Edgar Rice Burroughs — V11 Tarzan Stapinul Junglei

EDGAR RICE 
BURROUGHS 


EDGAR RICE 
BURROUGIHS 


TARZAN, Stapanul Junglei 


Sau În Valea Mormântului 


CUPRINS: 


. Elefantul Tantor 4 

. Tovarăşi ciudaţi 15 

. Maimuţele lui Toyat 26 

. Gorila Bolgani 34 

. Tarmangani 45 

. Ara, fulgerul 53 

. Crucea 63 

. Şarpele loveşte 70 

„Sir Richard 76 

. Întoarcerea lui Ulala 89 
„ Sir James 101 

. „Mâine vei muri” 115 

. În cortul lui Zeyd 126 

„ Spada şi scutul 135 

. Mormântul solitar 149 

. Marele Turnir 155 

. Vin Sarazinii! 166 

. Cavalerul Negru 173 

. Lord Tarzan 184 

„Te iubesc 197 

. „Pentru fiecare bijuterie, o picătură de sânge” 209 
„În mâinile Marilor Maimuţe 219 
.Jad-bal-ja 226 

„ Răscrucea 233 


Cu şapte secole în urmă, câţiva cruciați au naufragiat pe 
țărmurile din nordul Africii. După o vreme, ei aveau să 
înalțe zidurile a două cetăţi, ambele situate într-un loc 
izolat, numit Valea Mormântului. Cele două cetăţi vor 
deveni curând rivale, iar urmaşii cruciaților de odinioară 
vor păstra până în zilele noastre bizarele obiceiuri ale 
strămoşilor lor. 

Aflând despre comorile din Cetatea Nimmr şi despre 
frumuseţea fără egal a prinţesei Guinalda, beduinii pornesc 
în căutarea lor. Prinţesa este râvnită şi de regele cetăţii 
rivale. La rândul ei, ea îl iubeşte pe James, tânărul prieten 
al lui Tarzan - omul maimuţă... 

1. Elefantul Tantor. 

Tantor se legănă cu masa lui enormă de pe o parte pe 
cealaltă, apoi se întinse la umbra unor copaci bătrâni. El 
era stăpânul acestui ţinut. În ochii săi, Sheeta, ba chiar şi 
Numa, nu făceau doi bani. De mai bine de un secol îşi tot 
plimba făptura pe aceste meleaguri, care se cutremuraseră, 
odinioară, sub paşii strămoşilor săi. 

Este bine cunoscut faptul că Tantor a trăit în pace şi bună 
înţelegere cu hiena Dango, cu leopardul Sheeta şi chiar şi 
cu leul Numa. Doar omul i se împotrivise, omul, ce se 
remarcase dintre toate celelalte vieţuitoare prin răutatea sa 
înnăscută. El lovea până şi în proprii săi semeni. Omul crud, 
omul înfricoşător, omul - creatura cea mai urâtă de toate 
celelalte făpturi cărora natura le-a dat viaţă. 

De-a lungul existenţei sale, elefantul Tantor nu i-a uitat nici 
o clipă pe oameni, fie ei negri războinici, înarmaţi cu lănci şi 
arcuri, arabi cu arbalete primitive sau albi cu carabine 
sofisticate, puşti ce puteau ucide chiar şi un elefant. Albii 
ajunseseră ultimii pe aceste meleaguri, dar erau cei mai răi 
din toţi. Iotuşi, elefantul Iantor nu purta nimănui 
ranchiună, nici chiar oamenilor albi. Ura, răzbunarea, pofta 
de bogăţie sunt doar câteva caracteristici ale fiinţei umane, 
complet necunoscute însă animalelor; ele, contrar omului, 
nu cunosc frica, ci doar o anumită prudenţă ce face antilopa 


şi zebra să vină tiptil şi să se-adape acolo unde se hârjonesc 
leii. 

Elefantul Tantor împărtăşea şi el această prudenţă. 
Încerca să evite omul şi, în special, pe cel alb. Aşa se face 
că, dacă un străin l-ar fi văzut în acea zi, cu siguranţă că i s- 
ar fi părut că are vedenii, doar dacă n-ar fi pus asta pe 
seama căldurii şi a mirajelor: pe spatele pachidermului 
stătea întinsă o siluetă umană, toropită de căldură. În ciuda 
aspectului său sălbatic, era silueta unui alb. Dar nu era 
nimeni prin preajmă, să-l poată vedea pe Tantor -elefantul 
moţăind în căldura amiezii şi nici pe Tarzan odihnindu-se 
liniştit pe spatele enorm al însoţitorului său. Adierea de 
vânt ce bătea dinspre nord nu aducea nimic neliniştitor 
pentru nările sensibile ale lui Tarzan. Pacea domnea peste 
întreaga junglă. 

În inima pădurii, Fahd şi Motlog, din tribul El-harb, urmaţi 
de sclavii lor negri, vânau la nord de menzil-ul şeicului Ibn 
Jad. Înaintau cu prudenţă, pe urmele proaspete ale 
elefantului. Arabii se gândeau la colții de fildeş, iar sclavii 
negri la carnea proaspătă a elefantului. În frunte mergea 
războinicul Abd Fejjuan, un sclav negru din tribul Galla, 
vraci, mâncător de carne crudă şi vânător neîntrecut. 

Fejjuan visa deseori la ţinutul unde se născuse şi crescuse, 
El-Habash; se gândea chiar să treacă pe la casa părinţilor 
săi, căci se aflau aproape de El-Habash. Luni de zile au 
mers spre sud, apoi au luat-o spre est. Pentru el era clar: 
El-Habash, ţinutul său natal, era pe-aproape. Se gândea 
chiar că ar fi putut scăpa de sclavie fugind, aşa încât Ibn 
Jad, stăpânul său, şi-ar fi pierdut cel mai bun om. La doar 
două zile de mers spre nord, aproape de frontiera cu 
Abisinia, se găsea casa tatălui său. Se afla pe drumul pe 
care Ibn Jad îl trasase pe hartă cu un an înainte, când, 
urmând sfaturile unui vestit magician, s-a hotărât să 
întreprindă această expediţie nebunească. 

Însă acum Fejjuan nu se gândea nici la ţinutul său natal şi 
nici la planurile şeicului. Nu făcea decât să viseze, iar visele 


sale prinseseră, la ora povestirii noastre, iz de carne crudă. 

Frunzele arborilor atârnau în căldura amiezii deasupra 
capetelor vânătorilor. La o aruncătură de băț, Tarzan şi 
Tantor-elefantul moţăiau la umbra unui copac, cu toate 
simţurile amorţite de liniştea pădurii şi de căldura amiezii 
tropicale. 

Fejjuan împietri. Cu un gest le ceru şi celorlalţi să se 
oprească în linişte. Exact în faţa lor, pe jumătate ascuns de 
crengile şi trunchiurile copacilor, se tolâănea masivul elefant. 
Fejjuan îi făcu un semn lui Fahd, care se apropie fără să 
facă zgomot. Sclavul îi arătă printre frunze muntele de 
carne gri. Fahd îşi potrivi bătrâna sa puşcă, ochi şi trase. 
Bubuitura îl făcu pe elefant s-o ia la goană spre inima 
pădurii. 

În clipa când Tantor-elefantul, speriat de zgomotul 
împuşcăturii, s-a ridicat şi a început să alerge, Tarzan se 
ridică şi el. Exact atunci pachidermul trecea pe sub o 
creangă ce-l lovi pe Tarzan în frunte, trântindu-l la pământ. 

Înnebunit de teamă, Tantor-elefantul fugea bezmetic spre 
nord, lăsând în urmă arbori prăvăliţi şi tufe strivite. Cu 
siguranţă că nu şi-a dat seama că-şi abandonase prietenul 
rănit în mâinile duşmanului comun - omul. Tantor-elefantul 
nu vedea în Tarzan un duşman; omul alb era pentru el 
suferinţă şi nelinişte, pe când Tarzan însemna, dimpotrivă, 
pace şi fericire. Se poate spune că Tantor avea, în afara 
celorlalţi elefanţi din junglă, un singur prieten - pe Tarzan. 

— L-ai scăpat! Strigă Fejjuan. 

— Necuratul, doar el şi-a băgat coada! Replică Fahd. Hai 
totuşi să vedem, poate că l-am rănit. 

— L-ai scăpat, îţi spun eu că l-ai scăpat! 

Cei doi înaintau, urmaţi îndeaproape de tovarășii lor de 
vânătoare, căutând urme de sânge. Deodată Fahd se opri. 
— Ce-i asta? Ia uită-te aici. Am tras într-un elefant şi am 

împuşcat un Nasrany. 

Între timp se apropiară şi ceilalţi. 


— E un necredincios, zise Motlog. Şi, pe deasupra, mai e şi 
gol puşcă. 

— Poate-i un sălbatic din junglă, sugeră altul. Unde l-ai 
împuşcat, Fahd? 

Se aplecară şi-l întoarseră cu faţa în sus. 

— Nu pare a fi rănit, zise altul. 

— O fi murit? Poate că dorea şi el să împuşte elefantul şi a 
fost rănit. 

— Nu-i mort, spuse Fejjuan, care îngenunchiase şi-i 
ascultase inima. După urma de pe frunte cred că a leşinat 
din cauza unei lovituri. Priviţi, se află exact pe direcţia pe 
care a luat-o elefantul când a luat-o la sănătoasa. Cu 
siguranţă că fiara l-a lovit. 

— Hai s-o terminăm cu el, zise Fahd, scoţându-şi cuțitul. 

— Pe Allah, opreşte-te. Bagă-ţi pumnalul în teacă, Fahd, 
zise Motlog. Numai şeicul îi poate hotărî soarta. Tu eşti 
mereu însetat de sânge. 

— Bine, dar nu-i decât un Nasrany, sări Fahd. Vrei să-l 
cărăm cu noi până la menzil? 

— Hei, uite că a mişcat, zise Fejjuan. În fond, ar putea 
merge şi singur. Poate că nici nu vrea să meargă cu noi. 
Uitaţi-vă la el, ce solid e şi ce muşchi are, parcă-i un uriaş. 
Pe Allah, ce bărbat! 

— Legaţi-l, ordonă Fahd. Îl legară cu funii din piele de 
cămilă. Abia terminaseră, când Tarzan îşi reveni. Scutură 
din cap: părea un leu. Îşi revenise complet. Îi privi pe cei 
din jurul său şi văzu că erau arabi. 

— De ce m-aţi legat? Îi întrebă pe limba lor. Dezlegaţi-mă 
imediat! 

Fahd izbucni în râs: 

— Te crezi cumva egalul marelui şeic, Nasrany, de te- 
ncumeţi să dai ordine beduinilor mei? 

— Sunt Tarzan, replică el, pe tonul cu care ar fi spus „Sunt 
şeicul şeicilor”. 

— Tarzan! Se minună Motlog, şi-l trase pe Fahd de-o 
parte: 


— Ce ghinion pe noi! Tocmai ăsta a trebuit să ne cadă în 
mâini... De vreo două săptămâni, în toate satele prin care 
am trecut, i-am auzit mereu pe băştinaşi pomenindu-i 
numele şi amenințând: „Aşteptaţi numai să se întoarcă 
Tarzan, Regele Junglei... O să vă ucidă pe toţi când o să afle 
că ne-aţi luat bărbaţii în sclavie.” 

— Vezi, Motlog, n-ar fi trebuit să mă opreşti atunci când 
am scos cuțitul, se plânse Fahd. Dar, oricum, nici acuma nu-i 
târziu; şi apucă mânerul pumnalului. 

— Pe Allah, nu, nu! Strigă Motlog. Am luat atâţia sclavi din 
împrejurimi, gândeşte-te că unii ar putea fugi şi că s-ar 
putea întâlni cu prietenii lui. Îţi dai seama că niciunul dintre 
noi nu s-ar mai întoarce viu la Beled-el-Guad? 

— Să-l ducem atunci la Ibn Jad, să hotărască el, zise Fahd. 

— Eşti înţelept, Fahd, zise Motlog. Şeicul e singurul în 
măsură să hotărască soarta lui. Să mergem! 

Şeicul Ibn Jad era tolănit în cortul său, în partea rezervată 
bărbaţilor. Lângă el mai stăteau fratele său, Tollog, şi un 
tânăr beduin, Zeyd. Acesta din urmă era mult mai interesat 
de haremul şeicului decât de discuţia cu acesta. Erau 
separați de încăperea femeilor doar de o perdea, întinsă 
cam pe la înălţimea pieptului. Din când în când, Zeyd o 
putea zări pe Ateja, fata lui Ibn Jad, şi pe Hirfa, nevasta 
şeicului. 

În timp ce bărbaţii vorbeau de-ale lor, ele se îndeletniceau 
cu treburile femeieşti: Hirfa fierbea berbecul într-un cazan 
imens în timp ce Ateja făcea nişte sandale din pielea de 
cămilă a unui sac vechi, folosit odinioară la transportul 
curmalelor. Nici uneia nu-i scăpa nici un cuvânt din discuţia 
bărbaţilor. 

— E drept că am făcut un drum lung şi plin de peripeții, 
zise Ibn Jad. lar dacă am ales o cale ocolită a fost tocmai 
pentru că am ţinut să ajungem la ţintă în deplină siguranţă. 
Acum o să ne îndreptăm spre nord şi o să intrăm în ţinutul 
El-Habash, nu departe de locul unde magicianul ne-a prezis 
că vom descoperi comoara din Nimmr. 


— Şi din El-Habash crezi că o să găsim aşa uşor acel oraş 
legendar? Întrebă Tollog. 

— Da, pe Allah! Oamenii din sudul ținutului îl cunosc foarte 
bine. Fejjuan, care-i de prin partea locului, a auzit vorbindu- 
se de el, pe vremea când era copil. Vom lua prizonieri şi-i 
vom face noi să-şi dezlege limbile. 

— Sper să nu fie aceeaşi poveste cu cea a comorii de la El- 
Honwara, din câmpia Medain Salih, zise Zeyd. Se zice că un 
spirit păzeşte locul unde se află îngropată comoara. Dacă s- 
ar încumeta cineva s-o ia de-acolo, s-ar abate asupra 
oamenilor cele mai mari nenorociri: războaie între fraţi şi 
între popoare, cutremure şi câte şi mai câte. 

— Da, da, zise Tollog. Un înţelept numit Hazim, fiind în 
trecere prin acele locuri, după ce şi-a consultat cartea de 
magie, a spus că, într-adevăr, acolo s-ar afla o comoară. 

— Însă nimeni n-a îndrăznit să se atingă de ea, completă 
Zeyd. 

— Nici un spirit nu păzeşte comoara din Nimmr, zise Ibn 
Jad. Nimeni, poate doar băştinaşii, dar ei sunt din carne şi 
sânge şi, deci, vulnerabili în faţa gloanţelor noastre. Să nu 
ne mai facem atâtea griji. 

— Allah ne va ajuta să o găsim, şi poate că ne va ajuta să o 
găsim şi pe cea de la Geryeh, la o zi de mers, la nord de 
Tebuk, între ruinele unei cetăţi. În fiecare vineri, ies din 
pământ monede preţioase, rostogolindu-se în deşert. Şi asta 
până la asfinţit, zise Zeyd. 

— Mai întâi să ne vedem ajunşi la Nimmr; după aceea vom 
găsi cu uşurinţă comoara, îi asigură Ibn. 

Jad. Mai greu va fi să ieşim din ţinutul El-Habash cu 
comoara şi femeia. Dacă-i atât de frumoasă cum pretind 
băştinaşii, cu siguranţă c-o păzesc mai straşnic decât 
comoara. 

— Şi totuşi, uneori magicienii mint, spuse Tollog. 

— Cine vine? Întrebă Ibn Jad, privind spre junglă. 

— Pe Allah! Fahd şi Motlog se întorc de la vânătoare, zise 
Tollog. Mi se pare c-aduc fildeş şi ceva carne. 


— S-au întors cam repede, observă Zeyd. 

— Da, dar nu cu mâinile goale, spuse Ibd Jad, arătând spre 
uriaşul dezbrăcat ce-i urma pe vânători. 

Grupul se opri în faţa şeicului. Îmbrăcat în burnuzull lui 
larg, cu faţa pe jumătate ascunsă, Ibn Jad nu lăsa vederii 
decât licărul ochilor. 

Tarzan şi-a dat seama pe dată de viclenia din privirea lui 
Tollog şi de trăsăturile ceva mai domoale ale tânărului Zeyd. 

— Cine-i şeicul? Întrebă Tarzan pe un ton autoritar, de 
parcă n-ar fi fost el prizonierul. 

Ibn Jad îşi descoperi faţa. 

— Eu sunt, spuse el. Tu cine eşti? 

— Tarzan. 

— Tarzan, Tarzan, repetă, pe gânduri, Ibn Jad. Numele 
ăsta îmi pare cunoscut. 

— Nu mă miră. Arabii care iau sclavi îl cunosc foarte bine. 
Mă întreb chiar cum de ai avut curajul să vii în ţinutul meu, 
ştiind foarte bine că nu îngădui ca locuitorii lui să fie luaţi 
ca sclavi. 

— Dar noi n-am venit pentru sclavi, încercă să-l liniştească 
Ibn Jad. Vrem să facem comerţ cu fildeş. 

— Minţi, spuse apăsat Tarzan. Văd în jurul tău oameni din 
Manuyema şi din Galla şi ştiu foarte bine că nu se află aici 
de bunăvoie! 'Ţi-am văzut supuşii când au încercat să ucidă 
un elefant. Ăsta ţi-e comerţul cu fildeş? Ăsta e braconaj! 
Tarzan nu acceptă aşa ceva în ţinutul său. Nu faceţi decât 
să luaţi sclavi şi să ucideţi animalele. 

1Burnuz-manta de lână cu glugă, purtată de arabi 

— Pe Allah! Suntem cinstiţi, strigă Ibn Jad. Fahd şi Moltog 
nu vânează decât pentru carne. Dacă au tras asupra 
elefantului, au făcut-o din greşeală; au crezut probabil că e 
un alt animal. 

— Ajunge! Strigă, la rândul său, Tarzan. Dezlegaţi-mă şi 
pregătiţi-vă de întoarcere. Veţi avea o escortă până în 
Sudan. Am să mă ocup personal de acest lucru. 


— Am făcut un drum lung şi nu dorim nimic altceva decât 
să facem în linişte comerţ cu fildeş, se încăpăţâna să susţină 
Ibn Jad. Ne plătim cărăuşii şi nu avem de gând să luăm în 
robie pe cineva. Nu vom mai trage asupra elefanților. Lasă- 
ne să ne continuăm drumul, iar la întoarcere îţi vom plăti 
trecerea peste pământurile tale. 

Tarzan scutură din cap: 

— Imposibil! Veţi pleca acum, chiar acum. Şi dezleagă-mă 
odată! 

Ochii lui Ibn Jad se făcură mici: 

— Ţi-am oferit pacea şi bani, Nasrany, spuse el, dar dacă 
tu vrei război, atunci îl vei avea. Eşti în mâinile noastre şi nu 
uita că un duşman mort este inofensiv. Gândeşte-te bine! 
Rostind toate acestea se întoarse către Fahd: 

— Ia-l şi leagă-i şi picioarele. 

— Fii atent, îl avertiză Tarzan. Braţele mele sunt destul de 
lungi ca să te poată prinde şi să te sugrume chiar şi de 
dincolo de moarte. 

— Până la asfinţit ai timp să te hotărăşti, Nasrany, dar să 
ştii că Ibn Jad nu se întoarce din drum înainte de a găsi 
ceea ce caută. 

Supuşii şeicului l-au luat pe sus pe Tarzan şi l-au dus într-o 
hejra. A fost nevoie de trei oameni pentru a-i lega gleznele, 
cu toate că mâinile îi erau legate. 

În preajma cortului şeicului, beduinii sorbeau cafele, 
vorbind de pacostea ce se abătuse asupra lor. Ibn Jad ştia, 
în ciuda fanfaronadei sale, că doar viteza şi norocul ar 
putea asigura succesul acţiunii. 

— În ceea ce-l priveşte pe Nasrany, am fi fost scutiţi de 
multe necazuri dacă Motlog m-ar fi lăsat să-l ucid. Pumnalul 
meu era gata să taie gâtul acestui câine, dar m-a împiedicat 
Motlog. 

— Bine, dar zvonul despre moartea sa ar fi făcut imediat 
înconjurul întregului ţinut şi a doua zi am fi fost cu indigenii 
pe urmele noastre. 


— 'Tollog, vorbeşti cu înţelepciune, zise Ibn Jad, dând din 
cap mulţumit. 

— Staţi aşa! Am o idee, zise Tollog. Se apropie mai mult de 
ceilalţi şi vorbi în şoaptă: 

— Dacă acest Tarzan ar evada la noapte sau dacă l-am 
elibera, atunci nici un sclav fugar n-ar mai avea ce povesti. 

— Pe Allah, exclamă Fahd, dar atunci Tarzan însuşi ar face- 
O şi s-ar întoarce imediat cu băştinaşii. Nu, e clar că Tollog e 
mai prost ca o cămilă. 

— N-ai înţeles, frate, ce voiam să spun, zise Tollog, 
nebăgându-l în seamă pe Fahd. Sclavii ar crede că Tarzan a 
evadat pentru că a doua zi după fuga sa, noi ne-am preface 
supăraţi. Am spune, de exemplu: „Pe Allah, făcusem pace cu 
străinul care uite că a fugit în junglă, Allah să-l apere!” 

— Nu te-nţeleg, zise Ibn Jad. 

— Nasrany e acolo, în cort. Când se va întuneca de-a 
binelea vom putea să-i băgăm un pumnal între coaste. Un 
băştinaş de încredere va rezolva totul, şi, prin urmare, va 
păstra şi secretul. O groapă şi gata... Când Tarzan va fi pe 
fundul ei, n-o să mai avem nici o problemă. 

— Pe Allah, se vede treaba că-ţi curge totuşi prin vene 
sânge de şeic, se bucură Ibn Jad. Înţelepciunea cuvintelor 
tale o arată. Fii binecuvântat! 

Peste câteva clipe Ibn Jad se ridică şi se îndreptă spre 
harem. 

2. lovarăşi ciudaţi. 

Noaptea se lăsă peste tabăra şeicului. În cortul ce-i 
devenise carceră, Tarzan se căznea să scape de legăturile 
care-i strângeau încheieturile. În zadar însă: funiile din 
piele rezistau, în ciuda forţei sale colosale. Din când în când 
îşi încorda auzul la zgomotele junglei, pe care nici un alt om 
n-ar fi putut să le prindă. Doar Tarzan putea să audă paşii 
lui Numa şi ai lui Sheeta, leopardul. Din depărtare se auzi 
glasul unui elefant mascul. 

În acest timp, fata lui Ibn Jad se plimba cu Zeyd. Mergeau 
lipiţi, ţinându-se de mână. 


— Ateja, spune-mi că mă iubeşti numai pe mine! 

— De câte ori să ţi-o repet? Murmură fata. 

— Şi că nu-l iubeşti pe Fahd? 

— Nu, pe Allah, protestă ea. 

— Şi totuşi, tatăl tău te-a promis lui Fahd. 

— Tatăl meu vrea, într-adevăr, să intru în haremul lui 
Fahd, dar eu n-am nici cea mai mică încredere în acest om 
şi, deci, n-am cum să aparţin cuiva pe care nu-l iubesc şi de 
care mi-e teamă. 

— Nici mie nu-mi place Fahd, zise Zeyd, apoi continuă: 
ascultă, Ateja, mă îndoiesc de loialitatea lui faţă de tatăl tău. 
Dar să ştii că nu e singurul, mai e cineva, al cărui nume nici 
nu îndrăznesc să-l rostesc. I-am văzut de câteva ori 
discutând, când ei credeau că sunt singuri. 

Fata încuviinţă: 

— Ştiu, nu-i nevoie să-mi spui numele său. Îl urăsc la fel de 
mult ca şi pe Fahd. 

— Dar e sânge din sângele tău, îi aminti tânărul. 

— Şi ce dacă? Nu este oare şi fratele tatălui meu? Dacă 
asta nu-l face să fie cinstit, de ce i-aş fi eu loială? Ştiu prea 
bine că e un trădător, dar, cu toate acestea, tata rămâne 
om. Suntem departe de ţară. Dacă se întâmplă ceva cu tata, 
Tollog i-ar lua locul ca şeic. Cred că l-a câştigat pe Fahd 
promiţându-i că va sprijini cererea sa în căsătorie în faţa 
tatălui meu. Am observat că Tollog se străduieşte să-l 
preamărească pe Fahd în faţa lui Ibn Jad. 

— Trebuie să-i fi promis şi o parte din comoară, sugeră 
Zeyd. 

— Se poate, spuse fata când, deodată, se auzi un urlet 
înspăimântător. Fata strigă: 

— Pe Allah, ce-a fost asta? 

Beduinii, aşezaţi la cafea în jurul focului, săriră ca arşi. Toţi 
au pus mâna pe arme. Sclavii, în adăposturile lor, nu 
înțelegeau ce se întâmplă. O linişte de mormânt se lăsă 
peste tabăra şeicului. Urletul sălbatic, înspăimântător, ce 
răsunase în urmă cu doar câteva secunde, nu se mai repetă. 


— Pe Allah! Izbucni Ibn Jad. Părea să fie chiar în centrul 
taberei. Era ţipătul unei fiare. Dar acolo nu-s decât oameni 
şi câteva animale domestice. 

— Doar să nu fi fost... Cel care începuse să vorbească tăcu 
brusc, temându-se că ce-i trecuse prin cap s-ar putea 
adeveri. 

— Totuşi nu-i decât un om, insistă Ibn Jad. Iar ceea ce am 
auzit era un urlet de fiară. Nu, nu poate fi el. 

— Nu uita însă că e un Nasrany, îi aminti Fahd; poate că 
are legături cu Satana. 

— Ţipătul a venit din cortul unde este Tarzan, observă un 
altul. 

— Hai să vedem ce se întâmplă, zise Ibn Jad. 

Cu pumnalele în mâini, luminându-şi calea cu torţe, arabii 
se apropiau de hejra lui Tarzan. Cel din frunte aruncă o 
privire temătoare înăuntru. 

— E aici, le spuse el. 

Aşezat în mijlocul cortului, Tarzan îi privea mirat pe arabi. 
Ibn Jad îl întrebă: 

— Ai auzit răcnetul? 

— Da, l-am auzit. Spune-mi Ibn Jad, pentru atâta lucru ai 
venit să-mi tulburi somnul, sau poate vrei să-mi dai drumul? 

— Ce-a fost cu urletul ăsta? Întrebă şeicul. 

Tarzan zâmbi: 

— Nu e decât ţipătul unei fiare care-şi cheamă în ajutor 
semenii, spuse el. Oare un nobil beduin ca tine trebuie să 
tremure de frică de fiecare dată când aude ţipetele 
animalelor din junglă? 

— Un beduin nu are frică de nimic, se umflă în pene Ibn 
Jad. Credeam că ţipătul a venit de-aici şi ne-am speriat să 
nu fi intrat cumva în tabără vreo sălbăticiune. Mâine seară 
am să-ţi dau drumul. 

— De ce nu în seara asta? 

— Oamenilor mei le este frică de tine. Ar vrea ca atunci 
când îţi voi da drumul să dispari imediat. 


— Nu-ţi fă griji! N-am de gând să rămân o clipă în menzil- 
ul ăsta păduchios. 

— Nu putem totuşi să te lăsăm să pleci singur prin junglă 
în timp ce El-adrea, leul, este în căutare de hrană, protestă 
şeicul. 

Chipul lui Tarzan fu luminat de unul dintre rarele sale 
zâmbete. 

— Eu sunt mai în siguranţă în junglă decât beduinii în 
deşert, replică el. Mie nu mi-e frică să umblu noaptea prin 
junglă. 

— Mâine! Se răsti şeicul şi se retrase, făcând semn 
celorlalţi, care-l urmară. 

Tarzan îi privi cum se îndreptau spre cortul şeicului apoi 
se lungi, lipindu-şi urechea de pământ. 

Când auziră urletul ce destrămă din nou liniştea nopţii, în 
sufletul celor din menzil încolţi spaima. Totuşi, unul dintre 
ei, care avu curajul să se îndrepte spre junglă, îl recunoscu: 
era strigătul unui elefant. 

Tantor-elefantul îşi ridică brusc trompa şi scoase un strigăt 
înfiorător. Ochii săi mici erau roşii de furie şi, deodată, se 
porni ca o furtună prin junglă, spre menzil-ul şeicului Ibn 
Jad. 

Liniştea se aşternu peste tabăra şeicului. Arabii şi sclavii 
lor îşi reluară locurile în culcuşuri, pentru a-şi continua 
somnul întrerupt. 

Numai şeicul şi fratele său rămaseră treji, fumând şi 
vorbind în şoaptă. 

— Fii atent Tollog, să nu te vadă sclavii când îl vei ucide pe 
Nasrany, îl sfătui Ibn Jad. Fă-o în linişte! Trezeşte cu grijă 
doi din sclavii tăi. Fejjuan este foarte potrivit. Nu uita că e 
cu noi din copilărie şi cred că ne este într-adevăr 
credincios. El ar putea fi unul din cei doi. 

— Abbas ne este şi el credincios, îi sugeră 'Tollog, şi, în 
plus, e şi foarte puternic. 

— Perfect, zise Ibn Jad. Acesta ar putea fi cel de-al doilea, 
dar să ştii că e mai bine ca ei să nu afle cum va muri 


Nasrany. Spune-le, de exemplu, că ai auzit zgomot în cortul 
său, iar atunci când te-ai dus să vezi despre ce e vorba ţi-ai 
dat seama că el era mort. 

— Fii liniştit frate, ştiu eu ce fac, zise 'Tollog. 

— Sfătuieşte-i să nu vorbească nimănui despre asta, 
continuă şeicul. În afară de noi patru, nimeni nu trebuie să 
afle ceva despre moartea lui Nasrany. Şi să nu se ştie unde 
este îngropat. Mâine dimineaţă le vom povesti celorlalţi că a 
evadat în timpul nopţii. lar ca dovadă poţi să laşi în cortul 
său funiile cu care era legat. Ai înţeles? 

— Perfect. 

— Foarte bine, atunci du-te! Acum e momentul potrivit, 
când toată lumea doarme. 

Şeicul şi fratele său, Tollog, se ridicară. Primul se îndreptă 
către harem, iar al doilea se strecură prin noapte spre 
cortul unde zăcea Tarzan. 

Tantor-elefantul se apropia traversând jungla. Toate 
animalele se fereau din calea sa. Chiar şi Numa fugi, 
mârâind, când îl văzu alergând. 

Tollog se furişa spre cortul lui Tarzan. Acesta, cu urechea 
lipită de pământ, îi auzi paşii apropiindu-se. De fapt, exact 
în momentul în care 'Tollog a părăsit cortul lui Ibn Jad, 
Tarzan auzise mai multe zgomote, dar l-a putut totuşi 
desluşi pe cel al paşilor prudenţi ai lui Tollog şi, când şi-a 
dat seama că se îndreptau spre cortul său, ştiu pe dată că 
nu se înşelase şi, mai ales, ghici gândurile vizitatorului. 
Dacă n-ar fi venit cu intenţia să-l omoare, atunci ce altceva 
putea însemna această vizită nocturnă? 

În timp ce Tollog se strecura în cort, Tarzan se ridică în 
genunchi. 

Beduinul auzi încă o dată ţipătul înspăimântător care 
tulburase tabăra şeicului puţin mai devreme. De această 
dată însă ţipătul venea chiar din cortul în care se afla el în 
acel moment. Beduinul rămase împietrit. 

— Pe Allah, strigă el, şi se dădu doi paşi înapoi. Ce fiară e 
aici, Nasrany? Ai fost atacat? 


În tabără nu mai dormea nimeni, şi cu toate acestea, nu 
îndrăzneau să meargă să vadă ce se întâmplase. Tarzan 
zâmbi încă o dată şi rămase tăcut. 

— Nasrany, strigă din nou Iollog, fără a primi răspuns. 

Cu ochii-n patru, cu pumnalul în mână, beduinul ieşi din 
cort şi ascultă. Nu se auzea nici un zgomot. 

Fugi spre cortul său, aprinse o torţă şi se întoarse într-un 
suflet la hejra lui Tarzan. De astă dată luase cu el o puşcă şi 
se simţea ceva mai în siguranţă. Ridică torţa deasupra 
capului şi se uită înăuntru. Tarzan îl privea fix. Nu era nici o 
fiară prin preajmă şi beduinul, în sfârşit, înţelese. 

— Deci aşa, Nasrany, tu ai scos aceste ţipete 
înspăimântătoare...? 

— Spune-mi, beduinule, ai venit să-l omori pe Nasrany, nu- 
i aşa? Îl întrebă Tarzan. 

Din inima junglei se auziră răgetul unui leu şi urletul unui 
elefant. Tollog nu le dădu atenţie. Tabăra şeicului avea 
destule gărzi şi focuri pentru a îndepărta fiarele. Nu-i spuse 
nimic lui Tarzan, lăsă jos puşca şi scoase pumnalul. Acesta 
era răspunsul său. La lumina torţei, Tarzan privea cum 
arabul se apropia de el cu pumnalul în mână. Era acum 
foarte aproape. Ochii îi sticleau în lumina slabă. Tarzan auzi 
un trosnet la marginea taberei, apoi ţipătul unui om. Tollog 
se aruncă asupra lui Tarzan şi încercă să-l lovească cu 
pumnalul dar prizonierul îşi ridică brusc mâinile legate, 
luându-l prin surprindere. Beduinul scăpă pumnalul, iar 
Tarzan reuşi să se ridice în picioare. 

Tollog mai încercă o dată să-l înjunghie pe Tarzan, dar fără 
succes: de data asta Tarzan îl lovi şi mai tare. Lovit la 
tâmplă, beduinul se dezechilibră. Îşi reveni însă şi se aruncă 
asupra victimei ca un taur turbat. Încercă acum un şiretlic: 
îl ocoli pe Tarzan, încercând să-l lovească pe la spate. În 
acest timp, tot învârtindu-se pentru a-l avea pe Tollog în 
faţă, Tarzan îşi pierdu echilibru şi căzu, la bunul plac al 
adversarului. Un zâmbet crud descoperi dinţii îngălbeniţi ai 
beduinului. 


— E timpul să mori, Nasrany... Pe Allah, ce-i asta? Strigă 
el. 

Deodată, cortul fu smuls şi dispăru în noapte. Se întoarse 
să vadă ce se întâmplă şi răcni de spaimă: exact deasupra 
lui era un elefant enorm, cu ochii injectaţi de furie. În 
acelaşi moment, trompa acestuia se încolăci dintr-o singură 
mişcare în jurul trupului său şi Tantor îl ridică pe fratele 
şeicului, aruncându-l în negura junglei, cum făcuse, puţin 
mai devreme, şi cu cortul. Se uită de jur-îimprejur cu o 
privire duşmănoasă, apoi se aplecă şi-l luă pe Tarzan, 
aşezându-şi-l în spate. 

Traversă rapid tabăra lui Ibn-Jad şi se îndreptă spre 
junglă. O santinelă speriată trase în zadar după el; o alta 
zăcea moartă, călcată în picioare de Tantor atunci când 
intrase în menzil-ul şeicului. O clipă mai târziu, Tarzan şi 
prietenul său se pierdeau în jungla întunecată. 

În jurul corturilor era mare vânzoleală. Oameni înarmaţi 
umblau de colo-colo, încercând să afle ce s-a întâmplat şi 
aşteptându-se la un atac inamic. Unii se îndreptară spre 
cortul lui Tarzan, dar Nasrany dispăruse de mult. Puțin mai 
încolo, un cort era complet distrus. Tollog, fratele şeicului, 
arunca cele mai înspăimântătoare blesteme, deşi ar fi 
trebuit să-i mulţumească lui Allah că avusese noroc şi 
scăpase cu viaţă: dacă n-ar fi căzut pe cortul lui Aziz, care a 
atenuat şocul căzăturii, ar fi fost fără îndoială mort, sau, în 
cel mai bun caz, grav rănit. Ibn Iad ajunse la cortul distrus 
chiar în clipa în care Tollog reuşea, cu chiu, cu vai, să se 
ridice dintre resturile cortului făcut praf. 

— Pe Allah! Strigă şeicul. Ce s-a întâmplat? Ce faci frate, în 
cortul lui Abd El Aziz? 

Un sclav sosi în goană. 

— Nasrany a fugit şi a luat şi cortul, ţipă el. 

Ibn Jad se întoarse spre Tollog: 

— Cum, chiar ţi-a scăpat Nasrany? 

— Da, a reuşit să fugă, răspunse 'Tollog. Are cu siguranţă 
legături cu Satana, care, transformându-se în elefant, l-a 


luat cu sine în junglă, după ce m-a zvârlit pe mine pe cortul 
lui Abd El Aziz, care acuma se vaită, ca şi cum el ar fi fost 
cel atacat şi nu eu. 

Ibn Jad nu înţelegea. Deşi ştia prea bine că Tollog era 
mincinos, nu înţelegea de ce s-ar fi căţărat pe cortul lui Abd 
El Aziz. 

— Santinelele au fost de faţă? Întrebă şeicul. Vreau să 
vorbesc cu ele. 

— Erau la post, spuse Tollog. Eram şi eu acolo. Unul a 
murit, dar celălalt a tras asupra animalului, pe când se 
depărta în junglă. 

— Şi ce-a mai văzut? 

— Povesteşte că ELl-fil a venit din junglă, a intrat în tabără, 
omorându-l pe Yemeny, s-a îndreptat spre hejra lui Nasrany 
pe care a smuls-o din pământ, şi l-a aruncat pe Tollog cât 
colo. Apoi, elefantul l-a luat pe prizonier şi a fugit cu el în 
junglă. Hassan a tras câteva focuri după ei. 

— Şi bineînţeles că nu i-a nimerit, spuse Ibn Jad. 

Şeicul căzu pe gânduri. Privi apoi spre cortul său şi spuse: 

— Mâine plecăm. 

Porunca se răspândi în tabără: mâine dimineaţă vor 
strânge totul şi vor pleca. 

* 


Elefantul Tantor, ducându-l pe Tarzan în spate, se adânci 
tot mai mult în pădure, până când ajunse într-o poieniţă cu 
iarbă mătăsoasă. Tantor îl lăsă cu grijă jos pe Tarzan şi 
rămase lângă el pentru a-l păzi. 

— Dimineaţa, spuse omul junglei, când Kudu, soarele, îşi 
va relua drumul pe cer, o să încerc să scap de legăturile 
astea, dar acum hai să dormim puţin. 

Numa, leul, Dango, hiena, Sheeta, leopardul, trecură 
noaptea pe lângă poieniţă, simţiră mirosul de om şi, ştiindu- 
| lipsit de puteri s-au apropiat, dar când au văzut de cine 
era păzit şi când au auzit glasul elefantului s-au grăbit să 
fugă cât mai repede; în acest timp, Tarzan dormea dus. 


Chiar din zori începu agitația în tabăra lui Ibn Jad. 
Mâncară pe fugă apoi femeile şeicului au strâns cortul cel 
mare. Acesta era semnalul. Toate celelalte adăposturi au 
fost la rândul lor strânse şi împachetate, în mai puţin de o 
oră, arabii o şi porniră spre nord, spre ţinutul El-Habash. 

Beduinii călăreau nişte asini foarte rezistenți, iar sclavii 
mergeau pe jos, în fruntea şi în coada coloanei, fiind 
încadraţi de askari înarmaţi. Cărăuşi indigeni, înrolați cu 
forţa, duceau în spate bagajele şeicului şi aveau grijă de 
capre şi de oi. 

Zeyd călărea lângă Ateja, uitându-se mai des la profilul 
fetei şeicului decât la drumul din faţa lui. 

Fahd, care mergea alături de Ibn Jad, le aruncă tinerilor o 
privire plină de ură, observată pe dată de Tollog, care-i 
spuse: 

— Zeyd este un curtezan mult mai grăbit decât tine, Fahd! 
Mult mai grăbit şi mai experimentat! 

— Probabil că nu conteneşte cu minciunile, de vreme ce 
Ateja nu mă vrea, se plânse Fahd. 

— Sau poate că şeicului nu-i convine cererea ta în 
căsătorie, zise 'Tollog. 

— Dar n-are nimic împotrivă, sări Fahd. Să ştii că m-ai 
ajuta mult dacă ai pune şi tu o vorbă bună. De altfel, mi-ai 
promis-o. 

— Pe Allah! Dar fratele meu este înţelegător, şi nu se 
gândeşte decât la fericirea fetei sale, aşa încât o va lăsa pe 
ea să-şi aleagă soţul. 

— Şi-atunci, ce-i de făcut? 

— Dacă aş fi eu şeic..., începu 'Tollog, dar, din nefericire nu 
sunt, încă... 

— Ei bine, dacă ai fi tu şeic...? 

— Nepoata mea s-ar mărita cu bărbatul pe care i l-aş 
alege eu. 

— Dar nu eşti încă şeic, îi aduse aminte Fahd. 

Tollog se aplecă şi îi şopti lui Fahd: 


— Un curtezan atât de împătimit cum e Zeyd ar găsi cu 
siguranţă el însuşi mijlocul de a deveni eu şeic. 

Fahd nu zise nimic. Continuă să călărească tăcut, cu capul 
plecat, pierdut în gândurile sale. 

— Maimuţele lui Toyat. 

De trei ori a răsărit soarele, s-a plimbat pe cer, deasupra 
junglei, pierzându-se apoi după orizont, spre vest. Trei zile 
au tot mers arabii spre nord, spre El-Habash. Trei zile a 
rămas Tarzan în nemişcare, cu mâinile legate, în grija lui 
Tantor elefantul, care, o dată pe zi, îi aducea apă şi hrană. 

Legăturile se dovedeau rezistente şi se părea că nimeni 
nu-l va ajuta pe larzan să iasă din această situaţie, care se 
dovedea a fi tot mai periculoasă. L-a rugat şi pe Manu, 
maimuţoiul, să vină să-i roadă legăturile, dar, cu obişnuita-i 
nepăsare, acesta promisese s-o facă, dar se pare că uitase. 
Regele Junglei rămase întins, fără a se plânge însă, 
aşteptând, aşa cum fac fiarele, eliberarea sau moartea. 

În zorii celei de-a patra zile, Tantor începu să dea semne 
clare de nelinişte. Scurtele sale incursiuni prin împrejurimi 
avură darul să epuizeze complet toate sursele de hrană şi 
pentru sine şi pentru prietenul său, Regele Junglei. Ar fi 
vrut să plece de-acolo şi să-l ia cu el, dar Tarzan ştia că dacă 
ar fi mers în ţinutul elefanților, atunci şansele sale de-a 
scăpa de legăturile de piele ce-i ţineau mâinile legate ar fi 
scăzut. Doar Mangani, maimuţele, l-ar fi putut scăpa, iar 
Tarzan ştia că erau aproape de ţinutul lor, aşa că mai exista 
o şansă ca una sau mai multe dintre maimuțe să treacă pe- 
acolo şi să-l descopere... Aceasta ar fi salvarea sa. Dacă 
Tantor l-ar lua cu sine spre nord, atunci şi ultima şansă de 
salvare pentru Tarzan s-ar pierde definitiv. 

Însă elefantul dădea semne de plecare. Îşi încolăci trompa 
în jurul lui Tarzan şi-l ridică de la pământ. 

— Lasă-mă jos, îi ordonă Tarzan. 

Elefantul se supuse, se mai învârti un timp prin jur, apoi se 
îndepărtă, traversând luminişul şi oprindu-se în dreptul 
copacilor ce-o înconjurau. Păru că ezită, se opri şi-şi 


întoarse făptura masivă către Regele Junglei. Îl privi lung 
pe Tarzan, ţipă, apoi începu să scormonească pământul cu 
fildeşii săi lungi şi frumoşi, semn că era foarte nervos. 

— Du-te, Tantor, şi caută ceva de mâncare, îl îndemnă 
Tarzan, apoi întoarce-te; mâine poate apare cineva pe aici şi 
voi fi salvat. Elefantul se ridică pe picioarele din spate şi 
ţipă, încuviinţând, apoi se pierdu în junglă. Minute în şir 
Tarzan ascultă zgomotul paşilor bunului său tovarăş de 
călătorie, care se tot îndepărtau. 

— Uite-l cum mă lasă, se gândi el, dar nu pot să-l acuz, 
asta-i sigur... De fapt, ce importanţă are c-a plecat astăzi, ar 
fi făcut-o, cu siguranţă, mâine sau poimâine. 

Dimineaţa trecu şi liniştea amiezii puse stăpânire peste 
junglă. Doar insectele continuau să bâzâie, sâcâindu-l pe 
Tarzan, dar lui nu-i păsa: era de multă vreme imun la 
înţepăturile lor. 

De-odată se auzi un zgomot ciudat în coroanele arborilor. 
Manu şi toate celelalte rubedenii ale sale săreau nebuneşte 
din cracă-n cracă, ţipând şi maimuţărindu-se. 

— Manu, strigă Tarzan, ce se-ntâmplă, vine cineva? 

— Vin maimuţele Mangani, începu să strige Manu, 
înspăimântat. 

— Du-te şi le caută, îi ordonă Regele Junglei. 

— Nu mă duc, mi-e frică de ele. 

— Urcă-te în vârful copacului şi strigă-le, acolo n-au cum 
să te ajungă. Spune-i că este aici un prieten de-al lor care 
are nevoie de ajutor, cheamă-le să mă dezlege. 

— Mi-e frică. 

— Nu se pot căţăra la fel de sus ca tine, du-te, şi veţi fi 
prieteni. 

— Da, da, aşa este, nu se pot căţăra la fel de sus ca noi, 
spuse un maimuţoi bătrân. Uite, mă duc eu. 

Ceilalţi se opriră din vânzoleală şi-l urmăriră cum se 
caţără în vârful copacului. Tarzan aştepta. 

Câteva clipe mai târziu se auziră ţipetele guturale ale 
celor ce semănau atât de bine cu Regele Junglei, uriaşele 


maimuțe Mangani. 

Tarzan se gândea că poate cunoaşte vreuna, deşi, dacă 
veneau de departe, se putea ca acestea să nu fi auzit de el, 
lucru de care, totuşi, se îndoia. Oricum, aceste maimuțe 
erau ultima lui şansă. De undeva de sus, se auzeau ţipetele 
lui Manu, care stătea atârnat deasupra uriaşelor maimuțe, 
apoi o linişte nefirească se lăsă peste toată zona, întreruptă 
din când în când de bâzâitul insectelor. 

Tarzan, omul maimuţă, privea neliniştit spre locul de unde 
ţipetele anunțau venirea antropoizilor. Ştia prea bine ce se 
întâmplă în spatele tufelor, că ochi de o cruzime 
înspăimântătoare îl examinau cu atenţie, crezându-l vreun 
duşman sau temându-se de o capcană. Ştia că ar putea 
provoca uriaşelor maimuțe neîncredere. Ce motive ar fi 
avut, în fond, să aibă încredere în Tarzan sau, şi mai mult, 
să-l îndrăgească?... 

Exista şi riscul ca, după ce l-ar fi văzut, uriaşele maimuțe 
Mangani să plece pur şi simplu, fără să se arate la faţă. 
Atunci numai el ar fi fost vinovat, că nu le-a cerut ajutorul. 
De aceea le strigă: 

— Sunt un prieten de-al vostru. Cei ce-şi spun larmangani 
s-au speriat de mine şi mi-au legat mâinile şi picioarele. Nu 
pot nici să mă mişc nici să mă apăr. Nu pot nici măcar să mă 
hrănesc sau să beau apă; veniţi să mă dezlegaţi. 

Din spatele tufelor se auzi o voce: 

— Dar şi tu eşti Tarmangani. 

— Eu sunt Tarzan, omul-maimuţă, răspunse el. 

— Da, da, ţipă Manu. E Tarzan, omul-maimuţă. 
Tarmanganii şi Gomanganii l-au legat şi elefantul Tantor l-a 
adus până aici. Kudu, soarele, s-a făcut văzut de patru ori 
de când e el aici. 

— Îl cunosc pe Tarzan, se auzi o altă voce. Tufişurile se 
dădură la o parte, lăsând să treacă silueta înfricoşătoare a 
unei maimuțe uriaşe, care se apropie de Tarzan, legănându- 
şi braţele lungi. 

— M'walat! Se bucură Regele Junglei. 


— Da, e chiar Tarzan, omul-maimuţă, zise antropoidul. 

Ceilalţi păreau că nu înţeleg nimic. 

— Cine? Întrebară ei. 

— Cu ce trib eşti? Îl întrebă Tarzan. 

— 'Toyat este regele meu. 

— Atunci nu-i spune că sunt aici, şopti Tarzan, înainte de a 
mă dezlega. Toyat mă urăşte şi m-ar omori pe loc dacă şi-ar 
da seama că nu mă pot apăra. 

— Bine, bine, zise M'walat. 

Tarzan îşi ridică braţele legate. 

— Rupe-mi legăturile cu dinţii. 

— Eşti Tarzan, omul-maimuţă, prietenul lui M'walat. 
M'walat va face tot ce vrei, spuse în şoaptă maimuţoiul. 

Evident că discuţia se purta în limbajul gutural al 
maimuţelor, total diferit de cel al oamenilor, dar care, totuşi, 
era la fel de bun ca orice limbaj civilizat, de vreme ce o 
maimuţă Mangani şi un Tarmangani - larzan, omul- 
maimuţă, se înțelegeau perfect. 

Celelalte maimuțe, văzând că lui M'walat nu i se întâmplă 
nimic rău, veniră şi ele în luminiş. Dintr-o singură 
muşcătură, M'walat reuşi să rupă legăturile de piele ce-i 
încătuşau mâinile, apoi îi eliberă şi picioarele. 

Tarzan se ridică. Toate maimuţele erau acum în poiană, iar 
în fruntea lor, nimeni altcineva decât 'Toyat, regele lor. Era 
însoţit de şase masculi în puterea vârstei, şase sau şapte 
femele şi de câţiva pui. Copiii şi femelele rămaseră pe loc, 
iar masculii se apropiară de Tarzan şi M'walat. 

Toyat, Regele, mormăia nervos. 

— Tarmangani! Urlă el, şi sări cât colo, în patru labe. 
Pumnii săi imenşi izbeau pământul şi continua să urle, 
turbat de furie. Sări de mai multe ori, căutând să se 
enerveze pentru a prinde curaj să-l atace pe Tarzan, şi 
sperând ca astfel să trezească spiritul războinic al 
semenilor săi. 

— Ba e Tarzan, omul-maimuţă, prietenul nostru, ţipă 
M'walat. 


— Ba nu, este un Ilarmangani, duşmanul nostru, urlă 
Toyat. A venit aici cu bastoane cu tunet şi ne-a omorât 
femeile şi copiii. Ucideţi-l! 

— Dar e Tarzan, prietenul nostru, ripostă Gayat. Când 
eram copil, m-a salvat din ghearele lui Numa. Tarzan omul- 
maimuţă este prietenul nostru! 

— Omorâţi-l, omorâţi-l! Ţipa într-una Toyat, ţopăind de 
colo-colo, furios. 

În timp ce Gayat veni să se alăture lui Tarzan, câţiva 
masculi îi încercuiră. Regele Junglei îi cunoştea bine, mai 
devreme sau mai târziu unul dintre ei se va înfuria şi va sări 
asupra lui. M'walat şi Gayat l-ar fi apărat, şi atunci s-ar fi 
pornit o bătaie în toată regula, care s-ar fi lăsat cu victime, 
iar el, Tarzan, nu avea nici un chef să se bată cu prietenii 
săi. 

— Opriţi-vă, strigă el, ridicându-şi braţele pentru a atrage 
atenţia asupra lui. Sunt Iarzan, omul-maimuţă, marele 
războinic şi marele vânător. Am trăit multă vreme în tribul 
lui Kerchak, iar când el a murit, eu am devenit regele 
tribului. Mulţi dintre voi mă cunosc şi ştiu că sunt un 
Mangani şi că sunt prietenul vostru. Toyat vrea să mă ucidă 
pentru că mă urăşte, şi nu pentru că aş fi un Tarmangani, ci 
pentru că odată l-am împiedicat să devină rege. A trecut 
multă vreme de atunci, pe când Toyat nu merita asta, dar 
nici acum nu e un rege bun pentru că vă învrăjbeşte 
împotriva unui prieten adevărat. 

— Tu, Zutho, strigă Tarzan, arătând spre un mascul, ţopăi, 
eşti furios, şi-ai vrea să-ţi bagi colții în mine; dar oare ai 
uitat, Zutho, zilele când bolnav fiind ai fost abandonat de 
tribul tău? Ai uitat! Cine ţi-a adus apă şi mâncare, cine te-a 
apărat de Sahor, leoaica, de Sheeta, leopardul şi de hiena 
Dango? 

În timp ce Tarzan vorbea pe acest ton autoritar, maimuţele 
se liniştiră încetul cu încetul, pentru a putea asculta ce 
spune omul junglei. Pentru ele era un discurs prea lung. 
Maimuţele, atât cele mari cât şi cele mici, nu se puteau 


concentra multă vreme asupra unei aceleiaşi idei. Înainte 
chiar ca Tarzan să fi terminat de vorbit, unul dintre masculi 
se căznea să prindă o insectă şi chiar Zutho făcea mari 
eforturi ca să fie atent. Până la urmă însă, el vorbi: 

— Zutho îşi aminteşte, spuse el, e prietenul lui Tarzan şi 
vine să se alăture lui M'walat. 

Ceilalţi masculi, cu excepţia lui Toyat, îşi pierduseră deja 
interesul pentru ce se întâmplă acolo, şi plecaseră să-şi 
caute mâncare sau pur şi simplu se hârjoneau prin poieniţă. 

Toyat se arăta în continuare nervos, continuând dansul său 
războinic, dar la o distanţă respectabilă de Tarzan şi de 
aliaţii săi, pentru că se văzuse părăsit de ceilalţi. Mai 
devreme sau mai târziu, se va dărui şi el altei îndeletniciri 
mult mai importante - fuga după mâncare. 

Astfel, Tarzan se regăsi, încă o dată, în pace şi armonie cu 
maimuţele. Tot hoinărind prin pădure alături de aceste 
brute îşi aduse aminte de doica sa, singura pe care o 
cunoscuse, Khala, urangutanul, îşi aduse aminte cum 
aceasta îl apărase împotriva duşmanilor din junglă, 
împotriva geloziei şi a urii pe care i-o purta Kerchak, 
teribilul rege al marilor maimuțe. 

Ca şi cum toate acestea s-ar fi întâmplat ieri, Tarzan îşi 
aminti de cruzimea şi forţa lui Kerchak; ce animal fusese şi 
acest Kerchak! În mintea sa de copil-maimuţă el reprezenta 
autoritatea şi cruzimea şi chiar şi astăzi îşi aduce aminte de 
el cu oarecare teamă; şi acum i se pare un mister cum dea 
reuşit să-l învingă şi să-l ucidă. 

Revăzu în minte luptele sale cu 'Terkoz şi cu gorila Bolgani. 
Se gândi la Tecka, pe care o iubise atât de mult, la Thaka, la 
Tana şi la micul negru pe care avea de gând să-l înfieze. 
Astfel, toată ziua, Tarzan şi-a amintit de copilărie, în timp ce 
Ibn Jad înainta încet spre nord, către Nimmr. 

În junglă se întâmplau nişte lucruri care-i vor aduce lui 
Tarzan aventuri de neînchipuit. 

4. Gorila Bolgani. 


Un cărăuş negru se împiedică într-o liană şi, pierzându-şi 
echilibrul, lăsă să-i cadă încărcătura. Era unul dintre acele 
mici incidente care nasc crize. Acesta, de exemplu, a 
schimbat complet cursul vieţii tânărului şi bogatului 
cetăţean american James Hunter Blake, care vâna pentru 
prima oară giboni în Africa, împreună cu amicul său, Wilbur 
Stimbol. Acesta, în urmă cu doi ani, petrecuse vreo trei 
săptămâni în junglă, pretinzând acum să fie şeful expediției 
şi crezându-se expert în vânătoare. Se dădea mare 
specialist în jungla africană, în safari, în alimentaţie, în 
starea vremii şi în problemele negrilor. De altfel, Stimbol 
avea cu vreo 25 de ani mai mult decât Blake şi probabil că 
de aici venea pretenţia că ştie totul. 

Aceste lucruri nu au creat tensiuni între cei doi pentru că, 
deşi Blake era un bâieţandru de 25 de ani, cu firea sa 
flegmatică, mai degrabă se amuza de prostiile pe care le 
debita Stimbol. Primul conflict între cei doi s-a consumat 
exact în clipa plecării lor la vânătoare. Din cauza pornirilor 
tiranice şi a groaznicului caracter pe care-l dovedea 
Stimbol, s-a abandonat proiectul iniţial: ceea ce ar fi trebuit 
să fie realizarea unui film ştiinţific despre sălbatica Africă s- 
a transformat într-o neinteresantă şi banală vânătoare. 

Chiar în clipa în care trebuiau să plece, în timp ce se 
făceau ultimele pregătiri, Stimbol l-a insultat pe 
cameraman, care i-a părăsit. Blake era supărat dar, cu 
toate acestea, luă hotărârea să meargă mai departe şi să 
facă tot ce se putea face cu un simplu aparat de filmat. 

Nu era tipul de om care să ucidă din plăcere. Iniţial a avut 
intenţia să vâneze doar pentru a se hrăni şi, eventual, 
pentru a îmbogăţi colecţia lui Stimbol cu vreo jumătate de 
duzină de trofee. 

S-au certat însă chiar de la început, datorită brutalităţii cu 
care Stimbol îi trata pe cărăuşii negri. Dar Blake spera ca 
toate aceste dificultăţi să fie depăşite, mai ales că luase 
comanda expediției iar Stimbol îi promisese să nu mai 
insulte oamenii. 


Au înaintat în sălbaticul ţinut mai mult decât îşi 
propuseseră. La vânătoare n-au avut prea mult noroc şi 
erau chiar pe punctul de a renunţa, trăind cu impresia că n- 
au întâmpinat prea mari dificultăţi şi că se vor întoarce în 
America buni prieteni. 

Dar iată că un cărăuş negru îşi prinse piciorul într-o liană, 
se dezechilibră şi lăsă să-i cadă povara. 

Stimbol şi Blake mergeau unul lângă altul, chiar în faţa 
cărăuşului, şi, ghinion, pachetul negrului căzu peste 
Stimbol care se împiedică şi căzu şi el. 

Stimbol şi negrul se ridicară cu greutate, în hohotele de 
râs ale celorlalţi. Africanul îngăimă o scuză, dar Stimbol era 
roşu de furie. 

— Porc şi cretin ce eşti! Ţipă el. 

Şi, înainte ca Blake să fi putut interveni, sau ca negrul să 
se fi apărat, americanul, nervos, îi trase un pumn în faţă. 
Negrul căzu şi Stimbol se năpusti asupra lui, cărându-i la 
pumni şi şuturi cu nemiluita. În acest moment interveni 
Blake, bătându-l prieteneşte pe umăr, iar când Stimbol se 
întoarse, îl lovi exact cum o făcuse acesta cu negrul. 

Stimbol căzu, se răsuci şi încercă să ia automatul de pe 
umăr. Dar Blake a fost mai rapid decât el. 

— Lasă-l jos, spuse el, ameninţându-l cu un pistol calibrul 
45. 

Stimbol lăsă arma jos. 

— În picioare! Ordonă Blake. Când acesta reuşi să se 
ridice, continuă: 

— Ascultă-mă, amice! S-a terminat. Din această clipă ne 
despărţim. Mâine dimineaţă împărţim lucrurile şi vânatul 
apoi eu voi apuca în direcţia opusă celei pe care o vei alege 
tu. 

În timp ce vorbea, Blake îşi băgă înapoi pistolul în toc, în 
timp ce negrul îşi îngrijea nasul însângerat. Ceilalţi 
împietriseră. În scurt timp, cu toţii o porniră din nou la 
drum. Dar acum erau întristaţi, nu se mai auzeau nici 
râsete, nici cântece. 


Blake stabili tabăra imediat ce găsiră un loc potrivit. Era 
puţin înainte de amiază, iar împărţirea echipamentului, a 
hranei şi a oamenilor putea începe, astfel ca cei doi vânători 
să poată porni la drum în zorii zilei următoare. 

Arţăgos, Stimbol nu voia să facă nimic. Luă cu el doi 
askari, indigeni înarmaţi care au rol de trăgători într-un 
safari, şi părăsi tabăra, plecând după vânat. Făcu cu 
greutate un kilometru şi jumătate pe un drum umed, când, 
deodată, cel din fruntea coloanei ridică mâna, făcându-le 
semn să se oprească. 

Americanul înainta încet, când, deodată, unul din negri îi 
arătă la stânga, într-un tufiş. Era ceva confuz, negru şi 
mare, care se îndepărta cu paşi greoi. 

— Ce-i asta? Întrebă el în şoaptă. 

— O gorilă, răspunse unul dintre negri. 

Stimbol ridică puşca şi trase asupra siluetei care se 
îndepărta. Negrul din dreapta începu să bombăne. 

— Linişte! Ceru Stimbol. Hai s-o urmărim, vreau s-o 
împuşc. Dumnezeule! Ce trofeu ar fi! 

Jungla era aici mai puţin deasă şi astfel avură gorila de 
mai multe ori în bătaia puştii. De fiecare dată Stimbol a tras 
şi, de fiecare dată, pe de lături. Negrii care-l însoțeau 
păreau chiar încântați de acest lucru, căci nu-l înghiţeau pe 
american. 

Tarzan, omul maimuţă, vâna în acest timp undeva, prin 
împrejurimi, cu cei din tribul Toyat. În momentul când auzi 
primul foc de armă sări din copac şi o luă la goană în 
direcţia de unde venea zgomotul. Era sigur că cel care 
trăsese nu era un beduin. Ştia să deosebească puştile vechi 
de armele moderne. 

Nu era imposibil ca beduinii să aibă o astfel de puşcă; în 
orice caz, înclina să creadă că era un alb ce vâna prin 
împrejurimi. Iar el, Tarzan, ca Rege al Junglei, trebuia să 
ştie ce străini îi calcă teritoriul şi-n ce scopuri. Odinioară nu 
prea întâlneai albi prin junglă; Tarzan regreta acele timpuri 


căci, atunci când veneau albii, cu puştile lor, se termina cu 
pacea şi fericirea. Acum se părea că se mai înmulţiseră. 

Sărind din cracă-n cracă, Tarzan se îndrepta spre locul 
unde se auzise bubuitura; când o zări pe gorila Bolgani se 
auzi şi un zgomot de crăci rupte şi de glasuri omeneşti. 

Bolgani fugea, atât de înfuriată de Tarmangani, încât 
uitase complet de ceilalţi duşmani ce i-ar fi putut ieşi în 
cale. Astfel, nici măcar nu-l văzu pe Histah, şarpele, care 
stătea încolăcit pe crengile joase ale unui arbore bătrân. 

Enormul piton, nervos, fu deranjat de zgomotul de crăci 
rupte şi de focurile de armă. În mod normal, ar fi lăsat să 
treacă o gorilă fără să-i facă nimic dar, în starea în care era, 
ar fi fost capabil să atace şi un elefant. Cu ochii săi mici, 
rotunzi şi atenţi, o fixă pe Bolgani, iar când gorila trecu pe 
sub arborele de care stătea spânzurat, Histah-pitonul se 
aruncă asupra prăzii. 

În timp ce trupul şarpelui se încolăcise în jurul lui Bolgani, 
strângându-se tot mai tare, aceasta încerca să scape dar, 
oricât de mare era forţa ei, se vede că puterea pitonului era 
şi mai mare. 

În clipa când îşi dădu seama că nu are nici o şansă de 
scăpare, gorila ţipă scurt, încercând zadarnic să scape de 
corpul de oţel viu care-o strângea din ce în ce mai tare, 
gata să-i zdrobească oasele, s-o transforme într-o masă de 
carne strivită. Se şi simţea sfâşiată de puternicele maxilare 
ale şarpelui. 

Aceasta era situaţia la sosirea lui Tarzan şi a americanului. 
Stimbol abia înainta prin smârcurile junglei, pe când 
Tarzan, omul maimuţă, un semizeu al junglei, sărea cu 
uşurinţă dintr-un copac în altul. Au ajuns în acelaşi timp, 
dar vânătorii nu simţiră din primul moment prezenţa lui 
Tarzan. Nimeni nu-l auzise sosind. Se mişca în linişte, ca 
întotdeauna, cu prudenţa celui care nu ştie ce-l poate 
aştepta. 

Văzând scena din luminiş, Tarzan înţelese imediat tragedia 
lui Bolgani. Apoi îl zări pe american ridicându-şi puşca şi 


ochind, decis să omoare animalele. 

Tarzan nu o prea înghiţea pe Bolgani, această fiară cu păr 
lung şi aspru, care-i devenise, încă din copilărie, duşmanul 
numărul unu. Prima sa încleştare pe viaţă şi pe moarte a 
avut-o cu Bolgani, apoi, odată cu trecerea anilor, a învăţat 
pur şi simplu s-o evite cu prudenţă. Cu prudenţă, pentru că 
Tarzan nu ştia ce-i frica. După ce a crescut şi s-a maturizat, 
s-a ferit în continuare de Bolgani, din simplul motiv că tribul 
din care făcea parte se ferea, la rându-i, de gorile. 

În clipa când văzu totuşi fiara asaltată din două părţi, de 
doi duşmani, un sentiment de solidaritate se născu în el şi-i 
dispărură toate prejudecățile. Se afla exact deasupra 
americanului. Creierul şi muşchii lui Tarzan lucrau cu o 
asemenea repeziciune încât, în momentul în care Stimbol 
puse arma la umăr şi ochi, omul maimuţă îi sări în spate şi-l 
dobori, înainte ca acesta să-şi dea seama ce se-ntâmplase, 
înainte de a se fi putut ridica în picioare înjurând, Tarzan 
izbutise să-i smulgă cuțitul de vânătoare de la şold şi se şi 
năpusti asupra celor două fiare încleştate. Stimbol se ridică, 
se pregăti să tragă, dar ceea ce îi fu dat să vadă îl făcu să 
încremenească. 

Acoperit doar cu o piele de animal, bronzat, cu părul 
negru, un uriaş alb se lupta cu pitonul. Stimbol înţelese 
curând că zgomotele pe care le auzea nu ieşeau numai din 
gâtul gorilei ci şi din al omului venit în apărarea ei. 

Degete de oţel strânseră pitonul de lângă cap, în timp ce, 
cu mâna liberă, Tarzan împlântă de mai multe ori cuțitul de 
vânătoare în trupul şarpelui. Odată cu intrarea în luptă a 
unui nou şi necunoscut duşman, Histah a fost obligat să 
slăbească strânsoarea lui Bolgani; încercă mai întâi să lupte 
cu amândoi deodată, pentru ca în sfârşit să înţeleagă că 
fiinţa fără blană constituia o adevărată ameninţare pentru 
viaţa sa şi că trebuia să-i acorde toată atenţia. Se descolăci 
din jurul lui Bolgani şi, cu o furie nebună, izbind repetat cu 
coada, încercă să-l imobilizeze pe omul maimuţă. Dar, la 
fiecare mişcare, cuțitul lui Tarzan i se înfingea, tot mai 


adânc, în carne; Bolgani, în care abia de mai palpita o urmă 
de viaţă, gemea, întinsă la pământ, incapabilă să-şi ajute 
salvatorul. Stimbol, înmărmurit, stătea deoparte, urmărind 
acest spectacol înspăimântător, uitând pentru moment şi 
dorinţa de răzbunare şi pofta de trofee vânătoreşti. 

Tarzan se lupta singur cu cea mai periculoasă dintre 
creaturi, într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte, în mintea 
americanului finalul era clar: putea oare un simplu om să 
scape din încleştarea unui piton? 

Histah se încolăcise deja în jurul pieptului lui Tarzan şi îi 
prinsese un picior, dar forţa sa, redusă de rănile provocate 
de cuţit, era insuficientă pentru a-l dobori pe adversar. Pe 
de altă parte, Tarzan lovea mereu pitonul în acelaşi loc, 
sperând să-l taie în două. Omul şi şarpele erau amândoi 
roşii de sânge, iarba şi tufişurile pe o rază de mai mulţi 
metri fiind culcate la pământ. Histah se încolăci iar în jurul 
lui Tarzan, într-un efort decisiv; în acelaşi moment, Tarzan 
lovi năprasnic cu cuțitul şi reuşi să-l taie. 

Partea de jos a pitonului se zvârcoli un timp, apoi căzu. 
Omul maimuţă continuă lupta cu ceea ce mai rămăsese din 
adversar şi, cu un efort supraomenesc, reuşi să se elibereze 
din strânsoare; după câteva clipe, Histah muri. Fără să-i 
arunce lui Stimbol măcar o privire, Tarzan se apropie de 
Bolgani. 

— Eşti cumva rănită? O întrebă el pe limba maimuţelor. 

— Nu! Răspunse gorila. Eu sunt Bolgani şi omor, 
Tarmangani! 

— Eu nu sunt Tarmangani, eu sunt Tarzan, omul maimuţă, 
şi te-am salvat de Histah. 

— N-ai venit s-o omori pe Bolgani? Întrebă gorila. 

— Nu! Hai să fim prieteni. 

Bolgani se-ncruntă, părând că se gândeşte la asta. În 
sfârşit, se hotări să vorbească: 

— Bine, vom fi prieteni, spuse ea. Dar mai întâi o să-l 
ucidem împreună pe Tarmangani, chiar cu băţul lui cu 
tunet. Hai să-l omorâm! 


Şi gorila se ridică cu greutate, clătinându-se. 

— Nu, zise Tarzan, eu alung pe larmangani. 

— Tu? N-ai să poţi! 

— Eu sunt Tarzan, Regele Junglei, iar ceea ce spune 
Tarzan e sfânt. 

Stimbol, care asista la scenă, avea impresia că omul şi 
fiara se ceartă şi credea că, în curând, cei doi se vor 
încăiera. Dacă ar fi bănuit că ei îl considerau duşmanul lor 
comun, probabil că nu s-ar mai fi simţit în largul său. 
Înşfăcând puşca, se îndreptă spre Tarzan. 

— La o parte, tinere, spuse Stimbol, vreau să termin cu 
gorila; după lupta cu şarpele, nu cred că ai chef să-ţi sară şi 
maimuţoiul ăsta în spate. 

Americanul nu era foarte sigur de atitudinea pe care o va 
adopta Tarzan. Îi era încă proaspăt în minte felul în care 
omul maimuţă îi sărise în spate. Se simţea în siguranţă 
pentru că avea arma şi îşi imagina că acest sălbatic alb va fi 
fericit să scape de gorilă. Atât cât cunoştea el psihologia şi 
comportamentul animalelor, Stimbol o credea pe Bolgani 
amenințătoare. Tarzan se puse între gorilă şi vânător şi îl 
privi pe Stimbol cu coada ochiului. 

— Lasă puşca jos, spuse el. N-ai s-o împuşti. 

— Pe toţi dracii, ba am s-o împuşc! Izbucni Stimbol. De ce 
crezi că am urmărit-o atâta prin junglă? 

— Pentru că ai vrut s-o împuşti. Dar n-ai s-o faci. 

— Tinere, tu ştii cine sunt eu? Îl întrebă Stimbol. 

— Nu mă interesează, zise cu duritate Tarzan. 

— Ei bine, să ştii că greşeşti! Sunt Stimbol, de la compania 
maritimă Stimbol & Co din New-York. 

Era, într-adevăr, un nume atotputernic la New York şi 
chiar la Paris şi Londra, unde i se deschideau multe uşi. 
Rareori se întâmplă să nu fie servit; aroganţa lui venea în 
primul rând de la averea sa considerabilă. 

— Ce cauţi în ţinutul meu? Îl întrebă omul maimuţă, 
neluând în seamă vorbăria lui Stimbol. 

— "Ţinutul tău? Dar cine dracu' eşti tu? 


Tarzan se-ntoarse spre cei doi negri care se ţineau la 
câţiva paşi de american. 

— Sunt Tarzan, omul maimuţă, spuse el în dialectul lor. Ce 
caută în ţinutul meu şi câţi albi mai sunt cu el? 

— Mare Bwana, răspunse unul dintre negri, cu un 
deosebit respect, noi am ştiut că eşti Tarzan din clipa în 
care te-am văzut sărind din copac şi omorând şarpele. Eşti 
singurul din junglă care ar fi putut-o face. Acest alb este un 
stăpân rău, mai e un alb cu el, celălalt e bun, au venit să-l 
vâneze pe Simba, Leul, dar au avut ghinion, aşa că mâine 
pleacă. 

— Unde-i tabăra lor? Îi întrebă Tarzan. 

Negrul arătă cu mâna în direcţia corturilor. 

— Nu departe de aici. 

Tarzan se întoarse spre Stimbol, spunându-i: 

— Întoarce-te în tabără. Voi veni deseară să vă vorbesc. 
Vezi să nu vânezi decât atâta cât îţi trebuie să mănânci, cât 
timp mai eşti în ţinutul lui Tarzan. 

Era ceva în vocea şi-n gesturile lui Tarzan care îl făcu pe 
Stimbol să înţeleagă, în ciuda aroganţei sale obişnuite, că 
nu era de glumit, şi-l impresionă. Era o experienţă nouă, pe 
care n-o mai trăise decât o dată sau de două ori, în 
prezenţa unor oameni cu o avere mai mare decât a sa. Nu 
putu să răspundă nimic şi rămase nemişcat, privind uriaşul 
alb care se-ntoarse la gorilă. Asistă la schimbul lor de 
mormăieli, după care, nu mică-i fu mirarea când văzu omul 
şi gorila, umăr lângă umăr, luând calea junglei. După ce s- 
au făcut nevăzuţi în tufişuri, americanul îşi scoase casca, luă 
din buzunar o batistă de mătase şi-şi şterse fruntea de 
sudoare. Nu reuşea să uite imaginea uriaşului alb şi a 
gorilei, unul lângă celălalt, ca doi buni prieteni, dispărând 
în junglă. Se întoarse, în sfârşit, spre askari, înjurând. 

— Am pierdut o zi întreagă, spuse el nemulţumit. Cine-i 
individul ăsta? Mi s-a părut că-l cunoaşteţi. 

— E Tarzan, spuse unul dintre negri. 


— Tarzan? N-am auzit niciodată de el, spuse batjocoritor 
americanul. 

— Toţi cei care ştiu jungla, îl cunosc şi pe Tarzan. 

— Ei, asta-i, se enervă Stimbol. N-o să-mi spună mie un 
sălbatic păduchios unde am şi unde nu am voie să vânez. 

— Stăpâne, spuse negrul, Tarzan este cel care face legea 
în junglă şi nu-i bine să-l iei în râs. 

— Nu vă plătesc să-mi daţi sfaturi, cretinilor! Dacă vreau 
să vânăm, o să vânăm, să nu uitaţi asta! 

Întorcându-se spre tabără, nici americanul, nici askarii n- 
au văzut nici urmă de vânat. În ceea ce-i privea, askarii nu 
erau prea supăraţi că n-au vânat. 

5. Tarmangani. 

Cât timp a lipsit Stimbol, Blake a împărţit hrana şi 
echipamentul în mod egal. Le-a aranjat în ordine pe iarbă, 
astfel încât Stimbol să le poată cerceta în voie şi să-şi dea 
consimţământul. Dar, în ce priveşte împărţirea cărăuşilor şi 
a askari-lor, a aşteptat întoarcerea acestuia. Tocmai îşi 
completa jurnalul când grupul de vânători intra în tabără. 

Dintr-o privire, Blake îşi dădu seama că Stimbol era prost 
dispus. Dar cum asta era starea lui obişnuită, nu fu prea 
impresionat. Se gândi că, oricum, de mâine va scăpa de 
compania sa dezagreabilă. 

În schimb era îngrijorat de aerul posomorit al askari-lor 
ce-l însoţiseră pe Stimbol. Tânărul bărbat îşi dădu seama că 
Stimbol găsise un nou prilej să-i brutalizeze şi să-i insulte, 
ceea ce făcea împărţirea oamenilor mult mai dificilă. Din 
clipa în care luase decizia irevocabilă de a se despărţi de 
Stimbol, Blake ştiuse că cel mai greu va fi să-i găsească pe 
cei dispuşi să i se alăture. 

Când Stimbol văzu echipamentul împărţit şi aranjat pe 
categorii, ridică din sprâncene. 

— Văd că n-ai uitat nimic, remarcă el, oprindu-se în faţa lui 
Blake. 

— Am vrut să verifici şi dumneata înainte de a le 
împacheta. 


— N-am chef acum să-mi bat capul, răspunse Stimbol. 
Sunt convins că ai împărţit corect proviziile. 

— Mulţumesc, spuse Blake. 

— Şi cărăuşii? Cum îi împărţi? 

— N-o să fie simplu. Nu i-ai tratat prea bine şi nu ştiu cât 
de bucuroşi vor fi să te însoţească. 

— Eh, uite, aici greşeşti, Blake. Problema cu dumneata 
este că nu-i cunoşti deloc pe indigeni. Eşti prea îngăduitor 
cu ei. Nu te respectă şi, atunci când nu respectă pe cineva, 
nici nu-l iubesc. Trebuie să ştie că stăpânul veghează 
asupra lor. N-or să-şi încredinţeze viaţa în mâinile dumitale 
pentru un drum aşa de lung. Ai împărţit proviziile. Lasă 
oamenii în seama mea, mă pricep mai bine. Am să-ţi 
pregătesc o echipă sigură. 

— Şi cum ai să faci? Întrebă Blake 

— Ei bine, la început, îţi voi lăsa oamenii care doresc să te 
însoţească, admițând că există vreunul, îi vom aduna pe toţi, 
le explicăm că ne despărţim şi am să le cer celor care vor să 
te însoţească pe tine să facă un pas în faţă. Apoi, din cei 
rămaşi, am să aleg câţiva pentru a-ţi completa grupul. Nu-i 
corect aşa? 

— Cât se poate de corect, aprobă Blake. 

Spera din toată inima ca planul lui Stimbol să se realizeze 
atât de simplu pe cât o credea el, dar avea mari dubii. Aşa 
că se gândi să-i propună şi o altă soluţie, la care era convins 
că se va ajunge în cele din urmă. 

— În eventualitatea în care unul din noi va avea dificultăţi 
în completarea numărului de oameni, cred c-am putea să-i 
atragem promiţându-le nişte bani în plus, când vom ajunge 
la destinaţie. Eu, personal, dacă voi avea probleme, sunt 
dispus să plătesc, continuă Blake prudent. 

— Nu-i o idee rea pentru cazul în care n-ai să-i poţi stăpâni 
după ce eu voi fi plecat, spuse Stimbol. Ar fi o asigurare în 
plus pentru dumneata. În ce mă priveşte, oamenii mei vor 
respecta înţelegerea iniţială, altfel vor avea neplăceri. Eu 


zic să-i adunăm şi o să vedem noi atunci ce mai rămâne de 
făcut. 

Căută cu privirea un şef: 

— Hei, tu! Fă-te-ncoa'! 

Negrul se apropie şi se opri în faţa lor. 

— M-ai chemat, Bwana? Întrebă el. 

— Adună aici toţi oamenii, ordonă Stimbol. Toţi imbecilii să 
fie aici în cinci minute, în formaţie completă. 

— Am înţeles, Bwana. 

După plecarea negrului, Stimbol îl întrebă pe Blake: 

— Ai văzut azi vreun străin prin tabără? 

— Nu, de ce? 

— Am întâlnit un sălbatic în timp ce vânam. Mi-a poruncit 
să părăsesc imediat jungla. Ei, ce zici de asta? Zise Stimbol, 
râzând. 

— Un sălbatic? 

— Da. Unul cam într-o ureche. Askarii păreau că îl cunosc. 

— Cine era? 

— Îl cheamă Tarzan. 

Blake ridică din sprâncene. 

— Ah! Exclamă el. Te-ai întâlnit cu Tarzan, omul maimuţă 
şi el ţi-a ordonat să părăseşti jungla? 

— Ai auzit de el? 

— Evident, e considerat Regele Junglei şi dacă mi-ar 
ordona mie să o părăsesc, aş pleca imediat. 

— Tu ai pleca, dar nu şi Wilbur Stimbol. 

— De ce ţi-a cerut să peci? 

— Uite-aşa! Nu voia să omor o gorilă pe care tocmai o 
hăituiam. Stai să vezi! Nebunul scapă gorila de un piton, 
omoară pitonul, îmi ordonă să părăsesc jungla, spune că o 
să ne facă o vizită în tabără, apoi pleacă împreună cu gorila 
ca doi vechi prieteni. N-am mai pomenit aşa ceva. Nu-mi 
pasă cine e sau ce se crede el. Eu ştiu cine sunt, şi nu mă 
sperie pe mine un imbecil. N-o să mă oblige nimeni să 
părăsesc acest ţinut înainte ca eu să vreau asta. 

— Crezi că Tarzan, Regele Junglei, e un imbecil? 


— Cred că un individ care umblă de nebun prin junglă, gol 
şi fără arme, nu poate fi decât un imbecil. 

— Ai să vezi că nu-i un imbecil şi, dacă nu vrei să ai mai 
multe necazuri decât ţi-ai putea imagina, ar trebui să faci 
exact ce ţi-a spus el. 

— Ce ştii despre el? L-ai văzut vreodată? 

— Nu, răspunse Blake, dar i-am auzit pe oamenii noştri 
povestind multe despre el. Face parte din peisaj, ca şi 
jungla sau leii. Foarte puţini l-au văzut, poate chiar niciunul, 
dar are, totuşi, aceeaşi influenţă asupra imaginaţiei şi a 
superstiţiilor lor ca şi demonii. Le este teamă să nu-i 
stârnească în vreun fel mânia. Dacă află cumva că Iarzan a 
pus ochii pe noi, nu mai avem nici o şansă să-i stăpânim. 

— Eu atâta am de spus: dacă acest om-maimuţă, sau ce-o 
fi el, ţine la liniştea sa, să facă bine să nu-şi bage nasul în 
treburile lui Wilbur Stimbol. 

— Deci o să vină pe aici? Întrebă Blake. Bine, eu unul abia 
aştept să-l văd. Oricum de când sunt în ţinutul ăsta, numai 
despre el am auzit vorbindu-se. 

— Eu unul, n-am auzit nimic, spuse Stimbol. 

— Bine, dar tu nici nu vorbeşti cu indigenii, i-o întoarse 
Blake. 

— Pe cinstea mea, cred că am şi altele mai bune de făcut 
decât să le vorbesc, bombăni Stimbol. 

— Eu nu am spus să le vorbeşti, ci să vorbeşti cu ei. 

— Eu n-am să mă trag de şireturi cu cărăuşii, rânji 
Stimbol. 

Blake făcu un gest a neputinţă. 

— Ah, iată că vin oamenii, spuse Stimbol. 

Se întoarse către cărăuşi şi askari, care se opriseră la 
câţiva paşi de ei, şi ridică tonul: 

— Mr. Blake şi cu mine ne despărţim, anunţă el. Toate 
proviziile au fost împărţite în două. Eu voi merge să vânez 
ceva mai la vest, apoi o voi lua spre sud şi voi reveni spre 
coastă pe un alt drum. Nu ştiu care sunt planurile lui Mr. 
Blake, dar o să aibă nevoie de jumătate din cărăuşi şi 


askari. Nu vreau să aud nici un comentariu. Jumătate din 
voi o să meargă cu Mr. Blake, fie că vă place sau nu. 

Se opri, pentru a da mai multă greutate cuvintelor. 

— Ca întotdeauna, continuă, doresc ca toată lumea să fie 
mulţumită; de aceea am să le ofer o şansă celor care-l vor 
însoţi pe Mr. Blake. Acum, atenţie! Pachetele din partea 
asta sunt ale lui Mr. Blake. Celelalte sunt ale mele. Toţi cei 
care vor să-l urmeze pe Mr. Blake să treacă lângă bagajele 
lui. 

Câţiva se îndreptară imediat spre pachetele lui Blake. 
Ceilaţi, după un moment de ezitare, le urmară exemplul, 
unul câte unul, aşa încât, în cele din urmă, toţi oamenii se 
adunară la bagajele lui Blake. 

Stimbol se întoarse spre Blake, râzând şi clătinând din 
cap. 

— Poftim! Exclamă el. Ai mai văzut vreodată o asemenea 
adunătură de idioţi? Nimeni nu le-ar fi putut explica mai 
clar ca mine şi, cu toate astea, priveşte! Niciunul n-a 
înţeles! 

— Eşti sigur, Stimbol? Întrebă Blake. 

Stimbol nu sesiză imediat insinuarea. Când, în sfârşit, 
înţelese, se încruntă. 

— Nu fi stupid, ripostă el cu răutate. Bineînţeles că n-au 
priceput. Apoi, Stimbol le strigă negrilor: 

— Tâmpiţilor, negri cretini ce sunteţi! Voi chiar n-aţi 
înţeles? N-am spus să treceţi toţi la Mr. Blake. Doar cei care 
vor să-l însoţească. Ceilalţi, care vor să vină cu mine, 
pricepeţi, cu mine, să treacă imediat lângă pachetele mele! 
Şi asta repede! 

Nimeni nu se clinti însă. Stimbol era roşu de furie. 

— Asta-i răzvrătire, urlă el. Instigatorul riscă să-şi lase 
pielea aici. 

Se întoarse către unul din şefi. 

— Tu, vino aici! Cine v-a pus să-mi faceţi una ca asta? Mr. 
Blake? 


— Nu fi prost, Stimbol, spuse Blake. Nimeni nu i-a 
influenţat şi nu e nici o răzvrătire. Oamenii au făcut exact 
ceea ce le-ai spus tu să facă. Dacă n-ai fi atât de înfumurat, 
ţi-ai da seama de ce ai ajuns în situaţia asta. Negrii sunt şi 
ei oameni. În anumite privinţe sunt foarte sensibili, iar în 
altele sunt ca nişte copii. l-ai bătut, i-ai chinuit, i-ai insultat. 
Drept urmare, se tem de tine şi chiar te urăsc, ceea ce mi 
se pare firesc după cum te-ai purtat cu ei. Acum culegi ce ai 
semănat. Sper că asta îţi va servi drept lecţie de viaţă. 
Acum mai ai o singură cale pentru a-ţi face rost de oameni: 
să le oferi o primă generoasă. Vrei s-o faci? 

Încrederea în sine şi siguranţa lui Stimbol se topeau 
treptat, pe măsură ce înţelegea că Blake avea dreptate. 
Privi la feţele lipsite de expresie ale negrilor. Nu găsi nici 
măcar o singură privire prietenoasă. Se întoarse către 
Blake. 

— Încearcă tu să faci ceva, spuse el. 

Blake ieşi în faţa oamenilor. 

— Trebuie ca jumătate din voi să-l însoţească pe Mr. 
Stimbol, începu el. O să vă dea de două ori preţul cu care v- 
aţi înţeles la început, dacă-l serviţi cu credinţă. Sfătuiţi-vă şi 
transmiteţi-mi răspunsul mai târziu, prin şeful vostru. Asta-i 
tot. Puteţi pleca. 

După-amiaza trecu. Cei doi aşteptau în corturile lor. 
Împărţiţi în grupuri, indigenii discutau în şoaptă. Blake şi 
Stimbol nu luară masa împreună dar, după cină, se întâlniră 
să-şi fumeze pipa în aşteptarea răspunsului. După o 
jumătate de oră, Blake îşi trimise servitorul să-i cheme pe 
şefii negrilor. 

— Ei bine, aţi hotărât cine-l va urma pe Mr. Stimbol? 

— Nimeni nu-l va însoţi pe bătrânul Bwana, răspunse şeful 
lor. Toţi vor să meargă cu tânărul Bwana. 

— Dar Mr. Stimbol plăteşte bine, spuse Blake şi jumătate 
dintre voi trebuie să i se alăture. 

Negrul clătină din cap. 

— Poate plăti oricât, nimeni nu vrea să meargă cu el. 


— Aţi fost de acord să ne însoţiţi tot drumul, atât la dus cât 
şi la întors. Trebuie să vă respectaţi angajamentul. 

— Este adevărat, dar ne-am angajat să vă însoţim dacă 
sunteţi împreună. Bătrânul Bwana se poate întoarce fără 
grijă împreună cu tânărul Bwana. Dar nu separat. 

Tonul categoric al şefului puse capăt discuţiei. 

Blake reflectă o clipă înainte de a răspunde. 

— Poţi să pleci, spuse el. O să vorbim cu toţii din nou, 
mâine dimineaţă. 

6. Ara, fulgerul. 

Tabăra forfotea încă înainte de revărsarea zorilor. La ora 
hotărâtă, bagajele erau făcute şi totul pregătit de drum. 
Cărăuşii hoinăreau prin împrejurimi, aşteptând ordinul de 
plecare. Blake şi Stimbol fumau în tăcere. Deodată, 
frunzişul unui copac foşni uşor, o creangă se aplecă şi 
Tarzan sări în mijlocul taberei. Un fior de surpriză şi teamă 
străbătu grupul de negri. Omul maimuţă le vorbi în 
dialectul lor. 

— Eu sunt Tarzan, regele Junglei. Aţi adus oameni albi în 
ţara mea, ca să-mi omorâţi poporul. Cei care vor să trăiască 
şi să se întoarcă în satele lor, la familiile lor, să-l asculte bine 
pe larzan şi să facă ceea ce el ordonă. 

— Tu, îi spuse negrului ce conducea expediţia, îl vei însoţi 
pe cel mai tânăr, căruia îi dau voie să filmeze în ţinutul meu, 
când şi unde va dori. Alege-ţi jumătate din oameni şi 
alătură-te tânărului Bwana. 

— Iar tu, spuse altui şef, ia oamenii care mai rămân şi du-l 
pe cel mai în vârstă Bwana înapoi de unde a venit, pe calea 
cea mai scurtă. Nu are dreptul să vâneze decât pentru a se 
hrăni sau a se apăra. Şi să nu îndrăzneşti să nu-mi asculţi 
ordinele. Aminteşte-ţi că Tarzan veghează şi că nu uită 
niciodată. 

Se întoarse apoi către albi. 

— Blake, am hotărât. Poţi pleca oricând, oriunde doreşti. 
În ce priveşte vânătoarea, decizi singur. Eşti musafirul lui 
Tarzan. 


— Iar tu, spuse, adresându-se lui Stimbol, vei părăsi 
imediat ţinutul pe calea cea mai scurtă. Ai dreptul să porţi 
arme doar ca să te aperi. Nu abuza de această permisiune, 
căci îţi va fi retrasă. Şeful negru va fi cu ochii în patru. 

— Ei, uşurel, nu te ambala aşa, ţipă Stimbol. Te înşeli 
amarnic dacă îţi închipui c-am să permit să-ţi baţi joc de 
drepturile mele de cetăţean american. Aş putea să cumpăr 
şi să vând prăpădita asta de junglă cu tine cu tot fără nici o 
problemă. Pe toţi dracii, Blake, spune-i imbecilului ăsta 
nenorocit cu cine are de a face, înainte de a avea necazuri. 

Tarzan se adresă şefului negrilor lui Stimbol: 

— Luaţi bagajele şi plecaţi. Dacă omul nu vă urmează, 
mergeţi înainte. Dacă mă ascultă, aveţi grijă să ajungă 
teafăr şi nevătămat. Să-i fiţi supuşi, cât timp îmi va fi şi el 
mie. Asta-i tot! Acum plecaţi! 

Cu mişcări iuţi, Tarzan sări dintr-un copac în altul şi 
dispăru în frunziş. Blake şi ai săi părăsiră şi ei tabăra. 
Stimbol înjura şi ameninţa în timp ce echipajul lui, în şir 
indian, pătrundea tot mai adânc în junglă, luând-o spre est, 
fără să-l bage în seamă. Stimbol rămăsese singur în tabăra 
părăsită. 

Umilit, spumegând de furie, alergă după ei, dând ordine şi 
amenințând, dar nimeni nu-i dădea nici o atenţie. În cele 
din urmă se linişti. Mergea morocănos în fruntea lungului 
şir de cărăuşi şi askari, convins în sfârşit că puterea omului 
maimuţă era mai mare decât a sa. Dar clocotea de ură şi de 
planuri de răzbunare. 

Dorind să se asigure că ordinele îi erau respectate, Tarzan 
le-o luase înainte. Aştepta acum, aşezat pe o creangă, 
privind drumul pe care urma să treacă Stimbol. În 
depărtare se auzeau deja zgomotele coloanei. Deasupra 
copacilor se adunau ameninţător nori negri şi deşi dar în 
junglă nu se simţea încă nici o adiere. 

Pe drum, din direcţie opusă, se apropia un antropoid uriaş, 
negru şi păros. Când ajunse destul de aproape, Tarzan îl 
strigă cu o voce reţinută: 


— Bolgani! 

Gorila se opri şi se ridică în două picioare, privind atent în 
jur. 

— Eu sunt, Iarzan. 

— Eu sunt Bolgani, mârâi gorila. 

— Se apropie Tarmangani. 

— Omor! 

— Nu, spuse Tarzan. Lasă Tarmangani să treacă. El şi 
oamenii săi au multe bastoane cu tunet. L-am alungat pe 
acest Iarmangani din junglă. Lasă-l să treacă. 
Îndepărtează-te puţin din drum. Proştii de Gomangani şi 
bătrânul Tarmangani, care e şi mai prost, vor trece fără să 
ştie că Tarzan şi Bolgani sunt chiar lângă ei. 

Pe cerul vineţiu, norii se învolburau mereu şi, deodată, se 
auzi bubuind un tunet îndepărtat; cei doi ridicară capul 
privind dezlănţuirea forţelor naturii, mai sălbatice şi mai 
distrugătoare decât puterile lor. 

— Pand, tunetul, vânează, remarcă Tarzan. 

— Îl vânează pe Usha, vântul, spuse gorila. 

— În curând îl vom auzi pe Usha fugind prin copaci ca să 
scape. Tarzan privea norii negri ameninţători. Chiar şi 
Kudu, soarele, se teme de Pand. Când Pand vânează, Kudu 
îşi ascunde faţa. 

Ara, fulgerul, sfâşie cerul. Pentru cei doi, fulgerul era o 
săgeată din arcul lui Pand, iar picăturile mari de ploaie erau 
Meeta, sângele lui Usha, ce curgea din nenumăratele sale 
răni. 

Jungla fremăta sub rafalele de vânt, dar, deocamdată, 
singurul zgomot ce se auzea era bubuitul tunetului. Copacii 
biciuiau aerul, împinşi de Usha, care zguduia pădurea. Se 
făcea din ce în ce mai întuneric. Ploaia începu să cadă cu 
găleata. Frunze şi ramuri zburau într-un vacarm îngrozitor. 
Cu vuiete asurzitoare, forţele naturii îşi dezlănţuiau mânia. 
Animalele din junglă tremurau în faţa singurei puteri ce le 
înspăimânta, fiindu-le superioară. Tarzan se ghemuise în 
copacul uriaş, ca să se apere de ploaie. 


Lângă drum, udă leoarcă şi plină de noroi, Bolgani stătea 
ghemuită. Aşteptau. Nu puteau decât să aştepte. Deasupra 
lor, furtuna se dezlănţuise cu o furie nebună. Tunetul 
bubuia cu ecouri asurzitoare. Un trăsnet orbitor străbătu 
cerul şi creanga pe care stătea Tarzan se prăbuşi într-un 
vaiet prelung. Tarzan zăcea leşinat pe drum, pe jumătate 
prins sub creanga uriaşă. 

Furtuna se opri la fel de brusc precum începuse. Kudu, 
soarele, risipi norii. Încă îngrozită, gorila Bolgani stătea 
nemişcată. Se temea ca nu cumva să-i atragă atenţia lui 
Pand, tunetul. 

Ud leoarcă, îngheţat şi furios, Stimbol se lupta cu drumul 
lunecos şi moale. Nu ştia că oamenii săi se aflau departe în 
urmă, căci, în timp ce el înaintase prin furtună, ei căutaseră 
adăpost pe sub copaci. 

Deodată, la o cotitură a drumului, se trezi în faţa unei 
crengi ce-i bara trecerea. Nu văzu de prima dată corpul ce 
zăcea dedesubt, dar îl recunoscu imediat. Tarzan 
mortsperanţele lui creşteau. E liber să facă tot ce doreşte. 
Dar oare era mort? 

Se apropie atent şi puse urechea pe pieptul lui. Pe faţă i se 
citi dezamăgirea. Tarzan nu era mort. Deodată, expresia i 
se schimbă. Ochii săi sclipeau răutăcios în timp ce privea 
atent drumul pe care venise. Negrii nu se zăreau! Aruncă o 
privire rapidă în jur. Era singur cu cel care îl umilise! 

I se părea că e singur, căci nu văzuse încă silueta păroasă 
ce se ridicase pe tăcute, auzind zgomotul paşilor săi, şi 
care-l privea acum printre frunze. 

Tarzan se mişcă. Începea să-şi revină. Stimbol înţelese că 
acum era momentul să acţioneze. În aceaşi clipă, un braţ 
uriaş, păros, ieşi din frunziş şi-l apucă de umăr. Stimbol 
trase o înjurătură şi se trezi nas în nas cu Bolgani. Încercă 
să o lovească cu cuțitul însă gorila îi smulse arma, 
aruncând-o în mărăcini. Colţii galbeni ai gorilei se 
pregăteau să se înfigă în gâtul lui Stimbol, când, Tarzan 
deschise ochii şi strigă: 


— Kreeg-ah! 

La acest avertisment, Bolgani se opri. 

— Lasă-l, spuse Tarzan. 

— Tarmangani a vrut să-l omoare pe Tarzan, răspunse 
gorila. Bolgani nu l-a lăsat. Bolgani ucide! Şi scoase un 
mârâit furios. 

— Nu, spuse Tarzan cu un ton sever. Dă-i drumul lui 
Tarmangani. Gorila tocmai slăbea strânsoarea când apărură 
primii cărăuşi. Văzând atâţia negri, maimuța deveni şi mai 
nervoasă. 

— Du-te în junglă, Bolgani, spuse Tarzan. Tarzan va avea 
grijă de acest Tarmangani şi de Gomangani. 

Mârâind, gorila dispăru în desiş. Tarzan se adresă lui 
Stimbol şi oamenilor săi. 

— Ai scăpat ca prin minune, Stimbol. Ai avut noroc că nu ai 
apucat să mă omori. Mă aflam aici din două motive: să văd 
dacă-mi asculţi ordinele, şi să te apăr de oamenii tăi. Nu mi- 
a plăcut felul în care te-au privit astăzi în tabără. Aş fi putut 
să te părăsesc şi asta ar fi însemnat sfârşitul tău, la fel de 
sigur ca otrava sau lovitura de cuţit. Credeam că amo 
oarecare răspundere pentru că eşti alb. Acum mă consider 
eliberat de orice obligaţie faţă de tine. N-am să te omor, 
Stimbol, aşa cum ai merita. Dar, începând din acest 
moment, nu mai ai prieteni în junglă, ci doar duşmani. Se 
întoarse spre grupul de negri. 

— Tarzan, Regele Junglei, va pleca într-ale lui. Poate că n-o 
să-l mai vedeţi. Făceţi-vă datoria faţă de acest alb, cât timp 
urmează ordinele lui Tarzan, dar aveţi grijă să nu vâneze! 

Acestea fiind spuse, omul maimuţă sări într-un copac şi 
dispăru. 

Când Stimbol află de la oamenii săi că Tarzan îi asigurase 
că nu-l vor mai vedea, îşi regăsi siguranţa de sine şi 
îngâmfarea. Era din nou şeful, dând ordine negrilor şi 
înjurându-i, bătându-şi joc de ei. Vroia să-i impresioneze. 
Credea că, fiind oameni simpli, îi poate înşela, arătând că 
nu se teme de Tarzan şi că, ignorându-i ordinele, le va 


câştiga respectul. Astfel, puţin înainte de a stabili tabăra, 
Stimbol zări o antilopă. Trase fără ezitare, ucigând-o pe loc. 

Pentru Stimbol acesta a fost începutul sfârşitului. Seara, în 
tabără, adunaţi în grupuri mici, oamenii săi vorbeau în 
şoaptă: 

— A omorât o antilopă şi Tarzan se va supăra pe noi, spuse 
unul. 

— Tarzan ne va pedepsi, spuse altul. 

— Bwana e un om rău, adăugă un altreilea. Ar trebui să-l 
omorâm. 

— Nu putem să-l omorâm! 

— Va muri singur dacă îl lăsăm în junglă. 

— Tarzan a spus să ne facem datoria. 

— Da, dar numai atâta timp cât Bwana va asculta de 
ordinele sale. 

— Şi nu le-a ascultat. 

— Atunci putem să-l părăsim. 

Epuizat de marşul cel lung, Stimbol dormi buştean. Când 
se trezi, soarele era sus. Îşi chemă servitorul. Nici un 
răspuns. Strigă din nou, mai tare, înjurând. În tabără nu se 
auzea nici un zgomot. 

— Porci leneşi! Mormăi el. Le-arăt eu lor! 

Se ridică şi se îmbrăcă. Deodată, simţi ceva ameninţător în 
liniştea din jurul său. leşi în fugă din cort şi înţelese totul 
dintr-o singură privire. Era singur şi toate proviziile 
dispăruseră, în afară de un singur pachet. Îl abandonaseră 
în inima Africii! 

Primul gând fu să-şi ia puşca şi să plece după ei. Se 
răzgândi însă imediat. Fără să ezite, aceşti oameni îl 
abandonaseră unei morţi aproape sigure. În cazul în care s- 
ar ţine de ei, ar putea găsi un mijloc mult mai rapid de a-l 
înlătura definitiv. 

N-avea decât o soluţie: să dea de Blake şi să rămână cu el. 
Ştia sigur că Blake nu-l va lăsa să moară în junglă. 

Negrii nu-i luaseră puşca şi muniţiile. Îi mai rămăseseră şi 
destule provizii. Problema era însă transportul lor. Dacă 


voia să-l ajungă pe Blake, care plecase pe alt drum, trebuia 
să renunţe la bagaje. Ştia că îl despart de Blake cam două 
zile de mers şi, dacă acesta nu înaintase prea repede, putea 
spera să-l întâlnească într-o săptămână. Poate că Blake va 
găsi ceva interesant de filmat şi-şi va instala o tabără fixă. 
În acest caz, Stimbol îl va întâlni chiar şi mai repede. 

Odată stabilit planul de acţiune, se simţi mai liniştit. După 
o masă bună, pregăti un pachet cu provizii pentru o 
săptămână, îşi umplu buzunarele şi centura cu muniții şi 
porni la drum. 

Nu-i fu prea greu să găsească locul în care se despărţise 
de Blake. Se hotări să facă un popas în mica poiană, înainte 
de a porni pe urmele lui. Se aşeză, rezemându-se de 
trunchiul unui copac, fără să observe că arbuştii din 
apropiere s-au mişcat. 

Terminându-şi ţigara, Stimbol se ridică, luă pachetul şi 
porni la drum. Făcu câţiva metri şi se opri brusc. Un mârâit 
ameninţător venea din tufişul din faţa lui. În aceeaşi clipă, 
ierburile se dădură la o parte şi apăru capul unui leu uriaş, 
cu coamă neagră. 

Stimbol scăpă pachetul, zvârli puşca şi-ncepu să alerge 
spre copacul sub care se odihnise. Leul ezită o clipă, 
surprins, apoi se repezi după el. 

Stimbol privi înapoi şi îngheţă: leul părea atât de aproape 
şi copacul atât de departe... Deşi nu mai era tânăr, se 
căţără pe ramurile groase cu o rapiditate care ar fi făcut 
cinste şi unui atlet. Ajunsese la ţanc. Ghearele ascuţite ale 
lui Numa îi atinseră ghetele, obligându-l să se refugieze pe 
crengile cele mai înalte. Acolo se opri gâfâind şi, sleit de 
puteri, privea la fiara ce-şi arăta colții într-un mod nu 
tocmai prietenos. 

Numa scoase câteva răgete, apoi, cu un mârâit înăbuşit se 
întoarse cu spatele şi se îndreptă majestuos spre tufişul din 
care ieşise. Se opri însă lângă pachetul cu provizii, îl 
adulmecă şi începu să-l zgârie. Pachetul se răsturnă şi 
Numa sări îndărăt, prudent. Apoi, se aruncă asupra lui 


furios, începând să-l sfâşie, până ce conţinutul se răspândi 
în iarbă. Muşcă din cutii şi sticle, până ce nu mai rămase 
aproape nimic întreg. Ghemuit în copac, Stimbol privea 
neputincios cum îi erau distruse proviziile. 

Se blestemă că-şi aruncase puşca. Îl consola doar gândul 
că poate Blake nu era prea departe şi că, după ce-l va găsi, 
va avea ce mânca. Odată leul plecat, va cobori şi-şi va 
continua drumul pe urmele lui Blake. 

Numa, pe care conţinutul pachetului nu-l mai interesa, se 
îndreptă agale spre tufiş. Dar ceva îi atrase atenţia. De data 
asta era bastonul cu tunet al lui Iarmangani. Leul mirosi 
puşca, îi dădu o labă şi în cele din urmă o luă în gură. 
Stimbol îl privea îngrozit. Ce se va întâmplă dacă fiara îi 
strică arma? Nu va mai avea nici un mijloc de apărare şi de 
a-şi procura hrană. 

— Las-o jos! Strigă Stimbol. Las-o jos! 

Numa se îndrepta spre tufe, ducând puşca în gură, părând 
că nu-i aude strigătele. 

După amiaza şi noaptea următoare i-au părut o eternitate 
lui Wilbur Stimbol. Cât a fost lumină, leul a rămas nemişcat 
lângă tufiş, aşa că nici vorbă să coboare din copac. Cu atât 
mai mult, după căderea nopţii, nimeni n-ar fi reuşit să-l facă 
pe Stimbol să coboare şi să înfrunte, în plină noapte, jungla 
ce-l îngrozea. Toată noaptea ascultă înspăimântat concertul 
de urlete, mârâituri şi răgete, de parcă cele mai 
înspăimântătoare fiare şi-ar fi dat întâlnire în acea poiană. 

Dimineaţa, jungla era liniştită. Doar pânza sfâşiată în mii 
de bucăţi şi cutiile goale arătau ce festin oferise Stimbol 
fără voia sa hienelor. Numa plecase. 

Stimbol cobori tremurând din copac. Cu privirea rătăcită, 
tresărind la orice zgomot, devenise un biet bătrân care 
străbătea jungla terorizat de spaimă. Cine l-ar mai fi 
recunoscut pe Wilbur Stimbol, mândrul preşedinte al firmei 
Stimbol & Co din New York? 

7. Crucea. 


Furtuna ce a întrerupt safari-ul lui Stimbol încurcă şi mai 
serios planurile lui Blake, schimbându-i cu totul cursul 
vieţii. 

Însoţit de un singur negru, care-i ducea aparatul de filmat 
şi cea de-a doua puşcă, Blake se abătuse din drum, pentru a 
încerca să filmeze lei. Semne numeroase arătau că în 
regiunea pe care o traversau erau o mulţimea. 

Blake urma un drum paralel cu al grupului său şi trebuiau 
să se reîntâlnească în tabără, după-amiază. Băiatul ce-l 
însoțea era inteligent şi descurcăreţ. Stabiliseră viteza şi 
direcţia de mers şi Blake lăsă cu toată încrederea în grija 
lui orientarea, el dedicându-se în întregime ocupaţiei 
fascinante de a găsi subiecte de filmat. 

Puțin timp după ce au părăsit grupul, Blake şi tovarăşul 
său au întâlnit o familie de şapte sau opt lei: o magnifică 
pereche matură şi cinci sau şase lei mai tineri. Zărindu-i pe 
cei doi, leii s-au îndreptat alene spre pădurea rară. Blake îi 
urmă la distanţă, aşteptând răbdător o lumină şi un cadru 
cât mai bun pentru filmare. În mod normal, Blake se orienta 
perfect în junglă şi ar fi găsit imediat drumul spre punctul 
de întâlnire cu oamenii săi. Acum însă, pornit în urmărirea 
leilor, nu-l mai interesa nimic altceva, bazându-se în 
întregime pe ghidul său. Timp de două ore s-a ţinut cu 
încăpățânare pe urma grupului regal, dar nu i s-a ivit 
prilejul unei filmări cu adevărat reuşite. 

La un moment dat cerul se acoperi brusc de nori negri şi 
puţin mai târziu izbucni furtuna, cu o violenţă specifică 
climei ecuatoriale. O lumină orbitoare străbătu cerul şi 
Blake se prăbuşi la pământ. 

Nu ştia cât timp rămăsese întins pe iarbă, năucit de 
trăsnetul ce lovise la doar doi metri de el, dar, când 
deschise ochii, furtuna trecuse şi soarele străpungea bolta 
de verdeață. Se ridică încet şi privi în jur. 

Ceea ce văzu îl făcu să-şi vină repede în fire: la vreo 
treizeci de metri, şapte lei îl priveau cu un aer grav. 


Leii, ca şi oamenii, pot fi foarte diferiţi unii de alţii; din 
fericire pentru Blake, aceştia nu prea văzuseră oameni, nu 
fuseseră vânaţi niciodată, păreau sătui, iar Blake nu făcuse 
nimic care să-i enerveze. Erau pur şi simplu curioşi. 

Dar Blake nu ştia toate astea. Ştia doar că la vreo treizeci 
de metri de el stăteau şapte lei care nu erau în cuşcă şi că, 
deşi îi urmărise pentru a-i filma, în acel moment ce-şi dorea 
cel mai mult era nu un aparat de filmat ci o puşcă. 

Se uită după armă. Spre marea-i mirare nu văzu nici 
puşca lui şi nici pe negrul cu cealaltă armă. Unde putea fi? 
Fără îndoială că fugise de frica leilor. Blake se întreba dacă 
îl vor ataca atunci când se va ridica. Rememoră rapid tot ce 
auzise despre lei şi-şi aminti un lucru valabil pentru toate 
animalele periculoase: dacă alergi întorcându-le spatele, te 
fugăresc până te prind. Ca să ajungă la cel mai apropiat 
copac, ar fi trebuit să meargă drept spre ei. 

În acest moment de cumpănă, unul din leii tineri înaintă 
câţiva paşi. Asta îl făcu să se hotărască. Cu cât leii se aflau 
mai aproape, cu atât şansele i se micşorau. La treizeci de 
metri în spatele lui era un alt copac iar la treizeci de metri 
în faţa sa leii. Dacă ar fi alergat spre acesta, leii ar fi trebuit 
să parcurgă şaizeci de metri, timp în care el ar fi alergat 
treizeci. Dacă însă alegea copacul din faţa sa, ar fi avut 
şase-şapte metri de parcurs, iar leii peste douăzeci. Nu era 
nici o îndoială că trebuia să-l aleagă pe cel mai apropiat. 
Exista totuşi o anumită reţinere: cum să alergi de-a dreptul 
spre o turmă de lei? 

Blake era înspăimântat, dar leii nu aveau de unde să ştie 
asta, căci Blake se îndrepta acum drept spre ei. Cel mai 
greu a fost să-şi oblige picioarele să meargă în direcţia 
hotărâtă. Ele ar fi vrut să alerge în direcţia opusă; doar 
voinţa le stăpânea. Au fost momente de încordare crâncenă 
pentru Blake, mai ales la primii paşi făcuţi sub privirea 
leilor ce-l vedeau apropiindu-se şi deveneau tot mai nervoşi. 
Leoaica se mişcă neliniştită. Unul din masculii tineri îşi lovi 
nervos coada de coaste şi rânji, arătându-şi colții. 


Când Blake ajunsese aproape de copac, se întâmplă ceva 
ciudat: leoaica scoase un fel de geamăt, apoi se îndepărtă 
dintr-un salt, urmată de ceilalţi şase care s-au luat după ea. 

Omul se sprijini de copac şi răsuflă uşurat. 

— Uf! Suspină el. Sper să nu mai văd lei decât în grădina 
zoologică din Central Park. 

Dar ceea ce a urmat l-a făcut să uite repede incidentul cu 
leii. Pornind să-l caute pe negrul ce nu răspundea 
chemărilor sale, Blake cercetă cu atenţie în jur. Puţin mai în 
urmă, pe drum, în poieniţă, găsi resturi de carne 
carbonizată şi o ţeavă de puşcă înnegrită şi pe jumătate 
topită. Din aparatul de filmat nu mai rămăsese nimic. 
Probabil că trăsnetul ce-l trântise pe Blake la pământ 
căzuse exact pe bietul om, omorându-l pe loc şi făcând să 
explodeze toată muniţia. 

Căută peste tot cealaltă puşcă şi ajunse la concluzia că a 
dispărut datorită unei tornade iscate de furtuna violentă. 

Dându-şi seama că s-a rătăcit şi neavând nici cea mai mică 
idee încotro să se îndrepte, Blake porni la drum în direcţia 
care credea el că este cea bună. Nu era. Grupul său se 
îndrepta spre nord-est, pe când el o luase direct spre nord. 

A înaintat cu greu prin pădurea deasă, timp de două zile, 
dormind noaptea prin copaci. La un moment dat, creanga 
pe care stătea s-a încovoiat sub greutatea unui animal. Doi 
ochi strălucitori îl priveau în noapte. Blake ştia că este un 
leopard. A apucat pistolul şi a tras. Cu un răget înfiorător, 
fiara a dispărut, dar nu-şi dădea seama dacă o nimerise. 

A găsit apă şi hrană din belşug, şi, în dimineaţa celei de-a 
treia zile ieşi din pădure, ajungând la picioarele unui lanţ 
muntos. Pentru prima dată după săptămâni întregi, avu 
bucuria să revadă albastrul cerului. Acum simţea libertatea, 
ca un ocnaş care, după o lungă încarcerare, vede lumina 
zilei. Nu mai era decât o chestiune de timp să iasă de aici. 
Avea chef să cânte şi să strige, dar îşi menaja forţele şi 
porni spre munţi. Nu văzuse nici un sat în pădure şi cum nu 


se putea să nu existe locuitori într-o regiune bogată în 
vânat şi ape, cu siguranţă că va întâlni vreo aşezare. 

Ajuns pe un versant, zări ceva mai jos o trecătoare pe 
fundul căreia curgea un râuleţ. Trebuia să fie vreun sat pe 
malul apei. 

Cobori spre râu. Descoperi încântat o potecă bătătorită ce 
şerpuia de-a lungul malului. Încurajat de faptul că, în 
sfârşit, va întâlni indigeni care îl vor ajuta să-şi regăsească 
grupul, Blake o luă pe potecă. 

Făcuse aproape cinci kilometri fără să descopere nici urmă 
de locuinţă când, la o cotitură, văzu în faţa lui o cruce albă, 
de dimensiuni uriaşe. Cioplită din calcar, se ridica exact în 
mijlocul drumului şi-l domina pe Blake cu înălţimea celor 
douăzeci de metri ai săi. După inscripţia aproape ştearsă 
părea să fie foarte veche. 

Blake cercetă literele cizelate dar nu le putu descifra. 
Aducea oarecum a engleză, o engleză arhaică, dar elimină 
imediat o asemenea ipoteză ridicolă. Ştia că hotarele 
Abisiniei nu puteau fi prea departe, iar abisinienii erau 
creştini. Astfel se putea explica prezenţa crucii. Totuşi nu-şi 
putea stăpâni senzaţia de teamă pe care i-o transmitea 
simbolul antic. Ce însemna oare? Ce era cu ea? 

Înfiptă acolo, în mijlocul drumului, tăcută, de o vârstă 
venerabilă, părea să-i spună lui Blake să se oprească, să nu 
se aventureze mai departe în necunoscut. Îl avertiza că 
trebuie să plece, dar nu cu bunăvoință, ci mai degrabă cu 
aroganță şi ură. 

Râzând, Blake îşi alungă proasta dispoziţie de care se 
lăsase cuprins şi îşi continuă drumul. Dar, trecând prin faţa 
imensului monolit alb şi-a făcut cruce, deşi nu era bisericos. 
Nu putu să-şi explice ce l-a determinat să facă asta, nici de 
unde venea ciudata impresie de forţă degajată de această 
cruce aflată în ruină. 

La o altă cotitură, poteca se îngusta şi trecea printre două 
blocuri uriaşe de piatră, căzute probabil din înaltul 
versantului. Pereţii canionului se apropiau din ce în ce mai 


mult. Blake se afla aproape de cheiurile râului şi totuşi 
nimic nu anunţa prezenţa vreunui sat. Atunci unde ducea 
poteca? Trebuia să aibă un capăt... 

Dominat încă de imaginea crucii, Blake trecu printre cele 
două blocuri-de piatră. În aceeaşi clipă, dădu nas în nas cu 
un om. În spatele lui răsări altul. Erau doi negri viguroşi, cu 
trăsături fine. Blake nu mai văzuse nicăieri în Africa 
asemenea negri, purtând haine din piele decorată cu artă 
strânse pe corp, cu cruci roşii pe piept drept blazoane, 
având pantaloni şi fiind încălţaţi cu sandale din piele de 
căprioară. Aveau un fel de căşti din zale, mulate pe cap, 
care se continuau deasupra urechilor şi de jur-împrejurul 
gâtului cu o apărătoare din piele de leopard. Erau înarmaţi 
cu săbii mari şi lănci. 

Blake putu aprecia uşor ascuţimea lăncilor când le simţi 
împungându-l în spate. 

— Cine eşti? Întrebă negrul din faţă. 

Dacă omul i s-ar fi adresat în chineză, Blake s-ar fi mirat 
mai puţin; din gura acestui negru din Africa centrală, în plin 
secol XX, ieşeau cuvinte rostite în engleza veche! Blake era 
prea uimit pentru a mai putea răspunde. 

— Cu siguranţă că e un sarazin, Paul, spuse negrul din 
spatele lui Blake, şi nu înţelege ce-i spui. Un spion poate... 

— Nu, Peter Wiggs, pe cât este de adevărat că eu sunt 
Paul Bodkin, pe atâta este de clar că omul ăsta nu-i păgân. 
Asta se vede de la o poştă! 

— Orice ar fi, tu, Paul Bodkin, trebuie să-l duci căpitanului 
Porții, care-l va interoga. 

— Totuşi nu văd nimic rău dacă-l întrebăm şi noi câte ceva. 

— Lasă vorba şi du-l la căpitan, spuse Peter. Eu am să 
rămân aici să păzesc drumul până te întorci. 

Paul se dădu la o parte şi-i făcu semn lui Blake să 
pornească, împungându-l în spate cu vârful lăncii. 

Drumul era uşor şi Blake merse mai departe pe potecă, 
până când dădu de intrarea unui tunel săpat în stâncă. Într- 
o firidă de la intrarea acestuia erau agăţate mai multe 


torţe. Bodkin alese una, luă nişte iască dintr-o cutie şi, 
scăpărând cu o bucată de cremene, aprinse iasca, apoi 
torţa, luminând cu ea tunelul. Cu o împunsătură de lance îl 
îndemnă pe Blake s-o ia din loc. Pătrunseră în tunelul 
strâmt şi întortocheat. Trecuse multă lume pe aici. Pietrele 
luceau de parcă ar fi fost lustruite. Pereţii şi tavanul erau 
înnegriţi de funinginea nenumăratelor torţe ce luminaseră 
acest ciudat drum spre... Necunoscut. 

8. Şarpele loveşte. 

Neştiind cum să supravieţuiscă în junglă, copleşit de 
nenorocirea ce dăduse peste el şi cu mintea paralizată de 
teamă, Wilbur Stimbol se strecura tiptil, pradă tuturor 
spaimelor ce le poate naşte imaginaţia unui om aflat într-o 
asemenea situaţie. Un strat gros de murdărie acoperea ce 
mai rămăsese din hainele ce atârnau jalnic pe ruina 
corpului său descărnat. Părul său grizonat şi barba nerasă 
de patru zile îi deveniseră albe ca neaua. 

Mergea pe o potecă vizibilă, plină de urme de oameni şi 
animale domestice. Cu neştiinţa sa de orăşean, credea că e 
pe urmele lui Blake. Astfel ajunse, sfârşit de oboseală, la 
tabăra lui Ibn Jad. 

Fejjuan, sclavul Galla, îl zări şi-l duse la cortul şeicului, 
unde Ibn Jad, fratele său 'Tollog şi alţii erau aşezaţi şi îşi 
sorbeau cafeaua. 

— Pe Allah! Ce creatură ai mai capturat, Fejjuan? Întrebă 
şeicul. 

— Poate e vreun sfânt, răspunse negrul, căci este foarte 
slab, neînarmat şi foarte murdar... Da, trebuie să fie un om 
foarte sfânt. 

— Cine eşti? Îl întrebă Ibn Jad. 

— M-am rătăcit şi sunt mort de foame. Daţi-mi să mănânc, 
răspunse umil Stimbol. 

Niciunul dintre arabi nu-i cunoştea însă limba. 

— Un alt Nasrany, spuse Fahd cu dispreţ... Un Frenjy, 
poate. 


— Seamănă mai degrabă cu un El-Engleys, remarcă 
Tollog. 

— Poate-i franţuz, sugeră Ibn Jad. Vorbeşte-i în limba lor 
barbară, Fahd, dacă tot ai învăţat-o de la soldaţii din 
Algeria. 

— Cine eşti, străine? Întrebă Fahd în franceză. 

— Sunt american, răspunse Stimbol, răsuflând uşurat, 
bucuros să găsească un mijloc de comunicare cu arabii. M- 
am rătăcit în junglă şi sunt mort de foame. 

— Este din Lumea Nouă, s-a rătăcit şi e mort de foame, 
traduse Fahd. 

Ibn Jad porunci să i se dea de mâncare şi, în timp ce 
străinul mânca, continuară să vorbească prin intermediul 
lui Fahd. Stimbol le povesti cum oamenii săi l-au abandonat 
şi promise arabilor că-i va plăti bine dacă-l vor conduce 
până la coastă. Şeicul n-avea nici un chef să se încurce cu 
un bătrân fără puteri şi înclina să creadă că cea mai bună 
soluţie era să-i taie gâtul. Dar Fahd, care fusese impresionat 
de lăudăroşenia lui Stimbol, ce se fălea cu averea lui 
imensă, întrevedea posibilitatea unei recompense mari sau 
a unei răscumpărări. Îl convinse pe şeic să-i dea voie 
bătrânului să rămână cu ei, măcar pentru o vreme, 
promițând să-l găzduiască în cortul său şi să-şi asume 
întreaga responsabilitate. 

— Ibn Jad te-ar fi omorât, Nasrany, îi spuse el mai târziu 
lui Stimbol, dar Fahd te-a salvat. Să-ţi aminteşti de asta 
când o să vină momentul răsplatei. Aminteşte-ţi că Ibn Jad e 
gata să te omoare în orice clipă şi că viaţa ta e în mâinile 
mele. Ce preţ au toate acestea? 

— Voi face din dumneata un om bogat, răspunse Stimbol. 

În zilele ce urmară, Fahd şi Stimbol se cunoscură mai bine. 
Recăpătându-şi forţele şi simțindu-se ceva mai în siguranţă, 
Stimbol redeveni arogant. Promisiunile sale erau atât de 
exagerate încât Fahd deja visa la viaţa de lux şi plăceri pe 
care o va duce. Dar, pe măsură ce visurile şi ambiția lui 
creşteau, în minte îi încolţea teama că cineva i-ar putea lua 


afacerea. Cum Ibn Jad era concurentul principal în lupta 
câştigării favorurilor lui Nasrany, Fahd nu pierdea nici o 
ocazie de a-l convinge pe Stimbol că şeicul era însetat de 
sânge. De fapt lui Ibn Jad îi păsa atât de puţin de Stimbol 
încât ar fi uitat complet de prezenţa lui dacă nu l-ar fi văzut 
din când în când prin tabără. 

Încet-încet, arabii se apropiau de fabuloasa Cetate Nimmr. 
Pe drum, Zeyd găsi ocazia să-i facă curte lui Ateja, fata 
şeicului, în speranţa că Allah îl va ajuta şi-i va obţine mâna. 
La acelaşi lucru râvnea şi Fahd care, nebun de gelozie, nu 
putea să-l privească pe acesta fără să-i vină în minte 
gânduri ucigaşe. Plănuia să scape de rivalul său şi îi spiona 
mereu pe cei doi. În cele din urmă, ocazia i se ivi din 
întâmplare. 

Observase că Zeyd lipsea uneori de la întâlnirea din 
mukaad-ul şeicului, unde se adunau bărbaţii, şi că Ateja, 
după ce-şi îndeplinea obligaţiile casnice, dispărea şi ea. 
Fahd îi pândi şi văzu că Ateja şi Zeyd se întâlneau pe 
ascuns. 

Într-una din nopţi, Fahd nu se duse la întâlnirea din cortul 
şeicului. Se ascunse în apropierea cortului lui Zeyd şi când 
el plecă, se strecură înăuntru şi-i luă muscheta încărcată. 
Se strecură până la locul unde Zeyd îşi aştepta iubita, şi se 
furişă în spatele lui. Şeicul Ibn Jad putea fi văzut din locul 
de întâlnire, căci era aproape, în mukaad-ul său, aşezat cu 
prietenii la lumina felinarelor. Ateja se afla încă în cortul 
femeilor. 

În spatele lui Zeyd, Fahd ridică muscheta şi ochi, dar nu pe 
Zeyd. Fahd era foarte viclean. Dacă Zeyd ar fi fost omorât, 
nimic n-ar fi putut-o convinge pe Ateja că nu el era ucigaşul. 
Ştia foarte bine că Ateja nu-l va accepta pe asasinul 
iubitului ei. 

De aceea îndreptă puşca spre Ibn Jad. Dar ochi alături, 
căci nu sosise încă vremea ca acesta să moară. Trebuia mai 
întâi să aştepte să fie găsită comoara, al cărei secret îl 
cunoştea doar şeicul. 


Fahd ochi unul din stâlpii cortului şi apăsă pe trăgaci. 
Glonţul se înfipse la câţiva centimetri deasupra capului lui 
Ibn Jad. În aceeaşi clipă, Fahd aruncă muscheta şi se 
năpusti asupra lui Zeyd strigând după ajutor. 

Surprinşi de împuşcătură şi de ţipete, bărbaţii sosiră în 
fugă din toate părţile. Şeicul era cu ei. Îl găsiră pe Fahd 
ţintuindu-l pe Zeyd la pământ. 

— Ce-nseamnă asta? Întrebă Ibn Jad. 

— Pe Allah, Ibn Jad, a vrut să te omoare! Strigă Fahd. Am 
ajuns la ţanc şi când a vrut să tragă i-am sărit în spate. 
Altfel te-ar fi ucis. 

— Dacă a tras cineva în Ibn Jad, acela a fost chiar Fahd, 
strigă Zeyd. 

Ateja alergă spre iubitul ei. 

— N-ai făcut-o tu, Zeyd, nu-i aşa? Spune-mi că n-ai făcut-o 
tu! 

— Aşa cum Allah îmi este Dumnezeu şi Mahomed Profetul 
său, nu eu am făcut-o, jură Zeyd. 

— Nu l-aş fi crezut în stare de aşa ceva, spuse Ibn Jad... 

Viclean, Fahd nu spuse nimic despre muschetă. Ştia că 
dovada va fi şi mai clară dacă va fi descoperită de altcineva. 
Nu se înşelase. 'Tollog găsi imediat muscheta. 

— lată arma, exclamă el. 

— S-o vedem la lumină, spuse Ibn Jad. Ea ne va ajuta mai 
mult decât orice jurământ. 

Când grupul se îndreptă spre cortul şeicului, Zeyd se simţi 
uşurat, căci ştia că arma este proba ce-l va disculpa. Nu 
putea fi a lui. Strânse mâna Atejăi, care mergea lângă el. În 
mukaad, la lumina felinarelor, Ibn Jad examină arma în timp 
ce toţi ceilalţi se înghesuiau curioşi în jurul lui. O singură 
privire îi fu de ajuns. Şeicul ridică privirea şi rosti: 

— E a lui Zeyd. 

Uluită, Ateja se îndepărtă de iubitul său. 

— Nu se poate! E o înşelătorie! Strigă Zeyd. 

— Luaţi-l! Ordonă Ibn Jad. Şi legaţi-l bine! 

Ateja se aruncă la picioarele tatălui său. 


— Nu-l omori! Strigă ea. Nu poate fi el. Ştiu că nu-i el. 

— 'Tăcere, fata mea! Porunci şeicul. Du-te la tine şi stai 
acolo. 

Zeyd fu dus în cortul lui şi legat fedeleş. În mukaad-ul 
şeicului, bătrânii se adunară pentru a pronunţa pedeapsa, 
în timp ce în spatele perdelelor din cortul femeilor Ateja 
asculta cu inima la gură. 

— Va fi împuşcat în zori! 

Aceasta fu sentinţa pe care Ateja o auzi pronunţându-se 
pentru iubitul ei. Fahd zâmbea viclean. În cortul întunecat 
Zeyd se lupta cu legăturile căci, deşi nu cunoştea încă 
sentinţa, ştia care va fi. În cortul femeilor, Ateja nu putea 
dormi: lacrimi amare îi udau obrajii. Dar durerea îi era 
tăcută. Cu ochii deschişi, cu urechea la pândă, aştepta. În 
sfârşit, răbdarea îi fu răsplătită când auzi respiraţia 
profundă şi regulată a lui Ibn Jad şi a soţiei sale Hirfa. 
Dormeau. Ateja ridică încetişor pânza cortului şi se strecură 
afară. Ajunse în mukaad-ul acum pustiu, găsi muscheta lui 
Zeyd, luă şi un pachet pe care-l pregătise din timp şi se 
strecură încet până la cortul iubitului ei. Intră fără să facă 
vreun zgomot, dar Zeyd o auzi. 

— Cine-i? 

— Sst! Eu sunt, Ateja. 

Se strecură lângă el. 

— Iubita mea! Murmură Zeyd. 

Fata tăie cu îndemânare frânghiile ce-i legau mâinile şi 
picioarele. 

— Ţi-am adus puşca şi puţină mâncare, îi spuse Ateja. 
Astea şi libertatea ţi le dăruiesc eu. Restul îl vei face singur. 
lapa ta e la locul ei, dar El-Guad e departe şi drumul e plin 
de pericole. Dar, zi şi noapte, Ateja îl va ruga pe Allah să 
ajungi teafăr şi nevătămat. Grăbeşte-te, iubite! 

Zeyd o strânse la piept, o sărută şi dispăru în noapte. 

9. Sir Richard. 

Tunelul prin care Paul Bodkin îl escorta pe Blake continua 
să urce. De nenumărate ori, şiruri de trepte îi ducea la alt 


nivel. Lui Blake drumul i se părea nesfârşit. Misterul 
tunelului era sporit de monotonia pereţilor tăcuţi ce luceau 
o clipă la lumina torţelor pentru a rămâne apoi în întuneric. 

După un timp, Blake zări o mică deschizătură luminoasă 
care se lărgi treptat, până ieşiră afară; în faţa lor se 
întindea o vale largă, foarte frumoasă, plină de vegetaţie. 
Se aflau pe o cornişă mare, cam la treizeci de metri 
deasupra poalelor munţilor în care fusese tăiat tunelul. 
Chiar în faţa lor, terenul cobora abrupt şi, la dreapta, 
cornişa se termina brusc. 

Blake privi spre stânga şi ochii i se măriră de surpriză. 
Terasa era mărginită de un zid gros, flancat de fiecare 
parte de turnuri mari, rotunde, cu creneluri şi metereze. 
Exact la mijlocul zidului, o intrare uriaşă, boltită, era barată 
de un grilaj masiv din fier, în spatele căruia Blake văzu doi 
negri ce păzeau poarta cetăţii. 

— Hei, poarta! Strigă Bodkin. Deschideţi să treacă 
santinela şi un prizonier! 

Grilajul se ridică încet. Blake şi santinela trecură pe sub 
bolta arcuită a intrării. Sub boltă, în stânga, era o încăpere 
săpată în stâncă, ce părea a fi corpul de gardă. În faţa lui se 
aflau vreo zece soldaţi. Toţi purtau uniforme ca a lui Paul 
Bodkin, cu o cruce roşie pe piept. În apropiere erau legaţi 
de o bară groasă de lemn nişte cai cu harnaşamente 
splendid împodobite. Ele îi aminteau lui Blake de tablourile 
cu cavaleri din Anglia medievală. 

Totul era atât de ireal - negrii în haine medievale, poarta 
masivă, harnaşamentul cailor, turnurile - încât nimic nu-l 
mai putea surprinde pe Blake. Uşa corpului de gardă se 
deschise şi apăru un tânăr frumos, purtând o cămaşă lungă 
de zale sub un veşmânt uşor, de culoare purpurie. Ţinuta 
tânărului era completată de o cască din piele de leopard, ce 
se prelungea cu un guler de zale care-i proteja gâtul. Era 
înarmat cu o spadă grea şi cu un pumnal cu lama scurtă şi 
lată, dar lângă el, rezemată de perete, mai era o lance 
lungă şi un scut ce avea ca blazon o cruce roşie. 


— Drace! Exclamă tânărul. Ce ai acolo, băiete? 

— Un prizonier, nobile senior, răspunse Bodkin respectuos. 

— Un sarazin, fără îndoială, afirmă tânărul. 

— Nu, dacă-mi îngăduiţi, Sir Richard, răspunse Paul, nu 
cred să fie un sarazin. 

— De ce nu? 

— L-am văzut cu ochii mei închinându-se în faţa crucii. 

— Adu-l încoace, prostule. 

Bodkin îl împunse uşor cu lancea în spate pe Blake, dar 
americanul nu-i dădu nici o atenţie. Era prea preocupat de 
gândul ce-i venise şi care putea explica toate acestea. Într-o 
clipă, totul i se păru foarte clar. Râse în gând de prostia sa. 
Acum înţelegea totul. Şi indivizii ăştia credeau c-or să-l 
poată duce de nas? Ei bine, trebuia să recunoască: au fost 
cât pe ce să reuşească. 

Se îndreptă spre tânărul bărbat. Pe buze îi apăru un 
zâmbet ironic. 

Celălalt îl privea cu aroganță. 

— De unde vii? Întrebă el. Şi ce cauţi în Valea 
Mormântului, băiete? 

Zâmbetul lui Blake dispăru. Era prea de tot. 

— Destul cu teatrul! Gata cu joaca, tinere, spuse elcu o 
voce tărăgănată. Unde-i regizorul? 

— Regizorul? Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Într-adevăr, nu înţelegi, reluă Blake, pe un ton sarcastic. 
Dar să ştii că n-o să-şi bată joc de mine un prăpădit de 
figurant. 

— Curioasă puşlama! Nu reuşesc să-i înţeleg toate 
cuvintele, dar nu-mi place tonul. Seamănă prea mult a 
insultă ca să sune bine în urechile lui Richard Montgomery. 

— Termină cu teatrul ăsta, îl sfătui Blake. Dacă regizorul e 
ocupat, trimite după asistentul lui sau după operator. Chiar 
şi scenaristul trebuie să aibă mai mult bun simţ decât 
dumneata. 

— Teatrul ăsta? Şi cine crezi că aş putea fi dacă nu 
Richard Montgomery, nobil cavaler de Nimmr? 


Blake clătină din cap, descurajat. 

Se întoarse spre soldaţii ce rămăseseră acolo să asculte 
discuţia. Bănuia că se distrau de festa pe care i-o jucau. Dar 
nu văzu decât chipuri serioase, grave. 

— Uite ce e, spuse, întorcându-se spre Paul Bodkin, nu ştie 
nimeni dintre voi unde e regizorul? 

— Regizorul? Repetă Bodkin, şi clătină din cap. Din câte 
ştiu eu nu e nimeni în Nimmr cu numele ăsta, şi nici în toată 
Valea Mormântului. 

— Înseamnă că mă-nşel eu, spuse Blake. Dar, dacă nu 
există regizor, trebuie să fie măcar un gardian. Aş putea să 
vorbesc cu el? 

— Ah, gardian! Exclamă Bodkin, cu chipul luminat. Sir 
Richard e gardianul. 

— Dumnezeule! Exclamă Blake, întorcându-se spre 
tânărul bărbat. Iertare, v-am luat drept unul din nebunii 
ăştia. 

— Ce-i aia nebuni? lisuse, vorbeşti o limbă tare ciudată, 
deşi seamănă cu a noastră, răspunse cu gravitate tânărul. 
Dar pajul are dreptate. Astăzi sunt într-adevăr gardian al 
Porții. 

Blake începea să se îndoiască de propria lui sănătate 
mintală sau măcar de bunul său simţ. Nici tânărul „gardian” 
şi nici negrii nu păreau a fi nebuni, îl privi brusc pe 
gardianul Porții. 

— Îmi pare rău, spuse cu francheţea cunoscută atât de 
bine de prietenii săi. M-am purtat ca un necioplit. Dar am 
fost într-o tensiune nervoasă cumplită în ultimul timp şi în 
plus m-am şi rătăcit în junglă. Credeam că vrei să-mi joci o 
farsă şi adevărul e că nu prea am chef de glume. Eu speram 
să găsesc prietenie şi ospitalitate. Spune-mi, unde mă aflu? 
În ce ţară? 

— Eşti lângă cetatea Nimmr, răspunse tânărul. 

— Presupun că e un fel de sărbătoare naţională? Întrebă 
Blake cu subînţeles. 

— Nu înţeleg, răspunse tânărul. 


— Pe cinstea mea, participaţi cu toţii la un mare spectacol 
istoric, nu-i aşa? 

— Ei, drăcie! Ce limbă ciudată mai vorbeşti! Un mare 
spectacol istoric? 

— Da, costumat. 

— Cum costumat? Ce nu-i în regulă cu hainele noastre? 
Într-adevăr, nu prea seamănă cu noutăţile ciudate pe care 
le porţi tu, dar mi se pare că sunt măcar la fel de frumoase 
ca ale tale, şi cu siguranţă că sunt mai potrivite pentru 
nevoile unui cavaler. 

— Doar n-o să-mi spui că astea sunt hainele voastre 
obişnuite?! Exclamă Blake, din ce în ce mai mirat. 

— De ce nu? Dar ajunge! Nu am ce să mai discut. Aduceţi-l 
înăuntru. Şi tu, Bodkin, întoarce-te la post. 

Tânărul se întoarse şi intră în corpul de gardă. Doi soldaţi 
îl luară fără menajamente pe Blake şi-l împinseră înăuntru. 

Se aflau într-o cameră înaltă, cu pereţii zidiţi din piatră, cu 
bârne cioplite din topor şi căpriori înnegriţi de vreme. 

Podeaua era tot din piatră. Tânărul gardian stătea aşezat 
pe o bancă, în faţa unei mese masive de lemn, stătea iar 
Blake, în picioare în faţa lui, era flancat de două santinele. 

— Numele? Întrebă tânărul. 

— Blake. 

— Atât?... Blake şi-atât? 

— James Hunter Blake. 

— Ce titlu ai în ţara ta? 

— Nici un titlu. 

— Ah, deci nu eşti un gentelman? 

— Se spune că aş fi. 

— Din ce ţară eşti? 

— America. 

— America? Nu există nici o ţară cu numele ăsta, secătură. 

— De ce n-ar fi? 

— Pentru că n-am mai auzit de ea. Ce căutai pe lângă 
Valea Mormântului? N-ai ştiut că-i interzis? 


— Am spus că m-am rătăcit. Nu ştiam unde sunt. Vreau să- 
mi găsesc oamenii şi să ajung pe coastă. 

— Imposibil. Suntem înconjurați de sarazini. Timp de şapte 
sute treizeci şi cinci de ani am fost asediați de armatele lor. 
Cum ai trecut prin liniile inamice? Cum te-ai strecurat prin 
mijlocul armatei lor uriaşe? 

— Nu-i nici o armată, nicăieri. 

— Îl contrazici pe Richard Montgomery? Dac-ai fi fost de 
sânge nobil ar fi trebuit să-mi răspunzi la această insultă pe 
câmpul de onoare. Mi se pare însă că eşti un spion de cea 
mai joasă speţă, trimis aici de sultanul sarazin. E spre 
binele tău să-mi spui tot, dacă nu, te predau Prințului, care 
îţi va smulge adevărul într-un mod nu prea plăcut. Ce zici? 

— N-am nimic de mărturisit. Du-mă la Prinţ, patronul 
vostru, sau ce-o mai fi el. Poate că el o să-mi dea ceva de 
mâncare. 

— Ai să mănânci aici. Nimeni n-o să spună vreodată că a 
plecat flămând de la Richard Montgomery. Hei! Michael! 
Unde-i leneşul ăsta? Michael! 

Se deschise o uşă şi apăru un băiat somnoros, frecându-se 
la ochi cu mâinile murdare. Era îmbrăcat cu o tunică scurtă 
şi colanţi verzi. La pălărie purta o pană. 

— Iar dormi? Îl luă la rost Sir Richard. Ce valet leneş! Adu 
pâine şi carne acestui biet drumeţ şi nu mă fă să aştept 
prea mult! 

Valetul nu-şi putea reveni din uluire, privindu-l pe Blake 
prostit, cu nişte ochi cât cepele. 

— Dar e un sarazin, stăpâne! 

— Şi ce-i cu asta? Spuse Sir Richard cu răceală. Când 
Domnul nostru lisus a hrănit mulţimea a întrebat dacă erau 
şi necredincioşi printre ei? Grăbeşte-te, prostănacule! 
Străinului îi e tare foame. 

Băiatul ieşi din cameră târându-şi picioarele şi ştergându- 
şi nasul cu mâneca. Sir Richard se întoarse spre Blake. 

— Nu pari a fi un oarecine. Păcat că nu ai sânge nobil. 


— N-am considerat niciodată c-aş fi de origine proastă, 
spuse Blake, surâzând. 

— Tatăl tău era măcar cavaler? 

Mintea lui Blake lucra cu repeziciune. Nu-şi putea explica 
limba arhaică şi costumul gazdei sale. De un lucru însă era 
sigur: bărbatul vorbea cu claritate şi fie că era nebun, fie că 
nu, era mai înţelept să nu-l contrazică. 

— Da, într-adevăr, răspunse, tatăl meu e francmason de a 
treizeci şi doua generaţie şi Cavaler Templier. 

— Fir-ar să fie! Simţeam eu, exclamă Sir Richard. 

— Şi eu sunt Cavaler Templier, ca şi tata. 

— Ah! Ştiam eu! Repetă Sir Richard. Ţinuta ta e nobilă, de 
ce te ascundeai? Deci eşti unul dintre bieţii Cavaleri ai 
Templului lui Solomon care păzesc drumul spre Sfântul 
Pământ! Asta explică şi sărăcia hainelor tale, dar le face 
minunate. 

Blake era uluit. Întotdeauna când se gândea la Cavalerii 
Templieri îi apărea în minte imaginea penelor albe 
fluturând la coifuri, a tunicilor minunate şi a săbiilor 
sclipitoare. Nu ştia că, pe vremea lor, aceştia erau îmbrăcaţi 
în haine vechi, căpătate prin mila altora. 

În acel moment intră Michael, aducând un platou de lemn 
pe care se aflau bucăţi de carne rece de miel şi azimă, şi o 
carafă de vin. 

Puse totul pe masă în faţa lui Blake şi scoase dintr-un 
dulap două pocale de metal pe care le umplu. 

Sir Richard se ridică în picioare şi luă unul din pahare. 

— În sănătatea ta, Sir James! Exclamă el. Fii bine venit la 
Nimmr, în valea Mormântului! 

— Noroc! Răspunse Blake. 

— Ce cuvânt curios! Remarcă Sir Richard. Se pare că 
obiceiurile din Anglia s-au schimbat, nu mai sunt ca pe 
vremea lui Richard Inimă de Leu, când nobilul meu strămoş 
a plecat în cruciadă. Noroc! Pe cinstea mea! Nu trebuie să 
uit! Noroc! Pe primul cavaler care va închina în cinstea 


mea, îl voi da gata cu vorba asta. Şi, întorcându-se spre 
Michael: 

— Michael, dă-i imediat un scaun lui Sir James! 

Apoi, către Blake: 

— Mănâncă, Sir James, trebuie să-ţi fie tare foame. 

— Am o foame de lup, răspunse Blake, aşezându-se pe 
scaun. Nu aveau nici cuţit, nici furculiţă, dar Blake era prea 
flămând ca să facă nazuri şi se servi mai mult decât 
mulţumitor de degete. 

De cealaltă parte a mesei, gazda îl privea înveselită. 

— Eşti mai amuzant decât un menestrel, exclamă Sir 
Richard. „Am o foame de lup!” Ha! Ha! Vei fi un dar ceresc 
la castelul Prințului. „Am o foame de lup!” Ha! Ha! Ha! 

După ce Blake şi-a mai potolit foamea, Sir Richard i-a dat 
ordin lui Michael să înşeueze caii. 

— Coborâm la castel, Sir James, explică el. Nu mai eşti 
prizonier, ci prietenul şi oaspetele meu. N-am să-mi iert 
niciodată faptul că te-am primit atât de urât. 

Călărind doi cai puternici, urmaţi la oarecare distanţă de 
Michael, cei doi bărbaţi coborâră un drum sinuos de munte. 
Sir Richard îşi luase cu el scutul şi lancea, în vârful căreia 
flutura vesel o panglică. Soarele se reflecta în metalul 
cămăşii de zale. Un zâmbet lumina chipul său nobil în timp 
ce vorbea cu cel ce-i fusese prizonier. Lui Blake, tânărul 
cavaler îi apărea ca scos din paginile unei cărţi de istorie 
ilustrată. În ciuda staturii sale impunătoare, se simţea în 
acest bărbat o simplitate tinerească ce câştigă imediat 
simpatia lui Blake: era imposibil să-ţi imaginezi c-ar putea 
să facă ceva necinstit. 

Felul său de a admite fără să discute afirmaţiile lui Blake 
despre el însuşi, dovedea o credulitate ce părea 
incompatibilă cu inteligenţa nobilă a chipului său. 
Americanul o atribuia unui amestec de inocenţă şi 
integritate înnăscute, care-l împiedicau să bănuiască pe 
cineva de necinste. 


La o cotitură a drumului, apărură zidurile unei vechi 
cetăţi; Blake văzu un avanpost ce bara drumul spre 
turnurile şi contraforţii acesteia. La un ordin al lui Sir 
Richard, gardienii le-au deschis poarta şi intrară în spaţiul 
dintre castel şi zidul înconjurător. Aici crescuseră mai mulţi 
copaci, iar la umbra unuia dintre ei stăteau întinşi câţiva 
bărbaţi. Doi dintre ei jucau ceva asemănător jocului de 
dame. 

De jur-împrejurul castelului era un şanţ larg, a cărui apă 
reflecta pietrele înnegrite de vreme iar pe peretele acestuia 
se căţăra o viţă de vie bătrână, încoronând parcă zidul cu 
frunzele sale aurii. 

În peretele cetăţii se deschidea poarta cea mare. Peste 
şanţ era lăsat un pod mobil şi un grilaj masiv bara drumul 
spre marea curte a castelului. La un ordin al lui Sir Richard, 
grilajul s-a ridicat şi au pătruns în castelul ridicat din piatră 
nefinisată ce se arăta ochilor uimiţi ai lui Blake. 

Pe ambele părţi ale drumului, se întindea o grădină 
imensă, bine întreţinută, prin care se plimbau bărbaţi şi 
femei ce păreau a veni direct de la curtea Regelui Arthur. 

Văzându-l pe Sir Richard şi pe însoţitorul său, cei care 
erau prin preajmă începură deîndată cu întrebările. 

— Oh, Richard! Strigă unul. Ce ne-ai adus, un sarazin? 

— Nu, replică Sir Richard. Un nobil Cavaler care vrea să-şi 
ofere serviciile! Unde e Prinţul? 

— Acolo, răspunse unul dintre cei de faţă, arătând spre 
capătul grădinii, unde se afla un grup mai numeros. 

— Vino, Sir James, spuse Richard. 

Au traversat grădina, urmaţi îndeaproape de cavaleri şi 
doamne ce puneau întrebări şi făceau comentarii atât de 
directe încât îl făceau pe Blake să roşească. Femeile îi 
lăudau pe faţă trăsăturile şi înfăţişarea în timp ce bărbaţii, 
geloşi, făceau remarci răutăcioase cu privire la hainele sale 
murdare şi rupte a căror croială era, în ochii lor, de-a 
dreptul ridicolă. E drept că era un mare contrast între 
mantiile albe tivite cu purpură, pantalonii strânşi pe picior, 


pălăriile lor colorate şi ţinuta americanului: cămaşă gri 
deschis, pantalon din stofă englezească, ghete din piele de 
Cordoba, toate rupte şi murdare. 

Femeile erau la fel de bine îmbrăcate ca şi bărbaţii. Şaluri 
fine de toate culorile le acopereau capul şi umerii. 

Niciunul dintre bărbaţii din grădină nu purta arme dar 
Blake văzuse doi cavaleri în armură: unul la poarta 
exterioară şi altul la cea interioară şi deduse de aici că doar 
cei ce îndeplinesc un serviciu militar purtau aceste 
veşminte grele şi incomode. 

Odată ajunşi la capătul grădinii, Sir Richard îşi croi drum 
printre cei prezenţi pentru a ajunge lângă un bărbat înalt, 
cu o înfăţişare impunătoare, ce vorbea tare şi autoritar cu 
cei din jur. Odată ajunşi în faţa lui, toată lumea tăcu. 

— Prinţe, spuse Richard înclinându-se, ţi-l prezint pe Sir 
James, un valoros Cavaler al Templului; cu ajutorul lui 
Dumnezeu, a reuşit să treacă printre liniile inamicului, până 
la porţile cetăţii Nimmr. 

Prinţul îl privi pătrunzător pe Blake. Nu părea convins. 

— Spui că vii de la Templul lui Solomon, din regatul 
Ierusalimului? Întrebă el. 

— Sir Richard nu m-a înţeles prea bine, răspunse Blake. 

— Deci nu eşti Cavaler al lemplului? 

— Ba da, dar nu din Ierusalim. 

— Poate că e unul dintre acei pioşi cavaleri care păzesc 
drumul pelerinilor spre Sfântul Pământ, sugeră o tânără ce 
stătea lângă Prinţ. 

Blake îi aruncă o privire scurtă. Ochii lor s-au întâlnit 
pentru o clipă, apoi ea şi-i plecă în pământ, nu înainte ca 
tânărul să-i remarce ovalul perfect al chipului şi frumuseţea 
tulburătoare. 

— Mie mi se pare a fi mai degrabă un sarazin trimis de 
sultan, spuse acru un bărbat cu pielea închisă la culoape, ce 
stătea lângă prinţesă. 

Aceasta îşi ridică privirea spre Prinţ. 

— Nu pare a fi un sarazin, tată, spuse ea. 


— Ce ştii tu despre cum arată un sarazin, copila mea? 
Întrebă Prinţul. Ai văzut aşa de mulţi? 

Toată lumea izbucni în râs şi fata strâmbă din nas. 

— Am văzut tot atâţia sarazini câţi a văzut şi Sir Malud şi 
poate şi tu însuţi, Prinţe, spuse ea rece şi cu semeţie. Să ne 
descrie Sir Malud un sarazin. 

Acesta se înroşi de mânie. 

— Dar ştiu să recunosc un cavaler englez când văd unul, 
Prinţe. Şi dacă acesta este un cavaler englez, atunci eu sunt 
un sarazin! 

— Destul! Spuse Prinţul. Apoi, întorcându-se spre Blake, 
zise: 

— Dacă nu eşti din Ierusalim, atunci de unde eşti? 

— Din New York, spuse americanul. 

— Ha! Murmură Sir Malud spre Guinalda. Ţi-am spus eu?! 

— Mi-ai spus ce? Că e din New York? Unde vine asta? 
Întrebă ea. 

— Vreo cetate de păgâni, spuse Mahud. 

— New York? Repetă Prinţul. Este pe Pământul Sfânt? 

— 1 se mai spune şi Noul lerusalim, explică Blake. 

— Şi ai venit la Nimmr traversând liniile inamicilor? 
Spune-mi, nobile cavaler, au mulţi ostaşi? Cum sunt dispuse 
forţele lor? Sunt aproape de Valea Mormântului? Hai, 
spune-mi tot ce ştii despre ei. Mi-ai face un mare serviciu. 

— Am mers zile întregi prin pădure fără să văd nici măcar 
un singur om, spuse Blake. N-am întâlnit nici un inamic. 

— Cum? Exclamă Prinţul. 

— Nu ţi-am spus eu? Se făli Malud. E un spion. Vrea să ne 
facă să credem că suntem în siguranţă pentru ca forţele 
sultanului să ne găsească nepregătiţi şi să cucerească 
cetatea Nimmr şi întreaga Vale. 

— Fir-ar să fie! S-ar putea să ai dreptate, Sir Malud, 
exclamă Prinţul. Chiar nici un duşman? De ce ar mai fi 
rămas atunci Cavalerii de Nimmr timp de şapte secole şi 
jumătate aici dacă o hoardă de păgâni nu le-ar fi înconjurat 
cetatea? 


— Percheziţionaţi-mă! Spuse Blake. 

— Vorbeşte tare ciudat, Prinţe, explică Sir Richard. Dar eu 
nu cred că este un duşman al Angliei. Garantez eu pentru el 
dacă-l luaţi în serviciul vostru, Prinţe. 

— Vrei să intri în seviciul meu? Întrebă Prinţul. Blake îl 
privi pe Sir Malud şi păru să ezite. Apoi, privirea i se 
îndreptă spre prinţesă. 

— Pe cinstea mea, accept! Spuse el. 

10. Întoarcerea lui Ulala. 

Lui Numa îi era foame. De trei zile încerca să vâneze, fără 
să reuşească să prindă ceva. Era limpede că îmbătrânea. 
Mirosul nu-i mai era fin ca altădată, nici vederea la fel de 
bună. Saltul asupra prăzii, cândva atât de sigur, era acum 
lipsit de forţă şi precizie. Animalele urmărite de Numa erau 
rapide. O fracțiune de secundă întârziere, o apreciere 
greşită cu câţiva centimetri şi animalul scăpa. Leul era 
mereu cu burta goală. 

Cu siguranţă că Numa îmbătrânea, dar rămânea, totuşi, o 
redutabilă maşină de distrugere. Foamea îi ascuţise 
ferocitatea, îi stimulase inteligenţa şi îl făcea să rişte mai 
mult pentru a se putea hrăni. Era acum un leu nervos, iritat 
şi feroce, ghemuit în hăţişurile de la marginea drumului. 
Urechile ciulite, nările fremătânde, ochii arzători, 
legănarea sacadată a cozii, totul dovedea că ochise o pradă. 

Vântul îi adusese miros de om. Patru zile mai devreme, cu 
stomacul plin, fără-ndoială că Numa s-ar fi îndepărtat. Dar 
astăzi e altă zi şi Numa e prea flămând. 

De trei zile părăsise Zeyd tabăra şeicului Ibn Jad. Se 
gândea la Ateja şi se felicita. De când fugise, norocul i-a 
surâs întruna. Calul mergea la pas, urmând poteca din 
juglă. Avea cale lungă de făcut, deci nu se grăbea. Nu ştia 
ce-l poate aştepta pe drum. Dar urechile lui Numa nu erau 
singurele ce ascultau apropierea celor doi şi nici nările sale 
nu erau singurele care au simţit miros de om. Un alt animal, 
neştiut de Numa, stătea ghemuit nu departe de el. 


Nerăbdător, îngrozit de gândul că iar nu va mânca, Numa 
greşi. Calul se apropia, urmând să treacă la mai puţin de un 
metru de tufe, dar el nu mai aşteptă. A atacat cu un răget 
înfricoşător, calul s-a cabrat, încercând să se întoarcă, apoi 
s-a dezechilibrat şi a căzut cu tot cu Zeyd. Calul s-a ridicat 
imediat şi a luat-o la galop înapoi, abandonându-şi stăpânul 
în voia leului. 

Cu ochii măriţi de groază, Zeyd văzu animalul imens şi 
colții pregătiţi să muşte. Apoi zări ceva şi mai înfricoşător: 
un animal ce semăna cu un om gol, sărind din creangă-n 
creangă şi aruncându-se în spatele leului. Braţul puternic şi 
bronzat al acestei creaturi ciudate se închise ca un cerc de 
fier în jurul gâtului fiarei şi sclipirea unei lame ascuţite 
străpunse de mai multe ori aerul. Răgetele leului, care se 
zbătea furios, se amestecau cu urletele groaznice ce ieşeau 
din gura omului. 

În cele din urmă, Numa rămase nemişcat. Ciudăţenia ce 
aducea a om s-a ridicat, şi-a pus piciorul pe ţeasta fiarei şi, 
privind spre cer, a scos un strigăt atât de înfiorător încât 
inima beduinului se opri în loc pentru o clipă. Puţini oameni 
mai auziseră acest strigăt. Era ţipătul de victorie al 
gorilelor. 

De-abia atunci l-a recunoscut Zeyd pe salvatorul său şi a 
început să tremure, căci cel care îl salvase era Tarzan, 
Regele Junglei. Acesta îl întrebă: 

— Vii din tabăra lui Ibn Jad? 

— Sunt un biet beduin, spuse Zeyd. N-am făcut decât să- 
mi urmez şeicul acolo unde a vrut el. Nu-l lovi pe nefericitul 
Zeyd, care e în mâinile tale. Te implor, cruţă-mă, şi Allah o 
să te binecuvânteze. 

— N-am de gând să-ţi fac nici un rău, beduinule, răspunse 
Tarzan. Ibn Jad e singurul care poartă vina pentru răul 
făcut de voi în ţara asta. E cumva pe aproape? 

— Pe Allah, nu. E la zile întregi distanţă. 

— Unde-ţi sunt însoțitorii? Întrebă omul maimuţă. 

— N-am. 


— Eşti singur? 

— Pe Allah, da. 

Tarzan ridică din sprâncene, neîncrezător. 

— Gândeşte-te bine înainte de a încerca să-l minţi pe 
Tarzan, îi spuse acesta cu asprime. 

— Dar spun adevărul. Sunt singur. 

— Cum asta? 

— Fahd a făcut să se creadă că eu am vrut să-l ucid pe Ibn 
Jad, ceea ce, jur pe Allah, e o minciună. Trebuia deci să fiu 
omorât. Dar Ateja, fata şeicului, mi-a tăiat legăturile şi mi-a 
redat libertatea. 

— Cum te cheamă? 

— Zeyd. 

— Unde zici că mergi? 'Te întorci în ţara ta? 

— Da, merg spre El-Guad. 

— N-ai să supravieţuieşti pericolelor drumului, îl avertiză 
Tarzan. 

— Mă tem că ai dreptate. Dar cu siguranţă că aş fi fost 
deja mort dacă n-aş fi fugit de mânia lui Ibn Jad. 

Tarzan se gândi câteva clipe. 

— Ateja, fata şeicului, trebuie să te iubească tare mult şi să 
aibă mare încredere în tine, spuse el. 

— Pe Allah, aşa este, dragostea noastră e mare. Ştia că nu 
i-aş fi putut omori tatăl, pe care-l adora. 

Tarzan clătină din cap. 

— Te cred şi-am să te ajut. Nu poţi pleca singur. Am să te 
duc până în satul cel mai apropiat. Căpetenia satului o să-ţi 
dea câţiva războnici care te vor însoţi până în satul următor 
şi aşa, din sat în sat, ai să poţi ajunge în Sudan, sub escortă. 

— Allah să te binecuvânteze şi să te aibă-n pază! Exclamă 
Zeyd. 

— Spune-mi, întrebă Tarzan mai târziu, în timp ce 
mergeau spre satul ce se afla la două zile de mers spre sud, 
spune-mi ce vrea să facă Ibn Jad în ţara asta? N-a venit 
doar pentru fildeş. Sau poate mă înşel? 


— Nu te-nşeli, recunoscu Zeyd. Pentru comoară şi nu 
pentru fildeş a făcut această călătorie. 

— Ce comoară? 

— În El-Habash se găseşte cetatea Nimmr, explică Zeyd. 
Ibn Jad a aflat asta de la un înţelept. Comoara din Nimmr 
este atât de mare încât o mie de cămile n-ar putea duce nici 
a zecea parte şi constă din aur, diamante şi o femeie. 

— O femeie? 

— Da, o femeie. Frumuseţea sa este atât de mare încât, 
vânzând-o în nord, Ibn Jad ar fi mai bogat decât ar fi putut 
spera vreodată. Ai auzit, desigur, de Nimmr? 

— Da, oarecum, de la cei din tribul Galla. Dar n-am crezut 
niciodată că această cetate este mai mult decât o simplă 
legendă. Şi Ibn Jad a pornit în călătoria asta lungă şi 
periculoasă doar după spusele unui vrăjitor? 

— Ce e mai de preţ decât cuvântul unui înţelept? 

Tarzan, Regele Junglei, ridică din umeri. 

În cele două zile cât au mers împreună, Tarzan a aflat câte 
ceva despre albul ce sosise în tabăra lui Ibn Jad. Dar, din 
descrierea sumară făcută de Zeyd, nu şi-a putut da seama 
dacă era vorba de Blake sau de Stimbol. 

* 


În timp ce Tarzan şi Zeyd se îndreptau spre sud, Ibn Jad 
mergea spre nord, în direcţia El-Habash. Fahd complota cu 
Tollog, Stimbol complota cu Fahd, iar Fejjuan, sclavul din 
tribul Galla, aştepta nerăbdător o ocazie să-şi recapete 
libertatea. Cât despre Ateja, ea se topea de dorul lui Zeyd. 

— Fejjuan, tu ai crescut în ţara asta, nu-i aşa, îi spuse ea 
într-o zi sclavului din tribul Galla. Crezi că Zeyd o să poată 
ajunge, singur, la El-Guad? 

— Pe Allah, mai mult ca sigur că nu, răspunse negrul. 
Probabil că deja e mort. 

Fata îşi stăpâni cu greu un suspin. 

— Fejjuan îţi înţelege durerea, Ateja, spuse negrul, căci 
Zeyd era om bun şi curajos. De-ar putea Allah să-ţi cruţe 
iubitul şi să-l pedepsească pe vinovat! 


— Ce vrei să spui? Întrebă Ateja. Tu ştii cine a tras în tatăl 
meu! N-a fost Zeyd, nu-i aşa? Spune-mi că n-a fost el! Să ştii 
că nu-mi spui o noutate. Zeyd n-ar fi putut să-mi omoare 
tatăl. 

— Aşa este, răspunse Zeyd. 

— Spune-mi tot ce ştii. 

— N-ai să spui nimănui că ţi-am zis eu? Întrebă el. Aş avea 
necazuri dacă acela la care mă gândesc ar afla că am văzut 
ceva. 

— Pe Allah, îţi jur că n-am să te trădez, exclamă fata. 
Spune-mi ce-ai văzut! 

— Nu am văzut cine a tras în tatăl tău, Ateja, dar am văzut 
altceva, mai devreme. 

— Da? Ce anume? 

— L-am văzut pe Fahd intrând pe furiş în cortul lui Zeyd şi 
ieşind apoi cu muscheta acestuia în mână. Asta am văzut. 

— Ştiam eu, exclamă fata. 

— Dar Ibn Jad n-o să te creadă dacă-i spui. 

— Aşa este. Dar acum, când ştiu sigur, voi găsi un mijloc 
să-l răzbun pe Zeyd, vărsând sângele lui Fahd, spuse cu 
îndârjire fata. 

De mai multe zile, Ibn Jad înconjura munţii încercând să 
găsească fabuloasa cetate a Nimmr-ului. Spera să afle o 
cale să ajungă la ea fără ajutorul indigenilor, pe care-i 
evitase până atunci cu grijă, de teamă ca ei să nu i se 
opună. 

Ţinutul nu era prea populat. Acest lucru îi uşura 
încercarea de a-i evita pe autohtoni, deşi era puţin probabil 
ca cei din tribul Galla să nu-i fi observat. 

Dacă aveau de gând să stea de-o parte, era totul perfect, 
dar dacă nu va putea reuşi fără ajutorul lor, Ibn Jad era 
gata să-i cumpere cu promisiuni mincinoase sau, dacă tot 
nu reuşea, să-i oblige cu forţa să-l ajute, metodă care, de 
altfel, se dovedise întotdeauna ca fiind cea mai potrivită 
pentru a-şi realiza planurile. Pe măsură ce zilele treceau 


fără să găsească trecerea spre Cetate, Ibn Jad devenea din 
ce în ce mai nervos. 

— Fir-ar să fie! Zise el într-o bună zi, trebuie să existe un 
drum spre cetatea Nimmr, şi să fiu al naibii dacă n-am să-l 
găsesc! 'Tollog, du-te şi-i adu pe sclavii băştinaşi! Ei ne vor 
ajuta. 

Tollog îi aduse pe sclavii din Galla în cortul lui Ibn Jad. 
Bătrânul şeic îi întrebă dacă ştia vreunul drumul spre 
Nimmr. Toate încercările lui de a afla ceva, oricât de vag, au 
fost zadarnice. 

— Foarte bine! Exclamă Ibn Jad. Ne vor spune atunci 
localnicii Habushi. 

— Sunt războinici de temut, frate, îl avertiză Tollog. Şi am 
pătruns deja foarte adânc în teritoriul lor. Să nu le stârnim 
mânia. 

— Dar noi suntem beduini, spuse Ibn Jad, înălţându-şi 
capul cu trufie, şi suntem înarmaţi cu muschete. Ce pot să 
ne facă săgețile şi lăncile lor? 

— Dar ei sunt foarte mulţi pe când noi... 

— N-o să ne batem cu ei decât dacă n-o să avem încotro, 
spuse Ibn Jad. O să-ncercăm să le câştigăm încrederea şi o 
să facem în aşa fel încât să ne dezvăluie secretul. 

— Fejjuan, strigă apoi şeicul. Eşti un Habushi. le-am auzit 
spunând că-ţi aminteşti foarte bine zilele copilăriei, 
petrecute în coliba tatălui tău. Povestea Nimmr-ului nu este 
nouă pentru tine. Du-te şi-i caută pe ai tăi. Spune-le că 
marele şeic Ibn Jad vine cu gânduri de pace şi că are 
cadouri pentru căpeteniile lor. Mai spune-le că doresc să 
vizitez Cetatea Nimmr şi că dacă mă duc la ea vor primi o 
frumoasă recompensă. 

— Voi face precum spui, zise Fejjuan, fericit. Sosise, în 
sfârşit, momentul să facă un lucru pe care-l dorea de mult 
timp. Spune-mi când trebuie să plec. 

— Pregăteşte-te în noaptea asta. Vei pleca mâine în zori, 
replică şeicul. 


Astfel, Fejjuan, sclavul din tribul Galla, părăsi a doua zi 
dimineaţa tabăra lui Ibn Jad şi porni în căutarea unui sat 
locuit de ai săi. 

Pe la prânz dădu peste un drum cu urme clare de oameni 
şi animale ce ducea spre vest. O luă hotărât pe acest drum, 
ştiind că va trezi astfel mai puţină suspiciune decât dacă s- 
ar fi furişat. 

Fejjuan nu-şi făcea iluzii. Ştia că o să-i fie greu să-i 
convingă pe cei din Galla că era de un neam cu ei. Nu 
numai că era îmbrăcat şi înarmat ca arabii dar, printre 
altele, după atâţia ani, îşi cam uitase limba maternă. 

Era un bărbat curajos. Deşi cunoştea suspiciunea celor din 
Galla, calităţile lor de războinici şi ura faţă de arabi, aştepta 
totuşi cu nerăbdare clipa în care-i va întâlni. Nu ştia că se 
afla în apropierea unui sat. Pe neaşteptate, trei războinici 
Galla i-au tăiat calea, oprindu-l. În spatele lui auzi alţii, dar 
nu se întoarse. Ridică mâna în semn de pace şi zâmbi. 

— Ce cauţi în ţara Galla? Întrebă un războinic. 

— Caut casa tatălui meu, răspunse Fejjuan. 

— Casa tatălui tău nu se află aici, mormăi un altul. Eşti 
unul dintre cei care au venit să ne fure femeile şi copiii. 

— Ba deloc, răspunse Fejjuan. Eu sunt un Galla. 

— Dac-ai fi un Galla ai vorbi mai bine limba noastră. Te 
înţelegem, dar nu ai acelaşi accent. 

— Asta pentru că am fost furat de când eram copil şi am 
trăit printre beduini, vorbind doar limba lor. 

— Cum îţi spune? 

— Beduinii mă strigă Fejjuan, dar numele meu Galla este 
Ulala. 

— Crezi că spune adevărul? Întrebă un băştinaş pe primul 
războinic. Când eram mic am avut un frate pe nume Ulala. 

— Şi unde-i acum? Întrebă celălalt. 

— Nu ştiu. Poate l-a mâncat Simba sau poate că l-a furat 
poporul deşertului. Cine ştie...? 

— S-ar putea să nu mintă, spuse al doilea războnic, şi să 
fie frate tău. Întreabă-l despre tatăl lui. 


— Cum îl cheamă pe tatăl tău? Întrebă din nou primul 
războinic. 

— Naliny, răspunse Fejjuan. 

Cei din Galla începură să se agite. Discutară în şoaptă o 
vreme, apoi primul războinic îl întrebă din nou pe Fejjuan: 

— Aveai vreun frate? 

— Da. 

— Cum îi spunea? 

— Tabo, răspunse Fejjuan. 

Cel pomenit scoase un strigăt: 

— E Ulala! E chiar Ulala! E fratele meu. Ulala, eu sunt 
Tabo! Mă recunoşti? 

— Tabo! Exclamă la rândul său Fejjuan. Nu, nu te-am 
recunoscut, căci erai tare mic când m-au luat, iar acum eşti 
un adevărat războinic. Unde sunt părinţii noştri? Mai 
trăiesc? Sunt bine, sănătoşi? 

— Trăiesc şi sunt bine, Ulala. Astăzi sunt plecaţi în satul 
căpeteniei; s-au adunat din cauza sosirii oamenilor 
deşertului. Ai venit cu ei, nu? 

— Da. Sunt sclavul lor, răspunse Fejjuan. Satul e departe 
de-aici? Aş vrea să-i văd pe tata şi pe mama şi, în acelaşi 
timp, să-i vorbesc căpeteniei despre oamenii deşertului. 

— Vino atunci, frate. Satul e aproape. Ce ciudate să te 
revăd după toţi aceşti ani în care te-am crezut mort! Ce 
fericire pentru părinţii noştri!... Dar spune-mi, oamenii 
deşertului n-au făcut cumva din tine un duşman al 
poporului tău? Ai trăit cu ei ani lungi. Ai, poate, vreo 
nevastă de-a lor. Eşti sigur că nu-i iubeşti mai mult pe ei 
decât pe cei pe care nu i-ai mai văzut de-atâta timp? 

— Nu-mi plac beduinii şi nu mi-am luat nevastă de-a lor, 
răspunse Fejjuan. Întotdeauna am sperat că am să mă 
întorc în munţii ţării mele, în casa tatălui meu. Îmi iubesc 
semenii, Tabo, şi n-am să-i mai părăsesc niciodată. 

— Oamenii deşertului s-au purtat urât cu tine? Întrebă 
Tabo. 


— Nu, dimpotrivă, m-au tratat foarte bine, replică Fejjuan. 
Nici nu-i iubesc, nici nu-i urăsc. Dar nu sunt de-l lor şi 
pentru ei sunt doar un sclav. 

Tot vorbind, se îndreptau spre sat. Doi războinici plecară 
înainte, să dea vestea cea mare părinţilor lui Ulala. Astfel, la 
intrarea în sat au fost întâmpinați de o mulţime emoţionată, 
ce-şi manifesta bucuria. Chiar în faţă erau părinţii lui 
Fejjuan. În ochi le străluceau lacrimi de fericire. Bărbaţi, 
femei şi copii se îngrămădeau să-l vadă de aproape pe 
Ulala, să-l atingă. Apoi, după ceremonia regăsirii, Tabo îl 
conduse pe Fejjuan în sat, pentru a-l prezenta căpeteniei, 
Batando, un bătrân. Când fusese răpit Ulala, tot Batando 
era căpetenia satului. La început se arătă sceptic, temându- 
se de un vicleşug al oamenilor deşetului. Îi puse mai multe 
întrebări lui Fejjuan despre lucruri pe care le cunoscuse în 
copilărie şi de care ar fi trebuit să-şi amintească. Îl întrebă 
despre casa tatălui său şi ceru numele prietenilor de 
altădată şi multe alte lucruri personale pe care un impostor 
nu le-ar fi putut cunoaşte. La urmă se ridică, îl strânse în 
braţe şi-şi frecă obrazul de cel al fiului risipitor. 

— Eşti chiar Ulala, exclamă el. Fii binevenit printre 
semenii tăi! Spune-mi acum ce fac aici oamenii deşertului. 
Au venit după sclavi? 

— Oamenii deşertului iau sclavi mereu dacă pot. Dar Ibn 
Jad a venit pentru altceva. Caută comoara. 

— Ce comoară? Întrebă Batando. 

— A auzit de comoara din Nimmr, răspunse Fejjuan. Caută 
drumul spre Cetate. lată de ce m-a trimis la voi, ca să-l 
duceţi la Nimmr. O să-ţi ofere în schimb o recompensă 
frumuşică şi multe cadouri. 

— Sunt vorbe sincere? 

— Oamenii deşertului nu sunt niciodată sinceri, replică 
Fejjuan. 

— Şi dacă Ibn Jad nu va găsi comoara din Nimmr, va căuta 
poate alta, în ţara Galla. Va lua sclavi ca să-şi mai scoată din 
cheltuielile făcute cu drumul, nu-i aşa? 


— Întotdeauna Batando a vorbit cu multă înţelepciune. 

— Ce ştie şeicul despre Nimmr? Întrebă căpetenia. 

— Nimic altceva decât ce i-a spus un bătrân vrăjitor arab: 
că între zidurile cetăţii Nimmr zace o comoară imensă şi că 
în acel oraş există o fată de o frumuseţe uimitoare pe care 
ar scoate bani grei dacă ar vinde-o în nord. 

— Doar atât? Nimic altceva? Întrebă Batando. Despre 
greutăţile pe care le va avea când va încerca să pătrundă în 
valea interzisă nu i-a vorbit? 

— Nu. 

— Atunci îl vom conduce până la intrarea în vale, spuse 
Batando zâmbind şiret. 

11. Sir James. 

În timp ce Tarzan şi Zeyd înaintau spre sat în căutarea 
unei escorte pentru arab, acesta avu timp să se gândească 
la lucrurile ce-l frământau. Plin de respect pentru ghidul 
său şi acordându-i toată încrederea, îi vorbi deschis: 

— Mare şeic al junglei, îi spuse el, prin bunătatea ta ai 
câştigat loialitatea lui Zeyd; dar el mai are, totuşi, o 
rugăminte. 

— Despre ce-i vorba? Întrebă Tarzan. 

— Fata pe care o iubesc, Ateja, se află încă în ţinutul ăsta 
sălbatic. Şi-atâta timp cât Fahd este lângă ea, Ateja e în 
pericol. Nu îndrăznesc să mă întorc acum în tabăra lui Ibn 
Jad, chiar dacă aş reuşi să o găsesc. Mai târziu, când mânia 
i se va mai potoli, am să mă întorc la el ca să-l conving de 
nevinovăția mea. De-abia atunci, când am să fiu lângă Ateja, 
am s-o pot apăra de Fahd. 

— Şi-atunci ce-ai vrea să faci? Întrebă Tarzan. 

— Aş vrea să rămân în satul spre care ne îndreptăm, până 
ce Ibn Jad va trece pe aici, la întoarcerea în El-Guad. E 
singura mea şansă să o mai văd vreodată pe Ateja. Dacă mă 
obligi să părăsesc acum ţara, n-am s-o mai văd niciodată. 

— Ai dreptate, zise omul-maimuţă. Ai să rămâi aici şase 
luni. Dacă în acest timp Ibn Jad nu se întoarce, voi da ordin 


să fii adus la mine. Voi găsi eu un mijloc să te trimit în 
siguranţă spre ţara ta. 

— Allah să te binecuvânteze! Exclamă Zeyd. 

Odată ajunşi în sat, căpetenia îi promise lui Tarzan că-l va 
ţine bucuros pe Zeyd până la întoarcerea lui Ibn Jad. 

După ce a părăsit satul, omul-maimuţă se îndreptă din nou 
spre nord. Îl neliniştea gândul că un alb era prizonierul 
arabilor. Era practic imposibil ca Stimbol, pe care-l 
trimisese spre coasta orientală, să ajungă atât de departe în 
nord. Mai probabil era ca prizonierul să fie tânărul Blake, 
pentru care Tarzan nutrea o oarecare prietenie. Dar, la fel 
de bine, se putea ca acel bărbat să nu fie nici Blake, nici 
Stimbol. În orice caz, oricine ar fi fost, Tarzan nu putea 
suporta gândul că un alb se află în mâinile beduinilor. 

Omul-maimuţă nu se grăbea. Zeyd îi spusese că-l ţineau 
prizonier pe alb pentru a obţine o răscumpărare. Voia să 
cerceteze mai întâi tabăra lui Blake şi apoi să urmeze 
drumul luat de arabi. 

În cea de-a doua zia întâlnit maimuţele lui Toyat. Timp de 
două zile a vânat împreună cu ele, i-a revăzut pe prietenii 
săi, Gayat şi Zutho şi a stat la taclale cu ceilalţi membri ai 
tribului. 

Le părăsi apoi pe maimuțe şi porni hai-hui prin junglă. Îşi 
petrecu jumătate de zi hărţuindu-l pe Numa, care-i 
omorâse o pradă. Nu se lăsă până ce pădurea nu răsună de 
răgetele înfiorătoare ale leului, pe care provocările lui 
Tarzan îl scoseseră din minţi. 

Lord Greystoke se descotorosise de pojghiţa de civilizaţie. 
Redevenise o fiară sălbatică la fel de simplu cum ţi-ai 
schimba hainele. Doar în jungla sa iubită, printre locuitorii 
ei sălbatici, Tarzan redevenea cu adevărat Iarzan. Faţă de 
lumea civilizată avea mereu o reţinere, ce semăna cu teama 
instinctivă a animalelor faţă de om. 

Plictisit să tot arunce cu fructe stricate în Numa, Tarzan îşi 
continuă drumul prin crengile copacilor. Trecu o noapte şi, 
dimineaţa, după ce l-a urmărit pe Bara, cerbul, l-a omorât şi 


a mâncat din el. Apoi, liniştit, şi-a reluat somnul. L-a trezit 
zgomotul de crengi rupte şi foşnetul ierbii. 

Adulmecă aerul. Îşi ciuli urechile ce puteau depista şi 
zgomotul făcut de o furnică, şi zâmbi. Se apropia Tantor. 

Jumătate de zi a stat întins pe spatele imens al elefantului, 
ascultând trăncăneala şi piuitul maimuţei Manu, apoi îşi 
reluă drumul. 

O zi sau două mai târziu dădu de maimuțe. Păreau agitate 
şi, când l-au văzut, au început să ţipe toate deodată. 

— Salut, Manu! Strigă omul-maimuţă. Sunt Tarzan, Regele 
Junglei. Ce s-a întâmplat? 

— Gomanganii, Gomanganii, strigă o maimuţă. 

— Nişte Gomangani ciudaţi, ţipă alta. 

— Gomangani cu bastoane cu tunet, spuse a treia. 

— Unde asta? A întrebat omul-maimuţă. 

— Acolo, acolo! Săriră maimuţele. Arătau, toate, spre 
nord-est. 

— La câte zile? 

— Aproape, aproape, au răspuns maimuţele. 

— Este cu ei şi un Tlarmangani? 

— Nu, doar Gomangani. Cu bastoanele lor cu tunet îi 
omoară pe micuţii Manu şi-i mănâncă. Gomangani răi. 

— Tarzan o să vorbească cu ei, a răspuns omul maimuţă. 

— O să-l omoare pe Tarzan cu bastonul cu tunet şi o să-l 
mănânce, a prezis o maimuţă bătrână. 

Tarzan izbucni în râs, sări într-un copac şi se îndreptă în 
direcţia arătată. Nu a mers prea mult şi a simţit mirosul 
negrilor. Se luă după urma lor şi nu după mult timp a reuşit 
să le distingă vocile. 

Tarzan îşi continuă drumul din copac în copac, în linişte 
deplină, alunecând ca o umbră, fără să facă nici cel mai mic 
zgomot. 

Tarzan i-a ajuns din urmă pe negri şi i-a recunoscut 
imediat, erau oamenii tânărului american Blake. Sub ochii 
uluiţi ai acestora, a sărit în mijlocul lor. Câţiva au luat-o la 
fugă, speriaţi, dar ceilalţi l-au recunoscut. 


— E Marele Bwana, este Tarzan, Regele Junglei! Au strigat 
ei. 

— Unde-i căpetenia voastră? A întrebat Tarzan. 

Un negru robust ieşi în faţă: 

— Eu sunt căpetenia. 

— Unde-i stăpânul tău? 

— Sunt câteva zile bune de când a plecat. 

— Unde? A întrebat Tarzan. 

— Nu ştim. A plecat cu un singur askari. S-a iscat o 
furtună mare şi nu s-a mai întors niciunul. I-am căutat prin 
junglă, dar nu i-am mai găsit. l-am aşteptat la locul de 
întâlnire stabilit, dar n-au venit. Nu mai ştiam ce să facem. 
Nu am fi vrut să-l părăsim pe tânărul Bwana care a fost aşa 
de bun cu noi, dar ne temeam c-o fi murit. Nu mai aveam 
provizii decât pentru o zi, aşa c-am hotărât să ne întoarcem 
acasă şi să povestim prietenilor tânărului Bwana ce ni s-a 
întâmplat. 

— Ai făcut bine, a spus Tarzan. I-aţi întâlnit în junglă pe 
oamenii deşertului? 

— Nu i-am văzut, dar în timp ce-l căutam pe tânărul 
Bwana, am dat peste locul în care îşi făcuseră nu de mult 
tabăra. 

— Cam pe unde? 

Negrul i-a arătat direcţia. 

— Pe drumul spre Abisinia. Când au părăsit tabăra, s-au 
îndreptat spre nord. 

— Puteţi să vă întoarceţi în satul vostru, a spus Tarzan, dar 
mai întâi să-i anunţaţi pe prietenii tânărului Bwana şi să 
duceţi mesajul acesta la casa lui Tarzan: „Trimiteţi o sută de 
Waziri în nordul ţării Galla. Când ajung la izvorul dintre 
stâncile rotunjite, să-i urmărească pe oamenii deşertului.” 

— Aşa vom face. 

— Repetă mesajul meu. 

Negrul repetă întocmai vorbele lui Tarzan. 

— Perfect, a spus Tarzan, am plecat. Nu mai omorâţi pe 
Manu, maimuța, căci Manu este vărul lui Tarzan şi deci şi al 


vostru; vă puteţi găsi şi altă mâncare. 

— Am înţeles, Mare Bwana. 

* 

În castelul prinţului Gobred din cetatea Nimmr, James 
Hunter Blake învăţa datoriile ce-i reveneau unui cavaler de 
Nimmr. Sir Richard îl luase sub protecţia sa şi acceptase 
responsabilitatea educaţiei sale. 

Prinţul Gobred, care a văzut imediat ignoranţa lui Blake în 
ceea ce priveşte regulile elementare ale cavalerilor, se 
arăta sceptic. Sir Malud era de-a dreptul ostil. Sir Richard, 
însă, cavaler loial pe care toată lumea îl stima, primise 
mână liberă. Pe de altă parte, influenţa pe care o exercita 
prinţesa Guinalda asupra tatălui său nu rămăsese fără 
rezultat, căci dintre toate comorile, Prinţul n-avea nimic mai 
drag ca fiica sa. lar sosirea acestui ciudat şi frumos cavaler 
în uitata cetate Nimmr stârnise curiozitatea şi interesul 
Guinaldei. 

Sir Richard îl îmbrăcase pe Blake cu haine de-ale sale, 
aşteptând ca ţesătorul, croitorul şi armurierul să-i facă 
propriile lui haine şi arme. Şi n-au avut prea mult de 
aşteptat. După o săptămână, Sir James avea hainele, armele 
şi calul unui adevărat cavaler de Nimmr. Când a vrut să-i 
plătească lui Sir Richard şi-a dat seama că banii lui erau 
total necunoscuţi. Şi, printre altele, Sir Richard i-a spus că 
în Nimmr nu mai existau decât vreo câteva monede, aduse 
cu şapte sute treizeci şi cinci de ani înainte de către 
strămoşii lor şi că la ei totul se plăteşte prin muncă. 

Cavalerii îl slujeau pe prinţ, care îi proteja. La rândul lor, 
aceştia îi protejau pe ţăranii şi artizanii care, în schimb, le 
procurau tot ceea ce aveau nevoie. Sclavii erau îmbrăcaţi şi 
hrăniţi de către prinţ sau de cavalerul în serviciul căruia se 
găseau. Bijuteriile şi metalele preţioase treceau des din 
mână în mână, dar aceste tranzacţii nu erau decât un 
schimb, fără nici o altă semnificaţie. 

Nu prea le păsa de bogăţie. Cavalerii erau mult mai 
preocupaţi de onoare şi de curaj, calităţi fără de preţ. 


Artizanul îşi găsea răsplata în priceperea sa şi în onoarea ce 
i-o aducea aceasta. 

Valea oferea hrană din abundență pentru întreaga 
populaţie. Sclavii munceau pământul. Sclavii eliberaţi - 
liberţii - deveneau artizani. Bărbaţii de arme creşteau vite, 
iar cavalerii apărau Nimmr-ul de inamici, se întreceau în 
turniruri şi vânau în valea şi munţii din împrejurimi. 

Încetul cu încetul, graţie sfaturilor înțelepte ale lui Sir 
Richard, Blake devenea din ce în ce mai priceput în 
treburile cavalereşti. I-a venit destul de greu să înveţe să se 
servească de sabie şi de scut deşi, în timpul colegiului, 
dovedise o oarecare îndemânare la floretă. De fapt, 
cavalerii din Nimmr nu foloseau sabia ca armă de apărare, 
ci doar pentru le coup de grâcel. Spada era destinată doar 
străpungerii inamicului; pentru apărare foloseau numai 
scutul. În timp ce Blake se antrena în mânuirea săbiei, îşi 
dădu seama că ar putea profita de cunoştinţele sale de 
scrimă, cumpănind astfel neîndemânarea în folosirea 
scutului: dacă şi-ar perfecționa mânuirea spadei, folosind-o 
ca armă defensivă, ca pe o floretă, adversarii săi ar fi puşi în 
încurcătură. 

Cu lancea i-a fost mai uşor, eficacitatea acestei arme 
depinzând în mare măsură de calităţile celui care o mânuia, 
iar vechiul său hobby pentru polo pe iarbă făcea din Blake 
un excelent cavaler. 

1Le coup de grâce-(în franceză în text) lovitura de gratie. 

Partea de nord din balliumcurtea exterioară, care se 
întindea între incinta exterioară şi castel era rezervată 
exclusiv cavalerilor. Aici, curtea era foarte largă. Lângă 
zidul castelului instalaseră o uriaşă tribună din lemn, ce 
putea fi demontată uşor în caz de atac. 

În fiecare săptămână, aici aveau loc lupte cu lancea între 
călăreţi. Marile turniruri, mai puţin frecvente, aveau loc pe 
câmp, în afara cetăţii. 

În fiecare dimineaţă, un mare număr de cavaleri şi 
doamne asistau la exerciţiile care dădeau viaţă şi culoare 


curţii. Lumea glumea, se făceau pariuri şi nefericitul care 
cădea de pe cal era compătimit în bătaie de joc. Întrecerile 
erau amicale, dar de fapt cavalerii se temeau mai mult de 
ridicol decât de moarte. În întrecerile oficiale ce se 
desfăşurau în fiecare săptămână, publicul era mai reţinut, 
dar la cele zilnice era mult mai brutal în glumele sale. 

În faţa unui astfel de public a trebuit Blake să se 
antreneze. Şi cum era începător, oamenii veniseră mai mulţi 
ca de obicei. Apărat de prietenii lui Sir Richard, atacat de 
cei ai lui Sir Malud, Blake era fie aplaudat cu entuziasm, fie 
ţinta unor glume răutăcioase. 

Deseori asista şi Prinţul. Cât despre prinţesa Guinalda, ea 
nu lipsea niciodată. Gobred trecu destul de repede de 
partea lui Sir Malud, astfel încât rândurile partizanilor 
acestuia din urmă au crescut. 

În primele ore ale dimineţii, erau instruiți tinerii scutieri 
care, într-o bună zi, urmau să fie admişi în rândul 
Cavalerilor. 

Urmau apoi întrecerile cavalerilor, în timpul cărora Sir 
Richard sau unul dintre prietenii săi supravegheau 
antrenamentul lui Blake. În timpul unuia dintre aceste 
exerciţii, uimitoarele calităţi de cavaler ale americanului au 
fost remarcate de toţi cei prezenţi. Chiar şi Gobred începu 
să aplaude. 

— Calul şi călăreţul fac parcă un singur trup! A exclamat 
el. 

— Are mare noroc că încă n-a căzut, spuse Malud. 

— Se poate, acceptă Gobred observaţia răutăcioasă a lui 
Sir Malud, dar parcă n-ar avea armură, aşa de uşor se 
mişcă. 

— Mânuieşte bine lancea, a recunoscut Malud. Dar, pe 
sângele lui Hristos, ai mai văzut vreodată o asemenea 
neîndemânare la mânuirea scutului? Ar face mai bine să 
toace carne pe el; i-ar folosi şi lui la ceva. 

Toţi au izbucnit în râs, mai puţin prinţesa Guinalda. Malud, 
care n-o scăpa din ochi, a observat imediat. 


— Crezi că necioplitul ăsta are vreo şansă să ajungă 
cavaler? A întrebat-o el. 

— Chiar vrei să-ţi răspund? 

— N-ai râs deloc! 

— Tânărul acesta e străin şi e departe de casa lui. Nu mi 
se pare deloc cavaleresc să-ţi baţi joc de el, a replicat 
prinţesa. Deci, dacă nu am râs, este pentru că gluma ta nu 
m-a amuzat. 

Câteva ore mai târziu, Blake s-a alăturat celorlalţi în 
curtea cea mare, îndreptându-se spre grupul partizanilor 
lui Malud. Şi asta nu din întâmplare. N-a căutat niciodată 
să-l evite pe Malud sau pe prietenii lui şi nu părea să-i pese 
nici de ironiile lor prost ascunse nici de insinuările lor. 
Malud punea asta pe seama prostiei şi ignoranței de ţărănoi 
a lui Blake. Alţii, dimpotrivă, admirau atitudinea acestuia. 
Vedeau în ea un afront, pe care mintea obtuză a lui Malud 
nu-l putea înţelege. Majoritatea locuitorilor sumbrului 
castel Nimmr simțeau o oarecare simpatie pentru noul 
venit. Adusese cu el o adiere de prospeţime şi de noutate 
care mai destinsese puţin atmosfera în care se izolase, de 
aproape şapte secole şi jumătate, cetatea Nimmr. Adusese 
cuvinte şi expresii noi, puncte de vedere noi pe care le 
primiră cu bucurie şi, de n-ar fi fost ostilitatea lui Sir Malud, 
care se bucura de o mare influenţă, Blake ar fi fost acceptat 
cu braţele deschise. Desigur, Sir Richard era mult mai 
popular decât Malud, dar era mai sărac: avea mai puţini 
cai, mai puţine arme, mai puţini soldaţi şi, deci, mai puţină 
influenţă asupra prinţului Gobred. Existau totuşi un număr 
mare de spirite independente care erau de partea lui Sir 
Richard, fie din prietenie, fie din libertatea unei opinii ce nu 
ţinea cont de evenimentele politice. Şi aceştia se 
declaraseră, pe faţă, aliaţi fideli ai lui Blake. 

Nu toţi cei care-l înconjurau în acea dimineaţă pe Malud îi 
erau ostili americanului, dar râdeau odată cu Malud şi se 
încruntau când el era supărat, conform zicalei că la curţile 


princiare cel mai important este să ştii să spui: „Da, aşa 
este, Sir”. 

Apropiindu-se de grup ca s-o salute pe prinţesa Guinalda - 
care, fiind de sânge regal, trebuia salutată primaa fost 
răsplătit de aceasta cu un zâmbet fermecător. 

— Te-ai comportat foarte bine dimineaţa asta, Sir James, i- 
a spus ea cu bunăvoință. A fost o adevărată plăcere să te 
privim călărind. 

— Plăcerea de a-l vedea călărind a fost cu siguranţă mai 
rară decât dacă l-am fi văzut înfulecând un sfert de 
căprioară, mârâi Sir Malud. 

Replica fu urmată de hohote de râs în anturaj, încât Malud 
profită imediat de avantaj: 

— Pe cinstea mea! Daţi-i o ciosvârtă şi un cuţit şi se va 
potrivi de minune în rol. 

— Dacă tot vorbim de mâncare, spuse Blake, ceea ce se 
pare că-l interesează pe Sir Malud mai mult decât 
problemele cavalereşti, ştie careva dintre voi de ce este 
nevoie pentru a mânca, pe loc, un porc? 

— Nu, nobile sir, răspunse Guinalda, habar n-avem... le 
TOg, spune-ne tu. 

— Da, răcni Malud, spune-ne tu, tu ştii cel mai bine. 

— Chiar tu ai spus-o, adineaori! 

— Ei bine, ce-ţi trebuie ca să mănânci un porc, acuma, pe 
loc? Întrebă Malud, făcând cu ochiul celorlalţi. 

— Aş avea nevoie de o masă, de un cuţit şi de... Line, Sir 
Malud, a replicat Blake. 

S-au scurs câteva secunde până ce minţile lor simple au 
înţeles exact ceea ce a vrut să spună Blake. Prinţesa 
Guinalda a izbucnit prima în râs. 

Majoritatea celorlalţi au imitat-o, explicând celor ce nu 
înţeleseseră încă, sensul acestei glume. Totuşi, nu toţi 
râdeau. Şi, cu siguranţă, nu şi Sir Malud. Când a înţeles 
vorbele lui Blake s-a înroşit de furie, apoi a pălit. Ca toţi cei 
ce-şi bat joc de alţii, lui Sir Malud nu-i plăcea ca el însuşi să 
fie ţinta acestor atacuri. 


— Mizerabile, îndrăzneşti să-l înfrunţi pe Sir Malud? Urlă 
el. Bastard! Lichea! Povestea asta o s-o rezolvăm cu sânge. 

— la mai du-te-n..., nenorocitule! Urlă şi Blake. 

— Nu ştiu ce-nseamnă vorbele tale nesăbuite, dar îţi jur că 
mâine o să ne întâlnim şi dacă n-ai să primeşti lupta 
dreaptă, am să te fugăresc prin Valea Mormântului cu 
lovituri de bici. 

— Perfect! Replică Blake. Mâine dimineaţă în partea de 
sud a ballium-ului; cu ce arme? 

— Poţi să alegi tu arma, mizerabile, spuse Malud. 

— Nu-mi mai spune aşa, zise Blake cu un calm aparent. 
Zâmbetul îi dispăruse de pe buze. Am să-ţi spun câteva 
lucruri, Malud: eşti singurul om din Nimmr care nu mi-a 
oferit o şansă de afirmare. 'le crezi mare cavaler, dar nu eşti 
nici pe departe. Nu eşti nici inteligent, nici prietenos, nici 
generos. Şi, cum s-ar spune în ţara mea, eşti un farsor. Ai 
câţiva cai, câţiva soldaţi şi-atât. Dar dacă nu-i aveai, cu 
siguranţă că n-ai fi avut favorurile prinţului şi, fără ele, n-ai 
fi avut nici prieteni. N-ai nici bunătatea, nici noblețea lui Sir 
Richard, ale cărui calităţi fac onoare spiritului cavaleresc. 
Valorezi chiar mai puţin ca mine, care, cu arme ce nu sunt 
ale mele, te voi înfrunta mâine în ballium. Voi lupta cu spada 
şi scutul şi te voi învinge! 

Văzând furia lui Malud, cei ce-l înconjurau pe american s- 
au îndepărtat puţin câte puţin, aşa încât, atunci când Blake 
a terminat de vorbit, era singur în faţa grupului format de 
Malud cu prietenii săi. Cineva se alătură, totuşi, lui Blake. 
Era Guinalda. 

— Sir James, i-a spus ea, zâmbindu-i, ai pus mult suflet în 
vorbele tale! Râse cu voioşie, apoi continuă: 

— Hai să facem câţiva paşi împreună, nobile cavaler. Îl luă 
de braţ şi-l conduse de-a lungul grădinii din ballium. 

Blake se pomeni spunându-i prinţesei: 

— Eşti minunată! 

— Chiar crezi că sunt minunată? Întrebă ea. Este greu de 
ştiut, când îmi vorbeşti mie, unei prințese, dacă spui, într- 


adevăr, ceea ce simţi. La noi se zice că adevărul se spune 
doar sclavilor şi foarte rar prinților. 

— Comportarea mea ţi-o va dovedi, sper. 

După ce se îndepărtară puţin de ceilalţi, tânăra prinţesă îl 
apucă de mână pe Blake: 

— Te-am îndepărtat de oamenii aceia, Sir James, ca să-ţi 
pot vorbi între patru ochi, spuse ea. 

— Nu contează motivul, i-a răspuns el, zâmbind. 

— Eşti un străin pentru noi, nu ne cunoşti obiceiurile şi 
nici nu eşti prea priceput în artele cavalereşti, ceea ce face 
ca mulţi dintre noi să pună la îndoială şansele tale de a 
deveni cavaler. Totuşi, ori eşti foarte curajos, ori eşti nebun 
ca să alegi să-l înfrunţi pe Sir Malud cu spada şi scutul. 
Mânuieşte foarte bine aceste arme, pe când tu... De asta 
am vrut să-ţi vorbesc, ca să-ţi spun că te îndrepţi spre o 
moarte sigură. 

— Ce mai pot face acum? Întrebă, simplu, Blake. 

— Eşti destul de îndemânatec cu lancea, a spus ea. Încă nu 
e prea târziu să-ţi alegi alte arme. Te implor să o faci. 

— Chiar îţi pasă? Întrebă el. Pentru Blake, întregul univers 
se rezuma acum în această întrebare. 

Pentru o clipă, ochii tinerei s-au cufundat într-ai lui, apoi în 
priviri i-a apărut trufia: 

— Sunt fata prinţului de Nimmr, a răspuns ea. Şi-mi pasă 
Chiar şi de soarta celui mai umil dintre supuşii tatălui meu. 

„Sper că asta o să-ţi mai potolească înflăcărarea pentru o 
bucată de vreme, Sir James”, gândi Blake, dar nu spuse 
nimic, mulţumindu-se să zâmbească. 

Guinalda se opri brusc. 

— Găsesc impertinent zâmbetul tău, mizerabile! Exclamă 
ea cu mânie. De astă dată ai mers prea departe; nu uita că 
vorbeşti cu fata prinţului de Nimmr! 

— Te-am întrebat doar dacă-ţi pasă că mâine voi fi omorât. 
Oricine ar putea să te întrebe aşa ceva. 

— Şi eu ţi-am răspuns. De ce zâmbeai aşa? 


— Pentru că ochii tăi mi-au răspuns înaintea buzelor. Şi 
ştiu că ei mi-au spus adevărul. 

Prinţesa se opri din nou, furioasă: 

— Eşti, într-adevăr, un bădăran, a spus ea. Şi n-am să mă 
las insultată mai mult. 

Şi-a înălţat capul cu semeţie şi s-a îndreptat spre ceilalţi. 

Blake o ajunse din urmă. 

— Mâine, murmură el, îl voi întâlni pe Sir Malud cu spada 
şi cu scutul. Dacă o să am onoarea să apăr culorile tale, voi 
învinge cea mai bună spadă din Nimmr. 

Prinţesa nu binevoi să-i răspundă. Se alătură grupului ce-l 
încojura pe Sir Malud, de parcă n-ar fi auzit cuvintele lui 
Blake. 

12. „Mâine vei muri” 

În seara întoarcerii lui Ulala, în satul lui Batando a fost 
sărbătoare. Femeile tăiară o capră şi câţiva pui, mesele fură 
încărcate cu fructe, pâine de manioc şi un fel de bere. S-a 
cântat şi s-a dansat. Nimeni nu s-a culcat înaintea zorilor, 
aşa că abia a doua zi la amiază putu Fejjuan să discute 
serios cu Batando. 

Obosit după noaptea de nesomn, bătrânul şef moţăia încă 
în umbra colibei sale. 

— Batando, am venit să vorbim despre poporul deşertului, 
spuse Fejjuan. 

Batando tresări nemulţumit. Îl durea foarte tare capul. 

— Ieri ai spus că ai să-i conduci până la intrarea în Valea 
Interzisă, a continuat Fejjuan. Asta înseamnă că nu ai de 
gând să-i înfrunţi. 

— Nu mai trebuie să-i înfruntăm dacă-i conducem la 
intrarea în Valea Interzisă, a replicat Batando. 

— Nu înţeleg... 

— Ascultă, Ulala, a replicat şeful. Când erai mic, ai fost 
răpit şi dus de aici. Fiind prea mic, erau multe lucruri pe 
care nu le ştiai încă. Mai sunt şi altele pe care le-ai uitat. 
Nu-i greu deloc să intri în Valea Interzisă, mai ales dacă vii 
dinspre nord. Toţi cei din Galla cunosc trecătoarea din nord 


sau tunelul de lângă crucea cea mare care arată intrarea 
din sud. Toată lumea de-aici ştie că sunt singurele căi 
pentru a pătrunde în vale. Şi tot astfel, toţi cei de aici ştiu 
că din Valea Interzisă nu se mai poate ieşi. 

— Cum asta, Batando? Întrebă Fejjuan. Dacă sunt două căi 
de intrare, cum de nu se mai poate ieşi? 

— Îţi repet că nu există ieşire, a insistat şeful. Ştim din 
bătrâni că mulţi oameni au intrat în Valea Interzisă dar 
nimeni nu s-a mai întors de acolo. 

— De ce oare? 

Batando clătină din cap. 

— Cine poate şti? A spus el. Habar n-am ce a putut să li se 
întâmple. 

— Dar ce fel de oameni locuiesc în valea asta? A întrebat 
Fejjuan. 

— Nici asta nu ştim. Nimeni nu s-a mai întors ca să ne 
spună. Unii zic c-ar fi sufletele morţilor, alţii, că valea e 
locuită de leoparzi. Dar nimeni nu ştie adevărul. Ulala, du- 
te şi spune-i şefului oamenilor deşertului că-i vom conduce 
la intrarea în vale. Aşa n-o să trebuiască să ne batem cu ei 
şi nici n-or să ne mai facă probleme. 

— Îmi dai cu mine nişte oameni care să mă însoţească? 

— Nu, răspunse Batando. Spune-le beduinilor că vom fi 
acolo în trei zile. Între timp eu am să adun războinicii din 
satele vecine. N-am încredere în poporul deşertului. Totuşi 
le voi permite să străbată ţinuturile noastre. Ai să-i explici 
asta şefului lor. Ai să-i mai spui că, în schimb, cer eliberarea 
tuturor sclavilor luaţi de el din Galla, înainte de a pătrunde 
în vale. 

— N-o să accepte. 

— Poate că atunci când o să se vadă înconjurat de 
războinicii noştri o să accepte. 

Aşadar Fejjuan se întoarse la stăpânii săi să le spună ce a 
hotărât Batando. La început, Ibn Jad a refuzat categoric să 
dea drumul sclavilor. Dar când Fejjuan i-a repetat că numai 
cu această condiţie acceptă Batando să-l conducă la 


intrarea în vale şi că refuzul său putea trezi ostilitatea 
poporului Galla, a acceptat. De bună seamă că Ibn Jad nu 
avea de gând să-şi ţină promisiunea, voind s-o încalce în 
ultimul moment. Trădându-i pe beduini, Fejjuan nu regreta 
decât pe Ateja, care fusese bună cu el. Dar, fatalist, se 
consolă cu gândul că ceea ce trebuia să se întâmple se va 
întâmplă oricum, şi că ceea ce făcea el nu influenţa cu nimic 
cursul destinului. 

În timp ce Ibn Jad aştepta iar Batando îşi aduna 
războinicii, Tarzan a ajuns la pârâul ce izvora dintre stâncile 
rotunjite şi s-a luat după beduini. 

De când aflase de la negrii lui Blake că americanul 
dispăruse şi că nu mai ştiau nimic despre Stimbol de când 
acesta se despărţise de Blake, omul maimuţă a fost convins 
că prizonierul alb din tabăra arabilor nu putea fi decât 
Blake. 

Nu-şi făcea prea multe griji pentru el. Sperând într-o 
răscumpărare, beduinii îl vor cruța atâta timp cât nu va 
reprezenta pentru ei un adevărat pericol. Tarzan mergea 
deci pe urmele arabilor fără să se grăbească prea tare. 

* 

Doi bărbaţi stăteau pe bănci, la o masă de lemn, în faţa 
unei lămpi cu ulei ce arunca luciri palide, profilând pe 
piatra pereţilor umbrele ciudate ale celor doi. Flacăra 
lămpii tremura în aerul nopţii ce pătrundea printr-o 
ferestruică. Pe masă aveau o tablă de lemn, grosolană, pe 
care jucau dame. 

— E rândul tău, Richard. Nu prea pari în formă în seara 
asta. Ce s-a întâmplat? 

— Mă gândesc la ziua de mâine, James, şi mi se strânge 
inima. 

— De ce? Întrebă Blake. 

— Desigur, Malud nu e cea mai bună sabie a Nimmr-ului, 
răspunse Sir Richard, dar... 

— Dar eu sunt cea mai proastă, încheie Blake râzând, 
fraza neterminată. 


Sir Richard îşi ridică privirea, zâmbind: 

— Nu poţi să fii niciodată serios, nici chiar în faţa morţii? 
Toţi oamenii din ţara ta sunt la fel de ciudaţi? 

— Richard, e rândul tău să muţi, spuse Blake. 

— Să nu te ascunzi în spatele scutului, l-a sfătuit Richard. 
Şi să nu-i pierzi nici o clipă din ochi sabia. Aşa ai să ştii 
momentul în care va lovi, şi ai să poţi para; e destul de lent. 
Ochii lui îţi vor spune dinainte locul în care va lovi. Am 
exersat de multe ori cu el, şi o ştiu. 

— Şi nu te-a omorât, îi reaminti Blake. 

— Ne antrenam doar. Mâine va fi cu totul altceva. 
Prietene, Malud te-a provocat la o luptă pe viaţă şi pe 
moarte, ca să-şi spele în sângele tău afrontul pe care i l-ai 
adus. 

— Şi pentru atâta lucru vrea să mă omoare? Întrebă 
Blake. Nu i-am spus decât că e un ticălos înrăit! 

— Dacă ar fi doar asta, i-ar fi ajuns să te rănească. Din 
nefericire, alta e cauza. 

— Care? N-am schimbat cu el nici zece cuvinte. 

— E gelos. 

— Gelos? De ce? 

— Vrea să se căsătorească cu prinţesa şi a observat cum o 
priveşti, îi explică Richard. 

— Prostii! Exclamă Blake, roşind. 

— Nu sunt prostii. Nu-i singurul care a văzut-o, insistă 
Richard. 

— Te-ai ţicnit de-a binelea, strigă Blake. 

— Nu e prima oară când un bărbat o priveşte astfel şi sunt 
mulţi cei care o admiră, căci este de o frumuseţe fără 
seamăn, dar... 

Americanul îl întrerupse: 

— Şi Malud a omorât pe vreunul? 

— Nu, pentru că prinţesa nu îi privea şi ea. 

Blake se lăsă pe spate, izbucnind în râs: 

— Încep să cred că sunteţi cu toţii săriţi de pe fix. 
Recunosc că prinţesa e o fată foarte drăguță, dar te asigur 


că nu mi-a aruncat nici cea mai mică privire. 

— Mai lasă-mă cu vorbele tale ciudate! Încerc doar să te 
fac să înţelegi, James, că nu mă poţi prosti. Prinţesa nu te 
pierde o clipă din ochi când te antrenezi. Cât despre tine, 
când o priveşti... Ştii cum îşi priveşte un câine stăpânul 
adorat? 

— Nu-i adevărat! Strigă Blake. 

— lată de ce vrea Malud să te elimine, reluă Richard, fără 
să ţină cont de protestele lui, şi, ştiind lucrul ăsta, nu pot să 
nu-mi fac griji, căci ai început să-mi fii tare drag. 

Blake se ridică şi ocoli masa. 

— Eşti tare bun, spuse el, bătându-l afectuos pe umăr, dar 
nu-ţi fă griji, încă n-am murit. Ştiu că par destul de 
neîndemânatic când mânuiesc spada, dar am învăţat multe 
în ultimul timp şi cred că lui Sir Malud n-o să-i fie prea uşor 
să mă înfrunte. 

— Curajul şi încrederea ta sunt bune, dar nu ţin locul 
experienţei de o viaţă a lui Malud, care s-a servit de spadă, 
şi încă bine, având astfel un mare avantaj faţă de tine. 

— Prinţul Gobred îl susţine pe Malud? Întrebă Blake. 

— Cum să nu? Malud e un senior puternic. Are propriul lui 
castel, un număr mare de cai şi de servitori. Mai are o 
duzină de cavaleri şi vreo sută de soldaţi. 

— Sunt şi cavaleri care nu au castelul lor? 

— Da, vreo douăzeci. 

— Şi locuiesc pe lângă castelul lui Gobred? 

— Da, la mai puţin de trei leghe de castelul lui Gobred, 
explică Richard. 

— Şi cine mai locuieşte în valea asta? 

— Ai auzit vorbindu-se de Bohun? Întrebă Richard. 

— Da, de mai multe ori. De ce? 

— S-a proclamat Rege, dar nimeni dintre noi nu-l 
recunoaşte. El şi oamenii săi locuiesc în celălalt capăt al 
văii. Sunt aproape la fel de mulţi ca şi noi şi de când ne ştim 
suntem în război cu ei. 


— Dar am auzit c-o să fie un mare turnir, pentru care se 
pregătesc toţi cavalerii. Credeam c-o să participe şi Bohun 
cu cavalerii săi. 

— Aşa este. Din timpuri străvechi, o dată pe an, trei zile la 
rând, începând cu prima duminică din postul Paştelui, este 
armistițiu: Cavalerii Aversului şi Cei ai Reversului se întrec 
în Marele Turnir, care are loc un an la porţile Nimmr-ului şi 
anul următor în câmpia din faţa Cetăţii Mormântului. 

— Cavalerii Aversului şi Cavalerii Reversului? Ce înseamnă 
asta? Întrebă Blake. 

— Eşti cavaler de Nimmr şi nu ştii? Exclamă Richard. 

— Ce ştiu eu despre cele cavalereşti, ar încăpea într-o 
coajă de nucă, recunoscu Blake. 

— Trebuie neapărat să ştii toate astea. Am să-ţi povestesc 
eu totul de la început. 

Luând o carafă de vin, Richard umplu paharele, îşi goli pe 
îndelete paharul, căutându-şi cuvintele, apoi începu: 

— Richard I a pornit cu armata sa din Sicilia, în primăvara 
anului 1191, navigând spre Saint-Jean dAcre, unde trebuia 
să se întâlnească cu Philippe Auguste, regele Franţei, 
pentru a elibera împreună Pământul Sfânt, ocupat de 
sarazini. Dar Richard s-a oprit să cucerească mai întâi 
Ciprul şi să-l pedepsească pe tiranul ce domnea acolo, cel 
care o jignise pe Berengaria, logodnica lui Richard. 

Pornind din nou spre Saint-Jean dAcre, unii cavaleri au 
ascuns la bordul navelor nişte tinere din Cipru, a căror 
frumuseţe îi cucerise. S-a întâmplat ca, în timpul unei 
furtuni, două vase să se îndepărteze de flotă şi să eşueze pe 
coasta africană. 

Primul vas era comandat de un cavaler pe nume Bohun, 
celălalt de un anume Gobred. Cei doi şi-au continuat 
drumul separat. Dar, atunci când erau atacați, îşi uneau 
forţele pentru a se apăra în comun. 

Astfel, căutând Ierusalimul, au descoperit această vale. 
Oamenii lui Bohun au crezut că este Valea Mormântului şi 
că, deci, cruciada se încheiase. Şi-au scos crucile pe care, 


atâta timp cât nu şi-au atins încă scopul, cruciații le poartă 
pe piept, şi le-au pus pe spate. Asta însemna că încheiaseră 
cruciada şi că se puteau întoarce acasă. 

Dar Gobred ştia că asta nu e Valea Sfântului Mormânt şi 
că, deci, cruciada nu se putea sfârşi. El şi oamenii săi şi-au 
păstrat crucile pe piept, au construit un oraş şi o fortăreață, 
ca să-l împiedice pe Bohun şi pe ai lui să se întoarcă în 
Anglia înainte de a-şi fi terminat cu adevărat sfânta misiune. 

Bohun a străbătut valea şi şi-a construit, la rândul său, un 
oraş şi o fortăreață ca să-i împiedice pe oamenii lui Gobred 
să-şi continue drumul spre adevăratul Mormânt. Timp de 
aproape şapte secole şi jumătate, descendenţii lui Bohun i- 
au împiedicat pe cei ai lui Gobred să-şi urmeze drumul spre 
Ierusalim, iar descendenţii lui Gobred le-au interzis 
celorlalţi să se întoarcă în Anglia, astfel încât ordinul 
cavalerilor să nu fie dezonorat. 

Gobred s-a intitulat prinţ, iar Bohun rege. Secole de-a 
rândul aceste titluri s-au transmis din tată-n fiu. 
Descendenții lui Gobred poartă întotdeauna crucea pe piept 
şi de aceea sunt numiţi Cavalerii Aversului iar ceilalţi, care 
o poartă pe spate, sunt numiţi Cavalerii Reversului. 

— Şi tot mai speraţi să eliberaţi Sfântul Pământ? Întrebă 
Blake. 

— Da, răspunse Richard, şi Cavalerii Reversului speră să 
se întoarcă în Anglia. Dar e mult timp de când am înţeles, şi 
unii şi ceilalţi, că nu vom reuşi niciodată, înconjurați cum 
suntem de armata sarazinilor. Suntem prea puţini ca să ne 
măsurăm cu ei. Nu crezi că, sub o asemenea ameninţare, e 
mai înţelept să rămânem aici? Întrebă el. 

— Ei bine, cred că aţi provoca o oarecare surpriză dacă voi 
aţi pătrunde în Ierusalim sau dacă ceilalţi s-ar întoarce la 
Londra, recunoscu Blake. În locul vostru, aş rămâne aici. 
Vezi tu, după şapte sute treizeci şi cinci de ani, majoritatea 
celor pe care i-ai cunoscut trebuie să te fi uitat. Cât despre 
sarazini, cu siguranţă că nu vor înţelege cine sunt oamenii 
aceştia care încearcă să pătrundă în Ierusalim. 


— Vorbeşti cu multă înţelepciune, James, a spus Richard. 
Pe de altă parte, necunoscând nici o altă ţară, suntem 
bucuroşi să locuim aici. 

Câteva momente, cei doi au reflectat în linişte. Blake fu 
primul care a spart tăcerea: 

— Mi-ai zis că Marele Turnir începe în prima duminică din 
postul Paştelui. Nu mai e mult până atunci. 

— Într-adevăr. De ce? 

— Voiam să te întreb dacă n-aş putea participa şi eu. Pe zi 
ce trece, devin tot mai îndemânatic în mânuirea lăncii. 

Sir Richard clătină din cap: 

— Mâine vei muri, spuse el, privindu-l cu tristeţe. 

— Nu eşti deloc amuzant, exclamă Blake. 

— Nu spun decât adevărul, dragă prietene, răspunse 
Richard. Mi-e tare greu să mă gândesc la asta, dar ştiu că 
aşa va fi: n-ai să poţi să-l învingi pe Sir Malud. Aş fi bucuros 
să-ţi iau locul, mâine, dar nu se poate. Mă consolez la 
gândul că vei fi curajos şi că vei muri ca un adevărat 
cavaler, fără să-ţi pătezi onoarea. Asta o va consola şi pe 
prinţesa Guinalda. 

— Crezi? 

— Cu siguranţă. 

— Şi dacă n-am să mor, crezi că se va supăra? 

— N-aş crede, recunoscu Richard, dar trebuie să recunoşti 
că nici o femeie nu s-ar bucura să-şi vadă mort viitorul soţ. 
Şi dacă tu nu vei fi mort, înseamnă că tu îl vei fi omorât pe 
Malud. 

— E logodită cu Sir Malud? 

— Da, deşi căsătoria nu a fost încă anunţată în mod oficial. 

— Cred c-am să mă retrag, spuse Blake cu semeţie. Dacă 
tot am să mor mâine, mi-ar place să dorm puţin în seara 
asta. 

Se întinse pe aşternutul de paie, acoperit cu o pătură de 
lână, aflat într-un colţ al camerei, şi se înveli cu o altă 
pătură. Nu prea avea chef de somn: gândul că a doua zi 
dimineaţă va trebui să înfrunte într-o luptă pe viaţă şi pe 


moarte un cavaler din Evul Mediu. Îl îngrijora, de bună 
seamă. Dar era prea tânăr şi prea încrezător ca să se lase 
copleşit de gândul că ar putea fi omorât, deşi ştia că nu era 
exclusă nici această variantă. Altele erau gândurile ce-l 
frământau. Când şi-a dat seama cât de mult îl afectau, se 
înfurie. Era vorba de căsătoria lui Sir Malud cu Guinalda, 
prinţesa de Nimmr. 

Cum a putut să fie atât de prost să se îndrăgostească de o 
oarecare prinţesă din Evul Mediu care se părea că nu-i 
dădea mai multă importanţă decât noroiului de sub pantofi? 
Şi apoi, ce-o să facă mâine cu Malud? Să presupunem, îşi 
spuse, că voi învinge. Bine, dar atunci ce-am să fac? Să-l 
ucid? I-aş provoca o durere Guinaldei. Să nu-l ucid? 

Sir James n-avea nici o idee despre ce ar trebui să facă. 

13. În cortul lui Zeyd. 

Ibn Jad a aşteptat trei zile în menzil-ul său. Dar nu a venit 
nimeni să-l conducă în vale, aşa cum i-a promis Batando. L-a 
trimis deci din nou pe Fejjuan la şeful tribului Galla pentru 
a-i spune să se grăbească. Ibn Jad se tot gândea la Tarzan, 
Regele Junglei; se temea să nu vină să-l pedepsească. 

Ştia că se găsea acum în afara teritoriului lui, dar mai ştia 
că frontierele erau atât de vagi încât nu putea conta pe asta 
ca să fie liniştit. Spera că Tarzan o să aştepte să-i încalce 
teritoriul, căci avea de gând să se îndrepte direct spre vest, 
trecând prin nordul ţării lui Tarzan, până ce va găsi drumul 
pe care venise din deşert. În afară de Ibn Jad, în cortul 
şeicului mai erau Tollog, fratele său, Fahd, Stimbol şi alţi 
câţiva arabi. Discutau despre întârzierea lui Batando, 
temându-se de o trădare. Aflaseră că bătrâna căpetenie 
aduna războinicii şi, în ciuda asigurărilor lui Fejjuan, care 
pretindea că nu-i vor ataca pe arabi dacă îşi ţin 
promisiunea, toţi erau cu frica-n suflet. 

Ocupată cu treburile haremului, Ateja nu mai plângea ca 
de obicei. Inima îi era însă grea şi suspina mereu după 
iubitul ei. Asculta acum, distrată, conversaţia bărbaţilor. 
Rareori privea peste perdeaua ce separa încăperea 


femeilor de mukaad. De fiecare dată când privirea sa o 
întâlnea pe cea a lui Fahd, ochii îi luceau de ură şi mânie. 
Tocmai aruncase o privire spre ei când a văzut ochii lui 

Fahd, ce privea afară, mărindu-se brusc, îngroziţi. 

— Pe Allah, Ibn Jad! Exclamă el. 

Ateja urmări privirea lui Fahd şi scoase un strigăt de 
spaimă. 

Înarmat cu lance, arc cu săgeți şi cuţit, un uriaş cu pielea 
bronzată se îndrepta cu paşi mari spre cortul şeicului. 

— E Tarzan, Regele Junglei! Strigă Ibn Jad. Allah să ne 
apere! 

— Probabil că războinicii lui sunt ascunşi în pădure, 
murmură Tollog. Altfel n-ar îndrăzni să se aventureze 
singur în menzil-ul beduinilor. 

Ibn Jad se încruntă. Căuta cu înfrigurare o ieşire din 
această situaţie neprevăzută. 

Între timp, omul-maimuţă ajunsese în faţa mukaad-ului. 
Ochii lui cercetară repede grupul. În sfârşit, s-au oprit 
asupra lui Stimbol. 

— Unde e Blake? L-a întrebat el pe american. 

— Dumneata ar trebui să ştii, mârâi Stimbol. 

— L-ai mai văzut de când v-aţi despărţit? 

— Nu. 

— Eşti sigur? Insistă omul-maimuţă. 

— Evident. 

Tarzan se întoarse spre Ibn Jad: 

— M-ai minţit. N-ai venit să faci comerţ. Cauţi un oraş ca 
să-l jefuieşti, să-i furi comorile şi să-i răpeşti femeile. 

— E o minciună! Strigă Ibn Jad. Cine ţi-a spus aşa ceva a 
minţit. 

— Nu cred că a minţit, replică Tarzan. Părea un tânăr 
cinstit. 

— Cum îl cheamă? Întrebă Ibn Jad. 

— Zeyd. 

Numele stârni brusc interesul lui Ateja. Tarzan continuă: 

— El mi-a spus toate astea. Şi multe altele. Şi l-am crezut. 


— Şi ce ţi-a mai spus, Nasrany? 

— Că i-a furat cineva muscheta ca să încerce să te omoare, 
Ibn Jad, şi ca pedeapsa să cadă astfel pe capul său. 

— E o minciună sfruntată! Urlă Fahd, ca tot ce ţi-a mai 
spus ticălosul de Zeyd. 

Ibn Jad se încruntă, gândindu-se puţin, apoi îl privi pe 
Tarzan cu un zâmbet şiret: 

— E clar că bietul om a crezut că-ţi spune adevărul, tot aşa 
cum a crezut că trebuie să-şi omoare şeicul, şi toate acestea 
pentru acelaşi motiv. Întotdeauna a fost slab de înger, dar 
nu l-am crezut periculos. Te-a amăgit, Iarzan. Oamenii mei 
şi chiar şi acest Nasrany ar putea să ţi-o dovedească. Toţi 
pot să-ţi spună că te-am ascultat şi că aveam de gând să 
plec de aici. De ce aş fi luat-o spre nord, dacă nu pentru a 
ajunge în ţara mea? 

— Dacă aveai de gând, într-adevăr, să pleci, de ce m-ai 
ţinut prizonier? De ce ţi-ai trimis fratele să mă ucidă? Îl 
întrebă Tarzan. 

— Iar te înşeli, spuse şeicul întristat. Fratele meu a venit 
să-ţi taie legăturile, să te elibereze, dar EL-Fil te-a luat 
înainte ca el să apuce să-ţi dea drumul. 

— Atunci de ce-şi îndrepta Tollog pumnalul spre mine şi 
striga: „Mori, Nasrany!”? Întrebă omul maimuţă. 

— Glumeam doar, mormăi Iollog. 

— Uite ce-i! De data asta n-am chef de glume. Wazirii mei 
sosesc de îndată. O să avem grijă să plecaţi de îndată spre 
deşert. 

— Va fi o plăcere pentru noi, sări şeicul. Întreabă-l pe 
Nasrany dacă nu-i adevărat că ne-am rătăcit. Vom fi 
bucuroşi să ne fii ghid. Războinicii Galla ne înconjoară. Sunt 
zile întregi de când căpetenia lor îi adună şi ne temem să nu 
ne atace. Nu-i aşa Nasrany îl întrebă el pe Stimbol. 

— E adevărat, confirmă Stimbol. 

— "Tot ce ştiu, spuse Tarzan, este că veţi părăsi imediat 
ţara asta. Am să rămân aici ca să fiu sigur că totul va fi aşa 


cum am hotărât eu. Mâine plecaţi. Acum îmi veţi ridica un 
cort. Şi să nu mai încercaţi din nou vreo prostie! 

— N-ai de ce să te temi, îl asigură Ibn Jad. Apoi se întoarse 
spre încăperea femeilor. 

— Hirfa! Ateja! Strigă el. Ridicaţi cortul lui Zeyd pentru 
şeicul junglei. 

Cele două femei pregăteau cortul lui Tarzan lângă cel al 
şeicului. După ce am dan-ul a fost instalat şi corzile legate 
de ţăruşi, Hirfa s-a întors la treburile ei, lăsând-o pe Ateja 
să se ocupe de pereţii cortului. 

De îndată ce Hirfa s-a îndepărtat, Ateja îl întrebă pe 
Tarzan: 

— Nasrany, l-ai văzut pe Zeyd? E teafăr? 

— L-am lăsat într-un sat, sub protecţia căpeteniei. O să 
rămână acolo până ce ai tăi se vor întoarce în ţara lor. E 
sănătos. 

— Vorbeşte-mi de el, Nasrany, căci inima mea îi duce 
dorul, l-a implorat fata. Cum l-ai întâlnit? Unde era? 

— Calul său s-a speriat de El-Adrea şi a fugit, iar Zeyd era 
să fie omorât. Norocul lui a fost că eram pe aproape şi că l- 
am omorât pe El-Adrea. L-am dus apoi pe Zeyd într-un sat 
al cărui şef mi-e prieten. Ştiam că n-ar fi supravieţuit 
pericolelor junglei dacă l-aş fi lăsat singur, fără cal. Aveam 
de gând să-l ajut să iasă din ţară, dar m-a implorat să-l las 
să rămână până când vei trece tu pe acolo. Am fost de 
acord, în câteva săptămâni ai să-ţi revezi iubitul. 

Lacrimi de bucurie curgeau din frumoşii ochi ai lui Ateja. Îi 
luă mâna lui Tarzan şi i-o sărută: 

— Viaţa mea îţi aparţine, Nasrany, a spus ea, căci mi-ai 
salvat iubitul. 

Străbătând în cursul nopţii menzil-ul, Fejjuan îi zări pe Ibn 
Jad şi 'Tollog aşezaţi în mukaad. Discutau în şoaptă. 
Cunoscând răutatea şi viclenia acestora. Fejjuan se întrebă 
ce mai complotau. 

În spatele perdelei haremului, Ateja stătea în culcuş, dar 
nu dormea. Asculta şoaptele celor doi. 


— Trebuie să ne descotorosim de el, insista Ibn Jad. 

— Dar vor sosi în curând Wazirii lui, obiectă Tollog. Ce-o să 
le spunem dacă nu-l găsesc? Orice am spune, n-or să ne 
creadă. Se vor lua de noi, şi am auzit că sunt războinici 
foarte duri. 

— Dar, pe Allah, dacă rămâne aici, ne-am nenorocit. Mai 
bine să riscăm acum decât să ne întoarcem acasă cu mâinile 
goale după atâtea greutăţi. 

— Dacă îţi închipui că am s-o fac tot eu şi de data asta, te 
înşeli, frăţioare, spuse 'Tollog. O dată mi-a fost de ajuns. 

— Nu, nu tu. Dar trebuie să găsim ceva. N-o fi nimeni care 
să dorească să scape de Nasrany? Se întrebă Ibn Jad cu 
voce joasă. 

— Celălalt Nasrany! Strigă deodată Tollog. Îl urăşte pe 
Tarzan. 

Ibn Jad pocni bucuros din degete: 

— Ai dreptate, frate! 

— Dar, chiar şi aşa, tot noi vom fi vinovaţi de moartea lui, îi 
reaminti Tollog. 

— Nu mai contează, dacă reuşim să scăpăm de el! Nu 
poate fi mai rău decât acum. Dacă Batando soseşte mâine 
cu oamenii săi? Şeicul junglei o să înţeleagă că l-am minţit 
şi n-o să fie bine de noi. Nu, trebuie să scăpăm de el chiar în 
noaptea asta. 

— De acord, spuse Tollog, dar cum? 

— Ascultă bine planul meu, frate, spuse Ibn Jad, frecându- 
şi mâinile, bucuros. 

Dacă ar fi ştiut că Ateja îi ascultă fiecare cuvinţel şi că o 
siluetă stătea ghemuită în întunericul nopţii lângă cortul 
său, poate că Ibn-Jad n-ar mai fi zâmbit. 

— Hai, Ibn Jad, spune-mi-l, îl zori Tollog. 

— Toată lumea ştie că Nasrany Stimbol îl urăşte pe şeicul 
junglei. A spus-o răspicat, de mai multe ori, pe când eram 
adunaţi în mukaad. 

— Ai să-l pui pe Stimbol să-l omoare pe Tarzan? 

— Întocmai. 


— Dar cum o să scăpăm de învinuire? La urma urmei, îl va 
ucide din ordinul tău, în chiar menzil-ul tău, obiectă 'Tollog. 

— Lasă-mă să continui. N-am să-i ordon unui Nasrany să-l 
omoare pe celălalt. Am să-i sugerez doar. Şi când crima va fi 
descoperită, am să-mi las furia să izbucnească pentru crima 
comisă în menzil-ul meu. Ca să-mi dovedesc buna-credinţă, 
voi cere ca ucigaşul să fie omorât. Astfel vom scăpa de 
aceşti doi câini necredincioşi. O să-i putem convinge pe 
Waziri că eram prieteni cu şeicul lor, prefăcându-ne 
îndureraţi. 

— Allah să te binecuvânteze, frate, că ai găsit calea cea 
bună! Exclamă încântat, Tollog. 

— Acum, ordonă Ibn Jad, du-te şi adu-mi-l pe Nasrany 
Stimbol. Să vină singur, iar tu să veghezi să-şi facă 
trebuşoara. 

În culcuşul său, Ateja începu să tremure. După plecarea lui 
Tollog, silueta de lângă cort se ridică şi dispăru în noapte. 
Stimbol, care era în cortul lui Fahd, se îndreptă spre 
mukaad-ul şeicului. Încercând să nu fie văzut. Ibn Jad îl 
aştepta. 

— Aşează-te, Nasrany, i-a spus şeicul. 

— Ce vreţi cu mine, la ora asta? Întrebă Stimbol. 

— Am avut o discuţie cu Tarzan, spuse Ibn Jad. Şi cum tu 
îmi eşti prieten, iar el nu, am trimis după tine ca să-ţi spun 
ceea ce are de gând cu tine. Mi-a dat toate planurile peste 
cap şi vrea să mă oblige să părăsesc ţinutul, dar asta încă 
nu-i nimic faţă de ce te aşteaptă pe tine. 

— Ce mai pune la cale? Întrebă Stimbol. Ştiu că-şi bagă tot 
timpul nasul în treburile altora. 

— Nu prea îl înghiţi, aşa-i? Întrebă Ibn Jad. 

— Aşa-i! Recunoscu Stimbol. 

— Ai să ţii şi mai puţin la el când ai să afli anumite lucruri, 
spuse Ibn Jad. 

— Dă-i drumul, povesteşte-mi. 

— Spune că l-ai omorât pe Blake, a explicat şeicul, şi, 
pentru asta, mâine vrea să te omoare. 


— Să mă omoare? Strigă Stimbol. Da' cine se crede? Un 
împărat roman? 

— În orice caz, face mereu ceea ce spune, insistă Ibn Jad. 
Aici are toată puterea. Nimeni nu-i cere socoteală marelui 
şeic al junglei. Mâine te va omori. 

— Dar tu n-ai să-l laşi s-o facă, Ibn Jad? Spune, n-ai să-l 
laşi, nu? Stimbol tremura de groază. 

Ibn Jad îşi ridică braţele spre cer: 

— Ce pot eu să fac? Întrebă el. 

— Poţi... Poţi... Trebuie să fie ceva de făcut, gemu, 
disperat, Stimbol. 

— Nimeni nu poate face nimic. Numai tu te poţi salva, 
murmură şeicul. 

— Cum aşa? 

— El doarme acum în cortul său şi kbusa ta e destul de 
bine ascuţită... 

— N-am omorât niciodată un om, şopti Stimbol. 

— Nici tu n-ai mai fost omorât. Îl omori tu în noaptea asta 
sau te va omori el mâine. Ai de ales. 

— Cerule, suspină Stimbol. 

— E târziu, spuse Ibn Jad, şi aş vrea să mă culc. Eu te-am 
prevenit. De-acum, faci ce vrei tu. Se ridică, îndreptându-se 
spre harem. 

Cu pas şovăielnic, Stimbol ieşi în noapte. Ezită câteva 
clipe, apoi se îndreptă tăcut spre beyt-ul ce fusese ridicat 
pentru omul-maimuţă. Ateja însă îl prevenise deja pe 
Tarzan. Aproape că ajunsese la beyt-ul tatălui său când un 
bărbat ieşi dintr-un alt cort şi o prinse în braţe, acoperindu- 
i gura cu mâna. 

— Unde te duci? O întrebă acesta cu o voce 
amenințătoare. 

Ateja îl recunoscu imediat pe unchiul său. Tollog răspunse 
în locul ei: 

— Te duci să-l previi pe Nasrany, pentru că e prietenul 
iubitului tău! Întoarce-te în beyt-ul tatălui tău! Dacă ar şti, 


te-ar omori! Hai, du-te! Şi-i arătă cu un gest autoritar 
direcţia din care venise. 

Un zâmbet răutăcios deforma buzele lui Tollog. Se felicita 
pentru felul în care dejucase planurile fetei şi-i mulțumea 
lui Allah că o putuse opri înainte de a-i da de ştire şeicului 
junglei despre planul lor. Mai zâmbea încă în barbă când o 
mână ţâşni de undeva şi-l apucă de gât, trăgându-l îndărăt, 
în întuneric. 

Stimbol era certăreţ, brutal şi laş. Dar nu era totuşi un 
asasin. Toată fiinţa lui se revolta împotriva a ceea ce trebuia 
să facă. Nu voia să ucidă. Dar era prins în capcană: îşi 
vedea cu ochii propria moarte şi nu avea decât un singur 
mijloc de a scăpa. 

Pătrunse în cortul lui Tarzan, încercând să-şi adune curajul 
pentru a înfăptui ceea ce venise să facă şi se târi încet spre 
forma ce zăcea în întuneric, înfăşurată într-un burnuz 
jerpelit. 

14. Spada şi scutul. 

Când primele raze de soare atinseră turnurile crenelate 
ale castelului prinţului de Nimmr, un tânăr se smulse dintre 
pături, îşi frecă ochii şi sări în picioare. Începu să-l zgâlţâie 
pe cel ce dormea în aceeaşi cameră. 

— Scoală, Edward, puturosule! Strigă el. 

Acesta se întoarse pe cealaltă parte, mormăind: 

— Ce-i? Şi căsca de-i trosneau fălcile. 

— Trezeşte-te! Ai uitat că stăpânul nostru riscă să fie 
omorât astăzi? 

Edward se ridică în capul oaselor, cu mintea încă 
înceţoşată. Apoi, ochii îi sclipiră: 

— Nu-i adevărat! Strigă el. O să-l învingă dintr-o lovitură. 
Nici un cavaler n-are nervii sau forţa lui Sir James. Nu eşti 
loial, Michael, cu prietenul lui Sir Richard, care ne-a arătat 
întotdeauna atâta bunătate şi prietenie. 

Michael îşi puse mâna pe umărul celuilalt: 

— Glumeam doar, Edward. Fireşte că sunt cu trup şi suflet 
de partea lui Sir James şi totuşi... 


Făcu o pauză, apoi continuă: 

— Mi-e teamă... 

— Teamă de ce? Întrebă Edward. 

— Teamă că Sir James nu e destul de priceput în mânuirea 
spadei şi a scutului ca să-i vină de hac lui Sir Malud. Ştiu că 
e tare cât zece la un loc, dar asta nu ajută la nimic dacă nu 
e şi dibaci. 

— Dac-aşa vezi tu lucrurile... Îi reproşă Edward. 

— Ceea ce mi-e clar e că Sir James este un cavaler 
adevărat... Se auzi o voce în spatele lor. 

Cei doi s-au întors: Sir Richard îi privea, rezemat de tocul 
uşii: 

— Şi că prietenii săi trebuie să fie astăzi la înălţime, 
continuă el. 

— Am adormit as'noapte rugându-l pe Domnul nostru lisus 
Hristos să facă în aşa fel ca spada lui să străpungă armura 
lui Sir Malud, a spus Edward. 

— Foarte bine. Du-te acum şi pregăteşte-i arma stăpânului 
şi împodobeşte-i calul, ca să poată intra în arenă aşa cum se 
cuvine unui nobil Cavaler de Nimrmr, îi spuse Sir Richard, 
după care plecă. 

Pe la ora unsprezece, în partea de la nord a ballium-ului 
cetăţii Nimmr, soarele făcea să strălucească armurile 
cavalerilor, scuturile, suliţele şi securile ostaşilor şi lumina 
rochiile multicolore ale femeilor adunate în spaţiul special 
amenajat de-a lungul zidului interior. 

O tribună frumos împodobită, pregătită pentru prinţul 
Gobred şi suita lui, se întindea de-a lungul arenei, apărând 
de soare cavalerii şi doamnele de Nimmr. În spatele 
acestora stăteau soldaţii care nu erau de serviciu, puţin mai 
în spate oamenii liberi şi-n ultimele rânduri servitorii 
privilegiați de la curtea prinţului Gobred. 

La capetele arenei se înălța câte un cort, împodobit cu 
flamurile şi culorile stăpânului: verde şi auriu pentru Sir 
Malud, azur şi argintiu pentru Sir James. 


În faţa corturilor stăteau cei doi bărbaţi, înarmaţi, 
strălucind în armurile lor. Oţelul armelor sclipea în soare. 
Câte un valet ţinea de frâu caii frumos împodobiţi. Scutierii 
dădeau zor să termine cele din urmă pregătiri. 

Cu trâmbiţa în mână, un herald aştepta să dea semnalul 
de începere a luptei. 

Ceva mai în spate, erau caii cavalerilor ce trebuiau să-i 
însoţească pe cei doi adversari în arenă. 

Sub flamurile de azur şi argint stăteau Blake şi Sir 
Richard, care îi dădea ultimele sfaturi prietenului său, 
părând cu mult mai nervos decât el. Coiful lui Blake se 
prelungea cu un guler din piele de leopard până la cămaşa 
de zale, oferindu-i astfel protecţie în cazul unei lovituri 
piezişe. Pe piept purta o cruce mare, roşie, iar la umăr îi 
fluturau panglici de azur şi argint, prinse cu o aplice. 
Armele lui Blake erau agăţate de un ţăruş, la capătul 
arenei. 

Tribuna era arhiplină. Prinţul Gobred privi spre soare şi se 
adresă unui cavaler din apropiere. Acesta dădu un ordin 
scurt heraldului. Imediat răsunară trâmbiţele. Un freamăt 
străbătu întreaga tribună. Toate privirile s-au întors spre 
Sir Malud, apoi spre Sir James. Edward luă repede sabia lui 
Blake, i-o încinse la brâu, apoi, luând scutul, îşi urmă 
stăpânul. 

Blake se pregătea să urce în şa. Edward îi ţinea scara, în 
timp ce un valet ţinea calul de căpăstru. După ce Blake 
reuşi să încalece - lucru dificil, având în vedere greutatea 
armurii - tânărul i-a atins uşor piciorul, spunându-i: 

— M-am rugat pentru tine, Sir James. Ştiu c-ai să învingi. 

Blake îl privi. În ochii tânărului scutier străluceau lacrimi. 
Vocea lui Sir James tremură puţin când îi răspunse: 

— Eşti un băiat bun, Eddie. Şi-ţi jur că n-o să-ţi fie ruşine 
de mine. 

— Ah, Sir James, cum să-mi fie ruşine? Întotdeauna vei 
rămâne pentru mine acelaşi nobil şi viteaz cavaler. Cel mai 


nobil dintre cavalerii pe care i-am întâlnit vreodată, spuse 
el, întinzându-i scutul. 

După ce încălecă, Sir Richard făcu semn heraldului că 
erau gata; o trâmbiţă răsună dinspre cortul lui Sir Malud: 
acesta înainta mândru pe calul său, urmat de cavalerul 
însoțitor. Heraldul lui Blake anunţă la rându-i intrarea 
stăpânului său. Americanul făcu turul de onoare, urmat de 
Sir Richard. Ropote de aplauze salutară pe cei doi adversari 
şi nu încetară decât în momentul în care au ajuns în faţa 
lojei prinţului Gobred. Cei patru cavaleri s-au aliniat în faţa 
prinţului. Şi-au ridicat săbiile şi le-au sărutat garda, în semn 
de salut. Gobred le-a cerut să lupte loial, ca nişte adevăraţi 
cavaleri, reamintindu-le regulile luptei. În acest timp, ochii 
lui Blake căutau în tribună chipul Guinaldei. Cu o ţinută 
impunătoare, micuța prinţesă privea drept înainte. Era 
foarte palidă şi Blake se întrebă dacă nu cumva era 
bolnavă. 

Ce frumoasă e, îşi spuse el, şi, deşi nu-i aruncase nici 
măcar o singură privire, Blake nu se supără, căci nu se 
uitase nici la Malud. 

Trâmbiţele au mai răsunat o dată şi cavalerii s-au 
îndreptat spre capetele arenei, oprindu-se şi aşteptând 
semnalul. Blake îşi eliberă braţul din cureaua de piele, apoi 
aruncă scutul. 

Edward îi aruncă o privire uimită stăpânului său şi 
exclamă: 

— Nobile cavaler, nu ţi-e bine? Ce te-a apucat? De ceai 
aruncat scutul? L-a ridicat repede şi i l-a întins, dar 
degeaba. Pur şi simplu stăpânul său refuza singurul mijloc 
de apărare. 

În mintea îngrozită a lui Edward, nu exista decât o singură 
explicaţie, pe care firea sa loială refuza să o accepte: Blake 
va descăleca şi va refuza să lupte, îi va oferi pe tavă lui Sir 
Malud o victorie prin abandon şi va fi disprețuit de întregul 
Nimmr. Alergă spre Sir Richard, care nu văzuse cele 
întâmplate: 


— Sir Richard! Sir Richard! Strigă el, cu o voce răguşită. 
Sir James s-a scrântit! 

— Cum adică? Ce zici, băiete? 

— Şi-a aruncat scutul. Probabil că şi-a pierdut minţile! Nu- 
mi pot imagina altceva, decât dacă nu cumva refuză să mai 
lupte. 

Richard dădu pinteni şi se duse lângă Blake: 

— "Ţi-ai pierdut minţile? Nu poţi să refuzi lupta, iar dacă o 
faci, o să-ţi dezonorezi prietenii. 

— De unde ai mai scos-o şi pe asta? Sări Blake. Cine ţi-a 
spus că renunţ? 

— Dar scutul? Întrebă Sir Richard? 

Trâmbiţa heraldului regal suna imperativ. La un semn al 
lui Sir Malud, răsună şi trâmbiţa acestuia. 

— Sună odată din trâmbiţă! Strigă Blake heraldului său. 

— Scutul! Strigă, din nou, Sir Richard. 

— Tâmpenia aia o să mă încurce, ţipă Blake. Îşi îndemnă 
calul cu un gest nervos şi porni în întâmpinarea 
adversarului. Sir Richard se grăbi să-l urmeze. 

Un zâmbet arogant flutura pe buzele lui Sir Malud în timp 
ce arunca priviri spre doamnele şi cavalerii din lojă. Blake 
nu-l scăpa din ochi. 

Caii porniră aproape în acelaşi timp. Când distanţa s-a 
micşorat îndeajuns, Malud îşi îndemnă brutal calul cu 
pintenii. Blake a înţeles că avea de gând să-l doboare de la 
primul atac sau măcar să-l dea jos de pe cal. Ar fi fost atunci 
mult mai uşor pentru Malud să-l lovească în plin, înainte ca 
el să-şi revină. 

Spada lui Malud era pe jumătate ridicată. Cea a lui Blake 
era în gardă, poziţie necunoscută cavalerilor de Nimmr, 
obişnuiţi să se apere doar cu scutul. 

Cei doi se apropiau. Fiecare urma să-l izbească pe celălalt 
în flancul lui stâng. Când îi mai despărţeau doar câţiva paşi, 
Sir Malud se ridică în şa şi, rotind sabia, o abătu năprasnic 
asupra capului lui Blake. 


Abia în acel moment, câţiva din tribună şi-au dat seama că 
Blake nu avea scut. 

— Scutul! Sir James nu are scut! L-a pierdut! 

Strigăte se ridicau acum din întreaga mulţime. Blake auzi 
un țipăt de femeie în loja princiară, dar nu avea timp să 
privească într-acolo, să vadă dacă Guinalda era aceea care 
strigase. 

În ultimul moment, în loc să se ferească, americanul şi-a 
întors surprinzător calul şi s-a repezit în Malud, 
incomodându-l. Acesta, ridicat în scări, cu scutul într-o 
mână şi cu sabia gata să lovească în cealaltă, incapabil să-şi 
mai controleze calul, se dezechilibră. Sabia îşi schimbă 
direcţia şi, spre surpriza lui, întâlni lama spadei lui Blake, 
care, amortizând şocul, i-a deviat lovitura. În clipa 
următoare, strunindu-şi calul cu uşurinţă, pentru simplul 
motiv că scutul nu-l incomoda, Blake se întoarse brusc spre 
stânga, ajungând în spatele lui Malud. În ciuda armurii 
acestuia, vârful spadei americanului reuşi să-i străpungă 
umărul stâng. 

Ropote de aplauze răsplătiră această iscusită lovitură. 
Cavalerul ce-l seconda pe Malud, Sir Jarred, a descălecat şi 
s-a repezit spre loja prinţului ca să protesteze: 

— Sir James nu are scut, strigă el. Nu eo luptă loială! 

— Ba mi se pare chiar prea avantajoasă pentru cavalerul 
tău, replică prinţul. 

— Nu vrem să profităm, o întoarse Jarred. 

— Tu ce părere ai, îl întrebă Gobred pe Sir Richard, care 
sosise şi el în grabă. Sir James a păţit ceva înainte de a intra 
în arenă, de ce a rămas fără scut? 

— N-a păţit nimic, spuse Sir Richard, l-a refuzat! Pretinde 
că „tâmpenia” aia n-ar face decât să-l încurce. Dar dacă Sir 
Jarred crede că lupta nu e loială din această cauză, atunci 
dorim ca şi Sir Malud să arunce, la rândul lui, scutul. 

— Mi se pare drept, a spus Gobred, zâmbind. 

Cei doi adversari, mai atenţi la luptă decât la ce se vorbea 
în lojă, se pregăteau pentru al doilea atac. Sângele şiroia pe 


spatele lui Sir Malud, pătându-i hainele şi şaua. Tribunele 
erau în delir. Unii urlau din cauza scutului, alţii îşi exprimau 
prin strigăte puternice admiraţia pentru lovitura reuşită de 
Sir James. Se făceau pariuri. Tot Malud era favoritul, dar şi 
Blake câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. Neavând bani, 
oamenii îşi jucau bijuteriile şi caii. Un partizan fanatic al lui 
Malud parie, trei bidivii contra unul, pe favoritul său. De- 
abia pronunţase aceste cuvinte când vreo zece bărbaţi 
susţinură pariul, uitând că înaintea primei ciocniri n-ar fi 
acceptat pariul nici pentru zece la unul. 

De pe buzele lui Malud zâmbetul dispăruse. Nu mai 
arunca nici o privire spre tribune. Ochii îi fulgerau de mânie 
şi îşi îndemnă calul pentru un nou atac asupra lui Blake, al 
cărui prim succes se datora, credea el, întâmplării. 

Nefiind încurcat de scut, Blake profita de rapiditatea şi 
nervozitatea calului său, pe care-l călărise în fiecare zi de 
când sosise în Nimmr, astfel încât omul şi animalul se 
cunoşteau perfect. Pentru a doua oară, Sir Malud se pomeni 
cu sabia oprită de lama adversarului. Spre marea sa uimire, 
vârful spadei lui Sir James şi-a găsit loc pe sub scutul său şi 
l-a atins în coaste. Nu era o rană prea adâncă, dar era 
dureroasă şi imediat începu să sângereze. 

Înnebunit de furie, încercă să-l lovească pe Blake cu sabia, 
dar acesta se dădu înapoi şi, înainte ca Malud să se poată 
feri, îl lovi cu violenţă în coif. 

Orbit de furie, clătinându-se pe cal, Malud atacă cu toată 
forţa, hotărât de astă dată să-şi doboare adversarul cu orice 
preţ. Într-un zgomot asurzitor, se năpustiră unul în altul în 
faţa lojei lui Gobred, schimbând câteva lovituri de sabie cu o 
asemenea rapiditate şi forţă, încât spectatorii nu-i mai 
puteau urmări. Şi, deodată, spre uimirea tuturor, sabia lui 
Sir Malud îi zbură din mână şi căzu, lăsându-l fără apărare 
în faţa adversarului. Malud îşi opri calul şi, îndreptându-se 
în şa, aşteptă. Ştia foarte bine că după reguli, Blake putea 
să continue lupta, până când Malud va cere îndurare. 


Nimeni nu se aştepta - şi cu atât mai puţin Blake -caun 
cavaler atât de orgolios să ceară îndurare de la adversar. 

Stând mândru pe cal, Malud aştepta ca Blake să-l omoare. 
În tribune se lăsase o asemenea linişte că se auzea calul lui 
Malud rozându-şi zăbala. Blake se întoarse spre Sir Jarred: 

— Nobile cavaler, cheamă scutierul să-i dea sabia lui Sir 
Malud. 

Tribunele fură zguduite de aplauze furtunoase. 
Ignorându-le, Blake stătea călare, alături de Sir Richard, 
aşteptând ca adversarul său să-şi recapete arma. 

— Ei bine, Sir Richard, cât mi-ai da acum ca să port scut? 

Richard începu să râdă: 

— Ai avut noroc, James, dar nu uita că un bărbat mai abil 
în mânuirea spadei te-ar fi spintecat de mult. 

Înarmat din nou, Sir Malud se îndreptă spre Blake. Îşi opri 
calul în faţa americanului şi îl salută plin de respect: 

— Aduc omagiu unui nobil şi generos cavaler! 

Blake se înclină la rândul său: 

— Eşti gata? 

Malud făcu semn că da. 

— Atunci, en garde! Strigă americanul. 

Timp de câteva clipe, cei doi îşi struniră caii pentru a-şi 
pregăti poziţia de atac. Deodată, Blake ridică spada. Malud 
ridică scutul pentru a-şi apăra capul dar, spre surprinderea 
sa, nu urmă nici o lovitură. Aşteptă încordat, apoi cobori 
puţin scutul. Aceasta era mişcarea pe care o aştepta Blake. 
Izbi din nou cu spada în coiful celuilalt. 

Braţul lui Sir Malud căzu inert de-a lungul corpului şi 
cavalerul se prăbuşi de pe cal. Blake descălecă şi se apropie 
de inamicul lungit pe spate chiar în faţa lojei princiare. 
Apăsă cu vârful spadei gâtul lui Malud şi-i puse piciorul pe 
piept. 

Mulțimea aştepta încordată lovitura de graţie, dar Blake, 
ridicând capul, se adresă prinţului: 

— lată un brav cavaler. N-am fost niciodată cu adevărat 
supărat pe el. Am să-l cruţ, prinţe, ca să te servească în 


continuare cu devotament, atât pe tine cât şi pe cei care-l 
iubesc. 

Spunând aceste cuvinte, Blake privi drept în ochii 
prinţesei Guinalda şi apoi porni ţanţoş de-a lungul tribunei, 
urmat de Sir Richard, în aplauzele furtunoase ale 
spectatorilor. 

Edward şi Michael erau în culmea fericirii. Când Blake 
ajunse la cort, Edward se aruncă plângând la picioarele lui 
şi-i îmbrăţişă genunchii. 

— Am ştiut eu! 'Ţi-am spus eu, Michael, că acest nobil 
cavaler o să-l strivească pe Sir Malud! 

Ostaşii, heralzii şi valeţii din tabăra lui Blake jubilau. Dacă 
numai cu câteva minute mai devreme îşi blestemau soarta 
care i-a făcut să servească în tabăra unui învins, acum se 
uitau la Blake ca la cel mai mare erou din Nimmr. Cum se 
vor mai lăuda prietenilor, în faţa cănilor cu bere, la 
întâlnirea din Marea Sală de Ospeţe! 

Edward îi scotea armura lui Blake. Michael îl eliberă cu 
greu pe Sir Richard din mijlocul unui grup de tineri ce nu 
mai conteneau cu laudele. Blake se îndrepta grăbit spre 
apartamentele sale, însoţit de Sir Richard. Când cei doi 
bărbaţi au rămas singuri, Richard puse o mână pe umărul 
prietenului său: 

— Frate, gestul tău a fost nobil şi cavaleresc, dar nu sunt 
sigur că a fost şi înţelept. 

— De ce? Ripostă Blake. Nu puteam să omor un om care n- 
avea cum să se apere. 

— Sunt de acord, dar felul în care ar fi procedat Malud în 
aceeaşi situaţie schimbă puţin problema. 

— Nu-mi pasă. Acolo de unde vin eu se consideră un act de 
laşitate să ucizi un om lipsit de apărare, explică Blake. 

— Dacă cearta voastră n-ar fi mult mai gravă decât se 
crede, atunci aveai toate motivele să te arăţi mărinimos. 
Dar Malud este gelos, iar gelozia sa nu se va potoli în urma 
celor petrecute astăzi. Ai avut ocazia să scapi de un duşman 
periculos şi tenace, care n-ar fi ezitat să-ţi dea lovitura de 


graţie. Era dreptul tău şi nimeni nu te-ar fi judecat. Acum ţi- 
ai făcut un duşman şi mai mare, pentru că te-ai dovedit 
superior lui. L-ai umilit foarte tare cruţându-l şi, crede-mă, 
James, Malud nu e omul care să ierte, îl cunosc prea bine. 

Cavalerii şi doamnele de la curtea lui Gobred s-au aşezat 
în jurul mesei pregătite în Marea Sală de Ospeţe a 
castelului. Trei sute de persoane se găseau adunate aici, ca 
să nu mai vorbim de valeţi şi servitori. 

Soseau mereu platouri mari cu hălci de carne de oaie şi 
căprioară, ornate cu legume şi udate din belşug cu vin şi 
bere. La sfârşit, s-au servit nişte prăjituri imense. 

Discuţiile se purtau într-o atmosferă de bună dispoziţie, 
marcată din când în când de hohote de râs. James era 
fascinat de spectacol. Fusese aşezat în capul mesei, 
privilegiu acordat celor proaspăt intraţi în rândul 
cavalerilor de Nimmr. 


Toată lumea vorbea de lupta din acea dimineaţă. Blake era 
în centrul atenţiei şi toţi îl întrebau unde şi cum a deprins 
această ciudată tehnică de luptă. Părea de necrezut ca un 
om fără scut să rănească şi să doboare un adversar care 
purta acest indispensabil instrument de apărare. 

Prinţul Gobred, familia sa şi demnitarii erau aşezaţi la o 
masă mai înaltă, orientată perpendicular pe cealaltă, 
formând un „I” mare. Când Gobred dorea să se adreseze 
cuiva era de ajuns să ridice vocea de la înălţimea scaunului 
său. Dar lucrul nu era deloc simplu, pentru că, odată cu el, 
mai vorbeau şi alţii, din ce în ce mai tare, în hărmălaia 
generală. 

Cum Blake era aşezat la unul din capetele mesei mari, 
prinţul trebui să strige pentru a-i vorbi. Totuşi, vociferările 
încetară atunci când mesenii îşi dădură seama că vorbeşte 
prinţul, bineînţeles în măsura în care nu erau prea ameţiţi 
de băutură. 

Deodată, Gobred se ridică, fiind urmat de ceilalţi, care 
încetară cu gălăgia. 

— În sănătatea regelui Richard al Angliei! Trăiască 
Regele! 

Răspunzând, toţi mesenii băură în sănătatea lui Richard 
Inimă de Leu, de la a cărui moarte se împlineau şapte sute 
de ani... 

Apoi băură în sănătatea prinţului Gobred, a soţiei lui, 
Brynilda şi a prinţesei Guinalda. 

Prinţul Gobred strigă din nou: 

— Pentru nobilul şi valorosul cavaler care a luptat astăzi în 
arenă! Trăiască Sir James, Cavaler al Templului şi, de 
astăzi, Cavaler de Nimmr! Trăiască! 

Nici chiar numele lui Richard I al Angliei n-a produs atâta 
entuziasm. Ochii lui Blake cercetau întreaga sală, căutându- 
i pe ai prinţesei Guinalda. A văzut-o ridicând paharul dar, 
distanţa fiind prea mare, nu putea zări dacă privirea ei 
exprima prietenie sau dezgust. 


Când gălăgia se mai potoli şi mesenii se aşezară, Blake se 
ridică din nou: 

— Prinţe, strigă el din celălalt capăt al sălii, cavaleri de 
Nimmr şi doamnelor, vă propun un nou toast. Pentru Sir 
Malud! 

Se lăsă un moment de tăcere. Apoi, ascunzându-şi cu greu 
surpriza, s-au ridicat cu toţii şi au băut în sănătatea lui Sir 
Malud, care nu participa la festin. 

— Eşti un cavaler tare ciudat, strigă Gobred, cu vorbe şi 
maniere bizare. Îţi numeşti prietenii „bătrâne” şi spui 
„toast” în loc de urare. Cred că am început să te înţelegem 
şi am dori să ştim mai multe despre ţara ta şi despre nobilii 
cavaleri care trăiesc acolo. Spune-ne, toţi sunt aşa de 
îndurători cu inamicii lipsiţi de apărare? 

— Dacă nu sunt, îi facem să fie! 

— Îi faceţi să fie? Să înţeleg că-i pedepsiţi? 

— Întocmai, Prinţe! 

— Şi sunt multe ordine cavalereşti? 

— O puzderie! 

— Zău? 

— Da, o mulţime. Aproape toţi suntem cavaleri. 

— Este inimaginabil ca toţi să fie cavaleri! Dar ţăranii, dar 
servitorii? 

— Ei bine, cred că au mai rămas câţiva neciopliţi de 
birocraţi. Dar majoritatea suntem cavaleri. După cum vezi, 
lucrurile s-au mai schimbat din vremea lui Richard şi până 
acum. Unii îi consideră ridicoli şi demodaţi pe cavaleri şi 
încearcă să se sustragă de la regulile cavalereşti. Aşa sunt, 
de pildă, ordinele Cavalerilor Ringului, ai Cavalerilor 
Centurii de Diamante şi multe altele de care nici nu-mi aduc 
aminte. 

— Deşi nu înţeleg tot ce-mi spui, lumea ta pare a fi 
frumoasă şi nobilă, spuse Gobred. Căci, dacă sunt atâţia 
nobili cavaleri, înseamnă că luptele sunt numeroase, nu-i 
aşa? 

— Aşa-i, recunoscu Blake, laconic. 


15. Mormântul solitar. 

Stimbol nu vedea nimic în cortul cufundat în întuneric. Se 
auzea doar o respiraţie grea, ca a unui om cu somnul agitat. 
Asasinul se opri, încercând să-şi potolească tremurul 
nervos. Se ghemui şi începu să se târască în patru labe, 
spre cel ce dormea. 

Deodată dădu peste cel ce dormea. Îl atinse, încercând să-i 
ghicească poziţia. Ridică încet pumnalul. Abia mai respira, 
de frică să nu-l trezească pe omul-maimuţă. Se ruga ca 
acesta să doarmă adânc şi ca lovitura să-i nimerească de 
prima dată inima. 

Cu forţa celui disperat, împlântă de mai multe ori 
pumnalul în corpul victimei. Simţi sângele cald şiroindu-i pe 
mână şi se înfioră. Eliberat de frica sa teribilă de Tarzan, se 
îndreptă clătinându-se spre cortul şeicului. Mergea 
împleticindu-se, tremurând, îngrozit de oribila crimă pe 
care o comisese. Intră în beyt-ul şeicului şi se prăbuşi. Ibn 
Jad ieşi din harem şi zări, la lumina slabă a unei lanterne, 
omul prăbuşit în cort. 

— Ce s-a întâmplat, Nasrany? Întrebă el. 

— Am făcut-o, Ibn Jad, murmură Stimbol. 

— Ce-ai făcut? Strigă şeicul. 

— L-am omorât pe Tarzan, Regele Maimuţelor. 

— Vai! Vai! Strigă din nou Ibn Jad. Tollog, unde eşti? Hirfa! 
Ateja! Veniţi aici! Auziţi ce spune acest Nasrany! 

Hirfa şi Ateja ieşiră în fugă din harem. 

— Auziţi! L-a omorât pe bunul meu prieten, marele Şeic al 
Junglei! Tollog! Fahd! Unde sunteţi? 

Acum şeicul urla de-a binelea şi arabii, alarmaţi, soseau în 
fugă de peste tot. Stimbol, îngrozit de crima sa, lăsat fără 
grai de schimbarea neaşteptată de poziţie a lui Ibn Jad, îl 
privea cu ochii măriţi de spaimă. 

— Luaţi-l! Strigă şeicul primilor sosiți în mukaad. Acest om 
l-a omorât pe Tarzan, Regele Junglei, prietenul meu, care 
urma să ne ajute să părăsim această ţară periculoasă. 
Acum, toţi ne vor fi duşmani. Prietenii lui Tarzan au să ne 


ucidă. Allah, eşti martor că nu sunt vinovat de această 
crimă, revarsă mânia ta şi a prietenilor lui Tarzan asupra 
acestui criminal. 

Între timp, toată tabăra se adunase în jurul cortului 
şeicului. Cu toţii erau surprinşi de brusca părere de rău ce-l 
cuprinsese pe Ibn Jad pentru moartea lui Tarzan, ştiindu-se 
că relaţiile sale cu Regele Junglei nu fuseseră niciodată 
prietenoase. 

— Luaţi-l! Ordonă şeicul. Mâine dimineaţă ne vom aduna 
să hotărâm ce facem cu el. 

Îl târâră pe Stimbol până la cortul lui Fahd, îl legară de 
mâini şi de picioare şi-l lăsară în paza acestuia. După ce 
plecară, beduinul se apropie de Stimbol şi-l întrebă în 
şoaptă: 

— E adevărat că l-ai omorât pe şeicul junglei? 

— Ibn Jad m-a pus s-o fac şi acum nu mai recunoaşte, se 
tângui Stimbol. 

— Iar mâine dimineaţă o să te omoare ca să poată spune 
prietenilor lui Tarzan că asasinul a fost pedepsit, murmură 
Fahd. 

— Salvează-mă, Fahd! Îl imploră Stimbol. Salvează-mă, şi 
am să-ţi dau douăzeci de milioane de franci... Ţi-o jur! Când 
o să fiu în siguranţă, în cea mai apropiată colonie 
europeană, am să-ţi dau imediat banii. Gândeşte-te, Fahd... 
Douăzeci de milioane de franci! 

— Mă gândesc, Nasrany, răspunse beduinul şi cred că mă 
minţi. Nu există atâţia bani în toată lumea! 

— Îţi jur că am de zece ori mai mult. Dacă te-am minţit, să 
mă omori! Salvează-mă! Salvează-mă! 

— Douăzeci de milioane de franci! Poate că totuşi nu 
minte, murmură Fahd. 

— Ascultă, Nasrany! Nu ştiu dacă pot să te salvez, dar am 
să încerc. Însă te previn, dacă uiţi cumva de cele douăzeci 
de milioane de franci, am să te ucid, chiar de-ar trebui să 
răscolesc întreg pământul ca să te găsesc! Ai înţeles? 


Ibn Jad chemă doi sclavi şi le porunci să scoată cadavrul 
din cort, să-l ducă în afara taberei şi să-l îngroape. 

Luminându-şi calea cu felinarele, cei doi au învelit mortul 
în burnuz şi l-au cărat până la un copac uriaş din 
apropierea taberei apoi i-au săpat o groapă la rădăcina 
acestuia. Astfel a fost pregătit mormântul lui Tarzan, Regele 
Junglei, în marginea pădurii pe care-o iubise atât de mult. 

Sclavii i-au azvârlit cadavrul în groapă, l-au acoperit 
repede cu ţărână şi l-au lăsat în mormântul lui solitar, în 
marginea junglei. 

În zori, Ibn Jad îi adună pe bătrânii tribului. După ce au 
sosit cu toţii, au observat că Tollog lipseşte şi, deşi l-au 
căutat peste tot, nu au dat de el. Fahd sugeră că s-ar putea 
să fi plecat la vânătoare. 

Ibn Jad le arătă că pentru a scăpa de mânia prietenilor lui 
Tarzan şi pentru a-şi dovedi nevinovăția, trebuiau să-l 
pedepsească pe ucigaş. 

N-a fost prea greu să-i convingă că trebuie omorât, mai 
ales că era vorba de un creştin. Singurul care s-a opusa 
fost Fahd. 

— Am două motive, Ibn Jad, pentru care nu aş lua viaţa 
acestui Nasrany, spuse el. 

— Pe Allah, nu există nici un motiv care să-l împiedice pe 
un drept-credincios să ia viaţa unui Nasrany! Exclamă unul 
dintre bătrâni. 

— Ascultaţi mai întâi ce am de spus şi o să-mi daţi 
dreptate, îi sfătui Fahd. 

— Spune, Fahd, zise Ibn Jad. 

— Acest Nasrany este un om bogat şi puternic în ţara sa. 
Dacă i-am cruța viaţa, ne-am putea alege cu mulţi bani. 
Mort, nu mai valorează nimic. Dacă prietenii lui Tarzan află 
de moartea lui după ce noi vom fi în siguranţă, departe de 
ţara asta blestemată, atunci nu vom avea nici un câştig din 
moartea lui Stimbol. Şi pe Allah, dacă-l omorâm acum, s-ar 
putea să nu fim crezuţi că el e ucigaşul lui Tarzan şi am 
putea fi acuzaţi că l-am omorât ca să dăm vina pe el. În 


schimb, dacă-l păstrăm în viaţă şi ne întâlnim cu prietenii lui 
Tarzan, le-am putea spune că l-am făcut prizonier pentru ca 
ei să se poată răzbuna. 

— Cuvintele tale nu sunt lipsite de înţelepciune, recunoscu 
Ibn Jad. Dar dacă Nasrany o să le spună minciuni, 
învinuindu-ne pe noi de moartea lui Tarzan? N-o să-l creadă 
mai degrabă pe el? 

— Asta se poate rezolva imediat, spuse acelaşi bătrân. Să-i 
tăiem limba ca să nu mai poată vorbi pe seama noastră. 

— Aşa vom face! Exclamă Ibn Jad. 

— Pe Allah, nu! Strigă Fahd. Cu cât îl vom trata mai bine, 
cu atât mai mare va fi recompensa pe care ne-o va da. 

— Putem aştepta până în ultimul moment, spuse Ibn Jad, şi 
dacă vedem că îl pierdem, atunci îi tăiem limba. 

Destinul lui Wilbur Stimbol se afla din nou în mâinile zeilor. 
Scăpat de ameninţarea lui Tarzan, Ibn Jad se întoarse cu şi 
mai multă îndârjire la planul de pătrundere în Valea 
Mormântului. Se duse chiar el să discute cu şeful poporului 
Galla. 

Apropiindu-se de satul lui Batando, străbătând taberele 
războinicilor Galla, şeicul îşi dădu seama de poziţia lui slabă 
şi că trebuia să accepte ca pe o favoare orice condiţie pusă 
de bătrâna căpetenie. 

Batando îl primi cu aerul unui monarh puternic, îl asigură 
că a doua zi îl va escorta până la intrarea în Vale, dar că Ibn 
Jad trebuia mai întâi să elibereze toţi sclavii din neamul 
Galla. 

— Dar asta înseamnă să rămân fără cărăuşi şi servitori, 
strigă şeicul. 

Batando se mulţumi să ridice din umeri. 

— Lăsaţi-mi-i măcar până când ne vom întoarce din Vale, îl 
imploră Ibn Jad. 

— Nici un om din tribul meu nu vă va însoţi în Vale, spuse 
Batando pe un ton fără replică. 

A doua zi dimineaţa, cortul lui Ibn Jad a fost strâns primul. 
Era semnalul de plecare. Au pornit spre munţi, înconjurați 


de războinicii Galla. 

Fejjuan şi ceilalţi sclavi Galla, pe care arabii i-au adus cu ei 
din El-Guad, mergeau acum alături de fraţii lor, fericiţi de 
libertatea recâştigată. Resemnat şi umilit, Stimbol abia se 
târa, păzit de doi tineri beduini. Sufletul îi era chinuit de 
remuşcări pentru omul ce zăcea în mormântul solitar, 
undeva în junglă. 

Urcând cu paşi hotărâți pe drumul sinuos, arabii şi escorta 
lor se căţărau din ce în ce mai sus pe versantul munţilor din 
nordul Văii Mormântului. 

La sfârşitul celei de-a doua zile, după ce şi-au stabilit 
tabăra lângă un mic torent de munte, Batando îi arătă lui 
Ibn Jad intrarea într-o văgăună. 

— lată drumul spre Vale, spuse el. Vă lăsăm aici. Noi ne 
vom întoarce mâine în satele noastre. 

A doua zi în zori, Ibn Jad văzu că toţi oamenii lui Batando 
plecaseră încă din timpul nopţii. Şeicul nu avea de unde să 
ştie că graba lor se datora spaimei de locuitorii misterioasei 
văi, de unde nici un Galla nu se mai întorsese vreodată. 

Ibn Jad îşi petrecu toată ziua ridicând o tabără sigură 
pentru femei şi copii, pe care voia să-i lase acolo până ce se 
vor întoarce din Vale sau vor vedea că-i pot lua cu ei fără 
nici un risc. 

În dimineaţa următoare, lăsând tabăra în paza câtorva 
bătrâni şi beduini mai tineri, porni la drum cu mica lui 
armată. Ajunse la văgăună şi, cu inima strânsă, intră în 
tunelul ce avea să-l ducă la împlinirea viselor sale. Intra, în 
sfârşit, în Valea Mormântului. 

16. Marele Turnir. 

Cu două zile înainte, Regele Bohun, însoţit de numeroşi 
cavaleri, scutieri şi servitori, coborâse de la castelul său, 
îndreptându-se către Cetatea Nimmr. În fiecare an, în 
duminica Paştelui, începea Marele Turnir. Panglici vesele 
fluturau în vârful lăncilor iar caii erau împodobiţi ca de 
sărbătoare. Cavalerii Mormântului purtau pe spate cruci 


roşii, semn că îşi încheiaseră misiunea în Sfântul Pământ şi 
că se întorceau de-acum în Anglia. 

Coifurile lor erau acoperite cu piei de bivol. Deviza şi 
culorile de pe scuturile lor erau diferite de cele ale 
Cavalerilor de Nimmr, dar, în afara acestor detalii şi a 
crucilor de pe spate, ar fi putut trece foarte bine drept 
vrednici şi fideli cavaleri ai lui Gobred. 

Vitele de povară, împodobite şi ele, duceau corturile uriaşe 
ce trebuiau să adăpostească pe cavaleri pe durata 
turnirului, cât şi bagajele acestora, armele şi proviziile 
pentru cele trei zile ale marii întâlniri. Un obicei vechi de 
mai bine de şapte secole, interzicea Cavalerilor de Nimmr şi 
celor ai Mormântului să mănânce din aceeaşi pâine. 

Marele Turnir, un adevărat armistițiu pentru cele două 
regate, prilejuia o etalare a vitejiei şi a calităţilor de 
luptători ale cavalerilor şi se transforma într-un grandios 
spectacol, la care asistau împreună, o dată pe an, oameni 
până atunci potrivnici. Relaţiile amicale între cele două 
tabere nu erau posibile, datorită importanţei şi seriozităţii 
întâlnirii - cavaleri din ambele tabere fiind adesea omorâţi - 
sau a spiritului atribuirii marelui premiu. 

Acest premiu întreținea ruptura care, de şapte secole şi 
jumătate, despărţea Cavalerii Aversului de cei ai Reversului. 
El consta în cinci fecioare pe care învingătorii le luau de la 
învinşi şi pe care prietenii şi rudele lor nu aveau să le mai 
vadă niciodată. 

Deşi durerea era atenuată de atenţia de care se bucurau 
aceste tinere după obiceiurile şi legile cavalereşti, totuşi 
preţul plătit de cei învinşi era cu atât mai mare, cu cât urma 
unei înfrângeri usturătoare pe câmpul de luptă. După 
turnir, fecioarele erau încredințate lui Gobred sau Bohun, 
fiind date de aceştia în căsătorie cavalerilor aleşi de ei. 

Fără îndoială, originea obiceiului venea din înţeleaptă 
dorinţă a unui strămoş de-al lui Gobred sau Bohun, de a 
face în aşa fel ca rasa să rămână solidă şi virilă, printr-o 
împrospătare periodică cu sânge nou. Pe de altă parte îi 


împiedica pe locuitorii celor două cetăţi să devină prea 
diferiţi în obiceiuri, moravuri şi limbă. 

Multe femei fericite din Nimmr erau născute în Cetatea 
Mormântului şi rareori se întâmplă ca tinerele fete să 
sufere mult timp. Era o onoare să fii aleasă şi de aceea, de 
fiecare dată, numărul fecioarelor care îşi doreau acest lucru 
era mai mare decât era nevoie. 

Fetele ce constituiau premiul oferit de Cetatea 
Mormântului în acest an călăreau armăsari albi bogat 
împodobiţi şi erau escortate de o gardă de onoare. Tinerele, 
alese pentru frumuseţea lor, ca să facă onoare cetăţii în 
care se născuseră, erau îmbrăcate elegant şi se plecau sub 
greutatea podoabelor din aur, argint şi pietre preţioase. 

În câmpia ce se întindea în faţa cetăţii Nimmr, pregătirile 
pentru turnir începuseră de mai multe zile. Arena fusese 
netezită cu un tăvălug uriaş de lemn, iar vechile tribune de 
piatră au fost curățate şi reparate. Schela ce urma să 
susţină tribuna fusese deja montată. Aici vor sta în jilţuri, 
protejaţi de soare, demnitarii şi doamnele de la cele două 
curţi, în jurul arenei erau montați stâlpi ce urmau să poarte 
sute de flamuri. În cetate, ciocanele armurierilor şi 
fierarilor răsunau până târziu în noapte. Din mâinile lor 
ieşeau rând pe rând vârfuri de lănci, cămăşi de zale şi 
coifuri. 

Blake urma să participe şi el la Marele Turnir şi îl aştepta 
cu aceeaşi înfrigurare ca înaintea meciului de sezon, pe 
vremea când jucase fotbal la colegiu. 

Fusese înscris la două probe de spadă, una în care cinci 
cavaleri din Nimmr întâlneau cinci cavaleri din Cetatea 
Mormântului, în a doua urmând să întâlnească un singur 
adversar. Acum, prinţul Gobred conta pe el pentru 
obţinerea punctelor la disciplinele cu spada, însă la luptele 
cu lancea, participarea lui se rezuma la înfruntarea finală, 
la care participau o sută de Cavaleri ai Mormântului şi o 
sută de Cavaleri de Nimmr. 


Regele Bohun şi suita sa îşi stabiliseră tabăra într-o 
pădurice de stejari, la un kilometru şi jumătate de cetate, 
legile turnirului nepermiţându-i să se apropie mai mult, 
înaintea orei stabilite pentru începerea turnirului. 

Potrivit obiceiului cavalerilor, Blake şi-a ales o armură care 
să-l distingă de ceilalţi, şi îşi împodobise calul pe măsură. 
Cămagşa sa de zale era de un negru intens, a cărei 
sobrietate era compensată doar de coiful din piele de 
leopard şi de panglica albastru cu argint din vârful lăncii. 
Şaua era şi ea neagră, tivită cu albastru şi argint. 
Bineînţeles, se adăugau crucile de rigoare de pe piept şi de 
pe veşmântul calului. 

Când ieşi din apartamentele sale, în ziua deschiderii 
turnirului, urmat de Edward ce-i ducea lancea şi scutul, fu o 
apariţie sumbră în mijlocul cavalerilor cu armuri 
strălucitoare şi a doamnelor bogat îmbrăcate din curtea cea 
mare. 

Ţinuta sa sobră atrase imediat atenţia şi deveni repede 
foarte popular, fapt dovedit de grupul ce se formă în jurul 
lui. Unii găseau că îmbrăcămintea neagră îi dădea un aer 
trist. 

Guinalda se afla şi ea acolo dar stătea pe o bancă şi vorbea 
cu una dintre fetele alese ca premiu din partea Nimmr-ului. 
Blake se desprinse de cei care-l înconjurau şi traversă 
curtea, îndreptându-se spre prinţesă. Când ajunse lângă ea, 
aceasta îl privi, îl salută cu o uşoară înclinare din cap, apoi 
îşi reluă discuţia cu tânăra fată. Respingerea era prea 
evidentă ca să nu se observe dar Blake nu era omul care să 
accepte aşa ceva şi să plece fără nici o explicaţie. Îi venea 
greu să creadă că prinţesa îi mai purta pică pentru discuţia 
în care dăduse de înţeles că ea îi arată mai mult interes 
decât voia să recunoască. Trebuia să existe un alt motiv, mai 
serios. 

Deşi ea continua să-l ignore, el rămase liniştit în faţa ei, 
aşteptând răbdător ca prinţesa să binevoiască să-l bage în 
seamă. 


Observă că ea devenea tot mai nervoasă, la fel ca şi tânăra 
cu care discuta. Pauze din ce în ce mai lungi le întrerupeau 
conversaţia. Guinalda bătea nervoasă cu pantoful în dalele 
de piatră. Roşeaţa îi cuprindea încet chipul. Tânăra se agita 
şi ea din ce în ce mai vizibil: trăgea de capetele şalului şi-şi 
netezea stofa tunicii. În cele din urmă se ridică şi, 
înclinându-se în faţa prinţesei, ceru permisiunea să se 
retragă pentru a-şi lua rămas bun de la mama sa. 

Guinalda îi dădu voie să plece. Apoi, rămânând singură cu 
Blake, nemaiputând să-l ignore, se întoarse spre el furioasă: 
— Am avut dreptate! Eşti un bădăran cu pretenţii. Pentru 
ce stai proţăpit aici şi te uiţi la mine când ţi-am dat foarte 

clar de înţeles că n-am chef să mă plictiseşti? Te rog să 
pleci! 

— Pentru că... Începu Blake. Pentru că te iubesc. 

— Ticălosule! Strigă Guinalda, tresărind. Cum îndrăzneşti? 

— Aş îndrăzni orice pentru tine, Prinţesă, răspunse Blake, 
pentru că te iubesc. 

Guinalda îl privi tăcută drept în ochi, apoi un zâmbet 
batjocoritor îi apăru pe buze. 

— Minţi! Spuse. Am aflat ce-ai spus despre mine! Şi, fără 
să mai aştepte răspunsul, trecu repede pe lângă el şi se 
îndepărtă. 

Blake o ajunse repede din urmă. 

— Ce-am spus despre tine? Întrebă el. Nimic ce n-aş putea 
repeta în faţa întregului Nimmr. Nu mi-am luat libertatea 
să-i mărturisesc că te iubesc nici măcar prietenului meu cel 
mai bun, Sir Richard. Eşti singura care o ştie. 

— Eu am auzit cu totul altceva, spuse Guinalda cu semeţie, 
şi n-am de gând să mai continui această discuţie. 

— Dar... Începu Blake. 

În acea clipă răsună o trâmbiţă la poarta dinspre ballium. 
Era semnalul de încălecare. 

Pajul Guinaldei alergă spre ea ca să o însoţească până la 
tatăl ei. Sir Richard apăru şi-l luă pe Blake de braţ. 


— Vino, Blake, strigă el. Trebuia să fii deja în şa, căci astăzi 
călărim în primul rând. 

Astfel, Blake fu nevoit să plece înainte de a obţine o 
explicaţie pentru atitudinea ei de neînțeles. 

Poarta de nord a ballium-ului oferea un spectacol însufleţit 
şi plin de culoare. Pe aici treceau spre arenă dinafara cetăţii 
o mulţime de cavaleri, doamne, paji, scutieri, grăjdari, 
ostaşi şi cai. Mulțimea adunată ajungea până în estul şi 
sudul bailium-ului şi ieşea într-una pe poarta cea mare, pe 
drumul ce ducea spre arenă. 

În frunte călăreau mareşalii şi heralzii, urmaţi de prinţul 
Gobred. Veneau din spate un număr mare de cavaleri, ale 
căror flamuri colorate fluturau vesele. Urmau doamnele şi 
apoi un alt grup de cavaleri. Puțin mai în spate mergeau 
trupele de ostaşi, înarmaţi cu arcuri, sulițe sau halebarde. 

O sută de oameni rămăseseră de pază la castel, urmând ca 
a doua zi să fie înlocuiţi, ca să asiste şi ei la celelalte probe 
ale turnirului. 

În timp ce cavalerii de Nimmr îşi continuau drumul spre 
arenă, Cavalerii Mormântului ieşeau din tabăra lor din 
păduricea de stejari. Mareşalii celor două tabere îşi 
pregătiseră în aşa fel plecarea, încât să intre în acelaşi timp 
în arenă. 

Doamnele din Nimmr au ieşit din cortegiu şi au luat loc în 
tribună. Cele cinci fecioare ale Nimmr-ului şi cele ale 
Mormântului au fost conduse până la o mică tribună 
montată într-un capăt al arenei. 

Cavalerii s-au aliniat în rânduri strânse, cei din Nimmr în 
sudul arenei iar cei ai Mormântului, în nord. Gobred şi 
Bohun s-au întâlnit călare în mijlocul arenei; pe un ton 
solemn, Bohun a lansat vechea provocare, după datinile şi 
legile Marelui Turnir şi i-a aruncat mănuşa lui Gobred. 
Ridicând-o, Gobred a acceptat provocarea şi astfel a 
început, în mod oficial, turnirul. 

După ce Gobred şi Bohun şi-au salutat cavalerii, cei care 
nu luau parte la întâlnirile primei zile ieşiră din arenă şi îşi 


ocupară locurile în tribune. Cavalerii care urmau să lupte în 
prima zi s-au aşezat pe un singur rând pentru a face turul 
arenei, cu dublul scop de a se prezenta spectatorilor şi de a 
vedea de aproape premiile oferite de adversarii lor. În afara 
tinerelor fete erau şi alte numeroase trofee, dar de o 
importanţă mai mică: bijuterii, cămăşi de zale, lănci, spade, 
scuturi, armăsari focoşi şi nenumărate obiecte preţuite de 
luptători sau de doamnele lor. 

Cavalerii Mormântului au deschis parada cu Bohun în 
frunte. Cu toţii au văzut că ochii regelui se fixau deseori în 
tribună asupra femeilor. Bohun era un tânăr încoronat 
recent, în urma morţii tatălui său. Era arogant şi tiranic. 
Toată lumea din Nimmr ştia că, de câţiva ani, era în fruntea 
unui grup de cavaleri hotărâți să facă război cu Nimmr, 
pentru a cuceri cetatea şi a stăpâni astfel întreaga Vale a 
Mormântului. 

Ajuns în faţa lojei centrale, unde stătea prinţul Gobred 
însoţit de prinţesele Brynilda şi Guinalda, privirea lui Bohun 
se opri pe chipul fetei lui Gobred. 

Îşi struni calul şi o privi pe Guinalda drept în ochi. Gobred 
se înroşi de mânie căci atitudinea lui Bohun era lipsită total 
de curtoazie şi se ridică ameninţător din jilţ. Dar, în aceeaşi 
clipă, Bohun, după ce s-a înclinat adânc, şi-a continuat 
drumul, însoţit de cavalerii săi. 

În acea zi, laurii reveniră Cavalerilor Mormântului, care au 
obţinut două sute douăzeci şi şapte de puncte, faţă de o 
sută şase ale Cavalerilor de Nimmr. 

În ziua a doua, după obicei, turul de onoare era făcut de 
cavalerii ce urmau să lupte pentru prima oară, conduşi de 
un herald. Spre surprinderea tuturor, Bohun se aşeză din 
nou în fruntea călăreţilor săi pentru a defila prin faţa 
tribunelor şi, din nou, se opri să o privească insolent pe 
prinţesa Guinalda. 

În această zi, Cavalerii de Nimmr s-au luptat mai bine, 
pierzând doar şapte puncte. Dar situaţia rămânea aceeaşi, 
Cavalerii Mormântului aflându-se în frunte, cu trei sute 


nouăzeci şi şapte de puncte faţă de două sute şaizeci şi 
nouă ale celor de Nimmr. 

Astfel, la începutul celei de-a treia zi a turnirului, cavalerii 
Mormântului se puteau lăuda cu un avans de o sută 
douăzeci şi opt de puncte, ce părea practic imposibil de 
trecut. Cavalerii de Nimmr trebuiau să facă adevărate 
minuni dacă doreau să mai câştige turnirul. 

Din nou, contrar obiceiului de secole, Bohun îşi conduse 
noii luptători în arenă la deschiderea întâlnirii şi, din nou, 
se opri în faţa lojei lui Gobred. Pentru o clipă, ochii i se 
fixară pe frumosul chip al Guinaldei, apoi se adresă tatălui 
fetei: 

— Prinţe Gobred de Nimmr, spuse el pe un ton 
dispreţuitor şi arogant, după cum ştii, vrednicii mei cavaleri 
i-au bătut pe ai tăi cu o sută douăzeci de puncte şi, practic, 
am câştigat turnirul. Îţi voi face deci o propunere. 

— Vorbeşte, Bohun! Marele Turnir este încă departe de a 
fi câştigat, dar dacă vrei să-mi faci o propunere pe care un 
prinţ onorabil să o poată lua în consideraţie, ai cuvântul 
meu că va fi primită cum se cuvine. 

— Cele cinci fecioare ale voastre sunt la fel de bune ca şi 
ale noastre, spuse Bohun. Dar dă-mi fata ta să o fac regină 
a Văii Mormântului, iar eu îţi cedez turnirul. 

Gobred păli. Când îi răspunse însă, vocea îi era măsurată 
şi demnă de un prinţ ce ştie să-şi stăpânească emoţiile. 

— Sir Bohun, spuse el, refuzând să-i acorde inamicului 
titlul de rege, cuvintele tale sunt o ofensă pentru urechile 
unui om de onoare. Ele insinuează că fata lui Gobred este 
de vânzare şi că onoarea cavalerilor de Nimmr poate face 
obiectul unui asemenea târg. Pleacă! Întoarce-te în partea 
ta de arenă înainte să-mi pun servitorii să te alunge cu 
lovituri de ciomag. 

— Deci ăsta-i răspunsul tău? Strigă Bohun. Atunci să ştii 
că-ţi voi lua cele cinci fecioare după regula Marelui Turnir, 
iar pe fata ta prin forţa armelor! 


Spunând acestea, îşi roti spada deasupra capului şi, 
îmboldindu-şi calul, plecă în galop. 

Propunerea lui Bohun precum şi replica indignată a 
prinţului Gobred se răspândiră ca fulgerul printre Cavalerii 
de Nimmr. Luptătorii din această ultimă zi simţiră crescând 
în ei o forţă de neînvins, pentru apărarea onoarei Nimmr- 
ului şi a prinţesei Guinalda. 

Avansul mare luat de Cavalerii Mormântului în primele 
două zile ale Turnirului nu făcea decât să-i îndârjească şi 
mai tare. Maregşalii lor nu mai trebuiau să-i îndemne. Tinerii 
cavaleri de Nimmr auziseră provocarea şi erau nerăbdători 
să-i răspundă în arenă, cu armele. 

Întrecerile din această ultimă zi urmau să fie deschise de 
lupta lui Blake cu un oarecare Cavaler al Mormântului, cu 
spada şi scutul. Când totul fu gata, cei doi intrară în sunet 
de trâmbiţe, înaintând fiecare de-a lungul tribunei sale. În 
timp ce adversarul său se opri în faţa lui Bohun, Blake 
îngenunchie în faţa prinţului Gobred. Duse garda spadei la 
buze, salutându-l, şi privind-o insistent pe Guinalda. 

— Să fii la înălţime, Cavalere, întru gloria şi onoarea 
Cetăţii Nimmr, îi ură Gobred. Domnul Nostru lisus Hristos 
să te binecuvânteze şi să vegheze asupra ta, preaiubite Sir 
James! 

Spada mea şi viaţa, pentru gloria şi onoarea cetăţii 
Nimmr! 

— Acesta ar fi trebuit să fie răspunsul lui Blake, după 
obiceiul Marelui Turnir. El însă rosti: 

— Spada mea şi viaţa, pentru gloria şi onoarea cetăţii 
Nimmr şi pentru prinţesa mea! 

După expresia de pe chipul prinţului, era clar că nu se 
supărase, iar disprețul din privirea Guinaldei dispăruse; se 
ridică şi, smulgându-şi o panglică, se apropie de marginea 
lojei, privindu-l pe Blake drept în ochi şi spunându-i: 

— Primeşte această fundă de la doamna ta, nobile cavaler, 
spuse ea, şi poart-o cu onoare spre victorie. 


Blake se apropie de balustradă, aplecându-se, ca Guinalda 
să-i poată prinde funda pe umăr. Chipul ei aproape că-l 
atingea pe-al său; îi simţea parfumul îmbătător al părului şi 
răsuflarea caldă pe obraji. 

— Te iubesc, murmură el, ca să audă doar ea. 

— Eşti un bădăran, răspunse ea, la fel de încet. Numai 
gândindu-mă la cele cinci fecioare te-am încurajat oferindu- 
ţi această favoare. 

— Te iubesc, Guinalda, spuse Blake, privind-o drept în 
ochi, şi... Ştiu că mă iubeşti şi tu! 

Înainte ca prinţesa să-i poată răspunde, americanul se 
îndepărtă. Trâmbiţele răsunară. Se îndreptă în galop spre 
capătul arenei. 

Acolo se aflau deja Edward, foarte agitat, Sir Richard, 
Michael, un mareşal, câţiva heralzi şi ostaşi..., toţi prietenii, 
care mai de care încurajându-l şi sfătuindu-l. 

Blake aruncă scutul, dar de data asta nimeni nu-l mai 
dezaprobă. Dimpotrivă, zâmbeau cu mândrie şi cu 
subînţeles, căci oare nu-l văzuseră ei învingându-l pe Sir 
Malud, doar cu spada şi cu iscusinţa sa? 

Trâmbiţele răsunară pentru a doua oară. Blake se întoarse 
şi, dând pinteni calului, galopă până în mijlocul arenei. Un 
Cavaler al Mormântului venea ameninţător spre dânsul. 

— Sir James! Sir James! Sir James! Strigau spectatorii din 
tribunele de la sud, în timp ce tribunele din nord scandau 
numele cavalerului lor. 

— Cine-o fi cavalerul negru? Se întrebau aceştia. 

— N-are scut! Strigau alţii. E un nebun! Sir Guy o să-l 
străpungă de prima dată! Sir Guy! Sir Guy! 

17. Vin Sarazinii! 

În timp ce la Nimmr începuse cea de-a doua zi a Marelui 
Turnir, un grup de oameni bronzaţi, înarmaţi cu muschete, 
ajungea la capătul defileului. Jos, sub ochii lor, se întindea 
Valea Mormântului şi castelul regelui Bohun. Drumul fusese 
atât de puţin folosit încât abia se mai zărea printre 
hăţişurile de mărăcini. 


Acum, Ibn Jad putea vedea, foarte aproape, un drum 
bătătorit ce ducea la ceea ce părea să fie o fortăreață. Puţin 
mai departe se zăreau zidurile de apărare ale castelului lui 
Bohun. În faţă era un fort ce păzea intrarea în cetate. 
Căutând să nu-şi facă simțită prezenţa, Ibn Jad şi beduinii 
săi se strecurau spre poartă, unde făceau de gardă, fără 
nici o tragere de inimă, un bătrân cavaler şi câţiva ostaşi. 
Ascunşi în mărăcini, arabii văzură doi negri îmbrăcaţi 
ciudat, chiar în faţa marelui portal. 

Înarmaţi cu arcuri şi săgeți, cei doi voiau să vâneze iepuri. 
Niciodată nu văzuseră vreun străin pe drumul vechi şi 
vânau de ani de zile între portal şi vârful muntelui, întrucât 
li se interzicea să se aventureze mai departe. Oricum, nici 
nu erau prea curioşi căci, deşi erau descendenţi ai 
poporului Galla, se considerau englezi şi erau convinşi că 
dincolo de munţi se afla o armată uriaşă de sarazini, gata 
să-i nimicească de îndată ce i-ar prinde pe acolo. 

Astăzi vânau ca întotdeauna când erau de gardă la forturi. 
Înaintau cu grijă, aşteptând să zărească vreun iepure. Nu-i 
văzuseră pe oamenii cu chipuri întunecate ce pândeau din 
mărăcini. 

Ibn Jad văzu poarta cea mare deschisă şi grilajul masiv 
ridicat. Bătrânul cavaler şi ostaşii săi erau cu totul lipsiţi de 
vigilenţă, dar regele Bohun nefiind acolo, nu avea cine să-i 
certe. 

Ibn Jad şi oamenii săi se strecurau spre poartă. 

Ce făceau în acest timp cei din gardă? Bătrânul îşi lua 
micul dejun, într-unul din crenelurile fortului. Ceilalţi, 
profitând, trăgeau un pui de somn la umbra copacilor din 
preajmă. 

Arabii se lipiră ca nişte umbre de-a lungul zidului, 
aşteptând cu muschetele pregătite semnalul lui Ibn Jad 
pentru a pătrunde în cetate. Şeicul se furişă pe poartă, 
urmat în linişte de beduinii săi. Au pătruns în ballium, 
înainte ca soldaţii să-şi dea seama că pericolul ce plana de 
şapte secole asupra lor căpătase acum o altă formă. 


Când îi văzură pe beduini, ostaşii ţâşniră, cu arcurile şi 
halebardele în mâini, gata să-şi apere poarta. Începură să 
strige: 

— Vin Sarazinii! Vin Sarazinii! 

Bătrânul cavaler şi cei doi negri o luară la fugă spre 
ballium. 

Mai jos, la castelul regelui Bohun, oamenii de pază şi cei 
care au rămas de gardă pe timpul Turnirului, auziră şi ei 
zgomote ciudate dinspre fortăreață. Strigătele speriate ale 
soldaţilor erau acoperite de nişte pocnituri seci, 
neobişnuite, care păreau un fel de tunete mai slabe. Se 
adunară cu toţii la poarta castelului şi, împreună cu 
cavalerii, se sfătuiră cum să facă faţă atacului sarazin. 

Fiind cavaleri, nu puteau face decât un singur lucru. Dacă 
oamenii de la fortăreață erau în pericol, trebuiau să le sară 
în ajutor. Adunându-şi toţi oamenii de care dispunea, mai 
puţin doi cavaleri şi doi soldaţi pe care i-a lăsat de pază la 
castel, mareşalul cetăţii sări în şa şi se îndreptă spre fortul 
exterior. 

La jumătatea drumului era cât pe ce să dea nas în nas cu 
arabii. Ibn Jad şi mica lui trupă, după ce învinse cu uşurinţă 
paza slab înarmată a porţii, se îndrepta acum spre castel. 
Văzând că sosesc întăriri, şeicul se grăbi să-şi ascundă 
oamenii în tufele de la marginea drumului. Astfel, mareşalul 
trecu pe lângă ei fără să-i vadă. Arabii ieşiră din ascunziş şi- 
şi continuară nestingheriţi drumul spre castel. 

Străjerii de aici aşteptau cu grilajul ridicat desfăşurarea 
evenimentelor. Planul era ca în cazul retragerii propriei 
armate să fie pregătiţi să coboare grilajul imediat ce ai lor 
ar fi fost la adăpost, în ballium-ul castelului. Astfel, poarta s- 
ar fi închis drept în nasul sarazinilor. Că inamicii erau 
sarazini, nu încăpea nici o îndoială: nu aşteptau, oare, acest 
asalt, de aproape şapte secole şi jumătate? Era clar că 
sosise ceasul hotărâtor. 

În timp ce străjerii discutau toate acestea, Ibn Jad îi privea 
dintr-un tufiş aflat doar la câţiva metri de grilaj. Şiretul 


beduin ştia la ce serveşte grilajul şi căuta modalitatea de a 
pătrunde în castel înainte ca străjerii să i-l trântească în 
nas. În cele din urmă, pe buze îi apăru un zâmbet viclean. 
Găsise soluţia. Chemă la el trei beduini şi le spuse în şoaptă 
planul de atac. Patru străjeri stăteau lângă grilaj, gata să-l 
coboare, şi îi vedea perfect pe toţi. Cu multă prudenţă, 
şeicul şi cei trei beduini ridicară bătrânele muschete şi 
ochiră. 

— Foc! Strigă Ibn Jad, şi cele patru muschete îşi scuipară 
plumbii. 

Soldaţii se prăbuşiră, iar arabii au pătruns în castelului 
regelui Bohun, invadând ballium-ul. 

Intrarea în castel era liberă: un şanţ adânc despărţea 
ballium-ul de zidul castelului, dar podul era coborât, grilajul 
ridicat şi marele portal fără pază. 

Între timp, mareşalul şi ostaşii săi ajunseseră la fortăreață 
fără să întâlnească vreun sarazin. Aici îi găsi pe străjeri într- 
o baltă de sânge. Unul din ei era încă în viaţă şi, cu ultimele 
puteri, le spuse: 

— Au venit Sarazinii... 

— Unde sunt? Întrebă mareşalul. 

— Nu i-aţi văzut, Sir? Întrebă muribundul. Au coborât spre 
castel. 

— Imposibil! Strigă mareşalul. N-am întâlnit pe nimeni! 

— S-au îndreptat spre castel, rosti el cu greutate. 

Mareşalul se încruntă: 

— Erau mulţi? 

— Doar câţiva. Cred că nu-i decât avangarda oştirii 
sultanului. 

În aceeaşi clipă se auziră detunături la castel. 

— La naiba! Strigă mareşalul. 

— S-au ascuns în mărăcini! Strigă un alt cavaler. 

— Doamne, n-am lăsat decât patru oameni la poarta 
castelului şi le-am ordonat să lase grilajul ridicat până la 
întoarcerea noastră. Dumnezeule, am cedat fără luptă 


Cetatea Mormântului! Ucide-mă, Sir Morley! Spuse 
mareşalul, că asta merit! 

— Nu, Sir Bulland! Avem nevoie acum de toate lăncile, de 
toate spadele, de toate arcurile de care dispunem. Nu e 
momentul să-ţi dai viaţa, când poţi să ţi-o dăruieşti 
Domnului Nostru lisus, apărând Mormântul Său de păgâni! 

— Ai dreptate, Morley, strigă mareşalul. Rămâi aici, cu 
şase oameni, să aperi poarta. Eu plec la castel cu ceilalţi, 
să-i atac pe sarazini. 

Dar când au ajuns la poarta castelului, au găsit grilajul 
coborât şi un sarazin bărbos şi tuciuriu privindu-i 
batjocoritor printre barele de fier. Mareşalul ordonă unui 
arcaş să-l ţintească. Dar, în timp ce arcaşul îşi pregătea 
săgeata, un fulger ieşi dintr-un obiect ciudat pe care 
sarazinul îl ţinea lipit de umăr. Arcaşul scoase un strigăt şi 
se prăbuşi, mort. Ceilalţi soldaţi fugiră înspăimântați. Erau 
oameni curajoşi, gata să înfrunte orice pericol, dar, în faţa 
supranaturalului, a magiei, nu puteau reacţiona altfel. Şi ce 
putea fi mai ciudat decât moartea ţâşnind dintr-o flacără, 
traversând spaţiul şi lovindu-l fără veste pe unul din 
tovarăşii lor? Sir Bulland era însă mareşal şi Cavaler al 
Mormântului. Era şi el îngrozit, dar ceva îl ţintuia locului, 
ceva mai presus decât frica de moarte: Onoarea! 

Sir Bulland nu putea să fugă! Rămase deci călare, în faţa 
porţii, vrând să-i provoace pe sarazini la duel, un duel pe 
viaţă şi pe moarte, între cel mai valoros luptător al lor şi 
dânsul, pentru a hotări astfel soarta castelului. Era o 
chestiune de onoare. 

Dar arabii aveau deja castelul. Mai mult, ignorau cu totul 
onoarea de care le vorbea Sir Bulland, aşa că se mulţumiră 
să-i râdă în nas. 

Ei ştiau doar că era un Nasrany şi că era neînarmat. Nu 
contau lancea lungă şi spada lui imensă, întrucât erau 
dincolo de grilaj. Unul dintre arabi ridică muscheta, ochi 
printre gratii şi trase. Plumbul trecu prin cămaşa de zale, 


străpungând inima nobilă, de adevărat cavaler, a lui Sir 
Bulland. 

Ibn Jad avea acum castelul regelui Bohun, şi credea că 
descoperise fabuloasa şi bogata cetate Nimmr, despre care 
îi vorbise bătrânul lui sahar. Se gândea cum să-şi aducă 
femeile, copiii şi pe cei câţiva tineri pe care-i lăsase de pază 
la intrarea în tunel, fără să fie îngrijorat de ceilalţi soldaţi 
Nasrany care scăpaseră cu viaţă. Era atât de mulţumit de 
capturarea cetăţii şi a tezaurului, încât chiar se gândea să-i 
lase, pentru moment, în viaţă. 

La ordinul său, beduinii începură să scotocească prin 
castel, căutând comoara. N-au fost dezamăgiţi: Bohun era 
foarte bogat. Valea Mormântului era plină de aur şi pietre 
preţioase. Timp de şapte secole şi jumătate, sclavii 
Mormântului şi ai Nimmr-ului au spălat aurul şi au extras 
pietre preţioase din zăcămintele din Vale. Pentru locuitorii 
Văii, valoarea lor era cu totul alta: nişte jucării, pe care le 
adunau şi chiar le schimbau între ei la diferite ocazii, dar nu 
le ţineau ascunse sub cheie. De ce ar fi făcut-o, într-o ţară în 
care nimeni nu fura aşa ceva? Îşi păzeau cu străşnicie 
femeile, caii, dar nu şi aurul sau bijuteriile. 

Ibn Jad umplu un sac uriaş cu bogăţiile găsite în castelul 
regelui Bohun, mai multe decât sperase vreodată. Se 
întâmplă însă un lucru ciudat: deşi avea acum o avere cu 
mult mai mare decât ar fi putut cheltui în toată viaţa lui, 
voia şi mai mult. La urma urmelor, nu era deloc ciudat: Ibn 
Jad era, şi el, tot om. 

Îşi petrecu noaptea în castel şi, în timp ce toţi dormeau, îşi 
făcu un nou plan. Zărise în timpul zilei, la capătul văii 
întinse ce se pierdea în munţi, ceva ce semăna cu un oraş. 
Ibn Jad îşi spuse: 

— Poate că cetatea aceea este şi mai bogată. Am să văd eu, 
mâine. 

18. Cavalerul Negru. 

La marginile terenului, cei doi armăsari tropăiau nervos. 
În tribune se aşternuse liniştea. Adversarii porniră în galop 


unul spre celălalt. Puţin înainte de a se întâlni în mijlocul 
arenei, Sir Guy văzu că adversarul său nu avea scut. Ei şi? A 
fost trimis aşa de ai săi şi deci nu era treaba lui. Oricum, era 
în avantajul său. Puteau să-l fi trimis chiar şi fără spadă, el 
tot ar fi avut dreptul să-l omoare fără să-şi păteze onoarea 
de cavaler. Astea erau legile Marelui Turnir. 

Şi totuşi, acest fapt i-a distras atenţia cavalerului de la 
ceea ce ar fi trebuit să-l preocupe, şi anume, cum să învingă 
chiar din primul atac. Calul adversarului său se dădu la o 
parte exact în clipa când urmau să se izbească unul de altul. 
Cavalerul Mormântului stătea ridicat în scări, la fel cum 
făcuse şi Sir Malud, gata să dea o lovitură cumplită. Blake 
îşi împinse calul lateral, spre Sir Guy. Spada acestuia căzu 
greu şi făcu un zgomot asurzitor, alunecând pe lama spadei 
cavalerului de Nimmr. Guy îşi ridică scutul să-şi protejeze 
faţa şi gâtul şi, deci, nu-l mai putea vedea pe Sir James; 
calul său se clătină şi fu cât pe ce să cadă. 

Încercă să-l strunească şi, în acel moment, spada lui Blake 
îi trecu pe sub scut, străpunse gulerul protector şi i se 
înfipse în gât. 

Cu un horcăit înfricoşător, înecându-se în sângele ce-i 
ţâşnea din rană, Sir Guy, brav cavaler al Mormântului, se 
prăbuşi de pe cal. Tribunele din sud explodară în strigăte 
de bucurie. 

După legile Marelui Turnir, cavalerul doborât de pe cal 
este considerat mort. Nu se dă niciodată lovitura de graţie, 
nici un cavaler nu e ucis decât dacă este absolută nevoie. 
Cel ce a câştigat merge până la cortul învinsului, apoi se 
întoarce, face turul tribunelor şi se opreşte în dreptul 
propriului cort, aşteptând ca un herald din tabăra opusă să- 
i aducă premiul. 

lată de ce, atunci când Blake a descălecat cu spada în 
mână, apropiindu-se de Sir Guy, în tribunele din sud toţi au 
încremenit cu răsuflarea tăiată, în timp ce un vuiet de furie 
se ridica dinspre tribunele din nord. 


Maregşalii şi heralzii din tabăra adversă porniră în galop 
spre Blake. Temându-se că va fi atacat şi omorât, Sir 
Richard porni şi el în fruntea altui grup spre mijlocul 
arenei. 

Blake se apropie de Sir Guy, care zăcea pe spate, 
încercând în zadar să se ridice. Şi când toţi se aşteptau să-l 
vadă înfingându-şi spada în trupul acestuia, Blake îşi puse 
arma jos şi îngenunchie lângă rănit. 

Îşi trecu un braţ pe sub umerii lui, îl ridică încetişor, 
sprijinindu-l pe genunchi, îi scoase coiful şi gulerul de piele. 
Când mareşalii, heralzii şi toţi ceilalţi au ajuns lângă el, 
Blake încerca să oprească şuvoiul de sânge. 

— Repede! Le strigă el, un chirurg! Nu-i atinsă jugulara, 
dar hemoragia trebuie oprită. 

Între timp, cavalerii descălecară şi se îngrămădiră în jurul 
lui. Sir Richard era printre ei. Un herald de-al lui Sir Guy 
îngenunchie şi-l luă pe tânăr din braţele lui Blake. 

— Vino! Spuse Sir Richard, să-l lăsăm pe bravul cavaler cu 
prietenii lui. 

În timp ce se ridica, Blake zări chipurile uimite ale 
cavalerilor Mormântului. Pe când era gata să plece, unul 
dintre ei îi vorbi. Era un bătrân mareşal al regelui Bohun. 

— Eşti un cavaler destoinic şi generos, îi spuse el lui Sir 
James. Eşti şi foarte curajos, căci ai sfidat legile Marelui 
Turnir şi obiceiurile lui centenare. 

Blake ripostă imediat: 

— Puțin îmi pasă mie de legile şi obiceiurile voastre. În 
ţara de unde vin, nimeni n-ar lăsa să moară, fără să încerce 
să-l salveze, nici chiar pe un ticălos nenorocit, cu atât mai 
puţin un tânăr curajos şi vrednic. Cum eu l-am rănit, e 
normal să încerc să-l ajut. 

— Da, explică Sir Richard, căci altfel ar fi huiduit. 

Victoria din prima probă a zilei n-a fost decât începutul 
unei serii întregi de succese pentru cavalerii de Nimmr. 
Înaintea ultimei probe, scorul era de patru sute cincizeci şi 
două de puncte la patru sute patruzeci şi opt pentru 


cavalerii de Nimmr. O diferenţă de patru puncte în acest 
stadiu al turnirului era practic nulă, căci câştigarea ultimei 
probe putea să aducă o sută de puncte învingătorilor. 

Era încercarea cea mai spectaculoasă a întregului turnir şi 
cu toţii o aşteptau nerăbdători. Participau la ea două sute 
de cavaleri, câte o sută de cavaleri de fiecare parte. Se 
aliniau la cele două capete ale arenei şi, la semnalul 
trâmbiţelor, atacau cu lancea. Lupta nu înceta decât atunci 
când toţi combatanții unei tabere erau doborâţi de pe cal 
sau se retrăgeau din cauza rănilor. Era voie să schimbi 
lancea ruptă. Cam astea erau regulile acestei probe ce 
semăna cu o bătălie mai mult decât oricare altă probă din 
cele trei zile ale Turnirului. 

Blake adusese cincisprezece puncte pentru cavalerii de 
Nimmr în prima probă a zilei. Apoi, împreună cu alţi patru 
cavaleri, luptase cu cinci spadasini din tabăra din nord, 
contribuind iarăşi la creşterea punctajului. 

Mareşalii apreciau felul în care se descurca Blake în luptă 
şi l-au pus pe tânărul american să ia parte şi la ultima 
probă, sperând că ingeniozitatea sa va compensa lipsa de 
experienţă în mânuirea lăncii. 

După ce au defilat prin faţa spectatorilor în turul de 
onoare al ultimei încercări, cei două sute de cavaleri 
înveşmântaţi în zale s-au aşezat în linie, faţă în faţă, la 
capetele arenei. Caii lor, aleşi cu grijă, special pentru 
această probă, erau puternici şi rapizi. Dealtfel şi Blake, ca 
şi ceilalţi, fuseseră aleşi pentru această probă tot pentru 
tinereţea şi curajul lor. 

Majoritatea aveau în jur de douăzeci de ani căci, la fel ca şi 
în zilele noastre, laurii acestui sport din Evul Mediu se 
culegeau tot la tinereţe. Ici-colo, mai zăreai câte un bărbat 
între două vârste, un veteran călit, cu inima şi mâna 
neatinsă de trecerea anilor. Prezenţa lor avea darul să-i 
tempereze pe tinerii cavaleri şi totodată îi făcea să dea tot 
ce puteau ei. Şi nici nu putea fi altfel, căci ei erau campionii 


ale căror fapte de vitejie urmau să fie cântate de menestreli 
în sălile de onoare ale castelelor. 

Cu lăncile ridicate, cu steagurile fluturând în vânt, cu 
soarele lucind pe zale, sclipind pe splendidele armuri ale 
cailor, cei două sute de cavaleri ofereau un spectacol sublim 
în aşteptarea trâmbiţei. 

Nerăbdători, caii se cabrau sau băteau nervoşi din copite. 
Lateral, în dreptul centrului arenei, un herald aştepta ca 
cele două formaţii să se alinieze, pentru a da semnalul de 
începere a luptei. 

Blake era în centrul liniei cavalerilor de Nimmr, pe un cal 
puternic şi negru ca smoala, nerăbdător să pornească în 
galop. În faţa lui se desfăşura floarea cavalerilor 
Mormântului. În mâna dreaptă ţinea lancea grea, al cărei 
mâner era aşezat într-un suport fixat de scăriţa şeii, iar în 
stânga purta, fără nici un chef, un scut uriaş, cu care 
trebuia să se apere de vârfurile lăncilor. 

Tot privind la cei o sută de cavaleri care se vor năpusti în 
curând asupra lui, în rânduri strânse, cu lăncile întinse, 
Blake simţi că scutul nu-i e de ajuns. Simţea o nervozitate 
ce-i amintea de alte momente de tensiune, când aştepta 
fluierul arbitrului, pe când juca fotbal. Cât de îndepărtate 
erau acele imagini, păreau din altă viaţă, neclare şi 
confuze! 

Heraldul îşi ridică spada. Două sute de bărbaţi îşi struniră 
caii şi coborâră lăncile. Spada cobori fulgerător, dând 
semnalul. Strigăte de luptă răsunară din ambele tabere. 
Pintenii intrară în coastele cailor, dându-le semnalul 
aşteptat. 

Cu un zgomot asurzitor, călăreţii invadară câmpul. Vreo 
zece heralzi alergau pe flancuri şi în spate, căutând să 
surprindă eventualele încălcări ale regulamentului acestei 
probe. Cavalerii trebuiau să atace numai pe adversarul din 
stânga, orice lovitură de lance dată inamicului din dreapta 
fiind considerată necavalerească. Astfel, se evita ca un 
cavaler să fie atacat de două lănci deodată. 


Ajuns aproape de limita câmpului său, Blake privea marea 
de lănci, armuri şi scuturi ce se apropiau. Viteza, zgomotul 
de tunet al copitelor, strălucirea acestei mici armate în 
mişcare, constituiau un tablou impresionant. În sinea sa, 
Blake recunoştea frumuseţea acelor timpuri demult apuse. 

Cele două mici armate erau pe punctul de a se întâlni. Ca 
vrăjiţi, spectatorii aşteptau cu sufletul la gură, într-o linişte 
absolută. Cavalerii, cu fălcile încleştate şi buzele strânse, nu 
scoteau, pentru moment, nici un sunet. Încordarea era 
maximă. 

Cu lancea depăşind grumazul calului, Blake îşi atacă 
adversarul ce se apropia ameninţător pe partea sa stângă. 
Pentru o clipă, întâlni privirea celuilalt, apoi se adăposti în 
spatele scutului. Cele două mici armate se ciocniră cu un 
zgomot asurzitor. 

Scutul lui Blake îl lovi cu o asemenea forţă încât era gata 
să cadă din şa. Simţi că lancea sa a lovit ceva, apoi s-a frânt 
în bucăţi. Năucit de izbitură, trecu printre adversari. Calul 
său nu mai putea fi stăpânit şi galopa acum bezmetic spre 
tabăra cavalerilor lui Bohun. 

Făcu un efort pentru a-l ţine în frâu şi, reuşind să-l 
oprească, privi înapoi, să vadă rezultatul primei înfruntări. 
Şase cai erau prăbuşiţi şi alţi douăzeci galopau fără călăreț. 
Douăzeci şi cinci de cavaleri erau la pământ şi vreo 
cincizeci de scutieri şi servitori se grăbeau să le dea o mână 
de ajutor. 

Ceilalţi cavaleri, rămaşi în şa, se pregăteau să lanseze un 
nou atac şi Blake văzu pe unul din cavalerii Mormântului 
năpustindu-se asupra lui. Ridică deasupra capului mânerul 
lăncii rupte, arătându-i că, pentru moment, nu este gata să 
primească lupta. Apoi se întoarse şi se îndreptă spre cortul 
său, unde Edward îl aştepta cu o lance nouă. 

— Lupţi nemaipomenit, stăpâne, strigă Edward. 

— L-am doborât? 

— Pur şi simplu l-ai zdrobit, Sir, rosti Edward plin de 
admiraţie. Când l-ai atins cu lancea, parcă l-a spulberat 


vântul de pe cal. 

Proaspăt înarmat, Blake se reîntoarse în centrul arenei, 
unde se dădeau lupte izolate iar câţiva cavaleri, dornici de 
noi victorii, îşi căutau adversari, în strigătele de încurajare 
ale spectatorilor. Blake fu recunoscut de mulţimea din 
tribuna de nord. 

— Cavalerul negru! Aici! Aici! Sir Wilfred! Iată-l pe 
cavalerul negru, cel care l-a doborât pe Sir Guy. Acum să-l 
vedem! Haide, Sir Wilfred! Sir Wilfred! 

Sir Wilfred, aflat cam la o sută de metri, îşi cobori lancea. 

— Apără-te, cavalere negru! Strigă el. 

— Iată-mă! Strigă, la rândul lui, Blake, cu ironie. 

Sir Wilfred era un bărbat masiv, puternic, călărind un roib 
cu coamă neagră, cu viteza unei căprioare şi inima de leu. 
Era capabil să învingă pe cei mai buni cavaleri de Nimmr. 

Lui Blake însă, care nu ştia că are în faţă pe cel mai faimos 
erou al Mormântului, Sir Wilfred îi părea a fi un cavaler 
oarecare. Primi lupta cu sufletul liniştit şi spiritul înflăcărat 
al jucătorului pasionat de meci şi de miza acestuia. De fapt, 
nici un cavaler nu i se mai părea extraordinar lui Blake. El 
nu putea încă să înţeleagă cum de reuşise să-şi doboare 
adversarul din prima înfruntare. „Probabil că l-a răsturnat 
calul”, şi-a spus el în gând, atunci când Edward i-a anunţat 
victoria. Cu toate acestea, îşi cobori lancea, ca un bun şi 
fidel cavaler ce era, şi porni spre redutabilul Sir Wilfred. 
Cavalerul Mormântului plecase dinspre tribuna de sud şi 
traversa acum câmpul în diagonală. În spatele lui, Blake 
zări o siluetă feminină în loja centrală. N-o putea urmări cu 
privirea, dar simţea că este privit. 

— Pentru prinţesa mea! Murmură el, în timp ce silueta lui 
Sir Wilfred creştea, apropiindu-se ameninţător. 

Cei doi cavaleri se ciocniră cu o violenţă cumplită. Blake 
scăpă din mână lancea şi alunecă din şa, căzând greoi la 
pământ. Nu era ameţit şi nici rănit, încercă să se ridice în 
capul oaselor şi, deodată, chipul i se lumină. La o lungime 
de lance, era căzut şi Sir Wilfred, dar acesta nu zâmbea. 


— La naiba! Strigă el. Îţi râzi de mine, ticălosule? 

— Dacă îţi par şi eu la fel de caraghios cum eşti tu acum, îl 
asigură Blake, n-ai decât să râzi şi dumneata de mine. 

Sir Wilfred ridică din sprâncene. 

— Pe cinstea mea! Dacă tu eşti un cavaler de Nimmr 
atunci eu sunt un Sarazin! Cine eşti? Vorbele tale nu 
seamănă cu ale celor din Valea noastră. 

Blake se ridică. 

— Eşti rănit? Îl întrebă el, apropiindu-se. Îi întinse mâna şi- 
l ajută să se ridice. 

— După cum văd, eşti un cavaler foarte bizar, spuse 
Wilfred. Parcă l-ai ajutat şi pe Sir Guy, după ce l-ai învins 
regulamentar, nu? 

— Ei bine, şi ce-i rău în asta? N-am nimic împotriva 
dumitale. Ne-am bătut excelent, prea bine chiar, dar asta-i 
tot. De ce-am zăcea la pământ, privindu-ne ca nişte 
caraghioşi? 

Sir Wilfred clătină din cap. 

— Nu te-nţeleg şi pace, recunoscu el. 

În acest timp, scutierii şi câţiva servitori soseau în grabă. 
Dar cei doi cavaleri căzuţi nu erau atât de serios loviți încât 
să nu fie capabili să meargă fără ajutor. 

Tocmai se îndreptau fiecare spre cortul lui când Blake se 
întoarse şi-i surâse lui Wilfred: 

— Pe curând, bătrâne! Strigă el, voios. Sper că vom avea 
ocazia să ne revedem într-o zi. 

Clătinând încă din cap, Sir Wilfred se îndepărtă, 
şchiopătând, urmat de cei doi oameni veniţi să-l ajute. 

Ajuns la cortul său, Blake află că rezultatul Marelui Turnir 
era încă incert. Trebui să mai treacă o jumătate de oră 
pentru ca ultimul cavaler de Nimmr să fie bătut şi ca doi 
cavaleri ai Mormântului să rămână învingători. Dar asta n-a 
fost de ajuns pentru a egala avantajul de patru puncte pe 
care Cavalerii Aversului îl aveau la începutul ultimei 
întâlniri şi, puţin mai târziu, heralzii anunţară oficial 


victoria cavalerilor de Nimmr, câştigători ai Marelui Turnir 
cu doar două puncte avans. 

În miile de aclamații ale spectatorilor din tribunele de sud, 
cavalerii de Nimmr care luaseră parte la turnir se aliniară 
în faţa lojelor pentru a primi marele premiu. Lipseau cei 
ucişi sau grav răniţi, al căror număr, spre surprinderea lui 
Blake, era mult mai mic decât îşi imaginase. Tributul plătit 
de ambele părţi la acest turnir se ridica la cinci morţi şi 
aproape douăzeci de grav răniţi, cu mici diferenţe între cele 
două tabere. 

În acest timp, Bohun îşi adunase cavalerii în cealaltă parte 
a arenei, ca şi cum s-ar fi pregătit să se întoarcă în tabăra 
sa. 

Un cavaler al Mormântului, purtând o cască cu guler de 
leopard de Nimmr, pătrundea pe ascuns în tribuna de sud şi 
se îndrepta spre loja prinţului Gobred. 

Bohun urmărea scena. Cavalerii de Nimmr se aflau la 
celălalt capăt al arenei, absorbiți de ritualul înmânării 
premiului reprezentat de cele cinci fecioare. În apropierea 
lui Bohun, un tânăr cavaler stătea în şa, cu privirea aţintită 
asupra regelui său. În mână ţinea hăţurile unui cal fără 
călăreț. 

Deodată, Bohun ridică mâna şi traversă în galop câmpul, 
urmat de cavalerii săi. Mergea uşor oblic faţă de direcţia în 
care se aflau cavalerii de Nimmr. O bună parte din grup se 
afla aici, între această extremitate a arenei şi loja lui 
Gobred. 

Tânărul cavaler ce ducea de căpăstru calul fără călăreț se 
îndrepta în galop drept spre tribuna prinţului Gobred. Când 
ajunse aproape, cavalerul care se strecurase mai devreme 
în lojă o prinse în braţe pe prinţesa Guinalda şi o trecu 
peste balustradă, în braţele tânărului ce aştepta, apoi sări şi 
el, încălecând pe calul liber. Plecară în galop, înainte ca 
Gobred, surprins, să poată ridica măcar un deget pentru a-i 
opri. Bohun şi cavalerii Mormântului se îndepărtau, la 
galop, în direcţia taberei din pădurea de stejari. Urmă o 


învălmăşeală cumplită. În loja lui Gobred, un herald sună 
alarma. Prinţul părăsi în grabă tribuna şi se îndreptă spre 
un servitor care îi ţinea calul. Cavalerii de Nimmr, 
neînţelegând ce s-a întâmplat, neştiind unde trebuiau să se 
adune şi împotriva cui să lupte, se învârtiră un timp prin 
arenă, dezorientaţi. 

Gobred sosi la galop în mijlocul lor. 

— Bohun a răpit-o pe prinţesa Guinalda! Strigă el. 
Cavaleri de Nimmr,... 

Înainte însă ca prinţul să apuce să dea vreun ordin 
credincioşilor săi, un cavaler negru, călărind un armăsar 
negru, dădu pinteni şi, traversând rândurile bărbaţilor 
adunaţi, se năpusti în urmărirea cavalerilor Mormântului. 

19. Lord Tarzan. 

Tollog rânji încântat de felul în care îi dejucase planurile 
fetei, care voia să-l prevină pe Nasrany de complotul ucigaş. 
Îi mulţumi lui Allah că-l ajutase să o oprească pe Ateja la 
timp. Zâmbea încă pe sub mustăţi, când o mână ţâşni din 
întuneric şi i se încleştă de gât. Se simţi tras înapoi şi târât 
în beyt-ul lui Zeyd, ocupat acum de Nasrany. Se zbătu, 
încercă să ţipe, dar degetele de oţel n-aveau milă. 

O voce şopti: 

— Dacă strigi, eşti ca şi mort. 

Strânsoarea degetelor slăbi puţin. Tollog se linişti brusc: 
recunoscuse vocea celui ce-i vorbise. Ştia că nu glumeşte. 

Nu se mai împotrivi atunci când Tarzan îi legă zdravăn 
mâinile şi picioarele şi când îi înfundă un căluş în gură. Îi 
trase bumuzul peste faţă, apoi îl lăsă singur în beyt. 

Mai târziu, 'Tollog îl auzi pe Stimbol furişându-se în cort. 
Crezu că e tot Tarzan. Astfel şi-a aflat moartea Tollog, 
fratele şeicului, exact aşa cum plănuise el să-l omoare pe 
Tarzan, Regele Junglei. 

Văzându-l pe Stimbol furişându-se în beyt, Tarzan zâmbi, 
apoi dispăru în negura pădurii. 

Tarzan nu-i căuta pe beduini, ci pe Blake. Văzând că albul 
din menzil-ul lui Ibn Jad era Stimbol şi cum nimeni nu ştia 


ce se întâmplase cu americanul, se întorcea acum grăbit 
spre locul în care oamenii lui Blake i-au spus că Bwana lor 
dispăruse... Spera să-i găsească urma şi, dacă nu mai putea 
să-i fie de ajutor, măcar să afle ce-a păţit. 

Deşi se deplasa rapid, ajutat de simţurile sale foarte 
ascuţite, i-au trebuit totuşi trei zile să găsească locul în care 
Ara, fulgerul, l-a lovit pe negrul ce ducea puşca lui Blake. 
Descoperi cu greutate urmele pe jumătate şterse ale 
americanului, ducând spre nord. 

Tarzan clătină din cap, neliniştit: de aici şi până la primele 
sate ale tribului Galla se întindea o mare porţiune de 
pădure virgină. Mai ştia că dacă Blake reuşea totuşi să 
supravieţuiască foamei şi amenințării fiarelor sălbatice, era 
foarte posibil să fie ucis de lâncile negrilor Galla. 

Timp de două zile, Tarzan a mers după nişte urme pe care 
nici o altă fiinţă omenească nu le-ar fi putut găsi. În după- 
amiaza celei de-a doua zile, în timp ce se furişa printre 
tufişuri ca un animal de pradă, atent la cel mai mic zgomot 
şi gata oricând să fugă sau să se lupte, zări o cruce uriaşă 
de piatră, în mijlocul unei cărări străvechi. 

În timp ce privea din tufişuri crucea de piatră, desluşi 
vocile a doi soldaţi care păzeau trecerea spre cetatea 
Nimmr. 

Tarzan se târi prin desişuri, aşa cum se apropie de pradă 
Sheeta şi Numa, până ce ajunse la doar câţiva metri de 
soldaţi. Uluit, îi auzi vorbind într-o engleză ciudată, pe care 
totuşi o înţelegea; uimirea îi crescu atunci când le observă 
hainele şi armele. În acelaşi timp începea să înţeleagă 
cauza dispariţiei lui Blake. 

Rămase un timp nemişcat, cercetându-i. Era asemenea lui 
Numa când îşi calcula şansele de reuşită ale unui atac 
fulgerător. Văzu că amândoi erau înarmaţi cu lance şi 
spadă. Se gândi că deşi vorbeau engleza veche i-ar putea 
totuşi da unele lămuriri despre Blake. Dar oare îl vor primi 
cu prietenie sau vor încerca să-l omoare? Pe de altă parte, 
ştia bine că stând ascuns în tufişuri, nu va reuşi să afle 


nimic de la ei. Îşi încordă deci corpul, asemenea lui Numa 
când se pregăteşte de atac. Cei doi negri continuau să 
pălăvrăgească liniştiţi, nebănuind pericolul ce-i pândea. 
Tarzan sări în spatele unuia dintre cei doi, răsturnându-l la 
pământ. Înainte ca al doilea să-şi dea seama ce se întâmplă, 
omul-maimuţă îşi trăsese deja victima în desişurile din care 
ţâşnise. Cel care scăpase a luat-o la goană spre tunel. 

Negrul din mâinile lui Tarzan se zbătea cu furie, încercând 
să scape, dar omul-maimuţă îl ţinea cu uşurinţa cu care l-ar 
fi ţinut pe un copil. 

— Stai liniştit, îi spuse el, şi n-am să-ţi fac nimic. 

— Pe sângele lui Hristos! Ce fel de creatură mai eşti şi tu? 

— Cineva care n-o să-ţi facă nici un rău dacă-i spui 
adevărul, răspunse Tarzan. 

— Ce vrei să ştii? 

— Acum câteva săptămâni, pe drumul ăsta a venit un alb. 
Ce s-a întâmplat cu el? 

— Vorbeşti de Sir James? Întrebă soldatul. 

— Sir James?... Tarzan se gândi puţin, apoi îşi aminti că 
prenumele lui Blake era James, şi spuse: 

— Îl cheamă James, James Blake. 

— Da, vorbim de aceeaşi persoană, spuse negrul. 

— L-ai văzut? Unde-i acum? 

— Luptă în numele Domnului Nostru lisus Hristos şi 
pentru cavalerii de Nimmr, în Marele Turnir ce are loc la 
porţile cetăţii. Dacă ai venit să te lupţi cu bunul nostru Sir 
James, ai să găseşti cavaleri mândri şi numeroşi soldaţi gata 
să răspundă, în numele lui, provocării tale. 

— Sunt prietenul lui, spuse Tarzan. 

— Şi atunci, dacă-i eşti prieten, de ce m-ai atacat? Întrebă 
omul. 

— Nu ştiam cum l-ai primit pe el şi nici cum ai să mă 
primeşti pe mine. 

— Prietenii lui Sir James sunt bineveniţi în oraşul Nimmr. 

Tarzan îi dădu drumul negrului, ajutându-l să se ridice, dar 
luându-i sabia. 


— Mergi în faţa mea şi du-mă la stăpânul tău, îi ordonă 
omul-maimuţă. Şi nu uita că vei plăti cu viaţa cea mai mică 
încercare de a trăda. 

— Nu mă forţa să-mi las postul, îl imploră bărbatul. Nu pot 
lăsa drum liber sarazinilor. Tovarăşul meu o să se întoarcă 
în curând cu ajutoare. Am să-l rog să te conducă ella 
cetatea Nimmr. 

— Bine, spuse Tarzan. 

Nu aşteptară prea mult. Auziră în curând paşi, apropiindu- 
se grăbiţi. Zgomotul paşilor era însoţit de un clinchet 
ciudat. Puțin mai târziu, Tarzan văzu cu surprindere un alb 
îmbrăcat în zale, înarmat cu spadă şi scut, coborând drumul 
în pas vioi. În spatele lui venea o duzină de bărbaţi înarmaţi 
cu lănci. 

— Spune-le să se oprească, ordonă omul maimuţă, 
împungând spatele prizonierului cu vârful spadei. Spune-le 
că vreau să le vorbesc înainte să se apropie prea tare. 

— Opreşte-te, Sir, te implor! Strigă negrul. Omul mi-a luat 
spada şi mă ameninţă. Vorbeşte tu cu dânsul, nobile şi 
cinstit cavaler, căci zice că e prietenul lui Sir James! Nu de 
alta, dar aş vrea să trăiesc măcar atâta cât să aflu rezultatul 
Marelui Turnir. 

Cavalerul se opri la câţiva paşi de Tarzan, privindu-l cu 
atenţie. 

— Chiar eşti prieten cu Sir James? Întrebă el în cele din 
urmă. 

Tarzan dădu din cap. 

— Îl caut de câteva zile. 

— Ce s-a întâmplat de ţi-ai pierdut şi tu armura? 

Omul-maimuţă zâmbi: 

— Nu s-a întâmplat nimic, aşa merg eu prin junglă. 

— Vii şi tu, nobile cavaler, din aceeaşi ţară ca şi Sir James? 

— Sunt englez, replică Tarzan, şi Rege al Junglei. 

— Eşti englez? Fii binevenit în cetatea Nimmr! Eu sunt Sir 
Bertram, un fidel prieten al lui Sir James. 

— Numele meu este Tarzan. 


— Şi rangul? 

Tarzan era oarecum derutat de manierele ciudate şi de 
costumul nu mai puţin bizar al omului ce-l întreba, în ciuda 
prieteniei afişate. În orice caz, omul nu părea să glumească. 
Ar fi deci tare impresionat să ştie că Tarzan nu era un 
oarecare. Îi răspunse deci cu seriozitate: 

— Sunt viconie. 

— Un Pair al Angliei? Sări Sir Bertram. Prinţul Gobred va 
fi tare încântat să te întâlnească, Lord Tarzan. Vino cu mine 
şi-ţi voi da haine potrivite rangului tău. 

Ajunşi la fort, Bertram îl conduse pe Tarzan în corpul 
rezervat cavalerului de gardă. Îşi trimise scutierul să aducă 
de la castel haine potrivite şi un cal pe măsură. În 
aşteptarea acestora, Bertram i-a povestit lui Tarzan tot cei 
se întâmplase lui Blake de la sosirea în Nimmr şi ciudata 
istorie a acestei colonii britanice necunoscute de nimeni. 

Hainele aduse de scutier îi veneau perfect lui Tarzan, căci 
Sir Bertram era de aceeaşi statură, îmbrăcat ca un cavaler 
de Nimmr, Tarzan, însoţit de Sir Bertram, se îndreptă 
călare spre castel. Ajunşi la poarta cetăţii, acesta îşi anunţă 
prietenul ca fiind Lord Tarzan, viconte. Odată intraţi în 
cetate, l-a condus pe Tarzan spre arena Turnirului ca să-l 
întâlnească pe Gobred şi să asiste la ultimele faze ale 
întrecerii. 

Astfel, îmbrăcat în zale, înarmat cu lance şi scut, Tarzan 
traversa călare Valea Mormântului, chiar în momentul în 
care Bohun îşi punea în aplicare planul său mârşav, furând- 
o pe prinţesa Guinalda. 

Cu mult înainte de a ajunge la arenă, Sir Bertram înţelese 
că ceva nu era în regulă. Văzu norii de praf ridicându-se 
dinspre nord de parcă un grup de călăreţi se îndepărta în 
galop de la locul turnirului, îşi îndemnă calul. Tarzan îl imită 
şi, în curând, au ajuns la arenă, unde domnea o 
învălmăşeală de nedescris. 

Femei călare se pregăteau să se întoarcă în cetate, însoţite 
de câţiva cavaleri. Soldaţii se regrupau în companii. Toate 


acestea se petreceau însă haotic, cei mai mulţi repezindu-se 
spre partea mai înaltă a tribunelor, privind, inutil, spre norii 
de praf ridicaţi de un grup de călăreţi ce se îndrepta spre 
nord. 

Sir Bertram opri pe unul dintre bărbaţi: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Bohun a răpit-o pe prinţesa Guinalda, veni răspunsul 
uluitor. 

— Fir-ar să fie! Exclamă Sir Bertram. Vrei să mă ajuţi să o 
salvăm pe prinţesa noastră, Lord Tarzan? 

În loc de răspuns, Tarzan dădu pinteni calului. Unul lângă 
altul, o porniră la galop. Cu mult în faţa lor, Blake se 
apropia, puţin câte puţin, de răpitori. Norul de praf ridicat 
de cai era atât de dens încât era imposibil să-şi dea seama 
că sunt urmăriţi. La fel şi Blake, habar n-avea că era atât de 
aproape de adversari. 

Americanul nu avea lance şi nici scut. Spada îi sălta la un 
şold iar pistolul de calibru 45 la celălalt. De când intrase în 
Nimmr, Blake nu lăsase niciodată această armă venită din 
altă lume, din alt timp. La întrebările ce i s-au pus, 
răspunsese mereu că nu era decât un talisman. În adâncul 
sufletului însă, ştia că mai devreme sau mai târziu va fi 
nevoit să-l folosească, într-un mod pe care însă nu putea să- 
] prevadă. Îşi promisese să nu-l folosească decât în cazuri 
extreme. Astăzi era însă fericit să-l aibă: el putea însemna 
salvarea pentru aceea pe care o iubea. Se apropia încetul 
cu încetul de cavalerii Mormântului. Caii lor, obişnuiţi cu 
greutatea considerabilă a unui bărbat în armură, îşi păstrau 
încă vigoarea. De sub copitele lor se ridicau nori de praf. 
Blake călărea orbeşte, zărind din când în când siluetele 
călăreţilor. Armăsarul lui negru, puternic şi curajos, nu 
dădea semne de oboseală. Ţinea mâna pe mânerul spadei, 
gata s-o folosească. Încetase să mai fie cavalerul negru... 
Praful îi cernise armura: acum era gri, din cap până în 
picioare. 


Deodată desluşi un călăreț chiar în faţa lui. Era şi el plin 
de praf. Imediat îşi dădu seama de avantajul acestui 
neaşteptat camuflaj. Ar putea călări printre inamici, fără ca 
ei să observe că nu-i de-al lor. 

Băgă spada la loc în teacă, îndemnă calul, având însă grijă 
să nu se apropie prea mult de călăreţii pe care îi depăşea. 
Ajunse curând în mijlocul cavalerilor lui Bohun. Cu 
siguranţă că unul dintre ei ducea o persoană în plus; pe 
acela îl căuta el. 

Dar cu cât se apropia de capul coloanei, cu atâta riscul de 
a fi descoperit creştea, căci norul de praf nu mai era atât de 
gros. Totuşi, chipul său şi pielea de leopard ce-i proteja 
gâtul erau acoperite de un asemenea strat de praf încât, 
atunci când trecu ca o furtună pe lângă un grup de călăreţi 
ce-l priveau miraţi, nimeni nu-l recunoscu. 

Unul îi strigă: 

— Tu eşti, Perceval? 

— Nu, răspunse Blake, dând pinteni calului. 

Zărise acum, în faţă, un grup compact. I se păru că zăreşte 
nişte haine de femeie fluturând în vânt, în mijlocul grupului. 
Se apropie. Desluşi o femeie pe calul unuia din cavaleri, 
înconjurată de mai mulţi călăreţi. Scoţându-şi sabia din 
teacă, trecu printre doi cavaleri ce călăreau lângă cel ce-o 
ducea pe Guinalda şi, cu două lovituri puternice de spadă, îi 
dobori la pământ. 

Încă un soldat, şi iată-l lângă tânărul ce-o ducea pe 
prinţesă. Se mişcase atât de repede încât ceilalţi, care nu 
erau decât la o lungime de spadă, n-avură timp să înţeleagă 
ce se întâmplă. 

Blake îşi petrecu braţul stâng în jurul fetei, în timp ce cu 
dreapta îşi împlântă adânc spada în corpul tânărului 
cavaler. Apoi dădu pinteni calului, smulgând-o pe Guinalda 
din braţele mortului, în momentul în care acesta se 
prăbuşea de pe cal. 

Se auziră strigăte de mânie, iar cavalerii Mormântului, 
îmboldindu-şi caii, porniră în urmărirea lui. Un călăreț reuşi 


să-l ajungă. Un altul, din partea cealaltă, se apropia repede. 
Primul îşi trase spada şi se ridică în şa. Vârful lăncii celui de- 
al doilea era la doar câţiva centimetri de Blake. 

Furioşi, soldaţii lui Bohun încercau cu disperare să-l 
omoare pe neobrăzatul care fusese cât pe ce să le strice 
planurile. Era clar că Blake n-avea nici o şansă de unul 
singur contra lor. 

Dar, în acel moment, se petrecu un lucru cu totul 
nemaivăzut în Valea Mormântului: cu o sclipire rece de oţel 
albastru, un pistol de calibrul 45 cu butoiaş ieşi din tocul de 
piele de la şoldul lui Blake. Urmă un pocnet sec. Călărețul 
din dreapta lui Blake se prăbuşi. Întorcându-se în şa, 
tânărul american îl dobori şi pe celălalt cavaler, trăgându-i 
un glonte între ochi. 

Caii se cabrară, înspăimântați de zgomotul necunoscut. 
Tânărul american băgă pistolul în teacă şi, luând frâiele, îşi 
mână calul la stânga. Voia să traverseze liniile cavalerilor 
Mormântului şi apoi, îndreptându-se spre sud, să se 
întoarcă la Nimmr. 

Gobred şi oamenii săi, porniţi şi ei în urmărirea răpitorilor, 
nu puteau fi prea departe. Era deci o problemă de minute 
până ce Guinalda avea să fie din nou în siguranţă, în 
mijlocul oamenilor ce şi-ar fi dat bucuroşi viaţa pentru ea. 

Dar cavalerii Mormântului erau mai răsfiraţi decât crezuse 
Blake. Cum se apropiau din ce în ce mai mult dinspre 
stânga, s-a văzut nevoit să o ia cu mult mai la nord decât 
prevăzuse. 

Se apropiau tot mai mult. Americanul a fost nevoit să lase 
iar frâiele ca să scoată revolverul. Detunătura a speriat caii 
celor ce-l amenințau. Armăsarul său negru se cabră şi fu cât 
pe ce să-i trântească pe amândoi la pământ. 

După ce reuşi să stăpânească din nou calul, se mai liniştiră 
puţin, căci norul de praf ce le arăta unde se aflau cavalerii 
Mormântului rămăsese cu mult în urmă. Puţin mai departe, 
în stânga, se înălța o pădure deasă, ale cărei întunecimi 
puteau fi un bun adăpost de moment. Sir James mână într- 


acolo. Odată ajunşi în siguranţă, la liziera pădurii, o ridică 
uşurel pe Guinalda şi o puse jos. Apoi descălecă şi el şi legă 
calul de un copac. 

După toate evenimentele derulate de la intrarea lui în 
arenă, atât calul cât şi călăreţul erau frânţi de oboseală. 

Dădu jos şaua grea de pe cal, îi scoase frâiele şi-l acoperi 
cu o pătură, să nu-lia frigul, aşa înfierbântat cum era. Cât 
timp se ocupă de cal, nu-i dădu prinţesei nici o atenţie. De- 
abia când termină, se întoarse către Guinalda. 

Ea îl privea, rezemată de un copac. 

— Eşti viteaz, vrednice cavaler, îi spuse ea cu recunoştinţă. 
Apoi adăugă repede, cu aroganță: Dar totuşi eşti un 
bădăran. 

Blake zâmbi trist. Era obosit şi nu avea nici un chef de 
astfel de discuţii. 

— Îmi pare rău că trebuie să-ţi cer asta, spuse el, ignorând 
cu bună ştiinţă vorbele ei, dar Galahad trebuie plimbat 
puţin, ca să nu se îmbolnăvească, iar eu sunt prea obosit ca 
s-o fac! 

Prinţesa Guinalda îl privi uluită. 

— V-v-vrei să spui, bâigui ea, că eu, Prinţesa Guinalda, 
trebuie să mă ocup de animalul ăsta? 

— Îţi repet că eu nu pot, Guinalda, spuse Blake. Ţi-am spus 
că-s frânt de oboseală. De când a răsărit soarele stau în 
armura asta. Trebuie să o faci tu. 

— Trebuie? Îmi comanzi mie, netrebnice? 

— Strigă cât vrei, spuse Blake cu răceală. Dar eu răspund 
pentru siguranţa ta, şi ea depinde de acest cal. Hai, la 
treabă, şi fă ce ţi-am spus! Trebuie să meargă încetişor. 

Lacrimi de furie luceau în ochii prinţesei Guinalda. 'locmai 
se pregătea să-i răspundă pe măsură, când, ceva din 
privirea lui o făcu să tacă. 

Se uită la el o vreme, apoi se întoarse şi se îndreptă spre 
cal. Luă calul de căpăstru şi începu să-l plimbe încet, de-a 
lungul lizierei. 


Stând rezemat la rădăcina unui arbore, Blake privea atent 
câmpia întinsă, căutând cu privirea urmăritorii. 

Dar nu mai existau urmăritori. Cavalerii de Nimmr îi 
ajunseseră pe cei ai Mormântului şi începură lupta. Bătălia 
făcea ravagii şi, puţin câte puţin, se apropie de cetatea 
Mormântului, spre nordul văii. 

Guinalda plimbă calul o jumătate de oră. În tot acest 
răstimp niciunul nu scoase vreun cuvânt. În cele din urmă, 
întorcându-se spre ea, Blake se ridică în picioare. 

— E foarte bine, spuse el, apropiindu-se. Acum am să-l 
țesăl. Eram prea obosit ca să o fac. 

Blake luă calul şi îl frecă pe îndelete, cu un mănunchi de 
frunze uscate. Când termină, îl înveli iar cu pătura şi se 
aşeză apoi lângă tânăra prinţesă. 

Privirea sa întârzie pe profilul Guinaldei: nasul fin şi drept, 
buzele subţiri, bărbia mândră. „E frumoasă, îşi spuse, dar e 
egoistă, arogantă şi crudă.” Când ea întoarse însă capul, 
chiar dacă îl privea de parcă nici n-ar fi existat, ochii ei nu 
mai ascundeau nimic rău. 

Prinţesa privea mereu spre întunecimile pădurii sau spre 
ramurile copacilor ce se legănau deasupra capetelor lor. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Blake. 

— Mi se pare că vine cineva din pădure spre noi, răspunse 
ea. Haide, să mergem. 

— În curând se întunecă, spuse el. După ce-o să se lase 
noaptea, o să putem ajunge la Nimmr în siguranţă. S-ar 
putea să ne mai caute cavalerii lui Bohun. 

— Cum, să rămânem aici noaptea? Nu ştii unde ne aflăm? 

— Ei, unde? 

Cu ochii măriţi de groază, Guinalda se aplecă şi îi şopti: 

— Suntem în pădurea Leoparzilor! 

— Ei, şi? 

— Aici trăiesc uriaşii leoparzi din Nimmr, continuă ea. 
Când se lasă seara, doar cei instalaţi într-o tabără mare, 
păzită de multe focuri pot avea şanse, cât de cât, să nu fie 
atacați. Şi nici măcar atunci, căci nu o dată s-a întâmplat ca 


fiara să atace pe omul ce stătea de pază, să-l tragă în 
pădure şi să-l devoreze, fără ca nimeni să audă ceva. Dar, îşi 
aminti ea, şi ochii începură să-i strălucească de bucurie, 
uitasem de arma aia ciudată, cu zgomot de tunet, cu care i- 
ai omorât pe cavalerii lui Bohun. Cu ea ai să poţi omori toţi 
leoparzii din pădure! 

Blake nu vru s-o dezamăgească, sporindu-i teama inutil. 

— Poate că totuşi ar fi mai bine să plecăm, spuse el, căci 
avem drum lung de făcut şi în curând se lasă noaptea. 

În timp ce vorbea, se îndreptă spre Galahad. Acesta ridică 
brusc capul, cu urechile ciulite şi nările fremătând, privind 
spre umbrele din pădure. Peste câteva clipe, începu să 
tremure. Apoi, nechezând, trase cu toată forţa de priponul 
care cedă, se întoarse şi o porni la galop spre câmpie. 

Blake îşi scoase arma. Cercetă atent pădurea dar nu zări 
nimic. Mirosul său de orăşean nu sesiză ceea ce-l 
înspăimântase pe Galahad. 

Ochi pe care nu-i putea vedea îl examinau cu atenţie. Dar 
nu erau ochii lui Sheeta leopardul. 

20. Te iubesc. 

Lord Tarzan şi Sir Bertram călăreau pe urmele cavalerilor 
de Nimmr. 

Când i-au ajuns, pe câmp se dădea o adevărată bătălie 
între cele două tabere, dar Guinalda nu mai era acolo. 

Războinicii luptau în grupuri răzlețe. Unul dintre cavalerii 
de Nimmr fu doborât cu lancea de adversar. Zărindu-l pe 
Tarzan, învingătorul i-a strigat: 

— Apără-te, vrednice cavaler! Şi şi-a coborât lancea, dând 
pinteni calului. 

Era o experienţă nouă pentru omul-maimuţă. Habar n- 
avea cum luptă cavalerii cu lancea. Dar ştia să folosească 
lancea de vânătoare încă din copilărie. Un zâmbet larg îi 
apăru pe chip când îl văzu pe cavaler atacând. 

Lord Tarzan aştepta. Inamicul fu surprins să-l vadă 
aşteptând nemişcat, fără să-şi coboare măcar lancea. 


Lord Bertram se oprise şi el să privească confruntarea şi 
să vadă cum se luptă englezul. 

— Ăsta ori a înnebunit, ori este mort de frică..., îşi spuse, 
uluit de imobilitatea lui Tarzan. 

Când adversarul se apropie, Tarzan se ridică în şa, ţinând 
lancea cu mâna dreaptă ridicată deasupra capului, luându- 
şi avânt. Când vârful lăncii celuilalt a ajuns la cinci paşi de 
el, omul-maimuţă aruncă lancea, ca pe o lance de 
vânătoare. 

Cel care îl înfrunta acum pe Cavalerul Mormântului nu mai 
era Regele Junglei ci şeful Wazirilor, şi nici un braţ din lume 
nu putea să azvârle lancea ca el. 

Lancea uriaşă zbură ca o săgeată, lovind năpraznic scutul 
cavalerului, făcându-l fărâme şi înfingându-se în inima 
vrednicului călăreț. În aceeaşi clipă, Tarzan îşi întoarse 
calul şi porni în galop, în timp ce calul adversarului său 
trecea ca un uragan pe lângă el, fără stăpân. 

Sir Bertram clătină din cap a îndoială şi, dând pinteni 
calului, se aruncă în luptă cu un adversar care tocmai îl 
provocase. Nu era prea sigur că felul în care se luptase Sir 
Tarzan avea vreo legătură cu regulile cavalereşti, dar 
trebuia să admită că o făcuse admirabil. 

Lupta îl dusese pe Tarzan spre vest. Cum nu mai avea 
lance, se lupta acum cu spada. Norocul, forţa lui uriaşă şi 
agilitatea îl ajutară să învingă încă doi adversari. În acest 
timp, bătălia se deplasase spre nord-est. 

Un cavaler de Nimmr fu ucis de un cavaler al 
Mormântului. Rămas faţă în faţă cu acesta pe câmpul de 
luptă, Tarzan îi primi provocarea. 

Niciodată nu-i mai fusese dat să vadă nişte oameni atât de 
înflăcăraţi, de curajoşi, atât de dornici de luptă, nişte 
oameni care să-şi facă o glorie din a se bate şi a muri, cu o 
sete ce depăşea în sălbăticie fanatismele cele mai 
nebuneşti. Tarzan era cuprins de admiraţie. Ce oameni! Ce 
războinici! 


Acum, ultimul cavaler inamic se năpusti asupra lui. Spada 
lui răsună, izbindu-se de scutul lui Tarzan, mânuit cu 
stângăcie. Se învârteau în cerc, făceau cale întoarsă şi 
loveau din nou. Îşi încrucişau spadele şi apoi se năpusteau 
în galop. Amândoi erau ridicaţi în şa, pregătiţi să dea 
lovitura decisivă, să-i despice celuilalt capul. 

Deodată, spada cavalerului Mormântului reuşi să treacă 
pe sub scutul lui Tarzan, pătrunzând în creştetul 
armăsarului, dar sabia lui Tarzan nu rată ţinta. 

Tarzan sări de pe calul care se prăbuşi, mort. Adversarul 
său zăcea însă zdrobit de năpraznică lovitură de sabie, iar 
calul acestuia se îndepărta în galop spre cetatea 
Mormântului. 

Tarzan privi în jur. Rămăsese singur. În depărtare, spre 
nord-est, văzu praful ridicat de bătălia ce continua. 

Cetatea Nimmr se afla de cealaltă parte a câmpiei, spre 
sud. După ce se va termina bătălia, îl va găsi probabil pe 
Blake la castel. Soarele cobora încet spre asfinţit şi Tarzan 
porni spre Nimmr. 

Zalele atârnau greu pe el şi Tarzan se descotorosi repede 
de ele. Avea la el cuțitul şi funia de care nu se despărţea 
niciodată şi nu-i mai trebuia altceva. Abandonă deci fără 
regret spada şi armura, continuându-şi uşurat drumul. 

* 

Traversând valea dinspre Cetatea Mormântului spre 
oraşul ce-l zărise în cealaltă parte, Ibn Jad văzu cu uimire 
norii de praf pe care-i ridicaseră cavalerii Mormântului şi 
urmăritorii lor din Nimmr. 

În dreapta beduinilor se întindea o pădure. Şeicul socoti 
mai înţelept să se ascundă mai întâi în pădure şi abia apoi 
să afle ce a provocat acel nor de praf ce se pusese parcă pe 
urmele lor. 

Aerul proaspăt şi răcoros din pădure i-a făcut pe beduini 
să-şi întindă la repezeală o mică tabără. 

— Să rămânem aici până diseară, sugeră Abd el-Aziz. O să 
ne apropiem de cetate la noapte, la adăpostul întunericului. 


Ibn Jad fu de acord şi, după ce ridicară tabăra, au rămas în 
aşteptare, urmărind curioşi norul de praf ce se îndrepta 
spre Cetatea Mormântului. 

— Pe Allah, mare noroc am avut c-am plecat din oraş 
înainte de a-i întâlni pe nebunii ăştia, spuse Ibn Jad. 

Deodată zăriră un cavaler pătrunzând în pădure sau 
mergând de-a lungul ei spre nord - nu-şi puteau da seama 
de la această distanţă - dar cum era unul singur, nu se 
îngrijorară. Părea să ducă pe cal un pachet mare sau încă o 
persoană, dar nu puteau să-şi dea seama ce era. 

— Poate vom găsi şi mai multe bogății în cetatea din sud, 
spuse Abd el-Aziz. 

— Şi poate o vom găsi şi pe femeia aia frumoasă, de care 
ne-a vorbit înțeleptul, adăugă Ibn Jad. Dacă nu era în 
cetatea Mormântului... 

— Dar erau destule femei frumoase şi acolo, spuse Fahd. 

— Asta pe care-o căutăm este mai frumoasă ca o hurie 1, 
insistă Ibn Jad. 

1 Huriefecioară deosebit de frumoasă, promisă de 
Mahomed dreptcredincioşilor, în rai. 

La apropierea nopţii îşi reluară drumul: înaintau prudenţi, 
fără să facă zgomot, ţinându-se la marginea pădurii. Au 
mers vreun kilometru şi jumătate când, cei ce erau în faţă 
auziră voci. Ibn Jad trimise pe cineva să vadă despre ce-i 
vorba. 

Omul se întoarse imediat, cu ochii strălucind, spunând 
dintr-o suflare: 

— Ibn Jad, nu-i nevoie să mai cauţi... Huria e chiar în faţa 
noastră! 

Ascultând sfatul, beduinii s-au afundat în pădure, 
apropiindu-se de Blake şi de Guinalda dinspre vest. 

Când Galahad s-a speriat şi a luat-o la fugă, Blake a scos 
pistolul, iar Ibn Jad a înţeles că nu vor putea sta ascunşi 
mult timp. L-a chemat la el pe Fahd. 

— Mulţi Nasrany vorbesc limba aceea pe care ai învăţat-o 
şi tu de la soldaţii din nord. Vorbeşte-i în limba asta. Spune-i 


că nu-i suntem duşmani şi că ne-am rătăcit pe aici. 

Când o văzu pe Guinalda, Fahd clipi năucit, simțind că i se- 
nmoaie picioarele. Niciodată nu-şi imaginase că o hurie 
poate fi atât de frumoasă. 

— Nu trageţi, strigă el, rămânând ascuns în hăţişuri. 
Suntem prieteni. Ne-am rătăcit. 

— Cine sunteţi? Întrebă Blake, surprins să audă vorbindu- 
se limba franceză în Valea Mormântului. 

— Suntem nişte bieţi oameni ai deşertului, răspunse Fahd. 
Ne-am rătăcit. Ajută-ne să găsim drumul şi Allah te va 
răsplăti! 

— leşi de acolo, să te pot vedea, spuse Blake. Dacă ne eşti 
prieten, nu ai de ce să te temi. 

Fahd şi Ibn Jad înaintară şovăind. Văzându-i, Guinalda ţipă 
şi-l apucă de mână pe Blake. 

— Sarazinii! Murmură ea cu răsuflarea tăiată. 

— Probabil că sunt sarazini, dar nu trebuie să te 
nelinişteşti. N-o să ne facă nimic. 

— N-o să facă rău unor cruciați? Întrebă ea 
neîncrezătoare. 

— Ăştia n-au auzit niciodată de cruciați. 

— Nu-mi place cum se uită la mine, murmură Guinalda. 

— Nici mie, dar poate că n-au gânduri rele. 

Cu faţa numai zâmbet, arabii se apropiară. Folosindu-l pe 
Fahd drept tălmaci, Ibn Jad şi-a reînnoit asigurările de 
prietenie, spunându-le cât de fericit era să întâlnească pe 
cineva care să le arate drumul de ieşire din vale. În timp ce 
şeicul îi întreba despre cetatea Nimmr, oamenii lui se 
apropiară, înconjurându-i pe cei doi. 

Deodată, zâmbetele dispărură de pe chipurile arabilor şi, 
la un semn al şeicului, patru beduini zdraveni au sărit pe 
american, aruncându-l la pământ şi smulgându-i arma. În 
acelaşi timp, alţii doi au înhăţat-o pe prinţesa Guinalda. 

Îl legară pe Blake apoi începură să discute ce să-i facă. 
Unii doreau să-l ucidă, dar Ibn Jad nu a fost de acord: se 
aflau într-o zonă plină de prieteni de-ai acestuia şi, în cazul 


în care beduinii ar fi încăput în mâinile lor, ar fi fost mult 
mai bine dacă Blake ar fi fost în viaţă. Blake se zbătea în 
zadar, îi ameninţa, le promitea orice, îi implora să o 
elibereze pe Guinalda, dar Fahd îi râse în nas şi-l scuipă. 
Pentru moment, părea aproape sigur că-l vor omori. Unul 
dintre beduini stătea lângă Blake, cu o kusa în mână, 
aşteptând ordinul lui Ibn Jad. 

Guinalda îi îmbrânci pe beduini şi se aruncă peste Blake, 
apărându-l cu propriul ei corp: 

— Nu-l omori, strigă ea. la-mi mie viaţa, dacă vrei sânge 
de creştin, dar cruţă-l pe el! 

— N-are cum să te înţeleagă, Guinalda, spuse americanul. 
Poate că n-au să mă omoare, dar ce-ţi pasă? Iu trebuie să 
scapi! 

— O, nu vreau să mori... Chiar ai crezut cuvintele crude pe 
care ţi le-am spus? Nu le-am gândit niciodată. Totul era 
doar din cauza mândriei mele rănite de cuvintele pe care 
le-ai spus despre mine şi pe care Malud mi le-a repetat. De 
aceea vorbeam aşa, ca să te rănesc. Dar inima mea spune 
altceva. Poţi oare să mă ierţi? 

— Să te iert? Pentru numele lui Dumnezeu! Aş putea să-ţi 
iert şi o crimă! Dar ce-a zis Malud c-aş fi spus eu? 

— O, n-are nici o importanţă! Puțin îmi pasă de ce-ai spus! 
Îţi repet, te-am iertat. Mai spune-mi o dată cuvintele pe 
care mi le-ai şoptit când ţi-am prins eşarfa la armură! 

— Ce a spus Malud? Insistă Blake. 

— Că te-ai fi lăudat c-ai să mă cucereşti şi apoi ai să-mi 
respingi dragostea, murmură ea. 

— Mizerabilul! Minţea, Guinalda. 

— Spune-mi din nou cuvintele acelea şi am să ştiu dacă m- 
ai minţit, insistă ea. 

— Te iubesc! Te iubesc, Guinalda! Strigă Blake. 

Arabii o traseră pe fată din braţele lui. Ibn Jad şi ceilalţi 
mai discutau încă soarta lui Blake. 

— Pe Allah! Exclamă şeicul, o să-l lăsăm pe Nasrany exact 
aici şi, dacă moare, nimeni n-o să poată spune că l-am 


omorât noi. Abd el-Aziz, ia nişte oameni şi îndreaptă-te spre 
cealaltă cetate. Eu am să te însoțesc o bucată de drum, ca 
să putem vorbi fără să ne audă acest Nasrany care poate că 
ne înţelege limba. 

Când arabii porniră, luând-o spre sud, Guinalda încercă 
din nou să scape din mâinile lor. Blake o văzu până-n ultima 
clipă cum se zbătea, văzu chipul ei drag întors spre el. După 
ce dispăru în pădure, îi auzi vocea strigându-i doar două 
cuvinte, care însă însemnau pentru el mai mult decât orice 
pe lume: 

— Te iubesc! 

După ce se îndepărtară destul, arabii se opriră. 

— Aici ne despărţim, Abd el-Aziz, spuse Ibn Jad. Du-te şi 
vezi dacă cetatea are bogății. Dacă e prea păzită, nu 
încerca nimic, întoarce-te la menzil. Dacă plecăm, vom lăsa 
urme vizibile, ca să ne poţi găsi. Eu am să ies cât mai 
repede din vale cu comoara şi femeia. Pe Allah! În nord, o 
să valoreze cât răscumpărarea a zece şeici la un loc! Du-te, 
Abd el-Aziz, şi Allah să fie cu tine! 

Ibn Jad porni direct spre nord. Bănuia că grupul de 
călăreţi care stârnise norul acela uriaş de praf ajunsese 
deja la cetatea pe care o prădaseră ei. Aşa că nu mai putea 
ieşi din vale pe drumul pe care venise. Se hotări să încerce 
să se caţere pe stâncile abrupte ale munţilor dinspre vestul 
cetăţii Mormântului, evitând astfel castelul şi apărătorii lui. 

* 

După ce încetară şi ultimele sunete ale deplasării 
beduinilor ce se îndepărtau prin pădure, Blake încercă să 
se dezlege. Se luptă o vreme cu legăturile, dar pielea de 
cămilă era prea solidă. Încetul cu încetul, se linişti. Ce 
tăcută, ce izolată era imensa pădure neagră... Pădurea 
Leoparzilor! Blake ciuli urechile. Uneori avea impresia că 
aude zgomotul înfundat al unor labe, zgomotul unui corp 
imens, acoperit cu blană, ce se apropia tiptil prin desişuri. 
Timpul părea să fi stat în loc. 


Într-un târziu apăru luna din spatele munţilor - era o lună 
plină, însângerată, ce domina cu lumina sa liniştea 
apăsătoare. Guinalda o vedea, poate, şi ea. 

Îi şopti un mesaj pentru prinţesa lui. Blake era îndrăgostit 
pentru prima oară şi amintindu-şi cuvintele strigate de 
Guinalda, uită şi de frânghiile ce-l ţintuiau şi de leoparzi. 

Dar ce se întâmplă oare? Blake privi în întunericul pădurii. 
Se mişcase ceva! Da, acum putea auzi zgomotul unui animal 
ce înainta prudent, foşnetul unui corp acoperit de blană ce 
se strecura printre ierburi şi tufe. Era un leopard! 

Deodată simţi că mai era unul, chiar în copacul din spatele 
lui. Lui Blake i se păru că vede o umbră, exact deasupra lui. 

Luna, ale cărei raze se strecurau printre copaci, lumina 
locul unde zăcea Blake şi vreo douăzeci de metri de jur- 
împrejur. 

În această fâşie luminată de lună, înainta un leopard uriaş. 

Blake văzu ochii ce parcă scoteau flăcări şi i se păru că 
focul lor îl pătrunde. Nu-şi mai putea dezlipi privirea de la 
silueta imensă ce-şi arăta colții. Era îngrozit şi fascinat în 
acelaşi timp. 

Leopardul înainta încet, lovind nervos pământul cu coada. 
Blake îi privi colții uriaşi, văzu apoi fiara ghemuindu-se, cu 
muşchii încordaţi, pregătindu-se să sară asupra lui. 
Neputincios, Blake stătea cu privirea aţintită la capul hidos 
ce-şi arăta colții. 

Fiara ţâşni cu uşurinţa şi agilitatea unei pisici şi, în aceeaşi 
clipă, Blake văzu ceva, ca un fulger, care opri leopardul în 
plin salt şi-l trase în sus, atârnându-l în copacul din spate. 

Văzu iar umbra pe care o zărise mai înainte. Acum vedea 
că era un bărbat şi că acesta îl prinsese pe leopard cu 
lasoul chiar în clipa în care sărea asupra lui. Necunoscutul 
apucă de gât uriaşa pisică ce mârâia şi izbea cu labele şi o 
strânse puternic, înfingându-i cu cealaltă mână un cuţit în 
inimă. 

Când Sheeta încetă să se mai zvârcolească şi atârnă 
neînsufleţită, mâna de fier eliberă leşul fiarei care căzu, 


bufnind, lângă Blake. Apoi, omul din copac îşi dădu drumul 
pe tulpina copacului, ajungând imediat lângă Blake. 

Acesta strigă surprins şi totodată fericit: 

— Tarzan, Regele Junglei! 

— Blake? Întrebă omul-maimuţă, adăugând imediat: În 
sfârşit! Greu te-am mai găsit! 

— Pe toţi dracii, n-am crezut c-o să mai scap! Exclamă 
Blake. 

Tarzan îi tăia acum legăturile. 

— De când mă cauţi? Îl întrebă Blake. 

— De când am auzit că te-ai despărţit de safari. 

— Pe cinstea mea, e nemaipomenit ce-ai făcut pentru 
mine! 

— Cine te-a lăsat aici, legat? 

— O bandă de arabi. 

Ceva ca un mârâit ieşi din gura omului-maimuță. 

— Cum, ticălosul de Ibn Jad e pe aici? Întrebă el mirat. 

— A răpit-o pe fata care era cu mine, spuse Blake. Cred că 
ai să mă ajuţi s-o salvez, nu? 

— Încotro au luat-o? Întrebă Tarzan. 

— Pe-acolo, spuse Blake, arătând spre sud. 

— Când? 

— Acum vreo oră. 

— Ai face bine să scapi de armură, îl sfătui Tarzan. E un 
adevărat calvar să umbli cu ea... [i-o spun din proprie 
experienţă. 

Ajutat de Tarzan, Blake îşi scoase zalele. Apoi o porniră 
împreună pe urmele arabilor. Ajunşi la locul unde s-au 
despărţit aceştia, s-au oprit puţin, pentru a găsi drumul cel 
bun. 

Urma paşilor Guinaldei, pe care omul-maimuţă reuşise s-o 
descopere din loc în loc, dispăruse acum cu totul. 

Se întrebau ce s-o fi întâmplat. N-aveau de unde să ştie că 
atunci când Guinalda a înţeles că Ibn Jad o duce departe de 
Nimmr, refuzase să mai meargă. Atâta timp cât se apropiau 


de Nimmr accepta să meargă, dar refuza să se îndepărteze 
de bună voie de casa ei. 

Vântul slab dinspre est nu-i aducea lui Tarzan nici un miros 
care să-i arate încotro se afla Guinalda. 

— Lucrul cel mai plauzibil, spuse Tarzan, este că prinţesa 
ta se află cu cei ce se îndreaptă spre nord, căci ştiu că 
menzil-ul lui Ibn Jad e în direcţia asta. Nu a intrat în vale 
prin sud, pentru că eu vin de acolo. Sir Bertram mi-a spus 
că nu există decât două intrări în vale: cea pe care am venit 
eu şi o trecătoare la nord de cetatea Mormântului. 

— Probabil că Ibn Jad vrea s-o scoată din vale şi s-o ducă 
mai repede în tabăra lui, în cazul în care a furat-o pentru o 
răscumpărare sau ca s-o vândă. Cei care merg spre sud, 
către Nimmr, au fost probabil trimişi să negocieze o 
răscumpărare cu cei din castel. Dar sunt puţine şanse să fie 
cu ei. 

— Totuşi nu este decât o ipoteză. Trebuie să fiu sigur şi de 
aceea aş vrea să te duci la nord, în timp ce eu voi ajunge din 
urmă grupul ce a luat-o spre sud. Dacă am dreptate şi fata 
e într-adevăr cu cei din nord, faci cale-ntoarsă fără să mai 
pierzi o clipă. Şi ai face bine să nu încerci să o eliberezi 
singur, căci nu eşti înarmat şi beduinii te vor ucide. 

Şi Tarzan se îndepărtă repede, luând-o pe urmele celor ce 
se îndreptau spre Nimmr, iar Blake începu o călătorie 
lugubră spre nord, prin noaptea adâncă ce domnea peste 
Pădurea Leoparzilor. 

21. „Pentru fiecare bijuterie, o picătură de sânge” 

Ibn Jad şi ai săi au mers toată noaptea spre nord. Deşi 
Guinalda le făcea greutăţi, încetinindu-le deplasarea, 
mergeau totuşi destul de repede, îmboldiţi de dorinţa de a- 
şi scoate prada cât mai repede din Valea Mormântului, 
înainte de a fi descoperiţi de mulţimea de cavaleri şi soldaţi 
care se întorseseră în castelul jefuit. 

Lăcomia le dădea puterea de a îndura orice, astfel că în 
zorii zilei se aflau deja la picioarele munţilor abrupți pe 


care Ibn Jad era hotărât mai curând să-i escaladeze, decât 
să fie nevoit să treacă iar pe lângă castel. 

Sleiţi de puteri, au ajuns într-un târziu la trecătoarea de 
deasupra fortului ce păzea drumul spre Cetatea 
Mormântului. Gărzile nu i-au zărit decât atunci când şi 
ultimul om trecuse, pe drumul ce ducea spre vârful 
muntelui împădurit, dincolo de care era instalat menzil-ul 
lui Ibn Jad. Soldaţii din fort porniră în urmărirea lor. Se 
apropiaseră destul de mult. Cavalerul care-i conducea o 
zări pe Guinalda şi o recunoscu. O rafală de gloanţe trase 
de muschetele arabilor i-au pus pe fugă pe oamenii lui 
Bohun. Curajos, cavalerul cobori lancea şi-i atacă pe arabi, 
dar un glonţ îi lovi calul şi el se prăbuşi, prins sub cadavrul 
acestuia. Ibn Jad şi oamenii lui, sleiţi de puteri, ajunseră la 
menzil abia după-amiază. În ciuda oboselii, şeicul nu le-a 
lăsat decât o oră de odihnă înainte de a da semnalul de 
plecare. Se temea tot mai mult să nu piardă femeia şi 
comoara şi voia acum să ajungă cât mai repede la nisipurile 
sale. 

Comoara, destul de grea, fusese pusă în mai mulţi saci pe 
care îi cărau oamenii cei mai de încredere, iar fata a fost 
dată în pază lui Fahd, a cărui privire îi provoca prinţesei 
fiori de teamă şi dezgust. 

Lui Stimbol, care în sinea lui râdea de poveştile cu comori 
şi de speranţele prosteşti ale arabilor de a găsi o femeie de 
o mare frumuseţe într-un oraş imaginar, nu-i venea să-şi 
creadă ochilor când a văzut prada beduinilor. Primul său 
gând o fost să pună totul pe seama halucinaţiilor produse 
de febră. 

Slăbit, Stimbol abia îşi mai târâia picioarele, străduindu-se 
să se ţină cât mai aproape de Fahd. Ştia că dintre toţi 
arabii, canalia asta era singura care ar fi încercat să-l ajute 
în caz de nevoie, căci, atâta timp cât Stimbol era în viaţă, 
Fahd putea spera într-o îmbogăţire rapidă. Şi de altfel Fahd 
era perfect conştient de asta. Dar îl mai obseda ceva: fata, a 
cărei frumuseţe îl aducea în pragul nebuniei. 


Cu banii promişi de Stimbol, Fahd ar fi putut cumpăra 
această adevărată hurie la care altfel, ca un beduin sărac ce 
era, nici n-ar fi putut visa. Singurele gânduri care-l 
preocupau pe Fahd erau cum să-i păstreze doar pentru el 
pe Guinalda şi pe Stimbol. Realizarea acestor visuri erau 
însă amenințate de zgârcenia şeicului. 

Ajungând la poalele munţilor, Ibn Jad hotări să se îndrepte 
spre est ca să ocolească ţinuturile lui Batando. În partea 
orientală a munţilor urma să reia direcţia sud şi apoi să se 
întoarcă la vest pentru a evita trecerea pe pământurile lui 
Tarzan, căci deşi era sigur de moartea acestuia, se temea 
de răzbunarea oamenilor săi. Seara târziu, Ibn Jad a dat 
ordinul de ridicare a taberei. Bărbaţii au început să întindă 
corturile iar femeile să pregătească masa. Afară se 
întunecase şi focul la care se pregătea mâncarea, ca şi 
razele lanternelor din beyt-ul şeicului, nu reuşeau să 
lumineze prea bine. Cu toate acestea, Ateja îl văzu pe Fahd 
turnând câteva picături dintr-o sticluţă în castronul lui Ibn 
Jad. Când Ibn Jad întinse mâna după castron, Ateja ţâşni din 
încăperea femeilor şi i-l smulse din mână. Înainte ca Ateja 
să-i poată vorbi şeicului, vinovatul, înțelegând că fusese 
descoperit, a sărit în picioare, şi-a apucat muscheta şi a 
luat-o la fugă spre încăperea femeilor, unde Guinalda era 
ţinută sub paza lui Hirfa. 

Fahd o luă pe Guinalda şi, fără un cuvânt, a împins-o afară 
din cort prin ieşirea din spate. Târând-o după el, a fugit 
până la cortul său. În acest timp, în mukaad, şeicul îi cerea 
explicaţii lui Ateja. Cum nimeni nu-l observase pe Fahd când 
a ieşit prin spatele cortului, niciunul nu s-a gândit să se ia 
după el. 

— Fahd ţi-a pus simm în mâncare! Strigă Ateja. L-am văzut 
eu! Dovada este că a fugit când şi-a dat seama că l-am 
văzut. 

— Pe Allah! Exclamă Ibn Jad, şacalul ăsta a vrut să mă 
otrăvească? Prindeţi-l şi aduceţi-l aici! 


— A fugit! Strigă Hirfa. A ieşit prin spate şi a luat-ocuel 
pe Nasrany! 

Beduinii porniră după Fahd. Dar, chiar în faţa cortului, au 
fost întâmpinați de un foc de muschetă, care reuşi să-i 
oprească. În acest timp, Fahd se duse la Stimbol, ce dormea 
dus pe o rogojină jegoasă din cortul său. Trase zdravân de 
el, obligându-l să se trezească. 

— Grăbeşte-te! Strigă el. Ibn Jad a ordonat să fii omorât. 
Hai mai repede! Vino cu mine şi-am să-ţi salvez viaţa. Sfâşie 
pânza din spatele cortului şi, în timp ce beduinii se apropiau 
prudenţi de cort, Fahd traversase deja întunecosul menzil şi 
o apucase spre vest, ţinând-o lângă el pe Guinalda, şi 
avându-l pe Stimbol pe urme... 

* 


Mergând pe urmele lui Ibn Jad, James Blake reuşi să urce 
şi ultima colină ce-l mai despărţea de drumul ce ducea, prin 
trecătoare, spre lumea exterioară, afară din Valea 
Mormântului. 

La vreo sută de metri, în dreapta, se înălţau vechile 
turnuri ale fortului. Drumul de ieşire din Vale ducea spre 
stânga, şi inima îl îndemna să meargă într-acolo. Dar peste 
tot, în desişurile de pe marginea drumului se aflau soldaţii 
regelui Bohun. Blake nu ştia însă nimic. Cum ar fi putut 
bănui că de ceasuri întregi, o mulţime de ochi vigilenţi îi 
urmăriseră fiecare mişcare? La capătul puterilor, flămând şi 
epuizat de lunga escaladare, nu opuse rezistenţă şi nici 
măcar nu încercă să fugă atunci când o duzină de oameni 
înarmaţi ţâşni din hăţişuri şi formă un cerc de fier în jurul 
lui. Astfel, Sir James de Nimmr căzu prizonier şi fu târât în 
faţa regelui Bohun. Acesta, dându-şi seama că în faţa sa se 
află chiar cel ce-i dejucase planurile de răpire a prinţesei, 
se abţinu cu greu să nu-l ucidă pe loc. 

Îl asigură pe Blake că va fi omorât, dar nu înainte de a-i 
găsi un supliciu corespunzător, pe măsura unei asemenea 
fapte. Regele ordonă apoi închiderea prizonierului. Păzit cu 
atenţie, americanul fu dus într-o temniţă subterană a 


castelului. La flacăra tremurândă a torţelor, fierarul îi 
prinse de gleznă un lanţ greu, fixat în zidul mucegăit! În 
lumina slabă, Blake zări doi oameni legaţi ca şi el, dar goi şi 
descărnaţi. În alt colţ luceau oasele unui schelet. Inelul de 
fier ce-i lega glezna, ca şi lanţul lung ce-l împiedica să 
meargă erau mâncate de rugină. Gărzile şi fierarul ieşiră, 
luând cu ei şi torţele. Blake rămase în întuneric, pradă celei 
mai adânci disperări. 

* 

Pe câmpia din faţa castelului Nimmr, Tarzan i-a ajuns din 
urmă pe beduinii conduşi de Abd el-Aziz. După ce şi-a dat 
seama că fata nu era cu ei, i-a lăsat în plata Domnului şi a 
făcut cale întoarsă spre nord pentru a ajunge din urmă cel 
de-al doilea grup. 

Înfometat, ajuns la capătul puterilor, se îndreptă spre 
Pădurea Leoparzilor, unde îl vână şi-l mâncă pe Horta, 
vierul. Sătul, se căţără într-un copac, căutând un loc în care 
marii leoparzi din Nimmr să nu-i poată tulbura somnul. 
Dormi până când soarele dispăru spre vest, în dreptul 
menzil-ului improvizat de Ibn Jad la intrarea în Valea 
Mormântului. 

Pierduse deja urma lui Blake, în schimb o întâlnea din ce 
în ce mai des pe cea a fetei. Şi cum salvarea acesteia era 
lucrul cel mai important în acel moment, îşi concentră 
întreaga atenţie asupra drumului urmat de Ibn Jad. Nu 
înţelegea însă un lucru: urmele paşilor lui Guinalda, până 
atunci bine marcate de o amprentă mică a sandalelor, nu 
mai apăreau printre urmele lăsate de beduini după ce 
aceştia au părăsit menzil-ul. 

Îi trebui ceva timp ca să găsească explicaţia enigmei, dar 
până la urmă a înţeles ce se întâmplase. Sandalele 
Guinaldei erau destul de fragile şi probabil că din cauza 
drumului lung s-au stricat încât Ateja i-a dat o pereche de-a 
ei. Şi cum fetele aveau cam aceeaşi statură şi greutate, 
urmele lor erau cam la fel. 


Hotări deci să urmeze acest grup. Ajunse într-un târziu la 
locul unde şi-au întins beduinii tabăra în prima noapte. 
Acolo o furase Fahd pe Guinalda. Privind urmele, Tarzan 
descoperi că trei persoane o luaseră spre vest în timp ce 
grosul grupului continua să meargă spre est. 

În timp ce Tarzan mergea pe urmele lui Ibn Jad, vreo sută 
de Waziri se îndreptau spre nord. Printre ei se afla şi Zeyd, 
care insistase atât de mult să-l ia şi pe el cu ei încât, până la 
urmă, şeful lor acceptase. 

Când Tarzan îi ajunse din urmă pe arabi, aceştia 
înconjuraseră deja pe la est munţii Mormântului şi se 
îndreptau acum spre sud. 

Îşi dăduse seama că bătrânul şeic găsise în cele din urmă 
comoara pe care o căuta, căci oamenii lui cărau în spate 
saci grei de care aveau mare grijă. 

Dar nu o zări nicăieri pe Guinalda şi nici Stimbol nu era de 
găsit. 

Tarzan clocotea de furie. Era furios pe beduinii care 
îndrăzniseră să pătrundă pe teritoriul lui, şi era furios şi pe 
el însuşi, pentru că simţea că într-un fel sau altul, aceştia îşi 
bătuseră joc de el. 

Tarzan avea metodele lui de a-şi pedepsi duşmanii şi era 
înzestrat cu un umor plin de cruzime, propriu firii sale 
sălbatice. 

Când cineva făcea o faptă rea, avea obiceiul să îl rănească 
în ce-avea el mai scump, iar cu duşmanii era întotdeauna 
neîndurător. 

Ştia că arabii îl credeau mort. Şi, în ciuda dorinţei sale de 
răzbunare, încă nu voia să le arate că s-au înşelat. Umorul 
său macabru şi fantezia îl îmboldeau să acţioneze în aşa fel 
încât aceştia să simtă forţa mâniei sale şi să-şi ia răsplata 
cuvenită. 

Furişându-se prin copaci şi desişuri, Tarzan mergea 
paralel cu arabii şi, deşi au trecut de multe ori pe lângă el, 
nimeni nu-l văzu, nimeni nu bănui că ochi sălbateci le 
urmăreau cele mai mici mişcări. Cinci oameni cărau 


comoara, deşi aceasta nu era chiar atât de grea. Pentru o 
distanţă mai mică, un singur om ar fi fost de ajuns. Tarzan 
nu-i scăpa din ochi pe şeicul Ibn Jad şi pe ceilalţi cinci 
beduini. 

Drumul era lung. Şeicul mergea alături de unul dintre cei 
ce duceau comoara. 

Nici un zgomot nu tulbura liniştea moleşitoare a junglei. 
Arabii, de obicei vorbăreţi, tăceau acum, încordaţi. 

Erau cu toţii frânţi de oboseală şi toropiţi de căldura 
apăsătoare a amiezii. Pe de altă parte, nu erau obişnuiţi să 
care ei bagajele, dar de când le luase Batando sclavii nu 
aveau încotro. 

Deodată se auzi un fel de zbârnâit şi o săgeată se înfipse în 
gâtlejul beduinului de lângă Ibn Jad. 

Omul se prăbuşi horcăind. La un semn al şeicului, arabii îşi 
încărcară muschetele, aşteptând atacul. Se uitau înnebuniţi 
în toate părţile, dar nu vedeau nici un duşman. Aşteptau cu 
urechile ciulite şi cu nervii întinşi. Dar nimic nu mai tulbura 
liniştea junglei: se auzea doar bâzâitul insectelor şi, din 
când în când, ţipătul vreunei păsări. Când îşi reluară 
drumul, abandonând cadavrul, o voce lugubră ce venea de 
undeva din faţă, le îngheţă sângele-n vine: 

— Pentru fiecare bijuterie, o picătură de sânge! 

Cu siguranţă că cel care rostise aceste cuvinte cunoştea 
firea deosebit de superstiţioasă a arabilor şi voia să-i 
înspăimânte. 

Terorizaţi, beduinii îşi reluară drumul. Uitaseră cu totul de 
oboseală: nimeni nu mai voia să se odihnească. Voiau să 
părăsească pădurea aceasta sinistră cât mai repede şi să 
scape astfel de duhul necurat ce o stăpânea dar, cum nu-i 
mai dădeau de capăt, au fost în cele din urmă obligaţi să se 
oprească şi să întindă tabăra. 

Focurile vesele aprinse şi mâncarea caldă i-a mai liniştit 
puţin. Încetul cu încetul începură să discute, să râdă şi, în 
cele din urmă, în menzil-ul lui Ibn Jad răsunară chiar şi 
cântece. 


Bătrânul şeic stătea jos, în mukaad-ul lui, printre sacii ce 
adăposteau comoara Cetăţii Mormântului. Deschise unul 
din ei şi-i privi cu ochi de îndrăgostit conţinutul. Lângă el, 
prietenii îşi sorbeau cafeaua. 

Ceva căzu cu un zgomot surd în faţa beyt-ului şi se 
rostogoli înăuntrul mukaad-ului. Era capul unui bărbat! 
Ochii celui abandonat de ei mai devreme în junglă îi fixa 
lugubru. 

Cu ochii măriţi de groază, nu-şi puteau desprinde privirile 
de la căpăţâna hidoasă, când auziră răsunând iarăşi din 
adâncurile pădurii, o voce cavernoasă: 

— Pentru fiecare bijuterie, o picătură de sânge! 

Ibn Jad tremura, cuprins parcă de friguri. Oamenii din 
tabără se adunară în faţa beyt-ului şeicului. Cu toţii aveau 
într-o mână muscheta şi în cealaltă bijab-ul, amuleta de 
care nu se desparte nici un arab. În seara asta aveau nevoie 
de una care să-i apere de djini, căci doar un djin ar fi putut 
să facă aşa ceva. 

Hirfa stătea la intrarea în mukaad, cu privirea aţintită la 
capul hidos de la picioarele soţului său. Ateja era întinsă pe 
rogojina ei, în jumătatea de cort rezervată femeilor. Cum 
haremul era luminat doar de lanternele din mukaad, ea nu 
văzu perdeaua din fund ridicându-se şi nici silueta care se 
strecură înăuntru. 

Simţi doar o mână pe gura ei, în timp ce o alta îi strânse 
umărul. O voce îi şopti la ureche: 

— Stai liniştită şi nu fă nici un zgomot. N-am să-ţi fac nici 
un rău. Sunt prieten cu Zeyd. Dacă-mi spui adevărul, n-ai să 
păţeşti nimic. Unde e femeia pe care a furat-o Ibn Jad din 
Valea Mormântului? 

Ateja tremura ca o frunză. Nu mai văzuse niciodată un 
djin. Nu reuşea să vadă creatura aplecată asupra ei, dar 
ştia sigur că e unul din cumplitele duhuri ale nopţii. 

— Răspunde-mi, continuă vocea. Dacă vrei să-l salvezi pe 
Zeyd, spune-mi adevărul! 


— Fahd a fugit cu ea noaptea trecută din menzil-ul nostru, 
spuse ea. Nu ştiu încotro au luat-o. 

Aşa cum venise, prezenţa misterioasă dispăru în noapte. 
Când, puţin mai târziu, Hirfa intră în încăpere, fiica sa era 
leşinată. 

22. În mâinile Marilor Maimuţe. 

Blake stătea ghemuit pe lespezile reci şi umede, în 
întunericul de nepătruns al temniţei de sub castelul lui 
Bohun. După ce plecară temnicerii, încercase să vorbească 
cu ceilalţi prizonieri. Unul singur i-a răspuns, dar şi acela cu 
atâta greutate şi atât de incoerent încât americanul înţelese 
că nefericitul înnebunise de cât stătuse în carcera aia 
cumplită. 

Obişnuit cu libertatea, tânărul simţea deja grozăvia 
situaţiei sale. Se întreba cât timp va mai trece până ce va 
începe şi el să bolborosească vorbe fără şir, cât timp va 
trece până să ajungă şi el o grămadă de oase mucegăite pe 
pietrele murdare. 

În întunericul şi liniştea de mormânt a celulei, nu mai 
există timp. Blake nu mai ştia de când zăcea în temniţa rece 
şi umedă. 

La un moment dat adormi. Când se trezi, nu mai ştiu dacă 
aţipise doar o clipă sau trecuseră mai multe zile. Îi era 
imposibil să mai ştie. O secundă, o zi, un an, aici toate astea 
nu mai însemnau nimic. Doar două lucruri mai aveau 
importanţă: libertatea sau moartea. Şi James Blake ştia că, 
în curând, o va primi cu uşurare pe cea din urmă. 

Un zgomot tulbură liniştea grea din încăperea subterană. 
Se apropiau nişte paşi. Blake ciuli urechile. Puțin mai târziu 
reuşi să zărească lumina pâlpâitoare a unei flăcări, ce 
devenea din ce în ce mai puternică, pe măsură ce paşii se 
apropiau. În curând, o torţă lumină carcera. Închise ochii, 
nesuportând lumina. Paşii se opriră în faţa lui. 

Blake ridică privirea. În timp ce încerca să se obişnuiască 
la lumină, zări doi cavaleri. 

— Ele, spuse unul dintre ei. 


— Nu ne recunoşti, Cavalere negru? 

Blake îi privi cu atenţie. Un zâmbet trist îi flutură pe buze, 
când zări bandajul de la gâtul celui mai tânăr dintre ei. 

— Uite ce era să fie, spuse el. 

— Ce vrei să spui? Întrebă cel mai în vârstă. 

— Că doar n-aţi venit să mă decoraţi, spuse Blake, cu o 
grimasă în loc de zâmbet. 

— Vorbeşti în pilde, spuse Wilfred. Am venit să-ţi dăm 
drumul. Nu vrem ca mânia divină să se abată asupra 
Cavalerilor Mormântului, lăsându-l pe tânărul nostru rege 
să-şi satisfacă dorinţele lui murdare. Sir Guy şi cu mine am 
aflat că are de gând să te ardă de viu şi ne-am spus că atâta 
timp cât vom trăi noi, aşa ceva nu se va întâmplă. Nu vom 
lăsa ca un vrednic cavaler să fie omorât atât de ruşinos de 
un tiran, oricare-ar fi el. 

În timp ce vorbea, Sir Wilfred îngenunchiase şi încerca să 
desfacă inelul de fier ce încătuşa glezna lui Blake, folosind o 
pilă groasă. 

— Mă ajutaţi să fug? Exclamă Blake. Dar dacă o să se afle 
regele vostru o să vă pedepsească... 

— N-o să ne prindă, spuse Wilfred, deşi pentru un cavaler 
atât de nobil ca tine, ar merita riscul. În noaptea asta, Sir 
Guy e de pază la fort. O să te ajute să ieşi pe acolo spre 
Nimmr. Nu putem să te scoatem pe porţile cetăţii, căci sunt 
păzite de nişte oameni de nimic de-ai lui Bohun. Poate că 
mâine dimineaţă, eu sau Sir Guy o să reuşim să scoatem din 
oraş un cal. 

— Explică-mi şi mie un lucru pe care nu l-am înţeles, spuse 
Sir Guy. 

— Ce anume? 

— Ai luat-o atât de uşor pe prinţesa Guinalda chiar de sub 
nasul lui Bohun, continuă Guy, şi totuşi aţi fost făcuţi 
prizonieri de sarazini. Cum a fost posibil? 

— De unde ştiţi? Aţi văzut-o? Unde? 

— Lângă fort. Era cu sarazinii. O târau după ei, prin 
trecătoarea aia care duce afară din Vale, spuse Wilfred. 


Blake le povesti tot ce se întâmplase de când o luase pe 
Guinalda din mâinile lui Bohun. Când termină de povestit, 
inelul cedase. Era din nou liber. 

Wilfred îl conduse prin nişte treceri secrete până în 
camerele lui. Îi dădu să mănânce, îi făcu rost de haine noi şi 
de o cămaşă de zale. De vreme ce urma să călărească în 
afara trecătorii, în ţara ciudată pe care ei nu o cunoşteau, 
printre sarazini, hotărâseră că nu-l puteau lăsa să plece 
decât bine îmbrăcat şi înarmat. Era deja miezul nopţii când 
Wilfred îl ajută pe Blake să iasă din castel. Se îndreptară 
apoi călare spre forturi, unde-l găsiră pe Sir Guy. Câteva 
clipe mai târziu, Blake îşi luă rămas bun de la nobilii săi 
inamici. Călare pe un armăsar puternic, cu flamurile 
fluturând în vârful lăncii, porni, scăldat de razele lunii, pe 
drumul ce ducea spre trecătoarea din Munţii Mormântului. 

* 

Toyat, regele maimuţelor, dibui o insectă suculentă în 
trunchiul putrezit al unui copac doborât la pământ. După- 
amiaza fiind călduroasă, maimuţele se odihneau la umbra 
copacilor ce mărgineau luminişul. Era linişte şi peste 
întreaga junglă domnea pacea. 

Spre luminiş se îndreptau trei persoane. Dar cum vântul 
bătea din direcţie opusă, maimuţele nu simţiră mirosul de 
Tarmangani. Cu o noapte înainte plouase şi acum zgomotul 
paşilor celor trei era înăbuşit de pământul cleios, aşa încât 
maimuţele n-auziră nici un zgomot. În plus, cei trei, care nu 
mai mâncaseră de două zile şi căutau cu disperare ceva 
hrană, înaintau cu cea mai mare atenţie. Primul dintre ei 
era un beduin cu privirea grea, înarmat cu o muschetă. 
Urma un bătrân cu părul alb, slăbit de febră, care mergea 
cu mare greutate, sprijinindu-se într-un băț. Cu cei doi se 
afla şi o fată, îmbrăcată cu nişte haine croite ciudat, din 
nişte stofe scumpe dar acum murdare şi sfâşiate. Paloarea 
chipului său nu-i putea ascunde frumuseţea extraordinară. 
Mergea cu mare greutate şi, deşi oboseala o făcea să se 


clatine, nu-şi pierdea nici o clipă ţinuta cu adevărat 
regească. 

Intrând în luminiş, beduinul zări o maimuţă tânără ce se 
zbenguia, departe de masculii uriaşi ai tribului lui Toyat. În 
sfârşit, mâncare! Beduinul duse arma la umăr şi trase. 
Bubuitura fu urmată de ţipetele de durere ale maimuţei 
rănite. 

La auzul detunăturii, masculii din tribul lui Toyat săriră cu 
toţii, înfuriaţi. Reacţiile acestor maimuțe uriaşe la atacul 
oamenilor erau total imprevizibile. Voiau să fugă departe de 
bastonul cu tunet al lui Tarmangani sau să-l atace? Cine 
putea şti? Uneori fugeau, dar altă dată, în exact aceeaşi 
situaţie, puteau să aleagă atacul. Oricum, de data aceasta 
au vrut să-l atace pe Tarmangani. 

Îndemnate de mârâiturile furioase ale lui Toyat, maimuţele 
se apropiară. 

Călătorii înfometați tocmai se îndreptau grăbiţi spre 
maimuța rănită când, deodată, uriaşele maimuțe năvăliră în 
luminiş, îi văzură pe cei trei Tarmangani şi pe semenul lor 
însângerat, apoi se repeziră furioase spre cei trei călători, 
scoțând ţipete înspăimântătoare. 

Îngroziţi, Fahd şi Stimbol au rupt-o la fugă înapoi spre 
potecă; în panica ce-l cuprinsese, arabul dădu peste 
Guinalda care-şi pierdu echilibrul şi se prăbuşi. 

Văzând fata prăbuşită, unul dintre masculii tribului Toyat 
se repezi, gata-gata să-şi înfingă colții în gâtul ei. Văzându-l, 
Toyat sări şi-l lovi cu putere, îndepărtându-l de lângă fata 
căzută, apoi o privi cu atenţie pe Guinalda. Nu era prima 
oară când regele-maimuţă vedea o femelă Tarmangani, şi îşi 
dorea şi el una de multă vreme. lată că acum o avea la 
îndemână şi va fi, cu siguranţă, a lui. 

Văzând că Toyat vrea să-i fure prada, celălalt mascul se 
năpusti ameninţător după 'Toyat, pe când acesta o târa deja 
pe fată într-un tufiş. Simţind paşi în urma sa, acesta se 
întoarse brusc: 

— Pleacă! Pleacă de-aici! E femela lui Toyat. 


— Ba-i a lui Goyad, replică celălalt, apropiindu-se. 

Toyot îi întoarse spatele: 

— Ucid! Urlă el. 

Dar cum Goyad continua să se apropie, Ioyat o luă pe 
Guinalda în braţele sale păroase şi fugi cu ea în junglă. 

Cu ţipete furioase, Goyad se repezi după el. 

Cu ochii măriţi de groază, prinţesa Guinalda se zbătea, 
încercând să scape din braţele oribilei creaturi ce o ducea 
în junglă. Nu mai văzuse şi nici nu auzise vorbindu-se 
vreodată de maimuțe uriaşe. Ştia doar că aparţineau 
acestei lumi exterioare, în care se aflau şi sarazinii. 

Undeva departe, în această lume, exista o ţară minunată 
ce se numea Anglia. N-a ştiut niciodată ce altceva ar mai 
putea exista, dar locul acesta, în care se afla ea acum, era în 
mod sigur locuit de creaturi groaznice, probabil de dragoni. 

În scurt timp Toyat a înţeles că n-avea nici o şansă să 
scape de Goyad, atâta timp cât trebuia să care cu el şi 
femela. Dar nici să renunţe la ea nu voia, aşa încât o lăsă jos 
şi se întoarse brusc, înfruntându-l pe Goyad. 

Însă acesta nu se opri, ci se apropia de el, ameninţător, cu 
părul zbârlit, cu botul plin de bale, mârâind şi 
ţipândâncarnare a bestialităţii, a forţei sălbatice, 
dezlănţuite. 

Toyat înaintă şi el, pentru a-i da o lecţie rebelului. 

Gata de luptă, Toyat şi Goyad se înfruntau, uitând pe 
moment de femelă. 

Epuizată de efort şi de foame, îngrozită de ultimele 
întâmplări, Guinalda, deşi ar fi putut să profite de situaţie 
fugind, privea acum cu ochii mari, fascinată, paralizată de 
frică, la cele două fiare ce se pregăteau să se sfâşie pentru 
a o poseda. 

Guinalda nu era singurul martor al acestei înfruntări. Cu 
siguranţă însă că pe acest nou martor nu-l interesa duelul 
celor doi. Nici cele două maimuțe nu observară mişcarea 
frunzelor tufişului din apropiere. În momentul în care 
acestea se pregăteau să se arunce una asupra celeilalte, din 


tufiş ieşi un leu uriaş, cu coama deasă şi neagră, a cărui 
blană lucea ca aurul în lumina soarelui. 

Toyat l-a văzut primul: scoase un urlet mânios, se întoarse 
şi fugi, abandonând şi adversarul şi prada. 

Crezând că celălalt abandonase lupta înspăimântat de 
puterea lui, Goyad începu să se bată cu pumnii în piept şi 
scoase ţipătul de victorie al marilor maimuțe. Mândru de el, 
se întoarse să-şi ia trofeul. Dar ceea ce văzu îi îngheţă 
sângele în vine. Între el şi femela-trofeu se afla un leu uriaş, 
privindu-l drept în ochi. Goyad se opri. Leul, aflat la o 
distanţă bună pentru atac, rămase nemişcat. Goyad făcu 
încet câţiva paşi înapoi. Leul nu se mişcă. Maimuţa o rupse 
la fugă, aruncând din când în când priviri speriate în urmă, 
şi dispăru în junglă. 

Abia atunci se apropie leul de fată. Lipsită de ajutor, 
resemnată, prinţesa stătea lipită de pământ, privind 
pierdută fiara ce se apropia. Regele animalelor o privi 
câteva clipe apoi se apropie şi mai mult. Fata îşi împreună 
mâinile şi începu să se roage - nu pentru viaţa ei, renunţase 
demult să mai spere, ci ca să moară repede şi fără 
suferinţă. 

Fiara era acum lângă ea. Guinalda închise ochii. Simţea 
suflul cald al fiarei pe obraji, mirosul ei puternic îi invada 
nările. Leul o mirosea. Dumnezeule! De s-ar sfârşi odată! 
Nervii torturați ai Guinaldei nu puteau suporta atâta 
teroare. Leşină. Aşa, măcar scăpa de suferinţă. 

23. Jad-bal-ja. 

Cu nervii întinşi la maxim, Ibn Jad şi oamenii săi şi-au 
reluat drumul spre vest. Mergeau în marş forţat, grăbindu- 
se să iasă din hidoasa pădure a djinilor. Abd-el-Aziz şi 
însoțitorii lui nu-i ajunseseră încă din urmă. De altfel, nici 
nu mai puteau să o facă. 

Pe câmpia din faţa castelului lui Gobred, cavalerii de 
Nimmr îi descoperiră şi, în ciuda tunetului muschetelor, îşi 
coborâră lăncile şi-i atacară pe sarazini. După şapte secole 
de pace, strigătul lor de război răsunase din nou. 


Se dădea o nouă bătălie din acest război secular pe care îl 
purtau cruciații pentru eliberarea Sfântului Pământ. 

Venind din nord, un cavaler cruciat traversa jungla din 
ţara Galla. Flamuri de azur şi argint fluturau în vârful lăncii 
sale. Armura sa, ca şi veşmântul calului, erau brodate cu 
aur şi argint şi proveneau din tezaurul lui Sir Wilfred, 
Cavaler al Mormântului. 

Cei din tribul Galla, văzând această arătare îndreptându- 
se spre ei, au rupt-o la fugă, îngroziţi. 

Tarzan, Regele Junglei, îndreptându-se spre vest, dădu de 
urmele lui Fahd, Stimbol şi Guinalda, care duceau spre sud. 

O sută de luptători negri, faimoşii Waziri, se îndreptau 
spre nord. Îi însoțea Zeyd, iubitul lui Ateja. 

Într-o bună zi, descoperiră urme proaspete ce duceau 
spre sud-vest. Erau urme de sandale arabe, de bărbaţi şi de 
femei. 

Când wazirii i le arătară lui Zeyd, acesta recunoscu printre 
ele şi urmele paşilor iubitei sale, Ateja. Îi imploră pe Waziri 
să urmeze, măcar pentru un timp, această pistă şi să-l ajute 
să-şi regăsească iubita. 

În timp ce şeful acestora se gândea ce să-i răspundă, se 
auzi un zgomot de paşi grăbiţi şi apăru un om, gâfâind. 
Zeyd îl recunoscu imediat, era Fahd, ceea ce însemna, cu 
siguranţă, că acele urme de femeie aparţineau, într-adevăr, 
iubitei sale. 

Zeyd se apropie ameninţător de Fahd şi-l întrebă: 

— Unde e Ateja? 

— De unde să ştiu? De zile întregi n-am mai văzut-o, 
răspunse Fahd, pe un ton convingător. 

— Minţi! Strigă Zeyd, arătând în jos. Uite urmele ei alături 
de ale tale! 

Ochii lui Fahd sclipiră viclean. Avea ocazia să-l facă să 
sufere pe cel pe care-l ura. Ridică din umeri: 

— Ei bine, ştii tu ce ştii. 

— Unde-i? Repetă Zeyd. 

— A murit. Voiam să te cruţ, răspunse Fahd. 


— A murit...? 

Suferinţa din vocea lui Zeyd ar fi înduioşat şi o inimă de 
piatră, dar nu şi pe cea a lui Fahd. 

— Am răpit-o din beyt-ul tatălui său, continuă Fahd, care 
voia să-şi tortureze cât mai mult rivalul. A fost pentru 
câteva zile femeia mea, apoi i-am dat-o unei gorile. Cu 
siguranţă că acum e moartă. 

Fahd mersese însă mult prea departe, şi îşi semnase 
condamnarea la moarte. Cu un urlet de mânie, Zeyd se 
aruncă asupra lui, scoţându-şi fulgerător pumnalul. Înainte 
ca Wazirii să poată interveni sau ca Fahd să poată schiţa 
măcar un gest de apărare, lama pumnalului lui Zeyd 
străpunse de trei ori inima beduinului. 

Cu fruntea plecată, cu ochii plini de tristeţe, Zeyd îşi 
continuă drumul spre nord, alături de Waziri. 

În acest timp, la mai puţin de doi kilometri în spatele lor, 
un bătrân epuizat, tremurând de febră, se prăbuşea în 
mijlocul drumului. De două ori încercă să se ridice şi, de 
fiecare dată, slăbit, căzu iar. Nu mai era decât piele şi oase. 
Din când în când se agita, delirând. 

Tarzan, Regele Junglei, mergând pe urmele paşilor 
Guinaldei şi a celor doi bărbaţi ce o însoțeau, venea dinspre 
nord. Cunoscând bine zona, scurtase drumul prin junglă, 
aşa încât nu s-a întâlnit cu Wazirii. 

Simţi de departe mirosul de Mangani. Porni repede într- 
acolo. Se temea să nu i se fi întâmplat ceva rău fetei dacă, 
din nefericire, ar fi nimerit în labele antropoizilor. A ajuns în 
luminişul în care marile maimuțe continuau să lenevească. 
Era la puţin timp după întoarcerea lui Toyat şi Goyad. Cei 
doi încetaseră să se mai înfrunte întrucât dispăruse 
subiectul disputei, abandonat leului, care se dovedise mai 
tare ca ei. 

După ce maimuţele îl recunoscură pe Tarzan, acesta îi 
întrebă dacă nu cumva au zărit o femelă Tarmangani. 
M'walat arătă spre 'Toyat. Tarzan se întoarse spre acesta: 


— Ai văzut femela? Îl întrebă Tarzan. Era neliniştit, căci 
Toyat nu-i plăcea deloc. 

Toyat arătă spre sud. 

— Numa, răspunse el, şi-şi văzu de-ale lui. 

Tarzan a înţeles ce a vrut să spună maimuța, fără a avea 
nevoie de alte explicaţii. 

— Unde? Întrebă el. 

Toyat arătă spre locul unde o abandonase pe fată. Omul- 
maimuţă se repezi în acea direcţie. Începu să caute prin 
junglă cu inima strânsă, ştiind ce va găsi, dar voia să i-o 
smulgă pe fată lui Numa şi să o ajute să moară fără chinuri. 

* 

Încetul cu încetul, Guinalda începea să-şi revină. Rămase 
cu ochii închişi, nemişcată, întrebându-se dacă a murit. Nu 
simţea nici o durere. Era învăluită de un miros puternic. 
Ceva se mişca lângă ea. Simţea căldura unui corp, lipit de al 
ei. 

Înspăimântată, deschise ochii şi văzu cu ochii ei oroarea 
pe care deja o presimţise. Leul era întins lângă ea. Deodată 
se răsuci înălţându-şi capul şi privind încordat spre nord. 

Guinalda încremeni. Auzi un mârâit înfundat ce părea să 
iasă din pieptul cavernos al animalului. 

Sosea cineva! Chiar şi Guinalda o simţea. Dar nu folosea la 
nimic, căci cine ar fi putut s-o scoată din ghearele acestei 
bestii? 

La vreo treizeci de metri, ramurile se mişcară şi apăru 
silueta de uriaş a lui Tarzan, semănând cu un semizeu. Făcu 
un salt şi ateriză în mijlocul poienii. Leul se ridică, 
îndreptându-se spre el. Rămaseră amândoi nemişcaţi, fără 
să se scape din ochi. Bărbatul vorbi: 

— Jad-bal-ja! Exclamă el. Vino aici! 

Leul scoase un fel de geamăt şi traversă poiana, oprindu- 
se în faţa omului. Guinalda văzu fiara ridicând capul ca să-l 
privească pe semizeu. Acesta îşi trecu degetele prin coama 
animalului, privind-o pe Guinalda. O expresie de uşurare îi 
apăru în priviri atunci când văzu că fata era teafără. 


Lăsându-l pe leu, omul-maimuţă traversă luminişul şi 
îngenunchie lângă tânăra fată: 

— Sunteţi prinţesa Guinalda? O întrebă el. 

Dădu din cap, întrebându-se de unde o cunoştea. 

Era încă prea uimită ca să poată vorbi. 

— Sunteţi cumva rănită? Întrebă el din nou. 

Ea făcu semn că nu. 

— Nu vă fie teamă, spuse Tarzan cu blândeţe. Sunt 
prietenul vostru. Acum sunteţi în siguranţă. 

După felul în care au fost rostite aceste cuvinte, Guinalda 
simţi, într-adevăr, că este mai în siguranţă decât dacă toţi 
cavalerii de Nimmr s-ar fi aflat aici. 

— Nu mi-e teamă, acum nu-mi mai este, spuse ea simplu. 

— Unde vă sunt însoțitorii? Întrebă el. 

Guinalda îi povesti tot ce se întâmplase. 

— Bine că ai scăpat, spuse omul-maimuţă. Jungla o să aibă 
grijă de ei. 

— Tu cine eşti? Întrebă fata. 

— Eu sunt Tarzan. 

— De unde-mi ştii numele? 

— Am un prieten pe care îl cunoaşteţi pe numele de Sir 
James. Amândoi vă căutăm. 

— Eşti prietenul lui? Exclamă ea. Atunci, Sir, eşti şi 
prietenul meu. 

Tarzan zâmbi: 

— Până la moarte, spuse el. 

— De ce nu te-a atacat leul, Sir Tarzan? Întrebă ea. 

Pentru prinţesă era clar: era un cavaler. În ţara ei nu 
cunoştea pe altcineva în afara membrilor casei regale şi a 
aşa-zisului rege al Cetăţii Mormântului. Căci în prima 
armată ce eşuase pe coasta africană în timpul celei de-a 
treia cruciade, nu erau decât cavaleri, cu excepţia unui 
bastard de-al lui Henric al II-lea care devenise primul prinţ 
Gobred. 

— De ce nu m-a omorât leul? Repetă Tarzan. Pentru că 
este Jad-bal-ja, Leul de aur, pe care l-am crescut de mic. 


Toată viaţa lui am fost pentru el un prieten şi un stăpân. Nu 
m-ar ataca niciodată. Şi, obişnuit cu oamenii, nu v-ar fi făcut 
nici un rău. M-am speriat totuşi să-l văd lângă dumneata, 
căci un leu rămâne totuşi un leu! 

— Locuieşti aproape? 

— Foarte departe, spuse Tarzan. Dar cu siguranţă că 
oamenii mei sunt pe aproape, altfel Jad-bal-ja nu ar fi fost 
aici. Am trimis după războinicii mei, şi sunt sigur că leul a 
venit cu ei. 

Dându-şi seama ca fetei îi era foame, Tarzan îi porunci 
Leului să rămână lângă ea să o păzească, în timp ce el va 
căuta hrană. 

— Să nu vă fie frică de el, este cel mai potrivit paznic în 
junglă. 

— Sunt sigură, recunoscu Guinalda. 

Tarzan se întoarse ceva mai târziu, aducându-i mâncare 
Guinaldei şi, cum era încă ziuă, porniră spre Nimmr. 
Prinţesa fiind slăbită, omul-maimuţă o ducea în braţe. 
Uriaşul Leu de aur cu coama neagră îi urma. 

În timpul călătoriei, Tarzan află multe lucruri despre 
Nimmr. Află şi că dragostea lui Blake pentru prinţesă era 
împărtăşită, căci părea foarte fericită atunci când vorbeau 
despre Sir James. Îl întrebă despre ţara lui îndepărtată, 
despre trecutul său, întrebări la care, din nefericire, Tarzan 
nu putea să-i răspundă mare lucru. 

În cea de-a treia zi au ajuns la crucea de piatră. Tarzan 
chemă gărzile şi le porunci să o conducă pe prinţesă. 

Guinalda îl rugă să o însoţească până la palat, pentru a 
primi mulţumirile tatălui şi ale mamei sale. Dar el îi 
răspunse că trebuia să se întoarcă imediat să-l caute pe 
Blake. 

— Când ai să-l vezi, spune-i că porţile Cetăţii Nimmr îi vor 
fi mereu deschise şi că prinţesa Guinalda îl aşteaptă. 

Tarzan şi Jad-bal-ja făcură cale întoarsă. Înainte de a intra 
în tunelul ce ducea spre castelul tatălui său, Guinalda îi 
urmări cu privirea până când s-au pierdut în zare. 


— Fie ca Domnul nostru lisus Hristos să te binecuvânteze, 
bunule cavaler, să te protejeze şi să-ţi ajute să te întorci 
teafăr împreună cu iubitul meu. 

24. Răscrucea. 

Călărind prin pădure, Blake încerca să înţeleagă 
obiceiurile arabilor. Apuca pe nişte urme, mergând o vreme 
după ele, apoi le abandona descurajat. 

Într-una din zile, pe înserat, ajunse într-o poiană largă, în 
care altădată fusese un sat. Jungla încă nu-l invadase cu 
totul. 

La oarecare distanţă, zări un leopard tolănit în iarbă. În 
faţa animalului zăcea trupul unui bărbat. La început, Blake 
a crezut că nefericitul murise, dar deodată îl văzu 
încercând să se ridice. Fiara mârâi şi se repezi la el. 

Blake începu să strige dar Sheeta nu-i dădu nici o atenţie: 
era clar că nu avea de gând să-şi abandoneze prada. Când 
americanul se apropie, leopardul se întoarse, cu un răget 
furios. 

Blake se întreba dacă armăsarului său nu-i va fi frică să se 
apropie mai mult de acesta. Dar n-avea de ce să-şi facă griji. 
Dacă ar fi cunoscut obiceiurile din Valea Mormântului, ar fi 
ştiut că unul din sporturile favorite ale cavalerilor din cele 
două cetăţi rivale era să vâneze cu lancea fiarele care se 
aventurau afară din Pădurea Leoparzilor, aşa încât caii lor 
erau obişnuiţi cu uriaşele feline. 

Calul lui Blake întâlnise şi el, de nenumărate ori, astfel de 
sălbăticiuni, chiar mai fioroase decât aceasta. Răspunse 
deci fără teamă la îndemnul stăpânului. 

Într-un ropot asurzitor de copite, Blake se repezi spre 
Sheeta. Omul aflat încă în primejdie, lângă leopard, îl privea 
cu ochii măriţi de uimire. 

Leopardul aşteptă până ce călăreţul se apropie la o 
distanţă potrivită pentru săritură, apoi ţâşni, dar vârful 
lăncii îi intră adânc în corp. 

Lui Blake îi fu greu să scoată lancea din cadavrul prăbuşit. 
În cele din urmă, se îndreptă spre omul ce zăcea în iarbă. 


— Doamne! Strigă el, în timp ce privea chipul celui 
prăbuşit. Stimbol! 

— Blake! 

Tânărul sări de pe cal. 

— Sunt pe moarte, Blake, murmură Stimbol. Dar, înainte 
de a muri, aş vrea să-ţi spun că, într-adevăr, sunt un 
nenorocit; m-am purtat ca un ticălos. Cred că am primit ce- 
am meritat. 

— Stai liniştit, spuse Blake, că n-ai să mori. Mă voi duce să 
caut apă şi hrană. 

Îngenunchie, îl luă în braţe pe Stimbol, îl urcă încet pe cal, 
apoi îi spuse: 

— Am trecut pe lângă un sat, la câţiva kilometri de aici. Au 
fugit cu toţii când m-au văzut, dar cred că acolo am putea 
găsi ceva de mâncare. 

— Ce faci pe-aici? Şi, pentru Dumnezeu, de unde-ai scos 
îmbrăcămintea asta caraghioasă? 

— Am să-ţi povestesc când o să ajungem în sat. E o istorie 
lungă. Caut o fată pe care au răpit-o arabii acum câteva 
zile. 

— Sfinte Hristoase! Exclamă Stimbol. 

— Ştii ceva despre ea? Întrebă Blake. 

— Eram împreună cu cel care a furat-o, spuse Stimbol, 
adică cel care a răpit-o de la arabi. 

— Şi unde e acum? 

— A murit, Blake! 

— A murit? 

— A fost luată de o ceată de antropoizi. Probabil că au 
omorât-o imediat. 

O bună bucată de vreme, Blake rămase mut de durere. 
Înainta cu capul plecat, strivit sub greutatea armurii, 
ducând calul de hăţuri. 

— Arabii i-au făcut vreun rău? Întrebă el într-un târziu. 

— Nu, răspunse Stimbol. Şeicul o furase pentru 
răscumpărare sau ca s-o vândă în nord. Cât despre Fahd, el 
o voia pentru dânsul. M-a luat cu el pentru că îi promisesem 


o adevărată avere dacă reuşeşte să mă salveze. Nu l-am 
lăsat să-i facă vreun rău fetei, spunându-i că dacă se atinge 
de ea, n-am să-i mai dau nici o centimă. Mi-era milă de biata 
copilă. Eram hotărât s-o salvez, dacă se ivea ocazia. 

Când ajunseră în apropierea satului, negrii fugiră din nou, 
speriaţi. Blake găsi cu uşurinţă hrană pentru amândoi. 

Îl aşeză pe Stimbol cum putu mai bine, apoi plecă să caute 
hrană pentru cal. 

După ce-i dădu calului să mănânce, se întoarse lângă 
bătrân. În timp ce-i povestea acestuia aventurile sale, auzi 
nişte voci şi un zgomot făcut de picioare goale mărşăluind, 
şi înţelese că sosea un mare număr de oameni. Probabil că 
se întorceau sătenii. 

Se pregăti să-i primească cu semne de prietenie, dar ceea 
ce văzu îi dădu fiori: nu erau aceiaşi săteni înspăimântați ce 
fugiseră cu puţin timp înainte în junglă! 

Un grup de războinici cobora drumul; aveau înfipte în păr 
pene albe, în spate purtau scuturi mari, ovale, iar în mâini 
lănci lungi. 

— Cred că suntem pierduţi, îi spuse Blake lui Stimbol. 
Sătenii şi-au chemat fraţii mai mari în ajutor. 

Războinicii au pătruns în sat. Dând cu ochii de Blake, se 
opriră uluiţi. 

Unul din ei ieşi în faţă şi se apropie, vorbindu-i într-o 
engleză impecabilă, la auzul căreia Blake nu-şi putea crede 
urechilor. 

— Suntem Wazirii lui Tarzan, spuse el. Ne căutăm 
stăpânul. L-ai văzut, cumva, Bwana? 

Wazirii! Îi venea să strige de bucurie. Până acum nu ştia 
ce-o să facă cu Stimbol; singur n-ar fi reuşit niciodată să-l 
ducă până la coastă, dar acum n-avea de ce să-şi mai facă 
probleme. 

Deşi Blake şi Zeyd erau copleşiţi de durere, totuşi, seara, 
un grup destul de vesel chefui pe maniocul şi berea 
sătenilor. 

Wazirii nu-şi făceau nici un fel de griji pentru stăpânul lor: 


— Tarzan nu poate muri, îi spuse lui Blake şeful 
războinicilor, când acesta l-a întrebat dacă nu e îngrijorat 
pentru soarta omului-maimuță. 

Siguranţa cu care i-a răspuns îl convise pe Blake că nu 
putea fi decât adevărul. 

* 

Arabii înaintau cu greutate de-a lungul drumului. Sfârşiţi 
de oboseală, bărbaţii se clătinau sub greutatea bagajelor. 

Femeile erau şi mai împovărate. Cu ochi lacomi, Ibn Jad îşi 
supraveghea comoara. 

Ca din senin, o săgeată străpunse inima beduinului de 
lângă şeic. O voce răsună din nou în junglă: 

— Pentru fiecare bijuterie, o picătură de sânge! 

Speriaţi, beduinii grăbiră pasul. Care va fi următoarea 
victimă? 

Ar fi vrut să scape de comoară, dar Ibn Jad, cu zgârcenia-i 
obişnuită, nu-i lăsa. 

Zăriră în spatele lor un leu uriaş. Îi înspăimânta cu atât 
mai mult cu cât nu se apropia de ei, dar nici nu părea că 
vrea să plece. 

Se mulțumea să-i urmărească. Nimeni nu mai rămânea în 
urmă... 

Se scurse astfel o oră. 

Leul îi urma, destul de departe, dar mereu la vedere, în 
coada coloanei. 

Nimeni nu-şi mai dorise vreodată cu atâta zel să meargă în 
fruntea coloanei. 

Un alt arab scoase un urlet. O săgeată i-a străpuns 
plămânii. 

— Pentru fiecare bijuterie, o picătură de sânge! 

Îşi aruncară cu toţii poverile de pe umeri. 

— Nu mai vrem să cărăm lucrurile astea blestemate! Îi 
strigară ei şeicului. 

Şi, din nou, se făcu auzită vocea: 

— Adună-ţi averea, Ibn Jad! Adună-ţi-o! Ai ucis ca s-o ai. 
Adun-o, hoţ şi asasin ce eşti, adun-o şi cară-ţi-o singur! 


Arabii adunară comoara de jos şi făcură din ea o singură 
legătură pe care i-o puseră în spate lui Ibn Jad. Bătrânul 
şeic se clătină sub greutatea ei. 

— Nu pot s-o duc singur! Urlă el. Sunt bătrân şi nevolnic. 

— Ori îţi porţi singur comoara, ori mori! Spuse vocea pe 
un ton sinistru. 

Leul se oprise în mijlocul drumului şi-i privea fix pe 
beduini. 

Împleticindu-se sub greutatea comorii, Ibn Jad porni din 
nou la drum. Mergea mult mai încet decât ceilalţi, astfel 
încât, nu după mult timp, rămase singur cu leul. Dar nu 
pentru mult timp, căci, văzându-şi tatăl batjocorit, Ateja i se 
alătură cu o muschetă în mână. 

— Nu-ţi fie teamă, tată, îi spuse ea. Nu sunt fiul pe care ţi 
l-ai dorit dar te voi apăra ca un adevărat bărbat. 

Pe înserat, cei din faţa coloanei intrară într-un sat. Înainte 
ca ei să se dezmeticească, fură înconjurați de vreo sută de 
războinici aparţinând tribului de care se temeau cel mai 
mult: Wazirii. 

Arabii au fost imediat dezarmaţi. 

— Unde e Ibn Jad? Întrebă Zeyd. 

— Soseşte acum, răspunse cineva. 

Priviră cu toţii spre drum. Zeyd văzu două siluete 
apropiindu-se. 

Una era a unui bărbat încovoiat sub povara pe care o 
ducea în spate; cealaltă era a unei tinere. 

Dar nu-l văzu şi pe leul care-i urma din umbră. Zeyd îşi 
ţinu răsuflarea. Timp de o secundă, inima lui încetă să mai 
bată, apoi strigă: 

— Ateja! Şi se repezi să o îmbrăţişeze. 

Împleticindu-se, Ibn Jad intră în sat. 

Privi chipurile severe ale Wazirilor, îl văzu pe Zeyd şi, 
sfârşit, se prăbuşi, pe jumătate îngropat sub comoara sa. 

Deodată se auzi un țipăt. Hirfa, cu degetul întins, arăta 
drumul pe care tocmai veniseră. 


Leul de Aur intra în cercul de lumină făcut de flăcările 
focurilor din sat. Lângă el mergea Tarzan, Regele Junglei. 

Blake se apropie de el şi-i strânse mâna. 

— Am ajuns prea târziu, spuse el cu tristeţe. 

— Ce vrei să spui? Îl întrebă omul-maimuţă. 

— Prinţesa Guinalda a murit! 

— Imposibil! Replică Tarzan. Chiar azi dimineaţă am lăsat- 
o sănătoasă tun, la intrarea Cetăţii Nimmr! 

Tarzan trebui să-i spună de mai multe ori lui Blake că nu-şi 
bate joc de el. 

Trebui apoi să-i repete de zeci de ori cuvintele Guinaldei: 
„Când ai să-l vezi, spune-i că porţile Cetăţii Nimrmr îi vor fi 
mereu deschise şi că prinţesa Guinalda îl aşteaptă.” 

Seara târziu, Stimbol îi transmise prin Blake lui Tarzan că 
îl aşteaptă în cortul lui. 

— Domnul fie lăudat, spuse el cu fervoare, credeam că v- 
am omorât. Aveam o mare greutate pe suflet. Acum, când 
ştiu că nu eraţi dumneavoastră, cred că mă voi putea 
vindeca. 

— Voi avea grijă de dumneata, Stimbol, spuse omul- 
maimuţă. Şi, cum îţi vei recăpăta forţele, te voi conduce 
până la coastă. 

Acestea fiind zise, Tarzan se ridică şi plecă. Îi va face acest 
serviciu bărbatului care încercase să-l omoare, dar nu voia 
să aibă de-a face mai mult cu el. 

* 

A doua zi dimineaţă, se pregătiră să părăsească satul. 

Cu excepţia lui Zeyd şi a lui Ateja, care ceruseră să intre în 
serviciul lui Tarzan, Ibn Jad şi arabii săi fură escortaţi de 
doisprezece Waziri în cel mai apropiat sat Galla: îi vor 
preda indigenilor, care o să-i vândă, cu siguranţă, ca sclavi, 
în Abisinia. 

Stimbol fu aşezat într-o litieră purtată de patru Waziri 
solizi. 

Grupul se pregătea să plece către sud, spre ţara lui 
Tarzan. 


Alţi patru războinici cărau comoara Cetăţii Mormântului. 

Blake îşi puse din nou armura şi încălecă pe armăsarul său 
uriaş. 

Coloana porni şi ieşi din sat, luând-o către sud. Tarzan se 
apropie de Blake. 

— Adio, Sir! Spuse americanul, aplecându-se să-i strângă 
mâna. 

— Adio? Zise Tarzan. Nu vii cu noi? 

Blake clătină din cap: 

— Nu, spuse el, mă întorc să trăiesc în Evul Mediu, cu cea 
pe care o iubesc. 

Tarzan şi Jad-bal-ja, nemişcaţi în mijlocul drumului, îl 
priveau pe Sir James, îndreptându-se spre Nimmr. 

În vârful lăncii, fluturau semeţe flamuri de-azur şi de 
argint. 


SFÂRŞIT