcţia taberei din pădurea de stejari. Urmă 
o învălmăşeală cumplită. În loja lui Gobred, un herald 
sună alarma. Prinţul părăsi în grabă tribuna şi se 
îndreptă spre un servitor care îi ţinea calul. Cavalerii 
de Nimmr, neînţelegind ce s-a întîmplat, neştiind 
unde trebuiau să se adune şi împotriva cui să lupte, 
se învirtiră un timp prin arenă, dezorientaţi. 

Gobred sosi la galop în mijlocul lor. 

— Bohun a răpit-o pe prinţesa Guinalda! strigă el. 
Cavaleri de Nimmr,.... 

Inainte însă ca prinţul să apuce să dea vreun ordin 
credincioşilor săi, un cavaler negru, călărind un 
armăsar negru, dădu pinteni şi, traversînd rîndurile 
bărbaţilor adunaţi, se năpusti în urmărirea cavalerilor 
Mormiîntului. 


185 


19. Lord Tarzan 


Tollog rînji încîntat de felul în care îi dejucase 
planurile fetei, care voia să-l prevină pe Nasrany de 
complotul ucigaş. Îi mulţumi lui Allah că-l ajutase să o 
oprească pe Ateja la timp. Zimbea încă pe sub 
mustăţi, cînd o mînă ţişni din întuneric şi i se încleştă 
de git. Se simţi tras înapoi şi tîrît în beyt-ul lui Zeyd, 
ocupat acum de Wasrany. Se zbătu, încercă să ţipe, 
dar degetele de oţel n-aveau milă. 

O voce şopti: 

— Dacă strigi, eşti ca şi mort. 

Strinsoarea degetelor slăbi puţin. Tollog se linişti 
brusc: recunoscuse vocea celui ce-i vorbise. Ştia că 
nu glumeşte. 

Nu se mai împotrivi atunci cînd Tarzan îi legă 
zdravăn mîinile şi picioarele şi cînd îi înfundă un căluş 
în gură. Îi trase bumuzul peste faţă, apoi îl lăsă singur 
în beyt. 

Mai tîrziu, Tollog îl auzi pe Stimbol furişîndu-se în 
cort. Crezu că e tot Tarzan. Astfel şi-a aflat moartea 
Tollog, fratele şeicului, exact aşa cum plănuise el să-l 
omoare pe Tarzan, Regele Junglei. 

Văzindu-l pe Stimbol furişindu-se în beyt, Tarzan 
zimbi, apoi dispăru în negura pădurii. 

Tarzan nu-i căuta pe beduini, ci pe Blake. Văzind că 
albul din menzil-u/ lui Ibn Jad era Stimbol şi cum 
nimeni nu ştia ce se întimplase cu americanul, se 
întorcea acum grăbit spre locul în care oamenii lui 
Blake i-au spus că Bwana lor dispăruse... Spera să-i 


186 


găsească urma şi, dacă nu mai putea să-i fie de 
ajutor, măcar să afle ce-a păţit. 

Deşi se deplasa rapid, ajutat de simţurile sale 
foarte ascuțite, i-au trebuit totuşi trei zile să 
găsească locul în care Ara, fulgerul, l-a lovit pe negrul 
ce ducea puşca lui Blake. Descoperi cu greutate 
urmele pe jumătate şterse ale americanului, ducînd 
spre nord. 

Tarzan clătină din cap, neliniştit: de aici şi pînă la 
primele sate ale tribului Galla se întindea o mare 
porţiune de pădure virgină. Mai ştia că dacă Blake 
reuşea totuşi să supravieţuiască foamei şi 
amenințării fiarelor sălbatice, era foarte posibil să fie 
ucis de lăncile negrilor Galla. 

Timp de două zile, Tarzan a mers după nişte urme 
pe care nici o altă fiinţă omenească nu le-ar fi putut 
găsi. În după-amiaza celei de-a doua zile, în timp ce 
se furişa printre tufişuri ca un animal de pradă, atent 
la cel mai mic zgomot şi gata oricînd să fugă sau să 
se lupte, zări o cruce uriaşă de piatră, în mijlocul unei 
cărări străvechi. 

În timp ce privea din tufişuri crucea de piatră, 
desluşi vocile a doi soldaţi care păzeau trecerea spre 
cetatea Nimmr. 

Tarzan se tîrî prin desişuri, aşa cum se apropie de 
pradă Sheeta şi Numa, pînă ce ajunse la doar cîţiva 
metri de soldaţi. Uluit, îi auzi vorbind într-o engleză 
ciudată, pe care totuşi o înţelegea; uimirea îi crescu 
atunci cînd le observă hainele şi armele. In acelaşi 
timp începea să înţeleagă cauza dispariţiei lui Blake. 

Rămase un timp nemişcat, cercetindu-i. Era ase- 
menea lui Numa cînd îşi calcula şansele de reuşită 


187 


ale unui atac fulgerător. Văzu că amindoi erau înar- 
maţi cu lance şi spadă. Se gîndi că deşi vorbeau 
engleza veche i-ar putea totuşi da unele lămuriri 
despre Blake. Dar oare îl vor primi cu prietenie sau 
vor încerca să-l omoare? Pe de altă parte, ştia bine că 
stînd ascuns în tufişuri, nu va reuşi să afle nimic de la 
ei. Işi încordă deci corpul, asemenea lui Numa cînd se 
pregăteşte de atac. Cei doi negri continuau să 
pălăvrăgească _liniştiţi, nebănuind pericolul ce-i 
pîndea. Tarzan sări în spatele unuia dintre cei doi, 
răsturnîndu-l la pămînt. Inainte ca al doilea să-şi dea 
seama ce se întîmplă, omul-maimuţă îşi trăsese deja 
victima în desişurile din care ţişnise. Cel care scăpase 
a luat-o la goană spre tunel. 

Negrul din miinile lui Tarzan se zbătea cu furie, 
încercînd să scape, dar omul-maimuţă îl ţinea cu 
uşurinţa cu care l-ar fi ţinut pe un copil. 

— Stai liniştit, îi spuse el, şi n-am să-ţi fac nimic. 

— Pe sîngele lui Hristos! Ce fel de creatură mai eşti 
şi tu? 

— Cineva care n-o să-ţi facă nici un rău dacă-i spui 
adevărul, răspunse Tarzan. 

— Ce vrei să ştii? 

— Acum citeva săptămîni, pe drumul ăsta a venit 
un alb. Ce s-a întîmplat cu el? 

— Vorbeşti de Sir James? întrebă soldatul. 

— Sir James...? Tarzan se gîndi puţin, apoi îşi aminti 
că prenumele lui Blake era James, şi spuse: 

— İl cheamă James, James Blake. 

— Da, vorbim de aceeaşi persoană, spuse negrul. 

— L-ai văzut? Unde-i acum? 


188 


— Luptă în numele Domnului Nostru lisus Hristos şi 
pentru cavalerii de Nimmr, în Marele Turnir ce are loc 
la porţile cetăţii. Dacă ai venit să te lupţi cu bunul 
nostru Sir James, ai să găseşti cavaleri mîndri şi 
numeroşi soldaţi gata să răspundă, în numele lui, 
provocării tale. 

— Sînt prietenul lui, spuse Tarzan. 

— Şi atunci, dacă-i eşti prieten, de ce m-ai atacat? 
întrebă omul. 

— Nu ştiam cum l-ai primit pe el şi nici cum ai să 
mă primeşti pe mine. 

— Prietenii lui Sir James sînt bineveniţi în oraşul 
Nimmr. 

Tarzan îi dădu drumul negrului, ajutindu-l să se 
ridice, dar luîndu-i sabia. 

— Mergi în faţa mea şi du-mă la stăpînul tău, îi 
ordonă omul-maimuţă. Şi nu uita că vei plăti cu viaţa 
cea mai mică încercare de a trăda. 

— Nu mă forţa să-mi las postul, îl imploră bărbatul. 
Nu pot lăsa drum liber sarazinilor. Tovarăşul meu o 
să se întoarcă în curînd cu ajutoare. Am să-l rog să te 
conducă el la cetatea Nimmr. 

— Bine, spuse Tarzan. 

Nu aşteptară prea mult. Auziră în curînd paşi, 
apropiindu-se grăbiţi. Zgomotul paşilor era însoţit de 
un clinchet ciudat. Puțin mai tirziu, Tarzan văzu cu 
surprindere un alb îmbrăcat în zale, înarmat cu spadă 
şi scut, coborind drumul în pas vioi. In spatele lui 
venea o duzină de bărbaţi înarmaţi cu lănci. 

— Spune-le să se oprească, ordonă omul maimuţă, 
împungind spatele prizonierului cu virful spadei. 


189 


Spune-le că vreau să le vorbesc înainte să se apropie 
prea tare. 

— Opreşte-te, Sir, te implor! strigă negrul. Omul 
mi-a luat spada şi mă ameninţă. Vorbeşte tu cu 
dînsul, nobile şi cinstit cavaler, căci zice că e prie- 
tenul lui Sir James! Nu de alta, dar aş vrea să trăiesc 
măcar atita cit să aflu rezultatul Marelui Turnir. 

Cavalerul se opri la cîţiva paşi de Tarzan, privindu-l 
cu atenţie. 

— Chiar eşti prieten cu Sir James? întrebă el în cele 
din urmă. 

Tarzan dădu din cap. 

— ÎI caut de cîteva zile. 

— Ce s-a întîmplat de ţi-ai pierdut şi tu armura? 

Omul-maimuţă zimbi: 

— Nu s-a întîmplat nimic, aşa merg eu prin junglă. 

— Vii şi tu, nobile cavaler, din aceeaşi ţară ca şi Sir 
James? 

— Sînt englez, replică Tarzan, şi Rege al Junglei. 

— Eşti englez? Fii binevenit în cetatea Nimmr! Eu 
sînt Sir Bertram, un fidel prieten al lui Sir James. 

— Numele meu este Tarzan. 

— Şi rangul? 

Tarzan era oarecum derutat de manierele ciudate 
şi de costumul nu mai puţin bizar al omului ce-l 
întreba, în ciuda prieteniei afişate. In orice caz, omul 
nu părea să glumească. Ar fi deci tare impresionat să 
ştie că Tarzan nu era un oarecare. li răspunse deci cu 
seriozitate: 

— Sînt viconte. 

— Un Pair al Angliei? sări Sir Bertram. Prinţul 
Gobred va fi tare încîntat să te întilnească, Lord 


190 


Tarzan. Vino cu mine şi-ţi voi da haine potrivite 
rangului tău. 

Ajunşi la fort, Bertram îl conduse pe Tarzan în 
corpul rezervat cavalerului de gardă. Işi trimise 
scutierul să aducă de la castel haine potrivite şi un 
cal pe măsură. In aşteptarea acestora, Bertram i-a 
povestit lui Tarzan tot ce i se întîmplase lui Blake de 
la sosirea în Nimmr şi ciudata istorie a acestei colonii 
britanice necunoscute de nimeni. 

Hainele aduse de scutier îi veneau perfect lui 
Tarzan, căci Sir Bertram era de aceeaşi statură, 
îmbrăcat ca un cavaler de Nimmr, Tarzan, însoţit de 
Sir Bertram, se îndreptă călare spre castel. Ajunşi la 
poarta cetăţii, acesta îşi anunţă prietenul ca fiind 
Lord Tarzan, viconte. Odată intraţi în cetate, l-a 
condus pe Tarzan spre arena Turnirului ca să-l 
întilnească pe Gobred şi să asiste la ultimele faze ale 
întrecerii. 

Astfel, îmbrăcat în zale, înarmat cu lance şi scut, 
Tarzan traversa călare Valea Mormiîntului, chiar în 
momentul în care Bohun îşi punea în aplicare planul 
său mîrşav, furind-o pe prinţesa Guinalda. 

Cu mult înainte de a ajunge la arenă, Sir Bertram 
înţelese că ceva nu era în regulă. Văzu norii de praf 
ridicîndu-se dinspre nord de parcă un grup de călăreţi 
se îndepărta în galop de la locul turnirului, îşi 
îndemnă calul. Tarzan îl imită şi, în curînd, au ajuns la 
arenă, unde domnea o învălmăşeală de nedescris. 

Femei călare se pregăteau să se întoarcă în cetate, 
însoţite de cîţiva cavaleri. Soldaţii se regrupau în 
companii. Toate acestea se petreceau însă haotic, cei 
mai mulţi repezindu-se spre partea mai înaltă a 


191 


tribunelor, privind, inutil, spre norii de praf ridicaţi de 
un grup de călăreţi ce se îndrepta spre nord. 

Sir Bertram opri pe unul dintre bărbaţi: 

— Ce s-a întîmplat? 

— Bohun a răpit-o pe prinţesa Guinalda, veni 
răspunsul uluitor. 

— Fir-ar să fie! exclamă Sir Bertram. Vrei să mă 
ajuţi să o salvăm pe prinţesa noastră, Lord Tarzan? 

In loc de răspuns, Tarzan dădu pinteni calului. Unul 
lîngă altul, o porniră la galop. Cu mult în faţa lor, 
Blake se apropia, puţin cîte puţin, de răpitori. Norul 
de praf ridicat de cai era atit de dens încit era 
imposibil să-şi dea seama că sînt urmăriţi. La fel şi 
Blake, habar n-avea că era atit de aproape de adver- 
sari. 

Americanul nu avea lance şi nici scut. Spada îi sălta 
la un şold iar pistolul de calibru 45 la celălalt. De cînd 
intrase în Nimmr, Blake nu lăsase niciodată această 
armă venită din altă lume, din alt timp. La întrebările 
ce i s-au pus, răspunsese mereu că nu era decit un 
talisman. În adîncul sufletului însă, ştia că mai 
devreme sau mai tirziu va fi nevoit să-l folosească, 
într-un mod pe care însă nu putea să-l prevadă. Işi 
promisese să nu-l folosească decit în cazuri extreme. 
Astăzi era însă fericit să-l aibă: el putea însemna 
salvarea pentru aceea pe care o iubea. Se apropia 
încetul cu încetul de cavalerii Mormiîntului. Caii lor, 
obişnuiţi cu greutatea considerabilă a unui bărbat în 
armură, îşi păstrau încă vigoarea. De sub copitele lor 
se ridicau nori de praf. Blake călărea orbeşte, zărind 
din cînd în cînd siluetele călăreţilor. Armăsarul lui 
negru, puternic şi curajos, nu dădea semne de 


192 


oboseală. Ţinea mîna pe miînerul spadei, gata s-o 
folosească. Incetase să mai fie cavalerul negru... 
Praful îi cernise armura: acum era gri, din cap pînă în 
picioare. 

Deodată desluşi un călăreț chiar în faţa lui. Era şi el 
plin de praf. Imediat îşi dădu seama de avantajul 
acestui neaşteptat camuflaj. Ar putea călări printre 
inamici, fără ca ei să observe că nu-i de-al lor. 

Băgă spada la loc în teacă, îndemnă calul, avînd 
însă grijă să nu se apropie prea mult de călăreţii pe 
care îi depăşea. Ajunse curînd în mijlocul cavalerilor 
lui Bohun. Cu siguranţă că unul dintre ei ducea o 
persoană în plus; pe acela îl căuta el. 

Dar cu cît se apropia de capul coloanei, cu atita 
riscul de a fi descoperit creştea, căci norul de praf nu 
mai era atît de gros. Totuşi, chipul său şi pielea de 
leopard ce-i proteja gitul erau acoperite de un 
asemenea strat de praf încît, atunci cînd trecu ca o 
furtună pe lîngă un grup de călăreţi ce-l priveau 
miraţi, nimeni nu-l recunoscu. 

Unul îi strigă: 

— Tu eşti, Perceval? 

— Nu, răspunse Blake, dînd pinteni calului. 

Zărise acum, în faţă, un grup compact. | se păru că 
zăreşte nişte haine de femeie fluturind în vînt, în 
mijlocul grupului. Se apropie. Desluşi o femeie pe 
calul unuia din cavaleri, înconjurată de mai mulţi 
călăreţi. Scoţindu-şi sabia din teacă, trecu printre doi 
cavaleri ce calăreau lîngă cel ce-o ducea pe Guinalda 
şi, cu două lovituri puternice de spadă, îi dobori la 
pămînt. 


193 


Încă un soldat, şi iată-l lîngă tînărul ce-o ducea pe 
prinţesă. Se mişcase atit de repede încît ceilalţi, care 
nu erau decit la o lungime de spadă, n-avură timp să 
înţeleagă ce se întîmplă. 

Blake îşi petrecu braţul stîng în jurul fetei, în timp 
ce cu dreapta îşi împlintă adînc spada în corpul 
tinărului cavaler. Apoi dădu pinteni calului, smul- 
gînd-o pe Guinalda din braţele mortului, în momentul 
în care acesta se prăbuşea de pe cal. 

Se auziră strigăte de miînie, iar cavalerii Mormîn- 
tului, îmboldindu-şi caii, porniră în urmărirea lui. Un 
călăreț reuşi să-l ajungă. Un altul, din partea cealaltă, 
se apropia repede. Primul îşi trase spada şi se ridică 
în şa. Virful lăncii celui de-al doilea era la doar cîțiva 
centimetri de Blake. 

Furioşi, soldaţii lui Bohun încercau cu disperare să-l 
omoare pe neobrăzatul care fusese cit pe ce să le 
strice planurile. Era clar că Blake n-avea nici o şansă 
de unul singur contra lor. 

Dar, în acel moment, se petrecu un lucru cu totul 
nemaivăzut în Valea Mormintului: cu o sclipire rece 
de oţel albastru, un pistol de calibrul 45 cu butoiaş 
ieşi din tocul de piele de la şoldul lui Blake. Urmă un 
pocnet sec. Călărețul din dreapta lui Blake se 
prăbuşi. Întorcîndu-se în şa, tînărul american îl dobori 
şi pe celălalt cavaler, trăgindu-i un glonte între ochi. 

Caii se cabrară, înspăimîntaţi de zgomotul necu- 
noscut. Tînărul american băgă pistolul în teacă şi, 
luînd friîiele, îşi mînă calul la stînga. Voia să traver- 
seze liniile cavalerilor  Mormiîntului şi apoi, 
îndreptîndu-se spre sud, să se întoarcă la Nimmr. 


194 


Gobred şi oamenii săi, porniţi şi ei în urmărirea 
răpitorilor, nu puteau fi prea departe. Era deci o 
problemă de minute pînă ce Guinalda avea să fie din 
nou în siguranţă, în mijlocul oamenilor ce şi-ar fi dat 
bucuroşi viaţa pentru ea. 

Dar cavalerii Mormiîntului erau mai răsfiraţi decît 
crezuse Blake. Cum se apropiau din ce în ce mai mult 
dinspre stînga, s-a văzut nevoit să o ia cu mult mai la 
nord decit prevăzuse. 

Se apropiau tot mai mult. Americanul a fost nevoit 
să lase iar friiele ca să scoată revolverul. Detunătura 
a speriat caii celor ce-l amenințau. Armăsarul său 
negru se cabră şi fu cît pe ce să-i trintească pe 
amîndoi la pămînt. 

După ce reuşi să stăpinească din nou calul, se mai 
liniştiră puţin, căci norul de praf ce le arăta unde se 
aflau cavalerii Mormiîntului rămăsese cu mult în 
urmă. Puțin mai departe, în stînga, se înălța o pădure 
deasă, ale cărei întunecimi puteau fi un bun adăpost 
de moment. Sir James mînă într-acolo. Odată ajunşi 
în siguranţă, la liziera pădurii, o ridică uşurel pe 
Guinalda şi o puse jos. Apoi descălecă şi el şi legă 
calul de un copac. 

După toate evenimentele derulate de la intrarea lui 
în arenă, atit calul cît şi călăreţul erau frînţi de 
oboseală. 

Dădu jos şaua grea de pe cal, îi scoase friiele şi-l 
acoperi cu o pătură, să nu-l ia frigul, aşa înfierbîntat 
cum era. Cit timp se ocupă de cal, nu-i dădu prinţesei 
nici o atenţie. De-abia cînd termină, se întoarse către 
Guinalda. 

Ea îl privea, rezemată de un copac. 


195 


— Eşti viteaz, vrednice cavaler, îi spuse ea cu 
recunoştinţă. Apoi adăugă repede, cu aroganță: Dar 
totuşi eşti un bădăran. 

Blake zimbi trist. Era obosit şi nu avea nici un chef 
de astfel de discuţii. 

— Îmi pare rău că trebuie să-ţi cer asta, spuse el, 
ignorind cu bună ştiinţă vorbele ei, dar Galahad 
trebuie plimbat puţin, ca să nu se îmbolnăvească, iar 
eu sînt prea obosit ca s-o fac! 

Prinţesa Guinalda îl privi uluită. 

— V-v-vrei să spui, biigui ea, că eu, Prinţesa 
Guinalda, trebuie să mă ocup de animalul ăsta? 

— Îţi repet că eu nu pot, Guinalda, spuse Blake. Ţi- 
am spus că-s frint de oboseală. De cînd a răsărit 
soarele stau în armura asta. Trebuie să o faci tu. 

— Trebuie? Îmi comanzi mie, netrebnice? 

— Strigă cît vrei, spuse Blake cu răceală. Dar eu 
răspund pentru siguranţa ta, şi ea depinde de acest 
cal. Hai, la treabă, şi fă ce ţi-am spus! Trebuie să 
meargă încetişor. 

Lacrimi de furie luceau în ochii prinţesei Guinalda. 
Tocmai se pregătea să-i răspundă pe măsură, cînd, 
ceva din privirea lui o făcu să tacă. 

Se uită la el o vreme, apoi se întoarse şi se 
îndreptă spre cal. Luă calul de căpăstru şi începu să-l 
plimbe încet, de-a lungul lizierei. 

Stînd rezemat la rădăcina unui arbore, Blake privea 
atent cîmpia întinsă, căutînd cu privirea urmăritorii. 

Dar nu mai existau urmăritori. Cavalerii de Nimmr îi 
ajunseseră pe cei ai Mormiîntului şi începură lupta. 
Bătălia făcea ravagii şi, puţin cîte puţin, se apropie 
de cetatea Mormiîntului, spre nordul văii. 

196 


Guinalda plimbă calul o jumătate de oră. În tot 
acest răstimp nici unul nu scoase vreun cuvint. In 
cele din urmă, întorcîndu-se spre ea, Blake se ridică 
în picioare. 

— E foarte bine, spuse el, apropiindu-se. Acum am 
să-l ţesăl. Eram prea obosit ca să o fac. 

Blake luă calul şi îl frecă pe îndelete, cu un 
mănunchi de frunze uscate. Cînd termină, îl înveli iar 
cu pătura şi se aşeză apoi lîngă tînăra prinţesă. 

Privirea sa întîrzie pe profilul Guinaldei: nasul fin şi 
drept, buzele subţiri, bărbia mîndră. „E frumoasă, îşi 
spuse, dar e egoistă, arogantă şi crudă.” Cînd ea 
întoarse însă capul, chiar dacă îl privea de parcă nici 
n-ar fi existat, ochii ei nu mai ascundeau nimic rău. 

Prinţesa privea mereu spre întunecimile pădurii sau 
spre ramurile copacilor ce se legănau deasupra 
capetelor lor. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă Blake. 

— Mi se pare că vine cineva din pădure spre noi, 
răspunse ea. Haide, să mergem. 

— In curînd se întunecă, spuse el. După ce-o să se 
lase noaptea, o să putem ajunge la Nimmr în 
siguranţă. S-ar putea să ne mai caute cavalerii lui 
Bohun. 

— Cum, să răminem aici noaptea? Nu ştii unde ne 
aflăm? 

— Ei, unde? 

Cu ochii măriţi de groază, Guinalda se aplecă şi îi 
şopti: 

— Sîntem în pădurea Leoparzilor! 

— EI, şi? 


197 


— Aici trăiesc uriaşii leoparzi din Nimmr, continuă 
ea. Cînd se lasă seara, doar cei instalaţi într-o tabără 
mare, păzită de multe focuri pot avea şanse, cit de 
cît, să nu fie atacați. Şi nici măcar atunci, căci nu o 
dată s-a întîmplat ca fiara să atace pe omul ce stătea 
de pază, să-l tragă în pădure şi să-l devoreze, fără ca 
nimeni să audă ceva. Dar, îşi aminti ea, şi ochii 
începură să-i strălucească de bucurie, uitasem de 
arma aia ciudată, cu zgomot de tunet, cu care i-ai 
omorît pe cavalerii lui Bohun. Cu ea ai să poţi omori 
toţi leoparzii din pădure! 

Blake nu vru s-o dezamăgească, sporindu-i teama 
inutil. 

— Poate că totuşi ar fi mai bine să plecăm, spuse 
el, căci avem drum lung de făcut şi în curînd se lasă 
noaptea. 

În timp ce vorbea, se îndreptă spre Galahad. 
Acesta ridică brusc capul, cu urechile ciulite şi nările 
fremătînd, privind spre umbrele din pădure. Peste 
cîteva clipe, începu să tremure. Apoi, nechezînd, 
trase cu toată forţa de priponul care cedă, se 
întoarse şi o porni la galop spre cîmpie. 

Blake îşi scoase arma. Cercetă atent pădurea dar 
nu zări nimic. Mirosul său de orăşean nu sesiză ceea 
ce-l înspăimântase pe Galahad. 

Ochi pe care nu-i putea vedea îl examinau cu 
atenţie. Dar nu erau ochii lui Sheeta leopardul. 


198 


20. Te iubesc 


Lord Tarzan şi Sir Bertram călăreau pe urmele 
cavalerilor de Nimmr. 

Cînd i-au ajuns, pe cîmp se dădea o adevărată 
bătălie între cele două tabere, dar Guinalda nu mai 
era acolo. 

Războinicii luptau în grupuri răzlețe. Unul dintre 
cavalerii de Nimmr fu doborit cu lancea de adversar. 
Zărindu-l pe Tarzan, învingătorul i-a strigat: 

— Apără-te, vrednice cavaler! şi şi-a coborit lancea, 
dînd pinteni calului. 

Era o experienţă nouă pentru omul-maimuţă. Habar 
n-avea cum luptă cavalerii cu lancea. Dar ştia să 
folosească lancea de vînătoare încă din copilărie. Un 
zimbet larg îi apăru pe chip cînd îl văzu pe cavaler 
atacînd. 

Lord Tarzan aştepta. Inamicul fu surprins să-l vadă 
aşteptînd nemişcat, fără să-şi coboare măcar lancea. 

Lord Bertram se oprise şi el să privească confrun- 
tarea şi să vadă cum se luptă englezul. 

— Ăsta ori a înnebunit, ori este mort de frică..., îşi 
spuse, uluit de imobilitatea lui Tarzan. 

Cînd adversarul se apropie, Tarzan se ridică în şa, 
ţinînd lancea cu mina dreaptă ridicată deasupra 
capului, luîndu-şi avînt. Cînd virful lăncii celuilalt a 
ajuns la cinci paşi de el, omul-maimuţă aruncă 
lancea, ca pe o lance de vînătoare. 


199 


Cel care îl înfrunta acum pe Cavalerul Mormîntului 
nu mai era Regele Junglei ci şeful Wazirilor, şi nici un 
braţ din lume nu putea să azvirle lancea ca el. 

Lancea uriaşă zbură ca o săgeată, lovind năpraznic 
scutul cavalerului, făcîndu-l fărime şi înfingîndu-se în 
inima vrednicului călăreț. În aceeaşi clipă, Tarzan îşi 
întoarse calul şi porni în galop, în timp ce calul 
adversarului său trecea ca un uragan pe lîngă el, fără 
stăpin. 

Sir Bertram clătină din cap a îndoială şi, dînd 
pinteni calului, se aruncă în luptă cu un adversar care 
tocmai îl provocase. Nu era prea sigur că felul în care 
se luptase Sir Tarzan avea vreo legătură cu regulile 
cavalereşti, dar trebuia să admită că o făcuse 
admirabil. 

Lupta îl dusese pe Tarzan spre vest. Cum nu mai 
avea lance, se lupta acum cu spada. Norocul, forţa lui 
uriaşă şi agilitatea îl ajutară să învingă încă doi 
adversari. In acest timp, bătălia se deplasase spre 
nord-est. 

Un cavaler de Nimmr fu ucis de un cavaler al 
Mormiîntului. Rămas faţă în faţă cu acesta pe cîmpul 
de luptă, Tarzan îi primi provocarea. 

Niciodată nu-i mai fusese dat să vadă nişte oameni 
atit de înflăcăraţi, de curajoşi, atît de dornici de luptă, 
nişte oameni care să-şi facă o glorie din a se bate şi a 
muri, cu o sete ce depăşea în sălbăticie fanatismele 
cele mai nebuneşti. Tarzan era cuprins de admiraţie. 
Ce oameni! Ce războinici! 

Acum, ultimul cavaler inamic se năpusti asupra lui. 
Spada lui răsună, izbindu-se de scutul lui Tarzan, 
mînuit cu stîngăcie. Se învirteau în cerc, făceau cale 


200 


întoarsă şi loveau din nou. Îşi încrucişau spadele şi 
apoi se năpusteau în galop. Amîndoi erau ridicaţi în 
şa, pregătiţi să dea lovitura decisivă, să-i despice 
celuilalt capul. 

Deodată, spada cavalerului Mormiîntului reuşi să 
treacă pe sub scutul lui Tarzan, pătrunzind în creş- 
tetul armăsarului, dar sabia lui Tarzan nu rată ţinta. 

Tarzan sări de pe calul care se prăbuşi, mort. 
Adversarul său zăcea însă zdrobit de năpraznica 
lovitură de sabie, iar calul acestuia se îndepărta în 
galop spre cetatea Mormiîntului. 

Tarzan privi în jur. Rămăsese singur. În depărtare, 
spre nord-est, văzu praful ridicat de bătălia ce conti- 
nua. 

Cetatea Nimmr se afla de cealaltă parte a cîmpiei, 
spre sud. După ce se va termina bătălia, îl va găsi 
probabil pe Blake la castel. Soarele cobora încet spre 
asfinţit şi Tarzan porni spre Nimmr. 

Zalele atirnau greu pe el şi Tarzan se descotorosi 
repede de ele. Avea la el cuțitul şi funia de care nu se 
despărţea niciodată şi nu-i mai trebuia altceva. 
Abandonă deci fără regret spada şi armura, conti- 
nuîndu-şi uşurat drumul. 


XXX 


Traversînd valea dinspre Cetatea Mormiîntului spre 
oraşul ce-l zărise în cealaltă parte, Ibn Jad văzu cu 
uimire norii de praf pe care-i ridicaseră cavalerii 
Mormiîntului şi urmăritorii lor din Nimmr. 

În dreapta beduinilor se întindea o pădure. Şeicul 
socoti mai înţelept să se ascundă mai întîi în pădure 


201 


şi abia apoi să afle ce a provocat acel nor de praf ce 
se pusese parcă pe urmele lor. 

Aerul proaspăt şi răcoros din pădure i-a făcut pe 
beduini să-şi întindă la repezeală o mică tabără. 

— Să rămiînem aici pînă diseară, sugeră Abd el- 
Aziz. O să ne apropiem de cetate la noapte, la 
adăpostul întunericului. 

Ibn Jad fu de acord şi, după ce ridicară tabăra, au 
rămas în aşteptare, urmărind curioşi norul de praf ce 
se îndrepta spre Cetatea Mormiîntului. 

— Pe Allah, mare noroc am avut c-am plecat din 
oraş înainte de a-i întîlni pe nebunii ăştia, spuse Ibn 
Jad. 

Deodată zăriră un cavaler pătrunzind în pădure sau 
mergind de-a lungul ei spre nord - nu-şi puteau da 
seama de la această distanţă - dar cum era unul 
singur, nu se îngrijorară. Părea să ducă pe cal un 
pachet mare sau încă o persoană, dar nu puteau să-şi 
dea seama ce era. 

— Poate vom găsi şi mai multe bogății în cetatea 
din sud, spuse Abd el-Aziz. 

— Şi poate o vom găsi şi pe femeia aia frumoasă, 
de care ne-a vorbit înțeleptul, adăugă Ibn Jad. Dacă 
nu era în cetatea Mormîntului... 

— Dar erau destule femei frumoase şi acolo, spuse 
Fahd. 

— Asta pe care-o căutăm este mai frumoasă ca o 
hurie 1, insistă Ibn Jad. 


1 Hurie- fecioară deosebit de frumoasă, promisă de 
Mahomed dreptcredincioşilor, în rai. 


202 


La apropierea nopţii îşi reluară drumul: înaintau 
prudenţi, fără să facă zgomot, ţinîndu-se la marginea 
pădurii. Au mers vreun kilometru şi jumătate cînd, cei 
ce erau în faţă auziră voci. Ibn Jad trimise pe cineva 
să vadă despre ce-i vorba. 

Omul se întoarse imediat, cu ochii strălucind, 
spunînd dintr-o suflare: 

— Ibn Jad, nu-i nevoie să mai cauţi... huria e chiar 
în faţa noastră! 

Ascultind sfatul, beduinii s-au afundat în pădure, 
apropiindu-se de Blake şi de Guinalda dinspre vest. 

Cînd Galahad s-a speriat şi a luat-o la fugă, Blake a 
scos pistolul, iar Ibn Jad a înţeles că nu vor putea sta 
ascunşi mult timp. L-a chemat la el pe Fahd. 

— Mulţi Wasrany vorbesc limba aceea pe care ai 
învăţat-o şi tu de la soldaţii din nord. Vorbeşte-i în 
limba asta. Spune-i că nu-i sîntem duşmani şi că ne- 
am rătăcit pe aici. 

Cînd o văzu pe Guinalda, Fahd clipi năucit, simțind 
că i se-nmoaie picioarele. Niciodată nu-şi imaginase 
că o hurie poate fi atit de frumoasă. 

— Nu trageţi, strigă el, rămînînd ascuns în hăţişuri. 
Sîntem prieteni. Ne-am rătăcit. 

— Cine sînteţi? întrebă Blake, surprins să audă 
vorbindu-se limba franceză în Valea Mormiîntului. 

— Sîntem nişte bieţi oameni ai deşertului, răspunse 
Fahd. Ne-am rătăcit. Ajută-ne să găsim drumul şi 
Allah te va răsplăti! 

— leşi de acolo, să te pot vedea, spuse Blake. Dacă 
ne eşti prieten, nu ai de ce să te temi. 

Fahd şi Ibn Jad înaintară şovăind. Văzindu-i, 
Guinalda ţipă şi-l apucă de mînă pe Blake. 

203 


— Sarazinii! murmură ea cu răsuflarea tăiată. 

— Probabil că sînt sarazini, dar nu trebuie să te 
nelinişteşti. N-o să ne facă nimic. 

—N-o să facă rău unor cruciați? întrebă ea 
neîncrezătoare. 

— Aştia n-au auzit niciodată de cruciați. 

— Nu-mi place cum se uită la mine, murmură 
Guinalda. 

— Nici mie, dar poate că n-au gînduri rele. 

Cu faţa numai zîmbet, arabii se apropiară. Folo- 
sindu-l pe Fahd drept tălmaci, Ibn Jad şi-a reînnoit 
asigurările de prietenie, spunîndu-le cît de fericit era 
să întilnească pe cineva care să le arate drumul de 
ieşire din vale. În timp ce şeicul îi întreba despre 
cetatea Nimmr, oamenii lui se apropiară, înconju- 
rîndu-i pe cei doi. 

Deodată, zimbetele dispărură de pe chipurile 
arabilor şi, la un semn al şeicului, patru beduini 
zdraveni au sărit pe american, aruncîndu-l la pămînt 
şi smulgîndu-i arma. În acelaşi timp, alţii doi au 
înhăţat-o pe prinţesa Guinalda. 

ÎI legară pe Blake apoi începură să discute ce să-i 
facă. Unii doreau să-l ucidă, dar Ibn Jad nu a fost de 
acord: se aflau într-o zonă plină de prieteni de-ai 
acestuia şi, în cazul în care beduinii ar fi încăput în 
mîinile lor, ar fi fost mult mai bine dacă Blake ar fi 
fost în viaţă. Blake se zbătea în zadar, îi ameninţa, le 
promitea orice, îi implora să o elibereze pe Guinalda, 
dar Fahd îi rise în nas şi-l scuipă. Pentru moment, 
părea aproape sigur că-l vor omori. Unul dintre 
beduini stătea lingă Blake, cu o kusa în mină, 
aşteptind ordinul lui Ibn Jad. 


204 


Guinalda îi îmbrînci pe beduini şi se aruncă peste 
Blake, apărîndu-l cu propriul ei corp: 

— Nu-l omori, strigă ea. la-mi mie viaţa, dacă vrei 
sînge de creştin, dar cruţă-l pe el! 

— N-are cum să te înţeleagă, Guinalda, spuse 
americanul. Poate că n-au să mă omoare, dar ce-ţi 
pasă? Tu trebuie să scapi! 

— O, nu vreau să mori... Chiar ai crezut cuvintele 
crude pe care ţi le-am spus? Nu le-am gindit nicio- 
dată. Totul era doar din cauza mindriei mele rănite 
de cuvintele pe care le-ai spus despre mine şi pe care 
Malud mi le-a repetat. De aceea vorbeam aşa, ca să 
te rănesc. Dar inima mea spune altceva. Poţi oare să 
mă ierţi? 

— Să te iert? pentru numele lui Dumnezeu! Aş 
putea să-ţi iert şi o crimă! Dar ce-a zis Malud c-aş fi 
spus eu? 

— O, n-are nici o importanţă! Puțin îmi pasă de ce- 
ai spus! iți repet, te-am iertat. Mai spune-mi o dată 
cuvintele pe care mi le-ai şoptit cînd ţi-am prins 
eşarfa la armură! 

— Ce a spus Malud? insistă Blake. 

— Că te-ai fi lăudat c-ai să mă cucereşti şi apoi ai 
să-mi respingi dragostea, murmură ea. 

— Mizerabilul! Minţea, Guinalda. 

— Spune-mi din nou cuvintele acelea şi am să ştiu 
dacă m-ai minţit, insistă ea. 

— Te iubesc! Te iubesc, Guinalda! strigă Blake. 

Arabii o traseră pe fată din braţele lui. Ibn Jad şi 
ceilalţi mai discutau încă soarta lui Blake. 

— Pe Allah! exclamă şeicul, o să-l lăsăm pe 
Nasrany exact aici şi, dacă moare, nimeni n-o să 


205 


poată spune că l-am omorît noi. Abd el-Aziz, ia nişte 
oameni şi îndreaptă-te spre cealaltă cetate. Eu am să 
te însoțesc o bucată de drum, ca să putem vorbi fără 
să ne audă acest Wasrany care poate că ne înţelege 
limba. 

Cînd arabii porniră, luînd-o spre sud, Guinalda 
încercă din nou să scape din miinile lor. Blake o văzu 
pînă-n ultima clipă cum se zbătea, văzu chipul ei 
drag întors spre el. După ce dispăru în pădure, îi auzi 
vocea strigîindu-i doar două cuvinte, care însă 
însemnau pentru el mai mult decit orice pe lume: 

— Te iubesc! 

După ce se îndepărtară destul, arabii se opriră. 

— Aici ne despărţim, Abd el-Aziz, spuse Ibn Jad. Du- 
te şi vezi dacă cetatea are bogății. Dacă e prea 
păzită, nu încerca nimic, întoarce-te la menzil. Dacă 
plecăm, vom lăsa urme vizibile, ca să ne poţi găsi. Eu 
am să ies cît mai repede din vale cu comoara şi 
femeia. Pe Allah! În nord, o să valoreze cît răscum- 
părarea a zece şeici la un loc! Du-te, Abd el-Aziz, şi 
Allah să fie cu tine! 

Ibn Jad porni direct spre nord. Bănuia că grupul de 
călăreţi care stîrnise norul acela uriaş de praf 
ajunsese deja la cetatea pe care o prădaseră ei. Aşa 
că nu mai putea ieşi din vale pe drumul pe care 
venise. Se hotări să încerce să se caţere pe stîncile 
abrupte ale munţilor dinspre vestul cetăţii Mormiîn- 
tului, evitîind astfel castelul şi apărătorii lui. 


XXX 


206 


După ce încetară şi ultimele sunete ale deplasării 
beduinilor ce se îndepărtau prin pădure, Blake încer- 
că să se dezlege. Se luptă o vreme cu legăturile, dar 
pielea de cămilă era prea solidă. Incetul cu încetul, se 
linişti. Ce tăcută, ce izolată era imensa pădure 
neagră... Pădurea Leoparzilor! Blake ciuli urechile. 
Uneori avea impresia că aude zgomotul înfundat al 
unor labe, zgomotul unui corp imens, acoperit cu 
blană, ce se apropia tiptil prin desişuri. Timpul părea 
să fi stat în loc. 

Intr-un tîrziu apăru luna din spatele munţilor - era o 
lună plină, însîngerată, ce domina cu lumina sa 
liniştea apăsătoare. Guinalda o vedea, poate, şi ea. 

li şopti un mesaj pentru prinţesa lui. Blake era 
îndrăgostit pentru prima oară şi amintindu-şi cuvin- 
tele strigate de Guinalda, uită şi de frînghiile ce-l 
ţintuiau şi de leoparzi. 

Dar ce se întîmplă oare? Blake privi în întunericul 
pădurii. Se mişcase ceva! Da, acum putea auzi 
zgomotul unui animal ce înainta prudent, foşnetul 
unui corp acoperit de blană ce se strecura printre 
ierburi şi tufe. Era un leopard! 

Deodată simţi că mai era unul, chiar în copacul din 
spatele lui. Lui Blake i se păru că vede o umbră, 
exact deasupra lui. 

Luna, ale cărei raze se strecurau printre copaci, 
lumina locul unde zăcea Blake şi vreo douăzeci de 
metri de jur-împrejur. 

În această fişie luminată de lună, înainta un 
leopard uriaş. 

Blake văzu ochii ce parcă scoteau flăcări şi i se 
păru că focul lor îl pătrunde. Nu-şi mai putea dezlipi 


207 


privirea de la silueta imensă ce-şi arăta colții. Era 
îngrozit şi fascinat în acelaşi timp. 

Leopardul înainta încet, lovind nervos pămîntul cu 
coada. Blake îi privi colții uriaşi, văzu apoi fiara 
ghemuindu-se, cu muşchii încordaţi, pregătindu-se să 
sară asupra lui. Neputincios, Blake stătea cu privirea 
aţintită la capul hidos ce-şi arăta colții. 

Fiara ţişni cu uşurinţa şi agilitatea unei pisici şi, în 
aceeaşi clipă, Blake văzu ceva, ca un fulger, care opri 
leopardul în plin salt şi-l trase în sus, atîrnîndu-l în 
copacul din spate. 

Văzu iar umbra pe care o zărise mai înainte. Acum 
vedea că era un bărbat şi că acesta îl prinsese pe 
leopard cu lasoul chiar în clipa în care sărea asupra 
lui. Necunoscutul apucă de git uriaşa pisică ce miriia 
şi izbea cu labele şi o strînse puternic, înfingîndu-i cu 
cealaltă mînă un cuţit în inimă. 

Cînd Sheeta încetă să se mai zvircolească şi atirnă 
neînsufleţită, mîna de fier eliberă leşul fiarei care 
căzu, bufnind, lîngă Blake. Apoi, omul din copac îşi 
dădu drumul pe tulpina copacului, ajungînd imediat 
lîngă Blake. 

Acesta strigă surprins şi totodată fericit: 

— Tarzan, Regele Junglei! 

— Blake? întrebă omul-maimuţă, adăugind imediat: 
În sfîrşit! Greu te-am mai găsit! 

— Pe toţi dracii, n-am crezut c-o să mai scap! 
exclamă Blake. 

Tarzan îi tăia acum legăturile. 

— De cînd mă căuţi? îl întrebă Blake. 

— De cînd am auzit că te-ai despărţit de safari. 


208 


— Pe cinstea mea, e nemaipomenit ce-ai făcut 
pentru mine! 

— Cine te-a lăsat aici, legat? 

— O bandă de arabi. 

Ceva ca un mirîit ieşi din gura omului-maimuță. 

— Cum, ticălosul de Ibn Jad e pe aici? întrebă el 
mirat. 

— A răpit-o pe fata care era cu mine, spuse Blake. 
Cred că ai să mă ajuţi s-o salvez, nu? 

— Încotro au luat-o? întrebă Tarzan. 

— Pe-acolo, spuse Blake, arătînd spre sud. 

— Cînd? 

— Acum vreo oră. 

— Ai face bine să scapi de armură, îl sfătui Tarzan. 
E un adevărat calvar să umbli cu ea... Ţi-o spun din 
proprie experienţă. 

Ajutat de Tarzan, Blake îşi scoase zalele. Apoi o 
porniră împreună pe urmele arabilor. Ajunşi la locul 
unde s-au despărţit aceştia, s-au oprit puţin, pentru a 
găsi drumul cel bun. 

Urma paşilor Guinaldei, pe care omul-maimuţă 
reuşise s-o descopere din loc în loc, dispăruse acum 
cu totul. 

Se întrebau ce s-o fi întîmplat. N-aveau de unde să 
ştie că atunci cînd Guinalda a înţeles că Ibn Jad o 
duce departe de Nimmr, refuzase să mai meargă. 
Atita timp cît se apropiau de Nimmr accepta să 
meargă, dar refuza să se îndepărteze de bună voie 
de casa ei. 

Vîntul slab dinspre est nu-i aducea lui Tarzan nici 
un miros care să-i arate încotro se afla Guinalda. 


209 


— Lucrul cel mai plauzibil, spuse Tarzan, este că 
prinţesa ta se află cu cei ce se îndreaptă spre nord, 
căci ştiu că menzi!-ul lui Ibn Jad e în direcţia asta. Nu 
a intrat în vale prin sud, pentru că eu vin de acolo. Sir 
Bertram mi-a spus că nu există decit două intrări în 
vale: cea pe care am venit eu şi o trecătoare la nord 
de cetatea Mormîntului. 

— Probabil că Ibn Jad vrea s-o scoată din vale şi s-o 
ducă mai repede în tabăra lui, în cazul în care a furat- 
o pentru o răscumpărare sau ca s-o vindă. Cei care 
merg spre sud, către Nimmr, au fost probabil trimişi 
să negocieze o răscumpărare cu cei din castel. Dar 
sînt puţine şanse să fie cu ei. 

— Totuşi nu este decit o ipoteză. Trebuie să fiu 
sigur şi de aceea aş vrea să te duci la nord, în timp 
ce eu voi ajunge din urmă grupul ce a luat-o spre 
sud. Dacă am dreptate şi fata e într-adevăr cu cei din 
nord, faci cale-ntoarsă fără să mai pierzi o clipă. Şi ai 
face bine să nu încerci să o eliberezi singur, căci nu 
eşti înarmat şi beduinii te vor ucide. 

Şi Tarzan se îndepărtă repede, luînd-o pe urmele 
celor ce se îndreptau spre Nimmr, iar Blake începu o 
călătorie lugubră spre nord, prin noaptea adincă ce 
domnea peste Pădurea Leoparzilor. 


210 


21. „Pentru fiecare bijuterie, o 
picătură de sînge” 


Ibn Jad şi ai săi au mers toată noaptea spre nord. 
Deşi Guinalda le făcea greutăţi, încetinindu-le depla- 
sarea, mergeau totuşi destul de repede, îmboldiţi de 
dorinţa de a-şi scoate prada cît mai repede din Valea 
Mormiîntului, înainte de a fi descoperiţi de mulţimea 
de cavaleri şi soldaţi care se întorseseră în castelul 
jefuit. 

Lăcomia le dădea puterea de a îndura orice, astfel 
că în zorii zilei se aflau deja la picioarele munţilor 
abrupți pe care Ibn Jad era hotărît mai curînd să-i 
escaladeze, decit să fie nevoit să treacă iar pe lingă 
castel. 

Sleiţi de puteri, au ajuns într-un tîrziu la trecătoa- 
rea de deasupra fortului ce păzea drumul spre Ceta- 
tea Mormintului. Gărzile nu i-au zărit decit atunci cînd 
şi ultimul om trecuse, pe drumul ce ducea spre virful 
muntelui împădurit, dincolo de care era instalat 
menzil-ul lui Ibn Jad. Soldaţii din fort porniră în 
urmărirea lor. Se apropiaseră destul de mult. Cava- 
lerul care-i conducea o zări pe Guinalda şi o recu- 
noscu. O rafală de gloanţe trase de muschetele 
arabilor i-au pus pe fugă pe oamenii lui Bohun. 
Curajos, cavalerul cobori lancea şi-i atacă pe arabi, 
dar un glonţ îi lovi calul şi el se prăbuşi, prins sub 
cadavrul acestuia. Ibn Jad şi oamenii lui, sleiţi de 
puteri, ajunseră la menzil abia după-amiază. În ciuda 


211 


oboselii, şeicul nu le-a lăsat decit o oră de odihnă 
înainte de a da semnalul de plecare. Se temea tot 
mai mult să nu piardă femeia şi comoara şi voia 
acum să ajungă cît mai repede la nisipurile sale. 

Comoara, destul de grea, fusese pusă în mai mulţi 
saci pe care îi cărau oamenii cei mai de încredere, iar 
fata a fost dată în pază lui Fahd, a cărui privire îi 
provoca prinţesei fiori de teamă şi dezgust. 

Lui Stimbol, care în sinea lui ridea de poveştile cu 
comori şi de speranţele prosteşti ale arabilor de a 
găsi o femeie de o mare frumuseţe într-un oraş 
imaginar, nu-i venea să-şi creadă ochilor cînd a văzut 
prada beduinilor. Primul său gînd o fost să pună totul 
pe seama halucinaţiilor produse de febră. 

Slăbit, Stimbol abia îşi mai tiriia picioarele, stră- 
duindu-se să se ţină cît mai aproape de Fahd. Ştia că 
dintre toţi arabii, canalia asta era singura care ar fi 
încercat să-l ajute în caz de nevoie, căci, atita timp 
cît Stimbol era în viaţă, Fahd putea spera într-o 
îmbogăţire rapidă. Şi de altfel Fahd era perfect 
conştient de asta. Dar îl mai obseda ceva: fata, a 
cărei frumuseţe îl aducea în pragul nebuniei. 

Cu banii promişi de Stimbol, Fahd ar fi putut 
cumpăra această adevărată hurie la care altfel, ca un 
beduin sărac ce era, nici n-ar fi putut visa. Singurele 
gînduri care-l preocupau pe Fahd erau cum să-i 
păstreze doar pentru el pe Guinalda şi pe Stimbol. 
Realizarea acestor visuri erau însă amenințate de 
zgîrcenia şeicului. 

Ajungind la poalele munţilor, Ibn Jad hotărî să se 
îndrepte spre est ca să ocolească ţinuturile lui Batan- 
do. In partea orientală a munţilor urma să reia 


212 


direcţia sud şi apoi să se întoarcă la vest pentru a 
evita trecerea pe pămînturile lui Tarzan, căci deşi era 
sigur de moartea acestuia, se temea de răzbunarea 
oamenilor săi. Seara tirziu, Ibn Jad a dat ordinul de 
ridicare a taberei. Bărbaţii au început să întindă 
corturile iar femeile să pregătească masa. Afară se 
întunecase şi focul la care se pregătea mincarea, ca 
şi razele lanternelor din beyt-ul şeicului, nu reuşeau 
să lumineze prea bine. Cu toate acestea, Ateja îl văzu 
pe Fahd turnînd citeva picături dintr-o sticluţă în 
castronul lui Ibn Jad. Cînd Ibn Jad întinse mîna după 
castron, Ateja ţişni din încăperea femeilor şi i-l 
smulse din mînă. Inainte ca Ateja să-i poată vorbi 
şeicului, vinovatul, înţelegind că fusese descoperit, a 
sărit în picioare, şi-a apucat muscheta şi a luat-o la 
fugă spre încăperea femeilor, unde Guinalda era 
ţinută sub paza lui Hirfa. 

Fahd o luă pe Guinalda şi, fără un cuvînt, a împins- 
o afară din cort prin ieşirea din spate. Tîrînd-o după 
el, a fugit pînă la cortul său. În acest timp, în 
mukaad, şeicul îi cerea explicaţii lui Ateja. Cum 
nimeni nu-l observase pe Fahd cînd a ieşit prin 
spatele cortului, nici unul nu s-a gîndit să se ia după 
el. 

— Fahd ţi-a pus simm în mîncare! strigă Ateja. L- 
am văzut eu! Dovada este că a fugit cînd şi-a dat 
seama că l-am văzut. 

— Pe Allah! exclamă Ibn Jad, şacalul ăsta a vrut să 
mă otrăvească? Prindeţi-l şi aduceţi-l aici! 

— A fugit! strigă Hirfa. A ieşit prin spate şi a luat-o 
cu el pe Nasrany! 


213 


Beduinii porniră după Fahd. Dar, chiar în faţa 
cortului, au fost întîmpinaţi de un foc de muschetă, 
care reuşi să-i oprească. În acest timp, Fahd se duse 
la Stimbol, ce dormea dus pe o rogojină jegoasă din 
cortul său. Trase zdravăn de el, obligindu-l să se 
trezească. 

— Grăbeşte-te! strigă el. Ibn Jad a ordonat să fii 
omorît. Hai mai repede! Vino cu mine şi-am să-ţi 
salvez viaţa. Sfişie pînza din spatele cortului şi, în 
timp ce beduinii se apropiau prudenţi de cort, Fahd 
traversase deja întunecosul menzil şi o apucase spre 
vest, ţinîind-o lîngă el pe Guinalda, şi avîndu-l pe 
Stimbol pe urme... 


XXX 


Mergînd pe urmele lui Ibn Jad, James Blake reuşi să 
urce şi ultima colină ce-l mai despărţea de drumul ce 
ducea, prin trecătoare, spre lumea exterioară, afară 
din Valea Mormiîntului. 

La vreo sută de metri, în dreapta, se înălţau vechile 
turnuri ale fortului. Drumul de ieşire din Vale ducea 
spre stînga, şi inima îl îndemna să meargă într-acolo. 
Dar peste tot, în desişurile de pe marginea drumului 
se aflau soldaţii regelui Bohun. Blake nu ştia însă 
nimic. Cum ar fi putut bănui că de ceasuri întregi, o 
mulţime de ochi vigilenţi îi urmăriseră fiecare 
mişcare? La capătul puterilor, flămînd şi epuizat de 
lunga escaladare, nu opuse rezistenţă şi nici măcar 
nu încercă să fugă atunci cînd o duzină de oameni 
înarmaţi ţişni din hăţişuri şi formă un cerc de fier în 
jurul lui. Astfel, Sir James de Nimmr căzu prizonier şi 

214 


fu tîrît în faţa regelui Bohun. Acesta, dindu-şi seama 
că în faţa sa se află chiar cel ce-i dejucase planurile 
de răpire a prinţesei, se abţinu cu greu să nu-l ucidă 
pe loc. 

Îl asigură pe Blake că va fi omorît, dar nu înainte de 
a-i găsi un supliciu corespunzător, pe măsura unei 
asemenea fapte. Regele ordonă apoi închiderea 
prizonierului. Păzit cu atenţie, americanul fu dus într- 
o temniţă subterană a castelului. La flacăra 
tremurîndă a torţelor, fierarul îi prinse de gleznă un 
lanţ greu, fixat în zidul mucegăit! In lumina slabă, 
Blake zări doi oameni legaţi ca şi el, dar goi şi 
descărnaţi. În alt colţ luceau oasele unui schelet. 
Inelul de fier ce-i lega glezna, ca şi lanţul lung ce-l 
împiedica să meargă erau mîncate de rugină. Gărzile 
şi fierarul ieşiră, luînd cu ei şi torţele. Blake rămase în 
întuneric, pradă celei mai adinci disperări. 


XXX 


Pe cîmpia din faţa castelului Nimmr, Tarzan i-a 
ajuns din urmă pe beduinii conduşi de Abd el-Aziz. 
După ce şi-a dat seama că fata nu era cu ei, i-a lăsat 
în plata Domnului şi a făcut cale întoarsă spre nord 
pentru a ajunge din urmă cel de-al doilea grup. 

Înfometat, ajuns la capătul puterilor, se îndreptă 
spre Pădurea Leoparzilor, unde îl vînă şi-l mîncă pe 
Horta, vierul. Sătul, se căţără într-un copac, căutînd 
un loc în care marii leoparzi din Nimmr să nu-i poată 
tulbura somnul. Dormi pînă cînd soarele dispăru spre 
vest, în dreptul menzil-ului improvizat de Ibn Jad la 
intrarea în Valea Mormiîntului. 


215 


Pierduse deja urma lui Blake, în schimb o întîlnea 
din ce în ce mai des pe cea a fetei. Şi cum salvarea 
acesteia era lucrul cel mai important în acel moment, 
îşi concentră întreaga atenţie asupra drumului urmat 
de Ibn Jad. Nu înţelegea însă un lucru: urmele paşilor 
lui Guinalda, pînă atunci bine marcate de o amprentă 
mică a sandalelor, nu mai apăreau printre urmele 
lăsate de beduini după ce aceştia au părăsit menzil- 
ul. 

li trebui ceva timp ca să găsească explicaţia 
enigmei, dar pînă la urmă a înţeles ce se întîmplase. 
Sandalele Guinaldei erau destul de fragile şi probabil 
că din cauza drumului lung s-au stricat încît Ateja i-a 
dat o pereche de-a ei. Şi cum fetele aveau cam 
aceeaşi statură şi greutate, urmele lor erau cam la 
fel. 

Hotări deci să urmeze acest grup. Ajunse într-un 
tirziu la locul unde şi-au întins beduinii tabăra în 
prima noapte. Acolo o furase Fahd pe Guinalda. 
Privind urmele, Tarzan descoperi că trei persoane o 
luaseră spre vest în timp ce grosul grupului continua 
să meargă spre est. 

In timp ce Tarzan mergea pe urmele lui Ibn Jad, 
vreo sută de Waziri se îndreptau spre nord. Printre ei 
se afla şi Zeyd, care insistase atit de mult să-l ia şi pe 
el cu ei încît, pînă la urmă, şeful lor acceptase. 

Cînd Tarzan îi ajunse din urmă pe arabi, aceştia 
înconjuraseră deja pe la est munţii Mormiîntului şi se 
îndreptau acum spre sud. 

işi dăduse seama că bătrînul şeic găsise în cele din 
urmă comoara pe care o căuta, căci oamenii lui cărau 
în spate saci grei de care aveau mare grijă. 


216 


Dar nu o zări nicăieri pe Guinalda şi nici Stimbol nu 
era de găsit. 

Tarzan clocotea de furie. Era furios pe beduinii care 
îndrăzniseră să pătrundă pe teritoriul lui, şi era furios 
şi pe el însuşi, pentru că simţea că într-un fel sau 
altul, aceştia îşi bătuseră joc de el. 

Tarzan avea metodele lui de a-şi pedepsi duşmanii 
şi era înzestrat cu un umor plin de cruzime, propriu 
firii sale sălbatice. 

Cînd cineva făcea o faptă rea, avea obiceiul să îl 
rănească în ce-avea el mai scump, iar cu duşmanii 
era întotdeauna neîndurător. 

Ştia că arabii îl credeau mort. Şi, în ciuda dorinţei 
sale de răzbunare, încă nu voia să le arate că s-au 
înşelat. Umorul său macabru şi fantezia îl îmboldeau 
să acţioneze în aşa fel încît aceştia să simtă forţa 
mîniei sale şi să-şi ia răsplata cuvenită. 

Furişindu-se prin copaci şi desişuri, Tarzan mergea 
paralel cu arabii şi, deşi au trecut de multe ori pe 
lîngă el, nimeni nu-l văzu, nimeni nu bănui că ochi 
sălbateci le urmăreau cele mai mici mişcări. Cinci 
oameni cărau comoara, deşi aceasta nu era chiar atit 
de grea. Pentru o distanţă mai mică, un singur om ar 
fi fost de ajuns. Tarzan nu-i scăpa din ochi pe şeicul 
Ibn Jad şi pe ceilalţi cinci beduini. 

Drumul era lung. Şeicul mergea alături de unul 
dintre cei ce duceau comoara. 

Nici un zgomot nu tulbura liniştea moleşitoare a 
junglei. Arabii, de obicei vorbăreţi, tăceau acum, 
încordaţi. 

Erau cu toţii frînţi de oboseală şi toropiţi de căldura 
apăsătoare a amiezii. Pe de altă parte, nu erau 


217 


obişnuiţi să care ei bagajele, dar de cînd le luase 
Batando sclavii nu aveau încotro. 

Deodată se auzi un fel de zbiîrniit şi o săgeată se 
înfipse în gitlejul beduinului de lîngă Ibn Jad. 

Omul se prăbuşi horcăind. La un semn al şeicului, 
arabii îşi încărcară muschetele, aşteptind atacul. Se 
uitau înnebuniţi în toate părţile, dar nu vedeau nici 
un duşman. Aşteptau cu urechile ciulite şi cu nervii 
întinşi. Dar nimic nu mai tulbura liniştea junglei: se 
auzea doar biziitul insectelor şi, din cînd în cînd, 
ţipătul vreunei păsări. Cînd îşi reluară drumul, 
abandonînd cadavrul, o voce lugubră ce venea de 
undeva din faţă, le îngheţă sîngele-n vine: 

— Pentru fiecare bijuterie, o picătură de singe! 

Cu siguranţă că cel care rostise aceste cuvinte 
cunoştea firea deosebit de superstiţioasă a arabilor şi 
voia să-i înspăimînte. 

Terorizaţi, beduinii îşi reluară drumul. Uitaseră cu 
totul de oboseală: nimeni nu mai voia să se 
odihnească. Voiau să părăsească pădurea aceasta 
sinistră cît mai repede şi să scape astfel de duhul 
necurat ce o stăpinea dar, cum nu-i mai dădeau de 
capăt, au fost în cele din urmă obligaţi să se opreas- 
că şi să întindă tabăra. 

Focurile vesele aprinse şi miîncarea caldă i-a mai 
liniştit puţin. Încetul cu încetul începură să discute, să 
ridă şi, în cele din urmă, în menzi/-ul lui Ibn Jad 
răsunară chiar şi cîntece. 

Bătrînul şeic stătea jos, în mukaad-ul lui, printre 
sacii ce adăposteau comoara Cetăţii Mormiîntului. 
Deschise unul din ei şi-i privi cu ochi de îndrăgostit 
conţinutul. Lîngă el, prietenii îşi sorbeau cafeaua. 


218 


Ceva căzu cu un zgomot surd în faţa beyt-ului şi se 
rostogoli înăuntrul mukaad-ului. Era capul unui 
bărbat! Ochii celui abandonat de ei mai devreme în 
junglă îi fixa lugubru. 

Cu ochii măriţi de groază, nu-şi puteau desprinde 
privirile de la căpăţina hidoasă, cînd auziră răsunînd 
iarăşi din adîncurile pădurii, o voce cavernoasă: 

— Pentru fiecare bijuterie, o picătură de singe! 

Ibn Jad tremura, cuprins parcă de friguri. Oamenii 
din tabără se adunară în faţa beyt-ului şeicului. Cu 
toţii aveau într-o mînă muscheta şi în cealaltă bijab- 
ul, amuleta de care nu se desparte nici un arab. In 
seara asta aveau nevoie de una care să-i apere de 
djini, căci doar un djin ar fi putut să facă aşa ceva. 

Hirfa stătea la intrarea în mukaad, cu privirea 
aţintită la capul hidos de la picioarele soţului său. 
Ateja era întinsă pe rogojina ei, în jumătatea de cort 
rezervată femeilor. Cum haremul era luminat doar de 
lanternele din mukaad, ea nu văzu perdeaua din fund 
ridicîndu-se şi nici silueta care se strecură înăuntru. 

Simţi doar o mină pe gura ei, în timp ce o alta îi 
strînse umărul. O voce îi şopti la ureche: 

— Stai liniştită şi nu fă nici un zgomot. N-am să-ți 
fac nici un rău. Sînt prieten cu Zeyd. Dacă-mi spui 
adevărul, n-ai să păţeşti nimic. Unde e femeia pe 
care a furat-o Ibn Jad din Valea Mormiîntului? 

Ateja tremura ca o frunză. Nu mai văzuse niciodată 
un djin. Nu reuşea să vadă creatura aplecată asupra 
ei, dar ştia sigur că e unul din cumplitele duhuri ale 
nopţii. 

— Răspunde-mi, continuă vocea. Dacă vrei să-l 
salvezi pe Zeyd, spune-mi adevărul! 


219 


— Fahd a fugit cu ea noaptea trecută din menzil-ul/ 
nostru, spuse ea. Nu ştiu încotro au luat-o. 

Aşa cum venise, prezenţa misterioasă dispăru în 
noapte. Cînd, puţin mai tîrziu, Hirfa intră în încăpere, 
fiica sa era leşinată. 


220 


22. În mîinile Marilor Maimuţe 


Blake stătea ghemuit pe lespezile reci şi umede, în 
întunericul de nepătruns al temniţei de sub castelul 
lui Bohun. După ce plecară temnicerii, încercase să 
vorbească cu ceilalţi prizonieri. Unul singur i-a 
răspuns, dar şi acela cu atita greutate şi atit de 
incoerent încît americanul înţelese că nefericitul 
înnebunise de cît stătuse în carcera aia cumplită. 

Obişnuit cu libertatea, tînărul simţea deja grozăvia 
situaţiei sale. Se întreba cit timp va mai trece pînă ce 
va începe şi el să bolborosească vorbe fără şir, cit 
timp va trece pînă să ajungă şi el o grămadă de oase 
mucegăite pe pietrele murdare. 

În întunericul şi liniştea de mormînt a celulei, nu 
mai există timp. Blake nu mai ştia de cînd zăcea în 
temniţa rece şi umedă. 

La un moment dat adormi. Cînd se trezi, nu mai 
ştiu dacă aţipise doar o clipă sau trecuseră mai multe 
zile. Îi era imposibil să mai ştie. O secundă, o zi, un 
an, aici toate astea nu mai însemnau nimic. Doar 
două lucruri mai aveau importanţă: libertatea sau 
moartea. Şi James Blake ştia că, în curînd, o va primi 
cu uşurare pe cea din urmă. 

Un zgomot tulbură liniştea grea din încăperea 
subterană. Se apropiau nişte paşi. Blake ciuli ure- 
chile. Puțin mai tîrziu reuşi să zărească lumina 
pilpiitoare a unei flăcări, ce devenea din ce în ce mai 
puternică, pe măsură ce paşii se apropiau. In curînd, 


221 


o torţă lumină carcera. Închise ochii, nesuportînd 
lumina. Paşii se opriră în faţa lui. 

Blake ridică privirea. În timp ce încerca să se 
obişnuiască la lumină, zări doi cavaleri. 

— El e, spuse unul dintre ei. 

— Nu ne recunoşti, Cavalere negru? 

Blake îi privi cu atenţie. Un zîmbet trist îi flutură pe 
buze, cînd zări bandajul de la gitul celui mai tînăr 
dintre ei. 

— Uite ce era să fie, spuse el. 

— Ce vrei să spui? întrebă cel mai în vîrstă. 

— Că doar n-aţi venit să mă decoraţi, spuse Blake, 
cu o grimasă în loc de zîmbet. 

— Vorbeşti în pilde, spuse Wilfred. Am venit să-ţi 
dăm drumul. Nu vrem ca minia divină să se abată 
asupra Cavalerilor Mormiîntului, lăsîndu-l pe tînărul 
nostru rege să-şi satisfacă dorinţele lui murdare. Sir 
Guy şi cu mine am aflat că are de gind să te ardă de 
viu şi ne-am spus că atita timp cît vom trăi noi, aşa 
ceva nu se va întîmplă. Nu vom lăsa ca un vrednic 
cavaler să fie omorît atît de ruşinos de un tiran, 
oricare-ar fi el. 

În timp ce vorbea, Sir Wilfred îngenunchiase şi 
încerca să desfacă inelul de fier ce încătuşa glezna lui 
Blake, folosind o pilă groasă. 

— Mă ajutaţi să fug? exclamă Blake. Dar dacă o să 
se afle regele vostru o să vă pedepsească... 

— N-o să ne prindă, spuse Wilfred, deşi pentru un 
cavaler atît de nobil ca tine, ar merita riscul. În 
noaptea asta, Sir Guy e de pază la fort. O să te ajute 
să ieşi pe acolo spre Nimmr. Nu putem să te scoatem 
pe porţile cetăţii, căci sînt păzite de nişte oameni de 

222 


nimic de-ai lui Bohun. Poate că miine dimineață, eu 
sau Sir Guy o să reuşim să scoatem din oraş un cal. 

— Explică-mi şi mie un lucru pe care nu l-am 
înţeles, spuse Sir Guy. 

— Ce anume? 

— Ai luat-o atit de uşor pe prinţesa Guinalda chiar 
de sub nasul lui Bohun, continuă Guy, şi totuşi aţi fost 
făcuţi prizonieri de sarazini. Cum a fost posibil? 

— De unde ştiţi? Aţi văzut-o? Unde ? 

— Lîngă fort. Era cu sarazinii. O tîrau după ei, prin 
trecătoarea aia care duce afară din Vale, spuse 
Wilfred. 

Blake le povesti tot ce se întimplase de cînd o luase 
pe Guinalda din mîinile lui Bohun. Cînd termină de 
povestit, inelul cedase. Era din nou liber. 

Wilfred îl conduse prin nişte treceri secrete pînă în 
camerele lui. Îi dădu să măniînce, îi făcu rost de haine 
noi şi de o cămaşă de zale. De vreme ce urma să 
călărească în afara trecătorii, în ţara ciudată pe care 
ei nu o cunoşteau, printre sarazini, hotăriseră că nu-l 
puteau lăsa să plece decit bine îmbrăcat şi înarmat. 
Era deja miezul nopţii cînd Wilfred îl ajută pe Blake să 
iasă din castel. Se îndreptară apoi călare spre forturi, 
unde-l găsiră pe Sir Guy. Citeva clipe mai tirziu, Blake 
îşi luă rămas bun de la nobilii săi inamici. Călare pe 
un armăsar puternic, cu flamurile fluturind în vîrful 
lâncii, porni, scăldat de razele lunii, pe drumul ce 
ducea spre trecătoarea din Munţii Mormîntului. 


XXX 


223 


Toyat, regele maimuţelor, dibui o insectă suculentă 
în trunchiul putrezit al unui copac doborit la pămînt. 
După-amiaza fiind călduroasă,  maimuţele se 
odihneau la umbra copacilor ce mărgineau luminişul. 
Era linişte şi peste întreaga junglă domnea pacea. 

Spre luminiş se îndreptau trei persoane. Dar cum 
vîntul bătea din direcţie opusă, maimuţele nu simţiră 
mirosul de Tarmangani. Cu o noapte înainte plouase 
şi acum zgomotul paşilor celor trei era înăbuşit de 
pămîntul cleios, aşa încît maimuţele n-auziră nici un 
zgomot. În plus, cei trei, care nu mai mîncaseră de 
două zile şi căutau cu disperare ceva hrană, înaintau 
cu cea mai mare atenţie. Primul dintre ei era un 
beduin cu privirea grea, înarmat cu o muschetă. 
Urma un bătrîn cu părul alb, slăbit de febră, care 
mergea cu mare greutate, sprijinindu-se într-un băț. 
Cu cei doi se afla şi o fată, îmbrăcată cu nişte haine 
croite ciudat, din nişte stofe scumpe dar acum mur- 
dare şi sfişiate. Paloarea chipului său nu-i putea 
ascunde frumuseţea extraordinară. Mergea cu mare 
greutate şi, deşi oboseala o făcea să se clatine, nu-şi 
pierdea nici o clipă ţinuta cu adevărat regească. 

Intrînd în luminiş, beduinul zări o maimuţă tînără ce 
se zbenguia, departe de masculii uriaşi ai tribului lui 
Toyat. În sfîrşit, mîncare! Beduinul duse arma la umăr 
şi trase. Bubuitura fu urmată de ţipetele de durere 
ale maimuţei rănite. 

La auzul detunăturii, masculii din tribul lui Toyat 
săriră cu toţii, înfuriaţi. Reacţiile acestor maimuțe 
uriaşe la atacul oamenilor erau total imprevizibile. 
Voiau să fugă departe de bastonul cu tunet al lui 
Tarmangani sau să-l atace? Cine putea şti? Uneori 


224 


fugeau, dar altă dată, în exact aceeaşi situaţie, 
puteau să aleagă atacul. Oricum, de data aceasta au 
vrut să-l atace pe Tarmangani. 

Îndemnate de miriiturile furioase ale lui Toyat, 
maimuţele se apropiară. 

Călătorii înfometați tocmai se îndreptau grăbiţi spre 
maimuța rănită cînd, deodată, uriaşele maimuțe 
năvăliră în luminiş, îi văzură pe cei trei Tarmangani şi 
pe semenul lor însîngerat, apoi se repeziră furioase 
spre cei trei călători, scoţind ţipete înspăimiîntătoare. 

Ingroziţi, Fahd şi Stimbol au rupt-o la fugă înapoi 
spre potecă; în panica ce-l cuprinsese, arabul dădu 
peste Guinalda care-şi pierdu echilibrul şi se prăbuşi. 

Văziînd fata prăbuşită, unul dintre masculii tribului 
Toyat se repezi, gata-gata să-şi înfingă colții în gitul 
ei. Văzindu-l, Toyat sări şi-l lovi cu putere, îndepăr- 
tindu-l de lîngă fata căzută, apoi o privi cu atenţie pe 
Guinalda. Nu era prima oară cînd regele-maimuţă 
vedea o femelă Tarmangani, şi îşi dorea şi el una de 
multă vreme. lată că acum o avea la îndemină şi va 
fi, cu siguranţă, a lui. 

Văzind că Toyat vrea să-i fure prada, celălalt 
mascul se năpusti ameninţător după Toyat, pe cînd 
acesta o tîra deja pe fată într-un tufiş. Simţind paşi în 
urma sa, acesta se întoarse brusc: 

— Pleacă! Pleacă de-aici! E femela lui Toyat. 

— Ba-i a lui Goyad, replică celălalt, apropiindu-se. 

Toyot îi întoarse spatele: 

— Ucid! urlă el. 

Dar cum Goyad continua să se apropie, Toyat o luă 
pe Guinalda în braţele sale păroase şi fugi cu ea în 
junglă. 

225 


Cu ţipete furioase, Goyad se repezi după el. 

Cu ochii măriţi de groază, prinţesa Guinalda se 
zbătea, încercînd să scape din braţele oribilei creaturi 
ce o ducea în junglă. Nu mai văzuse şi nici nu auzise 
vorbindu-se vreodată de maimuțe uriaşe. Ştia doar 
că aparţineau acestei lumi exterioare, în care se 
aflau şi sarazinii. 

Undeva departe, în această lume, exista o ţară 
minunată ce se numea Anglia. N-a ştiut niciodată ce 
altceva ar mai putea exista, dar locul acesta, în care 
se afla ea acum, era în mod sigur locuit de creaturi 
groaznice, probabil de dragoni. 

In scurt timp Toyat a înţeles că n-avea nici o şansă 
să scape de Goyad, atita timp cit trebuia să care cu 
el şi femela. Dar nici să renunțe la ea nu voia, aşa 
încît o lăsă jos şi se întoarse brusc, înfruntîndu-l pe 
Goyad. 

Insă acesta nu se opri, ci se apropia de el, 
ameninţător, cu părul zbirlit, cu botul plin de bale, 
mîriind şi ţipînd- încarnare a bestialităţii, a forţei 
sălbatice, dezlănţuite. 

Toyat înaintă şi el, pentru a-i da o lecţie rebelului. 

Gata de luptă, Toyat şi Goyad se înfruntau, uitînd 
pe moment de femelă. 

Epuizată de efort şi de foame, îngrozită de ultimele 
întîmplări, Guinalda, deşi ar fi putut să profite de 
situaţie fugind, privea acum cu ochii mari, fascinată, 
paralizată de frică, la cele două fiare ce se pregăteau 
să se sfişie pentru a o poseda. 

Guinalda nu era singurul martor al acestei înfrun- 
tări. Cu siguranţă însă că pe acest nou martor nu-l 
interesa duelul celor doi. Nici cele două maimuțe nu 


226 


observară mişcarea frunzelor tufişului din apropiere. 
In momentul în care acestea se pregăteau să se 
arunce una asupra celeilalte, din tufiş ieşi un leu 
uriaş, cu coama deasă şi neagră, a cărui blană lucea 
ca aurul în lumina soarelui. 

Toyat l-a văzut primul: scoase un urlet mînios, se 
întoarse şi fugi, abandonînd şi adversarul şi prada. 

Crezînd că celălalt abandonase lupta înspăimîntat 
de puterea lui, Goyad începu să se bată cu pumnii în 
piept şi scoase ţipătul de victorie al marilor maimuțe. 
Mîndru de el, se întoarse să-şi ia trofeul. Dar ceea ce 
văzu îi îngheţă sîngele în vine. Între el şi femela- 
trofeu se afla un leu uriaş, privindu-l drept în ochi. 
Goyad se opri. Leul, aflat la o distanţă bună pentru 
atac, rămase nemişcat. Goyad făcu încet cîţiva paşi 
înapoi. Leul nu se mişcă. Maimuţa o rupse la fugă, 
aruncînd din cînd în cînd priviri speriate în urmă, şi 
dispăru în junglă. 

Abia atunci se apropie leul de fată. Lipsită de 
ajutor, resemnată, prinţesa stătea lipită de pămînt, 
privind pierdută fiara ce se apropia. Regele anima- 
lelor o privi cîteva clipe apoi se apropie şi mai mult. 
Fata îşi împreună mîinile şi începu să se roage - nu 
pentru viaţa ei, renunţase demult să mai spere, ci ca 
să moară repede şi fără suferinţă. 

Fiara era acum lingă ea. Guinalda închise ochii. 
Simţea suflul cald al fiarei pe obraji, mirosul ei 
puternic îi invada nările. Leul o mirosea. Dumneze- 
ule! De s-ar sfîrşi odată! Nervii torturați ai Guinaldei 
nu puteau suporta atita teroare. Leşină. Aşa, măcar 
scăpa de suferinţă. 


227 


23. jJad-bal-ja 


Cu nervii întinşi la maxim, Ibn Jad şi oamenii săi şi- 
au reluat drumul spre vest. Mergeau în marş forţat, 
grăbindu-se să iasă din hidoasa pădure a djinilor. 
Abd-el-Aziz şi însoțitorii lui nu-i ajunseseră încă din 
urmă. De altfel, nici nu mai puteau să o facă. 

Pe cîmpia din faţa castelului lui Gobred, cavalerii de 
Nimmr îi descoperiră şi, în ciuda tunetului mus- 
chetelor, îşi coborîră lăncile şi-i atacară pe sarazini. 
După şapte secole de pace, strigătul lor de război 
răsunase din nou. 

Se dădea o nouă bătălie din acest război secular pe 
care îl purtau cruciații pentru eliberarea Sfintului 
Pămînt. 

Venind din nord, un cavaler cruciat traversa jungla 
din ţara Galla. Flamuri de azur şi argint fluturau în 
vîrful lăncii sale. Armura sa, ca şi veşmîntul calului, 
erau brodate cu aur şi argint şi proveneau din 
tezaurul lui Sir Wilfred, Cavaler al Mormîntului. 

Cei din tribul Galla, văzînd această arătare îndrep- 
tîndu-se spre ei, au rupt-o la fugă, îngroziţi. 

Tarzan, Regele Junglei, îndreptîndu-se spre vest, 
dădu de urmele lui Fahd, Stimbol şi Guinalda, care 
duceau spre sud. 

O sută de luptători negri, faimoşii Waziri, se 
îndreptau spre nord. li însoțea Zeyd, iubitul lui Ateja. 

Intr-o bună zi, descoperiră urme proaspete ce 
duceau spre sud-vest. Erau urme de sandale arabe, 
de bărbaţi şi de femei. 


228 


Cînd wazirii i le arătară lui Zeyd, acesta recunoscu 
printre ele şi urmele paşilor iubitei sale, Ateja. Îi 
imploră pe Waziri să urmeze, măcar pentru un timp, 
această pistă şi să-l ajute să-şi regăsească iubita. 

In timp ce şeful acestora se gindea ce să-i răs- 
pundă, se auzi un zgomot de paşi grăbiţi şi apăru un 
om, gifiind. Zeyd îl recunoscu imediat, era Fahd, ceea 
ce însemna, cu siguranţă, că acele urme de femeie 
aparţineau, într-adevăr, iubitei sale. 

Zeyd se apropie ameninţător de Fahd şi-l întrebă: 

— Unde e Ateja? 

— De unde să ştiu? De zile întregi n-am mai văzut- 
o, răspunse Fahd, pe un ton convingător. 

— Minti! strigă Zeyd, arătînd în jos. Uite urmele ei 
alături de ale tale! 

Ochii lui Fahd scilipiră viclean. Avea ocazia să-l facă 
să sufere pe cel pe care-l ura. Ridică din umeri: 

— Ei bine, ştii tu ce ştii. 

— Unde-i? repetă Zeyd. 

— A murit. Voiam să te cruţ, răspunse Fahd. 

— A murit?... 

Suferinţa din vocea lui Zeyd ar fi înduioşat şi o 
inimă de piatră, dar nu şi pe cea a lui Fahd. 

— Am răpit-o din beytul tatălui său, continuă Fahd, 
care voia să-şi tortureze cît mai mult rivalul. A fost 
pentru cîteva zile femeia mea, apoi i-am dat-o unei 
gorile. Cu siguranţă că acum e moartă. 

Fahd mersese însă mult prea departe, şi îşi sem- 
nase condamnarea la moarte. Cu un urlet de minie, 
Zeyd se aruncă asupra lui, scoţindu-şi fulgerător 
pumnalul. Înainte ca Wazirii să poată interveni sau ca 
Fahd să poată schiţa măcar un gest de apărare, lama 


229 


pumnalului lui Zeyd străpunse de trei ori inima 
beduinului. 

Cu fruntea plecată, cu ochii plini de tristeţe, Zeyd 
îşi continuă drumul spre nord, alături de Waziri. 

În acest timp, la mai puţin de doi kilometri în 
spatele lor, un bătrîn epuizat, tremurînd de febră, se 
prăbuşea în mijlocul drumului. De două ori încercă să 
se ridice şi, de fiecare dată, slăbit, căzu iar. Nu mai 
era decit piele şi oase. Din cînd în cînd se agita, 
delirînd. 

Tarzan, Regele Junglei, mergind pe urmele paşilor 
Guinaldei şi a celor doi bărbaţi ce o însoțeau, venea 
dinspre nord. Cunoscînd bine zona, scurtase drumul 
prin junglă, aşa încit nu s-a întîlnit cu Wazirii. 

Simti de departe mirosul de Mangani. Porni repede 
într-acolo. Se temea să nu i se fi întîmplat ceva rău 
fetei dacă, din nefericire, ar fi nimerit în labele 
antropoizilor. A ajuns în luminişul în care marile 
maimuțe continuau să lenevească. Era la puţin timp 
după întoarcerea lui Toyat şi Goyad. Cei doi 
încetaseră să se mai înfrunte întrucît dispăruse su- 
biectul disputei, abandonat leului, care se dovedise 
mai tare ca ei. 

După ce maimuţele îl recunoscură pe Tarzan, 
acesta îi întrebă dacă nu cumva au zărit o femelă 
Tarmangani. M'walat arătă spre Toyat. Tarzan se 
întoarse spre acesta: 

— Ai văzut femela? îl întrebă Tarzan. Era neliniştit, 
căci Toyat nu-i plăcea deloc. 

Toyat arătă spre sud. 

— Numa, răspunse el, şi-şi văzu de-ale lui. 


230 


Tarzan a înţeles ce a vrut să spună maimuța, fără a 
avea nevoie de alte explicaţii. 

— Unde? întrebă el. 

Toyat arătă spre locul unde o abandonase pe fată. 
Omul-maimuţă se repezi în acea direcţie. Incepu să 
caute prin junglă cu inima strinsă, ştiind ce va găsi, 
dar voia să i-o smulgă pe fată lui Numa şi să o ajute 
să moară fără chinuri. 


XXX 


Încetul cu încetul, Guinalda începea să-şi revină. 
Rămase cu ochii închişi, nemişcată, întrebîndu-se 
dacă a murit. Nu simţea nici o durere. Era învăluită 
de un miros puternic. Ceva se mişca lîngă ea. Simţea 
căldura unui corp, lipit de al ei. 

Inspăimîntată, deschise ochii şi văzu cu ochii ei 
oroarea pe care deja o presimţise. Leul era întins 
lîngă ea. Deodată se răsuci înălţindu-şi capul şi 
privind încordat spre nord. 

Guinalda încremeni. Auzi un miriit înfundat ce 
părea să iasă din pieptul cavernos al animalului. 

Sosea cineva! Chiar şi Guinalda o simţea. Dar nu 
folosea la nimic, căci cine ar fi putut s-o scoată din 
ghearele acestei bestii? 

La vreo treizeci de metri, ramurile se mişcară şi 
apăru silueta de uriaş a lui Tarzan, semăniînd cu un 
semizeu. Făcu un salt şi ateriză în mijlocul poienii. 
Leul se ridică, îndreptindu-se spre el. Rămaseră 
amindoi nemişcaţi, fără să se scape din ochi. Bărba- 
tul vorbi: 

— Jad-bal-ja! exclamă el. Vino aici! 

231 


Leul scoase un fel de geamăt şi traversă poiana, 
oprindu-se în faţa omului. Guinalda văzu fiara ridi- 
cînd capul ca să-l privească pe semizeu. Acesta îşi 
trecu degetele prin coama animalului, privind-o pe 
Guinalda. O expresie de uşurare îi apăru în priviri 
atunci cînd văzu că fata era teafără. Lăsîndu-l pe leu, 
omul-maimuţă traversă luminişul şi îngenunchie lîngă 
tinăra fată: 

— Sînteţi prinţesa Guinalda? o întrebă el. 

Dădu din cap, întrebîndu-se de unde o cunoştea. 

Era încă prea uimită ca să poată vorbi. 

— Sînteţi cumva rănită? întrebă el din nou. 

Ea făcu semn că nu. 

— Nu vă fie teamă, spuse Tarzan cu blindeţe. Sînt 
prietenul vostru. Acum sînteţi în siguranţă. 

După felul în care au fost rostite aceste cuvinte, 
Guinalda simţi, într-adevăr, că este mai în siguranţă 
decît dacă toţi cavalerii de Nimmr s-ar fi aflat aici. 

— Nu mi-e teamă, acum nu-mi mai este, spuse ea 
simplu. 

— Unde vă sînt însoțitorii? întrebă el. 

Guinalda îi povesti tot ce se întîmplase. 

— Bine că ai scăpat, spuse omul-maimuţă. Jungla o 
să aibă grijă de ei. 

— Tu cine eşti? întrebă fata. 

— Eu sînt Tarzan. 

— De unde-mi ştii numele? 

— Am un prieten pe care îl cunoaşteţi pe numele 
de Sir James. Amîndoi vă căutăm. 

— Eşti prietenul lui? exclamă ea. Atunci, Sir, eşti şi 
prietenul meu. 

Tarzan zimbi: 


232 


— Pînă la moarte, spuse el. 

— De ce nu te-a atacat leul, Sir Tarzan? întrebă ea. 

Pentru prinţesă era clar: era un cavaler. In ţara ei 
nu cunoştea pe altcineva în afara membrilor casei 
regale şi a aşa-zisului rege al Cetăţii Mormîntului. 
Căci în prima armată ce eşuase pe coasta africană în 
timpul celei de-a treia cruciade, nu erau decit cava- 
leri, cu excepţia unui bastard de-al lui Henric al II-lea 
care devenise primul prinţ Gobred. 

— De ce nu m-a omorit leul? repetă Tarzan. Pentru 
că este Jad-bal-ja, Leul de aur, pe care l-am crescut 
de mic. Toată viaţa lui am fost pentru el un prieten şi 
un stăpîn. Nu m-ar ataca niciodată. Şi, obişnuit cu 
oamenii, nu v-ar fi făcut nici un rău. M-am speriat 
totuşi să-l văd lîngă dumneata, căci un leu rămîne 
totuşi un leu! 

— Locuieşti aproape? 

— Foarte departe, spuse Tarzan. Dar cu siguranţă 
că oamenii mei sînt pe aproape, altfel Jad-bal-ja nu ar 
fi fost aici. Am trimis după războinicii mei, şi sînt 
sigur că leul a venit cu ei. 

Dindu-şi seama ca fetei îi era foame, Tarzan îi 
porunci Leului să rămînă lingă ea să o păzească, în 
timp ce el va căuta hrană. 

— Să nu vă fie frică de el, este cel mai potrivit 
paznic în junglă. 

— Sînt sigură, recunoscu Guinalda. 

Tarzan se întoarse ceva mai tirziu, aducîndu-i 
mîncare Guinaldei şi, cum era încă ziuă, porniră spre 
Nimmr. Prinţesa fiind slăbită, omul-maimuţă o ducea 
în braţe. Uriaşul Leu de aur cu coama neagră îi urma. 


233 


În timpul călătoriei, Tarzan află multe lucruri 
despre Nimmr. Află şi că dragostea lui Blake pentru 
prinţesă era împărtăşită, căci părea foarte fericită 
atunci cînd vorbeau despre Sir James. ÎI întrebă 
despre ţara lui îndepărtată, despre trecutul său, 
întrebări la care, din nefericire, Tarzan nu putea să-i 
răspundă mare lucru. 

În cea de-a treia zi au ajuns la crucea de piatră. 
Tarzan chemă gărzile şi le porunci să o conducă pe 
prinţesă. 

Guinalda îl rugă să o însoţească pînă la palat, 
pentru a primi mulţumirile tatălui şi ale mamei sale. 
Dar el îi răspunse că trebuia să se întoarcă imediat 
să-l caute pe Blake. 

— Cînd ai să-l vezi, spune-i că porţile Cetăţii Nimmr 
îi vor fi mereu deschise şi că prinţesa Guinalda îl 
aşteaptă. N 

Tarzan şi Jad-bal-ja făcură cale întoarsă. Inainte de 
a intra în tunelul ce ducea spre castelul tatălui său, 
Guinalda îi urmări cu privirea pînă cînd s-au pierdut 
în zare. 

— Fie ca Domnul nostru lisus Hristos să te 
binecuvînteze, bunule cavaler, să te protejeze şi să-ţi 
ajute să te întorci teafăr împreună cu iubitul meu. 


234 


24. Răscrucea 


Călărind prin pădure, Blake încerca să înţeleagă 
obiceiurile arabilor. Apuca pe nişte urme, mergînd o 
vreme după ele, apoi le abandona descurajat. 

Într-una din zile, pe înserat, ajunse într-o poiană 
largă, în care altădată fusese un sat. Jungla încă nu-l 
invadase cu totul. 

La oarecare distanţă, zări un leopard tolănit în 
iarbă. În faţa animalului zăcea trupul unui bărbat. La 
început, Blake a crezut că nefericitul murise, dar 
deodată îl văzu încercînd să se ridice. Fiara mirii şi se 
repezi la el. 

Blake începu să strige dar Sheeta nu-i dădu nici o 
atenţie: era clar că nu avea de gînd să-şi abandoneze 
prada. Cînd americanul se apropie, leopardul se 
întoarse, cu un răget furios. 

Blake se întreba dacă armăsarului său nu-i va fi 
frică să se apropie mai mult de acesta. Dar n-avea de 
ce să-şi facă griji. Dacă ar fi cunoscut obiceiurile din 
Valea Mormiîntului, ar fi ştiut că unul din sporturile 
favorite ale cavalerilor din cele două cetăţi rivale era 
să vineze cu lancea fiarele care se aventurau afară 
din Pădurea Leoparzilor, aşa încît caii lor erau 
obişnuiţi cu uriaşele feline. 

Calul lui Blake întîlnise şi el, de nenumărate ori, 
astfel de sălbăticiuni, chiar mai fioroase decit aceas- 
ta. Răspunse deci fără teamă la îndemnul stăpînului. 


235 


Într-un ropot asurzitor de copite, Blake se repezi 
spre Sheeta. Omul aflat încă în primejdie, lîngă 
leopard, îl privea cu ochii măriţi de uimire. 

Leopardul aşteptă pînă ce călăreţul se apropie la o 
distanţă potrivită pentru săritură, apoi ţişni, dar vîrful 
lăncii îi intră adînc în corp. 

Lui Blake îi fu greu să scoată lancea din cadavrul 
prăbuşit. În cele din urmă, se îndreptă spre omul ce 
zăcea în iarbă. 

— Doamne! strigă el, în timp ce privea chipul celui 
prăbuşit. Stimbol! 

— Blake! 

Tînărul sări de pe cal. 

— Sînt pe moarte, Blake, murmură Stimbol. Dar, 
înainte de a muri, aş vrea să-ţi spun că, într-adevăr, 
sînt un nenorocit; m-am purtat ca un ticălos. Cred că 
am primit ce-am meritat. 

— Stai liniştit, spuse Blake, că n-ai să mori. Mă voi 
duce să caut apă şi hrană. 

Îngenunchie, îl luă în braţe pe Stimbol, îl urcă încet 
pe cal, apoi îi spuse: 

— Am trecut pe lîngă un sat, la cîţiva kilometri de 
aici. Au fugit cu toţii cînd m-au văzut, dar cred că 
acolo am putea găsi ceva de mincare. 

— Ce faci pe-aici? Şi, pentru Dumnezeu, de unde-ai 
scos îmbrăcămintea asta caraghioasă? 

— Am să-ţi povestesc cînd o să ajungem în sat. E o 
istorie lungă. Caut o fată pe care au răpit-o arabii 
acum citeva zile. 

— Sfinte Hristoase! exclamă Stimbol. 

— Ştii ceva despre ea? întrebă Blake. 


236 


— Eram împreună cu cel care a furat-o, spuse 
Stimbol, adică cel care a răpit-o de la arabi. 

— Şi unde e acum? 

— A murit, Blake! 

— A murit? 

— A fost luată de o ceată de antropoizi. Probabil că 
au omorit-o imediat. 

O bună bucată de vreme, Blake rămase mut de 
durere. Inainta cu capul plecat, strivit sub greutatea 
armurii, ducînd calul de hăţuri. 

— Arabii i-au făcut vreun rău? întrebă el într-un 
tirziu. 

— Nu, răspunse Stimbol. Şeicul o furase pentru 
răscumpărare sau ca s-o vindă în nord. Cit despre 
Fahd, el o voia pentru dînsul. M-a luat cu el pentru că 
îi promisesem o adevărată avere dacă reuşeşte să 
mă salveze. Nu l-am lăsat să-i facă vreun râu fetei, 
spunîndu-i că dacă se atinge de ea, n-am să-i mai 
dau nici o centimă. Mi-era milă de biata copilă. Eram 
hotărit s-o salvez, dacă se ivea ocazia. 

Cînd ajunseră în apropierea satului, negrii fugiră 
din nou, speriaţi. Blake găsi cu uşurinţă hrană pentru 
amîndoi. 

Il aşeză pe Stimbol cum putu mai bine, apoi plecă 
să caute hrană pentru cal. 

După ce-i dădu calului să măniînce, se întoarse 
lîngă bătrîn. In timp ce-i povestea acestuia aventurile 
sale, auzi nişte voci şi un zgomot făcut de picioare 
goale mărşăluind, şi înţelese că sosea un mare 
număr de oameni. Probabil că se întorceau sătenii. 

Se pregăti să-i primească cu semne de prietenie, 
dar ceea ce văzu îi dădu fiori: nu erau aceiaşi săteni 

237 


înspăimiîntaţi ce fugiseră cu puţin timp înainte în 
junglă! 

Un grup de războinici cobora drumul; aveau înfipte 
în păr pene albe, în spate purtau scuturi mari, ovale, 
iar în miîini lănci lungi. 

— Cred că sintem pierduţi, îi spuse Blake lui 
Stimbol. Sătenii şi-au chemat fraţii mai mari în ajutor. 

Războinicii au pătruns în sat. Dind cu ochii de 
Blake, se opriră uluiţi. 

Unul din ei ieşi în faţă şi se apropie, vorbindu-i într- 
o engleză impecabilă, la auzul căreia Blake nu-şi 
putea crede urechilor. 

— Sîntem Wazirii lui Tarzan, spuse el. Ne căutăm 
stăpînul. L-ai văzut, cumva, Bwana? 

Wazirii! Îi venea să strige de bucurie. Pînă acum nu 
ştia ce-o să facă cu Stimbol; singur n-ar fi reuşit 
niciodată să-l ducă pînă la coastă, dar acum n-avea 
de ce să-şi mai facă probleme. 

Deşi Blake şi Zeyd erau copleşiţi de durere, totuşi, 
seara, un grup destul de vesel chefui pe maniocul şi 
berea sătenilor. 

Wazirii nu-şi făceau nici un fel de griji pentru 
stăpinul lor: 

— Tarzan nu poate muri, îi spuse lui Blake şeful 
războinicilor, cînd acesta l-a întrebat dacă nu e 
îngrijorat pentru soarta omului-maimuță. 

Siguranţa cu care i-a răspuns îl convise pe Blake că 
nu putea fi decit adevărul. 


XXX 


238 


Arabii înaintau cu greutate de-a lungul drumului. 
Sfirşiţi de oboseală, bărbaţii se clătinau sub 
greutatea bagajelor. 

Femeile erau şi mai împovărate. Cu ochi lacomi, 
Ibn Jad îşi supraveghea comoara. 

Ca din senin, o săgeată străpunse inima beduinului 
de lîngă şeic. O voce răsună din nou în junglă: 

— Pentru fiecare bijuterie, o picătură de singe! 

Speriaţi, beduinii grăbiră pasul. Care va fi urmă- 
toarea victimă? 

Ar fi vrut să scape de comoară, dar Ibn Jad, cu 
zgircenia-i obişnuită, nu-i lăsa. i 

Zăriră în spatele lor un leu uriaş. li înspăimînta cu 
atît mai mult cu cît nu se apropia de ei, dar nici nu 
părea că vrea să plece. 

Se mulțumea să-i urmărească. Nimeni nu mai 
rămînea în urmă... 

Se scurse astfel o oră. 

Leul îi urma, destul de departe, dar mereu la 
vedere, în coada coloanei. 

Nimeni nu-şi mai dorise vreodată cu atita zel să 
meargă în fruntea coloanei. 

Un alt arab scoase un urlet. O săgeată i-a străpuns 
plămînii. 

— Pentru fiecare bijuterie, o picătură de singe! 

Îşi aruncară cu toţii poverile de pe umeri. 

— Nu mai vrem să cărăm lucrurile astea bleste- 
mate! îi strigară ei şeicului. 

Şi, din nou, se făcu auzită vocea: 

— Adună-ţi averea, Ibn Jad! Adună-ţi-o ! Ai ucis ca 
s-o ai. Adun-o, hoț şi asasin ce eşti, adun-o şi cară-ți- 
o singur! 

239 


Arabii adunară comoara de jos şi făcură din ea o 
singură legătură pe care i-o puseră în spate lui Ibn 
Jad. Bătrînul şeic se clătină sub greutatea ei. 

— Nu pot s-o duc singur! urlă el. Sînt bătrîn şi 
nevolnic. 

— Ori îti porti singur comoara, ori mori !, spuse 
vocea pe un ton sinistru. 

Leul se oprise în mijlocul drumului şi-i privea fix pe 
beduini. 

Impleticindu-se sub greutatea comorii, Ibn Jad porni 
din nou la drum. Mergea mult mai încet decit ceilalţi, 
astfel încît, nu după mult timp, rămase singur cu leul. 
Dar nu pentru mult timp, căci, văzîndu-şi tatăl 
batjocorit, Ateja i se alătură cu o muschetă în mînă. 

— Nu-ţi fie teamă, tată, îi spuse ea. Nu sînt fiul pe 

care ţi l-ai dorit dar te voi apăra ca un adevărat 
bărbat. 
¿Pe înserat, cei din fața coloanei intrară într-un sat. 
Inainte ca ei să se dezmeticească, fură înconjurați de 
vreo sută de războinici aparținînd tribului de care se 
temeau cel mai mult: Wazirii. 

Arabii au fost imediat dezarmaţi. 

— Unde e Ibn Jad? întrebă Zeyd. 

— Soseşte acum, răspunse cineva. 

Priviră cu toţii spre drum. Zeyd văzu două siluete 
apropiindu-se. 

Una era a unui bărbat încovoiat sub povara pe care 
o ducea în spate; cealaltă era a unei tinere. 

Dar nu-l văzu şi pe leul care-i urma din umbră. 
Zeyd îşi ţinu răsuflarea. Timp de o secundă, inima lui 
încetă să mai bată, apoi strigă: 

— Ateja!, şi se repezi să o îmbrăţişeze. 

240 


Împleticindu-se, Ibn Jad intră în sat. 

Privi chipurile severe ale Wazirilor, îl văzu pe Zeyd 
şi, sfirşit, se prăbuşi, pe jumătate îngropat sub 
comoara sa. 

Deodată se auzi un țipăt. Hirfa, cu degetul întins, 
arăta drumul pe care tocmai veniseră. 

Leul de Aur intra în cercul de lumină făcut de 
flăcările focurilor din sat. Lîngă el mergea Tarzan, 
Regele Junglei. 

Blake se apropie de el şi-i strînse mîna. 

— Am ajuns prea tirziu, spuse el cu tristeţe. 

— Ce vrei să spui? îl întrebă omul-maimuţă. 

— Prinţesa Guinalda a murit! 

— Imposibil! replică Tarzan. Chiar azi dimineaţă am 
lăsat-o sănătoasă tun, la intrarea Cetăţii Nimmr! 

Tarzan trebui să-i spună de mai multe ori lui Blake 
că nu-şi bate joc de el. 

Trebui apoi să-i repete de zeci de ori cuvintele 
Guinaldei: 

„Cînd ai să-l vezi, spune-i că porţile Cetăţii Nimmr îi 
vor fi mereu deschise şi că prinţesa Guinalda îi 
aşteaptă.” 

Seara tirziu, Stimbol îi transmise prin Blake lui 
Tarzan că îl aşteaptă în cortul lui. 

— Domnul fie lăudat, spuse el cu fervoare, cre- 
deam că v-am omorit. Aveam o mare greutate pe 
suflet. Acum, cînd ştiu că nu eraţi dumneavoastră, 
cred că mă voi putea vindeca. 

— Voi avea grijă de dumneata, Stimbol, spuse 
omul-maimuţă. Şi, cum îţi vei recăpăta forţele, te voi 
conduce pînă la coastă. 


241 


Acestea fiind zise, Tarzan se ridică şi plecă. Îi va 
face acest serviciu bărbatului care încercase să-l 
omoare, dar nu voia să aibă de-a face mai mult cu el. 


XXX 


A doua zi dimineaţă, se pregătiră să părăsească 
satul. 

Cu excepţia lui Zeyd şi a lui Ateja, care ceruseră să 
intre în serviciul lui Tarzan, Ibn Jad şi arabii săi fură 
escortaţi de doisprezece Waziri în cel mai apropiat 
sat Galla: îi vor preda indigenilor, care o să-i vindă, 
cu siguranţă, ca sclavi, în Abisinia. 

Stimbol fu aşezat într-o litieră purtată de patru 
Waziri solizi. 

Grupul se pregătea să plece către sud, spre ţara lui 
Tarzan. 

Alţi patru războinici cărau comoara Cetăţii Mor- 
mîntului. 

Blake îşi puse din nou armura şi încălecă pe 
armăsarul său uriaş. 

Coloana porni şi ieşi din sat, luînd-o către sud. 
Tarzan se apropie de Blake. 

— Adio, Sir! spuse americanul, aplecîndu-se să-i 
stringă mîna. 

— Adio? zise Tarzan. Nu vii cu noi? 

Blake clătină din cap: 

— Nu, spuse el, mă întorc să trăiesc în Evul Mediu, 
cu cea pe care o iubesc. 

Tarzan şi Jad-bal-ja, nemişcaţi în mijlocul drumului, 
îl priveau pe Sir James, îndreptindu-se spre Nimmr. 


242 


În vîrful lăncii, fluturau semete flamuri de-azur şi de 
argint. 


Sfirşit 


243 


CUPRINS 


1: Elefantul Tanton aacze nene a ee ce lea cai ta a 4 
2. Tovarăşi CIAD. scz suo stea ici aia a oaia ea tă 15 
3. Maimuțtele lui Teva: ccm e poe a e Aa a ac la da rau ag e at ice 26 
4- Gorila BOIG EI lets asta ina ideia lao iata i lia a ad ei cala a 34 
5 Tarmangan ienie ea AO NORA MRI N SR NI NR TR E 45 
6- Ara, PULEENRUI ese scires pse ia a a ai 53 
70 68 RO E P T NR IO e DDR E O PIRICO pR 63 
8. Şarpele IOVESTE a ea iata aa ea aliat ce a Paler led iata 70 
9. Sir RICHA e JARRE E O RR RR RE Re RER E RR PRE E 76 
10. intoarcerea lui Ulala:; ne ceai ete ai dt aa ati 89 
FI- = | at [= pa E TREE IN ED NR Re NR RCA EAEE 101 
12: Miine vel PAULI tc ceata eeaia uta poată oee aaa 115 
1.9 in cortul UI: ZECI cei iii aceea aaa aa 126 
14. Spada şi SEUBUI zac sia ana aaa at Dinti atata aa aa 135 
15. Mormiîntul solitar... eee eee eee eee 149 
16. Marele TUE cea rea tara deal na a tai Aaa aa ana id dă ai 155 
T7: Vin SARAZINII sc cai leac i eei D ai aaa Aa 166 
18. Cavalerul Negru... eee eee eee eee 173 
T9. Lord TaZ Mcee esa atace asa isi e lao Ecole lata 184 
20; LE HIDESC e radoi ao ate ere bine ia pri ie cata i 197 
21. „Pentru fiecare bijuterie, o picătură de sînge”.209 
22. În mîinile Marilor Maimute... eee 219 
Pe 90 e el e = [jo Pe RER PR PR a SRR e a og DI e e tt 226 
24. RESCTUCEA se scotea ionale n iata papi a plete asia nd ada 233 


244 


CD Surne Novel. 2059065155 11 


THE ONLY AUTHORIZED EDITION. COMPLETE AND UNABRIOGED 


gi 
pi 
+ 
|